Dick Stanford — Un comando pentru general

TER WAR 


HUNTER WAR DHUN 


DICK STANFORD 
Un comando 
pentru general 


Colectia MERCENAR 
63 


Dick Stanford 


UN COMANDO PENTRU 
GENERAL 


v10 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura BOGDANA 


CAPITOLUL | 


În câmpul său vizual periferic, Hunter mai mult simţi decât 
văzu ceva mişcându-se în partea de jos a zonei de umbră făcută 
de zidul înalt din piatră. 

Hunter ridică piciorul de pe acceleraţie, iar maşina Corvette de 
culoare neagră îşi reduse viteza, în timp ce el încerca să 
repereze ceea ce îi atrăsese atenţia. Apoi o văzu: era o femeie 
care înainta cu paşi furisati, fără să iasă din zona de umbră a 
zidului, care  încercuia această proprietate din regiunea 
Potoneac-ului, în Maryland. 

Femeia aştepta sau se temea de ceva, chiar dacă Hunter nu o 
vedea foarte bine din maşina în care se afla. El remarcă faptul că 
tânăra avea un păr blond, care lucea uşor, în ciuda întunericului, 
şi nişte forme agreabile, sub haina de piele pe care o purta, ca să 
se protejeze de frigul acelei nopţi de octombrie. 

Şi, deja, o depăşise. 

Ea înainta repede în direcţia opusă, fără să părăsească zona 
de umbră a zidului, ca şi cum acesta ar fi fost unicul ei refugiu; şi 
pasul ei continua să fie furişat. 

Bob Hunter presimtea ceva. Era ca o prevestire plină de 
ameninţări. Cu atât mai mult cu cât acel zid, aflat de-a lungul 
drumului, înconjura si proteja adevărata destinaţie a 
Exterminatorului: o proprietate de şaisprezece hectare... 

Îşi continuă drumul încă aproape cincizeci de metri, apoi opri 
maşina şi privi peste umăr, înainte de a scoate cheia din contact. 

Bob Hunter, alias colonelul John Phoenix, se echipase pentru o 
misiune de noapte. Peste o vestă antiglont Kevlar, îmbrăcase un 
pulover de culoare închisă şi o haină de lână cu glugă purtată de 
cei din marină. Totul era completat de o pereche de blugi de 
culoare închisă şi de nişte încălțări negre. Beretta de 9 mm cu 
amortizor se afla la subsuoara stângă; şi arma cea mare, 
puternicul Auto-Mag 44, se odihnea pe şoldul drept. Aflată pe 
scaunul din dreapta sa, o servietă din piele conţinea un întreg 
sortiment de muniții, cât şi o colecţie completă de cuțite, 
pumnale, stilete şi garouri din nailon. 

Într-o valijoară, pe bancheta din spate a maşinii, se afla o 
lunetă pentru amplificarea luminii, care permitea distingerea 
obiectelor în timpul nopţii, aproape ca şi cum ar fi fost ziuă, 
precum şi un pistol-mitralieră Uzi de 9 mm şi o puşcă-automată 


3 


M1 ascunsă bine în tocul ei din piele. Hunter scosese artileria 
grea. 

Această nouă misiune nu îi plăcea deloc: totuşi, încă nu 
începuse. Nu îi făcea plăcere să se plimbe într-un loc plin de 
populaţie civilă, înarmat până-n dinţi, aşa cum era în seara asta. 
lar el se afla în plin centrul unei zone agricole din Maryland. Era 
noapte, totul era calm, iar locuitorii fermelor din preajmă 
dormeau linistiti. 

Hunter deplângea faptul că războiul îl adusese acolo, unde 
risca să facă victime nevinovate, lucru pe care îl evita mereu şi 
care îi punea adeseori în pericol propria viaţă şi chiar misiunea. 
Dar, de data asta, nu avea de ales. Ordinele erau venite de sus, 
iar câmpul de luptă îi fusese indicat cu precizie, fără ca el să se 
poată opune. Aşa că acum se afla acolo, conducând maşina pe 
acea strádutá întunecată, nu departe de Potomac, cu toată 
„armada” sa mortală... Bătălia trebuia să aibă loc chiar acolo, în 
acel ţinut agricol. N 

Ofensiva se va declanşa în orele ce vor veni. In orice caz, aşa îl 
asigurase Hal Brognola, comunicându-i lui Hunter datele inițiale 
ale operațiunii, imediat ce ele i-au fost confirmate. 

Următoarele ore vor trece repede, însă Hunter ştia că se 
puteau întâmpla o mulțime de lucruri chiar mai devreme. Si, de 
altfel, complicațiile păreau să înceapă chiar de acum. OK, trebuia 
sá se aştepte la asta în acest gen de misiune. În plus, un bărbat 
cu atâtea calități ca Hunter primea totdeauna cele mai delicate 
misiuni. 

Instinctul său de luptă era în stare de alarmă, în timp ce se 
apropia de proprietatea încercuită de zidurile înalte. 

lată de ce o reperase pe femeie. 

Poarta principală a domeniului se afla la mai puţin de cinci 
metri, după o curbă aproape în unghi drept. Femeia mergea în 
direcţia opusă. Hunter intră în acţiune. Deschise valijoara de pe 
bancheta din spate, şi scoase de acolo luneta telescopicá 
Startron, pe care o fixă la geamul uneia dintre portiere, cu 
ajutorul unei clapete prevăzută în acest scop. Apoi orientă luneta 
spre spate, centrând-o pe femeie. Al şaselea simţ îl făcu să fie 
convins că ceva urma să se întâmple, ceva îngrozitor. 

Ea mergea în continuare, de-a lungul zidului, cu paşi furisati, 
dar rapizi. Era prea absorbită de gânduri ca să observe că 
maşina încetinise, iar apoi se oprise. O singură dată, ea aruncă o 
privire scurtă peste umăr, dar nu în direcţia maşinii lui Hunter, ci 
mai departe, de-a lungul zidului, în spatele ei. Şi, un moment, 


4 


Hunter distinse cu claritate, în lumina puţin verzuie a lunetei 
telescopice, o faţă încântătoare, cu nişte forme bine conturate şi 
cu pometi înalţi. 

lar această faţă atât de frumoasă purta masca terorii în cel 
mai evident mod. Era clar că fata fusese cuprinsă de panică. 

Un vechi Datsun intră atunci în câmpul lunetei Startron si se 
opri lângă trotuar, în dreptul femeii. Hunter memoră imediat 
numărul de înmatriculare al maşinii, înainte de a-şi concentra 
întreaga atenţie asupra individului destul de tânăr - treizeci şi 
cinci de ani, nu mai mult - care ieşise ca un nebun din Datsun şi 
se îndrepta în grabă spre femeie. 

Hunter simţi cum toţi muşchii i se încordează. La ce gen de 
confruntare urma să asiste? Această întâmplare avea vreo 
legătură cu misiunea sa? 

Insă foarte repede se linişti. 

Blonda, cel puţin pentru moment, nu se afla în pericol. 
Dimpotrivă... Ea îl imbrátisá pe bărbat într-un mod foarte 
pasional. Apoi el o luă de mână şi o trase spre Datsun. Ea îl urmă 
de bunăvoie, şi chiar mai mult, încetini pasul ca să arunce o nouă 
privire temătoare în urma sa, în direcţia zidului de piatră. 

Hunter abandonă luneta, uşurat că fusese vorba doar de o 
alarmă falsă. Putea acum, fără nici un regret, să se ocupe de 
misiunea sa... 

Avea la dispoziţie doar câteva ore, iar minutele deja 
începuseră să se scurgă... chiar înainte de a i se aduce la 
cunoştinţă ceea ce îl aştepta. Bătălia prevăzută trebuia să aibă 
loc în interiorul acelor ziduri, nu în exterior, lângă şosea. Nu avea 
nici un motiv să se îngrijoreze pentru acele două fiinţe, aparent 
nevinovate, care aleseseră acel moment şi acel loc pentru o 
întâlnire. 

incepu să deşurubeze tachetul ce susţinea luneta când, brusc, 
totul se schimbă. Hunter ştiu imediat că sosise timpul să intre în 
acţiune. 

Fără îndoială! 

Se auzi un scrâşnet puternic de roţi care frânară cu violenţă, în 
dreptul cuplului de îndrăgostiţi. Hunter îşi duse imediat la ochi 
luneta telescopică. 

Un Ford Malibu tocmai se ivise de pe un drum perpendicular şi 
se oprise de-a latul, în faţa Datsun-ului, blocându-l complet. 
Patru malaci impresionanti ieşiră din maşină şi se îndreptară spre 
cuplul care se afla încă pe trotuar. Bărbatul trase femeia într-o 
parte şi sări în faţă ca să o protejeze cu corpul său... El muri în 


5 


acel moment. Niste flácári mici de culoare portocalie tásnirá spre 
el din patru unghiuri diferite. Şi, după modul în care bărbatul 
căzu la pământ, Hunter ştiu cu certitudine că murise înainte de a 
atinge pământul. 

Doi dintre ucigaşi se îndreptară spre cadavru, ridicându-l de 
jos şi transportându-l până la maşina lor. 

Ceilalţi doi o luară pe femeie, înainte ca ea să aibă timp să 
facă vreo mişcare, şi o traseră şi pe ea spre Ford. Blonda se 
zbătea ca un leu în cuşcă, încercând să scape, dar degeaba. 
Acum, ea era prizoniera lor. 

Hunter nu rămăsese inactiv pe tot timpul desfăşurării acestei 
scene. El pusese deja luneta Startron în valijoară, pe bancheta 
din spate şi, imediat, porni maşina Corvette. Apăsă cu brutalitate 
pe acceleraţie şi, răsucind volanul la maximum, efectuă o 
întoarcere, muşcând în timpul manevrei puţin din bordura opusă 
a străzii. 

Trecuseră doar câteva secunde. Când Hunter redresă maşina, 
observă că cei patru ucigaşi actionaserá şi ei cu o precizie 
perfectă. Femeia şi cadavrul se aflau în maşina care, la rândul ei, 
efectuă un viraj strâns şi porni în noapte cu viteză mare. 

Bob Hunter era un fost războinic cálit şi experimentat. El 
dejucase o mulţime de capcane, atât în cursul anilor de război 
petrecuţi în Vietnam, precum şi în campania sa de exterminare 
împotriva Mafiei şi, de asemenea, mai târziu, în lupta sa 
împotriva terorismului internaţional. Hunter ştia foarte bine că 
scena la care tocmai asistase putea să fie o simplă manevră de 
diversiune cu scopul de a-l îndepărta de proprietate. Cu toate 
acestea, Exterminatorul nu prea credea acest lucru. Femeia se 
zbátuse foarte tare, şi frica pe care Hunter o citise pe faţa ei, 
puţin mai devreme, era autentică. lar apoi, un om murise. 

O fiinţă umană îşi pierduse viaţa. 

O alta se afla în mare pericol. 

Hunter nu avea, deci, de ales: misiunea trebuia să aştepte. 

La cinci sute de metri de proprietate, Ford-ul viră pe un drum 
perpendicular, iar Hunter auzi scártáitul pneurilor când vehiculul 
dispăru în lumina lunii. 

Dădu înapoi şi apăsă acceleraţia până la podea. Maşina făcu 
un salt înainte ca un animal bine dresat. 

Cu farurile stinse, Hunter porni în urmărirea Ford-ului. Zări în 
depărtare farurile din spate ale maşinii. După cum scria pe o 
pancartă citită în grabă, din mers, strada se numea Persimmon 
Tree Lane. Farurile din spate ale Ford-ului erau acum cât se 


6 


poate de vizibile, la aproximativ douá sute de metri depártare. 
Şoferul tocmai încetinise, ca sá respecte limita de viteză. Hunter 
se mentinu în continuare în spatele Ford-ului, cu farurile stinse. 

După toate aparențele, cei din maşină ignorau faptul că erau 
urmăriţi. 

Numai dacă nu cumva era vorba de o capcană... 

Urmărirea continuă fără probleme pe toată strada Persimmon 
Tree Lane. Părăsiră regiunea marilor exploatări agricole, ca să 
traverseze o zonă de resedinte de agrement, mai puţin vaste, 
dar destul de luxoase. In cele din urmă, vehiculul intră într-un 
sector cu multe construcţii. 

De-a lungul drumului, Hunter reperase mai multe locuri care 
se potriveau perfect unei confruntări violente cu cei patru 
ucigaşi. Numai că circumstanţele nu erau cele mai favorabile. 
Trebuia, mai întâi, să salveze acea persoană încântătoare şi să 
nu o expună în nici un caz acţiunilor sângeroase ale confruntării 
mortale. Bob Hunter va aştepta, deci, şi va alege cu grijă 
momentul şi locul potrivit. 

Ford-ul o luă la stânga pe bulevardul Mac Arthur, una dintre 
arterele principale ale acestei zone semiurbane. Drumul era plin 
cu uzine şi depozite întunecoase şi goale, la acea oră din noapte, 
dar circulaţia era suficient de densă pentru ca Hunter să poată să 
urmărească Ford-ul în siguranţă. Se lăsă depăşit de două sau de 
trei maşini, ca să fie sigur că nu va fi reperat, şi mentinu o viteză 
constantă. Atâta timp cât Ford-ul putea fi văzut, era inutil să se 
apropie. 

Ţinând cu o mână volanul, apucă cu cealaltă pistolul-mitralieră 
Uzi. Acesta era echipat cu un încărcător suplimentar fixat astfel 
încât arma putea fi reîncărcată într-un timp record atunci când 
primul se golea. Hunter ştia că, atunci când se va afla faţă în faţă 
cu cei patru ucigaşi, va trebui să acţioneze repede şi cu 
maximum de impact. Pistolul-mitralieră Uzi nu avea o frecvenţă 
de tragere foarte mare, dar avea o precizie perfectă, chiar şi de 
la distanţă, şi, deci, era cel mai indicat pentru această situaţie. 
Oricum, jocurile nu erau făcute. Tânăra femeie nu scăpase încă, 
dar nu va fi nici o vărsare de sânge inutilă atunci când Hunter îi 
va înfrunta pe aceşti ucigaşi. 

Circulaţia era mult mai mare, acum, iar cele două vehicule 
înaintau cu viteză. Hunter îşi plasă mitraliera pe şoldul drept şi, 
cu un gest rapid, scoase de la centură emitátorul-receptor de 
înaltă frecvenţă miniaturizat, cu care putea să intre în contact cu 
baza, Ferma Omului de Piatră. 


Aceasta, centrul nervos al ,noului rázboi” dus de Bob Hunter, 
alias colonelul John Macklin Phoenix, era situatá la mai putin de 
cincizeci de kilometri de acolo, în munţii Virginiei. Şi, ca 
întotdeauna, o echipă aştepta, gata să intervină la nevoie. 
Această echipă era compusă, în acea noapte, din persoane 
foarte importante: mai întâi o tânără şi frumoasă femeie, ce 
răspundea la numele de Rose d'Avril, şi un individ excepţional pe 
nume Harold Brognola, care era chiar numărul unu în Poliţia 
Federală. Ambii, aflaţi acolo la fermă, erau gata să acorde 
ajutorul necesar la cel mai mic apel al lui Hunter. — 

Acesta, momentan, nu avea nevoie de nimeni. Insă echipa de 
la Ferma Omului de Piatră trebuia să fie ţinută la curent cu cele 
ce se vor întâmpla. Ea îi va contacta atunci pe cei din interiorul 
proprietăţii, pe care Hunter îi aştepta cu nerăbdare... nişte 
oameni pe care Exterminatorul avea misiunea să-i protejeze. 
Bine că proprietatea avea deja o echipă de supraveghere şi 
putea, deci, să se apere singură încă puţin! Oricum, nu avea ce 
face. 

Hunter nu stabilise încă legătura cu ferma când Ford-ul 
acceleră brusc şi, într-un scrâşnet de pneuri, luă din nou un viraj 
în unghi drept, părăsind strada luminată şi îndreptându-se spre 
un pâlc stufos de stejari albi. 

Hunter închise aparatul de emisie-receptie şi porni, la rândul 
său, în direcţia urmată de Ford: o strádutá asfaltată şi foarte 
îngustă. 

O pancartă, citită în viteză, în trecere, indica: „Parcul Naţional 
al Chesapeake şi al Canalului din Ohio. Intrarea 17. Zonă de 
staţionare”. 

Drumul cotea şi apoi cobora brusc. Farurile din spate ale Ford- 
ului nu se mai vedeau. Hunter reduse din viteză, dar continuă să 
înainteze. După toate aparențele, Ford-ul îl atrăgea în mod 
deliberat spre fostul canal şi spre Potomac, care curgea la mai 
puţin de o sută de metri de acel loc. Intr-adevár, fluviul, având 
un curent foarte puternic, era un loc destul de bun pentru a 
scăpa de un cadavru stânjenitor. Dar Hunter înţelese repede că 
destinaţia Ford-ului nu era chiar atât de evidentă. Parcul, care se 
întindea în lungime pe aproximativ zece kilometri, era complet 
pustiu la acea oră din noapte, şi era locul visat pentru o 
ambuscadă. 

De fapt, ucigaşii se postaseră la ieşirea unui mic pod care 
trecea peste stradă. Deasupra era o cale ferată dezafectată. Fără 
îndoială, în ciuda precautiilor luate de Hunter, necunoscuţii 


8 


observaserá cá erau urmáriti, undeva pe bulevardul Mac Arthur. 
Opriserá masina putin mai departe, acolo unde strada se lárgea, 
formánd o zoná de stationare. Era clar cá se pregáteau sá tragá 
prin surprindere asupra maşinii sale, imediat ce va ieşi de sub 
podet. Însă cei patru ucigaşi uitaseră trei elemente importante. 
Mai întâi, caroseria Ford-ului strălucea în lumina lunii; apoi, ţinta 
lor, înainte să ajungă sub podet, trecea pe un teren înclinat şi, în 
cele din urmă şi cel mai important lucru, subestimaseră 
capacităţile excepţionale ale bărbatului care conducea maşina 
Corvette. Acum era deja prea târziu ca să se mai gândească la 
situaţie... 

Hunter apăsă pe acceleraţie şi maşina porni, cu farurile stinse. 

Ucigaşii îl aşteptau, însă nu erau pregătiţi pentru orice 
situaţie. Exact înainte de podet, Hunter întoarse volanul la 
nouăzeci de grade spre dreapta. Puternica maşină de sport 
părăsi drumul, sărind pe calea ferată. Hunter reuşi să o menţină 
în echilibru, pe cele patru roţi. Vehiculul continua să înainteze, 
zdruncinándu-se pe traversele fostei căi ferate. In cel din urmă, 
se opri: se afla puţin mai departe, totuşi deasupra Ford-ului. 

Hunter luă pistolul-mitralierá Uzi şi ieşi din maşină. Tinuta sa 
neagră aproape că nu se vedea în întuneric. 

Doi dintre ucigaşi erau sprijiniți pe capota Ford-ului, cu armele 
îndreptate spre ieşirea de pe pod, în timp ce un al treilea, aflat în 
spatele portbagajului, avea ţeava armei îndreptată deasupra 
maşinii. Cel de-al patrulea nu se vedea. Fără îndoială că el se 
ocupa de prizonieră. Primii trei se întorseseră să facă faţă acelei 
manevre neaşteptate, iar unul dintre ei avu chiar timp să-şi 
golească cu sălbăticie încărcătorul la întâmplare. 

Mitraliera Uzi trase doar o rafală scurtă. Fu suficient pentru ca 
grindina mortală să-i străpungă pe cei trei bărbaţi de la strângă 
la dreapta, la nivelul pieptului. Noaptea fu luminată brusc de un 
fulger mortal, în timp ce victimele ciopártite gesticulau ca nişte 
marionete  dezarticulate înainte de a cădea la pământ, 
transformate în zdrente sângeroase... Atunci, ceva mişcă în 
partea din faţă a Ford-ului. Hunter nu se înşelase. Ucigaşul 
numărul patru rămăsese în interior, ca să se ocupe de fată. 
Uitând brusc de prizoniera lui, el se pregătea se iasă din maşină, 
ducând în acelaşi timp o mână sub haină, ca să scoată 
revolverul. 

Femeia, în ciuda acestui lucru, nu-şi pierdu cumpătul. Ea ieşi 
din maşină şi se pierdu în noapte. 

Bărbatul nu reuşi să-şi scoată arma, că pistolul-mitralieră Uzi 


9 


trase din nou, si de data asta foarte discret. Un glont de 9 mm 
tintui, pur si simplu, ucigasul de caroseria Ford-ului, apoi îl 
aruncă uşor în faţă şi îl făcu să se prăbuşească în iarba de pe 
marginea drumului, cu mâna în continuare încleştată pe 
revolverul a cărui ţeavă era încă ascunsă sub vestă. 

Brusc, se făcu linişte... Hunter aruncă o privire spre maşină şi 
spre cadavre, dar nu o văzu pe femeie. 

Inaintá cu prudenţă câţiva paşi, gândindu-se însă foarte 
repede. 

Ce însemna această ambuscadă? 

Avea vreo legătură cu misiunea în curs? 

Şi, lucrul cel mai important, care va fi urmarea evenimentelor? 


10 


CAPITOLUL II 


La prima vedere, misiunea nu părea foarte complicată. 

Brognola îi expusese datele misiunii în urmă cu două ore şi 
jumătate, iar Hunter auzea şi acum cuvintele numărului unu 
federal care, în timp ce vorbea, molfăia eternul său trabuc. 

— Este vorba de un iranian: generalul Eshan Nazarur. Acest 
personaj ocupa un post foarte înalt în SAVAK - poliţia secretă a 
şahului, înainte de revoluţie; şi-a pierdut ambele picioare într-un 
atac lansat împotriva Cartierului General al SAVAK, în timpul 
ultimelor ore ale regimului şahului. Insă acest general a scăpat 
cu viaţă, în comparaţie cu colegii lui care nu au avut această 
şansă... De nouă luni, locuieşte pe o proprietate de lângă 
Potomac. Are relaţii foarte importante cu oamenii bogaţi din 
regiune. Aceşti oameni bogaţi i-au permis, fără îndoială, să 
trăiască liniştit aici, scăpând astfel de cei care îl căutau. Dar, 
olog sau nu, tipul este, în mod garantat, un nemernic notoriu, iar 
serviciile noastre de emigrare nu-l mai vor pe teritoriul ţării 
noastre. Viza lui expiră la miezul nopţii. Cu toate acestea, el 
refuză să părăsească proprietatea până în ultimul moment, 
sperând că avocaţii lui vor reuşi să găsească un subterfugiu, care 
să-i permită să rămână aici. Ceva total utopic, bineînţeles. Si 
acum lucrurile se complică. Tocmai am aflat astăzi că un 
comando terorist iranian se pregăteşte să-l omoare pe Nazarur. 
Ucigaşii vor intra în acţiune cu puţin înainte de a se lumina. 
Niciodată nu-i plăcut să afli că o echipă de ucigaşi străini se 
plimbă prin tara ta cât se poate de linistiti. Asta fi face pe 
oameni, în general, mai nervosi. În plus, informaţiile pe care le 
avem despre acest comando sunt cât se poate de îngrijorătoare; 
în consecinţă, nu vrem, cu nici un preţ, să-l ratăm. Este vorba de 
o echipă de paisprezece oameni care aparţin unei forţe 
paramilitare iraniene. Aleargă după Nazarur din ianuarie '79, 
adică de la luarea puterii de către Khomeiny. Încă de la începutul 
marilor procese, Nazarur a fost condamnat la moarte în lipsă, 
sub acuzarea de, citez, „asasinate, tortură, trădare şi corupţie”. 
După câte ştim noi, pe lângă aceste capete de acuzare, el se 
face vinovat şi de alte lucruri. Acest comando de ucigaşi îl vrea, 
deci, cu orice preţ. Nu ştiu cum iranienii aflaţi actualmente la 
putere au reuşit să descopere ascunzătoarea generalului. Dacă e 
să dăm crezare omului nostru de la Teheran, ei nu au reuşit să 


11 


afle unde se ascunde generalul decât abia alaltăieri, iar când 
agentul nostru a auzit de această afacere, acest comando 
părăsise deja Iranul. El a plecat, se pare, la mai puţin de două 
ore după aflarea locului în care se ascundea generalul. Teroristii 
iranieni şi-au petrecut majoritatea timpului, fără îndoială, la 
Washington DC, ca să recunoască terenul şi să-şi pună la punct 
atacul. Bánuiesti, probabil, că nu se află la prima încercare. Şeful 
ucigaşilor este un anume Karim Yazid, care şi-a câştigat o 
reputaţie cel puţin sângeroasă în rândurile cunoscutei 
Cherikhaye Fedaye Khalqg, acea mişcare de eliberare care 
destrăma Iranul înainte de revoluţie. Grupul său a fost antrenat 
de militari libieni şi finanţat de o mişcare de extremişti 
palestinieni. Pe scurt, acest comando este unul dintre cele mai 
redutabile din tot Orientul Mijlociu. Yazid este cel care l-a format 
şi şi-a ales oamenii din rândurile organizaţiei Cherikhaye Fedaye 
Khalg. Astăzi, acestor terorişti li se impută treizeci de asasinate 
politice în întreaga lume, victimele fiind în toate cazurile duşmani 
ai lui Khomeiny. Au comis patru în Orientul Mijlociu, zece în 
Europa şi şaisprezece - am zis bine şaisprezece - în Statele 
Unite. lată de ce CIA şi omologii ei din Europa ne cer ajutorul. L- 
am avertizat pe Nazarur, îndată ce agenţii noştri de la Teheran 
ne-au contactat. Dar generalul s-a enervat foarte tare. De când 
este aici, a devenit, se pare, complet paranoic. Când am vorbit 
cu el la telefon, am avut impresia că-şi închipuie că o să-i 
întindem o capcană ca să-l expulzăm mai uşor. N-a vrut să-i 
trimitem o echipă pentru protecţie în interiorul proprietăţii pe 
care o ocupă, dar a fost de acord ca însuşi colonelul John Phoenix 
să vină la el acasă, în calitate de consilier al echipei de 
supraveghere care îl păzeşte în permanenţă. După cum vezi, 
este foarte neîncrezător faţă de noi, şi ne-ar crede cu uşurinţă 
vinovaţi de cele mai rele intenţii, însă nu riscă, decât în cazul în 
care temerile noastre vor deveni realitate. A auzit de acest 
comando, bineînţeles, şi nu ignoră faptul că aceşti oameni sunt 
foarte periculosi. Este păzit zi şi noapte de o echipă de 
supraveghere privată, furnizată, fără îndoială, de unul dintre 
bogatii lui prieteni din Maryland; şi ştie foarte bine că Yazid şi 
oamenii lui au venit de hac unor echipe mult mai solide decât 
cea pe care o are, pentru a-şi atinge scopul. In realitate, gărzile 
lui de corp n-au nici cea mai mică şansă în faţa echipei lui Yazid. 
Cu toate acestea, Nazarur continuă să refuze cu încăpățânare să 
părăsească proprietatea înainte de zorii zilei. Ceea ce este bine 
pentru noi, îţi imaginezi. Buldozerule, acest comando intră în 


12 


acţiune în această noapte! Atacul va avea loc fie în interiorul 
proprietăţii, fie puţin înainte de ivirea zorilor, pe pista 
aerodromului privat din Rockville. De acolo, Nazarur trebuie să ia 
un avion ca să părăsească ţara. Dacă ucigaşii nu lovesc în 
această noapte, generalul riscă să le scape printre degete şi să 
dispară încă o dată. lată, deci, în mare, esentialul misiunii. 
Trebuie neapărat să oprim aceste asasinate politice. Din ce în ce 
mai mult, toţi aceşti indivizi din lumea a treia îşi imaginează că 
pot să vină în ţara noastră şi s-o transforme în teren de tragere 
de fiecare dată când doresc. Când asasinii vor trece la atac, în 
această noapte, tu vei fi acolo ca să ripostezi. Bineînţeles, nimeni 
dintre noi nu se va lamenta dacă ucigasii lui Yazid îl vor omori pe 
Nazarur, dar generalul ni s-a părut o momeală providentialá, iar 
situaţia se prezintă prea bine ca să scăpăm această ocazie. Vom 
avea toate şansele, dacă Nazarur va accepta una dintre echipele 
noastre de protecţie... în sfârşit, este inutil să ne plângem pentru 
că, cel puţin, a fost de acord cu prezenţa ta alături de gărzile lui, 
Buldozerule. În orice caz, când va începe lupta, sá reactionezi 
după cum crezi de cuviinţă. Nu există nici o strategie prestabilită. 
Insusi preşedintele a cerut să-ţi lăsăm libertate în acţiune... 

Expunerea lui Brognola durase aproape o jumătate de oră. 

Hunter tocmai se întorsese din Minnesota, iar misiunea pe 
care o efectuase acolo îl epuizase atât fizic, cât şi moral. Dar 
acum trebuia să plece în Maryland. 

Avu timp doar să-şi strângă tot echipamentul necesar şi să se 
schimbe pentru o misiune de noapte. Luase cu el şi banda de 
magnetofon ce conţinea informaţiile complementare ale misiunii, 
ca să o asculte pe drum, în maşină. 

Nu petrecuse nici măcar un moment singur cu Rose d'Avril, 
acea femeie încântătoare, cu ochi luminosi, care era nu numai 
sufletul şi „paznicul” Fermei Omului de Piatră, ci şi fiinţa care 
conta cel mai mult în viaţa personală a lui Bob Hunter. 

In timpul expunerii lui Hal Brognola, Rose se afla nu departe 
de Hunter, mută, impasibilă. Exterminatorul ştia, totuşi, că avea 
să-i spună ceva. Ceva important... Mai întâi, ei i-ar fi plăcut să-i 
mărturisească dintr-o suflare cât era de fericită că bărbatul vieţii 
sale se întorsese nevătămat din acea misiune din Minnesota. Dar 
ochii strălucitori exprimau acest lucru destul de clar; ei mai 
spuneau că Rose d'Avril înţelegea foarte bine că misiunea era pe 
primul plan. Intr-adevár, Rose nu era o femeie obişnuită. Ştia sá 
aştepte, şi ceea ce avea să-i spună lui Hunter - nişte cuvinte care 
nu existau decât pentru ei amândoi - îi va spune atunci când îl 


13 


va revedea, la întoarcerea sa din Maryland. 

Exterminatorul nu avusese timp să asculte întreaga casetă pe 
care Aaron Kurtzman, acel geniu al informaticii, supranumit 
Ursul, i-o înregistrase după datele existente în dosarul general. 
Auzise, totuşi, elementele esenţiale, şi nici unul dintre ele nu-i 
plăcea. 

