Dick Stanford — 03 Miercurea cenusii

TER WÂR 


ES 


AR "UNTER WAR „HUN 


— 1 


Miercurea 
cenusii 


Colecţia MERCENAR 
56 


Dick Stanford 


MIERCUREA CENUȘII 


a10 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura BOGDANA 


CAPITOLUL | 


Mirosul urât pe care el îl cunoştea foarte bine se făcea simţit 
în faţa uşii - atât de puternic, încât fii nevoit să facă un efort ca 
să intre. În mod evident, Hunter nu avea nevoie în acest moment 
de un coşmar viu! Totuşi, acest miros dezgustător nu mai putea 
fi confundat, după ce-l descopereai prima dată. De altfel, 
coşmarul „gemea”. Nici nu se punea problema să facă stânga- 
mprejur şi să amâne treaba pe altă dată. 

Hunter trase o rafală prelungă în uşa care se clătina şi trecu 
pragul dintr-o săritură. „Chestia” jalnică întinsă pe masă, în 
centrul camerei, era vizibilă de la orice nivel de conştiinţă demn 
de acest nume. În ceea ce priveşte cel aplecat deasupra mesei, 
acesta era prea absorbit de munca lui ca să observe sosirea unui 
intrus. Un individ, sprijinit de fereastra din spate, se întoarse, 
totuşi, cu o grimasă scârbită şi ridică imediat braţele în aer, 
văzând silueta impresionantă de la intrarea în cameră. Hunter 
apăsă pe trăgaci şi două sute patruzeci de „grăunţe” de plumb 
mortale pătrunseră şuierând în atmosfera cenuşie, înainte să 
explodeze în faţa individului care afişa o mină scârbită. 

Un al doilea individ se ivi din fundul camerei exact la timp ca 
să primească a doua rafală în jugulară. In momentul impactului, 
gâtul său se deschise larg, sângerând, aproape deviat de pe 
propriul ax, dar tipul rămase în picioare, înţepenit, pentru un 
ultim moment de groază, ca şi cum creierul său încă mai încerca 
să capteze semnificaţia mesajului. A treia rafală avu drept ţintă 
locul dintre ochii lui, cărora nu le veneau să creadă ce se 
întâmpla. 

Hunter îşi concentră apoi atenţia asupra ticălosului maniac, 
îmbrăcat cu o bluză de vinil transparent, în întregime împroşcată 
cu sânge - un tip de aproximativ cincizeci de ani, înalt, firav, cu 
tâmple încărunţite, destul de elegante, şi destul de bine înţolit pe 
dedesubtul bluzei murdare de sânge. 

— Pot să-ţi explic, spuse marele maestru în mârşăvii. 

Nu era chiar o voce de maniac: vorbea calm, chiar civilizat, ca 
şi cum nu ar fi avut de-a face cu treaba murdară de sub nasul 
său. 

— Cu atât mai bine pentru şeful tău, răspunse Hunter, 
descărcând o rafală în umărul lui. 

Tipul scoase un urlet şi apucă o lamă de pe masă, care se afla 


3 


lângă victima sa. Arma Auto-mag scuipă din nou şi lovi 
încheietura mâinii, apoi o a treia rafală îl lovi în plin în genunchi. 

Marele maestru în mârşăvii se prăbuşi pe jos, gemând, 
implorând o iertare pe care nu prea era gata să o obţină. 
Tresălta cerând, cu o voce disperată, îndurarea de care colegii lui 
nu avuseseră parte. 

Dar Hunter nu era deloc un mare maestru în mârşăvii. El nu 
lovea ca să provoace suferinţe, nici pentru a pedepsi, iar 
gloanţele armei Auto-mag, oricât de sângeroase ar fi fost ele, nu 
aveau nici o legătură cu agonia lentă pe care acest nemernic o 
aplica în mod sistematic, metodic, victimelor sale, răspândind cu 
artă şi minuţiozitate oroarea şi cruzimea, pentru a le dezintegra 
mai bine creierul, mutilându-le în mod josnic corpurile înainte de 
a le zdrobi complet. Acest gunoi se afla trântit la pământ şi 
suferea că un blestemat, iar smiorcăielile sale începeau să-l 
deranjeze. Inainte de a muri, poate că nu era nesănătos, pentru 
ştiinţa lui, să testeze puţin oroarea pe care o oferise cu 
generozitate şi altora. De altfel, Hunter nu era cavalerul iertării 
universale. 

Acea „chestie” care se afla pe masă dădea semne foarte vagi 
de viaţă, fiind, bineînţeles, total inconştient. In aparenţă, marele 
maestru în mârşăvii fusese întrerupt când încerca, în van, să o 
readucă la viaţă. La prima vedere, era imposibil de spus dacă, 
înaintea intervenţiei, persoana respectivă fusese bărbat sau 
femeie. Mai mult chiar, nu-ţi puteai da seama dacă fusese alb 
sau negru. Nu eră decât o chestie, un lucru tăiat, mutilat, strivit 
peste tot şi probabil conştient în tot timpul derulării acestei, 
oribile metamorfoze. 

Era inutil să încerce să recupereze ceva din acea bucată de 
carne însângerată. 

— Odihneşte-te în pace, murmură Hunter, trimiţându-i un 
glonţ exact în spatele rănii larg deschise, care, cu ceva timp în 
urmă, îi servise drept ureche. 

Apoi, se întoarse către monstrul bălos care se convulsiona 
mugind pe podea, omorându-l şi pe el. 

Hunter găsi un alt „pachet de carne rece”, serios ciopârţită, în 
fundul camerei. Individul încetase din viaţă probabil cu câteva 
ore în urmă. 

Termină de inspectat camera, când Jack Grimaldi îşi făcu 
apariţia, îndreptând asupra lui un mic revolver. 

— Dumnezeule! mormăi pilotul înainte de a ieşi repede. 

— E liber? îi strigă Hunter prin uşa rămasă deschisă. 


4 


— Da, putem spune că este, răspunse cealaltă voce încordată. 
Ce mai e şi măcelul ăsta? 

Continuându-şi inspecția, Hunter îi răspunse: 

— Un bârlog de hăcuitori ţăcăniţi. 

— La dracu'! Eşti sigur? Nu, nu-i posibil! Credeam că nu mai 
există aşa ceva. Să ştii că nu bănuiam asta când i-am urmărit pe 
fraierii ăştia până aici! Sincer, îţi jur, nu bănuiam! 

— Cu toate astea, e foarte clar, mormăi Hunter. Oricum, nu 
mai poţi schimba nimic, Jack. Ai verificat maşina? 

— Da. Totul este în ordine. Cheile sunt pe bord. E 
înmatriculată în Alamogordo. 

Hunter înaintă până la uşă şi se sprijini de toc, cu un aer foarte 
obosit. 

— OK, mulţumesc, bătrâne. Plec imediat. Voi duce maşina în 
oraş. 

— Cum vrei, răspunse calm pilotul. Dar să nu te jenezi să mă 
trimiţi unde crezi de cuviinţă. Sunt la dispoziţia ta. E clar că acum 
există o mulţime de locuri mai sigure pentru tine decât 
Alamogordo. Sincer să fiu, în locul tău, m-aş duce oriunde, numai 
acolo nu. 

Aceşti doi bărbaţi erau legaţi de o prietenie profundă, născută 
în vârtejul evenimentelor din Caraibe. Grimaldi era pilotul Mafiei 
şi, implicit, o excelentă sursă de informaţii. El era devotat cauzei 
lui Hunter şi îşi asumase, ca să-l ajute, riscuri dintre cele mai 
mari. 

Exterminatorul îi zâmbi prietenului său. 

— Mulţumesc, spuse el, dar mai întâi ai grijă de tine şi după 
aceea să-ţi faci probleme pentru mine. 

Arătă cu bărbia spre camera din spatele său şi spuse: 

— Aşa îşi tratează ei „prietenii”, bătrâne. Nu trebuie să uiţi 
acest lucru. 

Grimaldi se înfioră, îşi întoarse privirea şi zise: 

— În curând se luminează de ziuă. 

— Da. Ai face mai bine să părăseşti aceste locuri. 

— Pot spune că eşti total inconştient. 

Omul bine făcut şi îmbrăcat în negru zâmbi puţin încordat şi 
răspunse: 

— Cred că am totul sub control. 

— Ascultă-mă... Mă voi îndrepta spre Alamogordo, unde voi 
încerca să miros câte ceva timp de douăzeci şi patru de ore. Voi 
lăsa adresa hotelului meu la baza aeronautică. Dacă, 
întâmplător, ai nevoie de mine... 


5 


— Mulţumesc, spuse Hunter. Dacă voi avea nevoie, aşa am să 
fac. 

Grimaldi ezită o secundă înainte să întrebe cu jumătate de 
voce: 

— Cine erau fraierii? 

— Chiar vrei să şti? 

— Bineînţeles că nu. OK, am plecat. 

Pilotul se îndepărtă cu pas rapid. 

Da, începea să se lumineze de ziuă. Obscuritatea nopţii se 
diluase deja într-o paloare murdară. Hunter îşi privi prietenul 
dispărând în întuneric, înainte de a se întoarce în văgăuna morţii, 
ca să-şi termine treaba. Incărcă în maşina parcată în faţa intrării 
un magnetofon şi benzi înregistrate, apoi luă mai multe portofele 
şi câteva lucruri personale găsite la faţa locului. 

Zece minute mai târziu, Grimaldi, aflat la bordul avionului său, 
pregătindu-se să efectueze un zbor solitar, văzu bârlogul 
sângeros arzând, în timp ce Hunter se îndrepta spre un nou 
coşmar, ca să distrugă încă o rotiţă a faimoasei organizaţii care 
începuse să se refacă: Mafia. 

Grimaldi survolă casa în flăcări şi execută o manevră în picaj, 
în semn de rămas bun. Hunter îi răspunse printr-un semn din 
faruri şi îşi continuă drumul. 

Însă imaginile oribile îi vor rămâne în minte până la moarte. 
Mai rău chiar, trebuia să asculte cu mare atenţie benzile acelea 
nenorocite: căderea lentă spre infern a două suflete. Tehnica de 
spălare a creierului era un fleac, în comparaţie cu metodele 
acestor nemernici. Pentru marii maeştri în mârşăvii, era vorba 
mai mult de o dezintegrare sistematică a sufletului şi a 
conştiinţei... între urletele şi implorările disperate, Hunter va 
asculta povestea unor vieţi adevărate sau false, lucru mai puţin 
important, cu multitudinea de mărturisiri, de josnicii, reale sau 
inventate, pe scurt, orice ar fi fost susceptibil să îmbuneze 
călăul, pentru ca el să pună capăt unei agonii infame, victima 
ştiind deja că nu va mai putea trăi. 

Ei, da, Hunter trebuia să asculte aceste benzi până la capăt! 
lar acest lucru îl făcea deja să turbeze, şi nu pentru faptul că ştia 
cine erau victimele, ci numai pentru simplul motiv că ele 
existaseră. 

Nu avea o tandreţe deosebită pentru cei de soiul unui Charlie 
Rickert sau Jack Lamamafria (cunoscut mai târziu sub numele de 
Jack Lambert). 

Insă nimeni pe această lume nu trebuie să moară în acest fel. 


6 


Şi totuşi soarta popoarelor civilizate trebuia să depindă de acest 
lucru. E puţin prea melodramatic, nu? Ei bine, destinul lumii 
civilizate se juca chiar acolo unde se ancora viaţa „smintită” a lui 
Bob Hunter! 


CAPITOLUL II 


Hunter ascultă înregistrările în maşină, pe drumul ce-l ducea la 
Alamogordo. Cele auzite i-au confirmat bănuielile: mişcările 
underground din New Mexico erau în mod direct legate de 
recentele descoperiri din California. Rickert şi Lamamafria 
fuseseră însărcinaţi cu securitatea operaţiunii de pe Coasta de 
Vest. Această operaţiune, pur şi simplu, explodase în urma 
Marţei Masacrului, a doua zi din ultima campanie sângeroasă a 
lui Hunter. Bineînţeles, te puteai aştepta la pedepsirea unei atât 
de mari incompetente, dar, de aici până la a imagina tratamentul 
excesiv de inuman care fusese rezervat celor doi locotenenţi ai 
Mafiei, era o mare diferenţă! Acest lucru nu făcea decât să 
sublinieze importanţa pe care marii şefi ai lumii interlope o 
acordau evenimentelor din ajun şi demonstra în chip logic că ei 
erau în mod direct legaţi de pactul de interese din New Mexico. 

Era, într-adevăr, destul de rar să vezi cum era pedepsită cu 
atâta atrocitate o lipsă de profesionalism. Hunter nu cunoştea 
vreun precedent de acest gen. Acest tip de tratament era 
rezervat în general trădătorilor. 

Da, se punea la cale ceva foarte serios, în rest, de la o vreme, 
prin sector, zvonuri mai mult sau mai puţin vagi. Hunter mirosise 
ceva în timpul recentei sale campanii din Arizona şi începuse să 
atace problema din New Mexico, când un mesaj urgent, venit de 
pe Coasta de Est, îl întorsese la Tennessee. Nu descoperise decât 
zvonuri şi ecouri confuze ale unei activităţi subterane liniştite, 
complotând în tihnă în aceste teritorii încă aproape virgine. lată 
că acum se întorsese. Era acelaşi decor, după toate aparențele 
aceeaşi situaţie, numai că zvonurile şi ecourile se transformaseră 
în urlete de agonie. 

Insă schema se organiza veros, fără nici o îndoială. 

Leo Turrin îl informase pe Hunter că o mare „chestie” clocotea 
în New Mexico - o afacere în mod direct legată de dezastrul din 
California, cu o mulţime de VIP-uri care fuseseră în grabă trimise 
în sector. 

Alt indiciu: Charlie Rickert şi Lamamafria erau singurii membri 
ai staff-ului din California care supravieţuiseră măcelului lui 
Hunter. Ultima dată când îl văzuse pe Lamamafria, alias Jack 
Lambert, acesta era trântit, inconştient, pe podeaua biroului său 
din Sunset. In privinţa lui Rickert, polițistul exclus din poliţie, 


8 


acesta fusese dat pe mâna autorităţilor după ce-l asigurase pe 
Hunter că este gata să coopereze. 

După Leo Turrin, care nu putea să ştie totul, „cineva se făcuse 
luntre şi punte ca să scoată din puşcăria din Los Angeles un 
anumit prizonier considerat, Dumnezeu ştie de ce, un personaj 
foarte important”. Şi asta avea legătură cu zvonurile din New 
Mexico. 

Tim Braddok, recent devotat cauzei lui Hunter, confirmase 
bănuielile Exterminatorului: eliberarea lui Charlie Rickert fusese 
pusă la cale la câteva ore de la arestarea sa. 

Apoi, sosise Jack Grimaldi cu o informaţie importantă: „un 
cortegiu funerar” părăsise Santa Monica, îndreptându-se spre un 
loc complet pustiu, în capătul terenurilor aproape virgine din 
New Mexico. 

— Doi fraieri, spusese Grimaldi prietenului său, doi fraieri şi 
doi gardieni. Erau drogaţi şi burduşiţi în bătaie pe tot timpul 
traseului şi n-am putut descoperi cine erau. O maşină aştepta 
convoiul în plină noapte. Am fost nevoit să aterizez pe un teren 
periculos şi neluminat. Nu ştiu dacă îţi poţi imagina! Nu e deloc 
amuzant. j 

Mda, Hunter îşi imagina foarte bine scena. Insă el îi ceruse 
prietenului său, pilotul Mafiei, să mai povestească o dată! După 
toate aparențele, Leo Turrin pusese degetul pe rană. Aici se 
punea la cale ceva mare, enorm chiar. Poate că aceasta era o 
secvenţă acţiune-ripostă, după afacerea California. Asta ar fi 
explicat agitația de la New York, când organizaţia din Los 
Angeles era pe cale să dispară. 

De ce nu? 

Era evident acum că staff-ul şefilor - chiar dacă nu era atât de 
puternic ca altădată - nu se interesase niciodată în mod serios 
de intrarea în arenă a ambiţiosului out-sider Bill Mc Cullough. 
Acesta era nebunescul „concept californian”, pe care ei îl aveau 
în minte încă de la început, aşteptând doar momentul propice ca 
să dea drumul canibalilor şi să-şi însuşească prada. Bill Mc 
Cullough, pentru ei, nu era decât o bagatelă. Ei îi integraseră pe 
Rickert şi Lamamafria în aceeaşi organizaţie, plasându-i în 
posturi-cheie. 

Cu toate acestea, erau tipi la fel ca şi Mc Cullough care 
îngrăşau Mafia, o îmbogăţeau şi îi asigurau continuitatea, chiar 
dacă, ţinând cont de nişte evenimente recente, se putea trage 
concluzia că ei ştiau să se debaraseze de ea. Hunter ar fi trebuit 
să-şi amintească de acest lucru. Exact cum ar fi trebuit să-şi 


9 


amintească celebrul discurs plictisitor al Mafiei: 

Dacă nu poți să furi, adoptă extorcarea, 

Dacă nu poți extorca, asociază-te. 

Dacă nu poți să te asociezi, corupe, 

Dacă nu poți să corupi, loveşte, 

Dacă nu poți să loveşti, cumpără, 

Când, în sfârşit, ai ce doreşti, devorează. 

lar dacă nu poţi să ai, infiltrează-te ca să poţi să devorezi din 
interior. 

Orice s-ar crede despre italieni, ei sunt totuşi canibalii cei mai 
înverşunaţi şi cei mai prosperi. Tipii precum Mc Cullough ar fi 
trebuit să ştie asta de mult timp. 

lar ceilalţi, cei ca Hal Brognola şi Bob Hunter, nu ar fi trebuit să 
uite acest lucru niciodată. Mafia americană nu se afla la capătul 
puterilor. Ea reapăruse cu o uşurinţă tulburătoare. Dacă Hunter 
nu dădea cât mai repede o lovitură puternică aici, atunci ar fi 
fost mai bine să uite imediat că războiul său se va termina într-o 
zi. El îşi va urma cursul, fără să se oprească, până în ziua morții 
sale. 


10 


CAPITOLUL III 


Marele maestru în mârşăvii se numea Philip Jordan. În 
permisul său de conducere era trecută adresa unui apartament 
dintr-un cartier modern din Alamogordo. Hunter trecu prin faţa 
lui cu viteză mică şi îşi continuă drumul până la un centru 
comercial, situat în apropiere. Era încă foarte devreme, 
magazinele erau închise, dar Hunter găsi un telefon public. Dădu 
repede trei telefoane: unul, omului său de legătură din Los 
Angeles, altul, la Dallas, şi al treilea, la New York. După aceea, 
intră într-o băcănie mică cu program nonstop şi cumpără câteva 
fleacuri. 

Era în jur de ora opt când reveni în faţa imobilului în care se 
găsea apartamentul. Viaţa începea să renască: era ora la care 
cea mai mare parte a oamenilor îşi începea activitatea cotidiană. 
Hunter rămase mai multe minute în maşină, încercând să 
observe locul. Doi bărbaţi şi trei femei, toţi foarte tineri, coborâră 
aproape în acelaşi timp în zona de staţionare, pentru a se 
îndrepta spre propriile maşini, după care fiecare plecă la treaba 
sa. Acest fapt, precum şi alte indicii, te făcea să-ţi dai seama că 
era vorba de un imobil de închiriat pentru celibatari. Trei imobile, 
de mărime rezonabilă, înconjurau un patio, cu o mică piscină în 
fundal. Nu departe de parcarea prevăzută cu aproape cincizeci 
de locuri, se puteau zări mai multe terenuri de tenis. Hunter 
numără numai douăsprezece maşini în parcare. După toate 
aparențele, locatarii imobilelor erau deja plecaţi la muncă. 

Hunter îşi aprinse o ţigară şi observă amplasamentul 
imobilelor timp de câteva minute bune. Apoi, ţinând în mână 
punga de hârtie ce conţinea cumpărăturile făcute, se îndreptă 
fără să ezite spre apartamentul lui Jordan. Acesta era situat la 
nivelul grădinii, de partea cealaltă a piscinei. Hunter aruncă o 
privire spre yală şi alese imediat cheia potrivită din legătura de 
chei a lui Jordan. Deschise uşa şi intră în apartament, ca şi cum 
el ar fi fost proprietarul. Era o locuinţă modernă, ce conţinea o 
cameră relativ mare, care servea drept salon, unde se putea 
mânca, urmată de o cameră foarte mică şi o baie. Locul era 
plăcut şi foarte curat. In frigider, Hunter găsi lapte, ouă şi 
legume. Într-un dulap, dădu peste câteva cutii de supă şi nişte 
legume în conservă, pâine de secară şi un pachet de orez. Nu 
găsi nici alcool şi nici ţigări. Carne nici atât. Tipul era un ascet. 


11 


Pe o masă mică, aflată lângă pat, se găsea o grămadă de 
reviste puse în ordine. Nu erau P/ayboy-uri, nimic porno, ci mai 
degrabă reviste ştiinţifice, despre psihologie şi psiho-fizică. Toate 
destul de recente. Fuseseră trimise doctorului Philip Jordan de la 
o adresă din Maryland. la te uită! 

Coşurile de hârtii erau goale, curate, chiar şi cele din baie. 
Pubela de la bucătărie avea o pungă nefolosită. 

Hunter se întrebă dacă apartamentul chiar fusese ocupat. 

In acest timp, găsi în baie o trusă de articole de toaletă frumos 
aranjate: tuburi începute, sticluţe şi chiar o periuţă de dinţi. In 
dulapul din cameră, un coş de rufe murdare conţinea două 
prosoape puţin şifonate, două perechi de şosete, două perechi 
de chiloţi şi două cămăşi albe. Alături, aranjate cu grijă, se aflau 
nişte costume impecabile, cămăşi şi o întreagă panoplie de 
cravate sobre. 

Totul era curat. Hunter îşi aminti aspectul liniştit, vocea calmă, 
manierată chiar, şi ţinuta superîngrijită. Încercă să-şi imagineze 
personalitatea bărbatului care ocupa acest apartament: un domn 
destul de frumos, în mod sigur bine crescut, un înalt nivel de 
cultură, de aproximativ cincizeci de ani, celibatar sau cel puţin 
trăind singur pentru moment; maniac al ordinii şi al curăţeniei, 
care ducea o viaţă aproape ascetică, ca să nu spunem 
antiseptică. Vegetarian? Poate, dar fără nici o îndoială un 
intelectual. Doctor Philip Jordan. Doctor în ce mai exact, 
exceptând mârşăviile? 

Hunter răsfoi cu grijă revistele. Remarcă anumite paragrafe, 
însemnate, din nişte articole ce tratau despre psihologia umană. 

Intră apoi în baie, luând cu ei fleacurile cumpărate de la 
băcănie, şi începu să se metamorfozeze într-o replică relativ 
credibilă a doctorului Philip Jordan. Introduse o nouă bandă în 
magnetofon şi ascultă cu atenţie toate intonaţiile vocii calme, 
înregistrate pe bandă. Nu încerca să se transforme cu exactitate 
în doctorul Jordan: era imposibil. Voia numai să creeze, în ochii 
celorlalţi, o iluzie asemănătoare, lucru care era de ajuns. Cel 
puţin, aşa spera. Se pare că Jordan nu era genul de om care să 
întreţină cu semenii săi nişte relaţii familiare. De altfel, el nu mai 
trăia aici de mult timp. In privinţa tipilor din Mafia, el nu vorbea 
sigur la per tu cu ei. Hunter îl vedea pe Jordan nepăsător, distant, 
un pic mândru. 

Dacă nu se înşela, o asemănare chiar iluzorie trebuia să 
ajungă. 

Dacă nu, cu atât mai rău. Toată lumea trebuie să moară într-o 

12 


zi. 

Îşi dădu cu puţin fond de ten pe pomeţi, ca să-i facă să iasă în 
evidenţă, întunecă uşor conturul ochilor şi îşi desenă un rid între 
sprâncene. Apoi îşi aranjă părul şi îşi aplică puţină pudră albă pe 
tâmple. O privire în oglindă îi arătă ceea ce voia: faţa mândră a 
unui intelectual care se simţea, în mod vizibil, puţin deasupra 
restului lumii. Opri repede magnetofonul. Ascultase destul. 
Urmărise intonaţia, timbrul vocii, iar acest lucru era esenţial. 

lmbrăca un costum care aparținuse tipului, când sună 
telefonul: era legătura sa din Dallas. 

— OK, ţi-am găsit omul, spuse vocea neliniştită a lui Hal 
Brognola. Am verificat şi linia ta. E liberă. Dar nu-mi place să te 
văd amestecat în treaba asta. Noi, cei de aici, am prefera să 
părăseşti New Mexico. Vino la noi. |ţi trimit un avion în mai puţin 
de o jumătate de oră. Ai putea ajunge la Dallas exact la timp ca 
să... 

— Taci din gură, Hal! îl întrerupse Hunter cu o voce plictisită. 
Dallas-ul mai poate să aştepte. Aici atmosfera e încordată. Ce ai 
pentru mine? 

ÎI auzi pe celălalt mormăind ceva în telefon, apoi un lung oftat 
ca de capitulare. 

— Numele este cel bun. Locuia la periferia Washingtonului. S-a 
mutat de curând. 

Hunter îşi aprinse o ţigară şi îşi întrebă prietenul, şeful 
agenţilor federali: 

— In ce este doctor, mai exact? 

— In bagatele. 

— Cum? 

— E licenţiat al Universităţii din Georgetown, dar crede-mă, nu 
în filosofie. Ministerul Apărării l-a demis cu scandal mare acum 
doi ani. Era psiholog de război. Specialist, dacă vrei. 

— De ce l-au demis, mai exact? 

— Nesubordonare, cum se spune. Ceea ce înseamnă, probabil, 
că devenise de necontrolat. E greu, ştii asta... 

— Da, da, la dracu'! îl întrerupse Hunter. Acum, nu vrei să-mi 
spui ce-mi ascunzi? 

Brognola oftă adânc înainte să răspundă: 

— Din anumite motive, CIA se interesa de tip. Era în relaţie cu 
ei până acum, câteva săptămâni. 

— Ca să facă ce? 

— Incă aştept răspunsul. 

— Şi s-a cărăbănit, pur şi simplu? 


13 


— Încă nu ştiu nimic. 

— E ciudat, totuşi, nu crezi? 

— Bineînţeles! 

— Acest individ este un specialist al torturii, Hal, spuse Hunter. 

După un moment de tăcere, la capătul celălalt al firului se 
auzi: 

— Eşti sigur? 

— L-am prins cu mâinile roşii de sânge, răspunse Hunter. Şi îţi 
poţi imagina cine e curcanul jertfit. 

— Rickert, mormăi Brognola. 

— In persoană. 

— Nu mai înţeleg nimic. De ce? 

— Tocmai asta încerc şi eu să aflu, Hal. 

— Dumnezeule mare! 

Urmă un nou moment de linişte: 

— Ei bine, iată pionul nostru din Los Angeles. 

— Poate, dar, dacă aşa este, ne-am înşelat complet, răspunse 
Hunter. Ascultă puţin... Eu mă ocup de asta, Hal. Dacă ai putea 
să-mi asiguri puţin spatele, înţelegi... 

— N-ai decât să-mi ceri. 

— Poate că voi avea nevoie de informaţii. Tot ce este puţin 
nesigur în regiunea de sud-vest: instalații, organizaţii, 
concentrări de personal, înţelegi... 

— Dumnezeule, dar tu crezi... Calculatoarele au şi ele o... 

— Scuză-mă, răspunse Hunter. Creierul meu merge mai 
repede decât ceea ce spun. Mă gândesc la New Mexico şi mă 
întreb unde dracu' se află secretul afacerii. Peste tot pe unde mă 
duc mă lovesc de panoul „Top Secret” White Sands, Los Alamos. 
Crezi că are vreo legătură cu afacerea noastră din Los Angeles? 
Mă refer la schema obişnuită. p 

— Da, cred, mormăi Brognola. In fine, vom gâdila uşor 
calculatoarele şi vom vedea ce ne vor spune. 

— OK. Voi încerca să te sun peste câteva ore. Ai destul timp? 

— Depinde, răspunse Brognola, prudent. Vom face ce vom 
putea. Dar ai grijă de tine, bătrâne. Nu-ţi asuma riscuri prea 
mari. Nu vreau să te pierd tocmai acum. 

Hunter râse puţin înainte de a-i răspunde prietenului său: 

— Nu te nelinişti, îmi voi aminti de aceste lucruri. 

— Vrei să-ţi trimitem nava de război? Tânăra domnişoară este 
ca un urs în cuşcă. Nu ştiu dacă voi putea... 

— N-o vreau acum, aici, îl întrerupse Hunter. 

Tânăra domnişoară era evident Rose d'Avril, singura, unica 


14 


păzitoare a rulotei de luptă şi, de asemenea, a inimii lui Bob 
Hunter. El îi înţelegea foarte bine această stare. Insă nu voia să o 
amestece, mai ales în acest stadiu al acţiunii. 

— Trimite-mi cât mai repede rulota la El Paso. Astfel, o voi 
putea întâlni fără probleme. N 

— OK, va fi la Fort Bliss la prânz. Incearcă să ajungi cât mai 
repede posibil, înţelegi? 

Hunter înţelegea foarte bine. Rose nu era genul de persoană 
care să taie frunză la câini aşteptând ca lucrurile să se aranjeze. 
Mai ales dacă o treceau năduşelile gândindu-se la el. Hunter oftă 
şi explică şefului federalilor: 

— Dă-i de lucru, vrei? Explică-i importanţa acestor informaţii. 
Şi las-o să se descurce de una singură. Ştie foarte bine despre 
ce-i vorba. 

— Printre altele, adăugă Brognola. OK, deocamdată ne 
înţelegem perfect? 

— Aproape. Să revenim puţin la acest doctor infam. Are vreo 
formaţie medicală sau ceva de acest gen? 

Brognola începu prin a spune nu, apoi reluă: 

— De fapt, e ceva vag. A făcut doi ani de medicină, înainte de 
a intra la psihologie. Poţi, fără îndoială, să numeşti asta o 
formaţie. 

De ce nu... 

— Atunci, pe mai târziu, spuse Hunter şi închise telefonul. 

Exact la timp. Nu puse bine receptorul în furcă şi imediat 
începu să sune din nou. De data asta, la capătul celălalt al firului 
răsună o voce dură: 

— Aşteptăm telefonul tău de ceva timp! 

Hunter trecu la tonul rece, indiferent. 

— Dacă aţi mai fi aşteptat câteva minute, răbdarea voastră ar 
fi fost recompensată. 

— Am aşteptat toată noaptea, doctore. Pentru noi e suficient. 
Deci, ai „chestiile” sau nu le ai? 

— Le am, răspunse Hunter, alias doctorul în mârşăvii. 

— Şi ce mai aştepţi? Adu-le mai repede. Ai zece minute la 
dispoziţie! 

— Desigur, răspunse cu răceală Hunter. Ne întâlnim la 
jumătatea drumului. Alege locul. 

Tipul de la celălalt capăt al firului râse sinistru înainte de a 
răspunde: 

— Voi ăştia, comisari ai CIA, mă uimiţi cu adevărat! OK. 
„Stan's Drive In”, merge? In cinci minute, e bine? 


15 


— Să zicem un sfert de oră, reluă Hunter cu o voce detaşată 
şi, fără să aştepte răspunsul, închise telefonul. _ 

Cu toate acestea, nu se afla în largul său. iși fixă Beretta la 
subsuoară înainte de a pleca. Va intra într-o operaţiune secretă a 
celor de la CIA? Sigur, nu. Insă îşi amintea de câţiva tipi de la CIA 
întâlniți la Saigon şi... 

Totuşi... un doctor-sticlete? 

Brognola nu avea încă toate informaţiile despre tip. Trebuia să 
intre în anumite dosare ultrasecrete, şi asta nu era foarte simplu, 
chiar şi din poziţia pe care o ocupa. 

În privinţa lui Leo Turrin, acesta nu auzise niciodată despre 
Jordan. Nu era chiar un semn bun, dar nici unul foarte rău. 

In orice caz, situaţia era mai mult decât încurcată. 

Hunter miza totul pe o impresie aproape viscerală: Philip 
Jordan nu era foarte cunoscut de confrații săi din Mafia. 

