Dick Stanford — Carnaval insangerat

1 AERE 
AERCENAR 


Colecţia MERCENAR 
41 


Dick Stanford 


CARNAVAL ÎNSÂNGERAT 


ala0 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura Z 2000 
2000 


CAPITOLUL | 


Era un loc ideal pentru o ambuscadă. Îngust şi sinuos, drumul 
şerpuia printr-o pădure deasă unde puţini călători se aventurau 
noaptea. Peisajul era plat, mlăştinos, tipic pentru ceea ce 
americanii numesc meandră părăsită. Lianele urcau pe copaci, 
reveneau spre sol, apoi se intersectau ca să formeze un fel de 
pânză de păianjen enormă care se întindea de la o ramură la alta 
şi părea că ţine strânsă întreaga pădure. 

Junglă în stil american, penetrabilă doar de firişoarele de apă 
sau de fâşiile de drum. 

Hunter se simţea în voia lui. Ă 

Era gata de luptă, îmbrăcat în combinezonul negru. Işi 
înnegrise faţa şi mâinile. Avea în picioare cizme de cauciuc suple 
înalte până la genunchi. Purta o centură specială, care îi servea 
drept arsenal. Arma sa principală era un pistol 44 Magnum, care 
se găsea printre alte arme mortale. Bandulierele formau un X pe 
pieptul lui iar la subsuoara stângă avea pistolul Beretta. La gât 
avea suspendat un PM Uzi. 

Jos, la picioarele lui, se aflau câteva tuburi din fibră de sticlă 
LAW, rachete antitanc, ultima versiune de bazooka, capabilă de 
ce era mai rău în orice împrejurări. 

Peste o oră apăreau zorile. Totul era gata, nu mai avea altceva 
de făcut decât să aştepte. Ca totdeauna, Hunter îşi pregătise cu 
minuţiozitate campania, nu era omul care să lase un detaliu la 
întâmplare. Petrecuse o lună în mlaştini, cunoştea toate 
drumurile, toate căile de apă. Repetase de cincizeci de ori 
derularea operaţiunii. Ştia ce trebuia să facă secundă de 
secundă, îşi cunoştea şansele de reuşită, adică şansele de 
supravieţuire. N 

Imprejurările îi erau familiare. Işi amintea de uimirea eu care 
descoperise, în urmă cu câţiva ani, jungla la câțiva kilometri de 
Saigon. Acel puşti din Louisiana, cel care căzuse într-o capcană a 
inamicului şi care murise, cu burta străpunsă de o ţepuşă, şi al 
cărui nume Hunter nu şi-l mai amintea, îi spusese că erau jungle 
şi mai neliniştitoare la marginea oraşului New Orleans, la câteva 
ore de mers. 

„Clautier! Il chema Clautier”, îşi zise brusc Hunter. „Un puşti 


1 Light Anti-Tank Weapon. 


cumsecade”. 

Dar Hunter nu-l crezuse atunci. Acum îl credea. 

Un tatu părăsi vegetaţia ca să traverseze strada, se opri o 
clipă ca să se uite la omul în negru apoi dispăru în stuf cu paşi 
lenți. 

Animal şmecher! Nu zăbovea pe eventualul câmp de bătălie. 
Armura nu i-ar fi folosit la nimic. Hunter zâmbi. Ciudat animal, 
plin de solzi, ilustrare vie a monştrilor preistorici. În afară de 
broasca ţestoasă, nici un animal în afară de tatu nu se ascunde 
sub o armură. Nu numai oamenii cred în această măsură de 
prudenţă. Hunter se uită la rachetele de la picioarele lui. Poate 
că oamenii greşesc. 

Hunter se încruntă. Peste câteva minute, convoiul avea să 
apară la cotitura pe care Hunter o numea Punctul A. Maşinile ar fi 
avut nevoie de exact zece secunde ca să ajungă în Punctul B 
unde se afla Hunter. Zece secunde mai târziu, maşinile intrau în 
curba următoare, Punctul C. In faţă mergea un Cadillac mare 
blindat în care se vor afla opt oameni înarmaţi, în spate va veni 
un camion Brinks, plin de câştiguri ilicite de la casele de raport 
ale Mafiei din golful Mississippi, câştiguri de la jocurile de noroc, 
din trafic, din estorcări. 

In plus, în camion aveau să se mai găsească cincizeci de 
kilograme de heroină pură, livrată cu trei ore în urmă de 
căpitanul unei nave transportoare de banane din America de 
Sud, destinată unui laborator situat în cartierul francez din New 
Orleans. În camion trebuia să mai fie şi oameni înarmaţi care ar fi 
putut să tragă prin deschizături special amenajate. In sfârşit, un 
al doilea Cadillac, asemănător cu primul, ar fi închis convoiul. 

In total, nouăsprezece trăgători, dintre care unii ar fi putut fi 
echipați cu arme automate. Oamenii bătrânului Vannaducci. 

Datorită unei combinaţii foarte bine pusă la punct, gărzile 
aveau o legitimaţie de poliţist iar camionul era în regulă. Cu 
toate astea, mafioţii continuau să folosească drumurile discrete 
ale mlaştinilor ca nişte hoţi ce erau. 

Aceşti oameni erau toţi mafioţi şi făcuseră jurământul 
sângelui. În curând aveau să verse acest sânge. lar banii negri 
vor intra în posesia Exterminatorului. Trei sute de mii de dolari - 
spuneau unii. Cel puţin! Cine ar mai fi avut curajul să spună că 
activităţile criminale nu erau profitabile? 

Activităţile criminale aduceau Mafiei suma rotundă de 
şaptezeci miliarde de dolari pe an, un venit mai mare decât a trei 
societăţi americane cele mai puternice la un loc, un produs mai 


4 


important decât venitul naţional brut al multor naţiuni. 

Familia din New Orleans îşi însuşea o bună parte din câştigul 
anual şi acţiona de multă vreme cu ştirea tuturor. Hunter 
urmărea „isprăvile” lui Vannaducci de câteva luni şi luase 
hotărârea să le pună capăt. 

Nu era prea devreme. Implantarea Mafiei la New Orleans data 
de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În acea perioadă, Mafia 
asasinase un prefect de poliţie care refuza să colaboreze, apoi 
cumpărase juraţii care trebuia să hotărască soarta ucigaşilor. 
Asasinii fuseseră eliberaţi dar fuseseră spânzurați de nişte 
oameni cinstiţi. Isteria luase proporţii atât de mari în unele oraşe 
americane încât guvernul Statelor Unite, foarte jenat, a fost 
nevoit să ceară scuze guvernului italian şi chiar să trimită 
despăgubiri. Evident, Mafia a fost mai tare şi şi-a continuat 
afacerile. jefuirea sudului ţării a continuat în mod inexorabil şi 
nimeni nu a avut nimic de obiectat. 

De prea multă vreme Mafia trăia pe picior mare pe banii 
celorlalţi. Asta trebuia să înceteze, şi ăsta era motivul pentru 
care venise Hunter. 

Avea în mână o telecomandă care declanşa un detonator. 
Această mişcare ar fi anunţat începutul bătăliei de la New 
Orleans. Hunter era pregătit, jungla era pregătită. 

Fasciculul câtorva faruri lumină curba Punctului A. 


Hunter apăsă pe buton. 
* 


* * 


Omul de la volan îl lovi cu cotul pe Jimmy Lista şi mormăi: 

— Şefule! 

Lista, şeful convoiului, îşi îndreptă brusc spatele, deschise 
ochii şi bombăni: 

— Mda, ce? De ce încetineşti? 

— E ceva în faţă, pe drum? 

— Un accident? 

— Poate, răspunse omul de la volan. Ai zice că sunt nişte 
lămpi de semnalizare ca la căile ferate. 

Lista apucă un microfon şi dădu ordine: 

— Treziţi-vă! 

Adevărul era că nici el nu se trezise bine şi încă mai vedea 
tulbure. 

— Strângeţi-vă, vreau să mergem bară la bară! 

În timp ce şeful convoiului transmitea instrucţiunile, şoferul 
zise: 


— Nu văd decât semnalizările, şefule. E ciudat. Nu-mi place 
asta. 

— Nici mie, bombăni Lista. Accelerează! 

Luă iar microfonul. 

— O să forţăm trecerea! Mergeţi lipiţi de mine! 

Se adresă celor doi oameni din spate: 

— Scoateţi armele şi căscaţi ochii! 

In secundele următoare, Lista avu impresia că trăieşte în 
interiorul unui caleidoscop. Totul se tulbură. 

Cadillacul acceleră brusc în timp ce unul dintre oamenii din 
spate întrebă: 

— Şi dacă sunt poliţaii? Ce facem? 

— Ce, eşti nebun! răcni Lista. Cu heroina pe care o 
transportăm! Nu ne oprim pentru nimeni! 

O lumină puternică ţâşni în faţa lor, la marginea drumului, şi 
un copac căzu greoi de-a latul drumului. 

— La dracu! izbucni şoferul strivind frâna. 

— Imbecilule! se răsti Lista încercând să-i ia volanul ca să 
ocolească obstacolul. 

— Nu, şefule! In partea aia sunt mlaştinile! 

Oamenii din spate valsau dintr-o parte în alta a vehiculului 
care se legăna. Injurau şi strigau. Unul dintre ei trase fără să 
vrea un foc de revolver şi unda de şoc se repercută în interiorul 
maşinii. 

Cadillacul începu să derapeze, nu putu să evite obstacolul şi 
se lovi cu partea laterală de copac. Camionul care se afla foarte 
aproape, îl ciocni puternic în cealaltă parte. 

In ultima secundă de luciditate, Lista zări silueta unui tip înalt 
care se deplasa pe marginea drumului, cu un fel de tub pe umăr. 
In acel moment Lista înţelese. 

— Pe toţi dracii! mormăi mafiotul. El e! 


Apoi urmă un adevărat haos. 
* 


* * 


Hunter alesese cu grijă chiparosul înalt, apoi tăiase lianele 
parazite şi scobise trunchiul ca să pună explozibilul. Detunătura 
provocase căderea copacului exact cum prevăzuse Hunter. Poate 
căzuse chiar mai repede decât crezuse Hunter. 

Vehiculele se ciocniră unul după altul de trunchi. Numai 
Cadillacul din faţă încercase să ocolească barajul înainte de a 
aluneca. Celelalte două vehicule îl loviseră imediat, pierzând 
astfel prima fază a bătăliei. 


Hunter se plasase la vreo cincizeci de metri în faţa punctului 
de cădere a copacului, deci acum se găsea în spatele convoiului. 
Cu două secunde înainte de impact, o luase la fugă spre 
vehicule, echipat cu tot arsenalul. Un copac de-a latul drumului 
putea să încetinească înaintarea convoiului, nu să-l distrugă. 
Doar dacă n-ar fi avut un noroc extraordinar! Dar Hunter nu era 
omul care să conteze numai pe noroc când era în joc viaţa lui. 

În ciuda previziunilor minuţioase, avu loc un incident 
supărător. Când camionul intră în Cadillac, o aripă a fost complet 
întoarsă şi farul, scăpat ca prin minune, îl lumină pe Hunter 
direct în faţă. Nu numai că farul îl făcuse vizibil, dar îl şi orbea. 
Hunter fix nevoit să sacrifice câteva secunde preţioase. Se opri la 
vreo treizeci de metri, scoase Auto-Mag-ul şi trase o singură 
dată. Proiectilul urmă fasciculul luminos până la sursă şi sparse 
farul. Dar supraviețuitorii reacţionau deja. Unii voiau să 
pornească din nou maşinile. Se deschideau portierele. 

Ar fi vrut să-i suprime cât timp mai erau încă ameţiţi. Acum... 

Cadillacul din faţă nu prezenta nici o problemă. Devenise un 
adevărat amestec de tablă răsucită şi grupuri dislocate. Răniţii 
ţipau de durere. Un tip striga cel mai tare dintre toţi. 

Camionul nu părea să fi avut mult de suferit dar motorul nu 
mai mergea. Ochiurile de tir se deschiseseră şi apăruseră ţevile 
armelor. 

Al doilea Cadillac punea însă o problemă reală. Capota era 
îndoită şi parbrizul se făcuse ţăndări dar maşina nu suferise alte 
stricăciuni. Din ea coborâră doi oameni clătinându-se, cu PM-uri 
Thompson în mână. 

Hunter se retrase cu prudenţă la punctul de tir, puse un 
genunchi în pământ şi se debarasă de tot armamentul cu 
excepţia unui LAW. Cei doi tipi îl zăriră abia după o secundă după 
ce ţinti partea din spate a maşinii şi trimise racheta în portbagaj. 
Proiectilul explodă cu mare violenţă şi o flacără enormă învălui 
întreg convoiul transformându-i pe cei doi în torţe vii. 

Adversarii săi erau din nou năuciţi, cel puţin cei care mai erau 
încă în viaţă. Se auzi o tânguire disperată. Hunter răspunse cu o 
a doua rachetă în interiorul primului Cadillac. Maşina se ridică 
cam un metru de la pământ şi căzu exact în momentul în care 
rezervorul exploda. Explozia carburantului sudă Cadillacul de 
camionul Brinks şi bucăţi de tablă ciopârţite săriră în toate 
direcţiile. O băltoacă de benzină se revărsă sub camion, 
încălzindu-l ca un reşou. Un mafiot îşi abandonă pistolul ca să 
deschidă o trapă de ventilaţie. Hunter auzi ţipete de panică. 


7 


Se apropie cu prudenţă de zona sinistrată. Cele două 
Cadillacuri erau în întregime distruse. Cadavrele strivite şi pline 
de sânge, cu membrele arzând, zăceau împrăştiate pe pământ. 
Cele patru cauciucuri ale camionului ardeau şi în jurul lui zburau 
scântei. 

Nu se mai auzea nici o voce. Camionul blindat devenea un 
cuptor. Oamenii prinşi în interior mai puteau rezista câteva clipe, 
dar nu mai mult. Hunter ştia că nu mai aveau chef să lupte. 

Partida se încheiase. 

Abandonă ultima rachetă care îi rămăsese şi se apropie de foc 
gata să tragă cu PM-ul Uzi. Când ajunse lângă camion, omul de la 
volan strigă: 

— OK! les! Nu trage! 

— leşi! se auzi vocea plină de răceală a Exterminatorului. la-o 
la fugă fără să întorci capul înapoi! 

Omul se prăbuşi la pământ, se zbătu o clipă ca să stingă 
flăcările care îi ardeau hainele, apoi se ridică cu mare greutate, 
se împiedică de cealaltă parte a drumului şi dispăru în întuneric. 

Tipii care se aflau în camion probabil că văzuseră scena. 
Deschiseră imediat portiera grea şi unul dintre ei strigă: 

— Ne predăm şi noi! 

— Repede! ordonă vocea plină de răceală. 

Trei oameni în uniformă săriră din camion ca un singur om, cu 
mâinile ridicate, tuşind, lac de năduşeală. 

— Nu spre mlaştini, le spuse Hunter. Plecaţi pe drum. Repede! 

Îi văzu dispărând, apoi urcă repede în compartimentul blindat, 
luă diferiţii saci cu bancnote, lăsă o carte de vizită şi ieşi. 

Acum se anunţase şi Familia din New Orleans avea să 
înţeleagă că prima lovitură fusese un avertisment. Avea să 
urmeze un adevărat război. Vannaducci putea acum să 
reflecteze la soarta confraţilor săi din Pittsfield, Los Angeles, 
Chicago, Miami, San Francisco şi Detroit, fără a mai vorbi de 
ceilalţi. Avea să le înţeleagă în sfârşit durerea pentru că această 
durere va deveni durerea lui. infruntarea începea. 

Exterminatorul era acolo! 


CAPITOLUL II 


În zona dezastrului se afla o mulţime de ambulante, de maşini 
de patrulare şi de camioane-cisternă. Locul era puternic luminat 
de reflectoare. O maşină îl aduse pe specialistul brigăzii anti- 
raket din NOPD?, Jack Petro. 

Se depărtă de maşină, trasă în grabă între o ambulanţă şi un 
jeep, urcă pe o baricadă improvizată şi examină ansamblul 
distrugerilor. Un agent de la poliţia de stat îl recunoscu, urcă pe 
trunchiul de chiparos căzut şi se apropie de Petro cu un pas lent 
şi măsurat. 

— Ţi s-a întâmplat să mai vezi aşa ceva, locotenente? întrebă 
polițistul cu un zâmbet ironic. 

Detectivul îşi scoase pălăria, apoi privi scena uluit. 

— Explică-mi despre ce e vorba şi o să-ţi răspund, zise el în 
cele din urmă. 

— Se pare că bătrânul Vannaducci a luat-o-n mână, răspunse 
vesel polițistul. lartă-mi expresia. 

— În acest caz, zise Petro, n-am mai văzut nimic asemănător. 

Cobori de pe baricadă şi înaintă lent pe câmpul de bătălie, 
evitând rămăşiţele care încă mai fumegau. In echipe de trei, 
infirmierii treceau de la o formă inertă la alta, în timp ce un 
bărbat cu faţa serioasă, medicul legist de la St. Tammany făcea 
însemnări examinând ce mai rămăsese din morţi, unii fiind întinşi 
sub un cearceaf iar alţii vârâţi într-un sac de plastic. 

II găsi pe deputy sherif în compartimentul unui camion blindat. 

— Mulţumesc pentru telefon, zise direct polițistul din New 
Orleans. 

Asistentul şerifului nu-şi dădu osteneala să ridice capul, ocupat 
să facă o serie de fotografii cu un aparat Polaroid. 

— Am fost sigur că asta o să te intereseze. Camionul era al lui 
Vannaducci. Incă cinci minute şi tipii s-ar fi aflat pe teritoriul 
vostru. 

— Mda, încuviinţă Petro. E incredibil. Cine să fi făcut asta? 

— Ai zice că e treaba unui regiment de Marines, răspunse 
asistentul şerifului ridicându-se. 

Schiţă un zâmbet, dar era tras la faţă din cauza oboselii şi a 
dezgustului. 


2 New Orleans Police Department. 
9 


— Copacul a căzut în urma unei explozii. Am primit 
confirmarea din partea specialistului nostru. S-ar părea că eo 
mână de profesionist. Detonator cu telecomandă şi tot tacâmul, 
probabil electronic. Vehiculele se deplasau cu viteză când drumul 
le-a fost tăiat brusc. N-au avut nici o şansă să evite impactul. S- 
au ciocnit pentru că mergeau prea aproape unele de altele. Să 
ieşim de-aici. 

Asistentul trecu prin faţa lui Petro şi cobori din camion. 

Detectivul aruncă o ultimă privire în jurul lui şi îl urmă. 

— Incă mai e cald înăuntru, zise asistentul. 

Îşi trecu un deget în interiorul gulerului. 

— Îți închipui ce foc a fost în momentul atacului! Toate 
vehiculele astea erau blindate. Cele două maşini au fost atacate 
cu bazooka. Rezervoarele au fost sparte ceea ce a provocat o 
băltoacă de benzină sub camion. E de mirare că n-a sărit şi el în 
aer. 

Un poliţist în uniformă, echipat cu o pereche de mănuşi din 
azbest şi o cască din piele groasă, se apropie de asistentul 
şerifului. Petro tăcu ca să-l asculte. Omul ducea câteva tuburi din 
fibră de sticlă. 

— Uite, şefule, zise el. Am găsit asta la vreo treizeci de metri 
de maşini, în trestii. Am marcat locul. 

— Ce mai sunt şi astea? întrebă asistentul. 

— Lansatoare de rachete. Armata numeşte asta LAW. Le 
foloseşti o singură dată şi le arunci. Un sigur proiectil poate să 
arunce în aer un tanc blindat. 

— Du-le la laboratorul mobil. 

— Bine. 

— Ei, ca să vezi! murmură asistentul. 

— Cum reuşesc oamenii ăştia să obţină astfel de material 
militar? întrebă Petro. 

— E destul de simplu dacă cunoşti unele filiere. Cred că omul 
nostru le cunoaşte pe toate. 

— Omul nostru? Un singur om? 

— Mda. Şi-a semnat isprava. Ca de obicei, nici măcar n-a 
încercat să treacă neobservat. Ba chiar a lăsat şi martori. 

— Există supraviețuitori? întrebă Petro încetişor. 

— Ba bine că nu! Şoferul şi trei oameni. Tipul i-a lăsat să 
plece. 

— Bun, acum, spune-mi totul. Care tip? 

— O secundă, ajung imediat la el. Am primit un telefon anonim 
pe la trei dimineaţa. O voce de bărbat. Rece, metodică, precisă. 


10 


Am trimis o maşină de patrulare. Totul ardea când oamenii noştri 
au ajuns la faţa locului. Cei patru supraviețuitori se ascundeau în 
apa mlaştinilor. Unul dintre ei avea arsuri de gradul doi pe tot 
corpul. Asta lasă să se vadă cum s-a petrecut atacul. Le-a fost 
atât de frică încât s-au aruncat în apă şi au rămas acolo până la 
sosirea noastră. 

— Vreau să vorbesc cu ei, zise Petro. 

— Evident. Dar am unul şi mai bun, dacă supravieţuieşte. 

— Incă unul? 

— Rămâne de văzut. A fost luat cu elicopterul. Ghici cine? 

— Cine? întrebă nerăbdător Petro. 

— Micul prinţ de pe Bourbon Street, Jimmy Lista. După toate 
aparențele, el era şeful convoiului. Inţelegi ce implică asta. 

— Ce sumă? întrebă Petro care ştia foarte bine ce însemna 
prezenţa lui Lista. 

— Nimeni nu vrea să spună. Dar ştii ce spun zvonurile. Poate 
aproape o jumătate de milion. 

Petro fluieră uimit şi aprinse o ţigară. 

— OK, zise el după o tăcere apăsătoare. l-au şterpelit 
bătrânului aproape o jumătate de milion. Cine a dat lovitura 
asta? Cine sunt autorii? 

Asistentul şerifului se uită îndelung la zona sinistrată, cu un 
zâmbet pe buze. 

— ţi vine să crezi? E vorba de un singur om. 

— Unul singur? 

Petro, cu mâinile în şolduri, se întoarse şi examină îndelung 
scena macabră. Faţa îşi schimbă brusc expresia. 

— La dracu! mormăi el cu o voce resemnată. 

— Ei, da! replică asistentul. A lăsat o carte de vizită în camion. 

Scoase din buzunar o batistă de hârtie împăturită cu grijă, o 
desfăcu şi îi întinse lui Petro o medalie de trăgător de elită. 

— Uite, zise Petro suspinând. Trebuia să ni se întâmple şi nouă 
asta mai devreme sau mai târziu. Ai anunţat deja? 

— Nu încă. Din politeţe, am vrut să fii primul care află. Tipul se 
află acum mai mult ca sigur pe teritoriul vostru. Ai dosarul 
complet? 

— Nu-l cunosc prea bine. 

— Prefer să fie în parohia ta, zise asistentul cu un zâmbet 
cinic. Aici noi nu suntem echipați ca să-l vânăm pe Bob Hunter. 

— Nimeni nu-i, replică Petro. 

Câteva minute mai târziu, în maşina cu care gonea spre New 
Orleans, Petro anunţa vestea prin staţie. 


11 


Exterminatorul venise la New Orleans pentru lăsata secului. 
Ce carnaval! 


12 


CAPITOLUL III 


În general, Philip „Bonbon Phil” Buoni se scula târziu. 
Rămăsese cu obiceiul ăsta de la începutul carierei, când alerga zi 
şi noapte ca să şterpelească un dolar de ici, altul de colo. Acum îi 
punea pe alţii să alerge şi, din reşedinţa lui particulară de pe 
Royal Street, dirija toate casele de joc din New Orleans şi de la 
periferia învecinată. 

La treizeci şi cinci de ani, Buoni era subţire şi musculos, avea 
un corp suplu, ochi albaştri, ochi albaştri şi o dantură impecabilă 
care era rezultatul a câtorva zeci de ore petrecute în fotoliul celui 
mai bun dentist din New York. Era un dandy care se îmbrăca 
numai la Saint-Laurent, care punea să i se facă cămăşile şi chiar 
chiloţii pe măsură. Coaforul trecea pe la el de trei ori pe 
săptămână, însoţit de o manichiuristă care avea grijă de mâinile 
mari ale „Stăpânului Viciului din New Orleans”. 

Buoni avea oroare să fie trezit în zori, căci văzuse destule 
răsărituri de soare în perioada când umbla pe străzi. Prefera să 
deschidă ochii încet după ce în casă începuse deja mişcarea. 
Zgomotele familiare erau foarte liniştitoare. 

Tăcerea  înspăimântătoare a unei case care doarme îl 
îngrozea. 

— Ce-nseamnă asta? îl întrebă cu o voce irascibilă pe Scooter 
Favia, căpitanul gărzii de noapte. De ce intri aşa în miez de 
noapte? Stinge imediat lumina asta! Aprinde lampa de colo... Da, 
aia! 

Căpitanul gărzii aprinse lampa. Scooter Favia era împreună cu 
Buoni de la început. Se spunea despre el că e un trăgător 
remarcabil şi că omorâse de mai multe ori doar ca să-i fie pe plac 
şefului său. Servise şi alţi şefi în cursul carierei sale de treizeci de 
ani, şi o făcuse cu aceeaşi lealitate pe care o avea şi faţă de 
Bonbon Phil. 

Femeia din noaptea aceea, o stripteuză, cu nişte sâni 
incredibil de umflaţi cu silicon, se întinse languros apoi se ridică 
brusc. Buoni îi aruncă o privire încruntată şi o respinse sub 
cuvertură. 

— Acoperă-te! Vrei să moară de inimă? 

Fata chicoti prosteşte, îşi scutură părul blond şi îşi acoperi 
capul cu cuvertura. 

„Stăpânul Viciului din New Orleans” se dădu jos din pat şi luă 


13 


fără grabă un kimono din mătase care zăcea pe jos. Îl îmbrăcă, 
legă uşor cordonul, aprinse o ţigară şi îi zise fetei: 

— Să nu te mişti de-aici, Chantal! 

Se apropie de omul lui care se afla lângă uşă şi-i zise cu glas 
scăzut: 

— Asta face nişte chestii ciudate cu legume în timpul 
numărului. Am vrut să văd dacă poate să le repete pentru mine. 
Cred c-o s-o poreclesc Morcovoaia. Bun, gata cu prostiile, ce 
vrei? 

— A telefonat Zeno, răspunse Favia. Domnul Vannaducci vă 
cheamă imediat la fermă. 

— La ora asta? E... De fapt, cât e ceasul? 

— Puțin trecut de patru. Aşa a zis Zeno, Phil: imediat. Părea 
foarte îngrijorat. 

— lar e vorba de nenorocitul ăla de procuror! răcni Buoni. 

— Nu cred. Am impresia că e altceva. Zeno îi cheamă pe toţi 
şefii. Întâlnire la vârf. 

— Ei, la dracu! Ei, la dracu! bombăni Buoni dând din cap. Ce-o 
mai fi? 

Stinse ţigara într-o scrumieră, plecă spre dulapul cu haine, 
apoi se opri la jumătatea drumului şi se uită la pat. Pocni din 
degete spre Favia. 

— Scoate-o de-aici, zise el arătând spre fata de sub cuvertură. 
Dă-i ceva bani pentru taxi. 

Favia se apropie de pat, o dădu jos pe fată, luă hainele pe care 
le lăsase pe fotoliu şi plecă cu un pas greoi. Fata făcuse ochii 
mari de mirare dar nu îndrăznea să spună nimic. 

Buoni îi zise din faţa şifonierului: 

— Fii cuminte, Chantal. O să-ţi trimit un coş cu trufandale. 

Desfăcu kimonoul şi îl agăţă de perete. Mătasea alunecă din 
cui şi căzu pe podea. Buoni se opri, se întoarse şi se lăsă în jos ca 
să ia halatul. Şi încremeni brusc. Ceva tare şi rece i se lipise de 
creştetul capului. 

— Nu mişca, Bonbon, îi zise o voce plină de răceală. Altfel 
rămâi fără cap. 

In capul unui condamnat se petrec totdeauna lucruri ciudate. 
Spiritele cele mai rele văd brusc nedreptatea căzând asupra lor 
şi se plâng amarnic din cauza asta. Philip Buoni fu străbătut de o 
serie întreagă de sentimente: furie, trădare, căinţă, dar mai ales 
tristeţe. Până la urmă fu copleşit de o mare ciudă că totul trebuia 
să se oprească acolo, că nu se mai putea gândi la nici un viitor. 

— Ce-i? întrebă el cu o voce schimbată. Ce vrei? 


14 


— Pe tine, Bonbon. Atâta tot. 

Dar speranţa nu le părăseşte niciodată de tot pe fiinţele 
omeneşti. Uitându-se la genunchi fără să-i vadă, Buoni zise: 

— Dacă e vorba de un contract, îl răscumpăr! Dublez suma! O 
triplez! Nu! Fixează preţul! 

— Dacă e vorba de un contract, atunci el a fost hotărât de 
marele „naş” din cer, Bonbon. 

O mână de oţel apucă părul blond al lui Buoni, îl ridică în sus, îl 
răsuci în loc şi îl împinse violent la perete. Apăsarea de pe cap nu 
slăbi totuşi deloc. 

— Dacă e o glumă, zise el, ai venit la timp cu ea pentru 
carnaval! 

— Nu e o glumă. j 

— Dar e o sminteală! In casa asta sunt doisprezece oameni 
însărcinați cu protecția mea. 

— Cinci. 

— Ce? 

— Aveai cinci, Bonbon. 

— Toţi dorm cu un singur ochi şi... Cum adică, aveam? 

— Aveai. La trecut. Acum dorm, mai greu ca Înainte. Mai puțin 
Favia. De el mă ocup mai târziu. 

„Stăpânul Viciului de la New Orleans” se pierdea din ce în ce 
mai mult. Nu era drept! După toată treaba pe care o făcuse! 
Trăsese din greu, scuipase sânge ca să-şi atingă scopul! Chiar în 
momentul în care totul începuse să meargă ca pe roate! 

— Nu e drept! 

— Nu sunt un justiţiar. 

— Cine e? 

— Tu. Eu sunt doar judecata. 

Buoni începu să râdă, la un pas de isterie. 

— Nu înţeleg. Cine te-a trimis? 

— Tu. Dar nu mă aştept să înţelegi. 

Ţeava pistolului alunecă greoi pe cap până la vertebre. 

— Nu mai mult de zece secunde, Bonbon. 

— Stai! Stai! Stai! Putem vorbi, nu? 

— Nu cred. 

Omul îl întoarse brusc. Ţeava pistolului îi ridică cu brutalitate 
bărbia. 