După revoluţie, Hunter ştia acest lucru, Washington-ul primise 
mulţi iranieni, care fugiseră de puterea opresivă a lui Khomeiny. 
In special cei care sperau ca în ţara lor să se restabilească, într-o 
zi, un regim de libertate şi toleranţă, incompatibil cu fanatismul 
sângeros şi religiozitatea arhaică a ayatollah-ului. 

Dar Nazarur nu făcea parte din această categorie. Dimpotrivă, 
era un individ avid şi fără scrupule, însetat de putere şi de bani, 
preocupat numai de propriile sale interese. 

Regimul şahului nu fusese perfect, iar Hunter ştia acest lucru. 
Nazarur era exemplul tipic al corupţiei ce subminase regimul: un 
om care făcuse miliarde, furând, jefuind,  ucigându-şi 
compatrioţii, graţie puterii de care se bucura. Eshan Nazarur era 
un nemernic de cea mai joasă speţă. 

Dar nu era numai o momeală irezistibilă în cursa pe care 
Hunter spera să i-o întindă lui Karim Yazid şi ucigaşilor lui când 
aceştia vor trece la atac. 

Căci, din multe motive, lumea devenea, pe zi ce trecea, din ce 
în ce mai mică. Rămâneau, într-adevăr, din ce în ce mai puţine 
ţinuturi în care oamenii puteau să trăiască în pace, să vorbească 
liber şi să construiască un viitor mai bun, evitând greşelile 
trecutului. Statele Unite, cu toate acestea, rămâneau unul dintre 
ultimele bastioane ale acestei libertăţi. Era unul dintre ultimele 
refugii pentru oamenii care, contrar lui Eshan Nazarur, îşi făceau 
griji mari în legătură cu soarta lranului şi visau la ziua în care 
patria lor va redeveni pământul libertăţii, al tolerantei si al 
înţelegerii. 

De altfel, nu era vorba numai de refugiaţi iranieni, ci şi de 
afgani şi din toate popoarele lumii, lipsite astăzi de libertăţile lor 
fundamentale. 

La urma urmelor, Hunter nu încerca nici o senzaţie de milă 
pentru nemernici de teapa lui Nazarur. Era mai degrabă încântat 
că „prinţul corupţiei” se vedea constrâns să părăsească ţara cât 
mai repede. Nazarur nu merita mai mult. Dar dacă trebuia - în 
orele ce vor urma - să-l protejeze pe generalul iranian ca să 
păzească în acelaşi timp valorile şi drepturile care erau de bază 
în acea ţară, Hunter era de acord să oprească comandoul lui 


14 


Yazid şi să-i plătească cu aceeaşi monedă. Căci adevărata miză a 
misiunii nu se reducea numai la viaţa unui fost general corupt. 

Aşa gândea Hunter, în timp ce se apropia de reşedinţa 
clandestină a lui Nazarur. 

În acel moment, o văzuse pe femeie. 

Şi tot în acel moment începuseră şi complicațiile... 


15 


CAPITOLUL III 


O găsi pe tânăra femeie ghemuită lângă un tufis, la 
aproximativ treizeci de metri de Ford. Se uita fix la resturile 
sângerânde ale celor patru indivizi, care încercaseră să o 
răpească. Îşi ţinea ambele braţe strânse în jurul abdomenului, ca 
şi cum s-ar fi protejat de un frig mortal. La lumina lunii, între 
crengile marilor arbori, Hunter distinse destul de bine faţa sa 
încântătoare, în continuare desfigurată de frică, a cărei gură era 
crispată într-un rânjet aproape isteric. Când îl observă pe Hunter, 
expresia feţei sale oscilă între incertitudine şi o teamă mult mai 
mare. 

— Totul s-a terminat, zise încet Hunter, trecând prin faţa ei ca 
să ajungă la Ford şi la masacrul care îl înconjura. Eşti în 
siguranţă. 

Era inutil să verifice starea ucigaşilor pe care îi omorâse în 
ambuscadă. Aceştia zăceau într-o baltă de sânge, care spunea 
foarte clar că destinele lor fuseseră întrerupte brusc. Niciodată 
nu vor mai teroriza pe nimeni. Nu vor mai ucide pe nimeni. 

Ultima lor victimă - necunoscutul care se întâlnise cu tânăra 
femeie blondă - era ghemuită în spatele Ford-ului. 

Hunter lăsă maşina şi macabra sa încărcătură ca să ajungă la 
femeie. Văzându-l apropiindu-se, aceasta se dădu instinctiv 
înapoi, până se opri cu spatele de un copac. 

— Cine... cine eşti? murmură ea cu o voce tremurătoare. 
Eshan te-a trimis? 

— Mă numesc Phoenix, răspunse Hunter. 

Fu întrerupt de sunetul maşinilor de poliţie de pe bulevardul 
Mac Arthur. 

— Ar fi mai bine să fugi, îi zise el. Dacă nu cumva, bineînţeles, 
preferi să aştepţi sosirea poliţiei! 

— Nu! Te rog... ia-mă cu tine. 

Hunter întinse un braţ spre ea. 

— Haide, vino. Acum ori niciodată. Repede. 

Spre marea sa uimire, tânăra femeie îşi puse cu încredere 
micuța sa mână caldă în mâna lui. 

Plecară în grabă în direcţia maşinii lui Hunter, care se afla 
puţin mai sus, dar nu ajunseseră bine la ea, că un zgomot violent 
de motor turat, însoţit de un scrâşnet de pneuri, îi făcu să 
rămână nemiscati: o limuzină mare tocmai se oprise cu 


16 


brutalitate în dreptul Ford-ului. 

Hunter înjură în sinea lui. Doi ucigaşi ieşiră din maşină. Unul 
avea în mână un revolver, iar celălalt un pistol-mitralieră 
Thompson. 

La dracu'! 

Teroriştii din Ford erau, fără îndoială, în legătură radio cu o 
echipă suplimentară. Şi iată că aceasta sosise! 

După toate aparențele, noii sosiți voiau sá o recupereze pe 
tânăra femeie care era în viaţă. Bărbatul cu pistolul-mitralieră 
Thompson îl reperase deja pe Hunter, şi deschise gura, dându-i 
un ordin complicelui său. 

Pistolul-mitralieră Uzi a lui Hunter îi răspunse, conturând un 
desen frumos pe pieptul ucigaşului. Tipul muri în picioare, agitat 
de tresăriri demonice, ca şi cum ar fi executat un dans macabru 
de Sfântul Guy. Dar degetul lui mare, deja fără viaţă, se crispase 
pe trăgaciul Thompson-ului. 

Hunter văzu arma trăgând şi o împinse brusc pe femeie la 
pământ, în spatele lui, în timp ce mitraliera trăgea o rafală scurtă 
- douăsprezece sau cincisprezece gloanţe care străbătură aerul 
într-un semicerc. Trăgătorul deja mort căzu la pământ. 

Când pistolul-mitralieră Thompson încetă să mai tragă, Hunter 
ridică uşor capul ca să repereze al doilea ucigaş. Din partea lui 
nu era nici un risc: tipul „beneficiase” de un glonţ rătăcit. Zăcea 
pe spate în mijlocul celorlalte cadavre, dar nu era mort. Horcăia - 
o horcăială răguşită amestecată cu gâlgâituri - şi durerea îl făcea 
să se zbată, să se contorsioneze, ca şi cum nu ar fi avut coloană 
vertebrală. 

Hunter aruncă o privire spre tânăra femeie. 

— Du-te şi aşteaptă-mă în maşină, zise el pe un ton ce nu lăsa 
loc vreunei replici. 

Apoi, trecându-şi pistolul-mitralieră în mâna stângă, scoase 
Beretta şi se apropie de rănit. 

Revolverul ucigaşului era pe jos, nu departe de mâna lui 
dreaptă. Omul - era foarte clar - suferea prea mult ca să se mai 
apere, iar Hunter nu voia să rişte. Depărtă arma cu o lovitură de 
picior şi se lăsă în genunchi lângă muribund. 

Tipului îi era foarte rău. Ştia, fără îndoială, că va muri. Pe 
buzele sale clocotea o spumă roşiatică, şi îşi ţinea abdomenul cu 
ambele mâini ca să oprească sângele care îi tásnea printre 
degete. Abia mai respira. Se pare că nu conştientizase prezenţa 
lui Hunter lângă el. 

— Cine eşti? îl întrebă încet Exterminatorul. Cine te-a trimis să 


17 


recuperezi fata? 

Tipul abia întredeschise ochii. Era, fără îndoială, un dur. Era un 
tip destul de tânăr, care, probabil, se gândea că putea fi omorât 
păstrându-şi simțul onoarei. Când vorbi, avea maxilarele 
crispate, iar Hunter observă cum efortul făcut îl tortura. Cu toate 
acestea, omul vorbi. 

— Nemernicule... Crezi că îţi voi spune ceva... Nemernicule... 

Hunter oftă. 

— Cum vrei, murmură el. 

Şi apăsă pe trăgaciul Berettei. 

Se întoarse repede la maşină, se instală la volan, lângă tânăra 
femeie, şi demară în trombă. Lăsau în urma lor şapte cadavre şi 
două maşini de poliţie, cu sirenele pornite, ce soseau în mare 
viteză. 

Trecu de două intersecţii fără să încetinească, iar la a treia 
viră la stânga, ca să intre pe bulevardul Mac Arthur. Acolo, o luă 
la dreapta spre Persimmon Tree Lane. Se întorcea în punctul de 
unde plecase, adică la proprietatea care îi servea drept reşedinţă 
temporară lui Eshan Nazarur. 

În cele din urmă, Hunter aruncă o privire piezişă spre femeie. 
Ghemuită de portiera de lângă ea, aceasta se uita la Hunter cu o 
privire abătută. La lumina becurilor de pe stradă, bărbatul 
observă că faţa ei era mai puţin crispată, dar nu în totalitate 
liniştită. 

— Unde mergem? întrebă ea nervoasă. 

Hunter avea impresia că ea ştia foarte bine unde se duceau, 
dar îi răspunse: 

— Ne întoarcem de unde am plecat. 

— Chiar... chiar trebuie? 

— Nu. Suntem într-o ţară liberă. Te pot lăsa oriunde pe 
marginea străzii, dacă preferi. 

Ea păru că se gândeşte câteva clipe la propunere, apoi clătină 
din cap. Era cuprinsă de o oarecare disperare, astfel încât Hunter 
vru să o ia de mână ca să o liniştească. Dar nu făcu nimic. 

— Nu, zise ea în cele din urmă, cu o voce fragilă ca cea a unei 
copilite. Oricum, asta n-ar schimba mare lucru. Rămân cu tine. 

— Cine erau acei indivizi? 

— Nu... nu ştiu. 

— OK, să nu mai vorbim despre asta. Cel puţin, pentru 
moment. Tu cine eşti? Cum te cheamă? 

Era aproape sigur că ştia răspunsul. Isi amintea de prima 
întrebare a femeii, atunci când o întâlnise, imediat după 


18 


schimbul de focuri cu ucigaşii: „Eshan este cel care te-a trimis?” 

— Nu ştii? murmură ea, cu ochii fixati în parbriz. Sunt Carol 
Nazarur. Soţia generalului Nazarur. 

— Şi cine era bărbatul cu care te întâlniseşi? Cel care a fost 
ucis... 

— Nu mai are importanţă, răspunse ea cu o voce indiferentă. 
De acum înainte, nu mai are nici o importanţă... 

Cel puţin pentru moment, ea nu mai spuse nimic. 

Hunter nu insistă. Există momente în care trebuie să ştii să 
aştepţi. Momentan, această tânără femeie avea nevoie să se 
liniştească, să iasă din starea provocată de ororile la care tocmai 
asistase şi a căror victimă fusese. Hunter îi va lăsa, deci, timp să- 
şi revină... 

Aparent, abia acum începeau să apară complicațiile. 

Un fost general iranian corupt era marcat cu pecetea morţii de 
un comando terorist, iar tânăra şi încântătoarea sa soţie - o 
americancă - tocmai scăpase dintr-o răpire... 

Era o misiune ciudată, care păruse atât de simplă... Şi, cum 
era vorba de o echipă de terorişti, numai Hunter era cel în 
măsură să ducă la bun sfârşit misiunea... 

Ce noroc avea! 

Un noroc chior! 


19 


CAPITOLUL IV 


Oraşul Washington, ca si împrejurimile sale, între altele 
Potomac-ul şi câmpia Maryland-ului, îi inspira lui Hunter 
sentimente contradictorii. Regiunea era puternic marcată din 
punct de vedere istoric, aici simțindu-se aproape peste tot 
prezenţa spirituală a marilor figuri ale istoriei, a căror viaţă şi 
gândire modelase America. Monumentul lui Washington, 
Memorialul lui Lincoln. Mormántul Soldatului Necunoscut, la care 
Hunter s-a recules de multe ori, cánd orasul de jur-imprejur 
dormea... da, Washington-ul, într-un anumit fel, reprezenta chiar 
esenţa orgoliului şi patriotismului american. 

Dar Washington-ul mai însemna şi altceva, altceva care lui 
Hunter nu-i plăcea deloc. 

O foarte frumoasă capitală, bineînţeles, mai ales că, 
majoritatea locuitorilor ignorau ghetoul cu negri care încercuia 
oraşul din ce în ce mai mult, pe zi ce trecea. Căci Washington-ul 
nu este numai o concentrare de indivizi; este şi o stare de spirit. 
Singura industrie din oraş este guvernul şi diferitele state-majore 
ale sale. O industrie în care lucrează aproape o jumătate de 
milion de persoane civile şi militare, sau patruzeci la sută din 
populaţia activă a regiunii. Şi dacă oraşul însuşi este superb, cu 
vastele sale parcuri de agrement, arhitectura sa clasică şi 
grandioasele sale monumente dedicate trecutului, Washington-ul 
mai este şi înşelător, deceptionant. Este un oraş unde banii 
contribuabililor servesc la întreţinerea unei birocratii de o 
ineficacitate absurdă. Este un oraş unde problema negrilor ia 
amploare pe zi ce trece, dar ai cărui locuitori se preocupă numai 
de creşterea salariului funcţionarilor... 

Bob Hunter nu era cinic, ci numai realist. Ştia că mulţi dintre 
oamenii cinstiţi lucrau din greu în birourile administratiilor, 
străduindu-se să le garanteze conlocuitorilor săi o lume mai 
dreaptă şi mai sigură. Dar, în ansamblu, munca lor nu putea fi 
deloc eficace atâta timp cât ei trebuiau să urmeze meandrele 
interminabile ale unei  birocraţii administrative prăfuite, 
nesănătoase, plină de indivizi preocupaţi numai de propriul lor 
interes. Cu toate acestea, democraţia funcţiona încă în America. 
Nu mereu foarte bine, dar adeseori mai bine decât în altă parte... 

In plus, Bob Hunter nu agrea mulţi politicieni şi nu avea 
încredere în ei. Colonelul Phoenix era un om de acţiune şi 


20 


acţiunea directă i se părea cea mai bună metodă de 
supravieţuire, într-o lume incorectă. Se ţinea la distantă de 
senatori cu discursuri înşelătoare şi nu credea în vorbele 
frumoase ale diplomaților. 

Totuşi, Bob Hunter nu era apolitic. Vota de fiecare dată când 
trebuia, sperând că mulţi dintre conlocuitorii lui vor vota la fel ca 
el. Căci, într-un regim democratic, există mereu speranţa... 

Dar  Exterminatorul nu venea niciodată de plăcere la 
Washington. Venea aici numai când munca sa îi cerea asta. 

Aşa cum se întâmplase acum. 

Carol Nazarur era din ce în ce mai încordată, lângă el, când 
maşina Corvette intră pe Persimmon Tree Lane, deplasându-se în 
direcţia resedintei generalului Nazarur. 

Cu toate acestea, nimeni nu ar fi bănuit prin ce trecuse tânăra 
femeie. Hunter îi aruncă o privire scurtă: da, era puternică. Pe 
cât de puternică, pe atât de frumoasă. Bineînţeles, ochii ei erau 
în continuare roşii, iar gura crispată. Dar îşi ridica cu mândrie 
bărbia, iar Hunter o găsi cu adevărat emoţionantă. 

Maşina Datsun, pe care ucigaşii o abandonaseră în urma lor, 
dispăruse. Fără îndoială că echipa de întărire o ridicase de acolo. 

Hunter frână şi opri maşina exact în locul în care o reperase, 
mergând de-a lungul zidului, cu puţin timp în urmă. Stinse 
farurile şi se întoarse pe scaun ca să se uite la Carol Nazarur. 

— Cum ai ieşit din proprietate? întrebă el, arătând spre zidul 
înalt. Cu siguranţă că nu pe poarta principală. Semeni cu un 
evadat. 

— Aşa şi este, răspunse calm tânăra femeie, ocolind 
întrebarea. 

— Nu erai obligată să te reîntorci aici cu mine, îi aduse aminte 
Hunter. 

Carol Nazarur oftă. 

— Oricum, tot m-ar fi găsit, zise ea cu o voce posomorâtă, cu 
ochii pierduţi dincolo de parbriz. Am mai încercat să fug, dar m-a 
găsit şi m-a adus mereu înapoi. Sau, mai exact, m-a făcut să mă 
întorc. 

Pentru prima oară, ea păru să observe că Hunter oprise 
maşina. 

— De ce ai oprit? întrebă ea neliniştită, privindu-l curioasă. 

Şi Hunter avea să-i pună multe întrebări acestei frumoase 
femei. Dar, în prezent, timpul era măsurat. Oricare ar fi fost 
simpatia pe care i-o inspira Carol Nazarur, Exterminatorul avea 
de respectat, în seara asta, o ordine a priorităţilor. Trebuia sá 


21 


elimine acel comando de teroristi iranieni condus de Karim 
Yazid... ceea ce nu însemna că uita complet şi definitiv de soţia 
generalului. Dacă va putea să facă ceva pentru ea, va face, dar 
mai târziu, după ce va rezolva prima problemă. 

Se aplecă în faţă ca să-i deschidă portiera. 

— Coboară şi întoarce-te la închisoarea ta prin locul pe unde ai 
evadat. Mult noroc. Nu te descuraja. 

Ea nu se mişcă. 

— Cine eşti? întrebă ea. Credeam că eşti unul dintre zbirii lui 
Eshan. 

— Frumos cuvânt pentru a califica prietenii soţului tău. 

Tânăra femeie râse, dar râsul ei era plin de amărăciune. 

— Anumiți  „prieteni” ai soţului meu reprezintă drojdia 
omenirii! Bineînţeles, toţi poartă ceasuri din aur şi diamante şi se 
plimbă în Cadillac-uri cu şofer, dar sunt nişte oameni care fură şi 
îşi trădează propria ţară fără nici cea mai mică remuşcare! 

— Aceştia sunt, fără îndoială, oameni care fac afaceri cu 
petrol? 

— Câţiva dintre ei, într-adevăr. 

Încântătorii ei ochi albaştri erau acum, brusc, reci ca gheaţa. 
Carol Nazarur se gândi un moment, apoi clipi din pleoape. 
Momentul adevărului trecuse. 

— Poate... Ascultă, dacă nu eşti unul dintre oamenii soţului 
meu, atunci cine dracu' eşti? 

— Vei afla în curând. lar acum, fugi. Ne vom revedea mai 
târziu. 

Ea îl privi câteva secunde, apoi îi întinse mâna şi îi mângâie 
palma cu vârful degetelor. 

— Mulţumesc că m-ai adus... Mulţumesc şi pentru că mi-ai 
salvat viaţa. 

Coborí din maşină şi, curând, haina din piele şi părul blond 
dispărură în noapte. 

Hunter băgă maşina în viteza întâi şi se îndreptă spre intrarea 
principală a proprietăţii. Pielea palmei sale, acolo unde Carol 
Nazarur o mângâiase, îl ardea uşor. 

O adevărată frumuseţe, această tânără femeie! 

O frumuseţe tragică şi impresionantă. 

Indiferenta cu care ea îi multumise pentru că îi salvase viaţa 
te făcea să crezi că nu era foarte sigură de preţul pe care trebuia 
să-l acorde existenţei sale... 


22 


CAPITOLUL V 


Intrarea principală a proprietăţii se afla pe peretele din nord. 
Pentru securitatea sa, generalul nu se zgarcise la bani! 

Zidul avea şase metri înălţime şi o grosime de nouăzeci de 
centimetri. La prima vedere, nu era foarte diferit de zidurile 
incintei proprietăţilor învecinate. Până la urmă, ne aflăm într-o 
tară de proprietari funciari bogaţi, iar oamenii bogaţi, lucru foarte 
cunoscut, ţin mult la propria lor linişte. 

Dar această impresie de onorabilitate, pe care Hunter o 
resimtise de-a lungul străzii Persimmon Tree Lane, dispăruse 
imediat ce se prezentase în faţa porţii de la intrarea în reşedinţa 
generalului. O poartă mare sau mai degrabă un sistem de 
protecţie demn de cel al unei închisori de stat, nici mai mult, nici 
mai puţin... 

Mai întâi, mica alee ce ducea la intrarea propriu-zisă făcea cu 
aceasta un unghi atât de mic, încât era imposibil să o parcurgi cu 
viteză. Insási intrarea era flancată de două gherete situate la o 
distanţă de cincisprezece metri una de alta, în timp ce drumul, la 
mijloc, făcea un fel de S foarte strâns. In dreptul fiecărei barăci, o 
barieră metalică bloca drumul. 

Un paznic în uniformă ieşi din prima baracă pentru a examina 
permisul de trecere al lui Hunter. In acest timp, din interior, 
colegul său îl privea foarte atent pe noul sosit, printr-un geam 
antiglont. Avea îndreptat spre el un Ruger Mini 14, sora mai mică 
a armei M1 pe care o avea Hunter. 

Paznicul din baracă nu-şi luă ochii de la Hunter nici o clipă, în 
timp ce celălalt, după ce îi înapoie permisul de trecere şi actele, 
înaintă spre barieră ca să o ridice. 

Atunci Hunter se angajă în S-ul foarte strâns. 

Acelaşi scenariu se repetă la baraca numărul doi. Acelaşi 
ritual, aceeaşi seriozitate, aceleaşi gesturi. 

In mod evident, sistemul de securitate al generalului era 
impresionant. Orice vehicul care se prezenta la intrare trebuia să 
oprească de două ori, să se supună de două ori la nişte verificări 
foarte meticuloase şi să intre cu viteză foarte mică într-un S 
strâns, care abia permitea trecerea unei maşini americane 
obişnuite. In privinţa celei de-a doua bariere, ea era mai înaltă 
decât prima şi, în mod sigur, electrificată. Dincolo de ea, se 
întindea proprietatea, cu imensele ei câmpuri presărate cu 


23 


copaci, care urcau într-o pantă lină până la casă. Aceasta era 
situată la aproximativ o sută de metri de poarta de la intrare, iar 
la ea se ajungea pe un drum pavat cu pietre mici. 

In timp ce urca aleea, Hunter se străduia să înregistreze 
maximul de informaţii asupra terenului care va fi, în curând, în 
mod evident, câmpul său de luptă. 

Nu parcursese decât jumătate din distanţă până la casă, când 
reperă o a treia baracă. Aceasta din urmă era situată în mod 
discret printre copaci şi era ocupată de doi gardieni în uniformă. 
Totuşi, aceştia nu-l obligară pe Hunter să oprească a treia oară. 
Unul dintre ei ieşi şi făcu semn vehiculului să treacă. 

De aici, panta drumului devenea mai abruptă, apoi ducea la 
un fel de platou, ca apoi să se lărgească într-o zonă de parcare. 

Hunter parcă autoturismul Corvette alături de câteva limuzine 
sobre şi ieşi din maşină. 

O piscină de dimensiuni olimpice, flancată de mici cabine 
pătrate, separa parcarea de casă. Totul în jur era întunecat. 
Numai câteva ferestre erau luminate. 

Locuinta era un conac tipic secolului al XIX-lea, destul de 
vechi, dar de o eleganţă rară. Uşa de la intrare era deschisă, iar 
în prag stătea un bărbat care îl aştepta pe Hunter. Era un iranian 
de aproximativ patruzeci de ani, slábut, cu o faţă brázdatá de 
riduri profunde, ca şi cum omul ar fi fost ros de griji şi probleme. 

— Colonelul Phoenix? întrebă el. Vă aşteptam mai devreme. 
Tocmai am vorbit la telefon cu domnul Brognola. Mă temeam ca 
ceva neprevázut sá nu vá facă să intárziati. 

— Nu s-a întâmplat nimic deosebit, mormái Hunter fără alte 
explicatii. 

Îşi trecu din nou în revistă indicaţiile generale conţinute de 
caseta înregistrată de Aaron Kurtzman şi zise: 

— Sunteţi doctorul Nazarur? 

Iranianul dădu din cap, vizibil impresionat. 

— Intr-adevăr, sunt Mehdi Nazarur. Şi doctorul personal al 
fratelui meu. 

Vorbea o engleză puţin cam lentă, dar perfectă, cu un foarte 
uşor accent străin. Cu toate acestea, tensiunea sa nervoasă nu îi 
scăpă lui Hunter. Fratele generalului se dădu înapoi un pas, 
ţinând în acelaşi timp uşa deschisă pentru Hunter. 

— Îl voi anunţa pe Eshan că ai venit, zise el îndată ce 
vizitatorul intră în hol. 

Apoi, arătându-i oaspetelui său o uşă în partea stângă, zise: 

— Poate că te vei simţi mai bine în birou. Acolo îl vei găsi pe 


24 


secretarul si asistentul fratelui meu, domnul Rafsanjani. Fratele 
meu va sosi în câteva minute; până atunci, sunt sigur că domnul 
Rafsanjani va şti să te primească şi să-ţi explice în detaliu cum se 
prezintă această proprietate. 

inchise usa de la intrare în urma lui Hunter şi plecă. 
Exterminatorul traversă holul, îndreptându-se spre birou, cu 
dezagreabila impresie că tocmai pătrunsese într-un cuib de 
viespi. Camera era caldă şi confortabilă. Luminile nu erau 
puternice, iar mobilierul era foarte luxos. Doi pereţi întregi erau 
acoperiţi de cărţi, de la parchet până la tavan. Un bar bine 
aprovizionat era instalat pe al treilea perete, flancat la stânga de 
o combină Hi-Fi şi un sistem video. In spatele impozantei mese- 
birou, se afla fără îndoială un geam mare, în prezent acoperit cu 
o perdea grea de catifea. 

La intrarea lui Hunter, un bărbat mic şi uşor moleşit se ridică. 
Era dificil să-i apreciezi vârsta, dar i se păru că seamănă puţin cu 
Peter Lorre, actorul american al anilor patruzeci. 

Un zâmbet insidios apăru pe faţa lui albă, în timp ce se înclină, 
cu un braţ întins în direcţia lui Hunter, care înainta spre el. 

Avea o mână flască şi rece. 

— Colonelul Phoenix, presupun? 

Chiar şi vocea sa puţin piţigăiată semăna cu cea a lui Peter 
Lorre! 

— Incepusem să ne facem griji pentru dumneata, continuă el. 
Bei ceva? 

— Nu, mulţumesc. 

— Eu sunt Abbas Rafsanjani, reluă bărbatul cu o uşoară 
plecăciune. Am avut onoarea şi privilegiul să lucrez pentru 
generalul Nazarur mai întâi în Iran, iar apoi tot timpul exilului 
nostru! Să ştii că sunt la dispoziţia dumitale, colonele. La fel ca şi 
toţi oamenii, dispersati pe întreaga proprietate, însărcinaţi cu 
securitatea. 

— Mulţumesc, zise Hunter, înclinând uşor capul şi încercând în 
van să sondeze micii ochi porcini ai interlocutorului său. 
Vorbeşte-mi puţin de personalul care locuieşte în casă, reluă el. 
Bucătari, menajere etc.... 

— intreg personalul casei a fost concediat ieri-seară. Ştii, fără 
îndoială, că, în zori, trebuie să părăsim această ţară. Generalul 
şi-a redus deci statul-major la minimum, adică la cele două gărzi 
de corp personale, eu şi, bineînţeles, doctorul Nazarur, fratele 
său, şi doamna Nazarur, soţia lui. 

Auzind un zgomot, secretarul ridică privirea. 


25 


— lată-l pe general, zise el cu voce joasă si respectuoasă. 

Hunter se întoarse: un om de pază în uniformă, destul de 
corpolent, tocmai deschise usa în spatele său si o tinu asa, în 
timp ce un al doilea bărbat, si el în uniformă, impingea un fotoliu 
rulant în care era aşezat generalul Eshan Nazarur. 

Acesta îşi concedie cu un gest cele două gărzi care dispărură, 
închizând cu grijă uşa în urma lor. 

Bărbatul din fotoliul rulant purta un caftan, dar era şi el un 
militar din cap până-n vârful încălţărilor lucitoare, care 
ascundeau protezele ce-i serveau drept picioare. Era mult mai în 
vârstă decât fratele lui, şi avea o faţă puternică, hotărâtă, fără 
nici unul dintre acele riduri foarte adânci de pe chipul doctorului 
Nazarur. Poate că generalul era un om infirm, dar ştia foarte bine 
să-şi ia viaţa în propriile mâini. Işi asuma existenţa, precum si 
cea a celor care trăiau cu el, aşteptând în schimb să fie ascultat 
orbeşte. Era o fiară. Dar fiarele sunt regii junglei. 

— Colonele Phoenix, zise el fără măcar să se prezinte, vom 
discuta despre afacerea care te-a adus aici puţin mai târziu... 
poate. Dar, mai întâi, am anumite probleme de rezolvat cu tine. 

— Prima problemă este cea a siguranţei tale, generale, 
răspunse cu răceală Hunter. Nu uita la ce ne aşteptăm în această 
seară. Lupta, crede-mă, va fi sângeroasă. Şi ea poate să se 
declanşeze dintr-un minut în altul. Propun ca unul dintre oamenii 
tăi să facă împreună cu mine, cât mai repede, un tur al casei şi al 
dependintelor ei. Vreau să văd de foarte aproape cum este 
dispus sistemul de securitate. După aceea, dacă doreşti, vom 
aborda şi alte subiecte. 

Nazarur luă apoi expresia dură şi iritată a unuia a cărui 
autoritate este rar contestată. 

