Dick Stanford — 01 Luni — Giulgiul mortii

ţii 


3 


Colecţia MERCENAR 
54 


Dick Stanford 


LUNI - GIULGIUL MORŢII 


VL 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura BOGDANA 


PROLOG 


Războiul personal şi smintit pe care Hunter îl purta împotriva 
Mafiei începea să-şi arate roadele. Sindromul decăderii apărea cu 
claritate. Organizaţia, cândva invincibilă, imposibil de atacat, 
suverană, se distrugea. Structurile ei se prăbuşeau, lăsând 
necontrolate bande de gangsteri - în majoritate paranoici şi 
megalomani - incapabili să pună la punct o asociaţie riguroasă şi 
încă nesiguri ca să pornească singuri pe drumul complicat al 
crimei şi corupţiei. 

Hunter observase cu grijă toate simptomele acestui declin, 
care nu scăpaseră nici celor mai înalte instituţii de la 
Washington. 

Astfel, Harold Brognola, şeful Poliţiei federale şi prieten intim 
al lui Bob Hunter, făcuse o călătorie fulger la Nashville, ca să aibă 
o discuţie secretă cu Hunter, în urma operaţiunii „Terminus” 
îndeplinită de acesta. După ce-şi asigurase prietenul că „ţara va 
fi peste puţin timp debarasată de flagelul Organizaţiei”, Brognola 
îi făcuse lui Hunter o propunere: ofertă ciudată, incredibilă chiar, 
dar greu de respins. Preşedintele Statelor Unite crease un nou 
departament de siguranţă internă, o secţie de vârf, care avea în 
special sarcina de a lupta împotriva terorismului şi a altor grupuri 
paramilitare care amenințau grav siguranţa naţională. 

Omul aflat în fruntea acestui departament ar fi fost 
virtualmente autonom, trebuia să dea socoteală doar 
preşedintelui. lar singurul individ capabil să-şi asume această 
sarcină nu era altul decât Bob Hunter. Hotărârea fusese luată 
după o matură reflecţie a preşedintelui şi a celor mai apropiaţi 
colaboratori ai săi. 

— E tot acelaşi război, îi spusese Brognola prietenului său, 
omul în negru, iar inamicul nu s-a schimbat. De altfel, ştii foarte 
bine, nu luptai împotriva unor indivizi, ci împotriva unei stări de 
fapt. 

Hunter urmărise şi el cu mare atenţie amploarea sângeroasă 
pe care o luase terorismul în Occident şi apariţia lui deja foarte 
îngrijorătoare pe continentul nord-american. Se impunea de 
urgenţă o contraofensivă puternică şi eficace. 

Exterminatorul cunoştea foarte bine psihologia şi strategia 
teroriştilor. Experimentase de nenumărate ori ravagiile unor 
astfel de acţiuni în rândul populaţiei civile din sud-estul asiatic. 


3 


Da, Brognola avea dreptate: barbaria terorismului constituia o 
mare ameninţare pentru civilizaţia occidentală. 

In schimb, Hunter era mai puţin convins ca prietenul său de 
dispariţia iminentă şi definitivă a puternicei Mafia. 

În orice caz, propunerea Washingtonului era o mană cerească: 
ea implica mai întâi o amnistie totală, o nouă identitate, un 
statut oficial şi toate resursele materiale şi umane care se 
puteau aştepta de la cea mai puternică ţară din lume. Mai mult 
decât atât, ea însemna începutul unei noi vieţi, cu o provocare 
nouă şi o speranţă nouă. Şi, probabil, sfârşitul definitiv al lungului 
său marş sângeros! 

Da, oferta preşedintelui era atrăgătoare şi greu de refuzat 
pentru Hunter. 

Totuşi, nu putea să o accepte... cel puţin, nu încă. 

La douăzeci şi patru de ore de la întâlnirea avută la Nashville, 
Brognola şi Hunter au avut o nouă discuţie în Louisville. 
Executorul accepta propunerea preşedintelui numai cu unele 
condiţii. Brognola se enervase zadarnic, încercând să-l convingă 
pe Hunter că nu făcea bine; lupta era pierdută dinainte. Trebuia 
să i se acorde o ultimă campanie sângeroasă. 

După câteva ore, în biroul preşedintelui, Brognola spunea: 

— Ni se va alătura, domnule. Dar mai vrea o ultimă 
săptămână de război. Presupun că e vorba de o anumită etică. 

— Cum aşa? 

— Vrea să facă o ultimă descindere în infern, probabil ca să se 
asigure că nu lipseşte nimeni de pe marele rug. După care va 
trece alături de noi, mi-a dat cuvântul lui. 

— Doar dacă nu moare între timp, zise cu răceală 
preşedintele. 

Apoi, după o tăcere apăsătoare, reluă: 

— Pentru această ultimă săptămână de campanie îi vom 
asigura tot ajutorul de care va avea nevoie, indiferent ce implică 
asta. Nu doresc să intru în detalii, sper că mă înţelegeţi. Vreau să 
mi-l aduci pe acest om aici viu şi nevătămat, exact peste o 
săptămână începând de azi. 

Brognola lăsă ochii în jos, stingherit. 

— Numai că... domnule... din punct de vedere al legalităţii... 

— Nu vreau să cunosc detaliile, Hal. Ţi-am spus. 

La urma urmelor, poate că era mai bine aşa. Oricum, în 
materie de susţinere, Brognola se simţea ridicol de neputincios. 
Hunter nu admitea niciodată o intervenţie oficială directă. De 
altfel, pentru această ultimă campanie, ceruse un singur lucru. 


4 


Un mijloc logistic aerian: un avion C 130. 

In ceea ce priveşte programul de execuţie al acestei ultime 
operaţiuni, chiar şi Brognola, obişnuit cu metodele omului în 
negru, era de-a dreptul uimit. Nu-i venea să creadă! 

Şase zile! 

Bob Hunter ceruse şase zile sângeroase ca să-şi încheie lungul 
marş de distrugere. Şi explicase: 

— Treaba nu e practic terminată. Gangsterii avizaţi stau 
ascunşi în umbră şi aşteaptă să treacă furtuna. Le cunosc 
numele. Ştiu unde se ascund. Intr-o zi vor ieşi la suprafaţă din 
nou, mai puternici, mai distrugători ca niciodată. Nu vreau să le 
las această şansă. 

— Dar ce ai de gând să faci într-un timp atât de scurt? O 
săptămână amărâtă! 

— Nu, o săptămână bogată de exterminare. 

— Unde vei lovi? 

— Peste tot. Un raid fulger în fiecare din cele şase mari regiuni 
ale ţării. Pune-mi la dispoziţie un mijloc de transport aerian, şi 
şase zile îmi vor fi de ajuns. 

Fireşte, şase zile sângeroase. Ultimele zile ale Executorului. Şi 
dacă va supravieţui, Bob Hunter va înceta atunci definitiv să mai 
existe, iar Phoenixul va renaşte din cenuşa acestei identități 
dispărută pentru totdeauna... 

Şase zile... Ultimele ale lungului marş prin infern... iar răsăritul 
soarelui acestor zori din ziua de luni era acoperit deja de un 
giulgiu însângerat. 


CAPITOLUL | 


Vizorul carabinei Weatherby era centrat pe calandrul unui 
Cadillac lucitor de tip El Dorado, care se afla chiar în mijlocul 
parcării. De jur-împrejur, o duzină de maşini de lux, printre care 
câteva Cadillacuri de diferite modele, un Mercedes şi două de tip 
Continental. Trailerul semiremorcă, echipat pentru transportul 
vehiculelor, îşi aştepta încărcarea, garat cuminte la intrarea în 
parcare. In spate, se putea vedea un hangar metalic, aproape 
uriaş: centrul de remodeling al celei mai mari reţele de reciclare 
a maşinilor furate pentru teritoriul vestic al statului New York. 
Totul era ascuns de pantele primitoare ale unei coline înverzite 
din vestul oraşului Louisville (Kentucky). 

Exterminatorul, îmbrăcat în negru, observa locul de mai bine 
de o oră, timp în care din hangar ieşiseră deja nu mai puţin de 
şase vehicule, unul mai luxos decât altul. Nu era nevoie să fii 
mare matematician ca să calculezi că într-o oră de producţie în 
acest ritm se câştigau aproape o sută de mii de dolari. Şi, având 
în vedere mărimea hangarului, puteai să-ţi imaginezi că se lucra 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, cu o cadență de 
şase maşini pe oră. 

Executorul nu avusese timp să analizeze în detaliu activitatea 
şi ramificaţiile reţelei, dar la prima vedere era vorba de o 
operaţiune de mare anvergură. Intermediari independenţi 
aduceau aici marfa furată - provenită probabil din statele 
limitrofe (Indiana, Missouri, Tennessee, Ohio, West Virginia) - şi o 
cedau la zece la sută din valoarea sa de piaţă; ceva mai mult 
poate pentru modele deosebit de demodate. Livrarea avea loc 
noaptea şi fiecare maşină necesita, grosso modo, două ore de 
lucru, înainte de a fi scoasă pe piaţă. 

Hunter auzise de acest centru de câteva luni. Dar, în cursul 
operaţiunii sale de curăţire de la Nashville, culesese frânturi de 
informaţii mult mai consistente. Afacerea avea o faţadă perfect 
legitimă: „Caroserii de toate felurile - maşini de ocazie”. O 
întreprindere declarată, aparţinând unui anume Benjamin Davis, 
un om de afaceri din Louisville cum nu se poate mai onorabil. 
Dar adevăratul proprietar era firma Carmine Tuscanotte - 
prestatori de servicii, o societate cu sediul în Illinois, filială a 
Investiții şi servicii nord-americane, având ca acţionari principali 
pe Tuscanotte şi un rechin din Chicago, James Altorise, poreclit 


6 


„Jim Futadore”. Societatea mamă mai avea şi alte filiale: concesii 
de vânzare de maşini noi sau de ocazie, societăţi de credit sau 
de leasing, întreprinderi de transport şi chiar un anumit număr 
de săli de vânzare. Totul împărţit în state diferite în jurul statului 
Kentucky. 

Era o combinaţie liniştită şi bine pusă la punct, reprezentând o 
sursă de profituri ilicite, regulate şi literalmente astronomice. 
Păcăliţii oficiali erau companiile de asigurări, evident. Cine s-ar fi 
gândit să le plângă de milă? Asigurătorii nu pierd niciodată. In 
realitate, cel fraierit era automobilistul american, căci primele de 
garanţie creşteau constant de la un trimestru la altul. 

Furtul organizat de automobile pompa anual miliarde de dolari 
în economia americană. Hunter ştia asta. Dar ceea ce viza acum 
imediat erau marii mahări din fruntea acestei afaceri oarecum 
deosebite. De la o vreme, Tuscanotte şi Altorise jucaseră foarte 
bine. Işi părăsiseră teritoriul de vânătoare obişnuit, dispărând de 
pe scena publică, uneori pierzându-li-se urma chiar şi în mediul 
underground. Gangsterii din Chicago treceau printr-o perioadă 
dificilă. Lumea interlopă îşi revenea cu greu în urma operaţiunii 
de curăţare a lui Hunter şi era măcinată de lupte intestine 
sângeroase, în timp ce o nouă generaţie de şefi încerca să pună 
mâna pe putere. 

Inamicul era deci prezent în statul Illinois. Hunter avea 
informaţii interesante despre dezvoltarea activităţii sale în acel 
sector. Lovitura dată de curând statului-major de la New York 
avusese efecte secundare importante în tot Middlewest, făcându- 
i pe unii mafioţi, şi nu dintre cei mai mici, să se retragă spre 
Chicago ca să-şi asigure spatele. 

Capitala statului Illinois era sediul crimei organizate pentru 
toată partea centrală a Statelor Unite. Scena era totuşi foarte 
haotică. lar Hunter avea impresia că cei care deţineau adevărata 
putere la Chicago se dăduseră mai mult sau mai puţin dispăruţi, 
departe de marele oraş, şi îşi făceau jocul relaxaţi, lăsându-i pe 
micii pistolari să se bată în câmp descoperit pentru controlul 
unor teritorii modeste. 

Din acest motiv Hunter se afla în Kentucky, postat pe o colină, 
având în vizor centrul de reciclare al maşinilor furate. 

Suspină parcă cu regret, în timp ce vâra un cartuş enorm în 
carabina Weatherby. Apoi scrută încă o dată câmpul de tir. 
Soarele se ridicase de zece minute. Jos, la aproximativ patru sute 
de metri, poarta hangarului se deschisese încă o dată, lăsând să 
iasă un Cadillac făcut să arate ca nou-nouţ. Hunter luă la ochi 


7 


calandrul şi calculă mintal deviația normală a proiectilului. 

Glonţul, un Magnum 460, lovi capota lucioasă şi căzu exact în 
centrul nevralgic declanşator de foc şi moarte. Limuzina se cabră 
şi deveni inertă, începând să scoată un fum gros şi negricios. 
Hunter trase din nou în vehiculul în flăcări, când şoferul ţâşni, 
Dumnezeu ştie cum, din fum, năpustindu-se la adăpost în 
hangar. Carabina trase încă o dată şi limuzina făcu explozie, 
trimițând spre cer jeturi de fier şi cauciuc arzând. 

In pragul hangarului se adunase o mică mulţime, cuprinsă de 
o panică dementă. Unul dintre oameni luă un extinctor şi încercă 
zadarnic să stropească maşina distrusă. Hunter dădu cu tristeţe 
din cap înainte de a trage în acel cretin. Glonţul lovi extinctorul 
care explodă pur şi simplu, lăsându-l pe tip cu mâinile goale şi 
inspirându-i mai multă înţelepciune. Se repezi ca un nebun la 
adăpostul hangarului. Flăcări din ce în ce mai mari ieşeau din 
carcasa distrusă. Cineva, din interiorul hangarului, se gândi 
foarte judicios să acţioneze poarta culisantă. Din păcate, 
Cadillac-ul distrus bloca trecerea şi exact în momentul în care 
mecanismul de închidere automată se punea în mişcare, 
rezervorul de benzină făcu explozie. Poarta se ridică, ieşi pur şi 
simplu de pe şină, în timp ce vehiculul era proiectat la câţiva 
metri în interior, dând foc bidoanelor cu vopsea şi altor materiale 
inflamabile, folosite pentru acest gen de lucrări. Hunter rânji 
auzind zgomotul înăbuşit al exploziilor în serie. 

Fără să mai aştepte, atacă celelalte vehicule garate în 
parcare, proiectilele lui monstruoase sfâşiind atmosfera liniştită a 
peisajului de ţară. In curând, o maşină din trei era transformată 
într-un adevărat focar, conferind parcării aspectul unui adevărat 
infern. 

Hunter puse jos carabina Weatherby ca să evalueze 
amploarea atacului. Nu era rău deloc. In orice caz, destul de bine 
deocamdată şi cu siguranţă dincolo de orice aşteptare 
rezonabilă. Uzina de reciclare nu avea să mai producă nimic azi. 
In rest, nu mai era nici un fel de uzină. Hangarul şi terenul din jur 
arătau apocaliptic. Flăcările gigantice ţâşneau din fisurile şi 
găurile făcute de explozia acoperişurilor şi pereţilor din tablă. 
Oamenii în salopete, uluiţi la culme, se adunaseră la o distanţă 
respectabilă şi urmăreau ultimele tresăriri ale clădirii rănită de 
moarte. 

Hunter contemplă spectacolul câteva clipe, luă arma şi urcă 
până pe vârful colinei. 

Un Ford break era garat lângă un stâlp telefonic. Urcată pe 


8 


capotă, o femeie tânără aştepta stând turceşte, cu ochii 
strălucitori. 

— Ce faci cocoţată acolo? întrebă omul în negru. 

— Vederea e minunată, răspunse ea. Am impresia că sunt la 
balcon şi asist la marele incendiu al Romei. S-ar zice că rezultatul 
e foarte frumos. Cum ai reuşit? 

Întrebarea era inutilă şi Hunter nu o luă în seamă, 
mulţumindu-se să pună carabina la locul ei. 

— A dat-o în bară? o întrebă el pe tânăra femeie. 

— Da, domnule. 

Desprinse micro-magnetofonul lipit de stâlp şi i-l întinse lui 
Hunter. 

— A sunat la un număr din sectorul 812. 

— Ai înregistrat convorbirea? 

— Da. 

Hunter mârâi satisfăcut, derulă banda, apoi apăsă pe butonul 
de ascultare. 

— Dă-mi-l! Repede! 

— Cine vrea să vorbească cu el? 

— Ben Davis, fir-ar să fie! Mi-l dai sau nu? 

— Îmi pare rău, domnule Davis. Nu-i aici. Sunt Harry. Poate că 
ar trebui să-mi transmiteţi mie mesajul. 

Vocea era acum frenetică: 

— Harry, suntem pe cale de a fi lichidați! 

Tăcere. 

— Ce ziceti? Ce? 

— Habar n-am! Un ticălos trage-n noi! Depozitul şi marfa se 
fac scrum! 

— Federalii sau localii? Pentru că dacă... 

— Nu-i o descindere a poliţiştilor, Harry! Nu e un raid afurisit! 
E un atac surpriză! O lovitură sub centură... 

— OK! OK! Am auzit, domnule Davis. Dar staţi liniştit! Nu vă 
enervați. Sunaţi-vă prietenul de la primărie şi spuneţi-i să-şi 
mişte fundul şi să vină în viteză! Incercati să salvaţi tot ce se 
poate salva, şi debarasați-vă de scripte. M-aţi auzit? Ardeţi tot 
ce... 

— La naiba! Chiar nu înţelegi! Totul arde deja! Totul, înţelegi? 

— OK, OK, domnule Davis. Acum, ascultați-mă. Intraţi în 
hangar înainte de sosirea pompierilor. Turnaţi acid peste tot ce 
poate să fie compromițător. M-aţi înțeles? 

Vocea era acum foarte agasată. 

— Mda, Harry, te-am înţeles. OK voi încerca. Dar sunt peste 


9 


tot! Ticăloşii trag în noi. Nu ştiu, dar sunt cel puțin o sută, acolo 
sus pe colină. Trag ca la nebuni! Aş vrea... Sfârşitul convorbirii. 
Linia telefonică pârâi şi muri complet. Tipul de la 812 răcni de 
două ori în receptor, apoi închise înjurând. 

Fata de pe capota break-ului zâmbi radioasă spre omul în 
negru. 

— Deci aşa ai procedat? Ai fost cel puţin o sută? 

Hunter derulă iar banda. 

— Dacă înţeleg bine, vom pleca spre Indiana, spuse tânăra 
femeie. 

— Exact, răspunse el ajutând-o să sară de pe maşină. Dacă 
secţiunea 812 se află dincolo de frontieră, înainte! 

— 812 acoperă tot ce se află la sud de Indianapolis, preciză 
tânăra femeie. Numărul cerut e de la Columbus. Columbus, 
Indiana, fireşte. Nu Ohio. 

Hunter schiţă un zâmbet. 

— Acest cap frumuşel ştie toate astea pe de rost, nu? 

— Bineînţeles! Acest cap frumuşel se află aici pentru asta. Nu? 

Poate că ar fi putut fi folosit şi în alte scopuri. Hunter îşi 
imagina vreo două cât se poate de plăcute. Îl sărută însă rapid şi 
zise: 

— Asta ca să mă asigur că va rămâne ferm pe umeri. Haide, în 
maşină. 

— Destinația Columbus, da? 

— Nu pot să-ţi ascund nimic! răspunse Hunter. 

Mda. Columbus, în mare viteză. Acel Harry nu putea să fie 
altul decât Harry Venturi, primul locotenent al lui Carmine 
Tuscanotte. 

lar Bob Hunter nu venise în Middlewest ca să distrugă 
maşinile. Voia să pună ştampila monstrului pe mutra lui Carmine 
Tuscanotte. 


10 


CAPITOLUL II 


Conform termenilor contractului, fata făcea parte din echipă. 
Fusese aleasă ca să îngrijească rulota de război a lui Hunter, acel 
vehicul care, în spatele unui exterior cu abilitate banalizat, 
adăpostea o impresionantă maşină de război. Fata se ocupase de 
transportul său cu avionul din New Mexico până la Louisville. 

Hunter fusese nevoit să-şi abandoneze arsenalul rulant, atunci 
când trebuise să vină de urgenţă la Nashville. Dar, ca să ducă la 
bun sfârşit războiul său împotriva Mafiei, nu se putea lipsi deloc 
de ea. 

Pe tânăra femeie o chema Rose d'Avril. Incredibil, dar 
adevărat. Era o fată înaltă şi superb de bine făcută, cu şolduri 
rotunde, promițătoare, cu un piept uluitor, păr lung şi mătăsos, 
negru ca pana corbului, şi ochii luminoşi. Pe scurt, ar fi făcut 
furori la Moulin rouge! Brognola spusese că era „tehnician- 
proiectant” ceea ce, în lumea în care evolua Brognola, era ceva 
destul de vag. În fişa ei scria că are o diplomă în electronică şi 
făcuse multe lucrări de cercetare în domeniul fizicii solidelor şi 
asupra dinamicii solurilor. 

— Are multe atuuri, îi spusese Brognola lui Hunter. După 
părerea mea, ar trebui să-ţi faciliteze treaba, şi ai fi prost dacă n- 
ai folosi-o la întreaga ei capacitate. 

— Adică? 

— Poate să conducă rulota, îţi garantez. Programele 
informatizate de pe computerul tău nu au nici un secret pentru 
ea. Toate sculele tale ultrasofisticate de detecție şi comunicare 
au să-i placă la nebunie. Pentru asta am selectat-o. Poţi să mă 
crezi că va şti să se ocupe de caravană şi va putea s-o 
exploateze. 

— Cu ce se ocupă de fapt, Hal? 

— Cu spionajul electronic, mormăi cu regret şeful Poliţiei 
federale. 

Se vedea foarte bine că nu avea chef să aprofundeze 
subiectul. Hunter îl ştia pe Brognola foarte sensibil imediat ce era 
abordat acest subiect, de aceea nu insistă. De altfel, Brognola îi 
judeca foarte precis pe oameni. El organizase, de la Washington, 
întreaga reţea de siguranţă internă, a cărei eficacitate fără 
precedent era recunoscută de toţi. 

Prin urmare Bob Hunter avusese încredere în Hal Brognola... 


11 


până la prima sa întâlnire cu tânăra persoană. Brognola se 
întorsese între timp la Washington. Exterminatorul făcuse 
cunoştinţă cu Rose d'Avril pe când se afla la volanul rulotei de 
război, relaxată şi zâmbitoare. 

— Nu te topeşti de plăcere că mă vezi, spuse ea în loc de 
prezentare. N 

Nu era chiar adevărat. In ciuda uniformei militare nu prea 
sexy, fata arăta al naibii de bine. 

— Ceea ce văd îmi place la nebunie, o corectă el, doar că aş fi 
vrut să văd asta în altă parte. 

— Poate întinsă pe spate, în aşternut de satin roz? ripostă ea. 

Hunter o privi cu răceală şi răspunse: 

— Da şi nu. Ascultă... 

— Nu te scuza, zise ea zâmbind. Mă aşteptam la reacţia ta. 
Oricum, poziţia lungită pe spate nu e deloc preferata mea. 

Hunter ar fi băgat mâna în foc. 

Dar ea nu-i lăsă timp să răspundă şi continuă: 

— Am profitat ca să examinez vehiculul. Cine ţi-a procurat un 
astfel de echipament? Mi-ar plăcea să-l întâlnesc pe individul 
care a conceput şi realizat toate astea. 

Făcu o mică pauză apoi continuă: 

— Ai aici un material extraordinar; unele aparate sunt mai 
sofisticate decât cele de la NASA. Aproape toate sunt brevetate, 
dar nu se fabrică încă. Cine ţi le-a procurat? 

— Ascultă, zise Hunter, cred că... 

— Aceste instrumente optice, de exemplu, combină raza laser 
cu detectorii în infraroşu. La tabloul de bord, ai indicaţii de teren 
cuplate cu... 

— Oh! Oh! bombăni el. 

Ea schiţă un zâmbet. | 

— OK, cam exagerez. Asta e modul meu de a reacţiona când 
sunt intimidată. Mă simt stingherită când te uiţi aşa la mine. 
Vrei... vrei să-ţi spun adevărul? Am o spaimă de zile mari! 
Brognola mi-a spus cine eşti, fireşte. Nu putea să facă altfel. Dar 
să nu-ți fie frică, eşti Striker, nici mai mult, nici mai puţin. N-am 
pus întrebări. Dar, serios vorbind... mă terorizezi. 

— la taci puţin din gură! zise el. 

Ea tăcu, lăsând în jos, cu tristeţe, ochii mari şi luminoşi. 

— In realitate, ţi-am urat bun venit la bord, zise el. Dacă n-ai 
înţeles, n-am nici o putere. Acum, te rog, uită de refrenul bărbat- 
femeie şi restul. Nu uita că purtăm un război, nu facem dragoste. 
Eu sunt şeful, şi în privinţa asta nu vreau să aud placa cu 


12 


superioritatea sau cu egalitatea între sexe. Dacă faci ce-ţi spun, 
cum îţi spun, ne vom înţelege bine. Şi poate chiar vom reuşi să 
rămânem în viaţă. Ai înţeles? 

— OK, zise ea laconic. Dar crezi că trebuie să ne certăm tot 
timpul? 

— Comportă-te cum crezi de cuviinţă şi lasă-mă să fiu ceea ce 
sunt. Oricum, nu vom avea deloc ocazia să ne vedem. Vei 
rămâne cantonată la avion şi te vei ocupa doar de transportul 
rulotei. 

— Eşti pe cale să comiţi o greşeală. 

— Poftim? 

— Da, o greşeală. Domnul Brognola m-a avertizat de altfel. Ai 
capul împuiat de prejudecăţi sexiste, sau nu mai înţeleg nimic. 
Sunt perfect operaţională pe teren. Am mai executat misiuni şi 
pot să te ajut în mod eficace. 

— İn ce domeniu eşti operaţională? întrebă el cât se poate de 
serios. 

— Spionaj electronic. 

— Pe teren, vrei să spui? Sau preferi mediul protejat din 
laboratoare? 

Tânăra femeie roşi la faţă. 

— Am lucrat în laborator la universitate, dar am urmat şi un 
antrenament practic pe teren. Totuşi, asta e prima mea mare 
misiune... 

— Eşti în stare să urci pe un stâlp? întrebă el întrerupând-o. 

— Mai bine decât o maimuţă, răspunse ea. 

— Ştii să branşezi un dispozitiv de ascultare pe cabluri 
telefonice? 

— O joacă de copil! 

— Te previn că va fi al naibii de periculos, bombăni el. 

— Bănuiesc. 

Ca totdeauna, Hunter se hotărî într-o secundă, având 
încredere atât în creierul, cât şi în instinctul lui. 

— OK. Vom încerca. Dar mai întâi scoate uniforma asta 
cumplită şi îmbracă ceva mai feminin. Ai un corp superb. De ce 
să-l urâţeşti? Un soldat bun se foloseşte de toate atuurile pe care 
le are. 

— Ce înseamnă Striker? întrebă ea scoţându-şi fusta. 

El întoarse capul în altă parte, nu din discreţie, ci ca să-şi 
păstreze mintea limpede. 

— Dacă eşti un bun soldat, vei descoperi asta din singură, 
mormăi el, ca să mascheze efectul brutal pe care îl producea 


13 


acea fată asupra lui. Şi nu care cumva să-mi ceri să-ţi servesc 
drept conştiinţă, bună sau rea. Scopul e să facem treaba şi să 
rămânem în viaţă. Nimic mai mult, nimic mai puţin. 

— Care e ordinea priorităţilor? întrebă ea, acum în întregime 
dezbrăcată, îndreptându-se spre partea din spate a rulotei. 

— Poftim? 

— Ai spus: să facem treaba şi să rămânem în viaţă. Dacă 
există conflict între aceste două obiective, care trebuie să 
primeze? 

Acum purta un combinezon care i se lipea pe corp. Materialul 
era fin şi mătăsos. 

— ţi vine bine, zise Hunter. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare: care e ordinea priorităţilor? 

Se uită la ea cu răceală şi zise: 

— Nu există o formulă prestabilită pentru a răspunde la 
această întrebare, Rose. E o decizie pe care o iei cu capul şi în 
funcţie de propriul curaj. Dacă ai curaj, problema asta nu se pune 
niciodată. In caz invers, locul tău nu-i aici. 

— Incerci cumva să mă sperii? întrebă ea. 

— Poate... 

Ea se încălţă cu o pereche de pantofi eleganţi, cu toc înalt şi 
subţire, şi zise: 

— OK, sunt speriată. Sunt înspăimântată. Dar parcă sunt tot 
aici, aşa mi se pare. 

El dădu din cap. Dar numai ca să-i dea sentimentul că e utilă şi 
eficace. Hunter nu avea intenţia să-i testeze simţul luptei. 
Niciodată! Multe altele înaintea ei pieriseră. Şi cu siguranţă că 
erau la fel de drăguţe şi de dotate ca Rose d'Avril... 


14 


CAPITOLUL III 


Rulota de război se deplasa pe drumul statal 65, la nord de 
Louisville, trăgând după ea Fordul. Avionul de transport, un C 
130, fusese trimis la Indianapolis, cu ordinul de a aştepta acolo 
noi directive. 

Hunter purta nişte blugi spălăciţi şi un sweat-shirt, iar în 
picioare avea un fel de ghete. Rose d'Avril stătea în dreapta lui. 
De mai bine de o oră de când rulota părăsise oraşul Louisville, 
Rose scrisese într-una pe o foaie de hârtie nişte semne 
cabalistice ale unui program informatizat de fizică-mecanică. De 
vreo două ori încercase să lege o conversaţie cu Hunter, dar fără 
rezultat. 

La Columbus părăsiră drumul statal. 

— S-ar părea că nu eşti deloc vorbăreţ, remarcă ea. 

— Asta-i adevărul. 

Aruncă o privire spre hârtia ei şi adăugă: 

— Aveam şi eu de rezolvat micile mele probleme. 

— Şi probabil că preferi calculul mintal? 

— Mda, poţi să-i zici şi-aşa. 

— Totuşi, zise ea oftând, uneori asta te ajută ca să vorbeşti, 
într-o zi, când vom avea capul mai limpede... Priveşte! Ai văzut 
panoul? 

