Dick Stanford — Raid la Acapulco

HUNTER WAR HUNTER WAR 
w * 


- 


E 
SA: 


Raid la 
Acapulco 


Colecţia MERCENAR 
48 


Dick Stanford 


RAID LA ACAPULCO 


ala0 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura Z 2000 
2001 


CAPITOLUL | 


Bob Hunter alesese enorma carabină Weatherby 460 ca să 
declare război la Acapulco. Cei pe care se hotărâse să-i ucidă se 
aflau la aproape 700 de metri de el, iar gloanţele mari Nosler 
făceau aproape trei secunde ca să străbată această distanţă. 
Prefera gloanţele Nosler pentru că aveau o putere mare de 
penetrare. 

Hunter voia să-i zdrobească pe aceşti oameni. Nu voia să lase 
un doctor să cârpăcească acele rebuturi umane. Voia să dea o 
mare lovitură şi să-i terorizeze pe toţi cei care se credeau mai 
presus de judecata oamenilor. 

Cel pe care îl observa prin telescop zâmbea satisfăcut 
admirând şirul frumoaselor fete care se aflau în apropierea 
piscinei. După câte putea să vadă, tipul nu avea nici o problemă. 

Se numea Bobby Cassiopea. Era un bărbat frumos care avea o 
anumită reputaţie în lumea finanţelor şi evolua cu dezinvoltură 
printre personaje importante de toate felurile. Comportamentul 
său de play-boy macho i-a adus porecla „Butch Cassidy” şi 
agenţii de la FBI erau pe urmele lui de mult timp pentru că 
încasa bani de la Mafie. 

Cassiopea nu era decât un borfaş vulgar. 

Un mare săptămânal îl numise „play-boy-ul finanţelor 
occidentale” într-un articol care-i fusese consacrat, dar nu 
pomenise nimic despre legăturile discrete pe care le avea 
Cassiopea cu Mafia. 

De fapt, dacă Cassiopea aparţinea unei clase, aceasta era în 
mod obligatoriu cea a noilor mafioţi internaţionali care se 
comportau în aparenţă cu eleganţă şi relaxare, care nu se 
asociau niciodată deschis cu Organizaţia, dar care erau la fel de 
lacomi şi periculoşi ca şi confrații lor din stradă, dacă nu chiar 
mai rău. 

Hunter cunoştea bine aceşti lupi tineri şi îl cunoştea mult mai 
bine pe acest Bobby Cassiopea. li urmărise cariera îndeaproape 
şi îl văzuse frecventând şeici arabi, bancheri elveţieni, jucători 
profesionişti, miliardari şi tot felul de vedete de cinema. 

Dar acest rechin abil care înota în toate apele, aparţinea trup 
şi suflet Mafiei şi guvernului invizibil care era aceasta. Il luase 
sub aripa ei încă din adolescenţă, îi oferise o educaţie excelentă, 
îi furnizase puternice mijloace financiare cu fonduri „negre” pe 


3 


care le spălase progresiv şi reuşise chiar să-l căsătorească cu o 
ducesă scăpătată, dar al cărei nume avea încă ceva valoare, 
lucru care îi permisese să acceadă la mare sferă internaţională a 
personalităţilor cu bani. Lumea mondenă nici nu-şi imagina că 
prietenul lor intim era o marionetă ale cărui gesturi erau 
controlate de Commissione, marele consiliu al capilor Mafiei. 

In realitate situaţia era mai degrabă tristă, căci Cassiopea 
dispunea de mai puţină libertate decât un huligan fără 
anvergură. Numai moartea ar fi făcut din el un om liber. 

Hunter dădu uşor din umeri şi devie uşor carabina Weatherby 
pe trepied. Apăru o altă faţă pe care Hunter o văzuse mai mult la 
cinema şi la televizor decât în rândurile Mafiei. Cu riduri pe faţă 
din cauza alcoolului, dar încă frumos şi seducător, ea aparţinea 
unicului John Royal, vedetă internaţională şi încă capabil la 
vârsta sa să facă să bată inima „puicuţei” ca şi cea a bunicii. 

Oftă şi mişcă încă puţin arma Weatherby. li zări pe Lou 
Scapelli şi Eduardo Fulgencio, marii patroni ai traficului de 
stupefiante din America Centrală. Şi mai erau şi şase fete 
frumoase întinse pe saltelele piscinei şi un barman îmbrăcat într- 
o cămaşă albă care stătea discret în apropierea tejghelei sale. 
Două fete împărțeau un coco preparado, un amestec de gin şi 
lapte de nucă de cocos. Amândouă sugeau paiul cu lăcomie. 
Fulgencio bea o bere, ceilalţi aveau pahare mari cu cuburi de 
gheaţă. 

Pe plajă, în josul piscinei, se aflau două gărzi de corp în slip şi 
cămaşă în culori ţipătoare care patrulau pe nisip. Un al treilea 
rămăsese în apropierea vasului în care Fulgencio şi Scapelli 
veniseră la John Royal. 

O tragere de la şapte sute de metri se dovedea un demers 
delicat. Dar ţintele erau pe loc, deci nu putea ezita. Hunter 
consultă o scară de traiectorie apoi măsură forţa vântului. 

Această tragere îi putea pune probleme. Vântul îi mângâia 
umărul, puţin pieziş, cu o viteză de aproape zece noduri. Este 
adevărat că Hunter alesese o poziţie la înălţime. In zona țintelor, 
se distingeau perfect efectele vântului. Arta tragerii este o 
adevărată ştiinţă, dar chiar şi matematica are o limită. La un 
moment dat, instinctul este acela care primează. La o asemenea 
distanţă, cea mai infimă eroare de estimare se traducea printr-o 
deviere de un metru sau mai mult. Hunter nu avea alte 
posibilităţi. Trebuia să lovească direct şi să lase morţi pe pavajul 
din apropierea piscinei. 

Işi verifică încă o dată calculele apoi repetă în mod logic 


4 


secvenţa tirului. Zgomotul detonării ar fi ajuns la urechile 
bărbaţilor la câtva timp după primul glonţ, poate la zece secunde 
după aceea. Reacţia lor nu s-a fi lăsat aşteptată, ar fi fost 
instinctivă. 

Hunter examină împrejurimile piscinei, apoi pe fiecare bărbat, 
încercând să măsoare reacţia țintelor doi şi trei. 

Două secunde ar fi durat ca aceştia să-şi dea seama ce se 
întâmplă şi încă una ca să reacționeze şi să se ascundă. 

Scapelli era un bărbat mic de statură, nervos şi sportiv. In mod 
logic, el ar fi alergat către peretele care înconjura un patio, aflat 
la douăzeci de paşi. Disperat, un om poate parcurge ceva 
distanţă în trei secunde. Hunter calculă locul unde s-ar fi aflat 
Scapelli după o secundă şi jumătate. 

In schimb, Fulgencio era o persoană greoaie. El ar fi ales 
adăpostul cel mai apropiat, apa din piscină. Hunter calculă 
parcursul pe care l-ar fi făcut acesta, apoi calculă locul unde 
trebuia să tragă. După care calculă din nou viteza vântului şi 
reglă arma în funcţie de aceasta. 

Era pregătit. 

Avea un glonţ pe ţeavă şi alte două în încărcător. Ţintele 
aşteptau. 

Celebrul John Royal nu era o ţintă - nu de această dată. Stătea 
tolănit într-un fotoliu şi făcea semn barmanului să se apropie - 
nu era nici o problemă în direcţia asta. 

Cassiopea se afla într-un şezlong. li zâmbea lui Scapelli care îi 
vorbea cu însufleţire. Nu păreau pregătiţi să se deplaseze. 

Marele Fulgencio era aşezat în mod neconfortabil pe o saltea, 
contemplând cu o dorinţă arzătoare fetele care nu se aflau în 
zona de tragere. Afişa o mină care părea să spună: „Să scăpăm 
cât mai repede de afaceri şi să trecem la lucruri amuzante.” 

Hunter luă poziţie de tragere. Se afla la aproape treizeci de 
metri deasupra țintelor de unde putea vedea tot golful Acapulco, 
cât şi drumul care se întindea de-a lungul plajei, Costera Miguel 
Aleman, de la Gran Via până la plaja Guitarron. Peisajul din faţa 
lui era splendid, de fapt mult prea frumos pentru evenimentele 
însângerate care aveau să se deruleze. 

Dar bărbaţii de pe terasă nu meritau mai mult. Hunter oftă 
profund şi se concentră. 

Fixă braţul telescopului pe buza superioară a lui Cassiopea, îşi 
umplu plămânii de aer şi respiră uşor, îşi opri respiraţia, apăsă 
uşor pe trăgaciul carabinei şi murmură cu o voce care abia se 
putea auzi: 


— Unu... 

Carabina Weatherby se înroşi ca o fiară turbată. Hunter se 
agăţă de armă, încasă reculul şi reuşi să aducă telescopul în 
zona de tragere în momentul în care glonţul Nosler ajunse la 
destinaţie. Cartuşul intră în capul lui Cassiopea deasupra ochiului 
drept. Faţa lui frumoasă păru că explodează iar zâmbetul lui 
împietri apoi se transformă într-o îngrozitoare grimasă şi capul 
dispăru într-un nor roşiatic. 

Hunter continuă să calculeze în timp ce îşi îndrepta arma spre 
a doua ţintă. Murmură „şase” şi trase, vizând un amplasament 
pe zidul acelui patio, apoi schimbă din nou direcţia. Dar în ultimul 
moment, instinctul îl făcu să ezite. Reveni pe parcursul probabil 
al celei de-a treia ţinte şi o descoperi. 

Hunter se înşelase în previziunile sale. 

Marele Fulgencio era în patru labe şi se ţâra în mod penibil 
către marginea piscinei, împingând în faţa lui salteaua. Hunter 
nu putea înţelege cum traficantul ajunsese acolo sperând că se 
afla la adăpostul gloanţelor în spatele a câţiva centimetri de 
plastic. 

Îşi pregăti arma şi trase. Glonţul atinse ţinta trei secunde mai 
târziu, traversă salteaua şi smulse o mare parte din capul lui 
Fulgencio. 

Hunter puse jos carabina şi luă un telescop cu unghi larg ca să 
examineze ansamblul zonei în care trăsese. Corpul lui Bobby 
Cassiopea se afla dislocat lângă şezlongul răsturnat, cu faţa la 
pământ. Lou Scapelli era culcat la baza peretelui, chircit, cu 
braţul agitat din cauza unor tresăriri nervoase şi cu gura plină de 
sânge. 

Nefericit glonţ. 

Primise glonţul în spate între omoplaţi. 

Eduardo Fulgencio se chircise ca un fetus. Creierul său era 
răspândit pe pavajul de lângă piscină. 

John Royal se ridicase din fotoliu şi privea, cu gura deschisă, 
forma nemişcată de la picioarelor sale. Barmanul tocmai îşi 
revenise şi se îndreptă către patronul său. Fetele începură să 
înţeleagă ceea ce tocmai se întâmplase şi se grăbeau să ajungă 
în interiorul vilei ca să se ascundă. 

Cele două gărzi de pe plajă dispărură, iar cel care rămăsese 
pe vas sărise în apă şi se îndreptă spre spatele ambarcaţiunii. 

Hunter le oferise un spectacol tare, demn de vizionat! La 
prima vedere, reuşise să-i omoare. În douăzeci sau treizeci de 
secunde tensiunea va urca brusc. Rămânea de văzut dacă îi 


6 


scuturase suficient ca să obţină ceva. 

Luă cele trei tuburi de la cartuşe şi le aranjă în triunghi, apoi 
puse o medalie de trăgător de elită în mijloc. Ştia că vor găsi 
micul său mesaj, şi că-l vor înţelege. 

Câteva secunde mai târziu, îşi depozita lucrurile într-un jeep 
vopsit în roz şi alb, gândindu-se la următoarea luare de contact. 

Aşa începuse războiul de la Acapulco. 


CAPITOLUL II 


John Royal nu reuşea să-şi stăpânească tremuratul picioarelor. 
Se freca disperat cu un prosop ca să-şi curețe sângele şi materia 
cerebrală care îi murdăriseră faţa şi braţele. Se uită pe jos, văzu 
o dâră roşie care avansa către degetele de la picioare şi făcu un 
pas brusc alături, ca şi cum ar fi văzut un şarpe. Sângele curgea 
încă din plin din faţa lui Cassiopea. 

Era incredibil, un coşmar. Stăteau liniştiţi la un păhărel, apoi 
brusc... măcelul! Oribil, oribil, oribil... 

Puse prosopul murdar peste capul ciopârţit al lui Cassiopea, 
apoi îşi aprinse o ţigară. Mâinile îi tremurau la fel de tare. 
Luptând să-şi revină, privi grupul de fete năucite. Tresări când 
simţi prezenţa barmanului mexican lângă el. 

— Gringo e mort, señor! întrebă barmanul cu o voce sinistră. 

— Da, murmură John Royal, trăgând din ţigară. Du fetele în 
vilă, Jorge. Să nu plece. Să nu iasă nimeni. 

Una dintre gărzi se urcă la înălţimea acelui patio în timp ce 
barmanul se îndreptă cu un pas lent către fete. Garda privi cele 
trei cadavre. 

— E totul bine, domnule Royal? întrebă el. 

— Da. Aproape. Uită-te la asta! Uită-te la asta! 

Nu trecuseră mai mult de cincisprezece secunde de când 
capul lui Cassiopea explodase sub privirile lui John Royal. Nu-i 
văzuse murind nici pe Scapelli şi nici pe Fulgencio. 

Era incredibil, de necrezut. Acest lucru nu se întâmpla decât la 
cinema, nu în viaţa reală. 

Barmanul duse fetele înăuntrul vilei. 

Celelalte două gărzi se urcară pe perete şi se apropiară uşor 
de victime. 

De necrezut! 

— Asta e încă în viaţă, domnule Royal. 

Garda era lângă Scapelli. John Royal se înfioră. Era supărător 
să ai trei gangsteri pe terasă, dar e mult mai supărător să ai doi 
morţi şi unul viu. 

— Asta a murit, anunţă cealaltă gardă. Creierul i-a explodat. 

John Royal se gândi la turnarea unui film când se strigă 
„Tăiaţi!”. Morţii se ridicau, glumeau şi plecau să bea un pahar cu 
asasinii lor. Dar aici nu era nici un film, iar el era departe de 
platourile filmului. 


— Trebuie să chemăm o ambulanţă, domnule Royal. 

— Eşti nebun sau ce ai? mormăi John Royal. Oricum se va 
constata moartea sa la spital. Nu vreau să am probleme, şi 
treaba asta nu mă priveşte. Urcaţi-i pe toţi pe vas. 

— Nu sunt plătit ca să arunc cadavre în mare, domnule. 

„Oh, Dumnezeule, totul este un coşmar. Trebuie să mă 
trezesc!” 

— Acum, da! 

John Royal fu surprins să-şi audă propria voce. 

— Ocupaţi-vă de ei. Trebuie să-l sun pe şefu'. 

Işi mută privirea de la acel masacru şi făcu câţiva paşi spre 
vilă. 

— Asta vă va costa o mie de dolari pentru fiecare dintre noi, 
domnule, spuse garda care încă nu acceptase sarcina care i se 
impusese. Cu sau fără şefu'. 

John Royal se întoarse brusc, întinse braţul şi arătă cu degetul 
spre gardă. 

— O să vă coste viaţa dacă nu vă supuneţi imediat ordinelor! 

Plecă imediat, cu mintea confuză, şi intră în camera de zi. 

Ce groaznic! Nu vrusese să se întâmple asta. Aceasta era vila 
sa şi nu cea a şefului. Gunoaiele trebuiau aruncate în mare, nu 
aveau ce căuta la el. 

Fetele se împrăştiaseră la fel ca nişte insuliţele pustii. Una 
dintre ele plângea uşor, Dumnezeu ştia de ce. În orice caz, John 
Royal nu înţelegea. Celelalte, înmărmurite de frică, îşi puneau în 
mod sigur aceleaşi întrebări ca şi el. 

Starleta care era amanta sa actuală, Angie Greene, puse mâna 
pe braţul lui, în timp ce trecea pe lângă ea şi se uită laelcuo 
privire sumbră. 

— Ce s-a întâmplat, Johnny? 

— De ce-mi pui întrebarea asta? murmură el. Ai văzut tot cât 
am văzut şi eu. 

— Dar n-am văzut nimic, spuse ea cu o voce rece. 

— Cu atât mai bine. Rămâi aici. 

El luă telefonul. 

Cât timp trecuse? Un minut? Nu, în mod sigur mai mult de 
două minute. 

Formă numărul, aşteptă să i se răspundă şi vorbi cu o voce 
calmă. 

— Sunt John Royal. Vreau să vorbesc cu şeful. 

— Eu sunt, Johnny, răspunse vocea. Ce s-a întâmplat? 

— Mai degrabă tu să-mi spui, Max. 


9 


— Te referi la focurile de armă? 

— Le-ai auzit? 

— Eu şi toţi locuitorii golfului. Zgomotul venea de lângă 
Holiday Inn sau de aproape. Te îngrijorează acest lucru? 

— Nu acum, dar rezultatele mă uimesc. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai face bine să vii. 

— Nu înţeleg nimic din ce-mi spui. 

— Întâlnirea a fost anulată, Max. Trei mici tururi şi apoi au 
plecat. Cass şi prietenii săi au murit. Toţi trei. 

— E ridicol, Johnny. Aceste focuri de armă au fost trase de la 
mai puţin de un kilometru. 

— Da, dar rezultatul s-a făcut simţit aici, Max. Şi exact aici 
vreau tu să vii. 

— Voi fi acolo în cinci minute. Să nu mai spui nimănui despre 
asta. Inţelegi ce vreau să spun? 

— Da, înţeleg. Grăbeşte-te, Max. 

inchise telefonul, luă paharul pe care barmanul încă îl ţinea în 
mână. 

— Nu s-a întâmplat nimic aici, Jorge, spuse John Royal. 

— OK, señor. Nu s-a întâmplat nimic aici. 

— Ce nu s-a întâmplat, Jorge? 

— Nimic, señor. 

— Exact. Angie? 

— Sunt aici, Johnny. 

— Du fetele să facă un tur de schi nautic. la barca cu motor. 

— Imediat. 

— Angie! 

— Dal! 

— Spune fetelor cum sunt închisorile mexicanilor. Vorbeşte-le 
despre codul Napoleon. Explică-le ce interes au într-o ţară ca 
asta să-şi ţină gura închisă. 

— Le voi spune, promise Angie făcând semn fetelor să iasă din 
camera de zi. 

John Royal începu să tune şi să fulgere. Cum a fost posibil să 
se ajungă la acest lucru? Au profitat de el! Toţi locuitorii golfului 
auziseră focurile de armă, iar cadavrele se găseau la el în casă! Íl 
credeau o pubelă, ce? 

Ce nenorocire! 

Toată această poveste mirosea suspect. Dacă Max aranjase 
acest masacru; dacă el dăduse ordinele... John Royal simţea că-i 
sare muştarul, căci se ştia neputincios. 


10 


Se grăbi spre terasă şi strigă către cele două gărzi: 

— Lăsaţi-i jos! Lăsaţi-i acolo unde se află. Max n-are decât să- 
şi ridice singur gunoaiele! 

Porni apoi spre camera sa cu un mers clătinat. Gândurile cele 
mai negre îi treceau prin minte. Apoi se hotărî să-şi spele mâinile 
şi faţa şi termină prin a-şi schimba hainele, căci Cassiopea îi 
impregnase cu sânge costumul. 

Câteva clipe mai târziu, îşi făcură apariţia Max şi ucigaşii lui, 
dar John Royal redevenise stăpân pe sine şi se simţea în stare să 
înfrunte răul. Îl întâmpină pe Max cu un zâmbet forţat şi spuse cu 
o voce puţin caldă: 

— Pe terasă, în apropierea piscinei, Max. Nu-mi place deloc 
lucru ăsta, să ştii. Asta mă face să vomit. 

— Vom vedea, răspunse Max cu o voce distantă şi rece. 

Max îşi duse oamenii pe terasă. Aceştia înconjurară zona ca un 
roi de albine turbate şi primiră ordine precise. 

— Nu i-ai atins? îl întrebă Max pe John Royal. 

Royal aruncă repede o privire către cele două gărzi, apoi 
răspunse: 

— M-am gândit la asta. Nu. N-am pus mâna pe ei. 

Too Bad Paul, şeful echipei, îşi drese glasul. Avea ochii 
aproape închişi şi examină înălțimile care dominau plaja de 
cealaltă parte a golfului. 

Max îl privi şi apoi spuse: 

— Văd că eşti de acord cu mine, Too Bad. 

— Tu ai organizat asta? întrebă John Royal care începea să se 
lase cuprins de mânie. 

— Nu, răspunse Max oftând. Ar fi fost în mod clar mult mai 
simplu. Ce crezi de asta, Too Bad? 

— Unu, doi, trei, şi asta a fost, mormăi Too Bad. Cass a fost 
primul; el a murit pe şezlong. Apoi Scapelli care a murit din mers. 
În sfârşit, Grasul. Tipul care a făcut asta ştia exact cum o să 
reacționeze aceştia. Este absolut incredibil cum l-a omorât pe 
Scapelli. Poate din noroc. Scapelli fugea în această zonă. Tirul 
trebuie să-l fi precedat cu un metru. Un tir ciudat. 

— Cunoşti pe cineva care ar putea să tragă în acest mod? 

— Nu. 

— OK. Să-l găsim. 

John Royal îşi simţi stomacul întorcându-se pe dos uitându-se 
la oamenii lui Max cum ridicau şezlongul şi puneau pe acesta 
resturile corpului lui Bobby Cassiopea. Ei aranjară cadavrul 
insistând ca Royal să-şi reia locul în care se afla în momentul 


11 


producerii dramei. El se strădui să coopereze descriindu-le chiar 
şi faptul că a fost împroşcat de sânge şi creier pe faţă şi haine. 

Unul dintre oamenii lui Max instală un teodolit de inginer şi 
începu să calculeze unghiul impactului pentru fiecare glonţ în 
raport cu locul unde se aflau morţii. 

Văzându-l că face acest lucru, John Royal îi spuse lui Max: 

— Scapelli nu a murit imediat, Max. S-a târât câţiva metri. Nu 
ştiu dacă asta are vreo importanţă, dar... 

— Important este să te foloseşti de propriul cap, îi răspunse 
Max cu răceală. 

— Ei bine, nu ştiu nimic. Nu mai ştiu nimic. 

— Nu te nelinişti, ai făcut ce ai putut. Şi să nu crezi că vei fi 
implicat. Mă voi ocupa eu de tot. 

— Desigur, ştiam asta, Max. Abia îi cunoscusem pe aceşti tipi. 

— Nu te nelinişti, Johnny. Comportă-te ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, atâta tot. Câţi martori erau la faţa locului? 

— Păi... doar eu şi Jorge, tipii care erau pe plajă şi marinarul 
de pe vas. 

— Bun. Vor pleca toţi în concediu plătit, în timp ce tu va trebui 
să-ţi găseşti alt personal. Nu-ţi face probleme, îţi voi trimite eu 
oameni. Şi mai cine, Johnny? 

— Mai cine ce? 

— Martori. Unde sunt toate fetele pe care le văd de fiecare 
dată când vin la tine? 

— Sunt la schi nautic, Max. Eu le-am trimis acolo. 

— Inainte sau după? 

— Cum? 

— Inainte sau după, Johnny? 

— După. 

Max, şeful, oftă. 

— Nu i se va întâmpla nimic nimănui, Johnny. Pentru 
Dumnezeu, de câte ori trebuie să-ţi spun? 

Too Bad, şeful de echipă, se apropie. 

— Gata. Heck mi-a spus că s-a tras de la mai mult de şase 
sute de metri de aici. Poate chiar şapte. Şi două gloanţe direct în 
cap. Nu-mi vine să cred. 

— Eu nici atât. Tu ai fi ţintit la fel de bine? 

— AŞ fi vrut eu! Mă duc cu Heck, dacă nu ai ceva împotrivă. 

— Haide. 

Max îi aruncă o privire scurtă lui John Royal, ca şi cum acesta 
l-ar fi rănit din plin, se întoarse şi traversă patio. Royal îi urmări 
cu privirea, îl văzu pe Max coborând pe ponton ca să vorbească 


12 


cu marinarul. 

Aproape imediat conducătorul iahtului de croazieră se înroşi, 
se întoarse şi plecă în larg. Max se întoarse la vilă mergând uşor. 

Royal înţelesese că trebuiau aduse fetele. Cu atât mai rău. Cu 
atât mai rău pentru ele. Se îndreptă către bar şi îşi turnă un 
whisky mare. 

Max nu se apropie de el, străbătând cu paşi mari patio în toate 
direcţiile în căutarea a Dumnezeu ştie ce. 

Jorge dispăruse de mult timp. 

Cele două gărzi ale lui John Royal plecară şi ele. 

Royal se simţi brusc descoperit, violat. li fuseseră smulse toate 
elementele familiare ale unei vieţi pe care s-a străduit din greu 
să o clădească. El contempla cu tristeţe fundul paharului de 
whisky. 

Era într-adevăr asta vila /ui? Nu, nimic nu îi aparţinea în 
realitate; totul aparţinea Mafiei. Comportă-te ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, Johnny. Supraveghează fetele, ocupă-te de ele. 
Marele John Royal nu era decât un peşte vulgar în ciuda 
aparenţelor luxoase şi al prestigiului iluzoriu al renumelui său. 

Cadavrele dispărură, iar pavajul şi marginea piscinei fuseseră 
curățate. Acolo nu mai exista nici o urmă de triplu asasinat. 

Mafia se ocupase de absolut tot. 

Fără îndoială că într-o zi se va ocupa de John Royal cu aceeaşi 
eficacitate. Şi după aceea? Royal trăise o viaţă plină de plăceri, o 
viaţă mai degrabă înfumurată în comparaţie cu muritorii de rând. 

Too Bad Paul şi Heck se întoarseră, aparent afectaţi de ceea 
ce descoperiră, dar se străduiau să rămână calmi şi lucizi. Ei 
descoperiseră locul de unde se trăsese şi găsiseră ceva ce-i 
arătară şefului. Pentru prima dată în viaţa sa, John Royal îl văzu 
pe Max pierzându-şi calmul său caracteristic. 

Cu ochii gata să iasă din orbite, şeful privi obiectul care îi 
fusese adus, apoi păru să-şi piardă cumpătul. Scoase un țipăt de 
turbare, alergă până la şezlongul lui Bobby Cassiopea şi îl 
răsturnă cu o violentă lovitură de picior. Era în mod sigur un gest 
simbolic. 

— Imbecilule! urlă el. Nemernicule! 

John Royal pricepu din această clipă că se întâmplase un lucru 
îngrozitor şi că viaţa la Acapulco nu avea să mai fie ca cea de 
până atunci. Acest lucru se întâmplase în timp ce Cassiopea 
fusese omorât şi pusese capăt brusc vieţii liniştite a lui John 
Royal. 

Totul avea să se schimbe. John Royal simţi acest lucru din plin, 


13 


dar nu ştia exact în ce sens. 

Ridică discret paharul în cinstea scaunului răsturnat şi toastă 
în linişte. 

— Pentru schimbare, murmură el. 


14 


CAPITOLUL III 


Turiştii de la Acapulco poartă un fel de uniformă compusă 
dintr-un costum de baie, o cămăşuţă colorată cu culori vii şi 
sandale. Aşa era îmbrăcat şi Bob Hunter, iar acest lucru îl făcea 
aproape anonim. In schimb, îmbrăcămintea lui îi interzicea să 
poarte arme, numai că nu avea nevoie imediat de ele. 

Misiunea sa era „blândă”. 

O găsi pe femeia tânără la hotelul Acapulco Royal, în barul 
care era conceput ca o insulă, înconjurată de piscină. Ea sorbea 
câte puţin dintr-o cafea cu gheaţă. Hunter o văzu de pe 
platforma care ieşea în afara barului şi o recunoscu imediat. Nu 
era dificil să faci acest lucru. Era în mod sigur cea mai frumoasă 
femeie pe care Bob Hunter o văzuse vreodată. Era bronzată şi 
avea o piele care părea la fel de fină ca şi petala unui trandafir. 
Părul său părea ţesut din aur şi încadra o faţă uimitoare. Ochii 
mari îi aminteau lui Hunter de lagunele Pacificului iar gura prea 
mare îl făcea să se gândească la un vulcan. 

Tânăra femeie purta un bolero alb transparent care sublinia 
rotunjimea graţioasă a sânilor şi un minuscul slip alb. În 
comparaţie cu cea mai mare parte a femeilor care se plimbau 
aproape goale la Acapulco fără ca cineva să le privească a doua 
oară, ea ar fi provocat cincisprezece accidente de circulaţie pe 
mai puţin de o sută de metri dacă i-ar fi venit ideea să se ducă în 
oraş la cumpărături. Hunter nu avusese nici o problemă în ao 
recunoaşte. 

Luă un scaun şi se aşeză în faţa ei. 

— Am veşti proaste pentru tine, spuse el cu glas scăzut. 

Ea îi examină cu calm ochii albaştri, destul de reci. 

— Staţionarea interzisă, turisto, îi spuse ea cu o voce agreabilă 
la ureche. 

Hunter era sigur că îşi păstra calmul, aşa că îi spuse direct: 

— Cass e mort. 

Văzu o licărire în ochii ei, dar nu observă şi altă reacţie. 

— Originală intrare în vorbă! N-am mai fost niciodată agăţată 
în felul ăsta. Presupun că trebuie să-ţi răspund: „Dar cine este 
Cass?” lar tu să-mi spui acum... 

— A fost omorât cu un glonţ în cap pe terasa lui John Royal. 

Hunter o informă cu o voce monotonă, inofensivă. Nu se arăta 
mai emoţionat ca un arheolog în faţa unei sticle de Cola. 


15 


— La ora asta se află probabil într-un sac, în compania unei 
greutăţi, pe fundul Pacificului. Treaba asta s-a întâmplat în cel 
mai prost moment posibil, iar locul a fost rău ales. Şeful a 
reacţionat de o manieră previzibilă, făcând să dispară toate 
legăturile care îl uneau de Cass şi pe toţi cei care puteau fi 
jenanţi. N-ai prea mult timp ca să te pui în siguranţă. Chiar dacă 
ar fi fost permis să staţionez aici, nu aş fi făcut un centavo în 
parcometrul vostru. 

