David Morrell — Rambo 2

DAVID 
MORRELL 


DAVID 
MORRELL 


RAMBO II 


MISIUNE ÎN 
APOCALIPS 


Versiunea românească: ALFRED NEAGU 


după un scenariu de SYLVESTER STALLONE şi 
JAMES CAMERON 


Editura ELIT COMENTATOR 
Bucureşti, 1993 


NOTA AUTORULUI 


În romanul meu Singur contra tuturor, Rambo moare. 
În filme el supravieţuieşte. 

Toată recunoştinţa lui Andrew Vajna, Mario Kassar şi 
Robert Brenner de la Studiourile de film Carolco (un gând 
deosebit pentru Jeanne Joe). Pentru ajutorul dat la 
finalizarea promptă a acestui proiect. 

Dorei Mark de la Grupul Westgate... 

Lui Sylvester Stallone şi lui James Cameron de asemeni 
mulţumiri. 

Armele descrise în această carte şi folosite în filmul 
Rambo există cu adevărat. Şi funcţionează. Mai mult, 
sunt opere de artă. 

Cuţitul a fost creat de Jimmy Lile... 

Arcul e opera Atelierelor Hoyt Eaton... Îi mulţumesc lui 
Joe Johnston pentru că mi-a desluşit tainele sale. Kathy 
Velardi mi-a furnizat de asemeni informaţii preţioase. 
Bob Rhode mi-a dezvăluit date privind istoria folosirii 
arcului... Mulţumesc lui Joe Ellithrope care mi-a explicat 
calităţile acestor arme. 


I 
Cariera de piatră 


Cu adâncă linişte, cufundat în puritatea contemplaţiei 
Zen ce anula în mod desăvârşit curgerea timpului, 
Rambo făcu barosul cel greu să pornească. Ignoră cu 
bună ştiinţă greutatea acestuia, îşi îngădui să admire 
doar arcul de cerc perfect pe care-l descria acesta când 
trecu pe deasupra capului, la zenit. Punând în forţa 
loviturii şi forţa spiritului, slobozi barosul în pana de fier 
înfiptă în crăpătura unei fascinante, minunate - doar 
pentru că exista - stânci albe. Fiecare adâncitură sau 
proeminentă de pe suprafaţa acesteia păru să se dilate 
în faţa privirii lui intense. lar în clipa când se izbi metalul 
de metal, bolovanul se dezintegră, bucăţi de piatră 
explodară în toate părţile ca nişte schije, barosul 
continuându-şi mişcarea liber... 

Liber! Când cuvântul îi trecu prin minte, Rambo se 
crispă, gonindu-l din minte. 

Nu! 

Clătină din cap. Nici nu trebuia să-i treacă prin cap 
gândul libertăţii. Nu trebuia să gândească deloc. Aşa! 

O picătură de sudoare, una dintre multele care i se 
prelingeau pe frunte, se desprinse, luci în lumină şi 
explodă izbindu-se de pana metalică, exact aşa cum 
explodase mai înainte şi stânca, iar stropii aceia 
minusculi care străluciră în soare îi amintiră iar de... 

De schije. Rachete lansate de pe elicopterul de atac. 
Capcane minate. Mine îngropate. Grenade. Jungla 


explodând. Militari urlând Sânge... 
Nu mai gândi! Dacă vrei să supravieţuieşti, doar 
execută! Infipse pana în altă stâncă, săltă barosul din 


nou, - şi-i făcu vânt, într-un sălbatic efort de a se 
concentra doar asupra acestei munci. 

Apoi iar! 

Şi iar! 

ŞI... 


În jurul său, pe toată întinderea carierei adâncite în 
pământ, nu se auzea decât izbitura grea a metalului pe 
metal care-ţi chinuia timpanele. Undele de căldură 
radiau din stâncile încinse de soare. Alţi şi alţi deţinuţi îşi 
săltau barosurile, trăgeau adânc aer în piept, clătinându- 
se de epuizare, şi... iar... iar... izbeau în câte o pană 
metalică  despicând stânci. Erau îmbrăcaţi în nişte 
salopete zdrenţuite de puşcăriaşi, pe spatele salopetelor 
pătate de sudoare era mâzgălit câte un P. 

Dar, îi trecu lui Rambo prin minte, ceilalţi nu ştiau 
secretul lui. Aceştia bombăneau noaptea, îşi căinau 
soarta şi gemeau, plângându-se mereu că era greu de 
îndurat. Ei nu ştiau că nimic nu conta. Nimic. Doar să 
supravieţuieşti. Să te bucuri că exişti pur şi simplu. Chiar 
şi suferinţa poate fi minunată. Dacă reuşeşti să-ţi faci 
mintea să privească din unghiul potrivit. Dacă retezi cu 
desăvârşire trecutul şi viitorul, şi te sileşti să te 
concentrezi asupra prezentului atât de plin de viaţă, 
chiar dacă acest prezent e chinuitor. 

Simţind că-l dor muşchii, aruncă o privire spre caraliii 
cu nişte mutre amenințătoare, pătrăţoase, ce urmăreau 
orice mişcare a fiecărui deţinut, de la distanţă, cu mare 
băgare de seamă, ţinând în mâini puşti de vânătoare de 
calibrul 12, carabine Springfield echipate cu lunetă. 

Să nu laşi să te îngenuncheze ticăloşii! 

Uneori, când sălta barosul, simțind cum muşchii 
încordaţi atenuează impactul barosului cu pana de fier, 
gândul îl purta înapoi la scenele acelea de groază din 
pricina cărora ajunsese aici. Oraşul acela. Poliţaiul! Mda, 


Teasle. De ce s-a încăpățânat atâta ticălosul naibii? Şi un 
gând în mintea lui îi răspunse: Dar tu de ce te-ai 
încăpățânat? Eu aveam dreptul meu! Care drept? Să fac 
ce poftesc în ţara pentru care mi-am dat şi sufletul ca s-o 
apăr. Dar trebuie să recunoşti că în ochii lui arătai cam 
ciudat. Pentru că dormisem în pădure? Pentru că nu mă 
bărbierisem şi ar cam fi trebuit să mă tund? Nu făceam 
niciun rău nimănui. N-avea niciun motiv să se ia de mine. 
Dar i-ai fi putut explica. Şi trebuie să recunoşti că arătai 
cam ca un vagabond. Recunoaşte. Şi nici măcar nu aveai 
vreo slujbă undeva. Şi ce să fac la slujba aia? Cine m-ar fi 
angajat pe mine? N-am fost învăţat să fac decât un 
singur lucru. In Vietnam au avut suficientă încredere în 
mine să-mi încredinţeze echipamente de un milion de 
dolari. Am pilotat elicoptere de luptă. lar aici nu pot 
obţine o amărâtă de slujbă la o parcare. Dumnezeule 
mare! 

Şi izbi cu furie cu barosul în pana de metal. 

Teasle! El m-a tot zădărât. M-a arestat, le-a spus 
oamenilor lui să mă bărbierească. Exact ca ticălosul 
acela de nord-vietnamez care s-a distrat cu cuțitul şi mi- 
a lăsat aceste amintiri pe piept şi pe spate. 

Dar şi tu ţi-ai pierdut controlul de sine! 

Nu. Eu n-am făcut decât să mă apăr. 

Să evadezi din închisoare şi să le faci un adevărat iad 
celor din poteră care te-au urmărit în munţi. Bieţii, n-au 
avut nicio şansă. Ai împuşcat la ei, ai aruncat oraşul 
acela în aer! Şi adu-ţi aminte ce i-ai făcut poliţaiului. Şi 
acum... 

Rambo încuviinţă din cap, fierbând de furie. Momentul 
acela de cufundare în Zen era distrus cu totul, săltă 
barosul, orbit de furie, hotărât să distrugă, să pulverizeze 
altă stâncă. Şi acum plătea pentru războiul în care 
luptase. A, bineînţeles, m-au învăţat ca lumea! Ce al 
naibii de încântați au fost să mă expedieze acolo! Dar 
cum de le-a trecut prin minte că la urmă am să uit 
frumuşel totul, tot ce m-au învăţat chiar ei? De ce nu și- 


au bătut măcar puţin capul ca să mă readapteze la viaţa 
obişnuită? 

Sau poate că nu mai e posibil. Poate că tu nu mai ai ce 
căuta în lumea asta obişnuită. 

După şase luni de zile petrecute într-un lagăr nord- 
vietnamez? Eu nu mai am ce căuta în lumea obişnuită? 
Ar fi bine să-ţi intre asta în cap odată. Şi la urma urmei, 
locul tău de-acum e numai în lad. Ca acum. În locul unui 
lagăr o puşcărie. Dar de data asta în America. Patria 
celor bravi. Patria celor liberi! Ah, dacă poliţaiul ăla... 

Ce? 

M-ar fi întrebat cum mă descurc pe lumea asta! 


2 


Puse barosul jos şi îşi şterse fruntea cu braţul 
muşchiulos, deşi gestul nu-i era de niciun folos: şi fruntea 
şi braţul îi erau lac de sudoare. Aruncă o privire spre cel 
mai apropiat caraliu, apoi spre găleata cu apă de pe o 
lespede de piatră, la vreo trei metri mai sus pe pantă. 
Paznicul, văzând deţinutul ridicând din sprâncene a 
întrebare, încuviinţă uşor din cap, cu o mină severă. 
Rambo porni fără tragere de inimă să urce cărarea. 
Inainte mai era un deţinut negru, slăbănog. Chiar prea 
slăbănog, se gândi Rambo, în vreme ce se uita la el cum 
bea din polonicul legat de găleată. O secundă privirile li 
se încrucişară. 

La naiba, nu cred că o mai duc mult aşa, păru să 
spună negrul. 

Dacă nu te chinui să-ţi scoţi gândul ăsta din minte, 
atunci chiar că n-o s-o mai duci, îi trecu prin minte lui 
Rambo. Dar din ochi îi transmise: mda, e greu, dar ne 
descurcăm noi. Nu te omori cu munca. Negrul dădu din 
cap, şi porni sfârşit spre barosul lui. Rambo băgă 
polonicul în apa peste care se aşezase o pojghiţă de praf 
şi bău. Avea gust de rugină şi era călâie. Dar în Vietnam 


băuse el apă şi mai greţoasă, se gândi el, şi-şi turnă un 
polonic de apă pe spinare. Dar apa aceea nu-l răcori. 

— Rambo! răsună o poruncă răstită. 

Se întoarse brusc şi se trezi dinaintea a doi gardieni pe 
care nici nu-i putea vedea din pricina soarelui orbitor din 
spatele lor. Nu răspunse. Era interzis, bineînţeles. Dacă 
ar fi răspuns îl aşteptau pedepse severe, se trezea cu un 
pat de armă, sau un baston pe spinare. 

— Pe aici, se auzi din nou vocea răstită a gardianului 
din stânga, arătând cărarea care urca. la-o înaintea 
noastră. 

Îşi ţineau armele pregătite. Rambo se strădui să nu se 
arate impresionat de nimic. Dar simţi cum i se strânge 
stomacul, curiozitatea amestecându-se cu neîncredere, 
în vreme ce executa ce i se poruncise. Presimţirile rele 
se înmulţiră în sufletul său când îl auzi pe paznicul din 
spatele său mârâind: 

— Da. Da, amice, mi-au spus să te aduc în dinţi, fie ce- 
o fi, nici Dumnezeu nu te scapă. S-ar zice că-i vorba de- 
un grangure mare. Chiar de sus de tot. Ai musafiri 


3 


Îl chema Trautman şi Samuel. Colonel. Forţele 
Speciale. Armata Statelor Unite. Un individ înalt, suplu, 
cu o faţă de viezure, în uniformă, în uniformă de gală, cu 
o bască verde pusă mândru pe cap. Din cei cincizeci de 
ani ai lui, jumătate îi petrecuse prin cazărmi. Învăţase el 
la început, şi apoi îi învățase şi pe alţii cum să ucidă cu 
orice fel de armă, de la automat AK-47, la pix. Luptase 
prin jungle, deserturi, masivi muntoşi, îi văzuse sfârtecaţi 
în bucăţi pe oamenii pe care el îi instruise şi pe care-i 
socotise fii lui, fusese rănit de trei ori... 

Dar tot ce împlinise înainte nu avea nicio însemnătate 
faţă de misiunea care-i stătea acum în faţă. Celelalte 
isprăvi erau fleacuri. Acum îl aştepta cea mai grea 


sarcină din toată cariera lui. Tocurile cizmelor militare 
răsunau puternic pe coridor. De fiecare parte erau 
rânduite uşi metalice cu câte o mică vizetă cu grătare. 
Becurile de deasupra aruncau o lumină puternică, 
făcându-l să clipească mărunt. Simţi miros de sudoare, 
aer stătut şi încă ceva, ceva mai subtil, care-i înţepa 
nările: izul disperării! 

Disperarea! 

Flancat de doi gardieni, ajunse în capătul coridorului. 

— Aici? 

El încuviinţă arătând cu capul spre ultima uşă. 

— Atunci mai bine staţi la o parte! gardianul îşi scoase 
pistolul, calibrul 45, desprinse de la brâu un inel cu chei, 
introduse una în uşă, o răsuci cu un scrâşnet. Eu o să 
stau într-un colţ ca să fiu sigur că nu păţiţi nimic. 

— Nu! 

Paznicul oftă: 

— Uitaţi, eu ştiu ce ordine mi s-au dat: să vă las să 
vorbiţi singur cu el. Dar gagiul ăsta nu-i... Uitaţi, să ne 
înţelegem aşa. Există ocnaşi şi ocnaşi. lar gagiul de care 
vorbim e cum nu se poate mai primejdios. Şi eu răspund 
şi de el şi de dumneavoastră. S-ar putea să-i vină aşa 
vreo idee... 

— Nu. 

Paznicul clătină din cap: 

— În regulă, dar să nu spuneţi că eu nu v-am prevenit. 
Şi dacă tot sunteţi atât de hotărât să intraţi singur, uitaţi, 
luaţi ăsta cu dumneavoastră - şi-i oferi pistolul. In cazul 
în care individul... 

— Bine, acum lasă-mă. 

Trautman trecu pe lângă paznic şi împinse uşa 
descuiată, care scârţâi din balamale. Dincolo de ea se 
vedea o celulă mică, întunecată. Paznicul aprinse lumina 
de la şaltărul de afară. Nu se aprinse lumina. 

— Bineînţeles, ar fi trebuit să-mi închipui. 

— Ce? 

— Individul îşi închipuie că el e prinţul întunericului, 


naiba să-l ia. 

Trautman nu-l mai băgă în seamă. Intră în celulă. 

— Aveţi grijă! auzi glasul paznicului. 

Întinse mâna spre becul din tavan, şi-l suci până se 
aprinse. Aruncă o privire în jur. Pereţi de beton. Un pat 
metalic fixat în podea. O gaură de o palmă care slujea de 
closet, într-un colţ al încăperii. Un geamlâc îngust cu 
bare, aşezat destul de sus ca să nu se poată vedea nimic 
prin el, chiar dacă priveliştea nu era prea atrăgătoare - 
un alt perete de beton bara orice privire spre cer. Se uită 
în jur. Într-un ungher, în stânga, ghemuit pe vine, de 
parcă ar fi vrut să se odihnească sau să se arunce, cu 
nişte ochi crunţi, muşchii încordaţi - Rambo! 

— Dumnezeule! îi trecu prin minte lui Trautman. 

Îi amintea de o panteră închisă pe care o văzuse 
cândva. Zile în şir nu făcea decât să umble în sus şi-n jos, 
în sus şi-n jos, în cele din urmă oprindu-se, ghemuindu- 
se. Ochii ca doi sori întunecaţi, pândind! 

Înfiorat de celula aceea strâmtă, Trautman îşi dădu 
imediat seama cum trebuie să se fi simţit în subsolul 
poliţiei, unde începuse totul, când pereţii începuseră să 
se apropie tot mai mult unul de celălalt. Nu. Nu e aşa, se 
gândi Trautman. Povestea a început cu mult înainte. Dar 
mai simţi brusc încă ceva: un fior de milă?... tristeţe? 
amărăciune? Avea să fie cu mult mai greu decât îşi 
închipuise el la început. 

— De voie! 

Trautman se întoarse să închidă uşa, şi zări figura 
speriată a paznicului chiar înainte să se zăvorască 
bariera aceea, cu un zgomot asurzitor de metal izbit de 
metal, ce reverberă de-a lungul pereţilor. 

— Am să vă aştept aici, spuse paznicul, vocea lui abia 
răzbind prin vizeta acoperită de bare. 

— Nu. O să faci aşa cum sună ordinul, îi spuse 
Trautman. O iei frumos pe coridor la vale. Lasă-ne 
singuri. 

— Atunci trebuie să încui uşa. 


— Şi ce mai aştepţi? 

Cheia scrâşni în broască. Trautman aşteptă să audă 
cum se îndepărtează paşii paznicului care răsunau a 
pustiu pe coridoarele acelea, apoi îşi întoarse privirea 
spre Rambo, care nu clintise, deşi Trautman înadins se 
întorsese cu spatele la el - un semnal, un gest de 
încredere, de încurajare. 

— De voie? repetă Trautman, dar cu o nuanţă de 
întrebare de data asta. ` 

În celulă se lăsă o tăcere grea. Încet, muşchii se 
relaxau încet, ca nişte arcuri prea forțate, cu grijă, ca nu 
cumva brusc să scape de sub control şi să intre în 
acţiune - Rambo se ridică în picioare. Tăcerea deveni 
apăsătoare. 

— John! 

— Domnule colonel! 

Ochii lui Rambo se îngustară, pupilele ardeau. Ei, 
niciodată nu a fost el prea vorbăreţ, se gândi Trautman. 
Şi poate că nici eu. 

— Te superi dacă am să stau jos? 

Cum se uita el chiorâş, parcă ar fi dat din cap. Era greu 
de spus dacă asta însemna încwviinţare sau nu. 
Trautman se aşeză pe marginea patului, pătura era 
aspră, salteaua subţire, arcurile scârţâiră. 

— Hmm, deci am ajuns acasă? 

Speră ca vorbele lui să sune a glumă. Dar nu avură 
efectul scontat. Rambo se încruntă şi mai mult clătinând 
din cap. 

— Poate acolo afară, la carieră. La aer. Poate. Acasă? 
Nu ştiu ce... Aici? Zidurile astea. Sunt... 

— Ei, John, înţeleg foarte bine. Linişteşte-te! Am venit 
ca să te ajut. Cât m-au ţinut puterile, am făcut tot 
posibilul ca să nu ajungi aici, în iadul acesta. 

Rambo se zburili: 

— Am avut eu parte şi de locuri şi mai rele. 

— Da, ai avut... 

Trautman îşi imagină lagărul din Vietnamul de Nord în 


care fusese Rambo torturat. Se uită în jos, îngândurat, şi 
văzu ceva sub pat: o cutie veche de pantofi. Se uită 
curios. Niciun alt obiect personal în celulă. 

— Pot? 

Rambo nu-i răspunse. Socotind că i se îngăduia, 
Trautman riscă şi trase cutia afară. După ce o deschise şi 
văzu ce era în ea, aproape că nu fu în stare decât să 
îngaime: 

— Ale tale? 

— Da. 

Trautman înghiţi cu dificultate şi se uită: fotografii 
şifonate. Îngălbenite. Cu chipurile camarazilor lui Rambo 
din Forţele Speciale. Poze de grup şi individuale, în 
uniformă şi fără. Uneori făcând mutre caraghioase, 
alteori serioşi. Dar una dintre ele îl făcu pe Trautman să 
privească lung: Rambo, pe când era mai tânăr, bărbierit 
frumos, nevinovat, râzând cu gura până la urechi. 
Mâhnit, Trautman îşi ridică ochii la omul sălbăticit care 
aştepta în picioare dinaintea lui, care-i fusese ca un fiu, 
mai mult decât oricare altul dintre elevii lui. Îşi drese 
vocea şi încercă să articuleze cât mai firesc: 

— O echipă de fier. Cea mai bună cu care am lucrat 
vreodată. 

— Toţi au murit. 

— Tu nu. 

— Mai bine aş fi murit şi eu. 

Evitând să-l privească pe Rambo în ochii care-i ardeau, 
Trautman se uită din nou la cutia de ghete. Simţi că se 
sufocă. 

— Medalia de onoare a Congresului. 

— Mda, ce vremuri eroice. Pe medalia aceea poţi să-ţi 
iei şi o cafea. 

— Plus... - cuvintele nu-i veneau uşor - plus două Stele 
de argint, patru Stele de bronz, două Cruci militare, patru 
Cruci ale virtuţii vietnameze şi - Trautman înghiţi în sec - 
un pumn întreg de Inimi de Purpură. 

— Cinci. Mi-au îngăduit să mi le păstrez. Nu i-am rugat 


eu. Şi nici nu le-am dorit. 

— Atunci ce-ai fi dorit? 

— Dorit? Păi... nu ştiu. După toate câte s-au întâmplat, 
cred că n-aş fi dorit decât să întâlnesc o singură 
persoană, una singură, care să vină să-mi strângă mâna 
şi să-mi spună: John, ai făcut bine ce-ai făcut. Şi să fie 
convins de treaba asta. Cu adevărat... după tot ce s-a 
întâmplat. 

— Ai greşit doar într-o singură privinţă: nu în războiul 
acela trebuia să fii erou. 

— Nu eu am ales. Şi nici n-am cerut eu să fiu erou. N- 
am făcut decât... 

— Ceea ce ai învăţat să faci. 

— Ceea ce alţii mi-au cerut să fac. Şi ceea ce am fost 
silit să fac... ca să rămân în viaţă! Şi făcu un gest cu 
mâna spre zidurile de beton. In viaţă! 

Celula păru să se îngusteze şi mai mult. Trautman 
renunţă să mai amâne discuţia pentru care venise. 

— John, am... - se ridică în picioare, făcu un pas spre 
celălalt - am promis să te ajut cât pot. 

Rambo se uită ţintă la el. 

— Să te scot de aici. 

Nicio reacţie. 

— Te interesează? 

Nici de data asta nu veni niciun răspuns. 

— Doar nu se poate să doreşti să rămâi mai departe 
aici. 

— Dar ce-ar trebui să fac pentru ca să scap de aici? 
Cel puţin cât stau aici ştiu ce mă aşteaptă. Urăsc zidurile 
astea. Dar când ies în carieră, la soare, la aer, nu e chiar 
atât de rău. Aş putea spune chiar că trăiesc un fel de 
împăcare. 

— Ascultă până la capăt ce am eu să-ţi spun mai întâi! 
şi Trautman clătină din cap. Nu. Ascultă-ne pe amândoi! 

— Pe amândoi? 

— Hai să facem o plimbare! Trautman bătu cu pumnul 
în uşă. Hei, ştiu că tragi cu urechea! Deschide la naiba 


uşa asta o dată. 


4 


De parcă ar fi fost victima unui miraj, Rambo privea 
uluit pajiştea verde, imensă din faţa închisorii. Ţâşnitori 
udau iarba. Mirosea a ploaie. Trase adânc în piept 
mireasma aceea şi, însoţit de Trautman urcă un dâmb, şi 
se apropiară de un bărbat corpolent, îmbrăcat într-un 
costum cenuşiu, foarte oficial. În urma lor veneau doi 
paznici la oarecare distanţă, neslăbindu-l din ochi. li auzi 
trăgând piedica armelor. Cătuşele de la mâini îi fuseseră 
strânse şi mai mult. Ajunseră lângă celălalt. 

— ŢI-l prezint pe domnul Murdock, spuse Trautman. 
Domnule Murdock, el e Rambo. 

Murdock îi întinse mâna. Dar Rambo nu putu decât să 
schiţeze un gest, ridicându-şi încheieturile, arătându-i 
cătuşele. Murdock zâmbi strepezit, apoi îşi aprinse o 
ţigară. 

— Da, îmi închipui că te cam deranjează. Salut. Mă 
bucur să te întâlnesc. 

Rambo îi cercetă chipul. Ceva în trăsăturile lui şterse îl 
izbi privirea rece şi tăioasă, în ciuda zâmbetului distant, 
convenţional. Se uită alarmat la Trautman, apoi din nou 
la Murdock. 

— Iscoadă? 

Lui Murdock îi dispăru zâmbetul. Se uită chiorâş: 

— Da, m-au avertizat că ai miros ager. Da. Sunt de la 
CIA. Divizia Operaţiunilor Speciale. 

— Eu cu dibuitori din ăştia nu lucrez. 

— Ei, nu suntem noi chiar atât de răi. Odată şi odată o 
să ajungi să ne cunoşti. A A 

— Păi asta-i buba. V-am şi cunoscut. In Vietnam. In 
Vietnam. În şaişopt! 

Din iniţiativa CIA, o unitate de elită a Beretelor Verzi 
fusese intoxicată cu informaţii false încât să i se pară că 


a primit ordin să anihileze un grup de vietnamezi, 
simpatizanți ai Vietcongului, dintr-un sat din apropiere de 
Saigon. După ce misiunea a fost îndeplinită, a ieşit la 
iveală că datele strecurate erau false, că amărâţii de 
tărani care fuseseră împuşcaţi n-aveau nicio legătură cu 
Vietcongul, ba dimpotrivă, iar cei de la Contrainformaţii 
au negat că au ştiut ceva despre această operaţiune. 
Toată unitatea de elită a fost băgată în tribunal, judecată 
şi condamnată, oamenii încarceraţi într-o închisoare din 
Saigon până când aveau să fie evacuaţi în Statele Unite. 
Ceilalţi din Beretele Verzi au fost atât de porniţi încât au 
pus la cale să atace închisoarea pentru a-şi salva 
camarazii de arme, iar când planul acesta a ajuns la 
urechile celor din CIA, comandamentul militar din Saigon 
a început o sistematică reducere a Forţelor Speciale, 
treptat ajungând să le neutralizeze puterea, amenințând 
chiar că vor desfiinţa aceste unităţi cu totul. Rambo nu 
participase la operaţiunea cu ghinion, dar cunoscuse 
oameni care fuseseră implicaţi, aşa că nu-l mai putea 
duce nimeni de nas. 

— Şaizeci şi opt zici? întrebă Murdock. Păi e vorba doar 
de o neînțelegere, în care noi n-avem nicio vină. De- 
acum a intrat în istorie, s-a învechit. În plus de asta, nu 
prea înţelegi esenţialul - şi privirea lui deveni şi mai 
tăioasă - noi discutăm ce se întâmplă acum, nu atunci! 
Dacă colonelul aici de faţă nu ţi-a spus încă, află că am 
împuternicirea să te scot de aici. Şi bănuiesc că asta vrei 
şi tu. Doar dacă nu te-ai fi îndrăgostit de spart stânci pe- 
aici. 

Rambo nu se mai uită la Murdock, privirea îi fugi spre 
ţâşnitorile care udau pajiştea. Işi aduse aminte de 
carieră, de pereţii celulei. În timp ce o sudoare rece 
începu să-i curgă pe fată, prelingându-i-se de pe bărbie, 
Rambo se încordă: dacă vrei să supravieţuieşti, atunci 
ascultă! 

— Da, vă ascult. Care-i treaba? 

— Ei, aşa mai vii de-acasă. Asta aşteptam eu de la 


tine. Treaba? E taman pentru tine făcută. O operaţiune 
clasică pentru cei din Forţele Speciale... Loveşti scurt, 
pătrunzi, degajezi. Două zile. 

— Armata are o mulţime de oameni din Forţele 
Speciale. Şi ăia nu-s în puşcărie. Atunci de ce aţi venit la 
mine? 

— De ce? Pentru că ţinem la tine. Sau cei puţin aşa 
vrea computerul de la Langley!. in şapte secunde a şi 
scos pe ecran dosarul tău. A ţinut cont de mai mulţi 
factori: de reuşitele în serviciul militar, de faptul că eşti 
familiarizat cu zona... 

— Zona? şi Rambo se încruntă. Unde? 

— Mai aşteaptă, nu te grăbi. Deocamdată nu ai 
acceptat 

— Nici n-am să accept aşa orbeşte. 

— Ei, poate că n-am înţeles eu bine, şi Murdock îi 
aruncă o privire severă lui Trautman. Credeam că băiatul 
dumitale e dornic să scape... Da sau nu? Acceptă sau nu! 
Şi asta pe loc. Dacă nu acceptă atunci n-are niciun rost 
discuţia. lar dacă accepti, află că nu ştii că lucrezi cu noi. 
Nu vei avea habar de nimic. Şi fără comentarii. M-ai 
înţeles? 

Şi fără să tragă măcar un fum din ţigara pe care şi-o 
aprinsese Murdock o aruncă în iarbă şi o strivi cu 
bombeul. Ţâşnitorile îşi aruncau arcurile de apă. 

— Spuneţi-i! îi replică Trautman lui Murdock cu voce 
aspră. Imi asum eu răspunderea pentru asta. 

— Vietnamul de Nord! Şi Murdock îşi răsfrânse 
dispreţuitor buzele. Republica Democrată. Vietnam cum i 
se spune acum. g 

Rambo se înfioră. Işi aminti de soldatul care-i lăsase pe 
spinare şi pe piept mici cruciuliţe tăiate cu cuțitul, de 
puţul în care fusese azvârlit, de mizeria pe care o 
aruncau cei de la suprafaţă în el. 

Mâncarea cu viermi? Da, o înghiţise. Excrementele? Se 
obişnuise şi cu ele. Cicatricile? N-a trăit zi şi noapte de 


1 Sediul principal al CIA (N.T.). 


atunci să nu dorească să se răzbune pentru asta. 

Trautman făcu un pas înainte şi Rambo simţi că între 
ei dăinuiau legături camaradereşti. 

— John, uite despre ce-i vorba... Acolo au rămas unii 
de-ai noştri. Prizonieri de război. 

— Vreţi să-mi spuneţi că cineva şi-a adus aminte de ei 
tocmai acum? 

— Noi nu ne părăsim oamenii, interveni Murdock. 

Dar cuvintele lui sunau fals. Păreau însă adevărate. 
Rambo se uită lung la Trautman, citi în ochii lui 
devotamentul, speranța, nevoia de a câştiga, 
Dumnezeule, măcar în parte, războiul ăsta pentru care-şi 
jertfiseră şi sufletul. 

— Bine, aţi câştigat Mă prind. 

Şi doar cu o mişcare a încheieturilor zvârli cătuşele la 
pământ. Murdock se uită uluit la ele. 


5 


Singur în celula lui, cu picioarele încrucişate, pe 
cimentul care-ţi îngheţa şi oasele, trupul lui aruncând o 
umbră de Budha, Rambo privea fix gaura din podea care- 
i servea drept closet. Dincolo de uşa închisă, în spatele 
lui, simţea prezenţa  duşmănoasă a paznicului 
neputincios şi pornit împotriva lui. Cu o încetineală de 
preot care oficiază, deschise cutia de ghete şi privi toată 
averea sa. Frânturi de memorie. Singurele mărturii ale 
existentei unor prieteni de mult plecaţi dintre cei viii. 
Simboluri ale curajului. Şi ale unei morţi violente. 

Duse mâna la călcâiul ghetei, şi, ca prin minune, în 
palmă apăru o cutie de chibrituri. N-avu nevoie să se 
întoarcă pentru a şti că paznicul de la uşă sărise în 
picioare, nervos, speriat. 

Bineînţeles, are dreptate. Aş fi putut da foc 
şandramalei să ardă cu totul când aş fi avut eu chef. 
Pariu că te întrebi ce mai am eu ascuns, pe-aici. În vreme 


ce cu o mână ţinea cutia de chibrituri, cu cealaltă dădea 
drumul, rând pe rând, la medalii şi decoraţii în gaura din 
podea. Auzi un plescăit departe, în adânc. Incă una. Alta. 
Nici el nu-şi dădea seama din ce pricină, dar gestul îi 
provoca o plăcere deosebită. În plus, avea o presimţire 
că nu-l aşteptau lucruri tocmai plăcute. lar dacă nu avea 
să se mai întoarcă, nu voia să ofere nimănui prilejul să se 
distreze cu averea lui. 

Deschise cutia de chibrituri, scoase un băț, îl aprinse. 
Fosforul scăpără. Şi una câte una, aprinse fotografiile de 
la chibrit. Prietenul ăsta. Celălalt. Fiecare, pe rând, lua 
foc, dispărea arzând în gaură; se stingea cu un sfârâit, 
undeva în adânc. În fine, ultima. 

A lui. 

Fiindcă îl stăpânea tot mai mult o neagră presimţire. 
Un al şaselea simţ îl avertiza că atunci când ai de-a face 
cu o iscoadă ca Murdock, până şi cariera de piatră era 
mai bună decât... 

Urmări cum arde imaginea celui care fusese cândva, 
dispărând pentru totdeauna. 

Dar parcă neîndeajuns de mulţumit, dădu foc şi la 
cutia de pantofi. 


II 
Bârlogul Lupului 


1 


Tabăra Bragg nu se schimbase - un motiv de 
mângâiere într-un fel. Barăcile, popota, armurăria, 
infirmeria, arena moto, terenul de defilare şi cel de curse 
cu obstacole, turnurile de sărituri, peste tot o viermuiala 
de soldaţi care, după ce s-au distins în antrenamentele 
obişnuite, fuseseră trimişi aici pentru a deveni elita 
armatei. Pe fereastra încăperii Centrului Operaţional, 
Grupul special de forţe aeropurtate, Rambo urmări un 
pluton de ageamii plini de speranţe tropăind în rânduri 
strânse. Un sergent încruntat îşi potrivi pasul cu al 
soldaţilor şi începu să urle la ei: 

— Trei-patru, stâng-drept, stâng... Stângul! Mototolule! 
Umerii drepţi! Hei, domnişoarelor, umerii drepţi! Drept, 
am spus! Hei, ăia nu v-au învăţat, fetiţelor, chiar nimic 
la... 

Plutonul dispăru. Cu ani în urmă, pe când era şi el 
nevinovat, fusese exact la fel ca ei. Înghiţind cu noduri, 
îşi aduse aminte de inima lui plină de patriotism, de 
mândria care-i dădea aripi. 

Dar dacă ar fi ştiut el ce-l aşteaptă, se întreba acum, 
ar mai fi înghiţit el antrenamentele acelea? 

Nervos, cercetă încăperea în care se afla - o cameră 
austeră, mobilată cu nişte scaune şi o masă metalică 
tipic militare. Becurile de deasupra împrăştiau o lumină 
supărător de puternică. O cameră de supraveghere era 
aţintită asupra celor dinăuntru. Afară la uşă - doi ostaşi 
din Poliţia Militară păzeau. Un aghiotant înconjură masa, 


veni la Rambo şi-i dădu un dosar sigilat, apoi îi întinse un 
stilou. De cealaltă parte a mesei - Murdock se aplecă 
spre el: 

— E dosarul misiunii tale. 

— Semnează aici, îi spuse aghiotantul. 

Rambo semnă. 

— Şi aici, te rog. 

Semnă din nou. 

— Acum poţi să-l deschizi, îi spuse Murdock. Stai aici 
până  memorezi totul. Documentele nu părăsesc 
încăperea asta. 

Rambo rupse sigiliul, din dosar scoase fotocopiile unor 
documente. Murdock se aplecă şi mai mult spre el. 

— Cei două mii patru sute de aviatori americani 
dispăruţi în misiune în Vietnam, Laos şi Cambodgia sunt 
trecuţi de obicei pe lista celor Presupuşi ucişi în lupte. Cei 
mai mulţi aşa au sfârşit. 

Rambo răsfoi documentele. Dând la o parte un 
mănunchi impresionant de hârtii dactilografiate mărunt, 
scoase la iveală câteva fotografii alb negru, cam şterse, 
de format mare. Murdock îi spuse: 

— Cu toate astea continuă să ne vină informaţii. Cele 
mai mult din auzite, zvonuri. Apoi am început sondajele 
printre refugiaţi, simpatizanţii locali. Dar nimic nu s-a 
verificat deocamdată. Dar cu fiecare an numărul 
informaţiilor sporeşte. Două mii trei sute de-acum. În 
cele din urmă trebuie să dăm şi noi socoteală. Ligii 
familiilor, Congresului, unui mare număr de americani. 
Subiectul e încă foarte delicat şi stârneşte dispute. 
Socotim că avem suficiente motive ca să spargem buba. 

Rambo se uită lung la fotografii. Fuseseră luate de la 
foarte mare altitudine, şi indicau un grup mic de clădiri, 
cele mai multe doar nişte colibe, înconjurate de o 
vegetaţie foarte deasă. Fotografiile erau uşor voalate de 
aburii ridicaţi de căldură - o poiană ciudată în mijlocul 
unei păduri tropicale. O vreme în mintea lui nu se stabili 
nicio legătură. Apoi, brusc, tresărind, îşi dădu seama ce 


reprezentau. Înainte de a apuca el să scoată o vorbă, 
Murdock spuse: 

— Fişa E-7 îţi dă toate amănuntele. O bază militară 
nordvietnameză, abandonată în podişul central de nord, 
s-ar putea să aibă o tabără care să fie folosită drept 
lagăr. După cum poţi vedea, informaţiile pe care le 
deţinem sunt cam subţiri. Fotografiile din satelit arată 
nişte colibe... barăci. Ar putea fi orice. 

Rambo îşi ridică privirea încrâncenată de pe fotografii. 
Pulsul îi zvâcnea. 

— Ce naiba vreţi să... 

Murdock îşi îndreptă brusc spinarea, se înroşi la faţă, 
enervat. 

— Vrem să ce? 

— Credeţi că eu n-am recunoscut locul? Credeţi că eu 
am fost orb când am fost acolo? Credeţi că m-am prostit 
aşa deodată? Păi acolo-i... 

De furie nici nu mai putu să articuleze o vorbă. Dar 
cuvintele nerostite parcă umplură încăperea. Murdock se 
încruntă, apoi se întoarse spre Trautman. 

— A fost ideea dumitale. 

— Bineînţeles. Doar v-am spus. 

— Deci, domnule colonel, dumneata l-ai pregătit aşa. 
Atunci descurcă-te dumneata cu el. 

Murdock se lăsă pe speteaza scaunului şi-şi încrucişă 
braţele. 

— Misiunea asta-i şi aşa destul de periclitată şi fără... 

Trautman surprinse privirea lui Rambo şi ridică din 
umeri. 

— Ştii, toată lumea a socotit că vei fi destul de 
recunoscător pentru şansa care ţi se dă de a scăpa de 
cariera aia de piatră. O presupunere destul de logică. 
Nicio problemă. Şi au mai crezut şi că loialitatea o să te 
îmboldească să încerci să-i aduci pe camarazii ăia acasă. 
Dar n-au ştiut un singur lucru: dacă nu cumva experienţa 
de care ai avut parte în lagărul acela de concentrare... 
Da, e acelaşi în care ai fost ţinut şi tu prizonier, şi 


Trautman strânse buzele. În care ai fost torturat. 
Dumnezeule! Pricepi? Nimeni n-a ştiut dacă nu cumva 
vei reacţiona cu totul pe dos şi vei spune: „La naiba, nu! 
Ce, credeţi că sunt nebun? Acolo nu mă mai duc!” 

Rambo încercă să-şi controleze respiraţia, să-şi 
stăpânească furia. 

— Iscoadele! Aştia nu se schimbă niciodată. Totdeauna 
trebuie să te mintă cumva. 

— Nu! trânti Murdock stiloul pe masă. Niciun fel de 
minciuni. Doar informaţii cu caracter restrâns. Trebuie să 
ştim ce-i acolo. Nu ţi-am spus nicio minciună. Doar atât 
că nu ţi-am dezvăluit totul de la început. 

Rambo continuă să-l privească ţintă. 

— Bine, făcu Murdock. Vrei să afli totul. Bun. E chiar 
lagărul din care ai scăpat. Acela-i ţinta noastră acum. 
Doar ţi-am spus că în numai şapte secunde computerul a 
scos pe ecran dosarul tău. Din pricina medaliilor tale? 
Da, bine. Din pricină că eşti un încăpățânat? Bineînţeles 
şi de asta. Fiindcă şi tu ai fost cândva prizonier de 
război? Sigur. Dar principalul motiv - fiindcă nimeni, 
subliniez nimeni nu cunoştea terenul mai bine decât tine. 
Hai să privim lucrurile în faţă. Misiunea asta are un factor 
maxim de risc. Cine îşi poate imagina ce elemente în 
plus se pot ivi care să te silească să dai înapoi? Dar dacă 
nu te dai bătut... dacă duci misiunea până la capăt... vei 
fi temporar reintegrat în Forţele Speciale. Şi socot că 
asta-i important pentru tine. Ş dacă duci misiunea la bun 
sfârşit... nu pot să-ţi promit, dar în discuţiile mele 
preliminare... ei bine, s-ar putea să beneficiezi de o 
amnistie prezidenţială pentru vina de a fi devastat oraşul 
acela aşa cum bine ştii că ai făcut. Uite întrebarea pe 
care trebuie să ţi-o pun domnule locotenent, te angajezi 
în misiunea asta? 

— Sunteţi foarte priceput, replică Rambo. Foarte 
priceput. 

— Cu asta n-ai răspuns la întrebarea mea. 

— Da, mă angajez. 


Cu un gest reflex, Rambo îşi duse mâna la cicatricile 
de sub cămaşă. Murdock răsuflă uşurat. 

— Mă bucur că s-a aranjat. Voi obţine aprobările 
necesare. 

— Care-i planul? 

— Are două faze. Simplă recunoaştere şi recuperarea 
ta imediată. Tu te vei îngriji de prima fază. Vei cerceta 
terenul, vei confirma prezenţa prizonierilor de război 
americani, dacă există vreunul, vei face nişte fotografii şi 
observaţii tactice, şi te vei îndrepta spre punctul de unde 
vei fi preluat de ai noştri. Murdock păstră un moment de 
tăcere pentru a da mai multă greutate cuvintelor sale. 
Fără să angajezi în niciun fel inamicul. 

— Fără...? Rambo se uită de la Murdock la Trautman. 
Vreţi să spuneţi că nu trebuie să încerc în niciun fel să 
scot de acolo pe niciunul dintre ai noştri dacă-l găsesc? 

Murdock nu-l lăsă pe Trautman să-i răspundă. 

— Nu. Cu desăvârşire interzis. O să-i scoată de acolo a 
doua echipă, cea de asalt. Forţa Delta. 

— Dar eu voi fi acolo doar! Nu pot să cred... Numai ca 
să iau nişte fotografii? 

— Nu fi aşa de dezamăgit! Murdock luă stiloul şi bătu 
cu el în masă. Misiunea ta e şi aşa destul de 
primejdioasă, spuse şi miji ochii. Chiar şi pentru unul ca 
tine. 

— Mda. Fotografii, făcu Rambo şi se întoarse spre 
Trautman. Sir, o să reuşim de data asta? 

— De data asta totul depinde numai de tine, îi 
răspunse Trautman. 

— Vei zbura la Bangkok, reluă Murdock. La zero şase 
treizeci. Cu un avion de pasageri obişnuit. Cât mai 
nebăgat în seamă. Uite paşaportul, certificatul de 
naştere, alte documente. Vei folosi chiar numele tău 
adevărat. Eu personal n-as fi vrut să procedăm aşa, dar, 
pe moment, tailandezii sunt foarte atenţi la toţi 
americanii care trec prin vamă şi n-aş vrea să avem 
niciun fel de încurcături cu ei... ca să zicem aşa. Daro 


dată trecut de vamă, o să ne mişcăm ceva mai iute şi nu 
tocmai ortodox. 

Murdock zâmbi ca şi cum partea asta îl amuza cel mai 
tare. Rambo îşi cercetă propria fotografie de pe paşaport. 
Era recentă. Se încruntă. Habar nu avea când fusese 
fotografiat. 

— De unde aveţi fotografia? V-a trebuit timp ca să... 
Eraţi atât de sigur că voi accepta? 

— Nu sunt sigur de nimic. Dacă era nevoie am fi rupt 
chestiile astea în bucăţi la fel de simplu ca atunci când 
le-am făcut. În Bangkok o să te întâlneşti cu... 


2 


Avionul cu reacţie al Liniilor Japoneze îşi reduse 
mugetul motoarelor. Se apropia de aterizare, Rambo 
simţi cum stomacul îi dă uşoare semne de nelinişte, 
timpanele îi pocnesc din pricina creşterii presiunii. 
Scrâşni din dinţi, înghiţi ca să-şi elibereze timpanele, auzi 
cum îi trosnesc, zgomotele din cabina aglomerată 
deveniră mai distincte. Dincolo de hublouri se zăreau 
nori, iar când aeronava se înclină mai mult, Rambo 
surprinse peisajul pitoresc al satelor tailandeze, păduri 
tropicale, ogoare, râuri. lar şi mai departe, dincolo de 
vârful aripii din partea sa, întinderea plină de viermuiala 
a Bangkokului. 

Ultima dată văzuse această parte a lumii când privise 
pe hubloul unui avion militar american care îl aducea 
înapoi spre lumea civilizată, la Casa Albă, pentru 
decernarea Medaliei pentru Virtute a Congresului. Prilej 
cu care fu citat pentru faptele lui de vitejie, felul în care 
reuşise să scape din lagărul de prizonieri vietnamez, cele 
şase săptămâni de calvar prin junglă, pe când se chinuia 
să ajungă la o bază a forţelor americane dincolo de zona 
demilitarizată. Dar nimeni, niciodată nu va putea cu 
adevărat zugrăvi prin ce trecuse. După ce fusese mai- 


mai să fie împuşcat de sentinelele americane cărora nu 
le-a venit să creadă că o fiinţă care arăta atât de 
neomeneşte putea fi militar american, Rambo fusese 
expediat cu un elicopter la Saigon la spital, iar de acolo... 
convalescenţa. Alt avion şi, treizeci şi şase de ore mai 
târziu, discuţii despre oboseala drumului, şocul cultural, 
şi altele, la baza aeriană Edwards, în minunatele S.U. ale 
A. 

lar când, pe deasupra, acolo şi-a dat seama că toată 
lumea îl aştepta ca să-l descoase doar despre viaţa sa 
personală, de parcă episodul din Vietnam n-ar fi fost 
decât un neînsemnat interludiu, simţi de parcă ar fi 
nimerit în iad. Şi aşa a ajuns el în oraşul acela. Să se 
întâlnească cu Teasle. 

Smucitura impactului roţilor cu pista de aterizare îl 
trezi, aducându-l la realitate. Işi luă geanta de voiaj - 
singurul său bagaj - de sub scaunul din faţă. Şi se întrebă 
de ce oare nu s-ar opri acolo. Să dispară pur şi simplu. 

După câte îndurase, nu se simţea dator nimănui. 
Orientul îi era la fel de cunoscut ca şi Statele Unite. Ar fi 
putut să se facă nevăzut. Şi, ar fi scăpat şi de puşcării. 
De orice fel de şicane. Bineînţeles. De ce nu? 

Dar imediat îi veni în minte imaginea prizonierilor de 
război care îndurau un iad adevărat, faţă de care cele 
şase luni de captivitate ale lui păreau doar o mică 
excursie de plăcere. Şi se mai gândi şi la Trautman, care- 
şi pusese cariera în joc pentru ca să obţină eliberarea 
fiului său din celula aceea ce se îngusta în chip 
insuportabil cu fiecare noapte. 

Trase aer adânc în piept, îşi adună toată hotărârea de 
care era în stare şi-şi spuse: In regulă, mi-am dat 
cuvântul. O să mi-l onorez. Dar numai o singură dată. 

Dar simţi cum stomacul i se strânge de teamă când 
trecu pe lângă stewardesa, cu un zâmbet oficial pe 
mutră, care-i ură: 

— Vă dorim o zi bună. Vă mulţumim că aţi zburat cu 
aeronava noastră... 


Şi cobori din avion. 


3 


Aeroportul Don Muang din Bangkok îi aminti de un 
furnicar, dar cu nişte furnici care îşi găteau bucatele cu 
un ulei atât de rânced, că izul părea să se fi lipit de toate. 
Cobori nebăgat de seamă o dată cu ceilalţi călători, trecu 
pe coridoarele labirintice ale aeroportului spre serviciul 
vamal. Paşaportul lui - după cum se exprimase şi 
Murdock - era curat ca lacrima. 

— Motivul vizitei? 

— Vizită de plăcere. 

Vameşul se uită la el de parcă plăcere ar fi însemnat 
opiu şi mulieri. li ştampilă totuşi paşaportul: 

— Vă urăm şedere plăcută. 

Rambo părăsi aeroportul. Îndată ce ieşi, îl izbi 
năduşeala sufocantă şi familiară a Orientului. Umezeala i 
se aşternu pe frunte, îi îmbâăcsi cămaşa. Cu geanta în 
mână, începu să-şi croiască drum prin îmbulzeala de 
asiatici şi turişti, şi cercetă atent maşinile. Un taxi 
rablagit rău de tot, marca Citroen, stătea într-o rână 
lângă trotuar. Se sui şi-i spuse şoferului cu mutră de 
şopârlă să-l ducă la Hotel Indra. 

Dar îndată ce taxiul luă o curbă, Rambo se suci iute să 
cerceteze şirul de maşini din spate. Mugşchii i se 
încordară de tensiune. li spuse brusc şoferului în 
tailandeză să oprească. Şoferul opri, întorcându-se spre 
Rambo, şi ridică mirat din sprâncene, ceea ce-l făcea să 
semene şi mai mult cu o şopârlă. 

Rambo îi băgă în mână zece dolari, înşfăcă geanta şi-i 
aruncă scurt: 

— Tu o ştergi mai departe. Acum! 

Şi în vreme ce şoferul porni să bombănească ţâşnind 
de lângă trotuar, Rambo îşi făcu vânt afară din maşină, 
ceea ce-i aminti foarte vag de vremea când erau 


paraşutaţi din avion, se trezi asaltat de zarva ameţitoare 
a cartierului comercial, şi fu înghiţit de mulţime. 


4 


— Cum? Ce-ai făcut? Nu pricep. L-ai pierdut! 
Dumnezeule! şi Murdock îşi încleştă mâna pe microfonul 
aparatului de transmisie recepţie protejat împotriva 
interceptării convorbirilor. Artera de la gât i se umflă 
primejdios. V-a dus pe toţi trei de nas! Şi n-aţi fost în 
stare... 

Printre părâiturile aparatului izbucni o voce: 

— Sunt sigur că în avion nici nu ne-a băgat în seamă. 

— Mda, sunt convins. 

— Pe bune. Arătam a turişti sadea. Cu cămăşi 
înflorate, nădragi largi, pălării de pai. În fine, tot tacâmul. 

— Dumnezeule mare! repetă Murdock. 

— Şi nici măcar nu am stat grămadă. L-am urmărit 
când a coborât din avion. Doi dintre oamenii noştri l-au 
urmărit în vamă, maşina de urmărire s-a luat după taxi. 

— Şi? 

— Taxiul s-a oprit deodată... 

— Nu, îmi ajunge. Nu mai vreau să aud nicio vorbă. O 
şleahtă ca voi nici nu putea să facă altfel. De ce şi cum 
nu mai contează acum. 

— Dar vă spun, până atunci n-a făcut niciun gest care 
să arate că pune ceva la cale până când.. 

Murdock făcu un gest brusc retezând vocea celuilalt. Şi 
porni să bombănească, ridicându-şi privirea spre cer de 
parcă i-ar fi reproşat lui Dumnezeu: Lasă că o să-i faco 
bucurie ticălosului ăsta şi o şi se trezească detaşat la 
Reykjavik, Islanda. 

Îşi aduse aminte deodată că nu era singur şi se 
întoarse spre Trautman. 

— Şi dumneata! Dacă greşesc te rog să mă corectezi. 
Ai garantat că se va prezenta la întâlnire. Doar ai spus cu 


gura dumitale: Îmi asum răspunderea. Răspunderea, hai? 
Poate vrei să vorbim de... Ei, cum îţi place tărăşenia asta 
acum când galoanele dumitale de colonel plin sunt pe 
cale să zboare ca o păsărică? 

— Ce-a promis va face, îl înfruntă Trautman 
stăpânindu-se să-i spună lui Murdock că era pe cale să se 
facă de râs. 

Murdock începu să clipească mărunt. 

— Ce-a promis? Domnul împuşcă, distruge cât poate, 
rade un oraş întreg dacă are poftă, şi vrei acum să mă 
convingi dumneata pe mine că individul e un fel de 
cavaler al onoarei care îşi respectă cuvântul dat! 

— Aşa şi este. Nu-i el de vină - oraşul! 

— Domnule colonel, doar vorbim omeneşte şi pe 
înţeles. Habar n-am ce vrei să spui. 

— Oraşul! Nu vedeţi relaţia? De început a început 
şeriful. Dar ce începe Rambo, Rambo termină. 

— Termină? Da, oraşul acela l-a terminat, fii fără grijă, 
Şi pe deasupra pari să fii şi tare mândru de isprăvile lui 
acolo. 

— Mândru nu, replică Trautman clătinând din cap. 
Mândru nu e cuvântul potrivit. Extaziat poate e mai bine. 
Dar nu trebuie să vă faceţi griji. Nu ştiu eu prea bine de 
ce Rambo s-a dat la fund în Bangkok, dar sunt sigur că a 
avut el motivele lui. Sunt absolut convins. Nu ştiu să-şi fi 
încălcat vreodată cuvântul, să nu-şi fi ţinut făgăduiala. 
Dacă a promis că va fi aici, va fi aici. 

— Sir! 

Vocea aparţinea unui tehnician care se holba la o 
consolă din spatele lor. 

— Te rog să nu mă întrerupi! mârâi Murdock. 

— Sir, dar... 

— La naiba, ce s-a mai întâmplat? 

— Pe radar a apărut o ţintă. 

— Cum? 

— Da, sir, şi se îndreaptă spre noi. 


5 


Dinaintea lui se înălța silueta unui Buddha scăldat în 
soare, iar după expresia misterioasă a feţei lui rotunde 
nu-şi putea da seama dacă-l binecuvântează sau îl 
blestemă. Plutind la zece metri deasupra solului, 
bucurându-se de echilibrul nărăvaş al elicopterului, 
Rambo cercetă prin geamul de plexiglas al cabinei încă o 
clipă figura lui Buddha, apoi manevră comenzile, şi cu un 
muget brusc de motoare ambalate, aparatul porni mai 
departe. 

După ce o ştersese din taxi la numai câteva străzi de 
la aeroport şi dispăruse în mulţime, Rambo gonise la 
întâmplare pe câteva scurtături, luase alt taxi, din care 
sărise din mers iar, se strecurase pe străduţe dosnice 
până când luase alt taxi, apropiindu-se astfel în etape de 
locul de întâlnire de la o fermă din marginea oraşului. 
Bătrânul proprietar al fermei avea să fie omul lui de 
legătură, îi spusese Murdock, şi după ce bătrânul ridicase 
reţeaua de camuflaj, Rambo se trezi uitându-se la un 
elicopter Huey UH-I D, de pe vremea când fusese el în 
Vietnam, şi imediat îşi aduse aminte de rafalele de 
mitraliere şi de urletele celor loviți. 

Cinci minute mai târziu, Bangkokul rămăsese în urmă. 
Umbra elicopterului fugea peste canalele de irigaţii. Apoi 
dădu de un fluviu. Temple, ogoare, vite. Trase de manşă, 
şi câmpurile de orez dispărură, în vreme ce el se pierdu 
în nori. 

Manevrele atât de familiare ale navei îi dădeau 
încredere, deşi amintirile pe care i le stârneau nu aveau 
acelaşi efect. Se întrebă dacă nu cumva Murdock alesese 
acest tip de elicopter înadins pentru ca să-l facă să se 
întoarcă la starea sufletească avută în timpul războiului. 
Dacă era aşa, atunci îşi atinsese ţinta. Dar îl supăra ideea 
că era manipulat ca o păpuşă. 

Însă în clipa aceea nici resentimentele şi nici amintirile 
din război nu mai contau. Numai sentimentul libertăţii, 


senzaţia că zbura, se lăsa în voia comenzilor. Şi inima i 
se umplu de bucurie. Îşi dădu drumul prin nori în jos, 
simțind cum i se ridică stomacul în gât, jucându-se de 
parcă ar fi fost proprietarul navei. Dar cum se opri la o 
altitudine constantă, deasupra junglei, stomacul îşi 
reveni la poziţia sa normală. 

Zâmbi, trecu razant peste o culme. Îşi aminti de prima 
maşină pe care o condusese, un Ford albastru rablagit, 
fabricaţie 63, de drumul acela nenorocit din Bowie, 
Arizona şi brusc sili elicopterul să facă nişte manevre pe 
care Fordul n-ar fi reuşit niciodată să le împlinească, şi 
cobori prin ceața dimineţii. Şi nu se potoli până când nu 
văzu ţinta destinaţiei sale. 

Dedesubt se întindea o bază militară. O pistă de 
aterizare tăia o pajişte, flancată de pante împădurite. Mai 
departe, spre zare, învăluite în neguri, urmau lanţuri de 
munţi unele după altele, până când dispăreau treptat în 
tonalități tot mai palide de cenuşiu, ca într-o acuarelă 
orientală. 

Baza părea abandonată, hangarele ruginite, ca şi 
clădirile mai mici, acoperite de liane - vestigii uitate ale 
războiului. Dar pe măsură ce se apropia îşi dădu seama 
că pistă era întreţinută perfect, şi că la uşa unui hangar 
se strânsese o mulţime de lume. Numai cu doi paşi 
înaintea lor se vedeau un individ în uniformă şi altul în 
civil, cu mânecile suflecate şi cravata desfăcută la gât. 
Cel în civil porni iute în întâmpinare, îmboldit de 
nerăbdare să-l vadă la faţă, lăsându-l pe celălalt mult în 
urmă. Terenul de aterizare era lângă hambar. Mânaru de 
priceperea lui în a mângâia delicat comenzile, Rambo 
făcu elicopterul să coboare încet. Praful se ridică, apoi se 
aşeză la loc când el opri motoarele. Elicea mai mugi 
puţin şi apoi se opri şi ea. Işi scoase casca de pe urechi şi 
cobori de pe scaunul pilotului. După vuietul elicopterului, 
baza părea acum nefiresc de tăcută. 