— Am mai întâi câteva lucruri de rezolvat cu tine, îţi repet, 
colonele! zise el cu o voce severă. Pentru început, vreau să ştiu 
de ce ai sosit aici atât de târziu. Şi cine te-a făcut să crezi că ai 
putea să-mi aduci pe ascuns şi fără urmări grave soţia pe 
această proprietate? 

Rafsanjani părea efectiv pironit în loc. 

In mod evident, misiunea devenea foarte complicată!... 


26 


CAPITOLUL VI 


Harold Brognola era omul de legătură între Ferma Omului de 
Piatră, pe de o parte, şi Pentagonul, CIA şi Casa Albă pe de altă 
parte. De la începutul acestui „nou război” al lui Hunter, numărul 
unu federal nu petrecuse nici o noapte liniştită. Într-adevăr, cum 
să nu te îngrijorezi atunci când rămâi în spatele unui birou în 
timp ce prietenul tău cel mai bun îşi riscă viaţa pe teren în 
executarea unor misiuni periculoase pe care nimeni nu le-ar fi 
acceptat? 

lar misiunea de faţă nu făcea excepţie de la regulă. 

O echipă paramilitară de terorişti: iată pe cine se pregătea 
Hunter să înfrunte în acea noapte! Nişte oameni perfect 
antrenați, perfect echipați, pe scurt, nişte adevăraţi profesionişti. 
Trecutul lor spunea multe! Străbătuseră întreaga lume ca să 
extermine în mod metodic, fără milă, pe cei pe care „cursurile 
sfinte” ale ayatollah-ului îi condamnase la moarte, în acea 
noapte, ci se aflau la Washington, pregătiţi să-l asasineze pe 
generalul Nazarur. 

De data asta, Hunter nu mai avea parte de exotism, de avion 
deturnat în aer, de junglă. Nu, misiunea avea loc la mai puţin de 
o sută cincizeci de kilometri de casa lui, în Maryland. 

Insă asta nu însemna că operaţiunea era mai puţin periculoasă 
- fără îndoială cea mai riscantă de la începutul noii sale 
„cariere”. Căci echipa de terorişti care voia să-l omoare pe 
generalul iranian era printre cele mai bine antrenate din lume. 
Era o echipă în care fiecare membru era probabil egalul lui 
Hunter - cel puţin din punct de vedere militar. 

Paisprezece ucigaşi, gata să lovească, în timp ce Hunter era 
încă epuizat de precedenta sa misiune din Minnesota... 

Da, în seara asta, Potomac-ul va vedea un foc de artificii 
nemaipomenit! Brognola era conştient de acest lucru. 

Şi totul numai din cauza nemernicului de Nazarur! O fiinţă 
excepţională îşi risca viaţa pentru un individ corupt! In primul 
rând, cum i-a fost permis unui asemenea om să intre în Statele 
Unite? Cine primise bani în urma acestui lucru? Când se va 
termina misiunea, Brognola jură că va pune lucrurile la punct! 
Dar, deocamdată, nu asta era important. Buldozerul trebuia mai 
întâi să omoare teroriştii. De Nazarur se va ocupa mai târziu. 

Brognola aprinse din nou trabucul pe care îl mesteca şi aruncă 


27 


o privire nervoasă la ceasul de la mână. Era ora unsprezece fără 
un minut. Teroriştii vor lovi în următoarele şapte ore. Inainte de 
ivirea zorilor. Exista cel puţin un element cunoscut: Karim Yazid 
şi oamenii lui preferau să acţioneze noaptea. 

Intrarea tinerei Rose d'Avril îi alungă lui Brognola gândurile 
nefaste. Ea aduse două ceşti cu cafea şi îi întinse una lui Hal. 

— Tocmai am vorbit la Teheran, zise ea. Nimic nou. Atacul 
este prevăzut pentru această noapte. Avem o nouă confirmare a 
atacului de la a treia sursă. Yazid şi echipa lui s-au îmbarcat la 
bordul avionului ce efectua cursa Teheran-Paris, ieri-dimineaţă. 

— La Paris, bineînţeles, s-au despărţit, mormăi Brognola. Şi-au 
scos acte false şi au luat avioane diferite spre Statele Unite. S-au 
întâlnit undeva în Washington... Mereu acelaşi scenariu! 

— Pari destul de încordat, Hal, observă Rose. Nu merge ceva? 
Ai vreo veste proastă? 

— Sincer să fiu, nu ştiu nimic, răspunse Brognola, aruncând o 
privire spre telefonul din faţa lui. Am primit un telefon de la 
Abbas Rafsanjani, acum zece minute. Buldozerul încă nu 
ajunsese la ei. 

— Ceva neprevăzut l-a făcut să întârzie, zise Rose cu o voce 
indiferentă. 

Dar deja tânăra femeie simţea cum o cuprinde îngrijorarea. 

— Mi-ar plăcea să nu fi fost vorba decât de ceva neprevăzut, 
cum spui tu, reluă Hal, fără să o privească pe Rose. In orice caz, 
duşmanul nu avea cum să-l intercepteze în mers. Teheranul nu 
ştie faptul că Buldozerul trebuie să intervină în această seară. 
Nici noi nu ştiam nimic despre acest comando până astăzi la 
prânz, iar intrarea în scenă a lui Bob nu a fost hotărâtă în sferele 
înalte decât în ultimul minut. 

— Nu-ţi mai face griji pentru el, zise Rose, calmă, dar hotărâtă. 
Va ajunge la Nazarur dintr-o clipă în alta. Este clar că a întârziat 
fără să ne poată anunţa. Numai atunci când va fi acasă la 
general, lucrurile vor fi cu adevărat periculoase pentru el, nu 
înainte. N 

Rose vorbise cu o voce foarte joasă. Ingrijorarea îşi făcea 
simțită prezența. O îngrijorare surdă, penibilă, dublată de un 
absurd sentiment de neputintá. 

Brognola clătină din cap. 

— Intr-adevár, noaptea va fi lungă, zise el, oftánd. Hunter a 
trecut prin multe misiuni foarte grele. Ştii si tu asta, Rose. Si 
chiar cu mult timp în urmă. Chiar înainte ca tu să apari în viaţa 
lui. 


28 


— Ştiu. Totuşi, astăzi, întorcându-se din Minnesota, era foarte 
obosit! Drama lui Toni l-a epuizat atât fizic, cât şi moral. 

— Aşa este; am observat asta foarte bine atunci când i-am 
expus în linii mari misiunea din această noapte. Dar să privim 
lucrurile în faţă, Rose. Cu Auto-Mag-ul şi Beretta, Bob e capabil 
de lucruri extraordinare. In privinţa pistolului-mitralieră Uzi, după 
părerea mea, este o armă care a fost inventată pentru el. A mai 
luat cu el şi grenade cu fragmentatie, şi ştim cu toţii că, atunci 
când este nevoie, dă dovadă de o imaginaţie delirantă. 

In timp ce vorbea, Brognola părea să-şi recapete speranţa. 
Trase un fum din trabuc şi continuă, ca şi cum şi-ar fi vorbit 
singur: 

— In privinţa nemernicilor lui Yazid, mă întreb cu ce naiba sunt 
dotați. In mod sigur, cu nişte arme trecute fraudulos în Statele 
Unite, cu luni în urmă... Fără îndoială că sunt nişte AK-47 şi 
Storpis. Astea sunt armele de atac folosite de teroriştii din 
Cherikhaye, arme ce le sunt furnizate de Libia. 

Hal bătu cu degetele în birou, după care continuă: 

— Ah, dacă nemernicii ăia ar avea doar arme PPSH-41! Nu 
sunt nişte arme foarte performante şi ştiu că Iranul deţine câteva 
stocuri foarte importante. lranienii le fabricau pentru ruşi, în 
timpul celui de-al doilea război mondial. 

Rose d'Avril îl privea pe Hal, dându-şi seama că acesta încerca 
să o liniştească. Tânăra femeie tresărise în sinea ei auzindu-si 
şeful evocând problema traficului de arme. Era un subiect care o 
revolta foarte tare. Cum poţi să-ţi imaginezi că nişte cetăţeni 
americani acceptă bani murdari - şi este vorba de mulţi bani - ca 
să permită intrarea în ţară, în mod ilegal, a armelor destinate să 
amenințe securitatea propriei lor ţări? 

— Crezi că traficanţii pot să introducă orice vor ei la noi în 
tară? 

— Bineînţeles. Traficul de arme se face la scară mondială, 
Rose, iar în Statele Unite intră arme de orice provenienţă. Dar, 
pentru moment, nu asta este grija mea cea mai mare. 
Vânătoarea vânzătorilor de arme, ca şi cea a înalţilor funcţionari 
corupți, va face în mod sigur obiectul uneia sau a mai multor 
misiuni. Ceea ce mă nelinişteşte pe mine este serviciul de 
securitate de la reşedinţa lui Nazarur. Va fi el suficient ca să-l 
ajute pe Buldozer? Dacă oamenii lui Nazarur nu-l susţin pe 
Hunter, acesta nu va putea să facă faţă singur tuturor celor 
paisprezece terorişti. Dar cine o fi această armată privată a 
generalului? Nu avem nici cea mai mică idee despre asta! 


29 


— Nu-ti mai face griji pentru ceea ce nu poti face, zise Rose cu 
o voce fermă. Pari foarte obosit, Hal. Du-te si te culcă. Voi 
rămâne eu aici. 

Brognola privi din nou telefonul. 

De-ar suna odată! Să ştie, în cele din urmă, dacă Buldozerul a 
ajuns la Nazarur! 

Nu, era foarte clar că Hal nu-şi va părăsi biroul. Va rămâne 
acolo, în faţa telefonului, până în zori, dacă va fi nevoie. Şi va 
aştepta întoarcerea lui Hunter, odată ce el îşi va încheia 
misiunea. 

Şi asta dacă Bob Hunter nu va eşua... Nu era imposibil, cu o 
misiune de acest gen... 

Brusc, numărul unu federal izbucni: 

— Lasă-mă-n pace cu sfaturile tale, Rose! Voi rămâne aici 
atâta timp cât voi crede de cuviinţă! 

Violenţa tonului cu care vorbise o răni pe tânăra femeie care 
se ridică uşor şi, privindu-l cu răceală pe Brognola, răspunse: 

— Incetati să vă mai comportati ca un copil, domnule. Sunteţi 
surmenat. Cu această atitudine vă distrugeti singur, şi riscati, de 
asemenea, sá provocati eşuarea misiunii lui Hunter... 

— Taci din gură, doamnă! răspunse cu violenţă Brognola. Se 
pare că ai uitat că te adresezi superiorului tău! Şi, pentru că 
vorbeşti de surmenaj, lasă-mă să abordez, un subiect delicat, dar 
care mă preocupă mult. Iti dai seama că sentimentele pe care le 
ai pentru Bob Hunter riscă să aducă prejudicii Proiectului 
Phoenix? Cum să pretind de la tine sângele-rece şi stăpânirea 
necesare, atunci când ştiu cât de mult tii la Bob Hunter? O 
femeie îndrăgostită este oare o femeie eficientă? 

Rose simţea cum îi ard ochii în cap, cu atât mai mult cu cât 
critica i se părea nejustificată. Ea se strădui, totuşi, să ţină capul 
sus şi răspunse cu o voce cumpătată: 

— Hal, ştii foarte bine că n-ai nimic să-mi reproşezi. Nu mi-am 
pierdut niciodată capul, iar atunci când sufăr, inima mea nu ia 
niciodată locul creierului. Ştiu să aştept, ţi-am dovedit-o. Dar, 
contrar ţie, eu ştiu să mai am şi sentimente. Se pare că tu n-ai 
inimă. 

— Ce vrei să spui? 

— De când n-ai mai petrecut o seară cu Margaret? De când nu 
le-ai mai văzut pe Catherine şi Michelle? 

Auzind pronuntándu-se numele soţiei şi fetelor lui, Hal zámbi 
contrariat. Da, în această privinţă Rose avea dreptate! Nu mai 
petrecuse un moment de linişte cu soţia sa de zile întregi. In 


30 


privinta fetelor, ele erau douá tinere femei remarcabile. Una tráia 
în Ohio, iar cealaltă era măritată la New York, si de mult timp nu 
le mai văzuse... Hal îşi duse uşor o mână la frunte. Când vorbi, 
vocea sa era extrem de calmă: 

— Dacă înţeleg bine, crezi că aş fi mult mai eficace pentru noi 
toţi dacă m-aş mai duce din când în când şi pe acasă? 

— Da, mai mult sau mai puţin, răspunse Rose, zâmbind. Ai 
nevoie de puţină odihnă, Hal. Odihneşte-te câteva zile. Va fi bine 
atât pentru familia ta, cât şi pentru noi, cei de aici. 

— Sunt cu treizeci de ani mai mare ca tine, zise Brognola. De 
unde ştii ce simte un bătrân ca mine?... Cu toate acestea, ai, fără 
îndoială, dreptate. Tensiunea acestor ultime săptămâni m-a 
obosit foarte tare. Toţi avem nevoie de puţină odihnă, din când în 
când, nu-i aşa? 

Acum, el o privea pe tânăra femeie cu un zâmbet plin de 
umor. Continuă: 

— Mă ierţi că am vorbit aşa cu tine, Rose? 

— Eu sunt cea care mi-am ieşit din fire atunci când ai adus în 
discuţie sentimentele mele pentru Hunter. Eu trebuie, deci, să-mi 
cer scuze. O, Hal, este adevărat, îl iubesc foarte mult pe Bob! Şi 
suport atât de greu să-l ştiu la mâna unor nemernici care ajută şi 
finanţează teroriştii! 

— Inteleg foarte bine, Rose, zise Brognola, oftând. Este foarte 
dificil să ştii că nişte ucigaşi străini se plimbă în libertate în ţara 
noastră. lar ideea că ei sunt înarmaţi şi finantati prin 
complicitatea unor locuitori ai Americii este şi mai de condamnat. 
Totuşi, ca să fiu sincer, nu avem multe informaţii cu privire la 
traficantii de arme. E vorba în mod sigur de o organizaţie foarte 
bine structurată şi mult prea importantă ca să fie opera unor 
foşti militari. Sunt sigur că reţeaua conţine numeroşi civili şi, fără 
îndoială, nişte oameni pe care îi cunoaştem deja... 

— Te referi la membri ai Mafiei? întrebă Rose cu o licărire de 
triumf în ochi. 

Hal dădu uşor din cap. 

— In mod sigur, îi vom găsi mereu peste tot, zise tânăra 
femeie. Dar pe aceştia, cel puţin, Hunter îi cunoaşte bine. Ştie 
cum să-i ia. 

— Aşteptând veşti de la Hunter, am putea să ne începem mica 
noastră anchetă, propuse Hal, zâmbind. 

— O, da! zise Rose. In primul rând, este foarte bine să ai de 
lucru când aştepţi ceva, iar în al doilea rând, dacă vom putea să-i 
demascăm pe unii dintre aceşti nemernici, vom putea astfel să-l 


31 


ajutăm pe Hunter în misiunea sa. 
— Atunci, la treabă, Rose, zise numărul unu, zâmbind. Du-te şi 
adu nişte cafea. Presimt că va fi o noapte agitată! 


32 


CAPITOLUL VII 


Hunter cunoscuse colosi fragili şi mai fricoşi decât o oaie. Dar 
iată că se afla în prezenţa unui fenomen invers, căci generalul 
Nazarur, asa infirm cum era, condamnat să trăiască într-un 
fotoliu rulant, era unul dintre indivizii cei mai duri şi cei mai 
vicleni pe care îi cunoscuse vreodată. 

In mod clar, el aparţinea unei rase pe care Exterminatorul o 
cunoştea bine, aceea a canibalilor. Da, Nazarur era un frate de 
sânge al marilor fiare sălbatice din Mafie. Era un individ însetat 
de putere, gata să facă orice ca să-şi satisfacă nevoia de 
dominație. Era un individ dotat cu o voinţă strivitoare, ce nu 
putea fi stăvilită decât cu moartea. 

Generalul Nazarur ştia că Hunter îi adusese soţia înapoi la 
proprietate... 

„Oare ştia el mai multe?” se întreabă Hunter înainte de a se 
hotărî să răspundă interlocutorului său. 

— De ce nu o întrebi pe soţia dumitale despre motivele care 
au făcut-o să se întoarcă aici cu mine? mormăi el. Nu sunt aici ca 
să ne jucăm de-a adevărul, generale. Şi n-am de primit nici un 
ordin, de la nimeni. Mă aflu aici ca să te protejez până la ivirea 
zorilor, atâta tot. 

Intorcándu-se spre secretar, Hunter zise: g 

— Rafsanjani, du-mă să vizitez casa, te rog. Imi vei prezenta, 
apoi, pe responsabilul echipei de supraveghere. 

Rafsanjani încremeni si privi spre generalul Nazarur. 

Acesta părea că se gândeşte. In cele din urmă, dădu din cap şi 
privirea lui îşi pierdu puţin din rigiditate. 

„Fiara se îmbunează, îşi zise Hunter, zâmbind în sinea lui. Dar 

rămâne pregătit, gata să treacă la acţiune.” 
___— Scuză-mă, colonele, zise Nazarur. Am fost puţin cam brutal. 
iți cer, totuşi, să ai în vedere situaţia în care mă aflu. In noaptea 
asta, e în joc viaţa mea. Dar fiindcă eşti un militar, la fel ca şi 
mine, dă-mi voi să-ţi spun ceva. Hainele tale poartă urme de 
luptă. Pot să te întreb dacă ai înfruntat duşmanul în timp ce 
veneai aici? 

La rândul său, Hunter schimbă tactica. Până la urmă, de ce să 
şi-l pună în cap pe Nazarur? In această noapte, şansele erau 
foarte mici. 

— Într-adevăr, m-am luptat cu câţiva necunoscuţi, în timp ce 


33 


veneam aici, recunoscu el, dánd din cap. Am vázut niste indivizi 
care încercau să vá răpească soţia. Atunci, am intervenit. 

— Acei oameni erau iranieni? întrebă îngrijorat generalul. 

— Aparent, nu. Ne-am luptat în Parcul Canalului. Am ucis şase. 

Nazarur îl privi fix pe Hunter. 

— Ce nebunie! strigă el. Ar fi trebuit să-i iei la întrebări. Poate 
că ai fi aflat lucruri importante. 

— N-am avut de ales, generale. Ştii cine erau? 

— Deloc. Poate că era o echipă de întăriri a acelui comando pe 
care îl aşteptăm în seara asta? 

— Mi se pare puţin probabil, mormăi Hunter. După câte am 
auzit, echipa pe care o aştepţi nu are nevoie de întăriri. lar acum, 
dacă vrei să mă scuzi, generale, am de făcut unele verificări 
foarte urgente. 

Rafsanjani se apropiase de uşă si o ţinea deschisă pentru 
Hunter, dar ochii lui rămâneau îndreptaţi spre Nazarur. Acesta 
citi fără îndoială întrebarea de pe faţa lui; clătină din cap şi zise: 

— Arată-i casa şi tot ce doreşte. Dar, mai întâi, trimite-mi cele 
două gărzi de corp. 

— Bine, generale. 

Hunter ieşi în hol, urmat de Rafsanjani, care închise cu grijă 
uşa biroului. 

Rafsanjani îl privi cu ochi reci. 

— Generalul este stăpânul aici, zise el calm. Nu-l ascult decât 
pe el. li datorez viaţa şi voi face orice pentru el. 

Se opri un moment, ca pentru a marca greutatea cuvintelor 
sale, după care răspunse: 

— Vrei să mă aştepţi câteva clipe, colonele? Voi anunţa gărzile 
de corp. Apoi vom putea începe vizita. 

* 


* x 


Fostul conac părea a fi mai mult un muzeu decât o casă 
locuită. Bineînțeles, el fusese dotat cu tot confortul modern; dar 
lucrările au fost atât de bine camuflate, încât Hunter; urmându-l 
pe Rafsanjani, avea impresia că face un salt în trecut. Unul dintre 
saloane era în întregime decorat cu picturi ce reprezentau scene 
din timpul Războiului de Secesiune. Un altul era mobilat în stilul 
anilor începutului de veac. 

In cele din urmă, şi cel mai important, aici domnea o 
atmosferă ciudată, ce nu putea fi definită. 

Poate era un parfum de decadentá? 

Hunter verifica împreună cu Rafsanjani sistemul de închidere 


34 


al uneia dintre ferestrele biroului, cánd se hotárl sá-si exprime 
gândurile cu voce tare. 

— Spune-mi, zise el pe un ton foarte natural, nu ti se pare cá 
această casă degajă o atmosferă ciudată? Nu ai impresia că simţi 
ceva ciudat, trăind aici? 

Pentru prima oară de la începutul vizitei, Rafsanjani zámbi. 

— Pot să-mi permit să te felicit, colonele? Este clar că eşti un 
om sensibil la realităţile metafizice ale existenţei. Acest fost 
conac degajă emanatii foarte ciudate. Poate că ar trebui să vezi 
aici emanatiile întregului rău la care această casă a fost un 
martor mut, de mai bine de un secol. 

— De când datează ea, mai exact? 

— Casa a fost construită în 1855. Cu cinci ani înainte de 
Războiul de Secesiune. Inainte să ne instalăm noi aici, generalul 
mi-a cerut să-i studiez istoria, şi pot să te asigur că s-au 
întâmplat o mulţime de lucruri, între pereţii acestui conac. 

— Nişte lucruri prea puţin morale, dacă înţeleg bine? 

— Bărbatul care a construit această casă, în 1855, era un 
fabricant de arme, reluă Rafsanjani. Şi a ştiut să profite din plin 
de situaţie în momentul Războiului de Secesiune, vânzând arme 
atât sudiştilor, cât şi nordiştilor. Mai târziu, la începutul acestui 
secol, conacul a fost cumpărat de un escroc specializat în 
finanţarea căilor ferate şi a minelor de cărbune. Astăzi, 
proprietatea aparţine unei filiale a unei mari companii petroliere. 
Da, crede-mă, colonele, s-au pus la cale o mulţime de lucruri în 
această casă, timp de mai bine de un secol. S-au vândut aici o 
mulţime de suflete. 

— Dar cu sufletul tău, Rafsanjani, întrebă uşor Hunter, ce ai 
făcut? L-ai vândut diavolului? 

Secretarul iranian zâmbi din nou. Acum, cei doi bărbaţi urcau 
la primul etaj al casei. Scara fusese acoperită pe o anumită 
porţiune, fiind instalată o bandă rulantă amenajată pentru 
transportarea unui scaun de infirm. Ajuns la etaj, Rafsanjani se 
îndreptă în viteză spre o uşă pe care o deschise. 

— lată camera generalului, zise el. Pot sá vá cer sá o 
examinati cu mare atentie, colonele? 

Hunter inspectá cu minutiozitate camera. Fereastra dádea 
spre partea din fatá a casei. Un comando bine antrenat, cum era, 
fără îndoială, cel al lui Yazid, nu va întâmpina nici o dificultate în 
escaladarea peretelui din faţă ca să intre în cameră pe fereastră. 
In afară de aceasta, nu mai exista nici o altă ieşire spre exterior. 
Generalul putea, deci, dormi liniştit în camera sa, cu un paznic 


35 


pe scará si un altul la etaj. Cu conditia, bineínteles, ca cineva sá 
supravegheze fatada. 

Hunter si Rafsanjani nu fácurá mai mult de un sfert de orá 
pentru turul complet al casei. Insă la capătul acestui sfert de oră, 
Hunter cunoştea fostul conac în cele mai mici locuri. Trecuse 
peste tot, văzuse tot, verificase tot. Totul, în afară de o singură 
cameră: cea a lui Carol Nazarur. 

Uşa de la camera soţiei generalului era încuiată. Rafsanjani 
bătu discret în ea, spunându-i lui Hunter că nu avea cheia acestei 
camere. 

Cum nu răspunse nimeni, el adăugă: 

— Am ordin să nu o deranjez niciodată pe doamna Nazarur, ci 
numai în caz de forţă majoră. 

— Ai văzut-o de când s-a întors? întrebă Hunter, neliniştit. 

— Nu, colonele. 

— Ştii cumva dacă generalul a vorbit cu ea? 

Ochii spáláciti ai lui Rafsanjani luară o expresie vagă. 

— Nu ştiu. După cum ţi-am spus mai devreme, colonele, am 
jurat fidelitate generalului, şi nu-l ascult decât pe el. Prezenţa ta 
aici este una pur strategică şi logistică. Asta exclude interesul 
tău arătat faţă de relaţiile umane existente între persoanele pe 
care trebuie să le protejezi pentru următoarele câteva ore. 
Dimineaţă, ne vom despărţi pentru totdeauna. Dar să revenim la 
camera doamnei Nazarur. Este identică cu cea a generalului. 
Acest lucru trebuie să-ţi ajungă, pentru moment. Continuăm, nu? 

— Nu te enerva, bătrâne! răspunse Hunter, suficient de tare 
ca să fie auzit, dacă cineva se afla de partea cealaltă a uşii. Dacă 
doamna Nazarur doreşte să se odihnească, nu este nici o 
problemă. Oricum, nu mă voi depărta foarte mult. Dacă vrea să- 
mi vorbească mai târziu, nu va fi nici o problemă să o facă. 

O misiune foarte simplă! 

Continuându-şi vizita cu Rafsanjani, Hunter se gândea la Carol 
Nazarur. Cine erau bandiții care încercaseră să o răpească şi cine 
murise în Parcul Canalului? Şi cine era necunoscutul care îşi 
dăduse întâlnire cu soţia generalului? O întâlnire care îl costase 
viaţa... 

Orice s-ar întâmpla, în lupta care urma să aibă loc în seara 
asta, comportamentul lui Carol Nazarur va fi un factor 
determinant. Hunter spera că tânăra femeie îl auzise vorbind 
lângă uşa camerei ei şi că va încerca să îl contacteze cât mai 
repede posibil. 

Era o frumuseţe, această tânără femeie blondă! 


36 


Dar poate cá doamna Nazarur era cu totul alta, insá Hunter, 
pentru moment, nu avea suficiente informaţii ca să-şi facă o 
opinie în acest sens. 

La momentul crucial, îi va fi ea un aliat? Sau un duşman? Era 
imposibil de prevăzut în momentul de faţă. 

Aparent, ea nu avea un suflet foarte nobil. Renuntase, într- 
adevăr, la onoarea şi libertatea sa pentru un preţ derizoriu - cel 
puţin, aşa se pare. Dar era încă prematur de spus. 

In privinţa celorlalţi rechini care locuiau în acest conac, Hunter 
nu avea nici o îndoială cu privire la integritatea lor, cât şi la 
bunăvoința lor. Politetea acestora nu era decât o faţadă, iar 
amabilitatea, o comedie. Aceşti exilați erau nişte barbari, nişte 
fiinţe pentru care viaţa aproape că nu conta - mai puţin a lor, 
bineînţeles. 

— Mai există şi alte intrări în casă? întrebă Hunter. O pivniţă, 
de exemplu, sau chiar o será? 

— A, sera! zise Rafsanjani, a cărui faţă se lumină brusc. Ce 
bine că te-ai gândit la asta. Imagineazá-ti, colonele, că există 
într-adevăr o seră, care e locul meu favorit. Sala mea de joacă, 
dacă vrei, rezervată numai mie. Vom merge s-o vizităm, dar 
numai pentru plăcerea mea, adăugă el cu un aer radios. E lipită 
de casă, dar nu comunică cu ea. Nu se poate pătrunde în seră 
decât prin exterior. Vino, urmează-mă. 

Cei doi bărbaţi ieşiră pe uşa principală şi făcură înconjurul 
casei. Hunter se străduia să rămână în alertă, dar în acelaşi timp 
încerca să-şi înăbuşe energia, ca să înfrunte criza atunci când ea 
se va produce. 

Sera se afla în spatele casei: era o construcţie din sticlă, destul 
de mică, cu un acoperiş în pantă, ce pleca direct din zidul 
conacului, fiind luminată în interior. 

După ce Rafsanjani deschise uşa serei, îi arătă cu mândrie lui 
Hunter un fel de ladă din lemn, cu grilaje în faţă, agátatá chiar de 
partea exterioară a uşii. 

— E un cotet pentru iepuri de casă, zise el cu o simplitate 
dezarmantă. Mi-a venit ideea să cresc iepuri. 

In interiorul serei, era o umiditate de nesuportat, din cauza 
mirosului intepátor al plantelor exotice. Hunter aruncă o privire 
rapidă în jurul său, dar nu găsi nimic care să-l intereseze. Cu 
toate acestea, Rafsanjani îi explică: 

— Cresc aici plante aromate din tara mea. Şi tin la ele, 
colonele, ca la ochii din cap. Aceste plante sunt singura mea 
legătură cu ţara natală. După general, bineînţeles. 


37 


Arátá cu un gest niste oale unde cresteau plante rahitice, 
pentru că státuserá prea mult timp în aerul închis al serei. 

Hunter înaintă câţiva paşi, dar secretarul îl opri brusc. 

— Nu te sfătuiesc să înaintezi, colonele. 

— Da, de ce? întrebă îngrijorat Hunter, care începea să îşi dea 
seama că ghidul său căzuse pradă, pentru moment, unei plăceri 
morbide. 

— O, continuă secretarul, undele nu sunt suficient de 
puternice ca să omoare o fiinţă umană, însă animalele nu au nici 
o şansă! 

In timp ce vorbeau, Hunter îşi aruncă privirea către o bará 
metalică ce traversa acoperişul serei. 

— Bara asta de metal, continuă el, emite un vuiet mortal. 

Ochii lui erau animați de o licárire diabolicá. Hunter simţi cum 
îl cuprinde furia. 

— Ai un aparat Sonar reglat pe o frecvenţă limită? întrebă el. 
Pentru ce? 

— Este o simplă protecţie, zise iranianul. Priveşte! 

Fără să aştepte, ieşi din seră, deschise cuşca de unde scoase 
un iepure deja terorizat. Îl tinu de pielea de pe gât şi, înainte ca 
Hunter să aibă timp să intervină, îl aruncă cu violenţă pe jos, sub 
bara de fier. In momentul în care animalul trecu pe sub Sonar, 
muri înainte de a cădea la pământ, parcă sfârtecat. Două firicele 
de sânge curgeau din urechile lui, iar corpul său tresări de 
câteva ori înainte de a rămâne nemişcat. 

Forţa undelor invizibile îl omorâse. 

Hunter rămase fără cuvinte. Acest act gratuit, inutil, îl revoltă, 
iar vederea animalului omorât îi provocă greață. 