Ea începu să scotocească în geantă după o ţigară, vrând în 
mod sigur să-şi ascundă tulburarea. Hunter aşteptă să-şi 
găsească una, îi întinse bricheta şi îi spuse: 

— Numai eu sunt în măsură să te protejez. Acum sau 
niciodată. Ori te ridici şi mă urmezi, ori o să ajungi pe fundul 
golfului în compania rechinilor. 

Era îndrăzneață. Pălise uşor însă îşi păstra calmul, iar vocea îi 
rămăsese de gheaţă. 

— De unde să ştiu eu că nu eşti şi tu un rechin? 

— Nu sunt, răspunse Hunter ridicându-se. 

Cu un gest calm, ea îşi luă geanta, puse câteva monede pe 
masă şi se ridică cu graţie, gata să-l urmeze. 

Ambalajul reprezintă publicitatea, îşi spuse Hunter privind-o. 
Ea era mult mai frumoasă în picioare. Hunter se întrebă ce 
simţea când toţi bărbaţii îşi întorceau capul după ea. In aparenţă, 
tânăra femeie accepta acest lucru ca pe ceva care i se datora şi 
poate că asta îi făcea plăcere. 

— Câtă eficacitate, murmură ea. La tine sau la mine? 

— La mine, spuse Hunter plecând în faţă. 

Era pentru prima dată când o vedea, dar Hunter o cunoştea 
bine pe Martha Canada, pe care prietenii săi o numeau Marty. La 
douăzeci şi cinci de ani, era o femeie de carieră, o femeie liberă 
şi evoluată care totuşi nu avea nimic dintr-o militantă feministă. 
Făcuse Dreptul la Michigan State, tatăl ei era la pensie după ce 
ocupase un post important la General Motors, mama ei murise şi 
fratele ei mai mic, Jeremy era în anul al treilea la universitate. 

Era cu Cassiopea de aproape un an, lăsând Pontiac University 
unde lucra la teza sa, pentru a ocupa postul de secretară 
privilegiată care i se propusese. Cassiopea o remarcase în timpul 
concursului de frumuseţe de la Michigan State Fair, apoi îi 
propusese o slujbă ce coincidea exact cu calificările sale care 
erau, trebuie să mărturisim, excepţionale. Dar Hunter ştia că ea 
se afla acolo ca să uluiască pe toată lumea. In mod oficial, era 
secretara lui şi îl însoțea peste tot în lume. Tânăra femeie 


16 


cunoştea fiecare capitală, întâlnise elita marilor cercuri de 
oameni bogaţi şi mari magnați şi primea un salariu ca al unui 
mare patron. 

Hunter compilase un dosar complet despre Martha Canada, 
dar nu o cunoştea în totalitate şi încă nu ştia ce legături avea cu 
Mafia şi cu ajutorul de băgător de seamă, tânărul finanţist genial, 
Bobby Cassiopea. 

Drumul până la bungaloul său, la fabulosul Hotel Las Brisas 
care domina întregul golf de la Acapulco, se făcu rapid şi în 
linişte. Hunter nu făcu nici un efort ca ea să-şi păstreze calmul. 
Bineînţeles, ea ghicise destinaţia lor văzând jeep-ul în culori 
neasortate de roz şi de alb pe care-l conducea Hunter, şi care era 
una din maşinile pe care direcţia hotelului le punea la dispoziţia 
oaspeţilor săi. 

Tânăra femeie rupse în cele din urmă tăcerea când el intră în 
parcarea imensă a hotelului care era construit în terase. 

— E adevărat că aici sunt două sute de piscine? 

Ea pusese întrebarea pe un ton distrat şi Hunter îi răspunse pe 
acelaşi ton: 

— N-am avut timp să le număr. Dar sunt mici. 

— E foarte frumos, spuse ea uşor. 

Mai mult decât frumos era Hotelul Las Brisas. Avea două sute 
cincizeci de bungalouri sau casitas echipate cu câte un bar 
complet şi o piscină privată, ascunse în spatele gardurilor vii 
pline de flori ca să garanteze viaţa privată a clienţilor. Era ideal 
pentru cuplurile aflate în luna de miere, naturişti discreţi sau cei 
care căutau linişte într-o ambianţă de club de lux. Decorația era 
fastuoasă şi serviciul impecabil. Mulţi ghizi pretindeau că Hotelul 
Las Brisas era unul dintre cele mai bune din lumea întreagă iar 
Hunter nu se îndoia de acest lucru. Cu atât mai mult cu cât 
avantajele hotelului îi conveneau perfect. 

— Speram că vom locui aici de data asta, spuse ea. Dar 
domnul Cassiopea prefera locurile mai la vedere, mai mondene. 

Hunter cobori din jeep şi îi arătă drumul către casita sa. În faţa 
uşii, tânăra femeie se întoarse ca să privească golful care se 
întindea la picioarele lor şi respiră adânc ca şi cum ar fi încercat 
să-l înţeleagă pe acest necunoscut ca şi situaţia în care ea se 
afla. 

— Nu te nelinişti, spuse brusc Hunter. Nu trebuie să-ţi fie frică 
de mine. 

— De ce m-ai adus până aici? 

— Poţi să pleci când vrei, spuse Hunter. Dacă o iei pe drumul 


17 


îngust, vei ajunge la recepţie. Acolo poţi cere un taxi. 

— Cum e înăuntru? întrebă ea aruncând o privire în bungaloul 
lui Hunter. 

El îi deschise uşa şi îi făcu semn să intre. 

— Simte-te ca acasă. 

Ea îi zâmbi şi apoi intră. 

— E foarte frumos, spuse ea. 

Hunter intră şi el şi închise uşa. 

— Barul e acolo, dacă ţi-e sete, spuse el arătându-i locul. Dacă 
nu găseşti nimic să-ţi placă, sună la recepţie. 

Dar ea se apropie mai întâi de o fructieră mare plină de fructe, 
luă un zapote, apoi se aşeză într-un şezlong din apropierea 
ferestrei examinând fructul pe care-l ţinea cu ambele mâini. 

Relaţia lor aveau acum o nouă aparenţă în casita. Hunter era 
un bărbat care nu avea decât un singur scop în viaţă şi nu 
pierdea niciodată timpul cu viaţa lui sentimentală. Dar era 
extrem de sensibil la farmecul acestei frumoase tinere 
excepţionale. Locul şi cadrul erau şi ele potrivite. lar Martha 
Canada îl tulbura enorm. 

Hunter îşi aprinse o ţigară şi contemplă golful. 

— E foarte frumos, nu-i aşa? întrebă el cu o voce joasă. 

— Foarte. 

Ea părea că se simte la fel de stânjenită ca şi el. 

— Presupun că te întrebi cine sunt şi ce vreau? 

— Da, mărturisi ea. In mod cert nu faci parte din poliţia 
mexicană. Atunci cine eşti? FBI? CIA? Sau ce? 

— Să spunem un prieten. 

Ea clătină din cap. 

— Asta nu este o explicaţie. E sigur că ai inventat toată 
povestea asta. 

Ea glumea pe jumătate, judeca lucrurile, cântărea şansele pro 
sau contra, căuta o parte de logică în acest amestec de caracter 
neverosimil. 

— Două din una. Ori m-ai răpit, ori Cass o să intre dintr-o clipă 
în alta şi vom râde toţi de această glumă de un gust îndoielnic 
şi... 

El o întrerupse brusc. 

— Telefonează-i. 

Ea păru surprinsă. 

— Să-i telefonez? Lui Cass? 
— Incearcă. 

— Unde este? 


18 


— Ţi-am mai spus o dată. Dar ca să fii sigură, telefonează-i. 
Acasă la John Royal. 

— Cine? 

— John Royal. 

— Dar nu-l cunosc. 

— Eşti secretara lui Cass. Poţi avea o mulţime de motive 
pentru care să-l suni. Sună la Royal. 

Ea îl privi un moment apoi clătină din cap. 

— Nu, nu pot. Se consideră că n-am de unde să cunosc 
existenţa lui John Royal. 

— Dar tu îl cunoşti. 

Ea se înroşi puţin. 

— Intr-adevăr. 

— Ce ştii în realitate? 

Ea clipi din ochi. 

— Asta începe să semene cu un interogatoriu. Să redevenim 
prieteni ca înainte. 

— Cunoşti legăturile lui Cass cu Mafia, nu-i aşa? întrebă Hunter 
cu o voce rece. 

Ea se uită fixă la fructul din mâna ei. 

— Aveam bănuieli, spuse ea. Nici o dovadă, măcar pentru 
mine, dar e greu să petreci aproape un an cu cineva şi să nu ştii 
nimic despre el. Remarci anumite lucruri. Da, mi-am pus întrebări 
în legătură cu acest subiect. Poţi să mă crezi sau nu, mă 
hotărâsem să-mi dau demisia imediat după această călătorie. 
Imediat ce ne-am fi întors la Detroit. 

— Ar fi fost atât de simplu? 

— Nu înţeleg. 

— Nu era nimic între el şi tine? Nimic personal? 

Ea adresă un zâmbet de ironie amară către zapote. 

— Şi tatăl meu gândea la fel. 

— Nu-i o reacţie anormală, spuse Hunter. Cea mai mare parte 
a oamenilor gândesc aşa. 

— Atunci fii liniştit în privinţa mea. Cass e într-adevăr mort? 

Hunter dădu afirmativ din cap. 

— Chestia asta te supără foarte tare? 

— Poate mai târziu, dar momentan sunt sub efectul şocului. 
Dar contează mai puţin ceea ce simt eu, asta nu te priveşte în 
mod special pe tine. Cine eşti? 

El îi zâmbi. 

— Poate mai târziu. Trebuie mai întâi să cunosc legăturile tale 
exacte cu Cassiopea. 


19 


— Profesionale, spuse ea. Strict profesionale. Îl respectam, îl 
admiram, îl iubeam mult la început, dar nu exista nici o 
intimitate între noi. 

Ea ridică ochii mari şi îl fixă îndelung pe Hunter. 

— Chiar a murit? 

Hunter oftă şi îi întinse telefonul. 

— Sună la hotelul vostru şi cere-l pe Cassiopea, dar să nu spui 
cine eşti. 

— Asta nu va dovedi nimic atâta timp cât el poate fi plecat din 
hotel. 

— Fă ce ţi-am spus. Dacă nu m-am înşelat în privinţa şefului, 
vei avea dreptul la o surpriză. 

— Dar cine este acest şef de care tot vorbeşti? 

— Dă odată telefon, spuse Hunter cu o voce exasperată. 

Ea formă numărul. După ce ceru cu Cassiopea şi ascultă un 
moment telefonista, tânăra femeie îl privi brusc pe Hunter, cu 
ochi neîncrezători. 

— Bineînţeles că locuieşte acolo, spuse ea furioasă. 

— Întreabă dacă eşti înregistrată, sugeră Hunter. 

O licărire de furie îi traversă privirea. 

— Atunci daţi-mi la telefon pe Martha Canada, spuse ea. 

— Aşteaptă-te la un alt şoc, murmură Hunter. 

— Mulţumesc, zise ea închizând telefonul. 

Ea îl fixă cu privirea pe Hunter. 

— E foarte ciudat. Nu este nici unul dintre noi înregistrat la 
hotel. 

— Şeful e foarte eficace! spuse Hunter. Mai vrei să ştii cine 
este? Este capo de la Acapulco şi din toată America Centrală. 
Este un om foarte dur, foarte eficace, şi îmi pare rău să te 
informez că singura sa problemă imediată se numeşte Martha 
Canada. Tu eşti singura persoană în viaţă care are legătură cu 
Cassiopea. Acum eşti convinsă? 

Ea îşi muşcă buzele, căută în geantă şi scoase un mic carnet 
de adrese. Îl răsfoi, citi numărul de telefon şi apoi îl formă. 

— Fii prudentă, spuse Hunter. Să nu spui unde eşti. 

Ea făcu semn că a înţeles şi continuă să-l privească în timp ce 
vorbea. 

— Da, alo? Buenas tardes, vorbiţi engleza? 

Nu părăsi nici un moment privirea rece a lui Hunter. 

— Foarte bine. Eu sunt Martha Canada, secretara particulară a 
domnului Cassiopea. Mi-a spus că-l pot suna la acest număr. Este 
cumva acolo? Da, mulţumesc. 


20 


Puse mâna pe receptorul telefon, lui şi îi spuse lui Hunter: 

— E un domn cu un accent mexican. A plecat să întrebe. 

Işi retrase mâna brusc. 

— Alo, da? Cine este la telefon? John Royal? Oh, îmi pare rău 
că v-am deranjat... nu am ştiut. Domnul Cassiopea a lăsat acest 
număr în cazul în care... Este acolo? 

Ea îi făcu semn lui Hunter să se apropie şi îndepărtă receptorul 
ca el să poată auzi. Hunter îşi duse faţa aproape de a ei şi auzi 
vocea familiară a lui John Royal. 

— ... nu-mi puneţi întrebări, doamnă. Ascultaţi-mă şi pentru 
Dumnezeu,  credeţi-mă. Nu vă  întoarceţi la hotelul 
dumneavoastră, nu vă apropiaţi de el. Vă aşteaptă în mod sigur 
acolo. Nu mă întrebaţi cine sunt ei. Dar vă asigur că sunteţi în 
mare pericol dacă mai rămâneţi la Acapulco. Mai ales să nu 
mergeţi la consulatul american, căci veţi muri sigur. Părăsiţi ţara 
cât mai repede posibil. 

— Dar, domnule Royal, eu... 

— Aşteptaţi, nu mergeţi la aeroport, s-ar putea să vă aştepte 
şi acolo. Luaţi autocarul spre Mexico City, apoi descurcaţi-vă la 
faţa locului. Ascultaţi, dacă aş fi eu în locul dumneavoastră, aş 
lua imediat un taxi spre Mexico. Este mult mai sigur. Şi mai ales, 
mai ales, nu mai sunaţi la mine acasă, nu... 

— Dar, domnule Royal, unde este domnul Cassiopea? 

— N-aţi auzit ce-am spus, fir-ar să fie? N-am auzit niciodată de 
acest tip, şi n-o să mai aud nici de dumneavoastră dacă aveţi 
puţină minte. 

Inchise telefonul. 

Hunter luă receptorul din mâinile tinerei femei şi îi spuse: 

— Tactica pământului pârjolit, retragerea din Rusia. 

— Dar de ce? murmură ea. Nu are nici un sens. 

— lată de ce, spuse el arătându-i o medalie de trăgător de 
elită. 

— Ce este asta? întrebă ea examinând medalia cu o privire 
neliniştită. 

— Este semnătura mea. Mă numesc Bob Hunter. 

— Incredibil! murmură ea leşinând. 

El o ridică cu blândeţe, o duse până la pat, perfect conştient 
de corpul ei aproape gol. Palma îi ardea şi frisoane 
incandescente îi parcurgeau braţele. 

— Eşti incredibilă, spuse el uşor tinerei femei inconştiente. 
Apoi se duse după un prosop umed în baie. Nu era momentul să 
se lase luat de val, să se lase distras. 


21 


Exterminatorul venise la Acapulco pentru un singur motiv, să 
ucidă şi să declare război. 

Hunter hotărâse să radă de pe faţa pământului structurile 
mexicane ale Mafiei. 


22 


CAPITOLUL IV 


Acapulco este unul dintre rarele oraşe internaţionale ale 
continentului american. Este un Las Vegas la ţărmul Pacificului, 
un Miami Beach fără ostentaţie barocă, este un Monaco fără 
cazino, este un Cannes fără Festivalul Filmului. 

Acapulco este un carnaval perpetuu cu două personalităţi 
foarte distincte. Pe de altă parte sunt soarele şi plaja, turismul, 
pescuitul pe mare, schiul nautic, zborul deasupra golfului, 
buticuri de lux, baruri şi restaurante, zocalo, piaţa primăriei, 
unde poţi privi trecătorii îmbrăcaţi în uniforme standard formate 
dintr-un costum de baie şi o cămăşuţă cu culori ţipătoare. Totul 
este confortabil şi luxos. 

Pe de altă parte, există la ora siestei apusul soarelui deasupra 
Pacificului, marile restaurante unde se poate cina în aer liber sau 
în superbe săli de mese, cocteilurile care reunesc snobii din 
cercurile oamenilor avuţi, petrecerile date în marile vile la malul 
mării de vreun magnat al petrolului sau al afacerilor. Există 
cabarete, localuri de striptease, discoteci. Nu există uniformă. 
Totul este permis: deghizarea cea mai aberantă sau ţinuta cea 
mai şic. Fantezia domneşte ca o stăpână absolută. Pantaloni 
scurţi din satin, fustanele de ţigancă, colanţi, blugi uzaţi, caftane 
marocane şi cămăşi transparente. Moda depinde de fiecare 
femeie, de gustul său şi de curajul personal. 

Bărbaţii preferă în mod evident confortul. Cravatele, 
papioanele, gulerele scrobite sunt înlăturate. Ei poartă pantaloni 
nu foarte strâmţi, cămăşi brodate, pantofi comozi. Alţii, mult mai 
îndrăzneţi, etalează o modă mai hippy, cu cămăşi indiene, 
caftane largi, uneori o simplă pelerină cu un lanţ de aur în jurul 
gâtului. 

Dacă acesta este un carnaval, nu este nebunia de la New 
Orleans sau de la Rio, ci mai degrabă un fel de a fi şi de a trăi cu 
condiţia să ai mijloacele necesare. La Acapulco spiritul este cel 
care contează înainte de toate. 

Există de asemenea două oraşe. Primul se întinde de-a lungul 
coastei şi iese în afara plajelor şi falezelor, se înalţă în cerul 
albastru cu mici zgârie-nori sau se cuibăreşte în terase pe 
pantele care domină golful. Al doilea este închis între portul 
golfului şi munţii care îl înconjoară. In acest oraş trăiesc două 
sute cincizeci de autohtoni. 


23 


Golful însuşi este un sentiment limitat de două peninsule care 
par să sară din mare spre sud, şi care seamănă cu cleştii unui 
crab uriaş. Peninsula vestică adăposteşte „oraşul vechi”, vechiul 
Acapulco şi acolo se află zoca/o, în jurul căruia se situează 
cartierul în care se face comerţ. Hotelurile care se găsesc în 
această parte a oraşului sunt mai „obosite” decât cele de la 
malul mării, dar au totuşi un anumit farmec pe care cele mai noi 
nu au ştiut să-l păstreze. Aici se mai găseşte şi arena, plajele 
care sunt la modă dimineaţa şi insula Roqueta. 

La extremitatea oraşului se găseşte celebra faleză Quebrada, 
de pe înălțimile căreia cascadorii temerari din Acapulco se 
lansează în golul Pacificului, calculând cu mare precizie în ce gol 
trebuie să plonjeze. Este un spectacol uluitor pentru turiştii care 
vin regulat să-i vadă pe aceşti oameni extraordinari care sfidează 
moartea la fiecare săritură. 

Lângă golf există plajele Honda şi Manzanillo, şi marea plajă 
care este la modă după-amiaza, Homos, cât şi plaja rezervată, se 
pare, homosexualilor, La Condesa. De aici încep să se înalțe 
hotelurile de lux de lângă mare. 

Hotelul Las Brisas, unde locuia Hunter, se află pe o colină 
mare care se ridică deasupra peninsulei la est. La sud se află un 
al doilea golf, mai mic, care se numeşte Puerto Marques şi unde 
se găseşte plaja Pichelingue deasupra căreia se întind marile vile 
albe ale bogaţilor din Acapulco. Puțin mai departe se află plaja 
Revolcadero şi Hotelul Princesse ce are forma unei piramide 
aztece. 

Hunter alesese Hotelul Brisas pentru că ştia că aici va găsi 
linişte şi discreţie dar şi din cauza amplasării acestuia. Estul 
golfului era reperul marilor bogătaşi şi în acel loc trebuia să 
acţioneze Hunter. Vedetele, starurile şi magnații erau obişnuiţi în 
acea zonă ca o pâine într-o brutărie. Acolo Mafia făcea cheag şi 
acolo începea să construiască un nou imperiu. 

Conferinţa de la Acapulco era foarte diferită de conferințele 
care o precedaseră. Era o placă turnantă pe care se opriseră 
brusc marii borfaşi sau emisarii acestora, ca să formeze o piaţă, 
să cucerească un teritoriu în sânul noii Mafii. 

Max  Spielke, care fusese supranumit Sultanul, £/ capo 
mexicano, sau mai simplu Şeful, conducea întâlnirile. Spielke era 
evreu, el era capul întregii Americi Centrale şi nu exista nici un 
italian în stare să cârtească în privinţa asta. 

La nivel înalt se ajunsese la concluzia că Acapulco era cadrul 
ideal pentru o conferinţă. Nu puteau repeta catastrofa de la 


24 


Montreal unde un ticălos pe nume Hunter venise să producă 
dezordine şi să omoare majoritatea participanţilor. Nu fusese 
niciodată scandal la Acapulco, unde persoanele cele mai 
cunoscute în lume puteau să plece şi să vină fără să provoace 
agitaţie. 

Hunter nu întâmpinase nici o dificultate în drumul spre Mexic. 
Folosise un bilet de turist în timp ce îşi procurase biletul de avion 
de la o agenţie de voiaj din Statele Unite. Nu avusese nici o 
problemă în procurarea actelor de identitate. Era suficient să 
plătească ca să obţină un certificat de naştere, paşaport, permis 
de conducere şi diverse cărţi de credit. Tot ceea ce se făcea în 
acest domeniu se putea cumpăra. 

Dar cei care veniseră la Acapulco pentru întâlnire nu aveau de 
ce să-şi facă probleme din această cauză. Ei nu erau hărţuiţi ca 
Hunter. Chiar dacă agenţii de mai multe naţionalităţi îi urmăreau, 
câteva zile de vacanţă în capitala estivală mexicană nu păreau 
să prezinte nici o ameninţare. 

Existau şi alte elemente care favorizau întâlnirea. Recent, 
Mexicul devenise una dintre primele ţări din Lumea a Treia. 
Relaţiile diplomatice şi economice cu Statele Unite se 
degradaseră, lăsând câmp liber Mafiei, care părea că descoperă 
cu bucurie un nou paradis latin. Mexicul era locul ideal pentru a 
investi dolari negri care reieşeau albi sub formă de profit. 

Mexicul devenise astfel ţara mordida, a bacşişului, a mitei, iar 
funcţionarii guvernului erau primii care întindeau mâna ca să 
închidă ochii. Cei care făceau excepţie erau rarisimi, iar 
atitudinea lor părea anormală. Mafioţii se simțeau ca la ei acasă 
în acest loc, ca nişte peşti în apă şi ştiau extraordinar de bine să 
exploateze toate posibilităţile care li se ofereau. 

Hunter şi poliţiştii canadieni le arătaseră cât era de stupid să 
ia parte la o conferinţă deschisă. De această dată se aflau la 
Acapulco în mici grupuri care se întâlneau în mod discret şi 
clandestin, servindu-se de elita internaţională ca acoperire. 

Dar Hunter le urmărise venirile şi plecările îndeaproape. Se 
întâmplau puţine lucruri în interiorul Mafiei pe care Hunter să le 
ignore. Era cunoscut mai ales prin teroarea pe care era capabil 
să o răspândească, dar punctele sale forte erau inteligenţa şi 
instinctul. Fără aceste calităţi, ar fi fost mai puţin eficace şi ar fi 
fost mort demult. 

II cunoştea pe Cassiopea din timpul conflictului de la Detroit şi 
de la întâlnirea de la Montreal. Ştia totul despre el, în timp ce 
agenţii federali abia murmurau numele de Butch Cassidy 


25 


întrebându-se încă dacă Cassiopea făcea sau nu făcea parte din 
Mafia. 

In schimb nu ştia prea multe despre Spielke. Până în prezent 
ramura mexicană a Mafiei nu avusese mari pretenţii şi servea 
drept pretext diverşilor mafioţi care profitau de câteva zile de 
soare la plajă. Nu aveau nici un reprezentant permanent la faţa 
locului. Şeful era acela care avea legăturile, care trecuse drept 
stăpân în ţara mordida, care ştia mai bine ca oricine să-i 
manipuleze pe bogătaşi. Hunter nu auzise niciodată de Spielke în 
afara acestui context. Tipul avea un iaht enorm, una dintre cele 
mai frumoase vile de pe coastă şi era considerat ca fiind unul 
dintre oamenii cei mai bogaţi de la Acapulco. Acapulco îi 
aparţinea ca o feudă unui senior din timpul Evului Mediu. 

Toţi îl ştiau şi nimeni nu-l călca pe bătături. Nu se întâmpla 
nimic în mediul criminal fără ca el să ia o primă sau un procentaj. 
Nici o afacere nu se derula fără consimţământul lui. Era un 
teritoriu privat unde vânătoarea era păzită. In consecinţă, până 
în prezent Hunter ştia prea puţine lucruri despre Spielke. Dar 
subit Acapulco devenise un mare centru al traficului de 
stupefiante; heroină şi cocaină soseau şi plecau către nord şi în 
alte regiuni. Existau de asemenea zvonuri referitoare la o reţea 
de prostituție. Fetele erau recrutate la Acapulco şi introduse în 
elita internaţională. 

In sfârşit, datorită lui Cassiopea, Hunter aflase despre 
proiectele Mafiei, auzise de existenţa acelei Nuova Cosa Nostra şi 
ştiuse că se pregătea o întâlnire la Acapulco. Era aici de o 
săptămână şi profitase de acest lucru pentru a urmări toţi 
mafioţii. Atacul pe care îl întreprinsese la vila lui John Royal şi 
uciderea celor trei bărbaţi nu erau decât primele focuri de armă 
ale unui război necruţător, pregătit cu minuţiozitate. 

Privind-o pe tânăra femeie aproape goală, Hunter se întrebă 
dacă era implicată în afacerile lui Cassiopea, după care renunţă 
imediat să mai caute răspuns. Nu avea nici o idee în privinţa 
acestui lucru. Nu avea nici o certitudine în ceea ce o privea, dar 
îşi aminti cât de mult fusese influenţat de farmecul pe care ea îl 
exercitase asupra lui. 

Avusese două motive pentru care intrase în contact cu ea. Mai 
întâi pentru că se temea ca nu cumva să fie omorâtă după 
uciderea lui Cassiopea, apoi pentru că era sigur că ea l-ar fi putut 
lămuri în privinţa anumitor lucruri, ca de exemplu reţeaua de 
prostituție. | se părea de necrezut că tânăra femeie petrecuse 
atâta timp cu Cassiopea fără să ştie nimic despre afacerile 


26 


acestuia. Şi totuşi... 

Ea începu să se agite revenindu-şi, şi respinse cu stângăcie 
prosopul umed cu care Hunter îi ştergea faţa. 

— Te simţi mai bine? întrebă el. 

Ea se dădu puţin în spate văzându-l atât de aproape de ea. 

— Ce... ce s-a întâmplat? 

— Ai avut un şoc, ai leşinat, explică Hunter zâmbind. 

Cu cât îşi revenea, cu atât ea găsea situaţia mai dezagreabilă. 
Aruncă o privire în interiorul încăperii şi întrebă: 

— De ce m-ai adus în camera asta? 

— Nu pentru ce-ţi imaginezi, răspunse ironic Hunter. Pentru că 
nu cunosc alt loc în care ai putea fi în siguranţă. Ştii cine sunt, 
nu-i aşa? 

— Ştiu cine eşti, spuse ea cu răceală. Numele tău sună ca un 
dangăt de clopot. 

Trezirea şi abrutizarea provocau încă răspunsuri scurte. 
Martha Canada se temea de Bob Hunter şi îl ura. El era conştient 
de acest lucru fără să manifeste cea mai mică emoție, dar se 
hotărî să-i amintească. 

— Ştii deci că eu sunt cel care l-a omorât pe Cassiopea şi cei 
doi prieteni ai săi care controlau traficul de stupefiante în 
America Centrală. Tocmai discutau formarea unei noi reţele de 
distribuţie. Şi ăsta e doar începutul. 

— Inceputul cui? murmură ea. 

— Inceputul sfârşitului noii lumi a Mafiei. Sunt pe cale să şi-o 
împartă. Pentru acest motiv s-au reunit la Acapulco. Vor să 
remodeleze totul, mai puţin ceea ce le convine, viciile trecutului. 
Drogul, sexul, puterea, mizeria şi corupţia. Sunt foarte abili şi ştiu 
exact cum să profite de toate astea. 

— Vezi prea multe filme, murmură ea. 

— Aiurea! Cei de la Hollywood nu îndrăznesc să prezinte 
realitatea chiar dacă este cunoscută. Mafia e un adevărat infern. 
Un infern pe care eu îl cunosc personal de mult timp. Tu? 

Ea se impacientă şi întoarse capul spre perete. Hunter reluă: 

— De câteva luni Cassiopea se ocupa în exclusivitate de o 
reţea de prostituție. A introdus în noua lume fete tinere frumoase 
care au farmec şi educaţie, şi care sunt gata de orice cu oamenii 
de stat, generali, sau cu oricine care poate fi util. Şi ăsta nu e 
decât începutul, după aceea vin şantajul, escrocheria, trădarea şi 
spionajul. Nu eşti la curent cu aceste lucruri, Martha? 

— Du-te la dracu', murmură tânăra femeie. 

— In mod evident acest lucru nu exclude asasinarea 


27 


ocazională şi nici o moarte lentă pentru fetele care nu se 
conformează exigenţelor patronilor lor, sau expedierea lor pe 
piaţa de sclavi. 

Ea se ridică uşor. 

— Doar nu crezi lucrurile astea, nu? 

— Eu cred ce văd şi asta am văzut. 

— După tot ce-am auzit, nu eşti nici tu mai sfânt ca ei. 

— Eu nu am omorât niciodată oameni nevinovaţi, şi niciodată 
nu am brutalizat vreo femeie. Cel puţin nu încă. 

— E o ameninţare, nu? 

— Nu, ăsta e adevărul, răspunse Hunter cu o voce distantă. 

Se apropie de dulap şi îşi dădu jos hainele. Incepând să-şi facă 
valiza, el, îi spuse tinerei fete: 

— Plec. Mi-am terminat treaba cu tine. Voi trece la lucruri 
serioase. Am o altă ascunzătoare. Chiria e plătită până la 
sfârşitul săptămânii. Rămâi dacă vrei, de altfel asta te sfătuiesc 
să şi faci. 

Ea se aşeză pe pat şi îl fixă cu privirea. 

— Atâta? 

— Atâta. Ai grijă de tine, sper să nu păţeşti nimic rău. 

— Chiar crezi că sunt în pericol? 

— L-ai auzit pe John Royal, nu? Bineînţeles că eşti în pericol. 
Sunt prea multe în joc ca să fii lăsată să scapi. 

— Nu mi se pare logic. 

Hunter continua să-şi facă valiza. 