El era în mod sigur foarte prudent, la limita exigenţei, şi nu 
acceptase să întâlnească criminali notorii decât în locuri închise, 
în baruri obscure, în maşini mai mult sau mai puţin adăpostite, 
totul desfăşurându-se foarte rapid. 

Astfel, Hunter îşi juca propria viaţă, bazându-se pe 
imperfecţiunea aproape generalizată a percepţiilor umane. 
Costumul doctorului-sticlete nu îi venea foarte bine, însă putea 
face faţă întâlnirii. Hunter îşi verifică pentru ultima oară propria 
imagine în oglindă şi îşi testă vocea. Apoi, luând cu el nişte benzi 
înregistrate, ieşi repede din apartament. De altfel, nu avea altă 
soluţie. 


16 


CAPITOLUL IV 


Locul de întâlnire era numai la câteva sute de metri de 
apartamentul lui Jordan. Hunter ajunse puţin mai devreme, 
căutând un telefon public. Era un mic restaurant amplasat într-un 
colţ, un local anonim, care nu oferea decât sandvişuri proaste şi 
comete de cartofi prăjiţi râncezi. Localul nu era deschis decât 
pentru micul dejun, iar acum era încă închis. 

Hunter îşi plasă maşina pe care şi-o însuşise cu ceva timp în 
urmă în parcarea goală, în faţa camerei mezelarilor. Opri în faţa 
ieşirii, în cazul în care va fi nevoit să fugă în viteză. Imediat ce 
scoase cheia din contact, un break plin de praf demară din staţia 
de benzină, exact în faţă, şi se îndreptă cu viteză spre parcare. 
Hunter îşi puse ochelarii negri şi lăsă geamul în jos când break-ul 
se opri lângă el. 

In interiorul acestuia, se aflau trei tipi, îmbrăcaţi destul de 
subţire. Fără nici o îndoială că erau nişte mafioţi. 

Doi dintre ei se suiră în maşina lui Hunter: unul pe scaunul din 
faţă şi celălalt pe bancheta din spate. Fără să scoată vreun 
cuvânt, Hunter porni motorul şi avansă uşor pe stradă spre 
centrul oraşului. Break-ul jegos demară şi el, plasându-se exact 
în spatele maşinii lui Hunter. Tipul de lângă el râdea încet, 
făcându-i cu ochiul confratelui său aflat pe bancheta din spate. 

— Amuzaţi-vă cât vreţi, domnilor, spuse Hunter. Pentru mine, 
discreţia este cea care încă ne mai salvează afacerile. 

Indivizii erau mai degrabă nişte tinerei, cu un aer destul de 
brutal. Dar acest tip de la CIA îi făcea să râdă. 

— La naiba, doctore! spuse cel de lângă Hunter. Râdem pentru 
că suntem foarte mulţumiţi, nu-i aşa, Nick? 

— Exact, zise cel din spate. Ce-ar fi să vorbim puţin despre cei 
doi prieteni ai noştri din Los Angeles, doctore? 

Hunter îi aruncă o privire dură în oglinda retrovizoare înainte 
să răspundă: 

— OK, să vorbim. 

— Unde sunt? 

— Vorbiţi de câinii de pază sau de oi? 

Tipul din faţă izbucni în râs şi apucă pachetul cu benzi 
înregistrate, cântărindu-l în mână şi zicând: 

— În privinţa oilor, n-avem nimic de aflat, nu-i aşa, Nick? 

— Sper că n-ai înclinații sentimentale pentru câinii de pază, 


17 


răspunse Hunter. 

— Ce vrei să spui? îl întrerupse tipul, după ce aruncă o privire 
rapidă în spate. 

Pentru prima dată, Hunter îl privi exact în faţă: în ciuda 
ochelarilor negri, ameninţarea era vizibilă: 

— Exact ceea ce am spus. Sper că n-ai înclinații sentimentale 
pentru câinii de pază, repetă el. 

Tipul din spate îşi trase nasul. Celălalt de lângă Hunter tuşi 
uşor, înainte să spună: 

— Nici măcar nu-i cunoşteam pe aceşti tipi, doctore. 

— Atunci e bine, răspunse Hunter. Cel puţin, nu vă vor lipsi. 

Opri încet pe marginea drumului. Imediat, break-ul îl depăşi 
pentru a se opri exact în faţă. Mafiotul de lângă el părea agitat: 
era evident faptul că îi scăpa ceva. Hunter îi aruncă o a doua 
privire drept în faţă: 

— Spune-i acelui domn că a trebuit să iau o decizie extremă. 
N-am avut altă soluţie. Subiectul nostru nu suporta un tratament 
prescris. Acest domn va înţelege ascultând înregistrările. 

Cel din spate îşi trase iar nasul. 

— Ador cuvintele pe care le folosesc tipii ăştia ca să-mi spună 
că au „aranjat” pe cineva, nu-i aşa, Bean? 

— Oh, taci din gură, mormăi celălalt. 

Şi, deschizând portiera, se întoarse pentru ultima dată spre 
Hunter: 

— Rămâi prin preajmă, doctore. 

Acesta era un ordin, fără îndoială posibil. 

— Căpitanul va dori în mod sigur să vorbească cu tine în 
privinţa acestei decizii extreme. 

— Ştie unde să mă găsească. Dar nu te impacienta, benzile 
sunt foarte elocvente. 

Cei doi bărbaţi se îndepărtară fără vreun alt comentariu şi se 
urcară în maşina lor. 

Hunter le dădu două sute de metri avans, apoi începu 
urmărirea. Circulaţia fiind foarte fluentă, treaba era o joacă de 
copii. De altfel, băieţii din break nu aveau nici un motiv de 
neîncredere. Cu atât mai bine pentru ei! Căci Hunter intenţiona 
să-i urmărească până în infern, dacă era nevoie. Sau până la 
căpitanul lor. 

Break-ul se opri mai întâi, pentru foarte puţin timp, în faţa unei 
case şubrezite, într-un cartier din nordul oraşului. Unul dintre tipi 
intră în casă şi ieşi câteva secunde mai târziu. Intrară apoi pe 
strada naţională numărul 54, în direcţia Tularosa. 


18 


Peisajul era terifiant: o linie de munţi cu piscuri ascuţite 
îndreptate spre cer, deasupra zonelor aride, deşertice, brăzdate 
de dâre de lavă negricioasă. Pe scurt, un decor ce mărturisea 
violenţa  cataclismelor care marcaseră evoluţia geologică. 
Amuzant era faptul că acest peisaj, atât de marcat de 
brutalitatea primitivă a pământului, era teatrul dezlănţuirii 
infernale a brutalităţii umane. Aici explodase prima bombă 
atomică. lar ironia nu se oprea aici: Hunter ştia că la stânga sa se 
găsea White Sands Missile Range, unde erau testate şi puse la 
punct armele cele mai sofisticate ale erei tehnologice. La dreapta 
sa, în schimb, se întindea o rezervaţie de apaşi unde 
descendenţii autentici ai rase americane continuau să trăiască 
după tradiţiile lor tribale antice, fără ca viaţa industrială a 
secolului douăzeci să-i afecteze în vreun fel. Hunter se 
documentase cu privire la New Mexico în timpul vizitei sale din 
sector. Şi-a dat seama foarte repede că determinările socio- 
geografice nu semănau deloc cu cele preferate de obicei de 
mafioţi. In general, ei nu se simțeau în largul lor în acest tip de 
mediu: o ţară cu o densitate a populaţiei de şase persoane la mai 
bine de un kilometru pătrat, în timp ce la New York populaţia era 
de aproximativ două sute cincizeci. In acest stat, funcţionarii şi 
angajaţii guvernului reprezentau mai mult de un sfert din mâna 
de lucru. Aici se practica puţin agricultura, iar solul conţinea mici 
bogății: câteva mine, puţin petrol şi puţin gaz. Insă această 
regiune nu avea nimic spectaculos. Ceea ce frapa, într-adevăr, 
era splendoarea peisajului. Cu toate acestea, activitatea turistică 
era încă embrionară. 

Aşadar, ce naiba căutau mafioţii aici? Unde se ascundea 
prada? Cu alte cuvinte, în ce fel era legat New Mexico de 
grandiosul secret pe care Bill Mc Cullough îl înălţase sub 
firmamentul californian? 

In privinţa răspunsului, Hunter avea o vagă bănuială, însă nu-i 
venea să-l admită. 


Totuşi... 
* 


* x 


La aproximativ zece kilometri la nord de Alamogordo, break-ul 
schimbă brusc direcția spre vest, către zona interzisă din White 
Sands. Aproape imediat, el intră pe un drum de ţară foarte 
discret, la intrarea căruia un mic panou scris cu mâna indica: 
Rancho Jacundo. 

Hunter reduse viteza şi depăşi drumul, privind în continuare 


19 


norul de praf ridicat de break. La opt sute de metri mai departe, 
se opri pe marginea drumului şi intră într-un punct mort. Break-ul 
nu se mai vedea, însă norul de praf încă nu dispăruse. Acesta 
examină cu atenţie locurile, după care se întoarse spre oraş. 

Rancho Jacundo? OK. Restul va veni mai târziu. 

Un domn în vârstă făcea plajă în patio-ul din faţa 
apartamentului lui Jordan. Il salută pe Hunter cu un zâmbet. 
Hunter îi răspunse în acelaşi mod, iar bătrânul spuse: 

— Ce zi frumoasă, nu-i aşa, domnule Jordan? 

Deloc rău pentru un camuflaj făcut în mare grabă. Trăiască 
imperfecţiunea percepţiei umane! 

— Asta depinde de zona în care te bronzezi, răspunse Hunter- 
Jordan, şi se îndepărtă fără să lase tipului posibilitatea de a 
continua conversaţia. 

Imediat ce intră în apartament, sună telefonul. Ridică imediat 
receptorul: 

— Philip Jordan la telefon. 

— ţi trimitem o maşină, spuse o voce necunoscută. Căpitanul 
doreşte anumite lămuriri. 

— Păstraţi-vă maşina, spuse Hunter. Sunt capabil să mă 
deplasez şi singur, mulţumesc. _ 

— Nu, răspunse vocea, nu ştii unde suntem. lţi vom trimite... 

— Sunteţi la Rancho Jacundo, nu? îl întrerupse Hunter în a 
cărui voce se simţea puţină răutate. 

Tipul de la capătul celălalt al firului tăcu un moment înainte să 
murmure: 

— Al naibii şmecher! 

Hunter se mulţumi doar să răspundă cu o voce distantă: 

— Înainte de a veni, am de rezolvat câteva treburi în oraş. Voi 
fi acolo într-o oră. 

Inchise telefonul şi se întoarse brusc, simțind o prezenţă în 
apartament. Beretta apăru imediat în mâna sa şi, dintr-o singură 
mişcare, intră în dormitor. 

Ha, ha! Doctorul Philip Jordan nu era, deci, ascetul pe care 
Hunter şi-l imaginase. 

O tânără şi frumoasă creatură se afla exact în faţa uşii 
camerei. Părul ei lung şi negru îi cădea aproape până la talie şi 
sânii ei rotunzi, picioarele lungi şi subţiri i-ar fi făcut pe toţi 
asceţii să-şi întoarcă privirea după ea, chiar şi pe cei mai 
îndârjiţi. Tânăra femeie purta un neglijeu foarte sofisticat, 
deschis de la guler până la dantela cu care se termina. 

Ochii ei mari şi luminoşi se fixară un moment asupra 


20 


revolverului pe care Hunter îl ţinea în mână şi începu să strige: 

— Phil, ce s-a întâmplat? 

Apoi, ochii ei superbi, încă holbaţi, urcară până la faţa lui, 
unde se şi opriră. 

— Nu eşti Phil, spuse ea cu o voce puţin tremurată. 

Şi bineînţeles că avea dreptate. 

Dar ce importanţă avea! Brusc, ziua părea mai frumoasă... 
Sau poate mai sinistră... Depindea din ce parte venea soarele. 


21 


CAPITOLUL V 


Tânăra femeie avea în jur de treizeci de ani. Avea nişte ochi 
strălucitori, foarte expresivi, şi o piele netedă şi lucioasă, de 
parcă ar fi fost cupru bine lustruit, şi aproape în totalitate de 
aceeaşi culoare. Era, într-adevăr, o femeie foarte frumoasă. 

Şi rafinată pe deasupra. 

Ea se retrase fără zgomot până în fundul camerei, strângând 
pe ea neglijeul. 

— Putem să jucăm tare sau s-o luăm domol, îi spuse Hunter. 

Ea îl privi cu insistenţă, iar când vorbi, vocea îi tremura de 
frică: 

— Să încercăm s-o luăm domol, spuse ea. Vrei să bei ceva? 

— OK, spuse Hunter. Votcă Eristoff. 

Tânăra părăsi camera şi reveni după câteva secunde cu o 
sticlă de votcă pe care o luase din geantă. Hunter trase un scaun 
şi se aşeză pe el. 

— Cine eşti? o întrebă cu o voce domoală, acceptând paharul 
pe care i-l oferea. 

— Mă numesc Mary Valdez. 

— Şi în ce relaţii eşti cu Philip Jordan? 

— Prietenă. Suntem numai buni amici. 

— Amici intimi, chiar, s-ar spune, preciză Hunter, sorbind din 
votcă. 

Ea îşi aruncă o privire jenată spre neglijeu. 

— Este adevărat, spuse ea. 

— De cât timp îl cunoşti? 

— Nu cumva eşti poliţist, pentru că, dacă... 

— Am spus că jucăm domol, nu? zise Hunter. Asta înseamnă 
că eu pun întrebările, iar tu îmi dai răspunsurile, înţelegi? 

— OK, de acord, spuse ea, fără să-şi poată reţină un tremurat. 

— Aşadar, de cât timp îl cunoşti? 

— Oh... de aproximativ cinci ani, cred. 

— E ceva! 

— Intr-adevăr. 

— Unde locuieşti? 

— Aici, la Alamogordo. 

— De când? 

— Dintotdeauna. 

— Dar Phil nu se află aici decât de câteva săptămâni, spuse 


22 


Hunter. Cum de îl cunoşti de cinci ani? 

— Ei bine, el lucrează pentru Pentagon, înţelegi. lar eu, eu 
sunt angajata Centrului de Testări ale Rachetelor. Aici ne-am 
întâlnit. El vine aici foarte des. 

— Face numai vizite scurte, nu? întrebă Hunter. 

— Exact. Dar tocmai a fost mutat aici. 

— Ce să facă? 

— Cum adică? 

— Lucrează la centru? 

— Nu, este... 

Brusc, ea aruncă o privire speriată spre uşă, înainte să 
răspundă: 

— Nu am de gând să răspund la toate întrebările tale. Unde-i 
Phil? De ce te-ai deghizat? Ce vrea să însemne asta? 

— Asta încerc şi eu să descopăr, răspunse Hunter. Cred că Phil 
Jordan se află în pericol. Şi vreau să descopăr din ce cauză. 

— Oh, Dumnezeule! strigă ea. 

Se aplecă spre sticla cu votcă şi trase o duşcă zdravănă. 

— Arată-mi legitimaţia! 

— În nici un caz. 

Tânăra femeie începu să plângă încetişor, bătând nervoasă cu 
palmele neglijeul din dantelă. Hunter se duse în baie, umezi un 
colţ al unui prosop şi i-l dădu. Ea îl acceptă cu un suspin 
recunoscător şi începu să-şi umezească faţa cu el. 

După câteva minute, întrebă: 

— Eşti de la Washington, nu-i aşa? 

Hunter se hotărî să mintă puţin: 

— Da, dar te rog să mă ajuţi. Să zicem că aş fi un nătâng. Nu 
ştiu nimic sigur, aşa că spune-mi ce trebuie să ştiu. 

— Adică? 

— Pentru cine lucra Phil în aceste ultime săptămâni? 

— Nu ştiu dacă am vreun drept să-ţi spun asta. 

— Nu ai de ales, frumoaso! Hai, vorbeşte! 

Işi umezi din nou faţa cu prosopul, după care spuse: 

— De fapt, cred că i s-a dat o misiune specială. 

— Vrei să spui un fel de misiune CIA, nu-i aşa? 

Fata făcu ochii mari şi răspunse: 

— Posibil. A fost agent CIA acum câţiva ani, dar misiunile erau 
în străinătate. CIA... Nu, cred că era mai degrabă o misiune 
pentru Ministerul Apărării. 

— Înainte a cules informaţii pentru armată? 

— Bineînţeles. Tone. 


23 


— OK, Mary, reluă Hunter, până aici e bine. Avem un punct de 
plecare. Acum, să trecem la următorul capitol. A petrecut mult 
timp, ultima oară când a venit, la Centrul de Testări? 

— Nu prea. A fost câteva zile la Fort Bliss... Era... să vedem, 
acum cincisprezece zile. Apoi s-a dus... da, cred că s-a dus o dată 
la Los Alamos. Şi, după aceea, la Holloman. Era foarte ocupat. De 
altfel, nu prea ne-am văzut mult. 

— Dar aşteptai să se întoarcă astăzi, nu-i aşa? 

— Da, mi-a spus... în fine, aveam întâlnire. 

Ea strânse din nou neglijeul şi murmură cu o voce care abia 
putea fi auzită: 

— Mi-a spus să-l aştept aici şi să mă simt ca la mine acasă, că 
se va întoarce în jur de... în jur de ora zece. 

— Păi, n-ai întârziat deloc! zise Hunter. 

— Pentru că... Voiam să mă fac frumoasă ca să-i fac o 
surpriză. 

— Felicitări, exclamă Hunter, eşti într-adevăr foarte frumoasă! 
Şi mi-ai făcut o surpriză şi mie. 

Tânăra femeie zâmbi şi răspunse: 

— lar tu m-ai speriat de moarte! 

El schiţă un zâmbet şi îi întinse o ţigară pe care fata o refuză. 
Hunter se pregătea să-şi aprindă una, după care se răzgândi şi o 
întrebă calm: 

— Nu ştii nimic despre misiunea lui Phil? Vreau să spun, 
despre adevărata misiune, nu acoperirea? 

Ea clătină din cap. 

— Ţi-am spus absolut tot ce ştiam. Mă gândeam eu că ar fi 
altceva, dar el niciodată nu mi-a... în sfârşit, Phil şi cu mine nu 
discutăm niciodată probleme de genul acesta, dacă înţelegi ce 
vreau să spun. 

— Da, spuse Hunter, sunteţi prieteni. 

— Exact, spuse ea, zâmbind din nou. 

— Când a venit ultima oară la Centrul de Testări ale 
Rachetelor? 

— Cred că luni. Astăzi e miercuri? Da... Luni a venit. 

— Deci, Phil apare mereu aici? spuse Hunter în cel mai natural 
mod din lume. 

— Bineînţeles, de ce nu? 

Bărbatul se ridică, întoarse scaunul şi se aşeză pe el. Apoi îşi 
aplecă bustul în faţă, cu coatele sprijinite pe genunchi. Când 
vorbi, o făcu pe un ton de confidenţă: 

— N-ar trebui să-ţi spun, în fine... Mă întreb dacă... 


24 


Tânăra femeie clătină din cap, apoi se aplecă şi ea în faţă, 
privindu-l drept în ochi. 

— Poţi să ai încredere în mine, îl asigură ea. Poţi să-mi spui. 

Hunter îi luă mâna şi-o mângâie cu gentileţe: 

— Phil a fost exclus din Departamentul de Apărare acum doi 
ani. 

— Dar este imposibil! exclamă ea. Aş fi ştiut. Eu lucrez tocmai 
la Departamentul Siguranţei Administrative. 

— Tocmai aici e chichiţa. Ai fi ştiut. 

— Ce înseamnă toată chestia asta? îl persiflă ea. 

— Te-a păcălit, atâta tot, zise Hunter. 

— Eşti nebun sau ce ai? Ce tot spui acolo? 

— Spun că a lucrat pentru CIA în aceşti ultimi doi ani. 
Momentan, nu mai lucrează pentru nimeni. O face pe cont 
propriu. 

Tânăra femeie era extrem de înspăimântată. Dintr-odată, simţi 
că nu mai era în stare să gândească: 

— Dar cum... cum... murmură ea. 

— Spui că Phil e încă angajat la tine. Eşti sigură de asta? 

— Absolut, răspunse ea cu o voce rece. In registrele mele este 
încă angajat şi primeşte şi misiuni. Doi ani, spui! Nu, este 
imposibil, te înşeli! Şi dacă, întâmplător, ceea ce spui este 
adevărat! Vorbeşti de o misiune sub acoperire! Este, într-adevăr, 
un spion! Şi pe deasupra m-a păcălit şi pe mine! Nu-mi vine să 
cred... Nu, nu pot... 

— Incetează cu prostiile astea, îi strigă Hunter, şi încearcă să 
fii lucidă! Ce făcea când venea la Centrul de Testări ale 
Rachetelor. 

— Îmi verifica registrele, răspunse ea cu o voce slabă. 

— Ce înseamnă asta? 

— Ţi-am spus, eu mă ocup de siguranţa administrativă. 
Departamentul meu primeşte toate informaţiile privind 
personalul. Noi coordonăm datele transmise de celelalte 
departamente. 

— Cu alte cuvinte, prietenul nostru a avut acces la toate 
informaţiile sistemului de siguranţă ale Centrului? 

— Exact, răspunse ea cu voce joasă. 

Hunter se ridică. 

— Ei bine, a procedat ca un adevărat maestru. 

Tânăra femeie începu să plângă, iar Hunter nu făcu nimic ca 
să o oprească. Nu dură mult şi îşi pierdu cumpătul: 

— Nu este adevărat! strigă ea. Mă aflu într-o situaţie 


25 


imposibilă! 

— Doar asta te deranjează? întrebă Hunter plin de dispreţ. 

— Cum adică doar asta... 

Sărind în picioare, se îndreptă spre Hunter, ca şi cum ar fi vrut 
să-l lovească. Bărbatul îi apucă încheietura mâinii şi o strânse cu 
putere. Apoi ea încercă să-l lovească cu genunchiul, însă nu 
reuşi. El o aşeză din nou pe pat şi se depărtă până la 
extremitatea cealaltă a camerei, cu braţele strânse la piept, 
privind-o cu nervozitate. 

— Nemernicilor, voi încercaţi să mă amestecați şi pe mine! 
strigă ea. 

— Incetează cu prostiile! spuse el cu asprime. Te-ai amestecat 
singură. Tu ai amestecat prietenia cu serviciul. Şi i-ai permis unui 
tip concediat de doi ani să-şi bage nasul în... 

— Dar, Dumnezeule, ce înseamnă toată nebunia asta? strigă 
ea. Am înnebunit sau ce? Chiar crezi că voi înghiţi această 
mârşăviei Voi, nemernicilor, nu veţi... 

Tânăra femeie sări din pat, smulse cu brutalitate neglijeul care 
abia îi acoperea corpul voluptuos şi îl flutură în faţa lui Hunter, 
spunând: 

— Dacă nu pleci în cinci secunde, voi ţipa că vrei să mă 
violezi! Vom vedea cine va avea ultimul cuvânt în această 
mârşăvie de... 

Hunter strânse din dinţi şi cu o singură mână o aşeză din nou 
pe pat. Apoi o acoperi cu neglijeul puţin rupt. 

— In principiu, trebuia să jucăm domol, Mary, adu-ţi aminte. 

Ea se întoarse pe burtă şi începu să se smiorcăie. Hunter, nu 
prea mândru de el, îşi spuse că era un adevărat ticălos. Dar nu 
putea să fie altfel. Se aşeză pe marginea patului şi luă 
frumuseţea în lacrimi în braţe. li legănă şi alintă puţin acel corp 
somptuos, şoptindu-i cuvinte dulci la ureche. 

Mary nu întârzie să reacționeze: hohotele sale de plâns se 
transformară în suspine de mulţumire întrerupte de vagi proteste 
formale. 

— Sunt prietenul tău, murmură Hunter. 

— Te cred, spuse ea. In orice caz, vreau să te cred. 

— Trebuie să plec. Eşti de acord să mai rămâi aici încă o oră 
sau două? Aşa mă vei acoperi. 

— Cum să te acopăr? spuse fata. 

— Trebuie să mă dau drept Phil Jordan numai câteva ore, îi 
explică el. Şi poate că voi avea nevoie de cineva care să 
confirme acest lucru. Dar asta nu va dura la infinit. 


26 


— Şi după aceea? murmură tânăra femeie. 

— După aceea te voi scărpina pe spate, zise Hunter. 

— Da, exact la asta servesc prietenii, răspunse ea. 

— In orice caz, ăsta a fost întotdeauna şi modul meu de a privi 
lucrurile. 

— Şi Phil? 

— E mort, spuse cu calm Hunter. 

Tânăra femeie încremeni în braţele sale, apoi se depărtă de el, 
aşezându-se pe pat: 

— E clar că nu mai înţeleg nimic din toată povestea asta, 
spuse Mary cu o voce joasă. 

— E perfect, răspunse Hunter. Suntem amândoi în aceeaşi 
situaţie. Incerc cât pot să descurc acest lucru, însă trebuie să-ţi 
spun adevărul, Mary. Cazul depăşeşte în mod sigur o simplă 
poveste de spionaj a Departamentului Siguranţei Administrative. 
Şi, crede-mă, miza este mult mai mare decât rănirea amorului 
propriu sau o greşeală profesională. Rişti s-o păţeşti rău de tot. 
Insă am, într-adevăr, nevoie de ajutorul tău. 

Ea ridică privirea spre tavan şi spuse: 

— Bine, îl vei avea. Şi, acum, fugi repede. Am nevoie de 
linişte, şi chiar de puţin mai multă. Cred că arăt ca o nebună. 

— In orice caz, nu pentru mine, spuse Hunter, foarte sincer. 

Oprindu-se în pragul uşii, bărbatul preciză: 

— Dacă nu te-am sunat într-o oră începând din acest moment, 
uită absolut tot. Du-te la Centrul de Testări şi verifică chiar tu 
registrele. După aceea, trage semnalul de alarmă. OK? 

Ea se ridică într-un cot şi îi oferi lui Hunter un zâmbet subtil. 

— Dar, Dumnezeule, cine eşti tu cu adevărat? 

— Un prieten. 

— Şi mai ce? întrebă ea. 

Hunter îi făcu un semn cu capul şi plecă. Avea întâlnire la 
Rancho Jacundo cu o entitate total necunoscută. Insă, mulţumită 
lui Dumnezeu, acum ştia puţin mai multe lucruri despre această 
poveste. 


27 


CAPITOLUL VI 


Era o fermă adevărată, sau cel puţin asta avea să fie într-o zi. 
Locurile împrejmuite şi păşunile destinate vitelor erau victimele 
uscăciunii şi de mult timp nu mai puteau fi exploatate. In 
depărtare, se zăreau mici construcţii de cărămidă, înghesuite 
una lângă alta, iar în faţă siluete umane care se deplasau încet, 
Dumnezeu ştie cu ce motiv. 

Locul putea fi luat drept unul dintr-un film western de la 
Hollywood: un bârlog pentru apaşii renegaţi, sau pentru o bandă 
de tâlhari la drumul mare, venită de la sud de frontieră. 
Elementele de apărare ale naturii erau absolut remarcabile: o 
mică vale aflată între două coline şi înconjurată de o întăritură de 
stânci, la care puteai ajunge urmând un drum în zigzag din 
adâncul unui canion, aflat între două faleze înalte. 

Era un adevărat decor de cinema. Hunter se aştepta să apară 
chiar John Wayne lângă barieră. 

Cam târziu, totuşi. Până la urmă, secolul douăzeci era pe 
sfârşite. In loc de John Wayne, Hunter găsi un jeep militar, 
acoperit cu antene diferite, mânuite de un soldat, ce avea în cap 
o caschetă. 

Hunter s-ar fi simţit mai în largul său dacă s-ar fi întâlnit cu 
John Wayne. 

— Sunt doctorul Phil Jordan, spuse el paznicului. Mă aşteaptă 
căpitanul. 

In loc de răspuns, tipul se mulţumi cu o privire şi anunţă prin 
radio sosirea vizitatorului, după care îi spuse lui Hunter: 

— Dacă doriţi, parcaţi maşina în micul rond de acolo. O să 
venim şi noi într-un minut. 

Intr-adevăr, în mai puţin de un minut, un al doilea soldat apăru 
la volanul unui alt jeep. Nici el şi nici colegul său nu îi cerură 
actele de identitate. Amândoi aveau un număr matricol, iar 
deasupra porţii mari de la intrare se afla o tăbliță pe care scria: 
„Accesul interzis fără autorizaţie”. 

Hunter se urcă în jeep şi omul de la volan conduse în linişte. 
Ocoliră construcţiile din cărămidă şi intrară pe un drum de ţară, 
care urca puţin pentru a cobori brusc într-o a doua vale mică. 
Aceasta, de fapt, era mult mai ridicată decât prima şi, de altfel, 
nu era chiar o vale, ci mai degrabă o cuvă în formă de lingură. 
Diferenţa nu se oprea aici. Această zonă era în exclusivitate o 


28 


zonă militară. Camioane enorme de transportat muniţie şi nişte 
semiremorci acoperite cu antene erau răspândite aproape peste 
tot. Totul era camuflat cu mare atenţie de un sistem de plase 
destinate să împiedice reperarea bazei de către avioane. Ín 
fundal, sprijinită pe pereţii de rocă, se aflau şase barăci mobile 
care puteau fi locuite, pictate şi el în culorile obişnuite de 
camuflaj. In centru, se afla o zonă imensă pentru elicoptere. 
Momentan, se găseau două foarte mari - nişte aparate de luptă - 
şi altele ceva mai mici. Insă zona putea adăposti mult mai multe. 
Brusc, o senzaţie ciudată îl cuprinse pe Hunter-războinicul: totul 
era perfect real, în mod ireversibil autentic. Orice soldat se 
simţea aici în elementul său. Cine putea, deci, pretinde că nu era 
vorba de o adevărată zonă militară? Hunter se întrebă din nou 
dacă nu cumva nu nimerise intempestiv într-o operaţiune oficială 
sub acoperire. Şi, totuşi, Mafia omniprezentă... 

Şoferul opri jeep-ul în faţa unor barăci. Hunter sări din maşină 
şi soldatul, care abia îl privise în timpul traseului, îi adresă acum 
un zâmbet aproape timid, schiţând un salut militar, în timp ce se 
depărta la volanul jeep-ului. 

Un tip în uniformă kaki, cu grade de locotenent, ieşi imediat 
din baracă, ca să-l întâmpine. 

— Doctor Jordan? 

In mod sigur, toţi aceşti tipi erau prietenoşi. Şi acesta zâmbi, 
după care îl întrebă: 

— Ce părere ai despre tabăra noastră? 

Hunter avansă şi strânse mâna tipului. 

— E superbă, spuse el cu cordialitate. Cine eşti? 

— Thompson, domnule. 

— Bineînţeles, zise Hunter şi intră în baracă. 

Doi soldaţi tineri îmbrăcaţi în uniformă militară erau aşezaţi la 
birou. Nici unul nu păru că observase prezenţa vizitatorului. 

Erau cufundaţi în calcule şi transmiteau informaţii matematice 
unui mic terminal de calculator. De altfel, interiorul barăcii era 
plin de material electronic, mai puţin în fund, unde fusese 
amenajat, graţie unui perete, un mic birou. 

Thompson îl urmă pe Hunter în birou şi începu să îi explice: 

— Căpitanul vă roagă să-l scuzaţi, este nevoit să absenteze 
câteva minute. Mi-a cerut mie să discut problema cu 
dumneavoastră. Va sosi înainte să terminăm 

— Şi care este această problemă? 

De fapt, adevărata problemă o avea chiar Hunter. Se afla în 
plin teritoriu inamic, înconjurat de forţe ostile, şi se dădea drept 


29 


altcineva. Şi asta fără să ştie cine era duşmanul său. 

Thompson continuă: 

— Este vorba de unul sau două puncte din interogatoriul 
domnului Rickert. Ne întrebăm dacă nu cumva e vorba de o 
eroare de interpretare. Căpitanului îi place să controleze totul. Vă 
rog să vă instalaţi confortabil. Am transcris fragmentele de 
bandă a căror interpretare ni s-a părut dubioasă. 