— Ce naiba îţi închipui că pui tu la cale! se repezi spre 
el Murdock, pete mari de sudoare arătându-i-se de sub 


braţ. Trautman venea pe urmele lui. 

— M-am prezentat la locul destinaţiei cum mi s-a 
cerut, sir! 

— Cum ţi s-a cerut? ridică Murdock vocea. Cum ţi s-a 
cerut? Nu te mai preface acum că n-ai habar... Ce-i cu 
cacialmaua trasă la Bangkok? 

— Cacialma? se miră Rambo. 

— Când i-ai făcut să-ţi piardă urma... 

Şi deodată Murdock se opri. 

— Ce s-a întâmplat, domnule Murdock, interveni 
Trautman când ajunse şi el acolo. Nu doriţi să 
recunoaşteţi că v-aţi pus oamenii să-l urmărească? 

— Să mă urmărească? replică Rambo cu prefăcută 
surprindere. Dar nu pricep. De ce să fiu urmărit? M-am 
prezentat la locul desemnat de întâlnire. La fermă. 

Murdock gemu din rărunchi. 

— Da, John, te-ai prezentat la locul de întâlnire. Dar ia 
să ne gândim noi că... începu Trautman, în vreme ce 
Murdock se uita neîncrezător de la Trautman la Rambo. 
Să ne gândim noi că, doar aşa de dragul de a mai 
discuta, ţi-ai dat seama că eşti urmărit, şi să ne mai 
gândim că te-ai fi dat cu totul la fund fără să mai ajungi 
vreodată la locul de întâlnire desemnat. Ei? 

— Ne jucăm de-a presupusul? se interesă Rambo. 

— Exact. De-a presupusul. 

— Păi, bănuiesc că dacă mi-aş fi dat seama că sunt 
urmărit, atunci oricine altcineva şi-ar fi putut da seama. 
Doar aţi spus-o dumneavoastră singur şi anume că 
tailandezii le acordă foarte multă atenţie americanilor în 
ultima vreme. Şi deci dacă i-am păcălit pe nişte prieteni 
care se ţineau de coada mea, atunci înseamnă că i-am 
tras pe sfoară şi pe neprietenii care ar fi făcut acelaşi 
lucru. lar la urma urmei, nici dumneavoastră nu doriţi să 
ştie toată lumea pe unde hălăduiesc eu. 

Murdock se încruntă. 

— Hm, deştept, foarte deştept. 

— Dar aşa cum spunea domnul colonel, doar ne dăm 


cu presupusul deocamdată. Şi nu doresc deloc să-i supăr 
pe oamenii dumneavoastră. 

— Dar dacă tot ne jucăm de-a presupusul, interveni 
Trautman, te-ai mai putea gândi la vreun alt motiv 
pentru care să fi dorit să scapi de cei care se ţineau de 
coada ta? 

— Sir? 

— De exemplu, pentru ca să dovedeşti că nu are 
niciun rost să fii urmărit! Că, de exemplu, nu faci ceea ce 
faci pentru că te sileşte cineva s-o faci! Că împlineşti 
misiunea asta din propria ta dorinţă. 

— Sir, mie nu mi-a trecut prin minte nimic din ce 
spuneţi acolo. 

— Deştept, foarte deştept, repeta întruna Murdock. 

Se uitară lung unul la celălalt. 

— Ei bine, îşi drese vocea Trautman, dacă nu cumva 
doriţi să continuaţi să discutaţi în contradictoriu, 
domnule Murdock, vă sfătuiesc să ne retragem la un loc 
mai ferit. La urma urmei, se presupune că baza asta e 
abandonată. 

Murdock dădu din cap afirmativ, evident fericit să 
schimbe subiectul, şi să reintre în atribuţiile autorităţii. 

— Şi acum că a apărut cavalerul fără prihană, ar fi mai 
bine să ne descotorosim de elicopterul ăla. 

Şi o luă iute înaintea celorlalţi spre intrarea largă şi 
întunecată a hangarului. 

— John! şopti Trautman clătinând din cap. 

— Sir, îi zâmbi Rambo, numai diavolul m-a îndemnat la 
una ca asta, zău. 

În vreme ce mergeau în urma lui Murdock, Rambo 
aruncă o privire în jur. La dreapta, sub o reţea de 
camuflaj, se ascundea un imens elicopter Agusta 109. 
Stătea nemişcat şi ameninţător, fără niciun fel de 
însemne, nu se vedea nimic înăuntru. Doi mecanici 
verificau rotorul din spate. În general însă baza arăta cu 
totul inofensivă. Rambo se încruntă şi intră în hangarul 
întunecat, dar chiar înainte de a i se obişnui ochii cu 


întunericul, se opri pe loc înfiorat. Clădirea aceea imensă 
din metal pur şi simplu era un viespar. Chiar şi pereţii 
vibrau în chip foarte subtil. Dinaintea sa apăru o mulţime 
de echipamente electronice, ca nişte fantome în 
întuneric luceau ecranele a sumedenie de monitoare 
video, litere verzui împrumutau un aer sinistru ecranelor 
calculatoarelor, dungi pe ecranele radar clipeau în vreme 
ce acestea se roteau cercetând de jur împrejur. O bază 
de urmărire, comunicaţii şi coordonare la mare distanţă a 
reţelelor proprii forma un imens complex de 
echipamente modulare. lar din fundul hangarului auzi 
deodată... 

— Cine? Cum?... Aia? întreba un tehnician. 

— Cel care venea încoace, îi replică un alt tehnician. 

— Venea încoace? Dumnezeule mare, arăta de parcă 
acum ar fi apărut de nicăieri. 

Mai departe de tehnicieni, dincolo de nişte console cu 
şiruri de ecrane strălucitoare, Rambo îl zări pe Murdock 
discutând aprins cu un individ care dădu din cap 
afirmativ şi apoi se îndreptă spre el. Un american cu 
nişte trăsături proeminente, îmbrăcat în blugi, o cămaşă 
de pilot cu mânecile smulse de la umeri, tatuat pe 
bicepşi şi o şapcă de baseball îşi dădu un bobârnac la 
şapcă şi-i zâmbi. 

— Salut. Eu mi-s Ericson, bine ai venit în iad. 

Rambo îl cercetă de parcă atunci ar fi văzut prima dată 
un exemplar dintr-o specie cu totul necunoscută. Dar 
Ericson nu păru să se sinchisească. Continuă să 
zâmbească. 

— Deci tu eşti alesul, ei? Băftos mai eşti. Ascultă la 
mine, e cea mai nenorocită misiune din câte mi-a fost 
dat să împlinesc. Poate că acuş acuş or să mă trimită şi 
pe mine pe Coasta de Azur, ce zici? 

— Mda, minunat, exact pe Coasta de Azur. 

— Eşti Rambo, corect? Ei, bătrâne, am auzit de tine o 
groază. Da' ştiu că te-ai distrat pe cinste! Şi mie îmi 
place. Aşa mi-am dat eu seama cam de pe unde ai 


apărut. 

— Şi cam de pe unde? 

— Nu contează. Te luminez eu mai târziu. Acum musai 
să fac elicopterul acela Huey să dispară şi Ericson se 
îndreptă în fugă spre elicopterul de afară. Ei, era să uit, 
eu mi-s însoţitorul tău. 

Când ajunse în afara hangarului, Ericson se întoarse şi 
se apropie tot în fugă, ca un jucător de fotbal. 

— Mi-s pilotul dumneavoastră. Hei, ia gândeşte-te la ce 
ţi se întâmplă şi în alt chip. Locul ăsta n-o fi el raiul pe 
pământ, dar măcar tu ştii că ai ajuns aici direct din 
pârnaie. 

— Da? 

Încruntându-se, Rambo îl urmări pe Ericson săltându- 
se în elicopter, se încruntă şi mai tare şi se întoarse spre 
Trautman. 

— Pilot? 

Murdock apăru din senin, deschise gura să spună 
ceva, dar Rambo i-o luă înainte. 

— De câtă vreme organizaţi baza pentru misiune? 

Murdock îl privi bănuitor de parcă întrebarea aceea ar 
fi constituit în vreun fel o ameninţare, de parcă, 
indiferent ce va spune el, se va face de râs. 

— De câtă vreme? Păi, să zicem... Ştii de fapt am cam 
avut nişte necazuri, nişte încurcături. Douăzeci şi două 
de ore. Douăzeci şi două de ore în bază, completă el 
scoţându-şi cămaşa plină de sudoare. 

Rambo se uită în jur plin de admiraţie: 

— Frumoasă treabă. 

Murdock se umflă în pene. Şi făcu un gest plin de 
mândrie spre biroul - oficiu personal. 

— Intraţi în oficiul meu! 


6 


Încăperea avea doar trei metri lăţime, o incintă 


delimitată de placaje asamblate în grabă. O masă 
metalică, o lampă de birou extensibilă, ecranul unui 
computer şi tastatura sa, vrafuri de documente oficiale, 
trei scaune metalice, un şir de dulapuri metalice, lumina 
orbitoare a becurilor din tavan, o hartă încreţită de 
umezeală pe un perete, două ventilatoare care băzâiau, 
o maşină de Coca-Cola. 

Când intrară, paşii lor sunară ca într-o cameră goală. 
Înăuntru mirosea a mucegai. Murdock făcu cu mâna spre 
hartă, dădu să explice, prin minte îi trecu o idee şi se 
întoarse spre ceilalţi. 

— Rambo, înainte de a porni cu prezentarea misiunii, 
cred că trebuie să lămurim între noi unele lucruri. Noi 
doi, de când ne-am întâlnit, ne-am cam înţeles greşit 
unul pe celălalt, ca să zic aşa. Recunosc. Mai întâi la 
închisoare. Apoi la baza de antrenamente Bragg, făcu cu 
capul semn spre uşă, şi chiar mai înainte acolo! Deci nu- 
ţi plac iscoadele cum le spui tu, în regulă. Probabil nu te 
îndoieşti că ai dreptate. Dar nu te grăbi să judeci oamenii 
aşa uşor. Pentru că, bineînţeles, tu n-ai de unde să ştii 
despre mine câte ştiu eu despre tine. Şi dacă tot e să ne 
arătăm ce suntem, eu am combătut cu cel de-al doilea 
batalion, regimentul trei de infanterie marină, la Qon 
Thien în '66. Şi n-am fost dintre. Ofițerii spăimoşi care 
rămân în urmă în vreme ce-i mână pe oamenii lor s-o ia 
înainte. Şi am avut şi eu parte de lupte. Şi încă din plin. 
Şi m-am ales şi eu cu câteva Inimi de Purpură. lar 
noaptea şi eu încă mai aud urletele oamenilor mei care 
au fost ucişi. Aşa că te rog să mă crezi, îmi dau perfect 
de bine seama ce simţi şi tu şi alţi veterani. Pe vremea 
aceea se pare că guvernului nu-i prea păsa de treaba 
asta. Dar acum lucrurile s-au mai schimbat. Chiar şi ţara 
e alta! Americanilor le pasă ce se întâmplă cu ai lor, 
Congresului îi pasă, iar comitetului care m-a trimis pe 
mine aici poţi fi sigur că-i pasă foarte tare. Când ne 
uităm în urmă, se poate ca războiul să arate cam rău. 
Dar militarii noştri n-au fost răi. Şi numai asta contează. 


Aşa că - aici Murdock porni să vorbească mai repede, 
îmboldit de emoție - eu sugerez să lăsăm deoparte 
disputele personale şi să facem, la naiba, tot ce suntem 
în stare ca să-i scoatem de acolo pe bieţii noştri 
prizonieri de război. Şi să-i aducem acasă unde le e locul. 

Vocea îi tremura. Emoţionat, Rambo dădu din cap. 

— Bun atunci. Cred că amândoi ne vom simţi mult mai 
bine în felul ăsta, adăugă Murdock. Mă bucur că am dat 
deoparte obstacolul ăsta dintre noi. Dar încă ceva. 
Doresc să subliniez că prin pregătirea ta cu totul unică, 
cu calităţile tale deosebite, misiunea asta are şanse de 
izbândă mai mult decât modeste... nu, am greşit... are 
şanse superioare de izbândă, chiar acolo unde alţii ar 
eşua. Mă bucur că eşti alături de noi. 

Murdock îi întinse mâna şi-i zâmbi. 

— Data trecută când ţi-am întins mâna, ai fost... cam 
stânjenit! 

Rambo trebui să zâmbească şi el. Se uită la mâna 
întinsă. Apoi i-o strânse. 

— Acum să ne întoarcem la treburile noastre. 

Murdock se întoarse din nou spre harta pe care se 
vedeau la scară mică detalii ale acelei zone a Asiei de 
Sud Est. Punctă cu degetul fiecare zonă despre care 
amintea, urcând uşor dinspre stânga spre dreapta. 

— Tailanda. Fluviul Mekong. Laos. Vietnam. Vei zbura 
spre nord est, o scurtă traversadă peste gâtuirea 
laoţiană. Apoi Munţii Anamului. Apoi drept spre zona de 
desantare.  Optsprezece minute în spaţiul aerian 
comunist! şi Murdock îşi înălţă întrebător sprâncenele. 
Ridică vreun fel de probleme? 

— Optsprezece minute? Nu. Dar când intrăm, bănuiesc 
că avionul va zbura suficient de jos ca să nu apară pe 
radare. 

— Jos nu e chiar cuvântul potrivit. O să zburaţi atât de 
aproape de pământ încât o să poţi cosi pajiştea. 

— La rasul ierbi! Mda, mă aşteptam la asta. 

— Dar chiar şi în zona de desantare, sublinia Murdock. 


Vreau să fie limpede. În momentul lansării nu-ţi putem 
asigura mai mult de 80 de metri de la sol. Crezi că ai să 
te descurci? 

Rambo ridică din umeri. 

— Depinde. 

— De ce? 

— Păi va trebui să folosesc paraşută sau nu? 

Murdock rămase cu gura căscată. Se uită nedumerit la 
Trautman care începu să râdă. 

— Dacă va trebui să foloseşti paraşută...? mormăi 
Murdock. Să fiu al naibii! 

In uşă apăru un tehnician. 

— Ce s-a întâmplat? Nu vezi că-s... 

— Ba da, dar avem o problemă. 

— Toţi avem probleme. Va trebui să vă descurcaţi 
singuri. 

— Fără dumneavoastră nu putem. Trebuie să... 

— Nu suferă amânare? 

— Nu. Dacă doriţi să ne încadrăm în timp, nu. 
Computerul ne face figuri. Aţi introdus în program atâtea 
parole de protecţie încât avem nevoie să verificaţi şi 
dumneavoastră codurile de acces. 

— Bine, bine, mergeţi cu el, îi spuse Trautman, închei 
eu prezentarea misiunii. 

Murdock dădu din cap recunoscător şi părăsi biroul. O 
vreme nu se auzi decât foşnetul celor două ventilatoare. 

— Ei, cum te simţi acum? îl întrebă Trautman. 

Rambo întinse o mână cu palma în jos: nu tremura. 

— Ar fi trebuit să-mi închipui. 

— Ce mai cuprinde misiunea? 

— Numele de cod al echipei de pătrundere şi al celei 
de salvare e Calul Dracului. Baza de aici - Bârlogul 
Lupului, numele tău de cod e Lupul Singuratic. Pentru că 
trebuie să pătrunzi de unul singur, trebuie să te bazezi 
pe mai mult material decât ai folosit vreodată. Să ştii că 
o spun din toată inima. Uită ce-ai învăţat până acum şi 
adaptează-te încet. Lasă ca tehnologia să-şi spună 


cuvântul şi să facă partea cea mai grea a trebii. Dacă vei 
avea nevoie de ajutor, nu-ţi rămâne decât să ne chemi. 
— Hm, ca atunci când învăţam, că e mai bine să păşim 
în gând? 
— Exact, şi Trautman zâmbi. Hai, vino, vreau să-ţi arăt 
ceva. 


7 


leşiră din birou, trecură pe lângă tehnicieni şi ecranele 
strălucitoare, îndreptându-se spre fundul hangarului. 

— Ei, ce zici? îl ispiti Trautman făcând un gest larg cu 
mâna. 

Şi Rambo se trezi uitându-se la un avion zvelt, 
chinuitor de zvelt, negru tot, un Gulf Peregrine modificat, 
model cu un singur reactor. Toate însemnele, numerele 
de înmatriculare dispăruseră. Semăna foarte bine cu o 
rachetă cu aripi. 

— Te-a dat gata? îl întrebă Murdock apărând deodată. 

Rambo se întoarse şi-l privi apropiindu-se. 

— Şi Peregrinul nu e totul, adăugă Murdock. Pe lângă 
toate şmecheriile electronice de urmărire pe care le-ai 
văzut când ai intrat aici, o să te dumireşti că vei avea 
ultimele piese de echipament disponibile la ora actuală, 
pentru ca să scapi teafăr şi nevătămat. Rambo, ştiu că o 
mulţime din lucrurile astea sunt noi pentru tine. De când 
te odihneşti tu la pârnaie, au apărut o mulţime de lucruri 
noi pe lumea asta. Şi lucrurile s-au schimbat în bine. 
Acum poţi să te simţi cu totul în siguranţă pentru că în 
ziua de azi avem la dispoziţie mijloace faţă de care, ce 
foloseai tu în Vietnam, nu mai înseamnă mare lucru, ca şi 
cum te-ai întoarce la arcul cu săgeți şi la praştie. 

— Hmmm! făcu Rambo, nu-i prea plăcea să fie silit să 
se simtă învechit. Aşa-i cu armele astea, mereu se 
perfecţionează. Şi ce dacă? Ştiţi, uneori armamentul 
poate să dea rateu, sau să se piardă. Şi atunci cum te 


descurci? La baza Bragg totdeauna ni s-a spus - şi 
Rambo arătă spre Trautman - el ne-a spus, că cea mai 
bună armă e mintea... 

— Timpurile se mai schimbă, interveni Murdock. 

— Pentru unii! 

— E adevărat, dar, domnule colonel, să nu te întrerup, 
spuse Murdock şi-şi încrucişă braţele la piept. 

— După ce te infiltrezi în terenul inamic, continuă 
Trautman, iei contactul cu baza. Şi cu ce? Cu asta! 

Se îndreptă spre o cutie de un banal kaki aşezată pe o 
ladă. Cutia îi aminti lui Rambo de staţiile de radio 
portabile pe care le folosise în timpul războiului, numai 
că în partea superioară avea un fel de ciudată consolă. 

— Se numeşte staţie releu de transmisie prin satelit, 
sau pe scurt tranşat. Ca s-o faci să funcţioneze trebuie să 
foloseşti asta! 

Desfăcu o antenă escamotabilă ca o farfurie, o ataşă 
de un trepied, şi introduse o mufă a trepiedului în 
aparatul de transmisie. 

— Mesajul pe care-l expediezi va fi transmis într-un 
singur impuls, în mai puţin de o secundă, de fapt într-o 
milisecundă. Semnalul e codificat într-un semnal 
infraroşu, e recepționat de satelitul nostru de spionaj, 
expediat la staţia noastră din Okinawa, şi apoi de acolo 
aici. Atunci derulăm înregistrarea mult mai încet şi o 
decodificăm 

— Mda. Bună şmecherie, spuse Rambo. Nu devine 
sursă de unde radio, inamicului nu-i rămâne niciun 
indiciu pentru ca să determine poziţia prin triangulaţie. 

— Şi îndată ce ne-ai transmis mesajul pentru a ne 
informa că ai ajuns teafăr şi nevătămat, te vei îndrepta 
prin pădurea tropicală spre punctul Tango Noiembrie - şi 
Trautman desfăşură o hartă. E marcat foarte clar. Acolo 
te vei întâlni cu agentul de legătură. Un agent băştinaş. 
Co Phuong Bao. 

Rambo ridică privirea spre avionul cu reacţie 
Peregrine, sâcâit de ceva ce numai subconştientul lui 


ştia. Nu putea spune ce anume, ceva care, cum ar fi spus 
Murdock, nu se putea computeriza. 

— Ei, individul aude ce spunem sau nu? întrebă 
Murdock. 

— Un agent băştinaş, repetă Rambo. Co Phuong Bao. 
Continuaţi. 

— Şi agentul îţi va sluji de ghid în susul fluviului, până 
la destinaţie, la Ban Kia Na. 

— Lagărul! şi când îşi aminti de el, Rambo simţi cum i 
se strânge inima. 

— Unde vei face câteva fotografii, îl întrerupse 
Murdock. Repet: numai nişte fotografii. Partea ta din 
această operaţie nu prevede salvarea nimănui de acolo, 
numai recunoaştere. Dacă prizonierii de război se află 
acolo, o să-i scoatem noi. Nu-i asta misiunea ta. Cu 
fotografiile alea la tine, cobori fluviul până la punctul de 
extragere din zonă, punctul Echo Delta, marcat limpede 
pe hartă. Te scoate de acolo Ericson cu Agusta, 
elicopterul pe care l-ai văzut sub camuflaj, lângă hangar. 

— Şi după aceea vom trăi fericiţi până la adânci 
bătrâneţi, completă Rambo. 

— Mda, cam aşa, fericiţi până la adânci bătrâneţi. Dar 
m-ai înţeles bine? E totul limpede în mintea ta? 

— De ce nu? 

— Şi acum să-ţi arăt armamentul, spuse Murdock plin 
de mândrie. 

Băgă mâna în lada cu pricina şi scoase la iveală o 
armă imensă, automată, de asalt care aducea cu o armă 
laser, cu nişte cilindri uriaşi deasupra şi dedesubtul ţevii. 
Şi dacă mai punea la socoteală şi sistemul de ochire 
telescopic, arma aceea arăta precum... 

— Cele din Războiul Stelelor, spuse Rambo. Nu mă pot 
încurca cu o armă ca asta. E cât un automobil Crysler. 

— Tocmai pentru că înlocuieşte alte douăsprezece 
arme, de asta-i atât de mare. E un M-16 A 2 modificat, 
iar prin cilindrii de deasupra şi dedesubt aruncătoare de 
mine M-79. Are un sistem de vizare laser LAC/R-100. Şi 


are şi suport pentru aparatul foto cu rezoluţie foarte ni 
are. 

— Nu-s incluse aici şi bateriile? Ascultaţi, domnule 
Murdock, e foarte impresionant tot ce mi-aţi arătat. Sunt 
convins că funcţionează perfect în laborator. Dar eu nu 
mă pot baza decât pe o carabină AK-47. 

— La naiba, toţi ţâncii de doisprezece ani din Vietnam 
au câte o armă din asta. 

— Şi ăsta-i şi motivul. Într-o confruntare, nu vor 
distinge nicio diferenţă între sunetele armelor lor şi a 
mea. Aşa că habar nu vor avea cine trage. Şi poate că se 
vor mai împuşca între ei. În plus nici nu-mi va fi greu să 
găsesc muniţie. 

Murdock se uită cu părere de rău la armă sofisticată, 
ca un copil dezamăgit că lui Rambo nu-i plăcea noua lui 
jucărie. p 

— In regulă, atunci. Dacă insişti să... In cazul ăsta cred 
că am exact ceea ce-ţi trebuie. Vreau să spun că e pe 
gustul tău. O să te topeşti când ai s-o vezi. lţi aminteşti 
că ţi-am spus că o armă ca asta pe lângă cele folosite de 
tine în Vietnam, înainte, să fie comparabilă cu arcul cu 
săgeți şi praştia? Atunci, uite, ia mai bine asta! 

Şi din ladă, Murdock scoase la iveală o ţeavă de 
aluminiu de mai bine de jumătate de metru şi vreo 
cincisprezece centimetri diametru. l-o azvârli. Rambo o 
prinse, o cântări din mână, ţeava nu cântărea cine ştie 
ce, şi se încruntă. 

— Ce-i asta? 

— Un afurisit de arc şi săgeți, asta-i! 

— Ei, aşa, uite, mai veniţi de-acasă. 


8 


Când Rambo ieşi pe poarta hangarului, soarele îi 
contură perfect trupul muşchiulos. Desfăcu capătul ţevii, 
şi se pregăti să se antreneze, Murdock se întoarse spre 


Trautman şi clătină din cap plin de îndoieli. 

— Domnule colonel, eşti sigur că războiul nu l-a lăsat 
orfan de minte? Bancul ăla al lui cu paraşuta! Şi e cum să 
spun... nu-mi vine să cred. Încep să am îndoieli. Să-l 
atragă pe el mai mult un arc cu săgeți decât un 
aruncător de mine care e culmea artei? Nu ne putem 
permite să trimitem în teritoriul inamic pe unul care să 
dea chix din pricina tensiunii nervoase. 

— Tensiune nervoasă? se uită la el Trautman, 
încremenit. Credeam că aţi spus că i-aţi studiat dosarul, 
că ştiţi totul despre el. E cel mai formidabil soldat 
combatant pe care l-am văzut vreodată. Chiar şi la baza 
Bragg, în timpul instrucției, era limpede că pentru el 
antrenamentele erau fireşti. E un fel de geniu. Are un 
instinct al confruntării, iar acum doar o singură dorinţă - 
să câştige măcar de data asta războiul pe care alţii l-au 
silit să-l piardă. 

— Domnule colonel, haide, începi să mă dezamăgeşti. 
Doar nu vrei să ne întoarcem la vechea gogoriţă cum că 
guvernul împiedică armata să câştige războaiele. 

— S-au spus o mulţime de minciuni. Şi au murit o 
mulţime de oameni din cauza lor. lar alţi oameni 
minunaţi sunt ţinuţi în captivitate din pricina aceloraşi 
minciuni. lar cât despre Rambo, ei, dacă va trebui să 
moară ca să ducă la bun sfârşit misiunea, atunci o să 
moară. Fără teamă şi fără regrete. Şi din pricina asta mai 
mult decât din oricare alta, Rambo e atât de deosebit. Să 
cedeze din pricina tensiunii nervoase? În niciun caz. 
Pentru că în teritoriul inamic, cum spuneți 
dumneavoastră... 

— Da, ce-i cu asta? 

— El se simte ca acasă. 


III 
Templul 


1 


Afară, şuieratul iniţial în creştere se transformă într-un 
vuiet continuu. Începură să vibreze pereţii de placaj ai 
oficiului destul de neîncăpător, care-i aducea aminte de 
celula lui îngustă. Reactorul Peregrine se pregătea de 
zbor. 

Dinaintea lui Rambo era înşirat tot echipamentul pe o 
masă metalică, luminată de o lampă extensibilă. El era 
gol puşcă. Cerceta atent totul. Işi puse costumul de 
camuflaj cu dungi ca de tigru, îşi legă atent cizmele de 
paraşutist, şi se dădu pe faţă şi pe mâini cu vopsea de 
camuflaj în două nuanţe de verde. Trase pumnalul din 
teacă, şlefuindu-i firul încă o dată cu o pilă cu diamant, 
nu mai mare decât un creion, care stătea într-o cută a 
tecii. Cuţitul ăsta lui i se părea la fel de frumos ca 
hibridul de carabină şi lansator de mine pentru Murdock. 

Lama, de vreo douăzeci şi cinci de centimetri, era 
făcută din oţel inox 440 C, practic nu se putea rupe, 
tăişul ca briciul. Avea forma unui cuţit de vânătoare. Lat 
de cinci centimetri, gros de opt milimetri, atârna vreo opt 
sute de grame. Pe partea opusă tăişului avea o dantură 
ca de fierăstrău în stare să taie tabla unui fuzelaj de 
avion, sau pereţii de tablă ondulată ai unui hangar. 
Mânerul, tot din inox, de vreo zece centimetri, sporea 
lungimea cuţitului la treizeci şi cinci de centimetri, în 
jurul lui era înfăşurat fir de pescuit rezistent la cincizeci 
de kilograme. Cuţitul era de fapt cam cât tot antebraţul, 
până la vârful degetelor, al unui om de mărime medie. 


Garda cuţitului avea câte o apărătoare de vreo doi 
centimetri într-o parte şi-n alta. Una din apărători avea 
un cap o şurubelniţă în cruce, cealaltă una normală, câte 
o gaură în apărători îi îngăduia să lege cuțitul cu 
şireturile din piele de la teacă de un par şi să-şi facă 
suliță. Capătul mânerului se deşuruba, pe partea de 
dinăuntru a capacului era o busolă cu lichid, în orificiul 
mânerului stătea un briceag mic, tăios ca briciul, 
chibrituri într-o cutie impermeabilă, cârlige de pescuit şi 
un ac lung cu care, la nevoie, îşi putea coase vreo rană 
folosindu-se de firul de pescuit. Şi de fapt îşi cususe el 
pielea de multe ori. Ultima dată, când cineva din potera 
lui Teasle îl rănise pe când cobora din munţi, apropiindu- 
se de oraş, iar cicatricea de pe bicepsul stâng avea să-i 
amintească mereu momentul acela. Mohorât, îşi muşcă 
buzele. 

După şlefuitul cuţitului, în mod obişnuit ar fi aprins un 
băț de chibrit şi i-ar fi trecut flacăra de-a lungul lamei 
lucitoare, afumând-o ca un expert; pentru ca lama să nu 
reflecte vreo rază de lumină noaptea, în cursul vreunei 
lupte. Dar acum, nu mai era nevoit să facă operaţia cu 
pricina, pentru că lama era deja neagră, tratată 
electrochimie încât să păstreze un luciu mai întunecat. 

Incărcă şi cercetă automatul AK-47 încă o dată, 
verifică sistemul de ochire. Puse într-un încărcător 
cartuşe cu glonte gol de 45 (12 mm), introduse 
încărcătorul în mânerul unui Colt, trase resortul, 
introducând un cartuş pe ţeavă, lăsă încet percutorul şi 
puse muniţie în alte două încărcătoare, pe care şi le 
prinse cu bandă adezivă de fiecare braţ. 

— H fără zece minute! răsună o voce metalică într-un 
difuzor din hangar. 

Se întoarse în direcţia vocii, rămase o clipă pe gânduri, 
apoi se îndreptă spre unul din colţurile încăperii, se 
aşeză, îşi încrucişă picioarele, luând poziţia unui Buddha. 
Işi aţinti ochii spre o porţiune din tavan aflată de cealaltă 
parte, şi-şi concentră atenţia pe o pânză de păianjen. Îşi 


imagină că el era păianjenul, se concentră asupra unui 
anumit fir din pânză, apoi că el deveni o gânganie 
măruntă pe firul acela lucios de mătase, până când 
mintea i se limpezi cu totul şi putu să mediteze asupra 
infinitului. Şi întorcându-se în sine, deveni o gaură 
neagră. 

Un zgomot uşor îl readuse la realitate. Clipi din ochi, 
sufletul i se destinse. Cioc, cioc. Bătăi în uşă. Se încruntă 
când uşa se deschise cu un scârţâit. Dungi de lumină 
roşii şi albastre zburau în partea aceea. Apăru o siluetă. 
Se sili să nu ia în seamă imixtiunea. Acolo unde fusese el 
mai înainte - în gângania aceea, nimerită pe un fir de 
mătase, din pânza unui păianjen, de pe peretele opus - 
fusese neînchipuit de multă pace. Apoi îşi dădu seama 
cine era în cadrul uşii: Trautman. Şi dădu din cap a 
încuviinţare. De fapt zâmbea plin de afecţiune. 

— John, a venit vremea. 

— Da. 

Rambo se ridică în picioare, îşi puse în spinare 
paraşuta pe care o împachetase bineînţeles cu mâna lui, 
îşi aruncă automatul AK-47 pe un umăr, se aplecă asupra 
a două tolbe din piele, lungi de peste jumătate de metru: 
într-una era arcul, în cealaltă săgețile; le legă pe fiecare 
de câte o coapsă, făcându-l să arate ca un pistolar de pe 
vremuri. 

— Lasă-mă pe mine să le iau pe celelalte, interveni 
Trautman şi-şi trecu curelele staţiei radio peste umăr, 
apoi îl cercetă pe Rambo cu un ochi critic. Murdock te-a 
încărcat de parcă ai zice că te trimite să-ţi faci vacanţa în 
Las Vegas. Să nu uităm aparatul foto. 

— Mi-am stricat vacanţa de vară. 

— Dacă ai cumva niscaiva fetiţe părăsite, mă ocup eu 
de ele. 

— S-a făcut. 

Zâmbiră amândoi cam palid, şi ieşiră din încăpere. 
Dungile de lumină roşii şi albastre, care se alungau unele 
pe altele, deveniră şi mai puternice, intensificându-se pe 


măsură ce ei ieşeau din hangar şi se apropiau de avionul 
cu reacţie. La dreapta aparatului se adunaseră Murdock, 
tehnicienii şi personalul militar al bazei. Trautman se opri 
şi se întoarse cu faţa spre el. 

— John... 

Voise să spună ceva, dar se răzgândise de teamă că 
emoția să nu facă de râs profesionistul. 

— Treizeci şi şase de ore ca să te infiltrezi la naiba şi 
să ieşi de-acolo. Aşa că nu te opri să miroşi trandafirii, 
ne-am înţeles? 

Rambo încuviinţă dând din cap. 

— Dacă ai vreo încurcătură, nu te sfii să ne informezi şi 
şterge-o  frumuşel la celălalt punct de întâlnire 
complementar - Soimul Septembrie, indicat pe harta pe 
care ţi-am dat-o. Ne-am înţeles? 

Din nou dădu din cap. Luminile de poziţie ale navei 
pulsau insistent. Din spatele lor, nevăzut, aproape 
acoperit de vuietul motorului, Ericson urlă: 

— Domnule colonel, gata de decolare! 

Trautman făcu cu mâna spre aeronavă şi se întoarse. 

— Baftă... fiule! 

— Vă aduceţi aminte când Murdock ne spunea de al 
doilea batalion, din regimentul trei de infanterie marină 
de la Con Thien în '66? spuse Rambo cu glas scăzut şi 
tăios. 

— Ce-i cu asta? 

— Al doilea batalion n-a fost niciodată la Con Thien, 
pentru că era la Kud Sank. 

— Păi, începu Trautman, o fi încurcat şi el locurile. 

— Sunt unele lucruri pe care nu le încurci niciodată 
fiindcă nu le uiţi vreodată, nu le uiţi niciodată! 

— Vrei să spui că tu nu le uiţi. 

— Nici dumneavoastră! 

Trautman îl bătu pe umăr. Era destul. Între ei, numai 
gestul ăsta era suficient pentru a-şi arăta afecțiunea 
reciprocă. 

Rambo dădu din cap. 


Şi se îndreptă cu paşi mari spre navă. 


2 


Trautman îl privi în timp ce urca la bord şi inima i se 
strânse. Uşa se închise. Îndată motorul începu să vuiască 
şi mai puternic, aruncând scântei, şi se îndreptă încet 
spre punctul de decolare din capul pistei. Pe neaşteptate, 
reactorul se aruncă înainte, mugind asurzitor, se mistui 
pe pistă cu viteză tot mai mare, botul se săltă în aer, 
trecu de capătul pistei, de linia copacilor sau ceea ce 
părea a fi linia copacilor în întunericul acela. 

Şi brusc dispăru cu desăvârşire. 

Întunericul se lăsă apăsător de tăcut. 

Trautman simţi un gol în stomac, se întoarse spre 
hangar. Murdock era în spatele lui. 

— Crezi că va găsi pe careva? 

După urletul reactorului, vocea lui Trautman suna 
foarte ciudat. 

— Prizonieri de război? Mă cam îndoiesc, spuse 
Murdock ridicând din umeri. Dar trebuie să dăm 
satisfacţie oamenilor. Şi trebuie să dăm răspuns 
întrebărilor care ni se pun cu insistenţă. 

— Nu păreţi prea tulburat din pricina lor, îi replică 
Trautman. 

— Domnule colonel, nu eu am pus la cale războiul 
ăsta. Eu sunt trimis doar ca să pun rânduială în 
harababura asta. 


3 


Prin corpul fuzelajului se simţea vuietul continuu al 
reactorului. În cabina pasagerilor nu se vedea nicio 
lumină în afară de semnalul roşu de avertizare din 
dreptul trapei de paraşutare. Rambo luase din nou 
postura de Buddha şi se uita ţintă spre cabina piloților. 


Acolo, lângă Ericson, ce ţinea manşa, stătea Doyle - 
Rambo se încredinţase că acesta avea o privire cam 
ciudată din pricină că muncise prea mult şi fără răgaz pe 
aeroport. Doyle verifica sistemul de conversie care 
proiecta pe parbriz cifrele indicatoarelor, îngăduindu-le 
piloților să le urmărească fără să se uite la cadranele de 
pe panou. 

Vuietul motorului cu reacţie al Peregrinului continua să 
se transmită prin tot corpul avionului. Dar Rambo nu-l 
mai auzea, acum concentrându-se din nou pe firul acela 
al pânzei de păianjen. 


4 


Ghemuit lângă consola din hangar, Trautman se uita la 
ecranul radarului, fără să-l ia în seamă pe Murdock care 
stătea lângă el. 

— AWACS doi-cinci cere aprobarea să continue, anunţă 
un tehnician cu căştile la urechi. Şi se menţin în grafic! 
Tehnicianul adăugă în microfon: 

— Afirmativ, Lupule Singuratic. Terminat. 

Trautman se uită lung la radar, la punctul luminos care 
marca reactorul Peregrine, ce părea să se târască abia 
perceptibil pe harta radarului, asistat de calculator, ce 
reprezenta Laosul central. Ca o rază laser, punctul acela 
luminos îi ardea ochii. 


5 


Simţind că se mişcă cineva în cockpit, Rambo îşi 
rechemă conştiinţa de pe pânza imaginară de păianjen. 
Când în faţa ochilor îi apăru o imagine înceţoşată, se 
trezi în cabina avionului. Dinaintea lui, luminată de 
lucirea cadranelor aparatelor, se vedea silueta lui 
Ericson. Îl lăsase pe Doyle să preia comenzile aparatului, 
se strecurase prin spatele scaunului lui şi venise în 


cabină. 

— Cred că ţi-ar părea rău să pierzi spectacolul ăsta. 
Priveşte! 

Rambo se ridică şi îl urmă, printre scaunele pilotului şi 
copilotului. La dreapta stătea Doyle, aplecat înainte, 
aproape atingând tavanul cu nasul, la stânga Ericson se 
legă de scaun şi preluă comenzile. O vreme Rambo nu 
zări decât bezna prin parbrizul avionului. Apoi ochii i se 
acomodară cu întunericul şi desluşi sub razele lunii 
pădurea tropicală sub ei - lucea în chip ciudat. Nişte 
copaci cu coroane imense de frunze păreau să gonească 
pe sub ei cu viteze uluitoare. 

— Şi acum vine şi partea mai sexy, spuse Ericson. 

Stinse luminile aparatelor de control, cockpitul se 
cufundă în deplină beznă. lar în faţa lor, înghițind tot 
orizontul, se ridicau, copleşitor de înalţi în clarobscurul 
lunii, lanţurile munţilor Anamului. 

O clipă, munţii părură a fi departe, în clipa următoare 
se ridicau drept înaintea lor. Ericson împinse manşa, 
coborând, urmărind conturul pantelor înălțimilor de la 
poale. Se strecură printr-un canion contorsionat, munţii 
ridicându-se brusc şi într-o parte şi în cealaltă. Ericson 
făcu avionul să lunece uşor printre ei. Alături de el, Doyle 
chicoti şi aprinse o lanternă creion, luminând cu ea 
instrumentele de bord ca Ericson să le poată urmări. 

Dar Ericson nu mai avea nevoie de mult de 
instrumente. El şi avionul erau o singură fiinţă. Vuietul 
vântului afară răsuna cumplit. Ericson dădu drumul unui 
chiot sălbatic. 

— VUiuiuiuiuuuu! Te iubesc. 

In ciuda centurii de siguranţă, Ericson se zvârcolea pe 
scaunul de pilotaj apucat de pandalii. Doyle chicoti şi el: 

— Calcă-l pe coadă! Dă-i bătaie! 

Rambo simţi cum stomacul i se deplasează spre spate. 
Şi, la fel de iute cum se repeziseră spre ei, acum munţii 
dispărură în urmă, înlocuiţi de torentul dens al pădurii 
tropicale. Deşi părea imposibil, Ericson reuşi să treacă cu 


avionul chiar la rasul crestelor copacilor. 

— Ei, amice, iată-ne din nou în balamuc! spuse el. 

Aici pădurea tropicală nu se deosebea cu nimic de cea 
din Tailanda sau Laos. Dar - şi Rambo simţi cum i se 
contractă toţi muşchii - aici erau în Vietnam. În interiorul 
Vietnamului. Asta era toată diferenţa. 

— Venit-a vremea despărțirii! spuse Doyle. 

Ericson dădu din cap încuviinţând. 

— la-l tu acum! Şi-şi desfăcu centura de siguranţă, se 
ridică în picioare, aranjându-şi căştile la urechi. Pune-cţi 
samarul, băiete. Punctul de lansare la minus un minut, îi 
spuse el lui Rambo. 

Rambo simţi cum inima o ia razna, se concentră în 
aceeaşi secundă şi îşi stăpâni ritmul cardiac: cincizeci şi 
două de bătăi pe minut. Se întoarse şi se îndreptă spre 
compartimentul pasagerilor. Ericson deschise trapa. 
Vuietul curentului deveni asurzitor. Rambo se încruntă. 
Îşi mai controlă o dată echipamentul, îşi prinse cablul de 
extracţie a paraşutei de bara de deasupra capului. Afară 
pădurea tropicală gonea nebuneşte atât de aproape că 
se distingeau frunzele copacilor în razele lunii. Lumina 
roşie de deasupra capului său deveni galbenă. Rambo 
inspiră adânc. 

— Cinci secunde, spuse Ericson. Patru, trei, două, una. 
Petrecere frumoasă! 

Lumina galbenă deveni verde. 

— Valea! strigă Ericson. 

Şi dintr-un singur salt Rambo sări pe trapa deschisă. ŞI 
dispăru. 


6 


— Dumnezeule mare! auzi Trautman în aparatul de 
radio, vocea plină de panică a lui Ericson. 

Murdock înţepeni. 

— Ce naiba s-a mai întâmplat? Ce se întâmplă? 


Din difuzorul aparatului se auzi un sunet intermitent 
de alarmă. 

— Ah, fir-ar al naibii să fie, Dumnezeule! urlă Ericson în 
microfon. 

— Ce se întâmplă? repetă Murdock enervat şi luă 
microfonul. Calul Dracului. Calul Dracului: Răspunde! 

— Cablul de extracţie! Fir-ar să fie, Dumnezeule! S-a 
agăţat! urlă vocea lui Ericson din difuzor. 

— Cum? 

— Misiunea în pericol. Cablul nu s-a desprins de 
paraşută. Acum e târât după noi. 

Trautman îşi înfipse unghiile în carne. 

— Degajaţi cablul! urlă Murdock. 

— Nu pot, nu reuşesc să... 

— Taie-l odată, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Nu pot, n-am un cuţit la îndemână. Ah, mama mă- 
sii, bietul de el, e făcut ferfeniţă în urma avionului! 

Trautman simţi că i se face rău. Când se uită la mâna 
lui, văzu că-i curgea sânge din palmă. 

— Misiunea în pericol, misiunea... 


7 


Când îşi făcu vânt prin trapă, Rambo simţi că devine 
imponderabil, stomacul i se dilată, dar o smucitură 
cumplită îl făcu să închidă ochii. Umerii îi fură traşi cu 
atâta brutalitate încât o clipă crezu că i s-au dislocat din 
încheieturi. O durere imensă. Se bălăngănea în curentul 
aerului, izbindu-se de fuzelajul avionului, echipamentul îi 
atârna. Era târât după avion, se zbătea neajutorat, era 
răsucit în toate felurile la o întindere de braţ de burta 
reactorului, atât de aproape de coroanele copacilor, încât 
aproape să-l spintece. Şi abia atunci pricepu ce se 
întâmplase. Cablul de extracţie. Nu se eliberase. Nu 
reuşise să scoată paraşuta afară. 

Viteza curentului de aer era groaznică, îi smulgea 


casca de pe creştet. Îl înăbuşea împiedicându-l să expire, 
să respire. Forţa aceea îi lipise braţele de corp, greutatea 
echipamentului ameninţa să-l zdrobească. 

Trage de declanşatorul paraşutei, îi trecu lui prin minte 
cu disperare. Dar îşi dădu seama că dacă reuşea să 
deschidă paraşuta fără să se desprindă de cablul de 
extracţie, atunci va fi şi mai amarnic prizonierul 
aeronavei, de data asta chiar paraşuta avea să se 
încurce de fuzelaj. 

Urletul motorului avionului combinat cu cel al 
curentului de aer păreau că vor reuşi să-i spargă 
timpanele. Automatul AK-47 i se smulse de pe umăr, 
lunecă pe braţul neajutorat şi dispăru spre pădurea de 
dedesubt. Ceva se rupse şi la sistemul de asigurare al 
aparatului radio şi acesta se făcu nevăzut în bezna 
copacilor. 

Respiră, Dumnezeule, trebuie să respir! 


8 


Doyle începu să clipească mărunt, năucit de urletul din 
cockpit, de ţiuitul intermitent al alarmei, se uită înainte 
pe parbriz, rămase brusc cu gura căscată, încremenit în 
faţa altui şir de munţi ce se repezea spre aeronavă, îi 
strigă în microfon lui Ericson: 

— Trebuie să urc, trebuie să ieşim de-aici! 

— Încă nu! 

— Vin afurisiţii ăia de munţi... 

— Văd că încearcă să se salveze. Pentru numele lui 
Dumnezeu, mai aşteaptă! 


9 


Muşchii lui Rambo rezistară impactului. Încordându-se, 
reuşi să se mişte cât de cât. Şi aşa nu vedea mare lucru 
din pricina întunericului, în plus era orbit şi de curentul 


de aer. Trebuia să acţioneze doar pe pipăite. Milimetru 
cu milimetru, cel mai mic efort un chin, întinse mâna 
spre cuțitul de la centură. 

Respiră! Ah, de-aş putea... 

Luni de zile de muncă de ocnaş cu barosul la spartul 
acelor nemaipomenit de minunate stânci, îl făcuseră să 
dobândească nişte muşchi la fel de tari ca piatra. 
Adunându-şi toate puterile, strânse mânerul în menghina 
degetelor, rupse curelele care-l ţineau legat şi, încet, 
reuşi să-l scoată din teacă. 

Simti că-i plezneşte pieptul, plămânii îi ardeau din 
nevoia de aer. 

Dar eliberarea cuţitului fusese floare la ureche faţă de 
restul. Deşi supravieţuitor al războiului din Vietnam, al 
lagărului de concentrare, apoi al evenimentelor din 
oraşul acela şi al altei închisori, acum Rambo simţi că 
pentru prima dată se află în faţa imposibilului: să-şi ridice 
mâna deasupra capului. 

Şi, în clipa aceea, furia îi întunecă mintea! 


10 


Trautman nici nu îndrăzni să respire. Nu mai văzu nici 
hangarul din jur, nici toate instrumentele acelea 
electronice, nici pe Murdock care se afla alături. Se 
concentrase numai asupra aparatului de radio, a celor 
care vorbeau, a vocilor alarmate, se deplasă cu 
imaginaţia chiar în interiorul avionului în dificultate, se 
aplecă asupra trapei deschise, urmărindu-l încremenit pe 
Rambo târât prin beznă, în urmă. 

— Dumnezeule, şi-a scos cuțitul, urlă Ericson. 

— Trebuie să ieşim de aici! strigă şi Doyle. 

— Nu încă! Uite, uite încearcă! Dumnezeule, taie 
cablul de extracţie! 

— Nu mai pot! Munţii ăştia blestemaţi! 

— A scăpat! 


— Cum? 

— S-a desprins. 

— Cum s-a desprins? A reuşit să-şi deschidă paraşuta? 

— Ei, Doamne, cine naiba mai ştie? 

Trautman îşi trecu limba peste buzele uscatei 

Aşteptă încordat. Haide! Trage de declanşator. Trage! 

Aparatul de radio amuţi. Optzeci de metri deasupra 
pădurii tropicale, se gândi Trautman disperat. Câteva 
secunde până la sol, dacă a izbutit o să ne cheme. In cel 
mult o jumătate de minut! 

Dar cele treizeci de secunde se făcură un minut. 

Haide, dă un semnal! se gândi el. 

Murdock se încruntă la unul dintre tehnicienii radio. 
Acesta clătină din cap. 

— Sir, niciun semnal de la el. Numai paraziți se aud! 

Haide odată! 

— Frecvența asta pare să fie moartă de-a binelea! 

Trautman îi smulse microfonul. 

— Calul Dracului, aici Bârlogul Lupului, mă auzi? 
Terminat! 

Prin zgomotul de paraziți răzbătu deodată vocea lui 
Ericson. 

— Te aud, Bârlogul Lupului, aici Calul Dracului, 
terminat! 

— Vreun semnal de la el? Vreun semnal luminos cu 
rachete? 

— Negativ, sir, îi răspunse Ericson. Şi suntem departe 
de locul lansării. Nu văd nimic. Vreţi cumva să mai trec o 
dată prin zona aceea? 

Murdock, stând alături de Trautman, clătină vehement 
din cap: 

— Nu ne putem permite să-l desconspirăm. Şi dacă 
comuniştii ăia mai doboară şi avionul, atunci suntem de- 
a binelea în rahat. 

Trautman se încruntă, gândindu-se. Profesionistul din 
el preluă comanda: 

— Calul Dracului, negativ. Repet, negativ! Nu te 


întoarce în zonă. Întoarce-te la Bârlogul Lupului! 

— În regulă, Bârlogul Lupului! Terminat! E 

Trautman puse încet microfonul la loc. In ciuda 
zgomotului monoton al aparatelor, în baza aceea imensă 
se lăsă o tăcere de moarte. Militarii şi tehnicienii stăteau 
adunaţi grămadă fără să scoată un sunet, copleşiţi. 
Murdock îşi duse o mână la gură, meditativ, fruntea i se 
încreţi de efort. Lăsă mâna jos. 

— Nu ştiu, începu el. Poate că cel mai deştept lucru ar 
fi să anulăm misiunea chiar acum, înainte de a intra şi în 
alte încurcături. Hai să strângem, o ştergem, la dracu, de 
aici! 

— Nu! replică Trautman. 

— Dar, spune-mi şi mie, cine ar putea scăpa teafăr 
dintr-o treabă ca asta? 

— Dacă e cineva în stare pe lumea asta, atunci 
numai... 

— EI e în stare? Domnule colonel, apreciez 
devotamentul dumitale. Îl respect. Dar cu toată 
încrederea dumitale în capacităţile lui, nu uita că e totuşi 
un om ca toţi oamenii. Să fim practici. 

— Trebuie măcar să-i acordăm şansa de a ne îndoi că 
a pierit. Se putea întâmpla orice acolo. Poate că i s-a 
stricat aparatul de radio. Am încheiat o înţelegere cu el, 
şi, pe Dumnezeul meu, o să ne ţinem cuvântul. Treizeci 
şi şase de ceasuri pentru îndeplinirea misiunii şi pentru a 
ajunge la punctul de preluare. Dacă mai e în viaţă şi nu 
poate comunica cu noi îţi va împlini totuşi misiunea. Şi se 
va baza pe faptul că şi noi ne vom face datoria. Măcar 
atâta lucru îi datorăm şi noi. 

Murdock se uită în gol, linia bărbiei i se mai îmblânzi. 

— Bineînţeles! spuse el şi se încruntă. Dar să ne 
înţelegem: treizeci şi şase de ore. Atunci se sfârşeşte 
înţelegerea noastră. După care ne retragem. 

— Da, nici mai mult nici mai puţin. Nici el nu mizează 
pe mai mult. Dar nici pe mai puţin. 


11 


Când paraşuta lui Rambo se deschise cu un bubuit de 
explozie, avionul  dispăru într-o  clipită, flăcările 
reactorului topindu-se în noapte ca sclipirea unui licurici. 
Dispăru până şi vuietul avionului, urletul vântului. Simţi 
smucitura  paraşutei, viteza de cădere se reduse, 
stomacul parcă îi veni la loc. Plutea. 

Dar senzaţia aceea de uşurare era înşelătoare. Din 
cauza lacrimilor provocate de curentul de aer mai 
înainte, nu era în stare să vadă pădurea tropicală de 
dedesubt, dar ştia că impactul va veni alarmant de 
repede. Nu-i rămânea decât să-şi strângă picioarele cât 
de tare îi îngăduiau muşchii coapselor. Cel mai mare risc 
în cazul aterizărilor într-o pădure deasă, mai ales 
noaptea, era să cazi cu picioarele desfăcute pe o creangă 
de copac şi să te despice taman în două, o parte căzând 
într-o latură, cealaltă... Şi sângele ţâşnind... 

Rambo îşi îndepărtă imaginea din minte, îşi strânse şi 
mai tare picioarele. Pe lângă el biciui o creangă groasă, 
umărul i se izbi de o ramură, paraşuta i se agăţă, îl 
smuci, căderea i se atenuă; se desprinse, căzu încă vreo 
câţiva metri, altă smucitură. Se încordă în aşteptarea 
contactului cu solul pe care nu-l putea vedea, rămase 
năuc de impactul picioarelor cu pământul. Genunchii i se 
îndoiră, atenuând izbitura, automat îşi curbă corpul, 
răsucindu-se pe-o parte. Dar încotro? Se izbi cu umărul 
de un trunchi, se tăvăli prin ferigi, se lovi de un copac 
căzut şi se propti de un alt copac, lovitura năucindu-l de 
durere. Rămase ametit o vreme, îngăduindu-le simţurilor 
să-şi revină, muşchilor să se relaxeze. 

Tremura cuprins de fiori. 

Apoi, în ciuda durerilor din spate, se simţi pregătit să-şi 
reia misiunea. Se ghemui atent, îşi adună paraşuta, 
uitându-se mereu în jurul lui, gata să intervină, 
chinuindu-se să pătrundă bezna pădurii tropicale. Prin 
crengile copacilor se zbenguiau tot felul de dihănii. 


Maimuţele ţipară. Apoi, brusc, se lăsă liniştea. 

După ce îşi strânse paraşuta bine, o ascunse sub un 
trunchi căzut şi o acoperi de ferigi. Umezeala sufocantă îl 
asaltă din toate părţile, veşmintele de camuflaj i se lipiră 
de pieptul lac de sudoare, de braţe şi de picioare. | se 
păru că respiră printr-o rufă udă. 

Acum verificarea echipamentului. 

Îşi pierduse automatul, aparatul foto şi radioul 
TRANSAT. Nicio cale de comunicaţie cu baza. Niciun alt 
mijloc de a... Cum aveau să afle că a scăpat cu viaţă? De 
unde să ştie că trebuie să-l scoată de aici peste treizeci 
şi şase de ore? 

Nu. Nu trebuia să gândească în felul acesta. Dacă 
numai Murdock ar fi fost răspunzător pentru misiunea 
asta, atunci ştia că ar fi avut toate motivele să fie 
îngrijorat. 

Dar mai era şi Trautman acolo. Şi se putea bizui pe el. 
Echipa care trebuia să-l scoată de aici va fi la locul de 
preluare, aşa cum se înţeleseseră. 

lar el avea să-şi împlinească misiunea aşa cum se 
înţeleseseră. Pe moment, orice îndoieli i se spulberară. In 
regulă. Acum ştia ce pierduse. Dar ce-i mai rămăsese? 
Cuţitul. Pistolul. Cele două tolbe legate de coapse. In 
ciuda circumstanțelor, Rambo zâmbi când îşi aminti 
uimirea lui Murdock în faţa refuzului său de a se încărca 
şi cu arma aceea cu două tuburi de lansare a grenadelor, 
M-16. Şi asta în favoarea... 

Da? replicase Murdock. Vrei în schimb poate o suliță şi 
praştie? Astea-s pe măsura ta. 

Un arc cu săgeți. 

Rambo se ridică în picioare. Ochii i se obişnuiseră cu 
întunericul. Câte o rază de lună se strecura prin frunzişul 
coroanelor masive ale arborilor. Şi în întunericul acela, 
razele păreau ciudate sulițe de lumină. 

Acea pădure tropicală era printre cele mai primitive 
din lume, un haos de vegetaţie şi umbre aducătoare de 
moarte. Rădăcini masive se înfigeau în pământ de parcă 


ar fi vrut să-l ştranguleze, liane şerpuitoare se căţărau în 
imperiul coroanelor de deasupra, picături de apă se 
prelingeau de sus continuu. 

Peste tot în jur simţea viermuind viaţa. Aceeaşi din 
timpuri imemoriale. Mişunând în bălțile cu apă puţină, pe 
sub trunchiuri căzute, pe sub scoarţa copacilor, în 
fructele zemoase, aruncându-se după pradă din desişul 
de frunze de deasupra. 

Îşi trase cuțitul din teacă, desfăcu încet capacul 
mânerului, îşi adună palmele în jurul cadranului uşor 
fosforescent al busolei. Nu îndrăzni să aprindă un chibrit 
pentru a se uita la harta impermeabilă din buzunarul de 
la spate. Dar memorase pe dinafară coordonatele locului 
spre care trebuia să se îndrepte, şi pe moment, în vreme 
ce cerceta acul luminos al busolei, îşi spuse că nu va 
rătăci prea rău dacă va urma direcţia stabilită la început. 
Spre nord est. Mai adânc în teritoriul inamic. 

Dădu din cap afirmativ, hotărât să-şi croiască drum 
într-acolo, şi porni furişându-se ca o fantomă prin desişul 
pădurii. 


