Dick Stanford — Sfarsitul imperiului

A 
m 
© 
P 
A 
< 
Es 
un 
zi 
O 
k 
A 


= 
E 
= 
= 
=] 


CS cerea 
0 > 
(4 car, d 
e A Ru 
y) 2) E, 


Colecţia MERCENAR 
49 


Dick Stanford 


SFÂRŞITUL IMPERIULUI 


VL 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura Z 2000 
2001 


CAPITOLUL | 


Cartierul general al lui Augie Marinello de la Long Island era 
foarte bine păzit. Fortăreaţa era înconjurată de un perete de o 
grosime impunătoare care atingea aproape doi metri şi al cărui 
vârf era echipat cu o reţea de alarmă electronică. Tot ceea ce se 
afla în interiorul acestei incinte beneficia de o protecţie perfectă. 
Poarta cea mare, dotată cu încuietori electrice, se afla într-o 
scobitură de zece metri, comandată de fiecare parte de 
construcţii din cărămidă ale căror ferestre cu geamuri antiglont 
permiteau un control total al cărării mici care ducea spre intrare. 
Dincolo de casele de pază, un culoar împrejmuit cu grilaj 
adăpostea câini dobermani dresați să ucidă. Chiar dacă ai fi fost 
invitat acolo, era imposibil să pătrunzi pe proprietate intrând pe 
uşă. 

Hunter nu putea decât să ghicească toate celelalte curse care 
se aflau în interior... 

Augie Marinello fusese un împărat nebun într-o ţară nebună. 
Aceasta era o lume de sălbatici, populată de sălbatici atinşi de 
paranoia, ai căror şefi erau chiar mai dementi. Toate aceste 
lucruri nu îi împiedicau să se devoreze reciproc. lar Marinello 
fusese devorat de oamenii săi. Tocmai el, regele regilor. 

In mod curios, fortărețele ca cea de la Long Island nu erau 
destinate sá îndepărteze reprezentanţii forţelor de ordine. 
Dimpotrivă, dacă un agent federal se prezenta în faţa porţii, 
acesta era dus să viziteze parcul, apoi casa, i se oferea ceva de 
băut aducându-i-se o mulţime de complimente, după care era 
însoţit până la ieşire. Federalul se pomenea afară, fără să fi văzut 
şi să fi auzit nimic. 

Poliţiştii, federalii sau alţi oficiali nu deranjau oamenii ca Augie 
Marinello. Ceea ce îi neliniştea, erau tocmai sălbaticii asemenea 
lor. 

Deci, regele era mort. 

David Eritrea se vedea deja print moştenitor. El, care nu era 
nici măcar un capo, spera să-l înlocuiască pe Augie Marinello, al 
cărui consigliere fusese, şi să devină capo di tutti capi! De-a 
lungul anilor petrecuţi în serviciul lui Augie, Eritrea nutrise un vis 
nebun. In prezent, visul părea mai puţin nebun, aproape 
realizabil, datorită numai lui Bob Hunter care era singurul 
duşman adevărat al tuturor mafiotilor. 


3 


Si, ironia sorții, Hunter fusese cel care îi oferise această şansă; 
acum el trebuia să profite din plin de ea. Dar nu va fi un lucru 
uşor. Regele era mort, dar imperiul o ducea bine şi fortăreaţa era 
apărată. Până la urmă, totul mergea mai bine de la moartea 
fostului capo. Interminabila agonie a lui Augie îi aruncase trupele 
într-un fel de toropeală. Oamenii adoptaseră o atitudine 
prudentă: „vom vedea mai târziu...” Nu mai erau siguri de nimic. 

Totul urma să se schimbe. 

Hunter intenţiona să le ofere ocazia să constate acest lucru. 
Regele era mort. Hunter voia ca şi imperiul să piară, dar ca să 
reuşească acest lucru trebuia să împiedice o transmitere a 
puterilor liniştită. 

Exterminatorul zâmbi, apoi încruntă sprâncenele. Trebuia să le 


arunce în aer casa. Din interior... 
* 


* * 


Soarele se ridică pe cer. Digger Pinella tocmai îşi petrecuse 
cea mai lungă noapte din viaţa sa. Se întinse uşor, îl contemplă 
pe Tommy Zip care se afla în cealaltă casă de pază, aşezat pe un 
scaun, în spatele geamului antiglont, şi îi făcu o grimasá. Tommy 
Zip actioná interfonul. 

— Incá o noapte afurisitá. 

Digger stinse luminile care luminau poarta pe timpul noptii. 

— Nu te mai plánge, spuse el. Unde am fi fost acum dacá nu 
am fi avut toate astea? 

— In pat cu o femeie, spuse celălalt fără sá ezite, dintre 
draperiile albe. 

Apoi încremeni văzând apropiindu-se o maşină. 

— Atenţie. 

Era o maşină sport de culoare roşie, lungă şi joasă, care 
duhnea a bani şi lux. Bărbatul care era la volan se potrivea cu 
maşina. Era bine făcut, macho, nonşalant. Purta un costum alb 
care în mod sigur nu fusese cumpărat dintr-un supermarket. El le 
zâmbi celor doi, însă ochii săi erau invizibili în spatele ochelarilor 
de soare. 

— Bună ziua, domnule, spuse politicos Digger. 

— Bună ziua, băieţi! 

Vocea sa puternică făcu difuzorul să vibreze. Bărbatul întinse o 
cartelă din plastic lângă geam, în faţa ochilor lui Digger. 

— Găseşte-l pe Billy Gino şi spune-i să vină repede. 

Nu avea de ce să se înşele. 

Digger îi zâmbi, aruncă o privire liniştitoare spre Tommy Zip, 


4 


luă telefonul şi îl sună pe Billy Gino. 

— Vreti să intraţi, domnule? întrebă el. 

— Imi dai voie să intru? spuse celălalt zâmbind. 

Curioasă întrebare. Ar fi închis papa uşa catedralei Sfântul 
Petru în nasul lui Isus? Digger râse nervos si actioná clanta 
electrică a porţii. 

— Domnul Gino coboară, domnule. Vă veţi întâlni pe alee. 

Bărbatul îi răspunse printr-un zâmbet, îi făcu cu ochiul lui 
Tommy Zip, apoi avansă încet. 

Digger închise poarta şi i se adresă colegului prin interfon: 

— Nemernicul, spuse el cu voce slabă. 

— Cine este? întrebă Tommy Zip. 

— Mai bine să nu ştii, murmură Digger examinându-şi umbra 
în geam. 

El nu părea să fie atât de obosit după o noapte de nesomn. 

— Serios, insistă Tommy Zip. 

— Asul de pică pe care mi l-a arătat nu făcea parte dintr-un joc 
de cărţi, spuse Digger. 

— Ce vrea de la Gino? Ce face la ora asta aici? Ce... 

— Du-te şi dormi împreună cu soţia ta, îl întrerupse Digger. 

Dar acum nu mai era liniştit deloc. Se petrecea ceva. Un 
ucigaş de la Commissione nu venea aici în zori fără să aibă un 


motiv serios. Ceva se petrecea. 
* 


* * 


Billy Gino se opri lângă usa de la intrare ca sá i se adreseze 
căpitanului gărzii: 

— Toţi oamenii la posturile lor. Avem un oaspete. Este un tip 
important. Trezeşte-l pe domnul Eritrea. Spune-i că am impresia 
că este Omega. 

Căpitanul gărzii incuviintá sec, apoi se îndepărtă rapid. Billy 
Gino ieşi în pridvor şi strigă către cei care păzeau: 

— Deschideţi bine ochii! 

Apoi coborî scările în fugă. Cei doi bărbaţi care se aflau în 
pridvor se ridicară de pe fotolii. Unul dintre ei întrebă: 

— Ce se întâmplă, domnule? 

— Nimic important, murmurá Billy Gino. 

Paznicul-şef îl întâlni pe alee. Avea cu el un câine în lesă şi 
afişa o mină contrariată. 

— Cineva tocmai a intrat, spuse el. Aşteptai pe cineva, Billy? 

— Aştept sá se întâmple ceva, spuse Billy Gino. Trezeste-ti 
puţin oamenii, da? 


— Cine-i ăsta, Billy? 

— Un as. Omega, fără îndoială. 

— El este cel care... 

Billy Gino încuviinţă din cap. 

— El este. Să ne pregătim să plece cu o impresie bună. Era 
foarte mulţumit ultima oară când ne-a văzut. 

Paznicul branşă aparatul de emisie-receptie si Billy Gino cobori 
ca să-l întâmpine pe vizitator. Era o treabă de protocol. Nu era 
recomandat să laşi un om atât de prestigios să fie controlat la 
fiecare post de control instalat între poartă şi casă. Ar fi fost lipsă 
de bun simţ. Apoi, el trebuia să arate că totul este sub control. 

Va avea loc o schimbare - nefastă pentru unii - Billy Gino era 
sigur de asta. Augie Marinello suferise mult timp, dar el fusese 
acolo. Dispariţia sa crease un vid care nu se va umple fără 
violenţă. Nu lăsase un „stat” cu reguli democratice bine stabilite. 
Augie smulsese puterea de la ceilalţi. Şi rămăsese şef pentru că 
nimeni nu îndrăznise să-i ia locul cât timp fusese în viaţă. El 
fusese cel mai puternic, cel mai inteligent, cel mai încăpățânat 
dintre toţi. Va curge mult sânge înainte să fie găsit un om demn 
de această funcţie. 

Billy Gino tremura în timp ce mergea. Trebuia să întâmpine 
omul care va juca un rol important în acest război al succesiunii. 

Omega îi inspira respect şi admiraţie, iar prezenţa sa fizică îl 
intimida. 

Era un tip ciudat. 

Poate chiar mai inteligent şi mai rău decât credea el. 


CAPITOLUL II 


Hunter nu-şi făcea nici o iluzie; risca mult. Ar fi preferat să se 
afle oriunde în altă parte... Dar iată, partida se juca aici, la faţa 
locului şi era aproape inevitabilă. Hunter venise deci să-şi ducă la 
bun sfârşit misiunea. 

Trebuia să facă acest lucru. 

Dar asta nu însemna că îi făcea plăcere. 

Responsabilul cu securitatea acelei casei mari din piatră era 
un om serios, de temut. Hunter îl cunoştea vag, vorbind cu el la 
Pittsfield când se dăduse drept un As al celor din Commissione. 
Incă mai mergea subterfugiul? Poate că da, poate că nu. Erau 
foarte mulţi factori imprevizibili. 

Bărbatul în cauză - Billy Gino - se apropie cu prudenţă de 
maşină. Hunter ieşi, se sprijini în portiera maşinii, îşi aprinse o 
ţigară, examinând privirea lui Gino peste flacăra brichetei. 

Gino nu îi întinse mâna. Puse un picior pe bara de protecţie, se 
aplecă peste capotă, punând pe ea coatele, apoi îl fixă cu 
privirea pe Hunter. Era un semn bun. 

— Salut, îi spuse el Exterminatorului. 

Hunter îi zâmbi. 

— E totul calm, spuse el. 

— Aproape prea calm, răspunse celălalt cu o voce joasă. Mai 
ales după cele întâmplate ieri seară la Pittsfield. 

Hunter trase un fum din ţigară. 

— Eşti prea tensionat, Billy. _ 

— Sunt aşa de când m-am întors, mărturisi Gino. Imi imaginez 
că eşti la curent cu ce i s-a întâmplat lui Augie. 

— Da. Din cauza asta am venit. 

— Asta mi-am spus şi eu. 

Mafiotul lăsă ochii în jos, contemplându-şi mâinile. 

— Ce s-a întâmplat acolo, domnule? 

Hunter aruncă ţigara, urmări cu privirea arcul roşu pe care îl 
descria chiştocul şi zise oftând: 

— Tot felul de lucruri, Billy, tot felul de lucruri... 

— Chiar a fost Hunter? 

Gino ridică capul şi fixă privirea rece a lui Hunter. Rămaseră 
aşa un moment, apoi Hunter spuse: 

— Chiar Hunter a fost. Dar asta nu e tot. 

Gino luá o tigará. O aprinse, suflá afará fumul cu putere si privi 


7 


din nou propria mână. 

— Inteleg, spuse el. Vom fi mai multi care ne vom întreba. 

Hunter se hotărî să rişte un puţin. 

— Te înţelegi bine cu David Eritrea? 

Gino mişcă mâna într-un sens, apoi în altul. 

— Aşa şi aşa. 

Hunter făcu o pauză după care spuse: 

— Nu te apropia de el prea mult, Billy. 

— Multumesc pentru sfat, murmurá Gino. 

Subit el zâmbi si adáugá: 

— Si-ti mulţumesc pentru ajutorul oferit ieri. Ştim tot ce ai 
făcut acolo pentru noi. 

— V-am salvat viaţa, spuse Hunter zâmbind şi el la rândul lui. 

— Da, spuse Gino. Ai făcut altceva, nu-i aşa? 

Hunter încetă să mai zâmbească. Gino mersese prea departe. 

— iți dau cu plăcere câteva sfaturi, Billy, dar nu-mi pune 
întrebări. 

Gino se înroşi, jenat. 

— Scuză-mă. Nici nu mai ştim pe ce picior dansăm în acest 
moment. 

— Cu atât mai mult cu cât lucrurile se vor înrăutăţi înainte sá 
se amelioreze, Billy, spuse Hunter cu o voce mai amabilă. Dar 
aminteşte-ţi că lucrurile se vor ameliora. Pot conta pe tine? 
Amici? 

— Ce ţi-am spus la Pittsfield? întrebă Gino care se înroşi mai 
mult. 

— Mi-ai spus că nu trebuie decât să-ţi fac un semn, Billy. 

— Nimic nu s-a schimbat, domnule. Un om trebuie să-şi 
urmeze propria stea, în ciuda vântului şi a furtunii. Nu ştiu ce aş 
face fără... 

Hunter întinse braţul şi puse mâna pe umărul lui Gino. 

— Ar putea să fie o Stea căzătoare, Billy. Deschide bine ochii. 
OK? 

Gino începu din nou să roşească, vizibil flatat de atitudinea 
prietenoasă a unui As al celor din Commissione. 

— Asta şi fac, domnule, promise el. 

Totuşi nu voia să abandoneze. 

— Ce făcea Augie la Pittsfield, domnule? Nu vreau să par 
curios, dar trebuie să ştiu. 

Hunter nu îl lăsă să aştepte şi îi răspunse cu o voce calmă şi 
monotonă: 

— Fugea. Deschide bine ochii, Billy, şi continuă să-ţi pui 


8 


întrebări. 

— Poţi conta pe asta, răspunse Gino. 

Privi în jurul lui, fierbând de mânie, o mânie care trebuia 
euforice preţ frânată. Trase un fum din ţigară şi spuse: 

— Ne-am ascuns bine, domnule. Am putea rezista la orice. 

— Observ. 

— Tipul ăsta este prin preajmă? 

In mod ciudat, Gino îl întreba pe Hunter dacă Hunter era prin 
preajmă. 

— Să fii sigur de asta. 

— Tocmai asta şi cred, spuse serios Gino. 

Lăsă să-i cadă chiştocul din mână şi îl stinse cu grijă. 

— Domnul Eritrea ştie că sunteţi aici. Vă voi conduce până la 
casă, apoi voi reveni aici ca să verific poziţiile. Intotdeauna 
trebuie verificaţi aceşti tipi. Observati că n-au nici o problemă, 
dar ştiţi cum se întâmplă. 

Hunter îi făcu cel mai frumos compliment: 

— Eşti un profesionist, Billy. Asta este o veritabilă fortăreață. 

Era adevărat. Nu era vina lui Gino dacă se afla faţă în faţă cu 
cel de a cărui vizită se temea; puţini oameni cunoşteau 
adevărata faţă a lui Bob Hunter. Nu erau mulţi cei care 
supravietuiserá în urma unei confruntări cu Exterminatorul. În 
cele mai rele coşmaruri ale lor, mafiotii nu îşi imaginau decât o 
umbră vagă care lua forma unui corp numai când moartea lovea. 

Billy Gino cunoştea omul căruia i se adresa sub numele de 
Omega; unul dintre acei oameni fără faţă a cărui identitate se 
ascunde sub o carte de joc, Asul de Pică. Nici chiar superiorii lui 
nu cunoşteau cu precizie identitatea fiecărui ucigaş la un 
moment dat. Tipii ăştia îşi schimbau constant numele şi 
înfăţişarea cu aceeaşi uşurinţă cu care un cetăţean cinstit îşi 
schimba costumul. 

Deci Billy Gino nu putea fi învinuit pentru faptul că nu-şi 
recunoscuse adversarul. Acest lucru era foarte favorabil căci, 
urcând spre casă, Hunter putu să examineze fortificațiile şi se 
felicita că intrase în fortăreață în linişte. Ar fi fost dificil să arunce 
în aer această fortăreață. 

Cu toate acestea trebuia să o arunce în aer. Cu cât mai repede 
cu atât mai bine. 

Eritrea se afla lângă uşa fumoarului. Aştepta cu nerăbdare 
sosirea oaspetelui său important care întârzia. Dar ce făcea? 
Trecea trupele în revistă? Examina apărarea? Nemernicul! In 
acest timp Eritrea ar fi urcat de trei ori... 


9 


Subit, vizitatorul apăru. Uşa se deschise şi bărbatul avansă 
încet, ca o felină - era musculos şi emana o putere ciudată. În 
alte circumstanţe, Eritrea l-ar fi detestat fără să ezite. li dădea 
impresia că el însuşi e mai puţin viril, mai puţin sigur de el, mai 
puţin autoritar şi aproape stângaci; cu toate acestea, Eritrea ştia 
că are şi el clasă. Ceea ce era important, era faptul că avea 
nevoie de acest om ca să preia conducerea imperiului Marinello. 
Omega era o carte prețioasă, care trebuia jucată cu abilitate. 

Odată aflat acolo, lucrurile vor fi diferite. Niciodată tipii ca 
Omega nu se vor bucura de puterea pe care o deţineau în 
prezent; era prea riscant. Ei erau independenţi, complet liberi să 
acţioneze după bunul plac. David Eritrea nu apreciase niciodată 
acest sistem şi avea intenţia să-l facă să dispară imediat ce va fi 
pe tronul defunctului Marinello. 

Dar pentru moment... 

leşi în hol, cu mâna întinsă şi cu zâmbetul pe buze. 

— Omega! Îmi pare bine să te văd. Imi făceam griji în privinţa 
ta. E înfricoşător ce s-a întâmplat ieri. Mi-a fost frică că ai... în 
sfârşit, ştii ce vreau să spun. Este îngrozitor. 

Hunter îi strânse cu căldură mâna şi îi zâmbi cu complicitate. 

— Am scăpat şi înseamnă că e bine, răspunse el domol. 

Eritrea îi făcu semn să intre în fumoar, îi făcu semn să se 
aşeze lângă o masă mică pe care era suc de portocale, o sticlă 
de vodcă Eristoff, pâine prăjită şi marmeladă. Apoi închise uşa şi 
se aşeză în faţa lui Hunter. 

— Augie a avut parte de o moarte groaznică. Aş fi dat orice ca 
s-o evit. 

— Bineînţeles, spuse Hunter. Ca şi noi toţi. 

— Nu ştiam că s-a dus acolo. Sunt uimit... Era senil, ştii asta. 
Era paranoic. Este normal, având în vedere evenimentele din 
ultimele luni. Uneori aveam chiar impresia că avea bănuieli în 
privinţa mea. 

Eritrea oftă şi continuă: 

— Nu poţi supraveghea pe cineva douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. Dar aş vrea să înţelegi ceva, Omega. Voiam 
numai să-l protejez. Am încercat să-l menţin la locul lui şi voiam 
să-i ofer un moment de repaus ca să poată muri în pace. Cu 
demnitate. Voiam să respect obiceiurile. Trebuie să mă crezi. 

— Inteleg, spuse Hunter privind spre sucul de portocale cu un 
aer neîncrezător. 

— Este vodcă Eristoff frapată, spuse Eritrea. 

— Să fie o vodcă. N-am venit să beau, David. Am venit sá 


10 


vorbesc cu tine. 

— Bine, incuviintá Eritrea punând două pahare. 

— Ştii ce ai de făcut. Dar trebuie sá acţionezi repede. Treaba 
începe deja să se mişte şi Augie nu e nici măcar în pământ. Tu te 
ocupi de funeralii? 

— Au loc mâine după-amiază. Dar ce vrei să spui prin „treaba 
se mişcă deja”? 

— Cursa pentru primul loc. Credeam că controlezi mai bine 
lucrurile, David. Totuşi nu a trecut mult timp de când... 

Eritrea simţi cum un vânt rece îi trecea pe la spate şi goli 
jumătate din paharul cu vodcă. 

— Dar... credeam că tu... 

— Ti-am spus că te voi ajuta, că noi te vom ajuta, spuse încet 
Hunter. Dar nu ţi-am spus niciodată cá-ti vom oferi tronul pe o 
tavă de argint. Ştii ce-ţi rămâne de făcut. 

Eritrea se înfioră. Luă paharul de vodcă ca să-şi mascheze 
nesiguranța. 

— Mă voi ocupa de asta, zise el. 

— Trebuie să-i convoci pe toţi. Să faci un consiliu mare. 

— Bineînţeles. 

— Poţi să-l faci sá coincidá cu înmormântarea. Amáná 
ceremonia pentru poimâine dacă este nevoie. Dă-le timp să 
sosească. 

— Da, bineînţeles. Este ca şi făcut. Vor fi toţi acolo. 

— Foarte bine. Trebuie să câştigi partida înainte ca foştii şefi 
să aibă timp să se gândească prea mult. Oamenii de vârsta 
asta... în fine, ştii despre cine vorbesc. Şi ştii la cine fac aluzie. 
Tradiţia le va face plăcere, David. 

Aluzia păru să-l transforme pe Eritrea într-o statuie de gheaţă. 
El tuşi cu nervozitate. 

— Dar ai spus... 

— Ce ţi-am spus la Pittsfield este încă valabil. Vei avea 
susţinerea noastră imediat ce te vei ocupa de ceilalţi. lţi trebuie 
o majoritate, altfel nu vom putea fac nimic pentru tine. Ne 
trebuie un pretext ca să actionám. Există totuşi o mică chichitá, 
şi nu pot face nimic în această privinţă. Va trebui să te ocupi tu 
însuţi de ea. 

Eritrea avu impresia că visul său se năruie. 

— O chichitá? 

— Un tip ca mine, spuse rece Hunter. Nu stiu cine este. Ar 
putea sá arunce totul ín aer. Trebuie sá dai de el foarte repede. 

Eritrea bănuia acest lucru. De fiecare dată când începea să 


11 


tremure se întâmpla ceva rău. 

— Ce tip? întrebă el încet. 

— Cel care a scăpat, spuse calm Hunter. 

Eritrea clătină din cap, neîncrezător. 

— Nu înţeleg. 

— Augie nu se afla la Pittsfield singur, David. 

— Ei bine? 

Eritrea sorbi puţin din vodcă. Se întreba ce ştie Omega şi ce 
nu ştia el, dar bănuia. 

— Credeam ca... că Bob Hunter era cel care l-a omorât pe 
Augie. Ce insinuezi? 

— Nu pretind altceva, spuse rece Hunter. Aici este cea mai 
mică problemă a ta, David. Vreau să spun că e un tip care se află 
la Manhattan în acest moment şi care ştie din ce cauză Augie se 
afla la Pittsfield. 

Eritrea nu mai putea. Lăsă să-i scape un mormăit: 

— Inteleg. 7 

— Eu nu má pot apropia de acest tip. Nici nu ştiu cine este. Il 
cheamă Peter. 

Omega se opri, se uită la ceas cu ochii pe jumătate închişi. Se 
strâmbă şi spuse: 

— El ştie, David, el ştie. Trebuie să-l găseşti cât mai repede. 

Un geamăt urcă în gâtul lui Eritrea. Făcu tot posibilul să-l 
transforme într-un bombănit viril: 

— Este un As, nu-i aşa? 

— După părerea mea, sigur. Ar trebui să vorbeşti cu Leo 
„Pisica”. El are un instinct bun. 

Privirea lui Hunter se mai îmblânzi puţin şi apoi adăugă: 

— Ne-a ajutat bine la Pittsfield, nu crezi? 

Eritrea încuviinţă dar, în realitate, puţin îi păsa de instinctul lui 
Leo Turrin. 

— Cere-i lui Leo să te ajute, David. Şi el ştie. Nu ai de ce să-ți 
faci probleme în privinţa loialității lui faţă de tine. După cele 
întâmplate, Augie a vrut să-l ucidă. N-are nici un motiv să nu 
coopereze cu tine. 

— Ai absolută dreptate, spuse Eritrea zâmbind brusc. Tu ai 
întotdeauna dreptate, nu-i aşa? 

— Atâta timp cât voi fi în viaţă, răspunse Hunter zâmbind şi el. 

Se uită din nou la ceas, apoi se ridică. 

— Am multe de făcut, David, spuse el. Poţi lua legătura cu 
mine prin Leo Turrin. Ţine-l la curent cu tot ce se întâmplă. E mai 
bine aşa. 


12 


— Am înţeles, spuse Eritrea conducându-l până la uşa 
fumoarului. 

— Nu vreau sá mă arăt prea mult în treaba asta. Discretie 
înainte de toate. N 

— Discretie, asta este. Il voi tine pe Leo la curent cu 
evenimentele. 

Ajunşi în hol, se îndreptară spre intrare. Hunter se uită pentru 
ultima oară la ceas şi se întoarse zâmbind. 

— Noroc, David. 

Nu primi nici un răspuns. O puternică lumină albă pătrunse în 
fumoarul pe care tocmai îl părăsise. Solul tremura sub picioarele 
lor, iar pereţii începură să vibreze. Un tunet puternic umplu casa. 
Peretele subţire din spatele lui Eritrea se crăpă şi o ploaie de 
tencuială invadă holul. 

— Ce se întâmplă? urlă Eritrea. 

Hunter se întinse peste el ca să-l protejeze de resturile care 
cădeau precum grindina. Alte explozii se făcură auzite din parc. 

— O chichitá, David, chichita, spuse Hunter cu o voce calmă, 
în timp ce casa începea să se năruie în jurul lor. Mi-e teamă că 
Bob Hunter se ocupă de noi în acest moment. 

Pretendentul la tron începu să tremure. Ştia că Omega avea 
dreptate încă o dată. Hunter ataca mereu conducătorii Mafiei; de 
altfel în acest mod spera el să ocupe locul suprem. 

— Omoară-l, Omega! spuse el cu o voce disperată. Pentru 
Dumnezeu, omoară-l! Poţi să-mi ceri ce vrei, îţi voi da şi luna! 

Hunter se ridicase. Alerga printre dărâmăturile care „ornau” 
holul şi sări peste uşa de la intrare, cu arma în mână. Avea un 
aer indestructibil. 

Această ultimă viziune a lui Hunter, care era luat drept 
Omega, îl umplu pe Eritrea de un sentiment de siguranţă. Nu mai 
avea impresia că este stângaci sau neputincios. Cu un asemenea 
om în preajma sa putea reuşi oriunde. 

Era reconfortant. 

Foarte reconfortant. 


13 


CAPITOLUL III 


Hunter folosise un subterfugiu ca să câştige partida; apelase la 
sistemele electronice ale rulotei. Turela lansatorul de rachete 
actionase singură, fiind programată dinainte. Dar Hunter o 
încasase în acelaşi timp cu ceilalţi. Primul dintre cele patru 
proiectile fusese dirijat spre o fereastră din colţul casei. 
Intámplátor, Hunter se aşezase împreună cu Eritrea lângă 
această fereastră şi profitase de asta ca să simuleze un act de 
bravură protejând corpul lui Eritrea cu al său. 