— Imaginează-ţi că tocmai mă plimb pe stradă. Două maşini 
se ciocnesc şi încep să ia foc. Mă grăbesc şi scot victimele din 
foc, dar ele sunt deja moarte. Ştii ce mi se va întâmpla? 

Ea îl privea cu ochi curioşi. 

— Ei bine, eşti un fugar, dar... 

— Inainte să se afle, înainte ca să fiu identificat, voi fi aruncat 
în închisoare. Voi fi dus într-o groapă cu şobolani şi voi rămâne 
acolo până când se va determina cauza decesului victimelor 
accidentului. Eu sunt vinovat de ceea ce mexicanii numesc mal 
medicina. Am atins un rănit şi rănitul este mort. Până la proba 
contrarie, eu sunt cel care l-a omorât. lţi spun asta ca să-ţi explic 
codul Napoleon care este în vigoare în Mexic. Eşti vinovat până 
în momentul când ţi se dovedeşte nevinovăția, lucru ce poate 
dura mult timp. Intre timp se descoperă cine sunt, ce fac eu... 
Astfel nu voi mai putea fi pus în libertate niciodată. 

— Şi? întrebă ea intrigată. 

— Max Şeful are multă influenţă la Acapulco şi m-ar mira ca el 


28 


să fie neliniştit chiar dacă cineva ar fi asasinat în propria sa 
cameră. Dar cea mai mică anchetă asupra lui ar scoate la iveală 
un munte de fapte grave. In ciuda influenţei sale. N-ar reuşi să 
înăbuşe afacerea. Şi mai ales nu este momentul să aibă 
probleme cu legea; întâlnirea are prea mare importanţă. Cu cât 
autorităţile ştiu mai multe despre Şef, cu atât mai mulţi bani îi 
pot cere ele. El încearcă să se protejeze, să protejeze întâlnirile şi 
să şteargă toate urmele care îl leagă de victime. Dar probabil că 
nu te va omori, Martha. 

— De ce spui asta? 

— Te va vinde. E logic. 

— Cum? 

— Sau poate te va dărui unui şeic din deşert care i-a făcut 
cândva un serviciu. Sau unui şef de trib african care are influenţă 
în ţara sa. Sau unui proxenet algerian din Tanger. 

Tânăra fată se îngălbeni la faţă. 

— Glumeşti? 

— Nu am suficient umor negru ca să inventez asta. 

— Atunci nu mă abandona! izbucni ea. 

— N-am de ales, Martha. 

— Dar mă va găsi! Tu nu ştii, dar eu ştiu! Max e un adevărat 
Dumnezeu la Acapulco! Dacă mă vrea, mă va găsi! 

Hunter oftă. Trezitul, abrutizarea şi frica îi provocaseră 
această agitaţie care spunea multe. Pe Hunter îl durea sufletul, 
dar acum era sigur; tânăra femeie ştia mai mult decât spusese. 

— OK, Martha, spuse el. Nu meriţi, dar te voi lua cu mine. 

Tânăra femeie puţea a Mafie de la o poştă! 


29 


CAPITOLUL V 


Magazinele şi buticurile îşi deschideau porţile şi vitrinele; 
trecuse ora siestei. Turiştii se îndreptau spre plajă, pentru că 
siesta lor avea loc mai degrabă la soare. 

Hunter se îmbrăcă cu o pereche de pantaloni albi, mocasini, o 
cămaşă de marinar şi o şapcă de yachtman. Mai purta şi un 
pistol special de calibru 38 prins de curele la interiorul coapselor, 
ascuns sub pantalonii bufanţi. 

Se opri la un magazin şi cumpără un şal de plajă şi o pălărie 
mare de paie care să acopere părul auriu al Marthei Canada. Ea îi 
acceptă cadoul fără să spună nimic, trecându-şi şalul peste 
umeri, înfundându-şi pălăria peste ochi. 

Hunter plecă imediat spre staţiunea de la malul mării, o 
conduse pe tânăra fată pe ambarcaţiunea pe care o închiriase 
imediat după ce sosise la Acapulco, aranjă echipamentul, apoi 
duse jeep-ul în parcarea portului. 

Supraveghetorul staţiunii îl observase încă de când sosise, 
stând în apropierea ferestrei biroului său. Hunter intră şi îi dădu 
câţiva pesos. Bărbatul îi băgă în buzunar şi îi mulţumi printr-o 
mişcare a capului. 

— Văd că sunteţi însoţit, domnule Franklin, spuse el. Aveţi 
nevoie de schiuri? 

— Nu, gracias, răspunse Hunter. 

Bărbatul zâmbi cu puţin mai multă sinceritate. 

— Plecaţi la pescuit? 

— Poate, răspunse Hunter. 

Hunter se îndreptă spre ponton. Tensionată, Martha Canada se 
aşezase în faţa ambarcaţiunii care avea o lungime de cinci metri 
şi era echipată cu un motor puternic. Tânăra femeie îşi dădu jos 
pălăria şi şalul. 

Hunter făcu ochii mari văzând-o atât de descoperită, apoi se 
instală la comanda vasului, făcu contactul şi se ridică ca să 
desfacă parâmele. 

— Pot eu să fac asta, spuse Martha. 

— Stai jos, murmură el. Puneţi pălăria pe cap. 

Gardianul îi privea cu un binoclu. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă tânăra femeie privind faţa 
tulburată a lui Hunter. 

— Nu se ştie niciodată, spuse el în timp ce dezlega frânghiile. 


30 


Reveni la comenzi şi porni vasul cu o viteză mică. 

— În caz de nevoie, ştii să conduci un vas? 

— Bineînţeles. 

El o lăsă să preia comenzile şi adăugă: 

— Direcţia sud. 

Apoi Hunter scoase binoclul. Gardianul îi urmărea, vorbind în 
acelaşi timp la telefon. 

Nu era un lucru care să-l îngrijoreze pe Hunter. Cobori în cala 
ambarcaţiunii, îşi pregăti muniţia şi armele şi când urcă pe punte 
ca să preia comanda, avea marele Auto-Mag la subsuoară şi un 
PM Uzi atârnat la gât. 

Era aproape ieşit din staţiunea asupra căreia Hunter îşi 
concentra toată atenţia. Martha Canada îi văzu armele şi îl privi 
cu ostilitate. 

— Ce faci? întrebă ea cu o voce neliniştită. 

— Incerc să supraviețuiesc. 

El strecură PM-ul Uzi pe sub cârmă, apoi viră brusc la est de 
golf. 

Tânăra femeie pierdu imediat pălăria şi fu stropită de un val 
de apă de mare. 

— Te simţi bine? întrebă Hunter. 

— Da, răspunse ea. 

Nu mai vorbiseră de când părăsiseră hotelul Las Brisas, lăsând 
să planeze o linişte apăsătoare. O singură dată, când se apropiau 
cu maşina de staţiune, tânăra femeie vorbise. 

— Am impresia că îţi pun viaţa în pericol? 

— Vom vedea, spusese Hunter. 

Asta fusese tot; dar era adevărat că Martha Canada creştea 
simţitor riscul la care se expunea Hunter şi putea din păcate să 
compromită şansele de a combate Mafia la Acapulco. 

Hunter însuşi era un fel de fantomă. Era acolo, fără să fie cu 
adevărat. Nimeni nu îl cunoştea şi puţini din duşmanii săi care îl 
văzuseră supravieţuiseră confruntării. Ei îi cunoşteau doar 
reputaţia, iar Hunter încerca să facă în aşa fel încât lucrurile să 
nu se schimbe. 

Se deplasa cu precauţie, mereu la pândă, gata să acţioneze 
imediat în cazul întâlnirii cu vreun duşman, mereu gata să 
omoare sau să dispară. De fiecare dată când acţiona, Hunter 
avea în vedere două portiţe de scăpare. 

Astfel tânăra femeie îi punea probleme pentru că duşmanul o 
cunoştea şi o căuta cu toate mijloacele. Frumuseţea sa era pe 
deasupra extrem de vizibilă şi dificil de ascuns. Paznicul staţiunii 


31 


telefonase fără îndoială cuiva care lucra pentru Şeful. 

Ea îl va pune în pericol, nu avea nici cea mai mică îndoială în 
această privinţă. Dar Hunter se cunoştea la fel de bine cum îşi 
cunoştea şi duşmanul şi ştia că era incapabil să reacționeze 
altfel. Trebuia să o ia cu el şi să spere în bine jonglând cu 
planurile lui. Nu putea schimba faptul că tânăra femeie juca un 
rol în acest joc, dar spera să poată modifica importanţa acestuia. 

Hunter putea să-l copleşească pe Şef, să-l facă să se 
gândească la alte lucruri, să-i dea alte probleme. Acest lucru 
avea intenţia să-l facă. 

— Dar ăsta e iahtul lui Max! exclamă Martha arătând spre 
vasul superb care se afla în faţa lor, la orizont. 

— Exact, spuse Hunter. 

— Doar nu mă duci acolo! 

— Ascultă, ori ai încredere în mine, ori te abandonez, răspunse 
Hunter strigând ca să se facă auzit din cauza zgomotului făcut de 
motor. Dacă n-ai încredere, e momentul să te duci să înoţi! 

— Nu, mulţumesc, rămân! zise fata. 

lahtul superb, echipat cu două motoare puternice diesel, era 
ancorat în partea de sud a golfului, în faţa plajei Guitarron. Avea 
o lungime de treizeci de metri şi era capabil să navigheze în 
largul mării. 

Oamenii din Acapulco informau adesea turiştii care se 
extaziau privind iahtul Seawara, şi le descriau marele salon unde 
mai mult de treizeci de persoane puteau lua masa, cabinele 
luxoase şi confortul punților. 

Se spunea că Spielke îşi iubea iahtul mai mult decât orice. Să 
primeşti o invitaţie din partea lui şi să participi la una dintre 
frumoasele seri nautice constituia o veritabilă victorie socială şi 
mondenă. Să faci o plimbare scurtă până la Puerto Vallarta era o 
onoare deosebită. 

Hunter făcuse propria sa anchetă şi descoperise că Spielke nu 
invita niciodată borfaşi pe iaht şi nu aranja niciodată aici întâlniri 
de afaceri. Cea mai mare parte a timpului iahtul era ancorat în 
golf, cu doi oameni la bord care se ocupau de întreţinerea şi paza 
acestuia. Când Spielke primea pe cineva, urca la bord o parte din 
personalul vilei sale, iar când pleca în croazieră, angaja un 
echipaj temporar. 

Vila lui Spielke se afla pe înălțimile care dominau Guitarronul. 
leşea adesea pe terasă doar pentru plăcerea de a-şi privi 
frumosul vas ancorat la câteva sute de metri de țărm. Existau 
totuşi un chei şi un ponton exact sub vila sa, dar chila iahtului 


32 


Seaward era prea mare ca să acosteze acolo. 

La cincizeci de metri, Hunter opri motorul ambarcaţiunii. 

— N-ai urcat niciodată la bordul iahtului? 

— Nu, spuse Martha Canada. 

— Niciodată? 

— N-am fost invitată acolo. 

— Ţi-ar plăcea să urci acum? 

— Nici pentru tot aurul din lume! ţipă ea înfiorându-se. 

— Cu atât mai bine, pentru că tocmai voiam să-ţi cer un 
serviciu. 

Ea se înfioră din nou. 

— Ce vom face? 

— Vom răpi un vas foarte iubit. 

— Ce? 

— Nu este frumos, nu? 

El privi iahtul Seaward cu binoclul şi încercă să ghicească ce 
va găsi la bord. Pe punte un tip mare în tricou şi pantaloni albi se 
uita spre ei. Un alt bărbat manevra parâmele în faţă. 

— Pare uşor de aici încolo. Voi urca la bord. Rămâi la comenzi, 
faci un tur, dar rămâi destul de aproape. Trebuie să pot să ajung 
înapoi înotând. 

— Sper că ştii ce faci, spuse ea cu o voce tremurândă. 

— Şi eu la fel, spuse Hunter pufnind în râs. 

Se apropiară uşor şi acostară în josul pasarelei unde staţiona o 
barcă pneumatică de salvare. Hunter desfăcu rapid parâma şi 
împinse mica ambarcaţiune în siajul bărcii sale. 

Tipul cel mare scoase un urlet şi începu să coboare scările 
pasarelei. Hunter îi arătă imensul Auto-Mag şi tipul se opri brusc, 
cu mâinile în aer. 

Era uşor. Nici unul dintre cei doi bărbaţi nu avea vreo armă. 
Erau nişte metizos, de naţionalitate mexicană dar de origine 
indiană, şi nu arătau că ar vrea să-l împiedice pe Hunter să-şi 
ducă planul la bun sfârşit. 

— Tu eşti căpitanul? întrebă Hunter pe cel mai mare. 

— Da. Eu sunt căpitanul, spuse bărbatul ce avea privirea fixată 
asupra armei lui Hunter. 

— Ridicăm ancora, spuse Hunter. Haide! 

Cei doi bărbaţi îşi aruncară priviri nesigure, apoi începură să 
tragă pasarela, să ridice ancora şi să pornească motoarele. 

Martha Canada oprise ambarcaţiunea la aproape o sută de 
metri de iaht. 

Hunter urcă pe puntea superioară şi se uită la aparatura de 


33 


bord. 

— Unde mergem, señor! întrebă căpitanul mexican. 

— İn apă, spuse Hunter aruncându-i o vestă de salvare. Mult 
noroc. Şi ia-l şi pe celălalt cu tine. 

Nu te puteai înşela asupra intenţiilor lui Hunter. Căpitanul păru 
uşurat. Strigă ceva în spaniolă către colegul său apoi cobori de 
pe puntea principală. Amândoi săriră peste bord după câteva 
secunde. 

Hunter îi privi cum înoată spre barcă pneumatică apoi reveni 
la comenzile vasului. 

Ce iaht frumos! Hunter regreta deja soarta pe care avea să o 
aibă acest vas. 

lahtul vibră uşor, începu să înainteze spre larg, iar comenzile 
deveniră maniabile aproape imediat. Nu era un vas conceput 
pentru viteză. Viteza lui maximă era de opt, maxim zece noduri, 
dar era extrem de uşor de manevrat. 

Hunter viră, trecu pe pilot automat şi dădu consumul de petrol 
la maxim. Aşteptă câteva secunde ca să vadă dacă pilotul 
automat funcţiona corect, apoi, satisfăcut, cobori de pe puntea 
superioară şi sări în apă. 

Martha Canada îl imită imediat. 

— Ce-ai făcut? strigă ea. Nu mai e nimeni la bord! lahtul se 
va... 

— Da, mormăi Hunter. Este într-adevăr păcat. 

Intoarse iahtul Seaward către plaja privată a lui Spielke. lahtul 
se îndrepta exact către bărbatul care îl iubea atât de mult. 

Cu viteză maximă şi cu nimeni la bord... 


34 


CAPITOLUL VI 


Vila cea mare a lui Spielke de pe colina care domina golful 
Acapulco se transformase în fortăreață. 

Cei doi indieni care se aflau într-un jeep ce staţiona în faţa 
porţilor nu făcură nici un gest ca să oprească maşina lui John 
Royal. Ei dispuneau de un emiţător-radio şi Royal îl văzu pe unul 
dintre aceştia vorbind în microfon în timp ce trecu. Il aştepta un 
comitet de primire. 

Dar când ajunse în faţa uşii incintei interioare, se întâmplă cu 
totul altceva. Gărzile care se aflau acolo îi scotociră maşina ca 
nişte vameşi adevăraţi. Unul dintre ei îl controlă personal pe 
Royal ca să se asigure că acesta nu avea vreo armă asupra sa, 
iar maşina nu putu trece decât după o îndelungată inspecţie. 

Odată aflat în interior, văzu un fel de tabără înarmată. Peste 
tot se aflau indieni şi metizos, înarmaţi până în dinţi, care 
patrulau în parc, în linişte, cu o ţinută sobră şi cu mină serioasă. 
Existau de asemenea şi câţiva criollos, mexicani de origine pură 
ce purtau pălării australiene care dădeau ordine primilor. 

Aceasta era armata personală a Şefului despre care toţi 
locuitorii de la Acapulco auziseră vorbind, dar pe care nimeni nu 
o văzuse. Singura dată când Royal se aflase în prezenţa armatei 
Şefului fusese în timpul vizitei lui Augie Marinello şi a celorlalţi 
capi newyorkezi. Auzi că trupele petreceau cea mai mare parte a 
timpului pe Coasta Chica în apropierea frontierei cu Oaxaca. 
Armata era formată din două sute de oameni, inclusiv ofiţerii. Ei 
aveau propriul sat unde trăiau cu soțiile şi copiii lor. Prezenţa lor 
la Acapulco era suficientă pentru a sublinia natura extrem de 
gravă a crizei. 

Din nou John Royal fu nevoit să se supună unui control şi să 
aştepte ca să i se verifice cu atenţie identitatea. Unul dintre 
oamenii lui Too Bad coborâse în parcare ca să-l conducă până la 
vilă. 

Interiorul vilei era incredibil, de un stil care nu putea fi definit 
şi pe care Royal îl botezase Clinquant Tocard Espagnol. 
Construită din beton armat şi acoperită de tencuială roşie, 
susţinută de tone de grinzi din oţel, masa aceea gigantică părea 
agăţată de o parte a colinei, suspendată deasupra mării. 

Existau cinci mii de metri pătraţi de camere, săli de recepţie, 
camere, bucătării, oficii etc. Vila avea trei nivele diferite, iar 


35 


camerele de la nivelul superior avea toate câte un patio. La 
parter era o grădină interioară în formă de arc de cerc ce se 
întindea din centrul salonului până la terasă, unde fântânile 
curgeau într-o veselie. 

Terasa însăşi era demnă de un decor imaginat de desenatorul 
unui Walt Disney pentru adulţi. Mai exista un bar mare în aer 
liber şi un ring de dans, mese cu umbrele care semănau cu o 
terasă de cafenea mediteraneană şi un grup de servitori stilaţi 
pentru a servi. Exista şi o piscină cu pereţi din sticlă. Mai exista şi 
un golf în miniatură. 

În prezent terasa cea mare se transformase în cartier general. 

Spielke şi oamenii săi erau aşezaţi la masă în apropierea 
piscinei. Posturi de telefon erau instalate în faţa fiecărui individ, 
firele coborând de-a lungul mesei ca nişte liane de culoare gri. 

Too Bad Paul era aşezat în faţa lui Spielke şi privea cu 
îmbufnare paginile anuarului în care se găseau numerele de 
telefon ale tuturor hotelurilor din Acapulco. 

— E cumplit, murmură el în momentul în care John Royal 
ajunse aproape de ei. Sunt treizeci de pagini de numere numai 
pentru Acapulco. Fără să mai pun la socoteală hotelurile care 
sunt în afara limitelor oraşului. 

— Verifică pagină cu pagină, Too Bad. Rupe câteva şi restul 
dă-le celorlalţi. 

— Dar există mai mult de două sute de hoteluri, domnule! 

— Puțin îmi pasă! Poate să existe şi două mii! Tipul ăsta e la 
Acapulco şi trebuie să-l găsim. Dacă nu, va veni el să ne viziteze 
pe noi, iar chestia asta nu-mi place deloc. 

— Nu poate fi atât de greu, spuse un alt locotenent. Pun pariu 
pe orice că e un tip care lucrează singur, ceea ce ne va reduce 
efortul de căutare. N-avem decât să întrebăm dacă există 
americani celibatari în fiecare hotel. Odată ce vom avea lista, 
vom începe... 

— Şi dacă a închiriat un apartament? îl întrerupse Too Bad 
Paul cu o voce puternică. 

Spielke ridică privirea şi apoi răspunse: 

— Sună la agenţia P/ayso/. Ei sunt cei care se ocupă cu 
închirierea a aproape tuturor apartamentelor. 

— Lista se măreşte deja, murmură Too Bad. 

— Nu-ţi mai pierde timpul văicărindu-te! se răsti la el Spielke. 

Too Bad oftă şi începu să rupă paginile cărţii de telefoane. 

Nimeni nu observase sosirea lui John Royal. Ca să le atragă 
atenţia, acesta râse fals şi spuse: 


36 


— Dacă existau pereţi, te-ai putea crede la bookmakerii din 
Chicago. 

Şeful nu binevoi să râdă. 

— Ce vrei, Johnny? Suntem ocupati. 

— Voiam să ştiu unde sunt fetele mele. 

— Serios? 

Too Bad râse discret. 

Spielke îl privi fix pe John şi apoi spuse: 

— Le-am trimis la Tampico. 

John Royal gemu uşor. 

— Dar aveau clasă, Max. 

— Mă doare-n fund, spuse Spielke cu o voce apăsătoare. 
Şterge-o, Johnny. Intoarce-te la tine şi rămâi acolo. 

— Dar nu sunt în siguranţă acolo, Max. Mi-ai spus că o să-mi 
trimiţi oameni care să-i înlocuiască pe Jorge şi Enrico. 

— M-am răzgândit, răspunse Spielke. E inutil, Johnny. Dacă 
ucigaşul ar fi vrut să-ţi facă vreun rău, te-ar fi ucis odată cu 
Cassiopea. Rămâi la tine acasă şi nu te mişca de acolo. 

John Royal îşi făcu curaj şi spuse: 

— Şi pentru asta am venit la tine, Max. N-are sens să rămân 
aici, văzând cele întâmplate. Nu te vei mai putea folosi de casa 
mea înainte de rezolvarea acestei poveşti. Am făcut o rezervare 
pentru zborul de la ora 20 spre Los Angeles. Mi-am spus că... 

— Te-ai înşelat, îi replică Spielke. Ţi-am anulat biletul acum 
douăzeci de minute, Johnny. Nu-mi faci figura asta. 

Nesăbuit, John Royal se supără brusc. 

— Plec şi vin când vreau, Max! izbucni el. Nu-mi spui tu ce să 
fac şi ce să nu fac! 

O linişte mormântală plana deasupra terasei. Faţa lui John 
Royal era furioasă, dar în interiorul său ştia că exagerase. Işi 
aprinse o ţigară şi murmură: 

— Îmi pare rău, Max. Dar nu mă simt în largul meu. Să-i 
primeşti prietenii pentru o discuţie de afaceri e una, iar 
asasinatul şi războiul alta. Nu m-am angajat în afacerile tale 
pentru asta. 

Un telefon de pe masă începu să sune. Spielke privi aparatul şi 
făcu semn unui locotenent care se afla cel mai aproape de el. 

John Royal se destinse puţin, bucuros de întrerupere, în timp 
ce locotenentul ridică receptorul şi murmură: 

— Por qué? 

Apoi îl privi pe Spielke şi adăugă: 

— E Tony. Spune că tipul de la staţiunea de/ mar crede că a 


37 


văzut-o pe Martha Canada. A plecat pe un vas cu un bărbat care 
se numeşte Franklin. Se îndreptau spre sud acum câteva minute. 

— Spune-i lui Tony să trimită un elicopter. Dacă e chiar ea, 
vreau s-o aducă aici, şi nu mă interesează cum! 

Locotenentul îi trimise mesajul lui Tony şi apoi închise 
telefonul. 

Pe terasă se făcu din nou linişte. 

Spielke începu să bată în masă. 

Bărbaţii din jurul mesei se uitau la John Royal cu o privire 
amuzată. 

„Şi acum?” se întrebă Royal. Stricase deja totul. Măcar să 
meargă până la capăt. Izbucni din nou. 

— Lasă femeia în pace, Max! Nu ştie nimic. Ai făcut dispărute 
cadavrele. N-a mai rămas nici o urmă din ceea ce s-a întâmplat. 
Ce vrei? lertarea păcatelor? 

Spielke se opri din bătut şi spuse cu o voce joasă: 

— Eşti un rahat. Ştii? Ce te-a făcut să crezi că te-ai angajat în 
vreun fel? Toţi oamenii de la Hollywood sunt la fel, nimicuri, 
nimic altceva! Dacă n-ai avea agenţi sau manageri, ai fi incapabil 
să mergi pe picioarele tale! Ai fi un om mort. N-ai nici cap, nici 
burtă, nici picioare. Bărbaţii sunt ca şi femeile. Credeţi că un 
zâmbet frumos şi un mers idiot vă face importanţi? Pentru că ai 
fost învăţat să înşiri aiureli te crezi Dumnezeu! Am făcut un semn 
şi ai sosit târându-te, asemenea colegilor tăi, şi pentru acelaşi 
motiv. N-ai nici cap, nici burtă, nici picioare. Eşti un nimic, şi 
chiar într-un oraş de nimicuri, nu valorezi mai mult de un nimic 
bătrân ce eşti. Ar fi trebuit să mă debarasez de tine. Dar încearcă 
să înţelegi un lucru pentru totdeauna. Pleci şi vii când spun eu şi 
unde spun eu. Rămâi acolo şi nu mişca, ca un nimic ascultător 
până când îţi voi ordona. Ai înţeles ce-am spus, Johnny? 

— Bineînţeles, răspunse încetişor John Royal. Ti-am spus deja 
că îmi pare rău că m-am enervat, Max. 

Unul dintre oamenii lui Spielke emise un râset dispreţuitor. 

— Gura! se răsti Spielke. Aveţi treabă de făcut! 

John Royal merse uşor până la marginea terasei ca să 
contemple marea şi să se reculeagă. 

Spielke îl strigă. Royal se întoarse şi se strădui să zâmbească. 

— Da, Max? 

— Dacă asta poate să te liniştească, să ştii că ai încă timp să-ţi 
îmbrăţişezi fetele înainte de plecare, spuse Spielke. Pleacă la 
şase cu avionul de Tampico. Acum sunt la hotelul Tres Vidas 
unde le-am oferit o petrecere. Dacă mă gândesc mai bine, chiar 


38 


vreau să te duci acolo. Doi amici vor sosi la avion şi tu îi vei 
întâmpina. 

— Foarte bine, spuse Royal. Mă voi duce. 

— Incă mai ai timp. Bea un pahar înainte să pleci. 

John Royal încuviinţă, dar se întoarse din nou spre mare 
pentru că nu reuşea să zâmbească cu suficientă amabilitate. 

Max era foarte dur când era vorba să umilească pe cineva. Mai 
întâi insultele în faţa tuturor şi apoi câteva cuvinte amabile. 

Cel mai rău era faptul că era adevărat. Nu spusese decât 
adevărul. 

john Royal fixă iahtul Seaward cu o privire distrată, 
preocupată de gândurile sale. lahtul se mişca. 

Se întoarse spre Spielke şi întrebă, numai ca să spună ceva, 
orice ca să şteargă ruşinea: 

— Unde se duce Seaward, Max? 

— Nicăieri până la moartea mea, răspunse Spielke fără să 
ridice ochii. Dumnezeu ştie că nu am niciodată timp să profit de 
el... 

lahtul Seaward a părăsit locul în care ancorase, Max. 

Spielke se ridică brusc, parcurse terasa rapid şi se agăţă de 
balustradă cu degetele crispate. John Royal avu impresia că Max 
se va arunca în gol. 

— Ce fac proştii ăia? răcni Spielke. 

— S-ar zice că-l aduc la chei, zise Royal. 

Spielke alergă până la telescop şi privi. 

— Nu! urlă el. Nu e nimeni la bord! E pe pilot automat! 

— Too Bad! Angelo! Seaward se îndreaptă spre ponton! 
Coborâţi şi opriţi-l! 

Secundele următoare semănară cu imaginile schimbătoare şi 
suprapuse ale unui caleidoscop. 

John Royal avu repede impresia că este un realizator care se 
află pe un platou extravagant, în timp ce milioanele de dolari 
fuseseră puse la dispoziţia turnării unei singure secvenţe. Ar fi 
vrut să strige: „Motor!” 

lahtul Seaward se apropia din ce în ce mai mult de chei. Too 
Bad şi acoliţii săi alergau disperaţi, inutili şi ridicoli. 

In timp ce Spielke stătea rigid în apropierea parapetului, lovind 
balustrada cu pumnii strânşi, oamenii săi alergau nebuneşte, 
fără nici o putere. Privea vasul cu fascinaţie, ca şi cum ar fi fost 
hipnotizat. 

În spatele iahtului, o ambarcaţiune efectua o întoarcere 
bruscă, şi gonea spre larg, urmărită de un elicopter care se afla 


39 


la cinci sute de metri în spatele ei. 

Too Bad sări de la ultimele zece trepte ale cheiului în timp ce 
oamenii lui îl urmau îndeaproape. 

— Nu vor reuşi să ajungă la timp, Max, şopti John Royal. 

— Ba da! Trebuie! 

„Nu suntem în filme, Max”, gândi John Royal. Nu era 
obligatoriu să ajungă la timp. John Royal ştia că oamenii lui Max 
nu vor ajunge la timp, şi Spielke probabil că ştia şi el acest lucru. 

Cu trei oameni la bord, iahtul de croazieră se îndepărta de 
chei şi evită cu greu iahtul Seaward care se mişca cu viteză 
mare. lahtul atinse cheiul. 

Urcă încet de-a lungul pontonului care cedă imediat sub 
greutatea vasului, aruncând tot ce se găsea acolo de-a parte şi 
de alta a cheiului. 

lahtul de croazieră fu şi el lovit şi începu să se scufunde. Cei 
trei bărbaţi care se aflau la bord săriră în apă printre rămăşiţe şi 
încercară să ajungă la plajă sau la stânci înotând, evitând să stea 
sub apă în apropierea elicelor iahtului. 

John Royal îl auzi pe Spielke gemând. lahtul tocmai lovise 
micul chei şi începea să urce pe pământ, strivind rocile plajei din 
drum cu un zgomot strident şi infernal. 

Inainte ca iahtul să nu se mai mişte, Royal crezu că a auzit în 
depărtare o rafală de mitralieră. 

Privi în larg şi văzu elicopterul care se întorcea, zburând în 
mod ciudat, ca şi cum ar fi căzut, dar viziunea fu trecătoare. 
Avea altceva în cap, la asta urma să se gândească mai târziu. 

lahtul Seaward se opri în sfârşit pe stânci cu flancurile rupte în 
bucăţi şi motoarele mergând în gol, încercând să-l împingă mai 
departe. 

— Imi pare rău, Max, spuse Royal. 

Lui John Royal îi părea rău, era adevărat, dar nu pentru 
Spielke. 

Acesta avea faţa palidă şi se ţinea drept ca un ţăruş. 

— Nu înţeleg, murmură el cu o voce incredulă. Cum s-a putut 
întâmpla una ca asta? 

Royal nu ştia nimic despre acest lucru, dar era sigur că cel 
care era responsabil de accident nu era un oarecare. 

Se întoarse, traversă grădina parcului, parcurse interiorul vilei 
şi ajunse la maşină. 