Dar Rafsanjani se pare că nu era satisfăcut pe deplin. 

— O luăm de la capăt, zise el, îndreptându-se din nou spre 
cuşca cu iepuri. 

— Ajunge! strigă Hunter. 

Cu dosul mâinii, lovi cu violenţă braţul secretarului, în 
momentul în care acesta se pregătea să deschidă cuşca. 

Sub brutalitatea loviturii, micul om păru paralizat, iar braţul 
său, în loc să cadă, rămase întins înainte, parcă crispat de 
durere. 

O grimasá dusmánoasá îi deformá faţa. 

— Dispari de aici, murmurá el printre dinţi. 

— Eu nu primesc nici un ordin, răspunse Hunter. Dacă te mai 
atingi de un singur iepure din cuşcă, te voi face să-ţi înghiţi toţi 
dinţii! 

38 


Împingându-l cu brutalitate pe Rafsanjani, Exterminatorul 
deschise usa custii. 

— Şi voi elibera jucăriile tale, continuă el. Mai bine să fie 
mâncate de câini sau lovite de maşini. Cruzimea ta e de 
neconceput! În plus, aceşti iepuri vor fi mult mai în siguranţă 
departe de aici, în noaptea asta, zise el, zâmbind. Voi sunteţi cei 
care veţi face pe iepurii atunci când va începe atacul. Şi, sincer 
să fiu, termină el, zâmbind, aştept acest moment cu o oarecare 
nerăbdare. 


39 


CAPITOLUL VIII 


Seful echipei de securitate se numea Minera si avea un spate 
mare cât un dulap. Hunter si Rafsanjani, în continuare destul de 
supărat după incidentul din seră, îl întâlniră pe acesta în ceea ce 
fuseseră altădată grajdurile proprietăţii. Insă clădirea lungă din 
lemn nu mai adăpostea astăzi caii pur sânge. Transformată şi 
renovată, ea servea drept cartier general şi post de comandă al 
echipei însărcinate cu securitatea. 

Minera purta aceeaşi uniformă de culoare bleumarin ca şi 
gărzile lui. Mâna sa dreaptă se odihnea cu nonşalanţă pe 
mânerul unui pistol 44 Magnum, tip Dirty Harry, aşezat în toc, la 
şold. 

Când Rafsanjani îi explică lui Minera cine era Hunter şi îi 
expuse motivele prezenţei sale, colosul aruncă o privire furioasă 
spre noul venit. 

— Nimeni nu m-a prevenit că s-au cerut întăriri din exterior, 
zise el, strângând din dinţi. Te supără ceva, Rafsanjani? îl întrebă 
el pe iranian. Dacă ne crezi incapabili, pe oamenii mei şi pe 
mine, să stăpânim situaţia, trebuia să o spui mai devreme! 

— Este vorba numai de o cooperare, îl întrerupse Hunter. 
Acum, dacă refuzi să colaborezi, ne vom descurca şi fără tine. lar 
dacă te hotărăşti să rămâi, mi-ar face plăcere să mergem si să 
verificăm dispunerea în teren a oamenilor tăi. 

Minera retractă imediat cele spuse şi explică: 

— Am unsprezece oameni, în seara asta. Patru păzesc poarta 
de acces în proprietate, doi sunt în baraca de lângă drum şi alţi 
trei patrulează pe proprietate cu câinii. Bineînţeles, doi dintre 
paznici rămân în casă şi nu-l părăsesc pe general. ll 
supraveghează chiar şi atunci când merge la toaletă. 

— Vorbeşte-mi acum de echipamentul vostru de supraveghere 
electronic. 

— Avem camere de luat vederi rotative, plasate în cele patru 
colţuri ale zidului incintei proprietăţii, explică Minera. 

Apoi, atingând un aparat mic de emisie-receptie, agăţat de 
centură, adăugă: 

— Sunt în contact permanent cu oamenii mei şi dispun de o 
maşină mică de golf, ceea ce îmi permite să merg peste tot 
foarte repede. 

— Ei bine, hai să facem un tur, sugeră Hunter, ieşind din 


40 


vechile grajduri si îndreptându-se spre mica maşină parcatá în 
faţă. 

După ce Minera şi Hunter urcară la bordul maşinii, acesta din 
urmă îi spuse lui Rafsanjani: 

— Intoarce-te în casă şi nu o mai părăsi. Spune-le celor care se 
află acolo să facă la fel. Oamenii lui Minera vor primi ordin să 
tragă în voi dacă veţi ieşi. Cel mai bine este să fie cât mai puţină 
mişcare în tot perimetrul proprietăţii. 

lranianul făcu o uşoară plecáciune. 

— Cum doriţi, colonele, zise el cu vocea lui ştearsă si 
insidioasă, înainte de a se îndepărta. 

— Acest tip ipocrit nu mi-a plăcut niciodată, mormái Minera 
către Hunter, după ce iranianul dispăru. 

Apoi răsuci cheia în contactul micii maşini, care demară 
imediat. 

— Dacă eşti de acord, continuă Minera, vom merge mai întâi 
pe drum, apoi vom tăia câmpul ca să găsim oamenii care 
patrulează cu câinii... 

Proprietatea, în general, era o adevărată încântare. Zonele de 
prerie se ridicau în coline domoale, pe care erau plantați ici-colo 
arbori bătrâni, întretăiate de un firicel de apă care serpuia pe 
pantele terenului. Din nefericire, toată această frumuseţe era 
răvăşită de modificările aduse de general pentru a-şi asigura 
securitatea. Bariere metalice erau aproape peste tot, în special 
de-a lungul zidului incintei; şi ele erau în general dublate de 
sârmă ghimpată. 

In cele din urmă, Hunter resimti aici aceeaşi atmosferă 
dezgustătoare, nesănătoasă, pe care o observase şi în conac. 

La urma urmelor, cu sârmă ghimpată sau nu, sistemul de 
securitate prevăzut de Minera părea destul de slab. 

Maşina de golf urcase o mică pantă, când Hunter zise: 

— Mi se pare că protecţia conacului este puţin cam 
superficială. Casa domină restul proprietăţii, e adevărat. Dar de 
ce nu a fost prevăzut un sistem de incintă mai apropiat? 

— Generalul nu avea intenţia să rămână aici pe veci, explică 
Minera. Şi apoi, brusc, lucrurile s-au complicat. 

— De cât timp asiguri protecţia generalului? 

— De când s-a instalat aici, răspunse Minera. Adică, de 
aproximativ zece luni. 

— Şi care este părerea ta despre el? întrebă într-o doară 
Hunter. 

Minera dădu din umeri cu indiferenţă. 


41 


— Eu îmi fac treaba, nici mai mult, nici mai puţin. 

Era clar că nu voia să spună mai mult. 

Hunter îi sugeră atunci şefului securităţii să deplaseze una 
dintre patrulele sale în spatele primei barăci de la intrare. Acesta 
acceptă cu o mişcare din cap, dar ranchiuna rămânea perfect 
vizibilă. 

Hunter îl părăsi pe Minera la jumătatea drumului, ca să ajungă 
la conac pe jos, mergând peste câmp. 

Când maşina de golf dispăru, Hunter se ascunse în grabă după 
nişte copaci, de unde nu putea fi văzut, nici chiar de camerele 
video rotative. De altfel, dacă ar fi fost întrebat în legătură cu 
brusca sa dispariţie, el ar fi putut pretexta o nevoie naturală... 

Acum, trebuia neapărat să contacteze Ferma Omului de Piatră, 
şi prefera ca acest lucru să aibă loc fără ştirea apropiaților 
generalului, cât şi a echipei de securitate. 

In mod evident, totul mirosea suspect, pe acea superbă 
proprietate, iar Hunter avea mare nevoie de anumite informaţii 
suplimentare. Nimeni nu trebuia sá bănuiască faptul că 
adulmeca ceva suspect. Atunci, probabil că atacatorii se vor 
demasca ei înşişi, că cineva va comite o greşeală. 

O greşeală care, fără îndoială, îi va fi de folos lui Hunter. 

Scoase micul aparat de emisie-receptie, pe care îl purta sub 
haină şi îl deschise. Aparatul miniaturizat făcea legătura între 
Hunter şi Ferma Omului de Piatră, pe o frecvenţă foarte ridicată, 
rezervată numai poliţiei şi armatei. In plus, aparatul de emisie- 
recepţie era branşat la o staţie de bruiaj de la Washington DC, 
care îi asigura maximum de securitate. 

— Buldozerul către Omul de Piatră. Mă auziti? Vorbiti. 

Imediat se auzi vocea metalică a lui Rose d'Avril; în ciuda 
efectului tranzistorului, Hunter auzi oftatul său de uşurare. 

— Aici Omul de Piatră, Buldozerule. Te auzim. Vorbeşte. 

Vocea lui Rose vibra de emoție, însă tânăra femeie se străduia 
să fie cât mai eficace. 

— Totul merge bine, aproape ca pe roate, zise omul în negru. 
Dar situaţia de aici este cu mult mai complexă pe cât mi se 
părea la plecare. Am nevoie de informaţii suplimentare. 

— Auzi, Buldozerule. Hal şi cu mine facem deja unele cercetări 
asupra indivizilor care te interesează. lţi vom comunica 
rezultatele imediat ce va fi posibil. Te ascult. 

— Contactaţi poliţia locală şi cereti toate informaţiile cu privire 
la schimbul de focuri de la Parcul Canalului. Lupta a avut loc 
acum două ore. Mai am nevoie de informaţii despre un anumit 


42 


Minera. El este seful echipei de securitate de aici. Verificati-i 
dosarul de la Biroul Crimei Organizate. In cele din urmă, am 
nevoie de identificarea unei plăci de înmatriculare. 

Hunter îi dădu lui Rose numărul Datsun-ului. 

— Am înţeles, zise tânăra cu o voce încordată. 

Un fel de emoție îi cuprinse vocea atunci când întrebă: 

— Buldozerule... eşti bine? 

Hunter se emotioná fără să vrea şi în ciuda circumstanțelor. 
Rose era, într-adevăr, fiinţa care conta cel mai mult în viaţa sa 
de combatant. Avea, bineînţeles, prieteni foarte dragi, foarte 
apropiaţi - nişte oameni ca Hal Brognola şi Jack Grimaldi, care îşi 
riscaseră de multe ori viaţa pentru el, şi care îl susțineau în „noul 
său război”. Dar Rose îi oferea lui Hunter tandretea, înţelegerea 
pe care numai o femeie era capabilă să le ofere. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, o linişti Hunter. Până acum, 
totul este bine. Ai veşti de la poliţia din Maryland? 

— Şi-au scos toate efectivele, răspunse Rose, regăsindu-şi 
imediat tonul ei măsurat de profesionistă. Patrulează în mod 
metodic regiunea, dar, pentru moment, nu au remarcat nimic 
anormal. 

— Dacă, din întâmplare, vreo patrulă va da de vreun comando 
iranian, continuă Hunter, să nu rişte să se lupte cu el. Oamenii lui 
Yazid sunt mult mai puternici. Să ia legătura cu voi şi să vă dea 
coordonatele exacte. Asta dacă este posibil, bineînţeles. 

— Am înţeles, Buldozerule. Dacă va fi cazul, te vom anunţa. 

— Perfect. Acum, este mai bine să mă întâlnesc cu ceilalţi 
înainte de a observa dispariţia mea. Rose, încercaţi să aflaţi, în 
cel mai scurt timp, informaţiile pe care vi le-am cerut. Voi lua din 
nou legătura cu voi peste o oră. Asta dacă nu se va întâmpla 
nimic până atunci. 

Inchise aparatul de emisie-receptie şi îl puse la loc sub vestă. 
Apoi ieşi de după copaci şi se întoarse la conac. 

Era clar că în această proprietate domnea un miros ciudat de 
putreziciune. lar pentru Hunter, gărzile echipei de securitate 
semănau întocmai cu nişte soldaţi mafioţi transferați la ţară... O 
rasă pe care el o cunoştea foarte bine... 

In privinţa lui Minera, nici acesta nu făcea excepţie de la 
regulă. 

Era un cuib de viespi, da... 

Hunter ştia că, în acea noapte, duşmanul nu va veni numai din 
exteriorul proprietăţii. 


43 


CAPITOLUL IX 


Ascuns în umbra casei, fratele generalului Nazarur îl observă 
pe Hunter apropiindu-se. Colonelul Phoenix tásnise din întuneric, 
venind iniţial dinspre poarta principală a proprietăţii. Niciodată 
doctorul Mehdi Nazarur nu mai văzuse o fiinţă umană mişcându- 
se cu atâta suplete şi confundându-se perfect în mediul 
înconjurător. 

Cum colonelul trecu foarte aproape de el ca să ajungă la uşa 
conacului, Mehdi ieşi din umbră şi zise cu voce joasă: 

— Colonele, aşteaptă un moment. Aş vrea să-ţi vorbesc. 

Hunter se răsuci brusc în loc, scrutând întunericul cu ochii lui 
reci, ca să se asigure că cel care îi vorbise era singur. 

lar când îi răspunse, vocea lui nu era decât un murmur: 

— Bună ziua, doctore. Cu ce te pot ajuta? 

— Vreau să-ţi spun anumite lucruri care sunt, cred eu, de 
mare importanţă, colonele. Te rog, apropie-te, ca să nu fim 
văzuţi. 

Doctorul Nazarur intră din nou în zona întunecată, iar Hunter îl 
urmă. 

Dar iranianul remarcase că americanul avea mâna crispată pe 
mânerul impresionantei arme aflate la şoldul drept. 

— Bine, doctore, spune-mi ce te nelinişteşte, zise Hunter. 

Mehdi  Nazarur simţea câteva picături de transpiraţie 
curgându-i pe frunte, în ciuda frigului din acea noapte de 
octombrie. 

— Eu... vreau numai să-ţi spun, colonele, cât de recunoscători 
îţi suntem eu şi fratele meu pentru că ne acorzi ajutor si 
asistenţă, în asigurarea securităţii, în această noapte. 

— Haide, doctore, răspunse cu răceală Hunter, poţi să-ţi 
exprimi multumirile si în public. Dacă ai altceva să-mi spui, fă-o 
repede, înainte ca ceilalţi, remarcându-ne absenţa, să plece în 
căutarea noastră. 

— Da, da, bineînţeles. Voiam să te avertizez că... că vei avea 
mulţi duşmani de înfruntat, în seara asta... dacă înţelegi ce vreau 
să spun. 

In sinea sa, Mehdi Nazarur blestema aceste îngrozitoare fioruri 
care îl furnicau din cap până-n picioare, şi care îi făceau dificilă 
exprimarea. Cu toate acestea, americanul înţelesese sensul 
cuvintelor sale. 


44 


— Bánuiesti prezenţa printre voi a unui trădător, dacă înţeleg 
bine, răspunse cu răceală Hunter. Te gândeşti la soţia fratelui 
tău, sau la Rafsanjani? Sau e vorba de Minera? 

Mehdi simţi cum tremuratul îl cuprinde din ce în ce mai tare. 

— Te rog, şopti el, nu mă întreba. Nu pot să-ţi spun mai multe. 
Dar voiam să te previn. Pericolul se poate ivi din orice parte. 

lranianul voia să se retragă, dorind în mod vizibil să pună 
capăt acestei conversații. Cu atât mai mult cu cât se întreba 
dacă nu cumva comisese o eroare fatală. 

— Aşteaptă încă puţin, doctore. 

Tonul autoritar îl încremeni în loc pe Mehdi Nazarur. Hunter 
continuă: 

— Sunt foarte mulţumit de această conversaţie ferită de 
urechile indiscrete, căci vreau să te întreb ceva. De când am 
venit aici, n-am văzut-o pe soţia fratelui tău. Nici măcar atunci 
când am făcut cu Rafsanjani turul casei. Unde este? Ştii cumva? 
Ai văzut-o? 

Mehdi Nazarur ar fi preferat să plece cât mai repede. 
Tremuratul lui era acum insuportabil. Totuşi, cuvintele îi scăpară 
din gură. 

— Fratele meu mi-a explicat că ea a trecut printr-un moment 
foarte dificil al vieţii sale... şi mi-a cerut să-i administrez un 
calmant. 

— Şi l-ai ascultat? 

— Da. Acum, Carol doarme în camera ei. 

— De cât timp? 

— De aproximativ trei sferturi de oră. La puţin timp după 
sosirea ta. 

— In cât timp îşi face efectul calmantul pe care i l-ai dat? 

— In aproximativ cincizeci de minute. E un sedativ destul de 
puternic... 

— Sub ce formă se prezintă acest medicament? întrebă Hunter 
cu o voce mai rece ca înainte. Şi cum a reacţionat doamna 
Nazarur? 

— Sedativul se prezintă sub formă de comprimate. Cumnata 
mea a înţeles că trebuie să-l înghită, pentru că era un ordin de la 
soţul ei. Dacă nu-l asculta, risca din nou o... o pedeapsă din 
partea lui Rafsanjani. Acest lucru a avut loc de mai multe ori în 
trecut... Rafsanjani a fost nevoit să o ,cuminteascá” de mai 
multe ori... în seara asta, a închis-o în camera ei. 

— Ciudată viaţă conjugală, doctore, nu ţi se pare? întrebă 
Hunter. Pedeapsă, sechestrare, ce mai urmează? 


45 


Dar Mehdi nu mai voia să vorbească. Se retrase uşor spre usa 
din spate, pe care ieşise din casă pe furiş. 

— Te rog, colonele, mormăi el, lasă-mă să intru. Trebuie să mă 
întorc la cei din casă, înainte ca ei să observe dispariţia mea. 
Voiam numai să te pun în gardă. 

— Mai răspunde-mi măcar la o ultimă întrebare. De ce ţii atât 
de tare sá má avertizezi? Care este interesul tău în toată 
afacerea asta? 

Aceasta era întrebarea de care Mehdi Nazarur se temea cel 
mai tare, dar nu voia să-i spună mai multe americanului. 

— Eu... eu trebuie să-mi ascult fratele, murmură el cu o voce 
care abia semăna cu a lui. 

Era o voce slabă, îngrozită, aproape ruşinată... 

De data asta, Hunter nu mai încercă să-l reţină, şi Mehdi 
Nazarur intră fără zgomot în casă, îndreptându-se spre scara din 
spate, care ducea spre camera lui. 

Doctorul Nazarur se ura în mod profund, aşa cum ura şi 
slăbiciunea sa. Căci întreaga sa viaţă era suspendată de micul 
pliculeţ de heroină ascuns cu grijă în dulapul băii sale. 

Totuşi, nu putea renunţa la acea uşurare intensă, aproape 
tâmpă, oferită de pudra albă. Era singurul său mod de a evada 
dintr-o viaţă devenită infernală de la începutul acestor doi ani de 
exil petrecuţi lângă fratele său. 

Cât timp trăise în lran, Mehdi reuşise să-şi stăpânească acest 
viciu. Era atunci un doctor de renume la curtea şahului, şi ştia să 
se mulţumească cu câteva doze foarte mici din drogul său 
favorit, căci atunci îşi putea procura heroină de cea mai pură 
calitate. Dar, de când sosise în America, nevoia devenise 
permanentă, cu atât mai mult cu cât drogul pe care-l injecta era 
adesea contrafăcut. In cele din urmă, Eshan devenise pentru el 
singurul furnizor. Generalul avea, într-adevăr, nişte relaţii de care 
Mehdi nu ştia şi, datorită acestora, Eshan îi furniza fratelui său 
praful alb care îi permitea să trăiască. 

Mehdi intră repede în baie şi încuie uşa în urma sa. Apoi îşi 
scoase cu precauţie arsenalul obişnuit. 

Da, făcuse foarte bine vorbind cu americanul. 

Acum, va scăpa din această noapte de teroare... 

Încălzi micuta lingură plină cu praf alb la flacăra unei brichete. 
Alături, seringa era deja pregătită. 

Teroarea, da. De ce să nu lase teroarea unor oameni destul de 
puternici ca să o înfrunte? Unor oameni ca Eshan, sau chiar ca 
americanul, colonelul Phoenix? 


46 


Mehdi avea o singură grijă în minte, o grijă la care se stráduia 
să nu se gândească: aceea a securităţii fratelui său. Căci Mehdi 
nu-şi imagina viaţa fără heroină. Şi, prevenindu-l pe american 
aşa cum făcuse, era sigur că, într-un anumit fel, îşi protejase 
fratele... şi poate şi pe biata Carol. 

Da, Mehdi Nazarur avea ferma convingere că destinul lor, al 
celor trei, se afla de acum înainte în mâinile acestui american 
puternic... 


47 


CAPITOLUL X 


Această întrevedere ,clandestiná” cu Mehdi Nazarur îi 
adusese lui Hunter câteva informaţii despre acel puzzle din ce în 
ce mai complex care era misiunea sa. 

Astfel, ştia acum de ce Carol Nazarur nu răspunsese, atunci 
când Rafsanjani bătuse la uşa ei, înainte să viziteze împreună 
conacul. Dacă doctorul Nazarur spusese adevărul - şi de ce să-l 
bănuiască că mintise? - tânăra femeie, la ordinul soţului ei, luase 
un sedativ puternic, şi, pentru mai multă precauţie, fusese 
încuiată în propria cameră! 

Frumoasă căsnicie! 

Hunter ştia de ce fratele generalului tinuse atât de mult să-i 
vorbească în particular, deşi chiar el ocolise întrebarea atunci 
când americanul i-o pusese. 

Doctorul Nazarur era un drogat. Nu era nici o îndoială în 
această privinţă. Hunter întâlnise suficient de mulţi bolnavi de 
genul ăsta, în timpul aventurilor precedente, ca să-i nu 
recunoască de la prima privire. Pupilele dilatate, vorbirea 
grăbită, transpiratia, în ciuda aerului rece al nopţii... Da, acest 
doctor era un toxicoman convins. 

Totuşi, avertismentul pe care i-l dăduse fratele generalului era 
misterios. Faţă de cine încercase el să-l pună în gardă pe Hunter? 
Cine, din anturajul direct al generalului, era în legătură cu Yazid 
şi echipa lui? Erau atâtea întrebări vitale pentru rezolvarea 
misiunii, şi la care trebuiau găsite cât mai repede răspunsurile. 
Venise timpul unei conversații faţă în faţă cu generalul. O 
conversaţie în care va trebui să joace cu cărţile pe masă. 

Hunter părăsi încet zona de umbră şi intră în casă. 

Nu înaintă decât câţiva paşi, când un obiect mic ateriză la 
picioarele sale. 

Din instinct, se opri şi se aşeză pe vine, cu mâna pe Auto-Mag. 

Dar obiectul picat se dovedi a fi total inofensiv: un pantof de 
femeie în interiorul căruia era băgată o bucată de hârtie 
împăturită în patru. Hunter trase biletul şi îl desfăcu. Scrisul era 
unul de femeie. Hunter îl citi: „Ne întâlnim în spatele casei, 
imediat. Te rog, nu spune nimic nimănui. C.N.” 

Hunter ascunse pantoful într-un tufiş, puse biletul în buzunar şi 
se îndreptă prudent spre spatele conacului. În timp ce mergea, 
scoase Auto-Mag-ul. 


48 


Dacă scrisul era autentic, Carol Nazarur nu înghiţise sedativul 
prescris de soţul ei. N 

Hunter zâmbi în sinea lui. Incă de când o văzuse, instinctul îi 
spusese că această Carol Nazarur era o persoană de calitate... si, 
aparent, nu se înşelase. 

O gási ascunsá dupá un copac, tremuránd ín noapte. Semána 
cu o tânără si frumoasă studentă, cu blugii pe ea, cu 
Incáltámintea plată şi aceeaşi haină de piele pe care o purtase 
mai devreme, la întâlnire. Dar mai avea, la umăr, o geantă de 
voiaj din pânză. 

Faţa sa frumoasă era din nou îngrijorată. 

Apropiindu-se de ea, Hunter puse la loc Auto-Mag-ul, apoi o 
luă uşor de braţ, cu un gest prin care voia s-o calmeze. Aruncând 
o privire la geanta de pânză, el murmură: 

— Incerci să fugi din nou, Carol? 

— Te implor, vreau sá plec de aici! sopti ea. Sunt cetátean 
american! 

Vocea ei era patetică, iar tânăra femeie nu încerca să-şi 
ascundă tremuratul nervos care o agita când continuă: 

— Nu vreau să părăsesc această ţară cu... cu ceilalţi. 

Cuvântul „pedeapsă”, pronunţat de Mehdi Nazarur, răsuna 
încă în urechile lui Hunter. 

— Presupun că viaţa cu generalul nu-i în fiecare zi o plăcere! 

— E mai rău decât ţi-ai putea imagina, răspunse ea, revoltatá 
brusc. În primul an, am încercat să fug de mai multe ori. 
Rafsanjani m-a prins de fiecare dată. Odată, m-a urmărit prin 
întreaga Europă. Şi când am crezut că, în sfârşit, am scăpat, l-am 
găsit aşteptându-mă la aeroport, în Frankfurt, în momentul în 
care mă pregăteam să iau un avion spre Londra. M-a adus cu 
forţa înapoi la Eshan. Imediat ce am rămas singuri, m-a... bătut. 
Oh, adăugă ea, este foarte rău, poartă mereu mănuşi de piele 
atunci când mă bate. Aşa nu lasă multe urme. 

Hunter simţi cum îl cuprinde furia. Violenţa asupra oamenilor 
nevinovaţi era pentru el ceva de netolerat! 

— De ce n-ai plecat, mai devreme? [i-am oferit ocazia, 
murmură el. N 

— Ti-am spus, te-am luat drept un zbir al soțului meu. Intr-o zi, 
Rafsanjani m-a păcălit. Mi-a spus că, dacă voi fugi, el mă va lăsa 
în pace. Dar abia plecam că se si afla pe urmele mele. „A fost o 
glumă mică”, zicea el. Si iar mă bătea. 

— De unde ştii acum că nu sunt unul dintre oamenii soțului 
tău? 


49 


— Mehdi, fratele generalului, mi-a vorbit despre tine: mi-a 
spus cine esti, şi motivul prezenţei tale aici, în seara asta. 

— Te înţelegi bine cu doctorul Nazarur? 

— Din anturajul lui Eshan, el este singurul individ în care pot 
avea puţină încredere, mărturisi tânăra femeie. Mehdi îmi 
provoacă milă. E total în slujba fratelui său şi va face, orbeşte, 
tot ce acesta îi va cere. E slab, dar, într-un anumit fel, are un 
suflet bun. 

Hunter încerca să-şi calmeze furia care îl cuprinsese. Până la 
urmă, mânia era o consumare inutilă de energie, iar el avea 
nevoie de toate aceste resurse ca să înfrunte acea lungă noapte. 

— Cum ai căzut în mâinile acestor rechini? întrebă el. 

— Eram un copil nebunatic, răspunse ea simplu. Şi nu un copil 
comod. Eram mereu însetată după independenţă, revoltată. 
Eram o puştoaică descreierată şi prea zăpăcită ca să ascult 
sfaturile părinţilor mei. Tatăl meu se afla în Turcia, cu trupele 
NATO. Astfel l-am cunoscut pe Eshan. Dacă stau bine să mă 
gândesc, nu m-am îndrăgostit de el, ci mai degrabă de imaginea 
pe care mi-o făceam. In acea vreme, bineînţeles, nu era infirm. 
Accidentul s-a produs cu puţin timp înainte de fuga în 
străinătate. Atunci, a început viaţa noastră rătăcitoare. Când |- 
am cunoscut pe Eshan, era foarte bine făcut, foarte frumos, cu 
nişte ochi negri şi misterioşi. Părinţii mei, evident, au făcut tot ce 
le-a stat în putinţă ca să nu mă căsătoresc cu el, dar cred că m- 
am încăpățânat s-o fac, ca un ultim act de rebeliune împotriva 
lor. Voiam neapărat să le arăt că nu mai aveam nevoie de 
eternele lor sfaturi şi că ştiam exact ce voiam. 

Carol Nazarur dădu din cap cu tristeţe, zâmbind cu 
amărăciune. 

— Dacă m-ar vedea acum!... Acum sunt morţi. Au murit într-un 
accident de maşină, la numai şase luni după plecarea mea. 

Ascultând-o vorbind, Hunter avea simţurile activate la 
maximum, spionând cel mai mic zgomot din jur. Dar nimic. 
Timpul trecea, iar minutele erau acum numărate. 

— Cine era bărbatul cu care te-ai întâlnit în afara proprietăţii, 
în seara asta? întrebă el. Cel care a fost omorât de ucigasii din 
Ford... 

— Se numea Tony şi făcea parte din echipa de securitate de 
aici. El era puţin diferit de ceilalţi. Ştia să fie... să zicem tandru, 
uneori. 

— Erai îndrăgostită de el? 

Carol Nazarur îl privi pe Hunter drept în ochi, consternată. Apoi 


50 


gura sa fácu o grimasá amuzatá. 

— Indrágostitá? mormái ea. De mult timp am uitat 
semnificatia acestui cuvánt. Nu, colonele, Tony nu era decát un 
bárbat cu care petreceam un moment, atunci cánd aveam 
nevoie de putiná afectiune. 

— Tony voia sá te răpească de aici? 

— Sigur, nu. Era un om prea slab ca sá încalce ordinele pe 
care le primea. De altfel, cred cá toatá lumea de aici stia de 
relatia noastrá. Sotul meu stia sigur, cáci el este cel care a trimis 
ucigaşii în seara asta, colonele. Ei l-au asasinat pe Tony si sá 
pregáteau sá má ,pedepseascá”, atunci cánd ai apárut tu. 
Pentru mine, acest lucru este foarte clar. 

— Cum ai ieşit din proprietate ca sá te întâlneşti cu Tony? 

— Credeam că am descoperit un tunel secret. L-am găsit într-o 
după-amiază, în timp ce mă plimbam pe proprietate. ll foloseam 
adesea când mă întâlneam cu Tony. Tunelul părea pe jumătate 
prăbuşit şi lăsa impresia că nu mai fusese folosit de secole. Dar 
faptul că Eshan îşi avea oamenii în ambuscadă, în seara asta, 
înseamnă că ştia foarte bine de existenţa pasajului subteran. Mă 
întreb de ce a aşteptat atât de mult timp ca să mă prindă în 
flagrant delict şi să-l execute pe Tony. Fără îndoială, nu voia să-şi 
omoare unul dintre membrii echipei sale de securitate. 

Hunter dădu din cap şi arătă din nou geanta de pânză. 

— lar acum vrei să te ajut eu să fugi, nu-i aşa? 