Hunter se aşeză pe un scaun, iar Thompson îi întinse un dosar 
cu foi dactilografiate. Acest tip era de o corectitudine militară 
nemaipomenită, Dumnezeule! Totul era curat, clar, precis... 

— Veţi vedea, reluă el, că aceste puncte critice se referă în 
întregime la problema Bob Hunter. Căpitanul a vrut să evite orice 
risc în această privinţă. Cu atât mai mult cu cât, după cum ştii, 
planul nostru este puţin cam urgent. 

— Evident, răspunse Hunter, rece. 

Tipul se scuză şi ieşi din birou. Foile dactilografiate erau 
împărţite în două coloane. Cea din dreapta avea în frunte titlul 
pompos: Mărturia subiectului. Celălalt: /nterpretări, rezuma în 
termeni foarte clari rătăcirile şi tresăririle abia rostite ale unui 
suflet angajat într-un proces lent de dezintegrare. Hunter, care 
cunoştea conţinutul primei coloane, nu se interesă decât de 
comentariu. El trata, de altfel, în principal, participarea lui Hunter 
în povestea din Los Angeles. Toate astea din punctul de vedere 
al lui Rickert. Şi, de altfel, nu era chiar aşa de rău. Jordan îl 
determinase pe bietul om să revină cu insistenţă la cele spuse 
mai înainte, obligându-l să treacă la alte subiecte, pentru ca 
apoi, brusc, să-i pună aceleaşi întrebări şi să verifice dacă 
răspunsurile erau coerente. Marele maestru în mârşăvii făcuse 
poate studii de medicină, poate că era, de asemenea, licenţiat în 
psihologie, dar în privinţa interogatoriului se pricepea poate mai 
bine decât un judecător. 

Aceşti oameni curajoşi se interesau grozav de faptele şi 
gesturile lui Bob Hunter. 

Hunter se ridică în picioare şi puse dosarul pe birou. Se afla 
într-o fundătură periculoasă şi aproape că nu se putea apăra. 
Niciodată nu ar fi trebuit să se aventureze aici în acest fel. Totul, 
în această tabără, îl evoca prea mult pe Phil Jordan cu 
diversiunile lui. Altfel spus, operaţiunea nu semăna deloc cu o 
acţiune a Mafiei şi, în consecinţă, Hunter nu îşi putea permite să 
continue să joace rolul doctorului Jordan. Nu ştia pe ce teren se 
află. Acest căpitan, oricare ar fi fost numele lui, era poate un 
prieten dintotdeauna al doctorului astăzi decedat. Şi oricine de 


30 


aici îl putea cunoaşte foarte bine pe fostul trimis al 
Departamentului de Apărare. 

Thompson vorbea cu voce joasă celor doi tipi în uniformă, 
când Hunter ieşi din birou. El îi adresă un zâmbet şi spuse: 

— Ei bine, aţi terminat repede. 

— interpretările tale sunt absolut perfecte, răspunse Hunter. 
Ţineţi-o tot aşa. 

— Atunci totul este bine, spuse Thompson. Vreţi o cafea? 
Căpitanul... 

— Să-i prezinţi regretele mele căpitanului, dar n-am deloc timp 
de pierdut. Mă aşteaptă o grămadă de lucruri. 

Thompson păru puţin deranjat. 

— Cum vreţi, domnule, dar am înţeles că şeful doreşte să 
discute cu dumneavoastră problema Hunter. 

— Spune-i că, în ceea ce mă priveşte, mă voi ocupa de acest 
aspect, răspunse el, trecând pragul barăcii cu pas decis. 

Thompson ieşi repede în urma sa. Un tip sosi exact în acelaşi 
timp. Era îmbrăcat în civil: pus la patru ace. Avea vârsta de 
patruzeci şi doi de ani. Pedigree-ul său: a treia generaţie a 
Mafiei, provenit exact din jungla din Manhattan. Hunter îl localiză 
imediat în fişierul său mental: Marco Minotti, frate şi moştenitor 
al unui locotenent al familiei Marinello, Franck Minotti, pe care 
Hunter îl lichidase în cursul acţiunilor din New York. Noul venit nu 
îi făcuse nici un semn din ochi lui Hunter, dar asta nu constituia 
cu adevărat o problemă. II cunoştea el oare pe adevăratul Philip 
Jordan? 

Hunter era gata să contreze cea mai mică reacţie a lui Minotti, 
dar Thompson interveni imediat: 

— Ei bine, ai sosit la ţanc, îi spuse el lui Minotti. V-aţi mai 
întâlnit deja, domnilor? 

Privirea sa trecu imediat spre Hunter, apoi făcu prezentările. 
Hunter observă imediat: doctorul Jordan era tratat cu respect. 

— Domnule arhitect, iată-l pe bancherul dumneavoastră. 

Mai aveau şi nume de cod! Superb! Philip Jordan era 
arhitectul, iar Minotti bancherul. Se pare că acest căpitan nu era 
altul decât iniţiatorul acestei operaţiuni sau ceva în acest sens. 

Hunter începu să aibă amețeli vagi gândindu-se la identitatea 
acestui căpitan, încă anonim. 

Minotti îi strânse mâna, aruncându-i o glumă îndoielnică 
despre „afurisiţii de farsori de la CIA”. 

Thompson zâmbi cu indulgență şi i se adresă lui Hunter: 

— Bancherul nostru a sosit în această noapte. Dumneavoastră 


31 


eraţi... în sfârşit... ocupat. Aşa că... 

Era vădit că tânărul domn din Manhattan nu aprecia în mod 
vizibil subtilităţile cu dublu înţeles. El îl întrerupse brusc pe 
Thompson, spunându-i lui Hunter: 

— Mă numesc Minotti. 

— Phil Jordan. 

— Da, ştiu, ştiu. Inregistrările astea sunt parfum sau rahat? 

— În privinţa asta, totul merge bine, răspunse calm Hunter. Nu 
există nici un motiv de panică. 

— Panică pe dracu’! izbucni mafiotul. Asta să ţi-o spui 
dumitale, doctore. Sper că acest poponar să se afle prin preajmă. 
Am de reglat o socoteală cu el. 

— De ce să nu o reglaţi în altă parte? sugeră Hunter pe un ton 
rece. Fiecare lucru la timpul său. 

— Du-te la naiba! spuse în glumă Minotti. Voi, funcţionarii, nu 
sunteţi nevoiţi să faceţi două lucruri o dată: nici măcar să 
mergeţi mestecând gumă. Dar îţi voi spune un lucru, doctore. 
Dacă acest nemernic se află prin preajmă, îl poţi înscrie cu 
prioritate în programul tău. 

— Aşa voi face, răspunse cu răceală Hunter-Jordan. 

Domnul din New York se întoarse spre Thompson, mormăind: 

— Unde-i Harrelson? 

Hunter simţi cum îl apucă din nou ameţeala: căpitanul sau 
eminenţa cenuşie, pe scurt, şeful anonim, era în sfârşit 
identificat: Franklin Harrelson, fost căpitan de infanterie, acum 
mercenar crud şi mare maestru complotist. Ultima oară când 
Hunter îl întâlnise fusese în cursul ofensivei sale din Colorado. 

Sosise timpul să plece cât mai repede din acea zonă. 

Fără să-i lase lui Thompson timp să răspundă, Hunter zise: 

— Incântat de cunoştinţă, bancherule. Ne vom revedea puţin 
mai târziu şi vom pune la punct toate detaliile. 

Apoi, privindu-l pe Thompson, adăugă: 

— Plec pe jos sau mă însoţeşte cineva? 

— Chem imediat o maşină, răspunse îndată Thompson. 

Expresia ochilor săi spunea foarte clar cât de mult înţelegea el 
că un om bine crescut ca Jordan nu aprecia compania 
bancherului din New York. 

Hunter îi mulţumi şi avansă câţiva paşi. Imediat ce-şi aprinse o 
ţigară, apăru şi jeep-ul care îl adusese. Hunter nu mai era în 
pericol acum şi oftă de uşurare când urcă din nou în maşina sa. 

Cu toate acestea, ştia foarte bine că va reveni aici. Nu va uita 
de această ascunzătoare. Povestea va merge mereu înainte, la 


32 


fel ca şi cea a lui Hunter. 

Până la urmă, nu mai era o zi frumoasă. De altfel, era miercuri 
- Miercurea Cenugşii - şi poate ultima zi din viaţa lui Hunter. Cine 
ştie! 


33 


CAPITOLUL VII 


De-a lungul întregii sale cariere de luptă împotriva crimei, Bob 
Hunter nu întâlnise în mod sigur un pericol mai mare decât acest 
nemernic dotat cu o imaginaţie care nu egala decât tupeul său şi 
răspundea la numele de Franck Harrelson. Da, nemernicul avea 
îndrăzneală şi un caracter extrem de viclean! El ar fi putut ieşi 
din trista experienţă din Vietnam cu o cotă de prestigiu teribilă în 
armata americană. In schimb, se întorsese acasă cu coada între 
picioare, mai mult sau mai puţin în dizgrație, cu cariera serios 
compromisă. 

Hunter îl cunoscuse bine pe Harrelson în Vietnam: acesta era 
ofiţer, şi deja această diferenţă îi îndepărta. Insă ea nu justifica 
totul: cei doi bărbaţi nu erau făcuţi să fie prieteni. Hunter 
respecta calităţile lui Harrelson şi instinctul său de luptă. Dar nu 
era de acord cu principiile sale morale. De altfel, nimeni nu-i 
cerea acest lucru. Întreţinuseră la acea vreme raporturi episodice 
şi foarte scurte: nu făcuseră parte din aceeaşi unitate. Totuşi, 
venise o vreme când „cocoşii lui Harrelson” - astfel fuseseră 
numite, nu fără o nuanţă admirativă, echipele sale speciale de 
luptă - constituiau vârful de lance al programului de pacificare 
din Vietnam. Deviza lor era: „Loveşte şi avansează”, iar succesul 
operaţiunilor lor devenise legendar. Misiunea cu care fuseseră 
însărcinaţi era în mod oficial cunoscută sub numele de cod „Pre- 
Pac Charlie”; „Pre-Pac Charlie” trebuia să se infiltreze în 
interiorul teritoriilor inamice, puţin înainte de sosirea unor unităţi 
însărcinate cu pacificarea. Sergentul Hunter aparţinea unei alte 
unităţi mai restrânse, care mai târziu urma să devină şi ea 
legendară: „Ten-Team Able”. Misiunea lor era să recunoască 
terenul înaintea infiltrării celor din „Pre-Pac Charlie”. Ei efectuau 
în acelaşi timp raiduri de recunoaştere, de curăţare şi de sabotaj: 
avansau întotdeauna foarte adânc în teritoriul duşman, cel mai 
adesea fiind complet lipsiţi de ajutorul forţelor aliate. 

Apoi venise vremea în care „Ten-Team Able” şi „Pre-Pac 
Charlie” îndeplineau împreună operaţiunile. Astfel, în mod 
inevitabil, Hunter şi Harrelson se aflaseră în acelaşi balamuc. Da, 
se cunoşteau. Şi se şi respectau. În plus, se înfruntaseră reciproc 
în Colorado, într-un război în care miza era total diferită. 

Hunter oprise drumul lui Harrelson în Colorado. Putea el să 
procedeze la fel şi în New Mexico? Afacerea din Colorado nu 


34 


fusese decât o exagerare - sponsorizată şi finanțată de Mafia, 
bineînţeles. Povestea din New Mexico se prezenta într-o manieră 
puţin diferită. Bineînţeles, Mafia era prezentă şi aici, însă 
organizaţia semăna mai degrabă ca un amestec Mafia-forţă 
militară. Un element nou părea să intre în joc, formând un fel de 
hidră cu trei capete, ale cărei efecte, fără nici o îndoială, aveau 
să fie de-a dreptul înspăimântătoare. Acest nou element se 
numea Philip Jordan. Şi chiar dacă tipul nu era decât un cadavru 
ieşit din joc, moartea sa poate că venise prea târziu ca să mai 
poată modifica cursul evenimentelor. 

In privinţa lui Harrelson, numele său răsuna ca dangătul unui 
clopot de îngropăciune. Probabil că nu l-ar fi recunoscut pe 
Hunter dacă, din întâmplare, l-ar fi întâlnit. Fostul sergent îşi 
schimbase înfăţişarea după plecarea din Vietnam. În Colorado, 
cei doi bărbaţi nu se întâlniseră niciodată faţă în faţă. Insă nu 
aceasta era problema. Harrelson era un soldat şi, în plus, foarte 
competent. Fără îndoială că avea şi lacune, dar cu siguranţă că 
nu în domeniul curajului şi nici în acela al geniului şi 
competenţelor militare. 

In Colorado, Hunter putuse să-şi dea seama că ştia să impună 
unor civili aceeaşi disciplină şi aceeaşi ardoare pe care o 
impusese trupelor sale de luptă. Evident că îşi recrutase 
majoritatea oamenilor săi dintre veteranii din Vietnam: nu 
pistolari de trei parale, ci combatanți solizi, disciplinaţi, bine 
antrenați pentru război - nişte tipi care nu se obişnuiseră cu 
pacea, după excitanta realitate a războiului. Unii nu erau în 
adâncul lor decât nişte mari romantici, seduşi de pericolele unei 
vieţi de aventurier, care refuzau cu orice preţ viitorul fără 
strălucire al unei existenţe afectate de rutină. Probabil că mulţi 
dintre ei, ca şi Harrelson, se aflaseră într-o zi alături de Hunter în 
focul celuilalt război. Insă acest lucru nu mai avea acum nici o 
importanţă. Işi aleseseră calea, aşa cum Hunter şi-o alesese pe a 
lui. 

În sfârşit... Thompson. Un tip pe care Hunter ar fi putut să-l 
cunoască în Vietnam, care în mod sigur atunci l-ar fi apreciat. Era 
cam de aceeaşi vârstă cu Hunter, cultivat, inteligent, competent, 
plăcut chiar şi atunci când era dur, tăios, neînduplecat dacă 
necesitatea o impunea. Pentru Hunter, Thompson era şeful de 
stat-major al lui Harrelson. 

Să combaţi acest gen de om nu era deloc plăcut. Cu 
camuflajul său perfect oficial, nu îl surprindea deloc pe Hunter: 
într-adevăr, în Colorado, şiretenia aproape că  înşelase 


35 


Pentagonul care fusese gata să cadă în capcană. Probabil că şi 
aici era vorba de aceeaşi schemă, în acest sector sensibil unde 
se găsea grupată o bună parte din resursele militare ale ţării. 
Dar, de această dată, lucrurile se complicaseră mai mult din 
cauza intervenţiei celui de-al treilea element: Philip Jordan. 

Era o hidră cu trei capete: Jordan-arhitectul, Harrelson şi 
armata de cocoşi - antreprenorul şi, în sfârşit, clientul, Mafia 
reprezentată de Marco Minotti. 

Un trio diabolic, oricare ar fi fost regula jocului. 

Operaţiunea de aici nu avea nimic în comun cu structura 
militară a afacerii din Arizona, condusă de renegaţii Hindshaw, 
Worthy şi Morales. Aceştia nu erau decât nişte mici borfaşi ce-şi 
târau jambierele pe jos şi, chiar dacă experienţa îi învățase 
multe, acuitatea lor psihologică rămânea, totuşi, la un nivel 
mediocru. Harrelson era de o rasă total diferită. La fel şi Jordan. 
Ceea ce se punea la cale în New Mexico era în mod sigur de o 
anvergură colosală, extravagantă. Poate chiar capabilă să 
bulverseze întreaga lume. 

Totul se lega de un concept californian. Sectorul ales era acela 
în care tehnologia secretă militară era principala resursă. Atunci, 
care era produsul? 

Ce anume cumpăra Mafia din New Mexico? 

„Prăjitura” se afla aici. Mare, bogată, bine etalată. White 
Sands, Los Alamos, Holloman Air Force Base, Fort Bliss şi 
Dumnezeu ştie câte alte locuri cu consonanţă cel puţin exotică. 

intr-o lume în care puterea este cheia tuturor lucrurilor, 
„prăjitura” era în mod sigur frumos garnisită. 


36 


CAPITOLUL VIII 


Hunter se opri la primul telefon public ca să-l sune pe 
Brognola. 

— E timpul să aibă loc o regrupare, îi spuse el. Adu întregul 
arsenal la Holloman. Rapid şi în linişte. Chiar foarte în linişte, 
dacă înţelegi ce vreau să spun. Cât timp îţi trebuie ca să ajungi 
aici? 

— Atmosfera pare să fie foarte încărcată acolo la tine, 
răspunse Brognola. 

— Mult mai încărcată decât îţi imaginezi, îl preveni Hunter. 

— Nu poţi să vorbeşti la telefon despre asta? 

— Nu. 

— În zece minute pot porni la drum. Vrei ca arsenalul să fie 
complet? 

— Da, tot. Şi mai ales, Hal, să nu spui nimănui despre acest 
lucru. 

— Dacă înţeleg bine, trebuie să tac mâlc? 

— Exact. 

— OK. Rulota ta trebuie să ajungă la Bliss dintr-un moment în 
altul. li voi spune tinerei să meargă mai departe. 

— Perfect. Spune-i să meargă până în centrul... Stai... 
aşteaptă un minut... Holloman este singura zonă unde poţi 
ateriza cu avionul C-35? 

— Nu ştiu, răspunse Brognola. De ce? Te deranjează ceva la 
Holloman? 

— Nu ştiu. Şi Fort Bliss? E departe de autostradă? 

— În jur de două sute de kilometri, răspunse Hal. Vrei ca ea să 
meargă până acolo? 

— Da, ar fi de preferat. Să mă aştepte la intersecţia străzii 70 
cu 54. 

— OK. Şi cu? 

— Care este durata de zbor până la Fort Bliss, Hal? 

— De unde sunt eu acum, fac aproximativ nouă sute de 
kilometri. In mare, fac cam o oră şi jumătate. 

— Deci, veţi putea ajunge acolo amândoi în acelaşi timp, 
observă Hunter. la legătura cu mine imediat ce soseşti acolo. 

— Bine. Spune-mi... Poţi să-mi aduci şi mie la cunoştinţă 
câteva lucruri? 

— Îţi aminteşti de tipul din Colorado? 


37 


— Soldatul acela prost, vrei să spui? 

— Chiar el, zise Hunter. Repetă figura. Şi, crede-mă, 
diversiunea sa din Colorado va semăna cu un joc de copil, în 
comparaţie cu ce se întâmplă aici. 

— Aleluia! exclamă Brognola. OK, am plecat, zise Hal, după 
care închise telefonul. 

Pe faţa lui Hunter se putea citi un zâmbet amar. Sună imediat 
la apartamentul lui Jordan. Mary Valdez ridică imediat receptorul. 

— Prietenul tău la telefon, îi spuse el. Totul s-a anulat. 
Părăseşte zona imediat. Ai o maşină bună? 

Când îi răspunse, vocea ei nu era foarte sigură: 

— Nu foarte proastă, de ce? 

— Vreau să pleci cât mai departe şi cât mai repede posibil. Nu 
te opri nicăieri unde ai putea fi recunoscută şi, mai ales, nu te 
întoarce la tine acasă. 

— Nu înţeleg foarte bine ce vrei să spui. 

— Găseşte-ţi o ascunzătoare sigură şi închide-te acolo. Şi asta 
departe de aici, m-ai înţeles? Şi să nu revii prin preajmă până nu 
eşti convinsă că totul este sigur. 

— Şi cum voi şti acest lucru? 

— Citind ziarele, replică Hunter. 

— Crezi că mă aflu în pericol? 

— Nu cred, ştiu asta. 

— Atunci şi tu te afli în pericol, spuse ea cu nervozitate. Sunt 
aici doi bărbaţi care te aşteaptă. 

— Unde? 

— Sunt exact în faţa imobilului. Au sunat la apartament şi au 
întrebat de tine. In sfârşit, vreau să spun, au întrebat de Phil. Le- 
am spus că ai ieşit, dar ei încă sunt acolo, aşteptându-te în 
maşină. 

— Cum arată? întrebă Hunter. 

Ea îi descrise cu fidelitate pe cei doi mafioţi, Bean şi Nick. 

— Şi maşina lor e un break prăfuit, nu-i aşa? întrebă Hunter. 

— Da, îi cunoşti? 

— Mada. Nu-i bine. Schimbăm programul. Lasă-i baltă pe tipi şi 
pleacă pe uşa din spate. Abandonează-ţi maşina şi fugi repejor. 
Te voi întâmpina pe traseu. Mergi până la băcănie. 

— Vin din nou! strigă ea. 

— Nu deschide uşa, ordonă el. Trage zăvorul şi ţine-i în 
tensiune cât poţi de mult. Lasă-i să spargă uşa, dacă sunt aşa de 
hotărâți. Ajung şi eu în trei minute. 

— Grăbeşte-te! strigă ea, închizând telefonul. 


38 


Nu mai era timp de pierdut. Hunter simţi cum i se crispează 
stomacul. Era inutil să procedezi logic cu oameni ca ăştia. Erau 
capabili de orice brutalitate. De altfel, nu logica era în discuţie. 
Probabil că întâlnirile dintre Minotti şi „tipii de la CIA” 
declanşaseră câteva vagi semnale sonore în creierul mafiotului. 
In această lume sălbatică, instinctul şi violenţa erau singurele 
garanţii de supravieţuire. 

Dacă Philip Jordan îl intrigase pe Minotti, bineînţeles că tipul şi- 
a urmat instinctul. 

lar dacă cei doi mafioţi veniseră să-l caute pe Jordan pentru o 
conversaţie puţin mai lungă şi o găsiseră aici pe Mary Valdez, 
atunci tânăra era în pericol. Şi fără îndoială că pentru ea acesta 
era începutul sfârşitului. 

Hunter ajunse la apartamentul lui Jordan în mai puţin de trei 
minute. 

Insă sfârşitul începuse deja. 

Uşa era larg deschisă, geamurile de la baie făcute ţăndări, iar 
Mary Valdez nu era nicăieri... 


39 


CAPITOLUL IX 


Break-ul mafioţilor era parcat în faţa barăcii deteriorate, unde 
cei trei pistolari mai fuseseră şi de dimineaţă. Hunter opri exact 
în spate şi fixă amortizorul Berettei în timp ce intra în casă. Era 
aproape o ruină, cu vopseaua cojită de pe pereţi. Cartierul era 
semi-industrial şi avea, între antrepozite şi diverse ateliere, alte 
barăci, aflate în aceeaşi stare deplorabilă. 

In jur, nici urmă de viaţă, nici un sunet, numai un câine 
hămesit care se apropia mârâind spre Hunter. La numai câţiva 
paşi de el, bietul animal îşi schimbă intenţia şi bătu în retragere. 

Podeaua porticului uzat de la intrare era nesigură. Hunter îl 
trecu, făcând un pas mare, şi se opri un moment în faţa uşii ca să 
„adulmece” atmosfera. Cineva râdea înăuntru, în timp ce alţii 
vorbeau. 

Clanţa se deschise fără dificultate. Împinse uşa şi intră 
înăuntru. Mary Valdez era aşezată pe un divan zdrenţăros. Bluza 
ei era puţin sfâşiată iar părul răvăşit. Părea să reziste cu bine, 
dar o trăda privirea ei cuprinsă de teroare. În cameră nu mai era 
decât o masă de joc plină cu sticle de bere goale şi scrumiere 
încărcate cu chiştocuri de ţigări. 

Bean, sprijinit de peretele din fund, vorbea la telefon. Se afla 
cu spatele la Hunter. 

Un al doilea tip pe care nu-l recunoscu, aflat în pragul unei uşi 
care dădea în altă cameră, discuta glumind cu cineva aflat de 
partea cealaltă. Ţinea o bere într-o mână şi o ţigară în cealaltă. El 
îl văzu pe Hunter intrând şi ridică imediat berea într-un gest de 
bun venit: 

— Salut, CIA, glumi el. 

Apoi, văzu Beretta şi încremeni. Bean aruncă o privire fugară 
pe deasupra umărului şi, văzându-l pe Hunter, spuse în aparat: 

— Este aici. 

După aceea, închise. Nici el nu remarcase de la început 
îngrozitoarea Beretta. 

— Calmează-te, Max, spuse el cu un zâmbet îngheţat. Puicuţa 
nu şi-a pierdut penele. Voiam numai să-ţi atragem atenţia. 

— Felicitări, spuse Hunter, aţi reuşit! 

Apoi îi trimise lin glonţ în plină figură. Tipul aflat de partea 
cealaltă a uşii îşi eliberă mâinile şi sări în faţă. Dar Beretta îl lovi 
în viteză, iar ţeava cu amortizor îi transmise mesajul ei fatal, care 


40 


îl proiectă mort în camera din spate. 

Dintr-o săritură, Hunter îl urmă şi căzu peste Nick care încerca 
să fugă pe uşa din spate. Această cameră era bucătăria, sau cel 
puţin fusese. Acum, era plină de gunoaie, cu etajere sparte, o 
maşină de gătit spintecată şi chiar un frigider vechi, a cărui uşă 
se balansa şi din care se revărsau mormane de cuburi de gheaţă 
şi de cutii cu bere care se răspândeau pe podea, împiedicând în 
mod serios fuga canibalului cuprins de panică. Nick avea o armă 
în mână şi o cutie de bere sub picior atunci când năvăli asupra 
uşii din fund. Se îndreptă bombănind tot felul de înjurături şi 
încercă să-l ţintească pe Hunter. Dar, încă o dată, Beretta 
„Scuipă” prima. Glonţul explodă în carnea moale, exact sub 
bărbie, şi ieşi prin vârful calotei craniene, ducând cu el rămăşiţe 
de substanţă roşiatică şi urme de lichid. Cadavrul lui Nick căzu 
pe spate în mijlocul micuţei camere şi rămase nemişcat pentru 
totdeauna printre celelalte gunoaie. 

In acest timp, Mary se ridicase şi se întorsese cu nervozitate în 
mijlocul salonului, ca şi cum s-ar fi aflat încolţită într-o 
misterioasă cuşcă infernală. 

— Nu erau decât trei? întrebă Hunter. 

Ea clătină din cap în sens afirmativ, în timp ce ochii ei mari şi 
luminoşi îl sfredeleau cu privirea. 

— Eşti bine? Vrei să bei ceva? 

Urmă o nouă mişcare a capului, accentuată cu un semn din 
ochi. 

— Poţi să conduci o maşină? continuă el, ducându-se să aducă 
o sticlă de votcă Eristoff, care se afla pe o masă joasă. 

Ea făcu eforturi să-şi recapete vocea şi reuşi să spună foarte 
slab: 

— Cred... Cred că da. Dumnezeule! Cel puţin, tu nu glumeşti. 

— Fac ce pot mai bine, răspunse el, oferindu-i un pahar. Ai 
bani? 

— Nu... mi-am lăsat geanta... în apartamentul lui Phil. Trebuie 
să mă duc să o iau? Dacă nu, pot să trec pe la bancă. 

Hunter scoase cipci sute de dolari din buzunar şi îi întinse: 

— la maşina lui Phil, şi să nu te opreşti. leşi în stradă şi mergi 
atâta timp cât vei avea benzină. 

— Nu pot accepta acest lucru, protestă ea, încercând să-i dea 
banii înapoi. 

— Dar aceşti bani nu aparţin nimănui, spuse el, zâmbind. Sunt 
banii  duşmanului,  extorcaţi, recuperaţi. Aşa că i-ai. Ai 
binecuvântarea mea. Şi, acum, la drum. 


41 


Tânăra puse jos paharul cu votcă, îşi trecu braţele în jurul 
gâtului său şi îi murmură la ureche: 

— Dar cine eşti tu cu adevărat? 

Bărbatul o strânse uşor la pieptul lui. 

— Cel care îţi ordonă să fugi... să fugi... să fugi! 

Se depărtă de Hunter şi se opri în pragul uşii ca să-i adreseze, 
un ultim zâmbet, puţin confuz, după care se îndreptă spre 
maşină. 

Hunter o privi plecând, înainte să se întoarcă la treaba lui. 
Deposedă cadavrele de toate lucrurile lor personale, scotoci 
camera, însă nu găsi nimic cu adevărat revelator. 

Ucigaşii locuiau în New York. Nimic surprinzător. Casa era în 
mod evident o locuinţă provizorie. Totul părea să indice faptul că 
nimeni nu avea intenţia să se instaleze aici pentru mult timp. 
Lucru care era totuşi instructiv, în mod negativ. 

Hunter trase break-ul până sub portic şi îl încărcă cu cadavre, 
având grijă să le acopere cu nişte pături. 

Apoi se întoarse în casă şi îl sună pe Jack Grimaldi. 

— Am nevoie de o „bătaie de aripă”, îi spuse el prietenului său 
pilot. 

— Când şi unde? 

— De fapt, aş avea nevoie de un elicopter. Poţi să iei unul? 

— La naiba, spuse Grimaldi, singura libelulă care e aici e 
imobilizată din motive de întreţinere. 

Hunter râse puţin înainte să răspundă: 

— Serios? 

— Categoric. Insă am reperat altul din El Paso. L-au adus aici 
pe calea ferată, acum aproximativ o oră: Este în perfectă stare 
de zbor. 

— Şi oamenii se întreabă de ce te ador! observă Hunter cu un 
umor rece. 

— Care oameni? întrebă Grimaldi. 

Hunter râse încetişor. 

— Voi fi la motelul tău în zece minute. 

— OK. Sun imediat la aeroport ca să putem pleca direct. 

Da, exact pentru acest lucru Bob Hunter îl adora pe Grimaldi. 
Cu toate acestea, la început nu fusese deloc uşor. 

Însă contribuţia lui Grimaldi la războiul lui Hunter fusese 
decisivă. Acest tip putea pilota practic orice. Şi, în plus, ştia 
multe despre tacticile de război. 

Hunter lăsă telefonul deconectat şi urcă în break, ca să pună 
la adăpost încărcătura de carne rece. 


42 


Nu voia ca acele cadavre să fie descoperite foarte repede. 
Timpul trecea, ziua era deja pe sfârşite, iar el dorea acum să stea 
pe vârful valului. Cu puţin noroc, poate că va fi o maree. Un mare 
val purificator. 

Rulota de război şi forţa federală de atac a lui Brognola nu vor 
întârzia să apară. 

Da, de acum într-o oră, toţi actorii vor fi reuniți pe scenă. 

Însă mareea urca din ce în ce mai rapid şi Hunter simţea apa 
care îl înconjura puţin câte puţin. Trebuia să rămână pe val, ca să 
poată păstra situaţia sub control. Aripile lui Grimaldi îi vor fi 
foarte utile. Totuşi, în acest moment, Hunter nu îşi făcea deloc 
iluzii: aripile libelulei nu aveau nimic de-a face cu cele ale 
porumbelului. Ele nu aduceau pacea. Să dea Dumnezeu ca, cel 
puţin, să-i menţină viteza. 

Altfel... Ei bine, altfel, singura posibilitate va fi să rămână încă 
puţin timp în umbră. 

O umbră plină de pericole infernale. 


43 


CAPITOLUL X 


White Sands Missile Range ocupa o suprafaţă de aproximativ 
şase mii de kilometri pătraţi din teritoriul statului New Mexico. 
Era o zonă păzită, care se prezenta ca un dreptunghi neregulat 
de o sută cincizeci de kilometri lungime şi în jur de şaizeci de 
kilometri lăţime. În mare, acesta reprezintă statul Delaware, lipit 
de Rhode Island, cu o aglomeraţie mai mare decât cea din New 
York şi cea din Philadelphia. 

Terenul era un adevărat paradis pentru geologi: aici se găseau 
mai multe lanţuri muntoase, mari platouri de roci, scurgeri de 
lavă, întinderi de nisip deşertic şi creste ciopârţite. La sud, se 
aflau zona militară rezervată Fort Bliss, un alt teren militar de o 
suprafaţă imensă, care se întindea până la El Faso, în Texas, iar 
în apropiere de nord şi la est, centrul de rachete, la aproximativ 
zece kilometri de Alamogordo. Cele două zone aveau un 
perimetru de mai mult de şase sute de kilometri şi ofereau unul 
dintre peisajele cele mai accidentate de pe toată planeta. 
Anumite porţiuni semănau mai mult cu nişte situri de pe lună. 
Drumul naţional 54 care venea de la El Paso traversa zona Bliss 
exact prin centru, ca să iasă la numai douăzeci de kilometri de 
Alamogordo. El continua apoi spre nord şi urma limita estică a lui 
White Sands Range. 