Apoi începu să râdă. 

Râse în hohote de bucurie până ajunse acasă, apoi se îndreptă 
spre bar, alese o sticlă de whisky pe care o luă cu el pe plajă şi 


40 


toastă cu bucurie în cinstea celui care provocase naufragiul 
iahtului Seaward, a aceluia care îl umilise pe Max Şeful. 


41 


CAPITOLUL VII 


Hunter nu avusese timp să observe ce se întâmplase în 
apropierea țărmului, aflându-se în apă. leşi cu greu din apă ca să 
se urce în ambarcaţiune, când remarcă elicopterul. 

Ambarcaţiunea lui era singurul vas mic din această parte a 
golfului şi elicopterul îl urmărea de deasupra. Era poate o 
coincidenţă, dar nu putea fi sigur de acest lucru. Trebuia să 
scape de el cât mai repede. 

— Viteză maximă! strigă el spre tânăra femeie. Şi nu pierde 
din vedere acest elicopter! 

Ambarcaţiunea avansă imediat având prora contra vântului şi 
valurilor şi viră spre vest. Hunter aruncă în sfârşit o privire spre 
iahtul Seaward care se apropia de țărm fără să devieze un 
centimetru de la cursul său. 

Trecu în faţă, luă un binoclu şi fixă aparatul. Era un mic 
elicopter, o bulă de plexiglas, cu trei bărbaţi la bord. Tipii 
schimbară direcţia, pierdură în altitudine şi porniră ca să 
intercepteze iahtul. In timp ce Hunter privea, un geam cu 
glisieră. Fu tras într-o parte şi văzu apărând extremitatea unei 
carabine cu surdină. 

— Nu opri alimentarea cu gaz, dar încearcă să nu clatini barca! 
strigă Hunter către Martha. Va trebui să jucăm strâns! 

Tânăra femeie încuviinţă şi privi brusc elicopterul cu ochi 
neliniştiţi. 

Hunter se lăsă pe vine în faţă, luă micul Uzi pe care îl armă, 
apoi îl ascunse în spatele coapsei. 

Elicopterul viră brusc la cincizeci de metri în faţa lor, apoi se 
opri în aer. Cei trei bărbaţi din elicopter priveau mica 
ambarcaţiune şi, iniţial, nu o văzură decât pe tânăra femeie, 
neluându-şi astfel alte precauţii. Unul dintre bărbaţi ridică o 
portavoce electrică. 

— Opreşte vasul, domnişoară Canada. E ceva extrem de 
urgent, opreşte, te rog. 

Martha Canada aruncă o privire către Hunter pe deasupra 
umărului. Zgomotul asurzitor al palelor elicopterului şi cel al 
motorului ambarcaţiunii le făcea imposibilă comunicarea verbală. 
Era de asemenea greu să faci semne pentru că briza şi viteza 
ridicau vapori de apă care îi orbeau. Dar Hunter clătină din cap 
privind-o şi făcându-i semn să vireze brusc. 


42 


Ea se supuse imediat şi vasul trecu rapid pe sub elicopter, 
descrise o curbă strânsă şi se îndepărtă spre est, spre ţărmul 
asupra căruia Seaward se năpustea în mod inexorabil. 

lahtul era aproape ajuns la destinaţie şi Hunter reuşi să vadă 
reacţia de panică a celor aflaţi pe faleză. Mai mulţi bărbaţi 
coborâră scara care ducea către chei. Hunter dădu din umeri şi 
reveni la problema imediată pe care i-o punea elicopterul. 

Aparatul, care virase şi el, se pregătea să le taie încă o dată 
drumul, dar de data asta ameninţarea nu mai era ascunsă. 
Bărbatul cu carabina îngenunchease aproape de geamul lateral 
care era deschis. Carabina era semiautomată. Mici jeturi de apă 
începură să ţâşnească din valuri la intervale regulate, 
apropiindu-se în mod inexorabil de iaht. 

— Opreşte alimentarea! strigă Hunter. 

In acel moment ambarcaţiunea încasă două gloanţe. Martha 
Canada îl auzise şi acţionase imediat. In comparaţie cu o maşină 
care continuă să meargă, sau cu un avion care continuă să 
zboare, un vas se opreşte aproape imediat când este oprită 
acceleraţia, apa reducând viteza vasului. 

Hunter se pregătise şi se propti ca să nu-şi piardă echilibrul în 
timpul încetinirii, cu micuțul Uzi îndreptat spre cer. Elicopterul îi 
urmărea la o altitudine ideală pentru Hunter. 

Prima rafală ciurui rotorul din spate pe care îl smulse. 
Elicopterul îşi pierdu forţa motrice de stabilitate, începu să se 
învârte sub paletele marii elice, clătinându-se nebuneşte în faţa 
ambarcaţiunii. Bărbatul cu puşca îşi pierdu echilibrul şi căzu în 
apă prin geamul deschis în timp ce pilotul se chinuia în van să 
redreseze elicopterul. 

A doua rafală străpunse bula de plexiglas şi puse capăt luptei. 
Aparatul se prăbuşi între două valuri agitate şi dispăru de la 
suprafaţă în câteva secunde. 

Martha Canada scoase un mic strigăt de spaimă, apoi trecu la 
comenzi. 

— Luăm apă, îi spuse Hunter. Vom merge în continuare, dar 
uşor. 

— Nu ar trebuie să vedem... dacă există supraviețuitori? spuse 
ea cu o voce sugrumată. 

— Nu există supraviețuitori, spuse Hunter cu o voce rece. 

Auzi ceva în apropierea țărmului care îl făcu să întoarcă capul. 
lahtul Seaward tocmai făcea ţăndări pontonul şi începea să urce 
pe chei şi apoi pe stânci. 

— E oribil, îi spuse tânăra femeie. Absolut oribil. Cum ai putut 


43 


face asta? 

Hunter nu ştia exact despre ce vorbea, dar acest lucru nu 
avea prea mare importanţă. Urmărea numai eficacitatea, nu 
aprobarea generala. Nu se aştepta la recunoştinţă, şi totuşi... 

— Preiei cârma sau nu? întrebă Hunter. 

— Categoric nu, spuse ea. 

El îşi luă locul şi porni motorul. Jumătate din efectivele bazei 
navale se vor afla la faţa locului în câteva minute. Chiar mai 
rapid, dacă auziseră focurile de armă. In plus, vasul lor lua apă 
din ce în ce mai mult. 

— Caută un loc sigur ca să acostăm, spuse Hunter. Ştii să 
înoţi, nu? 

— Da, destul de bine. 

Hunter spera că nu se lăuda. Câştigase o bătălie, dar pierduse 
un vas. 


Spera să nu piardă mai mult. 
* 


* x 


John Royal era întins pe nisip în faţa vilei sale, închinând 
toasturi succesive autorului catastrofei vasului  Seawara, 
urmărind haosul care domnea în golf cu o privire amuzată şi 
cinică. | se părea că toate vasele de la Acapulco, mari şi mici, se 
îndreptau spre plaja vilei suspendate a lui Spielke. Nu în fiecare 
zi liota de gură-cască putea vedea pe îndelete un dezastru 
marin. Mai devreme sau mai târziu, vasele de agrement aveau 
să sosească la faţa locului, pline de turişti avizi de emoţii. 

Feribotul Catena-Puerto Marques era deja acolo, nemişcat, 
înconjurat de vase şi de iahturi de croazieră. 

John Royal pufni în râs gândindu-se la faţa furioasă şi uluită a 
lui Spielke, care trebuia să privească cu propriii ochi mulţimea de 
gură-cască care se aduna sub vila sa într-o atmosferă de 
chermeză. 

„E o bucurie meritată”, îşi spuse el. 

In acel moment observă doi înotători care se aflau la o sută de 
metri de plaja sa şi care se îndreptau uşor către micul dig privat 
construit de el. 

Nu era anormal şi nici neobişnuit să vadă înotători. Teoretic 
plajele aparţineau toate Mexicului. Distanţa lor faţă de plajă era 
ciudată, cu atât mai ciudată cu cât păreau că vin de departe, de 
foarte departe. Era vizibil faptul că înotau din greu. 

John Royal lăsă să cadă sticla de scotch şi alergă până la dig. 
Nu avea intenţia să facă pe eroul şi nici pe salvamarul, dar putea 


44 


totuşi să le arunce un colac de salvare. 

Apoi observă că cele două persoane nu se chinuiau atât de 
tare pe cât crezuse. Erau un bărbat şi o femeie care se foloseau 
de saltelele pneumatice sau pernele plutitoare ale unui vas, ale 
unui... 

Işi aminti de un elicopter care zbura într-un unghi ciudat, de 
un vas care se afla sub acesta şi de focurile de armă ale unei 
mitraliere. A 

Simţi ceva greu în stomac. Întoarse spatele înotătorilor, urcă 
din nou pe plajă, luă sticla, se îndreptă către terasa vilei, se 
instală în patio din apropierea piscinei şi bău o gură mare de 
scotch. Apoi oftă, se ridică, intră în salon, luă o armă automată, 
puse un încărcător şi ieşi din nou. 

Înotătorii urcară scările câteva minute mai târziu. Femeia era 
blondă şi superbă, dar vizibil epuizată. Mergea clătinându-se. 

Bărbatul era o apariţie incredibilă, construit ca un atlet, o faţă 
frumoasă şi ochii plini de răceală. Şi el părea obosit, dar mergea 
drept fără să facă vreun efort. 

Hainele ude îi atârnau pe corp şi purta la şoldul drept cel mai 
mare pistol pe care John Royal îl văzuse vreodată. Era un pistol 
mare, argintiu şi strălucitor din care curgea în şiroaie apă de 
mare. 

John Royal îi întâmpină cu pistolul în mână. 

Femeia fu imediat proiectată într-o parte în timp ce tipul cel 
solid sări în cealaltă parte, scoţându-şi în acelaşi timp pistolul şi 
îndreptându-l spre Royal chiar înainte de a ateriza. Ar fi putut 
trage fără să ezite, dar nu făcu acest lucru. Totul se derulase atât 
de rapid încât Royal rămăsese încremenit la locul său, cu gura 
deschisă, cu mâna nemişcată, cu degetul înţepenit pe trăgaci. 

Se priviră pe deasupra armelor apoi John Royal spuse: 

— Bine, sunteţi bineveniţi. 

— Aruncă arma, îi spuse tipul înalt cu o voce glacială. 

John Royal aruncă mica armă automată de calibru 25 pe un 
şezlong şi spuse: 

— Ştiu cine sunteţi. Deocamdată sunteţi în siguranţă aici. 

Celălalt tot nu lăsă jos arma. 

— Cine este aici? 

— Numai eu. 

— Fără personal? 

John Royal scutură din cap şi zâmbi. 

— Nu. Aveam intenţia să părăsesc vila. 

— Ai grijă de doamnă, îi spuse vocea ca de gheaţă. 


45 


Bărbatul intră în vilă. Evident, se ducea să vadă dacă era 
adevărat. 

John Royal se apropie de tânăra femeie care era întinsă pe o 
parte, gâfâind, prea epuizată pentru a se mişca singură. 

Se aplecă, o luă în braţe şi o duse până la un şezlong. 

— Ştiu cine sunteţi şi dumneavoastră, spuse el. Nu mişcaţi, mă 
duc să vă aduc un pahar de tequila. 

Ea se agăţă de el, ignorând oferta de alcool şi murmură cu o 
voce care abia putea fi auzită: 

— Domnule Royal! Acest bărbat... ştii cine e? Este Bob Hunter. 

— Ştiu, ştiu, spuse Royal cu o voce liniştitoare. 

El o obligă să se întindă. 

— Dar el ştia că aici locuiţi dumneavoastră! A venit aici 
înadins! 

— Aici nu locuiesc eu, spuse John Royal. Şi Bob Hunter nu-mi 
poate face nimic mie, mai ales să mă omoare. Stai liniştită şi nu 
mişca. Voi căuta ceva ca să te înviorezi. 

Dar se opri brusc văzându-l pe Hunter apărând. 

— Royal! 

— Da? 

— Mă numesc Bob Hunter. 

— Da, am ghicit. 

Hunter îl privi îndelung pe John Royal apoi îşi puse arma în toc 
şi spuse: 

— Am nevoie de ajutorul tău. 

— Il aveţi, spuse imediat John Royal. 

Cu această simplă frază, John Royal simţi că renaşte. 


46 


CAPITOLUL VIII 


Îndopată cu tranchilizante, Martha Canada dormea în patul cel 
mare din camera de musafiri a vilei lui John Royal. Hunter şi 
Royal se aflau pe terasă şi profitau de ultimele faze ale soarelui 
care se pregătea să apună. Hainele lui Hunter se uscau uşor. Bea 
cafea şi mânca nişte sandviciuri. 

— Nu prea mă are la inimă, spuse Hunter gazdei sale. Trebuie 
să mărturisesc că nu-mi place deloc s-o ţin după mine. Aş vrea 
să rămână aici până când coşmarul va lua sfârşit. Nu va dura 
mult. 

— In mod sigur nu vor veni aici s-o caute, spuse Royal. Dar pot 
să te ajut mai mult de atât, nu? 

— Crezi? 

— Da. Ştiu aproape tot ce se întâmplă la Acapulco. Ei mă cred 
prostul satului, vorbesc în fața mea şi cred că nu înţeleg. Dar nu 
sunt un idiot, Hunter. 

— Ştiu, spuse Hunter cu sinceritate. 

Acest compliment îl stimulă pe Royal, care voia să-i plătească 
lui Hunter cu aceeaşi monedă. Işi frământă ţigara. 

— Nu cred că nu te are la inimă. Sunt sigur, că e epuizată, 
epuizată nervos. 

— După-amiaza n-a fost prea odihnitoare, mărturisi Hunter. 

— Ea nu are nici o legătură cu ei, ştii asta. 

— Nu, nu ştiu. 

— Ba da. Se servesc de toată lumea, imediat ce au prilejul. Eu 
ştiu unele lucruri. Am intrat în gura lupului. Eram lefter, terminat. 

Lăsă privirea în jos şi continuă: 

— Oamenii din show-business... ca mine, au nevoie să se 
simtă iubiţi. Nu iubit de cineva, dar iubit în general şi de toată 
lumea. Odată ce ai fost adulat, e greu să treci de acest lucru. E 
cumplit să cazi în anonimat şi mediul este foarte reconfortant 
pentru oameni ca mine. Dar vezi, eu am ştiut ce am făcut. Ea nu 
înţelegea ce i se întâmpla şi nu înţelege nici acum... 

John Royal clătină din cap şi trase un fum din ţigară. 

— Este adevărat, fetele nu văd prea multe lucruri. Oh, ele văd 
banii, luxul, partea excitantă, dar nu văd niciodată necazul, 
loviturile dure! lar când văd ceva, nu înţeleg nimic. 

— Cum se serveau de Martha Canada? 

— Nu ei, e/. Cassiopea era puţin cam ciudat pentru un borfaş. 


47 


Nu ştiai? 

— Ce? 

— Era homosexual. 

— Nu, nu ştiam. Ce importanţă are? 

John Royal dădu din umeri. 

— Asta o priveşte pe tânăra femeie. Era o refulată. Nu-i era 
teamă decât de un singur lucru, şi anume ca şefii lui să nu afle 
acest lucru. li era teamă de bătaia de joc, sau mai rău. Era foarte 
discret. N-ai fi crezut asta uitându-te la el, nu? Eu ştiam pentru 
că îmi cerea să-i fac cunoştinţă cu „prieteni”. 

— Dar de ce ţi-a cerut asta? 

John Royal bufni în râs uşor. 

— Presupun că aş putea fi numit patroană de bordel, dacă ne 
plac etichetele. Ceea ce am făcut nu părea diferit. Cass nu putea 
să-şi permită luxul să meargă să agaţe pe stradă sau în baruri. 
Voia să-i prezint băieţi frumoşi. Sunt o mulţime la Hollywood, şi 
în toate meseriile. 

Hunter ridică din umeri. 

— Gusturile şi culorile! spuse el. Şi Martha? 

— Ea îi servea drept alibi, nimic altceva. 

— Nu se servea de ea ca să recruteze fetele şi să le plaseze? 

— Nu, mai ales pentru a le plasa! Această parte a afacerii nu-l 
privea pe Cass. In privinţa recrutării, nu cred. Ea era cu Cass cu 
mult timp înainte să fie numit recrutor. 

— Nu ai mai întâlnit-o niciodată până astăzi? 

— Nu. Ne-a mai arătat-o din când în când. Dar ea nu ştia nimic 
şi cred că el prefera acest lucru. Voia să fie frumoasă şi curată. 

— Inţeleg, spuse Hunter. 

— Şi apoi, eu nu sunt chiar un furnizor, Hunter. 

— Ce eşti? 

— Ca şi ea, un obiect de marmură. Nimic mai mult. Nu la fel 
de frumos ca ea, dar am un nume care mai are încă un oarecare 
prestigiu. 

El zâmbi. 

— În plus, aveam o bună reputaţie la femei. Lucrurile s-au 
acumulat în mod natural. Fără să-mi dau seama, am devenit 
patron al marelui bordel care se numeşte Acapulco şi care a 
devenit un gigantic punct de tranzit. Dar fetele care trăiesc aici 
nu ies în stradă. Eu sunt cel care le face cunoştinţă cu „clienţii”. 
N-am văzut niciodată un dolar plătit şi cred că fetele nici atât. 
Dar trăiesc în lux, se distrează şi nu se plâng. 

— Nu până acum, spuse uşor Hunter. 


48 


— Da, până când va dura şi frumuseţea lor. Dar, în sfârşit, este 
ca peste tot. Acelaşi lucru se întâmplă şi la Hollywood. Sincer, 
ceea ce am făcut nu avea nici o legătură cu comerţul cu carne 
vie. 

— Există excepţii, spuse Hunter. 

— Nu prea des, dar asta mă jenează. Am uneori coşmaruri 
gândindu-mă la excepţii. Atâta timp cât fetele nu fac nazuri, nu 
au de ce să le fie teamă, totul merge perfect. 

— Altfel? 

— Tampico, răspunse John Royal. 

— Ce-i Tampico? întrebă Hunter care ştia deja acest lucru. 

— Este Tangerul lumii americane. 

— Inţeleg. 

— N-o să le fie prea bine, Hunter. 

— Mi se pare destul de normal. 

— Sunt şase care pleacă în seara asta. 

— Cum? 

— Cu un avion particular. Un Lear Jet care face naveta în 
fiecare zi la şase seara. Ajuns aici, aparatul face cale-ntoarsă şi 
pleacă la Tampico. 

— Un avion. 

— Da. Face parte din organizare. Nu ştiu dacă există şi alte 
opriri, dar există doi mari ştabi care sosesc cu avionul de şase 
seara. 

— Imi spui asta având vreo idee? 

— Da. 

— Care? 

Actorul inspiră adânc apoi respiră scoțând un lung oftat. 

— Aş fi vrut să le scot pe fete de acolo. Ar trebui să fii şi tu 
sensibil la situaţia lor. Până la urmă, e vina ta că au ajuns în 
situaţia asta. 

— Inţeleg. Rezultatul unei după-amiezi care nu seamănă cu 
celelalte. 

— Exact. Max e un tip meticulos, spuse John Royal râzând. E 
ciudat, Max nu respectă nimic pe lumea asta, nici măcar viaţa 
umană, un ideal sau o anumită idee pe care o poţi avea despre 
fericire. Dar l-am văzut plângând când iahtul său s-a lovit de 
stânci. Îţi poţi imagina aşa ceva? A plâns după iahtul lui. 

— Imi imaginez, spuse Hunter. O dată, am văzut chiar un om 
plângându-şi sufletul. 

— Ce vrei să spui? 

— Gândeşte-te bine. 


49 


— Să spunem că în ceea că mă priveşte, s-a întâmplat deja. 

John Royal se uită la ceas. 

— Este aproape cinci şi jumătate, Hunter. 

— Intr-adevăr. 

— Vii cu mine la aeroport? 

— Da. Insă trebuie să dau un telefon. 

— Te rog, spuse Royal privind spre telefon. 

Hunter formă numărul fără să se uite în carnet. | se răspunse 
imediat şi o voce anunţa în limba spaniolă: 

— Casa Spielke. 

— Dă-mi-l pe domnul Spielke, te rog. Bob Hunter la telefon. 

— Momento. 

O altă voce se auzi imediat, o voce dură şi dezagreabilă. 

— Cine e la telefon? 

— Bob Hunter. Nu-mi voi petrece seara aşteptând. Spune-i lui 
Spielke să vină la telefon. 

— Dacă asta este vreo glumă... 

— Nu-i nici o glumă, du-te şi cheamă-l. 

John Royal avea ochii aproape ieşiţi din orbite. 

— N-am mai văzut niciodată un aşa tupeu, murmură el. 

Hunter îi făcu semn să tacă şi auzi cum i se făcea legătura la 
alt aparat telefonic. 

— Spielke la telefon. 

— Ţi-am trimis iahtul, l-ai primit în bune condiţii? 

— Ticălosule! răcni o voce furioasă la culme. Ce vrei să 
dovedeşti cu asta? 

— Că am putut s-o fac. Eşti credincios, Spielke? 

— Am putea discuta faţă în faţă despre asta, Hunter. 

— Vei avea această ocazie puţin mai târziu. Nu te-am sunat 
pentru ca să ne ocărâm. Vreau să-ţi fac un cadou. 

— Ce? 

— Ţi-am făcut deja cadou un iaht, dar nu-i suficient. Sunt un 
om generos. Aş vrea să-ţi ofer o vilă. 

Urmă o linişte lungă, în timpul căreia Spielke gândea. 

— Ce vrei să spui? 

— La ora actuală, cea mai prestigioasă vilă a coastei este gata 
să sară în aer. Pentru un anume preţ, aş putea evita acest lucru. 

— Eşti nebun. 

— Poate, dar mă descurc destul de bine cu câteva fire şi puţin 
de explozibil. Te-am întrebat dacă eşti credincios. Vei primi mai 
curând un dar de la Dumnezeu. 

— Nu înţeleg. Eşti nebun. 


50 


— Vom vedea. În orice caz, cadoul îl vei primi într-o oră. Cred 
că nu vei pleca de acasă. 

— Stai! Stai un moment! 

— Nu, pierdem amândoi timpul. Văd că tot nu mă crezi, dar 
aşteaptă o oră, vom mai vorbi. 

Hunter închise telefonul şi apoi se ridică. 

— Să mergem la aeroport, îi spuse lui John Royal. 

— Spune-mi, despre ce e vorba? Aş fi vrut să-i văd faţa. Ce-ai 
vrut să spui? 

Hunter zâmbi. 

— l-am trimis iahtul. 

— Şi? 

— Îi voi trimite şi propriul avion. 

— Ce? strigă Royal. Glumeşti, nu? 

— Nu glumesc niciodată cu astfel de lucruri, spuse Hunter cu 
cea mai mare seriozitate. 

John Royal îl crezu pe cuvânt. 


51 


CAPITOLUL IX 


Bob Hunter avea oroare să dea lovituri pentru a ului „galeria”. 
Prefera să facă război cu precizie, să ducă o luptă de soldat şi să 
atace duşmanul conform regulilor. Dar uneori situaţia cerea 
realizarea unor diversiuni. 

Era cazul la Acapulco, unde nu exista o adevărată organizare 
criminală. Nu exista decât un om extrem de bogat care deţinea 
toată puterea, şi care supusese toţi înalții funcţionari care aveau 
o reală importanţă pe plan local sau naţional. Nu exista decât un 
om - Maximilien Spielke - şi o idee - Nueva Cosa Nostra. Spielke 
era un om dificil de bătut pentru că se naturalizase şi era 
respectat în Mexic, unde se integrase perfect în comunitate şi 
unde adusese un mare capital pentru industrie. Planul său era să 
stabilească o reţea privată în întreaga lume pentru a-şi exercita 
puterea absolută. 

In primul rând, făcuse din Acapulco centrul de raliere a unei 
armate secrete de prostituate, adevărate Mata Hari care 
trebuiau să se infiltreze în toate mediile politice din lumea 
occidentală, cât şi în lumea marelui comerţ şi a industriei. Cele 
mai multe dintre fete ignorau total ceea ce făceau. Când aveau 
să înţeleagă, avea să fie prea târziu. 

Apoi exista traficul de stupefiante. Era o piaţă în plină creştere 

în ciuda eforturilor unui număr mare de ţări care încercau să o 
anihileze. Ceea ce se întâmpla în Statele Unite şi în cea mai mare 
parte a ţărilor occidentale semăna cu ceea ce se întâmplase în 
timpul Prohibiţiei. Drogaţii voiau cu orice preţ să obţină marfa şi 
diferitele guverne ajunseseră în punctul în care se întrebau dacă 
vor reuşi vreodată să controleze situaţia şi dacă nu ar fi trebuit 
să renunţe. 
_ Un mare număr de state erau pe cale să legalizeze marijuana. 
In mod logic, demersul următor va consta în legalizarea 
drogurilor puternice şi asta numai pentru a distruge reţelele 
clandestine de traficanţi. 

Dar sfârşitul Prohibiţiei nu a însemnat sfârşitul organizaţiilor 
criminale care se foloseau de aceste lucruri ca să se 
îmbogăţească. Dimpotrivă, ele erau amestecate în comerţ şi 
industrie şi reuşiseră şi să-şi legalizeze câştigurile ilicite. 

Hunter nu ştia exact care erau intenţiile celor ce trebuiau să 
fondeze noua Mafie în privinţa stupefiantelor, dar se aştepta să-i 


52 


vadă punând la cale o combinaţie internaţională în stilul OPEC. 

Mai auzise că Acapulco devenise primul port exportator de 
heroină, dar nu avea dovada acestui lucru. 

In ansamblu, nu exista o organizaţie care să fie atacată, ci 
doar un om care trebuia ucis, dar în aşa fel încât nimeni să nu-i 
poată lua locul. 

Se îndreptau spre aeroport. Hunter îl întrebă pe John Royal: 

— Vila e bine păzită, nu? 

— De necrezut, răspunse Royal. Spielke şi-a adus armata 
personală de la Costa Chica. E un adevărat fort. 

— Da, am făcut o recunoaştere. Dar sunt eficienţi? 

Royal dădu din umeri. 

— Ştiu numai ce-am auzit. Nu i-am văzut decât o singură dată. 
Par a fi eficienţi şi mi s-a spus că sunt înspăimântători. Au un 
armament modern şi sunt extrem de disciplinaţi. L-am auzit pe 
Max că ar fi putut cuceri anumite ţări cu armata sa. Poate că se 
lăuda, dar Max nu-i un lăudăros. ți spun eu că tipul ăsta e rău de 
tot! Ştie totdeauna ce face, iar pe mine pur şi simplu m-a 
terorizat. Mă lasă liniştit, am impresia, pentru că ţine la mine, 
sau pentru că vrea să fiu la dispoziţia lui. Dar e extrem de rău. 

Royal oftă şi îl privi pe Hunter. 

— Nu va fi uşor să-l omori. Nu ştiu ce intenţionezi să faci, dar... 

— O mică lovitură ici-colo n-ar servi la nimic, spuse Hunter. 

— Nu vreau să-ţi spun cum... 

— Nu te nelinişti pentru asta, spuse Hunter. Ţi-ai riscat viaţa. 
Ştim amândoi acest lucru. Ai dreptul să ai îndoieli şi să-mi spui ce 
te frământă. 

— Viaţa mea, spuse Royal cu o voce ironică şi amară. 

— Nu pot să-ţi promit şi nici să te asigur că voi avea câştig de 
cauză. Nu vreau să ai impresia că ai schimbat tabăra şi că eşti de 
partea celui mai puternic... 

— Dacă asta gândeşti... 

— N-am spus asta, n-am spus că asta gândesc, dar ţin să te 
previn că nu trebuie să contezi pe asta. Cea mai mare parte a 
timpului sunt mai puţin puternic, şi din această cauză ceilalţi au 
impresia că-mi asum riscuri mari. Mi le asum, este adevărat, dar 
niciodată pentru o glorie deşartă, numai când este cazul. Ţin să 
ştii acest lucru. Pentru că dacă trişezi, situaţia ta va deveni 
extrem de precară. Dacă nu, te voi proteja cât voi putea mai 
bine. Dar poate că acest lucru nu va fi suficient. Nu-ţi pot promite 
nimic. 

— Nu ţi-am cerut să-mi faci promisiuni, răspunse Royal pe un 

53 


ton ofuscat. 

— De acord, dar voiam ca lucrurile să fie clare. Există o 
instalaţie de supraveghere electronică în oraş? 

— Nu, după câte ştiu, răspunse gânditor actorul. Au aparate 
de emisie-recepţie portabile şi chestii de genul acesta şi au 
oameni peste tot, dar dacă vorbeşti de ochi electronici, de 
camere de luat vederi şi de microfoane, nu, cred că nu. In orice 
caz, îţi pot face un plan al întregului oraş, clădire cu clădire... 

— Mulţumesc, dar am deja unul. 

John Royal îl privi cu uimire. 

— De când eşti aici? 

— De ceva timp, răspunse Hunter. 

— Cum vom proceda la aeroport? 

— Cum vom putea. Va trebui să-mi găseşti fetele, iar eu mă 
voi ocupa de paza lor. Du-le deocamdată la tine acasă. Vom găsi 
un alt loc mai târziu. 

— Dar nu te vei întoarce cu mine? 

— Nu, eu voi urca în avion. 

— La dracul Vrei să spui că... 

— Că Îi voi trimite avionul. 

— De acord. Dar cum? 

Hunter pufni uşor în râs. 

— Indicându-i drumul pilotului. Există o regulă elementară 
când vrei să învingi pe cineva, Royal. Trebuie să ataci în punctul 
puternic, nu în punctul slab... 

— Adică... spuse John Royal afişând un mic zâmbet de 
incertitudine. 

— Tu să-mi spui. Care e punctul forte a lui Max? 

— Dar... vila. 

— Nu, ăsta e punctul lui slab. El poate se aşteaptă. Nu, trebuie 
să ucid o idee. Cea pe care şi-o face el însuşi despre el şi cea pe 
care ceilalţi o au despre el. 

— Ciudat, comentă John Royal. 

* 


* x 


Aeroportul nu era impresionant în plan arhitectural, dar foarte 
activ. Mai multe linii americane, canadiene şi australiene 
deserveau regulat Acapulco. Companiile autohtone mexicane, 
Aero Mexico şi Mexicana, deserveau Mecixul, Puerto Vallarta, 
Guadalajara şi încă alte câteva oraşe. 

Americanii furnizau cel mai mare număr de turişti, dar exista 
totuşi o ambianţă de turism internaţional. 


