Joe Abercrombie — 01 Taisul sabiei

JOE ABERCROMBIE 


TĂIŞUL SABIEI 


Celor patru cIBtor — ui SEE Lol Care 


JOE ABERCROMBIE 
TĂIŞUL SABIEI 


Celor patru cititori - vă ştiţi voi care 


Sfârşit 


Logen se avântă printre copaci, cu picioarele goale 
alunecând pe pământul ud, pe mocirlă, pe âcele jilave de 
pin, de abia mai respirând, cu sângele pulsându-i în cap. Se 
împiedică şi se prăvăli pe-o parte, cât pe ce să-şi despice 
pieptul cu propria secure şi rămase acolo, gâfâind, 
cercetând cu privirea pădurea plină de umbre. 

Copoiul fusese cu el o clipă mai devreme, era sigur de 
asta, dar acum nu era de zărit. Cât despre ceilalţi, nici 
pomeneală. Halal căpetenie, să se piardă aşa de băieţii lui! 
Ar fi trebuit să caute să se întoarcă, dar pădurea mişuna de 
shanka. Îi simţea mişcându-se printre copaci, avea nările 
pline de mirosul lor. Undeva, la stânga, i se părea că aude 
strigăte, sunete de luptă, poate. Logen se ridică încet în 
picioare, încercând să nu facă niciun zgomot. O creangă 
trosni şi el se întoarse dintr-o zvâcnire. 

Văzu o suliță îndreptându-se spre el. O suliță 
necruțătoare, venind spre el cu un shanka la celălalt capăt. 

- Drace! făcu Logen. 

Se năpusti într-o parte, alunecă şi căzu cu faţa în jos, 
apoi se rostogoli prin tufăriş, aşteptând să simtă sulița în 
spate în orice clipă. Se ridică, răsuflând greu. Zări vârful 
strălucitor apropiindu-se din nou, se feri, se tări în spatele 
unui trunchi gros. Aruncă pe furiş o privire şi capul-turtit 
şuieră, împingând sulița spre el. Logen se iţi în partea 
cealaltă, doar o secundă, apoi se retrase, făcu un salt pe 
după copac şi cobori securea, răcnind cât îl ţinea gura. 
Lama se afundă, cu un pârâit, în craniul shanka. Un noroc, 
dar, la drept vorbind, Logen era de părere că i se cuvenea 
puţin noroc. 

Capul-turtit rămase nemişcat, privindu-l printre gene. 
Apoi începu să se legene într-o parte şi-ntr-alta, cu sângele 
şiroindu-i pe faţă. După care se prăbuşi ca un bolovan, 


trăgând după el securea dintre degetele lui Logen, 
zvârcolindu-se pe jos, la picioarele lui. Logen încercă să 
apuce coada securii, însă, cumva, shanka strângea în 
continuare sulița în mână şi vârful ei se învârtea în aer. 

- Ah! ţipă Logen, când sulița îi crestă braţul. 

Simţi o umbră coborând peste faţa lui. Alt cap-turtit. 
Unul al naibii de mare. Aflat deja în aer, cu braţele întinse. 
N-avea timp să ia securea. N-avea timp să se ferească. Gura 
lui Logen se deschise, dar n-avea timp să spună nimic. Ce să 
spui într-un moment ca acesta? 

Se prăbuşiră împreună pe pământul ud, se rostogoliră 
prin noroi, prin mărăcini şi crengi rupte, sfâşiindu-se, 
lovindu-se cu pumnii şi mârâind unul la altul. O rădăcină de 
copac îl izbi pe Logen în cap, făcându-i urechile să ţiuie. 
Avea un cuţit pe undeva, dar nu-şi putea aminti unde. Se 
rostogoliră şi se rostogoliră, în josul povârnişului, cu lumea 
răsturnându-se şi răsturnându-se iar, cu Logen încercând 
să se dezmeticească şi, în acelaşi timp, să-l sugrume pe 
vânjosul cap-turtit. Erau de neoprit. 

Păruse o idee isteaţă să-şi instaleze tabăra lângă râpă. 
Era cu neputinţă să se furişeze cineva în sus, pe la spate. 
Acum, când Logen aluneca pe burtă pe marginea 
prăpastiei, ideea nu mai părea chiar atât de grozavă. 
Mâinile sale scurmau în pământul ud. Doar noroi şi ace 
brune de pin. Degetele apucară, apucară nimic. Cădea. 
Lăsă să-i scape un scâncet mic. 

Mâinile i se strânseră pe ceva. O rădăcină de copac, 
ieşită din pământ chiar în buza râpei. Logen se legănă în 
gol, gâfâind, dar nu slăbi strânsoarea. 

- Ha! strigă el. Ha! 

Era încă în viaţă. Nu erau de-ajuns câteva capete-turtite 
ca să-i vină de hac lui Logen Nouădegete. Încercă să-şi 
ridice trupul peste margine, dar nu reuşi. O greutate mare 
îi atârna de picioare. Privi în jos. 

Prăpastia era adâncă. Adâncă de tot, cu margini 
abrupte, stâncoase. Ici şi colo, câte un copac se agăța de o 


crăpătură, crescând în neant şi răsfirându-şi ramurile în 
văzduh. Râul vuia undeva dedesubt, grăbit şi mânios, apă 
albă, înspumată, mărginită de piatră neagră, colţuroasă. 
Perspectiva era, fără îndoială, cât se poate de proastă, dar 
adevărata problemă se afla mai aproape. Vânjosul shanka 
nu se dezlipise de Logen şi se legăna uşor, înainte şi înapoi, 
cu mâinile murdare încleştate în jurul gleznei sale stângi. 

- La naiba! mormăi Logen. 

Era la ananghie. Mai trecuse, nu-i vorbă, prin câteva 
încercări şi trăise să le povestească, dar mai rău de-atât era 
greu de închipuit că se poate. Asta îl făcu să se gândească 
la propria-i existenţă. Il se părea acum o viaţă amară, 
zadarnică. Nu adusese nimic bun nimănui. Plină de violenţă 
şi durere, presărată doar cu dezamăgiri şi vitregii. Mâinile 
începeau să-i obosească, braţele îi ardeau. Vânjosul cap- 
turtit nu dădea semne că avea să cadă prea curând. Ba 
chiar îşi aburcase niţel trupul pe piciorul lui. Se opri, 
ridicând spre el o privire plină de ură. 

Dacă Logen ar fi fost cel agăţat de piciorul acelui shanka, 
foarte probabil ar fi gândit: „Viaţa mea depinde de piciorul 
de care mă ţin, mai bine să nu risc nimic.” Un om ar prefera 
să se salveze decât să-şi omoare duşmanul. Problema era că 
un shanka nu gândea aşa, iar Logen ştia asta. Aşadar, nu fu 
foarte surprins când acesta îşi deschise gura imensă şi îşi 
înfipse dinţii în gamba lui. 

- Aaaau! mârâi Logen şi scânci şi lovi cât putu de tare cu 
călcâiul gol, săpând o rană însângerată în capul de shanka, 
dar acesta nu-şi slăbea muşcătura şi, cu cât lovea mai tare 
Logen cu piciorul, cu atât îi alunecau mâinile mai mult pe 
rădăcina cleioasă de deasupra. 

Acum nu mai era prea mult din rădăcină de care să se 
poată ţine şi, atâta câtă mai rămăsese, părea gata să se 
rupă în orice moment. Logen încercă să nu se gândească la 
durerea din mâini, la durerea din braţe, la dinţii capului- 
turtit în piciorul lui. Urma să cadă. Nu avea de ales decât 


între a cădea pe stânci sau a cădea în apă şi asta era o 
alegere care, mai mult sau mai puţin, venea de la sine. 

Odată ce te-ai ales cu un lucru de făcut, e mai bine să 
treci la fapte decât să trăieşti cu spaima lui. Asta ar fi spus 
tatăl lui Logen. Aşadar, îşi plantă piciorul pe suprafaţa 
stâncii şi, după o ultimă răsuflare adâncă, se aruncă în gol, 
cu toată puterea care-i mai rămăsese. Simţi muşcătura 
dinţilor descleştându-se, urmată de strânsoarea mâinilor şi, 
preţ de o clipă, fu liber. 

Apoi începu să cadă. Repede. Marginile râpei goneau pe 
lângă el: piatră cenuşie, muşchi verde, petice de zăpadă 
albă, toate învălmăşindu-se în jurul lui. 

Logen se răsuci încet în aer, agitându-şi zadarnic 
membrele, prea speriat ca să ţipe. Vântul năvalnic îi biciuia 
ochii, îi umfla veşmintele, îi smulgea răsuflarea din gură. Îl 
văzu pe vânjosul shanka lovindu-se de stâncă, în spatele lui. 
Îl văzu zdrobindu-se şi săltând şi prăbuşindu-se, mort, fără 
doar şi poate. Era o privelişte plăcută, dar satisfacția lui 
Logen fu scurtă. 

Apa se înălţă să-l întâmpine. Îl izbi în coastă, ca un taur 
la atac, îi smulse aerul din plămâni, gândurile din cap, îl 
înghiţi, trăgându-l la fund, în întunecimea rece. 


Partea ] 


Tâişul sabiei 
incită la acte de violenţă. 
HOMER 


Supraviețuitorii 


Clipocitul apei în urechi. Aceasta fu prima senzaţie. 
Clipocitul apei, foşnetul copacilor, ciocănitul răzleţ şi 
ciripitul unei păsări. Logen miji ochii. Lumină, o strălucire 
înceţoşată, printre frunze. Să fie asta moartea? Atunci de ce 
atâta durere? Toată partea stângă îi pulsa. Încercă să ia o 
gură sănătoasă de aer, se înecă, tuşi, împroşcând apă, 
scuipând nămol. Gemu, se răsuci în patru labe şi ieşi din 
râu, gâfâind printre dinţii încleştaţi, apoi se rostogoli pe 
spate, în mâl, printre muşchii şi lemnele putrede de pe mal. 

Zăcu acolo o vreme, cu privirea aţintită spre cerul 
cenuşiu din spatele crengilor negre, cu răsuflarea 
hârâindu-i în gâtlejul care-l ustura. 

- Sunt încă viu, horcăi Logen. 

Încă viu, în ciuda tuturor eforturilor depuse de natură, 
de shanka, de oameni şi fiare. Mustind de apă şi întins pe 
spate, începu să râdă satisfăcut. Un râs strident, gâlgâitor. 
Ăsta era Logen Nouădegete, un supravieţuitor. 

Un vânt rece sufla peste malurile putrede ale râului şi 
râsul lui Logen se stinse încet. Putea fi el viu, dar să rămână 
în viaţă, asta era altă chestiune. Se ridică, tresărind de 
durere. Se clătină pe picioare, sprijinindu-se de cel mai 
apropiat trunchi de copac. Îşi scoase mâlul din nări, din 
ochi, din urechi. Îşi trase în sus cămaşa udă, să cerceteze 
urmările. 

Trupul îi era acoperit într-o parte de vânătăi, din cauza 
căzăturii. Pete albastre şi vineţii pe toată întinderea 
coastelor. Sensibile la atingere, de bună seamă, dar nimic 
nu părea rupt. Piciorul era un dezastru. Sfâşiat şi plin de 
sânge, de la dinţii de shanka. Îl durea cumplit, dar încă îl 
putea mişca destul de bine şi asta era cel mai important. 
Avea nevoie de el, dacă voia să iasă din bucluc. 


Încă avea pumnalul în teaca de la cingătoare şi fu nespus 
de bucuros să-l vadă. Nu puteai avea niciodată prea multe 
cuțite, după experienţa lui Logen, iar acesta era unul bun, 
însă perspectiva rămânea tot sumbră. Era pe cont propriu, 
într-o pădure mişunând de capete-turtite. N-avea idee unde 
se află, dar putea să urmeze cursul apei. Râurile curgeau 
toate spre nord, din munţi câtre marea de gheaţă. Să 
urmeze râul spre sud, împotriva curentului. Să urmeze râul 
şi să urce în Ținuturile Înalte, unde shanka nu-l puteau găsi. 
Era singura lui şansă. 

Avea să fie frig acolo sus, în această perioadă a anului. 
Un frig de moarte. Îşi coborî privirea spre picioarele-i 
goale. Aşa-i fusese norocul, să vină shanka tocmai pe când 
era descălţat, tăindu-şi băşicile. Nici manta nu avea - 
şezuse lângă foc. În felul ăsta, n-ar rezista în munţi nici 
măcar o zi. Mâinile şi picioarele i s-ar înnegri peste noapte 
şi ar muri, încetul cu încetul, înainte ca măcar să ajungă la 
trecători. Asta dacă nu murea de foame mai întâi. 

- La naiba, murmură el. 

Trebuia să se întoarcă în tabără. Trebuia să spere că 
plecaseră capetele-turtite, să spere că lăsaseră ceva în 
urmă. Ceva ce i-ar putea fi de folos să supravieţuiască. Era 
îngrozitor de mult să spere toate astea, dar n-avea de ales. 
Niciodată n-avea de ales. 


Începuse să plouă atunci când Logen găsi locul. O ploaie 
măruntă, care-i lipea părul de cap, care-i uda hainele până 
la piele. Se lipi de un trunchi acoperit de muşchi şi privi 
spre tabără, cu inima bubuind, cu degetele mâinii drepte 
strânse dureros pe plăselele alunecoase ale cuţitului. 

Văzu cercul înnegrit unde fusese focul, înconjurat de 
vreascuri pe jumătate arse şi de cenuşă călcată în picioare. 
Văzu buşteanul mare pe care şezuseră Treicopaci şi Dow 
când au venit capetele-turtite. Văzu, risipite prin poiană, 
bucăţi de harnaşament rupt şi sfâşiat. Numără trei shanka 
morţi, chirciţi la pământ, unul cu o săgeată înfiptă în piept. 


Trei shanka morţi, dar nici urmă de vreunul viu. Avea noroc. 
Ca întotdeauna, noroc numai cât să supravieţuiască. Totuşi, 
se puteau întoarce în orice clipă. Trebuia să acţioneze 
repede. 

Logen ieşi în goană dintre copaci, scotocind peste tot. 
Cizmele erau acolo unde le lăsase. Le înhăţă, şi le trase pe 
picioarele îngheţate, ţopăind, gata să alunece, în graba lui. 
Mantaua era şi ea acolo, vârâtă sub buştean, sfâşiată şi 
ponosită în zece ani de vreme vitregă şi de război, ruptă şi 
cusută, cu o jumătate de mânecă lipsă. Raniţa îi zăcea 
pleoştită în tufişul din apropiere, cu lucrurile împrăştiate în 
josul povârnişului. Se ghemui, răsuflând greu, şi le aruncă 
pe toate înapoi înăuntru. O bucată de sfoară, vechea lui 
pipă de lut, câteva fâşii de carne uscată, ac şi aţă, o ploscă 
ciobită, cu un rest de băutură bleotocărind înăuntru. 'Toate 
bune. Toate folositoare. 

De o creangă atârna o pătură zdrenţăroasă, udă şi pe 
jumătate înnegrită de funingine. Logen o smulse şi rânji. 
Vechiul, mult încercatul lui ceaun era dedesubt. Culcat pe-o 
parte, probabil azvârlit de pe foc cu piciorul, în timpul 
luptei. Îl apucă strâns cu ambele mâini. Îi dădea o senzaţie 
de siguranţă, de lucru cunoscut, aşa ciobit cum era şi 
înnegrit, după ani de folosinţă îndelungată. Avea de mult 
ceaunul acela. Îl urmase în războaie, în lungul drum prin 
Nord şi înapoi. Gătiseră cu toţii în el, împreună, pe drum, 
mâncaseră cu toţii din el. Forley, Ursuzul, Copoiul, toţi. 

Logen îşi roti din nou privirea peste tabără. Trei shanka 
morţi, dar niciunul dintre oamenii lui. Poate că erau încă pe 
undeva prin preajmă. Poate că dacă ar risca, dacă ar 
încerca să-i caute... 

- Nu. 

Rosti cuvântul încet, cu glas şoptit. Nu era atât de naiv. 
Fuseseră multe capete-turtite. Îngrozitor de multe. Nu ştia 
cât timp zăcuse pe malul râului. Chiar dacă vreo doi dintre 
băieţi reuşiseră să scape, probabil că au fost vânaţi şi prinşi 
de shanka în pădure. Acum nu mai erau decât nişte trupuri 


neînsufleţite, cu siguranţă, risipite prin văi. Tot ce putea 
face Logen era să caute adăpost în munţi, să încerce să-şi 
salveze propria viaţă mizerabilă. Trebuia să fie realist. 
Trebuia, oricât de dureros era. 

- Am rămas doar noi doi, spuse Logen, îndesând ceaunul 
în raniţă şi aruncându-şi-o pe umăr. 

Se îndepărtă, şchiopătând, cât putea de repede. În sus, 
către râu, către munţi. 

Doar ei doi. El şi ceaunul. 

Erau singurii supraviețuitori. 


Întrebări 


De ce fac asta? se întrebă Inchizitorul Glokta, a mia 
oară, în timp ce înainta şchiopătând de-a lungul coridorului. 
Pereţii erau tencuiți şi văruiţi, deşi nu foarte de curând. 
Locul avea un aer învechit şi un miros jilav. Nu existau 
ferestre, căci culoarul se afla adânc sub pământ, şi 
felinarele aruncau umbre alene plutitoare în fiecare cotlon. 

De ce-ar vrea cineva să facă asta? Paşii lui Glokta 
răsunau ritmic pe pietrele murdare ale pardoselii. Mai întâi 
tocănitul încrezător al călcâiului drept, apoi bocănitul 
bastonului, urmat de interminabila târşâială a piciorului 
stâng, cu obişnuitele junghiuri în gleznă, genunchi, fese şi 
spate. Toc, boc, durere. Acesta era ritmul mersului său. 

Monotonia slinoasă a coridorului era întreruptă din când 
în când de câte o uşă grea, ferecată şi zăvorâtă cu fier 
ruginit. Odată, lui Glokta i se păru că aude un strigăt 
înăbuşit de durere în spatele uneia dintre ele. Mă întreb ce 
biet nătărău o fi fiind interogat acolo. De ce crime e vinovat 
sau nevinovat. Ce secrete sunt smulse, ce minciuni sunt 
străpunse, ce trădări scoase la lumină. Însă nu apucă să 
facă asta mult timp. Fu întrerupt de scări. 

Dacă lui Glokta i s-ar fi oferit ocazia să tortureze un om 
la alegere, oricare, cu siguranţă s-ar fi oprit asupra 
inventatorului scărilor. Pe când era tânăr şi admirat de 
toată lumea, înainte de nenorocire, nici măcar nu le 
observase vreodată cu adevărat. Le cobora din două în 
două şi-şi vedea voios de drum. Acum se isprăvise. Sunt 
pretutindeni. Chiar n-ai cum să schimbi etajul fără ele. lar 
la coborâre e mai rău decât la urcare, ăsta e lucrul de care 
oamenii nu-şi dau seama niciodată. Când urci, nu cazi de 
obicei atât de mult. 

Cunoştea bine şirul acesta de trepte. Şaisprezece la 
număr, tăiate din piatră netedă, puţin uzate către mijloc, 


uşor umede, ca tot ce se afla acolo, jos. Nu exista 
balustradă, nimic de care să te ţii. Șaisprezece duşmani. O 
adevărată provocare. Îi luase mult timp lui Glokta să 
elaboreze cea mai puţin dureroasă metodă de a cobori 
scările. Mergea într-o parte, ca un crab. Mai întâi bastonul, 
pe urmă piciorul stâng, apoi dreptul, cu o durere mai mare 
decât cea obişnuită atunci când stângul îi prelua greutatea, 
însoţită de un junghi persistent la gât. 

De ce trebuie să mă doară gâtul când cobor scările? 
Oare gâtul îmi preia greutatea? Oare? Însă durerea nu 
putea fi tăgăduită. 

Glokta se opri cu patru trepte înainte de a ajunge jos. 
Aproape le învinsese. Mâna îi tremura pe mânerul 
bastonului, piciorul stâng îl durea cumplit. Îşi atinse gingiile 
cu limba, acolo unde cândva se aflaseră dinţii din faţă, 
inspiră adânc şi păşi înainte. Glezna îi cedă cu o smucitură 
îngrozitoare şi Glokta plonjă în gol, contorsionându-se, 
clătinându-se, cu mintea un cazan de oroare şi disperare. 
Se împiedică de următoarea treaptă ca un om beat, 
zgâriind cu unghiile zidul neted şi lăsând să-i scape un țipăt 
îngrozit. Idiotule, idiot nenorocit! Bastonul bocăni pe 
podea, piciorul schilod se luă la trântă cu pietrele şi Glokta 
se pomeni jos, prin cine ştie ce miracol încă în picioare. 

Și iată-l. Acel oribil, minunat, prelung moment dintre 
strivitul degetului şi senzaţia de durere. Cât de mult mai 
am până când o să apară durerea? Cât de puternică va fi, 
atunci când va veni? Gâfâind, cu gura deschisă, la baza 
scării, Glokta simţea fiorul aşteptării. Iat-o că vine... 

Agonia era de nedescris, un spasm mistuitor în susul 
coastei stângi, de la laba piciorului până la maxilar. Îşi miji 
ochii înlăcrimaţi, îşi apăsă mâna dreaptă peste gură, atât de 
puternic, încât încheieturile degetelor îi trosniră. Puţinii 
dinţi pe care îi mai avea scrâşniră când îşi încleştă fălcile, 
însă un geamăt subţire, întrerupt, tot îi şuieră din gătlej. 7ip 
sau râd? Cum să-mi dau seama? Respira fornăind greoi, pe 


nas, cu bulbuci ţâşnindu-i în palmă, cu trupul contorsionat 
tremurând în efortul de a rămâne în picioare. 

Spasmul trecu. Glokta îşi mişcă precaut picioarele, unul 
câte unul, testând pagubele. Gamba îi era în flăcări, laba 
piciorului amorţită, gâtul îi pârâia la fiecare mişcare, 
trimiţându-i mici înţepături ticăloase de-a lungul şirei 
spinări. Binişor în împrejurările date. Cu o sforţare, se 
aplecă şi îşi înhăţă bastonul între două degete, se ridică din 
nou, îşi şterse bulbucii şi lacrimile cu dosul palmei. Foarte 
palpitant. Mi-a plăcut? Pentru cei mai mulţi oameni, scările 
sunt o chestiune banală. Pentru mine, o aventură! Porni 
şchiopătând de-a lungul coridorului, chicotind încetişor în 
sinea lui. Încă păstra umbra unui zâmbet când ajunse în 
dreptul uşii sale şi intră cu paşi târşâiţi. 

O cutie albă, sordidă, cu două uşi faţă în faţă. Tavanul 
era prea scund ca să fie confortabilă, odaia prea puternic 
luminată de lămpi strălucitoare. Dintr-un colţ se strecura 
umezeala şi mortarul era năpădit de băşici care se 
scorojeau, pătate de mucegai negru. Cineva încercase să 
şteargă o pată alungită de sânge de pe perete, dar nu se 
străduise nici pe departe îndeajuns. 

Practicianul Frost stătea în celălalt capăt al camerei, cu 
braţele-i vânjoase încrucişate peste pieptu-i vânjos. Îl salută 
din cap pe Glokta, cu toată căldura unei pietre, iar Glokta îi 
răspunse în acelaşi fel. Între ei se afla o masă zgâriată, 
pătată, prinsă în podea şi flancată de două scaune. Un 
bărbat gras, gol puşcă, stătea pe unul dintre ele, cu mâinile 
legate strâns la spate şi cu un sac maro de canava pe cap. 
Răsuflarea sa iute, înăbuşită, era singurul sunet din 
încăpere. Era frig, aici, jos, însă omul asuda. Așa ar fi şi 
cazul. 

Glokta şchiopătă către celălalt scaun, îşi sprijini cu grijă 
bastonul de marginea mesei şi, încet, precaut, se chinui să 
se aşeze. Îşi întinse gâtul spre stânga şi spre dreapta, apoi 
îşi lăsă trupul să alunece într-o poziţie cât de cât comodă. 
Dacă lui Glokta i s-ar fi oferit ocazia să strângă mâna unui 


om, oricare, cu siguranţă l-ar fi ales pe inventatorul 
scaunelor. Mi-a făcut viața aproape suportabilă. 

Frost ieşi în tăcere din colţul său şi apucă partea de sus 
a sacului între patru degete cărnoase şi palide şi degetul 
mare, alb şi butucănos. Glokta dădu din cap şi practicianul 
smulse sacul, lăsându-l pe Salem Rews clipind în lumina 
violentă. 

O faţă mică, urâtă, ticăloasă, de porc. Porc urât şi ticălos 
ce eşti, Rews. Porc dezgustător. Eşti gata să mărturiseşti 
Chiar acum, pun râămăşag, gata să vorbeşti şi iar să 
vorbeşti, fără intrerupere, până când ne apucă sila pe toți. 
Avea o vânătaie mare şi întunecată pe obraz şi o alta pe 
maxilar, deasupra bărbiei duble. Când ochii înlăcrimaţi i se 
obişnuiră cu lumina, omul îl recunoscu pe Glokta, aflat în 
faţa lui, şi chipul i se umplu dintr-odată de speranţă. O 
speranţă vană şi tristă. 

- Glokta, trebuie să mă ajuţi, scânci el, aplecându-se atât 
cât îi permiteau legăturile şi bolborosindu-şi vorbele într-o 
disperată, mormăită învălmăşeală. Sunt acuzat pe nedrept, 
ştii asta. Sunt nevinovat! Ai venit să mă ajuţi, nu-i aşa? Tu 
eşti prietenul meu! Ai influenţă aici. Suntem prieteni, 
prieteni! Ai putea spune ceva în sprijinul meu! Sunt un om 
nevinovat, acuzat pe nedrept! Sunt... 

Glokta ridică mâna, cerând linişte. Se uită o clipă la 
chipul cunoscut al lui Rews, de parcă nu l-ar mai fi văzut 
până atunci. Apoi se întoarse către Frost: 

- Ar trebui să-l cunosc pe omul acesta? 

Albinosul nu răspunse. Partea de jos a feţei îi era 
ascunsă de masca lui de practician, iar jumătatea de sus nu 
trăda nimic. Se uita ţintă, fără să clipească, la prizonierul 
din scaun, cu ochii săi roz, morţi ca ai unui cadavru. Nu 
clipise de când intrase Glokta în încăpere. Cum poate face 
asta? 

- Sunt eu, Rews! şuieră grăsanul, cu glasul ridicându-se 
treptat câtre panică. Salem Rews, mă cunoşti, Glokta! Am 


fost cu tine în război, înainte de... ştii tu... suntem prieteni! 
Nol... 

Glokta ridică mâna din nou şi se lăsă pe spate, lovindu-şi 
cu unghia unul dintre puţinii dinţi pe care-i mai avea, ca şi 
cum ar fi fost cufundat în gânduri. 

- Rews. Numele îmi sună cunoscut. Un negustor, un 
membru al Ghildei Pânzarilor. Un om bogat, de bună seamă. 
Acum îmi amintesc... Glokta se aplecă, făcând o pauză, 
pentru efect. A fost un trădător! A fost luat de Inchiziţie, 
proprietăţile i-au fost confiscate. Vezi tu, a conspirat să se 
sustragă de la plata dărilor către rege. Gura lui Rews 
atârna deschisă. Dările regelui! ţipă Glokta, lovind cu palma 
în masă. Grăsanul se holba la el, cu ochii măriţi, trecându-şi 
limba peste un dinte. Dreapta sus, al doilea din spate. Dar 
unde ne sunt manierele? întrebă Glokta, fără să se refere la 
cineva anume. Poate că noi ne-am cunoscut cândva sau nu, 
dar nu cred că ţie şi asistentului meu vi s-au făcut 
prezentările cuvenite. Practiciene Frost, salută-l pe acest 
grăsan. 

Fu o lovitură cu palma, dar suficient de puternică să-l 
arunce pe Rews din scaun. Acesta trosni, dar rămase 
locului. Cum se poate una ca asta? Să-l dobori la pământ, 
dar să laşi scaunul în picioare? Rews se răşchiră horcăind 
pe jos, cu faţa lipită de dale. 

- Îmi aminteşte de o balenă pe uscat, remarcă Glokta 
absent. 

Albinosul îl înhăţă pe Rews de sub braţ şi îl trase în sus, 
azvârlindu-l înapoi în scaun. Sângele îi şiroia dintr-o 
tăietură la obraz, dar ochii săi de porc erau tăioşi acum. 
Loviturile îi fac pe cei mai mulţi oameni să se înmoaie, dar 
pe unii îi oțelesc. Nu l-aş fi crezut niciodată pe acesta un 
om dur dar viaţa e plină de surprize. 

Rews scuipă sânge pe tăblia mesei. 

- Ai mers prea departe de data asta, Glokta, o, da! 
Pânzarii sunt o ghildă onorabilă, avem influenţă! Nu vor 
tolera aşa ceva! Sunt un om cunoscut! Chiar în clipa asta, 


soţia mea trebuie că trimite o petiție regelui, să-mi acorde o 
audienţă! 

- A, soţia ta! Glokta zâmbi trist. Soţia ta e o femeie foarte 
frumoasă. Tânără şi frumoasă. Mă tem că, poate, prea 
tânără pentru tine. Mă tem că a profitat de ocazie ca să 
scape de tine. Mă tem că ne-a adus registrele tale. Toate 
registrele. Rews păli. Ne-am uitat prin acele registre. 
Glokta făcu semn către un morman imaginar de hârtii spre 
stânga. Ne-am uitat şi prin registrele din vistierie - făcu 
semn către un alt teanc spre dreapta. Imaginează-ţi ce 
surpriză am avut când n-am reuşit să potrivim cifrele. Şi au 
mai fost şi vizitele nocturne ale angajaţilor tăi la depozitele 
din cartierul vechi, micile corăbii neînregistrate, plăţile 
către oficiali, documentele falsificate. Mai trebuie să 
continui? întrebă Glokta, clătinând din cap, cu profundă 
dezaprobare. 

Grăsanul înghiţi în sec şi îşi linse buzele. 

În faţa prizonierului erau aşezate un condei, cerneală şi 
hârtiile confesiunii, acoperite minuţios cu scrisul frumos şi 
îngrijit al lui Frost, aşteptând doar semnătura. Am să-l 
prind, Chiar aici şi acum. 

- Mărturiseşte, Rews, şopti încetişor Glokta şi pune 
capăt fără dureri acestei afaceri regretabile. Mărturiseşte 
şi numeşte-ţi complicii. Ştim deja cine sunt. Ne va fi tuturor 
mai uşor. Nu vreau să te rănesc, crede-mă, nu-mi va face 
nicio plăcere. Nimic nu-mi va face. Mărturiseşte. 
Mărturiseşte şi vei fi cruțat. Exilul în Englia nu e atât de rău 
cum ar vrea unii să te facă să crezi. Mai există şi acolo 
plăceri ale vieţii şi satisfacția unei zile de muncă cinstită, în 
slujba regelui tău. Mărturiseşte! Rews se uita ţintă în 
podea, lingându-şi dintele. Glokta se lăsă pe spate şi oftă: 
Sau nu, zise el, şi atunci pot să-mi aduc instrumentele. 
Frost făcu un pas înainte, umbra lui masivă căzând peste 
faţa grăsanului. Cadavru găsit plutind lângă docuri, şopti 
Glokta, umflat de apa mării şi mutilat oribil... imposibil... 
imposibil de recunoscut. E gata să vorbească. E gras şi copt 


şi gata să explodeze. Oare rănile au fost induse înainte sau 
după moarte? întrebă el, plin de vervă, tavanul. Oare 
decedatul a fost bărbat sau femeie? Glokta ridică din umeri. 
Cine poate spune? 

Se auzi o bătaie puternică în uşă. Faţa lui Rews se înălţă 
brusc, plină din nou de speranţă. Nu acum, fir-ar să fie! 
Frost se duse la uşă şi o întredeschise puţin. Avu loc un 
schimb de replici. Uşa se închise. Frost se aplecă, şoptindu-i 
lui Glokta la ureche: 

- Ete Teverar, veni bolboroseala peltică, din care Glokta 
înţelese că la uşă era Severard. 

Deja? Glokta zâmbi şi clătină din cap, ca şi cum ar fi fost 
o veste bună. Faţa lui Rews se pleoşti puţin. Cum se poate 
ca unui om care s-a îndeletnicit cu tăinuirea să-i fie 
imposibil să-şi ascundă emoțiile în incăperea asta? Dar 
Glokta ştia cum: FE greu să-ți păstrezi calmul când eşti 
speriat, neajutorat, singur, la mila unor oameni fără pic de 
milă. Cine să ştie asta mai bine decât mine? Oftă şi, pe 
tonul cel mai plictisit de lume, întrebă: 

- Vrei să mărturiseşti? 

- Nu! 

Sfidarea revenise în ochii de porc ai prizonierului. Îi 
susţinu privirea, tăcut şi atent, sugându-şi dintele. 
Surprinzător. De-a dreptul surprinzător. Şi ăsta e abia 
începutul. 

- Te sâcâie dintele ăla, Rews? Nimic legat de dinţi nu-i 
era străin lui Glokta. Propria lui gură fusese lucrată de cei 
mai buni. Sau cei mai răi, depinde cum priveşti lucrurile. 
Se pare că trebuie să te las acum, dar, cât voi fi plecat, am 
să mă gândesc la dintele ăla. Am să chibzuiesc foarte bine 
ce-i de făcut cu el. Glokta îşi apucă bastonul: Vreau să te 
gândeşti la mine cu gândul la dintele tău. Şi mai vreau să te 
gândeşti foarte bine să semnezi mărturisirea. Glokta se 
ridică în picioare cu greu, scuturându-şi piciorul dureros. 
Dar cred că s-ar putea să reacţionezi bine la o mamă de 
bătaie, aşa că am să te las în compania Practicianului Frost, 


preţ de o jumătate de oră. Gura lui Rews deveni un cerc 
tăcut de uimire. Albinosul ridică scaunul cu grăsan cu tot şi 
îl răsuci încet. Este, fără doar şi poate, cel mai bun la 
treburile de felul acesta. Frost scoase la iveală o pereche de 
mănuşi roase din piele şi începu să şi le tragă tacticos pe 
mâinile albe, mari, deget după deget. [i-a plăcut 
întotdeauna să ai ce-i mai bun din orice, nu-i aşa, Rews? 
Glokta se îndreptă către uşă. 

- Aşteaptă, Glokta! strigă Rews peste umăr, cu glas 
tânguitor. Aşteaptă...! 

Practicianul Frost puse o mână înmănuşată peste gura 
grăsanului şi îşi ridică un deget la mască: 

- Thhhhhhhh, făcu el. 

Uşa se închise cu un clic. 

Severard se sprijinea de peretele coridorului, cu un 
picior proptit pe tencuiala din spatele lui, fluierând 
distonant sub mască şi trecându-şi o mână prin păru-i lung, 
răsfirat. Când Glokta ieşi pe uşă, Severard îşi îndreptă 
spatele şi făcu o scurtă plecăciune şi, judecând după ochi, 
era limpede că zâmbea. E] zâmbeşte mereu. 

- Superiorul Kalyne vrea să vă vadă, spuse el cu accentul 
său grosolan, trivial, şi cred că nu l-am văzut niciodată mai 
furios. 

- Severard, bietul de tine, trebuie că eşti îngrozit. Ai 
lada? 

- Da. 

- Şi ai luat din ea ceva pentru Frost? 

- Da. 

- Şi ceva şi pentru soţia ta, sper. 

- O, da răspunse Severard, cu ochii zâmbind mai mult ca 
oricând. Soţia mea va fi răsfăţată. Dacă o să-mi iau vreodată 
una. 

- Bun. Mă grăbesc să răspund chemării Superiorului. 
După ce stau cinci minute cu el, intră cu lada. 

- Să năvălesc pur şi simplu în birou? 

- Năvăleşte şi înjunghie-l, din partea mea. 


- Treaba e ca şi făcută, Inchizitorule. 

Glokta clătină din cap, se întoarse, după care se răsuci 
înapoi. 

- Să nu-l înjunghii de-adevărat, Severard, bine? 

Practicianul zâmbi cu ochii şi vâri în teacă respingătorul 
cuţit. Glokta îşi ridică privirea în tavan, apoi se îndepărtă 
şchiopătând, cu bastonul bocănind pe dale, cu piciorul 
zvâcnind. Toc, boc, durere. Acesta era ritmul mersului său. 


Biroul Superiorului era o încăpere spațioasă şi somptuos 
mobilată din partea de sus a Casei Întrebărilor, o încăpere 
în care totul era prea mare şi prea extravagant. O fereastră 
imensă, cu vitralii, domina un perete placat cu lemn, oferind 
o vedere peste grădinile îngrijite, din curtea de dedesubt. 
Un birou la fel de imens şi bogat ornamentat se afla în 
mijlocul covorului viu colorat, adus din vreun loc cald şi 
exotic. Capul unui animal fioros, din vreo regiune rece şi 
exotică, era instalat deasupra impunătorului şemineu de 
piatră, în care mocnea un foc minuscul, meschin, gata să se 
stingă. 

Persoana Superiorului Kalyne făcea ca biroul să pară mic 
şi mohorât. Imens, rumen la faţă, bine trecut de cincizeci de 
ani, compensase peste măsură părul rărit printr-o pereche 
de impresionanţi perciuni albi. Era considerat o prezenţă 
înfricoşătoare chiar şi în interiorul Inchiziției, însă pe Glokta 
nu-l mai speria nimic, şi amândoi ştiau asta. 

În spatele mesei de scris se afla un scaun mare şi luxos, 
dar Superiorul se plimba de colo-colo, ţipând şi dând din 
mâini. Glokta era aşezat pe ceva care, deşi scump, fără 
îndoială, fusese evident conceput pentru a-l face pe 
ocupantul său să se simtă cât mai incomod posibil. Dar nu 
mă deranjează prea mult. Incomod mi-e tot timpul. 

Se amuza imaginându-şi capul lui Kalyne instalat 
deasupra şemineului în locul celui al fiorosului animal, în 
timp ce Superiorul tuna şi fulgera. Seamănă cu şemineul lui 
ca două picături de apă, marele nătărău. Arată 


impresionant, dar în interior nu găseşti mare lucru. Mă 
întreb cum ar reacționa la un interogatoriu. Aş începe cu 
acei perciuni ridicoli. Însă faţa lui Glokta era o mască de 
atenţie şi respect. 

- Ei, bine, Glokta, ai întrecut măsura de data asta, 
schilod nebun! Când vor afla, pânzarii te vor jupui! 

- Am încercat jupuitul. Gâdilă. La naiba, ține-ți gura şi 
zâmbeşte. Dar unde e tolomacul ăla de Severard? Am să 
pun să-i ia pielea de pe el când ies de-aici. 

- O, da, bună, foarte bună, Glokta, mă prăpădesc de râs. 
Şi sustragerea de la dările regelui? Superiorul cobori spre 
el o privire fioroasă, cu perciunii zburlindu-se. Dările 
regelui! răcni el, împroşcându-l pe Glokta cu salivă. Toţi fac 
asta! Pânzarii, negustorii de mirodenii, toţi! Orice nătărău 
blestemat care are o corabie! 

- Dar a fost atât de făţiş, Superior Kalyne. A fost o insultă 
la adresa noastră. Am simţit că trebuie să... 

- Ai simţit? Kalyne era roşu la faţă şi tremura de furie. Ţi 
s-a spus explicit să te ţii departe de pânzari, departe de 
negustorii de mirodenii, departe de toate ghildele mari! 
Superiorul măsura camera în lung şi-n lat, cu şi mai mare 
viteză. Ai să-ţi uzezi covorul în ritmul ăsta. Marile ghilde 
vor trebui să-ţi cumpere altul nou. Ai simţit, da? Ei, bine, va 
trebui să meargă înapoi! Va trebui să-l eliberăm, iar tu va 
trebui să simţi cum e să-ţi ceri scuze în genunchi. E o 
dezonoare cumplită. M-ai făcut să cad în ridicol. Unde se 
află acum? 

- L-am lăsat cu Practicianul Frost. 

- Cu animalul ăla gângav? Superiorul, disperat, începu 
să-şi smulgă părul din cap. Ei, bine, asta este, nu-i aşa? 
Acum va fi o ruină. Nu-l mai putem trimite înapoi într-un 
asemenea hal! Eşti terminat, Glokta! Terminat! Mă duc 
direct la Arhilector! Direct la Arhilector! 

Uşa imensă fu dată în lături cu piciorul şi Severard intră 
agale, ducând un cufăr de lemn. La țanc. Superiorul se 


holbă, fără grai, cu gura căscată de furie, cum Severard îl 
aruncă pe birou, cu o bufnitură şi un zornăit. 

- Ce naiba înseamnă... Severard deschise capacul şi 
Kalyne văzu banii. 

Toţi banii aceia încântători. Se opri în mijlocul 
peroraţiei, cu gura înţepenită în timp ce articula următorul 
sunet. Păru surprins, apoi nedumerit, pe urmă prudent. Îşi 
strânse buzele şi se aşeză încet. 

- Mulţumesc, Practician Severard, spuse Glokta. Te poţi 
retrage. Superiorul îşi mângâie gânditor perciunii, în timp 
ce Severard ieşi cu paşi mari, iar faţa îi reveni treptat la 
obişnuita nuanţă de roz. Confiscaţi de la Rews. Acum 
proprietatea Coroanei, desigur. M-am gândit că trebuie să 
vi-i dau, fiind superiorul meu direct, ca să-i puteţi preda la 
vistierie. Sau ca să-ţi cumperi un birou mai mare, lipitoare 
ce eşti. Glokta se aplecă, punându-şi mâinile pe genunchi. 
Aţi putea declara, poate, că Rews a mers prea departe, căa 
fost nevoie să i se pună întrebări, că trebuia dat un 
exemplu. Nu putem fi văzuţi stând cu mâinile în sân, în 
definitiv. Am să bag în sperieţi marile ghilde, ca să stea la 
locul lor. Am să le bag în sperieţi şi poți să storci mai multe 
de la ei. Sau aţi putea să le spuneţi oricând că sunt un 
schilod nebun şi să mă învinuiți pe mine pentru cele 
întâmplate. 

Superiorului începea acum să-i placă, Glokta îşi dădea 
seama. Încerca să n-o arate, dar perciunii îi tremurau la 
vederea bănetului. 

- Bine, Glokta. Bine. Foarte bine. Întinse mâna şi închise 
cu grijă capacul cufărului. Dar dacă-ţi mai trece prin cap să 
mai faci vreodată aşa ceva... vorbeşte mai întâi cu mine, fii 
bun. Nu-mi plac surprizele. 

Glokta se forţă să se ridice în picioare şi se îndreptă 
şontâc spre uşă. 

- O, şi încă ceva. Glokta se întoarse anevoie. Kalyne îl 
privea sever pe sub sprâncenele-i mari, fabuloase. Când 


merg să mă întâlnesc cu pânzarii, trebuie să iau cu mine 
mărturisirea lui Rews. 

Glokta zâmbi larg, dezvăluind prăpastia din locul dinţilor 
săi din faţă. 

- Asta n-ar trebui să fie o problemă, Superior Kalyne. 


Kalyne avusese dreptate. Rews n-ar fi avut cum să se 
întoarcă în starea în care era. Avea buzele sparte şi pline de 
sânge, coastele pline de vânătăi care se înnegreau, capul 
căzut într-o parte, faţa tumefiată, aproape de nerecunoscut. 
Pe scurt, arată ca un om gata să mărturisească. 

- Nu-mi închipui că ţi-a plăcut ultima jumătate de oră, 
Rews. Nu-mi închipui că ţi-a plăcut deloc. Poate că a fost 
cea mai rea jumătate de oră din viaţa ta, dar n-aş putea 
spune asta cu certitudine. Dar mă gândesc la ce avem aici 
pentru tine, iar tristul adevăr e că... asta e cam tot ce e mai 
bun. Aşa e în înalta societate. Glokta se aplecă, apropiindu- 
şi faţa la doar câţiva centimetri de terciul însângerat al 
nasului lui Rews. Practicianul Frost e o copiliţă pe lângă 
mine, şopti el. E un pisoi. După ce încep eu cu tine, Rews, ai 
să te gândeşti la asta cu nostalgie. Ai să mă implori să-ţi 
acord o jumătate de oră cu practicianul. Pricepi? Rews nu 
scotea niciun sunet, în afară de aerul ce-i şuiera prin nasul 
spart. Arată-i instrumentele, şopti Glokta. 

Frost se apropie şi, cu un gest teatral, deschise o cutie 
lustruită. Era o adevărată operă de artă. Când capacul fu 
dat la o parte, numeroasele tăvi din interior se ridicară şi se 
deschiseră ca un evantai, etalând uneltele lui Glokta în 
toată înspăimântătoarea lor măreție. Erau acolo lame de 
toate formele şi dimensiunile, ace curbate şi drepte, sticle 
cu ulei şi acid, cuie şi şurubelniţe, clame şi cleşti, ferăstraie, 
ciocane, dălţi. Metalul, lemnul şi sticla sclipeau în lumina 
strălucitoare a lămpii, toate lustruite ca oglinda şi ascuţite 
ucigător. 

O umflătură mare, purpurie, închisese complet ochiul 
stâng al lui Rews, dar celălalt săgetă instrumentele cu 


privirea: îngrozit, fascinat. Funcţiile unora dintre ele erau 
oribil de evidente, funcţiile altora, oribil de obscure. Care îl 
sperie mai mult? 

- Vorbeam despre dintele tău, pare-mi-se, murmură 
Glokta. Ochiul lui Rews se ridică brusc, uitându-se la el. Sau 
ai vrea să mărturiseşti? A/ meu e, iată-l cum cedează. 
Mărturiseşte, mărturiseşte, mărturiseşte, mărturiseşte... 

Se auzi o bătaie puternică în uşă. Fir-ar să fie, iarăşi! 
Frost întredeschise puţin uşa şi urmă un schimb de replici 
şoptite. Rews îşi linse buza umflată. Uşa se închise, 
albinosul se aplecă, să-i şoptească lui Glokta la ureche. 

- Ete Ahi'ectolu. Glokta îngheţă. Banii n-au fost de ajuns. 
În timp ce mă târşâiam înapoi din biroul lui Kalyne, 
ticălosul bătrân mă raporta Arhilectorului. Oare sunt 
terminat? Simţi un fior vinovat la gândul acesta. Fi, bine, 
am să mă ocup mai întâi de porcul ăsta gras. 

- Spune-i lui Severard că vin imediat. 

Glokta se întoarse să-i vorbească prizonierului său, dar 
Frost îi aşeză o mână mare şi albă pe umăr. 

- Ăă. Ahi'ectolu. Frost făcu semn către uşă: Ete aişi. Ah. 

Aici? Glokta îşi simţea pleoapa zvâcnind. De ce? Se 
ridică, sprijinindu-se de marginile mesei. Oare mâine voi fi 
găsit în canal? Mort şi umflat, imposibil... imposibil de 
recunoscut? Singura emoție pe care o simţea în faţa acestei 
idei era o undă de vagă uşurare. Gata cu scările. 

Arhilectorul Inchiziției Maiestăţii Sale stătea pe coridor. 
Pereţii murdari păreau aproape maro în spatele lui, atât de 
strălucitoare şi nepătate îi erau lunga mantie albă, mănuşile 
albe, claia de păr alb. Era trecut de şaizeci de ani, dar nu 
trăda nimic din slăbiciunea vârstei. Fiecare părticică din 
făptura-i înaltă, delicată, proaspăt bărbierită, era impecabil 
înfăţişată. Arată ca un om care n-a fost nici măcar o singură 
dată în viaţă surprins de nimic. 

Se mai întâlniseră o dată, cu şase ani în urmă, când 
Glokta intrase în Inchiziţie, şi nu părea să se fi schimbat 
defel de atunci. Arhilectorul Sult. Unul dintre cei mai 


puternici oameni din Uniune. Unul dintre cei mai puternici 
oameni din lume, la drept vorbind. În spatele lui, aproape 
ca nişte umbre supradimensionate, se înălţau doi 
practicieni enormi, tăcuţi, cu măşti negre. 

Arhilectorul schiţă un zâmbet firav când îl văzu pe 
Glokta ieşind pe uşă, cu pasu-i târşâit. Spunea multe acel 
zâmbet. Uşor dispreţ, uşoară milă, o foarte vagă nuanţă 
amenințătoare. Orice, în afară de amuzament. 

- Inchizitor Glokta, spuse el, întinzând o mână 
înmănuşată în alb, cu palma în jos. Pe deget îi sclipea un 
inel cu o imensă piatră violet. 

- Slujesc şi mă supun, Eminenţa Voastră! 

Glokta nu-şi putu stăpâni o grimasă când se aplecă încet, 
să atingă inelul cu buzele. O manevră dificilă şi dureroasă, 
care păru să dureze o veşnicie. Când, în cele din urmă, 
reveni în poziţie verticală, Sult îl cerceta calm, cu ochii săi 
albaştri şi reci. O privire care sugera că îl înţelegea deja 
perfect pe Glokta şi nu era impresionat. 

- Vino cu mine. 

Arhilectorul se întoarse şi se îndepărtă pe coridor. Glokta 
porni şchiopătând după el, cu tăcuţii practicieni mărşăluind 
imediat în spatele lui. Sult păşea cu o siguranţă dezinvoltă, 
placidă, cu pulpanele hainei fluturând grațios în urma lui. 
Ticălosul. În curând, ajunseră în dreptul unei uşi, foarte 
asemănătoare cu cea a lui Glokta. Arhilectorul o descuie şi 
pătrunse înăuntru, iar practicienii îşi ocupară poziţiile de-o 
parte şi de alta, cu braţele încrucişate. O întrevedere 
privată, aşadar. Una din care, poate, nu voi ieşi niciodată. 
Glokta păşi peste prag. 

O cutie sordidă, cu tencuială albă, prea puternic 
luminată şi cu tavanul prea scund ca să fie confortabilă. 
Avea o crăpătură mare, în loc de pata umedă, dar altminteri 
era aidoma propriei sale odăi. Avea masa zgâriată, scaunele 
ieftine, avea chiar şi o pată de sânge prost curățată. Mă 
întreb dacă nu cumva sunt vopsite, pentru impresie. Unul 


dintre practicieni trânti dintr-odată uşa, cu un bubuit. 
Glokta ar fi trebuit să tresară, însă el nu putea fi tulburat. 

Arhilectorul Sult se lăsă grațios într-unul dintre scaune 
şi trase înspre el, peste masă, un teanc de hârtii 
îngălbenite. Făcu semn către celălalt scaun, cel care era 
folosit pentru prizonier. Lui  Glokta nu-i scăpară 
subînţelesurile. 

- Prefer să stau în picioare, Eminenţa Voastră. 

Sult îi zâmbi. Avea dinţi frumoşi, ascuţiţi, toţi de un alb 
strălucitor. 

- Nu, nu preferi. 

Aici m-a prins. Glokta se lăsă dizgraţios în scaunul 
prizonierului, în timp ce Arhilectorul întoarse prima filă a 
teancului său de documente, se încruntă şi clătină uşor din 
cap, de parcă ar fi fost îngrozitor de dezamăgit de ceea ce 
vedea. Detaliile ilustrei mele cariere, poate? 

- Am primit, nu de mult, o vizită din partea Superiorului 
Kalyne. Era extrem de supărat. Ochii albaştri, tăioşi, ai lui 
Sult se ridicară de pe hârtii. Supărat pe tine, Glokta. A 
vociferat destul de tare pe tema asta. Mi-a spus că eşti un 
pericol incontrolabil, că acţionezi fără să analizezi 
consecinţele, că eşti un infirm nebun. A cerut să fii înlăturat 
din departamentul lui. Arhilectorul zâmbi. Un zâmbet rece, 
maliţios, de felul celor pe care le folosea Glokta cu 
prizonierii. Dar mai plin de dinţi. Cred că voia să spună să 
fii înlăturat... cu totul. Se priviră fix peste masă. 

Acum trebuie să cerşesc îndurare? Acum trebuie să mă 
târăsc şi să-ţi sărut picioarele? Ei, bine, n-am de gând să 
cerşesc şi sunt mult prea ţeapăn ca să mă târăsc. 
Practicienii tăi vor trebui să mă omoare aşezat pe scaun. 
Să-mi taie gâtul. Să-mi strivească ţeasta. Orice. Atât timp 
cât işi duc treaba la bun sfârşi.t. 

Dar Sult nu se grăbea. Mâinile înmănuşate în alb se 
mişcau cu dibăcie, cu precizie, paginile foşneau şi pârâiau. 

- Avem puţini oameni ca tine în Inchiziţie, Glokta. Nobil, 
dintr-o familie excelentă. Săbier campion, ofiţer strălucit de 


cavalerie. Un om care cândva s-a pregătit pentru cea mai 
înaltă carieră. 

Sult îl cercetă de sus şi până jos, de parcă nu-i venea a 
crede. 

- Asta a fost înainte de război, Eminenţă. 

- Evident. Capturarea ta ne-a adus multă spaimă şi 
puţină speranţă că te vei întoarce viu. Pe măsură ce 
războiul se scurgea încet şi lunile treceau, speranţa s-a 
împuţinat, până a pierit cu totul, însă, când s-a semnat 
tratatul, te numărai printre prizonierii înapoiaţi Uniunii. ÎL 
privi pe Glokta cu ochii mijiţi. Ai vorbit? 

Glokta nu se putu stăpâni şi izbucni într-un râs strident. 
Răsuna ciudat în camera rece. Nu era un sunet pe care-l 
puteai auzi prea des aici, jos. 

- Dacă am vorbit? Am vorbit până mi s-a uscat gâtlejul. 
Le-am spus tot ce mi-a putut trece prin cap. Am ţipat 
fiecare secret pe care l-am auzit vreodată. Am bolborosit ca 
un nebun. Când n-am mai avut ce să le spun, am inventat 
lucruri. Am făcut pe mine şi am ţipat ca o copiliţă. Ioată 
lumea face asta. 

- Dar nu toată lumea supravieţuieşte. Doi ani în 
temniţele împăratului. Nimeni altul n-a rezistat atât de 
mult. Doctorii erau siguri că nu te vei mai ridica niciodată 
din pat, însă un an mai târziu ţi-ai depus cererea de intrare 
în Inchiziţie! Știm asta amândoi. Am fost amândoi acolo. Ce 
vrei de la mine şi de ce nu isprăveşti odată? Presupun că 
unora le place pur şi simplu să-şi asculte glasul. Mi s-a spus 
că eşti schilodit, că eşti distrus, că nu vei putea fi niciodată 
vindecat, că nu vei putea fi niciodată demn de încredere. 
Dar am fost înclinat să-ţi dau o şansă. Un nătărău oarecare 
câştigă Turnirul în fiecare an, iar războaiele nasc mulţi 
soldaţi promiţători, însă performanţa ta de a supravieţui 
acelor doi ani era unică. Aşadar, ai fost trimis în Nord şi ţi s- 
a încredinţat una dintre minele noastre de acolo. Ce-ai 
înţeles din Englia? 


O latrină jegoasă de violenţă şi corupție. O închisoare 
unde i-am făcut sclavi pe cei nevinovaţi şi pe cei vinovați 
deopotrivă, în numele libertăţii. O văgăună împuţită, unde 
îi trimitem pe cei pe care îi urâm şi pe cei de care ne e 
ruşine, să moară de foame, de boli şi muncă istovitoare. 

- Era rece, răspunse Glokta. 

- Şi tu la fel. Ţi-ai făcut puţini prieteni în Englia. Extrem 
de puţini în rândul Inchiziției şi niciunul printre exilați! 
Arhilectorul smulse dintre hârtii o scrisoare ferfeniţită şi 
aruncă peste ea un ochi critic. Superiorul Goyle mi-a spus 
că eşti un peşte rece, că nu ai deloc sânge în tine. Credea 
că nu-i poţi folosi la nimic. Goyle. Ticălosul. Măcelarul ăla. 
Prefer să n-am sânge decât să n-am creier. Dar după trei 
ani, producţia a crescut. S-a dublat, de fapt. Aşadar, ai fost 
adus înapoi la Adua, să lucrezi în subordinea Superiorului 
Kalyne. Am crezut că astfel vei învăţa disciplina, dar se pare 
că m-am înşelat. Insişti să faci lucrurile cum vrei tu. 
Arhilectorul ridică spre el o privire încruntată. Sincer să fiu, 
cred că Superiorul Kalyne se teme de tine. Cred că toţi se 
tem. Nu le place aroganţa ta, nu le plac metodele tale, nu le 
place... intuiţia deosebită pe care o dovedeşti în munca ta. 

- Şi Eminenţa Voastră ce crede? 

- Sincer? Nu sunt sigur că-mi plac prea mult nici mie 
metodele tale şi mă îndoiesc că aroganţa ta e pe deplin 
meritată. Dar îmi plac rezultatele tale. Îmi plac foarte mult 
rezultatele tale. Închise brusc mănunchiul de hârtii şi îşi 
aşeză o mână deasupra, aplecându-se peste masă, către 
Glokta. Aşa cum m-aş putea apleca eu către prizonierii mei, 
când le cer să mărturisească. Am o sarcină pentru tine. O 
sarcină care îţi va pune în valoare talentele mai bine decât 
vânătoarea de contrabandişti mărunți. O sarcină care ţi-ar 
putea permite să te redresezi în ochii Inchiziției. 
Arhilectorul tăcu, preţ de un lung moment. Vreau să-l 
arestezi pe Sepp dan Ieufel. 

Glokta se încruntă. Teufel? 

- Administratorul Monetăriei, Eminenţa Voastră? 


- Chiar el. 

Administratorul Monetăriei Regale. Un om important, 
dintr-o familie importantă. Un peşte foarte mare, să fie 
prins în balta mea mică. Un peşte cu prieteni puternici. Ar 
putea fi periculos să arestezi un asemenea om. Ar putea fi 
fatal. 

- Pot să întreb de ce? 

- Nu poţi. Lasă-mă pe mine să mă frământ cu de ce-urile. 
Tu concentrează-te să obţii o mărturisire. 

- Ce să mărturisească, Eminenţă? 

- Păi, corupţie şi înaltă trădare! Se pare că amicul 
nostru, Administratorul Monetăriei, a fost extrem de 
indiscret în anumite afaceri personale. Se pare că obişnuia 
să ia mită, conspirând cu Ghilda Pânzarilor să-l înşele pe 
rege. Astfel că ar fi foarte folositor dacă un pânzar de rang 
înalt l-ar pomeni, într-o combinaţie nefericită. 

Nu poate fi o coincidenţă că am un pânzar de rang înalt 
în camera mea de interogatoriu, chiar în clipa asta. Glokta 
ridică din umeri. 

- Odată ce oamenii încep să vorbească, e surprinzător ce 
nume pot ieşi la iveală. 

- Bun. Arhilectorul îşi flutură mâna. Poţi pleca, 
Inchizitorule. Voi veni după mărturisirea lui Teufel mâine pe 
vremea asta. Ai face bine s-o ai. 

Glokta respira încet, făcând cu trudă cale întoarsă de-a 
lungul coridorului. 

Inspiră, expiră. Calm. Nu se aşteptase să iasă viu din 
camera aceea. lar acum mă pomenesc mişcându-mă în 
cercuri influente. O sarcină personală, pentru Arhilector să 
smulg o confesiune de înaltă trădare de la unul dintre cei 
mai de încredere oficiali ai Uniunii. Cele mai influente 
cercuri, dar pentru câtă vreme? Datorită rezultatelor mele? 
Sau fiindcă nu mi se va simţi lipsa? 

- Îmi cer scuze pentru toate întreruperile de astăzi, 
sincer. E ca la bordel aici, cu aşa un du-te-vino. Rews îşi 
strâmbă într-un zâmbet trist buzele crăpate şi umflate. Să 


zâmbească într-un asemenea moment, zău, omul ăsta e o 
minune. Dar toate lucrurile trebuie să se sfârșească. Haide 
să fim cinstiţi, Rews. Nimeni nu vine să te ajute. Nici astăzi, 
nici mâine, nici altă dată. Vei mărturisi. Singurul lucru pe 
care-l poţi alege este când şi starea în care te vei afla atunci 
când ai s-o faci. Chiar n-ai nimic de câştigat amânând. Doar 
durere. Avem cu prisosinţă pentru tine. 

Expresia de pe faţa însângerată a lui Rews era greu de 
desluşit, dar umerii i se lăsară. Cu o mână tremurătoare, 
înmuie condeiul în cerneală şi îşi scrise numele, uşor 
înclinat, în partea de jos a paginii mărturisirii. Am câştigat 
din nou. Mă doare piciorul mai puţin? Mi-am recăpătat 
dinţii? Mi-a folosit la ceva să-l distrug pe omul acesta pe 
care l-am considerat cândva prieten? Atunci de ce fac asta? 
Scârţâitul peniţei pe hârtie fu singurul răspuns. 

- Excelent, spuse Glokta. Practicianul Frost întoarse 
documentul spre el. Iar asta e lista complicilor tăi? Îşi lăsă 
ochii să treacă agale peste nume. O mână de pânzari tineri, 
trei căpitani de corabie, un ofițer din garda oraşului, doi 
ofițeri vamali fără importanţă. O rețetă într-adevăr 
searbădă. Hai să vedem dacă putem s-o condimentâm niţel. 
Glokta întoarse hârtia şi o împinse înapoi peste masă. 
Adaugă numele lui Sepp dan Teufel pe listă, Rews. 

Grăsanul părea nedumerit. 

- Administratorul Monetăriei? bâigui el, printre buzele-i 
groase. 

- Chiar el. 

- Dar nu l-am întâlnit niciodată. 

- Şi? pufni Glokta. Fă cum ţi-am spus. Rews se opri, cu 
gura uşor întredeschisă. Scrie, porc grăsan. 

Practicianul Frost îşi pocni degetele. 

Rews îşi linse buzele. 

- Sepp... dan... Teufel, murmură el pentru sine, în timp 
ce scria. 

- Excelent. Glokta închise cu grijă capacul oribilelor, 
minunatelor sale instrumente. Mă bucur, de dragul 


amândurora, că nu vom mai avea nevoie azi de astea. 

Frost închise cătuşele, cu un pocnet, pe încheieturile 
prizonierului, îl trase în picioare şi apoi începu să-l împingă 
spre uşa din spatele camerei. 

- Ce mai urmează? ţipă Rews peste umăr. 

- Englia, Rews, Englia. Nu uita să-ţi iei cu tine ceva 
călduros. 

Uşa se trânti în spatele lui. Glokta cercetă lista de nume 
din mâinile sale. Sepp dan Teufel era ultimul. Un singur 
nume. În aparenţă, ca toate celelalte. Teufel. Doar încă un 
nume. Însă unul atât de periculos. 

Severard aştepta afară, pe coridor, zâmbind, ca 
întotdeauna. 

- Să-l arunc pe grăsan în canal? 

- Nu, Severard. Îmbarcă-l pe următoarea corabie spre 
Englia. 

- Sunteţi într-o dispoziţie milostivă astăzi. 

Glokta fornăi. 

- Milostenie ar însemna canalul. Porcul nu va rezista nici 
şase săptămâni în Nord. Uită-l. Trebuie să-l arestăm pe 
Sepp dan Teufel în seara asta. 

Severard ridică din sprâncene. 

- Nu cumva Administratorul Monetăriei? 

- Nimeni altul. La ordinele exprese ale Eminenţei Sale 
Arhilectorul. Se pare că lua bani de la pânzari. 

- O, ruşine să-i fie! 

- Vom pleca de îndată ce se întunecă. Spune-i lui Frost să 
fie pregătit. 

Practicianul deşirat clătină din cap, legănându-şi părul 
lung. Glokta se întoarse şi şontâcăi pe coridor, cu bastonul 
bocănind pe dalele murdare, cu piciorul stâng în flăcări. 

De ce fac asta? se întrebă din nou. 

De ce fac asta? 


O singură cale 


Logen se trezi cu o zvâcnire dureroasă. Stătea incomod, 
cu capul sucit pe ceva tare, cu genunchii ridicaţi la piept. 
Miji ochii, într-o fantă înceţoşată. Era întuneric, însă, de 
undeva, venea o sclipire palidă. Lumină prin zăpadă. 

Îl străfulgeră panica. Acum ştia unde se află. 
Îngrămădise nişte zăpadă la intrarea în mica peşteră, ca să 
încerce să păstreze căldura înăuntru, atâta câtă era. 
Trebuie că ninsese în timp ce dormea, izolându-l înăuntru. 
Dacă fusese o ninsoare abundentă, afară era posibil să fie o 
grămadă de zăpadă. Troiene mai înalte decât un stat de om. 
Poate că n-avea să mai iasă niciodată de acolo. Poate că 
urcase atâta drum afară din vale, doar ca să moară într-o 
gaură săpată în stâncă, prea strâmtă să-şi poată măcar 
întinde picioarele. 

Logen se răsuci în locul îngust, cum putu mai bine, 
înlătură zăpada cu mâinile amorţite, luptându-se cu ea, 
luând-o la trântă, săpând prin ea, murmurând înjurături în 
barbă, cu răsuflarea întretăiată. Lumina se revărsă 
înăuntru dintr-odată, mistuitoare. Logen dădu la o parte 
ultimele urme de zăpadă şi se târi afară. 

Cerul era albastru  scânteietor, soarele strălucea 
deasupra. Îşi întoarse faţa spre el, închise ochii cuprinşi de 
usturimi şi lăsă lumina să-l scalde. Simţea aerul în gât, 
dureros de rece. Tăios de rece. Gura îi era uscată ca praful, 
limba, o bucată de lemn prost cioplită. Adună zăpadă şi şi-o 
vâri în gură. Zăpada se topi, el înghiţi. Rece de îl durea 
capul. 

De undeva, venea o duhoare de cimitir. Nu doar mirosul 
acriu şi umed al propriei transpiraţii, deşi era şi acesta 
destul de rău. Era pătura, începând să putrezească. Îşi 
înfăşurase două bucăţi din ea în jurul mâinilor, ca nişte 
mănuşi fără degete, legate cu sfoară în jurul încheieturilor, 


o alta în jurul capului, ca o glugă murdară, puturoasă. 
Cizmele erau şi ele bine îndesate cu bucăţi din pătură. 
Restul era înfăşurat de jur împrejurul trupului său, pe sub 
haină. Mirosea urât, dar îi salvase viaţa noaptea trecută, şi 
asta era o afacere bună, după mintea lui Logen. Avea să mai 
duhnească mult şi bine până când îşi va permite să se 
descotorosească de pătură. 

Se ridică opintindu-se şi privi împrejur. O vale îngustă, 
cu marginile abrupte şi înecată în omăt. Era înconjurată de 
trei piscuri mari, mormane de piatră întunecată, cenuşie, şi 
de zăpadă albă, cu cerul albastru în fundal. Le cunoştea. 
Vechi prieteni, de fapt. Singurii care-i mai rămăseseră. Se 
afla în Ținuturile Înalte. Acoperişul lumii. Era ferit de orice 
pericol. 

- Ferit! murmură pentru sine, cu glas răguşit, însă fără 
prea multă veselie. 

Ferit de mâncare, desigur. Ferit de căldură, fără doar şi 
poate. Niciunul dintre aceste lucruri n-aveau să-l deranjeze 
aici, sus. Scăpase de shanka, poate, dar acesta era un local 
morţii, iar dacă mai zăbovea, avea să li se alăture. 

Îi era o foame cumplită. Îşi simţea pântecele ca pe o 
imensă, dureroasă groapă care îl striga cu ţipete 
sfredelitoare. Scotoci în raniţă după ultima bucată de 
carne. Ceva vechi, maro, unsuros, ca o nuia uscată. N-avea 
să umple golul, nici pe departe, dar era tot ce avea. O sfâşie 
cu dinţii, tare ca pielea unor cizme vechi, şi o înghiţi cu 
puţină zăpadă. 

Logen îşi umbri ochii cu braţul şi privi spre nord, în josul 
văii, pe unde venise cu o zi în urmă. Panta cobora lin, spre 
depărtări, zăpada şi piatra făcând loc coamelor acoperite 
de pini ale văilor înalte, copacii făcând loc unei fâşii zbârcite 
de păşune, pământurile acoperite de iarbă făcând loc mării, 
O linie scânteietoare la orizont. Acasă. Gândul îl tulbură. 

Acasă. Acolo se afla familia lui. Tatăl lui - înţelept, 
puternic, un om bun şi un bun conducător pentru oamenii 
săi. Soţia şi copiii lui. Erau o familie bună. Meritau un fiu 


mai bun, un soţ mai bun, un tată mai bun. Acolo erau şi 
prietenii lui. Vechi şi noi deopotrivă. Ar fi fost plăcut să-i 
revadă, foarte plăcut. Să stea de vorbă cu tatăl său, în sala 
mare. Să se joace cu copiii, să stea cu nevasta lui, lângă râu. 
Să discute cu Treicopaci despre tactică. Să vâneze cu 
Copoiul în văile munţilor, năvălind prin pădure cu o suliță, 
râzând ca un nebun. 

Logen simţi dintr-odată un jind dureros. Aproape că se 
sufocă de durerea lui. Necazul era că erau cu toţii morţi. 
Conacul era un cerc de aşchii negre, râul, un canal de 
mizerie. N-avea să uite niciodată cum venise peste munte, 
cum văzuse ruina pârjolită în valea de dedesubt. Cum se 
târâse prin cenuşă, căutând cu disperare vreun semn că 
mai scăpase cineva, în timp ce Copoiul îl trăgea de umăr şi 
îi spunea să renunţe. Nimic, doar cadavre putrezite, de 
nerecunoscut. Renunţase să mai caute semne. Erau cu toţii 
morţi, pe cât de morţi îi puteau face shanka să fie, iar asta 
însemna morţi de-a binelea. Scuipă în zăpadă. Salivă maro, 
de la carnea uscată. Morți, reci şi putreziţi, sau prefăcuţi în 
cenuşă. Întorşi în ţărână. 

Logen strânse din dinţi şi îşi încleştă pumnii sub fâşiile 
putrede de pătură. Ar putea să se întoarcă la ruinele 
satului, lângă mare, aşa, pentru ultima oară. Ar putea să 
năvălească în josul văii, cu un răget de luptă în gâtlej, aşa 
cum făcuse la Carleon, când îşi pierduse un deget şi-şi 
câştigase renumele. Ar putea rade câţiva shanka de pe faţa 
pământului. Să-i spintece, aşa cum îl spintecase pe Shama 
Inimă-de-Piatră, de la umăr până la pântece, de-i ieşiseră 
măruntaiele. Ar putea să-şi răzbune tatăl, soţia, copiii, 
prietenii. Un sfârşit potrivit pentru cel căruia i se zicea 
Sângerosul Nouă. Să moară omorând. Ar ieşi un cântec pe 
cinste. 

Dar la Carleon fusese tânăr şi puternic şi cu prietenii în 
spatele lui. Acum era slab şi înfometat şi mai singur ca 
niciodată. Îl omorâse pe Shama Inimă-de-Piatră cu o sabie 
lungă, nespus de ascuţită. Îşi privi cuțitul. Poate că era un 


cuţit bun, dar nu i-ar aduce decât un strop de răzbunare 
dulce. Şi, totuşi, cine i-ar cânta cântecul? Shanka nu aveau 
glas, iar imaginaţie nici atâta, dacă măcar l-ar recunoaşte 
pe cerşetorul puturos, înfăşurat în pătură, după ce l-ar 
umple de săgeți. Poate că răzbunarea mai putea să aştepte, 
cel puţin până avea o armă mai mare pe care s-o 
mânuiască. Trebuie să fii realist, în definitiv. 

Spre sud, aşadar şi să devină pribeag. Se găsea mereu 
de lucru pentru un om priceput ca el. Muncă grea, probabil, 
murdară, dar, oricum, muncă. Îl ispitea, într-un fel, trebuia 
să recunoască. Să nu ducă grija nimănui, în afară de sine, 
să nu conteze deloc ce decizii ia, să nu aibă în mâinile sale 
viaţa sau moartea nimănui. Avea duşmani în Sud, era 
adevărat. Dar Sângerosul Nouă se descurcase cu duşmanii 
şi altă dată. 

Scuipă din nou. Acum, că avea niţică salivă, se gândea s- 
o valorifice din plin. Era cam tot ce avea - salivă, un ceaun 
vechi şi nişte bucăţi puturoase de pătură. Mort în Nord sau 
viu în Sud. La asta se reducea totul şi nu avea de ales. 

Să mergi mai departe. Asta făcuse întotdeauna. Asta este 
misiunea care însoţeşte supraviețuirea, fie că meriţi să 
trăieşti, fie că nu. Îţi aminteşti de morţi cât poţi mai bine. 
Rosteşti câteva cuvinte pentru ei. Apoi mergi mai departe şi 
speri la ceva mai bun. 

Logen inspiră prelung aerul rece şi-l dădu afară. 

- Adio, prieteni! murmură el. Adio. 

Îşi aruncă raniţa peste umăr, se întoarse şi începu să 
înainteze greoi prin nămeţi. În jos, spre sud, afară din 
munţi. 


Ploua liniştit. O ploaie domoală, înveşmântând totul în 
rouă rece, care se aduna pe crengi, pe frunze, pe ace şi 
cădea în picuri mari şi grei, îmbibând hainele şi pielea ude 
ale lui Logen. 

Se ghemui, nemişcat şi tăcut, în desişul umed, cu ploaia 
şiroindu-i pe faţă, cu lama strălucitoare a cuţitului lucind de 


apă. Simţea freamătul pădurii şi-i auzea miile de sunete. 
Mişunatul insectelor, fără număr, alergătura oarbă a 
cârtiţelor, foşnetul sfios al căprioarelor, pulsaţia domoală a 
sevei în trunchiurile copacilor bătrâni. Fiecare lucru viu din 
pădure îşi căuta propriul fel de hrană, iar el aşijderea. Îşi 
lăsă mintea să se oprească asupra unui animal ce se 
deplasa cu grijă în preajmă, printre copaci, la dreapta lui. 
Delicios. Pădurea deveni tăcută. Nu se mai auzea decât 
picuratul nesfârşit al apei de pe crengi. Lumea se îngustă, 
redusă doar la Logen şi următoarea lui masă. 

Când socoti că animalul era destul de aproape, făcu un 
salt înainte şi îl dobori pe pământul ud. Un căprior tânăr. Se 
zbătu şi lovi cu picioarele, dar el era puternic şi iute şi îi 
înfipse cuțitul în gât, tăindu-i beregata. Sângele fierbinte 
ţâşni din rană şi se revărsă pe mâinile lui Logen, pe 
pământul ud. 

Luă trupul animalului şi îl săltă peste umăr. Avea să fie 
bun într-o tocană, poate cu nişte ciuperci. Foarte bun. Pe 
urmă, după ce mânca, avea să ceară îndrumare spiritelor. 
Îndrumarea lor era de cele mai mule ori zadarnică, însă 
compania lor ar fi bine-venită. 

Când îşi aşeză tabăra, soarele era aproape la asfinţit. 
Era un adăpost potrivit pentru un erou de statura lui 
Logen: două bețe mari sprijinind un morman de crengi ude 
deasupra unei gropi în pământ. Totuşi, aici, sus, era 
aproape uscat şi ploaia se oprise. Diseară avea să facă un 
foc. Nu se mai ospătase aşa de multă vreme. Un foc şi totul 
doar pentru el. 

Mai târziu, bine hrănit şi odihnit, Logen îşi îndesă o 
bucată de chagga în pipă. Găsise planta cu trei zile în urmă, 
crescând la rădăcina unui copac, pălării galbene, mari şi 
zemoase. Rupsese pentru sine o bucată zdravănă, dar până 
astăzi nu se uscase destul ca să fie fumată. Acum, Logen luă 
din foc un beţigaş aprins şi îl vâri în adâncitură, pufăind cu 
putere până când ciuperca se aprinse şi începu să ardă, 
răspândind obişnuitul ei miros dulceag-pământos. 


Logen tuşi, suflă un fum maroniu şi privi flăcările 
mişcătoare. Mintea îi hoinări spre alte timpuri şi alte focuri 
de tabără. Copoiul era acolo, rânjind, cu lumina scânteind 
pe dinţii lui ascuţiţi. Tul Duru stătea în faţa lui, mare ca un 
munte, cu râsul său tunător. Şi Forley Molâul, cu ochii aceia 
agitaţi, săgetând împrejur, mereu puţin speriaţi. Rudd 
Treicopaci era acolo, şi Harding Ursuzul, fără să spună 
nimic. El nu spunea niciodată nimic. De aceea i se zicea 
Ursuzul. 

Erau cu toţii de faţă. Numai că nu erau. Erau cu toţii 
morţi, întorşi în ţărână. Logen goli pipa în foc şi o azvârli 
deoparte. Nu avea chef de ea acum. latăl său avusese 
dreptate. N-ar trebui să fumezi niciodată singur. 

Deşurubă capacul ploştii sale mult încercate, luă o 
sorbitură şi o împroşcă afară, într-o ploaie de picături 
minuscule. O văpaie se înălţă în aerul rece. Logen îşi şterse 
buzele, savurând gustul fierbinte, amar. Apoi se aşeză, 
sprijinit de trunchiul noduros al unui pin, aşteptând. 

Trecu o vreme până când veniră. Erau trei. Veniră pe 
tăcute, din umbrele care dansau printre copaci şi se 
apropiară încetişor de foc, căpătând contur pe măsură ce 
înaintau în lumină. 

- Nouădegete, spuse primul. 

- Nouădegete, al doilea. 

- Nouădegete, al treilea. 

Glasurile răsunau ca o mie de sunete ale pădurii. 

- Sunteţi bine-venite lângă focul meu, spuse Logen. 

Spiritele se ghemuiră şi se uitară la el, fără expresie. 
Doar trei în seara asta? 

Cel din dreapta grăi primul. 

- Cu fiecare an, tot mai puţine dintre noi ne trezim din 
iarnă. Suntem tot ce rămâne. Câteva ierni vor mai trece şi 
vom dormi şi noi. Nu va mai fi nimeni care să răspundă 
chemării tale. 

Logen clătină trist din cap. 

- Vreo veste din lume? 


- Am auzit că un bărbat a căzut de pe o stâncă, dara 
ajuns teafăr la mal, pe urmă a traversat Ținuturile Înalte, la 
începutul primăverii, înfăşurat într-o pătură putredă, dar 
noi nu ne încredem în asemenea zvonuri. 

- Foarte înţelept. 

- Bethod a pornit război, spuse spiritul din mijloc. 

Logen se încruntă. 

- Bethod porneşte mereu război. Asta face el. 

- Da. A câştigat deja numeroase bătălii cu ajutorul tău şi 
şi-a pus o tichie de aur. 

- La naiba cu ticălosul ăla, spuse Logen, scuipând în foc. 
Altceva? 

- La nord de munţi, shanka aleargă de colo-colo şi 
pârjolesc. 

- Le place focul, spuse spiritul din mijloc. 

- Aşa e, întări cel din stânga, chiar mai mult decât alor 
tăi, Nouădegete! Spiritul se aplecă spre el: Am auzit că te 
caută cineva prin mlaştinile dinspre sud. 

- Un om puternic, adăugă cel din mijloc. 

- Un Mag din Vechime, spuse cel din stânga. 

Logen se încruntă. Auzise de aceşti magi. Întâlnise odată 
un vrăjitor, dar fusese uşor de ucis. Fără vreo putere 
supranaturală deosebită, sau cel puţin Logen nu observase 
niciuna. Dar un mag era altceva. 

- Am auzit că magii sunt înţelepţi şi puternici, spuse 
spiritul din mijloc şi că pot să ducă un om departe şi să-i 
arate multe lucruri. Dar sunt şi vicleni, şi au scopurile lor. 

- Ce vrea? 

- Întreabă-l. 

Spiritele nu se prea sinchiseau de treburile oamenilor, le 
scăpau mereu detaliile. Totuşi, discuţia aceasta era mai 
bună decât obişnuita vorbărie despre copaci. 

- Ce-ai de gând să faci, Nouădegete? 

Logen chibzui o clipă. 

- Voi merge spre sud, să-l caut pe acest mag şi să-l întreb 
ce vrea de la mine. 


Spiritele clătinară din cap. Nu lăsau să se vadă dacă 
erau de părere că e o idee bună sau una proastă. Nu le 
păsa. 

- Cu bine, atunci, Nouădegete, spuse spiritul din 
dreapta. Poate pentru ultima oară. 

- Am să mă străduiesc să răzbat fără voi. 

Ironia lui Logen nu-şi atinse ţinta. Spiritele se ridicară şi 
se îndepărtară de foc, topindu-se treptat în întuneric. 
Curând dispărură, dar Logen trebuia să recunoască, de 
data aceasta, că-i fuseseră mai folositoare decât îndrăznise 
să spere. Îi oferiseră un ţel. 

În zori, avea să se îndrepte spre sud şi să-l găsească pe 
mag. Cine putea şti? Putea fi un bun vorbitor. Trebuia să fie 
de preferat, cel puţin decât să fii umplut de săgeți, pentru 
nimic. Logen privi în flăcări, clătinând încetişor din cap. 

Îşi aminti alte vremuri şi alte focuri de tabără, când nu 
fusese singur. 


Un joc periculos 


Era o zi frumoasă de primăvară în Adua şi soarele 
strălucea îmbietor printre crengile cedrului înmiresmat, 
aruncând o umbră pătată peste jucătorii de dedesubt. O 
adiere plăcută zburda prin curte, astfel încât cărţile de joc 
erau strânse bine în mâini sau ţinute în loc cu pahare ori 
monede. Din copaci se auzea ciripit de păsări, iar de la 
capătul peluzei se auzeau ţăcănitul unor foarfeci de 
grădinar, stârnind agreabile ecouri pe clădirile albe, înalte, 
ale curţii. Dacă jucătorii găseau sau nu plăcut bănetul din 
mijlocul mesei, asta depindea, desigur, de cărţile pe care le 
aveau. 

Căpitanului Jezal dan Luthar cu siguranţă îi plăcea. Îşi 
descoperise un talent neobişnuit de când îşi dobândise 
numirea în Garda Regelui, un talent pe care îl folosise ca să 
câştige mari sume de bani de la tovarăşii săi. N-avea, de 
fapt, nevoie de bani, fireşte, provenind dintr-o familie atât 
de înstărită, dar asta îi îngăduise să-şi păstreze aparenţa de 
om chibzuit, în timp ce cheltuia ca un matroz. Ori de câte 
ori se ducea acasă, tatăl său plictisea pe toată lumea 
povestind despre buna planificare financiară a lui Jezal şi îl 
răsplătise cumpărându-i rangul de căpitan, cu doar şase 
luni în urmă. Fraţii săi nu fuseseră încântați. Da, banii sunt, 
desigur, folositori, şi nimic nu e mai amuzant pe lume decât 
să-ţi umileşti cei mai apropiaţi prieteni. 

Jezal stătea pe banca lui, pe jumătate tolănit pe spate, cu 
un picior întins, lăsându-şi ochii să rătăcească peste ceilalţi 
jucători. Maiorul West îşi înclinase atât de mult scaunul pe 
picioarele din spate încât părea într-un iminent pericol de a 
se răsturna cu totul. Îşi ţinea paharul ridicat spre soare, 
admirând felul în care lumina se filtra prin licoarea 
chihlimbarie din interior. Afişa un vag zâmbet misterios, 
care părea să spună: „Nu sunt un nobil şi poate că social vă 


sunt inferior, însă am câştigat un Turnir şi graţia regelui pe 
câmpul de luptă, şi de aceea sunt cel mai bun, aşa că voi, 
copii, veţi face naibii ce spun eu.” Stătea deoparte tura 
aceasta şi, oricum, era mult prea prudent cu banii, în opinia 
lui Jezal. 

Locotenentul Kaspa stătea aplecat, încruntându-se şi 
scărpinându-şi barba nisipie, uitându-se concentrat la 
cărţile sale, ca la nişte calcule pe care nu le pricepea. Era 
un tânăr jovial, dar un nătărău la cărţi şi era mereu foarte 
recunoscător când Jezal îi cumpăra de băut cu propriii lui 
bani. Cu toate acestea, îşi putea permite să piardă: tatăl său 
era unul dinte cei mai mari moşieri din Uniune. 

Jezal remarcase adesea că oamenii care sunt doar uşor 
nătărăi se comportă şi mai prosteşte într-o companie 
inteligentă. Odată prestigiul pierdut, se agaţă cu 
înverşunare de postura de idioţi simpatici, se feresc de 
controversele pe care nu pot decât să le piardă şi, astfel, 
pot fi prietenii tuturor. Aerul de nedumerită concentrare al 
lui Kaspa părea să spună: „Nu sunt deştept, dar sunt cinstit 
şi agreabil, ceea ce e mult mai important. Inteligența e 
supraestimată. O, şi sunt foarte, foarte bogat, aşa că toată 
lumea mă place oricum.” 

- Cred că merg mai departe, spuse Kaspa, aruncând pe 
masă nişte monede de argint. 

Se împrăştiară şi sclipiră în soare, cu un zornăit vesel. 
Jezal făcu absent totalul în cap. O nouă uniformă, poate? 
Kaspa devenea întotdeauna uşor agitat când chiar avea 
cărţi bune, iar acum nu tremura. Să spui că blufează 
însemna să-i acorzi prea multă încredere. Mai degrabă era 
pur şi simplu plictisit să stea deoparte. Jezal nu se îndoia că 
avea să se pleoştească la următoarea tură, ca un cort ieftin. 

Locotenentul Jalenhorm se încruntă şi îşi azvârli cărţile 
pe masă. 

- Astăzi n-am avut decât porcării, mormăi el. 

Se lăsă pe spate în scaun şi îşi ridică umerii vânjoşi, cu o 
privire încruntată care spunea: „Sunt voinic şi viteaz, şi iute 


la mânie, aşa că toată lumea ar trebui să mă trateze cu 
respect.” Tocmai respect nu-i oferea niciodată Jezal la masa 
de joc. Poate că o fire iute e de folos în luptă, însă este o 
pacoste când vine vorba de bani. Era păcat că nu avusese 
noroc de o mână ceva mai bună, altfel Jezal l-ar fi putut 
uşura de jumătate din soldă. Jalenhorm îşi goli paharul şi 
întinse mâna după sticlă. 

Astfel, mai rămânea doar Brint, cel mai tânăr şi mai 
sărac din grup. Îşi linse buzele cu o expresie dintr-odată 
prudentă şi uşor disperată, o expresie care părea să spună: 
„Nu sunt tânăr ori sărac, pot să-mi permit să pierd banii 
ăştia. Nu sunt cu nimic mai puţin important decât voi, 
ceilalţi.” Avea o grămadă de bani astăzi, probabil tocmai îi 
sosise renta. Mai mult ca sigur că erau toţi banii din care 
trebuia să trăiască în următoarele două luni. Jezal avea de 
gând să i-i ia şi să-i cheltuiască pe femei şi băutură. Fu 
nevoit să-şi stăpânească un chicot, gândindu-se la asta. 
Putea să chicotească după ce lua potul. Brint se lăsă pe 
spate, chibzuind cu mare atenţie. Avea să treacă, probabil, 
o bună bucată de vreme până să ia o decizie, aşa că Jezal îşi 
luă pipa de pe masă. 

O aprinse la lampa pregătită exact în acest scop şi suflă 
câteva rotocoale zdrenţuite de fum între crengile cedrului. 
Din nefericire, nu se pricepea la fumat nici pe jumătate cât 
se pricepea la cărţi, şi majoritatea inelelor nu erau altceva 
decât nori hidoşi de abur galben-maroniu. La drept vorbind, 
nu-i prea plăcea să fumeze. Îl ameţea, dar era foarte la 
modă şi foarte scump, iar Jezal nu rata nici de-al naibii un 
lucru la modă, numai fiindcă nu-i plăcea. În plus, tatăl lui îi 
cumpărase o foarte frumoasă pipă de fildeş ultima oară 
când fusese în oraş şi îl prindea nespus de bine. Fraţii lui nu 
fuseseră încântați nici de asta, dacă se gândea bine. 

- Mă bag, zise Brint. 

Jezal îşi săltă piciorul de pe bancă. 

- Atunci plusez cu vreo sută de puncte. 


Îşi împinse toată grămada în mijlocul mesei. West trase 
aer printre dinţi. O monedă căzu din vârful mormanului, 
ateriză pe margine şi se rostogoli de-a lungul scândurii. 
Căzu pe dalele de dedesubt, cu sunetul inconfundabil al 
banilor căzând. Creştetul grădinarului din celălalt capăt al 
peluzei ţâşni instinctiv în sus, după care omul reveni la 
tunsul ierbii. 

Kaspa îşi azvârli cărţile de parcă i-ar fi ars degetele şi îşi 
scutură capul: 

- La naiba, dar sunt un jucător nerod, se lamentă el, 
sprijinindu-se cu spatele de trunchiul brun, aspru, al unui 
copac. 

Jezal se uită ţintă la locotenentul Brint, cu umbra unui 
zâmbet pe faţă, fără să se trădeze. 

- Blufează, murmură Jalenhorm, nu-l lăsa să te 
prostească, Brint. 

- N-o face, locotenente, spuse West, dar Jezal ştia că o va 
face. 

Trebuia să dea impresia că-şi poate permite să piardă. 
Brint nu ezită: îşi împinse toţi banii, cu un gest degajat. 

- Asta însemnă o sută, plus sau minus. 

Brint se căznea din răsputeri să pară stăpân pe sine în 
ochii celorlalţi ofiţeri, însă glasul lui avea o fermecătoare 
nuanţă de isterie. 

- Binişor, spuse Jezal, suntem cu toţii prieteni aici. Ce ai, 
locotenente? 

- Am pământ. 

Ochii lui Brint aveau o strălucire uşor febrilă, când îşi 
arătă cărţile. 

Jezal savura atmosfera tensionată. Se încruntă, ridică 
din umeri, înălţă o sprânceană. Se scărpină la cap, gânditor. 
Urmări felul în care se schimbă expresia lui Brint, în timp 
ce şi-o schimba pe a sa. Speranţă, disperare, speranţă, 
disperare. În cele din urmă, Jezal îşi etală cărţile pe masă: 

- O, ca să vezi. Am iarăşi sori. 


Faţa lui Brint era un tablou. West scăpă un oftat şi 
clătină din cap. Jalenhorm se încruntă. 

- Eram convins că blufează, spuse el. 

- Cum reuşeşte? se miră Kaspa, azvârlind peste masă o 
monedă rătăcită. 

Jezal ridică din umeri: 

- Contează jucătorii şi nicidecum cărţile. Începu să 
adune mormanul de monede de pe masă, în timp ce Brint îl 
privea încremenit, cu dinţii încleştaţi şi chipul palid. Banii 
zornăiră în raniţă cu un sunet plăcut. Plăcut pentru Jezal, în 
orice caz. O monedă căzu de pe masă, lângă cizma lui Brint. 
N-ai putea să mi-o aduci, locotenente? întrebă Jezal, cu un 
zâmbet siropos. 

Brint se ridică iute, lovind masa şi făcând monedele şi 
paharele să salte, zornăind. 

- Am treabă, spuse el, cu glas îngroşat, după care, în 
trecere, îl dădu la o parte pe Jezal cu umărul, izbindu-l de 
trunchiul copacului, şi se îndepărtă cu paşi mari către 
marginea curţii. 