12 


Odată cu primele licăriri de lumină se văzu mai bine 
încâlceala de labirint a junglei tropicale. Rambo îşi croi 
drum cu greu în susul unei coline, agăţându-se de liane 
şi rădăcini de copaci ca să se ajute la urcuş; când ajunse 
pe terenul mai drept de pe creastă se întinse la pământ. 
După ce îşi mai trase sufletul, se uită din nou la busolă. 
De pe culme, cu soarele sus deasupra capului, putea 
vedea configuraţia acelei minunate şi înşelătoare văi din 
faţa lui. Comparând detaliile cu cele de pe harta 
topografică, îşi determină poziţia, îşi schimbă puţin 
direcţia, şi, pornind la vale, se îndreptă exact spre 
punctul de întâlnire. 

Prin desişul acela care putea da crize de claustrofobie, 


răzbi până la un pârâiaş leneş, cobori de pe malul mâlos 
şi porni prin apa călâie, murdară, care-i ajungea până la 
genunchi. Nori de țânțari se repeziră la faţa lui, îl pişcau 
de pleoape, îi intrau bâzâind în nas, îl enervau. Dar 
curând se obişnui cu ei. Îşi introduse în anus un supozitor 
contra malariei. Şi pentru că ştia că nu avea niciun rost 
să se lupte cu insectele acelea, le lăsă în plata Domnului. 

Când ajunse pe malul opus, se opri ca să-şi suflece 
crăcii pantalonilor: de gambe atârnau lipitori mari, 
umflate, de culoarea ficatului. Scoase din buzunar un mic 
săculeţ cu sare, îşi puse şi el pe limbă puţină, nu-i simţi 
amăreala, ceea ce însemna că organismul avea nevoie 
de sare, apoi presără sare pe fiecare lipitoare, o pudră 
albă şi ciudată pe viermuiala corpului lor întunecat. Îi 
făcu plăcere să le vadă cum se zvârcolesc. Una se 
desprinse şi căzu, celelalte se zbătură o vreme şi căzură 
şi ele. Le strivi cu bocancul, simţindu-le cum pleznesc 
sub talpă. 

Din alt buzunar de la cămaşă, scoase un pachet de 
fructe deshidratate şi începu să le mestece. Uscate la 
început, se muiau încet, lăsându-i un gust mucegăit, dar 
nu neplăcut. Caise sau piersici, nu putea spune exact ce 
mesteca. Dar dacă avea răbdare să le sugă îndelung, 
aveau să-i ajungă vreo jumătate de ceas. Îşi aduse 
aminte de dizenteria care-l chinuise în cursul celor şase 
săptămâni de coşmar când se zbătuse să ajungă în zona 
demilitarizată după ce evadase din lagăr, motiv pentru 
care nu manifestă niciun fel de încredere faţă de fructele 
care atârnau din belşug din toţi copacii din jurul lui. 

Continuă să meargă mai departe. Prin păcla dimineţii 
se întrezăreau tot felul de forme ciudate, siluetele lor 
contorsionate făcându-l să stea mereu de veghe, până 
când se apropia şi îşi dădea seama că avea de-a face 
doar cu nişte liane nevinovate. Auzind o mişcare în 
spatele lui, îşi smulse scurt cuțitul şi, dintr-o singură 
mişcare legată, aducătoare de moarte, lama şuieră prin 
aer, îşi nimeri ţinta, intră ca prin unt, trupul retezat al 


unui şarpe se zvârcoli răsucindu-se, îşi dădu drumul de 
pe creanga pe care fusese încolăcit şi se prăvăli greţos la 
pământ. 

Rambo cercetă capul viperei, cu ochii ce priveau ţintă, 
fără să clipească, îşi puse cuțitul la loc în teacă şi 
continuă să meargă mai departe 


13 


Cinci ore mai târziu, lac de sudoare, porni urce altă 
pantă. Sufla greu, dar de data asta în loc să se trezească 
dinaintea altei văi, i se oferi dinainte o potecă ce nici nu 
cobora, nici nu urca, prin desişul vegetației care apoi se 
rări, dezvăluindu-i în faţă luminişul unui platou. 

Se opri să-şi mai tragă sufletul şi să scape de apăsarea 
aceea din piept, îşi linse cu limba sudoarea sărată de pe 
buze, îşi şterse fruntea şi ochii împăienjeniţi de broboane 
de transpiraţie. Când privirea i se mai limpezi, dinainte i 
se arătară nişte forme neclare - pâcla din zori fiind 
înlocuită cu tremurul valurilor de căldură stârnite de 
soarele părjolitor de deasupra. 

Incepu să cerceteze atent haosul pădurii tropicale care 
înconjura poiana. Clipi nedumerit şi copleşit dinaintea 
fațadei imense de piatră, acoperită de liane, care apăru 
din ceaţă. Porni încet într-acolo, plin de respect, îşi dădu 
seama unde se află, acum reuşi să distingă şi alte 
contururi în vegetaţia ce invadase totul. 

Rămase descumpănit şi înfiorat: ruinele unui templu 
budist. Vechi de mai multe sute de ani. Când se mai 
apropie, prin aerul greu zări şi alte forme. Doi Buddha de 
piatră, senini, în ciuda ravagiilor timpului, de vreo zece 
metri înălţime, masivi, stăteau veghind de-o parte şi de 
alta treptele de la intrare, roase de paşii mulţimii de 
credincioşi. Copaci şi liane ascundeau aproape cu totul 
crăpăturile pereţilor sculptați cu multă artă. Aici trebuie 
să fie şi fantome, îşi spuse el. 


Se opri în mijlocul curţii şi fu silit să simtă măreţia 
cerului: forme ca nişte turle de catedrale se înălţau 
pierzându-se sus, prin haosul acela. Işi înclină capul în 
semn de respect. Avusese parte de o educaţie religioasă 
foarte complicată. Tatăl său - italian, maică-sa - indiancă 
Navajo, el ajunsese băiat de altar la o biserică catolică 
din Bowie, Arizona, fiind în acelaşi timp iniţiat în 
ritualurile sacre ale indienilor de către rudele maică-si 
dintr-un sat din apropierea localităţii. Dar, deşi influenţat 
de cele două credinţe, abia după periplul său prin 
Vietnam îşi alesese o credinţă a lui, renunțând la cele pe 
care doar împrejurările i le scoseseră înainte. 

Dacă ar fi fost silit să-ţi declare înclinațiile religioase, 
ar fi recunoscut că, practicând Zenul, e budist. Se 
apropiase de această credinţă datorită unui băştinaş de 
la munte, împreună cu care fusese în prima lui misiune în 
interiorul Vietnamului. Deşi îndurase calvarul 
antrenamentelor în Forţele Speciale, deşi ajunsese în 
elita acestora, socotit cel mai bun, nu avusese ocazia să 
se verifice sub focul inamic. Nu el fusese cel care de 
bunăvoie se oferise să participe în acel război, nu se 
înscrisese voluntar, ci fusese mobilizat şi numai datorită 
talentelor sale înnăscute acceptaseră cei din Forţele 
Speciale să-l primească, pentru că nu primeau niciodată 
din rândul celor mobilizați, ci doar dintre cei aleşi de ei. 
Cu toate astea, îmbrăţişase cu toată pasiunea şi cu 
hotărâre misiunea aceasta patriotică. Şi nu aşa ar fi 
trebuit să fie? 

Dar pregătirea militară era una, lupta propriu-zisă alta. 
Îşi aminti un rând dintr-o carte la care ţinuse cu toată 
inocenţa lui - Misiunea 22 - şi revelaţia eroului principal 
în faţa ultimei taine a războiului: „Dumnezeule mare, 
ăştia chiar au de gând să mă împuşte!” Incremenise 
paralizat în cursul unei lupte cu cei din Vietcong. 
Gloanţele secerau frunzele în jurul lui, alţi membri ai 
echipei de elită urlau şi-şi dădeau duhul în preajmă, 
simţea cum urina îi umezise pantalonii, şi atunci un 


băştinaş din munţi porni să tragă de el, să-l târască la un 
adăpost. lar pentru că munteanul acela îi salvase viaţa, 
n-a avut de ales şi a trebuit, cu toată cinstea, să 
recunoască legăturile spirituale adânci care-i uneau. ŞI 
astfel, de la acel băştinaş care nu dăduse niciun semn de 
frică, Rambo învățase cum să se stăpânească la rândul 
lui şi să nu trădeze nicio teamă. Şi asta pentru că nu o 
mai simţea! Zen! Ultima armă! Ce motive avea să se 
teamă de moarte atunci când moartea de fapt nu exista? 
Nimic nu exista de fapt! Viaţa, copacul acesta, stânca, 
fluturele - toate erau doar iluzii. Un văl. O încercare la 
care ne supunea Atotputernicul. Şi dacă reuşeai să vezi 
adevărul dincolo de această încercare, dacă izbuteai să 
pricepi diferenţa dintre iluzie şi realitate - realitatea fiind 
Atotputernicul - atunci aveai şansa să depăşeşti ceea ce 
neştiutorii numeau moarte şi să pătrunzi în realitate. Şi 
te contopeai cu cel Atotputernic. Şi-ţi împlineai destinul. 

Dar dacă priveai totul cu simplitate, dacă nu respectai 
încercarea la care te supunea lumea iluzorie, încercare 
tot din voinţa celui Atotputernic şi ajungeai să-ţi doreşti 
moartea, atunci, în loc să te contopeşti cu cel 
Atotputernic, te reîncarnai într-o lipitoare. 

Şi această putere vizionară, pătrunderea înţelesului că 
viaţa era o aiureală lipsită de importanţă; îi dăduseră lui 
Rambo puterea de a îndura. Şi adesea se gândea că 
tocmai credinţa în Zen, mai mult decât eforturile 
patriotice ale guvernului, înlesnise victoria Vietcongului. 
Pentru că luptătorii acestuia înţeleseseră că nici anii, nici 
secolele nu contează. Că nici fluviile, nici pădurea 
tropicală, nici gloanţele care le străpungeau gâtlejurile, 
sau le despicau craniile nu erau adevărate. Dar că în 
stadiul respectiv de reîncarnare trebuiau să se supună 
dorințelor celui Atotputernic şi să se prefacă şi ei că 
lumea din jur chiar există. Dar un american, pentru care 
Disneylandul şi îngheţata Tastee-Freeze constituiau tot 
ce poate fi mai real, în faţa junglei tropicală, a şuieratului 


gloanţelor crude, a Agentului Oranj? ajungea să-şi piardă 
minţile. Dumnezeule, scoate-mă de aici! Dar Rambo 
supravieţuise. 

Admiră templul şi simţi că inima i se strânge copleşită 
de respect şi venerație. Zen! Cea mai puternică credinţă 
în conştiinţa lui. Cea mai practică! Pentru ceea ce 
izbutise să facă. Pentru ceea ce ajunsese să fie. 

Pe tărâmurile de crimă ale războiului, un catolic îşi 
poate pierde sufletul. Chiar şi un indian Navajo. 

Dar un budist nu! 

Apropiindu-se de umbrele templului imens, furişându- 
se neauzit, deodată încremeni, surprinzând un foşnet. 
Inima porni să-i bată nebuneşte, se aruncă în desiş, 
smulse pistolul de la brâu şi încremeni în poziţie de 
tragere. Din junglă, în stânga lui, se ivi o siluetă care abia 
atingea frunzişul. O luă în cătare. Silueta se opri. Ochi. 
Reuşi să distingă veşmintele. Uniformă neagră cu dungi. 
Vietcong! Militarul înaintă. Rambo nu-l slăbi, urmărindu-l 
cu pistolul, cu degetul încordat pe trăgaci. Dar dacă 
militarul acela nu era singur? Împuşcătura i-ar fi atras pe 
toţi într-acolo. Nu. Avea o cale mai bună. 

Se trase mai adânc în desiş, se furişă cu eleganța unei 
fiare, fără să facă un zgomot. Prada făcea la fel. Acum 
Rambo văzu limpede forma unui automat AK-47. Mai 
aproape, una cu jungla, se aruncă, îşi apucă adversarul 
de bărbie, cuțitul la beregată, gestul cu care se retează 
gâtul. Pălăria largă de pai zboară din capul inamicului, o 
claie de păr negru, lucios lunecă pe spate. La numai un 
fir de păr de curbura gâtului, cuțitul încremeneşte. 

— Dă-mi drumul. 

În vietnameză. O voce de femeie! 

O băştinaşă, o femeie, spre treizeci de ani. Micuţă. 
Înşelător de delicată. Minunată, aşa cum sunt îndeobşte 
tinerele vietnameze. Cu eleganța unui porțelan oriental. 
Ochii mari, expresivi. O gură puternică, senzuală, acum 


? Agentul Oranj - substanţe defoliatoare care transformau jungla 
într-un coşmar, veştejind toată vegetaţia. 


vădind spaimă. 

— Dă-mi drumul, îi spuse ea din nou în vietnameză, cu 
glas, mai-scăzut, coborându-şi supusă privirea. Te rog! şi 
ridică ochii din nou; brusc îşi dădu seama că, în ciuda 
camuflajului, Rambo era american, porni iute să 
vorbească în engleză. lartă-mă. Nu mă aşteptam să 
întâlnesc pe nimeni. Sunteţi primul turist prin părţile 
astea unde n-a mai călcat nimeni de multă vreme. N-am 
vrut să vă tulbur meditaţia. 

Cu cuțitul la gâtul ei, Rambo o cercetă mai departe. 

— Aţi venit aici ca să-l vedeţi pe Buddha, să-l rugaţi să 
vă arate adevărul? întrebă ea. 

El nu-i răspunse. 

— Sau poate v-aţi rătăcit? Dacă-i aşa, am să vă fiu eu 
călăuză. 

Rambo îi răspunse în vietnameză: 

— Nu, nu m-am rătăcit. Dar am pornit în căutarea 
cuiva. 

Fata zâmbi auzindu-l vorbind o vietnameză atât de 
curgătoare şi-i vorbi şi ea în aceeaşi limbă. 

— Poate căutaţi pe cineva cu numele de Orhidee de 
Noapte? 

— Da, e unul dintre numele care mi s-au dat. 

— Celălalt era cumva Co Phuong Bao? 

Brusc se simţi caraghios. Nu pentru că era mai-mai s-o 
omoare. Ar fi fost doar un gest ce dovedea prudenţă. Nu. 
Se simţea caraghios pentru că atunci când i se 
comunicase că numele omului său de legătură este Co, 
automat el tradusese cuvântul în engleză, iar în engleză 
înseamnă fecioară. 

— Ştii ce înseamnă numele meu în engleză? îl întrebă 
ea. 

El încuviinţă din cap. 

— Mama mea era actriţă, se încruntă ea. Eşti cel trimis 
în misiune, eşti Rambo? 

Din nou dădu din cap. 

— Încă o secundă şi te-aş fi ucis... 


— Mă ascundeam. N-ai venit la timp. Am crezut că eşti 
unul dintre mercenarii care mai bântuie pe aici. De ce-ai 
întârziat? 

— Am avut nişte necazuri. M-am încurcat în paraşută... 

Se uitau stânjeniţi unul la celălalt. 

— Citesc în ochii tăi că nu te aşteptai să întâlneşti o 
femeie, spuse ea. 

El ridică din umeri. 

— Te deranjează? 

El clătină din cap. 

— În America există o mişcare a femeilor. 

— Sună destul de comunist! 

El zâmbi şi clătină din cap. 

— E destul de complicată treaba, dar mişcarea asta 
vrea să spună că important nu este sexul din care faci 
parte, ci ceea ce eşti în stare să împlineşti. 

— Atunci nu trebuie să te îngrijoreze! trecu ea la 
engleză. Trebuie să fac exerciţii: Mai bine vorbim în 
engleză, da? 

El simţi nevoia să zâmbească. 

— Vorbeşti destul de bine. 

— Parol! 

— Unde ai învățat? 

— Ei, pe vremuri, la universitatea din Saigon. 

Ceea ce însemna nu numai că se apropia de treizeci, ci 
sărise de vârsta asta. Îşi săltă mândră bărbia: 

— Mi-am luat diploma în economie, cobori ochii 
dezamăgită. Dar meseria asta nu prea are căutare în 
vremurile astea. Acum comuniştii sunt la putere. Hei, ai 
un răgaz, ţi-e foame? 

— Sigur, râse el. Ce-ai adus? 

Intinse mâna la spate şi dezlegă un tub din pânză 
pentru mâncare. El recunoscu imediat forma tubului. Îl 
văzuse în spatele a numeroşi luptători din Vietcong. 
Morți. 

Ea desfăcu mândră gura tubului. 

— Ce-am adus? Nuac nam! 


Rambo simţi cum i se înfioară stomacul. 

Ea desfăcu mai multe frunze ale arborelui de cauciuc, 
scoase la iveală nişte orez muiat într-un sos care-i făcu 
nările să fremete la izul de iute. Primi o frunză desfăcută 
şi beţişoarele pe care i le oferi ea. Cu pricepere, deşi nu 
mai mâncase de ani de zile ca băştinaşii, începu să ducă 
orezul la gură. 

— Chiar ai luat diploma universitară? o întrebă el în 
engleză, în vreme ce mesteca şi înfuleca. 

— Sigur, zâmbi ea. Când vorbesc în engleză ţi se pare 
că n-am decât patru ani. 

El râse din nou, înfulecă mai departe orez. 

— Mmmm! Sosul din ce-i? 

— Peşte fermentat. 

— Mda. Acum îmi amintesc. 

luţeala sosului îi amorţise limba. Şi, fără să priceapă 
de ce, începu iar să râdă, înfulecând mai departe din 
orezul acela. 

De cealaltă parte a luminişului, veghea asupra lor 
Buddha. 


14 


În timp ce se căzneau să meargă prin jungla deasă, 
când înaintând, când întorcându-se ca să ocolească 
obstacolele, Rambo îşi studia tovarăşa de drum. Zveltă, 
cu un cap mai scundă decât el, cu haina neagră, largă de 
camuflaj care părea s-o ascundă, se strecura printre 
copaci, pe sub desişuri cu o uşurinţă de felină. Băgă de 
seamă cu admiraţie felul în care ştia să ocolească 
potecile bătute; priceperea cu care găsea în haosul acela 
vegetal unde părea să nu existe, o trecere. 

Il întrebase dacă-l deranja faptul că era femeie, iar el îi 
spusese adevărul. Atâta vreme cât îşi împlinea misiunea 
ca lumea, nu-l interesa dacă era femeie sau bărbat. lar în 
problema atracției sexuale, întrebarea n-avea niciun rost. 


Când se întorsese în Statele Unite din Vietnam, 
avusese un şoc descoperind care era atitudinea 
majorităţii americanilor, mai ales a studenţilor care 
demonstraseră împotriva războiului, faţă de veteranii 
acestui război ce reveneau acum acasă: criminali în 
masă, ucigaşi de copii. Cel mai adesea erau numiţi 
violatori! Fusese în aceeaşi măsură nedumerit şi îngrozit. 
In spatele acestor acuzaţii se ascundea ideea că, după 
atâtea crime, veteranii ajunseseră atât de însetaţi de 
sânge încât erau în stare de orice fel de atrocități. 

Violatori! Numai ideea i se părea greţoasă. E drept că 
auzise şi el de soldaţi care violaseră femei vietnameze în 
câte un sat după atac. Dar aceştia fuseseră trataţi cu 
dispreţ chiar de către camarazii lor. Biete animale, care 
aşa se purtaseră şi în lumea civilizată şi pe care războiul 
din Vietnam nu reuşise să-i schimbe. Însă soldaţii, pe 
care-i cunoscuse Rambo şi-i respectase... 

Nu pricepeau odată civilii ăştia că după o confruntare 
militară nu aveai niciun chef de sex? Ca să nu mai 
vorbim de viol, pentru care el avea o silă imensă. 
Războiul îţi tăia pofta chiar şi pentru relaţii de dragoste 
normale, de dragoste împărtăşită! 

Pe vremea adolescenţei, la Bowie, Arizona, fusese 
atras de fete la fel ca orice puştan normal căruia îi dau 
ghes hormonii. Da, în acele timpuri când nu se vorbea 
atât de mult de revoluţia sexuală, el fusese neprihănit 
până la douăzeci şi unu de ani, când păcătuise cu 
prietena lui, fata cu care intenţiona să se căsătorească. 
Incă şi acum îşi amintea părul acela blond, minunat. Dar 
fusese chemat la oaste, iar când se întorsese din război 
ea se măritase cu altcineva, avea doi băieţi şi o fetiţă, şi 
vorbea cu el de parcă de când lumea nu fuseseră decât 
nişte cunoştinţe oarecare. Da, părea oarecum stânjenită, 
de parcă nici n-ar mai fi vrut să-şi amintească de el în 
vreun fel. 

Nu-l duruse atât de mult că se măritase cu altul. La 
urma urmei lipsise multă vreme, şi o perioadă fusese dat 


dispărut, mort. Şi nu se gândise că o să-l aştepte atâta. 

Ba chiar mai mult, se simţise oarecum uşurat. Pentru 
că acum i se părea imposibil chiar şi numai gândul 
căsătoriei. Şi să mai aibă şi copii? De neînchipuit! 

Deoarece, după grozăviile pe care le văzuse, sexul nu-l 
mai interesa. Il agasa chiar şi numai gândul de a se 
apropia prea mult de o altă fiinţă. Nu numai din motive 
psihice. La propriu. Fizic pur şi simplu. Simţea că i se 
strânge stomacul, că pielea îi devine unsuroasă. 

Şi doar nu era impotent. Câtuşi de puţin. Uneori avea 
visuri erotice şi se trezea ud tot. Dar relaţii fireşti cu 
cineva? Imposibil. 

Pentru că în timpul actului sexual îţi pierzi controlul 
asupra ta. Pentru că, în ciuda mijloacelor 
anticoncepţionale, puteai să dai naştere unui copil. lar un 
copil nu merita chinul şi nefericirea de a se naşte într-o 
lume atât de groaznică, o lume în care războiul şi 
închisorile nu numai că erau posibile, ci adevărata lume 
pentru o mulţime de oameni. 

Şi pentru el! 

In vreme ce se strecura prin desişul junglei, privind-o 
cât de dibaci ştia să găsească drumul, se gândi din nou 
la întrebarea pe care i-o pusese fata. Conta faptul că era 
femeie? 

Nu! 


15 


leşiră din junglă şi se treziră pe malul abrupt al unui 
fluviu îngust şi mâlos. Pe harta lui Rambo era trecut sub 
numele de Ca. Se opri, îi cercetă curentul lenevos. 

— Cum ajungem de aici spre nord? o întrebă el în 
engleză, amintindu-şi că fata voia să înveţe limba. 

— Eu am aranjat... - rămase o clipă pe gânduri, 
căutându-şi cuvintele - mijloc de transport. Vechile 
drumuri nu mai sunt sigure! arătă îngrijorată. Dar când 


ajungem în susul râului, cred că o să fii dezamăgit. 

— Da? Din ce pricină? 

Fata clătină din cap. 

— Am fost în lagărul acela acum două luni. Pustiu. Nu 
e nimeni acolo. E părăsit de ani de zile. 

— Dar... Rambo se încruntă. De ce ne-ar fi trimis în 
misiune să cercetăm un lagăr părăsit? 

— Poate că soldaţii s-au întors în ultimele două luni. 

— Poate. Şi poate că au adus şi prizonierii înapoi. 

— Pe aici! şi Co arătă în susul fluviului. Mijloc de 
transport nu departe. 


16 


Îi auzi imediat ce ieşi din pădure. În faţă, pe malul unui 
golfuleţ cu apă murdară, văzu o colibă primitivă din 
bambus şi acoperiş din tablă ondulată. Era cocoţată 
deasupra apei, ridicată pe nişte rădăcini scheletice de 
copaci ce se întindeau dinspre mal. Deasupra apei fusese 
durată o platformă, iar pe platformă doi orientali 
murdari, unul cu cercei în urechi şi o pălărie jegoasă de 
cowboy pe cap, celălalt cu o cartuşieră plină cu muniții 
trecută peste piept, cu un frac fără pieptar pe el, se 
înjurau unul pe celălalt ca doi beţivi sadea, luptându-se 
să pună mâna pe o sticlă. Când se mai apropie, Rambo 
recunoscu marca băuturii: Budweiser. 

Co strigă la ei în vietnameză: 

— Haide, la drum! 

Cei doi se întoarseră deodată, speriaţi îşi apucară 
automatele, lăsând sticla din mână, fără să le mai pese 
că aceasta se rostogolise de pe platformă şi căzuse în 
apă. Işi îndreptară ameninţători armele spre ei. 

Apoi, prin ceața ce le împăienjenea ochii înroşiţi de 
băutură, o recunoscură parcă pe Co. Mormăiră unul la 
altul. Cel de-al doilea strănută. Şi Rambo se relaxă când 
îi văzu cum coboară ţevile armelor. Dar auzind un foşnet 


în spatele lui se întoarse pregătit să se apere, însă nu 
erau decât doi şobolani de apă care ieşeau din 
ascunzătoarea lor din pădure. 

— Indivizii ăştia arată de parcă ar fi în stare s-o vândă 
şi pe mă-sa, îi şopti el lui Co în engleză. 

— Şi sunt. Sunt pirați de meserie. Contrabandă cu 
opiu, şi fata încercă să fie mai optimistă. Dar numai ei ne 
pot asigura cel mai bun mijloc de transport în susul apei. 
Pe ei armata nu-i bănuie de nimic. 

— In clipa asta nu armata mă îngrijorează cel mai tare. 

Lângă colibă, un sampan nenorocit se bălăcea în apă. 
Cabina de pe punte era făcută tot din tablă, tablă 
ondulată şi bambus, iar din cabina aceea se arătă un 
oriental şi mai ciudat, care cobori la țărm, clătinându-se 
uşor în vreme ce se apropia de ei. Avea un păr lung şi 
slinos, la gât i se vedeau nişte coliere ieftine, patru 
ceasuri la o mână, un revolver cu patul din sidef era 
înfipt în betelia nădragilor pătaţi de ulei, nădragi 
americani, blugi, un număr puţin cam mare pentru 
proprietarul de acum. Le zâmbi larg, dezvăluindu-şi 
gingiile goale acolo unde ar fi trebuit să fie dinţii 
superiori din faţă. 

— Co, când vorbeşti cu mine, vorbeşte numai în 
engleză, îi şopti Rambo, înainte să ajungă şi celălalt 
lângă ei. 

Fata nu pricepu ce i se cere exact, dar se supuse, făcu 
gesturi de politeţe către noul venit, se înclină dinaintea 
lui. 

— Faceţi cunoştinţă cu căpitanul Trong Kinh. 

Rambo se înclină la rândul lui. 

— Domnule căpitan! 

Kinh îşi arătă şi mai mult gingiile. Bătându-se în piept, 
el stâlci în engleză: 

— Da, îmi dau seama, îi replică Rambo. Vă mulţumesc 
fiindcă mă ajutaţi. 

— Mult mulţumesc ajutam la vostru. 

Kinh părea fascinat de cele două tolbe din spinarea lui 


Rambo. 

— Vorbiţi foarte bine limba mea. 

— Dar dumneata vorbeşti la limba mea? întrebă 
căpitanul trecând brusc la vietnameză. 

Prefăcându-se încurcat, Rambo se uită de la căpitan la 
Co. Tot în vietnameză. Kinh se întoarse spre Co. 

— Nu pricepe chiar deloc? 

Fata clătină din cap. Zâmbetul ştirb al lui Kinh dispăru 
cu totul. 

— Ai adus banii? 

— Uite-i. 

Co băgă mâna în costumul ei de camuflaj, scoase un 
teanc de dolari americani boţiţi şi-i întinse. Kinh îi 
numără cu lăcomie. Se încruntă: 

— Dar restul unde-s? 

— Jumate acum, jumate mai târziu! 

— Nu aşa ne-am înţeles. 

Co îl aţinti cu privirea. Kinh rânji. Se întoarse spre 
oamenii lui, lătrând nişte ordine. Aceştia se repeziră să le 
împlinească, strigând unul la altul, ca nişte beţivani, 
comenzi care se băteau cap în cap, cu mare greutate 
reuşiră să desfacă sampanul de platformă, săriră la bord, 
unul din ei mai-mai să cadă înapoi în apă, vântură din 
mâini ca să-şi recapete echilibrul. Ceilalţi rânjiră, 
aruncându-i vorbe e ocară. 

Ca şi cum cineva ar fi apăsat pe un buton, pe faţa lui 
Kinh apăru din nou zâmbetul acela ştirb. 

Arătă cu mâna spre sampan. Cam fără tragere de 
inimă, Rambo se urcă odată cu Co. 

Când Rambo intră în cabină, o vietnameză cu o faţă 
stafidită, strângând un ţânc la piept, se dădu la o parte 
din calea lui. Cabina era întunecoasă, plină de fum, cu 
tavanul atât de jos încât el trebui să se aplece. In plus 
mai era şi înghesuită şi ticsită de tot felul de lucruri. 
Fiecare bucăţică de loc era plină cu lucruri jefuite, resturi 
adunate de peste tot, lăzi goale de Coca-Cola, capace de 
roată ruginite, un antic aparat de radio Victrola, un 


televizor cu ecranul spart, cărţi înverzite de mucegai, 
nişte găini moarte, o tavă pentru gheaţă, o roată de 
bicicletă, două motoare outbord. Păreau să fie strânse 
laolaltă fără nicio logică, fără un scop anume. Dar în 
spatele lăzilor cu muniţie, Rambo zări ţevile unor 
carabine şi arme de vânătoare. 

Cei trei membri ai echipajului dădură buzna înăuntru 
poticnindu-se, făcând aerul din cabină şi mai irespirabil. 
Unul dintre ei scoase la iveală o sticlă de whisky Jim 
Beam, trase câteva gâturi şi celălalt i-o smulse din mână. 
Femeia stafidită aprinse o pipă din lut cu mânerul lung. 
Când fumul ajunse la el, Rambo simţi mirosul greţos 
dulceag al opiumului. Sampanul se înclină pe-o parte 
când se depărtă de mal, şi porni în susul fluviului. Un 
motor pârâia obosit. În uşă apăru silueta lui Kinh. Îşi 
şterse saliva de pe bărbie şi trecu la engleză: 

— Vreau beu? şi făcu semn cu mâna spre sticla de 
whisky din care se trata cu generozitate unul din oamenii 
săi! 

Rambo clătină din cap. 

— Păcat la el, spuse Kinh. Dar iute se lumină. Nu, nu 
păcat. Mai multă lasă la eu! şi înşfăcă sticla din mâna 
celuilalt, înjurându-l. 

— Dormi aici, îi spuse Co lui Rambo. Cât urcăm fluviul 
suntem în siguranţă. 

— Să dorm? Unde? şi Rambo se uită la harababura 
care domnea în jur. Dar cu navele de patrulare cum 
rămâne? 

— Eeeee, nu bate cap cu nave patrulare. 

Şi, ca un copil care-şi despachetează darurile de 
Crăciun, căpitanul ridică încet capacul unei lăzi de lemn 
slinoase, se uită încântat înăuntru. lar Rambo îi înţelese 
pe deplin satisfacția când văzu ce scoate Kinh de acolo. 
Mândria arsenalului său. Un lansator portabil imens de 
rachete, de fabricaţie rusească, armă interzisă de fapt. Şi 
lui Kinh îi luciră ochii diavoleşte. 

— Noi nu problem. 


— Nu, repetă Rambo, nu problem. 


IV 
Lagarul 


1 


Trautman se uita fără să vadă pe uşa imensă a 
hangarului, simțind cum îl dor muşchii de încordare, în 
vreme ce soarele cobora încet spre apus. De ceasuri în 
şir aştepta, urmărea amurgul, înainte bătuse hangarul în 
lung şi-n lat. Mai înainte stătuse neclintit lângă 
operatorul radio, concentrându-se asupra instrumentelor, 
de parcă prin voinţa lui ar fi putut face să erupă deodată 
vocea lui Rambo prin zgomotele paraziţilor. 

Da, nu-i rămânea decât să aştepte. 

Doar atât. 

Şi să se roage. 

Dar încă mai spera. Dacă exista vreo fiinţă care să fi 
supravieţuit greşelii de paraşutare, atunci numai Rambo 
era aceea. 

Cu siguranţă. 

Dar atunci, fir-ar să fie, se gândi Trautman, de ce nu 
dă un semn? Nu credeam să ajung să trăiesc ziua când 
să mă rog ca unul din oamenii mei trimişi în misiune în 
teritoriu inamic să-şi fi distrus aparatul de radio. Se 
întoarse şi, când îl văzu pe Murdock apropiindu-se, îşi 
îndreptă spinarea plin de speranţă. 

— Vreun semn? 

Murdock clătină din cap. 

— Nu-mi stă în fire. 

— Ce anume? 

— Să fiu a cincea roată la căruţă, completă Trautman. 
La noapte vreau să zbor cu echipa însărcinată cu 


extragerea agentului. 

— Nu cred că e necesar. 

— S-ar putea să nu fie necesar. Dar vreau eu să mă 
duc! 

— Se interzice! 

Trautman se zburili. 

— Se interzice? 

— E prea periculos. Va fi un zbor toarte riscant. Un 
colonel plin nu are voie să-şi rişte viaţa. Ţi-ai plătit obolul 
în privinţa asta. Ţi-ai câştigat dreptul de a nu mai risca. 

— Ce-ar fi să mă lăsaţi pe mine să apreciez când să 
risc şi când nu? Am spus că doresc să... 

— Nu, toţi suntem îngrijoraţi, şi eu sunt îngrijorat, îi 
replică Murdock. Nu mai vreau acum să am pe conştiinţă 
şi un colonel plin, doborât deasupra Vietnamului. Dacă 
greşesc, te rog să-mi spui. Te afli aici doar printr-un gest 
de politeţe! şi Murdock ridică braţele. Mda, şi, recunosc, 
şi ca să-l ţii pe băiatul ăsta al dumitale în frâu. Dar dacă 
eşti aici, faci parte din echipa noastră. lar eu, luând în 
consideraţie toţi factorii, nu doresc să te văd asumându- 
ţi riscuri inutile. Şi dacă e să vorbim, nici acum nu ştiu 
dacă trebuie să-i îngădui lui Ericson să se deplaseze cu 
elicopterul în zona de extracţie... 

— Staţi puţin. Doar nu vreţi să spuneţi că... Aveţi de 
gând să anulaţi misiunea? 

— Crede-mă că tare mă tentează. Misiunea a devenit 
mult mai riscantă decât am plănuit noi. 

— Dar v-aţi dat cuvântul. Aţi spus că elicopterul va fi 
acolo, şi al naibii să fiu dacă nu va fi. Trebuie să 
respectaţi planul de operaţie. 

— Mi-am dat cuvântul? Cui? Lui Rambo? Habar n-avem 
dacă mai e în viaţă. Cele mai multe şanse sunt împotriva 
acestei presupuneri. 

— Nu! replică Trautman. Mie mi-aţi dat cuvântul. Şi, pe 
Dumnezeul meu, am să fac totul ca să vi-l respectaţi. 

Murdock îl cântări din ochi. 

— Deci aşa, da? 


— Da! replică Trautman. Exact aşa! 

— Bun atunci. Acum văd şi eu încotro baţi. Şi să fiu şi 
eu al naibii, dar nu vreau ca atunci când ne strângem 
calabalâcul şi-o ştergem să vină cineva cu un raport 
negativ asupra acestei operaţiuni. Doreşti să merg până 
la capăt cu misiunea şi să-l trimit pe Ericson cu 
elicopterul? Prea bine. Vrei să-ţi rişti pielea mergând cu 
el? Prea bine. Doar nu-i pielea mea. Dar, domnule 
colonel... 

— Da? 

— Trebuie să recunosc, ce-i al dumitale-i al dumitale: 
eşti devotat oamenilor pe care-i ai! 


2 


Rambo stătea în uşa deschisă a cabinei sampanului, 
ascuns de o prelată, şi se uita printr-o gaură la apusul 
soarelui care arunca o lumină roşietică asupra apelor. În 
spate se auzea rabla de motor învechită, încăpăţânându- 
se să pufăie. In vreme ce sampanul luneca încet în 
amonte, Rambo urmărea circulaţia pe fluviu. Văzu 
sampane mai mici, purtate cu ghiondere de barcagii abia 
schiţaţi în lumina aceea slabă, cu clasicele pălării conice 
pe cap. Rareori întâlneau sampane mai mari decât cel în 
care mergeau ei, de asemenea cu motor. Trecură pe 
lângă un paşnic sătuc - o mulţime de colibe ridicate pe 
stâlpi, urcând dealul, copii tuciurii şi goi puşcă bălăcindu- 
se în apele fluviului, râzând fericiţi de răsunau malurile. 
Apoi iar întinderea nesfârşită a junglei, şi el îşi dădu 
seama că, de n-ar fi fost duduitul motorului, scena pe 
care o trăia acum putea foarte bine să fi fost cu o sută de 
ani în urmă. Sau cu cinci sute. 

Războaiele au venit şi s-au dus. Regimurile şi 
ideologiile au avut fluxul şi refluxul lor. Dar pământul şi 
oamenii au rămas. Şi când ajungi cu gândul aici, vezi că 
oamenii nu vor politică, ci să fie lăsaţi să trăiască în 


pace. 

Rambo acoperi gaura din prelată şi se întoarse spre 
Co, ce stătea pe vine lângă o ladă cu muniții şi dormea. 
Avea o faţă senină. Ca de copil. Frumoasă. 

Pleoapele fetei tresăriră. Se trezi. ÎI văzu şi-i zâmbi. 

— N-ai dormit deloc? îl întrebă ea în engleză. 

— Mai târziu, îi răspunse el. Când se termină totul. 

— Nu cred că o să se termine vreodată. 

— Aici ai dreptate. 

În cabină se mai aflau cei doi membri ai echipajului. 
Stăteau tolăniţi într-o rână ca nişte beţivi pe lăzi şi se 
uitară unul la celălalt miraţi de sonoritatea acelei limbi 
ciudate. 

— Şi acum mâncăm ceva, da? îl întrebă Co. 

— Dacă vrei, mai mâncăm o dată. 

Desfăcu o altă frunză de arbore de cauciuc şi-i oferi 
beţişoarele. Din când în când beţişoarele lor se atingeau 
în vreme ce încercau să adune ultimele fărâme de orez 
cu peşte fermentat. 

— Serveşte-te, îi spuse ea. 

E| se roşi. 

— lartă-mă. Am cam uitat buna cuviinţă. 

— Ştiu. Am glumit. 

El îi zâmbi. 

— Cum de te-ai băgat în treaba asta? 

— E o poveste lungă îi răspunse el. 

— Dar şi călătoria noastră e lungă, completă ea. 

El clătină din cap, mestecând. 

— Nu îndestul de lungă ca să-ţi explic! Înghiţi. Dar cum 
ai nimerit tu? Ce te-a făcut să te apuci să lucrezi pentru 
iscoade? 

— Iscoade? 

— Spioni. Exact ce faci tu acum. 

— A, da, am priceput. Spioni! Şi începu să-şi sugă 
beţişoarele gânditoare. M-au contactat la universitate 
înainte de căderea Saigonului. Şi am făcut un târg. 

— Mda, la asta spionii sunt tare buni, îi spuse Rambo, 


aducându-şi aminte de cariera de piatră, de durerile din 
spinare, de sudoare. Să facă tot felul de târguri. 

— Fratele meu era căpitan la comunişti. Avea nevoie 
de paşaport să plece în S.U.A. altfel nord-vietnamezii 
aveau să-l execute. Da. Şi atunci am făcut târgul cu 
spionii. Ca el să plece. Eu am rămas aici, şi lucrez pentru 
ei. Fratele şi fiul meu au plecat. 

Rambo se opri uimit din mestecat. 

— Fiul tău? 

Co lăsă ochii în jos. 

— Nguyen. Are doisprezece ani acum. Nu l-am văzut 
de opt ani. Acum e mare. Nu mare ca un american. Dar 
puternic. 

— Da, puternic, spuse Rambo şi înghiţi cu mare 
greutate dumicatul, în America, cu o groază de mâncare, 
sigur că s-a făcut puternic. Dar ce-i cu taică-su? 

Co ridică din umeri, cu o stoică indiferenţă. Rambo era 
obişnuit cu atitudinea asta la vietnamezi. 

— Mort. Mort în război. 

Bineînţeles, se gândi Rambo, fata asta a văzut 
moartea în toate felurile. Şi s-a învăţat cu ea cel mai 
firesc lucru în viaţă. 

— lartă-mă că te-am întrebat. 

— Nu contează. 

Fata şovăi. Rambo îşi aduse aminte ce spuneau 
îngâmfaţii americani: să ucizi un băştinaş, nu-i acelaşi 
lucru ca atunci când un băştinaş ucide un american 
(„Ştiţi, afurisiţii ăia de orientali nici nu respectă viaţa aşa 
cum facem noi. Uitaţi-vă numai la paraginile alea 
blestemate în care trăiesc înghesuiți cu toţii. Acolo viaţa 
nici nu contează!”). Americanii! se gândi Rambo. 
Întotdeauna îşi închipuie ei că restul lumii trebuie să aibă 
aceleaşi opinii asupra vieţii! 

— Da, reluă Co, de data asta cu un glas tăios: Şi mie 
îmi pare rău. Mă gândesc la el. În multe nopţi. 

Nu o mai ispiti, lăsându-i posibilitatea să se ferească 
de amănuntele care să-i trădeze suferinţa, şi schimbă 


subiectul. 

— Dar ce se aude cu fiul tău? Nguyen? Parcă aşa 
spuneai că-l cheamă. Unde s-a dus în Statele Unite? In ce 
oraş? 

Şi ea îi spuse plină de mândrie: 

— Huntington Reach, California. 

— Mda, se gândi Rambo. E frumos acolo. Probabil că 
şi-a făcut rost şi de o planşă pentru ocean. 

— O planşă? 

— O bucată de lemn pe care călăreşti valurile. 

— Călăreşti... 

— E destul de greu de explicat. Trebuie să vezi ca să 
crezi. Vreau să spun că fiul tău probabil că acum rupe 
inima fetelor. 

Co se supără. 

— Nguyen e un băiat bun. 

— Bineînţeles, râse Rambo. Bineînţeles. 

— E în siguranţă acolo. Asta contează. Nu ca aici. Nu 


ca taică-su! Şi Co puse beţişoarele jos, ochii i se 
întunecară. Prea multă moarte. Moarte peste tot. Eu... 
— Da? 


— Eu vreau să trăiesc. 

Deci aşa, ai făcut un târg cu spionii ca să-ţi rişti viaţa 
numai pentru ca fiul tău să scape de aici în siguranţă, se 
gândi Rambo. Bună fată eşti! 

— Dar tu? îl întrebă Co. 

— Nu ştiu ce vrei să... 

— Tu ce doreşti de la viaţă? 

— Eu? şi ridică din umeri. Eu nu vreau decât să 
supraviețuiesc. 

— Să supravieţuieşti? Asta e cu totul altceva decât să 
trăieşti. 

— Cred că da. Şi nu cred că am trăit de când. 

— Dar nu e prea uşor... chiar şi să supravieţuieşti aici. 
Aici e război. 

— Păi, începu Rambo, ca să supravieţuieşti războiului 
trebuie să... 


— Ce? 

— Să devii tu război! 

Co ridică ochii spre el mirată. 

— Şi atunci de ce spionii te-au ales pe tine pentru 
misiune? Pentru că îţi place să te baţi? 

Rambo clătină din cap. 

— Pentru că mă pricep la treaba asta şi... pentru că 
sunt de aruncat. 

— Aruncat? 

— Ştii ce înseamnă? 

— Nu-mi spune... da, asta e ca atunci când eşti într-o 
maşină... şi maşina face accident... şi tu singurul care 
moare... şi nimănui nu-i pasă. Da, aşa? 

— Ai priceput. 

Rambo se uită la şnurul din piele de la gâtul ei. Când 
fata se aplecă înainte, văzu în decolteul salopetei un 
medalion atârnând. Îl atinse. Un mic Buddha din aur. 

— Imi aduce noroc, îi spuse Co uitându-se la el. Ţie ce- 
ţi aduce noroc? 

Işi trase mâna de pe micul Buddha şi se gândi. Apoi 
cobori mâna şi prinse mânerul cuţitului. Se uită la piraţii 
care zăceau tolăniţi. 

Fata pricepu. 


3 


Deodată, strigăte alarmate îl făcură să încremenească 

Işi trase cuțitul şi se întoarse spre tenda care acoperea 
uşa. |n afară de zgomotul obosit al motorului 
sampanului, acum se auzea vuietul unor motoare 
puternice, care devenea tot mai asurzitor cu fiecare 
secundă, apropiindu-se cu rapiditate. 

Co alergă la tendă, se uită afară, şi se întoarse spre el. 

— Armata. Navă de patrulare! 

Lui Rambo i se strânse stomacul, simţi că i se face frig. 

Cei doi beţivani încercară să se salte cumva în 


picioare. Mormăind, se îndreptară împleticindu-se spre 
uşă. 

Rambo se şi repezise la o tendă care atârna de o ladă. 
Se aruncă după ladă, trase tenda peste el, rămase o 
clipă năuc simțind cum se prăvăleşte peste el o 
adevărată avalanşă, dar înţelese că fata îl îngropa acolo, 
acoperindu-l cu tot felul de lucruri. 

Apucă mânerul cuţitului. 

Scoase şi pistolul din toc, dând piedica la o parte. 

Şi începu să respire cât mai neauzit, mai nesimtit, de 
teamă să nu mişte cumva tenda de deasupra lui. 


4 


Co aruncă ultimele lucruri peste el, o pompă de 
bicicletă aterizând peste o ghitară fără coarde Şi sulul 
unei vechi maşini de spălat. Inima fetei zvâcnea cu 
putere, trase cu urechea şi auzi mugetul motoarelor 
patrulei gonind atât de aproape de ei, încât pereţii de 
metal ai cabinei începură să zăngănească. Părea să fie 
chiar lângă ei. Se uită spre arma cu care venise, dar nu 
avu timp să ajungă până la ea că tenda din uşă fu 
smulsă la o parte. 

Kinh dădu buzna înăuntru. Ochii injectaţi de băutură 
arătau groaznic în vreme ce se repezi şi deschise capacul 
lăzii scoțând iute lansatorul de rachete şi băgând un 
proiectil pe ţeavă. Co îl opri. In vietnameză îi spuse: 

— Încearcă să foloseşti arma asta şi-ţi promit să-ţi zbor 
devla. 

Kinh se uită la ea nedumerit. 

— Partea aia cu care încerci tu să gândeşti şi unde n-ai 
minte. 

O străpunse cu privirea, încercând să împace şi 
mândria lui şi mintea ei. 

— Ştii altă cale mai bună? 

— Lăcomia! 


Din salopeta ei scoase la iveală un teanc de bancnote 
nord-vietnameze şi i le îndesă în mână. 

— Hai, du-te. Descurcă-te, că eşti bun la asta. 

Rămase pe gânduri, dar complimentul îl dezmetici. Îşi 
arătă gingiile. 

— De ce nu? 

Se aplecă să iasă pe uşă. Co se luă după el. Odată 
ajunsă pe puntea sampanului, îşi feri ochii de lumina încă 
puternică a soarelui reflectată de apă, văzu nava de 
patrulare făcând un tonou larg, valul stârnit de ea 
aproape să răstoarne fragila ambarcaţie. Când puntea 
începu să danseze, ea se sprijini de peretele de metal al 
cabinei ca să nu cadă, şi se uită cu prefăcută nevinovăție 
la imensa navă militară care domina sampanul. 

Motoarele tăcură brusc, şi se lăsă o tăcere mai 
supărătoare decât zgomotul de dinainte. Valuri mici 
făceau prova să plescăie. Şase marinari, aflaţi pe punte, 
purtau uniforma marinei nord-vietnameze. La prova, un 
altul pregătise mitraliera grea şi o îndreptase acum spre 
sampan, gata să apese pe trăgaci. Ceilalţi, cu nişte 
mutre plictisite, ţineau pregătite automatele AK-47. 
Căpitanul navei de patrulare, un individ lat în piept, duse 
la gură o portavoce. Glasul îi răsună puternic, metalic, 
înfiorător, în vreme ce dădu drumul unui torent de ordine 
în vietnameză. 

— Atenţie, pregătiţi de abordare! Rămâneţi pe loc! 

Şobolanii de apă ai lui Kinh se împleticeau pe punte, 
cu un aer şi mai tâmp, dacă era posibil, decât înainte. 
Femeia aceea stafidită îşi hrănea pruncul la sânul căzut. 
Kinh făcu un gest încântat invitându-l la bord, tinichelele 
de la gât zdrăngăniră. 

— Dar bineînţeles, vă rog! Veniţi. Nu avem nimic de 
ascuns. Ei, doriţi ceva de băut? 

Căpitanul navei strâmbă din nas. Câte un marinar 
stătea de fiecare parte a comandantului cu automatele 
pregătite, iar acesta scoase şi el revolverul din toc, 
verifică încărcătorul cu cealaltă mână şi apoi sări pe 


sampan. Genunchii i se îndoiră, dar individul se echilibră 
uşor, plin de sine, şi porni demn să păşească pe sampan. 
Se uită bănuitor în jur. Co se puse în uşa cabinei, 
străduindu-se să arate cât mai impresionată de uniforma 
comandantului. Acesta mormăi ceva, o dădu la o parte 
din uşă şi intră în cabină. Kinh îl urmă. 

— Sau poate doriţi mai degrabă un ceas? Ceas bun. 
American. 

In vreme ce soarele scăpătase pe jumătate dincolo de 
dunga pădurii tropicale, Co aruncă o privire pe uşă, 
încercând să zărească în semiîntunericul dinăuntru. 

Comandantul inspectă harababura din jur, dădu cu 
piciorul în nişte crătiţi. 

— Ce fel de ceas? 

— Bulova! 

— la dă-l încoace să-l văd! şi făcu vânt unor vechituri 
de pe tenda sub care se ascunsese Rambo. Ai spus parcă 
ceva de o băutură. 

— Whisky bun! şi Kinh deschise o ladă şi-i întinse o 
sticlă nedesfăcută de Cuty Sark. 

— De unde naiba ai adunat toate gunoaiele astea? 

— Păi oamenii le tot pierd de-a lungul fluviului. 

— Şi mai ziceai că n-ai nimic de ascuns. 

— Dar arată ca şi cum aş fi ascuns ceva? 

— Dar ce-i cu armele acelea de colo atunci? 

— Care arme? Ah, alea? Păi, să vedeţi, cu ele ne 
apărăm şi noi. Nici nu vă puteţi închipui cât de mulţi hoţi 
s-au prăsit pe fluviu în ultima vreme. 

— Ei, te cred şi eu, bineînţeles. 

— Sigur că da. Şi dumneavoastră probabil trebuie să 
vă apăraţi de bandiți în fiecare zi. 

— Pentru binele poporului. Şi când nimeresc câte un 
bandit, îmi place să-l fac să se sature să mai vină altă 
dată. 

— Sunt sigur că munciţi din greu. Şi nici nu vă plăteşte 
nimeni pe cât meritaţi. Oamenii ăştia nici nu vor să 
priceapă cât de multe face marina militară pentru ei. 


Comandantul dădu cu piciorul în lada în care era 
lansatorul de rachete. 

— Aşa se întâmplă întotdeauna. Şi când eşti în marina 
militară să nu te aştepţi să-ţi arate cineva recunoştinţă 
pentru că l-ai apărat. 

— Dar poate că aşa o să vă arătăm şi noi cât de 
recunoscători vă suntem şi Kinh scoase purcoiul de bani 
pe care i-l dăduse Co. 

Comandantul îşi linse degetul şi începu să numere 
bancnotele. 

— Numai atâta recunoştinţă? 

— Ah, am greşit, am băgat mâna în celălalt buzunar! şi 
Kinh îi întinse altă grămadă de bancnote. 

— Da, ei acum îmi dau şi eu seama cât de 
recunoscător îmi eşti pentru munca pe care o facem noi. 
Şi, în schimb... - comandantul se uită în jur bănuitor - 
ascultă la mine atent şi fii cu grijă. Mi s-a spus că sunt nu 
numai bandiți pe fluviu, ci şi o mulţime de contrabandişti. 

— Nenorociţi ticăloşi şi degeneraţi! şi Kinh scuipă pe 
podea. Până şi mamele lor i-au blestemat în ziua în care 
i-au fătat. 

— Poate ai să dai nas cu ei. 

Şi comandantul mai izbi o dată cu cizma în lada 
lansatorului de rachete. 

— Ehei, abia aştept, îi replică Kinh. 

Co se trase din calea comandantului exact la timp. 
Acesta se opri pe punte, se burzului la echipajul jalnic al 
sampanului şi se sui iute pe scara navei de patrulare. Co, 
stăpânindu-şi emoția, îl urmări pe comandant până când 
acesta făcu câteva gesturi energice. Nava de patrulare 
porni să urle din nou cu toată puterea motoarelor şi 
țâşni, făcând sampanul să se clatine. 

Îndată ce nu mai văzu nava militară, ci doar auzi 
vuietul ei îndepărtându-se dincolo de un cot al fluviului, 
fata se aplecă şi intră iute în cabină. 

-Ei, ce mai faci, Rambo? 

Dincolo de ladă, ea văzu o formă mişcându-se. 


Scuturându-se de toate cioveiele aruncate peste el, se 
ridică precum un spectru de dedesubt, cu cuțitul într-o 
mână şi pistolul în cealaltă. 

-Preferam să fiu în Texas. 

— Cum? Nu pricep. De ce Texas? 

— O glumă veche. 

Şi cu toate că nu-l pricepu nici de data asta, fata îi 
zâmbi. 


5 


Se lăsase noaptea. Mai devreme plouase. Acum luna 
făcea jungla să învie, plină de mişcătoarea strălucire a 
frunzelor. Pretutindeni se auzeau picături de apă. Se 
căţărau pe o pantă abruptă, călcând peste rădăcini 
lunecoase. Mergeau aplecaţi să nu fie văzuţi când 
ajunseră pe creastă, şi apoi iute porniră la vale de 
cealaltă parte. 

— Aşteaptă-ne aici, îi spusese Co lui Kinh după ce 
coborâseră de pe sampan, şi stăteau până la genunchi în 
apa mocirloasă. Ne întoarcem şi-ţi plătim şi restul. 

Lui Kinh nu-i prea conveni, pentru că nu voia să-şi 
încerce norocul şi cu vreo altă navă de patrulare, numai 
că lăcomia era mai puternică decât spaima. 

Rambo se întrebă dacă puteau avea încredere în el, în 
vreme ce se furişa prin întuneric, pe pantă la vale. Să ne 
închipuim că Kinh se răzgândeşte şi socoate că banii nu 
merită riscul, ei? Ce se întâmplă dacă nu-l găsim aici 
când ne întoarcem? Va trebui atunci să găsim un alt 
mijloc de transport la vale. Asta-i, îşi spuse Rambo. 

Dar încă ceva îi mai trecu prin minte. Dacă Kinh ar fi 
pus la cale să-l lase aici de izbelişte, era de presupus că 
el ar fi încercat să pună în vreun fel mâna pe bani, pe 
toţi, şi i-ar fi ucis. Opt pirați împotriva a doi oameni. Lui 
Kinh trebuie să-i fi trecut prin minte că şansele erau de 
partea lui. Atunci ar fi trebuit să încerce să ne ucidă la 


colibă. De ce să-şi mai fi bătut capul să ne aducă până 
aici dacă nu avea de gând să-şi respecte înţelegerea? 

Nu, cu cât se gândea mai mult la treaba asta, cu atât 
era mai încrezător că Kinh va fi la locul stabilit, 
aşteptându-i. 

Când ajunseră orbecăind în valea întunecată, atinse cu 
cizma ceva rotund ce răsună a gol, se dădu de-a dura şi 
se lovi cu un zgomot sec de altceva. Alături, o auzi pe Co 
călcând pe ceva care trosni. Se opri scurt şi se încruntă: 
mine ascunse? 

Ar fi trebuit să fie făcuţi bucăţi de-acum. Tărtăcuţe 
sălbatice? Sunetul era prea înfundat pentru o tărtăcuţă. 

Mai făcu un pas şi încremeni când auzi trosnetul unor 
crengi uscate adunate grămadă. Când încercă să 
ocolească grămada, descoperi că aceasta se întindea 
destul de mult în toate părţile. Apoi înţelese că, 
indiferent unde  nimerise, acum era înconjurat de 
grămada aceea. Ce naiba... 

Ochii i se obişnuiră cu întunericul şi mai adânc din 
fundul acela de viroagă, se chinui să profite şi de palida 
rază de lună care se strecura până acolo. 

Reuşi să distingă în jur nişte obiecte rotunde, albe. Dar 
şi multe altele albe şi lungi, unele curbate. Puse 
grămadă, unele peste altele, fără o ordine anume. 

Dar de-acum îi era limpede despre ce era vorba, şi 
simţi cum i se urcă fierea în gură, amară. Se uită la 
oasele acelea, oase umane. Cranii şi schelete aruncate 
unele peste altele, încâlcite unele în altele, lianele 
crescând din coşurile pieptului, mlădiţe ivindu-se dintre 
maxilarele descărnate şi găvanele fără ochi. Dar gurile 
acelea îşi păstraseră dinţii şi-i vorbeau acum despre 
toate câte se întâmplaseră. 

Cum acolo, în adâncul junglei nu găseai decât foarte 
puţin de mâncare, vietnamezii rămâneau fără dinţi foarte 
de tineri. Cei mai mulţi adulţi îşi molfoleau mâncarea în 
gingii, pentru că nu aveau cu ce s-o mestece. 

Nu, scheletele astea, craniile (mai mari decât ale 


vietnamezilor în general) erau ale unor albi. 

Americani? 

Erau... 

Dumnezeule mare, îi trecu lui prin minte şi se înfioră în 
ciuda aerului cald şi jilav, aşa s-au descurcat militarii cu 
prizonierii care au murit. În loc să-i îngroape... 