La început Buoni nu văzu decât surdina imensă şi bulboasă, 
precum şi mâna neagră care ţinea arma. Dar nu era mâna unui 
negru, ci o mână dată cu negru. Omul era îmbrăcat tot în negru, 
din cap până în picioare, echipat cu banduliere, îmbrăcat ca 


15 


membrul unui comando de noapte. Nu, nu era o deghizare de 
carnaval. 

In acel moment îi dispăru orice speranţă. Buoni îşi simţi 
picioarele grele, şi corpul i se lăsă în jos. Tipul îl ridică cu 
brutalitate, îi puse un obiect metalic în palmă: o confirmare a 
morţii imediate. 

— Dumnezeule mare, nu, Hunter, nu face asta! se tângui 
Buoni cu o voce disperată. Nu face asta! 

— Dă-mi un motiv. 

— Ce? 

— Ce iubeşti mai mult decât viaţa? 

— Nimic! Nimic! 

Buoni se agăța de acest sentiment ca un înecat de colacul de 
salvare. 

— lubesc viaţa, o ador, o idolatrizez! Ascultă, n-am ucis 
niciodată pe nimeni! Nu merit asta, Hunter. Nu se poate! 

— Atunci ce meriţi? 

— Păi, păi... Nu ucizi un om pentru că a furat, Dumnezeule 
mare! _ 

Tipul înalt nu-i răspunse. Il fixa cu o privire incredibilă. Părea 
că nu respiră. Nemişcat, semăna cu o statuie de gheaţă, cu capul 
uşor aplecat într-o parte. 

Apoi Buoni înţelese. Tipul nici măcar nu-l asculta. Chestiile 
care se spuneau despre acest tip erau adevărate, era un 
supraom! Il simţise pe Favia mişcându-se la parter apoi începând 
să urce. Ultima treaptă trosnise şi asta îl avertizase pe Buoni, dar 
tipul scosese deja alt pistol, o armă mare şi argintie. Ţeava intră 
rapid în gura lui Buoni, ţintuindu-l de perete. 

Scooter Favia intră pe uşa dormitorului în pas alergător cu un 
zgomot infernal, dar Buoni nu putu să vadă decât pistoletul 
negru ţinut de agresor. Favia începuse să strige de cealaltă parte 
a uşii: 

— Şefule! Sam şi oamenii lui sunt morţi în pat, cu beregata 
tăiată! Ar fi bine să... 

Favia ajunsese destul de aproape şi încerca să-şi oprească 
elanul, cu ochii mari, agitând un pistol de calibru 38 cu ţeavă 
scurtă, ochindu-şi adversarul. 

Pistoletul negru şuieră domol şi se cabră uşor în mâna tipului 
înalt. Buoni ar fi putut să jure că văzuse zburând glonţul care îl 
lovi pe Favia drept în frunte, între ochi. 

Favia căzu pe spate fără un strigăt şi dispăru din raza lui 
vizuală. 


16 


Ca prin minune, pistolul din gura lui dispăru, reluându-şi locul 
la şoldul agresorului în negru. Ţeava pistolului Beretta, călduţă, 
se propti în gâtul lui Buoni. Vocea tipului înalt zise: 

— Bine, accept o amânare. O ipotecă pe viaţa ta coruptă. Ai 
două secunde ca să te hotărăşti. 

„Ce să mă hotărăsc?” se întrebă Buoni. 

— Vrei să-ţi descriu operaţiunile? 

— Sau să mori. Mai ai o secundă, Buoni. 

Să moară acum? Sau mai târziu când capi vor afla că Bonbon 
Phil nu-şi făcuse datoria, îşi încălcase jurământul, era un 
trădător? Deci ăsta era sentimentul unui condamnat în extremis? 
Privind fix la ochii aceia plini de răceală aflaţi la câţiva centimetri 
de ai lui, Buoni strânse medalia în mână gata să-şi taie pielea, 
respiră adânc şi lăsă ochii în jos. 

— Nu vreau să mor, Hunter. Vreau amânarea. 


17 


CAPITOLUL IV 


Şefii mafioţi care se aflau în vechea fermă de pe River Road, la 
sud de New Orleans, erau întunecaţi la faţă. Fosta plantație era 
locuinţa lui Marco Vannaducci, naşul din sud, un bătrân care 
încerca cu disperare să se arate respectabil. Convocările lui 
ciudate şi urgente se înmulţeau de la o vreme, devenind o 
adevărată rutină. Asta îi agasa pe unii şefi din comunitatea 
crimei. 

Vannaducci avea necazuri de mult timp, toată lumea ştia asta. 
Era bătrân şi bolnav. Nu guvernase niciodată cu o mână de fier 
iar teritoriile îi scăpau puţin câte puţin de sub control, acaparate 
de lupii tineri care şi-ar fi tăiat cu bucurie beregata unul altuia ca 
să aibă acces la resursele nenumărate ale unui imperiu care se 
întindea din Florida şi până în Texas, de la golf şi până la Saint 
Louis. Regatul lui Vannaducci cuprindea porturi, sindicate, 
zăcăminte de petrol, gaz natural, conducte de transport şi 
distribuţie, depozite, societăţi de transporturi rutiere, bănci, 
afaceri imobiliare, cai de curse, echipe sportive şi mai ales New 
Orleans, bătrâna prostituată care zâmbea cinic celor slabi 
oferindu-şi farmecele trecute. 

Unele Familii mafiote râvniseră teritoriul lui Vannaducci, dar 
nici una nu reuşise să se amestece. Vannaducci reprezenta 
puterea, şi toţi ştiau asta. Era protejat din toate părţile, îşi trăgea 
de peste tot partea. Veniturile sudului creşteau anual - Little 
Rock, Atlanta, Memphis, Nashville, Jackson şi Montgomery 
economia era în plină expansiune şi Marco Vannaducci îşi lua 
partea leului. 

Uneori, unii amici din nord păruseră gata să declare război ca 
să invadeze sudul şi să pună mâna pe „bogăţiile” lui, dar 
Vannaducci le anticipase totdeauna intenţiile şi le deturnase 
acceptând să investească pentru ei sume modice dar care 
duceau totdeauna la un randament important. Vannaducci era 
lucid şi înţelegea că îşi cumpără liniştea. Fraţii lui din nord 
înțelegeau şi ei asta, iar unii îl porecliseră „agentul de schimb”. 
Evident că această lipsă de respect ajunsese şi la urechile lui. 

Vannaducci ştia tot ce se spunea despre el, dar nu ignora 
faptul că orgoliul este un defect foarte mare când vrei să-ți 
protejezi bunurile. Era bătrân şi bolnav, agenţii de la FBI voiau 
să-l aresteze sau să-l deporteze, iar lupii tineri nu aşteptau decât 


18 


un singur semn de slăbiciune gravă ca să-i fure totul. Va trece 
peste lipsa de respect ca să-şi păstreze cât mai mult timp 
liniştea. 

Timpul era tot ce-i mai rămăsese. Sfârşitul era aproape şi avea 
să-i vină fie de la un asistent, fie prin deportare sau din cauza 
vârstei. 

Din aceste trei eventualităţi, Vannaducci se temea cel mai 
mult de deportare. La New Orleans era la el acasă, acolo trăise 
aproape toată viaţa. Acolo se îmbogăţise, era respectat şi acolo 
voia să moară. La şaptezeci şi cinci de ani te gândeşti la moarte 
şi la drepturile pe care ţi le conferă ea. Marco Vannaducci îşi voia 
mormântul în oraşul şi în ţara lui! 

Nici nu voia să audă de o ţară oarecare din America Centrală 
sau, şi mai rău, de Italia! 

Acum se spunea că tânărul Hunter venise la New Orleans. Lui 
Vannaducci nu-i era frică fizic, dar se temea de repercusiunile 
trecerii sale. De aceea credea că reputaţiile sunt uneori false. 
Totuşi acest Hunter făcuse totdeauna pagube mari, lăsase în 
urma lui grămezi de cadavre şi teritorii întregi ruinate. Era 
ultimul lucru pe care voia să-l vadă Vannaducci, care aspira doar 
la linişte şi pace. Important era să reziste până la o moarte 
respectabilă. 

Vannaducci spera deci cu fervoare ca strigătul de alarmă 
„Hunter!” să nu fie decât o alarmă falsă. 

Oamenii de jos erau cei mai siguri din imperiul său. Unii erau 
încă prea tineri dar toţi aveau încredere în Marco şi îl respectau. 
Nu se putea spune la fel de toţi oamenii lui. In imperiul lui erau şi 
corupți, Vannaducci ştia asta, dar aceşti câţiva corupți îi obligau 
pe ceilalţi să fie vigilenţi. 

Cei care se aflau jos... ei bine, Marco ar fi riscat totul pentru ei 
- de altfel chiar asta făcea în acel moment - pentru că erau nişte 
oameni adevăraţi! Nu erau şacali, nici şerpi, nici vulturi, gata să 
ciopârţească rămăşiţele unui bătrân muribund. Nişte oameni 
adevăraţi! 

Se apropie de fereastra mare a dormitorului şi contemplă cu 
dragoste parcul,  oprindu-şi câte puţin privirea asupra 
magnoliilor, mimozelor, lalelelor, sălciilor, tuturor boscheţilor şi 
peluzei care se întindeau în faţa lui. Intr-o zi va fi un parc public - 


Vannaducci Park - cu mausoleul lui în mijloc! 
* 


x x 
Razele cenuşii ale zorilor începeau să invadeze parcul şi o 
19 


umbră ciudată se strecura printre ele. O maşină părăsi River 
Road şi străbătu lent aleea particulară. Vannaducci îşi reţinu un 
fior de nelinişte văzând-o reducând viteza la postul de pază unde 
se aflau oameni înarmaţi, apoi trecând lent mai departe. 

Era maşina Continental albastru cu alb a lui Philip Buoni, dar 
ceva nu era în regulă. Bonbon Phil nu conducea niciodată atât de 
lent. Din două una: ori la volan nu se afla Bonbon, ori maşina 
avea o pană. 

Vannaducci îşi scoase halatul de casă, luă haina de pe 
speteaza unui scaun şi se repezi pe scară în cămaşă. 

Tocmai îşi îmbrăca haina în antreul gol când Ralph Pepsi, şeful 
gărzii de noapte, intră în grabă. 

— Ce-i? întrebă Vannaducci cu o voce care îi trăda angoasa. 

— A venit în sfârşit şi domnul Buoni. Dar are un necaz, îl 
cheamă imediat pe Johnny Powder. 

— Păi găseşte-l! se răsti bătrânul capo. 

Şeful gărzii de noapte plecă în grabă spre partea din spate a 
casei. Vannaducci ieşi pe peron. Frank Ebo, căpitanul gărzii 
palatului, tocmai cobora treptele care duceau de la peron la alee. 
Maşina Continental tocmai se oprise lângă scară. In spatele 
parbrizului, Bonbon Phil Buoni avea o faţă anxioasă. 

Frank Ebo era un tip înalt cu o faţă rozalie care vedea tot 
timpul pericole peste tot; un agent FBI în spatele fiecărui copac, 
fiecare aparat telefonic pus sub ascultare şi microfoane ascunse 
în pereţi. Totuşi era un căpitan vioi, pesimismul său fiind, la urma 
urmelor, un atu în meseria lui. 

Făcu turul maşinii lui Buoni, dădu cu piciorul într-o roată, apoi 
se dădu înapoi ca să vadă interiorul maşinii dintr-un alt unghi. 

— Salut, Phil. Ai necazuri cu maşina? 

— Nu, nici vorbă, răspunse Buoni cu o voce ciudat de 
monocordă, dar porcăria asta o să sară în aer dintr-o secundă în 
alta. 

Ebo rânji, apoi se încruntă. 

— Vorbeşti serios? 

— Vezi bine că nu râd. 

— Atunci ieşi de-acolo! Ce mai aştepţi? 

— Nu pot. Tipul mi-a zis că imediat ce voi ridica piciorul - bum! 
Ce mă fac, Frank? 

— Poţi să conduci? 

— Evident. Cum crezi că am ajuns până aici? 

— Atunci şterge-o de-aici! 

— La naiba, Frank! Am nevoie de ajutor! 


20 


— Te vom ajuta, dar nu aici lângă casă. Du-te mai departe. 

— Unde? întrebă Buoni cu o voce schimbată. 

— Nu ştiu. Pe iarbă. Da, du-te pe iarbă. Departe. 

— Ştii bine prin ce trec! răcni Buoni. Parcă aş avea un picior de 
lemn! Am circulaţia întreruptă! Ar putea să alunece, Frank! 

Vannaducci îl întrerupse. 

— Totul o să fie bine, Phil, nu te îngrijora. O să petrecem în 
continuare zile frumoase. Vine Johnny Powder. Acum fă cum ţi-a 
spus Frank. O va lua înaintea ta. Frank, du-l lângă boscheţii în 
formă de oval. Phil, urmează-l pe Frank şi condu încet. 

Frank Ebo se întoarse furios. 

— N-ar trebui să stai afară, Marco. Ar fi mai bine să intri în 
casă. 

— Ce-ar fi să-l laşi pe Marco să decidă unde ar trebui să fie 
Marco? replică bătrânul. Acum fă cum ţi-am spus! 

Căpitanul gărzii se întoarse, porni pe alee şi apoi intră pe 
peluză, dând ordine unor oameni care nu se vedeau: 

— Nu vă apropiaţi de maşină! Poate să sară în aer! Alfie şi 
Herman, rămâneţi lângă domnul Vannaducci! Doi dintre voi să se 
ducă la echipa de la poartă, dar nu vă arătaţi! Ar putea să fie 
ceva pus la cale! Căscaţi ochii! Şi voi toţi, circulaţi tot timpul! 

O luă înaintea maşinii spre centrul peluzei, la vreo cincizeci de 
metri de casă. 

Vannaducci cobori în grădină şi îl urmări de departe cu 
privirea, cu o gardă de o parte şi de alta. Alţi oameni ieşiră din 
casă, atraşi de gălăgie. Printre aceştia din urmă se afla şi Harry 
Scarbo, omul lui Vannaducci la Algiers, de cealaltă parte a 
fluviului, Rocco Lanza, consilierul financiar al bătrânului capo şi 
omul său de paie pentru societăţile semilegale, şi Enrico 
Campenaro, omul „forte” al regiunii, cel care conducea toate 
acţiunile violente. 

Johnny Powder, specialist artificier, venea în urma lor, dar îi 
depăşi cu un pas grăbit. Avea în mână o cutie cu scule şi era în 
cămaşă. 

Pe peluză, Frank Ebo stătea la o distanţă rezonabilă de 
maşină, liniştit de depărtarea de casă. 

— Ce fel de bombă e, Phil? întrebă el cu un aer liniştit. 

— Păi, nu ştiu, e... 

— Adică, cum arată. Cum e chestia pe care apeşi? 

— Apăs deasupra ei, o strivesc! E un fel de cutie, o cutie mică. 
Cincisprezece centimetri pătraţi, groasă de cinci centimetri. E 
lipită de podea lângă frână. Deasupra e un buton, o chestie de 


21 


metal. Tipul l-a armat şi a zis că am cincisprezece secunde ca să 
apăs pe buton şi să-l ţin apăsat la maxim. 

— Care tip? 

— Cum, care tip? La dracu, nici măcar nu ştii care tip! 

Buoni nu se mai controla, vocea lui urcase cu două octave. 

— Ascultă, Frank, nu-mi mai simt laba piciorului, iar piciorul 
începe să tremure uşor! Trebuie să aduci pe cineva! Nu-mi mai 
pune întrebări idioate! 

— Vine Johhny, Phil. Linişteşte-te. Apleacă-te în faţă şi freacă-ţi 
piciorul. Fă să circule sângele. Sau apasă piciorul cu celălalt 
picior. Menţine presiunea. 

— Voi încerca să-l masez, răspunse Buoni cu o voce mai 
sigură. 

Se aplecă în faţă şi capul îi dispăru sub volan. 

Vannaducci, care auzise totul de unde se afla, îl opri pe Johnny 
Powder care trecea şi îi zise: 

— Trebuie să-l scoţi pe Phil de-acolo, Johnny. Nu voi uita asta! 

Expertul dădu din cap şi trecu mai departe. 

Capo merse în urma lui şi se opri lângă Frank Ebo. Căpitanul 
gărzii îi explică lui Johnny Powder ce-i spusese Buoni. 

— Se poate aşa ceva? întrebă el. 

— Bineînţeles, replică liniştit expertul. E un simplu întrerupător 
de circuit. O tijă izolantă împiedică contactul. Există nişte 
resorturi. Dacă slăbeşti apăsarea, ai făcut un contact. Dacă ai 
făcut un contact, urmează un mare BUM! 

— Nu vrem asta! zise imediat Vannaducci. 

— N-ar putea să-i dea drumul şi să fugă repede? întrebă Ebo. 

— Poate că da, poate că nu. Nu pot să mă pronunţ, e prea 
riscant. E... În maşină e Phil Buoni, nu? 

— Mda. A cam luat-o razna de frică. Poate că nu vei avea prea 
mult timp, Johnny. 

— Ce face acolo? Nici nu-l văd. 

— Cred că încearcă să-şi ţină piciorul cu mâinile. Zice că-i 
tremură piciorul, că i-a amorţit laba piciorului. Cred că nu şi-ar da 
seama dacă piciorul i-ar aluneca de pe chestia aia. 

— Şi-ar da seama, răspunse Johnny Powder cu o voce nu prea 
liniştitoare. Şi noi la fel. 

Se uită la Vannaducci cu un aer îngrijorat. 

— Ce poţi să faci? întrebă bătrânul. 

— Depinde. Am putea să sărim amândoi în aer. Om vedea... 

Aprinse o ţigară, trase cu sete, o aruncă în iarbă, o strivi sub 
pantof şi se apropie de maşină, zicând cu o voce foarte calmă: 


22 


— Haideţi, domnule Buoni, nu ridicaţi piciorul şi gândiţi-vă la 
altceva! 

Apăru şi faţa speriată a lui Buoni. N 

— Pi... piciorul sare în toate direcțiile! Incerc să-l împiedic să 
se mişte... 

— Ar fi cel mai bine. Puteți atinge cutia cu mâinile? 

— Nu, volanul... 

— Voi deschide portiera. Nu mişcaţi piciorul! Apăsaţi puternic. 
Veţi vedea ce haz vom face mâine cu două gagici lângă noi! 

Buoni bombăni nervos, se scotoci prin buzunar, scoase o 
bomboană de mentă şi o băgă repede în gură. 

— Da, da, Johnny! Cum să nu! O să facem tot ce vrei tu! 

— Atunci două gagici mişto pentru mâine! 

Johnny Powder se lăsase în genunchi şi îşi vârâse capul şi 
umerii în maşină. Cutia cu scule se afla lângă el în iarbă. După 
câteva clipe îi zise lui Buoni: 

— OK, gata, dar staţi un minut, încă nu vă relaxaţi. Nu vă 
mişcaţi mai înainte să vă spun. Am pus un cleşte pe pantof. Dar 
talpa nu e deloc bună. Cleştele ar putea să alunece dacă nu 
suntem atenţi. lată ce vom face. Voi desface şiretul pantofului. 
Când am să vă spun, vă veţi scoate piciorul, dar încet de tot. Nu 
trebuie să mişcaţi pantoful nici măcar un milimetru. 

— Nu-mi mai simt piciorul, nu-mi mai simt... 

— O să vă ajut. Gata, haideţi... încet... în-ce-ti-şor... 

Expertul suspină uşurat. 

— Le frigem mâine pe coardele alea, domnule Buoni... 

„Stăpânul Viciului din New Orleans” ieşi din vehicul în patru 
labe, târându-se în mare viteză ca să se depărteze de zonă. Ebo 
se apropie de el, îl apucă de braţ şi îl trase cu putere până la 
Vannaducci. În starea sa de extremă nervozitate, Buoni înghiţi 
bomboana cu mentă forţat şi începu să tuşească în timp ce 
ceilalţi începură să-l bată pe spate. 

Johnny Powder rămase pe vine lângă maşină. 

Scarbo, Lanza şi Campenaro ajunseră lângă capo la limita 
zonei periculoase. 

Buoni, roşu la faţă, reuşi în sfârşit să scuipe bomboana, se lăsă 
să cadă pe spate, respiră profund, îndelung, cu corpul agitat de 
sughiţuri convulsive. Ebo se lăsă în genunchi lângă el şi îl 
întrebă: 

— Cum ai făcut de te-ai băgat în nenorocirea asta? 

Mai înainte ca Buoni să poată să răspundă, artificierul strigă 
brusc: 


23 


— Aici e ceva ciudat! E altă... 

Se auzi un pocnet sec apoi un şuierat înăbuşit. Johnny Powder 
se aruncă în spate şi se rostogoli în iarbă. In acelaşi timp se 
produse o miniexplozie în partea din spate a maşinii care aruncă 
în aer portbagajul şi desfăcu portierele din spate. 

instinctiv, Ebo se aruncase la pământ lângă Buoni şi îl trăsese 
şi pe Vannaducci după el. Ceilalţi şefi făcură la fel. Campenaro se 
aruncă şi el la pământ dar scoase pistolul din reflex. 

Johnny Powder, teafăr şi nevătămat, zise: 

— Şmecher, ticălosul! A lipit altă chestie sub prima. Cum am 
deplasat-o... 

— Şi? bombăni Vannaducci. Asta e tot? 

Expertul se ridică imediat şi înfruntă din nou problema. Se 
aplecă încet deasupra portbagajului apoi aruncă o privire 
surprinsă spre oamenii aflaţi în genunchi puţin mai departe. În 
sfârşit, se aplecă iar lângă portbagaj. Apoi îndreptă repede 
spatele şi zise: 

— Cred că asta e tot. Am impresia că asta e pentru 
dumneavoastră, domnule Vannaducci. Puteţi veni să vedeţi. Nu 
va mai fi nici o surpriză. 

— Ce să văd? bombăni nervos capo înaintând cu prudenţă. 

Ceilalţi veniră după el şi formară un cerc în jurul maşinii foarte 
puţin afectată. 

Johnny Powder explică: 

— Broaştele aveau puse explozibil. Mână de profesionist. Tipul 
ar fi putut să facă orice, să obţină orice efect. 

Dar nu profesionalismul instalării explozibililor îi fascina pe 
oamenii strânşi în jurul maşinii, ci conţinutul. În portbagaj se afla 
un cadavru ghemuit. li lipsea o bună parte din frunte, dar nu 
putea să fie nici o îndoială: aveau în faţa ochilor rămăşiţele 
însângerate ale lui Big Ed Latina, şeful teritoriului vestic din 
Louisiana. 

— Ce mai e şi asta? întrebă Buoni. N-am ştiut! 

— Şi mai e unul în spatele scaunelor din faţă, zise cineva. 

— E Skipper Watson, preciză altul. 

Watson fusese omul de paie al lui Vannaducci pentru o 
societate de exploatare petrolieră maritimă. 

— lată-ne adunaţi pe toţi la un loc, constată Vannaducci cu o 
voce în care furia se amesteca cu tristeţea. 

— N-am ştiut nimic de Big Ed, nici de Skipper, repetă Buoni cu 
insistenţă. Dar au mai murit şi Scooter, împreună cu toţi oamenii 
lui. Toţi sunt morţi, Marco. Bob Hunter a făcut toate astea. 


24 


Bătrânul luă medalia de trăgător de elită care se afla în mâna 
rigidă a defunctului aflat în portbagaj, o pipăi, apoi i-o întinse lui 
Campenaro. 

— E deci adevărat, zise el cu o voce sinistră. Tipul ăsta se 
deplasează cu rapiditate. Ascultaţi-mă cu toţii. Asta e motivul 
pentru care v-am chemat. Cineva ne-a aruncat în aer furgonul în 
dimineaţa asta pe drumul spre Pearlington. Jimmy Lista poate c-o 
să scape... poate că n-o să scape. Dar toţi oamenii lui au murit. 

O tăcere apăsătoare puse stăpânire pe întreg grupul de 
mafioţi. Johnny Powder închise încet portbagajul şi se aşeză pe el 
ca să-l ţină închis. Unul dintre şefi aprinse o ţigară, al doilea 
scuipă în palme apoi şi le frecă viguros. 

Frank Ebo fii primul care rupse tăcerea. Deşi, la drept vorbind, 
nu era un şef, se impunea celorlalţi din cauza responsabilităţii 
imense a funcţiilor sale. 

— Nu-mi place că Phil a venit aici, gata să sară în aer. L-a adus 
până la noi. Asta e o stângăcie, Marco. 

— Aiurea! exclamă Buoni. Ticălosul ăla n-avea nevoie să-i arăt 
eu drumul. S-a folosit de mine ca mesager, atâta tot. Inchipuiţi- 
vă! Să se folosească de mine ca de un comisioner. 

— Ciudat comision, mormăi unul dintre ei. 

— Ai un curaj incredibil, Phil, zise altul. 

Vannaducci suspină. 

— Să intrăm în casă şi să vorbim despre toate astea. Tânărul 
ăsta nu pierde timpul, şi cred că de data asta chiar o să avem 
necazuri. 

Vannaducci nu mai spera să evite catastrofa. Bob Hunter se 
anunţase în mod clar. Factura de plată avea să fie foarte mare. 

În acel moment, Richard Zeno, consilierul Familiei Vannaducci, 
îşi făcu apariţia brusc şi traversă peluza în pas alergător. 

— Marco! strigă el cu o voce gâfâită, am primit un telefon... Se 
pare că Bob Hunter face ravagii în cartierul francez. A aruncat în 
aer localul lui Toby Never, cel al lui Joe Delmonico şi cabaretul lui 
Marty Jackson. Explozii peste tot! 

Era clar că „tânărul” nu pierdea timpul, iar „agentul de 
schimb” ştia foarte bine că nu se va mulţumi să-i ia doar câteva 
acţiuni. 


25 


CAPITOLUL V 


Revăzut şi corectat de oraşul New Orleans, carnavalul de 
„lăsata-secului” durează două săptămâni, în care locuitorii 
oraşului şi turiştii veniţi de pretutindeni se comportă ca nişte 
oameni de altădată în timpul orgiilor dedicate zeului Bacchus. 

E aproape imposibil să se menţină ordinea în această perioadă 
a anului. Paroxismul se atinge în ziua de „lăsata-secului”, când 
pe străzile cartierului francez se înghesuie aproape un milion de 
turişti. Asta i-a adus porecla de „cel mai mare azil psihiatric din 
lume”. Au loc defilări imense, baluri costumate, alegeri de regi şi 
regine ale carnavalului. 

Cei mai sensibili nu e bine să iasă atunci la plimbare. Circulaţia 
maşinilor particulare în cartier e interzisă. Poliţia călare face şi ea 
ce poate ca să asigure o aparenţă de securitate, dar se mai 
întâmplă ca poliţiştii să cadă şi ei în nebunia ambiantă. 

Toate aceste probleme îl chinuiau pe Jack Petro care se afla în 
sala de şedinţă, unde membrii administraţiei municipale, 
copleşiţi, citeau rapoartele despre individul care avea cele mai 
mari şanse să devină adevăratul „Rege al Carnavalului”. 
Prezenţa lui în oraşul lor constituia o problemă cu mult mai gravă 
decât toate celelalte probleme de menţinere a ordinei în timpul 
sărbătorilor. 

Primarul era foarte agitat. 

— De ce acum? întrebă el cu o voce tânguitoare. Ce caută 
acest om aici, în perioada asta? 

Nimeni nu-şi dădu osteneala să-i răspundă, pentru că 
răspunsul era evident şi pentru că, oricum, primarul îl cunoştea 
foarte bine. In momentul carnavalului, Bob Hunter putea să se 
plimbe de colo-colo după dorinţă fără ca poliţia să ştie unde se 
afla şi ce pregătea. 

Străzile erau veşnic pline de petrecăreţi, iar poliţiştii îşi 
aminteau chicotind de o tipă venită din Omaha care fusese 
posedată de cinci ori în aceeaşi noapte în plină stradă, fără să fi 
fost dezbrăcată şi fără să-i fi putut vedea pe ţopăârlanii care i-o 
făcuseră pe la spate! Poliţiştii juraseră că, după incident, o 
revăzuseră cu regularitate în fiecare an. Dar se petrecuseră şi 
incidente mai puţin hazlii în cursul anilor, iar registrele 
comisariatelor erau pline. Nu exista nici un mijloc de control 
asupra populaţiei în timpul carnavalului de lăsata-secului. 


26 


Petro reluă lectura rapoartelor. De la opt dimineaţa, Hunter 
făcuse cât pentru o zi întreagă. Intinsese o ambuscadă unui 
camion blindat, omorâse paisprezece oameni şi rănise grav vreo 
cincisprezece, luând peste patru sute de mii de dolari. Apoi, se 
dusese acasă la Bonbon Phil Buoni, pe Royal Street şi omorâse 
cinci oameni. lar Phil dispăruse fără urmă. 

Pe urmă se plimbase pe Bourbon Street şi profitase ca să 
arunce în aer trei localuri, cele mai rău famate. Nici un mort, 
doar mari pagube materiale şi o mulţime de persoane 
înspăimântate. Se spune că Joe Delmonico, unul dintre patronii 
celor trei localuri vizate, încerca cu disperare să părăsească ţara. 
Localul lui Toby Never, o combinaţie de local de noapte şi bordel 
se golise brusc de clienţi în zori. Pe uşă se afla acum un afiş pe 
care scris: închis pentru „lăsata-secului”. 

Totuşi localurile nu se închideau în timpul carnavalului, mai 
ales unul ca cel al lui Toby. Cabaretul lui Marty Jackson, aşa-zis 
mecena al muzicanţilor de jazz trecuţi de o anumită vârstă, un 
loc frecventat în mod obişnuit de traficanţii de stupefiante, 
pusese un afiş pe care scria: Curăţenie anuală. Se spunea că 
proprietarul se dusese singur într-un centru de dezintoxicare 
pentru drogaţi. 

Hunter nu pierduse timpul. 

Petro căzu pe gânduri. O voce îi zise blând la ureche: 

— Locotenente, vă caută cineva la telefon. Un tip cu accent 
nordist. Nu vrea să se identifice dar spune că e ceva important, 
că nu se poate amâna. 

Specialistul anti-raket mulţumi cerului că i se oferise acest 
pretext ca să părăsească sala de şedinţe. Il urmă pe poliţist în 
anticameră, se sprijini cu spatele de perete, aprinse o ţigară şi 
zise: 

— Petro la telefon. 

O voce plăcută îl întrebă: 

— Acelaşi Petro care a depus mărturie în faţa unei comisii a 
Congresului acum câtăva vreme? 

— Intocmai, replică locotenentul. Ce-i graba asta? Cine eşti? 

— Hunter. 

— Cine? 

— Bob Hunter. 