Dispăru în cazarma ofiţerilor, cu capul plecat. 

- Aţi văzut? Jezal devenea mai indignat cu fiecare clipă. 
Să dea aşa peste mine, e al naibii de nepoliticos! Şi mai sunt 
şi superiorul lui! Mă gândesc serios să-i aplic o sancţiune 
disciplinară. Un cor de sunete dezaprobatoare întâmpină 
această menționare a sancţiunii. Ei, bine, nu ştie să piardă, 
atâta tot! 

Jalenhorm privea aspru pe sub sprâncene. 

- N-ar trebui să-l arzi aşa de rău. Nu e bogat. Nu-şi 
poate permite să piardă. 

- Păi, dacă nu-şi poate permite să piardă, n-ar trebui să 
joace! se răsti Jezal, supărat. Cine i-a spus că blufez? Ar 
trebui să-ţi ţii gura aia mare! 

- E nou aici, interveni West, vrea şi el să se integreze. Tu 
n-ai fost nou odată? 

- Cine te crezi, taică-meu? 


Jezal îşi amintea cu o claritate dureroasă cum era să fii 
nou şi acum, că venise vorba despre asta, se simţea puţin 
ruşinat. 

Kaspa îşi flutură mâna. 

- Îi împrumut eu nişte bani, nu-ţi face griji! 

- N-o să-i accepte, spuse Jalenhorm. 

- Ei, bine, asta-i treaba lui. Kaspa închise ochii şi îşi 
întoarse faţa către soare. Fierbinte. Iarna s-a sfârşit cu 
adevărat. Trebuie să fie trecut de amiază. 

- La naiba! strigă Jezal, ridicându-se şi adunându-şi 
lucrurile. Grădinarul se oprise din tunsul gazonului şi se 
uita înspre ei. De ce nu mi-ai spus nimic, West? 

- Cine sunt eu, taică-tău? întrebă maiorul. 

Kaspa chicoti. 

- Tarăşi am întârziat, se plânse Jalenhorm, pufnind. 
Lordul Mareşal nu va fi încântat! 

Jezal îşi înhăţă armele de scrimă şi alergă spre capătul 
celălalt al peluzei. Maiorul West porni agale în urma lui. 

- Haide! strigă Jezal. 

- Sunt în spatele tău, căpitane, spuse el. Chiar în spatele 
tău. 


- Jap, jap, Jezal, jap, jap! răcni Lordul Mareşal Varuz 
plesnindu-l peste braţ cu băţul. 

- Au! scânci Jezal, ridicând din nou bara de metal. 

- Vreau să văd braţul ăla drept mişcându-se, căpitane, 
ţâşnind ca un şarpe! Vreau să fiu orbit de viteza acelor 
mâini! 

Jezal mai făcu vreo două fandări stângace, cu bucata 
greoaie de fier. Era o adevărată tortură. Degetele, 
încheietura, braţul, umărul, toate îl ardeau de efort. Era ud 
până la piele de sudoare, îi zbura de pe faţă în stropi mari. 
Mareşalul Varuz îi contracara firavele eforturi. 

- Acum taie! 'Taie cu stânga! 

Jezal agită imensul baros spre capul bătrânului, cu toată 
puterea braţului stâng. Abia putea să ridice obiectul ăla 


blestemat în zilele sale bune. Mareşalul Varuz se dădu la o 
parte, fără efort, şi-l izbi în faţă cu băţul. 

- Vai! se tângui Jezal, retrăgându-se, cu pas împleticit. 

Bâjbâi cu mâna pe baros şi acesta îi căzu pe picior. Aaau! 
Bara de fier zăngăni pe jos, când Jezal se aplecă să-şi apuce 
degetele stropşite ale piciorului. Simţi o durere înţepătoare 
când Varuz îi aplică peste fese o lovitura nemiloasă ce 
răsună peste curte, şi se prăbuşi cu faţa în jos. 

- Jalnic! strigă bătrânul. Mă faci de râs în faţa maiorului 
West. 

Maiorul îşi lăsase scaunul pe spate şi se scutura de un 
râs înăbuşit. Jezal se holba la cizmele impecabil lustruite ale 
mareşalului, fără să găsească vreo nevoie stringentă să se 
ridice. 

- Sus, căpitane Luthar! urlă Varuz. Timpul meu, cel 
puţin, e preţios! 

- Bine, bine! Jezal se ridică anevoie în picioare şi rămase 
acolo, legănându-se în soarele fierbinte, gâfâind, şiroind de 
sudoare. 

Varuz se apropie de el şi-i adulmecă răsuflarea. 

- Ai băut azi deja? ceru el să ştie, cu mustaţa-i albă 
zbârlindu-se. Şi aseară, la fel, fără doar şi poate! Jezal n- 
avea niciun răspuns. Păi, naiba să te ia, atunci! Avem 
treabă, căpitane Luthar, şi n-o pot face de unul singur! 
Patru luni până la Turnir, patru luni să fac din tine un săbier 
iscusit! 

Varuz aştepta un răspuns, dar Jezal nu se putea gândi la 
niciunul. Făcea totul, de fapt, numai ca să-şi mulţumească 
tatăl, dar nu credea că asta era ceea ce voia să audă 
bătrânul soldat şi n-avea nicio poftă să fie lovit din nou. 

- Ptiu! îi răcni Varuz în faţă şi se întoarse, cu băţul la 
spate, strâns în ambele mâini. 

- Domnule Mareşal Var... începu Jezal, dar înainte să 
apuce să isprăvească, bătrânul soldat se răsuci pe călcâie şi 
îl împunse direct în stomac. 

- Aaah! făcu Jezal, prăbuşindu-se în genunchi. 


Varuz se opri deasupra lui. 

- Ai să alergi niţeluş pentru mine, căpitane. 

- Uuuf! 

- Ai să alergi de-aici până la Turnul Lanţurilor. Ai să urci 
turnul în fugă, până la parapet. Vom şti când ajungi, fiindcă 
maiorul şi cu mine ne vom delecta cu un relaxant joc de 
squares pe acoperiş - îi arătă clădirea cu şase niveluri din 
spatele lui - de unde se vede perfect vârful turnului. Voi 
putea să te văd cu monoclul, aşa că de data asta n-ai cum să 
trişezi! 

Şi îi trase lui Jezal o scatoalcă în creştet. 

- Au! făcu Jezal, frecându-şi scalpul. 

- După ce te arăţi pe acoperiş, alergi înapoi. Vei alerga 
cât poţi de repede, iar eu ştiu că aşa va fi, căci, dacă nu eşti 
înapoi până când terminăm jocul, o vei lua de la capăt. Jezal 
se crispă. Maiorul West e un jucător excelent de sqguares, 
aşa că îmi va lua o jumătate de oră să-l bat. Îţi sugerez să 
începi numaidecât. 

Jezal se ridică în picioare clătinându-se şi porni într-o 
alergare uşoară către galeria boltită de la capătul curţii, 
înjurând printre dinţi. 

- Va trebui să te grăbeşti, căpitane! strigă Varuz în urma 
lui. 

Picioarele lui Jezal erau grămezi de plumb, dar le zori 
mai departe. 

- Sus genunchii! strigă voios maiorul West. 

Jezal tropăi de-a lungul pasajului, pe lângă un portar cu 
zâmbet compătimitor care stătea lângă intrare, apoi afară, 
pe aleea largă de dincolo. Trecu pe lângă zidurile acoperite 
de iederă ale Universităţii, înjurând numele lui Varuz şi 
West, cu răsuflarea întretăiată, apoi pe lângă clădirea 
masivă, aproape lipsită de ferestre, a Casei Întrebărilor, cu 
poarta grea de intrare bine ferecată. Trecu pe lângă câţiva 
slujbaşi insipizi care alergau de colo-colo, însă Agriontul era 
liniştit la această oră a după-amiezii şi Jezal nu văzu pe 
nimeni care să-l intereseze până când nu intră în parc. 


Trei tinere elegante şedeau lângă lac, la umbra unei 
sălcii mari, însoţite de o companioană mai vârstnică. Jezal 
grăbi pasul imediat şi îşi înlocui expresia chinuită cu un 
zâmbet nonşalant. 

- Doamnelor, spuse el, trecând ca un fulger pe lângă ele. 

Le auzi chicotind în urma lui şi se felicită în tăcere, dar 
îşi încetini viteza la jumătate de îndată ce nu-l mai puteau 
vedea. 

- La naiba cu Varuz, îşi spuse Jezal, în pas aproape de 
plimbare, când coti pe Aleea Regelui, dar fu nevoit s-o ia din 
nou la goană, în clipa următoare. 

Prinţul moştenitor Ladisla se afla la nici douăzeci de paşi 
depărtare, în fruntea imensei, viu coloratei sale suite. 

- Căpitane Luthar! strigă Alteţa Sa, cu soarele scânteind 
pe nasturii-i revoltător de aurii. Fugi cât te ţin puterile! Am 
pus prinsoare pe o mie de mărci că vei câştiga Turnirul! 

Jezal ştia din sursă sigură că prinţul pariase suma de 
două mii de mărci pe Bremer dan Gorst, însă, cu toate 
acestea, se înclină cât putu de adânc, în timp ce alerga. 
Anturajul de  filfizoni ai prinţului aclamă şi strigă, cu 
jumătate de gură, cuvinte de încurajare în urma lui. 

- Idioţi afurisiţi, şuieră Jezal, cu glas şoptit, însă i-ar fi 
plăcut să fie unul dintre ei. 

Trecu pe lângă imensele figuri de piatră ale Înalţilor 
Regi din şase secole, la dreapta, şi statuile loialilor lor 
supuşi, ceva mai mici, la stânga. Înclină capul în faţa 
marelui Mag Bayaz, chiar înainte de a coti spre Piaţa 
Maregşalilor, însă vrăjitorul se încruntă la el, dezaprobator 
ca întotdeauna, cu efectul său copleşitor uşor diminuat doar 
de o dâră de găinaţ alb de porumbel pe obrazu-i de piatră. 

Cu Consiliul Deschis în întrunire, piaţa era aproape 
goală şi Jezal putu să înainteze agale spre poarta Palatelor 
Marţiale. Când intră, un sergent îndesat îl salută cu o 
înclinare a capului şi Jezal se întrebă dacă putea să fie din 
compania lui - oştenii de rând arătau cu toţii la fel, în 


definitiv. Îl ignoră şi alergă mai departe, printre clădirile 
albe, impunătoare. 

- Grozav, murmură Jezal. 

Jalenhorm şi Kaspa stăteau lângă poarta Turnului 
Lanţurilor, fumând pipă şi râzând. Nemernicii trebuie că 
bănuiseră că avea s-o ia pe acolo. 

- Pentru onoare şi glorie! răcni Kaspa, zornăindu-şi sabia 
în teacă, în clipa în care Jezal trecu pe lângă ei. Nu-l face pe 
Lordul Mareşal să te aştepte! strigă el în urma lui şi Jezal îl 
auzi pe bărbatul voinic hohotind de râs. 

- Idioţi nenorociţi! gâfâi Jezal, dând uşa la o parte cu 
umărul, cu respiraţia hârâind când începu să urce scara 
abruptă în spirală. Era unul dintre cele mai înalte turnuri 
din Agriont: avea în total două sute nouăzeci şi una de 
trepte. Trepte nenorocite! înjură el în barbă. 

Când ajunse la a suta, picioarele îi ardeau şi pieptul i se 
zbuciuma. Când ajunse la două sute, era o epavă. Străbătu 
restul drumului, cu fiecare pas o tortură, şi, în cele din 
urmă, se năpusti pe acoperiş şi se sprijini de parapet, 
clipind în năvala de lumină. 

Spre sud, oraşul se întindea la picioarele lui, un nesfârşit 
covor de case albe desfăşurându-se de jur împrejurul 
golfului  scânteietor. În cealaltă direcţie, imaginea 
Agriontului era şi mai impresionantă. O imensă 
învălmăşeală de clădiri magnifice, îngrămădite una peste 
alta, întrerupte de peluze verzi şi copaci uriaşi, înconjurate 
de şanţul larg de apă şi zidul impunător, smălţat de o 
puzderie de turnuri înalte. Aleea Regelui tăia direct prin 
mijloc, către Rotonda Lorzilor, cu imensa-i cupolă de bronz 
strălucind în lumina soarelui. În spate se zăreau turnurile 
semeţe ale Universităţii, iar deasupra lor se profila sumbra 
imensitate a Casei Creatorului, înălțându-se deasupra 
tuturor ca un munte întunecat şi aruncându-şi umbra 
prelungă peste clădirile de dedesubt. 

Jezal îşi închipui că vede soarele sclipind în depărtare pe 
monoclul Mareşalului Varuz. Înjură din nou şi se îndreptă 


spre scări. 


Jezal fu nespus de uşurat când, în cele din urmă, reuşi să 
ajungă pe acoperişul unde se aflau cei doi şi văzu că pe 
tablă se mai aflau câteva piese albe. 

Maregşalul Varuz ridică spre el o privire încruntată. 

- Eşti foarte norocos. Maiorul şi-a construit o apărare 
extrem de hotărâtă. Un zâmbet îmblânzi trăsăturile lui 
West. Trebuie că i-ai câştigat cumva respectul, dar mai 
trebuie să-l câştigi şi pe-al meu. 

Jezal se aplecă şi îşi puse mâinile pe genunchi, transpirat 
şi răsuflând greu. Varuz luă tocul lung de pe masă, se 
apropie de el şi îl deschise dintr-o mişcare. 

- Arată-ne mişcările tale. Jezal luă sabia scurtă în mâna 
stângă şi pe cea lungă în dreapta. I se păreau uşoare ca 
nişte pene, după fierul greu. Mareşalul se dădu un pas în 
spate: Începe! 

Jezal ţâşni în prima figură, cu braţul drept întins şi 
stângul lipit de trup. Săbiile şuierau şi fluturau prin aer, 
sclipind în soarele după-amiezii, în timp ce Jezal trecea de 
la o poziţie cunoscută la următoarea, cu o uşurinţă 
exersată. În cele din urmă, isprăvi şi lăsă săbiile să-i cadă 
de-o parte şi de alta. 

Varuz clătină aprobator din cap. 

- Căpitanul are mâini iuți, nu-i aşa? 

- De-a dreptul excelent, spuse maiorul West, cu un 
zâmbet larg. E de departe mai bun decât am fost eu 
vreodată. 

Lordul Maregşal nu era la fel de impresionat. 

- Îţi îndoi prea mult genunchii în cea de-a treia poziţie şi 
trebuie să te străduieşti să întinzi mai mult braţul stâng, în 
a patra, dar, altminteri - făcu o pauză - acceptabil. 

Jezal lăsă să-i scape un oftat de uşurare. Era un adevărat 
elogiu. 

- Ha! strigă bătrânul, înţepându-l în coaste cu capătul 
tocului de arme. Jezal se prăbugşi la pământ, abia reuşind să 


respire. Dar trebuie să-ţi exersezi reflexele, căpitane. 
Trebuie să fii oricând pregătit. Oricând. Dacă ai săbiile în 
mâini, fă bine şi ţine-le sus. 

- Da, domnule, răspunse Jezal cu glas răguşit. 

- Iar cu rezistenţa eşti la pământ, sufli ca un crap. Ştiu 
din sursă sigură că Bremer dan Gorst aleargă cincisprezece 
kilometri pe zi şi nu dă niciun semn de oboseală. Mareşalul 
Varuz se aplecă spre el: De acum înainte, vei face la fel. O, 
da. O tură în jurul zidului Agriontului în fiecare dimineaţă la 
şase, urmată de o oră de duel cu maiorul West, care a fost 
atât de amabil să se învoiască să-ţi fie partener. Am 
încredere că va puncta toate micile slăbiciuni ale tehnicii 
tale. Jezal tresări şi îşi masă coastele dureroase. Cât despre 
petreceri, vreau să le pui capăt. Sunt întru totul de acord cu 
distracţia, la locul potrivit, dar vom avea timp să sărbătorim 
după Turnir, cu condiţia să-ţi fi dat silinţa să câştigi. Până 
atunci, avem nevoie de o viaţă chibzuită. Mă înţelegi, 
căpitane Luthar? Se aplecă şi mai mult, rostind fiecare 
cuvânt cu mare grijă: Viaţă - chibzuită - căpitane. 

- Da, domnule Mareşal Varuz, bolborosi Jezal. 


Şase ore mai târziu, era mort de beat. Râzând ca un 
nebun, năvăli afară în stradă, cu capul învârtindu-i-se. Aerul 
rece îl izbi cu putere în faţă, clădirile mici şi sărăcăcioase se 
legănau şi se clătinau, drumul prost luminat se înclina ca o 
corabie pe cale să se scufunde. Jezal înfruntă bărbăteşte 
nevoia de a vomita, păşi ţanţoş în stradă şi se întoarse cu 
faţa spre uşă. Spre el se revărsă o lumină murdară, însoţită 
de strigăte şi râsete zgomotoase. O siluetă diformă ieşi în 
goană din tavernă şi-l lovi în piept. Jezal se luptă cu ea 
disperat, apoi căzu. lIzbi pământul cu o bubuitură 
cutremurătoare. 

Lumea se întunecă o clipă, apoi Jezal se pomeni strivit în 
noroi, cu Kaspa deasupra lui. 

- La naiba! bolborosi el, cu limba grea şi umflată în gură. 


Îl îndepărtă cu cotul pe locotenentul care chicotea, se 
rostogoli şi se ridică în picioare, împleticindu-se, în timp ce 
strada se legăna în jurul lui. Kaspa zăcea pe spate în noroi, 
sufocându-se de râs, duhnind a băutură ieftină şi a fum 
acriu. Jezal făcu o tentativă nereuşită de a-şi şterge 
murdăria de pe uniformă. Pe piept avea o pată mare şi udă 
care duhnea a bere. 

- La naiba! îngăimă el din nou. Când s-a întâmplat asta? 

Auzi nişte strigăte de pe cealaltă parte a drumului. Doi 
bărbaţi se luptau în pragul unei uşi. Jezal miji ochii, 
forţându-se să vadă prin întuneric. Un bărbat vânjos ţinea 
de un individ bine îmbrăcat şi părea să-i lege mâinile la 
spate. Acum îi vâra cu forţa un fel de sac pe cap. Jezal clipi, 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Zona nu era nici pe 
departe una respectabilă, dar asta părea prea de tot 

Uşa tavernei se dădu în lături, iar West şi Jalenhorm 
păşiră afară, adânciţi într-o conversaţie de oameni bine 
afumaţi, ceva despre sora cuiva. O strălucire se proiectă 
peste stradă, dezvăluindu-i într-o lumină crudă pe cei doi 
bărbaţi încleştaţi. Cel voinic era îmbrăcat în negru din cap 
până-n picioare, cu o mască peste partea de jos a feţei. Avea 
părul alb, sprâncenele albe, pielea albă ca laptele. Jezal se 
holbă la diavolul alb de peste drum, iar acesta îi întoarse o 
privire feroce, cu ochi roz, îngustaţi. 

- Ajutor! Era cel cu sacul pe cap, cu glasul stins de 
spaimă. Ajutor, sunt... 

Bărbatul alb îi îngropă o lovitură sălbatică în stomac şi 
omul se chirci, cu un oftat. 

- Tu, de colo! strigă West. 

Jalenhorm traversa deja strada în goană. 

- Stai! zise Kaspa, sprijinit în coate, pe drum. 

Mintea lui Jezal era o mocirlă, dar picioarele păreau să 
se ia după Jalenhorm, aşa că le urmă, împleticindu-se, 
cuprins de o senzaţie de greață. West venea în spatele lor. 
Fantoma albă se puse în mişcare şi se întoarse, aşezându-se 
între ei şi prizonierul său. Un alt bărbat ieşi brusc din 


umbră, înalt şi subţire, îmbrăcat în negru şi mascat, la 
rândul lui, dar cu părul lung şi unsuros. Ridică o mână 
înmănuşată. 

- Domnilor! Glasul lui scheunat de bădăran era înăbuşit 
de mască. Domnilor, vă rog, suntem în slujba regelui! 

- Regele îşi conduce treburile la lumina zilei, mârâi 
Jalenhorm. 

Masca noului sosit zvâcni uşor, când acesta zâmbi. 

- De-aia are nevoie de noi pentru treburile de noapte, ce 
zici, amice? 

- Cine e omul ăsta? 

West arăta către individul cu sacul pe cap. Prizonierul se 
zbătea din nou. 

- Sunt Sepp dan... oof! 

Monstrul alb îl reduse la tăcere cu un pumn puternic în 
faţă, doborându-l fără vlagă în drum. 

Jalenhorm duse o mână la mânerul sabiei, încleştându-şi 
fălcile şi năluca albă se apropie amenințătoare, cu o viteză 
incredibilă. De aproape, monstrul era şi mai masiv, mai 
nepământesc şi înfricoşător. Jalenhorm făcu involuntar un 
pas înapoi, se împiedică de suprafaţa denivelată a drumului 
şi căzu pe spate cu o bufnitură. 

- Înapoi! răcni West. 

Sabia îi ţâşni din teacă cu un zăngănit slab. 

- Haaaah! şuieră monstrul, cu pumnii încleştaţi, ca doi 
bolovani albi. 

- Aaaaau, bolborosi omul cu sacul pe cap. 

Jezal avea inima în gât. Se uită la bărbatul slab. Ochii 
acestuia îi zâmbiră. Cum putea cineva să zâmbească într-un 
asemenea moment? Jezal fu surprins să vadă că avea un 
cuţit lung, urât, în mână. De unde răsărise? Bâjbâi ameţit 
după sabie. 

- Maior West! veni un glas din umbrele din josul străzii. 
Jezal se opri, şovăitor, cu sabia pe jumătate afară. 
Jalenhorm se ridică în picioare, cu spatele uniformei plin de 
noroi şi scoase sabia. Monstrul palid îi fixa fără să clipească, 


fără să se retragă niciun deget. Maior West! se auzi glasul 
din nou, însoţit acum de un clinchet şi un hârşâit. 

West păli. Din umbre ieşi o siluetă, şchiopătând 
îngrozitor, cu toiagul bocănind în pământ. O pălărie cu 
boruri largi îi ascundea partea de sus a feţei, dar gura îi era 
contorsionată într-un zâmbet ciudat. Jezal observă, cu un 
val brusc de ameţeală, că îi lipseau patru dinţi din faţă. Se 
apropie de ei, târşâit, ignorându-le săbiile scoase din teacă 
şi îi întinse lui West mâna liberă. 

Maiorul îşi vâri încet sabia în teacă, luă mâna şi o 
scutură fără vlagă. 

- Colonel Glokta? întrebă el, cu glas răguşit. 

- Umilul tău servitor, deşi nu mai sunt un om al armatei. 
Acum sunt în Inchiziția Regelui. Ridică încet mâna şi-şi 
scoase pălăria. Avea faţa palidă ca de mort, cu riduri adânci 
şi părul tuns scurt înspicat cu fire cărunte. Ochii săi priveau 
fix, cu o strălucire febrilă, din cercuri adânci şi întunecate, 
cel stâng vizibil mai îngust decât dreptul, cu marginile roz 
şi sclipind ud. lar aceştia sunt asistenții mei, Practicianul 
Severard - lunganul mimă o plecăciune - şi Frost. 

Monstrul alb ridică prizonierul în picioare, smucindu-l cu 
o singură mână. 

- Stai aşa, spuse Jalenhorm, făcând un pas în faţă, însă 
inchizitorul îi aşeză o mână blândă pe braţ. 

- Acest om este prizonier al Inchiziției Maiestăţii Sale, 
locotenente Jalenhorm. Bărbatul vânjos tăcu, surprins să i 
se spună pe nume. Îmi dau seama că intenţiile tale sunt 
dintre cele mai bune, însă acesta este un criminal, un 
trădător. Am mandat pe numele lui, semnat de însuşi 
Arhilectorul Sult. E cât se poate de nedemn de ajutorul tău, 
crede-mă. 

Jalenhorm se încruntă, aruncând o privire înveninată 
către Practicianul Frost. Diavolul palid părea îngrozit. Cam 
la fel de îngrozit ca o piatră. Săltă prizonierul pe umăr fără 
pic de efort şi porni în susul străzii. Cel numit Severard 
zâmbi cu ochii, îşi vâri cuțitul în teacă, se înclină din nou şi 


îşi urmă tovarăşul, fluierând fals în timp ce se îndepărta, în 
pas de plimbare. 

Pleoapa stângă a inchizitorului începu să tremure şi pe 
obrazu-i palid se rostogoliră lacrimi. Le şterse nepăsător, cu 
dosul palmei. 

- lartă-mă, te rog. Sincer. E ceva, când omul nu-şi poate 
controla ochii, nu? O blestemată de peltea plângăcioasă. 
Uneori mă gândesc c-ar trebui să mi-l scot şi să mă descurc 
cu un petic. Lui Jezal i se întoarse stomacul pe dos. Cât a 
trecut, West? Şapte ani? Opt? 

Un muşchi se zbătea pe tâmpla maiorului West. 

- Nouă. 

- Dă-ţi seama! Nouă ani. Îţi vine să crezi? Parc-a fost ieri. 
Pe creastă a fost, nu-i aşa, locul unde ne-am despărţit? 

- Pe creastă, da. 

- Nu-ţi face probleme, West. Nu te învinuiesc câtuşi de 
puţin. Glokta îl bătu pe maior pe braţ, cu căldură. Nu 
pentru asta, oricum. Ai încercat să mă convingi să n-o fac, 
îmi amintesc. În definitiv, am avut destul timp să mă 
gândesc la asta în Gurkhul. O grămadă de timp de gândire. 
Mi-ai fost întotdeauna un prieten bun. lar acum tânărul 
Collem West e maior în Garda Regelui, măi să fie! 

Jezal n-avea nici cea mai vagă idee despre ce vorbeau. 
Nu voia decât să vomite şi apoi să se ducă la culcare. 

Inchizitorul Glokta se întoarse spre el cu un zâmbet, 
etalându-şi din nou hidoasa prăpastie dintre dinţi. 

- lar acesta trebuie să fie căpitanul Luthar, în care toată 
lumea îşi pune atâtea speranţe pentru următorul Turnir. 
Mareşalul Varuz e un comandant aspru, nu-i aşa? Îşi flutură 
uşor bastonul către Jezal. Jap, jap, ei, căpitane? Jap, jap. 

Jezal simţi cum i se ridică fierea în gât. Tuşi şi îşi cobori 
privirea către picioare, dorindu-şi ca lumea să rămână 
neclintită. Inchizitorul se uită de la unul la altul, aşteptând. 
West era palid, Jalenhorm, plin de noroi şi îmbufnat. Kaspa 
continua să stea în drum. Niciunul dintre ei nu avea nimic 
de spus. 


Glokta îşi drese glasul. 

- Ei, mă cheamă datoria - se înclină băţos - dar sper să 
vă revăd pe toţi. Foarte curând. 

Jezal se pomeni sperând să nu-l mai vadă niciodată. 

- Poate c-am putea să ne duelăm din nou, într-o zi, 
murmură maiorul West. 

Glokta râse din toată inima. 

- O, mi-ar plăcea, West, dar găsesc că sunt uşor schilod 
zilele astea. Dacă te interesează o luptă, sunt sigur că 
Practicianul Frost ţi-ar putea face plăcerea - aruncă o 
privire către Jalenhorm - însă trebuie să te previn, nu luptă 
ca un gentilom. Vă doresc tuturor o seară plăcută. 

Îşi puse pălăria înapoi pe cap, se întoarse încet şi porni 
cu pas târşâit în josul străzii murdare. 

Cei trei ofiţeri îl urmăriră cum se îndepărtează 
şchiopătând, într-o interminabilă, stânjenitoare tăcere. În 
cele din urmă, Kaspa se apropie, împleticindu-se. 

- Ce-a fost asta? întrebă el. 

- Nimic, răspunse West, printre dinţi. Ar fi cel mai bine 
să uităm toată întâmplarea. 


Dinţi şi degete 


Timpul trece repede. Trebuie să ne grăbim. Glokta îi 
făcu lui Severard un semn cu capul, iar acesta zâmbi şi 
scoase sacul de pe capul lui Sepp dan Teufel. 

Administratorul Monetăriei era un bărbat puternic, cu o 
înfăţişare nobiliară. Faţa începea deja să i se învineţească. 

- Ce înseamnă asta? răcni el, ameninţător şi trufaş. Ştiţi 
cine sunt? 

Glokta pufhni. 

- Bineînţeles că ştim cine eşti. Crezi că ne stă în obicei să 
înhăţăm la întâmplare oameni de pe stradă? 

- Sunt Administratorul  Monetăriei Regale! urlă 
prizonierul, căznindu-se să-şi  desfacă legăturile. 
Practicianul Frost continuă să-l privească impasibil, cu 
braţele încrucişate. Fiarele străluceau deja portocalii în 
mangal. Cum îndrăzniţi... 

- Nu putem tolera aceste veşnice întreruperi! strigă 
Glokta. Frost îl lovi sălbatic pe Teufel în fluierul piciorului, 
iar acesta scânci de durere. Cum poate să-şi semneze 
prizonierul nostru scrisoarea de confesiune dacă are 
mâinile legate? Te rog, eliberează-l. 

Teufel îşi roti privirea cu suspiciune în timp ce albinosul 
îi dezlegă încheieturile. Apoi văzu satârul. Lama lustruită 
strălucea ca oglinda în lumina crudă a lămpii. Un obiect 
într-adevăr frumos. [i-ar plăcea să fie al tău, Teufel, nu-i 
aşa? Pun rămăşag că ţi-ar plăcea să-mi tai capul cu el. 
Glokta aproape că spera că avea s-o facă, mâna dreaptă a 
omului părea să se întindă după satâr, însă împinse 
scrisoarea de confesiune. 

- Ah! făcu Glokta, Administratorul Monetăriei pare să fie 
dreptaci. 

- Dreptaci, şuieră Severard în urechea prizonierului. 

Teufel se uita peste masă, cu ochii mijiţi. 


- Te cunosc! Glokta, nu-i aşa? Cel care a fost capturat în 
Gurkhul, cel care a fost torturat. Sand dan Glokta, am 
dreptate? Ei, bine, de data asta ai încurcat-o rău, îţi pot 
spune! Rău de tot! Când Înaltul Judecător Marovia va auzi 
despre asta... 

Glokta ţâşni în picioare şi scaunul lui scârţâi pe dale. 
Piciorul stâng îi era în agonie, însă îl ignoră. 

- Uită-te aici! şuieră el, apoi deschise gura larg, 
oferindu-i prizonierului îngrozit ocazia să-i vadă bine dinţii. 
Sau ce-a mai rămas din ei. Vezi? Acolo unde mi-au spart 
dinţii de sus, mi i-au lăsat jos. lar acolo unde mi i-au smuls 
jos, mi i-au lăsat deasupra. Tot aşa până în spate. Vezi? 
Glokta îşi trase obrajii cu degetele, pentru ca Teufel să 
poată vedea mai bine. Au făcut-o cu o daltă minusculă. Câte 
puţin în fiecare zi. A durat luni. Glokta se aşeză anevoie, 
apoi zâmbi larg. Ce ispravă grozavă, nu? Ironia sorții! Să-ţi 
lase jumătate din dinţi, dar niciunul de vreun folos! Mănânc 
supă, în majoritatea zilelor. Administratorul Monetăriei 
înghiţi în sec. Glokta vedea o picătură de sudoare 
prelingându-i-se pe gât. Şi dinţii au fost doar începutul. 
Trebuie să urinez stând jos, ca o femeie. Am treizeci şi cinci 
de ani şi am nevoie de ajutor ca să mă ridic din pat. Se lăsă 
din nou pe spate şi îşi întinse picioarele, cu o tresărire. 
Fiecare zi e un mic iad pentru mine. Aşadar, chiar crezi cu 
adevărat că mi-ai putea spune ceva care să mă sperie? 
Glokta îşi cercetă prizonierul pe îndelete. Nu mai e nici pe 
jumătate atât de sigur pe sine. Mărturiseşte, şopti el. Apoi 
putem să te trimitem în Englia şi să mai şi dormim niţel în 
noaptea asta. 

Faţa lui Teufel devenise aproape la fel de palidă ca a 
Practicianului Frost, dar acesta nu spuse nimic. Arhilectorul 
va fi curând aici. Trebuie să fie deja pe drum. Dacă nu vom 
avea nicio mărturisire când soseşte... ne aşteaptă Englia pe 
toți. În cel mai bun caz. Glokta apucă bastonul şi se ridică în 
picioare. 


- Îmi place să mă consider un artist, dar arta cere timp şi 
am pierdut deja jumătate din seară căutându-te în fiecare 
bordel din oraş. Din fericire, Practicianul Frost are un miros 
ascuţit şi un excelent simţ al orientării. Poate adulmeca un 
şobolan într-o latrină. 

- Un şobolan într-o latrină, repetă Severard, cu ochii 
sclipind în lumina portocalie ce se răspândea dinspre 
mangal. 

- Suntem în criză de timp, aşadar îngăduie-mi să fiu 
direct: vei mărturisi în zece minute. 

Teufel fornăi şi îşi încrucişă braţele. 

- Niciodată. 

- Ţine-l. 

Frost înhăţă prizonierul de spate şi îl îndoi, strângându-l 
ca într-o menghină şi lipindu-i braţul drept de trup. 
Severard îl apucă de încheietura stângă şi îi desfăcu 
degetele pe tăblia zgăriată a mesei. Glokta îşi închise 
pumnul în jurul mânerului neted al satârului şi lama se 
frecă de lemn când îl trase încet spre el. Fixă cu privirea 
mâna lui Teufel. Ce unghii frumoase are. Cât de lungi şi 
lucioase. Nu poți lucra în mină cu asemenea unghii. Glokta 
înălţă satârul. 

- Stai! strigă prizonierul. 

Bang! Lama grea muşcă adânc din tăblia mesei, 
retezând frumos unghia degetului mare a lui Teufel. Răsufla 
greu acum şi fruntea îi lucea de sudoare. Acum vom vedea 
ce fel de bărbat eşti cu adevărat. 

- Cred că poţi să-ţi dai seama unde se poate ajunge, 
spuse Glokta. Ştii, i-au făcut-o unui caporal care a fost 
capturat cu mine. Ziua şi tăietura. Era un om rezistent, 
foarte rezistent. Au reuşit să ajungă până dincolo de cot, 
înainte să moară. Glokta ridică din nou satârul. 
Mărturiseşte. 

- N-ai putea... 

Bang! Satârul luă vârful degetului mijlociu al lui Teufel. 
Sângele se răspândi pe tăblia mesei. Ochii lui Severard 


zâmbeau în lumina lămpii. Mazxilarul lui Teufel căzu. Dar 
durerea va veni ceva mai încolo. 

- Mărturiseşte! răcni Glokta. 

Bang! Vârful degetului arătător al lui 'Teufel sări în aer. 
Degetul mijlociu era scurtat până la prima încheietură. 
Glokta se opri, ştergându-şi sudoarea de pe frunte, cu dosul 
palmei. Piciorul îi zvâcnea din cauza efortului. Sângele 
picura ritmic pe dale: pic, pic, pic. leufel se uita cu ochii 
măriţi la degetele-i scurtate. 

Severard clătină din cap. 

- O treabă excelentă, domnule Inchizitor. Dădu un 
bobârnac peste masă unuia dintre cercurile de carne. Ce 
precizie... Sunt în extaz. 

- Auuuu! răcni Administratorul Monetăriei. Acum e gata. 
Glokta ridică din nou securea. 

- Mărturisesc! ţipă Teufel. Mărturisesc! 

- Excelent, zise voios Glokta. 

- Excelent, zise Severard. 

- Excelent, zise Practicianul Frost. 


Vastul şi pustiul nord 


Magii fac parte dintr-un ordin străvechi şi misterios, sunt 
iniţiaţi în tainele lumii şi experimentați în căile magiei, 
înţelepţi şi puternici mai presus de orice închipuire. Aşa se 
zvonea. Un astfel de om trebuia să aibă mijloace să 
găsească pe cineva, chiar dacă acel cineva era singur în 
vastul şi pustiul Nord. Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci 
pesemne nu se grăbea deloc. 

Logen îşi scărpină barba încâlcită, întrebându-se de ce 
întârzia magul. Poate că se rătăcise. Se întrebă din nou 
dacă ar fi trebuit să rămână în pădure, unde cel puţin 
mâncarea era din belşug. Dar spiritele spuseseră spre sud 
şi, dacă mergeai spre sud dinspre munţi, ajungeai la aceste 
mlaştini secate. Aşadar, aici aşteptase, în mărăcini şi noroi, 
pe vreme rea şi mai cu seamă înfometat. 

Cizmele îi erau tocite, oricum, aşa că îşi aşezase tabăra 
mizeră nu departe de drum, ca să-l vadă mai bine pe acest 
vrăjitor venind. De când cu războaiele, Nordul era plin de 
lepădâturi periculoase - războinici dezertori, deveniți 
bandiți, ţărani fugiţi din ţinutul lor pârjolit, oameni 
disperaţi, de capul lor, care nu mai aveau nimic de pierdut, 
şi aşa mai departe. Dar Logen nu-şi făcea griji. Nimeni nu 
avea vreun motiv să vină în acest fund de lume. Nimeni în 
afară de el şi de mag. 

Aşadar, stătea şi aştepta, căuta de mâncare, nu găsea 
Nimic, şi iar stătea şi aştepta. În această perioadă a anului, 
mlaştinile erau adesea inundate de averse neaşteptate, 
însă, dacă putea, Logen aprindea noaptea, din mărăcini, 
mici focuri fumegânde, ca să-şi ridice moralul căzut şi să 
atragă orice vrăjitori aflaţi în trecere. Plouase în seara 
aceasta, dar se oprise de ceva vreme şi era destul de uscat 
pentru foc. Acum ceaunul era deasupra, fierbând o tocană 
din ultima bucată de carne pe care Logen o adusese cuel 


din pădure. Avea să fie nevoit s-o ia din loc în zori, să caute 
de mâncare. Magul putea să-l ajungă din urmă mai târziu, 
dacă se mai sinchisea. 

Amesteca în mâncarea lui săracă şi se întreba dacă să se 
întoarcă spre nord, a doua zi, sau să-şi continue drumul 
spre sud, când auzi sunet de copite pe drum. Un cal, 
înaintând încet. Logen se aşeză la loc pe haină şi aşteptă. 
Se auziră un nechezat, un zornăit de hamuri. Un călăreț se 
ivi peste povârniş. Cu soarele palid coborât la orizont în 
spatele lui, Logen nu-l putea vedea limpede, dar omul 
stătea ţeapăn şi stângaci în şa, ca unul care nu e obişnuit cu 
drumul. Acesta îşi îndemnă cu blândeţe calul în direcţia 
focului şi îl struni la o distanţă de câţiva paşi. 

- Bună seara, spuse călăreţul. 

Nu era nici pe departe ceea ce aşteptase Logen. Un 
tânăr sfrijit, palid, cu un aer bolnăvicios, cu cercuri 
întunecate în jurul ochilor, păr lung, lipit de cap din pricina 
burniţei şi un zâmbet nervos. Părea mai mult ud decât 
înţelept şi, cu siguranţă, nu părea puternic mai presus de 
orice închipuire. Arăta mai cu seamă înfometat, înfrigurat şi 
bolnav. Arăta, de fapt, cam aşa cum se simţea Logen. 

- N-ar trebui să ai un toiag? 

Tânărul păru surprins: 

- N-am... carevasăzică... ă... nu sunt un mag. 

Glasul i se stinse şi îşi linse buzele nervos. 

- Spiritele mi-au spus să aştept un mag, dar adesea ele 
se înşală. 

- 0... păi, eu sunt ucenic. Dar maestrul meu, marele 
Bayaz - şi îşi înclină capul reverenţios - nu e nimeni altul 
decât Întâiul dintre Magi, mare în Înalta Artă şi cunoscător 
al adâncii înţelepciuni. M-a trimis să te găsesc - dintr-odată 
păru nesigur - şi să te aduc... eşti Logen Nouădegete? 

Logen ridică mâna stângă şi se uită la tânărul palid, prin 
golul unde cândva avusese degetul mijlociu. 

- O, carevasăzică... ă... îmi pare rău pentru deget. 


Logen râse. Era pentru prima oară când râdea de când 
se târâse afară din râu. Nu era foarte amuzant, dar râse 
zgomotos. Era o senzaţie plăcută. Tânărul zâmbi şi alunecă 
din şa, cu mare chin. 

- Eu sunt Malacus Quai. 

- Malacus ce? 

- Quai, răspunse el, îndreptându-se către foc. 

- Ce fel de nume e ăsta? 

- Sunt din Vechiul Imperiu. 

Logen nu auzise niciodată despre un asemenea loc. 

- Un imperiu, zici? 

- Ei, bine, a fost cândva. Cea mai măreaţă naţiune din 
Cercul Lumii. Tânărul se ghemui anevoie lângă foc: Dar 
gloria trecutului a apus demult. Acum nu e cu mult mai mult 
decât un vast câmp de bătălie. Logen clătină din cap. Ştia 
destul de bine cum arăta unul din acelea. E departe. În 
vestul lumii. 

Ucenicul făcu un semn vag cu mâna. 

Logen râse din nou. 

- Acela este estul. 

Quai zâmbi cu tristeţe. 

- Eu sunt vizionar deşi, se pare, nu unul foarte bun. 
Maestrul Bayaz m-a trimis să te găsesc, dar stelele n-au fost 
favorabile şi m-am rătăcit, cu vremea vitregă. Îşi dădu la o 
parte părul din ochi şi îşi desfăcu braţele. Am avut un cal de 
povară, cu mâncare şi provizii şi un altul pentru tine, dar i- 
am pierdut într-o furtună. Mă tem că nu sunt făcut să mă 
descurc în lumea largă. 

- Se pare că nu. 

Quai scoase o ploscă din buzunar şi i-o întinse. Logen o 
luă, o deschise şi trase o duşcă zdravănă. Băutura fierbinte 
i se scurse pe gătlej şi îl încălzi până la rădăcina părului. 

- Ei, bine, Malacus Quai, ţi-ai pierdut mâncarea, dar ai 
avut grijă de ceea ce e mai important. Nu-i lucru uşor să mă 
faci să zâmbesc, zilele astea. Eşti bine-venit lângă focul 
meu. 


- Mulţumesc. Ucenicul tăcu şi-şi întinse palmele spre 
flăcările meschine. N-am mâncat de două zile. Îşi scutură 
capul, fluturându-şi părul încoace şi încolo. A fost... o 
perioadă dificilă. 

Îşi linse buzele şi se uită la ceaun. 

Logen îi întinse lingura. Malacus Quai se holbă la ea cu 
ochi mari şi rotunzi. 

- Tu ai mâncat? 

Logen clătină din cap. Nu mâncase, dar bietul ucenic 
părea lihnit de foame şi mâncarea abia dacă ajungea pentru 
unul singur. Mai luă o duşcă din ploscă. Asta avea să-i 
ajungă, deocamdată. Quai atacă tocana cu poftă. Când 
isprăvi, răzui ceaunul, linse lingura şi pe urmă, ca 
supliment, linse marginea ceaunului. Se aşeză sprijinit de 
un bolovan. 

- Îţi rămân veşnic îndatorat, Logen Nouădegete, mi-ai 
salvat viaţa. Nici n-am îndrăznit să sper că vei fi o gazdă 
atât de amabilă. 

- Nici tu nu eşti chiar ceea ce aşteptam, sincer să fiu. 
Logen trase din nou din ploscă şi îşi linse buzele. Cine este 
acest Bayaz? 

- Întâiul dintre Magi, mare în Înalta Artă şi cunoscător al 
adâncii înţelepciuni. Mă tem că va fi profund nemulţumit de 
mine. 

- E de temut, aşadar? 

- Păi, răspunse ucenicul cu glas pierit, e destul de 
irascibil. 

Logen luă încă o înghiţitură. Căldura i se răspândea 
acum prin trup, prima oară când se simţea încălzit, de 
săptămâni. Urmă un moment de tăcere. 

- Ce vrea de la mine, Quai? 

Niciun răspuns. Sunetul molcom al sforăitului veni peste 
foc. Logen zâmbi şi se înfăşură în manta, întinzându-se să 
doarmă şi el. 


Ucenicul se deşteptă cu un acces brusc de tuse. Era 
dimineaţă devreme şi lumea mohorâtă era cufundată într-o 
ceaţă deasă. Probabil că era mai bine aşa. Nu era nimic de 
văzut, doar o nesfârşită întindere de noroi, piatră şi 
dezolant orz sălbatic. Totul era acoperit de rouă rece, dar 
Logen reuşise să aprindă o flacără amărâtă. Părul lui Quai 
era lipit de faţa-i palidă. Se rostogoli pe o parte şi scuipă 
flegmă pe pământ. 

- Aaaah, hârâi el. 

Tuşi şi scuipă din nou. 

Logen îşi fixă ultimele rămăşiţe ale harnaşamentului de 
nefericitul cal. 

- 'Neaţa, zise el, ridicând privirea spre cerul alb, deşi nu 
e bună. 

- Am să mor. Am să mor şi pe urmă nu va mai trebui să 
mă mişc. 

- N-avem nimic de mâncare, aşa că ai să mori dacă 
rămânem aici. Atunci pot să te mănânc şi să mă întorc peste 
munţi. 

Ucenicul schiţă un zâmbet. 

- Ce facem? 

- Chiar aşa, ce? Unde-l găsim pe acest Bayaz? 

- La Marea Bibliotecă a Nordului. 

Logen nu auzise niciodată de ea, dar, pe de altă parte, 
nu fusese niciodată prea interesat de cărţi. 

- Care se află unde? 

- La sud de aici, cam la patru zile călare, lângă un lac 
mare. 

- Ştii drumul? 

Clătinându-se, ucenicul se ridică în picioare şi rămase în 
loc, legănându-se uşor, respirând precipitat. Era palid ca o 
nălucă şi faţa îi lucea de sudoare. 

- Cred că da, murmură el, dar nu părea deloc convins. 

Nici Quai şi nici calul lui nu puteau supravieţui patru zile 
fără mâncare, chiar dacă nu se rătăceau. Mâncarea trebuia 
să aibă prioritate. Cea mai bună opţiune era s-o apuce prin 


pădure către sud, în ciuda riscului mai mare. Puteau fi ucişi 
de bandiți, dar aveau şanse mai mari să facă rost de hrană 
şi, altfel, foamea i-ar ucide. 

- Mai bine ia calul, spuse Logen. 

- Eu am pierdut caii, eu ar trebui să merg pe jos. 

Logen puse mâna pe fruntea lui Quai. Era fierbinte şi 
lipicioasă. 

- Ai febră. Mai bine ia calul. 

Ucenicul nu încercă să se împotrivească. Îşi coborî 
privirea spre cizmele jerpelite ale lui Logen. 

- Îmi poţi lua cizmele? 

Logen clătină din cap. 

- Prea mici. 

Logen îngenunche şi se aplecă peste rămăşitele 
fumegânde ale focului, ţuguindu-şi buzele. 

- Focurile au spirit. Am să-l ţin pe acesta sub limbă şi-l 
vom putea folosi să aprindem altul, mai târziu. Quai părea 
prea bolnav ca să se mire. Logen absorbi spiritul, tuşi din 
pricina fumului, se scutură, la gustul amar. Eşti gata de 
plecare? 

Ucenicul ridică braţele într-un gest deznădăjduit. 

- Sunt gata. 


Lui Malacus Quai îi plăcea să vorbească. Vorbi în timp ce 
înaintau prin mlaştini spre sud, în timp ce soarele urca pe 
cerul mohorât, în timp ce intrau în pădure, către seară. 
Boala nu-l împiedica defel să trăncănească, dar pe Logen 
nu-l deranja. Trecuse multă vreme de când îi mai vorbise 
cineva şi asta îl ajuta să nu se gândească la picioare. Era 
lihnit de foame şi istovit, dar picioarele erau problema. 
Cizmele îi erau zdrenţe de piele veche, degetele, tăiate şi 
bătătorite, gamba îl ustura şi acum de la dinţii de shanka. 
Fiecare pas era un supliciu. Cândva era considerat cel mai 
temut om al Nordului. Acum se temea de cele mai mici bețe 
şi pietre de pe drum. Era o ironie, pe undeva. Tresări, când 
lovi cu piciorul o pietricică. 


- „.„.„ aşa că am petrecut şapte ani studiind cu Maestrul 
Zacharus. E mare în rândul Magilor, al cincilea dintre cei 
doisprezece ucenici al lui Juvens, un om mare. Tot ce avea 
legătură cu magii părea să fie mare în ochii lui Quai. A 
simţit că eram pregătit să vin în Marea Bibliotecă a 
Nordului şi să studiez cu Maestrul Bayaz, să-mi dobândesc 
toiagul. Dar aici lucrurile n-au fost uşoare pentru mine. 
Maestrul Bayaz e cât se poate de pretenţios şi... 

Calul se opri şi fornăi, tresări şi făcu un pas şovăitor în 
spate. Logen adulmecă aerul şi se încruntă. Erau oameni 
prin apropiere, şi încă unii nespălaţi. Ar fi trebuit să-i 
observe mai devreme, dar fusese concentrat la picioare. 
Quai îşi plecă privirea spre el. 

- Ce-i? 

Drept răspuns, parcă, un bărbat ieşi din spatele unui 
copac, la vreo zece paşi mai în faţă şi un altul puţin mai 
departe. Erau nişte lepădături, fără doar şi poate. Murdari, 
bărboşi, îmbrăcaţi în haine jerpelite şi desperecheate de 
blană şi piele. La urma urmei, nu foarte diferiţi de Logen. 
Cel sfrijit, din stânga, avea o suliță cu capul ghimpat. Cel 
voinic, din dreapta, avea o sabie grea, pătată de rugină, şi 
un coif vechi şi ciobit, cu o ţepuşă în vârf. Înaintară, rânjind. 
Din spate se auzi un sunet şi Logen privi peste umăr, cu 
inima cât un purice. Un al treilea bărbat, cu un buboi mare 
pe faţă, înainta spre ei prudent, de-a lungul drumului, cu o 
secure grea de lemn în mâini. 

Quai se aplecă din şa, cu ochii măriţi de frică. 

- Sunt bandiți? 

- Tu eşti, naibii, vizionar, şuieră Logen printre dinţii 
încleştaţi. 

Se opriră la un pas sau doi în faţa lor. Cel cu coiful părea 
să fie căpetenia. 

- Frumos cal, mârâi el. Aţi vrea să ni-l împrumutaţi? 

Cel cu sulița rânji, apucând animalul de căpăstru. 

Lucrurile luaseră o turnură cât se poate de proastă. Cu o 
clipă mai devreme, aşa ceva păruse imposibil, dar soarta 


găsise o cale. Logen se îndoia că ucenicul ar putea fi de 
mare folos într-o luptă. Asta însemna că era singur contra 
trei sau mai mulţi, şi doar cu un cuţit. Dacă stătea cu 
mâinile în sân, el şi Malacus aveau să sfârşească prin a fi 
jefuiţi şi, foarte probabil, ucişi. Trebuie să fii realist când 
vine vorba de asemenea lucruri. 

Îi cercetă din nou pe cei trei bandiți. Nu se aşteptau la 
vreo împotrivire din partea a doi oameni neînarmaţi - sulița 
era înclinată, sabia cu vârful spre pământ. Despre secure, 
Logen nu ştia nimic, aşa că, în privinţa ei, trebuia să se 
bizuie pe noroc. Cel care loveşte primul loveşte, de obicei, 
ultimul, asta e o realitate tristă, aşa că Logen se întoarse 
către cel cu coiful şi îi scuipă spiritul în faţă. 

Spiritul se aprinse în aer şi se dezlănţui flămând asupra 
lui. Capul îi explodă într-o ploaie de flăcări, sabia îi căzu 
zăngănind la pământ. Se zgârie disperat pe faţă şi braţele i 
se aprinseră şi ele. Se îndepărtă clătinându-se, urlând. 

Calul lui Quai se sperie de foc şi se ridică, fornăâind, pe 
picioarele din spate. Gâfâind, bărbatul sfrijit se retrase 
împleticindu-se şi Logen făcu un salt lângă el, înhăţă 
mânerul suliţei cu o mână şi îl lovi cu capul în faţă. Nasul îi 
pârâi, izbindu-se de fruntea lui Logen, şi omul se îndepărtă, 
clătinându-se, cu sângele şiroind pe bărbie. Logen îl smuci 
înapoi, trăgând de suliță, îi răsuci braţul drept într-un arc 
larg şi îl lovi cu pumnul în beregată. Omul se prăbuşi cu un 
gâlgâit şi Logen îi smulse sulița din mâini. 

Simţi mişcare în spatele lui şi se aruncă la pământ, 
rostogolindu-se spre stânga. Securea şuieră în aer 
deasupra capului său şi tăie o despicătură lungă în coasta 
calului, împroşcând picături de sânge pe pământ şi crăpând 
catarama chingii. Cu pas clătinat, omul cu buboi pe faţă se 
îndepărtă, pivotând după secure. Logen ţâşni spre el, dar îşi 
suci glezna de o piatră şi se clătină ca un om beat, scâncind 
de durere. O săgeată şuieră pe lângă faţa lui, de undeva din 
copacii din spate şi se pierdu în desişul de pe cealaltă parte 
a drumului. Calul fornăi şi lovi cu picioarele, rotindu-şi ochii 


nebuneşte, apoi porni în josul drumului, într-un galop 
sălbatic. Malacus Quai zbieră când şaua alunecă de sub el şi 
fu azvârlit în tufişuri. 

Logen n-avea timp să se gândească la el. Cu un răcnet, 
se năpusti asupra omului cu securea, îndreptându-i sulița 
spre inimă. Acesta ridică securea la timp ca să-i îndepărteze 
vârful, dar nu destul. Suliţa i se înfipse în umăr şi îl învârti. 
Se auzi un pârâit puternic, când coada se frânse. Logen îşi 
pierdu echilibrul şi căzu în faţă, doborându-l pe Buboi, pe 
burtă, în noroi. Vârful suliţei care ieşea prin spatele 
bărbatului tăie adânc în ţeasta lui Logen, când acesta se 
prăvăli peste el. Logen îl apucă de părul încâlcit cu ambele 
mâini, îi trase capul pe spate şi îi zdrobi faţa de o piatră. 

Se ridică în picioare, clătinat, cu capul învârtindu-i-se, 
ştergându-şi sângele din ochi, tocmai la timp să vadă o 
săgeată ţâşnind dintre copaci şi împlântându-se într-un 
trunchi, foarte aproape. Logen se năpusti la arcaş. Acum îl 
vedea: un băiat nu mai mare de paisprezece ani, întinzând 
mâna după o altă săgeată. Logen scoase cuțitul. Băiatul 
potrivea săgeata în arc, dar avea ochii lărgiţi de panică. 
Bâjbâi după coardă şi îşi trecu săgeata prin palmă, cu un 
aer foarte surprins. 

Logen era lângă el. Băiatul agită arcul, dar Logen se 
aplecă dedesubt şi făcu un salt înainte, lovind cu cuțitul de 
jos în sus, cu ambele mâini. Lama îl prinse pe băiat sub 
bărbie şi îl ridică în aer, apoi i se rupse în beregată. Băiatul 
căzu deasupra lui Logen, cu bucata zdrenţuită de lamă 
făcându-i o crestătură lungă în braţ. Sângele ţâşni peste 
tot, din tăietura din ţeasta lui Logen, din tăietura din braţul 
lui Logen, din rana care se căsca în gâtul băiatului. 

Logen împinse trupul mort şi se sprijini de un copac, cu 
răsuflarea întretăiată. Inima îi bubuia, sângele îi urla în 
urechi, stomacul i se răscula. 

- Sunt încă viu, şopti el. Sunt încă viu. 

Rănile de la cap şi de la braţ începeau să-i pulseze. Încă 
două cicatrice. Ar fi putut să fie mult mai rău. Îşi şterse 


sângele din ochi şi şchiopătă înapoi spre drum. 

Malacus Quai stătea neclintit, holbându-se, livid, la cele 
trei cadavre. Logen îl apucă de umeri şi îl cercetă de sus 
până jos. 

- Eşti rănit? Quai doar se holba la trupurile neînsufleţite. 
Eşti mort? 

Cadavrul bărbatului voinic cu coif fumega încă, 
răspândind un miros dezgustător de apetisant. Logen 
observă că avea în picioare o pereche de cizme bune, mult 
mai bune decât ale lui. Cel cu buboiul avea gâtul sucit prea 
tare ca să fie viu şi, în plus, avea sulița frântă înfiptă în trup. 
Logen îl întoarse pe cel sfrijit cu piciorul. Avea încă un aer 
de uimire pe faţa-i însângerată, cu ochii spre cer, cu gura 
deschisă. 

- Are probabil traheea ruptă, murmură Logen. 

Avea mâinile pline de sânge. Îşi apucă o mână cu 
cealaltă, ca să le oprească tremuratul. 

- Dar cel din pădure? Logen făcu semn cu capul. Cu calul 
ce s-a întâmplat? 

- Dus, murmură Quai deznădăjduit. Ce facem? 

- Vedem dacă au ceva de mâncare. Logen făcu semn 
către cadavrul care fumega. lar tu o mă ajuţi să-i scot 
cizmele. 


Exerciţii de scrima 


- Înghesuie-l, Jezal, înghesuie-l! Nu te sfii! 

Jezal era extrem de silitor. Ţâşni înainte, lovind cu 
dreapta. West îşi pierduse deja echilibrul şi se împleticea în 
spate, răşchirat, abia reuşind să pareze cu sabia scurtă. 
Astăzi foloseau săbii pe jumătate ascuţite, ca să sporească 
periculozitatea exerciţiilor. Nu puteai chiar să înjunghii un 
om cu aşa ceva, însă puteai să-i faci o zgârietură dureroasă, 
Chiar două, dacă te străduiai destul. Jezal intenţiona să-l 
zgârie niţel pe maior pentru umilinţa din ziua precedentă. 

- Aşa, arde-l! Jap, căpitane! Jap, jap! 

West dădu o lovitură stângace, însă Jezal o anticipă şi 
înlătură sabia, continuând să forţeze înaintarea, lovind din 
toate puterile. Tăie cu stânga o dată şi încă o dată. West 
pară disperat şi se retrase cu pas clătinat, lipindu-se de zid. 
Jezal îi venea de hac, în sfârşit. Chicoti vesel când se avântă 
din nou, cu sabia lungă, însă adversarul prinsese viaţă 
dintr-odată, în mod surprinzător. West îi scăpă şi pară 
lovitura cu o fermitate dezamăgitoare. Jezal făcu un pas 
poticnit în faţă, pierzându-şi echilibrul şi icni, şocat, când 
vârful sabiei sale nimeri golul dintre două pietre şi arma îi 
scăpă din mâna amorţită, zbârnâind înfiptă în zid. 

West ţâşni înainte, se feri de cealaltă sabie a lui Jezal şi 
se izbi în el cu umărul. 

- Ooof, făcu Jezal, împleticindu-se în spate şi prăbuşindu- 
se, în timp ce-şi agita stângaci sabia scurtă. 

Sabia alunecă pe pietre şi Lordul Maregşal Varuz o prinse 
cu agilitate sub picior. Vârful tocit al sabiei lui West pluti 
ameninţător deasupra gâtului lui Jezal. 

- La naiba! înjură el, când maiorul îi întinse mâna, 
rânjind. 

- Da, murmură Varuz, cu un oftat adânc, la naiba, într- 
adevăr. O prestație chiar mai proastă decât ieri, dacă aşa 


ceva e cu putinţă! L-ai lăsat pe maiorul West să-şi bată 
iarăşi joc de tine! Jezal dădu la o parte mâna lui West, cu o 
privire încruntată şi se ridică în picioare. N-a pierdut nicio 
clipă controlul! "Te-ai lăsat ademenit şi apoi dezarmat! 
Dezarmat! Nepotul meu n-ar fi făcut niciodată greşeala asta 
şi are opt ani! Varuz lovi cu băţul în pământ. Explică-mi, te 
rog, căpitane Luthar, cum poţi să câştigi un duel culcat pe 
burtă şi fără arme? 

Jezal se îmbufnă şi se scărpină la ceafă. 

- Nu? Pe viitor, dacă te prăbuşeşti de pe o stâncă, având 
armele în mâini, vreau să te văd zdrobit în bucăţi pe fundul 
prăpastiei, strângându-le în degetele moarte, m-auzi? 

- Da, domnule mareşal Varuz, mormăi un Jezal 
bosumflat, dorindu-şi ca bătrânul ticălos să se rostogolească 
de pe o stâncă. 

Sau poate din Turnul Lanţurilor. Asta ar fi cel mai bine. 
Poate că maiorul West l-ar putea însoţi. 

- Încrederea excesivă e un blestem pentru un săbier! 
Trebuie să-ţi tratezi fiecare adversar ca şi când ar fi ultimul. 
Cât despre jocul de picioare - şi Varuz îşi strâmbă buza cu 
dezgust - bine şi frumos, când păşeşti în faţă, dar cum te 
retragi, cum te pleoşteşti. Maiorul n-a trebuit decât să te 
atingă şi ai căzut ca o şcolăriţă leşinată. 

West îi rânji, privindu-l în faţă. Adora asta. Adora asta 
pur şi simplu, fir-ar el al naibii. 

- Se spune că Bremer dan Gorst are un picior ca un stâlp 
de oţel. Un stâlp de oţel! Ar fi mai uşor să dobori Casa 
Creatorului decât pe el! Lordul Mareşal făcu semn către 
silueta imensului turn, ce se înălța peste clădirile din curte. 
Casa Creatorului! strigă el, cu dezgust. 

Jezal pufni şi lovi cu piciorul. A suta oară cocheta cu 
ideea să renunţe şi să nu mai ţină niciodată o sabie în mână. 
Dar ce-ar spune lumea? Tatăl lui era absurd de mândru de 
el, lăudându-se mereu cu iscusinţa lui, oricui stătea să-l 
asculte. Îşi pusese în gând să-şi vadă fiul luptând în Piaţa 
Mareşalilor, în faţa unei mulţimi dezlănţuite. Dacă Jezal 


abandona acum, tatăl lui s-ar simţi înjosit şi Jezal şi-ar putea 
lua adio de la poziţia lui, de la alocaţia lui, de la ambițiile lui. 
Fără îndoială, fraţii săi ar fi încântați de asta. 

- Echilibrul este cheia, turuia Varuz. Puterea ţi se ridică 
prin picioare! De acum înainte, vom adăuga la 
antrenamentul tău o oră pe bârnă. În fiecare zi! Jezal se 
crispă. Aşadar o alergare, exerciţii cu drugul greu, figuri de 
scrimă, o oră de lupte, figuri din nou, o oră pe bârnă. Lordul 
Mareşal clătină din cap cu satisfacţie. Asta ajunge, 
deocamdată. Te aştept mâine dimineaţă la ora şase, treaz 
ca lumina zilei. Varuz se încruntă. Treaz. Ca. Lumina. Zilei. 


- Nu pot să fac asta la nesfârşit, ştii, spuse Jezal, în timp 
ce şontâcăia chinuit spre locuinţa lui. Cât din mizeria asta 
oribilă trebuie să înghită un om? 

West rânji. 

- Asta-i nimic. Nu l-am văzut niciodată pe bătrânul 
ticălos atât de blând cu cineva. Trebuie că te place, într- 
adevăr. Cu mine n-a fost nici pe jumătate atât de prietenos. 

Jezal se arătă neîncrezător. 

- Mai rău de-atât? 

- Eu n-am primit pedeapsa pe care ai primit-o tu. M-a 
obligat să ţin drugul greu deasupra capului toată după- 
amiaza, până când a căzut pe mine. Maiorul se strâmbă 
uşor, de parcă până şi amintirea l-ar fi durut. M-a pus să urc 
şi să cobor în fugă Turnului Lanţurilor cu armura pe mine. 
M-a pus să mă lupt patru ore în fiecare zi. 

- Cum te-ai împăcat cu asta? 

- N-am avut de ales. Nu sunt un nobil. Scrima era pentru 
mine singura cale de a mă face remarcat. Dar, până la 
urmă, a meritat. Câţi oameni de rând numiţi în Garda 
Regelui cunoşti? 

Jezal ridică din umeri. 

- Dacă stau să mă gândesc, foarte puţini. 

El însuşi fiind nobil, nu credea că ar trebui să existe 
vreunul. 


- Dar tu eşti dintr-o familie bună şi deja căpitan. Dacă 
reuşeşti să câştigi Turnirul, cine ştie cât de departe poţi 
ajunge? Hodd, Lordul Şambelan, Marovia, Înaltul Judecător, 
Varuz însuşi, în definitiv, au fost cu toţii campioni la vremea 
lor. Campionii cu sânge nobil se îndreaptă întotdeauna spre 
lucruri măreţe. 

Jezal pufni. 

- Ca prietenul tău, Sand dan Glokta? 

Numele căzu între ei ca un bolovan. 

- Ei, bine... aproape întotdeauna. 

- Maior West, se auzi o voce răguşită din spate. 

Un sergent îndesat cu o cicatrice în josul obrazului 
alerga spre ei. 

- Sergent Forest, ce mai faci? întrebă West, bătându-l 
călduros pe spate. 

Avea trecere la ţărani, dar, la drept vorbind, Jezal 
trebuia să-şi amintească mereu că West era el însuşi doar 
puţin mai presus de un ţăran. Putea fi el educat, putea fiel 
ofiţer şi aşa mai departe, însă avea mai multe în comun cu 
sergentul decât cu Jezal, dacă stăteai să te gândeşti. 

Sergentul se lumină la faţă: 

- Foarte bine, mulţumesc, domnule. Îşi înclină capul 
respectuos în faţa lui Jezal: 'Neaţa, căpitane. 

Jezal îl onoră cu o clătinare încordată a capului şi se 
întoarse să privească în susul aleii. Nu putea găsi niciun 
motiv pentru care un ofiţer ar vrea să se tragă de şireturi 
cu soldaţii de rând. În plus, acesta avea o cicatrice pe faţă şi 
era urât. Lui Jezal nu-i plăceau oamenii urâţi. 

- Cu ce te pot ajuta? întreba West. 

- Mareşalul Burr doreşte să vă vadă, domnule, pentru o 
şedinţă urgentă. Toţi ofiţerii superiori au ordin să participe. 

Faţa lui West se întunecă. 

- Voi merge de îndată ce voi putea. 

Sergentul salută şi se îndepărtă cu paşi mari. 

- Ce-i toată treaba asta? întrebă indiferent Jezal, 
urmărind cu privirea un conţopist care alerga după o hârtie 


pe care o scăpase. 

- Englia. Acest Rege al Oamenilor Nordului, Bethod. 
West rosti numele cu o strâmbătură, de parcă îi lăsa un gust 
amar. Se zice că şi-a înfrânt toţi vrăjmaşii din Nord şi acum 
caută cu lumânarea război cu Uniunea. 

- Ei, bine, dacă vrea război, zise nepăsător Jezal. 

Războaiele erau un lucru bun, în opinia sa, o ocazie 
excelentă pentru glorie şi avansare. Hârtia flutură pe lângă 
cizma lui, în adierea uşoară a vântului, urmată îndeaproape 
de slujbaş, gâfâind. Jezal îi zâmbi larg, când acesta trecu în 
goană pe lângă el, îndoit de spate aproape în două, în 
efortul său stângaci de a încerca să prindă hârtia. 

Maiorul înhăţă documentul murdar şi i-l înmână. 

- Mulţumesc, domnule, zise funcţionarul, cu o expresie 
jalnică de  gratitudine pe faţa-i năduşită. Vă foarte 
mulţumesc! 

- N-ai de ce, murmură West şi slujbaşul făcu o mică 
plecăciune sincopată şi se îndepărtă în grabă. 

Jezal era dezamăgit. Chiar îl amuzase urmărirea. 

- O fi război, dar asta e ultima mea problemă în clipa 
asta. West oftă din toţi rărunchii. Sora mea este în Adua. 

- Nu ştiam că ai o soră. 

- Ei, bine, am şi e aici. 

- Şi? 

Jezal nu era prea entuziasmat să audă despre sora 
maiorului. West poate că se ridicase, dar ceilalţi membri ai 
familiei sale erau, fără îndoială, mai prejos de preocupările 
lui Jezal. Era interesat să cunoască fete sărace, de rând, de 
care putea să profite şi fete bogate, nobile, cu care s-ar 
putea gândi să se căsătorească. Orice fată care se situa 
între acestea era lipsită de importanţă. 

- Ei, bine, sora mea poate fi fermecătoare, dar e şi 
puţin... nonconformistă. Poate fi o pacoste când e prost 
dispusă. La drept vorbind, aş prefera să am grijă de o ceată 
de nordici decât de ea. 


- Haide, West, făcu Jezal absent, abia ascultând ce 
spunea. Sunt sigur că nu poate fi atât de dificilă. 

Maiorul se lumină. 

- Ei, bine, sunt uşurat să te aud spunând asta. A fost 
mereu dornică să vadă Agriontul cu ochii ei şi de ani de zile 
îi tot spun că aş face cu ea un tur dacă s-ar întâmpla să vină 
aici vreodată. Aranjasem asta pentru azi, de fapt. Pe Jezal îl 
luă cu amețeli. Acum, cu această întâlnire... 

- Dar am atât de puţin timp zilele astea, se plânse Jezal. 

- Îţi promit că am să mă revanşez. Ne întâlnim în 
apartamentul meu într-o oră. 

- Stai puţin... 

Dar West se îndepărta deja cu paşi mari. 


Să nu fie prea urâtă, se ruga Jezal, apropiindu-se încet 
de uşa apartamentului maiorului West şi ridicând un pumn 
şovăitor, ca să bată. Doar să nu fie prea urâtă. Şi nici prea 
proastă. Orice, în afară de o după-amiază pierdută cu o fată 
proastă. Mâna i se îndrepta spre uşă când auzi de dincolo 
glasuri ridicate. Rămase, vinovat, pe coridor, apropiind 
urechea tot mai mult de lemn, sperând să audă ceva 
măgulitor despre sine. 

- „.. Şi slujnica ta? se auzi înfundat glasul maiorului West, 
pe un ton ce părea foarte supărat. 

- A trebuit s-o las la casă. Erau o grămadă de treburi de 
făcut. Nimeni n-a mai fost acolo de luni de zile. 

Sora lui West. Inima lui Jezal se opri în loc. Un glas grav: 
părea grasă. Jezal nu-şi putea permite să fie văzut 
plimbându-se prin Agriont cu o fată grasă de braţ. Asta 
putea să-i distrugă reputaţia. 

- Dar nu poţi să hoinăreşti pur şi simplu prin oraş de una 
singură! 

- Am ajuns teafără aici, nu? Uiţi de unde ai plecat, 
Collem. Mă pot descurca fără nicio slujnică. Pentru 
majoritatea celor de aici nu sunt, oricum, mai bună decât o 


servitoare. În plus, îl voi avea pe prietenul tău, căpitanul 
Luthar, să aibă grijă de mine. 

- Asta e şi mai rău, după cum ştii foarte bine. 

- Ei, bine, de unde să ştiu că eşti ocupat. Am crezut că ai 
să-ţi poţi face timp să te ocupi de propria-ţi soră. Nu vorbea 
ca o toantă, ceea ce era ceva, dar grasă şi, pe deasupra, 
arţăgoasă! Nu sunt în siguranţă cu prietenul tău? 

- E un soi destul de bun, dar el e în siguranţă cu tine? 
Jezal nu era sigur la ce se referea maiorul prin acea mică 
observaţie. Şi să te plimbi prin Agriont singură şi cu un 
bărbat pe care abia îl cunoşti? Nu face pe proasta. Ie ştiu 
eu mai bine! Ce va crede lumea? 

- Fac ceva pe ce crede lumea. 

Jezal săltă de lângă uşă. Nu era obişnuit să audă 
doamnele folosind un asemenea limbaj. Grasă, arţăgoasă şi 
necioplită, la naiba! Putea fi chiar mai rău decât se temuse. 
Privi de-a lungul coridorului, cu gândul s-o ia la goană, 
ticluindu-şi deja o scuză. Al naibii ghinion, însă: cineva urca 
scările tocmai acum. Nu putea pleca fără să fie văzut. Va 
trebui pur şi simplu să bată la uşă şi să-şi isprăvească 
treaba. Scrâşni din dinţi şi bubui nerăbdător în uşă. 

Glasurile se opriră dintr-odată şi Jezal afişă un zâmbet 
larg, neconvingător de prietenos. Să înceapă tortura! Uşa 
se dădu în lături. 

Dintr-un anume motiv, se aşteptase la un fel de versiune 
mai scundă şi mai grasă a maiorului West, în rochie. Se 
înşelase amarnic. Avea probabil o siluetă uşor mai plină 
decât era strict după ultima modă, de când fetele slabe 
erau în vogă, dar nu se putea spune că era grasă, nu era 
grasă deloc. Avea părul întunecat, pielea întunecată, puţin 
mai întunecată decât ar fi în general considerat ideal. Jezal 
ştia că o doamnă trebuia să se ferească de soare cât putea, 
dar, privind-o, chiar nu-şi putea aminti de ce. Ochii ei erau 
întunecaţi, aproape negri, iar, în zilele astea, după ochii 
albaştri se întorceau capetele, însă ai ei străluceau în 
lumina difuză de la intrare într-un fel care te vrăjea. 


Fata îi zâmbi. Un zâmbet straniu, mai înălţat într-o parte 
decât în cealaltă. Îi dădea lui Jezal o senzaţie uşor 
stânjenitoare, de parcă ea ar fi ştiut un lucru amuzant pe 
care el nu-l ştia. Cu toate acestea, dinţi excelenți, albi şi 
strălucitori. Furia lui Jezal se topea cu repeziciune. Cu cât o 
privea, cu atât era mai copleşit de prezenţa ei şi cu atât i se 
golea mai mult mintea de rațiune. 

- Bună, zise ea. 

Gura lui Jezal se deschise uşor, ca prin forţa obişnuinţei, 
însă nu rosti nimic. Mintea îi era o pagină albă. 

- Trebuie să fii căpitanul Luthar. 

- AG... 

- Eu sunt sora lui Collem, Ardee. Se lovi peste frunte. 
Dar sunt aşa de idioată. Collem trebuie să-ţi fi povestit totul 
despre mine. Ştiu că voi doi sunteţi buni prieteni. 

Jezal îi aruncă o privire stânjenită maiorului, care se 
încrunta la el şi părea oarecum încurcat. N-ar fi defel 
nimerit să spună că nu avusese habar de existenţa ei până 
în dimineaţa aceea. Se strădui să formuleze un răspuns cât 
de cât amuzant, dar nu-i trecu nimic prin minte. 

Ardee îl apucă de cot şi îl conduse în cameră, vorbind în 
tot acest timp. 

- Ştiu că eşti un mare duelist, dar mi s-a spus că mintea 
îţi e chiar mai ascuţită decât sabia. Într-o asemenea 
măsură, de fapt, încât îţi foloseşti doar sabia împotriva 
prietenilor, căci mintea ta e mult prea periculoasă. 

Îl privi aşteptând. Tăcere. 

- Păi, bâigui el. Lupt niţeluş cu sabia. Jalnic. De-a dreptul 
îngrozitor. 

- Ăsta e omul potrivit sau îl am aici pe grădinar? Îl 
cercetă cu o expresie ciudată, greu de desluşit. Probabil că 
era acelaşi gen de privire pe care o avea Jezal când 
examina un cal pe care intenţiona să-l cumpere: prudent, 
cercetător, concentrat şi puţin dispreţuitor. Până şi 
grădinarii au uniforme splendide, se pare. 


Jezal era aproape sigur că asta fusese un fel de insultă, 
dar era prea ocupat să încerce să se gândească la ceva 
spiritual ca să-i acorde prea mare atenţie. Ştia că trebuia să 
vorbească acum sau să-şi petreacă ziua întreagă într-o 
tăcere stingheritoare, aşa că deschise gura şi se lăsă în voia 
norocului. 

- Îmi pare rău dacă par năucit, dar maiorul West e un 
bărbat atât de neatrăgător. Cum să mă fi aşteptat la o soră 
atât de frumoasă? 

West izbucni într-un râs sforăitor. Sora lui ridică o 
sprânceană şi socoti pe degete: 

- Uşor jignitor cu fratele meu, ceea ce e bine. Oarecum 
amuzant, ceea ce iarăşi e bine. Cinstit, ceea ce e 
reconfortant. Şi teribil de măgulitor cu mine, ceea ce, 
desigur, este excelent. Puţin cam târziu, dar, la urma urmei, 
a meritat aşteptarea. Îl privi pe Jezal în ochi. S-ar putea ca 
după-amiaza să nu fie o pierdere totală. 

Jezal nu era sigur că-i plăcea acea ultimă remarcă şi nu 
era sigur nici că-i plăcea felul cum se uita la el, dar îi plăcea 
s-o privească, aşa că era pregătit să ierte o mulţime de 
lucruri. Femeile pe care le cunoştea spuneau arareori ceva 
isteţ, mai cu seamă cele care arătau bine. Bănuia că erau 
instruite să zâmbească, să clatine din cap şi să asculte în 
timp ce bărbaţii se ocupau de vorbit. În genere, era de 
acord cu acel mod de a face lucrurile, dar isteţimea îi şedea 
bine surorii lui West şi fata reuşise mai mult decât să-i 
stârnească curiozitatea. 

Grasă şi arţăgoasă nu mai erau pe listă, în privinţa asta 
nu putea fi nicio îndoială. Cât despre necioplită, ei, bine, 
oamenii frumoşi nu sunt niciodată neciopliţi, nu-i aşa? 
Doar... nonconformişti. Începea să creadă că acea după- 
amiază, aşa cum spusese ea, ar putea să nu fie o pierdere 
totală. 

West se îndreptă către uşă. 

- Se pare că trebuie să vă las pe voi doi să râdeţi unul de 
altul. Lordul Mareşal Burr mă aşteaptă. Nu face nimic ce n- 


aş face eu, bine? 

Comentariul părea să ţintească spre Jezal, dar West se 
uita la sora lui. 

- Asta ar părea să îngăduie în principiu orice, zise ea, 
prinzând privirea lui Jezal. 

Era uluit să simtă cum roşeşte ca o fetiţă. Tuşi şi îşi 
îndreptă privirea spre pantofi. 

West îşi dădu ochii peste cap. 

- Îndurare, zise el, în timp ce uşa se închise cu un clic. 

- Vrei să bei ceva? întrebă Ardee, turnând deja vin într- 
un pahar. 

Singur cu o tânără frumoasă. Nicidecum o experienţă 
nouă, îşi spuse Jezal şi, totuşi, părea că-i lipseşte siguranţa 
obişnuită. 

- Da, mulţumesc, eşti foarte amabilă. 

Da, ceva de băut, ceva de băut, exact ceea ce îi trebuia 
ca să-şi calmeze nervii. Ea îi întinse paharul şi turnă un altul 
pentru sine. Jezal se întrebă dacă se cuvenea ca o 
domnişoară să bea la ora asta, dar părea inutil să 
comenteze. Nu era sora lui, în definitiv. 

- Spune-mi, căpitane, de unde îl cunoşti pe fratele meu? 

- Ei, bine, e superiorul meu şi facem scrimă împreună. 
Creierul începea să-i funcţioneze din nou. Dar, de fapt... ştii 
asta deja. 

Ea îi zâmbi larg. 

- Desigur, dar guvernanta mea a susţinut întotdeauna că 
tinerilor trebuie să li se acorde porţia lor de conversaţie. 

Jezal izbucni într-o tuse dizgraţioasă, în timp ce înghiţea 
şi îşi vărsă o parte din vin pe haină. 

- Dumnezeule, zise el. 

- Ţine, ia-l pe acesta o clipă. 

Ardee îi dădu paharul ei şi Jezal îl luă fără să se 
gândească, dar pe urmă se pomeni cu ambele mâini 
ocupate. Când ea începu să-l tamponeze pe piept cu o 
batistă albă, nu putu să protesteze, deşi gestul i se părea 
cam îndrăzneţ. Sincer vorbind, ar fi putut protesta, dacă ea 


n-ar fi fost atât de al naibii de frumoasă. Se întreba dacă ea 
îşi dădea seama ce privelişte minunată îi oferea în josul 
bustului rochiei, dar, fireşte că nu, cum ar fi putut? Era pur 
şi simplu nouă aici, nedeprinsă cu manierele elegante, avea 
purtările neşlefuite ale unei fete de la ţară şi aşa mai 
departe... frumoasă privelişte, totuşi, asta nu putea fi 
tăgăduit. 

- Aşa, acum e mai bine, zise ea, deşi tamponatul nu 
părea să fi schimbat cu nimic lucrurile. Nu în privinţa 
uniformei sale, în orice caz. Fata îi luă paharele, îl goli pe al 
ei repede, cu o smucitură exersată a capului şi le azvârli pe 
masă. Mergem? 

- Da, desigur. Oh. 

Şi Jezal îi oferi braţul. 

Ea îl conduse afară, pe coridor şi pe scări în jos, 
sporovăind nestingherită. Era asaltat de un potop de 
lovituri conversaţionale şi, aşa cum subliniase mareşalul 
Varuz mai devreme, apărarea lui Jezal era slabă. Para cu 
disperare, în timp ce traversau spaţioasa Piaţă a 
Mareşalilor, însă abia reuşea să strecoare câte un cuvânt. 
Era ca şi cum Ardee era cea care trăise acolo de ani de zile 
şi Jezal cel care era ţărănoiul din provincie. 

- Palatele Marţiale sunt acolo, în spate? 

Ardee făcu semn cu capul către zidul impunător care 
despărţea cartierul general al armatelor Uniunii de restul 
Agriontului. 

- Chiar aşa. Acolo îşi au birourile Lorzii Mareşali. Şi sunt 
cazărmi acolo şi armurării şi, ă... 

Glasul i se stinse. Nu prea mai găsea altceva de spus, 
însă Ardee sări să-l salveze. 

- Aşadar, fratele meu trebuie să fie pe undeva pe acolo. E 
un oştean destul de renumit, presupun. Primul care a trecut 
zidul la Ulrioch şi aşa mai departe. 

- Păi, da. Maiorul West e foarte respectat aici... 

- Dar poate fi atât de plicticos, nu-i aşa? Îi place atât de 
mult să fie misterios şi preocupat. 


Ardee mimă un zâmbet palid, absent şi îşi scărpină 
bărbia, gânditoare, întocmai cum ar fi făcut fratele ei. 

Îl prinsese perfect şi Jezal izbucni în râs, însă începea să 
se întrebe dacă fata ar trebui să stea chiar atât de aproape 
de el, să-l ţină de braţ într-un fel chiar atât de intim. Nu că 
Jezal ar fi avut ceva împotrivă, desigur. Dimpotrivă, dar 
lumea îi privea. 

- Ardee... spuse el. 

- Aşadar, aceasta trebuie să fie Aleea Regelui. 

- Ăă, da, Ardee... 

Ea se uita lung, în sus, la statuia magnifică a lui Harod 
cel Mare, cu ochii lui severi fixaţi asupra panoramei. 

- Harod cel Mare? întrebă ea. 

- Ăă, da. În vremurile întunecate, înainte să existe o 
Uniune, a luptat să aducă laolaltă Cele Trei Regate. A fost 
întâiul Mare Rege. Idiotule, gândi Jezal, asta ştie deja, toată 
lumea ştie. Ardee, cred că fratele tău n-ar... 

- Iar acesta este Bayaz, Întâiul dintre Magi? 

- Da, a fost cel mai de nădejde sfetnic al lui Harod. 
Ardee... 

- E adevărat că şi acum i se păstrează un loc liber în 
Consiliul Închis? 

Jezal fu luat pe nepregătite. 

- Auzisem că există acolo un scaun gol, dar nu ştiam că... 

- Au cu toţii o înfăţişare atât de serioasă, nu-i aşa? 

- Ăă... presupun că au fost vremuri serioase, răspunse el, 
zâmbind neconvingător. 

Un Cavaler Vestitor năvăli în josul aleii, călare pe un 
uriaş cal înspumat, cu soarele scânteind pe aripile aurii ale 
coifului. Secretarii se împrăştiară să-l lase să treacă şi Jezal 
încercă s-o îndepărteze cu blândeţe pe Ardee din calea lui. 
Spre consternarea lui, ea refuză să se clintească. Animalul 
trecu în goană, la câţiva centimetri de Ardee, destul de 
aproape ca rafala să sufle părul fetei în faţa lui Jezal. Ea se 
întoarse spre el, îmbujorată de emoție, altminteri deloc 
speriată de pericolul pe lângă care trecuse. 


- Un Cavaler Vestitor? întrebă ea, luându-l iarăşi de braţ 
şi conducându-l pe Drumul Regelui. 

- Da, scânci Jezal, încercând cu disperare să-şi 
stăpânească glasul, Cavalerii Vestitori au o responsabilitate 
importantă. Ei duc mesaje de la rege în orice colţ al Uniunii. 
Inima încetase să-i bubuie. Chiar şi dincolo de Marea 
Cercului, în Englia, Dagoska şi Westport. Sunt împuterniciţi 
să vorbească cu glasul regelui şi, astfel, le este interzis să 
glăsuiască altminteri decât în misiune regală. 

- Fedor van Haden a fost pe corabia noastră când am 
venit încoace. E un Cavaler Vestitor. Am stat de vorbă ore în 
şir. Jezal încercă fără succes să-şi ascundă uluirea. Am 
vorbit despre Adua, despre Uniune, despre familia lui. 
Chiar a pomenit şi numele tău. Jezal nu reuşi nici de 
această dată să pară nonşalant. În legătură cu aşteptatul 
Turnir. Ardee se aplecă şi mai aproape de el. Fedor era de 
părere că Bremer dan Gorst te va tăia în bucăţi. 

Jezal tuşi gâtuit, dar îşi reveni repede: 

- Din nefericire, această părere pare a fi larg 
împărtăşită. 

- Dar nu şi de tine, sper! 

- AG... 

Fata se opri şi-l luă de mână, privindu-l în ochi cu toată 
sinceritatea: 

- Sunt sigură că ai să-l învingi, indiferent ce se spune. 
Fratele meu vorbeşte laudativ despre tine şi el e un om 
zgârcit cu elogiile. 

- Ăă... bâigui Jezal. Degetele îl furnicau în mod plăcut. 
Ochii ei erau mari şi întunecaţi şi Jezal se pomeni în mare 
penurie de cuvinte. Ardee avea un fel de a-şi muşca buza de 
jos care îi făcea gândurile să rătăcească. O buză frumoasă, 
cărnoasă. Nu s-ar fi supărat s-o molfăie niţel şi el. Ei, bine, 
îţi mulţumesc. 

Jezal afişă un zâmbet prostesc. 

- Aşadar, acesta este parcul, zise Ardee, întorcându-se să 
admire priveliştea verde. E chiar mai frumos decât mi-am 


închipuit. 

- Ăă... da. 

- Ce minunat este să fii în miezul lucrurilor. Am petrecut 
atât de mult din viaţa mea la margine. Trebuie că aici se iau 
multe decizii importante, există mulţi oameni importanţi. 
Ardee îşi lăsă mâna să treacă prin frunzişul unei sălcii de 
lângă drum. Collem e îngrijorat că în Nord s-ar putea să fie 
război. Îşi făcea griji pentru siguranţa mea, cred că de 
aceea a vrut să vin aici. Cred că-şi face prea multe griji. Tu 
ce crezi, căpitane Luthar? 

Până acum câteva ore, trăise într-o dulce ignoranță în 
privinţa situaţiei politice, dar un asemenea răspuns n-ar fi 
fost potrivit. 

- Ei, bine, zise el, căznindu-se să-şi amintească numele şi 
apoi cu uşurare: acestui Berthod i-ar prinde bine o 
muştruluială. 

- Se zice că are douăzeci de mii de oameni ai Nordului 
sub stindardul său. Ardeen se aplecă spre el: barbari, 
murmură ea. Sălbatici, şopti ea. Am auzit că îşi jupoaie 
prizonierii de vii. 

Jezal considera că aceasta nu era tocmai o conversaţie 
potrivită pentru o domnişoară. 

- Ardee... începu el. 

- Dar sunt sigură că, având oameni ca tine şi ca fratele 
meu, să ne apere, noi, femeile, nu avem de ce să ne facem 
griji. 

Apoi Ardee se întoarse şi se îndepărtă pe alee. Jezal fu 
din nou nevoit să grăbească pasul ca s-o ajungă din urmă. 

- lar aceea este Casa Creatorului? 

Ardee făcu semn cu capul către conturul fioros al 
imensului turn. 

- Păi, da, este. 

- Nu intră nimeni acolo? 

- Nimeni. De când mă ştiu eu, în orice caz. Podul e ţinut 
sub lacăt. Jezal se încruntă către turn. Acum părea ciudat 


că nu se gândise niciodată la asta. Trăind în Agriont, Casa 
Creatorului era mereu acolo. Locul e zăvorât, cred. 

- Zăvorât? Ardee se apropie foarte mult de el. Jezal privi 
cu nervozitate împrejur, dar nu se uita nimeni. Nu-iaşacăe 
ciudat că nu intră nimeni acolo? Nu-i aşa că e un mister? 
Aproape că îi simţea răsuflarea pe gât. Vreau să zic, de ce 
nu e doborâtă uşa pur şi simplu? 

Jezal găsea că îi e îngrozitor de dificil să se concentreze, 
cu ea atât de aproape. Se întrebă, preţ de o clipă, 
înspăimântătoare şi senzuală deopotrivă, dacă era posibil 
ca ea să flirteze cu el. Nu, nu, sigur că nu! Nu era obişnuită 
cu oraşul, atâta tot. Purtările neşlefuite ale unei fete de la 
ţară... dar, pe de altă parte, era foarte aproape. De-ar fi 
doar ceva mai puţin atrăgătoare sau ceva mai puţin sigură 
pe sine. De-ar fi ceva mai puţin... sora lui West. 

Jezal tuşi şi îşi întoarse privirea în josul aleii, sperând 
zadarnic să-şi mute gândurile. Doar câţiva oameni se 
deplasau de-a lungul drumului, dar nimeni pe care să-l 
recunoască, dacă nu cumva... Vraja lui Ardee se risipi dintr- 
odată şi Jezal simţi fiori de gheaţă pe piele. O siluetă 
gârbovită, încotoşmănată într-o zi atât de însorită, se 
îndrepta şchiopătând către ei, sprijinindu-se cu putere de 
un toiag. Era îndoit de spate şi tresărea la fiecare pas, iar 
drumeţii care mergau mai repede îl ocoleau cu grijă. Jezal 
încercă s-o îndrepte pe Ardee în altă direcţie, înainte să fie 
văzuţi, dar ea se opuse cu graţie şi porni direct către 
târşâitul inchizitor. 

Capul îi ţâşni în sus când se apropiară şi ochii îi sclipiră, 
recunoscându-l. Inima lui Jezal se opri în loc. Acum nu mai 
avea cum să-l ocolească. 

- Ei, căpitane Luthar, zise Glokta cu căldură, târşâindu- 
se puţin prea aproape şi strângându-i mâna, ce plăcere! Mă 
surprinde că Varuz ţi-a dat drumul atât de devreme. 
Probabil că s-a mai înmuiat, cu vârsta. 

- Lordul Mareşal este şi acum cât de poate de 
pretenţios! se oţări Jezal. 