Dar Hunter nu actionase acest sistem de tragere numai ca să 
facă credibil personajul pe care îl juca. Avea intenţia să 
înspăimânte inamicul şi să-l facă să înţeleagă că nu va fi o treabă 
uşoară să câştige controlul imperiului Marinello. Se mai gândise 
şi la faptul că proiectilele trase i-ar fi dat ocazia să scape de 
mafioţi dacă aceştia i-ar fi descoperit adevărata identitate. Nu se 
întâmplase acest lucru, dar Hunter avea obiceiul să prevadă răul. 

Nu acţiona niciodată fără să cântărească ce era bun şi ce nu 
era. El îşi prevedea totdeauna ce urma să facă cu o mare 
rigoare. Datorită acestui lucru supravietuise nenumăratelor 
misiuni aidoma celei de acum. 

Hunter voia de asemenea să afle mai multe despre Peter, Asul 
care scăpase în masacrul din Pittsfield. Acesta putea să trădeze 
şi să-l ucidă pe Leo Turrin, cel mai bun prieten al lui Bob Hunter, 
un agent federal care de mult timp ducea viaţa unui şef al Mafiei. 
Incidentul de la Pittsfield crescuse prestigiul lui Leo Turrin, dar 
Peter putea face praf absolut totul. Hunter trebuia să încerce prin 
toate mijloacele să-l facă inofensiv, din acest motiv îl lansase pe 
Eritrea pe urmele lui Peter. 

Hunter mai voia să-l revadă pe Billy Gino; misiunea fusese 
îndeplinită; semănase îndoiala în mintea sa. In prezent şeful 
securităţii nu avea încredere în Eritrea. La nevoie, acesta l-ar fi 
putut ajuta pe Hunter. 

In afară de toate aceste lucruri, nu făcuse nimic neobişnuit. Le 
sondase starea de spirit, apoi îi speriase. Era un început bun. 

Isi dădu seama că atacul îşi arătase roadele. O parte a 
pridvorului se prábusise pe peluză, calcinat. Un corp ars se afla 
în mijlocul resturilor. Focul făcea casa să trosnească. Oameni 
înnebuniţi alergau de colo până colo în parc, alţii încercau, fără 
folos, să stingă focul cu un furtun. In fundul parcului, paznicii 


14 


uluiti încercau să reacționeze dar, săracii de ei, nu ştiau ce să 
facă şi se multumeau să ocupe poziţiile care le fuseseră atribuite 
în caz de atac. In parcare, o limuzină lungă ardea lângă o alta 
care nu mai era decât o carcasă spintecată, după ce primise un 
proiectil în calandru. 

Un bărbat, care ţinea în lesă un câine de pază, se afla pe aleea 
din faţa casei; nu se mişca, aştepta urmarea cu un calm 
extraordinar. Hunter simţi imediat în privirea sa un sentiment de 
admiraţie. Trecu pe lângă el ca să urce în Ferrari şi îi spuse: 

— Fii atent, bătrâne. 

Omul era îngrijorat, dar nu cuprins de panică. 

— Ce-a fost asta, domnule? întrebă el. 

— Mă voi duce să văd. După aia vom şti amândoi. 

Hunter se deplasă cu maşina spre poarta cea mare. 

Acest loc era devastat. Hunter trimisese aici două proiectile; 
unul în centrul al porţii, celălalt, în una dintre casele de pază 
unde se afla sistemul de securitate electronic. Pasajul cel mic din 
scobitură era impracticabil. In mijlocul casei de pază care era 
dărâmată, gemea un om, în timp ce paznicii ceilalţi încercau să-l 
scoată de acolo. In spatele casei, o parte a peretelui se 
prábusise. 

Hunter mergea pe peluzá, avansa evitánd blocurile mari de 
piatră, ca sá găsească o cale de a părăsi incinta. Billy Gino era 
acolo; dădea ordine cât de tare îl ţinea gura. O parte din oamenii 
săi se ocupau cu umplerea golului, iar o altă parte efectua 
reparaţiile la sistemul de securitate. 

— Fii atent, domnule Omega! strigă Billy Gino. Există fire de 
înaltă tensiune care atârnă. Eu am pierdut deja doi din oamenii 
mei. 

— Eliberează-mi un drum, Billy! strigă Hunter. 

— Scuzati-má, dar nu ar trebui să ieşiţi acum! 

Gino veni repede spre maşina lui Hunter care deschidea uşor 
un drum printre dărâmături. Hunter îi aruncă o privire fără să 
încetinească. 

— Eu sunt responsabil cu securitatea tuturor celor care se află 
aici, insistă Gino. Vă somez să vă puneţi la adăpost pentru ca 
oamenii mei să ia situaţia sub control. Am trimis deja o echipă 
afară, cred că ştim de unde s-a tras. Vă rog, domnule, adápostiti- 
vă! 

— Ai grijă de tine, Billy, mormăi Hunter. 

Avansă cu maşina precum un buldozer, trecând peste resturile 
de zid, urcă pe şosea şi acceleră la maxim, îndepărtându-se 


15 


foarte repede. j 

Nu era încă momentul să se felicite. Incă se mai putea ca 
treaba să iasă prost. Billy Gino trimisese acolo o echipă formată 
din oamenii săi. În mod sigur se îndreptaseră spre mica colină 
care domina proprietatea, singurul loc de unde se putea ataca. 
Hunter trebuia să se întoarcă imediat acolo ca să salveze rulota, 
mult prea valoroasă ca să fie abandonată în mâinile oamenilor lui 
Gino. 

Hunter ajunse la rulotă exact după echipa lui Billy Gino, care 
era formată din nouă oameni înarmaţi, unii cu mitraliere, alţii cu 
puşti automate. Îşi parcaseră maşinile la aproximativ cincizeci de 
metri în jos, într-un boschet. Coborau din maşini când Hunter se 
opri cu maşina Ferrari în spatele lor. Hunter îl recunoscu pe şeful 
de echipă pe care îl mai văzuse deja la Pittsfield, un anumit Eddi 
Rainbow. Eddi avea o mină de parcă tocmai descoperise cloşca 
cu puii de aur. Nu era ceva neaşteptat, având în vedere că cel 
care îl va ucide pe Bob Hunter va primi un milion de dolari. 

— Este Omega! şuşoti unul dintre oamenii săi. Nu trageţi! 

Avea un mic PM Ingram între scaun şi consola tabloului de 
bord, pe care Hunter pusese mâna. Concepută ca să fie ţinut 
într-o singură mână, arma cea mică avea un pat rabatabil; ea nu 
era deloc mai mare ca Auto-Mag-ul. Incárcátorul conţinea treizeci 
şi două de gloanţe Parabellum. Fabricat pentru forțele 
antiteroriste, automatul Ingram trăgea 1200 de gloanţe pe 
minut. Hunter îl modificase ca să economiseascá munitia si 
pentru a-şi îmbunătăţi precizia tirului. In prezent arma Ingram 
trăgea 700 de gloanţe pe minut. 

Hunter se întrebă brusc dacă nu cumva comisese o eroare 
făcând această modificare. Dar era singura armă de care 
dispunea; ar fi trebuit să-ţi ajungă. 

Eddi Rainbow venea spre Ferrari. 

Oamenii lui erau separați în două grupuri, luând poziţie de 
fiacre parte a limuzinei. 

Era acum ori niciodată, când încă mai erau grupaţi! 

Pe faţa lui Eddi Rainbow se putea vedea o expresie de 
nehotărâre; încerca să zâmbească, dar nu reuşea decât pe 
jumătate. Omega venise într-un moment foarte prost: imensa 
recompensă putea să-i fie suflată de sub nas şi să treacă în 
buzunarul Asului. 

Regretele sale nu avură ocazia să dureze mult timp. 

Arma Ingram apăru, deschizând focul. Eddi Rainbow, care se 
afla la doi metri de Hunter, avea acum gâtul ciuruit de gloanţe. 


16 


Faţa sa surprinsă şi consternată dispăru când corpul fu ridicat de 
şocul provocat de gloanţe. 

Rafala continuă, secerând imediat pe cei patru oameni aflaţi în 
faţa maşinii, culcându-i unul peste altul. 

Celălalt grup, mai bine plasat, se afla în spatele maşinii, dar 
unul dintre ei se întoarse rapid şi scoase un țipăt ducând mâinile 
la cap. Ceilalţi trei se trântiră la pământ în spatele maşinii ca să 
se protejeze şi unul dintre supraviețuitori crezu că era vorba de o 
eroare „monstruoasă”. 

— Domnule Omega! urlă el. Suntem oamenii lui Billy Gino! Nu 
trageţi! 

Dar nu era vorba de nici o eroare, şi Hunter continuă să tragă. 

Părăsise maşina Ferrari pentru o poziţie mai bună. Tinti 
maşina şi alesese imediat un punct de impact. Un punct 
vulnerabil. Avu loc o explozie surdă, flăcările tásnirá, apoi 
rezervorul explodá cu violenţă iar maşina fu ridicată de la 
pământ. Când reveni pe pământ, nu mai era decât o grămadă de 
fiare arse. 

Incărcătorul armei Ingram era gol. Hunter smulse o armă 
automată în timp ce înconjura maşina inamicului. Cadavrele 
ardeau, dar unul dintre oameni se răsucea disperat, încercând 
din toate forţele să-şi recapete suflul. Hunter îi trase o şarjă de 
alice în cap, apoi o alta. 

După ce verifică să nu mai existe nici un alt supravieţuitor, îşi 
recuperă arma Ingram şi intră în maşina Ferrari pe care o parcă 
în remorca acoperită din spatele rulotei. 

Câteva clipe mai târziu, Hunter se aşeză la volanul rulotei şi 
porni spre potecile care duceau către şoseaua principală. 

Scăpase încă o dată, semănând moarte în jurul lui. Acest lucru 
nu fusese chiar atât de simplu, căci o singură greşeală, un singur 
calcul greşit l-ar fi costat viaţa, iar ucigasii pe care îi lăsase în 
urma lui s-ar fi năpustit asupra cadavrului său ca să-i reteze 
capul şi să-l ducă în triumf celor din Commissione. 

Hunter simţi un fior rece pe şira spinării. Nu era uşor să ucizi, 
dar nu avusese de ales. Cu atât mai mult cu cât trebuia să 
continue să o facă şi încă mult timp de acum încolo! Acum 
trebuia să înfrunte cel mai rău din oraşele americane, New York 
City! 

Moartea va veni la întâlnire. 

Dar şi Bob Hunter. 


17 


CAPITOLUL IV 


Leo Turrin se afla în Manhattan, unde descoperise un telefon 
sigur. 

Se adresă lui Bob Hunter: 

— Sunt foarte grăbit, va trebui să-mi povesteşti rapid. Tu mi-ai 
obţinut un post care nu-mi mai dă timp să respir! Muncesc 
întruna de când am sosit aici. 

— Ce faci? întrebă Hunter. 

— Deocamdată mă ocup de protocol,  supervizez 
aranjamentele pentru găzduirea familiilor care vin la 
înmormântare. Vin de peste tot ca să-i aducă un ultim omagiu lui 
Augie. 

Hunter izbucni în râs. 

— Şi tu eşti cel care are grijă de securitatea lor! 

Turrin începu să râdă şi el la rândul său. 

___— Ironia sorții, ce vrei! Le găsesc camere la hotel şi atâta tot. 
In trecere, dau spert la câţiva funcţionari, numai ca sá mă asigur 
că nu vor avea loc probleme în timpul celor două zile care 
urmează. E ceva muncă, crede-mă. Am cinci asistenţi. 

— Va trebui să-mi dai această listă cu nume, Leo, spuse 
Turrin. 

— O vei avea. 

— Ce mai face Angie? Copiii sunt bine? 

— Ea e bine, sergente. Copiii la fel. Ai timp de pierdut cu 
fleacuri sau ce? 

— Nu sunt fleacuri. Se află în siguranţă? 

— Da. De ce? 

— N-ai auzit vorbindu-se de atacul de la Long Island? întrebă 
Hunter. 

— Nu. Când s-a petrecut? Se întâmpla ceva când am ajuns eu 
aici. Se vorbea în cel mai mare secret. Nimeni nu m-a informat şi 
nici eu n-am pus întrebări. Ce s-a întâmplat? 

— M-am dus să-i fac o vizită lui David Eritrea. Lucrurile se 
Inráutátesc. Va trebui să fii atent, Leo. N-ai auzit nimic în 
legătură cu Peter? 

— Nimic. Eu nu cred că va veni să se prezinte politicos. Tu eşti 
bine? 

— Foarte bine. Cum e vremea în Manhattan? 

— E cald şi se va mai încălzi. Intregul oraş este încordat 


18 


precum coarda unui arc. Dacă aş fi în locul tău, aş pleca imediat 
de acolo. Nu m-aş opri nici măcar ca să mă uit în spate. 

— Nu mă tenta, Leo, spuse Hunter, Aş putea să-ţi urmez 
sfatul. 

— Îmi pari... nu ştiu... abătut. E totul bine sau nu? 

— Tocmai am omorât o bandă de băieţi care mă luau drept 
îngerul Gabriel. 

— Să nu cumva să nu ai grijă de tine, Bob, zise Turrin. Mai 
degrabă multumeste-¡ Cerului ca nu cumva să fii tu carnea rece. 

— Nu intentionez asta, Leo, îi răspunse Hunter. De altfel, va fi 
tocmai contrariul. Voi veni la New York. 

— Dar e o nebunie! E mult prea riscant. Di Anglia si Pelotti au 
asmutit toti borfasii din imprejurimi. Misuná prin fiecare colt al 
străzii, cu arma în mână. Eşti omul cel mai aşteptat al secolului. 

— Nu sunt decât ei? întrebă Hunter. Ce fac ceilalţi capi? 

— Gustini este însărcinat cu securitatea aeroportului si 
Fortuna se ocupă cu gărzile de corp care au grijă de invitaţii 
noştri. Eu am fost însărcinat cu controlul administrativ. Aceste 
cuvinte te fac să râzi? N-ai dreptate. Aici vorbesc toţi ca nişte 
curtieri de pe Wall Street. 

Turrin izbucni în râs apoi continuă: 

— Nu cred că o să-mi placă aici, sergente. 

— In schimb, s-ar putea să-i placă lui Hal. 

Harold Brognola, căruia amândoi îi spuneau Hal, era şeful lui 
Turrin şi ocupa postul cel mai important în Ministerul Justiţiei 
după cel al secretarului. 

— Hal e nebun de bucurie, spuse Turrin. Mi-a spus că acesta a 
fost cel mai frumos lucru care i s-a întâmplat în ultimii treizeci de 
ani. Acum trebuie să te las. Sună-mă la ora stabilită. Voi obţine 
pentru tine toate informaţiile de care vei avea nevoie. Dar nu 
veni la New York, bătrâne. Nu face zgomot şi totul va fi bine. Toţi 
de aici sunt foarte nervosi. 

— Tocmai, vreau să destind un pic atmosfera. De fapt, Omega 
i-a sugerat lui Eritrea că tu vei fi omul ideal pentru descoperirea 
identităţii lui Peter. Cred că Eritrea a acceptat această idee. 

— Bine. Mulţumesc. Mă voi ocupa eu de asta. 

— Incă ceva. Tu eşti cel care va asigura legătura între Omega 
şi Eritrea. lată primul mesaj: una dintre echipele lui Billy Gino a 
fost ucisă după atacul de la Long Island. Era vorba de Eddi 
Rainbow şi oamenii lui. Omega a venit imediat după cele s-au 
petrecut aceste lucruri. In acest moment îl urmăreşte pe Hunter 
şi crede că el se îndreaptă spre New York City. Sfârşitul 


19 


mesajului. 

Turrin oftă. 

— E din ce în ce mai ciudat, se miră el. Bine. N-ai fost reperat? 

— Pentru moment, nu, spuse Hunter. Fii atent, Leo. 

Închise telefonul, îşi aprinse o ţigară şi apoi porni la drum. 

„Da, Leo, gândi Hunter, totul devine din ce în ce mai ciudat.” 
Inamicul era ciudat, în consecinţă, războiul era şi el la fel. Ca să 
facă faţă, Hunter devenise un fel de monstru. Câţi oameni 
ucisese el în această săptămână? Nu ştia. 

Ba da... Nu destui... 


20 


CAPITOLUL V 


Billy Gino începea să-şi revină. Reparase sistemul de 
securitate, poarta şi umpluse gaura din peretele incintei. Privea 
rezultatul muncii oamenilor lui când văzu sosind Cadillac-ul cel 
mare. Bătrânul care se afla în partea din spate a limuzinei lungi 
se numea Mathilda; în mod sigur era ultimul om din „rasa” lui, 
acum că Augie Marinello murise. Augie şi Barney făcuseră şcoala 
împreună pe timpul lui Maranzano. În acel moment amândoi erau 
două terori adevărate şi tot Manhattanul îi cunoştea. Dar Barney 
Mathilda nu obținuse niciodată funcţia de şef, de capo. El se 
ataşase de Marinello şi nu-l mai părăsise de atunci. Fusese mâna 
lui dreaptă, asistent, consilier. Mathilda se retrăsese cu câţiva ani 
în urmă. Instalat confortabil în a treia vârstă, prestigiosul ex- 
borfaş încă mai era respectat de oamenii din lumea interlopă 
pentru experienţa sa de stradă, pentru competenţa sa imbatabilă 
în punerea la punct a masinatiilor. Nu vor mai exista niciodată 
oameni ca el în Mafia. Billy Gino era sigur de asta, iar acest lucru 
îl făcea puţin cam nostalgic. 

— Ce mai face David? întrebă bătrânul cu vocea sa groasă. 

— E bine, răspunse Gino. 

Observă că Barney Mathilda nu era singur. O femeie foarte 
frumoasă de aproximativ douăzeci şi cinci de ani era cu el în 
spatele Cadillac-ului. Foarte rar îl vedeai pe Mathilda în compania 
unei femei; Gino se miră, dar nu spuse nimic. 

— lat-o pe domnişoara Curtis, explică Mathilda. 

Asta nu explica nimic, dar Gino se strădui să-i zâmbească 
politicos în timp ce deschise uşa bătrânului. 

Tânăra femeie rămase în maşină. 

Gino şi Mathilda traversară parcul devastat. 

— Eram în drum spre New York în timp ce am auzit chemarea 
ta, murmură Mathilda, ca şi cum s-ar fi scuzat. Cine v-a atacat? 

— David crede că este vorba de Bob Hunter. 

— l-auzi! 

Mathilda examiná cu minutiozitate resturile şi calculă unghiul 
de tragere. Nimic nu părea că poate scăpa privirii sale 
perspicace. 

— Tu ce crezi? întrebă el. 

— Seamănă mult cu cele petrecute ieri la Pittsfield, spuse 
Gino. Aeroportul a fost atacat în acelaşi fel. Cu proiectile. Asta n- 


21 


are nici o legătură cu o simplă bazooka. Au fost proiectile, mari; 
dára albă, explozia, totul. 

intinse mâna şi arătă spre colină. 

— Proiectilele au fost trase de pe colină. Am trimis acolo o 
echipă. l-am găsit mai târziu. Nouă băieţi, toţi morţi, asasinați. 

Mathilda privi colina, protejându-şi ochii de soare. 

— Vrei să spui că acest tip a stat acolo şi v-a atacat fără să se 
apropie? Nu l-ai văzut niciodată? 

Billy Gino scutură din cap: 

— N-am văzut nimic, Barney. 

— Ciudat, comentă bătrânul. 

— De ce ciudat? 

— Pentru că n-a făcut mare lucru, Billy. Să ne imaginăm că a 
fost Hunter. De ce ar fi făcut aşa puţine pagube? A aruncat în aer 
două bungalouri, a spart o fereastră de la fumoar şi a spart puţin 
peretele. Nu mult. Asta nu este stilul lui Hunter. 

Gino se legăna de pe un picior pe altul. Avea un respect imens 
pentru Barney Mathilda, care era încă cel mai calificat pentru a 
pune diagnostice şi cel care avusese ocazia să vadă multe din 
ruinele lăsate de Bob Hunter. Şi cu toate acestea... 

— Exact aşa a fost şi la aeroport, Barney, insistă Gino. A tras 
în noi şi după aceea a dispărut. Nu l-am mai văzut niciodată. Dar 
sunt sigur că a fost aici, ieri şi astăzi. 

— Atunci şi-a schimbat tactica, conchise Mathilda. 

Billy Gino ridică din umeri. 

— Să presupunem că şi-a schimbat tactica, Barney. 

— De ce? 

— Nu ştiu de ce, Barney. 

— Ar trebui poate să te gândeşti, Billy. 

— Eşti a doua persoană care mi-a spus asta pe ziua de astăzi. 
Ce se întâmplă, Barney? 

— Cine ţi-a mai spus asta? 

— Nu exact aşa, ci că ar trebui să mă gândesc în general, îl 
cunoşti sigur. Omega. 

— Cine? 

— Aşa s-a prezentat în acel moment. Un tip de la 
Commissione. 

Mathilda fixă asupra lui Gino o privire ciudată. 

— A fost un As aici în această dimineaţă? 

— Da. Se afla aici când am fost atacați. A plecat spre Hunter 
imediat după băieţii lui Eddi Rainbow. 

— Cei pe care i-ai găsit morţi? 


22 


— Da, murmură Gino. Nu l-am găsit pe Omega. Dar nu-mi fac 
griji pentru el. Ştie ce face. 

Mathilda se mai gândi o dată şi apoi se îndreptă spre maşina 
sa. 

— Îți mai aminteşti ce te-am întrebat ultima oară când am 
venit, Billy? Te-am întrebat de când îl văzuseşi pe Augie. li 
aminteşti ce mi-ai răspuns? 

Gino dădu din umeri. 

— Barney, sincer, nu-mi amintesc când l-am văzut pentru 
ultima oară pe Augie. Dar aveam impresia că era acolo... 

— Dar n-ai fi jurat acest lucru? 

— Nu, Barney. 

— Acest As ţi-a pus întrebări în legătură cu acest subiect? 

Gino se gândea. 

— Nu-mi amintesc. 

— Părea să se înţeleagă bine cu David, acest tip? 

— Aparent, da. Dar de fapt, nu ştiu nimic. De ce mă întrebi? 

— Pentru că este ceva care scártáie, spuse Mathilda. Mă întreb 
dincotro bate vântul, atâta tot. Las-o baltă, Billy şi iartă un bătrân 
care spune prostii. 

Dar Billy Gino ştia că Barney Mathilda nu este omul care să 
spună. Prostii, el fiind unul dintre oamenii cei mai inteligenţi din 
Organizaţie, cu un puternic instinct de supravieţuire. 

— E ceva ce artrebui să ştiu, Barney? 

Bătrânul deschise portiera maşinii şi oftă. 

— Spune-i lui David că eu sunt de aceeaşi părere. Hunter a 
fost cel care a atacat. Cred că a testat apărarea. Va reveni să 
atace. David probabil că se aştepta. Spune-i asta din partea mea. 

— Bine, Barney. Dar nu cumva există ceva ce eu ar trebui să 
ştiu? 

— Ştii de ce se pun tapi printre oi, Billy? 

— Nu, nu m-am gândit niciodată la asta. 

— Gândeşte-te. Şi adu-ti aminte că vine un moment în care se 
separă tapii de turmă. Ai grijă de tine, Billy. 

Limuzina Cadillac se îndepărtă. Billy Gino rămase singur cu 
gândurile sale. 

Şi nu erau deloc reconfortante. 


23 


CAPITOLUL VI 


O unitate specială a poliţiei statului New York care fusese 
supranumită „Incoruptibilii”. Ea era condusă de un căpitan de 
patruzeci şi şase de ani care se numea William J. Rafferty. Prima 
sa misiune consta în crearea unei legături între comisiile care 
făceau anchete cu privire la coruperea poliţiştilor. Poziţia sa îi 
aducea mai mult migrene decât glorie; munca sa se concretiza 
mai mult prin frustrări decât prin arestări. Era expus presiunii 
politicienilor. Rari erau cei care îl invidiau pe Rafferty şi mai 
puţini numeroşi cei care voiau să-i ia locul. Câteodată se întreba 
chiar dacă nu era cea mai mare marionetă din New York, un tigru 
de hârtie care era agitat în faţa comisiilor de anchetă. 

Dar Hal Brognola ştia mai multe despre el. ll cunoştea bine. El 
îi oferise acest post lui Rafferty. Brognola ştia că acesta din urmă 
nu va fi niciodată tigrul din hârtie al orişicui. 

Totuşi, în acest moment, la telefon, vocea lui Rafferty nu 
fusese niciodată atât de departe de răgetele unui tigru. Brognola 
nu îşi amintea să-l fi auzit atât de obosit, atât de încordat. 

— Nu mi-au lăsat decât aproximativ treizeci de oameni, îi 
spuse el lui Brognola. Cum vrei să asigur protecţia tuturor 
acestor tipi cu treizeci de oameni? g 

— Te dispersezi poate prea mult, îi spuse Brognola. Incearcá 
să te concentrezi numai asupra câtorva. 

— De acord, dar asupra cărora? întrebă Rafferty descurajat. 
Problema mea este că trebuie să servesc mai mulţi şefi în acelaşi 
timp. Unul cere informaţii detaliate în privinţa tuturor 
deplasărilor. Un altul vrea o fişă de identitate a fiecărui borfaş, şi 
nu orice fişă, mă rog, ci copilăria lor, naşii lor, defectele lor, 
gusturile lor, femeile lor, viitorul lor! Un al treilea mă sâcâie în 
privinţa protecţiei si a protocolului pentru aceşti bandiți! 
Incredibil! Există unul care propune să fişăm toată tabăra până la 
sfârşitul ceremoniei. O adevărată vacanţă! Mi-a mai rămas să-mi 
ceară să le furnizez o gardă de onoare care să înconjure 
coşciugul! 

— Să ştii că nu e o idee proastă. 

— Fii atent, nu cred că vrei şi tu ceva, Hal! 

— Să ne păstrăm simţul umorului, Bill. Mai ales pentru atunci 
când lucrurile vor merge mai rău. 

— Mai rău! Vrei să râzi de mine? 


24 


— Ghici cine va veni la ceremonie? 

— Ah, nu! Nu el, murmură Rafferty cu o voce disperată. La el 
mă aşteptam cel mai puţin. Ti s-a confirmat acest lucru? 

— Mai mult sau mai puţin, mărturisi Brognola. Este logic să 
vină, nu? Oricum, nu ne putem aştepta ca el să se îndepărteze. 

— In locul lui, exact asta aş face, spuse Rafferty. 

— Deloc. Tu eşti o persoană dintr-o bucată, ca şi el. Nu există 
nimic în lume care te-ar putea opri sá nu te afirmi. 

— Probabil, spuse politaiul. 

— Ai avut raportul cu cele întâmplate la Pittsfield? 

_ — Da. Este doar la două ore de mers cu maşina de New York. 
Insă sper să nu... 

— Nu-ţi face iluzii. Pittsfield nu a fost decât începutul. Va miza 
totul pe o carte. Sursele mele sunt sigure. Va veni aici şi va ucide 
în masă. Am auzit... 

— Aşteaptă, spuse Rafferty. Steve tocmai îmi trimite un fax de 
la poliţia de la Nassau County. Este... 

— Ce? i 

— Este confirmarea oficială a ceea ce tocmai mi-ai spus. In 
această dimineață a fost atacată proprietatea lui Marinello de la 
Long Island. 

— Cine a fost ucis? 

— Nici un personaj important. A fost mai mult o misiune de... 
aşteaptă, îmi mai trimit încă un fax... iată. E sigur, Hal. Prietenul 
tău va sosi la New York. Acum ascultă-mă. Nu am nevoie de 
acest tip. Nu este problema mea. 

— Iti aminteşti de găina cu ouăle de aur? 

— Dacă vreodată îl văd, îl ucid, promise cu răceală Rafferty. 

Brognola márái jignit. 

— Nu se aşteaptă la altceva. Nu-i o legendă. l-am eliberat un 
mandat acum câţiva ani. N-am spus acest lucru oricui, deci să nu 
spui nici tu tuturor. El... 

— E deci adevărat! Ce-mi vei cere, Brognola? Să întorc spatele 
dacă îl văd? Ce corupţie... 