— Te referi la numele oraşului? mormăi el. 

— Da, ai văzut cum îi zic? „Columbus: Atena Preriei”. Ţi se 
pare că seamănă cu o prerie? 

— Să zicem că e un peisaj destul de plat, zise el cu îngăduinţă. 

— Cunoşti Atena? 

El scutură din cap. 

— Nici eu. Dar e clar că acest oraş nu seamănă prin nimic cu 
ilustratele văzute de mine. 

— Poate că e o similitudine doar psihologică, spuse el. 

— In orice caz, nu poate să fie vorba de arhitectură, zise ea 
frecându-şi nasul. Totul aici pare în cel mai pur stil gotic, 
ameliorat în genul Middlewest. j 

Hunter chicoti şi împinse consola de comandă spre Rose. In 
fond, nu era chiar atât de rău că de data asta nu era singur. 

— Branşează navigația, sugeră el. Vom avea toate 
răspunsurile la întrebările pe care le punem. 

— Care e codul programului? 


15 


Hunter i-l spuse, în timp ce rulota pătrundea pe centura 
oraşului. Era un oraş mic de provincie, destul de plăcut, cu sau 
fără prerie. Puteai vedea construcţii recente, printre care un 
cartier de birouri şi magazine ultramoderne la umbra unei cupole 
vechi şi a unui palat de justiţie datând de la începutul secolului. 
O poştă centrală, nou-nouţă, numai în oţel şi sticlă, alături de o 
serie lungă de depozite mai mult sau mai puţin dărăpănate, 
mărturie a unei epoci înfloritoare cu mult anterior. Totul era 
simpatic şi primitor. 

— S-ar zice că e un oraş mic şi prosper, spuse Hunter. 

— Nu e de mirare, spuse ea fără să-şi ia ochii de la ecran. Sunt 
mulţi bani aici. Columbus e patria motorului Diesel. Cel care a 
inventat principiul trăia aici. lar uzina de motoare Cummins e cu 
siguranţă filonul care hrăneşte ţinutul. Mai sunt şi alte industrii. 
Nu, Striker, nu ne aflăm la Atena. Mai degrabă ai zece că 
seamănă cu un mic Detroit. 

— Şi care e profilul în „domeniul” crimei? întrebă el distrat. 

— Mici combinaţii modeste, răspunse ea. Nu văd nimic care să 
poată tenta un om ca Tuscanotte. 

— Şi drogurile? 

— Scena este foarte calmă. Numai iarbă şi iar iarbă. E profilul 
tipic al unui mic oraş de provincie. Poliţiştii locali sunt foarte 
sensibili în această privinţă, iar o captură foarte modestă de 
droguri false ar apărea probabil cu litere de-o şchioapă pe prima 
pagină a ziarelor locale. Zău, Striker, aici totul pare curat. 

— Şi jocurile? întrebă Hunter de parcă s-ar fi gândit la altceva. 

— Aceeaşi schemă, fleacuri. Mici pariuri pe piaţa fotbalului. lar 
bookmakerii sunt din Indianapolis. Nimic foarte excitant. Idem în 
cazul prostituţiei. Reţea destul de dezorganizată de fete 
recrutate la faţa locului, nivel masaje ameliorate, nimic ai mult. 
Nu, zău că nu văd nimic atractiv pentru Tuscanotte. 

— De-asta se şi află aici, replică Hunter. 

— Vrei să zici, ascuns? 

— Exact. Şmecheraşul şi-a săpat o groapă liniştită în mijlocul 
naturii şi s-a ascuns în ea foarte confortabil. 

— In Atena Preriei, adăugă ea. Ciudat, nu? 

— Astfel este în permanenţă în umbra oraşului Chicago, spuse 
Hunter. Trăim într-o epocă minunată, Rose. În mai puţin de o oră 
şi jumătate, poate să ajungă cu avionul în marele său oraş. 

In timp ce vorbea, trăgea rulota la marginea trotuarului. 

— lar cu telefonul, are nevoie de mai puţin de zece secunde ca 
să-şi contacteze statul-major. Haide, Cenuşăreasa electronicii, 


16 


găseşte-mi şi mie un telefon. 

— De ce-mi zici aşa? întrebă ea. 

— Vei fi o prinţesă adorabilă şi vei face puţină „cercetare” pe 
lângă angajaţii de la telefoane. Dar să te asiguri că nimeni nu 
bănuieşte ce anume cauţi. 

— In locul tău, eu aş parcă rulota mai ca lumea. Altfel, poliţia 
preriei ar putea să-şi arate dinţii. 

Se uită după ea cum intra în marea poştă centrală, apoi oftă şi 
dădu înapoi rulota ca să ajungă în faţa unui parametru. De altfel, 
ocupa două locuri cu Fordul pe care-l remorca. 

Un tip trecu pe lângă el şi aruncă o privire încruntată spre cele 
două vehicule. Hunter cobori, puse câteva monede în aparat 
apoi, zâmbind, se instală din nou la volan. Aprinse o ţigară şi 
studie cu atenţie harta sectorului pe ecranul consolei, cât timp 
Rose d'Avril făcea mica ei anchetă printre doamnele de la 
telefoane. 

Oraşul era bine deservit de o reţea de drumuri naţionale, 
precum şi de drumul statal. Amplasamentul era ideal. La sud, la 
mai puţin de o oră de mers cu maşina, se afla Louisville; la est, 
Cincinnati, iar la nord, pe marele drum statal, ajungeai la 
Indianapolis. Columbus avea şi un mic aeroport şi o bază navală 
auxiliară se afla instalată în apropiere. 

Totuşi, planul general al oraşului părea mai curând haotic: 
drumurile naţionale şi marele drum statal tăiau mijlocul oraşului 
în toate direcţiile. In nord-estul oraşului, cartierul afacerilor era 
foarte înghesuit şi înconjurat de centre comerciale. Industriile 
erau grupate în sud, cu excepţia uzinei de motoare Cummins 
construită pe înălţime, ca pentru a domina oraşul. Râul 
împiedicase după toate aparențele dezvoltarea centrului urban 
spre vest, dar aici se amenajase totuşi un complex de distracţii 
pentru turişti, la care se ajungea direct pe drumul statal. 

La vest, pământurile nu erau exploatate, deoarece terenul era 
prea în pantă. Acolo nu era nici urmă de prerie. Dar la vreo 
douăzeci de kilometri, se afla orăşelul Nashville şi marele parc 
naţional Fumarolele. 

Rose d'Avril ieşi în sfârşit din clădirea poştei. Hunter 
recentrase ecranul consolei asupra zonei de vest a oraşului 
Columbus, în special asupra drumului care ducea la Gnaw Bone. 
Fata se urcă lângă el. 

— OK, Striker, am găsit telefonul. 

Hunter porni imediat motorul şi se depărtă de trotuar. 

— Te-am auzit foarte bine, Cenuşăreasa electronicii, dar faţa 


17 


ta nu vorbeşte aceeaşi limbă. 

— Nobile senior, era gata s-o dau în bară! Ai auzit de TAA? 

Hunter scutură din cap. 

— O companie privată? 

— Nu, un nou serviciu oferit de Compania de Telefoane. Asta 
înseamnă transmitere de apel în mod automat, şi funcţionează 
pe bază de abonament. Oricine poate fi beneficiar pentru câţiva 
dolari pe lună. Telefonul tău va putea astfel să transmită în mod 
automat unei alte linii toate apelurile automate pe care le 
primeşte. E o chestie foarte şireată, pentru că-ţi poţi programa 
aparatul singur, fără să informezi pe nimeni. Aparatul face treaba 
datorită unui circuit informatizat aflat la sediul companiei. Cu 
ajutorul acestui sistem, toate apelurile primite vor fi transmise 
direct oricărei linii alese de beneficiar. lar cel care telefonează nu 
va şti niciodată nimic. 

— Ce tot spui acolo, Rose d'Avril? 

— Incerc să te fac să înţelegi că numărul din Columbus e 
„Vrăjeală”: e un număr-releu. Drept pentru care, părerea mea e 
că nu la Columbus îl vom găsi pe amicul Tuscanotte. 

— Până aici, ştiu, zise cu calm Hunter. 

— Numărul e cel al unui birou obscur al unui magazin la fel de 
neînsemnat, situat în centrul oraşului. Abonatul... Ce-ai spus? 

— Doar că ştiam. 

Privind pe fereastră, fata înţelese în ce direcţie se îndreptau: 
caravana se deplasa spre vest pe drumul statal ca să iasă din 
Columbus. 

— Ce faci? întrebă ea. 

— lţi ascult raportul. Te rog, continuă. 

— Dar înţeleseseşi totul, nu, fără să fie nevoie să-ţi spun? 

El dădu din cap. 

— Să zicem că am un fler bine condiţionat, dacă vrei. Dar am 
nevoie de raportul tău, Cenuşăreaso. 

— Nu-mi mai spune aşa, Dumnezeule! se răsti ea. 

— OK, zise el cu blândeţe. N-am vrut să te ofensez. Ceea ce- 
mi spui mă interesează foarte mult. Ai putea continua? 

Ea aprinse cu nervozitate o ţigară şi nu scoase nici o vorbă 
până în momentul în care îl văzu intrând pe varianta care ducea 
la hotelul Holiday Inn: 

— Nu! zise ea. Mergi mai departe pe drumul statal. 

Fără să-i dea ascultare, Hunter intră în parcarea din spatele 
hotelului şi cobori din rulotă. Dezlegă Fordul şi îl parcă. Apoi se 
urcă iar la volan, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca să 


18 


pornească pe drumul naţional 46 în direcţia vest. 

— M-ai speriat rău de tot, şefule, zise ea. 

Avea ochii reci ca gheaţa. 

— N-ai de ce te teme când eşti cu mine. Joc cinstit, Rose. Şi vei 
şti totdeauna foarte exact ce vreau de la tine. 

— Mi se pare corect, replică ea la fel de distantă. 

Rulota se deplasa acum cu viteză. 

— Unde rămăsesem? zise fata. 

— Vorbeai de un birou prăpădit, cu un telefon fals. 

— Aşa. Abonatul oficial este un anume R. B. Smith. Facturile 
sunt plătite prin cec poştal de aşa-zisul titular. Restul l-am aflat 
printr-un simplu noroc. Angajata de la telefoane îl cunoştea pe 
proprietarul imobilului. Orăşelele au şi anumite avantaje. După 
spusele ei, R. B. Smith este un personaj misterios. Biroul a fost 
închiriat cu câteva luni în urmă, iar chiria a fost plătită pe şase 
luni înainte. Acolo a fost instalat telefonul, şi de atunci nimeni nu 
l-a mai văzut pe R.B Smith. Or, cu totul întâmplător, am văzut 
numărul de cod al facturilor acestui faimos Smith şi mi s-a aprins 
beculeţul: e abonat la TAA. Partea proastă e că, mărturisesc asta, 
eu n-am auzit niciodată de acest serviciu. N 

— Asta e situația, Rose, progresăm tot timpul. In zilele noastre 
totul merge foarte repede. 

— Aiurea! In fine, pe scurt, a trebuit să mă legitimez. 

— Orăşelele au şi inconveniente, spuse calm Hunter. 

— Adevărat. Am vrut cu orice preț să am acces la computer. 
Să ştii că au fost foarte amabili. Le-am înşirat o poveste aproape 
verosimilă şi cred că am descoperit ceea ce te interesează. 

— Să ştii că eu am totdeauna încredere în flerul meu. Aşa că 
mă pasionează faptul că, pentru prima dată, mi se oferă 
informaţii. 

— OK, zise ea. Dar mai înainte aş vrea să ştiu de ce te 
îndeamnă flerul să mergi spre vest. 

El dădu din umeri. 

— N-aş fi în stare să-ţi spun. Mă uitam la harta sectorului, pe 
ecran, şi deodată flerul mi-a gâdilat nara stângă. Din locul în care 
mă aflam, stânga era spre vest. Apoi ai venit tu şi ochii tăi mari 
se uitau tot spre vest. 

— Fals. 

— In orice caz, ochii tăi spun orice, numai Columbus nu. 

— OK, OK. Acum redu viteza. Cred că va trebui s-o luăm la 
stânga la următoarea intersecţie. Exact, direcţia sud. 

Hunter făcu întocmai. După câteva minute, zăreau un fel de 


19 


clădire din piatră, oribil de pretențioasă, ridicată în vârful unei 
coline care domina zona din jur. Un drum din pământ bătătorit, 
pornind direct de la şoseaua asfaltată, ducea acolo făcând o 
serie de viraje foarte strânse. 

— Cred că aici e, murmură tânăra femeie. Flerul tău e de 
acord? 

— Dar creierul tău ştie şi altceva? întrebă el. 

— Din păcate, datele mele se opresc aici. Ne aflăm probabil în 
sectorul corect şi va trebui să ies ca să mă asigur de unele 
detalii. 

— Las-o baltă, zise Hunter oprind rulota pe drum. Vom întreba 
pur şi simplu. 

— Glumeşti? 

Hunter era cât se poate de serios. Dădu înapoi câţiva metri, ca 
să intre cu rulota pe drumul de pământ bătătorit şi urcă până la 
clădire. Sau aproape, în orice caz. Vârful colinei era foarte întins 
şi mai plat decât se putea vedea de pe drum, lăsând să se vadă 
construcţii mici lipite de corpul principal al casei. In jur se aflau 
mulţi copaci stufoşi şi deşi, dar nu se vedea nici zid de incintă şi 
nici vreun gard. Un simplu lanţ agăţat de doi stâlpi metalici 
enormi bloca accesul. 

Exact în faţă se vedea un panou pe care scria Trecerea 
interzisă, iar un mic rond permitea maşinilor să întoarcă. Hunter 
o întrebă pe tânăra femeie: 

— Cum îşi zice aici R. B. Smith? 

— Roger G. Tuker. Seamănă destul de mult cu... Oh! Oh, 
atenţie! 

Lângă lanţ apăruse un tip în haină de vânătoare, având în 
mână o puşcă automată cu două ţevi. 

Hunter îşi puse imediat o pereche de ochelari fumurii şi 
mormăi spre fată: 

— Nu te mişca. 

Făcu un semn foarte amabil tipului şi cobori. 

— Ce căutaţi aici? se răsti santinela. 

— ÎI caut pe Gene Harney, minţi Hunter. 

— Ai greşit drumul, mormăi individul. 

— II cunoşti pe Gene? Locuieşte undeva în... 

— N-am mai auzit de numele ăsta. Aici e o proprietate privată! 
Du-te la naiba, şi cât mai repede! 

— Ei, zise Hunter, eu ţi-am vorbit frumos! 

— Dacă nu-ţi place cum vorbesc, idiotule, cară-te de-aici! 
îndreptă puşca spre Hunter cu un aer ameninţător şi adăugă: Fă 


20 


paşi, că altfel o încurci rău de tot! 

Hunter bătu liniştit în retragere până la rulotă. 

— Ole! zise fata demarând. 

— Tucker şi Tuscanotte sunt una şi aceeaşi persoană? întrebă 
ea puţin cam nervoasă. 

— Deocamdată nu sunt sigur, răspunse Hunter. Dar am intrat 
mai adineauri în conflict cu Skids Mangone. E cam departe de 
casa lui! 

— Cine e acest Mangone? 

— Cândva era pistolar la Chicago; ucigaşul lui Joliet Jake Vecci. 

— Şi Vecci cine e? 

— Vecci a murit. A fost seniorul lupilor timp de ani de zile, la 
Chicago. Era unchiul prin alianţă al lui Carmine Tuscanotte. 

— Foarte interesant, recunoscu tânăra femeie. Acum ce 
facem? 

Dar Hunter nu-şi punea întrebări. Ştia foarte exact ce trebuia 
să facă. 


21 


CAPITOLUL IV 


Harry Venturi, zis „Maimuţoiul”, îşi merita porecla. Avea torsul, 
braţele şi umerii unei gorile şi un metru şi nouăzeci. Dar pornind 
de la talie, restul era de gabaritul unuia de un metru şi şaizeci. 
Cele două jumătăţi ale acestui individ ciudat erau diferite şi, 
totuşi, Harry Maimuţoiul nu suferea de nici o malformaţie 
congenitală. 

Datorită umerilor săi impresionanţi, învățase să se facă 
respectat încă de mic, şi nimeni n-ar fi îndrăznit să-i zică în public 
„Maimuţoiul”. La urma urmelor, cunoştea perfect porecla pe care 
i-o dăduseră cei din lumea interlopă. Dar îl dorea în cot de asta, 
atâta timp cât nu i se spunea în faţă. 

Skids Mangone şi el făcuseră un drum lung împreună. 
Debutaseră, adolescenţi fiind, ca mici gangsteri „stradali”, şi 
urcaseră de-a lungul anilor - datorită unor situaţii mai mult sau 
mai puţin precare, dar totdeauna judicioase - multe trepte în 
Organizaţia din Chicago. Ascensiunea lor se bazase pe sălbăticie 
şi brutalitate. Mangone era practic analfabet, dar descoperise 
repede că te poţi îngrăşa uşor într-un mediu unde cruzimea 
provoacă respect. Venturi era puţin mai şmecher şi ceva mai 
cultivat: putea să citească şi să înţeleagă editorialul din Chicago 
Tribune. Şi mai avea aptitudinea de a şti să aleagă omul potrivit 
atunci când trebuia. Dar cei doi ticăloşi parcurseseră un drum 
lung mână în mână. Insă unde voiau să ajungă? |n acea 
ascunzătoare izolată de lume? Asta era succesul? 

Lumea interlopă din Chicago nu va mai fi niciodată aceeaşi. 
Harry ştia asta. Retragerea sa acolo, în acea Indiana de tot 
rahatul, ucigător de înverzită, era nici mai mult, nici mai puţin 
decât un fel de exil, impus de actualul său şef. Şi mai ştia că 
problemele nu se rezolvau ascunzându-te. Un tip dintr-o astfel de 
lume nu scapă chiar atât de uşor: şoimanii îl hăituiesc oriunde s- 
ar duce. Ca ghinionul. lar ghinionul îl urmărise pe Carmine până 
în Kentucky. Adevărat sau nu? Şi poate că era doar începutul a 
ceea ce avea să urmeze! 

Harry Venturi se uita la telefon, întrebându-se de ce naiba 
idiotul de Ben Davis nu mai suna. In acel moment, Mangone - 
oficial şeful acelei ascunzători - intră în bucătărie. 

— Cine era? întrebă Venturi. 

— Mereu la fel, răspunse celălalt. 


22 


— Tot unul în căutare. De camping, nu? 

— Mda. Şi mai era şi vorbăreţ, idiotul. Un căcănar. Ar trebui 
să-i găurim de acum încolo pe găozarii ăştia! M-am săturat să-i 
văd plimbându-se pe-aici fără să facă nimic. Şi pe urmă poate că 
asta îi va face să nu mai vină să-şi bage nasul în curtea vecinilor! 

— Cum arăta individul? 

— Cine? 

— Ala care căuta camping! 

Mangone îşi turnă o ceaşcă de cafea şi se aşeză la masă. 

— La fel ca toţi idioţii de felul lui. Cu excepţia rulotei, care era 
o chestie mişto de tot. Ar fi trebuit să-l mierlesc pe căcănar şi să- 
i iau scula! Să ştii, Harry, că într-o zi o să pun mâna pe una. Ai 
pus vreodată piciorul în una de-astea? La dracu, ai acolo de 
toate, e mişto de tot! 

— Câţi oameni ai pus afară? 

— Cum adică? 

— Mda, câte santinele ai afară? 

— Buck Jones şi Hapalong Cassidy. 

— Tâmpiţii ăia? Şi pe amândoi odată! Mi-ai promis că nu-i mai 
pui niciodată împreună. 

— Oh, sunt siguri, Harry. Ca noi doi, în vremurile bune. Plini de 
fiere şi râgâie oţet! 

Venturi nu răspunse. 

— In rulotele astea e şi privată! Tot, absolut tot; şi duş şi... 

— Cred că ar trebui să-i dublezi. 

— Ce zici? 

— Scoate-i şi pe ceilalţi doi. Şi asigură-te că sunt cu ochii în 
patru şi le funcţionează aparatele de emisie-recepţie. Dacă mai 
vin şi alţi „turişti”, vreau să-i văd şi eu la faţă înainte de a-i 
trimite la plimbare. 

Mangone nu era deloc bine dispus. 

— La dracu, Harry, dacă am luat-o pe coajă în Kentucky, asta 
nu înseamnă că... Nu e chiar colea! Nu înseamnă că... 

— Eu nu te întreb ce înseamnă! răcni Venturi. Nu riscăm, până 
nu ştim despre ce-i vorba. Bagă-ţi bine asta în căpăţână. E clar? 

Nu-i plăcea să folosească acest ton autoritar cu vechiul său 
amic. Dar obţinu totuşi efectul scontat. In venele celuilalt fu 
injectată o doză bună de adrenalină. 

— OK, Harry, m-am prins, zise el terminând de băut cafeaua. 

Luă puşca şi ieşi. 

Venturi se postă la fereastra bucătăriei şi se uită după şeful 
taberei, care se îndrepta spre barăcile din spatele casei. Al naibii 


23 


şef! Şi a naibii tabără! Skids Mangone şi echipa lui de şoc, patru 
pistolari, avuseseră curajul să ceară cai ca să facă rondul. Dar, 
pe toţi dracii, nici unul nu-şi pusese curul vreodată într-o şa! Şi, 
pe urmă, cine ar fi hrănit animalele, cine ar fi îngrijit, cine le-ar fi 
curăţat mizeria? 

Venturi dădu din cap cu lehamite. Mda, timpurile erau de tot 
rahatul. Şi situaţia asta dura deja de o anumită vreme. Ce 
departe erau timpurile bune! Nenorocitul ăla de Hunter... Nimic 
nu mai era ca înainte de la apariţia lui... în fine... nu era numai 
datorită lui Hunter. Totul se clătina. lar ăilalţi doi au să facă gură 
că sunt puşi iar la treabă după rondul de noapte. Ei bine, să facă 
gură! Era timpul să ştie că viaţa nu e totdeauna roz, mai ales 
atunci când te dai pistolar în serviciul unuia care te plăteşte gras. 
Prea stăteau de mult timp! La urma urmelor, încă un rond nu-i 
omora. lar el, Harry Venturi, la va trage nişte şuturi zdravene la 
spate dacă cumva... 

La naiba, ceva nu era în regulă! De acord, îl cam scuturase pe 
Mangone, totuşi! Mangone se poticnise la ieşirea din barăci şi 
ridicase puşca rotindu-se în jurul lui. Venturi se ghemui instinctiv 
când arma se îndreptă spre el. La dracu! Ce face idiotul? Nu auzi 
nici o detunătură. Nu, Skids nu trăgea... 

Venturi se duse până la uşa care dădea spre exterior şi aruncă 
o privire afară, cu arma pregătită să tragă. 

— Ce se întâmplă? strigă el spre şeful taberei, aparent 
deranjat la creier. 

Mangone se retrăsese până la un pâlc de copaci, în colţul 
clădirii. 

— Spune-mi, fir-ar să fie! 

— Arnold şi Piccolo. Două grămezi de carne rece în patul lor! 
Cu gâtul tăiat. 

— Vino înăuntru, Skids! strigă Venturi. Mişcă-te! Te acopăr eu! 

Mangone îşi luă elan, îndoi spatele şi se repezi înainte ca un 
apucat. Efort inutil, căci nimic nu mişcă în jur. Venturi îşi trase 
amicul înăuntru şi intră în urma lui. Apoi se repezi la un aparat 
radio pus pe chiuvetă. 

— Hopy, Buck! strigă el în microfon. Răspundeţi, fir-ar să fie! 

Mangone se dusese la fereastra din salon. 

— Nu văd nici o mişcare, Harry! strigă el. 

— Hopy, Buck! 

Dar receptorul amuţise. 

— La dracu! La dracu! La dracu! răcni Venturi, repezindu-se ca 
un nebun în salon. Idioţii ăştia nu răspund. Vezi ceva? întrebă el. 


24 


— Nimic, Harry, răspunse celălalt. Tu înţelegi ceva? 

— Ticăloşii ăştia de cowboy, zise el oftând. Nu prea i-am 
suferit pe ăştia doi. Le-au făcut de petrecanie lui Arnold şi Piccolo 
şi s-au cărat. 

— Dar de ce? 

— De ce nu? Cineva încearcă să ne lichideze, Skids. 

— Crezi că e legat de nasoleala din Kentucky? 

— Sunt sigur. Il vor pe Carmine. Vor să-l lichideze şi cred că se 
află aici. Aşa că vor veni aici. Ar fi bine să ne punem puţin mintea 
la contribuţie. 

— La ce te gândeşti, Harry? 

— Nu-mi miroase deloc a bine. Trebuie să ne gândim serios. 

— Tu decizi şi eu te urmez, răspunse celălalt fără să întoarcă 
capul de la fereastră. 

Venturi se îndreptă spre scară şi nu vorbi un lung moment, 
chinuit de nehotărâre. Apoi zise: 

— Şi dacă ne-am căra? La urma urmelor, ce protejăm noi aici? 
Nu e ca şi cum... în plus, vom avea mâinile libere ca să jucăm la 
ambele capete. 

Mangone se întoarse de la fereastră. 

— Va veni Carmine, Harry. Asta e sigur. Va nimeri direct în 
viesparul ăsta. 

— Nu şi dacă ne cărăm şi îi spunem cum stă treaba. 

— OK, zise Mangone. Atunci mă duc să pregătesc maşina. 
Acoperă-mă cât sunt afară. Când sunt gata, claxonez. 

— Nici vorbă, mormăi Venturi. Ar putea să tragă. Cel mai bine 
ar fi să ne cărăbănim fără zgomot prin spate. 

— E un ocol cam mare. 

— Poate, dar e mai bine decât o plimbare scurtă, dacă înţelegi 
ce vreau să spun. Apropo, ia destule muniții. 

Mangone puse arma monstruoasă sub braţ şi bătu uşor cu 
mâna peste haină. 

— Nu-ţi face griji, am tot ce ne trebuie. 

Apoi, brusc, făcu un lucru ciudat. Ochii i se măriră şi 
încremeniră, ţintiţi undeva în gol, deasupra capului lui Venturi. 
Apoi, foarte lent, se lăsă în genunchi pe podea şi aşeză acolo 
puşca automată, lăsând-o să-i alunece din mână fără zgomot. 

De pe scara din spatele lui Venturi răsună o voce: 

— Şi tu, Venturi. Pune jos artileria şi zâmbeşte-mi. Repede, ai 
înţeles? Nu pierde timpul! 

Harry Maimuţoiul nu avea chef să zâmbească. Dar lăsă să-i 
cadă arma, foarte repede, aşa cum i se ordonase. Apoi întoarse o 


25 


faţă încruntată în direcţia vocii. 

Era solid. Îmbrăcat ca un erou de film, cu un combinezon 
negru de luptă, ghete negre, centuri de muniții peste tot, cuțite, 
arme, garouri şi chiar grenade. Dar cea mai înspăimântătoare 
era arma cea mare argintie pe care o avea în mână. 

Nu mai era momentul să reflecteze. Singura realitate era acolo 
în faţa lui, emanând moartea pe o rază de o sută de metri. 
Maimuţoiul nu-l mai văzuse pe tip până atunci, dar nu putea să 
fie vreo confuzie. 

— Salut, Hunter, zise el cu o voce nesigură. 

— Salut, Harry, răspunse Exterminatorul. Unde e Carmine? 

— Nu-i aici, interveni Mangone, stând mai departe în 
genunchi. 

— Asta pot să văd şi singur, Skids, zise Hunter. 

Nu era o voce plină de răutate. Dar avea ceva macabru... Un 
mic obiect metalic căzu pe podea la capătul de jos al scării. O 
medalie, medalia ucigaşului de elită. Semnul terorii. 

— l-am adus un mic cadou, dar pot să vă las totul vouă, băieţi. 

In orice caz, tipul vorbea. Nu trăgea. Având în vedere 
zvonurile, era mai curând un semn bun. Dar Skids, cel cu creierul 
cât un bob de mazăre, nu pricepuse nimic. Mangone mersese o 
viaţă agăţat de bagajele lui Venturi, într-o lume unde numai 
brutalitatea îţi aducea respectul. lar situaţia imediată i se părea 
lipsită în mod incredibil de acel respect care îi era atât de drag. 
Nu, era clar că micul creier al lui Skids nu putea să priceapă. Şi 
ca un idiot ce era, Skids plonjă brusc să-şi recupereze arma. 

Pistolul argintiu trase o singură dată. Capul lui Mangone făcu 
pur şi simplu explozie, jumătatea de sus zburând spre fereastră, 
în timp ce restul se răspândea pe corpul gangsterului, 
inundându-l brusc de sânge şi fâşii de carne. 

Harry Maimuţoiul nu făcu nici o mişcare, aşteptând şi pentru el 
ora adevărului. Totuşi îşi feri privirea cuprinsă de oroare. Apoi, în 
locul celei de a doua împuşcături, vocea calmă, insistentă, 
răsună încă o dată: 

— Unde este Carmine, Harry? 

Mda... Bună întrebare. Lucrurile nu miroseau a bine de prea 
mult timp. Viaţa se schimbase tare mult. De acum înainte, în 
această lume de lupi, nu mai conta decât să supravieţuieşti. 

Or în privinţa supravieţuirii, Harry Venturi era un tip forte. Şi, 
de data asta, nu mai era nevoie să fie şiret pentru doi. Era 
singur. Întinse mâinile încercând să zâmbească. Ridică ochii spre 
scară. 


26 


— Drumul a fost lung, domnule Hunter, zise el cu o voce 
ostenită. Dar acum putem să ne grăbim. Sunt gata să te urmez. 
Mda, perfect. Harry Venturi nu era dispus să moară ca un idiot. 


27 


CAPITOLUL V 


Îşi punea totuşi întrebări despre sentimentele pe care i le 
inspira acest bărbat. Fizic, fireşte, nu exista nici o ambiguitate. 
Era tipul cel mai excitant pe care îl întâlnise vreodată. Restul era 
însă mai puţin clar. Ce avea acest om de acţiona astfel? Şi apoi, 
cum putea un om să se arate atât de tandru şi apoi să se ducă să 
facă ce făcea, fără nici cea mai mică remuşcare sau regret? 