Petro smulse ţigara din gură, făcu un gest imperativ în direcţia 
poliţistului care apăsă imediat pe întrerupătorul din partea de jos 
a aparatului. 

— Haide, bombăni Petro, lasă joaca, n-am timp de pierdut! 


27 


— Poţi să mă crezi sau nu, Petro, dar nu închide. Dacă nu mă 
înşel, tu asiguri legătura cu New Orleans Crime Commission? Da? 

— Exact. Auzi, e adevărat ce-am auzit despre Maloy. 
Proprietarul cabaretului Marty Jackson? Dacă eşti într-adevăr cel 
care spui că eşti, ar trebui să ştii asta... 

— Era un pachet pentru Maloy la bordul unui camion blindat. 
Cincizeci de kilograme de heroină pură care au sosit în dimineaţa 
asta la Gulfport cu un vas sud-american. Şocul a fost prea 
puternic pentru Maloy, aşa că s-a dat la fund. 

— Şi Phil Buoni? 

— S-a dus la fermă să dea ochii cu bătrânul, zise Hunter 
râzând uşor. Şi, îndrăznesc să spun, n-a fost deloc o plăcere. 

— Ce vrei să spui? 

— O să-l întrebi pe el. Mai e încă la Marco cu ce-a mai rămas 
din şefii locali. O întâlnire la vârf. 

— Şi Scooter Favia? 

— Prea impulsiv. Am fost nevoit să-l suprim. Acum eşti 
mulţumit? 

Polițistul scutură din cap spre Petro. Apelul era imposibil de 
situat. 

— Să zicem, răspunse Petro. Ce vrei? 

— Informaţii. 

— Du-te la naiba! se răsti detectivul. 

— OK, dar dacă am să cad, o să trag tot oraşul după mine. 
Dacă ţii să eviţi necazurile la New Orleans, ai putea să cooperezi. 
iți propun un schimb. 

— Ce oferi? întrebă Petro cu o voce mai îmblânzită. 

— Câteva informaţii culese de comisia anti-crimă. Le vei găsi 
în registrele şi dosarele care au fost fotocopiate de comisia care 
se interesează de afacerile semilegale ale lui Vannaducci. 

— De unde ştii toate astea? întrebă Petro uluit. 

Hunter râse ironic. 

— Mă descurc şi eu! 

— De cât timp eşti la New Orleans? 

— De un anumit timp, cum se zice în armată. Acum ştiu tot ce 
trebuia să ştiu despre operaţiunile lor. Am de gând să mătur tot, 
să fac curăţenie. Dar dacă mi se întâmplă ceva între timp... Ar fi 
mai bine să cunoşti unele lucruri. 

— Dar ce vrei în schimb? 

— Cineva îl supraveghează electronic pe consilierul financiar 
Rocco Lanza. Nu e vorba nici de federali şi nici de poliţia locală. 
Trebuie să ştiu dacă operaţiunile sunt conduse de comisia anti- 


28 


crimă. 

Petro ezită o clipă. 

— De ce trebuie să ştii asta? 

— O necesitate, crede-mă, şi nu mai insista. Această 
informaţie ne-ar scuti pe toţi de o mulţime de necazuri. Să ştii, 
Petro, că nu simt nici o plăcere să-ţi distrug oraşul. Mai ales în 
perioada asta. Aş prefera să trec în viteză cu cea mai mare 
discreţie posibilă. Deci, îmi dai sau nu informaţia? 

— Dar de ce este atât de important? 

— Este, atâta tot. 

— Aăă... De unde ştii că nu e vorba de poliţie? 

Petro îşi auzi din nou interlocutorul râzând, dar de data asta 
râsul nu era deloc plăcut. Părea sunetul unor cuburi de gheaţă 
care se ciocneau între ele. 

— Cum crezi că am putut să supraviețuiesc până acum, Petro? 

— Crezi că Marco i-a pus pe-ai lui sub supraveghere? 

— M-am gândit la asta. Dar mai există şi alte eventualităţi. 

— Care? 

— Poate că amici din nord îl supraveghează pe Marco. 

Petro tăcu un moment ca să se gândească apoi suspină. 

— Poate că ai dreptate. 

— Mulţumesc. Accept asta ca răspuns. Vei primi ceea ce-ţi 
propun în schimb prin curier special. E deja pe drum. 

— Bineînţeles. 

— Poţi să mă crezi, îl asigură vocea lui Hunter. 

— Hunter, stai! Eşti acolo? 

— Da. 

— Ascultă, ai dreptate, e o perioadă dificilă la New Orleans. 
Avem pe cap aproape un milion de turişti. Pleacă. Pentru ce crezi 
că există poliţişti? Ne vom curăța noi singuri oraşul. 

— De când aveţi Mafia în cârcă la New Orleans, Petro? Eşti 
prea tânăr ca să-ţi aduci aminte. Chiar şi tatăl tău. 

— Facem tot ce putem! replică prompt Petro. 

— Nu-i destul. O ştii la fel de bine ca şi mine. E ca şi cum ai 
vrea să vindeci cancerul cu aspirine. Amortizezi efectele 
imediate dar boala continuă să te macine. 

— Nimeni n-o să închidă ochii aici, Hunteri se răsti Petro. Se va 
trage fără somaţie! 

— Nu ţi-am cerut să închizi ochii. lar dacă mă zăreşti, poţi să 
tragi cât vrei. 

— Ascultă, Hunter, fir-ar să fie! Stai, nu închide. Nu-ţi spun 
poveşti. Jumătate din poliţiştii acestui oraş ar prefera să-ţi 


29 


strângă mâna decât să tragă în tine. Neoficial, bineînţeles. 
Cealaltă jumătate e cu siguranţă coruptă şi îi e teamă să nu 
distrugi planurile unei pensionări precoce. Dar toate astea n-au 
nici o importanţă. Ascultă, eşti un tip bine, e un lucru pe care-l 
recunosc. N-ai tras niciodată într-un poliţist, şi sunt gata să 
pariez că n-o vei face niciodată. Important e că în oraş sunt 
aproape un milion de civili şi alţii sosesc oră de oră. Sunt deja pe 
jumătate smintiţi. Dacă provoci un schimb de focuri în plină 
stradă, vor fi masacrate câteva mii de persoane. Trebuie să... 
Auzi, nu e bine să vorbim la telefon. Haide să ne întâlnim 
undeva. Spune-mi unde şi când. lţi promit că voi veni singur. 

Vocea rece se îmblânzi perceptibil. 

— Eşti un poliţist bun, Petro. Ştiam asta chiar mai înainte de a- 
ţi telefona. Dar nu ne putem întâlni. N-ar avea nici un sens, căci 
nu va avea loc nici un schimb de focuri. 

— Dar, stai... 

— Îmi pare rău. Mulţumesc pentru confirmare. Ai grijă de tine. 

Legătura se întrerupse. 

— Nu-mi vine să cred, zise el încet poliţistului aflat lângă el. 

— Te-am înregistrat, răspunse acesta. Ce fac cu banda? 

— Trece-o la raportul de dimineaţă, mormăi el. Săptămâna 
viitoare. 

Părăsi biroul, vru să se întoarcă în sala de şedinţe, apoi se opri 
brusc şi porni spre sala de la intrare ca să aştepte pachetul 
promis de Exterminator. 


30 


CAPITOLUL VI 


Pe la nouă dimineaţa, Hunter reveni într-un cartier pe care îl 
reperase foarte minuţios înainte, şi care se afla pe malul lacului 
Pontchartrain, lângă Louisiana State University, departe de 
mulţimea dezlănţuită a carnavalului. 

Acolo trăia Rocco Lanza, proprietarul unei vile mari şi moderne 
ale cărei ferestre mari erau prevăzute cu geamuri antiglonţ. Mai 
avea şi un patio acoperit tot cu geamuri antiglonţ, în centrul 
căruia se afla o piscină superbă. 

Clădirea se ridica în mijlocul unui parc mare care părea că se 
întinde spre lac şi câini de pază alergau în libertate în incintă. 

Lanza era în mod indiscutabil rotiţa cea mai importantă a 
maşinăriei de făcut bani a lui Vannaducci căci, datorită calităţilor 
sale de financiar, milioane de dolari erau subtilizate anual 
industriei legale apoi reinvestite printr-un sistem intermediar 
extrem de subtil care pompa în economia înfloritoare a sudului şi 
aducea beneficii imense investitorilor clandestini pe care îi 
consilia. 

Hunter se interesase de Lanza încă de la sosirea lui la New 
Orleans. Astfel aflase absolut întâmplător că alţii se interesau şi 
ei de „Creierul” de la Pontchartrain. Incepuse prin a se infiltra 
încetişor acasă la Lanza, echipat cu săgeți mici soporifice pentru 
câinii de pază. Examinase toate încăperile, inclusiv pivniţa, şi îşi 
instalase microfoanele-emiţătoare. 

După două zile, ascultând ce emiteau aceste aparate, făcuse o 
manevră greşită şi branşase din greşeală receptorul pe o altă 
lungime de undă. Imediat auzise un firicel slab de sunet 
deformat. Pusese din nou banda magnetică cu viteză normală şi 
distinsese în sfârşit vocea lui Lanza. Inregistrarea era proastă 
pentru că microfoanele nu se aflau pe axa undelor. 

Apoi se străduise câteva zile să situeze amplasamentul 
emiţătorului accelerat, fără mare succes. Cât priveşte receptorul 
clandestin, posibilităţile erau multiple. 

Dar de data asta Hunter se întorsese cu un teodolit. Şi mai 
închiriase şi un iaht de croazieră. Ajunse la timp ca să capteze 
prima emisie a zilei şi aruncă ancora în locul unde recepţia era 
cea mai bună. Folosind receptor, teodolit şi binoclu, găsi în sfârşit 
emițătorul pe care îl căuta. 

Hunter schiţă un zâmbet. Instalatorul fusese foarte şmecher. O 


31 


cutiuţă, nu mai lată de zece centimetri, ataşată sistemului de 
antenă de televizor pe acoperişul vilei lui Lanza, care transmitea 
accelerat informaţiile culese de o duzină de micro-magnetofoane 
instalate prin casă. Era ceva mult mai eficace decât sistemul 
instalat de Hunter, care totuşi îşi făcuse ucenicia cu cei mai buni 
tehnicieni. 

Antena părea nouă. Cea veche probabil că dispăruse în mod 
misterios şi unii probabil că făcuseră în aşa fel încât să-şi asigure 
prezenţa imediată a omului lor care instalase noul sistem, 
echipat, fireşte, cu o ureche electronică. ) 

Intoarse ca să urmărească traiectoria undei. În raza vizuală a 
binoclului apăru imediat o altă ambarcaţiune, o barcă cu motor 
de culoarea lemnului de acaju, o pată neînsemnată în mijlocul 
lacului care se întindea pe vreo treizeci de metri la nord. 

Exterminatorul îşi puse pe cap o şapcă de marinar, acceleră şi 
descrise o curbă largă. Nu ştia exact ce avea să găsească dar era 
convins că era interesant, mai ales pentru continuarea campaniei 
sale. 

Plecarea sa fusese zărită, ceea ce şi prevăzuse, dar barca cu 
motor nu era în stare să scape de urmărirea ambarcaţiunii sale. 
Barca cu motor porni din loc, viră spre nord, dar bătea vântul şi 
erau valuri iar mica ambarcaţiune se deplasa împotriva 
curentului. 

Hunter câştigă teren. După câteva secunde, Hunter ridică 
binoclul şi descoperi profilul unei tinere femei aparent 
înspăimântată, aflată singură la bord. Hunter strânse din 
maxilare şi acceleră. 

O prinse din urmă în larg şi îndreptă spre ea Auto-Mag-ul. 

Fata lăsă umerii să-i cadă, opri motorul, se uită cu curaj la 
urmăritorul ei un moment, apoi lăsă ochii în jos. 

Făcu un tur în jurul ei, în timp ce barca cu motor îşi pierdea 
elanul, se apropie de fată şi lipi cele două ambarcaţiuni. 

— Urcă la bord, îi zise el fetei. 

— Ce vrei de la mine? strigă ea ridicându-se furioasă. 

El îi întinse mâna şi o ajută să urce pe puntea vedetei. Era o 
femeie tânără destul de mică de statură dar foarte bine făcută. 
Vântul îi lovea sânii şi coapsele. Un pulover subţire şi pantalonii 
albi lăsau să se ghicească un corp grațios. Privirea ei arunca 
fulgere care indicau simultan frica şi furia, înfrângerea şi 
disperarea. Era foarte frumoasă şi faţa i se păru lui Hunter 
oarecum familiară. Era exact ceea ce n-avea nevoie în acel 
moment. 


32 


Ea sări cu agilitate pe puntea vedetei şi încercă imediat să-l 
pălmuiască. 

El o prinse de mână şi îi lipi de palmă o medalie de trăgător de 
elită. 

— Nu te enerva, zise el. Poate că suntem aliaţi fără să ştim. 

Ea se uită prosteşte la medalie, apoi se uită uimită la culme la 
faţa lui ca de granit. 

— Oh! exclamă ea. Oh, mulţumesc, Doamne! Mulţumesc 
pentru acest miracol! 

Hunter îi zâmbi. 

— Presupun că asta înseamnă că suntem prieteni. 

— Mă numesc Toni Blancanales, zise fata. Nu mai presupune, 
chiar suntem! 

Hunter care plecase în căutarea unui inamic puternic, dăduse 
peste sora vechiului său camarad de arme, unul dintre cei doi 
supraviețuitori din Echipa Morii, Rosario  Blancanales, 
„Politicianul”. 

Acum ştia cine făcuse extraordinara instalaţie electronică. 
Gadgets Schwartz. Celălalt supravieţuitor. 

Dar de ce? Şi pentru cine? Cum ajunseseră Politicianul şi 
Gadgets să fie amestecați în povestea asta de la New Orleans? 

Lucru şi mai ciudat, de ce era amestecată şi sora mai mică a 
lui Blancanales în chestia asta? 

Răspunsurile îl interesau tare mult. 


33 


CAPITOLUL VII 


Echipa Morţii fusese organizată la începutul războiului 
împotriva Mafiei. La Los Angeles, Hunter adunase nouă oameni, 
fiecare participând cu talentele şi specialitatea sa. Aceşti oameni 
nu aveau în principiu nici un punct comun, doar că toţi luptaseră 
în Vietnam şi nu reuşiseră să se obişnuiască cu monotonia vieţii 
civile. 

Fiecare membru al echipei se realizase, devenise un expert în 
arta de distrugere a celorlalţi. Totuşi Echipa Morţii nu fusese 
formată din ucigaşi sângeroşi al căror singur scop era masacrul, 
ci din oameni care nu reuşeau să accepte viaţa mohorâtă şi 
liniştită de simplu cetăţean, după ce cunoscuseră beţia spaimei 
şi a acţiunii în Vietnam. 

Fiecare dintre ei renunţase cu bucurie la o viaţă de zombi în 
momentul în care Hunter lansase apelul. 

Şi îi mai lega ceva. Toţi aveau o admiraţie nemărginită faţă de 
Exterminator. 

Acum înţelegea cât de prost concepuse această echipă şi cât 
de rău o exploatase. Totuşi oamenii înţeleseseră foarte bine 
riscurile le care se expuneau, precum şi faptul că nu vor putea să 
„deranjeze” la infinit o mulţime de mafioţi. Hunter nu-şi ierta 
faptul că îi amestecase în războiul lui, iar moartea a şapte dintre 
ei constituia o povară cumplită. 

Numai Blancanales şi Schwartz supravieţuiseră ultimului atac 
împotriva Familiei DiGeorge din Los Angeles, şi chiar şi ei 
fuseseră nevoiţi să facă închisoare. Datorită banilor puşi la 
dispoziţia lor de Hunter şi a bunăvoinţei unui procuror care 
simpatiza cu cauza lor, Politicianul şi Gadgets fuseseră nevoiţi să 
se recunoască vinovaţi de fapte minore. Din această cauză, 
primiseră condamnări uşoare. 

Totuşi fuseseră reperaţi de Mafie şi condamnaţi la moarte în 
termen scurt. Dar de când părăsiseră închisoarea, viaţa lor 
devenise din nou ternă şi banală. 

Hunter se gândea deseori la cei şapte care muriseră, şi din 
cauza dezastrului de la Los Angeles refuzase totdeauna să-i mai 
ia alături ca aliaţi. De atunci, cu o singură excepţie, acţionase 
totdeauna singur, în ciuda prietenilor de altădată şi a celor noi pe 
care îi întâlnea, ca un făcut, mereu în drumurile sale. 

Excepţia de la regulă se petrecuse la San Diego. Blancanales 


34 


şi Schwartz îl chemaseră în ajutor. Trebuia să salveze reputaţia 
fostului lor comandant din Vietnam. Asediul de la San Diego îi 
lăsase amintiri urâte lui Hunter, dar, din fericire, prietenii lui 
supravieţuiseră. li sfătuise să pună amândoi pe picioare o 
afacere şi le dăduse toţi banii pe care îi avea ca să-i ajute să 
pornească treaba. 

Războiul împotriva Mafiei continuase - mulţi kilometri şi o 
mulţime de cadavre despărţeau San Diego de New Orleans şi nu 
mai avusese ocazia să-şi revadă prietenii. Nu ştia cu ce se 
ocupau, dacă puseseră pe picioare vreo afacere şi nici măcar 
dacă se mai aflau în Statele Unite. 

Acum ştia. 

Toni Blancanales îi povesti, în drumul spre port, că înfiinţaseră 
într-adevăr o societate pe care o botezaseră Ab/e Group, a cărui 
specialitate era securitatea industrială şi supravegherea 
electronică şi că veniseră la New Orleans pentru o treabă. 

După spusele tinerei femei Able Group nu accepta nici o 
afacere ilegală. Grupul acționa ca serviciu de contraspionaj 
industrial şi electronic şi se punea la dispoziţia societăţilor care, 
dintr-un motiv sau altul, aveau impresia că sunt supravegheate. 

Totul mersese bine încă de la început. Toni era de părere că 
perioada se dovedea foarte propice pentru acest gen de 
activitate. 

Able Group venise în Louisiana la cererea unui birou politic din 
nordul statului. Politicienii se întrebau dacă erau sau nu ascultați 
în mod ilegal. Able Group le-a confirmat temerile, a scos din 
funcţiune microfoanele emițătoare ascunse în birouri şi a învăţat 
personalul centrului cum să dejoace capcane de acest fel. 

Această reuşită adusese grupului un alt contract. Blancanales 
şi Schwartz primiseră vizita unui domn Kirk, care le prezentase o 
legitimaţie care dovedea că aparţine cabinetului guvernatorului 
din Louisiana. 

Domnul Kirk propusese o treabă extrem de delicată şi 
confidențială. Le-a înmânat un contract lucrativ şi în acelaşi timp 
o autorizaţie de supraveghere electronică, semnat de un 
judecător federal şi cerut de administraţia statului. 

Treaba consta în instalarea unui dispozitiv de ascultare pentru 
spionarea lui Rocco Lanza. 

Nici Blancanales şi nici Schwarz nu auziseră de Lanza, dar 
povestea istorisită lor de Kirk păruse plauzibilă iar documentul de 
stat părea a fi autentic. Totuşi ezitaseră înainte de a accepta, 
simțind din instinct că ceva nu era în regulă. 


35 


Mai întâi, nu aveau voie să aibă vreun contact nici cu poliţia şi 
nici cu agenţii guvernului, Kirk urmând să fie singura lor legătură 
oficială. Onorariul şi cheltuielile trebuiau să fie achitate în bani 
lichizi şi proveneau dintr-un fond special, alimentat de 
Washington. 

Pe de altă parte, Kirk insistase asupra păstrării secretului 
absolut faţă de poliţie, evocând aspectul unei inculpări, deoarece 
administraţia şi prefectura erau probabil implicate în această 
afacere. 

Era primul contract foarte important propus celor de la Able 
Group, iar cei doi asociaţi îl semnaseră în ciuda unelor rezerve. 

Avuseseră nevoie de două săptămâni ca să instaleze reţeaua 
de ascultare. Pe de o parte, fuseseră nevoiţi să intre în casa lui 
Lanza, să ascundă microfoanele şi să plaseze un emiţător; pe de 
altă parte, începuseră ascultarea propriu-zisă. 

Sistemul fusese gata cu trei zile înainte de sosirea lui Hunter. 

De atunci, cei doi dispăruseră. 

Toni Blancanales era foarte îngrijorată. Făcea parte din grup, 
se ocupa cu treburi tehnice şi de secretariat, făcând şi pe 
administratorul. In general, participa la realizarea unui proiect, 
dându-se deseori drept o vânzătoare şi profita de faţa ei 
frumoasă ca să-şi vândă marfa. Ea îl convinsese pe Rocco Lanza 
că avea nevoie de o nouă antenă de televizor cu prize în toate 
încăperile, inclusiv în sălile de baie. 

— Mă mai ocupasem şi înainte cu vânzările. Nu e mai greu să 
plasezi microfoane-emiţătoare decât să vinzi enciclopedii sau 
apartamente. 

Hunter o crezu cu uşurinţă. Era tare frumuşică şi puţin mai în 
vârstă decât crezuse el. Arăta de optsprezece ani dar în realitate 
avea douăzeci şi cinci. Părăsise universitatea Columbia după trei 
ani de studii, apoi fusese stewardesă înainte de a se mărita. 
După care divorțase şi ocupase mai multe posturi, munca ei 
dovedindu-se aproape totdeauna nesatisfăcătoare. 

Nu mai putuse de bucurie când i se propusese să facă parte 
din Able Group. Grupul devenise raţiunea ei de a exista. 

— Băieţii n-au dispărut niciodată în felul ăsta, fără să dea 
semne de viaţă, zise ea cu o voce tristă. Simt că s-a întâmplat 
ceva. 

Evident, nu putuse să mai dea de domnul Kirk şi nici de cineva 
care să-l cunoască. Autorizaţia de supraveghere era falsă. Toni 
telefonase la morgă, la comisariate şi la toate spitalele. 

In cele din urmă se întorsese la Lanza, vrând, chipurile, să 


36 


vadă dacă clientul era satisfăcut. Toţi fuseseră încântați şi, după 
toate aparențele, nimeni nu avea cunoştinţă de prezenţa unui 
emiţător. 

— Deci în dimineaţa asta am ieşit cu o barcă ca să văd dacă 
emițătorul mai funcţiona. Şi funcţiona. 

li arătă o bandă. 

— Dacă nu mă înşel, e a doua. Ultima dată când i-am văzut pe 
Rosario şi pe Gadgets, plecau să ia prima bandă. Asta s-a 
întâmplat acum o săptămână. Voiau să vadă dacă totul funcţiona 
bine. Dacă treaba mergea, după aceea trebuia să-i dăm totul lui 
Kirk care făcea el restul. Treaba noastră era terminată începând 
din acel moment. 

— Dar nu i-ai mai văzut de atunci, zise Hunter. Nici măcar nu 
ştii dacă au luat prima bandă sau dacă au luat legătura din nou 
cu Kirk. j 

— Exact. In plus, Kirk a devenit un fel de fantomă. Dacă nu l- 
aş fi văzut cu ochii mei, n-aş fi crezut că există. 

— L-ai văzut? 

— Da. In momentul semnării contractului. Asta s-a întâmplat în 
cabaretul lui Marty Jackson, un local de pe Bourbon Street. 

Hunter simţi un fior. 

— Ce-i? întrebă Toni văzând expresia de pe faţa lui. 

— Nimic. Continuă. 

— Asta e tot. Kirk însă nu m-a văzut, dacă asta te supără. Cel 
puţin, nu cu Rosario şi Gadgets. Mă aflam la bar şi făceam pe 
turista nevinovată. In acest timp, Rosario şi Gadgets se aflau 
împreună cu Kirk într-un colţ întunecos al cabaretului. Eu... 

— Le asigurai retragerea, sugeră Hunter. 

— Da. Procedăm aşa din când în când. Gadgets numeşte asta 
un „fond de siguranţă”. E foarte prudent când e vorba de astfel 
de treburi. 

— S-a instruit în Vietnam, zise Hunter cu un zâmbet amar. Ai 
putea să mi-l descrii pe acest Kirk? 

— Da. E înalt, blond, slab, foarte elegant... 

Hunter se încruntă. 

— Aşa? 

— Da, replică Toni imitându-i vocea dură. Are un tic. Mănâncă 
tot timpul dulciuri. 

Hunter îşi feri privirea, preferând ca fata să nu-i poată ghici 
gândurile şi concluzia pe care o trăsese. 

În acel moment Hunter ar fi putut să pună prinsoare pe orice 
că nu-i va mai vedea niciodată pe Blancanales şi pe Schwarz. 


37 


Echipa Morţii fusese lichidată în întregime. 


38 


CAPITOLUL VIII 


Hunter nu se îndoia nici măcar o secundă că Bonbon Phil 
Buoni era misteriosul domn Kirk, cel care răspundea de 
operaţiunea de ascultare electronică pusă la cale împotriva lui 
Rocco Lanza. Dar pentru care motiv? Acţiona Buoni pe cont 
propriu? Executa ordinele lui Marco Vannaducci? Sau acţiona la 
dispoziţia unui terţ? 

Era puţin probabil ca operaţiunea să fi fost pusă la cale doar 
pentru ca Mafia să pună mâna pe Blancanales şi pe Schwartz. lar 
dacă ei doi ar fi fost identificaţi de organizaţie, primul contact cu 
Kirk ar fi fost şi ultimul, căci i-ar fi suprimat imediat. 

Hunter aduse ambele ambarcaţiuni în port şi le legă de chei. O 
întrebă pe Toni: 

— Se foloseau în continuare de identitățile lor false? 

Fata încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Da. Morales şi Logan. Rosario nu mă prezintă niciodată ca 
fiind sora lui. Mă folosesc de numele fostului meu soţ, Davidson. 
De ce? La ce te gândeşti? 

— La nimic valabil. De fapt, cred că ştii că există un contract 
pentru suprimarea lor. 

— Da, ştiu, dar... 

— Dar încă n-ai înţeles că Lanza face parte din Mafie? 

Tânăra femeie făcu ochii mari. 

— Linişteşte-te, zise imediat Hunter. Nu cred. E o coincidenţă, 
atâta tot. Ascultă, Toni, trebuie să acţionez cu mare atenţie. 
Aveam intenţia să trec la atac, dar acum nu mai ştiu exact unde 
pun piciorul. Înţelegi? 

Ea dădu din cap calmă. 

— Pentru Rosario erai un fel de zeu. Totdeauna zicea: Bob ar 
face asta, Bob ar face aia... Vorbea tot timpul de tine. 

Schiţă un zâmbet şi continuă: 

— Inţeleg perfect. Imi zici politicos: „La naiba cu prietenii, am 
o treabă de făcut!” 

Hunter nu-şi dădu seama dacă era doar o ironie sau chiar 
gândea ceea ce spunea. Totuşi Politicianul îi spusese numai 
lucruri bune despre sora lui şi îi arătase fotografia ei de mai 
multe ori. 

Hunter zâmbi cu tristeţe gândindu-se la camaradul lui de arme 
şi aprinse ţigară reflectând la problema care se ivise. Suflă fumul 


39 


spre larg şi se uită fix la celălalt mal al lacului unde se afla vila 
de piatră şi sticlă a lui Lanza. 

— Asta crezi? zise el. 

— Da. Aşa ar reacţiona şi Politicianul dacă rolurile ar fi 
inversate. Amândoi sunteţi nebuni. Acordaţi prea mare 
importanţă... 

Hunter se uita în continuare la vila de pe celălalt mal. Vorbi cu 
glas scăzut, parcă numai pentru el: 

— Aş merge şi-n iad dacă aş şti că i-aş scăpa. Dar nu ştiu 
deloc ce voi găsi. Nu mai pot să mă infiltrez neobservat. Mafia 
ştie că sunt în zonă. Toţi mafioţii din New Orleans merg ca pe 
ouă în acest moment. În realitate, acel Kirk este un sotto-capo pe 
care îl cheamă Phil Buoni, Bonbon Phil. Am dat ochii cu el şi i-am 
înmânat o medalie. Nu mai face nici o mişcare, poate doar 
înconjurat de o brigadă de torpile. 

— iți cer iertare, zise tânăra femeie lăsând ochii în jos şi 
uitându-se la mâini. Judec prea repede oamenii. Văd că eşti cu 
adevărat îngrijorat de soarta lor. 

— Evident că sunt îngrijorat. Dar nu mi-ai lăsat timp să termin. 
Mai e o problemă. Timpul. 

— Poftim? N 

— Timpul. Au dispărut de o săptămână. E prea mult. Ințelegi? 

Toni suspină şi se înfioră. 

— Da, cred că înţeleg. 

— Bine, voi face tot ce pot pentru ei. Dar n-am la dispoziţie 
prea mult timp. Mi-am făcut un plan de atac cu mult timp înainte 
de a cunoaşte existenţa acestui Able Group şi trebuie să-l 
respect. Cu siguranţă că ăsta e cel mai bun lucru pe care l-aş 
putea face pentru Politician şi pentru Gadgets. Dacă încă mai 
sunt în viaţă - am zis dacă - se află în mâinile unuia dintre 
grupurile pe care am venit să le distrug. Singura idee care mi-a 
venit este să continui să atac cu speranţa că îi voi descoperi pe 
prietenii mei în vârtejul luptei. 

Toni se strâmbă. 

— Ca şi cum ai arunca în aer cu dinamită un imobil cuprins de 
flăcări ca să-i scoţi de-acolo pe oamenii blocaţi la ultimul etaj! 

— Cam aşa ceva, mărturisi Hunter. Numai că acum aceşti 
criminali mă aşteaptă, asta e problema. Ar trebui să-ţi explic 
puţin situaţia, Toni. Apoi tu vei alege calea de urmat. Marco 
Vannaducci e omul care trebuie doborât, el deţine hăţurile 
puterii. Dar e bătrân, bolnav, muribund. Federalii sunt în coasta 
lui. E un om disperat care abia dacă reuşeşte să mai ţină în mână 


40 


ce-i aparţine. Posesiunile sale, imperiul său îi aduce în jur de un 
miliard de dolari anual. Un miliard! 

— E uimitor! exclamă Toni cu ochii mari de mirare. 

— Mai mult decât şi-ar putea închipui majoritatea oamenilor. 
Efectiv, e o sumă imensă care acţionează ca un magnet asupra 
unei bande de asasini care şi-ar trăda cel mai bun prieten pentru 
un pumn de arginţi. Bătrânul Marco şi-a desemnat moştenitorii 
Lanza, Buoni şi alţi câţiva tipi de genul ăsta. Asta în ceea ce 
priveşte culoarea locală, dar mai există o duzină de Familii 
mafiote care dirijează restul ţării şi care ar vrea să pună mâna pe 
zona asta. Mă urmăreşti? 