Drumul 70-82 traversa White Sands la sud şi mergea în 
diagonală între Las Cruchesw şi Alamogordo. El ducea apoi la 
White Sands Naţional Monument, o uimitoare zonă de mai bine 
de trei sute de kilometri pătraţi, acoperită de dune de nisip alb, 
arătând puţin ca o enclavă în interiorul lui White Sands Missile 
Range. 

Holloman AFB era puţin mai departe de acest drum, la câţiva 
kilometri, la vest de Alamogordo. lar Centrul de Testări ale 
Rachetelor, cu alte cuvinte sediul administrativ al lui White 
Sands, se afla la sud-vest de zona acoperită cu nisip alb, nu 
departe de Las Cruches, la nouăzeci de kilometri de Alamogordo. 

La ieşirea din Alamogordo, la nord şi la est, se găseau mai 
întâi rezervaţia de apaşi din Mescalero, apoi câteva amenajări 
pentru sporturile de iarnă, agăţate pe versanţii munţilor, la o 
altitudine de mai mult de trei mii de metri. Vârful Sierra Blanca, 
situat la nord de Mescalero, culmina la trei mii şase sute de 
metri. 


44 


lată cum se prezenta în mare zona de luptă, pentru inteligenţa 
strategică a lui Hunter. 

Pe un asemenea teritoriu, era imposibil să desfăşori forţe de 
atac într-un mod eficient. 

Los Almos, sediul laboratoarelor de cercetare nucleară, se afla 
la extremitatea nordică a statului, la mai mult de două sute de 
mile marine de Alamogordo. Hunter trebuia să tragă o linie de 
operare undeva. Era clar că Los Alamos se afla după aceasta. Lui 
Hunter nu îi mai rămânea decât să spere într-o victorie completă 
în interiorul limitelor zonei de luptă pe care el fixase. 

Ultimul detaliu de pus la punct acum era dimensiunea şi 
puterea loviturii duşmanului, lucru care nu era foarte uşor de 
prevăzut. 

— Spaţiul aerian e interzis aici, cred că ştii, spuse Grimaldi. Nu 
există nici un culoar aerian pentru aviația civilă, oricare ar fi 
altitudinea. 

Hunter studia o hartă aeronautică a sectorului. 

— Harrelson se află în interiorul zonei, Jack, zise el. Poate că el 
păcăleşte pe toată lumea, făcând să se creadă că este vorba de 
o operaţiune militară aflată sub acoperire. Dar sunt sută la sută 
sigur că-i acolo. Tabăra sa se află lângă Tularosa Pick. Deci, în 
interiorul perimetrului. 

— Aproape, mormăi Grimaldi, aplecându-se să vadă mai bine 
harta. După reperele tale, această tabără s-ar putea afla foarte 
bine în exteriorul zonei. 

— Se poate, zise Hunter, însă tipul cunoaşte bine tactica 
războiului şi nu cred că are de gând să lanseze o ofensivă 
împotriva apaşilor. 

Trasă un mic cerc pe hartă, apoi câteva săgeți. 

— Şi-a grupat întreaga înzestrare, cu aproximaţie, pe acolo. 
După cum vei putea remarca, este practic în mijlocul zonei. 
Poate detecta astfel tot ce circulă în interiorul perimetrului. 

— Eventual, poate controla sau teleghida, spuse pilotul. 

— Asta e problema, admise Hunter. 

— După părerea ta, crezi că încearcă să captureze o pasăre de 
foc în plin zbor? 

Hunter scutură din cap: 

— Nu ştiu, Jack. Asta ar părea prea nebunesc, nu crezi? Cum 
să deturnezi o rachetă în zbor? Adică, să o aduci intactă pe 
pământ. Ce se întâmplă cu conul de şoc? 

— Cred că trebuie făcută deosebirea între o rachetă în zbor 
liber sau teleghidată, spuse Grimaldi. O rachetă în zbor liber este 


45 


exact ca un glonţ de armă. Nici nu intră în discuţie să fie 
manevrat sau controlat. In schimb, o rachetă teleghidată... 

— Să ne imaginăm că pasărea noastră are un con de şoc fals. 
Ceea ce se caută să se testeze este numai sistemul de control. 
Pentru a recupera instrumentul, trebuie lăsat să se prăbuşească 
de pământ sau se poate aduce încet, cu fineţe într-un punct 
precis în prealabil determinat? 

Grimaldi zâmbi maliţios. 

— Haide, sergent, cunoşti răspunsul la fel de bine ca şi mine, 
nu? 

— Bineînţeles, spuse Hunter. Recuperare în cădere liberă. 
Clasic. Dar, când vrei să distrugi pasărea, atunci e o altă 
poveste: trebuie să bruiezi undele feedback ale centrului de 
control şi să găseşti un mijloc de a-i fura prada de sub nas. In 
acest caz, o singură pasăre nu merită osteneala. 

— De ce? 

— Tot vechea lege imput şi output, Jack. Prea multă cheltuială 
pentru un rezultat firav. De altfel, la ce va servi o singură 
pasăre? 

— Depinde, sugeră Grimaldi. Imaginează-ţi că cineva doreşte 
numai să-i dezvăluie secretul. Şi, crede-mă, mulţi ar vrea să ştie 
ce au păsările noastre în piept. 

Hunter oftă. 

— Poate. Insă mă îndoiesc de faptul că aici e vorba de o 
simplă deturnare a unei păsări sau două. Ce ştii concret despre 
White Sands, Jack? 

Pilotul să scărpină în cap, gândindu-se câteva clipe, după care 
spuse: 

— Numai zvonuri. Am auzit spunându-se la un moment dat că 
acolo se testează motoare nucleare miniaturizate. La Los 
Alamos, cred. Dar acum e interzis. Ştii, chestiile acelea 
minuscule cu un nucleu atomic: erau destinate artileriei. Acum 
ceva timp am făcut un stagiu acolo - oh, n-am ajuns decât spre 
sfârşit - fiind vorba despre dezvoltarea armelor în general. Ne-au 
arătat conuri de şoc nucleare ce cântăreau mai puţin de treizeci 
de kilograme. Bineînţeles, folosirea lor era strict militară şi foarte 
reglementată. Ne-au făcut chiar şi o demonstraţie. Acum, cred că 
au pus la punct o armă de buzunar pentru artilerie, care intră în 
această categorie a instrumentelor nucleare miniaturizate. 

— Mda, am văzut, spuse Hunter. insă mă întreb dacă nu 
cumva testează aparatele astea aici, la White Sands. 

— Se poate verifica, zise pilotul. 


46 


— Am tot interesul să mă ocup de asta, murmură Hunter. 
jucăriile astea ar trebui să facă furori în Orientul Mijlociu! Sau 
chiar în Africa. De fapt, peste tot pe unde micile puteri se luptă 
între ele. 

Grimaldi oftă. 

— Cam aşa este! [i-l imaginezi pe nemernicul de Amin Dada 
cu o duzină de aparate nucleare miniaturizate în buzunare? 

— Nu mi-ar plăcea deloc acest lucru, mormăi Hunter. 

— Crezi că asta îi interesează pe prietenii tăi? Aparatele 
nucleare miniaturizate? E incredibil! In puţin timp, vom găsi 
milioane împrăştiate peste tot prin lume. În Orientul Mijlociu, 
efectul va fi interesant: bum! Un miniaparat în toate rezervele de 
petrol. Şi să bagi şmecheriile astea într-un stol de reactoare: 
întreaga planetă va deveni furioasă! Asta vor, nu? Vor să 
readucă lumea la haosul ei de la început, ca să o reconstruiască 
după cum vor ei. 

— Nu ei o vor reconstrui, spuse calm Hunter. Tipii ăştia nu 
sunt constructori. 

— Uită-te puţin la Liban! zise Grimaldi, furios. Acei nemernici 
şi-au distrus propria ţară! Era, totuşi, cea mai civilizată şi cea mai 
avansată din acea parte a lumii! 

— Da, aprobă Hunter. 

— Priveşte decadenţa din Italia, Germania, Franţa, chiar şi din 
Irlanda. Dumnezeule, oamenii ăştia nu au nici un respect pentru 
civilizaţie! Singurul lor idol este politica. Pe mine, sergent, şi asta 
mă enervează! 

— Da! repetă Hunter. 

— Chiar crezi că un tip ca Harrelson poate merge mână în 
mână cu nişte oameni ca ăştia? Mafia, după tine, face orice, nu-i 
aşa? Ei fac orice, cu condiţia să scoată bani. Chiar dacă asta 
înseamnă că... chiar dacă... 

Hunter tăcu un moment. 

— Da! conchise el. 

Grimaldi conduse maşina în parcarea aeroportului. 

— Nu-mi place deloc calmul tău, sergent. Pui la cale ceva 
periculos, nu? Ai deja un plan în cap? 

Hunter tuşi ca să-şi elibereze gâtul, aprinse o ţigară şi, 
aruncându-i o privire prietenului său, spuse în cele din urmă: 

— Dal! 


47 


CAPITOLUL XI 


Zburau la câteva sute de metri altitudine, urmând strada 54 
ce ducea spre nord. La Tularosa, efectuară o întoarcere 
completă, ca să se apropie de zona rezervată din sud. 

Tularosa Pic era acum la stânga lor, exact în interiorul zonei. 

— Ai văzut antenele de pe vârful muntelui? mormăi Hunter în 
microfonul căştii. 

Pilotul aruncă o privire într-o parte înainte să răspundă: 

— S-ar spune că e o instalaţie de telemetrie clasică, sergent. 

— Asta e una autentică, preciză Hunter. De ce nu: probabil că 
au aici anumite instalaţii de precizie. 

— Este adevărat şi, de altfel, întreg sectorul este blindat de 
acest gen de instalaţii. Unde naiba se ascunde această tabără? 

De fapt, era al dracului de bine camuflată. Micile construcţii 
din cărămidă, înghesuite una lângă alta, apărură în sfârşit în 
prima vale. Apoi, puţin mai departe, reflexia soarelui pe o 
suprafaţă lucioasă îi atrase atenţia lui Hunter: 

— Vezi asta? întrebă el. 

— Da. Crezi că aici e? 

— Nu poate fi în altă parte, mormăi Hunter. Am înconjurat 
zona prin sud, înainte de... acolo!... Acolo!... Oh, exact la ţintă! 

— Grozav! exclamă Grimaldi, admirativ. Nu ştiu cine a ascuns 
chestia asta, însă, la un grad mai la stânga sau la dreapta, era 
imposibil de reperat. OK, văd zona de aterizare. Pregăteşte-te, 
bătrâne, căci nu pot ateriza în linişte într-un asemenea loc. 

— Nu se vede foarte bine de acolo de unde suntem, spuse 
Hunter, dar există un... Ocoleşte pe la est, Jack. 

Micul elicopter luă viteză ca să ajungă la strada 54. 

— De aici se vede împrejmuirea zonei, remarcă pilotul. Ei sunt 
exact în exterior... Vezi? 

— Mda, zise Hunter, dar tot pun pariu că instalaţia din vârful 
Tularosa le aparţine. 

Îşi aminti de o instalaţie similară din munţii care dominau Los 
Angeles şi, dintr-odată, mai multe elemente îşi ocupară locurile 
în mintea sa. Oftă, scărpinându-se în barbă. 

— Trebuie să mă duc acolo, Jack. Dar tu trebuie să vezi. Dacă 
nu-ţi place... 

— Nu vei pleca fără mine, replică Grimaldi cu un zâmbet 
temător. Care sunt şansele? 


48 


Hunter îşi privi îndelung prietenul, înainte de a-i răspunde: 

— Singurele noastre şanse, bătrâne, sunt acelea pe care ni le 
pregătim. Nu avem altă speranţă. 

— Am reperat două păsări de luptă pe pista de aterizare, 
spuse Grimaldi. 

— In mod sigur că sunt mult mai multe, gata să reacționeze la 
prima alarmă. 

— Înţeleg. Trebuie, deci, să efectuăm o coborâre fulger şi o 
ieşire aşijderea. 

— Exact, spuse Hunter, laconic. Am încredere în tine. 

Pilotul inspiră adânc şi spuse: 

— OK, am plecat! 

Se afla acum la nord, exact deasupra construcţiilor din 
cărămidă. Două vehicule circulau pe drumul de ţară, părăsind 
tabăra. 

— Când vrei tu, spuse Hunter. Apropie-te cât de mult crezi tu. 

— Nu există decât o singură posibilitate, răspunse pilotul 
curajos. 

Studiase cu mare atenţie terenul şi ştia perfect cum se va 
apropia. 

— Leagă-ţi centura! urlă el, aplecându-se pe  levierul 
altimetrului, pentru o coborâre bruscă. 

Hunter avu impresia că stomacul îi urca până în gât. 
Elicopterul evoluă practic în cădere liberă mai multe sute de 
metri, apoi se stabiliză. Hunter vedea nişte oameni. Erau indieni. 
Şi nu erau decât femei. Câţiva îşi protejau ochii ca să vadă mai 
bine aparatul în aparenţă pierdut. Apoi, brusc, Hunter realiză că 
Grimaldi, în picajul său, executase un viraj de o sută optzeci de 
grade. El se ascunsese acum între munţi, la mai puţin de o sută 
de metri altitudine. 

Hunter recunoscu canionul în zigzag care îi permisese să 
pătrundă în tabără azi de dimineaţă. Işi dădu seama că, văzută 
de sus, a doua vale era mult mai mare în comparaţie cu prima. 

Grimaldi era în mod evident un as al zborului. l-au trebuit doar 
câteva secunde ca să efectueze apropierea: cât ai zice peşte, 
erau deasupra celei de-a doua depresiuni şi elicopterul se afla pe 
pista de aterizare, lângă semenii lui. 

— Impecabil, spuse Hunter. 

— Trebuie să-mi dai cel puţin un minut, bătrâne, spuse pilotul. 

— llai! 

Deschisese deja sasurile şi sări afară. În aparență, totul părea 
liniştit în tabără. Se îndepărtă puţin de paletele aparatului încă în 


49 


funcţiune şi avansă spre barăci. Apoi se opri şi puse un genunchi 
pe pământ, ca şi cum şi-ar fi legat un şiret desfăcut. 

In spatele lui, elicea micului elicopter continua să agite aerul. 

Un tip în uniformă ieşi dintr-o baracă şi, protejându-şi ochii cu 
o mână, privi spre pista de aterizare câteva secunde, înainte de 
a intra din nou. 

Hunter auzi în spatele său huruitul puternic al unui aparat 
mare, Bell Cobra. Zgomotul se amplifică repede, până ce îl 
acoperi complet pe cel al micului elicopter. 

Hunter îşi îndreptă spatele şi îşi aprinse o ţigară, protejând cu 
o mână flacăra chibritului de turbulenţele provocate de rotirea 
palelor. 

Un jeep apăru imediat din spatele unei barăci şi se apropie 
încet de pista de aterizare. 

Un tip în kaki ieşi dintr-o altă baracă şi dădu un ordin imperios 
şoferului jeep-ului. Acesta încremeni, în timp ce bărbatul în kaki 
o lua la fugă în direcţia lui. 

Hunter aruncă cu nonşalanţă ţigara şi făcu cale-ntoarsă spre 
elicopterul cel mare. Grimaldi, la comenzile elicopterului Bell 
Cobra, se îndrepta deja spre pista de aterizare. Hunter sări la 
bord şi decolară imediat. 

Erau acum deasupra jeep-ului. Thompson, în picioare în 
scaunul din faţă, agita cu frenezie cele două braţe ca să cheme 
elicopterul. 

Insă Bell Cobra nu avea nici o intenţie de a reveni. 

In orice caz, nu întreg... Hunter le va trimite rămăşiţele mai 
târziu. De altfel, asta era intenţia lui. 

* 


* x 


Ce era, deci, zarva aceea ciudată afară? Nemernicul se uitase 
mereu pe fereastră, neglijându-l vizibil pe interlocutorul său. În 
mod sigur, avea gândul în altă parte, şi Minotti începuse să fie 
sătul până-n gât de asta. 

— Ei! Cu tine vorbesc! mormăi el. 

— Dar te ascult, răspunse gradatul. 

— Bun, atunci poţi să-mi explici ce se întâmplă afară? 

Gradatul îi aruncă lui Minotti o privire gravă, părând că-i spune 
să se ducă la dracu’, şi se îndreptă spre fereastră cu paşi repezi. 

Minotti nu se mişcă de pe scaunul său şi îl privi pe individ din 
cap până-n picioare. 

— Ce se întâmplă? întrebă el cil o voce puţin mai îmblânzită. 

— Un elicopter, spuse cu calm Harrelson. Tocmai aterizase 


50 


fără autorizaţie. Nu este unul de-al nostru. 

— Oh, oh! făcu Minotti, aruncând o privire ceasului său 
mecanic. 

In mod ciudat, Harrelson nu se afla în poziţie regulamentară. 
Avea picioarele depărtate, mâinile la spate şi privea pe fereastra 
cea mică. Nu-i mai trebuia decât un bici, se gândea Minotti. Asta 
ar completa, într-adevăr, tabloul. 

Brusc, Harrelson sări spre uşă şi scoase un singur cuvânt, care 
era, la urma urmelor, elocvent: 

— Jordan! 

Minotti, în chip de reacţie, simţi nişte oribile mâncărimi pe 
piele. Acum înţelese de ce, în mod instinctiv, se uitase la ceas. 
Tipii îl păcăliseră, asta era singura explicaţie. Ar fi trebuit să fie... 
Şi găozarul ăsta!... Bean spusese că Jordan era acolo. Şi acum 
Harrelson pretindea că se afla aici. 

Bine, probabil că trebuia să se pregătească pentru o mică 
„serenadă”. La dracu’! In fond, cine dădea lovelele pentru toată 
afurisita asta de...? 

Minotti sări în picioare şi îl urmă pe gradat până la uşă. Pista 
de aterizare era aproape cât un teren de fotbal. Minotti văzu o 
siluetă ieşind din spatele libelulei, apoi se lăsă în jos ca să pună 
un genunchi pe pământ. 

Harrelson intră în baracă şi ordonă tipului de la staţia radio să 
trimită un jeep ca să-l întâmpine pe Jordan. 

— De ce să nu-i trimitem un tanc? mormăi Minotti. Nu-i în 
stare să meargă nici măcar o sută de metri, nemernicul ăsta? 

Gradatul murmură vag ceva, în care era vorba de curtoazie, şi 
se întoarse la biroul său. 

Minotti, care stătea nemişcat în mijlocul barăcii, avu impresia 
că gluma dura cam mult. 

— Curtoazie pe dracu'! răcni el la adresa lui Harrelson. Ştii câţi 
bani s-au investit în nemernica asta de tabără? Şi nu vorbesc de 
Colorado. Vorbesc de afacerea asta. Ştii cât s-a investit aici? 

Harrelson i se adresă lui Minotti: 

— Îți pot înapoia tot până la ultimul cent, dacă asta doreşti. 
Acum, poţi să-mi explici ce-i reproşezi lui Jordan? 

— Acest tip mă face să vomit, mormăi Minotti. Şi, oricum, am 
dreptul să nu mă încred în el, nu? 

— N-a produs acelaşi efect asupra prietenilor tăi din New York, 
remarcă Harrelson. El a pus la punct totul de la A la Z, ştii asta. 
Atunci de ce această schimbare în ultimul moment? Din cauza 
interogatoriului? Totuşi, metoda o ştie de la voi... Atunci? 


51 


— Taci din gură, fir-ar să fie! izbucni Minotti. Asta n-are nici o 
legătură! De altfel, să dăm cărţile pe faţă, acum! Prieteni; mei 
din New York, cum spui tu, eu sunt, şi nimeni altul. Şi, în 
consecinţă, eu comand! 

Harrelson se aşeză pe scaun. 

— Aşadar, aşa stau lucrurile! Mă întrebam cum merg treburile 
la nivelul puterii de decizie, după moartea lui Marinello. 

— Să nu mai pronunţi niciodată acest nume în prezenţa mea! 
strigă Minotti. 

Gradatul părea să se amuze, lucru ce nu făcea decât să-l 
exaspereze şi mai tare pe şeful Mafiei. El se ridică şi îşi puse cei 
doi pumni pe biroul lui Harrelson, răcnind: 

— Nici nu se pune problema de accelerarea programului! 
Vreau mai întâi să fiu sigur în privinţa acestui nemernic de la CIA. 
Să-ţi intre bine asta în căpăţână! 

Dar nu mai putea fi auzit. Huruitul de afară îi acoperi 
cuvintele. 

Harrelson ajunse îndată la uşă, fiind afară înainte ca Minotti să 
poată deschidă gura. 

— Hei, stai! strigă el, alergând în spatele lui. 

Dar gradatul se postase la câţiva paşi de uşă. Avea în mână un 
pistol de calibrul 45. Se întoarse dintr-o singură mişcare şi spuse 
ceva tipului de la staţia radio din interiorul barăcii. Minotti, în 
graba sa, îl îmbrânci, şi amândoi se prăbuşiră pe jos, dând din 
mâini şi din picioare ca nişte turbaţi. 

In acest timp, pe pista de aterizare, unul dintre cele două 
elicoptere Bell Cobra o ştergea frumuşel. Pilotul libelulei care îl 
adusese pe Jordan era încă acolo, iar elicea ei se învârtea la 
relanti, însă nimeni nu era la comenzi. 

Tipul de la staţia radio apăru în uşa barăcii. 

— Care se joacă cu Bell Cobra? îi strigă Harrelson. 

— Nu ştiu, răspunse acesta. Insă decolarea nu-i autorizată. 
Toate aparatele trebuie să stea la sol! 

— Asta ştiu şi eu, Dumnezeule! zise Harrelson. Ordonă-i să 
coboare! 

Tipul de la staţia radio dispăru. Thompson, aflat în picioare în 
jeep, gesticula ca un nebun, iar Harrelson era vizibil îngrijorat. 

Minotti găsea scena mai degrabă comică, chiar dacă îl supăra 
faptul că nu ştia ce se întâmplase. 

— S-ar spune că ţi-a tras-o? îi zise el lui Harrelson. 

Apoi, brusc, o rază de inteligenţă păru că-i traversează 
mintea: 


52 


— Unde e nemernicul de Jordan? răcni el. 

Harrelson, foarte rigid, îi răspunse: 

— Nemernicul de Jordan, după cum spui tu, este, dacă nu mă 
înşel, la bordul Cobrei care tocmai a decolat. 

Pronunţase fraza cu o plăcere vădită, chiar dacă, în mod 
evident, nu aprecia cotitura pe care o luaseră evenimentele. 

Brusc, aceeaşi licărire de inteligenţă îi traversă pentru a doua 
oară creierul lui Minotti: Bell Cobra era acum exact deasupra lor, 
la mai puţin de cincizeci de metri altitudine. Deodată, din flancul 
său, scânteie ceva: un obiect strălucitor. Apoi, al doilea fulger 
plecă din aparat şi se îndreptă exact spre unul dintre hangarele 
cu echipament greu, aflat la extremitatea câmpului. 

Clădirea luă foc instantaneu, apoi explodă cu o violenţă care 
zdruncină întreaga tabără. 

— E nebun? răcni Minotti. i 

Dar Harrelson rămase mut ca un cadavru. Il luă pe Minotti de 
braţ şi îl trase cu brutalitate, ca să se ascundă în spatele falezei. 

Sirenele urlau peste tot şi, brusc, în întreaga tabără, începură 
să mişune tipi cuprinşi de panică, alergând în toate direcţiile. 

Era o nebunie de nedescris! Ce naiba se întâmpla? 

Acest imbecil de la CIA aruncă tabăra în aer! 

Şi, pentru a încununa haosul general, un prost de la un difuzor 
repeta neobosit: „Alarmă albastră, alarmă albastră, alarmă...” 

Alarmă? Aiurea! Şi pe deasupra şi albastră, exact ca 
firmamentul unei seri furtunoase! 


53 


CAPITOLUL XII 


Aparatul era un Bell Huey Cobra, curat şi bine echipat, cu 
lansatoare de rachete şi mitraliere mobile de calibrul 50. 

— Te-ai crede cu douăzeci de ani în urmă, spuse Grimaldi, 
luând altitudine. insă au adus îmbunătăţiri impresionante. 
Habitaclul este foarte spaţios. Uită-te puţin la mitraliere! Nu e 
rău, nu? 

Hunter întoarse o mitralieră şi se uită în vizorul uneia dintre 
ele. 

— Te sfătuiesc să-ţi faci semnul crucii, mormăi el în microfonul 
căştii. 

Dar Grimaldi era bine dispus. 

— Cei de jos încearcă să ne contacteze prin radio, explică el. 
Dumnezeule! Se pare că nu sunt prea mulţumiţi. 

Exact în acel moment, Hunter îl reperă pe Harrelson. 

Cei doi bărbaţi nu se înfruntaseră deloc în mod direct în 
Colorado. Ultima lor întrevedere avusese loc cu mult timp în 
urmă. Cu toate acestea, se recunoscură imediat, ca şi cum, cu o 
zi în urmă, s-ar fi aflat alături în jurul unui foc de tabără, undeva 
pe pista Ho Si Min. Tipul nu îşi schimbase înfăţişarea. 

Privirile lor se încrucişară un moment, fiind la o distanţă de cel 
puţin o sută de metri unul de altul... însă atacul fu la fel de brutal 
ca o descărcare electrică. Hunter îşi dădu seama încă o dată că 
nu puteai recunoaşte un om după faţa sa, ci după ochi - care 
sunt reflecţia sufletului. Franck Harrelson nu mai văzuse 
niciodată acea faţă, cea de sus, din elicopterul Cobra... Totuşi, îl 
recunoscu... Şi Hunter ştia acest lucru. 

— Lansatorul de rachete e branşat, zise Grimaldi, am poziţia 
pe „foc”! 

Hunter întoarse privirea de la tipul aflat la sol şi strigă: 

— Atunci, să le încercăm! 

O rachetă 2/2 ţâşni imediat, năpustindu-se asupra uneia dintre 
barăcile ce adăpostea echipament greu. Tinta explodă într-o 
dezlănţuire de flăcări şi unda de şoc fu atât de violentă, încât 
făcu să tremure şi elicopterul. 

Grimaldi era cu adevărat bun. Făcuse zeci de misiuni de luptă 
în aparate de acest tip. Avea o mulţime de decoraţii. Ştia să 
piloteze absolut orice şi avea nişte nervi atât de sensibili, încât 
puteau fi comparaţi cu corzile pianului. Cu toate acestea, când 


54 


ţara, obosită de un război fără victorie, se hotărâse să-l 
oprească, el nu mai găsise de lucru. 

In orice caz, nu pierdea timpul. Manevra acel superb lansator 
de rachete cu o pricepere pe care cei care îl concepuseră nu şi-o 
imaginau vreodată. Era suficient să-l priveşti ca să-ţi dai seama 
că era în elementul său şi îl exploata ca un virtuoz. 

Mitraliera lui Hunter era un Flex de calibrul 50: cu alte cuvinte, 
un aparat capabil să tragă spre ţinte fixate dinainte, oricare ar fi 
fost altitudinea aparatului. Cu anumite limite, bineînţeles. 
Trăgătorul rămânea strict dependent de rapiditatea reacției 
pilotului, ca să calculeze linia de tragere. 

Jos, se dezlănţuise brusc panica: la câteva secunde după 
explozie, câţiva tipi în uniformă apărură imediat, agitând în aer 
mitraliere, gata să riposteze atacului de rachete. 

Grimaldi efectuase suficiente misiuni ca să reacționeze repede 
şi bine. Cunoştea bine aceste mitraliere şi parametrii lor de foc. 
Şi fără îndoială că ştia că arma Flex 50 era la aproape zece grade 
mai jos faţă de punctul fierbinte. 

Elicopterul luă altitudine, astfel încât arma lui Hunter îi culcă 
pe soldaţi cu uşurinţa unei secere în grâul copt. 

Din păcate, nu era grâu copt, ci carnea şi sângele oamenilor 
pe care Hunter îi considerase, cu ceva timp în urmă, nişte 
camarazi. 

Exterminatorul nu simţea nici o bucurie. 

Indreptă arma Flex 50 asupra aparatelor care se aflau pe pista 
de aterizare şi mitralie cu conştiinciozitate întreaga flotă inamică, 
străduindu-se să nimicească motoarele fără să le distrugă în 
întregime. 

Micuța libelulă îşi rotea paletele elicei nu departe de una 
dintre barăci. Trenul celei de-a doua Cobre se nărui, luând cu el 
şi o parte a fuzelajului. Cele trei elicoptere rămase aveau 
cockpiturile spintecate şi elicele deformate. 

Două rezerve de carburant, situate la marginea pistei, aruncau 
spre cer coloane de fum negru. 

In acest timp, Grimaldi continua să-şi lanseze păsările de foc, 
reuşind să arunce în aer instalaţiile. Trei camioane enorme şi 
două barăci erau în flăcări, când Hunter dădu semnalul de 
plecare. 

Bell Cobra prinse viteză şi scena infernală dispăru repede din 
câmpul ei vizual. Grimaldi aşteptă, totuşi, să fie la adăpostul unor 
construcţii din cărămidă ca să ia altitudine. 

— Frumoasă lovitură! spuse Hunter în microfonul căştii sale. 


55 


De fapt, raidul fusese spectaculos. 

Trecuseră puţin mai mult de două minute între aterizarea 
libelulei şi fuga lor. 

— Cred că sunt prea bătrân pentru acest gen de meserie, 
mormăi pilotul. Dar tu? 

— Eu am stomacul răsucit, recunoscu Hunter. 

Dar ştia că altcineva se simţea şi mai prost decât el. Şi asta 
era ţinta războiului său. 

— Nu te obişnuieşti niciodată cu chestiile astea, spuse pilotul 
veteran. 

— Hm, hm, făcu Hunter. 

— Cum? 

— Ţi-ar plăcea să te obişnuieşti cu ele? întrebă liniştit Hunter. 

— Nu, bineînţeles că nu! Dar... 

— Dar ce? întreabă-mă mai bine câţi oameni am ucis astăzi, 
Jack. 

— Câţi, sergent? 

— Fără îndoială că nu suficienţi, răspunse calm Hunter. 

* 


* x 


Minotti îşi reveni cu greu şi încercă să se ridice. Harrelson îl 
ajută să se pună pe picioare, şi cei doi bărbaţi rămaseră 
încremeniţi la vederea haosului din jur. 

— Dumnezeule, ce s-a întâmplat? întrebă mafiotul. 

Harrelson întinse braţele în faţă, după care le dădu drumul să 
cadă: 

— Vezi la fel de bine ca şi mine ce s-a întâmplat, răspunse el 
cu o voce şocată. 

Cu toate acestea, le era greu să-şi creadă ochilor. Cu un minut 
mai înainte, locul era o tabără militară curată, unde totul 
funcționa perfect, cu echipamente cu adevărat sofisticate, 
reprezentând sute de milioane de dolari. lar acum... 

Intreaga tabără era în flăcări şi nimeni nu părea să se agite 
suficient. Spre cer se ridicau coloane imense de fum negricios - 
vizibile probabil până la Alamogordo. 

Thompson sosi ca un nebun într-un jeep şi se ridică de pe 
scaun, ca să-i dea raportul lui Harrelson, prin geamul deschis al 
maşinii: 

— Am pierdut şase oameni şi doi sunt răniţi grav. Toate 
elicopterele sunt deteriorate. Nu mai pot fi folosite. Am pierdut 
cinci cisterne cu combustibil, două hangare cu echipament greu, 
un laborator electronic şi întregul sistem de telecomunicaţii. 


56 


Suntem complet distruşi. Dar mai putem emite prin staţiile radio 
la distanţă mică. 

Harrelson era stupefiat, dar nu era genul de om care să se 
lamenteze. 

— OK, să scoatem tot cea a mai rămas, cât mai repede. O să 
regrupăm totul la Point Echo. Recuperează-ţi răniții şi ia-i cu tine. 
Declanşăm planul „Bravo”. 