- Sper că practicienii mei nu te-au stânjenit aseară. 
Inchizitorul clătină mâhnit din cap. N-au maniere. Pic de 
maniere. Dar sunt cei mai buni în ceea ce fac! Jur, regele nu 
are doi slujitori mai buni. 

- Presupun că îl slujim cu toţii pe rege, fiecare în felul lui. 

În glasul lui Jezal răzbătu ceva mai multă ostilitate decât 
avusese de gând. 

Dacă Glokta era ofensat, n-o arătă. 

- Chiar aşa. Nu cred că o cunosc pe prietena ta. 

- Nu. Este... 

- De fapt, ne-am cunoscut, spuse Ardee, spre marea 
surprindere a lui Jezal, întinzându-i mâna inchizitorului. 
Ardee West. 

Sprânceana lui Glokta se ridică. 

- Nu! Se aplecă ţeapăn, să-i sărute mâna. Jezal îi văzu 
gura strâmbându-se când se îndreptă, dar rânjetul ştirb 
reveni curând. Sora lui Collem West! Dar eşti atât de 
schimbată. 

- În bine, nădăjduiesc, râse ea. 

Jezal se simţea îngrozitor de stânjenit. 

- Păi... da, într-adevăr, răspunse Glokta. 

- Eşti schimbat şi tu, Sand. Ardee părea dintr-odată 
foarte tristă. Toată familia mea a fost extrem de îngrijorată. 
Am sperat şi am tot sperat că te vei întoarce teafăr. Jezal 
zări un spasm trecând peste faţa lui Glokta. Apoi, când am 
auzit că ai fost rănit... Cum te simţi? 

Inchizitorul aruncă o privire către Jezal, cu ochii reci ca 
o moarte lentă. Jezal îşi cobori privirea spre cizme, cu un 
nod de teamă în gâtlej. Nu era cazul să se sperie de acest 
schilod, nu-i aşa? Dar, cumva, îşi dorea să se mai afle încă la 
antrenamentul de scrimă. Glokta se uita lung la Ardee, cu 
ochiul stâng zbătându-se uşor, iar ea îi ţinea privirea, 
neintimidată, cu ochii plini de tăcută îngrijorare. 

- Sunt bine. Atât cât e de aşteptat. Expresia lui devenise 
foarte ciudată. Jezal se simţea mai stingherit ca oricând. 
Mulţumesc că m-ai întrebat. Zău. Nimeni n-o face vreodată. 


Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Inchizitorul îşi întinse 
gâtul într-o parte şi pe urmă se auzi un pocnet puternic. 

- Ah! făcu el. Aşa. Mi-a făcut plăcere să vă revăd, pe 
amândoi, dar datoria mă cheamă. 

Le oferi încă un zâmbet insuportabil, pe urmă se 
îndepărtă şchiopătând, cu piciorul stâng hârşâind în pietriş. 

Ardee se încruntă spre spatele lui strâmb, în timp ce 
Glokta se îndepărta încet, şchiopătând. 

- E atât de trist, murmură ea. 

- Ce? bolborosi Jezal. 

Se gândea la acel mare ticălos alb de pe stradă, la acei 
ochi înguşti, roz. Lia prizonierul cu sacul pe cap. Cu toţii îl 
slujim pe rege în felul nostru. Chiar aşa. Tresări involuntar. 

- EI şi fratele meu erau chiar apropiaţi. A venit să stea la 
noi într-o vară. Familia mea era atât de mândră să-l 
primească încât era stânjenitor. Obişnuia să se lupte cu 
fratele meu în fiecare zi şi câştiga mereu. Felul în care se 
mişca era un adevărat spectacol. Sand dan Glokta. A fost 
cea mai strălucitoare stea de pe cer. Ardee îşi flutură din 
nou jumătatea de zâmbet cunoscător. Şi acum aud că eşti 
tu. 

- Ăă... făcu Jezal, nefiind sigur dacă îl lăuda sau îşi bătea 
joc de el. 

Nu putea scăpa de sentimentul că fusese învins de două 
ori în ziua aceea, o dată de către fiecare dintre cei doi fraţi. 

Îşi imagina, de fapt, că sora îl bătuse cel mai rău. 


Ritualul de dimineaţa 


Era o zi senină de vară şi parcul era plin până la refuz de 
petrecăreţi nostimi. Colonelul Glokta se îndrepta ţanţoş şi 
hotărât către o întâlnire de mare importanţă, iar oamenii se 
înclinau cu respect şi se dădeau la o parte din calea lui. Pe 
cei mai mulţi îi ignora, pe cei mai importanţi îi onora cu un 
zâmbet strălucitor. Puţinii norocoşi îi întorceau radioşi 
zâmbetul, încântați să fie remarcaţi. 

- Bănuiesc că îl slujim cu toţii pe rege, în felul nostru, 
scânci căpitanul Luthar, întinzând mâna după sabie, dar 
Glokta era prea iute pentru el. Sabia lui lovi cu viteza 
fulgerului, înfigându-se direct în beregata ironicului idiot. 

Sângele împroşcă faţa lui Ardee West. Fata bătu din 
palme, încântată, uitându-se la Glokta cu ochi strălucitori. 

Luthar părea surprins să fie ucis. 

- Ha! Chiar aşa! zise Glokta cu un zâmbet. 

Căpitanul se prăbuşi cu faţa în jos, cu sângele ţâşnindu-i 
din gât. Mulțimea îşi răcni aprecierea şi Glokta le oferi o 
adâncă, graţioasă plecăciune. Uralele se înzeciră. 

- O, colonele, n-ar trebui, murmură Ardee, în timp ce 
Glokta îi lingea sângele de pe obraz. 

- N-ar trebui, ce? mârâi el, trăgând-o în braţele sale şi 
sărutând-o înfocat. 

Mulțimea era în delir. Când Glokta se smulse din 
îmbrăţişare, ea gâfâia, ridicând spre el o privire adoratoare, 
cu ochii ei mari şi întunecaţi, cu buzele uşor depărtate. 

- Ahi'ectolu vă vea, zise ea, cu un zâmbet drăgălaş. 

- Ce? 

Mulțimea amuţise, fir-ar a naibii, şi partea stângă a 
trupului îi amorţea. 

Ardee îl atinse cu tandreţe pe obraz. 

- Ahi'ectolu! strigă ea. 


Se auzi o bătaie puternică în uşă. Ochii lui Glokta se 
deschiseră brusc. Unde sunt? Cine sunt? 

O, nu. 

O, da. Îşi dădu seama numaidecât că dormise prost, că 
are trupul chircit sub pături şi faţa cufundată în pernă. 
Întreaga parte stângă îi era inertă. 

Bătaia în uşă răsună mai puternic decât înainte. 

- Ahi'ectolu! veni de dincolo răgetul gângav al lui Frost. 

Când Glokta încercă să ridice capul de pe pernă, 
durerea îi străfulgeră gâtlejul. A, nimic nu pune mintea în 
mişcare mai bine decât primul spasm al zilei. 

- Am priceput! zise el cu glas răguşit, lasă-mă un minut, 
la naiba! 

Paşii grei ai albinosului se îndepărtară, cu un sunet 
înfundat, de-a lungul coridorului. Glokta rămase nemişcat 
preţ de o clipă, apoi, prudent, îşi mişcă braţul drept, foarte 
încet, cu răsuflarea întretăiată din cauza efortului, şi 
încercă să se întoarcă pe spate. Îşi încleştă pumnul, când în 
piciorul stâng porniră furnicăturile. Măcar de-ar rămâne 
amorțţit, blestematul. Dar durerea îl cuprindea repede 
acum. Totodată, începea să perceapă un miros neplăcut. La 
naiba. lar am făcut pe mine. 

- Barnam! urlă Glokta, după care aşteptă, gâfâind, cu 
toată partea stângă pulsând de mama focului. Unde e 
bătrânul idiot? Barnam! răcni el din toţi bojocii. 

- Sunteţi bine, domnule? se auzi glasul servitorului din 
spatele uşii. 

Bine? Bine, nătărău bătrân? Și când crezi tu că am fost 
bine ultima dată? 

- Nu, fir-ar să fie! Am murdărit patul! 

- Am fiert apă pentru baie, domnule. Vă puteţi ridica? 

Frost mai fusese nevoit o dată să spargă uşa. Poate că ar 
trebui s-o las deschisă toată noaptea, dar atunci cum aş 
putea dormi? 

- Cred că mă pot descurca, şuieră Glokta, cu limba lipită 
de gingiile goale, cu braţele tremurând, când îşi ridică 


trupul din pat şi se aşeză pe scaunul de alături. 

Grotescul lui picior stâng, fără degete, zvâcnea, încă 
imposibil de controlat. Glokta cobori spre el o privire 
mânioasă, cu o ură fierbinte. Spurcăciune oribilă. 
Revoltătoare, inutilă bucată de carne. De ce nu mi l-au tâiat 
pur şi simplu? De ce nu mi-l tai eu? Dar ştia de ce. Având 
încă piciorul, putea să se prefacă măcar că e pe jumătate 
bărbat. Îşi izbi coapsa ofilită cu pumnul, apoi regretă 
imediat. Nărod, nărod. Durerea i se furişă pe spate în sus, 
ceva mai intensă ca înainte şi sporind cu fiecare secundă. 
Hai, acum, hai, acum, să nu ne certăm. Începu să frece cu 
blândeţe carnea zdrobită. Suntem legați unul de altul, aşa 
că de ce să mă chinui? 

- Puteţi ajunge la uşă, domnule? 

Glokta strâmbă din nas din pricina mirosului, apoi îşi 
apucă bastonul şi încet, agonizant, se împinse în picioare. 
Străbătu şontâc încăperea, aproape alunecând până la 
jumătatea distanţei, dar redresându-se cu un spasm 
mistuitor. Întoarse cheia în broască, sprijinindu-se de 
perete ca să-şi menţină echilibrul, şi trase uşa în lături. 

Barnam stătea de cealaltă parte, cu braţele desfăcute, 
gata să-l prindă. Ce infamie. Să te gândeşti că eu, Sand dan 
Glokta, cel mai mare săbier pe care l-a văzut vreodată 
Uniunea, trebuie să fiu cărat la baie de un bătrân, ca să-mi 
pot spăla rahatul. Trebuie că acum se prăpădesc de râs toți 
acei neghiobi pe care i-am bătut, dacă-şi mai amintesc de 
mine. Aş râde şi eu, dacă nu m-ar durea atât de tare. Dar îşi 
ridică greutatea de pe piciorul stâng şi îşi puse braţul pe 
după umărul lui Barnam, fără să protesteze. La ce bun, în 
definitiv? N-am de ce să nu-mi fac viaţa mai uşoară. Atât 
cât poate fi. 

Glokta trase adânc aer în piept. 

- Ai grijă, piciorul nu s-a dezmorţit încă. 

Săltară şi se împleticiră în josul coridorului, puţin prea 
îngust pentru amândoi. Sala de baie părea la un kilometru 
depărtare. Sau mai mult. Aş prefera să străbat o sută de 


kilometri, aşa cum am fost cândva, decât drumul până la 
baie, aşa cum sunt acum. Dar ăsta-i ghinionul meu, nu-i 
aşa? Nu te poți întoarce. Niciodată. 

Glokta simţea căldura desfătătoare a aburului pe pielea 
lipicioasă. Cu Barnam sprijinindu-l de braţe, ridică încet 
piciorul drept şi îl aşeză cu grijă în apă. La naiba, e 
fierbinte. Bătrânul servitor îl ajută să-şi vâre şi celălalt 
picior şi, apoi, luându-l de subsuori, îl cobori ca pe un copil, 
până când fu cufundat până la gât. 

- Ahhh. Glokta dezvălui un zâmbet ştirb. Fierbinte ca 
forja Creatorului, Barnam, întocmai cum îmi place. 

Căldura îi pătrundea acum în picior şi durerea ceda. Nu 
dispare. Nu dispare niciodată. Dar e mai bine. Cu mult mai 
bine. Glokta începu să se simtă aproape gata să înfrunte o 
nouă zi. Trebuie să înveţi să iubeşti lucrurile mărunte ale 
vieții. Cum ar fi o baie fierbinte. Trebuie să iubeşti lucrurile 
mărunte, când nu mai ai nimic altceva. 


Practicianul Frost îl aştepta jos, în micuța sufragerie, cu 
trupul mătăhălos îndesat într-un scaun scund, lângă perete. 
Glokta se lăsă în celălalt scaun şi adulmecă terciul aburind 
din castronul în care era înfiptă oblic o lingură de lemn, 
fără ca măcar să atingă marginea. Stomacul îi chiorăia şi 
gura începu să-i saliveze îngrozitor. Ce mai, toate 
simptomele unei senzaţii de greață extremă. 

- Ura! strigă Glokta. Iarăşi terci! Aruncă o privire către 
practicianul neclintit. „lerci cu miere, mai bun ca orice- 
avere, totu-i o plăcere, când ai terci cu miere!” Ochii roz nu 
clipiră. E un cântecel pentru copii. Mama mea obişnuia să 
mi-l cânte. Dar n-a reuşit niciodată să mă facă să mănânc 
lăturile astea. Dar acum - şi vâri lingura mai adânc, nu mă 
mai satur de el. Frost îl privea fix. Sănătos, zise Glokta, 
vârându-şi pe gât o lingură de terci dulce şi luând o alta, 
delicios (înghițind cu noduri încă puţin) şi iată argumentul 
decisiv (râgâind uşor la următoarea înghiţitură): nu e 
nevoie să mesteci. Împinse la o parte strachina aproape 


plină şi aruncă lingura după ea. Mmmm, mormăi el. Un mic 
dejun gustos îţi face ziua frumoasă, nu găseşti? Era ca şi 
cum s-ar fi uitat la un perete alb, dar fără toată emoția pe 
care acesta ţi-o putea pricinui. Aşadar, Arhilectorul mă vrea 
din nou, nu-i aşa? Albinosul încuviinţă. Şi ce-ar putea să 
dorească ilustrul nostru conducător de la unul ca mine, ce 
crezi? Umeri ridicaţi. Hmmm. Glokta îşi linse resturile de 
terci de pe gingiile goale. Pare bine dispus, ştii cumva? Alţi 
umeri ridicaţi. Haide, haide, Practician Frost, nu-mi spune 
totul deodată, nu pot să te urmăresc. Tăcere. 

Barnam intră în cameră şi luă castronul. 

- Mai doriţi altceva, domnule? 

- Categoric. O bucată mare de carne în sânge şi un măr 
crocant. Se uită spre Practicianul Frost. Îmi plăceau merele 
când eram copil. De câte ori am făcut gluma asta? Frost îl 
privea impasibil: ochii nu-i râdeau deloc. Glokta se întoarse 
spre Barnam şi bătrânul afişă un zâmbet obosit. O, bine, 
suspină Glokta. Omul trebuie să spere, nu-i aşa? 

- Desigur, domnule, murmură servitorul, îndreptându-se 
spre uşă. 

Aşa să fie? 


Biroul Arhilectorului se afla la ultimul etaj al Casei 
Întrebărilor şi era cale lungă până sus. Mai rău, coridoarele 
erau ticsite de oameni. Practicieni, conţopişti, inchizitori, 
mişunând ca furnicile printr-un morman afânat de bălegar. 
Ori de câte ori le simţea privirile asupra lui, Glokta 
şchiopăta pe lângă ei zâmbind, cu capul semeţ. Ori de câte 
ori simţea că e singur, se oprea şi gâfâia, asuda şi înjura, îşi 
freca şi îşi plesnea piciorul, redându-i o fărâmă de viaţă. 

De ce trebuie să fie atât de sus? se întreba în timp ce îşi 
târşâia picioarele pe holurile întunecoase şi pe scările 
şerpuitoare ale  labirinticei clădiri. Când ajunse în 
anticameră, era epuizat şi sufla greu, cu mâna stângă 
chinuită de dureri pe mânerul bastonului. 


Secretarul Arhilectorului îl examină cu suspiciune din 
spatele unui birou mare şi întunecat, care ocupa jumătate 
din încăpere. În faţa lui erau amplasate câteva scaune, 
pentru ca oamenii să devină agitaţi aşteptând să intre, iar 
doi practicieni uriaşi flancau imensele uşi duble de la 
intrarea în birou, atât de neclintiţi şi de mohorâţi de parcă 
ar fi făcut parte din decor. 

- Sunteţi aşteptat? întrebă secretarul, cu glas ascuţit. 

Știi cine sunt, răhăţel înfumurat. 

- Desigur! se răsti Glokta, crezi că am urcat şchiopătând 
tocmai până aici ca să-ţi admir biroul? 

Secretarul îl privi în josul nasului. Era un tânăr palid, 
chipeş, cu o chică de păr galben. AJ cincilea fiu umflat în 
pene al vreunui nobil mărunt cu şale hiperactive, şi crede 
că poate să-şi dea aere cu mine. 

- Şi numele dumneavoastră este? întrebă el, cu un rânjet 
batjocoritor. 

Glokta era la capătul răbdării, după urcuş. lIzbi cu 
bastonul în tăblia biroului şi secretarul fu cât pe ce să sară 
din scaun. 

- Ce eşti, un idiot afurisit? Câţi inchizitori schilozi 
cunoşti? 

- Ă... făcu secretarul, cu gura tremurând nervos. 

- Ă? Ă? Ăsta e un număr? Vorbeşte! 

- Păi, eu... 

- Sunt Glokta, imbecilule! Inchizitorul Glokta! 

- Da, domnule, eu... 

- Mişcă-ţi fundul gras din scaun, nătărăule! Nu mă face 
să aştept! Secretarul sări, se repezi spre uşi, împinse în 
lături una dintre ele şi se dădu la o parte respectuos. Aşa 
mai merge, mârâi Glokta, târşâindu-se după el. 

Ridică privirea către practicieni, când trecu şontâc pe 
lângă ei. Era aproape sigur că unul avea un uşor zâmbet pe 
faţă. 

Încăperea nu era deloc schimbată de când o vizitase 
ultima oară, cu şase ani în urmă. Era un spaţiu circular, 


cavernos, cu chipuri de garguie gravate pe tavanul boltit, 
cu singura fereastră imensă oferind o privelişte 
spectaculoasă spre turlele Universităţii, spre o imensă 
porţiune din zidul împrejmuitor al Agriontului şi spre silueta 
impunătoare a Casei Creatorului din spatele acestuia. 

Camera era în cea mai mare parte căptuşită cu etajere şi 
dulapuri înţesate de stive înalte de registre şi hârtii 
ordonate cu grijă. Câteva portrete întunecate îl priveau de 
pe puţinele spaţii albe ale pereţilor, printre care unul 
imens, al actualului rege al Uniunii în tinereţe, cu un aer 
aspru şi înţelept. Fără îndoială, pictat înainte să devină o 
parodie senilă. Astăzi, găseşti la el ceva mai puţină 
autoritate şi ceva mai mult umor involuntar. 

În mijlocul încăperii se afla o masă rotundă şi grea, pe 
suprafaţa căreia era pictată o hartă a Uniunii, cu 
desăvârşită migală. Fiecare oraş în care exista un 
departament al Inchiziției era marcat cu o piatră prețioasă, 
iar în mijloc se înălța o minusculă replică de argint a 
oraşului Adua. 

Arhilectorul şedea la această masă, într-un jilţ străvechi, 
adâncit într-o conversaţie cu un alt bărbat, un bătrân sfrijit, 
cu o faţă ursuză, îmbrăcat în veşminte negre. Sult ridică 
privirea, luminându-se, când Glokta se apropie de ei, cu 
pasu-i târşâit, dar expresia celuilalt nu se schimbă. 

- Ei, bine, Inchizitor Glokta, sunt încântat că ai putut să 
ni te alături. Îl cunoşti pe Supraveghetorul General 
Halleck? 

- N-am avut plăcerea, răspunse Glokta. Nu că ar părea o 
mare plăcere. 

Bătrânul birocrat se ridică şi strânse mâna lui Glokta, 
fără entuziasm. 

- Iar acesta este unul dintre inchizitorii mei, Sand dan 
Glokta. 

- Într-adevăr, murmură Halleck. Ai fost în armată, cred. 
Te-am văzut o dată duelându-te. 

Glokta îşi lovi piciorul cu bastonul. 


- Asta nu poate să fi fost de curând. 

- Nu. 

Se lăsă tăcerea. 

- Supraveghetorul General va primi, probabil, în curând, 
o promovare însemnată, zise Sult. Un scaun în însuşi 
Consiliul Închis. 

Consiliul Închis? Chiar aşa? O promovare extrem de 
însemnată. 

Însă Halleck nu părea deloc încântat. 

- Voi considera treaba înfăptuită atunci când Maiestatea 
Sa va binevoi să mă invite, se răsti el, şi nu înainte. 

Sult pluti uşor peste acest teren alunecos: 

- Consiliul e de părere, sunt convins, că eşti singurul 
candidat demn de această recomandare, acum că Sepp dan 
Teufel nu mai este avut în vedere. 

Bătrânul nostru amic Teufel? Nu mai este avut în vedere 
pentru ce? 

Halleck se încruntă şi îşi scutură capul. 

- Teufel. Am lucrat cu omul acesta vreme de zece ani. Nu 
mi-a plăcut niciodată - nici nimeni altul, după cum te văd - 
dar nu l-aş fi crezut niciodată un trădător. 

Sult clătină din cap cu tristeţe. 

- Suntem cu toţi profund marcați, dar avem aici 
mărturisirea, negru pe alb. Ridică hârtia împăturită cu o 
expresie mâhnită. Mă tem că rădăcinile corupţiei pot săpa 
foarte adânc. Cine să ştie asta mai bine decât mine, care am 
sarcina ingrată de a curăța grădina de buruieni? 

- Într-adevăr, într-adevăr, murmură Halleck, clătinând 
posomorât din cap. Meritaţi tot respectul pentru asta. Şi 
dumneavoastră, domnule Inchizitor. 

- O, nu, eu nu, zise Glokta cu modestie. 

Cei trei bărbaţi schimbară priviri cu un ipocrit respect 
reciproc. 

Halleck îşi împinse scaunul în spate. 

- Ei, bine, dările nu se colectează singure. Trebuie să mă 
întorc la treburile mele. 


- Bucură-te de ultimele tale zile pe acest post, zise Sult. 
Îţi dau cuvântul că regele va trimite după tine cât de 
curând! 

Halleck îşi îngădui un zâmbet minuscul, pe urmă îi salută 
cu o înclinare ceremonioasă a capului şi se îndepărtă cu 
paşi mari. Secretarul îl conduse afară şi închise uşa grea. 
Era tăcere. Dar să fiu al naibii dacă voi fi eu cel care o voi 
rupe. 

- Bănuiesc că te întrebi ce-a fost asta, nu-i aşa, Glokta? 

- Mi-a trecut acest gând prin minte, Eminenţa Voastră. 

- Nu mă îndoiesc. Sult se ridică din scaun şi se îndreptă 
hotărât spre fereastră, cu mâinile-i înmănuşate în alb 
împreunate la spate. Lumea se schimbă, Glokta, lumea se 
schimbă. Vechea rânduială se prăbuşeşte. Loialitate, 
datorie, mândrie, onoare. Noţiuni care s-au perimat. Ce le 
înlocuieşte? Arhilectorul aruncă o privire peste umăr, preţ 
de o clipă, şi buza i se răsuci. Lăcomia. Negustorii au 
devenit noua putere în ţară. Bancheri, neguţători, marinari. 
Oameni mici, cu minţi mici şi ambiţii mici. Oameni a căror 
singură loialitate este faţă de ei înşişi, a căror singură 
datorie este faţă de propria lor pungă, a căror singură 
mândrie este să-i tragă pe sfoară pe mai-marii lor, a căror 
singură onoare se măsoară în monede de argint. Nu e 
nevoie să te întreb unde te situezi în clasa negustorilor. Sult 
privi încruntat afară, pe urmă se întoarse către încăpere. 
Acum, se pare că fiul oricui se poate alege cu o educaţie, cu 
o afacere şi poate deveni bogat. Ghilda Pânzarilor, a 
Negustorilor de Mirodenii şi altele asemenea îşi sporesc 
constant averea şi influenţa. Parveniţii trufaşi le dictează 
superiorilor lor naturali. Degetele lor grase şi lacome umblă 
la coardele puterii. E aproape prea mult de suportat. Sult 
se scutură, în timp ce măsura cu pasul podeaua. Voi vorbi 
sincer cu tine, Inchizitorule. Arhilectorul îşi flutură mâna 
graţioasă, de parcă sinceritatea lui ar fi fost un dar 
nepreţuit. Uniunea n-a părut niciodată mai puternică, n-a 
controlat niciodată mai mult teritoriu, dar, în spatele 


fațadei, suntem slabi. Nu e un secret că regele este 
incapabil să ia singur decizii. Prinţul moştenitor Ladisla e 
un filfizon înconjurat de linguşitori şi de proşti, căruia nu-i 
pasă decât de jocuri şi de veşminte. Prinţul Raynault e mult 
mai potrivit să domnească, dar el e fratele mai mic. 
Consiliul Închis, a cărui sarcină ar trebui să fie cârmuirea 
acestei corăbii care ia apă, e plin de impostori şi uneltitori. 
Unii sunt, poate, loiali, alţii, categoric, nu, fiecare dornic să-l 
învârtă pe rege cum vrea el. Cât de frustrant, când 
bănuiesc că ar trebui ca toți să-l învârtă cum vrei tu! Între 
timp, Uniunea e asaltată de duşmani, pericole de dincolo de 
hotare şi pericole din interior. În Gurkhul domneşte un 
împărat nou şi viguros, care-şi pregăteşte ţara pentru un 
nou război. Nordicii sunt şi ei cu arma în mână, pândind la 
hotarele Engliei. În Consiliul Deschis, nobilii vociferează 
pentru drepturi străvechi, în timp ce în sate ţăranii 
vociferează pentru drepturi noi. Arhilectorul suspină adânc. 
Da, vechea rânduială se prăbuşeşte şi nimeni nu are 
conştiinţa sau curajul s-o sprijine. 

Sult se opri, ridicând privirea către unul dintre portrete: 
un bărbat robust, pleşuv, îmbrăcat în alb din cap până-n 
picioare. Glokta îl recunoscu imediat. Zoller cel mai mare 
dintre toți Arhilectori. Campion neobosit al Inchiziției, eroul 
torționarilor, năpasta trădătorilor. Privea în jos cu mânie de 
pe perete, de parcă ar fi putut să-i ardă pe trădători cu o 
privire, chiar şi de dincolo de moarte. 

- Zoller, mârâi Sult. Lucrurile erau altfel pe vremea lui, 
îţi pot spune. Fără ţărani cârtitori, fără negustori pungaşi, 
fără nobili ursuzi. Dacă oamenii îşi uitau locul, le era amintit 
cu fierul înroşit şi, dacă vreun judecător cârcotaş îndrăznea 
să se plângă de asta, nimeni nu mai auzea vreodată de el. 
Inchiziția era o instituţie nobilă, unde-şi găseau locul cei 
mai buni şi mai sclipitori. Să-şi slujească regele şi să smulgă 
necinstea din rădăcini, asta era singura lor dorinţă şi 
singura răsplată. O, lucrurile erau măreţe în vremurile de 
demult. Arhilectorul se strecură înapoi în scaun şi se aplecă 


peste masă: Acum, am devenit un loc unde orice fiu de-al 
treilea al unui nobil scăpătat poate să-şi burduşească 
buzunarele cu şperţuri, sau unde o lepădătură cu porniri 
criminale poate face o pasiune pentru tortură. Influenţa 
noastră asupra regelui s-a erodat continuu, bugetele 
noastre au scăzut continuu. Cândva, eram temuţi şi 
respectaţi, Glokta, dar acum... Suntem nişte impostori 
mizerabili. Sult se încruntă. Ei, bine, nu mai suntem aşa. 
Intrigile şi trădările abundă şi mă tem că Inchiziția nu se 
mai ridică la înălţimea misiunii sale. Prea mulţi dintre 
Superiori nu mai sunt de încredere. Nu-i mai preocupă 
interesele regelui sau ale statului, sau ale oricui în afară de 
propria persoană. Superiorii? Nu sunt de incredere? Mă ia 
cu leşin. Încruntătura lui Sult se adânci şi mai mult. Iar 
acum, Feekt e mort. 

Glokta ridică privirea. Asta chiar e o veste. 

- Lordul Cancelar? 

- Se va anunţa mâine-dimineaţă. A murit subit, acum 
câteva nopţi, în timp ce tu te ocupai de prietenul tău Rews. 
Încă planează câteva întrebări asupra morţii sale, dar omul 
avea aproape nouăzeci de ani. De mirare e că a trăit atât. 
Cancelarul de aur i se spunea, cel mai mare politician al 
vremii sale. Chiar în aceste clipe i se ciopleşte chipul în 
piatră, pentru o statuie pe Aleea Regelui. Sult pufni: Cel 
mai mare dar la care oricare dintre noi poate spera. Ochii 
Arhilectorului se îngustară în despicături albastre. Dacă ai 
naivitatea să-ţi închipui că Uniunea e controlată de regele 
ei sau de către flecarii nătărăi cu sânge albastru din 
Consiliul Deschis, poţi să-i dai uitării. În Consiliul Închis se 
află puterea. Mai mult ca niciodată, de când cu boala 
regelui. Doisprezece oameni, în douăsprezece scaune mari 
şi incomode, cu mine printre ei. Doisprezece oameni cu idei 
foarte diferite şi, de douăzeci de ani, război şi pace. Feekt a 
ţinut balanţa. A învrăjbit Inchiziția cu judecătorii, bancherii 
cu armata. A fost axul în jurul căruia s-a întors regatul, 
temelia pe care s-a sprijinit. Moartea lui a lăsat un gol. Tot 


felul de goluri se cască şi oamenii se vor repezi să le umple. 
Am sentimentul că acel nemernic scâncit, Marovia, acea 
inimă însângerată a Înaltei Justiţii, acel autoproclamat 
campion al omului simplu, va fi primul la rând. E o situaţie 
alunecoasă şi periculoasă. Arhilectorul izbi cu pumnul în 
masă, în faţa lui. Trebuie să ne asigurăm că oamenii 
nepotriviţi nu vor profita de asta. Glokta clătină aprobator 
din cap. Cred că am priceput ce vrei să spui, Arhilectore. 
Trebuie să ne asigurăm că noi suntem cei care vor profita 
şi nimeni altcineva. Trebuie spus cu tărie că postul de Lord 
Cancelar este unul dintre cele mai influente din regat. 
Colectarea dărilor, vistieria, monetăriile regelui, toate sunt 
sub patronajul lui. Bani, Glokta, bani. lar banii înseamnă 
putere. Nu e cazul să-ţi spun. Mâine va fi numit un nou 
cancelar. Candidatul nostru de frunte era fostul 
administrator al Monetăriilor, Sepp dan Teufel. Înţeleg. 
Ceva îmi spune că nu va mai fi luat în calcul. Buza lui Sult 
se răsuci. Teufel a avut legături strânse cu ghildele 
negustorilor, în mod special cu cea a pânzarilor. Rânjetul lui 
deveni o încruntătură. Şi, în plus, era un asociat al Înaltului 
Judecător Marovia. Aşa că, vezi tu, n-ar fi fost defel un Lord 
Cancelar potrivit. Chiar aşa. Detfel potrivit. 
Supraveghetorul General Halleck este o alegere mult mai 
bună, în opinia mea. 

Glokta privi către uşă: 

- El? Lord Cancelar? 

Sult se ridică zâmbind şi se îndreptă către o servantă de 
lângă perete. 

- Chiar nu există nimeni altcineva. Toată lumea îl urăşte, 
iar el urăşte pe toată lumea, în afară de mine. Mai mult, e 
un conservator înrăit, care dispreţuieşte clasa negustorilor 
şi tot ce reprezintă ea. Arhilectorul deschise servanta şi 
scoase două pahare şi o carafă bogat ornamentată. Dacă nu 
va fi chiar o figură prietenoasă în Consiliu, cel puţin va fi 
una înţelegătoare şi a naibii de ostilă faţă de toţi ceilalţi. 
Nu-mi pot închipui un candidat mai potrivit. 


Glokta încuviinţă. 

- Pare un om cinstit. Dar nu într-atât de cinstit încât să-l 
las să mă aşeze în baie. Dar tu, Eminenţă, l-ai lăsa? 

- Da, continuă Sult, va fi foarte valoros pentru noi. 
Arhilectorul turnă două pahare de vin roşu, greu. Şi, pe 
deasupra, am putut să aranjez lucrurile şi pentru un nou 
Administrator al Monetăriei, unul înţelegător. Am auzit că 
pânzarii îşi muşcă pur şi simplu buza de furie. Marovia nu e 
nici el deloc fericit, ticălosul. Sult chicoti. Toate veşti bune, 
şi ţie trebuie să-ţi mulţumim. Întinse unul dintre pahare. 

Otravă? O moarte lentă, cu zvârcoleli şi vărsături pe 
minunata pardoseală de mozaic a Arhilectorului? Sau doar 
căzând cu faţa în jos pe masa lui? Însă chiar nu avea 
altceva de făcut decât să apuce paharul şi să soarbă zelos. 
Vinul îi era necunoscut, dar era delicios. Probabil dintr-un 
loc foarte frumos şi foarte îndepărtat. Cel puţin, dacă mor 
aici, sus, nu va mai trebui să cobor toate treptele. Dar 
Arhilectorul bea şi el, numai zâmbete şi bunăvoință. Așadar 
presupun că voi supraviețui, totuşi, acestei după-amiezi. 

- Da, am păşit cu dreptul. Acestea sunt vremuri într- 
adevăr periculoase şi, totuşi, pericolul şi şansa merg adesea 
mână-n mână. Glokta simţi o senzaţie ciudată strecurându- 
i-se în sus pe spinare. FE frică, ambiţie sau ambele? Am 
nevoie de cineva care să mă ajute să pun ordine în lucruri. 
Cineva care nu se teme de Superiori, ori de negustori, nici 
măcar de Consiliul Închis. Cineva care să acţioneze cu 
subtilitate, cu discreţie şi fără cruţare. Cineva a cărui 
loialitate faţă de Uniune e mai presus de orice îndoială, dar 
care nu are prieteni în interiorul guvernului. Cineva care e 
urât de toată lumea? Cineva care să preia întreaga vină 
dacă lucrurile merg prost? Cineva care va avea puțini 
jelitori la înmormântarea sa? Am nevoie de un Inchizitor 
Privilegiat, Glokta. Cineva care să lucreze în afara 
controlului Superiorilor, dar sub deplina mea autoritate. 
Cineva care să răspundă doar în faţa mea. Arhilectorul 
ridică o sprânceană, ca şi cum tocmai i-ar fi venit ideea. Mi 


se pare că tu eşti extrem de potrivit pentru această sarcină. 
Ce crezi? 

Cred că ocupantul unui asemenea post ar avea 0 
mulţime de duşmani şi un singur prieten. Glokta ridică 
privirea către Arhilector. Și acel prieten ar putea să nu fie 
atât de demn de încredere. Cred că s-ar putea ca ocupantul 
unui asemenea post să nu dăinuie mult. 

- Aş putea avea puţin timp de gândire? 

- Nu. 

Pericolul şi şansa merg adesea mână-n mână. 

- Atunci accept. 

- Excelent. Cred cu tărie că acesta este începutul unei 
lungi şi fructuoase relaţii. Sult îi zâmbi peste buza 
paharului. Ştii, Glokta, dintre toţi negustorii care mişună 
acolo, afară, pe pânzari îi găsesc cei mai greu de tolerat. În 
mare măsură, prin influenţa lor a intrat Westportul în 
Uniune şi datorită banilor Westportului am câştigat războiul 
gurkian. Regele i-a răsplătit, desigur, cu drepturi de negoţ 
nepreţuite, dar de atunci aroganţa lor a devenit 
insuportabilă. Ai fi zis că au luptat ei înşişi în bătălii, 
judecând după aerele pe care au început să şi le dea şi 
după libertăţile pe care şi le-au luat. Onorabila Ghildă a 
Pânzarilor! pufni el. Îmi dau seama acum că amicul tău 
Rews ne-a oferit mijloacele să-i prindem în laţ atât de bine 
încât ar fi păcat să-i lăsăm din mână. 

Glokta era foarte surprins, dar credea că-şi ascunde bine 
sentimentele. Să mergem mai departe? De ce? Pânzarii 
mişună liberi şi continuă să plătească şi asta mulţumeşte 
tot felul de oameni. Aşa cum stau lucrurile, sunt speriați şi 
cuminţi, întrebându-se pe cine a pomenit Rews, cine ar 
putea fi următorul pe scaun. Dacă întindem coarda, ar 
putea să aibă de suferit sau să fie terminaţi cu totul. Atunci 
vor înceta să plătească şi mulţi oameni vor fi nemulțumiți. 
Unii dintre ei, chiar din această clădire. 

- Pot să-mi continui cu uşurinţă investigaţiile, Eminenţa 
Voastră, dacă doriţi s-o fac. 


Glokta luă încă o sorbitură. Era, într-adevăr, un vin 
excelent. 

- Trebuie să fim prudenţi. Prudenţi şi foarte scrupuloşi. 
Banii Pânzarilor curg ca laptele. Au mulţi prieteni, chiar şi 
în cercurile cele mai înalte ale nobilimii. Brock, Heugen, 
Isher şi mulţi alţii, în afară de ei. Unii dintre cei mai 
importanţi oameni ai ţării. Se ştie că au supt cu toţii la acest 
sân, într-un moment sau altul şi pruncii plâng când li se ia 
laptele. Un rânjet crud flutură peste chipul lui Sult. Însă, 
dacă vrem să-i învăţăm disciplina, copiii trebuie făcuţi 
uneori să plângă... Pe cine a pomenit viermele ăla de Rews 
în mărturisirea lui? 

Glokta se aplecă, chinuit, trase către el scrisoarea de 
recunoaştere a lui Rews, o despături şi cercetă lista de 
nume din partea de sus a paginii. 

- Sepp dan Teufel, pe care-l ştim cu toţii. 

- O, îl ştim şi-l iubim, Inchizitorule, zise Sult, privind-l 
radios, dar simt că am putea să-l tăiem fără probleme de pe 
listă. Altcineva? 

- Păi, să vedem. Glokta cercetă pe îndelete hârtia. Mai e 
Harod Polst, un pânzar. Un nimeni. 

Sult flutură din mână nerăbdător: 

- E un nimeni. 

- Solimo Scandi, un pânzar din Westport. Tot un nimeni. 

- Nu, nu, Glokta, putem să găsim pe cineva mai bun 
decât Solimo nu-ştiu-cum, nu-i aşa? Aceşti pânzari mărunți 
nu prezintă cu adevărat interes. Smulge rădăcina, şi 
frunzele mor singure. 

- Chiar aşa, Eminenţa Voastră. Îl avem pe Villem dan 
Robb, nobil mărunt, care deţine un mic punct vamal. Sult 
privi gânditor, clătină din cap. Ar mai fi... 

- Stai! Vilem dan Robb... Arhilectorul pocni din degete. 
Fratele lui, Kiral, este unul dintre curtenii reginei. M-a făcut 
de ocară la o reuniune. Sult zâmbi. Da. Villem dan Robb, 
adu-l. 

Și, astfel, mergem mai adânc. 


- Slujesc şi mă supun, Eminenţa Voastră. Există vreun 
anumit nume care trebuie menţionat? 

Glokta îşi lăsă jos paharul gol. 

- Nu. Arhilectorul se întoarse şi îşi flutură mâna din nou. 
Oricare, toţi, nu mă interesează. 


Întâiul dintre magi 


Lacul se întindea în depărtare, mărginit de stânci 
abrupte şi de verdeață picurând de apă, cu luciul ciupit de 
ploaie, vast şi cenuşiu, cât vedeai cu ochii. Trebuie spus că 
ochii lui Logen nu puteau vedea prea departe, pe o vreme 
ca asta. [ărmul opus ar fi putut fi la o sută de paşi 
depărtare, dar apele calme păreau adânci. Foarte adânci. 

Logen renunţase de mult la orice încercare de a rămâne 
uscat şi apa îi şiroia prin păr şi pe faţă, îi picura de pe nas, 
de pe degete, de pe bărbie. Să fie ud, istovit şi înfometat 
făcea parte din viaţă. Făcuse adesea, dacă stătea să se 
gândească. Închise ochii şi simţi ploaia răpăindu-i pe faţă, 
auzi apa pleoscăind pe prundiş. Îngenunche lângă lac, 
destupă plosca, o împinse sub apă şi urmări bulele de aer 
spărgându-se pe măsură ce se umplea. 

Malacus  Quai ieşi împleticindu-se din tufişuri, cu 
respiraţia iute şi întretăiată. Se prăbuşi în genunchi, se târi 
pe rădăcinile unui copac, tuşi, scuipând flegmă pe pietriş. 
Avea o tuse urâtă acum. 1 se ridica direct din măruntaie şi îi 
făcea întreaga cutie toracică să hârâie. Era chiar mai palid 
decât atunci când se întâlniseră prima oară şi mult mai slab. 
Logen era şi el ceva mai slab. Erau vremuri grele, una peste 
alta. Se îndreptă către ucenicul tras la faţă şi se ghemui 
lângă el. 

- Lasă-mă o clipă. 

Quai îşi închise ochii afundaţi în orbite şi îşi dădu capul 
pe spate. Doar o clipă. Gura îi atârna deschisă, tendoanele 
gâtului său sfrijit îi ieşiseră în afară. Arăta deja ca un 
cadavru. 

- Nu te odihni prea mult. S-ar putea să nu te mai ridici 
niciodată. 

Logen întinse plosca. Quai nici măcar nu-şi ridică braţul 
s-o ia, aşa că Logen i-o duse la buze şi o ridică, puţin 


înclinată. Quai luă, tresărind, o înghiţitură, tuşi, apoi capul îi 
căzu pe spate, lovindu-se de copac, ca o piatră. 

- Ştii unde suntem? întrebă Logen. 

Ucenicul se uită clipind la apă, de parcă abia acum ar fi 
observat-o. 

- Acesta trebuie să fie capătul nordic al lacului... ar 
trebui să existe o cărare. Glasul i se stinse, devenind o 
şoaptă. La capătul sudic se află un drum cu două pietre. 
Izbucni într-o tuse violentă şi înghiţi cu dificultate. Urmează 
drumul peste pod şi ai ajuns, zise el cu glas răguşit. 

Logen privi de-a lungul malului, la copacii picurând de 
apă. 

- Cât e de departe? Niciun răspuns. Apucă umărul osos 
al bolnavului şi îl scutură. Pleoapele lui Quai se mijiră şi 
ucenicul îşi ridică privirea împăienjenită, încercând să se 
concentreze. Cât de departe? 

- Şaizeci de kilometri. 

Logen îşi supse dinţii. Quai n-ar putea străbate pe jos 
şaizeci de kilometri. Ar fi norocos să facă şaizeci de paşi pe 
propriile picioare. Ştia asta foarte bine, se putea citi în ochii 
lui. Avea să fie mort în curând, aprecie Logen, în cel mult 
câteva zile. Văzuse oameni mai puternici răpuşi de friguri. 

Şaizeci de kilometri. Logen cugetă profund la asta, 
scărpinându-şi bărbia cu degetul mare. Şaizeci de 
kilometri. 

- La naiba! şopti el. 

Trase raniţa lângă el şi o deschise. Mai aveau ceva 
mâncare, dar nu multă. Câteva fâşii de carne uscată şi tare, 
un codru de pâine neagră, mucegăită. Privi peste lacul 
liniştit. Cel puţin nu aveau să rămână fără apă de băut prea 
curând. Îşi scoase ceaunul greu din raniţă şi îl aşeză jos, pe 
prundiş. Fuseseră împreună multă vreme, dar nu mai 
rămăsese nimic de gătit. Nu te poţi ataşa de obiecte, nu 
aici, în sălbăticie. Azvârli funia în tufişuri, pe urmă îşi săltă 
raniţa uşurată peste umăr. 


Ochii lui Quai se închiseseră din nou şi abia mai respira. 
Logen îşi amintea şi acum prima oară când fuseseră nevoiţi 
să lase pe cineva în urmă, îşi amintea de parcă ar fi fost ieri. 
Ciudat cum uitase numele băiatului, dar chipul lui continua 
să-l urmărească. 

Shanka îi luaseră o bucată din coapsă. O bucată mare. 
Gemuse tot drumul. Nu putea păşi. Rana se infectase, ar fi 
murit oricum. Trebuia să-l părăsească. Nimeni nu-l 
învinuise vreodată pe Logen pentru asta. Băiatul fusese 
prea tânăr, n-ar fi trebuit să plece de la bun început. 
Ghinion, atâta tot, se putea întâmpla oricui. Strigase după 
ei în timp ce coborau dealul, într-un grup tăcut, mohorât, cu 
capetele plecate. Lui Logen i se păruse că-i auzea strigătele 
chiar şi după ce-l lăsaseră mult în urmă. Le auzea şi acum. 

În războaie fusese altfel. Din coloane cădeau oameni tot 
timpul, în marşurile lungi, în lunile friguroase. La început 
rămâneau la coadă, apoi rămâneau în urmă, după aceea 
rămâneau la pământ. Cei înfriguraţi, cei bolnavi, cei răniţi. 
Logen fu străbătut de un fior şi îşi vâri capul între umeri. Lia 
început încerca să-i ajute. Apoi a devenit recunoscător că 
nu se număra printre ei. Apoi a ajuns să păşească peste 
cadavre fără să le observe măcar. Înveţi să-ţi dai seama 
când cineva nu se mai ridică. Logen se uită la Malacus Qui. 
O moarte în plus în sălbăticie nu era nimic demn de 
remarcat. Omul trebuie să fie realist, în definitiv. 

Ucenicul se trezi din somnul lui agitat şi încercă să se 
ridice. Mâinile îi tremurau cumplit. Ridică privirea spre 
Logen, cu ochii scânteind. 

- Nu mă pot ridica, zise el răguşit. 

- Ştiu. Mă mir că ai reuşit să ajungi până aici. 

Acum nu mai conta atât de mult. Logen ştia drumul. 
Dacă găsea cărarea, putea parcurge treizeci de kilometri 
pe zi. 

- Dacă-mi laşi o parte din mâncare... poate... după ce 
ajungi la bibliotecă... cineva... 


- Nu, zise Logen, strângând din fălci. Am nevoie de 
mâncare. Quai scoase un sunet ciudat, ceva între tuse şi 
suspin. Logen se aplecă şi se propti cu umărul drept în 
stomacul lui Quai, împingându-şi braţul pe după şalele lui. 
Nu te pot căra şaizeci de kilometri fără ea, adăugă el şi se 
îndreptă, săltându-l pe ucenic peste umăr. 

Porni de-a lungul țărmului, ţinându-l pe Quai de manta, 
cu cizmele scârţâind pe pietrişul ud. Ucenicul nici nu se 
mişca, doar atârna acolo, ca un sac de zdrenţe ude, cu 
braţele inerte lovindu-se de partea dindărăt a picioarelor 
lui Logen. 

După ce făcu vrei treizeci de paşi, Logen se întoarse şi 
privi înapoi. Ceaunul zăcea părăsit lângă lac, umplându-se 
deja cu apă de ploaie. Trecuseră prin multe împreună, el şi 
ceaunul acela. 

- Adio, vechi prieten. 

Ceaunul nu răspunse. 


Logen îşi aşeză cu blândeţe povara tremurândă la 
marginea drumului, apoi îşi întinse spatele chinuit, îşi 
scărpină bandajul murdar de pe braţ şi luă o înghiţitură de 
apă din ploscă. Apa era singurul lucru care trecuse de 
buzele lui suferinde în ziua aceea şi foamea îi rodea 
stomacul. Măcar nu mai ploua. Trebuie să înveţi să te 
bucuri în viaţă de lucrurile mărunte, precum cizmele 
uscate. Trebuie să iubeşti lucrurile mărunte, când nu ai 
altceva. 

Logen scuipă în noroi şi îşi frecă degetele, dezmorţindu- 
le. Locul nu putea trece neobservat, asta era sigur. Cele 
două pietre se înălţau deasupra drumului, bătrâne şi 
găurite, cu petice de muşchi verzi la bază şi licheni gri mai 
sus. Erau acoperite de scrijelituri decolorate, şiruri de litere 
într-o scriere pe care Logen n-o înţelegea, nici măcar n-o 
recunoştea. Cu toate acestea, aveau un aer ameninţător, 
dându-ţi senzaţia mai degrabă că te avertizează decât că te 
întâmpină. 


- Prima Lege. 

- Ce? făcu Logen, surprins. 

Quai oscilase chinuit între somn şi trezie de când 
lăsaseră ceaunul în urmă, acum două zile. Ceaunul ar fi 
putut scoate sunete mai inteligibile, în perioada aceea. De 
dimineaţă, când se trezise, Logen îl găsise pe Quai abia 
respirând. La început fusese convins că e mort, dar omul 
încă se agăța, fără putere, de viaţă. Nu renunţa uşor, ce era 
al lui era al lui. 

Logen îngenunche şi dădu la o parte părul ud de pe faţa 
lui Quai. Ucenicul îl apucă pe neaşteptate de încheietură şi 
dădu să se ridice. 

- E interzis, şopti el, fixându-l pe Logen cu ochi mari, să 
atingi Cealaltă Parte! 

- Cum? 

- Să vorbeşti cu diavolii, zise el răguşit, agăţându-se de 
haina ponosită a lui Logen. Creaturile lumii de dedesubt 
sunt plămădite din minciuni! N-ai voie s-o faci! 

- N-am s-o fac, bolborosi Logen, întrebându-se dacă avea 
să ştie vreodată despre ce vorbea ucenicul. N-am s-o fac. 
Dacă are vreo importanţă. 

N-a prea avut. Ucenicul căzuse deja înapoi în somnul lui 
agitat. Logen îşi frământă buza. Spera că ucenicul avea să 
se trezească din nou, deşi nu prea credea asta. Dar poate 
că acel Bayaz avea să fie în stare să facă ceva, era Întâiul 
dintre Magi, în definitiv, mare în Înalta Înţelepciune şi aşa 
mai departe. Aşadar, Logen îl ridică din nou pe Quai pe 
umăr şi porni, târându-şi picioarele, printre pietrele 
străvechi. 

Drumul urca abrupt între stâncile de deasupra lacului, 
ici înălţat, acolo tăiat adânc în pământul pietros. Era 
mâncat de vreme şi plin de gropi, năpădit de buruieni. Se 
răsucea în spirală la nesfârşit şi curând Logen gâfâia 
nădugşit şi picioarele îi ardeau de efort. Pasul începu să-i 
încetinească. 


Adevărul era că obosise. Nu doar din pricina urcuşului 
sau a drumului de corvoadă pe care-l străbătuse în ziua 
aceea, cu un ucenic pe jumătate mort pe umăr sau a 
efortului din ziua precedentă sau măcar din cauza luptei 
din pădure. Era obosit de toate. De shanka, de războaie, de 
întreaga-i viaţă. 

- Nu pot merge la nesfârşit, Malacus. Nu pot lupta la 
nesfârşit. Cât din mizeria asta oribilă trebuie să înghită un 
om? Trebuie să mă aşez o clipă. Într-un nenorocit de scaun 
normal! Cer atât de mult? Da? 

În această stare de spirit, înjurând şi bodogănind la 
fiecare pas, cu capul lui Quai lovindu-l peste fese, Logen 
ajunse la pod. 

Era la fel de bătrân ca drumul, acoperit de plante 
târâtoare, simplu şi suplu, arcuindu-se cam douăzeci de 
paşi peste o trecătoare ameţitoare. Jos, departe, un râu se 
învolbura peste pietrele colţuroase, umplând aerul de 
zgomot şi stropi strălucitori de apă. Pe malul celălalt, între 
stâncile falnice acoperite de muşchi, fusese ridicat un zid 
înalt, construit cu atâta strădanie încât era greu să-ţi dai 
seama unde se termină costişa naturală şi unde începe cea 
făcută de mâna omului. O singură poartă bătrână era 
încastrată în el, căptuşită cu aramă bătută, acum brăzdată 
de dungi verzi din pricina umezelii şi a anilor. 

În timp ce îşi alegea drumul cu grijă peste pietrele 
alunecoase, Logen se pomeni întrebându-se, în virtutea 
obişnuinţei, cum putea să fie asediat acest loc. Nu putea. 
Nici cu o mie de oameni pe alese. În faţa porţii se afla doar 
un prag îngust de piatră. Nu aveai loc să fixezi o scară sau 
să balansezi un berbec. Zidul măsura cel puţin zece metri în 
înălţime şi poarta avea un aspect înfricoşător de solid. Şi, 
dacă era ca apărătorii să coboare podul... Logen aruncă o 
privire peste margine şi înghiţi: era cale lungă până jos. 

Trase adânc aer în piept şi izbi cu pumnul în arama 
verde şi udă. Patru bubuituri puternice, răsunătoare. Aşa 
bătuse în porţile Carleonului, după bătălie şi oamenii se 


grăbiseră să se predea. Acum, nimeni nu se grăbea să facă 
NIMIC. 

Aşteptă. Bătu din nou. Aşteptă. Era din ce în ce mai ud, 
în ceața râului. Scrâşni din dinţi. Ridică mâna, să bată din 
nou. O uşiţă îngustă ţâşni la o parte şi o pereche de ochi 
urduroşi îl priviră cu răceală, din spatele zăbrelelor groase. 

- Cine mai e? se răsti un glas morocănos. 

- Logen Nouădegete e numele meu. Noi... 

- N-am auzit niciodată de tine. 

Nicidecum întâmpinarea la care sperase Logen. 

- Am venit să-l văd pe Bayaz. Niciun răspuns. Întâiul 
dintre... 

- Da, e aici. Dar uşa nu se deschise. Nu primeşte vizite. I- 
am spus asta ultimului mesager. 

- Eu nu sunt mesager. Cu mine e Malacus Quai. 

- Malaca şi mai cum? 

- Quai, ucenicul. 

- Ucenic? 

- E foarte bolnav, zise încet L.ogen. S-ar putea să moară. 

- Bolnav, zici? Să moară, am auzit bine? 

- Da. 

- Încă o dată, cum te numeşti? 

- Deschide numai uşa aia blestemată! Logen îşi agită 
zadarnic pumnul în faţa vizetei. Te rog. 

- Nu lăsăm pur şi simplu pe oricine înăuntru... ia ridică. 
Arată-mi mâinile. 

- Ce? 

- Mâinile. 

Logen ridică mâinile. Ochii apoşi se mişcară încet peste 
degete. 

- Sunt nouă. Lipseşte unul, vezi? 

Împinse ciotul către deschizătură. 

- Nouă, nu-i aşa? Ar fi trebuit să spui. 

Zăvoarele zăngăniră şi uşa se crăpă încet. Un bărbat în 
vârstă, încovoiat sub o armură învechită, se holba la el cu 
suspiciune, din partea cealaltă. Ţinea în mână o sabie lungă, 


mult prea grea pentru el. Vârful ei se clătina nestăpânit, în 
timp ce omul se căznea să ţină sabia în sus. 

Logen ridică mâinile: 

- Mă predau. 

Bătrânul paznic nu era amuzat. Mârâi posac, când Logen 
trecu pe lângă el, apoi se opinti să închidă poarta, o zăvori 
pe bâjbâite, se întoarse şi se îndepărtă târşâindu-şi 
picioarele, fără să mai scoată o vorbă. Logen îl urmă în 
susul unei văi înguste, mărginite de case ciudate, 
dărăpănate şi acoperite de muşchi, pe jumătate săpate în 
stâncile abrupte, contopindu-se cu muntele. 

În pragul unei uşi, o femeie cu faţa mohorâtă lucra la o 
furcă de tors şi se uită încruntată la Logen când trecu pe 
lângă ea, cu ucenicul inconştient pe umăr. Logen îi 
răspunse cu un zâmbet. Nu era o frumuseţe, asta era sigur, 
dar trecuse foarte multă vreme. Femeia intră în casă, 
aplecându-şi capul şi trânti uşa cu piciorul, lăsând roata să 
se învârtă. Logen oftă. Vechea vrajă era încă acolo. 

Următoarea clădire era o brutărie cu un horn turtit care 
scotea fum. Mirosul de pâine coaptă făcu stomacul gol al lui 
Logen să chiorăie. Ceva mai încolo, câţiva copii râdeau şi se 
jucau, alergând în jurul unui bătrân copac pipernicit. Îi 
amintiră lui Logen de propriii copii. Nu semănau defel cu ei, 
dar Logen era într-o stare de spirit morbidă. 

Trebuia să recunoască, era puţin dezamăgit. Se 
aşteptase la o atmosferă firoscoasă şi la mult mai multe 
bărbi. Oamenii ăştia nu păreau atât de nemaipomenit de 
înţelepţi. Arătau întocmai ca orice alţi ţărani. Nimic diferit 
de felul în care arătase satul lui înainte să vină shanka. Se 
întreba dacă se afla unde trebuie. Pe urmă trecură de o 
cotitură a drumului. 

În faţa lor, în coasta muntelui, se înălţau trei turnuri 
mari, conice, unite la bază, dar separate mai sus, acoperite 
de iederă întunecată. Păreau mult mai bătrâne chiar decât 
străvechiul pod şi decât străvechiul drum, bătrâne ca 
muntele însuşi. La baza lor se îngrămădeau de-a valma alte 


clădiri, răzleţite la marginile unei curţi largi în care oamenii 
îşi vedeau de treburile de zi cu zi. O femeie subţire bătea 
untul într-un pridvor. Un fierar îndesat încerca o potcoavă 
pe copita unei iepe agitate. Un măcelar bătrân şi pleşuv, cu 
şorţul pătat, terminase de tranşat un animal şi îşi spăla 
braţele pline de sânge într-o albie. 

lar pe treptele largi din faţa celui mai înalt dintre cele 
trei turnuri, şedea un bătrân magnific. Era înveşmântat în 
alb din cap până-n picioare, avea o barbă lungă, nasul 
coroiat şi părul alb revărsat de sub o tichie albă. Logen era, 
în sfârşit, impresionat. Întâiul dintre Magi arăta, cu 
siguranţă, aşa cum trebuia. Când Logen se apropie de el, 
târşâindu-şi picioarele, bătrânul se ridică de pe trepte şi 
porni în goană spre ei, cu mantaua-i albă fluturând în urmă. 

- Aşezaţi-l aici, jos, murmură el, indicând un petic de 
iarbă de lângă fântână, şi Logen îngenunche şi îl răsturnă 
pe Quai pe pământ, cât putu mai uşor, cu durerile puternice 
de spate pe care le avea. 

Bătrânul se aplecă deasupra lui şi îi aşeză o mână 
noduroasă pe frunte. 

- V-am adus ucenicul înapoi, bolborosi L.ogen, fără rost. 

- Al meu? 

- Nu sunteţi Bayaz? 

Bătrânul râse. 

- O, nu, eu sunt Wells, intendent aici, la bibliotecă. 

- Eu sunt Bayaz, veni o voce din spate. 

Măcelarul se apropia încet de ei, ştergându-şi mâinile cu 
o bucată de pânză. Părea să aibă în jur de şaizeci de ani, 
dar era bine clădit, cu faţa puternică, brăzdată de riduri 
adânci şi o barbă sură, tunsă scurt, în preajma gurii. Era cu 
desăvârşire chel şi soarele după-amiezii strălucea pe ţeasta- 
i arsă de soare. Nu era nici frumos, nici maiestuos, însă 
când se apropie, părea să aibă într-adevăr ceva aparte. O 
siguranţă, un aer poruncitor. Un om obişnuit să 
poruncească şi să fie ascultat. 


Întâiul dintre Magi luă mâna stângă a lui Logen în 
palmele sale şi o strânse cu căldură. Apoi o întoarse şi 
examină ciotul degetului tăiat. 

- Logen Nouădegete, aşadar. Cel căruia i se spune 
Sângerosul Nouă. Am auzit tot felul de poveşti despre tine, 
chiar închis aici, în biblioteca mea. 

Logen tresări. Putea ghici ce fel de poveşti ar fi putut 
auzi bătrânul. 

- Asta a fost demult. 

- Desigur. Avem cu toţii un trecut, nu? Nu judec pe 
nimeni din auzite. 

Şi Bayaz zâmbi. Un zâmbet larg, alb, strălucitor. Cutele 
feţei i se destinseră într-o expresie prietenoasă, însă în jurul 
ochilor adânciţi în orbite, ce aruncau scânteieri verzi, 
stăruia o anumită asprime. O asprime de piatră. Logen îi 
răspunse cu un zâmbet larg, dar era conştient deja că n-ar 
fi vrut să şi-l facă duşman pe omul acesta. 

- Şi ne-ai adus oaia rătăcită înapoi la stână! Bayaz cobori 
o privire încruntată spre Malacus Quai, care zăcea neclintit 
pe iarbă. Cum e? 

- Cred că va supravieţui, domnule, răspunse Wells, dar 
ar trebui să-l ferim de frig. 

Întâiul dintre Magi pocni din degete şi, dinspre clădiri, 
răsună ecoul unui zgomot pătrunzător. 

- Ajută-l. 

Fierarul alergă şi îl apucă pe Quai de picioare şi, 
împreună, el şi Wells, îl cărară pe ucenic, prin poarta înaltă, 
în bibliotecă. 

- Aşadar, Maestre Nouădegete, te-am chemat şi ai venit. 
Asta arată bune maniere. Poate că manierele sunt ieşite din 
uz în Nord, dar vreau să ştii că le apreciez. Curtoaziei 
trebuie să i se răspundă prin curtoazie, aşa am socotit 
mereu. Dar ce-i asta, acum? Bătrânul străjer al porţii gonea 
înapoi prin curte, abia răsuflând. Doi oaspeţi într-o singură 
zi. Ce mai urmează? 


- Maestre Bayaz, gâfâi străjerul, călăreţi la poartă! Cu 
cai buni şi înarmaţi până-n dinţi! Zic că au un mesaj urgent 
de la Regele Oamenilor Nordului! 

Bethod. El trebuia să fie. Spiritele spuseseră că şi-a pus 
o tichie de aur pe cap, şi cine altcineva ar fi îndrăznit să-şi 
spună Rege al Oamenilor Nordului? Logen înghiţi. Scăpase 
cu viaţă după ultima lor întâlnire, atâta tot, dar, totuşi era 
mai bine decât reuşiseră mulţi, mult mai bine. 

- Ei, stăpâne, întrebă străjerul, să le spun să plece? 

- Cine se află în fruntea lor? 

- Un filfizon cu o mutră acră. Zice că e fiul regelui sau 
ceva. 

- Era Calder sau Scale? Amândoi sunt nişte acrituri. 

- Cel mai mic, presupun. 

Calder, aşadar, asta era ceva. Nu era bun niciunul, dar 
Scale era cu mult mai rău. Amândoi erau o experienţă de 
evitat. Bayaz păru să chibzuiască o clipă. 

- Prinţul Calder poate intra, dar oamenii lui trebuie să 
rămână dincolo de pod. 

- Da, domnule, dincolo de pod. 

Străjerul se îndepărtă gâfâind. 

Lui Calder avea să-i placă asta la nebunie. Pe Logen îl 
distra grozav să şi-l imagineze pe aşa-zisul prinţ ţipând 
zadarnic prin acea mică vizetă. 

- Regele Oamenilor Nordului, îţi închipui una ca asta? 
Bayaz privea absent în vale. L-am cunoscut pe Bethod pe 
când nu era atât de mare. Şi tu la fel, ai, Maestre 
Nouădegete? 

Logen se încruntă. Îl cunoscuse pe Bethod când era 
aproape un nimeni, o căpetenie măruntă, ca multe altele. 
Logen venise după ajutor, să scape de shanka, şi Bethod i-l 
dăduse, cu un preţ. Pe vremea aceea, preţul păruse 
convenabil şi uşor de plătit. Doar să lupte. Să omoare câţiva 
oameni. Logen găsise întotdeauna că e uşor să ucizi, iar 
Bethod păruse un om pentru care merită să lupţi: curajos, 
mândru, nemilos, otrăvitor de ambițios. Toate calităţile pe 


care Logen le admira pe atunci, toate calităţile pe care 
credea că le are el însuşi. Dar timpul i-a schimbat pe 
amândoi şi preţul a crescut. 

- Era cândva un om mai bun, cugeta Bayaz, dar unora 
coroanele nu li se potrivesc. Îi cunoşti fiii? 

- Mai bine decât aş vrea. 

Bayaz clătină aprobator din cap. 

- Sunt nişte nemernici, nu-i aşa? Si mă tem că nu se vor 
schimba niciodată. Imaginează-ţi-l rege pe nătărăul ăla de 
Scale. Pfui! Vrăjitorul se cutremură. Aproape că te face să-i 
doreşti viaţă lungă tatălui său. Aproape, dar nu chiar. 

Fetiţa pe care Logen o văzuse jucându-se veni în fugă. 
Avea o ghirlandă de flori galbene în mâini şi i-o întinse 
bătrânului vrăjitor. 

- Eu am făcut-o, spuse ea. 

Logen auzea bubuitul grăbit al copitelor apropiindu-se 
pe drum. 

- Pentru mine? Încântător. Bayaz luă florile din mâinile 
ei. O treabă minunată, draga mea. Nici însuşi Maestrul 
Creator n-ar fi putut să se descurce mai bine. 

Călărețul intră tropăind în curte, îşi struni cu sălbăticie 
calul şi sări din şa. Calder. Anii fuseseră mai blânzi cu el 
decât cu Logen, atâta lucru era limpede. Era îmbrăcat cu 
totul în veşminte negre, tivite cu blană întunecată. Un rubin 
mare şi roşu îi sclipea pe deget, iar mânerul sabiei sale era 
încrustat cu aur. Crescuse şi se împlinise. Era pe jumătate 
cât fratele său, Scale, dar, şi aşa, un bărbat voinic. Chipul 
său palid, mândru, era, însă, aproape acelaşi pe care şi-l 
amintea Logen: cu buzele subţiri, strâmbate într-o 
permanentă grimasă batjocoritoare. 

Aruncă hăţurile femeii care bătea untul, apoi traversă 
curtea cu paşi mari şi iuți, încruntat, cu părul lung 
fluturând în bătaia vântului. Când ajunse la vreo zece paşi 
de Logen, îl văzu. Calder rămase cu gura căscată. Şocat, 
făcu o jumătate de pas în spate şi mâna îi zvâcni spre sabie. 
După care afişă un mic zâmbet rece. 


- Aşa, deci, te-ai apucat să ţii câini, nu-i aşa, Bayaz? Eu 
aş fi atent cu ăsta. Se ştie că muşcă mâna stăpânului. Buza i 
se curbă şi mai mult. Aş putea să ţi-l pun cu botul pe labe, 
dacă ai vrea. 

Logen ridică din umeri. Cuvintele grele sunt pentru 
proşti şi pentru laşi. Putea fi Calder şi una, şi alta, dar 
Logen nu era. Dacă ai de gând să ucizi, e mai bine să treci 
direct la fapte decât să vorbeşti despre asta. Vorbăria nu 
face decât să-l pregătească pe celălalt şi ăsta e ultimul lucru 
pe care-l vrei. Aşadar, Logen nu spuse nimic. Calder n-avea 
decât să ia asta drept slăbiciune, dacă poftea. Cu atât mai 
bine. Poate că buclucurile dădeau peste Logen dezolant de 
des, dar, în ceea ce-l privea, renunţase de multă, multă 
vreme să le caute. 

Cel de-al doilea fiu al lui Bethod îşi îndreptă disprețul 
către Întâiul dintre Magi. 

- Tatăl meu va fi supărat, Bayaz. Faptul că oamenii mei 
sunt ţinuţi să aştepte afară dovedeşte puţin respect! 

- Dar am atât de puţin, Prinţe Calder, spuse calm 
vrăjitorul. Însă, te rog, nu te întrista. Ultimul vostru 
mesager n-a fost lăsat să treacă podul, aşa că, vezi, facem 
progrese. 

Calder îl privi mânios. 

- De ce n-ai răspuns la chemările tatălui meu? 

- Sunt extrem de ocupat. Bayaz ridică ghirlanda de flori. 
Astea nu se fac singure, ştii. 

Prinţul nu era amuzat. 

- Tatăl meu, tună el, Bethod, Rege al Oamenilor 
Nordului, îţi porunceşte să i te înfăţişezi la Carleon! Îşi 
drese glasul. Nu va... 

Calder tuşi. 

- Ce? întrebă poruncitor Bayaz. Vorbeşte, copile! 

- Îţi porunceşte... 

Prinţul tuşi din nou, bolborosi, se înecă. Îşi duse mâna la 
gât. Aerul deveni parcă neclintit. 


- Îmi porunceşte, nu-i aşa? Bayaz se încruntă: Adu-l pe 
marele Juvens înapoi de pe tărâmul morţilor. El îmi poate 
porunci. El singur şi nimeni altul. Încruntătura se adânci şi 
mai mult şi Logen trebui să se împotrivească straniei 
dorinţe de a se retrage. Tu nu poţi. Nici tatăl tău, oricum şi- 
ar zice. 

Calder se lăsă încet în genunchi, cu faţa schimonosită, cu 
ochii înlăcrimaţi. Bayaz îl cercetă de sus până jos. 

- Ce veşminte solemne! A murit cineva? Ţine! Şi aruncă 
ghirlanda de flori pe capul prinţului. Puţină culoare s-ar 
putea să te înveselească. Spune-i tatălui tău că trebuie să 
vină personal. Nu-mi irosesc timpul cu nătărăi şi mezini. 
Sunt de modă veche în privinţa asta. Îmi place să vorbesc 
cu capul calului, nu cu dosul. Mă înţelegi, băiete? Calder 
aluneca într-o parte, cu ochii roşii şi bulbucaţi. Întâiul 
dintre Magi îşi flutură mâna: Poţi pleca. 

Cu răsuflarea întretăiată, prinţul se ridică, tuşi şi se 
clătină pe picioare, se duse împleticindu-se la calul său şi se 
aburcă în şa, cu mult mai puţină graţie decât coborâse. 
Aruncă o privire ucigătoare peste umăr în timp ce se 
îndrepta către poartă, dar asta nu avu chiar aceeaşi 
greutate, cu faţa-i roşie ca un dos plesnit. Logen îşi dădu 
seama că zâmbea. Larg. Trecuse multă vreme de când nu 
se mai amuzase atât de mult. 

- Înţeleg că poţi vorbi cu spiritele. 

Logen fu luat prin surprindere. 

- Cum? 

- Să vorbeşti cu spiritele. Bayaz clătină din cap. E un dar 
foarte rar în vremurile astea. Ce fac? 

- Ce, spiritele? 

- Da. 

- Pier. 

- Curând vor dormi toate, ce zici? Vraja se scurge din 
lume. Aşa e ordinea firii. De-a lungul anilor, cunoaşterea mi- 
a sporit şi, totuşi, puterea mi s-a împuţinat. 

- Calder a părut impresionat. 


- Aş! Bayaz îşi flutură mâna. O nimica toată. Un mic truc 
cu aer şi carne, uşor de făcut. Nu, crede-mă, vraja se 
retrage. E un fapt. O lege a naturii. Iotuşi, un ou poate fi 
spart în multe feluri, nu-i aşa, prietene? Dacă o unealtă dă 
greş, trebuie să încercăm o alta. Logen nu mai era întru 
totul sigur despre ce vorbea bătrânul, dar era prea obosit 
ca să întrebe. Da, într-adevăr, murmură Întâiul dintre Magi. 
Un ou poate fi spart în multe feluri. Şi, că veni vorba, pari 
înfometat. 

Gura lui Logen se inundă de salivă numai când auzi 
pomenindu-se de mâncare. 

- Da, bâigui el. Da... mi-ar prinde bine să mănânc. 

- Desigur. Bayaz îl bătu prieteneşte pe umăr. Şi pe urmă 
o baie, poate? Nu că ne simţim deranjaţi, fireşte, dar găsesc 
că nu e nimic mai liniştitor decât apa fierbinte, după un 
drum lung. lar tu, bănuiesc, ai făcut într-adevăr un drum 
foarte lung. Vino cu mine, Maestre Nouădegete, aici eşti în 
siguranţă. 

Mâncare. Baie. Siguranţă. Logen trebui să-şi stăvilească 
lacrimile în timp ce-l urma pe bătrân în bibliotecă. 


Omul bun 


Afară era o zi fierbinte, fierbinte şi soarele strălucea cu 
putere prin ferestrele cu multe ochiuri, desenând modele 
încrucişate pe podeaua de lemn a sălii de audienţe. Era în 
toiul amiezii şi încăperea era caldă ca o supă şi înăbuşitoare 
ca o bucătărie. 

Fortis dan Hoff, Lordul Sambelan, era roşu la faţă şi 
năduşit, în veşmintele sale de ceremonie tivite cu blană şi 
fusese într-o stare din ce în ce mai deplorabilă toată după- 
amiaza.  Harlen Morrow, Subsecretarul său pentru 
Audienţe, părea şi mai chinuit, însă, la drept vorbind, el 
avea de înfruntat şi teroarea lui Hoff, pe lângă căldură. 
Amândoi păreau nespus de suferinzi, fiecare în felul său, 
dar, cel puţin, ei puteau sta jos. 

Maiorul West asuda încet în uniforma lui brodată. 
Stătuse în aceeaşi poziţie, cu mâinile la spate, cu dinţii 
încleştaţi, aproape două ore, cât timp Lordul Hoff se 
oţărâse, mârâise şi răcnise la reclamanţi şi la oricine-i ieşea 
în cale. West îşi dorea cu ardoare, şi nu pentru prima dată 
în după-amiaza aceea, să se tolănească în parc, sub un 
copac, cu o băutură tare. Sau poate sub un ghețar, 
înmormântat în gheaţă. Oriunde, dar nu acolo. 

Să stea de strajă la aceste oribile audienţe nu era nici pe 
departe una dintre cele mai plăcute îndatoriri ale lui West, 
dar ar fi putut să fie mai rău. Numai dacă te gândeai la cei 
opt soldaţi aliniaţi de jur împrejurul zidurilor: erau în 
armură completă. West se aştepta ca vreunul dintre ei să 
leşine, prăbuşindu-se la podea cu sunetul unui bufet plin de 
oale, spre profundul dezgust al Lordului Şambelan, fără 
îndoială, dar, deocamdată, se ţineau cu toţii, cumva, pe 
picioare. 

- De ce în sala asta blestemată temperatura e mereu 
cum nu trebuie? întrebă poruncitor Hoff, ca şi cum căldura 


ar fi fost o insultă îndreptată numai la adresa lui. E prea 
cald jumătate de an şi prea frig în cealaltă jumătate. Nu e 
aer aici, nu e pic de aer! De ce nu se deschid ferestrele 
astea? De ce nu putem avea o încăpere mai mare? 

- Ăă... bâigui Subsecretarul hărțuit, împingându-şi 
ochelarii în susul nasului transpirat. Audienţele s-au ţinut 
întotdeauna aici, Lordul meu Şambelan. Se opri sub 
privirea fioroasă a superiorului său. AĂă... este... o tradiţie? 

- Ştiu asta, nătărăule! tună Hoff, cu faţa stacojie de 
dogoare şi furie. Dar cine ţi-a cerut ţie părerea idioată? 

- Da, adică nu, se bâlbâi Morrow, vreau să spun, chiar 
aşa, stăpâne. 

Hoff scutură din cap cu o încruntătură teribilă, rotindu-şi 
privirea prin încăpere, în căutarea unui alt motiv de 
nemulţumire. 

- Câţi mai trebuie să suportăm astăzi? 

- Ăă... încă patru, Excelenţa Voastră. 

- La naiba! tună Şambelanul, foindu-se în scaunul său 
imens şi fluturându-şi gulerul tivit cu blană, ca să lase să 
pătrundă puţin aer. Asta e intolerabil! West se pomeni 
aprobându-l în tăcere. Hoff înhăţă un pocal de argint de pe 
masă şi sorbi vinul cu nesaţ. Se dădea în vânt după băutură, 
băuse vârtos toată după-masa. Asta nu-i îmbunătăţise însă 
starea de spirit. Cine e următorul prostovan? ceru el să ştie. 

- Ăă... Morrow cercetă chiorâş documentul stufos, prin 
ochelari, urmărind scrisul greu lizibil cu un deget mânjit de 
cerneală. Goodman Heath e următorul, un fermier din... 

- Un fermier? Un fermier ai zis? Aşadar, trebuie să stăm 
în fierbinţeala asta ridicolă, ascultând nu ştiu ce afurisit de 
ţărănoi jelindu-se despre cum i-a afectat vremea oile? 

- Păi, stăpâne, murmură Morrow, se pare că, ăă... 
Goodman Heath are, ăă... o plângere îndreptăţită 
împotriva, ăă... moşierului său, şi... 

- La naiba cu tot! Mi-e silă de jelaniile altora! Lordul 
Şambelan mai luă o înghiţitură de vin. Pofteşte-l pe idiot 
înăuntru! 


Uşile se deschiseră şi Goodman Heath fu chemat în 
încăpere. Pentru a sublinia raportul de putere din sală, 
masa Lordului Şambelan era ridicată pe un dais înalt, astfel 
că bietul om, chiar şi stând în picioare, trebuia să-şi ridice 
privirea spre ei. O faţă cinstită, dar sfrijită. Ţinea, cu mâini 
tremurătoare, o pălărie ponosită. West îşi ridică umerii 
deranjat când o picătură de sudoare i se prelinse pe spate. 

- Eşti Goodman Heath, aşa e? 

- Da, Stăpâne, murmură ţăranul, cu un accent grosolan. 
Din... 

Hoff îl întrerupse cu desăvârşită mojicie: 

- Şi ai venit în faţa noastră să ceri o audienţă la Augusta 
Sa Maiestate, Înaltul Rege al Uniunii? 

Goodman Heath îşi linse buzele. West se întreba câtă 
cale bătuse ca să fie luat în răspăr. Cale foarte lungă, mai 
mult ca sigur. 

- Familia mea a fost alungată de pe pământul nostru. 
Mogşierul a zis că nu plăteam chiria, dar... 

Lordul Şambelan flutură din mână. 

- În mod evident, aceasta este o problemă de 
competenţa Comisiei pentru Pământ şi Agricultură. Augusta 
Sa Maiestate Regele se preocupă de binele tuturor 
supuşilor săi, oricât de umili - West aproape tresări la 
această grosolănie - dar nu i se poate cere să acorde 
personal atenţie fiecărui fleac. Timpul său este preţios, la 
fel ca al meu. La revedere! 

Şi cu asta, basta. Doi dintre soldaţi dădură uşa dublă în 
lături pentru ca Goodman Heath să plece. 

Faţa ţăranului devenise foarte palidă, degetele sale 
frământau borurile pălăriei. 

- Stăpân bunul meu, se încurcă el. Am fost deja la 
Comisie... 

Hoff ridică o privire aspră, făcându-l pe fermier să se 
oprească. 

- La revedere, am zis! 


Umerii ţăranului căzură. Aruncă o ultimă privire prin 
încăpere. Morrow examina cu mare interes ceva de pe 
peretele opus şi refuza să-i întâlnească ochii. Lordul 
Şambelan îi aruncă o privire furioasă, enervat de această 
pierdere de timp de neiertat. West se simţea scârbit să fie 
martor la o asemenea scenă. Heath se întoarse şi se 
îndepărtă târşâindu-şi picioarele, cu capul plecat. Uşile se 
închiseră. 

Hoff izbi cu pumnul în masă. 

- Aţi văzut? Îşi roti privirea fioroasă peste întreaga 
adunare asudată. Curată obrăznicie! Ai văzut, Maior West? 

- Da, Lordul meu Şambelan, am văzut totul, răspunse 
West băţos. A fost o ruşine. 

Din fericire, Hoff nu pricepu ironia. 

- O ruşine, Maior West, ai dreptate! De ce naiba toţi 
tinerii promiţători se duc în armată? Vreau să ştiu cine îi 
lasă pe toţi aceşti cerşetori înăuntru? Aruncă o privire 
mânioasă către Subsecretar, care înghiţi, holbându-se la 
documentele sale. Cine urmează? 

- Ăă..., se bâlbâi Morrow. Coster dau Kault. Magister al 
Ghildei Pânzarilor. 

- Ştiu cine e, fir-ar să fie! se răsti Hoff, ştergându-şi un 
luciu proaspăt de sudoare de pe faţă. Dacă nu sunt 
blestemaţii de ţărani, sunt blestemaţii de negustori! răcni el 
la soldaţii de lângă uşă, cu glasul destul de sonor ca să 
poată fi auzit afară, pe coridor. Atunci, pofteşte-l pe 
bătrânul şarlatan hrăpăreţ înăuntru! 

Magisterul Kault nici că s-ar fi putut înfăţişa mai diferit 
de solicitantul anterior. Era un bărbat voinic, dolofan, cu o 
faţă la fel de moale pe cât îi erau ochii de aspri. Veşmântul 
său era brodat cu metri întregi de fir auriu, atât de 
ostentativ, încât însuşi împăratul Gurkhului s-ar fi simţit 
stânjenit să-l poarte. Era însoţit de doi pânzari de vază, ei 
înşişi în straie la fel de magnifice. West se întrebă dacă 
Goodman Heath ar putea câştiga destul în zece ani ca să 


plătească una dintre acele mantii. Hotări că nu, chiar dacă 
n-ar fi fost alungat de pe pământul său. 

- Lord Şambelan, intonă Kault, cu o plecăciune 
elaborată. 

Hoff îl salută pe capul Ghildei Pânzarilor cât de vag era 
omeneşte posibil, cu o sprânceană ridicată şi o mişcare 
aproape imperceptibilă a buzei. Kault aşteptă un salut pe 
care îl considera mai potrivit statutului său, dar nimeni nu 
se înghesuia. Îşi drese zgomotos glasul. 

- Am venit să cer o audienţă la Augusta Maiestate... 

Lordul Şambelan fornăi: 

- Scopul acestei întrevederi este să stabilim cine este 
demn de atenţia Maiestăţii Sale. Dacă nu ceri o audienţă la 
el, ai greşit încăperea. 

Era de pe-acum limpede că întâlnirea avea să fie, de la 
cap la coadă, la fel de lipsită de succes ca ultima. Era un fel 
de oribilă dreptate în asta, bănuia West. Cei mari şi cei mici 
erau trataţi exact la fel. 

Ochii Magisterului Kault se îngustară uşor, dar acesta 
continuă: 

-  Onorabila  Ghildă a  Pânzarilor, al cărei umil 
reprezentant sunt... (Hoff sorbi zgomotos din vin şi Kault fu 
obligat să se oprească un moment)... a fost victima unui 
extrem de duşmănos şi vătămător atac... 

- Umple cupa asta, rogu-te! răcni Lordul Şambelan, 
fluturându-şi pocalul gol către Morrow. Subsecretarul 
alunecă zelos din scaunul său şi înhăţă carafa. Kault fu 
nevoit să aştepte, scrâşnind din dinţi, până când vinul curse 
gâlgâind. Continuă! zbieră Hoff, dând din mână, n-avem 
toată ziua la dispoziţie! 

- Un atac extrem de duşmănos şi perfid... 

Lordul Şambelan îl privi de sus, cu ochii mijiţi: 

- Un atac, zici? Un act obişnuit de violenţă e o problemă 
de competenţa Gărzii Oraşului! 

Magisterul Kault făcu o grimasă. El şi cei doi însoțitori ai 
săi începeau deja să transpire. 


- N-a fost un atac de acest fel, Lordul meu Şambelan, ci 
un ultragiu clandestin şi perfid, menit să discrediteze 
reputaţia strălucită a ghildei noastre şi să ne primejduiască 
interesele de afaceri în Oraşele Libere ale Styriei şi pe 
cuprinsul Uniunii. Un atac săvârşit de anumite elemente 
parşive ale Inchiziției Maiestăţii Sale şi... 

- Am auzit destule! Mâna voinică a Lordului Şambelan se 
înălţă cu o smucitură, făcând linişte. Dacă este o problemă 
de afaceri, atunci trebuie rezolvată de către Comisia pentru 
Afaceri şi Comerţ a Maiestăţii Sale. Hoff vorbea clar şi 
răspicat, în maniera în care un dascăl de şcoală i se 
adresează celui mai dezamăgitor elev al său. Dacă este o 
problemă juridică, atunci trebuie rezolvată de 
departamentul Înaltului Judecător Marovia. Dacă este o 
problemă de funcţionare internă a Inchiziției Maiestăţii 
Sale, atunci trebuie să fixaţi o întâlnire cu Arhilectorul Sult. 
În orice caz, nu e nici pe departe o problemă care trebuie 
supusă atenţiei Augustei Sale Maiestăţi. Capul ghildei 
Pânzarilor deschise gura, dar Lordul Şambelan vorbi peste 
el, cu glasul mai puternic ca oricând: Regele vostru 
angajează o Comisie, alege un Înalt Judecător şi numeşte 
un Arhilector, ca să nu trebuiască să se ocupe personal de 
fiece fleac! Întâmplător, acesta este şi motivul pentru care 
acordă licenţe anumitor ghilde negustoreşti, şi nu ca să 
burduşească buzunarele - şi buza i se strâmbă într-un 
rânjet antipatic - clasei negustoreşti! La revedere! 

Şi uşile fură deschise. 

Faţa lui Kault devenise palidă de furie la această ultimă 
remarcă. 

- Puteţi fi sigur, Lord Şambelan, spuse el cu răceală, că 
vom căuta dreptate în altă parte şi cu cea mai mare 
insistenţă. 

Hoff îl privi aspru multă, multă vreme. 

- Căutaţi-o unde poftiţi, mârâi el, şi cu câtă insistenţă 
doriţi. Dar nu aici. La... revedere! 


Dacă expresia „la revedere” ar fi putut înjunghia pe 
cineva, capul Ghildei Pânzarilor s-ar fi prăbuşit mort pe 
podea. Kault clipi de câteva ori, apoi se întoarse furios şi 
părăsi sala cu paşi mari, cu toată demnitatea pe care reuşi 
să şi-o adune. Cei doi lachei ai săi îl urmară îndeaproape, cu 
veşmintele fabuloase fluturând. Uşile se închiseră. 

Hoff izbi din nou cu pumnul în masă. 

- Revoltător! bolborosi el. Porci aroganţi! Chiar cred 
serios că pot să-şi bată joc de legea Regelui şi să-i mai şi 
ceară ajutorul, când lucrurile merg prost? 

- Păi, nu, zise Morrow, desigur... 

Lordul Şambelan îşi ignoră Subsecretarul şi se întoarse 
către West cu un zâmbet sarcastic: 

- Totuşi, mi-ar plăcea să văd vulturii dându-le târcoale, în 
ciuda tavanului scund, ce zici, Maior West? 

- Într-adevăr, Lord Şambelan, bâigui West, profund 
stânjenit şi sperând că tot acest chin avea să ia sfârşit. 

Pe urmă se putea întoarce la sora lui. Inima i se strânse. 
Era o pacoste chiar mai mare decât îşi amintea. Era isteaţă, 
nu-i vorbă, dar West îşi făcea griji că ar putea să fie prea 
isteaţă pentru binele ei. Măcar de s-ar mărita cu un bărbat 
cinstit şi ar fi fericită! Situaţia lui aici era destul de precară 
şi fără să se dea ea în spectacol. 

- Vulturi, vulturi, murmura Hoff pentru sine. Păsări 
urâte, dar au rolul lor. Ce urmează? 

Asudatul Subsecretar îşi căuta cuvintele potrivite, 
părând şi mai stânjenit decât înainte: 

- Avem un grup de... diplomaţi? 

Lordul Şambelan se opri, cu pocalul în drum spre gură. 

- Diplomaţi? Din partea cui? 

- Ăă... din partea aşa-zisului Rege al Oamenilor 
Nordului, Bethod. 

Hoff izbucni în râs. 

- Diplomaţi? râse el pe înfundate, ştergându-şi faţa cu 
mâneca. Sălbatici, vrei să spui! 

Subsecretarul chicoti neconvingător. 


- A, da, Stăpâne, ha, ha! Sălbatici, desigur! 

- Dar periculoşi, nu, Morrow? se răsti Lordul Şambelan, 
cu buna dispoziţie evaporându-i-se instantaneu. Chicotul 
Subsecretarului se opri cu un gâlgâit. Foarte periculoşi. 
Trebuie să fim foarte prudenţi. Pofteşte-i înăuntru! 

Erau patru. Doi dintre ei, cei mai scunzi, erau nişte 
uriaşi, cu înfăţişare feroce, cu cicatrice, bărboşi, îmbrăcaţi 
în armuri greu încercate. Fuseseră dezarmaţi la poarta 
Agriontului, desigur, dar continuau să aibă un aer 
primejdios şi West avea senzaţia că trebuie să fi lăsat în 
urmă o grămadă de arme grele, îndelung folosite. Erau 
genul de oameni care se îngrămădeau la graniţele Engliei, 
însetaţi de război, nu departe de locul de baştină al lui 
West. 

Cu ei intră un bărbat mai în vârstă, şi el în armură 
ciobită, cu părul lung şi o barbă mare şi albă. O cicatrice 
lividă îi brăzda faţa, până într-un ochi orb, acoperit de 
albeaţă. Dar afişa un zâmbet larg şi înfăţişarea lui plăcută 
contrasta puternic cu cea a încrâncenaţilor lui tovarăşi şi cu 
al patrulea bărbat, care venea în urmă. 

Acesta fu nevoit să se aplece, ca să treacă pe sub pragul 
de sus, aflat la mai bine de doi metri deasupra podelei. Era 
înfăşurat într-o mantie aspră, maro, cu gluga trasă pe cap, 
ascunzându-i trăsăturile. Când se îndreptă, înălțându-se 
deasupra tuturor, încăperea începu să pară absurd de 
înghesuită. Simpla lui statură era de natură să intimideze, 
însă mai era ceva, ceva care părea să se răspândească 
dinspre el în valuri malefice. Subsecretarul pentru Audienţe 
simţi acel ceva, năduşind, tresărind şi vânzolindu-şi 
documentele. Maiorul West simţea şi el, fără doar şi poate. 
Pielea i se răcise, în pofida căldurii şi fiecare fir de păr de 
pe trup i se ridica sub uniforma jilavă. 

Numai Hoff părea neafectat. Îi cercetă pe cei patru 
oameni ai Nordului de sus până jos, cu o căutătură 
încruntată, nu mai impresionat de uriaşul cu glugă decât 
fusese de Goodman Heath. 


- Aşadar, sunteţi emisari ai lui Bethod? Rostogoli vorbele 
în gură, pe urmă le scuipă. Regele Oamenilor Nordului. 

- Suntem, zise bătrânul zâmbitor, înclinându-se adânc. 
Eu sunt Hansul Albeaţă. 

Avea glasul răsunător, plin şi plăcut, fără pic de accent, 
nicidecum la ce se aşteptase West. 

- Iar tu eşti emisarul lui Bethod? întrebă Hoff nonşalant, 
luând încă o înghiţitură de vin din pocalul său. 

Pentru prima oară în viaţă, West era încântat că Lordul 
Şambelan se afla cu el în încăpere, dar pe urmă ridică 
privirea către bărbatul cu glugă şi sentimentul de nelinişte 
reveni. 