Tânăra femeie se uita la el cu atenţie. 

— Imi ziceam, spuse ea gânditoare, că Able Group s-a băgat 
într-o treabă cum nu se poate mai rea. 

— Asta e puţin spus, dar nu e vina ta. Vannaducci se ascunde 
în spatele unui şir de societăţi cât se poate de legale, legate 
unele de altele, şi sistemul este atât de complicat încât cei mai 
mulţi dintre oamenii lui de la eşaloane inferioare nu înţeleg 
nimic. Lanza e diferit, el e creierul întregii afaceri. Şi aici treaba 
se complică şi mai mult, căci există indivizi geloşi. Toţi se agită 
ca să câştige mai mult teren. Deocamdată Lanza are cea mai 
bună poziţie faţă de ceilalţi, măcar pentru faptul că înţelege tot 
ce se întâmplă în imperiul mafiot. Restul sunt pistolari de mică 
anvergură, tipi proveniţi din stradă care au ajuns la vârf pentru 
că au fost mai răi decât alţii. Nu sunt neapărat mai inteligenţi, ci 
mai decişi. Într-un sens, ăştia au nevoie de Lanza. Dar pe de altă 
parte, le e teamă să nu ia halca cea mai mare pentru el. Aşa că... 

— Am intrat rău de tot la apă, mormăi Toni. 

— Şi mai e ceva. Am pus la cale câte ceva. Las să se coacă 
treaba şi aştept ca tipii din nord să înceapă să-şi piardă 
răbdarea. Cea mai bună metodă de a distruge o organizaţie ca 
asta este să-i forţezi pe unii să-i distrugă pe ceilalţi... 

— Dezbini ca să domini. 

— Exact. Să le permiţi inamicilor să se ucidă între ei. Pe urmă 
e mai simplu să suprimi supraviețuitorii. Nu întâmplător am venit 
în această perioadă. Am aflat că Familia din New Orleans va 
trece printr-un moment foarte prost în timpul carnavalului. Am 
fost acasă la Buoni în dimineaţa asta pentru că el mi se pare a fi 
moştenitorul cel mai sigur. Am vrut să-i dau puţin curaj. 

— Nu înţeleg. Să-i dai curaj împotriva cui? 

— Împotriva mafioţilor care vin de la New York şi din Saint 
Louis. Coaliția există de mult timp. Saint Louis e teritoriul cel mai 


41 


defavorizat din Statele Unite. Nevoia unei expansiuni e foarte 
acută. Capi din New York au luat hotărârea că e timpul să se 
intervină mai înainte ca bătrânul Marco să lase totul să se 
prăbuşească în urma unui război între rivali. Familia din Saint 
Louis a primit permisiunea să invadeze New Orleans. Aşteptam 
momentul potrivit şi cred că acum a venit. N-am chef ca tipii din 
Saint Louis să intre aici ca cuceritori. Vreau să aibă puţin de 
furcă. Vreau să distrug ambele grupuri. 

— Ce să mai zic! exclamă Toni cu admiraţie. 

— Fac şi eu ce pot, mărturisi Hunter. Uneori treaba merge. Dar 
ţi-am vorbit de planul meu de acţiune şi văd o alternativă în care 
ai putea să-mi fii utilă. Tu alegi. Ar putea să fie periculos. Totuşi, 
dacă faci exact ce-ţi spun, riscul va fi minim. Ce zici? 

— Am de ales? întrebă ea cu un zâmbet ciudat. Sunt de acord. 

— Du-te la Lanza. Povesteşte-i totul. Adică povestea cu Able 
Group şi cu Kirk. Ai descoperit că grupul a fost convins să facă o 
ascultare ilegală, drept pentru care vrei să corectezi lucrurile şi 
să previi victima. Povesteşte-i cum l-ai convins să-şi monteze 
noua antenă şi arată-i toate microfoanele pe care le-aţi instalat 
la el în casă. 

— Dar o să mă sugrume sau o să mă înece în piscină! exclamă 
Toni pălind. 

— L-ai convins o dată, vei reuşi şi a doua oară. Gândeşte-te. 
Lanza ştie foarte bine ce se petrece în jurul lui. În fond, îi faci un 
serviciu imens. li arăţi cine sunt adversarii lui. Mai ales vorbindu-i 
de acel domn Kirk care adoră bomboanele. 

— Va înţelege? 

— Va înţelege. Dacă te vei descurca bine, vei câştiga un 
prieten pe viaţă. Poate că va fi înclinat să se arate galant şi te va 
ajuta să-ţi găseşti asociaţii. Aşa trebuie să-i prezinţi lucrurile. 
Aveţi un inamic comun. Dar - şi asta e foarte important - n-ai 
auzit şi nici n-ai văzut vreuna din benzile înregistrate. Nu ştii 
nimic despre activitatea lui. Faci pe proasta. 

— Păi, o să fie uşor, răspunse Toni cu o voce uşor 
tremurătoare. Fac pe proasta nevinovată. Şi habar n-am că e 
mafiot. _ 

— Exact. lţi este frică, regreţi ce-ai făcut şi vrei să-ţi găseşti 
asociaţii. 

Toni îşi dădu părul pe spate cu o mişcare a capului. 

— OK, voi reuşi. Asta îţi va folosi şi ţie? 

— Poate, mărturisi Hunter. Dar trebuie să nu uiţi că ar putea 
să nu meargă şi să pieri. Nu vreau să te împing să-ţi asumi acest 


42 


risc, dar dacă vrei să acţionezi... 

— Sau o fac, sau las gura! Am dreptate? 

— Nu chiar asta voiam să spun. 

— Nu, dar e tot una. Am bătut din picior insistând să faci tu 
toată treaba. Dacă vreau să dau o mână de ajutor, trebuie să 
particip. Ceea ce-mi spui... 

— Stai, nu-ţi spun nimic, sugerez, atâta tot. Eu nu pot să fac 
nimic cu Lanza. Tu însă poţi, dacă vrei. 

Se uită la ceas. 

— Întâlnirea de la Vannaducci s-a terminat acum o oră. Lanza 
e din nou acasă. Probabil că întăreşte paza. Deci... 

— De unde ştii toate astea? întrebă ea zâmbind. Eşti 
clarvăzător? 

— Imi cunosc inamicii, ştiu cum acţionează, îi explică Hunter. 
Asta e singura modalitate de a te lupta cu ei. Deci? Te simţi în 
stare să joci teatru în faţa lui Lanza? 

— Cred că da, răspunse ea suspinând. Cum ne găsim? În fine, 
vreau să spun... Ne revedem, nu? 

— Voi trece la intersecţia străzilor Claiborne şi Canal la prânz, 
apoi din oră în oră până când vei sosi. Promit că voi proceda cum 
ştiu eu mai bine. 

— Bun. Nu există nici un loc unde aş putea să te găsesc? La 
telefon sau... 

— Nici unul. Dar dacă ai nevoie de mine, strigă. Există mari 
şanse să te aud. 

— Ai pus microfoane în toată vila? 

— Să zicem că în punctele esenţiale. 

— Gadgets mi-a spus odată că erai un elev foarte bun. 

— Aveam un profesor foarte bun, răspunse serios Hunter. Eşti 
gata? 

— Dacă vrei, zise ea cu o voce care se dorea cinică dar care 
trăda teama. 

Hunter îi zâmbi. 

— OK, du-te. E rândul tău să intri în scenă. Ai grijă. 

— Da, bineînţeles. 

— Toni... 

— Da? 

— Eşti o fată grozavă. 

— Mulţumesc. Şi tu un tip grozav. Ai grijă de tine. 

Se depărtă pe chei fără să întoarcă capul înapoi. 

Hunter numără până la zece apoi porni în urma ei. Nu voia s-o 
lase să înfrunte singură Mafia. Dar voia să rămână în planul doi, 


43 


arătându-se discret. Voia ca ea să nu ştie de prezenţa lui. 

Hunter era şi el un om prudent. 

În apropiere de casa lui Lanza va exista deci o unitate de 
salvare... 


44 


CAPITOLUL IX 


Hunter avea un nou vehicul de război pentru bătălia de la New 
Orleans: o rulotă lungă de şase metri, construită iniţial pentru 
marii sportivi, pescari sau vânători. Dar Hunter nu era un sportiv, 
era un războinic iar rulota fusese transformată în cartier general 
mobil. Vehiculul era plin de tot felul de aparate electronice 
pentru ascultarea la distanţă şi supraveghere radar. 

Totul costase aproape o sută de mii de dolari. Involuntar, 
Mafia furnizase cea mai mare parte a acestor instalaţii 
ultrasofisticate, cu o parte din acei bani pe care părea că Îi 
pierde la fel de uşor pe cât îi câştigă. 

Instrumentele electronice erau cele folosite pentru programul 
spaţial, instalate de un inginer de la NASA şi un prieten 
electronist care construise un fel de computer pentru nevoile 
deosebite ale lui Hunter. 

Inginerul de la NASA spusese că rulota era un „modul 
terestru”, egal în toate cu modulele lunare folosite de astronauți. 

Lui Hunter îi plăcea mult rulota, dar se simţea puţin cam 
intimidat de toate posibilităţile tehnice ale noii sale „jucării”. 
Gadgets şi Schwarz ar fi rămas cu gurile căscate. Dar singura 
semnificaţie importantă în ochii lui Hunter era ameliorarea 
şanselor sale faţă de Mafie. 

Tot materialul din rulotă depindea fireşte de inteligenţa omului 
care se folosea de el. Hunter putea să treacă pe o stradă şi să 
asculte tot ce se vorbea. Datorită radarului, putea să determine 
dacă în vehiculele pe care le urmărea sau pe lângă care trecea 
existau mase metalice neobişnuite. Putea să treacă pe lângă 
micro-emiţătoare şi să preia în regim accelerat benzile 
înregistrate, să le reconvertească ca apoi să le asculte în ritmul 
normal, fără să părăsească volanul. Singurul lucru pe care rulota 
n-ar fi putut să-l facă niciodată în locul lui Hunter era să 
pornească la atac. 

Celelalte instalaţii erau mai clasice. O masă pliantă cu o lampă 
pentru studierea hărților şi stabilirea unui plan de atac; un 
compartiment echipat ca atelier de armurărie, în care Hunter 
putea să modifice orice fel de armă sau să fabrice o bombă. 

Pereţii rulotei erau formaţi din oglinzi fără amalgamul folosit la 
ele şi vopsite pa să banalizeze aspectul laturilor. Astfel Hunter 
putea să observe totul fără ştirea persoanelor de afară. 


45 


Un motor mare Tornado fusese puţin modificat. Suspensia era 
asigurată de perne de aer hidraulice controlate de la tabloul de 
bord. Hunter putea să modifice poziţia rulotei pe un teren în 
pantă. 

Mai avea şi o bucătărioară, un duş, o toaletă şi un pat 
confortabil în partea din spate. 

Noul car de luptă îi conferea lui Hunter o independenţă 
completă. Exterminatorul dorea să se folosească mult timp de el, 
începând cu campania din New Orleans. 

Cu atât mai mult cu cât îi era deja foarte utilă. Parcase pe 
marginea lacului şi putea să privească vila lui Lanza. Deschisese 
o portieră şi îşi legase de bara de protecţie din faţă o undiţă care 
era de fapt o antenă radio. Apoi se aşezase în scaunul confortabil 
din faţa volanului şi privea la un ecran mic, instalat lângă 
genunchiul său, care evalua cu o precizie de câţiva centimetri 
distanţa țintei. 

Toni intrase în vilă în urmă cu zece minute. Hunter putuse să-i 
urmărească primul demers de la poartă datorită unui microfon 
dirijabil. Oamenii de pază vruseseră la început să se debaraseze 
de ea, spunând că domnul Lanza era foarte ocupat şi nu voia să 
fie deranjat sub nici un motiv. Toni insistase, începuse să plângă. 

Unul dintre oamenii de pază venise în cele din urmă să-i 
deschidă poarta. Din acel moment, Hunter pierduse contactul 
auditiv dar putuse să-i urmărească vizual până la vilă. Când 
ajunseră în antreu, îi auzi din nou datorită microfonului-emiţător 
instalat cu câteva zile înainte. 

Folosind panoul de control, îi urmărise prin vilă până la biroul 
lui Lanza, lângă piscină. Lanza se arătase aspru şi neprimitor, 
apoi se minunase tot, după care devenise furios şi în cele din 
urmă îngrijorat. Toni îi spusese totul despre instalarea 
microfoanelor. 

Ascultând ordinele date în birou, Hunter ridică privirea şi văzu, 
aproape imediat, doi tipi ţâşnind afară din vilă, cu ochii ţintă la 
antena de televizor. Fără să folosească microfonul direcţional, 
Hunter îl auzi pe unul dintre ei strigând: 

— Gata! II văd! 

Incă se mai uita în sus zâmbind când alţi oameni veniră cu o 
scară care fu sprijinită de peretele vilei. 

Dar nu mai auzi nimic. Motivul era foarte simplu. Aflând că în 
casă erau microfoane ascunse, chiar şi persoanele cele mai 
vorbăreţe amuţiseră. 

Tipul de pe acoperiş le aruncă celor de pe peluză mica cutie 


46 


scoasă de pe antenă. 

După câteva secunde, Hunter auzi deschizându-se o uşă, paşi, 
apoi şocul unui obiect pe birou. 

— Asta e, zise Toni cu o voce îngrijorată. Acum puteţi vorbi. 
Ăsta e nucleul central şi emițătorul. Nimeni nu mai poate să 
asculte. . 

— Dumnezeii mă-sii! izbucni Lanza. Aăă... Pardon, doamnă. 
Nu-mi vine să cred! Cutia asta mică permite să se audă tot ce se 
vorbeşte la mine în casă? In toate încăperile? 

— Microfoanele sunt ascunse în prizele de antenă cam peste 
tot în casă. Acum sunt inutilizabile. 

Lanza se destinse şi zise cu o voce călduroasă: 

— Ei bine, domniţă, vă sunt foarte îndatorat. Dar nu reuşesc să 
înţeleg. Cine să vrea să mă spioneze pe mine? Nu înţeleg deloc. 
E vorba de spionaj industrial? j 

— Cu siguranță, răspunse Toni. In mod normal, societatea mea 
se ocupă de protecția unor oameni ca dumneavoastră, domnule 
Lanza. Când am aflat că am fost traşi pe sfoară... Ei bine, mi-a 
fost foarte, foarte frică să vă mărturisesc totul. Dar şi mai frică să 
nu vă spun nimic. Dumnezeule, am... 

— Oh, dar aţi făcut foarte bine, o întrerupse Lanza. Vă admir. 
Nu toată lumea e în stare să mărturisească că s-a înşelat. Aăă... 
Cum îl chema pe acel tip care v-a angajat? 

Toni îşi recăpăta curajul. Continuă cu o voce fermă: 

— A spus că-l cheamă Kirk. Actele lui păreau a fi în regulă, dar 
acum sunt sigură că erau false. Aş putea să vi-l descriu dacă 
doriţi. 

— Bineînţeles, bineînţeles, zise imediat Lanza cu o voce 
încurajantă. Staţi o clipă... 

Hunter auzi un zgomot de scaun apoi de hârtie. 

— OK, cum arăta? 

Toni vorbi lent, alegându-şi cuvintele. 

— Ei bine, era destul de înalt, slab, foarte elegant, blând, cu 
părul puţin creţ. Nişte dinţi foarte frumoşi, foarte albi. 

Lanza nu păru prea fericit. 

— Nimic altceva? Cicatrice, tatuaje, semne din naştere? 
Chestii de felul ăsta. 

— Nu, răspunse Toni prefăcându-se că se gândeşte. Dar avea 
un tic. Mânca tot timpul dulciuri pe care le scotea din buzunarul 
hainei. Ai fi zis că sunt inele mici de mentă. 

— Bomboane! exclamă brusc Lanza. Bomboane! 

— Da, exact. Cunoaşteţi pe cineva care mănâncă tot timpul 


47 


bomboane? 

Lanza nu mai spuse nimic câteva secunde, apoi răspunse cu 
voce foarte calmă: 

— Aăă, nu, nu chiar. Dar e un indiciu. Să ştiţi că nu voi uita 
niciodată delicateţea dumneavoastră, doamnă Davidson. Şi ziceţi 
că asociaţii dumneavoastră au dispărut? Inainte de a fi pus 
reţeaua în funcţiune? Sunteţi sigură de asta? 

— Sigură, răspunse Toni cu o voce categorică. Cred, domnule 
Lanza că asociaţii mei şi-au dat seama de înşelătorie şi s-au dus 
la domnul Kirk. Sunt convinsă că nu i-ar fi încredinţat niciodată 
detaliile reţelei dacă ar fi avut îndoieli în privinţa cinstei sale... 

Lanza păru că se destinde. 

— OK, înţeleg. Bun, nu vreau să vă mai faceţi griji pentru 
prietenii dumneavoastră. Sunt o persoană destul de puternică în 
New Orleans şi vă promit că voi face tot ce-mi stă în putere ca să 
vă ajut să-i găsiţi. Daţi-mi adresa şi numărul de telefon. Acolo, pe 
carneţel. Vă voi suna. Nu vă faceţi griji. Acum v-aş ruga să mă 
scuzaţi, dar am o mulţime de lucruri de făcut... 

— Oh, bineînţeles, zise imediat Toni. Văd că sunteţi foarte 
înţelegător. Sper că îmi veţi permite să vă despăgubesc într-un 
fel. Vreau să spun... 

Vocea lui Lanza indica faptul că se gândea la cu totul altceva. 

— Dar aţi şi făcut-o deja, credeţi-mă. Totuşi, dacă nu mă 
credeţi, sunt sigur că vom găsi ceva. Poate mă puteţi invita la 
cină. După carnaval. Ce ziceţi? 

— S-a făcut! răspunse Toni. Oh, sunteţi un domn formidabil. Şi 
dacă aţi şti ce teamă mi-a fost când am venit... 

Lanza începu să râdă. 

— Ei bine, asta dovedeşte cât de mult se pot înşela oamenii. 
Bine, nu voi uita invitaţia la cină. Contez pe ea. Imediat ce-am să 
vă găsesc prietenii... 

Vocea tinerei femei se depărtă de microfon. 

— Nu vă închipuiţi cât vă sunt de recunoscătoare... 

Hunter nu mai auzi decât zgomote de paşi şi apoi o uşă. 

După toate aparențele, Lanza o conducea pe Toni. li urmări 
prin vilă până la uşă, apoi o văzu pe Toni străbătând aleea 
însoţită de omul care venise să-i deschidă poarta. Lanza 
dispăruse. 

După ce maşina tinerei femei porni din loc, Hunter auzi vocea 
lui Lanza: 

— Sună-l pe Zeno! Spune-i că venim şi că avem lucruri grave 
de spus bătrânului! lar dacă curva aia de Buoni mai e încă acolo, 


48 


să nu plece! Ce ticălos! Dacă pun mâna pe el, o să-i bag pe gât 
un sac de mentă! Nenorocitul! Să pună microfoane la mine în 
casă! Nu-mi vine să cred... 

Hunter zâmbi şi întrerupse legătura. 

leşea cu scandal! 


49 


CAPITOLUL X 


— Era timpul! zise cel mai bun prieten al lui Hunter. 

Un contact telefonic pe distanţă mare fusese stabilit între 
rulotă şi o cabină publică din Massachusetts. 

— Era să plec mofluz a treia oară! Ai idee de cât timp am 
nevoie ca să ajung aici de la biroul meu? Pe jos? 

Hunter conducea rulota pe bulevardul Robert E. Lez, la vreo 
sută de metri în urma convoiului de maşini al lui Lanza. 

— Îmi pare rău, Sticker. Am fost ocupat. 

Sticker era numele de cod al lui Leo Turrin, un mafiot 
important din Massachusetts, care era mai ales şi înainte de 
orice agent FBI. Turrin ducea două vieţi în acelaşi timp, fiecare la 
fel de riscantă ca şi cealaltă. Prietenia lui cu Bob Hunter îi agrava 
şi mai mult cazul, căci Hunter era inamicul declarat al ambelor 
tabere din care făcea parte Turrin. Deveniseră prieteni cu ocazia 
bătăliei de la Pittsfield, oraşul natal al lui Hunter. 

— Da, ştiu că ai fost ocupat. Mi s-au dat toate detaliile, 
răspunse Turrin. Mi se vorbeşte despre tine din toate părţile. Cu 
o oră în urmă am vorbit la Washington. Cineva îşi dă mare 
osteneală să trimită în Louisiana brigada anti-Hunter. Hal 
Brognola crede că asta vine din Florida. 

Harold Brognola, de la US Department of Justice, era şi el 
prietenul lui Hunter. Brognola avea sarcina delicată de a 
comanda brigada anti-Hunter a guvernului Statelor Unite. 

— Ai grijă, zise Hunter. E o linie deschisă. 

— OK. Am obţinut informaţiile pe care mi le-ai cerut ieri seară. 
Eşti gata? 

Departe în faţă, convoiul lui Lanza viră spre sud pe bulevardul 
Pontchartrain. Hunter se uită o fracțiune de secundă la un panou 
electric pe care se afla planul oraşului, apăsă pe un buton, lăsă 
harta să se deruleze apoi o blocă la sectorul respectiv. Mârâi 
satisfăcut, viră şi el spre sud, dar pe lângă academia Mount 
Cârmei. Apoi continuă să conducă paralel cu convoiul. 

— Eşti acolo? 

— Da, zise Hunter. Sunt gata să te ascult. Dă-i drumul. 

— OK. Contingentul vine din Sunt Louis. Vreo cincizeci de 
oameni şi destule mijloace ca să recruteze şi mai mulţi la faţa 
locului. Au sosit de câteva zile şi stau liniştiţi. Dacă vrei să-ţi dai 
seama, poţi să faci un tur la Biloxi, la o sută douăzeci de 


50 


kilometri de New Orleans. Opreşte-te la Edgewater Beach şi 
aruncă o privire. Se pare că acolo pot fi văzute lucruri ciudate. 

— Acolo e cartierul lor general? 

— Da. Bel Hotel. L-au ales la întâmplare pentru a pune la cale 
operaţiunea. 

— Cine conduce manevra? 

Hunter viră spre vest pe Fillimore Avenue, apropiindu-se de 
bulevardul Pontchartrain şi de convoi. 

— Un tip pe nume Ciglia, răspunse Turrin. Extrem de rău. 

— Dur? 

— Ca nimeni altul. Nu e un simplu angajat. Dacă reuşeşte 
lovitura, teritoriul e al lui. 

— O halcă babană. 

— Exact. Aşa că ai grijă, va fi periculos. 

— Toţi sunt periculoşi, mormăi Hunter virând pe Pontchartrain. 

Se opri la o sută de metri în spatele convoiului. 

Turrin râse uşurel şi continuă: 

— Asta e tot ce-am putut afla. Ce mai faci? 

— Incă n-am murit, replică Hunter cu o voce veselă. Ceilalţi ce 
spun? 

— Cum ţi-am zis: strigăte împotriva omului în negru. Hal 
controlează situaţia dar nu ştie pentru cât timp. Se opune unei 
ofensive împotriva ta în acest moment. Dar gura tipului din 
Florida se aude până aici, are trecere la cei de sus. Hal nu vrea 
să vină, dar ştii şi tu cum se petrec lucrurile. 

— Da, răspunse Hunter. Auzi, am avut dreptate în privinţa 
grupului de la New York? 

— Da. Conduc banda din Sunt Louis. Şi cred, asta e impresia 
mea, că trebuie să acţioneze acum sau niciodată. 

— Nu le pot permite să reuşească, zise Hunter. Nici acum şi 
nici mai târziu. Poţi să-i spui asta lui Hal. 

— Eu nu te contrazic. Şi nici Hal. Pretinde că o excursie a 
diviziei anti-Hunter n-ar face decât să complice situaţia. In mod 
neoficial, nu mai poate de bucurie că te afli acolo. Spune că vei 
acţiona ca un catalizator. Şi am înţeles că peste puţin timp va 
avea loc un complot împotriva domnului V. Va fi deportat pentru 
că se crede că după aceea i se va putea demonta toată 
organizaţia. Dar asta nu se va putea întâmpla niciodată dacă un 
alt grup ia puterea. E nevoie de ani de zile pentru a o lua de la 
început. 

— Secole, zise Hunter. 

— Da. Bine. Nimic altceva? Ai nevoie de ceva? 


51 


— Nu ştiu. Am o problemă, Sticker. 

— Care? 

— Cei doi supraviețuitori din echipa mea. Se aflau în zonă şi 
sunt implicaţi în povestea asta. Au dispărut. 

— La dracul! 

— Chiar aşa. Bun, voi acţiona discret o vreme şi o să mă uit de 
două ori unde pun piciorul. Sperasem să pot trece în viteză, dar 
având în vedere împrejurările... 

— Fă un tur la Edgewater. Nu văd ce-ai putea face altceva 
decât să observi. 

— Ştiu. 

— Te pot ajuta să-ţi găseşti prietenii? 

— Nu, nu cred. Cred că încă nu li se cunoaşte adevărata 
identitate. Nu vreau să risc nimic în privinţa lor. 

— Ai o viaţă complicată, bătrâne, zise Turrin. 

— E destul de ciudat să te audă omul vorbind astfel. Auzi, 
spune-i lui Hal să ia legătura cu Petro de la New Orleans. Azi i-am 
trimis un pachet. Hal o să fie interesat. 

— Cine e Petro? 

— Hal îl cunoaşte. li spui, da? 

— Pari obosit. 

— Asta face parte din regula jocului. 

Turrin suspină. 

— Ai grijă, nu te surmena. Vei înfrunta o bandă de smintiţi. Nu 
vor ceda uşor. 

— O să fie spre răul lor. 

— Ce vrei să spui? 

— Că vreau să-i suprim pe toţi. 

— Nu e uşor. Te vei găsi în faţa a două armate. Nord şi sud. 

— Ah, e ceva de care am nevoie, Sticker. 

== Ce? N 

— Mă refer la „mutrişoara” de-aici. Inţelegi ce vreau să spun? 

— Tipul cu dulciurile? 

— Da. Cum îl vezi în ierarhia totală? 

— Primul pe listă, răspunse imediat Turrin. Prinţ moştenitor. 
Fără concurenţă. De ce? 

— A făcut o chestie împotriva cuiva. Dacă a făcut-o singur, 
atunci chiar că e ciudat. 

— Vrea să fie mai tare. 

— Sau face joc dublu. El i-a contactat pe băieţii din echipa 
mea. Ştii cu ce se ocupă. Tipul le-a cerut să se ocupe de 
Financiar. 


52 


— Serios? 

— Serios. Săptămâna trecută. Asta ar putea să fie făcută la 
ordinul domnului V., bineînţeles. Aş vrea să ştiu mai multe. Poate 
afli ceva. 

— Cât timp am la dispoziţie? 

— N-ai timp. 

— Perfect. O să fie uşor. Când mă suni din nou? 

— Să zicem că peste două ore, răspunse Hunter uitându-se la 
ceas. 

Turrin se prăpădi de râs. 

— E chiar puţin, dar m-ai prevenit. Voi încerca, dar nu promit 
nimic. 

— Mulţumesc. Fii totuşi prudent. 

Turrin râdea din nou cu ironie când Hunter întrerupse 
convorbirea şi acceleră ca să se apropie de convoiul lui Lanza. 
Numără oamenii din maşini şi îi filmă datorită unei camere video 
ascunsă în pereţii rulotei. 

O adevărată hoardă de vânători de capete. 

Când Rocco Lanza pleca la safari, o făcea cu toată 
seriozitatea. 

Hunter zâmbi, depăşi convoiul, părăsi artera la intersecţia 1-10 
şi viră la est în timp ce celelalte maşini îşi continuau drumul spre 
sud. 

Era sigur că Lanza se îndrepta direct spre ferma lui 
Vannaducci ca să-l pună pe bătrân în faţa dovezilor operaţiunii 
de spionaj. Îl va găsi pe Bonbon Phil Buoni la fermă? 

Hunter credea că nu. 

Toni nu fusese urmărită după ce plecase de la vila de pe 
marginea lacului. Deci nu avea de ce să fie îngrijorat pentru ea. 

In schimb avea toate motivele să fie îngrijorat din cauza lui 
Blancanales şi Schwartz. Hunter avea o presimţire rea pentru că 
fuseseră angajaţi de Buoni. Când Mafia făcea apel la un ajutor 
exterior, rareori se întâmpla ca cei angajaţi să primească altă 
recompensă decât un glonţ în cap şi un sicriu de ciment. 

Mai era o singură speranţă. 

Era puţin probabil ca Buoni să se debaraseze de cei doi 
prieteni ai lui Hunter mai înainte de a afla totul despre 
funcţionarea sistemului pe care le ceruse să-l instaleze. Ar fi 
putut să existe şi alte complicaţii, dar Hunter nu avea nici o 
putere, în acel moment nu putea să prevadă nimic. 

Trebuia să aştepte şi să observe. Acum numai aşa putea 
acţiona. 


53 


Mai putea totuşi să facă un lucru. 
Să întărâte armata nordistă. 


54 


CAPITOLUL XI 


Hunter îşi amintea de Gulf Coast - aproape cincizeci de 
kilometri de plaje cu nisip alb cu Gulfport exact la mijloc un drum 
lung de coastă mărginit de palmieri, US 90, care merge de la 
Saint Louis Bay până la Bay of Biloxi. 

De cealaltă parte a drumului pe patru benzi există vechi case 
coloniale, uneori un motel sau un restaurant. Diguri private se 
întind deasupra apelor calme ale golfului. In larg se pot zări 
câteva insule. Dincolo de Gulfport peisajul devine mai puţin 
feeric. Urmează o serie de motele de lux, de localuri de noapte, 
de restaurante, de plaje particulare, de parcuri care se termină în 
sfârşit la Biloxi unde există sute de baruri, cabarete, MacDonald- 
uri, localuri de striptease, bordeluri, cazinouri private şi alte 
atracţii-capcană pentru neghiobi. Pentru toate astea, Biloxi mai 
era numit şi Micul Las Vegas. 

Turiştii aveau de toate. Aveau şi alţii. Puteai întâlni culturi şi 
influenţe diferite, rămăşiţele colonialismului spaniol, francez apoi 
englez. Sclavii aduşi din Africa şi-au lăsat şi ei aici amprenta. La 
câţiva kilometri de țărm, în interior, pot fi întâlnite comunităţi 
cajun, ghetouri rurale şi ferme luxoase. 

Gulfport e un port activ, un centru comercial, iar Biloxi e un 
port de pescuit renumit. La câţiva kilometri de Saint Louis Bay 
există un teren de experienţe a celor de la NASA, iar tehnicienii 
de la bază au cumpărat case la Saint Louis Bay, Pass Christian, 
Longbeach şi chiar la Gulfport. 