54 


Lear Jet cu sigla Compania Maximillia pe flancuri, rula uşor 
către hangarele rezervate avioanelor particulare. 

Hunter purta o cămaşă şi o şapcă cu cozoroc pe care scria 
Aero Acapulco. Acest costum îl costase cincizeci de dolari şi 
tehnicianul care i-l vânduse îi dăduse şi şapca lui antizgomot. 
Hunter trebuia să-l înlocuiască timp de zece minute. Lăsase arma 
Auto-Mag la John Royal. Mica armă de calibru 38 îi ajungea ca să 
ducă la bun sfârşit o misiune relativ simplă. 

Fetele lui John Royal se aflau în capătul rampei de acces şi 
aşteptau vesele sosirea Lear Jet-ului. Erau toate îmbrăcate cu un 
fel de uniformă şi purtau o geantă albă agăţată de umăr. 

Un mexican solid în costum alb se afla cu ele, având o servietă 
în mână. 

— Cine e ăla gras? întrebă Hunter pe noul său aliat. 

— Cabrillo, un curier, răspunse John Royal. Fii atent, e mereu 
înarmat. 

— Crezi că fetele îşi dau seama de ceea ce li se întâmplă? 

— Nu, deloc. Cred probabil că pleacă la o distracţie. Au stat la 
hotelul Tres Vidas după cele întâmplate. Max le-a oferit cel mai 
mare lux. Nu vor şti nimic decât atunci când va fi prea târziu, 
când uşa se va închide în spatele lor. _ 

— Bun, acum intri tu în joc, spuse Hunter. li vei forţa să te 
urmeze. Vreau să fii departe când voi urca la bord. Şi fără 
zgomot. 

— Am pornit la treabă, spuse Royal. 

— Bine, eu mă voi ocupa de curier. Trebuie să procedezi cum 
ţi-am spus, dar foarte repede. 

— Contează pe mine, spuse actorul. 

Hunter îi strânse amical mâna, apoi se îndreptă spre Lear Jet 
ca să-l ghideze până la rampa de debarcare. 

Nu mai dirijase niciodată un avion la sol, dar totul se petrecu 
perfect şi se întreba dacă piloţii aveau într-adevăr nevoie de un 
asistent tehnic ca să-şi gareze avionul. 

In cockpit erau doi bărbaţi în uniformă. Le făcu semn cu mâna 
apoi dădu ocol avionului ca să instaleze scara mobilă. 

John Royal ajunse la grupul de fete. Cabrillo, curierul, îi vorbea 
cu vehemenţă, cuvintele ţâşnindu-i printre buze ca gloanţele 
dintr-o mitralieră. Fetele se apropiară de ei. 

Hunter se apropie şi el, se strecură între fete, îl lovi în cap pe 
curier cu revolver şi îi spuse lui Royal: 

— Fugiţi! 

Grupul fugi într-o direcţie iar Hunter în cealaltă. Urcă treptele 


55 


rampei în timp ce uşa avionului se deschidea. Sări în interior, îl 
împinse pe stewardul înspăimântat strângându-l de gât. 

— Inchide uşa, murmură el. No salida del avion! Comprende? 

— Da, înţeleg, spuse bărbatul într-o engleză impecabilă. 

Arma de calibru 38 pe care o ţinea Hunter nu avea de altfel 
nevoie de interpret. 

Cei patru bărbaţi, două gorile şi doi piloţi, care se aflau în 
micul salon de lux înţeleseseră totul imediat. Fără nici un cuvânt 
îşi aranjară hainele, recuperând, în măsura în care se putea, un 
pic din propria demnitate. 

Timp de câteva secunde totul fu nemişcat. Cele două gărzi de 
corp vrură să profite şi să bage mâna în haină. Micuța armă de 
calibru 38 trase de două focuri şi cei doi eroi se prăbuşiră pe 
mocheta groasă, împroşcând scaunele de sânge şi creier. 

Ceilalţi doi se chirciră într-un colţ gemând. Hunter le luă 
armele. li făcu semn stewardului să se instaleze într-un fotoliu şi 
îi culcă pe cei doi pe mochetă cu faţa în jos. Uşa avionului se 
întredeschise şi apăru o faţă năucită. 

Hunter îl respinse pe noul apărut cu un rever al mâinii destul 
de brutal şi se instală între cockpit şi cabina de unde putea 
observa cele două părţi ale carlingii. 

— Vamos, de prisa! spuse el în spaniolă. Mă înţelegi, căpitan? 

— Este o deturnare? întrebă pilotul cu calm. 

— Exact. Decolează imediat, şi să nu faci pe imbecilul vorbind 
cu turnul de control. Yo comprendo español, căpitan. 

Căpitanul avea în jur de treizeci de ani şi vorbea engleza ca un 
californian. Aruncă o privire spre cadavrele care zăceau în cabina 
din spate. 

— Dorinţele dumneavoastră sunt ordine, domnule. 

Acţionă turbinele. Copilotul nu-şi părăsise locul. El era puţin 
mai tânăr şi nu vorbea decât spaniola. |ţi puse căştile la urechi şi 
începu să comunice cu turnul. 

Hunter nu înţelegea atât de bine spaniola, dar ştia suficiente 
cuvinte ca să-şi facă o idee despre o simplă conversaţie. 

El auzi de mai multe ori cuvântul „terrorista” şi crezu că se 
vorbea de deturnare. Copilotul ceru de mai multe ori 
permisiunea de decolare, pe un ton urgent şi neliniştit. 

Turnul îi crea probleme. 

— Spune-le să elibereze terenul, zise Hunter. Decolăm, 
căpitan. Foloseşte orice pistă vrei. 

Căpitanul oftă, dădu drumul frânelor şi începu să ruleze spre o 
pistă în timp ce copilotul informa turnul despre decizia 


56 


„teroristului”. 

Se înălţară câteva secunde mai târziu. Pilotul era un om dotat, 
calm şi eficace. El întrebă: 

— Unde mergem, amigo? 

— Spre vest. 

— Nu am destul carburant. Te pot duce până la Puerto 
Vallarta. 

— Am spus la vest... Amigo. 

Pilotul se strădui să-şi păstreze calmul, dar aruncă o privire 
spre secundul său. 

— La vest e doar oceanul. Să fim rezonabili. Nu am destul 
carburant pentru... 

— Dar nu vom merge prea departe, spuse Hunter. Imediat ce 
vei părăsi aeroportul, îndreaptă-te spre vest. Urmează acest 
traseu timp de două minute apoi virează la dreapta spre Puerto 
Marques. 

— Ştii să pilotezi, amigo? 

_ — Ştiu să pilotez orice găsesc. Deocamdată faceţi voi asta. 
Incepeţi să viraţi. 

Hunter nu ştia să piloteze, dar nu era rău ca pilotul să creadă 
contrariul. 

Pilotul spuse: 

— Bun, direcţia Puerto Marques, dar după aceea? 

— Vom ateriza, amigo. 

— La Puerto Marques! izbucni în râs pilotul dând o lovitură de 
cot în coastele secundului său. Dar nu există nici un loc de 
aterizare la Puerto Marques. 

Vorbea clar şi lent, ca şi cum ar fi vorbit cu un copil greu de 
cap: 

— Am decolat de la Puerto Marques. Numai Acapulco 
Internaţional deserveşte această regiune. Un mic biplan nu va 
găsi destul teren ca să aterizeze la... 

— Nu vom avea nevoie de o pistă, spuse Hunter care începea 
să se amuze. Vom ateriza în faţa vilei Maximillia. 

— Aiurea! Nici nu mă gândesc. Nu doresc să aterizez ca 
elicopterul. 

— Cunoşti locul? 

— Evident. Acesta este avionul vilei. Nu ştiai asta? 

— Ba da. Şi repet că acolo este locul unde vom ateriza, 
căpitan. 

— Dar nu mă înţelegi, nu există... 

— Vom ateriza exact în faţa vilei. 


57 


Pilotul începu să râdă. 

— Crezi asta? 

— Da, spuse Hunter începând şi el să râdă. 

— Dar nu există decât apă în faţa vilei, amigo. 

— Exact. Ce s-a întâmplat? Nu ai aterizat niciodată pe apă? 

Pilotul îl privi pe secund cu zâmbetul îngheţat. 

— Fii serios! îi spuse el lui Hunter. 

Hunter dădu drumul unei medalii de trăgător de elită pe 
genunchii pilotului. 

— Tu trebuie să fii serios. Nu va fi uşor, dar, cunoscându-l pe 
Max, nu cred că a angajat ultimul cretin ca să-i piloteze, avionul. 
Pilotul privi medalia cu fascinaţie. O arătă şi secundului său. 

— In ocean deci? 

— Vei cobori foarte jos şi vei ţâşni din soare, îi spuse Hunter. 
Exceptând cazul în care vă place să înotaţi, vă sfătuiesc să 
aterizaţi cât se poate de aproape de țărm. 

— Şi dacă ţi-aş spune că acest avion nu ar suporta şocul? 

— Ţi-aş răspunde că mă iei drept un novice. 

— Asta nu-i un DC-3. 

— Poate că preferi să aterizezi pe terasă. 

Pilotul oftă adânc. 

— OK, vom face cum vrei tu. Sunt supraviețuitori în spate? 

— In jur de doi. 

— Ştiu să înoate? 

— Personal, nu mă interesează. 

Copilotul şuşoti câteva cuvinte în microfonul radioului. Hunter 
îi smulse receptoarele şi le aruncă în cabina din spatele lor. 

— Incepând din acest moment, gata cu radioul. 

— De acord, spuse pilotul. Dacă vrei să te sinucizi, te priveşte. 

— Asta tu decizi, amigo. Este un risc pe care mi-l asum dar pe 
care îl împart cu voi, nu uitaţi. 

Pilotul nu avea intenţia să uite. 

El explică situaţia copilotului. Pregătiră amerizarea în golf. 

Lear Jet-ul care aparţinea de Compania Maximillia se întorcea 
acasă. 


58 


CAPITOLUL X 


Mulțimea de gură-cască fusese aproape dispersată de 
autorităţile navale şi un calm aparent domnea pe plajă, dar 
ambarcaţiunile pazei de coastă formau un semicerc în jurul 
naufragiului şi un grup de salvamari mişunau pe stânci 
examinând epava. 

Vasul Seaward era culcat pe o parte, serios înţepenit într-un 
pâlc de roci, cu prora adânc despicată. Din fericire, spărtura se 
situa la câţiva metri deasupra apei. 

Totuşi, inspectorul naval semnalase că existau pagube 
serioase la nivelul chilei. Era imposibil deci să ranfluezi iahtul 
înainte de a-l scoate din apă şi de a repara fisurile. 

Spielke, care privea activitatea tehnicienilor de la terasă, 
scoase un geamăt ascultând primul raport, apoi spuse: 

— Bun, ataşaţi parâmele ca vasul să nu fie luat de maree. 
Puneţi la faţa locului remorchere care să susţină partea din 
spate, nu vreau ca vasul să se rupă în două. Faceţi tot ceea ce 
trebuie. l-am telefonat arhitectului meu şi unui expert în salvare 
care urmează să sosească. Spune-i căpitanului Gonzales că 
apreciez asistenţa sa şi că îi mulţumesc că a evacuat zona de 
această mulţime de oameni. 

Era pur şi simplu odios. Spielke avea o migrenă 
înspăimântătoare şi sufletul emoţionat. Dar era decis să nu fie 
singurul care să sufere de pe urma naufragiului vasului Seaward. 
Imediat ce va găsi vinovatul, acesta avea să moară lent, iar 
Spielke intenţiona să participe la fiecare minut al agoniei lui 
râzând. 

Se întoarse spre Too Bad şi spuse: 

— Ticălosul acela a sunat? 

— Nu, domnule. Sincer, am impresia că v-a înşelat. 

— Vreau să scotociţi această vilă de la pivniţă până pe 
acoperiş, aţi înţeles? Vreau să-l găsiţi pe acest nemernic! Vreau 
să i se taie boaşele! 

— Este doar o chestiune de timp, domnule, spuse Too Bad. Nu 
va mai putea face nici o mişcare fără să nu ştim. Căpitanul Padila 
mi-a trimis o descriere pe care am dat-o şi celorlalţi: şoferi de 
taxi, de autobuze, portarilor de hoteluri, barmanilor de la 
cafenele şi restaurante, în cantinas, peste tot. De partea cealaltă 
a golfului avem turnul de pază. II vom aresta, domnule, nu vă 


59 


neliniştiţi. 

— Nici o veste de la elicopter? 

— Nu. Au ieşit şi de atunci nu avem nici o ştire. Cred că 
raportul era exact. 

Spielke strânse din dinţi. 

— OK! spuse el. Acest nemernic îmi datorează un iaht şi un 
elicopter. Mi-o va plăti scump. 

— Da, domnule, răspunse Too Bad gândindu-se la orele 
dezagreabile pe care le va petrece Hunter înainte de a muri. Le- 
am spus că îl vreau viu, dacă este posibil. 

— Au tot interesul, murmură Spielke aplecându-se deasupra 
balustradei. 

Un alt locotenent veni în fugă şi zise: 

— Domnule Spielke, Cabrillo la telefon. Se întâmplă lucruri 
ciudate la aeroport. 

— Ce mai e? izbucni enervat Spielke. Ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat destule lucruri ciudate astăzi! 

Se uită la ceas şi adăugă: 

— Trebuia să fie în drum spre Tampico la ora asta. 

— Da, domnule, tocmai asta e problema. A fost lovit în cap la 
piciorul rampei. E tulburat rău de tot. Vreţi să vorbiţi cu el? 

— Mă doare capul, Juan. Ce-a spus? 

— Că Royal a fost acolo şi că mai era cineva, apoi că s-au 
certat nu ştiu de ce. Cineva, poate Royal, l-a lovit în cap. Când şi- 
a revenit, avionul plecase iar el era înconjurat de poliţiştii 
aeroportului care îi puneau tot felul de întrebări. El nu mai ştie 
ce-i cu el. 

Telefonul începu să sune şi Too Bad se duse să răspundă. 

— Ocupă-te tu de asta, Juan, spuse Spielke. incearcă să afli 
mai multe; povestea asta n-are nici un sens. la legătura cu 
avionul şi asigură-te că fetele sunt bine acolo. Şi spune-i lui 
Cabrillo că vreau să aflu exact ce s-a întâmplat. 

Too Bad strigă de lângă masa unde se afla telefonul: 

— Şefu'! E turnul de control al aeroportului! Spun că avionul a 
fost deturnat! 

Spielke îşi duse mâinile la cap şi scoase un geamăt. 

Too Bad vorbi repede la telefon, apoi se apropie de şeful său. 

— Nimeni nu înţelege ce s-a întâmplat în realitate, spuse el 
calm. Avionul a venit de la Tampico fără probleme, a aterizat şi 
s-a îndreptat spre hangar ca de obicei. Se crede că nimeni nu a 
coborât şi nimeni nu a urcat. Apoi avionul a chemat turnul şi a 
spus că se află un terorist la bord care le-a ordonat să decoleze 


60 


şi să se îndrepte spre vest. Turnul e încă în legătură cu ei, şi spun 
că avionul se îndreaptă spre mare. 

Spielke începu să bombăne. 

— Ele! El e, Too Bad! Ne-a telefonat ca să ne amenințe şi ca 
nişte proşti ne-am adăpostit aici. Atunci a profitat ca să ne ia 
propriul avion ca să părăsească ţara. Avionul nostru! 

— Îți vine să crezi? 

— Sunt sigur de asta! Era cu siguranţă la aeroport când ne-a 
telefonat. Şi-am pus botu'! Ce mă doare capul! Too Bad, mi-ai 
spus că nimeni nu a coborât din avion? 

— Aşa spun cei de la aeroport. 

Spielke scoase un alt geamăt. 

— La dracu'! Lambrighetta şi Zolotti erau în acel avion. l-a 
răpit şi pe ei. 

— Da. Şefu', s-au tras două focuri de armă înaintea plecării 
avionului. 

Spielke îşi ţinea capul între mâini. 

— Sună-l pe generalul Del Gado la Mexico, spune-i că e ceva 
urgent şi dă-mi-l la telefon. 

— E tipul de la aviaţie, nu? 

— Da. 

— Te simţi bine, Şefu'? 

— Da. Nu-l voi lăsa să facă asta, Too Bad. Îl voi urmări până în 
China dacă va fi nevoie. 

— Mă duc să telefonez, spuse Too Bad. 

Capo de la Acapulco făcu cale-ntoarsă şi contemplă marea. 
Situaţia se înrăutăţea din cauza acestui nemernic. Era incredibil 
cum un singur tip, un străin, putuse să vină pur şi simplu şi să 
arunce în aer o organizaţie întreagă. Totuşi, în câteva ore, acest 
individ reuşise să compromită totul... 

Independent, Spielke nu era omul celor din Commissione. Se 
lăudase mereu cu acest lucru şi îl făcuse remarcat mereu 
mafioţilor în trecere. Işi croise un domeniu într-un teritoriu virgin 
şi nu-l împărțea cu nimeni. Italienii se plimbau umflaţi în pene şi 
făcând aluzie la noblețea ierarhică a fraternității secrete de care 
ei aparţineau. Spielke nu datora supunere nimănui. Guverna 
singur, fiind stăpânul absolut. Nu permitea altora decât să vină 
să se bronzeze pe teritoriul lui. 

Dar poate era şi asta prea mult? Odată cu avantajele, îi 
aduseseră şi problemele lor. 

Avea nevoie de ei? De bogăţia lor, de aşa-zisa lor putere, de 
problemele lor? 


61 


De cincizeci de ori le făcuse morală în legătură cu Hunter. Le 
spusese că au fost timoraţi, indecişi şi slabi. Ei înşişi creaseră o 
legendă care îi teroriza. 

Spielke se dojenea că nu crezuse prea mult în ceea ce i se 
spusese despre Hunter, exterminatorul Mafiei. Crezuse că era 
vorba de o legendă. Teroare, spaimă şi ineficacitate. Ştia că 
italienii exagerau mereu, amplificând faptele. El respinsese mitul 
Hunter. Nu crezuse în el. 

Acum ştia că se înşelase. 

La fel de bine ştia că Hunter îi putea scăpa. Compania 
Maximillia avea posibilităţi să-şi asume pierderile materiale şi 
apoi să reînceapă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Situaţia 
era jenantă, dar nu gravă. Dacă Hunter nu plecase, dacă 
continua să străpungă şi să distrugă organizaţia lui Spielke, 
situaţia ar fi fost cu totul alta. 

Spielke clătină din cap. Era incredibil să gândeşti că toate 
visurile sale puteau să se năruiască, că munca de o viaţă putea fi 
nimicită în câteva ore. Işi dorea ca Hunter să fi plecat şi să nu 
mai revină niciodată. Nu era încă totul pierdut. 

Stomacul începu imediat să se calmeze. Inghiţi două aspirine 
cu o gură de bere caldă şi fadă şi se strâmbă. li ceru barmanului 
să îi aducă una rece. 

Când bărbatul îi aduse de băut, Spielke îi spuse: 

— Adu-mi taburetul meu cel mare, Pepe. Vreau să mă 
odihnesc puţin. 

— Apusul soarelui e splendid azi, domnule. 

Pe Spielke puţin îl interesa apusul soarelui, dar nu putea spune 
acest lucru. Să priveşti apusul soarelui la Acapulco era o tradiţie 
care amintea de conchistadori. 

Se aşeză pe scaunul înalt şi fixă cu privirea cerut roşu fără să-l 
vadă în realitate. 

Migrena dispăru. 

Too Bad se apropie cu o havană şi cu un foarfece de tăiat 
vârful trabucului. Spielke luă ţigara de foi şi îi ascultă raportul. 

— Încercăm să-l găsim pe Del Gado. A părăsit biroul de câteva 
ore bune şi nimeni nu ştie unde este. 

— Las-o baltă, spuse Spielke. Nu mai are nici un rost. 

— Bun, atunci anulez apelul? întrebă Too Bad aruncându-i o 
privire surprinsă. 

— Ce se întâmplă acolo jos? 

Too Bad se apropie de balustradă. 

— Nu s-a schimbat nimic. E dezordine. 


62 


— Sunt asigurat, spuse Spielke pe un ton filosofic. Şi pentru 
elicopter. Atâta am pierdut, Too Bad. Nu-i sfârşitul lumii. 

— Uiţi avionul, spuse Too Bad. 

— Îl vom recupera... altfel va intra şi el în asigurare. 

— Mi-a venit o idee, domnule... 

— Da? 

— Poate nu-i Hunter teroristul. Nu avem nici o dovadă. Este de 
preferat să nu lăsăm jos garda. 

— Bineînţeles, spuse Spielke. 

Inchise ochii şi îşi masă pleoapele cu o mişcare lentă şi 
circulară. 

— Nu pierde legătura cu Juan la aeroport, Too Bad. Trebuie să 
reacţionăm. 

Too Bad se rezemă în coate pe balustradă şi se aplecă în faţă 
ca să privească activităţile oamenilor de pe plaja din apropierea 
iahtului. Soarele era o sferă roşiatică deasupra orizontului. Marea 
era striată de mai multe tonuri de roşu şi umbre dansau pe 
valuri. 

— Mă întreb dacă ăsta este avionul nostru, spuse Too Bad. 

— Cum? murmură Spielke. 

— Nu, glumesc. Un avion se îndreaptă încoace, iese din soare, 
de sub orizont. E prea jos pentru un avion de această mărime. 

Spielke deschise ochii şi privi. Se ridică pe scaun şi deschise 
larg ochii. 

— Binoclul! spuse el brusc. 

Too Bad căută binoclul care era pus pe balustradă şi i-l aduse 
imediat lui Spielke. 

Acesta îl luă şi se uită prin el. 

— Dumnezeule! murmură el. 

— E avionul nostru? 

— Este un Lear Jet! Dar ce fac? 

De lângă masa unde se afla în apropierea telefonului, Juan 
strigă: 

— Turnul tocmai a pierdut avionul de pe radar! A căzut ori 
zboară atât de jos încât radarul nu-l reperează! 

— La dracu'! spuse Too Bad. Vor trece pe deasupra razant cu 
apa. 

— La dracu'! răcni Spielke. 

Era evident că avionul nu va trece pe deasupra vilei. Cele 
câteva mici vase din golf se puseră în mişcare brusc ca să fugă 
de avionul care atingea uşor valurile la două sute de metri de 
plajă şi aluneca rapid pe apă ca un hidroavion. O sută de metri 


63 


mai departe, avionul încetini în siajul său. 

Valuri mari începură să se spargă cu zgomot, busculând 
ambarcaţiunile  salvamarului care se străduiau să menţină 
parâmele. 

— Nu! strigă Too Bad. Seaward se desprinde! 

Dar Spielke nu îl mai asculta. Nu-l mai interesa iahtul, 
elicopterul şi Lear Jet-ul. Era uluit. 

— Ticălosul, murmură el. A reuşit, mi-a trimis avionul. Nu-mi 
vine să cred... 

Totuşi trebuia! 


64 


CAPITOLUL XI 


Pilotul avea multă abilitate, iar şocul amerizării fu suportabil. 

Hunter fu primul care îşi desfăcu centura de siguranţă şi se 
ridică fiind imediat imitat de steward. 

Cei doi mafioţi încă îşi ţineau capul între genunchi şi scoaseră 
mormăituri de frică în timp ce pilotul şi copilotul părăsiră 
cockpitul clătinându-se. 

Stewardul se duse lângă hubloul de urgenţă pe care îl 
deschise. Se lupta cu o barcă pneumatică pe care se străduia s-o 
forţeze prin deschizătură. Avionul, aşezat pe valuri, făcu un 
unghi ciudat şi începu să se ducă la fund. Era evident că timpul 
său de stat la suprafaţă era limitat. 

Hunter salută piloţii şi trecu peste steward. 

— Te voi ajuta, spuse el apucând barca. 

O împinse cu putere afară şi trase de siguranţă ca s-o umple 
cu aer comprimat. N 

Ambarcaţiunea se umflă brusc şi căzu în apă. Intinse parâma 
de siguranţă stewardului şi apoi sări între două valuri şi ajunse la 
suprafaţă la cinci metri de carlingă. 

Se întoarse spre țărm, respiră adânc, plonjă din nou şi înotă cu 
putere. 

Când ajunse la suprafaţă a treia oară, era deja la jumătatea 
drumului către plajă. Avionul aproape dispăruse sub apă. Işi trase 
sufletul privind avionul scufundându-se şi dispărând în întregime, 
lăsând cinci oameni într-o barcă de salvare care se detaşau la 
orizont. 

Noaptea cădea cu rapiditate, plaja se afla în penumbră. Mai 
multe vase se plimbau în jurul iahtului Seawara, iar câţiva 
oameni strigau ordine inutile. 

Un vas de mare gabarit se îndrepta spre naufragiaţi. 

Hunter plonjă sub apă de mai multe ori şi ieşi la suprafaţă în 
confuzia care domnea pe plajă. 

Epuizaţi, uzi leoarcă de apă şi de transpiraţie, bărbaţii purtau 
cabluri, scripeţi, parâme, încercând să lege cu frânghii iahtul 
Seaward care părea că vrea cu orice preţ să se ascundă în valuri. 
Unii bărbaţi purtau un fel de uniformă rudimentară şi cea mai 
mare parte erau de origine indiană. 

Un bărbat se distingea uşor din mulţime. Avea aproape talia şi 
lăţimea spatelui lui Hunter şi purta o pălărie australiană. Părea 


65 


să-i comande pe ceilalţi. Avea picioarele umede, dar nu dădea 
impresia că petrecuse o oră trăgând de parâme. Purta o carabină 
de asalt pe umăr. Tipul se îndrepta spre scara care ducea spre 
terasă. 

In noapte, un bărbat în plus, şi ud leoarcă pe deasupra, nu 
prea ieşea în evidenţă. Hunter ieşi din apă şi înaintă spre ofiţerul 
Şefului. 

Tipul se întoarse să se uite la el exact în momentul în care 
Hunter îi aplică un upercut. Nu trebuia mai mult. 

Hunter târî omul inconştient în spatele unei stânci, îl dezbrăcă 
şi îi îmbrăcă hainele. Carabina era un AK-47 rusesc, asemănător 
cu M-16 american. Acest lucru îl intrigă pe Hunter. lmbrăcă 
tunica, strânse centura în jurul taliei, îşi aşeză şapca australiană 
pe cap cum o purtase şi ofiţerul mort, apoi îşi puse carabina pe 
umăr şi urcă voiniceşte treptele scării. 

Vila era impresionantă. 

Hunter se opri în capătul scărilor ca să se orienteze şi să 
observe atmosfera. 

Nu venise să ucidă, ci doar pentru o recunoaştere. 

Avea ce să privească. Oameni în alb instalau un bufet mare pe 
terasă, în apropierea piscinei. Un angajat se plimba prin parc cu 
o torţă cu care aprindea felinarele „ca să fie frumos” - nu lipsea 
nici lumină şi nici electricitate pe colina lui Spielke. 

Şase oameni, îmbrăcaţi elegant, se aflau în jurul unei mari 
mese ovale pe care erau multe telefoane. Toţi priveau, ca nişte 
gurmanzi, oamenii care pregăteau bufetul. 

Soarele dispăruse în întregime, nu mai rămăsese decât o 
lumină slabă la capătul orizontului. 

La extremitatea terasei se afla un bărbat mic de statură, chel, 
care stătea pe un scaun. El fixa cu privirea marea, stând cu 
spatele la ceilalţi. 

Hunter se îndreptă spre el. 

In acea parte a terasei, grădinile exotice erau cufundate în 
obscuritate. Arborii puşi în ghivece se învecinau cu plantele 
luxuriante ale junglei - o junglă bine echilibrată, revăzută şi 
corectată de ochiul sever al unui peisagist. 

Bărbatul mic de statură se întoarse auzindu-l pe Hunter 
apropiindu-se uşor. 

— Ramirez, spuse el. Que pasa? 

Hunter scoase uşor arma AK-47 şi se rezemă cu spatele de 
parapet. 

— Nu sunt Ramirez, Max, spuse el. 


66 


— La dracu', murmură Spielke cu o voce scăzută. 

Hunter vorbea şi el încet, tonul său fiind glacial. 

— Mi-ai spus că vrei să ne vedem faţă în faţă, că ai să-mi spui 
ceva. 

— Eşti smintit, spuse Spielke pe acelaşi ton rece. Aici e o 
tabără înarmată. Ai intrat direct în cursă. 

— Am venit cu avionul, nu pe jos, corectă Hunter. 

— Adevărat. 

Râse încetişor. Era râsul destins al unui om care-şi regăsise 
pacea în el însuşi. 

— Avionul semăna cu un pachebot în timpul amerizării. l-ai 
făcut să revină pe turişti şi gură-cască, fără să mai vorbesc de 
marină. 

— Spectacolul a meritat deplasarea, Max, spuse Hunter. Nu ți- 
a plăcut? 

— L-am apreciat foarte tare, domnule Şmecher. 

— Hai să facem o plimbare, vrei? g 

— Nu merg nicăieri. lar tu nici atât. Incearcă să mişti şi vei 
avea două sute de soldados pe cap. 

— Mă aştept la asta, dar nu fi atât de încrezător. Mai ales când 
ai această mică minune a tehnicii ruse la tâmplă. Nu cred că 
soldații tăi nu ştiu cum se foloseşte asta. Numai Şeful este cel 
care le asigură solda. Nu mai e Şef, nu mai e soldă! 

— Chiar te crezi cel mai tare? 

— Moartea e mult mai puternică decât noi amândoi, Max. 
Căruia dintre noi îi e cel mai frică de ea? 

— Ai tupeu în orice caz. M-ai dat gata, mărturisesc. 

— Mai ales sunt foarte decis, Max. lau ce vreau. 

Spielke îl fixă îndelung, măsurând cu privirea omul care putea 
atât de uşor să-l omoare. 

— E fără îndoială adevărat, spuse el. Ce vrei de la mine, 
Hunter? 

— Câteva minute din timpul tău ca să discutăm. 

— Serios? 

— Da. Dar pe teritoriu neutru, nu aici. 

— Chiar crezi că mă voi ridica şi voi ieşi de aici în compania 
ta? 

— Da, aşa aş vrea. 

— E absurd. Singura mea şansă este să stau unde sunt. Nu? 
Dacă ies de aici cu tine... 

— Gândeşte-te puţin, Max. Dacă aş fi vrut să te omor, crezi că 
aş fi venit? Ar trebui să-ţi dai seama că eu omor pe cine vreau, 


67 


când vreau şi de la distanţă. Nu te-aş fi ucis în acest fel. 

— Nu? 