— Bine, domnule. 

Insă soldaţii nu se mişcau. Harrelson urlă: 

— Ce mai aşteptaţi? Am spus mai repede! 

— Era doctorul Jordan, căpitane. 

— Era Bob Hunter, spuse cu răceală Harrelson. 

— Nu, domnule, l-am văzut foarte bine. Era... 

— Ai văzut ceea ce a vrut el să vezi, răspunse Harrelson. Tipul 
din Bell Cobra nu era Phil Jordan! 

Minotti râgâi zgomotos. 

— La dracu'! Asta e. Acum înţeleg de ce individul mă făcea să 
vomit. 

Thompson avu brusc şi el o strălucire în ochi. 

— Este aceeaşi persoană care a venit puţin mai devreme ca să 
verifice interogatoriul lui Rickert. lţi aminteşti de el, nu-i aşa, 
Minotti? 

— Ei bine, era Hunter încă de la început, insistă cu calm 
Harrelson. 

Thompson pricepu imediat. 

— Atunci, mai repede, spuse el, pornind jeep-ul în trombă. 

— Şi acum ce facem? întrebă Minotti. 

— Să spunem că, acum, imposibilul devine doar puţin mai 
complicat, răspunse Harrelson pe un ton detaşat. Nu te 
impacienta, bancherule. N-ai pierdut încă nimic. 

Era curajos tipul. Dar, Dumnezeule... făcuse deja imposibilul, 
nu? 

— Dacă înţeleg bine, ar trebui să munceşti puţin mai mult, 
spuse liniştit Minotti. 

— Puțin mai repede chiar, preciză Harrelson. 

— Aşa, insistă mafiotul. Vreau capul acestui nemernic, 
Harrelson, mă înţelegi? Vreau să-l aduc la New York cu mine. 

— Pentru asta va trebui să-l smulgi, spuse militarul. 

Cuvânt de imbecil! Dar, cel puţin, amândoi aveau aceeaşi idee 


în cap... 
* 


* x 


57 


Bell Cobra se afla la o altitudine maximă, exact deasupra 
zonei de luptă. Cei doi ocupanţi observau ce se petrecea jos. 

— Doamne! murmură Grimaldi. Aveai dreptate, se îndreaptă 
spre vest. In interiorul perimetrului interzis. 5 

— Unde ai vrea să meargă? răspunse calm Hunter. Asta e 
terenul lor de joc, Jack. 

— Să nu-i scap din vedere? 

— De ce crezi că ne aflăm aici? 

— Dar ne vor atrage în mijlocul zonei interzise. 

— Ei bine, cu atât mai rău! Treci pe frecvenţa 1FF, sugeră 
Hunter. Pun pariu pe orice că acolo emit. 

— Probabil, spuse Grimaldi, zâmbind. = 

Bineînţeles că Hunter avea în totalitate dreptate. Insă acest 
lucru nu era liniştitor, pentru moment. 


58 


CAPITOLUL XIII 


Se întâlniseră într-un motel de lângă Alamogordo. Vehiculele 
de transport ale trupelor lui Brognola şi rulota lui Hunter ocupau, 
practic, întreaga parcare din spate. In privinţa forţelor speciale 
federale, acestea ocupaseră toate camerele de la parter. 

— Suntem puţin cam la vedere, dar nu te nelinişti, îi spuse 
încet Brognola lui Hunter. Proprietarul motelului ne ia drept o 
echipă de televiziune, care tocmai filmează. Ne-au făcut chiar şi 
un tarif special, adăugă el, zâmbind. 

Rose d'Avril îi făcuse lui Hunter o primire mai degrabă rece, cu 
chestii de genul: „săracul soţ abandonat”, „blestemată lună de 
miere de vis”. Cu toate acestea, niciodată nu fusese vorba de 
căsătorie sau de lună de miere între ei, ci doar în sens simbolic. 
Era clar că ea hotărâse să se răzbune pentru momentele de 
nelinişte prin care trecuse, adoptând o atitudine mai degrabă 
caustică. 

La urma urmelor, nu-şi luase ochii de la Hunter de când sosise, 
se poate spune că, efectiv, îl sorbea din priviri, iar el se simţea 
oarecum mai puţin în largul lui. 

— Termină cu chestiile astea, îi ceru Hunter. 

Ea îi oferi un zâmbet maliţios. 

— Care chestii? 

— Ştii foarte bine, mormăi el. Şi mai ales sub nasul patronului 
tău... 

— Stai liniştit. Când trebuie, ştiu să fiu o foarte bună 
profesionistă. Insă vreau să ştii că sufăr de când m-ai lăsat 
singură. 

— Ştiu, o întrerupse el. Am mai vorbit despre asta. 

— Atunci, încearcă să-ţi aminteşti! Mi-ar plăcea ca asta să te 
facă să gândeşti puţin. Nu te mai repezi aşa de parcă mâine ai 
muri! 

— Cine vorbeşte de ziua de mâine? interveni Brognola, care 
tocmai intra în cameră. 

— II sfătuiam numai să-şi mai păstreze puţină energie, 
răspunse Rose d'Avril. 

— Oh, nu te obosi, zise oftând şeful federal, căci vorbeşti în 
van, Rose. 

Apoi se îndreptă spre masa din faţa lui Hunter, pe care se afla 
o hartă amănunţită a White Sands Missile Range. 


59 


— Asta e, nu? îl întrebă Brognola pe Hunter. 

— Exact, răspunse el. 

Luă un creion roşu şi începu să traseze nişte cercuri pe hartă, 
după care explică: 

— Acestea sunt punctele fierbinţi pe care noi le cunoaştem, în 
mod sigur, există mai multe... sau poate că ei pot schimba 
amplasamentul rapid. Sunt circumspect în ceea ce priveşte 
mărimea şi veritabila forţă a adversarului. 

Desenă o cruce în locul taberei din Tularosa Pic: j 

— Acesta era cartierul lor general. Sunt sigur de asta. In orice 
caz, până acum o oră. 

Apoi, trasând o linie punctată până la o altă cruce, adăugă: 

— S-au deplasat aici. Şi, crede-mă, nu le-a trebuit mult timp. 

— De ce s-au mutat? 

Hunter zâmbi. 

— Să zicem că i-am încurajat noi puțin. 

— Ha, ha! făcu Brognola, trăgând un scaun ca să se aşeze. 
Care noi? 

— Crezi că-i nevoie să intrăm în detalii? 

— De ce nu? Mi-ar plăcea să ştiu pe cine apăr. 

Hunter îşi contemplă visător propriile mâini, apoi luă o bucată 
de hârtie pe care scrise un nume. li întinse hârtia lui Brognola. 

— E timpul să-l adaugi pe acest tip pe lista ta. Este de partea 
mea, de la Glass Bay. In mod episodic, bineînţeles. 

— Ele... 

Brognola îşi drese glasul şi, mototolind hârtia într-o scrumieră, 
îi dădu foc cu un chibrit. 

— ... Nashville? 

Hunter clătină din cap. 

— Printre altele. Şi Seattle. A fost mereu pentru mine o sursă 
de informaţii deloc neglijabilă. N-aş fi ajuns niciodată aici fără 
ajutorul lui. 

— Unde-i acum? întrebă şeful federal. 

Hunter zâmbi. 

— Păzeşte un aparat de război capturat de la inamic. 

— Cum! exclamă Brognola, făcând ochii mari. 

— E un Bell Cobra înarmat până-n dinţi. Modelul cel mai recent 
şi cel mai mare. Este echipat cu un sistem radio de înaltă 
tehnologie, nişte mici cutii negre şi o putere de foc capabilă să 
radă de pe faţa pământului un oraş ca Alamogordo. 

— Dumnezeule, de unde l-aţi şterpelit? întrebă Brognola. 

Hunter puse degetul pe crucea de la White Sands: 


60 


— Aveau două, plus mai multe aparate mici de recunoaştere. 
Noi „am împrumutat” unul, iar pe celălalt l-am scos din folosinţă. 
Nu l-am distrus. De altfel, am făcut bine, căci l-au abandonat în 
fuga lor. Te sfătuiesc să trimiţi pe cineva cât mai repede acolo, 
ca să aibă grijă de „bebeluş”. Mai este şi o libelulă mică 
aparţinând unui serviciu de închiriere din El Paso. Jack e puţin 
neliniştit, pentru că l-a închiriat pe numele său şi se întreabă 
dacă asigurarea va acoperi pierderile. 

— OK, ne vom ocupa de asta, mormăi Brognola. Crezi că au 
mai multe aparate de acest gen? 

— Ai fi putut să te informezi mult mai bine decât mine, spuse 
Hunter. Cere lista cu aparatele trimise oficial în acest sector, în 
ultimele săptămâni. Verifică în special Fort Bliss. 

— Crezi că sunt pe cale să trădeze Pentagonul încă o dată? 

— Imi imaginez că da. Poate că nu m-am făcut prea bine 
înţeles, Hal, dar acest Bell Cobra este un aparat de luptă, 
înmatriculat în mod oficial în Armata Statelor Unite. Şi, crede-mă, 
este echipat până-n dinţi cu nişte dispozitive de foc ultrasecrete. 
Nu este genul de lucru pe care poţi să-l procuri nici chiar cu bani. 

Brognola trecu câteva secunde în camera alăturată, ca să dea 
câteva ordine staff-ului său, apoi reveni şi se opri în faţa lui 
Hunter. Părea, într-adevăr, îngrijorat. 

— lar acest Jordan unde se înscrie mai exact în acest joc? 

— Ei îl numesc „arhitectul”, explică Hunter. E numele lui de 
cod, bineînţeles. Insă cred că el este cel care a conceput întreaga 
afacere. Cunoştea perfect Departamentul de Apărare, păstrase în 
mod sigur nişte contacte, pe scurt, exact ceea ce trebuia ca să 
pună la punct un asemenea lucru. 

— Dacă înţeleg bine, mormăi Brognola, ar trebui poate să 
declanşez o alarmă generală. Dar, Dumnezeule, nu-mi place 
deloc! 

— Nu încerca să mă faci să spun ce nu vreau, replică Bob 
Hunter. Asta e problema ta, Hal... Şi tu eşti mai bun chiar decât 
mine în privinţa asta. 

— Încetează! strigă Brognola. Nu mai face pe avocatul 
diavolului! 

Hunter zâmbi. 

— Cred că există o forţă, o armată, dacă preferi, care se află 
acolo. Dar nu sunt sigur că-i absolut în conformitate cu normele 
obişnuite. De fapt, aş vrea să văd o listă de calculator cu 
recentele mutări de personal în sector. 

— Crezi că au făcut multe disponibilizări, ca să înlocuiască 


61 


totul cu linia lor? 

— Imposibil. Acest Jordan mă enervează. Ştiu cum 
funcţionează acest gen de creier: perfid, vicios. Oricum, îţi 
trebuie un mare tupeu ca să implantezi o forţă paramilitară sub 
nasul şi cu ştiinţa tuturor, în plin deşert. Şi, totuşi, exact aşa se şi 
prezintă lucrurile. Gândeşte-te puţin, Hal, îţi trebuie tărie! E 
suficientă o greşeală... Aceşti militari nu sunt chiar aşa de proşti. 
Un mic salut în plus sau în minus, şi totul se poate duce de râpă. 
De altfel, ăsta ar fi cel mai mic rău. 

— Atunci, ce propui? 

Hunter se sprijini de speteaza scaunului şi îşi aprinse o ţigară. 
Rose d'Avril îl privea, vizibil îngrijorată. In privinţa lui Brognola, 
acesta spera că recepţionase o bombă, nici mai mult, nici mai 
puţin. 

Hunter avu, de altfel, impresia că aruncase una atunci când 
spuse: 

— Există mulţi oameni nemulţumiţi, în zilele noastre, în cadrul 
armatei. 

— Şi? întrebă Brognola. 

— Nişte oameni bine plasați, vreau să spun, şi nu numai din 
armată, dar şi din sfera înaltă a funcţionarilor publici. 

— Vorbeşti de trădare, nu-i aşa? 

— Spune-i cum vrei. Eu vorbesc de natura umană şi de 
imperfecţiunile ei. Nişte oameni care devin cinici şi corupți tot 
văzându-i pe alţii abuzând nepedepsiţi de putere, fie în această 
ţară, fie în altă parte. Vorbesc de un complot organizat cu scopul 
subtilizării materialului de război cel mai sofisticat, conceput 
vreodată de geniul militar. Aşa că nu-mi spune că un tip ca 
Harrelson, cu calificarea şi experienţa lui, ar veni aici cu mare 
pompă, ca să intre în armata americană. Ştie foarte bine că nu ar 
avea nici o şansă. 

— Tot mai faci pe avocatul diavolului, se plânse Brognola. 

— Nu, Hal, încerc să înţeleg. Şi vreau să-ţi arăt că Jordan, 
Harrelson şi ceilalţi au primit un fel de asigurare că nu vor întâlni 
nici un fel de rezistenţă reală. 

Brognola clipi din ochi. 

— De acord, să admitem că tu vezi mai bine: trebuie atunci să 
aflăm de unde vine trădarea înainte de a striga „ajutor”. Asta 
este mesajul? 

— Aproape, mormăi Hunter. 

— Şi dacă rămânem în ceaţă? se încăpăţână Hal. 

— S-ar putea. Oricum, nu vom avea timp să căutăm. Au vorbit 


62 


de mai multe ori de o accelerare a programului. Presupun că asta 
înseamnă o modificare a planului iniţial, oricare ar fi fost el. 
Lovitura primită ieri în California le provoacă necazuri serioase, 
ştiu asta. Problema în acest tip de afacere este că se pot controla 
toate variabilele. De fapt, probabil că acum le-a pierit râsul. S-au 
chinuit să pună mâna pe Charlie Rickert şi l-au torturat ca să 
scoată de la el informaţii. lar acum... 

— Ei bine? 

— Acum ştiu că sunt pe urmele lor. Şi asta îi va face să se 
mişte foarte repede! Poate chiar azi! 

— De unde să ştie că tu ai intrat în joc? 

Hunter clătină din cap. 

— Am vrut să ştie. 

— De ce? 

— Pentru că vreau să conduc jocul după planul meu. 

— Şi asta ce va schimba, mai concret? 

— Mai concret, cum spui tu, s-ar putea să se piardă ei singuri. 
Eu sunt cel care va impune ritmul şi mă voi mira tare mult dacă 
nu vor comite greşeli. 

— Să spunem că speri ca ei să le comită. 

— Oh, Hal, nimeni nu e perfect! Asta ar cere prea multă 
precizie. Aproape ca la fotbal! Oricare jucător poate reuşi zece 
pase dacă nimeni nu-l va împiedica. Pune doi sau trei atacanţi 
să-l blocheze atunci când are balonul, şi atunci va fi fericit dacă 
va reuşi cinci pase din zece. 

— Inţeleg. Vrei să joci singur în rolul acestor doi-trei atacanţi, 
nu-i aşa? întrebă Brognola. 

— Aproape, răspunse calm Hunter. 

— De ce? 

— Pentru că nu ştim cine sunt lupii şi cine sunt oile, întrucât 
poartă aceeaşi uniformă. Şi, apoi, Jordan mă obsedează. Tu ai 
spus că el era un creier prodigios, nu-i aşa? Ei bine, nu te 
nelinişti, căci, în afacerea asta, a avut timp să şi-l folosească. lar 
planul său este ingenios, pentru că, dacă chemi după ajutor, nu 
vei şti niciodată din care parte va veni. Mai mult, acest „ajutor” 
nu va face decât să încurce lucrurile. 

— Dacă înţeleg bine, asta este concluzia ta? 

— Da. 

— Şi eşti absolut sigur de ea? 

— Absolut. Imi pare rău. 

— Relaxează-te, Bob, am aceeaşi părere ca şi tine. 

— Atunci, ai un mic avans faţă de mine? întrebă Hunter, 


63 


zâmbind. 

Brognola inspiră adânc şi spuse: 

— Dacă vrei... însă aş vrea mai înainte să cunosc analiza ta cu 
privire la această situaţie... 

Tăcu şi deschise o servietă din piele, ca să scoată un pachet 
de foi de calculator. 

— lată dosarul lui Jordan de la Departamentul Apărării. Ti-am 
spus că era psiholog de război şi că avea un creier extrem de 
inventiv. Şi, crede-mă, au ştiut cum să-l exploateze la maximum. 
După câţiva ani de serviciu, a fost însărcinat cu concepţia. El era, 
cum se spune în lumea interlopă, „scenarist”. Cu alte cuvinte, 
tipul scria nişte poveşti, dar nu de orice fel. | s-a cerut să 
imagineze nişte pericole capabile să pună în primejdie 
securitatea naţională. A dezvoltat fiecare poveste în detaliu, 
astfel încât să arate foarte clar cum fiecare ameninţare putea să 
apără şi să se organizeze pentru a deveni eficace. Apoi, el 
trebuia să inventeze un alt scenariu ca să facă să eşueze această 
ameninţare: mai întâi, să reducă riscurile, iar apoi să conceapă o 
apărare în cazul în care primul scenariu devenea realitate. 

— Am auzit vorbindu-se de lucruri dintr-astea, murmură 
Hunter. 

— E un procedeu clasic al Pentagonului. Au oameni care îşi 
petrec astfel timpul. Imi imaginez că sunt o bandă de paranoici. 
Probabil că, chiar în acest moment, sunt nişte nebuni care joacă 
un scenariu malefic, în care sunt optzeci de milioane de 
americani morţi pe străzi în urma efectului unui atac atomic. 
Washington este fără îndoială în flăcări, iar cei din statul-major 
de la Casa Albă au fost asasinați. Dar nu e vorba nici de un atac 
rus şi nici de unul chinez. Este vorba mai degrabă, de o ofensivă 
indiană sau sud-africană, poate chiar engleză sau franceză. Sunt 
adevărate coşmaruri, inventate să sistematizeze modurile de 
reacţie în faţa eventualelor realităţi. Şi acum imaginează-ţi că în 
camera alăturată se pune la punct un scenariu care cuprinde 
întreg Extremul Orient asfixiat de gaze... 

Rose d'Avril strâmbă din nas. 

— Prefer primul scenariu, mulţumesc, spuse ea. 

— Incerc numai să arăt de unde provine Philip Jordan, spuse 
Brognola. Aceste scenarii nu sunt chiar militare. Ele pot fi 
politice, religioase, sau pot pune în scenă nişte extratereştri la 
Hollywood. 

Rose interveni: 

— Ni s-a explicat puţin acest lucru atunci când am urmat acel 


64 


curs de informatică. După aceea, îşi testează modelele în toate 
situaţiile şi produc astfel nişte variante de contraatac, cu evaluări 
statistice. In final, ei au otrava şi antidotul. 

— Exact! spuse Brognola. Este traducerea informatică a 
sintagmei: „intrigă-contraintrigă”. 

— Aţi uitat cumva de mine? interveni Hunter. 

Brognola oftă adânc. 

— Nu, nu te nelinişti, însă eu cred că tu eşti cel care are un 
mic avantaj. Aceste fişe informative - ele sunt „top secret” 
conţin un rezumat succint al anumitor scenarii ale lui Jordan, 
executate în cursul acestor ultime luni. Vei găsi unul mai special 
la sfârşit, al cărui titlu este elocvent: Ocuparea în urma infiltrării 
a White Sanas Missile Test Center de un mic grup terorist: Cum 
să-ți însuşeşti nişte arme americane secrete, pentru a te folosi de 
ele în scopuri politice. 

— La dracu'! zise Hunter. Şi cum se poate face asta? 

— Îmi imaginez că foarte bine, răspunse Brognola. Tipul a 
devenit complet obsedat de acest lucru. Nimeni nu reuşea să 
blocheze modelul. Şi Jordan a continuat să se joace după ce i s-a 
ordonat s-o lase baltă şi să treacă la altceva. Superiorii lui, 
presupun, au găsit scenariul prea neobişnuit ca să-i acorde prea 
multă atenţie. Insă Jordan devenise complet nebun. Şi-a pierdut 
chiar şi slujba. La urma urmelor, avea relaţii cu CIA. A ajuns să 
convingă un şef al departamentului să-l angajeze ca să-şi 
continue lucrul în afacerea White Sands. Asta pare puţin 
nebunesc, ştiu. Până la urmă, CIA nu se ocupă de problemele 
interne. Insă acest lucru ar fi putut reprezenta un interes pentru 
ei, în măsura în care modelul putea fi transpus la alte ţări. 
Bineînţeles, CIA pretinde că nu ştie ce făcea Jordan, şi cu toate 
acestea el era plătit de ei de aproape doi ani. De altfel, nici n-a 
fost concediat. Şi-a dat demisia acum mai puţin de o lună. 

Hunter oftă. 

— Luându-şi propriul model la subsuoară, bineînţeles? 

— Exact, bătrâne. Dar ceea ce ne interesează acum este 
realitatea şi nu modelul. 

— De ce nu a reuşit nimeni să controleze modelul? întrebă 
Rose d'Avril. 

— Pentru că Jordan a pus la cale o problemă de nerezolvat, 
sugeră Hunter. După cum a pus la punct toată povestea, nimic 
nu putea face ca ea să eşueze. 

— Este exact ceea ce Buldozerul încearcă să ne demonstreze 
de la început, observă Hunter. 


65 


— Atunci...? zise Rose d'Avril. 

Hunter rânji şi zise: 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că Jordan a omis un mic detaliu. 

— Care? întrebă Rose. 

Brognola tuşi ca să-şi dreagă vocea şi aruncă o privire fugară 
spre Bob Hunter. 

— A uitat, pur şi simplu, de Buldozerul. 


66 


CAPITOLUL XIV 


Nu mai exista nici o îndoială că scenariul lui Jordan, profetic 
pentru unii, smintit pentru alţii, devenise realitate. Erau mai 
puţin importante acum motivațiile profunde ale doctorului. 

Rose d'Avril, în ceea ce o privea, avea puţină milă pentru el. 
Probabil că împinsese scenariul atât de departe, ca să 
dovedească faptul că pericolul exista. Apoi se lăsase luat de val 
şi îşi ieşise din minţi în faţa proiectului său în curs de realizare. 

Brognola remarcă faptul că Jordan avusese o carieră 
ireproşabilă până la afacerea White Sands. 

Hunter nu se putea împiedica să nu se gândească la William 
Mc Cullough, din Los Angeles, şi la dansul său macabru cu 
canibalii. 

Inima tandră a lui Rose d'Avril tremura poate în van. Doctorul 
pierduse controlul situaţiei... şi, fără îndoială, şi propriul control. 

In orice caz, raportul calculatorului arăta clar că „modelul” se 
materializase cu câteva modificări infime. 

Scenariul solicita un înalt funcţionar pe un post-cheie care, 
pentru „motive de etică sau de politică”, se aliase unei 
organizaţii teroriste sau paramilitare. Din poziţia sa, acest 
funcţionar avea uşor acces la toate rotiţele ce garantau 
securitatea ţării. De asemenea, el putea plasa agenţi duşmani 
acolo unde voia, în special în instalaţiile hiperprotejate unde erau 
testate şi stocate armele secrete. Odată ajunşi acolo, agenţii 
puteau să pună mâna cu uşurinţă pe aceste arme şi să le 
transporte în afara ţării, înainte ca dispariţia lor să fie observată. 

Acest gen de operaţiune, bineînţeles, pentru a reuşi, avea 
nevoie de participarea a diverse elemente chiar din sânul 
armatei. Era nevoie de indivizi dotați cu competenţe tehnice, ca 
să manevreze şi să transporte prada. Era nevoie, de asemenea, 
de avioane special amenajate pentru transportul acestui tip de 
material, care să zboare sub culorile militare, ca să părăsească 
teritoriul ţării fără nici un incident. 

Scenariul furnizat de Brognola nu intra în detalii, dar făcea 
trimitere la un alt scenariu mai elaborat: în aparenţă, agenţii 
duşmani vor fi recrutaţi deopotrivă dintre foştii militari şi dintre 
ofiţerii activi. Forţa trebuia să conţină specialişti şi tehnicieni, cât 
şi personal antrenat pentru luptă şi echipe de piloţi. Foştii ofiţeri 
urmau să fie în mod insidios reintroduşi şi li se modifica dosarul 


67 


de serviciu, astfel încât să li se poată încredința posturi de 
comandă. 

Etapa următoare consta în înlocuirea anumitor membri ai 
personalului, cu binecuvântarea Pentagonului, bineînţeles: cei 
buni, afară, iar corupţii, înăuntru. 

Simplu ca bună ziua. Era inutil să schimbi pe toată lumea, ci 
numai pe cei care deţineau poziţii-cheie. Cu cât se făceau valuri 
mai puţine, cu atât era mai bine pentru reuşita operaţiunii. 

Nişte unităţi speciale - ca şi cea de la Tularosa Pic - puteau fi 
deplasate dintr-un punct fierbinte în altul, cu un ordin de misiune 
aproape oficial, bineînţeles sub acoperire, totul fiind „top secret”. 

Fără să mai punem la socoteală pe toţi civilii care lucrau în 
bazele militare ca White Sands şi care erau angajaţi ai 
administraţiei, cercetători, tehnicieni etc. Imaginea lui Mary 
Valdez îi trecu prin cap lui Hunter, însă se strădui să o alunge cât 
mai repede. 

Spera ca ea să-i fi urmat sfatul. 

Da, scenariul din White Sands era, fără îndoială, realizabil. Cu 
atât mai mult cu cât el părea foarte simplu. Dar, ca orice plan 
tactic, aparenta simplitate masca un concept de bază bine 
elaborat. 

Pentru reuşita lui, acesta nu cerea nici măcar coruperea 
completă a structurii de bază. Era suficient unul sau doi indivizi 
care să fie plasați în posturi-cheie şi care să aibă o bună practică 
tehnică. Ei puteau uşor să manipuleze toate rotiţele statului, de 
la nişte poziţii obscure până la cele din sânul Pentagonului: de 
exemplu, în Departamentul de programatori-informaticieni, sau 
chiar în acela de recrutare a personalului. Alţi indivizi, unu sau 
doi, plasați cu mare grijă în reţeaua de securitate, puteau să 
neutralizeze contraofensiva, în cazul în care se năşteau bănuieli 
în rândul oficialilor. 

Era, într-adevăr, un joc de copii. 

Ne imaginăm de ce acest scenariu fusese considerat smintit 
de aceşti domni de la Pentagon: ei puteau numai cu mare 
dificultate să pună la punct un plan capabil să-l neutralizeze. 

Totuşi, cei care îl respinseseră comiseseră, de asemenea, o 
mare greşeală: nu ţinuseră cont de Philip Jordan. 

Acesta era un lucru important! 

Jordan era bineînțeles „omul-cheie”, marele arhitect al 
funestei operaţiuni. Fără îndoială că el voia să-şi joace propriul 
scenariu. 


68 


CAPITOLUL XV 


Situaţia se prezenta - şi Hunter ştia acest lucru - exact ca şi 
cum o întreagă unitate militară înnebunise brusc şi hotărâse să 
acţioneze după bunul său plac, fără să ţină seama de ordine, 
însă problema era chiar mai delicată, pentru că întotdeauna se 
putea zdrobi o unitate răzvrătită, chiar dacă, în situaţia de faţă, 
era imposibil cel puţin să te resemnezi să-i pedepseşti pe 
nevinovaţi, cât şi pe vinovaţi, iar acest lucru ieşea din calcul. 

Elementele trădătoare de aici reprezentau în mod sigur mai 
puţin de cinci la sută din efectivul complet. Ceilalţi nu erau decât 
nişte tipi cumsecade, care nu meritau să li se întâmple ni mic 
rău. 

Trebuia deci, înainte de toate, să se identifice inamicul, iar cel 
mai bun mod de a face acest lucru era să se demaşte singur. 

Era utopic poate, dar nu imposibil de realizat. 

— Mi-ai adus informaţiile pe care ţi le-am cerut azi de 
dimineaţă? îl întrebă Hunter pe şeful federal. 

— Sunt pe drum, replică Brognola. 

Apoi se întoarse spre Rose d'Avril şi zise: 

— Unde sunt? 

Ea clătină încet din cap şi i se adresă lui Hunter: 

— Ar trebui să avem toate informaţiile în aproximativ zece 
minute. Programul inserat acoperă un număr mare de variabile. 
A trebuit să-l compun chiar eu. Crezi sau nu, dar nu există nici un 
program standard care să poată consulta în mod sistematic 
diferitele surse de informaţii raportându-se la această problemă. 
Ar trebui poate să întrebăm în lumea interlopă de ce nişte 
aparate atât de uşor accesibile nu sunt niciodată utilizate în mod 
extensiv: este în mod sigur încă o afacere de birocraţie, dar, 
Dumnezeule... 

Zâmbi drept scuză, înainte de a relua: 

— Imi pare rău. Nu mă pot abţine să nu roşesc când mă lovesc 
de acest gen de aberaţie. 

— Deci, ai fost nevoită să compui acest program, spuse calm 
Hunter. Ce voiai să mai spui? 

— Voiam să spun că, cu cât înaintăm, cu atât ne dăm seama 
de tot ce se fură de la stat. E într-adevăr scandalos! Sunt sigură 
că se fură la toate nivelele material sau echipament cu adevărat 
utilizat pentru binele populației. În acest domeniu, 


69 


Departamentul de Apărare reprezintă vârful de incompetenţă şi 
de escrocherie. Asistăm la o risipire care nu are egal decât în 
furtul organizat. Cred că, dacă responsabilii ar lua puţin lucrurile 
în mână, s-ar putea reduce bugetul de la cel puţin douăzeci şi 
cinci la cincizeci la sută - însă nimeni nu supraveghează pe 
nimeni. Aşa că nu suntem aşa de uimiţi când un nemernic decide 
să profite de situaţie şi ridiculizează toate aceste birocraţii 
prăfuite. Pe scurt, ceea ce voiam să spun este că nu există 
software pentru ansamblul problemei noastre. 

Hunter zâmbi şi o întrebă: 

— In orice caz, local, da. 

— OK. Eu sunt cea care a furnizat toate datele de intrare cu 
privire la personal, echipament, buget, mâncare, îmbrăcăminte şi 
altele care nu apar foarte clar. 

— Adică? întrebă Hunter. 

Ea clătină din cap: 

— Adică, medicamentele, rațiile de luptă, echipamentele de 
reglare, carburantul, cosmeticele, filmele... 

Brognola încruntă sprâncenele şi întrebă: 

— Filmele, spui? 

— Bineînţeles, există o sală de cinema în interiorul bazei. Ea 
stă la dispoziţia personalului reţinut la faţa locului pentru 
perioade îndelungate. La fel se întâmplă şi cu cosmeticele: pasta 
de dinţi, crema de ras etc. 

— Am înţeles, spuse Hunter, continuă. 

— Încerc acum să clasez toate informaţiile furnizate de 
calculator. 

— Cu alte cuvinte, vrei să stabileşti anumiţi parametri foarte 
generali? 

— Exact. Astfel vom detecta anumite anomalii care ne-ar 
putea scăpa. 

— Ai făcut un studiu comparativ cu alte perioade? _ 

— Bineînţeles. Asta face parte din studiul general. Insă pentru 
a compara nişte perioade într-un domeniu ca acesta, trebuie ca 
activităţile de moment să fie asemănătoare. Pentru că există, şi 
voi ştiţi asta, perioade de inactivitate generală. Aici suntem într- 
un sector de testare şi de reglare. In consecinţă, activitatea este 
supusă unei anumite periodicităţi. 

Hunter îi făcu cu ochiul lui Brognola. 

— Şmecheră, fata! 

— Şi drăguță, replică Brognola, făcându-i şi el cu ochiul. 

— Aş putea să vă urăsc de moarte pentru că vorbiţi aşa, spuse 


70 


tânăra femeie. Singura voastră scuză este că încercaţi să fiţi 
sinceri. 

Brognola începu să râdă şi îi spuse lui Hunter: 

— Mi-e teamă că îşi dă demisia de la noi. 

— Opriţi-vă, îi rugă Rose, râzând. 

Şi, punându-şi mână mică pe bărbia lui Hunter, adăugă: 

— Bun, mă voi duce să văd ce pot furniza aceste calculatoare. 
Poate că voi reuşi să accelerez mişcarea. 