Tânăra femeie îi aruncă o privire imploratoare, în timp ce 
vocea ei redeveni încordată. 

— Te implor, colonele, ajută-mă. Sunt cetăţean american, iar 
tu lucrezi pentru guvernul ţării mele. Scoate-mă de aici. Nu vreau 
să părăsesc Statele Unite. Ştiu însă că nu voi putea fugi singură. 
Am nevoie de ajutorul tău. 

— İl vei avea, îţi promit, o linişti Hunter. Cu toate astea, nu pot 
să mă ocup acum de tine, Carol. Am venit aici ca să duc la bun 
sfârşit o misiune precisă, iar aceasta trece pe primul plan. ţi 
garantez că de acum înainte drepturile tale de cetăţean nu vor 
mai fi violate. Dar va trebui să mai aştepţi câteva ore. Aici este 
nevoie de mine şi nu pot să dispar ca să te conduc undeva unde 
vei fi în siguranţă. Te voi lua cu mine atunci când voi pleca. Asta 
este tot ce pot face pentru tine. 

In timp ce îi vorbea, tânăra femeie se lipise de el. Acum îi 
simţea corpul cáldut lipit de al lui, şi fu învăluit de parfumul 
exotic care îl emotionase, mai devreme, în maşină. Carol îi luă o 
mână în a sa şi o ghidă până la pieptul ei, strângând-o pe sânul 


51 


stâng. Hunter simţi cum îi palpită inima, în ciuda grosimii 
hainelor. 

— Te rog, murmură ea la urechea lui, scoate-má de aici, îţi voi 
da orice în schimb... 

Dar Hunter se depărtă uşor. 

— Ai trăit prea mult cu nişte oameni pentru care sexul este un 
mijloc de putere, zise el puţin sever. Ţi-am promis că te voi lua 
cu mine atunci când voi pleca. Misiunea mea de aici este pe 
primul plan. Nu pot să schimb nimic. lar acum, adăugă el pe un 
ton mai blând, întoarce-te în camera ta şi nu te mişca de acolo. 
Imediat ce totul se va termina, voi veni să te caut. 

Carol lăsă capul în jos, deceptionatá. Dar imediat îşi veni în 
fire şi ridică ochii ca să-l privească pe Hunter, zâmbind. 

— Pari foarte sigur pe tine, colonele, murmură ea. 

— Increderea în sine ajută deseori. Ar trebui să încerci să ai şi 
tu mai multă. 

— Fără îndoială că ai dreptate, am trăit cu nişte rechini atât de 
mult timp... Chiar că uitasem că există oameni ca tine. Totuşi, ce 
se va întâmpla dacă misiunea ta esueazá? 

Hunter se gândi repede, apoi întredeschise tocul şi scoase 
Beretta. 

— la acest revolver, îi zise el, întinzându-i-l. Dar să-l foloseşti 
cu maximă prudenţă, şi numai în caz de forţă majoră. Acest 
jucării te pot înfunda la fel de uşor cum te pot şi scăpa de belele. 

li luă apoi zece secunde ca să îi explice cum funcţionează 
revolverul şi, îndată ce Carol strecură arma în geantă, el o 
întrebă: 

— Vei şti să te foloseşti de el? 

— Bineînţeles, colonele, dacă va fi necesar, zise ea încet. 

Ridicându-se pe vârfurile picioarelor, ea îl sărută pe obraji, 
după care o luă din loc, dispărând în noapte. 

Hunter o privi cu un oarecare regret. Anumite femei, uneori, 
ştiu sá emotioneze profund inima unui bărbat. Carol Nazarur era 
una dintre acelea. Parfumul ei exotic se simţea încă în aer, iar 
Hunter realiză cum toate simţurile sale se trezesc, ca la 
amintirea unui vis deja pe jumătate uitat. 

Da, era o adevărată femeie! 


52 


CAPITOLUL XI 


Înainte de a intra în conac pentru conversaţia privată cu 
generalul, Hunter se duse la maşina sa, ca să ia un al doilea 
revolver cu amortizor, de care nu se despartea niciodată, şi pe 
care îl avea ascuns sub bancheta din spate. Arma luă locul 
Berettei, la subsuoara stângă. Apoi Exterminatorul se îndreptă 
către uşa conacului. Traversă holul şi o luă direct spre biroul lui 
Nazarur. Cele două gărzi de corp se aflau în faţa uşii. 

Văzând silueta impozantă a americanului, cei doi bărbaţi 
duseră fiecare, din instinct, mâna la armă, apoi, recunoscându-l 
pe Hunter, se destinseră şi nu îl opriră să intre în birou. 

Exterminatorul nici măcar nu se sinchisi să bată la uşă. O 
deschise cu brutalitate şi aruncă o privire circulară în cameră. 

Generalul Nazarur era aşezat în scaunul rulant, în spatele 
biroului mare. 

Abbas Rafsanjani, care semăna mai mult ca niciodată cu Peter 
Lorre, se afla în faţa lui, iar cei doi bărbaţi purtau o discuţie 
aparent animată. Intrarea lui Hunter îi întrerupse brusc; 
Rafsanjani aruncă peste umăr o privire plină de ură spre Hunter, 
care se afla în pragul uşii. 

Nazarur luă cuvântul: 

— Intră, colonele, zise el cu răceală. Se pare că ai ceva 
important să-mi comunici. 

Hunter înaintă câţiva paşi şi închise uşa în urma lui, fără să-i 
părăsească cu privirea pe cei doi bărbaţi. 

— Sistemul tău de securitate pare aproape corect, generale, 
zisei el. Totuşi, trebuie să aduc câteva mici modificări. 

— Câtă imprudentá! zise Rafsanjani cu jumătate de gură. 
Colonele, ai mare nevoie să înveţi câteva chestii rudimentare de 
protocol! 

— Mă voi gândi la asta atunci când voi avea timp liber! zise 
Hunter cu voce tare. 

Si, străpungându-l cu privirea pe Nazarur, zise: 

— Generale, trebuie să vorbim între patru ochi, fără martori. 

Generalul incuviintá cu un semn din cap. Se întoarse spre 
secretarul său şi îi spuse: 

— Acum, lasă-ne singuri, Abbas. Ştiu că nu mi se va întâmpla 
nimic cu colonelul Phoenix. 

Ochii lui se îndreptară mai întâi spre Hunter şi adăugă pe un 


53 


ton care nu lăsa nici o îndoială despre ceea ce gândea: 

— Totuşi, spune-le gărzilor mele să rămână lângă uşă. Dacă, 
din întâmplare, aud vreun zgomot neobişnuit... Am zis bine, dacă 
din întâmplare... 

Rafsanjani era profund jignit. 

— Nu înţeleg de ce îmi ordoni să te las singur cu colonelul, 
protestă el. 

— Nu îţi cer nici să gândeşti şi nici să înţelegi! strigă furios 
Nazarur. Multumeste-te sá má asculti. Şi, acum, dispari! 

Secretarul execută ordinul, aruncând în trecere o privire 
ucigătoare spre Hunter. 

Când uşa biroului fu închisă, Hunter luă cuvântul: 

— Generale, am reuşit în cele din urmă să elucidez un anumit 
număr de puncte, care, până mai devreme, erau misterioase 
pentru mine. Ştiu că oamenii care au încercat să-ţi răpească 
soţia erau sub comanda ta. In cele din urmă, descoperiseşi că 
soţia ta avea o legătură şi ai plătit nişte ucigaşi ca să-i dea O 
mică „lecţie”, dacă îmi ¡erti acest eufemism. 

— Cine ţi-a spus asta? întrebă Nazarur. 

Hunter ignoră întrebarea, continuând: 

— Oamenii pe care i-am omorât în Parcul Canalului, generale, 
făceau parte, fără îndoială, din echipa de securitate însărcinată 
să o schimbe pe cea de aici. Erau, deci, nişte oameni de-ai lui 
Minera, care nu au ezitat să-şi omoare un coleg şi să o 
maltrateze pe soţia ta, pentru că tu ai fost cel care a dat ordinul 
şi pentru că i-ai plătit pentru asta. lar acest lucru nu mi-a plăcut 
deloc. 

Infirmul, aşezat în fotoliul său rulant, rămase încremenit. 

— Colonele, te rog să închei acest subiect. Viaţa mea 
particulară şi conjugală nu te priveşte. Pástreazá-ti energia 
pentru misiunea care te-a adus aici. 

— Viaţa ta particulară şi, mai ales, conjugală nu mă poate lăsa 
indiferent, generale, răspunse Hunter. Când vei lua acel avion 
mâine dimineaţă, la Rockville - dacă ai să trăieşti până atunci - 
soţia ta nu va pleca cu tine. Ea doreşte să rămână în Statele 
Unite, şi mi-a cerut ajutorul. Ajutor pe care i l-am promis. 

Nazarur luă imediat un aer sobru şi amenintátor. 

— Dacă înţeleg bine, scumpa mea soţie este cea care şi-a 
deschis inima? 

— Astea sunt detalii fără importanţă, răspunse Hunter prompt. 
Dar să ştii că, dacă i se va întâmpla cel mai mic lucru doamnei 
Nazarur, până în zori, te voi face direct responsabil pentru asta, 


54 


generale. Cred că má înţelegi, nu? 

Reacţia lui Nazarur îl derută pe Hunter. El dădu din cap şi făcu 
un mic gest din mână, ca şi cum nu merita osteneala să 
răspundă la întrebare. 

— E clar, zise el pe un ton indiferent. Nimeni nu-i de neînlocuit 
pe lumea asta. Dacă păpuşa s-a săturat să se mai joace cu noi, e 
liberă să plece. 

— Ce generos eşti! observă Hunter, fără să încerce să-şi 
ascundă sarcasmul. Si, fiindcă am abordat aceste subiecte 
intime, vreau să-ţi pun o întrebare, generale. 

— Cred că ştiu la ce faci aluzie, colonele. Felicitările mele 
pentru perspicacitatea dovedită. Te întrebi, îmi imaginez, cum au 
reuşit copoii lui Khomeiny să mă găsească? 

— Exact, zise Hunter. Ai reuşit să mentii în secret retragerea 
ta aici timp de mai bine de nouă luni. Atunci, de ce acest atac 
prevăzut în mod precis pentru această noapte, ultima pe care o 
petreci pe teritoriul american? 

Pentru prima oară de la începutul conversatiei, privirea lui 
Nazarur se pierdu în gol. Rămase gânditor câteva clipe, şi când 
vorbi, o făcu calm, ca şi cum şi-ar fi ales cu grijă cuvintele: 

— Eu aparţin unui popor străin, plin de contradicții. Regimul 
actual reprezintă o ilustrare frapantă a acestui lucru. Khomeiny 
conduce Iranul graţie unei religiozitáti arhaice şi unui absolutism 
moral de inegalat în aceste zile în oricare dintre ţările civilizate. 
Fanatismul său şi teroarea pe care le face să domnească în jurul 
lui îi asigură supunerea întregului popor. Cu toate acestea, în 
ciuda acestei unităţi aparente, peste tot se află trădători. In 
ultimele luni, mai mult de o mie de duşmani ai lui Khomeiny au 
fost asasinați. O mie este enorm, oricum! Khomeiny a executat 
două mii cinci sute de iranieni suspecți, în ciuda nebuniei sale 
orbeşti, ayatollahul ştie că are duşmani chiar în interiorul tării. 

Nazarur se întrerupse ca să-şi dreagă vocea, după care 
continuă: 

— Ei bine, şi eu, colonele, cred că am un duşman în interior, 
sau, poate mai precis, printre apropiații mei. Într-adevăr, cum să- 
mi explic acest fapt, şi anume că ei încearcă să mă asasineze 
exact în timpul ultimei nopţi pe care o petrec în ţara voastră? 
Prietenul tău, domnul Brognola, m-a informat că acest comando 
terorist m-a localizat cu puţin timp în urmă. Acest lucru pare 
absolut incredibil. Şi, de când am aflat vestea, m-am gândit 
numai la asta, crede-mă. Am ajuns la concluzia următoare: nu 
sunt victima copoilor lui Khomeiny, căci nu sunt un personaj 


55 


destul de important pentru asta. 

— Scuză-mă, generale, îl întrerupse Hunter, dar duşmanii lui 
Khomeiny sunt nu numai opozantii lui religioşi, ci şi cei care au 
jefuit şi ruinat Iranul şi poporul său sub regimul precedent. Asa 
că eşti, fără îndoială, o ţintă deloc de neglijat pentru potolirea 
setei de răzbunare a ayatollah-ului. 

— La dracu'! exclamă Nazarur, lovind masa cu pumnul. Scuză- 
mi gestul, colonele. Nimeni, sub fostul regim, nu a jefuit şi nici nu 
a ruinat Iranul. Tara noastră este foarte bogată, ştii asta? Iti dau 
exemplu modul uimitor în care supravieţuieşte, în ciuda 
regimului economic retrograd, care domneşte acum acolo, şi al 
embargoului pus de marile naţiuni după revoluţie. Nu, continuă 
Nazarur, nu sunt vizat de serviciile secrete iraniene. Iti repet, nu 
sunt o persoană foarte importantă pentru ei, iar asasinarea mea 
va trece neobservată acolo. Ea nu va avea nici o valoare. In 
schimb, am convingerea că sunt o victimă a unuia dintre 
apropiații mei, a unei persoane care îmi vrea moartea si care 
trăieşte sub acoperişul meu, sub privirea oarbă a serviciului de 
securitate pe care l-am adus aici... 

Exact în acel moment, afară, în noapte, se auziră zgomote. 

Nişte zgomote periculoase. 

Se auziră mai întâi nişte urlete, apoi zgomotul armelor 
automate. 

Hunter rămase nemişcat. 

— Vom vorbi despre lran puţin mai târziu, generale, zise el. 
Până atunci, să nu părăsiţi cele două gărzi de corp de la uşă. 

— Crezi că echipa morţii a venit deja? întrebă Nazarur în timp 
ce mâinile lui se crispară pe braţele scaunului rulant. 

— Probabil că gărzile tale se amuză trăgând în iepuri, mormăi 
Hunter, îndreptându-se spre uşă. 

Ajuns în pragul ei, Hunter se întoarse şi zise: 

— Poate că vă veţi omori între voi, în noaptea asta, iar eu voi fi 
prins între cele două focuri!... în mod evident, acest nou război 
este cel mai feroce dintre toate pe care le-am cunoscut, adăugă 
el ca şi cum ar fi vorbit pentru sine. 

Trebuia să acţioneze repede. Şi mai întâi trebuia să ajungă la 
maşina lui Corvette, ca să-şi recupereze artileria de luptă. 

Hunter nu mai zăbovi în biroul generalului. Stinse repede 
lumina încăperii şi ieşi în hol. 

Gărzile de corp, în continuare aflate lângă uşă, îşi scoseseră 
armele din toc. Instinctiv, ei ridicară privirea spre Hunter, ca şi 
cum ar fi aşteptat ordine de la el. Acestea, de altfel, veniră 


56 


imediat. 

— Stingeti luminile si adunati-i pe toţi din casă într-o cameră, 
si apárati-i. 

Afară lupta continua, totuşi destul de departe. Brusc, 


americanul auzi, mult mai aproape de data asta, huruitul unui 
mic motor turat. 


Sosise timpul începerii luptei. Mai rămânea să-şi recupereze 
armele... 

Hunter se îndreptă spre uşa din spate, fără să se ocupe de 
motorul care se apropia. Direcţia: maşina Corvette şi tot 
arsenalul pe care îl conţinea. 


După aceea, va veni timpul să înfrunte duşmanii. 


57 


CAPITOLUL XII 


În ciuda întunericului, lui Hunter îi fură de ajuns aproape 
treizeci de secunde ca să se echipeze. Verifică foarte repede 
mecanismul armei M1. Apoi, cât ai clipi, aplică pe arma 
impresionantă luneta cu infraroşii Startron Smith and Wesson. 
Startron-ul amplifica cea mai mică luminitá ce apărea în câmpul 
ei, permiţând astfel celui care o folosea să-şi localizeze propria 
poziţie în raport cu un opozant semnalat prin cel mai mic punct 
luminos. Impreuná, Stratron-ul si M1 vor fi de foarte mare folos în 
seara asta. M1 avea un tir unic de cartuşe de calibru 30, fiecare 
dintre ele răspândind cinci sute de alice de plumb mortale. In 
plus, tirul ei era perfect eficace la mai mult de cinci sute de metri 
distanţă. Şi Hunter prefera mereu un singur tir şi precis decât o 
rafală sistematică şi adesea la întâmplare. In plus, M1 era cuplat 
cu un lansator de grenade, ceea ce îl făcea mult mai preţios. 

Odată verificarea terminată, Hunter îşi trecu pistolul-mitralieră 
Uzi la spate; apoi agăţă în jurul taliei o centură ce conţinea un 
întreg sortiment de garouri de nailon, de stilete şi de alte arme 
albe. Adăugă la acestea câteva grenade incendiare şi altele cu 
fragmentatie. 

Cu Auto-Mag-ul la soldul drept, Uzi si M1, luptátorul de noapte 
era gata să intre în acţiune. 

Ocoli piscina, când mica maşină de golf condusă de Minera 
tasni din întuneric şi frână brusc în dreptul lui. 

Minera-Malacul îşi pierduse brusc din frumuseţe. Avea ochii 
parcă ieşiţi din orbite şi o zgârietură ce sângera pe obrazul drept. 
Zona din spate a vehiculului avea numeroase urme de gloanţe. 

Şeful echipei de securitate sări din maşină, cu al său 44 Dirty 
Harry în mână, aruncându-i lui Hunter o privire uşurată. 

— Uf, ce bine că te-am întâlnit! şopti el. Acolo domneşte o 
panică totală! 

Dacă va continua aşa, Minera îşi va pierde cumpătul. Hunter îi 
vorbi foarte calm, încercând să-l facă să-şi recapete sângele- 
rece. 

— Dacă înţeleg bine, a fost un mic foc de artificii, la intrare, şi 
nu m-ai chemat şi pe mine? Cine a tras, Minera? 

— Tare aş vrea să ştiu şi eu! mormăi şeful echipei de 
securitate. Sincer să fiu, nu mai înţeleg nimic. Am fost să verific 
patrulele cu câinii şi mă pregăteam să urc la conac când, dintr- 


58 


odată, am văzut că nu mai era nimeni în cea de-a doua cabană. 
Am hotărât să arunc o privire mai de aproape, şi, apropiindu-mă, 
ce crezi că am văzut? Nişte tipi care treceau linistiti, pe jos, de 
prima barieră! M-au văzut în momentul în care i-am văzut şi eu şi 
au deschis focul asupra mea. Am şters-o imediat şi am pornit în 
căutarea ta. 

— Şi cabana paznicilor, cea de pe drum? întrebă Hunter. 

— Tipii de acolo au mitraliere, răspunse Minera. Ei trebuiau să 
susţină atacul atunci. Numai dacă ceilalţi nu sunt prea numeroşi. 

Hunter o luase deja din loc, iar Minera îl urma. Se aflau la 
marginea piscinei, când zgomotul unei explozii străpunse 
noaptea. Zgomotul provenea de la baraca de care ei tocmai 
vorbiseră. 

Hunter se opri în loc. 

— Coborâm până la baracă şi ne despártim la o sută de metri 
înainte, îi ordonă el lui Minera. Vom încerca să-i încercuim prin 
părţi. Tu o iei la stânga, iar eu la dreapta. Să sperăm numai că 
oamenii tăi, cu mitralierele lor, vor şti să-i ţină la respect un 
moment. 

Minera părea mult mai liniştit, acum că Hunter preluase 
comanda operaţiunilor. 

— Nu aştepta de la mine miracole, zise el, arătând spre 
impresionanta artilerie cu care era dotat Hunter. Armele mele au 
rămas la postul de comandă! La dracu'! Dumnezeule! Ce e asta? 

Minera tocmai se împiedicase de ceva moale. Cei doi se 
aplecară repede şi recunoscură o fiinţă umană prăbuşită pe mica 
alee de lângă piscină. 

Hunter îndreptă spre ea arma Ml, gata să tragă, şi, cu vârful 
piciorului, întoarse individul ca să-i identifice faţa. Dar aceasta nu 
era o capcană, Dumnezeule, nu! Cadavrul care zăcea pe jos era 
cel al doctorului Mehdi Nazarur. 

Cineva îi înfipsese un pumnal în piept, exact deasupra inimii. 
Lama era înfiptă până la mâner. 

Hunter îngenunche: fără îndoială, fratele generalului era mort, 
iar moartea sa survenise numai cu câteva minute în urmă. Rana 
încă mai sângera. 

— Ceva nu e în regulă, murmură Hunter, ca şi cum şi-ar fi 
vorbit lui însuşi. Oamenii comandoului nu au avut timp să urce 
până aici. Şi, oricum, i-am fi văzut... 

Minera avea ochii fixati asupra cadavrului. 

— Dar... dar atunci, dacă nu au fost ei, cine a făcut asta? 
mormăi el. 


59 


Hunter nu îl asculta. Înaintă în noapte, căutând o poziţie puţin 
mai ridicată, care să domine terenul. Zgomotul armelor 
automate nu încetase. Aparent, baraca paznicilor aflată pe drum 
susţinea atacul, dar Hunter auzea foarte bine că oamenii lui 
Minera erau depăşiţi ca număr. 

Şeful însărcinat cu securitatea ajunse la Exterminator. Acesta 
urcă cu paşi repezi pe o movilă aflată la aproximativ douăzeci de 
metri de piscină. Cei doi bărbaţi alergau în viteză ca să-şi ocupe 
poziţiile strategice, când, brusc, cerul se aprinse cu o lumină 
sinistră de culoare portocalie. Hunter înţelese imediat că era 
prea târziu ca să salveze baraca de la marginea drumului. 

Un vuiet de infern străpunse noaptea şi, într-o fracțiune de 
secundă, baraca sări în aer ca un monstruos foc de artificii, de 
flăcări şi resturi incandescente, care se amestecau cu bucăţi de 
sticlă, de beton, de lemn, precum şi resturi deja calcinate ale 
oamenilor care, câteva clipe mai devreme, îşi apărau poziţia. 

Apoi un nor gigantic de fum se postă pe cerul negru, iar 
Hunter era acum sigur: era vorba de un atac cu RPG 7, acele 
lansatoare de rachete redutabile, de fabricaţie rusească. 

Explozia barăcii se repercută mult timp în acea zonă liniştită 
din ţinut. Apoi calmul se restabili. Calmul... sau mai degrabă 
liniştea morţii! 

— Ce facem? mormăi Minera. 

— Examinám situaţia, şopti Hunter, îngenunchind. 

Ridică arma M1, apropiind luneta Startron de ochi. 

Mai întâi, nu văzu nimic, nimic care să-i indice cum echipa 
teroristă, acum că avea calea liberă, se pregătea să ia cu asalt 
conacul. Poate că cei paisprezece oameni erau dispersati în 
teren pentru o manevră de încercuire... 

Brusc, Startron-ul îi reperă: trei siluete care înaintau pe 
câmpul din stânga drumului. La dreapta, într-un câmp similar, 
aceeaşi formaţie de trei oameni. La douăzeci de paşi în faţă, pe 
acelaşi drum, în dreptul barăcii care tocmai sărise în aer, se afla 
un grup de patru oameni, dintre care unul mergea în frunte. 

Oamenii din formaţiile de pe flancuri erau înarmaţi cu arme de 
atac AKS. Doi din formaţia centrală, dintre care şi omul din 
frunte, aveau puşti AK-47, iar ceilalţi trăgeau cu un lansator de 
rachete. 

Zece oameni în total înaintau lent, dar cu hotărâre: era o 
desfăşurare perfectă, demnă de cea mai pură artă militară. 

Totuşi, după informaţiile lui Hunter, echipa număra 
paisprezece terorişti. Unde erau, deci, ceilalţi patru? 


60 


Hunter, privind prin luneta Startron-ului, trecu cu minutiozitate 
în revistă toate zonele înconjurătoare. Atunci, în partea dreaptă a 
drumului, după copaci, între baracă şi conac, reperă o mişcare. 

Cei trei paznici care patrulau, atraşi de zgomotul exploziei, 
veneau din cealaltă extremitate a proprietăţii şi se îndreptau în 
viteză spre drum. Voiau să coboare până la poarta cea mare de 
la intrare ca să se asigure că... 

infruntarea cu acel comando iranian părea inevitabilă. Dar 
oamenii lui Minera nu puteau să bănuiască asta. Fiind trei contra 
zece, ei urmau să devină victime sigure fără să-şi dea seama ce 
li se întâmplă. 

Hunter reactioná fără nici un pic de ezitare. 

— Haide, plecăm, mormăi el la adresa lui Minera. Te vei 
îndrepta spre aripa stângă, iar eu spre cea dreaptă. Nu-ţi face 
griji, ne vom întâlni la ieşire, de preferinţă lângă piscină. 

Şi cei doi bărbaţi, fără zgomot, se afundară în noapte. 

* 


* x 


Luna apărea din când în când printre nori, luminánd peisajul, 
suficient pentru a observa cu intermitenţă desfăşurarea 
agresorilor. Cei zece oameni înaintau încet, metodic, spre conac. 
Cel care deschidea drumul se afla la aproximativ douăzeci de 
paşi înaintea trupei. Cei de pe flancuri, de la stânga şi dreapta, 
înaintau într-o linie perfect orizontală, separați unii de alţii de cel 
mult zece metri. Da, erau nişte soldaţi de meserie, care 
cunoşteau foarte bine ,muzica”... iar misiunea lui Hunter nu era 
deloc uşoară! 

Exterminatorul se opri un moment ca să observe formaţia la 
lumina lunii. Omul din frunte tocmai auzise apropierea celor trei 
oameni care patrulau. El se opri şi ridică o mână ca să-i 
avertizeze pe ceilalţi. Cei de pe flancuri îşi încetiniră înaintarea. 

Era momentul să intre în joc. Hunter tásni fără zgomot în 
spatele ultimului terorist din aripa dreaptă, cu un stilet în mână. 
Il apucă de gât şi îl ridică cu grijă de pe pământ, introducándu-i 
lama otelitá în gât. Tipul nici măcar nu gemu, şi muri cuminte în 
braţele lui Hunter. Stiletul îi sectionase pur şi simplu aorta. 
Americanul îl lăsă în iarbă şi îi luă locul în formaţie. Ceilalţi doi 
terorişti nu văzuseră nimic. 

Exterminatorul se pregătea să se ocupe de al doilea, când 
Minera, aflat pe aripa stângă, comise o eroare. Nu din vina sa, 
totuşi: terenul era puţin accidentat şi, pentru moment, 
întunericul era intens. Se împiedică de o piatră, pe care alunecă. 


61 


Făcu zgomot - un zgomot înăbuşit, dar urechea lui Hunter îl auzi, 
iar cei din aripa stângă chiar mai bine decât el. Se opriră toţi trei 
în formaţie, cu armele automate gata să tragă. 

Dintr-odată, pistolul cu amortizor - cel care înlocuia Beretta 
împrumutată lui Carol Nazarur - tásni în mâna bărbatului 
îmbrăcat în negru. Arma trase de două ori şi două gloanţe de 9 
mm se îndreptară spre formaţia din partea stângă. Doi iranieni 
căzură la pământ, în timp ce Minera se ocupa de al treilea, 
sugrumându-l cu propriile lui mâini. 

Aripa din stânga era, deci, lichidată. Hunter încetă să se mai 
gândească la Minera, preocupându-se de propriile sale probleme. 
Căci cei doi terorişti supraviețuitori de pe flancul drept îşi 
dăduseră seama că se întâmplase ceva... Se trântiră la pământ, 
târându-se în direcţiile opuse şi strigând, ca să-i avertizeze pe cei 
din formaţia centrală. 

Aceştia, la rândul lor, erau foarte ocupati cu cei trei oameni ai 
lui Minera, care tocmai tásniserá din întuneric. Şi din nou, brusc, 
noaptea ieşi din amorteala sa, ca sá palpite în ritmul armelor 
automate. 

instinctiv, Hunter se îndepărtă în grabă de zona unde se 
duceau lupte. Nu se retrăgea. Voia să ajungă înainte pe 
următorul câmp de luptă. Adică la piscină. Acum, că teroriştii 
suferiseră pierderi, cei trei oameni ai lui Minera poate că reuşeau 
să-i oprească din drum, dar, dacă nu se întâmpla acest lucru, era 
mai bine ca el să se afle aproape de conac, ca să-i întâmpine în 
linişte... 

Hunter parcursese jumătate din drum, când Minera-Malacul îl 
ajunse din urmă, gâfâind. 

— Dumnezeule! zise el. 

—Nu e timpul de rugăciuni, mormái Hunter fără să 
încetinească pasul. 

— Câţi am omorât? 

— Oricum, nu suficient. 

— Ce facem acum? 

— Acum, răspunse Hunter, înaintăm sau murim! 

— Prefer să înaintăm, zise Minera. 

— Mai poţi să fugi să te ascunzi în pădure... sugeră Hunter. 

— Drept cine mă iei? mormăi şeful echipei de securitate. 

— Incă nu ştiu nimic, dar nu voi întârzia să descopár, răspunse 
Hunter. 

Cei doi bărbaţi tocmai ajunseseră la piscină. Cabinele erau 
nişte construcţii mici din beton, cu un acoperiş plat, servind 


62 


drept solariu, la care ajungeai urcánd pe o scará de lemn. 

Hunter se îndreptă spre cea mai apropiată cabină si, apucánd 
scara de lemn, îi zise lui Minera peste umăr: 

— Du-te la conac. Din cei paisprezece membri ai comandoului, 
nu am reperat decât zece. Ceilalţi patru poate că se ocupă de 
general. 

Minera ezită. 

— Tot nu ştiu cine l-a ucis pe fratele lui Nazarur, murmurá el. 

Hunter urma să-i răspundă că se vor gândi mai târziu la asta, 
când un zgomot de arme se auzi în interiorul casei. 

Minera încremeni. 

— La dracu'! şopti el. Se pare că voi ajunge prea târziu! 

Cum schimbul de focuri continua, Hunter ordonă: 

— Du-te şi ajută-ţi oamenii. N-au rămas decât doi cu 
generalul! 

— Dar tu? întrebă Minera. Dacă cei trei oameni ai mei nu şi-au 
făcut datoria, îţi vor rămâne cel puţin şase terorişti pe care 
trebuie să-i lichidezi singur! Nu preferi să rămân? 