La naiba Rose d'Avril! Ce aştepţi de la omul ăsta? Scuze? 
Căinţă? Sau pur şi simplu o privire plină de tristeţe? Crezi că va fi 
destul ca să fac din el un sfânt? 

Se aruncase totuşi în povestea asta cu ochii larg deschişi. Ba 
chiar se bucurase că i se ivise ocazia. Cunoştea tot ce ştia toată 
lumea despre acest om uimitor, iar Hal Brognola îi vorbise despre 
el mai bine de două ore. Şi totuşi realitatea o dezamăgea. 

Bob Hunter era un ucigaş. 

Nici poliţist, nici spion, nimic oficial. Acţiona singur, juca 
propriul său joc şi omora oameni. Un exterminator pe cont 
propriu. Şi, Dumnezeule mare, îşi cunoştea meseria de minune! 

Pentru Rose d'Avril sunase ora adevărului văzându-l pe Bob 
Hunter transformându-se. Din omul tandru devenise Executorul. 
Combinezonul negru, simbolic în draci, apoi tot echipamentul de 
luptă, privirea rece ca gheaţa, încremenită, lucind de o hotărâre 
neînduplecată şi, în sfârşit, acea agilitate de animal de pradă 
care îşi părăseşte bârlogul plecând în căutarea prăzii. 

Toate astea se întâmplau la ieşirea de pe drumul de pământ 
bătătorit care ducea la ascunzătoarea lui Tuscanotte. „Ce faci?” 
îl întrebase ea candidă. 

Era totuşi foarte evident. După ce opri rulota la marginea 
drumului, trecu în fund ca să-şi aleagă armele. 

— Ce sunt astea? întrebă ea cu timiditate arătând micile 
şnururi care atârnau de cureaua din jurul pieptului. 

— Garouri, răspunse el cu o voce plină de răceală. 

— Garouri? şopti ea. Pentru sugrumat? 

— E o metodă eficace, replică el fără cea mai mică emoție. 

— Mai bună decât grenadele? 

— Grenadele constituie o ultimă măsură de siguranţă. 

— Cum aşa? 

— İn cazul în care aş fi încolţit, fără posibilitate de retragere. 
Nu ştiu ce voi găsi acolo sus, înţelegi? 


28 


Mda dar, în acelaşi timp, nu vedea logica: 

— Atunci de ce te duci? 

— Tocmai ca să văd ce-i acolo, răspunse el. 

Elementar: ca alpiniştii care escaladează munţii doar pentru 
că există. 

Rose d'Avril simţi brusc o uşoară ameţeală. Totul i se părea 
ciudat de ireal. Ce instinct primitiv împingea bărbatul să-şi 
dovedească continuu virilitatea? De ce-şi petrece el viaţa 
răspunzând la nişte provocări inepte pe care şi le făcea singur? 
Măcar dacă lumea ar mai fi fost încă o grădină de trandafiri... lar 
dacă raiul dispăruse, nu trebuia să se dea vina pe femeie, ci pe 
bărbat, al cărui instinct viril şi agresiv îl făcea să vadă la 
trandafiri doar spinii ce trebuia smulşi. 

— Ştim ce-i acolo sus, zise Rose. De ce să nu ne mulţumim cu 
un raport? l-am găsit urma. Restul îl pot face cei de la 
Washington. 

— După părerea ta, ce va face Washingtonul? întrebă el liniştit 
continuând să se pregătească. 

— Vor prelua ştafeta de la noi. Vor veni aici cu un mandat de 
percheziţie şi... 

Dar Hunter o întrerupse. 

— Rose d'Avril, aş vrea să înţelegi un lucru. Tuscanotte nu 
vrea să scape de justiţie, ci de egalii lui. Nu există nici un mandat 
de arestare pe numele lui şi, oficial, justiţia nu are ce să-i 
reproşeze. Putem totuşi să-i fabricăm un cap de acuzare, putem 
să obţinem un mandat de arestare pe numele lui, dar îl vom 
vedea imediat ieşit la aer curat! Şi, de altfel, chiar dacă am reuşi 
să-l ţinem după gratii, va continua să-şi dureze micul imperiu, 
datorită unui sistem de control foarte camuflat. Justiţia noastră, 
cu cortegiul său de legi nu a fost concepută pentru indivizi 
precum Tuscanotte. De aceea se descurcă atât de bine, şi de 
aceea eu prefer să lucrez în afara sistemului oficial. 

Acum era pregătit. Prinse între mâini faţa tinerei femei şi o 
sărută repede pe buze. Apoi spuse: 

— Să duci rulota puţin mai jos, şi las-o pe marginea drumului. 
Branşează sistemul optic şi înregistrează tot ce intră şi iese. 
Dacă cineva vine prea aproape, pleci. Dacă nu mă întorc într-o 
jumătate de oră, pleci. Orice s-ar întâmpla, ne întâlnim la Ho/iday 
Inn din Columbus... imediat ce va fi posibil. 

— Şi dacă nu... dacă nu? murmură ea. 

El schiţă un zâmbet şi răspunse: 

— In acest caz, sună-l pe Brognola că John Phoenix respinge 


29 


oferta preşedintelui. Va înţelege. 

— Cine e John Phoenix? 

— Cineva care încă nu s-a născut, răspunse el. 

Apoi ieşi şi dispăru instantaneu în pădure, lăsând-o pe Rose 
d'Avril chinuită de emoţiile cele mai contradictorii. 

Nu era de acord cu comportamentul acestui bărbat. Şi nu 
putea să înţeleagă de ce guvernul închidea ochii la crimele lui. 
Branşă sistemul optic şi începu să urmărească cu 
conştiinciozitate ecranul, căzând pe gânduri. Treptat, unele 
lucruri îi apăreau acum mai clare. Poate că acţiunile acestui 
individ ciudat erau tolerate pentru că ţineau la el. De ce nu, la 
urma urmelor? Şi ea ţinea la el. Mai întâi fizic; în privinţa asta nu 
exista nici o îndoială. Dar o mai atrăgea ceva, ceva mai profund, 
mai vital. 

La naiba! Doar nu era să-şi dea inima unui om care nu avea 


deloc... 
* 


x * 


— Haide, îmi spui unde e, Harry? 

— Să ştii că nu vreau să te păcălesc. Nu sunt chiar atât de 
prost. Doar că nu ştiu exact unde e în acest moment. N-aş putea 
nici măcar să-l contactez dacă aş vrea... S-a cărat de-aici acum 
două zile, cu cele două gărzi de corp ale lui: Willy Frio şi Fuzz 
Martin. li cunoşti, nu? Carmine nu pleacă nicăieri fără ei. Avea 
nişte întâlniri importante undeva în nord. Cred că era vorba de o 
lovitură mare. Dacă îmi amintesc bine, trebuia să se ducă la La 
Fayette şi apoi la Anderson. Două oraşe din Indiana. 

— Şi când se întoarce? 

— Azi. Dar nu direct aici. Trebuie să treacă pe la Nashville. 
Nashville din Indiana, nu din Tennessee. De altfel nu-i departe. 
Cel mult un sfert de oră cu maşina. Au şi o sală mică de audiții. 

— Carmine cântă în seara asta la sala de audiții? 

— Mă faci să râd! Nu, nu el! Aş vrea să-l auzi cum lălăie în 
baie! Se crede Mario Lanza. 

— Atunci ce caută la Nashville Carmine? 

— Mai are o reuniune, foarte importantă şi asta. Cu nişte 
mahări din Indianapolis. Nişte oficiali, dacă înţelegi ce vreau să 
spun. 

— Mda, mda. Şi unde au loc aceste reuniuni? 

— Adică la Nashville? 

— Păi despre ce vorbim? 

— Imi cer scuze, domnule Hunter, mi-am pierdut şirul. De 


30 


obicei trage la Ramada Inn. Îi place mult friptura de vită pe care 
o fac acolo. 

— Vrei să spui că o văgăună ca Nashville - Indiana - are un 
Ramada Inn! 

— E un loc foarte vizitat. Oamenii vin de peste tot. Există chiar 
şi pe hărţile turistice. Au nu ştiu câte milioane de vizitatori pe an. 
Se pare că în octombrie e cel mai frumos. 

— Ce-i atrage acolo? 

— Copacii, culorile copacilor toamna. 

— Culoarea copacilor? lţi baţi joc de mine? 

— Nu, sunt serios, domnule Hunter. Vreau să spun că pentru 
asta vin atâţia oameni în octombrie, dar mai sunt şi alte lucruri. 
Au un muzeu Dillinger. 

— Pasionant! 

— Păi, da, sunt şi eu de aceeaşi părere. John Dillinger era un 
tip din Indiana. Un tip bine, foarte interesant. 

— Nu mă îndoiesc. 

— Muzeul aparţine unui tip din FBI. De fapt, nu ştiu dacă mai e 
în FBI. Dar muzeul lui merită să fie văzut. 

— Ziceai că vin multe autocare cu turişti? 

— Mda. In fine, nu e numai muzeul ăsta. Mai au şi galerii de 
artă şi alte chestii. 

Hunter chicoti. 

— Eşti un mare mincinos, Harry! 

— Nu, jur, e adevărat, zise Venturi chicotind şi el. Cred că e un 
fel de colonie artistică acolo, sau ceva de genul ăsta. 

Colinele alea sunt în unele zile parcă pline de şevalete şi 
pensule. Şi sunt o mulţime de artizani. Nu chestii africane, 
bineînţeles, ci şmecherii de pionieri, înţelegi. Sunt unii care 
trăiesc în bungalouri din buşteni. Şi mai au şi o închisoare veche 
de cel puţin cinci sute de ani. Serios! Nu mi-ar plăcea să fiu prins 
acolo! 

— la să vedem dacă te-am înţeles bine, Harry. Avem deci 
copaci toamna, autocarele cu turiştii, un muzeu John Dillinger 
aparţinând unui tip de la FBI. Şi mai avem şi galerii de artă, 
pionieri şi o închisoare veche de o mie de ani. lată de ce milioane 
de turişti vin în fiecare an şi umplu tot timpul anului Ramada Inn. 
Exact? 

— Exact. Dar mai au un hotel. Dar Carmine preferă friptura de 
vită de la Ramada. 

— Motiv pentru care îşi ţine acolo reuniunile de afaceri. 

— Maa. 


31 


— Şi cu cine trebuia să se întâlnească acolo? 

— Ţi-am spus, nişte mahări din Indianapolis. Vor să facă o 
chestie. 

— Ce fel de chestie? 

— Păi... Statul Indiana a dat o lege nouă referitoare la curse. 

— Glumeşti? Cursele din Indianapolis existau înainte de a te fi 
născut, Harry! 

— Nu, mă refer la curse de cai. 

— Carmine are de gând să construiască un teren de curse? 

— Nu, asta înseamnă investiţie mare şi profit minim. Aici sunt 
prea multe reglementări. Carmine s-ar mulţumi cu concesionarea 
exploatării. 

— La Nashville se construieşte un teren de curse? 

— Nu ştiu. Fiecare comitat e liber să aleagă dacă vrea unul 
sau nu. După care, trebuie să intre în acţiune comisia de curse. 
Ea ia decizia. Reglementarea e al naibii de severă, pentru că vor 
să limiteze numărul hipodromurilor ca să se evite concurenţa. 
Dar Carmine pretinde că Nashville ar fi o zonă ideală. 

— Păi, nu! E acolo o sală de audiții, copacii toamna şi tot 
tacâmul, nu? 

— Mda, probabil. De fapt, după părerea mea, pe Carmine îl 
doare undeva de amplasarea terenului de curse. El vrea 
concesiunea. Asta înseamnă bani care vin repede. 

— Pentru asta trebuie să se întâlnească cu indivizii lui la 
Ramada? 

— Exact. 

— Când? 

— Azi, ţi-am spus. 

— lar eu te întreb în ce moment exact. 

— Asta nu ştiu. 

— Să ne reamintim regulile jocului, Harry! 

— La ce te referi? 

— Am zis regulile jocului: cele care te vor ţine în viaţă cât îmi 
va face mie plăcere. Nu-mi eşti foarte simpatic, Harry. Şi nu-mi 
place deloc ce-ai în cap. Eşti doar un parazit care nu a făcut 
nimic curat toată viaţa lui. Eşti de acord? 

— Poate că da, domnule Hunter. 

— Bun, acum iată prima regulă de bază. Tipii ca tine, care îşi 
petrec existenţa sugând tot ce e aproape onest şi corect în 
lumea asta, sunt ca nişte ghiulele legate de picioare pentru 
societatea noastră. Numai când te văd în picioare, în faţa mea, 
respirând aerul ambiant, şi mi se face rău. Dar nu am nimic 


32 


personal cu tine. Nu ştiu nici măcar prenumele mamei tale, nu 
ştiu dacă te hrănea la sân sau îţi arunca o farfurie cu spaghete 
bologneze când scânceai în patru labe pe podeaua jegoasă. Deci 
nu te cunosc ca individ. Dar ştiu foarte bine ce reprezinţi şi asta 
mă doare. Evit poliţiştii ca să nu trag în ei, dar cu specimene ca 
tine nu am nici o ezitare. Inţelegi? 

— Sigur. Perfect chiar. Nu vă plac, domnule Hunter, şi asta e 
lesne de înţeles, pe legea mea! 

— Nu că nu-mi placi, Harry. Numai că nu pot să trăiesc în 
acelaşi lume cu nişte tipi ca tine. Le-am sugrumat pe santinele şi 
le-am tăiat gâtul pistolarilor care dormeau. Ai văzut ce-am făcut 
cu vechiul tău prieten Skids. Deci, de ce crezi că n-ai avut şi tu 
aceeaşi soartă? 

— Pentru că... pentru că... 

— Regula numărul doi, dacă-mi dai voie. Dacă te lichidez, nu 
vei vorbi. Deci, dacă vorbeşti, n-am să te lichidez. Elementar, nu? 
Asta se numeşte un armistițiu: agităm un mic drapel alb. Te-ai 
prins? 

— Sigur că m-am prins. 

— Ai auzit că aş fi violat vreodată drapelul alb? 

— Nu, domnule. 

— Foarte bine. Dar nici n-am fost vreodată îmbrobodit în 
drapelul alb. Ştii de ce? Pentru că îi cunosc foarte bine ticăloşii 
de teapa ta. 

— OK! OK! Ai perfectă dreptate. De altfel nu ştiu de ce 
ticălosul ăsta îmi dă numai firimituri. Şi nu înţeleg de ce... în 
sfârşit... de ce a devenit atât de greu... înţelegi ce vreau să spun, 
nu? Bun, acum nu ne mai prostim. Carmine avea întâlnire cu 
indivizii lui la Ramada pe la trei, cam aşa mi-a spus. Se întâlneau 
la bar. Dar trebuie să ai grijă, pentru că-şi trimite totdeauna 
oamenii, înainte ca să supravegheze locul. Şi tipii ăia sunt foarte 
atenţi. Nu stau înfipţi lângă el. Sunt rapizi şi nu le e frică de 
nimic. Aşa că ai grijă. Carmine trebuie pe urmă să halească la 
restaurant, apoi trebuie să vină aici pe la şapte sau opt. 

— Câte gărzi de corp are cu el? 

— Ţi-am spus, două. 

— Eşti sigur? 

— În orice caz, aşa e mereu. Şi nu se întoarce niciodată mai 
târziu de opt. 

— Cum îşi zice Carmine? 

— Ce? A, înţeleg... Tucker. La Nashville e Roger Tucker. 

— Şi gagicile îl interesează? 


33 


— N-a adus niciodată femei aici, dar se laudă totdeauna cu 
blondele pe care le-a sedus. Presupun că le regulează pe drum. 

— Nu crezi că preferă să le ducă la Ramada de la Nashville? 

— Nu. Uneori ştiu că se duce la Bloomington. 

— Asta unde e? 

— Un mic oraş universitar, la treizeci de kilometri de Nashville. 
E plin acolo de puicuţe, nu prea sălbatice, drăgăstoase, care se 
duc la şcoală. Universitatea din Indiana îţi spune ceva? 

— Harry, zău că ai început să-mi împui urechile. Ce urmăreşti? 
Să mă legeni încetişor ca să mă duci de nas? 

— Nu, nu, dar sunt puţin nervos. Vrei să-ţi vorbesc de viaţa lui 
sentimentală? Păi atunci îţi spun că se duce să călărească puţin 
pe la Bloomington. Acum nu ştiu dacă mai trage în ţeapă 
studente. După câte se spune, târfele o duc bine acolo. Adevărul 
e că, în vremurile astea, nu mai ştii care e diferenţa între o 
studentă şi o târfa. Trist, dar ce să facem? 

— Să nu-mi spui că lucrurile astea te tracasează, Harry? 

— Şi de ce nu? Chiar crezi că sunt putred până în măduva 
oaselor? Aş putea să am o puştoaică de la universitate chiar în 
momentul ăsta. Am copii, da. Nu i-am mai văzut de la botez, e 
adevărat, dar tot ai mei sunt. Şi chestia asta nu-mi place. 

— Şi acum, Harry, ai putea să-mi spui ce să fac cu tine? 

— Ce... Cine... 

— Trebuie să găsim o soluţie. Dacă te las la aer curat, cum voi 
şti eu ce vei face de acum până la trei după-amiază? 

— Crede-mă că n-am să-mi târăsc picioarele la Nashville, dacă 
asta te îngrijorează. 

— Telefonul nu costă prea mult. 

— Nu voi prăpădi nici o centimă pentru ticălosul ăla, domnule 
Hunter. 

— De ce? 

— Pentru că nu are nici o şansă să te tragă în piept. Şi nu 
vreau să te ştiu pe urmele mele. Nu, domnule, o dată e de ajuns. 
Plec. N-am de gând s-o iau de la capăt imediat ce voi pleca. Nu 
sunt idiot. 

— Auzi, Harry, Carmine face trafic cu droguri în campus, nu? 

— Ce vrei să spui? 

— Te întreb dacă  Tuscanotte furnizează stupefiante 
studentelor de la Bloomington. 

— Nu, nu cred, nu mult în orice caz. 

— Cam ce înseamnă „nu mult”, după părerea ta? 

— Poate puţină cocaină şi amfetamine, dar nimic consistent. 


34 


De altfel, treaba e deja bine organizată acolo. După părerea 
mea, Carmine a finanţat o încărcătură-două venite din Caraibe. 
Dar să ştii că e foarte tipicar în privinţa drogurilor. Nu e vorba de 
morală, ci de teama de închisoare. E prea prudent ca să sară 
peste cap. 

— Nu eşti legat la ochi, Harry? 

— În orice caz, încerc să-i ţin larg deschişi. 

— Carmine are o gagicuţă la Nashville? 

— Nimic serios, după cunoştinţa mea. 

— Dar ea îl întâlneşte uneori la Ramada, nu? 

— Cred că da. Cel puţin uneori. 

— Spui asta ca să-mi faci plăcere? Sau chiar ştii? 

— OK! Ştiu. 

— Şi totuşi, în urmă cu nici trei minute nu aveai habar. 

— Uitasem. Să ştii că puşcociul ăla mare îndreptat spre mine 
chiar mă face nervos. 

— Cum o cheamă pe această damă? 

— Jackie. Asta e tot ce ştiu. 

— Jackie, zici? 

— Mda, ca Jackie Onassis, numai că nu e ea. Cred că a adus-o 
de la Chicago. Vrea să fie artistă, dacă am înţeles eu bine. De 
altfel urmează cursuri la Nashville. Carmine i-a închiriat un 
bungalou printre coline, în afara oraşului. 

— Ai întâlnit-o vreodată? 

— Nu. A adus-o o dată aici, dar a stat în maşină tot timpul. N- 
am văzut cum arată. 

— E tânără şi drăguță? 

— Asta e evident. Pentru Carmine e ceva indispensabil. Mi se 
pare că e o blondă vaporoasă. 

— La trei la Ramada, nu? 

— Exact. 

— Peste două minute drapelul armistiţiului va fi în bernă, 
Harry. Te sfătuiesc să dispari rapid. 

— Imi spuneţi la revedere şi adio? 

— la ghici, Harry... Dar să nu uiţi regula jocului. Nu uita că n- 
am venit până în Indiana ca să mă las prostit de Carmine 
Tuscanotte. Dacă mi se întâmplă ceva neplăcut la Nashville, voi 
şti unde să te găsesc... 

— Te asigur că nu sunt idiot. 

— Salut, Harry. 

— Voi lua una dintre maşini. 

— la ce vrei, dar descurcă-te să pleci. Ai un minut şi jumătate. 


35 


Gangsterului nu-i venea încă să creadă. leşi din încăpere 
trăgându-se înapoi, fără să-şi ia ochii de la Hunter. Apoi se răsuci 
pe loc şi plecă în fugă, ca un apucat. 

Hunter auzi motorul şi apoi scrâşnetul cauciucurilor pe 
pietrişul aleii. 

Ce câştigase? Poate nimic. 

Hunter avea totuşi sentimentul că îl va întâlni pe Carmine 
Tuscanotte la orele trei, la Nashville. Va fi singur? Era o altă 
întrebare, aproape secundară. In orice caz, flerul funcţiona la 
perfecţie. 

Exterminatorul avea să fie la Nashville, la trei fix. 


36 


CAPITOLUL VI 


Privirea luminoasă se încrucişă cu a lui, când intră în rulotă. 

— Mi-a fost frică, zise ea. Acum vreo zece minute, o maşină a 
coborât colina gonind nebuneşte. Am crezut că... în fine, pentru 
că auzisem o împuşcătură mai devreme, mi-a fost teamă că... 

Hunter trecuse în partea din spate a vehiculului, ca să se 
debaraseze de echipamentul de luptă. 

— Totul a mers de minune. Tipul din maşină era Harry Venturi, 
Tuscanotte nu-i aici. 

— Oh, zise fata lăsând ochii în jos, în timp ce el se dezbrăca. 

— Venturi a fost foarte cooperant, spuse Hunter ca să rupă 
tăcerea jenantă. Sper că a fost sincer. După spusele lui, 
Tuscanotte va fi la Nashville la orele trei. Are o întâlnire de 
afaceri la Ramada Inn. Nashville din Indiana, preciză el cu un mic 
zâmbet maliţios. E puţin mai departe, la vest. 

— Putem avea încredere în el? întrebă ea aproape mecanic. 

— In orice caz, aşa m-a asigurat. 

— Am filmat maşina cu camera video, îl anunţă ea. Avem cel 
puţin cincisprezece secunde de peliculă exploatabilă, în cazul în 
care... 

— Perfect, replică el. Mă uit imediat la film. 

In timp ce-şi scotea combinezonul, îi aruncă o privire şi zise: 

— Mai întâi voi face un duş. 

Ea se uită în altă parte. Hunter se strecură în camera de duş. 

— Treci la volan, strigă el. Mergem mai întâi la Columbus, să 
ne luăm vehiculul. 

Fata nu răspunse, dar peste câteva clipe erau pe drum. 

Hunter se spălă repede, apoi îmbrăcă nişte haine curate şi se 
aşeză lângă Rose d'Avril. Trase în faţa lui consola de comandă. 

Tăcerea dintre ei era ciudat de încordată. Hunter programă 
aparatul video să funcţioneze cu încetinitorul şi văzu filmul de 
câteva ori la rând. Calitatea imaginii era excelentă, arătând 
vehiculul şi pe cel din interiorul lui. Venturi avea o mutră de om 
învins. 

— Bună treabă, zise el. Datorită ţie voi putea să găsesc 
maşina, dacă Harry a vrut cumva să mă înşele. 

— Ce s-a întâmplat acolo sus? întrebă ea fără să ia în seamă 
complimentul. 

O tracasa ceva. 


37 


— Numai rutină, răspunse Hunter. Am intrat şi am constatat că 
Tuscanotte nu era acolo. Am făcut o mică recunoaştere a locului 
şi am interogat un prizonier. Voiam să aflu unde să caut şi atât. 

— Cine a fost împuşcat? 

— E un interogatoriu în toată regula, remarcă el. 

— De ce? Te deranjează să vorbeşti? 

Nu, nu-l deranja deloc. De aceea răspunse cu o voce detaşată: 

— Skids Mangone a făcut cunoştinţă cu un glonţ exact după 
urechea stângă. Se afla la mai puţin de doi metri, astfel încât 
puterea de impact a glonţului a fost prea mare pentru cubajul 
capului său care a făcut explozie. A murit fără să-şi dea seama 
ce a păţit. 

— Ce oroare! şopti Rose înfiorându-se. 

Hunter nu făcu nici un comentariu. Se îndreptau spre 
Columbus. 

— Am remarcat că-ţi lipseau două garouri, spuse ea după un 
moment. Le-ai folosit? 

— Da, răspunse el laconic. 

Faţa fetei rămase însă neschimbată. 

— Cum... Cum te foloseşti de ele? 

— Chiar te interesează? 

— Da. 

— De ce? 

— Mă străduiesc să te înţeleg. Mai exact, să înţeleg modul tău 
de a lucra. Acum, dacă n-ai nimic împotrivă să-mi explici... 

Hunter oftă, apoi se uită îndelung la pasagera lui drăguță 
înainte de a spune: 

— Ascultă, îţi urmăresc destul de bine şirul gândirii. Dar eu, de 
mult timp, nu-mi mai pun atâtea întrebări. Aş vrea totuşi... 

— Nu trebuie să te justifici, zise ea întrerupându-l. 

— Oricum, n-am această intenţie. Dar probabil că ai nevoie... 

— Să nu mai vorbim despre asta! protestă ea. 

— OK! Ai dreptate. N-ar fi trebuit să abordăm acest subiect. 
Mergem să luăm maşina, apoi vei veni după mine la Indianapolis. 
Ocupă-te de avion. Aş vrea să fie gata să decoleze cu caravana 
pe la miezul nopţii. 

— Asta nu e joacă! exclamă Rose d'Avril furioasă. Căzusem de 
acord... 

— Nu e nici un joc, zise Hunter. Nu există buni şi răi, hoţi şi 
vardişti. Sunt în război, prinţeso. Am fost de acord să facem o 
încercare, ca să vedem dacă ai tăria unui războinic. Rezultatul a 
fost negativ. Locul tău nu e deci aici. 


38 


— Nu eşti corect! exclamă ea. De ce m-ai încurajat de la 
început? Ai zis că fac treabă bună. Şi acum mă trimiţi brusc la 
plimbare pentru că... 

— Nu te mai purta ca un copil, Rose. Poate că ăsta e fondul 
problemei. Sau nici atât. In realitate, creierul tău nu este 
programat pentru acest gen de misiune. Nu e nici bun, nici rău, 
ci doar prost adaptat. 

— Probabil că nu sunt destul de însetată de sânge! replică ea. 

El schiţă un zâmbet. 

— Vrei să discutăm despre asta? 

— Şi încă cum! 

— Ei bine, haide! 

— Consider că viaţa e ceva sacru, dar asta nu înseamnă 
neapărat că nu... 

— Să lăsăm de-o parte lucrurile comune! 

— Ce? 

— Viaţa e sacră. N-ai spus asta? 

— Exact. 

— Ei bine, să începem cu elefantul. 

— Poftim? 

— Spui că viaţa e sacră. La fel şi cea a elefantului? 

— Oh, bineînţeles, răspunse ea, există diferite grade, dar viaţa 
elefantului... Este şi ea importantă... 

— Dar puricele care trăieşte pe spatele elefantului, e şi el viu, 
nu? Şi viaţa lui e sacră? 

Rose d'Avril începea să găsească amuzantă conversaţia. 

— Înţeleg unde vrei să ajungi, zise ea zâmbind. Viaţa purice lui 
este... importantă... cel puţin pentru ceilalţi purici. 

— Ne jucăm cu cuvintele, replică Hunter. Admiţi că elefantul e 
sacru pentru că e viu, dar eziţi să foloseşti acelaşi raţionament 
când e vorba de purice. Totuşi care e diferenţa? Puricele şi 
elefantul sunt amândoi vii. Nu? 

— Să zicem, dacă vrei, că elefantul e mult mai mare, spuse 
Rose cu un ton glumet, dar nu glumea decât pe jumătate. 

— Viaţa nu se măsoară totuşi după mărimea celui care o 
deţine. E o forţă, o energie. Se dezvoltă peste tot unde poate, la 
un elefant, un purice sau chiar o floare. 

— La fel la un bărbat şi la o femeie, adăugă ea. 

— Suntem deci de acord: viaţa este o forţă, nu un lucru. 

— Dar am impresia că privim problema din unghiuri diferite. 
Eu vorbesc de viaţa oamenilor. 

— Deci nu discutăm de caracterul sacrosanct al vieţii? 


39 


— Pentru mine e acelaşi lucru, răspunse Rose. 

— Dar tocmai mi-ai spus că sunt două lucruri diferite. 

— Haide, Bob, doar n-ai să compari un purice cu o fiinţă 
omenească. 

El schiţă un zâmbet. 

— Totuşi amândoi sunt însufleţiţi de aceeaşi formă de energie, 
în ce moment, după părerea ta, devine sacră? 

— Deci pentru tine viaţa e doar o energie? 

— N-are importanţă ce nume îi dai, zise el. Admiţi totuşi că 
este o forţă constructivă, nu? 

— Nu totdeauna. 

— In orice caz, la origine da, aşa mi se pare. Şi apoi, la un 
moment dat, lucrurile se complică. intreg universul intră în 
dezagregare. E ceea ce numim legea entropiei, nu? Energia se 
împrăştie puţin câte puţin şi edificiul se prăbuşeşte. Adevărat? 

— E o interpretare puţin cam fantezistă, ca să nu spun 
personală, zise ea. 

— Ai absolvit totuşi o facultate de fizică, nu? Mie mi-a fost greu 
să-mi termin gimnaziul păstrându-mi creierul intact. Te întreb 
doar dacă legea entropiei este din punct de vedere ştiinţific 
valabilă şi verificată. 

— Dacă n-ar fi fost, răspunse ea zâmbind, toate descoperirile 
din secolul XX ar fi doar pure iluzii. 

— Care e deci legea elementară a vieţii? întrebă el. 

Ea zâmbi din nou. N 

— Discuţia asta nu ne duce nicăieri. Incerci să mă faci să mă 
joc cu cuvintele. 

După un moment, el o întrebă din nou: 

— Dacă într-adevăr întreg organismul tinde să se prăbuşească 
şi să se dezintegreze, cum explicăm viaţa puricilor şi a florii? 
Poate că asta e legea de bază a vieții? 

— E posibil, nu ştiu. 