- O, nu! răspunse Albeaţă. Eu sunt aici doar ca 
tălmăcitor. Acesta este  emisarul Regelui Oamenilor 
Nordului - şi ochiul său bun se ridică, tresărind nervos 
către silueta întunecată în mantie, de parcă până şi lui i-ar 
fi fost frică. Fenris. Lungi „s”-ul de la capătul numelui astfel 
încât şuieră în aer. Fenris cel Temut. 

Un nume într-adevăr adecvat. În mintea lui West 
reveniră cântece pe care le auzise în copilărie, poveşti 
despre uriaşi însetaţi de sânge din munţii îndepărtatului 
Nord. Sala se cufundă o clipă în linişte. 

- Hmm, făcu imperturbabil Lordul Şambelan. Şi doriţi o 
audienţă la Augusta Sa Maiestate, Înaltul Rege al Uniunii? 

- Da, chiar aşa, Lord Şambelan, răspunse bătrânul 
războinic. Stăpânul nostru, Bethod, regretă profund 
ostilitatea dintre cele două popoare ale noastre. Nu doreşte 
decât să se afle în termenii cei mai buni cu vecinii săi 
dinspre sud. Aduc o ofertă de pace de la regele meu către 
regele vostru şi un dar care să dovedească buna noastră 
credinţă. Nimic mai mult! 

- Măi, măi! zise Hoff, lăsându-se pe spate în jilţul său, cu 
un zâmbet larg. O solicitare elegantă, făcută cu eleganţă. 
Poţi să-l întâlneşti pe rege în Consiliul Deschis de mâine şi 
să-i prezinţi oferta ta şi darul tău, în faţa celor mai de 
seamă oameni ai regatului. 


Albeaţă se înclină cu respect. 

- Sunteţi deosebit de amabil, Lordul meu Sambelan. 

Bărbatul porni spre uşă, urmat de cei doi războinici 
posomorâţi. Silueta înveşmântată în mantie mai zăbovi o 
clipă, pe urmă se întoarse şi el, încet şi trecu pragul, 
aplecându-se. Abia după ce uşile se închiseră, West reuşi să 
respire din nou. Îşi scutură capul şi ridică din umerii 
asudaţi. Poveşti cu uriaşi, chiar aşa. Un bărbat voinic cu 
mantie, atâta tot. Dar, dacă se uita bine, uşa era într-adevăr 
foarte înaltă... 

- Vezi, Maestre Morrow? Hoff părea extrem de încântat 
de sine. Nicidecum sălbaticii la care m-ai făcut să mă 
aştept! Simt că suntem aproape de o rezolvare a 
problemelor noastre din Nord, tu nu? 

Subsecretarul nu părea câtuşi de puţin convins. 

- Ăă... da, Stăpâne, desigur. 

- Da, desigur. Mult zgomot pentru nimic. Multe aiureli 
pesimiste, defetiste, de la cetăţenii noştri agitaţi din Nord, 
nu? Război? Aş! Hoff lovi din nou cu palma pe masă, făcând 
vinul să se reverse din pocal şi să se împrăştie pe lemn. 
Aceşti oameni ai Nordului n-ar îndrăzni! Ei, bine, acuşica o 
să ne solicite să devină membri ai Uniunii! Să vezi numai 
dacă n-am dreptate, ce zici, Maior West? 

-Ăă... 

- Bun! Excelent! Măcar am făcut ceva astăzi! Încă unul şi 
putem ieşi din cuptorul ăsta blestemat! Pe cine avem, 
Morrow? 

Subsecretarul se încruntă şi îşi ridică ochelarii pe nas. 

- Ăă... avem un anume Yoru Sulfur, se chinui el cu 
neobişnuitul nume. 

- Avem un cine? 

- Ăă... Sulfir sau Sulfor, sau aşa ceva. 

- N-am auzit în viaţa mea de el, mârâi Lordul Şambelan, 
ce fel de om este? Vreun sudist? Sper că nu alt ţăran! 

Subsecretarul îşi examină însemnările şi înghiţi în sec: 

- Un emisar! 


- Da, da, dar din partea cui? 

Morrow se dădea pur şi simplu înapoi, ca un copil care 
aşteaptă o palmă. 

- Din partea Marelui Ordin al Magilor, turui el, în cele 
din urmă. 

Urmă un moment de tăcere înmărmurită. Sprâncenele 
lui West se ridicară, maxilarul i se deschise şi ghici că 
acelaşi lucru se întâmpla, nevăzut, în spatele vizierelor 
soldaţilor. Tresări instinctiv, anticipând reacţia Lordului 
Şambelan, însă Hoff îi surprinse pe toţi izbucnind în hohote 
de râs. 

- Excelent! În sfârşit niţică distracţie. De ani de zile n-am 
mai avut aici un mag! Pofteşte-l pe vrăjitor înăuntru! Nu-l 
putem lăsa să aştepte! 

Yoru Sulfur fu o mare dezamăgire. Avea veşminte simple, 
ponosite de drum, deloc mai bine îmbrăcat decât Goodman 
Heath, la drept vorbind. 'Toiagul lui nu era poleit cu aur şi 
nu avea o măciulie de cristal sclipitor. Ochii nu-i străluceau 
de un foc misterios. Arăta ca un om cât se poate de obişnuit, 
între treizeci şi patruzeci de ani, uşor obosit, ca după o 
lungă călătorie, dar altminteri foarte relaxat în faţa 
Lordului Sambelan. 

- Ziua bună, domnilor, spuse el, sprijinindu-se în toiag. 

West întâmpina oarecare dificultăţi în a-şi da seama de 
unde era. Nu din Uniune, fiindcă avea pielea prea închisă la 
culoare şi nici din Gurkhul ori din Sudul Îndepărtat, căci 
avea pielea prea deschisă. Nu din Nord sau din Styria. 
Atunci, de mai departe, dar de unde? Acum, uitându-se la el 
mai bine, West observă că avea ochii de culori diferite: unul 
albastru, celălalt verde. 

- Şi ziua bună ţie, domnule, răspunse Hoff, zâmbind de 
parcă o spunea din tot sufletul. Uşa mea este mereu 
deschisă pentru Marele Ordin al Magilor. Spuneţi-mi, am 
plăcerea să stau de vorbă cu însuşi marele Bayaz? 

Sulfur părea nedumerit: 


- Nu. Am fost greşit anunţat? Sunt Yoru Sulfur. Maestrul 
Bayaz este un bărbat pleşuv. Îşi trecu mâna prin pleata de 
păr castaniu, cârlionţat. Afară, pe alee, se află o statuie a 
lui. Dar am avut onoarea de a studia mai mulţi ani sub 
îndrumarea lui. E un maestru foarte puternic şi învăţat. 

- Fireşte! Fireşte că este! Şi cu ce vă pot fi de folos? 

Yoru Sulfur îşi drese glasul, ca şi cum s-ar fi pregătit să 
spună o poveste. 

- La moartea Regelui Harod cel Mare, Bayaz, Întâiul 
dintre Magi, a părăsit Uniunea. Însă a făcut un jurământ că 
se va întoarce. 

- Da, da, adevărat, chicoti Hoff. Foarte adevărat, orice 
copil de şcoală ştie asta. 

- Şi a declarat că, atunci când se va întoarce, venirea lui 
va fi vestită de un altul. 

- La fel de adevărat. 

- Ei, bine, zise Sulfur, cu un zâmbet larg, iată-mă. 

Lordul Şambelan râse în hohote. 

- Iată-te! strigă el, izbind masa. Harlen Morrow îşi 
îngădui un mic chicot, dar se opri de îndată ce zâmbetul lui 
Hoff începu să pălească. De când deţin funcţia de Lord 
Şambelan, trei membri ai Marelui Ordin al Magilor mi-au 
cerut audienţă la rege. Doi au fost, cât se poate de limpede, 
nebuni, iar unul a fost un şarlatan excepţional de curajos. 
Hoff se aplecă, aşezându-şi cotul pe masă şi înălţându-şi 
degetele în faţa lui. Spune-mi, Maestre Sulfur, tu ce fel de 
mag eşti? 

- Niciunul de acest fel. 

- Înţeleg. Atunci vei fi având documente. 

- Desigur. 

Sulfur îşi vâri mâna în haină şi scoase o mică scrisoare, 
închisă cu un sigiliu alb, pe care era marcat un singur 
simbol ciudat. O aşeză cu grijă pe masă, în faţa Lordului 
Şambelan. 

Hoff se încruntă, ridică documentul şi îl răsuci în mâini. 
Examină cu atenţie sigiliul, după care îşi şterse faţa cu 


mâneca, rupse ceara, despături hârtia groasă şi începu să 
citească. 

Yoru Sulfur nu dădea niciun semn de nervozitate. Nu 
părea deranjat de căldură. Se plimba tacticos prin 
încăpere, saluta din cap soldaţii în armură şi nu părea 
supărat de lipsa lor de reacţie. Se întoarse dintr-odată către 
West: 

- E teribil de cald aici, nu-i aşa? E de mirare că bieţii 
oameni nu leşină, prăbuşindu-se la podea ca un bufet plin 
de oale. 

West clipi. Gândise exact acelaşi lucru. 

Lordul Şambelan aşeză cu grijă scrisoarea pe masă, fără 
să mai fie deloc amuzat. 

- Consiliul Deschis n-ar fi locul potrivit pentru discutarea 
acestei chestiuni, după părerea mea. 

- Sunt de acord. Speram la o audienţă particulară cu 
Lordul Cancelar Feekt. 

- Mă tem că asta nu va fi posibil. Hoff îşi linse buzele. 
Lordul Feekt e mort. 

Sulfur se încruntă. 

- Ce nenorocire! 

- Într-adevăr, într-adevăr. Pierderea lui ne doare profund 
pe toţi. Poate că eu şi anumiţi alţi membri ai Consiliului 
Închis vă putem fi de folos. 

Sulfur se înclină. 

- Mă las în voia dumneavoastră, Lord Şambelan. 

- Voi încerca să aranjez ceva pentru mai târziu diseară. 
Până atunci, vă vom găsi în Agriont o locuinţă... potrivită 
pentru statutul dumneavoastră. 

Făcu semn către străjeri şi uşile se deschiseră. 

- Vă mulţumesc nespus, Lord Hoff. Maestre Morrow, 
Maior West. 

Sulfur îi salută cu o înclinare curtenitoare a capului, pe 
fiecare în parte, apoi se întoarse şi plecă. Uşile se închiseră 
din nou, lăsându-l pe West să se întrebe de unde îi ştiuse 
numele. 


Hoff se întoarse spre Subsecretarul său pentru 
Audienţe: 

- Du-te degrabă la Arhilectorul Sult şi spune-i că trebuie 
să ne întâlnim numaidecât. După aceea adu-i pe Marele 
Judecător Marovia şi pe Lordul Mareşal Varuz. Spune-le că 
este o problemă de maximă importanţă şi nu sufla o vorbă 
despre asta nimănui în afara celor trei. Îşi mişcă degetul 
înaintea feţei asudate a lui Morrow. Nicio vorbă! 
Subsecretarul se uită la el, cu ochelarii căzuţi într-o parte. 
Acum! răcni Hoff. 

Morrow sări în picioare, se împiedică de _ tivul 
veşmântului şi apoi ieşi grăbit din încăpere, pe o uşă 
laterală. West înghiţi în sec; avea gura foarte uscată. 

Hoff fixă cu o privire aspră fiecare om din încăpere. 

- Cât despre voi, ceilalţi, nicio vorbă despre asta 
nimănui, altfel consecinţele pentru voi toţi vor fi dintre cele 
mai aspre! Acum afară, toată lumea afară! 

Soldaţii ieşiră imediat din sală, zăngănind. West nu mai 
avu nevoie de alte îndemnuri şi se grăbi după ei, lăsându-l 
pe Lordul Şambelan să mediteze singur, în jilţul său. 

Gândurile lui West erau întunecate şi confuze, când 
închise uşa în urma lui. Frânturi de vechi poveşti despre 
magi, temeri legate de războiul din Nord, imagini ale unui 
uriaş cu glugă, înălțându-se până aproape de tavan. 
Agriontul primise în ziua aceea nişte vizitatori ciudaţi şi 
siniştri şi West se simţea împovărat de griji. Încercă să le 
alunge, spunându-şi că totul era o nebunie, dar apoi nu se 
mai putu gândi decât la sora lui zbenguindu-se prin Agriont 
ca o aiurită. Suspină. Ardee era probabil cu Luthar chiar 
acum. De ce naiba le făcuse celor doi prezentările? Din cine 
ştie ce motiv, aşteptase aceeaşi fată stângace, bolnăvicioasă, 
cu limba ascuţită pe care şi-o amintea de demult. Fusese 
de-a dreptul şocat când această femeie îşi făcuse apariţia în 
apartamentul lui. Abia o recunoscuse. Femeie, în toată 
puterea cuvântului şi, pe deasupra, arătoasă. În acelaşi 
timp, Luthar era arogant, bogat şi chipeş şi avea toată 


stăpânirea de sine a unui copil de şase ani. West ştia că se 
mai văzuseră de atunci, şi nu o singură dată. Doar ca 
prieteni, desigur. Ardee nu avea alţi prieteni aici. Doar 
prieteni. 

- Rahat! înjură el. 

Era ca şi cum ai pune o pisică lângă smântână şi ai avea 
încredere că nu-şi vâră limba în ea. De ce naiba nu se 
gândise bine? Era un dezastru afurisit din faşă! Dar ce mai 
putea să facă el acum? Privi nefericit de-a lungul 
coridorului. 

Nimic nu te face să uiţi de propria ta nefericire mai mult 
decât imaginea nefericirii altora şi Goodman Heath era, 
într-adevăr, o apariţie jalnică. Stătea singur pe o bancă 
lungă, cu o paloare cadaverică pe faţă, privind în gol. 
Trebuie că şezuse acolo în tot acel timp, pe când pânzarii şi 
oamenii Nordului şi magii veneau şi plecau, fără să aştepte 
nimic, dar fără să mai aibă unde să se ducă. West privi în 
susul şi în josul coridorului. Nu mai era nimeni prin 
preajmă. Heath nu era conştient de prezenţa lui, cu gura 
căscată, cu ochii sticloşi, cu pălăria pleoştită uitată pe 
genunchi. 

West nu putea să treacă pur şi simplu pe lângă el, nu-l 
lăsa inima. 

- Goodman Heath, spuse el apropiindu-se şi ţăranul 
înălţă ochii, mirat. Bâjbâi după pălărie şi dădu să se ridice, 
bâiguind scuze. Nu, te rog, nu te ridica. West se aşeză pe 
bancă. Îşi privea ţintă picioarele, incapabil să se uite în ochii 
omului. Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Am un prieten în 
Comisia pentru Pământ şi Agricultură. Trebuie să te poată 
ajuta cumva... 

Glasul i se stinse, jenat, privind cu ochii mijiţi de-a lungul 
coridorului. 

Fermierul afişă un zâmbet trist. 

- Aş fi foarte recunoscător pentru orice aţi putea face. 

- Da, da, bineînţeles. Am să fac ce pot. N-avea să fie de 
niciun folos şi amândoi ştiau asta. West făcu o grimasă, 


muşcându-şi buza. Mai bine ai lua asta, zise el şi vâri punga 
în palma neputincioasă şi bătătorită a ţăranului. 

Heath se uită la el, cu gura întredeschisă. West îi adresă 
un zâmbet iute, stângaci, apoi se ridică în picioare. Ardea 
de nerăbdare să plece. 

- Domnule! strigă Goodman Heath, în urma lui, dar West 
gonea deja pe coridor şi nu privi înapoi. 


În arenă 


De ce fac asta? 

Conturul casei lui Villem dan Robb se profila negru pe 
cerul senin al nopţii. Era o clădire cu nimic ieşită din 
comun, o locuinţă de două etaje, cu un zid scund şi o poartă 
în faţă, întocmai ca sute altele de pe stradă. Vechiul nostru 
prieten hRews locuia într-o vilă somptuoasă ca un palat, 
lângă piaţă. Robb chiar ar fi trebuit să-i pretindă şpăgi mai 
mari. Totuşi, norocul nostru că n-a făcut-o. În alte locuri din 
oraş, aleile elegante străluceau de lumini şi erau pline 
până-n zori de petrecăreţi turmentaţi. Dar această străduţă 
lăturalnică era departe de luminile strălucitoare şi ochii 
iscoditori. 

Putem opera nestingheriți. 

După colţul clădirii, la etajul superior, ardea o lampă 
într-o fereastră îngustă. Bun. Prietenul nostru este acasă. 
Dar încă treaz - trebuie să păşim uşor. Se întoarse înspre 
Practicianul Frost şi îi arătă către partea laterală a casei. 
Albinosul clătină din cap şi traversă drumul fără să facă 
niciun zgomot. 

Glokta aşteptă să ajungă lângă zid şi să dispară în 
umbrele de lângă clădire, apoi se întoarse către Severard şi 
îi făcu semn către uşa principală. Ochii lunganului îi 
zâmbiră o clipă, apoi practicianul se îndepărtă grăbit, 
furişându-se, se rostogoli peste zidul scund şi căzu dincolo 
fără un sunet. 

Perfect, până acum. Trebuie să mă mişc. Glokta se 
întrebă de ce venise. Frost şi Severard erau mai mult decât 
capabili să se ocupe personal de Robb, iar el nu avea decât 
să-i întârzie. S-ar putea chiar să cad în fund şi să-l avertizez 
pe idiot de prezenţa noastră. Aşadar, de ce am venit? Dar 
Glokta ştia de ce. Emoţia i se ridica deja în gâtlej. Parcă 
simţea că prinde viaţă. 


Înfăşurase capătul bastonului într-o cârpă, ca să poată 
şontâcăi cât mai discret spre zid, fără să facă prea mult 
zgomot. Severard dăduse deja uşile în lături, ţinând 
balamaua cu o mână înmănuşată, ca să nu scârţâie. Frumos 
şi curat. Zidul ăla scund ar putea să aibă la fel de bine şi 
treizeci de metri, că tot atâtea şanse aş avea să-l trec. 

Severard stătea în genunchi pe scară, în faţa uşii 
principale, desfăcând încuietoarea. Stătea cu urechea lipită 
de lemn, mijindu-şi concentrat ochii, mişcându-şi cu 
îndemânare mâinile înmănuşate. Inima lui Glokta bătea 
repede, pielea îl furnica de încordare. Ah, emoția vânătorii! 

Se auzi un clic domol, pe urmă încă unul. Severard îşi 
strecură şperaclele sclipitoare în buzunar, apoi întinse 
mâna şi, încet, cu grijă, răsuci încuietoarea uşii. Uşa se 
dădu în linişte la o parte. Ce individ folositor. Fără el şi fără 
Frost nu sunt decât un infirm. Ei sunt mâinile mele, braţele 
mele, picioarele mele. Dar eu sunt creierul lor. Severard se 
strecură înăuntru şi Glokta îl urmă, tresărind de durere de 
fiecare dată când îşi lăsa greutatea pe picior. 

Antreul era întunecat, o fantă de lumină se revărsa, de 
deasupra, în josul scărilor şi stâlpii balustradei aruncau 
umbre diforme pe treptele de lemn. Glokta arătă în sus, iar 
Severard clătină din cap şi începu să se furişeze spre scări, 
ţinându-şi picioarele pe lângă perete. Îi trebui o veşnicie, 
parcă, să ajungă acolo. 

A treia treaptă scârţâi uşor când practicianul îşi lăsă 
greutatea pe ea. Glokta tresări, Severard rămase 
încremenit. Aşteptară, neclintiţi ca nişte statui. De sus nu 
venea niciun sunet. Glokta începu să respire din nou. 
Severard continuă să urce, extrem de încet, un pas uşor 
după altul. Când ajunse aproape sus, se uită prudent după 
colţ, cu spatele lipit de perete, apoi urcă ultima treaptă şi 
dispăru din raza vizuală, fără un sunet. 

Practicianul Frost ieşi din umbre în celălalt capăt al 
coridorului. Glokta ridică o sprânceană înspre el, dar acesta 
scutură din cap. Nu e nimeni jos. Se întoarse către uşa 


principală şi începu s-o închidă, uşurel. Abia când uşa era 
închisă lăsă încet, încet mânerul rotund al închizătorii, 
astfel că zăvorul alunecă fără zgomot la loc. 

- Aţi vrea să vedeţi asta. 

Glokta tresări la sunetul neaşteptat şi, întorcându-se 
repede, un junghi de durere îi străfulgeră spatele. Severard 
stătea, cu mâinile în şold, în capul scărilor. Se întoarse şi 
porni spre lumină, iar Frost săltă pe scări după el, fără să se 
mai străduiască să se furişeze. 

De ce nu poate să stea niciodată nimeni la parter? 
Mereu la etaj. Măcar nu trebuia să încerce să nu facă 
zgomot în timp ce se căznea să urce scările, după 
practicieni, cu piciorul drept scârţâind, cu piciorul stâng 
hârşâind pe treptele de lemn. Lumina strălucitoare a unei 
lămpi se revărsa pe coridorul de sus dinspre o uşă deschisă 
din capăt, iar Glokta se îndreptă şontâc spre ea. Se opri 
când trecu pragul, trăgându-şi răsuflarea, după urcuş. 

Vai, mie, ce dezastru! O bibliotecă imensă fusese smulsă 
de la perete şi cărţile erau împrăştiate, unele închise, altele 
deschise, pe toată podeaua. Un pahar de vin se răsturnase 
pe birou, transformând hârtiile risipite pe el în zdrenţe roşii 
şi umede. Patul era răvăşit, cuverturile pe jumătate date la 
o parte, pernele şi salteaua sfâşiate, cu penele împrăştiate. 
Un şifonier avea uşile deschise, una dintre ele fiind pe 
jumătate desprinsă. Câteva haine zdrenţuite atârnau 
înăuntru, dar majoritatea zăceau sfâşiate într-un morman, 
în partea de jos. 

Un tânăr chipeş zăcea pe spate sub fereastră, cu ochii 
ficşi în tavan, cu chipul palid şi gura deschisă. Fusese 
ciopârţit cu atâta sălbăticie încât capul abia se mai ţinea de 
trup. Totul era împroşcat de sânge: hainele sfâşiate, 
salteaua tăiată, cadavrul însuşi, de sus până jos. Pe perete 
se zăreau două urme de palme, mânjite, însângerate, iar pe 
o bună parte din podea, o băltoacă de sânge încă 
neînchegat. A fost ucis în seara asta. Poate doar de câteva 
ore. Poate doar de câteva minute. 


- Nu cred că va răspunde întrebărilor noastre, remarcă 
Severard. 

- Nu. Ochii lui Glokta alunecară peste rămăşiţele 
dezastrului. S-ar putea să fie mort. Dar cum s-a întâmplat? 

Frost îl fixă cu un ochi roz şi ridică o sprânceană albă. 

- Osravă? 

Severard izbucni într-un râs zgomotos, sub mască. Până 
şi Glokta îşi îngădui să chicotească. 

- Evident. Dar cum a ajuns otrava înăuntru? 

- Fereas'ră deschisă, bălmăji Frost, arătând în jos. 

Glokta pătrunse şchiopătând în cameră, atent ca piciorul 
sau bastonul să nu atingă mâzga lipicioasă de sânge 
amestecat cu pene. 

- Aşa, deci, otrava noastră a văzut lampa arzând, 
întocmai ca noi. A pătruns prin fereastra de la parter. A 
urcat în tăcere scările. Glokta întoarse mâinile cadavrului 
cu vârful bastonului. Câteva pete de sânge de pe gât, dar 
articulațiile şi degetele n-au avut de suferit. Nu s-a 
împotrivit. A fost luat prin surprindere. Îşi lungi gâtul şi se 
uită la rana căscată. O singură lovitură, foarte puternică, 
declară el. Probabil cu un cuţit. 

- Şi Villem dan Robb a vărsat o grămadă de sânge, 
remarcă Severard. 

- Iar noi avem un informator mai puţin, cugetă Glokta. 

Pe coridor nu fusese nici urmă de sânge. Omul nostru s-a 
chinuit să nu-şi mânjească tălpile în timp ce a scotocit 
camera, oricât de răvăşită poate părea. Nu era furios sau 
speriat. A fost doar o misiune. 

- Ucigaşul a fost un profesionist, murmură Glokta. A 
venit aici cu intenţii criminale. Pe urmă, poate că a făcut un 
mic efort să dea aparenţa de jaf, cine ştie? Oricum, 
Arhilectorul nu se va mulţumi cu un cadavru. Ridică 
privirea către cei doi practicieni. Cine e următorul pe listă? 


De data aceasta, avusese loc o luptă, fără nicio îndoială. 
Chiar dacă una inegală. Solimo Scandi era întins pe-o parte, 


cu faţa spre perete, de parcă ar fi fost prea stânjenit de 
starea cămăşii sale de noapte sfâşiate şi zdrenţuite. Avea 
tăieturi adânci pe antebraţe. S-a chinuit zadarnic să se 
ferească de lamă. Se târâse pe podea, lăsând o dâră de 
sânge pe lemnul bine lustruit. S-a chinuit zadarnic să 
scape. Nu reuşise. Cele patru răni adânci de cuţit în spate îi 
veniseră de hac. 

Glokta îşi simţi faţa zvâcnind când îşi cobori privirea 
către trupul plin de sânge. Un cadavru poate fi o 
coincidenţă. Cu două, avem o conspirație. Pleoapele îi 
fremătară. Cei care au făcut asta ştiau că venim, când 
venim şi exact după cine. Sunt cu un pas înaintea noastră. 
Foarte probabil, lista noastră de complici a devenit deja o 
listă de cadavre. În spatele lui Glokta se auzi un scârţâit şi 
capul i se întoarse fulgerător, stârnind o undă de durere în 
josul gâtului său înţepenit. Nimic, doar fereastra deschisă 
legănându-se în bătaia vântului. Calm, acum. Calm, şi 
gândeşte. 

- S-ar părea că onorabila Ghildă a Pânzarilor a făcut 
puţină curăţenie. 

- Cum au reuşit să afle? şopti Severard. 

Într-adevăr cum? 

- Probabil că au văzut lista lui Rews sau li s-a spus cine e 
pe ea. Și asta înseamnă... Glokta îşi trecu limba peste 
gingiile-i goale. Cineva din interiorul Inchiziției a vorbit. 

De data aceasta, ochii lui Severard nu zâmbeau. 

- Dacă ştiu cine e pe listă, atunci ştiu cine a scris-o. Ştiu 
cine suntem. 

Încă trei nume pe listă, poate? Jos, la capăt? Glokta 
rânji. Ce palpitant. 

- Ţi-e frică? 

- Nu sunt încântat, asta vă spun. Făcu semn cu capul 
către cadavru. Un cuţit în spate nu face parte din planurile 
mele. 

- Nici din ale mele, Severard, crede-mă. Zăâu că nu. Dacă 
mor nu voi şti niciodată cine m-a trădat. 


Și vreau să ştiu. 


O zi de primăvară luminoasă şi senină şi parcul mişuna 
de filfizoni şi pierde-vară de tot felul. Glokta stătea neclintit 
pe bancă, la umbra milostivă a unui copac cu coroana largă, 
privind frunzişul scânteietor, apa strălucitoare, oamenii 
veseli, oamenii beţi, petrecăreţii nostimi. Erau oameni 
îngrămădiţi laolaltă pe băncile din jurul lacului, perechi şi 
grupuri risipite pe iarbă, bând şi trăncănind şi tolănindu-se 
la soare. Locul era ticsit. 

Dar nimeni nu veni să se aşeze lângă Glokta. Când şi 
când, cineva se apropia în grabă, nevenindu-i să creadă că 
are norocul să găsească un asemenea loc, apoi îl vedea 
şezând acolo. Îi cădea faţa şi se îndepărta sau trecea direct 
pe lângă el, ca şi cum nici n-ar fi avut de gând să se aşeze. fi 
alung ca o molimă, dar poate că e mai bine aşa. N-am 
nevoie de compania lor: 

Urmări un grup de tineri soldaţi vâslind într-o barcă pe 
lac. Unul dintre ei se ridică, bălăbănindu-se, întinzând o 
sticlă în mână. Barca se legănă alarmant şi tovarăşii lui îi 
strigară să stea jos. Hohote îndepărtate de râs vesel veniră 
purtate de vânt, uşor întârziate de distanţă. Copii. Cât de 
tineri par! Cât de inocenți! Şi aşa am fost şi eu, nu demult. 
Dar parcă au trecut o mie de ani. Mai mult. Parcă e o altă 
lume. 

- Glokta. 

Ridică privirea, umbrindu-şi ochii cu mâna. Era 
Arhilectorul  Sult, sosit, în sfârşit, o siluetă înaltă, 
întunecată, profilată pe cerul albastru. Când îşi cobori spre 
el privirea rece, lui Glokta i se păru că arată ceva mai 
obosit, mai ridat, mai tras la faţă decât de obicei. 

- Ar fi bine să fie interesant. Sult săltă pulpanele hainei 
sale lungi şi albe şi se aşeză cu graţie pe bancă. Oamenii din 
popor s-au răsculat din nou, lângă Keln. Un idiot de moşier 
spânzură câţiva ţărani şi acum avem de-a face cu o întreagă 
harababură! Cât poate fi de greu să te descurci cu un câmp 


plin de noroi şi câţiva fermieri? Nu trebuie să te porţi bine 
cu ei, atâta vreme cât nu-i spânzuri! Gura Arhilectorului era 
o linie dreaptă, severă, cum stătea şi privea cu mânie peste 
peluze. Ar fi bine să fie al naibii de interesant. 

Atunci, voi încerca să nu te dezamăgesc. 

- Villem dan Robb e mort. Ca şi cum ar fi vrut să 
accentueze afirmaţia lui Glokta, soldatul beat alunecă şi se 
răsturnă peste marginea bărcii, căzând bâldâbăâc în apă. 
Hohotele de râs ale prietenilor lui ajunseră la Glokta un 
moment mai târziu. A fost ucis. 

- Mda. Se întâmplă. la următorul de pe listă. Sult se 
ridică în picioare, încruntându-se. Nu-mi închipuiam că ai 
nevoie de aprobarea mea pentru orice fleac. De aceea te- 
am ales pentru această sarcină. Du-o la bun sfârşit! se răsti 
el, întorcându-se. 

Nu e nicio grabă, Arhilectore. Asta-i problema cu 
picioarele bune, ai tendinţa să alergi prea mult de colo- 
colo. Dacă te mişti greu, însă, nu te clinteşti până când nu 
eşti al naibii de convins că e momentul. 

- Şi următorului de pe listă i s-a întâmplat o nenorocire. 

Sult se întoarse, cu o sprânceană uşor ridicată: 

- Zău? 

- Tuturor li s-a întâmplat. 

Arhilectorul strânse din buze şi se aşeză înapoi pe 
bancă: 

- Tuturor? 

- Tuturor. 

- Hm, cugetă Sult. Interesant. Pânzarii fac curăţenie, nu? 
Nu mă aşteptam la o asemenea cruzime. Vremurile s-au 
schimbat, ce mai, vremurile cu siguranţă... Glasul i se stinse 
şi începu încet să se încrunte. Crezi că cineva le-a dat lista 
lui Rews? Crezi că unul de-ai noştri a vorbit. De aceea mi-ai 
cerut să vin aici, nu-i aşa? 

Credeai că doar evitam scările? 

- Fiecare dintre ei ucis? Fiecare nume de pe listă, până 
la ultimul? 'Tocmai în noaptea în care mergem să-i arestăm? 


Nu prea cred în coincidenţe. Dar tu, Arhilectore? 

Evident, nu credea. Faţa îi devenise foarte îndârjită. 

- Cine a văzut mărturisirea? 

- Eu şi cei doi practicieni ai mei, fireşte. 

- Ai deplină încredere în ei? 

- Absolută. 

Se lăsă tăcerea. Barca plutea în derivă, în timp ce 
soldaţii se agitau, cu vâslele ridicate în aer, iar cel din apă 
se bălăcea râzând şi stropindu-şi prietenii. 

- Mărturisirea a fost o vreme în biroul meu, murmură 
Arhilectorul. Unii oameni din personalul meu ar fi putut s-o 
vadă. Ar fi putut. 

- Aveţi deplină încredere în ei, Eminenţa Voastră? 

Sult îl fixă pe Glokta cu privirea, preţ de un lung moment 
de gheaţă. 

- N-ar îndrăzni. Ştiu cu cine au de-a face. 

- Atunci mai rămâne doar Superiorul Kalyne, zise Glokta 
cu glas scăzut. 

Buzele Arhilectorului abia se mişcară când spuse: 

- Trebuie să păşeşti cu grijă, Inchizitorule, cu foarte 
mare grijă. Pământul pe care umbli nu e sigur deloc. Proştii 
nu devin Superiori ai Inchiziției, în ciuda aparenţelor. 
Kalyne are mulţi prieteni, atât în Casa Întrebărilor, cât şi în 
afara ei. Prieteni puternici. Orice acuzaţie împotriva lui 
trebuie susţinută de cea mai puternică dovadă. Sult se opri 
dintr-odată, aşteptând ca un mic grup de doamne să treacă 
şi să nu-i mai poată auzi. Cea mai puternică dovadă, şuieră 
el, de îndată ce doamnele se îndepărtară. Trebuie să mi-l 
găseşti pe acest asasin. 

Uşor de zis, greu de făcut. 

- Desigur, Eminenţă, dar investigația mea a ajuns într-un 
punct mort. 

- Nu tocmai. Încă mai avem o carte de jucat. Rews însuşi. 

Rews? 

- Dar, Arhilectore, trebuie să fie în Englia pe vremea 
asta. Asudând într-o mină sau într-un alt asemenea loc. 


Dacă a apucat să trăiască atâta. 

- Nu. E aici, în Agriont, sub lacăt. Am socotit că e mai 
bine să nu-l scap din mână. Glokta se strădui din răsputeri 
să-şi ascundă surpriza. Isteț. Foarte isteț. Proştii nu devin 
nici Arhilectori, se pare. Rews va fi momeala ta. Am să-l 
trimit pe secretarul meu să-i ducă lui Kalyne un mesaj, 
informându-l că m-am înmuiat. Că sunt gata să-i las pe 
pânzari să continue să opereze, dar sub un control mai 
riguros. Că, în semn de bunăvoință, l-am eliberat pe Rews. 
Dacă sursa scurgerii de informaţii este Kalyne, îndrăznesc 
să spun că-i va informa pe pânzari că Rews e liber. 
Îndrăznesc să spun că-l vor trimite pe acest asasin să-l 
pedepsească pentru limba lui slobodă. Îndrăznesc să spun 
că l-ai putea prinde asupra faptului. Dacă ucigaşul nu vine, 
ei, bine, s-ar putea să fim nevoiţi să ne căutăm trădătorul în 
altă parte, dar fără să fi pierdut nimic. 

- Un plan excelent, Eminenţă. 

Sult îl fixă cu răceală. 

- Bineînţeles. Vei avea nevoie de un loc unde să 
acţionezi, un loc departe de Casa Întrebărilor. Voi pune la 
dispoziţie fondurile, îl voi preda pe Rews practicienilor tăi şi 
te voi anunţa când Kalyne a primit informaţia. Găseşte-mi-l 
pe acest asasin, Glokta, şi stoarce-l. Stoarce-l până cârâie. 
Barca se clătină nebuneşte în timp ce soldaţii încercau să-şi 
tragă prietenul ud înăuntru, pe urmă se răsturnă cu susul 
în jos, aruncându-i pe toţi în lac. Vreau nume, şuieră Sult, 
încruntându-se la soldaţii care împroşcau apa. Vreau nume, 
dovezi, documente şi oameni care vor sta în faţa Consiliului 
Deschis şi vor arăta cu degetul. Se ridică domol de pe 
bancă. '[ine-mă la curent. 

Se îndreptă cu paşi mari către Casa Întrebărilor, cu 
tălpile scârţâind pe pietrişul aleii, iar Glokta îl urmări cu 
privirea. 

Un plan excelent. Mă bucur că eşti de partea mea, 
Arhilectore. Eşti de partea mea, nu-i aşa? 


Soldaţii reuşiseră să tragă barca răsturnată pe mal şi 
stăteau acolo, uzi leoarcă, ţipând unul la altul, fără să mai 
fie atât de bine dispuşi. Una dintre vâsle continua să 
plutească, abandonată în apă, îndreptându-se încet către 
punctul unde şuvoiul curgea din lac. Curând, avea să treacă 
pe sub pod şi să fie purtată de ape, la poalele zidurilor 
Agriontului şi în şanţul de apărare. Glokta o urmări 
răsucindu-se încet în apă. O greşeală. Omul trebuie să fie 
atent la detalii. E uşor să uiţi lucrurile mărunte, dar fără 
vâslă, barca e inutilă. 

Îşi lăsă privirea să rătăcească peste câteva dintre 
celelalte feţe din parc. Ochiul lui dădu peste o pereche 
frumoasă care stătea pe o bancă lângă lac. Tânărul îi 
vorbea fetei cu glas scăzut, cu o expresie tristă şi pătrunsă 
pe chip. Fata se ridică repede, îndepărtându-se de el, cu 
mâinile acoperindu-i faţa. Ah, durerea celui părăsit. 
Pierderea, furia, ruşinea. Ai impresia că nu-ţi vei reveni 
niciodată. Care poet a scris că nu există durere mai rea 
decât durerea inimii zdrobite? Aiureli sentimentale. Ar fi 
trebuit să petreacă mai mult timp în închisorile 
împăratului. Glokta zâmbi, deschizând gura şi lingându-şi 
gingiile goale, acolo unde cândva avusese dinţii din faţă. 
Inimile zdrobite se vindecă în timp, dar dinţii zdrobiţi 
niciodată. 

Glokta se uită la tânăr. Avea o expresie uşor amuzată în 
timp ce o privea îndepărtându-se pe fata care plângea. 
Tânăr nemernic. Mă întreb dacă a zdrobit la fel de multe 
inimi ca mine, în tinereţe. Acum pare imposibil de crezut. 
Îmi ia jumătate de oră doar să-mi adun curajul să mă ridic. 
Singurele femei pe care le-am făcut să plângă în ultimul 
timp au fost soțiile celor pe care i-am exilat în Englia... 

- Sand! 

Glokta se întoarse. 

- Lord Mareşal Varuz, ce onoare. 

- O, nu, nu, zise bătrânul soldat, aşezându-se lângă 
Glokta cu mişcările iuți, precise, ale unui maestru de 


scrimă. 

- Arăţi bine, zise el, dar fără să-l privească, de fapt. Arât 
schilod, vrei să spui. Ce mai faci, bătrâne prieten? Sunt 
schilod, idiot bătrân şi pompos. Și prieten, nu-i aşa? Atâţia 
ani de când m-am întors şi niciodată nu m-ai căutat, nici 
măcar 0 dată. Asta e prietenie? 

- Destul de bine, mulţumesc, Lord Maregşal. 

Varuz se foi stânjenit pe bancă. 

- Cel mai nou elev al meu, căpitanul Luthar... poate îl 
cunoşti? 

- Ne ştim. 

- Ar trebui să-l vezi duelându-se. Varuz clătină din cap cu 
tristeţe. Are talent, nu-i vorbă, dar nu va fi niciodată de talia 
ta, Sand. Nu ştiu. Sper că într-o zi va fi la fel de schilod ca 
mine. Dar are talent cu carul, destul ca să câştige. Numai 
că şi-l iroseşte. Îi dă cu piciorul. O, ce tragedie! Sunt atât de 
întors pe dos că s-ar putea să mi se facă rău. Oare am 
mâncat ceva în dimineața asta? E leneş, Sand, şi 
încăpățânat. Îi lipseşte curajul. Îi lipseşte abnegaţia. Pur şi 
simplu nu-şi dă silinţa şi nu mai avem timp. Mă întrebam, 
dacă ai timp, desigur - Varuz îl privi pe Glokta în ochi doar 
preţ de o clipă - dacă ai putea să-i vorbeşti, pentru mine. 

Ard de nerăbdare. Să-i ţin predici acelui idiot smiorcâăit 
va fi împlinirea tuturor visurilor mele. Neghiob bătrân şi 
arogant, cum îndrăzneşti? Ţi-ai construit reputaţia pe 
succesele mele, apoi, când am avut nevoie de ajutorul tău, 
m-ai dat la o parte. Iar acum, vii la mine, îmi ceri ajutor şi- 
mi Zici prieten? 

- Desigur, Mareşal Varuz, aş fi bucuros să-i vorbesc. 
Orice pentru un vechi prieten. 

- Excelent, excelent! Sunt sigur că vei schimba lucrurile 
cu totul. Îl antrenez în fiecare dimineaţă, în curtea aceea de 
lângă Casa Creatorului, unde cândva te antrenam pe tine... 

Bătrânul Mareşal se poticni, stânjenit. 

- Voi veni de îndată ce îndatoririle îmi vor permite. 

- Desigur, îndatoririle... 


Varuz se ridica deja, evident dornic să plece. Glokta 
întinse mâna, făcându-l pe bătrânul soldat să se oprească o 
clipă. Nu-ţi face griji, Lord Mareşal, nu sunt contagios. 
Varuz îi strânse mâna, fără vlagă, de parcă s-ar fi temut să 
nu i-o frângă, apoi îşi bălmăji scuzele şi se îndepărtă cu paşi 
mari şi capul semeţ. 

Soldaţii uzi până la piele se înclinară şi salutară, 
oarecum jenaţi, când trecu pe lângă ei. 

Glokta îşi întinse piciorul, întrebându-se dacă să se 
ridice. Și unde să mă duc? Lumea nu se va sfârşi dacă mai 
stau aici o clipă. Nu e nicio grabă. Nicio grabă. 


O oferta şi un dar 


- Şi în faţă! răcni Mareşalul Varuz. Jezal se împletici spre 
el, răsucindu-şi călcâiele pe după marginile bârnei, 
încercând cu disperare să-şi menţină echilibrul şi făcând cu 
stângăcie o fandare, două, doar ca să dea impresia că-şi dă 
silinţa. Patru ore de antrenament pe zi îl storceau şi se 
simţea mai mult decât istovit. Varuz se încruntă şi azvârli la 
o parte sabia boantă a lui Jezal, mişcându-se fără efort de-a 
lungul bârnei, de parcă ar fi fost o alee de grădină: Şi 
înapoi! 

Jezal se lăsă, poticnindu-se, înapoi pe călcâie, cu mâna 
stângă fâlfâind caraghios în jurul lui, în încercarea de a-şi 
păstra echilibrul. De la genunchi în sus, totul îl durea teribil 
din pricina efortului. De la genunchi în jos, era mult, mult 
mai rău. Varuz era trecut de şaizeci de ani, dar nu dădea 
niciun semn de oboseală. Nici măcar nu transpira, în timp 
ce continua să danseze de-a lungul bârnei, şfichiuindu-şi 
armele de oţel. Însă Jezal gâfâia în timp ce para disperat cu 
mâna stângă, dezechilibrat, căutând în gol cu piciorul 
siguranţa bârnei din spatele lui. 

- Şi înainte! 

Călcâiele lui Jezal trecură prin chinuri cumplite când 
schimbă, împleticit, direcţia şi lovi spre agasantul bătrân, 
însă Varuz nu dădu înapoi. În schimb, se aplecă sub lovitura 
disperată şi folosi dosul braţului ca să-i măture lui Jezal 
picioarele de sub el. 

Jezal scoase un urlet când curtea se învârti în jurul lui. 
Îşi izbi dureros piciorul de marginea bârnei, după care se 
prăbuşi cu faţa în jos, cu bărbia bufnind pe iarbă şi dinţii 
clănţănind. Se rostogoli puţin, apoi rămase acolo, zăcând pe 
spate, căutând aer ca un peşte scos brusc din apă, cu 
piciorul zvâcnindu-i acolo unde se lovise de bârnă, în 


cădere. Urma să mai aibă încă o vânătaie urâtă a doua zi 
dimineaţă. 

- Îngrozitor, Jezal, îngrozitor! strigă bătrânul soldat, 
sărind cu sprinteneală jos pe pajişte. le bălăbăneşti pe 
bârnă de parcă ai merge pe sârmă! Jezal se răsuci, înjurând 
şi se opinti să se ridice în picioare. E o bucată solidă de 
stejar, destul de largă ca să te pierzi pe ea! 

Lordul Mareşal îşi ilustră afirmaţia lovind cu putere 
bârna şi făcând să sară aşchii din ea. 

- Credeam că aţi spus „înainte”, gemu Jezal. 

Sprâncenele lui Varuz se ridicară brusc. 

- Chiar crezi, căpitane Luthar, că Bremer dan Gorst le 
oferă adversarilor săi informaţii demne de încredere despre 
intenţiile sale? Bremer dan Gorst va încerca să mă bată, 
bătrân nenorocit! Tu trebuie să mă ajuţi să-l înving! Asta 
gândea Jezal, dar nu era atât de nechibzuit s-o spună. Doar 
clătină, pe tăcute, din cap. Nu, nu oferă! Se străduieşte să- 
şi înşele şi să-şi zăpăcească adversarii, aşa cum trebuie să 
facă toţi marii săbieri! 

Lordul Mareşal se plimba de colo-colo, clătinând din cap. 
Jezal se gândea din nou dacă să renunţe la tot. Era sătul să 
se prăbuşească în pat istovit, în fiecare seară, la ora la care 
ar fi trebuit abia să înceapă să se îmbete. Era sătul să se 
scoale în fiecare dimineaţă, plin de vânătăi şi chinuit de 
durere, pentru a înfrunta alte patru ore interminabile de 
alergare, bârnă, drug de fier, figuri de scrimă. Era sătul să 
fie lovit cu piciorul în fund de Maiorul West. Şi, mai presus 
de toate, era sătul să fie luat peste picior de acest bătrân 
nebun. 

— ... un spectacol deprimant, căpitane, foarte deprimant. 
Cred sincer că, de fapt, mergi tot mai prost... 

Jezal n-avea să câştige niciodată Turnirul. Nimeni nu se 
aştepta la asta, el însuşi cel mai puţin dintre toţi. Aşadar, de 
ce să nu renunţe şi să nu se întoarcă la jocul lui de cărţi şi la 
nopţile târzii? Nu era asta tot ce dorea de la viaţă? Dar, 
atunci, ce-l va deosebi de o mie de alţi mezini de nobili? 


Hotărâse de mult că voia să fie ceva deosebit. Un Lord 
Mareşal el însuşi, poate, şi pe urmă Lord Şambelan. Ceva, 
mare şi important, oricum. Voia un scaun important în 
Consiliul Închis, voia să ia decizii importante. Voia ca 
oamenii să zâmbească şi să se gudure pe lângă el şi să-i 
soarbă fiecare cuvânt. Voia ca oamenii să şoptească: „lată-l 
pe Lordul Luthar”, când trecea grăbit pe lângă ei. Putea să 
se mulţumească să fie mereu o versiune mai bogată, mai 
deşteaptă şi mai chipeşă a locotenentului Brint? Pfui! Nici 
gând de aşa ceva! 

- „.. avem un drum teribil de lung de parcurs şi nu avem 
destul timp să ajungem unde trebuie, dacă nu-ţi schimbi 
atitudinea. Loveşti lamentabil, stai slab şi acum cu 
rezistenţa, ca să nu mai vorbim de echilibru... 

Şi ce-ar crede toată lumea dacă ar renunţa? Ce-ar face 
tatăl său? Ce-ar spune fraţii săi? Dar ceilalţi ofiţeri? Ar 
părea laş. Şi, apoi, mai era şi Ardee West. Părea să-i ocupe 
mult gândurile în ultimele două zile. Oare ea s-ar apleca 
atât de aproape de el, dacă n-ar duela? Oare i-ar vorbi cu 
glas atât de suav? Oare ar râde la glumele lui? Oare şi-ar 
ridica spre el privirea, cu acei ochi întunecaţi, încât aproape 
îi putea simţi răsuflarea pe faţă... 

- Mă asculţi, băiete? tună Varuz. 

Jezal simţi o fărâmă din răsuflarea lui pe faţă, da, şi o 
grămadă de salivă. 

- Da, domnule. Lovitura lamentabilă, rezistenţa slabă! 
Jezal înghiţi nervos. Ca să nu mai vorbim de echilibru. 

- Aşa e. Încep să mă gândesc, deşi îmi vine greu să cred, 
după toate bătăile de cap pe care mi le-ai dat, că într- 
adevăr nu-ţi dai silinţa. Îl privi pe Jezal în ochi cu furie: Tu 
ce crezi, domnule maior? 

Nu veni niciun răspuns. West era prăbuşit în scaun, cu 
braţele încrucişate, încruntându-se fioros, cu privirea în gol. 

- Maior West! se răsti Lordul Mareşal. 

Maiorul ridică ochii brusc, de parcă abia acum devenise 
conştient de prezenţa lor. 


- Îmi cer scuze, domnule, îmi zburase gândul. 

- Aşa, înţeleg. Varuz îşi supse dinţii. Se pare că nimeni 
nu se concentrează în dimineaţa asta. Era o mare uşurare 
că o parte din furia bătrânului fusese îndreptată în altă 
parte, dar bucuria lui Jezal fu de scurtă durată. Foarte bine, 
pufni bătrânul mareşal, dacă aşa vrei. De mâine, vom 
începe fiecare lecţie cu o baie în şanţ. Doi-trei kilometri ar 
trebui să ajungă. Jezal strânse din dinţi ca să nu ţipe. Apa 
rece ascute în mod miraculos simţurile. Şi poate că e nevoie 
să începem puţin mai devreme, ca să te prindem în cea mai 
receptivă dispoziţie. Asta înseamnă la ora cinci. Între timp, 
căpitane Luthar, îţi propun să te gândeşti dacă eşti aici ca 
să câştigi Turnirul, sau pur şi simplu de dragul companiei 
mele. 

Şi cu aceasta, Lordul Mareşal se întoarse pe călcâie şi se 
îndepărtă cu paşi mari. 

Jezal aşteptă până când Varuz ieşi din curte, înainte să-şi 
piardă cumpătul, însă de îndată ce fu convins că bătrânul 
era destul de departe, îşi azvârli cu furie armele în zid. 

- Fir-ar! strigă el, când săbiile căzură, zăngănind, la 
pământ. La naiba! Îşi roti privirea, căutând ceva în care să 
dea cu piciorul, fără să-l doară prea tare. Ochii îi căzură pe 
piciorul bârnei, însă evaluă extrem de greşit lovitura şi 
trebui să-şi înăbuşe pornirea de a se apuca de piciorul rănit 
şi de a ţopăi ca un idiot. La naiba! La naiba! răcni el. 

West era dezamăgitor de impasibil. Se ridică 
încruntându-se şi dădu să-l urmeze pe Mareşalul Varuz. 

- Încotro? îl întrebă Jezal. 

- Plec, răspunse West peste umăr. Am văzut destul. 

- Ce vrei să spui? 

West se opri şi se întoarse să-l privească: 

- Oricât de uimitor ar părea, există pe lume probleme 
mai mari decât asta. 

Jezal rămase locului, cu gura căscată, în timp ce West 
părăsea, cu pas maiestuos, curtea. 


- Cine te crezi? strigă Jezal după el, când fu sigur că 
plecase. La naiba! La naiba! 

Îi trecu prin minte să-i mai tragă bârnei un picior, dar 
apoi se răzgândi. 


Jezal era într-o dispoziţie mizerabilă pe drumul de 
întoarcere la apartamentul său, aşa că se feri de locurile 
mai aglomerate ale Agriontului, căutând aleile mai liniştite 
şi grădinile de la marginea Drumului Regelui. Îşi privea 
încruntat picioarele în timp ce mergea, ca să descurajeze şi 
mai mult orice abordare. Dar norocul nu fu de partea lui. 

- Jezal! Era Kaspa, ieşit la plimbare cu o fată blondă, 
îmbrăcată în haine scumpe. Cu ei era o femeie între două 
vârste, cu un aer sever, fără îndoială guvernanta fetei sau 
aşa ceva. Se opriseră să admire o sculptură minoră dintr-o 
curte puţin vizitată. Jezal! strigă Kaspa din nou, fluturându- 
şi pălăria deasupra capului. 

N-avea cum să-i evite. Îşi lipi un zâmbet neconvingător 
pe faţă şi păşi ţanţoş spre ei. Fata palidă îi zâmbi în timp ce 
se apropia, dar dacă intenţia ei era să-l farmece, Jezal 
rămase insensibil. 

- Iar te-ai duelat, Luthar? întrebă Kaspa fără rost. 

Jezal era transpirat şi ţinea în mâini o pereche de arme 
de duel. Era bine cunoscut faptul că duela în fiecare 
dimineaţă. Nu trebuia să ai o minte sclipitoare ca să faci 
legătura, ceea ce era un noroc, căci Kaspa nu avea, cu 
siguranţă, aşa ceva. 

- Da. Cum ai ghicit? 

Jezal nu avusese de gând să înmormânteze chiar aşa 
conversaţia, dar îşi îndulci vorbele cu un chicot fals şi 
curând zâmbetele doamnelor reveniră. 

- Ha-ha! râse Kaspa, mereu dornic să fie ţinta unei 
glume. Jezal, permite-mi să ţi-o prezint pe vara mea, Lady 
Ariss dan Kaspa. Acesta este ofiţerul meu superior, 
căpitanul Luthar. 


Aşadar, aceasta era celebra verişoară. Una dintre cele 
mai bogate moştenitoare ale Uniunii şi dintr-o familie 
excelentă. Kaspa trâăncănea mereu despre frumuseţea «ei, 
dar lui Jezal i se părea o fiinţă palidă, slabă, cu un aer 
bolnăvicios. Ea îi zâmbi vag şi îi întinse mâna-i albă, moale, 
pe care el o atinse cu cel mai maşinal sărut. 

- Încântat, murmură el, fără chef. Trebuie să-mi cer 
scuze pentru înfăţişare. Tocmai vin de la duel. 

- Da, chiţăi ea, cu un glas subţire, piţigăiat, de îndată ce 
fu sigură că el terminase de vorbit. Am auzit că eşti un 
mare săbier. Urmă o pauză, în care ea bâjbâi după ceva de 
spus, apoi ochii i se luminară: Spune-mi, căpitane, duelul e 
într-adevăr foarte periculos? 

Ce aiureli insipide. 

- O, nu, doamna mea, folosim doar arme boante, într-un 
cerc. 

Ar fi putut spune mai mult, dar al naibii să fie dacă avea 
de gând să-şi dea silinţa. Afişă un zâmbet firav. Ea făcu la 
fel. Conversaţia pluti deasupra abisului. Jezal era pe cale să 
se scuze şi să plece, subiectul duelului fiind evident epuizat, 
însă Ariss îl împiedică, găsind o altă temă: 

- Spune-mi, căpitane, chiar e posibil să fie război în 
Nord? 

Glasul ei se stinse aproape cu desăvârşire spre sfârşitul 
propoziției, dar  însoţitoarea continua s-o privească 
aprobator, fără îndoială încântată de abilităţile 
conversaţionale ale protejatei ei. 

Scuteşte-ne. 

- Ei, bine, mi se pare... începu Jezal. Ochii spălăciţi, 
albaştri, ai domnişoarei Ariss îl fixară din nou, în 
expectativă. Ochii albaştri n-au niciun haz, cugetă Jezal. Se 
întreba în ce domeniu era mai ignorantă, duel sau politică. 
Tu ce părere ai? 

Fruntea însoţitoarei se încreţi uşor. Lady Ariss păru 
oarecum luată prin surprindere, roşind uşor, în timp ce-şi 
căuta cuvintele. 


- Păi, âă... adică... Sunt sigură că totul va... decurge 
bine. 

Slavă Domnului, gândi Jezal, suntem salvaţi! Trebuia să 
plece de acolo. 

- Desigur, totul va ieşi bine. Mai afişă, cu efort, încă un 
zâmbet. Mi-a făcut o adevărată plăcere să vă cunosc, dar 
mă tem că în scurt timp sunt de gardă, aşa că trebuie să vă 
părăsesc. Se înclină cu o politeţe de gheaţă. Locotenent 
Kaspa, Lady Ariss. 

Kaspa îl bătu pe braţ, la fel de prietenos ca întotdeauna. 
Biata lui verişoară ignorantă arboră un zâmbet nesigur. 
Guvernanta se încruntă la el când trecu pe lângă ea, dar 
Jezal nu băgă de seamă. 

Ajunse la Rotonda Lorzilor tocmai când membrii 
consiliului se întorceau din pauza de prânz. Salută străjerii 
din vestibul cu o concisă clătinare a capului, apoi păşi 
hotărât pe uşa imensă şi de-a lungul culoarului central. O 
coloană răzleaţă formată din cei mai mari nobili ai regatului 
îl urma îndeaproape şi spaţiul răsuna de paşi târşâiţi, 
mormăituri şi şoapte, în timp ce Jezal îşi croia drum pe 
după zidul curbat, către locul lui din spatele mesei de 
onoare. 

- Jezal, cum a fost la scrimă? Era Jalenhorm, sosit 
devreme, de data aceasta, şi profitând de ocazie să 
vorbească înainte de sosirea Lordului Şambelan. 

- Am avut şi dimineţi mai bune. Tu? 

- O, eu m-am distrat de minune. Am întâlnit-o pe 
verişoara aia a lui Kaspa, ştii tu, zise el, încercând să-şi 
amintească numele. 

Jezal oftă: 

- Lady Ariss. 

- Da, asta era! Ai văzut-o? 

- Am fost destul de norocos să dau nas în nas cu ei chiar 
acum. 

- Ptiu! exclamă Jalenhorm, încreţindu-şi buzele. Nu e 
uluitoare? 


- Hm! Jezal întoarse capul plictisit şi privi cum somităţile 
înveşmântate în haine de ceremonie tivite cu blană se 
îndreaptă încet, în şir, spre locurile lor. 

Sau, cel puţin, o selecţie de fii mai puţin preferaţi şi de 
reprezentanţi plătiţi. În ultima vreme, foarte puţini magnați 
se prezentau personal în Consiliul Deschis, dacă nu aveau 
nimic semnificativ de care să se plângă. Mulţi dintre ei nici 
măcar nu se osteneau să trimită pe cineva în locul lor. 

- Jur, una dintre cele mai frumoase fete pe care le-am 
văzut vreodată. Kaspa o ridică întruna în slăvi, ştiu, dar 
vorbele lui pălesc în faţa realităţii. 

- Hm. 

Consilierii începură să se împrăştie, fiecare către 
scaunul lui. Rotonda Lorzilor era proiectată ca un teatru, cu 
nobilii de frunte ai Uniunii stând pe locurile publicului, într- 
un imens semicerc de bănci îngrămădite, cu un culoar pe la 
mijloc. Întocmai ca la teatru, unele locuri erau mai bune 
decât altele. Cei mai puţin importanţi şedeau sus, în spate, 
şi însemnătatea ocupanților creştea pe măsură ce înaintai. 
Rândul din faţă era rezervat capilor celor mai mari familii 
sau oricui era trimis în locul lor. Reprezentanţii din Sud, de 
la Dagoska şi Westport, erau în stânga, cel mai aproape de 
Jezal. În dreapta, la capăt, erau cei din Nord şi Vest, din 
Englia şi Starikland. Grosul locurilor, între aceştia, era 
pentru vechea nobilime a Midderlandului, inima Uniunii. 
Uniunea propriu-zisă, cum ar fi văzut-o ei. Aşa cum o vedea 
şi Jezal, la drept vorbind. 

- Ce ţinută, ce graţie, rapsodia Jalenhorm, acel frumos 
păr blond, acea piele albă ca laptele, acei fantastici ochi 
albaştri. 

- Şi toţi acei bani. 

- Ei, bine, da, şi asta, zâmbi bărbatul vânjos. Kaspa zice 
că unchiul lui e chiar mai bogat decât tatăl lui. Închipuie-ţi! 
Şi are un singur copil. Ea va moşteni fiecare sfanţ. Fiecare 
sfanţ!  Jalenhorm  abia-şi putea ascunde entuziasmul. 


Norocos cel care poate pune mâna pe ea! Cum ziceai c-o 
cheamă? 

- Ariss, zise acru Jezal. 

Lorzii sau delegaţii lor îşi croiseră cu toţii drum, 
târşâindu-se şi bombănind, spre locurile lor. Prezenţa era 
redusă, mai puţin de jumătate din bănci erau ocupate. Cam 
atât se umplea sala de obicei. Dacă Rotonda Lorzilor ar fi 
fost un teatru, proprietarii lui ar fi căutat cu disperare o 
piesă nouă. 

- Ariss. Ariss. Jalenhorm plescăi din buze ca şi cum 
numele ar lăsa un gust dulce. Norocos cel ce pune mâna pe 
ea. 

- Chiar aşa. Un om norocos. Cu condiţia să prefere 
conversaţiei banii lichizi. 

Jezal se gândi că poate ar fi fost indicat să se însoare cu 
guvernanta. Cel puţin ea păruse să aibă puţină coloană 
vertebrală. 

Lordul Şambelan tocmai intrase în sală şi se îndrepta 
spre daisul pe care se afla masa mare, cam pe unde ar fi 
fost scena, dacă Rotonda ar fi fost un teatru. Era urmat de 
un cârd de secretari şi conţopişti în veşminte negre, fiecare 
mai mult sau mai puţin împovărat de registre grele şi 
mănunchiuri de hârtii cu aspect oficial. Cu veşmintele de 
ceremonie purpurii fluturând în urma lui, Lordul Hoff 
semăna leit cu o pasăre rară, alunecând maiestuos, urmat 
de un stol de ciori sâcâitoare. 

- Vine bătrâna acritură, şopti Jalenhorm, strecurându-se 
să-şi caute locul în cealaltă parte a mesei. 

Jezal îşi duse mâinile la spate, adoptând obişnuita 
poziţie, cu picioarele uşor depărtate şi bărbia ridicată în 
aer. Aruncă un ochi pe deasupra soldaţilor, aşezaţi la 
distanţa regulamentară de jur împrejurul peretelui curbat, 
dar fiecare era neclintit şi cu o ţinută impecabilă, în armură 
completă, ca întotdeauna. Trase adânc aer în piept şi se 
pregăti pentru multe ore de plictiseală cumplită. 


Lordul Şambelan se aruncă în jilţul său şi ceru vin. 
Secretarii îşi ocupară locurile în jurul lui, lăsând un scaun 
liber în mijloc, pentru Rege, care era absent, ca de obicei. 
Fură foşnite documente, fură deschise anevoie imense 
registre, fură ascuţite condeie şi zornăite în călimări. 
Crainicul păşi spre capătul mesei şi izbi cu toiagul său de 
ceremonie în podea, cerând să se facă linişte. Şuşotelile 
nobililor şi ale împuterniciţilor lor se potoliră treptat, lăsând 
sala imensă în tăcere. 

Crainicul îşi umflă pieptul: 

- Cer... spuse el, cu o intonaţie molcomă şi sonoră, de 
parcă ar fi rostit un elogiu funebru, adunării Consiliului 
Deschis al Uniunii... Făcu o inutil de lungă şi semnificativă 
pauză şi ochii Lordului Şambelan clipiră cu furie înspre el, 
însă crainicul nu se lăsă privat de momentul său de glorie, 
lăsând pe toată lumea să mai aştepte o clipă, înainte de a 
termina... să se facă linişte! 

- Mulţumesc, zise acru Hoff. Cred că urma să-l ascultăm 
pe reprezentantul Lordului Guvernator din Dagoska, 
înainte să ne întrerupem pentru prânz. 

Scârţâitul condeielor îi acompania glasul, în timp ce doi 
slujbaşi îi consemnau fiecare cuvinţel. Ecourile palide ale 
acestora se îngemănau cu cele ale vorbelor sale, în imensul 
spaţiu de deasupra. 

În rândul din faţă, aproape de Jezal, un bătrân se opinti 
să se ridice în picioare, ţinând strâns în mâinile-i 
tremurătoare nişte hârtii. 

- Consiliul Deschis, rosti monoton crainicul, cât de rar 
îndrăznea, îl recunoaşte pe Rush dan Thuel, împuternicit 
acceptat al lui Sand dan Vurms, Lordul Guvernator de 
Dagoska! 

- Mulţumesc, domnule. Glasul pierit, subţire, al lui Thuel 
era absurd de mic în imensul spaţiu. Abia ajungea până la 
Jezal, iar acesta se afla la nici zece paşi distanţă. Lorzii mei, 
începu el. 

- Vorbeşte! strigă cineva din spate. 


Se stârni un val de râsete. Bătrânul îşi drese glasul şi 
încercă din nou. 

- Lorzii mei, vin înaintea voastră cu un mesaj urgent din 
partea Lordului Guvernator de Dagoska. Glasul i se stinsese 
deja, revenind la nivelul abia audibil de la început, cu 
fiecare sunet însoţit de scârţâitul persistent al condeielor. 
Din galeria publică de deasupra începură să se propage 
şuşoteli, făcându-i glasul şi mai dificil de auzit. Amenințarea 
venită din partea Împăratului Gurkhului la adresa acelui 
mare oraş creşte cu fiecare zi. Vagi sunete de dezaprobare 
începură să se înalțe din capătul sălii, unde erau aşezaţi 
reprezentanţii din Englia, însă majoritatea consilierilor 
păreau  plictisiţi. Atacurile asupra navelor, hărţuirea 
negustorilor şi demonstrațiile de dincolo de zidurile noastre 
l-au îndemnat pe Lordul Guvernator să mă trimită... 

- Norocul nostru! strigă cineva. 

Se porni un alt val de râsete, ceva mai sonor, de data 
aceasta. 

- Oraşul e construit pe o peninsulă îngustă, insistă 
bătrânul, străduindu-se să se facă auzit peste zgomotul de 
fond care sporea continuu, ataşată unui teritoriu controlat 
în întregime de duşmanii noştri de moarte, gurkienii, şi 
despărțită de Midderland prin largi întinderi de apă sărată. 
Apărarea noastră nu e ceea ce ar trebui să fie! Lordul 
Guvernator are nevoie urgentă de fonduri suplimentare... 

Menţionarea fondurilor ridică instantaneu un vuiet 
dinspre întreaga adunare. Gura lui Thuel continua să se 
mişte, însă acum nu era chip să se facă auzit. Lordul 
Şambelan se încruntă şi luă o înghiţitură din pocal. 
Slujbaşul aflat cel mai departe de Jezal îşi lăsase jos 
condeiul şi se freca la ochi cu degetul mare şi arătătorul, 
mânjite de cerneală. Funcţionarul aflat cel mai aproape 
tocmai terminase de scris un rând. Jezal îşi lungi gâtul să 
vadă. Consemnase pur şi simplu: Strigăte aici. 

Crainicul bătu cu toiagul în podea, cu un aer de imensă 
mulţumire de sine. În cele din urmă, zarva se potoli, dar 


Thuel era acum cuprins de un acces de tuse. Încercă să 
vorbească, dar nu era în stare şi, în cele din urmă, flutură o 
mână şi se aşeză, roşu la faţă, în timp ce vecinul lui îl lovea 
peste spate. 

- Dacă-mi permiteţi, Lord Şambelan, strigă un tânăr 
elegant din primul rând, în capătul celălalt al sălii, sărind în 
picioare. Scârţâitul condeielor se porni din nou. Mi se 
pare... 

- Consiliul Deschis, îl întrerupse crainicul, îl recunoaşte 
pe Hersel dan Meed, cel de-al treilea fiu şi împuternicit 
acceptat al lui Fedor dan Meed, Lordul Guvernator al 
Engliei! 

- Mi se pare, continuă tânărul chipeş, doar foarte puţin 
deranjat de întrerupere, că prietenii noştri din Sud se 
aşteaptă mereu la un atac de proporţii din partea 
împăratului! Glasuri dezaprobatoare se înălţau acum din 
cealaltă parte a sălii. Un atac care nu se materializează 
niciodată! Nu i-am învins noi pe gurkieni, cu doar câţiva ani 
în urmă, sau mă înşală memoria? Huiduielile se porniră mai 
tare. Această atitudine alarmistă secătuieşte în mod 
inacceptabil resursele Uniunii! Tânărul striga, ca să fie 
auzit: În Englia, avem mulţi kilometri de graniţă şi prea 
puţini soldaţi, iar ameninţarea din partea lui Bethod şi a 
nordicilor lui e foarte reală! Dacă duce cineva lipsă de 
fonduri... 

Strigătele se înteţiră numaidecât. Strigăte de „l-auzi!”, 
„Aiureli!”, „Adevărat!” şi „Minciuni!” se desluşeau vag peste 
hărmălaie. Numeroşi reprezentanţi erau în picioare, 
răcnind. Unii îşi clătinau viguros din cap aprobarea, alţii îşi 
scuturau violent capetele, dezaprobator. Ceilalţi căscau şi 
se uitau împrejur. Jezal zări un individ, undeva mai în spate, 
în zona din mijloc, care aproape sigur adormise şi se afla în 
pericol iminent de a se prăbuşi în poala vecinului său. 

Îşi ridică ochii, lăsându-i să rătăcească peste feţele 
înşirate de-a lungul balustradei galeriei publice. Simţi o 
tresărire ciudată în piept. Ardee West era acolo, sus, 


uitându-se direct la el. Când ochii li se întâlniră, ea zâmbi şi 
îşi flutură mâna. Zâmbea şi el, cu braţul pe jumătate ridicat, 
dând să-i facă semn, când îşi aminti unde se afla. Îşi împinse 
mâna la spate şi privi agitat împrejur, însă fu uşurat să 
descopere că nimeni important nu-i observase greşeala. 
Dar zâmbetul nu-i părăsi chipul întru totul. 

- Lorzii mei, răcni Şambelanul, trântindu-şi pocalul gol 
pe masă. Avea cel mai sonor glas pe care-l auzise vreodată 
Jezal. Până şi Mareşalul Varuz ar fi putut învăţa câte ceva 
despre strigat de la Hoff. Bărbatul adormit din spate se 
trezi, trăgând pe nas şi clipind. Larma se potoli aproape 
imediat. Acei reprezentanţi care rămaseră în picioare 
priviră vinovaţi împrejur, ca nişte copii neastâmpăraţi luaţi 
la rost şi se aşezară la loc, rând pe rând. Şoaptele dinspre 
galeria publică se liniştiră. Ordinea era restaurată. Lorzii 
mei! Vă asigur că Regele este profund preocupat de 
siguranţa supuşilor săi, indiferent unde s-ar afla! Uniunea 
nu permite agresiunea împotriva oamenilor săi sau a 
proprietăţii sale! Hoff punctă fiecare comentariu izbind cu 
pumnul în faţa lui. Nici din partea Împăratului Gurkhului, 
nici din partea acestor sălbatici din Nord, nici din partea 
nimănui! Lovi masa atât de puternic la acest ultim 
comentariu, încât cerneala ţâşni din călimară şi se revărsă 
peste documentele pregătite cu grijă ale unuia dintre 
slujbaşi. Strigăte de aprobare şi sprijin întâmpinară 
discursul patriotic al Lordului Şambelan. Cât despre 
situaţia specifică din Dagoska! Thuel ridică privirea, plin de 
speranţă, cu pieptul încă tremurând de tusea înăbuşită. Nu 
are acel oraş unul dintre cele mai puternice şi mai întinse 
ziduri de apărare din lume? N-a rezistat unui atac al 
gurkilor, acum mai puţin de un deceniu, timp de peste un 
an? Ce s-a ales de acele ziduri, domnule, de ziduri? 

Sala imensă se cufundă în tăcere, toată lumea încercând 
să audă răspunsul. 

- Lord Şambelan, hăârâi Thuel, cu glasul aproape înăbuşit 
când unul dintre conţopişti întoarse, pârâind, pagina 


imensului său registru şi începu să scârţâie cu condeiul pe 
următoarea. Zidurile de apărare sunt prost reparate şi nu 
avem suficienţi soldaţi care să le apere cum se cuvine. 
Împăratul nu e străin de asta, şopti el, abia auzit. Vă 
implor... 

Se topi în alt acces de tuse şi se prăbuşi în scaun, însoţit 
de câteva înţepături venite dinspre delegaţia Engliei. 

Hoff se încruntă şi mai tare. 

- Eu ştiam că zidurile de apărare ale oraşului trebuie 
întreţinute din fondurile colectate la nivel local şi din taxe 
comerciale de la Onorabila Ghildă a Mirodeniilor, care a 
activat în Dagoska sub o licenţă exclusivă şi extrem de 
profitabilă, în aceşti ultimi şapte ani. Dacă nu pot fi găsite 
resurse nici măcar pentru întreţinerea zidurilor - şi Lordul 
Şambelan mătură întreaga adunare cu un ochi întunecat - 
poate că e timpul ca această licenţă să fie scoasă la licitaţie. 
Un potop de mormăieli furioase se stârni în galeria publică. 
În orice caz, Coroana nu poate cheltui niciun ban în plus în 
momentul de faţă! Strigăte de nemulţumire veniră dinspre 
grupul Dagoska, ţipete de aprobare dinspre grupul Engliei. 
Cât despre situaţia specifică a Engliei! tună Lordul 
Şambelan, întorcându-se către Meed, cred că am putea 
auzi în curând veşti bune pe care i le vei duce tatălui tău, 
Lordul Guvernator. 

Un potop de şoapte entuziaste se ridică în cupola aurită 
de deasupra. Tânărul chipeş părea plăcut surprins, şi avea 
şi de ce. Era, într-adevăr, un lucru rar ca să primeşti veşti 
bune din Consiliul Deschis sau veşti de orice fel, la drept 
vorbind. 

Thuel îşi recăpătase controlul asupra plămânilor şi 
deschise gura să vorbească, dar fu întrerupt de o bubuitură 
puternică în uşa imensă aflată în spatele mesei oficiale. 
Lorzii ridicară privirea surprinşi, în aşteptare. Lordul 
Şambelan zâmbi, ca un magician care tocmai a făcut un 
truc extrem de dificil. Făcu semn gărzilor, drugii grei de fier 


fură traşi şi uşile mari, incrustate, se deschiseră încet, 
scârţâind. 

Opt Cavaleri ai Corpului, închişi în armuri sclipitoare, 
fără chipuri în spatele coifurilor înalte, lustruite, plini de 
splendoare în mantii purpurii cu însemnul unui soare auriu 
pe spate, coborâră treptele la unison, cu paşi apăsaţi şi 
luară poziţie de-o parte şi de alta a mesei de onoare. Erau 
urmaţi îndeaproape de patru gornişti, care păşiră ţanţoşi în 
faţă, îşi ridicară instrumentele sclipitoare la buze şi suflară 
un sunet asurzitor de fanfară. Jezal scrâşni din dinţi, 
clănţănind, şi îşi miji ochii, dar în cele din urmă ecourile 
răsunătoare se stinseră. Lordul Şambelan se întoarse furios 
către crainic, care se holba la nou-veniţi cu gura căscată. 

- Ei? şuieră Hoff. 

Crainicul se trezi din amorţire. 

- Ah... da, desigur! Lorzii mei, doamnele mele, am marea 
onoare de a prezenta pe... (se opri şi trase vârtos aer în 
piept) ... Înălţimea Sa Imperială, Regele Engliei, al 
Stariklandului şi al  Midderlandului, Protector al 
Westportului şi al Dagoskăi, Augusta Sa Maiestate, Guslav 
al Cincilea, Mare Rege al Uniunii! 

Se stârni un freamăt puternic când fiecare bărbat şi 
fiecare femeie din sală se ridicară din scaune şi se lăsară pe 
un genunchi. 

Palanchinul regal pătrunse încet pe uşi, purtat pe umerii 
altor şase cavaleri fără chip. Regele şedea cocoţat într-un 
scaun aurit, sprijinit pe perne groase şi legănându-se 
încetişor într-o parte şi-n alta. Privea împrejur cu aerul 
buimac al unuia care a adormit beat şi s-a trezit într-o 
încăpere străină. 

Arăta îngrozitor. Enorm de gras, lăbărţat ca un munte 
înfăşurat în blană şi mătase roşie, cu capul strivit între 
umeri de greutatea imensei coroane sclipitoare. Avea ochii 
sticloşi şi umflaţi, cu imense pungi negre atârnând 
dedesubt, iar vârful rozaliu al limbii trecea întruna, nervos, 
peste buzele-i palide. Avea o guşă imensă şi un colac de 


grăsime în jurul gâtului, de fapt întreaga sa faţă dădea 
impresia că se topeşte uşor şi începe să i se scurgă de pe 
craniu. Aşa arăta Înaltul Rege al Uniunii, însă Jezal îşi plecă 
fruntea puţin mai jos când palanchinul se apropie. 

- O, murmură Augusta Maiestate, ca şi cum uitase ceva, 
vă rog, ridicaţi-vă. Freamătul umplu sala din nou, când cu 
toţii se ridicară şi reveniră la locurile lor. Regele se întoarse 
către Hoff, cu fruntea adânc încruntată şi Jezal îl auzi 
spunând: Ce caut aici? 

- Oamenii Nordului, Maiestate. 

- O, da! Ochii regelui se luminară. Se opri: Ce-i cu ei? 

-Ăă,.., 

Dar Lordul Şambelan fu salvat de la răspuns de uşile 
care se deschiseră în partea opusă a sălii, cele prin care 
intrase la început Jezal. Doi bărbaţi ciudaţi pătrunseră cu 
paşi mari şi înaintară de-a lungul culoarului. Unul dintre ei 
era un bătrân luptător încărunţit, cu o cicatrice şi un ochi 
orb, ducând o cutie turtită de lemn. Celălalt era 
înveşmântat într-o mantie cu glugă, cu toate trăsăturile 
ascunse şi atât de mare încât, dintr-odată, întreaga sală 
păru disproporţionată. Băncile şi mesele, până şi străjerii 
semănau cu nişte replici în miniatură, pentru copii. În timp 
ce trecea, câţiva dintre reprezentanţii aflaţi la marginea 
culoarului se dădură înapoi, speriaţi. Jezal se încruntă. 
Acest uriaş cu glugă nu părea de bun augur, orice-ar spune 
Lordul Hoff. Mârâieli furioase şi suspicioase umplură cupola 
răsunătoare când cei doi oameni ai Nordului îşi ocupară 
locurile pe podeaua de dale din faţa mesei de onoare. 

- Maiestatea Voastră, zise crainicul, înclinându-se atât de 
ridicol de jos încât fu nevoit să se sprijine în toiag. Consiliul 
Deschis îi recunoaşte pe Fenris cel Temut, mesagerul lui 
Bethod, Rege al Oamenilor Nordului, şi pe tălmăcitorul lui, 
Hansul Albeaţă! 

Regele se holba vesel la una dintre ferestrele mari din 
zidul curbat, total absent, probabil admirând felul în care 
lumina strălucea prin frumosul vitraliu, însă întoarse brusc 


capul, cu fălcile tremurând, când bătrânul războinic, pe 
jumătate orb, i se adresă. 

- Maiestatea Voastră, aduc salutări frăţeşti din partea 
stăpânului meu, Bethod, Rege al Oamenilor Nordului. 
Rotonda se cufundase în tăcere şi condeiele conţopiştilor 
păreau absurd de zgomotoase. Bătrânul luptător îşi înclină 
capul către imensa siluetă cu glugă de lângă el, cu un 
zâmbet stângaci. Fenris cel Temut vă aduce o ofertă din 
partea lui Bethod. De la rege la rege. De la Nord pentru 
Uniune. O ofertă şi un dar. 

Şi ridică cutia de lemn. 

Lordul Şambelan afişă un zâmbet afectat, mulţumit de 
sine. 

- Prezintă-ţi mai întâi oferta. 

- Este o ofertă de pace. O pace eternă între cele două 
mari naţiuni ale noastre. 

Albeaţă se înclină din nou. 

Manierele lui erau impecabile, Jezal trebuia s-o 
recunoască. Nu era ceea ce te-ai fi aşteptat de la sălbaticii 
Nordului rece şi îndepărtat. 

Discursul lui grațios ar fi fost aproape de ajuns să 
potolească sala, dacă n-ar fi fost bărbatul cu glugă de lângă 
el, cu statura lui amenințătoare, ca o umbră întunecată. 

Cu toate acestea, faţa regelui zvâcni într-un zâmbet vag 
când auzi pomenindu-se de pace. 

- Bine, mormăi el. Excelent. Pace. Nemaipomenit. Pacea 
e bună. 

- Cere doar un lucru mărunt în schimb, zise Albeaţă. 

Faţa Lordului Şambelan se asprise dintr-odată, dar era 
prea târziu. 

- Nu trebuie decât să-l numească, zise regele, zâmbind 
cu îngăduinţă. 

Bărbatul cu glugă păşi în faţă: 

- Englia, şuieră el. 

Sala rămase o clipă încremenită, apoi izbucni vacarmul. 
Din galeria publică se porni o furtună de râsete uluite. 


Meed era în picioare şi ţipa, roşu la faţă. Thuel se ridică, 
clătinându-se, de pe bancă, apoi căzu înapoi, tuşind. 
Răcnetele furioase erau însoţite de huiduieli batjocoritoare. 
Regele se holba în jurul său, cu toată demnitatea unui 
iepure speriat. 

Ochii lui Jezal priveau ţintă la omul cu glugă. Văzu o 
mână imensă strecurându-se de sub mânecă şi întinzându- 
se după agrafa mantiei. Clipi surprins. Mâna era albastră? 
Sau era doar o festă a luminii prin vitraliu? Mantia căzu la 
podea. 

Jezal înghiţi, cu inima bubuindu-i în urechi. Era ca şi cum 
s-ar fi uitat la o rană teribilă: cu cât era mai dezgustat, cu 
atât mai puţin îşi putea muta privirea. Râsetele se stinseră, 
strigătele se stinseră, imensul spaţiu deveni dintr-odată 
îngrozitor de încremenit. 

Fenris cel Temut părea încă şi mai mare fără mantie, 
înălțându-se peste tălmăcitorul său care se făcea tot mai 
mic. Fără nicio îndoială, era omul cel mai impunător pe 
care-l văzuse vreodată Jezal. Faţa i se mişca într-o 
constantă, contorsionată, expresie batjocoritoare. Ochii lui 
bulbucaţi zvâcneau şi clipeau în timp ce priveau nebuneşte 
împrejur, la întreaga adunare. Buzele-i subţiri zâmbeau şi 
se strâmbau şi se crispau întruna, fără odihnă. Dar toate 
acestea păreau fireşti, în comparaţie cu cea mai ciudată 
trăsătură a lui. 

Întreaga lui parte stângă, din cap până-n picioare, era 
acoperită de scris. Rune ilizibile erau mâzgălite pe 
jumătatea stângă a ţestei rase, peste pleoapă, buze, scalp, 
ureche. Imensul braţ stâng îi era tatuat cu un scris mărunt, 
albastru, de la umărul proeminent până la vârfurile 
degetelor sale lungi. Până şi piciorul stâng, desculţ, îi era 
acoperit de litere bizare. Un enorm, inuman, monstru pictat 
stătea chiar în inima guvernării Uniunii. Gura lui Jezal 
atârna, căscată. 

În jurul mesei de onoare se aflau paisprezece Cavaleri ai 
Trupului, cu toţii luptători greu încercaţi, de sânge nobil. 


Erau probabil patruzeci de străjeri din compania lui Jezal 
de jur împrejurul zidurilor, cu toţii ostaşi căliţi. Erau de cel 
puţin douăzeci de ori mai mulţi decât aceşti doi oameni ai 
Nordului şi erau bine înarmaţi, cu cele mai bune arme pe 
care le puteau oferi armurăriile regelui. Fenris cel Temut 
era neînarmat. În ciuda dimensiunilor şi ciudăţeniei sale, n- 
ar fi trebuit să reprezinte nicio ameninţare pentru ei. 

Dar Jezal nu se simţea în siguranţă. Se simţea singur, 
neajutorat şi îngrozitor de speriat. Pielea îl furnica, avea 
gura uscată. Simţi un năvalnic impuls să fugă, să se 
ascundă şi să nu mai iasă de acolo niciodată. 

Şi acest efect straniu nu se mărginea la el, nici măcar la 
cei din jurul mesei de onoare. Râsetele furioase se 
transformară în bolboroseli când monstrul pictat se răsuci 
încet în mijlocul podelei circulare, cu ochii scânteietori 
trecând peste mulţime. Meed se lăsă înapoi pe bancă, cu 
toată furia topindu-i-se. 

Câţiva oameni de vază din rândul din faţă se căţărară 
pur şi simplu peste spătarele băncilor lor, până în rândul 
aflat în spate. Alţii întoarseră privirea sau îşi acoperiră faţa 
cu mâinile. 

Unul dintre soldaţi scăpă sulița, care zăngăni zgomotos 
pe podea. 

Fenris cel Temut se întoarse încet către masa de onoare, 
ridicându-şi imensul pumn tatuat şi deschizându-şi gura cât 
o prăpastie, cu un spasm hidos străbătându-i faţa. 

- Englia! ţipă el, infinit mai tare şi mai înfricoşător decât 
o făcuse Lordul Şambelan vreodată. 

Ecourile glasului său se loviră de tavanul boltit de 
deasupra şi reverberară pe zidurile curbate, umplând 
imensul spaţiu cu un sunet pătrunzător. 

Unul dintre Cavalerii Trupului făcu un pas împleticit în 
spate şi alunecă, şi piciorul în armură îi zăngăni lovindu-se 
de marginea mesei. 

Regele se lăsă pe spate şi îşi acoperi faţa cu mâna, 
uitându-se cu un ochi înfricoşat printre degete, cu coroana 


bălăbânindu-i-se pe cap. 

Condeiul unuia dintre conţopişti căzu dintre degetele-i 
inerte. Mâna celuilalt se mişca pe hârtie în virtutea inerţiei, 
în timp ce gura i se deschise, mâzgălind un cuvânt pe 
diagonală, peste şirurile ordonate de scris de deasupra. 

Englia. 

Faţa Lordului Şambelan devenise palidă, ca de ceară. 
Întinse mâna încet către pocal, îl ridică la buze. Era gol. ÎI 
aşeză cu grijă înapoi pe masă, însă mâna îi tremura şi baza 
paharului zornăi pe lemn. Rămase o clipă neclintit, 
respirând adânc pe nas. 

- Evident, această ofertă este inacceptabilă. 

- Asta e regretabil, zise Albeaţă, dar mai rămâne darul. 
Toţi ochii se îndreptară spre el. În Nord, avem o tradiţie. 
Uneori, când există vrajbă între două clanuri, când există o 
ameninţare de război, fiecare parte îşi trimite câte un 
campion, să lupte în numele întregului neam, ca problema 
să poată fi rezolvată... cu o singură moarte. Deschise încet 
capacul cutiei de lemn. Înăuntru se afla un cuţit lung, cu 
lama lustruită ca oglinda. Maiestatea Sa, Bethod, îl trimite 
pe Cel Ilemut nu doar ca sol, dar şi drept campion al său. Va 
lupta pentru Englia, dacă oricine de-aici e gata să-l înfrunte 
şi să vă cruţe de un război pe care nu-l veţi câştiga. Înălţă 
cutia în faţa monstrului pictat. Acesta este darul stăpânului 
meu pentru voi şi altul mai de preţ n-ar putea fi: vieţile 
voastre. 

Mâna dreaptă a lui Fenris ţâşni şi înhăţă cuțitul din cutie. 
Îl ridică, sus, cu lama scânteind în lumina colorată dinspre 
ferestrele mari. Cavalerii ar fi trebuit să se năpustească 
înainte, Jezal ar fi trebuit să scoată sabia. Toţi ar fi trebuit 
să sară în apărarea regelui, dar nimeni nu se clinti. Fiecare 
gură era căscată, fiecare ochi lipit de dintele acela 
scânteietor de oţel. 

Lama cobori ca un fulger. Vârful ei pătrunse uşor prin 
piele şi carne, până când era îngropată până la mâner. 
Vârful ieşi, picurând de sânge, de sub braţul stâng tatuat al 


lui Fenris. Faţa îi tresări, dar nu mai mult ca de obicei. 
Lama se mişca grotesc în timp ce Fenris întinse degetele şi 
ridică braţul stâng, să-l vadă toată lumea. Picăturile de 
sânge răpăiau încetişor pe podeaua Rotondei Lorzilor. 

- Cine vrea să lupte cu mine? ţipă el, cu tendoanele 
umflându-i-se pe gât, ca nişte funii imense. 

Glasul lui răsuna aproape dureros în urechi. 

Linişte totală. Crainicul, care era cel mai aproape de Cel 
Temut şi se afla deja în genunchi, leşină, căzând cu faţa în 
jos. 

Fenris îşi îndreptă ochii bulbucaţi către cel mai voinic 
cavaler de la masă, care era cu un cap mai mic decât el. 

- Tu? şuieră el. 

Piciorul nefericitului scârţâi pe podea în timp ce se dădu 
înapoi, dorindu-şi, fără îndoială, să se fi născut pitic. 

O băltoacă de sânge întunecat se lăbărţase pe jos, sub 
cotul lui Fenris. 

- Tu? mârâi el la Hersel dan Meed. 

Tânărul deveni uşor pământiu, cu dinţii clănţănind, 
dorindu-şi, fără îndoială, să fi fost fiul altcuiva. 

Ochii aceia scânteietori trecură peste feţele cadaverice 
de la masa de onoare. Gâtlejul lui Jezal se strânse, când 
ochii lui Fenris îi întâlniră pe-ai lui. 

- Tu? 

- Ei, bine, aş vrea, dar sunt extrem de ocupat în după- 
amiaza asta. Poate mâine? 

Propriul glas îi suna străin. Cu siguranţă nu voise să 
spună aşa ceva. Dar cine altcineva putea fi? Cuvintele se 
ridicară plutind sigure, uşoare, către cupola aurită de 
deasupra. 

Se auziră râsete răzlețe, un strigăt de „Bravo!” de 
undeva din spate, dar ochii Celui Temut nu-l părăsiră pe 
Jezal nicio clipă. Aşteptă ca sunetele să piară, pe urmă gura 
i se strâmbă într-un rânjet hidos. 

- Mâine, atunci, şopti el. 


Curajul îl părăsi pe Jezal, brusc şi dureros. Gravitatea 
situaţiei îl apăsa ca o tonă de pietre. El? Să înfrunte 
creatura aceea? 

- Nu. Era Lordul Şambelan. Era încă palid, însă glasul îşi 
recăpătase o bună parte din vigoare. Jezal prinse curaj şi se 
lupta bărbăteşte să nu-şi dea drumul pe el. Nu! răcni Hoff 
din nou. Aici nu va fi niciun duel! N-avem nimic de decis! 
Englia e parte a Uniunii, prin legea străveche! 

Hansul Albeaţă chicoti încetişor. 

- Legea străveche? Englia e parte a Nordului. Acum 
două sute de ani, acolo au fost oameni ai Nordului, trăind în 
libertate. Voi voiaţi fier, aşa că aţi traversat marea, i-aţi 
măcelărit şi le-aţi furat pământul! Trebuie să fie, aşadar, 
cea mai veche dintre legi: cei puternici iau ce doresc de la 
cei slabi! Ochii i se îngustară. Avem şi noi legea aceea! 

Fenris cel 'Temut îşi smulse cuțitul din braţ. Câteva 
picături de sânge picurară pe podea, dar atâta tot. Nicio 
rană nu se zărea pe carnea tatuată. Nicio urmă. Cuţitul 
zornăi pe dale şi rămase acolo, într-o baltă de sânge, la 
picioarele lui. 