Hunter îi sărută uşor mâna. Imediat ea o duse la buzele sale, 
după care ieşi. 

Brognola radia. 

— Se pare că vă înţelegeţi foarte bine amândoi, nu-i aşa? 

— De minune, mormăi Hunter. Poate chiar prea bine. Insă nu 
îmi pot permite să întreţin o asemenea fată, Hal. 

— De ce nu? întrebă federalul. Ai un viitor extraordinar în faţă. 
Ai la îndemână o viaţă complet nouă. [i-e suficient să numeri 
apusurile de soare. Incă trei, bătrâne, numai trei. 

— Poate, spuse Hunter. Numai că acest viitor e doar o iluzie 
absurdă. 

— Nu mai divaga, Buldozerule, spuse Brognola. 

Hunter zâmbi spre prietenul său. 

— Ştiu ce gândeşti, Hal, şi apreciez acest lucru. Dar crede- 
mă... 

— Hai să nu mai vorbim despre asta, vrei? 

— Ba da, e nevoie. Uită-te în jurul tău, priveşte exact acum. 
Poţi spune cinstit că Mafia este învinsă? 

— Realitatea, în funcţie de partea în care mă uit, poate mereu 
să pară o iluzie, observă Brognola. Nu începe să ţi-i imaginezi pe 
Harrelson şi pe Jordan ca nişte înverşunaţi ai crimei organizate. 
Extrapolarea este prea exagerată. Aceşti tipi sunt... 

— Hrana zilnică, spuse Hunter. 

— Cum? 

— Aceşti tipi sunt hrana zilnică a canibalilor. Ca Mc Cullough. 

Brognola oftă şi zise: 

— Poate că da. Acum ascultă-mă, bătrâne, şi să nu crezi că te 
păcălesc: asistăm, pur şi simplu, la o recrudescenţă. Oricum, ei 
nu vor ceda şi nu se vor lăsa ucişi numai pentru că lucrurile merg 
cam rău. Se apără, asta e sigur. Insă, după câte ştiu eu, 
departamentul meu ar trebui să-i stăpânească. Şi chiar mai bine 
decât tine. Pentru că jocul nu mai este acelaşi. Şi, dacă el s-a 
schimbat, acest lucru se datorează numai ţie. L-ai slăbit suficient 
de mult ca să putem intra noi în horă. Şi am intrat peste tot, nu-ți 


71 


face griji! Oriunde ar fi aceşti tipi, noi suntem în spatele lor. Şi îi 
supraveghem. Mi-ai cerut să privesc în jurul meu. Acum îţi cer şi 
eu acelaşi lucru. Ne aflăm momentan în faţa unei situaţii care, 
pur şi simplu, depăşeşte competențele mele. Asta e o problemă 
militară, Dumnezeule, şi mă întreb dacă armata o poate rezolva! 
Eşti de aceeaşi părere? 

— Absolut. 

— OK, acest gen de probleme apare zilnic, peste tot în lume. 

— Hal, eu... 

— Lasă-mă pe mine să vorbesc. Cunosc sentimentul tău faţă 
de Mafia, şi să nu te ascunzi, pentru că şi eu simt cam acelaşi 
lucru. Insă, Buldozerule, această ţară trebuie să facă faţă altor 
probleme mult mai importante, mult mai grave şi care nu sunt 
numai aici, ci în întreaga lume. Astăzi, vântul nu mai bate din 
acelaşi sens. Situaţia care ne preocupă acum este exact ca cele 
de care tu ar trebui să te ocupi de acum înainte, deşi acest vânt 
continuă să bată. 

— De ce? 

— Pentru că, Dumnezeule, tu eşti cel mai bun pentru acest tip 
de acţiune şi pentru că noi pe tine te vrem să rezolvi aceste 
probleme. Ştii ce vei găsi în concluziile lui Rose? 

Brognola se opri ca să-şi aprindă o ţigară şi Hunter îşi aprinse 
şi el una de la acelaşi băț de chibrit. Suflă fumul pe nas şi spuse: 

— Vrei să spui că ai propriile informaţii? 

— Exact, eu sunt la curent cu acest lucru de câteva 
săptămâni, deşi... 

Făcu un gest larg cu mâna spre peisajul înconjurător: 

— ... nu în acest context, bineînţeles... Ştiu că a intrat în White 
Sands un stoc de arme ultrasecrete, în ultimele trei săptămâni. 
Vreau să spun, o mulţime de lucruri, de la aparate nucleare 
miniaturizate la arme chimice dintre cele mai recente, fără să 
mai vorbesc de rachete, pe scurt, avangarda tehnicii. 

Hunter aruncă o privire pe fereastră înainte să întrebe: 

— Sub ce pretext? 

— Nu e nevoie de pretext. Totul e perfect legal, programat 
chiar. Poimâine, trebuie să aibă loc aici o mare manifestare cu 
parada celor mai noi armamente, în faţa celor mai mari mahări 
din NATO. 

— Fals, spuse calm Hunter. 

— De ce fals? 

— Pentru că, poimâine, nu va mai fi nici un aparat aici. Şi, în 
consecinţă, nu va avea loc nici o paradă. 


72 


Hunter îşi stinse ţigara şi îşi trecu mâna prin păr. 

— Sunt multe, Hal? 

— Bineînţeles, spuse Brognola. De o mie de ori mai multe ca 
să aterizezi în Algeria sau în Liban, sau în orice altă ţară izolată. 
Sunt foarte multe, crede-mă, cât să dai foc întregului Orient 
Mijlociu. lar în ziua în care acest sector va sări în aer, vom sări şi 
noi, bătrâne. 

— Ştii din sursă sigură că această marfă este destinată 
Orientului Mijlociu? 

Şeful federal clătină din cap: 

— Nu, mintea mea îmi spune asta. Din cauza asta situaţia este 
cât se poate de delicată. Şi tot acolo sunt şi cei care au dolarii. 
Insă oriunde ar ateriza aceste arme şi oricare ar fi întrebuinţarea 
lor ulterioară, repercusiunile se vor simţi în întreaga lume. Vor 
trebui rescrise toate manualele de politică internaţională. 

— Vorbeşti de aparate nucleare miniaturizate, de arme 
chimice? 

— Exact. 

Hunter îşi aprinse o nouă ţigară. 

— Credeam că se hotărâse suspendarea încercărilor acestui 
tip de aparate. 

— Aşa este. De fapt, nu trebuiau expuse aici decât aparate cu 
conuri de şoc fictive. Insă cele adevărate, stai liniştit, sunt 
stocate în hangare! 

— Te referi la adevăratele aparate miniaturizate? 

— La ele şi la restul. 

— Cât valorează întreaga marfa? întrebă Hunter. 

— Nu are preţ, răspunse Brognola. Dacă vorbeşti în petro- 
dolari, este chiar mai rău: aceşti tipi nu pot cumpăra în mod legal 
acest tip de arme. Nici o putere nu le-ar vinde cu nici un preţ. De 
altfel, guvernelor de acolo le este teamă ca şi nouă de 
proliferarea armelor nucleare. 

— Mafia este cea care finanţează această lovitură, ştii asta, 
spuse calm Hunter. Fratele lui Franck Minotti se află aici. 

— Marco? 

— Da. Presupun că el este purtătorul de cuvânt al new-york- 
ezilor. 

— Fals, zise Brognola. Marco, după câte ştim noi, este unul 
dintre noii boşi din New York. In fine, aproape. Presupun că 
doreşte să reuşească această lovitură: i-ar face lucrurile mult mai 
uşoare şi în acelaşi timp şi-ar asigura baza. 

— Oricum, nu-l vom lăsa să reuşească, Hal! spuse Hunter. 


73 


— Ştii foarte bine, observă Brognola, că, pentru nemernicii 
ăştia, situaţia nu este chiar nouă. Ei făceau trafic cu arme, 
înainte să înceapă cu drogurile şi cu alcoolul. Singura diferenţă 
este că acum e mult mai profitabil. 

— Mda, mormăi Hunter. Asta valorează mai mult decât 
drogurile sau cazinourile. Sunt sigur că visează să devină 
vânzători de arme în întreaga lume a treia. 

— Asta e chiar noua tendinţă despre care ţi-am vorbit, zise 
oftând Brognola. 

— Atunci, poate că avem interesul să punem în funcţiune un 
mic ventilator, murmură Hunter. 

— Ai unul la îndemână, bătrâne? 

— Dacă nu găsesc, voi fabrica unul. 

— Grăbeşte-te să-ţi faci rost, spuse federalul. Aici, dacă 
pierdem prima manşă, riscăm să o pierdem de două ori. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că cele două probleme ne vor scăpa complet. 

— Aşadar, vezi două probleme acum? 

— Ei bine, dacă ei câştigă aici, asta va reprezenta o adevărată 
renaştere. 

— E posibil. 

— Nu mai arbora aerul asta sceptic, ştii foarte bine că am 
dreptate. 

— OK, OK, spuse calm Hunter. Şi, dacă toate statele încep să 
agite în aer pentru toate fleacurile nişte aparate nucleare 
miniaturizate, nu va fi o problemă militară, ci doar o atitudine 
belicoasă generalizată, încât nimic şi nimeni nu va putea s-o 
stăvilească. Ori, chiar acest lucru încercăm noi să evităm, nu-i 
aşa? 

Şeful federal nu îşi putu reprima un fior şi se îndreptă spre 
uşă. A 

— OK, rămâne să intri în joc. lţi dau timp până diseară, înainte 
să trag semnalul de alarmă. Ai nevoie de ajutor, de întăriri? 

— Ai o legătură directă cu Washington-ul? întrebă Hunter. 

— Vrei să spui direct cu Sfântul Sfinţilor? 

— Da. E la curent cu ce se întâmplă? 

— Numai în mare. Ştie că se pune pe-aici ceva la cale, dar nu 
ştie exact ce. 

— Atunci ar fi mai bine să-l înştiinţăm, Hal, zise Hunter. 

— Aşa cred că ar fi bine. Şi cât mai repede. 

— Spune-i că e vital să se păstreze secretul: Jordan a pus sigur 
microfoane peste tot. Aceşti tipi nu se joacă cu sistemele de 


74 


comunicare prin satelit. Şi mai spune-i ce credem noi despre 
legăturile acestei afaceri cu conceptul din California. 

Brognola încruntă sprâncenele şi zise: 

— Dacă îi povestesc toate astea, în mod sigur va declanşa 
planul de alarmă. 

— De ce nu? spuse Hunter. Numai să facă totul în linişte. 

— OK, ai nevoie de altceva? 

— Imi trebuie un ordin de misiune în alb pentru două 
persoane, permis de liberă trecere, cu semnătura Casei Albe. Pe 
mine mă faci colonel, iar pe Jack locotenent. Vom mai avea 
nevoie şi de hârtii oficiale. 

— Nici o problemă! Altceva? 

— Da, o vestimentaţie ad-hoc, gen uniformă, de exemplu. Jack 
are în jur de optzeci şi cinci de kilograme şi o înălţime de un 
metru optzeci-optzeci şi cinci, presupun. La pantofi poartă 
patruzeci şi doi. Circumferinţa capului... să zicem cincizeci şi opt. 

— Nu mai vrei nimic altceva? 

— Nu pentru moment, mulţumesc. Dar păstrează-ţi oamenii în 
gardă. Captează toate emisiile militare de pe toate frecvențele 
pe care le poţi găsi şi fii foarte atent. 

Exact în acel moment, Rose d'Avril îşi băgă capul pe uşă, apoi 
intră în cameră cu un pachet gros de fişe de calculator. 

— OK, am reuşit, spuse ea cu bucurie. 

— Deocamdată, un singur lucru mă interesează: datele despre 
personal, mormăi Hunter. Pune o echipă care să caute restul 
informaţiilor. Vreau ca totul să fie pe o bucată de hârtie pe care 
s-o pot purta în buzunar. 

Ea se încordă şi întrebă: 

— Avem la dispoziţie zece minute ca să executăm aceste 
ordine, domnule? 

— Aproximativ, spuse el. 

— Dacă înţeleg bine, te vei năpusti din nou cu capul înainte, 
ca un nebun? 

Hunter întâlni privirea îngrijorată a lui Brognola şi spuse: 

— În orice caz, trebuie să plec cât mai repede posibil, 
răspunse el calm. 

Brognola oftă şi părăsi camera. 

Rose d'Avril puse fişele calculatorului pe masă şi îl privi pe 
bărbatul din faţa ei cu amărăciune: 

— Este adevărat, nu-i aşa? spuse ea cu o voce dură. 

El îi luă mâna şi o strânse uşor, murmurând: 

— Dar de data asta, Rose, nu plec la război împotriva morilor 


75 


de vânt. 
— Da? 
— Da, reluă el, de data asta eu sunt moara de vânt. 


76 


CAPITOLUL XVI 


Un sergent într-o uniformă impecabilă îi adresă în grabă lui 
Grimaldi un salut şi strigă ca să acopere zgomotul infernal al 
elicei: 

— Ne cerem scuze, domnule locotenent, dar nu aveţi voie să 
aterizaţi aici! 

— Te înşeli, sergent. Nu e nimic de obiectat la această 
aterizare. Condu-mă la general. 

Grimaldi aterizase cu Cobra pe peluza Cartierului General. Era 
aproape ora patru şi sediul administrativ al Centrului de Testări 
ale Rachetelor mişuna de activitate. Oameni, civili şi militari, se 
deplasau în toate direcţiile, iar zonele lor de staţionare erau 
ticsite de maşini. 

Sergentul era în mod vizibil prins între două focuri, dar 
impozantul locotenent în uniforma sa perfectă degaja o 
autoritate greu de contestat. Aşa încât îl salută din nou pe pilotul 
Cobrei şi se resemnă să conducă vizitatorii spre clădire. Era o 
construcţie de cărămidă ultramodernă, cu un hol de recepţie 
foarte bine amenajat şi decorat cu suveniruri şi trofee istorice. Şi 
aici domnea o activitate febrilă: după toate aparențele, se făceau 
ultimele pregătiri pentru evenimentul excepţional prevăzut 
pentru poimâine. In mijlocul acestei vânzoleli, un tip calm şi 
destins, purtând grade de căpitan, era instalat la un birou ce 
purta menţiunea: Informaţii. 

El îi zâmbi lui Hunter care îi întoarse zâmbetul, spunând: 

— Avansăm, nu-i aşa, căpitane? zise Hunter pe un ton amabil. 

— Facem şi noi ce putem, domnule, răspunse ofiţerul. 

Hunter se simţea ca un peşte în apă. Numai galoanele de la 
vesta sa erau puţin cam deplasate. Cu toate acestea, el le găsea 
atât de naturale ca şi cum ar fi fost vorba de nişte grade de 
sergent. 

Traversară holul până la două uşi impozante ce purtau 
inscripţia: „Departamentul de Cercetare şi Dezvoltare - US Army 
- (DRD)”. Deasupra, cu litere mai mici, era scris numele 
generalului bazei de la White Sands. Hunter şi Grimaldi fură 
introduşi într-un mic birou, probabil anticamera biroului general, 
şi încredinţaţi unui anume maior Paul Whitney. 

Sergentul se retrase în viteză. 

Whitney era simpatic, destul de destins, îmbrăcat simplu cu o 


77 


pereche de pantaloni şi o cămaşă kaki cu mâneci scurte. 

— Dacă am înţeles bine, pasărea voastră este cea de acolo, de 
sub fereastra generalului, spuse el, amuzându-se puţin. 

Hunter îi întinse un plic sigilat cu ceară roşie. 

— Vine direct de la Casa Albă. Aşa că încearcă să nu-l rătăceşti 
în drum spre biroul generalului. 

Whitney deveni serios dintr-odată şi răsuci o dată sau de două 
ori plicul în mâini. 

— Bineînţeles, domnule, bineînţeles, spuse el, ca şi cum căuta 
să se scuze, şi dispăru. 

După mai puţin de treizeci de secunde, se întoarse şi deschise 
uşa biroului din fund. Hunter şi Grimaldi intrară, iar Whitney îi 
urmă. 

Tipul instalat la birou era destul de tânăr pentru un general. 
Avea o superbă cicatrice pe obraz şi nişte ochi foarte vioi. Hunter 
îi adresă un salut prea puţin protocolar şi înaintă spre el ca să-i 
strângă mâna: 

— Preşedintele m-a însărcinat să vă transmit salutul său, 
domnule general, spuse Hunter cu o voce gravă. 

— Văzându-vă aici, bănuiesc că-mi transmite şi altceva, zise 
generalul. Imi puteţi explica ce se întâmplă, colonele Phoenix? 

Hunter îl prezentă pe Grimaldi ca fiind şeful de escadron Conti, 
după care explică: 

— Nu sunt autorizat să spun mai mult decât conţinutul acestui 
plic, domnule. 

— Şi mai ce! izbucni generalul. Ştiţi ce se află în acest plic? 

— Să zicem că-i cunosc conţinutul în ansamblu, domnule, 
răspunse Hunter plin de respect. 

— Ei bine, colonele, dă-mi voie să-ţi spun că efectul de 
ansamblu al acestei scrisori este probabil să-mi ia comanda! 

— Nu, sigur nu, domnule. Nu sunt acestea ordinele pe care le- 
am primit. Dimpotrivă, mi s-a cerut să mă supun autorităţii 
dumneavoastră în măsura în care aceasta nu riscă să împiedice 
scopul misiunii. 

— Şi aş putea şti care este această misiune? 

— V-aş ruga să vă informaţi la Casa Albă, domnule. 

— Am înţeles! strigă generalul. Aşteptaţi-mă afară. 

Vizitatorii se întoarseră în biroul exterior. Maiorul Whitney le 
oferi cafea şi ei acceptară. Câteva minute mai târziu, o secretară 
încântătoare sosi cu două cești. Hunter o goli pe a lui şi, privindu- 
| pe Whitney, spuse cât se poate de natural: 

— Generalul părea puţin cam nervos. 


78 


— E lesne de înţeles, răspunse maiorul, amabil. Are loc cel mai 
mare eveniment petrecut aici de ani de zile! lţi imaginezi ce greu 
e să pui totul la punct? Poimâine, vom avea toţi ştabii din Europa 
la noi acasă. 

— Presupun că totul e pregătit acum? întrebă calm Grimaldi. 

Whitney clătină din cap. 

— Facem mai mult de o mie de parade pe an, răspunse el. Cel 
mai dificil e protocolul. Aşteptăm douăzeci de generali străini, 
fiecare cu statul-major propriu. Fără să mai vorbim de presă şi 
tot stresul. Vă asigur că vom răsufla uşuraţi când totul se va 
termina. 

— E frumos aici, observă Grimaldi, căutând discret să mai afle 
câteva informaţii. E o adevărată oază: copaci, gazon, flori... După 
toate aparențele, în privinţa asta nu veţi avea nici o problemă. 

— Desigur, e foarte frumos! răspunse maiorul. In orice caz, 
suntem bine dotați. Insă anumite clădiri sunt din 1944. Ce este 
mai rău e faptul că ele reprezintă cartierul de locuinţe. Aici 
locuiesc o mie trei sute de militari. S-ar putea spune că e un mic 
oraş. In rest, avem peste patru mii de funcţionari civili şi două mii 
cu contract. Bineînţeles că nu locuiesc aici. Vin numai ca să 
lucreze în timpul zilei. 

— Două mii de persoane cu contract! se miră Grimaldi. 

— Şi numai armata administrează această bază. In schimb, ea 
foloseşte tuturor: practic, toate ministerele, cei de la 
Departamentul de Apărare şi chiar câteva state străine. DRD-ul, 
care nu pare a fi nimic - în ansamblu, nişte baze militare - nu 
reprezintă decât o verigă, dar o verigă indispensabilă în 
menţinerea echilibrului. 

— Inţeleg, spuse Grimaldi, adresându-i maiorului un zâmbet 
plin de inocenţă. Oricum, asta este o problemă. 

— In mod sigur aveţi mai mult de o mie trei sute de oameni 
care locuiesc aici, observă Hunter. Câţi dintre ei se ocupă de 
securitate? întrebă Hunter. 

— Acesta este motivul vizitei voastre? 

— Posibil, răspunse Hunter, evaziv. 

Whitney începu să fie circumspect. Se aplecă în faţă şi spuse: 

— Sistemul de securitate de aici este absolut imparabil. Toate 
zonele de acces sunt controlate şi, credeţi-mă, sunt serios 
controlate. Băieţii noştri fac treabă bună. 

— Sunt sigur de asta, murmură Hunter. 

— Poţi avea încredere în ei, domnule. 

— Înseamnă că sunt cu ochii în patru pentru evenimentul de 


79 


poimâine? 

— Cu ochii în patru? V-am mai spus că sistemul nostru de 
securitate este infailibil. 

Hunter zâmbi şi luă o ţigară. Apoi continuă: 

— N-aţi primit dispoziţii speciale în legătură cu sosirea ştabilor 
voştri? 

Whitney devenise acum, într-adevăr, nervos. Privirea sa trecu 
de la Hunter la Grimaldi, pentru ca apoi să revină la cel dintâi. 

— Ne preocupăm mai mult ca ei să se simtă bine decât de 
securitatea lor. Până la urmă, nu sunt şefi de stat. Sunt nişte 
militari. Ar fi fost ceva... Acesta este motivul pentru care... 
Explicaţi-mi, domnule colonel, despre ce este vorba? 

Hunter îi adresă un zâmbet. 

— Generalul îţi va explica totul, sunt sigur, răspunse el. Acum 
vorbeşte cu Casa Albă. _ 

Whitney păli puţin. Il privi pe Grimaldi cu aerul unui câine 
bătut şi murmură: 

— Ceea ce v-am spus, domnilor, este în totalitate secret. Dacă 
sunteţi aici să verificaţi... 

Insă Hunter îl întrerupse cu un singur gest al mâinii: 

— Calmează-te, domnule maior, calmează-te. Nu ai de ce să te 
temi de noi. Vezi bine că nu purtăm mănuşi albe. 

— Aşa este, domnule, scuzaţi-mă. Voiam doar să spun că... 

Whitney îşi lăsă fraza în suspans. Hunter şi Grimaldi îşi 
terminară cafeaua în linişte. Maiorul privea pe fereastră, cu 
braţele încrucişate. 

Era un tip curajos. 

— Haide, domnule maior, linişteşte-te, reluă Hunter. Vizita 
noastră nu este o inspecţie. Suntem aici numai din motive de 
protocol. Imediat ce generalul ne va accepta, vom dispărea în 
natură şi nu vei mai şti nici măcar unde suntem. 

Maiorul zâmbi timid. 

— Mulţumesc, spuse el. Aici, în ultimele trei săptămâni, există 
o anumită panică. 

In acel moment, o sonerie răsună pe birou şi Whitney intră 
repede la general. La câteva minute după aceea, maiorul se 
întoarse şi îi întinse plicul roşu lui Hunter. 

— Generalul vă repetă urările de bun venit şi vă cere să vă 
simţiţi aici ca acasă, spuse el calm. Eu trebuie să am grijă să 
aveţi tot ce vă trebuie. Voi anunţa pe şeful pazei şi pe cel al 
biroului de securitate că aveţi intrarea liberă peste tot în bază. 
Vreţi să mă urmaţi până la biroul de securitate? Asta ar accelera 


80 


lucrurile. Vă vor face imediat permisele de liberă trecere şi astfel 
vă veţi putea deplasa peste tot. 

— Perfect, spuse Hunter, ridicându-se în picioare. Mulţumesc 
mult. 

— lar pentru locuinţă? Aveţi de gând să rămâneţi...? 

Hunter îl întrerupse cu un singur gest. 

— Presupun că aveţi suficiente probleme cu cazarea tuturor 
ştabilor. Stai liniştit, nu vom rămâne mult timp. 

Aghiotantul păru uşurat. 

— Atunci, vă rog să mă urmaţi, spuse el. 

Era anormal ca totul să meargă ca pe roate. 

Biroul de securitate era destul de departe de Cartierul 
General. Era o clădire mai mică şi mult mai modestă. Whitney 
tocmai îşi introducea vizitatorii, când Hunter dădu nas în nas cu 
Mary Valdez. 

Tânăra femeie, îmbrăcată cu o bluză kaki şi o fustă strânsă pe 
corp, de aceeaşi culoare, păli imediat ce îl văzu pe Hunter. 

El crezu chiar că va leşina şi sări imediat ca să o prindă. 

Insă ea se îndepărtă cu brutalitate, spunând: 

— Mă simt bine, mă simt bine. 

Aghiotantul generalului văzuse toată scena. 

— Dumnezeule, ce s-a întâmplat, Mary? 

În acest moment, tânăra femeie roşi până la urechi. 

— Scuză-mă, murmură ea vizibil încurcată. Văzându-l intrând 
pe acest domn, am crezut pentru un moment că era Charlie. 

În aparenţă, Whitney ştia despre cine vorbea Mary. Brusc, 
maiorul făcu exces de compasiune şi solicitudine. 

— Te simţi mai bine acum? 

— Da, bineînţeles, spuse ea, mă simt perfect. Aţi venit la 
mine? 

— Nu tocmai, răspunse Whitney, dar, până la urmă, de ce nu? 
E mai bine să te adresezi lui Dumnezeu decât sfinţilor săi, nu-i 
aşa? 

— Ce le trebuie? 

— Un permis de liberă trecere în întreaga bază. 

— Ai vreun ordin? 

— Da, al generalului în persoană. 

Tânăra femeie îl privi pe Hunter drept în ochi. 

— OK, spuse ea, vă rog să mă urmaţi în birou, domnule 
colonel. 

— Vă las pe mâinile lui Mary, domnule colonel, spuse Whitney. 
Oh, îmi pare rău, nu am făcut prezentările: Mary Valdez. Ea este 


81 


cea care supraveghează serviciul de securitate. Şi... Dacă mai 
aveţi nevoie de altceva, ştiţi unde să mă găsiţi, nu? 

„Colonelul” dădu afirmativ din cap. Whitney dispăru. Hunter şi 
Grimaldi o urmară pe femeie în birou. Ea se opri lângă fereastră, 
cu spatele la uşă. 

— Cine e Charlie? întrebă Hunter. 

— Cineva pe care l-am cunoscut cândva, un prieten foarte 
bun. Chiar cu mult timp în urmă, răspunse ea fără să se întoarcă. 
Acum e mort. 

— Îmi pare rău, murmură Grimaldi. 

— Luaţi loc, domnilor, spuse ea calm, fără să ia în seamă 
cuvintele de compasiune ale lui Grimaldi. Mă ocup imediat de 
voi. A 

— OK, spuse Hunter. lţi prezint un amic: şeful de escadron, 
Conti. Mary Valdez. E la curent cu tot ce s-a întâmplat. 

Ea se întoarse brusc, schiţând un zâmbet. 

— La curent cu ce? întrebă ea. 

— Lucrăm împreună în această problemă, răspunse Hunter, 
întinzându-i plicul de la Casa Albă. 

Ea îl luă şi citi conţinutul celor două foi. 

— Inţeleg, spuse ea în final. 

Şi, brusc, nu mai rezistă. Inapoie scrisoarea prezidenţială cu o 
mână tremurândă, în timp ce lacrimile îi ţâşneau din ochi şi 
începeau să curgă pe obraji. 

— Aşadar, e adevărat, murmură ea. Phil e mort. 

— lar tu ai mare noroc că mai eşti încă în viaţă, răspunse cu 
brutalitate Hunter. De ce nu mi-ai urmat sfatul? 

Ea deschise un sertar al biroului, scoase un teanc de bancnote 
de o sută de dolari şi îl puse în faţa lui. 

— De ce, Mary? insistă el. 

— Nu am nevoie de banii tăi. Mulţumesc oricum. 

— De ce? repetă el. 

— Am preferat să mă duc la căpitan, răspunse ea, plângând. 

— Care căpitan? 

— Cred că ştii despre cine vorbesc, zise ea. Şi ştiu că şi el te 
cunoaşte. Mi-a spus că te numeşti Bob Hunter. 

Grimaldi oftă adânc şi mormăi: 

— La dracu'! 

Ei da, acum se aflau într-o mare încurcătură! 


82 


CAPITOLUL XVII 


O linişte apăsătoare, încărcată de electricitate, invadase brusc 
micul birou de la White Sands. La un moment dat, Hunter o 
întrebă pe tânăra femeie: 

— Ştii cine este Bob Hunter? 

— Pe cine interesează? răspunse ea pe un ton rece, privind pe 
fereastră. E un asasin, un dement. Unul dintre criminalii cei mai 
căutaţi din toate ţările. 

— Şi chiar crezi că eu sunt acela? întrebă el cu o voce blândă. 

— S-ar părea că poţi să devii oricine vrei. Pun pariu că există 
unele momente în care nici tu nu mai ştii cine eşti. Exact ca şi 
Phil. Când te-am văzut pentru prima oară, în apartament, am 
crezut că erai unul dintre prietenii lui ciudaţi... şi că urma să 
jucăm din nou micile sale jocuri mai degrabă sordide. 

— Ce jocuri? întrebă Hunter. 

— Las-o baltă, spuse ea. Era evident faptul că mă înşelasem. 
Am înţeles că nu era un joc atunci când ai intrat în casa aia 
veche şi ai omorât pe toată lumea. 

— Dar nu şi pe tine, Mary, îi aminti el. 

— E adevărat. Mulţumesc. Dar de ce m-ai cruțat? 

El dădu din umeri. 

— Am crezut că asta avea o anumită importanţă, răspunse el 
Pentru tine, vreau să spun. Pentru că, pentru mine, bineînţeles, 
era esenţial. 

— De ce? 

— Suntem prieteni, nu? întrebă el, zâmbind. 

Ea se înfioră. 

— Dumnezeule, tare mă mai pricep să-mi aleg prietenii! 
Uneori mă întreb de ce am atâta noroc! 

— Sunt decepţionat auzindu-te vorbind aşa, spuse Hunter. 
Aveam impresia că între noi s-a petrecut ceva deosebit. Aveam 
încredere în tine. Şi, de altfel, continuu să am. 

Ea îl privi cu insistenţă, înainte de a spune cu o voce slabă: 

— Aş vrea numai să ştiu cine eşti cu adevărat. 

— După părerea ta, ce ar face aici Bob Hunter, în biroul 
securităţii din White Sands, dându-se drept colonelul John 
Phoenix? 

— Care dintre ei eşti? întrebă ea, privindu-l cu ochii plini de 
lacrimi. 


83 


— Cine este acest căpitan de care vorbeşti? 

— Răspunde-mi mai întâi. 

— Eu sunt Bob Hunter. 

Grimaldi emise un mormăit, se foi puţin în scaun, apoi se 
pregăti să spună ceva, însă îşi întoarse privirea. La un moment 
dat, ea murmură: 

— Ai, într-adevăr, un dar nemaipomenit să descumpăneşti 
oamenii! 

— Îmi datorezi un răspuns, îi aminti el. Eu ţi-am răspuns. 

Ea schiţă un zâmbet. 

— Chiar eşti Bob Hunter? Singurul, unicul? 

— Numele nu au nici o importanţă între prieteni, nu? 

— Du-te la naiba! spuse ea între zâmbet şi lacrimi. 

Ori era foarte aproape de o criză de isterie, ori îşi regăsise 
simţul umorului... Dar era un umor negru. 

Lui Grimaldi scena începea să i se pară cam ciudată. 

— Dumnezeule, mormăi el, nu mai înţeleg nimic! 

— Lasă-ne singuri un moment, spuse Hunter. 

Şi, cu un gest al bărbiei, el îi arătă uşa. Grimaldi se ridică 
zâmbind, ieşi şi închise cu grijă uşa în urma lui. 

Hunter îi oferi o ţigară fetei, dar ea refuză. El îşi aprinse una şi, 
suflând fumul spre tavan, spuse cu gravitate: 

— Eu l-am ucis pe Phil, Mary. 

Ea îi aruncă o privire tulbure. 

— La dracu'! Nu-ţi... 

— Nu, nu-mi bat joc de tine. Trebuie să mă crezi. Eşti într- 
adevăr o fată frumoasă, Mary. Ţin la tine şi nu-mi pot imagina 
nici măcar o clipă că eşti o trădătoare. 