— Ce duce la dezintegrarea vieţii? Şi ce face să trăiască 
puricele şi floarea? 

— Presupun că aceeaşi forţă care îl însufleţeşte pe om, replică 
ea cu calm. Şi acum nu mă joc cu cuvintele. 

— Şi despre ce vorbeam? murmură el. 

— Despre caracterul sacru al vieţii. 

— Pentru mine, Rose d'Avril, zise el lent, dacă în viaţă există 
ceva sacru, e tocmai acolo unde se inversează legea entropiei. 
Această forţă vitală, despre care vorbim, este o energie 
antagonistă. Ea construieşte într-un univers care tinde ineluctabil 


40 


spre dezintegrare. 

— Presupun că e adevărat, admise ea. 

— Deci însăşi această forţă e sacră, nu elefantul, puricele, 
omul sau şoarecele. 

— Şi? 

— Pot să apară deviații când această forţă capătă formă; căci 
forma ei nu este neapărat sacră, fie că e vorba de purice sau de 
om. Totul depinde de scopul urmărit... şi poate şi de motivaţie. 

— Probabil, recunoscu ea parcă cu regret. Dar cred că am 
eludat esenţialul... 

— Care e esenţialul pentru tine? Puricele este o structură 
biologică foarte bine adaptată, într-un univers în stare de 
dezintegrare. E o fâşie de viaţă bine organizată, autonomă, 
supraviețuind admirabil într-un mediu care se prăbuşeşte. Dar va 
dura doar un timp. Rapid, şi în mod deosebit la purice, legea 
entropiei îi va veni de hac, ca să-l reintegreze în această lume, 
trecându-l lent în neant. 

Ea îi aruncă o privire ciudată. 

— Probabil că e exact. In orice caz, raţionamentul e logic. 

— Atunci spune-mi care este esenţialul pentru tine? 

— Tu trebuie să răspunzi, spuse ea. Şi îţi voi decerna diploma 
de onoare cu menţiunea foarte bine şi felicitările juriului. Dar 
discuţia asta nu te va duce nicăieri, Bob. Nici măcar nu ştiu cum 
a început. 

El oftă. 

— Vorbeam despre război, Rose d'Avril. Şi ziceai că pute urât. 
Şi eu sunt de acord. Dar adaug că are un rol de jucat în 
mecanismul care însufleţeşte bătrânul nostru univers. Şi poate 
că o fărâmă de război, judicios condus ici şi colo, ar păstra acest 
caracter sacru al ansamblului. Fiinţele umane nu sunt sacre. 
Acţiunile lor pot să fie uneori. Dar nu există nici un dram de 
sfinţenie într-o unitate energetică. 

— Căci asta suntem, nu? Nişte unităţi energetice? 

— Evident. Ce altceva? zise el tăios. 

— Bine, bine, spuse ea suspinând, exasperată. Haide să 
renunţăm. Ai marcat un punct, soldatule. Hai să vorbim de pace 
şi de dragoste, generale! 

— Sergente, o corectă el. Generalii sunt soldaţii abstractului. 
Sergenţii se ocupă de concret. 

— Am înţeles, nu-i nevoie de demonstraţie, spuse ironic Rose. 

— Să vorbim despre pace şi despre dragoste, zise el cu o voce 
liniştitoare. Concepte înalte şi nobile, nu? Dar mi-e teamă că sunt 


41 


doar nişte iluzii ale minţii omeneşti. Construcţii instabile şi 
aleatorii, într-un univers care se întoarce lent la haos; o creaţie 
utopică a marii forţe vitale, permanent în conflict cu principiul 
ineluctabil al entropiei. 

— Să nu-mi spui că asta e baza gândurilor tale? 

— Ba da totuşi, şi nu mi-e ruşine s-o spun. În abstract, pacea e 
doar lene şi înfrângere. In plan psihologic, e concomitentul 
entropiei pentru creierul uman. Cu un scop ultim: moartea, căci 
ea este pacea eternă. Chiar aşa o şi numim când încercăm să-i 
dăm un sens. 

— Şi dragostea? întrebă Rose. 

— Abstract sau practic? 

— Mai întâi abstract. 

— Dragoste egal teamă. 

— Poftim? 

— Am zis teamă: teamă de singurătate, teamă de izolare 
absolută într-un univers care cade în ruină. Teama mai mult sau 
mai puţin conştientă că nimic în această lume nu este cu 
adevărat sacru. 

— Aiureli! izbucni ea. 

— Venerezi dragostea fraternă pentru că, în adâncul tău, te 
linişteşte limitându-ţi singurătatea, explică el. 

— Contest această afirmaţie. Proclam cât se poate de sincer 
că iubesc oamenii. 

— Uşor de spus. Dar, în realitate, câte persoane iubeşti? 

— Parcă vorbeam de dragoste în abstract? 

— Intr-adevăr. Atunci spune-mi, Dragoste, cum dormi 
noaptea? 

— Ce vrei să spui? 

— Printre toate aceste fiinţe omeneşti pe care le iubeşti în 
mod abstract, mii agonizează chiar în acest moment, Rose 
d'Avril. Duşmanul este omniprezent. Măcinând, putrezind totul şi 
peste tot. II cheamă foamete, boală, ignoranță, superstiție... Păi, 
prinţeso, cum ai putut să petreci şase ani în lenevie pe băncile 
şcolii, în timp ce atâtea fiinţe iubite de tine erau în agonie? Ar fi 
trebuit să dai fuga să le hrăneşti, să le duci apă, să le pansezi 
rănile! Aşa că râzi de tine însăţi. N-ai nici un dram de dragoste 
faţă de omenire. 

— Melodie cunoscută! exclamă ea furioasă. Şi de-a dreptul o 
aiureală! Nu pot să port un doliu veşnic pentru ceva incontrolabil. 
Dar asta nu înseamnă că nu-mi pasă! 

— Aha! Am ajuns în centrul acestei discuţii filosofice. 


42 


— Pseudo-filozofice, vrei să spui! Nu văd nimic intelectual în 
metodele tale de luptă, soldatule! 

— Mda, zise el liniştit, la asta mă gândeam şi eu. Voiai doar să- 
i faci puţină morală bătrânului ucigaş sângeros, nu-i aşa? 

— Nu chiar, zise ea îmblânzită. De altfel, îmi pare rău dar, 
după părerea mea, nici tu şi nici eu nu suntem calificaţi ca să 
dăm lecţii de morală. 

— Şi cine, după părerea ta, ar fi calificat? întrebă Hunter. 
Condiţia umană nu s-a schimbat deloc din epoca în care primii 
filosofi îşi constituiau teoriile. De altfel, nici unul nu a reuşit să 
circumscrie adevărul. In fond, filosofia e doar o direcţie pe care 
îţi angajezi mintea. Există şi altele, la fel de valabile. Uite, o să-ţi 
spun un mare adevăr al războiului. N-am văzut niciodată un 
soldat în luptă, care să nu-şi împingă mintea până la limita 
extremă a posibilităţilor sale. 

— Dar spui că dragostea nu e altceva decât teamă? 

— Da, într-un plan abstract general dar se modifică 
particularizându-se. Devine dorință,  tandreţe, posesiune, 
protecție. Şi asta, în mod inevitabil, ne duce la război. 

— Oh, nu! exclamă ea. Să nu revenim la asta. 

Dar Hunter continuă imperturbabil: 

— Crezi că oamenii se bat din indiferenţă? Se luptă pentru cei 
pe care îi iubesc. O femeie se sacrifică pentru copilul ei, pentru 
că urăşte gândul ca el să moară de foame. Un bărbat ucide 
pentru că refuză să-şi vadă familia exterminată de un agresor. O 
naţiune civilizată ia armele pentru că nu vrea să se supună unui 
popor sălbatic. 

— Oh, opreşte-te! Acum amesteci totul! 

— Deloc. Dragostea duce la război. Unul fără altul nu poate 
exista în acest univers hărăzit în mod inevitabil uzurii entropiei. 
Să ne uităm la acele patetice triburi africane, care au capitulat în 
faţa legii entropiei: chiar şi celula familială este dezintegrată, iar 
copiii mor în stradă pentru că mamele lor refuză să-i hrănească. 
Aceşti oameni nu se luptă, dar nici dragoste nu fac. Zac în 
aşteptarea unei morţi sigure. De ce, după părerea ta? 

— Nu ştiu, dar îmi închipui că tu cunoşti răspunsul. 

— Da, într-un fel. Dar ce importanţă are? Nu-ţi asculţi decât 
mintea, iar ea nu este condiţionată să asculte şi să accepte totul. 
Aşa că mai bine să renunţăm. Şi condu mai încet. Aici viteza e 
limitată. Nu e momentul să avem probleme cu poliţiştii din 
Columbus. 

— Sunt şi ei în război, nu? 


43 


— În orice caz, nu doresc deloc asta. Cel mai bine pentru noi e 
să nu renunţe niciodată şi să nu se lase să moară. 

— Imi pare rău, Bob, zise ea cu blândeţe. 

— Şi mie la fel. Să nu ne mai gândim la asta. 

Tânăra femeie opri rulota în parcarea de la Holiday Inn. 

— Vin cu tine? 

— Nu. Ne reîntâlnim la Indianapolis, pe la miezul nopţii. 

Decizia era fără drept de apel. 

— Ai o inimă mare, domnule filosof ai câmpurilor de bătălie, 
nu? 

Fără să ştie, Rose d'Avril aproape că descoperise secretul lui 
Bob Hunter. Dar cum să-i spună? Era mult mai dotat pentru 
acţiune decât pentru discursuri. 

lar prima zi din acea ultimă campanie de apocalipsă era pe 
jumătate trecută. 


44 


CAPITOLUL VII 


Motelul era situat pe o creastă nu prea înaltă, care domina 
valea Salt Creek, o limbă de pământ destul de îngustă acoperită 
cu păşuni care se întindea pe aproximativ cinci sute de metri 
între autostradă şi colinele puţin mai înalte din sud. Exact în faţă 
la Ramada Inn, un mic centru comercial se ridica în plin câmp. 
Era clar că locuitorii din Nashville aveau o pasiune pentru rustic. 
Fațadele centrului comercial şi cea a restaurantului Fast Food, 
purtând emblema unui canal naţional, erau din buşteni. In ceea 
ce priveşte motelul, acesta nu avea nimic comun cu Ramada pe 
care o cunoştea Hunter: aproape îngropat între coline, el nu 
desfigura cu nimic blândeţea peisajului. Cu un amestec de lemn 
de culoare închisă, piatră şi sticlă fumurie, el îmbina în mod 
armonios luxul unui hotel modern cu farmecul unui hotel rustic. 
Hunter trecu de drumul care ducea la el, ca să ajungă în sat. La 
dreapta, şcoli; la stânga, un alt hotel important, apoi o 
intersecţie cu semafoare tricolore. Pe axa nord-sud, autostrada 
135; de la est la vest, drumul care traversa Salt Creek şi ducea la 
Bloomington. Satul Nashville se întindea pe dreapta, agăţat de 
flancurile colinelor. 

Harry Maimuţoiul nu exagerase cu nimic. Orăşelul era pur şi 
simplu arhiplin. Valuri de turişti, pietoni şi automobilişti se 
înghesuiau pe străzile înguste, ca milioane de furnici care atacă 
un coş gigantic de picnic. 

In afară de asta, Nashville arată destul de simpatic: un orăşel 
de carte poştală ilustrată, ieşit dintr-un trecut nu prea îndepărtat. 
Câteva case vechi, cu faţade din lemn, şi altele mai recente, 
imitându-le pe cele vechi. 

Rulota se angajă în şirul lung de maşini care se îndrepta spre 
centru. Hunter ştiu imediat că bătălia nu va avea loc acolo. Locul 
era prea plin de oameni aflaţi în vacanţă. Autocarele cu turişti 
erau trase peste tot, lângă trotuarele invadate de artişti şi de 
vânzători ambulanți, unde oamenii se deplasau în toate direcţiile, 
Dumnezeu ştie pentru ce! 

Semaforul de la prima intersecţie era în pană. Doi poliţişti în 
uniformă încercau să dirijeze circulaţia, blocată în cele patru 
direcţii. 

Dar Hunter văzuse destul. Venise să repereze locul, nu să facă 
pe turistul. Coti perpendicular pe prima stradă, încercând să 


45 


ajungă în direcţia de unde venea. Strada urca pe flancul colinei şi 
îl duse pe un platou, la extremitatea sudică a oraşului. Acolo 
dădu peste altă arteră est-vest, cu o margine de trotuar, o gură 
de incendiu şi, puţin mai departe, o galerie de artă. Pietonii erau 
mai puţini, dar şi aici aşteptau autocare cu turişti, trase unul în 
spatele celuilalt de-a lungul străzii, iar un val de vehicule blocate 
lăsa să se presupună existenţa altui ambuteiaj, ceva mai jos. 
Hunter înaintă cu rulota până în dreptul gurii de incendiu. 
Imediat, un tip îmbrăcat în civil, transpirat, gâfâind, se repezi la 
portieră. 

— Nu puteţi parcă aici! strigă el. Blocaţi accesul la gura de 
incendiu! 

Hunter cobori geamul şi răspunse cu calm: A 

— Nu-ţi face griji, n-am intenţia să parchez aici. In orice caz, 
nu v-aş dori un incendiu pe-aici. Nici un camion n-ar putea să 
traverseze oraşul în acest moment. 

Hunter atinsese un punct sensibil. Tipul zâmbi cu amărăciune. 

— Oh, le-am spus de nu ştiu câte ori celor de la primărie! 
Pompierii ar trebui să aibă culoare rezervate. Aşa cum e acum 
situaţia, oraşul ar putea să ardă liniştit, că noi am fi neputincioşi. 
Totuşi nu pot să vă las să parcaţi aici. 

— Caut drumul spre hotelul Ramaaa, răspunse Hunter. Cum 
fac? 

Tipul arătă spre est. 

— Intraţi în şirul de maşini. O să înaintați mai bine imediat ce 
treceţi de câmpul bâlciului. Ştiţi unde vă aflaţi în acest moment? 

Hunter scutură capul zâmbind. 

— Vechiul drum statal 46. Toţi merg în parcarea bâlciului, 
exact la poalele colinei. Ţineţi-vă după ei, apoi faceţi la dreapta. 
Veţi ajunge direct la Ramada. Uitaţi, luaţi-vă după trenuleţ! Acolo 
merge şi el. 

Înaintând în mijlocul drumului, tipul opri vehiculele cu un gest, 
apoi îi făcu semn lui Hunter să intre în spatele micului „tren”, un 
fost tramvai care se deplasa pe roţi de cauciuc, transformat în 
locomotivă, trăgând în urma lui câteva vagoane descoperite, 
pline de pasageri. 

Hunter îl salută amical pe tip şi intră în şir. După zece minute, 
trecea de parcarea bâlciului şi înainta lent, dar fără oprire, în 
spatele trenuleţului. 

Trecuse puţin de două ore când ajunse în sfârşit la Ramaaa 
Inn. Circulaţia din jur nu era cu mult mai acceptabilă, totuşi 
Hunter găsi un loc unde să-şi lase rulota. Cobori imediat ca să 


46 


facă o recunoaştere rapidă a locului. 

Imbrăcase un costum foarte scump, demn de mafioţii din 
epoca de aur, dar s-ar fi simţit mai în largul lui în blugi. Locul era 
rustic, fără sofisticări: lemnul masiv şi piatra creau o atmosferă 
confortabilă, simplă şi senină. 

Două fetiţe jucau domino în salon. La recepţie, funcţionarii 
erau în blugi; clienţii, cel mult vreo doisprezece, conversau 
relaxaţi unii cu alţii. Barul era destul de întunecos, iar zidul din 
fund, împodobit cu oglinzi, dădea impresia de spaţiu. La ora 
aceea era aproape pustiu. Micul salon adiacent era mobilat cu 
mese joase şi fotolii confortabile. Puțin mai departe, se afla un alt 
bar, cu tejghea şi taburete. O pereche de tineri stătea la o masă 
lângă fereastră, şi bea vodcă Eristoff. La bar, câţiva tineri 
discutau veseli cu barmanul şi cu o chelneriţă. 

Pace şi prietenie! 

Hunter trecu rapid în sala de mese; o sală imensă, cu mobile 
în stil rustic, cu un enorm cămin din piatră la mijloc, a cărui vatră 
era destul de mare ca să poţi parcă acolo cel puţin un 
Volkswagen. Erau mulţi clienţi, iar chelneriţele amabile se agitau 
printre mese. Şi aici era o atmosferă amicală. Ca acasă. 

Dar pentru Hunter nu era chiar locul ideal. Totuşi îi plăcea... 
Ba chiar regreta că nu putea să profite mai mult. 

leşi şi se adresă omului de la recepţie: 

— Aveţi o masă? întrebă el. 

Zâmbet simpatic. 

— Dacă n-aţi rezervat una, domnule... 

— Nu, îl întrerupse Hunter. Dar aveţi o rezervare pe numele 
domnului Tucker, nu? 

— Tucker? zise recepţionerul ridicând din sprâncene. Domnul 
Roger Tucker? 

— Exact. 

— Bun. Dacă sunteţi cu... 

— Nu, nu sunt cu el, zise Hunter. Dar avem întâlnire aici. 

— Ar trebui să sosească pe la trei, domnule. Vreţi să aşteptaţi 
în salon? 

— Cred că trebuie să ne întâlnim la bar, zise Hunter. 

— In aceste condiţii... foarte bine... Ştiţi, domnul Tucker 
rezervă la noi totdeauna un apartament. Dar dacă aveţi întâlnire 
la bar... 

Hunter profită de ocazie. 

— Cineva îl aşteaptă deja în apartament? 

— Da, secretarul său, domnule. 


47 


— la să vedem... Puteţi să-mi daţi numărul apartamentului? 

Tipul i-l dădu fără probleme, Hunter mulţumi şi se depărtă fără 
grabă. 

Afară, trenuleţul se umplea de turişti care voiau să ajungă la 
Nashville. Hunter se uită la el un moment, apoi luă hotărârea să 
urce la apartamentul rezervat. 

Bătu la uşă şi îi deschise o blondă drăguță de vreo douăzeci şi 
cinci de ani. Nu era chiar tipul lui Hunter, dar era totuşi foarte 
seducătoare, dacă nu te cufundai prea adânc în ochii ei mari. 
Purta un fel de pijama de mătase, despicată practic până la 
buric. Zâmbetul ei atrăgător dispăru repede când vizitatorul o 
întrebă: 

— A venit? 

— Cine? întrebă ea cu un aer posac. 

Fără să-i răspundă, Hunter zise: 

— Probabil că eşti Jackie. Eu sunt Franck. Mi-a spus să vin aici. 

Femeia deschise larg uşa şi îi întoarse spatele. Hunter intră şi 
închise în urma lui. Tânăra persoană era vizibil dezamăgită. 

— Poate că te deranjez... zise el drept scuză. 

Ea îl privi cu ochii resemnaţi şi răspunse: 

— Meseria e totdeauna deranjantă. Dar e în regulă, încep să 
mă obişnuiesc. Dacă ţi-e sete, serveşte-te de la bar. 

Locul nu era rău deloc. Salonul era mare şi confortabil, fără să 
fie chiar luxos, şi comunica direct cu un dormitor printr-o uşă 
rămasă deschisă. 

Hunter se apropie de dormitor şi aruncă o privire rapidă. 

— Barul e în partea cealaltă, zise tânăra femeie uitându-se la 
el curioasă. Cum ai zis că te cheamă? 

— Franck. 

Hunter se duse la bar şi îşi turnă vodcă Eristoff cu gheaţă. Fata 
se trântise într-un fotoliu şi îl privea cu un interes crescând. 
Hunter se uită la ceas şi murmură: 

— Ei bine! 

— Ai venit devreme, replică ea. La ce oră ţi-a dat întâlnire? 

— La trei. 

— Mda, se potriveşte. 

— Ce? 

Ea suspină şi răspunse: 

— Mă cheamă totdeauna cu câte altcineva. Eu trebuie să stau 
aici şi să mă plictisesc de moarte, în timp ce el... în fine! Vii de la 
Chicago? 

Hunter dădu din cap. 


48 


— Eşti aici de mult timp? 

— De prea mult timp. 

— Ba nu! exclamă Hunter schiţând un zâmbet. Aici e mult mai 
bine. Mi-a spus că faci progrese enorme în pictură. 

Fata râse cu amărăciune. i 

— Spune-i asta profesorului meu! Franck şi mai cum? |l privi 
cu atenție. 

— Franck Lambert, răspunse Hunter. 

— De la cine ai luat numele ăsta? 

Hunter chicoti. 

— Pe mama o chema Lambretta. 

— Ciudat, dar nu te-am văzut niciodată, zise ea. 

— Nu e de mirare, tocmai am sosit. 

— Dar nici la Chicago nu te-am remarcat. 

— Nu sunt chiar din Chicago. Adevăratele mele rădăcini sunt 
la Los Angeles. 

— Oh, ai noroc! Imi place la nebunie Los Angeles. 

Acum îi făcea ochi dulci. 

— Da, e un oraş grozav, zise el. 

Tânăra femeie se apropiase imperceptibil de Hunter. 

— Ce s-a întâmplat, Franck? Adică ce se pune la cale aici? 

El zâmbi şi dădu din umeri. 

— Întreabă-l. 

— Mai bine întreb un sfinx! izbucni ea. Dar te întreb pe tine. 
Ce faci? Eşti antreprenor de clădiri, nu? 

— Bineînţeles, şi ţi-aş construi cu bucurie orice. Ce doreşti? 

— Şmecherule, zise ea, dar calmă de data asta. 

— Dacă ştii, de ce mă mai întrebi? 

— Ştiu că treaba se cam înfierbântă aici. Dar aş vrea să ştiu 
unde şi când ar putea să explodeze. N-aş vrea să mă pomenesc 
iar blocată într-o încăierare absurdă şi fără ieşire. 

— Aici nu rişti nimic, eşti la adăpost, îi zise el. 

— Cu tipi ca tine care intră şi ies tot timpul? zise ea scuturând 
din cap. Am venit aici pentru o viaţă liniştită, şi a fost frumos cât 
a durat. Dar nu poate să stea singur. 

— Lucrurile nu se petrec chiar aşa, Jackie, spuse Hunter. Ar 
trebui să ştii asta. Focul atrage foc, aşa cum banul atrage alţi 
bani. 

— Mă faci să râd, zise ea cu o mare tristeţe. N-ai nimerit-o 
deloc. Nimic n-a venit după el aici. El a plecat cu toate sforăriile 
după el. Şi ce face? Recreează un nou Chicago aici. Adevărat sau 
nu? 


49 


— Pune-i lui întrebarea asta, mormăi Hunter Lambretta. 

— N-am ce să-l întreb, zise ea cu o voce plină de amărăciune. 

Apoi se repezi în dormitor şi trânti uşa. 

Pentru Hunter era perfect. Făcu o inspecţie discretă a 
salonului, dar nu descoperi nimic. Apoi fata apăru din nou. 
Imbrăcase o fustă şi o bluză şi avea o geantă agăţată de umăr. 

— Ne părăseşti? întrebă Hunter. 

— Ai ghicit, răspunse ea cu blândeţe. 

— Ce să-i spun lui Carmine? 

— Dacă vrea să mă găsească, ştie unde să mă caute. 

Hunter îşi trecu un braţ după talia ei şi o trase spre el. 

— Spune-mi unde, ca să ştiu şi eu. 

— Du-te la naiba, şopti ea, schimbând timbrul vocii. 

— Vreau să ştiu unde să te găsesc, Jackie. 


— De ce? 

— Să zicem, dacă vrei, din interes personal. 

— Adică? 

— Poate o problemă de viaţă şi de moarte, răspunse el cu o 
voce gravă. 


— Vorbeşti serios? 

— Sunt totdeauna serios când e vorba de meserie, micuţo. Dar 
uneori te poţi distra lucrând, când unele persoane se arată 
cooperante. 

— Şi te gândeşti probabil în mod serios la cooperarea mea? De 
ce? 

— Nu programez niciodată o femeie şi o întâlnire de afaceri în 
acelaşi timp, Jackie. 

— Du-te la naiba, ticălosule, murmură ea. Eşti scrântit la bilă? 
Dacă ar afla Carmine, te-ar jupui de viu şi te-ar spânzura de cap 
ca să se uite la tine cum te usuci la soare. 

— Eu zic că merită. Nu crezi? 

— E clar că n-ai habar de nimic, zise ea oftând. 

El zâmbi şi zise cu o voce foarte blândă: 

— Exact, şi mai ales nu ştiu unde să te găsesc. 

Fata era vizibil tentată, dar ezita temătoare. Apoi zise brusc: 

— OK, ca să-l învăţ minte o dată. Drumul spre nord, numărul 
135. E la stânga, n-ai cum să greşeşti casa. De altfel e şi o 
pancartă: A/băstrea şi floare-broştească. 

— Voi veni, zise el. 

— In acest caz, sper că nu pentru el, replică ea. 

— Lucrurile devin destul de demenţiale în ultima vreme, 
remarcă Hunter. S-ar putea să fie într-adevăr unele dificultăţi. 


50 


— Motiv pentru care vei face probabil deplasarea în locul lui? 

— Hm, hm... 

— Auzi, ce se întâmplă? 

— Vorbim de asta mai târziu. 

— Totul merge anapoda, nu? 

— Am vaga impresie că da. 

— Şi ai în joc anumite interese? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Pentru ce te afli aici? Să salvezi sau să lichidezi? întrebă ea 
cu răceală. 

— Pentru amândouă, răspunse el. Te deranjează? 

— Nici pomeneală. 

Şi, îndreptându-se spre uşă, întoarse capul şi zise: 

— Merită, Lambretta. Să nu-ţi uiţi muniţiile. Vei avea nevoie. 

— Nu-ţi face griji, o asigură el, muniţiile astea nu mă părăsesc 
niciodată. 

— O să vedem, zise ea râzând. Apoi ieşi închizând încet uşa. 

„Aiurea!”, murmură Hunter. Lăsă un avans tinerei femei, apoi 
plecă şi el. Era două şi jumătate. Dacă măcar ar fi putut să-l 
întrezărească pe tip! 

Trecând pe lângă bar, văzu prin uşa de sticlă ceva care îl opri 
brusc în loc, captându-i întreaga atenţie. Se uită din nou, dar 
prima privire îi fusese de ajuns. La o masă de lângă fereastră, o 
femeie tânără bea un cocteil de o culoare foarte exotică. Purta o 
cămaşă lungă din mătase supersexy şi îşi expunea picioarele în 
mod ostentativ. Dar era o femeiuşcă al naibii de bine făcută! Şi 
avea un nume tare ridicol. 

Rose d'Avril. 


51 


CAPITOLUL VIII 


A 


Hunter se aşeză lângă tânăra femeie şi îi şopti cu un ton 
neutru: 

— Incântător acest ţinut din Indiana, nu? 

Rose d'Avril schiţă un zâmbet şi răspunse: 

— Îmi pare rău, soldatule, dar eşti urmărit. Ţi-ai întâlnit 
prietenul? 

— Nu încă. Dar cercetaşii lui trebuie să sosească dintr-un 
moment în altul. Să nu pierdem timpul. Cine mă caută? 

— L-am sunat pe domnul Brognola ca să-i dau raportul. Era... 
în sfârşit... absolut încântat că-mi aude vocea. Încearcă să ia 
legătura cu tine din zori. Apropo, ce-i ăla „plimbăreţul”? 

— Telefonul mobil al rulotei, explică Hunter. Este echipat cu un 
robot. 

— Domnul Brognola te sfătuieşte să-l branşezi ca să-ți 
recuperezi mesajele. Te-a sunat sistematic din oră în oră, 
începând de dimineaţă. 

Chelneriţa se apropiase ca să ia comanda lui Hunter. Ceru o 
vodcă Eristoff cu gheaţă, băutura sa preferată. Apoi se întoarse 
spre însoţitoarea sa. 

— Care e mesajul? 

Rose d'Avril se mulţumi cu o privire admirativă. 

— Eşti superb, zise ea. Te prinde de minune genul gangster. 

— OK, vorbeşte-mi de mesaj. 

— Ceea ce se pune la cale în Indiana nu-i un fleac. 

Hunter se încruntă. 

— Spune-i că-i mulţumesc, dar simt deja în avans faţă de el. 
Acum, dacă... 

— Stai, a mai spus şi altceva. Dar mai întâi trebuie să găsim 
un limbaj comun. 

— Credeam că asta s-a rezolvat, spuse el. Auzi, aici se 
pregăteşte o baie de sânge. Şi foarte curând. Cu sau fără mesaj, 
aş vrea ca mica ta persoană încântătoare să se care de-aici 
imediat. Ai înţeles? 

Ea îl privi cu ochii ei mai luminoşi ca niciodată. 

— Ah, avea deci dreptate! 

— Adică? 

— Da, domnul Brognola mi-a vorbit despre toate acele 
prietene pe care le-ai pierdut, care au dispărut, dacă vrei. Ţi-e 


52 


frică pentru mine, nu? 

Într-adevăr, nu voia să-şi rişte viaţa. Dar, pe de altă parte, nu 
putea să-i spună că era un dar al cerului pur şi simplu otrăvit: un 
handicap sublim dar suplimentar pentru propria lui supravieţuire, 
atât timp cât rămânea alături de el. 

Hunter îi zise simplu: 

— OK, mi-e teamă, şi am motive întemeiate, crede-mă. Pe 
lumea asta există două categorii de indivizi, Rose d'Avril. Cei 
care fac dragoste şi cei care fac război. Pe tine te trec în prima 
categorie. 

— Aiureli, şopti ea. Mi-ai explicat că dragostea şi războiul sunt 
doar două aspecte ale aceleiaşi realităţi. Dacă sunt în stare să 
fac dragoste, trebuie să ştiu şi să lupt. Acum, tu care eşti un 
războinic... 

Hunter nu se putu abţine să nu zâmbească. Nu era deloc 
proastă puştoaica, îl bătea pe propriul său teren. Hunter îi zise 
brusc: 

— Ţi-am spus cât de încântătoare eşti? 

Ea roşi. Privirile se încrucişară un moment, apoi tânăra femeie 
îşi duse paharul la buze ca să-şi ascundă tulburarea. În sfârşit. In 
cele din urmă murmură: 

— Nu, dar... 

— Ei bine, am băgat de seamă. 