Nu, nu se poate. Şi în gură simţi şi mai tare amăreala 
fierii. 

l-au târât aici şi i-au aruncat pur şi simplu în văgăuna 
asta. Jungla şi-a împlinit iute sarcina de care s-au 
descotorosit cei din echipa morţilor. Animalele, insectele, 
microbii au dat iama în cadavre, animalele de pradă au 
ros şi au împrăştiat oasele. Astfel pericolul unor epidemii 
a fost redus la minim. Şi nici măcar mirosul de cadavre n- 
a avut prea mult timp să se împrăştie în jur. Imediat ce 
jungla şi-a terminat treaba, a şi dispărut. 

Se uită spre Co, în întuneric reuşind doar să intuiască 
expresia de pe faţa ei: groază, şoc. 

O bătu pe spinare uşor şi arătă spre panta opusă. 

Femeia ezită. Apoi inspiră adânc şi încuviinţă dând din 
cap. 

Ferindu-se să facă vreun zgomot, se strecurară afară 
din groapa aceea comună. Oasele scheletelor se loveau 
uneori cu zgomot sec unele de altele, şobolanii se 
ascundeau şi mai adânc în grămada aceea. Şi după 
câteva secunde care li se părură ore, ajunseră la buza 
pantei acoperită de vegetaţie de pe cealaltă parte. 

Dar deşi ar fi trebuit să se simtă uşurat când începu să 
urce malul, simţi, din contra, că îl cuprinde un 
presentiment de teamă. Nu numai pentru că acum 
lagărul era şi mai aproape, că înainte îl aşteptau ura şi 
răzbunarea. Ba chiar din contră. Teama îi dădea târcoale 
pentru că aici mirosul morţii aproape că dispăruse. 
Cadavrele acelea fuseseră curățate de multă vreme până 
la os. Când se întâlniseră la templu, Co îi spusese că 
cercetase locul lagărului cu două luni înainte şi că era 
părăsit. 


Poate că şi acum era părăsit. Poate că nu avea să 
găsească niciun prizonier. Poate că făcuse atâta drum 
chiar de pomană. 


6 


Ajunse la o altă culme, dar înainte de a se furişa în 
desiş, Co îl opri. Acum, când luna lumina mai puternic, el 
îi văzu expresia de încordare de pe faţă: privea disperată 
înainte. 

Rambo pricepu. Muşchii i se încordară. Cu fălcile 
strânse, făcu un semn din cap că înţelesese, se întinse 
pe pământul lutos care mirosea atât de puternic că te 
sufoca, şi începu să se târască pe burtă, printre ferigi, 
Dădu o ramură la o parte. 

În faţă lagărul! 

Intr-o viroagă lungă şi largă, mai jos de el, înecat încă 
în întuneric. Dar viroaga asta, spre deosebire de cealaltă 
din care abia ieşise, nu se întindea de-a curmeziş, de la 
dreapta la stânga, ci se deschidea, largă, chiar în faţa lui. 

Era prima dată când vedea lagărul din acest unghi, dar 
nu se putea să nu-l recunoască. Cele şase luni petrecute 
aici i se întipăriseră în minte de parcă ar fi fost imprimate 
acolo cu fierul roşu. Şi brusc i se treziră toate 
coşmarurile. Groapa de var, locurile de tortură, cuştile de 
bambus atât de înghesuite încât nu puteai nici să stai în 
picioare, nici să te aşezi, durerile din şale din pricina 
poziţiei chinuite, durerile din ceafă pentru că erai nevoit 
să stai cu bărbia înfiptă în piept... Şi gândul că aveai să 
înnebuneşti. Dar mai ştiai că dacă te lăsai în voia acestui 
gând erai pierdut. Şi stăteai cu teama în suflet, convins 
că în clipa următoare voinţa avea să-ţi cedeze şi aveai să 
începi să strigi, să gemi, să urli plin de disperare, 
suferinţă. Dar reuşeai să te stăpâneşti. Şi te mai ţineai în 
frâu încă o secundă, şi după aceea încă o secundă, şi te 
gândeai la vremea când îţi ridicai tabăra în deşertul 


Arizonei, rememorând fiecare mişcare pe care trebuia s- 
o faci ca să ridici cortul, să faci focul, să găteşti nişte 
carne de vită din cutie, simţindu-i gustul sucului picant. 
Sau porneai să te gândeşti la curse cu Fordul tău rablagit 
pe drumurile desfundate de ţară, şi te uitai la norul de 
praf ridicat în urmă, simțind şocul suspensiei în vreme ce 
urlai de bucurie, apăsând pe acceleraţie ca să ajungi la o 
sută zece. 

După care te întorceai ca să recunoşti că, indiferent 
cum te-ai juca tu cu mintea, oricâte iluzii ţi-ai crea, erai 
de fapt tot în cuşca aceea, sau în groapă, sau în camera 
de tortură, cu mâinile legate deasupra capului, cu umerii 
uşor scoşi din încheieturi, picioarele atârnând în gol. 

Şi începeai să-ţi aminteşti de prietenul tău, băştinaşul 
de la munte, şi pricepeai că n-avea nici un rost să te 
chinui cu tabăra din deşert. Şi nici cu Fordul tău rablagit. 

Nimic nu conta. 

In afară de calea Zen! 

Pentru că nimic nu era real. 

Nici cuşca. Nici groapa. Nici camera de tortură. 

Totul era iluzie. Nici suferinţa nu exista. Cum să existe 
suferinţă când nici trup nu exista? 

Numai gândul. Şi se uita ţintă la nodul unei prăjini de 
bambus de la cuşca în care stătea - dar bambusul nu era 
real, nici nodul - şi se concentra asupra unui ţânţar 
cocoţat pe nodul cu pricina, şi apoi asupra aripilor 
ţânţarului - dar nici ţânţarul nu era real şi apoi se 
concentra într-un grăunte de lumină din ochiul lui 
Dumnezeu - fiindcă Dumnezeu era real! 

Şi aşa a supravieţuit. 

Acum se uita spre lagăr amintindu-şi şi se înfioră. Ar fi 
trebuit să fie în stare să-şi urmeze logica până la capăt şi 
să-şi spună că nici lagărul nu era real. Dar nu era în 
stare, poate deoarece gândirea Zen era pentru el mai 
degrabă un mod de apărare decât o filosofie. Sau poate 
pentru că, de ar fi gândit că lagărul nu era real, ar fi 
însemnat să fie nevoit să accepte că nici prizonierii 


americani deţinuţi acolo nu erau reali. Şi se revoltă din 
toată fiinţa lui împotriva acestui gând. 

În clipa acea, tot chinul din sufletul lui i se păru fără 
rost. 

Ca o confirmare a spuselor lui Co, în lagăr nu se vedea 
nicio luminiţă, părând cu desăvârşire pustiu. Gherete de 
pază fuseseră ridicate în mod strategic de o parte şi de 
cealaltă a lagărului, cei care făcuseră planurile 
profitaseră de câte un copac, cel mai înalt, folosiseră 
trunchiul pentru scările de urcare, şi cuşca sentinelei o 
cocoţaseră în vârful coroanei. Bine camuflate. Şi bine 
folosite posibilităţile locului. În jurul lagărului fuseseră 
bătuţi pari de care erau prinse rânduri de sârmă 
ghimpată, formându-se un fel de patrulater. Un al doilea 
gard de sârmă ghimpată constituia o a doua barieră, dar 
de data asta valul de sârmă ghimpată nu fusese prins în 
cuie, ci doar desfăşurat la întâmplare, în zig-zag. 

Chiar în faţa lui era intrarea în lagăr - o poartă mare 
de lemn, cu o gheretă de sentinelă la dreapta - şi de 
data asta se folosiseră posibilităţile locului, şi partea din 
spate a gheretei se sprijinea de trunchiul unui copac 
mare. Un drum desfundat trecea prin faţa gheretei, intra 
pe poartă, îndreptându-se spre trei grupuri de barăci de 
lemn, aranjate în formă de U. Partea din fund a acestui U 
se ridica dinaintea lui Rambo, iar deschiderea sa era 
orientată spre o faleză în stâncă ce semăna cu o grotă. 

Lagărul acesta era cu totul altfel conceput decât cele 
despre care auzise el în Statele Unite. Probabil că 
prejudecățile, hrănite de informaţiile despre lagărele de 
prizonieri din cel de-al doilea război mondial, îi făcuseră 
pe americani să-şi închipuie lagărul ca pe o întindere 
vastă, deschisă, cu o zonă mare defrişată în jur. Numai 
că lagărul de faţă era sufocat de junglă şi de stânci, şi 
chiar şi ziua în amiaza mare, locul era întunecat, 
mohorât. 

Rambo ştia că uneori, după ce pleci dintr-un loc, şi ţi 
se întâmplă o mulţime de alte lucruri între timp, când te 


întorci descoperi că cele amintite nu se mai potrivesc cu 
ce vezi. Aşa i se întâmplase când se întorsese acasă, în 
Bowie, Arizona. Pe când se chinuise în lagăr, amintirile 
înfrumuseţaseră imaginea acestei localităţi în mintea lui, 
iar când ajunsese acasă descoperise că oraşul său natal 
era o aşezare amărâtă, măruntă. Sau poate că trăia 
acele sentimente doar pentru că nu mai avea rădăcini în 
acele locuri. 

Rădăcinile lui erau în altă parte. 

Dar, chiar şi din această nouă perspectivă, lagărul de 
dinaintea lui era acelaşi. Părea că infernul nu se schimbă. 
Coşmarul, de data asta nu în mintea lui, ci real, în faţa 
lui, nu se schimbase. 

Se înfioră din nou, dar acum din pricina unui val de 
energie care-l invadă. 


7 


— Ne apropiem? Da? îi şopti Co. 

Femeia se ridică pe vine şi începu să se strecoare 
înainte. Rambo o prinse de cracul salopetei. Ea se 
întoarse, cu o expresie întrebătoare. Rambo îi făcu semn 
înainte: la lumina lunii, o sârmă, udă de rouă, lucea uşor 
în noapte. Îi făcu semne spre stânga - către mina 
ascunsă lângă copac. Dacă ar fi călcat pe sârmă, în cel 
mai bun caz explozia i-ar fi retezat picioarele. Poate chiar 
toată partea de jos a trupului. 

Femeia se trase iute lângă el. 

Rambo se întoarse şi se uită lung mai departe la lagăr. 
În ghereta santinelei de lângă poartă, fulgeră scurt o 
lumină. Cineva îşi aprinsese o ţigară, bănui Rambo. 

Instinctele i se treziră cu totul. 

Şi Co văzuse şi ea străfulgerarea aceea. Se întoarse 
uluită spre el, cu gura căscată. Rambo duse un deget la 
buze. 

Pentru că liniştea aceea fu tulburată de un zgomot de 


motor obosit, care gâfâia, pufnea, pocnea. Se auzea tot 
mai aproape. Lumina unui far tăie întunericul, dezvăluind 
porţiuni de junglă. 

Rambo îşi miji ochii să vadă despre ce era vorba. O 
tânără, îmbrăcată foarte ţipător şi vulgar, venea călare 
pe un scuter Lambretta şi se oprise la poartă. Motorul se 
înecă cu un rateu ca un foc de puşcă. Văgăuna amplifică 
împuşcătura aceea. Până la ei răzbătură voci înfundate, 
un chicotit de femeie care îl ademenea pe cel de 
sentinelă, vocea nemulțumită a bărbatului. Neştiind dacă 
Rambo pricepuse ce se întâmplă, Co îi şopti: 

— O curvă cu motocicletă din sat. Dar spunea că nu 
prea îi merg afacerile în partea asta. 

Acolo unde se aflau ei păreau să fie în siguranţă, 
câteva şoapte nu puteau stârni ecou, dar Rambo îi puse 
un deget pe buze. Pentru că nu avea nevoie de 
explicaţiile ei. Deşi nu putuse urmări conversaţia, el 
pricepu cam ce discutau fata şi cu sentinela. Fata îi 
propuse un târg. Un târg foarte avantajos. Dar vocea 
țâfnoasă a bărbatului lăsă să se înţeleagă că de fapt el îi 
propunea ei un târg. Sentinela deschise poarta şi-i dădu 
drumul înăuntru cu scuter cu tot. 

— Şi nu uita, îi aminti acesta în vietnameză, jumătate 
de oră! 

Şi-i spuse în vorbe murdare ce dorea el de la ea. Dar 
scuterul hârâia acum în drum spre colibe. 

Rambo simţi că i se strânge inima. Cu o mişcare 
precisă dar iute, Rambo îşi trase cele două tolbe din 
spate, Desfăcu capacele cu respect, cu venerație 
aproape religioasă, făcu să alunece afară conţinutul şi 
începu să asambleze. Ceea ce ieşea din mâna lui arăta 
atât de neobişnuit încât Co îl întrebă în şoaptă: 

— Ce-i asta? 

Săgeţile. Arcul! 

Datorită sângelui său de indian Navajo, Rambo 
învățase de mic să fie un expert în trasul cu arcul. 
Carabina înlocuise arcul ca armă principală de vânătoare 


chiar şi în satul mamei sale, dar mulţi indieni încă se 
descurcau bine cu arcul, iar cel mai bătrân şi mai înţelept 
din sat îi fusese dascăl, învăţându-l că forţa, da, era 
importantă, dar priceperea şi rezistenţa erau şi mai 
importante, iar puterea de concentrare era cea mai de 
seamă dintre toate calităţile. Pentru a-şi dovedi 
cuvintele, bătrânul, care se slujea de baston la mers şi 
uneori îşi îndrepta cu multă suferinţă spinarea, îi arătă 
cum întindea coarda unui arc cu care Rambo chiar şi mai 
târziu, pe când era un adolescent plin de muşchi, se 
chinuia să o întindă. Şi bătrânul slobozi săgeata - 
vummm! - nimerind chiar în mijlocul țintei aşezate la 
zece metri. Rambo făcuse ochii mari. Asta pentru că 
mintea întinde coarda arcului, nu muşchii! îi spusese 
bătrânul. Dacă mintea ţi-e puternică, şi trupul te ascultă. 
Un arcaş e ca un vraci. Un fel de preot după credinţa 
voastră. Când întinzi un arc e ca şi cum te-ai aduna în 
tine, te-ai izola de lumea din afară, ai înlătura orice îţi 
abate atenţia, şi ţi-ai pune spiritul la încercare! 

Bineînţeles că pe vremea aceea Rambo nu pricepuse 
mare lucru. Era mult prea crud, îi spusese bătrânul. Dar 
cu timpul va ajunge să-şi stăpânească şi spiritul. Şi 
Rambo a încercat să înţeleagă. A încercat din greu. Dar 
săgețile lui rareori nimereau mijlocul țintei. Pentru că nu 
ai răbdare, îi spunea bătrânul. Eşti încrâncenat. Prea 
pornit. Trebuie să înveţi să iubeşti arcul, să conduci 
săgeata cu spiritul. 

Şi într-una din zile, după multă amărăciune, după luni 
întregi de încercări neizbutite, după ce-şi spusese de 
nenumărate ori că nu va reuşi să înveţe niciodată, se 
hotări să facă o ultimă încercare. Trase în grabă, hotărât 
să termine cât mai iute cu umilinţa asta. Trase din 
instinct, ca să scape mai repede. Trăsese de săgeată 
înapoi, pur şi simplu, se uitase spre ţintă, şi dăduse 
drumul la coardă. Săgeata se înfipsese drept în ţintă. 

Şi în clipa aceea ceva se schimbase şi în sufletul lui. 
Pentru o foarte scurtă fracțiune de secundă, arcul, 


săgeata, el şi ţinta fuseseră una. Cel mai simplu lucru de 
pe lume fusese să dea drumul săgeţii. lar când auzi 
săgeata şuierând către ţintă, îl încercă un sentiment de 
satisfacţie aproape mistică. Ştia de-acum cu mintea că 
săgeata se îndrepta acolo unde trebuia. 

Abia atunci începu să priceapă cam ce voise să spună 
bătrânul. 

Din ziua aceea, devenise un adevărat arcaş - pentru 
că trăgea cu spiritul, ca un gest dintre cele mai fireşti, 
dornic doar să creeze acel moment în afara timpului 
când săgeata pornea perfect din arc şi lumea devenea 
un tot. 

Fascinat de îndeletnicirea asta, citise tot ce se putea 
găsi despre trasul cu arcul. Arcul, focul şi capacitatea de 
a se exprima prin cuvinte fuseseră cele trei mari 
momente ale istoriei omenirii - scrisese cineva undeva, 
fără îndoială arcaş şi acesta. Dar era multă înţelepciune 
în ceea ce spunea. Deoarece cu ajutorul arcului omul 
devenise mai priceput în ale vânătorii, şi îngăduise rasei 
umane sa supravieţuiască mileniilor. 

Şi arcul exista de când există şi omenirea - de o sută 
de mii de ani. Incă de dinaintea sabiei şi suliţei. Fusese 
principala armă a omului până la 1600, când pulberea şi 
glonţul îl înlocuiseră. 

El învățase să tragă cu arcuri din acelea lungi, făcute 
dintr-o bucată dreaptă de lemn, îndoită puternic şi 
strânsă cu o coardă, acelaşi de pe vremea victoriei 
normanzilor asupra englezilor în bătălia de la Hastings, la 
1066. 

Dar mai existau şi alte tipuri de arcuri, şi mai apoi îşi 
făcuse o preocupare constantă, o preocupare de lectură, 
să zicem, să afle totul despre aceste tipuri. Prin 1940, la 
întrecerile sportive, începuse să se impună un tip de arc 
pe care-l folosiseră asirienii cu 1800 de ani înainte de 
Cristos. Se numea arc recurbat, pentru că atunci când 
era încordat, capetele sale se îndoiau în afară. Se 
deosebea de clasicele arcuri lungi şi prin altceva. Era 


făcut din trei bucăţi - o parte, centrală de care se 
prindeau cele două capete. Aceasta permitea ca arcul să 
fie desfăcut în trei bucăţi şi să fie transportat sau 
depozitat uşor. Dar mai avea o calitate, încă şi mai utilă. 
Partea din mijloc, care nu trebuia să se îndoaie, putea fi 
făcută dintr-un material neflexibil, din metal de exemplu. 
Capetele, care trebuiau să se îndoaie, puteau fi făcute 
dintr-un material flexibil, din lemn, fibre de sticlă, sau o 
combinaţie între acestea. Prin acest sistem de 
construcţie arma avea o forţă mult mai mare, săgeata 
viteză mai mare, putere de ochire mai mare. 

Lui Rambo sistemul acesta de arc recurbat i se păru 
culmea construcţiei. Şi îşi desăvârşi priceperea cu acest 
tip de arc, aşa cum procedase şi cu arcul lung. Dar când 
se întorsese din calvarul său din Vietnam, descoperise că 
lumea se schimbase mult mai mult decât crezuse el. Şi-i 
spusese lui Murdock în Bârlogul Lupului: „Aşa se 
întâmplă. Întotdeauna cu armele - se perfecţionează 
mereu!” şi saltul pe care-l făcuse acum arcul de la tipul 
acela recurbat, era la fel de mare ca şi cel de la arcul 
lung la cel recurbat. 

Noul tip se numea multiplu. Era din trei bucăţi, 
asemeni celui recurbat, mijlocul din metal şi capetele din 
fibră de sticlă şi lemn. Dar aici se opreau similitudinile 
dintre cele două tipuri. Mai întâi cele două capete nu se 
îndoiau în afară, ci spre arcaş. Apoi, cel mai important, 
vârful acestora era prevăzut cu două rotiţe excentrice, 
cele două rotiţe erau interconectate cu un cablu ce se 
ataşa de coarda propriu-zisă a arcului. 

Practic, arcaşul avea trei corzi întinse la arc, deşi 
folosea doar una pentru a expedia săgeata. Acum nu mai 
trebuia să îndoi arcul pentru a-i ataşa coarda. Şi coarda 
şi cele două cabluri erau fixate definitiv. Dacă arcaşul îşi 
desfăcea arma în cele trei bucăţi componente, ca să 
poată folosi din nou arcul nu trebuia decât să introducă 
cele două capete în locaşurile lor din mânerul central, să 
strângă resortul fiecărui braţ - fiind atent de fiecare dată 


să echilibreze, forţa din amândouă: strângi resortul un 
tur în partea de sus, îl strângi la fel şi pe cel de jos, până 
când sunt la fel de încordate - şi pe măsură ce se strâng 
braţele, şi cablurile se întind pe roţile excentrice. 

Dar ce rost au roţile? Când arcaşul întinde arcul, 
rotiţele, ca la un sistem de scripeţi, uşurează efortul. Dar 
nu de la început. La o întindere standard a arcului, adică 
de vreo opt centimetri, până la şapte centimetri efortul 
este gradual, dar din momentul acela, exact când e 
nevoie de toată puterea, acest efort se reduce drastic la 
cincizeci la sută. Deci la o întindere normală de opt 
centimetri,; efortul care ar trebui să fie în mod normal de 
vreo treizeci de kilograme, se reduce la doar 
cincisprezece. Şi arcaşul poate viza ţinta mult mai uşor. 

Şi nici asta nu era tot. Când arcaşul slobozea coarda, 
arcul îşi elibera energia într-un mod mult mai bine 
controlat, ridicând forţa de la cincisprezece la treizeci de 
kilograme gradual, în locul şocului de treizeci de 
kilograme de la început. 

Şi de ce era faptul acesta atât de important? Pentru că 
o săgeată supusă întregului şoc de la început (cum se 
întâmplă la arcurile lungi şi la cele recurbate) tinde să 
opună rezistenţă. O fracțiune de secundă săgeata stă pe 
loc, uneori chiar se îndoaie, şi abia apoi ţâşneşte înainte. 
Dar în felul acesta se pierdea energie. Forţa se risipea 
zadarnic. 

Dar la arcul multiplu era cu totul altceva, motiv pentru 
care şi fusese numit aşa. Rotiţele acestuia multiplicau 
forţa în momentul în care era lansată săgeata. În loc să 
supună săgeata de la început unui efort care s-o facă să 
ezite un moment şi chiar să se curbeze, acum săgeata 
pornea firesc şi ţâşnea cu toată forţa posibilă. 

Murdock se amuzase făcând glume pe seama praştiei, 
a suliţei şi arcului cu săgeți. Dar arcul multiplu era o 
armă groaznică. Cel de faţă fusese proiectat pentru o 
forţă de tracţiune de cincizeci de kilograme, ispravă de 
care puţini arcaşi erau în stare. Rambo era. Şi avea 


nevoie de toată puterea acestei arme. Săgeata ţâşnea cu 
circa optzeci de metri pe secundă. Omora un om pe loc. 
Putea dobori un urs grizzly. 

lar arcul care i se dăduse avea nişte modificări făcute 
special. Ca şi cuțitul, era de un negru mat - vopsit 
electrostatic, ca vopseaua să nu se ducă cu niciun chip - 
pentru a nu luci şi a atrage atenţia inamicului. Mânerul 
central era din magneziu, la fel de rezistent ca aliajele de 
aluminiu, dar mult mai uşor. Capetele erau dintr-un 
sandviş din fibră de carbon şi miez din lemn de arțar. 

lar pentru că mijlocul era de numai jumătate de metru, 
capetele şi mai scurte, numai vreo patruzeci de 
centimetri, arcul se putea desface şi purta în nişte tolbe 
de numai şaizeci de centimetri, pe care le legase de 
pulpe când sărise din avion. 

Se uită la faţa mirată a femeii. Între timp, cu 
şurubelniţa dreaptă de la cuţit monta braţele de mânerul 
arcului. Strânse egal resorturile şi sus şi jos, răsucind 
arcul când într-o parte când în cealaltă, şi gata - totul era 
asamblat. In jur noapte, arcul negru şi totul arăta 
impresionant. 

Şi în cea de-a doua tolbă? Săgeţile. Şi acestea se 
desfăceau, dintr-una de şaizeci de centimetri se făcea 
alta de treizeci prin deşurubare, putând astfel fi 
transportate în cea de-a doua tolbă, împreună cu alte 
accesorii de care avea nevoie. 

In vreme ce asambla şi săgețile acelea cu totul aparte, 
nu putu ignora mirarea femeii de lângă el care se uita cu 
totul nedumerită. In cele din urmă se simţi dator să-i 
explice: 

— E mai bun decât o carabină. Nu scoate niciun sunet. 

— Dar... şi Co se poticni şi se uită ţintă la el şocată. 
Astea-s armele tale? 

Rambo se răsuci brusc, simțind că ceva se mişcă în 
spatele lui. Ca într-o proiecţie cu încetinitorul, văzu un 
paznic dintr-o gheretă cocoţată într-un pom, la dreapta, 
cum se apleacă şi vorbeşte cu un altul care patrula chiar 


sub el. Al treilea paznic se arătă din coliba din mijlocul 
lagărului, scărpinându-se cu înţeles între picioare în timp 
ce femeia cu scuterul se îndrepta spre el. 

Rambo se aplecă, se strecură pe sub sârma minei 
ascunse. Alarmată, Co îi şopti: 

— Doar nu te duci înăuntru! 

Rambo se întoarse nedumerit. 

— Unde ţi-e aparatul foto? 

— L-am pierdut. 

— Ordinele mele spuneau că... Credeam... Nu trebuie 
să intri în lagăr. Doar să fotografiezi. 

— Acum nu se mai poate. 

— Atunci stai şi urmăreşte ce se întâmplă acolo. Şi 
spui ce ai văzut. Spionii or să te creadă. 

Rambo clătină din cap. 

— Trebuie să mă conving. 

— Dar atunci... 

— Atunci ce? 

— Cum rămâne cu ordinele? îl întrebă Co. 

Ordinele. Şi antrenamentele intensive de ani de zile 
insistau pentru respectarea ordinelor. Şi la baza 
instrucției de care avusese parte stătea principiul că, 
indiferent ce se întâmplă, nu faci decât ce ţi se dă ordin 
să faci. Fără disciplină, desăvârşită supunere, nicio 
misiune nu poate fi dusă la bun sfârşit. 

Şi în mintea lui îl auzi pe Trautman urlând: „Da, mintea 
e cea mai importantă armă. Trebuie să vă bazaţi pe ea. 
Dar disciplina este obligatorie. N-avem nevoie de niciun 
fel de capete isteţe în echipele noastre. Nici de 
supermeni. Nici de turbaţi. Domnilor, când vă spun să vă 
căcaţi pe voi, asta să faceţi! Pe loc. Şi dacă vă daţi 
nădragii jos mai întâi, am să vă alerg ca pedeapsă zece 
mile, până o să vă intre în cap că eu nu v-am ordonat să 
vă daţi jos nădragii. V-am spus doar să vă căcaţi. 
Împlinirea misiunilor noastre se bazează pe precizie. 
Sunteţi doar nişte maşinării. Da, de acord, nişte maşini 
care gândesc. Şi totuşi maşinării. Şi în limitele misiunii, 


cu oarecare îngăduinţă de imaginaţie, trebuie să împliniţi 
la dracu ceea ce vi se ordonă. Pentru că viaţa a o 
mulţime de alte maşinării depinde de voi.” 

Şi lui Rambo i se strânse inima de teamă (singura 
teamă pe care era dispus s-o recunoască) când se gândi 
că s-ar fi putut să-l facă de râs pe adevăratul lui părinte 
spiritual. Care i-a dat naştere pe terenul de 
antrenamente de la Bragg şi în cumplitele încercări sub 
focul inamicului. 

Dar în împrejurările de faţă...? 

Ar fi în stare Trautman să-l pedepsească şi să-l pună 
să alerge zece mile dacă...? 

Fiinţa la care ţinea, singura fiinţă la care ţinea, ar fi 
dezaprobat ceea ce avea de gând să facă? 

Prizonierii! striga cineva în mintea lui. Pentru mine cele 
şase luni de lagăr au fost cât chinurile unei veşnicii. lar ei 
le îndură de şi mai mult timp. 

— Când am pierdut aparatul foto, îi şopti el, - 
broboane de sudoare i se iviseră pe frunte şi fata se 
aplecă să-l asculte, - ordinele au încetat să mai existe. 

Simti cum o menghină îi strânge stomacul. 

— Există oamenii aceia în schimb! 

Şi, hotărât, simțind că de data asta făcea ceea ce nu 
se gândise niciodată că va face, că îşi va atrage ura 
părintelui său, Rambo înşfăcă arcul şi tolba cu săgeți şi 
se strecură prin desişul junglei. 


8 


Se mişca atent prin pădurea deasă, la vale, uitându-se 
după alte mine capcană. Co venea pe urmele lui. 

Încet. Încet şi cu grijă! 

Când ajunse pe teren drept din nou, se culcă pe burtă 
şi începu să se târască. Brusc un urlet dinspre lagăr îl 
făcu să  încremenească. Ecoul acestuia  răsună 
înspăimântător. Inima îi îngheţă. Cercetă atent tabăra, 


dând la o parte o tufă de ferigi înalte. Co lângă el. 
Broboane mari de sudoare i se prelinseră în ochi. 

Fusese urletul unui prizonier? N-avea de unde şti. 
Urletul face parte din limbajul internaţional, şi sună la fel, 
indiferent cine-l scoate, un american, un vietnamez. Dar 
cei patru gardieni pe care-i vedea nu păreau deloc 
miraţi. Ba chiar se distrau. Cel din foişorul din dreapta lui 
Rambo se uită în jos la sentinela care patrula sub el şi 
chicoti: 

— Mi-a oferit şi mie vin din cel făcut de el. Acum îmi 
pare bine că n-am băut, îi spuse el în vietnameză. 

— Şi mie, râse celălalt. Ultima dată când am gustat m- 
a balonat şi am tot pârţâit şi pe-o parte şi pe cealaltă. 

Gluma li se păru reuşită. Râseră. 

— Nici lui nu-i cade bine. Îi dă visuri urâte. Poate că îşi 
închipuie că vin iar păianjeni din cei mari. 

— Ar trebui să căutăm unul şi să i-l băgăm în aşternut. 

Se îndoiră de râs. Din baraca din stânga se auzi din 
nou acelaşi urlet, de data asta şi mai strident, ostoindu- 
se într-un geamăt prelung. 

Rambo îi făcu semn lui Co să rămână pe loc. Uitându- 
se spre foişorul din stânga, văzu umbra unui paznic 
ghemuit, probabil pe o bancă din bambus, cu picioarele 
suite pe-împrejmuirea gheretei înaltă până la brâu. Se 
îndreptară într-acolo, şerpuind printre tufişuri şi tufele de 
ferigi şi ajunse la punctul unde sârma ghimpată se 
îndrepta din nou spre stânci. Se deplasă pe lângă latura 
aceea, la adăpostul vegetației şi trecu de foişorul de 
pază. ÎI ajută faptul că atunci când fuseseră concepute, 
foişoarele de pază fuseseră construite cu faţa spre 
interiorul lagărului, în ideea că trebuiau să-i împiedice pe 
prizonieri să scape, nu pe alţii să pătrundă în perimetru. 

Ajunse într-un loc unde un imens copac tropical 
stăvilea lumina palidă a lunii, aruncând o umbră deasă, 
se furişă până lângă sârma ghimpată, scoase cuțitul, îl 
strecură ca pe o pârghie între stâlpul de susţinere şi 
sârma ruginită, şi cu partea fierăstruită a lamei reteză 


sârma. Se strecură prin deschizătură, se lăsă din nou pe 
burtă şi se târî până la următorul gard de sârmă 
ghimpată. Dar de data asta, pentru că sârma nu era 
prinsă de ceva ferm ci doar întinsă valuri, reuşi să se 
strecoare pe sub una dintre bucle, atent să nu se agate. 

Pe vremea când fusese deţinut aici, baraca din stânga 
era destinată prizonierilor. Strânse arcul mai tare în 
mână şi se furişă prin noapte într-acolo. Dar încă înainte 
de a ajunge, simţi că ceva nu era în regulă. Baraca părea 
părăsită, liane invadaseră pereţii, obloanele abia se mai 
ţineau, în unele porţiuni pereţii de bambus căzuseră. ŞI 
dăinuia o tăcere de moarte. Chiar dacă prizonierii ar fi 
dormit, el tot ar mai fi auzit ceva, un scârţâit de pat, un 
mormăit prin somn, sau în nesfârşitele coşmaruri. 

Ajunse la o gaură în perete, se uită înăuntru, încleştă 
fălcile. În baraca aceea nu erau decât pânze de păianjen, 
buruieni care începuseră să crească prin crăpăturile 
podelei. Într-un ungher, prin întuneric se auzi cum 
mişună un animal. 

Co avusese dreptate: totul arăta atât de dărăpănat 
încât, cu siguranţă, lagărul fusese abandonat cu totul o 
vreme. Probabil că soldaţii veniseră abia de curând. 

Dar de ce? 

Şi dacă erau prizonieri aici, unde naiba erau ţinuţi. 
Stătea ghemuit lângă baracă, lăsă un paznic să treacă 
prin apropiere. Avea o groază de vreme ca să părăsească 
lagărul. Se strecură spre baraca din mijloc. Se opri în 
spatele ei şi, lipit de perete, îndrăzni să se ridice în 
picioare, arătându-şi doar un singur ochi peste pervazul 
unui geam. Încăperea era în întuneric. Pe nişte paturi 
pliante dormeau câţiva soldaţi la adăpostul poloagelor 
împotriva ţânţarilor. Puştile erau strânse grămadă lângă 
uşa aflată de cealaltă parte. Unul dintre militari sforăia 
groaznic, brusc se opri şi se plezni peste faţă. Se întoarse 
gemând pe-o parte şi porni să sforăie din nou. 

Rambo se lăsă din nou pe vine şi, deodată, se răsuci 
uimit: pe un geam din apropiere se auzea muzică. Un 


scârţâit de patefon, o formaţie vietnameză de 
rockandroll zdrăngănind la nişte ghitare dezacordate. Se 
vedea o dâră de lumină din partea aceea. 

Nu îndrăzni să se apropie şi să se uite. Se culcă la 
pământ şi se strecură spre spaţiul liber de vreo jumătate 
de metru de sub baracă, bâjbâind prin mocirlă şi pânze 
de păianjen. Poate că foşgăiau şi şerpi pe acolo. Printre 
crăpăturile podelei se prefirau dâre de lumină. Se răsuci 
pe spate şi se zgâi printr-o crăpătură. 

Nu putea vedea toată încăperea, dar ce văzu îi fu 
deajuns. Chiar deasupra lui, un militar nord-vietnamez, 
sergent, stătea cu spatele în vreme ce deschidea uşa 
unui frigider ca să scoată o cutie de... 

Da, Coca-Cola. Deşi pe etichetă erau nişte semne 
chinezeşti, desenul mărcii de pe cutie nu lăsa loc de 
îndoială. Pe frunte i se aşternu o sudoare rece. 

Şi nici figura militarului nu lăsa loc la nicio îndoială. 
Rambo îşi încleştă pumnul pe mânerul arcului până când 
simţi că-l doare. O furie oarbă îl cuprinse, ura tăindu-i 
aproape respiraţia. Sergentul acela înalt, cu mutra numai 
oase, gura mereu rânjită, şi nişte ochi înguşti şi cruzi nu 
era altul decât sergentul Tay, căruia îi făcuse o imensă 
plăcere să-l tortureze, cel ce, dorind din toată inima să-l 
jupoaie de viu, îi lăsase doar cicatricile acelea amintire 
pe spinare şi pe piept. 

Rambo ştia că nu se putea înşela. Doar văzuse de prea 
multe ori de aproape mutra aceea cu dinţi cariaţi, 
suflarea rău mirositoare. Chiar şi în somn îl văzuse 
rânjindu-i. Adesea, în momentele în care nu reuşea să-şi 
mobilizeze voinţa suficient încât să-şi păstreze acea 
disciplină mentală, binecuvântata cale de scăpare - Zen, 
şi pe când fusese deţinut aici, şi când ajunsese acasă în 
America sau la cariera de piatră, se gândise cam cum să- 
i plătească poliţele acestui individ. 

Dar după atâta amar de vreme n-ar fi fost cazul ca Tay 
să fi fost transferat în altă parte? Când Rambo se gândi 
la o explicaţie, ideea îl mulţumi. Tay, ai sfeclit-o, da? 


Indiferent ce-oi fi făcut tu, trebuie să fi fost atât de josnic 
încât ai fost pedepsit să mucezeşti în iadul ăsta. 

Şi dacă am să am prilejul, drăguţule, am să contribui şi 
eu cu ceva la caznele tale. 

Tay îşi frecă cu cutia rece fruntea asudată, o deschise, 
şi bău lacom. Pe bărbie i se scurse o dâră de spumă, care 
se prelinse pe podea. Drept prin crăpătură. Drept în ochii 
lui Rambo. 

În raza privirii lui apăru acum o femeie care se răsti la 
el furioasă. Chiar fata cu scuterul, care îi spuse în 
vietnameză: 

— Hei. Mai lasă-mi şi mie! 

Tay dădu băutura pe gât, se opri, râgâi şi-i aruncă 
cutia care suna a gol. 

— Uite, vezi şi tu ce-a mai rămas. 

Îi făcu vânt pe un pat de campanie, se îndreptă asupra 
ei scoţându-şi centura şi stinse lumina. Şi se auzi 
scârţâitul patului. Foşnete, gemete. 


9 


Nici în baraca din dreapta nu se vedea urmă de 
prizonieri, doar nişte soldaţi care dormeau, iar într-o 
despărţitură unul singur, comandantul, presupuse 
Rambo. 

Dar dacă nu există niciun prizonier aici, ce-i cu atâția 
soldați? 

Şi se uită spre partea din spate a lagărului, în bezna 
care dăinuia spre adâncul unei peşteri. Şi, brusc, pricepu! 

Se apropie cu mare băgare de seamă, pipăi şi dădu cu 
mâna de nişte gratii din bambus în faţa intrării. lar 
dincolo de bare, în văgăuna aia jilavă... 

Înghiţi ca să nu vomite. Simţi cum îl apucă pandaliile. 

Cinci americani. 

Dumnezeule, cum arătau! 

Putregaiuri nenorocite. Cadavre vii. Sfrijiţi, plini de 


buboaie şi răni deschise. Carnea pe fălci şi pe ţeastă se 
topise de păreau nişte cranii. In schimb ochii îi se 
măriseră nefiresc, ieşindu-le patetic din găvanele 
capului, Aveau pe ei nişte ţoale luate de pe la ţărani, 
prea mici pentru ei, care le lăsau braţele şi picioarele 
despuiate în chip caraghios. 

Unul dintre ei zăcea scăldat în sudori, gemea, 
tăvălindu-se pe podeaua de piatră, chinuit de frigurile 
malariei. Altul se ghemuise în poziţia unui foetus, cu 
capul între genunchi. 

lar printre ei mişunau şobolanii. 

Nu, îşi spuse Rambo. Mă gândeam eu că nu au cum să 
arate prea frumoşi. Dar nu mi-am închipuit niciodată că 
pot ajunge să... 

Nici la sfârşitul evadării sale, după şase săptămâni de 
calvar prin junglă, când se chinuise să ajungă în zona 
demilitarizată, nu arătase atât de groaznic. 

Apoi şocul se transformase în triumf. Prizonieri de 
război! Putea dovedi că există! li găsise. 

Instinctiv ridică cuțitul să taie frânghiile cu care erau 
legate barele de bambus. Hai, mai iute! Haide! Vă scap 
eu de aici! 

Dar cu toate că privirile acelea delirante erau aţintite 
asupra lui, prizonierii nu-l vedeau. Sau, şi mai rău, 
mintea lor rătăcită le spunea că el era doar unul dintre 
paznici, venit poate să-i tortureze din nou. Şi acceptau şi 
eventualitatea asta fără să se revolte. 

Nu putea risca încercând să-i elibereze. Unul dintre ei 
cu siguranţă că avea să înceapă să bâiguie cine ştie ce, 
sau să geamă, sau să se împiedice şi să cadă, fără 
putere să se mai ridice. 

Şi atunci o să pierim cu toţii din pricina lui. 

Sau o să ajung şi eu dincolo de gratii. 

Şi asta n-ar mai fi putut îndura cu niciun chip. 

Dar trebuia să facă ceva! 

Da. 

Ce mi s-a spus să fac? Să aflu unde sunt ţinuţi 


prizonierii. Să o şterg la locul de întâlnire şi să-i raportez 
lui Murdock. Şi cei din Forţa Delta o să-i scoată de aici. 
Pentru că prizonierii de război există! l-am văzut! Pot 
dovedi! 

Poţi? se întrebă el deodată mohorându-se. Cum? Nu 
mai ai aparatul de fotografiat. Atunci am să zugrăvesc eu 
ce-am văzut. Şi or să te creadă? Trautman da. Dar 
Murdock? Comitetul care a ordonat efectuarea acestei 
misiuni? Or să spună de la început că dovezile mele sunt 
cam firave. Nu, vor aprecia ei, să luăm de bună cuvântul 
unui condamnat la muncă silnică? Al unuia care a distrus 
oraşul acela? Nu! 

Mulţumesc, nu. Mulţumesc. 

Şi totuşi trebuie să fac ceva! Trebuie să le prezint o 
dovadă. Şi atunci auzi un geamăt. 

În spatele lui. 

Aproape. 

În întunericul din faţa peşterii. 


10 


Se răsuci automat în poziţie de apărare, cu cuțitul 
pregătit. Dar priveliştea care i se înfăţişă îl făcu să lase 
cuțitul jos. Lângă o cocină de porci, de o cruce din 
bambus, stătea atârnat un prizonier cu mâinile legate în 
formă de V deasupra capului. lar unghiul fusese ales într- 
adins, calculat. Dacă braţele i-ar fi fost legate la dreapta 
şi la stânga ca la orice răstignit, atunci poziţia muşchilor, 
combinată cu greutatea trupului nu i-ar mai fi îngăduit să 
aibă puterea de a respira. La câteva ceasuri după ce ar fi 
fost legat în acest chip s-ar fi sufocat. Dar această poziţie 
cu braţele în V reducea presiunea asupra pieptului. 
Prizonierul suferea, dar nu murea atât de uşor. 

Cel crucificat era palid ca moartea, un schelet viu. 
Curelele din piele, cu care îi fuseseră legate încheieturile, 
îi făcuseră rosături, sângele i se prelingea pe braţe. 


Rambo ştia - rănile acelea aveau să lase urme, pentru că 
şi el avea la încheieturi aceleaşi cicatrici. 

Incă un motiv să-i plătească sergentului Tay cu vârf şi 
îndesat. 

Prizonierul nici nu mai mişca, dar când Rambo îi atinse 
junghietura gâtului să vadă dacă mai avea puls, acesta 
deschise ochii. 

Clipea. Se chinuia să-şi limpezească privirea. Buzele îi 
erau pleznite. Sub ochiul stâng se vedea o umflătură 
urâtă. 

— Ce... îngăimă el cu o voce hârşâită, abia auzită. 

Rambo îi puse o mână peste gură, în vreme ce cu 
cealaltă îi tăia legăturile care-l ţineau de crucea de 
bambus. Prizonierul îi căzu în braţe şi Rambo fu nevoit 
să-l prindă cu amândouă mâinile. 

— Eşti... american? 

Chiar cu gura lipită de urechea lui Rambo, vocea abia i 
se auzea. 

— Şssşst! îi suflă Rambo. Nu mai scoate un sunet. 

II săltă pe prizonier pe un umăr - nici nu era prea greu 
- celălalt era ca un pui, şi o porni aplecat, iute, cu el în 
spinare. 

— Acolo... acolo-s şi alţii... şopti prizonierul sfârşit. 

N-avea grijă, îi răspunse Rambo în gând, în vreme ce 
se strecura pe lângă dărăpănăturile unde fuseseră 
înainte barăcile prizonierilor. Îţi dau cuvântul meu de 
onoare, vor fi şi ei salvaţi. 

Rambo îngheţă când se aprinse brusc lumina unui 
reflector care mătura incinta lagărului îndreptându-se 
spre ei acum. Surprins în teren deschis, lui Rambo nu-i 
mai rămase de ales. Cu inima zvâcnindu-i nebuneşte, îl 
lăsă pe prizonier jos. Strecură iute o săgeată în arc, 
întinse coarda. 

Săgeata era la fel de complexă ca şi arcul. Mânerul nu 
era din lemn, care ar fi putrezit în umezeala junglei, nici 
din fibră de sticlă, care ar fi putut plezni, ci din aluminiu 
pentru nave cosmice, tare, dar nu greu, anodizat în 


negru ca şi arcul, ca să nu reflecte lumina în chip 
primejdios. Avea un vârf din patru lame tăioase ca 
briciul, cu muchiile şi zimţate în plus, lung de vreo şase 
centimetri, la fel de tratat ca să-şi păstreze culoarea 
neagră, la fel ca şi arcul şi săgeata. Muchiile zimţuite 
erau făcute speciale pentru ca să nu ricoşeze dacă se 
izbeau de os. Vârful acela, numit Penetrant de Cupru, se 
înfigea în orice. Avea puterea de pătrundere al unui 
glonte cu cămaşă de cupru. 

Sprijini săgeata de suportul din cauciuc de pe mânerul 
arcului. În Zen, cea mai complicată, puternică şi 
tulburătoare postură e cea a arcaşului. Un arc pe care 
nici cei mai puternici nu-s în stare să-l întindă, e încordat 
cu uşurinţă de cel mai nevolnic călugăr, despre care ai fi 
crezut că nu va fi în stare niciodată de o ispravă ca asta. 
Datorită disciplinei meditaţiei, a puterii pe care o are 
mintea asupra materiei, şi conştiinţa faptului că nimic nu 
e real, nici măcar acel arc, călugărul întinde coarda, 
concentrându-şi toată imaginaţia asupra țintei care nu 
există. Şi sloboade săgeata care şuieră de-ţi îngheaţă 
sângele, apoi buf! îşi nimereşte ţinta, totdeauna cu 
precizie, totdeauna cu aceeaşi adâncă semnificaţie 
religioasă. Nimic, nici chiar violenţa nu e reală. 

Săgeata îl nimeri exact în piept pe paznicul din 
ghereta din copac. Săgeata se opri în căptuşeala de 
nailon - spre deosebire de cea din pene nu se degrada şi 
nici nu se deforma din pricina umezelii - impactul fiind 
atât de brutal încât paznicul nu avu răgazul să strige şi 
nici măcar timp să i se trezească reflexul de a striga. 
Căzu pe spate şi dispăru pur şi simplu. 

Lumina reflectorului înţepeni, fixându-se asupra unei 
insecte urcate pe o ferigă. Rambo înşfacă din nou 
prizonierul şi-l săltă în spinare, pornind cu el furiş prin 
întuneric către gardul de sârmă ghimpată. 

Dar sentinela care mai înainte trecuse prin faţa 
barăcilor dărăpănate se opri acum în loc când văzu 
reflectorul oprindu-se. Îl văzu cum îşi ridică privirea de pe 


feriga cu pricina şi se uită bănuitor într-o parte şi-n 
cealaltă. Cât ai clipi, Rambo îşi şi aruncă cuțitul, de data 
asta la beregată. Lovitura nu putea fi atât de violentă 
încât să-l împiedice să strige decât dacă... Beregata! 
Coardele vocale retezate. Sentinela îşi duse mâna la gât, 
dădu ochii peste cap, se prăbuşi pe spate. 

Rambo se grăbi să-şi recupereze cuțitul. Când îl 
smulse din rană, de pe lamă se prelingea o şuviţă de 
sânge. 

Se apropie şi mai mult de sârma ghimpată. Se furişă 
lângă gard. Cu zimţii cuţitului reteză sârma gardului 
interior. Se repezi mai departe. 

Brusc, din direcţia opusă se aprinse lumina altui 
reflector, îndreptându-se spre locul unde se ghemuise el. 

Dumnezeule, Dumnezeule mare! 

Aruncându-şi povara la pământ, în vreme ce celălalt 
gemea şi se îneca tuşind, Rambo puse iute altă săgeată 
în arc, îşi adună cele cincizeci de kilograme forţă 
necesare pentru a-l întinde şi dădu drumul şuierând 
săgeţii mortale către ţintă. Îşi dădu seama că nimerise în 
clipa în care reflectorul se mişcă violent, îndreptându-se 
către cer. El îşi dădu însă imediat seama că poziţia 
ciudată a reflectorului îi va alarma pe ceilalţi paznici. 
Cinci secunde, poate, ca să scape la naiba de-acolo. 


11 


Co îşi simţea inima bătându-i nervos, stătea întinsă pe 
pământul cu miresme puternice şi privea printre ferigi 
spre curtea lagărului. Aştepta de multă vreme, i se păru 
ei, de vreo două ceasuri, deşi îşi dădea oarecum seama 
că nu trecuse decât vreun sfert de oră. 

Lagărul era la fel de cufundat în indiferenţă ca atunci, 
la început, când fata din sat dispăruse printre barăci. Dar 
ea ştia că pe undeva, prin întunericul acela, bântuia 
Rambo căutând. Se încordă toată când văzu reflectorul 


din stânga ei despicând noaptea şi inspectând lagărul. | 
se tăie suflarea când reflectorul se opri brusc şi înţepeni 
într-un anume loc. Se trase iute înapoi când se aprinse 
brusc şi celălalt reflector, îndreptându-şi raza în partea 
opusă a lagărului, pentru ca apoi, în chip cu totul 
inexplicabil, să o ia razna în sus. 

Un strigăt de alarmă rupse tăcerea. 

Şi o cizmă grea, soldăţească îi strivi dureros braţul. 
încercă să se smulgă, stăpânindu-şi un geamăt de durere 
şi-şi ridică înspăimântată privirea. Ca să zărească un 
vietnamez, cu o mutră uluită, dar foarte furioasă ce 
îndreptase ţeava unui automat AK-47 drept spre faţa ei. 
Degetul paznicului se încordă pe trăgaci, cu intenţia 
limpede de a o împuşca. Dar un şuierat ciudat se frânse 
ca o bufnitură când, din senin, se materializă o săgeată 
ce se înfipse în gâtul paznicului. Acesta rămase pe loc, 
nemişcat, săgeata îl ţintuise de pom. Arma îi scăpă, 
căzând cu un zgomot metalic la pământ. Victima fu 
traversată de un fior, în vreme ce sângele-i ţâşnea dintr- 
o arteră retezată. Lângă ea apăru, la fel de brusc, 
Rambo. Ducea pe umăr un om leşinat, şi-şi încleştase 
mâna pe arc. Îi făcu un gest scurt, indicându-i creasta 
dealului de unde coborâseră ei înainte. Dar nici nu mai 
era nevoie să-i spună ce să facă deoarece Co se şi 
pusese în mişcare de cum îl văzuse. 

În spatele lor, dinspre lagăr, se auzi un fluier strident. 
Apoi altul îi răspunse şi altul, ţipete alarmate de soldaţi. 

Co simţi cum i se strânge inima de teamă. Se apucă de 
o rădăcină de copac şi-şi făcu vânt înainte, la deal. 

Dar, în ciuda spaimei care o mâna din urmă, în ciuda 
întunericului, deşi de efort îi zvâcneau tâmplele, ea 
constată un lucru: Rambo urca înaintea ei, chiar cu omul 
acela în spinare. 


12 


— Domnule colonel, te rog să ţii minte, îi spunea 
Murdock în urma lui. Dumneata singur ai cerut să te duci 
în misiunea asta. Şi acum te sfătuiesc să renunţi. Fiindcă, 
iartă-mi expresia, te duci la moarte. 

Trautman nici măcar nu catadicsi să se întoarcă. 
Furios, îngrijorat, îşi înfipse pistolul calibrul 45, în tocul 
de la brâu şi ieşi din hangar. Nici nu era mare deosebire 
între lucirea ecranelor dinăuntru şi lumina lunii de afară. 
La stânga, Ericson şi Doyle trăgeau prelata de camuflaj 
de pe elicopterul Agusta 109. Ericson se sui iute în 
cabină, urmat de Doyle. Turbina puternică a elicopterului 
începu să se încălzească, vuind cu un țipăt tot mai 
ascuţit care deveni vuiet continuu. 

Trautman, ajuns la elicopter, se urcă şi el înăuntru. 

— Hei, cowboilor, aţi cam lâncezit. Mai avem exact, un 
ceas până la ora H, când trebuie să preluăm omul. 

— Hmm, făcu Doyle, în vreme ce morfolea nişte gumă 
de mestecat şi, în ciuda mirosului gumei, duhnea a 
marijuana. Trebuie să accepţi realitatea. Ştiţi, băiatul 
acela al dumneavoastră o fi fost el nemaipomenit. Dar 
probabil că acum e risipit peste toată jungla. Plimbarea 
de acum e, aşa, un fel de gest de politeţe. Faţă de 
dumneavoastră. Aţi priceput? 

— Las-o baltă. Nu vrei să termini? interveni Ericson 
care apoi se întoarse spre Trautman. Amicul meu nu e 
chiar ceea ce s-ar numi un diplomat. Tipul vrea să zică şi 
el că s-ar putea să prăduim combustibilul degeaba. 

— Când, de fapt, noi nu prăduim decât timpul! i-o 
reteză Trautman. Hai, saltă şmecheria asta afurisită în 
aer odată, altfel trec eu la manşă. 

— Hei, hei, aveţi puţintică răbdare, spuse Doyle. Aveţi 
puţintică răbdare! 

Ericson, care pilota, ridică elicopterul în aer. Trautman 
simţi cum i se strânge stomacul de parcă ar fi fost într-un 
lift care ar fi luat-o razna trecând prin acoperişul clădirii. 

— Ehei, bătrânul Vietnam, ce frumos e el, mormăi 
Doyle. 


13 


Rambo, care urmase şi un curs medical, îl consultă pe 
prizonier, în vreme ce acesta ce uita de la el la Co cu 
nişte ochi bulbucaţi în găvanele scheletice. Se opriseră 
abia când strigătele militarilor rămăseseră destul de 
departe în urmă. Şi acum îşi trăgeau sufletul, încercând 
să se orienteze unde se aflau exact. 

— Aăăăă... păi ce văd e chiar adevărat? îngăimă 
prizonierul cu glas patetic. Chiar adevărat? 

— Da. Poţi să fii sigur, îi răspunse Rambo, îndreptându- 
şi spinarea, ca să-şi mai aline durerea din spate şi 
pregătindu-se să-l salte pe celălalt din nou pe umăr. 

— lartă-mă. Voiam să zic... şi prizonierul se chinui să 
inspire, îşi linse buzele. Tot timpul vorbesc cu ai mei, cu 
prietena mea... mama... tata... 

— Acum linişteşte-te. Nu mai vorbi. 

— Doamne, cât de bătrâni or fi acum? şi brusc 
gândurile lui o luară pe alt făgaş. Ştiu că mulţi dintre ei 
sunt închipuiri. Dar voi... voi sunteţi oameni adevăraţi? 
Aşa-i? Şi mă duceţi acasă? 

Acasă, se gândi Rambo. Unde-i acasă? 

— Da, acasă! 

— Mulţumesc lui Dumnezeu. 

— Tu cine eşti? 

— Banks. Locotenent. În forţele aeriene! şi Banks se 
opri un moment, clipind nedumerit, mai-mai să plângă. 
Mulţumesc. Dumnezeule, asta-i minune! 


14 


Goneau poticnindu-se prin junglă, se zvârcoleau prin 
desişul pădurii tropicale, se prăvăleau la vale, pe panta 
care ducea spre locul unde-i aştepta sampanul, şi abia 
mai erau în stare să-şi tragă sufletul. Kinh păru uimit la 
culme când îi văzu. 


— Hai, ce mai aştepţi! îl admonestă Rambo cu voce 
răguşită. Dă-i bice motorului ăluia afurisit. Porneşte 
şandramaua asta la vale. 

— Bani?! ceru Kinh. 

Co îi dădu banii promişi. 

— Aşa, acum e în regulă, mârâi Kinh şi se întoarse 
lătrându-şi ordinele către oamenii din echipaj. 

Motorul prinse viaţă pufăind astmatic, sampanul se 
depărtă de mal, se aplecă obosit, apoi se redresă şi, cu 
ajutorul curentului, o porni la vale prin întuneric. În 
vreme ce marinarii abia se puteau ţine pe picioare de 
beţi ce erau şi se holbau uimiţi la pasageri, Banks stătea 
cu capul rezemat de o ladă şi vorbea în engleză. 

— Trebuie să vă spun. Norocul, mare noroc. 

— Ce? îi întrebă Rambo. 

— Aţi venit la ţanc. Aştia... Banks gemu. Ştiţi, ne-au tot 
mânat de colo colo, ba la drumuri, ba la strâns recolta. 
De-abia de o săptămână suntem aici. 

— Unde? 

Motorul pufăia poticnit, sampanul îşi sporea viteza în 
mijlocul curentului, în vreme ce luna poleia apele 
fluviului şi arunca dungi de lumină şi umbre asupra 
misterioasei păduri tropicale. 

— În lagăr, îi răspunse Banks. Dar ce s-a întâmplat? 

— Numai de-o săptămână? 

— Da, Dumnezeule mare! Ce urăsc locul ăsta 
blestemat! 

Co îl întrerupse: 

— Când aţi fost ultima dată în lagăr, aici? 

Banks se încruntă, pielea trasă a feţii făcându-i chipul 
şi mai patetic. 

— Poate acum un an... poate... Ei, dar în ce an suntem 
acum? se dezmetici el deodată 

Rambo îi spuse. 

— Nu, nu se poate, nu e cu putinţă... atât de multă 
vreme... nu! 

— Şi în tot timpul ăsta lagărul a fost părăsit? 


Banks dădu din cap afirmativ. Co se uită tulburată la 
Rambo. 

— Da, ştiu la ce te gândeşti, îi răspunse el. 

— Ce? S-a întâmplat ceva? îi întrebă Banks gâfâind de 
efortul de a vorbi. 

— Nu-i nimic, n-ai de ce te îngrijora. 

Bineînţeles. Tu n-ai de ce te îngrijora. Numai noi, se 
gândi Rambo. 

— Pot să fumez? 

— Mai bine nu, îi spuse Rambo şi, ca să-i abată 
gândurile, îl întrebă: Dar de ce erai pe cruce? 