— Cum vrei, răspunse Hunter, urcând pe scară. Dar te previn: 
cu arma ta de calibru 44, nu vei fi eficace, având în vedere cum 
se prezintă situaţia. Vei fi mai de folos lângă general. 

Acum, zgomotul armelor de atac se apropia. Gloantele 
începeau sá tásneascá pe prelata ce acoperea piscina. Brusc, 
Minera-Malacul se hotărî. 

— Plec, strigă el spre Hunter. Acoperă-mă! 

Şi, aplecându-se în faţă, porni în direcţia conacului. 

Focurile de armă din casă se răriseră, dar calmul nu revenise, 
ca şi cum una dintre facţiuni bătuse în retragere, dar continua să 
se apere. 

Hunter, lungit pe burtă pe acoperişul cabinei, duse luneta 
Startron la ochi ca să observe cu atenţie drumul de acces spre 
casă şi să protejeze fuga lui Minera. 

Schimbul de focuri dintre cei trei oameni ai lui Minera şi 
oamenii din flancul drept încetase. Din ce în ce mai multe 
gloanţe se îndreptau spre piscină. 

Exterminatorul oftă şi ridică piedica de siguranţă a lansatorului 
de rachete cuplat la arma M1. 

Cu un gest scurt, scoase o grenadă incendiară de la centură şi 
o introduse în ţeava armei cu o precizie de invidiat. 

In acea noapte, infernul tocmai începea... 


63 


CAPITOLUL XII 


— Buldozerule, aici Omul de Piatrá, pe canalul Bravo. Má auzi? 

De mai bine de sapte minute, Hal Brognola repeta apelul la 
fiecare treizeci de secunde, în microfonul cástii sale. 

Rose d'Avril era în picioare în spatele lui, încercând să-şi 
stăpânească fiorii care, ştia foarte bine, nu aveau nici o legătură 
cu temperatura din sala de operaţiuni a fermei. 

Hal înjură şi aruncă furios casca pe birou, cu un gest de 
exasperare. 

— La dracu'! Nu avem cum să dăm de el. Fie şi-a închis staţia, 
fie sunt probleme cu frecvenţa. 

Mai exista şi o a treia eventualitate, bineînţeles, şi Rose ştia că 
era inutil să i-o amintească lui Brognola. În plus, ea însăşi se 
străduia să nu se mai gândească la ea. 

— Poate că tocmai s-a declanşat atacul, sugerá ea. Buldozerul 
nu poate să ne răspundă. Ne va contacta imediat ce va putea. 

Ea se strădui să vorbească cu o siguranţă pe care era departe 
de a o simţi. 

Hal, dând din cap cu nervozitate, mormăi: 

— Totuşi, trebuie să vorbesc cu el! E urgent. 

— In legătură cu acea informaţie despre indivizii care au murit 
mai devreme, în Parcul Canalului? Dar ce poate fi mai important 
pentru el, dacă e în plină acţiune? 

— Acei ucigaşi erau toţi americani, continuă Brognola; după 
informaţiile celor de la Biroul de Crimă Organizată, aceştia sunt 
oameni ce lucrau pentru cei câţiva supraviețuitori ai Mafiei 
locale. Este, deci, esenţial ca Buldozerul să afle pe unde pune 
piciorul. Acest lucru poate fi vital pentru reuşita misiunii. 

— Nişte ucigaşi ai Mafiei, zise Rose, oftând. Dar ce caută ei în 
povestea asta cu teroriştii? In mod evident, din oră în oră, 
situaţia devine din ce în ce mai complicată. 

Tânăra femeie înaintă un pas şi puse uşor mâna pe umărul 
şefului ei. 

— Hal... 

Numărul unu se întoarse, zâmbindu-i. 

— Ştiu ce vrei să spui, Rose: să nu ne pierdem sângele rece. 
Să rămânem calmi! De acord; voi încerca încă o dată să iau 
legătura cu el. 

Luând casca, repetă apelul: 


64 


— Buldozerule, aici Omul de Piatrá, pe canalul Bravo. Má auzi! 

Rose îşi luă locul la biroul ei. Dar undeva, în inima sa, ştia că în 
acel moment, infernul se declansase, acolo, lângă Potomac. ŞI 
această certitudine o îmbolnăvea. 

Exact în acel moment bărbatul pe care îl iubea îşi risca viaţa... 
Un bărbat, un personaj grandios pe nume Bob Hunter, care într-o 
zi îi intrase în viaţă si îi schimbase dintr-odatá şi pentru 
totdeauna viziunea asupra lumii... 

Un bărbat care o învățase sensul adevărat al cuvintelor 
„sacrificiu”, „angajament”, „libertate”... 

Da, infernul făcea ravagii lângă Potomac, exact în acel minut. 
Rose simţea asta. 

Dar ce putea face? Nimic, doar să aştepte, să spere... şi să 


evite să se gândească. 
x 


* x 


Acum, Hunter avea o strategie bine pusă la punct. Voia să-i ia 
pe teroristi prin surprindere. 

O privire rapidă prin lunetă îi arătă că doi dintre oamenii lui 
Minera fuseseră împuşcaţi. Unul era rănit, dar continua să se 
bată. Celălalt părea mort. 

Agresorii, în schimb, nu suferiseră, aparent, nici o pierdere. 
Cei doi terorişti din flancul drept continuau să înainteze, 
încercând să-l omoare şi pe al treilea om al lui Minera. In privinţa 
formaţiei centrale, ea se scindase în două, doi bărbaţi înaintând 
cu un pas regulat de-o parte şi de alta a drumului. Nu erau decât 
la aproximativ două sute de metri de piscină, ei fiind cei care 
trăgeau înspre cabine. Cu toate acestea, nimeni nu îl reperase pe 
Hunter. 

Exterminatorul răsturnă situaţia într-o clipă. 

Apăsă pe trăgaciul armei M1 şi aruncă o grenadă incendiară 
spre cei doi oameni din flancul drept. Grenada tásni ca o pasăre 
de foc şi explodă cu un zgomot de tunet. Când, o secundă mai 
târziu, Hunter ridică privirea, îi văzu pe cei doi terorişti care se 
răsuceau de durere, cuprinşi de flăcări. 

Ca să-i elimine definitiv, Hunter adaptă selectorul la M1 şi 
trase de două ori, nu mai mult. Un terorist zbură pur şi simplu în 
aer, încă în flăcări, unde păru să se dezintegreze. Celălalt se 
prăbuşi cu brutalitate la pământ, unde rămase nemişcat. 

Mai rămânea acum formațiunea centrală, sau mai exact cei 
patru indivizi care o formau. Ei se aflau la o sută cincizeci de 
metri de piscină, însă reperaseră foarte bine poziţia lui Hunter. 


65 


Cei doi, care trăgeau cu un RPG 7, se pregăteau să-l folosească... 
după care, cei patru bărbaţi vor înconjura piscina şi se vor 
apropia de conac, trecând prin spatele cabinelor, ca să ajungă la 
zidul lateral şi să intre în casă prin spate... 

Da, în mod sigur, acesta era planul. Dar Hunter, fără să 
anticipeze mai mult, sárise deja de pe acoperişul cabinei. In 
ciuda greutăţii armamentului său, ateriză uşor şi o luă la fugă, 
aplecat în faţă, în direcţia celei mai apropiate cabine de conac. 
Nu parcursese decât cincisprezece metri când oribilul vuiet al 
armei RPG 7 sfâşie noaptea. 

O jumătate de secundă mai târziu, cabina pe care Hunter se 
aflase întins, cu câteva clipe în urmă, sări în aer, într-un amestec 
de sticlă şi de beton. 

Hunter nu se opri din fugă. Trecu pe lângă cadavrul doctorului 
Nazarur, fără să-l privească, atent numai la focurile de armă care 
începuseră din nou să se audă în casă. 

Cei patru terorişti continuau să înainteze spre conac. Se aflau 
la cel puţin optzeci de metri de piscină, când Hunter ajunse în 
cele din urmă la cabina cea mai apropiată de casă, de care nu o 
separau decât aproximativ zece metri. Dacă voiau să intre în 
conac, cei patru terorişti trebuiau să treacă printre cele două 
clădiri... 

Hunter ştia că secundele îi erau numărate. Agresorii erau 
acum doar la şaptezeci de metri de piscină... 

In continuare ghemuit, îşi puse arma M1 la umăr şi înaintă 
până în mijlocul spaţiului care separa conacul de cabină. Acolo, 
se opri şi, băgând mâna într-un sáculet pe care îl purta la soldul 
stâng, scoase, cu mare atenţie, corpul metalic al unei mici mine 
directionale antipersonal. Asezá cu grijă aparatul jos, cu vârful 
îndreptat în direcţia opusă cabinei. 

După aceea, în continuare conştient de trecerea secundelor, 
derulă în grabă un cordon-detonator pe care îl întinse pe toată 
lungimea spaţiului ce separa cabina de conac. Fără vreun gest 
inutil, Exterminatorul branşă firele cordonului la mecanismul 
declanşator al minei, verifică totul, ca să fie în regulă atunci când 
cei patru terorişti vor trece, şi fugi ca un nebun spre scara 
cabinei. Apoi se prăbuşi pe acoperişul-solariu, când comandoul 
începea să dea ocol piscinei... 

Acolo, în casă, focurile de armă încetaseră. 

Hunter privi în lunetă şi îi văzu foarte bine pe cei patru 
terorişti. Aproape că ajunseseră în dreptul  cordonului 
declanşator. Exterminatorul ar fi putut foarte uşor să-i omoare, 


66 


unul câte unul, cu arma M1, dar, împotriva a patru inamici, 
riscurile erau prea mari; prefera să-i omoare pe toţi în acelaşi 
timp. 

Brusc, se declanşa din nou infernul. Unul dintre teroristi 
călcase pe cordon şi puternica încărcătură explozivă se declanşă, 
în timp ce aerul era scuturat de un tremur frenetic. 

Hunter simţi cum structura de beton se cutremura sub el, însă 
orientase mina astfel încât nu i se putea întâmpla nimic. 

După câteva secunde, se ridică, insensibil la resturile de tot 
felul care picau peste tot ca o ploaie. Apucă atunci pistolul- 
mitralieră Uzi pentru o ultimă ,curátare”, în timp ce explozia 
minei încă se mai resimțea în acea zonă liniştită din ţinut. 

Intre cabină şi conac, măcelul era impresionant. Două corpuri 
ciopártite, mutilate, amputate, zăceau într-o baltă de sânge. Alţi 
doi, aproape intacţi, se ghemuiau şi tresăreau în mod monstruos 
ca nişte insecte. Se auzeau numai tipete şi gemete, în timp ce un 
miros cumplit de carne calcinată se ridica uşor spre cer. 

Hunter calmă cele două „insecte” tragice cu o rafală scurtă de 
Uzi, iar urletele încetară. 

O linişte de moarte se aşternu din nou; calmul infernului, după 
focul bătăliei... 

Da, Potomac-ul îşi regăsise pacea... 

Hunter cobori în viteză de pe acoperiş şi traversă câmpul de 
luptă în direcţia maşinii sale, aflată puţin mai departe, în spatele 
casei. Aruncă arma M1, ştiind că acum pistolul-mitralieră Uzi va fi 
cel de care va avea nevoie. Era o armă ideală pentru rafale 
rapide, într-un spaţiu închis. 

Până la urmă, ştia oare Exterminatorul ce-l aştepta în conac? 

Intră fără zgomot în casă, sărind pe o fereastră de la parter. 

In interior, nu găsi decât cadavre. 

Pereţii holului de la intrare şi ai biroului unde îl lăsase pe 
generalul Nazarur erau plini de urme de gloanţe şi de sânge. 

Erau patru cadavre: cele două gărzi de corp ale lui Nazarur şi 
doi teroristi. 

Metodic, Hunter scotoci întreaga casă. Dar nu găsi nimic: 
generalul, soţia lui, Rafsanjani şi Minera dispăruseră, pur şi 
simplu... 


67 


CAPITOLUL XIV 


Stăteau toţi trei aşezaţi în jurul unei mese, în bucătăria 
conacului, una dintre puţinele camere rămase aproape intacte în 
urma luptei. 

Rose d'Avril tocmai făcuse o cafea şi îl privea pe Hunter cu un 
aer de mare uşurare. 

După ce se asigurase că generalul Nazarur şi apropiații lui 
dispăruseră, la fel ca şi Minera, şeful securităţii, Hunter deschise 
staţia radio ca să contacteze echipa de la Ferma Omului de 
Piatră. La o jumătate de oră după aceea, un batalion de 
elicoptere îi aducea la locul luptei pe numărul unu şi pe Rose 
d'Avril, împreună cu o trupă de ofiţeri federali, însărcinaţi să 
„cureţe” proprietatea de lângă Potomac şi să stabilească primele 
elemente ale anchetei. 

Imediat după sosirea lor, Hunter îi explică lui Brognola şi lui 
Rose, în detaliu, cele întâmplate. Apoi Brognola ieşi ca să 
supravegheze un moment munca oamenilor lui; tocmai se 
întorsese în bucătărie. Şi el părea foarte uşurat să-l găsească pe 
Exterminator în viaţă, dar era preocupat de reuşita misiunii. 

— Teroriştii au pătruns pe proprietate aproape cum bănuiai tu, 
îi spuse el prietenului său. Au eliminat gărzile de la a doua 
baracă cu nişte cartuşe de gaz asfixiant. Acestea fuseseră 
plasate în baracă de un membru al echipei de securitate, sau de 
unul dintre apropiații generalului. După spusele unuia dintre 
băieţii mei de la laborator, care le-a văzut, cartuşele au fost 
declanşate datorită unui semnal radio ascuns undeva, nu 
departe de conac. Un truc cât se poate de clasic. Rămâne, deci, 
să aflăm cine, din anturajul generalului, sau din trupa lui Minera, 
avea legături cu teroristii. 

Rose d'Avril încruntă din spráncene şi zise: 

— lată un lucru care pare total ilogic. Până la urmă, toţi cei 
care trăiau cu generalul depindeau complet de el, fie pentru 
securitatea lor, fie pentru munca lor. Sinceră să fiu, la prima 
vedere, această poveste nu are nici un sens. 

Hunter nu răspunse nimic. Acum, că lupta se terminase - cel 
puţin pentru moment - simţea cum îl cuprinde oboseala. De cât 
timp nu mai dormise opt ore fără întrerupere? Fără îndoială, de 
mult timp, căci se pare că uitase ce înseamnă o lungă noapte de 
somn... Şi totuşi, misiunea nu era terminată, chiar dacă focul 


68 


încetase, pe acea frumoasă proprietate de lângă Potomac. 

Exterminatorul îi promisese ceva frumoasei Carol Nazarur. O 
asigurase că o va ajuta să scape de indivizii în mâinile cărora se 
afla. lar tânăra femeie dispăruse, luată cu forţa, în mod cert, de 
temutul şi crudul ei soţ, Minera şi satanicul Rafsanjani. Hunter nu 
vedea altă alternativă. Dacă ea ar fi putut să acţioneze aşa cum 
îi ceruse, Carol Nazarur ar fi fost la ora actuală instalată în 
bucătărie cu Hal şi Rose, bând o ceaşcă de cafea... Nu, în ciuda 
faptului că avea asupra ei Beretta lui Hunter, tânăra femeie nu a 
putut să facă faţă tuturor celor care au amenintat-o. 

Trebuia să încerce să dea de ea, ca să o salveze. De altfel, 
numai gândindu-se la asta, Exterminatorul simţea cum îi 
reveneau forţele şi energia. 

— Câte cadavre au fost găsite? îl întrebă el calm pe Brognola. 

— Douăzeci şi două, plus cel al doctorului Nazarur, răspunse 
acesta. Echipa de securitate a fost curățată până la ultimul 
membru, mai puţin Minera. In privinţa teroriştilor supraviețuitori, 
ei şi-au abandonat colegii morţi: unsprezece în total. 

— A fost identificat şeful lor, printre cadavre? 

— Din păcate, nu. Tu ai eşuat în misiune, iar Yazid a luat 
grosul. Ca şi mâna sa dreaptă, Amir Pouyan, de altfel, şi un altul 
dintre oamenii lui. 

— Mai mult ca sigur că se aflau deja în conac, atunci când eu 
mă ocupam de formațiunea care urca pe drum, zise Hunter, 
oftând. Deci, operaţiunea e departe de a fi terminată, pentru că 
generalul a fugit şi Yazid e liber. 

— Am dat ordin să fie încercuit aeroportul din Rockville, zise 
Brognola. De acolo ar trebui să plece Nazarur. După 
evenimentele din seara asta, în mod sigur şi-a modificat 
planurile. Dacă ştie că Yazid a supravieţuit masacrului, sigur se 
va teme că şeful terorist va încerca prin orice mijloc să-l omoare 
înainte ca el să reuşească să fugă. 

— Exact asta se va şi întâmpla, zise Hunter. Spune-mi, Hal, 
cum au neutralizat teroriştii gărzile de la prima baracă? 

— Aşa cum au făcut-o şi cu cei de la a doua: cu gaz asfixiant. 
Dar, de data asta, au folosit nişte arme speciale cu compresie. 
Primul paznic a primit un cartuş cu cianură când a ieşit din 
baracă, pentru a verifica identitatea maşinii care se prezentase 
la intrare. Apoi oamenii lui Yazid au tras în celălalt. Focurile de 
armă au atras atenţia lui Minera. După aceea, teroriştii au intrat 
nestingheriti, pentru că ştiau că paznicii de la a doua baracă erau 
deja neutralizati. 


69 


Hunter contemplá un moment ceasca sa de cafea, de parcă şi- 
ar fi căutat cuvintele potrivite ca să-şi exprime gândurile. 

— Echipa de securitate plasată aici, zise el în cele din urmă, s- 
a bătut cât a putut de bine. Şi cele două gărzi de corp ale 
generalului au luptat până la sfârşit. Oricare ar fi fost originea şi 
trecutul acestor indivizi, ei s-au luptat ca nişte bărbaţi, Hal, nu ca 
nişte oameni vânduți! 

Rose d'Avril luă atunci cuvântul: 

— Cu toate acestea, un lucru rămâne pentru mine foarte 
misterios. De ce echipa de securitate a generalului era formată 
din oameni ce aparţineau Mafiei din Maryland? Nu poate să fie 
totuşi o coincidenţă? 

— Nu există niciodată coincidente la Washington, Rose, să nu 
uiţi asta, răspunse Hunter. Toate pseudo-întâmplările se explică 
prin fie influenţă, fie prin bani, fie prin ambele. In acest caz, este 
vorba de bani. Generalul a găsit această casă cu ajutorul unor 
„prieteni”, pe care şi-i făcuse în lunga perioadă glorioasă a 
şahului. Nişte prieteni care, se vede foarte clar, au interes ca 
generalul să rămână în viaţă, să fie sănătos şi să se mişte liber. 
lar aceşti „prieteni” au şi ei nişte „prieteni”. Aceştia sunt cei care 
au recrutat pentru general o echipă de securitate. In acest oraş, 
oamenii nu sunt foarte pretenţioşi la începuturile relaţiilor lor. 

— Şi aceşti oameni ai lui Minera au încercat să o răpească pe 
doamna Nazarur, înainte ca tu să intervii, ieri-seară, nu-i aşa? 

Hunter încuviinţă din cap. Schimbul de focuri din parc, în 
timpul căruia ucisese şase oameni, avusese loc cu câteva ore 
mai devreme, dar lui i se părea că de atunci trecuse o eternitate. 
Se întâmplaseră atâtea lucruri, fuseseră atâţia morţi, atâtea 
distrugeri şi, de asemenea, atâtea semne de întrebare... 

— Da, răspunse el cu o voce ostenită. Acei tipi făceau parte 
din echipa lui Minera. Carol Nazarur avea o legătură cu unul 
dintre membrii echipei de securitate. Bineînţeles că Minera şi-a 
dat seama şi l-a prevenit pe general. Acesta a aranjat să-l 
omoare pe vinovat sub ochii femeii, care apoi a fost răpită. 
Urma, bineînţeles, să o „pedepsească”, conform obiceiului. Dacă 
nu cumva luase, pur şi simplu, hotărârea s-o lase aici, în Statele 
Unite. Poate că se săturase de ea. Am avut o discuţie cu el 
referitoare la acest subiect, exact înainte de începerea luptei. 
Părea că nu-i păsa de soarta ei. 

— Ce păcat că misiunea ta a avut ca scop să-l protejeze pe 
general! exclamă Rose d'Avril cu o convingere care îi făcu să 
râdă pe Hunter şi Brognola. Acest individ mi se pare unul de 


70 


ultima spetá. Ar fi meritat sá fie omorát. 

Hunter o privi cu indulgentá si spuse: 

— Nici eu nu simt nimic special pentru general, dar, oricum, 
mai devreme sau mai târziu, trecutul lui îl va prinde din urmă, şi 
va plăti pentru toate atrocitățile comise. Totuşi, soţia lui mi-a 
cerut s-o ajut şi i-am promis că o voi face. Imi voi tine 
promisiunea, dacă am să mă mai întâlnesc cu ea. Sper numai ca 
Yazid Karim să nu fi luat un avans prea mare faţă de noi. Dacă a 
dat de urma generalului, va încerca sigur să-l omoare, astfel 
încât să ducă la bun sfârşit misiunea care i-a fost încredinţată. Si, 
aşa stând lucrurile, nu dau prea mult pe viaţa lui Carol Nazarur. 

Rose d'Avril se aplecă puţin în faţă, ca să-l prindă de mână pe 
Hunter, apoi zise cu o voce foarte domoală, tandră: 

— Inteleg grija ta pentru această tânără femeie. Dar acum esti 
obosit, epuizat. Nu vei putea face nimic, decât să aştepţi să sune 
telefonul, pentru că oamenii lui Brognola au demarat acţiunile de 
căutare a generalului şi a apropiaților lui. De ce nu te odihnesti 
puţin? In curând, vei avea nevoie de întreaga ta forţă. 

Avea dreptate. Rose d'Avril, la fel ca şi Hal Brognola, făcea 
parte dintre acei oameni ale căror sfaturi Hunter le asculta. In 
cele din urmă, el era cel care decidea, dar ţinând cont şi de 
opinia lui Rose. 

Exact în acel moment, Brognola scăpără un bát de chibrit ca 
să aprindă unul dintre eternele sale trabucuri. 

— Doar nu vă faceţi ochi dulci unul altuia! exclamă el. Sincer 
să fiu, momentul şi locul nu mi se par bine alese. 

Trăgând un fum lung din trabuc, continuă, adresându-se lui 
Hunter: 

— După părerea ta, cine l-a ucis pe fratele generalului, în 
apropiere de piscină? 

Fără să-i lase lui Hunter timp să răspundă, Rose d'Avril 
interveni cu o altă întrebare: 

— Crezi că cel care l-a ucis pe doctorul Nazarur este acelaşi 
care a plasat cartuşele de gaz asfixiant în baraca de la intrarea în 
proprietate? 

— Da, răspunse Hunter, oftând, sunt chiar convins de asta. 
Este singura explicaţie logică. Părerea mea este că doctorul 
Nazarur s-a întâlnit absolut întâmplător cu trădătorul, când 
acesta acţiona semnalul radio de declanşare a cartuşelor. Nu ştiu 
de ce ieşise afară din casă fratele generalului. Mi l-as fi imaginat, 
mai degrabă, în camera sa, prăbuşit în pat, pe cale de a-şi injecta 
heroină. In orice caz, pentru un motiv pe care nu-l vom cunoaşte 


71 


poate niciodată, a ieşit afară, a văzut ceva care nu îl privea, iar 
acest lucru l-a costat viaţa. 

Brognola ránji. 

— Când mă gândesc că, la început, consideram că era vorba 
de o misiune aproape banală! In mod clar... 

Soneria telefonului întrerupse fraza lui Brognola, iar Hunter 
deja sărise de pe scaun ca să apuce receptorul. 

— Alo? 

— Colonelul Phoenix? Ce bine că esti tu... Aici, Carol Nazarur. 
Am... am nevoie de tine... 

Vocea era disperată, iar tânăra femeie mai mult şuşotea în 
telefon decât vorbea, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie auzită. 

— Unde eşti? o întrebă calm Hunter. 

— Intr-o cafenea din Bannockbum Heights. Ştii unde este? 

— Da, răspunse Hunter. Numele cafenelei? 

Tânăra femeie i-l dădu. 

— Şi ceilalţi, unde au de gând să fugă de acolo? 

— La micul aeroport din Bethesda. 

— Dar acolo există numai un spital militar. 

— Mai este, se pare, un mic teren de aterizare pentru avioane 
uşoare, explică Carol Nazarur. Se află pe Goldsboro şi serveşte 
numai pentru nevoile spitalului. Cel puţin, asta i-a explicat 
Minera soţului meu. 

— OK, o întrerupse Hunter. Ai nevoie de vreun motiv ca să fugi 
din restaurant? 

— Nu. Iti telefonez de la toaletă, iar Rafsanjani mă aşteaptă la 
uşă. Nu am reuşit să fug bine de la proprietate, când Eshan a 
hotărât să mă ia cu ei. Am fugit de-a lungul câmpului, dar, în 
câteva minute, Rafsanjani m-a prins. Mi-a luat revolverul pe care 
mi l-ai dat, şi... Oh! Oh, Dumnezeule! Nu, te rog... 

La celălalt capăt al firului se auzi zgomotul unui şoc, ca şi cum 
ceva s-ar fi agitat cu violenţă, apoi nu se mai auzi nimic: legătura 
fusese întreruptă. 

Hunter închise telefonul şi se întoarse cu faţa spre Hal şi Rose 
d'Avril care îl priveau fix. 

— Era Carol Nazarur, nu-i aşa? întrebă Rose. 

Hunter încuviinţă din cap. 

— Generalul se pregăteşte să fugă de pe micul aeroport de la 
Bethesda, explică el. Il aşteaptă acolo un avion particular, după 
câte am înţeles. lată, deci, noul câmp de luptă. 

El se îndreptă spre uşă si Hal se ridică imediat ca să-l urmeze. 

— Voi da ordine oamenilor mei, zise el, iar noi... 


72 


Dar Hunter îl întrerupse imediat, punându-i o mână pe braţ. 

— Nu, Hal, vreau să merg acolo singur. 

— Cum? exclamă Brognola, vizibil uluit. 

Apoi, venindu-şi în fire, adăugă cu o voce fermă, străduindu-se 
să fie convingător: 

— Nici nu intră în discuţie, bătrâne! Yazid şi restul trupei de 
comando ar putea să se îndrepte şi ei spre Bethesda. In acest 
caz, îţi va fi foarte greu! Ai făcut mai mult decât trebuia în 
această noapte, Buldozerule. Lasă-mă să te acopăr în acest ultim 
atac. 

Dar Hunter scutură hotărât din cap. 

— Nu, Hal. In situaţia de faţă, viaţa acestei tinere femei a 
devenit obiectivul meu principal. Să nu crezi că-i subestimez pe 
Yazid şi pe oamenii lui, dar nu avem de unde să ştim că sunt pe 
urmele generalului. lar atunci când ei vor debarca la Bethesda, 
vreau s-o scot pe doamna Nazarur din luptă. Dacă îi înfrunt pe 
Yazid şi Pouyan, încadrat de o armată de federali, se va petrece 
ceva neplăcut, cu focuri de arme, iar Carol Nazarur va muri. Nu 
vreau să-mi asum un asemenea risc. 

Rose d'Avril luă atunci cuvântul: 

— Are dreptate, Hal. Trebuie să-l lăsăm să acţioneze cum 
crede că e mai bine. 

Brognola mormăi plin de amărăciune. 

— Ca de obicei! oftá el. Bine, Buldozerule, îţi vom asigura 
spatele, dar îţi vom da un timp. Tu vei pleca primul, iar noi după 
zece minute. E suficient? 

Hunter zâmbi. 

— Să sperăm, murmură el. Mulţumesc pentru înţelegere, Hal. 
lar acum, la treabă! 

Şi ieşi în noapte. 

Urma o nouă confruntare, cu doi duşmani diferiţi! 

Riscurile erau imense, iar Hunter ştia foarte bine asta. Dar 
acum avea o responsabilitate faţă de Carol Nazarur. O 
responsabilitate de care nu se putea debarasa aşa uşor... Tânăra 
femeie îi ceruse ajutorul, iar el i-l promisese. Atunci, cum să 
refuze să intre din nou în luptă? 

Totuşi, Hunter ştia din instinct că bătălia care urma să aibă loc 
va fi infinit mai periculoasă, mai sângeroasă şi decisivă. Dar nu 
putea face nimic. 

Exterminatorul ştia să-şi clasifice priorităţile! 


73 


CAPITOLUL XV 


Încet, foarte încet, Karim Yazid îşi revenea în fire. Masacrul 
oamenilor lui, pe proprietatea de lângă Potomac, îl lovise mortal, 
privându-l de orice rațiune logică, ca să-l lase pradă unor reacţii 
pur instinctive. 

Şeful comandoului iranian îşi amintea foarte vag acea scenă 
de coşmar, trăită împreună cu Amir. Rezistenţa, în interiorul 
conacului, fusese foarte dură, iar gărzile de corp ale generalului 
se luptaseră ca nişte lei. In cele din urmă, muriseră, dar Karim şi 
Amir pierduseră si ei doi oameni. In acel moment, Minera intrase 
în acţiune. Karim se întâlnise o dată cu şeful securităţii, prin 
intermediul lui Rafsanjani, dar niciodată nu ar fi crezut că acest 
om putea fi capabil să se bată cu atâta înverşunare. Minera nu 
numai că participase la moartea celor doi terorişti, dar îi şi 
subtilizase pe general şi pe apropiații lui, reuşind să părăsească 
împreună conacul! 

Aparent, comportamentul sălbatic al lui Minera nu putea fi 
deloc comparat cu ferocitatea asaltului, care provocase moartea 
a zece terorişti, ce trebuiau să forţeze intrarea pe proprietate. 

Karim revedea ca un coşmar cadavrele ciopártite ale 
oamenilor lui, acolo unde explodase mina. Când ieşise repede 
din conac, împreună cu Amir, ca să vadă de unde provenea 
explozia, spectacolul corpurilor mutilate îi provocase greață. Din 
acel moment, amintirile lui erau foarte confuze. Se vedea 
alergând, în linişte, cu Amir până la poarta principală de la 
intrare. 