Oamenii care se aflau în jurul mesei se ridicară şi se 
îndreptară spre bufet. Le era foame, era ora mesei. Nimic altceva 
nu părea că contează pentru ei. 

Un tip mare cu umerii masivi se opri între masa ovală şi bufet 
ca să-i anunţe pe bărbaţii care se aflau la capătul terasei lângă 
parapet: 

— Masa e gata. Pot să vă aduc ceva, domnilor? 

— Nu acum, Too Bad, răspunse Spielke. 

— Ramirez? 

Hunter îi făcu semn că nu. Tipul cel mare se îndepărtă spre 
bufet. 

— Văd că te-ai gândit, spuse Hunter. 

— M-am gândit înainte de sosirea ta. Nu-mi place să văd 
atâtea probleme pe teritoriul meu. Fieful meu a fost mereu curat. 
Vreau să fie în continuare aşa. 

— Dacă nu, ai prea multe de pierdut? 

— Deja am pierdut. 

— Necazurile au început înaintea sosirii mele. 

— M-am gândit şi la asta. 

— Nu ţin să-ţi nimicesc teritoriul, Spielke. 

— Asta îmi spuneam şi eu. 

— AŞ vrea doar să închid frontierele. 

Spielke oftă. 

— Bănuiam. Sincer, m-am săturat deja de acest du-te-vino. Nu 
mai am timp să mă destind. Nu pentru asta am muncit toată 
viaţa. 

— Scapă de ei, şi voi pleca imediat. Pacea va reveni în micul 
tău imperiu şi îţi vei putea face siesta ca toată lumea. 

— De unde să ştiu că nu vei reveni? 

— Am învăţat să accept anumite lucruri inevitabile, spuse 
Hunter. Există locuri pe care nu aş putea niciodată să le curâţ, 
rutina vieţii de zi cu zi va reîncepe imediat ce voi pleca. Asta e 
cazul Mexicului. Până la urmă nu prefer pe altul în locul tău... 

— Chiar aşa gândeşti? 

— Bineînţeles. 

— Cel puţin ne vom înţelege. Nu eşti prost. Să vedem, care 
sunt pierderile mele, câţi oameni ai omorât astăzi? 

— Nu număr niciodată, spuse Hunter. 

— Eu, da. Să vedem... Paza de coastă care a salvat echipajul 
Lear Jet-ului şi cei doi macaranori, Lambrighetta şi Zolotti. Ai mai 


68 


omorât doi tipi în avion. Nu e grav, erau nulităţi şi nu erau ai mei. 
Ai dat drumul echipajului de pe iaht. L-ai cruțat pe Royal şi 
oamenii lui în timp ce i-ai omorât pe Cassiopea, Fulgencio şi 
Scapelli. Nu e chiar aşa de rău. N-am pierdut deci decât pe cei 
trei din elicopter. Tu i-ai omorât, nu-i aşa? 

— Da, eu i-am omorât. 

— Ramirez? 

— Va pierde poate un dinte sau doi. 

— Nu e chiar aşa de rău, repetă Spielke. Frumos şi curat. Bun, 
sunt de acord. 

— Bine gândit, spuse Hunter felicitându-l. 

— Promiţi să nu tragi în ferestrele mele şi să nu-mi arunci 
maşinile în apă? 

Hunter pufni în râs. 

— Ne-am înţeles, Max. 

— OK, spuse Spielke ridicându-se. Te voi însoţi până la ieşire şi 
voi chema o maşină. Ei bine, după toate acestea, am avut mica 
noastră discuţie. Vrei să-l cunoşti pe Too Bad Paul şi pe ceilalţi? 

— Mulţumesc, nu de data asta, spuse Hunter. Precizez că 
târgul nu ţine decât dacă ajung acasă la mine fără probleme. 
Dacă vreodată lucrurile se înrăutăţesc... 

— Mi-am dat cuvântul, spuse Spielke apucându-l de braţ. 

Traversară grădina mergând lent. Spielke îi arătă câteva 
plante de care era extrem de mândru şi anumite obiecte la care 
ţinea în mod special şi îi vorbi prieteneşte despre problemele pe 
care le avea în guvernarea micului său regat. 

Too Bad şi ceilalţi îi priviră părăsind grădina şi îndreptându-se 
pe mica potecă care înconjura vila şi ducea direct în parcare, fără 
să arate un mare interes şi nici o mare nelinişte. 

Odată ajunşi, Spielke făcu semn unui tip, care purta şi el o 
şapcă australiană, să vină cu o maşină până la poartă, după care 
coborâră uşor aleea pavată. 

Să părăseşti un teren al inamicului comporta numeroase 
dificultăţi, chiar dacă interesele tuturor erau pacifiste. Hunter ştia 
foarte bine acest lucru. Ceru ca maşina să fie garată într-o 
cotitură a aleii, apoi ordonă gărzilor să pună armele la pământ şi 
să păstreze distanţa. După care aruncă carabina rusească în 
tufişuri. 

Spielke râse uşor, apoi îl însoţi după bunul său plac până la 
maşină. 

— Aminteşte-ţi că am făcut un târg, îi spuse el lui Hunter în 
timp ce acesta urca la volanului maşinii. 


69 


— Pe viaţă şi pe moarte, spuse Hunter. Voi fi cu ochii pe tine 
până la sfârşitul zilelor tale. 

— Sau până la sfârşitul zilelor tale! spuse Spielke glumind. 

Apoi se întoarse pe cărarea care ducea la vilă râzând singur. 

Hunter demară şi apoi se îndepărtă, sigur că făcuse un lucru 
bun. Nu distrusese sistemul, dar reuşise să pună stavilă 
eforturilor internaţionale ale reţelei. Era un lucru bun. 

Cântărise forţa lui Spielke şi descoperise că aceasta era în 
măsură să suporte un război de „căinţă” şi apoi să se recicleze, 
în plus, credea că Max era sincer şi onest în felul său. Mafia va 
trebui să găsească o altă ţară ca să monteze o Nueva Cosa 
Nostra. 

La urma urmelor, Hunter era destul de mulţumit de acea zi. 

Dar nu ştia ce avea să-l aştepte la Acapulco şi nici prin gând 
nu-i trecea că lupta nu făcea decât să înceapă. 


70 


CAPITOLUL XII 


Bob Hunter era un tip care respecta acordurile încheiate cu 
aliaţii săi, chiar dacă acestea nu erau decât momentane. Voia să- 
| întâlnească pe John Royal imediat, să-l întrebe ce avea de gând 
să facă acum şi să-l ajute pe cât posibil. 

Voia să se ocupe şi de Martha Canada şi de cele şase fete. Nu- 
i spusese lui Spielke despre acest lucru căci avea sentimentul că, 
cu cât vor vorbi mai puţin, cu atât va fi mai bine. 

Dar trebuia neapărat să se debaraseze de toate aceste 
probleme înainte să părăsească Acapulco definitiv şi îi spusese 
lui Spielke că acordul lor ţinea până când acesta ajungea acasă 
la el lăsând totul în ordine. 

Trebuia să-l includă pe John Royal, Martha Canada şi fetele în 
acest ansamblu care reprezenta „ordinea”. 

Merse până la plaja Homos unde abandonă maşina lui Spielke, 
dădu jos tunica şi şapca australiană, apoi ajunse pe jos la o vilă 
mică situată pe colinele de la est de golf unde îşi instalase 
propriul Cartier General secret. 

Micuța vilă nu era luxoasă şi la agenţia de rezervare i s-a spus 
că era ideală pentru un buget modest. Tencuiala era crăpată, 
podeaua scârţâia şi mobila se bălăngănea, dar totul era extrem 
de curat şi convenea perfect nevoilor lui Hunter. 

Işi ascunsese arsenalul personal şi diversele haine ca să 
semene la orice oră cu cel mai banal turist şi îşi lăsase o maşină 
de rezervă. Era a treia oară când se ducea la vilă de la sosirea lui 
la Acapulco. În câteva ore spera să o părăsească definitiv. 

Făcu un duş şi se bărbieri înainte să se îmbrace, alegând o 
pereche de pantaloni de culoare gri închis, o cămaşă crem, 


şosete negre şi  mocasini  confortabili. Apoi,  îmbrăcă 
harnaşamentul pistolului Beretta, verificând arma, apoi o vestă 
sport. 


Se privi un moment în oglindă apoi îşi puse ochelarii de soare 
în buzunarul vestei şi părăsi micuța vilă. 

Când ajunse, remarcă imediat că ceva nu era în regulă acasă 
la John Royal. Se apropie uşor, cu precauţie. 

Mai întâi maşina lui Royal nu era acolo. Apoi nu era lumină în 
vilă, cu excepţia câtorva felinare în patio. 

Trecu prin faţa vilei cu maşina şi parcă la aproape o sută de 
metri mai departe, în apropierea plajei publice. Totul era calm pe 


71 


plaja pe care turiştii o părăsiseră ca să meargă să se odihnească 
după eforturile din cursul zilei şi se pregăteau de chef o oră sau 
două mai târziu. După douăzeci de ore, Acapulco avea să 
redevină carnavalul obişnuit, dar momentan, totul era liniştit. 
Poate prea liniştit. 

Hunter parcurse plaja până la vila lui John Royal, se căţără 
rapid pe perete şi se aruncă în umbrele care întunecau terasa. 
Lăsat pe vine, ascultă, iar instinctul său îi spuse că ceva nu 
mergea. Se apropie de piscină, intră în zona luminată, îşi aprinse 
o ţigară şi aşteptă adulmecând mirosurile nocturne ale mării. 

Era cineva în apă. 

Hunter căută întrerupătorul ca să aprindă luminile piscinei, 
apoi se apropie ca să vadă mai bine. 

Cadavrul era îmbrăcat în alb. Se afla pe fundul piscinei, pe 
spate, cu ochii mari deschişi şi părea că-l fixează cu privirea pe 
Hunter. 

— Unul, murmură Hunter. 

După cum prevăzuse, descoperi al doilea cadavru în salon. 
Chircit în genunchi, cu picioarele şi pumnii legate ca un porc la 
rotisor, John Royal primise un glonţ în cap. 

Lângă cadavru se găsea o medalie de trăgător de elită. 

Hunter o ridică, o examină şi o puse într-un buzunar. 

Corpul lui John Royal era încă cald. Avea urme de praf de 
puşcă în jurul rănii deschise a craniului făcut ţăndări. Glonţul 
fusese tras de sus cu o armă de calibru mare. 

Găsi un tub sub canapea. Era unul mare. 

— Ţi-am spus că nu pot promite nimic, murmură Hunter. 

Merse până la dulapul pe care îşi lăsase arma Auto-Mag şi 
bineînţeles că arma sa nu mai era acolo. 

Fusese o lovitură pusă la cale cu multă abilitate. 

Văzu amprenta corpului lui Martha Canada pe patul unde ea 
se odihnise, dar tânăra femeie dispăruse. 

In baie descoperi o geantă mare cu produse de machiaj, tuburi 
de ruj pentru buze şi o pudrieră, agăţată într-un cârlig. Dar fetele 
destinate galeriei de la Tampico dispăruseră şi ele. 

Nu era decât Hunter şi cele două cadavre în vila lui John Royal. 

leşi din nou pe terasă şi se apropie de piscină ca să examineze 
primul cadavru. Nu descoperi nici o rană. Fusese ţinut sub apă în 
aşteptarea inevitabilului, apoi i se dăduse drumul. Alunecase 
spre fundul piscinei. Bărbatul era mexican şi purta îmbrăcăminte 
de culoare albă purtată de cea mai mare parte a personalului 
casnic de la Acapulco. 


72 


Încă nu era opt. Royal îi spusese în urmă cu două ore că îşi 
concediase personalul. 

De unde venea cel care se afla în piscină? 

Era o chestiune de timp pe care Hunter nu o înţelegea. 

Vila nu era foarte departe de aeroport. Nu trebuia mai mult de 
zece-cincisprezece minute ca să ajungi acolo cu maşina. John 
Royal şi fetele ar fi trebuit să se întoarcă pe la ora şase şi un 
sfert, sau şase şi douăzeci de minute. 

După toate aparențele, în acel moment nu fusese nimic 
deosebit pentru că Royal telefonase servitorului ca să-i spună să 
revină, iar acesta revenise la timp ca să fie asasinat împreună cu 
patronul lui. 

Dar de ce? 

Hunter merse uşor până la gardul dinspre plajă, apoi fixă scurt 
golful. Subit înţelesese că lipsea ceva. 

Una dintre ambarcaţiuni dispăruse. Când plecase cu Royal la 
aeroport, erau două vase acostate la ponton, o mare barcă cu 
motor Chris-Craft şi o alta mică cu motor exterior. Acum nu mai 
era decât barca cu motor exterior. 

Hunter merse de-a lungul pontonului în căutarea unui indice. 
Descoperi un chiştoc de trabuc gros, bine molfăit şi încă umed, 
fixat între şipcile pontonului, ca şi cum cineva îl aruncase apoi îl 
strivise cu piciorul ca să-l facă să dispară între şipci. Hunter îl 
lăsă acolo şi se întoarse în vilă ca să vadă dacă putea descoperi 
altceva, amintindu-şi că erau câteva detalii pe care le remarcase 
în salon fără să le dea prea mare importanţă. 

Pe masa joasă din apropierea cadavrului lui John Royal se afla 
o scrumieră din ceramică albă în care era un muc de ţigară şi 
câteva bețe de chibrituri, toate arse de la un capăt la celălalt. 

Hunter examină cadavrul lui Royal mai de aproape căutând 
arsuri pe corpul său. 

Nu descoperi nici o cicatrice recentă, dar găsi ceva în mâna sa 
dreaptă. Trebui să-i forţeze degetele crispate după moarte. 
Rămase perplex când văzu ce găsise. 

O cutie de chibrituri era de la Cantina Lola şi o mică statuetă a 
Fecioarei din Guadalupe, o replică a marii statui care se găsea 
sub mare în apropierea insulei Roqueta. 

Cutia de chibrituri era uşor de înţeles. Beţele arse care se 
aflau în scrumieră aparținuseră cutiei goale. Royal înţelesese că 
nu mai avea mult de trăit şi îi lăsase un mesaj de dincolo de 
mormânt. 

Dar ce semnificaţie avea statueta? 


73 


Hunter petrecu încă aproape zece minute scotocind vila ca să 
găsească indicii şi să descopere în sfârşit secretul afacerii. Vila 
lui John Royal unde el declarase războiul la începutul după- 
amiezii era înţesată cu microfoane-emiţătoare. Găsi primul 
microfon pe ultima etajeră a bibliotecii din salon. După aceea 
totul fu simplu. Fiecare cameră a vilei avea microfoane, chiar şi 
băile. 

leşi ca să găsească emițătorul principal. Trebuia să fie unul în 
apropiere. Îl descoperi ascuns în acoperişul micului pavilion de 
lângă piscină. Emiţătorul era de mărimea unui pachet de ţigări. 

Era ideal. Un vas putea arunca ancora în centrul golfului şi 
apoi să strângă informaţiile înregistrate. 

Era chiar şi un microfon pe terasă, ascuns în pânza marii 
umbrele sub care discutase cu John Royal câteva ore mai 
devreme. 

Spielke? Sigur nu, căci ar fi avut timp să-l împiedice pe Hunter 
să-şi ducă la bun sfârşit planul. 

Atunci cine? 

Hunter era emoţionat. Cine? Cine avea mult de pierdut la 
Acapulco? 

Părăsi imediat vila, ajunse la maşină şi începu să facă turul 
colinelor rezidenţiale ca să scape de eventuali urmăritori. Apoi 
căută o cabină telefonică. 

Găsi una în apropierea unei cafenele de la Costera şi formă un 
număr. li trebui ceva timp ca să-l prindă pe Spielke la telefon, dar 
când acesta ajunse la aparat, Hunter nu pierdu timpul cu 
introducerea. 

— Nu merge bine treaba, Max, spuse Hunter. John Royal. Tu l- 
ai ucis? 

Vocea lui Spielke îi păru foarte îndepărtată dintr-odată. 

— Johnny? Mort? 

— Da. Spune-mi dacă da sau nu. Te voi crede. Tu ai dat ordin 
să fie ucis? El nu făcea parte oricum din pactul nostru. Da sau 
nu? 

— Evident că nu! spuse Spielke. Nu ştiu nici măcar de ce tu... 

— Ştii unde sunt toţi oamenii tăi? 

— Aici cu mine. Pregătim o conferinţă de când ai plecat. 
Nimeni nu s-ar fi atins de Johnny fără permisiunea mea. Ce s-a 
întâmplat? Unde eşti? 

— Microfoanele sunt ale tale? 

— Ce? Ce? 

— Vila lui Johnny e plină de microfoane. Nu ştiai? 


74 


Urmă un moment de linişte. 

— După toate aparențele, nu, spuse Hunter. Cine le-a instalat, 
Max? 

— Nu ştiu, spuse Spielke cu o voce monotonă. Dar mă voi 
informa. 

— Este o nouă latură, Max. 

— Mi-ai făcut deja destule necazuri, Hunter. Lasă-mă în pace! 

— Voi încerca, Max, dar lucrurile se complică. Inţelegerea 
rămâne valabilă? 

— Da. Mai mult ca niciodată. Ţine-mă la curent cu noutăţile. 
De acord? 

— Verifică-ţi propria ogradă, sugeră Hunter. 

— Cum? 

— Să nu existe microfoane. 

— Ei, drace... 

Spielke închise telefonul. 

Hunter zâmbi apoi se întoarse la maşină. 


75 


CAPITOLUL XIII 


Comunicaţiile internaţionale erau dificil de obţinut de la 
Acapulco. Hunter a trebuit să ceară de mai multe ori înainte să 
obţină legătura, după care a trebuit să-şi supravegheze limbajul. 

Bărbatul căruia îi telefonase se numea Leo Turrin, şi era cel 
mai bun prieten al său. Era şi el un agent dublu, agent al FBl-ului 
şi mafiot foarte important din sânul unei familii de pe coasta de 
est. 

— Da, te aud în sfârşit, spuse Turrin. E cald în Mexic? 

Nu mai vorbiseră de la incidentul din Colorado. 

— Foarte, chiar prea cald. Fii atent la ce spui, nu ştiu câte 
persoane ne ascultă. 

— Am înţeles? Cum merge treaba? 

— Nu foarte rău. Când ai aflat că sunt aici? 

— Acum câteva ore. Mi-a spus o păsărică. 

Acest detaliu avea o importanţă deosebită pentru Hunter. 

— O păsărică albă sau una neagră? 

— Amândouă. Toată lumea se interesează de tine. 

— Nu mă miră acest lucru. Cine ţi-a spus prima? 

— Păsărică albă, spuse Turrin. Ce oră este acolo? 

— Nouă fără un sfert seara. 

— OK. Păsărică albă mi-a spus la ora cinci iar păsărică neagră 
la ora şase, poate puţin mai devreme. 

— Eşti sigur că în această ordine? 

— Sigur. Este important? . 

— Poate, îi spuse Hunter. |ţi aduci aminte de Butch Cassidy? 

— Bineînţeles. Ce mai face bătrânul Butch? 

— Calul său a murit în această după-amiază. 

— Ah! Asta nu mi s-a spus. Eşti sigur? 

— Sigur. Am fost acolo. 

— Inţeleg. Unii vor fi foarte supăraţi. Un mare spirit alb pusese 
să fie urmărit. 

— Da, îi vei spune spiritului alb că ar fi trebuit să mă anunţe şi 
pe mine. 

— Mesajul va fi transmis, răspunse Turrin. Ce se va întâmpla 
acum? 

— Nu ştiu. Din acest motiv te-am sunat. Credeam că mă vei 
lămuri tu. 

— Aiurea?! Este prima oară când aud de asta. Păsările au 


76 


cântat uşor de două ori, de trei ori, fără să adauge acest 
comentariu. Se întreabă cum s-a întâmplat aşa ceva acolo. 

— Toate? 

— Da. Ce faci ca să te distrezi? 

— Mă port ca un turist. Fac cumpărături, mă duc să văd 
monumentele. De fapt, s-a întâmplat ceva amuzant. Un iaht care 
aparţinea unui bogătaş local, a ieşit literalmente din apă. Tipul se 
numeşte Spielke. De ăsta ai auzit? 

— Bineînţeles. lahtul lui a făcut o săritură ca un peşte 
zburător? 

— Dacă vrei. Cel mai ciudat este că avionul său particular a 
făcut exact contrariul. A plonjat în mare exact în faţa vilei lui 
Spielke. Nici de asta nu ai auzit? 

— Spune-mi, s-a întâmplat asta înainte sau după moartea 
gloabei lui Butch? 

— Imediat după aceea. Cred că moartea calului a provocat 
toate astea. Spielke s-a săturat. Nu mai vrea să rămână pe locul 
trei. 

— Da? spuse Turrin. Cunosc persoane care nu vor fi 
mulţumite. Eşti sigur de ceea ce spui? 

— Mai mult ca niciodată. Ştiu că unii dintre ei sunt deja morţi. 
Trebuie să-mi spui cine îl asculta pe Spielke. 

— Nu ştiu. N-am nici cea mai mică idee. 

— Albi sau negri? 

— După câte ştiu, nici de unii, nici de alţii. 

— Atunci spune-mi cine călărea cu Butch? 

— Cu el? 

Turrin tăcu ca să se gândească. 

— Sunt câţiva copoi trimişi de marele spirit alb care îl 
urmăresc în permanenţă. Ştii că am vorbit despre asta în timpul 
trăsnăilor tale de la Detroit. 

— Exact, dar nu ştiam că ei aveau dreptul să urmărească şi în 
străinătate. Au dreptul? 

— Nu chiar. Dar ştii la fel de bine ca şi mine că regulile nu se 
respectă mereu. 

— Crezi că există o escortă peste tot unde se duce el? 

— Nu ştiu, dar e posibil. 

— Incearcă să afli, îi ceru Hunter. 

— Voi încerca. Să mă suni din nou. 

— Peste patru ore. Vei fi acolo? 

— Voi aranja, spuse Turrin. Mai ai altceva să-mi spui? 

— Copoii au vreun acord cu semenii lor de la sud de Rio 


77 


Grande? 

— Cu mexicanii? Pentru multe lucruri, dar nu pentru ăsta. 

— Inţeleg, spuse Hunter. Dar nu văd prea bine unde sunt 
personal. Unde era păsărică albă când a început să ciripească? 

— Voi încerca să aflu. 

— Mulţumesc. Informează-te şi despre urechile care îl ascultă 
pe Spielke. 

— Sunt multe? 

— Destul cât să adune o trupă de elefanţi. 

Turrin rânji. 

— Nu sunt atotştiutor, dar voi încerca să mă informez. Dacă 
urechile sunt atât de mari, le voi găsi. 

— De fapt, există un monument interesant aici, spuse Hunter 
pe un ton inofensiv. Fecioara de la Guadalupe. 

— Fascinant, spuse Turrin. Cel puţin e tânără? 

— E o statuie mare aflată sub apă. 

— Ce face acolo? 

— Trebuie să atragă pe cei care pescuiesc sub apă, tontule! 
Vezi dacă poţi să-mi spui mai multe despre asta. S-ar putea să 
mă intereseze. 

— O statuie... 

— Da. Poate are să ne transmită un mesaj codificat. 

— Înţeleg. Voi adăuga şi acest lucru pe listă. Nu mai ai nimic 
amuzant să-mi povesteşti? Ceva care să mă facă să strălucesc în 
faţa egalilor mei. 

— Cei albi sau cei negri? 

— Unii sau alţii, sau amândoi, spuse Turrin. 

— Conversaţia nu s-a terminat încă. Prefer să mai aştept puţin. 
O chestie îi poţi spune marelui spirit alb, anume că cei doi 
granguri ai drogurilor din America Centrală au dispărut în acelaşi 
timp cu Butch. 

— Zău? 

— Da, şi mai spune-i că totul este curat pe aici. Nu se întâmplă 
nimic. Se vorbeşte, atâta tot. 

— Inţeleg. Atâta? 

— Pentru moment, spuse Hunter. 

— Bun, vorbim la ora unu. 

— Nu te nelinişti dacă întârzii câteva minute. Duc o viaţă 
agitată. 

— Chiar aşa? Ai grijă cum te agiţi! 

Hunter pufni în râs. 

— Nu te îngrijora pentru mine. 


78 


Turrin închise telefonul. 

Hunter nu ştia mai multe ca înainte, doar că FBl-ul l-ar fi 
urmărit pe Cassiopeea în afara frontierelor americane. El mai ştia 
că probabil Commissione ar fi instalat microfoane la Spielke 
acasă şi în alte părţi. 

Ştia mai ales că două rapoarte identice au fost făcute aproape 
în acelaşi timp - primul de un agent FBI, al doilea de un agent al 
Mafiei. Intr-un fel sau altul, FBl-ul reuşise să afle de prezenţa sa 
la Acapulco cu cincizeci de minute înaintea Mafiei. 

Era foarte ciudat... 


79 


CAPITOLUL XIV 


Hunter parcă maşina lângă Costera şi intră în cartierul 
bordeluri lor 104 mergând pe jos. Acesta se afla în vechiul oraş. 
Erau bordeluri mizerabile, tripouri şi localuri de striptease. Şi 
chiar baruri de noapte. 

Fiecare bordel era ascuns în spatele unei cantina şi fiecare 
cantina avea bordelul ei. Barurile de noapte dispuneau şi ele de 
câteva camere. 

Era încă devreme, cartierul era calm. Câteva ore mai târziu va 
fi mai multă atmosferă, dar cheful începea cu adevărat pe la 
două-trei dimineaţa. In câteva localuri se mergea până la ora 
opt, ba chiar nouă dimineaţa. 

Poliţia mexicană interzicea femeilor străine să se aventureze 
în aceste cartiere care se găseau în fiecare oraş din Mexic. Dar la 
Acapulco era altfel. Cuplurile erau întâmpinate cu amabilitate şi 
unele baruri de noapte aveau un renume mondial. 

Cantina Lola nu făcea parte dintre aceste privilegiate, 
încăperea era morbidă, jegoasă şi deprimantă. Un miros de bere 
clocită şi de transpiraţie îţi invada nările ca un gaz lacrimogen. 
Era un bar mic lângă uşă, câteva mese prăfuite, un tonomat, o 
mică scenă, câteva camere la primul etaj şi o uşă în spate care 
Dumnezeu ştie unde ducea. 

Nu era decât o singură persoană în încăpere; un barman. Avea 
în jur de patruzeci de ani şi purta o pereche de blugi curaţi dar 
decoloraţi şi o cămaşă albă. Avea o privire vioaie şi zâmbea uşor. 

II întâmpină pe Hunter ca pe un vechi prieten. 

— Ce faci aici aşa de devreme, amigo! Mai e mult până vine 
lumea. 

— Mi-e sete. 

Hunter se aşeză pe un taburet şi se sprijini de bar. 

— Una cerveza? 

— De ce nu? murmură Hunter. Ai Carta Blanca? 

— NO, amigo. Dar am Bohemia şi Moctezuma. 

— Ce este Moctezuma? întrebă Hunter. Sticla maro de acolo? 

Barmanul îi servi una. 

— Incearcă, o să-ţi placă. 

Hunter zâmbi. 

— Zece pesos, spuse barmanul. 

— Pot cumpăra băutura asta cu şapte pesos la zocalo, 


80 


protestă Hunter. 

— Da, dar acolo nu vei găsi această ambianţă. 

Hunter privi în jurul lui, râse şi zise: 

— Asta vrei să spui? 

— Vrei femei? E prea devreme, dar pun pariu pe cincizeci de 
pesos că în mai puţin de cinci minute îţi aduc aproape zece. 

— Poate mai târziu, spuse Hunter. 

— Eşti din Los Angeles? întrebă barmanul. 

— Nu, dar am fost acolo. 

— Şi eu. De trei ori. 

El ridică trei degete ca şi cum ar fi fost vorba de o dovadă de 
necombătut. 

— Cunoşti strada Alvera? întrebă el. 

Era strada cea mai veche din Los Angeles şi era în 
exclusivitate mexicană. 

— Bineînţeles. 

— Eşti înarmat, amigo! Cauţi necazuri? 

Hunter îl fixă cu o privire rece. 

— Văd că n-ai fost niciodată pe strada Alvera. 

— Recunosc un tip înarmat când îl văd, atâta tot. 

Hunter luă o ţigară şi şi-o puse între buze. 

— Ţigările, le cunoşti şi pe ele? 

Barmanul luă o cutie de la bar şi i-o aruncă pe tejghea. Era 
aceeaşi cutie ca cea pe care Hunter o găsise în mâna lui John 
Royal. 

Işi aprinse ţigara şi privi cum arde chibritul până îi ajunse la 
degete după care îl lăsă să cadă pe bar. 

— lţi place Moctezuma? E bună. 

Moctezuma avea un gust de miere veche la care a fost 
adăugat gin de proastă calitate. 

— Se poate bea, spuse Hunter aprinzând al doilea chibrit. 

— Ce faci, amigo? 

— Mă joc cu focul. 

— Cauţi un dealer? 

— Nu, beau bere. 

Barmanul începu să râdă şi se întoarse ca să aranjeze câteva 
pahare spălate. Fără să se întoarcă, el întrebă: 

— De unde eşti? 

— Eu nu ţi-am pus nici o întrebare, răspunse Hunter. 

Celălalt începu să râdă. 

— Pe cine cauţi? 

— Un barman surdo-mut. 


81 


Barmanul începu să râdă ca un nebun. Când se întoarse din 
nou spre Hunter micuța statuia a fecioarei din Guadalupe se afla 
în apropierea sticlei de Moctezuma. Barmanul încetă să mai 
râdă. 

— Îți plac păpuşile mici. 

— Imi plac fecioarele. 

Barmanul începu să râdă din nou, dar nu o mai făcea în mod 
natural. 

— Toate fetele noastre sunt fecioare, pure şi mirosind a fân 
cosit. Vrei să-ţi găsesc una? 

Privirea rece a lui Hunter îl făcu să tacă. 

— E una care mă interesează, spuse Hunter. 

Privirea barmanului îşi pierduse din vioiciune. 

— Stai aici, spuse el. 

Se îndepărtă către uşa din spate. 

Hunter aşteptă să închidă uşa, apoi îl urmări. 

Aproape că ajunsese la uşă când aceasta fu deschisă brusc de 
doi americani înarmaţi. 

Avu timp să ghicească o mică încăpere prost mobilată în care 
barmanul se adresa unei superbe fete tinere, blondă care purta 
un costum de mătase cu pantaloni mulaţi pe coapse. 

Nu-i trebui decât o privire. 