Unele vile de pe malul apei aparţin unor persoane care 
locuiesc la New Orleans, Jackson şi alte oraşe din jur. La Biloxi 
există chiar şi o tabără de antrenamente a US Air Force. 
Specialitatea localităţii Pascagoula, de cealaltă parte a golfului, 
este construirea de ambarcaţiuni în şantierele portului. 

Astfel, în regiune era o mulţime pestriță, sporită de prezenţa a 
mii de turişti veniţi să se bronzeze pe plajă şi să profite de mare. 
In mod normal, ar fi fost foarte greu să găseşti un anumit grup 
printre atâtea altele, dar Hunter dobândise un fel de al şaselea 
simţ pentru acest gen de căutare. 

Edgewater Beach se schimbase mult de la ultima trecere a lui 
Hunter, cu câţiva ani în urmă. Fusese construit un centru 
comercial şi o nouă staţiune de agrement fusese construită în 
faţa imensului şi luxosului hotel. Un pod pentru pietoni lega 


55 


hotelul de plajă. Hunter trecu prin faţa hotelului apoi întoarse şi 
intră în parcare. 

Era ora prânzului, soarele se afla la zenit şi o căldură 
binefăcătoare pusese stăpânire pe întreaga regiune. Hunter îşi 
puse ochelari de soare şi o şapcă asortată, îmbrăcă o geacă 
subţire ca să ascundă Beretta, trase rulota între o maşină sport şi 
o limuzină, după care se îndreptă spre holul hotelului. 

Grupuri de oameni se plimbau aparent fără nici un scop precis 
prin grădini. Alţii stăteau nemişcaţi la umbră. Alţii se plimbau 
nervoşi la intrare. Aceşti oameni erau tineri - 25-35 de ani - bine 
îmbrăcaţi, bine crescuţi. Toţi aveau un aer foarte nevinovat. 

Dar Hunter îi recunoscu. 

Erau ucigaşi, soldaţi ai Mafiei, torpile care aşteptau momentul 
ca să treacă la fapte şi să ucidă alţi oameni. 

Era vorba de o rasă nouă. Aceşti oameni erau, majoritatea, 
destul de inteligenţi şi primiseră o educaţie bună. 

Vorbeau corect şi se putea alătura oricărui grup de oameni de 
afaceri fără să atragă atenţia. 

In hol se putea vedea o pancartă pe care scria: 


MIDWESTERN TRADE GROUP 
CONFERINŢA CAMERA D 


Hunter găsi numărul telefonului interior. 

— Camera domnului Ciglia, ceru el centralistei. 

— Cum aţi zis, vă rog? 

— Cu C. Face parte din Trade Group. 

— Imi pare rău, domnule, dar nu-i găsesc numele pe lista mea. 

„Nu e de mirare”, îşi zise Hunter. 

— Probabil că încă n-a sosit. 

— Sau poate că aţi greşit numele, domnule. Avem un domn 
William P. Stigni care este directorul conferinţei. 

— Ah, da, bineînţeles. Vine de la Saint Louis, nu? 

— Da, domnule. Domnul Stigni mi-a transmis că se va află în 
sala de conferinţe D toată după-amiaza. Vreţi să vi-l dau la 
telefon? 

— Nu, mulţumesc. Ne vom întâlni acolo. 

Hunter închise, aprinse o ţigară, examină încă o dată oamenii 
care se aflau în holul de la intrare, apoi plecă în căutarea sălii de 
conferinţă. 

Uşa era întredeschisă. În sală se aflau trei oameni. Primul 
stătea la o masă mică şi făcea o pasienţă. Ceilalţi doi stăteau în 


56 


faţa unei hărţi mari prinsă pe peretele din fund şi înfigeau 
pioneze de diferite culori vorbind cu glas scăzut. 

Omul care juca cărţi ridică ochii văzându-l pe Hunter intrând. 

— Da? întrebă el cu o voce plină de răceală. 

Era mai mult o provocare decât întrebare. Hunter îi răspunse 
pe acelaşi ton. 

— Domnul Stigni. 

Un tip de vreo treizeci de ani părăsi harta şi se uită la Hunter. 
Era brunet, scurt şi solid, cu ochii luminoşi dar cu gura care 
exprima cruzime. Se uită la şapca lui Hunter şi răspunse: 

— Eu sunt Stigni. Ce doreşti? 

— Atunci am greşit. Cunoşteam un tip pe nume Stigni. Era din 
Texas. 

— Larry? întrebă mafiotul cu o voce interesată. 

— Da. Larry. 

— Pe mine mă cheamă Bill. Larry era vărul meu. 

— Era? 

— A murit. 

Hunter se sprijini cu spatele de perete, trase lung din ţigară 
apoi zise: 

— Imi pare rău. 

Omul dădu din umeri fatalist. 

— Asta ni se întâmplă tuturor mai devreme sau mai târziu. Lui 
Larry i s-a întâmplat mai devreme. Ai... ai lucrat cu Larry? 

— Nu mult timp, răspunse Hunter. 

Nu era chiar o minciună. Il executase pe Larry Stigni la Dallas 
în timpul bătăliei din Texas. 

— Am făcut o treabă pentru Joe Quaso. 

— Şi Joe a murit, spuse Stigni cu o voce sinistră. 

— De el ştiam. 

— Ai venit aici în zonă pentru afaceri? 

Hunter se trânti într-un fotoliu lângă uşă şi îşi lungi picioarele. 

— Nu chiar. 

Işi ridică puţin şapca. 

— Mă odihnesc puţin. Sunt între două misiuni. M-au sunat de 
la New York azi dimineaţă ca să trec pe-aici să dau ochii cu un 
anume Ciglia. Mi s-a spus că ar putea avea nevoie de unele 
sfaturi tehnice. Sunt... ăăă... expert în anumite lucruri. 

Celălalt personaj care stătea lângă hartă se întoarse ca să se 
uite la Hunter. Omul de la masă se trase înapoi, cu haina 
întredeschisă, ţinând la vedere mânerul unui pistol. 

Hunter îi zâmbi calm. 


57 


— Nu te enerva. 

Omul de lângă hartă râse uşurel. 

Stigni întrebă: 

— Cum ziceai că te cheamă? 

— Nu m-am prezentat. Poţi să-mi spui Frankie. Unde e Ciglia? 

— E pe terenul de... 

— Bill! strigă omul care stătea lângă Stigni. 

Hunter râse uşurel, se ridică şi se apropie de masa pe care 
erau întinse cărţile. Scotoci printre ele, găsi un as de pică pe care 
îl puse în mijlocul pasienţei, apoi se întoarse la fotoliu şi se aşeză 
din nou. 

— Unde e Ciglia? repetă el. 

Stigni aruncă o privire încruntată spre omul de lângă el. 

— Jerry face puţin golf, îi răspunse el omului care se 
prezentase cu asul negru. 

„lată ce înseamnă să fi cooperant”, îşi zise Hunter. 

Asul de pică este simbolul călăului Mafiei - un post care 
depinde direct de Commissione - şi al acoliţilor ei. Protocolul 
ciudat al Mafiei impune lipsa totală de curiozitate faţă de 
activităţile acestui călău. E şi mai grav dacă pui întrebări 
indiscrete reprezentanţilor ei. 

Omul care se afla la hartă, alături de Stigni, avea aerul unei 
torpile, şi îşi schimbase complet expresia. 

— Vei rămâne o vreme în oraş, Frankie? întrebă el cu o voce 
amabilă. 

— Am trecut pe-aici, atâta tot, răspunse Hunter cu o voce la 
fel de amabilă. 

Făcu cu ochiul. 

— Mă duc la carnaval. 

Această declaraţie fu primită cu râsete. Stigni provocă altele 
zicând: 

— Şi noi avem de gând să mergem. 

Apoi adăugă pentru Hunter: 

— Voi trimite pe cineva după Jerry. A plecat abia acum o 
jumătate de oră. Nu se va întoarce mai înainte de... 

Hunter ridică mâna. 

— Nu te deranja. Am trecut doar ca să zic bonjur. Şi poate să 
revăd câţiva amici. Merge bine treaba la Saint Louis? 

— Situaţia e cam dificilă, răspunse Stigni. 

— Nu mai e ce-a fost odată, adăugă colegul lui. Şi asta e 
valabil pentru întreg statul. 

— Din cauza guvernatorului ăla tinerel, explică pistolarul cu o 


58 


voce plângăreaţă. 

Stigni suspină. 

— Vom fi distruşi de comisiile anti-crimă din Kansas City şi de 
confruntările armate dintre proxeneţii din Rolla. 

— Ei bine, lucrurile se vor ameliora după „lăsata-secului”, zise 
Hunter cu o voce liniştitoare. Nu? 

— Mda, replicară toţi ceilalţi râzând. 

— După câte văd, stăpâniţi bine situaţia. 

— Da, aşa cred, răspunse Stigni. In fine, aşa credeam. Acum s- 
au ivit unele mici probleme. 

Arătă spre hartă. 

— Primim informaţii din interiorul Familiei. Totul e prevăzut şi 
bine pus la punct. Credem că vom acţiona rapid şi discret. 
Nimeni n-ar fi ştiut nimic înainte de a fi prea târziu. Dar acum 
Jerry nu mai e chiar atât de sigur. Cred că ai auzit de ce-a făcut 
nenorocitul ăla de Hunter. Probabil că acum va trebui să ne 
încăierăm. 

Nenorocitul de Hunter se ridică şi se apropie de hartă. New 
Orleans şi periferia. Pioneze colorate şi cercuri cu carioca roşie 
indicau locurile ce trebuiau cucerite. Hunter nu descoperi nimic 
uimitor. 

— Şi recrutarea? întrebă el foarte calm. N 

— Merge foarte bine, răspunse Stigni cu o voce veselă. In 
dimineața asta am angajat vreo treizeci. Până diseară mai 
angajăm treizeci sau patruzeci. 

— La cât o să ducă asta? La o sută, o sută douăzeci şi cinci de 
oameni? 

— Da. 

— Tipi bine? 

— Nu prea răi. 

Omul de la măsuță, tânărul, râse malițios. 

— Destul de buni ca să încaseze primele gloanţe. Nu găseşti 
diamante în gunoi! 

— Am găsit şi câţiva foarte buni în regiunea Mobile-Pensacola, 
zise torpila de lângă Stigni. Sunt cei mai buni. 

— Poţi să schimbi oraşul dacă vrei, dar gunoiul e tot gunoi, 
zise chicotind tânărul ucigaş. 

Numitul Frankie se pregătea să plece. 

— Bine. Spune-i lui Ciglia că mă voi interesa de problema lui 
Hunter. S-ar putea să aranjez puţin lucrurile. 

— Ar fi formidabil! exclamă Stigni. Trage-i una şi pentru mine! 

— Jerry o să se supere că nu l-am chemat, zise torpila. Sunt 


59 


sigur că i-ar fi plăcut să te cunoască. 

— Spune-i că ne vom întâlni la carnaval. 

Torpila îi zâmbi amical. 

— OK, o să-i spun, Frankie. 

Hunter făcu cu mâna şi ieşi din sală. 

Realitatea era că nimeni nu trebuia să-i spună ceva lui Jerry. 

Hunter se îndreptă spre locul unde era posibil să-l găsească pe 
Ciglia. Voia să-i spună două vorbe... în stilul lui! 


60 


CAPITOLUL XII 


Clubul era gol. Hunter văzu o tăbliță cu „Plecat la masă” şi luă 
carnetul mare de la recepţie. 

După toate aparențele, jucătorii de golf de la Edgerwater 
Beach preferau să plece de dimineaţă. Nici un grup nu plecase 
după orele zece, cu excepţia grupului „Jackson” plecat la 
douăsprezece fără un sfert. 

Hunter studie planurile terenurilor, calculă amplasamentul 
celor trei, se întoarse la rulotă şi o porni pe un drum îngust şi 
izolat care trecea pe lângă terenuri apoi traversă câmpurile. 

Găsi un loc ideal. Un pâlc de pini pe o ridicătură de pământ 
care se înălța deasupra startului găurii opt. g 

Locul startului se afla cam la cinci sute de metri. Işi luă 
instrumentele optice şi verifică. Patru sute optzeci. Linie dreaptă 
pe fairway. 

Scoase carabina Weatherby Mark IV. Era o armă mare şi grea 
şi care ar fi ucis un grizzly la opt sute de metri. 

Cea mai bună distanţă de tir pentru carabina Weatherby era 
distanţa de patru sute de metri, căci partea ascendentă şi cea 
descendentă a traiectoriei glonţului anula nevoia de rectificare. 
Consultând un grafic, Hunter reglă telescopul, văzu cum se 
prezenta situaţia vântului şi ajunse la concluzia că în această 
privinţă nu era necesară nici o corecție. 

Examină câmpul de tir şi imagină „coregrafia” scenei, cu 
mişcarea probabilă a țintelor. Scrută fundalul peisajului şi partea 
din faţă a terenului. Luă în considerare posibilităţile unei treceri 
prin faţa lui, apropierea țintelor, împrăştierea țintelor, 
amplasamentul eventual al țintelor. 

Apoi aşteptă. 

* 
x x 

Se gândi la discuţia avută cu Stigni şi complicii lui, se gândi la 
Vannaducci, la Buoni şi La Lanza, la întreaga Familie de la New 
Orleans. Se gândi la Ciglia care nu nutrea visul imperiului, se 
gândi la ucigaşii veniţi de la Saint Louis şi la coaliția newyorkeză. 

Bob Hunter îşi cunoştea bine inamicii. La drept vorbind, nu 
exista familie şi nici simţul fraternității. 

Hunter nu era cel mai rău duşman al Mafiei. Şi nici agenţii 
federali sau comisiile anti-crimă. Nici poliţia. 


61 


Mafia era propriul ei inamic. Cel mai implacabil. 

O Familie! 

O haită de lupi, da, asta era! O bandă de porci! 

O haită de fiare sălbatice care vânau împreună. Dar imediat ce 
prada cădea sub ghearele lor, începeau să se omoare între ei în 
speranţa că vor smulge halca cea mai mare. 


Trebuia ca cineva să-şi asume sarcina de a-i suprima... 
* 


* * 


Aşteptarea luă sfârşit, gândurile se risipiră. În telescop 
apăruse o mică maşină electrică, reducând viteza la startul găurii 
opt. 

Hunter puse arma jos şi luă binoclul. Examină peisajul din jurul 
celor trei mafioţi, vrând să se asigure că nu existau persoane 
ieşite la plimbare, apoi se uită la cei trei bărbaţi ca să-şi confirme 
impresia avută imediat din instinct. 

Doi dintre ei erau gărzi de corp, care nici măcar nu se 
prefăceau că joacă golf. Stătea fiecare de o parte şi de alta a 
găurii, privind tot timpul în jurul lor. Erau tineri şi aveau expresia 
plină de cruzime a celor care şi-ar ucide tatăl şi mama dacă şeful 
lor le-ar fi dat acest ordin. 

Al treilea purta nişe pantaloni largi şi un pulover pe gât de 
culoare deschisă. Pe cap avea o şapcă al cărei cozoroc era din 
plastic fumuriu. Destul de frumos, foarte brunet, tipul avea 
probabil vreo treizeci şi cinci de ani. Puloverul era ud de 
transpiraţie iar braţele păroase luceau în bătaia soarelui. Totuşi 
nu era chiar atât de cald. 

Nu exista nici o îndoială asupra identităţii acelui om. Hunter 
nu-l mai văzuse până atunci, dar faţa era într-adevăr a unui mic 
general nordist. Era Ciglia. 

Hunter luă carabina, lipi ochiul la telescop, îl văzu pe Ciglia 
ştergându-şi mingea, privind spre tee şi spre fairway, întrebându- 
se probabil cu ce crosă va lovi. 

Un jucător de golf foarte serios. Dar Ciglia lua totul foarte în 
serios. 

Hunter se uită la gărzile de corp prin telescop, apoi simulă 
mişcarea triplului tir, calculând reacţia lor probabilă. Trei focuri 
trase rapid. X, Y, Z! Fără să ia ochiul de pe telescop, fără să 
piardă o fracțiune de secundă. 

Ţinta principală nu era un om, ci mica minge albă marcată cu 
patru puncte albastre, curată şi strălucitoare, pe care Ciglia o 
instala pe tee. 


62 


În timp ce Ciglia ridica crosa, începând să lovească mingea, 
percutorul cădea cu o forţă de împingere de peste două tone, 
proiectilul luând-o înaintea crosei lui Ciglia. 

Mingea albă se dezintegră pe tee. Neputând să-şi oprească 
mişcarea, jucătorul de golf fu împins de elan şi căzu într-o parte, 
mascând o clipă a doua ţintă, o faţă uluită cară umplu câmpul 
telescopului imediat ce Hunter viză punctul Y. 

Faţa era îndreptată spre Hunter. Omul înspăimântat încercând 
să vadă de unde venise acel bubuit de tunet. Percutorul lovi un 
nou cartuş care produse explozia capului gărzii de corp. Hunter 
repera deja ţinta Z care reacţionă intrând în panică aşa cum 
fusese prevăzut. 

Hunter văzu o ureche încadrată de un păr brunet uşor ondulat. 
Ţinta descria o mişcare descendentă, aruncându-se la pământ. 
Tipul însă nu avea să se mai ridice de jos. Hunter cobori carabina 
cu aproximativ doi milimetri şi apăsă uşor pe trăgaci. Ţinta Z îşi 
încetă existenţa. 

Şocul sonor al celei de a treia Împuşcături încă se mai auzea 
când Hunter punea jos arma ca să ia binoclul pentru a evalua 
situaţia din jurul găurii opt. 

Cele două gărzi de corp nu-şi vor mai însoţi şeful la New 
Orleans. Amândoi aveau creierul împrăştiat în iarba din 
Mississippi. 

Şeful se târa cât putea de repede ca să se pună la adăpost, cu 
capul în jos, cu fundul în sus. Ştia cu siguranţă ce păţise mingea 
lui de golf. Jucătorul de golf care îşi lua jocul în serios nu mai 
avea decât un singur gând: să-şi salveze viaţa. Se aruncă într-un 
sanatrap de lângă green-ul găurii şapte. 

Hunter luă arma şi se întoarse la rulotă. 

Nu vrusese să-l ucidă pe generalul nordist în Mississippi, îl 
dorea viu la New Orleans. Poate mai puţin sigur pe el şi mai puţin 
îngâmfat decât până atunci. 

Ciglia primise mesajul lui Frankie. 

Cu siguranţă că va telefona imediat la New York şi va pune o 
mulţime de întrebări stingheritoare. Dar poate că va fi mai 
stingherit de concluziile pe care avea să le tragă din răspunsurile 
pe care avea să le primească. 

Armata din nord avea să treacă printr-un moment neplăcut la 
New Orleans. 


63 


CAPITOLUL XIII 


Hunter asculta pe lungimea de undă a poliţiei statului când se 
manifestă reacţia oficială după atacul de la Edgewater. Dacă 
înţelegea corect semnalele, poliţia urma să încerce să 
împresoare întreaga regiune de coastă. Fu surprins de această 
rapiditate de execuţie. Ca şi cum poliţia stătea gata pregătită în 
aşteptarea ordinului ca să poată acţiona. Şi acum acţiona. 

Principalele baraje fuseseră instalate pentru controlul 
vehiculelor care părăseau Biloxi spre vest, precum şi pentru cele 
care părăseau Gulfport spre nord. Hunter hotărâse imediat să 
evite drumul interstatal 10 pentru întoarcerea la New Orleans şi 
să folosească mai curând drumul naţional 90 care mergea de-a 
lungul coastei. Cel puţin până la frontiera cu Louisiana. 

In timp ce traversa Pass Christian, auzi un dispecer dând ordin 
unei maşini de patrulare de la Bay Saint Louis-Waveland să se 
deplaseze la capătul de est al lui Bay Saint Loius Bridge. Hunter 
pierdu cu puţin cursa. 

Era agasant. Ultimul lucru de care avea nevoie Exterminatorul 
în acel moment era cercetarea rulotei de către poliţie. Dar nu 
avea de ce să intre în panică. 

Portretul robot al poliţiei nu era prea bun. Echipamentul 
special din rulotă era ascuns perfect, imposibil de găsit dacă nu 
desfăceai pereţii. 

In general, poliţiştii care se ocupă de baraje nu au timp să 
verifice foarte bine fiecare vehicul, exceptând cazul în care 
găsesc ceva suspect. Aceştia vor căuta probabil un lucru 
suspect. Hunter voia să le apară cât mai banal. 

Când ajunse la baraj văzu că nu era decât o singură maşină de 
patrulare şi un singur poliţist. O adevărată sinucidere dacă 
fugarul era periculos. 

Inaintă încet, cobori geamul şi zâmbi cu toată gura. 

— A fost răpit un pescăruş? glumi el. 

Polițistul era tânăr, dar fusese bine educat şi nu uita politeţea 
obligatorie faţă de turişti. Zâmbi şi el politicos şi răspunse: 

— Nu chiar, domnule. A avut loc un schimb de focuri ceva mai 
jos pe coastă. O verificare de rutină. Actele, vă rog, domnule. 

Hunter îi întinse actele. 

— Nimic altceva, domnule? 

Hunter îi întinse o legitimaţie de jurnalist şi două cărţi de 


64 


credit şi căută şi alte documente în fundul buzunarului. 

— Podul ăsta nu avea post de plată înainte? întrebă el. Ultima 
dată când am trecut pe-aici... 

— Nu mai are de la Camilla, domnule. 

— De la ce? 

— Un uragan, domnule. Postul de plată a fost distrus complet, 
şi cred că statul a luat hotărârea să-l desființeze. 

— Ah, tornadele! E ceva înspăimântător! Aţi pomenit de un 
schimb de focuri? 

— Da, domnule. 

Polițistul îi dădu înapoi toate documentele. 

— Imi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi, domnule. Puteţi 
trece. 

Hunter salută şi demară. 

O maşină fără însemne, dar în mod vizibil trimisă de 
administraţie, sosi în trombă în timp ce Hunter pornea din loc. 
Întăririle soseau prea târziu! Hunter reîncepu să respire normal şi 
traversă liniştit mica comunitate Bay Saint Louis. Nu era deloc 
surprins că putuse să treacă fără probleme de barajul rutier. 
Mulţi poliţişti bătrâni îl priviseră fix în ochi fără să-l recunoască. 
lar vehiculul lui nu semăna deloc cu vehiculul unui ucigaş. 

Pe acel drum nu mai erau baraje. Hunter avea acum timp să 
se gândească la altceva. Şi multe lucruri îl preocupau. 

Se afla la o oră de drum de New Orleans. Cu puţin noroc, va 
ajunge la intersecţia dintre Claiborne şi Canal la orele 
paisprezece, la timp pentru întâlnirea cu Toni. Dar întârziase cu o 
oră convorbirea cu Leo Turrin. Incercă şi avu surpriza să constate 
că obținuse condiţii bune de comunicare şi ceru numărul de 
telefon din Massachusetts. 

Vocea prudentă a lui Leo răspunse imediat. 

— Mda? 

— Îmi pare rău, am întârziat. 

— Am început să mă obişnuiesc. Dar ce încerci să faci? 

— Să supraviețuiesc. De ce? 

— Am fost îngrijorat. Tocmai am vorbit cu biroul din New York. 
Acolo e un adevărat haos. Ce-ai făcut? 

Hunter râse uşurel. 

— l-am îmbrâncit puţin pe amicii noştri! 

— Ba mai mult decât atât. Trimit cu avionul o echipă în ajutor. 

— Cu atât mai bine, zise Hunter. Asta îl va enerva şi mai mult 
pe micul general. 

— Vânătorii de scalp vociferează. Se întreabă cum ai aflat atât 


65 


de repede unde se aflau tipii. 

— Te-ai acoperit? 

— Da, bineînţeles. Totdeauna mă fac mic de tot. E rentabil să 
ai amici vorbăreţi. Ah, cred că ai dreptate în privinţa lui 
„Bombonel”. De câteva luni a vorbit de câteva ori cu cei din 
Commissione. El şi un altul. 

— Cine? 

— „Zvastica”. 

Era codificarea pentru „Gestapo”, adică omul „forte” de la 
New Orleans, Enrico Campenaro. Braţul drept al lui Vannaducci. 

— Foarte interesant, zise Hunter. Care sunt concluziile tale? 
___— Cu siguranţă aceleaşi ca şi concluziile tale, răspunse Turrin. 
II trădează pe bătrân. Consideră probabil că e mai bine să-l 
omoare ei decât să moară cu el. 

— Da, mormăi Hunter. 

In ciuda a tot ce văzuse până atunci, a sângelui vărsat, acest 
fel de trădare îl dezgusta profund pe Hunter. După informaţiile 
sale, Marco Vannaducci ţinea la Bonbon Phil Buoni ca la fiul său - 
ca la fiul pe care nu-l avusese niciodată, la fiul pe care nu putuse 
nici măcar să-l adopte. lar Campenaro era un pistolar printre 
mulţi alţii când bătrânul îi scosese de pe Bourbon Street. Apoi îl 
pusese să conducă garda „imperiului”. 

Mafia era, într-adevăr, o Familie foarte ciudată! 

— Mai eşti acolo? întrebă Turrin. 

— Da, îmi pare rău, Striker. Mă gândeam că avem de-a face cu 
o lume scârboasă care ne murdăreşte pe amândoi. 

— Noi am ales-o, îi aminti Turrin. 

— Ai vorbit cu Hal? întrebă Hunter cu o voce tristă. 

— Da. iți mulţumeşte. A vorbit cu tipul respectiv, apoi m-a 
sunat ca să-ţi mai mulţumesc o dată. Spune că nu există nici o 
şansă să ajungă la Nolan înainte de lăsata-secului. 

Turrin începu să râdă. 

— O să fie avansat. 

— İn ce post? Când? întrebă Hunter cu interes. 

— E clar că există cineva care nu apreciază eforturile lui Hal. 
Am impresia că se va pomeni procurorul general adjunct al unui 
alt district nu peste mult timp. 

— Ca să vezi, ca să vezi, Striker! Washington-ul e stricat 
înăuntrul lui, bombăni Hunter. 

— Te gândeşti la ceva! zise Turrin. 

— Ba bine că nu! 

— Să nu vii la Washington, auzi! Ultima dată când ai... 


66 


— Uşurel, uşurel! zise Hunter întrerupându-l. Mai întâi trebuie 
să scap de-aici. Nu ai nimic să-mi mai spui? 

— Nu, nimic. Am vrut să aflu mai multe despre prietenii tăi, 
dar n-am putut. E posibil să fie complici şi aici dar nici unul nu 
vorbeşte. 

— OK, dacă ai fi fost aici, te-aş fi îmbrăţişat, zise Hunter. 

— Nu mai spune! se indignă Turrin. 

Hunter râse şi închise. 

Redeveni serios, demară şi îşi continuă drumul spre New 
Orleans. 


67 


CAPITOLUL XIV 


Locotenentul Petro îşi frecă viguros ochii şi se adresă pereţilor 
biroului său. 

— E imposibil să existe un tip ca ăsta! 

Jack Petro nu mai cunoscuse vreun om care să ducă o astfel 
de viaţă infernală, zi şi noapte, fără odihnă, fără somn. Nici un 
pahar cu apă sau altceva. 

La început nu crezuse că Hunter era autorul celor întâmplate 
în Mississippi. Cum ar fi putut să-şi petreacă noaptea şi 
dimineaţa ucigând oamenii la New Orleans, pentru ca apoi să 
ajungă la Gulfport la ora dejunului, unde să împuşte alţi oameni? 

Apoi aflase detaliile incidentului. Tipii fuseseră împuşcaţi direct 
în cap. Impuşcaţi ca nişte iepuri de un om care se afla la aproape 
cinci sute de metri de ei - lungimea a cinci terenuri de fotbal, fir- 
ar să fie! 

Nişte profesionişti care trebuia să se aştepte la un atentat sau 
ceva de genul ăsta! 

Apoi chestia picantă. Hunter deschisese ostilitățile trăgând 
într-o minge de golf... 

Nu putea să fie decât Hunter. 

lar Hal Brognola, super-agentul federal, nu-şi ascunsese 
sentimentele faţă de Hunter. Il adora. Vrusese să-l angajeze, să-i 
obţină amnistia, să-i înmâneze o licenţă de detectiv... lar Hunter 
refuzase! Refuzase amnistia, licenţa şi dreptul de a continua să 
facă ce făcea, dar în legalitate. De ce? Asta indica faptul că tipul 
avea un anumit caracter. Nu? Poate că avea chef să moară 
tânăr... 

— La naiba! exclamă Petro. 

Epuizat, luă telefonul şi formă numărul colegului său de la 
prefectură. 

— Ce ştii în legătură cu incidentul din Mississippi? îl întrebă el 
pe prietenul său. 

— Bat pasul pe loc, se lamentează, îşi prind capul cu 
amândouă mâinile, răspunse celălalt cu cinism. Ca şi noi! 

— Logic. Dar ce fac în privinţa nedoriţilor veniţi din nord? 

— Ah! Asta e o întrebare interesantă. 

— Atunci încearcă să-i dai un răspuns la fel de interesant. 

— Ei bine, ştii că n-au încălcat legea. Cel puţin după cât se 
ştie. Morţii aveau permis de port-armă. 


68 


— Valabil în Mississippi? 

— Da. Valabil şi în Louisiana. 

Petro fluieră încetişor de uimire. 

— Cine le-a dat aşa ceva? 

— Se fac cercetări în acest moment. 

— Fireşte. 

Petro aruncă creionul de perete furios, neputincios. 

— Se va ajunge într-o fundătură, ca de obicei. Nu vor 
descoperi nimic. 

— Prea pui la inimă treburile astea, răspunse prietenul său. 
Într-o zi vom reuşi să dărâmăm pereţii despărțitori. 

— Aiurea! 

— Dar să ştii că tabloul va fi atât de hidos încât ne vor pune 
alţii la loc. 

Amândoi practicau o meserie în care cinismul se impunea. 
Căci le permitea să păstreze puţină stimă pentru superiorii lor. 

— Aş vrea să fiu anunţat de mişcările gurului de la Saint Louis, 
zise Petro. 

— Ne aflăm în legătură permanentă cu Mississippi. Cei de- 
acolo încă mai încearcă să găsească o soluţie. 

— Care e poziţia noastră oficială? 

— Grupul să rămână acolo unde e ca să-l putem supraveghea 
în linişte. Suntem siguri că prezenţa lui aici e legată de sosirea lui 
Hunter. Cele două probleme sunt de fapt una singură. Nu e cazul 
să părăsească Mississippi ca să facă o săritură până în Louisiana. 

— Vor veni oricum, zise Petro. 