Brognola îl întrerupse ca să evite o lungă tiradă privitoare la 
corupţia din sânul poliţiei. 

— Nu fi dezagreabil. l-am făcut o propunere, dar a refuzat 
categoric. El îşi duce lupta singur şi refuză să primească ordinele 
unui al treilea. Să fim sinceri, căpitane. Ne-ar plăcea mult să-l 
controlăm, dar fiindcă nu suntem în stare, am ales să ne folosim 
de el în măsura în care putem. După trecerea lui, vom veni 
pentru curăţenie. Uneori nu mai e nimic de adunat în urma lui. 


25 


Gândeşte-te puţin, Bill. Ti-as putea povesti cazuri în care... în 
fine! Mai bine bagá-ti principiile bune în buzunar, cu o batistă 
deasupra şi vei vedea cât de uşoară va deveni munca ta. Vei 
putea chiar să dormi mai multe nopţi la rând, cine ştie? 

— Ce încerci să-mi spui? întrebă Rafferty cu o voce bănuitoare. 

Brognola oftă. 

— Ti-am spus deja ce am avut de spus. Las-o baltă, uită 
discuţia asta. De fapt, voiam doar să-ţi spun că toţi agenţii mei 
din regiune sunt la dispoziţia ta şi aşteaptă ordinele tale. Am şi 
agenţi în interiorul Organizaţiei. Ei ştiu numărul tău special. Unul 
dintre ei se numeşte Sticker. 

— Sticker. Bun, şi pe celălalt cum îl cheamă? 

— Celălalt e o femeie. Ea are numele de cod Flasher. 

Rafferty scoase un mormáit dispretuitor. 

— Nu o subestima. Este unul dintre cele mai bune elemente 
ale mele. 

— Cu care te culci tu? spuse Rafferty. 

— S-ar culca si cu Quasimodo dacá asta ne-ar aduce noi 
informatii. O poti considera drept o femeie pierdutá, e problema 
ta, nu a el. 

Rafferty fu nevoit sá se scuze. 

— Ascultă, de astăzi detest pe toată lumea, începând cu mine 
însumi. ţi mulţumesc pentru ajutorul tău. Ce vrei sá fac în 
privinţa lui Hunter? Nu-i pot acorda un tratament de favoare, nu 
mă pot ocupa de asta. Această plăcere extrem de îndoielnică 
revine tipilor de la SWAT, care sunt însărcinaţi cu teroriştii. Ar 
trebui mai bine să-l previi că... 

— Stai puţin! spuse Brognola. Nu ţi-am spus că sunt în 
legătură cu el. 

— Incearcá să-l contactezi. Raportul despre cele întâmplate la 
Long Island a sosit cu o mică întârziere; atacul a avut loc în zori. 
Vin şi altele, n-a şomat de azi de dimineaţă. Cineva a spart banca 
loteriei lui Pelotti de pe Lexington Avenue la ora opt. La opt şi 
zece minute cineva a aruncat în aer laboratorul de vamă. In 
acest moment ascult la radio că sunt probleme în Harlem. 
Trebuie să iei legătura cu el, Hal. Dacă rămâne la New York, e 
terminat. 

— A sosit deja cu ceva timp în urmă, spuse Brognola. A reuşit 
să scape cu bine. 

— A avut noroc, nimic mai mult. Dacă poţi, fă-l să plece. 
Imediat. Întreaga poliţie este în gardă. Şi asta de la moartea lui 
Augie. Toate permisiile au fost anulate şi Primăria ne-a impus 


26 


toate orele suplimentare care sunt permise. Trebuie să-l faci să 
plece, Hal! 

— Dar, Dumnezeule, nu-i omul meu! izbucni Brognola, Este 
imposibil să-i dau ordine, oricare ar fi ele! 

— Atunci e un om mort, spuse Rafferty închizând telefonul. 

Brognola fixă pentru o clipă cu privirea aparatul şi apoi închise 
şi el telefonul uşor. Işi aprinse o ţigară şi contempla înălţimea 
biroului. 

— E condamnat de când îl cunosc, Bill, murmură el. 

Apoi bransá interfonul şi ceru un avion. Intentiona să meargă 
la New York. 

Nu se punea problema sá înţepenească aşteptând la 
Washington. 


27 


CAPITOLUL VII 


Hunter ştia că-şi asumă riscuri mari acţionând de trei ori într-o 
oră, dar acesta era planul său. Execuţiile avuseseră trei scopuri 
precise, toate legate între ele: să terorizeze inamicul şi să-l 
debusoleze; să stârnească îndoiala şi confuzia în rândul acestuia, 
să provoace un contraatac în grabă şi prost pus la punct din 
partea duşmanului. 

Intr-adevár, Hunter alesese o nouă tactică. Ridicase adesea 
diversele grupuri inamice unele împotriva celorlalte pentru ca ele 
să se elimine reciproc. Dar acum, voia să obţină mai curând o 
paralizie temporară a organismului decât să trimită un upercut în 
bărbie. Dacă Hunter învățase ceva de când se angajase în 
războiul cel lung împotriva Mafiei, era faptul că inamicii era 
nenumărați şi probabil indestructibili. Se amágise la început 
crezând că într-o zi va câştiga războiul împotriva Mafiei. Tot ceea 
ce putea face era să o slăbească, să o pună pentru câtva timp în 
derută. Putea să-i lase în viaţă pe cei mai puţin puternici, mai 
puţin răi şi pe cei mai puţin apti să conducă. Hunter îşi asculta 
mereu instinctul, iar instinctul îi spunea că aici, la New York, 
soluţia cea mai eficace va fi să însângereze monstrul. Să-l ucidă 
pentru totdeauna. 

Actionase sub acoperirea numelui Omega; nu făcuse nimic ca 
să se creadă că Bob Hunter ucisese acei oameni în cursul 
dimineţii. Se folosise de maşina Ferrari şi îşi executase victimele 
în cel mai pur stil al Mafiei având grijă să lase un număr mare de 
martori în spatele lui. El îl ucisese pe un anume Salvatore Bona 
pe Lexington Avenue. Bona era un locotenent al lui Pelotti care 
nu îl avea la suflet pe David Eritrea. La un coafor de pe Strada 43 
ucisese un sub-şef al familiei lui Marinello în timp ce acesta se 
rădea. Lângă Harlem omorâse un alt opozant al lui Eritrea. 

Spera că aceste asasinate vor provoca o stare de criză, înainte 
ca ea să devină reală, mai puţin în sufletul acestor oameni 
bolnavi de aviditatea lor de putere. 

Descoperise o adevărată comoară într-un apartament jalnic 
care se afla deasupra unei mezelării italiene de pe Aleea 8. 
Nimeni nu locuia acolo, iar locul nu era vizitat frecvent. Era un 
loc de întâlnire pentru anumiţi locotenenti ai imperiului lui 
Marinello. 

In calitate de Omega, Hunter parcă maşina Ferrari pe aleea de 


28 


serviciu de lângă o pubelă şi intră în mezelărie pe uşa din spate. 
Avea Beretta sub haină şi mai multe încărcătoare agátate de 
centură. Amortizorul era montat în vârful ţevii. 

Se ajungea la scara care ducea la apartament prin spatele 
prăvăliei. Un tip tânăr care fuma o ţigară neagră era aşezat pe 
primele trepte. Vorbea cu un bătrân care purta un sort alb. 
Tânărul se ridică imediat, spuse câteva cuvinte în italiană 
bătrânului, care dispăru imediat în bucătărie, fără să se uite în 
direcţia lui Hunter. 

— Ce faci aici? întrebă Hunter cu o voce autoritară. 

Paznicul era nervos, neîncrezător. 

— Scuzati-má, dar vă cunosc cumva, domnule? 

— Sper că nu, mormăi Hunter prezentând cartea de joc 
plastifiată. Cine-i acolo? 

Tânărul văzu imediat asul de pe carte şi făcu ochii mari. 

— Domnul Minotti şi domnul Volpa, domnule. 

Ambii erau locotenenti ai lui Marinello cu teritorii în 
Manhattan. Volpa era un fel de finantist care se ocupa de 
împrumuturi cu gaj, de loteria ilegală şi acţiuni false. Minotti se 
ocupa cu traficul de stupefiante şi finanța o reţea de import a 
drogurilor mexicane. Se mai ocupau cu tot ce le pica în mână, un 
procentaj de la spărgătorii de bănci, revinderea bijuteriilor furate, 
reciclarea banilor negri. Nu erau foarte importanţi în ierarhia 
familială, dar, cu toate acestea, comandau un teritoriu. Aveau 
suficientă importanţă ca să fie periculoşi, mai ales dacă erau 
ambitiosi, ceea ce şi erau. 

— Şi mai cine? întrebă Hunter pe tânărul paznic. 

Acestuia începea să i se facă frică. Era nou şi îşi petrecuse cea 
mai mare parte a timpului în cartierele selecte din Manhattan. 
Vocea era răguşită când răspunse: 

— Domnul Scuba, tocmai a telefonat ca să anunţe că va 
întârzia puţin, domnule. Tony tocmai m-a anunţat. Din acest 
motiv el era aici. Domnul Scuba a spus că... că se întâmplă ceva. 

Făcu ochii mari, îşi luă inima în dinţi şi îl întrebă ceva pe 
Hunter, care era un As. 

— Nu sunteţi la curent cu cele întâmplate? 

Hunter îl contempla cu o privire glacială timp de aproape 
douăzeci de secunde, apoi îi răspunse: 

— Se întâmplă ceva în tot oraşul în acest moment. Cine eşti 
tu? 

— Johnny Ricco, am venit cu domnul Minotti. 

— Nu mai eşti, Johnny Ricco, spuse Hunter cu o voce 


29 


monotonă. Salut. Nu vreau să te mai văd pe aici. 

Era limbajul Mafiei; Johnny Ricco înţelesese instantaneu ce îi 
spusese Asul. 

— Inteleg, domnule. Şi mulţumesc, domnule, adăugă el cu 
calm. 

Se ridică şi ieşi imediat. 

Hunter urcă scara, bătu la uşă şi intră în apartament. 

Minotti era aşezat lângă fereastra de unde privea cu tristeţe 
strada, cu o sticlă de bere în mână şi o ţigară bine molfăită între 
dinţi. 

— Ce-nseamná asta? mormăi el fără să se întoarcă. 

Volpa şi un tip bine făcut - în aparenţă o gardă de corp - se 
aflau în cealaltă parte a camerei. Volpa studia Wa// Street Journal 
şi garda de corp citea benzi desenate. 

Nimeni nu părea neliniştit. 

Hunter oftă şi pistolul Beretta începu să scuipe gloanţe. Nasul 
gărzii de corp dispăru, iar capul îi fu despicat, inundând peretele 
din spatele lui cu creier amestecat cu sânge. 

Volpa ridică privirea exact la timp ca să încaseze un glonţ între 
ochi. Masa fu răsturnată de căderea simultană a celor două 
corpuri. 

Terorizat, Frank Minotti se ridică imediat în picioare şi depărtă 
braţele ca să arate că nu era înarmat. 

— Dumnezeule! urlă el cu o voce de om castrat. 

— Peter m-a trimis, spuse Hunter. 

— Ce! Cine? u 

— Nu-i momentul să pui întrebări, imbecilule. Imi vei spune 
cine este Peter. 

— Care Peter? urlă Minotti. Nu cunosc nici un Peter! 

— Cu atât mai rău, spuse Hunter. Astăzi nu-i ziua ta 
norocoasă. 

Beretta „tuşi” 
se vadă murind. 

Hunter ieşi, cobori scara şi se lovi de Johnny Ricco care urca. 

— Sunt poliţişti pe alee! spuse tânărul cu respiraţia aproape 
tăiată. Aveţi o maşină roşie? 

— Am avut una, răspunse Hunter jucând din nou pe Omega. 
Să-ţi dau un pont, Johnny. leşi prin faţă, aleargă şi nu privi în 
spatele tău. Incearcá să ajungi în Florida şi mulţumeşte-i Cerului 
că n-ai fost azi aici. 

— În Florida, aşa e, spuse Johnny Ricco, cu ochii larg deschişi. 

Dar Hunter ştia că el nu va părăsi New York-ul; se va ascunde 


30 


A 


încă o dată şi Minotti nu avu nici măcar timp să 


undeva şi, mai devreme sau mai târziu, îl vor găsi. 

Johnny Ricco va povesti tot ce văzuse iar Hunter exact acest 
lucru şi voia să se întâmple. 

Il privi alergând apoi se deplasă în spatele mezeláriei ca să 
verifice exactitatea raportului. Aleea cea mică era înţesată de 
poliţişti în uniformă. li descoperiseră maşina. Felicită în gând 
poliţiştii din New York pentru eficacitatea lor apoi o luă pe acelaşi 
drum ca şi Johnny Ricco. Bătrânul cu sort devenise nervos în 
spatele tejghelei. Hunter îi spuse în trecere: 

— Poliţiştii sunt afară, Tony. Trimite-i sus. 

— Da, sus. O zi bună. 

— Mă îndoiesc de asta, spuse Hunter. 

Un Cadillac mare şi negru tocmai se oprea lângă trotuar când 
Hunter ieşi. Un tip bine făcut într-un costum de şofer cobori din 
maşină imediat şi ocoli rapid vehiculul ca să deschidă portiera 
din spate. Un bătrân cu părul alb, îmbrăcat impecabil, vru să se 
ridice. 

Hunter îl recunoscu imediat şi auzi în acelaşi timp urletele 
sirenelor de la maşinile patrulei care intrau pe Aleea 8 cu o sută 
la oră. Poliţia se apropia. 

Hunter nu pierdu timpul să se gândească, scoase arma în faţa 
ochilor şoferului spunând: 

— Dă-mi arma. 

Tipul se opri, apoi întinse, ţinându-l de ţeavă, un pistol 
automat de calibru.45. Hunter luă pistolul şi spuse: 

— Urcá-te la volan, plecăm. 

— Ce naiba mai e şi asta! răcni bătrânul indignat. 

— Imi vei împrumuta maşina, Barney, spuse Hunter cu o voce 
calmă. 

Aruncă o privire spre tânăra femeie care se afla alături de 
fosta mână dreaptă a lui Augie Marinello şi îi răspunse: 

— Nu te speria, domnişoară, nu are de ce să-ţi fie teamă. 

Totuşi Hunter nu era sigur de asta. 

O cunoştea, o cunoştea chiar bine. lsi schimbase coafura si 
îmbrăcămintea, era mai puţin tipátoare ca altădată, dar era 
vorba de aceeaşi mutrişoară adorabilă pe care o cunoscuse la 
Las Vegas, când Sally Palmer făcea parte din grupul The Rangers 
Girls, 

Hunter nu o mai vázuse de la bátália de la Las Vegas, dar 
revázuse o altá membrá a grupului - care era format din agenti 
federali - în circumstanţe aproape identice. Georgette Chableu 
murise într-o pivniţă murdară, tăiată bucăţi, transformată într-o 


31 


grămadă de carne însângerată. N 

Hunter nu va uita niciodată oraşul Detroit. In mod clar, 
prezenţa lui Sally Palmer îi va complica existenţa. 

Cadillac-ul începu să ruleze uşor, strecurându-se uşor în 
circulaţia Manhattan-ului. 

— Unde mergem? întrebă şoferul. 

— In infern, răspunse Hunter, dacă nu vei fi foarte prudent. 
Privirea sa glacială o întâlni pe cea a lui Sally Palmer în oglinda 
retrovizoare; nu era nici o îndoială, fata îl recunoscuse. 

Doamne, cât de mult se complicau lucrurile! 


32 


CAPITOLUL VIII 


Hunter se  sprijinise cu spatele de portieră şi putea 
supraveghea şoferul şi să privească în spate fără nici o 
problemă. Simţi că toată lumea din maşină era foarte încordată. 

— Ce coincidenţă să te găsesc în acest cartier, Barney, spuse 
el încet. 

— De unde ştii cum mă cheamă? întrebă Mathilda cât se poate 
de destins. 

— Toată lumea îl cunoaşte pe Barney Mathilda, răspunse 
Hunter schitánd un zâmbet. 

— Tu eşti cel care a fost la Long Island în această dimineaţă? 

Hunter încă mai zâmbea. 

— Am mers mult de azi dimineaţă. Ce făceai în faţa 
apartamentului? 

— Care apartament? 

Erau ca doi scrimeri. Privirea atentă a bătrânului părea, vrând 
să-l străpungă pe Hunter, să-l sondeze până în interiorul 
sufletului. 

— Tu eşti Omega, nu-i aşa? 

Hunter dădu din umeri. 

— Poţi să-mi spui cum vrei. Alfa, Omega, n-are importanţă. 

Mathilda aruncă o privire către, tânăra femeie apoi spuse: 

— Voi aprinde o ţigară, dacă nu te deranjează. 

— Aprinde-o, zise Hunter. Dar să n-o aprinzi cu un.45. 

— De ce-as face asta? 

Hunter zámbi. 

— Sunt vremuri grele, Barney. 

Asteptá ca bătrânul sá ia ţigara si sá o aprindă înainte sá 
răspundă: 

— AŞ fi preferat să nu te întâlnesc în faţa apartamentului de 
deasupra lui Tony. 

Hunter nu mai zâmbea. 

— De ce? Tony vine brânză bună şi vin bun. 

— N-ai venit aici ca să-ţi faci cumpărăturile, Barney. 

— Atunci ce? 

— Te aflai într-un loc nepotrivit, la o oră nepotrivită, alături de 
oameni răi. 

Bătrânul râse câteva secunde. 

— Ca şi cei care se aflau la colţul străzii Lexington cu Strada 


33 


45; nu-i aşa? Sau ca cel care se bărbierea la coaforul de pe 
strada 43? Au mai fost şi alţii? 

Hunter dădu din umeri. 

— Poate, n-ara memoria bună. 

Bătrânul începu să râdă, scutură ţigara şi apoi o privi pe 
tânăra femeie. 

— lat-o pe domnişoara Curtis, spuse el. Domnişoară Curtis, vi-l 
prezint pe Alfa şi Omega. Presupun că vrea să spună prin asta că 
el este atât începutul cât şi sfârşitul. Ne dă o şansă. 

Hunter nu o privi pe femeie în timpul prezentării. | se adresă 
lui Mathilda: 

— Cine e domnisoara Curtis? 

— O prietená, ráspunse bátránul cu putiná pasiune. N-am prea 
multi prieteni pe lumea asta, aşa că nu încerca sá má amesteci 
în toate aceste întâmplări. Sunt un om în vârstă care nu mai 
merge în apartamente pentru întâlniri şi care nu mai 
frecventează oameni „răi”. Las toate prostiile astea în seama 
tinerilor cretini ca tine. Dau de mâncare păsărilor, îmi îngrijesc 
florile din propria grădină şi discut cu domnişoara Curtis. Mâine 
voi merge la înmormântarea prietenului meu din copilărie, Augie. 
După asta probabil că mă voi instala la Florida unde voi cumpăra 
un apartament pe plajă. Voi da de mâncare la pelicani. Nu te 
deranjează asta, nu? 

— Mi se pare o idee excelentă. 

— Exact! Ţara asta nu valorează nici cât o ceapă degerată, în 
privinţa mea, eu nu văd nimic, nu spun nimic şi nu fac nimic. Şi 
cred că nici acest lucru nu te deranjează. 

— Cu toate acestea, spuse Hunter, am impresia că auzi multe. 
Îmi pari bine informat pentru cineva care nu mai este activ. 

Mathilda scutură ţigara în scrumiera care era încastrată în 
consola din mijlocul maşinii. Mai avea un telefon şi un radio. 

— Mă informez, spuse el. Dacă am ieşit la pensie nu înseamnă 
că am murit. Incă mă mai interesează profesia. Am ieşit la 
pensie, n-am murit. N 

— Nu încă, Barney. iți spun asta cu tot respectul pe care 
vârsta şi trecutul tău îl impun; va trebui să alegi. Nu te înşela, 
chiar dacă pleci în Florida să vezi pelicanii. 

Privirea bătrânului era pătrunzătoare. 

— Tipii din dimineaţă asta au făcut o alegere proastă? 

— Da, răspunse Hunter. 

— Să vorbim sincer, sugeră Mathilda. 

Hunter aruncă o privire spre tânăra femeie. Ea lăsa privirea în 


34 


jos şi se apropie puţin de bătrân. 

— Nu-ţi face griji pentru ea, spuse Mathilda. Să vorbim sincer. 
Care sunt şansele de reuşită ale lui David? 

— Deja s-a întâmplat asta, răspunse încet Hunter. 

— Cu atât mai mult cu cât distrugi toată opoziţia, nu-i aşa? 

— Să spunem numai că acum teritoriul este unificat. 

— Asta nu înseamnă nimic. Celelalte teritorii vor trebui să 
ratifice această decizie. 

— Este ca şi făcut. In seara asta, marea adunare o va ratifica. 

— Atât de repede? Trebuie să fi lucrat la asta de ceva timp. 

— Suficient cât să reuşească. 

Hunter depărtă mâinile ca să-l convingă mai bine. 

— Ce altă soluţie ar fi fost, Barney? Timpurile nu mai sunt 
aceleaşi. Vremurile sunt diferite, iar oamenii la fel. Tu şi Augie 
reprezentaţi sfârşitul rasei celor vechi. Cine ar putea să ia 
situaţia în mâini? Minotti, Scuba, Volpa? Sunt toţi nişte 
nemernici. 

Mathilda oftă. 

— Au fost oameni care-l considerau pe Augie ca fiind jalnic 
atunci când a luat puterea. Dar el era de zece ori mai bărbat ca 
David. Nu înţeleg deloc. Nu înţeleg de ce tipi ca tine - tipi bine 
înarmaţi - ati intrat în tabăra acestui tánc. 

Hunter nu avea de gând să câştige această întrecere 
oratorică. De altfel, avea intenţia să o piardă. Barney Mathilda 
poate că ieşise la pensie, dar era încă cunoscut şi respectat. 
Hunter era bucuros să descopere că Mathilda nu era de acord cu 
alegerea lui David Eritrea. In cele din urmă zise: 

— David e maleabil, Barney. 

— Acum înţeleg, mormăi bătrânul. Vrei un tip pe care să-l poţi 
controla. Hei, opreşte maşina! leşi de aici! Nu vreau să respir 
aerul tău poluat! 

Un bătrân îşi putea permite să vorbească astfel cu un As 
negru - mai ales că acest bătrân era o veritabilă legendă. Hunter 
râse cu dragă inimă. 

— Mi-ar fi plăcut să fi avut cel puţin douăzeci şi opt de ani, 
Barney. Nu ţi-ar mai fi aşa fost de greu să alegi. 

— Coboară din maşina mea! 

— Voi fi obligat să o împrumut, răspunse Hunter ca şi cum ar fi 
regretat. 

Apoi se adresă şoferului: 

— Opreşte lângă un taxi. Tu si Barney veţi coborî. Maşina 
rămâne la mine. 


35 


Se întoarse spre Mathilda. 

— O păstrez şi pe domnişoara Curtis. O voi lăsa în garajul de 
sub imobilul societăţii. Presupun cá-ti amintesti adresa. 

Bătrânul se calmă imediat şi mormăi: 

— Ea nu-ti va folosi la nimic. Las-o în pace. 

Hunter îi zâmbi cu amabilitate. 

— Cunosti procedura, Barney. Nu te îngrijora. Nu i se va 
întâmpla nimic rău. 

— Dacă te atingi de vreun fir din părul ei... Ai înţeles? A 

— Nu te îngrijora. Dacă este curată, înseamnă că si tu esti. In 
caz contrar, nu vei avea de ce să-ţi faci griji. Nu-i asa? 

— Aveai dreptate, ar trebui să am cel puţin douăzeci şi opt de 
ani. 

Se opriră lângă trotuar la opt sute de metri de mezelăria de pe 
Aleea 8. Hunter scoase gloantele din încărcătorul armei de 
calibru.45, apoi i-l dădu şoferului. Bărbatul cobori din maşină şi 
deschise portiera bătrânului; tânăra femeie se întinse spre el, îl 
sărută pe obraz şi îi şopti ceva la ureche. Mathilda păru cel puţin 
liniştit. li sărută mâna, murmură o frază romantică în italiană 
apoi cobori din maşină cu rigiditate. 

Hunter i se adresă tinerei femei: 

— Treci în faţă. Tu vei conduce. 

Câteva clipe mai târziu Hunter şi fosta membră a grupului 
Rangers Girls dispărură în haosul maşinilor newyorkeze. Ea 
respiră adânc şi spuse: 

— Ei bine! 

— Nu e chiar atât de bine, răspunse Hunter. 

El îi zâmbi. 

— Eşti oare atât de curată pe cât aş vrea eu să cred, frumoasă 
fată? 

— Sunt cât se poate de compromisă, spuse ea arătându-i ochii 
mari şi albaştri. Dar el e mult mai murdar ca mine. De data asta 
ai luat taurul de coarne, Bob Hunter. 

— Deci bătrânul Barney nu este atât de curat pe cât voia să se 
creadă. 

— Barney a inventat acest joc, Bob. Să nu crezi că l-ai păcălit. 
Nu ştii cine este? 

— Presupun că îmi vei spune tu. 

Ochii fetei începură să strălucească. 

— Este omul cel mai puternic din acest oraş. Este cel mai 
oribil. Uită-i pe Frankenstein şi pe Dracula. Chiar nu ştii cine e? 

Lui Hunter i se păru că îi este frig; începea să ghicească. 


36 


— Căutam un om numit Peter, murmură el. 

— Spune-i cum vrei, dar nici măcar nu-ţi imaginezi cine este. 
Este patriarhul a cinci familii, este cel mai mare arhitect, este 
dumnezeul tuturor ucigaşilor. Singura întrebare ce putea fi pusă 
e care era mai mare? Barney sau Augie? Cum crezi tu că Augie a 
rămas în funcţie în aceşti ultimi ani? Bob, Barney a reprezentat 
mereu adevărata putere din spatele tronului. 

Evident! Peter - Pietro... piatra pe care era construită Mafia! 
Conducătorul poliţiei secrete a Organizaţiei şi al vestitei 
Commissione - Asul tuturor Aşilor! Era logic. Cine altul decât 
Barney Mathilda, cu prestigioasa sa legendă, prieten din copilărie 
cu Marinello, putea reprezenta adevărata putere din culise! 

— E clar că nu l-am păcălit, spuse Hunter. 

— Te-a recunoscut imediat ce te-ai urcat în maşină spunând 
că tu erai Alfa şi Omega. El e cel care trimite Aşii! 

Hunter râse în hohote gândindu-se la acest lucru. Dar o idee 
care-i trecu prin cap îl făcu să se oprească imediat. 

— Tocmai te-am condamnat la moarte, Sally. Nu te va lăsa 
niciodată să supravietuiesti unui „interviu” cu Bob Hunter. 

Ea încuviinţă cu calm. 

— Nu asta e grav, oricum nu mai voiam să rămân pe lângă el. 
Eram pe punctul de a dispărea. Cu atât mai mult cu cât sunt 
sigură că mi-a prevăzut deja sfârşitul; ştiu prea multe lucruri. 
Oamenii ca Barney Mathilda omoară tot ce ating. lar el m-a atins 
aproape peste tot. 

— Ce făceai pentru Barney, Sally? 

— Făceam parte din serviciul său de informaţii, răspunse ea 
privindu-l cu umor. E incredibil, numai Mafia nu practică 
discriminarea faţă de femei. Sunt cu Barney de la Las Vegas, sau 
la puţin timp după aceea. 

Fata îi făcu cu ochiul. 

— Eram arma lui secretă. 

— Da, eşti o armă ciudată, spuse Hunter. 

— Sunt totdeauna pregătită, nu vreau decât să plec. 

Dacă această afirmaţie avusese un subínteles, Hunter nu-l 
pricepu. 

— Va trebui să pleci, Sally, spuse el. Acum e prea periculos; s- 
ar putea întâmpla orice. Ai face mai bine să te ascunzi aşteptând 
ca totul să treacă. 