In mod ciudat, aceste imagini atroce, insuportabile, se 
suprapuneau celor din glorioasa zi a anului 1979, anul revoluţiei, 
când Karim şi acelaşi comando al său aruncaseră în aer cazarma 
din Lavizan, la nord-est de Teheran. Acea zi fusese, fără îndoială, 
cea mai triumfală din viaţa lor, căci, cu o sălbăticie 
nemaiîntâlnită, dublată de o strategie perfectă, pur şi simplu 
lichidaseră, printr-un atac sângeros, faimoasa divizie a gărzilor 
Javidan ale şahului. Şi iată că astăzi, pe acea proprietate din 
Maryland, aceşti valoroşi soldaţi căzuseră la datorie, martiri ai 
cauzei Islamului! 

De acum înainte, Karim Yazid nu mai avea nici un comando! 
La început, nu i-a venit să creadă ceea ce raportase, într-un 
limbaj dificil de înţeles, unicul supravieţuitor al formaţiunii de 


74 


asalt - un bărbat rănit mortal, pe care Karim si Amir îl 
recuperaseră de la marginea drumului şi pe care îl 
transportaseră până la furgoneta care îi aştepta, în afara 
proprietăţii. 

Omul era pe moarte, era clar acest lucru, dar reuşi totuşi să 
explice, printre gemete de agonie, că formațiunea a fost lichidatá 
de un singur individ! 

Un singur individ! 

Karim îşi mai amintea că se urcase la volanul furgonetei şi 
fugise, când se auziseră sirenele poliţiei. Masacrul provocase un 
vacarm îngrozitor în această regiune în general liniştită... 

Karin Yazid făcu un efort supraomenesc ca să-şi alunge din 
minte aceste imagini de coşmar şi să se concentreze asupra 
geamului de sticlă al cafenelei, vizibil, de altfel, prin parbrizul 
furgonetei. 

Căci situaţia de faţă îi cerea mult sânge-rece. Karim Yazid ştia 
acum unde se afla şi ce avea de făcut. 

Norocul nu îl părăsise definitiv, atunci când fugise de pe acea 
proprietate blestemată, unde lăsase cadavrele fraţilor lui. 

Furgoneta nu parcursese mai mult de o sută de metri, când 
Karim reperase o maşină care demara de sub copaci, în josul 
străzii. Fără îndoială, vehiculul fusese ascuns dinainte. 

Din instinct, Karim încetini ca să-l poată urmări: era un 
Mercedes superb de culoare neagră. 

Undeva, în interiorul său, şeful terorist avea certitudinea că 
acea somptuoasă limuzină îi transporta pe generalul Nazarur şi 
pe apropiații acestuia... 

Apoi gemetele rănitului din furgonetă se transformaseră în 
urlete de durere. Amir îi administrase rapid un calmant pe care îl 
purta mereu cu el. Bărbatul nu mai scosese apoi decât gemete 
slabe, întretăiate de cuvinte ce nu puteau fi înţelese. 

Karim continuase să urmărească Mercedes-ul. Acesta se 
îndrepta spre Bannockbum Heights şi se oprise în faţa unei 
cafenele cu program non-stop. In acel moment, şeful teroriştilor 
avu confirmarea celor dictate de propriul său instinct. 

Văzuse ieşind din maşină mai întâi pe Rafsanjani, apoi pe 
satanicul Minera şi, în sfârşit, pe generalul în persoană şi pe 
doamna Nazarur. Toţi patru intraseră în cafenea. 

Yazid oprise şi el furgonetă la aproximativ două sute de metri 
în spate, ca să observe cu binoclul geamul mare din sticlă al 
cafenelei. 

li observă pe general si pe apropiații lui purtând o discuţie 


75 


agitată. Apoi Minera dispăruse pentru un timp şi, când reveni la 
masă, luă cuvântul fără ca cineva să-l întrerupă. Karim era 
convins că acesta pusese la punct un plan de fugă de ultim 
minut pentru general. În mod sigur, închiriase în grabă un alt 
avion ca să-i îmbarce pe Nazarur si pe apropiații lui de pe un alt 
aeroport... Câteva minute mai târziu, doamna Nazarur dispăruse 
şi ea, dar revenise foarte repede, escortată de Rafsanjani. Karim 
Yazid remarcase ochii ei roşii, ca şi cum ar fi plâns. 

In prezent, un singur lucru conta pentru şeful terorist: să nu 
piardă urma generalului. Atâta timp cât tinta va fi vizibilă, 
misiunea mai avea încă şanse de reuşită. 

Cu binoclul la ochi, Karim Yazid se gândea la strategia pe care 
urma să o adopte. Mai avea încă muniţie pentru lansatorul de 
rachete, dar nu putea ataca decât într-un loc descoperit şi puţin 
izolat. Nu trebuia subestimată eficacitatea poliţiei locale... 
Aceasta era probabil în alertă, după atacul de pe proprietatea de 
lângă Potomac; ea va declanşa o contraofensivă la cea mai mică 
încăierare suspectă. Yazid şi Amir trebuiau să mai aştepte. Era 
inutil să treacă la atac aici, în faţa cafenelei. Mai bine aşteptau 
momentul în care generalul se va îmbarca la bordul avionului 
închiriat de Minera. Această soluţie prezenta un risc important, 
bineînţeles. Dacă ceva va merge prost, generalul îşi va lua 
zborul, iar misiunea lui Yazid va eşua, fără vreo posibilitate de a-l 
mai prinde pe general. Dar, în afară de Minera, generalul nu mai 
avea altă escortă înarmată. In privinţa şefului de securitate, chiar 
dacă era un adevărat luptător, se va afla faţă în faţă cu un 
lansator de rachete... în cele din urmă, dacă Yazid va încerca să 
atace la aeroport, terenul descoperit îi va permite să se retragă 
fără greutate. Exista un risc minim, faţă de eventualitatea unui 
atac lansat într-o zonă aproape urbană, cum era cea de aici, de 
la Bannockbum Heights. 

Brusc, Yazid îşi dădu seama că rănitul, aflat în spatele 
furgonetei, încetase să mai geamă. Se întoarse în momentul în 
care Amir sărea peste spătarul scaunului din faţă, ca să se aşeze 
lângă şeful său. 

— A murit, murmură Amir. N-am mai rămas decât noi doi, 
Karim. 

Fără să răspundă, şeful terorist privi din nou spre restaurant. 
Generalul şi prietenii lui se pregăteau să plece. Yazid îl distinse 
foarte clar pe Abbas Rafsanjani, aflat în picioare lângă casă, 
pregătindu-se să plătească consumatia. După aceea, toată 
lumea se îndreptă spre Mercedes. 


76 


Destinatia: un aeroport neprecizat. 

Acolo vor muri toti, fárá nici o exceptie. 

Privindu-l pe general care era transportat până în Mercedes, 
Amir murmurá: 

— De ce sá nu-i omorâm acum, după câte le-au făcut fraţilor 
noştri? 

— Ai răbdare, prietene, răspunse Karim. Stai liniştit, vor muri 
cu toţii, îţi promit. Dar nu aici. M-am gândit bine la asta. Ar fi 
prea periculos pentru noi. Nu vom putea fugi. Ai încredere în 
mine încă o dată. 

— Intotdeauna am încredere în tine, Karim, răspunse Amir. 

Şeful terorist porni motorul şi continuă urmărirea limuzinei, 
care tocmai demarase. Karim Yazid începu să se gândească la 
unul dintre elementele pe care colegul lui, Amir, evitase, până în 
acel moment, să-l abordeze. 

Cine era nebunul care, de unul singur, lichidase formațiunea 
de zece oameni însărcinaţi cu forțarea intrării pe proprietate? 
Era, probabil, bărbatul pe care Amir îl văzuse aducând-o la conac 
pe doamna Nazarur, puţin mai devreme, în acea seară. Dar cine 
era el, mai exact? Va apărea el din nou pentru ultima 
confruntare, pe pista de aterizare? 

Yazid se gândi cu durere la nefericiţii camarazi pe care îi 
abandonase morţi, acolo, alături Potomac. Spera din tot sufletul 
ca necunoscutul să-şi facă apariţia în momentul atacului final. 

Existau nişte datorii de sânge care nu se achitau decât cu 
sânge... 

Oricum, acest lucru nu va schimba cu nimic soarta generalului. 

In depărtare, spre sud, Karim zărea deja balizele ce semnalau 
prezenţa aeroportului. 

Bătălia nu era foarte departe. 

Şeful terorist era pregătit să-şi înfrunte destinul, aşa cum era 
gata să-l curmeze pe cel al generalului Nazarur. 

Dar, de data asta, Amir şi cu el nu vor da greş. Nazarur, soţia 
lui, Rafsanjani, Minera - toţi patru vor muri. 

Deşi simţea renăscând în el nevoia de a ucide, Karim Yazid îşi 
punea, totuşi, două întrebări. Cine era acel bărbat bine făcut, 
îmbrăcat în negru, de care îi pomenise complicele lui înainte de a 
muri? Şi unde era el acum? 


77 


CAPITOLUL XVI 


River Road începea sá se anime si circulaţia era puţin mai 
densá, cánd Hunter intrá pe strada din Goldsboro. Se deplasa cu 
viteză, traversând cartierele linistite ale periferiilor rezidenţiale 
din Washington, ca să ajungă cât mai repede posibil în zona 
spitalului militar din Bethesda. 

Era şase şi optsprezece minute dimineaţa. 

La est, soarele tocmai se ridicase pe cer, dar încă nu era 
foarte cald, iar în maşina lui Hunter domnea un aer glacial. În 
ciuda instalaţiei de căldură care mergea la maximum, 
Exterminatorul se simţea îngheţat până în măduva oaselor, iar 
lumea din jur îi părea sinistră şi ştearsă. 

Reduse viteza maşinii, ca să se conformeze limitării impuse, 
dar continua să conducă cu mare îndrăzneală, străduindu-se să 
câştige o secundă de fiecare dată când avea ocazia. 

Căci această cursă contra-cronometru pentru interceptarea 
generalului, înainte ca acesta să plece, devenise pentru el o 
chestiune practic personală. 

Pe Hunter puţin îl interesa rezultatul acestei ultime 
confruntări. Ştia, în schimb, că nu avea deloc timp de pierdut. 

Cei doi terorişti iranieni erau încă în libertate, dar, într-un 
anumit fel, soarta lor pierduse din importanţă în ochii lui. In 
primul rând, ştia că erau mari şanse să-i întâlnească din nou la 
aeroportul de unde urma să se îmbarce generalul Nazarur. În al 
doilea rând, dacă Yazid si acolitul lui nu se vor arăta la Bethesda, 
cu atât mai rău pentru ei! Asta însemna că se aflau ascunşi 
undeva în Washington sau prin împrejurimi. Oamenii lui Brognola 
se vor ocupa de găsirea lor. Până la urmă, pentru asta erau 
făcute forţele federale. 

Cu toate acestea, pentru Hunter, singura şi cea mai 
importantă grijă era salvarea soţiei generalului Nazarur. Şi aici 
era vorba, bineînţeles, de o problemă personală. 

Nu numai că Hunter îi promisese tinerei femei ajutor şi 
asistenţă, dar, în plus, puţin câte puţin, el începea să vadă în 
Carol Nazarur simbolul viu al mizei „noului său război”. 

Totuşi, Hunter nu se considera un bun samaritean şi nici 
măcar un zelos fanatic. Era doar o fiinţă umană incapabilă să 
suporte în mod pasiv sălbăticia, de fiecare dată când ea se 
manifesta. Îşi amintea de o carte primită când era copil, în care 


78 


gásise o imagine reprezentánd un tánár cu fata hotárátá. Sub 
ilustrație, se putea citi: „Poate pentru că trebuie”. 

Această frază îl făcuse pe tânărul Hunter să se gândească 
mult, însă foarte repede ajunsese la concluzia că autorul se 
înşelase, şi că ar fi trebuit să scrie: „Trebuie pentru că poate”. 

Insăşi viaţa lui Bob Hunter era bazată pe principiul 
angajamentului, angajamentul pentru un idei. Angajamentul 
pentru apărarea acestui idei. Altfel spus, să-şi aducă contribuţia 
personală la specia umană, susţinând procesul ei de evoluţie, în 
scopul obţinerii unei lumi mai drepte, mai libere, mai fericite. 

Un angajament fondat, de altfel, pe nişte principii filosofice 
foarte simple. 

Oamenii ca Yazid şi toţi fraţii lui, vânzători de teroare la preţuri 
mici, nu aveau dreptul să trăiască într-o lume liberă. Ei trebuiau 
extirpaţi oriunde s-ar fi aflat. Agresiunea şi distrugerea 
sistematică erau de netolerat într-o societate de oameni 
civilizati, dotați cu un potential de acţiune si de depăşire practic 
nelimitat. 

Totuşi, printr-o ciudată ironie a sorții, numai forţa era cea care 
putea pune capăt sălbăticiei. Cu condiţia, bineînţeles, să fie 
folosită cu cap şi cu multe precautii. 

Hunter, cu aptitudinile sale excepţionale, era omul cel mai 

indicat pentru utilizarea forţei, de fiecare dată atunci când era 
necesar. Şi ştia să o facă cu o discreţie totală, căci era un mare 
apărător al cauzelor umane. 
__ Numai că, uneori, credinţa în idealul său părea că slábeste... 
In acele momente, îşi dorea să fie un individ iresponsabil, unul 
care putea să se transforme într-un spectator pasiv al unei lumi 
ce mergea spre decadentá... 

Din fericire, Hunter ştia foarte bine că lumea este făcută de 
oameni, şi nu pentru oameni. Era, deci, responsabil de lumea în 
care trăia. 

Era o concepţie a unei vieţi exigente, dar, în acelaşi timp, 
simple. 

Căci acest nou război era cel al progresului împotriva 
regresului. 


79 


CAPITOLUL XVII 


Hunter rásuci volanul maşinii la nouăzeci de grade, tăind 
Goldsboro Road într-un unghi drept, pentru a intra pe drumul de 
acces spre aeroport. Spitalul militar se vedea în depărtare. 

Era şase şi douăzeci dimineaţa. 

Spaţiul cel mare descoperit al aerodromului, în plin centrul 
acelui cartier rezidenţial, părea pentru Hunter un fel de teren 
mare de joacă. larba, dintre piste, luase o culoare caracteristică 
toamnei. 

Nu exista nici o barieră la intrarea pe teren. Maşina Corvette 
trecu în viteză peste cei doi tárusi care marcau accesul. 

Acolo, Hunter ridică piciorul de pe acceleraţie, ca să 
inspecteze rapid locurile: era o întindere plată, cu o lăţime de trei 
sute cincizeci de metri şi o lungime de o mie două sute de metri, 
înconjurată în întregime de un grilaj metalic, în care erau tăiate 
mai multe intrări. 

Hunter reperă imediat avionul, cât şi maşina generalului 
Nazarur. 

Avionul se afla la aproximativ o sută douăzeci de metri, la 
stânga. Era un Sky Terrier care tremura pe macadam, ca o 
săgeată de arc întinsă la maximum. Hunter zări foarte vag pilotul 
şi echipajul lui: aparent erau nişte arabi, fără îndoială trimişi de 
prietenii lui Nazarur. 

Limuzina generalului pătrunse pe teren printr-o intrare situată 
în partea opusă lui Goldsboro Road; el se afla acum la jumătatea 
drumului dintre intrarea în teren şi avionul care îl aştepta. lar 
şoferul conducea foarte repede! 

Hunter calculă rapid şansele pe care le avea să intercepteze 
vehiculul înainte ca acesta să ajungă la avion. Căci, atunci când 
limuzina va ajunge la scara aparatului, jocul va lua sfârşit. Cei din 
maşină se vor îmbarca în viteză în avionul care va decola 
imediat. 

lar promisiunea pe care Hunter i-o făcuse lui Carol Nazarur va 
zbura, şi ea, în vânt... 

Hunter apásá cu putere pedala de acceleraţie, iar maşina tásni 
în faţă, traversând aerodromul şi îndreptându-se spre Mercedes. 
In acel moment, Hunter reperă un vehicul ce se deplasa cu 
viteză şi care îl urmărea pe cel al generalului. 

Era o furgonetă albastră, care intrase şi ea pe teren pe 


80 


intrarea opusá lui Goldsboro Road. 

Fără îndoială, era vorba de Karim Yazid si de Amir Pouyan, cei 
doi supraviețuitori ai comandoului. 

Nu era de mirare faptul cá limuzina se grábea atát de tare! 
Ocupantii ei ştiau foarte bine că erau vánati şi, oricum, nu pentru 
o conversaţie mondenă... 

Furgonetă frână brusc şi se opri lângă drum. 

Hunter văzu doi indivizi sărind din ea. Aceştia, ca şi el, purtau 
o îmbrăcăminte de camuflaj. Din locul în care se afla, 
Exterminatorul nu îi distingea perfect, dar văzu, totuşi, că se 
pregăteau să scoată din spatele maşinii o armă mare şi grea pe 
care o instalară în partea stângă a furgonetei, adică în faţa 
avionului şi a limuzinei care se apropia în continuare de el. 
Furgonetă se afla la mai puţin de o sută de metri de ţintă, dar cei 
doi iranieni nu păreau să fie nelinistiti din acest motiv. 

Aparatul pe care tocmai îl instalaseră pe poziţia de tragere era 
chiar lansatorul de rachete RPG7, care semănase distrugere cu 
atâta turbare puţin mai devreme, pe proprietatea din apropierea 
Potomac-ului. 

lată că iranienii o luau de la capăt! 

Aparent, şoferul limuzinei nu-l reperase încă pe Hunter. El 
avea privirea îndreptată spre oglinda retrovizoare, fără îndoială 
mascată de furgonetă. 

Mercedes-ul acceleră din nou în direcţia avionului. 

Hunter apăsă şi el la maximum pedala de acceleraţie a maşinii 
Corvette, îndreptând-o spre furgonetă iranienilor. 

Corvette atinsese deja viteza maximă, cu motorul huruind în 
urechile lui Hunter când înghiţea distanţa ca să ajungă cât mai 
repede la furgonetă. 

Cei doi iranieni terminaseră de instalat lansatorul de rachete şi 
voiau să arunce limuzina în aer. 

În acel moment, teroriştii auziră maşina sport şi, cu o singură 
mişcare, aruncară o privire peste umăr. 

Hunter simţea volanul maşinii tresărind în propriile mâini, în 
timp ce roţile se luptau furioase cu iarba mare. 

Lupta va fi strânsă! 

Maşina Corvette se îndrepta ca un bolid spre cei doi iranieni 
care, intraţi în panică, schimbară în grabă câteva cuvinte. 

Mercedes-ul mânca şi el terenul, fără să piardă vreo fracțiune 
de secundă. El se afla acum la mai puţin de douăzeci şi cinci de 
metri de Sky Terrier. 

Timpul trecea repede, indiferent la drama care urma să aibă 


81 


loc, indiferent, de asemenea, la vieţile umane care în câteva 
clipe vor fi curmate. 

Maşina Corvette era acum la câţiva metri de furgonetă. 
Exterminatorul întinse braţul drept ca să apuce pistolul-mitralieră 
Uzi, aşezat pe scaunul de lângă el. Se afla acum aproape în 
dreptul celor doi iranieni. 

Şi ei schimbaseră ţinta, uitând pentru moment de general şi 
de escorta sa. Au întors lansatorul RPG7, îndreptându-l spre 
maşina sport. 

Când ajunse în dreptul lor, Hunter, fără să reducă viteza, trase 
de volan cu toată forţa ca să întoarcă maşina; apoi, ţinând 
volanul cu o mână, luă pistolul-mitralieră Uzi în cealaltă mână, 
ridicându-l şi sprijinindu-i ţeava neagră şi amenințătoare pe 
geamul întredeschis de lângă el. lranienii se străduiau încă sá 
întoarcă lansatorul. Unul dintre ei reactioná mai repede. Văzând 
ţeava pistolului-mitralieră, aflată la mai puţin de un metru de el, 
plonjă cu brutalitate în spatele lansatorului de rachete şi, 
rostogolindu-se, se strecură sub furgonetă. 

Hunter îşi dădu seama că acela era Yazid, şeful comandoului. 
Era cel care, mai devreme, dăduse ordine acolitului său. Era un 
soldat bine antrenat, care se mişca cu agilitatea unui şarpe de 
deşert. 

Amir Pouyan se aruncă la pământ, încercând frenetic să-şi 
apuce arma, aflată la şoldul drept. Văzând ţeava pistolului- 
mitralieră Uzi îndreptată direct spre el, faţa lui se îngrozi, ca şi 
cum teroristul, într-o fracțiune de secundă, înţelesese că va muri. 

Hunter apăsă pe trăgaci şi un glonţ de 9 mm transformă faţa 
îngrozită a lui Pouyan într-un terci roşiatic. 

...Teroristul îşi termină sângeroasa carieră într-un îngrozitor 
dans al morţii, înainte de a se prăbuşi lângă lansatorul de 
rachete, ca o paiaţă. 

Maşina Corvette luă viteză, ştergând capota furgonetei pe 
care o zgârie, însă Hunter nu acordă atenţie acestui lucru. Vedea 
în cele din urmă cealaltă parte a maşinii teroriştilor. 

Dar Karim Yazid nu ieşise pe părea cealaltă; asta numai dacă 
nu rămăsese cumva în continuare sub furgonetă. 

Unicul supravieţuitor al comandoului iranian apăru lângă 
lansatorul de rachete, pe care îl eliberase de sub cadavrul 
însângerat al camaradului său. Acum era în poziţia clasică de tir, 
contragreutatea lansatorului aflându-se pe umărul său stâng. 

Il aştepta pe Hunter. 

Exterminatorul îl reperă pe Yazid exact în momentul în care 


82 


maşina Corvette intră în câmpul de tragere al RPG-ului. 

Fără să mai stea pe gânduri, lăsă pistolul-mitralieră, lăsă 
volanul, lăsă totul şi se întinse pe scaunul din faţă, în timp ce 
vehiculul îşi urma cursa nebună. 

Cu braţul drept întins, deschise portiera din partea dreaptă şi, 
într-un salt de maestru, sări din maşină. In momentul în care el 
atinse pământul, auzi monstruoasa explozie a lansatorului care 
străpungea aerul. 

Hunter se rostogoli pe iarbă, corpul lui ghemuit amortizând 
şocurile ca un adevărat glonţ de cauciuc. Se întoarse şi se 
rostogoli în continuare, când pământul, sub el, începu să 
tremure. Simultan, un vuiet tulbură atmosfera, si Hunter, 
ridicând uşor capul, văzu maşina Corvette proiectată în aer, 
transformată într-un sinistru glob de foc portocaliu şi roşu. 

Cu o precizie perfectă, Exterminatorul se opri în picioare, în 
timp ce marele Auto-Mag îi apăru imediat în mână. 

Bucátile de fier ale maşinii sale cădeau într-o ploaie macabră 
în jurul lui, însă Hunter nici nu se clinti din loc. 

II căuta pe Yazid. 

lar acesta nu se afla în raza sa vizuală. 

Ultimul supravieţuitor al comandoului iranian nu pierduse 
timpul, verificând dacă îşi eliminase ţinta. Şi, de altfel, de ce să 
aibă îndoieli? Explozia maşinii era destul de elocventă. 

Hunter auzi apoi huruitul brutal al motorului furgonetei. Karim 
Yazid părea că îşi abandonează misiunea, indiferent la soarta 
generalului, pe care fusese însărcinat să-l omoare, preocupat 
numai de propria lui viaţă. 

Nu, şeful comandoului nu avea o vocaţie de martir şi nu se 
gândea decât la un singur lucru: să fugă cât mai repede şi să-şi 
salveze pielea. 

Furgoneta porni, efectuă o întoarcere, apoi se îndreptă spre 
intrarea aerodromului, pe unde, de altfel, sosise. 

Hunter ţinti cauciucul stâng din spatele furgonetei, dar, în 
momentul în care glontul urma să lovească tinta, vehiculul se 
dezechilibră, în urma trecerii peste o bucată de pământ mai 
ridicată, în timp ce glontul se pierdu în iarbă. 

Exterminatorul tinti din nou, când ajutorul sosi de acolo de 
unde se aştepta cel mai puţin. 

Limuzina, care îi transporta pe general şi escorta sa, traversă 
aerodromul ca un bolid, încercând să ajungă la furgonetă. Ajuns 
în dreptul ei, şoferul răsuci de volan, ca să-i taie calea lui Yazid. 

Şeful terorist încercă în van să evite coliziunea. 


83 


O secundá mai tárziu, un zgomot de tablá si fiare rásucite se 
auzi din nou, însoţit de tipete îngrozitoare. 

Furgonetá, în urma impactului, fu aruncată în spate şi făcu 
câteva întoarceri înainte de a se opri. 

Limuzina, în schimb, nu se mişca deloc. Superba caroserie 
rezistase; numai aripa dreaptă din faţă părea puţin strâmbată. 

insă lui Hunter puţin îi păsa de pagube. Furgonetă încă se 
rostogolea când sărise deja ca să deschidă portiera din faţă. 

Locul de la volan era gol. Karim Yazid dispăruse. 

Şeful terorist repetase, de fapt, aceeaşi manevră pe care o 
făcuse şi Hunter, puţin mai devreme, sărind pe partea din 
dreapta, adică pe partea pe care Exterminatorul nu o putea 
vedea. 

El tásni brusc din spatele furgonetei, cu pistolul în mână. Si, 
fără să aştepte, arma mătură, într-un tir semicircular, tot spaţiul 
în care Hunter se aflase o clipă mai devreme. 

Dar Exterminatorul nu se lăsa pradă unei manevre pe care o 
cunoştea prea bine. 

Exact în momentul în care Yazid tásnise, Hunter se aruncase la 
pământ, cu Auto-Mag-ul în poziţie de tragere. 

Cele două sute patruzeci de alice perforară capul lui Karim 
Yazid, omorându-l pe loc. 

Impactul ridică în sus corpul deja mort al iranianului, după 
care îl proiectă la un metru distanţă, într-o grămadă informă de 
oase şi carne. 

Dintr-o săritură, Bob Hunter fu din nou pe picioare, iar privirea 
sa nu-şi pierduse din duritate. Cu brutalitate, arma pivotă de la 
cadavrul ciopártit spre Mercedes. 

Minera, care purta aceeaşi uniformă de gardian, cobori din 
limuzină. Aparent, el era hotărât să joace cu calm. Totuşi, era 
conştient de ţeava neagră a Auto-Mag-ului îndreptată direct între 
ochii lui. Reusi, totuşi, să pronunţe câteva cuvinte. 

— Calmeazá-te, colonele. De ce má ameninti? Tu ne-ai ajutat 
dimineaţă, acolo, pe proprietate, pe mine si pe oamenii mei. 
Voiam să fac şi eu la fel. 

— Retrage-te! îi ordonă Hunter. 

Minera îl ascultă. 

În interiorul maşinii, cineva mormăi ceva, cu furie. 

Minera rânji, în timp ce Hunter înainta spre el. Când ajunse 
destul de aproape de el, şeful securităţii zise: 

— Se pare că generalul nu are acelaşi simţ al gratitudinii ca şi 
mine. Când te-a văzut sosind, a crezut că ai căzut la momentul 


84 


potrivit; voia sá te lăsăm să te descurci de unul singur cu Yazid, 
în timp ce noi ne-am fi îmbarcat în avion. Dar am refuzat. 

— Apreciez gestul, Minera, mormăi Hunter. 

— Deci, suntem chit acum, nu? întrebă şeful securităţii. 

— Mai mult sau mai puţin, admise Hunter, fără să lase jos 
ţeava Auto-Mag-ului. Acum scoate-i pe toţi afară din maşină. 
Vreau să vorbesc cu generalul. Mai este o singură problemă pe 
care o am de rezolvat cu el. 

Minera îi aruncă o privire furioasă. 

— Ce înseamnă asta, colonele? Te-am ajutat, iar acum încerci 
să-mi creezi necazuri? Generalul trebuie să se îmbarce cât mai 
repede în avion. 

— Generalul se va îmbarca la bordul Sky Terrier-ului îndată ce 
vom clarifica ultima problemă, răspunse Hunter cu o voce fermă. 
Haide, Minera, fă ce-ţi spun! Să ştii că n-am uitat că nişte oameni 
de-ai tăi au încercat să mă omoare în Parcul Canalului, ieri-seară. 
Poate că suntem chit, dar acest gen de amintire m-ar putea face 
să-mi pierd cumpătul. 

Minera ezită o clipă, dar îşi dădu seama repede că nu avea de 
ales. 

— OK, colonele, cum vrei. 

Şeful însărcinat cu securitatea se apropie de portiera 
limuzinei. Se aplecă la geam ca să schimbe câteva cuvinte cu 
generalul. 

Exterminatorul avea arma îndreptată spre Mercedes şi aştepta 
fără să se mişte. 

Avu loc un mic tărăboi în interiorul maşinii, apoi cele două 
portiere se deschiseră aproape în acelaşi timp. 

Soarele era deja pe cer, iar razele lui erau acum mult mai 
calde. Dar Hunter era în continuare îngheţat până la măduva 
oaselor, în momentul în care se pregătea să joace ultimul act al 
acelei tragedii sângeroase. 


85 


CAPITOLUL XVIII 


La extremitatea aerodromului, avionul tocmai se punea în 
mişcare şi rula încet în direcţia limuzinei. În trei minute, cel mult 
patru, el ar ajunge aici, estimă Hunter după o privire rapidă 
aruncată spre aparat. 

Restul aeroportului, complet pustiu, nu aparţinea decât 
actorilor acestei drame. 

După cum se înţeleseseră, oamenii lui Brognola erau camuflati 
la marginile terenului, supraveghind toate ieşirile. 

Hunter îşi concentră atenţia asupra celor patru personaje 
aliniate în faţa limuzinei. 

Generalul Eshan Nazarur, în scaunul său rulant, era înfofolit 
într-o pătură groasă. Era negru de furie. 

— Colonele Phoenix, zise el cu o voce pe care se străduia să o 
controleze, îţi cer să ne laşi să ne îmbarcăm la bordul acestui 
avion. 

Arătă cu bărbia spre Sky Terrier-ul care se apropia, după care 
continuă: 

— lţi sunt foarte recunoscător pentru ajutorul acordat în 
această noapte, dar, acum, trebuie să plec. Iti repet, trebuie... 

Deja Hunter nu-l mai asculta. Privirea sa se fixase pe Carol 
Nazarur, aflată în picioare, între soţul ei infirm şi sinistrul 
secretar, Abbas Rafsanjani. 

— E timpul să-ţi iei adio de la toţi, îi zise Hunter. Dacă mai eşti 
hotărâtă să-ţi părăseşti soţul. 