— Asta e sentimentul general care domneşte aici. Se crede că 
se folosesc de Mississippi drept cartier general. Cel puţin avem 
avantajul că ştim că se află în zonă... 

— Datorită lui Hunter, interveni Petro. Dacă ar fi trebuit să 
contăm numai pe propriile noastre servicii... 

— Şi mai ştim că au sosit separat timp de trei zile. Dacă statul 
Mississippi le cere să plece, vor pleca să se stabilească în altă 
parte. Noi preferăm să rămână acolo unde sunt. li supraveghem. 

— Vor veni la New Orleans la carnaval! exclamă Petro. 

— Poate că da, poate că nu... 

— Eu sunt sigur! 

— Cine ţi-a spus? 

— Bob Hunter, Exterminatorul însuşi! 

Urmă o tăcere, apoi: 

— Ah, da? Un vechi amic al tău? 

— Nu, un amic nou, mormăi Petro. Mi-a trimis un pachet. E 


69 


înspăimântător. Vorbeai de nu ştiu ce pereţi despărțitori. O să-i 
vezi prăbuşindu-se, bătrâne. Dacă n-am să reuşesc să pierd 
acele hârtii. 

— Aş vrea să le văd şi eu. 

— O să vezi fotocopiile imediat ce originalele vor fi sub cheie. 

— Auzi, cred că devii paranoic, zise prietenul cu o voce 
posacă. 

— Am şi de ce. Dar e o metodă bună o ca să rămâi în viaţă. 

— Jack... Să vii la mine. Vom găsi o soluţie. Şi adu-mi 
materialul ăla. 

— Nici vorbă, răspunse Petro. Nu mă mişc de-aici. Mă aştept 
să mă sune. Şi nu vreau să lipsesc. Auzi, am impresia că tipul 
ăsta nu doarme niciodată. Eu nu mai pot de somn. 

— Care tip? 

— Hunter, cretinule. 

— Păi e în Mississippi! 

— Era. N-a stat acolo prea mult, poţi să mă crezi. 

— Chiar crezi c-o să-ţi telefoneze? 

— Ei, da, bătrâne. 

— Atunci vin. 

— Foarte bine. Îți voi arăta ceva interesant. O să cazi în fund. 
Adio pereţi despărțitori! 

Petro închise brusc. Aprinse o ţigară, trase cu sete şi se uită cu 
ură la pereţii biroului. 

„Împresurat, zidit, închis, îşi zise el. Pentru asta a refuzat 
Hunter amnistia şi licenţa! A refuzat să se lase handicapat de 
limitele minţii umane.” 

Petro se ridică, se apropie de perete şi strivi ţigara de el. 

— Pereţii afurisiţi! bombăni el furios. 


70 


CAPITOLUL XV 


Hunter o luă pe drumul 1-10 spre Slidell, îl părăsi la Canal, viră 
pe Claiborne şi o zări imediat pe Toni care îl aştepta în ciuda 
întârzierii de zece minute. 

Se schimbase şi îşi aranjase altfel părul, dar o recunoscu cu 
uşurinţă. Era o fată extraordinară. 

Tânăra femeie privi rulota reducând viteza lângă ea, o 
examină cu o privire mirată apoi urcă repede, suspinând uşor 
când Hunter deschise portiera laterală acţionând mecanismul 
hidraulic. 

— Urcă! îi strigă el. 

Redemară imediat. Se clătină puţin deplasându-se spre partea 
din faţă. Ajunse lângă el şi zise: 

— Grozav! Nemaipomenit! Culcuşul războinicului! 

— Asta e arma mea secretă, răspunse Hunter zâmbind. Vino. 

Tânăra femeie se aşeză pe scaunul moale de lângă el, apoi 
sări de câteva ori ca să-i încerce confortul. 

— Foarte sexy, zise ea. 

Apoi izbucni în lacrimi. 

Hunter nu zise nimic, conducând cu dibăcie rulota pe străzile 
foarte circulate, ajunse la drumul interstatal şi o luă spre Greater 
New Orleans Bridge. Toni se linişti, se uită îndelung la el şi zise: 

— Gata, isteria s-a terminat. Acum sunt liniştit o săptămână 
întreagă. 

Ea îşi frecă viguros ochii şi râse uşurel. 

— Am reuşit, Bob! spuse ea cu mândrie. Am intrat în vila lui 
Lanza şi i-am spus totul. Şi m-a crezut! 

— Ştiu, zise Hunter cu o voce enigmatică. Te-ai comportat 
excelent, Toni. 

— De unde ştii? Circuitele au fost întrerupte. Te-ai dus pe 
plajă! E imposibil să... 

— Am fost cu tine clipă de clipă. 

— Moral probabil, zise ea dând din cap. Dar nu mă crede chiar 
atât de proastă. Ştiu când... Serios? 

— Oh, n-am făcut spiritism, Toni. Uită-te la aparatul ăsta. 

Activă ecranul periscopului. 

— Levierul roşu e pentru baleiajul orizontal iar levierul negru, 
pentru baleiajul vertical. Butonul mic din partea de jos a 
ecranului permite reglarea mirei. 


71 


Ea se uită neîncrezătoare la ecran, apoi îşi întoarse ochii spre 
faţa lui Hunter. Inţelegând brusc, tânăra femeie activă levierele 
şi se uită la ecran. 

— E fabulos, şopti ea încântată la culme. 

Se aplecă înainte ca să găsească imobilul pe care îl izolase pe 
ecran, vrând să-l vadă fără instrumentul optic. 

— Dar imobilul ăsta e la o distanţă de peste un kilometru şi 
jumătate! 

— Da. Şi am şi urechi bune datorită acestui microfon 
direcţional. Şi pot capta şi mesajele radio. 

Stinse periscopul, închizând compartimentul unde era instalat 
ecranul. 

— Te-am urmărit la Lanza. 

El schiţă un zâmbet. 

— Eşti foarte convingătoare. 

— Mi s-a spus că aş fi în stare să vând un şirag de mătănii unui 
protestant, răspunse ea râzând. S-ar părea că e un dar al meu. 
N-aş putea să-ţi vând nimic, domnule Hunter? 

— Nu ştiu. Ce-ai în cap? 

— Alege ce-ţi place. 

Hunter preferă să evite implicarea. 

— Crezi că ai putea să vinzi un sfert de milion de dolari unui 
mic pistolar care nu a avut niciodată mai mulţi de o mie? 

Ea făcu ochii mari. 

— Dar ce-ar putea oferi el în schimbul a două sute cincizeci de 
mii de mii de dolari? 

— Poate că viaţa lui. Sau poate întoarcerea celor doi prieteni 
ai lui Bob Hunter. 

— Ura! exclamă Toni. Ştiam că vei găsi ceva! Ai un plan? 

— Să zicem că m-am gândit la ceva. Dar va trebui să intri iar 
în joc. 

li aruncă o privire înainte de a părăsi drumul interstatal. Toni 
aşteptă să poată strecura rulota printre ambuteiaje şi s-o ia spre 
chei. Hunter adăugă în cele din urmă: 

— De data asta va fi mult mai periculos. 

— Nu încerca să mă sperii, nu mă las intimidată. 

— Te crezi destul de tare? 

— Mai mult decât suficient, răspunse ea cu o voce fermă şi 
hotărâtă. 

Hunter râse încetişor, trase rulota la umbra unui depozit de pe 
Walter Street, o duse pe tânăra femeie în compartimentul salon 
din spate, o puse să stea jos şi se uită la ea un moment fără să 


72 


spună nimic. 

Ea îl privi calmă şi zâmbi. 

Hunter zâmbi şi el. 

— Ai o licenţă de detectiv particular? întrebă el. 

Ea dădu din cap afirmativ. N 

— Bineînţeles. Altfel n-am putea lucra. În meseria noastră 
trebuie neapărat să fii în regulă. Şi suntem. Avem acte valabile în 
acest stat. 

— OK. Eşti înarmată? 

Ea deschise geanta şi îi arătă un mic pistol automat de calibru 
25 cu un mâner de sidef. 

— Am şi permis de port-armă, adăugă ea. 

— E bun de speriat muştele, zise Hunter arătând spre pistol. 
Dar dacă vrei să omori pe cineva, trebuie să-i tragi în gură. 

Ea se strâmbă. 

— Sper că nu va fi nevoie să mă folosesc de el vreodată. Aş 
putea să fac asta, nu-ţi face griji. Rosario m-a pus să muncesc ca 
o nebună. Am fost nevoită să trag de o sută cincizeci de mii de 
ori într-o ţintă mobilă. Dar am... În gură? Zău? 

El dădu din cap. 

— Printre dinţi. Când tragi în cineva, e bine să mergi până la 
capăt. 

Deschise un dulap ascuns din care luă o valijoară. 

— lată cei două sute cincizeci de mii de dolari. 

Cu ochii în gol, tânăra femeie se gândea la ce zisese el înainte 
de a lua valijoara. Dădu din cap şi îl privi cu seriozitate. 

— La cine trebuie să mă duc? 

Luă din buzunar o listă şi i-o întinse. 

Ea parcurse lista cu privirea, făcând ochii mari. 

— Toţi oamenii ăştia? 

El dădu din cap. 

— Aştia sunt mici copii. Codoşi, traficanţi, mardeiaşi, ucigaşi 
cu plată... Aveam alte planuri cu ei, dar... 

Toni examină din nou lista. 

— Adresele sunt corecte? 

— Azi dimineaţă erau. Poate că unii dintre ei au părăsit rapid 
oraşul, dar atât. Oamenii ăştia lucrează pentru Bonbon Phil 
Buoni. Celebrul domn Kirk. 

— Ce le spun? 

— Tu trebuie să găseşti ceva. Eu o să-ţi spun baza 
argumentului. Phil Buoni nu va mai trăi mult. Bob Hunter are 
mare pică pe el pentru că i-a răpit prietenii. Buoni e condamnat 


73 


la moarte şi foarte curând va fi executat. Poţi să adaugi că Buoni 
îşi trădează patronul, Marco Vannaducci. S-a înhăitat cu nişte 
elemente rele de la New York. Vannaducci ştie deja sau va afla 
foarte curând. Aceşti domni îşi vor pierde şeful. Ba chiar mai rău, 
îşi vor pierde pâinea. Se pregăteşte un război pe cinste, străzile 
vor fi devastate. La sfârşit, nu va mai exista nici un teritoriu 
demn de acest nume. Le oferi ocazia s-o şteargă înainte de 
bătălie, cu buzunarele pline cu un sfert de milion de dolari. 

Foarte impresionată, Toni se gândi la şmecherie. 

— O să meargă. Dar oare oamenii ăştia chiar ştiu ceva? 

_ — Probabil că nu. Dar sunt bine plasați ca să se poată informa. 
In mediul ăsta e greu să ţii un secret, mai ales când e în joc o 
astfel de sumă. Apoi există o eventualitate pe care mai bine să 
nu contăm dar care totuşi există: poate că unul dintre aceşti 
domni îi ţine închişi pe cei doi. 

— Ar putea să se asocieze, zise tânăra femeie. Să se 
organizeze, să scotocească oraşul... Goana după comoară, o 
comoară adevărată. Cum îi conving că comoara există cu 
adevărat? Că vor primi banii? 

Hunter zâmbi. 

— li vei momi. Vei înmâna o mie de dolari fiecărui tip cu care 
vei avea de-a face. Nu vor putea să refuze. li dai o mie de dolari 
fie că se interesează sau nu de propunere. Astfel interesul va 
creşte. Banii primiţi cu atâta uşurinţă stârnesc totdeauna o 
reacţie. In curând vor veni să te caute. Acum situaţia va deveni 
cu adevărat delicată, căci te vor minţi. Trebuie să fii fermă, să le 
dai clar de înţeles că îl reprezinţi pe Bob Hunter şi că el deţine 
suma cea mare. El o va înmâna celui care îi va preda pe cei doi 
prieteni întregi şi nevătămaţi. 

— Unde îi va preda? Ce garanţie au că vor primi banii? 

— Cuvântul lui Hunter. Ştiu cum lucrez şi vor accepta cuvântul 
meu. Vor relua contactul cu tine după ce-i vor găsi pe cei doi. 
Apoi vor primi instrucţiuni pentru efectuarea schimbului. 

— Chiar vei da suma asta cuiva? 

Hunter dădu din umeri. 

— Banii ăştia nu sunt ai mei. Mă folosesc de ei când e cazul, 
atâta tot. Şi acum e cazul. 

— Şi dacă te trădează? Pe capul tău e pusă o recompensă. 

El zâmbi. 

— Recompensa asta ar fi mai greu de obţinut. Cei care au 
încercat se numără cu miile. Nici unul nu mai e în viaţă. Dar ai 
putea totuşi să le aminteşti asta. Oferta mea e mai sigură, mai 


74 


avantajoasă. Crezi că-i vei putea convinge? 

— Bineînţeles, răspunse Toni plină de încredere în ea. Sper ca 
cineva să poată duce la bun sfârşit această înţelegere. 

Hunter luă un plic mare maroniu din dulap. 

— Asta e pentru momeală. Fii generoasă dar nu te lăsa trasă 
pe sfoară. Străzile sunt şi aşa nesigure şi situaţia se va înrăutăţi 
şi mai mult. Nu face nici o înţelegere cu cineva care nu e pe listă. 
lar de data asta n-am să mai pot face pe îngerul păzitor. Voi avea 
treabă în altă parte, multă treabă. Dacă eşti asasinată, n-am să-ţi 
iert asta niciodată. 

Ea râse nervos. 

— Cred că ţi-ar părea rău. 

— Nu eşti sigură? Nu e frumos din partea ta. Ascultă-mă, Toni. 
În afară de frumuseţe, mai ai un avantaj enorm: clasa. Tipii cu 
care vei avea de-a face respectă clasa la o femeie. Altfel e doar o 
„dagică”. Tu eşti diferită. Foloseşte cu inteligenţă această 
diferenţă şi nu care cumva să ai aerul că îi agăţi! 

Ea lăsă ochii în jos. 

— Ai auzit chestia cu Lanza? 

— Da. A fost perfect, având în vedere cu cine aveai de-a face. 
Lanza e un mafiot, dar e un mafiot care are şi el puţină clasă. 
Tipii de pe listă sunt nişte animale. Nu le da nici cel mai mic 
pretext să te trateze la fel. Te vor devora. 

Hunter desfăcu lănţucul de aur şi cruciuliţa pe care o purta 
Toni. 

— Nu-i suportă pe catolici? murmură ea. 

— Majoritatea se spovedesc săptămânal. Toţi sunt credincioşi. 
Sunt foarte pioşi vreo zece minute în fiecare săptămână. 

Puse pe lănţuc o medalie de trăgător de elită. 

— Uneori le e teamă de Dumnezeu, dar le e incredibil de frică 
de asta. Nu ascunde medalia. Dar nu exagera. O vor remarca şi 
vor înţelege. 

— Clasă, în fond, zise Toni cu un zâmbet maliţios. 

Hunter îi prinse lănţucul la gât, puse mâinile pe umerii ei, o 
sărută pe gură apoi murmură cu glas scăzut: 

— Fii tare. 

Ea îşi petrecu braţele după gâtul lui, se lipi de el şi îi sărută 
îndelung. Hunter simţi inima tinerei femei bătând cu putere când 
o strânse în braţe. 

După un moment, Hunter se strădui să o respingă încetişor, să 
se dezlipească de corpul ei. 

— Nu-i momentul potrivit, zise el cu o voce răguşită. 


75 


Toni se uită îndelung la bărbatul de lângă ea, apoi lăsă ochii în 
jos şi suspină. 
— Ok, zise ea, voi fi tare. 


76 


CAPITOLUL XVI 


Hunter o lăsă pe Toni Blancanales la vreo sută de metri de 
maşina ei, foarte necăjit că trebuia s-o trimită singură printre 
fiare sălbatice. Dar era o profesionistă şi îşi zicea că va şti să se 
apere. 

La urma urmelor, femeile erau mult mai abile în acest 
domeniu decât voiau să recunoască cei mai mulţi dintre bărbaţi. 
In plus, Toni era o femeie excepţională. 

Mai cunoscuse şi alte femei excepţionale, şi bărbaţi 
excepţionali - unii dintre ei nu supravieţuiseră... 

Işi alungă aceste gânduri sinistre şi se concentră asupra 
problemelor de la New Orleans. A 

Buoni era dat pe faţă, era sigur de asta. Incă nu avusese timp 
să verifice repercusiunile vizitei lui Toni acasă la Lanza, dar îşi 
imagina foarte bine rezultatul. Favorit sau nu, Buoni era bănuit 
de egalii săi. Oricum, se afla într-o postură proastă. j 

Hunter zâmbi cinic gândindu-se la situaţia în care se afla. În 
acel moment probabil că se ştia că Jack Petro primise dosarele 
financiare ale imperiului Vannaducci. Cu patruzeci şi opt de ore 
mai înainte, aceste dosare se aflau în posesia lui Bonbon Phil 
Buoni. Le primise chiar de la bătrânul capo, care voia să-l înveţe 
pe moştenitorul său mecanismul maşinăriei de făcut bani. 
Moştenitorului i-ar fi fost acum greu să explice cum de pierduse 
dosarele financiare ale familiei. Mai ales după expunerea 
complotului de spionaj împotriva lui Lanza care era rivalul său 
direct. Oare Lanza ştia că Vannaducci îl prefera pe Buoni şi că îl 
pregătea ca să preia torţa Familiei? 

Buoni era doar un pistolar de mică anvergură. Hunter 
înţelesese imediat asta. Ceilalţi locotenenţi ai lui Vannaducci 
înţeleseră probabil şi ei. Cu siguranţă în sânul clanului erau multe 
fricţiuni. 

Buoni se găsea indiscutabil într-o postură proastă. 

Era chiar mai rău decât îşi imagina, căci nu ştia totul. Hunter 
aflase că trădarea nu-i servea la nimic lui Buoni. Studiase planul 
de campanie din sala de conferinţe a cartierului general al 
grupului de la Saint Louis. Planul nu putea să fie interpretat 
decât într-un singur fel. In mod tradiţional, în cadrul Mafiei, 
trădătorul făcea în aşa fel încât să prezinte ucigaşilor pe cel pe 
care îl trăda. Buoni trebuia să-l prezinte pe Vannaducci ucigaşilor 


77 


din Saint Louis. Dar Buoni nu ştia că se prevăzuse asasinarea lui 
în acelaşi timp. 

Totuşi, grupul de la Saint Louis nu ştia nimic de situaţia 
delicată a lui Buoni, căruia acum îi era prea frică ca să le mai 
facă jocul. Hunter era sigur că Buoni se ascunsese undeva ca să 
evite să se mai compromită şi mai mult şi să găsească mijlocul 
de a scăpa de necazuri. 

Hunter se gândea intens la această situaţie. Atmosfera 
devenea fierbinte la New Orleans, se apropia furtuna. Ca de 
obicei, cu cât febra sporea, cu atât Hunter devenea din ce în ce 
mai rece. 

Lui Hunter nu-i plăcea să se joace de-a şoarecele şi pisica, dar 
cineva trebuia să se ocupe de Mafie. 

Işi imagină situaţia pe care avea s-o provoace, părăsi străzile 
arhipline ale oraşului, găsi un centru comercial, lăsă rulota la 
vedere şi porni în căutarea unei cabine telefonice. 

Voia să vorbească pe şleau şi nu avea încredere în radio- 
telefonul lui. 

După câteva minute, Hunter se adresa centralistei hotelului 
aflat în faţa plajei de la Edgewater Beach din Mississippi. 

— E ceva urgent, zise el. Trebuie să vorbesc cu domnul Stigni 
de la Midwestern Trade Group. Lasă orice altceva la o parte şi 
găseşte-l. 

— Cine îl caută, vă rog? întrebă fata cu o voce nervoasă, în 
mod normal, centralistele nu se interesau niciodată de 
identitatea interlocutorilor. 

In mod normal n-ar fi trebuit să aibă o voce atât de anxioasă. 
Hunter ar fi putut să parieze că poliţia pusese liniile telefonice 
sub ascultare. Chiar spera asta. 

— N-are nici o importanţă pentru dumneata, răspunse el. 
Pentru el are însă o importanţă enormă. Spune-i că vreau să 
vorbesc cu el şi că ar face bine să răspundă. Inţelegi? 

— Da, domnule. O clipă, domnule. 

Hunter aprinse o ţigară şi o fumă aproape în întregime până 
când auzi din nou glasul centralistei: 

— L-am găsit, domnule. O secundă, sun la apartamentul său. 

Hunter îi mulţumi şi auzi telefonul sunând. Stigni răspunse 
după ce lăsă telefonul să sune de şase ori. 

— Da, alo? Ce-i? Ai grijă ce spui, sunt urechi care ascultă! 

— Şi ochi care privesc, Stigni, zise Hunter. Ciglia e acolo? 

— Cine e la telefon? Nu! Nu răspunde. 

— Nu te prosti, îmi cunoşti foarte bine vocea. M-ai auzit destul 


78 


flecărind cu tine la prânz în sala de şedinţe. Dă-mi-l pe Ciglia. 

— Du-te la naiba! Eşti ţăcănit! Nu cunosc nici un Ciglia. Dacă 
te referi la bietul om în care ai tras... 

Hunter nu putu să nu se gândească la ridicolul situaţiei, la 
dorinţa imperioasă de a rămâne incognito deşi toţi poliţiştii din 
stat ştiau cine în cine trăsese. 

Râse, dar râsul său era rece şi cinic. 

— OK, nu există nici un Ciglia. Dă-mi-l pe „bietul om”, îţi 
promit că telefonul nu-i va exploda în mână. 

O voce furioasă replică: 

— Ce încerci să faci? 

Evident, Ciglia ascultase totul. 

— Să am o convorbire. 

— După tot ce-ai făcut azi la prânz? După ce-ai încercat să-mi 
faci? 

— N-am încercat nimic. Nu eram obligat să ţintesc mingea. Am 
vrut doar să-ţi atrag atenţia. 

— Ai reuşit. OK, ce vrei? 

— Ceva mai devreme am discutat cu Stigni despre campanie... 

— E o minciună, murmură Stigni care stătea lângă Ciglia. 

— Şi? se răsti Ciglia. Planurile se pot schimba oricând. 

— Ar fi mult mai bine. Ai pierdut contactul interior. 

— De ce să te ascult? 

— Pentru că avem un interes comun, răspunse Hunter. Pentru 
că ştii că nu-mi pierd timpul vorbind inutil cu tipi de soiul tău. 

— Ce-ai să-mi spui? 

___— Fă-ţi valizele şi întoarce-te acasă. Omul tău şi-a rupt gura. 
In momentul ăsta se ascunde aşteptând ca toată lumea s-o 
şteargă. Bătrânul a aflat totul şi a dat drumul la câini. 

— Stai o clipă. Lasă-mă să înţeleg... Pretinzi că operaţiunea 
noastră e compromisă. Şi vorbeşti de omul nostru din interior? 

— Exact. 

— Nu sunt convins. 

— Să zicem că o lungă perioadă n-o să se mai îndoape cu 
bomboane, Ciglia. 

— N-am spus că Ciglia e la telefon. 

Spunea asta ca să câştige timp, ca să se poată gândi. 

— Nu are importanţă numele de care te foloseşti, întoarce-te 
acasă. Nu mai poţi să faci nimic aici. 

— Aş vrea să ştiu de ce eşti atât de „bun” cu noi, ăăă... 
Frankie. De ce eşti atât de grijuliu? 

— Ştii foarte bine că nu-mi fac griji pentru tine sau pentru 


79 


amicii tăi, răspunse cu răceală Hunter. Speram să vă suprimaţi 
reciproc, dar nu se mai poate. Aşa că de ce să mai strici totul? 
Bătrânul s-a înarmat până în dinţi. Oamenii lui se împrăştie în 
cartierul francez. Dispune de şaizeci de oameni hotărâți. In loc să 
te ajute aşa cum fusese prevăzut, carnavalul te va expune. 
Străzile din cartierul francez sunt arhipline de turişti şi va fi şi 
mai şi, Ciglia. Vei fi izolat printre ceilalţi. Nu vei găsi pe nimeni în 
care să tragi. Indigenii vor apărea mâine ca să-ţi taie beregata. 
Sau poimâine. 

Şeful grupului din Saint Louis se gândi. Logica lui Hunter era 
perfectă. După o lungă tăcere, Ciglia întrebă: 

— Cum de ştii atâtea? 

— Supravieţuiesc pentru că fac în aşa fel ca să ştiu totul. Dar 
tu? 

— Nu face pe şmecherul cu mine! Dar tot nu-ţi înţeleg motivul. 
De ce să-mi spui toate astea? 

— Nu-ţi face griji, câştig şi eu ceva. Nu mult, dar câştig. 

— Dar ce? 

Incerca să-l facă pe Exterminator să vorbească, să explice. 

Vocea lui Hunter deveni şi mai plină de răceală: 

— Bătrânul vrea să te acoperi de ridicol. Peste noapte el va 
apărea ca un erou. Eu nu țin la asta. Vreau să-l văd suprimat. 

— Dar şi noi, spuse Ciglia cu o voce mult mai amabilă. Poate 
am putea discuta despre asta. Interese comune, după cum 
spuneai. 

— Sunt aici şi te ascult. 

— OK. Să presupunem că dăm înapoi. Ce vei face? 

— Eu n-am să dau înapoi. 

— Nu? 

— Nu! 

— Aşa?... Atunci poate că ai dreptate, spuse Ciglia cu o voce 
sarcastică. Poate că ar fi trebuit să stăm liniştiţi acasă? Dar, 
evident, nu aveam de unde să ştim că lupul rău avea să curețe 
terenul pentru noi. 

— Treaba nu se prezintă în felul ăsta, Ciglia. Eu distrug, nu 
clădesc. Suprim un teritoriu, nu-l curăț. 

— Te crezi foarte tare, ai? se răsti Ciglia. 

— Fac tot ce pot ca să fiu. Bine, în orice caz, să nu spui că nu 
te-am prevenit. Eşti marcat, Ciglia. Data viitoare când te mai am 
în vizor, n-am să mai trag într-o minge de golf. Intoarce-te acasă. 
Devino adult. Rămâi în viaţă. La revedere. 

Sfaturile Exterminatorului fură primite cu o tăcere apăsătoare. 


80 


Închise schiţând un zâmbet. 

Ciglia nu va suporta să i se vorbească astfel. Va veni la New 
Orleans în mare grabă, poate chiar înainte de apusul soarelui. 

Hunter intră apoi în altă cabină telefonică din centrul 
comercial. 

Venise momentul să vorbească cu bătrânul. 


81 


CAPITOLUL XVII 


O voce plăcută de bărbat îi răspunse imediat. 

— Biroul domnului Van. Zeno la telefon. Cine sunteţi? 

— In orice caz, nu sunt de la PTT, zise Hunter. 

— Cine e? De unde ai numărul ăsta? Nu ştii că nu trebuia... 

— Linişteşte-te, Zeno. Numărul mi l-a dat Bonbon Phil. 

Urmă o tăcere. Hunter auzi cum era ridicat receptorul altui 
telefon. Apoi, Zeno zise cu prudenţă: 

— Phil e acolo? Dă-mi-l. 

— Nu-i aici, răspunse Hunter. Credeam că e acolo. 

— Dacă nu-i aici şi nici acolo, atunci unde e? întrebă Zeno. 

Incepea să semene cu un scheci al fraţilor Marx. 

— La naiba, credeam că e acolo! 

— Cine eşti? zise Zeno printre dinţi. 

— Auzi, am vorbit destul cu tine, zise Hunter cu un ton glumeţ. 
Ai ideile neclare. Tu asculţi la celălalt telefon, Marco? 

— Ce se întâmplă aici? întrebă o voce gravă de bătrân. 

— E o demonstraţie, ca să-ţi dovedesc că e stupid şi infantil să 
ne jucăm de-a cine e la telefon. Oamenii ar trebui să vorbească 
deschis, cinstit. Nu? Phil, de exemplu. Azi dimineaţă, când a sosit 
la tine cu piciorul amorţit... Dacă ţi-ar fi mărturisit imediat că mi- 
a dat registrele şi dosarele financiare, poate că ai fi încercat să le 
recuperezi. Dar, evident, acum e prea târziu. Mă asculţi, Marco? 

— Te ascult. 

Vocea lui părea şi mai bătrână, şi mai obosită. 

— Nu poate fi vorba decât de un singur tip. Exact? adăugă el. 

— Da, eu sunt. 

— De ce-mi telefonezi? 

— Ştiai de dosare? 

— Am auzit unele zvonuri. Deci e adevărat? 

— E adevărat, răspunse Hunter. Şi mai vreau să-ţi dau câteva 
sfaturi. 

— De ce? 

— Să zicem că din respect pentru o persoană de vârsta a treia. 
Se spune că în Italia e foarte frumos în perioada asta, Marco. Ar fi 
un loc bun pentru o retragere, un loc unde se poate muri frumos 
de moarte naturală. 

— Eşti un şmecheraş? i 

— Sunt mai şmecher decât tine, Marco. lţi cunosc mai bine 


82 


Familia decât ţi-o cunoşti tu. 

De ce continua să-l mai asculte, să se controleze? 

— E adevărat ce-am auzit despre Mississippi? E acolo un grup 
venit din Saint Louis? 

— Da. Şeful e un lup tânăr pe nume Ciglia. Am aflat că visează 
să-ţi ia ferma. Grupul vine în seara asta. 

— De unde ştii? 

— Am fost la ei şi i-am întrebat. 

— Am auzit. 

— Dar să-ţi spun ceva de care n-ai auzit. Dispun de un om din 
interiorul Familiei, de un trădător. Acest trădător crede că îi va 
ajuta să te suprime. Mâine, la distracţie. 

— Aiurea! Nu te cred! De ce-ar trebui să te cred? 

— Mâine vei fi invitatul de onoare al unei petreceri. Am 
dreptate? La Phil Buoni. Vei fi pe balcon ca să priveşti defilarea. 
Vei fi foarte bine plasat când regele carnavalului va trece pe sub 
balcon. Auzi, Marco... Eu n-am asistat niciodată la defilarea 
carnavalului. Cum e? Nebunie pe străzi? Mii de oameni cuprinşi 
de isterie care se freacă unii de alţii? Probabil că e un spectacol 
uimitor, nu? Şi defilarea? Ah, defilarea, probabil că e ceva care 
merită văzut!  Caruri alegorice pline cu flori, orchestre, 
majorete... Confetti, banderole, serpentine... Auzi, Marco, 
oamenii de pe carele alegorice aruncă nişte chestii în mulţime, 
nu? Dubloni? Ştii Marco, că unul dintre aceşti clovni se va întinde 
spre balconul lui Bonbon Phil cu un sac de dubloni în mână, dar 
că dublonii nu vor fi dubloni. Şi apoi... bum! Salut, Marco! Sau cel 
puţin aşa credea Phil Buoni. Dar o să fie, salut, Marco, salut, Phil! 