Fenris mătură pentru ultima dată adunarea cu ochii săi 
bulbucaţi, scânteietori, nebuni, apoi se întoarse şi traversă 
cu paşi mari culoarul şi apoi daisul, în timp ce lorzii şi 
împuterniciţii se retrăgeau în grabă, de-a lungul băncilor, 
din calea lui. 

Hansul Albeaţă făcu o plecăciune adâncă. 

- Probabil că va veni vremea când vă veţi dori să fi 
acceptat oferta sau darul nostru. Veţi mai auzi de noi, zise 
el cu glas scăzut, apoi ridică trei degete către Lordul 
Şambelan. Când va veni vremea, vom trimite trei semne. 

- Trimiteţi trei sute, dacă vreţi, răcni Hoff, dar 
mascarada asta s-a sfârşit! 

Hansul Albeaţă clătină amabil din cap. 

- Veţi mai auzi de noi. 

Se întoarse şi ieşi din Rotonda Lorzilor, în urma lui 
Fenris cel Temut. Uşile imense se trântiră. Condeiul celui 


mai apropiat funcţionar începu să zgârie fără vlagă pe 
hârtie. 

Veţi auzi de noi! 

Hersel dan Meed se întoarse către Lordul Şambelan, cu 
fălcile încleştate, cu trăsăturile-i frumoase schimonosite de 
furie. 

- Şi aceasta este vestea bună pe care vreţi s-o transmit 
tatălui meu? ţipă el. 

Consiliul Deschis explodă. Răcnete, urlete, invective 
îndreptate către oricine şi către toată lumea, haos din cel 
mai cumplit. 

Hoff sări în picioare, răsturnând scaunul în spatele lui, şi 
începu să înşire vorbe mânioase, însă vacarmul îl acoperi 
până şi pe el. Meed îi întoarse spatele şi ieşi valvârtej. Alţi 
delegaţi din grupul Engliei se ridicară înverşunaţi şi îl 
urmară pe fiul Lordului lor Guvernator. Hoff se uita după el, 
livid de furie, frământându-şi gura în tăcere. 

Jezal îl urmări pe rege luându-şi încet mâna de pe faţă şi 
aplecându-se către Lordul Şambelan. 

- Când ajung aici oamenii Nordului? şopti el. 


Regele oamenilor nordului 


Logen inspiră adânc, savurând neobişnuita senzaţie a 
adierii răcoroase pe faţa-i proaspăt bărbierită şi îşi desfătă 
ochii cu priveliştea. Era începutul unei zile senine. Ceaţa 
dimineţii aproape dispăruse şi, din balconul camerei sale, 
situat sus, pe latura unuia dintre turnurile bibliotecii, puteai 
zări până hăt, departe. Valea imensă se desfăşura înaintea 
lui, împărţită în straturi bine conturate. Deasupra era 
cenuşiul şi albul pufos al cerului înnourat. Apoi era linia 
zdrenţuită a piscurilor negre ce înconjurau lacul şi umbra 
maronie, estompată, a altora, în depărtare. Urmau verdele- 
închis al coastelor împădurite, apoi dâra subţire, curbată, 
de pietriş gri, la țărm. Totul se repeta în oglinda neclintită a 
lacului de dedesubt - o altă lume iluzorie, răsturnată, mai 
jos de lumea lui. 

Logen îşi plecă ochii, privindu-şi mâinile, cu degetele 
desfăcute pe piatra roasă de vreme a parapetului. Nu era 
nici urmă de murdărie sau de sânge uscat sub unghiile-i 
crăpate. Arătau palide, moi, rozalii, ciudate. Până şi crustele 
şi zgârieturile de pe încheieturi erau aproape vindecate. 
Trecuse atât de mult de când Logen fusese curat încât 
uitase senzaţia. Hainele noi erau aspre pe pielea-i lipsită de 
obişnuitul strat de murdărie, unsoare şi transpiraţie uscată. 

Admirând, curat şi sătul, întinderea lacului liniştit, se 
simţea alt om. Pentru o clipă, se întrebă cum ar putea să se 
transforme acest nou Logen, dar piatra goală a parapetului 
îl privi prin locul unde cândva se afla degetul care acum 
lipsea. Asta n-avea să se vindece niciodată. Era tot 
Nouădegete, Sângerosul Nouă, şi aşa va rămâne mereu. 
Dacă nu cumva avea să piardă şi alte degete. Totuşi, 
mirosea mai bine, asta trebuia să recunoască. 

- Ai dormit bine, Maestre Nouădegete? 

Wells era în pragul uşii, iscodind balconul cu privirea. 


- Ca un prunc. Logen nu îndrăznea să-i spună bătrânului 
servitor că dormise afară. 

În prima noapte încercase patul, răsucindu-se şi 
zvârcolindu-se, incapabil să se împace cu confortul ciudat al 
saltelei şi cu căldura neobişnuită a păturilor. După aceea 
încercase podeaua. Fusese mai bine. Dar aerul tot i se 
păruse închis, stătut, îmbâcsit. Tavanul îi atârnase în cap, 
părând să alunece tot mai jos, amenințând să-l strivească 
sub povara pietrei de deasupra. Abia când se întinsese pe 
dalele tari ale balconului, cu vechea manta întinsă peste el 
şi doar cu norii şi stelele deasupra, îi venise somnul. Unele 
obişnuinţe sunt greu de depăşit. 

- Ai un musafir, zise Wells. 

- Eu? 

Capul lui Malacus Quai se ivi pe după tocul uşii. Ochii îi 
erau ceva mai puţin afundaţi în orbite, pungile de dedesubt, 
ceva mai puţin întunecate. Avea ceva culoare în obraji şi 
ceva carne pe oase. Nu mai arăta ca un cadavru, doar sfrijit 
şi bolnav, aşa cum arătase la început, când îl cunoscuse 
Logen. Bănuia că mai sănătos de-atât nu va arăta Quai 
niciodată. 

- Ha! râse Logen. Ai supravieţuit? 

Ucenicul clătină obosit din cap de câteva ori, în timp ce 
traversă camera târşâindu-şi picioarele. Era înfăşurat într-o 
pătură groasă care se târâia pe podea, împiedicându-l să 
păşească normal. leşi pe uşa balconului şi rămase acolo, 
trăgând pe nas şi clipind în aerul rece al dimineţii. 

Logen era mai bucuros să-l vadă decât se aşteptase. Îl 
bătu pe spate ca un vechi prieten, poate cu puţin prea mult 
entuziasm. Ucenicul se clătină, cu pătura încâlcită în jurul 
picioarelor şi ar fi căzut dacă Logen n-ar fi întins o mână să- 
l sprijine. 

- Încă nu sunt chiar bun de luptă, mormăi Quai, cu un 
zâmbet vag. 

- Arăţi mult mai bine decât ultima oară când te-am 
văzut. 


- Şi tu la fel. Văd că ţi-ai pierdut barba. Şi mirosul. 
Câteva cicatrice mai puţin şi ai arăta aproape civilizat. 

Logen ridică mâinile. 

- Orice, în afară de asta. 

Wells ieşi, aplecându-se în dreptul uşii, în lumina 
strălucitoare a dimineţii. Avea un sul de pânză şi un cuţit în 
mână. 

- Aş putea să-ţi văd braţul, Maestre Nouădegete? Logen 
aproape uitase de tăietură. Nu avea sânge proaspăt pe 
bandaj şi, când îl desfăcu, dedesubt era o crustă lungă, 
roşie-maronie, ce se întindea aproape de la încheietură 
până la cot, înconjurată de piele nouă, roz. Nici nu-l mai 
durea, doar îl gâdila. Rana intersecta alte două cicatrice 
mai vechi ale lui Logen. Una dintre ele, o ispravă gri, în 
zigzag, lângă încheietură, cu care bănuia că se alesese în 
duelul cu Treicopaci, în urmă cu mulţi ani. Logen se 
strâmbă când îşi aminti cotonogeala pe care şi-o 
administraseră unul altuia. Despre cea de-a doua cicatrice, 
mai palidă, urcând până mai sus, nu era sigur. Ar fi putut s- 
o aibă de oriunde. 

Wells se aplecă şi examină pielea din jurul rănii, în timp 
ce Quai se uita atent peste umărul lui. 

- Se vindecă bine. Te vindeci repede. 

— Am exerciţiu. 

Wells îşi ridică privirea spre faţa lui Logen, unde tăietura 
de pe frunte pălise deja, devenind doar încă un rid roz. 

- Văd. Ar fi absurd să te sfătuiesc să eviţi pe viitor 
obiectele ascuţite? 

Logen râse. 

- Crezi sau nu, m-am străduit întotdeauna să le evit, mai 
demult. Dar par să mă caute, în ciuda eforturilor mele. 

- Ei, bine, zise bătrânul servitor, tăind o bucată nouă de 
pânză şi răsucind-o cu grijă în jurul antebraţului lui Logen. 
Sper că acesta e ultimul bandaj de care vei mai avea 
vreodată nevoie. 


- Şi eu, zise Logen, îndoindu-şi degetele. Şi eu. Dar nu 
credea că va fi. 

- Micul dejun o să fie gata imediat. 

Şi Wells îi lăsă pe cei doi singuri pe balcon. 

Rămaseră acolo, în tăcere, o vreme, apoi vântul bătu 
rece dinspre vale. Quai se scutură şi îşi strânse pătura în 
jurul lui. 

- Acolo... lângă lac, ai fi putut să mă părăseşti. Eu m-aş fi 
părăsit. 

Logen se încruntă. Fusese o vreme când ar fi făcut-o fără 
să stea pe gânduri, dar lucrurile se schimbă. 

- Am părăsit o grămadă de oameni, la vremea mea. 
Presupun că mi s-a acrit de sentimentul ăla. 

Ucenicul îşi încreţi buzele, privind valea, pădurile, munţii 
îndepărtați. 

- N-am mai asistat până acum la uciderea unui om. 

- Ai noroc. 

- Ai văzut multă moarte, aşadar? 

Logen se cutremură. În tinereţe, i-ar fi plăcut să 
răspundă tocmai acelei întrebări. Ar fi putut să facă paradă, 
să se fălească şi să înşire acţiunile la care participase, 
Oamenii Aleşi pe care-i omorâse. Acum nu-şi dădea seama 
când îi secase mândria. Se întâmplase încetul cu încetul. Pe 
măsură ce războaiele au devenit mai sângeroase, pe 
măsură ce cauzele au devenit pretexte, pe măsură ce 
prietenii lui s-au întors în ţărână, unul câte unul. Logen îşi 
scărpină urechea, atinse tăietura adâncă pe care o făcuse 
sabia lui Tul Duru, cu multă vreme în urmă. Ar fi putut să 
rămână tăcut. Dar, dintr-un oarecare motiv, simţea nevoia 
să fie sincer. 

- Am luptat în trei campanii, începu el. În şapte bătălii. În 
nenumărate raiduri, ambuscade şi apărări disperate şi în 
acţiuni sângeroase de tot felul. Am luptat pe viscol, pe vânt 
distrugător, în miez de noapte. Am luptat toată viaţa, cu un 
duşman sau altul, cu un prieten sau altul. E aproape tot ce- 
am cunoscut. Am văzut oameni ucişi pentru o vorbă, pentru 


o privire, pentru absolut nimic. O femeie a încercat cândva 
să mă înjunghie pentru că i-am ucis soţul, şi am aruncat-o 
într-o fântână. Şi asta e departe de a fi cel mai rău lucru. 
Viaţa preţuia pentru mine cât un pumn de ţărână. Nici atât. 
Am luptat în zece dueluri şi le-am câştigat pe toate, dar am 
luptat pentru cine nu trebuie şi din cele mai proaste motive. 
Am fost nemilos şi brutal, am fost un laş. Am înjunghiat 
oameni pe la spate, i-am ars, i-am înecat, i-am strivit cu 
pietre, i-am omorât în somn, neînarmaţi sau fugind. Am 
fugit şi eu, nu o dată. Mi-am udat şi eu nădragii de frică. Am 
cerşit îndurare. Am fost rănit, adesea, am fost grav rănit şi 
am urlat şi am plâns ca un copil căruia mama i-a scos ţâţa 
din gură. N-am nicio îndoială că lumea ar fi mai bună dacă 
aş fi fost ucis cu ani în urmă, dar n-am fost şi nu ştiu de ce. 
Îşi privi mâinile, roz şi curate pe piatră. Puţini sunt cei care 
au mâinile mânjite de mai mult sânge decât mine. Niciunul 
de care să ştiu eu. Sângerosul Nouă, aşa îmi zic duşmanii, şi 
sunt cu duiumul. Mereu mai mulţi duşmani şi mai puţini 
prieteni. Sângele nu-ţi aduce altceva decât şi mai mult 
sânge. Acum mă urmăreşte, mereu, ca propria-mi umbră şi, 
ca de propria-mi umbră, nu pot scăpa de el. Nu trebuie să 
scap niciodată de el. L-am câştigat. L-am meritat. L-am 
căutat cu lumânarea. Asta mi-e osânda. 

Şi cu asta isprăvi. Logen lăsă să-i scape un oftat adânc, 
din toţi rărunchii, şi privi lacul. Nu îndrăznea să se uite la 
omul de lângă el, nu voia să-i vadă expresia de pe faţă. Cine 
să vrea să afle că se însoţeşte cu Sângerosul Nouă? Un om 
care a răspândit mai multă moarte decât o molimă şi cu mai 
puţin regret. Nu mai puteau fi prieteni acum, cu toate acele 
cadavre între ei. 

Apoi simţi mâna lui Quai bătându-l pe umăr: 

- Ei, bine, asta e, spuse el, zâmbind cu gura până la 
urechi, dar m-ai salvat şi îţi sunt profund recunoscător 
pentru asta! 

- Am salvat un om, anul ăsta, şi am omorât doar patru. 
Am renăscut. 


Şi râseră amândoi o vreme şi asta le făcu bine. 

- Aşadar, Malacus, văd că ai revenit printre noi. 

Cei doi se întoarseră. Quai se împiedică în pătură, cu un 
aer uşor tulburat. Întâiul dintre Magi stătea în pragul uşii, 
îmbrăcat într-o cămaşă lungă, albă, cu mânecile suflecate 
până la cot. Lui Logen încă îi aducea mai mult a măcelar 
decât a vrăjitor. 

- Maestre Bayaz... âă... Tocmai veneam să te văd, se 
pbâlbâi Quai. 

- Zău? Ce noroc pentru amândoi, atunci, că am venit eu 
la tine. Magul ieşi pe balcon. Mă gândesc că un om care se 
simte destul de bine să vorbească, să râdă şi să se 
aventureze afară, se simte, fără îndoială, destul de bine ca 
să citească, să studieze şi să-şi dezvolte mintea îngustă. Ce- 
ai zice de asta? 

- Fără îndoială... 

- Fără îndoială, da! Spune-mi, cum merg studiile? 

Nefericitul ucenic părea complet buimăcit. 

- Au fost oarecum... întrerupte? 

- N-ai făcut niciun progres cu Principiile Artei a lui 
Juvens cât timp te-ai rătăcit prin munţi, pe vreme rea? 

- Ăă... niciun progres... nu! 

- Iar cunoştinţele tale despre istorie s-au extins mult, în 
timp ce Maestrul Nouădegete te căra în spate înapoi la 
bibliotecă? 

- Ăă... trebuie să mărturisesc că... nu. 

- Dar exerciţiile şi meditaţiile, cu siguranţă că pe acelea 
le-ai exersat, cât timp ai zăcut fără cunoştinţă, săptămâna 
aceasta! 

- Păi, âă... nu, starea de inconştienţă a fost... ăâ... 

- Aşadar, spune-mi, ai susţine că eşti cu un pas înainte, 
ca să zic aşa? Sau ai rămas în urmă cu studiile? 

Quai îşi cobori privirea în podea. 

- Eram în urmă şi când am plecat. 

- Atunci poate îmi poţi spune unde ai de gând să-ţi 
petreci ziua. 


Ucenicul îşi ridică privirea, plin de speranţă. 

- La masa mea de scris? 

- Excelent. Bayaz zâmbi larg. Eram pe cale să-ţi propun 
asta, dar mi-ai luat-o înainte. Dorinţa ta de a învăţa îţi face 
multă cinste! 

Quai încuviinţă frenetic şi se zori către uşă, târând 
pătura pe dale, în urma lui. 

- Bethod e pe drum, murmură Bayaz. Va ajunge astăzi. 

Zâmbetul lui Logen dispăru, gâtlejul i se strânse dintr- 
odată. Îşi amintea destul de bine ultima lor întâlnire. Întins 
cu faţa în jos pe podeaua din castelul lui Bethod de la 
Carleon, bătut şi zdrobit şi legat în lanţuri, picurând sânge 
în paie şi sperând că sfârşitul nu va întârzia prea mult. 
După care, fără nicio explicaţie, l-au lasat să plece. L-au 
azvârlit afară pe poartă cu Copoiul, cu Treicopaci, cu 
Molâul şi cu restul şi i-au spus să nu se mai întoarcă 
niciodată. Niciodată. Prima oară când Bethod a dat dovadă 
de un dram de milă. Şi ultima, Logen nu se îndoia. 

- Astăzi? întrebă el, încercând să-şi stăpânească vocea. 

- Da, curând. Regele Oamenilor Nordului. Ha! 
Arogantul! Bayaz îi aruncă lui Logen o privire piezişă. Vine 
să-mi ceară o favoare şi mi-ar plăcea să fii de faţă. 

- Lui nu-i va plăcea. 

- Întocmai. 

Vântul părea mai rece decât înainte. Dacă Logen nu l-ar 
mai vedea niciodată pe Bethod, tot ar fi prea devreme. Dar 
unele lucruri trebuie făcute. E mai bine să le faci, decât să 
trăieşti cu spaima lor. Asta ar fi spus tatăl lui Logen. Aşadar, 
trase adânc aer în piept şi îşi îndreptă umerii. 

- Voi fi acolo. 

- Excelent. Atunci mai lipseşte doar un singur lucru. 

- Ce anume? 

Bayaz zâmbi atotcunoscător. 

- Ai nevoie de o armă. 


Era uscat în beciurile bibliotecii. Uscat, întunecos şi 
foarte, foarte derutant. Urcaseră şi coborâseră trepte, 
trecuseră după colţuri, intraseră pe uşi, cotind ici şi colo, la 
stânga sau la dreapta. Locul era un labirint. Logen spera să 
nu piardă din ochi torţa pâlpâitoare a vrăjitorului, altfel 
putea să rămână blocat pe veci sub bibliotecă. 

- E uscat aici, jos, uscat şi plăcut, îşi zicea Bayaz cu voce 
tare, iar glasul său răsuna de-a lungul coridoarelor, 
amestecându-se cu bocănitul paşilor lor. Nimic nu-i mai rău 
decât umezeala pentru cărţi. Sau pentru arme. Împinse uşa 
încetişor şi aceasta se dădu în lături fără zgomot. la te uită! 
N-a mai fost deschisă de ani de zile, dar balamalele se 
răsucesc ca unse. Asta da măiestrie! De ce nu mai 
interesează pe nimeni măiestria? 

Bayaz trecu pragul fără să aştepte un răspuns, iar Logen 
îl urmă îndeaproape. 

Torţa vrăjitorului lumină o sală lungă, scundă, cu ziduri 
din blocuri aspre de piatră, al cărui capăt se pierdea în 
întuneric. Încăperea era căptuşită cu stelaje şi rafturi, iar 
podeaua era înţesată de cutii şi etajere, claie peste 
grămadă şi revărsându-se într-o abundență de arme şi 
armuri. Lumina pâlpâitoare a torţei scânteie pe săbii şi 
ţepuşe, pe suprafeţe lustruite de lemn şi metal, când Bayaz 
păşi încet pe podeaua de piatră, croindu-şi drum printre 
arme şi privind împrejur. 

- O adevărată colecţie, murmură Logen, urmându-l pe 
mag prin acel talmeş-balmeş. 

- Un morman de gunoaie vechi, în cea mai mare parte, 
dar ar trebui să existe câteva lucruri care merită să fie 
descoperite. Bayaz luă un coif de la o veche armură de plăci 
aurite şi îl cercetă încruntat. Ce zici de ăsta? 

- Nu m-am dat niciodată în vânt după armuri. 

- Nu, nu mi se pare că ai fi genul. Iloate bune pe 
spinarea calului, aş zice, dar e cumplit când ai de făcut o 
călătorie pe jos. Azvârli coiful înapoi pe suportul lui, apoi 


rămase acolo, uitându-se, dus pe gânduri, la armură: După 
ce o îmbraci, cum te uşurezi? 

Logen se încruntă. 

- Ăă... făcu el, dar Bayaz înainta deja de-a lungul 
încăperii, luând lumina cu el. 

- Trebuie că ai folosit câteva arme la viaţa ta, Maestre 
Nouădegete. Care e preferata ta? 

- N-am avut niciodată vreo preferinţă, răspunse Logen, 
aplecându-se pe sub o halebardă ruginită, răsturnată într- 
un stelaj. Un campion nu ştie niciodată cu ce i se poate cere 
să lupte. 

- Desigur, desigur. Bayaz luă o suliță lungă cu capul 
ghimpat şi o flutură puţin. Logen se dădu în spate, prudent. 
Destul de periculoasă. Ai putea ţine pe cineva la distanţă cu 
una din astea. Însă un om cu o suliță are nevoie deo 
mulţime de prieteni, care, la rândul lor, au nevoie de sulițe. 
Bayaz o aruncă înapoi pe stelaj şi trecu mai departe. Asta 
arată înfricoşător. Magul apucă de mânerul noduros al unui 
baltag. La naiba! făcu el şi îl înălţă, cu venele umflându-i-se 
pe gât. E destul de greu! Îl lăsă jos cu o bufnitură, făcând 
stelajul să se clatine. Ai putea să omori un om cu aşa ceva. 
Ai putea să-l tai drept în două. Dacă ar sta neclintit. 

- Asta e mai bună, zise Logen. 

Era o sabie obişnuită, cu un aspect robust, într-o teacă 
roasă din piele maro. 

- O, da, într-adevăr. Mult, mult mai bună. Sabia aceea e 
făurită de Kanedias, însuşi Maestrul Creator. Bayaz îi 
întinse lui Logen torţa şi luă sabia lungă din rastel. Ţi-a 
trecut vreodată prin minte, Maestre Nouădegete, că o sabie 
e altfel decât alte arme? Securile, buzduganele şi altele 
asemenea sunt ucigătoare, nu-i vorbă, dar ele atârnă de 
centură ca nişte brute nătânge. Magul îşi plimbă privirea 
de-a lungul mânerului, un metal rece, obişnuit, brăzdat de 
şanţuri fine, ca mâna să nu alunece, scânteind în lumina 
torţei. Dar o sabie... o sabie are glas. 

- Cum? 


- În teacă, are puţine de spus, negreşit, dar nu trebuie 
decât să-ţi aşezi mâna pe mâner şi începe să şoptească în 
urechea duşmanului tău. Bayaz îşi înfăşură degetele strâns 
în jurul mânerului: Un blând avertisment. O vorbă de 
atenţionare. O auzi? 

Logen clătină încet din cap. 

- Acum, şopti Bayaz, fă comparaţia cu o sabie pe 
jumătate scoasă. Un lat de palmă de metal ieşi din teacă 
şuierând, cu o singură literă de argint strălucind lângă 
mâner. Lama propriu-zisă era mată, dar tăişul avea o 
sclipire rece, de gheaţă. Glăsuieşte mai tare, nu-i aşa? 
Şuieră o cumplită ameninţare. Vesteşte moartea. O auzi? 
Logen încuviinţă din nou, fără să-şi dezlipească ochii de la 
tăişul scânteietor. Acum compar-o cu sabia scoasă cu totul. 
Bayaz smulse din teacă sabia lungă, cu un vâjâit uşor şi o 
ridică astfel încât vârful pluti la câţiva centimetri de faţa lui 
Logen. Acum strigă, nu-i aşa? Îşi urlă sfidarea. Răcneşte o 
provocare. O auzi? 

- Îhî, făcu Logen, lăsându-se pe spate şi uitându-se, uşor 
cruciş, la vârful strălucitor al sabiei. 

Bayaz coborî arma şi o strecură înapoi în teacă, oarecum 
spre uşurarea lui Logen. 

- Da, o sabie are glas. Securile, buzduganele şi altele 
asemenea sunt ucigătoare, nu-i vorbă, dar o sabie e o armă 
subtilă şi se potriveşte unui om subtil. Tu, Maestre 
Nouădegete, cred că eşti mai subtil decât pari. Logen se 
încruntă când Bayaz îi întinse sabia. Fusese acuzat de multe 
lucruri în viaţă, dar niciodată de subtilitate. Ia-o ca pe un 
dar. Recunoştinţa mea pentru purtarea ta aleasă. 

Logen stătu pe gânduri o clipă. Nu mai avusese o armă 
adevărată dinainte de a trece munţii şi nu era dornic să ia 
din nou una în mână. Dar Bethod venea, şi avea să ajungă 
curând. Mai bine s-o aibă şi să n-o vrea, decât s-o vrea şi să 
n-o aibă. Mult, mult mai bine. Omul trebuie să fie realist 
când vine vorba despre asemenea lucruri. 


- Mulţumesc, zise Logen, luând sabia din mâna lui Bayaz 
şi înapoindu-i torţa. Cred. 


Un foc plăpând trosnea în vatră şi odaia era caldă, 
primitoare şi tihnită. 

Dar Logen nu avea tihnă. Stătea lângă fereastră, cu 
privirea coborâtă spre curtea de dedesubt, nervos, agitat şi 
speriat, aşa cum era odinioară înainte de o luptă. Bethod 
venea. Era undeva, aproape. Pe drumul pădurii, sau 
trecând printre stânci, peste pod ori prin poartă. 

Întâiul dintre Magi nu părea încordat. Şedea comod în 
scaunul lui, cu picioarele pe masă, lângă o pipă lungă de 
lemn, frunzărind o carte mică, legată în alb, cu un zâmbet 
şters pe faţă. Nu mai văzuse pe nimeni atât de calm şi asta 
îl făcea pe Logen să se simtă şi mai rău. 

- E bună? întrebă Logen. 

- Ce să fie bună? 

- Cartea. 

- O, da. E cea mai formidabilă carte. E Principiile Artei a 
lui Juvens, piatra unghiulară a ordinului meu. Bayaz făcu 
semn cu mâna liberă către rafturile care acopereau doi 
pereţi, cu sutele de alte cărţi identice aliniate pe ele. Sunt 
toate aceeaşi. O singură carte. 

- Una? Ochii lui Logen trecură peste cotoarele albe, 
groase. E o carte a naibii de lungă. Ai citit-o pe toată? 

Bayaz chicoti. 

- O, da, de multe ori. Fiecare om din ordinul meu trebuie 
s-o citească şi, în cele din urmă, să-şi facă propria copie. 
Întoarse cartea, pentru ca Logen s-o poată vedea. Paginile 
erau aşternute cu rânduri dese de simboluri ordonate, dar 
neinteligibile. Eu am scris paginile acestea, demult. Ar 
trebui s-o citeşti şi tu. 

- Nu mă prea dau în vânt după cărţi. 

- Nu? se miră Bayaz. Păcat. 

Întoarse pagina şi continuă să citească. 


- Dar aceea? Mai era o carte, singură, culcată, chiar în 
vârful unuia dintre rafturi, o carte mare, neagră, zgâriată şi 
roasă. E scrisă tot de acest Juvens? 

Bayaz ridică spre carte o privire încruntată. 

- A scris-o fratele lui. Se ridică din scaun, se întinse şi o 
luă jos. Acesta e un alt fel de cunoaştere. Trase sertarul 
biroului, strecură cartea neagră înăuntru şi îl trânti la loc. 
Mai bine să nu fie atinsă, şopti el, aşezându-se înapoi şi 
deschizând din nou Principiile Artei. 

Logen trase adânc aer în piept, îşi puse mâna stângă pe 
mânerul sabiei, simțind apăsarea metalului rece în palmă. 
Numai liniştitoare nu era senzaţia. Îi dădu drumul şi se 
întoarse la fereastră, privind posomorât în curte. Simţi căi 
se taie răsuflarea. 

- Bethod. E aici. 

- Bine, bine, murmură absent Bayaz. Cine-l însoţeşte? 

Logen privi încordat cele trei siluete din curte. 

- Scale, zise el încruntat. Şi o femeie. N-o recunosc. 
Descalecă. Logen îşi linse buzele uscate. Acum intră. 

- Da, da, murmură Bayaz, aşa se ajunge la o întâlnire. 
Încearcă să te linişteşti, prietene. Respiră. 

Logen se sprijini de tencuiala văruită, cu braţele 
încrucişate şi inspiră adânc. Nu-i era de folos. Nodul din 
piept îl apăsa şi mai tare. Auzea paşi grei pe coridorul de 
afară. Mânerul uşii se răsuci. 

Scale pătrunse primul în încăpere. Fiul cel mare al lui 
Bethod fusese întotdeauna voinic, încă de copil, dar 
crescuse monstruos de când nu-l mai văzuse Logen. Capul 
lui cât un bolovan părea aproape o excrescenţă în vârful 
acelui morman de muşchi, cu craniul mult mai îngust decât 
gâtul. Avea un maxilar stâncos, un ciot turtit pe post de nas 
şi nişte ochi mici, furioşi, bulbucaţi şi aroganţi. Gura subţire 
îi era strâmbată într-un rânjet permanent, foarte 
asemănător cu al fratelui său mai mic, Calder, însă la el se 
citea mult mai puţină viclenie şi mult mai multă violenţă. 
Avea un paloş greu la şold, de care mâna-i cărnoasă nu se 


dezlipi cât timp se uită fioros la Logen, emanând răutate 
prin toţi porii. 

Apoi intră femeia. Era foarte înaltă, subţire şi palidă, cu 
un aer aproape bolnăvicios. Ochii ei oblici erau tot atât de 
înguşti şi reci pe cât erau ai lui Scale de bulbucaţi şi furioşi 
şi aveau împrejur un strat de fard negru, care îi făcea să 
pară încă şi mai înguşti şi mai reci. Avea inele de aur pe 
degetele-i lungi, brățări de aur pe braţele-i subţiri, lanţuri 
de aur în jurul gâtului ei alb. Cercetă încăperea cu ochii ei 
albaştri, glaciali, şi fiecare lucru pe care-l observa părea s-o 
ridice pe noi culmi ale dezgustului şi dispreţului. Mai întâi 
mobilierul, apoi cărţile, îndeosebi Logen şi, mai presus de 
toate, Bayaz. 

Autoproclamatul Rege al Oamenilor Nordului îşi făcu 
apariţia ultimul şi mai magnific ca oricând, în veşminte din 
stofă groasă colorată şi blănuri albe, preţioase. Purta peste 
umăr un lanţ greu de aur şi pe cap o diademă din acelaşi 
metal împodobită cu un singur diamant, mare cât un ou de 
pasăre. Chipul lui zâmbitor era brăzdat de riduri mai 
adânci decât îşi amintea Logen, avea părul şi barba 
încărunţite, dar nu era mai puţin înalt, mai puţin viguros 
sau mai puţin chipeş şi dobândise multă autoritate şi 
înţelepciune, chiar şi măreție. Arăta din cap până-n picioare 
ca un om măreț, un om înţelept, un om drept. Arăta din cap 
până-n picioare ca un rege. Dar Logen nu se lăsă păcălit. 

- Bethod! zise călduros Bayaz, închizând cu zgomot 
cartea. Vechiul meu prieten! Nici nu-ţi poţi închipui cât sunt 
de bucuros să te revăd. Îşi săltă picioarele de pe masă, 
arătând către lanţul de aur şi diamantul scânteietor. Şi să 
văd la tine o evoluţie atât de impresionantă. Îmi amintesc că 
a fost o vreme când erai fericit să mă vizitezi singur. Dar 
presupun că oamenii mari trebuie să fie însoţiţi şi văd că ai 
adus câţiva... alţi oameni. Pe încântătorul tău fiu îl cunosc, 
desigur. Văd că eşti bine hrănit, măcar, ce zici, Scale? 

- Prinţe Scale, mormăi monstruosul fiu al lui Bethod, cu 
ochii ieşindu-i şi mai mult din orbite. 


- Hm! făcu Bayaz, cu o sprânceană ridicată. N-am avut 
plăcerea să cunosc cealaltă persoană care te însoţeşte. 

- Eu sunt Caurib. Logen clipi. Glasul femeii era cel mai 
frumos lucru pe care-l auzise vreodată. Calm, liniştitor, 
îmbătător. Sunt vrăjitoare, intonă ea, scuturându-şi capul 
cu un zâmbet plin de dispreţ. O vrăjitoare din Nordul 
Îndepărtat. 

Logen rămase înmărmurit, cu gura întredeschisă. Ura i 
se topi. Erau cu toţii prieteni aici. Mai mult decât prieteni. 
Nu-şi putea dezlipi ochii de la ea. Nu voia. Restul celor aflaţi 
în încăpere parcă dispăruseră. Era ca şi cum îi vorbea doar 
lui şi cea mai mare dorinţă a inimii sale era ca ea să nu se 
oprească niciodată... 

Însă Bayaz doar râse. 

- O adevărată vrăjitoare, şi ai un glas de aur! Ce 
minunat! N-am mai auzit de mult un asemenea glas, dar 
aici nu-ţi va sluji la nimic. Logen clătină din cap, limpezindu- 
şi gândurile şi ura năvăli înapoi, fierbinte şi liniştitoare. 
Spune-mi, trebuie să studiezi ca să devii vrăjitoare? Sau 
ţine pur şi simplu de giuvaiere şi de o grămadă de vopsea 
pe faţă? Ochii lui Caurib se îngustară, devenind două fante 
albastre, ucigătoare, dar Întâiul dintre Magi nu-i dădu timp 
să vorbească: Şi din Nordul Îndepărtat, i-auzi! Se scutură 
uşor. Trebuie să fie frig acolo, în această perioadă a anului. 
Neplăcut pentru sfârcuri, nu? Ai venit la noi pentru vremea 
caldă sau şi dintr-un alt motiv? 

- Merg unde porunceşte regele meu, şuieră ea, cu 
bărbia ascuţită ridicându-se puţin mai mult. 

- Regele tău? se miră Bayaz, rotindu-şi privirea prin 
încăpere, ca şi cum ar mai fi trebuit să fie cineva acolo, 
ascuns într-un cotlon. 

- Tatăl meu este Rege al Oamenilor Nordului acum, 
mârâi Scale. Îi rânji lui Logen. Ar trebui să îngenunchezi în 
faţa lui, Nouă Sângeros! Rânji către Bayaz: Şi tu la fel, 
bătrâne. 


Întâiul dintre Magi îşi desfăcu braţele, într-un gest de 
scuză: 

- O, mă tem că nu îngenunchez în faţa nimănui. Sunt 
prea bătrân pentru asta. Mă dor încheieturile, mă-nţelegi. 

Cizma lui Scale bubui în podea când făcu un pas înainte, 
cu o înjurătură pe buze, însă tatăl său îi aşeză o mână 
blândă pe braţ. 

- Haide, fiule, nu e nevoie acum să îngenuncheze. Glasul 
lui era rece şi uniform, ca zăpada proaspăt căzută. Nu se 
cuvine să ne luăm la sfadă. Nu sunt, oare, interesele 
noastre aceleaşi? Pace? Pace în Nord? Am venit doar să-ţi 
cer sfatul înţelept, Bayaz, ca odinioară. E atât de rău să ceri 
ajutorul unui vechi prieten? 

Nimeni nu păruse vreodată mai sincer, mai rezonabil, 
mai demn de încredere. Dar Logen nu se lăsă păcălit. 

- Dar nu avem deja pace în Nord? Bayaz se lăsă pe 
spătarul scaunului, cu mâinile împreunate în faţă. Nu s-au 
sfârşit toate vrajbele? N-ai fost învingător? Nu ai tot ce-ai 
dorit şi mai mult decât atât? Rege al Oamenilor Nordului, 
ai? Ce ajutor aş putea să-ţi ofer eu? 

- Nu mă sfătuiesc decât cu prietenii, Bayaz, iar tu nu mi- 
ai fost prieten în ultima vreme. Nu mi-ai primit mesagerii, 
până şi fiul. Îi găzduieşti pe duşmanii mei de moarte. 
Bethod se încruntă spre Logen şi buza i se strâmbă. Ştii ce 
înseamnă asta? Sângerosul Nouă? Un animal! Un laş! Un 
sperjur! Asta e tovărăşia pe care o preferi? Bethod se 
întoarse din nou spre Bayaz, afişând un zâmbet prietenos, 
dar ameninţarea din vorbele lui era desluşită: Mă tem că a 
venit vremea să hotărăşti dacă eşti cu mine sau împotriva 
mea. Cale de mijloc nu există. Eşti fie o parte din viitorul 
meu, fie o relicvă a trecutului. Alegerea îţi aparţine, 
prietene! 

Logen îl mai văzuse pe Bethod oferind asemenea 
alternative. Unii oameni cedaseră. Ceilalţi se întorseseră în 
ţărână. Dar se părea că Bayaz nu se lăsa înghesuit. 


- Ce să aleg? Întinse mâna încet şi îşi luă pipa de pe 
masă. Viitorul sau trecutul? Se apropie de foc şi se lăsă pe 
vine, cu spatele întors spre oaspeţii săi, luă un beţigaş din 
vatră, îl ridică spre pipă şi pufăi încet. Părea să-i ia o 
veşnicie să-şi aprindă pipa afurisită. Alături sau împotrivă? 
cugetă el, revenind la scaunul său. 

- Ei, bine? ceru imperativ Bethod. 

Bayaz îşi fixă privirea în tavan şi suflă un firicel de fum 
gălbui. Caurib îl cercetă pe bătrânul mag de sus până jos, 
cu un dispreţ glacial. Scale se smuci nerăbdător, Bethod 
aşteptă, cu ochii uşor mijiţi. În cele din urmă, Bayaz oftă 
adânc: 

- Prea bine, sunt cu tine. 

Bethod zâmbi larg, iar Logen simţi un junghi de cumplită 
dezamăgire. Sperase mai mult din partea Întâiului dintre 
Magi. Afurisită prostie, cum nu se învăţa niciodată să nu mai 
spere! 

- Bun, murmură Regele Oamenilor Nordului. Ştiam că, 
în cele din urmă, îmi vei înţelege felul de a gândi. Îşi linse 
încet buzele, ca un om înfometat care priveşte cum este 
adusă o mâncare bună. Am de gând să invadez Englia. 

Bayaz ridică o sprânceană, apoi începu să râdă înfundat, 
după care izbi cu pumnul în masă. 

- O, asta e bine, e foarte bine! Găseşti că pacea nu e 
potrivită pentru regatul tău, ai, Bethod? Clanurile nu sunt 
obişnuite să fie prietene, nu-i aşa? Se urăsc între ele şi te 
urăsc pe tine, am dreptate? 

- Ei, bine, zâmbi Bethod, sunt oarecum arţăgoase. 

- Nu mă-ndoiesc! Dar trimite-le la război cu Uniunea şi 
vor deveni o naţiune, ce zici? Unite împotriva duşmanului 
comun, negreşit. Şi dacă învingi? Vei fi omul care a reuşit 
imposibilul! Omul care i-a alungat pe blestemaţii de sudişti 
din Nord! Vei fi iubit, sau, în orice caz, mai temut ca 
oricând. Dacă pierzi, ei, bine, măcar le dai de lucru 
clanurilor o vreme şi între timp le storci de vlagă. Acum îmi 
amintesc de ce îmi plăceai! Un plan excelent! 


Bethod părea încântat de sine. 

- Bineînţeles. Şi nu vom pierde. Uniunea e moale, 
arogantă, nepregătită. Cu sprijinul tău... 

- Sprijinul meu? îl întrerupse Bayaz. Mergi prea departe. 

- Dar ai... 

- O, asta. Magul ridică din umeri. Sunt un mincinos. 

Bayaz îşi duse pipa la gură. Se scurse un moment de 
tăcere stupefiată. Apoi ochii lui Bethod se îngustară, ai lui 
Caurib se lărgiră. Fruntea grea a lui Scale se încreţi de 
nedumerire. Zâmbetul lui Logen reveni încet. 

- Un mincinos? şuieră vrăjitoarea. Şi nu numai atât, zic 
eu! Glasul ei îşi păstra tonalitatea cântătoare, dar acum era 
un alt cântec - aspru, strident, necruţător. Vierme bătrân! 
Vremea ta a trecut de mult, nătărăule! Nu eşti nimic, decât 
vorbe şi praf! Întâiul dintre Magi îşi ţuguie încet buzele şi 
suflă fum. Vorbe şi praf, vierme bătrân! Ei, bine, vom vedea. 
Vom veni la biblioteca ta! Vrăjitorul îşi aşeză cu grijă pe 
masă pipa, din care continuă să se ridice o dâră şerpuitoare 
de fum. Vom veni din nou la biblioteca ta şi-ţi vom zdrobi 
zidurile, îţi vom trece slujitorii prin sabie şi cărţile prin foc. 
La... 

- Linişte! Acum Bayaz se încruntase, chiar mai adânc 
decât se încruntase la Calder în curte, cu zile în urmă. 
Logen simţi din nou dorinţa de a se refugia, însă mult mai 
puternic, de data aceasta. Se pomeni rotindu-şi privirea 
prin încăpere, în căutarea unui ascunziş. Buzele lui Caurib 
continuară să se mişte, însă nu se auzi decât un cârâit fără 
noimă. Îmi veţi zdrobi zidurile, da? murmură Bayaz. 
Sprâncenele-i albe se apropiară şi coborâră, tăind şanţuri 
adânci în şaua nasului. Îmi veţi ucide slujitorii, da? întrebă 
magul. Încăperea devenise foarte rece, în ciuda buştenilor 
de pe foc. Îmi veţi arde cărţile, zici? tună Bayaz. Spui prea 
multe, vrăjitoare! Genunchii lui Caurib se îndoiră. Mâna ei 
albă se agăţă de tocul uşii, cu lanţurile şi brăţările zornăind, 
când vrăjitoarea alunecă pe lângă perete. Vorbe şi praf, 
asta sunt? Bayaz ridică brusc patru degete. Patru daruri ai 


avut de la mine, Bethod: soarele iarna, o furtună vara şi 
două lucruri pe care nu le-ai fi ştiut niciodată, dacă n-ar fi 
fost Arta mea. Ce mi-ai dat în schimb, ai? Acest lac şi 
această vale, care erau deja ale mele, şi încă un singur 
lucru. Ochii lui Bethod se îndreptară iute spre Logen, apoi 
reveniră. Îmi eşti încă dator, şi cu toate astea îmi trimiţi 
mesageri, ridici pretenţii, îţi permiţi să-mi porunceşti? Nu 
aşa înţeleg eu bunele maniere. 

Scale se dezmeticise acum şi aproape că îi ieşeau ochii 
din cap. 

- Maniere? Ce nevoie are un rege de maniere? Un rege 
ia ce vrea! 

Şi făcu un pas apăsat spre masă. 

Prinţul era destul de voinic şi destul de nemilos, fără 
doar şi poate. Cu greu puteai găsi, probabil, un altul mai 
potrivit să dea cu piciorul într-un om căzut. Dar Logen nu 
era un om căzut, nu încă, şi se săturase până peste cap să-l 
asculte pe acest nătărău înfumurat. Păşi înainte, să-i ţină 
calea lui Scale, cu mâna pe mânerul sabiei. 

- Până aici! 

Prinţul îl cercetă pe Logen cu ochii lui bulbucaţi, ridică 
un pumn cărnos, strângându-şi degetele imense până când 
încheieturile i se albiră. 

- Nu mă ispiti, Nouădegete, jigodie ratată! Vremea ta a 
trecut de mult! Aş putea să te zdrobesc ca pe un ou! 

- Poţi încerca, dar n-am de gând să te las. Ştii cum 
lucrez. Încă un pas şi am să mă apuc să lucrez pe tine, porc 
mizerabil şi umflat. 

- Scale! se răsti Bethod. N-avem ce căuta aici, asta e 
limpede. Plecăm. 

Mătăhălosul prinţ îşi strânse maxilarul stâncos, 
încleştându-şi şi descleştându-şi mâinile pe lângă trup şi 
uitându-se fioros la Logen, cu cea mai animalică ură 
imaginabilă. Apoi mârâi şi se retrase încet. 

Bayaz se aplecă peste masă. 


- Ai spus că vei aduce pacea în Nord, Bethod şi ce-ai 
făcut? Războaie peste războaie! Ţinutul e secătuit de 
mândria şi brutalitatea ta! Rege al Oamenilor Nordului! Ha! 
Nu meriţi să fii ajutat! Şi când te gândeşti că avusesem 
atâtea speranţe pentru tine! 

Bethod doar se încruntă, cu ochii reci ca diamantul pe 
care-l purta pe frunte. 

- Ţi-ai făcut din mine un duşman, Bayaz, şi sunt un 
duşman rău. Cel mai rău. Vei regreta ziua de astăzi. Bethod 
îşi îndreptă disprețul spre Logen: Cât despre tine, 
Nouădegete, nu vei avea mai multă milă din partea mea! 
Fiecare om din Nord va fi de-acum duşmanul tău! Vei fi 
urât, hăituit şi blestemat, oriunde ai merge! Voi avea grijă 
de asta! 

Logen săltă din umeri. Nu era nimic nou în asta. Bayaz 
se ridică din scaun: 

- Ţi-ai rostit discursul, acum ia-ţi vrăjitoarea şi cară-te! 

Caurib ieşi prima, clătinându-se, încă gâfâind. Scale îi 
aruncă lui Logen o ultimă privire fioroasă, apoi se întoarse 
şi se îndepărtă greoi. Aşa-zisul Rege al Oamenilor Nordului 
ieşi ultimul, clătinând încet din cap şi măturând încăperea 
cu privirea-i ucigătoare. Când paşii lor se pierdură pe 
coridor, Logen trase adânc aer în piept, se îndreptă şi îşi 
lăsă mâna să cadă de pe mânerul sabiei. 

- Aşa, zise vesel Bayaz. A mers bine. 


Un drum între doi dentişti 


Era trecut de miezul nopţii şi era întuneric în Middleway. 
Era întuneric şi mirosea urât. Întotdeauna mirosea urât 
lângă docuri: apă sărată stătută, peşte putrezit, smoală şi 
sudoare şi balegă de cal. În câteva ore, strada avea să se 
umple de zgomot şi agitaţie. Mici negustori strigând, 
salahori înjurând sub poverile lor, comercianţi alergând de 
colo-colo, o mulţime de care şi căruţe huruind pe pietrele 
murdare. Avea să fie un val nesfârşit de oameni, 
îmbulzindu-se să coboare şi să urce pe vase, oameni din 
toate colţurile lumii, strigând cuvinte în toate limbile de sub 
soare. Însă noaptea era neclintită. Neclintită şi tăcută. 
Tăcută ca un mormânt şi chiar mai urât mirositoare. 

- E aici, zise Severard, îndreptându-se tacticos spre gura 
umbroasă a unei uliţe înguste, vârâtă între două magazii 
înalte. 

- Ai avut multe necazuri cu el? întrebă Glokta, 
şontâcăind, chinuit, după el. 

- Nu prea multe. Practicianul îşi potrivi masca, lăsând să 
intre puţin aer. Trebuie să fie foarte umed acolo, dedesubt, 
cu toată răsuflarea şi transpiraţia. Nu-i de mirare că 
practicienii au tendinţa să fie irascibili. Salteaua lui Rews a 
avut ceva necazuri, a sfârtecat-o toată. Apoi Frost l-a lovit în 
cap. Amuzant. Când băiatul ăla loveşte pe cineva în cap, 
uită de toate necazurile. 

- Dar Rews? 

- Încă în viaţă. 

Lumina lămpii lui Severard trecu peste un morman de 
gunoaie putrede. Glokta auzi şobolani chiţăind în întuneric, 
fugind grăbiţi din calea lor. 

- Cunoşti cele mai bune locuri, nu-i aşa, Severard? 

- De asta mă plătiţi, domnule lInchizitor. Gheata lui 
neagră şi murdară lipăi nepăsătoare în terciul puturos. 


Glokta şontâcăi delicat în jurul gunoiului, ridicându-şi tivul 
hainei cu mâna liberă. Am crescut pe-aici, continuă 
practicianul. Lumea nu pune întrebări. 

- În afară de noi. Noi avem întotdeauna întrebări. 

- Bine'nţeles. Severard râse înfundat. Noi suntem 
Inchiziția. 

Lampa lui Severard dibui o poartă îndoită de fier, cu 
ţepuşe ruginite pe zidul înalt de deasupra. Asta e. Într- 
adevăr, şi ce adresă promițătoare pare. Era limpede că 
poarta nu fusese prea mult întrebuințată. Balamalele ei 
maro protestară cu un scârţâit când practicianul o descuie 
şi se sforţă s-o deschidă. Glokta păşi cu stângăcie peste o 
baltă care se formase într-un şanţ, înjurând când mantaua îi 
câzu în apa murdară. 

Balamalele ţipară din nou când Severard se opinti să 
închidă uşa, cu fruntea încreţită de efort, după care 
deschise capacul felinarului, luminând o largă curte 
ornamentală, sufocată de moloz, buruieni şi lemne rupte. 

- Şi am ajuns, zise Severard. 

Trebuie că fusese cândva o clădire magnifică, în felul ei. 
Oare cât au costat toate aceste ferestre? Cât a costat toată 
această lucrătură decorativă în piatră? Vizitatorii trebuie să 
fi fost fermecaţi de bogăţia proprietarului ei, dacă nu şi de 
bunul lui gust. Dar se sfârşise. Ferestrele erau acoperite de 
scânduri putrede, arabescurile zidăriei erau năpădite de 
muşchi şi mânjite de găinaţ. Stratul subţire de marmură 
verde de pe piloni era crăpat şi scorojit, dând la iveală 
tencuiala mucegăită de dedesubt. Totul era dărâmat, 
sfărâmat şi lăsat în paragină. Pretutindeni erau risipite 
bucăţi mari căzute din faţadă, aruncând umbre lungi pe 
zidurile înalte ale curţii. O jumătate de cap al unui heruvim 
spart privea cu jale în sus, la Glokta, când acesta trecu 
şchiopătând pe lângă el. Se aşteptase la cine ştie ce 
magazie prăfuită, la cine ştie ce pivniţă igrasioasă, lângă 
apă. 


- Ce e locul ăsta? întrebă el, ridicând ochii spre palatul 
dărăpânat. 

- L-a construit un negustor, cu ani în urmă. Severard lovi 
cu piciorul o bucată de sculptură spartă, care se pierdu, 
troncănind, în întuneric. Un om bogat, foarte bogat. Voia să 
trăiască lângă magaziile şi docurile lui, să nu-şi piardă 
afacerile din ochi. Practicianul urcă agale treptele crăpate 
şi acoperite de muşchi, către imensa poartă scorojită din 
faţă. A crezut că ideea ar putea să prindă, dar cum să fi 
prins? Cine ar vrea să trăiască aici, dacă nu e nevoit? Apoi 
şi-a pierdut toţi banii, aşa cum se întâmplă cu negustorii. 
Creditorilor le-a fost greu să găsească un cumpărător. 

Glokta se uita ţintă la o fântână spartă, înclinată într-o 
parte şi plină de apă stătută. 

- Nu-i de mirare. 

Felinarul lui Severard abia lumina spaţiul cavernos al 
holului de intrare. Două scări enorme, curbate, dărăpâănate 
se înălţau din semiîntunericul din faţa lor. De jur împrejurul 
zidurilor de la primul nivel se întindea un balcon larg, dar o 
mare porţiune din el se prăbuşise şi trecuse prin scândurile 
umede ale podelei de dedesubt, astfel că una dintre scări se 
termina, amputată, atârnând în gol. Podeaua umedă era 
presărată cu tencuială spartă, plăci de ardezie căzute din 
acoperiş, grinzi sfărâmate, toate împroşcate de murdăria 
păsărilor. Cerul nopţii se întrezărea prin găurile căscate în 
acoperiş. Glokta auzea vag porumbeii uguind printre 
căpriorii umbriţi şi, undeva, picuratul molcom al apei. 

Ce loc! Glokta îşi înăbuşi un zâmbet. Aduce cu mine, 
într-un fel. Amândoi am fost măreţi odinioară şi amândoi 
am lăsat departe în urmă zilele noastre de glorie. 

- E destul de mare, ce ziceţi? întrebă Severard, croindu- 
şi drum printre dărâmături către o uşă căscată sub scara 
prăbuşită, cu felinarul aruncând ciudate umbre oblice, în 
timp ce se mişca. 

- O, aşa aş fi crezut, dar numai dacă nu avem mai mult 
de o mie de prizonieri deodată. 


Glokta şontăcăi după el, sprijinindu-se cu putere în 
baston, de teamă să nu calce greşit pe podeaua alunecoasă. 
Am să alunec şi am să cad direct în fund, chiar aici, în tot 
găinaţul ăsta. Ar fi perfect. 

Bolta se deschidea într-o sală dărăpănată, cu tencuiala 
putredă desprinsă în fâşii dezgolind, dedesubt, cărămizile 
umede. De-o parte şi de alta se înşirau uşi întunecate. 
Genul de loc care ar nelinişti un om neliniștit din fire. Şi-ar 
putea imagina lucruri neplăcute în aceste încăperi, dincolo 
de lumina lămpii şi fapte oribile petrecându-se în întuneric. 
Glokta ridică privirea spre Severard, care mergea agale, 
nepăsător, în faţă, fluierând fals, abia audibil, în spatele 
măştii, şi se încruntă. Dar noi nu suntem neliniştiţi din fire. 
Poate că noi suntem lucrurile neplăcute. Poate că faptele 
sunt ale noastre. 

- Cât e de mare locul ăsta? întrebă Glokta, înaintând 
poticnit. 

- "Treizeci şi cinci de încăperi, fără a pune la socoteală 
odăile servitorilor. 

- Un palat. Cum naiba l-ai descoperit? 

- Obişnuiam să dorm aici, în unele nopţi. După moartea 
mamei mele, am găsit o cale de intrare. Acoperişul era în 
cea mai mare parte la locul lui pe-atunci, şi era un loc uscat, 
unde puteai dormi. Uscat şi sigur. Mai mult sau mai puţin. 

Ah, ce viaţă grea ai dus. Să fii bătăuş şi torționar e chiar 
o evoluţie pentru tine, nu-i aşa? Orice om are scuzele sale 
şi cu cât devine mai măârşav, cu atât mai înduioșătoare 
trebuie să-i fie povestea. Care o fi povestea mea? mă întreb. 

- Mereu ingenios, nu, Severard? 

- De asta mă plătiţi. 

Trecură într-un spaţiu larg: un salon, un birou, poate, o 
sală de bal, de ce nu? Era suficient de mare. Pe pereţi 
atârnau panouri de lemn cândva frumoase, acoperite acum 
de mucegai şi vopsea aurie scorojită. Severard se apropie 
de unul dintre panouri, încă fixat în perete, şi îl împinse 
hotărât într-o parte. Se auzi un clic uşor, când se deschise, 


dând la iveală un culoar întunecat, în spate. O ușă secretă? 
Ce incântător. Ce sinistru. Cât de potrivit. 

- Locul acesta e la fel de plin de surprize ca şi tine, 
remarcă Glokta, şchiopătând chinuit către deschizătură. 

- Şi n-o să vă vină să credeţi ce preţ am obţinut. 

- L-am cumpărat noi? 

- O, nu, l-am cumpărat eu. Cu banii lui Rews. lar acum vi- 
l închiriez. Ochii lui Severard sclipiră în lumina lămpii. E o 
mină de aur! 

- Ha! râse Glokta, în timp ce cobora cu grijă scările. 

Toate astea şi un cap bun pentru afaceri. Poate am să 
ajung să lucrez pentru Arhilectorul Severard, cât de 
curând. S-au văzut lucruri şi mai ciudate. Umbra 
inchizitorului se înălța în faţa lui, în întuneric, în timp ce se 
căznea să coboare scările, cu mersul crabului, bâjbâind cu 
mâna dreaptă după găurile dintre blocurile aspre de piatră, 
în căutarea unui sprijin. 

- Beciurile se întind pe kilometri, murmură Severard din 
spate. Avem propriul nostru acces către canalele deschise şi 
către cele subterane, dacă acestea vă interesează. 

Trecură printr-o deschidere întunecată la stânga, apoi 
printr-o alta la dreapta, mereu coborând uşor. 

- Frost spune că poţi străbate tot drumul de aici până la 
Agriont, fără să ieşi o singură dată după aer. 

- Asta ar putea fi folositor. 

- Aşa aş zice, dacă poţi suporta mirosul. 

Felinarul lui Severard descoperi o uşă grea, cu o mică 
deschizătură zăvorâtă. 

- Din nou acasă, zise el şi bătu de patru ori, repede. O 
clipă mai târziu, faţa mascată a lui Frost se ivi brusc din 
întuneric, la ferestruică. 

- Doar noi. 

Ochii albinosului nu dădeau niciun semn de căldură ori 
recunoaştere. Însă n-o fac niciodată. Zăvoarele grele 
alunecară în partea cealaltă a uşii, care se dădu în lături 
fără oprelişti. 


Înăuntru se aflau o masă şi un scaun şi torţe noi pe 
pereţi, însă neaprinse. Trebuie să fi fost o beznă de smoală 
aici până la sosirea micului nostru felinar. Glokta privi spre 
albinos. 

- Ai stat pur şi simplu aici, în întuneric? Practicianul 
mătăhălos ridică din umeri şi Glokta clătină din cap. Uneori 
îmi fac griji pentru tine, Practician Frost, zău că îmi fac. 

- E aici, zise Severard, îndepărtându-se agale, cu 
călcâiele bocănind cu ecou pe dalele de piatră. 

Locul fusese, probabil, cândva o cramă: mai multe săli 
boltite se deschideau în fiecare parte, pecetluite cu gratii 
grele. 

- Glokta! 

Salem Rews îşi strângea degetele în jurul gratiilor, cu 
faţa strivită între ele. 

Inchizitorul se opri în faţa celulei şi îşi odihni piciorul 
care-i pulsa. 

- Rews, ce mai faci? Nu mă aşteptam să te revăd atât de 
curând. 

Deja slăbise, avea pielea lăsată şi palidă, vânătăile fiind 
încă vizibile. Nu arată bine, nu arată bine deloc. 

- Ce se petrece, Glokta? Te rog, de ce sunt aici? 

Fi, bine, ce-i rău în asta? 

- Se pare că Arhilectorul are încă nevoie de tine. Vrea 
să-i dai dovezi. Glokta se aplecă spre gratii. Înainte de 
Consiliul Deschis, şopti el. 

Rews deveni şi mai palid. 

- Şi pe urmă, ce? 

- Vom vedea. Englia, Rews, Englia. 

- Şi dacă refuz? 

- Să-l refuzi pe Arhilector? Glokta chicoti. Nu, nu, nu, 
Rews. Nu vrei să faci aşa ceva. 

Se întoarse şi şontâcăi după Severard. 

- Fie-ţi milă! E întuneric aici! 

- O să te obişnuieşti! strigă Glokta peste umăr. FE uimitor 
cu ce se poate obişnui omul. 


În ultima dintre încăperi se afla ultimul lor prizonier. 
Legat în lanţuri de un suport fixat în zid, gol puşcă şi cu un 
sac pe cap, desigur. Era scund şi îndesat, cu o uşoară 
tendinţă de îngrăşare şi avea julituri proaspete pe 
genunchi, fără îndoială din cauză că fusese azvârlit în celula 
aspră de piatră. 

- Aşadar, acesta este criminalul nostru, ai? 

Omul se rostogoli şi se ridică în genunchi, când auzi 
vocea lui Glokta, trăgând de lanţuri. Puțin sânge trecuse 
prin partea din faţă a sacului şi se uscase acolo, lăsând o 
pată maro pe pânză. 

- Un personaj de-a dreptul foarte dezgustător, zise 
Severard. Dar nu pare foarte fioros acum, nu-i aşa? 

- Nimeni nu pare, când e adus în starea asta. Unde 
operăm? 

Ochii lui Severard zâmbiră şi mai mult. 

- O, are să vă placă, domnule Inchizitor. 


- E puţin cam teatral, zise Glokta, dar cu atât mai bine. 

Sala era mare şi circulară şi avea tavanul în formă de 
cupolă, cu o ciudată pictură murală ce se întindea până pe 
zidurile curbate. Pictura reprezenta trupul unui bărbat 
care zăcea în iarbă, sângerând din multe răni, cu o pădure 
în spatele lui. Alte unsprezece personaje se îndepărtau, 
şase într-o parte, cinci în alta, pictate din profil, în poziţii 
nefireşti,  înveşmântate în alb, dar cu trăsăturile 
nedesluşite. Erau cu faţa către un alt bărbat, cu braţele 
întinse, în negru din cap până-n picioare, cu o mare de foc 
mâzgălită în culori vii în spatele lui. Lumina crudă 
răspândită de şase felinare strălucitoare nu făcea lucrarea 
să arate defel mai bine. Nici pe departe de cea mai bună 
calitate, mai mult zugrăveală decât artă, dar efectul e, 
oricum, izbitor. 

- N-am idee ce trebuie să fie, remarcă Severard. 

- Maes'ul C'eato', bălmâji Practicianul Frost. 


- Desigur, zise Glokta, ridicându-şi privirea către 
personajul întunecat de pe perete şi flăcările din spatele lui. 
Ar trebui să-ţi studiezi istoria, Practician Severard. Acesta 
este Maestrul Creator, Kanedias. Inchizitorul se întoarse şi 
arătă către omul în agonie de pe zidul opus. lar aceasta 
este marele Juvens, pe care l-a omorât. Îşi trecu mâna peste 
personajele în alb. Iar aceştia sunt ucenicii lui Juvens, Magii 
alergând să-l răzbune. Poveşti cu fantome, bune de speriat 
copiii. 

- Ce fel de om plăteşte să aibă un asemenea gunoi pe 
pereţii beciului? întrebă Severard, scuturând din cap. 

- O, astfel de lucruri erau destul de căutate cândva. 
Există o sală pictată aşa în palat. Aceasta este o copie, dar 
una ieftină! Glokta ridică ochii la faţa umbrită a lui 
Kanedias, care privea cu un aer fioros peste încăpere, şi la 
cadavrul sângerând de pe zidul opus. Totuşi, există ceva 
neliniştitor la această pictură, nu-i aşa? O, ar fi, dacă m-aş 
sinchisi. Sânge, foc, moarte, răzbunare. N-am idee de ce l- 
ai putea vrea în pivniţă. Probabil că prietenul nostru, 
negustorul, avea o latură întunecată. 

- Un om cu bani are întotdeauna o latură întunecată, 
remarcă Severard. Cine sunt ăştia doi? 

Glokta se încruntă, privind în faţă cu ochii mijiţi. Două 
siluete mici, nedesluşite, puteau fi zărite sub braţele 
Creatorului, câte una în fiecare parte. 

- Cine ştie? întrebă Glokta. Poate că sunt practicienii lui. 

Severard râse. O vagă emanaţie de aer veni chiar şi de 
sub masca lui Frost, deşi ochii nu dădeau niciun semn că se 
amuză. Măi să fie, trebuie că e tare gâdilat. 

Glokta şontăâcăi către masa din mijlocul încăperii. Două 
scaune erau aşezate faţă în faţă, către suprafaţa netedă, 
lustruită. Unul era un obiect sobru, solid, de genul celor pe 
care le găseai în pivnițele Casei Întrebărilor, dar celălalt era 
mult mai impresionant, aproape ca un tron, cu braţe 
curbate şi spătarul înalt, tapiţat cu piele maro. 


Glokta îşi sprijini bastonul de masă şi îşi cobori trupul cu 
grijă, cu spatele chinuit de durere. 

- O, e un scaun excelent, răsuflă el, cufundându-şi încet 
spatele în pielea moale şi întinzându-şi piciorul care-i pulsa 
după drumul lung până acolo. Simţi o uşoară piedică. Se 
uită sub masă: acolo se afla un taburet pentru picioare. 
Glokta îşi dădu capul pe spate şi râse: O, e perfect! Nu era 
cazul! Îşi aşeză comod piciorul pe taburet, cu un oftat de 
plăcere. 

- Măcar atât am putut face, zise Severard, încrucişându- 
şi braţele şi sprijinindu-se de perete, lângă trupul 
însângerat al lui Juvens. Ne-a mers bine de pe urma 
amicului Rews, foarte bine. Întotdeauna ne-aţi răsplătit cum 
se cuvine, iar noi nu uităm asta. 

- Înîât! făcu Frost, clătinând aprobator din cap. 

- Mă răsfăţaţi! 

Glokta mângâie lemnul lustruit de pe braţul scaunului 
său. Băieţii mei. Unde aş fi eu fără voi? Acasă, în pat, cu 
mama agitându-se din cauza mea, presupun, întrebându-se 
cum va reuşi ea acum să-mi găsească o fată de treabă care 
să se mărite cu mine. Glokta aruncă o privire către 
ustensilele de pe masă. Cutia lui era acolo, fireşte, 
împreună cu alte câteva obiecte, îndelung întrebuințate, 
dar încă în stare foarte bună de funcţionare. O pereche de 
cleşti cu mânere lungi îi atrase atenţia în mod special. 
Ridică ochii spre Severard. 

- Dinţi? 

- Ni s-a părut un bun început. 

- Corect. Glokta îşi linse gingiile goale, apoi îşi pocni 
degetele, unul câte unul. Dinţi să fie. 


De îndată ce-i scoaseră căluşul, asasinul începu să urle la 
ei în styriană, scuipând şi înjurând, trăgând zadarnic de 
lanţuri. Glokta nu înţelegea o vorbă. Dar cred că am prins 
ideea, mai mult sau mai puţin. Ceva extrem de jignitor, îmi 
închipui. Ceva despre mamele noastre şi aşa mai departe. 


Dar nu mă ofensez cu una, cu două. Era genul de bărbat 
aspru, cu faţa ciupită de urme de acnee, nasul spart de mai 
multe ori şi foarte agitat din fire. Ce dezamăgitor. Speram 
ca pânzarii să fi ridicat ştacheta măcar de data asta, dar 
aşa sunt negustorii. Caută mereu chilipiruri. 

Practicianul Frost puse capăt torentului de invective 
neinteligibile cu un pumn zdravăn în stomacul bărbatului. 
Asta o să-l lase fără suflare o clipă. Destul ca să apuc să 
deschid discuţia. 

- Aşa, deci, zise Glokta, gata cu prostiile. Ştim că eşti un 
profesionist, trimis să te amesteci printre ei şi să 
îndeplineşti o misiune. Nu te poţi amesteca prea bine dacă 
nu ştii nici măcar să vorbeşti limba, nu-i aşa? 

Prizonierul îşi recăpătase suflul. 

- Lua-v-ar naiba pe toţi, ticăloşilor, gâfâi el. 

- Excelent! Limba comună merge de minune pentru 
micile noastre şuete. Am senzaţia că s-ar putea să ne 
alegem mai multe. Vrei să ştii ceva despre noi, înainte de a 
începe? Sau să trecem direct la subiect? 

Prizonierul îşi ridică privirea cu suspiciune către silueta 
pictată a Maestrului Creator, care se înălța deasupra 
capului lui Glokta. 

- Unde mă aflu? 

- Suntem chiar lângă Middleway, jos, lângă apă. Glokta 
tresări când muşchi piciorului îi zvâcniră brusc. Îl întinse cu 
băgare de seamă, aşteptând până când auzi genunchiul 
pocnind, după care continuă: Ştii, Middleway e una dintre 
arterele oraşului, trece chiar prin inima sa, de la Agriont 
până la mare. Străbate multe cartiere, are tot felul de 
clădiri notabile. Unele dintre cele mai elegante locuinţe din 
întregul oraş sunt imediat în susul străzii. Dar pentru mine 
nu e decât un drum între doi dentişti. Ochii prizonierului se 
îngustară, apoi ţâşniră peste ustensilele de pe masă. Dar s-a 
isprăvit cu înjurăturile. Se pare că pomenirea dentisticii i-a 
atras atenţia. Sus, în celălalt capăt al aleii - şi Glokta făcu 
un semn vag către nord - într-una din cele mai scumpe 


zone ale oraşului, vizavi de grădinile publice, într-o 
frumoasă casă albă, aflată chiar în umbra Agriontului, este 
reşedinţa Maestrului Farrad. Ai auzit de el, poate? 

- Du-te şi te culcă! 

Glokta ridică din sprâncene. Bine-ar Îi. 

- Se zice că Farrad e cel mai bun dentist din lume. Cred 
că a venit iniţial din Gurkhul, dar a fugit de tirania 
împăratului ca să vină la noi în Uniune şi să-şi facă o viaţă 
mai bună, salvând cei mai bogaţi cetăţeni ai noştri de 
teroarea dinţilor stricaţi. Când m-am întors din mica mea 
vizită în Sud, familia m-a trimis la el, să vadă dacă se poate 
face şi pentru mine ceva. Glokta zâmbi larg, arătându-i 
asasinului natura problemei. Desigur, nu s-a putut. 
Torţionarii împăratului s-au ocupat de asta. Dar ele un 
dentist al naibii de bun, toată lumea zice asta. 

- Şi ce dacă? 

Glokta îşi lăsă zâmbetul să pălească. 

- În celălalt capăt al Middlewayului, jos, lângă mare, în 
mijlocul ticăloşiei, mizeriei şi scursorilor docurilor, sunt eu. 
Poate că locuinţele de închiriat sunt ieftine pe-aici, dar sunt 
convins că, după ce vom fi petrecut ceva timp împreună, nu 
mă vei socoti defel mai puţin talentat decât stimatul 
Maestru Farrad. Doar că talentele mele se manifestă într-o 
altă direcţie. Bunul maestru uşurează durerea pacienţilor 
lui, în timp ce eu sunt un dentist - şi Glokta se aplecă încet - 
de altă natură. 

Asasinul îi râse în faţă. 

- Crezi că mă poţi speria cu un sac pe cap şi o pictură 
urâtă? Privi împrejur, la Frost şi la Severard. Şleahtă de 
nebuni! 

- Dacă cred că te speriem? Noi trei? Glokta lăsă să-i 
scape un chicot la auzul acestor vorbe. lată-te aici, singur, 
neînarmat şi complet imobilizat. Cine mai ştie unde te afli, 
în afară de noi, sau cine vrea să ştie? N-ai nicio speranţă să 
fii eliberat sau să scapi. Suntem cu toţii profesionişti aici. 
Cred că poţi ghici ce urmează, mai mult sau mai puţin. 


Glokta afişă un rânjet respingător. Sigur că te speriem, nu 
face pe prostul. O ascunzi bine, recunosc, dar asta nu poate 
să dureze. Va veni vremea, cât de curând, când ne vei 
implora să intri înapoi în sac. 

- N-o să scoateţi nimic de la mine, mârâi asasinul, 
privindu-l ţintă în ochi. Nimic. 

Dur. Un om dur. Dar e uşor să faci pe durul înainte să 
înceapă treaba. Fu ar trebui să ştiu asta. Glokta îşi frecă 
uşor piciorul. Sângele curgea bine acum, durerea aproape 
trecuse. 

- N-avem pretenţii, pentru început. Nume, atâta vreau, 
deocamdată. Doar nume. Ce-ar fi să începem cu al tău? Cel 
puţin nu ne poţi spune că nu ştii răspunsul. 

Aşteptară. Severard şi Frost se uitau ţintă în jos, la 
prizonier. Ochii verzi zâmbeau, cei roz nu. Tăcere. 

Glokta oftă. 

- Bine, atunci. 

Frost îşi înfipse pumnii de fiecare parte a maxilarului 
asasinului şi începu să strângă până când dinţii se 
depărtară. Severard vâri capetele cleştilor între ei şi forţă 
maxilarul să se deschidă, mult prea mult ca să poată fi 
comod. Ochii asasinului ieşiră din orbite. Doare, nu-i aşa? 
Dar asta-i o nimica toată, crede-mă. 

- Ai grijă la limbă, zise Glokta, vrem să vorbească. 

- Nu vă faceţi griji, murmură Severard, uitându-se atent 
în gura asasinului. Se retrase dintr-odată. Pfui! Respirația îi 
duhneşte! 

Păcat, dar nu mă mir deloc. Viaţa curată este arareori o 
prioritate pentru ucigaşii plătiți. Glokta se ridică încet în 
picioare şi ocoli şchiopătând masa. 

- Aşa, murmură el, cu o mână suspendată deasupra 
ustensilelor, cu ce să începem? 

Alese un ac cu mâner şi îşi lungi gâtul, cu cealaltă mână 
strânsă pe baston, cercetând atent dinţii ucigaşului. Nu e 
un şirag frumos, cu siguranţă. Cred că prefer dinţii mei 
decât pe ai lui. 


- Vai de mine, sunt într-o stare deplorabilă. Cariaţi de 
sus până jos. De-asta îţi duhneşte în halul ăsta respiraţia. N- 
ai nicio scuză, la vârsta ta. 

- Ah! scânci prizonierul, când Glokta îi atinse un nerv. 

Încercă să vorbească, dar, cu cleştii în gură, vorbea mai 
prost decât Practicianul Frost. 

- Linişte acum, ai avut ocazia să vorbeşti. Poate că vei 
mai avea una, mai târziu. Nu m-am hotărât încă. Glokta 
aşeză acul înapoi pe masă, clătinând cu tristeţe din cap. 
Dinţii tăi sunt o ruşine. Revoltător. O spun răspicat, sunt pe 
cale să cadă singuri. Ştii, zise el, luând un ciocănel şi o daltă 
de pe masă. Cred sincer că ţi-ar fi mai bine fără ei. 


Capete-turtite 


Zori cenugşii, în pădurea udă şi rece, iar Copoiul şedea 
pur şi simplu acolo, gândindu-se la vremurile bune de 
odinioară. Şedea acolo, cu ochii la frigare, învârtind-o când 
şi când şi încercând să nu devină prea agitat din pricina 
aşteptării. Tul Duru nu-l ajuta deloc. Umbla de colo-colo, 
călcând iarba cu paşi mari, plimbându-se de jur împrejurul 
pietrelor vechi, uzându-şi cizmele imense, răbdător ca un 
lup în călduri. Copoiul îi urmărea mersul apăsat: buf, buf, 
buf. Învăţase de mult că marii luptători sunt buni pentru un 
singur lucru. Lupta. La aproape orice altceva, şi în special la 
aşteptat, sunt al naibii de inutili. 

- De ce nu te aşezi, Tul? murmură Copoiul. Ai o grămadă 
de bolovani pentru asta. E mai cald lângă foc. Odihneşte-ţi 
picioarele alea agitate, mă calci pe nervi! 

- Să mă aşez? mormăi uriaşul, apropiindu-se şi 
înălțându-se deasupra Copoiului, ca o casă afurisit de mare. 
Cum să stau jos, sau tu? Privi încruntat peste ruine şi în 
pădure, pe sub sprâncenele-i imense, groase. Eşti sigur că 
ăsta-i locul? 

- Ăsta-i locul. Copoiul se uită împrejur la dărâmături, 
sperând cu disperare că era. Ce-i drept, nu era nici urmă 
de ei încă. Vor veni, nu-ţi face griji. 

Dacă n-au fost omorâţi cu toţii, gândi el, dar avu 
înţelepciunea să n-o spună. Petrecuse destul timp pe 
drumuri cu Ilul Duru Capdetunet ca să ştie: pe omul ăla nu 
e bine să-l aţâţi. Dacă nu vrei să te alegi cu capul spart, 
bineînţeles. 

- Ar face bine să ajungă repede, atâta tot. Mâinile 
afurisit de mari ale lui Tul se strânseră în pumni, numai 
buni de spart pietre. N-am chef să stau aici şi să tai frunză 
la câini! 


- Nici eu, zise Copoiul, ridicând palmele şi dându-şi toată 
silinţa să ţină situaţia sub control, dar nu te agita, flăcăule. 
O să vină cât de curând, aşa cum ne-am înţeles. Asta-i locul! 

Privi porcul care sfârâia, picurând niţică zeamă bună în 
foc. Gura îi lăsa acum apă din belşug, mirosul cărnii îi 
umplea nările... şi încă ceva. Doar o adiere. Ridică privirea, 
adulmecând. 

- Miroşi ceva? întrebă Tul, privind încordat în pădure. 

- Ceva, parcă. 

Copoiul se aplecă şi îşi luă arcul. 

- Ce e? Shanka? 

- Nu-s sigur, s-ar putea. 

Adulmecă aerul din nou. Mirosea a om, şi era un 
puternic miros acriu, pe deasupra. 

- Aş fi putut să vă omor pe amândoi, nenorociţilor! 

Copoiul se răsuci, cât pe ce să se răstoarne şi să-şi scape 
arcul. Dow cel Negru era la nici zece paşi în spatele lui, în 
direcţia vântului, furişându-se spre foc cu un rânjet 
maliţios. Ursuzul era lângă el, cu chipul împietrit, ca 
întotdeauna. 

- Ticăloşilor! răcni Tul. Era să fac pe mine, cu furişatul 
vostru! 

- Bine, îl zeflemisi Dow. Nu ţi-ar strica să scapi de nişte 
untură. 

Copoiul inspiră prelung şi îşi aruncă arcul înapoi pe jos. 
Era o uşurare, în definitiv, să ştie că erau la locul potrivit, 
dar ar fi mers şi fără sperietură. Devenise sperios de când îl 
văzuse pe Logen prăvălindu-se peste marginea acelei 
stânci. Se rostogolise de-a dreptul peste ea şi nimeni nu 
avusese ce să facă. Oricui, oricând, i se putea întâmpla să 
moară şi asta era o realitate. 

Ursuzul se căţără pe dărâmături, se aşeză pe o piatră 
lângă Copoi şi schiţă un gest cu capul. 

- Carne? răcni Dow, înghesuindu-se pe lângă Tul şi 
prăbuşindu-se lângă foc, smulgând o ciozvârtă şi sfâşiind-o 
cu dinţii. 


Şi asta fu tot. Asta fu toată întâlnirea, după o lună şi ceva 
de despărţire. 

- Cel ce are prieteni e un om cu adevărat bogat, mormăi 
Copoiul în colţul gurii. 

- Ce zici? scuipă Dow, rotindu-şi ochii reci, cu gura plină 
de carne, cu bărbia-i murdară şi cioturoasă strălucind de 
unsoare. 

Copoiul ridică palmele din nou. 

- Nimic jignitor. 

Petrecuse destul timp pe drumuri cu Dow cel Negru ca 
să ştie: mai bine îţi tai gâtul decât să-l înfurii pe ticălosul ăla 
afurisit. 

- Ceva necazuri, cât timp am fost despărțiți? întrebă el, 
încercând să schimbe subiectul. 

Ursuzul clătină din cap. 

- Câteva. 

- Afurisitele de capete-turtite! mârâi Dow, împroşcându-l 
pe Copoi în faţă cu bucăţi de carne. Sunt peste tot! Dow 
întinse piciorul de porc peste foc, ca pe o sabie. Sunt sătul 
de rahatul ăsta! Mă întorc în Sud. Mi-e prea al naibii de frig 
şi afurisitele de capete-turtite sunt peste tot! Ticăloşii! Mă 
duc în Sud. 

- 'Ţi-e frică? întrebă Tul. 

Dow se întoarse, ridicând privirea spre el, cu un rânjet 
mare şi galben, iar Copoiul tresări. Era o întrebare a naibii 
de stupidă. Lui Dow cel Negru nu-i fusese frică în viaţa lui. 
Nu ştia ce înseamnă să-ţi fie frică. 

- Să mă tem de câţiva shanka? Eu? Izbucni într-un râs 
nesuferit. Ne-am ocupat de ei, cât timp voi doi sforăiaţi. Le- 
am dat câtorva nişte paturi calde în care să doarmă. Mult 
prea calde. 

- l-am ars, mormăi Ursuzul, şi cu asta vorbi deja cât 
pentru o zi întreagă. 

- Am ars o grămadă, nenorociţii, şuieră Dow, rânjind de 
parcă leşurile în flăcări ar fi fost cea mai bună glumă pe 
care o auzise vreodată. Nu mă sperie, flăcăule, nu mai mult 


decât mă sperii tu, dar nici n-am de gând să stau să-i aştept 
aici, numai ca Treicopaci să aibă timp să-şi ridice fundul 
bătrân şi fleşcăit din pat. Mă duc în Sud! 

Şi mai sfâşie încă o halcă de carne. 

- Şi cine zici că are fundul fleşcăit? 

Pe faţa Copoiului se despică un zâmbet larg, când îl văzu 
pe 'Treicopaci apropiindu-se de foc cu paşi mari. Dădu să se 
ridice şi îl apucă de mână pe bătrânul prieten. Cu el era şi 
Forley Molâul, iar Copoiul îl bătu pe omuleţ pe spate, când 
acesta trecu pe lângă el, cât pe ce să-l doboare, atât de 
încântat era să vadă că sunt cu toţii în viaţă şi că 
supravieţuiseră încă o lună. Şi nici nu era rău să aibă pe 
cineva cu autoritate în preajma focului. Toată lumea părea 
fericită, în sfârşit, zâmbind şi strângându-şi mâinile şi toate 
celelalte. Toată lumea, în afară de Dow, bineînţeles. El doar 
stătea acolo, cu privirea în foc, molfăindu-şi osul, cu faţa 
acră ca laptele stricat. 

- Ce bine să vă văd din nou, şi teferi toţi! Treicopaci îşi 
săltă imensul scut rotund de pe umăr şi îl sprijini de o 
bucată veche de zid spart. Cum v-a fost? 

- Al naibii de frig! răspunse Dow, fără să ridice privirea 
măcar. Mergem în Sud. 

Copoiul suspină. Reuniţi doar de zece secunde şi deja 
începea gâlceava. Avea să fie o ceată dificilă acum, fără 
Logen care să stăpânească lucrurile. O ceată dificilă şi gata 
să sară la bătaie. Dar Treicopaci nu se arunca niciodată cu 
capul înainte. Îşi luă o clipă de răgaz, să chibzuiască, aşa 
cum făcea întotdeauna. Îi plăcea să-şi ia un răgaz. Asta îl 
făcea atât de periculos. 

- Mergeţi în Sud, ai? făcu Treicopaci, după ce rumegă 
ideea un minut. Şi când aţi hotărât toate astea? 

- Nu-i nimic hotărât, zise Copoiul, ridicând încă o dată 
palmele. 

Bănuia că s-ar putea să facă asta de multe ori, de acum 
înainte. 

Tul Duru se încruntă în spatele lui Dow. 


- Chiar nimic, bodogăni el, profund deranjat că hotărâse 
altcineva pentru el. 

- Nimic, aşa e bine, zise 'Treicopaci, încet şi rar, ca iarba 
când creşte. Nu-mi amintesc ca asta să fie o ceată în care 
nu se votează. 

Dow nu stătu pe gânduri nicio clipă. Nu stătea niciodată 
pe gânduri. Asta îl făcea pe el atât de periculos. Săltă în 
picioare, aruncându-şi osul pe jos şi ridicând spre 
Treicopaci o privire belicoasă. 

- Eu... zic... Sud! mârâi el, cu ochii ieşiţi din orbite, ca 
nişte bulbuci deasupra unei tocăniţe. 

Treicopaci nu dădu înapoi niciun pas. Asta nu l-ar fi 
caracterizat nicidecum. Îşi luă obişnuitul răgaz de gândire, 
fireşte, pe urmă făcu un pas înainte, astfel că nasul lui şi cel 
al lui Dow aproape se atingeau. 

- Dacă ai fi vrut să ai un cuvânt de spus, ar fi trebuit să-l 
învingi pe Nouădegete, mârâi el, în loc să pierzi, ca noi toţi, 
ceilalţi. 

Dow cel Negru se făcu negru la faţă ca smoala. Nu-i 
plăcea să i se amintească de înfrângere. 

- Sângerosul Nouă s-a întors în ţărână, mârâi el. Ai văzut 
şi tu, Copoiule, nu-i aşa? 

Copoiul fu nevoit să-l aprobe: 

- Da, mormăi el. 

- Aşadar, cu asta s-a terminat, zise Dow. N-avem niciun 
motiv să pierdem vremea pe-aici, la nord de munţi, cu 
capetele-turtite ciopor pe urmele noastre. Spre Sud, zic eu! 

- O fi pierit Nouădegete, îi strigă în faţă Treicopaci, dar 
datoria ta nu. De ce-o fi găsit de cuviinţă să cruţe un 
nemernic ca tine, n-am să ştiu niciodată, dar m-a numit pe 
mine ca secund, zise el, bătându-se pe pieptu-i voinic, şi 
asta înseamnă că ultimul cuvânt îl am eu şi nimeni altul! 

Copoiul făcu un pas prudent înapoi. Cei doi se pregăteau 
deja de bătaie şi n-avea niciun chef să se aleagă cu nasul 
plin de sânge, în învălmăşeală. Nu că ar fi fost prima oară. 
Forley făcu o tentativă de a aplana lucrurile: 


- Haideţi, băieţi, zise el, cu duhul blândeţii, nu-i nevoie 
de asta. Poate că nu se prea descurca Forley cu omorâtul, 
dar era un băiat al naibii de bun, fiindcă îi oprea pe cei care 
erau gata să se omoare între ei. Copoiul îi dorea să 
reuşească. Haideţi, de ce nu... 

- 'Ţie tacă-ţi meliţa! mârâi Dow, înfigându-i lui Forley un 
deget murdar în faţă. Cine se sinchiseşte de ce spui tu, 
Molâule? 

- Lasă-l în pace, bombăni Tul, ridicându-şi pumnul mare 
sub bărbia lui Dow, altfel am să-ţi dau eu motive să ţipi! 

Copoiul nici nu se putea uita. Dow şi Ireicopaci se 
hârâiau mereu. Se aprindeau iute şi se potoleau la fel de 
iute. Capdetunet era alt soi de animal. Când boul ăla mare 
îşi ieşea din fire, n-aveai cum să-l mai potoleşti fără zece 
bărbaţi vânjoşi şi o grămadă de sfoară. Copoiul încercă să 
se gândească ce-ar fi făcut Logen. El ar fi ştiut cum să-i 
potolească, dacă n-ar fi fost mort. 

- La naiba! strigă Copoiul, sărind brusc în picioare, de 
lângă foc. Nemernicii de shanka mişună peste tot! Şi dacă 
scăpăm de ei, tot ne mai rămâne Bethod pe cap! Avem o 
grămadă de răfuieli pe lumea asta, fără să ne mai luptăm şi 
între noi! Logen s-a dus şi Treicopaci e următorul şi nu mai 
vreau să aud pe altcineva. 

Schiţă o mişcare amenințătoare cu degetul, neîndreptată 
spre nimeni în special, pe urmă aşteptă, sperând cu 
disperare că îi reuşise figura. 

- Da, mârâi Ursuzul. 

Forley începu să dea din cap ca o ciocănitoare. 

- Copoiul are dreptate. Avem nevoie de vrajbă între noi 
ca de râie! 'Treicopaci e al doilea. Acum el e şeful. 

Se lăsă tăcerea o clipă, iar Dow îl fixă pe Copoi cu o 
privire rece, goală, ucigătoare, ca un motan cu şoarecele 
între labe. Copoiul înghiţi. O mulţime de oameni, cei mai 
mulţi, de fapt, n-ar fi îndrăznit să înfrunte o privire ca aceea 
a lui Dow cel Negru. Numele şi-l căpătase fiindcă avea cea 
mai neagră notorietate din Nord, venind pe neaşteptate în 


toiul nopţii negre şi lăsând în urma lui satele negre, 
pârjolite. Asta era legenda. Asta era realitatea. 

Copoiul îşi adună tot curajul să nu-şi privească cizmele. 
Tocmai era pe cale s-o facă în clipa în care Dow întoarse 
ochii şi se uită la ceilalţi, rând pe rând. Cei mai mulţi 
oameni n-ar fi înfruntat acea privire, dar aceştia nu erau 
dintre cei mulţi. Era cea mai afurisită ceată pe care o puteai 
întâlni sub soare. Niciunul dintre ei nu bătea în retragere, 
nici măcar nu părea să se gândească la una ca asta. În afară 
de Forley Molâul, fireşte: el privea iarba înainte să-i vină 
rândul măcar. 

Când văzu că erau toţi împotriva lui, Dow dezvălui un 
zâmbet fericit, ca şi cum n-ar fi existat niciodată vreo 
problemă. 

- Corect, îi zise el lui Treicopaci şi parcă toată furia îl 
părăsi într-o clipă. Atunci cum rămâne, şefule? 

Treicopaci privi spre pădure. Trase pe nas şi îşi supse 
dinţii. Îşi scărpină barba, luându-şi momentul de răgaz. Îi 
privi pe fiecare pe rând, chibzuind. 

- Mergem spre sud, zise el. 


Îi mirosea înainte de a-i vedea, dar aşa stăteau lucrurile 
cu el întotdeauna. Avea un nas bun, Copoiul, aşa se şi 
alesese cu numele, în definitiv. La drept vorbind, însă, 
oricine i-ar fi putut mirosi. Duhneau de la o poştă. 

Erau doisprezece jos, în poiană. Şedeau, mâncau, 
mârâiau unul la altul pe limba lor spurcată, vulgară, 
arătându-şi dinţii mari, îngălbeniţi, îmbrăcaţi în bucăţi de 
blană puturoasă şi piele scârboasă şi părţi desperecheate 
de armuri ruginite. Shanka. 

- Blestemate capete-turtite, mormăi Copoiul. 

Auzi un uşor fluierat în spate, se întoarse şi îl văzu pe 
Ursuz privindu-l atent, ascuns într-un tufiş. Întinse mâna 
deschisă, zicând „stai”, se bătu cu palma peste cap, asta 
însemnând  „capete-turtite”, ridică pumnul, apoi două 


degete - „doisprezece” - şi făcu semn în spate, spre ceilalţi. 
Ursuzul clătină din cap şi se pierdu în pădure. 

Copoiul aruncă o ultimă privire către grupul de shanka, 
doar ca să se asigure că nu le simţiseră prezenţa. N-o 
făcuseră, aşa că alunecă înapoi pe trunchiul copacului şi se 
îndepărtă. 

- Au tabăra în preajma drumului, doisprezece, după câte 
am văzut, poate mai mulţi. 

- Ne caută pe noi? întrebă Treicopaci. 

- Poate, dar nu-şi prea dau silinţa. 

- Putem să-i evităm? întrebă Forley, care căuta mereu să 
evite confruntările. 

Dow scuipă în pământ, mereu căutând să intre într-una. 

- Doişpe sunt o nimica toată! Putem să le venim de hac! 

Copoiul se uită la 'Treicopaci, chibzuind, luându-şi 
răgazul. Doisprezece nu erau o nimica toată, şi ştiau cu toţii 
asta, însă poate că era mai bine să se ocupe de ei decât să-i 
lase liberi şi nestingheriţi în urmă. 

- Cum facem, şefule? întrebă Tul. 

Treicopaci îşi încleştă maxilarul. 

- Arme. 

- Un luptător care nu are armele curățate şi pregătite e 
un nătărău. Copoiul se ocupase de arma lui cu mai puţin de 
un ceas în urmă. Totuşi, n-ai să mori dacă le verifici, dar 
dacă n-o faci, se prea poate. 