Ea nu părea că ar fi înţeles vreun cuvânt din tot ce îi spusese 
Hunter. 

— Trebuie să-mi fac raportul. El contează cel mai mult. Am un 


37 


mic apartament nu departe de aici. Nimeni nu ştie de el, iar 
telefonul este sigur. Apoi, poţi să mă întrebi orice vrei. 

— Cine ştie despre Barney, în afară de noi doi? 

— Nimeni. Nimeni nu mi-a spus să descopăr cine era 
adevăratul şef al Mafiei. A venit, singur, aşa, întâmplător. N-am 
spus nimic nimănui. Dacă aş fi povestit la Washington ceea ce 
bănuiam, Hal m-ar fi scos de aici fără să ezite nici măcar o 
secundă. 

— Deci n-ai spus nimic? 

— Zău! spuse ea cu un zâmbet. Am auzit că ai muncit cu Toby 
şi Smiley în Hawaii. Formidabile fete! Ele se apără împotriva 
polinezienilor, nu? 

Acestea erau încă două membre ale grupului Rangers Girls. 
Dacă şi aceasta se ridica la înălţimea celorlalte... 

— Formidabile, spuse Hunter. M-ai auzit, Sally? Ţi-am spus că 
ar fi trebuit să te eclipsezi. Eu... 

— Am auzit şi ce i s-a întâmplat lui Georgette, spuse ea cu o 
voce dură, tăindu-i vorba. Nu încerca să-mi spui ce pot să fac şi 
ce nu pot. Georgette îmi era ca o soră. Am şi eu anumite 
drepturi, Hunter. 

Hunter oftă, admițând în linişte că fata avea dreptate. 

— Singurul drept pe care noi îl avem, Sally, este să murim. 

— Cel puţin, tu ai spus „noi”. E deja un progres. g 

Sally îşi reluase vocea de tânără femeie încântătoare. In 
situaţii normale, Bob Hunter îşi dădu seama că ea ar fi fost în 
stare să înnebunească orice bărbat. Dar avea de-a face cu 
sălbatici care nu ar fi ezitat nici măcar o secundă să-i scoată 
ochii mari albaştri ca să facă o partidă de bile, fără să mai 
spunem ce i-ar fi făcut corpului ei. 

— Uneori avem şi dreptul sau datoria să ucidem. 

Ea îi aruncă o privire rapidă, apoi se concentra asupra 
drumului. 

— Ce ai de gând în privinţa lui Barney? întrebă ea încet. Ce vei 
face acum, că monstrul te-a recunoscut? Asta îţi distruge 
acoperirea, nu? 

— Deloc. Asta n-a fost o acoperire, murmură Hunter. Un mic 
subterfugiu pentru a mă plimba. Il voi găsi pe Barney Mathilda pe 
propriul său teritoriu şi voi juca după propriile sale reguli. 

Tânăra femeie tremura şi îi trimise un pumn uşor în coaste. El 
nu observase că vocea ei devenise glacială. Puse mâna pe braţul 
ei iar fata puse mâna pe a lui. 

— Tu eşti Asul de inimă, Bob, murmură ea. Sunt dezolată de 


38 


cele întâmplate la Detroit. Dar nu se mai poate face nimic. Nu 
vom putea uita niciodată. 

Ea făcea aluzie la Georgette Chableu care îşi petrecuse 
ultimele două luni ale vieţii sale fiind măcelărită de nişte 
tortionari nemernici. Bob Hunter nu mai văzuse niciodată în viaţa 
sa un lucru atât de îngrozitor ca frumosul corp al Georgettei 
după cincizeci şi cinci de zile de tortură. 

— Nu voi mai permite niciodată aşa ceva, Sally. Numai în felul 
ăsta voi putea şterge ceea ce deja s-a întâmplat. Iti jur. 

— Voi opri maşina şi te voi săruta, spuse ea brusc. 

Şi exact asta şi făcu... 


39 


CAPITOLUL IX 


Refugiul secret al lui Sally Palmer era o garsonieră care se afla 
la al doilea etaj al unui zgârie-nori ce se ridica la est de 
Manhattan. Era o singură cameră confortabilă şi frumos 
amenajată. Hunter se aşezase lângă o másutá mică si bea o 
ceaşcă de cafea. Se străduia fără succes să nu se uite spre Sally 
Palmer, care îşi scoase hainele ca să pună pe ea un halat de baie 
în timp ce vorbea. Folosise deja telefonul ca să-şi facă raportul la 
Washington. Îşi informa prietenul, aliatul neaşteptat, şi alegea 
haine mai potrivite pentru orele următoare. _ 

— Sunt cu Barney de la cele întâmplate la Las Vegas. Intr-o zi 
îţi voi povesti cum ne-am cunoscut. Sau poate nu, vom vedea. 

Ea începu să râdă. 

— Mă gândeam atunci că un om de vârsta lui nu-mi va pune 
probleme în pat. Vârsta n-are nici o legătură cu vigoarea sexuală. 
La început am fost amanti şi nimic mai mult. Apoi am început să-i 
dau mici informaţii. Acest lucru îl impresiona şi încetul cu încetul 
am căpătat importanţă. 

— Când ai aflat că este ce este? întrebă Hunter. 

Ea încruntă sprâncenele, nesigură. 

— Cred că am ghicit asta imediat. Cel puţin ştiam că era mult 
mai important decât credeam eu - chiar şi asociaţii lui ignorau 
activităţile sale secrete. Am fost sigură de asta când i-am văzut 
telefonul. Era un aparat de bruiaj pe o consolă lângă patul din 
cameră. Erau douăsprezece linii care asigurau legătura la o 
adevărată centrală cu magnetofoane pentru înregistrarea sau 
reascultarea mesajelor înregistrate. Primea zilnic rapoarte din 
întreaga ţară. A inventat un mic joc. Se prefăcea că face pariuri 
la bookmakerii din diferite state - ca şi cum ar fi fost o idee fixă - 
iar eu mă prefăceam că-l cred. 

— Trăiai la el acasă la Long Island? 

— Mai mult sau mai puţin, răspunse ea făcând o grimasă. Mai 
degrabă mai puţin. Mă trimitea deseori în misiune, câteodată ca 
mesageră, altădată ca recompensă sexuală. 

— Unde vă duceati astăzi? 

— Nu mi-a spus. Astăzi era foarte misterios. Crezi că pot să-mi 
pun pantalonii ăştia roşii? Vreau să port pantaloni, iar roşul îmi 
stă bine. Ah, da! Mi-a spus că mergem să ne întâlnim cu cineva 
la birou. Cred că urma să ne prezinte. 


40 


— Turrin, spuse încet Hunter. 

— Da, el este. De unde ştii? 

— E logic, spuse Hunter. N-a trecut mult timp de când a 
încercat să-l omoare pe Turrin. 

— Şeful de la Pittsfield? 

— Da. Ce ştii despre el? 

Ea ridică din umeri şi examină o bluză în oglindă. 

— Nu mare lucru. Numai că teritoriul din Pittsfield nu mai 
există şi că Turrin lucrează pentru Commissione. 

— Ştii aproape totul despre el. 

Ea clătină din cap. 

— Nu. N-am fost niciodată la Pittsfield. Mi l-a arătat de 
departe, atâta tot. N-am făcut niciodată cunoştinţă. Este un om 
important? 

— Foarte, spuse Hunter. 

In mod evident, Sally Palmer ignora totul în privinţa adevăratei 
identități a lui Leo Turrin cum el o ignora pe a ei. Era prea 
riscant; cu cât ştia mai puţin, cu atât mai bine era pentru 
prieteni. 

— Vai, nu voi şti mai multe despre el. Dacă nu s-ar fi întâmplat 
nimic, probabil că aş fi cinat cu el în această săptămână. 
Săptămâna viitoare, pe timpul ăsta, aş putea să-ţi povestesc mai 
mult despre domnul Leo Turrin. 

Hunter nu se putu abtine să nu zâmbească. 

— Nu se poate câştiga mereu din prima. 

Subit, tânăra femeie afişă o expresie a feţei de-a dreptul 
catastrofală: 

— Dar, tocmai mi-am amintit... Tu eşti din Pittsfield, nu-i aşa? 
Acolo... îmi pare rău că nu te-am putut ajuta mai mult. Presupun 
că este foarte important pentru tine să ştii exact cine-i Leo 
Turrin. 

— Ranchiunele mele personale nu mai contează, îi răspunse 
Hunter. Turrin va aştepta. David Eritrea este cel care mă 
interesează deocamdată. Ce ştii despre el? 

— Barney nu-l înghite. Nu apreciază felul în care Eritrea 
încearcă să-şi însuşească imperiul lui Marinello. Şi nici chiar 
înainte nu l-a înghiţit. Am impresia că e gelos pe el. Am mers la 
Long Island în această dimineaţă, cred că am ajuns imediat după 
ce ai plecat tu. Nu i-ai iertat, nu? Un lucru mă nelinişteşte. Când 
am reintrat în New York, Barney a primit un telefon în maşină. Mi 
s-a părut că se bucură de necazurile lui David. Dar înainte să ne 
ducem acolo şi să vadă ce s-a întâmplat, părea mai puţin fericit. 


41 


A devenit îmbufnat şi ursuz. Nu a mai scos nici un cuvânt în 
maşină când ne-am întors la New York. Apoi a oprit maşina şi a 
sunat dintr-o cabină telefonică publică. Nu avea încredere în 
telefonul său personal. Câteva minute mai târziu a fost sunat pe 
radio-telefonul său. Nu am înţeles nimic, dar devenea din ce în 
ce mai nervos. l-a spus şoferului, Charlie, că Moe Dantim fusese 
ucis pe Lexington Avenue. Dar presupun că ştiai asta. Nu-mi mai 
pui întrebări? 

Hunter înălţă capul, surprins de întrebarea sa: 

— Tocmai asta voiam să fac. 

— Toate aceste lucruri privesc corpul meu, corpul meu stricat. 
Nu sufletul meu. 

— Corpul tău nu-i stricat! 

— Ba da. De Mafia. Ce mi-ar plăcea să povestesc totul ca să 
mă debarasez de această mască! 

Hunter o întrebă cu o voce răguşită şi amabilă: 

— Mi-ai spus deja foarte multe, Sally. Va trebui să-mi urmez 
instinctele. 

Ea se dezbrăcă şi îi spuse cu o voce veselă: 

— Dacă vrei să ştii mai multe, vino sá mă speli pe spate. 
Vreau să fac un duş. 

— Fă-ţi duşul, mormăi Hunter. Restul poate să mai aştepte. 

— Nu vrei nici măcar să mă speli pe spate? spuse ea cu 
veselie. Vei regreta! O să vezi. 

— N-ar fi cuminte, răspunse Hunter. 

Apoi adáugá: 

— Hai, şterge-o, până nu mă răzgândesc! 

— Eşti mai rău ca un atlet, murmură ea. Ce poate face o fetiţă 
când toţi bărbaţii pe care-i întâlneşte sunt în perioada de 
antrenament? 

— Ea poate să aştepte sfârşitul cursei. După victorie, 
tensiunea nervoasă scade şi atletii se lasă adesea duşi de 
sentimente mai naturale. 

— Ai interesul să termini primul, Bob Hunter! strigă ea veselă 
mergând spre baie. 

Hunter oftă gândindu-se la îndeplinirea ordinului categoric plin 
de promisiuni agreabile. O privi cum dispare şi regretă vag 
decizia luată. Apoi luă telefonul. Venise timpul să-şi sune omul de 
legătură. Aprinse o ţigară şi formă numărul pe care i-l dăduse 
Leo. 

— Alo, da? se auzi o voce neîncrezătoare. 

— Incepe să se mişte treaba, spuse Hunter. 


42 


— Mulţumesc pentru informaţie. Amuzant este faptul că eu nu 
mi-am dat seama. 

— lată o informaţie reală, Leo. Barney Mathilda este Peter. 

Urmă un moment de linişte, apoi: 

— E ciudat, nu? 

— E mai grav decât atât; se interesează de tine. Mergea să te 
întâlnească când i-am dat un motiv să-şi schimbe direcţia. Cu 
siguranţă că va face o nouă tentativă, aşa că pregăteşte-te. 

— Eşti sigur de asta? întrebă Turrin. 

— Cred că sursa mea e bună. De altfel, e logic. Pentru 
moment, să presupunem că e vorba într-adevăr de Peter şi să 
aşteptăm derularea evenimentelor. 

— De acord. Ce rol joacă el? 

— Cel al Dumnezeului Tată. Sursa mea afirmă că el este Asul 
Asilor. E mai bine s-o credem. 

Turrin oftă din greu. 

— Dacă este adevărat, şi-a ascuns al naibii de bine jocul. 
Nimeni n-a făcut niciodată nici cea mai mică aluzie la această 
eventualitate. Barney s-a pensionat de mult timp. El nu mai era 
acolo când eu am intrat în dans. Dar să admitem că-i aşa. Ce va 
face acum? 

— Cred că vrea să-l scurtcircuiteze pe Eritrea, cu condiţia să 
găsească o fisură în platoşa lui. Voi face tot ce voi putea ca să 
găsească una enormă. 

— Săracul David! zise Turrin izbucnind în râs. Dar am auzit 
despre el că are aripi puternice. Trebuie să fi lucrat aici de mult 
timp. 

— Da, de mult timp. N 

— El a pus la punct un plan, după câte am înțeles. Incearcá sá 
obțină adoptarea lui, fără să se ştie că acesta vine de la el, 
bineînțeles. Doar îl susține. Ce va face Barney? Va rămâne în 
umbră, nu? 

— Atâta cât va putea. Eu l-am împiedicat de curând; l-am 
surprins când se ducea la locotenenții lui Marinello. 

— Ah, deci tu ai fost! Cum ai ştiut? 

— Am instalat un emiţător. 

— Frumoasă treabă. Nu se vorbeşte decât de asta la etajul 
douăzeci şi şapte. Presupun că tu eşti cel care a dat şi celelalte 
lovituri. 

— Am fost destul de activ în această dimineaţă, mormăi 
Hunter. Dar am nevoie să ştiu mai mult despre rezultate, Leo. 

— E uşor. Ipoteza cea mai răspândită este că David Eritrea 


43 


trimite Asi ca să curețe opoziţia înaintea marii reuniuni din seara 
asta. Se mai pretinde că cei din Commissione îl susţin. Sunt toţi 
foarte nervoşi. lată că acum ştii totul. 

— E mai mult decât mă aşteptam, răspunse Hunter. Dar există 
un alt detaliu pe care tu trebuie să-l ştii. Barney şi cu mine ne-am 
văzut, faţă în faţă. Cunoaste identitatea lui Omega. In mod 
evident, cei din Commissione nu-l vor susţine pe Eritrea, dar sper 
că Barney îşi va spune că doi şi cu doi fac cinci. Aş vrea să 
creadă că David Eritrea şi Bob Hunter sunt asociaţi. 

— Vrei să spui că Eritrea cunoaşte adevărata identitate a lui 
Omega? 

— Exact. Nu trebuie să uiţi, Leo, adevărata identitate a lui 
Barney. Adu-ti aminte de Pittsfield şi aminteste-ti că Hal trebuie 
să prezinte la comisie un agent care face parte din cele mai 
înalte sfere ale Mafiei. De ce nu David Eritrea? 

Turrin părea nervos, încordat. 

— Asta încerci să-i dai, nu? Ascultă-mă, sergente. Ai o şansă 
de unu la zece să reusesti. Dar dacă Barney este într-adevăr cine 
spui tu, ai şanse de unu la mie să reuşeşti. Nu vreau... 

— Nu conta niciodată pe şansele mele, Leo. 

— Da, ştiu. Tu te nápustesti. Dar eu mă găsesc în aceeaşi 
poziţie ca atunci când Angelica fost răpită. Dacă Barney ştie... 

— Dar el nu ştie, este clar. Altfel ai fi deja mort. In ciuda puterii 
sale, Barney trebuie să conteze pe alţii ca să ştie ce se întâmplă. 
Nu cred că a înţeles cu adevărat ce s-a petrecut la Pittsfield. Ştie 
că soţia ta a fost răpită dintr-o casă care aparţinea FBl-ului. Nu 
ştie exact ce s-a întâmplat la Pittsfield, pentru că el este cel care 
dădea ordine. Dar el nu cunoaşte toate detaliile masinatiei. Tu n- 
ai fost singur la Pittsfield şi n-ai fost singurul care a scăpat. Am 
impresia că Asul Aşilor avansează cu paşi mici prin întuneric. O 
să-i dăm puţină lumină. 

— OK! oftă Turrin. Tu eşti cel care decizi. Dar eu n-aş putea să 
te ajut prea mult. In schimb, aş vrea să te previn că Hale pe 
drum, va fi la Plaza la prânz şi doreşte să te întâlnească. Mi-a 
spus că cunoşti obiceiul. 

— Voi face tot ce voi putea, spuse Hunter. Chiar am nevoie să 
stau la taifas cu el. 

— De acord. Auzi, ai grijă! 

Hunter nu se putu abtine sá nu zâmbească. 

— Ştii bine că sunt prudenta întruchipată. 

Amândoi închiseră telefonul glumind, însă Hunter nu avea 
impresia că era aşa de comic. Diferitele piese ale jocului de 


44 


puzzle începeau să se aşeze în ordine şi imaginea pe care o 
formau era tulburătoare şi brutală. 

Se îndreptă spre baie. Uşa era întredeschisă, iar duşul curgea. 
Halatul lui Sally era suspendat de un cârlig. 

Dar hainele dispăruseră, iar Sally Palmer dispăruse şi ea. 

Nu era nici o uşă, nici o fereastră, nici o aerisire care să-i fi 
servit ca trecere. Cu toate acestea, nimeni nu trecuse prin 
garsonieră cât timp vorbise el la telefon. 

Era incredibil. Hunter simţi cum îi îngheaţă inima; era singur la 
etajul doisprezece al unui imobil pe care nu-l cunoştea. Nu-şi 
putea pune nici o întrebare şi deci nici să aştepte vreun răspuns. 

Nu era decât un gol. 


45 


CAPITOLUL X 


Hunter descoperi secretul în mai puţin de treizeci de secunde. 
Era o clantá deasupra dulapului care controla o parte din perete. 
Hunter trecu într-o altă baie, identică cu prima şi descoperi o a 
doua garsonieră. 

Bine jucat, demn de o membră a grupului Rangers Girls! 
Refugiul discret a lui Sally ducea la o garsonieră super-secretă 
care îi servea să treacă de la un rol la altul al vieţii sale duble. 
Hunter descoperise şi rochii, peruci şi toate trucurile de care se 
folosesc agenţii secreti. 

Descoperise şi un mesaj prins cu o pionezá în uşă. „Ti-am spus 
c-o să regreti.” 

Zâmbi, înțelegând că dispăruse după bunul său plac. Ar fi 
preferat să-i asigure securitatea, dar ea refuzase, alegând 
libertatea. 

Hunter îi respectă alegerea, dar asta nu îl liniştea. Făcu ordine 
în sertare şi în dulap, închise ascunzătoarea secretă şi cobori în 
garaj ca sá perchezitioneze maşina lui Barney Mathilda. 

Era imposibil să se folosească de ea fără să aibă toată Mafia 
pe urmele lui. 

Se uită sub scaunele din spate şi găsi câteva monede, un bilet 
de cinema, un cartof prăjit şi o batistă murdară. 

Mai era o armă mică de calibru.32 cu ţeavă scurtă ascunsă 
între sticlele din barul consolei. Hunter nu o atinse dar copie 
numărul de telefon, după care deschise portbagajul maşinii. 

Aici avu loc adevărata descoperire! 

Portbagajul era plin de aparatură electronică. Erau mai multe 
cutii de culoare neagră de mărimea unui box de ţigări, dar mult 
mai grele. Cu toate acestea, majoritatea părţii echipamentului 
era fix. 

Intrigat, Hunter se întoarse în interiorul maşinii si se asezá pe 
scaunul din spate ca să examineze radioul. Panoul era amovibil, 
ascunzând un tablou de bord foarte complet. 

Cadillac-ul era un centru de securitate al cărui echipament 
valora cât rulota lui Hunter. 

În privinţa cutiilor negre, Hunter cunoştea bine cum 
funcţionează pentru că le folosise de multe ori. Erau ultimul 
răcnet în materie de spionaj electronic; receptoare care 
înregistrau, capabile să re transmită în câteva minute douăzeci şi 


46 


patru de ore de ascultare. 

Bătrânul Barney pusese oare întregul oraş sub ascultare? Fără 
îndoială. 

| se deschideau toate uşile. Nimic mai simplu pentru Barney 
Mathilda decât să pună un mini-microfon acasă la prietenii lui în 
timp ce şoferul său ascundea o cutie neagră în grădină, sub 
pridvor, sau în garaj. Astfel era pusă în funcţiune supravegherea. 

Se întreba mereu cum de cunoşteau Aşii cele mai mici detalii 
ale vieţii celui mai simplu soldat, putând să enumere viciile şi 
calităţile sale, să spună cum îi plăcea să mănânce ouăle şi cum 
se descurca cu soţia lui; dacă avea indigestie, aerofagie sau 
migrene. 

De la început, toţi ar fi trebuit să bănuiască ceva. 

In aparenţă, nimeni nu făcuse asta. Totuşi oricare ştab cu ceva 
putere ar fi sărit ca ars dacă ar fi ştiut că propria sa Familie 
asculta tot ce se întâmpla la el acasă. Nimeni nu ar fi suportat 
aşa ceva. Deveneau toţi paranoici imediat ce-şi imaginau că 
poliţia îi urmăreşte. Ce ar fi făcut dacă ar fi aflat că Barney... 

Hunter nu se putu abtine sá nu râdă. 

Bătrânul Barney jucase foarte subtil şi pierduse. 

Hunter parcă maşina în colţul cel mai sumbru al garajului 
subteran apoi părăsi imobilul şi luă un taxi, căci era timpul să se 
întâlnească cu Hal Brognola la Plaza. Trebuia neapărat sá 
vorbească cu Hal, în special despre Sally Palmer. 


47 


CAPITOLUL XI 


După cum îi era obiceiul, Hunter venise la întâlnire cu 
cincisprezece minute mai devreme. In ciuda prieteniei pe care o 
încerca faţă de Hal Brognola şi în ciuda onestitátii şi curajului 
acestuia, Hunter nu se ducea niciodată la o întâlnire fără sá fi 
făcut înainte o recunoaştere a împrejurimilor. 

După ce verificase să nu fie nici o capcană, aşteptă. La sud se 
opri un taxi din care cobori Brognola. Dacă ar fi fost vreo 
problemă, Brognola ar fi intrat imediat în hotel, iar Hunter ar fi 
plecat. Dar Brognola făcu câţiva paşi pe trotuar aprinzându-şi o 
ţigară. Hunter ieşi la iveală şi îşi aprinse şi el o ţigară. Apoi se 
îndreptară unul spre celălalt şi îşi întinseră mâinile. 

— N-am reuşit să te văd, spuse Brognola. Ai fi putut trece pe 
lângă mine şi nu te-aş fi recunoscut. Cum faci? 

Incepurá sá se deplaseze încet spre intersecţie. 

— Nu cu ochii recunosti pe cineva ca mine, ci cu mintea. Dacă 
vreodată aş începe sá má las recunoscut de toată lumea, as fi 
mort în zece secunde. 

— Oricum esti deja mort. 

— Aiurea! 

— Asa spune William Rafferty, şeful Incoruptibililor. Nu vei 
părăsi niciodată New York-ul viu. 

— E vorba de brigada antitero, nu-i aşa? 

— Da. Am încercat să-ţi obţin cooperarea cu ei, dar Rafferty 
nici n-a vrut să audă. Nu se gândeşte decât la înmormântare şi la 
consecinţele pe care le are moartea lui Augie, golul pe care îl 
lasă în urma lui. 

— Nu există nici un gol, răspunse Hunter. Dimpotrivă. 

— Cum aşa? 

— Nu există nici o îndoială, Hal. Eritrea aranjase totul înaintea 
morţii lui Augie. Din acest motiv bătrânul a făcut pe 
prestidigitatorul şi s-a refugiat la Pittsfield. li era frică. A plecat 
convins că Eritrea îl va ajuta să moară înainte de termen. Dacă 
nu m-aş fi amestecat în treburile lor, ar fi fost posibil ca lui Augie 
să-i fi reuşit lovitura. Initial, cei din Commissione îi erau încă 
fideli. Era singurul atu de care dispunea şi fără mine ar fi fost 
suficient. Dar iată, am dat buzna fără să-mi dau seama de ce se 
pune la cale. Ultimul „fort” a lui Marinello s-a surpat, dându-i 
mână liberă lui Eritrea. Acum el poate face ce vrea şi vrea, 


48 


crede-mă. Dacă vreodată reuşeşte să dea lovitura, ne va pune 
mari probleme. E foarte inteligent, cu mai mult creier decât 
muşchi. lar muşchii nu sunt o problemă. Va putea angaja toţi 
ucigaşii pe care îi vrea. 

— Aşadar, Eritrea este cel pe care vrei neapărat să-l ucizi? 

— Întocmai. 

Brognola tuşi şi apoi spuse: 

— Mă uimeşte faptul că nu l-ai omorât deja. 

— Intentionez s-o fac cât mai bine. 

— Vrei să-mi spui? 

— Vrei să afli? 

— Nu chiar, dar asta face parte din meseria mea. 

Hunter izbucni în râs. 

— Ai probleme la Washington în acest moment, nu? 

— Nu e nevoie să răsuceşti cuțitul în rană, spuse Brognola. 

— Am promis că o să-ţi dau un om de paie. 

Este adevărat, nu eşti obligat să-ţi ţii promisiunea. 
Circumstantele spun că... 

— Mi-o voi ţine, spuse Hunter tăindu-i vorba. Leo este bine 
plasat acum. Ar fi mai bine să rămână acolo unde e, nu-i aşa? 

— Evident. 

— Care este ultimul termen? 

— Trebuie să mă prezint la Senat mâine. Probabil că îmi voi da 
demisia. 

Hunter îi aruncă o privire sceptică. 

— Nu va servi la mare lucru. 

— Asta l-ar cruta pe Leo, cât si pe soţia şi copiii lui. 

— Eşti sigur că turnătorul e mort, Hal? Era tipul care a fost 
asasinat ieri? 

— Fără îndoială. Un lucru este să ucizi un turnător şi un altul 
să sfidezi sistemul judiciar al Statelor Unite. Dacă îl prezint pe 
Leo la Senat, e un om mort. Dacă nu-l prezint, va fi o criză în 
guvern şi nu voi avea altceva de făcut decât să-mi asum 
responsabilitatea. 

— Dar nu tii la asta? 

— Nu sunt prost. _ 

— Bun, să continuăm să muncim. Iti voi da pe cineva care să-l 
înlocuiască pe Leo. ll preferi viu sau mort? 

— Pot să aleg? 

— Da. Dacă totul merge bine, ţi-l voi da pe Eritrea. 

Brognola nu rămăsese încremenit, dar îşi înghiţi ţigara. 

— Ce! Eşti... cum? 


49 


— Dacă-l vrei viu, va veni cu plăcere să te ajute. Dacă îl vrei 
mort, îţi voi da cadavrul lui şi vei spune ce vrei vrea. De fapt, mi- 
ar plăcea mai mult să ţi-l dau viu, este o soluţie mai elegantă... 
Asta m-ar ajuta să-mi duc la bun sfârşit proiectele în privinţa New 
York-ului. 

— Aşteaptă, nu te mai urmăresc! spuse Brognola. Nu înţeleg 
nici un cuvânt din ce-mi spui. 

Hunter oftă şi apoi explică: 

— Ideea mea este să ţi-l dau pe Eritrea atunci când este 
complet îngenuncheat, terorizat. Te va implora să-l laşi să te 
ajute în schimbul protecţiei tale. 

— Dar de cine să-l protejez? De tine? 

Hunter scutură din cap. 