— Mulţumesc. 

— N-ai pentru ce. 

— Acum răspunde-mi. 

— Ce vrei să ştii? 

— Cunoşti inversul războiului, dragostea? 

Nu era nici locul şi nici momentul să continue discuţia. 

— Haide să lăsăm întrebarea în suspans deocamdată. 

Dar Rose era încăpăţânată. 

— In orice caz, domnul Brognola mi-a spus clar. După el, 
niciodată ura nu te-ar fi dus atât de departe. 

— Şi ce ţi-a mai spus? 

— Rămân cu tine sau tot mai vrei să plec? întrebă ea fără cea 
mai mică emoție. 

— Termină-ţi mai întâi băutura. 

— Ce generos eşti! Eşti un înger. 

— Timpul mă presează, Rose d'Avril, zise el cu un regret sincer 
în voce. Imi transmiţi mesajul sau nu? 

Dar era prea târziu. Primul locotenent al lui Tuscanotte, Fuzz 
Martin, intrase în bar şi se îndreptase spre tejghea. Privirea lui se 


53 


încrucişă imediat cu cea a lui Hunter. Se uită rapid la Rose 
d'Avril, apoi la ceilalţi clienţi. 

Martin lucrase mult timp în cadrul poliţiei din Chicago. Fusese 
dat afară în urmă cu zece ani căci, după cum spuneau zvonurile, 
refuza să împartă cu unii din superiorii săi bacşişurile pe care i le 
dădea Mafia. Şi de atunci făcea parte din escorta personală a lui 
Tuscanotte. Era un tip solid şi bestial, cu un nas enorm striat de 
vene şi cu o uşoară sclipire de demenţă în ochi. Se mai spunea 
că îi face o mare plăcere să-i facă pe oameni bucăţi. Figura în 
dosarele lui Hunter: fişa lui era incredibil de prolixă şi menţiona 
detalii foarte interesante despre obiceiurile acelei brute însetată 
de răzbunare. 

Avea un dram de nebunie, dar nu era prost. 

Chiar mai înainte ca Rose d'Avril să-l fi remarcat, tipul ieşise 
deja. Hunter puse mâna pe mâna fetei şi şopti: 

— Ridică-te imediat şi du-te la toaletă. Nu te uita în urma ta. 
Haide! 

Ea îi adresă o privire plină de întrebări, dar Hunter se ridicase 
şi se depărta. Trecând prin fundul barului, Hunter ajunse în sala 
de mese şi îl zări pe Willy Frio, al doilea locotenent al lui 
Tuscanotte, care traversa rapid holul de la recepţie în direcţia 
barului. Nu-şi ascultă instinctul, se deplasă la recepţie şi îl văzu 
pe Frio intrând în bar. Se pregătea să-l urmeze când Rose d'Avril 
apăru dintr-un mic pasaj. Furios că o vede acolo, Hunter se 
repezi la ea şi o trase pe culoar. Acesta ducea nu numai la 
toaletă, ci şi la biroul secretariatului. Intră acolo. Datorită unui 
panou de sticlă, se putea supraveghea intrarea hotelului: post de 
observaţie ideal. Martin şi Frio tocmai ieşeau. Tuscanotte era şi 
el acolo! 

Mafiotul stătea lângă un Ford Continental, a cărui portieră din 
faţă era deschisă. După toate aparențele, abia coborâse din 
maşină. Fuzz şi Frio se repeziră la el, încercând în mod vizibil să-l 
convingă să urce la loc în maşină. 

Un val de parfum subtil ajunse la nasul lui Hunter, în timp ce 
Rose d'Avril îi murmura la ureche. 

— El e? 

— Mda, cel mai mic de statură. Dar mi-e teamă că păsărică îşi 
va lua zborul. Oamenii lui m-au reperat. 

— Te cunoşteau? 

— Nu era nevoie. Au simţit ameninţarea. De-ăsta au venit 
înainte. 

— Ciudat mod de a trăi! Şi acum? 


54 


Hunter o atinse uşor cu palma peste fund pe Rose şi mormăi: 

— Intoarce-te repede la masa ta! 

Tuscanotte intra. Ucigaşii lui nu reuşiseră să-l convingă. 

Rose d'Avril se strecură în hol fără o vorbă. Hunter ieşi printr- 
un vestiar, găsi o uşă şi ajunse exact la intrarea în motel. Se afla 
acolo, exact în dreapta uşii, când intră Carmine Tuscanotte. 

— Salut, Carmine, zise el. Nu ne-am văzut de multă vreme. 
Intră să-ţi spun de ce avem întâlnire. 


55 


CAPITOLUL IX 


În alte timpuri, ticălosul nu ar fi depăşit niciodată stadiul unui 
gangster de cartier, controlând un teritoriu prost de gradul trei. 
Şi asta cu ajutorul unchiului său, regretatul Jacke Vecci. In rest, 
când Hunter decapitase Organizaţia la Chicago, Tuscanotte nici 
măcar nu figura pe lista lui. Dar norocul îi surâsese acestui 
pistolar de periferie după ce garnitura puternică de mafioţi din 
Chicago fusese distrusă. Şi, fără să fie propriu-zis un vizionar, 
Carmine Tuscanotte se dovedise un oportunist remarcabil. Şi nici 
prost nu era. De altfel, prostia nu duce niciodată foarte departe 
în lumea interlopă, şi nici norocul orb. Oricum, nepotul lui Vecci 
apăruse într-o zi ca unul dintre cele trei capete gânditoare 
capabile să preia hăţurile puterii „dărăpănate” de la Chicago. Şi 
nu era plasat prost nici pe plan naţional. Mafia din Chicago nu 
era singura care suferise atacurile repetate ale Exterminatorului. 
Organizaţia era în plină debandadă pe întreg teritoriul. Dar nu 
era definitiv distrusă. Intr-o zi, cineva, undeva, avea să găsească 
mijlocul să reclădească nişte structuri capabile să recupereze 
resturile vechii puteri. 

Şi Hunter vedea foarte bine statul-major care se năştea la 
Chicago luând conducerea acestei acţiuni. Motiv pentru care îl 
alesese ca ţintă prioritară, pentru prima din cele şase zile de 
infern: această lună de apocalipsă. 

Şi iată că întindea mâna noului şef al acestei Mafii care 
renăştea. De altfel, ţinând cont de împrejurări, nu avea altă 
soluţie. 

Holul de la intrare era plin de oameni şi cele două fetiţe jucau 
în continuare domino. Afară, trenuleţul îşi descărca cetele de 
turişti. 

În timp ce dădea mâna cu el, Tuscanotte îl sfredelea cu 
privirea. 

— Nu cred că te cunosc, Lambretta. 

— In orice caz, pe coasta de est toată lumea te cunoaşte cine 
eşti, Carmine. 

— Ha, ha! Vrei să zici puţinii care au reuşit să supravieţuiască? 

Hunter-Lambretta râse scurt. 

— Cred că timpurile sunt grele cam peste tot. Ţie cum îţi 
merge? 

— Ne descurcăm. 


56 


Hunter se uită în jur, vizibil cu admiraţie. 

— Da, văd. 

Tuscanotte începu să râdă. 

— Ei, da! Trebuie să trăieşti bine, nu? Apropo, cum m-ai găsit? 

— M-a trimis Ben Davis. 

Faţa mafiotului rămase nemişcată. 

— Pentru ce? întrebă el. 

— A fost atins în dimineaţa asta. 

— Ce înseamnă atins? 

Hunter explică cuvântul şi adăugă: 

— Toată afacerea lui a ars ca un foc de paie. Cineva i-a dat 
foc. Ben a crezut că ai vrea să fii anunţat. El însuşi e... în fine... 
Deocamdată nu e disponibil. 

— Să mergem la bar, zise Tuscanotte. 

Hunter nu văzu nici un inconvenient. Improviza, gata să se 
folosească de cea mai mică ocazie. Cele două gărzi de corp îl 
observau de la o distanţă respectabilă. Tuscanotte făcu câteva 
glume amicale cu câţiva angajaţi ai hotelului - tipul era cunoscut 
şi respectat. | se spunea „domnul Tucker”. Willy Frio îi precedase 
şi lua loc la o masă, într-o alveolă din fund. lar fostul poliţist 
discuta cu omul de la recepţie. 

Imediat ce intră în bar, Tuscanotte îşi îndreptă irezistibil 
privirea spre Rose d'Avril. Hunter remarcă că alegea cu grijă o 
masă de unde să poată sta cu ochii pe ea fără a fi nevoit să se 
întoarcă. Hunter se aşeză în faţă, cu spatele la tânăra femeie. 

O chelneriţă se apropie imediat, numai zâmbet. 

— Bună ziua, domnule Tucker. 

Tuscanotte o mângâie pe fund şi o întrebă: 

— Ce mai face Joe? 

— Oh, foarte bine! răspunse ea. Nu prea aţi mai fost aici în 
ultima vreme. 

— Ei, afacerile! răspunse oftând Tuscanotte luând un aer grav. 
Dar e foarte bine să te întorci acasă, nu? Pentru mine, ca de 
obicei, Jenny. 

Fata se întoarse spre Hunter şi îl întrebă: 

— Să vă aduc paharul care l-aţi lăsat la masa dumneavoastră? 

— Nu, inutil. Nu stau mai mult de un minut. 

Dar mafiotul nu era surd, iar ochiul său de linx reperase deja 
paharul lăsat la masa unde se afla fata aceea superbă. 

— Spune-i doamnei să vină la masa noastră, sugeră el 
chelneriţei. 

— Întâi să termin de vorbit, replică Hunter cât se poate de 


57 


serios. 

— OK, dar ia-o încetişor. Ce s-a întâmplat acolo? 

— Nu cunosc încă detaliile. Cineva a început să tragă în ei şi 
depozitul a făcut explozie, apoi a ars. N-a mai rămas nimic, 
Carmine, absolut nimic. 

— Spune-mi Roger, te rog. 

— Cum vrei. 

— Ce căutai acolo? 

— Venisem să dau o comandă. Lucrăm de mult timp cu tine. 

— De unde ştii că e vorba de mine? 

Hunter schiţă un zâmbet. 

— Haide, haide, cine vrea, află, nu cred că asta e o noutate 
pentru tine. 

— Vii de la New York? 

Hunter dădu din cap. 

— Şi pentru cine lucrezi? 

— Cândva, şeful era Marinello. Bietul Augie! Acum, Dumnezeu 
ştie cine i-a luat locul. Totul se mişcă, nimic nu e clar. Dar poate 
că tu ştii? 

Tuscanotte chicoti. 

— Nu sunt Dumnezeu ca să le ştiu pe toate! 

— Totuşi, răspunse calm Hunter, după cât se spune... dacă 
alegi cărţile bune... ai putea foarte bine... 

Tuscanotte chicoti din nou. Chelneriţa venea cu comanda. 
Schimbă câteva cuvinte amabile cu ea, apoi privi cum se 
depărtează, după care se întoarse spre vizitator. 

— Deci, Ben te-a trimis la Nashville? 

— Mai exact, m-a expediat la Stoney Gap Hill. Şi acolo, 
Maimuţoiul mi-a spus să vin aici. 

— Imi vine greu să te cred. 

— Atunci să nu mă crezi. In orice caz, sunt aici. 

Tuscanotte era un tip ciudat, cu o faţă de copil, gata oricând 
să zâmbească, aproape candidă. In realitate, nu era nasol şi 
arăta foarte bine la cei patruzeci de ani ai săi. Avea succes la 
femei, dar Hunter ştia cât de vulnerabil era călcâiul lui Ahile la 
acest personaj. 

Tuscanotte se uită la ceas, apoi ridică ochii spre Hunter- 
Lambretta şi zise zâmbind: 

— Acum sunt destul de grăbit. Peste câteva minute am o 
întâlnire. De ce n-a venit Harry chiar el? 

— In locul tău, eu mi-aş anula întâlnirea. Harry n-a venit chiar 
el pentru că n-a putut. Toţi oamenii tăi de la Stoney sunt morţi. 


58 


Tuscanotte ştia să se controleze. Se ridică în picioare 
nepăsător, zâmbind şi îi zise foarte calm lui Hunter-Lambretta: 

— Mi-am amintit brusc de o altă întâlnire urgentă. Stai pe-aici, 
ne vedem imediat ce voi fi terminat. Tot ce mi-ai spus e foarte 
interesant, aş vrea să discutăm mai mult. Şi... mulţumesc că ţi-ai 
dat atâta osteneală pentru mine. O să mă revanşez. 

leşi, nu fără să arunce spre Rose d'Avril o ultimă privire 
pofticioasă. 

Hunter era încântat că venise în Indiana. Carmine Tuscanotte 
nu era un om de duzină. Era un supravieţuitor, unul adevărat, 
dintr-un neam tare şi perfect de bine adaptat, cel mai îngrijorător 
pentru Hunter. 

Willy Frio dispăruse. După toate aparențele, barul mai avea o 
ieşire, în satele pistei de dans. Hunter aşteptă câteva clipe, apoi 
se ridică şi veni la masa la care se afla Rose d'Avril. 

— Povesteşte-mi, murmură ea anxioasă. 

— L-am făcut să plece, explică Hunter. 

— De ce? 

— Ca să am mâinile libere. 

— Ce zici? 

Dar Hunter nu avea timp să-i explice tinerei femei principiile 
sale de strategie. Se limită să o întrebe: 

— Ştii cumva dacă poliţia a curăţat ascunzătoarea la 
Louisville? 

— Da, au sosit ieri după noi. De ce? 

— Pentru că am menţionat numele cuiva, explică el. Şi 
Carmine va vrea să verifice chestia asta. Aş vrea să ştiu dacă îi 
va fi posibil. 

— În următoarele patruzeci şi opt de ore, zise Rose, nu va 
avea nici o posibilitate să intre în contact cu tipii de la depozit. 
Sunt categorică în această privinţă. 

— Mi-e de ajuns, răspunse Hunter. Incepând de acum înainte, 
mă încred în flerul meu, Rose d'Avril. Nu ştiu unde mă va duce. 
Dar nu uita că mă cheamă Franck Lambretta. Nu te mişca de- 
aici, iar dacă primeşti un telefon de la mine, sau pentru mine, 
treci la atac. 

Se pregătea să plece rapid, dar ea îl prinse de braţ şi 
murmură: 

— Mesajul de la Brognola e... 

— Să mai aştepte puţin, o întrerupse el. 

Şi se îndreptă spre sala de mese, fără nici un gest de rămas 
bun. De data asta ieşi pe la bucătărie şi ajunse la colţul clădirii, 


59 


exact la timp ca să vadă Fordul Continental îndepărtându-se. 

O luaseră spre est. De ce nu? Hunter se deplasa în spatele lor 
la volanul rulotei într-o direcţie unde spera să aibă în sfârşit 
mâinile libere. 


60 


CAPITOLUL X 


Maşina ţintă gonea pe vechiul drum statal în direcţia 
Columbus, ca să ajungă probabil la drumul de centură, care 
trecea la aproximativ trei kilometri în exteriorul oraşului. Şi 
şoferul rulotei era foarte surprins. O întoarcere imediată la locul 
unui atac nu era deloc manevra la care se aştepta de la o vulpe 
bătrână ca Tuscanotte. Hunter înţelese şiretenia la vreo opt sute 
de metri înainte de intersecţie. Cobora drumul în serpentină spre 
valea Salt Creek. Ţinta era foarte vizibilă, la câteva sute de metri 
în faţă. La sud, drumul de centură se întindea paralel cu digul 
micii văi, dar punctul de joncțiune rămânea invizibil. Spre nord, 
se zărea un alt drum care ajungea la vechiul drum statal printr-o 
intersecţie, exact în vârful colinei. Era un drum neasfaltat, foarte 
îngust, dar virajul de îmbinare era destul de degajat. La vreo sută 
de metri de intersecţie se aflau garate câteva maşini, cu faţa 
spre nord-vest. 

Fordul Continental luă brusc virajul şi se opri lângă celelalte 
vehicule. Portierele se deschiseră brusc, lăsându-i pe cei din 
interior să coboare. Probabil că era vorba de o şedinţă 
improvizată în aer liber. 

Hunter continuă să înainteze lent, cu toată aparatura de 
reperare optică în funcţiune. Acel drum neasfaltat nu era prea 
atrăgător. La intersecţie, panouri în formă de săgeată indicau 
existenţa, undeva în preajmă, a campingului Pa/lawopec, un 
camping naturist mixt, şi a unui centru de distracţii, Ranch 
Framasa. Foarte bine. Dar drumul se întindea pe lângă o creastă 
foarte împădurită, dispărând aproape imediat de cealaltă parte a 
pantei, intrând într-o pădure deasă. Un torent furios, alimentat 
de ultimele ploi, cobora paralel cu drumul. Nu, nu era chiar 
drumul ideal ca să încerci o aventură. Hunter mai înaintă puţin 
pe vechiul drum statal şi, după un viraj în unghi drept, găsi un 
loc, pe marginea drumului, de unde putea să observe, fără să 
piardă nimic din ce se petrecea pe celălalt drum. 

Camera video avea în stoc o înregistrare de paisprezece 
secunde. Hunter puse banda cu încetinitorul şi văzu un lucru 
foarte interesant. Supravieţuitorul, Maimuţoiul, păstrase în 
mânecă două-trei cărţi trucate, încercând un ultim efort de 
supravieţuire. 

Hunter branşă radiotelefonul ca să joace propria lui carte. 


61 


— Aici Striker, îi zise el vocii familiare care îi răspunse, la mai 
multe mii de kilometri de acolo. Sun de pe portabil, deci fără 
valuri. 

— Nu te mai aşteptam, Striker, răspunse vechiul său prieten. 
Cum e situaţia acolo? 

— Nu prea veselă, recunoscu Hunter. Cunoşti acele mituri vii 
care ne vin dintr-o altă epocă? Mă aflu nu departe de un orăşel al 
cărui nume le seamănă. Am descoperit aici o mulţime de 
surprize. Nişte mituri vii de alt gen. Pentru asta ai solicitat 
mobilul? 

— Exact, răspunse Brognola. Am interceptat unele convorbiri 
destul de edificatoare azi dimineaţă. Nici eu nu vreau să vorbesc 
prea mult despre asta, dar se pare că ai ajuns într-un no man's 
land. Un paradis pierdut pentru acele mituri vii de care vorbeşti. 

— Mda, răspunse Hunter gânditor. Aşa citesc şi eu istoria aici. 
Voiam doar o confirmare. De unde ai informaţia? De la Chicago? 

— Hum, hum... Nu mă poţi suna pe o linie protejată? 

— Imposibil deocamdată, răspunse Hunter oftând. Ţin tigrul de 
coadă şi mi-ar părea rău să-l las să scape. Ar putea să mă tragă 
Dumnezeu ştie unde, şi jungla asta nu mă atrage deloc. In orice 
caz, dacă aş lăsa-o moale... Nu, acum trebuie să mă grăbesc. 
Poate că asta e singura ocazie. 

— Ai grijă totuşi, zise Brognola. Poate să fie şi râul fără 
întoarcere. Cifrele noastre indică o superioritate zdrobitoare a 
inamicului. Şi nu mai suntem la Miami Beach. Sincer îţi spun, nu 
văd nici cea mai mică oază de pace pentru tine acolo. 

— Atunci trebuie să-mi fac una, răspunse Hunter. De ce-ai 
amintit de Miami Beach? 

— Seamănă, la eşalon regional, fireşte. 

— Câte regiuni crezi? 

— Ai pus degetul pe rană, zise Brognola rânjind. S-ar putea să 
fie doar una. 

— Înţeleg, murmură Hunter aprinzând o ţigară. 

— Striker, zise Brognola în aparat. 

— Sunt aici. 

— Ce pui la cale? 

— Visez la o ocazie de aur. 

— Nu risca. E sfatul unui prieten. Nu pot să-mi bag nasul în 
acel sector fără să nu stric totul. In cel mai bun caz, aş putea 
interveni după. Nu e prea liniştitor pentru tine. 

— Ştiu, răspunse calm Hunter. 

— Pentru noi, Striker, operaţiunea nu ţine. 


62 


— Atunci cu ce se mai potriveşte trecutul? replică Hunter cu 
un ton de lehamite. E esenţial, fir-ar să fie! Nu-i pot lăsa să fugă. 
E marea slujbă de luni, Hal. Dacă marchează un punct aici, restul 
a fost zadarnic. Nu, n-am să le fac niciodată un astfel de cadou. 

Brognola ştia foarte bine asta. Oftă resemnat şi zise: 

— Poate că am fost... să zicem... puţin cam optimişti, în 
pronosticul nostru de happy end. l-am cotat greşit pe noii 
alergători. Măcar pe unii. iți sugerez să revezi întreaga ta 
situaţie. După părerea mea... 

— Inutil, zarurile morţii au fost aruncate, Hal. Şi giulgiul e 
pregătit. 

— Bun!... La urma urmelor, tu eşti singurul care poţi să judeci 
situaţia, totuşi cred că... 

— la legătura cu dama mea de companie. Acum e la barul de 
la Ramada. Trimite-o la Indianapolis. Şi nu-ţi face griji pentru 
mine, Hal; acţiunea e în plină desfăşurare. 

— lţi doresc să meargă bine. Dar să mă ţii la curent cu tot ce 
se întâmplă, fir-ar să fie! Ultima informaţie valabilă local: 
„Lumină divină”. Nu e mare lucru, dar e tot ce am. Caut-o. 

Hunter râse scurt şi îi promise prietenului său că o va căuta. 
Apoi întrerupse legătura şi îşi consacră întreaga atenţie asupra 
situaţiei prezente. 

Una dintre maşinile garate pe drumul de pământ bătătorit 
întorsese ca să intre pe drumul statul, venind acum spre el cu 
toată viteza. Hunter ascunse rulota pe un mic drum de acces, 
care ducea la o fermă, şi îşi îndreptă instrumentele optice spre 
bolid. Apoi branşă sistemul de control-atac. Turela lansatorului 
de rachete se puse în mişcare sub panoul culisant al 
acoperişului, gata să ia poziţie imediat ce ar fi fost acționată. 

Strădanie zadarnică. Bolidul abia dacă reduse viteza ca să ia 
virajul şi trecu pe lângă rulotă ca săgeata. Era o maşină cu 
ucigaşi, probabil nişte cercetaşi trimişi la Stoney Gap Hill ca să 
verifice veridicitatea atacului. 

Celelalte maşini demarau în direcţia celor două parcuri de 
distracţii. Dar Hunter avea impresia că această pistă greşită 
ducea şi în direcţia unui parc diferit. Poate că un paradis pierdut. 
Unde toate acele mari animale de pradă din lumea interlopă pe 
cale de a renaşte se adunau, în căutarea Luminii divine. Era într- 
adevăr ocazia ideală. Dar Brognola avea oarecum dreptate: 
pentru Bob Hunter putea să fie şi râul fără întoarcere. De ce nu? 
Destinul îl ducea pe Exterminator totdeauna pe marginea 
prăpastiei... la porţile iadului. Nu-i aşa, Rose d'Avril? 


63 


Drumul neasfaltat avea un nume: Clay Lick Road. El pătrundea 
direct într-o vale adâncă, mărginită de coline orientate spre vest. 
Ţinutul oferea aici un spectacol cu adevărat superb. Hunter 
remarcase deja această frumuseţe. Acum înţelegea de ce Venturi 
îi îndrugase chestia cu copacii toamna. Cu excepţia câtorva 
terenuri cultivate, în jurul unor ferme rare, colinele erau 
acoperite de o pădure foarte deasă, cu copaci din mii de specii, 
ale căror culori schimbătoare, în timpul toamnei, ofereau cu 
siguranţă un spectacol uluitor. Pe primul kilometru, drumul 
semăna cu un tunel săpat printre copacii al căror frunziş 
abundent forma o adevărată boltă, într-o parte era flancul abrupt 
al colinei, de cealaltă parte, torentul înspumat, alimentat de 
ploaie. 

Nu, locul nu era deloc atrăgător, mai ales pentru omul de la 
volanul rulotei de război. 

Dar puţin mai departe, cursul torentului forma un S mare, 
trecând de două ori pe sub drum, apoi valea se lărgea, mărginită 
de pante mult mai blânde pe stânga. Hunter descoperi câteva 
case bine întreţinute, în mijlocul unor terenuri cultivate: grâu, 
apoi ceva ce nu recunoscu pe loc: tutun. Vacile păşteau liniştite 
pe flancul colinei, la marginea pădurii. 

Clay Lick şerpuia în mijlocul acestui decor pastoral până la 
extremitatea văii, la vreo cinci sute de metri mai departe. Acolo 
drumul intra din nou între doi versanţi de coline, apoi urca de-a 
lungul unei înălţimi acoperită în întregime de copaci cu frunze 
persistente. Brazi. Arborii de Crăciun, poate chiar ai lui 
Dumnezeu... Apoi, exact dincolo de o altă colină abia conturată, 
arborii de Crăciun dispăreau, lăsând locul Luminii divine. 

Mulţumesc Hal, informaţia era bună! 

Hunter îşi continuă drumul până la un mic drum de pământ 
bătătorit care trecea peste torent şi intră într-un parc superb ce 
acoperea flancul unei costişe. Nu se vedea nici o casă: doar o 
alee lungă mărginită de copaci, traversând hectare de pajişte 
bine întreţinută, etajându-se până la pădure. Drumul se ridica 
puţin ca să cotească pe un mic mungel; mai jos, Hunter zări ca 
un fel de panaş printre copaci: cortegiul maşinilor care coborau 
de cealaltă parte a crestei. 

Proprietatea nu avea gard. Nu părea necesar. Torentul 
constituia o barieră suficientă. Un mic pod de beton, foarte 
îngust, era barat de un lanţ, exact ca la Stoney Gap Hill. in 
spatele lui, doi tipi în cămăşi se jucau cu o minge. Altul făcea 
ronduri în iarbă pe o motocicletă. 


64 


Proprietate privată. Trecerea interzisă. Existau deci şi tăblițe, 
dar cea mai interesantă era un pe butuc pe care fusese scris cu 
fierul înroşit în foc: Refugiul Luminii divine. 

Paradisul pierdut în sfârşit regăsit? Şi nu se zgârciseră în 
privinţa spaţiului, ticăloşii! Refugiu/ Luminii divine se întindea cât 
vedeai cu ochii pe mii de hectare. 

Astfel, Mafia pe cale de a renaşte îşi amenajase ascunzătoarea 
ideală: un adevărat sanctuar. Hunter trebuia să vadă mai de 
aproape. Inainte de a distruge totul, voia să-i identifice pe 
ocupanţii şi să descopere ce cloceau acolo. După care avea să 
înfăşoare refugiul într-un giulgiu de sânge. 

Brognola îl lăsase să înţeleagă că era vorba de o adunare la 
vârf, la care veneau şefii tuturor organizaţiilor din Middlewest. În 
schimb, Harry Venturi jurase pe propria viaţă că Tuscanotte avea 
întâlnire cu nişte oficiali în statul Indiana. 

Hunter cunoştea foarte bine psihologia oamenilor Mafiei. Un 
tip ca Venturi, în poziţia în care se afla, nu ar fi riscat să-l tragă în 
piept. Probabil că ascunsese sau camuflase o parte din adevăr, 
dar probabil că era şi veridicitate în povestea lui. 

Deci, dacă se luau lucrurile de la început: avusese într-adevăr 
loc o întâlnire prevăzută cu nişte oficiali la orele trei, la Ramada. 
Acum era o reuniune plenipotenţiară a seniorilor din Middlewest, 
într-o ascunzătoare cu numele de Refugiul Luminii divine. 

Toate astea erau chestii solide. Simpla eliminare a lui Carmine 
Tuscanotte ar fi fost doar o lovitură de sabie în apele tulburi în 
care vânau toate acele fiare mafiote. 

Dar timpul trecea, iar Hunter nu avea de ales. Dacă voia să 
progreseze, trebuia să pătrundă în acea ascunzătoare şi să 
sondeze ambianța. 

Urâtă treabă... 


65 


CAPITOLUL XI 


Pe o distanţă de câteva sute de metri, drumul traversa pajişti 
mlăştinoase, mărginite de păduri dese. Torentul dispăruse ca să 
intre în pădure, în timp ce drumul urma coasta pe flancul colinei. 
Apoi, brusc, cotea ca să urmeze conturul colinei. Atunci Hunter 
descoperi ceea ce aştepta: un nou drum pornind spre dreapta şi 
care ducea la o fermă în plină prerie. 

Accesul spre Refugiul Luminii divine se afla exact în spatele 
fermei. De altfel, harta de pe ecranul computerului de navigaţie 
părea să confirme acest lucru. Hunter se afla la extremitatea de 
nord-est a proprietăţii. Şi, dacă harta era corectă, nu putea să 
meargă mai departe cu maşina. 

Ferma părea părăsită. 

Branşă sistemele optice şi de detectare acustică şi intră cu 
rulota pe drum. Nici o îndoială; locul era pustiu şi probabil că de 
mult timp. 

Opri rulota în spatele clădirii, branşă masa luminoasă, inseră 
harta topografică a sectorului şi studie centimetru cu centimetru 
configuraţia terenului. După douăzeci de minute, Hunter 
cunoştea locul mai bine decât un autohton. Descoperi prezenţa 
unui mare lac artificial, cu o suprafaţă de câteva hectare, 
blocând fundul râpei înguste ca un fel de baraj. Era o întindere 
de apă, lungă şi îngustă, orientată nord-sud. Harta nu-i indica 
adâncimea, în schimb arăta dala de beton construită ca să reţină 
apa. De jur-împrejur se vedeau maluri foarte înclinate - pereţii 
râpei iniţiale - şi numai extremitatea sudică se termina în pantă 
lină: o plajă de beton. Şi, bineînţeles, în jur şi dincolo de 
perimetru, se înşirau mici creste împădurite, unele după altele, 
ca şi cum un gigant s-ar fi amuzat încreţind terenul. 

Un avantaj, fireşte, dacă ştiai să-l foloseşti. Altfel, un viespar. 

Harta nu menţiona nici o construcţie. Trebuia deci să 
recunoască locul direct. Şi nimic nu-i spunea dacă indivizii erau 
tipicari în materie de siguranţă. După toate aparențele, starea 
terenului putea să facă inamicul mai puţin vigilent. Dar Hunter 
nu era un inamic obişnuit. lar creierul său lucra acum cu mare 
repeziciune. 