Urmară şuieratul oţelului pe piele, pocnetul lemnului şi 
zăngănitul metalului.  Copoiul îl urmări pe  Ursuz 
zbârnâindu-şi coarda arcului, examinând penele săgeţilor. Îl 
urmări pe Iul Duru trecându-şi degetul mare peste tăişul 
sabiei lui mari şi grele, lungă aproape cât înălţimea lui 
Forley, şi cloncănind ca o găină când dădu de o pată de 
rugină. Îl urmări pe Dow cel Negru frecând capul securii cu 
o cârpă, privindu-şi arma cu ochi dulci, ca de îndrăgostit. Îl 
urmări pe Treicopaci trăgând de cataramele de la curelele 
scutului, agitându-şi sabia prin aer, cu metalul strălucitor 
scânteind. 


Copoiul scoase un oftat, îşi strânse mai bine curelele 
apărătorii în jurul încheieturii stângi, căută de crăpături 
lemnul arcului. Se asigură că toate cuţitele sunt la locul lor. 
Nu poţi avea niciodată prea multe cuțite, îi spusese cândva 
Logen, iar el o luase cât se poate de în serios. Îl urmări pe 
Forley verificându-şi sabia scurtă cu mâini stângace, 
frământându-şi gura, cu ochii uzi de spaimă. Asta îl puse şi 
pe el pe jar, aşa că privi împrejur, la ceilalţi. Murdari, plini 
de cicatrice, cu feţe încruntate şi bărbi cât cuprinde. Nici 
urmă de teamă, nici cea mai vagă urmă, dar nu trebuia să-i 
fie ruşine din cauza asta. Fiecare om cu felul lui de-a fi, îi 
spusese Logen cândva, şi trebuie să te temi ca să ai curaj. 
Luase şi asta cât se poate de în serios. 

Se duse lângă Forley şi îl bătu pe umăr. 

- Trebuie să te temi ca să ai curaj, îi spuse. 

- Zău? 

- Aşa se zice şi e un lucru bun. Copoiul se apropie de el, 
ca nimeni altcineva să nu-l audă: Mie, unul, îmi vine să fac 
pe mine. 

Îşi închipuia că aşa ar fi procedat Logen, iar acum, că 
Logen se întorsese în ţărână, misiunea îi revenea lui. Forley 
schiţă un zâmbet, care pieri, însă, destul de repede, şi păru 
mai speriat decât oricând. Uneori, n-ai ce face. 

- Bun, băieţi, zise Treicopaci, după ce echipamentul fu 
verificat în întregime şi rânduit cum se cuvine, iată cum 
vom face: Ursuzul, Copoiul, vizavi de tabăra lor, în pădure. 
Aşteptaţi semnalul, apoi trageţi în orice cap-turtit care are 
un arc. Dacă nu reuşiţi, trageţi în ce-o fi mai aproape. 

- Am înţeles, şefu', zise Copoiul. 

Ursuzul clătină aprobator din cap. 

- Tul, tu şi cu mine trecem în frunte, dar aşteaptă 
semnalul, da? 

- Da, mormăi uriaşul. 

- Dow, tu şi cu Forley, în spate. Voi vă apropiaţi când ne 
vedeţi plecând. Dar de data asta aşteptaţi să plecăm! şuieră 
Treicopaci, săgetând cu degetu-i gros. 


- Sigur, şefu'. 

Dow ridică din umeri, de parcă făcea întotdeauna ce i se 
spunea. 

- Bine, atunci, asta e, zise Treicopaci. Mai are cineva 
nelămuriri? Mai e vreun cap gol în jurul focului? Copoiul 
mormăi şi-şi scutură capul. Făcură toţi la fel. În regulă. Încă 
un lucru. Bătrânul camarad se aplecă, privindu-i pe fiecare, 
unul câte unul. Aşteptaţi... semnalul... afurisit! 

Abia când era în spatele unui tufiş, cu arcul în mână şi o 
săgeată pregătită, Copoiul îşi dădu seama: Nu ştia care era 
semnalul. Privi în jos, spre shanka. Erau tot acolo, complet 
neştiutori, mormăind şi strigând, şi bubuind. La naiba, 
trebuia să se uşureze! Întotdeauna îi venea să facă asta 
înainte de o luptă. Spusese cineva care e semnalul? Nu 
reuşea să-şi amintească. 

- La naiba, şopti el şi chiar atunci năvăli Dow dintre 
copaci, cu securea într-o mână şi sabia în cealaltă. 

- Blestemate capete-turtite! urlă el, dându-i o lovitură 
teribilă, direct în cap, celui mai apropiat şi împroşcând 
poiana de sânge. 

În măsura în care puteai să-ţi dai seama ce gândea un 
shanka, aceştia păreau extrem de surprinşi. Copoiul se 
gândi că ăsta trebuia să fie semnalul. 

Îşi slobozi săgeata spre cel mai apropiat cap-turtit, care 
tocmai întindea mâna după un ciomag, şi o privi 
străpungându-i braţul cu o mulţumitoare bufnitură. 

- Ha! strigă el. 

Îl văzu pe Dow înjunghiind un altul cu sabia în spate, dar 
acum zărea un shanka voinic, cu o suliță gata să zboare. O 
săgeată ieşi arcuindu-se dintre copaci şi trecu prin gâtul 
capului-turtit, care scoase un scâncet şi se prăbuşi răşchirat 
pe spate. Ursuzul era un trăgător al naibii de bun. 

Acum 'Treicopaci ieşea răcnind din tufişurile de pe 
cealaltă parte a luminişului, luându-i prin surprindere. Izbi 
un cap-turtit cu scutul în spate şi acesta căzu în foc, cu faţa 
în jos, apoi ciopârţi un altul cu sabia. Copoiul slobozi o 


săgeată, care se înfipse în burta unui shanka. Acesta se 
prăbuşi în genunchi şi, o clipă mai târziu, Tul îi tăie capul cu 
o legănare amplă a sabiei. 

Lupta era strânsă, mişcările iuți: hârş, geamăt, scârţ, 
zdrang. Sângele zbura, armele se legănau şi trupurile 
cădeau atât de repede încât Copoiul nici nu apuca să tragă 
cu arcul. Ei trei îi împresurară pe ultimii rămaşi, care 
zbierau şi bolboroseau. Tul Duru îşi rotea sabia mare, 
ţinându-i la distanţă. Treicopaci ţâşni şi tăie picioarele de 
sub unul, iar Dow îi dobori pe altul, în timp ce privea 
împrejur. 

Ultimul shanka zbieră şi o luă la goană înspre pădure. 
Copoiul trase după el, însă alerga prea iute şi îl rată. 
Săgeata fu cât pe ce să-l nimerească pe Dow în picior, însă, 
din fericire, el nu observă. Când shanka fu la un pas să 
scape în desiş, gemu şi căzu pe spate, zvârcolindu-se: 
Forley, ascuns în tufe, îl înjunghiase. 

- Am omorât unul! ţipă el. 

Se lăsă tăcerea o clipă, în timp ce Copoiul se târi către 
poiană şi se uitară cu toţii împrejur, să vadă dacă mai 
rămăsese vreun cap-turtit cu care să se lupte, după care 
Dow cel Negru scoase un răcnet răsunător, fluturându-şi 
armele însângerate deasupra capului. 

- I-am omorât! 

- Era să ne omori pe toţi, idiotule, ţipă Treicopaci. 

- Ce? 

- Ce-am spus cu afurisitul de semnal? 

- Mi s-a părut că te aud strigând! 

- N-am strigat deloc! 

- Nu? întrebă Dow, cu un aer profund nedumerit. Care 
era semnalul, oricum? 

Treicopaci oftă şi îşi prinse capul în palme. 

Forley continua să se holbeze la sabia lui. 

- Am omorât unul! repetă el. 

Acum, că lupta se sfârşise, Copoiul era pe punctul să 
explodeze, aşa că se întoarse şi se uşură lângă un copac. 


- I-am omorât! strigă Tul, bătându-l pe spate. 

- Ai grijă! ţipă Copoiul, când toată urina i se prelinse pe 
picior. 

Râseră cu toţii. Până şi Ursuzul lăsă să-i scape un chicot. 

Tul îl scutură pe Treicopaci de umăr. 

- I-am omorât, şefu'! 

- l-am omorât pe ăştia, da, zise el, cu un aer pesimist, 
dar mai sunt o grămadă. Cu miile. Nu le va plăcea nici lor să 
rămână aici, în spatele munţilor. Mai devreme sau mai 
târziu vor porni spre sud. Poate la vară, când se eliberează 
trecătorile, poate mai târziu. Dar nu mai e mult. 

Copoiul aruncă o privire către ceilalţi, cu toţii agitaţi şi 
îngrijoraţi după acel mic discurs. Strălucirea victoriei nu 
durase prea mult. Niciodată nu dura. Privi împrejur, la 
capetele-turtite căzute la pământ, ciopârţite şi însângerate, 
răşchirate şi zdrobite. Părea o victorie mică şi neînsemnată 
cea pe care tocmai o obţinuseră. 

- N-ar trebui să încercăm să le spunem, Treicopaci? 
întrebă el. N-ar trebui să prevenim pe cineva? 

- Ba da. Treicopaci afişă un mic zâmbet trist. Dar pe 
cine? 


Cursul iubirii adevarate 


Jezal înainta năpăstuit prin cenuşiul Agriont, cu armele 
de scrimă în mână: căscând, împiedicându-se, bodogănind, 
chinuit încă de dureri cumplite de pe urma nesfârşitei 
alergări din ziua precedentă. Nu vedea nici ţipenie de om, 
în timp ce se târa spre persecuțiile zilnice la care îl supunea 
Lordul Mareşal Varuz. În afară de ciripitul prematur şi 
răzleţ al câte unei păsări sub acoperişuri şi de scârţâitul 
obosit al propriilor cizme îndărătnice, totul era cufundat în 
linişte. Nimeni nu era treaz la ora aia. Nimeni nu trebuia să 
fie treaz la ora aia. El, cel mai puţin dintre toţi. 

Îşi târî picioarele suferinde prin galeria boltită şi de-a 
lungul tunelului. Soarele abia trecea de linia orizontului şi 
curtea era plină de umbre adânci. Mijindu-şi ochii în 
întuneric, îl zări pe Varuz aşezat la masă, aşteptându-l. La 
naiba. Sperase să ajungă devreme, măcar o dată. Oare 
bătrânul afurisit dormise măcar? 

- Lord Mareşal! strigă Jezal, pornind într-o alergare 
uşoară, fără tragere de inimă. 

- Nu. Astăzi nu. Un fior se strecură pe ceafa lui Jezal. Nu 
era glasul maestrului de scrimă, dar avea o rezonanţă 
neplăcut de familiară. Mareşalul Varuz e ocupat cu treburi 
mai importante în dimineaţa asta. Inchizitorul Glokta şedea 
în umbră, lângă masă, afişându-şi rânjetul lui revoltător de 
ştirb. Pielea lui Jezal se înfioră de dezgust. Nu era ceea ce-i 
lipsea cuiva la primele ore ale dimineţii. Încetini pasul, 
înaintând şovăitor şi se opri lângă masă. Fără îndoială, vei fi 
încântat să afli că nu vei avea parte de alergat, de înot, de 
bârnă sau de drugul greu în dimineaţa asta, zise infirmul. 
Nici măcar nu vei avea nevoie de alea. Îşi flutură bastonul 
către armele de scrimă ale lui Jezal. O să stăm doar puţin 
de vorbă. Atâta tot. 


Cinci ore chinuitoare cu Varuz i se părură dintr-odată 
foarte atrăgătoare, dar Jezal nu avea de gând să-şi trădeze 
tulburarea. Îşi azvârli armele pe masă cu un zăngănit 
puternic şi se aşeză nonşalant pe celălalt scaun, sub 
privirile atente, din umbră, ale lui Glokta. Jezal îşi puse în 
gând să-i susţină privirea până când va ceda într-un fel, dar 
încercarea se dovedi zadarnică. După câteva secunde în 
care privi acel chip ofilit, acel rânjet gol, acei ochi febrili, 
adânciţi în orbite, începu să găsească tăblia mesei deosebit 
de interesantă. 

- Aşadar, spune-mi, căpitane, de ce ai acceptat duelul? 

Un joc, deci. Un joc de cărţi, cu doar doi jucători. Şi tot 
ce se spunea avea să ajungă la urechile lui Varuz, asta era 
sigur. Jezal va trebui să-şi joace mâna cu grijă, să-şi ţină 
cărţile aproape şi mintea limpede. 

- Pentru onoarea mea, pentru aceea a familiei mele şi 
pentru cea a regelui meu, răspunse el imperturbabil. 

Schilodul n-avea decât să încerce să găsească vreun 
cusur replicii. 

- Ah, deci înduri toate astea pentru binele naţiunii tale. 
Ce bun cetăţean trebuie să fii. Cât altruism. Ce exemplu 
pentru noi toţi! Glokta pufni. Te rog! Dacă trebuie să minţi, 
cel puţin alege o minciună pe care o crezi tu însuţi 
convingătoare. Un asemenea răspuns este o insultă la 
adresa amândurora. 

Cum îndrăznea această fosilă ştirbă să abordeze un 
astfel de ton cu el? Picioarele lui Jezal se smuciră: era pe 
punctul de a se ridica şi de a pleca. La naiba cu Varuz şi cu 
lacheul lui hidos. Dar prinse privirea schilodului când îşi 
aşeză mâinile pe braţele scaunului, să se ridice. Glokta îi 
zâmbea, un zâmbet batjocoritor. Să plece ar însemna să-şi 
recunoască într-un fel înfrângerea. De ce acceptase duelul, 
de fapt? 

- Tata a vrut s-o fac. 

- Măi, măi. Sunt profund înduioşat. Fiul loial, constrâns 
de un puternic simţ al datoriei, este forţat să împlinească 


ambițiile tatălui său. O poveste cunoscută, ca un vechi 
scaun comod pe care ne place tuturor să şedem. Spune-le 
ce vor să audă, nu? Un răspuns mai bun, dar la fel de 
departe de adevar. 

- Atunci de ce nu-mi spuneţi dumneavoastră? se răsti 
Jezal, îmbufnat, de vreme ce se pare că ştiţi atât de multe 
despre asta? 

- Bine, am să-ţi spun. În primul rând, oamenii nu se 
duelează pentru regele lor, pentru familiile lor şi nici de 
dragul exerciţiului, să nu-mi spui mie asta. Se duelează 
pentru faimă, pentru glorie. Se duelează pentru propriul lor 
succes. Se duelează pentru ei înşişi. Eu ar trebui să ştiu. 

- Ar trebui să ştiţi? Jezal pufni. Se pare că n-a prea mers 
în ceea ce vă priveşte. 

Îşi regretă vorbele imediat. Gură spurcată, îl vâra în tot 
felul de necazuri. Însă Glokta doar îşi flutură din nou 
zâmbetul dezgustător. 

- Mergea destul de bine până când am ajuns în 
închisorile împăratului. Care e scuza ta, mincinosule? 

Lui Jezal nu-i plăcea felul în care decurgea discuţia. Era 
prea obişnuit cu victorii uşoare la masa de joc şi cu jucători 
slabi. Se plafonase. Mai bine să stea de data asta, până 
când reuşea să-şi măsoare noul adversar. Strânse din dinţi 
şi nu spuse nimic. 

- E nevoie de multă muncă, fireşte, ca să câştigi Turnirul, 
continuă Glokta. Să-l fi văzut pe prietenul nostru comun, 
Collem West, la treabă. A asudat o lună întreagă, 
zbenguindu-se în timp ce noi, ceilalţi, râdeam de el. Un 
parvenit idiot întrecându-se cu alţii mai buni decât el, asta 
gândeam cu toţii. Se poticnea la exerciţii, se împleticea pe 
bârnă, se făcea de râs întruna, zi după zi. Dar uită-te la el 
acum! Glokta îşi lovi bastonul cu un deget. Şi uită-te la 
mine. Se pare că ela râs la urmă, nu, căpitane? Asta îţi 
arată unde poţi ajunge cu niţică străduinţă. Ai de două ori 
talentul lui şi ai obârşia potrivită. Trebuie să munceşti de 
zece ori mai puţin, dar tu nu vrei să munceşti deloc. 


Jezal n-avea de gând să treacă asta cu vederea. 

- Nu muncesc deloc? Nu mă supun la tortură în fiecare 
Zi 

- 'Tortură? întrebă aspru Glokta. 

Jezal îşi dădu seama prea târziu de alegerea nefericită a 
cuvintelor. 

- Ei, bine, bălmăji el, voiam să spun... 

- Ştiu nu puţine atât despre duel, cât şi despre tortură. 
Crede-mă, când spun - şi rânjetul grotesc al inchizitorului 
se lărgi şi mai mult - că sunt două lucruri foarte diferite. 

- Ăă... făcu Jezal, încă descumpănit. 

- Ai ambiţii şi ai mijloacele să le realizezi. Cu puţin efort 
te-ai descurca. Câteva luni de trudă, pe urmă probabil nu 
va mai trebui să depui niciun efort toată viaţa, dacă asta 
vrei. Câteva luni scurte şi eşti aranjat. Glokta îşi linse 
gingiile goale. Dacă nu intervine nimic neprevăzut, desigur. 
Ţi s-a oferit o şansă imensă. În locul tău, eu aş profita de ea, 
dar nu ştiu, poate că eşti nu doar mincinos, ci şi prost. 

- Nu sunt prost, zise cu răceală Jezal. 

Fu tot ce reuşi să facă. 

Glokta ridică o sprânceană, apoi tresări, sprijinindu-se 
cu putere în baston, în timp ce se ridică încet în picioare. 

- Renunţă dacă vrei, n-ai decât. Stai cu braţele 
încrucişate tot restul vieţii, bea şi trăncăneşte cu ceilalţi 
ofiţeri inferiori. Există o grămadă de oameni care ar fi mai 
mult decât încântați să trăiască o asemenea viaţă. O 
grămadă de oameni care n-au avut şansele pe care le-ai 
avut tu. Renunţă. Lordul Mareşal Varuz va fi dezamăgit, 
maiorul West, tatăl tău la fel şi aşa mai departe, dar, te rog, 
crede-mă când îţi spun - şi inchizitorul se sprijini, 
continuând să-şi afişeze zâmbetul oribil - că mie nu-mi pasă 
câtuşi de puţin. La revedere, căpitane Luthar. 

Şi Glokta se îndepărtă şchiopătând către galeria boltită. 


După această întrevedere deloc plăcută, Jezal se trezi 
deodată cu câteva ore de timp liber la dispoziţie, dar nu 


avea deloc starea de spirit să se bucure de asta. Hoinări pe 
străzile pustii, prin pieţele şi parcurile Agriontului, 
gândindu-se posomorât la ceea ce îi spusese schilodul, 
blestemând numele de Glokta, dar incapabil să-şi alunge 
discuţia din minte. O răsuci pe toate părţile, analizând 
fiecare frază, găsind întruna alte lucruri pe care ar fi 
trebuit să le spună. Numai de i-ar fi venit în minte la timp! 

- A, căpitane Luthar! Jezal tresări şi ridică privirea. Un 
bărbat pe care nu-l recunoştea stătea pe iarba înrourată, 
sub un copac, zâmbindu-i, cu un măr pe jumătate mâncat în 
mână. Găsesc că dimineaţa devreme e momentul potrivit 
pentru o plimbare. Calmă, cenuşie, curată şi goală. Nu se 
compară cu rozul ţipător al serii. loată hărmălaia, toţi 
oamenii aceia venind şi plecând. Cum poate să gândească 
cineva în mijlocul acelei zăpăceli? Iar acum văd că eşti de 
aceeaşi părere. Ce încântător! 

Luă o muşcătură mare, zgomotoasă, din măr. 

- Te cunosc? 

- O, nu, nu, zise străinul, ridicându-se în picioare şi 
ştergându-şi murdăria de pe turul pantalonilor. Nu încă. Mă 
numesc Sulfur. Yoru Sulfur. 

- Zău? Şi ce vânt te aduce la Agriont? 

- Se poate spune că sunt în misiune diplomatică. 

Jezal îl măsură cu privirea, încercând să-i stabilească 
originea. 

- O misiune din partea cui? 

- A stăpânului meu, desigur, zise Sulfur. 

Jezal observă că avea ochii de culori diferite. 1 se părea o 
trăsătură urâtă şi respingătoare. 

- Iar stăpânul tău este...? 

- Un om foarte înţelept şi foarte puternic. Curăţă cotorul 
cu dinţii şi îl azvârli în tufişuri, ştergându-şi mâinile de 
partea din faţă a cămăşii. Văd că vii de la antrenamentul de 
scrimă. 

Jezal îşi cobori privirea la arme. 


- Da, răspunse el, dându-şi seama că luase în sfârşit o 
decizie, dar pentru ultima oară. Renunţ. 

- O, vai de mine, nu! Străinul îl apucă pe Jezal de umăr. 
O, vai de mine, n-ai voie! 

- Ce? 

- Nu, nu! Stăpânul meu ar fi îngrozit dacă ar şti. 
Îngrozit! Renunţă la duel şi vei renunţa la mai mult de-atât. 
Aşa ajungi să te remarce publicul, pricepi? El decide, în cele 
din urmă. Nu există nobilime fără plebe, niciun fel de 
nobilime! Ei decid! 

- Ce? Jezal îşi roti privirea prin parc, sperând să 
zărească un străjer, ca să-l înştiinţeze că un nebun 
periculos umbla liber prin Agriont. 

- Nu, n-ai voie să renunţi! Nici să n-aud de asta! Nu, 
deloc! Sunt sigur că ai să te descurci până la urmă. N-ai 
voie. 

Jezal îndepărtă mâna lui Sulfur de pe umărul lui. 

- Cine eşti? 

- Sulfur. Yoru Sulfur, la dispoziţia ta. Ne mai vedem, 
căpitane, la Turnir, dacă nu mai devreme. 

Şi îşi flutură mâna peste umăr, în timp ce se îndepărta cu 
paşi mari. 

Jezal se holbă după el, cu gura întredeschisă. 

- La naiba! ţipă el, aruncându-şi armele pe iarbă. 

Astăzi toată lumea părea că vrea să se amestece în 
treburile lui, până şi necunoscuţii nebuni din parc. 


Când socoti că ora era destul de înaintată, Jezal se duse 
să-i facă o vizită maiorului West. 'Tle puteai bizui oricând pe 
urechea lui înţelegătoare şi Jezal spera că şi-ar putea 
manipula prietenul să-i ducă vestea proastă Lordului 
Mareşal Varuz. Aceea era o scenă la care nu voia să ia parte 
dacă putea s-o evite în vreun chip. Bătu la uşă şi aşteptă, 
apoi bătu din nou. Uşa se deschise. 

- Căpitane Luthar! Ce onoare copleşitoare! 


- Ardee, murmură Jezal, oarecum surprins s-o găsească 
acolo, mă bucur să te revăd. 

De data asta, chiar vorbea sincer. Era interesantă, asta 
era. Era un lucru nou şi reconfortant pentru el să fie cu 
adevărat interesat de ceea ce avea de spus o femeie. Şi era 
a naibii de arătoasă, asta nu putea fi tăgăduit, şi părea mai 
frumoasă de fiecare dată când o vedea. Nu se putea 
întâmpla nimic între ei doi, desigur, având în vedere că 
West îi era prieten şi toate celelalte, dar nu făcea nimic rău 
dacă o privea, nu? 

- Ăă... fratele tău e pe-aici? 

Fata se aruncă nonşalantă pe laviţa de lângă perete, cu 
un picior întins şi un aer foarte posac. 

- E plecat. A ieşit. E mereu ocupat. Mult prea ocupat 
pentru mine. 

Avea obrajii vizibil îmbujoraţi. Ochii lui Jezal căzură pe 
carafă. Dopul era scos şi vinul la jumătate. 

- Eşti beată? 

- Oarecum - aruncă o ocheadă la paharul de vin pe 
jumătate plin de lângă cotul ei - dar în general sunt doar 
plictisită. 

- Nu e încă nici zece. 

- Nu pot fi plictisită înainte de zece? 

- Ştii la ce mă refer. 

- Lasă morala pe seama fratelui meu. Îi şade mai bine. Şi 
bea ceva. Îşi flutură mâna către sticlă. Arăţi de parcă ai 
avea nevoie. 

Ei, bine, asta era adevărat. Îşi turnă un pahar şi se aşeză 
pe un scaun în faţa lui Ardee, în timp ce ea îl privea pe sub 
pleoapele grele. Fata îşi luă paharul de pe masă. Lângă el 
se afla o carte groasă, cu faţa în jos. 

- Cum e cartea? întrebă Jezal. 

- Căderea Maestrului Creator în trei volume. Se zice că 
e una dintre cărţile fundamentale ale istoriei. O grămadă de 
aiureli plicticoase, pufni ea cu dispreţ. Plină de magi 
înţelepţi, de cavaleri neinduplecaţi, cu săbii măreţe şi 


doamne cu funduri şi mai măreţe. Magie, violenţă şi 
romantism, în egală măsură. Tâmpenii! 

Azvârli cartea de pe masă şi aceasta căzu pe covor, cu 
paginile fâlfâind. 

- Trebuie să poţi găsi ceva cu care să-ţi ocupi timpul! 

- Zău? Ce-ai propune? 

- Verişoarele mele brodează mult. 

- Du-te naibii. 

- Hm, făcu Jezal zâmbind. Înjurăturile nu mai păreau nici 
pe jumătate la fel de jignitoare ca atunci când s-au 
cunoscut. Ce făceai acasă, în Englia? 

- O, acasă! Capul îi căzu pe speteaza laviţei. Credeam că 
mă plictisesc acolo. Abia aşteptam să vin aici, în miezul 
strălucitor al lucrurilor. Acum abia aştept să mă întorc. Să 
mă mărit cu un fermier. Să am o duzină de plozi. Cel puţin 
aşa aş avea parte de puţină conversaţie. Închise ochii şi 
suspină. Dar Collem nu mă lasă. Se simte responsabil, 
acum, că tatăl nostru a murit. Consideră că e prea 
periculos. Nu vrea să fiu măcelărită de oamenii Nordului, 
dar cam aici se sfârşeşte la el simţul datoriei. Cu siguranţă, 
nu se întinde până la a petrece zece minute cu mine. Aşa 
că, se pare că sunt îngropată aici, cu nişte snobi aroganţi ca 
voi. 

Jezal se foi stânjenit în scaun. 

- Pare să se descurce. 

- O, da! pufni Ardee. Collem West, un băiat straşnic. A 
câştigat un Turnir, nu ştii? A trecut primul zidul la Ulrioch, 
nu-i aşa? Fără o obârşie nobilă, n-o să fie niciodată unul de- 
ai noştri, dar un băiat straşnic, pentru un om de rând! Dar 
păcat cu sora aia a lui neobrăzată, mult prea isteaţă. Şi se 
spune că bea, şopti ea. Nu-şi cunoaşte locul. Mare ruşine! 
Cel mai bine s-o ignori pur şi simplu. Ardee suspină din nou. 
Da, cu cât mă duc acasă mai repede, cu atât mai fericită va 
fi toată lumea. 

- Eu n-am să fiu mai fericit. 

La naiba, chiar spusese asta cu voce tare? 


Ardee râse, dar fără prea mare voioşie. 

- Ei, bine, e grozav de nobil din partea ta să spui asta. De 
ce nu eşti la antrenament, apropo? 

- Mareşalul Varuz a fost ocupat astăzi. Jezal se opri o 
clipă. De fapt, azi-dimineaţă mi-a fost instructor de scrimă 
prietenul tău Sand dan Glokta. 

- Zău? Ce-a avut de spus? 

- Diverse lucruri. M-a făcut nătărău. 

- Măi să fie! 

Jezal se încruntă. 

- Da, ei bine, sunt la fel de plictisit de scrimă ca tine de 
cartea aia. Despre asta am vrut să vorbesc cu fratele tău. 
Mă gândesc să renunţ. 

Ardee izbucni în râs. Fornăind, gâlgâind în hohote. 
Întreg trupul i se scutura. Vinul i se revărsă din pahar şi se 
împrăştie pe podea. 

- Ce e atât de amuzant? vru Jezal să ştie. 

- Doar că - îşi şterse o lacrimă - am făcut o prinsoare cu 
Collem. Era sigur că te vei ţine de treabă. lar acum eu sunt 
cu zece mărci mai bogată. 

- Nu sunt sigur că-mi place să fiu obiectul rămăşagului 
vostru, zise aspru Jezal. 

- Nu sunt sigură că mă sinchisesc. 

- E. ceva serios. 

- Nu, nu este! se răsti ea. Pentru fratele meu a fost ceva 
serios, el trebuia s-o facă! Nimeni nu te observă când nu ai 
în nume un „dan”, şi cine să ştie asta mai bine ca mine? Eşti 
singura persoană care şi-a pierdut timpul cu mine de când 
am venit aici, şi asta doar fiindcă te-a obligat Collem. Am 
extrem de puţini bani şi niciun strop de sânge nobil, ceea ce 
mă face un nimic pentru unii ca tine. Bărbaţii mă ignoră şi 
femeile îmi întorc spatele. N-am nimic aici, nimic şi pe 
nimeni şi tu crezi că ai o viaţă grea? Haide! Aş putea să mă 
apuc de scrimă, zise ea cu amărăciune. Întreabă-l pe Lordul 
Mareşal dacă are loc pentru o elevă, bine? Măcar atunci aş 
avea cu cine să vorbesc! 


Jezal clipi. Asta nu era interesant. Era nepoliticos. 

- Stai aşa, n-ai habar cum e să... 

- O, nu te mai văicări! Câţi ani ai? Cinci? De ce nu te 
întorci să sugi la ţâţa mamei, ţâncule? 

Nu-i venea să-şi creadă urechilor. Cum îndrăznea? 

- Mama mea e moartă, spuse el. 

Ha! Asta trebuia s-o facă să se simtă vinovată, să-i 
stoarcă o scuză. Dar nu se întâmplă aşa. 

- Moartă? Norocul ei, cel puţin nu trebuie să-ţi asculte 
văicărelile blestemate! Voi, băieţeii răsfăţaţi şi bogaţi, 
sunteţi cu toţii la fel. Primiţi de-a gata tot ce v-aţi putea 
dori, apoi vă apucă pandaliile fiindcă trebuie să întindeţi 
mâna şi să luaţi. Eşti jalnic! Îmi faci silă! 

Jezal se holbă la ea. Faţa îi ardea, îl înţepa, de parcă ar fi 
fost pălmuit. Ar fi preferat să fi fost pălmuit. Nu i se mai 
vorbise aşa în viaţa lui. Niciodată! Era mai rău decât Glokta. 
Mult mai rău şi de departe mai neaşteptat. Îşi dădu seama 
că gura îi atârna pe jumătate deschisă. O închise, strângând 
din dinţi, trânti paharul pe masă şi se ridică să plece. Se 
îndrepta spre ieşire, când uşa se deschise brusc, şi Jezal se 
pomeni faţă în faţă cu maiorul West. 

- Jezal, zise West, părând la început doar surprins, iar 
apoi, când aruncă o privire către sora lui, tolănită pe laviţă, 
uşor bănuitor. Ce faci aici? 

- Ăă... am venit să te văd, de fapt. 

- O, da? 

- Da. Dar mai poate aştepta. Am treabă. 

Şi Jezal trecu valvârtej pe lângă prietenul său şi ieşi pe 
coridor. 

- Ce-a fost asta? îl auzi pe West întrebând, în timp ce se 
îndepărta. Eşti beată? 


Mânia lui Jezal spori cu fiecare pas, până când era pe 
cale să-l sufoce. Fusese victima unui ultraj! Un atac sălbatic 
şi nemeritat! Se opri pe coridor, tremurând de furie, cu 
răsuflarea fornăindu-i în nas, de parcă ar fi alergat 


cincisprezece kilometri, cu pumnii încleştaţi până la durere. 
Şi încă de la o femeie! O femeie! Şi o afurisită de femeie din 
popor! Cum a îndrăznit? Îşi irosise timpul cu ea, râsese la 
glumele ei şi o găsise atrăgătoare. Ar fi trebuit să fie 
onorată să i se acorde atenţie! 

- Târfă afurisită! mârâi Jezal. 

Îi trecu prin minte să se întoarcă şi să-i spună asta în 
faţă, dar era prea tărziu. Privi împrejur, după ceva în care 
să lovească. Cum să se răzbune? Cum? Atunci îi veni ideea. 

Să-i demonstreze că s-a înşelat. 

Asta ar fi rezolvarea. Să-i demonstreze că s-a înşelat, ei 
şi schilodului nenorocit de Glokta. Le va dovedi cât de 
stăruitor poate să muncească. Le va dovedi că nu e nici 
nătărău, nici mincinos, nici copil răsfăţat. Cu cât se gândea 
mai mult la asta, cu atât i se părea că totul se leagă mai 
bine. Avea să câştige blestematul ăla de Turnir, asta avea să 
facă! Asta le va şterge rânjetele de pe faţă! Porni grăbit de- 
a lungul coridorului, cu un sentiment nou, necunoscut, 
crescându-i în piept. 

Simţea că avea un ţel. Asta era. Poate că nu era prea 
târziu pentru o alergare. 


Cum sunt dresați câinii 


Practicianul Frost stătea lângă perete, perfect nemişcat, 
perfect tăcut, abia vizibil în umbrele adânci, una cu 
clădirea. Albinosul nu se clintise de o oră sau mai bine, nu 
se lăsase de pe un picior pe altul, nu clipise, nu respirase 
cât să-l fi observat Glokta, stând cu ochii aţintiţi la strada 
din faţa lor. 

În schimb, Glokta înjura, se foia deranjat, tresărea, se 
scărpina la faţă, îşi sugea gingiile goale. De ce întârzie? 
Câteva minute în plus şi s-ar putea să adorm, să cad în 
canalul ăla împuţit şi să mă înec. Ce grozav de nimerit ar fi! 
Privi apa vâscoasă, puturoasă, de la picioarele lui, 
legănându-se şi vălurindu-se. Cadavru găsit plutind lângă 
docuri, umflat de apa mării şi de nerecunoscut... 

Frost îi atinse braţul în întuneric şi îi arătă în josul străzii 
cu un deget mare şi alb. Trei bărbaţi înaintau încet înspre 
ei, cu mersul crăcănat al unora care au petrecut multă 
vreme la bordul unei nave, păstrându-şi echilibrul pe o 
punte în balans. Așadar ăsta e jumătate din micul nostru 
grup. Mai bine mai târziu decât niciodată. Cei trei marinari 
veniră până la jumătatea podului ce traversa canalul, apoi 
se opriră şi aşteptară, la nu mai mult de douăzeci de paşi 
depărtare. Glokta le auzea tonul conversaţiei: accente 
aspre, hotărâte, triviale. Se trase şontâc mai în umbră, 
lipindu-se de clădire. 

Acum paşii veneau din partea opusă, paşi grăbiţi. Alţi doi 
bărbaţi îşi făcură apariţia, păşind iute în josul străzii. Unul 
dintre ei, un individ foarte înalt şi subţire, într-o haină de 
blană scumpă, privea bănuitor împrejur. Acela trebuie să fie 
Gofred Hornlach, pânzar de vază. Omul nostru. Însoţitorul 
lui avea o sabie la şold şi se opintea cu un cufăr mare de 
lemn pe un umăr. Servitor sau gardă personală sau ambele. 
Nu prezintă interes. Glokta simţi cum i se ridică părul pe 


ceafă când se apropiară de pod. Hornlach schimbă câteva 
cuvinte grăbite cu unul dintre marinari, un bărbat cu o 
barbă mare, castanie. 

- Gata? îi şopti el lui Frost. Practicianul clătină aprobator 
din cap. Nu mişcaţi! strigă Glokta, din toţi rărunchii, în 
numele Maiestăţii Sale! 

Servitorul lui Hornlach se răsuci, lăsând cufărul să cadă 
pe pod cu un bubuit şi ducându-şi mâna spre sabie. Se auzi 
un zbârnâit domol din umbrele de pe cealaltă parte a 
drumului. Servitorul privi surprins, scoase un fornăit şi se 
prăbuşi cu faţa în jos. Practicianul Frost ieşi iute din umbră, 
călcând uşor pe drum. 

Hornlach se uită în jos, cu ochii mari, la cadavrul gărzii 
sale de corp, apoi la albinosul mătăhălos. Se întoarse către 
marinari: 

- Ajutaţi-mă! strigă el. Opriţi-l! 

Şeful lor îi răspunse cu un zâmbet: 

- Nu cred. 

Cei doi tovarăşi ai săi înaintară fără grabă, blocând 
podul. Pânzarul se îndepărtă împleticindu-se, făcu un pas 
poticnit spre umbrele de lângă canal, pe partea cealaltă. 
Severard se ivi de sub o poartă, în faţa lui, cu arcul peste 
umăr. Înlocuieşte arcul cu un buchet de flori şi va arăta de 
parcă ar merge la o nuntă. N-ai zice că tocmai a ucis un 
om. 

Încolţit, Hornlach nu putea decât să privească mut 
împrejur, cu ochii măriţi de spaimă şi uimire, cum cei doi 
practicieni se apropie, cu Glokta târşâindu-şi picioarele în 
urma lor. 

- Dar v-am plătit! le strigă disperat Hornlach 
marinarilor. 

- Ai plătit un drum, zise căpitanul lor. Loialitatea se 
taxează în plus. 

Mâna mare şi albă a Practicianului Frost se prăbuşi pe 
umărul negustorului, forțându-l să se lase în genunchi. 
Severard se apropie tacticos de servitor, îşi vâri vârful 


cizmei murdare sub trupul acestuia şi îl rostogoli. Cadavrul 
îşi ridică ochii sticloşi spre cerul nopţii, cu penele săgeţii 
ieşindu-i din gât. Sângele din jurul gurii părea negru în 
lumina lunii. 

- Mort, mârâi Severard, fără niciun rost. 

- Asta face o săgeată prin gât, remarcă Glokta. Scapă de 
el, fii bun! 

- S-a făcut. 

Severard înhăţă picioarele slujitorului şi le ridică peste 
parapetul podului, pe urmă îi apucă trupul de sub braţe şi îl 
azvârli peste margine, cu un mârâit. Atât de lejer atât de 
curat, atât de priceput. Se vede că a mai făcut-o. Se auzi un 
pleoscăit când trupul lovi apa mâloasă de dedesubt. Frost îi 
legase de-acum lui Hornlach mâinile strâns la spate şi îi 
vârâse sacul pe cap. Prizonierul zbiera prin pânză, în timp 
ce era tras în picioare. Glokta însuşi se apropie şontâc de 
cei trei marinari, cu picioarele amorţite după atâta timp 
petrecut stând neclintit în stradă. 

- Şi iată-ne, zise el, scoțând o pungă grea din buzunarul 
interior al hainei. O ţinu legănându-se chiar deasupra 
palmei întinse a căpitanului. Spune-mi, ce s-a întâmplat în 
seara asta? 

Bătrânul matelot zâmbi, cu faţa-i bătătorită încreţindu-se 
ca pielea de cizmă. 

- Marfa mi se strica şi trebuia să plecăm cu primul flux, i- 
am spus asta. Am aşteptat şi am aşteptat, jumătate de 
noapte, lângă canalul ăla împuţit, dar ce să vezi? Ticălosul 
nu s-a arătat. 

- Foarte bine. Asta e povestea pe care aş spune-o în 
Westport, dacă m-ar întreba cineva. 

Căpitanul îşi luă un aer ofensat. 

- Aşa s-a întâmplat, Inchizitorule. Ce altă poveste ar 
putea fi? 

Glokta lăsă punga să cadă şi banii zornăiră înăuntru. 

- Cu complimentele Maiestăţii Sale. 

Căpitanul cântări punga în mână. 


- Mereu încântat să-i fac Maiestăţii Sale o favoare! 

Şi cu asta, el şi cei doi tovarăşi ai săi se întoarseră, 
numai zâmbete gălbejite, şi porniră spre chei. 

- Bun, zise Glokta, hai să continuăm. 


- Unde-mi sunt hainele? strigă Hornlach, zvârcolindu-se 
în scaun. 

- Îmi cer sincere scuze pentru asta, ştiu că e destul de 
neplăcut, dar hainele pot ascunde una, alta. Lasă-i omului 
hainele şi îi laşi mândria, demnitatea şi toate lucrurile pe 
care e mai bine să nu le aibă aici. Nu interoghez niciodată 
un prizonier cu hainele pe el. Îl mai ţii minte pe Salem 
Rews? 

- Pe cine? 

- Salem Rews. Unul de-ai tăi. Un pânzar. L-am prins 
sustrăgându-se de la plata dărilor regelui. A mărturisit, a 
dat câteva nume. Am vrut să vorbesc cu ei, dar au murit cu 
toţii. 

Ochii negustorului licăriră în stânga şi-n dreapta. Îşi 
evaluează opțiunile, încearcă să ghicească ce-am putea să 
ştim. 

- Oamenii mor tot timpul. 

Glokta se uită ţintă la cadavrul pictat al lui Juvens din 
spatele prizonierului său, care sângera cu o vopsea roşie pe 
tot peretele. Oamenii mor tot timpul. 

- Desigur, dar nu chiar aşa de violent. Mă gândesc că 
cineva i-a vrut morţi, că cineva a poruncit să fie omorâţi. Mă 
gândesc că acela ai fost tu. 

- N-ai nicio dovadă! Niciuna! N-ai s-o scoţi la capăt cu 
asta! 

- Dovezile nu înseamnă nimic, Hornlach, dar am să-ţi fac 
pe plac. Rews a supravieţuit. Întâmplarea face să fie chiar 
aici, pe coridor, rămas fără prieteni, smiorcăindu-se, 
numind fiecare pânzar care-i trece prin minte sau care ne 
trece nouă prin minte, la drept vorbind. (Ochi mijiţi, dar 
niciun răspuns.) L-am folosit să-l prindem pe Carpi. 


-  Carpi? întrebă negustorul, încercând să pară 
nonşalant. 

- Ţi-l aminteşti pe asasinul tău, nu-i aşa? Un styrian uşor 
molâu. Cu urme de acnee? Năduşeşte mult? Îl avem şi pe el. 
Ne-a spus întreaga poveste. Cum l-ai tocmit, cât l-ai plătit, 
ce i-ai cerut să facă. Întreaga poveste. Glokta zâmbi: Are o 
memorie excelentă, pentru un criminal, foarte amănunţită. 

Teama se vedea acum, doar o urmă de teamă, dar 
Hornlach se replie uşor. 

- Acesta este un afront la adresa ghildei mele, strigă el, 
cu toată autoritatea de care putea da dovadă, aşa gol şi 
legat de un scaun. Stăpânul meu, Coster dan Kault, nu va 
îngădui una ca asta, iar el e prieten apropiat cu Superiorul 
Kalyne! 

- La naiba cu Kalyne, e terminat. În plus, Kault crede că 
eşti în siguranţă la bordul acelei corăbii, în drum spre 
Westport şi departe de noi. Nu cred că îţi va simţi cineva 
lipsa vreme de câteva săptămâni. Negustorului îi căzu faţa. 
O grămadă de lucruri se pot întâmpla în acest timp... o 
grămadă foarte mare. 

Limba lui Hornlach ţâşni peste buze. Ridică pe furiş o 
privire spre Frost şi Severard şi se aplecă puţin. Așadar 
acum vine tocmeala. 

- Inchizitorule, spuse el cu glas mieros, dacă am învăţat 
ceva de la viaţă, e că fiecare om vrea ceva. Fiecare om are 
preţul lui, da? lar noi avem buzunare adânci. Nu trebuie 
decât să spui ce vrei. Doar să spui! Ce vrei? 

- Ce vreau? întrebă Glokta, aplecându-se, la o distanţă 
mai conspirativă. 

- Da. Ce înseamnă toate astea? Ce vrei? 

Acum Hornlach zâmbea, un mic zâmbet şiret, isteţ. 

Ce drăguţ, dar n-ai să-ţi cumperi scăparea. 

- Îmi vreau dinţii înapoi. Zâmbetul negustorului începu 
să pălească. Îmi vreau piciorul înapoi. Hornlach înghiţi. Îmi 
vreau viaţa înapoi. Prizonierul devenise foarte palid. Nu? 
Atunci poate că mă voi mulţumi cu capul tău într-un băț. N- 


ai nimic altceva din ceea ce vreau eu, indiferent cât de 
adânci îţi sunt buzunarele! Acum Hornlach tremura uşor. 
Gata cu fanfaronada? Gata cu târguiala? Atunci putem 
începe. Glokta ridică hârtia din faţa lui şi citi prima 
întrebare. Cum te numeşti? 

- Uite, Inchizitorule, eu... 

Frost izbi cu pumnul în masă şi Hornlach se chirci în 
scaun. 

- Răspunde naibii la întrebare! îi răcni Severard în faţă. 

- Gofred Hornlach, scânci negustorul. 

Glokta clătină din cap. 

- Bine. Eşti un membru de vază al Ghildei Pânzarilor? 

- Da, da! 

- Unul dintre delegaţii Magisterului Kault, de fapt? 

- Ştii cine sunt! 

- Ai uneltit cu alţi pânzari să-l înşeli pe Maiestatea Sa 
Regele? Ai tocmit un asasin să omoare cu premeditare zece 
dintre supuşii Maiestăţii Sale? [i-a poruncit să faci asta 
Magisterul Coster dan Kault, capul Ghildei Pânzarilor? 

- Nu! strigă Hornlach, cu glasul piţigăiat de panică. 

Nu e răspunsul de care am nevoie. Glokta aruncă o 
privire către Practicianul Frost. Pumnul mare şi alb se 
cufundă în stomacul negustorului şi acesta scoase un suspin 
domol când alunecă într-o parte. 

- Mama mea ţine câini, ştii, zise Glokta. 

- Câini, şuieră Severard, în urechea negustorului care 
gâfâia, îmbrâncindu-l înapoi în scaun. 

- Îi adoră. Îi dresează să facă o sumedenie de 
giumbuşlucuri. Glokta îşi încreţi buzele. Ştii cum sunt 
dresați câinii? 

Hornlach încă gâfâia, prăvălit în scaun, cu ochi 
înlăcrimaţi, departe de a putea vorbi. Încă e ca un peşte 
scos brusc din apă. Gura i se deschide şi i se inchide, dar 
niciun sunet. 

- Repetiţie, zise Glokta, Repetă, repetă, repetă. Trebuie 
să pui câinele să-şi execute giumbuşlucurile de o sută de ori 


la fel, şi pe urmă trebuie s-o iei de la capăt. Totul e repetiţie. 
Şi dacă vrei să latre la comandă, nu trebuie să eziţi să 
foloseşti biciul. Ai să latri pentru mine, Hornlach, în faţa 
Consiliului Deschis. 

- Eşti nebun! strigă pânzarul, holbându-se de la unul la 
altul, sunteţi nebuni cu toţii! 

Glokta îşi flutură zâmbetul gol. 

- Dacă vrei. Dacă te ajută. Îşi aruncă din nou privirea pe 
hârtia din mâna lui. Cum te numeşti? 

Prizonierul înghiţi. 

- Gofred Hornlach. 

- Eşti un membru de vază al Ghildei Pânzarilor? 

- Da. 

- Unul dintre delegaţii Magisterului Kault, de fapt? 

- Da! 

- Ai uneltit cu alţi pânzari să-l înşeli pe Maiestatea Sa 
Regele? Ai tocmit un asasin să omoare cu premeditare zece 
dintre supuşii Maiestăţii Sale? [i-a poruncit să faci asta 
Magisterul Coster dan Kault, capul Ghildei Pânzarilor? 

Hornlach privi disperat în jurul său. Frost îi susţinu 
privirea. Severard îi susţinu privirea. 

- Ei? întrebă Glokta. 

Negustorul închise ochii. 

- Da, scânci el. 

- Ce-ai zis? 

- Da! 

Glokta zâmbi. 

- Excelent! Acum, spune-mi: Cum te numeşti? 


Ceai şi răzbunare 


- Este o ţară frumoasă, nu-i aşa? întrebă Bayaz, ridicând 
privirea către stâncile colţuroase ce se înălţau de-o parte şi 
de alta a drumului. 

Copitele cailor călcau domol de-a lungul cărării, cu un 
sunet surd, potolit, ce contrasta cu starea de nelinişte a lui 
Logen. 

- Aşa să fie? 

- Ei, bine, e o ţară aspră, desigur, pentru cei care nu-i 
cunosc rânduiala. O ţară aspră şi neiertătoare. Dar are şi 
ceva nobil în ea. Întâiul dintre Magi cuprinse întreaga 
întindere cu un gest larg al braţului şi inspiră cu încântare 
aerul rece. Are onestitate, integritate. Cel mai bun oţel nu 
străluceşte întotdeauna cel mai tare. Îi aruncă o privire lui 
Logen, legănându-se domol în şa. Ar trebui să ştii asta. 

- Nu pot spune că-i văd frumuseţea. 

- Nu? Dar ce vezi? 

Logen îşi lăsă ochii să rătăcească peste versanţii abrupți, 
acoperiţi de iarbă, smălţaţi cu petice de rogoz şi orz 
sălbatic, presăraţi cu stânci cenugşii şi pâlcuri de copaci. 

- Văd un teren bun pentru o bătălie. Cu condiţia să 
ajungi aici primul. 

- Zău? Cum aşa? 

Logen arătă către coama sinuoasă a unui munte. 

- Arcaşii de pe creasta de colo n-ar putea fi văzuţi de pe 
drum şi ai putea să-ţi ascunzi aproape toţi oştenii între 
stânci. Câţiva dintre cei echipați mai uşor, lăsaţi pe versanţi, 
doar ca să atragă inamicii pe terenul cel mai abrupt de 
acolo. Logen arătă către tufişurile ţepoase care acopereau 
versanţii mai joşi. I-ai lăsa să se apropie puţin, apoi, când şi- 
ar croi drum cu greu prin orzul ăla sălbatic, le-ai trimite 
săgețile. Să te trezeşti cu săgețile căzând aşa peste tine nu 
e nostim deloc. Vin mai repede, pătrund mai departe şi 


muşcă mai adânc. Asta i-ar împrăştia. Când ar ajunge la 
stânci, ar fi sleiţi de oboseală şi dezorganizaţi. Ăsta ar fi 
momentul să ataci. Câţiva războinici sărind dintre pietrele 
alea, atacându-i de sus, odihniţi, plini de energie şi ţipând 
ca toţi dracii, asta i-ar putea înfrânge pe loc. Logen privi 
coasta muntelui cu ochii mijiţi. Fusese şi de-o parte şi de 
alta într-un asemenea atac-surpriză şi în niciuna dintre 
situaţii amintirea nu era plăcută. Dar dacă ar avea de gând 
să opună rezistenţă, continuă Logen, câţiva călăreţi în 
pădurea de colo ar putea isprăvi treaba: câţiva Oameni 
Aleşi, câţiva luptători aprigi năpustindu-se asupra ta de 
unde nu te aştepţi, ăsta e un lucru cumplit. Asta i-ar pune 
pe fugă. Dar, obosiţi cum ar fi, n-ar fugi prea repede. Asta 
înseamnă prizonieri şi prizonierii pot însemna 
răscumpărare sau cel puţin duşmani ucişi mai uşor. Văd un 
măcel sau o victorie demnă de un cântec, depinde de ce 
parte te afli. Asta văd. 

Bayaz zâmbi, clătinând din cap în ritmul mişcării 
domoale a calului. 

- Oare Stolicus a spus că terenul trebuie să fie prietenul 
cel mai bun al unui general, altfel îi devine cel mai cumplit 
duşman? 

- N-am auzit niciodată de el, dar avea dreptate. Ăsta e 
un teren bun pentru o armată, cu condiţia să ajungi primul 
aici. Să ajungi primul e toată şmecheria. 

- Într-adevăr. Dar noi nu avem armată. 

- Copacii ăştia ar putea ascunde câţiva călăreţi chiar mai 
bine decât o mulţime. Logen îi aruncă vrăjitorului o privire 
piezişă. Atârna vesel în şa, bucurându-se de o plimbare 
plăcută în mijlocul naturii. Mă îndoiesc că Bethod a apreciat 
sfatul tău şi eu am avut deja destule răfuieli cu el. A fost 
rănit în locul cel mai sensibil, în mândria lui. O să vrea 
răzbunare. O s-o vrea cu ardoare. 

- O, da, răzbunare, cea mai răspândită dintre distracţiile 
Nordului. Popularitatea ei pare să nu apună niciodată. 


Logen privi încrâncenat împrejur, la copaci, la stânci, la 
cutele văii, la nenumăratele ascunzători. 

- Trebuie că sunt oameni în munţii ăştia, căutându-ne. 
Cete de oameni pricepuţi şi căliţi în luptă, cu cai buni şi bine 
înarmaţi, obişnuiţi cu locurile. Acum, că Bethod şi-a înfrânt 
toţi duşmanii, nu mai există loc în Nord unde să nu te poată 
găsi. S-ar putea să aştepte acolo - arătă către nişte pietre 
de lângă drum - sau în pădurea de colo sau de colo. 
Malacus Quai, care călărea în frunte, pe calul de povară, 
privi nervos împrejur. Ar putea fi oriunde. 

- Asta te sperie? întrebă Bayaz. 

- Totul mă sperie şi e bine că e aşa. leama e un bun 
prieten al celor vânaţi, m-a ţinut în viaţă atâta vreme. Morţii 
sunt neînfricaţi şi n-am poftă să mă alătur lor. Va trimite 
oameni şi la bibliotecă. 

- O, da, să-mi ardă cărţile şi toate celelalte. 

- Asta te sperie? 

- Nu mult. Pe pietrele de lângă poartă stă scris cuvântul 
lui Juvens şi acesta nu poate fi nesocotit, nici acum. Niciun 
om cu intenţii războinice nu se poate apropia. Îmi închipui 
că oamenii lui Bethod vor rătăci în jurul lacului, prin ploaie, 
până când vor rămâne fără mâncare, gândindu-se în tot 
acest timp cât de ciudat e că nu pot găsi ceva atât de mare 
cum e o bibliotecă. Nu, zise vesel vrăjitorul, scărpinându-şi 
barba. Eu m-aş concentra asupra încurcăturii în care ne 
aflăm noi. Ce crezi că se întâmplă dacă suntem prinşi? 

- Bethod o să ne omoare, şi asta în cel mai neplăcut mod 
care-i poate trece prin minte. Dacă nu cumva are de gând 
să fie îndurător şi să ne lase să scăpăm cu un avertisment. 

- Pare destul de improbabil. 

- La acelaşi lucru mă gândeam şi eu. Cea mai bună şansă 
a noastră este să o luăm spre Şuvoiul Alb, să încercăm să 
trecem în Englia şi să sperăm că vom avea norocul să nu 
fim văzuţi. Lui Logen nu-i plăcea să se bizuie pe noroc, 
cuvântul însuşi îi lăsa un gust amar. Ridică privirea spre 


cerul înnorat. Ne-ar prinde bine niţică vreme rea. O ploaie 
zdravănă ne-ar putea ascunde bine. 

Cerul şiroia peste el de săptămâni, dar acum, că avea 
nevoie de ploaie, refuza să scape măcar o picătură. 

Malacus Quai se uita la ei peste umăr, cu ochii mari şi 
rotunzi de îngrijorare. 

- N-ar trebui să încercăm să ne mişcăm mai repede? 

- Poate, răspunse Logen, mângâind gâtul calului, dar 
asta ar osteni animalele şi s-ar putea să avem nevoie mai 
târziu de toată viteza lor. Am putea să ne ascundem ziua şi 
să călătorim noaptea, dar, în cazul ăsta, riscăm să ne 
rătăcim. E mai bine aşa: înaintăm încet şi sperăm să nu fim 
văzuţi. Privi încruntat spre coama muntelui. Sperăm că n- 
am fost văzuţi deja. 

- Hm, făcu Bayaz, atunci poate că acum e cel mai bun 
moment să-ţi spun. Vrăjitoarea aceea, Caurib, nu e nici pe 
jumătate atât de năroadă cum am lăsat eu să se înţeleagă 
că ar fi. 

Logen simţi că se prăbuşeşte. 

- Nu? 

- Nu, cu toată vopseaua şi aurul şi trăncăneala despre 
Nordul Îndepărtat, ştie ce vrea. Ochiul-lung, i se spune. Un 
truc vechi, dar eficient. Ne-a urmărit. 

- Ştie unde suntem? 

- Ştie când am plecat, foarte probabil şi în ce direcţie ne 
îndreptăm. 

- Asta nu ne dă nicio şansă. 

- Aş zice că nu. 

- La naiba! Logen zări mişcare între copaci, undeva la 
stânga, strânse mâna pe mânerul sabiei. Câteva păsări 
ţâşniră spre cer. Aşteptă, cu sufletul la gură. Nimic. Îşi lăsă 
mâna să cadă înapoi. Ar fi trebuit să-i omorâm când am avut 
ocazia. Pe toţi trei. 

- Dar n-am făcut-o şi cu asta, basta. Bayaz aruncă o 
privire spre Logen. Dacă ne găsesc, care e planul tău? 

- Fuga. Şi speranţa că avem cai mai iuți. 


- Şi asta? întrebă Bayaz. 

Vântul sufla cu putere prin vale, în ciuda copacilor, 
făcând flăcările focului să pâlpâie şi să danseze. Malacus 
Quai îşi adună umerii şi îşi înfăşură pătura mai strâns în 
jurul lor. Aruncă o privire către tulpina scurtă pe care 
Bayaz o ţinea ridicată în faţa lui, cu fruntea încreţită de 
concentrare. 

- Ăă... Asta era a cincea plantă şi nefericitul ucenic mai 
trebuia să nimerească una. Este... ăă... ilyith? 

- Ilyith? repetă vrăjitorul, fără să lase să i se citească pe 
chip niciun indiciu dacă răspunsul era corect. 

Era nemilos ca Bethod când venea vorba de ucenicul lui. 

- Poate? 

- Nici pe departe. Ucenicul închise ochii şi oftă pentru a 
cincea oară în seara aceea. Logen îl compătimea, chiar îl 
compătimea, dar nu era nimic de făcut. Ursilum, în limba 
veche, din cel cu frunze rotunde. 

- Da, da, sigur, ursilum, mi-a stat pe limbă tot timpul. 

- Dacă numele îţi stătea pe limbă, atunci întrebuinţările 
plantei nu pot fi departe, ce zici? 

Ucenicul îşi îngustă ochii şi privi plin de speranţă către 
cerul nopţii, ca şi cum răspunsul ar fi putut fi scris în stele. 

- Nu e pentru... dureri ale articulaţiilor? 

- Nu, categoric nu. Mă tem că articulațiile tale vor 
continua să te chinuie. Bayaz răsuci tulpina încet între 
degete. Ursilumul n-are nicio întrebuințare, din câte ştiu 
eu. E doar o plantă. 

Şi o azvârli înapoi în tufişuri. 

- Doar o plantă, repetă Quai, scuturându-şi capul. 

Logen oftă şi îşi frecă ochii obosiţi. 

- Îmi cer scuze, Maestre Nouădegete, te plictisim? 

- Ce contează? întrebă Logen, ridicându-şi mâinile în 
aer. Pe cine interesează numele unei plante fără nicio 
întrebuințare? 

Bayaz zâmbi: 


- Bine punctat. Spune-ne, Malacus, ce anume contează? 

- Dacă un om caută să schimbe lumea, ar trebui mai întâi 
s-o înţeleagă. Ucenicul îşi turui vorbele ca pe o poezie, 
evident uşurat să i se pună o întrebare la care ştia 
răspunsul. Fierarul trebuie să înveţe rosturile metalelor, 
tâmplarul rosturile lemnului, altfel munca lor va preţui 
puţin. Magia de rând e nestăpânită şi periculoasă, căci vine 
din Cealaltă Parte şi să recurgi la lumea de jos e periculos. 
Magul potenţează vraja cu ştiinţă şi astfel realizează Înalta 
Artă, dar, asemenea fierarului sau tâmplarului, el trebuie să 
caute să schimbe doar ceea ce înţelege. Cu fiecare lucru pe 
care îl învaţă, puterea lui este sporită. Aşadar, magul 
trebuie să năzuiască să înveţe tot, să înţeleagă lumea 
întreagă. Copacul e puternic doar pe măsura rădăcinii sale, 
iar cunoaşterea este rădăcina puterii. 

- Nu-mi spune, Principiile Artei a lui Juvens! 

- Chiar primele rânduri, zise Bayaz. 

- lartă-mă că spun, dar sunt pe lumea asta de mai bine 
de treizeci de ani şi încă nu am reuşit să înţeleg un singur 
lucru care s-a întâmplat. Să cunosc lumea în întregime? Să 
înţeleg totul? Asta e o misiune extrem de grea. 

Magul chicoti. 

- Una imposibilă, negregşit. Să cunoşti cu adevărat şi să 
înţelegi chiar şi un fir de iarbă înseamnă să studiezi o viaţă 
întreagă, iar lumea e în continuă schimbare. De aceea 
tindem să ne specializăm. 

- Aşadar, tu ce ai ales? 

- Focul, răspunse Bayaz, privind vesel flăcările, cu 
lumina lor dansând pe ţeasta-i pleşuvă. Focul, forţa şi 
voinţa. Dar chiar şi în domeniile alese, după nenumărați ani 
lungi de studiu, rămân un novice. Cu cât înveţi mai mult, cu 
atât îţi dai seama cât de puţine ştii. Totuşi, strădania însăşi e 
un lucru de preţ. Cunoaşterea este rădăcina puterii, în 
definitiv. 

- Aşadar, cu destulă cunoaştere, voi, magii, puteţi face 
orice? 


Bayaz se încruntă. 

- Există limite. Şi există reguli. 

- Precum Prima Lege? Maestrul şi ucenicul ridicară, ca 
unul, privirea spre Logen. E interzis să vorbeşti cu diavolii, 
nu-i aşa? 

Era evident că Quai nu-şi amintea de scăparea lui din 
timpul febrei: avea gura căscată de uimire. Ochii lui Bayaz 
doar se îngustară puţin, cu o vagă urmă de bănuială. 

- Păi, da, aşa este, răspunse Întâiul dintre Magi. E 
interzis să atingi Cealaltă Parte nemijlocit. Prima Lege 
trebuie să se aplice tuturor, fără excepţie. După cum 
trebuie să se aplice şi A Doua. 

- Care este? 

- E interzis să mănânci carnea oamenilor. 

Logen ridică o sprânceană. 

- Voi, vrăjitorii, născociţi tot felul de lucruri ciudate. 

Bayaz zâmbi: 

- O, nu ştii nici jumătate. Se întoarse către ucenicul său, 
ridicând în faţa lui o rădăcină maro, noduroasă. lar acum, 
Maestre Quai, eşti bun să-mi spui numele acesteia? 

Logen nu-şi putu stăpâni un zâmbet tainic. Pe asta elo 
ştia. 

- Haide, haide, Maestre Quai, n-avem la dispoziţie toată 
noaptea. 

Logen nu putea să mai suporte mult suferinţa ucenicului. 
Se aplecă spre el, prefăcându-se că aţâţă focul cu un băț şi, 
tuşind ca să-şi ascundă vorbele, şopti: 

- Laba-ciorii. 

Bayaz era destul de departe şi vântul foşnea prin copaci. 
N-avea cum să-l fi auzit. Quai îşi jucă bine rolul. Continuă să 
se holbeze la rădăcină, cu fruntea încreţită de concentrare. 

- E laba-ciorii? îndrăzni el. 

Bayaz ridică o sprânceană. 

- Ei, bine, da, este. Bravo, Malacus. Şi îmi poţi enumera 
întrebuinţările ei? 

Logen tuşi din nou. 


- Răni, şopti el, privind nepăsător înspre pădure, 
acoperindu-şi gura cu o mână. 

Poate că nu ştia prea multe despre plante, dar în privinţa 
rănilor avea o experienţă vastă. 

- Cred că e bună pentru răni, zise moale Quai. 

- Excelent, Maestre Quai. Laba-ciorii e răspunsul corect. 
Şi e bună pentru răni. Mă bucur să văd că faci unele 
progrese, până la urmă. Îşi drese glasul: Totuşi, mi se pare 
curios că foloseşti această denumire. 1 se spune laba-ciorii 
doar la nord de munţi. Eu, cu siguranţă, nu te-am învăţat 
niciodată numele acesta. Mă întreb pe cine cunoşti în acea 
parte a lumii. Aruncă o privire către Logen. Te-ai gândit 
vreodată la o carieră în artele magiei, Maestre 
Nouădegete? Îl privi din nou pe Quai cu ochii mijiţi: S-ar 
putea să am un loc liber pentru un ucenic. 

Malacus plecă fruntea. 

- Îmi pare rău, Bayaz. 

- Ai şi de ce. Ai putea să ne speli străchinile, ce zici? 
Poate că sarcina ţi se potriveşte mai bine. 

Quai îşi aruncă pătura de pe umeri, fără tragere de 
inimă, adună străchinile murdare şi îşi târşâi picioarele prin 
pădure, către pârâu. Bayaz se aplecă deasupra ceaunului 
de pe foc, adăugând câteva frunze uscate în apa clocotită. 
Lumina pâlpâitoare a flăcărilor îi scânteie pe partea de jos a 
feţei şi aburul i se învârti în jurul ţestei pleşuve. Una peste 
alta, arăta ca un adevărat vrăjitor. 

- Ce-i asta? întrebă Logen, întinzând mâna să-şi ia pipa. 
Vreo vrajă? Vreo poţiune? Vreo lucrare măreaţă a Înaltei 
Arte? 

- Ceai. 

- Cum? 

- Frunzele unei anumite plante, fierte în apă. E 
considerat un lux destul de mare în Gurkhul. Turnă o parte 
din licoare într-o ceaşcă. Ţi-ar plăcea să guşti? 

Logen îl adulmecă reticent. 

- Are miros de picioare. 


- Fă cum crezi. Bayaz clătină din cap şi se aşeză înapoi 
lângă foc, strângând cana aburindă în mâini. Dar pierzi 
unul dintre cele mai mari daruri făcute de natură omului. 
Luă o sorbitură şi plescăi de satisfacţie. Calmează mintea, 
revigorează trupul. Puţine rele nu pot fi rezolvate cu o 
ceaşcă de ceai. 

Logen îndesă un cocoloş de chagga în măciulia pipei. 

- Dar o secure în cap? 

- Acesta este unul dintre ele, recunoscu Bayaz cu un 
zâmbet larg. Spune-mi, Maestre Nouădegete, de ce atâta 
duşmănie între tine şi Bethod? N-ai luptat pentru el de 
atâtea ori? De ce vă urâţi atât de mult? 

Logen tăcu, trăgând fum din pipă, suflând. 

- Există motive, răspunse el băţos. 

Rănile din vremea aceea nu se vindecaseră încă. Nu-i 
plăcea să le zgândărească nimeni. 

- A, motive. Bayaz îşi cobori privirea spre ceaşcă. Şi care 
sunt motivele tale? Duşmănia asta nu merge în ambele 
direcţii? 

- Poate. 

- Dar tu eşti dispus să aştepţi? 

- Va trebui să fiu. 

- Hm. Eşti foarte răbdător pentru un om al Nordului. 

Logen se gândi la Bethod, la dezgustătorii lui fii şi la 
nenumăraţii oameni pe care îi omorâseră pentru ambițiile 
lor. Oameni pe care îi omorâse el, Logen, pentru ambițiile 
lor. Se gândi la shanka, la familia lui şi la ruinele satului de 
lângă mare. Se gândi la toţi prietenii lui morţi. Îşi sugea 
dinţii şi se uita în foc cu privirea pierdută. 

- Am rezolvat câteva răfuieli, la vremea mea, dar asta n- 
a făcut decât să atragă mai multe. Răzbunarea poate fi 
plăcută, dar e un lux. Nu-ţi umple burta, nici nu te apără de 
ploaie. Ca să-mi înfrunt vrăjmaşii, am nevoie de prietenii 
mei lângă mine, iar eu am rămas fără prieteni. Omul 
trebuie să fie realist. A trecut ceva vreme de când aveam 
alte ambiţii decât să supraviețuiesc fiecărei zile. 


Bayaz râse, cu ochii scânteind în lumina focului. 

- Ce-i? întrebă Logen, întinzându-i pipa. 

- Fără supărare, dar eşti o sursă inepuizabilă de 
surprize. Cu totul altfel decât mă aşteptam. Eşti o 
adevărată enigmă. 

- Eu? 

- O, da! Sângerosul Nouă, şopti magul, făcând ochii 
mari. Ai o reputaţie afurisită, prietene. Ce mai poveşti se 
spun! Un nume blestemat! Păi, mamele îşi sperie copiii cu 
el. Logen nu zise nimic. N-avea cum să nege asta. Bayaz 
trase încet din pipă, apoi suflă o dâră lungă de fum. Mă 
gândeam la ziua în care ne-a vizitat Prinţul Calder. 

Logen pufni. 

- Încerc să nu mă prea gândesc la el. 

- Şi eu, dar nu comportamentul lui m-a interesat, ci al 
tău. 

- Serios? Nu-mi amintesc să fi făcut ceva deosebit. 

Bayaz îndreptă coada pipei spre Logen, de dincolo de 
foc. 

- Ah, dar tocmai asta voiam să spun. Am cunoscut o 
mulţime de luptători, soldaţi, generali şi campioni şi câţi şi 
mai câţi. Un mare luptător trebuie să acţioneze iute, decisiv, 
fie cu braţul propriu, fie cu o armată, căci acela care loveşte 
primul adesea loveşte ultimul. Aşadar, luptătorii ajung să se 
bizuie pe instinctele lor, să reacționeze mereu violent, să 
devină fuduli şi brutali. Bayaz îi dădu pipa înapoi lui Logen. 
Dar, orice s-ar spune despre tine, tu nu eşti un asemenea 
om. 

- Cunosc o sumedenie de oameni care ar fi de altă 
părere. 

- Poate, dar realitatea rămâne. Calder te-a insultat, iar 
tu n-ai făcut nimic. Aşadar, ştii când trebuie să acţionezi şi 
acţionezi repede, dar ştii, de asemenea, când să n-o faci. 
Asta dovedeşte stăpânire de sine şi o minte calculată. 

- Poate că doar îmi era frică. 


- De el? Haide, zău! N-ai părut speriat de Scale, şi el e 
mult mai fioros. Şi ai umblat şaizeci de kilometri cu ucenicul 
meu în spate, ceea ce arată curaj, dar şi compasiune. O 
combinaţie cu adevărat rară. Violenţă şi stăpânire, calcul şi 
compasiune - şi, pe deasupra, vorbeşti cu spiritele. 

Logen ridică o sprânceană. 

- Nu prea des şi doar când nu mai e nimeni prin 
preajmă. Vorbele lor sunt plictisitoare şi nici pe jumătate 
atât de măgulitoare ca ale tale. 

- Ha! Asta-i adevărat. Spiritele au puţine să le spună 
oamenilor, din câte înţeleg, deşi eu n-am vorbit niciodată cu 
ele. Nu am acest dar. Puţini îl au, în zilele noastre. Luă încă 
o înghiţitură, uitându-se la Logen peste marginea ceştii. 
Nici nu-mi vine în minte altcineva în viaţă. 

Malacus ieşi împleticindu-se dintre copaci, tremurând şi 
lăsând jos străchinile ude. Îşi înhăţă pătura, şi-o înfăşură 
strâns pe trup, apoi aruncă o privire plină de speranţă către 
ceaunul aburind de pe foc. 

- Acolo e ceai? 

Bayaz îl ignoră. 

- Spune-mi, Maestre Nouădegete, în tot răstimpul de 
când ai sosit la biblioteca mea, nu m-ai întrebat nici măcar o 
dată de ce am trimis după tine sau de ce cutreierâăm acum 
prin Nord, punându-ne viaţa în pericol. Mi se pare ciudat. 

- Nu tocmai. Nu vreau să ştiu. 

- Nu vrei? 

- Toată viaţa am căutat să ştiu. Ce e dincolo de munţi? Ce 
gândesc duşmanii mei? Ce arme vor folosi împotriva mea? 
În care dintre prieteni mă pot încrede? Logen ridică din 
umeri. O fi cunoaşterea rădăcina puterii, dar fiecare lucru 
pe care l-am aflat mi-a făcut mai rău. Ilrase din nou din 
pipă, dar se terminase. Scutură scrumul pe jos. Orice-ar fi 
ceea ce vrei de la mine, voi încerca să fac, dar nu vreau să 
ştiu până când nu vine vremea. M-am săturat să iau singur 
decizii. Nu sunt niciodată corecte. Neştiinţa e cel mai dulce 
leac, zicea tatăl meu. Nu vreau să ştiu! 


Bayaz se holbă la el. Era prima oară când Logen îl 
văzuse pe Întâiul dintre Magi părând surprins în vreun fel. 
Malacus Quai îşi drese glasul. 

- Mie mi-ar plăcea să ştiu, spuse el, abia şoptit, ridicând 
spre maestrul său o privire plină de speranţă. 

- Da, murmură Bayaz, dar tu nu ai ocazia să întrebi. 


Era pe la prânz când totul o luă razna. Logen tocmai 
începea să-şi închipuie că ar putea ajunge la Şuvoiul Alb, 
poate chiar să supravieţuiască acelei săptămâni. Avu 
senzaţia că şi-a pierdut concentrarea, doar preţ de o clipă. 
Din nefericire, a fost clipa care a contat. 

Dar mişcarea era bună, trebuia să le recunoască acest 
merit. Îşi aleseseră locul cu grijă şi înfăşuraseră copitele 
cailor cu cârpe, ca să nu facă zgomot. Treicopaci ar fi putut 
să-şi dea seama ce urmează, dacă ar fi fost cu ei, darel 
avea ochiul format ca nimeni altul. Copoiul i-ar fi putut 
mirosi, dacă ar fi fost acolo, dar el avea nas pentru asta. 
Cert era că niciunul dintre ei nu se afla acolo. Morţii nu sunt 
de niciun ajutor. 

Erau trei călăreţi, aşteptându-i după o cotitură, bine 
înarmaţi, înveşmântaţi în armuri, cu feţele murdare, dar 
armele curate, luptători încercaţi până la unul. Cel din 
dreapta era bine legat, cu o înfăţişare robustă, aproape fără 
gât. Cel din stânga era înalt şi sfrijit, cu ochi mici şi cruzi. 
Amândoi aveau coifuri rotunde, cămăşi de zale roase, sulițe 
lungi, coborâte şi gata de atac. Căpetenia lor şedea pe cal 
ca un sac de napi, atârnat în şa cu nonşalanţa unui călăreț 
experimentat. Îl salută pe Logen cu o clătinare a capului. 

- Nouădegete! Brynnul! Sângerosul Nouă! Mă bucur 
nespus să te revăd! 

- Degetnegru! murmură Logen, străduindu-se să afişeze 
un zâmbet prietenos. Mi-ar sălta şi mie inima de bucurie să 
te văd, dacă lucrurile ar sta altfel. 

- Dar sunt aşa cum sunt. În timp ce vorbea, ochii 
bătrânului luptător trecură încet peste Bayaz, Quai şi 


Logen, măsurându-le armele, sau absenţa lor, plănuindu-şi 
jocul. Un adversar mai prost ar fi putut echilibra raportul 
de forţe, dar Degetnegru era un Om Ales şi nu era un 
nătărău. Ochii i se opriră pe mâna lui Logen când se furişă 
către mânerul sabiei şi Degetnegru clătină încet din cap. 
Fără şiretlicuri de-ale tale, Nouă Sângeros. Îţi poţi da 
seama că v-am prins. Şi făcu semn cu capul către copacii 
din spatele lor. 

Inima lui Logen se strânse şi mai mult. Alţi doi călăreţi îşi 
făcuseră apariţia şi se apropiau la trap, să închidă capcana, 
cu copitele înfăşurate ale cailor călcând aproape fără 
zgomot pe pământul moale de lângă drum. Logen îşi 
frământă buza. Degetnegru avea dreptate, afurisitul. Cei 
patru călăreţi se apropiară, coborâră vârfurile suliţelor, cu 
feţele reci, concentrați la sarcina pe care o aveau. Malacus 
Quai se holbă la ei cu ochi înspăimântați, în timp ce calul lui 
se dădea înapoi. Bayaz afişă un zâmbet vesel, de parcă şi-ar 
fi întâlnit cei mai vechi prieteni. Lui Logen i-ar fi plăcut să 
aibă măcar un dram din liniştea vrăjitorului. Inima îi bubuia 
şi simţea un gust amar în gură. 

Degetnegru îşi îmboldi calul, cu o mână strânsă pe coada 
toporului şi cealaltă pe genunchi, fără ca măcar să 
folosească hăţurile. Era un călăreț iscusit, renumit pentru 
asta. Aşa se întâmplă când cineva îşi pierde toate degetele 
de la picioare în îngheţ. Călare înaintezi mai iute decât pe 
jos, asta trebuia recunoscut, dar când venea vorba de luptă, 
Logen prefera să-şi ţină picioarele bine înfipte în pământ. 

- Mai bine vii cu noi acum, zise bătrânul luptător. Aşa-i 
mai bine pentru toată lumea. 

Lui Logen îi venea greu să accepte, dar sorții îi erau 
potrivnici. Poate că săbiile aveau glas, aşa cum spusese 
Bayaz, dar cu o suliță poţi al naibii de bine să dobori un om 
de pe cal şi erau patru care strângeau cercul în jurul lui. 
Era prins în capcană: singur împotriva lor, luat pe 
nepregătite, lipsit de armele potrivite pentru această 
treabă. Şi, totuşi. Mai bine să tragă de timp şi să spere că s- 


ar putea să se ivească o şansă. Logen îşi drese glasul, 
străduindu-se să nu-şi trădeze teama. 

- N-aş fi crezut niciodată că ai să faci pace cu Bethod, 
Degetnegru, nu tu. 

Bătrânul războinic îşi scărpină barba lungă şi încâlcită. 

- Am fost unul dintre ultimii, ce-i drept, dar în cele din 
urmă am îngenuncheat, la fel ca toţi ceilalţi. Nu pot zice că- 
mi place, dar asta-i situaţia. Mai bine dă-mi sabia, 
Nouădegete. 

- Dar Bătrânul Yawl? Vrei să-mi spui că se pleacă în faţa 
lui Bethod? Sau doar ai găsit un stăpân care să-ţi convină 
mai mult? 

Pe Degetnegru nu-l supără această zeflemea, câtuşi de 
puţin. Părea doar trist şi obosit. 

- Yawl e mort, de parcă n-ai şti. Cei mai mulţi sunt morţi. 
Bethod nu-mi convine deloc ca stăpân, nici fiii lui. Nimănui 
nu-i place să lingă fundul gras al lui Scale sau pe cel sfrijit 
al lui Calder, ar trebui să ştii asta. Acum dă-mi sabia, trece 
ziua degeaba şi avem cale lungă de făcut. Putem vorbi la fel 
de bine şi dacă eşti neînarmat. 

- Yawl e mort? 

- Da, răspunse Degetnegru neîncrezător. I-a propus lui 
Bethod un duel. N-ai auzit? Tlemutul i-a făcut felul. 

- Temutul? 

- Unde-ai fost până acum? În fundul pământului? 

- Mai mult sau mai puţin. Ce e acest lemut? 

- Nu ştiu ce este! Degetnegru se aplecă din şa şi scuipă 
în iarbă. Am auzit că nu e om. Se zice că afurisita de Caurib 
l-a scos de sub un munte. Cine ştie? Sau cel puţin e noul 
campion al lui Bethod, şi mai periculos chiar şi decât 
ultimul, fără supărare. 

- Nicidecum, zise Logen. 

Omul fără gât se apropiase. Puțin cam mult, poate, cu 
vârful sabiei atârnând la o distanţă de o palmă, două. 

- Da. De asta l-am urmat. Dar nu i-a fost de niciun folos. 
Temutul l-a stâlcit. L-a stâlcit rău, ca pe un câine. L-a lăsat 


în viaţă, dacă se poate spune aşa, ca să putem învăţa din 
greşeala lui, dar n-a mai trăit mult. Cei mai mulţi dintre noi 
au îngenuncheat chiar atunci, cei cu neveste şi fii la care să 
se gândească. N-avea niciun rost să mai amânăm. Mai 
există câţiva, sus, în munţi, care nu vor să plece genunchiul 
în faţa lui Bethod. Acel nebun adorator al lunii, Crummock-i- 
Phail, cu oamenii munţilor şi alţi câţiva pe lângă ei. Dar nu 
prea mulţi. Şi Bethod are planuri pentru ei. Degetnegru 
întinse o mână mare, bătătorită. Mai bine dă-mi sabia, Nouă 
Sângeros. Dar numai cu mâna stângă, fii bun, încetişor şi 
fără vreun şiretlic. Aşa-i mai bine pentru toată lumea. 

Aşadar, se isprăvise. Nemaiavând timp, Logen îşi 
înfăşură cele trei degete ale mâinii stângi în jurul sabiei, cu 
metalul rece apăsându-i palma. Suliţa bărbatului vânjos se 
apropie încă puţin. Cel înalt se relaxase niţel, convins că îl 
aveau în mână. [inea sulița îndreptată în sus, nepregătită. 
Logen nu-şi dădea seama ce făceau cei doi din spate. Avea o 
dorinţă aproape irezistibilă de a arunca o privire peste 
umăr, dar se forţă să se uite în faţă. 

- Te-am respectat întotdeauna, Nouădegete, chiar dacă 
ne-am aflat pe poziţii diferite. N-am nicio răfuială cu tine. 
Dar Bethod vrea răzbunare, e beat de răzbunare, iar eu am 
jurat să-l slujesc. Degetnegru îl privi cu tristeţe în ochi. Îmi 
pare rău că sunt eu, chiar dacă mă crezi sau nu. 

- Şi mie, murmură Logen. Îmi pare rău că eşti tu. Scoase 
încet sabia din teacă. Mă crezi sau nu. Şi braţul îi ţâşni, 
izbind cu mânerul sabiei în gura lui Degetnegru. 

Bătrânul războinic scânci, când metalul întunecat îi 
zdrobi dinţii, şi căzu pe spate din şa, cu securea zburându-i 
din mână şi zăngănind pe drum. Logen apucă sulița 
bărbatului vânjos, chiar de sub vârf. 

- Fugi! îi răcni el lui Quai, dar ucenicul îl privea 
nemișcat, clipind. 

Vânjosul fără gât trase de suliță, aproape smulgându-l pe 
Logen de pe cal, dar acesta nu-i dădu drumul. Se ridică în 
scara şeii, înălţând sabia deasupra capului. Cu ochii măriţi, 


omul fără gât îşi retrase o mână de pe suliță şi o ridică din 
instinct. Logen cobori sabia cu toată puterea. 

Rămase uimit de ascuţimea ei. Îi reteză vânjosului 
braţul, chiar de sub cot, apoi îi pătrunse în umăr, 
spintecând prin blană şi zale şi despicându-l aproape în 
două, până la stomac. Sângele ţâşni pe drum, împroşcând 
în faţă calul lui Logen. Era antrenat pentru călărit, dar nu 
pentru război: se cabră şi se răsuci, lovind cu picioarele şi 
luând-o la goană, cuprins de panică. Logen nu putea face 
altceva decât să se ţină pe spatele afurisitului de animal. Cu 
coada ochiului, îl zări pe Bayaz lovind calul lui Quai peste 
crupă şi acesta porni valvârtej, galopând în urma lui Logen, 
cu ucenicul săltând în şa. 

Apoi totul se transformă într-o învălmăşeală de animale 
săltând şi fornăind, de metal zăngănind şi scrâşnind, de 
înjurături şi strigăte. Luptă. Un lucru cunoscut, dar nu mai 
puţin înspăimântător pentru Logen, care strângea hăţurile 
în mâna dreaptă, pe calul care sărea şi se smucea, învârtind 
nebuneşte sabia deasupra capului, mai mult ca să-şi sperie 
inamicii decât ca să-i rănească. Aştepta din clipă în clipă 
zdruncinătura şi durerea mistuitoare, când o suliță avea să- 
l străpungă şi apoi pământul năvălind spre el şi izbindu-l în 
faţă. 

Îi văzu pe Quai şi pe Bayaz îndepărtându-se la galop, în 
josul drumului, urmăriţi cu înverşunare de bărbatul înalt, 
cu sulița vârâtă sub braţ. Îl văzu pe Degetnegru 
rostogolindu-se şi ridicându-se în picioare, scuipând sânge, 
bâjbâind după secure. Îi văzu pe cei doi bărbaţi care 
veniseră din spate luptându-se să-şi stăpânească propriii cai 
înnebuniţi, cu suliţele fluturând în mâini. Văzu trupul celui 
pe care tocmai îl omorâse atârnând despicat în două şi 
răsturnându-se încet din şa, cu sângele şiroind pe pământul 
mocirlos. 

Logen icni când simţi vârful unei sulițe pătrunzându-i 
prin spate în umăr şi fu azvârlit aproape peste capul calului. 
Apoi îşi dădu seama că era cu faţa în jos, la drum, încă viu. 


Îşi înfipse călcâiele în coastele calului şi acesta iuți pasul, 
stârnind noroiul cu copitele şi azvârlindu-l în feţele celor din 
spate. Îşi trecu sabia în mâna dreaptă, cât pe ce să scape 
hăţurile şi să cadă. Îşi ridică umărul, dar rana nu-l supăra 
prea tare - încă îşi putea mişca braţul. 

- Sunt încă viu. Încă viu. 

Drumul trecea în goană pe sub el, vântul îi înţepa ochii. 
Îl ajungea din urmă pe bărbatul înalt - acum cârpele de pe 
copitele calului îl încetineau, alunecând pe pământul 
noroios. Logen ridică sabia în spatele lui, strângând 
mânerul cu toată puterea. Capul inamicului se întoarse 
brusc, dar prea târziu. Se auzi un zăngănit răsunător de 
metal pe metal când sabia izbi coiful, lăsând o urmă adâncă 
şi azvârlindu-l cât colo pe bărbatul înalt. Capul îi săltă o 
singură dată, lovindu-se de drum, piciorul îi rămase agăţat 
într-una dintre scările şeii, apoi se desfăcu şi trupul se 
rostogoli, iar şi iar, pe iarbă, cu braţele şi picioarele săltând. 
Calul îşi continuă galopul fără călăreț, privindu-l pe Logen, 
în trecere. 

- Încă viu. 

Logen privi peste umăr. Degetnegru era înapoi în şa şi 
galopa după el, cu securea sus, deasupra capului, cu păru-i 
încâlcit fluturându-i. Ceilalţi doi suliţaşi erau lângă el, 
zorindu-şi caii, dar între ei mai era destulă distanţă. Logen 
râse. Probabil că va reuşi, până la urmă. Îşi flutură sabia 
către Degetnegru, în timp ce drumul pătrundea într-o 
pădure din fundul văii. 

- Sunt încă viu! strigă el cât îl ţinea gura şi atunci calul 
se opri atât de brusc, încât Logen aproape fu azvârlit peste 
capul lui. 

Reuşi să rămână călare doar aruncându-şi un braţ peste 
gâtul animalului. De îndată ce căzu înapoi în şa, văzu care 
era problema, şi era una foarte serioasă. Mai multe 
trunchiuri de copaci fuseseră culcate de-a curmezişul 
drumului, cu crengile tăiate şi cioturile ascuţite, ţâşnind 
periculos în toate direcţiile. Alţi doi războinici în zale 


stăteau în faţa lui, cu suliţele pregătite. Nici cel mai bun 
călăreț n-ar fi putut sări peste obstacolul acela, iar Logen 
nu era cel mai bun călăreț. Bayaz şi ucenicul său luaseră 
aceeaşi decizie. Amândoi stăteau încremeniţi pe cal în faţa 
baricadei, bătrânul cu un aer nedumerit, tânărul pur şi 
simplu speriat. 

Logen pipăi mânerul sabiei şi îşi roti ochii disperat, 
cercetând pădurea, în căutarea unei căi de scăpare. Văzu 
acum mai mulţi bărbaţi. Arcaşi. Unul, pe urmă doi, apoi trei, 
furişându-se încet din ambele părţi ale drumului, cu 
săgețile pregătite şi arcurile trase. 

Logen se răsuci în şa, dar Degetnegru şi cei doi tovarăşi 
se apropiau la trap. N-avea scăpare în direcţia aceea. Îşi 
opriră caii la câţiva paşi, departe de sabia lui Logen. Umerii 
îi căzură. Urmărirea se încheiase. Degetnegru se aplecă şi 
scuipă sânge pe pământ. 

- În regulă, Nouă Sângeros, până aici ţi-a fost. 

- Nostim lucru, murmură Logen, coborându-şi privirea 
către lama lungă şi gri a sabiei, mânjită şi stropită cu roşu. 
Am luptat atât timp pentru Bethod împotriva ta, iar acum 
lupţi tu pentru el împotriva mea. Se pare că nu suntem 
niciodată de aceeaşi parte, iar el e singurul câştigător. 
Nostim lucru. 

- Da, mormăi Degetnegru, printre buzele-i însângerate, 
nostim. Dar nimeni nu râdea. Degetnegru şi războinicii lui 
aveau chipuri neînduplecate ca moartea. Quai părea gata 
să izbucnească în lacrimi. Doar Bayaz, din motive de 
neînțeles, îşi păstra obişnuita bună dispoziţie. În regulă, 
Nouădegete, dă-te jos de pe cal. Bethod te vrea viu, dar te 
acceptă şi mort, dacă e nevoie. Jos! Acum! 

Mintea lui Logen începu să caute o soluţie salvatoare, în 
eventualitatea în care s-ar preda. Nu era de aşteptat ca 
Degetnegru să facă vreo greşeală, odată ce punea mâna pe 
ei. Probabil că l-ar snopi pe Logen în bătaie pentru felul în 
care i-a înfruntat, dacă nu cumva i-ar rupe genunchii. l-ar 
lega fedeleş, ca pe nişte găini duse la tăiere. Se imagină 


azvârlit la podea, înfăşurat într-un kilometru de lanţuri, cu 
Bethod zâmbindu-i de pe tron, cu Calder şi Scale râzând, 
împungându-l probabil cu ceva ascuţit. 

Logen îşi roti privirea. Se uită la capetele reci ale 
săgeţilor şi la vârfurile reci ale suliţelor şi la ochii reci ai 
oamenilor care le îndreptau spre el. N-avea scăpare din 
acest petic de loc. 

- Bine, ai câştigat. Logen îşi aruncă sabia la pământ, cu 
vârful în jos. 

Se gândise că se va împlânta în pământ şi va rămâne 
acolo, legănându-se încoace şi încolo, dar sabia se răsturnă 
şi zăngăni pe jos. Era o zi în care toate mergeau de-a- 
ndoaselea. Îşi săltă încet un picior peste şa şi alunecă jos, 
pe drum. 

- Aşa mai merge. Acum ceilalţi. 

Quai cobori instantaneu de pe cal şi rămase nemişcat, 
ridicând o privire neliniştită spre Bayaz, dar magul nu se 
clinti. Degetnegru se încruntă şi ridică securea. 

- Şi tu, bătrâne. 

- Prefer să călăresc. 

Logen tresări. Nu era răspunsul corect. În orice clipă 
Degetnegru avea să dea un ordin. Arcurile aveau să 
zbârnâie şi Întâiul dintre Magi avea să se prăbuşească, plin 
de săgeți, păstrând, probabil, acel zâmbet sâcâitor pe faţă. 

Dar ordinul nu veni. 