— Păi am prins cobra aia şi... ştii... 

— Un şarpe cobra? îl întrebă Co alarmată. 

— Da, un şarpe, răspunse Banks şi-l apucă tuşea. ŞI 
dacă înveţi, nici nu-i mare lucru să-i prinzi. Totu-i să ştii 
să faci mişcarea numai din încheietura mâinii. Din 
încheietură! părea el să delireze. Şi ca de obicei. Când 
prind unul fac la fel. 

— Adică ce? se încruntă Rambo. 

— ÎI strecor în baraca celor din gardă, chicoti Banks. 

Rambo se uită lung la el. 

— Ei, bătrâne, se înecă Banks râzând, să vezi ce 
vânzoleală, ce se mai supără. Şi m-au bătut de mi-au 
scos sufletul, dar... 

Rambo se uită neliniştit spre malul în întuneric. 

— ... Şi-i un fel de tradiţie de-acum. Ştii ce vreau să 
spun. Şi să-i fi văzut ce vânzoleală în ei... 

— S-ar spune că nu te-ai purtat chiar frumos. 

— Aşa-i, nu-i aşa? chicoti Banks. Dumnezeule, nu pot 
să cred... şi se uită plin de respect spre Co. Ei, 
mulţumesc, doamnă. Ştii, nu mă înţelege greşit; eşti tare 
bine. N-am mai văzut o femeie în carne şi oase, ehei... 

Co îi atinse uşor pielea zbârcită a feţei: 

— Nu mai vorbi, odihneşte-te. 

— Da? Şi ce faci tu sâmbătă, de exemplu? 

Rambo observă cum femeia îşi înghite lacrimile şi se 
uită spre el. Un fior o făcu să se cutremure vizibil. 


— Banks, mai bine să-ţi aduc ceva de mâncare, şi se 
ridică tulburată. O mâncare bună! Brusc se prefăcu a se 
încrunta: Dar să mănânci încet, şi-l ameninţă cu un 
deget. Altfel o să-ţi fie rău. 

Rambo se lumină la faţă, plin de admiraţie faţă de 
femeia aceea mărunţică. 

Dar deodată se auzi vuietul unui motor puternic care-i 
reteză orice alte gânduri. Îşi înşfăca pistolul, inima i se 
chirci de îngrijorare, şi porni să-i bată nebunește în piept. 
Un reflector luci înainte. 


V 
Puțul 


1 


După sunet nu părea să fie vorba de o navă de 
patrulare inamică. Ar fi fost mare nenorocire. Dar... După 
vuietul motorului putea să fie vorba de o navă mare. In 
spatele luminii puternice a reflectorului părea să se 
întindă un imens tărâm de beznă. Auzindu-i pe pirații din 
echipaj bombănind, Rambo înşfăcă arcul, îl săltă pe 
Banks pe umăr şi se repezi spre ieşirea cabinei. Raza 
proiectorului se plimba pe fața apei, nu prinsese încă în 
mreaja ei sampanul. Dacă se trăgea înăuntru, el şi Banks 
mai aveau o şansă să se ascundă, Kinh le-ar fi oferit 
noilor veniţi oarecare mită, exact ca mai înainte. 

Dar când se aplecă să treacă pe sub tenda de la uşă, 
aruncă o privire în urmă. Nava aceea se auzea atât de 
aproape, şi Rambo izbuti să vadă despre ce-i vorba. Nu, 
nu era vorba de o navă de patrulare. Câtuşi de puţin. li fu 
deajuns o ochire. Dumnezeule! Era o canonieră 
americană, masivă, silueta ţevilor de tun şi a 
mitralierelor se vedea destul de limpede în lumina lunii. 
Dar nu mai aparţinea de mult flotei militare a Statelor 
Unite. Nord-vietnamezii puseseră din nou pe linia de 
plutire epava, o restauraseră după război. Şi ştiau s-o 
folosească. 

In bezna împuţită a cabinei, se opri lângă Co care 
venise să caute ceva de mâncare pentru Banks. Privea 
cu ochi mari, speriaţi, încercând să desluşească despre 
ce era vorba afară, de unde venea vuietul acela de 
motoare. 


— Ce.-i...? începu Co. 

În bezna aceea totul deveni foarte confuz deodată. 
Rambo simţi o ţeavă de puşcă în spate, cineva îi smulse 
revolverul din toc, altcineva îi făcu vânt lui Co peste nişte 
lăzi, în vreme ce Banks se prăbuşea la podea, icnind, 
după care rămase lat. 

— Voiai să ştii ce se întâmplă? îi răspunse abia acum 
Rambo lui Co, şi vocea îi răguşise de furie. Află că Kinh 
ne-a trădat şi ne-a vândut. 

Şi într-adevăr, afară, pe punte, Kinh striga cât îl ţinea 
gura către nava militară: 

— Aici! Aici! şi-i aruncă un ordin unuia dintre oamenii 
lui: la timona! 

După care se arătă în cabină. Când reflectorul se opri 
definitiv asupra sampanului, Rambo văzu că pentru 
prima oară Kinh nu-şi mai arăta rânjetul ştirb. 

— Porc de american! 

Kinh îl scuipă pe Rambo în faţă. Scuipatul acela avea 
un miros greţos. Rambo dădu să se repeadă să-i 
zdrobească gâtiţa ticălosului, dar simţi încă o armă în 
spate - gura largă a ţevilor unei puşti de vânătoare i se 
lipi de ceafă. 

— Şi de ce-ai aşteptat atât de multă vreme ca să ne 
vinzi? 

— Ei găsit la noi. Făcut târg cu ei. Târg mai bun 
decâtla tine. 

— Care? 

— Mai bune decât la banii! Viaţa la mine! Porc 
american! urlă el mai tare, evident sperând că soldaţii de 
pe navă îl vor auzi. Târg, târg la el! 

Ridică din umeri şi-l cârpi pe Rambo pesta obraz cu 
ură. Aici Kinh a greşit. Nu pentru că l-a înfuriat pe 
Rambo, ci pentru că i-a îngăduit să se folosească de forţa 
loviturii, să se prefacă brusc că-şi pierde echilibrul şi, 
răsucindu-se cu priceperea unui dansator, împinse în 
lături ţeava armei, izbi cu cotul înapoi, zdrobind pieptul 
unui pirat, îşi continuă răsucirea, de data asta cu cuțitul 


în mână, tăişul acestuia reteză gâtul altui pirat, sângele 
ţâşni ca dintr-un hidrant rupt, căpăţâna căzu cu o 
bufnitură pe podeaua care scoase un zgomot înfundat, 
puşca zdrăngăni în cădere. Rambo se repezi s-o apuce, 
văzu că o înşfăcase Co, el se întoarse spre Kinh ce se 
repezise la uşă. Arma de vânătoare se descărcă cu o 
bubuitură asurzitoare în cabina aceea strâmtă, de la 
distanţa aceea neînsemnată forţa exploziei îl reteză pe 
Kinh în două, partea de sus se prăbuşi în cabină, 
jumătatea de jos a trupului mai făcu doi paşi şi se 
prăbuşi lângă balustradă. 

Rambo  ţâşni, trecând peste rămăşiţele acelea 
omeneşti, pe punte, băgă un glonte pe ţeavă, zbură 
mutra unui pirat, îl mătură pe altul cu totul de pe punte 
drept în apă, trase în ochiul reflectorului ce se apropia tot 
mai mult. Ţăndări de sticlă. Bezna stăpână. Auzi strigăte 
înnebunite pe nava militară, şi încă ceva: chiar în spatele 
lui rafala unui automat AK-47. Rostogolindu-se ca să 
înfrunte piratul, Rambo văzu aşchii sărind din peretele de 
bambus al cabinei, gloanţele îl nimeriră pe un membru al 
echipajului sampanului care tocmai înşfăcase un topor şi 
voia să-l arunce spre el, numai că acum, bătând din 
braţe, acesta se prăbuşi în apa fluviului. În uşa cabinei 
apăru Co, cu automatul gata de tragere. 

O explozie reteză prova sampanului, bucăţi de lemn 
porniră prin aer, puntea se înclină periculos. Nava 
militară deschisese focul, lui Rambo îi ţiuiră urechile de 
forţa exploziilor. 

— la-l pe Banks! îi strigă Rambo. Fă-i vânt peste bord. 

El se repezi în cabină şi, în vreme ce Co îl târa pe 
Banks afară, deschise dintr-o smucitură capacul cutiei 
îmbibate de ulei şi apucă lansatorul de rachete, strecură 
un proiectil şi armă lansatorul. Afară schimburi de focuri. 
Rambo se repezi spre Co care trăgea asupra navei 
militare. 

— la-l cu tine şi sări! urlă Rambo la ea. 

El se aplecă iute, îndreptându-se spre pupa 


sampanului exact când o a doua explozie făcu să erupă 
ce mai rămăsese în partea din faţă a navei, un val de apă 
trecu peste el. Sampanul se scufunda. 

Co îşi aruncă automatul după gât, îl apucă pe Banks şi 
se aruncă, înghiţi din apa mâloasă. Rambo ridică 
lansatorul la umăr. Canoniera era atât de aproape încât 
chiar şi în întunericul acela Rambo nu putea greşi ţinta. 
Apăsă pe trăgaci, simţi reculul armei proptite pe umăr, 
văzu lucirea unei flăcări ţâşnind în spatele lui exact când 
în faţa lui suprastructura navei militare explodă cu un 
bubuit cutremurător şi o fulgerare orbitoare de trăznet. 
Noaptea se transformă în zi, spre ceruri pluteau trupuri şi 
bucăţi de metal. Imediat urmară alte explozii secundare, 
probabil muniţiile, se gândi el, apoi, cu un bubuit, sări în 
aer şi tancul de combustibil. 

Dar sărăcia aceea nu voia să se scufunde. Ca fantoma 
în flăcări a navei Olandezului Zburător, canoniera se 
apropia tot mai mult de sampan şi... 

Rambo aruncă lansatorul de rachete, înşfăcă arcul, 
tolba din cabină şi se repezi spre pupa exact când... 

„„canoniera izbi sampanul din faţă, răsturnându-l şi 
făcându-i vânt lui Rambo care se pregătea să sară. 
Atinse faţa apei, continuă să se afunde, şi, pe când era 
sub apă, auzi o altă bubuitură. Când ieşi la suprafaţă, cu 
mutra mânjită de mâlul şi mizeria apelor fluviului, simţi 
imediat miros de benzină, dădu să se întoarcă să vadă 
canoniera în flăcări când, deodată, rămase încremenit 
văzând malul plin de soldaţi. Se vedeau limpede, 
iluminate de flăcările incendiului, chipurile uluite. Unii din 
ei arătau cu degetul, alţii se repeziră în apă în speranţa 
să mai găsească supraviețuitori. 

Rambo se lăsă în voia curentului apei, arătându-şi 
numai creştetul. Era îngrijorat şi cerceta malurile ca să 
vadă vreun semn... 

Co. Mult la vale, o găsi ghemuită în spatele unui 
trunchi, la gura unui pârâiaş. Banks zăcea lângă ea, i se 
vedeau doar picioarele ieşind dintr-un desiş. Co gâfâia 


din greu, înspăimântată, sfârşită. Fără să facă aproape 
niciun zgomot, Rambo se scufundă, simţi că greutatea 
hainelor şi a bocancilor îmbibaţi de apă îl trăgeau în jos, 
atinse fundul mâlos, şi se îndreptă orbeşte spre limanul 
de la gura pârâului. Chiar şi după ce ajunse acolo, vuietul 
sampanului şi canonierei care ardeau era atât de 
puternic încât îndrăzniră să schimbe în şoaptă câteva 
cuvinte. 

— Ai scăpat teafără? o întrebă pe Co. 

Dar când îl văzu, ea se prăbuşi sleită de puteri. 

— Te-am întrebat... 

— Rău, tare rău... 

— Ce? 

— Am ucis! Am pierdut mult din şansele pe care le-aş 
fi avut în viaţa următoare. Tare rău! 

— Nu, depinde pe cine ai ucis. Doar n-ai ucis un om. Ai 
ucis o fiară. 

Întins în buruieni, Banks începu să bombăne: 

— Ce naiba... 

— Patru iulie! 

Celălalt tuşi sfârşit. 

— Da, parcă-mi amintesc ceva. 

— Trebuie s-o ştergem, îi şopti Rambo, săltându-l pe 
umăr. 

— Aşa o fi şi când porţi barbă albă şi veşmânt roşu?‘ 

Cu Banks pe umăr, arcul şi săgețile în cealaltă mână, 
Rambo porni să-şi croiască drum prin junglă, urmat de 
Co, cât mai departe de pojarul incendiului, cât mai adânc 
în jungla întunecată. 

Locul de preluare, se gândi el. Muşchii îl dureau, îşi 
simţea picioarele ţepene, plămânii horcăiau neavând aer 
îndestul. Trebuie să ajung la locul de preluare. 

În spatele lui, departe, auzi un strigăt. Apoi altul. De 
data asta nu chiar atât de departe. Se repezi înainte. 


3 Ziua naţională a Statelor Unite, sărbătorită de obicei cu multe 
focuri de artificii. 
+ Aluzie la Moş Crăciun 


2 


Trautman stătea în spatele lui Ericson, cu fălcile 
încordate, urmărindu-l cum mânuia comenzile 
elicopterului Agusta 109. Goneau, motoarele vuiau 
ritmic, la rasul copacilor, pe deasupra unei vâlcele 
întunecate, urcând şi coborând după geografia locului. 
Panoul de comandă era stins. 

— Nu putem merge mai repede? îl întrebă Trautman. 

— Hei, am pişcat-o pe tipa asta la o sută cincizeci de 
mile la oră. 

Departe, pe fundalul cerului se vedea silueta munţilor. 

— În plus, chiar dumneavoastră aţi spus, continuă 
Ericson, că trebuie să respectăm graficul. Dacă ajungem 
mai devreme decât e nevoie - presupunând că puştiul 
nostru mai e în viaţă şi se îndreaptă spre locul de 
preluare - nu-i facem niciun serviciu. Nici nouă. Fiecare 
nord-vietnamez din împrejurimi o să se întrebe ce naiba 
căutăm acolo şi o să vrea să afle. 

Ericson trebuia să strige pentru a se face auzit prin 
vuietul aerului care se repezea în cabina deschisă din 
spate. Trautman se întoarse şi el spre cabină. Doyle, 
legat cu o centură de siguranţă, stătea jos, în uşă, cu 
picioarele atârnând în gol, crăcii nădragilor îi fluturau în 
curentul de aer. Afară se vedea nedesluşit pădurea 
întunecată care gonea în urmă. Cu părul fluturând, Doyle 
se aplecă asupra mitralierei M-60 montată lângă el şi 
trase închizătorul armând-o. Părea să fi simţit că gestul 
lui atrăsese privirile celorlalţi, se uită spre cockpit şi-l 
văzu pe Trautman privindu-l. 

— Taman acum am intrat pe tărâmul indienilor! glumi 
el cu gura până la urechi. 

Încetul cu încetul, orizontul se lumina. 


3 


Soarele se înălța tot mai grăbit, Rambo îşi croia drum 
pe o pantă în sus, umărul îi amorţise din pricina lui 
Banks, sudoarea curgea gârlă pe el. În faţa lui, Co 
dăduse la o parte nişte crengi ca să cerceteze terenul 
înainte. Dădu din cap în semn de încuviinţare şi o porni 
iute mai departe. Priveliştea era tulburătoare. Erau pe o 
faleză înaltă. La dreapta, o stâncă ce-şi prăvălea pereţii 
la treizeci de metri în jos până în apa fluviului, la stânga 
cascada unui râu căzând de pe muchia altei stânci, firul 
apei lucea în soare şi se prăbuşea într-o ceaţă de stropi 
într-un golf de basme. 

Chiar în fata lor era un luminiş, încă şi mai minunat 
decât golful. Pentru că luminişul acela marca exact locul 
de unde urmau să fie luaţi de elicopter. 

Găsind un loc adăpostit în spatele unei stânci 
acoperite de liane, Rambo îl lăsă uşurel pe Banks jos, îşi 
îndreptă spinarea, făcu câteva mişcări să-şi 
dezmorţească muşchii şi să scape de cârcei. Respiră 
adânc de mai multe ori. În vremea asta cerceta atent 
zona din care tocmai scăpaseră, spre panta abruptă ce 
dădea în cealaltă vale... 

Şi văzu nişte puncte întunecate care apăruseră din 
junglă, soldaţi ale căror strigăte se auzeau reluate de 
ecourile pădurii. Ei bine, se gândi el, urmărindu-i, trebuia 
să recunoască şi el că cineva tot se pricepea la urme. Cel 
care-i conducea, fie că era vreun ţăran din partea locului, 
poate vreun soldat mai isteţ, era un dibaci cititor de 
urme. Un sfert de ceas, nu mai mult, şi vor fi aici! 

Rambo se întoarse-încet în cerc, cercetând tot 
orizontul. Unde naiba era elicopterul acela? 

Se uită la arc şi la tolba cu săgeți, apoi la automatul lui 
Co. 

— Nu cred că o să mai am nevoie de arc. Ştii ceva? 
Facem un târg şi-mi dai automatul. 

— Curând o să se arate şi elicopterul. 

— Mda, făcu el ridicând din umeri. Pariu. Dar, pentru 
orice eventualitate, dă-mi-l. 


Ea îi întinse automatul, el îi dădu arcul şi tolba. 

— În tolbă e un pachet cu explozibil C-4, nu te speria. 
Fără detonator nu explodează. 

— Ştiu, m-au învăţat spionii cum să folosesc 
explozibili. 

— Bun atunci. 

Din vale, strigătele soldaţilor se auzeau tot mai 
distinct, mai aproape. 

— Ei bine, spuse Rambo, e timpul s-o iei din loc, Co. 

De jos, de unde zăcea întins, Banks îngăimă: 

— Cum? Tu nu vii cu noi? 

— Ordinele mele spun să nu rămân aici, dar... 

Rambo ridică o sprânceană a întrebare. 

— ... poate ar fi mai bine să rămân şi eu până la 
sfârşit. Poate dau o mână de ajutor. 

Rambo se uită spre punctele acelea ce se mişcau 
prinse de emoția urmăririi, repezindu-se spre junglă. 
Trase cu urechea, dar nu auzi nici cel mai vag murmur 
de elicopter. 

— Până la sfârşit? Păi, ăsta-i sfârşitul! 

— Dar vreau să rămân! şi femeia vădi semne de 
tulburare. La naiba cu ordinele. Acum am şi eu o şansă. 
Mă iei cu tine? 

El nu pricepu ce vrea să zică. 

— Cu mine? Unde? 

— În America. Dacă vrei, poţi să mă iei. Ca soţia ta. 

Pentru Rambo cuvântul acela fu ca un şoc. Nu putea 
cuprinde enormitatea acelei idei. O idee ca o ameninţare 
directă. 

— Nu pricepi. Nu trebuie să trăieşti cu mine. Ajută-mă 
să scap de aici. Huntington Beach. Să-mi văd fratele! şi 
vocea ei sună plină de emotie. Şi, mai important, să-mi 
văd fiul. Apoi divorţezi. Zici că nu-s o nevastă bună. Dar 
o să am cetăţenie. Şi rămân acolo. 

— Dar am venit aici după nişte prizonieri de război. 
Adică vreau să zic... Ce-or să spună ceilalţi când o să mă 
vadă că mă întorc în schimb cu o nevastă? mormăi el. 


Dar până şi lui motivaţia i se păru destul de palidă. 

— Ce-or să spună? Că eşti un bărbat minunat! şi ea se 
ridică dinaintea lui plină de mândrie. 

El clătină din cap, simțindu-se şi mai ameninţat, de 
acea idee. 

— Ce s-a întâmplat? Nu-ţi permiţi să simţi şi tu 
omeneşte? Sufletul tău e mort în tine? Nu murim noi şi 
aşa destul de repede? şi ea făcu semn spre o orhidee 
purpurie ce creştea la marginea mlăştinoasă a pădurii, 
Uite, numele meu conspirativ e Orhidee. O floare ca 
aceea are nevoie de pământ bun ca să crească. Şi în 
pământul acela sunt o mulţime de oase de animal sau de 
oameni... care au murit în junglă. Aşa se îngraşă 
pământul. Acolo cresc cele mai frumoase flori. Şi le spui 
orhidee. Dar cu preţul a câte morţi în junglă. Vietnamezi. 
Americani. Şi apar o mulţime de flori frumoase. Dar eu 
sper să rămân în viaţă. N-am să fiu frumoasă, dar sper... 
să rămân în viaţă. Nu vreau să mor încă. 

Rambo se răsuci spre direcţia din care se auzeau 
strigătele militarilor din vale. 

— Poate chiar mai repede decât îţi închipui, spuse el.. 

Ea îşi propti îndărătnică privirile în pământ ca un copil 
bosumflat. 

— Acum m-am gândit să-ţi cer asta. 

Şi pe Rambo îl încercă o emoție pe care cu numai o zi 
înainte ar fi socotit-o imposibilă. Chiar şi el se simţi 
mişcat în inima lui. lar ea îl luă prin surprindere, se 
aplecă spre el, şi-l sărută pe obraz. Şi, mai surprinzător, 
el o lăsă să-l sărute. Nicio femeie nu se apropiase de el 
atât de mult în ultimii paisprezece ani. Simţi sărutul ei pe 
obraz ca o înţepătură electrică. Răsuflarea ei caldă îl 
înfiora. Femeia apucă arcul şi tolba cu săgeți şi o porni 
prin poiana cuprinsă de soare, spre jungla întunecată din 
cealaltă parte. Silueta ei în salopetă se făcu tot mai 
măruntă. 

— Ei, bătrâne, haide! interveni Banks. Ce naiba ai 
păţit? Hai s-o luăm cu noi. 


Rambo rămase ca paralizat, instinctul lui de 
conservare se lupta cu... 

— Bine, de acord, strigă el. Rămâi. Ne căsătorim. 
Divorţăm. Rămâi la Huntington Beach. 

Co se întoarse. Plângea. Dar acum zâmbea printre 
lacrimi... 

— Eşti... un bărbat nemaipomenit. 

— Dar până vine elicopterul, stai ascunsă. 

Dacă vine, se gândi el. Dacă mai vine. Nu se auzea nici 
cel mai slab sunet că s-ar fi apropiat vreo navă. Femeia 
dădu din cap afirmativ. Dacă elicopterul ajungea înaintea 
soldaţilor, ei îi mai rămânea o şansă de a scăpa şi a 
rămâne în viaţă. 

— Rambo, nu uita, nu eşti de aruncat! 

— O să vedem noi îndată. 

Şi brusc prinse zgomotul acela, slab, departe, inima îi 
crescu de bucurie, nu exista sunet mai plăcut urechilor 
sale în tot universul: vuietul unui motor de elicopter. 

Toată emoția explodă brusc când auzi suflarea gâfâită 
a primului soldat care trecuse creasta repezindu-se 
înainte. 


4 


Trautman se uita îngrijorat peste umărul lui Ericson 
spre stânca ce ţâşnea din mijlocul vegetației. 

— Haide, mai iute! 

— Trei minute până la ora stabilită de contact, îi 
replică Ericson. 

Manevră manşa, dar în loc să o ia drept spre stânca cu 
pricina şi să treacă razant pe deasupra ei, după cum se 
aşteptase Trautman, Ericson o ţinu pe aceeaşi direcţie 
spre un canion. 

— Ce naiba... 

— Pe aici e mai direct. N-aţi spus că vă grăbiţi? 

Şi, în aceeaşi secundă, ajunseră la destinaţie, pereţii 


de piatră din ambele părţi amplificând zgomotul 
elicopterului. Canionul acela era ca un tunel aerodinamic, 
supunând nava la efort. Trautman se propti mai bine pe 
picioare. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

Elicopterul ţâşni înainte. In spate, cu picioarele 
atârnându-i în gol, Doyle chiui: 

— Uite, vine cavaleria călare! 


5 


Luându-l în cătarea automatului, Rambo mai dobori un 
soldat care trecuse de creastă. Îi strigă lui Co: 

— Fugi înapoi! 

Soldaţii trebuie să încerce altă tactică de-acum: în loc 
să treacă drept peste creastă aveau să-i înconjoare, se 
vor ascunde în junglă şi de acolo... 

Il apucă pe Banks şi-l trase înapoi, prin desişul junglei, 
pe lângă luminişul acela, căutând o stâncă potrivită să-i 
ofere adăpost împotriva gloanţelor şi-i strigă lui Co: 

— Fugi înapoi! In jungla din partea cealaltă, înainte să 
ne înconjoare soldaţii de tot! 

— Dar vreau să rămân cu voi! 

— Soldaţii vor ajunge aici înaintea elicopterului! Pleacă 
odată, la naiba! Dispari, fir-ar să fie! 

Se lăsă pe vine în spatele unor stânci, se întoarse spre 
desişul ce îmbrăca creasta, văzu mişcare spre dreapta, 
ceva mai departe. Soldaţii! Veneau buluc din mai multe 
direcţii şi se repeziră spre adăpostul strategic al junglei 
tropicale. 

Asta e! îşi spuse Rambo. S-a cam terminat. Auzi 
sunetul elicopterului tot mai aproape. Dar deocamdată 
încă destul de departe. Nu-l vedea. Şi în încărcător 
aproape că nu mai avea gloanţe. 

Dacă nu-l aveam pe Banks, îi trecu lui prin minte, aş fi 
scăpat. Dar asta era problema: îl luase pe Banks cu el. Şi 


nu avea de gând să-l părăsească chiar acum. 

Şi se uită spre marginea pădurii, acolo unde văzuse 
ultima oară silueta lui Co stând în picioare. 

Măcar atât şi tot era bine. Făcuse ce i se spusese. 
Dispăruse. 


6 


Elicopterul ieşi în viteză din canion. Când vuietul acela 
care le spărgea timpanele mai înainte slăbi, devenind 
suportabil, Trautman se uită atent la valea îngustă de 
dedesubt, la vârfurile copacilor incredibil de aproape, 
apoi văzu o altă creastă în faţa lor, şi de data asta 
Ericson viră încât să treacă ia rasul crestei împădurite. 

— Ar trebui... să fie chiar, da, chiar în faţa noastră! 
arătă Ericson cu mâna. Acolo! 

Cu inima bătând să-i spargă pieptul, Trautman se 
încruntă. Cercetă un luminiş de pe o pantă, de dincolo de 
cascada râului, în valea pe care nu o putea vedea de 
unde se aflau ei, pentru că de partea aceasta o stâncă le 
bara vederea. O pantă acoperită de vegetaţie se făcea la 
stânga. lar dincolo de ea spre dreapta... 

Din poiană se ridică un nor de praf. 

Apoi altul. 

Apoi altul, de data asta dinspre desiş. Ericson înţepeni 
în scaun: 

— Ce naiba-i acolo? 

Poiana deveni mai mare pe măsură ce elicopterul se 
apropie mai mult. 

— Pare să fie... începu Trautman, dar amuţi. 

Văzu de unde se ridică următorul nor de praf, 
smulsese bucăţi din stâncă şi retezase crengi. 

— ... € o luptă crâncenă acolo. 

Văzu o mogâldeaţă mişcându-se prin desiş, silueta 
măruntă a unui om care căra pe un altul pe umăr şi 
făcea cu un băț - o puşcă? — semne spre ei. Un norişor 


de praf îl făcu pe omuleţ să se prăbuşească. : 

— Trag cu aruncătoare de mine! urlă Trautman. Il 
atacă din toate părțile. Dumnezeule mare, e Rambo! A 
reuşit! 

— Ei, atunci de ce să nu corectăm puţin balanţa în 
favoarea lui! strigă Doyle. Săltând în picioare şi apucând 
mitraliera grea. Puțin mai aproape, păpuşică! Puțin mai 
aproape. 

Cu fiecare secundă, poiana de unde trebuiau să-l preia 
pe Rambo se lărgea, tot mai mult, configuraţia deveni tot 
mai limpede. Trautman îl văzu pe Rambo ţintind către 
pădure, tresărind din pricina reculului. Confruntarea 
aceea părea foarte ciudată pentru că nu se auzea nimic 
din pricina zgomotului motoarelor elicopterului. Zări o 
altă siluetă furişându-se spre poiană prin desiş. 

— Dar cine naiba e cu el? întrebă Ericson. Doar n-o fi 
cumva... Dumnezeule mare, doar nu cumva... 

— E... un american! Dumnezeule! Anunţă-i pe cei de la 
comandament! A găsit un prizonier. A venit cu unul 
dintre ai noştri! 


7 


Murdock se uită din nou la ceas în vreme ce se 
frământa în faţa instalaţiei radio din hangar. De ce naiba 
întârziau atât? Elicopterul ar fi trebuit să... 

— Sir! îi spuse tehnicianul. 

Murdock, care aştepta o veste, se întoarse imediat. 
Tehnicianul se străduia să pară impersonal, deşi era 
evident emoţionat. 

— Avem legătura radio. Calul Dracului raportează că l- 
a văzut pe Rambo. Are cu el... se pare... 

— Ce? urlă Murdock, spune odată! 

— Un prizonier de război american! 

— Cum? şi Murdock se repezi spre consola instalaţiei 
radio. 


— Da, sir. E adevărat, îi confirmă celălalt tehnician. A 
reuşit să descopere unul de-al nostru. 

Murdock se albi la faţă: 

— Unul de-al nostru? şi se răsuci furios spre tehnicieni. 
Din clipa asta staţia e sub consemnul „Bravo”! Harrison, 
Meyers, Goodwell, toţi, gata, ştergeţi-o de aici! Afară. In 
clipa asta! 

Tehnicienii se uitară uluiţi la el. 

— Afară am spus! Mutaţi-vă dosurile de aici! Pe loc! 

Pe jumătate supăraţi, pe jumătate năuciţi, toţi puseră 
căştile jos, se apropiară unii de alţii, şi se îndreptară spre 
ieşirea din hangar, uitându-se din când în când înapoi. 

— Nu, tu nu! îi ordonă el tehnicianului care-i adusese 
vestea. Treci pe frecvenţa prioritară de comandament! 
Dă-mi microfonul. Calul Dracului! urlă el în microfon. Aici 
Capul Haitei de la Bârlogul Lupilor. Acesta-i un ordin de 
prioritate Alfa-Kilo-Victor. 

În căşti se auzi o vreme numai zgomotele frecvenţei. 
Apoi brusc răzbi prin ele vocea lui Ericson. 

— Te aud, Capul Haitei. Spune. 

— Vreau să anulezi misiunea în secunda asta! Repet: 
anulezi misiunea, întoarce-te la Bârlog. 

Ericson se încruntă la auzul ordinului pe care tocmai îl 
primea, şi se uită din elicopterul ce se îndrepta val vârtej 
spre locul de unde trebuia să-l salveze pe Rambo, cum 
acesta trage. Încă o rafală spre soldaţii ce dădeau buzna 
din pădure. Ericson îşi aranjă mai bine căştile la ureche. 

— Mai repetă, Capul Haitei. Repetă ordinul! 


8 


— Anulează misiunea, la naiba! se auzi vocea lui 
Murdock printre zgomotele frecvenţei. 

Acum părea destul de limpede şi hotărâtă. 

— În regulă! răspunse Ericson şi se întoarse spre 
Trautman. Tocmai am primit ordinul să nu-i mai preiau! 


— Să nu-i mai...? Trebuie să fie înnebunit, urlă 
Trautman, cu o expresie sălbatică pe faţă. Cere 
confirmarea! 

— Credeţi-mă, nu mai e nevoie. Ordinele sunt clare. 

— La naiba! 

Ericson simţi că-i smulge căştile de pe cap, urechile îl 
usturau. 

— Murdock! urlă Trautman în microfon. Ce naiba v-a 
apucat? Sunt aici, îi vedem, sub noi! li putem lua, 
Murdock! Îi putem salva! Mă auzi? 

— Omule, lasă-te în voia valului. Nu cred că Murdock 
vrea să audă ce-i spui. lIntrerupe convorbirea. Ne 
întoarcem. 

— Ticălos nenorocit! Păstrează acelaşi curs! 

— Îmi pare rău! Nu pot face una ca asta. Ordinele sunt 
ordine! 

— Şi ăsta-i un ordin! Poţi fi sigur! îi replică Trautman. 

— Omule, linişteşte-te! Aici nu suntem în serviciu 
militar. Lucrăm pe bază de contract. Nu primim ordine 
decât de la cei care ne plătesc. Şi uite că de data asta 
bosul zice să ne întoarcem la bază. 

— Mercenari amărâţi! mârâi Trautman, încordându-şi 
fălcile de parcă ar fi vrut să-l scuipe. Acolo sunt oameni 
de-ai noştri. Oamenii noştri! 

— Nu! Oamenii dumitale, îi spuse Ericson. 

Nu se arătă impresionat când Trautman duse mâna la 
revolver. Pentru că Doyle era taman în spate, cu un 
automat M-16 lângă tâmpla lui. 

— Ei, facem ce spune prietenul meu, mda? urlă el. 
Linişteşte-te şi lasă-te în voia soartei. Supără-te tu mult 
şi o să te trezeşti că faci un ulcer. 

Şi în clipa aceea, când Doyle era stăpân pe situaţie. 
Ericson făcu un viraj atât de aproape de locul de preluare 
încât curentul de aer al rotorului mătură desişurile, şi o 
porni înapoi unde îl aşteptă o bere rece. 


9 


Rambo se uita şi nu-i venea să creadă. În vreme ce 
alerga cu Banks în spinare spre mijlocul poienii, exploziile 
unor aruncătoare de grenade şi din dreapta şi din stânga 
îl năuceau. 

Elicopterul Augusta-109 se opreşte brusc în aer - vede 
faţa pilotului, Ericson, cât se poate de limpede, apoi cum 
ridică neputincios din umeri şi face cu mâna. 

Apoi, elicopterul se suceşte în loc şi, cu un vuiet de 
motoare ambalate, se îndepărtează! 

— Ce naiba... unde...? mormăi Banks de pe umărul lui 
Rambo De ce naiba... ? 

— Ne-au vândut. 

— Ah, Dumnezeule mare. Ticăloşii ne-au lăsat baltă! 

— Ne descurcăm cum putem singuri! 

Rambo se răsuci dintr-o singură mişcare, îl lasă pe 
Banks jos şi trase cu automatul ultimele două gloanţe, 
după care arma rămase moartă în mâna lui, fără muniții, 
Trase o înjurătură. Da, ne-au vândut, ne-au vândut ieftin. 

Rafalele dinspre pădure se răriră, doar câte o 
împuşcătură când şi când. Soldaţii se apropiau furiş 
dinspre adăpostul junglei spre mijlocul luminişului, către 
ei, Rambo aruncă arma inutilă şi se uită pentru ultima 
dată urât spre cer, spre Agusta care-şi îndreptase coada 
spre bază înapoi. Elicopterul se făcuse tot mai mic, abia 
un punct. 

Soldaţii se apropiau în schimb tot mai mult, plini de 
mânie, cu armele îndreptate spre ei. Dar cel mai mânios 
dintre toţi era sergentul Tay, ce recunoscuse mutra 
omului care-i făcuse atâtea necazuri, a prizonierului care, 
cu ani în urmă, evadase, dar nu înainte de a-i fi lăsat pe 
piept şi pe spinare urmele cuţitului său. 

Dacă am să supraviețuiesc... şi exact pentru asta am 
să mă silesc să supraviețuiesc... ştiu că cineva va trebui 
să plătească pentru măgăria asta, îşi spuse Rambo 
înainte ca patul unui automat să-l izbească cu ură în 


frunte, doborându-l la pământ, numai suferinţă. 


10 


De cealaltă parte a poienii, ascunsă la buza pădurii, 
destul de aproape încât să vadă broboanele de sudoare 
de pe feţele furioase ale soldaţilor, Co îşi încleştă mâinile 
pe arc şi săgeți până simţi că nu mai poate, când îşi văzu 
bărbatul înconjurat de soldaţi. 

El reuşise să se ridice în patru labe cu mare efort, când 
un sergent îl lovi în - ea se chinui să găsească 
corespondentul englezesc pentru partea aceea atât de 
intimă a corpului omenesc - da, boaşe... 

Simti cum i se rupe inima când văzu cum îl loveau cu 
picioarele în spinare. În piept. Peste picioare. Parcă 
simţea şi ea loviturile. Aproape că începu să geamă 
împărtăşindu-i suferinţele, dar îşi impuse să n-o facă. 
Ştiind că bărbatul ei ar fi reacţionat la fel şi s-ar fi silit să 
îndure fără să crâcnească. 

Da, bărbatul ei! Între ei era o legătură adâncă, şi 
pricepu şi de ce. La sfârşit el îi spusese să plece, dar nu 
pentru că nu voia s-o ia cu el în America. Nu. Ar fi luat-o, 
cu siguranţă. Ci pentru că soldaţii aveau să-i atace, iar 
elicopterul era încă atât de departe, deşi se apropia, şi el 
nu voia să-i rişte viaţa. 

În sufletul lui dorise s-o salveze. 

lar acum, când soldaţii îi târâiau bărbatul, împreună cu 
celălalt prizonier, Banks, care gemea, Co făcu o 
promisiune în sufletul ei. Mai mult decât o promisiune. 
Un jurământ. 

Şi duse mâna la medalionul de la gât care-i purta 
noroc. 

Rambo, bărbatul ei, dorise să-i salveze viaţa! Atunci 
ea, în numele lui Buddha, jura să-şi salveze bărbatul. 


11 


Murdock trânti un pahar cu scotch de birou, în oficiul 
său, de parcă ar fi dat un ordin: 

— |lmi pare rău, gheaţă n-am, dar ia un pahar şi 
dumneata. 

— Ce naiba ai de gând? urlă Trautman la el, îţi dai 
seama ce naiba ai făcut? 

— Să-mi dau seama? Bineînţeles. Dar n-au trecut nici 
cinci ceasuri - sau poate zece? - de când îţi tot spun 
despre administraţia trecută, despre secretarii noştri de 
stat, secretarii de stat de ici şi colo, despre comitete, 
despre comitetele care sponsorizează alte comitete, de 
relaţiile diplomatice şi... 

— Şi în vreme ce Rambo e acolo pus pe cruce, tu aici 
nu te grăbeşti deloc, ai timp berechet! îi spuse Trautman 
cu faţa numai furie. 

— Domnule colonel, amândoi suntem oameni maturi. 
Ştim amândoi care-i situaţia. Suntem în război rece. 
Subtil. Dar totuşi război. Şi în război mai există şi oameni 
sacrificați. 

— Nu oamenii mei! 

— Uneori şi ei. Hmm, să nu-mi spui că ai uitat de Khe 
Sahn. O nenorocită de proprietate. Dar voi... 

— Eu nu! 

— Atunci cineva! Cineva a încuviinţat ca o mulţime de 
oameni să fie ucişi în cel mai stupid asediu pe un gorgan 
nenorocit de care n-avea nimeni nevoie. O aşa numită 
colină strategică, dar fără nicio importanţă militară în 
comparaţie cu adăpostul oferit de jungla dimprejur. Cei 
care au pus la cale operaţiunea asta nu s-au gândit nicio 
secundă la lecţia pe care le-a dat-o Ho Si Minh franţujilor 
la Dien Bien Phu? Aşa că şi armata are porţia ei de 
sacrificii inutile. Aşa că nu vinde castraveți grădinarului, 
domnule colonel Şi nu te arăta atât de nevinovat în cazul 
misiunii de faţă. Ştiu că eşti prea inteligent să nu fi 
priceput. Cu siguranţă că ai avut şi dumneata bănuielile 
dumitale în privinţa misiunii, şi dacă ai bănuit că ceva nu 
e în regulă dar n-ai obiectat, prin asta devii complice. Nu 


crezi că am dreptate? 

Trautman izbi paharul cu scotch de perete. Paharul se 
făcu ţăndări, dar, spre cinstea lui, Murdock nici nu clipi. 
Aburi de whisky se împrăştiară prin încăpere. 

— Să nu îndrăzneşti să mă amesteci vreodată cu 
ticăloşi ca tine. Misiunea asta a fost o minciună sfruntată, 
nu-i aşa? Ca şi tot războiul acesta afurisit. O minciună! 

— Aceeaşi veche poveste. O hotărâre a oamenilor 
politici. 

Uitându-se la chipul impasibil al lui Murdock, Trautman 
încercă să se calmeze. 

— Bine, trase el aer adânc în piept. Dar de ce ai 
contramandat misiunea? 

— Eu? Nu, câtuşi de puţin. Am primit şi eu la rândul 
meu nişte ordine. Domnule colonel, am şi eu un gaj 
acolo: o nevastă şi nişte copii. Crezi că mie îmi place să-i 
fac pe oameni să sufere? Îmi fac doar meseria. Dacă aş 
şti ce e drept şi ce nu e drept, aş fi şi eu vreun afurisit de 
preot pe undeva, nu? Poate chiar vreun rabin ca Billy 
Graham, dacă aş fi mai deocheat. Dar eu sunt mult mai 
practic. Eu nu fac decât să mă supun unor ordine primite 
de la aşa-numiţii bărbaţi înţelepţi ai naţiunii. Sau femei 
înțelepte. Eu nu sunt de vină. Nu fac decât ce mi se 
spune, şi asta-i ce aştept şi eu la rândul meu de la 
subordonații mei. Şi dacă flăcăul dumitale, zăpăcitul ăla - 
dacă e să-mi spun şi eu părerea -, ar fi executat ce i s-a 
spus, dacă ar fi făcut fotografiile şi şi-ar fi luat tălpăşiţa 
de acolo aşa cum ne înţelesesem, l-am fi preluat. N-ar fi 
fost nicio problemă. 

— Vreau o explicaţie ca lumea, fir-ar să fie! 

Murdock se uită lung la el, pufni, şi se aşeză pe scaun. 

— Ar fi fost o treabă curată, reluă el. Dacă Rambo ar fi 
spus că nu i-a găsit, gata. Şi te rog să mă crezi, nimeni 
nu s-a gândit nicio secundă că va da de ei, Din câte 
ştiam noi, lagărul era părăsit de mult şi, ca să iasă 
lucrurile şi mai frumos la vopsea, era trimis exact în 
lagărul din care a evadat. Misiunea ar fi avut o valoare 


simbolică imensă, soldatul curajos care-şi riscă viaţa a 
două oară pentru a ajunge în iadul de unde abia a scăpat 
întreg. Dacă ar fi fost prins, păi n-ar fi fost nimic, o 
persoană particulară, un aiurit, acţionând doar în numele 
lui. Şi dacă, să presupunem, ar fi fost atât de norocos 
încât să vină cu dovada că prizonieri americani mai 
există în lagărele vietnameze, ei bine, dovada asta ar fi 
dispărut undeva între Tailanda şi Washington. Nu există 
prizonieri de război! Şi Congresul ar fi fost fericit. Chiar şi 
veteranii ar fi fost fericiţi. Numai că, cui să-i fi trecut prin 
minte că între timp lagărul va fi din nou folosit? lar 
flăcăul dumitale nu s-a lăsat şi iar a vrut să fie erou. Nu 
s-a mulţumit să facă şi el nişte poze acolo. Nu. El a 
trebuit să se întoarcă şi cu un suvenir. Nu poate el să nu 
fie erou. Şi atunci am fost nevoit să anulez misiunea. N- 
am avut de ales. 

— Terminată cu un imens prejudiciu! 

— Vorbe goale! Agenţia n-a spus niciodată una ca 
asta! Niciodată! Îţi poţi dumneata imagina cumva cam 
care ar fi fost prejudiciul dacă ar fi reuşit să-l aducă pe 
individ încoace? Aici vorbim de despăgubiri. In 72, când 
războiul se cam încheiase, ni s-a cerut să plătim patru 
miliarde jumătate de dolari Vietnamului de Nord pentru 
eliberarea prizonierilor de război. Deci e vorba de 
miliarde. Cu M mare, domnule colonel. Doar pentru 
câţiva oameni de-ai noştri care, de acum încolo, cât le 
mai rămâne lor de trăit, vor fi oricum ţicniţi pe viaţă. O 
ţeapă-n curul tuturor. Nu se poate. Nu există ieşire în 
cazul acesta. 

— Deci despăgubirile nu s-au plătit, numai că aceleaşi 
minciuni se spun mai departe, şi nici nu a fost vreodată 
vorba de o echipă de salvare a prizonierilor. 

— Dacă ar fi să vezi la programul de actualități de la 
ora şase nişte amărâţi de prizonieri de război sfârşiţi de 
tot, ce-ai sugera dumneata să facem? Să reluăm războiul 
de la început? Să organizăm o invazie armată? Să 
bombardăm Hanoiul? Chiar crezi că s-ar găsi cineva care 


să se ridice în senatul Statelor Unite şi să ceară patru 
miliarde jumătate pentru câteva stafii uitate de 
Dumnezeu? Ai citit ceva în ultima vreme despre deficitul 
nostru naţional? 

— Stafii? şi Trautman simţi cum se zburleşte tot. 
Murdock, ai fost la viaţa dumitale în vreo luptă? Şi să nu- 
mi vinzi mie gogoşile alea cu vremea când comandai 
oamenii la luptă în '66. N-ai văzut război la viaţa 
dumitale decât la actualităţile de la ora şase. Dar 
oamenii de care vorbim au fost în război, au participat la 
lupte. Şi unii din camarazii lor au şi murit pe fronturi. Şi, 
în comparaţie cu prizonierii, ăştia au fost nişte norocoşi. 
Fiindcă nu e zi lăsată de la Dumnezeu să nu-şi dorească 
din tot sufletul să moară, dar nu au avut şansa de a 
ajunge nişte stafii încă. Ticăloşi ce sunteţi! Şi fie că e 
vorba de patru miliarde jumătate sau nu cineva tot o să-i 
aducă acasă. 

Murdock scutură din cap. 

— Asta nu se va întâmplă! 

— Dumnezeu să te aibă în pază! 

— Discuţia nu mai are niciun rost, spuse Murdock şi 
dădu pe gât restul de whisky. Ar fi trebuit să-mi închipui 
că nici până acum n-a avut niciun rost să explic 
problemele astea unui neiniţiat. Dar trebuie să recunoşti 
că am încercat să te lămuresc. Am încercat cel puţin. Aşa 
că am să încerc să uit că discuţia asta a avut loc 
vreodată. Şi-ţi sugerez să faci la fel. Să nu mai atingi 
subiectul ăsta vreodată. Ar fi o greşeală. 

— Nu. Dumneata eşti cel care face o greşeală. 

— Da? Ce greşeală? 

— Ţi-am zis: Dumnezeu să te aibă în pază. Eu îl ştiu 
mai bine decât dumneata. 

— Pe cine? 

— Nu te-ai lămurit cu cine ai de-a face. Ar fi trebuit. 
Rambo! 


12 


Năucit de câte lovituri înghiţise, cu ochii împăienjeniţi 
de durere, Rambo atârna de o cruce de bambus cu 
braţele legate deasupra capului, în vreme ce sergentul 
Tay, cu o mutră numai furie, se plecase asupra lui. O 
secundă, chipul sergentului Tay i se păru a aduce cu cel 
al unui şobolan turbat dintr-un coşmar. Apoi o umbră 
trecu prin faţa şobolanului, Rambo îşi concentră privirea 
suficient pentru a vedea un cuţit, mutra sergentului Tay, 
iar mintea lui se zvârcoli când ajunse la concluzia că de 
fapt el nu scăpase niciodată din lagărul acela, că nu se 
întorsese niciodată în America, că nici şeriful şi nici 
oraşul pe care-l devastase nu fuseseră adevărate, că nu 
se întorsese în Vietnam de bună voie, că nu fusese 
capturat din nou. Totul nu era decât iluzie, o amăgire a 
delirului în care trăia de mult prin strădaniile sergentului 
Tay, care-l schingiuia cu grijă să nu-l omoare de tot. 

Dar cuțitul se apropia tot mai mult, privirea i se limpezi 
încât reuşi să identifice şi arma. Nu era cuțitul lui Tay, ci 
al lui, cu lama lui neagră deosebită, muchia ferestruită, 
şurubelniţele de la gardă. Şi asta era parte a iluziei în 
care trăia? Cum putea cuțitul acela să-i aparţină dacă nu 
evadase niciodată şi deci nici nu se întorsese ca să fie 
prins? 

— Ce cuţit frumos! îi spuse Tay în vietnameză. Ce 
drăguţ din partea ta să-mi aduci cadou un cuţit ca ăsta. 
Ce amabil. Probabil că tare ţi-a mai fost dor de mine 
dacă te-ai chinuit tu atât să te întorci numai ca să-mi faci 
un cadou ca ăsta. 

Rambo se trezi brusc cu mintea limpede. Groaznic de 
limpede. Văzu din nou elicopterul făcând un viraj şi 
îndepărtându-se, soldaţii care-l înconjurau, pe Tay 
lovindu-l cu patul unei puşti. 

— Unde-i Banks? 

Tay îl plezni peste faţă. 

— Vrei să spui prizonierul nostru care a plecat din 


lagăr fără să-şi ceară voie? Le-a simţit lipsa prietenilor lui 
atât de mult încât ne-am îndurat şi la rugăminţile lui, l- 
am pus laolaltă cu ceilalţi. 

— În peşteră? 

Cum stătea atârnat de braţe, în poziţia aceea chinuită, 
Rambo făcu un efort să privească dincolo de barăci, spre 
tăietura de stâncă din spate. 

— Deocamdată. Vine şi el încoace mai târziu. În 
vremea asta am programat un spectacol exemplar 
despre ce păţeşte un prizonier care încearcă să scape. Şi 
să ştii că n-am uitat. Şi acum îmi aduc aminte cum 
goneam prin junglă pe urmele tale. Trei zile încheiate. 
Dar mi-ai scăpat, aşa şubrezit şi bolnav cum erai. 
Comandantul era furios. Ceilalţi militari îşi băteau joc de 
mine. Mi-am pierdut cinstea atunci. Uneori mă gândesc 
că din pricina ta n-am să fiu şi eu transferat de... şi Tay 
se strâmbă spre junglă, în vreme ce mişca din buze 
neauzit, de parcă ar fi căutat un cuvânt destul de urât 
pentru a exprima părerea lui despre pădurea din jur... 
din asta! 

Dintr-o parte se auzi un glas, şi Rambo se întoarse într- 
acolo o dată cu Tay. Un căpitan vietnamez, cu uniforma 
imaculată, se apropie de ei dinspre barăci, cu un mers 
ţeapăn, singurul militar din lagăr care părea hotărât să-şi 
păstreze cât mai mult demnitatea de militar. 

— Sergent, termină o dată! 

— Tocmai îi spuneam ce-l aşteaptă. 

Ofiţerul se opri băţos dinaintea lui Rambo. 

— Numele meu e căpitanul Vinh. Pe tine cum te 
cheamă? 

Rambo nu-i răspunse. 

— O să-mi spui tu cu gura ta, acuş! l-am şi informat pe 
superiorii mei despre întoarcerea ta. Au nevoie de nişte 
informaţii de la tine. E limpede că nu te-ai întors doar de 
plăcerea ta aşa. Un elicopter a renunţat să te mai ia la 
bord în ultimul moment. Nu avea niciun fel de însemne. 
Cine era în elicopter? Câte ţi-a ordonat să te întorci? 


Rambo nu răspunse. 

Vinh îi făcu un semn lui Tay şi se trase înapoi, ca şi 
cum n-ar fi vrut să-şi murdărească uniforma. Işi şterse 
mâinile. Tay dădu din cap că a înţeles, se întoarse spre 
Rambo şi ridică încet cuțitul. 

— Poate iar pofteşti...? Cicatricele acelea de pe piept şi 
de pe spate?... De data asta nu. In lagăr am mai adus şi 
îmbunătăţiri în ultima vreme. Cred că o să te bucuri de 
ele. 

Uluit, Rambo simţi cum crucea e ridicată de soldaţii 
care o săltaseră pe un pivot. Se trezi cu picioarele 
spânzurând deasupra pământului, era mutat undeva 
spre stânga, mişcarea crucii îl făcea să sufere şi mai 
mult. Apoi crucea de bambus se opri. 

Şi, privind în jos, îşi văzu pieptul zbătându-se să tragă 
aer, apoi mai jos, în adânc... 

Un puț! 

De vreo doi metri jumătate diametru, vreo trei metri 
jumătate adâncime. Cum soarele era sus, la zenit, el 
reuşi să vadă în fundul puţului. Nicio umbră, niciun miraj, 
nimic nu-l împiedică să vadă limpede până în adânc. Şi 
cu toate astea... 

Era convins că-l înşală ochii. Pentru că fundul acestui 
puț era în mişcare. 

Şerpi! se gândi el întâi. Dar ştia, putea vedea clar că 
nu şerpii erau cei care făceau să unduie suprafaţa aceea. 
O vălurire! Suprafaţa aceea se ridică şi se lăsă în jos de 
parcă ar fi respirat pământul. 

Bulbuci. 

Şi în clipa aceea pricepu că fundul puţului nu era o 
masă solidă. Se zvârcoli alarmat, umerii îl dureau. ŞI 
înţelese imediat încă ceva: deşi fundul puţului nu era 
solid, nu era nici lichid cu totul. 

Ceva intermediar. Vâscos, amintindu-i de nisipurile 
mişcătoare, de mocirle, de... 

Vălurirea aceea se repetă iar. Un val care făcu unde de 
la o margine la alta. Un flux. Alţi bulbuci. Mocirlă, îşi 


spuse el. Doar aşa putea zugrăvi ce vedea. Mocirlă. lar 
bulbucii aceia nu erau provocaţi de căldură. Nu. 
Dedesubt foşgăia ceva. 

Şi mocirla aceea de un maroniu verzui exala o duhoare 
de  nesuportat care provoca greață. Excremente, 
mâncare alterată, animale putrezite, gunoaie de tot felul, 
lăsate să dospească, să se descompună, să se amestece 
pentru a deveni o masă semi-lichidă, un puț pentru 
compost. 

Şi era plin de viaţă. Şi se încreţea, se mişca, făcea 
bulbuci pentru că trăiau nişte vietăţi acolo. Limacşi, 
insecte, viermi şi lipitori. 

lar crucea de bambus începu să coboare. Dădea 
instinctiv din picioare, încerca să le ridice, să nu se 
atingă de mocirla care se apropia tot mai mult, ar fi vrut 
să urle. Dar se stăpâni, nu dorea să-i ofere lui Tay 
satisfacția asta. Trebuia să-şi golească mintea de orice 
gând, să-şi învingă groaza, să se prefacă iar că eo 
părticică infimă prinsă de firul unei pânze de păianjen 
care nu exista cu adevărat. 

Dar puţul cu mocirla aceea exista în realitate! Nu se 
putea convinge că nu e real. Nu avea destul timp la 
dispoziţie pentru a trece în starea de absenţă. Ridicase 
picioarele cât putuse, dar, pe măsură ce crucea se lăsa 
încet în jos, puterile îl lăsară, picioarele îi scăpară de sub 
control, bocancii i se afundară în mocirla care semăna cu 
o cocă, o cocă de un maroniu verzui. 

Dar încă nu-i atinsese pielea, numai cu bocancii 
intrase în mocirlă, aşa că nu apucase să-i simtă 
atingerea, doar se uita cu o scârbă îngrozită cum mâzga 
aceea se agita şi mai tare, lacomă. 

Brusc, crucea de bambus se lăsă în jos, băgându-l 
până la genunchi în mocirlă, şi simţi cum masa aceea 
călâie, greţoasă se înghesuie în jurul picioarelor. Crucea 
îl cufundă şi mai adânc. Lăturile îi ajunseră până la 
coapse, testiculele i se strânseră între picioare, o 
gânganie măruntă viermuia pe acolo. Şi deodată se trezi 


până la gât în mizeria aceea, şocul era cumplit. Nişte 
creaturi i se lipiră de piept, sugând, muşcând, usturând. 

In America, după ce scăpase din închisorile acelui oraş, 
şi fugise în munţi ca să scape de poteră, folosind toate 
subterfugiile şi armele de care era în stare, ca să scape 
cu viaţă, fusese nevoit să se refugieze într-o mină 
părăsită, de fapt fusese împins să intre în capcana 
aceea, fără altă cale de ieşire decât cea blocată. Căutase 
o altă cale de scăpare, bâjbâind prin măruntaiele minei, 
tot mai adânc şi, în cele din urmă, se târâse, fără să vadă 
nimic în bezna aceea, printr-o gâtuitură, şi ajunsese într- 
o peşteră plină de ecouri, înecată în întuneric. Şi se 
trezise până la brâu în găinaţi, la cheremul unor gângănii 
care-l pişcau, apoi îl atacară liliecii, foşgăind cu sutele în 
jurul capului său. Atunci crezuse că avea să-şi piardă 
minţile, că peştera aceea a liliecilor însemna limita de 
rezistenţă a minţii sale, că nu i se putea întâmplă nimic 
mai groaznic decât asta în viaţă. 

Acum pricepuse că greşise. Din coca aceea ce se 
umfla şi se dezumfla, vălurea şi puţea de-ţi întorcea 
stomacul pe dos, o mulţime de creaturi se repeziră să se 
lipească de trupul lui, sugând din el, hrănindu-se cu el. Işi 
ridică disperat privirile spre gura puţului, de unde Tay îl 
urmărea cu interes. Indurare! ar fi vrut Rambo să strige, 
Scoateţi-mă de aici! 

Tay îi făcu semn cu mâna, adios, rânjind, şi Rambo se 
scufundă cu totul în compostul acela de hazna. 