Tânăra femeie făcu un pas temător în faţă. 

— Mulţumesc, colonele. Sunt foarte fericită că... 

Dar, cu rapiditatea unui şarpe veninos, generalul Nazarur îşi 
scoase mâna de sub pătură şi apucă cu violenţă braţul soţiei lui. 

— Nu atât de repede, spuse el. 

Apoi, adresându-se lui Hunter, continuă: 

— Consider că ceea ţi-am spus în această noapte despre soţia 
mea este neavenit. Într-adevăr, scumpa mea soţie m-a supărat 
foarte tare, mai devreme, telefonándu-ti de la restaurantul unde 
ne aflam, ca să-ţi comunice planul nostru. 

Avionul era acum foarte aproape de ei, iar Hunter începu să 
spere că la bord se afla doar un echipaj de civili, nu o escortă 
armată, care ar risca sá complice serios lucrurile. Căci 
Exterminatorul dorea, înainte de toate, să evite intervenţia 


86 


oamenilor lui Brognola. 

El îşi concentră atenţia asupra generalului. Ridicând marele 
Auto-Mag, îndreptă ţeava acestuia spre el. 

— Dă drumul soţiei tale, generale, sau îţi voi zbura creierii! 
Mai repede! 

Minera, care se afla doar la câţiva paşi de Nazarur, zise cu 
jumătate de gură: N 

— Acest om nu glumeste, generale. In locul dumneavoastră, i- 
aş da drumul doamnei Nazarur. 

— la mâinile de pe mine, porc împuţit şi nemernic ce eşti! zise 
ea cu urá. Scuip pe tine si pe tot ce reprezinti tu! 

Imbinánd gestul cu cuvántul, Carol Nazarur fi aruncá un jet de 
salivă veninoasá în faţă, soţului ei. După aceea, înaintă mândră, 
aşezându-se lângă Hunter. 

Acesta i se adresă atunci lui Minera: 

— l-ai dat generalului un sfat excelent. Acum, ascultă-l pe cel 
pentru tine. Fugi imediat, dacă vrei să mai rămâi în viaţă. 

Arătând spre Nazarur, continuă: 

— Nu te implica în nici o afacere cu acest tip, Minera. Este un 
rechin mai feroce decât îţi imaginezi! Cu prima ocazie, te va 
ucide. Dacă te hotărăşti să-l abandonezi, n-ai decât să pleci de 
unde ai venit, dar, dacă vei rămâne, te voi ucide. Mărturisesc că 
nu-mi face plăcere să fac asta, mai ales că am luptat cot la cot în 
această noapte. Dar tu esti cel care hotărăşte. 

Minera se uită cu atenţie la Hunter. Ochii lui priviră un 
moment puternicul Auto-Mag, apoi se fixară din nou pe faţa rece 
a Exterminatorului. 

Atunci, fără nici un cuvânt, se întoarse pe loc şi se îndreptă 
spre hangare. 

Hunter şi Carol Nazarur rămaseră singuri în faţa generalului şi 
a secretarului său, Rafsanjani. 

Avionul nu era acum decât la cincizeci de metri de Mercedes, 
iar Hunter fu nevoit să strige, ca să acopere huruitul motorului, 
atunci când i se adresă generalului: 

— Asta clarifică destul de bine situaţia, generale, zise el. Mai 
rămâne să-l identificăm pe cel care te-a vândut lui Yazid şi 
ucigaşilor săi. Acest individ este cel care a plasat cartuşele cu 
gaz asfixiant în baraca de la intrare, astfel că teroriştii au putut 
intra în proprietate în cea mai mare linişte. Şi este acelaşi individ 
care ţi-a omorât fratele, cu puţin timp în urmă. 

Generalul Nazarur aruncă o privire rece şi neîndurătoare 
asupra impresionantului om îmbrăcat în negru, care nu îşi lua 


87 


privirea de la el. Atunci când vorbi, vocea lui nu îşi pierduse din 
duritatea obişnuită. 

— Cel care m-a trădat e mort, colonele. Acela a fost propriul 
meu frate. Rafsanjani l-a ucis. 

Secretarul se apropie de general, ca pentru a arăta că era de 
acord cu această versiune, şi spuse: 

— De câtva timp, am remarcat că doctorul Nazarur se 
comporta suspect. leri-seară, când l-am văzut ieşind pe furiş din 
casă şi îndreptându-se spre piscină, l-am urmărit. L-am surprins 
încercând să acţioneze un mic semnal radio pe care îl avea în 
buzunar, şi, când m-am apropiat ca să-l întreb ce face acolo, a 
sărit la mine ca un dement, încercând să mă omoare. M-am 
zbătut şi, în luptă, l-am ucis. 

— Fratele meu era o fiinţă foarte slabă, interveni Nazarur cu 
un dispreţ fátis. lar slăbiciunea lui îl făcuse să devină josnic. 
Faptul că m-a trădat nu mă miră absolut deloc. Ar fi făcut orice 
pentru droguri. 

— Asta crezi tu, mormăi Hunter. Până la urmă, îl cunoşti mai 
bine ca mine. Dar ascultă-mă bine ce spun, generale. Te înşeli 
amarnic. Nu fratele tău este cel care te-a vândut iranienilor, ci 
secretarul tău devotat, domnul Abbas Rafsanjani, care este aici 
de faţă. 

Faţa lui Rafsanjani făcu o grimasá de stupefactie amestecată 
cu furie. Hunter observă, de asemenea, şi un fel de frică 
animalică. 

— Totul e cât se poate de absurd! exclamă secretarul cu 
vocea sa ascuţită, care semăna foarte mult cu cea a lui Peter 
Lorre. 

Dar generalul Nazarur nu crezu. Din contră, el îl întrebă cu 
răceală pe Hunter: 

— Pot să ştiu şi eu pe ce se bazează acuzaţiile tale? 

— Pe un raţionament foarte simplu, generale: cel al eliminării, 
răspunse Hunter, fără să-şi ia ochii de la Rafsanjani. Să o luăm 
mai întâi pe soţia ta: nu cred că ar fi avut contacte secrete cu 
poliţia de la Teheran, prin care să le indice locul în care te aflai. 
Şi chiar dacă ea ar fi avut legături cu Iranul, nu le-ar fi folosit ca 
să te trădeze. Intotdeauna ai urmărit-o îndeaproape, adu-ti 
aminte. Ştiai de existenţa tunelului pe care îl folosea uneori ca să 
fugă, şi mai ştiai şi că are un amant. Nu, soţia ta ar fi putut cu 
greu să acţioneze pe furiş, pentru că Rafsanjani o urmărea 
practic pas cu pas. Să trecem acum la Minera, continuă Hunter. 
Dacă şeful însărcinat cu securitatea proprietăţii ar fi organizat el 


88 


însuşi atacul comandoului, nu şi-ar mai fi riscat viaţa alături de 
mine, aşa cum a făcut-o ieri-noapte. 

— Dar fratele meu, Mehdi? întrebă atunci generalul Nazarur cu 
o voce în continuare impasibilă. 

— Fratele tău nu te-ar fi trădat niciodată, răspunse Hunter. 
Depindea prea mult de tine, care-i procurai drogul care îl ajuta să 
trăiască. Şi, crezi sau nu, a murit încercând să te salveze. El îl 
bănuia de trădare pe secretarul tău. Chiar m-a avertizat că există 
un trădător printre apropiații tăi. Singurul lui scop era sá te 
protejeze; sau, dacă vrei, să se asigure că nu îi va lipsi niciodată 
heroina... Totuşi, atunci când mi-a vorbit, nu a menţionat numele 
lui Rafsanjani. Şi asta pentru că se temea de represaliile 
secretarului tău. După ce am discutat cu el, fratele tău a urcat în 
camera lui, probabil ca să se „înţepe”. Dar de data asta drogul, 
în loc să-l calmeze, l-a făcut mai paranoic decât era, astfel încât 
a plecat în căutarea lui Rafsanjani ca să-l ucidă cu pumnalul. 
Cum nu era decât pe jumătate conştient, Rafsanjani a fost cel 
care l-a ucis. 

Uşor, generalul se întoarse cu scaunul rulant ca să-l poată 
privi pe individul de lângă el. 

— Aştept să-mi dovedeşti că acest om minte, îi spuse el 
secretarului. 

Rafsanjani se mulţumi să arunce o privire vagă către Hunter. 
Părea că se gândeşte la cea mai bună tactică pe care sá o 
adopte. 

— Domnul Rafsanjani nu mai poate să spună nimic, mormăi 
Hunter. Tot ceea ce ţi-am spus este adevărat. De altfel, el este 
cel care se ocupa de finanţele tale, nu-i aşa, generale? 

— Aşa este, zise Nazarur, fără să-şi ia privirea de la secretar. 
Abbas avea drept de semnătură pentru toate conturile mele din 
bancă. Aveam în el o încredere absolută. 

— Ei bine, iată deci mobilul trădării lui. Domnul Rafsanjani era 
însetat de bani şi putere. A aşteptat astfel ultimul minut ca să 
contacteze Teheranul şi să fixeze el însuşi data exactă pentru 
atentatul comandoului. Acest lucru i-a permis să plaseze el însuşi 
cartuşele cu gaz asfixiant în baraca de la intrare, creând astfel o 
breşă garantată în sistemul de securitate. 

În acel moment, Rafsanjani tresări. Aparent, decizia lui fusese 
luată. 

Băgă mâna în haină ca să-şi scoată revolverul, pe care îl 
îndreptă spre Hunter. 

Exterminatorul recunoscu instantaneu arma care îl ameninţa: 


89 


era propria lui Beretta, cea pe care i-o împrumutase lui Carol 
Nazarur. 

Dar puternicul Auto-Mag trase imediat glontul mortal. 

Rafsanjani nu va mai trage niciodată... Corpul lui practic 
decapitat începu să danseze pe loc, înainte de a se prábusi la 
pământ, ca un om epuizat după un efort prea intens. 

Hunter lăsă în jos ţeava pistolului său şi îl puse în toc. 

— Oh, Dumnezeule! oftá Carol Nazarur. Dumnezeule, 
mulţumesc... 

Şi Hunter gândi acelaşi lucru. 

El înaintă spre corpul lui Rafsanjani ca să-şi recupereze 
Beretta, rămasă în degetele crispate ale secretarului. După 
aceea, se întoarse spre general. 

Acesta îşi aplecase privirea asupra resturilor inerte ale celui 
mai de încredere om al său. 

— Am fost un imbecil, murmurá el, ca şi cum ar fi vorbit 
pentru sine. 

Lui Hunter, pentru prima oară, i se páru că discerne o umbră 
de regret în vocea generalului iranian, care continuă: 

— Niciodată nu am avut încredere în fratele meu, pentru că se 
droga. Abbas, foarte abil, m-a păcălit. M-a convins că Mehdi mă 
trádase, iar eu l-am crezut. Când mă gândesc că am avut în el o 
încredere oarbă... şi l-am salvat, l-am hrănit, l-am găzduit... 

Hunter luă apoi cuvântul: 

— Secretarul tău a crezut că poate câştiga. Noţiunea de 
încredere nu l-a tulburat prea tare. Acesta este un lucru pe care 
un om ca tine ar trebui să-l înţeleagă, generale. 

El arătă cu un gest din bărbie avionul imobilizat acum lângă 
Mercedes. 

— A venit timpul să pleci, generale. Fugi din ţara asta şi să nu 
te mai întorci niciodată aici! 

În dreptul sasului, la capătul pasarelei avionului, apăru un 
bărbat. Era un iranian. Deşi purta haine civile, ceva în ţinuta sa 
denota o lungă practică militară. Insă nu era înarmat. 
„Dumnezeule, multumesc!”, cum spusese puţin mai devreme 
Carol Nazarur. 

Bărbatul îi adresă lui Nazarur un mic salut, la care generalul 
răspunse, înainte de a-i spune câteva cuvinte. 

Bărbatul clătină din cap şi cobori pasarela până la scaunul 
rulant al generalului. Apoi îl împinse ca să-l îmbarce în avion. 

Generalul Nazarur nu aruncă nici o privire în urma lui spre 
tânăra femeie care fusese soţia sa. Câteva clipe mai târziu, 


90 


avionul decolá şi se îndreptă spre est, poate spre Oceanul 
Atlantic. 

Probabil că un iaht îl aştepta acolo, se gândi Hunter, un iaht 
care-l va duce pe general spre un alt loc bine ascuns, de unde va 
putea, cu uşurinţă, să amenințe lumea civilizată... 


91 


CAPITOLUL XIX 


Privind avionul zburând pe cerul senin, Hunter începu sá 
regrete că nu l-a ucis pe Nazarur. In alte împrejurări, fără 
îndoială că ar fi făcut-o. Un individ periculos ca generalul iranian 
nu ar fi trebuit niciodată să beneficieze de imunitatea 
diplomatică, legitimându-i într-un anume fel corupţia. Cu toate 
acestea, astăzi, el se bucura de ea, iar Hunter era constrâns să o 
respecte. 

Sky Terrier-ul dispăru în spatele liniei orizontului, ca şi cum s- 
ar fi îndepărtat într-un nou univers, abandonând în urma lui 
sinistrele realităţi care, pentru pasageri, încetaseră să mai existe 
de acum înainte... Hunter oftă. Pentru el, realităţile erau în 
continuare aici. In acel moment, se gândi la Minera: şeful echipei 
de securitate dispăruse şi el. 

Câteva maşini ale Poliţiei Federale blocau acum intrările pe 
aerodrom, şi mai mulţi trecători, atraşi de zgomotul exploziilor, 
se adunaseră la grilajul împrejmuitor, fascinati. 

De parcă şi ea debarcase dintr-o altă lume, Carol Nazarur se 
apropie, timidă, de omul în negru. Purta aceeaşi haină din piele 
cu care Hunter o văzuse prima dată... Când s-a întâmplat, mai 
exact, asta? In zori sau seara? Sau mai degrabă cu secole în 
urmă... secole presărate cu cadavre... 

Tânăra femeie murmură cu o voce nesigură: 

— Mulţumesc,  colonele. Niciodată nu voi putea să-ți 
mărturisesc întreaga mea recunoştinţă. 

Hunter îi zâmbi numai din ochi, pentru că la gură avea micul 
aparat de emisie-receptie. 

— Omul de Piatră Unu, zise el în aparat. Aici totul e liber. 

Vocea îngrijorată a lui Brognola se auzi imediat. 

— OK, sosim. Unde e Minera? 

— l-am agitat drapelul alb pe sub nas, răspunse Hunter, şi nu 
a fost nevoie să-l privească de două ori. 

Brognola îi răspunse cu o voce curios de crispată: 

— Nu ştiu dacă ai făcut bine, Buldozerule. Poate că ar fi trebuit 
sá renunti la drapelul tău alb. Am două cuvinte pentru tine, care 
ar trebui să-ţi încălzească urechile. Ascultă: Arnie Fermierul! Îţi 
spune ceva? 

Arnesto Castiglione, zis „Fermierul”, era unul dintre mahării 
Mafiei, din timpul războiului lui Hunter împotriva crimei 


92 


organizate. Imperiul lui se întindea atunci pe întreaga coastă de 
est, de la New Jersey până în Florida. lar Hunter, bineînţeles, îl 
eliminase, aşa cum omorâse, unul după altul, pe toţi marii şefi 
mafioţi. 

— Cercetează aeroportul, răspunse Exterminatorul cu o voce 
indiferentă, şi trimite pe cineva să recupereze nevinovatii. 

— Fii liniştit, îl calmă Brognola. 

Hunter se întoarse atunci spre tânăra femeie. 

— Nu pleca. Vor veni şi se vor ocupa de tine. 

El fi mángáie usor obrazul cu dosul máinii si, aplecándu-se, o 
sárutá repede. 

— Mulţumesc încă o dată, murmură ea. 

Dar Hunter deja nu o mai auzea. Traversă în grabă câmpul de 
luptă pentru o întâlnire urgentă cu trecutul său. 

Un alt timp, da... Dar aceeaşi lume de corupți şi de violenţă... 
Minera era un simbol al acesteia, şi Hunter era hotărât să-o 
distrugă... 

Arnesto Castiglione, Fermierul, îşi ridicase propriul imperiu pe 
teroare, violenţă şi lăcomie. Tot lui i se mai zicea şi „Lupul din 
Baltimore”, şi reuşise să „domine” toată coasta de est a Statelor 
Unite, făcând să domnească propria sa lege cu o ferocitate rar 
întâlnită, chiar şi în acel univers al marilor prădători. Fermierul 
era unul dintre şefii cei mai de temut ai puternicei Organizaţii, un 
rechin care se bucura de o autoritate de necontestat, în mâinile 
căruia politicienii, oamenii de afaceri, bancherii nu erau decât 
nişte marionete. 

In lumea interlopă, se vorbea cu plăcere că Fermierul va fi ales 
într-o zi capo di tutti capi, şei al tuturor şefilor, şi fără îndoială că 
asta s-ar fi întâmplat, fără intervenţia explozivă şi radicală a lui 
Hunter. 

Exterminatorul îl omorâse pe Lupul din Baltimore, la începutul 
campaniei sale sângeroase. Cu toate acestea, şeful mafiot lăsase 
în urma lui un teritoriu încă foarte bine structurat, datorită unor 
locotenenti ambitiosi şi fără scrupule, care reuşiseră să scape de 
masacrul lui Hunter. Doi locotenenti care riscau, într-o bună zi, să 
retrăiască chinul sângeros al fostului lor şef... nişte locotenenti 
gata oricând să-şi însuşească propria lor parte. 

Minera era unul dintre ei... şi nu dintre cei mai neînsemnaţi!... 

Hunter îl găsi într-un hangar al aerodromului. Imbrácá în grabă 
o salopetă albă, pe care tocmai o smulsese de pe cadavrul unui 
mecanic, ce avusese ghinionul să se afle la locul şi momentul 
nepotrivit. 


93 


Hunter îi privi pe ucigas drept în ochi: 

— Las-o baltă, Minera, zise el cu o voce rece. 

Privirea lui Minera trecu uşor în revistă impresionanta siluetă a 
colonelului şi, în cele din urmă, se fixă asupra ochilor lui albaştri. 
Ucigaşul dădu drumul salopetei şi o împinse cu piciorul, fără să-şi 
ia privirea de la Hunter. 

— Ce te supără? întrebă el cu jumătate de gură. 

— Era gata sá mă înşeli, îi răspunse cu răceală Hunter. Ai 
realizat o performanţă deosebită noaptea trecută... Numai că 
trecutul te-a ajuns din urmă. 

Minera încerca, pe furiş, să ia poziţia de luptă. 

— Care trecut? întrebă el. Nu înţeleg ce spui. 

Cei doi bărbaţi nu-şi scoseseră încă armele, dar mâna lui 
Minera mângâia pe ascuns mânerul revolverului. Cu toate 
acestea, Hunter continua să înainteze înspre el. 

— E foarte clar ce am spus. Tu eşti cel care conduceai 
treburile cu Nazarur. 

Ucigaşul râse scurt şi răspunse: 

— Pe dracu'! li păzeam baraca, da, dar ce poate însemna 
asta? 

— Totul depinde de interesul pe care îl aveai, răspunse calm 
Hunter. Şi, după părerea mea, nu erai plătit cu săptămâna. 

Un zâmbet malitios apáru pe buzele lui Minera. 

— OK, zise el. Eşti un mare şmecher, aşa este. Poate că aş 
avea un post bun pentru tine. Mai ales că ai relaţii la Pentagon, 
dacă am înţeles bine. 

— Nu vreau să fiu în solda ta, răspunse Hunter. 

Minera izbucni în râs. 

— Să vorbim în procente, dacă preferi... Cu condiţia, 
bineînţeles, ca relaţiile tale în „sferele înalte” să fie foarte 
profitabile. 

— Un procentaj din ce? întrebă Hunter, nedumerit. 

— Din tot aurul din lume, dacă vrei, zise nemernicul, rânjind. 
Generalul ne va livra o bucată din Orientul Mijlociu. După aceea, 
restul va trebui să ne cadă de la sine în buzunare, dacă vom şti 
să le ţinem deschise. Dar vom mai vorbi despre asta. 

— Vorbim chiar acum, ordonă Hunter cu o voce care nu 
admitea răspuns. 

— Şi dacă refuz? 

— Vei páti ce a păţit şi Arnie Fermierul. 

— Ce? întrebă nemernicul, sufocat. 

— M-ai auzit foarte bine, Minera. Eu sunt cel care l-a ucis pe 


94 


Arnie. 

Minera, vizibil stupefiat, îşi şterse gura cu mâneca si murmurá: 

— Ce vrei sá spui? 

— Iti repet, eu sunt cel care l-a ucis pe Arnie. Si pe Billy 
Garante, si pe Mario Cuba. 

— Şi pe Santelli, şi pe Damon, şi pe La Carpa? bolborosi 
Minera. 

— Exact, recunoscu cu calm Hunter. 

In acel moment, ucigaşul încercă să-şi scoată arma, dar nu 
reuşi. Hunter sări asupra lui, aplicându-i o priză de judo la umărul 
drept. Bratul lui Minera căzu moale, ca paralizat. Ucigaşul începu 
să tipe de durere şi încercă să-l lovească pe Hunter cu pumnul 
stâng. Dar Exterminatorul îi prinse braţul în aer şi i-l răsuci cu o 
sălbăticie nemaiîntâlnită peste pieptul lui Minera, în timp ce, cu 
cealaltă mână, îl apucă pe mafiot de gât şi îl strânse cu toată 
forţa. 

Brusc, ochii lui Minera se măriră. Plămânii lui palpitau, 
încercând să recupereze puţin aer. Hunter îi dădu puţin drumul 
din strânsoare. 

— Eşti Hunter! zise mafiotul, gâfâind. 

— Te-ai prins repede, bravo! 

— Dar credeam... 

— Ei bine, după cum poţi să vezi, nu este aşa. Dar tu nu esti 
prea departe. Vorbeşte-mi de afacerea cu Nazarur... 

Ochii injectati cu sânge ai lui Minera erau acum îngroziţi. Fără 
îndoială că mafiotul avea impresia că trăieşte un coşmar 
abominabil, care nu se va termina decât prin moartea sa. 
Probabil că se gândea la îngrozitoarea explozie a faimosului 
GMC... căci, în acea zi, Bob Hunter murise în mod oficial... dar 
numai oficial. 

— Ascultă, mormăi mafiotul, eu nu... nu aveam nici o legătură 
cu generalul... 

— Ei bine, atunci, cel puţin, vei muri cu mâinile curate, zise 
Hunter, întărindu-şi puţin strânsoarea, ca să-l ridice pe tip de la 
pământ. 

Hunter îi eliberă gâtul şi zise calm: 

— Nu te-am auzit foarte bine, bătrâne. 

— De acord, horcăi mafiotul, ai dreptate, eu eram cel care 
trăgeam sforile. 

— Sforile cui, mai exact? 

— Ale noii afaceri. Eu şi Nazarur eram mână în mână. 

— Unde trebuia să înceapă petrecerea? 


95 


— În Africa. 

— Aha! zise Hunter. Şi care era prada? 

Minera mormăi un răspuns neinteligibil. 

— Repetă! îi ordonă cu duritate Hunter. 

— Armament militar, bombăni Minera. 

— Şi nuclear, bineînţeles? şopti Hunter, ca şi cum ar fi vorbit 
pentru el. 

— Printre altele, reuşi să articuleze Minera, în timp ce ochii lui 
mari continuau să se mărească. Dar opreşte-te, zise el cu o voce 
din ce în ce mai sugrumată. Nu vezi că mă omori? 

— N-ar fi nimic grav, răspunse Hunter cu răceală. Până la 
urmă, un mort sau mii de morţi, e acelaşi lucru, nu? Totul 
depinde de unghiul din care priveşti situaţia. 

— Nu te înţeleg, mormăi Minera. 

— Ba da, mă înţelegi, zise Hunter, oftând şi mărind forţa 
asupra degetelor încleştate în jurul gâtului mafiotului. 

Brusc, Hunter îl ridică complet de la pământ, ţinându-l doar de 
gât şi strângându-l cu toată forţa. Mafiotul horcăi, apoi, brusc, 
corpul lui deveni flasc, moale. Atunci, uşor, Hunter îl lăsă să cadă 
jos, unde rămase inert. 

Brognola apăru în cadrul uşii în momentul în care Hunter 
verifica dacă Minera murise. Şeful federal înaintă cu paşi repezi, 
aruncă o privire spre cadavru şi se întoarse spre uşă. Hunter îl 
urmă; îndată ce ajunseră afară, murmură: 

— De câte ocazii voi avea nevoie ca să-l înving pe Arnie 
Fermierul, Hal? 

— Să sperăm că asta este ultima, răspunse Brognola. 

— In locul tău, nu aş fi atât de optimist, zise Hunter. Ticálosii 
par că se pricep foarte bine să renască din propria cenuşă. Dar 
să trecem la lucruri serioase. Trebuie să-l prindem pe Nazarur. 

— De ce, Dumnezeule? 

— După câte am înţeles, Minera pusese cu el la punct o 
afacere ca să furnizeze arme nucleare Orientului Mijlociu. Se 
pare că cineva de acolo are mare nevoie de ele. Minera mi-a 
spus de Africa; eu aş paria mai degrabă pe Libia. lar ăsta nu-i 
decât începutul. 

— Da, începutul sfârşitului, oftă Brognola. 

— În orice caz, oriunde s-ar întâmpla asta, Nazarur se află în 
centrul acestui trafic. El este cel care conduce afacerea. 

Brognola lăsă privirea în jos, dezgustat. 

— La dracu'! mormăi el. Când mă gândesc că l-am avut în 
mână şi că l-am lăsat să plece! Acum e liber ca pasărea cerului! 


96 


— Poate că nu, răspunse Hunter. Îmi dai voie să chem Ferma 
Omului de Piatră? 

Brognola arătă cu bărbia spre o maşină care tocmai se oprise 
la câţiva metri de hangar. 

— Trece pe canalul A, explică el. Vei obţine legătura direct. 

Hunter urcă în maşină şi vorbi timp de cinci minute cu mai 
multe persoane de la bază. Brognola, în acest timp, stătea în 
mod discret la distanţă de maşină. 

Când Hunter termină de vorbit, şeful federal îi aruncă o privire 
întrebătoare. 

— Ei? 

Hunter îşi aprinse o ţigară din care trase un fum lung. 

— Dacă vrei, pun un pariu cu tine: mâine vom citi în ziare 
următorul fapt divers: „Un aparat Sky Terrier a fost reperat ieri- 
dimineaţă în largul coastelor atlantice. Avionul încerca să ajungă 
la un iaht mare, ancorat la cincizeci de mile de apele teritoriale. 
Dar, dintr-un motiv inexplicabil, micul avion a luat foc, înainte să 
explodeze, la o distanţă de mai multe mile marine de locul de 
întâlnire. Nu există nici un supravieţuitor”. 

Brognola scoase din buzunar un trabuc şi zise: 

— E clar că, în aceste timpuri, se întâmplă lucruri foarte 
ciudate. Şi... până la urmă, de unde ştii tu asta? 

Hunter zámbi şi aruncă ţigara jos, stingând-o cu vârful 
pantofului. 

— Grimaldi mi-a spus asta, zise el, laconic. 

— Ah, bun... l-ai... mormăi şeful federal. 

— Da, răspunse Hunter, ne-am gândit că ar fi interesant 
pentru el să-i fie împrumutat un F 16, ca să survoleze puţin 
coasta. Până la urmă, nu se ştie niciodată, nu-i aşa? 

Brognola râse uşor. Se pregătea să urce în maşină, când 
spuse: 

— Nu înţeleg foarte bine ce spui, dar n-are importanţă. Din 
partea mea, mă duc să dau raportul celor de sus. Misiune 
îndeplinită, nu-i aşa? 

— Da. Până la următoarea, mormăi Hunter. 


97 


CUPRINS 


CAPITOLUL l ritina nit aa d 06 A aaan AEA AA ale d et ah d aia 3 
CAPITO UE ML. tii oda n ode a de o ata ad 11 
CAPITOL Ulla dd lata d 16 
CAPITOLUL Varia ts 20 
CAPITOLULV ici da Dia para alde aa aa a Dal 23 
CAPITOLUL Ai e ceata teaca aaa A aut dea oile aa cânt N 27 
CAPITOL VI ac a ate i o Tae a tronos 32 
CAPITOLUL VI Seii iet iira i a a aa 39 
CAPITOLU Lovaina rt 43 
CAPITOUUL D, ee tomate codat acad aa 47 
CAPITOLUL A ceea deal aci tai tate loa atit cd ia A al a 4 52 
CAPITOLUL XI sos ata adica i alla da aaa aa to 57 
CAPITOL cats 0 ceia e aaa eco data a 0 e a d dia al daca e a td atol 63 
CAPITOLUL XIV n oo cae a ae adi oi ai e ta a ta nat 67 
CAPITOLUL XV e eo ii 73 
CAPITOLUL XVI sat gta aa pacea ae a De tava iS 77 
CAPITOLUL ll A it eiii 79 
CAPITOLUL: Milla oc tit 85 
CAPITOLUL XIX Sonata 2 ot aneii A E A 91 
CUPRINS sic acea go a aaa ata aa na ARA d Ra 97 


Exterminatorul! 
Exterminatorul 


Exterminatorul! 


UCIDE! UCIDE! UCIDE! 


MERCENAR MERCENAR 


Hunter privi în lunetă şi îi 
văzu foarte bine pe cei patru 
terorişti. Aproape că ajunseseră în 
dreptul cordonului declansator. 
Exterminatorul ar fi putut foarte 
uşor să-i omoare, unul câte unul cu 
arma sa M 1, dar împotriva a patru 
inamici riscurile erau prea mari; 
perfera să-i omoare pe toţi dintr-o 
lovitură. 

Brusc, se declanşă infernul. Unul dintre terorişti călcase pe 
cordon şi puternica încărcătură explozivă detonă, în timp ce aerul 
era scuturat de un suflu frenetic. 

Hunter simţi cum structura de beton se cutremura sub el, însă 
orientase mina astfel încât să nu i se întâmple nimic. 

După câteva secunde se ridică, neluând în seamă resturile de 
tot felul care picau peste tot ca o ploaie. Apucă pistolul-mitralieră 
Uzi pentru o ultimă ,,curátenie”, în timp ce explozia minei încă se 


mai resimțea în acea zonă liniştită din ţinut. 


20209001433 


ISBN 973-9127-92-X Lei )0