— De asociaţii lui. De astă mă ocup din această dimineaţă. 
Pun la cale o înscenare. Când voi termina, ei vor sări pe el şi îl 
vor transforma într-un cadavru... după obişnuita şedinţă de 
tortură dintr-o pivniţă. Doar dacă... 

— Doar dacă nu cumva îşi va găsi un protector, spuse greoi 
Brognola. 

— Exact. Tu poţi să-l iei în pensiune: găzduit, hrănit, spălat. În 
schimbul cărora el vine în faţa comisiei tale şi declară că 
lucrează pentru Ministerul de Justiţie de când face parte din 
Mafia. Mai trebuie spus, Hal, că el este relativ curat; mai curat ca 
Leo. Astfel guvernul va fi mai puţin jenat de aşa-zisul agent. 

Continuară să meargă în linişte apoi Brognola oftă şi zise: 

— Dacă vei reuşi, va fi bine. Dar nu mai sunt decât douăzeci şi 
patru de ore. 

— Dacă reuşesc, îl vei avea în douăsprezece ore. 

— Eşti incredibil. Tot nu pot să cred acest lucru. Te văd făcând 
asta, dar nu-mi vine să cred. Am impresia că e vorba de un miraj, 
de o iluzie. In schimb încep să înţeleg ce speri sá reusesti la New 
York. Nu numai Eritrea te interesează, pregăteşti o lovitură mare. 
Nu? Chiar crezi că vei putea să-i ucizi pe toţi? 

Aproape înconjuraseră clădirea. Hunter se uită la ceas. 

— Să ne întoarcem, sugeră el. N-am mult timp la dispoziţie, 
deci să ne punem de acord. Ai dreptate, am proiecte foarte 
ambitioase. Dar te înşeli dacă crezi că întrevăd posibilitatea de a 
ucide cele cinci familii; nu-i posibil şi nici măcar nu încerc să fac 
asta. Toată Mafia se află la New York în acest moment. Cel mai 
periculos duşman al Mafiei este însăşi Mafia. Toţi sunt 
neîncrezători, îşi petrec timpul bănuindu-se între ei. Nu vreau 
decât să-i ajut în acest sens. Să le rup alianţa, să-i separ în mici 


50 


grupuri regionale ca pe vremuri. Vreau să sparg creierul şi 
unitatea Organizaţiei. In orice caz, s-o slábesc. 

— Felicitări, mormăi Brognola. Acesta este şi scopul agenţilor 
federali din Statele Unite. 

— Eu am mai multă libertate de acţiune decât voi ceilalţi, Hal, 
spuse Hunter. Este posibil să reuşesc. Eritrea este cheia. El 
încearcă să-i seducă cu programul său de unificare care le-ar da 
posibilitatea să pună mâna pe întreaga lunie occidentală. Primul 
meu scop este să-l discreditez complet pe Eritrea, astfel încât 
planul său de centralizare să cadă odată cu el. Şi apoi, amo 
şansă incredibilă: să ştii cine este Asul Aşilor este un atu sacru. 
Să ştii, în plus, că el a ascultat pe toată lumea şi le-a pus 
dinamită. E de ajuns o scânteie ca să declanşez războiul civil. Dar 
sunt mai... 

— Aşteaptă! Tipul ăsta, cine e? 

— Să nu-ţi înghiţi ţigara. Barney Mathilda. 

— Ai dovezi? 

— Nu mă crezi? 

— Din capul locului, nu. Am un agent cu el de... 

— Hal, tocmai am văzut-o pe Sally. 

Brognola îl fixă cu o privire dură. 

— Şi? 

— Ei trebuie să-i multumesti. Ea a descoperit totul acum ceva 
timp, dar nu voia să-ţi spună încă pentru că îi era frică ca nu 
cumva s-o retragi de acolo. Dorea să obţină probe de 
necombătut. Nu trebuie s-o blamezi, Hal, a făcut o treabă 
extraordinară. 

— Şi ce mai treabă! spuse Brognola. Ai dreptate, aş fi retras-o 
fără să ezit vreo secundă. L-am ales pe Barney pentru că el se 
plimbă peste tot. Mi-am zis că ăsta ar fi un loc ideal pentru ea. 
Nu avea de făcut decât un singur lucru: să ne povestească tot ce 
vedea, despre toate întâlnirile lui Barney. Imediat ce am aflat că 
lucra pentru el, am vrut s-o retrag. Era prea periculos. Dar ea a 
încercat să mă convingă s-o las să-şi facă treaba. Deci, bătrânul 
Barney este cel care conduce dansul? 

Hunter încuviinţă: 

— Ti-am spus că el cunoştea secretele tuturor. Asta pentru cá- 
i asculta pe toţi din maşina sa care este la fel de bine echipată, 
ca şi rulota mea. Ştii că Aşii ştiau întotdeauna totul despre toţi; 
este normal, erau microfoane şi emițătoare peste tot. Pun pariu 
că dispune de o mulţime de limuzine răspândite prin Statele 
Unite. 


51 


— Într-adevăr, e o treabă bună. Mă întreb de când face asta. 

— De mulţi ani, dar cel mai frumos este faptul că Barney este 
cel care aduce dizidenti împotriva lui Eritrea. El este cel care a 
pus la cale fuga lui Augie, si el este cel care trimitea Asii de-a 
lungul intregii tári ca sá-i alieze pe toti despre care avea probe. 
Hal, Barney Mathilda este Peter! 

— Doi lisuşi! 

— Nu, spuse Hunter zâmbind. Augie a fost lisus. Barney este 
Peter - piatra pe care este construită Biserica. Un alt lucru este 
în favoarea mea: Eritrea uráste Asii şi primul lucru pe care-l va 
face dacă reuşeşte să ia puterea va fi să destrame Gestapoul 
Mafiei. Barney ştie asta şi va face tot ce-i va sta în putinţă să-l 
împiedice. Asta este o chestiune de viaţă şi de moarte pentru el. 
În acelaşi timp, nu este cel mai puternic. Cât timp Augie era 
acolo, Barney putea acţiona în umbră. Cum spunea şi Sally: care 
dintre cei doi era într-adevăr marele şef? După părerea mea era 
vorba de o împărţire a puterii pentru că aveau nevoie unul de 
altul. De la moartea lui Augie, Barney nu mai are umbră ca să se 
ascundă. A devenit vulnerabil. Şi cum cea mai mare parte dintre 
tinerii capi urăsc Aşii la fel de mult ca Eritrea, îţi imaginezi în ce 
poziţie se află Barney. 

— Nu văd ce vei face, spuse Brognola. Este foarte confuz, 
lasă-mi timp să înţeleg. Şi Sally? 

— Ea mă nelinişteşte, mărturisi Hunter. 

— Ai putea s-o convingi să dispară, sugeră Brognola. 

— Am încercat. E incápátánatá ca un catâr, este departe de a 
fi proastă. Mi-a scăpat printre degete. E prea inteligentă ca să 
încerce să-l găsească pe Barney, dar a plecat cu o idee în cap. 

— Ce ghinion! spuse Brognola. 

Nu mai spuseră nimic timp de câteva momente, oprindu-se în 
locul unde se întâlniseră. 

— Voi încerca s-o găsesc, Hal. Nu-l pierde pe Leo din vedere, 
cred că are probleme. li voi trimite limuzina lui Barney; va sti 
cum să tragă un avantaj din asta. 

— Ştie despre Barney? 

— Da. Nu trebuie să-l subestimezi pe Leo; e un tigru. L-am 
văzut la treabă. Il voi lăsa să se ocupe de Barney si má voi 
consacra lui Eritrea. De data asta sunt optimist, Hal. 

Brognola aruncă ţigara şi băgă mâinile în buzunar. 

— Şi eu sunt la fel. Am încredere în tine, lucru care nu-l pot 
spune în privinţa multora dintre contemporanii, mei. Fă cum vei 
vrea, eu sunt de partea ta. Fie ce-o fi. 


52 


Îşi dădură mâna şi Hunter îi spuse: 
— Am mult respect pentru tine, Hal. Sunt fericit că ai încredere 


în mine. Voi face tot ce voi putea. 
li făcu cu ochiul şi se îndepărtă. 


53 


CAPITOLUL XII 


Hunter găsi un mesaj pe robotul telefonic când urcă în rulotă. 
Era vocea lui Leo Turrin. Mesajul era scurt şi urgent. 

— Mă aflu într-o postură proastă. Te sun aici pentru că nu ştiu 
când ti-as putea telefona din nou. Peter a debarcat cu doi ştabi. 
M-au interogat o jumătate de oră; voiau să ştie tot ce s-a 
întâmplat ieri. N-am omis nici cel mai mic detaliu, jucând jocul 
noului meu naş. Din punct de vedere profesional, n-am mai fost 
niciodată în viaţa mea chestionat în aşa fel. Prognoza meteo 
prezintă furtună. E o reuniune a tuturor celor mari prevăzută la 
ora paisprezece. Naşul meu n-a fost invitat, nici chiar informat. 
Mi-au ordonat să rămân aici ca să răspund şi la alte întrebări. E 
ceva suspect. La est, la douăzeci şi şapte. 

Leo lăsase mesajul la orele douăsprezece şi douăzeci şi cinci; 
acum era deja unu. Concret, Barney Mathilda si doi capi îl 
interogaseră pe Turrin care povestise versiunea lui David Eritrea. 
Rezultatul era că cinci familii se reuneau fără ştirea lui Eritrea. 
Date fiind circumstanţele, era evident că Barney Mathilda se 
simţea suficient de puternic ca să convingă consiliul să mineze 
planul lui Eritrea. Reuniunea avea loc în sala din est, la etajul 
douăzeci şi şapte - acolo unde se afla administraţia vestitei 
Commissione. 

Hunter luă telefonul şi formă numărul de la casa lui Marinello 
la Long Island. Un anume Florio îl făcu să aştepte mai mult de un 
minut, după care i-l dădu pe David Eritrea. 

Hunter era sigur că auzise două receptoare ridicându-se 
simultan. Billy Gino se afla probabil la celălalt telefon. 

— Ce se întâmplă, Dumnezeule! izbucni Eritrea. 

— Tocmai asta voiam să te întreb şi eu, răspunse cu răceală 
Hunter. Oraşul este alandala. Te-am supraestimat, David. 

— Cum? răcni Eritrea. Ce tot spui? Niciodată nu ţi-am spus sá 
te duci şi să-i lichidezi pe toţi! Mă iei drept Frank Anastasia? Este 
într-adevăr... se crede că eu sunt cel care am ordonat acest 
execuţii. Nu-mi place asta, Omega! 

— Unul dintre noi este complet nebun, spuse Hunter. 

— Aşteaptă! Aşteaptă un minut, spuse neliniştit Eritrea. 
Pretinzi că nu eşti tu cel care...? 

— Crezi că eu sunt? întrebă Hunter cu o voce glacială. 

Eritrea se linişti, iar mânia sa dispăru subit. 


54 


— Dar credeam că... în mod logic, eu nu... dar dacă nu eşti tu, 
cine este? 

— Ascultă, nu te-am sunat ca să-ţi răspund la întrebările tale 
idioate, îi spuse Hunter. Vreau să-ţi spun că esti pe cale de a rata 
ocazia. E probabil deja prea târziu. Ei se întâlnesc toţi la ora 
două. 

— Cine se întâlneşte? întrebă Eritrea cu o voce îngrozită. 

— Tot New York-ul. Cred că ar trebui să te duci şi tu. 

— Cum! La ora două? Unde? La ultimul etaj? 

— In sala de est, la etajul douăzeci şi şapte. David...? 

— Da. 

— Descoperă-l pe cel care a pus totul la cale şi îl vei descoperi 
pe Peter. 

— Aşteptă, aşteptă! Vreau să fii şi tu acolo, tu şi toţi oamenii 
tăi. E timpul să ne arătăm forţa. 

— Voi fi. Tu eşti Billy, la celălalt telefon? 

— Nu e nimic care să vă scape, nu-i aşa? constată Billy Gino 
Cu 0 voce sobră. 

— Nu mult, Billy, nu mult. Veniti repede. Vă voi aştepta afară 
şi voi intra cu voi. Va face efect. 

— Vrei să spui în faţa rampei de la sud? 

— Perfect. Pe curând, David. 

— Pe curând, răspunse Eritrea cu o voce morocănoasă. 

— Va fi mai bine aşa. Vom putea sá ne golim sacul si sá 
punctăm. 

— Da. Da. 

— Iti voi oferi probabil capul lui Peter. 

— Intr-o pungă de hârtie! spuse cu furie viitorul mare capo 
închizând telefonul. 

Era un ordin, iar Eritrea nici măcar nu era încă un capo! 

Hunter deschise dulapul ca să-şi aleagă costumul în care urma 
să se deghizeze... 


55 


CAPITOLUL XIII 


Hunter ştia că este un act de demenţă să intre în văgăuna 
celor din Commissione în compania lui Eritrea. Situaţia îi scăpa 
de sub control. Evenimentele se succedau mult prea repede. O 
pătrundere în linişte în tabăra inamicului era contrară oricărei 
strategii de bun simţ. 

Cu toate acestea, trebuia să se ducă. 

Hunter îmbrăcă un combinezon de luptă de culoare neagră 
apoi se îmbrăcă cu un costum curat, mult mai potrivit cu 
personajul pe care îl încarna. Isi puse Beretta sub braţul stâng si 
agátá două încărcătoare de hamul ascuns sub vestă. Mai puse 
alte două încărcătoare în tocul revolverului şi fixă două hamuri 
suplimentare în jurul pulpelor picioarelor. Luă cu el o servietă 
plină cu „jucării” ucigaşe. 

Cortegiul de maşini venind de la Long Island sosi în faţa 
imobilului la ora două şi opt minute, lucru care era admirabil, 
având în vedere ambuteiajele din New York. Erau patru limuzine 
pline cu ucigaşi care aveau feţe înspăimântătoare. David Eritrea 
se afla în cea de a două maşină; Billy Gino se afla în prima. 

Hunter se arătă când văzu că prima maşină încetineşte lângă 
rampa de acces; portiera se deschise imediat şi Hunter se aşeză 
pe banchetă. Maşina acceleră din nou şi intră în garaj. Billy Gino 
se apropie de şofer ca să-i facă loc lui Hunter şi mormăi: 

— Nu eram sigur că eşti chiar tu. Suntem puţin în întârziere. 

— Nu este foarte grav, răspunse Hunter. E suficient să-i 
prindem cu mâţa în sac, nu-i aşa? 

— Nu ştiu dacă înţeleg exact ceea ce... 

— E rutina, Billy. Acţionează ca de obicei; îţi voi face semn 
dacă va trebui să schimbăm tactica. 

Vocea nervoasă a lui Eritrea vibră în megafonul radioului care 
lega cele două maşini: 

— Unde sunt oamenii tăi, Dumnezeule? 

Billy Gino îi întinse microfonul. 

— Sunt toţi afară, David. Calmeazá-te. Ai totul sub control. 

Eritrea nu răspunse nimic. Maşinile intrară în garajul situat la 
parterul imobilului care era ocupat de societăţi normale. Numai 
ultimele trei etaje aparţineau Mafiei. La etajele douăzeci şi şase 
şi douăzeci şi şapte erau cartierele administrative ale 
organizaţiei internaţionale; ultimul etaj era rezervat întâlnirilor 


56 


celor cinci capi newyorkezi cu reprezentanţi străini cărora voiau 
să li se facă această onoare, sau pentru reuniunile foarte 
speciale ale celor din Commissione privind strategia mondială 
sau afaceri interne ale comandamentului. Consiliul reunit în 
privinţa lui Eritrea se ţinea la etajul douăzeci şi şapte din două 
motive. În primul rând, acesta reducea importanţa care i se 
acorda lui Eritrea, iar în al doilea rând, acest lucru permitea 
tuturor să asiste la consiliu şi marii capi se simțeau mai puţin 
trádati, dat fiind faptul că toată lumea ştia ce se întâmpla şi că 
nu se reuneau cu uşile închise. Hunter înţelegea foarte bine 
mentalitatea mafiotilor. 

Nu mai fusese niciodată acolo, dar cunoştea pe de rost 
ultimele trei etaje datorită rapoartelor care îi fuseseră făcute de 
Leo Turrin. Era încordat ca un arc când convoiul se opri lângă 
ascensoare. 

Părăsi vehiculul din faţă înainte ca acesta să se oprească şi 
începu să analizeze situaţia. Billy Gino ieşi în spatele lui cu un 
aparat de emisie-receptie în mână. Alţi bărbaţi părăsiră imediat 
celelalte maşini şi se plasară strategic. La subsol. Hunter se 
întoarse uşor spre a doua maşină, se aplecă lângă portiera 
întredeschisă şi îl fixă pe Eritrea. 

— Poţi să ieşi, totul este în ordine. 

Dar Eritrea voia să îi confirme acest lucru altcineva. Luă un 
aparat de emisie-receptie: 

— Ce zici, Billy? 

— Sunt toţi acolo, răspunse Gino. Am văzut maşinile domnilor 
Pelotti, Di Anglia, Gustini şi Fortuna. Totul este normal. 

— Câţi oameni sunt? 

— Numai şoferii. Sunt toţi împreună lângă un birou. Nu se 
petrece nimic; nu sunt înarmaţi. 

Atunci Eritrea consimti să părăsească tablele blindate si 
geamurile antiglont ale limuzinei. Trecu rapid pe lângă Hunter 
fără să-i acorde nici cea mai mică privire şi fu imediat înconjurat 
de un grup de gărzi de corp care îl însoţi până la ascensoare. 

Hunter îi urmări, având în mână geanta, cu ochii şi urechile 
deschise, sensibil la cea mai mică schimbare a acestei puneri în 
scenă de western. Dar oamenii nu făceau cinema. Acest 
comportament era natural pentru ei. Imediat ce părăseau 
teritoriul lor apărat, se transformau în animale sălbatice. Era un 
mod curios de a trăi, dar nu cunoşteau altul. Prin propria lor 
logică implacabilă, deveneau victime, căzând în cursele pe care 
ei înşişi le întinseseră. 

57 


Două ascensoare fuseseră chemate şi se aflau acum 
nemişcate la subsol, având uşile ţinute de gărzile de corp. Alţi 
ucigaşi se postaseră pe rampele de acces şi pe scări. Hunter 
estimă că erau aproape treizeci şi cinci de oameni, ceea ce 
însemna mult pentru o vizită la Commissione. 

Eritrea intră în ascensor şi se lăsă încadrat de şase oameni. El 
i se adresă unuia dintre oamenii lui Billy Gino: 

— Spune-i lui Billy să lase un om cu şoferii; nu vreau ca ei sá 
telefoneze sus. 

Apoi, în sfârşit, îl fixă pe Hunter. 

— Hai, vii? 

— Du-te tu înainte, spuse Hunter. Eu voi urca cu Billy. Cred că 
nu vrei să deschid eu uşa consiliului, nu? 

— Sunt în stare să mă descurc şi singur, spuse Eritrea. Adu-ti 
aminte, Omega. Avem o înţelegere de respectat amândoi. 

— Asta înseamnă că nu mai vrei susţinerea mea? întrebă cu 
răceală Hunter. 

— Îţi cer asta! rácni Eritrea. 

Uşile ascensorului se închiseră. Hunter se întoarse şi fixă 
oamenii din jurul lui cu o privire de gheaţă. 

— Aduceţi-vă aminte de asta, le spuse el. 

Unul dintre oameni tuşi cu nervozitate, având privirea 
neliniştită, jenată. 

— Da, domnule. 

Billy Gino auzi discuţia între Hunter şi paznici. 

— Cine să-şi amintească de ce? 

— A venit momentul, Billy, îi spuse Hunter. El este pe cale să 
se prăbuşească. Pentru că l-a trădat pe Augie, îşi imaginează că 
îi va merge cu toată lumea. 

Gino îl fixă cu privirea, încordat şi surprins. 

— Cum adică, l-a trădat pe Augie? 

— Toată lumea spune asta, Billy. A venit momentul să vezi de 
partea cui eşti. N 

Gino nu ştia ce să facă. ll bătu pe spate pe bărbatul care 
continua să tuşească şi îi spuse: 

— Adună-i pe toţi şoferii cu Julio şi Freddie. Vreau să deplasăm 
maşinile cu faţa la ieşire. 

Bărbatul incuviintá, străduindu-se să nu mai tuseascá ca să 
şoptească cu o voce ştrangulată: 

— Domnul Eritrea ne-a spus să nu-i lăsăm singuri pe şoferi. 

— Aşa e, spuse Gino. Du-te. 

Aruncă o privire spre Hunter şi apoi intră în ascensor. 


58 


— Să vorbim în timp ce urcăm, sugeră el. 

Hunter intră şi el în lift şi îi spuse şi el la rândul său: 

— Trimite-ţi oamenii la ultimul etaj. Nu trebuie sá năvălim în 
masă la etajul douăzeci şi şapte. S-ar putea să avem probleme. 

Billy Gino încă se afla sub influenţa revelatiei lui Hunter, dar îi 
acceptă sugestia şi transmise ordinul oamenilor săi. Apoi apăsă 
pe buton ca să urce. 

— Nu-mi place să-ţi cer asta, Billy, spuse Hunter, dar a venit 
momentul. Eşti alături de mine? 

Sensul întrebării sale nu îi scăpă lui Billy Gino. Chemarea la 
datorie. Gino hotărâse deja, pentru că el era prea simplu în 
această lume turbulentă ca să se agate de picioarele unui om în 
care avea mai degrabă încredere decât să încerce să urmărească 
o linie politică imprecisă. 

— Inteleg, spuse Billy Gino. Spune-mi ce trebuie să fac şi voi 
face. Dar trebuie să mărturisesc că nu ştiu ce se întâmplă aici. 

Nu ştia multe nici Hunter, care spera ca ceea ce avea să 
urmeze să-i dea ocazia să se agate de şansă. La etajul douăzeci 
şi şapte, împiedică uşile să se deschidă şi spuse: 

— Eu urc la ultimul etaj. Tu coboară aici şi vezi ce se întâmplă. 
Sunt în sala de est. Odată ce vei afla ceva, aduná-ti oamenii si 
urcă cu ei. Vreau... 

— Doi din patru oameni sunt ai lui Eritrea. Nu cred că vor 
accepta să urce. 

Hunter ridică din umeri. 

— Spun asta în interesul lor. Chiar dacă urcă sau nu, tot nu vor 
schimba nimic. Capi ştiu tot, Billy. Augie l-a tratat ca pe un fiu şi 
el l-a trădat. Mâine Augie va fi înmormântat din cauza lui Eritrea, 
pentru că fără el, Augie nu s-ar fi dus niciodată la Pittsfield. Îmi 
pare rău că spun asta aşa de crud, dar trebuie să te hotărăşti de 
ce parte vei fi. Cei care preferă să rămână jos, n-au decât să 
rămână. 

O lumină vagă străluci în fundul ochilor lui Gino. 

— Barney mi-a spus că trebuia sá separe tapii de oi. Mă 
gândesc la asta de când mi-a spus-o. De fapt, nu-mi amintesc 
când l-am văzut pe Augie pentru ultima oară... De săptămâni 
întregi. Ce mai e si şmecheria ăsta cu tapul şi oaia, Omega? 

— Oile urmează tapul până la abator, Billy. In ultimul moment, 
acesta părăseşte turma care va muri. 

— Am înţeles. Bun, mă voi duce să văd ce se întâmplă şi voi 
urca imediat. 

— Imediat ce vei putea, îi spuse Hunter lăsând uşile 


59 


ascensorului să se deschidă. 

Billy Gino părăsi ascensorul şi Leo Turrin intră în el. Cei doi 
bărbaţi schimbară o privire mirată, apoi Turrin zâmbi şi spuse: 

— Salut, Billy. 

— Bună ziua, domnule Turrin, răspunse Gino consultând 
privirea lui Hunter. 

Hunter încuviinţă discret şi îi făcu cu ochiul. 

Uşile se închiseră din nou şi ascensorul începu să urce. 

Leo Turrin se sprijini de peretele din spate al cabinei, închise 
ochii şi oftă. 

— Nu-mi cred ochilor, spuse el. 

— Am primit mesajul tău, îi spuse Hunter. 

— Asta nu schimbă nimic, nu-mi vine să cred. Este o nebunie. 
Nu poţi să te plimbi pe aici! 

Hunter râse încetişor. 

— Până în prezent nu mi-a mers prea rău. 

— Dar ştii că în acest imobil se află toată Mafia din New York? 

Hunter opri ascensorul între cele două etaje. 

— Asta ne va da ceva mai mult timp, explică el. Mă simt în 
siguranţă în mulţime. Dar tu? Ce s-a întâmplat? 

— Ar fi trebuit să bănuiesc că erai tu când l-am văzut pe 
Eritrea venind. Era cât pe ce să ne ucidem reciproc înăuntru. 
Eritrea a spus tuturor, mai puţin marilor capi, să părăsească sala. 
Acum se ceartă. Camera e plină de tipi care au degetul pe 
trăgaci. Barney mi-a spus să urc ca să-i anunţ pe Aşii de serviciu. 

— Cum reacţionează tipul, Leo? 

— Ca un fost politician intrigant. Cunoaşte obiceiul. Aveai 
dreptate. E un adevărat rechin. Nu înţeleg cum de nu ne-am dat 
niciodată seama de asta. 

Hunter oftă. 

— Vedem ce ni se arată, Leo. Spune-mi câţi Aşi se află acolo 
sus? 

— Nu ştiu. Probabil doisprezece, aşa cred. Dar sunt toţi Aşi. 

— Mari sau mici? 

— Unul sau doi Aşi negri, ceilalţi roşii. Dar chiar şi cei roşii sunt 
răi. 

— OK, spuse Hunter lăsând ascensorul să urce. Pregăteşte-te. 

— Pentru ce? 

— Mergem la ultimul etaj. 

— Nu-i adevărat! gemu Turrin. 

Uşile se deschiseră şi Exterminatorul ieşi în Foaierul plin de 
voci nervoase. 


60 


Întoarse capul şi strigă: 

— Gata, gata, linişte! Calmaţi-vă, băieţi! Ajunge! Ajunge! 
Il auzi pe Leo Turrin murmuránd lângă el: 

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat... 


61 


CAPITOLUL XIV 


Toţi ucigaşii de la Long Island erau acolo îmbrâncindu-se cu 
paznicii de la ultimul etaj care voiau să-i trimită jos. Intrarea 
unde se afla ascensorul era goală, dar foaierul era plin de 
oameni care strigau, se insultau, se îmbrânceau. 

Hunter se îndreptă spre centrul grupului, înjurând pe unii, 
insultând pe alţii cu o voce autoritară. Pălmui pe câţiva, îi 
împinse pe alţii croindu-şi drum până în centrul camerei, lăsând 
linişte în urma sa. Descoperi un grup de Aşi roşii angajaţi într-o 
dispută cu şefii echipei de la Long Island. 

Hunter interveni şi îi fixă pe rând, cu o privire glacială. Un şef 
de echipă care se numea Julio fu primul care lăsă privirea în jos. 
El făcu un pas în spate apoi îi explică celuilalt că are impresia că 
el este Omega: 

— Tipii ăştia ne-au spus că trebuia să aşteptăm în garaj, 
domnule. 

— Aveţi dreptate, răspunse încet Hunter. Şi unii şi ceilalţi. 

Fixă acum un As roşu, trimitándu-i o privire care ar fi îngheţat 
şi iadul. 

— Ei nu vor pleca de aici, OK? Faceti-le loc. 

Asul îi răspunse cu o voce aproape la fel de rece ca a sa, dar 
politicos: 

— Am primit ordin să nu lăsăm pe nimeni să urce, domnule. 

— Există un contraordin, explică Hunter. 

El i se adresă lui Leo Turrin: 

— Să li se facă loc, să se simtă în largul lor. Suntem o familie 
mare, nu-i aşa? 

— Exact, răspunse Turrin. 

Se urcă pe un scaun şi ridică braţele ca să atragă atenţia 
tuturor. 