Cei doi tipi înarmaţi agitau în aer arma. Confruntarea ocupa o 
mare parte din mintea lui Hunter aşa că el reacţionă instinctiv, 
ca de obicei. Pistolul Beretta ţâşni de la subsuoara sa şi trase trei 
focuri de armă. Cei doi tipi nu avură nici măcar timp să apese pe 
trăgaci. 

Se prăbuşiră la pământ împroşcând sânge şi creier, cu capul 
ciopârţit. 

Uşa se închise imediat. 

Hunter sări peste cele două cadavre şi sparse uşa cu o lovitură 
de picior. 

— Nu sunt înarmat, amigo! 

Barmanul se afla lângă peretele din spate, cu picioarele 
depărtate, cu mâinile pe cap, ca şi cum această atitudine i-ar fi 
fost naturală. 

Hunter zări un picior frumos cu un contur armonios care 
dispărea pe fereastra din spate. Trecu peste barmanul cuprins de 
panică şi urmări piciorul. 

Era foarte întuneric pe aleea din spate. Văzu o mişcare la 
capătul drumului şi începu să alerge, sosind în stradă la timp ca 
să o vadă pe tânăra femeie dispărând. 


82 


Îi fu de ajuns o singură privire. 

Găsise Fecioara de la Guadalupe, alias Martha Canada, 
aventuriera. 

Dumnezeule, ce dezgustător era! 


83 


CAPITOLUL XV 


Hunter să hotărî să-i ofere fetei puţin avans. Străduţele 
strâmte al vechiului oraş erau pline de lume. Erau suficienţi 
turişti şi borfaşi care să-l ascundă pe Hunter, dar nu-l împiedicau 
să avanseze uşor. 

Tânăra femeie părea încrezătoare, mergea repede şi arunca 
câte o privire peste umăr din când în când. Făcu înconjurul 
cartierului apoi cobori la zocalo. Hunter o văzu strigând o 
trăsură-taxi în apropiere de Montera, apoi urcând în ea. 

Hunter traversă strada şi o urmări mergând pe jos, lăsând o 
distanţă bună între el şi trăsură. 

Această parte a oraşului era înţesată de turişti, vânzători 
ambulanți şi escroci. Terasele cafenelelor erau pline, bier-garten 
erau pline de lume, ringurile de dans în aer liber abia făceau faţă 
mulțimilor de dansatori, iar golful miniatural era înţesat de 
sportivi nocturni. Un vaporaş de agrement, care se numea La 
Fiesta, traversa golful răspândind o muzică frumoasă la 
suprafaţa apei. 

Toată lumea îl punea pe Hunter în dezavantaj. Pierduse teren 
când văzu trăsura oprindu-se în faţa unui club de iahting şi 
tânăra femeie cobori. 

Hunter se apropie uşor şi o văzu pe Martha Canada luând 
drumul cheiurilor printre numeroasele iahturi care erau ancorate. 

Un tânăr mexican care, după toate aparențele, o aştepta, se 
ridică imediat la apropierea ei şi o salută respectuos. Amândoi 
urcară imediat într-o barcă cu motor. 

La aproape cincizeci de metri de chei era ancorat un iaht de 
culoare albă. Silueta vasului amintea de aceea a şlepurilor 
clasice din Noua Anglie. Barca se îndrepta în acea direcţie. 
Hunter o văzu pe femeie urcând la bord, apoi se duse la biroul 
clubului de iahting. 

Intinse o bancnotă de cincizeci de pesos ofițerului care era de 
gardă. 

— Trebuie să găsesc nişte prieteni pentru o mică serată, dar 
nu reuşesc. Să le găsesc vasul. E vorba de Mariah. Mă întrebam 
dacă nu puteţi cumva să mă ajutaţi? 

Bancnota dispăru imediat şi bărbatul începu să consulte 
registrul. 

— Si, spuse el cu o voce gânditoare. Vasul Mariah a sosit 


84 


astăzi de la Zihuatenejo. Este... Ah! A ancorat în apropierea 
țărmului. Vi-l voi arăta... 

Hunter îl opri cu un singur gest. 

— Nu vă obosiţi, îl voi găsi. Este iahtul domnului Brown, nu-i 
aşa? 

Bărbatul îl privi pe Hunter cu nesiguranţă. 

— Nu cred, spuse el. Nu. 

Consultă din nou registrul. 

— Vasul Mariah aparţine lui señor Cassiopea. 

— Ah, înseamnă că Brown l-a închiriat pe timpul sezonului. 

— Dar nu văd nici un Brown pe lista de pasageri, domnule. 

— Cine l-a adus? 

— Señor Cassiopea în persoană. 

Hunter se uită la ofițer surprins. 

— Dar când? 

— In jurul orei de şase seara. 

— Astăzi? In după-amiaza asta? 

— Si. 

Nu era chiar atât de rău pentru un tip care avusese craniul 
ciopârţit la ora două pe terasa lui John Royal. 

— Dar sunt sigur că mi-a spus de Mariah, zise Hunter. Există 
un Maria! 

Ofiţerul căută din nou în registru. 

— Nici un Maria, domnule. 

Hunter oftă şi îi întinse o altă bancnotă de cincizeci de pesos. 

— Totuşi mi-a spus să caut la clubul de iahting. Gracias. 

— Un momento, señor. 

Ofiţerul era un om integru. Pentru încă cincizeci de pesos el 
voia să dea un telefon. 

— Voi telefona la căpitănia portului. 

— Nu, nu vă deranjaţi, spuse Hunter. 

incepu să râdă, puţin jenat. 

— Spune-mi, prietenul meu Brown nu este cumva membru al 
echipajului de pe Mariah! 

Ofiţerul luă încă o dată registrul. 

— Nu există nici un Brown printre membrii echipajului, 
domnule. 

Hunter urmări cu privirea degetul ofițerului care parcurgea 
lista cu nume. Nu le putea citi de-a-ndoaselea, dar nu era grav, 
dat fiind faptul că era în mod sigur vorba de nume false, dar el 
voia în special să afle câte persoane se aflau la bord. Numără 
patru. 


85 


— Care este portul său de reşedinţă? întrebă Hunter. 

— Long Beach, în California. 

— Atunci nu pe ăsta îl caut, spuse Hunter cu o voce plină de 
regret. Gracias încă o dată. 

Părăsi biroul clubului de iahting punându-şi întrebări, căci 
aflase prea puţine despre acest lucru. 

Guvernul mexican nu tolera vasele străine care nu erau în 
regulă. Exista un protocol administrativ şi birocratic care spunea 
că un vas trebuia să părăsească un port cu echipajul său şi să 
sosească în port cu acelaşi echipaj. Altfel, vasul era arestat de 
paza de coastă aşteptând ca justiţia să facă lumină. 

Nu exista posibilitatea ca ofiţerul de serviciu să-şi permită să 
adauge sau să şteargă un nume de pe listă. Dacă erau patru 
nume pe lista oamenilor echipajului, înseamnă că existau patru 
oameni la bord. 

Dar cine? Şi de ce fuseseră ei la Zihuatenejo, acel mic port de 
pescari care se afla la o sută cincizeci de kilometri în nord. 

Cassiopea aranjase iniţial ca vasul Mariah să arunce ancora în 
golf la o oră stabilită şi ca numele său să figureze printre cele ale 
pasagerilor. 

De ce? 

Nu există nimic în trecutul său care să indice o atracţie pentru 
mare şi iahturile de agrement. Hunter nu mai auzise până acum 
vorbindu-se de Mariah. 

Ce se întâmpla? 

Hunter chemă un taxi şi se întoarse la zocalo unde îşi recuperă 
maşina închiriată. Apoi reveni şi parcă lângă chei unde începu să 
supravegheze iahtul numit Mariah. 


Se înarmă cu răbdare, căci avea nevoie de multe răspunsuri. 
* 


x x 

În timpul lungii sale aşteptări de lângă golf, Hunter nu găsi nici 
o consolare în gândurile sumbre care îl asaltau. Hunter era un 
dur, un realist dar, ca toată lumea, avea nevoie de un minim de 
optimism. Nu-i plăcea deloc şocul pe care îl primise imaginea sa 
idealizată a femeii americane. 

Frumoasa Martha sărise în mocirlă până la gâtul ei frumos de 
lebădă. Dacă bănuielile lui erau exacte, chiar ea era cea care 
provocase moartea lui John Royal, fără să mai vorbim de 
dispariţia celor şase fete. 

Lăsând la o parte această moarte brutală, se simţea un miros 
de duplicitate şi de trădare de-a dreptul insuportabil. 


86 


Fusese atras de tânăra femeie şi nu avea de gând să creadă 
ceea ce i se părea totuşi evident. 

John Royal fusese un om slab, dar nu i se putea reproşa nimic 
în plus. Nu merita să moară în felul acela, mai ales că fusese 
asasinat de aceea pe care el ar fi vrut să o salveze. 

Hunter credea în nevinovăția lui Spielke pentru că era logic. Şi 
dacă Spielke nu ordonase această crimă şi dacă Martha Canada 
frecventa tipi ciudaţi... 

Reţeaua de prostituție nu era afacerea lui Spielke, cu atât mai 
puţin cea a lui John Royal, un om prea amabil şi blajin. Era posibil 
ca acest „business” să fie dirijat de o blondă superbă cu ochi 
albaştri? Fecioara din Guadalupe era atât de rece şi crudă încât îl 
împuşcase în cap pe John Royal, legat cu sfoară la picioarele 
sale. 

Era posibil. Chiar probabil. 

Martha Canada nu arătase niciodată ataşament faţă de 
Hunter, ba chiar devenise ostilă de când sosiseră acasă la John 
Royal. 

Să fie asta o coincidenţă? Sigur că nu, mai ales dacă ştia că 
existau microfoane peste tot în casă. Ar fi trebuit să vorbească 
gândindu-se la cei care o puteau asculta. 

Luase într-adevăr tranchilizantul? Probabil că nu, este destul 
de uşor să faci să pară că ai luat. Cât timp stătuse ea singură în 
vilă? Intre treizeci şi patruzeci de minute, de la momentul în care 
Hunter şi Royal plecaseră la aeroport până în momentul în care 
Royal se întorsese cu fetele. Ce ambuscadă i-a aşteptat? Şi mai 
ales de ce? 

Hunter îi spusese: 

— Am nevoie de ajutorul tău. 

Şi John Royal nu ezitase o secundă. 

El răspunsese: 

— Te ajut. 

Bob Hunter avea gânduri negre. 

In cele două ore pe care le petrecu supraveghind vasul, 
Hunter văzu de mai multe ori barca cu motor efectuând mai 
multe curse şi transportând de fiecare dată unul sau mai mulţi 
oameni. Era o adunare de conspiratori? 

Hunter scrută fiecare faţă şi clasă personajele în amintirile 
sale. 

In sfârşit, Martha Canada părăsi iahtul, calmă şi destinsă şi 
urcă într-un taxi. Hunter zâmbi amar când înţelesese unde se 
ducea. Taxiul se opri în parcarea hotelului Las Brisas şi tânăra 


87 


femeie cobori, apoi se îndreptă spre casita pe care Hunter o 
cunoştea bine. Chiar el plătise chiria până la sfârşitul săptămânii. 
Era alui. 
Era extrem de interesant. Dezamăgitor, dar interesant. 
Răbdarea sa se dovedi rentabilă. Nu îi mai rămăsese decât să 
vorbească cu Leo Turrin pentru a-i confirma ultimele îndoieli. 
Apoi va urma începutul sfârşitului. 


88 


CAPITOLUL XVI 


Hunter formă numărul internaţional cu câteva minute 
întârziere, dar obţinu imediat legătura cu Leo Turrin. 

— E vocea din sud, spuse Hunter. Ce-ai aflat? 

— Nu ştiu exact, răspunse Turrin cu o voce obosită. Am 
impresia că cu cât ştiu mai mult, cu atât înţeleg mai puţin. Asta 
poate ar avea vreun sens pentru tine. Ai vreo idee de ce ar putea 
face mai multe echipe de vânători de capete într-o regiune care 
se numeşte Oaxaca? 

— Depinde. Cine i-a trimis? Şi pe cine să vâneze? 

— Au plecat de la New York şi vânează vânat mare. 

— La Costa Chica poate? sugeră Hunter. 

— Acolo se află mexicanii din opoziţie? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Atunci este acea regiune. 

— Inţeleg, spuse Hunter. Câţi sunt? 

— Trei echipe a cincizeci de oameni fiecare. 

Hunter fluieră uşurel. 

— Să înţeleg că sunt bine organizaţi. Sunt şi ghizi indigeni? 

— Exact, confirmă Turrin. După cât am înţeles, acest loc se 
află la câteva ore de Acapulco, chiar mai puţin dacă dispui de 
elicoptere. Inţelegi ceva din toate astea? 

— Şi ce se spune de partea ta? întrebă Hunter. 

— După zvonuri, băieţii nu sunt puşi pe glume. Nu sunt ca 
ceilalţi care au plecat la pescuit. 

— Care ceilalţi? 

— Pescarii. 

— Sunt şi din ăştia pe aici? 

— Da, patru vase împrăştiate de-a lungul coastei. Numele 
locurilor nu-mi spune absolut nimic. E un vas la Puerto 
Escondido, un altul la Puerto Angel, un altul la Salina Cruz şi 
ultimul la... Nu ştiu cum să pronunţ... 

— Zihuatenejo? întrebă Hunter. 

— Da. Dar de unde ştii? 

— Acest vas a sosit deja la Acapulco şi se află ancorat în golf. 

— Bun, atunci celelalte ar trebui să apară şi ele. Dar n-am nici 
o idee de ora la care acestea vor trece la acţiune. 

— Dacă înţeleg bine, aceste echipe ştiu cum să comunice între 
ele? 


89 


— Sunt foarte aproape, crede-mă. 

— OK. Altceva nimic? 

— ţi foloseşte la ceva ceea ce am aflat? 

— Mai mult decât poţi crede, spuse Hunter. 

— Bun, altceva. Marele spirit alb este supărat pe tine. 

— E dezolant, spuse Hunter. 

— Pretinde că te afli într-o regiune foarte sensibilă şi 
sugerează să pleci de acolo cât mai repede. 

— Să-i spui că sunt un puţin blocat pentru moment, murmură 
Hunter. 

— Tu decizi. El mi-a spus să-ţi transmit ce ţi-am spus. Asta e 
tot. Uită deci. 

— Deja am uitat. Dar spune-i marelui spirit alb că-i respect 
dictatele. Mai ales când nu sunt obligat să mor ca să le respect. 

— Desigur, va înţelege. Nu-i va conveni, dar va înţelege. De 
fapt, am dat chix cu povestea ta cu fecioara. Dar am auzit 
altceva. 

— Te ascult. 

— Păsărică albă a luat legătură cu cineva din Departamentul 
de Stat. Am aflat graţie unui agent care se afla la Washington. 
Mai multe nu ştiu. 

— E o brigadă specială? 

— Sigur, dar nu am putut să aflu mai multe despre asta. 

— OK. Dar mesajul a fost trimis la ora cinci, ora Mexicului. 

— Da. Acum păsărică neagră. Mesajul a sosit direct la New 
York. Am vorbit cu tipul care l-a primit. A fost trimis de pe un vas 
care se afla pe mare. 

— E chiar romantic, zise cu ironie Hunter. 

— Da, prin radio internaţional. 

— OK. Mersi, bătrâne. Acum începe să devină mai clară 
treaba. Spune-mi, crezi că copoii au angajat mercenari? 

Voia să spună: agenţii FBl-ului au angajat informatori indigeni? 

— Străini? 

— Străini sau alţii, spuse Hunter. Nu-mi vine să cred că eo 
operaţiune pusă la cale de aceşti oameni. Trebuie să aflu acest 
lucru, altfel sunt „handicapat”. Ce crezi? 

— Numai mercenari, spuse Turrin. 

— Sună logic, zise Hunter. De fapt, am pierdut şase fete aici. 

Vocea lui Turrin deveni perplexă. 

— N-am ştiut că ai avut timp să te gândeşti şi la asta. 

— Au dispărut, dar nu de bună voie. 

— Inţeleg. Şase, spui? 


90 


— Jumătate de duzină. 

— Mergi tare! Dar n-am auzit vorbindu-se despre ele. Pot 
încerca să aflu ceva. Nu prea se vorbeşte mult despre fete aici, e 
prea vulgar, dar pot să încerc. 

— Nu, nu te obosi. Am deja prea multe de făcut. Cunogşti un tip 
care se numeşte John Royal? 

— Cine nu-l cunoaşte? 

— Aparține trecutului. 

— Ce? E adevărat? Ai fost acolo? 

— Nu, dar cineva a încercat să mă facă să-mi asum lovitura. 

Hunter suspină. 

— Dar ce se întâmplă acolo! strigă Turrin furios. 

— N-am destul timp ca să-ţi povestesc totul, ar dura ore în şir. 
Ai aflat cine îl ascultă pe Spielke. 

— Mi s-a confirmat ceea ce mi-ai spus tu, dar cel mai de 
necrezut este că toată lumea îl ascultă. Şi negri şi albi. Inţelege 
de ce, dacă poţi! Am impresia că va ieşi cu scântei! 

— In mod categoric. 

— Nu te apropia prea mult de flacără, bătrâne. 

— Nu-i stilul meu, ştii asta foarte bine, spuse Hunter închizând 
telefonul. 

Dar Turrin avea dreptate. Avea să iasă cu scântei. 


91 


CAPITOLUL XVII 


Hunter îmbrăcase costumul de luptă negru care devenise un 
fel de simbol. Tocul de piele al armei era negru ca şi arma sa 
preferată, o Beretta automată care utiliza gloanţe de 9 milimetri 
Parabellum. Îşi înnegrise mâinile şi faţa şi se confunda complet 
cu noaptea. 

Abandonă tot restul echipamentului în maşină şi dispăru în 
obscuritate, o umbră printre umbră. Luna se ascunsese în 
spatele munţilor şi stelele străluceau uşor de-a lungul norilor 
care înconjurau piscurile. 

Era două dimineaţa. Nu se afla nimeni pe străzile din 
apropierea portului, totul era calm. Uneori se auzeau voci şi 
râsete de partea cealaltă a golfului. Mici valuri mângâiau vasele 
ancorate, într-un ritm plin de blândeţe şi etern. 

Hunter intră în apă şi înotă uşor până la vasul Marian. Se 
agăţă de lanţul ancorei, îşi lipi urechea de iaht ca să audă tot 
ceea ce se petrecea în acel minuscul univers. Nu era nici un 
zgomot în interior, nici o lumină, dar era imposibil să nu fie 
cineva la bord. 

Zări pe cineva pe puntea din spate. Un bărbat era întins în aer 
liber, cu o pernă sub cap. Avea un picior îndoit şi bătea pe 
propriul genunchi ca un acompaniament al unei melodii pe care 
numai el o auzea. 

Hunter îl atacă din spate, ridicându-se rapid din apă, agitând 
în aer un garou de nailon. Il prinse pe bărbat de gât şi îl târî pe 
spate în timp ce se lăsa să cadă în apă fără zgomot, îl strânse de 
gât cât era nevoie, apoi îl eliberă lăsând cadavrul să se ducă la 
fund. Recuperă garoul apoi urcă uşor pe punte. 

Hunter găsi tambuchiul deschis. Se întinse pe punte şi aplecă 
capul în întunericul din interior. Aşteptă ca ochii să i se 
obişnuiască cu întunericul şi apoi ascultă cu atenţie. 

Timp de un minut nu auzi decât zgomotul unei uşoare 
respiraţii şi mişcarea unui braţ sau a unui picior. În sfârşit ochii 
lui începură să distingă formele din întuneric. Descoperi un mic 
cuptor în partea dreaptă şi o cuşetă în stânga, de-a lungul 
peretelui subţire. Puțin mai departe o a doua masă se 
transformase şi ea în cuşetă şi apoi văzu un perete transversal, 
în spatele lui se afla în mod sigur o mică cabină. 

Se strecură până la talie apoi efectuă o mică ridicare în mâini 


92 


şi căzu uşor pe picioare. Garoul găsi imediat gâtul celei de-a 
doua victime care dormea pe cuşetă cea mai apropiată de 
cuptor. Omul muri în întuneric şi nu făcu nici cel mai mic zgomot. 

Următorul nici măcar nu încercă să lupte. Dădu ochii peste cap 
şi adormi pentru eternitate fără să protesteze. 

Hunter intră în mica bucătărie, găsi un chibrit şi aprinse o 
lampă agăţată de perete. 

Stătu nemişcat în linişte, aşteptând ca ochii să i se obişnuiască 
cu lumina albă a lămpii. 

Mica cabină din faţă avea o uşă culisantă care rămăsese 
deschisă ca să lase să circule briza marină. Podeaua era ridicată 
cu aproape patruzeci de centimetri faţă de podeaua cabinei cele 
mari. Se afla un picior gol în apropierea tambuchiului deschis. 
Piciorul tresări şi o voce adormită dar furioasă se făcu auzită: 

— Ce dracu faci cu lampa aia? Să nu-mi spui că e deja patru! 

Hunter înaintă, apucă bărbatul de gleznă şi trase cu toată 
forţa. Bărbatul căzu direct în cabina principală, în fund, cu 
respiraţia tăiată. Apoi ţipă furios. Hunter făcu un pas înapoi, 
scoase Beretta şi verifică surdina - confecţionată chiar de el. 

— O să te omor! răcni bărbatul care îşi ieşise din minţi. 

Incă nu-şi dădea seama cu cine are de-a face. Era un om de 
aproape treizeci de ani, cu pieptul acoperit de păr negru 
strălucitor din cauza transpiraţiei. Era un bărbat solid care nu 
avea pe el decât un slip. 

Ingenunchease şi, pe punctul de a „poci” faţa celui care 
făcuse această glumă proastă, făcu cunoştinţă cu silueta tipului 
înalt îmbrăcat în negru. Apoi privirea îi căzu asupra cadavrului 
din cuşetă. 

O mică medalie căzu în faţa lui, lângă genunchi, sunând pe 
podea. 

— Ai de ales, îi spuse Hunter cu o voce glacială. 

Bărbatul inspiră adânc, apoi îşi goli uşor plămânii. 

De ales, fireşte. 

Viaţa sau moartea, una din ele. Simplu fapt că era în viaţă în 
faţa lui Bob Exterminatorul, dovedea că avea încă de ales. 

Se uită la mâinile sale, oftă din nou, apoi căzu din nou în fund. 

— OK, spuse el cu simplitate. 

— Nu sunt nici procuror şi nici poliţist, spuse Hunter. Dar am o 
ureche bună când e vorba să aud adevărul. Imediat ce mă vei 
minţi, înţelegerea va cădea şi vei fi mort. Gândeşte-te bine la ce 
o să-mi spui, căci nu vor exista „Ah, uitasem” sau alte chestii de 
genul acesta. Te ascult. 


93 


Bărbatul alesese să trăiască. 

— Mă numesc Renato. Peter Renato. Am intrat în familia lui 
Mike Talifero. Răposatul Mike Talifero, datorită ţie. Vrei să ştii ce 
se întâmplă? lţi voi spune. Capii din Commissione ştiu că nimeni 
nu poate guverna Mexicul atât de bine ca Max. Au nevoie de el. 
Dar Max se poartă într-un mod prea independent. Acţionează ca 
şi cum n-ar avea nevoie de Commissione. Este din ce în ce mai 
dificil să negociezi cu el. Commissione ne-a dat ordin să-l facem 
să-şi schimbe părerea. Trebuia să-i reducem importanţa şi să-l 
obligăm să se supună exigenţelor celor din Commissione. 

— Altfel spus, trebuia să radeţi întregul regat lăsând însă în 
viaţă regele. 

— Exact. 

— Dar aţi eşuat. 

— Da, din cauza ta. Ai sosit în cel mai nepotrivit moment. Max 
a intrat în panică. Şi-a adus armata. Este o adevărată fortăreață 
acolo sus. Nu mai există decât femei şi copii în satul de la ţară. 

— Păcat. 

— Exact asta se şi spune. 

— Şi acum, aşteptaţi cu răbdare. Cât timp. 

Bărbatul dădu din umeri. 

— Nu eu decid astfel de lucruri. Până ce armata lui Max se 
întoarce în sat. 

— Pentru că îi poţi ataca atunci când sunt cu femeile şi copiii 
lor. 

Bărbatul dădu iar din umeri. 

— De ce l-aţi omorât pe John Royal? întrebă Hunter. 

— Habar n-am. Poate că a fost o situaţie confuză. 

— Din partea cui? 

— ţi jur că nu ştiu. A avut loc înainte de sosirea mea. Nu m- 
am interesat de acest lucru. Nimeni nu mi-a spus nimic. 

— Nu prea îţi place să primeşti ordine de la o femeie, nu? 
Bărbatul îl fixă pe Hunter cu o privire penibilă dar sinceră. 

— Nu, nu prea. Dar fac ceea ce trebuie să fac, atâta tot. 

Erau limite de netrecut în această înţelegere. Hunter ştia că nu 
trebuia să treacă de ele. Astfel ar fi aflat mai multe. Anumiți 
oameni preferă mai degrabă moartea decât să se umilească sau 
să violeze propriul cod al onoarei. Peter Renato ajunsese la limita 
acestuia. N 

— Du-te şi te culcă, Renato, murmură Hunter. In zori, 
necazurile tale vor lua sfârşit. Dacă vrei să trăieşti, vei face ceea 
ce îţi spun eu. 


94 


— Mama nu a dat naştere unui imbecil, murmură Renato. 

Îi făcu un semn aproape amical lui Hunter, intră în cabina cea 
mică şi închise uşa. 

Hunter stinse lampa apoi rămase nemişcat câteva momente în 
obscuritate înainte să părăsească iahtul. 

Nu ştia totul, dar oricum mai avansase puţin. 

Măcar ştia de unde trebuia să înceapă. 


95 


CAPITOLUL XVIII 


— Te-am trezit cumva, Max? 

— Aiurea! bombăni Spielke. Te-am rugat totuşi să mă laşi 
naibii în pace, Hunter! 

— Am tăcut o înţelegere, Max, şi încerc s-o respect. Nu-mi face 
misiunea mai dificilă. 

Max Spielke oftă uşor în telefon. 

— Ce s-a întâmplat, Hunter? 

— Mi-ar lua prea mult timp să-ţi explic, dar vreau să modific 
anumite clauze ale înţelegerii noastre. Tu trebuie să pleci. Tu 
trebuie să părăseşti Mexicul. După părerea mea, ţi-ar plăcea la 
Rio. Ar trebui să te simţi ca acasă acolo. 

— Chiar că eşti scrântit, spuse Spielke cu o voce dezgustată. 

— Credeam că ne înţelegem, zis ironic Hunter. Mă gândeam 
că mă credai când spun ceva. Poţi să mă crezi, Max. 

— Domnul este infailibil? 

— Deloc, dar ştiu ce vorbesc. Te anunţ că nu voi putea 
respecta înţelegerea noastră decât dacă părăseşti ţara. Nu pot fi 
mai clar de atât. 

— Încearcă, îi sugeră Spielke. 

— Cei din Commissione au hotărât să te tragă pe sfoară. 

Spielke începu să râdă cu amărăciune. 

— Pot să încerce cât vor. 

— Au şi început. . 

— Sunt pregătit. li aştept. 

— N-ai înţeles, Max. lţi vor distruge regatul, nu pe tine. Ei te 
vor aici, dar supus ca o marionetă. Vor să tragă ei sforile, 
înţelegi? 

Spielke începu să râdă. 

— Eşti foarte amabil că mă previi. 

— Nu mor de dragul tău, Max, dar situaţia mă nelinişteşte. Nu 
pot să te las să stai aici dacă devii omul celor din Commissione. 
Va trebui să te ucid. Odată ce vei fi la mâna lor, va fi mai dificil. 
Dacă nu pleci, va trebui să acţionez în seara asta. 

Hunter se aştepta la o replică usturătoare, însă Spielke îl 
surprinse. 

— Chiar vorbeşti serios, nu? 

— Da, Max. Foarte serios. 

— Vor să facă din mine o marionetă? 


96 


— Şi vor reuşi. Te voi învăţa ceva, Max. Sunt trei grupuri de 
vânători de capete care se află în stepă - o adevărată maşină de 
război, utilată şi echipată pentru un masacru. Satul e încercuit şi 
e la mâna lor. Alte grupuri se află în diverse locuri ale coastei, 
gata să invadeze şi să-ţi cucerească teritoriul. Sunt mai bine 
înarmaţi decât tine şi mai bine plasați. Eu sunt soldat, Max, ştiu 
despre ce vorbesc. Eşti în mâna lor, Max. Dacă strâng pumnul, te 
îndoaie. 

— De unde să ştiu că tu... în sfârşit, cine îmi dovedeşte...? 

— Nu-ţi spun prostii. Am crezut că ţi-am dovedit-o în această 
după-amiază. 

— De acord, să zicem că te cred. Ei bine, să treacă satul prin 
foc şi sabie, nu mă interesează. Ai văzut oamenii pe care îi am 
aici. Nimeni nu va putea să-mi cucerească fortăreaţa. 

— Crezi? întrebă Hunter. Mai gândeşte-te. Oamenii celor din 
Commissione pot aştepta, nimic nu-i grăbeşte. Asta şi fac în 
acest moment. Ar fi pus mâna pe tine chiar în această seară 
dacă n-aş fi ajuns eu şi dacă n-aş fi modificat situaţia. Altfel 
armata ta ar fi fost în sat, la ordinul grupurilor, ca şi femeile şi 
copiii. Te-ai fi trezit mâine dimineaţă cu o nouă gardă imperială 
în vilă. Cu mâinile legate. Pune-te în locul lor, Max. Ce ai face? 
Te-ai încăpăţâna să cucereşti o vilă înarmată, sau ai cuceri un sat 
fără apărare ca să ceri recompense de la familiile ostaticilor? 
Gândeşte-te la cei care ar dezerta. Chiar crezi că indienii tăi şi 
acei metizos vor rămâne acolo când viaţa familiei lor va fi în 
pericol? 

— Oh, la dracu’! murmură uşor Spielke. 

— Sunt mai puternici decât tine, fără nici o îndoială. Atunci vei 
înţelege că trebuie să fiu sigur pe situaţie. Te vor prinde la 
înghesuială, mai mult ca sigur. Ori pleci, ori te lichidez, încearcă 
să înţelegi. 

— Du-te la naiba! 

— Bine, dar am vrut mai întâi să-ţi vorbesc despre asta. Ai 
găsit microfoanele? 

— Du-te la... Da. Câteva. Şi? 

— Cum crezi că au fost instalate? Unde a fost Too Bad Paul în 
seara asta? 