Nu urmă nicio vorbă poruncitoare, nicio incantaţie 
ciudată, niciun gest ocult. Aerul din jurul umerilor lui Bayaz 
părea să pâlpâie, aşa cum pâlpâie deasupra pământului, 
într-o zi fierbinte, iar Logen simţi un zvâcnet ciudat în 
stomac. 

Apoi copacii explodară într-un zid de flăcări fierbinţi, 
mistuitoare şi orbitoare. Trunchiurile copacilor se aprinseră 
şi crengile se rupseră, trosnind asurzitor, înălţând limbi de 
foc strălucitor şi abur fierbinte. O săgeată în flăcări lovi sus, 
în aer, deasupra capului lui Logen şi pe urmă arcaşii 
dispărură, topiţi în imensul cazan. 


Logen se dădu înapoi, sufocându-se şi gâfâind, şocat şi 
cuprins de spaimă, cu braţul ridicat să-şi apere faţa de 
fierbinţeala usturătoare. Din baricadă se înălţau limbi mari 
de foc şi scântei orbitoare, iar cei doi bărbaţi care se 
aflaseră în apropiere se rostogoleau şi se zvârcoleau, 
învăluiţi în flăcările devoratoare, cu ţipetele înăbușite de 
vuietul asurzitor. 

Caii săltau şi se smuceau, fornăind cu o furie nebună. 
Degetnegru fu aruncat a doua oară la pământ, cu securea 
în flăcări zburându-i din mâini, iar calul se împiedică şi se 
prăbuşi peste el. Unul dintre tovarăşii lui avu mai puţin 
noroc: fu azvârlit direct în zidul de flăcări de lângă drum şi 
ţipătul lui disperat se curmă brusc. Unul singur rămase în 
picioare şi avea norocul să poarte mânuşi. Printr-un 
miracol, reuşi să nu scape mânerul aprins al suliţei sale. 
Cum de avu prezenţa de spirit să atace, cu lumea cuprinsă 
de flăcări împrejur, Logen n-avea să ştie niciodată. Lucruri 
ciudate se pot întâmpla în timpul unei lupte. Bărbatul şi-l 
luă pe Quai drept ţintă şi se năpusti spre el cu un mârâit, 
îndreptându-i sulița aprinsă spre piept. Neghiobul ucenic 
rămase acolo neajutorat, țintuit locului. Logen se izbi în el, 
smulgându-i sabia şi aruncându-l de-a rostogolul peste 
drum, cu mâinile la cap, apoi lovi la nimereală picioarele 
calului, când acesta trecu în goană pe lângă el. 

Sabia zbură din mâna lui Logen şi se îndepărtă 
alunecând, apoi o copită îi lovi umărul rănit şi îl dobori la 
pământ. 1 se tăie răsuflarea şi lumea în flăcări începu să se 
învârtească nebuneşte. Însă lovitura lui îşi făcuse efectul. 
După câţiva paşi, picioarele sfârtecate ale calului cedară şi 
animalul se împiedică, fu azvârlit înainte neputincios, se 
răsturnă şi căzu în foc, cal şi călăreț dispărând laolaltă. 

Logen căută pe jos după sabie. Câteva frunze săltară 
sfârâind pe drum, înţepându-i faţa şi mâinile. Căldura îl 
apăsa ca o povară uriaşă, smulgându-i sudoarea din piele. 
Găsi afurisitul de mâner al sabiei, îl apucă strâns cu 
degetele-i sfârtecate. Se ridică, se învârti, împleticindu-se, 


scoțând fără noimă ţipete de furie, dar nu mai avea cu cine 
să se lupte. Flăcările dispăruseră, la fel de repede cum îşi 
făcuseră apariţia, iar Logen rămase tuşind şi clipind în 
mijlocul vârtejului de fum. 

Liniştea părea desăvârşită, după zgomotul asurzitor, 
adierea blândă părea rece ca gheaţa. Din cercul larg de 
copaci din jurul lor nu mai rămăseseră decât buşteni 
carbonizaţi, sfărâmaţi, de parcă ar fi ars ore în şir. Baricada 
era un morman pleoştit de cenuşă gri şi aşchii negre. Două 
cadavre zăceau în apropiere, de nerecunoscut, arse până la 
oase. Vârfurile înnegrite ale suliţelor zăceau în drum, dar 
lemnul dispăruse. Nici urmă de arcaşi. Erau funingine în 
vânt. Quai era nemişcat, cu faţa în jos şi mâinile deasupra 
capului, iar ceva mai încolo, calul lui Degetnegru zăcea pe-o 
parte, cu un picior zvâcnind încet şi celelalte nemişcate. 

- Ei bine, zise Bayaz, şi zgomotul înfundat îl făcu pe 
Logen să tresară. Cumva, se aşteptase să nu mai urmeze 
niciodată vreun alt sunet. Cu asta, basta. Întâiul dintre Magi 
îşi azvârli un picior peste şa şi alunecă jos, pe drum. Calul 
lui rămase acolo, liniştit şi supus. Nu se clintise în tot acest 
timp. Vezi, acum, Maestre Quai, ce se poate realiza cu o 
cunoaştere adecvată a plantelor? 

Glasul lui Bayaz părea calm, dar mâinile îi tremurau. Îi 
tremurau tare. Arăta sleit, bolnav, bătrân, ca unul care 
trăsese cale lungă un car. Logen se holbă la el, legănându- 
se tăcut înainte şi înapoi, cu sabia atârnându-i în mână. 

- Aşadar, asta e Arta, nu-i aşa? 

Glasul îi sună foarte mic şi îndepărtat. 

Bayaz îşi şterse sudoarea de pe faţă. 

- De un anumit fel. Nu foarte subtilă. Totuşi - şi împinse 
cu piciorul unul dintre cadavrele carbonizate - subtilitatea 
nu-şi are rostul cu oamenii Nordului. Bayaz se strâmbă, îşi 
frecă ochii adânciţi în orbite şi privi atent în susul drumului. 
Unde naiba au ajuns caii ăia? 

Logen auzi un geamăt răguşit din direcţia calului căzut 
al lui Degetnegru. Porni împleticindu-se spre el, se 


împiedică şi căzu în genunchi, apoi îşi continuă drumul. 
Umărul îi era un ghem de durere, braţul stâng amorţit, 
degetele sfârtecate şi însângerate, însă Degetnegru era 
într-o stare şi mai jalnică. Mult mai jalnică. Era sprijinit în 
coate, cu picioarele strivite sub calul său, până la şolduri, cu 
mâinile arse, ca nişte zdrenţe umflate. Pe chipul său 
însângerat se citea o profundă nedumerire, în timp ce 
încerca, fără succes, să-şi tragă trupul de sub cal. 

- M-ai omorât naibii, şopti el, privindu-şi cu gura căscată 
mâinile distruse. Sunt terminat. N-o să mai reuşesc să 
ajung niciodată înapoi şi, chiar dacă aş reuşi, la ce bun? 
Izbucni într-un râs disperat. Bethod nu e nici pe jumătate 
atât de îndurător pe cum era. Mai bine omorâţi-mă acum, 
înainte să înceapă să mă doară. Mai bine pentru toată 
lumea. 

Şi cu aceasta se prăbuşi înapoi şi rămase zăcând pe 
drum. 

Logen ridică privirea spre Bayaz, dar nu găsi acolo 
niciun ajutor. 

- Nu mă prea pricep la vindecări, se răsti vrăjitorul, 
rotindu-şi privirea spre cercul de buşteni pârjoliţi. Ţi-am 
spus că tindem să ne specializăm. 

Închise ochii şi se aplecă, răsuflând greu, cu mâinile pe 
genunchi. 

Logen se gândi la podeaua din castelul lui Bethod şi la 
cei doi prinți râzând şi împungându-l. 

- Bine, murmură el, ridicându-se şi înălţând sabia. Bine. 

Degetnegru zâmbi. 

- Ai avut dreptate, Nouădegete. N-ar fi trebuit să plec 
genunchiul în faţa lui Bethod. Niciodată. La naiba cu el şi cu 
Temutul lui. Ar fi fost mai bine să mor sus, în munţi, 
înfruntându-l până în ultima clipă. Poate că ar fi fost ceva 
bun în asta. Pur şi simplu m-am săturat. Îţi dai seama, nu? 

- Îmi dau seama, murmură Logen. M-am săturat şi eu. 

- Ceva bun, zise Degetnegru, cu privirea aţintită sus, 
departe, spre cerul cenuşiu. M-am săturat, pur şi simplu. 


Aşadar, mă gândesc că am meritat-o. Ce-i corect e corect. 
Degetnegru ridică bărbia: Bine, atunci. Fă-o, băiete. 

Logen înălţă sabia. 

- Mă bucur că eşti tu, Nouădegete, şuieră Degetnegru 
printre dinţii încleştaţi, mă crezi sau nu. 

- Eu nu. 

Logen cobori sabia. 

Buştenii înnegriţi continuau să ardă mocnit, înălţând în 
aer dâre şerpuitoare de fum, dar totul era rece acum. 
Logen avea în gură un gust sărat, ca de sânge. Poate că îşi 
muşcase limba. Poate că era sângele altcuiva. Aruncă sabia 
la pământ şi aceasta săltă şi zăngăni, împrăştiind stropi 
roşii în noroi. Quai privi mirat împrejur, preţ de o clipă, apoi 
se aplecă şi scuipă vomă pe drum. Logen privea în jos, la 
trupul decapitat al lui Degetnegru. 

- A fost un om bun. Mai bun decât mine. 

- Istoria e plină de morţi buni. Bayaz îngenunche cu 
greu şi ridică sabia, şterse lama de haina lui Degetnegru, 
apoi privi cu ochii mijiţi în susul drumului, prin pâcla 
fumului. Ar trebui să plecăm de aici. S-ar putea să vină şi 
alţii. 

Logen îşi cercetă mâinile însângerate, întorcându-le 
încet, pe-o parte şi pe alta. Erau mâinile lui, fără îndoială. 
Cu degetul lipsă. 

- Nu s-a schimbat nimic, mormăi el pentru sine. 

Bayaz se îndreptă, scuturându-şi murdăria de pe 
genunchi. 

- Când s-a schimbat vreodată ceva? Îi întinse lui Logen 
sabia: Cred că vei mai avea nevoie de asta. 

Logen fixă lama cu privirea, preţ de o clipă. Era curată, 
de un cenuşiu mohorât, aşa cum fusese întotdeauna. Spre 
deosebire de el, nu avea nicio zgârietură de pe urma 
ostenelii din ziua aceea. N-o voia înapoi. Niciodată. 

Dar, totuşi, o luă. 


Partea a Il-a 


Viaţa - aşa cum este ea în realitate - nu e o luptă între 
bine şi rău, ci între rău şi mai rău. 
JOSEPH BRODSKY 


Chipul libertâţii 


Vârful cazmalei muşcă în ţărână, cu un hârşâit ascuţit de 
metal pe pământ. Un sunet extrem de familiar. Nu muşcă 
adânc, cu tot efortul din spatele ei, căci solul era tare ca 
piatra şi uscat de soare. 

Dar n-avea de gând să se lase descurajată de niţel 
pământ tare. 

Fusese nevoită să sape prea multe gropi, şi în pământ 
mai greu de săpat ca acesta. 

Când lupta ia sfârşit, sapi, dacă rămâi în viaţă, sapi 
morminte pentru tovarăşii tăi morţi. Un ultim semn de 
respect, oricât de puţin ai fi ţinut la ei. Sapi cât de adânc te 
înduri, apoi îi arunci înăuntru, îi acoperi, ei putrezesc şi 
sunt uitaţi. Aşa a fost dintotdeauna. 

Îşi smuci umărul şi azvârli în aer o lopată de ţărână. 
Ochii ei urmăriră firele de pământ şi câteva pietre, 
despărţindu-se în aer şi apoi căzând pe faţa unuia dintre 
soldaţi. Un ochi o fixa cu reproş. Celălalt avea una dintre 
săgețile ei ruptă înăuntru. Câteva muşte îi bâzâiau leneşe în 
jurul feţei. El nu va avea parte de înmormântare, 
mormintele erau pentru oamenii ei. El şi amicii lui ticăloşi n- 
aveau decât să zacă în soarele nemilos. 

În definitiv, vulturii trebuie să mănânce. 

Tăişul cazmalei şuieră prin aer şi muşcă din nou. Un alt 
bulgăre de pământ săltă departe. Ea se îndreptă şi îşi 
şterse sudoarea de pe faţă. Privi cerul, cu ochii mijiţi. 
Soarele strălucea chiar deasupra, absorbind toată 
umezeala care mai rămăsese în regiunea prăfoasă, uscând 
sângele de pe pietre. Se uită la cele două morminte de 
lângă ea. Încă unul şi gata. Avea să-l termine pe acesta, să 
arunce pământul peste cei trei nătărăi, o clipă de odihnă, 
apoi la drum. 

Aveau să vină alţii după ea, cât de curând. 


Înfipse cazmaua în pământ, înhăţă plosca de apă şi 
scoase dopul. Luă câteva înghiţituri călduţe, chiar îşi 
îngădui luxul să-şi toarne un firicel în mâna murdară şi să 
se stropească pe faţă. Morţile premature ale tovarăşilor ei 
puseseră capăt, cel puţin, nesfârşitelor ciorovăieli pentru 
apă. 

Acum va avea din belşug. 

- Apă... gâfâi soldatul de lângă pietre. 

Surprinzător, era încă viu. Săgeata ei nu-i nimerise 
inima, dar, totuşi, îl omorâse - însă ceva mai puţin repede 
decât intenţionase ea. Reuşise să se târască până la pietre, 
dar zilele lui chinuite se sfârşiseră. Pietrele din jurul lui 
erau acoperite de sânge negru. Căldura şi săgeata aceea 
aveau să-i vină în curând de hac, oricât era de rezistent. 

Ei nu-i era sete, dar avea apă de prisos şi n-avea cum s-o 
care pe toată. Mai luă câteva înghiţituri, lăsând-o să i se 
reverse din gură, pe gât. O desfătare rară aici, în Ținuturile 
Aspre, să laşi apa să curgă. Picături sclipitoare se 
împrăştiară pe pământul uscat, înnegrindu-l. Se mai stropi 
încă puţin pe faţă, îşi linse buzele şi se uită către soldat. 

- Îndurare... hârâi el, cu o mână la piept, în locul de 
unde ieşea săgeata, şi cu cealaltă întinsă fără vlagă spre ea. 

- Îndurare? Ha! Apăsă dopul la loc, apoi aruncă plosca 
lângă mormânt. Nu ştii cine sunt? 

Apucă mânerul cazmalei şi vârful muşcă iarăşi din 
pământ. 

- Ferro Maljinn! veni un glas de undeva din spatele ei. 
Eu ştiu cine eşti! 

O evoluţie cât se poate de nedorită. 

Balansă din nou cazmaua, cu mintea în alertă. Arcul 
zăcea pe jos la o întindere de mână, lângă primul mormânt 
pe care îl săpase. Azvârli niţel pământ, cu umerii asudaţi 
cuprinşi de furnicături la gândul prezenţei nevăzute. 
Aruncă o privire către soldatul muribund. Se uita fix într-un 
punct din spatele ei şi asta îi oferi un bun indiciu despre 
locul unde se afla acest nou-sosit. 


Înfipse din nou în pământ vârful cazmalei, apoi o lăsă din 
mână şi săltă afară din groapă, rostogolindu-se pe pământ, 
înhăţându-şi între timp arcul, potrivind o săgeată, întinzând 
coarda, cu o singură mişcare lină. La vreo zece paşi stătea 
un bătrân. Nu se apropia, nu avea nicio armă. Doar stătea 
acolo, privind-o cu un zâmbet blajin. 

Dădu drumul săgeţii. 

Trebuie spus că Ferro era cât se poate de periculoasă, 
cu un arc în mână. Cei zece soldaţi morţi ar fi putut depune 
mărturie, dacă ar fi avut cum. Şase dintre ei aveau săgețile 
înfipte în trup şi în lupta aceea Ferro nu ratase nici măcar o 
singură dată. Nu-şi amintea să fi ratat vreodată de aproape, 
oricât de iute ar fi tras şi omorâse oameni la distanţe de 
zece ori mai mari decât se afla acum acest ticălos bătrân 
care zâmbea. 

Însă de data aceasta rată. 

Săgeata păru să se arcuiască în aer. O pană stricată, 
poate, dar tot nu părea tocmai firesc. Bătrânul nu se clinti, 
nici măcar cât un fir de păr. Rămase pur şi simplu, zâmbind, 
exact acolo unde stătuse de la început, iar săgeata îl rată la 
câţiva centimetri şi dispăru în josul povârnişului. 

Şi asta lăsă fiecăruia timp să cântărească situaţia. 

Era un om ciudat, bătrânul acesta. Foarte oacheş, negru 
ca tăciunele, ceea ce însemna că era din Sudul Îndepărtat, 
de dincolo de vastul şi potrivnicul deşert. Asta nu era o 
călătorie uşor de suportat, iar Ferro văzuse arareori 
asemenea oameni. Înalt şi slab, cu braţe lungi şi viguroase 
şi un veşmânt simplu înfăşurat peste trup. În jurul 
încheieturilor avea nişte brățări ciudate, îngrămădite în aşa 
fel încât îi acopereau jumătate din antebraţ, aruncând 
scântei de lumină şi întuneric sub soarele necruţător. 

Părul lui era o claie de sfori cenuşii în preajma feţei, 
unele atârnându-i până la brâu, iar pe bărbia-i sfrijită, 
ascuţită, avea o mirişte căruntă. Avea un burduf mare de 
apă prins peste piept şi un mănunchi de saci de piele în 
jurul brâului, atârnaţi de centură. Nimic altceva. Nici-o 


armă. Era lucrul cel mai ciudat dintre toate, la un om aflat 
aici, în Ținuturile Aspre. Nimeni nu venea în acest loc uitat 
de lume în afară de cei care fugeau şi de cei trimişi să-i 
urmărească. Şi unii, şi alţii trebuiau să fie bine înarmaţi. 

Nu era un soldat din Gurkhul, nu era o lepădătură venită 
pentru recompensa pusă pe capul ei. Nu era un bandit, nici 
un sclav evadat. Ce era, atunci? Şi de ce se afla acolo? Mai 
mult ca sigur că venise după ea. Putea fi unul dintre ei. 

Un devorator. 

Cine altcineva ar cutreiera Ținuturile Aspre fără armă? 
Nu-şi dăduse seama că o voiau atât de mult. 

Bătrânul rămase acolo neclintit, zâmbindu-i. Ferro 
întinse mâna încet după o altă săgeată şi ochii lui o 
urmăriră fără urmă de îngrijorare. 

- Chiar nu e necesar, spuse el, cu glas domol, grav. 

Ferro potrivi săgeata în arc. Bătrânul nu se mişcă. Ea 
ridică din umeri şi ţinti fără grabă. Bătrânul continua să 
zâmbească, fără nicio grijă pe lume. Ea dădu drumul 
săgeţii. Îl rată din nou la câţiva centimetri, de data asta în 
partea cealaltă şi zbură în josul povârnişului. 

O dată era o posibilitate, trebuia să recunoască asta, dar 
de două ori însemna că ceva era în neregulă. Dacă Ferro 
ştia ceva, atunci ştia cum să ucidă. Bătrânul nătărău ar fi 
trebuit să-şi verse ultimele picături de sânge pe pământul 
pietros, străpuns de săgeată. Dar prin felul cum stătea 
neclintit şi zâmbitor, părea să spună: „Lu ştii mai puţine 
decât crezi, eu ştiu mai multe.” 

Asta era exasperant. 

- Cine eşti, bătrân ticălos? 

- Mi se spune Yulwei. 

- Bătrân ticălos ţi se potriveşte mai bine! 

Îşi azvârli arcul pe jos, îşi lăsă braţele să cadă într-o 
parte şi-n alta, astfel că trupul îi ascundea mâna dreaptă de 
privirea lui. Îşi răsuci încheietura şi cuțitul curbat îi alunecă 
din mânecă în palma care-l aştepta. Există multe feluri de a 
ucide un om şi, dacă unul eşuează, trebuie să încerci altul. 


Ferro nu fusese niciodată una care să renunţe la prima 
poticneală. 

Yulwei începu să înainteze încet spre ea, cu picioarele 
goale lipăind pe pietre, cu brăţările zornăind uşor. Era 
foarte ciudat, acum, că se gândea la asta. Dacă făcea 
zgomot la fiecare mişcare, cum reuşise să se furişeze atât 
de aproape de ea? 

- Ce vrei? 

- Să te ajut. 

Bătrânul se apropie şi mai mult, până când era doar la 
un braţ depărtare, apoi se opri şi rămase acolo, zâmbindu-i 
larg. 

Trebuie spus că Ferro era iute ca un şarpe şi de două ori 
mai periculoasă, cu un cuţit în mână, aşa cum ar fi putut 
depune mărturie acei soldaţi, dacă ar fi avut cum. Lama era 
un abur strălucitor în aer, legănată cu toată puterea şi toată 
furia ei. Dacă bătrânul ar fi stat unde credea ea că stă, 
capul i-ar fi atârnat acum. Numai că nu stătea. Era cam la o 
jumătate de pas spre stânga. 

Se năpusti asupra lui cu un strigăt de luptă, vârându-i 
vârful scânteietor al cuţitului în inimă. Dar străpunse numai 
aer. El era tot acolo, neclintit şi zâmbitor în tot acest timp. 
Foarte ciudat. Îl ocoli tiptil, cu grijă, târşâindu-şi sandalele 
în praf, cu mâna stângă rotindu-se în aer, în faţa ei, cu 
dreapta strânsă pe mânerul cuţitului. Trebuia să fie 
prudentă - era o vrajă la mijloc. 

- N-ai de ce să te înfurii. Sunt aici ca să te ajut. 

- La naiba cu ajutorul tău! şuieră ea, drept răspuns. 

- Dar ai nevoie de el, şi încă foarte mult. Sunt pe urmele 
tale, Ferro. Sunt soldaţi în munţi, mulţi soldaţi. 

- N-or să m-ajungă. 

- Sunt prea mulţi, nu poţi fugi de toţi. 

Ferro aruncă o privire împrejur, la trupurile străpunse 
de săgeți. 

- Atunci am să-i dau vulturilor. 


- Nu de data asta. Nu sunt singuri. Au ajutor. Glasul lui 
grav cobori şi mai mult când ajunse la cuvântul „ajutor”. 

Ferro se încruntă. 

- Preoţi? 

- Da, şi alţii pe lângă ei. Ochii i se măriră. Un devorator, 
şopti el. Vor să te captureze vie. Împăratul vrea să te dea 
drept exemplu. Are de gând să te expună în piaţa publică. 

Ferro pufni: 

- I-arăt eu împăratului. 

- Am auzit că deja i-ai arătat ce era de arătat. 

Ferro mârâi şi ridică din nou cuțitul, dar nu era un cuţit. 
Un şarpe îi sâsâia în mână, un şarpe veninos, cu gura 
deschisă să muşte. 

- Pfui! 

Îl aruncă pe jos, îşi cobori piciorul pe capul lui, însă călcă 
pe cuțitul ei. Lama plesni cu un sunet puternic. 

- Te vor prinde, zise bătrânul. Te vor prinde şi îţi vor 
rupe picioarele cu ciocanele în piaţa oraşului, ca să nu mai 
poţi fugi vreodată. Apoi te vor plimba goală pe străzile din 
Shaffa, călare de-a-ndoaselea pe un măgar, cu capul ras, în 
timp ce oamenii vor sta înşiraţi pe străzi şi-ţi vor striga 
vorbe de ocară. Ferro se încruntă la el, dar Yulwei nu se 
opri. 'Lle vor înfometa până la moarte într-o cuşcă aşezată în 
faţa palatului, prăjindu-te în soarele fierbinte, în timp ce 
bunii oameni din Gurkhul te vor batjocori şi te vor scuipa şi 
vor arunca în tine cu bălegar printre gratii. Poate că-ţi vor 
da să bei urină, dacă ai noroc. Când, în cele din urmă, vei 
muri, te vor lăsa să putrezeşti, iar muştele te vor mânca, 
fărâmă cu fărâmă, şi toţi ceilalţi sclavi vor vedea cum arată 
libertatea şi vor decide că le e mai bine aşa cum sunt. 

Ferro era plictisită de asta. Puteau să vină, cu tot cu 
devorator. N-avea să moară într-o cuşcă. Avea să-şi taie 
beregata, dacă se ajungea până acolo. Îi întoarse spatele, 
cu o privire încruntată, înhăţă cazmaua şi începu să sape cu 
furie ultimul mormânt. Curând era destul de adânc. 


Destul de adânc pentru o lepădătură care avea să 
putrezească în el. 

Se întoarse. Yulwei era în genunchi lângă soldatul 
muribund, dându-i apă din burduful pe care-l avea la piept. 

- La naiba! strigă ea, apropiindu-se cu paşi mari, cu 
degetele strânse pe coada cazmalei. 

Bătrânul se ridică în picioare, când Ferro ajunse mai 
aproape. 

- Îndurare... horcăi soldatul întinzând mâna. 

- Am să-ţi dau eu îndurare! 

Muchia cazmalei muşcă adânc în craniul soldatului. 
Trupul zvâcni scurt, apoi rămase neclintit. Se întoarse către 
bătrân cu un aer de triumf. El o privi cu tristeţe. Era ceva în 
privirea lui. Milă, poate. 

- Ce vrei, Ferro Maljinn? 

- Ce? 

- De ce-ai făcut asta? Yulwei arătă către bărbatul mort. 
Ce vrei? 

- Răzbunare, spuse ea, scuipând cuvântul. 

- Împotriva tuturor? Împotriva întregului popor din 
Gurkhul? Vrei să te răzbuni pe fiecare bărbat, femeie şi 
copil? 

- Pe toţi! 

Bătrânul îşi roti privirea peste cadavre. 

- Atunci trebuie să fii foarte mulţumită cu isprava de 
astăzi. 

Ferro se forţă să zâmbească. 

- Da. 

Dar nu era foarte mulţumită. Nu-şi putea aminti 
senzaţia. Zâmbetul păru străin, nefiresc, strâmb. 

- Şi doar la răzbunare te gândeşti, în fiecare minut al 
fiecărei zile? E singura ta dorinţă? 

- Da. 

- Să-i râneşti pe ei? Să-i ucizi pe ei? Să-i termini pe ei? 

- Da! 

- Nu vrei nimic pentru tine? 


Rămase o clipă tăcută. 

- Cum? 

- Pentru tine. Tu ce vrei? 

Se uită ţintă la bătrân, bănuitoare, dar nu-i veni în minte 
niciun răspuns. Yulwei clătină cu tristeţe din cap. 

- Pare-mi-se, Ferro Maljinn, că eşti mai sclavă decât ai 
fost vreodată. Sau vei fi vreodată. 

Bătrânul se aşeză pe o piatră, cu picioarele încrucişate. 

Ea îl fixă cu privirea o clipă, încurcată. Pe urmă furia 
clocoti din nou, fierbinte şi liniştitoare. 

- Dacă ai venit să mă ajuţi, mă poţi ajuta să-i îngrop. 
Arătă către cele trei cadavre însângerate, înşirate lângă 
morminte. 

- O, nu. Asta e treaba ta. 

Ferro îi întoarse spatele, înjurând cu glas scăzut şi se 
îndreptă către tovarăşii ei de odinioară. Luă cadavrul lui 
Shebed sub braţ şi îl târî până la primul mormânt, săpând 
două şanţuri în ţărână cu călcâiele lui. Când ajunse lângă 
groapă, îl rostogoli înăuntru. Următorul fu Alugai. O ploaie 
de pământ uscat se prăvăli peste el, când îşi găsi odihna pe 
fundul mormântului. 

Se întoarse spre leşul lui Nasar. Fusese ucis de o 
tăietură de sabie peste faţă. Ferro era de părere că 
înfăţişarea lui avusese de câştigat. 

- Acela arată ca un om de treabă, zise Yulwei. 

- Nasar. Ferro râse fără voioşie. Un violator, un hoţ, un 
laş. Horcăi şi scuipă pe faţa lui moartă. Flegma căzu, 
împrăştiindu-se, pe fruntea bărbatului. De departe cel mai 
rău dintre cei trei. Ferro privi în jos, la morminte. Dar au 
fost toţi acelaşi rahat. 

- Frumos anturaj ai. 

- Cei urmăriţi n-au privilegiul să-şi aleagă tovarâăşii. 
Ferro se uită la faţa însângerată a lui Nasar. lei ceea ce ţi se 
oferă. 

- Dacă i-ai disprețuit atât de mult, de ce nu-i laşi 
vulturilor, aşa cum i-ai lăsat pe ceilalţi? 


Yulwei făcu un semn larg cu braţul spre soldaţii nimiciţi 
întinşi pe pământ. 

- Pe ai tăi îi îngropi. Îl împinse pe Nasar cu piciorul în 
groapă. Acesta se rostogoli, cu braţele fluturând şi căzu în 
mormânt cu faţa în jos. Aşa a fost dintotdeauna. 

Ferro luă cazmaua şi începu să-i arunce pe spate 
pământul pietros. Muncea în tăcere, cu sudoarea 
adunându-i-se pe faţă şi apoi picurând pe pământ. Yulwei o 
urmărea, în timp ce gropile se umpleau, încă trei grămezi 
de pământ în pustiu. Ferro azvârli cazmaua, care săltă pe 
unul dintre trupuri şi zâăngăni printre pietre. Un roi de 
muşte negre se ridică, bâzâind cu furie, de pe cadavru, pe 
urmă se întoarse. 

Ferro îşi luă arcul şi săgețile, săltându-şi-le peste umăr. 
Apucă burduful cu apă, îl cântări cu grijă, apoi îl puse şi pe 
acesta pe umăr. După care cercetă cu atenţie trupurile 
soldaţilor. Unul dintre ei - părea să fie şeful - avea o sabie 
curbată pe cinste. Nici măcar nu reuşise s-o scoată, înainte 
ca săgeata ei să-l nimerească în gât. Ferro o luă acum şi o 
testă cu câteva mişcări prin aer. Era straşnică: bine 
echilibrată, cu lama lungă scânteind, ucigător de ascuţită, 
cu soarele oglindit pe metalul strălucitor al mânerului. Avea 
şi un cuţit pe potrivă. Ferro apucă armele şi le vâri la 
cingătoare. 

Cercetă cu atenţie celelalte trupuri, dar nu prea avea ce 
lua. Tăie săgețile din cadavre, acolo unde putu. Găsi nişte 
monede şi le azvârli cât colo. N-ar face decât s-o 
împovăreze şi ce să cumpere acolo, în [inuturile Aspre? 
Ţărână? Asta era tot ce se găsea, şi era gratis. 

Soldaţii aveau câteva fărâme de mâncare cu ei, dar nu 
ajungeau nici măcar pentru încă o zi. Asta însemna că mai 
existau şi alţii, probabil o grămadă, şi nu departe. Yulwei 
spunea adevărul, dar pentru ea nu conta. 

Ferro se întoarse şi porni spre sud, în josul muntelui şi 
către marele deşert, lăsându-l pe bătrân în urmă. 

- Nu e bine în direcţia aceea, spuse el. 


Ea se opri, privindu-l cu ochii mijiţi, în soarele strălucitor. 

- Nu vin soldaţii? 

Ochii lui Yulwei scânteiară. 

- Există multe căi de a rămâne neobservat, chiar şi aici, 
în Ținuturile Aspre. 

Ferro privi către nord, peste întinderea monotonă a 
câmpiei. Hăt, departe, către Gurkhul. Nicio colină, niciun 
pom, nici măcar un tufiş, cât vedeai cu ochii. Niciun loc 
unde să te ascunzi. 

- Neobservat, chiar şi pentru un devorator? 

Bătrânul râse. 

- Mai cu seamă pentru porcii ăia aroganţi. Nu sunt nici 
pe jumătate atât de deştepţi precum se consideră. Cum 
crezi că am ajuns aici? Am venit prin ei, printre ei, 
prinprejurul lor: merg unde vreau şi iau cu mine pe cine 
vreau. 

Ferro îşi umbri ochii cu mâna şi privi către sud. Pustiul 
se întindea în depărtare, cât vedeai cu ochii. Putea 
supravieţui aici, în sălbăticie, cine ştie, dar acolo, în acel 
creuzet de nisipuri mişcătoare şi căldură nemiloasă? 

Bătrânul părea să-i citească gândurile. 

- Sunt nisipuri nesfârşite. Eu le-am mai traversat. Se 
poate. Dar tu nu poţi. 

Avea dreptate, fir-ar să fie. Ferro era suplă şi rezistentă 
ca un arc, dar asta nu însemna decât că avea să se învârtă 
în cerc ceva mai mult înainte să se prăbuşească. Era de 
preferat deşertul în locul cuştii din faţa palatului, ca loc 
unde să mori, dar nu cu mult. Voia să rămână în viaţă. Mai 
avea multe de făcut. 

Bătrânul şedea acolo, cu picioarele încrucişate, zâmbind. 
Cine era el? Ferro nu avea încredere în nimeni, dar dacă 
bătrânul ar fi avut de gând s-o dea pe mâna împăratului, ar 
fi putut s-o lovească în cap pe când săpa, în loc să-şi 
vestească sosirea. Avea puteri magice, văzuse asta cu ochii 
ei, şi o şansă infimă era mai bună decât niciuna. 


Dar oare ce-o fi vrând în schimb? Lumea nu-i dăduse 
niciodată nimic pe gratis lui Ferro şi nu se aştepta ca 
lucrurile să înceapă să se schimbe tocmai acum. Îşi îngustă 
ochii. 

- Ce vrei de la mine, Yulwei? 

Bătrânul râse. Râsul acela devenea foarte sâcâitor. 

- Să zicem că-ţi voi fi făcut o favoare. Mai târziu, îmi poţi 
face tu una în schimb. 

Era un răspuns îngrozitor de zgărcit în detalii, dar când 
ţi-e viaţa la mezat, trebuie să iei ceea ce ţi se oferă. Ferro 
ura să se lase în puterea altcuiva, dar se părea că n-avea de 
ales. Dacă voia să supravieţuiască acestei săptămâni, adică. 

- Ce facem? 

- Trebuie să aşteptăm căderea nopţii. Yulwei aruncă o 
privire către trupurile contorsionate împrăştiate pe pământ 
şi îşi încreţi nasul: Dar poate nu aici. 

Ferro ridică din umeri şi se aşeză pe mormântul din 
mijloc. 

- Aici e bine, declară ea. Am de gând să privesc vulturii 
mâncând. 


Deasupra, cerul senin al nopţii era presărat cu stele 
strălucitoare, iar aerul devenise răcoros, rece chiar. Jos, în 
câmpia neagră şi prăfoasă, ardeau focuri, o linie arcuită de 
focuri, care părea să-i împresoare, ţinându-i la marginea 
deşertului. Ea, Yulwei, cele zece cadavre şi cele trei 
morminte erau în capcană pe coama dealului. Mâine, la 
primele raze de lumină aveau să se strecoare peste ţinutul 
arid, soldaţii aveau să părăsească acele focuri şi să se 
furişeze către dealuri. Dacă Ferro mai era acolo când 
soseau, va fi, cu siguranţă, omorâtă sau, mai rău, capturată. 
Nu putea să înfrunte atât de mulţi de una singură, chiar 
presupunând că nu era niciun devorator cu ei. 

Nu-i plăcea s-o recunoască, dar viaţa ei era acum în 
mâinile lui Yulwei. 

Ridică ochii spre cerul înstelat. 


- E timpul, spuse el. 

Coborâră panta stâncoasă pe întuneric, alegându-şi cu 
grijă calea printre bolovani şi tufele răzlețe spinoase, pe 
jumătate uscate. Spre nord, spre Gurkhul. Yulwei se mişca 
surprinzător de repede şi Ferro era nevoită aproape să 
fugă ca să ţină pasul cu el, cu privirea în pământ, atentă 
unde pune piciorul printre pietrele uscate. Când, în cele din 
urmă, ajunseră la poalele muntelui şi ridică privirea, văzu 
că Yulwei o conducea către capătul din stânga al liniei, unde 
focurile erau mai numeroase. 

- Stai, şopti ea, apucându-l de umăr. Îi arătă spre 
dreapta. Acolo erau mai puţine focuri şi le-ar fi fost mai uşor 
să se strecoare printre ele. Ce-ar fi să mergem pe-acolo? 

Zări doar dinţii lui Yulwei zâmbind albi în lumina stelelor. 

- O, nu, Ferro Maljinn. Acolo sunt cei mai mulţi soldaţi... 
şi celălalt prieten al nostru. Nu se străduia defel să 
vorbească încet şi asta o scotea din sărite. Pe acolo se 
aşteaptă să vii, dacă alegi să mergi spre nord. Dar nu te 
aşteaptă. Se gândesc că vei prefera să te duci spre sud, să 
mori în deşert decât să rişti să fii capturată, cum ai fi şi 
făcut, dacă n-aş fi fost eu aici. 

Yulwei se întoarse şi porni mai departe, iar Ferro se 
furişă după el, mergând aplecată. Când se apropiară de 
focuri, văzu că bătrânul avusese dreptate. Se zăreau siluete 
aşezate în jurul unora dintre ele, dar erau risipite. Bătrânul 
se îndreptă hotărât către patru focuri aflate la stânga, 
dintre care doar unul era străjuit de oameni. Nu se străduia 
să stea aplecat, brăţările îi zornăiau încetişor, picioarele 
goale îi lipăiau sonor pe pământul uscat. Erau destul de 
aproape ca să desluşească trăsăturile celor trei bărbaţi din 
preajma focului. Yulwei avea să fie văzut, cu siguranţă, 
dintr-o clipă în alta. Ferro fluieră după el, să-i atragă 
atenţia, convinsă că avea să fie auzită. 

Bătrânul se întoarse, cu un aer nedumerit, în lumina 
palidă a flăcărilor. 


- Ce-i? făcu el. Ferro tresări, aşteptând să vadă soldaţii 
sărind în picioare, dar aceştia continuau să trăncănească 
nestingheriţi. Yulwei aruncă o privire spre ei. Nu ne vor 
vedea, nici nu ne vor auzi, dacă nu cumva începi să le strigi 
în urechi. Suntem în siguranţă. Se întoarse şi îşi văzu de 
drum, ocolind soldaţii cu grijă. Ferro îl urmă, continuând să 
se furişeze tăcută, fie şi numai din obişnuinţă. 

Când se apropie, Ferro începu să distingă cuvintele 
conversaţiei dintre oşteni. Încetini pasul, ascultând. Se 
întoarse. Porni spre foc. Yulwei întoarse capul. 

- Ce faci? întrebă el. 

Ferro se uită la cei trei. Un luptător încercat, vânjos, cu o 
înfăţişare aspră, altul subţire, cu faţa ascuţită şi un tânăr cu 
un aspect de om cinstit, care nu prea aducea a soldat. 
Armele lor zăceau împrejur, în teci, înfăşurate, nepregătite. 
Îi ocoli, prudentă, ascultând. 

- Se zice că nu-i zdravănă la cap, îi şoptea cel slab 
tânărului, încercând să-l sperie. Se zice că a omorât o sută 
de oameni sau mai mulţi. Dacă eşti arătos, îţi taie odoarele 
cât timp eşti încă în viaţă - îl apucă strâns între picioare - şi 
ţi le mănâncă în faţa ta! 

- O, tacă-ţi gura, zise vânjosul, nu se apropie ea de noi. 
Arătă către locul unde focurile erau mai rare, coborând 
glasul până ce deveni o şoaptă: Se va duce la el, dacă vine 
cumva în direcţia asta. 

- Ei, bine, eu sper că nu vine, spuse tânărul. Trăieşte şi 
lasă-i şi pe alţii să trăiască, zic eu. 

Bărbatul slab se încruntă. 

- Şi cum rămâne cu toţi oamenii buni pe care i-a omorât? 
Cu femeile şi copiii? Ei n-ar fi trebuit lăsaţi să trăiască? 

Ferro scrâşni din dinţi. Nu omorâse niciodată copii, din 
câte îşi amintea. 

- Păi, păcat de ei, bineînţeles. Nu zic că n-ar trebui 
prinsă. Tânărul aruncă o privire împrejur, agitat. Dar poate 
nu tocmai de noi. 


Vânjosul izbucni în râs, la auzul acestor vorbe, însă 
bărbatul slab nu părea amuzat. 

- Eşti laş? 

- Nu! răspunse tânărul, furios, dar am o soţie şi o familie 
care au nevoie de mine şi aş prefera să nu mor aici, atâta 
tot. Zâmbi larg. Aşteptăm încă un copil. Sperăm să fie băiat, 
de data asta. 

Vânjosul clătină din cap. 

- Fiul meu e aproape bărbat deja. Cresc aşa de repede! 

Discuţiile despre copii, familii şi speranţe nu făceau 
decât să strângă şi mai mult gheara furiei în pieptul lui 
Ferro. De ce ei aveau dreptul să aibă o viaţă, când ea nu 
avea nimic? Când ei şi ai lor îi luaseră totul? Scoase încet 
cuțitul curbat din teacă. 

- Ce faci, Ferro? şuieră Yulwei. 

Tânărul privi împrejur. 

- Aţi auzit ceva? 

Vânjosul râse. 

- Cred că te-am auzit făcând pe tine. 

Slăbănogul râse pe înfundate, iar tânărul zâmbi, jenat. 
Ferro se strecură chiar prin spatele lui. Era doar la un pas 
sau doi distanţă, puternic luminată de foc, dar niciunul 
dintre soldaţi nu aruncă măcar o privire spre ea. Înălţă 
cuțitul. 

- Ferro! strigă Yulwei. 

Tânărul sări în picioare, scrută câmpia întunecată, cu 
ochii mijiţi, cu fruntea încreţită. Se uita direct la Ferro, dar 
ochii lui erau concentrați departe, în spatele ei. Îi simţea 
răsuflarea. Lama cuţitului scânteie la două degete de gâtul 
lui noduros. 

Acum. Acum era momentul. Putea să-l ucidă repede şi să 
ia şi viaţa celorlalţi doi, înainte să sune alarma. Ştia c-o 
putea face. Erau nepregătiţi, iar ea era pregătită. Acum era 
momentul. 

Dar mâna nu i se clinti. 


- Ce ţi-a intrat în fund? întrebă soldatul vânjos. Nu-i 
nimic în pustietatea asta. 

- Aş fi putut jura c-am auzit ceva, zise tânărul, 
continuând s-o privească direct în faţă. 

- Stai! strigă bărbatul slab, sărind în picioare şi arătând 
cu degetul. Uite-o acolo! Chiar în faţa ta! Ferro îngheţă o 
clipă, holbându-se la el, apoi acesta şi vânjosul începură să 
râdă. Cu un aer ruşinat, soldatul tânăr se întoarse şi se 
aşeză. 

- Mi s-a părut că aud ceva, atâta tot. 

- Nu-i nimeni acolo, zise vânjosul. 

Ferro începu să se retragă încet. Se simţea rău, cu gura 
plină de salivă acră, cu capul bubuind. Îndesă cuțitul la loc 
în teacă, se întoarse şi se îndepărtă clătinându-se, cu Yulwei 
urmând-o în tăcere. 

Când lumina focurilor şi sunetul vorbelor se pierdură în 
depărtare, Ferro se opri şi se prăbuşi pe pământ. Un vânt 
rece bătea peste câmpia stearpă. Îi sufla praf înţepător în 
faţă, dar Ferro nici nu băga de seamă. Ura şi furia 
dispăruseră, deocamdată, dar lăsaseră un gol pe care nu 
avea cu ce să-l umple. Se simţea pustie, înfrigurată, bolnavă 
şi singură. Îşi strânse braţele la piept, legănându-se 
încetişor înainte şi înapoi, apoi închise ochii. Dar întunericul 
nu-i aducea alinare. 

Apoi simţi mâna bătrânului apăsând-o pe umăr. 

În mod obişnuit, s-ar fi răsucit, l-ar fi azvârlit cât acolo, 1- 
ar fi omorât, dacă ar fi putut. Dar toată puterea o părăsise. 
Ridică privirea, clipind. 

- N-a mai rămas nimic din mine. Ce sunt eu? Îşi apăsă o 
mână pe piept, dar abia simţi. N-am nimic înăuntru. 

- Ei, bine, e ciudat că spui asta. Yulwei zâmbi spre cerul 
înstelat. Tocmai începeam să mă gândesc că ar putea exista 
acolo, înăuntru, ceva care merită salvat. 


Dreptatea regelui 


De îndată ce ajunseră în Piaţa Mareşalilor, Jezal îşi dădu 
seama că era ceva în neregulă. Nu era niciodată nici pe 
jumătate atât de aglomerată pentru o întâlnire a Consiliului 
Deschis. Jezal aruncă o privire către grupurile de oameni în 
veşminte alese, în timp ce trecea în goană, uşor în 
întârziere şi cu răsuflarea întretăiată de pe urma şedinţei 
lungi de antrenament: glasurile erau şoptite, feţele 
încordate, în aşteptare. 

Îşi croi drum prin mulţime, către Rotonda Lorzilor, 
privind bănuitor la străjerii care flancau uşile incrustate. Fi, 
cel puţin, păreau la fel ca întotdeauna, ascunşi în spatele 
vizierelor grele. Traversă anticamera, cu tapiseriile viu 
colorate fluturând uşor în bătaia curentului, se strecură pe 
uşile interioare şi trecu în spaţiul vast şi rece de dincolo. 
Cupola aurită răsună de ecoul paşilor săi, în timp ce înainta 
grăbit de-a lungul culoarului, către masa de onoare. 
Jalenhorm stătea sub una dintre ferestrele înalte, cu faţa 
împroşcată de lumina colorată a vitraliilor, privind încruntat 
către o banchetă cu o bară lungă de metal la bază, care 
fusese amplasată într-o parte. 

- Ce se petrece? 

- N-ai auzit? Glasul lui Jalenhorm era şoptit de emoție. 
Hoff a anunţat că se vor discuta treburi importante. 

- Ce anume? Englia? Oamenii Nordului? 

Bărbatul voinic clătină din cap. 

- Nu ştiu, dar vom vedea imediat. 

Jezal se încruntă. 

- Nu-mi plac surprizele. Ochii lui se opriră asupra băncii 
misterioase. Pentru ce-i asta? 

În clipa aceea, uşile mari se dădură în lături şi un val de 
consilieri începură să se reverse de-a lungul culoarului. 


Obişnuitul amestec, presupunea Jezal, chiar dacă puţin 
mai hotărâți. Mezinii, reprezentanţii plătiţi... Jezal rămase 
cu răsuflarea tăiată: În frunte se afla un bărbat înalt, în 
veşminte somptuoase, chiar şi pentru această augustă 
companie, cu un impozant colan de aur pe umeri şi o 
impozantă încruntătură pe faţă. 

- Lordul Brock însuşi, şopti Jezal. 

- Ia uite-l pe Lordul Isher. Jalenhorm făcu semn cu capul 
către bătrânul cu aer grav aflat chiar în spatele lui Brock. Şi 
pe Heugen şi Barezin. E ceva important. Trebuie să fie. 

Jezal trase adânc aer în piept, în timp ce patru dintre cei 
mai puternici nobili ai Uniunii se aşezară în rândul din faţă. 
Nu mai văzuse niciodată un Consiliu Deschis nici pe 
jumătate atât de plin. În semicercul de bănci al consilierilor 
abia dacă mai găseai un loc gol. Sus, deasupra lor, galeria 
publică era un cerc îngrămădit de feţe agitate. 

Hoff năvăli pe uşi şi în josul culoarului, şi nu era singur. 
La dreapta sa plutea un bărbat înalt, slab, cu o înfăţişare 
semeaţă, cu un veşmânt alb, imaculat şi o claie de păr alb. 
Arhilectorul Sull. La stânga lui păşea un alt bărbat, 
sprijinindu-se cu putere într-un baston, uşor aplecat, într-o 
mantie neagră cu auriu, cu barba lungă şi căruntă. Înaltul 
Judecător Marovia. Lui Jezal nu-i venea să-şi creadă ochilor. 
Trei membri ai Consiliului Închis, aici. 

Jalenhorm se grăbi să-şi ocupe locul, în timp ce 
conţopiştii îşi aşezară mormanele de registre şi hârtii pe 
tăblia lustruită a mesei. Lordul Şambelan se aruncă în jilţ, 
în mijlocul lor, şi ceru imediat vin. Capul Inchiziției 
Maiestăţii Sale se strecură în jilţul său, lângă el, mustăcind. 
Înaltul Judecător Marovia se lăsă încet într-un altul, 
încruntându-se în tot acest timp. 

Volumul şoaptelor agitate din sală crescu uşor, feţele 
marilor magnați din rândul din faţă erau aspre şi 
bănuitoare. Crainicul îşi ocupă locul din faţa mesei, nu 
obişnuitul imbecil în haine sclipitoare, ci un bărbat tuciuriu, 


bărbos şi cu pieptul bombat. Îşi înălţă toiagul, apoi îl izbi de 
dale, de-ar fi putut trezi şi morţii. 

- Chem la ordine Adunarea Consiliului Deschis al 
Uniunii! răcni el. 

Hărmălaia se potoli treptat. 

- Există doar o chestiune de discutat în dimineaţa 
aceasta, zise Lordul Şambelan, privind încruntat adunarea, 
pe sub sprâncenele-i grele, o chestiune legată de Dreptatea 
Regelui. Se auziră murmure răzlețe. O problemă care 
priveşte licenţa regală pentru negoţul în oraşul Westport. 
Zgomotul crescu: şoapte furioase, foieli stânjenite ale 
nobilelor dosuri pe băncile lor, obişnuitul scârţâit al 
condeielor în imensele catastife. Jezal văzu sprâncenele 
Lordului Brock apropiindu-se, colţurile gurii Lordului 
Heugen coborând. Nu părea să le placă. Lordul Şambelan 
pufni şi luă o înghiţitură de vin, aşteptând să se potolească 
mormăiturile. Nu sunt cel mai calificat să vorbesc despre 
această chestiune, însă... 

- Nu, într-adevăr! izbucni Lordul Isher cu asprime, 
foindu-se pe locul său din primul rând, cu o căutătură 
încruntată. 

Hoff îl fixă pe bătrân cu privirea. 

- Aşadar, dau cuvântul unuia care este! Colegul meu din 
Consiliul Închis, Arhilectorul Sult. 

- Consiliul Deschis îl recunoaşte pe Arhilectorul Sult! 
tună crainicul, în timp ce şeful Inchiziției cobori cu graţie 
treptele daisului şi înaintă pe podeaua de lespezi, zâmbind 
prietenos chipurilor încruntate întoarse către el. 

- Lorzii mei, începu el, cu un glas domol, muzical, 
însoţindu-şi vorbele cu mişcări domoale ale mâinilor, de 
şapte ani, de la glorioasa noastră victorie în războiul cu 
Gurkhul, în mâinile onorabilei Ghilde a Pânzarilor se află o 
licenţă regală exclusivă pentru negoţ în oraşul Westport. 

- Şi au făcut treabă bună cu ea! strigă Lordul Heugen. 

- Ne-au ajutat să câştigăm acel război! răcni Barezin, 
izbind cu pumnul cărnos în bancă, lângă el. 


- O treabă bună! 

- Bună! veniră strigătele. 

Arhilectorul clătină din cap, aşteptând ca zgomotele să 
se domolească. 

- Într-adevăr, bună treabă au făcut, spuse el, păşind pe 
dale ca un dansator, în timp ce cuvintele sale îşi croiau 
drum, scârţâind, peste paginile catastifelor. Ar fi cel mai rău 
lucru să tăgăduim asta. O treabă bună! Se răsuci brusc, cu 
pulpanele mantiei albe pocnind, cu faţa strâmbată de 
mârâit sălbatic. O treabă bună, de eludare a dărilor 
Regelui! urlă el. Se auzi un oftat colectiv. O treabă bună, de 
încălcare a legii Regelui! Un alt oftat, mai sonor. O treabă 
bună, de înaltă trădare! 

Urmă un potop de proteste, de pumni agitaţi în aer şi de 
hârtii aruncate pe podea. Feţe livide priveau uluite în jos 
din galeria publică, altele, îmbujorate, tunau şi fulgerau de 
pe băncile din faţa mesei de onoare. Jezal privi împrejur, 
nesigur dacă chiar auzise bine. 

- Cum îndrăzneşti, Sult? răcni Lordul Brock la Arhilector, 
în timp ce acesta se grăbea să urce înapoi treptele daisului, 
cu un zâmbet palid atârnat pe buze. 

- Cerem dovezi! urlă Lordul Heugen. Cerem dreptate! 

- Dreptatea Regelui! veniră strigăte din spate. 

- Trebuie să ne puneţi la dispoziţie dovezi! strigă Isher, 
când zgomotul începu să se potolească. 

Arhilectorul îşi dădu la o parte, cu o smucitură, 
veşmântul alb şi materialul delicat se undui în jurul lui, în 
timp ce se săltă lin înapoi pe scaun. 

- O, dar asta şi intenţionăm, Lord Isher! 

Zăvorul greu al unei mici uşi laterale zbură în lături cu 
un pocnet răsunător. Urmară foşnete, în timp ce lorzii şi 
mandatarii se întoarseră, se ridicară, se uitară să vadă ce se 
întâmplă. Oamenii din galeria publică priviră peste 
balustradă, aplecându-se periculos de mult, în dorinţa lor 


A 


de a vedea. Sala se cufundă în linişte. Jezal înghiţi. În 


spatele uşii, se auzi un sunet scârţâit, bocănit, zornăit, pe 
urmă o procesiune ciudată şi sinistră se ivi din întuneric. 

Sand dan Glokta intră primul, şchiopătând ca 
întotdeauna şi sprijinindu-se cu putere în baston, însă cu 
capul ridicat şi un rânjet ştirb pe faţa-i scofâlcită. Trei 
bărbaţi îşi târşâiau picioarele în spatele lui, legaţi împreună 
cu lanţuri, de mâini şi de picioarele goale, zornăind şi 
zăngănind către masa de onoare. Aveau capetele rase şi 
erau îmbrăcaţi în pânză de sac maro. Veşmintele 
penitentului. Trădători mărturisiţi. 

Primul dintre prizonieri îşi lingea buzele, cu ochii 
alergând de colo-colo, palid de spaimă. Cel de-al doilea, mai 
scund şi mai îndesat, se împleticea, trăgându-şi piciorul 
stâng după el, cocârjat, cu gura atârnând deschisă. În timp 
ce Jezal îl privea, o linie subţire de salivă rozalie i se legănă 
pe buză şi se scurse pe podea. Cel de-al treilea bărbat, 
îngrozitor de slab, cu imense cercuri întunecate în jurul 
ochilor, privi încet împrejur, clipind, cu ochii mari, dar, 
aparent, fără să-şi dea seama de nimic. Jezal îl recunoscu 
numaidecât pe bărbatul din spatele celor trei prizonieri: 
uriaşul albinos din noaptea aceea de pe stradă. Jezal îşi 
mută greutatea de pe un picior pe altul, simțindu-se dintr- 
odată înfrigurat şi stânjenit. 

Menirea băncii era acum evidentă. Cei trei prizonieri se 
prăbuşiră pe ea, iar albinosul se aşeză în genunchi, 
prinzându-le cătuşele, cu un pocnet, de bara de la bază. 
Încăperea era cufundată cu totul în tăcere. Fiecare ochi era 
îndreptat spre inchizitorul infirm şi cei trei prizonieri ai săi. 

- Investigația noastră a început acum câteva luni, începu 
Arhilectorul Sult, extrem de mulţumit să domine atât de 
bine adunarea. O chestiune simplă legată de nişte nereguli 
contabile. N-am să vă plictisesc cu detaliile. Le zâmbi lui 
Brock, lui Isher, lui Barezin. Ştiu că sunteţi cu toţii oameni 
foarte ocupați. Cine s-ar fi gândit atunci că o chestiune atât 
de măruntă ne va conduce aici? Cine ar fi bănuit că 
rădăcinile trădării pot ajunge atât de adânc? 


- Într-adevăr, zise Lordul Şambelan, nerăbdător, 
ridicând privirea din pocalul său. Inchizitor Glokta, ai 
cuvântul. 

Crainicul izbi cu toiagul în lespezi. 

- Consiliul Deschis al Uniunii îl recunoaşte pe Sand dan 
Glokta, Inchizitor Privilegiat! 

Infirmul aşteptă politicos ca scârţăâitul condeielor să 
înceteze, sprijinindu-se în baston, în mijlocul sălii, vădit 
neimpresionat de importanţa evenimentului. 

- Ridică-te şi stai în faţa Consiliului Deschis, spuse el, 
întorcându-se către primul dintre prizonierii săi. 

Bărbatul îngrozit sări în picioare, cu lanţurile zornăind, 
lingându-şi buzele palide, holbându-se la chipurile lorzilor 
din primul rând. 

- Numele tău! ceru Glokta. 

- Salem Rews. 

Jezal simţi un nod în gât. Salem Rews! Îl cunoştea! Tatăl 
său făcuse afaceri cu el, în trecut, într-o vreme fusese un 
musafir obişnuit al moşiei lor! Jezal îl cercetă cu oroare 
crescândă pe trădătorul îngrozit, cu capul ras. Mintea îi 
zbură la negustorul dolofan, bine îmbrăcat, mereu pus pe 
glume. El era, fără îndoială. Ochii li se întâlniră o clipă şi 
Jezal îşi feri, neliniştit, privirea. Tatăl său vorbise cu omul 
acela în vestibulul lor. Îşi strânseseră mâinile. Acuzaţiile de 
trădare sunt ca nişte boli - te poţi molipsi doar aflânduc-te în 
aceeaşi încăpere. Ochii îi erau atraşi inevitabil de acel chip 
necunoscut şi totuşi atât de îngrozitor de cunoscut. Cum 
îndrăznea să fie un trădător, ticălosul? 

- Eşti membru al onorabilei Ghilde a Pânzarilor? 
continuă Glokta, punând un accent sarcastic pe cuvântul 
„onorabilei”. 

- Am fost, bâigui Rews. 

- Care a fost rolul tău în cadrul ghildei? Pânzarul cu 
țeasta rasă se holbă disperat împrejur. Rolul? ceru Glokta, 
asprindu-şi glasul. 


- Am uneltit să-l înşel pe Rege! strigă negustorul, 
frângându-şi mâinile. O undă de şoc străbătu sala. Jezal 
înghiţi salivă acră. Îl văzu pe Sult zâmbind atotcunoscător 
spre Înaltul Judecător Marovia. Chipul bătrânului era 
neclintit ca o stâncă, dar pumnii îi erau încleştaţi pe masă, 
în faţa lui. Am trădat! Pentru bani! Am făcut contrabandă, 
am mituit şi am minţit... am fost părtaşi cu toţii! 

- Părtaşi cu toţii? rânji Glokta, rotindu-şi privirea peste 
întreaga adunare. Şi dacă vreunul dintre voi se îndoieşte de 
asta, avem registre, avem documente şi avem cifre. Există o 
încăpere plină de ele în Casa Întrebărilor. O încăpere plină 
de secrete, de vinovăţie şi de minciuni. Clătină încet din 
cap. O lectură jalnică, vă pot spune. 

- A trebuit s-o fac! răcni Rews. M-au obligat! N-am avut 
de ales! 

Inchizitorul schilod se încruntă spre publicul său. 

- Fireşte că te-au obligat. Ne dăm seama că n-ai fost 
decât o cărămidă din această casă a infamiei. De curând s-a 
atentat la viaţa ta, nu-i aşa? 

- Au încercat să mă omoare! 

- Cine a încercat? 

- Omul acesta, scânci Rews, cu glasul frânt, arătând cu 
un deget tremurător către prizonierul de lângă el şi 
trăgându-se cât de departe îi îngăduiau lanţurile cu care 
erau legaţi. El a fost! EI! 

Lanţurile zornăiră când îşi flutură braţele, împroşcând 
salivă. 

Se stârni un alt potop de glasuri furioase, mai sonor de 
data aceasta. Jezal văzu capul prizonierului din mijloc 
coborând şi omul se prăbuşi într-o parte, însă matahala 
albinoasă îl înhăţă şi-l ridică înapoi. 

- Trezeşte-te, Maestre Carpi! strigă Glokta. 

Capul atârnat se ridică încet. Un chip necunoscut, umflat 
în mod ciudat şi plin de ciupituri de acnee. 

Jezal observă cu dezgust că îi lipseau cei patru dinţi din 
faţă. Întocmai ca lui Glokta. 


- Eşti din Ialins, da? Din Styria? Omul clătină din cap 
încet, prosteşte, ca unul pe jumătate adormit. Eşti plătit să 
omori oameni, da? Clătină din nou din cap. Şi ai fost tocmit 
să ucizi zece dintre supuşii Maiestăţii Sale, printre care 
acest trădător mărturisit, Salem Rews? Un firicel de sânge 
se scurgea încet din nasul bărbatului şi ochii începură să i 
se rostogolească în fundul capului. Albinosul îl scutură de 
umăr şi acesta îşi reveni, clătinând ameţit din cap. Ce s-a 
ales de ceilalţi nouă? 'Tăcere. I-ai omorât, nu-i aşa? O altă 
încuviinţare şi un straniu hârâit ieşi din gâtlejul 
prizonierului. Glokta îşi roti o privire încruntată peste 
chipurile  fascinate ale Consiliului. Vilem dan Robb, 
funcţionar vamal, beregata tăiată de la o ureche la alta. 
Glokta îşi trecu degetele încet peste gât şi o femeie din 
galerie scânci. Solimo Scandi, pânzar, înjunghiat în spate de 
patru ori. Glokta ridică două degete, apoi şi le înfipse în 
stomac, ca şi cum i-ar fi fost rău. Lista sângeroasă continuă. 
Toţi ucişi, pentru nimic altceva decât un profit mai mare. 
Cine te-a tocmit? 

- EI, făcu criminalul, cu glas răguşit, întorcându-şi faţa 
umflată spre omul sfrijit cu ochi sticloşi, prăbuşit pe bancă 
lângă el, străin de tot ceea ce se petrecea în jurul lui. 

Glokta se apropie şchiopătând, cu bastonul bocănind pe 
lespezi. 

- Cum te numeşti? 

Capul prizonierului ţâşni în sus, ochii i se concentrară 
asupra chipului diform al inchizitorului de deasupra lui. 

- Gofred Hornlach! răspunse el instantaneu, cu glas 
ascuţit. 

- Eşti un membru de vază al Ghildei Pânzarilor? 

- Da! răcni el, clipind prosteşte spre Glokta. 

- Unul dintre locţiitorii Magisterului Kault, de fapt? 

- Da! 

- Ai uneltit cu alţi pânzari să-l înşeli pe Maiestatea Sa 
Regele? Ai tocmit un asasin să ucidă zece dintre supuşii 
Maiestăţii Sale? 


- Da! Da! 

- De ce? 

- Ne temeam că vor spune ce ştiu... că vor spune ce 
ştiu... că vor... 

Ochii goi ai lui Hornlach se îndreptară către una dintre 
ferestrele colorate. Gura încetă treptat să se mişte. 

- Că vor spune ce ştiu? îl îmboldi inchizitorul. 

- Despre activităţile trădătoare ale Ghildei, izbucni 
pânzarul, despre trădările noastre! Despre activităţile 
ghildei... activităţi... trădătoare... 

Glokta îi întrerupse tăios: 

- Acţionai de unul singur? 

- Nu! Nu! 

Inchizitorul lovi cu putere cu bastonul în podea, în faţa 
lui, şi se aplecă: 

- Cine a dat ordinele? şuieră el. 

- Magisterul Kault! strigă Hornlach numaidecât, el a dat 
ordinele! Asistenţa rămase fără suflare. Arhilectorul Sult 
rânji puţin mai larg. Magisterul a fost! Condeiele scârţâiau 
nemiloase. El a dat ordinele! Toate ordinele! Magisterul 
Kault! 

- Mulţumesc, Maestre Hornlach. 

- Magisterul! El a dat ordinele! Magisterul Kault! Kault! 
Kault! 

- Ajunge! mârâi Glokta. 

Prizonierul său tăcu. Sala era înmărmurită. 

Arhilectorul Sult ridică mâna şi arătă către cei trei 
prizonieri. 

- lată dovada voastră, lorzii mei! 

- E o înscenare! răcni Lordul Brock, sărind în picioare. E 
o insultă! 

Însă puţine glasuri îi veniră în ajutor, şi acelea cu 
jumătate de gură. Lordul Heugen se remarca prin tăcerea 
lui prudentă, studiindu-şi cu mare atenţie pielea fină a 
pantofilor. Barezin se chircise, părând de două ori mai mic 
decât fusese cu un minut înainte. Lordul Isher se holba la 


un perete, pipăindu-şi colanul greu de aur, cu un aer 
plictisit, de parcă soarta Ghildei Pânzarilor nu-l mai privea. 
Brock apelă la însuşi Înaltul Judecător, neclintit în jilţul său 
înalt de la masa de onoare: 

- Lord Marovia, te implor! Eşti omul cel mai chibzuit! Nu 
îngădui această... mascaradă! 

Sala se cufundă în tăcere, aşteptând răspunsul 
bătrânului. Acesta se încruntă, mângâindu-şi barba lungă. 
Aruncă o privire către zâmbitorul Arhilector. Îşi drese 
glasul. 

- Îţi împărtăşesc durerea, Lord Brock, zău ţi-o 
împărtăşesc, dar se pare că aceasta nu e o zi pentru oameni 
chibzuiţi. Consiliul Închis a examinat cazul şi e satisfăcut. 
Am mâinile legate. 

Brock îşi frământă gura, simțind gustul înfrângerii. 

- Asta nu e dreptate! strigă el, întorcându-se să se 
adreseze colegilor săi. Este limpede că aceşti oameni au 
fost torturați! 

Gura Arhilectorului Sult se strâmbă cu dispreţ. 

- Cum ai fi vrut să ne purtăm cu trădătorii şi criminalii? 
strigă el, cu glas sfredelitor. Tu ai ridica un scut, Lord 
Brock, ca în spatele lui să se ascundă cei neloiali? 
Arhilectorul izbi cu pumnul în masă, de parcă ar fi putut fi şi 
ea vinovată de înaltă trădare. Eu, unul, n-am de gând să văd 
măreaţa noastră naţiune dată pe mâna duşmanilor ei. Nici a 
celor din afară, nici a celor dinăuntru! 

- Jos cu pânzarii! veni un strigăt din balconul publicului. 

- Dreptate aspră pentru trădători! 

- Dreptatea Regelui! răcni un bărbat gras, aflat în spate. 

Urmă un val de indignată aprobare dinspre sală, însoţit 
de strigăte ce îndemnau la măsuri aspre şi pedepse 
necruțătoare. 

Brock îşi roti privirea, căutându-şi aliaţi în primul rând, 
dar nu găsi niciunul. Îşi încleştă pumnii. 

- Asta nu e dreptate! strigă el, arătând către cei trei 
prizonieri. Asta nu e nicio dovadă! 


- Maiestatea Sa e de altă părere! răcni Hoff, şi nu-ţi cere 
ție permisiunea! Hoff ridică un document mare. Drept care, 
Ghilda Pânzarilor se dizolvă! Licenţa lor este revocată prin 
decret regal! Comisia pentru Negoţ şi Comerţ a Maiestăţii 
Sale va revizui, în decursul următoarelor luni, cererile 
pentru drept de negoţ în oraşul Westport. Până se vor găsi 
candidaţii potriviţi, traseele vor fi administrate de mâini 
capabile, loiale. Mâinile Inchiziției Maiestăţii Sale. 

Arhilectorul Sult îşi înclină cu modestie capul, indiferent 
la strigătele delegaților şi ale galeriei publice deopotrivă. 

- Inchizitor Glokta! continuă Lordul Şambelan, Consiliul 
Deschis îţi mulţumeşte pentru sârguinţa ta şi îţi cere să 
îndeplineşti încă un serviciu în această chestiune. Hoff 
ridică o hârtie mai mică. Acesta este un mandat pentru 
arestarea Magisterului Kault, purtând semnătura Regelui 
însuşi. Îţi cerem să-l duci numaidecât la îndeplinire. 

Glokta se înclină ceremonios şi luă hârtia din mâna 
întinsă a Lordului Şambelan. 

- Tu, zise Hoff, întorcându-şi ochii către Jalenhorm. 

- Locotenent Jalenhorm, Lordul meu! strigă bărbatul 
vânjos, păşind prompt înainte. 

- În fine, pufni Hoff nerăbdător, ia douăzeci din Garda 
Regelui şi escortaţi-l pe Inchizitorul Glokta către Palatul 
Ghildei Pânzarilor. Ai grijă ca nimeni şi nimic să nu 
părăsească clădirea fără ordinele lui! 

- De îndată, Lordul meu! 

Jalenhorm traversă spaţiul din faţă şi alergă pe culoar, 
către ieşire, ţinând cu o mână sabia, ca să nu i se mai 
lovească de picior. Glokta şontâcăi după el, cu bastonul 
bocăânind pe trepte, cu mandatul de arestare pentru 
Magisterul Kault mototolit în pumnul încleştat. Între timp, 
monstruosul albinos smulsese prizonierii de pe bancă şi îi 
conducea, zornăind şi atârnând fără vlagă către uşa pe care 
intraseră. 

- Lord Şambelan! strigă Brock, cu un ultim efort. 


Jezal se întreba câţi bani trebuie să fi făcut de la pânzari. 
Câţi mai sperase să facă? O grămadă, evident. 

Dar Hoff era imperturbabil. 

- Cu asta se încheie treaba noastră pentru astăzi, lorzii 
mei! 

Marovia era în picioare înainte ca Lordul Şambelan să 
termine de vorbit, vădit nerăbdător să plece. Catastifele 
uriaşe fură închise bufnind. Soarta onorabilei Ghilde a 
Pânzarilor era pecetluită. Murmure agitate umplură din 
nou aerul, crescând treptat în volum şi însoţite curând de 
zornăieli şi bocănituri, când delegaţii începură să se ridice 
şi să părăsească sala. Arhilectorul Sult rămase aşezat, 
privindu-şi adversarii înfrânți cum părăsesc în şir rândul din 
faţă, fără tragere de inimă. Jezal întâlni ochii disperaţi ai lui 
Salem Rews pentru ultima oară, în timp ce era scos afară 
pe uşa mică, apoi Practicianul Frost smuci de lanţ şi Rews 
se pierdu în întunericul de dincolo. 

Afară, piaţa era încă şi mai ticsită decât înainte, gloata 
compactă devenind din ce în ce mai tulburată pe măsură ce 
vestea dizolvării Ghildei Pânzarilor se răspândea printre cei 
care nu fuseseră înăuntru. Oamenii rămâneau înmărmuriţi, 
nevenindu-le să creadă, sau alergau de colo-colo speriaţi, 
miraţi, zăpăciţi. Jezal văzu un bărbat holbându-se la el, 
holbându-se la oricine, cu faţa palidă şi mâinile tremurând. 
Un pânzar, probabil, sau un om prea apropiat de pânzari, 
destul de apropiat ca să fie distrus împreună cu ei. Aveau să 
fie mulţi ca el. 

Jezal simţi dintr-odată un val de furnicături. Ardee West 
se sprijinea cu nonşalanţă de pietre, puţin mai departe. Nu 
se întâlniseră de ceva vreme, de când cu acea izbucnire la 
beţie a ei, şi era surprins cât de încântat era s-o vadă. 
Probabil fusese pedepsită destul, îşi spuse el. Oricine merita 
şansa să-şi ceară iertare. Grăbi pasul spre ea, cu un zâmbet 
larg pe buze. Apoi observă cine o însoțea. 

- Ticălosul ăla mic, îşi şopti el în barbă. 


Locotenentul Brint trăncănea nestingherit, în uniforma-i 
ieftină, aplecându-se mai aproape de Ardee decât considera 
Jezal că s-ar fi cuvenit şi punctându-şi remarcile anoste cu 
gesturi teatrale ale braţelor. Ea clătină din cap, zâmbind, 
apoi îşi dădu capul pe spate şi râse, lovindu-l jucăuş pe 
locotenent peste piept. Brint râse şi el, piticania hidoasă. 
Râseră împreună. Fără să ştie exact de ce, Jezal simţi un 
junghi ascuţit de furie. 

- Jezal, ce mai faci? strigă Brint, continuând să 
chicotească. 

Se apropie. 

- Căpitane Luthar, vrei să spui, scuipă el, şi ce fac nu-i 
treaba ta! N-ai nicio treabă de făcut? 

Gura lui Brint se căscă prosteşte o clipă, apoi fruntea i se 
adună într-o încruntătură morocănoasă. 

- Da, domnule, murmură el, întorcându-se şi 
îndepărtându-se ţanţoş. 

Jezal îl urmări plecând, cu un dispreţ chiar mai profund 
decât de obicei. 

- Ei, bine, a fost încântător, zise Ardee. Astea sunt 
manierele pe care trebuie să le foloseşti în prezenţa unei 
doamne? 

- Sincer, n-aş putea spune. De ce? Era vreuna prin 
preajmă? 

Se întoarse să se uite la ea şi prinse, doar pentru o clipă, 
un zâmbet mulţumit de sine. O expresie chiar nesuferită, de 
parcă ieşirea lui i-ar fi făcut plăcere. Se întrebă, preţ de-o 
clipă năucă, dacă era posibil ca Ardee să fi aranjat 
întâlnirea, să se aşeze împreună cu acel idiot într-un loc 
unde Jezal avea să-i vadă, sperând să-i stârnească gelozia... 
Apoi ea îi zâmbi şi râse, iar Jezal simţi furia topindu-i-se. 
Ardee arăta foarte bine, gândi el, bronzată şi plină de viaţă 
în lumina soarelui, râzând zgomotos, fără să-i pese cine o 
aude. Foarte bine. Mai bine ca oricând, de fapt. O întâlnire 
întâmplătoare, atâta tot, ce altceva putea să fie? Ardee îl 
fixă cu acei ochi întunecaţi şi bănuielile lui dispărură. 


- Trebuia să fii atât de aspru cu el? întrebă ea. 

Jezal îşi încleştă maxilarul. 

- Un nimeni parvenit şi arogant, probabil bastardul 
vreunui bogătaş. Fără obârşie, fără bani, fără maniere... 

- Mai mult decât mine, în toate cele trei privinţe. 

Jezal îşi blestemă gura slobodă. În loc să-i smulgă o 
scuză, era acum nevoit să ofere el însuşi una. Căută cu 
disperare o ieşire din capcana pe care şi-o întinsese singur. 

- O, dar e total imbecil, scânci el. 

- Ei, bine - şi Jezal fu uşurat să vadă un colţ al gurii lui 
Ardee ridicându-se într-un zâmbet hâtru - asta aşa e. 
Facem câţiva paşi? 

Ardee îşi strecură mâna pe după braţul lui înainte ca el 
să apuce să răspundă şi începu să-l conducă spre Aleea 
Regelui. Jezal se lăsă călăuzit printre oamenii speriaţi, 
furioşi, tulburaţi. 

- Aşadar, e adevărat? întrebă ea. 

- Ce să fie adevărat? 

- Că pânzarii sunt terminaţi. 

- Aşa se pare. Vechiul tău amic, Sand dan Glokta, a fost 
în miezul evenimentelor. A oferit un spectacol pe cinste, 
pentru un schilod. 

Ardee îşi cobori privirea. 

- N-ai vrea să-i calci strâmb, aşa schilod cum e. 

- Nu. Gândul lui Jezal zbură spre ochii îngroziţi ai lui 
Salem Rews, privindu-l cu disperare când a dispărut în 
bezna culoarului boltit. Nu, nimeni n-ar vrea. 

Se aşternu între ei tăcerea, în timp ce străbăteau 
tacticos aleea, dar era o tăcere tihnită. Îi plăcea să se 
plimbe cu ea. Nu mai părea important dacă vreunul dintre 
ei îşi cerea scuze. Probabil avusese dreptate, oricum, în 
privinţa duelului. Numai puţin. Ardee părea să-i citească 
gândurile. 

- Cum merge cu scrima? întrebă ea. 

- Binişor. Cum merge cu băutura? 

Ea ridică o sprânceană întunecată. 


- Excelent. Numai de s-ar ţine un Turnir pentru asta în 
fiecare an! Aş ajunge curând în atenţia publicului. 

Jezal râse, coborându-şi privirea spre ea, iar Ardee îi 
întoarse zâmbetul. Atât de deşteaptă, atât de ageră, atât de 
curajoasă. Atât de al naibii de arătoasă. Jezal se întreba 
dacă mai existase vreodată o femeie ca ea. De-ar avea 
obârşia potrivită, gândi el, şi ceva bani. Mulţi bani. 


Cale de scâpare 


- Deschideţi uşa, în numele Maiestăţii Sale! tună 
locotenentul Jalenhorm pentru a treia oară, bubuind în 
lemn cu pumnu-i cărnos. 

Marele mocofan. De ce oamenii voinici tind să aibă 
creiere atât de mici? Probabil că işi rezolvă prea des 
problemele cu muşchii, şi minţile lor se usucă asemenea 
prunelor la soare. 

Casa Ghildei Pânzarilor era o clădire impunătoare, într-o 
piaţă aglomerată, nu departe de Agriont. O mulţime de 
gură-cască se adunaseră deja în jurul lui Glokta şi al 
escortei sale înarmate, curioşi, temători, fascinaţi, sporind 
cu fiecare clipă. Simt mirosul sângelui, se pare. Lui Glokta îi 
zvâcnea piciorul din pricina efortului de a ajunge repede 
acolo, dar se îndoia că pânzarii aveau să fie luaţi complet 
prin surprindere. Aruncă nerăbdător o privire împrejur, la 
străjerii în armuri, la practicienii mascaţi, la ochii 
neînduplecaţi ai lui Frost, la tânărul ofiţer care bătea în uşă. 

- Deschideţi... 

Destul cu nerozia asta. 

- Cred că te-au auzit, locotenente, zise precipitat Glokta, 
dar aleg să nu răspundă. Eşti atât de bun să spargi uşa? 

- Ce? Jalenhorm se uită cu gura căscată la el şi pe urmă 
la uşile duble, grele, bine zăvorâte. Cum să... 

Practicianul Frost se repezi pe lângă el. Urmară un 
pârâit asurzitor şi un sunet de lemn despicat, când îşi izbi 
umărul voinic de una dintre uşi, smulgând-o din balamale şi 
trântind-o, sfărâmată, pe podeaua încăperii de dincolo. 

- Aşa, mormăi Glokta, trecând prin bolta uşii, în timp ce 
țandările abia se aşezau. 

Jalenhorm îl urmă, cu un aer năuc, cu o duzină de soldaţi 
în armuri zăngănind în urma lui. 

Un slujbaş scandalizat blocă coridorul de dincolo: 


- Nu puteţi pur şi simplu... aau! strigă el, când Frost îl 
azvârli din calea lui şi faţa i se strivi de zid. 

- Arestaţi-l pe omul acela! strigă Glokta, fluturându-şi 
bastonul către secretarul amuţit. 

Unul dintre soldaţi îl apucă brutal cu pumnii înmănuşaţi 
şi îl azvârli în lumina zilei. Practicienii începură să se 
reverse prin uşile sparte, cu bâte grele în mâini, cu ochi 
fioroşi deasupra măştilor. 

- Arestaţi pe toată lumea! strigă Glokta peste umăr, 
şchiopătând de-a lungul coridorului cât putea de repede, 
urmărind spatele lat al lui Frost în măruntaiele clădirii. 

Prin uşa deschisă, inchizitorul zări un negustor în 
veşminte colorate, cu faţa plină de sudoare, în timp ce 
arunca la grămadă documente într-un foc strălucitor. 

- Puneţi mâna pe el! urlă Glokta. 

Doi practicieni săltară pe lângă el în încăpere şi începură 
să-l ciomăgească pe negustor cu bâtele. Acesta căzu, cu un 
strigăt, răsturnând masa şi călcând în picioare un teanc de 
catastife. Prin aer fâlfâiră hârtii desfăcute şi scântei de 
jăratic, în timp ce bâtele se ridicau şi cădeau. 

Glokta îşi continuă drumul grăbit, în timp ce trosnetele şi 
ţipetele se răspândeau în clădire, în jurul lui. Locul era plin 
de miros de fum, de sudoare şi de frică. Uşile sunt toate 
păzite, dar Kault ar putea avea o cale secretă de scăpare. E 
un individ alunecos. Să sperăm că n-am ajuns prea târziu. 
Fie blestemat piciorul ăsta al meu! Să nu fie prea târziu... 

Glokta rămase cu răsuflarea tăiată şi tresări de durere, 
clătinându-se când cineva îl trase de haină. 

- Ajută-mă! ţipă omul. Sunt nevinovat! 

Sânge pe o faţă dolofană. Degete agăţate de veşmintele 
lui Glokta, amenințând să-l tragă la podea. 

- Luaţi-l de pe mine! strigă inchizitorul, lovindu-l fără 
vlagă cu bastonul, apucându-se cu mâinile de zid, în efortul 
de a rămâne în picioare. 

Unul dintre practicieni sări în faţă şi îl lovi pe bărbat 
peste spate. 


- Mărturisesc! scânci negustorul, în timp ce bâta se 
ridică din nou, pocnindu-l în cap. 

Practicianul prinse de sub braţe trupul care se prăbuşea 
şi îl târi înapoi către uşă. Glokta înaintă grăbit, cu 
locotenentul Jalenhorm, uluit, lângă el. Ajunseră în dreptul 
unei scări largi şi inchizitorul privi treptele cu ură. Vechii 
mei duşmani, mereu prezenţi, în faţa mea. Se căzni din 
răsputeri să le urce, făcându-i semn Practicianului Frost cu 
mâna liberă, să-l urmeze. Un negustor buimăcit fu târât pe 
lângă ei, bolborosind ceva despre drepturile lui, cu călcâiele 
lovindu-se de trepte. 

Glokta alunecă şi fu cât pe ce să cadă cu faţa-n jos, dar 
cineva îl prinse de cot şi îl sprijini. Era Jalenhorm, cu acelaşi 
aer dezorientat învăluindu-i faţa puternică, de om cinstit. 
Oamenii atât de voinici işi au rostul lor până la urmă. 
Tânărul ofiţer îl ajută să urce restul treptelor. Glokta nu 
avea energia să-l refuze. De ce sâ-mi fac griji? Omul trebuie 
să-şi cunoască limitele. Nu e nimic nobil în a cădea cu nasul 
în jos. Eu ar trebui să ştiu asta. 

În capul scărilor se afla o anticameră mare, somptuoasă, 
cu un covor gros şi tapiserii colorate pe pereţi. În faţa unei 
uşi imense erau postați doi străjeri, cu săbiile trase, 
îmbrăcaţi în livreaua Ghildei Pânzarilor. Frost stătea în faţa 
lor, cu mâinile strânse în pumni albi. Jalenhorm scoase şi el 
sabia, când ajunseră pe palier, apropiindu-se şi aşezându-se 
lângă albinos. Glokta nu-şi putu stăpâni un zâmbet. 
Torţionarul fără limbă şi floarea cavalerismului. O asociere 
neverosimilă. 

- Am un mandat pentru Kault, semnat de mâna Regelui. 
Glokta arătă hârtia, ca străjerii s-o poată vedea. S-a isprăvit 
cu pânzarii. N-aveţi nimic de câştigat stând în calea 
noastră. Vârâţi săbiile în teacă! Aveţi cuvântul meu, nu veţi 
păţi nimic! 

Cei doi străjeri schimbară priviri nehotărâte. 

- Vârâţi-le în teacă! strigă Jalenhorm, apropiindu-se încă 
puţin. 


- În regulă! 

Unul dintre bărbaţi se aplecă şi îşi trimise sabia 
alunecând peste podeaua de scânduri. Frost o prinse sub 
un picior. 

- Şi tu! îi strigă Glokta celuilalt. Acum! 

Străjerul se supuse, aruncându-şi sabia pe jos şi ridicând 
mâinile. O clipă mai târziu, pumnul lui Frost îl trosni în 
vârful bărbiei, lăsându-l rece şi izbindu-l de perete. 

- Dar...! strigă primul străjer. 

Frost îl înhăţă de cămaşă şi îl azvârli pe scări în jos. Omul 
se răsuci şi se răsuci, bufnind pe trepte, prăbuşindu-se 
până jos, unde rămase neclintit. Cunosc senzația. 

Jalenhorm stătea nemişcat, clipind, cu sabia încă 
ridicată. 

- Credeam c-aţi spus... 

- Nu-ţi face griji în privinţa asta. Frost, caută altă cale de 
intrare. 

- Înâ. 

Albinosul se îndepărtă tiptil în josul coridorului. Glokta îi 
lăsă un moment, apoi se apropie şi încercă uşa. Mânerul se 
răsuci spre marea lui surprindere şi uşa se dădu în lături. 

Încăperea era opulenţa însăşi, aproape cât un hambar 
de mare. Lucrătura de lemn de pe tavanul înalt era poleită 
cu foiţă de aur, cotoarele cărţilor de pe rafturi erau 
incrustate cu pietre preţioase, mobila monstruoasă era 
lustruită ca oglinda. Totul era supradimensionat, excesiv de 
împodobit, excesiv de scump. Dar cui îi trebuie gust, când 
are bani? Camera avea mai multe ferestre după ultima 
modă, cu ochiuri mari despărțite de fire subţiri de plumb, 
oferind o splendidă panoramă a oraşului, a golfului, cu 
corăbiile lui. Magisterul Kault şedea zâmbind la imensul său 
birou aurit, în faţa ferestrei din mijloc, înveşmântat în 
straiele sale fabuloase de ceremonie, parţial umbrit de o 
imensă vitrină, pe ale cărei uşi era gravat blazonul 
onorabilei Ghilde a Pânzarilor. 


Aşadar n-a scăpat, e al meu, Eu... În jurul piciorului gros 
al vitrinei era legată o sfoară. Glokta îi urmări cu privirea 
traseul şerpuit pe podea. Celălalt capăt era legat în jurul 
gâtului Magisterului. A/ Deci are o cale de scăpare, până la 
urmă. 

- Inchizitor Glokta! Kault lăsă să-i scape un râs strident, 
nervos. Ce plăcere să te cunosc, în sfârşit! Am auzit totul 
despre investigaţiile tale! 

Degetele  Magisterului  traseră de nodul funiei, 
asigurându-se că era bine strâns. 

- 'Ţi-e colanul prea strâmt, Magister? Poate ar trebui să 
ţi-l scoţi? 

Un alt chiţăit vesel. 

- O, nu cred! N-am de gând să răspund la niciuna dintre 
întrebările tale, mulţumesc! 

Cu coada ochiului, Glokta zări o uşă din lateral, 
deschizându-se pe furiş. O mână mare, albă, îşi făcu 
apariţia, cu degetele curbându-se încet peste tocul uşii. 
Frost. Mai avem speranţe să-l prindem, aşadar. Trebuie să-l 
țin de vorbă. 

- N-au mai rămas întrebări la care trebuie răspuns. Ştim 
totul. 

- Oare? chicoti Magisterul. 

Albinosul se strecură fără zgomot în cameră, ţinându-se 
în umbra de lângă perete, ascuns de privirea lui Kault de 
corpul masiv al vitrinei. 

- Ştim despre Kalyne. Despre micul vostru aranjament. 

- Imbecilule! N-am avut niciun aranjament! Era mult 
prea onorabil să fie cumpărat! N-ar fi luat de la mine niciun 
sfanţ! Atunci cum... Kault afişă un mic zâmbet dezgustat. 
Secretarul lui Sult, spuse el, chicotind din nou. Chiar sub 
nasul lui şi al tău, schilodule! Nătăârăâu, nătărău - secretarul 
ducea mesajele, el a văzut mărturisirea, el a ştiut totul! N- 
am avut niciodată încredere în lingăul ăla. Kalyne a fost 
loial, aşadar. 

Glokta ridică din umeri. 


- Toţi mai facem greşeli. 

Magisterul afişă un rânjet sarcastic. 

- Greşeli? Asta e tot ce-ai făcut, idiotule? Lumea nu e 
deloc aşa cum crezi! Nici măcar nu ştii de ce parte eşti! Nici 
măcar nu ştii cine de ce parte e! 

- Sunt de partea regelui, iar tu nu eşti. Asta e tot ce 
trebuie să ştiu. 

Frost reuşise să ajungă la vitrină şi era lipit de ea, 
mijindu-şi ochii roz, încercând să vadă după colţ, fără să fie 
zărit. Încă puţin timp, încă puţin mai departe... 

- Nu ştii nimic, schilodule! O mică învârteală cu dările, 
niţică mită neînsemnată, doar de asta ne-am făcut vinovaţi? 

- Şi de o bagatelă precum nouă crime. 

- N-am avut de ales! ţipă Kault. N-am avut încotro! 
Trebuia să plătim bancherii! Ne-au împrumutat banii şi 
trebuia să plătim! Îi plăteam de ani de zile! Valint şi Balk, 
nişte lipitori! Le-am dat totul, dar voiau mereu mai mult! 

Valint şi Balk? Bancheri? Glokta aruncă un ochi peste 
penibila opulenţă. 

- Se pare că ai rămas pe linia de plutire. 

- Se pare! Se pare! Numai praf! Numai minciuni! 
Bancherii au totul! Bancherii ne au pe toţi! Le datorăm mii! 
Milioane! Kault râse înfundat. Dar presupun că acum nu le 
vor mai căpăta niciodată, ce zici? 

- Nu, presupun că nu. 

Kault se aplecă peste birou, cu funia atârnând şi 
atingând tăblia de piele. 

- Vrei criminali, Glokta? Vrei trădători? Duşmani ai 
Regelui şi ai statului? Caută în Consiliul Închis. Caută în 
Casa Întrebărilor. Caută în Universitate. Caută în bănci, 
Glokta! 

Magisterul îl văzu pe Frost, strecurându-se pe după 
vitrină, la nici patru paşi. Ochii i se lărgiră şi dădu să se 
ridice din scaun. 

- Prinde-l! răcni Glokta. 


Frost făcu un salt înainte, se aruncă peste birou, apucă 
de pulpana mişcătoare a veşmântului de ceremonie al lui 
Kault, în timp ce acesta se răsuci şi se azvârli spre 
fereastră. Al nostru e! 

Se auzi un pârâit dezgustător când haina se sfâşie în 
pumnul alb al lui Frost. Kault păru încremenit în spaţiu preţ 
de o clipă, când toată sticla aceea scumpă se sfărâmă în 
jurul lui, cu cioburi şi aşchii sclipind în aer, apoi dispăru. 
Funia plesni încordată. 

- 'Tsssss! şuieră Frost, privind cu duşmănie la fereastra 
spartă. 

- A sărit! gâfâi Jalenhorm, cu gura atârnând căscată. 

- Evident! Glokta se apropie şchiopătând de birou şi luă 
bucata sfâşiată de pânză din mâinile lui Frost. Adunată, nu 
mai părea somptuoasă deloc: viu colorată, dar prost ţesută. 
Cine s-ar fi gândit? murmură el în barbă. Calitate proastă! 

Inchizitorul şchiopătă câtre fereastră şi se uită prin 
gaura sfărâmată. Capul onorabilei Ghilde a Pânzarilor se 
legăna încet încoace şi încolo, la şapte metri dedesubt, cu 
veşmântul brodat cu aur, fluturând sfâşiat în bătaia 
vântului. Haine ieftine şi ferestre scumpe. Dacă materialul 
ar fi fost mai rezistent, l-am fi prins. Dacă fereastra ar fi 
avut mai mult plumb, l-am fi prins. Vieţile atârnă de 
asemenea întâmplări. Jos, în stradă, o mulţime îngrozită se 
aduna deja arătând, bolborosind, privind în sus la trupul 
spânzurat. O femeie ţipă. Teamă sau exaltare? Sună la fel. 