— Hei! strigă el. Puţină linişte, vă rog. Nu vă este sete? Eu as 
lua o bere! Voi, nu? 

Atmosfera se destinse imediat. Protestele încetară, iar grupul 
de oameni se îndreptă imediat spre fundul sălii unde se afla o 
masă mare plină cu răcoritoare. 

Turrin i se adresă Asului roşu, care părea că vorbea pentru 
ceilalţi: 

— Nu-i mai bine aşa? Nu e nevoie să vă jucaţi de-a cine strigă 
cel mai tare. 


62 


— Eu îndeplineam ordinele, domnule Turrin, răspunse omul 
fără să acorde cea mai mică atenţie reproşului care îi fusese 
făcut. Domnul Orion mi-a spus că vrea ca acest etaj să rămână 
gol, iar eu am făcut ce am putut. Ar fi trebuit... 

— Există un nou ordin, spuse Turrin. Orion este cel care ar 
trebui să se pună la curent cu noua situaţie! Sunteţi cu toţii 
chemaţi jos. Duceti-vá şi cáutati-l. 

Bărbatul aruncă o privire spre Hunter şi apoi îl fixă din nou pe 
Turrin. 

— Peter vrea asta, spuse uşor Hunter. 

Asul roşu reactioná ca şi cum ar fi fost pălmuit. Făcu semn 
asistentului său să-l urmeze, apoi se îndepărtară în direcţia 
sălilor particulare, în fund. Ceilalţi îl urmară, fără să ezite, intrând 
în sala cea mică privată din fund care servea ca birou. 

Turrin îşi muşcă cu nervozitate ţigara şi mormăi: 

— Şi acum ce facem? 

— Aşteptăm, spuse Hunter. Cine este Orion? 

Se aşeză cu fundul pe birou şi îşi aprinse o ţigară. 

— N-am nici cea mai mică idee, răspunse Turrin. 
Responsabilul, fără îndoială, un As negru. Ai spus cuvântul 
magic; sper că nu vom avea probleme. 

— Mă voi duce acolo şi voi lua lucrurile în mână, spuse Hunter. 
Rămâi aici ca toată lumea să se calmeze. Billy Gino va urca într- 
un minut; trimite-l la mine. 

Turrin nu se simţea în largul său. 

— Sincer, nu văd ce ai de gând să faci. E incredibil faptul că ai 
putut veni aici. Ai face mai bine sá te urci în lift şi să pleci cât 
mai ai timp. Nu ştii ce vei găsi în spatele uşii. S-ar putea să nu fie 
bine; Barney te-a recunoscut. Imagineazá-ti că te vede, sau că 
David îi spune că eşti în interiorul clădirii. Ar bloca toate ieşirile în 
două minute. 

— Nu câştigi niciodată jucând prudent, Leo, spuse încet 
Hunter. Vreau să încerc lovitura cea mare. 

— Chiar crezi că vei reuşi? 

— Cred că este foarte posibil. 

Turrin îi zâmbi. 

— Te voi urma. 

Hunter îi zâmbi, îşi luă valiza şi se îndreptă spre biroul cel mic. 

Cu Dumnezeu înainte... 


63 


CAPITOLUL XV 


Existau trei birouri mici în spatele sălii de conferinţe. Aşii 
intraseră în biroul din stânga. Hunter deschise uşa din mijloc, 
care nu era încuiată cu cheia. Aici era un birou mare din lemn de 
acaju în spatele căruia un imens geam de sticlă lăsa să se vadă 
impresionanta panoramă a Manhattan-ului. De fiecare parte a 
camerei era câte o uşă care dădea în alte birouri. Mai exista şi un 
sistem de supraveghere video - care nu funcţiona - două 
biblioteci pline de cărţi legate, fotolii din piele, o canapea, un mic 
bar şi postere cu femei goale în mărime naturală pe pereţi. 

Acela nu era biroul lui Barney Mathilda; nu ar fi îndrăznit 
niciodată sá se instaleze în clădirea în care se afla Commissione, 
dar era vorba de un birou al unui personaj foarte bine plasat. 

Persista un miros de nou, mobila nu fusese niciodată folosită şi 
în bar toate sticlele erau intacte. 

Hunter luă o sticlă de vodcă Eristoff, deschise uşa care dădea 
în biroul din stânga, oprindu-i brusc pe cei cinci bărbaţi care 
tocmai voiau să iasă pe cealaltă uşă. Ei îl fixará, stupefiati. Cum 
îşi imaginase Hunter, micul birou semăna cu o cocioabă în 
comparaţie cu cel pe care îl ocupa el. 

Hunter le arătă sticla. 

— Intraţi, spuse el cu o voce amabilă. Hai să vorbim. 

Le întoarse spatele şi se aşeză la biroul din lemn de acaju. Cei 
cinci bărbaţi îl urmară, cu o expresie a feţei nesigură. 

Orion avea treizeci şi cinci de ani. El se deplasa cu supletea 
unei feline. Era de talie mijlocie şi destul de frumos. Faţa sa nu 
avea nici o urmă de chirurgie estetică, cum se face destul de des 
în cazul unui As învechit în meserie. Promovarea sa era deci 
recentă şi nimic nu-l distingea de foştii lui colegi, Aşii roşii. 

— Închideţi uşa, spuse Hunter imediat ce ei intrará. 

Deschise sticla de vodcă şi le spuse: 

— Luaţi-vă pahare. 

Asul roşu cu care avusese de-a face la intrare aduse şase 
pahare pe care le puse pe o tavă înainte să revină lângă ceilalţi. 

Era o linişte desăvârşită; Hunter le turnă tuturor în pahar. Puse 
sticla lângă tavă apoi întinse mâna. 

— Arátati-mi mai întâi cărţile voastre, spuse el. 

Uşor, una după alta, cinci cărţi plastifiate căzură pe birou. Erau 
cinci roşii şi una neagră. Hunter le luă şi le examină lent. Apoi le 


64 


puse în faţa lui şi le spuse: 

— Destindeti-vá. Vom sărbători promovarea voastră. Veţi fi 
toţi avansați. Onoarea îţi revine tie, Orion. Du-te şi caută cu ce 
să-i identifici pe aceşti oameni. 

Orion zâmbi şi apoi izbucni în râs; dădu o palmă prietenească 
pe fundul bărbatului care se afla lângă el, apoi se îndreptă spre 
una dintre biblioteci, revenind cu o carte groasă pe care o aşeză 
pe birou, în faţa lui Hunter. 

— Nu, nu, spuse Hunter. Tu faci cărţile. 

Orion era în culmea fericirii. 

Cartea era de fapt o cutie în care erau mai multe cărţi de joc şi 
o maşină pentru a le numerota. Orion branşă maşina şi alese 
cinci cărţi dintre cele negre. 

— De treflă, nu-i aşa? îl întrebă el pe Hunter. 

— Pentru ei. De pică pentru tine. 

Orion nu-şi revenea. Hunter gândise bine în privinţa lui; fusese 
promovat de curând. Era încântat de această ascensiune 
meteorică, căci un As de pică era sfârşitul sfârşitului. 

— Asta este noua ta echipă, Orion. Mâine ne vom ocupa să-ţi 
facem o nouă înfăţişare şi o nouă identitate. Vei avea nevoie de 
ele. 

Era o promisiune nuanţată de ameninţare. Cei cinci bărbaţi nu 
mai zâmbiră, puţin speriaţi de această creştere bruscă a 
responsabilitátilor lor. Toţi adoptará o atitudine solemnă, ca la 
prima împărtăşanie. 

Nici măcar o singură dată nu le trecu prin cap să afle ce 
autoritate avea Hunter. După cum nu ezitară să urmeze ordinele 
pe care el le dăduse. Il luaseră drept Peter? Dacă nu, în orice caz 
drept locotenentul său privilegiat. 

— Veţi pleca imediat, explică Hunter. Nu spuneţi nimănui şi nu 
ascultați pe nimeni. lesiti pe ieşirea principală la parter, luaţi un 
taxi şi duceti-vá până la Long Island. 

Hunter scrise o adresă pe o bucată de hârtie si i-o întinse lui 
Orion. 

— Duceti-vá aici. Spargeti uşa, oricine ar fi înăuntru şi ocupați 
locul. Nimeni nu intră acolo fără acordul meu. 

— Asta este adresa lui Barney Mathilda, spuse Orion. 

— Exact. 

— Páná cánd stám acolo? 

— Până când vá voi spune eu sá plecaţi. 

Noii Asi se uitară unul la altul, impresionați. 

— Ce a făcut Barney? întrebă Orion. 


65 


— S-a băgat într-un mare rahat, spuse Hunter. Atâta. Duceti- 
vă, plecaţi. 

— Cum trebuie să vă spunem, domnule? 

— Phoenix. 

— Phoenix? 

— Este pasărea care renaşte din propria cenuşă, explică 
Hunter. 

— Ah, da, am înţeles. Noi suntem singuri aici. Vă veţi descurca 
singur? Vreau să spun, aici se întâmplă tot felul de lucruri... 

— Eraţi singuri, spuse Hunter. Nu este cazul. Nu vă faceţi griji 
pentru mine. Voi aveţi de făcut treaba cea mai delicată. 

Hunter le strânse mâna şi îi însoţi până la uşă. Apoi o închise 
cu cheia şi reveni în biroul principal, trecu alături şi închise cu 
cheia celălalt birou mic, se întoarse în sala cea mare unde îşi 
regăsi valiza. 

Trebuia să acţioneze repede. Asamblă mica armă PM şi puse 
încărcătorul. Apoi, luă hamul de alpinist pe care nu avusese timp 
să-l testeze. Era riscant, dar cel puţin ştia cum funcţionează. 

Auzi pe cineva bătând la uşă şi ascunse totul într-un sertar, 
după care deschise uşa. 

Erau Leo Turrin şi Billy Gino. 

Turrin nu înţelegea nimic din ceea ce se întâmpla, privirea sa 
era neliniştită şi totodată perplexă. 

— Orion şi oamenii lui tocmai pleacă, spuse el. Le-ai ordonat 
tu ceva? 

Hunter aruncă o privire spre Billy Gino înainte să răspundă: 

— l-am trimis acasă la Barney Mathilda. 

Billy Gino nu mai văzuse niciodată acest birou şi era extrem de 
impresionat de el. ll contempla pe Hunter-Omega cu o privire 
foarte admirativă. 

Remarcă tava şi paharele de pe birou. 

— Se pare că aţi sărbătorit ceva, spuse el. 

— Da, avansarea în grad, spuse Hunter. Va veni şi rândul tău, 
Billy. M-am hotărât să-i mai dau încă o şansă şefului tău, dar nu 
mai multe. Vrei şi tu să-i mai dăm o şansă? 

— Cum vrei tu, spuse Gino. 

— OK, iată ce vei face. Spune-i lui Julio să rămână în faţa uşii 
biroului. Nu vreau să intre cineva aici. Nimeni. Să-şi ţină echipa 
lângă el. Du-i pe ceilalţi oameni în foaierul sălii de est şi páziti 
uşa. Să nu iasă nimeni de acolo. Ai înţeles? Nimeni. 

— Cum spui tu, zise nervos Gino. Aşa voi face. 

— Ştiu, Billy, spuse Hunter cu o voce prietenoasă. Bun, ce se 


66 


întâmplă jos? 

— E o atmosferă mai calmă. Au cerut vin şi cinci pahare, în 
aparenţă se vor pune de acord. David a venit până la uşă şi mi-a 
spus că pot sta liniştit. E mulţumit de tot. Dar uşa e tot închisă. 

— Ce face Barney? 

— Barney? 

Intrebarea păru că-l uimeşte. 

— S-a aşezat lângă uşă ca toată lumea. 

— Barney si mai cine? 

— Vrei numele lor? Sunt peste doisprezece inşi. Sunt 
locotenentii şi gărzile de corp. 

— După părerea mea, sunt mai degrabă douăzeci, spuse 
Turrin. 

— Poate, spuse Gino. Se plimbă şi e greu să-i numeri. 

— Să-i separám, sugerá Hunter. Spune-le locotenentilor să 
urce cu oamenii lor, Billy. Dar să nu iei şi gărzile de corp, lasă-i 
acolo unde sunt. Spune-le să se instaleze comod, că este posibil 
să dureze mult. Du-te. N 

— Bine, spuse Gino îndreptându-se spre uşă. li voi spune lui 
Julio să nu se mişte de aici. Nimeni nu va intra, poţi conta pe 
asta. 

Hunter îşi luă din nou echipamentul din sertar, imediat ce uşa 
se închise. 

— Ce faci? întrebă nervos Turrin. 

— Singurul lucru care mi-a mai rămas de făcut, răspunse 
Hunter. Eşti de acord cu mine? 

Faţa lui Turrin îi trăda neliniştea, dar vocea sa redeveni sigură. 

— Am ajuns până aici. De ce să nu continuăm? 

Hunter puse o coardă de nylon în hamul de alpinist. 

— OK. Vom trece coarda după gâtul lui David, o dată pentru 
totdeauna. Mă gândeam că va şti să-i aducă la sentimente mai 
bune. E un tip îndemânatic şi vrea asta. 

— Prevăzuseşi totul, nu-i aşa? întrebă Turrin. 

Se uită pe Hunter. In timp ce pregătea hamurile acesta îi 
surâse. 

— Nu ştiam cum voi face, Leo, dar n-aş fi venit fără 
echipament. Vezi unde se află sala de est spre faţadă. 

Turrin se apropie de fereastră, o deschise şi se aplecă în afară. 

— Jos şi la dreapta. Nu va fi uşor. Vrei să deşir sfoara? 

— Nu e nevoie, am un aparat automat. Trebuie numai să 
găsesc un loc ca să-l prind în aşa fel încât să-l fixez bine. lată ce 
vreau să faci tu. Coboară la etajul douăzeci şi şase. Imediat ce 


67 


vei ajunge acolo, evacuează sala care se află sub sala de la 
etajul douăzeci şi şapte. Toată lumea să plece de acolo. 

— E uşor, spuse Turrin. Nu-i aproape nimeni acolo. Persoanele 
de acolo sunt în concediu până la înmormântare. 

— Cu atât mai bine, spuse Hunter cu uşurare. Voi avea nevoie 
de o fereastră deschisă sub sala de est. 

— O vei găsi deschisă, promise Turrin. Şi apoi? 

— Apoi vei urca cu toată viteza în sala de est. Trebuie să fii 
văzut acolo. Neapărat. Caută-l pe Billy Gino şi spune-i că există o 
schimbare de plan. Trebuie să strângă rândurile şi să încadreze 
noul mare şef. Trebuie neapărat să-i transmiţi acest mesaj. 

— Dar cine? Care mare şef? întrebă Turrin. 

— Leo, David este noul mare şef. Billy Gino trebuie să-l 
protejeze cu orice preţ. 

— O luăm de la capăt! spuse Turrin. Nu mai înţeleg; credeam 
că trebuia să-l spânzurăm pe ăsta. 

— Exact asta şi fac. Cu cât vei şti mai puţin, cu atât te vei 
comporta mai bine. 

— Spune-mi: chiar i-ai trimis pe acei Aşi să ocupe casa lui 
Barney de la Long Island? 

— Bineînţeles. Au plecat demult acasă la Barney. 

— Totul devine din ce în ce mai încordat, murmură Turrin. Nu 
prea ştiu pe ce picior să dansez. Ce trebuie să... 

— Trebuie să plec, Leo. Rămâi pe poziţii şi încearcă să vezi tot 
ce se întâmplă. Apropie-te de ascensorul de la etajul douăzeci şi 
şapte. Te voi întâlni acolo. 

— Nu, sergente. Nu veni acolo! Fugi imediat ce vei reuşi. 

— Dar trebuie să revin, Leo. Mai este ceva de făcut. Acum, du- 
te. 

— Nu-mi place asta, insistă micul Turrin. 

— Mie nici atât, spuse Hunter, dar nu văd altă soluţie. Turrin îl 
strânse în braţe, apoi se îndreptă spre uşă în faţa căreia se opri. 

— Sunt cu ochii pe tine, băiete, spuse el. 

Apoi ieşi şi închise uşor uşa în spatele lui. 

Hunter scoase de pe el costumul şi îl băgă în valiză. Apoi, 
agăţă mica valiză de ham şi se apropie de fereastra deschisă... 


68 


CAPITOLUL XVI 


David Eritrea era satisfăcut. Omega făcuse o treabă bună. 
Eritrea venise decis să nege orice responsabilitate, să-l 
strivească pe Omega demonstrând că el era un exemplu 
dezolant de abuz de putere. Asul o pátise rău de tot, urmând a fi 
rândul fiecăruia dintre aceşti ucigaşi a căror aroganță era 
insuportabilă. Niciodată Aşii nu vor mai renaşte din propria 
cenuşă. De acum înainte, Eritrea îşi freca mâinile... 

Simţise privirea terorizată a acelor care complotau împotriva 
lui, în spatele lui. Di Anglia se scuzase imediat. Gustini explică 
prezenţa sa acolo într-un mod foarte confuz; în timp ce Pelotti şi 
Fortuna erau leoarcá de transpiratie. 

Astfel Eritrea nu mai avea nimic de negat. Se mulţumi să se 
aşeze la capătul mesei de conferinţă şi să-şi asume prezidarea 
reuniunii. Reluară ordinea de zi cu privire la teritoriul New York şi 
nu putură decât să constate că acordul era deja făcut. Spuseră 
câte o vorbă bună despre funeralii, de organizarea primirii celor 
mai mari şefi şi a apropiaților lor, menţionând în trecere planul 
lui Eritrea cu privire la viitorul Mafiei. Vorbiră puţin şi despre 
poliţie, despre evoluţia politicii guvernamentale şi despre 
problema Hunter. In final, începură să vorbească despre Augie 
Marinello. 

— Nu voiam sá se ştie acest lucru, spuse Eritrea. Augie 
devenise senil, fără să mai vorbim de restul. De mai multe luni 
viaţa lui nu se mai ţinea decât de un fir. Dar nu mai era acelaşi. 
iți vorbea normal un minut după care pierdea complet firul 
gândirii. Íntelegeti de ce nu voiam să se afle. Ne putem imagina 
uşor ce ar fi însemnat asta pentru Organizaţie... dacă s-ar fi ştiut. 
Voiam să-l protejez pe Augie şi memoria sa, dar mai ales voiam 
să vă protejez pe voi... şi tot ce-i al nostru. 

— Dar exact aşa am auzit şi noi, David, spuse fără să ezite Di 
Anglia. Nici nu se pune problema să fi ascultat zvonurile ridicole 
care circulă în acest moment. 

— Am înţeles, dar oricum voiam să subliniez acest fapt, spuse 
Eritrea. Cineva voia să exploateze situaţia lamentabilă în care se 
afla Augie. Dumnezeu ştie că Augie se afla liniştit în patul său 
când infernul s-a abătut asupra oraşului Pittsfield. Când m-am 
întors - şi a trebuit să rămân - Augie nu mai era acolo. Restul îl 
cunoaşteţi. l-am găsit cenuşa la Pittsfield. Ar trebui să fii nebun 


69 


ca să crezi că eu sunt vinovatul. 

— Sau chiar senil, adăugă Di Anglia. 

— Despre cine vorbeşti? întrebă imediat Eritrea. 

— Tocmai l-ai dat pe uşă afară, spuse Fortuna. El este cel care 
ne-a convocat, David. Ar trebui să vorbeşti cu el, cu bătrânul. 
Cred că a acceptat foarte greu moartea lui Augie. Erau foarte 
apropiaţi. Incă de la început. 

— Barney v-a convocat? 

Ei incuviintará toţi, jenati, cu privirea în jos. 

— A insinuat chiar că există o înţelegere între Bob Hunter şi 
tine, spuse Di Anglia cu o voce jenată. Cred că cuvântul potrivit 
este: senil. 

— Sau mai rău, răspunse Eritrea cu o voce rece şi autoritară. 
Barney era ieri la New York? L-aţi văzut aici? 

Nu urmă un răspuns, apoi Fortuna spuse: 

— Mi se pare puţin exagerat, David. Bătrânul e doar... 

— E bun pentru pensie, replică Di Anglia. Sau pentru abator. 

— Ce putem face cu bătrânii? întrebă Pelotti. 

— Va veni şi rândul nostru, zise Fortuna izbucnind în râs ca să 
mai destindă atmosfera. 

— Se spune că tinerii sunt cei care chefuiesc, zise Gustini 
străduindu-se şi el să pară vesel. Ceea ce înseamnă că noi o s-o 
mierlim. 

Avea dreptate. Toţi - mai puţin David Eritrea, noul şef - aveau 
să dispară. 

O umbră neagră apăru subit lângă fereastră şi se imobiliză pe 
marginea ferestrei de la etajul douăzeci şi şapte. 

Toţi tăcură, întorcându-se spre sinistra apariţie care părea 
deja că vrea să-i trăsnească cu privirea prin geamul gros. Era 
imaginea morţii însăşi, înarmată cu un pistol mitralieră. Era 
tăcută, nemişcată ca şi cum ar acorda câteva secunde de graţie. 

La primul zgomot al armei, toţi se ridicară de pe scaune, mai 
puţin David Eritrea, căutând un refugiu iluzoriu sub masă. Un 
coşmar se abătuse asupra lor. Geamul se sparse sub impactul 
gloantelor. Rafalele măturară camera fără întrerupere. 

Gustini şi Fortuna fură primii răniţi şi căzură pe jos ca nişte 
cârpe. Pelotti se aruncă spre fereastră, împins de Dumnezeu ştie 
ce idee, iar Di Anglia era căzut pe spate lângă Eritrea. 

Acesta rămase încremenit în fotoliu, incapabil să se mişte, 
privindu-l pe Pelotti cum se despică în două bucăţi ca un pepene 
verde. Oasele şi carnea lui se răspândiră în toate direcţiile, 
sângele său îl inundă pe Di Anglia care, cu energia disperării, 


70 


încerca să se adăpostească sub masă. Brusc fu şi el lovit de 
gloantele unei rafale. Corpul său mic se încovoie şi încremeni 
pentru eternitate. 

Eritrea avea impresia că se dedublase. O parte din el 
rămăsese acolo, aşteptând să-i vină rândul, asistând neputincios 
la măcel. Cealaltă parte părea să stea în picioare, puţin mai 
departe, analizând ce se întâmpla şi întrebându-se cum se 
ajunsese aici şi de ce. 

— Felicitări, pronunţă o voce de gheaţă de pe partea cealaltă 
a ferestrei. Acum tu eşti singurul şef! 

Vocea îi era familiară! Tipul semăna cu... 

— Tul urlă el. 

Afară, la intrare, era panică. Se răcnea şi se lovea în uşă. 
Eritrea întoarse capul o fracțiune de secundă şi, când reveni, 
observă că silueta neagră dispăruse. 

Eritrea era încă incapabil să se ridice. 

Paznicii scoaseră uşa şi o maree de oameni se revărsă în 
cameră. Văzându-şi şeful pur şi simplu stupefiat, nemişcat, un 
bărbat strigă: 

— Dumnezeule! Ce se întâmplă, domnule Eritrea? 

— Omega, murmurá Eritrea cu o voce care abia se auzea. El 
era. L-am văzut... La fereastră. A venit... 

— Sunt toţi morţi! răcni cineva. Toţi capi; sunt morţi. 

Oamenii alergau în toate direcţiile, disperaţi, înjurând, 
strigând; unul dintre ei chiar izbucni în plâns. 

Eritrea îşi reveni şi îl văzu pe Billy Gino lângă fereastră, cu un 
pistol PM în mâini. 

— Cu ăsta a tras, spuse el. E cald încă... 

Eritrea articulă cu greutate: 

— A trecut prin fereastră. 

Leo Turrin intră în trombă în cameră şi spuse cu o voce 
puternică: 

— Nu trebuie să mai rămână aici. Scoateţi-l afară înainte ca 
paznicii de sus să înţeleagă ce s-a întâmplat! 

Eritrea îl văzu pe Billy Gino ascunzând pistolul mitralieră sub 
haină şi plecă de lângă fereastră, cu privirea neliniştită. 

— Ar fi putut să se întâmple aşa, murmură Billy Gino cu o voce 
care părea să vină de departe. 

— Aiurea! spuse altul. Scoate-l de aici! 

Eritrea se încovoie cufundándu-se în inconstientá. Când îşi 
reveni, se afla deja în garajul de la subsol. Scártáitul roţilor îl făcu 
să înţeleagă că fusese aşezat în propria maşină, înghesuit între 


71 


gărzile sale de corp cu faţa acoperită. 

— Dumnezeule, gemu el. Au murit toţi... 

— Taci din gură! spuse Billy Gino. 

Imediat Eritrea îşi dădu seama că fusese păcălit. Fusese dus 
de nas, de mult timp, probabil de cineva mult mai puternic decât 
el. 

Nu îi rămânea să găsească răspunsul decât la o singură 
întrebare: de cine? Omega sau Hunter. Care dintre cei doi exista 
cu adevărat? 

După toate cele întâmplate, acest lucru nu mai avea nici o 
importanţă. 

„Cu toate acestea, gândea el, când sunt învins, aş vrea să ştiu 
de cine.” 

Cele cinci familii din New York tocmai îşi pierduseră şefii. 
Fusese o baie de sânge. Eritrea nu mai avea curaj. Chiar dacă, în 
faţa instanţei, reuşea să dovedească că el nu avea nici un 
amestec în acest măcel - şi de altfel cum ar putea-o dovedi? - nu 
ar putea niciodată să potolească setea de răzbunare a 
supravietuitorilor. 

In oraş se va declanşa un adevărat război. Toată lumea va 
acuza pe toată lumea. 

In mod clar, Eritrea era neputincios. Se lăsase tras pe sfoară... 


72 


CAPITOLUL XVII 


Holul de la etajul douăzeci şi şapte era lugubru de când toată 
lumea îl părăsise. Numai Leo Turrin se afla acolo când Hunter îşi 
făcu apariţia. 

Coborând împreună în ascensor ca să ajungă la garaj, Turrin 
îşi puse rapid prietenul la curent cu evenimentele. Toată lumea 
era în stare de şoc. Billy Gino şi oamenii lui îl evacuaseră pe 
Eritrea, incapabil să pronunţe o frază coerentă. Barney se afla în 
sala adunării, printre cadavre şi vorbea unui grup de sub-şefi a 
căror agitaţie atinsese cote maxime. Ce este important, spunea 
el, este că geamul fusese spart ori din interior, ori din exterior, că 
niciodată în viaţa sa David nu tinuse vreo armă în mână. El 
recunoscu totuşi că era ciudat faptul că Eritrea scăpase 
nevătămat din acel măcel. 

Imediat după atentat, Leo urcase la etaj şi îşi expediase 
oamenii în garaj ca să protejeze spatele şefului lor. 

Cu excepţia locotenentilor, lui Barney şi a gărzilor de corp, de 
acum rămase fără lider, localurile vestitei Commissione erau 
goale. Toti găsiseră un pretext ca să plece. Apropiaţii acelor cap; 
asasinați se răspândiseră prin New York ca să protejeze vizitatorii 
veniţi aici pentru înmormântare. Cel puţin ei aşa pretindeau. 

— Toţi capi sunt în oraş în acest moment, nu? întrebă Hunter. 

Turrin luă un carnet mic. 

— Aproape, spuse el. Sunt împrăştiaţi în marile hoteluri dintre 
Central Park şi Times Square. 

Hunter îi luă carnetul. 

— Aranjează asta, Leo. Nu má pot duce să-i asasinez pe aceşti 
tipi într-un hotel unde sunt mulţi oameni care n-au de-a face cu 
povestea asta. 

Turrin tremură. 

— Sper să nu mai văd niciodată atâta sânge. Sincer, nu văd ce 
ai mai putea face în plus. 

— Cu toate acestea, mai am câteva lucruri de lămurit. Dar nu 
în hoteluri. Voi încheia în linişte, apoi voi dispărea discret. Nu 
există nimic care să facă să se creadă că acesta este treaba 
Exterminatorului, Leo, şi prefer să rămână aşa. Aş vrea să-i văd 
omorându-se între ei. Când voi termina aici... 