Incercă să se pună în pielea unui mafiot ajuns acolo. Care erau 
atuurile naturale? La est, proprietatea era bine protejată de 
torentul furios şi nu avea decât o sigură cale de acces păzită. 


66 


Pornind de aici, se întindeau câteva hectare de prerie, teren 
descoperit, protejat de pădure, apoi zidul unui baraj, un lac şi, în 
sfârşit, o altă colină foarte abruptă, în vârful căreia - poate - se 
afla tabăra centrală. La nord, la vest şi la sud, relieful era haotic, 
format doar din creste abrupte, acoperite de păduri foarte dese. 

In ansamblu, era destul de liniştitor, mai ales pentru nişte 
gangsteri obişnuiţi cu străzile din Chicago. Destul ca să devii mai 
puţin vigilent... 

Dar totdeauna e nevoie de santinele. Aşa că plantăm doi băieţi 
jos şi să-i punem să se distreze ca să nu atragă atenţia vreunui 
eventual plimbăreţ. Apoi, alt individ, dotat cu o motocicletă, va 
patrula în interiorul proprietăţii. Mai adăugăm o santinelă de 
siguranţă la fiecare extremitate a domeniului, plus o echipă cu 
motociclete ca să patruleze pe creste, şi gata! Restul era lăsat în 
seama topografiei terenului. N 

Hunter trecu în spatele rulotei ca să se schimbe. Imbrăcă un 
combinezon de camuflaj, vestigiu al anilor petrecuţi în Vietnam, 
şi ghete de luptă. Apoi luă o centură de muniții pentru carabina 
Weatherby, apucă Beretta şi îi montă surdina, după care o puse 
la subsuoară. Işi mai luă un binoclu şi, după un moment de 
gândire, un stilet şi mai multe garouri de nylon. 

Scoase repede carabina din toc, o curăţă cu afecţiune, o 
încărcă şi o agăţă de umăr. Era gata şi părăsi vehiculul. 

După câteva minute se opri: lupii din Chicago puseseră o 
santinelă neaşteptată la nord-est. Dar tipul crezuse probabil că 
patronii lui fuseseră cuprinşi de o nebunie subită. Dezbrăcat 
până la brâu, tipul se bronza la soare, întins în iarbă, cu un braţ 
peste ochi, ca să se protejeze de soarele puternic. Arma, 
abandonată, zăcea lângă el. 

Terenul era degajat, deşi o iarbă înaltă, grasă şi aspră creştea 
acolo unde, cu câţiva ani mai înainte, se ridicau încă arborii 
Crăciunului. Hunter intră în iarbă şi păşi peste un fir de sârmă 
ghimpată, pătrunzând în tabăra inamică. 

Tipul se ridică brusc. Intinse mâna să ia arma răsucindu-se ca 
să ajungă cu faţa la intrus. 

— Te afli pe o proprietate privată, idiotule, zise el rânjind. N-ai 
dreptul să vânezi aici. 

— la mai zi o dată, spuse Hunter scoțând Beretta. 

Pistolul trase fără zgomot. Bronzatul înghiţi totul: rânjetul, 
dinţii, gura, bărbia şi chiar şi nasul. j 

Hunter îl târî de picioare în pădurea de pini. Îl scotoci şi scoase 
un portofel. Individul se numea Edward Kramer. Nu aparţinea 


67 


confreriei sângelui ci, după informaţiile pe care Hunter le avea 
despre el, lucrase pentru diferiţi capi. Nu era genul de tip fiabil, şi 
asta confirma ipotezele lui Hunter. Noua Organizaţie din Chicago 
făcea apel din ce în ce mai mult la mercenari care nu erau legaţi 
de ea prin jurământul sângelui. Aveau deci probleme serioase cu 
recrutarea. 

Hunter părăsi cadavrul şi merse mai departe. Avea încă mult 
teren de cercetat, înainte de a decide dacă putea să treacă la 
asalt. Mercenari sau nu, nu aveau să se lase omorâţi ca proştii. 

După zece minute ştiu că infernul era inevitabil. Se instală pe 
o stâncă care domina extremitatea sudică a lacului şi scrută 
orizontul cu ajutorul binoclului. Dincolo de dala de beton a 
barajului, puţin spre est, se ridicau două case enorme. Puțin mai 
jos, o a treia, mai mică, bloca practic drumul de acces. Pe terasa 
celei mai mari case era multă lume. De fapt nu era chiar o 
terasă, ci un hectar de peluză în pantă lină până la malul lacului. 
Acolo se afla un mic ponton de care erau legate mai multe bărci 
cu vâsle. 

Paradis pierdut şi poate regăsit. Dar pentru cine, pentru ce? 
După toate aparențele, cea mai mare parte a tipilor prezenţi nu 
ştiau să profite de el. Mulţi erau în costum. Doi tipi în cămaşă, 
proţăpiţi pe dig, se uitau prosteşte la suprafaţa apei. Două-trei 
capete apăreau la suprafaţa apei: nişte curajoşi care se lăsaseră 
tentaţi de o bălăceală în apă. Un altul, la capătul pontonului, 
mânuia o undiţă. 

Hunter urmărea situaţia cu atenţie. Deodată, la extremitatea 
estică apăru o limuzină, frână în dreptul barajului, dispăru printre 
copaci şi reapăru pe malul vestic. 

Da, infernul era la îndemână. Hunter reuşi să arunce o privire 
rapidă în interiorul vehiculului, dar fusese de ajuns: în limuzină 
se aflau patru persoane - două în faţă şi două în spate. 

Tipul de lângă şofer nu era altul decât Harry Maimuţoiul. 

Pe bancheta din spate, chiar în spatele lui Venturi, se afla o 
femeie: foarte tânără, foarte frumoasă şi înspăimântată. 

Rose d'Avril. 

Hunter ştia acum destul despre Refugiul Luminii divine. Ceea 
ce nu ştia avea să descopere cât de curând. Două lucruri 
rămâneau totuşi fără răspuns: timpul disponibil şi forţa de atac. 
Lucruri probabil fără obiect... pentru o tânără femeie superbă 
care iubea atât de mult omenirea. 


68 


CAPITOLUL XII 


Venturi era impresionat. Nu mai văzuse niciodată această 
ascunzătoare şi nu-i bănuise existenţa. Totuşi ea exista. Carmine 
îl înşela deci de mult timp? Totuşi un şef de sector trebuia să 
cunoască acest gen de lucruri! Mai ales pe propriul său teritoriu. 
Pe toţi dracii! 

Willy Frio răsuci cu brutalitate volanul şi maşina intră pe un 
drum îngust având într-o parte o faleză abruptă şi în cealaltă, 
doar la câţiva metri, un lac. 

Venturi era mai nervos ca niciodată. Acele întinderi mari de 
apă îl nelinişteau totdeauna. li aminteau de acele sicrie de 
ciment pe care le pregătise cândva... 

Frio reduse viteza şi aruncă o privire, zâmbind: 

— Nu e rău deloc! zise el cu o voce blândă. 

— Apa asta e adâncă? întrebă cu nervozitate Venturi. 

— In unele locuri nu i s-a putut atinge fundul. Şi înăuntru e 
negru, bătrâne. Pe fiind numai nămol, moale, negru, o porcărie 
care te aspiră lent şi te îngroapă. Intr-o zi am vrut să aruncăm o 
ancoră şi până la urmă a trebuit să tăiem frânghia. 

— Mda, înţeleg, zise Venturi înfiorându-se. 

— Şi la suprafaţă pare limpede nu? Ciudată chestia asta. Ai 
zice că e apă de izvor, dar la fund e numai rahat, rahat care 
suge, aspiră. 

— Lasă, nu ne mai împuia urechile! mormăi Fuzz Martin, 
aşezat pe bancheta din spate. Dă-i bice. 

Willy apăsă pe acceleraţie. Acum treceau de dala barajului, în 
depărtare se vedeau casele. Venturi recunoscu pe câţiva dintre 
indivizii de pe terasă, dar nu prea mulţi. Ce însemna toată 
aiureala asta? 

Era un bârlog, asta era clar. O clădire enormă cu două etaje, 
din piatră şi lemn, cu o mulţime de geamuri. Aparent o verandă 
la nivelul superior şi o mulţime de peluze cu mese, umbrele de 
soare şi tot tacâmul. Ceva mai departe, se afla un fel de 
structură tot cu două etaje, cu o faţadă din sticlă. Mda, nu era 
rău deloc. Pentru ce erau toate astea? 

Limuzina urcă colina şi viră brusc în vârf. Drumul ocolea 
peluza întinsă şi ovală, trecea prin spatele clădirii cu faţada de 
sticlă şi ajungea la clădirea principală. Şi lemn, mereu lemn, 
peste tot lemn. Brusc, Venturi se surprinse urând pădurea din tot 


69 


sufletul. 

— Intoarcerea acasă, mormăi Willy Frio. Şi dacă nu vezi marea 
lumină aici, Harry, înseamnă că nu o vei vedea niciodată. 

Chicoti şi continuă: 

— Şi nici noi. Şeful zice că e aici sau nicăieri. 

— Ar fi putut să-mi spună şi mie, bombăni Venturi. Un şef de 
sector trebuie să ştie toate astea. 

— Păi, şi noi am pus piciorul aici abia săptămâna trecută, zise 
cel de la volan. Nu voia să se ştie... 

— Inchide gura! răsună vocea amenințătoare din spate. Avem 
urechi străine cu noi. 

Frio zâmbi cu subiînţeles lui Venturi, ducând maşina în 
parcarea dintre cele două clădiri. Fuzz Martin deschise imediat 
portiera, o trase afară pe Rose d'Avril şi o duse direct spre 
clădirea mare. 

Venturi suspină profund şi întrebă: 

— Cine sunt petrecăreţii ăştia ciudaţi? 

— Nu-i recunoşti? întrebă Frio surprins. 

— Nu, altfel nu te-aş întreba. 

Frio se uită la el ciudat, dar nu răspunse. Venturi deschise 
portiera, scoase un picior, aprinse o ţigară şi se întoarse spre 
şofer. 

— Haide, Willy, spune-mi cine sunt ăştia? 

Frio se uită la el amuzat şi răspunse: 

— La naiba! Dar toată lumea e aici! 

Izbucni în râs şi adăugă: 

— Intreaga bandă, nu vezi? 

Natty Scarbo, Paul Reina, Gummo Gulacci. 

Se întrerupse ca să-şi dozeze mai bine efectul. 

— Şi, bineînţeles, au venit cu întreg statul-major. Nimeni nu a 
vrut să lipsească de la petrecere, Harry. 

Pentru prima dată în viaţa lui, Harry avu o reacţie de şef: 

— Noi câţi oameni avem aici? 

— Sunt toţi, Harry. 

— De când? 

— De la prânz. 

— Şi oamenii lui Cicero? 

— Păi cum! 

— Şi cei ai lui Elmhurst? 

— Şi. 

— Şi care e distracţia? 

Frio cobori din maşină râzând. 


70 


— Carmine va fi bucuros să te vadă. Ar fi bine să intri. 

— Ce i-ai spus, Willy? 

— Să-i spun? Glumeşti? Uită-te puţin la ascunzătoarea asta! 
Nu-i superbă? Aici cel puţin poţi să respiri aerul curat! Şi stai să 
se facă noapte. Niciodată n-ai auzit astfel de zgomote, care 
provin direct din pădure. La naiba, bătrâne, crede-mă, nu poţi să 
ratezi o chestie ca asta. O să vezi. Te ascunzi în spatele fațadei 
de sticlă şi nu pierzi nimic. Marea ascunzătoare... 

— Trebuie să ştiu exact ce le-ai spus, Willy? 

— Doar ceea ce mi-ai spus. Ai fost atins tare de tot şi ai tras 
puţin la umbră. Nu aveam ce să spun mai mult, nu? Haide, Harry, 
nu-ţi face sânge rău. Zâmbeşte şi du-te la şeful nostru ca să-i 
spui exact cum a fost. Şi nu-mi mai pune întrebări de-astea. 

Venturi oftă, bombă pieptul şi intră în casă. Bucătăria se afla 
imediat la dreapta. Joe Torrio, din Hammond, îi întinse un pahar 
cu bere rece, în momentul în care trecea pe lângă el. Venturi 
refuză, traversă un mic hol şi ajunse într-o încăpere mare cu 
mochetă albastră, groasă, şi un tavan boltit demn de o catedrală. 
Intr-o parte putea fi văzut un cămin enorm din piatră şi pe panoul 
fațadei se deschideau uşi culisante din sticlă. Intr-un colţ, doi tipi, 
destul de nervoşi, se uitau la televizor. Se vedea bine că nu erau 
nici gărzi de corp, nici şefi, şi prezenţa lor părea ciudat de 
deplasată. 

De cealaltă parte a uşilor culisante larg deschise, o duzină de 
tipi erau instalaţi pe terasă, beau bere şi flecăreau liniştiţi. Primul 
pe care Venturi îl identifică din prima clipă fu un anume Bebe 
Frazeli, unul dintre locotenenţii lui Scarbo. Bebe îl zări şi el şi îi 
zâmbi exclamând: 

— la te uită, salut, Harry! Nu ne-am mai văzut de-o veşnicie! 

— Imi pare bine că vă văd, domnule Frazeli. După câte văd, 
profitaţi de aerul de ţară? 

— Oh, aş putea foarte bine să prind rădăcini aici! zise 
chicotind Bebe. 

— II caut pe Carmine, spuse Venturi. 

Frazeli arătă cu capul spre grădină. 

— Acolo jos, în patio. Dar poate că ar trebui să mai aştepţi 
puţin. 

— De ce? 

Locotenentul zâmbi cu subînţeles. 

— Cred că a găsit o nouă parteneră. Dar până la urmă, du-te 
la el. Poate îl vei putea convinge că n-ar fi rău să profităm şi noi 
de ea. 


71 


Venturi râse forţat şi se îndreptă spre scară ca să coboare un 
etaj. Era una dintre acele construcţii clădite pe flancul colinei. 
Nivelul superior era la acelaşi nivel cu terenul din spate, în timp 
ce nivelul inferior dădea spre grădină. lar şi mai jos, se afla un 
salon mare de vară, care dădea spre o grădină ovală. Şi apoi, tot 
în pantă, peluza se etaja lin până la malul lacului. Carmine se 
afla la o masă, în patio, în compania lui Scarbo şi Reina. Gulacci 
cobora fără grabă spre lac. Prinţesa râvnită stătea între Carmine 
şi Reina. Scarbo, în cealaltă parte a mesei, o mânca din ochi. Un 
alt tip, pe care Venturi nu-l cunoştea, pusese un pahar cu Coca- 
Cola în faţa fetei. Fuzz Martin stătea puţin mai departe, gardă de 
corp ascultând fără să pară, observând totul cu o privire aparent 
pierdută în gol. 

Carmine ridică capul şi îl zări pe Venturi, dar nu făcu nici un 
gest ca să-l întâmpine. Era cu totul absorbit de fata de lângă el. 

Venturi se aşeză în umbra lui Fuzz Martin. Carmine vorbi 
cuceririi sale, care se vedea bine că era speriată. 

— Cum ziceai că te cheamă, scumpo? 

— V-am spus, Rose d'Avril, şi nu altfel. Şi pe tine cum te 
cheamă? 

Carmine chicoti. Fata era moartă de spaimă, ştia asta şi îi 
părea foarte bine. 

— Asta nu e nume, zise el politicos. 

— Oricum, ăsta e numele meu, replică Rose terorizată. 

— E un nume de evreică sau de ce? 

— Nu ştiu, răspunse ea calmă. 

Puştoaica tremura de frică, dar se vedea bine că are clasă. 

Carmine se distra grozav. 

— Asta nu e un răspuns, scumpo. E unul de evreică sau nu? 

Fata tremura, totuşi îi răspunse: 

— Aşa mi s-a spus dintotdeauna. Acum, dacă nu-ți place 
numele meu, n-ai decât să-l schimbi. 

Carmine îi făcu cu ochiul lui Reina înainte de a răspunde: 

— OK, de acum înainte îţi voi spune Roşită. 

Fata schiţă un zâmbet şi răspunse: 

— Oricum ar chema-o, o roză e tot roză! 

Carmine izbucni într-un râs zgomotos. Reina şi Scarbo îl 
imitară. Rose d'Avril lăsă pudică ochii în jos. După un moment, 
Carmine trecui iar la atac. 

— Cu ce te ocupi, Roşită? 

— Dacă nu cumva greşesc, asta chiar nu te priveşte în nici nu 
fel, nu? 


72 


— Să zicem, dacă vrei, că nu sunt de această părere. Aşa că 
repet întrebarea: cu ce te ocupi? 

Ea încercă din nou să zâmbească, dar rezultatul nu era deloc 
mulţumitor. 

— Fac ce pot, ca tine, răspunse ea. 

De data asta marcase un punct. Carmine izbucni iar în râs, 
apucă paharul cu Coca-Cola şi bău jumătate din el. Gagicuţa asta 
îi plăcea tare mult. Scarbo şi Reina nu erau nici ei insensibili la 
farmecul ei. Dar aveau nasul fin şi ştiau să stea în banca lor. 

— Şi amicul tău cu ce se ocupă? întrebă Carmine. 

Ea dădu din umeri încercând iar să zâmbească. 

— Vorbeşti de Franckie? 

Dar vocea lui Carmine deveni brusc dură: 

— Termină cu fandoselile, scumpo. Vreau să ştiu unde e. 

— S-a cărat imediat după tine, răspunse ea cu o voce care 
tremura puţin. Nu ştiu unde s-a dus. Mi-a spus să reiau 
eventualele apeluri telefonice, ceea ce am şi făcut. Şi, mă rog, ce 
rost au toate întrebările astea? Care e misterul? Aş vrea să ştiu 
ce se întâmplă. 

— Tocmai asta voiam să te întreb şi eu, zise Carmine cu o 
voce dulceagă, aproape amenințătoare. 

— Nu ştiu absolut nimic, replică fata. lar despre Franckie n-am 
habar. Şi aş fi vrut să nu-l fi întâlnit niciodată. Ca şi pe tine! 
Acum îmi dai... 

— Gura! 

Ea tăcu. 

— Fuzz? 

— Da, domnule? 

— Ai căutat în geanta ei? 

— Mda, nimic deosebit. Amestecătura obişnuită. 

— Lovele? 

— Da, o mie de dolari în bancnote noi. 

— De unde ai banii ăştia, frumoaso? Franckie ţi i-a dat? 

— Du-te la naiba! 

— Fuzz, arată-i că nu trebuie să vorbească aşa. 

Martin făcu un pas înainte şi o pălmui pe fată cu o violenţă 
şocantă. Fata întoarse capul şi fu gata să cadă de pe scaun. 
Acum lacrimile i se rostogoleau pe obraji şi tremura rău de tot. 
Dar, înspăimântată sau nu, strigă indignată: 

— Sunteţi nebuni? Toate astea sunt complet... absurde. Ce 
vreţi de fapt? 

— Pur şi simplu să punem mâna pe amorezul tău. 


73 


— Perfect. Minunat! După ce veţi da de el, scoateţi puşcociul 
ăla mare şi trageţi o boabă din partea mea. Nu ştiam că e un... 
un... UN... 

— Un ce? 

— Un gangster, răspunse ea calmă. 

Carmine rânji. Toți ceilalți se distrau de minune. Cei de la 
etajul superior urmăreau şi ei scena. 

— Ce te face să crezi că e un gangster? întrebă Carmine. 

— Oh!... Auzi... Mi-a cerut să vin cu el la Louisville. Fără 
explicaţii. Cam ciudat, nu? Pe urmă, mă trezesc în Indiana. Nu 
ştiu ce... în fine... 

Venturi se deplasase uşor ca s-o audă mai bine. O sudoare 
rece îi curgea pe spate. Deodată, Carmine se decise să-i observe 
prezenţa. 

— Ceva nu-i în regulă, Harry? 

— Da, şefule. Acest tip, Franckie, mă sperie. Cum arăta exact? 

— Să nu spui că nu ştii nimic! 

— Nu sunt foarte sigur. Deci... 

— In orice caz, el te cunoaşte, Harry. Ba chiar a spus că toţi 
oamenii tăi sunt lichidaţi. Mi-a spus că tu l-ai trimis la mine. 

— Dumnezeule mare! şopti Venturi, fără să se poată controla. 

Rose d'Avril se uita la el complet înspăimântată. 

Carmine, sub masca lui de om cumsecade, nici el nu se simţea 
prea bine. 

— Cine e tipul ăsta, Harry? întrebă el. 

— Hunter, reuşi să articuleze Venturi. Cred că el este. A venit 
peste noi la Stoney Gap Hill. 

Deodată nimeni nu mai râdea. Rose reîncepuse să plângă. 
Carmine sări în picioare. 

— Şi abia acum îmi spui? strigă el. Ai fost găsit ascuns ca un 
şobolan la Columbus. Ce făceai acolo, în loc să vii să-mi spui? 

Venturi ştia că îşi semnase condamnarea la moarte, dar nu-şi 
pierduse toată speranţa. 

— Carmine, te rog, nu e ce-ţi închipui tu. Voiam să-l înşel. Nu i- 
am vorbit de ascunzătoarea asta, de care nici nu ştiam, 
închipuie-ţi şi tu, toţi oamenii mei de-acolo erau lichidaţi. Toţi, în 
afară de mine. Atunci am crezut că vrea să mă păcălească. Că 
aştepta să mă vadă venind la tine. In felul ăsta ar fi ştiut unde să 
te găsească. De aceea m-am ascuns. Nu voiam nici să sun, eram 
speriat rău de tot. Şi, la urma urmelor, ştim foarte bine cum e 
tipul ăsta! Şi nici nu puteam să te sun, pentru că nu ştiam unde 
eşti... 


74 


— Ai preferat să te bagi într-o gaură şi să stai singur! răcni 
Carmine. De ce nu i-ai spus nimic lui Fuzz sau lui Willy când au 
dat de tine? 

— Deoarece credeam că am scăpat de el! Chiar dacă nu eram 
sigur. Şi nu voiam să fac valuri. Am preferat să-ţi vorbesc direct 
şi să-ţi explic lucrurile în linişte. 

— Stai aici de cinci minute, Harry! 

— Exact. Şi aşteptam să fiu lăsat să vorbesc. De altfel, acum 
ţi-am spus totul! 

Da, dar acum ştiau toţi cei veniţi acolo! 

Gulacci urca nervos spre casă, înconjurat de cinci-şase oameni 
care îl protejau. Scarbo şi Reina se plimbau de colo-colo, 
aruncând priviri anxioase în jur. Cei de la etajul superior coborau 
în grabă ca să se alăture celor din patio. 

Carmine Tuscanotte era într-o situaţie fără ieşire. Venturi 
vedea clar acum. Carmine îi invitase acolo pe toţi şefii 
supraviețuitori pentru o reuniune la vârf, liniştită, în acel colţ 
ideal. Da, o întrunire la vârf, cu alte cuvinte, o restructurare 
completă a Organizaţiei. Ca să reuşească să adune la un loc 
nişte indivizi atât de bănuitori ca toţi supraviețuitorii, Carmine îşi 
dăduse multă osteneală. Pregătise această ascunzătoare cu 
mare cheltuială, ca să le dea lupilor impresia că sunt în 
siguranţă. 

Dar iată că totul se năruia brusc. Venturi înţelegea furia şefului 
său. Legitimă, la urma urmelor. 

Ticălosul de Hunter dădea târcoale probabil undeva prin 
pădure, gata să declanşeze iadul pe pământ. Doar dacă nu era 
chiar aici, plimbându-se printre invitaţi, ca să pipăie mai bine 
terenul şi să aleagă momentul potrivit... 

Totuşi Harry Maimuţoiul era în continuare şeful sectorului, 
cocoşul din coteţul cu găini. Socotelile aveau să se facă mai 
târziu. Carmine se întoarse instinctiv spre primul său locotenent. 

— Haide, Harry, puţin nerv! răcni el. Vreau o apărare de oţel 
blindat de jur-împrejurul ascunzătorii. Ai înţeles? 

Dar Harry fusese faţă în faţă cu Bob Ticălosul în persoană. Un 
tip de gheaţă şi de foc. Ca să fie oprit era nevoie de altceva 
decât de oţel blindat. Se întoarse totuşi spre Fuzz Martin şi 
ordonă pe un ton fără replică: 

— Tu stai în permanenţă cu puştoaica. Poţi să te distrezi cu ea 
dar o vreau întreagă. Dacă Hunter şi Frankie sunt unul şi acelaşi 
nenorocit, numai ea ne poate servi drept monedă de schimb. 

Martin aruncă o privire întrebătoare spre Carmine, care dădu 


75 


din cap spunând: 

— Da, Fuzz, el este şeful. Asculţi de ordinele lui. 

La naiba, Maimuţoiul le va arăta el la toţi! O să pună mâna pe 
Hunter, apoi o să-i scoată maţele şi va îngrăşa cu sângele lui 
grădinile Refugiului Luminii divine. 

Tipa era în orice caz un pion principal, era convins de asta. 
Motiv pentru care o dăduse în grija lui Fuzz, un tip care ştia cum 
s-o pocnească. 

Bob Hunter nu putea să fie insensibil la asta! 


76 


CAPITOLUL XIII 


Imediat ce o identifică pe Rose d'Avril, Hunter îşi scurtă vizita 
de recunoaştere. Fără regrete de altfel. Acum aproape că ştia 
cum se prezenta ascunzătoarea. Reperase destui invitaţi ca să 
ghicească faptul că erau numai mahări. Erau acolo Scarbo şi 
Reina, bineînţeles. Hunter mai recunoscuse şi doi gangsteri din 
banda lui Gumball Gulacci, un ticălos care pornise practic de la 
zero, cu un mic racket la distribuitoarele de gumă de mestecat, 
şi construise un imperiu asigurându-şi exclusivitatea tuturor 
automatelor din mai multe comitate din Illinois. In plus, de 
curând, Gulacci cumpărase un anumit număr de politicieni 
influenţi şi considera sudul statului Illinois fieful său personal şi 
inviolabil. La fel ca în cazul lui Tuscanotte, la vârf se şoptea că ar 
fi putut să ia conducerea Mafiei pe cale de a renaşte, pentru tot 
teritoriul din Middlewest. 

Situaţia era acum clară pentru Hunter. Petrecerea de-acolo nu 
era o banală reuniune de rechini, ci un mic Miami. lar la sfârşitul 
acestui conclav special avea să fie ales un nou mare şef. In ceea 
ce priveşte sistemul de apărare, zarurile erau aruncate odată cu 
sosirea lui Harry Venturi. Maimuţoiul avea să tragă semnalul de 
alarmă strigând că vine Hunter şi se va instala un stat-major de 
urgenţă. Atâta pagubă! Poate că Hunter ar fi trebuit să se ocupe 
mai bine de tip şi probabil că ar fi şi făcut-o dacă ar fi întrezărit 
amploarea petrecerii care se pregătea. 

Dar nu era timp pentru regrete. Venturi reapăruse, sunând 
clopotul morţii. Rose d'Avril, marea iubitoare de oameni, era 
prada fiarelor sălbatice. Le va fi foarte uşor să-i descopere rolul. 
Şi se vor folosi de ea fără scrupule, dacă le putea fi utilă. 

Acum timpul avea deci o valoare dublă. Trebuia să acţioneze 
repede şi să lovească puternic în locurile vitale. 

Limuzina şi preţioasa ei încărcătură abia dacă ajunseseră pe 
malul lacului când Hunter pătrundea din nou în pădurea de pini. 
Remarcase urme de cauciucuri: mercenarii care patrulau cu 
motocicleta. 

Hunter auzi clar zgomotul unui motor, pornit la asaltul preriei 
abrupte. In mai puţin de treizeci de secunde, tipul avea să 
ajungă în vârful colinei, la extremitatea nord-estică. Şi Hunter 
avea intenţia să ajungă şi el acolo. 

Fusese trasată o pistă îngustă, de-a lungul crestei, până 


77 


deasupra malului estic al lacului. Apoi cobora în pantă foarte 
abruptă până la extremitatea nordică a lacului, ca să treacă pe 
malul vestic. Acolo urma un moment malul înainte de a urca 
brusc până la o colină piezişă din cealaltă parte. 

Mica motocicletă tocmai ajunsese pe creasta nord-estică şi se 
deplasa printre copaci, înainte de a ataca marea coborâre spre 
lac. Pista era, într-adevăr, foarte îngustă. Coniferele creşteau 
rapid în acest ţinut şi ramurile lor invadau drumul. Făcut pentru 
trecerea unui jeep, drumul ajunsese în unele locuri abia destul de 
lat pentru trecerea unei motociclete. Chiar şi aşa trebuia să fii 
atent să nu iei o creangă peste faţă. Tipul de pe motocicletă 
cunoştea bine locul. Mergea lent, atent la obstacole, la marginea 
drumului. Asta îi oferea ceva timp lui Hunter. La o sută de metri 
în amonte, întinse un garou între două ramuri de pin care 
depăşeau cu puţin de o parte şi de alta pista. Apoi sări în tufişuri 
şi aşteptă sosirea motocicletei. 

Motocicleta se apropia şi tipul conducea cu precauţie, evitând 
gropile şi ferindu-se de crengi. Văzu cam târziu firul de nylon 
care bara drumul. Se lăsă în jos pe motocicletă ca să-l evite, dar 
se lovi cu gura de el. Crengile de pin se aplecară puţin din cauza 
impactului, apoi se traseră în sus ca un arc, trimiţându-l pe tip 
jos de pe motocicleta care, pentru scurt timp, îşi continuă cursa. 

Omul avea gura plină de sânge şi încerca cu disperare să-şi 
tragă sufletul. Dar o cizmă de luptă îi strivi gâtul şi gura. 

Hunter părăsi cadavrul şi recuperă motocicleta. Era o Yamaha 
de optzeci de centimetri cubi, care putea să meargă pe orice fel 
de teren. Ar fi putut fi condusă şi de un puşti de zece ani: 
schimbarea vitezelor la picior, ambreiajul şi acceleraţia la mână. 
O maşină practică şi puternică. Şi, contrar celui care o 
condusese, era nevătămată. 

Hunter agăţă carabina de umăr, încălecă pe motocicletă şi 
porni spre poalele colinei. 