Această din urmă remarcă păru să o calmeze destul de 
repede. Ea se ridică şi spuse cu o voce fermă: 

— Eu n-am trădat niciodată pe nimeni. Şi îţi interzic să 
insinuezi ceva asemănător. Poate că sunt o imbecilă, o proastă 
de indiancă corcită, incapabilă să distingă o fantasmă sexuală de 
realitate. Dar să nu mă acuzi niciodată de trădare. Se poate ca 
pielea mea să nu aibă aceeaşi culoare ca a ta, dar dă-mi voie să- 
ţi spun că... 

— Taci din gură! strigă Hunter. 

— Du-te la naiba, prietene! murmură ea. 

— Asta ni se va întâmpla, fără îndoială, tuturor într-o zi. Mai 
ales dacă există lumea de dincolo. Dar, pentru moment, să fim 
serioşi, am nevoie de ajutorul tău! 

Ea îl străpunse un moment cu privirea, apoi îşi lăsă brusc ochii 


84 


în jos. 

— Este adevărat că tu l-ai omorât pe Phil? 

— Da. 

— De ce? 

— Pentru că se amuza cu nişte jocuri murdare şi scârboase, cu 
trupurile persoanelor vii: le ardea ochii în orbite, le smulgea 
pielea şi aplica organelor genitale nişte tratamente pe care nu aş 
putea să le descriu fără să roşesc. 

— Eşti nebun! spuse Mary. 

— Nu, dar Philip era. A petrecut prea mulţi ani elaborând nişte 
scenarii incredibile, imaginând metodele cele mai oribile de 
distrugere a lumii. Şi cred că în final n-a mai putut să se 
elibereze de ele. S-a lăsat contaminat şi a cedat. Mintea lui, 
dementă, disperată, avea nevoie să distrugă lumea. l-am tras un 
glonţ între ochi, Mary, pentru că, atunci când l-am ucis, ţinea în 
mână maţele unui om încă viu. Nu am găsit o altă soluţie pentru 
un asemenea om. Dacă moartea lui te emoţionează, dacă brusc 
viaţa ta nu mai are nici un sens, îmi pare nespus de rău, crede- 
mă. Dar trebuie să mă crezi când îţi spun că n-ai pierdut nimic 
preţios. Nimic. 

Tânăra femeie îi adresă o privire îndurerată. 

— Chiar eşti Bob Hunter? întrebă ea. 

— Spune-mi cum vrei. Dar, te rog, ajută-mă să duc la bun 
sfârşit această zi. 

— Ce trebuie să fac? 

— Fii cinstită cu mine, aşa cum am fost şi eu cu tine. 

— Sau ies din joc? 

— Nu, te rog, fără nici un joc, spuse el, zâmbind. 

Liniştea se aşternu din nou. Hunter îşi termină ţigara şi o 
stinse. 

Grimaldi bătu încet la uşă. 

— Un moment, Jack, strigă Hunter, privind fata cu insistenţă. 

Ea oftă şi întrebă: 

— Ce vrei să ştii? 

— Spune-mi tot ce ştii despre Phil şi despre acest căpitan. 

Grimaldi bătu din nou: 

— Timpul începe să ne preseze, domnule colonel, spuse el, de 
dincolo de uşă. 

Tânăra femeie păru că se prăbuşeşte şi îşi luă capul în mâini. 

— OK, prietene. Spune-i să intre. Vă voi relata o poveste care 
vă va face să vi se scoale părul în cap. Dar, nu uita că... nu sunt 
o trădătoare. 


85 


Bineînţeles că nu, nu era o trădătoare, nici măcar o metisă 
proastă. Era numai o femeie care se confruntase cu fantasmele 


sexuale ale unui nebun. 
* 


x * 


Elicopterul Cobra luă altitudine şi, pentru prima oară de când 
părăsiseră biroul securităţii, Grimaldi interveni: 

— Chiar ai crezut prostiile alea? 

— Absolut, răspunse el calm. 

De altfel, cum să nu crezi o poveste aşa de tristă şi atât de 
tragică. Mary îl întâlnise pe Philip Jordan la Centrul de Testări ale 
Rachetelor, la puţin timp după ce fusese angajată. Ea era 
licenţiată a Universităţii din New Mexico, Albuquerque, însă era 
originară din sud, profund ataşată, prin naştere, rasă şi educaţie, 
regiunii Alamogordo. Era foarte fericită pentru că găsise o slujbă. 
Familia părinţilor ei avea rădăcini adânci, de generaţii întregi, 
când teritoriul aparţinea încă Mexicului. Tatăl său, modest 
proprietar de pământ, era mexican şi moştenise pământul: 
supravieţuire din generaţie în generaţie, o donaţie a guvernului 
spaniol. Mama ei era o apaşă Mescalero, iar bunica sa era 
născută în rezervaţia de lângă Alamogordo. 

Jumătate indiancă, jumătate mexicană, de origine modestă, 
Mary, muncind din greu, a obţinut o diplomă după patru ani de 
studii superioare, pentru ca, în final, să găsească o slujbă 
excelentă ca funcţionar al Guvernului Americii. Apoi îşi întâlni 
bărbatul visurilor sale - un savant, intelectual, care ocupa un 
post foarte înalt într-un serviciu care îl patrona pe al ei. Inainte 
de a se transforma în realitate, visul devenise un coşmar. 

Mary înţelesese de mult timp că relaţia sa cu Philip Jordan nu 
avea viitor. Era, de altfel, o relaţie aproape în exclusivitate 
sexuală. 

— Dacă asta se poate numi sex, explică ea. Pentru că, de fapt, 
nu era mereu aşa. Era... nu ştiu cum să spun... Dar nu sex. In 
orice caz, nu pentru mine. 

În aparenţă, tipul avea anumite toane. Dar ea credea că-l 
iubeşte şi se agăța de speranţa că îl va transforma, ca într-o zi să 
întreţină cu el relaţii mai normale. 

Acesta era probabil motivul pentru care în tot acest timp îi 
suportase afronturile şi insultele. 

— Prima dată, povestise ea, am crezut că mor de ruşine. lar 
apoi mi-am spus că mă ia drept o târâtură... văzându-mă că 
accept să fac tot ce îmi cerea. După care, cu timpul, totul a 


86 


devenit mai uşor. De altfel, Philip nu a încercat niciodată să-mi 
explice, nedorind să ştie dacă înţelegeam. Insă eu, faţă de 
mine... aveam nevoie să mă justific. 

De fapt, ceea ce încerca ea să justifice ar fi încântat o întreagă 
echipă de psihanalişti. 

In afară de prima lor întâlnire cu adevărat intimă, doctorul o 
trimitea într-un motel şi o încălzea în toate felurile posibile şi 
imaginabile până în momentul cuplării. Atunci, el se ridica, în 
cameră pătrundea un alt tip - cineva pe care Mary nu îl mai 
văzuse niciodată - care îi lua locul, în timp ce Phil se uita. 

Un adevărat şoc pentru o fată. Destul ca să-i distrugă 
încrederea în ea şi în partenerul ei. 

— Am înţeles că avea o problemă, explicase ea. Am crezut că 
pot să-l ajut să o depăşească. M-am înşelat. 

De fapt, lucrurile nu s-au îmbunătăţit pentru Mary Valdez. Din 
când în când, foarte rar, relaţiile sale cu Jordan „erau aproape 
agreabile, aproape normale”. Dar în mod inevitabil urmau 
experienţe umilitoare, degradante, josnice. 

— A început să-l ia cu el pe căpitan, în urmă cu aproximativ un 
an. Nu mi-a spus niciodată numele lui. Phil îl numea mereu 
„căpitanul”. Nici măcar acum nu ştiu cum îl cheamă. Dar am 
făcut mici jocuri împreună! Intr-o zi, m-a obligat să port o 
uniformă completă de general. Mi-a smuls şliţul pantalonilor şi 
mi-a cerut să mă aplec. lţi imaginezi ce avea de gând să facă. 
Am reuşit să mă prefac şi atunci l-am convins. 

Oribil, trist, tragic! Povestea lui Mary Valdez era un adevărat 
coşmar chiar şi pentru psihanalişti. Dar Hunter, deşi scârbit, 
obținuse anumite informaţii despre acest căpitan misterios. 

Astfel, el ştia acum că Jordan şi Harrelson erau prieteni intimi 
de mai puţin de un an. Şi mai aflase cum cei doi tovarăşi îşi 
petreceau împreună cea mai mare parte a timpului liber... 

— Unde mergem acum? îl întrebă Grimaldi în timp ce aparatul 
se îndepărta de clădirea Cartierului General. 

— Cunoşti acum toate codurile secrete, nu-i aşa? întrebă 
Hunter. 

Pilotul îşi petrecuse toată dimineaţa să afle codurile radio ale 
Cobrei. 

— Mă simt aproape sigur de mine, răspunse el. 

— Suficient pentru a încerca o lovitură la nord de Bliss? 

Grimaldi dădu din umeri. 

— Nu avem nimic de pierdut decât viaţa, nu? Crezi că acolo e 
un punct fierbinte? 


87 


Da, Hunter era sigur de asta. 

Mary Valdez îşi petrecuse acolo un weekend, în urmă cu trei 
săptămâni. Fusese „invitată” de Harrelson şi de Jordan. 

Un duo de stricaţi! 


88 


CAPITOLUL XVIII 


Terenul care separa Fort Bliss de White Sands servea numai 
manevrelor de antrenament ale aviaţiei. La sud de White Sands, 
se aflau mai multe câmpuri de tragere pentru rachetele sol-aer 
cu care se făceau simulări, graţie unor ţinte sonore, în spaţiul 
aerian interzis de deasupra zonei White Sands. Aceste exerciţii 
aveau loc în reprize de mai multe zile, iar după terminarea lor 
câmpul de tragere se golea. 

După informaţiile culese de Rose d'Avril, câmpurile de tragere 
nu mai cunoscuseră vreo activitate de şase săptămâni. 
Calculatorul scosese în evidenţă o anomalie: două baterii de 
rachete sol-aer fuseseră trimise în sector cu zece zile mai 
devreme pentru nişte exerciţii la sol şi trebuia, deci, să se afle 
acolo în acel moment, chiar dacă în mod oficial nu era prevăzut 
nici un program de simulare. 

De altfel, calculatorul furnizase câteva informaţii interesante 
cu privire la alte sectoare din White Sands Missile Range, însă 
câmpurile de antrenament de la Fort Bliss erau cele mai 
apropiate. Altfel spus, existau probe aproape sigure că în acel 
moment acolo se petrecea ceva anormal. 

Era, deci, logic să meargă mai întâi acolo. Fără îndoială că în 
acel loc va curge prima picătură de sânge în după-amiaza care 
se anunţa sângeroasă. 

Reperară locul graţie clădirilor învechite lipite una de cealaltă, 
în zona deşertică aflată la est de munţii Organ. Din nou, Hunter 
fu frapat de asemănarea cu un bârlog de bandiți din bătrânul Far 
West. Totuşi, de data asta, locul era un sat mic din deşert, iar 
tâlharii transportau păsări de foc, în loc să poarte pistoale la 
brâu. In tabără puteau fi văzuţi vreo doisprezece bărbaţi. Hunter 
reperă şi un jeep, mai multe vehicule amenajate pentru 
transportul armelor şi două camioane enorme transformate în 
platforme mobile de lansare pentru rachetele sol-aer. 

Situaţia se dovedea a fi delicată. Mai întâi, trupele lui 
Harrelson erau în mod sigur la curent cu atacul din Tularosa Pic 
şi cu dispariţia Cobrei. Apoi oricare tabără fortificată va reacţiona 
imediat văzând că le vin vizitatori pe calea aerului, mai ales la 
bordul unui elicopter de luptă. 

In plus, el era aproape sigur că aici ştirile circulau repede şi că 
fuseseră preveniţi de sosirea unui, emisar important, însărcinat 


89 


cu o misiune secretă pentru Casa Albă. 

Pe scurt, pentru Hunter şi coechipierul său, Fort Bliss nu era o 
cetate uşor de cucerit. 

— N-am contact radio, spuse Grimaldi când se apropiară de 
tabără. Probabil vor să ne atragă mai jos. 

Acest lucru limita numărul posibilităţilor de apropiere a 
vizitatorilor nepregătiţi. 

— Cu atât mai rău, spuse Hunter. Coboară până în zona de 
frecvenţă a undelor scurte şi rămâi acolo. 

— Dar vor trage în noi, spuse Grimaldi, în timp ce cobora 
pasărea cea mare, ca să o echilibreze la numai trei sute de metri 
altitudine. 

— Fii foarte atent, Jack! mormăi Hunter. 

Şi, acţionând frecvenţa de unde scurte, se adresă celor de la 
sol: 

— Tabără fortificată, tabără fortificată: aici Inimă zburătoare. 
Misiune pacifistă. Daţi-ne un semnal. 

Hunter se întoarse şi-i spuse lui Grimaldi: 

— Sper că ai reuşit să le descifrezi corect codul. 

— Nu-i momentul să ne îndoim de asta, răspunse cu 
nervozitate pilotul. 

Şi, de altfel, foarte rapid, avură semnul: două urme de foc 
ieşiră din ţeava unui pistol-mitralieră Very, de pe platoul din faţa 
clădirii centrale. 

— Asta trebuie să fie, zise Grimaldi. Pe cartea de cod există un 
semn cu două mici cercuri, care înseamnă „înţeles”. Cele două 
mici cercuri reprezentau poate nişte Împuşcături. 

— OK, spuse Hunter, aterizează. Ai văzut artileria? 

— Da. 

Artileria era o echipă de trăgători dispuşi în triunghi la 
periferia taberei. Soldaţii erau relaxaţi, însă fiecare era înarmat 
cu un pistol-mitralieră tip Stoner 63 Al şi, după poziţia pe care o 
ocupau, toţi aveau elicopterul Cobra în vizorul țintei armei lor. 

Aparatul ateriză uşor şi Grimaldi îl opri. Apoi îşi scoase 
centura, adresându-se lui Hunter: i 

— De data asta, eu sunt cel care mă duc. In mod cert, mutra 
mea le va plăcea mai mult decât a ta. Nu prea îmi plac 
puşcoacele lor. 

Hunter nu încercă să se opună. 

— Ai grijă, Jack. 

— OK, mulţumesc. 

Grimaldi luă un Stoner dintr-un rastel de lângă un sas - o armă 


90 


identică cu cele care îl aşteptau la sol - împreună cu o centură 
completă de muniţie. Apoi trecu arma în bandulieră şi se 
aventură la sol ca să discute cu ocupanţii taberei fortificate. 

Dar bineînţeles că locul nu era cel mai bun. Totuşi, fuseseră 
nevoiţi să aterizeze pentru a-şi da seama de acest lucru. Dacă 
aceşti soldaţi de paie răspunseseră la semnalul radio, Cobra ar fi 
putut rămâne la distanţă şi să-i omoare fără nici un risc. 
Rachetele antiaeriene stocate aici nu erau în mod sigur 
operaţionale, cel puţin pentru moment, şi, în plus, ele nu puteau 
fi folosite la o distanţă aşa de mică. Aceste aparate funcționau cu 
radar, putând să distrugă un avion înainte ca el să fie reperat la 
sol. Pe scurt, ar fi fost mai bine să radă acel loc din elicopter. 

Cu toate acestea, pentru moment, Cobra era la sol, în tabăra 
inamică, iar fidelul prieten al lui Hunter, acest uimitor bărbat 
zburător, avansa singur spre o haită de prădători. 

Hunter înţelegea acum ceea ce probabil că simţise prietenul 
său în multe ocazii, când el însuşi pleca singur la întâlnirea cu 
pericolul aflat în umbră. 

Ei da, într-un anumit fel, mureau puţin şi cei ce aşteptau... 

Dar Jack Grimaldi nu va muri de această dată, nici măcar 
puţin, iar Bob Hunter nu era omul care să aştepte prea mult. 

Exterminatorul supraveghea cu atenţie progresele subtile ale 
coregrafiei macabre de acolo: imperceptibila mişcare la dreapta, 
imperceptibila mişcare în faţă, nimic nefiind lăsat la voia 
întâmplării. 

— Drept înainte, Jack, drept înainte, mormăi el pentru sine. 

Apoi: 

— OK, OK, acolo, du-te! 

* 
x x 


Doi soldaţi în haine de lucru murdare veniră încet în 
întâmpinarea lui Grimaldi, când îl văzură că se depărtează de 
umbra Cobrei. Ambii purtau insigne de sergent şi era evident 
faptul că tocmai reparaseră ceva. Mâinile lor erau negre, iar 
salopetele aveau pete de ulei peste tot. Erau înarmaţi cu 
pistoale-mitralieră de calibrul 45, aranjate cu grijă într-un toc al 
curelei. 

Grimaldi înaintă spre ei, ţinând ambele mâini ca să arate că nu 
era înarmat, şi strigă: 

— Hei! Sunteţi gata? 

Cei doi sergenţi se opriră şi unul strigă în semn de răspuns: 

— Ce vrea să însemne semnalele voastre aiurite? In fine, ce se 


91 


întâmplă de data asta? 

Grimaldi se opri şi el şi aruncă o privire rapidă în jur. Echipa de 
trăgători se apropia, restrângându-şi astfel zona de acţiune. 
Grimaldi era acum în centrul țintei lor, exact în partea stângă a 
botului Cobrei. 

— N-am reuşit să luăm legătura cu voi prin radio, strigă el. Ce 
se întâmplă aici? 

Alţi oameni ieşiră acum din clădiri. Era vorba de o echipă de 
mecanici şi nu de soldaţi adevăraţi. Toţi aveau o armă la brâu, 
dar singurele arme adevărate de luptă erau pistoalele-mitralieră 
Stoner ale echipei de trăgători. Ceilalţi erau jegoşi, transpiraţi, 
mai degrabă jalnici, şi păreau uimiţi de primirea acestei vizite. 

Sergentul, ale cărui mâini erau pline de ulei, strigă spre 
Grimaldi: 

— O dată ne spui să tăiem radioul, iar după aceea, pretinzi că 
nu ai reuşit să ne prinzi. Ştii ce faci, sau nu? 

Grimaldi începuse să înainteze încet, agitând mâinile, ca şi 
cum ar fi vrut să acopere zgomotele elicei elicopterului în punctul 
mort. Cei din echipa de tragere erau tehnicieni, fără nici o 
îndoială, care ignorau în mod vizibil subtilităţile unei tactici de 
atac la sol. Ei se repliau acum spre mijlocul zonei, încercând să 
se apropie ca să audă ce spuneau Grimaldi şi sergentul. Işi 
concentraseră întreaga atenţie asupra pilotului, fără să se mai 
ocupe de elicopter. 

Pentru Grimaldi, strategia de luptă la sol nu avea nici un 
secret: de mult timp, ea devenise pentru el arta de supravieţuire. 
Şi el ştia foarte bine ce aşteaptă acest om pe care îl lăsase în 
spatele lui cu un Flex de calibrul 50. 

Ca şi cum gândurile celor doi bărbaţi ar fi fost acelaşi! 
Grimaldi îşi simţi suflul înţepenind în plămâni, când perimetrul de 
tragere se restrânse. El calculase zona de acţiune a armei Flex 
50 şi, de acolo, ştia încotro trebuia să se deplaseze. Urmă o 
sclipire de complicitate abia conştientă între creierele celor doi 
coechipieri, care declanşă infernul. 

Arma Flex 50 a Cobrei intră în funcţiune, fără să acopere 
imediat zgomotul elicei, şi declanşă focul în extremitatea estică a 
zonei de tragere. Grimaldi, cu o piruetă de maestru, ieşi din 
traiectoria armei Stoner. Mitraliera sa se declanşă spre vârful 
zonei de tragere, acolo unde focul lui Hunter nu putea ajunge. 

In mai puţin de o secundă, toată echipa de tragere era 
măturată, redusă la tăcere. 

Cei doi sergenţi care avansaseră spre Grimaldi muriră cu 


92 


mâinile pline de ulei, fără să poată măcar să scoată arma din toc. 
Piepturile lor explodaseră sub impactul gloanţelor enorme de 
calibrul 50. 

Ceilalţi alergau urlând în toate direcţiile - restul nu era decât 
un joc de copii, brutal, dar simplu. 

Hunter ieşi din Cobră, purtând în braţele sale puternice un 
Stoner şi o nouă centură cu muniții pentru Grimaldi. lar ce doi 
prieteni plecară la acţiune... însă nu făcură nici un prizonier. 

Rezultatul luptei nu era apreciat în funcţie de valoarea vieților 
umane individuale, ci de securitatea şi bunăstarea întregii 
omeniri. 

Nu era cazul să ia prizonieri. 


93 


CAPITOLUL XIX 


— Alice, aici Buldozerul, pe canalul Bravo. Mă auzi? 

Vocea lui Brognola se auzi pe frecvenţa specială: 

— Aici Alice, Buldozerule. Spune. 

— Marchează pe hartă joncţiunea coordonatelor Delta Patru. E 
un punct fierbinte care tocmai s-a răcit. 

— OK. Delta Patru. E ceva şi pentru mine pe acolo? 

— Da, două cuiburi de puişori. Aşteaptă ultimul bye-bye. Te 
sfătuiesc să mergi drept la ţintă. 

— OK, ne vom ocupa de asta. Unde sunteţi acum? 

— Ne ducem să ridicăm cloşca de pe ouă. Totul e bine. 
Terminat. 

Grimaldi anunţă în microfonul căştii sale: 

— Incă zece minute până la Holloman. Ce crezi că ai putea 
găsi acolo? 

— O grămadă de găini cu aripi mari, răspunse Hunter. E bine 
de ştiut că ele scot toţi aceşti pui, într-un fel sau altul, iar cerul 
pare singura ieşire posibilă. 

— Au nevoie de avioane mari, zise Grimaldi. Şi chiar de multe. 
Pare o nebunie. 

— Chestiile astea par întotdeauna o nebunie până în ziua în 
care merg, răspunse Hunter. Problema transportului, Jack, asta 
este esenţial. Pentru că una este să plimbi aceste arme în 
interiorul perimetrului din White Sands şi alta este să le scoţi din 
ţară şi să le ascunzi undeva înainte de a putea să fie găsite. 

— Pare, totuşi, o nebunie. 

— Bineînţeles. Ca şi iresponsabilul care a hotărât într-o bună zi 
să deturneze un avion. Nimeni nu se gândeşte la asta până în 
ziua în care se întâmplă. 

— In orice caz, ascultă un lucru, spuse Grimaldi. Acele păsări 
din tabăra fortificată sunt momentan condiţionate pentru 
transport. Ai văzut întreg utilajul în hangar? 

— Bineînţeles, murmură Hunter. 

— Dumnezeule, cred că acum înţeleg! Au delimitat sectoarele 
de tragere şi tot tacâmul. Am urmat cândva un stagiu despre 
aceste chestii. Acum îmi aduc aminte. lar celelalte nu erau 
stocate de formă, în cazul în care unul dintre ştabii din NATO ar fi 
decis să se ducă pe acolo. Tipii aveau în mod sigur o misiune de 
atac, şi asta înainte să primească un contraordin. 


94 


— Aşa s-ar spune, admise Hunter. 

— lar misiunea asta, după părerea ta, ce înseamnă? A 

— Poate e o manevră de diversiune. Sau un contraatac. In 
mod evident, operaţiunea era prevăzută în cele mai mici detalii, 
Jack. 

— Aşa zic şi eu, admise pilotul. Atunci, de ce, când am ajuns 
noi, se pregăteau să părăsească tabăra fortificată? 

— Şi-au accelerat programul, explică Hunter. Asta poate să 
însemne orice. Printre altele, poate chiar şi anularea misiunii din 
tabăra fortificată. Sau poate doar transferul materialului într-o 
altă tabără. Sau poate că manevra prevăzută era destinată să le 
protejeze fuga. Nu ştiu cu exactitate, Jack. Eu merg pe fler, 
prietene, ca de obicei. 

Pilotul tuşi ca să-şi dreagă vocea, apoi se concentră asupra 
ecranului radioului. Turnul de control din Holloman tocmai îi 
contactase. Hunter se destinse pe scaun şi ascultă puţin distrat 
instrucţiunile de aterizare. Mai rămâneau încă multe elemente de 
elucidat în această zăpăceală elaborată cu minuţiozitate de un 
nebun. 

Un nebun extrem de periculos. 

Hunter intră cu un pas hotărât în Cartierul General operaţional 
din Holoman. Întinse plicul roşu unui căpitan bucălat şi îi lăsă 
timp să-i citească conţinutul. Apoi, îi ordonă: 

— Convoacă-ţi echipele de securitate aici! Şi mai repede! 

In aşteptarea lui, Hunter se îndreptă spre fereastra cea mare, 
care dădea spre pista de aterizare, şi se adresă unui ofiţer tânăr, 
care avea numele înscris pe o insignă: T. Solomon. 

— Aceste aparate C-141 sunt pentru transportul încărcăturii? 

— Da, domnule. Este un escadron al diviziei de transport 
aerian, domnule. Pentru o manevră specială. 

— Tu conduci? întrebă Hunter. 

— Nu, domnule. Ofiţerul însărcinat cu operaţiunile vă va putea 
informa în acest sens. Dacă am înţeles bine, există o coordonare 
proastă la nivel de ordine. Noi le-am primit numai după sosirea 
unor avioane. Circuitele telex de la Centru erau în pană, sau ceva 
de genul ăsta. 

— Aparatele astea sunt aici de mult timp? întrebă Hunter. 

— Au început să vină pe la ora unsprezece dimineaţa, 
domnule. Dacă vreţi să vedeţi registrul... 

— Nu, mormăi Hunter. Mai aşteptaţi astăzi şi alte avioane de 
transport? 

— Avioanele 141 sunt toate aici, însă două Super-Trooper 


95 


trebuie să sosească de la Dobbins. Ne-au comunicat planul lor de 
zbor şi îi aşteptăm să apară la ora cinci. 

Hunter aruncă o privire rapidă spre ceas: era cinci fără zece. 

— Nu prea sunt în temă cu aşa ceva, Solomon, zise Hunter, 
zâmbind. Ce este un Super-Trooper? 

— Este un avion C-5-A, domnule. E numit „Galaxia”. Este cel 
mai mare aparat de zbor. 

— Inţeleg, înţeleg. Dobbins este baza aeronautică de lângă 
Atlanta, nu-i aşa? 

— Exact, domnule. Cea de la Marietta. 

— De obicei, voi verificaţi ordinele de zbor transmise de alte 
unităţi? A 

— Personal, nu, domnule colonel. In cazul de faţă, ele poate că 
au fost verificate de ofiţerul care se ocupă cu operaţiunile. 

Hunter scoase o foaie de hârtie din buzunar şi verifică lista 
numelor care erau scrise pe ea. 

— Cunoşti pe un anume căpitan Howard Carstairs? 

— Da, domnule. El este cel care trebuie să mă schimbe la ora 
cinci. 

Hunter ridică o sprânceană şi întrebă: 

— Este un ofiţer al comandamentului? 

— El este cel însărcinat cu această operaţiune, domnule. 

— Îl cunoşti bine? 

— Nu foarte bine, domnule, nu este aici de prea mult timp. 

Hunter ştia deja acest lucru. 

In acel moment, un colonel slăbuţ, cu privirea unei păsări de 
pradă, apăru în încăpere. Il privi pe Hunter din cap până-n 
picioare şi îl întrebă: 

— Tu eşti tipul cu aşa-zisele ordine venite de la preşedinte? 

Hunter nu prea aprecia acest gen de atitudine: îi întinse plicul 
tipului, fără să scoată vreun cuvânt, şi îi întoarse spatele, 
uitându-se fix la pista de aterizare. 

Câteva clipe mai târziu, şeful securităţii îl întrebă: 

— Ce înseamnă asta, colonele? 

Fără să se întoarcă, Hunter răspunse: 

— Credeam că ştii să citeşti, colonele. Numai dacă nu cumva 
nu vă învaţă lucruri atât de elementare în cadrul aviaţiei. 

În acel moment, ofiţerul izbucni brusc în râs. Hunter se 
întoarse spre el, îi adresă un zâmbet plin de umor şi îi strânse 
mâna, întrebându-l: 

— Eşti pregătit pentru puţină distracţie? 

— Dumnezeule, da! Tu eşti cel care mi-o aduci? 


96 


Hunter îi arătă cu un gest avioanele C-141, care se aflau pe 
pista de aterizare. 

— Trebuie să evacuezi membrii echipajului din ele şi apoi să le 
pui în linişte la adăpost. 

Zâmbetul şefului securităţii dispăru brusc. 

— Vorbeşti serios? 

— O, m-am născut serios, răspunse Hunter, şi, cu cât avansez 
în vârstă, cu atât mai puţin reuşesc să râd. Mai ai două aparate 
C-5 care trebuie să vină de la Dobbins. la-le echipajele şi pune-le 
şi pe ele la răcoare. In sfârşit, aşteptăm dintr-un moment în altul 
un ofiţer de comandament, pe nume Carstairs. Arestează-l şi pe 
el. Du-i pe toţi în gaura cea mai neagră pe care o poţi găsi. Nu 
vreau să văd pe nimeni afară, înainte de a vă da vreun ordin. 
Acest lucru trebuie să rămână „top secret”. Imbracă-ţi oamenii în 
uniforma obişnuită şi spune-le să-şi ţină gura închisă. Nu vreau 
scurgeri de informaţii, altfel putem suferi un eşec. 

Ofiţerul se sprijini de un birou şi se uită la Hunter cu ochii lui 
vioi şi duri. După un moment, izbucni: 

— Poţi să-mi explici şi mie ce se întâmplă, Dumnezeule mare? 

— Vei primi toate detaliile imediat ce va fi posibil. 
Deocamdată, îţi cer să acţionezi cât mai repede. 

— Are vreo legătură cu NATO? 

— Evident, zise Hunter. 

— Dumnezeule! Tocmai le spuneam oamenilor mei azi de 
dimineaţă... Ar fi, într-adevăr, momentul ideal pentru... La 
dracu'! 

Sări în partea cealaltă a biroului şi ridică receptorul telefonului. 
Pentru Hunter, acesta era doar un simplu colonel. Un colonel cu 
puţină imaginaţie şi cu dorinţă de acţiune. Un alt tip intră în 
cameră exact în acel moment. Nu era Carstairs. Hunter îl 
descoperi atunci când îşi îndreptă privirea spre el - nu pentru că 
părea deosebit, ci doar pentru că era însoţit de altcineva. 

Inainte ca cineva să se clintească, Hunter, cu arma de calibrul 
45 în mână, traversase deja camera şi îndreptase ţeava 
revolverului spre mutra individului. 

Incă un tip pentru Hunter, însă acesta nu era oricine: era şeful 
personalului lui Harrelson - locotenentul Thompson de la 
Tularosa Pic, în persoană. 

In mai puţin de două secunde, Grimaldi îl luă pe Thompson, 
care se arăta puţin cam recalcitrant, şi îl îmbarcă în Cobră, ca să- 
| aştepte pe colonel. 

In acest timp, Hunter continua să discute cu şeful securităţii. 


97 


El îi dădu o hartă pe care erau trecute numerele de telefon şi 
nişte frecvenţe radio secrete. 

— Acum, închide spaţiul aerian! Nimeni nu trebuie să mai 
treacă fără autorizaţia lui Alice. 

— Vrei să spui Alice de la A/ice în Țara Minunilor? 

— Exact, zise Hunter. lar Alice este un bărbat. Nu te zăpăci. Nu 
vreau nici elicopter, nici avion de vânătoare, nici chiar un Piper 
particular în spaţiul vostru aerian, până nu are aprobarea lui 
Alice. iți voi da codul de autentificare pentru comandantul tău. 
Poate să verifice direct la Washington, dacă asta doreşte. In 
aşteptare, colonele, cerul tău nu prea e mare, acolo sus. Şi las în 
seama ta ca nimic să nu-l deranjeze. 

— Trebuie să anunţ aviația... 

— Nu, mormăi Hunter. N-ai înţeles? Nu anunţi pe nimeni. 
Duşmanul s-a infiltrat printre noi, şi nimeni nu ştie încă unde şi 
cum. Măcar asta înţelegi? 

— Bineînţeles, zise colonelul cu o voce puţin precipitată. 

Hunter se pregătea să plece. In pragul uşii, se întoarse şi 
întrebă: 

— Cerul e liber? 