— Şi eu care sperasem că deja ai terminat... spuse Turrin. 

— Aproape, dar nu în totalitate. Restul te priveşte. 


73 


Ei părăsiră ascensorul şi se îndreptară către maşina lui Turrin. 
În timp ce urcau rampa, Turrin îl întrebă: 

— Ce mă priveşte? 

Hunter îi povesti tot ce descoperise în portbagajul limuzinei lui 
Barney. 

Turrin ascultă toată povestea încruntând sprâncenele apoi, la 
sfârşit, izbucni în râs. 

— Îţi imaginezi ce aş putea face cu asta? Dumnezeule, ce má 
voi distra! 

— Este exact reacţia pe care o aşteptam din partea ta, Leo, 
răspunse Hunter. Erau mai multe benzi noi în cutie. Am impresia 
că Barney branşase deja camerele hotelului unde erau cazaţi toţi 
capi. 

Turrin încă mai râdea. 

— Mă voi duce să caut această maşină şi mă voi duce pe rând 
la fiecare hotel invitând capi; să facă o mică plimbare cu mine 
prin cartier. Ştiu exact ce le voi pune să asculte... 

— Lasă-mă la colţul parcului cu Strada 45. 

— Deja ne luăm adio? întrebă Turrin. 

— Se poate, oftă Hunter. Am nişte lucruri de aranjat la Long 
Island şi apoi... vom mai vedea. 

— In ce stare ai lăsat ultimul etaj, sergente? Există vreo urmă? 

Hunter bătu în servietă. 

— Totul este aici, înăuntru, Leo. Nimeni nu va şti cu adevărat 
ceea ce s-a întâmplat în realitate. 

— E pasionant. Ştii că tocmai ai declanşat un adevărat război 
al bandelor. Familiile nu-şi vor mai reveni niciodată. Şi asta nu e 
tot; aşteaptă puţin să audă bandele lui Barney. Acesta va fi 
războiul, marea explozie! 

Ajunseră la colţul parcului cu Strada 45. Leo opri maşina lângă 
trotuar, apoi i se adresă lui Hunter: 

— Barney va fi distrus. Voi încerca să profit de acest gol ca să 
penetrez mai profund. Ce ai de gând în privinţa lui Eritrea? 

— Protecţia oficială a Ministerului Justiţiei. 

Turrin începu să râdă. 

— Necazurile celorlalţi nu m-au amuzat în mod special, dar în 
cazul său voi face o excepţie. Sper că Billy Gino nu-l va ucide 
înainte de a ajunge la Long Island. 

— Cum a primit Billy masacrul? 

— El era într-o stare ciudată, părea bolnav. 

— l-ai transmis mesajul meu, nu? N 

— Bineînţeles, dar nu trebuie să contezi prea mult pe el. Îl ştiu 


74 


de mult timp. Poate să fie foarte rău. 

— Mulţumesc, voi fi atent, spuse Hunter. Transmite salutările 
mele Angelinei. 

— Nu voi uita, promise Turrin. Cum să-ţi mulţumesc, sergente? 

— Ucigându-i pe toţi, Leo. 

Hunter îi întinse cheile de la Cadillacul lui Barney Mathilda. 

— Distrează-te bine, spuse el coborând din maşină. 

Făcu un mic semn de adio şi dispăru fără să întoarcă capul. 


75 


CAPITOLUL XVIII 


Hunter îi telefonă lui Hal Brognola şi îi povesti tot ceea ce se 
întâmplase în cursul după-amiezii. 

— N-ai fost degeaba acolo, îi spuse Brognola cu o voce plină 
de ironie. Dar nu voi vărsa lacrimi de crocodil pentru ei. Publicul 
nu-şi va imagina de ce orori au fost capabili aceşti patru tipi... 
dar tu ştii cum se va întâmpla totul. Ziarele vor vorbi numai 
despre asta. Vor vorbi despre legalitate, de drept civic şi de criza 
de le Washington. Nu se va termina niciodată. 

— Nu contează, Hal. Accept toată responsabilitatea. Dar n-aş 
schimba locul cu al tău pentru nimic în lume. 

— Nimeni nu se gândeşte la asta, replică Brognola izbucnind în 
râs. Crezi că Eritrea se va prábusi, nu-i asa? 

— Am impresia că da, Hal. Incă puţin şi va fi distrus. Nu-l 
subestima înainte de termen. Pentru tine, el este o adevărată 
mină de aur. 

— Fii liniştit, nu intentionez să-l protejez. Leo nu mai riscă 
nimic? 

— Nu te îngrijora pentru el, spuse Hunter. Pun pariu că acum 
tocmai pune la punct căderea lui Peter, folosindu-se de maşina 
bătrânului. Pun pariu şi că vom vedea dărâmarea Gestapo-ului 
celor din Commissione; Aşii vor dispărea. Commissione se va 
arăta foarte diplomată ca să încerce să pună mâna pe situaţie. 
Leo se va ascunde bine acolo. Dar mă îngrijorez mai mult pentru 
cea care a dispărut. N-ai primit veşti de la ea? 

— Nici un cuvânt. Tocmai mă gândeam că ai putea să-mi dai 
tu vreo veste de la ea. 

— Cred că ştiu unde am să o găsesc, spuse Hunter. Nu te 
nelinişti. Având în vedere ceea ce tocmai s-a întâmplat, mă 
îndoiesc de faptul că ea ar putea atrage atenţia. A 

— Cred că îmi amorteste mintea, spuse Brognola. Încep numai 
să-mi dau seama de ceea ce urmează să se întâmple. Spui că i-ai 
ucis pe toţi capi newyorkezi? Dintr-o singură lovitură... Asta 
echivalentul unei bombe H asupra Casei Albe. E curios faptul că 
asta nu mă încântă deloc. i 

— Te va afecta mai mult mâine, vei vedea. Imi vei spune 
atunci ce crezi. 

— Nu se va schimba nimic, spuse Brognola. Voi fi tot de partea 
ta. Până la moarte! Şi în faţa lui Dumnezeu, dacă trebuie! 


76 


— Să sperăm că asta nu se va întâmpla mâine, ironiză Hunter. 
Dar în ceea ce priveşte Long Island? 

— Când vrei şi unde vrei. 

— Ai face bine să vii în forţă. Efectul vizual va conta mai mult. 
Peter mi-a trimis un veritabil batalion la Pittsfield. Batalionul este 
încă acolo. Barney s-ar putea hotărî să moară în glorie. 

— Un batalion? Cum aşa? 

— Ca un fel de miliţie, Hal. Ea e formată din mercenari. Foşti 
soldaţi, foşti poliţişti - câţiva încă mai sunt - bolnavi mintal. Dar 
trebuie ceva timp ca să-i aduni. Cel puţin dacă nu sunt deja. 

— Va fi foarte neliniştitor, spuse Brognola, foarte neliniştitor. 

— Dar asta ar pune probleme aprovizionării, spuse Hunter. Ar 
trebui să-i cazeze, să-i hrănească şi să-i ascundă. Nu reuşesc să- 
mi imaginez unde i-ar putea ascunde. Tu? 

— N-am nici cea mai mică idee. Dar asta nu mă linişteşte 
deloc. Voi veni cu întăriri. Unde şi când? 

— Te rog, numai cu agenţi federali. Dă-le uniformă, vreau să 
ştiu în cine trag. Să zicem la cincisprezece metri la vest de casa 
lui Barney. 

— Am înţeles, voi fi acolo. 

— Ce vom face? 

— Nu ştiu nimic încă, răspunse Hunter. Spune-mi pe ce 
frecvenţă vom putea să luăm legătura. Te voi suna imediat ce 
voi putea, după ora şase. 

— Pe ce frecvenţă vrei? 

— Pe cea care îţi va conveni, Hal. 

— OK. Să zicem 1326 megacicli. 

Hunter notă frecvenţa în carnetelul său. 

— Am notat, spuse el. 

— Cum să te identific? 

Hunter izbucni în râs. 

— Dacă ţii absolut să respecţi regulile, tu vei fi Air Wick. 

— Şi tu? 

— Harpie. 

Brognola începu şi el să râdă. 

— Mi se pare logic. Imi place mult. Ti se potriveşte, bătrâne. 

— Pentru că eu trăiesc în acest mediu, spuse Hunter înainte să 
încheie convorbirea. 


77 


CAPITOLUL XIX 


Era aproape ora cinci când Hunter trecu cu rulota pe lângă 
drumul care ducea la cartierul general al lui Augie Marinello, pe 
drumul oraşului cel mic de la malul mării unde locuia Barney 
Mathilda. 

Supunându-se unei inspiratii bruşte, Hunter reduse viteza si 
formă numărul de telefon al lui Marinello. Billy Gino răspunse, 
dar vocea sa era aproape de nerecunoscut. 

— Hai, curaj, Billy, îi spuse Hunter. N-a venit sfârşitul lumii. 

— Nu sunt convins de lucrul ăsta, răspunse Gino cu o voce 
îmbufnată. 

— Ce mai face şeful tău? 

— Scuză-mă, dar acest tip nu este şeful meu. Mort sau viu, 
Augie Marinello este şeful meu. Regret că l-am uitat pentru un 
moment. Domnule, este o dezonoare ce se întâmplă. O mare 
dezonoare. M-am îmbolnăvit din cauza ei, îmi vine să vomit. 

Pentru Billy Gino acesta era un veritabil discurs. Vocea lui 
Hunter deveni autoritară. 

— Leo Turrin ţi-a transmis mesajul meu? 

— Da, domnule. 

— Atunci aş vrea să ştiu din ce cauză n-ai făcut ce ţi-am spus! 

— Am încercat... dar tot ezit aici lângă telefon de două ore... 
Aşteptam, mă gândeam, îmi puneam întrebări... 

— Nu-i momentul. 

— Dar există noutăţi, domnule! Am la ce să mă gândesc. 

— Să te duci să-i ceri socoteală lui David! strigă Hunter. 

— Nu răspunde când i se vorbeşte, nu scoate nici un cuvânt, 
nu se mişcă din fotoliu şi se uită pe fereastră. Ah, trebuie să-ţi 
spun că a sunat acum câte clipe Manny Girolta. Voia să vină aici 
cu oamenii lui. Ca să vorbească, aşa a spus. 

Girolta era unul dintre locotenenţii lui Pelotti. 

— Ce i-ai răspuns? 

— l-am spus să aştepte puţin. Până ce David îşi revine. l-am 
sugerat să sune mai târziu. Dar dacă sună... 

— Imi spui mereu acelaşi lucru! răspunse furios Hunter, 
încetează să mai faci pe imbecilul şi ascultă-mă! Te credeam un 
tip serios, un om pe care pot conta, un tip cu viitor în 
Organizaţie! Mi-ai spus că e destul să-ţi fac un semn şi tu vei fi 
acolo! Nu ne jucăm de-a cercetaşii, Billy! Dacă începi să faci pe 


78 


fetiţa plângăcioasă, te voi tăia în bucăţi mici până la apusul 
soarelui! Mă auzi? 

Billy Gino auzise foarte bine. Vocea sa se transformă imediat: 

— Da, domnule. Am auzit. 

— Pune-ţi oamenii să păzească teritoriul! Să fie înarmaţi până- 
n dinţi! Dacă te sună cineva ca să-ţi spună prostii, închide-i 
telefonul în nas! Nu mai ai pe cine sá lingusesti! Incă îţi mai pui 
întrebări, Billy Gino? 

— Nu, domnule, acum ştiu ce să fac. Uitasem pentru puţin 
timp povestea cu oile şi abatorul. Imi pare rău. 

Vocea lui Hunter se îmblânzi. 

— Ai dreptate, trăim momente dificile, Billy. Voi veni în curând; 
vreau să asiguri securitatea până ce voi ajunge eu acolo. Imi 
pare rău că te-am certat. 

— Nu, aţi avut dreptate, domnule. Meritam asta. Dar mi-ar fi 
plăcut să ştiu exact ce se întâmplă. 

— Ce este un As, Billy? 

— Cum? 

— Ai auzit foarte bine. Răspunde! 

— Este un om care face parte din Organizaţie. El nu este 
ataşat unei familii, el nu primeşte ordine de la nimeni şi nu are 
nici un teritoriu. Un As ţine la avutul nostru mai mult decât orice 
şi face tot ce îi stă în putinţă pentru ca Organizaţia să 
funcţioneze. El poate să doarmă numai atunci când familiile sunt 
prospere. 

Billy Gino îşi cunoştea bine „catehismul”! 

— Adu-ti aminte de acest lucru, îi spuse încet Hunter. 

Gino era copleşit. . 

— Bine, domnule. In mod sigur. Mulţumesc. 

El înţelesese aluzia. _ 

— ll vei suna pe Leo Turrin mâine, spuse Hunter. În cazul în 
care el ar fi uitat ceea ce tocmai ţi-am spus. Cel puţin dacă încă 
vrei să-ţi mai pui întrebări... 

— Il voi suna, domnule. Puteţi fi sigur de asta. 

Acum fu rândul lui Hunter să înţeleagă aluzia. 

— Contez pe asta, Billy. 

Apoi Hunter închise telefonul. 

Acum era sigur că David Eritrea va rămâne acolo aşteptând ca 
Hal Brognola să poată veni să-l ¡a la el. 

* 


x x 
Era o casă veche, dar trecerea timpului nu o dărâmase; era 
79 


renovată şi bine întreţinută. Se afla pe peninsulă şi se ridica pe o 
colină care domina o plajă în centrul căreia se afla un debarcader 
privat. O împrejmuire din grilaje care înconjura cele două hectare 
de parc până la malul mării. 

Hunter parcurse drumul care se învecina cu o plajă publică, 
după care se opri. Branşă camerele de luat vederi ale rulotei apoi 
se instală în faţa unei console ca să privească ce se întâmplă 
acasă la Barney Mathilda. 

Doi bărbaţi se aflau pe ponton. Mai erau încă doi într-o maşină 
care se afla lângă poarta cea mare. Mai erau două maşini 
parcate afară, lângă garaj; acestea erau goale. Hunter nu mai 
văzu pe nimeni altcineva. 

Afară era timp frumos, nu erau nori, iar cerul era senin. 
Pânzele vaselor din golf treceau unele pe lângă altele şi, în larg, 
un feribot mare avansa uşor. 

Acasă la Barney Mathilda totul era calm. 

Hunter debranşă camerele şi încuie rulota. Continuă drumul 
mergând pe jos până la poartă, care se afla la două sute de 
metri. Trecu de poartă cu un pas rapid, surprinzând pe cei doi Aşi 
negri, nou-promovati, care se aflau în maşină. Cei doi bărbaţi 
săriră imediat din maşină cu o vioiciune uimitoare, ca să 
dovedească cât de mult îşi meritau promovarea. 

— Relaxati-vá, îi spuse Hunter. Cine-i aici? 

— Suntem puţin derutati, spuse primul zâmbind. 

— Ceilalţi paznici primiseră aceleaşi ordine ca şi noi, preciză 
celălalt, mai serios. Era Vega cu oamenii lui. Ei erau aici când am 
ajuns noi. Au fost trimişi în această dimineaţă, în jurul orei zece. 

— Şi? întrebă Hunter. 

— Nu i-am primit. 

— Dumneavoastră ne-ati spus să-i alungăm pe toţi cei care se 
aflau aici la poartă, adăugă primul izbucnind în râs. 

— Foarte bine, spuse Hunter satisfăcut. Fiţi atenţi în 
continuare. 

Hunter urcă până la casă, deschise uşa şi intră. Orion veni să-l 
întâmpine. 

— V-au pus la curent cu cele întâmplate? întrebă Orion. 

— Da. Cine i-a trimis? 

Orion ridică din umeri. 

— Au primit ordinele prin sistemul obişnuit. O bandă, apoi o 
verificare la centrul de control. Era ora nouă şi cincizeci şi opt de 
minute. 

— Bine jucat, spuse Hunter noului As de Pică. Altceva nimic? 


80 


— Da, domnule, unul dintre oamenii lui Vega a dispărut. L-am 
căutat prin toată casa, dar fără rezultat. Tipul s-a evaporat total. 
Vega era perfect normal. S-a dus să se uite chiar şi lângă ponton. 
Am pus doi oameni la pândă în acel loc, numai ca să văd dacă e 
cineva acolo. 

— Ei cred că pur şi simplu a plecat. 

Orion dădu din umeri. A 

— Mi se pare evident, dar Vega nu voia să creadă aşa ceva. In 
locul lui poate că aş fi avut aceeaşi reacţie dacă era vorba de 
unul dintre oamenii mei. 

— Atât? 

— Da, domnule. Nimic altceva. 

— Eşti la curent cu atentatul de la etajul douăzeci şi şapte? 

— Când a avut loc? întrebă Orion holbánd ochii. 

— Imediat după plecarea voastră, explică Hunter. David 
Eritrea se închisese cu cei patru capi din New York. Brusc s-au 
auzit focuri de armă. Paznicii au spart uşa şi l-au descoperit pe 
Eritrea, un pistol PM încă fumegând, şi pe toţi capi morţi. 

— Dumnezeule, ce oroare! spuse Orion. 

— Cum spui tu, spuse Hunter. În seara asta este un mare 
consiliu. Iti imaginezi ce treabă ne aşteaptă. 

Orion nu îşi imagina prea bine, dar vocea sa exprima o mare 
certitudine. 

— Evident, domnule, se complică treaba. 

— Mai mult, răspunse Hunter. Ce este cu maşina asta aici? Ti- 
am spus să iei un taxi. 

— Vega a lăsat-o aici. Ei au venit cu două maşini şi le-au lăsat 
aici. N-am văzut nimic periculos în asta. 

— Nu, nu. Voiam numai să mă asigur că n-aţi atras atenţia 
părăsind birourile. Era normal să-mi pun întrebări când am văzut 
maşinile. s 

— Oamenii sunt bine plasați? întrebă Hunter. In sfârşit... aşa 
îşi postase şi Vega oamenii şi ăsta mi se pare un aranjament 
bun. 

Era un bărbat care făcea rondul de-a lungul gardului 
împrejmuitor şi doi pe ponton. 

— E totul bine, nu te îngrijora, îi spuse Hunter cu o voce 
liniştitoare. Voi intra în casă, trebuie s-o controlez. Ale cui sunt 
celelalte maşini? 

— Care? A, cele de lângă garaj? Erau aici când am ajuns noi. 

— Acum cât timp a fost asta? 

— Aproximativ o oră! Şoferul de taxi s-a rătăcit de două ori 


81 


înainte să găsească drumul cel bun. Am crezut la un moment dat 
că nu vom mai ajunge niciodată aici... 

— Acum o oră! Dar acest Ford are încă motorul cald! Şi dacă 
Vega a venit cu trei maşini? Nu te-ai întrebat dacă nu cumva el 
şi-a lăsat omul lipsă prin preajmă ca să vadă ce faceţi voi? 

Orion era foarte jenat. j 

— Mărturisesc că nu m-am gândit, domnule. Imi pare rău, nu 
am ştiut absolut nimic despre ce s-a întâmplat în oraş. 

— Ascultă, îți vei rearanja oamenii. Vreau ca ei să fie pregătiți 
pentru orice eventualitate. Adu-i înapoi pe tipii care se află pe 
ponton. Înconjuraţi casa. Scoate-i pe cei doi din maşină! 

Orion deja plecase. 

— Inteleg acum, domnule. Mă ocup imediat, nu vă îngrijoraţi. 

Hunter îl urmări cu privirea după care închise uşa cu cheia. 
Dispunea acum de propria gardă de corp care să asigure 
securitatea casei. 

Nu-i mai rămânea de făcut decât să descopere secretele lui 
Barney Mathilda, dar nu avea impresia că acest lucru va fi atât 
de dificil... 


82 


CAPITOLUL XX 


Sally Palmer îi spusese lui Hunter că Barney Mathilda se oprise 
ca să telefoneze dintr-o cabină publică în timp ce ei se îndreptau 
spre New York, dimineaţă, între orele nouă şi zece. 

Orion îi spusese că Vegas şi oamenii săi primiseră ordinul să 
meargă la Long Island la ora nouă şi cincizeci şi opt de minute. 
Era deci logic să crezi că Barney, după ce văzuse rezultatul 
atacului casei lui Marinello în zori, telefonase în jurul orei zece ca 
să trimită la el o echipă de Aşi. 

Era destul de logic. Mai puţin logic, era sistemul pe care îl 
folosise ca să dea ordinele. Orion spusese că ordinele fuseseră 
primite după procedura obişnuită. Hunter ştia multe despre Aşi, 
dar nu ştia totul. 

Prin ce mijloace putea Barney să controleze propria poliţie 
secretă care se întindea de pe coasta de est până la coasta de 
vest? Cum reuşise să nu se demaste în cursul acestor ani în care 
dăduse ordine? Capi nu ştiau cine controlează Aşii şi Aşii nu ştiau 
mai mult. Nimeni nu ştia! 

Cum reuşea el să facă aşa ceva? 

Fără îndoială, cu ajutorul unei programári electronice. Sally 
Palmer îi spusese despre „centrală”, iar Hunter văzuse 
echipamentul electronic din Cadillac. Dar nu avusese timp să-l 
studieze până la capăt. In mod sigur, maşina ascundea si alte 
secrete. 

Hunter intră în dormitor şi începu să examineze noptiera. Sally 
vorbise de o centrală dar era ceva mult mai complicat. 

Hunter se pricepea puţin la electronică şi la sisteme de 
comunicaţii. In afară de aparatul de bruiaj, recunoscu un 
programator sofisticat, capabil să înmagazineze mesajele şi să le 
retransmită ulterior cu o viteză accelerată la cel puţin 
douăsprezece aparate asemănătoare de-a lungul Statelor Unite... 
şi de ce nu, la unul sau două din străinătate? 

Dar Hunter era sigur că nu găsise esentialul. Echipamentul de 
lângă pat nu era decât o simplă unealtă. Ca să funcţioneze, era 
nevoie de un creier, de un calculator, de o bancă şi de toate 
articolele! Acest lucru cerea o cameră de două ori mai mare ca 
cea în care se afla... 

Ridică panoul care ascundea instrumentul. In spatele acestuia 
descoperi un cablu coaxial care dispărea în perete, încotro se 


83 


ducea el? Hunter dădu la o parte o bucată de zid din jurul 
cablului care forma un unghi drept şi care se înfigea vertical, 
spre pivniţă. 

Dar nu era nimic în pivniţă, în afară de mărfuri de ocazie 
strânse de-a lungul anilor; mobilă spartă, care nu mai era 
folosită, un cazan mare, chiuvete ruginite... Asta era! Lângă 
acestea, descoperi cofrajul cablului care cobora din plafon până 
jos. Hunter lovi cu piciorul cofrajul. Cablul coaxial traversa 
podeaua şi dispărea în pământ. Podeaua îi păru puţin ciudată. Pe 
ici, pe colo păru că cedase sub greutatea lui. 

Hunter puse amortizorul la arma Beretta şi trase o rafală în 
faţa picioarelor sale. Gloantele intrară prin materia friabilă. Era 
mortar, nu ciment! Era o podea falsă; şipci de lemn acoperite cu 
mortar... 

Cu răbdare, Hunter începu să caute modalitatea de a pătrunde 
în sala secretă. O găsi într-o chiuvetă ruginită. Robinetul nu era 
fixat decât în aparenţă. Hunter îl mişcă în sus. Se auzi un zgomot 
de scripete electric şi o parte din peretele subţire din fundul 
pivnitei se ridică, făcând să apară o mică scară bine luminată. 

Hunter coborî prudent treptele, deschise o a doua uşă şi se 
pomeni în faţa unui fel de peşteră electronică a lui Ali Baba. Un 
calculator gigantic ocupa întreaga cameră. 

Dar mai era ceva... 

Un bărbat era culcat la pământ scăldându-se într-o baltă de 
sânge. Era paznicul care fusese îndelung căutat. Era mort. 

Cu cămaşa ruptă, descoperind un sân frumos, având un fir de 
sânge coagulat pe comisura buzelor, Sally Palmer îl fixa cu o 
privire îngrozită. 

Avea de ce, căci în spatele ei, cu un pistol enorm în mână, 
Barney Mathilda îl contempla cu ură pe Hunter. 

— Nu mişca mâinile, strigă bătrânul. La cel mai mic gest, voi 
trage în ea. 

— Felicitări, Peter, spuse Hunter cu calm. 

Inaintá încet privind în jurul lui. 

— S-au făcut progrese mari de la începuturile gemenilor 
Talifero. 

— Iti voi spune ceva, ticălosule, răspunse Barney Mathilda. Eu 
i-am învăţat totul pe Taliferi. Şi dacă tot vorbim despre asta, mai 
e ceva care te va interesa. Numele adevărat al lui Pat şi Mike era 
Mathilda. Cum te simţi acum când te afli în faţa unui om căruia i- 
ai ucis fiii? 

Fraţii Talifero erau deci fiii bătrânului Barney? De ce nu? Era 

84 


logic. 

— Întotdeauna am făcut ce trebuia făcut, Barney. l-am ucis şi 
aş reîncepe şi mâine dacă s-ar repeta, însă nu mă bucur că ţi-am 
omorât fiii. Au primit ce meritau, atâta tot. Imi pare rău pentru 
tine, mai ales ca tată. 

— Am debranşat aparatul care îl ţinea în viaţă pe Pat acum 
câteva săptămâni. Nu mai era decât o legumă, era un corp inert 
şi insensibil. Eu însumi am smuls afurisita de priză din perete. 

De ce pierdea timpul ca să explice toate acestea? Avea vreun 
motiv? 

— Poate că-i mai bine aşa, spuse Hunter. 

— Nu s-a întâmplat acelaşi lucru şi pentru Mike. Capul său a 
fost trimis la Commissione într-o cutie de carton. 

Hunter nu avea nimic împotriva unei conversații. Cu cât dura 
mai mult, cu atât era mai bine. Luă şi el cuvântul la rândul său: 

— Mike a căutat-o cu lumânarea. L-a trădat pe Augie în New 
Jersey. Asta l-a costat picioarele pe Augie. 

Sally Palmer scoase un mic tipát. 

— Nu vezi că te face să aştepţi? Bob, aşteaptă întăriri! 

— N-are nici o importanţă, îi spuse Hunter. Nimic în lume nu-l 
mai poate ajuta acum. 

Bătrânul începu să râdă, cu un sunet rágusit şi dispretuitor. 

— E aproape nostim, spuse el. 

— Dar nu cunoşti partea cea mai nostimă, spuse Hunter. 
Ştiam că ţii mult la propria maşină, Barney. Aşa că am trimis-o la 
Commissione, împreună cu explicaţii. S-a terminat cu secretele. 

Bătrânul reactioná. Ochii săi se luminará cu o privire plină de 
ură. 

— Cum? 

— Am dus-o la Commissione şi, mai exact, am dat-o celui care 
se ocupă de toţi vizitatorii de marcă. Va face cu ei turul 
cartierului în Cadillac-ul tău şi le va pune să asculte benzile tale. 
Imi spuneam că asta îţi va face plăcere. 

— Nemernicule! mormái Barney Mathilda. 

— Dacă as fi în locul tău, as evita sá má mai duc în Manhattan. 
Aş mai evita şi să mă arăt pe orişiunde, iar apartamentul din 
Florida mi se pare exclus. Cu atât mai rău pentru pelicani! 
Prietenii tăi vor fi foarte supăraţi; te vor urmări până la sfârşitul 
zilelor tale care, după părerea mea, sunt foarte limitate ca 
număr. Nu cunosc pe nici unul din prietenii tăi care să iubească 
într-adevăr Asii şi nici sistemul pe care l-ai pus tu pe picioare. Mă 
întreb de ce. 


85 


Barney Mathilda se dădu puţin în spate. 

— Ce tot spui? 