La ieşirea din pădure, pista traversa un teren mlăştinos, apoi 
ajungea pe o pajişte verde care se întindea pe lângă torent. La 
două sute de metri mai departe, se vedeau portul şi cele două 
santinele care se jucau mai departe cu mingea. Zgomotul 
motocicletei nu-i tulbură câtuşi de puţin. Hunter avu tot timpul să 
se apropie atât cât era necesar... In sfârşit, unul dintre jucători 
ridică capul, sări într-o parte şi se aruncă la pământ ca să se 
pună la adăpost. Hunter pusese deja picioarele pe pământ, 
lăsând motocicleta să-i treacă printre picioare. Il seceră pe om şi, 
amândoi, în chip ciudat, luptară inegal preţ de câteva secunde. 


78 


În acest timp, cealaltă santinelă apucase arma şi o trăgea 
afară. Dar prea târziu. Beretta apăruse în mâna lui Hunter chiar 
în clipa în care dăduse drumul la ghidon. Santinela se prăbuşi 
împuşcată. Primul încă mai gemea sub greutatea motocicletei şi 
sângera abundent din mai multe răni. Era doar rănit. Beretta 
puse capăt fără zgomot suferințelor sale, trimiţându-i un proiectil 
direct între dinţi. 

Hunter nu-i mai văzuse niciodată pe aceşti ucigaşi: probabil 
„material de închiriat” plătit ca să lovească sau să moară. 

Şi dacă mureau, cu atât mai rău pentru ei! Exterminatorului 
nu-i păsa deloc. Un om care şi-a vândut sufletul nu poate să se 
aştepte la clemenţă... Hunter luă o legătură de chei agăţată la 
centura unuia dintre cadavre şi trase cele două corpuri până la 
torent, sub pod. Apoi desfăcu lanţul care bloca accesul la drum, îi 
legă pe cei doi împreună şi îi aruncă în apă. 

Apoi luă motocicleta şi se deplasă la casa de pe malul estic. 
După toate aparențele, semăna destul de mult cu o locuinţă de 
paznici, dar luxoasă în genul ei: o cabană modernă, bine 
concepută, cu o faţadă din ferestre mari care dădea spre o 
terasă. 

Hunter lăsă Yamaha în parcarea din spate. Casa avea o 
cameră mare de zi, unde un cămin din piatră separa o chicinetă 
ultramodernă, instalată de-a lungul peretelui din fund. Intr-o 
parte, într-un colţ al sufrageriei, stăteau doi tipi în trening. Nu 
aveau să înţeleagă niciodată ce li se întâmplase. Fiecare fu 
doborât de un parabellum care pătrunse în spatele urechii. 

Uşile cu geam se deschideau spre terasă, de unde aveai o 
vedere frumoasă asupra intrării proprietăţii, în dreptul podului. 
Totuşi nimeni de-aici nu remarcase atacul asupra santinelelor. 

Un mic culoar ducea la dormitoare şi la o sală de baie. Un tip 
cânta sub duş. Hunter intră şi smulse perdeaua de plastic. Tipul 
amuţi şi vru să se protejeze de Beretta. Hunter apăsă pe trăgaci 
o singură dată şi ieşi rapid ca să cerceteze dormitoarele. Erau 
goale şi paturile nu erau făcute. 

Aici locuiau paznicii domeniului. Şapte în total, şi toţi şapte 
muriseră. Zona estică era deci „curată”. lar timpul îl presa din ce 
în ce mai tare. 

Hunter luă din nou motocicleta şi ajunse în mare viteză la 
rulotă. Voia să îngroape acea vizuină sub un giulgiu de foc şi de 
sânge. 

Un sanctuar se putea transforma uşor într-un mausoleu... 


79 


CAPITOLUL XIV 


Fata înţelegea în sfârşit, şi se simţea trădată. Nu de el, 
Dumnezeule mare, ci de ochelarii de cal care îi fuseseră puşi încă 
de la naştere şi care o făcuseră să vadă lumea în roz. Şi apoi şi 
de educaţia ei, care îi întreţinuse cu grijă naivitatea, îi împuiase 
capul cu informaţii inepte, pedante şi inutile. 

Exterminatorul se străduise totuşi să o avertizeze, încercase 
zadarnic să-i arate existenţa unei lumi sălbatice, unde domnea 
numai brutalitatea. 

Era speriată, bineînţeles, dar suferea şi mai mult înțelegând 
brusc amploarea ignoranței şi orbirii sale. Ba chiar vrusese să-i 
dea lecţii, acelui om, a cărui morală era inspirată doar de 
bunătate şi de o imagine a lumii cu mult superioară şi cu mult 
mai mare. Argumentase, discutase cu el, servindu-i toate 
chestiile culturale la modă, în timp ce el se străduia să o înveţe 
regulile elementare ale artei de a supravieţui. 

Un bun soldat foloseşte toate uneltele de care dispune. 

Ne aflăm în război, prințeso, şi sunt valabile legile războiului. 

Inamicii sunt aici... 

Doamne, câtă dreptate avea! 

Se afla într-o cămăruţă fără ferestre, la subsolul casei, iar 
individul josnic din faţa ei se pregătea să o forţeze să spună tot 
ce ştie. 

Tipul o lovi cu pumnul sub ureche şi o trimise pe podeaua de 
beton. 

— Scoală! se răsti el. 

Doamne, cât de ridicolă se simţea! Avea genunchii plini de 
sânge şi îşi răsucise un deget. O clipă camera începu să se 
învârtească... 

„Să scapi viu... 

— Eşti nebun! strigă ea brutei. 

— Scoală, am zis! 

— Aş putea să vă scutesc de multe necazuri. 

— Nu-ţi face tu griji pentru necazurile noastre. 

Se aplecase şi o trăgea de partea din faţă a rochiei ca s-o 
ridice în picioare. Apoi, cu un gest brutal, rupse rochia de sus 
până jos şi o smulse de pe ea. 

— la stai aşa! strigă ea. j 

Dar el nu părea dispus să aştepte. li smulse sutienul şi o apucă 


80 


cu sălbăticie de amândoi sânii aruncând-o de perete. Ea crezu că 
va muri de durere. 

— Oh, te rog! zise ea gemând. 

Dar bărbatul era iar lângă ea, cu o luminiţă de demenţă în 
ochi. Mâinile lui enorme se abătură asupra chiloţilor. li înfipse 
genunchiul în burtă şi îi smulse slipul de pe ea. Legitimaţia îi 
alunecă pe jos. El o luă, aruncă o privire şi mormăi: 

— Ca să vezi! 

Foloseşte toate atuurile de care dispui. 

— Asta voiam să spun! strigă ea. Alergăm toţi după acelaşi 
om! Înţelegeţi ce faceţi? Imi distrugeti întreaga misiune! Aproape 
că reuşisem. 

— Pentru mine asta nu înseamnă nimic, bombăni bruta. 

— Vreau să vorbesc cu şeful tău. E foarte important. 

El rânji. 

— Important pentru cine? Pentru tine? 

— Dar şi pentru el! exclamă ea. 

Această întorsătură neaşteptată a evenimentelor nu o încânta 
deloc pe brută. El voia s-o tortureze. Totuşi se resemnă, puse 
legitimaţia în buzunar şi zise cu un aer ameninţător: 

— OK. O să vedem dacă spui adevărul. Dar să nu mişti de-aci, 
putoareo! Mai avem multe chestii distractive de făcut amândoi! 

Şi ieşi încuind cu grijă uşa în urma lui. 

Ea rămase întinsă pe ciment un moment, încercând să-şi pună 
ordine în gânduri. li venea să vomeze şi o durea tot corpul. Dar 
simţea ceva ciudat... da, era umilită, violată. Era deci şi furioasă 
la culme, o furie amestecată cu frustrare. 

Reuşi să se ridice în genunchi şi impresia de lipsă a demnităţii 
deveni şi mai puternică: se afla acolo goală, rănită până în 
adâncul inimii şi fără nici o apărare! Nu, Rose d'Avril nu iubea 
toţi oamenii. 

Se pot produce devieri atunci când forța capătă formă. 

Nu asculti decât cu mintea, iar ea nu e condiționată ca să auzi 


totul. 
* 


* x 


Venturi adunase în grabă şefii de trupă prezenţi, ca să încerce 
să improvizeze o forţă de luptă aproape coerentă. Era dreptul 
său, în calitate de prim locotenent al stăpânului casei. Şi, în plus, 
era responsabilitatea lui. 

Şefii cei mari se adunaseră lângă căminul enorm şi, după 
toate aparențele, Gulacci, crea un incident. Absurditate. Nu era 


81 


momentul potrivit pentru certuri, tocmai acum când inamicul 
dădea târcoale prin apropiere. Fiecare secundă avea o 
importanţă capitală. Instalarea sistemului de securitate era mult 
mai importantă decât aceste cârcoteli între patroni. Totuşi 
Venturi încerca să se arate sigur pe el: fără panică. 
Ascunzătoarea era un fel de fortăreață naturală. Vorbea cu glas 
tare şi inteligibil, pentru ca şeful lui să-l audă. Deodată îşi făcu 
brusc apariţia Fuzz Martin. Ce căuta aici? Doar n-o mierlise pe 
gagică! 

Nu. Se petrecea altceva. Fostul poliţist gâfâia în timp ce-i 
întindea lui Venturi o mică legitimaţie. 

— Ce idioată, tipa asta! bombăni el. Ţinea asta ascunsă în slip! 

Carmine, aflat lângă cămin, auzise tot şi se apropia curios să 
vadă ce se întâmpla. 

— Ce-i Harry? 

Venturi dădu legitimaţia şefului său, declarând fără nici o 
emoție: 

— Tipa face parte din Poliția federală. 

— Nu e imposibil, spuse Tuscanotte uitându-se la legitimație. 

Se întoarse spre Fuzz Martin: 

— Ce spune? 

— Pretinde că are o chestie a naibii de importantă să-ți spună. 

— De ce n-a făcut asta adineauri? 

Martin dădu din umeri: 

— Spune că i-ai aruncat în aer misiunea. 

— Şi ce Înseamnă asta? 

— Presupun că şi ea voia să pună mâna pe Hunter. 

Carmine luă în considerare această remarcă şi reflectă la ea 
preţ de câteva secunde. In cele din urmă întrebă: 

— Ce zici de asta, Fuzz, tu care cunoşti bine poliţia? 

— Păi, de ce nu la urma urmelor, răspunse fostul poliţist. 
Poliţaii ţin la ticălosul ăsta la fel de mult ca noi! 

— Cum ţi se pare tipesa? 

— După părerea mea, încă nu e destul de şifonată. l-am dat 
doar o arvună. Cât timp nu răcneşte şi nu spumegă, nu se poate 
spune nimic. Deocamdată doar miorlăie. 

Tuscanotte se încruntă. Dar Venturi interveni imediat: 

— Toate astea nu au prea mare importanţă, Carmine. Un 
singur lucru contează după părerea mea; e curva lui Hunter. In 
rest, ne doare-n cot. Ştii că punctul lui slab îl constituie gagicile. 
A fost gata să dea ortul popii de câteva ori din cauza lor. 

— Mda, am auzit, spuse Tuscanotte oftând. Prin urmare, ăsta 


82 


ar fi punctul lui slab? 

— Evident. O fi sau nu poliţai camuflat, asta nu e treaba 
noastră. Şi mai e şi problema scurgerilor de informaţii. Ce-a 
văzut, ce-a auzit? Ce chestii a aflat care s-ar putea întoarce 
împotriva noastră dacă i-am da drumul? Tipa asta este un atu, 
Carmine, nu un aliat. 

— Poate că ai dreptate. 

— In orice caz, cu ea voi aborda partida. 

— OK, fă cum vrei. E partida ta. 

Venturi suspină uşurat şi se întoarse spre Fuzz Martin. 

— „Prelucreaz-o” mai departe. Dar ai grijă, Fuzz, o vreau 
întreagă! Să poată vorbi, să poată merge. Vorbesc foarte serios. 

Exact în acel moment, Willy Frio intră în trombă în salon. 

— Drumul e blocat, anunţă el pe un ton de catastrofa. Cum să- 
mi dispun forţele pe colină fără drumul ăsta? E vorba de echipa 
domnului Gulacci. Merg în convoi şi ocupă tot locul. 

— Ei, calmează-te, Willy! strigă Gulacci de lângă cămin. Lăsăm 
imediat locul gol. Ne cărăm. 

— Ce tot spune? mormăi Venturi. 

— Gummo se cărăbăneşte, răspunse Tuscanotte cu jumătate 
de glas. Nu-i place mica noastră ascunzătoare. 

— Dar e adevărată nebunie! strigă Venturi. Scuzaţi-mă, 
domnule Gulacci, dar e o nebunie, ar trebui să înţelegeţi asta! 
Aici putem să ţinem piept unui întreg regiment de poliţai. Dar 
acolo, pe drumul ăla, o să ajungeţi cadavre toţi câţi sunteţi, îmi 
declin orice responsabilitate! 

— Nimeni nu-ţi cere să ai grijă de noi, răspunse cu răceală 
Gulacci. Am venit singuri ca nişte oameni mari şi putem pleca 
fără înger păzitor. Dar vreau să-ţi spun un lucru. Voi sunteţi 
complet nebuni dacă credeţi că e destul să staţi aici liniştiţi ca 
să-l ţineţi pe Hunter la respect. L-am văzut în acţiune la Don Ga. 
Şi l-am văzut şi la Miami. Şi pot să-ţi spun că e mai rău decât o 
armată de paraşutişti furioşi. N-are numai puşcoace, Harry. Are 
un întreg arsenal de bombe şi rachete. lar eu nu vreau să mai 
văd încă o dată dansul focului. Părerea mea e că toţi ar trebui să 
plecăm împreună. Incearcă să-i aduni pe toţi. Dacă toţi sunt de 
acord, e destul să cerem poliţiei o escortă. Nu că asta mi-ar 
făcea plăcere dar, în rahatul în care suntem, te asigur că aş 
vedea cu bucurie sosirea unui convoi de poliţie. N-ai decât să-i 
spui femeii să-şi cheme colegii. Chiar şi pe nenorociţii ăia de 
federali! E mai bine aşa decât cu Hunter. Chestia care e aici îi 
place la nebunie: suntem toţi la un loc, braţ la braţ, într-o 


83 


ascunzătoare grozavă. Dacă se hotărăşte să atace, ne va lichida 
pe toţi în acelaşi timp... 

— Bine, domnule Gulacci, dar avem aici o sută de oameni! 

— Auzi, Harry, poţi să ţi-i bagi în cur pe toţi o sută! Şi scuză- 
mă, Carmine, dar îţi spun ce cred. Dacă ai o tipă pe care ticălosul 
vrea s-o recupereze, eu i-aş da-o direct, dacă aş fi în locul tău. 
Incearcă să parlamentezi, cere un armistițiu, orice! In orice caz, 
ăsta e sfatul meu. Eu, oricum, plec. 

— Să ştii, Gummo, că am în mână capul acestui ticălos, spuse 
Tuscanotte cu o voce teatrală. Şi nu-ţi face griji. Il voi înfige într- 
un ţăruş şi îl voi plimba pe toate străzile din Chicago. Pe urmă 
mă voi duce la New York şi voi face la fel, apoi la Detroit, apoi la 
Cleveland, apoi la Los Angeles, apoi la Dallas. Ba o să-l agit chiar 
în faţa sediului Naţiunilor Unite. Şi toată lumea va şti că eu, 
Carmine, i-am ţinut piept, în timp ce Gummo se căra făcând pe el 
de frică. Dacă asta vrei, pleacă. Tipul ăsta ne-a făcut destul rău. 
Ce-a mai rămas din Organizaţie? Poliţiştii, federalii şi toate 
armatele din lume n-au reuşit niciodată să ne distrugă. Dar din 
cauza unui singur individ a fost gata să crăpăm de tot. M-am 
săturat! E timpul să ne scuturăm şi să ridicăm capul. Suntem 
cine suntem, la urma urmelor. Dar dacă preferi să pleci cu coada 
între picioare, Gummo, nu te jena. Totdeauna au fost unii care au 
dorit să sfârşească într-o grămadă de rahat. 

Ce discurs! Ar fi meritat aplauze. Carmine devenea curajos! 
Harry Maimuţoiul nu se înşelase în privinţa câştigătorului. 
Carmine Tuscanotte era într-adevăr noul şef al Organizaţiei! lar 
Harry Venturi nu va sta prea departe de tronul suprem! 

Dar elocvenţa viitorului şef al şefilor îl lăsa rece pe Gummo 
Gulacci. De altfel, Carmine forţase puţin nota în mod deliberat. 
Gulacci ieşi în grabă, lăsând uşa deschisă în urma lui, pentru cei 
care ar fi hotărât să-l urmeze. Dar nimeni nu mişcă. 

În sfârşit, Fuzz Martin rupse tăcerea: 

— Şi eu ce fac cu gagica? întrebă el. 

— Cruţ-o, zise calm Carmine. 

— Şi o vreau întreagă, adăugă Venturi. 

Se uită după bruta sadică care se îndepărta, apoi se întoarse 
spre Willy Frio. 

— Imediat ce regele gumei de mestecat părăseşte locul, 
plasează-ţi oamenii. Vreau să acoperi tot flancul de est. 
Inlocuieşte-i pe cei doi tipi de la podul de la intrare, cu cei mai 
buni ţintaşi ai tăi. Dă-le pistoale-mitralieră. Să stea ascunşi şi să 
tragă în tot ce mişcă pe punte. Ai înţeles? OK! Pe urmă, vreau tipi 


84 


de-a lungul torentului: la fiecare o sută de metri, şi unul din trei, 
înarmat. În spate, ca să-i acopere, vreau tipi cu pistoale- 
mitralieră. Ai înţeles? 

Frio dădu din cap, dar se vedea din ochii lui că nu era în al 
nouălea cer. 

— Oamenii care îţi mai rămân, continuă Venturi, îi vreau toţi 
acolo sus, pe creastă, camuflaţi în copaci. Plasează-i unde vrei, 
dar păstrează doi ca să patruleze pe jos. Vreau să se deplaseze 
şi să verifice pe rând liniile de apărare. Dacă descoperă morţi sau 
ceva ciudat, să tragă de cinci ori în aer ca să transmită. Inţeles? 

— Mada, răspunse Frio. Dar acum când a plecat Gummo, abia 
mai avem... 

— Ştiu foarte bine de ce oameni dispunem, Willy. Dar sunt şi 
trupele celorlalţi. lar aceştia, dacă nu vor să iasă cu noi, n-au 
decât să alerge după fundul lui Gulacci, cu coada între picioare. 

— Trebuie doar să spui, Harry, interveni Scarbo. Oamenii mei 
sunt la dispoziţia ta. 

— Şi ai mei la fel, zise Reina. 

Acum Harry Venturi avea destui oameni. Se duse pe terasă ca 
să vadă trupele lui Gulacci care coborau colina. Nu era chiar o 
pierdere prea mare. Cel mult douăzeci de pistoale, şi probabil că 
nu dintre cele mai bune. Convoiul celor care plecau cuprindea 
patru maşini. Cadillacul lui Gulacci, alb, imaculat, era în poziţia a 
doua. Trecea de colţul casei în momentul în care vehiculul din 
faţă se angaja, cu viteză mică, pe dala de beton. 

Şi, deodată, ceva cu totul extraordinar sosi în zigzag pe 
deasupra lacului. O rachetă strălucitoare străbătu cerul senin, 
lăsând în urma ei un panaş de flăcări şi de fum. 

Venturi nu avu timp să acţioneze, nici măcar să se mire. Sfera 
de foc, cu o viteză uimitoare, percută vehiculul din faţă, care se 
cabră înainte de a fi aruncat peste flancul colinei, într-un carusel 
infernal de flăcări şi de metal strivit. 

Căldura deflagraţiei rase faţa lui Harry şi şocul îl aruncă peste 

fereastră. 
_ În timp ce încerca să se ridice, zări o nouă sferă de foc pe cer. 
In clipa următoare, Cadillacul alb imaculat era transformat şi el în 
rug. Ora marilor discursuri trecuse, iar chestia cu capul sau cu 
coada între picioare nu mai era decât vorbe. 

Poate că bătrânul Gummo avusese dreptate. 

Il atrăseseră pe ticălos exact acolo unde voia. 


85 


CAPITOLUL XV 


Hunter voia să atace Refugiul Luminii divine direct. La volanul 
rulotei, intră deci pe Clay Lick Road. Deocamdată, drumul de 
acces era curat şi nu întâlni nici un obstacol, trecând peste micul 
pod, în direcţia casei santinelelor. Imediat după aceea, intră 
direct în iarba înaltă. Rulota, echipată cu patru roţi motrice şi 
dotată cu suspensii cu aer comprimat, se adapta foarte bine la 
orice teren, cu condiţia ca relieful să nu fie foarte accidentat. li 
era greu să urce cu ea pajiştea necosită, dar reuşi totuşi să 
ajungă pe creasta împădurită a colinei. 

Acolo, Hunter îşi ascunse maşina de război sub un pâlc de pini. 
Acum se afla pe o platformă de unde putea să supravegheze 
toată creasta de vest, suprafaţa lacului şi cea mai mare parte a 
crestei de est. 

Mai vedea, dincolo de lac, cele două case. Descoperi un fel de 
drum care dispărea puţin printre copaci, deservea ambele clădiri 
şi permitea să se ajungă direct la creastă. 

Hunter branşă sistemul de reperaj optic şi examină locul cu 
atenţie. Il intriga ceva... 

Intr-adevăr, exact la nord de clădirea cu faţadă de sticlă, un fel 
de decupaj natural al terenului avea forma unui mic ghiol. Puțin 
dincolo de el, fusese construită o dală de beton ca să se poată 
trece pe jos dintr-o parte în alta la ghiolului. Hunter remarcă, 
curgând din flancul crestei, la câteva sute de metri mai sus, o 
cascadă îngustă care se vărsa direct în ghiol. 

Nu departe de cascadă, reperă un fel de ţeavă lungă, care 
ieşea din dala de beton. Era vorba de un alt lac artificial, mai 
mic, care se vărsa, prin acea conductă în marea întindere de apă 
situată mai jos. 

Hunter dorea acum să fi avut mai mult timp pentru 
recunoaşterea terenului. Pe mica dală de beton se plimbau doi 
ucigaşi, înarmaţi cu pistoale-mitralieră. Şi apoi, numai Dumnezeu 
ştia ce ascundea extremitatea ghiolului, pe care Hunter nu o 
putea vedea de acolo de unde se afla. Dar nu era timp de 
întrebări. Nişte maşini se puneau în mişcare în spatele clădirii 
principale; se pregătea un convoi. Inamicul fugea. 

Hunter activă sistemul lansatorului de rachete şi turela de 
lansare se ridică lent din acoperişul rulotei blocându-se apoi în 
poziţie de tir. Datorită lunetei sale electronice, cercetă frontul 


86 


lacului şi îndreptă sistemul de reperaj optic spre colină, exact 
deasupra marii dale de beton. Apoi pregăti sistemul de tragere. 
Puncte luminoase de culoare roşie apărură pe ecranul de control, 
indicând şirul de maşini care cobora colina: erau patru, 
deplasându-se una în spatele celeilalte. Toate erau probabil pline 
de pistolari, mercenari sau nu. Şeful lor se găsea probabil în 
maşina a doua sau a treia, sigur că astfel va fi protejat de 
oamenii lui. 

Hunter branşă sistemul cu infraroşii ca să scruteze mai bine 
interiorul limuzinelor. Identifică faţa pe care o căuta în al doilea 
vehicul: un Cadillac alb, enorm, cu strapontină în partea din 
spate. 

Gulacci stătea ghemuit între două gărzi de corp pe banchetă. 
Dar nici urmă de Rose d'Avril. 

Păcat pentru ei. 

Exterminatorul plasă butonul „reperaj” în poziţie automată şi 
programul de tir pe „o singură repetiţie”. 

Vehiculul din faţă va fi „onorat” primul, apoi Cadillac-ul alb. Cu 
o lovitură violentă de genunchi, Hunter lansă prima rachetă în 
direcţia dalei de beton. Pasărea de foc ţâşni spre ţintă pe o 
traiectorie de fulgere, cu mult deasupra copacilor. Lovi maşina 
din faţă exact în dreptul grătarului radiatorului şi dezlănţui 
infernul. Maşina se ridică de la pământ şi făcu explozie, aruncând 
bucăţi de fier şi de oţel fierbinte peste vehiculele din urma ei. 
Rămăşiţele încă mai zburau prin aer când îşi luă zborul a doua 
pasăre de foc, ca să incendieze Cadillac-ul alb, deja destul de 
lovit... îşi atinse ţinta cu o precizie incredibilă, exact deasupra 
portierei din faţă. In urma impactului îngrozitor, acoperişul fu 
smuls brusc, secerând tot ce trecea peste nivelul scaunelor. 
Maşina, cu încărcătura ei decapitată, se transformă în rug, apoi, 
cu o ultimă tresărire, se strivi de dala de beton, cu roţile în sus. 

Mai avea şi alte rachete, dar deocamdată nu mai erau 
necesare. A treia maşină începea să ardă şi ea, iar a patra, pe 
care şoferul nu o mai controla plonjase mortal, în râpa dinspre 
sud. 

Drumul de acces nu mai era acum practicabil. Explozia primei 
rachete săpase un fel de crater pe câţiva zeci de metri. Invitaţii 
ieşeau pe peluză, cuprinşi de agitaţie ca nişte insecte în derută, 
încercând să se pună la adăpost. Hunter zări. In spatele casei cu 
faţadă de sticlă, nişte şmecheri care fugeau pe drumul din spate, 
deasupra ghiolului. 

Marea bătălie de luni începuse: giulgiul însângerat nu era prea 


87 


departe. 

lar Hunter nu avea în inimă decât un singur regret: Rose 
d'Avril. Unde o ţineau închisă pe această tânără femeie? Ş apoi 
mai era şi faptul că nu vedea extremitatea ghiolului. In orice caz, 
indiferent de intenţiile acelor brute faţă de prinţesă, vor aştepta. 
In lipsă de altceva, Hunter îi crease prinţesei un răgaz ca să-şi 
tragă sufletul. 

Un răgaz... Ce ironie! Trebuia să menajeze viaţa... 
frumuseţea... 

Işi alungă din minte imaginea tuturor acelor femei frumoase 
din trecutul său, care erau moarte, desfigurate. Micuța soldata 
din Miami, care îl învățase poezia vie: adorabila puştoaică din 
Manhattan, care îi pansase rănile şi se pomenise după aceea 
făcută bucăţi pe masa de tranşat a unui depozit de carne; acea 
Ranger Girl din Montreal, care descoperise infernul adevărului 
într-o cameră de tortură din Detroit... La dracu, la dracu şi iar la 
dracul Există morţi mai frumoase decât astea, Rose d'Avril. Mai 
rapide şi mai curate... 

Cu o mişcare furioasă, Hunter se aplecă din nou asupra 
sistemului optic, ca să cadreze mai bine casa cea mare. Avea 
două nivele: piatră şi sticlă la etajul de jos; lemn şi sticlă 
deasupra. Două uşi la parter... Una mare din geam armat, spre 
nord, şi una mai mică din lemn, cu un singur panou de sticlă, la 
sud. Cea de la nord dădea spre un patio, acum pustiu. Hunter 
branşă sistemele cu infraroşii, ca să încerce să vadă prin faţada 
de sticlă, apoi potrivi aparatele pentru detectarea acustică. De 
fapt, ar fi fost de ajuns şi un sistem mai puţin sofisticat, căci 
sunetul călătoreşte foarte bine la suprafaţa apei. 

Acolo era o adevărată panică. Cineva striga şi încerca să 
organizeze operațiunea de salvare pentru supraviețuitorii 
atacului cu rachete. Ceilalţi încercau, în groază generală, să 
improvizeze un sistem de apărare. Hunter zări pe ecranul său 
faţa înroşită a lui Paul Reina. Se vedea clar că era înspăimântat. 
Dar dispăru repede în interiorul casei. 

Acolo se stârnise teama. Atacul fusese brutal, neaşteptat, şi 
deocamdată nimeni nu ştia de unde vine. 

Vor descoperi destul de repede. 

Hunter îndreptă luneta electronică spre nivelul de jos, exact în 
momentul în care un personaj foarte interesant intra în patio. 

Fuzz Martin, poliţaiul demis, surprins într-un moment de 
indecizie, cu faţa desfigurată de ură, chinuit de emoţii 
contradictorii. Traversă patio spre aripa de sud. Ei da, se îndrepta 


88 


spre uşa mică... Dar Hunter nu trebui să-şi pună întrebări prea 
mult timp. Incadrase uşa în mijlocul ecranului şi o vedea în cele 
mai mici detalii când ucigaşul o descuie ca să pătrundă brusc în 
interior. 

Imaginea dură doar o fracțiune de secundă. Dar prinţesa iubirii 
se afla acolo. Ghemuită pe podeaua de beton, în întregime 
dezbrăcată, şi agita cu un aer provocator o ţeavă lungă de fier, 
sau ceva similar. Imagine jalnică, în scânteierea purpurie şi ireală 
a razelor infraroşii. Apoi bruta trânti uşa în urma lui şi inima lui 
Hunter începu să bată cu putere. Singură, fără apărare, găsise o 
armă şi, oricât de derizorie ar fi fost ea, nu ar fi ezitat s-o 
folosească. Dar în afară de inima lui, Hunter mai avea să-i trimită 
şi altceva. Alte păsări de foc se aflau încă în cuib, iar beculeţele 
lor de control se aprinseră instantaneu când Hunter branşă 
sistemul de comandă. 


89 


CAPITOLUL XVI 


Era o catastrofa imparabilă: faţada acelei case era de sticlă şi 
ce oroare, nu exista nici un mijloc să... 

Il apucă pe Carmine de braţ şi îi murmură la ureche cu un ton 
insistent: 

— Treaba nu merge aşa. Ticălosul trage în noi cu artilerie 
grea. Dacă vrea, poate să arunce casa în aer şi să ne îngroape 
aici pe toţi! 

— Atunci de ce n-o face? zise Tuscanotte cu o voce nu prea 
sigură. Se distrează? 

— Are motivele lui. Nu e tâmpit şi bănuieşte că tipa se află 
aici. Ar fi mai bine să fie sigur de asta, dacă înţelegi ce vreau să 
spun... 

— Ce tot îndrugi acolo, Harry! N-ai decât să faci ce-ai de făcut. 
Ţi-am dat puteri depline, nu? 