— Mai liber ca niciodată, răspunse şeful securităţii. lar tu ai 
face mai bine să te grăbeşti să decolezi cu Cobra ta. Altfel, te 
ţintuiesc la sol. 

Hunter zâmbi pentru ultima oară şi plecă. Destinația: cerul cel 
mai liber din toată America. 


98 


CAPITOLUL XX 


Nu, nu e vorba de război civil, atunci când un popor divizat se 
sfâşie într-o luptă fratricidă în numele unei credinţe sau unui 
ideal. Oamenii lui Harrelson nu erau decât nişte mercenari, a 
căror unică motivaţie era banul. Şi nici măcar nu erau legaţi prin 
jurământ, în stilul mafiot, ca cei care le plăteau serviciile. 

Hunter nu fu, deci, surprins să-l găsească pe soldatul 
Thompson gata să treacă în cealaltă tabără. 

Cu atât mai mult cu cât Hunter îi propusese oferta în termeni 
foarte persuasivi: 

— Puțin îmi pasă dacă mori, căci nu am nici cel mai mic 
respect pentru viaţa ta, pentru că tu însuţi n-ai respect pentru 
nimic. ţi voi trage fără nici un regret un glonţ între gingii, înainte 
de a te arunca pe geamul elicopterului. Numai că am nevoie de 
ajutorul tău. Cred că poți să mă ajuţi şi cred că asta vei face. 
Asta e unica condiţie ca să rămâi în viaţă. Eşti primul prizonier al 
zilei. Te-am capturat pentru că erai plasat suficient de aproape 
de vârf, după părerea mea, ca să deţii anumite informaţii ce mă 
pot interesa. Dar nu am nici timp şi nici răbdare ca să ţi le trag 
din gură cu forţa. Oricum, nu-mi place să frământ carnea, moartă 
sau vie, aşa că prefer să te pun să alegi între viaţă sau moarte. 
Tu eşti cel care ia decizia. Nimeni nu te va influenţa. Vrei să 
trăieşti sau vrei să mori? Tu alegi, însă nu vreau să-ţi las vreo 
iluzie: trebuie să ştii - şi ai dreptul, pentru că este vorba de viaţa 
ta - vreau, deci, să ştii că trebuie să te hotărăşti între o moarte 
sigură şi o infimă şansă de supravieţuire. Aşadar, decide-te! 
Situaţia e simplă: rămâi cu mine până la finalul tărăboiului. Dacă 
Harrelson câştigă, tu mori. Insă dacă câştig eu, vei trăi - sau, mai 
exact, nu te voi mai omori. E clar, nu? Altfel spus, dacă vrei să-ţi 
păstrezi viaţa, trebuie să-l opreşti pe Harrelson. Şi, cum tu nu 
poţi s-o faci singur, singura ta şansă este să mă ajuţi. lar dacă ţii 
la propria viaţă, n-ai decât să te rogi lui Dumnezeu să reuşesc. 

Făcu o scurtă pauză, apoi continuă: 

— Acum, bătrâne, îţi voi scoate din gură ţeava pistolului 
pentru trei secunde, nu mai mult. Dacă eşti de acord cu mine, e 
bine. Te las liniştit şi plecăm la război împotriva lui Harrelson. 
Dar, dacă faci prostii, îţi bag pistolul în gură şi apăs pe trăgaci. 
Văd în ochii tăi că m-ai înţeles. Ai treizeci de secunde ca să te 
hotărăşti. 

99 


Thompson nu avea în mod sigur nevoie de un asemenea timp. 
Luă decizia înainte ca ţeava pistolului de calibrul 45 să îi 
elibereze gura. Cu toate astea, i-au trebuit două-trei secunde ca 
să-şi înghită saliva şi să poată vorbi, după care răspunse fără 
vreo urmă de ezitare: 

— Cât e ceasul acum? 

— E cinci fără cinci. Ai vreo întâlnire? 

— E programat un atac de diversiune la ora cinci. Înainte de 
toate, el trebuie oprit. 

— Ce fel de atac? 

— Cu gaz paralizant. E destul pentru a declanşa starea de 
alarmă. Buletinul meteorologic a prevăzut că gazul se va întinde 
spre nord-est, spre câmpie, cu o viteză de aproximativ 
cincisprezece kilometri la oră, cu efecte fatale la trei sute de 
metri depărtare de la locul respectiv. 

— Cum se va întâmpla? 

— Am preluat controlul Complexului Trei, în această 
dimineaţă, la ora nouă. Ín linişte, bineînţeles. Gazul era stocat 
sub formă inertă în nişte containere cu capac transparent, pentru 
ca ştabii de la NATO să poată vedea cum arată. l-am adăugat 
catalizatorul şi l-am încărcat într-un aparat de lansare - unul 
dintre cele mai moderne. Aparatul este programat pentru o 
tragere demonstrativă vineri dimineaţă. Dar, accidental, tragerea 
va începe astăzi la ora cinci. 

— Şi populaţia civilă? întrebă Grimaldi. 

— Ţinta prevăzută nu-i foarte îndepărtată, răspunse 
Thompson. Pasărea trebuie să meargă puțin la nord de Tularosa, 
la aproximativ treizeci de kilometri în interiorul zonei protejate. 
După calculele noastre, există mai puțin de unu la sută riscuri de 
contaminare în sectorul civil. 

— Unu la sută! Ţi-ar plăcea dacă soţia şi copiii tăi ar locui la 
Alamogordo? întrebă Grimaldi, nebun de turbare. 

— Previziunile meteo... 

— La dracu' cu previziunile meteo! răcni pilotul. 

— OK, reluă Hunter, avem, deci, un atac de diversiune 
programat pentru ora cinci. Şi după aceea? 

Thompson nu terminase. 

— Acest gaz trebuia să fie stopat de munţi, explică el, 
adresându-se mai ales lui Grimaldi, ca şi cum lui voia să încerce 
să-i demonstreze că nu era un monstru. Şi, oricum, el va fi 
neutralizat înainte de a atinge zona ocupată de populaţia civilă. 
Voiam doar să provocăm o stare de panică în interiorul bazei. 


100 


— Şi după aceea? insistă Hunter. 

— De o săptămână jucăm jocul de-a melcul şi cochilia lui. 
Nouăzeci la sută dintre armele care sunt aici, pentru 
manifestarea NATO, au fost demontate şi stocate în containere 
de transport. 

— Unde voiaţi să le duceţi? 

— La ora cinci, un convoi trebuie să plece spre Holloman din 
cauza stării de alarmă. Acolo nu există prea multe avioane mari 
şi toţi oamenii echipajului sunt de-ai noştri. Ei aşteaptă undă 
verde şi sunt gata să decoleze pentru un zbor de antrenament 
până la Puerto Rico. Acolo trebuie să ia carburant înainte să 
traverseze Atlanticul până la o destinaţie încă secretă, undeva în 
Africa de Nord. Mai departe, nu mai sunt la curent cu detaliile. 

Thompson începuse să vorbească ca un reporter de 
televiziune. Hunter îl întrebă: 

— Atunci, cine le ştie? 

Thompson dădu din umeri şi întinse în faţă ambele mâini. 

— Probabil căpitanul, spuse el. Sau bancherul. Ştiu numai că 
misiunea de antrenament se termină la Puerto Rico. Am depus 
un plan de zbor pentru o urmărire a manevrelor până la o bază 
aeronautică din Spania. Dar, în ultimul minut, avioanele vor fi 
deturnate spre Africa de Nord. 

— Cum aţi prevăzut să escortaţi toate aceste arme până la 
Holloman? 

— Avem patru aparate Chinook pentru transportul aparatelor 
fragile: în mare, conurile de şoc şi capetele de căutare. In 
privinţa celorlalte piese, ele trebuie să plece cu camionul. 
Convoiul va traversa Rancho Jacundo, apoi va intra pe drumul 54 
şi va ajunge la Holloman traversând Alamogordo. 

— Nemernicii, au prevăzut chiar totul! exclamă Grimaldi. Şi 
tabăra fortificată? 

Thompson explică: 

— A trebuit să trecem la planul accelerat şi, în consecinţă, să 
lăsăm baltă tabăra fortificată, explică Thompson. 

Şi, întorcând privirea spre Hunter, continuă: 

— Datorită intervenţiei dumitale, domnule. Căpitanul a hotărât 
să nu-şi asume riscuri. Iniţial, planul prevedea să doboare în mod 
accidental avioanele care transportau vizitatorii de la NATO, în 
timp ce ei efectuau o recunoaştere aeriană a ansamblului 
taberei, înainte de paradă. Acest lucru era prevăzut pentru 
poimâine dimineaţă. 

— Şi, ca de obicei, comentă Grimaldi pe un ton sever, n-aţi 

101 


calculat procentajul de risc, nu-i aşa? 

Thompson îi adresă un zâmbet forţat. 

— Dacă dumneata crezi că Harrelson ar putea să verse o 
lacrimă la moartea unui general, stai liniştit, nu există nici un 
pericol! Căpitanul păstrează în inimă, în urma războiului din 
Vietnam, o anume amărăciune, ca, de altfel, cea mai mare parte 
dintre noi. Ne-au trimis să ducem un război pe care nu aveau 
intenţia să-l câştige. De altfel, nu era un război, ci mai degrabă o 
cauză politică. 

Hunter oftă şi porni staţia radio. 

— Alice, spuse el în microfon. 

— Spune! 

— Te-a contactat Holloman? 

— Da. Tocmai am terminat o conversaţie interesantă cu 
generalul comandant al bazei. Mă întreb de ce nu m-am gândit la 
asta şi singur. 

— Stai liniştit, îţi voi da eu motive de gândire cât să te saturi. 
O lansare „accidentală” este prevăzută pentru astăzi la ora cinci. 
Adică, în mai puţin de cinci minute. Trimite în viteză o echipă de 
şoc până la Complexul Trei. Vei găsi acolo un lansator de rachete 
garnisit într-un mod interesant. Tragerea trebuie să aibă loc la 
ora cinci, numai dacă, bineînţeles, nu ajunge cineva înainte 
acolo. 

— Nu-ţi face probleme pentru asta, promise Brognola, înainte 
să întrerupă convorbirea. 

— La ora şase, continuă Thompson, imperturbabil, avioanele 
de transport vor trebui să decoleze. Odată aflate în aer, reţeaua 
naţională de comunicaţii va fi întreruptă la El Paso. 

Se opri şi zâmbi. 

— Doar ca să mai crească puţin panica. Toate comunicațiile 
naţionale între est şi vest vor fi întrerupte. Câteva milioane de 
familii vor fi, în consecinţă, private de jurnalul de seară. Foarte 
repede, bineînţeles, vom restabili comunicațiile prin satelit, şi 
toată lumea va fi mulţumită. Dar, în acelaşi timp, cineva se va 
ocupa de bruierea microundelor. 

Hunter clătină din cap. 

— Asta explică panica stârnită atunci când veriga californiană 
a sărit în aer, spuse el. 

— In parte, da. Incă una dintre glumele dumitale, colonele. Am 
putut să restabilim legătura fără prea multă bătaie de cap. Avem 
mai multe relee între zona aceasta şi California. Nu a fost prea 
complicată. 


102 


— O să ne povesteşti asta mai târziu, zise Hunter. Acum aş 
vrea să ştiu ce aţi prevăzut în caz de blocaj al spaţiului aerian 
deasupra zonei Holloman. 

— In caz de ce? 

— Echipajele voastre sunt arestate şi puse sub zăvor. lar 
avioanele voastre sunt încă la sol. 

— Nu cred ca această eventualitate să fi fost prevăzută, 
domnule, răspunse Thompson. 

— Atunci, zise Hunter, aveţi o mare fisură în scenariu. 

— Cum aşa, domnule? 

— Nu-i nici o glumă, soldat, spaţiul aerian de deasupra 
Holloman-ului e în întregime blocat. 

Thompson zâmbi ca un copil. 

— Atunci, dă-mi voie să-ţi spun că ai câştigat bătălia, colonele 
Phoenix. Sau trebuie să spun col/onele Hunter? 

Gradul asociat cu numele suna ciudat pentru fostul sergent de 
carieră. Imediat îl corectă: 

— Sergent Hunter, locotenente, zise el. 

— Ei bine, eu eram maiorul Thompson, răspunse acesta. Şi voi 
fi foarte onorat să servesc sub comanda dumneavoastră, oriunde 
şi oricând... colonele. 

Brusc, lui Hunter i se făcu milă de el. De ce? Nici el nu ştia. 

De altfel, nu câştigase partida. Nu încă. Trebuia acum să 
înfrunte un alt ofiţer, remarcabil chiar, dar complet dezechilibrat. 

— Câţi oameni are Harrelson? îl întrebă Hunter pe Thompson. 

— La sol, fără să pun la socoteală echipajul avioanelor, în jur 
de două sute. 

— Şi câţi dintre ei sunt veritabili combatanți? 

— Aproape cincizeci, repartizaţi în toate unităţile. 

— Trebuiau să se regrupeze la ora cinci, nu-i aşa? 

— De fapt, chiar acum trebuie să se regrupeze. Am înţeles 
unde vrei să ajungi. Va forma un batalion de cincizeci de soldaţi 
buni. 

— In Colorado, avea mai mulţi. 

— Da, domnule, dar căpitanul a pierdut mulţi acolo. lar ei nu 
sunt oameni uşor de înlocuit. Aproape jumătate din 
supraviețuitori au plecat imediat după aceea, dacă am înţeles eu 
bine. 

— Ai fost cu el în Colorado? întrebă Hunter. 

— Nu, domnule. Eu am venit cu al doilea batalion de recrutare. 

— Atunci, aveai un frate în Colorado? 

— Vă gândiţi cu siguranţă la un tip pe nume Thomas. Făcea 


103 


parte din statul-major, dar numele este puţin diferit. A murit. 

— Ştiu, murmură Hunter. 

După câteva clipe de linişte, continuă: 

— De ce toate acestea, Thompson? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ce cauţi tu aici? 

Privirea păru să i se tulbure, îşi atinse mâinile câteva secunde 
şi răspunse: 

— Am avut impresia că nimeni altcineva nu mă voia. 

Bun răspuns! 

Nu... Mai degrabă prost răspuns. Ceea ce nimeni nu voia era 
exact ceea ce tipul făcea mai bine. 


Şi era un răspuns chiar tragic. 
* 


x * 


Erau amplasați într-o ravenă secată, la nord de baza de la 
Tularosa Pic. Şi formau o concentrare destul de impresionantă. 

In faţă, erau patru elicoptere mari de marfa tip Chinook. 
Impecabile toate patru şi gata să decoleze imediat ce primeau 
ordinul. În spatele lor, erau două jeep-uri, trei vehicule pentru 
transportul trupelor şi un interminabil şir de camioane cu militari. 
Alte două jeep-uri încheiau convoiul. 

In spatele celor patru jeep-uri, se afla un soldat la comanda 
unei mitraliere enorme. lar în aer, exact deasupra, un Cobra Bell 
Huey identic cu cel în care se afla Hunter. Planul iniţial prevedea 
evident trei astfel de aparate de luptă pentru protejarea spaţiului 
aerian de deasupra convoiului. 

Totul fusese prevăzut în cazul în care convoiul ar fi întâlnit cea 
mai mică opoziţie, chiar dezorganizată, în calea sa. Şi, chiar 
numai cu două elicoptere, desfăşurarea forţei era destul de 
impresionantă. 

Aparatele de transport la sol erau din acelea care puteau să 
fie încărcate direct în avioane-cargouri amenajate special în 
acest scop. Totul trebuia să meargă ca pe roate, Aparatele 
Chinook vor pleca primele şi îşi vor transfera încărcătura fragilă 
în avioane, exact înainte de sosirea convoiului. Apoi vor fi 
evacuate în viteză. i 

Mda, lovitura era bine pusă la punct. Insă Hunter avea alte 
planuri. 

Era exact ora cinci când Grimaldi intră cu elicopterul în spațiul 
aerian de deasupra râpei. Menţinea aparatul destul de departe 
de cealaltă Cobră, iar Hunter nu avea nevoie de explicație pentru 


104 


a înţelege motivul. Cu panica şi zarva care domneau aproape 
peste tot, Harrelson era fără îndoială singurul care ştia că un 
nou-venit intrase în joc. 

Hunter deschise emițătorul radio şi anunţă: 

— Ai pierdut a doua oară, căpitane. 

Glasul cu accent de Arkansas răsună calm, imperturbabil 
chiar: 

— Nu pierdem partida de intrare în joc, Vulture. 

— Consideră mai degrabă lucrurile ca un dribling de două 
minute, îl sfătui Hunter. Incă mai ai mingea în vârful piciorului, 
dar n-ai dreptul s-o păstrezi. Cele două minute s-au scurs. 

Elicopterul lui Harrelson încerca să se apropie de Grimaldi. 

In acest timp, Harrelson îi spunea fostului său coechipier din 
infernul Vietnamului: 

— Nu-mi ştii încă toate şiretlicurile, Vulture. Încă mai ai timp 
să abandonezi şi să ne întâlnim să bem un pahar de şampanie şi 
să mâncăm nişte fripturi în sânge în Texas. 

— Devine riscant, îi spuse Grimaldi lui Hunter. 

Acesta luă microfonul. 

— Ultima oară erai mai generos, căpitane, zise el. i-au scăzut 
afacerile? 

— Dumnezeule, dimpotrivă! Uite, spune-mi ce vrei. N-ai decât 
să ceri. E bine? 

Grimaldi, aflat la comanda aparatului, era nervos. Era 
momentul decisiv: acum ori niciodată. Apucă emițătorul radio şi 
strigă: 

— Opreşte-te imediat, nemernicule! Dacă iei încă zece metri în 
altitudine, îţi trimit un cadou magic fumegător! 

Celălalt aparat se stabiliză imediat. 

Hunter luă din nou emițătorul radio: 

— Te împotmoleşti, căpitane. Dacă te-am contactat, am făcut- 
o în interesul tău şi nu al meu. E ora cinci şi te întrebi, fără 
îndoială, de ce starea de alarmă nu a fost încă declanşată. Ei 
bine, stai liniştit. Nu va mai fi nici o tragere accidentală de 
rachete, astăzi. Trebuie să mai ştii şi că spaţiul aerian de 
deasupra Holloman-ului este blocat. Oamenii tăi care compun 
echipajul sunt sub zăvor, iar avioanele de transport se află în 
mâinile poliţiei aeriene. Nu ţi-a mai rămas decât o singură 
soluţie: aterizează şi ieşi ca să te pot vedea. Opreşte toate 
motoarele şi dă ordin oamenilor tăi să iasă din râpă. Nişte indivizi 
îi aşteaptă exact în spate. Fără şampanie sau fripturi, este 
adevărat, însă promit oamenilor tăi apă şi pâine, cel puţin pentru 


105 


moment. Acum aterizează imediat, sau prietenul meu pilot te va 
obliga să te izbeşti de sol. Imediat, Harrelson! 

Anumite persoane aflate la sol interceptaseră această 
convorbire. O voce tremurătoare se auzi imediat: 

— Supune-te, căpitane. Va exista întotdeauna şi a doua oară. 

Apoi, o altă voce zise: 

— Ne-a învins, căpitane. Să ne predăm. 

Exact în acel moment, oamenii lui Brognola apărură la 
extremitatea râpei: aveau veste port-torpile şi erau înarmaţi cu 
pistoale-mitralieră. Erau cel puţin o sută, în rânduri strânse. 

Acesta fu momentul ales de Harrelson ca să ia decizia. 
Elicopterul ţâşni spre cer, cu botul la verticală, căutând să 
ţintească aparatul lui Hunter. O rachetă plecă în zigzag, 
traversând câmpul vizual al lui Grimaldi ca o dâră de foc. O alta 
urmă imediat, dar aceasta trecu pe lângă ţintă la câţiva 
centimetri. 

Grimaldi reacţionă instantaneu şi, drept răspuns, lansă şi el 
două păsări de foc. Insă, în focul acţiunii, nu putuse calcula cu 
precizie unghiul de tragere, şi cele două rachete atinseră doar 
uşor elicopterul cel mare, înainte să se năpustească asupra unui 
camion de transport situat exact dedesubt. 

Hunter strigă în microfon: 

— Aşteaptă, am Flex-ul de calibrul 50! 

Hunter făcu un cerc de foc, nimerind în plin spatele 
elicopterului. 

Elicea din spatele lui Harrelson plecă pentru a-şi urma singură 
calea, iar aparatul cel mare de luptă îşi pierdu imediat echilibrul 
şi începu să se mişte haotic în aer, sub efectul elicei cu care mai 
rămăsese. 

Jos, trupele ieşeau din vehicule şi oamenii cuprinşi de panică 
îşi întindeau mâinile spre cer. Elicopterele Chinook îşi opriseră 
motoarele, iar membrii echipajului fugeau cât îi ţineau picioarele. 

Cobra lui Harrelson aluneca de-a lungul piscului Tularosa. 

Grimaldi era încordat şi avea vocea tristă când îi spuse 
partenerului său: 

— Nu mai poate să se ducă nicăieri, bătrâne. Nicăieri. 

— Urmăreşte-l! ordonă Hunter. 

Porniră în urmărirea elicopterului complet dezechilibrat şi îl 
însoţiră în traiectoria sa nebună, care părea să-l ducă exact spre 
Rancho Jacundo. 

Exact în acea direcţie se şi deplasau. Şi în acel loc se şi 
prăbuşi, la cel puţin o sută de metri de construcţiile din 


106 


cărămidă. Se izbi cu violenţă de sol şi, în urma şocului, explodă, 
aruncând peste tot bucăţi de fier şi de corpuri însângerate. 

Grimaldi se opri la o distanţă rezonabilă şi Hunter ieşi imediat 
ca să examineze mai de aproape zona exploziei. 

Nici unul dintre corpurile aflate în aparat nu aparţinea lui 
Franck Harrelson. 

Fuzelajul spintecat, complet distrus, zăcea pe o bucată mare 
de stâncă, degajând un miros de carburant aproape de 
nesuportat. Aici îl găsi Hunter pe Harrelson cocoţat în vârful 
epavei, agăţat cu centura de siguranţă de un scaun care acum 
nu mai aparţinea nimănui. 

Avea ochii larg deschişi şi îl scrută cu atenţie pe Bob Hunter 
care se apropia cu prudenţă. 

Gura plină de sânge se deschise, articulând câteva cuvinte cu 
vocea sa stinsă. 

Hunter nu era decât la cincizeci de metri de el când o imensă 
dâră de foc brăzdă atmosfera prin faţa lui, distrugând în 
întregime epava. Apoi, o explozie monstruoasă descompuse 
restul fuzelajului, aruncându-i resturile pe o rază de o sută de 
metri. Şocul fu atât de violent, încât Hunter fu catapultat la 
pământ, încercând să se protejeze de bucăţile de fier aflate în 
flăcări ce cădeau aproape peste tot. 

Hunter se întoarse la elicopter şi urcă la bord. Grimaldi spuse 
cu o voce încordată: 

— Dură treabă! 

Locotenentul Thompson, care nu scosese nici un cuvânt de la 
începutul atacului, interveni: i 

— Ciudat mod de a trece la atac, colonele! Insă, de data asta, 
nu mai încape nici o îndoială, ai câştigat bătălia. 

Hunter se aşeză pe scaun şi îşi puse centura de siguranţă, îşi 
aprinse o ţigară şi se uită la mâinile sale care tremurau. Apoi 
ridică privirea spre Thompson, se gândi un moment, după care 
spuse: 

— Nu, maiorule, nimeni nu a câştigat această bătălie. 

Un scenariu afurisit, o ficţiune blestemată ar fi putut să se 
transforme într-o realitate atroce... dacă lucrurile ar fi mers până 
la capăt. 

O pânză de gaz paralizant traversând încet New Mexico, în 
direcţia Tucumcari, şi intrând în rezervaţia indiană - ar fi 
însemnat sfârşitul pentru ultimii supraviețuitori apaşi. 

Apoi panica din tot sud-vestul teritoriului: ţara tăiată în două 
de nişte radiouri pirat, reţelele de comunicaţii întrerupte şi aliaţii 


107 


A 
l 


NATO întrebându-se unde dispăruseră generalii lor... Probabil ar 
fi urmat şi o stare de alarmă în toată ţara, cu proiectilele, 
bombardierele şi submarinele nucleare pregătite, aşteptând 
undă verde din partea preşedintelui. 

Şi, pentru a încununa totul, nimeni nu ar fi bănuit adevăratul 
pericol timp de zile, poate chiar luni, până când aceste arme ar fi 
provocat o criză în altă ţară... 

Atunci întreaga lume, fără îndoială, ar fi tremurat... 

Da, Philip, o adevărată nebunie acest scenariu! 

Bob Hunter nu avea pic de milă pentru acest nebun mort, care 
nu-şi văzuse rodul imaginaţiei sale dereglate devenind realitate. 

In adâncul inimii sale, simţea o imensă tristeţe gândindu-se la 
Franck Harrelson care, într-o lume în care nu-şi găsea locul, nu 
reuşise să supravieţuiască. 


108 


EPILOG 


— ÎI ţinem pe Minotti la cald, anunţă Brognola. Din păcate, are 
mâinile curate şi nu cred că-l vom mai putea reţine prea mult 
timp fără un motiv de arestare. De altfel, mă întreb dacă cel mai 
bun lucru nu ar fi să-l eliberăm şi să-i lăsăm pe prietenii săi să se 
ocupe de el. Îl vor pune la punct mai bine decât am face-o noi. 
După câte am înţeles, această „colaborare” cu Harrelson a fost 
găselniţa lui... vreau să zic după Colorado. Oamenii ca mine, la 
Washington, au petrecut ziua verificând şi, după toate 
aparențele, aceşti doi nemernici mergeau mână în mână de la 
afacerea Colorado. 

Hunter zâmbi cu amărăciune. 

— Dacă înţeleg bine, a tocat banii Mafiei fără nici un câştig. Ai, 
fără îndoială, dreptate. Haide, dă-i drumul acasă. Nu te nelinişti, 
îi vor face o primire plină de surprize. 

Brognola păru surprins să-şi vadă prietenul de acord cu el: 

— OK, afacerea e clasată. Acum, ascultă-mă. Am trimis astăzi 
una dintre echipele mele la Dallas. Ei au... în fine... să zicem, 
dacă vrei, că am curăţat oraşul. Totul e liber. 

— Perfect, zise calm Hunter. 

incă o dată, Brognola păru surprins. Se gândi câteva clipe, 
apoi spuse: 

— Deci, nu eşti 
continuăm. 

— O clipă, Hal, zise Hunter, ridicând o mână în semn de 
protest. Cred că am nevoie să-mi revizuiesc poziţia. 

— Hai, te rog, fără glume! Mi s-a părut că totul era foarte clar 
între noi. O să mă pui într-o situaţie imposibilă dacă trebuie să 
mă întorc la Casa Albă ca să-i spun preşedintelui... Şi apoi, la 
dracu'! Cred că aş prefera să fiu în locul lui Marco. 

Hunter oftă. 

— N-am de gând să te trădez, Hal. Vreau doar să trec în 
revistă situaţia şi să înţeleg unde mă duc toate astea. Simt 
nevoia să respir puţin şi să-mi revin, ca să văd unde mă aflu. 

— Asta se poate înţelege, spuse şeful federal, deşi răspunsul 
nu îi plăcea deloc. |ţi trebuie mult timp? 

— Ne întâlnim mâine în Florida, aşa cum am stabilit. 

— Perfect! M-ai speriat! Credeam că... 

— OK, pe mâine. 


A 
| 


n întârziere cu programul tău! Putem să 


109 


Hunter o privi apoi pe Rose d'Avril cu un aer obosit. 

— Înţelegi? întrebă el calm. 

— Bineînţeles, e OK. Pe mâine, făgădui ea. 

Hunter se ridică şi ieşi. 

Grimaldi îl aştepta în avion. 

— Să mergem! 

— Bine, dar unde? 

— Găseşte un loc liniştit, Jack. Oriunde de aici şi până la 
Pensacola. Am nevoie de pace şi linişte. 

— Eşti nervos, nu? 

— Mai mult, răspunse Hunter cu o voce joasă. 

— M-am temut eu de asta, căci aşa ai fost toată ziua. Nue 
genul tău, bătrâne. Ce te face atât de nervos? De ce? 

însă Hunter nu avea nici cea mai mică idee. Nici măcar nu ştia 
împotriva cui era îndreptată furia sa. Impotriva lui, poate, sau a 
lui Franck Harrelson... sau Bob Thompson... sau poate chiar 
Philip Jordan, Mary Valdez, pe scurt, toţi actorii acestui scenariu 
cumplit... Sau poate împotriva nici unuia dintre ei... 

Ştia numai că undeva, în adâncul sufletului său, un imens 
sentiment de furie şi de frustrare îl strângea puternic de moarte. 
Şi era miercuri. Numai miercuri. 


110 


CUPRINS 


CAPIPOLULE |cod ga ela doara dn apa cca da ia e cala la pala pai 3 
CAPIPOLUL [ii aceata aa ela ag aaa ag ac ata aa e pt aa a 8 
CAPITOLUL lise pate ea eat aaa at code ea dela ca a ED ac a da 11 
CAPI ROLUL etala cea a ea at 0 aaa a d ETna Maa AA a MIANA 17 
CAPITOLUL V a gina a e poe aa au area due ale câ dine Eea a 22 
CAPITOEUENV I hrinti tenno iaaa ie da a aaa TN a ad 28 
CAPITOLUL VALE caz o a 0 atata atata a 83 34 
CAPITOLUL Viasat aaa td a pa Cadet la ata Bade ante AAA 37 
CAPIPOLUL | Xirincs a a 40 
CAPITOLUL X steag ca tacea aceea aa d leo ra aa Eor Na 44 
CAPITOLUL X esa tt alani da dea cana a aa a ala 48 
CAPITOLUL Xilat 0 ceia n aaa eco a d dia al tacea e a tată 54 
CAPITOLUL X iat nr aeoaea cl 30 a a ai a A Bl I Aen 59 
CAPITOLUL XIV psi e 2 ea o teapa a la a E 67 
CAPITOLUL XV ca aa setez n paterne ad da ave în Bl alta At ac că d tt iara) 69 
CAPIROLUL AV ceace e i tea aia calea de dia aa da e ai da ada d a 5 77 
CAPITOLUL: XV reia pietre Da Doba Da a a na ec 83 
CAPITOLUL XVI cc osie ae căt atat com ne e amice atm Doo eta oa 89 
CAPITOLUL XIX scie arata ca aa tc aa ct a a a 94 


CAPITOLUL XX 
EPILOG... si 


CUPRINS......... 


112 


Exterminatorul! 
e, Exterminatorul 


| 


20910 


II 


Exterminatorul! 


UCIDE! UCIDE! UCIDE! 


MERCENAR MERCENAR 


Break-ul mafioţilor era parcat 
în faţa barăcii deteriorate unde cei 
trei pistolari mai fuseseră şi de 
dimineaţă. Hunter opri exact în spate 
şi fixă amortizorul Berettei în timp 
ce intra în casă. Era o adevărată 
cocioabă, aproape o ruină, cu 
vopseaua cojită pe pereţi. Cartierul 
era semiindustrial şi avea între 
antrepozite şi diverse ateliere alte 
barăci aflate în aceeaşi stare deplorabilă. 

În jur, nici urmă de viaţă, nici un sunet, numai un câine hămesit 
care se apropie mârâind spre Hunter. La numai câţiva paşi de el, 
animalul amărât îşi schimbă intenţia şi bătu în retragere. 

Podeaua pridvorului uzat era nesigură. Hunter trecu peste 
pridvor făcând un pas mare şi se opri un moment în faţa uşii ca să 
„adulmece” atmosfera. Cineva râdea înăuntru, în timp ce alţii 
vorbeau. 

Clanţa se deschise fără dificultate. Împinse uşa şi intră înăuntru. 
Mary Valdez era aşezată pe un divan zdrenţăros. Bluza ei era puţin 
sfâşiată iar părul răvăşit. Părea să reziste bine fizic dar privirea îi era 
cuprinsă de teroare. În cameră nu mai era decât o masă de joc plină cu 
sticle de bere goale şi scrumiere încărcate cu chiştocuri de ţigări. 


ISBN 973-9127-86-1 Lei 22.000