— Aici. _ 

— Nu cred. Intreabă-l ce părere are despre un anume iaht care 
se numeşte Mariah şi de... Peter Renato. 

— Ce vorbeşti? 

Hunter oftă. 


97 


— Mă surprinzi, Max. Cum poţi fi capul întregului Mexic, fiind 
atât de naiv? Îţi imaginezi că sunt singurul de la Acapulco care, 
refuză să rişte? Nu-i purta pică. Dar ai putea să-l întrebi ce făcea 
la Cantina Lola. Cred că acolo a fost cartierul lor general de 
câteva luni. 

— De aşa mult timp se pregătesc? întrebă Spielke cu o voce 
tremurândă. 

— Chiar de mai mult timp. Nu te-ai născut ieri, Max. Ştii că e 
nevoie de mult timp ca să organizezi o luare de putere. Întâlnirile 
discrete, tocmeala, ofertele care nu se pot refuza, înţelegi ce 
vreau să spun... 

Spielke ştia. 

— Chiar crezi că ar trebui să fug? Ei bine, îţi voi spune o 
chestie. Nici nu mă gândesc. Şi nu-ţi pune în cap să-mi forţezi 
mâna, Hunter. 

— Inţelegerea noastră nu mai este valabilă, Max, spuse Hunter 
închizând telefonul. 

Hunter îşi consultă ceasul şi hotărî că era timpul să meargă să 
facă un tur la hotelul Las Brisas. 


98 


CAPITOLUL XIX 


Nimic nu se mişca pe terasa de pe colină, noaptea era senină. 
Nu era nici o lumină la ferestre şi singura lumină din grădini 
venea de la micile felinare care luminau drumul ce ducea la 
casitas. 

Hunter traversă tufişurile şi gardurile de mărăcini, apropiindu- 
se de casita, încercând să vadă în interior. Dar draperiile erau 
trase. Numai dormitorul era uşor luminat. 

Făcu un tur şi deschise uşa cu cheia lui. Intră uşor în salon. Era 
întuneric, iar încăperea era pustie. 

Uşa dormitorului era închisă, dar o muzică mexicană se auzea 
prin peretele subţire. Era radioul de lângă pat. 

Traversă încăperea pe vârful picioarelor şi deschise uşor uşa 
de la cameră. 

Pe noptieră se afla o lampă aprinsă. 

Martha Canada era întinsă pe pat, cu două perne sub cap, cu 
un finet tropical într-o mână, cu ochii închişi. Era complet goală. 

Era extraordinar de frumoasă. 

Uşa de la baie era închisă, nici o lumină nu se zărea, totuşi apa 
de la duş curgea făcând zgomot mare. 

Hunter intră în cameră împingând uşa în spatele lui. Broască 
făcu un mic zgomot metalic. 

Ea deschise brusc ochii şi îl privi cu un aer de panică, 
examinându-l îndelung. Se ridică, puse picioarele pe pardoseală, 
lăsă fructul pe care-l ţinea să cadă şi întinse braţele ca să-l 
întâmpine pe Hunter. 

— Îmi era frică că n-ai să mă mai cauţi aici, spuse ea. Hunter 
rămase în acelaşi loc. 

— Zău? spuse el. 

— Ce deghizare extraordinară! se extazie ea. Incredibil! Apoi 
se prefăcu că-şi dă seama brusc că era goală. 

— Oh, sper că nu te jenez. 

— Deloc, dar ar trebui să închizi duşul. 

— M-am spălat, spuse ea mângâindu-şi sugestiv corpul. Lasă 
apa să curgă, robinetul e stricat. 

Mângâie patul. 

— Vino, povesteşte-mi ce-ai făcut în seara asta. 

El zări Auto-Mag pe podea, în apropierea patului, învelit în toc 
şi centură. 


99 


Hunter se apropie, ridică arma cea mare, trase chiulasa, apoi o 
aşeză din nou în toc şi se duse să-l pună pe comodă. 

— Mulţumesc că mi-ai recuperat pistolul, spuse el cu blândeţe. 

— Am crezut că l-ai lăsat pentru mine. Am fost terorizată, Bob. 
Mi-a fost foarte frică. 

Hunter răspunse uşor cu o voce lipsită de prietenie: 

— Nu mă îndoiesc de asta. 

— Eşti supărat pe mine. De ce? 

Ea mângâie patul. 

— Să facem pace, sugeră ea. 

— Mai încolo. Unde erai când a fost ucis Johnny? 

Ea lăsă ruşinoasă privirea în jos. 

— A fost oribil. Am fost... am fost... nu pot să vorbesc despre 
asta, Bob. 

Ea ridică ochii, aruncându-i o privire imploratoare. 

— Fă un efort, îi spuse Hunter. Trebuie să ştiu. 

Ea se ridică puţin şi se încovoie ca şi cum i-ar fi fost frig. 

— Eram afară, lângă piscină. Vreau să spun, când au sosit 
oamenii. M-am ascuns sub trambulină până la plecarea lor. 
Apoi... apoi m-am întors... l-am văzut pe John Royal. M-am 
pierdut şi am luat-o la fugă. Oh, Bob, am avut atâta nevoie de 
tine! Imi era aşa de frică... 

— Spui că te-ai ascuns în apă? 

— Era... locul cel mai sigur, aşa mi s-a părut... 

— Cât era ceasul? 

— In jur de... nu ştiu. M-am trezit foarte deprimată. Era efectul 
tranchilizantului. Am crezut că puţină apă rece mă va face să-mi 
revin. Atunci am intrat în apă... 

— Şi ai găsit pistolul meu aşa când ai ieşit din apă? 

— Da. 

— Apoi ai venit direct aici? 

— Da. 

— N-ai fost în oraş să-ţi cumperi un frumos costum din 
mătase, mai întâi? N-ai fost niciodată în cartierul bordelurilor la 
Cantina Lola? Şi n-ai pus niciodată piciorul pe vasul Mariah ca să 
te întâlneşti cu oameni ai Mafiei? 

Ea îl privi cu ochi senini - inocenţa întruchipată în femeie! 

— Nu înţeleg despre ce vorbeşti. Ti-am spus. Am venit aici 
unde am crezut că o să te întâlnesc. Sau cel puţin că o să vii să 
mă cauţi. 

Era aproape irezistibilă şi lui Hunter îi venea greu să creadă 
ceea ce nu putea să fie tăgăduit. 


100 


El se apropie de uşa de la baie şi o întredeschise. Nu era 
lumină, ci numai câteva prosoape umede lângă intrare. 

Aprinse lumina şi apoi intră. 

Imediat Martha Canada nu i se mai părea irezistibilă. 

— Oh, nu! murmură el aruncând o privire peste umăr către 
tânăra femeie care era încă întinsă pe pat. 

In baie era o altă blondă, superbă şi ea, goală 
într-o situaţie ciudată. 

Stătea alungită pe fundul căzii, cu picioarele legate în sus şi de 
robinetul duşului, cu mâinile legate la spate. Dopul nu era pus, 
dar duşul curgea în şiroaie şi cada se umplea în mod inexorabil. 
jetul de apă rece îi bătea faţa şi o obliga să ţină ochii închişi. 
Cineva reglase robinetul duşului cu precizie. 

Tânăra era pe jumătate leşinată din cauza masei de apă pe 
care o primea peste faţă de cine ştie când, nivelul căzii 
atingându-i faţa. Nu mai avea decât nasul afară din apă. 

Hunter închise robinetul şi tăie sfoara care o agăța de robinet, 
apoi o ridică uşor şi o aşeză pe jos ca să-i desfacă mâinile. Un 
ciorap de mătase îi fusese băgat în gură şi ţinut de un al doilea 
ciorap. 

Tânăra era pe jumătate leşinată dar ştia unde se află şi ce se 
întâmplase. Hunter îi frecă corpul ca să-i repună în mişcare 
circulaţia, apoi o întoarse într-o parte ca să vadă dacă respiră 
normal. 

— Nu mişca, spuse el. Mă întorc imediat. 

Martha Canada se afla lângă comodă, cu Auto-Mag îndreptat 
spre el. Cu picioarele depărtate şi uşor îndoite, ea adoptă poziţia 
de la exerciţiile de tir. 

Dar Auto-Mag-ul era o armă făcută în exclusivitate pentru 
mâna unui bărbat şi încă pentru un om de o anumită talie. Nu 
era o armă pentru o femeie deoarece mânerul era prea mare şi 
pentru că o mână de femeie nu era nici suficient de mare şi nici 
destul de solidă ca să suporte şocul înspăimântător al reculului 
armei. 

Hunter ştia acest lucru dar mai ştia că ea avea şanse bune să-l 
omoare de la acea distanţă. 

— De ce, Martha? întrebă el. Ai fi putut avea totul. De ce ţi-ai 
irosit şansa? 

Arma Auto-Mag bubui şi se cabră în acelaşi timp. Tânăra 
femeie se clătină din cauza şocului. Glonţul smulse o bucată de 
pardoseală din faţa lui Hunter, la un metru în stânga sa. 

— Nu-i uşor când eşti la trei metri, nu-i aşa? Vino şi pune-mi 


101 


A 
| 


n întregime şi 


arma la tâmplă, aşa cum i-ai făcut lui John Royal. 

Ea trase încă o dată, fără să obţină cele mai bune rezultate, 
apoi veni în fugă spre el scoțând un țipăt de furie. 

Beretta tuşi uşor, aproape regretând. Glonţul o atinse la 
jumătatea drumului, exact între ochi, iar faţa ei frumoasă se 
scindă în două. Fu aruncată pe spate, cu faţa în sus, goală şi 
desfigurată. 

Arma Auto-Mag continuă singură deplasarea şi ricoşă în 
peretele din spatele lui Hunter. 

Hunter puse un genunchi pe podea, ridică arma cea mare şi 
rămase, aşa, nemişcat un timp îndelungat. Apoi oftă şi se ridică, 
ca şi cum ar fi fost frânt de oboseală. 

Cealaltă femeie era pe jumătate ieşită din baie şi se agăţase 
uşor de tocul uşii. 

— Nenorocita! strigă ea cu ură. Prostituată nenorocită! 

— Acum nu mai este, spuse Hunter. 

El o contemplă cu o privire sobră. 

— Cine eşti tu? întrebă el. 

— Angie Greene, răspunse ea încă furioasă. Sunt agent FBI, 
Hunter, aşa că jos labele! 

Hunter zâmbi amuzat. 

El zâmbi uşor. 

— lată... spuse el cu o voce joasă. 


102 


CAPITOLUL XX 


— OK, am minţit puţin, spuse tânăra femeie încă slăbită. Nu 
sunt chiar un agent, dar fac rapoarte. 

— Informator! spuse Hunter. 

— Spune-i cum vrei. Muncesc ca să-mi pot asigura viaţa, ca 
toată lumea. 

— ţi câştigai viaţa asociindu-te cu John Royal. 

— Da. Şi această curvă josnică s-a înşelat. Credea că John 
lucra pentru FBI. 

— Dar ai ajuns şi tu în găleată! 

Ea se strâmbă de amintirea neplăcută. 

— Să spunem că-mi iau munca prea în serios, spuse ea dând 
în mod delicat din umeri. Sau poate că-l luam pe John prea în 
serios. Cine ştie? Ne-a luat de la aeroport, dar când era în drum 
spre vilă, a oprit maşina. A spus că era prea periculos să ne ducă 
la el acasă. Să ştii că era un tip cumsecade. A oprit puţin înainte 
să ajungem la vilă şi ne-a spus să fugim până la Mexico, să 
abandonăm maşina şi să luăm primul avion care pleacă spre 
Statele Unite. Celelalte fete au făcut exact ce ne-a spus el. La fel 
şi eu. Dar după ce am făcut un kilometru, am coborât din maşină 
şi m-am întors pe jos ca să descopăr infernul. 

— Il aşteptau pe John, spuse Hunter. 

— Da. Imediat după ce am ajuns, a revenit şi săracul Carlos. L- 
au dus afară şi nu l-am mai văzut după aceea. 

— Carlos era...? 

— Valetul cu jumătate de normă. 

— L-au înecat în piscină, îi spuse Hunter. 

— Nemernica! urlă ea. 

— Martha era creierul operaţiunii, nu-i aşa? 

— Mi se pare destul de evident acest lucru. Cassiopea lucra 
pentru ea’ Nu te şochează? Ea era omul de control al celor din 
Commissione. Cassiopea nu era decât un om de paie şi un 
homosexual. 

— E destul de uimitor, spuse Hunter. 

— Mai ales pentru Mafia. Capi sunt regii discriminării sexuale. 
Dar suflă un nou vânt în ţara noastră. Nu l-ai remarcat? 

Da, Hunter îl remarcase. Femeile egalau bărbaţii în toate 
domeniile, inclusiv acela al corupţiei. 

— E o armă cu două tăişuri, murmură el. 


103 


— E rău sau bine? întrebă ea cu o voce ironică. 

— În cazul tău e bine, răspunse Hunter. FBl-ul ar trebui să facă 
din tine un agent cu normă întreagă. Spune-le şefilor tăi că eu le- 
am sugerat asta. Tu ai semnalat prezenţa mea la Acapulco cu o 
oră înainte ca Mafia să fie alertată. 

— Ce vrei să spui? 

— Tu ai semnalat prezenţa mea aici şefilor tăi, nu? 

— Da, desigur. Pentru binele făcut... vreau să spun... 

Ea îi zâmbi amical. 

— Nu este nimic personal, să ştii, spuse ea. 

El oftă. 

— Nimic nu este niciodată personal, Angie: E poate păcat. Dar 
dacă tu n-ai fi trimis semnalul, n-aş fi ştiut niciodată că prietena 
ta era cea vinovată. Credeam că ea este cea care joacă rolul tău. 
Dar era o chestiune de timp care nu se potrivea. l-ar fi fost 
aproape imposibil să dea alarma înainte de ora şase seara. Şi 
exact la ora şase Mafia a ştiut că eu sunt aici. Asta nu mi-a făcut 
viaţa grea. 

— Probabil că ai un informator foarte bun, observă tânăra 
femeie. 

— Cel mai bun, răspunse Hunter zâmbindu-i uşor. Dar de ce 
nu i-ai spus ce voia să ştie? 

— Nu numai că i-am spus tot ce ştiam, dar am mai inventat 
chestii ca s-o îmblânzesc, aşa de groază mi-a fost. Ce nenorocită! 
Cred că o excita agăţându-mă aşa. 

— Femeie aventurieră, spuse Hunter. 

— Ţineai la ea, nu? 

— Puțin. Pentru puţin timp. 

— Îmi pare rău. 

— Şi mie, spuse Hunter. 

El o sărută uşor pe frunte. 

— Rămâi aici, închide uşa bine şi verifică ferestrele. Sună la 
consulatul american sau la legătura ta. Nu te mişca de aici, 
înainte că ei să vină să te ia. Ai înţeles? 

— Am înţeles, spuse ea. Nu te voi uita niciodată. 

Ea îl sărută cu patimă pe buze apoi dispăru înăuntru. 

Hunter rămase singur un moment în faţa acelei casita ca să 
analizeze faptele. 

Martha Canada fusese controlorul operaţiunilor şi al reţelei de 
prostituție. Ea avusese câţiva ucigaşi la dispoziţie la Acapulco şi 
prin lume, care să o ajute în caz de nevoie. 

După toate aparențele, se descurcase bine. Chiar Cassiopea 


104 


era la ordinele ei, şi totuşi avusese într-un anumit timp 
importanţa lui. Avusese ghinionul ca lucrurile să se întoarcă 
împotriva ei. Işi condusese afacerile în forţă până în momentul în 
care puterile lumii criminale începuseră să-i facă viaţa dificilă. 
Era aproape sigur că nu ştiuse de lovitura de stat care se 
pregătea împotriva lui Spielke înainte de a se trezi amestecată în 
evenimente împotriva voinţei sale. Şi chiar dacă lovitura ar fi 
reuşit, Martha Canada nu ar fi suferit din cauza schimbării 
regimului. Era foarte probabil ca ea să fi profitat de aceasta. Dar 
Hunter distrusese totul ajungând la momentul nepotrivit. 

Poate că tânăra femeie intrase în panică şi reacţionase cu 
prea multă violenţă. Asta era defectul femeilor criminale. Nu 
aveau experienţă, şi încă nu înţeleseseră cum să-şi domine 
ferocitatea propriilor instincte. Incă nu erau obişnuite cu tirurile 
încrucişate. 

Hunter nu avea nici o idee despre poziţia Marthei Canada faţă 
de vânătorii de capete veniţi din New York şi se agăța nebuneşte 
de asta. Era evident că ea avea apărătorul ei în Commissione. 
Probabil că li se supusese gangsterilor aflaţi în trecere să 
coopereze cu ea ca să nu compromită operaţiunea. 

Dar lui Hunter nu-i mai păsa acum de toate astea. 

Ceea ce îi mai rămăsese încă de făcut i se părea extrem de 
simplu. Era soldat, nu detectiv, şi exact o treabă de soldat îl 
aştepta. 

Luă maşina, înconjură golful şi apoi urcă printre coline spre 
vila lui Spielke. Se uită la ceas când ajunse lângă prima poartă şi 
se ascunse în tufişuri. 

Calculase aproape la minut plecarea trupelor care trebuiau 
mai întâi să-şi încarce materialul în camioane de transport, ca 
apoi să plece la Costa Chica. Armata lui Spielke era o organizaţie 
militară, iar Hunter, militar şi el, îşi imagină uşor comportamentul 
lor. 

Un veritabil război avea să izbucnească pe Costa Chica, doar 
dacă nu cumva acţiunile lui Hunter aveau să facă inutilă această 
confruntare. 

Dar nu se gândea în special la acest detaliu. Voia mai degrabă 
să se achite de misiune cât mai repede. 

Primul camion al convoiului trecu de poartă şi cobori pe 
drumul care ducea în stradă, urmat de celelalte vehicule. 

Profită de confuzia exodului militar ca să intre în parcul care 
înconjura vila. 

Ca armament, îşi luase Auto-Mag pe care îl ţinea la subsuoară 


105 


şi Beretta care se afla la şoldul stâng. Nu-şi putuse permite să ia 
mai multe arme, întrucât căra doi saci mari, unul în spate şi 
celălalt pe piept. 

Nu mai erau decât câţiva bărbaţi în vilă, minimul pentru 
asigurarea securităţii. Erau prea puţini pentru a păzi în mod 
eficient locul, mai ales împotriva unui tip cu experienţa lui 
Hunter. 

Sări zidul parcului şi traversă o bună parte a grădinii înainte ca 
ultimul camion să părăsească curtea. Ştia deja unde trebuia să 
meargă şi cel mai bun drum până acolo. 

l-au trebuit mai puţin de zece minute ca să treacă de pază şi 
să ajungă la destinaţie. li trebui apoi ceva timp ca să calculeze 
punctele de stres şi să instaleze explozibilii. Avu nevoie de cinci 
minute în plus ca să fixeze detonatoarele şi să regleze 
cronometrul exploziilor. 

Abandonă sacii goi şi se urcă până la balustradele grădinilor 
suspendate. 

— Mă gândeam că o să vii, spuse uşor Spielke văzându-l pe 
Hunter sărind peste micul parapet. 

Era întuneric beznă şi probabil că Spielke se afla acolo de ceva 
timp dacă îl vedea atât de bine. El aşteptase. 

— Văd că m-ai luat în serios, spuse Hunter. Bravo. 

— Ai spus că o să-mi trimiţi iahtul şi ai făcut-o! Mi-ai spus că o 
să-mi trimiţi avionul şi ai făcut-o! Voiam să văd ce-mi mai trimiţi 
de data asta? 

— Apă de mare, spuse uşor Hunter privindu-l fix. 

— Ce? 

— Îţi voi trimite marea. 

— Aiurea! Nu cred că ai fi capabil de aşa ceva. 

— Adu-ţi aminte de Coran, Max. Sunt sigur că mă înşel în 
privinţa versetelor, dar el spune: Dacă muntele nu vine la 
Mahomed... 

— Ştiu. Atunci Mahomed va veni la munte... Şi după aceea? 

Spielke era aşezat pe scaunul său înalt, în întuneric, abia 
putând fi vizibil, cu arma culcată pe genunchi. 

— Nu vreau să plec pe mare, prietene. Te voi omori chiar 
acum. 

— Dar ai şi plecat, Max. 

— Ce? Cum? 

— Am pus explozibili sub vila ta. 

— Ce ai făcut? g 

— Muntele este burduşit de explozibil, Max. În câteva minute, 


106 


acest Disneyland va plonja în mare. 

Max făcu ochii mari. 

Nu se ataşase numai de iaht. Pierdu brusc noţiunea timpului şi 
începu să privească arborii şi plantele exotice de care era atât de 
mândru. 

Hunter trase în timp ce Spielke îşi privea grădina. Moartea sa 
fu instantanee şi nu avu nici o reacţie în afară de a aluneca uşor 
de pe scaun. 

— Adio, Max, spuse Hunter înainte să plece în căutarea 
oamenilor care rămăseseră. 

II descoperi pe Too Bad Paul, cu faţa îngropată în ghiveciul 
unei plante, cu gâtul tăiat. 

Găsi câţiva tipi nehotărâţi şi nu le dădu timp să ridice arma 
spre el. Le arătă Auto-Mag-ul şi le spuse: 

— Calmaţi-vă. Max e mort, iar vila va sări în aer. Nu mai este 
nimic de apărat, vă sfătuiesc s-o ştergeţi. Mai ales personalul 
care nu are de-a face cu problemele noastre. Coborâţi în josul 
colinei şi continuaţi-vă drumul. Acum! 

Nimeni nu mai spuse nimic. Toţi fugiră în vilă ca să-şi 
recupereze lucrurile personale, apoi dispărură alergând pe drum. 

Hunter veni din nou pe terasă trecând prin grădină şi se opri 
lângă parapet. 

Privi în jos şi se întrebă la ce se gândeau săritorii-cascadori în 
clipa în care se aruncă de pe faleza Quebrada. 

Apoi cobori pe scară şi ajunse pe un mic promontoriu stâncos 
de pe plajă. Un indian cu o banderolă în jurul capului făcea de 
pază în acel loc pustiu, dar nu făcu nici un gest ca să-l împiedice 
să treacă. Se mulţumi doar să-l privească cu curiozitate. 

— Comprende esparioh întrebă Hunter. 

Nu toţi ştiau spaniola într-o ţară unde se vorbea în jur de 
douăsprezece limbi şi dialecte, dar indianul încuviinţă. 

— Si, poquito. 

— Vamos! îi spuse Hunter. Retumbo, retumbo! 

li arătă falezele de deasupra şi adăugă: 

— Comprende „retumbo ”? 

— Bum-bum! făcu indianul. 

— Ai înţeles, spuse Hunter. Vamos! j 

Hunter merse până la malul mării şi sări în ea. Inotă până 
ajunse în larg. În sfârşit, epuizat şi cu răsuflarea aproape tăiată, 
declanşă recipienţii cu aer comprimat agăţaţi la centură. Incepu 
să plutească fără efort pe spate şi să înoate spre larg cât de 
repede putea. 


107 


Se afla la două sute de metri de țărm când prima încărcătură 
explodă sub vilă tulburând calmul nopţii. 

Celelalte încărcături explodară imediat după aceea, bubuind 
una după alta, fisurând muntele, spărgând grinzile de oţel care 
susțineau vila. 

Grădinile căzură primele, o imensă masă de pământ şi de 
vegetaţie artificială care alunecă de-a lungul falezei într-un 
singur bloc apoi se sparse în mii de bucăţi care căzură la 
întâmplare în marea adâncă. 

Fiecare nivel căzu de-a lungul prăpastiei fracturate şi dispăru 
în apele negre şi turbulente, creând un nou fund marin. O ploaie 
de tencuială, de ciment, de beton şi de sticlă căzu în mare. 

Un nor de praf şi de fragmente infime întunecă cerul şi 
ascunse gaura larg deschisă, adică tot ceea ce mai rămăsese din 
superba vilă a lui Max Spielke. lmense valuri agitate se 
îndepărtară de coastă spre larg şi ridicară uşor bărbatul în negru 
care plutea la suprafaţă. 

După ce totul fu terminat, Hunter îşi dădu seama că era încă 
în viaţă. 


108 


EPILOG 


— Cine era Fecioara din Guadalupe? întrebă Turrin care nu îşi 
putea stăvili curiozitatea. 

— Era un nume de cod ironic, explica Hunter. 

Avea vocea unui om epuizat. 

— Era singurul lor om din organizaţie care nu era de vânzare. 
O fecioară, patroană de bordel, dacă vrei. Imaginează-ţi restul. 

Turrin izbucni în râs, râcâind uşor peretele din sticlă al cabinei 
telefonice. 

— Ştii, bătrâne, spuse el. Uneori îmi vine greu să cred chestiile 
pe care le faci. Nici n-ai idee de repercusiunile loviturii tale. 
Bătrânii urlă de turbare şi invocă Cerul. De data asta au pierdut 
mult. Dacă ai sta să-i asculţi, te-ai crede în 1929 pe Wall Street. 
Nu sunt singurii. Există şi oameni de afacere care au luat apă. O 
să dureze ani de zile ca să reorganizeze acest teritoriu, şi nu va 
mai fi niciodată aşa. 

— Să sperăm, spuse Hunter. 

— Eşti bine? 

— Da. Puțin obosit, dar cred că o pauză pe plajă îmi va face 
cel mai mare bine. 

— Vei rămâne acolo ceva timp? 

— Da. Ştii... 

Se opri. 

— Ce? întrebă Turrin care tocmai îşi remarcase faţa 
zâmbitoare în geamul cabinei. 

El începu să râdă uşor. 

— Ce-i de râs? întrebă Hunter. 

— Nimic. Mă simt bine, atâta tot. N 

— Te nelinişteşti prea mult, asta este problema ta. Incepi să te 
strici de râs ca o vrăjitoare bătrână imediat ce s-a terminat. 

— Vezi-ți de treaba ta. Ce începuseşi să-mi spui? 

— Vorbeam prostii, atâta tot. Mă gândeam. Din când în când 
oricine ar trebui să poată să se relaxeze. Să se destindă. Să-şi 
revadă totul, să-şi pună la punct treburile şi să înceapă din nou. 

— Despre ce vorbeşti? De intenţiile tale? 

Hunter începu să râdă. 

— Nu, de gândurile mele, de impresiile mele, de 
comportamentul meu. De chestii de genul ăsta. 

— E periculos, spuse Turrin. Asta e cutia Pandorei. Nu uita cei 


109 


s-a întâmplat. 

— N-am cunoscut-o personal, spuse Hunter. Dar există şi alte 
femei tinere în zonă cărora merită să le dedicăm un moment- 
două. Cred că ar trebui să-mi revăd ideile privind egalitatea 
sexelor. O idee bună, nu? 

Turrin începu să râdă. 

— Adică? 

— Timpurile se schimbă, femeile la fel. Ele au anumite 
drepturi. 

— Da, absolut. Te gândeşti la cineva anume? 

— Poate. Mă gândeam să-i dovedesc că din punct de vedere 
sexual suntem egali. 

— E doar o problemă de eliberare, spuse Turrin. 

— Fără îndoială. 

— Te gândeşti la cineva anume? 

— Da. Există în jur de cinci, şase mii de femei la Acapulco. 

— Incredibil. Am auzit vorbindu-se de asta, dar n-am crezut. 

— Poţi să crezi. 

— Să nu te implici prea tare. Nu este indicat, pentru cineva 
care face munca ta. 

— Doar câteva zile, apoi îmi voi vedea de drum. 

Hunter oftă adânc. 

— Voi încerca să te ţin la curent cu evenimentele. 

— Incearcă. 

— Şi, mulţumesc. N-aş fi reuşit niciodată fără ajutorul tău. 

— Aiurea! spuse Turrin închizând telefonul. 


110 


CUPRINS 


CAPIPOLULE |cod ga ela doara dn apa cca da ia e cala la pala pai 3 
CAPIPOLUL Ii aceata aa ela ag aa ag ac ata aa ee taia 8 
CAPITOLUL lise pate ea ea it ua at code ea dela cat a ED cl piai 15 
CAPI ROLUL etala cae a aaa at aaa a d na a aa a 23 
CAPITOLUL V ie citeasca e poe oa au aro due Alo câ dire E aAA 30 
CAPITOEUENV I ee irererio tenno iaa n iee da a aaa d aaa 35 
CAPITOLUL ALA ca e otet atacata aa lata a 42 
CAPITOLUL VI cascata ăia aaa td a pa Dude la ata Dale iii tea a 47 
CAPIPOLUL | Xirincs a 52 
CAPITOLUL X steag co et ace cae aa loa cip aaa a d at intin 59 
CAPITOLUL X escala tt alta aaa i da oa cana a aa alai 65 
CAPITOLUL Xll sit tema e ceia n aaa eco data da 0 ceara d cita al tacea a daca 71 
CAPITOLUL X e ar eoa a ti cl 0 a a ai a A Bl atat 76 
CAPITOLUL XIV tocate esia toat a a a a ea d 80 
CAPITOLUL XV ca aa setea n pa aleator odata ave în lata Al a că ăi all ia 84 
CAPIROLUL AV ceas ceea i tea aia calea de dia aa da e ai da ada d a a 89 
CAPITOLUL: XV rac ginere Da Daiana Da sita nea e 92 
CAPITOLUL XVI cc osie ae căt atat com ne i Daniel m Doo aia alea 96 
CAPITOLUL XIX iei arata ca at a cai câ a AAE a 99 


CAPITOLUL XX 
EPILOG... si 


CUPRINS......... 


112 


Exterminatorul! 
Exterminatorul 


S 
Exterminatorul! 


UCIDE! UCIDE! UCIDE! 


MERCENAR MERCENAR 


Carabina Weatherby se 
înroşi ca o fiară turbată. 
Hunter se agăţă de armă, 
încasă reculul şi reuşi să aducă 
telescopul în zona de tragere 
în momentul în care glonţțul 
Nosler ajunse la destinaţie. 
Cartuşul intră în capul lui 
Cassiopea deasupra ochiului drept. Faţa lui frumoasă 
păru că explodează iar zâmbetul lui împietri apoi se 
transformă într-o îngrozitoare grimasă şi capul dispăru 
într-un nor roșiatic. 

Hunter continuă să calculeze în timp ce îşi îndrepta 
arma spre a doua ţintă. Murmură „„şase” şi trase, vizând 
un amplasament pe zidul acelui patio, apoi schimbă din 
nou direcţia. Dar în ultimul moment, instinctul îl făcu să 
ezite. Reveni pe parcursul probabil al celei de-a treia 
ţinte şi o descoperi. 


ISBN 973-9127-78-5 Lei 18 000