Bezna. De neîndurat. Se chinui să-şi ţină suflarea, simţi 
cum mizeria dă buzna şi-i intră în urechi, îi năvăleşte în 
nări, dă să-i desfacă buzele. lşi strânse pleoapele. 
Presiunea îi apăsa cumplit globii ochilor, îi fu teamă să 
nu-i pleznească exact ca nişte boabe de strugure. Se 
afundă şi mai adânc, plămânii i se zbăteau după aer. 
Pielea i se încrâncenă pe el, ceva îi linse marginea 
urechii, altceva i se strecură într-o nară, lărgindu-i-o, îi 
venea să strănute, să elimine acel ceva, dar îi fu teamă 
că efortul îl va sili apoi să inspire în mod reflex, s-ar fi 


sufocat, ar fi trebuit să deschidă gura ca să tuşească, 
mizeria de latrină i-ar fi năvălit în gură, şi toate creaturile 
acelea ar fi dat năvală pe gât în el. S-ar fi înecat. 

Mintea începu să i se înceţoşeze, simţea că nu mai 
poate îndura. Să respire! Trebuia! Se zbătu, dar nu reuşi 
să-şi elibereze mâinile să măture toate jivinele acelea 
care îi mişunau pe piept, pe gât, pe la gură. Şi în vreme 
ce îşi pierdea încet cunoştinţa din pricina sufocării, 
simţurile îi amorţiră. Se zvârcolea ca într-un coşmar, fără 
folos, neizbutind să scape. 

Şi brusc nici puţul acela plin de mizerii, nici foşgăiala 
de creaturi din el nu mai fură reale. Izbutise să treacă în 
ultima stare Zen. Pragul morții. 

Deodată i se păru vag că e smucit afară, pe sub 
pleoapele închise zări o geană de lumină, presiunea 
asupra pieptului slăbi, mocirla se prelingea de pe el, 
aerul îi mângâia faţa. Când crucea fu trasă pe 
neaşteptate afară, Rambo strănută, limaxul îi zbură din 
nară, îşi frecă urechea de umăr, strivind un vierme. Şi 
trase şuierând aer în piept. 

Dumnezeule ce bine era! Putea respira! 

— Mai vrei o dată? îl întrebă Tay şi-i zâmbi. Sau poate 
te-ai răzgândit şi vrei să răspunzi întrebărilor căpitanului 
acum? 

— Du-te dracului! 

Căpitanul Vinh, aflat lângă Tay, îşi îndreptă jignit 
ţinuta. 

— Ar fi trebuit să te previn, îi spuse Tay. Căpitanului 
nu-i plac înjurăturile. Cred că de data asta am să te las în 
hazna să stai ceva mai multă vreme. 

Şi le făcu un semn paznicilor. Crucea de bambus 
cobori. Şi, privind lipitorile de culoarea sângerie a 
ficatului, lacome, zbătându-i-se pe piept, Rambo îşi dădu 
seama că de data asta va muri. Sau îşi va pierde minţile 
cu totul. 

lar după aceea va răspunde şi întrebărilor care i se vor 
pune. La naiba! 


Peste creasta unei coline apăru deodată vuind un 
elicopter Huey. Rambo se încordă plin de speranţe. 
Americanii! Nu m-au lăsat baltă! M-au văzut înconjurat 
de soldaţi la locul de întâlnire şi s-au dus să aducă 
întăriri, alt elicopter. 

Picioarele îi atârnau gata să atingă mâzga din fundul 
puţului. 

Grăbiţi-vă, fir-ar să fie! Dacă mă bagă iar la fund, s-ar 
putea să nici nu mă mai găsiţi. O să mă înec de-a binelea 
în vreme ce o să mă tot căutaţi. 

Vuietul ritmic al rotoarelor crescu şi mai tare, curentul 
de aer ridică praful în înalturi, strivi tufişurile, în vreme 
ce elicopterul se aşeza în faţa barăcilor. 

Intr-o clipă, îşi spuse Rambo, Forţa Delta va da buzna 
afară din elicopter cu armele pregătite, cu rafale de 
mitraliere. 

Dar ce naiba stau şi aşteaptă ca elicopterul să se 
aşeze de-a binelea şi nu încep să tragă încă de acum? 

Două camioane de transport intrară val-vârtej pe 
poarta lagărului şi se opriră la distanţă respectabilă de 
elicopter, în scrâşnet de frâne. Oblonul din spate fu bugşit 
cu zgomot, dintr-un camion săriră jos cincisprezece 
vietnamezi, din celălalt şi mai mulţi soldaţi. Numai că cel 
de-al doilea grup diferea de primul. Şi acum Rambo 
pricepu şi de ce nimeni nu deschisese focul asupra 
lagărului: în al doilea grup de soldaţi erau ruşi. 
Recunoscu imediat insignele de pe uniformele întunecate 
- aparţineau Diviziei Aeropurtate Sovietice, unitate de 
elită. 

Disperarea îl copleşi cu totul. 

Uşa laterală a elicopterului lunecă în lături, rotoarele 
şuierau din ce în ce mai domolit până se opriră, apărură 
şi mai mulţi ruşi - A treia Divizie Aeropurtată Sovietică. ŞI 
doi locotenenţi. 

In aceeaşi secundă grupul sovietic se aşeză în formaţie 
şi luă poziţia de drepţi, ofiţerii îi cercetară pe soldaţi cu 
un ochi critic, în vreme ce treceau prin faţa lor. Cum 


atârna chinuit, legat de mâini deasupra puţului, cu inima 
îngheţată de spaimă că va fi lăsat să se prăbuşească 
înăuntru şi să putrezească acolo, Rambo nu se putu 
stăpâni să nu observe contrastul dintre disciplina ce 
dăinuia în rândul soldaţilor sovietici şi  delăsarea 
vietnamezilor. Şi probabil că şi comandantul Vinh, cu 
uniforma lui imaculată, ar fi dorit să facă parte din altă 
armată mai ca lumea. 

Ofițerii sovietici erau înalţi, cu priviri reci, îngeri 
întunecaţi ai sorții! Aşa-i: atunci când e ceva important, îi 
trimiţi pe cei mai buni, se gândi Rambo. 

Ofițerii se uitară în direcţia lui Rambo şi se opriră plini 
de scârbă. Unul îi aruncă un ordin căpitanului Vinh, care, 
deşi mai înalt în grad, se apropie de ei cu pas iute şi 
respectuos. Rambo nu putu să audă ce vorbeau, dar 
gesturile ruşilor se  vădeau  mânioase, enervate. 
Căpitanul Vinh dădu de mai multe ori din cap, şi se 
întoarse deodată urlând: 

— Sergent! Scoate prizonierul de acolo. 

Tay era destul de înţelept ca să nu se opună, în câteva 
secunde Rambo era pe propriile-i picioare, care abia îl 
ţineau şi de pe care se scurgea mâzga gropii, şi simţi sub 
el pământul solid, minunat. Ofițerii ruşi se apropiară, îl 
măsurară de sus în jos şi oftară neputincioşi: 

— Oamenii ăştia sunt atât de... cruzi, spuse cel blond 
în engleză. Atât de primitivi. 

Observă cuțitul lui Rambo înfipt în teaca de la brâul 
sergentului Tay şi-l trase afară. Când se văzu cu cuțitul în 
mână, se uită la el admirativ şi dădu din cap. 

— Dar scula asta nu e primitivă deloc. 

Se apropie şi mai mult de el, cu un gest larg mătură 
cele vreo douăzeci de lipitori imense, ghiftuite de sânge 
de pe pieptul lui, ca în trecere reteză cu lama tăioasă ca 
briciul o alta prinsă lângă jugulară. Rambo simţi răceala 
lamei pe gât. Ca un veritabil chirurg, rusul o spintecă şi o 
aruncă jos. 

— Aştia nu au niciun pic de milă, cred eu, continuă 


ofiţerul. Dar noi... Să ne prezentăm: el e locotenentul 
laşin, eu sunt locotenentul Podovsk. Deocamdată nu ştiu 
cine eşti dumneata, dar voi afla! şi se răsuci spre Tay şi 
alţi doi soldaţi vietnamezi. Prizonierul pute. Spălaţi-l. Apoi 
îl aduceţi acolo - arătă spre baraca din mijloc - înăuntru! 


13 


Din peştera din fundul lagărului, Banks se uita printre 
barele de bambus, privind la ofiţerii ruşi care se 
îndepărtau de puț. Vietnamezii îi tăiaseră legăturile lui 
Rambo, coborându-l de pe cruce, aruncară o găleată de 
apă peste el, şi-l târâră spre barăci. Un prizonier din 
spatele lui Banks îngăimă cu o voce şuierătoare: 

— Noi te-am sprijinit cât am putut. 

— Lasă. Reuşim data viitoare. 

— Da, data viitoare, repetă celălalt fără convingere. 

Alt prizonier începu să tuşească, se opinti de mai 
multe ori hăârâind groaznic: 

— Banks, ruşii te-au torturat vreodată? 

— Ba bine că nu! 

— Şi ce faci? Vreau să zic cum reuşeşti să nu ciripeşti? 

Banks se uită încruntat spre baraca din mijloc: 

— Singura speranţă e să te omoare din greşeală. 


VI 
Mormântul 


1 


În vreme ce era târât de doi soldaţi în biroul improvizat 
din baracă, Rambo simţi o lovitură din spate, adulmecă 
răsuflarea puturoasă a sergentului Tay. | se făcu vânt 
înainte, sergentul îi trase un picior în gleznă, cei doi 
soldaţi îi dădură drumul şi Rambo se prăbuşi la podea, se 
chinui să atenueze cu braţele căderea, se răni la mâini. 
Ruşii păreau să cumpănească oportunitatea acţiunilor 
sergentului vietnamez, dacă nu erau şi acestea primitive. 

— Nu pe jos, spuse Podovsk. Pe scaun. 

Tay făcu un gest scurt cu mâna, soldaţii îl înşfăcară pe 
Rambo săltându-l în picioare şi-l îmbrânciră spre scaun. 

Ţine-ţi firea, îşi spuse Rambo. Încă n-a venit rândul 
tău. Ţine-ţi firea, doar atât. Le aruncă o privire mohorâtă 
ruşilor, lui Tay, celor doi soldaţi. Încăperea aceea era 
destul de strâmtă. De un fir atârnând din tavan era prins 
un aparat care lucea stins. Pe o masă de metal îi 
atraseră atenţia un microfon şi un aparat de transmisie. 

— Mulţumesc, sergent. Poţi pleca, îi spuse Podovsk. 
Lasă aici doar un singur paznic. 

Tay se încruntă jignit, dar execută ceea ce i se 
spusese. În câteva secunde el şi celălalt paznic 
dispărură. Pe fereastra deschisă, Rambo văzu că afară 
începuseră să se întindă umbrele, soarele trecuse de 
zenit. Podovsk se sprijini de masa metalică. Deşi la fel de 
înalt ca şi camaradul său, Podovsk era ceva mai zvelt. 
Purta ochelari cu rame metalice, iar trăsăturile sale 
inteligente, vădind chiar sensibilitate, dar mai ales 


stăpânire de sine, aminteau de figura stereotipă a unui 
director de bancă. 

laşin era alt soi. Avea o mustață lată, militărească, 
părul tuns scurt ca o mirişte, cu nişte trăsături ciolănoase 
ca în sculpturile comuniste, vădind o filiaţie nordic- 
mongoloidă şi caucaziană. O petliţă, reprezentând un 
pin, arăta că face parte din rândul cercetaşilor cazaci. 

Momentul de tăcere luă sfârşit şi Podovsk se apropie 
cu cuțitul în mână, arătând cu el spre cicatricile lui 
Rambo: 

— După cum văd eşti obişnuit cu tortura. Ai mai 
nimerit oare în mâinile prietenilor noştri vietnamezi şi 
mai înainte? 

Aşteptă un răspuns. 

— Nu vrei să vorbeşti? Nu contează. Căpitanul Vinh m- 
a şi informat că ai mai fost oaspete al lagărului pe 
vremuri. lar întrebarea mea era doar aşa... cum se 
spune?... ca să spargem gheaţa? şi se vedea că-l distra 
expresia. Aşa se spune? Poate îmi spui măcar cum te 
cheamă, ei? Doar nu înseamnă nimic! Un nume! 

Rambo se uita în podea. 

— Ei, atunci, reluă Podovsk, îmi pare rău că o legătură 
atât de strânsă între noi începe atât de greu. Dar te 
asigur că mâine, sau poimâine o să-mi mărturiseşti şi ce 
n-ai spus nici iubitei tale. 

Eşti un prost, la fel ca şi cei de acasă, din America, se 
gândi Rambo. lubită? Nu-mi trebuie niciun fel de iubită. 
Şi în aceeaşi clipă gândul îl purtă spre Co, şi simţi un fel 
de tulburare. Unde o fi fost acum? Reuşise să scape? 

— Doar ştii ce lipsit de logică e să încerci să rezişti, 
continuă Podovsk. La urma-urmei, suferinţa e doar un 
preţ nenorocit pentru lipsa de minte. Dar să începem. 
Lucrezi direct pentru guvernul american? Cine sunt 
legăturile tale printre localnici? Unde se află baza ta? Ce 
planuri s-au făcut pentru salvarea celorlalţi prizonieri? Şi 
tot aşa mai departe! Am o listă întreagă de întrebări care 
te aşteaptă. Ai de gând să-mi spui de bună voie tot ce te 


întreb? 

Rambo se uită pe fereastră, spre umbrele care se 
lungeau tot mai mult. 

— Bineînţeles că n-ai s-o faci, continuă tot Podovsk. 
Dar, fiindcă sunt un om plin de idei morale, am obligaţia 
de a te întreba. Şi trebuie să înţelegi că suntem nevoiţi 
să te interogăm. Altă cale nu avem. Şi vom obţine 
răspunsurile de care avem nevoie, şi Podovsk arătă 
cuțitul spre camaradul său, cel cu trăsăturile tăiate parcă 
în piatră. Pentru laşin, cel de acolo, căruia nu-i place să 
vorbească prea mult, nu eşti decât o bucată de carne, un 
animal de laborator, o experienţă. Dar pentru mine - şi 
Podovsk se lovi uşor cu cuțitul peste uniformă - eşti un 
militar la fel ca mine, dar, bineînţeles, aflat de cealaltă 
parte, opus prin vederile politice şi prin soarta care a vrut 
să fii inamic. Asta-i viaţa. Ştiu bine că simţământul tău 
patriotic te-a îndemnat -în mod greşit, evident - să 
încerci să-i eliberezi pe aceşti criminali de război din 
mâinile armatei populare vietnameze. Sunt în stare să 
apreciez devotamentul. Indiferent sub ce formă, chiar 
greşită se manifestă. Dar incidentul acesta, felul în care 
ai fost capturat este cu totul stânjenitor. Trebuie să 
înţelegi. Trebuie să avem o explicaţie. După ce ai să-mi 
răspunzi la întrebări, vreau să iei microfonul acela şi să 
chemi baza voastră. Şi să le spui că n-ai găsit niciun fel 
de prizonieri. Să le comunici că toată misiunea a fost un 
eşec. Ei, ai să execuţi ce-ţi spun? 

Podovsk luă microfonul. Rambo continuă să se uite pe 
geam spre umbrele care se lungeau tot mai mult. 

— Ei? îl ispiti Podovsk, iartă-mă că te plictisesc. Uneori 
devin şi eu cam nerăbdător. Mă arunc aşa înainte. Nu 
aştept ca totul să vină la rândul lui. Aşa se spune şi în 
engleză? Totul la rândul lui? Nu vrei să-mi răspunzi nici 
măcar la întrebarea asta? Înseamnă că vrei să-ţi verifici 
puterea de îndurare în faţa suferinţei. Prea bine. Simt că 
prietenul meu a devenit nerăbdător. Nu vreau să-l supăr 
şi mai mult. laşin, acum e rândul tău! 


Şi cercetaşul acela cazac, brunet şi cu mustață, făcu 
un pas înainte. Poate că zâmbea. Greu de spus după 
expresia feţii. Rambo nu observă însă decât cleştele din 
mâna lui. 


2 


Noapte. 

Auzind pârţăitul unui scuter Honda rablagit, paznicul 
din ghereta de la poartă îşi ridică privirile de pe o revistă 
porno de ultima speţă, tradusă pe sub mână din engleză, 
obţinută la bursa neagră, şi văzu lumina unui far 
apropiindu-se. Motoreta se opri dinaintea lui, pârţăi, 
pârâi. Paznicul văzu o gagică sculătoare, într-o rochie 
strâmbă, şi o pălărie conică din pai pe cap care-i făcea 
nişte semne parcă scoase chiar din revista la care se 
uita. 

— În ambele feluri? 

Sentinela se prefăcu a se gândi, dar ştia şi el ce 
răspuns avea să-i dea. Din mândrie chiar se târgui cu ea 
asupra preţului, dar dacă tipa insista, era dispus să 
plătească cât îi cerea. Afacerile în zonă mergeau din ce 
în ce mai bine. lar gagica cu motoreta ei arăta atât de 
nevinovată încât numai gândul de a se culca cu ea - şi 
într-un fel şi în celălalt, îşi aminti el, deşi nu era sigur că 
ar fi fost el în stare de aşa ispravă - îl stârni atât de rău 
că mai-mai să-şi păteze uniforma. 

Da, în noaptea aia lucrurile începeau destul de bine. 
Nu-l auzise nici măcar o dată urlând pe prizonierul ce era 
torturat în baracă. Dar curând o să vină şi asta, se gândi 
el. Mda, acuş, acuş! 

Tipa făcu un gest neruşinat cu degetul arătător de la o 
mână în cercul format din degetele celeilalte mâini, 
ridică din sprâncene ispititoare şi, după ce militarul 
deschise poarta să-i dea drumul, ea ambală motorul şi o 
şterse. El înjură în urma ei, fiindcă în dreptul prohabului i 


se întindea o pată. 


3 


Simţindu-se mânjită numai pentru scurta conversaţie 
cu paznicul, Co se îndreptă spre barăci cu maşinăria 
aceea pârâitoare pe care o furase dintr-un sat vecin. 
Furase şi rochia şi pălăria aceea de culi. Dar nu riscase 
numai atât. Sentinela aceea care îi rânjise la poartă nu o 
întrebase nimic despre tubul din piele, tolba lui Rambo, 
cu săgeți şi arcul desfăcut, pe care îl legase de scuter. 
Dacă ar fi întrebat-o, i-ar fi spus că în tubul acela erau 
nişte scule cu care se putea face amor şi în al treilea fel, 
unul mai exotic. Dar paznicul n-o întrebase. 

Ea se apropie de lumina chioară ce venea dinspre 
barăci, motoreta bolborosea ostenit, dar în ciuda 
pârâitului, ea auzi deodată un urlet de suferinţă. Urletul 
lui Rambo. Şi îşi dădu seama, tocmai fiindcă el era 
bărbatul ei, că numai un chin de neîndurat îl putuse face 
să urle în halul acela. Inima începu să-i bată cu furie. 
Avea să-l ucidă pe cel care-i făcuse una ca asta. 


4 


Rambo stătea în picioare, cu încheieturile mâinilor 
legate de arcurile unei somiere prinse în perete. Se 
zvârcoli fără să se poată stăpâni. Voința nu avea niciun 
rost. Reacţiile lui erau pur şi simplu reflexe, spasmodice, 
ca ale unei broaşte disecate, legată la nişte electrozi, aşa 
cum şi el era legat la firele electrice ce duceau la un 
generator. Şi nu era tot. În vreme ce laşin se juca 
fascinat cu comutatoarele generatorului de tensiune, 
Podovsk înroşea cuțitul lui Rambo într-o oală cu cărbuni 
încinşi. 

— Mare supărare va fi dacă nu vom putea întreţine o 
discuţie amicală, spuse Podovsk. Mare supărare mare. 


Mai încerc o dată. Prima întrebare: numele! 

Stătea răstignit la perete, mâinile legate de arcurile de 
sus, pe burtă cu o placă metalică neagră de mărimea 
unei cărţulii, de la care nişte sârme duceau la generator. 
Rambo încetă să mai urle în secunda în care se 
întrerupse curentul. Curgea de pe el apa cu care-l 
stropise laşin ca să-l aducă în simţiri, apă ce nu se 
deosebea de sudoarea ce se prelinsese de pe el şi udase 
podeaua. Privea cu nişte ochi de animal înspăimântat în 
noapte, spre farul motoretei care pârâia afară, îşi muşcă 
buzele, punându-şi în minte ca data viitoare să nu mai 
urle. 

— Incă nu te-ai dat pe brazdă? îl întrebă Podovsk. 

Lăsă cuțitul în oala cu cărbuni, se întoarse furios şi 
aruncă altă găleată cu apă peste Rambo. 

— Încă o dată! îi porunci lui laşin. 

Curentul electric fulgeră din nou prin trupul lui, îi 
pârjoli pielea sub placa metalică legată de burtă, în 
încăpere se simţi mirosul de carne arsă, muşchii i se 
zgârciră în tot trupul, un fir de urină i se scursese pe 
picioare, nu se mai putea controla, mândria nu avea 
niciun rost, voinţa nu avea niciun rost, nu conta decât 
durerea şi, în ciuda efortului disperat pe care-l făcu, îi 
scăpă un urlet reflex, până când simţi că îi pleznesc 
coardele vocale. Consumul de energie făcu becul din 
tavan să pălească. laşin se întoarse şi întrerupse 
curentul. 

Rambo atârna sfârşit de arcurile acelea, tremura, 
gâfâia, se pierdea. 

— Amice, doar vezi şi tu ce plictiseală, îi spuse 
Podovsk calm. Ar fi trebuit să plec şi eu în permisie. Şi 
tu... Trebuie să fie ceva care să te convingă! şi se lovi cu 
palma peste buzunar. Da, da. Aproape uitasem. Uite. S- 
ar putea să te intereseze foarte tare. 

Scoase la iveală o bucată de hârtie din buzunarul 
uniformei, o desfăcu, şi se apropie de Rambo, ţinând-o 
dinaintea ochilor săi dilataţi de suferinţă şi umilinţă. 


— E o transcriere.  Conversaţia dintre pilotul 
elicopterului venit să te ia şi comandantul... numele de 
cod - Căpetenia Haitei, atunci când echipajul te-a lăsat 
baltă în poiană. Poţi citi? Te supără sudoarea din ochi? 
Da? Atunci dă-mi voie să am plăcerea de a-ţi citi eu. Cred 
că vei aprecia efortul specialiştilor noştri în criptografie. 
Devotaţi ţării lor, ei au reuşit să intercepteze mesajul de 
la satelitul vostru spion şi să-l decodifice. 

Işi aşeză ochelarii pe nas, apoi Podovsk studie petecul 
de hârtie. 

— Hmmm. la să vedem. Da. Calul Dracului... Bârlogul 
Lupului, foarte colorate denumiri. Bănuiesc că pentru 
tine au un anumit înţeles. Dar să ajungem şi la partea 
interesantă: „Căpetenia Haitei, îi vedem. Dumnezeule 
mare, e Rambo”. Hmm. Exclamaţiile astea sunt cam 
bigote, contravin ideologiei noastre, dar nu contează. ţi 
dai seama mai întâi că am ştiut de la început cum te 
cheamă. Rambo. Aşa cum ştiam şi celelalte răspunsuri la 
întrebările pe care ţi le-am pus. Deci, după cum vezi, 
toată suferinţa pe care ai îndurat-o atât de admirabil a 
fost zadarnică. Ai fi putut să ne scuteşti pe toţi să risipim 
şi timp şi eforturi. Dar iartă-mă că am întrerupt lectura. 
să continui cu transmisia. Uite altă parte interesantă: 
„Dumnezeule, a găsit un prizonier. A găsit un prizonier 
de-al nostru!” Transcrierea e cam liberă, dar, după cum 
vezi, se poate înţelege miezul. Şi urmează cea mai 
interesantă parte. De la Bârlogul Lupului de data asta. 
Chiar de la Căpetenia Haitei: „Anulaţi misiunea imediat! 
Întoarceţi-vă la bază!” 

Şi cu o graţie exagerată, Podovsk apropie hârtia de 
privirile lui Rambo. 

— Anulaţi misiunea, întoarceţi-vă la bază! Ei, ei! Dacă 
greşesc, te rog să mă corectezi. Se pare că te-au părăsit 
în mod intenţionat. Din dispoziţie directă. Şi ăştia sunt 
oamenii pe care vrei tu să-i acoperi cu tăcerea ta? şi 
Podovsk se arătă nespus de uluit. Cu preţul suferinţei 
tale? Cât de rău folosit poate fi câteodată devotamentul. 


Nu crezi că ar fi mai bine... te-ai simţi şi tu mai bine... 
dacă le-ai plăti polita pe care o merită, nu? Vorbeşte cu 
ei prin radio. Spune-le în faţă ce crezi despre ei. Să ştie 
toată lumea ce mârşăvii fac. 

Podovsk îi zâmbea prietenos, îmbietor. 

— Şi după treaba asta îţi putem acorda şi asistenţa 
medicală de care ai nevoie. Mâncare ca lumea. Te lăsăm 
să te odihneşti, să dormi. Nu aici în cocina asta, 
bineînţeles. In spitalul pe care-l avem la baza noastră de 
la Cam Ranh Bay. 

Rambo evită să se uite la el, privi în noapte de afară. 
Podovsk oftă. 

— Incă nu te-am dat pe brazdă. Prea bine. Dacă ai 
poftă să urli, n-ai decât. Pe noi nu ne deranjează. In 
încăperea asta nimeni nu se ruşinează. 

Podovsk pocni din degete. laşin suci butonul 
generatorului, şi când Rambo simţi chinul curentului 
dând brusc năvală în sistemul lui nervos atât de pus la 
încercare, urlă din răsputeri. Indelung. 

— Da, da! urlă Podovsk odată cu el, suferinţa celuilalt 
excitându-l, făcând să-i iasă ochii din orbite. Aşa, urlă! 
Trebuie să urli! E bine aşa! 


5 


Afară în noapte, începu să plouă. În vreme ce urletele 
lui Rambo, tot mai răguşite, tot mai puternice şi 
neomeneşti se ridicau deasupra lagărului, stârnind ecouri 
parcă şi mai groaznice dinspre faleză înaltă şi făcându-i 
pe soldaţi să-şi întoarcă privirile spre barăcile din mijloc, 
o ceaţă uşoară se furişa prin junglă transformându-se 
într-o ploaie măruntă şi plăcută, care porni să ciuruie 
pământul, să foşnească prin coroanele copacilor, să bată 
darabana pe acoperişul de tablă ondulată al clădirilor. 
Apoi norii începură să se răzbune, bura de ploaie se 
transformă într-un adevărat potop, stârnind o boare de 


vânt care părea răcoroasă în comparaţie cu zăpuşeala 
neclintită dinainte. Crengile trosneau. Sentinelele îşi 
căutară un adăpost, rafalele ploii torențiale acoperiră 
urletele lui Rambo. 

lar într-o încăpere a unei barăci din dreapta lagărului, 
Co smulse din spinarea unui soldat cuțitul cu care-i 
retezase artera renală, îi luă mâna de la gură şi dădu 
drumul cadavrului să se zbată pe jos. Ţeasta se lovi cu o 
bufnitură de podea Fără să ia în seamă sângele care-i 
pătase rochia furată, cu cuțitul reteză poalele 
veşmântului prea strâmt deasupra genunchilor, îl despică 
în dreptul coapsei. Înşfăcă de lângă perete automatul 
soldatului mort, stinse lumina şi deschise uşa. Afară 
ploua atât de tare că nu se mai vedea ghereta paznicului 
din foişor. Bun. Deci nici paznicul de-acolo n-avea s-o 
vadă. Trase cu băgare de seamă uşa în urma ei, ploaia o 
udă până la piele într-o secundă. O porni în fugă spre 
Honda furată, căutând pe pipăite tolba şi arcul pe care le 
ascunsese într-un tufiş lângă barăci. Scoase o şurubelniţă 
dintr-o geantă a scuterului, asamblă arcul aşa cum 
văzuse la bărbatul ei. Bărbatul ei! Sări deodată în 
picioare speriată. Dar nu pentru soarta ei. Ci pentru că, 
brusc, urletele lui Rambo încetaseră. O invadă ura. 
Bărbatul ei! Dacă l-au ucis... 


6 


Un fulger decupă dreptunghiul ferestrei, noaptea 
deveni o fracțiune de secundă zi. Apoi din nou se revărsă 
noaptea. Afară ploaia continua neîntrerupt. Rambo 
atârna fără vlagă de arcurile prinse în perete, faţa îi era 
desfigurată de durere, muşchii îi atârnau fleşcăiţi după 
convulsiile de mai înainte. Nu era sigur dacă mai putea 
îndura mult înainte să-şi dea sufletul. Podovsk părea să 
fie alarmat din aceeaşi pricină şi se apropie de el 
îngrijorat. Rambo îşi adună ultimele puteri şi ridică încet 


capul. Avea privirea înceţoşată, dar reuşi să vadă 
rânjetul de pe faţa lui Podovsk. 

— Bun! Eşti încă în viaţă. Nemaipomenit. Rezistent mai 
eşti. Cel mai rezistent pe care l-am văzut vreodată, şi 
zâmbetul lui Podovsk dispăru. Dar la fel de adevărat e că 
nu mai ai mult şi dai în primire. Şi pentru ce? Merită să-i 
aperi cu viaţa ta pe cei care te-au trădat? Chiar că nu 
văd niciun rost. Hai, vorbeşte-le la microfon. Da? Te rog! 

Uşa se trânti de perete. Rambo îşi îndreptă privirile 
într-acolo în acelaşi timp cu Podovsk. Pe uşă dădu buzna 
o siluetă de pe care curgea ploaia şiroaie, Nu! Rambo fu 
convins că ochii chinuiţi îl înşelă. Nu, nu era o siluetă. 
Erau două. Un bărbat îl împingea înaintea lui pe un altul, 
Sergentul Tay îl îmbrâncea înainte pe Banks, ţinându-l în 
frâu cu o sârmă subţire răsucită în jurul gâtului 
prizonierului. Tay îi făcu fără rost încă un brânci. Banks 
se ştrangulă în lat. 

— Vezi ce bun prieten sunt eu cu tine, îi spuse Podovsk 
lui Rambo. Am aranjat chiar o întâlnire! şi-i făcu semn lui 
laşin. Acesta îşi părăsi locul de lângă generator, îi indică 
lui Tay să se dea de-o parte, şi-i făcu vânt lui Banks la 
perete, în stânga lui Rambo. Banks gemu, şi se prăbuşi 
grămadă pe podea. 

— Ar fi fost mult mai simplu dacă ai fi vorbit, dacă m-ai 
fi ascultat, îi spuse Podovsk. Şi toată lumea ar fi suferit 
mai puţin. Dar ai să vezi tu şi singur imediat. 

Îi făcu din nou semn lui laşin care de data asta scoase 
din foc cuțitul lui Rambo, cu lama încinsă până la alb. 
Ţinea cuțitul cu lama în sus luminând ca un far şi se duse 
lângă Rambo. Încet, apropie lama încinsă de ochii lui 
Rambo. Dogoarea, strălucirea lamei îl făcură pe Rambo 
să încerce să-şi sucească faţa într-o parte, dar laşin îl 
prinse cu cealaltă mână de bărbie şi-l sili să se uite drept 
în lucirea lamei. Lumina acesteia se reflecta în ochii lui 
laşin. Şi, dintr-o dată, călăul lipi vârful lamei de obrazul 
stâng al victimei. Carnea sfârâi. Mirosul de carne arsă se 
răspândi în încăpere. Rambo se zbătu pradă chinului, 


reuşind doar să nu urle de data asta, concentrându-şi 
mintea la cicatricea triunghiulară lăsată de arsură. 

— Vorbeşti la microfon? îl întrebă Podovsk. Nu? Tot nu? 
Înfige-i cuțitul în ochi. 

Când Rambo se zbătu să se ferească, lovindu-se de 
arcurile care-l ţineau, laşin făcu în mod inexplicabil un 
pas înapoi. Brusc Rambo pricepu! Podovsk nu se gândise 
la ochii lui! Nu. La ai lui Banks! Sergentul Tay săltă capul 
prizonierului în sus, laşin se apropie de el. 

— Dacă pentru tine propria viaţă nu înseamnă nimic, 
continuă Podovsk, poate că viaţa prietenilor tăi totuşi 
contează. 

laşin se opri în faţa lui Banks. În vreme ce Tay ţinea 
capul prizonierului, laşin începu să mişte în cerc vârful 
încins al cuţitului. Treptat cercul, se făcea tot mai mic, 
lama înroşită se apropie tot mai mult de ochiul drept al 
lui Banks. 

— Da, da, făcu Podovsk, ai să vorbeşti tu. 

Mai aproape. Rambo începu să se zbată disperat. 

— Da, da, repetă Podovsk, cu faţa roşie de emoție din 
nou. O să vorbeşti tu. 

Lama aproape să străpungă ochiul tui Banks. 

— Să nu spui nimic, urlă Banks. Lasă-i pe ticăloşii ăştia 
să facă ce vor cu noi. 

Dar lama se apropie şi mai mult, Rambo îşi imagină 
cum avea să pleznească globul ochiului, lichidul ţâşnind, 
sfârâind afară. 

— Ei? făcu Podovsk 

Rambo se muie ca o cârpă şi dădu din cap în semn de 
acceptare. laşin se trase înapoi, Tay îi dădu drumul lui 
Banks care se prăbuşi pe podea. Podovsk zâmbi. 

— Minunat. În fine, începem să facem progrese. Salut 
victoria înţelepciunii. Numai un nebun se sacrifică pentru 
o cauză pierdută. Sau acceptă sacrificiul inutil al unui 
prieten. 

Se apropie de masa metalică şi aprinse aparatul de 
radio transmisie. 


— Specialiştii noştri au reuşit să determine frecvenţa 
voastră. Dar bănuiesc că tu cunoşti codul corect. Da? 

Rambo din nou dădu din cap, mohorât, furios. 

— Să nu faci una ca asta, urlă Banks. Ticăloşii ăştia tot 
n-au să se lase... 

— Ţine-ţi fleanca! strigă Tay şi-l izbi cu piciorul în faţă, 
despicându-i buza. 

Rambo se încruntă. Se sili să se uite în altă parte. 
Podovsk luă microfonul. 

— O să-ţi spui numele. Apoi că ai fost prins în flagrant 
de spionaj. O să le spui că misiunea a fost un eşec şi că 
nicio altă misiune nu are sorţi de izbândă. Spune-le să nu 
mai încerce niciodată acţiuni ostile de genul ăsta. Şi 
acuză-i cât mai vehement de crime de război. Ai 
priceput? 

Rambo dădu din nou din cap. 

— Acum! îi porunci Podovsk, deschise microfonul şi-l 
apropie de buzele chinuite ale lui Rambo. 

Acesta făcu un efort să respire adânc şi, pentru prima 
dată de când era în încăperea aceea, vorbi. Vocea îi suna 
răguşită, falsă, chinuită: 

— Doi-douăzeci, cincizeci-şase. Lupul Singuratic... şi fu 
nevoit să înghită pentru ca să poată articula mai departe, 
tuşi. Către Bârlogul Lupului. Recepție. 


7 


În hangar, Trautman se uita încruntată la harta 
Tailandei, Laosului... şi Vietnamului. Spre locul unde 
fusese abandonat Rambo. Unde numai Dumnezeu ştia la 
ce chinuri era supus poate chiar în clipa aceea. Sau dacă 
mai era în viață. 

În jurul lui tehnicieni şi personal militar împachetau în 
grabă echipamentele, încărcau lăzi mari în avionul 
Peregrine şi elicopterul Agusta. Curând aveau să 
sosească şi alte elicoptere. „Încărcaţi totul, ştergeţi-o!” 


ordonase Murdock. Şi executau cu toată rapiditatea. Dar 
nu s-a terminat povestea, se gândi Trautman. Când am 
să ajung în Statele Unite, am să-l sui pe Murdock pe 
cruce. 

Şi peste zarva făcută de tehnicienii care împachetau 
echipamentele, Trautman auzi slab o voce răguşită, 
sfârşită din difuzorul staţiei radio: 

— Bârlogul Lupului. Aici... doi-douăzeci, cincizeci- 
şase... Lupul Singuratic, către Bârlogul Lupului. Mă 
auziţi? Receptie. 

Trautman simţi cum i se strânge stomacul. Trânti 
ceaşca cu cafea din care nu apucase să guste şi se răsuci 
spre consola staţiei radio. Şi nu era singurul care 
încremenise ca să asculte. Tehnicienii, personalul militar, 
Ericson, Doyle, toţi rămaseră nemişcaţi, cu ochii la staţie. 

— Doi-douăzeci,  cincizeci-şase, te auzim, Lupule 
Singuratic! izbucni operatorul radio în microfon. Unde 
eşti? Recepție. 

Cu coada ochiului, Trautman surprinse o mişcare. 
Uitându-se în direcţia aceea îl văzu pe Murdock în uşa 
oficiului său. 

— Ce naiba se petrece aici? strigă Murdock. N-am spus 
să vă faceţi bagajele? 

— Sir, e Rambo! îi comunică operatorul radio. A luat 
legătura cu noi. 

— Rambo? Nu, e imposibil! 


8 


Rambo simţea cum sudoarea curge gârlă pe el, stătea 
cu mâinile legate de arcurile din perete, înghiţi în sec. Se 
uită cu ură la microfonul pe care-l ţinea Podovsk. Din 
staţie se auzi o voce deformată de zgomotele frecvenţei. 

— Te auzim, Lupule Singuratic. Care-i poziţia, unde te 
afli? spuse operatorul. Recepție. 

Rambo nu răspunse. Vocea operatorului se auzi mai 


insistentă. 
— Care-i poziţia ta, Lupule Singuratic. Recepție. 
Podovsk îi şopti: 
— Poziţia ta va fi moartea, dacă nu răspunzi. 
laşin se apropie şi el, rotind cuțitul. 


9 


Trautman nu mai putu să îndure, smulse nerăbdător 
microfonul din mâna operatorului: 

— John, Trautman aici. Unde naiba te afli? 

Nu se auziră decât zgomotele frecvenţei radio. 

— Johnny, răspunse! 

Zgomote. Un geamăt. Apoi o voce răguşită... Vocea lui 
Rambo, se gândi tulburat Trautman. Dar suna atât de 
sfârşită, de încordată, încât Trautman deveni brusc 
îngrijorat. Şi spuse doar un singur cuvânt. Două silabe: 
Murdock! 

În hangar se lăsă o linişte desăvârşită. Tehnicienii se 
uitau uluiți unul la celălalt. Numai Ericson, în spate, vru 
să-şi arate indiferența şi întinse mâna după o bere, 
rupând vraja aceea. Murdock în schimb înţepeni, pe 
chipul lui se vedeau confruntându-se sentimente 
contradictorii: enervare, uluire, stânjeneală pentru că toţi 
se uitau la el. 

— E aici! 

Ochii lui Trautman se îngustară când îi întinse 
microfonul. Murdock îl luă cu un fel de teamă. Aruncă o 
privire în jur, toţi se uitau la el, se chinui să schiţeze un 
zâmbet, un zâmbet strepezit, i se păru lui Trautman. 

— Rambo! se auzi vocea încântată a lui Murdock. Aici 
Căpetenia Haitei. Suntem bucuroşi că eşti în viaţă. Unde 
te afli? Spune-ne poziţia ta, şi venim şi te luăm. Recepție. 

Lui Trautman îi veni să verse de silă. 

Se auziră doar sunetele frecvenţei 

— Murdock! 


Urmă o lungă tăcere. 

— ... vin eu şi pun mâna pe tine! 

Cineva suflă greu. Murdock se albi la faţă. Zâmbetul îi 
dispăru. Lăsă microfonul jos. Cu voce tremurată îngăimă: 

— Dumnezeule! 


10 


— Fir-ai!... urlă Podovsk atât de furios încât uită să-şi 
mai aleagă cuvintele. 

Ochii i se măriră caraghios în dosul lentilelor 
ochelarilor, duse mâna înapoi ca să-şi facă vânt şi să-l 
lovească pe Rambo cu microfonul peste faţă dar, brusc, 
îşi schimbă direcţia şi întinse mâna spre butoanele 
generatorului aflat lângă staţia radio. Şi, cu o mişcare 
sălbatică, răsuci butonul. Rambo simţi biciuirea parşivă a 
curentului, trupul îndură iar chinuri neînchipuite, muşchii 
i se contractară groaznic, fu izbit de arcurile somierei 
fixate de perete. 

Şi urlă! 

Continuă să urle! 

Nu se putea opri. 

În cele din urmă se prăbuşi în întunericul ce zăcea în 
el. În cele mai adânci tainiţe ale fiinţei sale. În adâncul 
minţii, al pieptului, al sufletului său. Un puț întunecat, 
strivit de o forţă incredibilă. Unde încremeni, aşteptând. 

Podovsk răsuci butonul şi mai tare, făcând trupul lui 
Rambo să se zbată şi mai mult, să se zvârcolească 
neomeneşte, să urle şi mai tare, apoi puţul acela 
întunecat explodă şi el. 


11 


În vreme ce ţinea mâna pe butonul generatorului, 
răsucindu-l încă şi mai mult, pentru a urmări pe porcul de 
american cum se zbătea spasmodic pe arcurile somierei 


prinse vertical în perete, Podovsk îşi dădu seama 
deodată că ceva nu era în regulă. Poate chiar foarte în 
neregulă. Din experienţă ştia că intensitatea curentului 
nu era deocamdată atât de mare încât să justifice 
zvârcolelile tot mai spectaculoase ale prizonierului. Chiar 
şi urletele erau mult mai puternice decât ar fi crezut 
Podovsk. Şi ca să găsească o explicaţie Podovsk îşi spuse 
că prizonierul o luase razna, trupul lui părea să fie o 
maşină scăpată de sub control, ce sa zbuciuma 
zvârcolindu-se pe somieră, zbieretele lui deveniseră un 
fel de țipăt pentru ca apoi să devină urlet. Un animal 
înfricoşător. 

Pierzându-ţi sângele rece, Podovsk se îndepărtă de 
generatorul cu butonul răsucit spre tare, aproape 
hipnotizat de spectacolul acelei furii asurzitoare, se 
apropie de prizonierul care se zbătea convulsiv şi scotea 
un urlet de moarte aproape. Arcurile de care era legat se 
torsionară, trosniră, se răsuciră sub forţa acelor convulsii. 
Podovsk pricepu prea târziu că tensiunea curentului 
electric era doar un stimul, că americanul avea şi el 
contribuţia propria la spectacol, mânat de o furie atât de 
mare încât... arcurile se smulseră din perete. Ofiţerul se 
trase din instinct înapoi, dar nu destul de iute, văzu o 
mână care se eliberase ţâşnind spre el ca o cange, se 
trezi în balta formată de apa scursă pe prizonier, simţi 
curentul, nu!, cum îl prinde şi pe el, transmis prin trupul 
lui Rambo, îi strânge inima, îi face mădularele să se 
bâţâie ca la o păpuşă, penisul intră în erecţie, ejaculează, 
şi nişte degete ca o menghină îi zdrobesc gâtul. 


12 


În culmea furiei Rambo îl zvârli peste generator, trupul 
rusului se încurcă în firele ce duceau la placa metalică de 
pe stomacul lui, Podovsk se izbi de masă, răsturnă 
generatorul, Rambo nici nu-l luă în seamă, îşi eliberă şi 


cealaltă mână, se răsuci spre laşin, ce se repezise la el 
cu cuțitul. laşin nu se dovedi destul de iute, Rambo se 
aplecă, apucă microfonul scăpat din mână de Podovsk, 
lovi cu el şi-i rupse falca lui laşin, sânge, dinţi zburând 
prin aer, rusul se trezi aruncat în cealaltă parte a 
încăperii. Dar mai rămâneau în picioare Tay şi paznicul, 
şi amândoi ridicară armele spre el. Rambo îşi dădu 
seama că nu-i putea dobori pe amândoi fiindcă erau 
departe unul de celălalt şi... 

Degetele vietnamezilor se încordară pe trăgaci. 

În fracțiunea aceea podeaua explodă, aşchii începură 
să zboare prin aer, suflul îl zvârli pe Rambo pe somieră, 
din instinct ridică mâinile să-şi ferească ochii de schije, 
fumul învălui totul şi rafalele unui automat AK-47 
răsunară asurzitor în încăperea aceea. Când fumul se 
mai împrăştie, Rambo o văzu pe Co ţâşnind prin gaura 
din podea, răsucindu-se cu arma în mână. Podovsk şi 
laşin zăceau inconştienţi pe jos, sângerând, paznicul era 
mort, Tay dispăruse, uşa se bălăngănea deschisă, iar de 
afară se auzeau strigăte furioase, menite să trezească 
vigilenţa  paznicilor, în vreme ce ploaia se revărsa 
torențial. 

Un fulger brăzdă întunericul urmat de tunet. Rambo îşi 
înşfăcă cuțitul din mâna lui laşin care zăcea leşinat, Co îi 
aruncă din fugă arcul şi tolba cu săgeți şi, de parcă s-ar fi 
antrenat împreună de luni de zile, ţâşniră amândoi pe 
fereastră, întâi Co şi apoi... 


13 


Un fulger brăzdă iarăşi cerul, şi lumina unui reflector 
se chinui să răzbată prin potopul acela. 

Alergau amândoi  înnebuniţi prin noroaie spre 
marginea lagărului, dar lumina aceea se porni pe urmele 
lor. Rambo se opri doar cât să pună o săgeată în arc, să 
întindă coarda şi să tragă. Zbârnâind, săgeata porni. 


Dacă ar fi avut aripile de ghidaj făcute din pene şi nu din 
plastic, cum erau de fapt, acestea s-ar fi muiat şi 
traiectoria ar fi fost schimbată. Dar aşa cum era făcută, 
săgeata merse drept la ţintă, distrugând reflectorul. 
Întunericul se înstăpâni iar. 

Acum erau iluminaţi numai de fulgere. Luciră 
împuşcături, - se auziră rafale de automate, gloanţele 
sfârtecau desişul în jurul lor. Co răspunse cu câteva 
rafale bine ţintite. Se aprinse alt reflector, căutându-i. 
Ţâşni un fulger care nimeri, ca o rachetă luminoasă una 
din barăci, lumina reflectorului pâlpâi, se intensifică şi 
apoi se stinse cu totul. Întunericul devine stăpân 
definitiv. 

Numai trasoarele spintecau bezna, vârfurile lor 
fosforescente, fascinante, mortale,  biciuind jungla. 
Răpăitul canonadei deveni mai asurzitor decât cel al 
tunetelor. 

Cei doi ajunseră la valurile de sârmă ghimpată. Rambo 
înşfăcă un snop şi-l ridică, fără să se uite la mâna plină 
de sânge. Co se strecură pe dedesubt. Rambo găsi o 
soluţie mai bună, se trânti cu spatele în noroi, băgă arcul 
sub sârme. Ridică arcul în sus cu ele cu tot şi se furişă şi 
el. O luară la fugă spre al doilea gard, în vreme ce 
trasoarele şuierau, pe lângă ei, Co se opri, ţinti o rafală 
asupra unui stâlp de gard din care săriră numai aşchii, 
sârmele prinse de el se rupseră zbârnâind. Dădură buzna 
prin gaura rămasă. In faţă se auzeau gloanţe ricoşând în 
trunchiurile copacilor tocaţi de ele, coaja acestora 
exploda, frunzişul se dezintegra transformându-se în 
confetti. Dar izbutiră să scape din lagăr. 

— Straşnică mai eşti! îi aruncă Rambo din fugă. 

Fata se înfurie pentru că acesta îşi risipea puterile câte 
le mai avea în vorbe fără rost. 

— Di di mau! Fugi! Fugi! 

Trasoarele se îndreptau mai ales în stânga lor tocind 
pădurea. Straşnică mai e, se gândi el în vreme ce alerga. 
Şi femeia aceea era straşnică într-adevăr. 


14 


Din nasul şi gura lui Podovsk curgea sânge în vreme ce 
se năpustea furios din baraca din mijloc. Chiar mai furios 
decât în momentul în care Rambo îşi bătuse joc de el cu 
transmisia radio. Se încruntă când văzu harababura 
aceea de trasoare, fulgere, tunete, umbre agitându-se 
aiurea şi comenzi contradictorii. 

La lumina unui fulger îl văzu pe sergentul Tay arătând 
când într-o parte când în alta, un idiot sadic care merita 
din plin pedeapsa pe care i-o dăduseră comandanții lui 
de a nu se clinti din haznaua asta. 

Şi unde naiba o fi fost căpitanul Vinh, bunul căpitan 
Vinh, care se socotea deasupra tuturor acestor mizerii, 
cu uniforma aia a lui imaculată, şi care visa să se 
stabilească în Hanoi, cu o ordonanţă acasă care să-i facă 
toată treaba în vreme ce el s-ar fi îndeletnicit cu niscaiva 
fetiţe invitate pe sampanul lui personal din port. Probabil 
că în camera lui, de teamă să nu-şi ude cumva uniforma: 
Oh, mamă a lui Lenin! 

Podovsk se repezi înainte, cizmele îi lunecau prin 
mâzgă, ploaia îi spăla sângele de pe faţă, şi-l înşfăcă 
furios de guler pe Tay: 

— Să mi-l găseşti! Dacă nu vrei să te arunc pe tine în 
haznaua cu mortăciuni. Acum! 

Tay se cutremură înfiorat. Podovsk simţi că-l 
îmbrânceşte cineva în trecere. Era laşin. La lumina unui 
fulger îl văzu că se străduie să-i spună ceva şi când 
deschise gura observă că dinţii din faţă îi lipsesc. 

— Şi când o să-l găseşti... 

laşin tremura de furie. Uluitor! se miră Podovsk. 
Aproape că nu l-am auzit vorbind până acum! 

— Şi când o să-l găseşti, omoară-l! 

Cu o voce care îi trăda spaima, Tay le transmise 
oamenilor lui nişte ordine arătând spre pădurea 
tropicală. In vreme ce vietnamezii dispăreau, Podovsk se 
gândi: ce naiba caut eu cu amatorii ăştia? Doar am 


oamenii mei! Şi se întoarse pe călcâie. La lumina altui 
fulger, îşi văzu soldaţii stând în formaţie, cu chipurile 
împietrite, în ţinută ireproşabilă, cu armele în cumpănă, 
gata să execute ordinele. Cu ani în urmă, Podovsk 
văzuse un film american numit Mash, cu Donald 
Sutherland şi Elliott Gould în rolurile principale. Film tipic 
imperialist. Filmul relata misiunea unei echipe de chirurgi 
în Coreea în timpul invaziei americane. La un moment 
dat, eroii principali sunt trimişi în Japonia să facă o 
operaţie pe cord fiului unui general american. Echipa de 
chirurgi da buzna într-un spital japonez, în uniforme de 
combatanți, fără să se gândească la microbii pe care-i 
introduceau cu ei, contaminându-i pe bolnavi, şi dornici 
să se joace de-a elita burgheză, o anunţă pe o soră ce-i 
oprise indignată: „Suntem  profesioniştii din Denver. 
Avem de gând să-l hăcuim pe ţâncul ăla şi să o luăm din 
loc pe la două!” Obraznici! Aroganţi! Dar foarte convinşi 
că ei sunt cei mai buni. Şi profesionişti. 

Gândul ăsta îi traversă mintea o clipă, în vreme ce se 
gândea la subunitatea lui. li cântări şi dădu din cap 
încrezător. Da, ce nevoie avea el de Tay, de blândul 
căpitan Vinh şi de idioţii lor? Avea şi el profesioniştii lui 
din Denver. Şi, plin de încredere, începu să dea ordine. În 
vremea asta, laşin şi doi militari alergau deja spre 
elicopter. 


15 


Trăind beţia sentimentului libertăţii, cu inima bătându-i 
puternic în piept, Rambo alerga în zigzag prin întunericul 
pădurii, alături de Co. Ajunseră la o pantă şi începură să 
se agaţe de rădăcini, se chinuiră să urce prin noroiul 
lunecos, se prăbuşeau, se ridicau, ajunseră pe creastă. 

Brusc  încremeni. Auzi vuietul unor rotoare de 
elicopter, se întoarse şi zări două faruri puternice 
ridicându-se peste pădure, măturând întunericul, razele 


lor concurând parcă înadins lumina orbitoare a 
fulgerelor, în vreme ce vuietul acestuia se lua la 
întrecere cu tunetul. 

Rambo se ghemui pe creastă şi cercetă încordat 
întunericul pădurii de sub ei. Şi văzu luminile unor 
lanterne printre copaci, mişcându-se când într-o parte 
când în alta. Şi până la el ajunseră şi strigătele celor ce-i 
căutau. Rafale isterice de arme automate. Un porc guiţă. 
Apoi tăcu. 

Prin perdeaua de apă, se contură masivă silueta 
elicopterului când cerul se aprinse de un alt fulger. Cu 
siguranţă că era pilotat de un nebun. Pentru că numai un 
pilot dintre cei mai maniaci, înfuriaţi şi hotărâți ar fi riscat 
să zboare cu elicopterul pe o vreme ca aceea în căutarea 
lor. 

Şi brusc Rambo îşi dădu seama cine era la manşă: cel 
care nu scotea o vorbă. Cazacul, laşin. 


16 


Acesta se opinti în manşă, încercând să compenseze 
din pedale direcţia imensului elicopter scuturat de altă 
rafală de vânt. Manevrele răspundeau încet. laşin se 
concentră, reuşi să echilibreze aparatul şi, cuprins de 
furie oarbă, se strădui să nu se gândească la riscul de a 
zbura peste junglă pe o astfel de furtună. O mică 
greşeală de pilotaj pe întunericul acela, o pală de vânt 
mai puternică şi trenul de aterizare al elicopterului s-ar fi 
agăţat, de coroana vreunui copac, s-ar fi răsturnat şi ar fi 
murit cu toţii pulverizaţi în explozia ca o ciupercă de foc. 

Dar riscul nu mai conta. Numai prizonierul şi cine îl 
ajutase. In mintea lui rămăsese imprimată, ca pe o 
peliculă fotografică, imaginea prizonierului care-l izbeşte 
cu microfonul. Pe măsură ce amorţeala loviturii se mai 
potoli, pe măsură ce simţi tot mai intens pulsaţia durerii 
aproape de neîndurat în locul dinţilor din faţă lipsă, se 


apucă de înjurat, scuipând sânge. Parcă îi băgase cineva 
cioburi de sticlă în gingii. Se chinuia să nu-i scape nici 
cea mai neînsemnată mişcare din pădurea de dedesubt 
în timp ce reflectoarele scormoneau întunericul. Din 
desişuri ţâşni un porc, doi soldaţi vietnamezi goniră pe 
urmele lui până când îşi dădură seama că era doar un 
animal. Brusc apăru în lumină Tay, care se apucă să-şi 
alerge furios subalternii, mânându-i la deal. Ploaia răpăia 
pe acoperişul elicopterului. Urcând pe o traiectorie ce 
urmărea configuraţia solului, laşin văzu alţi soldaţi 
gonind pe pantă, apărându-şi cu mâinile ochii de 
reflectoarele elicopterului. laşin o luă înaintea tuturor, 
măturând cu razele reflectoarelor creasta pantei. 

In ciuda vuietului motoarelor, laşin auzi deodată un 
tunet. Dar îşi dădu seama că nu din cer venise. Era o 
explozie. Răsuci elicopterul, şi se uită în jos la lumina 
reflectoarelor şi văzu prin aer... picioare, mădulare, unul 
atârna într-un copac, altul într-o baltă. Continuă să 
cerceteze mai departe: văzu şi trupul din care fuseseră 
desprinse mădularele - un soldat aruncat de suflu pe 
spate, cu ochii deschişi, gura căscată, urlând, şi apoi 
prăbuşindu-se, probabil mort. In jurul lui se strânseseră 
alţi camarazi, cei de meserie goniră mai departe, Tay 
apăru şi el şi se porni să-i înjure pe cei ce rămăseseră să 
caşte gura. 

laşin viră cu elicopterul din nou spre creastă, dibuind 
un horn, singura cale care ar fi îngăduit fugarilor să se 
strecoare spre adăpostul întunericului din valea aflată de 
cealaltă parte. Dacă aş fi în locul prizonierului, se gândi 
el, aş apuca-o pe aici la vale. Pentru că aş avea nevoie 
de spaţiu mai larg ca să-mi ascund urmele, nu mi-aş dori 
să fiu prins în capcana pereţilor ăstora de stâncă. Şi aş 
ajunge în vale şi mai iute. 

laşin se luptă cu alte rafale de vânt, silindu-şi 
elicopterul s-o ia prin hornul acela la vale, prin beznă şi 
furtună, şi respiraţia i se acceleră gândindu-se încântat la 
ce va urma. Da. Când va ieşi din hornul acesta, 


americanul va avea o mare surpriză. Atunci când 
elicopterul fusese capturat de nord-vietnamezi de la 
vietnamezii din sud, în 1975, cuceritorii fuseseră 
încântați de ce găsiseră la bord: un tun de mare putere 
cu care se jucaseră până atunci americanii. Da, se gândi 
laşin. Am dragonul răzbunării cu mine 


17 


Gâfâind sfârşită, Co se ghemui sprijinindu-se de o 
stâncă a hornului, gata să se fofileze în întunericul 
bântuit de furtună, dacă reflectoarele elicopterului s-ar fi 
abătut în partea aceea. Rambo se opri şi îngenunche 
lângă ea, suflând şi el din greu. Işi ridică faţa spre 
rafalele ploii, îşi umplu gura de apă, îi era groaznic de 
sete, înghiţi. Chinurile îndurate în lagăr îi sleiseră 
puterile, îl durea tot trupul, fiecare muşchi era o 
suferinţă. Numai instinctul de supravieţuire îl mai ţinuse 
în picioare şi-l ajutase să gonească prin jungla năucită de 
furtună. Şi sentimentul îmbătător al libertăţii! 

Cu toate că îşi dorea cu disperare libertatea aceea, 
Rambo ştia că dacă fugea până la capătul puterilor nu va 
mai fi în stare să se apere. Şi mai trebuia să se 
gândească şi la Co. Ea îi salvase viaţa. Şi dacă fata 
trebuia să-şi mai tragă şi ea sufletul, sfârşită, atunci, 
Dumnezeule, aşa vor face amândoi. 