La capătul celălalt al firului urmă o lungă tăcere. 

Apoi se auzi vocea calmă a lui Zeno: 

— Domnule Van... Nu ştiu cine vorbeşte, dar ceea ce spune 
stă în picioare, e logic şi... 

— Gura, Zeno! răcni bătrânul. Nu ştii cine ne vorbeşte? 

— Linişteşte-te, Marco, zise Hunter. Ştiu mai multe decât voi 
despre ce se petrece aici. Nu mi s-a părut niciodată hazliu să mă 
joc cu sentimentele şi cu inima unui bătrân. Nici măcar cu inima 
unui bătrân gangster ca tine, Marco. Dar micul tău prinţ 
moştenitor este un trădător. Complotează de multă vreme să 
pună mâna pe imperiul tău. impreună cu Campenaro, fac naveta 
New Orleans-New York. Eşti terminat, totul e pus la punct pentru 
asta. 

— Nu vor putea, zise bătrânul cu o voce gâfâită. N-au destul 
curaj. Ştiu că Phil nu mai e el însuşi de la o vreme, dar... 


83 


— Aşa ţi-ai construit imperiul, Marco. Sperând că lucrurile erau 
aşa cum voiai să fie. Vei conta pe asta riscându-ţi viaţa. OK. Uită 
ce ţi-am spus. li voi telefona lui Ciglia şi îi voi spune că nu vrei să 
mă crezi. Apoi voi părăsi oraşul şi vă voi lăsa să vă descurcaţi 
singuri. Tu te vei duce acasă la Bonbon Phil şi te vei instala în 
balcon ca să vezi defilarea. Eu voi pleca în Italia unde îţi voi citi 
epitaful sub soarele mediteranean. 

— Şmecheraşule, zise lent Vannaducci cu o voce ostenită. 

Hunter profită ca să arunce şi ultima carte. 

— Şi, între noi fie vorba, e o mare porcărie ce i-a făcut lui 
Lanza, nu? Chestia cu microfoanele emițătoare. In afară de Zeno, 
Lanza e singurul tip din Familie care îţi este cu adevărat fidel. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Ştii foarte bine despre ce vorbesc. Amicii lui Phil de la New 
York nu aveau încredere în rapoartele trimise de Phil. Cele pe 
care i le dădeai tu. Fireşte, el a copiat totul. Apoi le-a expediat 
direct la New York. Ceilalţi voiau să fie siguri că nu-ți înşeli 
băieţelul. Pentru asta au dat ordin să fie puse microfoane în casa 
lui Lanza. 

— Auzi, chiar mă consideri un bătrân imbecil, ai? Chiar îţi 
închipui că o să cred că-mi spui toate astea din pură bunătate? 

— Poţi să verifici, Marco. 

— Serios? Cum? 

— Bonbon Phil a dispărut, nu? N-ai putut să mai dat de el de 
azi dimineaţă. Ai rămas blocat lângă telefon de azi dimineaţă, 
sperând că te va suna ca să-ţi explice totul. Exact? 

— Ah! Şi crezi că asta e o dovadă? De unde să ştiu că nu e 
mort, băgat sub un boschet? Sau legat fedeleş într-o cameră de 
hotel? lar în acest timp, tu te joci cu bătrânul. Nu? 

— Totdeauna există un mijloc de verificare. 

— S-auzim. 

— Pe mormântul mamei mele. Vannaducci, că-ţi spun 
adevărul. Buoni s-a dat drept un tip pe nume Kirk... 

— La dracu, am mai auzit povestea asta! 

— E adevărat, Marco. A tras pe sfoară o agenţie de detectivi 
particulari pe nume Able Group. Tipii au început să aibă bănuieli 
şi au refuzat să-i înmâneze cheile sistemului. Buoni i-a răpit, îi 
are în mâna lui - vii sau morţi. Părerea mea e că sunt morţi, dar 
ar putea să mai fie o şansă ca să-i poţi găsi. Ştii mai bine decât 
mine cum trebuie să procedezi. Dar dacă cumva mai sunt în 
viaţă, Marco... Ar putea să-ţi spună o poveste interesantă, crede- 
mă. Gândeşte-te, pot să-ţi spună, într-un fel sau altul, exact cum 


84 


stă situaţia. g 

— Nu te înțeleg, Hunter. De ce-mi spui asta? lţi cunosc 
metodele. Incerci să ne fraiereşti, să ne forţezi să ne batem între 
noi. Dar ştiu de ce faci asta. 

— Bineînţeles, mărturisesc că e adevărat. Dar nu eu ţi-am 
stricat treburile în curtea ta, Marco. Asta e adevărul, n-am nici o 
putere. O încasezi dacă acţionezi, o încasezi de două ori dacă nu 
faci nimic. În ceea ce mă priveşte, mi-ar plăcea să te văd în afara 
acestor lucruri. Oricum, aproape că eşti. Ştii foarte bine asta, aşa 
că mai bine să fim adulţi! De ce să te baţi? Nu ţi-a mai rămas 
nimic care să merite. In Familia ta nu mai sunt decât otrepe şi 
trădători. Şi n-ai să-ţi duci imperiul cu tine în mormânt, Marco. la- 
| pe Zeno şi pleacă. Pleacă. Lanza va putea să se descurce 
singur, deja s-a îmbogăţit destul datorită ţie. 

— Crezi că pot să-mi iau biluţele şi s-o şterg aşa? 

— O să-ţi fac o favoare, Marco. Armistiţiu până la orele 
douăzeci. Ai răgaz până atunci ca să pleci. Pe urmă, voi uita că 
eşti bătrân şi bolnav, dar nu voi uita toată mizeria pe care ai 
provocat-o la New Orleans. Te voi suprima, Marco. Te voi 
suprima în acelaşi timp cu ceilalţi. 

Se auzi un clic. 

Vocea lui Zeno întrebă: 

— E adevărat că tipii din Saint Louis vor veni în seara asta? 

— E adevărat, răspunse Hunter. Peste o sută de tipi înarmaţi. 
Ştiu că acţiunea lor discretă nu mai ţine, aşa că vor fi tare răi. 

— Nu ştiu de ce-ai făcut asta, Hunter, dar... Mulţumesc. 

— Nu e cazul să-mi mulţumeşti, Zeno. Dacă dau de tine când 
voi veni, te voi suprima împreună cu ceilalţi. 

Hunter închise şi se uită o clipă la telefon. Apoi se întoarse la 
rulotă. 

Ştia că bătrânul Vannaducci nu va abandona niciodată partida. 

Şi, fireşte, nu putea să accepte oficial ceea ce Hunter îi 
spusese despre Bonbon Phil Buoni. 

Dar Marco Vannaducci nu era un inocent. Era un bătrân bolnav 
şi poate că muribund, dar era încă extrem de periculos. Se 
formase de jos şi ştia toate loviturile sub centură şi toate 
tehnicile de trădare. Ba chiar era considerat maestru în asta, 
drept pentru care reuşise să supravieţuiască şi, mai târziu, să-şi 
construiască imperiul. 

Va declanşa o acţiune şi în cartierul francez va curge imediat 
sânge. 

Şi poate că, după ce totul se va prăbuşi, printre ruine vor 


85 


putea să fie găsiţi în viaţă şi camarazii lui din Ab/e Group... 


86 


CAPITOLUL XVIII 


Hunter cunoştea mai multe despre Jack Petro decât acesta 
despre el, şi nu accidental se interesase de tânărul detectiv de 
când venise în sud. Cariera profesională a lui Petro era bine 
cunoscută datorită muncii desfăşurate împreună cu New Orleans 
Crime Commission. 

Făcuse dreptul dar nu vrusese să devină avocat. Intrase în 
poliţie imediat după terminarea studiilor. La început făcuse un 
stagiu în cadrul FBl-ului. Nemulțumit, făcuse apoi un stagiu ca 
anchetator în serviciul Congresului. Nu durase nici asta prea 
mult. Apoi se transferase la prefectura statului Louisiana. Aici 
rămăsese doi ani înainte de a fi trecut la New Orleans cu gradul 
de locotenent-detectiv. 

Era bine văzut pentru că avea o minte strălucită şi era 
inventiv, dar uneori poliţiştii vechi din brigadă tocmai asta îi 
reproşau, căci rămăseseră fermi convinşi că legea şi ordinea se 
stabileau numai cu bâta. 

Petro spunea că trebuia să se adopte o altă tactică şi i se 
răspundea că devenise un asistent social. Când se ivise ocazia, 
Petro fusese numit ca ofiţer de legătură între New Orleans Police 
Department şi New Orleans Crime Commission, un nou organism 
civil care făcea anchete, rapoarte, emitea recomandări, fără să 
poată acţiona în numele legii. 

Jack Petro ocupa de atunci acest post. Fusese foarte activ la 
New Orleans, peste tot în Louisiana şi apoi în toată ţara. 

Ţinuse discursuri şi depusese mărturii în faţa altor comisii. 
Depusese deseori mărturie în faţa Curţii Federale. 

Hunter cunoştea foarte bine viaţa lui Petro, în cele mai mici 
detalii. Ştia că era căsătorit cu o prietenă din copilărie, o creolă, 
şi că avea doi copii. Avea treizeci şi trei de ani, era catolic şi vota 
pentru democrați. 

Hunter avusese impresia că era vorba de un om excepţional 
chiar mai înainte de a vorbi cu el la telefon. 

Ceru direct din caravană numărul poliţistului. 

— Sunt Hunter. Mi-am zis că te aşteptai să te sun din nou. 

— Exact, răspunse ironic Petro. Un mizilic. Nu? Pentru asta am 
şi rămas blocat în cutia asta de chibrituri încă de dimineaţă. 

— Am aflat că ai primit pachetul, zise Hunter. 

— Da, mulţumesc. Mai trimite-mi încă două-trei din astea şi nu 


87 


vor mai avea nevoie de mine la prefectură. Unde eşti, Hunter? 

— Mă plimb prin oraş, Petro. Aveai dreptate, e multă lume. Şi 
m-am înşelat. Va avea loc încăierarea. Mi-ar plăcea s-o pot 
controla. Ţie, nu? 

Polițistul rămase o clipă fără grai. 

— Mie? Da, bineînţeles. Aăă... Ce-mi propui? 

— Ciglia şi oamenii lui sunt probabil pe drum în acest moment. 
Sunt mai mulţi de o sută. Asta mă îngrijorează. Vor fi foarte 
înghesuiți pe străzi pentru că e lume multă. Inţelegi? 

— Da. Dar noi am aflat că în Mississippi sunt doar vreo 
cincizeci de oameni. 

— Eroare. Nu vi s-a vorbit de recrutarea la faţa locului. Vor 
veni mai mulţi de o sută. Şi am mai aflat că de la New Yorka 
venit o echipă specială ca să le dea o mână de ajutor în caz de 
nevoie. Ceea ce va însemna că va exista un convoi. Am văzut o 
mulţime de limuzine în parcarea din faţa hotelului de la 
Edgewater Beach. Probabil că nu va fi prea greu să se repereze 
şi să se urmărească convoiul. E simplu, nu există destul loc în 
oraş pentru toţi aceşti oameni. E tot ce am de spus în privinţa 
asta. 

— Da, te-am înţeles. Eşti sigur de tot de ceea ce mi-ai spus, 
nu? 

— Cât se poate de sigur. De fapt, totul e din vina mea. Am vrut 
să-i provoc, să-i oblig să vină la marea petrecere de mâine. N-am 
ştiut că vor veni chiar atât de mulţi turişti într-un timp atât de 
scurt. Mulțimea o să crească tot aşa? 

— Da, răspunse Petro suspinând. 

— OK. Să nu mai vorbim de asta. Alt subiect. Am nevoie de un 
serviciu. 

Jack Petro tuşi apoi răspunse: 

— Spune. Să vedem. 

Hunter îi spuse rapid toată povestea cu Able Group, de la 
început şi până în acel moment, omiţând adevăratele nume ale 
dispăruţilor. Petro îl ascultă cu atenţie, întrerupându-l din când în 
când ea să pună o întrebare. Hunter termină adăugând: 

— Tânăra femeie bate străzile în acest moment. Dacă reuşeşte 
să stabilească contactul, aş vrea să faci pe mesagerul. 

Petro tăcu o clipă apoi răspunse: 

— Dacă înţeleg bine, vrei să înmânez răscumpărarea dacă 
sunt respectate toate condiţiile. 

— Exact. 

— De ce eu? 


88 


— Am încredere în tine. E o poveste în care sunt implicat 
efectiv. 

— OK. Când ne întâlnim? 

— Banii vor fi în biroul tău peste cel mult o oră. Nu ne întâlnim. 

Polițistul râse uşurel. 

— O să fiu dat afară. Te-ai gândit la asta? Nu-i nimic. Oricum, 
detest biroul ăsta, nu mai suport pereţii. Ascultă, Hunter. In 
legătură cu informaţiile despre grupul din Saint Louis. Mi le-ai dat 
gândindu-te că le voi transmite persoanelor competente? 

Hunter râse. 

— M-am gândit că îţi vei face datoria pentru că eşti un bun 
poliţist, Petro. 

— Şi tu? Ce vei face? Am să-ţi dau o informaţie. Un întreg 
contingent al poliţiei statului, format din cei mai răi poliţişti care 
se pot imagina, a început să se ocupe de problema asta. Cei 
despre care vorbim nu vor fi opriţi la frontiera statului, ci vor fi 
luaţi în urmărire de contingent. Poliţiştii se vor ţine după indivizii 
ăştia şi nu vor face nici un gest mai înainte să fi fost comisă o 
crimă. Dar atunci când vor prinde grupul, e probabil să te prindă 
şi pe tine odată cu el. Te-ai gândit la asta? 

— Da. 

— Nu risca prea mult, prietene. Poate că nu sunt totdeauna de 
acord cu colegii şi superiorii mei în ceea ce priveşte metodele 
folosite de poliţie şi în special de poliţia statului, dar să nu-ți 
închipui că vei avea de-a face cu nişte clovni. Tipii ăştia sunt iuți 
şi duri. Nu glumesc. 

— Sper, râse Hunter. Nici Ciglia nu e o otreapă. l-ai cerut 
cazierul? 

— Evident. A făcut tot ce se poate imagina, dar nu a fost 
niciodată inculpat. Cred că statul Missouri ar dori tare mult să-l 
vadă dispărând. E un tip rău. N-aş vrea să-l văd instalându-se 
aici. 

— Atunci poate că ai putea să faci acest mic serviciu celor din 
Missouri. Incă un lucru, Petro. Cunoşti acest oraş şi pe locuitorii 
lui. Dacă ai fi fost Phil Buoni, prins cu mâţa-n sac, unde te-ai fi 
ascuns? 

Locotenentul se gândi câteva secunde. 

— M-aş duce la amanta mea, de care amicii mei nu au habar şi 
care locuieşte pe Dauphine Street. Are necazuri chiar atât de 
mari? 

— Da. E adevărat că n-o cunoaşte nimeni? 

— Foarte adevărat. O văduvă cumsecade din lumea bună. 


89 


Presupun că găseşte excitant să se culce cu un gangster. O 
cunosc pentru că e membra aceluiaşi club ca şi soţia mea. 

— Sunt mirat că Buoni nu s-a lăudat cu asta, zise Hunter. 

— Nu sunt de părerea ta. Da, Buoni e un lăudăros. Dar are un 
puternic instinct de conservare. E posibil să fi prevăzut acest gen 
de situaţie. Oricum, ştiu că legătura asta a lui e foarte secretă. N- 
am vorbit niciodată despre ea în rapoartele mele ca să nu stric 
reputaţia bună a doamnei cu pricina. La urma urmelor, la ce-ar 
folosi să faci public acest gen de detaliu? 

— Trebuie să cunosc această adresă, Petro. 

— De ce? 

— Voi face tot ce pot ca să n-o pun pe doamnă într-o situaţie 
stânjenitoare. Dar e posibil să fie în pericol. Ştiu că Bonbon Phil 
riscă enorm. Dă-mi adresa. 

Petro îi indică cu regret numărul şi etajul. 

— Ce mai e şi situaţia asta, Hunter? Ce fel de poliţist îşi 
petrece ziua aşteptând telefoane de la fugarul cel mai căutat din 
Statele Unite ca să schimbe informaţii? Ce fel de fugar... 

Hunter îl întrerupse râzând uşurel: 

— Când eram mic, tata m-a făcut să înţeleg că viaţa seamănă 
puţin cu un cântec. Se cântă cu inima, nu după un manual de 
reguli pe care îl ţii tot timpul în mână. 

— Probabil că era un tip grozav, zise Petro. 

— Iţi urez noroc, Jack. 

— Asemenea. 

Hunter întrerupse legătura şi îşi îndreptă atenţia spre 


problemele presante. 
* 


* * 


Petro se întoarse spre colegul său de la prefectura statului şi 
zâmbi. 

— Ai auzit? Ce zici? 

Omul dădu din umeri. 

— S-ar zice că e un tip grozav. Dar asta nu înseamnă că 
trebuie să uiţi că acţionează în afara legalităţii. De fiecare dată 
când îşi face apariţia, regiunea devine o zonă sinistrată. 

— Ar trebui să telefonezi la tine la birou. 

Omul suspină şi ridică receptorul telefonului. Petro se ridică, 
aruncă o privire în jur apoi îi zise prietenului său: 

— Fii tare, bătrâne. Dacă nu mă mai întorc... Anunţă-i pe-ai 
mei. 

— Dar unde te duci? 


90 


— Cred că e timpul să vorbesc cu superiorii mei. Mă duc la şef. 

Omul zâmbi îngrijorat. 

— O să-i spui totul? 

— Aproape. E prea important ca să nu-i spun. Rămâi aici, 
bătrâne? Nu se ştie niciodată. E posibil să apară un omuleţ verde 
cu urechi lungi, aducând un sac plin cu dolari. Nu vreau să plece 
cu el înapoi. 

Prietenul zâmbi. 

— O să-l cinstesc c-un păhărel, zise el râzând. 

— Haide! Dă telefon. Grăbeşte-te. Pereţii se vor prăbuşi cam 
peste tot, trebuie să profităm. 

Omul încă mai râdea când Jack Petro părăsi biroul. 


91 


CAPITOLUL XIX 


Uluit, un poliţist călare îşi croi drum cu mare greutate prin 
masa de oameni care se despică în mod miraculos în faţa 
marelui cal negru. Răcni la Hunter: 

— Hei! Nu poţi să treci cu maşina aia! Eşti nebun! Dă înapoi, 
fir-ar să fie! Dă înapoi imediat! 

Hunter scoase braţul pe geam. Avea în mână un teanc 
impresionant de documente şi de permise. 

— Unitatea mobilă a televiziunii, zise el. Mai bine vă uitaţi la 
permise decât să vă răstiţi la mine! Puțin îmi pasă, eu trec! 

— Să citesc asta? Să citesc? Aici? Nu eşti cumva deranjat la 
cap? Bine, treci. Dar nu călca mai multă lume decât strictul 
necesar! 

— Ce-ar fi dacă mi-ai deschide drumul? 

— Păi da, bineînţeles. Şi cum să fac? Să le arunc bălegar în 
cap? Haide, treci! Claxonează şi mergi încet! 

Hunter urmă instrucţiunile poliţistului şi reuşi să parcurgă vreo 
zece metri în tot atâtea minute şi trase. Rulota într-un spaţiu din 
mijlocul ruinelor unui imobil care arsese recent, chiar în inima 
cartierului francez. 

O orchestră de negri se deplasa în cadență prin faţa capotei. 
Muzicanţii purtau uniforme pestriţe şi cântau de-ţi spărgeau 
timpanele Basin Street Blues. 

Intersecţia în care se afla polițistul călare părea să fie capătul 
lumii, atât de multe persoane erau în stradă. 

Cineva aruncă o suzetă prin geam. Hunter făcu cu mâna 
generosului necunoscut din marea de lume şi îşi puse suzeta în 
gură. Apoi ridică geamul şi încuie rulota prin interior. 

Şi când te gândeşti că abia a doua zi începea carnavalul! 

Alte vehicule încercau şi ele de bine de rău să despice 
mulţimea claxonând de zor. Unul dintre ele, un camion de livrări 
încărcat cu lăzi de bere, atrăgea în mod deosebit atenţia 
chefliilor. Orchestra de negri rămăsese blocată în spatele acestui 
camion care în curând fu acoperit de un adevărat ciorchine de 
oameni. 

Polițistul începu să-şi croiască drum spre camion, crezând 
probabil că va reuşi să-l elibereze. 

Hunter dădu din cap şi cobori din rulotă în partea zidului ars. 
Parcase în aşa fel încât nimeni să nu poată să treacă între zid şi 


92 


peretele rulotei. Trecu în partea din spate a rulotei, porni grupul 
electrogen ca să dea bine, apoi întinse câteva cabluri false pe 
lângă vehicul. Nu avea nici un sens, dar făcea prezenţa lui mai 
credibilă. 

Lipise nişte litere imense pe părţile laterale ale rulotei: 
Unitatea Mobilă de Televiziune. 

Astfel Exterminatorul îşi instală cartierul general chiar în 
mijlocul nebuniei carnavalului. 

Ziua se apropia de sfârşit, începea să se lase noaptea, 
conferind o nouă dimensiune atmosferei deja ireale. 

Lovi cu piciorul o sticlă de alcool de mere goală în momentul 
când urcă din nou în rulotă. 

Se dezbrăcă, îşi puse combinezonul negru şi alese armele de 
care avea să aibă nevoie în culcuşul lui Bonbon Phil Buoni. 

Luă Auto-Mag-ul şi câteva gloanţe suplimentare pe care le 
puse în buzunar, apoi ieşi. 

Toată lumea era deghizată. La fel şi Hunter. 

* 


* * 


Cartierul francez este de fapt vechiul oraş şi e înzestrat cu tot 
farmecul unei epoci istorice. Străzile sunt înghesuite, sinuoase, 
făcute pentru călăreţi. Vechile imobile au în general trei etaje şi o 
mulţime de balcoane din fier forjat care se înalţă deasupra 
străzii. 

Există totdeauna un contrast uimitor între exteriorul şi 
interiorul acestor vechi locuinţe. O faţadă cu crăpături şi 
tencuiala scorojită ascunde deseori apartamente splendide. 
Acesta era şi cazul reşedinţei de pe Dauphine Street. 

Ba faţada era chiar mai frumoasă decât celelalte. Totuşi 
obloanele erau coşcovite iar balcoanele păreau gata să cadă în 
gol. Curtea mare interioară nu putea să fie văzută din stradă din 
cauza unui zid mare a cărui poartă monumentală era păzită de 
doi negri imenşi în costume de zuluşi, care aveau lista invitaţilor 
şi aveau mare grijă să nu lase să intre nici o persoană 
necunoscută. _ 

Alte balcoane se ridicau deasupra curţii. lnăuntru avea loc o 
petrecere şi invitaţii, toţi deghizați, făceau tot atâta zgomot ca şi 
mulţimea de afară. Cele trei etaje erau luminate strălucitor, iar 
Hunter putu să vadă un mare număr de invitaţi pe marea scară 
din fier forjat care pornea din curte şi urca la balcoanele 
diferitelor etaje. 

Se hotărî să nu forţeze intrarea, ci să se lase dus de mulţime 


93 


până la următoarea stradă transversală. Acolo găsi o intrare de 
serviciu, urcă până pe acoperişul casei vecine, de unde ajunse pe 
acoperişul reşedinţei. 

Se lăsă să alunece pe un balcon învăluit în umbră de la etajul 
trei, aşteptă un moment ca să se obişnuiască cu penumbra, apoi 
intră într-o cameră goală fără să facă prea mult zgomot. 

Petrecerea avea loc în principal la parter unde 50-60 de 
persoane beau, râdeau, strigau. 

Intr-un colţ se afla un mic grup de muzicanți dar, în ciuda 
eforturilor, nu reuşeau să se facă auziţi din cauza vacarmului şi, 
oricum, tot nu era loc destul pentru dans. 

Imediat ce intră, Hunter remarcă un lucru anormal: un anumit 
miros. Simţi un fior pe şira spinării şi îşi simţi părul zbârlindu-se 
la ceafa. 

ladul nu era departe! 

Asta îi spunea instinctul. 

Înaintă, condus de instinct şi de miros - mirosul îngrozitor al 
celor schingiuiţi - şi găsi sursa într-o debara situată între etajele 
doi şi trei pe scară. Blancanales şi Schwarz! 

Nu erau într-o stare bună, dar încă nu ajunseseră irecuperabili. 

Stăteau jos, cu spatele sprijinit de perete, cu corpul ghemuit, 
legaţi de mâini şi de picioare. 

Aveau hainele pline de sânge coagulat, de vomă, de sudoare 
şi de urină. 

Pe jos se vedea sânge proaspăt, care cursese de la cadavrul 
unui om lungit între ei. Erau conştienţi, dar nici unul dintre ei nu 
avea forţa să-l dea la o parte pe mort. Hunter îl recunoscu 
imediat pe acel om care fusese unul dintre curierii lui Buoni. 

Hunter trase cadavrul ceva mai departe apoi tăie legăturile 
prietenilor săi, masându-i ca să le pună sângele în mişcare. 

Schwarz avea pleoapele atât de umflate încât nu mai putea să 
deschidă ochii. li curgea sânge din nas iar buzele erau tumefiate 
şi crăpate. 

Blancanales nu era nici el într-o formă mai bună, dar el cel 
puţin putea să vadă şi vru să bâiguie câteva cuvinte imposibil de 
înţeles. 

— Pentru Dumnezeu, Pol... murmură Hunter. 

— E în regulă, sergente, e în regulă... 

Continuă să vorbească dar Hunter nu putu să înţeleagă nici un 
cuvânt. Hunter se aplecă spre Blancanales. 

— Haide, Pol, mai spune-mi... Ce? 

— A... a prins-o... pe Toni. 


94 


— Cine? 

— Kirk... Acum un minut... Venise după noi. 

Aruncă o privire spre mort. 

— Cu tipul de colo. Kirk l-a omorât şi a luat-o cu el pe Toni... 

— Nu te mişca! zise Hunter. Mă întorc! 

leşi în fugă. 

Era imposibil să dea de Buoni în mijlocul acelei mulţimi 
pestriţe, dar Hunter o văzu imediat pe Toni. 

Urcau pe scara exterioară spre balconul de la etajul trei. Buoni 
o trăgea după el pe tânăra femeie. 

Hunter scoase Auto-Mag şi întinse pistolul imens. 

— Bu-oni! 

Omul încremeni, apucând imediat un pistol enorm şi aruncă o 
privire rapidă peste umăr. 

Ar fi putut să tragă, dar frica îl făcu să ezite o jumătate de 
secundă, apoi lipi ţeava armei de tâmpla lui Toni şi strigă: 

— Nu te apropia, Hunter! Dă-mi pace! 

Hunter nu se mişcă. Dar Auto-Mag-ul avea alte idei şi trase cu 
furie. Capul lui Buoni se despică, străpuns dintr-o parte în alta de 
glonţul enorm. Nu avusese timp să facă nici cea mai mică 
mişcare. 

Muri mai înainte ca pistolul să-i fi căzut din mână, apoi se 
prăbuşi lent. Cadavrul lui rămase blocat între trepte şi 
balustradă. 

Toni se ţinea cu greu pe picioare. 

— Oh, Dumnezeule! gemu ea. 

Chefliii din curte auziseră împuşcătura. Bubuitura puternică îi 
făcuse să amuţească. Se uitau cu ochii holbaţi la cadavrul plin de 
sânge. 

Brusc, o femeie îşi recăpătă glasul şi ţipă strident. Alta îi urmă 
exemplul, iar petrecerea se termină cu o îngrămădeală disperată 
pentru a ajunge la ieşire. 

Hunter o prinsese pe Toni de braţ şi o trăsese la adăpostul 
balconului de la etajul doi. Se uită la mulţime cu pistolul în mână. 

— Afară toţi! zise el. Veţi fi în pericol de la un minut la altul 
dacă nu plecaţi! 

Un bărbat beat chicoti prosteşte dar un altul zise: 

— E serios... 

— Păi ăsta e Bob Hunter! exclamă un bărbat cu o voce plină 
de uimire. 

Niciodată o petrecere nu se terminase atât de repede. 
Mulțimea se uită o secundă la Hunter apoi, în secunda 


95 


următoare, se năpusti în stradă, sub privirile uluite ale celor doi 
negri de la intrare. Alţii porniseră spre ieşirea din spate 
traversând reşedinţa. j 

Toni îşi trăgea sufletul. In cele din urmă bâigui: 

— l-am... i-am găsit, Bob... 

— Ştiu, Toni. Vor scăpa. Cheamă poliția. Spune că vrei să 
vorbeşti cu Petro. Locotenentul Jack Petro. Spune-i ce va găsi 
aici. Cere o ambulanță! 

— Eu... eu... 

— Haide, repede! Şi nu-i părăsi mai înainte de sosirea poliției. 
Ai înţeles? Orice s-ar întâmpla! 

— Dar ce s-ar mai putea întâmpla? 

— Altele, răspunse Hunter. 

Confirmarea veni imediat. Patru ucigaşi intrară în curte 
împingându-i pe negri în faţa lor. 

Apoi intră Richard Zeno. 

Hunter o împinse pe tânăra femeie spre interior. 

— Imediat! şopti el. 

Ea îi aruncă o privire recunoscătoare şi dispăru în casă. Hunter 
reveni pe balcon. 

— Ai întârziat, Zeno, strigă el. Petrecerea s-a terminat. Cinci 
perechi de ochi fixară ţeava pistolului Auto-Mag, dar nici un om 
nu făcu vreun gest. 

— Nu ne poţi omori pe toţi, Hunter! strigă Zeno. 

— Nici nu vreau, răspunse Hunter. Nu încă. Am obţinut ce 
voiam aici. Cred că veniserăţi să faceţi acelaşi lucru. Propun un 
armistițiu, cât să plecăm de-aici. 

— L-ai găurit pe Phil? 

— E aici. 

— Trimite-l jos. 

Hunter împinse cadavrul cu piciorul. Cadavrul căzu în mijlocul 
curţii. Fără o vorbă sau vreun semn, oamenii lui Zeno îl apucară 
fiecare de câte un membru, îl săltară de jos pe moştenitorul 
răpus şi îl luară de acolo. 

Zeno îi urmă până la poartă, ridică faţa nepăsătoare spre 
Hunter, îl privi o clipă, apoi ieşi. 

Aproape imediat Hunter auzi răsunând cu insistenţă un claxon 
în timp ce limuzina începea să se depărteze prin mulţime. 