Dar Venturi continuă să fie insistent. 

— Voi, şefii mari, mă tracasaţi... La urma urmelor, tu cunoşti 
casa mai bine decât mine... Nu există un loc mai sigur ca să vă 
ascundeţi toţi trei? 

— Mda, la subsol, în sala cazanelor. Exact dedesubtul 
bucătăriei. Pereţii sunt din piatră şi beton. Propune-le celorlalţi. 

Maimuţoiul se grăbi s-o facă. Marii şefi făceau pe ei de frică. 
De altfel, era lesne de înţeles: puteau să piardă totul. 

Venturi luă cuvântul şi zise cu o voce tare şi inteligibilă: 

— Domnule Tuscanotte, cred că ar trebui să-i conduceţi pe 
domnul Scarbo şi pe domnul Reina până la camera blindată. Ca 
să nu existe chiar nici un risc, fireşte. Nu-mi place deloc situaţia 
cu toate geamurile astea în jurul nostru. Nu că am risca cine ştie 
ce, dar nu cred că ar trebui să-i facilităm prea mult treaba 
ticălosului de-afară! 

— Ai dreptate, Harry, replică Tuscanotte suspinând şi 
întorcându-se spre ceilalţi. Paul, Natty, veniţi cu mine. Asta le va 
permite gărzilor voastre de corp să-şi tragă puţin sufletul! Cei doi 
şefi erau foarte mulţumiţi. Tuscanotte îi dusese la subsol, în timp 
ce glumea ca să destindă atmosfera, ca şi cum totul era liniştit. 
Ticălosul lovise de două ori, apoi, după toate aparențele, pusese 
armele jos. Dar de ce alesese convoiul şi nu direct casele, se 
întreba Harry. 

La naiba! De fapt, nenorocitul distrusese drumul! Izolase 


90 


ascunzătoarea! Nu se mai putea intra sau ieşi. Acum ce mai 
clocea? Avea să vină pe jos şi să le taie beregata sau să-i 
ciuruiască cu armele lui necruțătoare? 

Nu, nu, nu! Ticălosul nu făcea niciodată o treabă de amator. 
De altfel, atacul cu cele două rachete era edificator: distrusese 
tot convoiul! Il spulberase pe regele gumei de mestecat şi 
stârnise panica în toată ascunzătoarea! 

Nu, asta se întâmpla din cauza tipei! Atunci trebuia să joace 
subtil. Fie era ţinută acolo, ca scut, fie o trimiteau ticălosului în 
încercarea de a negocia un armistițiu. Diliul ăla de Fuzz... 

Venturi se întoarse brusc spre unul din oamenii lui şi strigă: 

— L-ai văzut pe Fuzz? 

— In urmă cu o secundă era aici, răspunse tipul. A venit în 
fugă exact după ce Gummo o înghiţit găluşca. Dar cred că... 

— Du-te repede jos! Adu-mi aici femeia. Repede de tot. Şi nu-l 
băga în seamă pe Fuzz! Ai înţeles? 

Tipul se repezi pe scară. Exact în acel moment, un nou şuierat 
străbătu atmosfera. Venturi se repezi instinctiv spre zidul din 
fund. Racheta părea că vine drept spre el. Ea însă lovi casa puţin 
mai jos. Podeaua se ridică în unele locuri, împinsă parcă de o 
ciupercă. Fațada de sticlă se cutremură şi se transformă în 
cioburi ucigaşe. Jos, cineva începuse să ţipe de moarte şi cobori 
scările transformat în torţă vie. Era tipul trimis după Fuzz. 

Venturi se apropie şi goli încărcătorul în torţa vie. Dar cadavrul 
continua să ardă, aprinzând mocheta groasă şi dezlănţuind un 
incendiu infernal. 

Venturi se repezi afară pe uşa din fund. Toată aripa de nord- 
est ardea şi flăcările ţâşneau imense, halucinante, de la nivelul 
de jos. 

Ticălosul de afară nu-şi spusese ultimul cuvânt. O nouă dâră 
de foc brăzdă cerul, ca să lovească, sub privirea înspăimântată a 
lui Venturi, cealaltă clădire. Fațada făcu explozie instantaneu, 
proiectând o ploaie de sticlă şi de fiare peste colinele din jur. lar 
focul, cu flăcări gigantice, încerca să atingă cerul. 

— La dracu, Harry, ce facem? strigă Willy Frio. 

— Fugi la adăpost unde vrei! răspunse Venturi. 

— Şi ce fac cu cei doi tipi de la Indianapolis? 

— Dă-le un bilet de avion să se ducă de unde au venit! răcni 
sălbatic Venturi. 

Nu mai putea Venturi de ăştia doi! Zărise o santinelă coborând 
colina în spatele ruinelor cuprinse de flăcări ale casei cu faţadă 
de sticlă. Apoi încă unul, şi încă unul... Şi nu erau santinele, ci 


91 


cadavre! Brusc, Harry auzi foarte bine zgomotul unei arme 
automate grele. Pe toţi dracii, ticălosul schimbase armele! 
Trăgea în tot ce mişca! 

Cineva de pe peluza din faţă strigă: 

— L-am văzut! 

— Eu nu văd nici pe dracu'! se răsti altul. 

— Acolo, deasupra copacilor, acolo, priveşte! 

— Gata, l-am văzut. 

Asta ce mai era? Ticălosul mergea acum pe vârfurile 
copacilor? 

_ Pistolarii în derută din jurul ascunzătorii începeau să se agite. 
Incepură să tragă. Venturi spera ca oamenii lui să nu tragă după 
cuci! 

Scârbit, ocoli aria cuprinsă de flăcări şi se adăposti sub un 
copac, la extremitatea grădinii. Atunci zări doi din oamenii săi, 
înarmaţi cu pistoale-mitralieră, înaintând cu prudenţă în direcţia 
barajului. Slavă Domnului, mai erau şi oameni cu minte! Armata 
lui nu era formată doar din mercenari. Unii dintre oamenii lui 
erau adevăraţi profesionişti, care ştiau cum să se mişte în caz de 
atac. Venturi era mândru că e şeful lor. Căci lovitura asta dură se 
transforma într-o adevărată apocalipsă. Totuşi Venturi nu avea 
să-şi reproşeze mare lucru. Era mai ales vina lui Carmine, care 
jucase acest joc dublu plin de perfidie, fără să-i spună nimic. Şi 
Venturi, în plină încurcătură, trebuia acum să se descurce! 

Deschise uşa pivniţei cu piciorul şi înţelese că ajungea la timp. 
Fuzz ţinea fata goală de gât şi o lovea ca un dement. Pe 
jumătate conştientă, ea aproape că dădea ochii peste cap. Mutra 
lui Fuzz era plină de sânge: avea o vânătaie mare la arcadă şi 
spumega, scuipa, gâfâia în timp ce lovea ca un apucat. 

Venturi îl trase de păr şi îi puse ţeava revolverului în spatele 
urechii ca să-i atragă atenţia. Dar nebunul nu se mai putea 
controla. 

— Ţi-am spus că o vreau întreagă! răcni Venturi. Eşti nebun? 
Toată ascunzătoarea e pe cale să se prăbuşească şi tu stai aici 
ca un idiot ca să dai în ea. 

— A căutat-o cu lumânarea, zise Martin gâfâind, turbat de 
furie. 

Îşi şterse sângele care îi picura în ochi şi continuă: 

— Putoarea asta m-a lovit cu o bară de fier. Dar o să vezi. O să 
ţi-o bag în cur până o să-ţi iasă prin creier! 

Venturi ştia că nebunul nu glumea. Işi pierduse mintea, era 
isteric. 


92 


— Stai puţin, replică el. 

Apoi, cu răceală, îi trase două gloanţe în gură. Oricum, 
niciodată nu-l suferise pe Martin. Carmine era nebun după el. Ei 
bine, o să se ocupe, de înmormântarea lui. 

Venturi apucă fata de braţ şi o târî afară. 

— Te simţi bine, domniţă? întrebă el. 

Ea nu reuşi să-i răspundă. Era la capătul puterilor. Dar nu avea 
să moară, slavă Domnului! Se vedea foarte bine. Şi ce frumoasă 
mai era, chiar şi în halul ăla! Era stropită de sângele lui Martin, 
poate şi al ei, dar nimic grav. 

Acum cum să se folosească de ea? Hunter chiar o voia înapoi? 
Şi dacă aşa stăteau lucrurile, era dispus să rişte? A 

Harry Maimuţoiul cobori colina purtând fata în braţe. li vorbea 
cu blândeţe şi încerca să o calmeze, aşa cum ar fi făcut cu iubita 
lui. De altfel poate chiar avea o puştoaică la fel ca ea... undeva... 
De ce nu? 

La jumătatea pantei, Harry zări câţiva dintre soldaţii săi, pe 
vine în spatele unei grămezi de buşteni. 

— O cămaşă! strigă el. Vreau o cămaşă albă! Să-mi dea cineva 
repede cămaşa lui! 

Harry Maimuţoiul ştia cum să-şi joace atuul. 


93 


CAPITOLUL XVII 


Trimisese o altă pasăre de foc spre casă, ţintind aripa opusă 
pivniţei. Ştia că ascunzătoarea avea să ia foc, dar spera ca 
incendiul să nu se propage prea repede până la locul unde era 
ţinută închisă Rose d'Avril. lar această nouă lovitură avea să 
provoace probabil o panică infernală; tânăra femeie va beneficia 
poate de un răgaz suplimentar. 

Nu avea de ales, trebuia să ţină din scurt. A doua casă primi 
cadou o altă rachetă. Şi explodă ca un foc de artificii enorm, 
urcând la asaltul cerului, după care căzu ca un giulgiu de cenuşă 
şi sânge. 

Hunter se postă pe acoperişul rulotei şi începu să tragă cu 
carabina, pe deasupra vârfurilor copacilor. Urmărea un efect 
tactic, dar voia să lichideze un număr cât mai mare de inamici, 
ca să desăvârşească efectul de panică şi să accelereze 
debandada. 

Câştiga timp. 

Timpul, fireşte, e totdeauna preţios, dar în împrejurarea de 
faţă preţul său era inestimabil. 

Cei de jos îi reperaseră oarecum poziţia. Hunter vedea foarte 
bine mişcarea de contraofensivă. Inamicul trăgea foarte repede, 
din ce în ce mai aproape. 

Exterminatorul se instală liniştit la volanul rulotei, ca să o 
camufleze puţin mai departe. Dar nu asta era adevărata 
problemă. Hunter se temea ca nu cumva inamicul să reuşească 
să-l înconjoare, punându-l într-o postură delicată. 

Nu-i plăcea prea mult acest tip de luptă. In general, prefera să 
fie în poziţie de agresor. Tactica sa preferată era cea de infiltrare 
discretă în tabăra inamicului, urmată de un atac surpriză şi de o 
retragere imediată. In rest, un om singur nu putea să facă faţă 
mult timp unui asediu, împotriva unui inamic a cărui 
superioritate numerică era strivitoare. Forţa numărului triumfa 
totdeauna, indiferent de puterea artileriei. 

In cazul de faţă, Hunter nu cunoştea nici numărul inamicilor, 
nici puterea lor de foc. Dar deocamdată, nu putea alege altă 
strategie. Timpul îl presa şi miza nu aştepta la infinit... 

Măcar dacă... 

Dar Rose d'Avril era acolo şi Hunter avea doar o singură 
soluţie. Totul se articula în jurul ei. Ar fi putut să fie instrumentul 


94 


înfrângerii sale. 

Totuşi... orice înfrângere are în esenţa ei un embrion, dacă nu 
un potenţial de victorie. De multe ori e de ajuns o suflare, o 
singură bătaie de inimă ca să schimbe rezultatul luptei. 

Bob Hunter era un războinic, luptătorul etern al unei cauze cu 
dimensiuni cosmice. Străbătea de mult timp drumul lung şi plin 
de capcane; şi cunoştea foarte bine inamicul, trădătorul ascuns 
în umbră, gata să distrugă, să devoreze, să devasteze... Un 
parazit care măcina omenirea şi pe care rugăciunile cele mai 
disperate ale unei lumi pe cale de pierzanie nu reuşiseră să-l 
extermine. Dimpotrivă, distrugea şi mai mult peste tot unde 
apărea slăbiciunea şi se îngrăşa cu rugăciunile derizorii ale unor 
rase în agonie. 


95 


CAPITOLUL XVIII 


Puştiul agita cămaşa albă de mai bine de un minut şi se 
simţea că nu va mai rezista mult. Deodată, cu intensitatea 
sporită de un amplificator electronic, o voce se auzi de pe colină 
şi rezonă pe suprafaţa lacului. Aceeaşi voce calmă, perfect 
detaşată, care îl surprinsese pe Venturi acolo, la Stoney. 

Oamenii de pe colină nu se simțeau deloc în largul lor. 
Probabil că dispunea de un echipament secret. 

— lti văd drapelul de pace, Harry. Ce intenţii ai? 

— Mă auzi? răcni Venturi, forțând atât de tare vocea încât avu 
impresia că şi-a smuls jumătate de plămân. 

— Bineînţeles. Dar nu-mi sparge timpanele. Continuă să 
priveşti în această direcţie şi vorbeşte normal. lti aud şi 
respirația, băiete. 

Acum depăşise orice limită! Tipul ăsta avea darul să te calce 
rău de tot pe nervi. 

— O vezi pe domniţa care e cu mine? întrebă Venturi pe tonul 
unei conversații obişnuite, ca să vadă dacă ticălosul blufa. 

— Bineînțeles, ce i-ai făcut? 

Venturi aruncă o privire anxioasă spre trupele sale, aflate în 
spatele său, apoi se întoarse spre lac ca să continue această 
ciudată discuţie: 

— Nu a păţit nimic, domnule Hunter. Şi vreau să constaţi asta 
cu propriii ochi. Nu are nimic rupt. 

— Aş vrea s-o văd stând în picioare singură, Harry. 

Venturi se aplecă spre fată şi îi şopti la ureche: 

— Poţi, scumpo? E vital, trebuie! 

Rose nu-şi revenise complet, dar răspunse: 

— Unde e? Spune-i că totul e bine. 

Hunter auzise. i 

— Sunt foarte aproape, Rose. Incă putin curaj. Harry, îmbrac-o 
cu cămaşa albă! Şi cheamă-ți omul de pe colină... 

Venturi puse fata în picioare, continuând să o susţină. Cu un 
gest furios, îl chemă pe puştiul cu drapelul alb. O îmbrăcară 
repede pe fată cu cămaşa şi puştiul o şterse, fericit că poate să 
se pună în sfârşit la adăpost. Venturi îl auzi spunând unuia din 
colegi: 

— La naiba, nu înţeleg nimic! Stă acolo şi discută, de parcă ar 
vorbi cu peştii, iar ticălosul se apropie din ce în ce! 


96 


Venturi, care tocmai termina de încheiat cămaşa, vorbi iar în 
gol: 

— Ai dreptate, domnule Hunter, ar fi trebuit să o îmbrac. Dar 
am vrut să vezi că nu-i rănită. 

— Am reperat doi-trei oameni de-ai tăi deasupra barajului. N-ai 
vrea să-i chemi înapoi, sau vrei să mă ocup eu de ei? 

Precauţie inutilă, căci tipii se retrăgeau deja. Şi zău că Harry 
Venturi nu-i blama deloc! Treaba se împuţea din ce în ce mai 
tare. 

Liniştit, reluă conversaţia: 

— Domnule Hunter, aş vrea să-ţi mai spun că n-am călcat în 
picioare drapelul tău alb, acolo, dacă îţi aminteşti. Au venit şi m- 
au luat cu forţa. E important să ştii asta. Nu cunoşteam existenţa 
acestei ascunzători. Sper că mă crezi. 

Spectacol ciudat, cu adevărat extraordinar: Harry Maimuţoiul, 
şeful operaţiunilor, proţăpit pe un mic dig pe malul lacului, 
susţinând o fată pe jumătate goală, conversa, liniştit cu cineva 
invizibil, în timp ce, în spatele său, cele două case ardeau, 
cadavrele zăceau peste tot, iar patruzeci-cincizeci de oameni 
încă vii stăteau ascunşi, cu faţa la pământ, căutând un adăpost 
iluzoriu. 

Da, ciudat, şi toţi tipii de pe colină erau fascinaţi, căci nu 
auzeau decât vocea lui Hunter. 

— Da, te cred. Dar spune-mi care e planul tău? 

— Ştiu că-ţi respecţi totdeauna cuvântul, domnule Hunter, şi 
am coborât până aici ca să-ţi propun un armistițiu. Ne-ai lovit 
foarte rău. Domnul Gulacci a murit. Probabil că am pierdut 
jumătate din oameni. Se vede că vorbesc sincer. Dacă mai 
continuă aşa, în curând vom muri cu toţii. La fel şi domnişoara 
aici de faţă. Aşa că eu zic că ar fi o prostie. Nimeni de aici nu 
doreşte să ajungă la această situaţie. Dacă îmi dai cuvântul, îţi 
trimit domniţa, şi suntem chit. Asta e oferta mea. 

— E o ofertă foarte tentantă, Harry, numai că, din păcate, nu 
putem fi chit. Departe de aşa ceva. Trebuie să faci un mic efort 
suplimentar. 

— Ce vrei să spui? N-am nimic de oferit. la fata şi pleacă. Noi 
avem aici de îngropat peste cincizeci de cadavre. 

— N-am venit aici pentru fată, nici pentru cincizeci de cadavre, 
nici pentru regele gumei de mestecat. Ştii foarte bine motivul 
prezenţei mele, Harry. 

Maimuţoiului nu-i venea să-şi creadă urechilor. Tipul ăsta 
totuşi... 


97 


— Te referi la Carmine? 

— Maa. El şi ceilalți doi. 

Pe toţi dracii! Ticălosul îi voia pe toţi trei mahării o dată! 

— Să ştii că e imposibil, nu e rezonabil! 

— Nu-ţi face griji, Harry, numai eu pot să te aud. Să vorbim de 
la bărbat la bărbat. Nu-ţi spun ce trebuie să faci. lti indic, în cazul 
în care ai uitat, ceea ce trebuie să fac eu. Şi voi reuşi oricum, 
chiar dacă va trebui să sacrific încă cincizeci de oameni. Acum, 
sunt de acord cu tine, e cam inutil. In orice caz, din punctul lor de 
vedere. 

— Dar nu pot să-ţi predau şefii, domnule Hunter, se lamentă 
Harry. Inţelegeţi-mă; deja l-am suprimat pe Fuzz Martin. El ţi-a 
bruscat puţin prietena. L-am lichidat, iar Carmine sunt sigur că o 
să-mi scoată ochii pentru asta! Pe urmă, vreau să ştii că l-ai 
ruinat complet pe Tuscanotte. E terminat pentru totdeauna. 
Adică i-ai stricat reuniunea. Nimeni nu-l va mai lua vreodată în 
serios. Dacă asta te interesa... 

— lti fac o propunere, Harry. Tânăra femeie e în stare să 
vâslească? 

— Bineînţeles, strigă imediat fata. Mă simt în stare să bat o 
navă de război. Spune-mi doar unde pot să găsesc o barcă cu 
vâsle. 

— Ai auzit-o, domnule Hunter. 

— Da. Trimite-mi-o în aceste condiţii. 

— Dar n-am auzit ce daţi în schimb. 

— Uită-te în spatele tău, Harry. Uită-te acolo, exact deasupra 
ghiolului. 

Harry se întoarse brusc. O nouă rachetă infernală brăzda 
cerut, apărută parcă de nicăieri. Lovi flancul colinei, acolo sus, 
foarte sus, cu un zgomot de tunet. După ce fumul de pământ, de 
nori şi de foc se mai împrăştie puţin, micuța cascadă de 
deasupra ghiolului se transformase în cataractă furioasă. 

Şi vocea venită din cer continuă: 

— După părerea ta, Harry, câţi metri cubi de apă poate să 
oprească digul? Crezi că-mi trebuie multe rachete ca să-l arunc 
în aer? Şi după ce va fi distrus, unde te vei mai duce tu şi cei 
cincizeci de oameni ai tăi? 

Răspunsurile erau cât se poate de evidente. Venturi dădu din 
umeri, ca şi cum s-ar fi simţit brusc epuizat. Se întoarse spre lac 
şi mormăi: 

— Dacă înţeleg bine, domnule Hunter, trebuie să aleg între 
mahări sau apă, nu? 


98 


— Exact, Harry. Dă drumul fetei cu barca, apoi du-te să te 
ocupi de restul. Trimite a doua barcă peste cinci minute. Am zis 
cinci, nu şase. lar la bordul ei să văd ceea ce sper, şi atunci vei 
avea armistițiu. 

— E un târg nasol, domnule Hunter, zise Venturi aproape 
gemând. 

— Ştiu, Harry, ştiu foarte bine. Dar nu pot să iau în considerare 
altă formă de negociere. Indeplineşte-ţi contractul şi ştii foarte 
bine că îmi voi respecta angajamentele. 

Venturi schiţă un zâmbet de învins, în timp ce o lua pe tânăra 
femeie în braţe ca s-o ducă până la debarcader. Impinse o barcă 
în apă, agăţă două vâsle şi o lăsă jos pe fată aproape cu 
tandreţe. 

— AŞ fi putut să am o iubită ca tine, îi zise el. Ai un tip grozav 
acolo sus. Poartă-te cu el aşa cum merită. 

Apoi împinse ambarcaţiunea şi o privi cum se depărtează pe 
lac. 

Da, ciudată înţelegere! 

Cu un tip tare afurisit! 


99 


CAPITOLUL XIX 


Hunter se afla în faţa consolei când ea intră în rulotă, cu 
picioarele goale, cu apa şiroind pe ea. Se lăsă să cadă lângă el şi 
zise cu o voce ostenită: 

— Credeam că n-am să mă mai întorc niciodată acasă, 
partenere. Nu ştiu cum ai acţionat, soldatule, dar ai recunoştinţa 
mea veşnică... 

— Tu ai făcut treaba, zise el cu blândeţe. 

Fără să se uite la ea, Hunter continuă să urmărească pe ecran 
mişcarea de pe malul opus. Apoi schiţă un zâmbet şi zise: 

— Bun venit la bord, războinice. 

— Arată-mi măcar unde ai farmacia, îi ceru ea. 

— Aşteaptă să fim la lumină, îi sugeră el, şi te voi îngriji 
personal. 

— Crezi că pot avea încredere în tine în privinţa asta? 

— Bineînţeles! Nu trebuie să subestimezi efectele liniştitoare 
ale apei şi săpunului, nici pe cele ale celor două mâini 
mângâietoare... îi 

— Să ştii că-mi va fi greu să aştept, şopti ea. Incă n-am ieşit la 
lumină? 

— Nu, nu chiar. Mai am o pasăre în cuşcă. Şi dala aia de beton 
ar putea să ştie să se apere. 

— Înseamnă că ai blufat? Care a fost înţelegerea? Ce i-ai cerut 
lui Harry? 

— Cred că i-am cerut prea mult. Dar poate că nu la urma 
urmelor. Harry e un supravieţuitor. Ştie să plonjeze foarte adânc 
când trebuie, mai ales în ape tulburi. 

— Aproape că-l admiri. 

Hunter se uită la ea şi răspunse: 

— Harry nu face parte dintre cei mai răi. Are în el o scânteie 
de viaţă. 

Ea închise ochii o clipă şi replică: 

— Adevărat, am... am simţit şi eu asta. S-a purtat foarte blând 
cu mine... aproape patern. Mi-a cerut să mă port frumos cu tine. 

— Ştii ce-a vrut să spună? întrebă Hunter zâmbind. 

Rose zâmbi şi ea. 

— Pariez că nu acelaşi lucru ca tine. Mi-au descoperit 
identitatea. Presupun că voia să te las să fugi. 

Hunter chicoti şi zise: 


100 


— Probabil. Ce-ai văzut acolo? 

— Mi-e teamă că nu mare lucru. La început am fost prea 
înspăimântată. Pe urmă am avut prea multe de făcut. 

Se chinuia cu cămaşa prea lungă, încercând să-i prindă 
poalele între picioare. 

— Probabil că arăt ca o nebună. 

— Nu, nu chiar. Semeni exact cu ceea ce eşti: un poliţist 
federal, foarte curajos. 

— Cum? 

— Foarte curajos, Rose d'Avril. Şi aşa să rămâi. 

Hunter se concentră iar asupra ecranului. 

— Deocamdată simt că am o inimă foarte tandră, zise ea. 

— Vine şi timpul inimii, murmură el. 

— Crezi că va trebui să aştept mult timp? 

— Oh... dacă totul merge bine... ar trebui să fim înapoi la 
Indianapolis până la căderea serii. 

— Şi? 

— Poate că va fi timpul inimii, zise el cu o voce calmă. 

După câteva momente, Hunter văzu pe ecran ceea ce aştepta. 
Reglă imaginea şi folosi zoom-ul ca să prindă mai bine detaliile. 
Apoi oftă şi îi zise tinerei femei: 

— Am reuşit: şi-a făcut treaba. Mă întreb peste câte cadavre a 
trebuit să treacă ca să ajungă la acest rezultat. 

— la să văd, ceru ea aplecându-se peste umărul lui. 

Mda, Harry îşi îndeplinise partea de contract. O barcă aluneca 
pe suprafaţa lacului. Nu era plină de oameni, dar nici goală nu 
era. La bord se aflau capii Organizaţiei renăscânde din 
Middlewest. Adică, în ordine alfabetică: Reina, Scrabo şi 
Tuscanotte. Da, capetele erau în barcă, dar corpurile rămăseseră 
acolo. 


101 


EPILOG 


Se întoarse fără grabă pe Clay Lick Road, dinspre nord. După 
instrumentele de navigaţie, trebuia să taie drumul statal 135 la 
locul numit Bean Blossom. 

Indianapolis se afla la mai puţin de cincizeci de minute de 
mers cu maşina, spre nord. Un avion C 130 îi aştepta acolo ca să- 
i transporte departe de cadavrele din acea zi de luni a giulgiurilor 
şi să-i ducă în locul masacrului de marţi. In timpul transportului, 
avea să profite pentru o revizie a rulotei de război, ca să poată 
înfrunta cu bine încercările următoarei etape. 

Bărbatul şi femeia poate că vor profita şi ei ca să-şi 
revizuiască poziţia, căci găsiseră acum un teren de aşteptare, un 
limbaj comun, chiar dacă nu-l folosiseră cu adevărat. Se vor 
gândi şi la rănile lor şi aveau să întărească acele legături 
spirituale pe care le aşezase între ei lunga descindere în infern. 

Niciodată nu vor uita orăşelul Nashville. Acea luptă exaltantă 
pe care o duseseră ca să apere demnitatea umană şi valorile 
universale... Tânăra femeie îşi aşezase capul pe umărul 
bărbatului. Işi cufundă privirea în ochii lui şi ieşiră în sfârşit din 
zona de luptă. 

— Să nu cumva să întorci capul înapoi, zise el. Niciodată nu 
trebuie să te uiţi în urmă. 

— De ce? întrebă ea. 

— Niciodată. Rişti să-ţi pierzi curajul. Priveşte drept în faţă. 

— La tine mă uit, soldatule, murmură ea. 

Dar ştia că, cu acea privire, risca să-şi piardă inima. 


102 


CUPRINS 


PROLOG ea ocazia daal 2 ode dada 0 apa e ar aaea da ul 3 
CAPIPOLUL ia cistita tt d ea oa aaa ata e e aa alaptat 6 
CAPITOLUL I seci secetei a aia pa itero 0 a at 11 
CAPITOLUL a aiaia otel atu ae pi aa ral ea aa Paa cea a aur al al aa 15 
CAPITOLUL IV aceata oaie aaa cana, d ceea atlet onatae aut dea oile a al NE 22 
CAPITOLUL Vecsei cezar aceea a a a 28 
CAPITOLUL Vai sosete ate cata i a taiat bona a Date a te ct e 2 37 
CAPITOLUL VIl orietur ot atata dă în Bata 2 a nat aa e 3 i A ala bn pd 45 
CAPIPOLUL VA stea citeste eta ada a aaa LETEA TERVA RNI 52 
CAPITOLUL: zi cocteil loa atit ci cat ÎN 2 ai a al aa 56 
CAPITOLUL Sia ta gaara ada a Dildo lada dala 61 
CAPITOLUL Xe sora cae fe votau iaca ocnă patat aut aaa ua aa ocina doro sata 66 
CAPITOLUL SEXUL casca că ase ia Dai d aero Dada ati deo 69 
CAPITOLUL X nipona Doi ata Ei pc la 0 77 
CAPITOLUE XIV sat ta aa pacea acte a ale tar aa aia a ta ta a e 81 
SONUR O AEA a dala E E AET 87 
CAPITOLUL: XV ze catea gradate a a dag dati del AA iA 91 
CAPITOLUL: XVII soc iata acm e iina 40 pu a 9 a 95 
CAPITOLUL XVII oase ae datat aa tea acd d a dana 97 


CAPITOLUL XIX 
EPILOG... sea 


CUPRINS.......... 


104 


Exterminatorul! 
Exterminatorul 


2020 || 


9 
Exterminatorul! 


UCIDE! UCIDE! UCIDE! 


MERCENAR MERCENAR 


Vehiculul din faţă va fi 
„onorat” primul, apoi Cadillac- 
ul alb. Cu o lovitură violentă de 
genunchi, Hunter lansă prima 
rachetă în direcţia dalei de 
beton. Pasărea de foc ţâşni 
fulgerător spre ţintă pe o 
traiectorie cu mult deasupra 
copacilor. Lovi maşina din faţă 
exact în dreptul grătarului radiatorului. Se dezlănţui infernul. 
Maşina se ridică de la pământ şi făcu explozie, aruncând 
bucăţi de oţel fierbinte peste vehiculele din urma ei. 
Rămăşiţele încă mai zburau prin aer când îşi luă zborul a 
doua pasăre de foc, ca să incendieze Cadillac-ul alb care 
fusese deja lovit. Îşi atinse ţinta cu o precizie incredibilă, 
exact deasupra portierei din faţă. În urma impactului 
îngrozitor, acoperişul fu smuls brusc, secerând tot ce trecea 
peste nivelul scaunelor. Maşina decapitată se transformă în 
rug, apoi. cu o ultimă tresărire, se strivi de dala de beton. 


ISBN 973-9127-84-5 Lei 22.000