— lartă-mă. N-am avut când, îi spuse el gâfâind. 

— Să ce? 

— Să-ţi mulţumesc. 

— Ah, tresări ea emoţionată, fiindcă ai îndurat ce-ai 
îndurat fără mine! 

El fu nevoit să râdă. 

— Formăm o echipă straşnică. Cum naiba ai aruncat în 
aer podeaua aceea? 

— Cu... - şi Co arătă spre tolba cu săgeți - explozibilul 
şi detonatorul de acolo. 


Întunericul fu brăzdat de un fulger. Când farurile 
elicopterului  coborâră departe sub ei, şi vuietul 
motoarelor începu să se stingă în bezna văii, Rambo se 
aruncă împreună cu fata în adăpostul tufişurilor. 

— Arăţi groaznic, îi spuse ea. Rănile ţi s-au infectat. 

Ştia şi el, dar ridică indiferent din umeri ca s-o 
încurajeze. 

— Nu da din umeri. Eşti rănit rău de tot. Ai nevoie de 
medicamente. De un doctor. Mi-e teamă. Poate că nu 
eşti chiar aşa de invulnerabil cum crezi. 

Cântări şi el cuvintele ei. 

— Poate că nu. 

— Şi acum ce vrei să faci? O să încerci să traversezi 
Laosul? Să ajungi în Tailanda? 

— Da! şi se simţi cuprins din nou de furie. Am o treabă 
acolo! 

— Şi după aceea te duci în America? 

— Greu să mă duc acolo după... După ce-am să termin 
ce am de terminat, s-ar putea să nu fiu chiar foarte 
binevenit acolo. 

— Dar dacă totuşi te duci. 

— Da? 

— Mă iei şi pe mine cu tine? Rambo, îţi mai dau încă o 
şansă - ia-mă de nevastă. 

— Nu mă cunoşti. 

— Te cunosc destul de bine. la-mă cu tine în Statele 
Unite! şi dădu scurt din cap. 

— Uite, s-a făcut. 

— Ai hotărât bine. 

— Asta sunt eu, un tip nemaipomenit! 

Se întoarse să audă mai bine strigătele mânioase ale 
celor din susul pantei. În vreme ce razele lanternelor 
scormoneau întunericul prin desişurile junglei, Rambo 
îngăimă: 

— Hai s-o luăm mai bine din loc. 

Pe când se furişau prin bezna bântuită de furtună, 
îndreptându-se spre vale, pe Rambo îl încercă din nou 


disperarea când văzu cât de pricepuţi în a-i găsi se 
dovedeau cei ce le luaseră urma. Cu o zi înainte, când 
fusese urmărit după ce părăsise malurile fluviului, 
folosise toate şiretlicurile pentru a-şi încurca urmele şi a 
scăpa de soldaţi, încropise şi capcane primitive din 
ţepuşe ascuţite care l-ar fi străpuns pe urmăritor, 
ascunsese gropile cu frunzare şi crengi. Dar nimic din ce 
făcuse nu se  dovedise destul de bun. Soldaţii 
continuaseră să se afle pe urmele lui. Careva dintre ei se 
pricepea al naibii de bine la citirea urmelor. Probabil cel 
mai dibaci pe care-l înfruntase Rambo vreodată. 


18 


Tay se strădui să nu zâmbească. Aici, se gândi el, 
îndreptând lumina lanternei spre pământul îmbibat de 
apă. In ciuda bălților, văzu urma vagă, sugestia unei 
urme. Niciunul dintre ticăloşii de sub comanda lui n-ar fi 
băgat de seamă, şi nici n-ar fi priceput despre ce-i vorba. 

Dar el pricepuse! Aşa cum pricepuse în ciuda ploii 
torențiale şi a luminii chioare a lanternei semnificaţia 
crenguţei copacului de cauciuc, la zece paşi mai încolo. 
Crenguţa fusese atât de elastică, mai ales pe umezeala 
aceea, încât nu se frânsese atunci când americanul şi 
cine îl ajuta fugiseră pe acolo, ci se îndreptase la loc, fără 
să rămână aproape niciun semn al trecerii lor, în afara 
cojii boţite a crenguţei la jumătatea ei. Da, cineva a 
trecut pe aici. 

Apoi Tay văzu o mână de frunze, unde careva 
lunecase în noroi. Ticăloşii care veneau în urma lui s-ar fi 
gândit că sunt doar nişte frunze acolo, frunze la fel ca 
toate frunzele. Dar pentru el... Şi de data asta îşi îngădui 
chiar să zâmbească plin de mândrie... Adâncitura din 
mijlocul acelei grămezi de frunze avea mai puţină apă 
decât cea de alături, ploaia nu avusese încă timp s-o 
umple şi nu putuse fi produsă decât într-un singur fel: 


cineva trecuse de curând pe acolo, dăduse frunzele la o 
parte, descoperind adâncitura aceea. 

Şi nu de multă vreme. Da, da. Şi zâmbetul lui Tay 
deveni o mască a urii. De foarte curând! Nu mai e mult 
până să pun mâna pe ei! Nu-s chiar departe. Şi, aşa cum 
ordonase cazacul, americanul va fi ucis. 

Şi nu ucis oricum, zâmbi Tay cu toată dantura, în 
vreme ce pornea în grabă mai departe. Ucis pe îndelete, 
bucăţică şi bucăţică. Plăcut de încet! Fiindcă n-am avut 
până acum şansa de a-l biciui ca lumea. Şi am să-i 
folosesc şi cuțitul, chiar cuțitul lui. 

Prima dată când evadase Rambo din lagăr, cu ani 
înainte, Tay pornise după el într-o urmărire de coşmar, 
vreme de trei zile. Americanul reuşise să scape de 
urmărirea lui, din păcate. Cu atât mai rău cu cât 
americanul era şi bolnav, pradă uşoară deci. Sau cel 
puţin aşa socotise comandantul lui Tay. Încă îi mai sunau 
în urechi jignirile pe care le înghiţise. Şi nici acestea nu 
puteau fi iertate. lar când mai ajunsese la ei şi vestea că 
americanul sosise în Statele Unite şi-i fusese acordată 
cea mai înaltă medalie pentru izbutita evadare, Tay 
avusese de înghiţit şi mai multe, aproape de neîndurat. 
Fusese degradat, făcut soldat prost şi pedepsit să 
rămână mai departe în lagărul acesta de iad. 

Dar avusese răbdare. 

Fusese muncitor. 

Îşi croise iar drum până la rangul de sergent. Dar şi 
mai important, era hotărât să nu mai îngăduie să se 
repete ruşinea, aşa că ajunsese să fie obsedat de tehnica 
urmăririi prin junglă. Oriunde fusese trimis, şi avusese 
parte de zone dintre cele mai nenorocite, pentru că 
prizonierii erau mereu mutaţi de colo-colo, îi căutase pe 
cei mai dibaci cititori de urme de prin satele locului, şi-i 
silise să-l înveţe tot ce ştiau. 

Fiindcă nu avea să mai îngăduie să înghită ruşinea 
aceea încă o dată. Dacă avea să mai evadeze vreodată 
vreun prizonier, iar Tay să fie însărcinat cu misiunea de 


a-l urmări, prizonierul avea să fie prins! Şi poate că 
atunci va fi iertat îndestul pentru a i se aproba un 
transfer în altă parte. Poate chiar în oraşul Ho Si Min, 
care în timpul războiului fusese denumit Saigon, simbolul 
celei mai josnice depravări. Şi după groaznicele ore de 
corvoadă din lagăr, avea şi el nevoie de puţină 
depravare. 

Şi acum descoperi o altă urmă, apoi alta, urmele a doi 
oameni care alergaseră prin ploaie la vale, prin hornul 
acela în faţa lui, şi Tay râse sardonic. Pentru că 
americanul era vinovat de cariera lui ratată. lar acum 
acelaşi american îi oferea şansa de a dovedi ce poate. 

O fracțiune de secundă, în vreme ce izbucni un fulger 
urmat de tunet, i se păru că e iar în vremea războiului. 
Da, ţara lui era victorioasă. El nu. lar acum, ca o răsplată 
a războiului său pierdut, avea şansa să câştige şi el. 


19 


Ploaia îşi făcea de cap mai departe, dar noaptea lăsa 
încet loc zorilor care începeau să mijească. În timp ce 
gonea prin desişuri, Rambo surprinse dunga albă a zării, 
siluetele copacilor. Acum începea să se zărească jungla 
deasă din faţă. 

Co, ce alerga lângă el, se uită speriată: nu aveau 
nevoie de cuvinte pentru a se înţelege. Acum când 
întunericul avea să se împrăştie, ei pierdeau şi bruma de 
avantaj pe care o mai aveau. Şi aşa se auzeau foarte 
aproape soldaţii porniţi în urmărirea lor. Dacă îi mai şi 
vedeau, soldaţii... 

incepu să se zărească tot mai bine în jur, cu tot 
cenuşiul ploii. Rambo vedea acum la zece paşi înainte, la 
cincisprezece, douăzeci? 

Şi deodată ieşiră în fugă într-o poiană de vreo cincizeci 
de metri - da, acum se vedea chiar la distanţă asta - şi 
se opri: umerii îi căzură, simţi furnicături în spate. Când 


se trezi în faţa acelui luminiş, prima reacţie fu să se 
întoarcă şi să se ascundă în pădure, să dea ocol poienii 
prin desiş, Dar Co era de-acum aproape de mijlocul 
poienii. Din dorinţa de a nu se despărţi de ea, porni în 
fugă pe urmele ei. Deodată, cu groază îşi dădu seama că 
vuietul motoarelor elicopterului se auzeau din ce în ce 
mai puternic, îndreptându-se exact spre ei. Urlă la Co să 
se întoarcă. Ea nu-l auzi. El alergă spre ea şi mai tare. ŞI 
elicopterul era deasupra lor! O limbă de foc portocalie 
izbucni deodată spre luminiş în vreme ce ţevile 
mitralierelor se rotiră măturând totul. Dumnezeule mare, 
îşi aminti Rambo. Elicopterul avea la bord şi un tun 
dragon! 


20 


Zburând spre luminiş, laşin îşi miji ochii şi văzu nişte 
siluete ce goneau nebuneşte. Una dintre ele era 
neîndoios americanul. Împinse manşa aparatului care 
cobori vertiginos, simţi cum stomacul îi ajunge la gură, 
se concentră atât de încrâncenat încât dădu să-şi muşte 
buza de jos. Doar pentru a-şi aduce aminte că nu mai 
avea dinţi cu care să muşte - patima urmăririi îl făcuse 
să uite pe moment durerea. Unde ar fi trebuit să se afle 
dinţii, acum doar nişte cioturi îi tăiau buza. Şi cu o ură 
sălbatică apăsă pe declanşatorul dragonului. 

Prefăcându-se că cercetează valea, el stătuse la 
pândă, aşteptând să se arate prada din canion. Şi se 
dovedise deştept. 

Da, avusese atât de multă răbdare până să vadă 
siluetele acelea ieşind în poiană! 

lar acum avea să se răzbune. 


21 


Dragonul! 


Rambo văzuse arma asta în funcţiune de multe ori. 
Nici nu contează de câte ori, fiindcă nu reuşise să se 
obişnuiască niciodată cu forţa ei înspăimântătoare. 
Spaima îl făcu să gonească şi mai tare, apropiindu-se tot 
mai mult de Co, pământul în dreapta lui păru să 
explodeze. Dumnezeule! 

Dumnezeule! Bubuitul fu cumplit. Una dintre cele mai 
înspăimântătoare arme inventate vreodată! Mitraliera, 
pusă la punct de General Electric („Progresul este 
produsul nostru cel mai important”), M-134 Mini-tun, 
trăgea 6.000 de gloanţe calibrul 7,62 pe minut. Şase mii! 

Şi era doar una dintre calităţile sale. Proiectanţii, 
nemulţumiţi numai cu cadenţa cutremurătoare, îi mai 
adăugaseră şi putere suplimentară de foc: fiecare al 
cincilea proiectil era de fapt un trasor. Un baraj executat 
cu arma asta crea impresia unui zid de foc continuu de la 
navă spre pământ. 

Şi nu răpăia ca orice mitralieră obişnuită, ci slobozea 
un şir de tunete, ca un monstru preistoric în stare să 
verse foc. Şi de asta îl şi botezaseră soldaţii Dragonul 
Vrăjit. 

Luminişul păru să se pulverizeze numai dintr-o singură 
rafală. larba udă începu să plouă de sus, bucăţi de 
pământ să zboare ca nişte proiectile. Şi Co fugea mai 
departe. Rambo o ajunse din urmă şi porniră amândoi 
nebuneşte spre adăpostul copacilor din cealaltă parte. 

Elicopterul viră deasupra lor, duduind, rotindu-se 
aproape pe loc. Şi din nou dragonul scuipă flăcări. 

In faţa lui Rambo pădurea luă foc, frunzişul se 
pulveriză, desişul deveni o ceaţă, trasoarele trecură pe 
lângă el ca nişte mingii portocalii care smulgeau lianele 
de pe faţa stâncilor, pentru ca apoi să dezintegreze şi 
piatra într-un nor de pulbere. 

Rambo reuşi să ajungă printre copaci în timp ce 
elicopterul se plasă deasupra lor. Chiar şi pe ploaia 
aceea, arunca o umbră înfricoşătoare, Motoarele vuiau 
deasupra. Dragonul avea să glăsuiască din nou. lar 


marginea pădurii se va transforma în rumeguş! Trebuia 
să fugă mai departe, să caute adăpost în adâncul pădurii. 

Dar brusc se opri: Co nu mai era lângă el! Rămăsese la 
marginea pădurii. Se întoarse ca în vis, prins de spaimă 
şi o văzu prăbuşită cu faţa în jos peste desişul pădurii, 
restul trupului încă în poiană. 

Motoarele vuiau deasupra lui. 

Elicopterul se răsuci în aer, se întoarse. 

Nu! Inima îi bătea atât de puternic încât o auzea în 
tâmple. Porni în goană înapoi, îi văzu veşmintele pline de 
sânge, spinarea sfâşiată. Îşi zvârli cu un gest reflex arcul 
şi tolba peste umăr, o ridică în braţe, îi simţi sângele cum 
i se scurge printre degete! 

Nu! Ar fi vrut să urle. Dar nu avea timp. Trebuia s-o 
scoată de acolo înainte ca... 

Bum! 

Dragonul mătură marginea pădurii, ţintind exact locul 
pe unde dispăruse Rambo mai înainte. Niciodată în viaţa 
lui nu alergase mai nebuneşte, mai dezlănţuit, încercând 
să câştige cât mai multă distanţă. 

Gloanţele nu-l atinseră, dar îl ajunseră aşchii smulse 
de explozii din scoarţa copacilor masacrați. Suflul îl zvârli 
jos. Peste Co. 

Se propti cu coatele în pământ ca s-o ferească. Cu 
toate că pământul era moale, coatele îi deveniră o rană. 
Se răsuci peste ea, şi o târî mai departe în pădure, 
pălăcindu-se în noroiul ce se lipea de el. Sângele curgea, 
ploaia pulverizată de crengile de deasupra capului cădea 
întruna. 

În cele din urmă se opri. Dragonul nu-l mai putea 
ajunge acolo. Nu avea putere în adâncul pădurii. 

Auzi vuietul motoarelor. Elicopterul bântuia furios, 
nemulţumit că-i scăpase prada. O ridică în braţe ca pe-un 
copil, sângele ei se scurgea pe el. Fata clipi din ochi, se 
înfioră. 

— Rambo, Wa-ky ai meu. 

El o legănă în braţe, dorind să-i poată da din sângele 


lui, din voinţa lui de a trăi. Îngrijorarea îi schimonosise 
faţa, îl dureau muşchii de încordare. 
— Nu Rambo. John! John e numele meu! 
Cu ochii înceţoşaţi ea se uită spre el uimită. 
— Nu mă doare. De ce? Se chinui să respire. De ce... 
Simţind că se înmoaie în braţele lui, el începu să 


plângă. 

— Eşti... om... bun, John. Bun. Tare bun... N-ai să mă 
uiţi? 

— Nu, crede-mă. 

Şi ea... 

„muri. 


Ţinuse în braţe o mulţime de camarazi pe moarte, 
prieteni. Şi acum simţi brusc greutatea trupului ei în clipa 
în care sufletul îl părăsi. 

Doar un trup de ţărână. 

Fără frumuseţe. 

Fără demnitatea vieţii. 

Nişte ţărână. 

Ţărână moartă. 

Şi cu toată puterea care-i mai rămăsese, Rambo urlă! 


22 


— Chiar îţi închipui că mă poţi ameninţa pe mine, 
domnule colonel? 

Bătând încăperea furios în lung şi-n lat, Trautman se 
uită mânios la Murdock care, aşezându-şi mai bine 
ochelarii pe nas, frunzărea nişte rapoarte îngrămădite pe 
masă şi îşi aranja veioza ca să vadă mai bine. 

— Doresc ca echipa de salvare să fie gata într-un ceas, 
îi spuse Trautman direct. 

— Doreşti? şi Murdock se uită la el de parcă nu-i venea 
să creadă ce auzea. Domnule colonel, îţi rişti cariera, 
reputaţia, şi chiar şi liniştea familiei! Îşi scoase ochelarii 
şi clipi din ochi amuzat. Chiar crezi că există vreun om 


pentru care să merite să riscăm atât de mult? 

— Da, îi replică Trautman. Da. Eu aşa cred. Rambo 
merită. 

Murdock rămase o clipă cu gura căscată. Nu avea 
replică. 

— Îţi ordon personal să te retragi din această misiune. 

— Îmi puneţi la dispoziţie echipa de salvare, se repezi 
Trautman la el încă şi mai furios, vrând să-l strângă de 
gât pe ticălosul acela, sau va trebui să trec peste capul 
dumneavoastră? 

Lui Murdock discuţia i se păru distractivă. Chiar îi veni 
să râdă. 

— Se pare că nu vrei să pricepi. Aici eu comand! Eşti 
doar o rotiţă! şi făcu semn cu mâna spre Ericson şi 
Doyle. Noi suntem maşina! şi brusc plictisit de discuţie 
spuse: Ericson, vreau să fie arestat. Nu are voie să 
părăsească baza. 

Nu numai Ericson, ci şi Doyle se ridică în picioare, 
răspunzând ordinului lui Murdock. Doyle, fanaticul, îşi şi 
dusese mâna la revolverul calibrul '45. Trautman se uită 
la arma scoasă pe jumătate din toc. Şi alene, abia 
stăpânindu-se, se întoarse spre Murdock: 

— Rambo n-a avut niciodată nicio şansă să scape de 
aici, aşa-i? 

— Păi, ridică din umeri Murdock, doar dumneata ai 
spus - s-a întors acasă! 


23 


Pe când mijeau zorile, Tay auzi tunetul dragonului, zări 
vag elicopterul care uruia stând pe loc, deasupra 
copacilor, şi ieşi deodată din junglă în poiana măturată 
de ploaie. Simţind prada atât de aproape, se lăsă invadat 
de bucurie. 

Acum vedea bine elicopterul. Se rotea deasupra 
celeilalte buze a pădurii, vărsând câte o sută de gloanţe 


pe secundă peste zona aceea şi, într-un vuiet groaznic, 
marginea junglei fu sfârtecată. 

Exact în faţa lui văzu în iarba înaltă până la genunchi 
două dâre pe unde se târâseră americanul şi cel ce-l 
ajutase. În spatele lui se buluciră nerăbdători soldaţii. 
Tay, înviorat, porni mai departe. Nu se vedea vreun 
semn că prada ar fi încercat să se întoarcă pe propriile-i 
urme. Firele de iarbă erau toate aplecate în aceeaşi 
direcţie, în direcţia în care elicopterul măcina pădurea. 
Dacă cumva fugarii ar fi încercat să se întoarcă şi să-şi 
încurce urmele, tot rămânea măcar un fir de iarbă care 
să-i trădeze. Nu. O ţinuseră tot înainte, iar mânia 
dragonului îi confirma bănuielile că aceştia nu se aflau 
prea departe. Tay ajunse în mijlocul luminişului, unde 
urmele fuseseră cu totul pulverizate de furia dragonului, 
dar asta nu conta acum pentru că elicopterul îi arăta 
direcţia în care o luaseră fugarii... 

Ca să nu fie cumva ucis din greşeală, Tay luă legătura 
prin radio cu cazacul ca să-l înştiinţeze că echipa de 
urmărire la sol sosise, şi când dragonul încetă să mai 
scuipe foc, Tay trecu pe sub curentul de aer al elicelor, 
pătrunse în pădurea devastată şi găsi urmele 
prizonierilor. 

Când văzu sânge, Tay simţi cum îi creşte inima. Sânge 
proaspăt. Pe care ploaia nu avusese vreme să-l spele. 
Unul dintre fugari fusese nimerit, celălalt îl luase în braţe, 
americanul, după cum arătau urmele. 

Stârnit de apropierea vânatului, Tay o luă mai iute la 
picior. Din nou îl invadă o bucurie nespusă când dădu de 
locul care arăta unde se prăbuşise prizonierul cu povara 
lui în braţe. Şi încă şi mai mult sânge. 

Şi aici! Descoperi locul de unde fugarul începuse să se 
târască, târându-şi şi complicele. 

Nu mai era mult. Tay se simţi dezamăgit. Avea să fie 
umilitor de uşor. 


24 


Rambo îngenunche dinaintea mormântului lui Co. O 
purtase în braţe şi, ca în transă, o dusese adânc în 
pădure. Mâinile moi îi atârnau patetic. Când găsise un loc 
adăpostit unde socotise că i-ar fi plăcut şi ei, lângă nişte 
stânci înalte, acoperite cu orhideele morţii despre care îi 
vorbise chiar ea cândva, demult - cu o zi înainte doar, cu 
două sute de ani înainte - îşi scoase cuțitul, iar când 
acesta nu i se păru destul de spornic, continuă să-i sape 
groapa cu mâinile goale. Ştia că pierdea un timp preţios 
pentru ca s-o îngroape, dar nu-i păsa. Şi ea fusese 
prețioasă şi, atât cât îi stătea în putinţă, avea să facă în 
aşa fel încât niciun animal de pradă să nu-i pângărească 
rămăşiţele. 

Săpă până ajunse la rădăcinile ce formau o barieră 
densă, de netrecut şi, delicat, cu blândeţe, o lăsă în 
groapă. Când era pe cale s-o acopere cu pământ, dintr- 
un instinct, îi luă medalionul cu Buddha, talismanul ei, şi-l 
petrecu pe după gât. 

Rupse o bucată din veşmântul ei şi, cu gesturile rituale 
ale unui preot, şi-o legă pe frunte. 

Apoi porni să umple groapa. Pământul jilav începu s-o 
acopere, se strădui să-i cruţe faţa cât putu mai mult, 
închipuindu-şi cât de greu îi era, chiar şi moartă, să simtă 
cum pământul îi înghite faţa. Când nu-i mai văzu nici 
trăsăturile care-i deveniseră atât de scumpe, puse 
deasupra grămezii de pământ nişte bolovani, trase liane 
peste ei, ascunzând mormântul. 

Şi îngenunche din nou, ca la rugăciune. 

Dar acum, cu arcul şi tolba petrecute după umăr, cu 
pământul acelei păduri sălbatice în păr, pe faţă, pe piept, 
pe braţe, peste tot, Rambo se simţi mai degrabă 
războinic decât preot. 

Venind de departe. 

De demult. 

De când începuse totul chiar aici, şi nu se mai sfârşea 


odată! 

Ploua, ochii i se împăienjeniră, dar nu de la ploaie. De 
la lacrimi îi dăduseră lacrimile şi în lagăr, pe când era 
torturat, ars cu propriul lui cuţit, scuturat de curentul 
electric. Dar lacrimile acelea erau un răspuns firesc al 
trupului la chinurile la care era supus. 

Lacrimile de acum erau cu totul altfel. Lacrimi de 
durere sufletească ţâşnite dintr-o trăire de care se 
socotise incapabil. 

Se ridică în picioare. Încleştă pumnii. Ridică braţele 
muşchiuloase. Îşi îndreptă faţa plină de ură spre cerul 
acoperit de nori de furtună. Şi urlă! Coardele vocale mai 
să-i pleznească Urlă din adâncul fiinţei. Nu se putea 
stăpâni. 

Toţi anii aceia de chin se strânseră într-un gest de 
mânie deplină. Prima dată nu venise aici din voia lui. | se 
ordonase să vină. Pentru că alţii aveau socotelile lor, 
oameni care seara se duceau să se culce în aşternuturi 
curate, cu burta plină. N-a fost războiul meu. Am luptat 
pentru alţii. 

Şi am devenit supărător pentru ei, deoarece ştiau că 
minţiseră prea mult şi singura cale de a scăpa de aceste 
minciuni era să se prefacă pur şi simplu că n-au existat. 
Şi au trebuit să se prefacă de asemenea că nici eu n-am 
existat. Şi m-au poreclit copil ucigaş. 

Nici a doua oară n-am vrut să vin aici. Dar mi-au spus 
că vor să îndrepte răul făcut. Şi cineva trebuia să încerce 
să-i scape pe prizonieri, pentru că cei ce dormeau în 
aşternuturi curate n-au putut, fir-ar să fie, s-o facă ei cu 
mâna lor. Aşa că am luptat pentru ei şi a doua oară. Dar 
din nou au minţit şi au făcut tot ce-au putut pentrua mă 
împiedica să izbândesc şi au vrut să se prefacă iar că nici 
n-am existat. 

Ei bine, am terminat: de acum nu mă mai lupt pentru 
alţii. 

Da, de data asta am propriul meu război de purtat. 

Şi de data asta n-o să mă mai împiedice nimeni să 


izbândesc. 

Departe, se auzi duduitul motoarelor elicopterului, dar 
de mult mai aproape venea zvonul soldaţilor, răscolind 
jungla. 

Prea bine, se gândi ei, încruntându-se de mânie şi 
durere, şi se uită la mormânt. Dacă vreţi luptă... 

Atunci o să aveţi parte de ea. 

Războiul a început! 


VII 
Zona însângerată 


1 


Acum, acum, se gândi Tay plin de extaz în vreme ce 
gonea prin junglă. Urmele în pământul jilav erau din ce în 
ce mai aproape una de cealaltă, semn neîndoios de 
oboseală, iar bombeurile lăsau o dâră ca şi cum 
americanul n-ar mai fi avut destulă putere să salte 
bocancii ca lumea. Cum era şi slăbit de la început, 
americanul era acum gata să se prăbuşească cu povara 
pe care o purta. Vânătoarea avea să se isprăvească în 
câteva minute. Poate chiar secunde. 

Dar trebuie să fiu cu băgare de seamă, îşi aminti Tay. 
Chiar şi un animal la capătul puterilor se luptă. Nu are 
rost să mă arunc în distracţia asta prea repede. Mai bine 
să o mai lungim puţin. 

Şi ridică un braţ, făcându-le semn soldaţilor din spatele 
lui să se oprească. Transfigurat, se întoarse să le explice 
de ce trebuiau să fie prudenţi de acum încolo, şi se 
încruntă când băgă de seamă că-i lipsea un soldat la 
numărătoare Da, bine. Pe pantă, un soldat călcase pe o 
mină capcană şi fusese sfârtecat. Dar pe acela îl pusese 
la socoteală. Acum ar fi trebuit să aibă zece oameni în 
jurul lui. Nu avea decât nouă. 

Vreo altă mină? se întrebă el. Sau căscatul o fi lunecat 
şi şi-o fi scrântit un picior? Sau s-o fi pierdut în întuneric. 
Dar o să se arate el. lar când o să apară, o să-i arate Tay 
ce înseamnă să-ţi pierzi cinstea obrazului. 

Tay clipi. Probabil că ploaia îi juca feste şi-l făcea să 
vadă ce nu era: brusc, unui soldat da lângă el, îi crescu 


ceva din piept. Un băț. O săgeată. Sânge! 

In vreme ce primul se prăbuşea, un altul se trezi cu o 
săgeată în piept. Şi Tay se aruncă înainte, înspăimântat 
să găsească un adăpost, în vreme ce în jurul lui se 
porniră urletele. Un şuierat, al treilea militar se prăbuşi, 
uitându-se năucit la săgeata care-l străpunsese. Oamenii 
lui Tay porniră să tragă cu automatele. Răpăiala tuturor 
armelor odată îl năuci pe Tay. Când strigă la ei să se 
oprească, i se păru că propria-i voce venea de foarte 
departe. Trăgeau orbeşte, în orice li se părea că mişcă, în 
copaci,  tufişuri, liane, orhidee, retezând frunzişul, 
găurind coaja copacilor, tuburi goale de cartuşe se 
răspândiră pe pământul plin de apă. 

lar în vremea asta Tay, înnebunit de ţiuitul din urechi, 
urla la ei să se potolească. Se repezi la ei, îi înjură şi, în 
cele din urmă, aceştia ascultară. Sa ghemuiră în spatele 
trunchiurilor de copaci, uitându-se în toate părţile cu 
ochii holbaţi de spaimă, tremurând din toate mădularele, 
cu armele gata de tras. Altul se prăbuşi, cu o săgeată 
ieşindu-i caraghios din ochiul stâng şi vârful în cealaltă 
parte prin ţeastă. Tay îşi şterse sudoarea şi picăturile de 
ploaie de pe frunte. Se uită tulburat în jur şi încercă să se 
gândească. lar rezultatul deliberărilor nu-i făcu deloc 
plăcere. Cu un minut înainte avea nouă oameni, acum 
mai rămăseseră cinci. Arcul cu care se trăgea era atât de 
puternic încât omora pe loc. Aripioarele de ghidaj ale 
săgeţilor erau din plastic, deci nu se muiau din pricina 
ploii şi nu le afecta precizia. Americanul trăgea? Dar de 
unde făcuse el rost de o armă atât de puternică, de 
săgeți atât de bine construite? lar acum, când tuturor le 
ţiuiau urechile din pricina bubuitului automatelor, arcaşul 
se putea strecura nesimţit prin pădure, fără să se teamă 
că rupe o crenguţă, sau face frunzele să foşnească. ŞI 
dacă nu iese singur la vedere, habar n-o să avem unde 
se ascunde şi încotro să tragem. 

Tay se ghemui şi mai tare la pământ şi începu să 
vorbească în staţia radio. 


2 


laşin rămăsese cu elicopterul deasupra luminişului 
pădurii. Işi apăsă deodată căştile pe urechi mai bine, ca 
să nu mai audă duduitul motoarelor. Desluşi o voce 
precipitată: 

— Echipa unu, echipa unu către Dragon. Echipa unu 
către Dragon. Receptie. 

laşin răspunse. 

— Dragonule, suntem atacați. Patru morţi. 

Uluit, laşin îi răspunse destul de calm: 

— Obligă-l să tragă. Curând o să rămână fără muniţie. 
Recepție. 

— Dragonule, repetă, nu te-am auzit bine. 

Nemulțumit, laşin strigă mai tare: 

— Obligă-l să tragă. 

— Dragonule, e ascuns în junglă. 

— Trageţi şi voi în partea de unde trage el. 

— Dragonule, nu te aud. 

laşin urlă şi mai tare: 

— Ce naiba, ai căcat în urechi? Trage în direcţia din 
care trage şi el. 

— Dar nu trage cu automatul. 

De data asta laşin catadicsi să se mire: 

— Nu cu automatul? Atunci cu ce? 

— Cu arc şi săgeți 

— Arc şi... 

Deodată laşin auzi în căşti zarvă - cineva urla de 
durere, ceilalţi strigau de spaimă, automatele AK-47 
răpăiau. Işi muşcă buza de jos cu cioturile de dinţi pe 
care le mai avea, în vreme ce barajul de automate se 
auzea mai departe. 


3 


Neisprăvitului de electrician îi trebui toată noaptea ca 


să repare generatorul electric, dar acum se luminase de 
ziuă, nu mai conta dacă funcţiona sau nu, în ciuda ploii 
care nu se mai termina, era destulă lumină. Podovsk se 
uită la staţia radio. Acum posibilitatea de comunicaţie 
conta mai mult decât lumina. Cu mult mai mult. El 
rămăsese pe loc tocmai pentru a putea coordona 
căutările, pentru a primi informaţii de la diferitele echipe 
pornite pe urmele fugarilor, vietnameze şi ruseşti, de a le 
transmite la rândul lui celor care aveau nevoie de ele, 
sau lui laşin în elicopter. Asculta tot mai emoţionat în 
timp ce una dintre echipele de vietnamezi părea pe cale 
de a-l prinde pe american. Echipa era comandată de 
sergentul Tay, care mai înainte se arătase la fel de 
incapabil ca şi electricianul, meritându-şi pe deplin 
soarta de a putrezi în lagărul acela. Acum rapoartele lui 
Tay erau tot mai optimiste, şi Podovsk se întrebă dacă nu 
cumva îl judecase greşit. Rezultatele meritau o răsplată. 
Dacă sergentul se întorcea cu prada, Podovsk îşi 
promisese să-l transfere de acolo. 

Dar asta se întâmplase cu cincisprezece minute 
înainte. Entuziasmul lui Podovsk se răcise între timp atât 
de mult încât simţi că i se face rău, şi în aceeaşi măsură 
şansele sergentului de a fi transferat se reduseseră la 
zero. Situaţia se răsturnase în chip dramatic. Descurajat, 
Podovsk se uită la staţia radio, şi nu-i venea să creadă 
ce-i transmitea acum laşin. 

Cu două minute în urmă, Tay raportase că echipa lui e 
atacată. Patru oameni fuseseră ucişi. Cu un arc cu 
săgeți? Ce naiba se petrecea acolo? 

Apoi aparatul de radio păru să explodeze de vuietul 
împuşcăturilor. Şi acum, poftim, Tay cu o voce gâtuită de 
spaimă, raporta că mai pierduse trei oameni. lar cei doi 
care-i mai rămăseseră se retrăgeau. 

Cu un arc şi săgeți? 

Podovsk schimbă brusc canalul de transmisie: 

— Echipa doi, echipa doi! şi propria-i voce suna fals, 
nesigur. Aici Căpetenia hăitaşilor. Mă auzi? Receptie. 


Vorbise în ruseşte şi se bucură când prin zgomotele 
frecvenţei se auzi altă voce răspunzându-i tot în aceeaşi 
limbă. 

— Echipa doi, porneşte spre sectorul de nord est! la 
contact cu Dragonul. Vânatul a fost localizat. Repet: 
vânatul a fost localizat. 

— Căpetenia hăitaşilor, am înţeles. Am pornit într- 
acolo. 

Deşi în staţie cuvintele răsunau puternic, Podovsk ştia 
că nu striga atât de tare din teamă, ca laşii ăia, ci pentru 
că aşa răspundeau întotdeauna oamenii lui: tare, brusc, 
cu autoritate, încrezător. Profesioniştii din Denver. 

Acum, când Tay dovedise că Podovsk avusese 
dreptate, şi impresia lui iniţială corectă, venise vremea 
să arate şi profesioniştii ce pot. 

lar dacă zăpăcitul acela de american era atât de nebun 
încât să-i vâneze el acum pe Tay şi oamenii lui, cu atât, 
mai bine: echipa aeropurtată a lui Podovsk va avea mai 
puţin drum de bătut în căutarea lui. Şi americanul va 
descoperi curând că un arc cu săgeți nu-i va fi de mare 
ajutor împotriva unei trupe de comando care îşi cunoştea 
meseria. 

O furie subită îl făcu pe Podovsk să iasă din baracă. 
Căpitanul Vinh! De ceasuri bune, Podovsk nu-l mai 
zărise. Vinh rămăsese în lagăr, Podovsk era convins. Vinh 
insistase să rămână pe loc, însărcinat cu comanda 
militarilor care păzeau lagărul şi prizonierii. 

Aşa îşi închipuie el, se hotărî furios Podovsk, călcând 
apăsat prin ploaie şi noroi în vreme ce se îndrepta spre 
baraca apropiată. Vinh avea să-şi murdărească uniforma 
la fel ca şi oamenii lui. La fel ca şi oamenii mei. La fel ca 
mine! 

Şi, parcă dornic să-i susţină cu argumente ideea, 
subconştientul îl făcu să lunece şi să cadă în genunchi. 
Când se ridică, nădragii i se lipiră plini de noroi, uzi de 
picior. Ei bine, Vinh o să se bălăcească şi el în căutarea 
prizonierului la fel ca toţi ceilalţi. Că tot nu face nimic 


aici. 

Şi ideea asta îl mai învioră. Şi gândindu-se mai bine, se 
însenină chiar de-a binelea. Până ajunge Vinh acolo, 
echipa mea aeropurtată va fi terminat cu americanul, şi 
Podovsk se uită la ceasul militar în vreme ce se bălăcea 
prin noroaie, da, să zicem în patruzeci de minute. Dar 
Vinh merita să se bălăcească şi el puţin. Să mai facă şi el 
puţină mişcare. 

Podovsk se întrebă deodată dacă nu era mai bine să se 
întoarcă înapoi la staţia de radio. Dar nu ca să asculte cu 
satisfacţie rapoartele celor care încolţiseră vânatul. 

Ci ca o măsură de prevedere suplimentară... poate că 
ar fi fost bine... să se convingă. Mda, îşi spuse el, poate 
că n-ar fi rău să ceară prin radio întăriri, Logica era 
simplă: dacă americanul reuşise să-i dea potera peste 
cap numai cu un arc şi nişte săgeți, atunci ce va fi el în 
stare dacă va pune mâna pe o armă mai ca lumea? 

Şi Podovsk simţi umbra unei descurajări. 


4 


— Sir, sistemul de supraveghere prin satelit, transmite 
rapoarte ciudate, spuse tehnicianul radio. 

Trautman, sub pază militară, stătea furios în picioare 
într-o margine a hangarului, urmărindu-i pe oamenii lui 
Murdock împachetând lucrurile. Acel sir îi fusese adresat 
lui Murdock care se răsuci pe loc. Uitându-se asudat spre 
tehnician. 

— Ce fel de rapoarte ciudate? 

— De la ultima poziţie a lui Rambo, când ne-a chemat 
el prin radio. 

Cum Murdock nu mai voia să i se amintească de 
ameninţarea lui Rambo - Murdock, vin eu şi pun mâna pe 
tine - acesta strigă la un militar care trecea pe lângă el 
mai-mai să scape o ladă din mână: 

— Ai mare grijă, decodificatorul acela face cât salariul 


tău pe doi ani de zile! 

Militarul se albi, Murdock se întoarse spre operatorul 
radio: 

— Ce-i atât de ciudat în zonă? 

— Păi se pare că acolo-i... 

— Spune odată la naiba ce se întâmplă acolo! 

— Acolo se dau lupte în toată regula. Nu ştiu, după 
cum vorbesc staţiile de radio comuniste între ele, s-ar 
părea că-i război acolo. 

— Război? şi încruntându-se, Murdock se apropie de 
staţie. 

Trautman simţi un fel de înfiorare plăcută. 

— Cu Rambo, completă tehnicianul. 

— Cum? 

— Păi, după cât se pare, începu operatorul, greu de 
priceput tot ce spun, transmisiile se încalecă, Rambo era 
prizonier când ne-a chemat prin staţie, operatorul se 
concentră ascultând în căşti şi încercând în acelaşi timp 
să-i relateze lui Murdock ce auzea. Dar a scăpat... 

— Fir-ar să fie! Cum? 

— A ucis şapte, poate opt soldaţi cu un arc cu săgeți. 
După asta a înjunghiat un rus, a ştrangulat un vietnamez 
cu o liană, pe altul cu coarda arcului, a străpuns un rus 
cu o suliță, le-a luat armele automate şi a tras în ei până 
a terminat muniţia. Ba a încropit şi un fel de catapultă cu 
care a zdrobit craniul unui rus cu un bolovan. 

— Suliţă şi praştie! mârâi Trautman din colţul lui. Nu la 
astea spuneai dumneata că se pricepe? 

— Termină o dată! urlă Murdock. 

— Şi-o şi mai afurisită treabă, continuă operatorul, 
care-i face să turbeze pe comunişti. 

— Ai de gând să mă faci să te rog tot timpul să-mi spui 
despre ce-i vorba? ţipă la el Murdock. 

— A pus mâna pe un rus, l-a aruncat dintr-un tufiş, 
ceilalţi ruşi au crezut că e Rambo şi au tras în el de l-au 
făcut sită. 

— Am uitat să-ţi spun un lucru, interveni Trautman. 


— Care? se repezi Murdock la el. 

— Puştiul ştie să se adapteze perfect situaţiei! 

— lar acum, ruşii au preluat controlul asupra lagărului, 
continuă operatorul, staţi puţin... operatorul dădu din cap 
în semn că înţelegea ce auzea. Am prins ceva. Da, ruşii 
au cerut întăriri. Cer ajutor de la toate bazele vietnameze 
din jur. Au cerut şi un pluton de comando de la propria 
bază de la Cam Ranh Bay. Da, Dumnezeule mare, un 
elicopter rusesc MIL MI-24 se îndreaptă spre ei. Fir-ar să 
fie, un elicopter de mărimea asta, cu puterea de foc pe 
care o are, tunuri, rachete, rachete cu infraroşii, parcă ar 
fi pornit războiul din Vietnam de la capăt! 

— Într-un fel, asta se şi întâmplă acolo, interveni 
Trautman. 

— Vorbeşte să te înţelegem şi noi! se răsuci Murdock 
spre el. 

— Aşa a păţit şi şeful poliţiei din oraşul acela care s-a 
trezit că a stârnit un adevărat război din nimic. 

— Am spus să vorbeşti să te înţelegem! 

— E vorba de oraşul acela. Şeful poliţiei şi-a făcut 
socoteala că are la dispoziţie toţi poliţiştii din poliţia 
urbană, başca poliţia statului respectiv, plus garda 
naţională. Ca să nu mai vorbim de toţi amărâţii aia de 
civili care-şi închipuiau că ei sunt un fel de Daniel Boon”. 
Şi cum să-i treacă lui prin minte că puteau fi înfrânți? Ei 
bine, până la urmă a aflat, spuse cu voce tăioasă 
Trautman. Pentru că habar n-avea ce înseamnă un soldat 
de elită. Şi Rambo este de elită. De asta şi denumirea de 
Forțe Speciale. Şi s-a întors şi le-a arătat el ce poate. Le- 
a făcut o demonstraţie practică. l-a ajutat să-şi realizeze 
mult mai repede planul de renovare a oraşului, fără să-i 
pună la cheltuieli suplimentare. l-a ajutat să aibă un cu 
totul alt oraş. Murdock, dacă cumva nu ştii, pentru că n- 
ai citit dosarele toate aşa cum te-ai lăudat, află atunci că 
puştiul a reuşit să le transforme oraşul în teren viran, 


5 Unul din primii colonişti, mare vânător, cu rol deosebit în 
colonizarea Far West-ului, erou al luptelor cu indienii. 


nivelat frumos, numai bine să se apuce să şi-l 
construiască din nou, pentru că în urma lui nu a mai 
rămas nimic. 

— Termină! se zburli Murdock. Nu mă scoate din 
răbdări. Spune odată ce naiba vrei să spui şi gata! 

— Ce vreau să spun? Simplu. Rusnacul care comandă 
acolo va avea curând şansa de a gusta din paharul din 
care a băut şi şeful poliţiei oraşului de care vorbeam. Va 
avea parte de o demonstraţie practică. Şi o să înveţe şi 
el cum se face. 

— Investeşti în mod greşit prea multă încredere în 
ăla... cum îi spu... 

— Investesc în mod greşit prea multă încredere? 
Bineînţeles. Doar eu l-am instruit, la urma urmei. Şi când 
va termina ce are de terminat în Vietnam... 

— Dacă va termina, domnule colonel! 

— Când va termina ce are de terminat acolo, adu-ţi 
aminte ce ţi-a promis. Şi duce la bun sfârşit când promite 
ceva. Şi, polițistul s-a convins, se va convinge şi 
comandantul rus... Şi o să te convingi şi tu. După ce o să 
le bage minţile-n cap celor de-acolo, o să împlinească ce 
a promis. O să vină să ţi-o plătească! 


5 


Învelit în liane şi crengi legate în spate şi de braţe, 
târându-le după el ca să-l camufleze mai bine, Rambo 
ţâşni gâfâind din jungla deasă, de parcă o parte a 
acesteia şi-ar fi luat o înfăţişare umană. 

Găini speriate se împrăştiară în toate părţile. Se trezi 
uimit dinaintea uşii unui bordei, unul din cele vreo zece 
ale satului ascuns în junglă. Porcii se răzleţiră guiţând, 
când trecu el în fugă prin curte, pentru ca să sară un 
gărduleţ şi să dispară printre două cocioabe. În spatele 
lui se auzeau, mai puternice decât cotcodăcitul găinilor şi 
grohăitul porcilor, strigătele urmăritorilor, vietnamezi şi 


ruşi, care ieşiseră şi ei din junglă. 

Se întoarse spre stânga, luând-o pe o potecă îngustă şi 
noroioasă, dădu buzna între localnici, ţăranii aceia n- 
avură nevoie să fie îndemnați prea tare, se împrăştiară 
speriaţi printre colibe, ţipând. Reacţia lor era de înţeles: 
mai întâi că se treziră deodată cu americanul acela fioros 
pe capul lor; mai rău, faţă de ei acesta părea un uriaş; şi, 
şi mai rău, arăta ca un coşmar cu noroiul acela uscat pe 
el, şi lianele şi crengile prinse de el. Faţa aceea ca o 
mască din sânge amestecat cu tină, şi părul cu mizerii în 
el. 

Se izbi de un tânăr călare pe o bicicletă, căzură 
amândoi peste grămada de fiare a bicicletei, Rambo se 
răsuci şi porni la fugă. Văzu un camion hodorogit care 
tocmai ieşea din sat hârâind şi pufnind, din când în când 
rateurile motorului sunau ca nişte împuşcături. Îşi 
schimbă direcţia de fugă, îndreptându-se spre camion. 
Camionul era o rablă ruginită, plină de noroaie de sus 
până jos, târâind pe roţi clisa maronie. În spate, în nişte 
cuşti din sârmă, ducea nişte găini. Ajunse camionul, sări 
pe scară, şi când bătrânul şofer din reflex ridică piciorul 
de pe acceleraţie, Rambo îi duse cuțitul la grumaz şi-i 
strigă în vietnameză: 

— Mână mai departe! 

Bătrânul se supuse, apăsând mai abitir pe acceleraţie. 
Rambo se agăţă de uşă în vreme ce rabla aceea 
zdroncănea prin toate gropile. În stânga, linia copacilor 
se termina şi drumul o lua printr-un câmp de iarba 
elefanților, deasă şi înaltă. Din dreapta ieşeau din junglă 
soldaţii, în spatele lui alţi soldaţi apăruseră în fugă din 
sat. Şi de data asta nu se mai auzeau exploziile 
rateurilor, ci chiar bubuitul armelor. Un glonte pulveriză 
geamul murdar din spate,  găinile  cotcodăceau 
înspăimântate, un foc de faţă făcu pulbere parbrizul, 
bătrânul de la volan îşi duse mâinile la ochi să se 


€ Un fel de papură (typha elephantina) din frunze băştinaşii 
împletesc coşuri, iar polenul îl amestecă în aluatul pâinii. 


ferească de cioburi, camionul o luă razna, porni în viteză 
spre un şanţ, lunecă la vale, zguduindu-se din toate 
încheieturile, apa sări în toate părţile când maşina se 
răsturnă pe o parte. 

Rambo avusese grijă să sară la timp, auzindu-l pe 
bătrân cum se jeluia. Imi pare rău, se gândi Rambo, în 
timp ce găinile o luau care încotro din cuştile rupte. N-am 
avut de ales. Dar ai scăpat şi tu. Din fugă, luă o canistră 
cu benzină din epava camionului şi dispăru în goană în 
papura înaltă. 


6 


Dar o să lase el o urmă, se gândi Tay plin de furie. O 
urmă cât se poate de limpede în iarbă, şi de data asta n- 
o să-i ajungă doar arcul şi săgețile ca să ne înfrunte pe 
toţi. Tay ocoli în fugă camionul răsturnat, se opri să-şi 
tragă sufletul, şi văzând atâţia soldaţi în jur mai prinse 
curaj. Suntem atâţia! În urma ordinului transmis prin 
radio de Podovsk, se adunaseră o mulţime de întăriri, 
unităţile de la toate bazele din jur dăduseră buzna să-i 
ajute la urmărire. Cu cât americanul omora mai mulţi, cu 
atât se înmulţeau cei hotărâți să-l facă să plătească. 
Două sute acum! Şi încă alţii pe drum. Ca să nu mai pună 
la socoteală pe cei din elicopterul MIL, un veritabil 
arsenal zburător, pe care-l chemase Podovsk în sprijin. 

Lui Tay îi crescu inima de bucurie gândindu-se dinainte 
cât de dulce îi va fi răzbunarea. Pe drum veneau duduind 
două camioane pline cu soldaţi, frânară, lunecară în 
noroi şi se opriră. Căpitanul Vinh sări jos din cabină, în 
vreme ce soldaţii coborau în fugă peste obloanele din 
spate. Tay îşi ascunse zâmbetul la vederea noroiului de 
pe uniforma atât de imaculată de obicei a ofițerului. Ce 
mare se crede! Îşi închipuie că el e deasupra tuturor. Ei 
bine, Podovsk l-a pedepsit şi pe el şi iată-l frumuşel aici, 
împreună cu noi toţi ceilalţi. O să vedem cum o să-i 


convină. 

Neluând în seamă noroiul de pe uniformă, Vinh se 
îndreptă milităros spre soldaţii lui. Se încruntă la bălăriile 
acelea de plante de vreo doi metri jumătate înălţime. 
Arătă cu mâna spre locul unde se citea limpede că 
dispăruse americanul. Se vedeau urme de sânge. Când 
ofiţerul îi dădu o palmă pe spinare, Tay îşi stăpâni mânia. 

— Uite, îi spuse Vinh. Pricepi? Şi acum o să vedem noi 
unde s-a tras dumnealui să moară. 

Bineînţeles, se gândi Tay. Mare mai eşti când dai 
ordine, dar din ce spui reiese că tot eu va trebui să aflu 
unde s-a ascuns. Nu asta-l deranja. Ardea de nerăbdare 
să i-o plătească americanului pentru multele jigniri pe 
care i le adusese. O porni înainte şi le făcu semn 
soldaţilor să-l urmeze. Dar Vinh îi mai dădu o palmă pe 
spinare şi-l lăsă cu gura căscată când îi spuse: 

— De data asta nu! Rândul tău a trecut. Acum am să 
am eu grijă ca treaba să fie terminată aşa cum trebuie. 

Trecu pe lângă Tay, o luă prin şanţ, se strâmbă când 
trecu prin apă şi se opri unde începea urma în jungla de 
papură înaltă. Soldaţii se repeziră să-l ajungă din urmă, 
bălăcindu-se prin şanţ, şi înainte să ajungă la mal, Vinh şi 
dispăruse. Se luară iute după el şi se făcură şi ei 
nevăzuţi. Numai vârful antenelor radio se vedeau pe 
deasupra plantelor. Apoi dispărură şi antenele. 

Tay se uită cu mânie spre câmpul de papură. 
Bineînţeles, când şi un orb poate să-i ia urma, vine şi 
Vinh să se dea mare cititor de urme. Unde-i mai uşor, 
hop şi el. 

să umfle el toate meritele. 

să fie numai el transferat. 

Pe mă-sa! 


7 


După ce făcuse vreo cincizeci de paşi prin desişul 


acela care-i punea nervii la încercare, când simţi că nu 
mai putea fi văzut dinspre drum, Vinh domoli pasul, 
lăsându-i pe soldaţii lui s-o ia înainte. 

— Să fiţi cu mare băgare de seamă, atenţie la 
capcane! 

Se uită speriat în jurul lui. Desişul de papură îl încolţea 
din toate părţile, îl sufoca. Aici aerul era şi mai greu şi 
mai încărcat de umezeală decât la drum. Sunetele se 
auzeau ciudat, foşnetele plantelor, ecourile glasurilor 
celor de pe şosea, ţipătul unei păsări care zbura în cerc 
uitându-se ţintă la el. Se întrebă dacă nu cumva or fi şi 
şerpi pe acolo. 

Singurul motiv de încurajare era urma însângerată a 
americanului, rănit grav din câte se vedea. Sudoarea îi 
curgea pe faţă, sub braţ era lac de apă, se gândi dacă 
era ruşinos să-şi suflece mânecile uniformei. 

Ei, soarta nu fusese chiar atât de blândă cu el. E drept, 
în timpul războiului reuşise să se ţină departe de zonele 
de conflict, postul lui dulce din Hanoi fusese tulburat 
numai de rarele bombardamente capitaliste, deşi 
niciodată bombele nu căzuseră prea aproape de biroul 
sau locuinţa lui. Avusese subordonați care-i făceau 
treaba, zile frumoase pe sampanul lui din port împreună 
cu iubita lui, pe iubita lui. La gândul ăsta zâmbi, în ciuda 
împrejurărilor prin care trecea acum. Dar, într-o bună zi, 
şefii lui fură înlocuiţi cu alţii, şi el se trezi într-o 
garnizoană mărginaşă. Se încruntă. Dar iute se lumină, 
precum soarele ieşind din nori. Da, dacă-l prind pe 
americanul ăsta, am să devin erou. Şi curând voi fi din 
nou la Hanoi. Voci alarmate în faţă îl făcură să-şi aducă 
aminte ce avea de făcut acolo. Şirul de militari se oprise. 
Vinh trecu pe lângă ei. 

— Ei, care-i problema? îl întrebă el supărat. Căutaţi 
mai departe. Găsiţi-l! 

Când ajunse în faţă, după ce trecuse de cei mai mulţi, 
văzu expresia de nedumerire de pe figura celui din faţă 
şi se uită încruntat să vadă pricina. Sângele! Rezemate 


de o canistră erau două găini cu gâtul tăiat. Capacul 
canistrei era între capetele celor două găini. Părea un fel 
de altar. Fără îndoială, rămăşiţele vreunui cult ciudat. 
Ţăranii ăştia, se gândi el cu dispreţ. Ce idei primitive în 
capul lor. 

Apoi adulmecă aerul, îşi dădu seama că în canistra 
aceea fusese benzină. Simţi şi altceva în aer. Ce anume? 
Fum? 

Prin plantele înalte din dreapta ţâşniră flăcări; trosnind 
şi vuind se furişau spre el prin papura înaltă. 

— Înapoi! urlă el. 

Comanda asta nu era motivată de grija faţă de 
oamenii lui. Cuvintele lui nu voiau să spună: înapoi, să nu 
păţiţi ceva! Din contră: La o parte, idioţilor, daţi-vă din 
calea mea! Ilmbrânci oamenii în lături, simțind deodată 
dogoarea focului în spinare. Numai că soldaţilor le venise 
şi lor aceeaşi idee în minte. Călcându-se în picioare, 
îmbrâncindu-se reuşiră să blocheze poteca îngustă. 

— Înapoi! 

Flăcările ajunseră la canistră. 

— Îna... 

Bummmm! 


8 


Explozia ridică o ciupercă de nori, numai că norii aceia 
erau de foc. O minge imensă. lar suflul ei aplecă vârfurile 
papurii, făcându-le să se mişte în valuri. 

Tay se trase înapoi. Rămăsese la marginea drumului şi 
clipea uluit din ochi. Cu o secundă înainte, câmpia din 
faţa lui arăta atât de plicticoasă, paşnică, în bătaia 
soarelui ieşit dintre nori, încât lui Tay îi venise să caşte. 
Şi în secunda următoare, din bălăriile acelea din dreapta 
ţâşnise un vulcan de foc. Şi după altă secundă, mijlocul 
papurei explodase cu totul. 

Auzi urlete, împuşcături. Din câmpia din faţa lui se 


ridicau nori grei de fum, flăcările se întinseră în toate 
părţile. Din haosul acela apăru o fiinţă omenească. 
Urlând. Era în flăcări, dădea din mâini înnebunit, se lovea 
peste piept, se poticni, căzu în genunchi, se târî şi se 
prăbuşi în şanţ. Apa sfârâi. Aburii care se ridicară 
miroseau a carne arsă şi păr. 

Deşi trăsăturile feţei îi erau schimonosite de arsuri, de 
nerecunoscut, când se repezise din ierburile în flăcări, cu 
toate că omul căzuse apoi cu faţa în apă, Tay îşi dădu 
seama cine era. Se mai recunoşteau unele însemne de 
pe uniformă. Căpitanul Vinh! 

Tay încremeni de groază văzând cât de mutilat putea 
fi cel de dinaintea lui. Dar prin minte îi trecură două 
gânduri unul după altul: Deci aşa, ai crezut că o să aduni 
tu toată cinstea, repezindu-te unde credeai că-i mai 
uşor? Şi apoi: Ţi-ai murdărit uniforma! 


9 


Rambo se ghemui pe marginea falezei împădurite din 
cealaltă parte a câmpului cuprins de flăcări. Dincolo de 
perdeaua de fum negru, la drum, văzu buluceala 
soldaţilor, felul în care reacţionau în faţa exploziei şi 
flăcărilor. Unii se repeziseră să-şi ajute camarazii, alţii se 
trăseseră înapoi. Auzi un vuiet cunoscut care creştea 
mereu în intensitate şi, întorcându-se, se uită cu ură la 
elicopterul care zbura pe deasupra satului şi se apropia 
de câmpul de papură. Cel care pilota aparatul acela o 
ucisese pe Co! 

Strânse arcul atât de tare în pumn că simţi că-l doare 
mâna. Şi pilotul acela, jură el, avea să plătească. 

Dar mai întâi... 