Era trist într-un fel. Nu de moartea josnicului Bonbon Phil 
Buoni, ci de eşecul complet al visului unui bătrân. 

lar acest vis distrus avea să se transforme acum în coşmar. 


96 


CAPITOLUL XX 


Hunter stătu cât se putu de mult alături de prietenii săi ca să-i 
ajute, îmbărbătându-i, dar când auzi sirenele maşinilor de poliţie 
care încercau să străbată strada pentru a ajunge în faţa casei, 
plecă pe acelaşi drum pe care venise, adică pe acoperiş. 

Se întoarse la rulotă, alese alte arme pentru o luptă mai puţin 
discretă şi urcă din nou pe acoperişuri. Se folosi de porțiunile 
înălțate timp de o oră şi jumătate, traversând cartierul francez 
dintr-o parte în alta, căutându-i pe mafioţi. Şi când îi găsi, îi 
execută. Nu întâlni nici măcar un poliţist şi nu i se răspunse cu 
foc decât de două ori. 

Era vorba de pistolari minori pe care patronul asediat nu 
crezuse că sunt destul de importanţi pentru a fi cruţaţi. Hunter 
nu-i cruţă nici el. 

Singura persoană importantă pe care o găsi Hunter primise 
deja vizita oamenilor lui Vannaducci. Era Enrico Campenaro, 
ambițiosul şef al ucigaşilor care îşi trădase stăpânul. Cu Hunter 
ar fi scăpat mai uşor. Ceilalţi însă îl tăiaseră bucățele, după care 
îi tăiaseră capul pe care i-l aşezaseră pe un borcan cu peşti roşii, 
cu faţa strâmbă ca o mască oribilă de carnaval. N 

Hunter văzuse destul sânge pentru tot restul vieţii. In ciuda 
masacrului sistematic al atâtor oameni, mulţimea nu băgase de 
seamă iar veselia chefliilor nu scăzuse deloc. 

Imediat ce se putu depărta de mulţime, formă numărul lui 
Petro la telefonul lui mobil. 

Petro răspunse imediat. 

— Sper că tu eşti. 

— Da, răspunse Hunter cu o voce obosită. Aproape că am 
terminat. Ce fac cei doi prieteni? 

— Au să scape. Infometaţi, deshidrataţi, incredibil de bătuţi şi 
torturați, dar medicii spun că-şi vor reveni. In urmă cu o oră nu- 
mi închipuiam că e posibil. Nu vor rămâne cu sechele, poate cel 
înalt, Morales. E posibil să-şi piardă un timpan şi are un rinichi 
într-o stare cam proastă. Ar putea să-l piardă dacă rinichiul nu va 
reîncepe curând să funcţioneze din nou... Cred că au avut un 
mare noroc. Şi ei sunt de aceeaşi părere. Aăă... Tânăra femeie 
e... 
— E ce? 

— E îndrăgostită de un anume fugar care nu-i procură decât 


97 


griji. Nasol, nu? 

— O să-şi revină. 

— Bineînţeles. Numai că eu am o problemă. 

— Numai una? 

— Una care mă preocupă mai mult decât celelalte. 
Răscumpărarea. Cui îi revine? 

— Unui mort. Dă-o familiei sale. 

— Care familie? Amărâtul nu avea pe nimeni şi nici măcar nu i 
se ştie adevăratul nume. Era omul lui Buoni şi singurul care ştia 
despre răpire. Stăpâna casei nu bănuia nimic. A leşinat numai 
când a simţit mirosul încăperii. Aceste mici debarale sunt închise 
de ani de zile. Ştiu că ăsta e adevărul. 

— Şi ce făcea mortul pentru Buoni? 

— Făcea curse, ducea mesaje, îi aducea bomboane. Nici nu 
vorbea prea bine engleza; trăia în cartierul spaniol. Prietena ta 
mi-a spus că tipul îl ajutase pe Buoni să-i lege, atâta tot. Nu-i mai 
văzuse până în seara asta. Credea că se află în acea casă de pe 
Dauphine Street dar nu era sigur. 

— Toni e un detectiv bun, zise Hunter. 

— Da. E o neînțelegere stupidă, tragică... 

— Nimeni nu a confirmat motivul răpirii? 

— Prietenii tăi nu sunt încă în stare să ofere amănunte, dar mi- 
au spus în mare ce s-a întâmplat. Aşa cum te-ai gândit. Nu le-a 
plăcut treaba şi au refuzat să dea cheia sistemului în mâna lui 
Bonbon Phil Buoni. Mai ales după ce au ascultat banda de probă. 
Lui Buoni i-a fost frică. Nu le putea da drumul pentru că îi era 
frică că vor vorbi. Şi nu voia să-i suprime mai înainte de a afla 
cum să folosească microfoanele. In plus, nu le putea spune noilor 
săi stăpâni că ratase lovitura. Voia să afle informaţii de la 
prietenii noştri cu măciuca. Ce descreierat! l-a lăsat acolo fără 
mâncare, fără apă, să putrezească în propriile excremente. 
ingrozitor! Eu nu înţeleg cum au rezistat atâta timp. De fapt, 
oamenii ăştia... Sunt puţin mai mult decat nişte... 

— Las-o moartă, Petro, zise Hunter întrerupându-l. 

— Dar parcă am mai auzit de ei... 

— Las-o moartă, când îţi spun. 

— Bine, OK. Asta era tot ce aveam de spus. Ce fac cu 
răscumpărarea? Pe mine o sumă ca asta mă sperie. Nu-mi lăsa 
banii ăştia. 

— Nu sunt banii mei. Provin din fondurile societăţii Ab/e Group. 

— Ah! Acum înţeleg. Bun, îi voi da lor. 

— Bine. Să vorbim de altceva. Ce s-a întâmplat cu grupul din 


98 


Mississippi? 

— Grupul provoacă un ambuteiaj imens pe drumul interstatal 
chiar în acest moment. Un contingent al poliţiei din New Orleans 
l-a oprit pe porţiunea descendentă a Canalului. Li s-a spus că 
oraşul era deja plin de lume, să facă cale întoarsă, să plece 
liniştiţi. 

— Poliţiştii din oraş? întrebă Hunter. 

— Da, comandaţi chiar de şeful poliţiei. 

— Cum a aflat? 

— l-am spus eu. A fost gata să-mi taie capul. Apoi a luat 
imediat măsurile necesare. 

— Mi-ai spus că e un ambuteiaj? 

— Da. Ciglia a ţinut un discurs de o oră despre drepturile 
cetăţenilor şi libertate în general. Voia să treacă cu orice preţ. 

— Când au plecat? 

— Exact înainte de mă fi sunat. 

— Inţeleg. În ce direcţie? | 

— Spre vest. Am auzit... Aăăă... Am auzit că au luat-o pe 
Airline Highway apoi pe Jefferson Parrish. 

— Direcţia sud? 

— Da. După câte am auzit. Asta duce la fermă. 

— Ei, da, confirmă Hunter. 

— Să nu te duci acolo. 

— De ce? li mai urmăreşte poliţia statului? 

— Nu te duce acolo, asta e tot. 

— Ar fi cel mai bine. Nu mai am ce face la New Orleans. 

— E cât se poate de adevărat. Am auzit că cei de la morgă 
abia se mai descurcă. Cadavrele sosesc atât de repede încât li se 
cere să ia loc în sala de aşteptare. Şi mai sunt şi într-o stare 
destul de uimitoare. 

— Ce e uimitor? 

— Păi, rănile lor. Toţi au fost împuşcaţi în cap. Glonţul le-a 
intrat în frunte, în gură, în nas, în ochi, în urechi. Cel care a tras 
în ei n-a glumit. Un tip a fost foarte căutat în seara asta. 

— N-a fost numai unul Petro, zise Hunter cu o voce obosită. 
Nimeni nu părăseşte liniştit Organizaţia căreia n-am să-i dau 
numele. Marco a făcut curăţenie în rândurile ei şi cu siguranţă că 
are impresia că a reuşit. l-au mai rămas supraviețuitorii fideli. 
Acum s-a baricadat şi, după părerea mea, e mai tare ca 
niciodată. 

— Nu cred, răspunse domol polițistul. Imperiul a dispărut în 
flăcările carnavalului. Nu-şi va mai reveni niciodată. 


99 


— Există doar un singur mod de a fi sigur de asta, zise Hunter. 

— Al tău? 

— Da, al meu. 

— Nu te duce acolo. Ai riscat şi aşa destul. O sută douăzeci de 
oameni. Aşa o să sfârşească imperiul. O vor face ei în locul tău. 

— O vor lua de la început. Sunt mai răi decât o salamanară, 
nici măcar n-au nevoie de cenuşă ca să renască. 

— Din nefericire, poate că ai dreptate, zise ofiţerul de poliţie. 
Dar voiam să-ţi mai spun că dosarele pe care mi le-ai trimis vor 
permite arestarea unui mare număr de asociaţi. Profitori 
marginali care îşi zic cetăţeni cinstiţi. Cei care contribuie la 
masacru. Le vom veni de hac. 

— Să nu-i rataţi, zise Hunter. Continuă treaba. 

— Asta şi intenţionez să fac. 

— Petro, eşti un tip grozav. Mulţumesc pentru tot. 

— Şi eu îţi mulţumesc. Ai grijă! Nu ceda! 

— Niciodată! zise Hunter. Niciodată. 

Mai ales acum. 

Marco încă nu murise... 


100 


CAPITOLUL XXI 


Pe River Road se aflau şase limuzine parcate în faţa fermei lui 
Vannaducci, toate cu farurile stinse şi motorul oprit. Alte două 
maşini străbătuseră aleea roată până la poarta mare de la 
intrare unde se opriseră, cu motorul la relanti şi farurile aprinse. 

Hunter îşi zise că era un consiliu de război sau cel puţin o 
negociere... 

Depăşi lent şirul limuzinelor cu rulota lui, examinând oamenii 
din interior cu ajutorul unor proiectoare cu infraroşii. 

Şoferii erau toţi la volan, cu ţigara în gură. In fiecare maşină 
mai erau încă unul-doi oameni. In total 30-40 de oameni, nu mai 
mulţi. 

Era ilogic. Unde erau ceilalţi? 

Vannaducci nu ar fi permis niciodată unui număr atât de mare 
să intre la el în casă, poate nici măcar să pătrundă în zona de 


securitate. Nu, ceva nu era în regulă. 
* 


* * 


În biblioteca de la etajul casei domnea o ambianţă încordată. 
Bătrânul se plimba de colo-colo pe un covor oval din spatele 
biroului. Frank Ebo se aşezase pe colţul biroului şi ţinea un 
telefon în mână. Dar nu vorbea cu nimeni. Exista o singură sursă 
de lumină: o lampă mică în fundul încăperii, cu un voal deasupra 
ca să facă lumina discretă. 

Şeful de la Algiers, Harry Scarbo, un tip mic de statură cu faţa 
rotundă care molfăia tot timpul un trabuc stins, stătea lângă 
perdele, cu un binoclu la ochi. 

Rocco Lanza făcea acelaşi lucru lângă cealaltă fereastră. 

Zeno, însoţit de Ralph Pepsi, coborâse până la poarta mare de 
la intrare ca să parlamenteze cu trimişii de la New York. Mai era 
însoţit şi de doi oameni înarmaţi cu pistoale-mitralieră. 

Vannaducci se opri o clipă din plimbarea lui nervoasă şi 
întrebă: 

— Câte maşini sunt? 

Ebo întoarse capul spre şeful lui şi răspunse încetişor: 

— Cel puţin cincisprezece. Poate mai multe. 

— Acel Hunter nu ne-a minţit! zise bătrânul. 

Era cel puţin a cincea oară în seara aceea când repeta această 
frază. 


101 


Ebo dădu din cap şi ascultă mai departe în receptor. 

— Ce fac acum, Harry? răcni Vannaducci la Scarbo. 

— S-a terminat, răspunse el. Zeno vine înapoi. Dar afară s-a 
ivit ceva nou, un autobuz sau ceva de genul ăsta... Nu, o rulotă. 

— Ce mai e şi asta? mormăi Ebo. Acum vin cu autocare? 

Vannaducci se uită fix la căpitanul gărzii. 

— Inchide! 

Ebo scutură din cap. 

— Nu, s-au dus după el, Marco. Dar va răspunde acelaşi lucru. 
La toţi le e frică. Toţi aceşti prieteni foarte puternici. La dracu! 
Numai la mare nevoie îţi dai seama cine-ţi sunt prietenii! 

— Noi l-am ajutat să fie ales, zise Lanza întorcându-se de la 
fereastră ca să se uite la Ebo. Ar face bine să se arate cooperant. 

— Să fim realişti, mormăi Ebo. E nasol. Când lucrurile nu mai 
merg ca înainte, oamenii dau bir cu fugiţii, se pun la adăpost. 

Vannaducci trânti o serie de înjurături şi îşi reluă plimbarea 
nervoasă. 

Lanza nu era satisfăcut. Făcu doi paşi spre Ebo şi zise: 

— Auzi, închide! Nu vine. Nu sta de parcă ai fi un cerşetor. O 
să ne lămurim noi cu el mai târziu. 

Ebo aruncă o privire spre capo. 

— Marco? 

— Da, închide. Sună în Florida. 

— La naiba! izbucni Lanza. Ce poate să facă Florida pentru noi 
în momentul ăsta? Suntem în Louisiana, Marco! lar tipii de la 
New York bat la poarta noastră! 

— Vreau ca poliţiştii să vină să-mi degajeze grădina! răcni 
bătrânul. Imi plătesc impozitele! Nu? Contribui la operele de 
caritate, le subvenţionez campaniile! Vreau să vină imediat! 

— N-ai să poţi să-i aduci aici pe poliţiştii din Florida, Marco. 

— Ai fi surprins dacă ai şti ce pot să fac să vină din Florida, 
Rocco! Acum dă-mi pace! Frank, sună în Florida! 

Căpitanul gărzii forma deja numărul. 

— La dracu! exclamă Lanza. 

— Ei, da! se răsti bătrânul. Cască ochii şi urechile, băiete! 
Poate că vei învăţa ceva. Cum crezi că se controlează un oraş? 
Cu telefoanele. O vorbă ici, alta colo... între prieteni. Aşa se 
petrec lucrurile. 

Harry Scarbo zise de la fereastră: 

— Rulota s-a întors. Cred că a intrat pe alee. Nu văd... Copacii, 
Marco. De ce-oi fi pus să se planteze atâţia copaci? Da, e o rulotă 
de genul celor folosite de vânători sau de pescari... 


102 


Ebo ridică din sprâncene. 

— Uneori se folosesc de astfel de vehicule ca să... 

Tăcu brusc şi ascultă la telefon. 

— Mă doare-n cot de ce se folosesc... 

Zeno sosi în grabă şi zise: 

— Nu vor să stea de vorbă, Marco. E un ultimatum. Jos e Alfred 
Damio care... 

— Bineînţeles, bineînţeles zise Vannaducci întrerupându-l. New 
York. Era cu prietenul meu de pe vremuri, răposatul Freddie 
Gambella. Ei bine, ce ai face Al? 

— lţi spun că e un ultimatum, Marco. Tipul ăsta e rău ca ciuma 
şi n-are nici cea mai mică intenţie să depene amintiri. Te invită 
să ieşi afară. Pretinde că cu tine s-a terminat aici. Mai spune că 
cei de la New York sunt toţi de acord cu asta, că a venit timpul 
schimbării. S-ar părea că succesorul tău e acolo şi că te 
aşteaptă. Spune că... 

— Ce te-a apucat să-mi vorbeşti astfel? răcni Vannaducci. 

— Nu eu, Marco, ei. _ 

— Mă refeream la ei! Imi trimit un pistolar, amărât de tot 
rahatul, cu un astfel de mesaj! 

— Dar asta nu e tot, zise Zeno. Spun că ai răgaz o oră ca să 
pleci. Te aşteaptă un avion. 

— Un avion. Unde să mă ducă? 

— In Costa Rica, mormăi Zeno. 

— Ei, la dracu! Căcănarii! exclamă Vannaducci spumegând. Nu 
zici că am fost la botezul celor mai mulţi dintre ei... 

Ralph Pepsi intră în fugă şi alunecă pe covor înainte de a se 
opri cu respect lângă uşă. Ebo se uită la tânăr. 

— Ce mai e? 

— Se apropie de zidul de vest! Am trimis câţiva oameni ca să 
susţină... 

— Câţi sunt? 

— Nu ştiu! Mi s-a spus douăzeci până la treizeci, pe jos! Am 
trimis echipa lui Pat. Am... 

Harry Scarbo, care se întorsese spre fereastră, exclamă: 

— Dumnezeule mare! 

În acel moment, un fulger puternic lumină întunericul şi o 
explozie destul de apropiată făcu să vibreze geamurile. 

— Ce-i? strigă Vannaducci. 

— Un tun! zise Scarbo cu o voce plină de uimire. Pe maşina aia 


euntun! 
* 


103 


* * 


Într-adevăr pe acoperişul rulotei, care nu era echipată numai 
cu material electronic, se afla o turelă camuflată, controlată din 
interior cu ajutorul unui sistem de ochire încorporat camerelor 
video, armată cu patru rachete. 

Când caravana intrase pe alee, toţi oamenii din limuzine se 
uitaseră la ea cu interes dar nu ziseseră nimic. 

La jumătatea drumului, Hunter activă lansatorul de rachete. 
Pe ecranul video apăru imediat o grilă cu gradaţiile distanţei. 

Aleea era lungă şi îngustă. Abia dacă era loc ca două maşini 
normale să poată trece una pe lângă cealaltă. Drumul era 
mărginit de copaci mari şi crengile pline de frunze se întindeau 
deasupra drumului. Efectul era cel al unui tunel. 

Ţinta apăru în linie dreaptă. Era poarta mare de fier forjat, 
blocată cu lanţuri groase, păzită de doi oameni înarmaţi. 

Cele două limuzine se opriseră pe dreapta. Portierele 
rămăseseră deschise. 

Intre maşini stăteau doi oameni şi vorbeau unul cu celălalt. 
Ceilalţi rămăseseră înăuntru şi se pregăteau de plecare. 

jeturi mici ţâşneau din ţevile de eşapament, sporind ceața 
nocturnă. 

Un tip se apropia de poartă în pas alergător - venea înspre 
casă iar cei doi tipi care stăteau de vorbă se întoarseră ca să se 
uite la Hunter. 

Poarta se afla exact în faţa rulotei, în centrul ecranului. Hunter 
avea picioarele pe pedala care comanda tirul rachetelor. Când 
ajunse la vreo sută de metri de poartă, apăsă pe pedală. O 
rachetă trecu prin noapte, lăsând în urma ei o dâră groasă de 
culoare portocalie. 

Poarta dispăru în întregime în urma exploziei. Cele două 
limuzine fură cuprinse de flăcări şi dispărură şi ele. 

Cu celălalt picior, Hunter apăsă pe acceleraţie şi rulota trecu 
prin prăpăd. 


104 


CAPITOLUL XXII 


Rulota trecu prin poartă cu mare viteză sub o ploaie de moloz, 
ascunsă de flăcări şi fum. Işi continuă drumul spre casă fără să 
reducă viteza. 

Oamenii cuprinşi de panică agitau arme, strigau în gura mare, 
cu faţa deformată de spaimă şi furie, dându-se la o parte din faţa 
carului de luptă. Unii nu se putură eschiva la timp şi cadavrele lor 
dislocate se prăbuşiră pe straturile de flori. 

Impuşcăturile răsunau din toate părţile. Gloanţele trecură prin 
pereţii rulotei ca un roi de albine furioase. 

Hunter luă la ochi a doua ţintă, intrarea fermei, şi trase. Uşile 
fermei dispărură într-o furtună de foc şi jerbe de flăcări. Oamenii 
ţâşneau din vâlvătaie ţipând de spaimă şi durere. Flăcările 
continuară să urce în interiorul casei. Pe pereţi dansau umbre 
oribile. La vest izbucniră primele împuşcături ale bătăliei pentru 
supremație în New Orleans. În noapte răsunară rafale de pistol 
mitralieră, întrerupte de ordine de luptă. 

Carul de luptă descrise un cerc pe alee, ocoli zona sinistrată, 
se deplasă lin pe peluza impecabilă, apoi întoarse şi se opri în 
faţa celei de a treia ţinte: o fereastră slab luminată la ultimul etaj 
din colţul de sud-est. 

Hunter apăsă din nou pe pedală apoi părăsi rulota în cea mai 
mare viteză, mai înainte ca racheta să-şi fi atins ţinta. O luă la 
goană în spatele dârei portocalii a rachetei, care aruncă în aer o 
parte importantă din colţul casei, aruncând afară un mare număr 
de oameni dezmembraţi, răniţi şi morţi, care căzură în grădină 
împreună cu toate mobilele din bibliotecă. 

Urmă o a doua explozie în interiorul casei, probabil o scurgere 
de gaz, şi vechea clădire se cutremură din toate încheieturile. 
Flăcările urcau spre etaje din toate părţile şi dâre de fum ieşeau 
pe ferestrele sparte. 

Hunter dădu peste partea de sus a feţei lui Rocco Lanza într- 
un rond de muşcate. La o distanţă de câţiva metri recunoscu 
cadavrul ciopârţit al lui Richard Zeno care era lungit lângă o 
grămadă diformă. Intre maxilarele calcinate se afla un trabuc. 

Pe gazon mai erau şi alte bucăţi de cadavre, dar nici urmă de 
Vannaducci, sigurul care vrusese să moară şi să fie îngropat în 
ferma lui. 

Hunter intră printr-o gaură neagră care fusese o veche şi 


105 


frumoasă uşă. Îl găsi pe Vannaducci în capătul de sus al unei 
scări din acaju, cu capul plin de sânge şi înnegrit, dar trăind şi 
străduindu-se să se ridice agăţându-se de balustradă. 

— Eu nu merg nicăieri, mormăi bătrânul. 

— Adevărat, Marco, zise Hunter. Nicăieri. 

li trase un glonţ de calibru 44 între ochi. Adevăratul rege al 
carnavalului şi al oraşului New Orleans muri aşa cum a trăit - 
încercând să supravieţuiască. 

Frank Ebo apăru şi el în capătul de sus al scării, clătinându-se, 
orbit, plin de sânge. Strigă cu o voce de muribund: 

— Marco! Marco! 

— E-aici, Ebo, răspunse Exterminatorul. 

Apoi îl împuşcă şi pe el ca pe Vannaducci. Glonţul făcu să 
explodeze capul lui Ebo şi fidelul mafiot se prăbuşi pe spate în 
mijlocul flăcărilor. 

Hunter îl apucă pe Vannaducci de un picior, îl târî afară, îl duse 
pe iarbă, prinse pe pieptul lui o medalie de trăgător de elită şi 
porni în căutarea altor ţinte. 

Găsi aproape imediat şase, douăzeci de metri mai departe. Un 
grup de pistolari, toţi epuizați şi uşor răniţi, veneau spre ruinele 
fermei. 

Se opriră imediat văzându-l pe războinicul îmbrăcat în negru. 
Unul dintre ei zise cu o voce posacă: 

— La dracu! Tu eşti, Hunter? 

— Eu sunt, răspunse Hunter cu o voce plină de răceală. Cum 
mai merge bătălia? 

— E îngrozitor. S-au amestecat poliţaii... La dracu! Ai zice că 
au venit aici toţi poliţiştii din Louisiana. 

— Tu eşti Johnny Powder, nu? 

— Da. Ascultă, lasă-mă să plec. Suntem bătuţi. 

— Pleacă, comandă Hunter. 

Se întoarse şi porni spre rulotă, urcă, demară şi intră pe 
drumul pe care venise. Trecu pe lângă maşinile calcinate şi ieşi 
pe poarta mare distrusă. Acceleră imediat ce ajunse pe şosea. 

Îi mai rămăsese o rachetă dar nu mai avea nevoie de ea. 
Convoiul din Mississippi se deplasa în mare viteză pe River Road, 
dar lui Hunter nu-i păsa, pentru că ştia ce vor găsi la capătul 
drumului oamenii din Saint Louis. 

Branşă staţia radio pe frecvențele folosite de poliţie şi se 
îndreptă spre nebunia blândă şi paşnică din New Orleans. 

Slavă Domnului, se terminase! 


106 


EPILOG 


Mergea spre est cu o viteză confortabilă pe Airline Highway. 
Stinse radioul, aprinse o ţigară şi reîncepu să respire ca o fiinţă 
normală. 

Semnalul telefonului mobil îl surprinse şi îl făcu să tresară. 
Nimeni nu-l sunase vreodată, era imposibil, nu dăduse nimănui 
numărul. 

Un moment nu luă în seamă semnalul, apoi luă telefonul 
suspinând şi răspunse. 

O voce de femeie în culmea fericirii nu-i lăsă timp să se 
identifice. 

— Eşti bine? 

— Da, sunt bine, îi răspunse Hunter lui Toni Blancanales. Cum 
mi-ai aflat numărul? 

— Am urcat în chestia aia a ta. Nu-ţi aminteşti? Doar nu 
credeai că o să las să-mi scape o astfel de ocazie. 

Hunter râse şi zise cu o voce obosită: 

— Plec, Toni. 

— Unde? 

— Est, vest, nu ştiu. Unde voi putea să fac ceva. 

— Fără măcar să te odihneşti? 

— Mă odihnesc conducând, răspunse el. Ce fac băieţii? 

— Sunt bine. Au trecut la supă. 

— Formidabil... Aăă... Ne-am luat deja la revedere... 

— Vreau să-ţi fac o propunere. 

— Nu. 

— Ba da. Sunt un şofer extraordinar. Sunt cultivată, prudentă, 
am permis de conducere. Nu cer decât să fiu hrănită şi cazată. 

— Nu, Toni, zise Hunter suspinând. Imi pare rău. 

— Numai o parte din drum? O sută de kilometri? Zece? 

Hunter râse uşurel. 

— Nu e prudent să călătoreşti cu mine. Există oameni care 
trag în mine. 

— E îngrozitor. Nu trăieşti bine. 

— Da, dar e o problemă de obişnuinţă. E ceva mai tare decât 
mine. 

— Inţeleg. OK, o sută de metri. Mă poţi lua din acelaşi loc. Sunt 
deja acolo. 

Hunter suspină. 


107 


— Ascultă, Toni, o sută de metri devin un kilometru, iar un 
kilometru devine o sută. Până să-ţi dai seama... 

— Vino imediat, fir-ar să fie! 

Hunter râse din nou. 

— Nu glumesc! O să te denunţ! Voi da un telefon acelui poliţist 
periculos Petro şi îi voi da numărul tău de telefon, dacă nu eşti 
aici în douăzeci de minute! 

Hunter continuă să râdă, suspină şi se recunoscu învins. 

— OK, m-ai convins. Acelaşi loc. Sper ca defilarea carnavalului 
să nu ajungă înaintea mea. Ai tot ce-ţi trebuie pentru călătorie? 

— Pantofii, geanta, un slip şi o cămaşă de noapte. Voi mai 
avea nevoie şi de altceva? 

— Nu, nu cred. Ba da, mult suflet. 

— Nu-ţi face griji, am destul pentru doi. Te aştept. Te rog, 
grăbeşte-te. 

Închise. Hunter se gândi la oroarea acelei zile apoi o alungă 
din minte. În douăzeci de minute trebuia să ajungă la locul 
întâlnirii. 

Douăzeci de minute? 

Apăsă pe acceleraţie. 

Zece minute! 


108 


CUPRINS 


RONE OEE PEE io eee E E cca da ia e ala la ala pai 3 
CAPIPOLUL Ii aceata aa ela ag aaa ag ac ata aa e pt aa si 9 
CAPITOLUL lise pate ea eat aaa at code ea dela cca bu ED cl i da 13 
CAPI ROLUL etalat cea aaa at 0 ua a d na a a aaa 18 
CAPTOLUT V ie ceea aceia a e poe oa au area due aloca a cula dacă a 26 
CAI PPCREENL Ve ireala da a a aaa d aaa au 31 
CAPITOLUL VALE caz e otet atata na latu 8 3 34 
CAPITOLUL Viasat aaa td a pa Cadet la ata Bade ante AAA 39 
CAPIPOLUL | Xirincs  a a a ă 45 
CAPITOLUL X steag ca cet acea acetat cip aaa a îi at ta ta d 50 
CAPITOLUL X esa tt alani da dea cana a aa ala 55 
CAPITOLUL XII sit et cms 0 ceia n aaa e co data a d dial taca e a a tout 61 
CAPITOLUL X e oarece aaa a ti cl 30 aci a ai a aa Ba ateu aa 64 
CAPITOLUL XIV toate e ea o teapa la a a e ea 68 
CAPITOLUL XV ca aa sets n pate arta odata ave în lata At ac că ăi at ral 71 
CAPITO LU AV e i o aae de dia aa da e aia da ada d a 5 77 
CAPITOLUL: XV reia pietre Da Daiana Da tat na ca 82 
CAPITOLUL XVI ce osie ae căt atat com ne e amice am Doo aia aha 87 
CAPITOLUL XIX iei arata ca at a i cai ta a aa aan 92 


CAPITOLUL XX: a otet a sate tara adu data a înalta a a a A d 97 


CAPIROLULZ O A pa goe aaa ie bla lada oala ideea ae oua gata 2 noa aa teo 101 
CAPITOLUL XX ice părerea Tla aaa a tatea ea aa ler aaa ala 105 
EPILOG: case coaie ee dn e a bn da aaa tară a ale apă at 108 
CUPRINS sic avec or adi sia li tatal Dat A ada 110 


110 


Exterminatorul! 
in: e, Exterminatorul a în 
pi ~ Exterminatorul! 


UCIDE! UCIDE! UCIDE! 


MERCENAR MERCENAR 


Adversarii lui erau năuciţi, 
cel puţin cei care rămăseseră în 
viață. Se auzi o tânguire 
disperată. Hunter răspunse 
lansând o a doua rachetă în 
interiorul Cadillacului. Maşina 
se ridică un metru de la pământ 
şi căzu chiar în momentul în 
care rezervorul exploda. 
Explozia carburantului sudă Cadillacul de camionul Brinks 
şi bucăţi de tablă ciopârţite săriră în toate direcţiile. O 
băltoacă de benzină incandescentă se revărsă sub camion, 
încălzindu-l ca un reşou. Mafiotul, înnebunit de spaimă, 
aruncă pistolul încercând să deschidă o trapă de ventilaţie. 

Hunter auzi ţipete de panică. Se apropie cu prudenţă. 
Cadavrele strivite, pline de sânge, cu membrele arzând, 
zăceau împrăştiate pe pământ. Cele patru cauciucuri ale 
camionului ardeau şi în jurul lui zburau scântei. 


ISBN 973-9127-71-9 Lei 14 900