— Este evident, Barney. Chiar si un As roşu ţi-ar putea spune 
asta, aceşti tipi nu îşi refac faţa la fiecare şase luni pentru că ei 
vor să spioneze mai bine, ci pentru că le este frică să nu fie ucişi. 
Cu cât un tip acumulează mai multe necazuri, cu atât are mai 
multe cicatrice pe faţă. Ştii foarte bine că am dreptate, Barney... 
Peter, voiam să spun. N-ai auzit niciodată vorbindu-se de Oscar 
Wilde, Barney? El a scris o poveste despre un tip care nu 
îmbătrânea niciodată, dar faţa sa devenea absolut hidoasă de-a 
lungul timpului. Probabil că tu ai sufletul cel mai hidos din toate 
timpurile... 

— Bob, nu te lăsa dus cu vorba! Aşteaptă întăriri! strigă tânăra 
femeie. Există o intrare secretă! li mai aşteaptă şi pe alţii sá 
vină! 

— Are dreptate, spuse Barney Mathilda. Mărturisesc că nimic 
nu-mi va face o plăcere mai mare decât să-ţi trag un glonţ în 
stomac şi să te privesc cum mori încet, dar am nevoie de tine 
viu. Tu şi prostul ăla de Eritrea îmi veţi folosi la ceva. Vă voi 
aduce în consiliu în seara asta. 

— Te înşeli, Barney. Eu nu má las niciodată condus de altul, 
spuse Hunter. Nimeni nu va veni. Nu ţi-a mai rămas nici măcar 
un prieten pe lume. Eu am luat conducerea gestapoului tău. Toţi 
oamenii tăi cred că eu sunt tu; mă strigă Peter. Eu controlez 
maşina ta, emitátoarele tale, totul. li controlez pe oamenii tăi si 
am descoperit sistemul nervos al imperiului tău. Tu eşti cel care 
vei fi condus. 

Mathilda afişă din nou o mină dispreţuitoare, dar acum era mai 
puţin sigur de el. 

— Nu se poate, eşti bolnav! Pretinzi că controlezi absolut tot? 
Eu sunt cel care am pistolul, prostule! 

— Eşti bătrân şi obosit, Barney. Tremuri de frică. Mă doare 
inima să te văd cum îţi tremură mâinile. Abia ţii pistolul în mână. 
E greu, iar amortizorul cel mare nu te ajută la nimic. Nu cred nici 
măcar că poţi să atingi peretele din spatele meu în starea în care 
eşti. 

— Vrei să încercăm? 

— Acum câteva minute n-aş fi riscat; acum, da. Nu că as 
încerca. Prefer sá te las asociatilor tăi. Sunt zece mii de inşi care 
vor să te ucidă. Ei au prioritate, ăsta este adevărul. Iti voi acorda 
dreptul de a ieşi de aici. Dacă răspunsul este da sau nu, decide- 
te imediat! 


86 


Barney Mathilda strânse din buze, dar ochii săi exprimară 
răspunsul. 

Hunter era pregătit să-l primească. Sări în stânga, făcând un 
plonjon uimitor, apucându-şi arma cu rapiditatea unui fulger. 
Barney Mathilda trase primul, dar Hunter tinti mai bine. Glontul 
lui Barney lovi peretele din spatele lui Hunter; cel al 
Exterminatorului deschise craniul lui Mathilda, făcând să-i 
zdrobească capul şi să-i tásneascá creierul ca o fântână. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! exclamă Sally Palmer. O secundă 
în plus, şi aş fi avut o criză de nervi! 

— Eşti teafără? întrebă Hunter. 

— Eu n-am nimic, dar tu eşti nebun. Avea mâna fermă! 

— Dar avea ochii tulburi, îi răspunse Hunter lăsând să cadă o 
medalie de trăgător de elită în balta de sânge. Ochii l-au trădat, 
iar eu sunt oricum un trăgător mai bun decât el. 

— Eşti complet nebun! spuse Sally Palmer suspinând. 

Hunter o luă în braţe şi o duse afară din pivniţă. 

Nebunia abia începea... 


87 


CAPITOLUL XXI 


Aşii erau acolo, protejând cu eficacitate casa. Hunter o duse 
pe Sally Palmer în camera sa de la primul etaj unde îşi curăţă 
tăietura, îşi schimbă îmbrăcămintea şi îşi refăcu machiajul. 

— Pe cine aştepta Barney? 

— Nu ştiu. A dat un telefon exact înainte de sosirea ta. Ştiam 
că există un astfel de loc. Imi pare rău că am plecat fără sá te 
previn, dar trebuie cu orice preţ să-l descopăr. Acest om era un 
monstru, Bob. Nu ai nimic să-ţi reproşezi. 

— Mă aşteptam la acest rezultat, Sally. Şi mă felicit pentru 
asta. 

— Dacă te aşteptai să-l găseşti acolo, de ce n-ai intrat 
trăgând? 

— Nu vorbeam de Barney. Mă gândeam că am să-l găsesc pe 
omul care era acolo jos. Unul dintre tipi dispăruse fără să lase 
urme; îl căutam. Ceilalţi nu reuşiseră să-l găsească în casă. Dar 
mai sunt câteva detalii care îmi scapă; informează-mă. 

— Am revenit aici imediat după ce te-am părăsit. Am văzut că 
era un paznic în jurul casei şi mi s-a părut ciudat. Dar cum eram 
aproape ajunsă m-am gândit să-i intimidez printr-un bluf. Barney 
fusese mereu foarte discret, deci prezenţa unui paznic m-a 
surprins. Nu mi-am calculat bine lovitura, căci mă gândeam că 
am să găsesc casa goală. Eram furioasă. L-am abordat pe acest 
tip şi l-am întrebat ce face aici. El mi-a răspuns că avusese 
necazuri şi că domnul Mathilda trimisese oameni ca să-i 
păzească casa. Din fericire, a fost foarte politicos şi nu i s-a părut 
ciudat că sunt acolo. Am urcat aici şi am aşteptat momentul în 
care puteam să încep să caut la subsol. A trebuie să aştept o oră 
ca să ajung în pivniţă şi încă zece minute ca să descopăr 
mecanismul secret. In acel moment am fost prinsă. Acest tip a 
coborât exact în spatele meu. 

Ea îi zâmbi. 

— Ştii foarte bine că nu port niciodată arme asupra mea, dar 
am luat o ţeavă de plumb care se afla acolo pe care o tineam în 
mână când am auzit deschizându-se peretele secret. 

Fata începu să râdă. 

_ — Eram îngrozită. L-am aşteptat pe tip şi l-am lovit cu ţeava. 
Isi pierduse conştiinţa. Barney a venit după douăzeci de minute. 
Nu ştiu cum a intrat, dar dintr-odată era acolo. M-a lovit cu 


88 


pumnul şi m-a expediat în celălalt capăt al camerei. Apoi s-a 
îndreptat cu calm spre celălalt tip şi i-a tras un glonţ în cap. Putin 
mai târziu ai sosit tu. Altceva nu mai ştiu. Dar am fost foarte 
fericită când te-am văzut venind. 

Hunter îi spuse: 

— Maşinile din faţa garajului... Al tău este Fordul? 

— Da, celălalt mai mult sau mai puţin. Pontiacul este maşina 
de serviciu. L-am lăsat aici azi de dimineaţă când am plecat. M- 
am folosit de Ford ca să vin în această după-amiază. 

Hunter oftă. 

— Bun, foarte bine. Nu voiam ca el să aibă o nouă surpriză 
dezgustătoare. Să mai vorbim de telefon. Ştii cu cine a vorbit 
Barney? 

— Nu am nici cea mai mică idee, căci nu vorbea pe faţă. A 
spus: „Imediat. Trimite-mi-l.” Exact asta a spus. Apoi a adăugat 
ceva de genul: „... Pe fronton”. 

— Pe fronton? 

— Asta mi s-a părut că aud. 

Hunter se apropie de fereastră şi dădu la o parte draperiile, 
după care o întrebă: 

— Spui că Barney a intrat brusc? Dintr-odată a apărut aici? 

— Da, sigur există o intrare secretă. Am ridicat ochii şi l-am 
văzut. 

— ... „pe fronton...” 

— Nu sunt sigurá, asta cred cá am auzit. 

— Pe ,ponton”! 

— Asa! E mai logic! 

— Esti gata? Putem pleca? 

— Cánd vrei. O sá deschizi o intrare secretá? 

Hunter fi zámbi. 


— Nu-i nevoie. Má cred Peter. 
* 


* * 


Hunter chemá la el Aşii care înconjurau casa. 

— Domnilor, situaţia e gravă. Ştiţi ce s-a întâmplat astăzi în 
oraş. Am pierdut partida. Vă sugerez sá vá ardeti cărţile si să 
părăsiţi tara. Se pare că în Brazilia este foarte frumos în această 
perioadă a anului. 

Foarte surprinşi şi foarte deceptionati, cei cinci bărbaţi urcară 
rapid în maşinile lor şi se îndepărtară. 

Hunter se întoarse în casă şi îi spuse lui Sally Palmer: 

— Drumul e liber. Ar trebui să pleci cât mai este timp. 


89 


— Tu nu vii? întrebă ea cu o voce ezitantá. 

— Nu încă, răspunse el. Dar nu te îngrijora, îţi las calculatorul. 
Nu-l voi atinge pentru nimic în lume. Când vei veni cu şeful tău, 
căută o uşă secretă: sigur există una şi un tunel care duce sub 
ponton. 

Ea încuviinţă puţin tristă. 

— Fără îndoială. Bun, presupun că acum îmi vei spune la 
revedere. Deja... 

— Ei da! Dar cel puţin nu s-a terminat prost. 

— Da. Ce faci în seara asta? Când vei termina, ce ţi-a mai 
rămas de făcut? Există câteva detalii pe care aş vrea să le 
cunosc. 

— Ştii, Sally, în general nu mă retrag într-un anumit loc după 
ce-mi termin treaba. 

— Nu poţi spune că rămâi pentru totdeauna undeva. 

— Mi s-a spus că este mult mai sănătos sá cálátoresti. 

— Este într-adevăr adevărat. Mai ales în cazul tău. Dar va 
trebui să faci un raport cuiva care se pricepe. 

— Tu te pricepi? întrebă Hunter zâmbind. 

— Sunt expertă în materie. 

Fata îi aruncă lui Hunter o privire inocentă şi totodată 
malitioasá. 

— Voi veghea şi asupra sănătăţii tale. 

— Prin care parte trebuie să trec? Apartamentul din stânga 
sau cel din dreapta? 

Ea începu să râdă. 

— Toate drumurile îţi sunt deschise, Bob. 

— Nu promit nimic, dar voi încerca. 

— Ce-i aia promisiune? întrebă ea vesel îndepărtându-se. 

El o privi urcându-se în Ford şi îndepărtându-se, apoi părăsi 
casa coborând spre ponton. Scoase amortizorul armei Beretta şi 
puse un nou încărcător. 

Un feribot mare - poate cel pe care îl văzuse mai devreme - 
avansa uşor la două sute de metri de mal. Vasul era plin de 
oameni; mercenarii lui Barney Mathilda. 

In timp ce Hunter sosi pe ponton, o barcă cu motor părăsi 
feribotul şi începu să se apropie de mal. In barcă erau trei 
oameni; erau îmbrăcaţi în ţinută de luptă şi aveau asupra lor 
arme automate. Când ajunseră la douăzeci de metri de mal, 
Hunter întinse Beretta şi trase repede de trei ori. Focurile de 
armă formară ecouri la suprafaţa apei, timp în care cei trei 
oameni căzură în apă şi dispărură în valuri. Barca făcu un salt 


90 


lateral, apoi stânga-mprejur şi începu să se îndrepte singură spre 
larg. Hunter mai trase de trei ori şi micul vas fu străpuns la 
nivelul apei şi începu să se scufunde. 

Feribotul încetini, de parcă ar fi auzit focurile de armă, apoi îşi 
reluă drumul. 

Hunter se întoarse la casă, apoi se urcă la volanul rulotei unde 
îşi branşă emițătorul. 

Era ora şase şi zece şi imperiul se apropia vertiginos de 
dispariţie... 


91 


CAPITOLUL XXII 


— Air Wick, aici Harpie. Mă auzi? 

— Foarte bine, Harpie. 

— Peter ne-a trimis batalionul său. Ai elicoptere? 

— Afirmativ. Care-i situaţia? 

— Am părăsit punctul de contact şi m-am îndepărtat. 
Batalionul se află pe un feribot de culoare roşie cu alb. Sunt în jur 
de două sute şi dispun de aproape douăzeci de vehicule. 

— Incotro se îndreaptă? 

— Caută sigur un loc de acostare. E unul la zece minute de 
aici, la nord-est. 

— Am înţeles. Te sfătuiesc să-i urmăreşti cu privirea, dar să 
mă laşi pe mine să mă ocup de debarcare. Nu te apropia de zona 
de luptă. 

— Am înţeles, te voi tine la curent. 

— O singură întrebare, Harpie. Peter este pe feribot? 

— Peter este mort. 

— Unde? 

— In vágáuna sa. Agentul tău, Palmer, îţi va da toate 
informatiile utile si te va duce acolo. A reusit o loviturá de 
maestru. Ei îi revin onorurile. 

— Am înţeles, Harpie. Terminat. 

— Terminat. 

— Unde eşti, Billy? întrebă Hunter la telefon. 

— E o atmosferă din ce în ce mai încordată aici, domnule. 
Unde sunteţi? 

— Sosesc. Ce se întâmplă? 

— Manny Girolta va veni cu cinci limuzine pline cu oameni. 
Este în faţa porţii şi nu văd cum vom mai putea să-i împiedicăm 
să intre. 

— Câţi oameni ai tu? 

— Imi este ruşine. Mi-au mai rămas aproape douăzeci. Multi 
din ei au dezertat, domnule. 

— Dă-mi-l pe David. 

— Nu ştiu ce să fac. Are capul unui om de o sută de ani. L-am 
văzut îmbătrânind sub ochii mei. Părul său devine alb. Refuză să 
deschidă gura. Pot ţine receptorul lângă urechea lui, cred că vă 
va auzi. Poate îi veţi spune ceva care să-l facă să reacționeze. 

— Dă-mi-l. 


92 


— Receptorul este la locul potrivit, domnule. 

— David, ascultă-mă! Trebuie să uiţi ce s-ar fi putut întâmpla. 
Trebuie să înfrunţi realitatea. Tu nu vei fi niciodată şeful New 
York-ului. Nu-i un loc de invidiat. Dar vei muri dacă nu 
reactionezi. Ascultă-mă. Nu intentionez sá te ucid. Am avut 
ocazia s-o fac de mai multe ori, dar n-am profitat de ea. In 
schimb, Manny Girolta şi oamenii săi nu cer decât asta. Sunt 
afară şi aşteaptă să intre. Dar nu sunt singuri; Peter a trimis o 
veritabilă armată ca să te ucidă. Oamenii săi vor debarca dintr- 
un moment în altul. Eu pot să te scot de acolo. De altfel, vreau să 
te scot. David, răspunde-mi. 

— Nu vrea să spună nimic, domnule Omega. 

— Pentru că este exact ce pretinde toată lumea pretinde: un 
curlangiu fără boaşe! Un homosexual. Şi mai avea pretenţia să 
preia totul în mână! 

— Du-te la dracu, Omega, sau Dumnezeu ştie cum te-o fi 
chemând! 

— Aha, acum e mai bine. Dar nu vei putea niciodată să mă 
trimiţi la dracu dacă mori. 

— Ce-mi propui? 

— Să te scap. Dacă vrei. 

— Vreau! Da, vreau! 

— Atunci nu te mişca deloc şi priveşte pe fereastră. Vei şti ce 
să faci când va veni momentul. Billy! 

— Da, domnule. Ce trebuie să fac? 

— Eşti un tip foarte bun, Billy. Aminteste-ti de ce am vorbit. 
Aminteste-ti pe cine să suni mâine. Nu uita. 

— Nu, domnule. Voiam să spun... 

— Ştiu ce voiai să spui. lată ce vei face, Billy. Adună-ţi 
oamenii. Treceti prin spate şi aruncaţi zidul în aer. Plecati si nu 
vá mai íntoarceti. 

— Domnule Omega, eu... 

— Taci din gură! David şi cu mine am ajuns la o înţelegere. Tu 
trebuie sá pleci prin spate. Imediat! 

— Să faci ce-ţi spune, Billy. El ştie ce face. 

— Bine, David. Multumesc, domnule Omega. Dumnezeu sá vá 
aibá ín pazá. 

— Şi pe tine, Billy. Si pe tine. 

Turela se ridicá usor si fárá zgomot. Proiectilele erau gata de 
lansare. Ecranul verde luminos pâlpâia. Tintele erau alese. 
Hunter îşi reglă perfect ţinta şi apăsă pe propriul genunchi. 
Primul proiectil plecă cu un sunet ascuţit şi apăru imediat pe 


93 


ecran. O dâră lungă de culoare albă străbătea aerul. 

Trei, doi, unu! Lovit! 

Tinta se dezintegrá şi avu loc o explozie roşie care invadá 
ecranul verde. 

De fapt, Cadillac-ul explodă şi fu ridicat la mai mulţi metri de 
sol, iar corpurile rupte în bucăţi fură aruncate în jurul maşinii. 

O a doua ţintă apăru, un al doilea proiectil decolă şi din nou 
fură morţi şi răniţi. 

Al treilea şi al patrulea proiectil plecară imediat, lăsând în 
urma lor un câmp de bătălie înnegrit, acoperit de cadavre 
dislocate, picioare rupte şi capete fără corpuri. 

Turela reveni la poziţia iniţială. Hunter deschise microfonul 
emitátorului. 

— Aici Harpie. Presupun că ai văzut totul, nu? 

— Da. Vin acum. 

— E gata, aşteaptă. Du-te şi întâmpină-l. 

În depărtare alte explozii luminară cerul în partea de nord-est. 

— Aici Air Wick. Presupun că ai văzut totul, nu? 

— Da. Meditaţie funebră pentru Peter. 

— Voi fi acolo în treizeci de secunde. 

Hunter încărcă alte patru noi proiectile în turela pe care o 
repuse în poziţia de luptă. Studie ecranul şi văzu sosind un 
convoi de maşini care se opri în faţa casei. Hal Brognola cobori 
din prima maşină şi avansă spre casă. Uşa se deschise şi David 
Eritrea ieşi în pridvor. Brognola continuă să avanseze şi îi întinse 
mâna. 

Hunter nu se putu abtine sá nu râdă văzându-i cum îşi dădeau 
mâinile. In mod sigur, victoria era totală de data asta. 

În sfârşit, convoiul se îndepărtă. 

Hunter privi îndepărtându-se ultima maşină şi îşi reluă locul 
din faţa ecranului. Alese patru puncte de impact şi apoi activă 
proiectilele. 

La un interval de zece secunde, cele patru proiectile se 
îndreptară spre vechea casă. 

Construcţia tremură, se fisură şi se prăbuşi, devorată de 
imensele flăcări roşii. 

— Adio, Augie, spuse Exterminatorul. Tu erai cel mai rău dintre 
gunoaie. 


94 


EPILOG 


Augusto Marinello fu înmormântat în districtul Queens din 
statul New York, într-o dimineaţă ploioasă. Sicriul rămăsese 
închis în timpul slujbei, căci cine ar fi stat lângă Augie nu ar fi 
avut parte de o privelişte plăcută. Unul dintre poliţiştii de serviciu 
comentă: 

— Un pic de carne prăjită şi nişte oase negre. 

Era puţină lume la cimitir şi, majoritatea celor prezenţi, se 
compunea din ziarişti şi poliţişti. 

— Dar ce se întâmplă? întrebă un reporter uluit. Mi s-a spus că 
va fi o înmormântare ca pentru un şef de stat. Unde sunt toţi 
prietenii lui? 

Nu erau la cimitir decât jumătate din persoanele care 
asistaseră la slujbă; era într-adevăr o ceremonie lipsită de 
interes. 

Printre cei care veniseră în Queens era şi un poliţist newyorkez 
care conducea brigada de luptă împotriva crimei organizate şi 
invitatul lui, un funcţionar de la Washington. 

— Nu mi-ai uşurat deloc viaţa, îi spuse William Rafferty lui Hal 
Brognola. 

— Dar eu n-am ştiut nimic, răspunse Brognola. Au şters-o în 
timpul nopţii. 

— E un adevărat exod, preciză polițistul nemulţumit. Numai că 
eu nu numesc asta o eclipsare discretă în timpul nopţii. Ar fi 
putut să mă prevină. După toate astea, sunt dator să ştiu ce se 
întâmplă în Organizaţie. Cunosc mai mulţi şefi de serviciu care ar 
fi fost încântați să afle că nu va fi decât o mică înmormântare 
fără nici un fel de probleme. Am fi putut evita să trimitem la faţa 
locului zeci de poliţişti ca să asigure ordinea şi securitatea. Am fi 
putut... 

— De acord, de acord, răspunse Brognola. Dar ştii că eu nu mi- 
am petrecut seara privind ceea ce se întâmpla pe telex. 

— Ştiu, ştiu, mormăi Rafferty. Morga e plină până la refuz. 
Ambulantele au început sá defileze de ieri după-amiază. Mi-ai 
spus să fiu atent. Nu priveam unde ar fi trebuit. li priveam pe toţi 
cei care aveau s-o şteargă englezeşte. Prietenul tău nici măcar 
nu se mai interesează de asta? 

— Care prieten? spuse Brognola. 

— Ştii prea bine. Cel care ni i-a făcut cadou pe Fortuna, Pelotti, 


95 


Gustini şi Di Anglia. Fără să mai punem la socoteală zbirii. Ai 
impresia că la morgă se ţine un seminar al Mafiei. 

Brognola oftă. 

— Eşti un poliţist eficace, Bill. New York-ul este acum un oraş 
curat. 

— N-a mai fost niciodată atât de curat, spuse Rafferty. 

Zâmbi în ciuda marilor picături de ploaie care îi cădeau pe 
faţă. Brognola zâmbi şi el. 

— Voi avea de muncă până peste cap timp de câteva 
săptămâni ca să pun ordine în toate informaţiile pe care tocmai 
le-am obţinut. Îmi va lua câteva zile numai ca să scot benzile din 
calculatorul de la Long Island. Ascultă la mine, Bill, voi petrece 
zile fericite acum că sunt toţi morţi. 

— Nu insista prea mult. Mergem să luăm micul dejun? 

— Nu pot. Trebuie să fiu la Washington la sfârşitul după- 
amiezii, spuse Brognola zâmbind vesel. Trebuie să prezint un 
anume domn în faţa comisiei de anchetă a Senatului. 

— Voi mereu vă distrati la Ministerul Apărării, murmurá 
Rafferty. Noi, niciodată. 

— Trebuie spus că există câteva compensaţii care fac ca 
meseria noastră să fie uneori destul de plăcută. 

Vru să continue dar tăcu brusc. Vedea o masă mare obscură 
prin ceaţă; această prezenţă îl surprinse pe moment. Dar apoi 
găsi imediat normal ca ea să fie acolo. 

Ar fi pus prinsoare pe orice că era vorba de o rulotă mare GMC 
care conţinea secrete mult mai mari decât calculatorul lui Barney 
Mathilda. 

Nu se înşelase. 

O tânără femeie foarte frumoasă îmbrăcată într-un 
impermeabil alb cobori din rulotă, intră în cimitir cu un pas 
hotărât şi se îndreptă spre adunarea din jurul mormântului lui 
Augie Marinello. 

Rulota semnaliză de două ori cu farurile şi apoi se îndepărtă în 
strada acoperită de ceaţă. 

Brognola îl privi cum dispare apoi fixă cu privirea pe tânăra 
femeie care reuşise, fără nici o îndoială, una dintre cele mai 
frumoase lovitură ale secolului. 

Poate că era bucuroasă de victoria ei, dar nu arăta acest lucru. 
Brognola nu o mai văzuse niciodată aşa de prost dispusă. 

— Nu putem câştiga pe toate planurile, ştii, îi spuse Brognola 
lui Sally Palmer. 

— N-am nici o putere, spuse ea. El este complet nebun! Să se 


96 


ducă să moară dacă asta îi face plăcere! 

— Exact asta i se va întâmpla într-o zi, răspunse încet 
Brognola. 

— Dar de cine vorbeşti? întrebă Rafferty. 

— De cineva pe care tu nu ai vrea să-l cunoşti, răspunse 
Brognola. Bill, ţi-o prezint pe Sally Palmer; unul dintre cei mai 
buni agenţi. Poţi s-o feliciti. leri a omorât un monstru. 

— Eu doar l-am descoperit, spuse încet tânăra femeie. Din 
fericire, nu eram singură. 

— Cred că ştiu despre cine vorbim, spuse Rafferty. 

El privi prin ceața groasă, încercând degeaba să distingă masa 
cea mare a rulotei. 

— Ce fel de om este el? întrebă Rafferty. 

— İn acest moment, răspunse Brognola oftând, ţi-aş spune că 
e un om care suferă, care respiră, care mănâncă, care doarme, 
căruia îi este frică, care e curajos şi care se întreabă adesea: la 
ce bun? De fapt, e un om ca şi mine. 

— E foarte puţin pretentios, domnule Brognola, spuse cu calm 
Sally Palmer. 

Brognola începu să râdă, apoi afişă o mină serioasă, date fiind 
circumstanţele. 

Sicriul începea să dispară în mormânt. 

Câteva momente mai târziu, Brognola avansa până la 
marginea acestuia, se aplecă şi luă un pumn de pământ pe care 
îl aruncă pe coşciug. 

Zgomotul sec şi cleios al pământului moale semnala sfârşitul 
imperiului. Sfârşitul unei epoci. 

Regele era mort şi nu mai exista nici un prinţ moştenitor. 

Acesta era sfârşitul imperiului Marinello-Mathilda. 


97 


CUPRINS 


A A AO 3 
CAPITOLU LM lid 7 
CAPITOLUL lise pate ea ea it aaa O bu ED cl a da a 14 
CAPI ROLUL etalat ca aaa dai 18 
(CAP A O drastica dac em 21 
CAPITOLUL Va d aa a a 24 
CAPITOLUL VS ri atata aa lia 28 
CAPITOLUL Ml cascata aaa d a elas ai 33 
CAPITOL Lia E T 40 
CAPITOL AAA r ETER 46 
CAPITOLUL id das da 48 
CAPITOL a e 54 
CARITOLUE Ml o 56 
CAPITOLUL A a 62 
CAPITOLUL XV ostra crio în lata Al ac că ăi ASALA 64 
CAPIROLUL AV caz cei A de dia aa da e ai da da d a a 69 
CAPITOLUL: XV reia pietre Da Dobanda Da ital abea e d 73 
CAPITOLUL XVI cc osie ae căt atat com A ta da 76 
CAPITOLUL XIX iei aaa ca a at ăi cai a a aa a aa 78 


CAPITOLUL XX: a otet aa sate atare adu data ea înalta a a a AM aa 83 


CAPITOL iii 88 
CAPITOLUL All aci AA 92 
A ae dt ia bate da cl aaa aaa a aa a al 0 aa e ah 95 
CUPRINS iceage ari 98 


99 


Exterminatorul! 
Exterminatorul 


S - > 
Exterminatorul! 


UCIDE! UCIDE! UCIDE! 


MERCENAR MERCENAR 


Augusto Marinello a 
fost înmormântat în districtul 
Queens din statul New York, 
într-o dimineață ploioasă. 
Sicriul rămăsese închis în 
timpul slujbei, căci cine ar fi 
stat lângă Augie nu ar fi avut 
parte de o privelişte prea 
plăcută. 

Sicriul începea să coboare încet în mormânt. 

Câteva momente mai târziu, Brognola avansă până 
la marginea gropii, se aplecă şi luă un pumn de pământ pe 
care îl aruncă pe coşciug. 

Zgomotul sec al pământului moale şi cleios 
semnala sfârşitul imperiului. Sfârşitul unei epoci. 

Regele era mort şi nu mai exista nici un Prinţ 
Mostenitor. ~ 

Acesta era sfârşitul imperiului Marinello- 
Mathilda. 


ISBN 973-9127-79-3 Lei 16 000