Săgeţile sale mai aveau o calitate. Nu numai că erau 
negre, cu aripi de ghidaj din plastic, cu coada din 
aluminiu uşor şi tare, şi vârful - Penetrant de Cupru - 
mare, cu patru lame. Mai erau şi goale pe dinăuntru. 


Deşurubă o săgeată de la mijloc, din tolbă scoase un 
pachet de exploziv cu plastic C-4, modelă plasticul în 
formă de macaroană, lăsă macaroana să cadă prin golul 
săgeţii spre vârful ei, înşurubă săgeata la loc. Făcu 
acelaşi lucru cu alte trei săgeți. 

Apoi desfăcu vârful aceia cu patru lame, şi îl înlocui cu 
altul care semăna cu primul, cu o diferenţă - era de fapt 
un detonator. La impactul cu ceva, încărcătura aceea 
explozivă neînsemnată iniţia explozia încărcăturii 
plastice. 

Puse o săgeată în arc, încordă arcul la maximum, 
adică întinse coarda cu circa şaptezeci de centimetri, 
simţi cum rotiţele la capătul arcului se sucesc, ajutând 
tensiunea, reducându-i efortul de la cincizeci de 
kilograme forţă la jumătate, ţinti spre unul din 
camioanele oprite în drum, de cealaltă parte a câmpului, 
lumea pentru el încetă să existe în clipa aceea, în afară 
de săgeată şi de ţintă, universul se opri în loc. 

Totul se puse din nou în mişcare în clipa când slobozi 
săgeata. Rotiţele de la capătul arcului amplificară 
puterea de aruncare de la douăzeci şi cinci la cincizeci de 
kilograme forţă, când părăsi arcul, săgeata începu să 
şuiere cu o viteză de circa optzeci de metri pe secundă. 

Nu se miră când, din pricina distanţei şi a reducerii 
vizibilităţii datorate fumului, săgeata lui nimerise cu 
douăzeci de metri lângă ţintă. Pentru că demonstraţia fu 
destul de elocventă şi aşa: o parte a drumului explodă, 
oamenii o luară la fugă îngroziţi. Chiar şi de la distanţa la 
care se afla auzi ţipete de durere din direcţia exploziei. 

Işi corectă repede precizia de tragere, lansă altă 
săgeată, şi de data asta nimeri: camionul erupse pur şi 
simplu într-o minge de foc, urmat de o a doua explozie, 
cea a rezervorului de benzină. Schijele şi flăcările 
scoaseră din luptă alţi militari. 

Trase din nou. Celălalt camion se dezintegră într-o 
mare de flăcări. Incercă să nimerească şi elicopterul, dar 
săgeata se arcui peste el, cobori şi explodă lângă un alt 


grup de militari adunaţi în mijlocul drumului. 

Deocamdată era destul. Trebuia să-şi cruţe săgețile. 
Mai înainte, după ce-i hărţuise pe oamenii lui Tay în 
junglă, omorând opt dintre ei, se întorsese la victime. 
Vârful săgeţilor, în mod normal nu îngăduia scoaterea lor 
din ţinte. El deşurubă aceste vârfuri, scoase restul săgeţii 
uşor, după care pusese vârfurile la loc. Dar chiar şi aşa, 
rezerva lui de săgeți era limitată, şi trebuia să le cruţe 
cât mai mult. 

Se trăgea cu armament automat spre faleza unde se 
adăpostise el, dar tirul era imprecis, gloanţele treceau 
departe de el. Rambo se trase din nou în pădure, 
gândindu-se la următoarea tactică pe care trebuia s-o 
adopte. 

Se opri însă când văzu zece militari gonind pe drum, 
ocolind zona incendiului şi îndreptându-se spre el. lar cel 
din fruntea lor, da, era destul de greu de spus de la 
distanţa aceea, cel din fruntea lor... părea să fie... 
sergentul Tay. 

Când Rambo se aplecă şi fugi spre adăpostul junglei, 
auzi deasupra capului vuietul elicopterului. 


10 


— Ei, spune o dată, ce s-a mai întâmplat? L-au ucis? 

Trautman, încadrat de cei care-l păzeau, aşteptă 
încordat să audă răspunsul operatorului. Acesta scutură 
energic din cap. 

— Nu pare să fie deloc aşa. 

— Adică ce naiba vrei să spui? se răsti la el Murdock cu 
faţa congestionată. 

— A stârnit un foc în pădure, l-a ucis pe ofiţerul 
vietnamez însărcinat cu prinderea lui, a aruncat în aer 
două camioane militare şi... Nu, nu se poate! 

— Spune-mi o dată! 

— Se raportează că ar fi ucis o sută zece oameni! 


Buzele lui Murdock se mişcară, dar nu se auzi niciun 
sunet din gura lui. Se întoarse încet spre uşa deschisă a 
hangarului, uitându-se fără să vadă nimic spre dealurile 
împădurite din jur. Spre nord est, îşi dădu seama 
Trautman, spre locul unde... 

— Ce naiba se petrece acolo? murmura uluit Murdock. 


11 


Tay se strecura prin junglă. Ţânţarii se ospătau cu 
mutra lui asudată, dar nu-şi îngădui să se lase tentat de 
dorinţa de a strivi norii de insecte. Trebuia să se 
concentreze. Oamenii lui erau răspândiţi în cordon, cei 
de pe margini sau din spate cercetând pădurea în lături 
sau în urmă, în vreme ce înaintau temători prin desişul 
ce se agăța permanent de ei şi exala aburi. Cel mai mic 
zgomot îi făcea să tresară. 

Nu poate să mai aibă prea multe săgeți, îşi spuse Tay. 
Nu trebuie decât să ne ţinem de el, să-i stoarcem 
puterile. După câte a îndurat din mâinile lui Podovsk şi 
laşin în lagăr, după cât a tot fugit de la evadare încoace, 
trebuie să se mai sleiască şi el. Numai că acum Tay era 
mult mai puţin încrezător decât la începutul acestei 
potere. De ce fusese atât de tâmpit încât să se ofere să- 
şi mâne oamenii în partea asta? Poate îmboldit de 
patima momentului. Din dorinţa de a-şi răzbuna 
camarazii. Din speranţa că, în fine, îşi va câştiga 
transferul în altă parte. Da, se gândi el. Din toate aceste 
motive. 

Din motivele astea erau oare suficiente ca să-i alunge 
şi temerile? Îşi închipuise că mult mai mulţi oameni 
aveau să-l urmeze. Numărul destul de mic al celor carei 
se alăturaseră îl făcu acum să se simtă descoperit, gol! 

Dar motivul principal care înclinase balanţa şi-l 
îmboldise să continue urmărirea - citirea urmelor - era 
prea puternic pentru a fi ignorat. După ce că şi aşa era 


măcinat de ură pentru că fusese o dată umilit când 
americanul scăpase din lagăr prima oară, furia îi sporise 
după ce fusese umilit a doua oară când, chiar în 
dimineaţa aceea, săgețile americanului îl făcuseră să 
fugă cuprins de panică, înghiţindu-şi mândria. 

Unii soldaţi chiar au râs de el. Şi pentru asta avea să-i 
taie boaşele americanului cu toată mândria lui de bărbat 
şi o să i le îndese în gură. Soldatul din faţa lui se trezi în 
gură cu o săgeată care-i ieşi prin ceafă. Moartea acestuia 
fu atât de groaznică încât alţi soldaţi rupseră cordonul 
urmăritorilor, repezindu-se să-şi caute un adăpost, 
trăgând la întâmplare, aiurea. 

Nu! Coşmarul începea de la capăt, exact ca dimineaţă! 
Simţi cum iar îl cuprinde panica. Dar de data asta, nu! Nu 
se va lăsa mânat de panică. Strigă la oamenii lui, îi 
înjură, îi lovi cu picioarele, inima îi bătea să i se spargă în 
piept, şi-şi forţă soldaţii să înainteze în direcţia din care 
se trăgea cu arcul. 

Brusc unul din oamenii lui dispăru într-o groapă 
mascată de american. Când se uită înăuntru, Tay îşi văzu 
camaradul străpuns de ţepuşe prin gât, piept, coapse. 
Soldaţii se traseră înapoi. 

— Înainte! urlă Tay la ei. Vă împuşc cu mâna mea! 

O săgeată nimeri un alt soldat. Şi Tay ţipă triumfător: 

— Haideţi, nu mai are săgeți! Urmăriţi-l. Nu-i mai 
rămâne decât să arunce cu pietre! 

Răpăitul unei arme automate îl făcu să pălească: un 
soldat din spate se apucase să tragă. Tay se întoarse 
furios: 

— Tâmpitule, nu acum! Nu risipi muniţia decât atunci 
când îl vezi! 

Deşi Tay continuă să urle, ştia că de fapt nu unul 
dintre oamenii lui folosise automatul acela. Răpăitul 
venise de prea departe din spate ca să fi fost provocat 
de unul din soldaţii lui. Americanul pusese mâna pe arma 
unui vietnamez ucis! Şi oamenii lui Tay se prăbuşiră 
ciuruiţi de gloanţe calibrul 7.62. 


Se ascunse iute după un trunchi de copac şi îşi zări în 
fugă adversarul. Americanul, camuflat cu liane, frunzare, 
crengi, plin de noroi uscat, arătând ca un demon ţâşnit 
din pământ. Se ghemui îndreptând arma spre Tay. 
Privirile pline de ură li se întâlniră. Când automatul 
clănţăni sec fără muniţie Rambo se uită la el, îl aruncă şi 
fugi. Dar nu în direcţia lui Tay. Din contră. Se retrăgea. 

Prins de-o bucurie fără margini, Tay sări de după 
adăpostul copacului, ridică automatul şi începu să tragă, 
retezând vegetaţia. Goli încărcătorul, luă altă armă de 
jos şi porni mai departe trăgând din mers. Incepu să 
râdă. Ai terminat săgețile., Ai înjghebat o groapă 
capcană. Ai omorât un om cu sulița. Ba ai pus mâna şi pe 
un automat. Dar acum nu mai ai nici gloanţe, nu ţi-a mai 
rămas decât cuțitul. Eu am gloanţe din belşug, şi după ce 
am să-ţi descarc un încărcător în piept, am să-ţi iau 
cuțitul ca să-ţi retez... g 

Tay se opri brusc, uimit. Işi pierdu echilibrul, se 
împletici înapoi, se concentră şi se redresă. Foarte uimit. 
Şi doar eram sigur, îşi spuse el. Eram sigur că nu mai are 
nicio săgeată. Acum îşi dădu seama cât de mult greşise. 
Pentru că în dreptul stomacului său văzu ieşind coada 
unei săgeți. Ca într-un fel de vrajă: acum nu-i, acum uite- 
O. 

ŞI, mai important - brusc simți săgeata aceea 
străpungându-l. Ah, da, ah! 

Durerea îl sfârteca. De parcă ar fi fost sfâşiat de mai 
multe lame o dată. 

Cu o putere care-i tăie suflarea. 

Şi totul dură doar o secundă. 

In următoarea - şi nu avu decât o fracțiune ca să simtă 
durerea - explodă pur şi simplu. 


12 


Pentru cicatricile de pe spinarea şi pieptul meu, se 


gândi Rambo. Pentru cicatricile din mintea mea. Şi 
pentru coşmarurile care nu se mai opresc niciodată. 

Dar mai avea o cicatrice, mai o durere de nealinat - 
moartea lui Co. 

Auzi deasupra capului vuietul motoarelor elicopterului 
zburând peste pădure. Da! Vino mai aproape, îşi spuse 
el. Vino mai aproape. Plin de ură, scoase săgeata din 
trupul unui soldat. Ca şi înainte, avea s-o umple cu 
explozibil din plastic şi o să-i pună un detonator în vârf. 
Dacă putea ademeni elicopterul mai aproape, să-l 
păcălească pe pilot făcându-l să se oprească în zbor la 
loc deschis, pentru ca săgeata să nu-şi schimbe direcţia 
din pricina vreunei crengi de copac, atunci îl putea 
dobori pe ticălos. Să-l doboare? Nu fir-ar să fie, o să-l 
pulverizeze! 

Trebuia să fie cu băgare de seamă. Elicopterul acela 
avea şi un dragon la bord. 

În vreme ce se străduia să scoată o săgeată din trupul 
unui vietnamez, elicopterul se arătă deodată printr-un 
gol între coroanele copacilor Mijindu-şi ochi, Rambo văzu 
de data asta limpede figura pilotului dincolo de geamul 
din plexiglas - cazacul. 

lar cazacul încremeni şi el când îl văzu pe Rambo. 

Nu era timp de tras cu arcul. 

Rambo ţâşni, sprintă, fugi printre copaci, trecu 
nebuneşte peste desişuri. Spinarea îi era încordată de-l 
dureau muşchii. În orice clipă se aştepta să audă 
dragonul urlând, suflarea aceea numai gloanţe avea să 
urmeze poteca pe care o tăiase el prin pădure, 
pulverizând orice posibilitate de adăpost, izolându-l până 
când... 

Dar adăpostul începu să dispară de la sine, copacii se 
răriră, umbrele  dispărură, soarele deveni tot mai 
puternic. 

Dumnezeule, alt luminiş! Să nu mă prindă la loc 
deschis! O coti spre stânga, goni printre copacii rari. Nu 
pricepea: dragonul se oprise. Şi doar avusese prilejul să 


mă ia ca din oală, dar n-a profitat de el. O fi terminat 
muniţia? 

Îşi îngădui să arunce scurt o privire în urmă. Vuietul 
elicopterului continua să se apropie, dar dragonul nu voia 
să glăsuiască. Acum era şi mai sigur că tunul nu mai 
avea muniții. În locul lui auzi răpăiala unei mitraliere mai 
mici, un M-60. 

Şi văzu două obiecte zburând pe uşa trapei 
elicopterului. Doi cilindri metalici lungi. Şi nu cădeau 
drept în jos, zburau împinşi de viteza iniţială, pe o 
traiectorie care se apropia de pământ, în direcţia lui. 

Mai rău decât suflarea dragonului! Napalm! Rambo 
fugi şi mai tare, cu disperare, plămânii i se zbăteau după 
aer, pieptul îl durea, picioarele depănau nebuneşte, 
întinzând pasul ca niciodată. În faţa lui, văzu ceva lucind 
de la dreapta la stânga, în spate auzi bubuitul exploziei 
canistrelor care aruncară pământul în aer, născând un 
fluviu de lichid în flăcări ce porni pe urmele lui. Limbi de 
foc de câte zece metri lingeau pădurea. Simţi mirosul 
dulceag caracteristic, dogoarea focului în spinare, umbra 
propriului trup gonind înaintea lui, deşi soarele era 
deasupra. Şi când flăcările începură să-l ardă de-a 
binelea în spate, el se făcu ghem, folosindu-se şi de 
suflul exploziei, şi se rostogoli înainte. Spre lucirea aceea 
pe care o văzuse printre copaci. Un râu năvalnic. Simţi 
cum apa îi răcoreşte arsurile, spinarea încinsă. Se afundă 
şi mai mult în apă, dând din mâini şi din picioare. In 
vreme ce curentul puternic îl târa la vale, răsucindu-l, 
văzu la suprafaţă un val de flăcări măturând oglinda 
apei. Curentul îl răsuci din nou şi, privind spre fundul 
albiei, văzu mâlul acum portocaliu din pricina pârjolului 
napalmului. 

Curentul îl purtă peste stânci, se chinui să-şi ţină cât 
mai mult respiraţia, albia cobora, se ridica, cobora din 
nou, se simţea ca într-un ciudat parc de distracţii gonind 
nebuneşte în vreun vehicul. Flăcările de deasupra 
dispărură, nu mai avea aer, se chinui să iasă la 


suprafaţă. 

Brusc râul dispăru. Stomacul i se ridică în gât când 
trupul i se prăbuşi în gol. Zbura în plin soare, plămânii i 
se umplură de aer, auzi deasupra vuietul elicopterului, 
amplificat de golul cascadei. Brusc vuietul aparatului fu 
chiar alături, el se prăbuşi în mijlocul vâltorii, năucit de 
impact, înghiţi apă, se înecă, se zbătu să depăşească o 
stâncă pe lângă care se prăbuşise, mai-mai să se 
zdrobească de ea, ieşi la suprafaţă, asfixiat, rostogolit de 
curentul puternic. Se chinui să vadă în jur, departe, pe 
buza cascadei, un pârjol făcea ravagii, elicopterul trecu 
peste barajul de foc şi reluă atacul spre el, gloanţe de 
mitralieră smulseră aşchii de piatră din stâncile din 
apropiere. 

Şi dragonul? A terminat muniţia? 

Nu! 

Acum scuipară şi gurile lui. 

Rambo trase disperat aer în piept, se afundă dând 
frenetic din mâini şi din picioare spre adâncul vâltorii 
care fierbea. 


13 


laşin se uită la sorbul cascadei ce se lăţea tot mai mult 
pe când elicopterul cobora tot mai jos spre haosul lichid. 
Işi linse locul dinţilor sparţi, tăioşi ca nişte cioburi de 
sticlă. Cercetă atent suprafaţa viitorii, cu degetul apăsat 
pe butonul de declanşare al dragonului, urmărind cum 
apa era răscolită de gloanţe, de parcă fierbea. In cabina 
din spatele lui un soldat mătura vâltoarea cu mitraliera 
M-60. 

laşin ar fi vrut să tragă şi cu pistolul de serviciu în apa 
aceea, să arunce acolo lăzile goale de muniţie, să se pişe 
în vâltoarea aceea! 

Ridică degetul de pe declanşator. Trăgătorul din 
spatele lui opri şi el focul. Vâltoarea se întoarse la 


înfăţişarea ei obişnuită de apă în fierbere, plină de 
spume. laşin se apropie şi mai mult cu elicopterul de faţa 
apei. 

— l-ai văzut cumva cadavrul? strigă el la cel doi soldaţi 
din spatele lui. 

Se uitau amândoi prin cele două trape deschise de-o 
parte şi de cealaltă şi nu răspunseră. 

— Vârtejul apei trebuie să-l scoată la suprafaţă! 

Sau poate că nu, se gândi laşin. Dacă o fi vreun curent 
de fund. Cadavrul s-o fi agăţat prin stâncile din adânc. 

— Dar sânge? strigă el. Sânge aţi văzut? 

Nu văzuseră, după cum nu văzuse nici el. 

Era imposibil ca americanul să fi supravieţuit salvelor 
mortale. Poate că tot curentul apei să fi împrăştiat 
sângele atât de mult încât să nu se mai vadă. Cobori şi 
mai jos cu elicopterul. Trebuia să privească mai de- 
aproape. 

— Hei, tu! urlă el la unul dintre soldaţi, cel care de 
obicei pilota aparatul. Preia manşa. Eu mă duc în spate. 

Soldatul se supuse. laşin se îndreptă spre coada 
elicopterului, ca să privească foarte atent pe trapa din 
stânga. Nici urmă de sânge. 

— Coboară mai mult! urlă el la pilot. 

— Dar aproape că am intrat în apă! 

— Coboară! 

Pilotul se supuse ordinului. Apa făcea valuri chiar sub 
el, în timp ce laşin cerceta spuma ce ascundea 
suprafaţa. In elicopter pătrunse apa pulverizată în cădere 
de cascadă. N-are niciun rost, se gândi laşin. O să ne 
rupem şi noi gâtul din pricina lui. Şi prin minte îi trecu 
ideea că apa o fi dus cadavrul la vale. De asta nu văd eu 
nici urmă de sânge. Sângele o să se vadă mai la vale. 
Dădu din cap şi-i strigă soldatului: 

— Urcă! Urmează cursul apei. 

Soldatul execută acest ordin cu un sentiment de 
uşurare. În vreme ce elicopterul se ridica încet, militarul 
de lângă laşin respiră ca un om scăpat de la moarte, dar 


brusc se clătină, apucându-se de perete când aparatul se 
scutură pe neaşteptate. laşin urlă la pilot: 

— Ce naiba faci? 

— Curenţii de aer! Vântu-i... 

Făcându-i-se silă de atâta nepricepere, laşin se 
întoarse spre celălalt militar de lângă el. Dar militarul 
dispăruse. laşin mai surprinse doar culoarea uniformei în 
vreme ce soldatul se prăbuşea în apă. lar pe uşa cabinei 
dădea buzna americanul, murdar, şiroind de apă, cu 
nişte ochi ca două raze laser! 

S-a agăţat de una din tălpile elicopterului, îi trecu prin 
minte lui laşin. De asta se aplecase atât de tare aparatul 
mai înainte, pentru că greutatea suplimentară îl 
dezechilibrase. Probabil că ţâşnise din apă exact când 
elicopterul începuse să urce. Şi toate gândurile astea îi 
trecură prin cap în timp ce se chinuia să scoată pistolul. 
Dar americanul zbură prin cabină, îl apucă de încheietura 
mâinii, împiedicându-l să ţintească. laşin îşi repezi 
degetele răşchirate spre faţa lui Rambo, să-i scoată ochii 
aceia care ardeau. Prinşi într-un dans caraghios, amândoi 
se învârteau prin cabină înainte şi-napoi, uneori 
aplecându-se către una din uşile spre gol. laşin blocă o 
lovitură la laringe şi lovi cu genunchiul spre boaşe, dar 
americanul se feri, îl izbi pe rus peste mâna în care ţinea 
arma, lovitura fu atât de puternică încât, reflex, degetele 
rusului se desfăcură, pistolul căzu pe podeaua metalică 
zdrăngănind şi lunecă afară. 

Îşi dădeau ocol, se prindeau ca nişte luptători de 
trânte. Elicopterul se clătină, dar laşin îşi dădu seama ce 
se întâmplă: pilotul încerca să-l facă pe american să-şi 
piardă echilibrul. Dacă nu cumva mi-l voi pierde eu întâi. 
Loveau cu pumnii unul în celălalt, se izbeau de lăzile de 
muniții, aparatul se înclină şi se redresă. Curentul de aer 
de afară urla, laşin ţinti o lovitură spre nasul adversarului 
său, elicopterul se clătină şi laşin se trezi căzând în 
spate, ieşind pe jumătate din cabină, în vreme ce inima îi 
zvâcnea nebuneşte, se apucă de o margine, rămase 


suspendat, trăi un moment groaznic în timp ce pădurea 
sub el gonea într-o ceaţă verde, aerul îi smulgea 
uniforma de pe el şi, cu un urlet de furie, îşi făcu din nou 
vânt în cabină. 

De data asta aparatul se aplecă în cealaltă direcţie. Fu 
rândul americanului să se prăbuşească în spate, lovit în 
plin în piept de rus. Şi zbură pe cealaltă uşă! 


14 


Rambo se agăţă de primul lucru care-i ieşi în cale - 
mitraliera M-60 prinsă de postament, se apucă de 
mânere, arma pivotă o dată cu el, şuruburile cu care era 
prins postamentul în podea trosniră supuse efortului. 
Rambo atârnă în gol, crestele copacilor goneau pe sub 
cizmele lui, rusul urlă victorios, repezindu-se înainte. 

Rambo se ţinu doar cu o mână, cu cealaltă armă 
mitraliera, ţeava ţintea spre interiorul aparatului, apăsă 
pe trăgaci, zgâlţâit de reculul mitralierei. Nimeri drept în 
pieptul cazacului de la mică distanţă. Bubuitul mitralierei 
acoperi vuietul motoarelor şi curentului de aer. In timp 
ce tuburile goale săreau din încărcător, lucind prin aer, 
gloanţele pulverizară pieptul rusului, aruncându-l pe 
cealaltă uşă. 

Rambo văzu explozia de sânge. Pentru Co, se gândi el. 

Şi rusul dispăru. 

Aparatul se scutură şi mai tare, apropiindu-se de 
vârfurile copacilor, prăbuşindu-se, zvâcnind lateral. 
Pilotul încerca să-l facă să zboare pe uşă. Rambo se 
apucă iar cu amândouă mâinile de mânerele mitralierei, 
se încordă, sudoarea curgea pe el, şi se trase spre 
cabină. Se prinse de uşă şi îşi făcu vânt înăuntru. 

Scoase mânios cuțitul. 

Se repezi spre pilot. 

Acesta clipi mărunt când se trezi cu lama la gât. 

— Ai de ales. 


Pilotul alese. Se feri de cuţit, se desfăcu din chingi, se 
trase cu spatele spre uşa deschisă. Şi se aruncă urlând în 
gol când elicopterul zvâcni scăpat de sub control. 

Rambo preluă manşa. 


15 


— Bun, în afară de generator, totul e încărcat, spuse 
Murdock. Mai avem staţia de radio. 

Hangarul devenise o masivă carapace goală, plină de 
ecouri. Avionul cu reacţie Peregrine şi elicopterul Agusta 
aşteptau afară, în plin soare, încărcate la refuz, gata să 
decoleze. Sosiseră şi alte elicoptere pentru restul 
materialelor. Oamenii erau şi ei gata de îmbarcare. 
Numai operatorul radio stătea cu căştile la urechi, cu 
mâinile peste căşti; de parcă n-ar fi vrut să-i scape nimic. 

— Am spus să deconectezi şi staţia! îi spuse Murdock. 

Trautman, sub pază, deveni brusc foarte atent când 
văzu expresia fascinată de pe faţa operatorului. 

— Cred că ar trebui să ascultați şi dumneavoastră ce 
se aude aici, i se adresă operatorul lui Murdock. 

— Mda, oftă el uşurat. E mort, ştiu! 

— Nu prea, sir. Ascult mesajele alarmate ale ofițerului 
rus de la lagăr. Nu mai poate stabili legătura cu pilotul 
elicopterului. Şi asta de o bună bucată de vreme. Crede 
că elicopterul s-a prăbuşit. 

— De o bună bucată de vreme? se încruntă Murdock. 
Ce i s-o fi întâmplat? 

— Stati, ofiţerul sovietic e convins acum că aparatul a 
fost capturat. 

— Mai zi o dată! 

— De Rambo! Se pare că, da, a pus mâna pe aparat! 

— Cum? 

— A pus mâna pe el pur şi simplu. 

— Dumnezeule mare! Nu se poate una ca asta! 

— Şi rusul crede că aşa s-a întâmplat... şi de asta 


cheamă atât de alarmat în ajutor... 

Trautman dădu să zâmbească. 

— Pentru că acum elicopterul atacă lagărul! Adică 
aruncă totul la naiba în aer. 

Murdock rămase cu o privire fixă de parca nu reuşea 
să mai înţeleagă nimic. 

— Doar ţi-am spus! îi aminti Trautman. Puştiul ştie să 
se adapteze oricărei situaţii. 

Murdock oftă din adâncul sufletului şi se îndreptă 
alene spre avioanele încărcate, gata de decolare, 
oamenii pregătiţi de îmbarcare. Şi urlă, vocea ţipătoare 
strident amplificată de hangarul gol: 

— jos toată lumea! Despachetaţi totul! Montaţi 
aparatura la loc în hangar! 

— Cum? se arătă uluit un aghiotant în uşa hangarului. 

Ericson şi Doyle răsăriră lângă aghiotant. 

— Totul înapoi! urlă Murdock în vreme ce părea să se 
umfle de nervi. Misiunea asta afurisită nu s-a încheiat. 


16 


Pâcla ridicată de dogoarea soarelui se mai subţie, şi, 
prin geamul elicopterului, Rambo zări lagărul. Apăsă pe 
declanşatorul dragonului: un fulger ţâşni, ghereta 
sentinelei din stânga porţii se dezintegră cu totul într-un 
nor de aşchii. Tunetul dragonului se rostogoli peste toată 
valea. 

Rambo făcu elicopterul să se sucească în loc. Dragonul 
urlă din nou. Intr-un fulger portocaliu, ghereta din 
dreapta se evaporă şi ea, aparatul pivotă şi mai furios, 
dragonul aruncă mai departe flăcări, paznici ridicară 
armele doar pentru a exploda la rândul lor ca nişte 
baloane umplute cu sânge. Baraca din dreapta nu mai 
exista, cea din mijloc, unde fusese el torturat, explodă 
acum într-un vulcan de resturi, postul de pază se 
evaporă şi el, trei soldaţi se năpustiseră în spatele unui 


camion, doar pentru a fi atomizaţi şi ei o dată cu explozia 
camionului transformat în schije. O ceaţă roşietică şi 
uniforme zburau prin aer. 

Aşa! 

Ar fi vrut să urle. 

Aşa! 

Poate a şi urlat. Poate că ţipătul acela groaznic care i 
se păruse că vine din jos ţâşnise de fapt din coardele lui 
vocale răguşite, încordate, din gura lui schimonosită de 
ură. N-avea să ştie niciodată. 

Rase, şterse de pe faţa pământului şi barăcile din 
stânga, unde fusese deţinut chiar el. 

Aşa! 

Continuă să tragă dezlănţuit, nu se mai putea opri, 
dragonul urla, spulberând alt post de pază, alt camion. 
Totul! 

Şi coşmarurile aveau să dispară dacă ştergea tot 
lagărul acesta de pe faţa pământului, expediindu-l în iad. 

Să nu mai existe nici urmă! 

Dar, de fapt, nu exista nimic. Nu asta îl învățase pe el 
omul acela de la munte? 

Calea Zen? 

Şi atunci de ce era atât de plăcut să distrugi ceva ce 
nu există? 

Pentru că tu eşti imperfect. 

Nu. Pentru că am înghiţit destul. Am fost hăituit în 
oraşul acela. lar ticăloşii ăştia m-au hăituit aici. lar 
Murdock m-a lăsat de izbelişte! Şi Co a fost ucisă! 

Şi acum m-am săturat! 

Aşeză elicopterul pe pământ. Opri motoarele, se repezi 
în spate, desprinse mitraliera de pe postament. Cu ea în 
braţe, fără să ia în seamă greutatea armei, benzile 
aruncate peste umăr, dădu buzna furios afară prin 
perdeaua de ceaţă şi fum. 

Cum era acoperit de noroi uscat, cu ramuri, frunzare şi 
lianele pe el, asudat, murdar, cu ochii aruncând flăcări 
precum dragonul, începu să tragă în orice purta 


uniformă. 
Omora! 
Omora continuu! 
Nu se mai putea opri. 
În cele din urmă nu mai avu în ce trage. 


17 


În afară de trosnetul flăcărilor, în lagăr nu se mai 
auzea nimic, o tăcere de moarte. 

Porni sleit prin fumul şi resturile împrăştiate prin tot 
lagărul, cu arma aceea grea gata de tragere, umerii îl 
dureau, se rotea când într-o parte, când în cealaltă, se 
apropie de peştera din spatele lagărului. 

Un soldat ţâşni îngrozit din spatele unei grămezi de 
resturi, gonind spre pădure, Rambo nici nu-l luă în 
seamă, altul, de după copac, trase în el, Rambo ochi în 
stânca de lângă el şi ricoşeul gloanţelor îl aruncă pe 
soldat grămadă într-un tufiş. 

Prin perdeaua de fum, văzu în fine gratiile de bambus 
din faţa peşterii. lar în faţă gratiilor, în picioare - Podovsk 
- cu pistolul îndreptat spre prizonieri. 

— Suntem în impas amândoi, îi spuse Podovsk în 
engleză. 

Vorbea plin de siguranţă de sine, doar faţa fără pic de 
culoare îl trăda. Glasul i se poticni şi el. Rambo continuă 
să se apropie. 

— Dacă tragi în mine, degetul mi se va chirci pe 
trăgaci şi unul dintre camarazii tăi va muri 

Rambo continuă să se apropie. 

— Doar n-ai făcut tot ce-ai făcut pentru ca unul dintre 
ei să moară exact înainte de a fi salvat. 

— Nu-l lua în seamă şi împuşcă bestia asta, gemu 
Banks de după gratii. 

Rambo se bucură când îi auzi glasul, îi fusese teamă să 
nu cumva să-l fi fost omorât drept răzbunare pentru 


evadarea lui. 

— Nu-ţi cer decât cuvântul de onoare că ai să mă laşi 
să scap, spuse Podovsk. In schimbul vieţii mele, viaţa 
unui prizonier. 

Rambo se apropia implacabil. Podovsk se cutremură. 

— N-ai să mă ucizi, urlă rusul. Nu ţi-a ajuns? 

Se întoarse brusc să tragă în Rambo, printre bare ţâşni 
un braţ, fu apucat de încheietura mâinii. Braţul acela nu 
mai avea aproape deloc carne pe el, parcă era al unui 
cadavru întors din mormânt ca să ceară răzbunare, 
scheletul acela n-avea putere în el, dar se agăţase de 
încheietura mâinii lui Podovsk ca într-un spasm al morţii. 
Când rusul reuşi să se descotorosească de mâna aceea, 
îl apucă Rambo de încheietură, îi suci mâna, oasele îi 
trosniră ca nişte beţişoare. Podovsk urlă de durere, 
pistolul căzu, Rambo dădu şi el drumul mitralierei care 
zăngăni pe jos, îl înşfăcă pe rus, îl târî zece metri mai 
încolo, îl ridică în aer - Nuuuu! urlă acesta - de un picior 
şi o mână, mult deasupra capului - Nuuuuuu! — şi-l 
aruncă în haznaua cu mizerii. 

Urletul lui Podovsk se stinse în clipa în care se auzi din 
adânc plescăitul mocirlei lacome. Fu acoperit de o 
viermuiala de creaturi. 


18 


Tehnicienii, ajutaţi de militari, desfăcură în grabă şi 
reasamblară echipamentele. Hangarul din nou vuia de 
activitate. 

— Celelalte lăsaţi-le în plata Domnului! strigă Murdock. 
Vreau să puneţi mai întâi radarul în funcţiune. 

Trautman scutură nedumerit din cap, neputând să 
înţeleagă ce voia omul acela care se transformase 
deodată. După ce-l părăsise pe Rambo şi dorise ca 
acesta să moară cât mai repede, acum se chinuia cu 
disperare să-l salveze, să-l scoată de acolo. 


— Aveţi mare grijă ca din Agusta să se coboare totul, 
porunci Murdock. Ericson, Doyle, mai verificaţi o dată 
armamentul. 

O secundă, în care simţi ca i se face rău, Trautman avu 
o neagră presimţire. S-ar putea ca purtarea lui Murdock 
să aibă şi altă motivaţie. Cu totul altă motivaţie. Nu să-l 
salveze pe Rambo. Nu să-l scoată de acolo, ci... 

Nu, nu se poate... Nici măcar Murdock n-ar îndrăzni... 


19 


Rambo îndreptă mitraliera spre încuietoarea peşterii, 
într-un unghi faţă de prizonieri. Apucă poarta şi o smulse 
cu totul. Prizonierii se uitau împietriţi la el. Brusc spaima 
lor deveni grabă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, s-o luăm din loc! urlă 
Banks. 

Cei care mai aveau ceva vlagă în ei îi ridicară şi pe 
ceilalţi în picioare. Rambo îl săltă pe cel suferind de 
malarie. Încercau să se grăbească, şi eforturile lor păreau 
patetice, parcă erau nişte neajutoraţi, mai mult foindu-se 
decât înaintând. Unul se clătină, Banks îl prinse în timp 
ce se prăbuşea la pământ. În cele din urmă, ajunseră la 
elicopter, dar calvarul nu se terminase. Din dărâmăturile 
unei barăci, un soldat trase spre ei, nimeri un prizonier. 
Banks, înnebunit de furie, apucă un automat de jos, şi 
trase până îl ciurui pe nefericitul soldat. 

Banks arăta atât de pornit încât Rambo îl înţelese: nici 
ăsta nu va scăpa vreodată de coşmaruri. 

Cum nu vor scăpa nici ceilalţi. 

Până la moarte, nu veţi uita nimic din ce v-a dăruit 
acest război blestemat. 

Se săltară, se târâră, se buluciră până la urmă toţi 
înăuntru. Rambo îl urcă pe cel rănit, se repezi să pună 
mitraliera grea la loc pe postamentul ei, şi alergă la 
manşă. În vreme ce elicele elicopterului începură să 


vuiască, rotindu-se tot mai iute, Rambo auzi parcă ceva, 
un sunet abia sesizabil. Da! Uitându-se în urmă, înţelese 
şi de unde venea: prizonierii - hohote de plâns, lacrimi în 
ochi. 

Strânse din fălci de simţi cum îl dor muşchii. 

Se întoarse şi se uită prin parbriz înainte, rotoarele în 
plin. Avusese întotdeauna dreptate: războiul acesta nu 
voia să se termine niciodată. 

Brusc inima i se strânse: înainte, coborând parcă exact 
din flăcările soarelui, zări silueta unui masiv elicopter de 
asalt rusesc. 

Şi masiv nu e chiar cuvântul potrivit. Un MIL MI-24. 
Chiar de la distanţa aceea, îl recunoscu, pentru că silueta 
lui aducea cu un monstru hibrid între elicopter şi avion. 
Un container uriaş cu rotoare de elicopter. 

Dumnezeule mare, nenorocirea aceea mai avea şi 
aripi! lar sub aripi un întreg arsenal. Armament de toate 
felurile, fir-ar să fie! Tunuri, rachete aer-sol, aer-aer, 
masive, groaznice. 

Afurisenia aceea se apropia evoluând cu o graţie 
deosebită. 

Rambo săltă elicopterul propriu de jos, îndreptându-se 
sfoară spre linia copacilor. Elicopterul de asalt deschise 
focul. În dreapta lor pământul ţâşni într-o arteziană de 
noroi care se luă după ei în vreme ce câştigau altitudine. 

Elicopterul lor abia reuşi să evite coroanele copacilor, 
fiind prea greu de data asta, plin de oameni. Rambo viră 
brusc spre stânga, încercând disperat să evite botul 
celuilalt care însemna punct ochit punct lovit. Prizonierii 
căzură claie peste grămadă. Aruncă o privire în urmă şi 
văzu că ruşii făcuseră un viraj larg, încercând să-l ia din 
nou în colimator. El viră invers, spre dreapta, exact când 
vârfurile copacilor lângă el explodară. 

Din spate, mitraliera grea începu să clănţăne. Banks se 
agăţase de mânere şi trăgea şi el în adversari. 

Pământul sub ei se răsturnă, orizontul se dădu peste 
cap, Rambo îndreptă aparatul spre sol, sporindu-i şi 


viteza. Cu coada în sus, elicopterul o porni printre copaci, 
măturând coroanele, antena din faţă spinteca frunzişul. 
Elicopterul de asalt se lăsă pe o parte, aripile îi dădeau 
stabilitate şi reuşi un viraj extrem de strâns în ciuda 
masivităţii sale. Era de cel puţin două ori mai mare decât 
celălalt elicopter, cu de două ori mai mare putere de foc, 
şi se apropia tot mai mult. 

Rambo se uita încordat la copacii ce dădeau năvală 
spre el, la o viteză de peste două sute de kilometri la oră, 
având o vizibilitate de doar câţiva metri. Prizonierii fură 
proiectaţi în peretele cabinei, aparatul se suci şi se răsuci 
brusc. Două rachete trecură pe lângă ei, mingi de foc se 
ridicară din junglă. Exact când nava sovietică se apropie 
şi mai mult, Rambo zări o deschidere în zig-zag printre 
copaci, deasupra albiei unei ape. De-o parte şi de 
cealaltă, copacii formau zid ca un canion, iar coroanele 
se închideau deasupra. Aeronava rusească era prea 
mare să se strecoare pe acolo. 

Dar poate n-ar trebui să mă bag nici eu! îşi spuse 
Rambo, în vreme ce elicopterul gonea de-acum prin 
tunelul acela vegetal, brăzdat când de umbre când de 
lumini. În faţă, ramurile formau un acoperiş şi trebui să 
se bage pe sub ele, atât de jos încât tălpile elicopterului 
împrăştiară în toate părţile apa mocirloasă. Alte două 
rachete fulgerară pe lângă ei. Lângă locul exploziei, un 
val de apă se repezi peste partea stângă a elicopterului. 
În faţă, râul cotea, şerpuia, Rambo se concentră, ghici 
cotitura, viră, se răsuci. Pădurea în dreapta lor explodă, 
suflul prinse şi aparatul, schije se loviră de carcasă, 
bucăţi ascuţite de metal şi plastic se înfipseră în umărul 
şi pieptul lui Rambo, durerea deveni atât de insuportabilă 
încât o fracțiune de secundă crezu că-i fusese retezată 
mâna. În spate, un prizonier gemu de parcă ar fi fost 
nimerit şi el. 

Elicopterul se cutremură, manşa şi palonierele se 
muiaseră, viteza se reduse brusc. 

S-a terminat cu noi, se gândi Rambo. Dacă mai 


explodează o rachetă tot atât de aproape... Şi nu va fi 
aproape! Motoarele fugarilor duduiau atât de anemic 
încât nava rusească nu va avea acum nicio dificultate să- 
i nimerească în plin. Încă zece secunde, poate numai 
cinci şi... 

Rambo slăbi acceleraţia, făcând aparatul să zboare şi 
mai încet, virând în dreapta şi în stânga de parcă ar fi 
scăpat de sub control şi pătrunse în alt tunel întunecat 
de copaci deasupra râului. Când ajunse în mijloc, făcu 
elicopterul să stea pe loc. 

— Banks! la caută acolo în spate. Vezi dacă nu găseşti 
un pistol cu rachete de semnalizare. 

— Vrei să trag în ditamai namila cu nişte amărâte de 
rachete de semnalizare? 

— Nu! În marginea pădurii. Ai găsit? 

— Da... 

— Trage! 

Racheta de semnalizare explodă la marginea pădurii, 
printre copaci se înălţă fum şi flăcări. Rambo încercă să- 
şi închipuie logica pilotului rus când o să vadă că celălalt 
elicopter nu mai apare în capătul tunelului vegetal. Poate 
că prin minte o să-i treacă că aparatul a suferit 
stricăciuni atât de grave încât a fost silit să aterizeze. 
Fumul şi flăcările îi vor întări presupunerea. Va mai 
aştepta câteva secunde şi, când va vedea că celălalt 
aparat tot nu apare, va încerca să verifice, coborând la 
gura tunelului format de coroanele copacilor, iar când va 
fi sigur că are dreptate, se va ridica şi va distruge cu 
rachete toată zona aceea. 

Şapte, numără Rambo. 

Lăsă elicopterul să înainteze doar câţiva centimetri. 

Şase! 

Opri din nou aparatul şi urlă la cei din spate: 

— Ţineţi-vă bine! 

Cinci! 

Ambală motoarele. 

Patru! 


Îşi şterse sudoarea şi sângele de pe faţă, braţele îi 
ardeau de durere. 

Trei! 

Degetul i se crispă pe butonul dragonului. 

Doi! 

Unu! 

Cu motoarele elicopterului ambalate la maxim lui 
Rambo i se păru o clipă că e la un concurs aiurit de 
viteză. Brusc porni din loc. Ţâşnind pe sub coroanele 
copacilor, stomacul i se poticni în gură, dar tot atât de 
brusc i se lăsă în călcâie când făcu un viraj aproape pe 
loc, rugându-se ca manevrele aparatului să reziste la 
şoc, şi se trezi faţă în faţă cu nava de asalt rusească, atât 
de aproape încât văzu mutra mirată a pilotului. 

Ultima emoție pe care o mai trăi pilotul acela pe 
pământ. 

Rambo apăsă butonul dragonului. 

Un fulger! Un tunet! Cerul explodă deodată. 


20 


— Lupul Singuratic către Bârlogul Lupului... Lupul 
Singuratic către Bârlogul Lupului! Mă auzi? Recepție. 

Murdock dăduse ordin ca toată transmisia radio să fie 
canalizată spre difuzoare şi nu numai spre căşti. Când 
auzi vocea aceea încremeni. Vocea lui Rambo. Sfârşită. 
Chinuită. 

— Răspunde-i! ordonă Murdock. 

— Te auzim, Lupule Singuratic, îi răspunse operatorul. 
Recepție. 

— Pregătiţi-vă... vocea ezită de parcă Rambo s-ar fi 
forţat să tragă aer în piept, doborât de durere, pregătiți- 
vă pentru... o aterizare... pentru stare de necesitate... - 
din nou răsuflare greoaie, aproape un geamăt. Avem 
prizonieri de război americani la bord. Terminat. 

Cei care se înghesuiseră în jurul staţiei radio se uitară 


ţintă la Murdock aşteptând, plini de speranţe, şi când 
acesta nu spuse nimic începură să se încrunte. Unii nu-şi 
putură stăpâni mânia. Murdock îi cercetă atent, conştient 
de duşmănia acestora. 

— Spune-i... Murdock rămase o clipă pe gânduri, 
spune-i: confirmăm starea de necesitate la aterizare. 
Bună treabă, Lupule Singuratic! Echipa de întâmpinare a 
şi pornit. 

Careva chiui, alţii se molipsiră. Acum toţi strigau, 
ţipau, amintindu-i lui Murdock de suporterii unei echipe 
de fotbal de pe vremea campionatelor din liceu. Se 
repeziră unde ştiau că sunt împachetate echipamentele 
medicale, tărgile, extinctoarele, covorul de poliuretan 
pentru marcarea locului de aterizare... Se răspândiră 
care încotro. Nu rămaseră decât Ericson, Doyle şi 
operatorul radio. 

— La naiba, blestemă Murdock ridicând din umeri. O 
merită, cred eu. O merită din plin. Să-i oferim şi o 
escortă! 

— Perfect din punctul meu de vedere. Numai că mai 
trebuie să aşteptăm puţin, spuse Ericson uitându-se la 
radar, până când îl vedem din care sector se apropie, 
apoi dădu din cap. Mda, acum îl văd, se încruntă. Dar se 
mişcă groaznic de încet: în locul lui, aş face totul ca să- 
mi mişc fundul mai iute încoace. Nu, ceva nu-i în regulă. 

— Un motiv în plus, interveni Doyle, să ne ducem 
înaintea lui şi să-l însoţim. 

— Prizonieri de război americani! murmură operatorul, 
clătinând din cap. Simt că mă apucă un elan patriotic. Ca 
în '73 când s-a întors celălalt grup de prizonieri. 

— Mda, mârâi Murdock, războiul! S-a încheiat şi nu se 
mai termină niciodată! 


21 


— Da. Războiul Stelelor, spuse Rambo, vorbind ca să 


mai uite de dureri. Când o să ajungeţi din nou în Statele 
Unite o să vreţi să vedeţi filmul ăsta de şase ori. Unii l-au 
văzut şi de douăzeci de ori. 

Prizonierii se strânseră grămadă mai aproape de el, 
fermecaţi. 

— Skywalker?” se miră Banks. 

— Mda, îi răspunse Rambo, făcându-i cu ochiul, în 
vreme ce se străduiau să menţină elicopterul pe cursul 
lui, deşi durerile îl chinuiau atât de mult că-i veni să 
vomite. Şi mai e şi tipul ăla cu cască neagră şi veşmânt 
întunecat. Darth Vadert. Are o sabie... numai că nu chiar 
o simplă sabie... e o... Mekongul e în faţa noastră! 

Brusc, prizonierilor nu le mai păsă de Războiul Stelelor. 
Aveau gânduri chiar mai pasionante de luat în 
consideraţie. 

— Şi dincolo de apa asta e...? vru să întrebe Banks. 

— Thailanda, îi răspunse Rambo. 

— Şi dincolo de Thailanda? 


— Acasă! 

La cuvântul ăsta se lăsă o linişte adâncă în tot 
elicopterul. 

— Acasă, murmură careva. Şi atâţia ani... uneori 


numai amintirile mi-au dat putere să nu înnebunesc în 
toţi anii ăştia... 

— Îngheţata, ciocolata! 

— Pizza cu pepperoni! 

— Hot dogs! Cartofi franţuzeşti! 

— Bere şi plăcinte! 

— Puştiul meu trebuie să aibă acum şaisprezece ani. 
Probabil că şi conduce maşina. 

— Nevastă-mea. Mă întreb dacă a rămas... 

— Cum mai e viaţa pe acolo? În lumea cealaltă? 

Rambo şovăi. 

— Ei? făcu Banks. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic! 


7 Personajul principal din serialul Războiul Stelelor. 
3 Alt personaj din acelaşi serial, întruchiparea principiului răului. 


Rambo nu se putu convinge să le spună. Ar fi fost prea 
mult deodată. Ar fi fost păcat. 

— Acasă? E ca de obicei, îi minţi el. Minunatele State 
Unite nu se schimbă niciodată. 

— Haide, bătrâne, trebuie să se fi schimbat cumva. 

— Da, bineînţeles, într-un fel. Acum e preşedinte 
Ronald Reagan. 

— Ronald...? Stai puţin. Doar nu vrei să spui că-i chiar 
actorul de cinema. 

— Ba da, şi în ciuda durerilor, Rambo nu se putu abtine 
să nu râdă. Chiar omul din O zi în Valea Morţii.” 

— Ah, Dumnezeule mare! 

— Da, şi eu am zis aşa de multe ori. 

Şi lui Rambo nu-i veni la îndemână să le spună că 
Vietnamul urma să-şi schimbe numele în Nicaragua. Sau 
că melodia lui John Lennon Dati o şansă păcii fusese 
înlocuită cu zăngănitul săbiilor. Şi poate de aceea sabia 
laser a lui Luke Skywalker devenise atât de populară în 
ultima vreme. Tabloul purificat al războiului. Şi dacă ţi se 
tăia mâna, nu era nimic, ţi se punea alta mecanică la loc. 
Dar numai în filme. Da, John Wayne, Ronald Reagan, 
filmele! Nu, nu era în stare să le spună despre Nicaragua. 
Ar fi fost prea mult. Afurisit de mult. 

În vreme ce fluviul Mekong se făcea tot mai larg în faţa 
lui, Rambo văzu un punctişor în aer, dincolo de apă. 


22 


Murdock îl expedie pe operatorul radio din hangar. 

— Mă descurc eu şi singur cu microfonul. Tu uită-te pe 
cer şi vezi când apar. 

Îndată ce operatorul ieşi din hangar, Murdock luă 
microfonul: 

— Căpetenia Haitei către Ciocan. Când un elicopter 
neidentificat, repet, neidentificat traversează Fluviul 


? Film în care a jucat Ronald Reagan. 


Mekong pe teritoriul Thailandei, îţi ordon să-l dobori! Te 
îndrepţi apoi spre locul unde se va prăbuşi şi tragi 
rachetele care ţi-au mai rămas în epavă. Să nu existe 
supraviețuitori! Ai înţeles, Ciocanule? 

Vocea lui Ericson suna tare ciudat prin interferenţele 
frecvenţei. 

— Aăăăă, sir... nu prea vă aud bine. 

— Ce tot spui acolo? Recepție. 


23 


— Păi...  ăăă, mormăi Ericson la microfonul 
elicopterului, am o problemă, mi-a intrat ceva în 
ureche... 

La ureche avea ţeava unei arme, un M-16 aflat în 
mâna lui Trautman. În spate, Doyle zăcea inconştient 
întins la podea. Tenda sub care se ascunsese Trautman 
între lăzile de muniții era dată la o parte. Trautman lipi şi 
mai tare ţeava automatului de urechea lui Ericson şi se 
aplecă să închidă aparatul de transmisie. 

— Ericson, ia spune-mi, nu vrei tu mai degrabă să te 
ocupi de un charter pe undeva prin sudul Franţei? 

Prin plexiglasul parbrizului văzu în faţă elicopterul 
nord-vietnamez. Şi pe Rambo, plin de sânge şi 
schimonosit de durere, la comenzile aparatului. Dar şi 
Rambo putea, vedea în interiorul Agustei - Trautman era 
sigur - pe comandantul său cu automatul la tâmpla lui 
Ericson. 

Şi cu demnitatea unor adevăraţi profesionişti - 
Trautman respira totuşi cu dificultate - cei doi dădură din 
cap în semn de recunoaştere. 

Rambo, te iubesc! 

Fără să mai ia în seamă locul marcat pentru aterizare, 
Rambo intră cu elicopterul drept în hangar, îl făcu să 
penduleze într-o parte şi-n alta şi, în cele din urmă, 
ateriză. In vreme ce medicii şi pompierii dădeau buzna 


înăuntru după elicopter, Rambo cobori pe trapa deschisă, 
în braţe cu mitraliera cea grea, M-16, cu o expresie atât 
de cruntă că toată lumea se trase la o parte - aprinsă de 
panică, în afară de un medic ce se uită în interiorul 
elicopterului şi rămase cu gura căscată când văzu atâta 
sânge care încă se prelingea pe jos. Tot corpul lui Rambo 
era plin de sânge. Şi lăsă în urma lui o dâră însângerată. 

În faţa hangarului ateriză şi celălalt elicopter, Agusta. 

O echipă de militari dădu buzna cu automatele 
îndreptate spre Rambo, acesta auzi de afară o voce 
tunând prin megafonul elicopterului Agusta, vocea lui 
Trautman: 

— Armele jos! Repet! Lăsaţi armele jos! Ordin al unui 
colonel care nu mai ştie de glumă! 

Rambo se întoarse, se uită afară, spre celălalt 
elicopter. Trautman stătea în uşa deschisă a acestuia cu 
mitraliera grea îndreptată spre militarii înarmaţi. 

Şi în privirile lui Trautman citi totul. La Saigon, în 1968, 
petrecuseră o seară împreună la un bar. Trautman îi 
spusese: 

— Am două fete. Sunt fericit că-s fete. Le iubesc. Şi n- 
aş fi vrut să am alţi copii, crede-mă. Dar dacă aş fi avut 
un fiu, aş fi vrut ca acela... să fii tu. 

lar Rambo îi răspunsese: 

— Taică-meu a fost un beţiv şi-o bătea pe mama. Am 
fost fericit să scap de-acasă şi să intru în armată. Dar 
dacă aş fi avut şi eu parte de un tată ca lumea aş fi 
vrut... să fiţi dumneavoastră. 

lar acum, schimbând între ei o privire scurtă, se 
înţeleseră deplin. Avea încuviințarea lui. 

Se răsuci brusc, cu mitralieră cu tot spre instalaţiile de 
radar, radio, computere. Apăsă pe trăgaci. Reculul îl făcu 
să se cutremure. Toate sărăciile acelea se pulverizară la 
naiba, la fel ca în lagăr. Consolele  explodară, 
computerele se  dezintegrară, ecranul radarului fu 
atomizat. Simţi o mare satisfacţie. Dar nu îndestulă. Nu 
îşi ostoise nevoia de revanşă. 


Se întoarse şi îndreptă arma spre Murdock care se 
lipise de un perete. Mergând spre el, Rambo simţi că 
turbează. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. 

— Şi acum tu! urlă el. Tu! Tu eşti răul! Din pricina unor 
perverşi ca tine am fost trimis în Vietnam prima oară. Şi 
a doua oară. De ambele dăţi m-ai trădat. Nici prima dată 
nu m-ai lăsat să mă întorc victorios. Şi ai făcut tot ce ţi-a 
stat în putinţă, fir-ar să fie, ca să mă împiedici s-o fac şi a 
doua oară. Şi-am izbândit. Aşa-i? 

Muşchii gâtului i se încordară atât de tare că aproape 
nu mai putea sufla. 

— Stai, scânci Murdock şi se trase şi mai înapoi. Să nu 
mă confunzi pe mine cu tipii care dau ordinele. Eu sunt 
doar un intermediar. Sunt... 

— O sculă! îi aruncă Rambo, înaintând spre el cu 
mitraliera pregătită. O sculă afurisită. Şi cu scula asta 
uite ce aş vrea eu să fac... 

— Nu, stai, aşteaptă, şi Murdock se poticni retrăgându- 
se şi mai mult din faţa lui. Trebuie să...! 

— Ce? 

— Trebuie să-mi dai voie să-ţi explic. 

— Explică de ce indivizii de teapa ta şi politicienii care 
nu ştiu decât să dea ordine ar pune la cale mult mai 
puţine războaie dacă ar trebui să le poarte ei personal! 

— Da, bine, voiam... - Murdock se refugie speriat într- 
un colţ - dacă aşa spui tu. Stai, aşa cum spui, orice zici 
tu... 

— Atunci n-am de zis decât atât! 

Şi Rambo ridică mitraliera, o îndreptă cu ţeava spre 
Murdock, şi apăsă pe trăgaci. 

Se auzi doar un ţăcănit sec. 

Murdock se scăpă în nădragi. 

Mizeria aceea gălbuie se scurse pe crăcii nădragilor, 
făcând o baltă pe podea. 

— Acolo mai sunt încă mulţi oameni de-al noştri, îi 
spuse Rambo. Să te duci să-i găseşti! Dacă nu am să te 
găsesc eu pe tine. Şi atunci, poate, la urma urmei, se va 


sfârşi şi acest război. 
Rambo aruncă mitraliera pe jos, se întoarse şi se 
îndreptă spre uşa hangarului. Spre Trautman. 


25 


Se opriră unul în faţa celuilalt şi se uitară în ochii 
celuilalt. 

— În Statele Unite, la închisoare, te-am întrebat ce 
doreşti, îi aminti tatăl său acum. Îţi aduci aminte ce mi-ai 
spus? 

Rambo încuviinţă din cap. 

— Voiam ca cineva să-mi spună... 

— Da, am să-ţi spun eu. John, ai avut dreptate să 
procedezi aşa. Ai avut dreptate. Şi cred în ce spun. 

Rambo simţi că nu mai poate respira. 

— Şi acum? îl întrebă Trautman. 

— Nu ştiu. 

— Vrei să te însoțesc? 

— Da. Vreau... Dar nu chiar acum, şi-i veni să vomite 
din pricina tuturor celor îndurate, din pricina 
sentimentelor care-l încercau. 

— Te înţeleg. Te las atunci. O să ai nevoie şi tu de 
nişte medici. Dar crezi că... 

Rambo aşteptă să audă ce spune. 

— Crezi că în fine totul s-a isprăvit? 

— După ce-am trecut şi a doua oară prin ce-am trecut? 

— Dar, de data asta, ai învins. Şi dacă există dreptate 
pe lumea asta... 

Rambo aşteptă din nou să audă ce avea să zică. 

— ... pentru ce-ai făcut o să primeşti încă o Medalie de 
Onoare. Nu s-a mai întâmplat niciodată una ca asta.