- Locotenente, vrei să fii aşa de bun să cobori şi să 
împrăştii oamenii? Apoi putem să tăiem funia prietenului 
nostru şi să-l luăm cu noi. Jalenhorm îl privi cu ochi goi. 
Mort sau viu, mandatul regelui trebuie executat. 

- Da, desigur. 

Ofiţerul voinic îşi şterse sudoarea de pe frunte şi se 
îndreptă, clătinându-se uşor, spre uşă. 

Glokta se întoarse din nou spre fereastră şi se uită în jos, 
la cadavrul care se legăna încet. Ultimele cuvinte ale 
Magisterului Kault îi răsunară în minte. 


Caută în Consiliul Închis. Caută în Casa Întrebărilor. 
Caută în Universitate. Caută în bănci, Glokta! 


Trei semne 


West se prăbuşi în fund, cu una dintre arme alunecându- 
i din mâini şi peste pietrele de pavaj. 

- Asta e o tuşă! strigă Mareşalul Varuz. Categoric, o 
tuşă! Bine luptat, Jezal, bine luptat! 

West începea să se sature să piardă. Era mai puternic 
decât Jezal şi mai înalt, cu o mai mare amplitudine în 
mişcare, dar micul ticălos fudul era iute. Al naibii de iute şi 
devenea tot mai iute. Cunoştea, de-acum, mai mult sau mai 
puţin, toate trucurile lui West şi, dacă o ţinea tot aşa, în 
curând avea să-l bată de fiecare dată. Jezal ştia şi el asta. 
Avea un zâmbet de enervantă îngâmfare pe faţă când îi 
întinse mâna lui West şi îl ajută să se ridice de la pământ. 

- Aşa mai merge! Varuz se plesni cu băţul peste picior, 
de încântare. S-ar putea chiar să ne alegem cu un campion, 
ce zici, maiorule? 

- Foarte posibil, domnule, zise West, frecându-şi cotul, 
învineţit şi zvâcnind de pe urma căzăturii. Se uită pieziş la 
Jezal, care se desfăta în căldura elogiului Mareşalului. Dar 
nu trebuie să ne-o luăm în cap! 

- Nu, domnule! zise Jezal cu emfază. 

- Nu, într-adevăr, spuse Varuz. Maiorul West e un 
luptător capabil, desigur, iar tu eşti privilegiat să-l ai drept 
partener, dar, ei bine - şi îi zâmbi larg lui West - duelul e un 
sport pentru tineri, ce zici, maiorule? 

- Fireşte că aşa e, domnule, murmură West. Un sport 
pentru tineri. 

- Bremer dan Gorst, bănuiesc, va fi un alt fel de 
adversar, ca şi ceilalţi din Turnirul de anul acesta. Mai puţin 
din iscusinţa unui soldat bătrân, dar mai mult din vigoarea 
tinereţii, ce zici, West? 

La cei treizeci de ani ai săi, West se simţea încă destul de 
viguros, dar n-avea rost să-l contrazică. Ştia că nu fusese 


niciodată cel mai înzestrat săbier din lume. 

- Ai făcut progrese mari în ultima lună, mari progrese. Ai 
o şansă, dacă poţi să-ţi menţii concentrarea. Ai, categoric, o 
şansă! Ai făcut o treabă bună! Ne vedem cu toţii mâine. 

Şi cu aceasta bătrânul Mareşal părăsi ţanţoş curtea 
însorită. 

West se duse până la arma-i rătăcită, care zăcea lângă 
zid, pe pietrele pavajului. Şoldul îl mai durea şi acum din 
pricina căzăturii şi fu nevoit să se aplece cu greu ca s-o ia. 

- Trebuie să plec şi eu, zise el printre dinţi, în timp ce se 
ridică, încercând să-şi ascundă disconfortul cât putea mai 
bine. 

- Treburi importante? 

- Mareşalul Burr a cerut să mă vadă. 

- Va fi război, aşadar? 

- Poate, habar n-am. West îl cercetă pe Jezal de sus până 
jos. Acesta îi evita privirea, dintr-un anumit motiv. Şi tu? Ce- 
ai de gând să faci astăzi? 

Jezal se juca acum cu armele sale. 

- Ăă, n-am planificat nimic... nu chiar. 

Ridică pe furiş privirea. Pentru un luptător atât de bun, 
era un mincinos lamentabil. West simţi fiori de îngrijorare. 

- Ardee n-are, din întâmplare, vreo legătură cu lipsa ta 
de planuri, nu-i aşa? 

-Ăă... 

Fiorii deveniră palpitaţii reci. 

- Ei, bine? 

- Poate! se răsti Jezal. Ei, bine... da. 

West păşi direct spre bărbatul mai tânăr. 

- Jezal, se auzi el spunând, încet, printre dinţii încleştaţi, 
sper că n-ai de gând să te culci cu sora mea. 

- Ascultă... 

Emoţia dădu în clocot. Mâinile lui West îl apucară pe 
Jezal de umăr. 

- Nu, ascultă tu, mârâi el. N-ai să-ţi baţi joc de ea, 
pricepi? A mai suferit şi nu vreau s-o mai văd rănită. Nici de 


tine, nici de nimeni! N-am să înghit una ca asta! Să nu te 
joci cu ea, m-auzi? 

- În regulă, zise Jezal, cu faţa dintr-odată palidă. În 
regulă! Nu i-am pus gând rău! Suntem doar prieteni, atâta 
tot. Îmi place! Nu cunoaşte pe nimeni aici şi... poţi avea 
încredere în mine... nu-i nimic rău în asta! Ah! Dă-mi 
drumul! 

West îşi dădu seama că îl strângea pe Jezal de braţe cu 
toată puterea. Cum se întâmplase? Nu intenţionase decât 
să poarte o discuţie liniştită cu el şi acum mersese prea 
departe. A mai suferit... la naiba! N-ar fi trebuit să spună 
asta! Îi dădu drumul brusc şi se retrase, înghiţindu-şi furia. 

- Nu vreau să te mai vezi cu ea, m-auzi? 

- Stai aşa, West, cine eşti tu să... 

Furia lui West începu să palpite din nou. 

- Jezal! răcni el. Sunt prietenul tău, aşa că te rog! Se 
apropie din nou de el. Şi sunt fratele ei, aşa că te previn! 
Stai deoparte! Nu poate ieşi nimic bun din asta! 

Jezal se lipi de zid. 

- În regulă... În regulă! E sora ta! 

West se întoarse şi se îndreptă cu paşi mari către galeria 
boltită, frecându-şi ceafa, cu capul bubuind. 


Lordul Mareşal Burr şedea şi privea pe fereastră când 
West intră în biroul său. Un bărbat voinic, ursuz, cărnos, cu 
o barbă deasă, castanie, şi o uniformă simplă. West se 
întreba cât de proastă putea fi vestea. Dacă faţa 
Mareşalului era un indiciu, atunci era, într-adevăr, o veste 
foarte proastă. 

- Maior West, zise el, privindu-l încruntat pe sub 
sprâncenele grele. Mulţumesc că ai venit. 

- Cu plăcere, domnule. 

West observă pe masă, lângă perete, trei cutii 
butucănoase de lemn. Burr văzu că se uită la ele. 

- Daruri, zise el cu amărăciune, de la amicul nostru din 
Nord, Bethod. 


- Daruri? 

- Pentru rege, se pare. Mareşalul se încruntă, sugându-şi 
dinţii. De ce nu te uiţi la ce ne-a trimis, maiorule? 

West se apropie de masă, întinse mâna şi deschise cu 
prudenţă capacul uneia dintre cutii. Un miros neplăcut se 
revărsă afară, ca de carne putrezită, dar înăuntru nu era 
nimic decât pământ brun. Deschise următoarea cutie. 
Mirosul era şi mai urât. Alt pământ brun, lipit de pereţii 
interiori şi nişte păr, nişte şuviţe de păr galben. West 
înghiţi, ridică privirea către încruntatul Lord Maregşal. 

- Asta e tot, domnule? 

Burr pufni. 

- Bine-ar fi: Restul a trebuit să-l îngropăm. 

- Să-l îngropaţi? 

Mareşalul luă o coală de hârtie de pe birou. 

- Căpitanul Silber, căpitanul Hoss, colonelul Arinhorm. 
Numele astea îţi spun ceva? 

Pe West îl luă cu amețeli. Mirosul acela! Îi reamintea 
oarecum de Gurkhul, de câmpul de luptă. 

- Pe colonelul Arinhorm îl ştiu din auzite, bâigui el, 
holbându-se la cele trei cutii. E comandantul garnizoanei de 
la Dunbrec. 

- A fost, îl corectă Burr, şi ceilalţi doi au fost la comanda 
unor mici avanposturi din apropiere, pe graniţă. 

- Pe graniţă? şopti West, ghicind deja ce avea să urmeze. 

- Capetele lor, maiorule. Oamenii Nordului ne-au trimis 
capetele lor! West înghiţi, uitându-se la firele de păr blond 
lipite în interiorul cutiei. Trei semne, au zis. Când va veni 
vremea. Burr se ridică din scaun şi rămase în picioare, 
privind pe fereastră. Avanposturile n-au fost nimic: 
construcţii de lemn, în cea mai mare parte, o palisadă, 
şanţuri şi aşa mai departe. Prost apărate. Fără mare 
importanţă strategică. Dunbrecul e altă treabă. 

- Are sub stăpânire vadurile de pe Şuvoiul Alb, zise West 
stupefiat, cea mai bună cale de ieşire din Englia. 


- Sau de intrare. Un punct vital. S-au cheltuit timp şi 
resurse considerabile pentru zidurile de apărare de acolo. 
S-au folosit cele mai noi proiecte, cei mai buni arhitecţi ai 
noştri. O garnizoană de trei sute de oameni, cu provizii de 
muniţie şi hrană cât pentru un an întreg de asediu. Era 
considerat impenetrabil, pilonul central al planurilor 
noastre pentru apărarea frontierei. Burr se încruntă şi pe 
puntea nasului îi apărură şanţuri adânci. S-a dus. 

Pe West începuse din nou să-l doară capul. 

- Când, domnule? 

- Asta e întrebarea. Trebuie să se fi întâmplat cu cel 
puţin două săptămâni în urmă, ca aceste „daruri” să fi putut 
ajunge la noi. Se spune că sunt defetist, zise Burr cu 
amărăciune, dar cred că oamenii Nordului au cale liberă şi 
că au cucerit deja jumătate din Englia de Nord. O 
comunitate minieră sau două, mai multe colonii de deţinuţi, 
nimic de importanţă majoră, până acum, niciun oraş despre 
care să se vorbească. Dar se apropie, West, şi încă repede, 
poţi fi sigur. Nu trimiţi capete duşmanilor tăi şi apoi aştepţi 
politicos răspunsul. 

- Ce măsuri se iau? 

- Extrem de puţine! Englia clocoteşte, desigur, Lordul 
Guvernator Meed adună toţi oamenii, hotărât să pornească 
în marş şi să-l înfrângă pe Bethod de unul singur, idiotul. 
Rapoarte diferite plasează oamenii Nordului oriunde şi 
pretutindeni, cu o mie de oameni sau o sută de mii. 
Porturile sunt sufocate de civili disperaţi să scape, abundă 
zvonurile despre spioni şi criminali care umblă liberi prin 
ţară şi gloate care caută cetăţeni cu sânge nordic şi îi bat, îi 
jefuiesc, sau mai rău. Pe scurt, e un haos. Între timp, noi 
stăm aici pe fundurile noastre grase, aşteptând. 

- Dar... n-am fost preveniţi? N-am ştiut? 

- Ba da, fireşte - Burr îşi aruncă mâna groasă în aer - 
dar nimeni n-a luat-o foarte în serios, îţi vine să crezi! Un 
afurisit de sălbatic vopsit se înjunghie în sala Consiliului 
Deschis, ne provoacă în faţa regelui şi nimeni nu face nimic! 


Conducere reprezentativă! Fiecare trage în direcţia lui. Nu 
poţi decât să reacţionezi, niciodată să te pregăteşti! 
Mareşalul tuşi, râgâi şi scuipă pe jos. Pfui! La naiba! 
Indigestie blestemată! 

Se aşeză înapoi pe scaun, masându-şi nefericit stomacul. 

West nu ştia ce să zică. 

- Cum procedăm? mormăi el. 

- Ni s-a ordonat să ne ducem imediat în Nord, adică de 
îndată ce poate fi cineva convins să-mi dea oameni şi arme. 
Regele, adică beţivul ăla de Hoff, mi-a poruncit să-i 
îngenunchez pe aceşti oameni ai Nordului. Douăsprezece 
regimente ale Armatei Regelui - şapte de infanterie şi cinci 
de cavalerie, să fie îngroşate cu recruți din rândul 
aristocrației şi ce-a mai lăsat Englia neatins înainte să 
ajungem noi acolo. 

West se foi stânjenit în scaun. 

- Ar trebui să fie o armată copleşitoare. 

- Ha! mârâi Maregşalul. Ar face bine să fie. E tot ce avem, 
mai mult sau mai puţin, şi asta mă îngrijorează. West se 
încruntă. Dagoska, maiorule. Nu putem să înfruntăm 
gurkienii şi oamenii Nordului deodată. 

- Dar, domnule, gurkienii n-ar risca un război atât de 
curând, nu-i aşa? Credeam că totul e doar trăncăneală. 

- Aşa sper, aşa sper. Burr mişcă absent nişte hârtii pe 
birou. Dar acest nou împărat, Uthman, nu e ceea ce ne 
a Aaaa Era mezinul, dar când a aflat de moartea tatălui 
său... şi-a sugrumat toţi fraţii. I-a sugrumat cu mâna lui, zic 
unii. "Uthman- ul-Dosht, aşa i se spune. Uthman cel Nemilos. 
Şi-a declarat intenţia de a recuceri Dagoska. Vorbe goale, 
poate. Sau poate nu. Burr îşi ţuguie buzele. Se spune că are 
iscoade peste tot. Poate chiar în clipa asta află despre 
necazurile noastre în Englia, poate chiar în clipa asta se 
pregăteşte să profite de slăbiciunea noastră. Trebuie să 
isprăvim rapid cu aceşti oameni ai Nordului. Foarte rapid. 
Douăsprezece regimente şi recruți din rândul nobilimii. Şi, 


din acest punct de vedere, nici că se putea un moment mai 
prost. 

- Domnule? 

- Afacerea cu pânzarii. O afacere proastă. Unii dintre 
marii nobili au fost ţepuiţi. Brock, Isher, Barezin şi alţii. 
Acum îşi târâie picioarele cu recruţii. Cine ştie ce ne vor 
trimite sau când! Probabil o ceată de cerşetori lihniţi de 
foame, neînarmaţi, un pretext să-şi curețe ţinutul de 
căzături. O gloată inutilă şi guri în plus de hrănit, de 
îmbrăcat, de înarmat, iar nouă ne lipsesc cu disperare 
ofiţerii buni. 

- Am câţiva oameni buni în batalionul meu. 

Burr zvâcni nerăbdător. 

- Oameni buni, da! Oameni cinstiţi, oameni entuziaşti, 
dar fără experienţă! Cei mai mulţi dintre cei care au luptat 
în Sud n-au amintiri plăcute. Au părăsit armata şi n-au de 
gând să se întoarcă. Ai văzut cât de tineri sunt astăzi 
ofiţerii? Suntem o afurisită de şcoală de perfecţionare! Iar 
acum Alteța Sa Prinţul şi-a exprimat interesul pentru un 
post de comandă. Nici măcar nu ştie de unde se apucă 
sabia, dar i-a căşunat să se umple de glorie şi nu-l pot 
refuza! 

- Prinţul Raynault? 

- Bine-ar fi! strigă Burr. Raynault chiar ar putea fi cât de 
cât folositor. Despre Ladisla vorbesc eu! Să comande o 
divizie! Un om care cheltuieşte lunar o mie de mărci pe 
haine! Indisciplina lui e notorie! Am auzit spunându-se că a 
siluit mai multe slujnice din palat, dar că Arhilectorul a 
reuşit să le reducă la tăcere. 

- Nu poate fi adevărat, zise West, deşi, de fapt, auzise şi 
el asemenea zvonuri. 

- Moştenitorul tronului, pus în pericol, când sănătatea 
regelui e şubredă? O idee absurdă! Burr se ridică, 
sughiţând şi cutremurându-se. La naiba cu stomacul ăsta! 
Se îndreptă către fereastră şi privi încruntat peste Agriont. 
Ei au impresia că e o problemă uşoară, spuse Burr cu glas 


scăzut. Cei din Consiliul Închis. O scurtă plimbare în Englia, 
isprăvită înainte de prima zăpadă. În ciuda acestui şoc cu 
Dunbrecul. Nu învaţă niciodată. Au spus acelaşi lucru 
despre războiul nostru cu gurkienii şi aproape ne-a distrus. 
Aceşti oameni ai Nordului nu sunt primitivii care cred ei. 
Am luptat cu mercenari nordici în Starikland: oameni aspri, 
obişnuiţi cu vieţi aspre, crescuţi în război, neînfricaţi şi 
îndărătnici, experţi în lupta în munţi, în păduri, în frig. Nu 
urmează regulile noastre, nici măcar nu le înţeleg. Vor 
aduce pe câmpul de luptă o violenţă şi o sălbăticie care i-ar 
face pe gurkieni să roşească. Burr se întoarse de la 
fereastră, privindu-l din nou pe West. Tu te-ai născut în 
Englia, nu-i aşa, maiorule? 

- Da, domnule, în sud, lângă Ostenhorm. Acolo era ferma 
familiei mele, înainte de moartea tatălui meu... 

Glasul i se stinse. 

- Ai fost crescut acolo? 

- Da. 

- Atunci cunoşti ţinutul? 

West se încruntă. 

- În regiunea aceea, domnule, dar n-am mai fost de... 

- Îi cunoşti pe aceşti oameni ai Nordului? 

- Pe unii. Mai sunt mulţi care trăiesc în Englia. 

- Le vorbeşti limba? 

- Da, puţin. Dar ei vorbesc multe... 

- Bun. Încerc să adun nişte oşteni, oameni buni pe care 
mă pot bizui să-mi urmeze ordinele şi vreau ca această 
armată a noastră să nu se destrame înainte să apuce să 
vină în contact cu inamicul. 

- Desigur, domnule. West îşi stoarse creierii. Căpitanul 
Luthar e un ofiţer capabil şi inteligent. Locotenentul 
Jalenhorm... 

- Aş! strigă Burr, dând din mână a pagubă. Îl ştiu pe 
Luthar, băiatul e un idiot! Genul de copil vioi despre care 
vorbeam! De tine am nevoie, West! 

- De mine? 


- Da, de tine! Mareşalul Varuz, nimeni altul decât cel mai 
celebru oştean al Uniunii, ţi-a făcut o recomandare extrem 
de favorabilă. Spune că eşti un ofiţer deosebit de devotat, 
de tenace şi de muncitor. Exact calităţile de care am nevoie! 
Ca locotenent, ai luptat în Gurkhul sub comanda colonelului 
Glokta, nu-i aşa? 

West înghiţi. 

- Păi, da. 

- Şi e bine cunoscut faptul că ai pătruns primul în 
Ulrioch! 

- Ei, bine, printre primii. Am... 

- Ai condus oamenii pe câmpul de luptă şi curajul tău e 
mai presus de orice îndoială! Nu-i nevoie să fii modest, 
domnule maior, eşti omul de care am nevoie! Burr se aşeză, 
cu un zâmbet pe faţă, convins că îşi atinsese ţinta. Râgâi din 
nou, ridicând mâna. Scuze... afurisita de indigestie! 

- Domnule, pot să vorbesc pe şleau? 

- Nu sunt vreun curtean, West. lrebuie să vorbeşti 
întotdeauna pe şleau cu mine. [i-o cer! 

- O numire în comandamentul unui Lord Mareşal, 
domnule, trebuie să înţelegeţi! Sunt fiul unui gentilom. Un 
om de rând. Am şi aşa dificultăţi în a câştiga respectul 
tinerilor ofiţeri, în calitate de comandant de batalion. 
Oamenii cărora ar trebui să le dau ordine, domnule, dacă aş 
fi în comandamentul dumneavoastră, oameni de vază, cu 
sânge nobil... Se opri, aşteptând. Mareşalul îl privi absent. 
Nu vor permite una ca asta! 

Sprâncenele lui Burr se împreunară. 

- Să permită? 

- Orgoliul nu le-o va îngădui, domnule. 

- La naiba cu orgoliul lor! Burr se apropie, cu ochii săi 
întunecaţi fixaţi pe chipul lui West. Acum ascultă-mă, şi 
ascultă-mă cu atenţie: Vremurile se schimbă. N-am nevoie 
de oameni cu sânge nobil. Am nevoie de oameni capabili să 
planifice şi să organizeze, să dea ordine şi să le urmeze. Nu- 
şi vor găsi loc în armata mea cei care nu pot face aşa cum li 


se spune, indiferent cât sunt de nobili. Ca membru al 
comandamentului meu, mă reprezinţi pe mine şi nu vei fi 
disprețuit sau nesocotit. Râgâi brusc şi izbi cu pumnul în 
masă. Am să am grijă de asta! răcni el. Vremurile se 
schimbă! Poate că unii nu miros încă asta, dar în curând o 
vor face! West îl privea fără grai. În orice caz - şi Burr 
flutură o mână, în semn de respingere - nu mă consult cu 
tine, te informez. Aceasta este noua ta numire. Regele tău 
are nevoie de tine, ţara ta are nevoie de tine şi asta e tot. Ai 
cinci zile să predai comanda batalionului tău. 

Şi Lordul Mareşal se întoarse la hârtiile lui. 

- Da, domnule, bolborosi West. 

Închise uşa pe bâjbâite în urma lui, cu degetele amorţite, 
şi porni încet de-a lungul culoarului, cu privirea în podea. 
Război. Război în Nord. Dunbrecul căzut, oamenii Nordului 
umblând în voie prin Englia. Ofițerii alergau în jurul lui. 
Cineva trecu în goană pe lângă el, dar el nici nu observă. 
Erau oameni în pericol, în pericol de moarte! Oameni pe 
care-i cunoştea, poate, vecini de acasă. Se purtau lupte 
chiar acum, între graniţele Uniunii! West îşi scărpină 
bărbia. Acest război ar putea fi un lucru cumplit. Chiar mai 
rău decât fusese conflictul cu Gurkhul, iar el avea să fie în 
miezul lui. Un loc în comandamentul Lordului Mareşal. El? 
Collem West? Un om de rând? Încă nu-i venea să creadă. 

West simţi un tainic, vinovat, licăr de satisfacţie. Tocmai 
pentru o asemenea numire muncise ca un câine în toţi 
aceşti ani. Dacă se descurca bine acolo, cine ştie unde ar 
putea ajunge. Războiul era un lucru rău, un lucru 
îngrozitor, fără îndoială. Simţi că zâmbeşte. Un lucru 
îngrozitor. Dar tocmai lucrul care ar putea să-l ridice. 


Pravalia de costume 


Puntea pârâia şi se mişca sub picioarele sale, pânza de 
vele flutura domol, păsările mării se adunau şi ţipau în aerul 
sărat. 

- N-aş fi crezut vreodată că voi vedea aşa ceva, murmură 
Logen. 

Oraşul era o imensă semilună albă, desfăşurându-se 
împrejurul golfului larg, albastru, răsfirându-se peste 
numeroase poduri, minuscule în zare, şi pe insulele 
stâncoase din mare. Ici şi colo, prin talmeş-balmeşul de 
clădiri se conturau parcuri verzi, iar firişoarele gri ale 
râurilor şi canalelor străluceau în soare. Erau şi ziduri, 
presărate cu turnuri, împrejmuind hotarul îndepărtat al 
oraşului şi ţâşnind semeţe prin învălmăşeala de case. Logen 
stătea prostit, cu gura căscată, cu ochii ţâşnind de colo-colo, 
incapabil să cuprindă întreaga privelişte. 

- Adua, şopti Bayaz. Centrul lumii. Poeţii îi spun oraşul 
turnurilor albe. Frumos, nu-i aşa, de la distanţă? Magul se 
aplecă spre el. Dar crede-mă, duhneşte când te apropii. 

O cetate imensă se înălța din interiorul oraşului, 
dominând cu zidurile-i albe şi drepte covorul de clădiri 
dimprejur, cu soarele strălucitor scânteind pe cupolele-i 
sclipitoare. Logen nu visase vreodată la un lucru atât de 
măreț făcut de mâna omului, atât de semeţ, atât de 
puternic. Un turn se înălța în văzduh, deasupra tuturor 
celorlalte, o aglomerare conică de pilaştri netezi, întunecaţi, 
care păreau să sprijine însuşi cerul. 

- Şi Bethod are de gând să cotropească acest oraş? şopti 
el. Trebuie să fie nebun. 

- Poate. Bethod, în ciuda nimicniciei şi a trufiei sale, 
înţelege Uniunea. Bayaz făcu semn cu capul către oraş. Se 
pizmuiesc unii pe alţii, toţi oamenii aceia. Poate că eo 
uniune, cu numele, dar se războiesc între ei pe viaţă şi pe 


moarte. Mărunta zâzanie pentru fleacuri. Marile războaie 
secrete pentru putere şi avere, şi ei numesc asta 
guvernare. Războaie de cuvinte, de şiretlicuri şi de viclenie, 
dar nu mai puţin sângeroase, prin asta. Pierderile sunt 
numeroase. Magul oftă. În spatele acelor ziduri strigă şi se 
ceartă şi se lovesc la nesfârşit, pe la spate. Vechile vrajbe nu 
se domolesc niciodată, ci înfloresc şi prind rădăcini, iar 
rădăcinile cresc mai adânc cu fiecare an care trece. Mereu 
a fost aşa. Ei nu sunt ca tine, Logen. Aici, un om poate să-ţi 
zâmbească, să te linguşească şi să te numească prieten, să- 
ţi dea daruri cu o mână, şi să te înjunghie cu cealaltă. Vei 
găsi ciudat acest loc. 

Logen îl găsea deja cel mai ciudat loc pe care-l văzuse 
vreodată. Nu se mai sfârşea. Pe măsură ce corabia lor 
pătrundea în golf, oraşul părea să crească din ce în ce mai 
mult. O pădure de clădiri albe, presărate cu ferestre 
întunecate, înconjurându-i din toate părţile, acoperind 
dealurile cu acoperişuri şi turnuri, îngrămădindu-se, zid 
lângă zid, înghesuindu-se către apa de la țărm. 

Corăbii şi bărci de tot felul se luau la întrecere în golf, 
umflându-şi pânzele, cu echipajele strigând peste zgomotul 
talazurilor, alergând pe punți şi mişunând printre tachelaje. 
Unele erau mai mici chiar decât micul lor velier cu două 
catarge. Altele erau cu mult mai mari. Logen privi uluit, cu 
gura căscată, o imensă ambarcaţiune care brăzda apele 
spre ei, înălţând stropi scânteietori la prora. Un munte de 
lemn, plutind prin cine ştie ce vrajă a mării. Corabia trecu, 
lăsându-i să se legene în urmă, dar mai erau altele şi altele, 
acostate la nenumăratele cheiuri înşirate de-a lungul 
tâărmului. 

Umbrindu-şi ochii cu mâna, Logen începu să distingă 
oameni pe întinsele docuri. Începu şi să-i audă, un vacarm 
îndepărtat de glasuri strigând, de care huruind şi de 
mărfuri troncănind pe pământ. Erau sute de siluete 
minuscule, roind printre corăbii şi clădiri, ca nişte furnici 
negre. 


- Câţi oameni locuiesc aici? întrebă el cu glas şoptit. 

- Mii. Bayaz ridică din umeri. Sute de mii. Oameni din 
fiecare ţară din Cercul Lumii. Aici sunt oameni ai Nordului, 
kantici tuciurii din Gurkhul şi de mai departe. Oameni din 
Vechiul Imperiu, din Vestul Îndepărtat şi negustori din 
Oraşele Libere ale Styriei. Şi alţii, din locuri încă şi mai 
îndepărtate - din Cele O Mie de Insule, din îndepărtatul 
Suljuk, din Thond, unde încă e venerat soarele. Alţii care nu 
pot fi numărați - trăind, murind, muncind, înmulţindu-se, 
căţărându-se unul deasupra celuilalt. Bine ai venit - şi 
Bayaz îşi deschise larg braţele să cuprindă monstruosul, 
frumosul şi nesfârşitul oraş - în civilizaţie! 

Sute de mii. Logen se căznea să înţeleagă. Sute... de mii. 
Pot exista atât de mulţi oameni în lume? Privea pierdut 
oraşul, de jur împrejurul lui, întrebându-se, frecându-se la 
ochii ce-l dureau. Cum ar putea să arate o sută de mii de 
oameni? 

O oră mai târziu ştia. 

Doar în timpul luptei mai fusese Logen vreodată atât de 
strivit, de împrejmuit, de înghesuit de alţi oameni. Era ca o 
bătălie, aici, pe docuri - ţipetele, furia, îmbulzeala, teama şi 
confuzia. O bătălie în care nimeni nu arăta pic de milă şi 
care nu avea nici sfârşit, nici învingători. Logen era obişnuit 
cu cerul deschis, cu aerul din jurul lui, cu propria companie. 
Pe drum, când Bayaz şi Quai călăriseră aproape de el, se 
simţise strâmtorat. Acum avea oameni în toate părţile, 
împingându-se, înghiontindu-se, ţipând. Sute! Mii! Sute de 
mii! Oare chiar puteau fi oameni cu toţii? Oameni ca el, cu 
gânduri şi toane şi visuri? Feţele se iveau şi treceau în 
goană - morocănoase, îngrijorate, încruntate, prinse în 
vârtejul ameţitor de culori. Logen înghiţea, clipea. Avea 
gâtul cumplit de uscat. Capul i se învârtea. Acesta era iadul, 
cu siguranţă. Ştia că merita să fie aici, dar nu-şi amintea să 
fi murit. 

- Malacus! şuieră el cu disperare. Ucenicul privi 
împrejur. Opreşte-te o clipă! Logen îşi desfăcu gulerul, 


încercând să lase aerul să pătrundă. Nu pot respira! 

Quai rânji. 

- Poate că e din pricina mirosului. 

Era posibil. Docurile miroseau îngrozitor, fără doar şi 
poate. Duhoarea de peşte împuţit, de mirodenii scârboase, 
de fructe putrede, de bălegar proaspăt, de cai asudaţi, de 
catâri şi oameni, amestecate şi sporite sub soarele fierbinte 
şi devenite de departe mai insuportabile decât fiecare în 
parte. 

- Mişcă! 

Un umăr îl dădu cu brutalitate pe Logen la o parte şi 
dispăru. 

Se sprijini de zidul soios şi îşi şterse sudoarea de pe faţă. 
Bayaz zâmbea: 

- Nu e ca vastul şi pustiul Nord, ai, Nouădegete? 

- Nu. 

Logen privi oamenii trecând buluc pe lângă el, caii, 
carele, nesfârşitele feţe. Un om îl privi cu suspiciune, când 
trecu pe lângă el. Un băiat arătă către el şi strigă ceva. O 
femeie cu un coş îl ocoli cu grijă, ridicând o privire 
temătoare şi îndepărtându-se în grabă. Acum avea un 
moment să se gândească: cu toţii se uitau, îl arătau cu 
degetul, se holbau şi nu păreau bucuroşi să-l vadă. 

Logen se aplecă spre Malacus: 

- Sunt temut şi urât pe tot cuprinsul Nordului. Nu-mi 
place asta, dar ştiu de ce. Un grup ursuz de marinari îl privi 
cu ochi aspri, şuşotind. Îi urmări, nedumerit, până când 
dispărură în spatele unei căruţe huruitoare. De ce mă urăsc 
aici? 

- Bethod s-a mişcat repede, şopti Bayaz, privind 
încruntat mulțimile. Războiul său cu Uniunea a început 
deja. Mă tem că vom afla că Nordul nu e prea agreat în 
Ardua. 

- Dar de unde ştiu din ce parte sunt eu? 

Malacus ridică o sprânceană. 

- Te faci cumva remarcat. 


Logen tresări când doi tineri goniră râzând pe lângă el. 
- Zău? În mijlocul acestei mulţimi? 

- Doar ca un imens stâlp de poartă, murdar şi zgâriat. 
- Ah! Se cercetă de sus până jos. Înţeleg. 


Departe de docuri, mulţimea începea să se mai rărească, 
aerul devenea mai curat şi zgomotul mai potolit. 
Aglomeraţia, duhoarea şi gălăgia nu lipseau nici aici, dar 
Logen putea măcar să ia o gură de aer. 

Traversară largi pieţe pavate, decorate cu plante şi 
statui, unde deasupra uşilor atârnau panouri de lemn viu 
colorate: peşti albaştri, porci roz, ciorchini violeţi de 
struguri, felii brune de pâine. Afară, în soare, se aflau mese 
şi scaune unde oamenii şedeau şi mâncau din străchini şi 
beau din căni verzi de sticlă. Îşi croiră drum pe străduţe 
înguste, unde clădirile şubrede de lemn tencuit se înclinau 
peste ei, aproape întâlnindu-se deasupra capetelor lor, 
lăsând doar o fâşie subţire de cer albastru. Cutreierară pe 
străzi largi, pietruite, mişunând de oameni şi mărginite de 
monstruoase clădiri albe. Logen se uita clipind, cu gura 
căscată la tot ce-l înconjura. 

În nicio mlaştină, oricât de ceţoasă, în nicio pădure, 
oricât de deasă, nu se simţise Logen vreodată atât de 
pierdut. Nu avea idee în ce direcţie se afla corabia, deşi o 
părăsiseră cu nu mai mult de o jumătate de oră în urmă. 
Soarele era ascuns în spatele clădirilor impunătoare şi totul 
arăta la fel. Era îngrozit să nu rămână în urma lui Bayaz şi 
Quai în mulţime şi să se piardă pe veci. Grăbi pasul după 
ceafa pleşuvă a vrăjitorului, urmărindu-l până într-un spaţiu 
deschis. Un drum imens, mai mare decât oricare dintre cele 
pe care le văzuseră până acum, străjuit de palate albe în 
spatele unor ziduri şi porţi înalte şi mărginit de copaci 
străvechi. 

Aici oamenii erau altfel. Aveau veşminte viu colorate, 
ţipătoare, croite în stiluri ciudate care nu aveau niciun rost. 
Femeile nici nu semănau a oameni: palide şi osoase, 


înfăşurate în materiale strălucitoare, făcându-şi vânt în 
soarele fierbinte cu bucăţi de pânză întinse pe nişte bețe. 

- Unde suntem? îi strigă el lui Bayaz. 

Dacă vrăjitorul i-ar fi răspuns că erau pe lună, Logen n- 
ar fi fost surprins. 

- Aceasta este Middleway, una dintre arterele principale 
ale oraşului! Trece chiar prin mijlocul Agriontului! 

- Agriont. 

- Fortăreaţă, palat, cazărmi, sediul guvernului. Un oraş 
în oraş. Inima Uniunii. Acolo mergem. 

- Zău? Un grup de tineri ursuzi îl priviră pe Logen cu 
suspiciune, când trecu pe lângă ei. O să ne lase să intrăm? 

- O, da. Dar n-o să le placă. 

Logen continua să-şi croiască drum prin mulţime. 
Pretutindeni, soarele licărea pe ochiurile sutelor de ferestre 
de sticlă. Carleonul avea şi el câteva ferestre de sticlă, la 
clădirile cele mai impozante, cel puţin înainte de a pustii ei 
oraşul. Extrem de puţine după aceea, trebuia recunoscut. 
Extrem de puţin din orice. Copoiului îi plăcuse sunetul pe 
care-l făcea sticla când se spărgea. Obişnuia să împungă 
ferestrele cu sulița, cu un zâmbet larg pe faţă, încântat de 
pocnet şi de zornăit. 

Dar ăsta nu fusese nici pe departe cel mai rău lucru. 
Bethod dăduse oraşul pe mâna oamenilor lui vreme de trei 
zile. Era obiceiul lui, iar ei îl iubeau pentru asta. Logen îşi 
pierduse degetul în luptă cu o zi înainte şi îi închiseseră 
rana cu fierul înroşit. Rana a pulsat, a pulsat şi durerea îl 
înnebunise. De parcă pe-atunci ar fi avut nevoie de o scuză 
pentru violenţă. Îşi amintea duhoarea de sânge, sudoare şi 
fum. 'Ţipete, bubuituri şi râsete. 

- Te rog... Logen se împiedică şi fu cât pe ce să cadă. 
Ceva îl ţinea de picior. O femeie, aşezată pe pământ, lângă 
un zid. Avea hainele murdare, jerpelite, faţa palidă, ascuţită 
de foame. Avea ceva în braţe. Un ghem de zdrenţe. Un 
copil. Te rog... Nimic altceva. Oamenii râdeau, trăncăneau 


şi goneau în jurul lor, ca şi cum ei nici n-ar fi fost acolo. Te 
TOg... 

- N-am nimic, mormăi el. La nu mai mult de cinci paşi, un 
bărbat cu joben şedea la o masă şi chicotea cu un prieten, 
îndopându-se dintr-o farfurie aburindă cu carne şi legume. 
Logen se uită de la farfuria de mâncare la femeia hămesită. 

- Logen! Haide! 

Bayaz îl luase de cot şi îl trăgea de acolo. 

- Dar n-ar trebui... 

- N-ai observat? Sunt pretutindeni. Regele are nevoie de 
bani, aşa că-i storc pe nobili. Nobilii îşi storc arendaşii, 
arendaşii storc ţăranii. Unii dintre ei, bătrânii, bolnavii, fiii 
şi fiicele de prisos, ei sunt stârpiţi din rădăcini. Prea multe 
guri de hrănit. Cei norocoşi devin hoţi sau târfe, ceilalţi 
sfârşesc prin a cerşi. 

- Dar... 

- Faceţi loc! 

Logen se împletici către zid şi se lipi de el, cu Malacus şi 
Bayaz alături. Mulțimea se dădu la o parte şi o coloană 
lungă de oameni trecu greoi, păstorită de străjeri înarmaţi. 
Unii erau tineri, doar nişte copilandri, alţii erau foarte 
bătrâni. Toţi erau murdari şi zdrenţăroşi, iar câţiva dintre ei 
păreau sănătoşi. Vreo doi erau ologi, fără doar şi poate, 
şchiopătând pe lângă ceilalţi. Unul, aflat undeva în faţă, 
avea doar un braţ. Un trecător, într-o fabuloasă tunică 
purpurie, îşi ţinea un petic de pânză peste nasul încreţit, 
până când cerşetorii treceau târşâindu-şi picioarele. 

- Ce sunt aceştia? îi şopti Logen lui Bayaz. Răufăcători? 

Magul chicoti. 

- Soldaţi. 

Logen se holbă la ei - jegoşi, tuşind, şchiopătând, unii 
desculți. 

- Soldaţi? Ăştia? 

- O, da. Se duc să se lupte cu Bethod. 

Logen se frecă la tâmplă. 


- Odată, un clan şi-a trimis cel mai slab luptător, unul zis 
Forley Molâul, să mă înfrunte într-un duel. Gestul lor a fost 
un fel de capitulare. De ce-şi trimite Uniunea oamenii cei 
mai slabi? Logen clătină din cap posomorât. Nu-l vor 
înfrânge pe Bethod cu unii ca ei. 

- Vor mai trimite alţii. Bayaz îi arătă un alt grup, mai mic. 
Şi aceia sunt soldaţi. 

- Aia? 

Era un grup de tineri înalţi, în veşminte ţipătoare din 
pânză roşie sau de un verde strălucitor, câţiva cu pălării 
neobişnuit de mari. Aceştia, cel puţin, purtau un fel de săbii, 
dar nu arătau a luptători. A femei luptătoare, poate. Logen 
se încruntă, uitându-se de la un grup la altul. Cerşetori 
murdari şi flăcăi în haine ţipătoare. Îi era greu să spună 
care erau mai ciudaţi. 


Un clopoțel zornăi şi uşa se deschise, iar Logen îl urmă 
pe Bayaz pe sub arcada scundă, cu Malacus după el. 
Prăvălia era întunecoasă, după strălucirea din stradă, şi 
ochii lui Logen avură nevoie de o clipă să se adapteze. De 
perete erau sprijinite nişte plăci de lemn, pictate 
copilăreşte cu imaginile unor clădiri, păduri, munţi. Lângă 
ele, pe nişte cuiere, erau atârnate haine ciudate: mantii 
vaporoase, pelerine sângerii, armuri, pălării şi coifuri 
imense, inele şi bijuterii, chiar şi o coroană grea. Armele 
ocupau un mic rastel, săbii şi sulițe bogat ornamentate. 
Logen păşi mai aproape, încruntându-se. Erau falsuri. 
Nimic nu era real. Armele erau lemn pictat, coroana era 
făcută din tablă scorojită, giuvaierele erau sticlă colorată. 

- Ce e locul ăsta? 

Bayaz aruncă un ochi la mantiile de lângă perete. 

- O prăvălie de costume. 

- O ce? 

- Oamenii acestui oraş adoră spectacolul. Comedie, 
dramă, teatru de orice fel. Această prăvălie oferă recuzită 
pentru montarea pieselor de teatru. 


- Poveşti? Logen împinse o sabie de lemn. Unii oameni 
au prea mult timp la dispoziţie. 

Un bărbat scund, dolofan, îşi făcu apariţia pe o uşă din 
spatele prăvăliei, cercetându-i cu suspiciune pe Bayaz, 
Malacus şi Logen. 

- Vă pot ajuta, domnilor? 

- Desigur. Bayaz păşi în faţă, trecând fără niciun efort la 
limba comună. Punem în scenă o piesă şi avem nevoie de 
nişte costume. Înţelegem că eşti cel mai mare negustor de 
costume de teatru din întregul Adua. 

Negustorul zâmbi nervos, măsurându-le cu privirea 
chipurile murdare şi veşmintele mânjite de pe urma 
călătoriei. 

- Adevărat, adevărat, dar... ăâ... calitatea e scumpă, 
domnilor. 

- Banii nu intră în discuţie. Bayaz scoase o pungă 
dolofană şi o azvârli absent pe tejghea. 

Punga se deschise, fleşcăindu-se, şi monedele grele de 
aur se împrăştiară peste tejgheaua de lemn. Ochii 
negustorului se luminară de un foc tainic. 

- Desigur! La ce anume v-aţi gândit? 

- Am nevoie de o mantie magnifică, pe potriva unui mag, 
a unui mare vrăjitor sau aşa ceva. Ceva cu un aer ezoteric, 
fireşte. Pe urmă, ceva similar, dar mai puţin impresionant, 
pentru un ucenic. În sfârşit, avem nevoie de ceva pentru un 
războinic măreț, un prinţ al îndepărtatului Nord. Ceva cu 
blană, îmi închipui. 

- N-ar trebui să fie o problemă. Am să văd ce avem. 

Negustorul dispăru pe uşa din spatele tejghelei. 

- Ce-i toată aiureala asta? întrebă Logen. 

Vrăjitorul rânji. 

- Aici, oamenii se nasc cu statutul lor. Au oameni de rând 
care să lupte, să lucreze pământul, să facă treaba. Au 
boiernaşii, să facă negoţ, să construiască şi să gândească. 
Au nobilimea, să deţină pământul şi să dea ordine celorlalţi. 
Au regalitate. Bayaz aruncă o privire spre coroana de tablă 


- am uitat exact de ce. În Nord, te poţi ridica până unde te 
pot duce meritele. Uită-te numai la prietenul nostru comun, 
Bethod. Aici nu e aşa. Un om se naşte la locul lui şi e de 
aşteptat să rămână acolo. Trebuie să dăm impresia că 
venim cu adevărat dintr-un loc de seamă, dacă vrem să fim 
luaţi în serios. Îmbrăcaţi aşa cum suntem, n-am trece nici 
de porţile Agriontului. 

Negustorul îl întrerupse, reapărând pe uşă, cu braţele 
încărcate de pânzeturi strălucitoare. 

- O pelerină mistică, pentru cel mai puternic dintre 
vrăjitori. Folosită anul trecut pentru un Juvens într-o 
punere în scenă a Sfârşitului Imperiului, în timpul 
festivalului primăverii. Este, dacă mi-e îngăduit s-o spun, 
una dintre cele mai bune creaţii ale mele. 

Bayaz ridică bucata sclipitoare de pânză purpurie în 
lumina palidă, privind-o cu admiraţie. Diagrame ezoterice, 
inscripţii mistice şi simboluri ale soarelui, lunii şi stelelor, 
scânteind în fire de argint. 

Malacus îşi trecu o mână peste pânza strălucitoare a 
propriului său veşmânt ridicol. 

- Nu cred că te-ai fi grăbit aşa să mă iei în răspăr, dacă 
aş fi sosit la focul tău de tabără astfel îmbrăcat, ce zici, 
Logen? 

Logen tresări. 

- Ba poate că da. 

- Iar aici avem un splendid exemplar de veşmânt barbar! 
Negustorul ridică pe tejghea o tunică din piele neagră, 
ornată cu arabescuri de alamă lucitoare, tivită cu o 
împletitură inutilă de zale delicate. Făcu semn către mantia 
de blană a aceleiaşi costumaţii. Aceasta e din samur 
veritabil! 

Era o haină grotescă, ce nu oferea nici căldură, nici 
protecţie. 

Logen îşi încrucişă mâinile peste vechea-i tunică. 

- Crezi că am să port asta? 

Negustorul înghiţi nervos. 


- Trebuie să-l iertaţi pe prietenul meu, zise Bayaz. E un 
actor de modă nouă. Crede în contopirea totală cu rolul. 

- Chiar aşa? scânci bărbatul, cercetându-l pe Logen de 
sus până jos. Oamenii Nordului sunt... presupun... moderni. 

- Categoric. O declar cu tărie, Maestrul Nouădegete este 
cel mai bun în ceea ce face. Bătrânul vrăjitor îl împunse pe 
Logen în coaste. Cel mai bun. Am văzut-o. 

- Dacă spuneţi... Negustorul părea departe de a fi 
convins. Aş putea să întreb ce puneţi în scenă? 

- O, e o piesă nouă. Bayaz îşi lovi tâmpla capului pleşuv 
cu un deget. Încă lucrez la detalii. 

- Serios? 

- Într-adevăr. E mai mult o scenă, decât o piesă întreagă. 
Aruncă o privire înapoi la mantie, admirând felul în care 
lumina scânteia pe simbolurile ezoterice. O scenă în care 
Bayaz, Întâiul dintre Magi, îşi preia în sfârşit locul în 
Consiliul Închis. 

- A! negustorul clătină cunoscător din cap. O piesă 
politică. O satiră muşcătoare, poate? Va avea un ton comic 
sau unul dramatic? 

Bayaz se uită cu coada ochiului la Logen: 

- Asta rămâne de văzut. 


Barbari la poarta 


Jezal străbătu în goană aleea de lângă şanţul cu apă, 
făcându-şi turul Agriontului de fiecare zi, cu picioarele 
bubuind pe dalele roase, cu imensul zid alb alunecând fără 
sfârşit la dreapta lui, un turn după altul. De când se lăsase 
de băut, condiţia sa fizică se îmbunătăţise considerabil. Nici 
măcar nu răsufla greu. Era devreme şi străzile oraşului 
erau aproape goale. Trecătorii răzleţi ridicau privirea spre 
el, poate chiar îi strigau un cuvânt de încurajare, dar Jezal 
nici nu-i observa. Avea ochii aţintiţi spre apa ce scânteia şi 
clipocea, iar mintea îi era în altă parte. 

La  Ardee? Unde altundeva îi fusese vreodată? 
Presupusese, după acea zi când West îl avertizase să stea 
deoparte, după ce încetase să se mai vadă cu ea, că 
gândurile i se vor îndrepta în curând spre alte lucruri şi 
spre alte femei. Se dedicase cu hotărâre antrenamentelor, 
încercase să arate interes faţă de îndatoririle sale de ofiţer, 
dar se pomeni incapabil să se concentreze, iar alte femei îi 
păreau acum fiinţe insipide, anoste, plicticoase. Lungile 
alergări, exerciţiile monotone cu drugul şi bârna ofereau 
minţii sale vaste posibilităţi să hoinărească. Lâncezeala 
serviciului militar pe timp de pace era încă şi mai rea: să 
citeşti hârtii plicticoase, să stai de strajă lângă lucruri care 
nu trebuie păzite. Atenţia îi aluneca, inevitabil, şi în clipa 
următoare ea era acolo. 

Ardee, în veşminte simple, ţărăneşti, îmbujorată şi 
transpirată de munca grea a câmpului. Ardee în găteli de 
prinţesă, scânteind de giuvaiere. Ardee scăldându-se în 
lacurile din pădure, cu el privind-o din tufişuri. Ardee 
cuviincioasă şi sfioasă, privind timidă pe sub gene. Ardee o 
târfă lângă docuri, făcându-i semn din pragul unei uşi 
soioase. Fanteziile erau de o diversitate infinită, dar toate se 
sfârşeau în acelaşi fel. 


Turul de o oră al Agriontului era gata şi paşii lui Jezal 
bubuiră peste pod şi înapoi pe poarta sudică. 

Jezal trată gărzile cu porţia zilnică de indiferenţă, tropăi 
prin tunel şi în susul rampei lungi care urca în fortăreață, 
pe urmă coti către curte, unde trebuia să îl aştepte 
Mareşalul Varuz. În tot acest timp, Ardee îi scormonea un 
colţ al minţii. 

Nu că n-ar fi avut la ce altceva să se gândească. Turnirul 
era acum aproape, foarte aproape. Curând avea să lupte în 
aclamaţiile mulţimii, în mijlocul căreia se vor afla familia şi 
prietenii lui. Turnirul putea să-i aducă renumele... sau să i-l 
distrugă. Ar fi trebuit să zacă treaz în noapte, încordat şi 
transpirat, muncindu-şi mintea la nesfârşit cu figuri de 
scrimă, antrenamente şi arme. Cu toate acestea, cumva, nu 
la asta se gândea el în pat. 

Apoi, era un război în desfăşurare. Aici, pe aleile însorite 
ale Agriontului, era uşor să uiţi că Englia fusese invadată de 
hoarde de barbari băloşi. Jezal avea să meargă curând în 
Nord, să-şi conducă compania în bătălie. lată, desigur, un 
gând care să-ţi umple timpul. Nu era, oare, războiul o 
treabă periculoasă? Jezal putea să fie rănit, schilodit sau 
chiar ucis. Încercă să-şi evoce chipul diform, crispat, pictat 
al lui Fenris cel lemut. Legiuni de sălbatici care coborau 
răcnind asupra Agriontului. Era o treabă îngrozitoare, o 
treabă periculoasă şi înfricoşătoare. 

Hm. 

Ardee venea din Englia. Ce-ar fi, să zicem, dacă ar cădea 
în mâinile oamenilor Nordului? Jezal ar alerga s-o salveze, 
desigur. N-ar fi rănită. Ei, bine, nu grav. Poate că veşmintele 
i-ar fi puţin sfâşiate, aşa mai merge? Fără doar şi poate, ar 
fi speriată, recunoscătoare. El ar fi încântat s-o consoleze, 
fireşte. Poate chiar ar leşina? Ar trebui s-o ducă în braţe, cu 
capul lipit de umărul lui. Poate că ar trebui s-o aşeze pe 
pământ şi să-i desfacă veşmintele. Buzele li s-ar putea 
întâlni, doar o uşoară atingere, ale ei s-ar putea deschide 
puţin, apoi... 


Jezal se împiedică în drum. Între picioare i se stârnea o 
senzaţie plăcută. Plăcută, dar nicidecum compatibilă cu o 
alergare vioaie. Era acum aproape în curte şi aşa ceva n-ar 
merge la antrenamentul de scrimă. Aruncă o privire 
disperată împrejur, căutând ceva care să-i abată gândurile 
şi aproape că-şi înghiţi limba. Maiorul West stătea lângă zid, 
îmbrăcat în haine de scrimă şi privindu-l cum se apropie, cu 
o expresie neobişnuit de îndârjită. Preţ de o clipă, Jezal se 
întrebă dacă prietenul lui ar putea să-şi dea seama la ce se 
gândea. Înghiţi în sec, vinovat, simțind sângele năvălindu-i 
în faţă. West n-avea cum să ştie, n-avea. Dar ceva îl 
nemulţumea profund. 

- Luthar, mârâi el. 

- West. 

Jezal îşi cercetă pantofii. Nu se înțelegeau prea bine de 
când West intrase în comandamentul Lordului Mareşal 
Burr. Jezal încerca să se bucure pentru el, dar nu putea să 
scape de sentimentul că el era mai indicat pentru acel post. 
Avea o obârşie excelentă, în definitiv, cu sau fără experienţă 
pe câmpul de luptă. Apoi, Ardee plana şi acum între ei, şi 
acel neplăcut, gratuit, avertisment. Toată lumea ştia că 
West pătrunsese primul în Ulrioch. Toată lumea ştia că era 
al naibii de temperamental. Asta i se păruse întotdeauna 
fascinant lui Jezal, până când nu se găsise pe picior greşit. 

- Varuz aşteaptă. West îşi desfăcu braţele şi se îndreptă 
cu paşi mari către galeria acoperită. Şi nu e singur. 

- Nu e singur? 

- Mareşalul crede că trebuie să te obişnuieşti cu 
publicul. 

Jezal se încruntă. 

- Sunt surprins că interesează pe cineva, în condiţiile 
actuale, cu războiul şi toate astea. 

- Vei fi surprins. Lupta şi duelul şi toate lucrurile 
războinice sunt în mare vogă. Toată lumea poartă sabie în 
zilele astea, chiar dacă n-a scos niciodată vreuna din teacă. 
Există o adevărată febră a Turnirului, crede-mă. 


Jezal clipi când pătrunseră în curtea strălucitoare. O 
tribună de bănci provizorii fusese ridicată în grabă de-a 
lungul unui zid, înţesată de la un capăt la altul de oameni, 
şaizeci sau mai mulţi. 

- Şi iată-l! strigă Mareşalul Varuz. 

Urmă un val de aplauze politicoase. Jezal se simţi 
zâmbind larg - se aflau câţiva oameni foarte importanţi în 
mulţime. Îl zări pe Marovia, Înaltul Judecător, mângâindu-şi 
barba lungă. Lordul Isher era nu departe de el, părând uşor 
plictisit. Prinţul Moştenitor Ladisla însuşi stătea tolănit în 
primul rând, strălucind într-o cămaşă fină de zale şi 
aplaudând cu entuziasm. Oamenii de pe băncile din spatele 
lui erau nevoiţi să se aplece ca să vadă pe după pana 
unduitoare a magnificei sale pălării. 

Varuz îi înmână armele lui Jezal, care încă radia. 

- Să nu îndrăzneşti să mă faci de ruşine! şuieră el. 

Jezal tuşi nervos, ridicând privirea la şirurile de oameni 
nerăbdători. Inima i se opri. Rânjetul ştirb al Inchizitorului 
Glokta îl urmărea din mulţime, cu o căutătură răutăcioasă, 
iar în rândul din spatele lui... Ardee West. Avea pe chip o 
expresie pe care n-o avea niciodată în visele lui cu ochii 
deschişi: o treime posacă, o treime acuzatoare, o treime pur 
şi simplu supărată. Jezal îşi feri privirea, uitându-se către 
zidul opus, blestemându-şi în gând laşitatea. Părea 
incapabil să întâlnească privirea oricui în ultimul timp. 

- Acest duel va fi luptat cu arme pe jumătate ascuţite, 
tună Lordul Mareşal. Cel mai bun din trei tuşe! 

West avea deja săbiile trase şi se îndrepta către cercul 
delimitat cu cretă albă în iarba tunsă cu grijă. Inima lui 
Jezal bubuia pe când îşi scotea din teacă armele, cu mâini 
tremurătoare, simțind toţi acei ochi îndreptaţi asupra lui. Îşi 
ocupă locul în faţa lui West, înfigându-şi prudent picioarele 
în iarbă. West ridică săbiile, Jezal făcu la fel. Se priviră o 
clipă, nemişcaţi. 

- Începeţi! strigă Varuz. 


Deveni repede evident că West n-avea de gând s-o lase 
mai moale pentru el. Se năpusti cu mai mult decât obişnuita 
lui ferocitate, hărţuindu-l pe Jezal cu un potop de lovituri 
puternice. Săbiile se ciocneau şi se frecau cu repeziciune 
una de alta. Jezal se retrase, încă stânjenit sub ochii atenţi 
ai tuturor acelor oameni, oameni ai naibii de importanţi, 
unii dintre ei, dar pe măsură ce West îl împingea către 
marginea cercului, emoția începu să se domolească şi 
experienţa preluă comanda. Se feri, făcându-şi loc, parând 
loviturile cu stânga şi cu dreapta, fentând şi dansând, prea 
iute ca să poată fi atins. 

Oamenii se estompară, până şi Ardee dispăruse. Săbiile 
se mişcau singure, înainte şi înapoi, sus şi jos. N-avea 
nevoie să se uite la ele. Îşi îndreptă atenţia către ochii lui 
West, îl urmări licărind de la pământ la săbii şi la picioarele 
săltăreţe ale lui Jezal, încercând să-i ghicească intenţiile. 

Simţi lovitura venind chiar înainte de a porni. Fentă într- 
o parte, apoi în alta, alunecând încet prin spatele lui West, 
când acesta trecu poticnindu-se pe lângă el. Fu o chestiune 
simplă pentru el să-şi aplice piciorul pe turul pantalonilor 
adversarului său şi să-l azvârle afară din cerc. 

- O tuşă! strigă Mareşalul Varuz. 

Urmă un val de râsete, când maiorul se prăbuşi cu faţa 
în jos. 

- O tuşă în fund! hohoti Prinţul Moştenitor, cu pana 
legănându-se încoace şi încolo de veselie. 

- Unu pentru căpitanul Luthar! 

West nu părea nici pe jumătate atât de intimidant cu faţa 
în ţărână. Jezal făcu o scurtă plecăciune în faţa asistenţei, 
riscă un zâmbet în direcţia lui Ardee, când se ridică. Fu 
dezamăgit să vadă că nici măcar nu se uita la el. Îşi 
urmărea fratele zbătându-se în praf, cu un palid zâmbet 
crud. 

West se ridică încet în picioare. 

- O tuşă bună, şopti el printre dinţii încleştaţi, când păşi 
înapoi în cerc. 


Jezal îşi ocupă locul, stăpânindu-şi cu greu surâsul. 

- Începeţi! strigă Varuz. 

West porni din nou în forţă, dar Jezal ştia deja ce are de 
făcut. Sunetele mulţimii murmurau şi sporeau în timp ce 
dansa într-o parte şi în alta. Începu să introducă înflorituri 
răzlețe în mişcările lui şi spectatorii reacţionau cu 
exclamaţii de „ooh” şi „aah” ce pluteau în aer în timp ce 
Jezal zădărnicea eforturile lui West. Nu duelase niciodată 
atât de bine, nu se mişcase niciodată atât de lin. Bărbatul 
mai vânjos începea să obosească puţin, loviturile lui nu mai 
erau atât de energice. Săbiile lungi se  încleştară, 
zăngăniră. Jezal îşi răsuci încheietura dreaptă şi îi smulse 
lui West sabia din mână, înaintă şi-l lovi cu stânga. 

- Au! 

West tresări şi lăsă să-i cadă sabia scurtă, săltând într-o 
parte şi apucându-se de antebraţ. Câteva picături de sânge 
răpăiră pe pământ. 

- Două contra zero! strigă Varuz. 

Prinţul Moştenitor sări în picioare, cu pălăria căzând, 
încântat la vederea sângelui. 

- Excelent! ţipă el. Fantastic! 

Ceilalţi i se alăturară, ridicându-se în picioare şi 
aplaudând zgomotos. Jezal se lăsă dezmierdat de aprobarea 
lor, zâmbind larg, cu fiecare muşchi tremurând de fericire. 
Acum înţelegea pentru ce se antrenase. 

- Bine luptat, Jezal, şopti West, cu un firicel de sânge 
şiroindu-i pe braţ. Ai devenit prea bun pentru mine. 

- Îmi pare rău că te-am tăiat, rânji Jezal. 

Nu-i părea râu câtuşi de puţin. 

- O nimica toată. Doar o zgârietură. 

West se îndepărtă cu paşi mari, încruntându-se şi 
ţinându-se de încheietură. Nimeni nu acordă prea multă 
atenţie ieşirii lui. Jezal cel mai puţin. În competiţii, doar 
învingătorii contează. 

Lordul Marovia fu primul care se ridică de pe bancă, 
felicitându.-l. 


- Ce tânăr promiţător, spuse el, zâmbindu-i lui Jezal cu 
căldură, dar crezi că-l poate învinge pe Bremer dan Gorst? 

Varuz îl bătu pe Jezal părinteşte pe umăr. 

- Sunt sigur că poate să învingă pe oricine, la momentul 
potrivit. 

- Hm. L-ai văzut pe Gorst duelându-se? 

- Nu, dar am auzit că e cât se poate de impresionant. 

- O, într-adevăr. E un diavol. Înaltul Judecător îşi ridică 
sprâncenele stufoase. Abia aştept să-i văd confruntându-se. 
Te-ai gândit vreodată la o carieră în justiţie, căpitane 
Luthar? 

Jezal fu luat prin surprindere. 

- Ăă, nu, Excelenţa Voastră, adică... sunt soldat. 

- Bineînţeles că eşti. Dar bătăliile şi toate astea pot să-ţi 
distrugă nervii. Dacă te răzgândeşti vreodată, poate că aş 
găsi un loc pentru tine. Oricând îmi sunt de folos oamenii 
promiţători. 

- Ăă, mulţumesc. 

- Ne vedem la Turnir, aşadar. Noroc, căpitane, îi aruncă 
el peste umăr, în timp ce se îndepărta târşâindu-şi 
picioarele. 

Subîinţelesul era că Marovia considera că Jezal va avea 
nevoie de o grămadă de noroc. Alteţa Sa Prinţul Ladisla era 
mai optimist. 

- Eşti omul meu, Luthar! strigă el, împungând aerul cu 
degetele, de parcă ar fi fost nişte săbii de scrimă. Am să-mi 
dublez miza pe tine! 

Jezal se înclină cu slugărnicie. 

- Alteța Voastră e prea bună. 

- Eşti omul meu! Un soldat! Un duelist trebuie să lupte 
pentru ţara lui, ce zici, Varuz? De ce acest Gorst nu e 
soldat? 

- Cred că este, Alteța Voastră, zise Lordul Mareşal cu 
blândeţe. E rudă cu Lordul Brock şi slujeşte în garda lui 
personală. 


- Oh! Prinţul păru descumpănit o clipă, dar se învioră 
curând. Dar tu eşti omul meu! îi strigă el lui Jezal, 
împungând din nou aerul cu degetele, cu pana pălăriei 
clătinându-se încoace şi încolo. Eşti omul potrivit! 

Se îndepărtă dansând către galeria acoperită, cu zalele 
ornamentale scânteind. 

- Foarte impresionant. Jezal se răsuci brusc, făcu un pas 
stângaci în spate. Glokta, rânjindu-i pe neaşteptate. Pentru 
un infirm, avea o stranie abilitate de a lua omul prin 
surprindere. Ce noroc pentru toată lumea că n-ai renunţat, 
până la urmă. 

- N-am avut niciodată intenţia s-o fac, se răsti Jezal cu 
răceală. 

Glokta îşi supse gingiile. 

- Dacă spui tu, căpitane. 

- Da, spun. 

Jezal se îndepărtă necuviincios, sperând că nu va mai 
avea niciodată ocazia să stea de vorbă cu omul acela 
scârbos. 

Se pomeni privind-o pe Ardee direct în faţă, aflată la nici 
două palme depărtare. 

- Ah, se bâlbâi el, retrăgându-se din nou. 

- Jezal, spuse ea. Nu te-am văzut de-o vreme. 

- Ăă... Privi nervos împrejur. Glokta se îndepărta 
târşâindu-şi picioarele. West era de mult plecat. Varuz era 
ocupat să-i ţină discursuri Lordului Isher şi altor câtorva 
rămaşi în curte. Nimeni nu le acorda atenţie. Trebuia să-i 
vorbească. Trebuia să-i zică pe zii că nu putea s-o mai 
vadă. Îi datora măcar atâta. Ăă.. 

- N-ai nimic să-mi spui? 

-ĂG... 

Se întoarse iute pe călcâie şi se îndepărtă, cu umerii 
furnicându-l de ruşine. 


Plictiseala serviciului de gardă la poarta sudică părea, 
după toată acea emoție  neaşteptată, aproape o 


binecuvântare. Jezal abia aştepta să lenevească, privind 
oamenii cum intră şi ies în şiruri din Agriont, ascultând 
pălăvrăgeala stupidă a locotenentului Kaspa. Cel puţin, aşa 
simţea până când ajunse acolo. 

Kaspa şi obişnuitul efectiv de soldaţi în armuri erau 
strânşi în preajma porţilor exterioare, unde vechiul pod 
peste şanţul de apărare trecea printre cele două turnuri 
masive, tencuite în alb, ale casei porţii. În timp ce înainta 
către capătul lungului tunel, Jezal văzu că era cineva cu ei. 
Un individ mic, cu un aer hărțuit, purtând ochelari. Jezal îl 
recunoscu vag. Morrow era numele lui, un apropiat al 
Lordului Şambelan. N-avea niciun motiv să se afle acolo. 

- Căpitane Luthar, ce întâmplare fericită! Jezal tresări. 

Era  lunaticul acela, Sulfur, stând cu picioarele 
încrucişate pe pământ, în spatele lui, lipit de zidul drept al 
casei porţii. 

- Ce naiba face aici? se răsti Jezal. 

Kaspa deschise gura să vorbească, dar Sulfur interveni 
primul: 

- Nu te sinchisi de mine, căpitane, pur şi simplu îmi 
aştept stăpânul. 

- Stăpânul tău? 

Nu îndrăznea să se gândească ce fel de idiot ar putea 
sluji acest idiot. 

- Chiar aşa. Trebuie să sosească foarte curând. Sulfur se 
încruntă la soare. A întârziat deja oarecum, la drept 
vorbind. 

- Zău? 

- Da. Nebunul afişă din nou un zâmbet prietenos. Dar va 
veni, Jezal, poţi conta pe asta. 

Să-i spună pe numele mic era deja prea mult. Abia dacă-l 
cunoştea, iar ceea ce ştia despre el nu-i plăcea. Deschise 
gura să-i spună vreo două, dar Sulfur sări dintr-odată în 
picioare, înhăţându-şi băţul de lângă zid şi ştergându-se de 
praf. 

- Iată-l, spuse el, privind peste şanţ. 


Jezal urmări privirea idiotului. 

Un bătrân magnific traversa hotărât podul, cu capul 
pleşuv ridicat semeţ şi cu veşmântu-i fabulos, în nuanţe de 
roşu sclipitor şi argintiu, fluturând în adierea vântului. În 
urma lui venea un tânăr cu aer bolnăvicios, cu capul uşor 
aplecat, de parcă ar fi fost copleşit de mai vârstnicul bărbat, 
ţinând un toiag lung în faţa lui, pe palmele întoarse în sus. O 
imensă brută de om, într-o mantie grea de blană, venea în 
urma lor, cu o jumătate de cap mai înalt decât ceilalţi doi. 

- Ce... începu Jezal. 

Părea să-l recunoască pe bătrân de undeva. Vreun lord, 
poate, din Consiliul Deschis? Vreun ambasador străin? Cu 
siguranţă avea un aer de măreție. Jezal îşi stoarse creierii 
în timp ce se apropiau, dar nu ştia de unde să-lia. 

Bătrânul se opri în faţa casei porţii, îşi trecu poruncitor 
privirea peste Jezal, Kaspa, Marrow şi străjeri, cu ochi 
verzi, scânteietori. 

- Yoru, spuse el. 

Sulfur păşi înainte, cu o plecăciune adâncă. 

- Maestre Bayaz, murmură el, cu glas scăzut, de profund 
respect. 

Şi asta fu tot. 

De aceea îl cunoştea Jezal. Semăna hotărât cu statuia lui 
Bayaz din Aleea Regelui. Statuia pe lângă care alergase 
Jezal de atâtea ori. Puțin mai gras, poate, dar acea expresie 
- sever, înţelept, impunător fără să facă niciun efort - era 
exact aceeaşi. Jezal se încruntă. Bătrânului să i se spună pe 
numele acela? Nu-i plăcea. Nu-i plăcea nici căutătura 
tânărului înalt şi subţire care ducea toiagul. Îi plăcea şi mai 
puţin căutătura celuilalt însoțitor al bătrânului. 

West îi spusese adesea lui Jezal că oamenii Nordului pe 
care-i găseai în Adua, de obicei furişându-se jerpeliţi pe 
lângă docuri sau morţi de beţi în şanţuri, nu erau nicidecum 
reprezentativi pentru poporul lor. Aceia care locuiau liberi 
în Nordul îndepărtat, luptându-se,  duşmănindu-se, 
petrecând şi făcând tot ce făceau oamenii Nordului, erau 


din altă plămadă. Jezal şi-i imaginase întotdeauna ca pe un 
popor de oameni înalţi, neînduplecaţi, frumoşi, cu o aură de 
romantism. Puternici, însă graţioşi. Barbari, însă nobili. 
Sălbatici, însă iscusiţi. Genul de oameni ai căror ochi erau 
mereu aţintiţi asupra orizontului îndepărtat. 

Acesta nu era aşa. 

Jezal nu mai văzuse niciodată în viaţa lui un om cu o 
înfăţişare mai animalică. Până şi Fenris cel 'lemut părea să 
fi fost civilizat, prin comparaţie. Faţa lui era ca un dos 
biciuit, brăzdată de cicatrice zdrenţuite. Avea nasul coroiat, 
cu vârful puţin într-o parte. O ureche avea o tăietură 
adâncă, un ochi părea o idee mai sus decât celălalt, 
înconjurat de răni în formă de semilună, întreaga lui faţă, 
de fapt, era uşor bătătorită, zdrobită, strâmbă, ca aceea a 
unui boxer care a luptat câteva runde în plus. Expresia lui, 
de asemenea, era aceea a unuia năucit în bătaie. Se uita 
prosteşte la casa porţii, cu fruntea încreţită, cu gura 
căscată, holbându-se în jurul lui cu un aer de tâmpenie 
aproape animalică. 

Purta o mantie lungă de blană, o tunică de piele 
împodobită cu aur, însă acest aer de splendoare barbară nu 
făcea decât să-i confere o înfăţişare şi mai sălbatică, la care 
se adăuga sabia-i lungă, grea, atârnată la centură. Omul 
Nordului îşi scărpina cicatricea lungă şi roz care-i brăzda 
miriştea obrazului, cercetând zidurile drepte de deasupra, 
iar Jezal observă că îi lipsea un deget. De parcă ar mai fi 
fost nevoie de vreo altă dovadă a unei vieţi violente şi 
sălbatice. 

Să lase această matahală primitivă în Agriont? În timp ce 
erau în război cu oamenii Nordului? Era de neconceput! 
Dar Morrow înainta deja sfios. 

- Lordul Şambelan vă aşteaptă, domnilor, izbucni el, 
înclinându-se şi târşâindu-şi paşii către bătrân, dacă doriţi 
să mă urmaţi... 

- O clipă! Jezal îl înhăţă pe subsecretar de cot şi îl trase 
deoparte. Şi el? întrebă neîncrezător, făcând semn cu capul 


către barbarul cu mantie. Suntem în război, ştii! 

- Lordul Hoff s-a exprimat cât se poate de limpede! 
Morrow îşi eliberă braţul cu o smucitură, cu ochelarii 
scânteind. Ţine-l aici, dacă vrei, dar îi dai tu explicaţii 
Lordului Şambelan! 

Jezal înghiţi. Ideea nu era deloc atrăgătoare. Aruncă o 
privire către bătrân, dar nu putu să-l privească în ochi 
multă vreme. Avea un aer misterios, aerul unuia care ştie 
ceva ce nimeni nu poate ghici, şi asta era cât se poate de 
neliniştitor. 

- Trebuie... să vă lăsaţi... armele... aici! strigă el, vorbind 
cât se poate de rar şi de răspicat. 

- Bucuros! 

Omul Nordului îşi scoase sabia de la centură şi o întinse. 
Cântărea greu în mâinile lui Jezal: o armă mare, simplă, cu 
un aspect brutal. Bărbatul îi întinse apoi cuțitul său lung, 
după care îngenunche şi scoase încă unul din cizmă. Luă un 
al treilea de la spate şi apoi scoase la iveală o armă subţire 
din mânecă, aşezându-le pe toate morman în braţele întinse 
ale lui Jezal. Omul Nordului zâmbi larg. Era, într-adevăr, o 
privelişte hidoasă, cu cicatricele zdrenţuite strâmbându-se 
şi încreţindu-se, făcându-i faţa mai strâmbă ca oricând. 

- Oricâte cuțite ai avea, nu sunt niciodată prea multe, 
mârâi el, cu un glas grav, scrâşnit. 

Nimeni nu râse, dar nu părea să-i pese. 

- Mergem? întrebă bătrânul. 

- Neîntârziat! răspunse Morrow, întorcându-se să plece. 

- Vin cu voi. 

Jezal aruncă braţul de arme în mâinile lui Kaspa. 

- Chiar nu e nevoie, căpitane, scânci Morrow. 

- Insist. 

Odată predat Lordului Şambelan, omul Nordului putea 
să omoare pe cine poftea, avea să fie problema altcuiva. Dar 
până când ajungea acolo, Jezal ar fi putut fi învinuit de orice 
ticăloşie punea acesta la cale, şi al naibii să fie dacă avea de 
gând să îngăduie una ca asta. 


Străjerii se dădură la o parte şi ciudata procesiune trecu 
de poartă. Morrow era în frunte, şoptind nimicuri 
slugarnice peste umăr, către bătrânul în veşmântul 
splendid. Urma apoi tânărul palid, urmat de Sulfur. Omul 
Nordului cu nouă degete venea mişcându-se greoi, în spate. 

Jezal îi urma, cu degetul mare la centură, aproape de 
mânerul sabiei, ca să-l poată apuca iute, pândind orice 
mişcare neaşteptată a sălbaticului. Însă Jezal fu nevoit să 
recunoască, după ce-l urmări scurtă vreme, că omul nu 
dădea niciun semn că ar avea gânduri criminale. Părea 
doar curios, amuzat şi oarecum stânjenit. Încetinea întruna, 
ridicând privirea spre clădirile dimprejur, clătinând din cap, 
scărpinându-şi faţa, mormăind în barbă. Din când în când, 
băga spaima în trecători, zâmbindu-le, dar nu părea să 
reprezinte un pericol mai mare şi Jezal începu să se 
liniştească, sau cel puţin până ajunseră în Piaţa Maregşalilor. 

Omul Nordului se opri brusc. Jezal bâjbâi după sabie, 
dar ochii barbarului erau fixaţi înainte, holbându-se la o 
fântână din apropiere. Se îndreptă încet spre ea, apoi ridică 
precaut un deget gros şi atinse jetul scânteietor. Apa îi 
împroşcă faţa şi ţâşni într-o parte, cât pe ce să-l doboare pe 
Jezal. 

- Un izvor, şopti sălbaticul. Dar cum? 

Cerule! Omul era ca un copil. Un copil de doi metri, cu 
faţa ca o masă de măcelărie. 

- Sunt conducte! Jezal bătu în pavaj. Sub... pământ! 

- Conducte, repetă încet barbarul, holbându-se la apa 
înspumată. 

Ceilalţi înaintaseră o bucată de drum, până aproape de 
clădirea impunătoare în care îşi avea Hoff birourile. Jezal 
începu să se îndepărteze de fântână, sperând să-l atragă pe 
neghiobul sălbatic după el. Spre uşurarea lui, acesta îl 
urmă, clătinând din cap şi murmurându-şi întruna 
„conducte”. 

Pătrunseră în întunecimea rece a anticamerei Lordului 
Şambelan. Pe băncile aflate de jur împrejurul zidurilor erau 


aşezaţi oameni, unii dintre ei dând impresia că aşteptau de 
foarte multă vreme. Cu toţii urmăriră cu ochi mari grupul 
ciudat pe care Morrow îl conducea în birourile lui Hoff. 
Secretarul cu ochelari deschise uşile duble, grele, şi rămase 
lângă ele cât timp bătrânul pleşuv, apoi amicul său cu băţul, 
pe urmă nebunul Sulfur şi în cele din urmă sălbaticul cu 
nouă degete trecură pe lângă el. 

Jezal dădu să-i urmeze, dar Morrow se aşeză în cadrul 
uşii, blocându-i calea. 

- Îţi mulţumesc nespus pentru ajutorul tău, căpitane, 
spuse el, cu un zâmbet firav. Te poţi întoarce la poartă. 

Jezal aruncă o privire peste umărul lui Morrow, în 
încăperea de dincolo. Îl văzu pe Lordul Şambelan 
încruntându-se în spatele unei mese lungi. Arhilectorul Sult 
era lângă el, aspru şi suspicios. Înaltul Judecător Marovia 
era şi el acolo, cu un zâmbet pe faţa-i ridată. Trei membri ai 
Consiliului Închis. 

Apoi Morow îi închise uşa în nas. 


Urmatorul 


- Observ că ai un nou secretar, zise Glokta, ca într-o 
doară. 

Arhilectorul zâmbi. 

- Desigur. Celălalt nu mi-a fost pe plac. Era slobod la 
gură, înţelegi. Glokta se opri, cu paharul de vin în drum 
spre buze. Le transmitea pânzarilor secretele noastre, 
continuă Sult nepăsător, de parcă ar fi fost un lucru ştiut de 
toată lumea. Ştiusem de ceva vreme. Dar nu trebuie să-ţi 
faci griji, n-a aflat nimic. N-am vrut să ştie. 

Aşadar... ai ştiut cine-ţi era trădătorul. Ai ştiut tot timpul. 
Mintea lui Glokta întoarse pe toate feţele evenimentele 
ultimelor câteva săptămâni, le despică şi le puse cap la cap 
în această nouă lumină, sucindu-le în fel şi chip până când 
se potriviră şi încercând, în tot acest timp, să-şi ascundă 
uimirea. Ai lăsat mărturisirea lui Rews acolo unde ştiai c-o 
va vedea secretarul tău. Ai ştiut că pânzarii vor afla cine e 
pe listă şi ai bănuit ce vor face, conştient că asta îţi va face 
jocul şi-ţi va da lopata cu care să-i îngropi. În tot acest timp, 
mi-ai direcționat bănuielile spre Kalyne, chiar dacă tu ştiai 
cine era şoptitorul. "Toată afacerea s-a derulat întocmai 
conform planului tău. Arhilectorul îl privea zâmbind cu 
înţeles. Şi pun rămăşag că ghiceşti ce gândesc în clipa asta. 
Am fost un pion în acest joc, aproape ca viermele ăla 
smiorcăit de secretar. Glokta îşi înăbuşi un chicot. Ce noroc 
că am fost un pion de partea care trebuia. N-am bănuit 
NIMIC. 

- Ne-a trădat pentru o sumă de bani dezamăgitor de 
modestă, continuă Sult, strâmbându-şi buza cu dezgust. 
Îndrăznesc să spun că ar fi primit de zece ori mai mult de la 
Kault, dacă ar fi avut măcar atâta minte să ceară. Cei din 
tânăra generaţie chiar nu au pic de ambiţie. Se cred mult 
mai deştepţi decât noi. 


Arhilectorul îl cercetă pe Glokta cu ochi albaştri, reci. 
Fac parte din tânăra generaţie, mai mult sau mai puțin. 
Sunt umilit pe bună dreptate. 

- Secretarul a fost pedepsit? 

Arhilectorul îşi aşeză cu grijă pe masă paharul, care 
atinse lemnul fără un sunet. 

- O, da. Cât se poate de aspru. Chiar nu e nevoie să ne 
mai gândim la el. Sunt convins că nu. Cadavru găsit plutind 
lângă docuri. Trebuie să spun, am fost foarte surprins când 
te-ai fixat asupra Superiorului Kalyne ca sursă a scurgerii 
noastre. Omul era din garda veche. Câteva favoruri ca să 
închidă ochii la fleacuri, fireşte, dar să trădeze Inchiziția! 
Să vândă pânzarilor secretele noastre! Sult pufni: 
Niciodată. Ai lăsat antipatia ta personală faţă de el să-ţi 
întunece judecata. 

- Părea singura posibilitate, murmură Glokta, dar îşi 
regretă vorbele imediat. Nesăbuit, nesăbuit. Greşeala e 
făcută. Mai bine să-ți ţii gura. 

- Părea? Arhilectorul plescăi cu profundă dezaprobare. 
Nu, nu, nu, Inchizitorule. A părea nu e de-ajuns pentru noi. 
Pe viitor, vom lua în considerare doar faptele, dacă nu te 
superi. Dar nu trebuie să te simţi prea prost din cauza asta. 
Te-am lăsat să-ţi urmezi instinctele şi, până la urmă, 
boacăna ta ne-a întărit şi mai mult poziţia. Kalyne a fost 
îndepărtat din funcţie - Cadavru găsit plutind... - iar 
Superiorul Goyle e pe drum, din Englia, să-şi preia rolul de 
Superior în Adua. 

Goyle? Vine aici? Ticălosul, noul Superior de Adua. 
Glokta nu-şi putu stăpâni o grimasă a buzei. 

- Voi doi nu sunteţi cei mai buni prieteni, ai, Glokta? 

- E temnicer, nu anchetator. Nu-l interesează vinovăția 
sau nevinovăția. Nu-l interesează adevărul. Torturează de 
plăcere. 

- O, haide, Glokta. Vrei să-mi spui că tu nu simţi nicio 
emoție când prizonierii tăi îşi scuipă secretele? Când 
rostesc numele? Când semnează confesiunea? 


- Nu-mi face nicio plăcere. Nu-mi face plăcere nimic. 

- Şi, totuşi, o faci atât de bine. În orice caz, Goyle vine şi, 
orice-ai crede tu despre el, e unul de-ai noştri. Un om 
deosebit de capabil şi demn de încredere, dedicat slujirii 
coroanei şi a statului. Ştii, a fost cândva unul dintre 
discipolii mei. 

- Zău? 

- Da. A avut postul tău... aşadar, e un post cu 
perspective, până la urmă! Arhilectorul chicoti la propria-i 
glumă. Glokta afişă, la rândul lui, un zâmbet firav. Una 
peste alta, lucrurile s-au aranjat frumugşel şi meriţi felicitări 
pentru contribuţia ta. O treabă bine făcută. 

Destul de bine făcută ca să fiu încă în viaţă, măcar. 

Sult ridică paharul şi băură împreună, mohorâţi, 
privindu-se cu suspiciune peste marginile pocalelor. 

Glokta îşi drese glasul. 

- Magisterul Kault a pomenit ceva interesant înainte de 
regretabilul său deces. 

- Continuă. 

- Pânzarii aveau un partener în aranjamentele lor. Un 
partener marcant, poate. O bancă. 

- Hah! Întoarce un pânzar pe dos şi vei găsi întotdeauna 
un bancher dedesubt. Ce-i cu asta? 

- Cred că aceşti bancheri au ştiut totul. Despre 
contrabandă, despre înşelăciune, despre crime, chiar. Cred 
că le-au încurajat, poate chiar le-au ordonat, ca să obţină un 
profit bun de pe urma împrumuturilor lor. Pot să încep o 
anchetă, Eminenţa Voastră? 

- Care bancă? 

- Valint şi Balk. 

Arhilectorul păru să chibzuiască o clipă, cu ochii săi 
albaştri, severi, aţintiţi asupra lui Glokta. Oare chiar ştie 
despre aceşti bancheri? Oare Chiar ştie mult mai multe 
decât mine? Ce-a spus Kault? „Vrei trădători, Glokta? Caută 
în Casa Întrebărilor”... 


- Nu! decretă Sult. Aceşti bancheri au relaţii sus-puse. Li 
se datorează prea multe favoruri şi, fără Kault, ar fi dificil 
de dovedit ceva. Am obţinut ce ne trebuie de la pânzari şi 
am pentru tine o sarcină mai presantă. 

Glokta ridică privirea. Altă sarcină? 

- Aşteptam cu nerăbdare să-i interoghez pe prizonierii 
pe care i-am luat la Guildhall, Eminenţa Voastră, s-ar putea 
să... 

- Nu! Arhilectorul îl reduse pe Glokta la tăcere cu o 
mişcare a mâinii sale înmănuşate. Treaba aceea ar putea 
trena luni de zile. Am să-i cer lui Goyle să se ocupe de asta. 
Se încruntă. Dacă nu ai nimic împotrivă. 

Aşadar eu ar pământul, arunc sămânţa, ud semănătura, 
pe urmă Goyle culege recolta? Halal dreptate. Glokta îşi 
înclină capul cu smerenie. 

- Desigur, Eminenţa Voastră. 

- Bun. Ai aflat, probabil, despre oaspeţii neobişnuiţi pe 
care i-am primit ieri. 

Oaspeți? În ultima săptămână, pe Glokta îl chinuise 
cumplit spatele. În ziua precedentă, se căznise să se ridice 
din pat, ca să-l privească pe imbecilul de Luthar duelându- 
se, dar altminteri stătuse închis în cămăruţa lui, pur şi 
simplu incapabil să se mişte. 

- N-am observat, spuse el simplu. 

- Bayaz, Întâiul dintre Magi. 

Glokta îşi afişă din nou zâmbetul firav, dar Arhilectorul 
nu râdea. 

- Glumiţi, desigur. 

- Bine-ar fi. 

- Un şarlatan, Eminenţa Voastră? 

- Ce altceva? Dar unul extraordinar. Raţional, chibzuit, 
isteţ. Înşelătoria este elaborată în cel mai înalt grad. 

- Aţi vorbit cu el? 

- Am vorbit. Este remarcabil de convingător. Ştie lucruri 
pe care n-ar trebui să le ştie. Nu poate fi respins pur şi 
simplu. Oricine ar fi, are sprijin şi surse bune de informaţii. 


Arhilectorul se încruntă. Are cu el un om al Nordului, o 
brută renegată. 

Glokta se încruntă. 

- Un om al Nordului? Nu pare genul lor. Mi se pare 
extrem de ostentativ. 

- Exact aşa gândesc şi eu. 

- Un spion pentru împărat, aşadar? Pentru gurkieni? 

- Poate. Kanticilor le place o intrigă bună, dar au 
tendinţa să se ţină în umbră. Aceste mascarade nu par să 
aibă amprenta lor. Bănuiesc că răspunsul tău se apropie 
mai mult de adevăr. 

- Nobilii, Eminenţa Voastră? Brock? Isher? Heugen? 

- Poate, cugetă Sult, poate. Sunt destul de supăraţi. Sau 
poate vechiul nostru prieten, Înaltul Judecător. Pare puţin 
prea încântat de toate astea. Pune ceva la cale, îmi dau 
seama. 

Nobilii, Înaltul Judecător, oamenii Nordului, gurkienii - 
ar putea fi oricare dintre ei, sau niciunul - dar de ce? 

- Nu înţeleg, Eminenţă. Dacă sunt pur şi simplu spioni, 
de ce să se ostenească atâta? Cu siguranţă există modalităţi 
mai simple de a pătrunde în Agriont! 

- Asta e treaba. Sult afişă cea mai amară grimasă pe 
care o văzuse Glokta vreodată. Există un loc liber în 
Consiliul Închis, întotdeauna a existat. O tradiţie fără rost, o 
chestiune de etichetă, un scaun rezervat pentru un 
personaj mitic, mort, în orice caz, de sute de ani. Nimeni n- 
a bănuit vreodată că va veni cineva să-l revendice. 

- Dar el a făcut-o? 

- A făcut-o. L-a pretins! Arhilectorul se ridică în picioare 
şi ocoli masa cu paşi mari. Ştiu! De neimaginat! Un spion, 
un mincinos de cine ştie unde, implicat în treburile cele mai 
intime ale ocârmuirii noastre! Dar are nişte hârtii pline de 
praf, aşa că nouă ne revine sarcina de a-l discredita pe e. 
Îţi vine să crezi? 

Lui Glokta nu-i venea să creadă. Dar n-are niciun rost să 
spun asta. 


- Am cerut timp pentru investigaţii, continuă Sult, dar 
Consiliul Închis nu acceptă să fie amânat la nesfârşit. Avem 
la dispoziţie doar o săptămână sau două ca să-l demascăm 
pe acest aşa-zis mag drept şarlatanul care este. Între timp, 
el şi tovarăşii lui se simt ca acasă într-o excelentă suită de 
apartamente din Turnul Lanţurilor şi nu putem face nimic 
să-i împiedicăm să cutreiere Agriontul, provocând orice 
necazuri poftesc! 

Ceva am putea face... 

- Turnul Lanţurilor este foarte înalt. Dacă s-ar întâmpla 
să cadă cineva... 

- Nu. Nu încă. Deja ne-am împins norocul prea departe 
în anumite cercuri. Cel puţin deocamdată trebuie să avem 
grijă pe unde călcăm. 

- Există întotdeauna posibilitatea unei interogări. Dacă i- 
am aresta, aş putea afla curând pentru cine lucrează... 

- Ai grijă pe unde calci, am spus! Vreau să-l cercetezi pe 
acest mag, Glokta, şi pe însoțitorii lui. Află cine sunt, de 
unde vin, ce urmăresc. Mai presus de toate, află cine se află 
în spatele lor şi de ce. Trebuie să-l discredităm pe acest 
pretins Bayaz înainte să poată face vreun rău. După aceea, 
poţi folosi ce mijloace doreşti. 

Sult se întoarse şi se îndreptă către fereastră. 

Glokta se ridică greoi, chinuit, de pe scaun. 

- Cum să încep? 

- Urmăreşte-i! strigă nerăbdător Arhilectorul. Pândeşte- 
i! Vezi cu cine stau de vorbă, ce pun la cale. Tu eşti 
inchizitorul, Glokta! izbucni el, fără măcar să întoarcă 
privirea. Pune şi tu întrebări! 


Mai bine decât moartea 


- Căutăm o femeie, spuse ofiţerul, privindu-i cu 
suspiciune. O sclavă evadată, o ucigaşă. Foarte periculoasă. 

- O femeie, stăpâne? întrebă Yulwei nedumerit, cu 
fruntea încreţită. Periculoasă, stăpâne? 

- Da, o femeie! Ofiţerul îşi flutură mâna cu nerăbdare. 
Înaltă, cu o cicatrice şi părul retezat scurt. Bine înarmată, 
foarte probabil, cu un arc. Ferro stătea acolo, înaltă şi plină 
de cicatrice, cu părul retezat scurt şi un arc agăţat pe umăr, 
privind în jos la pământul prăfos. E căutată de cele mai 
înalte autorităţi. O hoaţă şi o criminală, în repetate rânduri! 

Yulwei afişă un zâmbet smerit şi îşi desfăcu braţele. 

- N-am văzut o asemenea persoană, stăpâne. Eu şi fiul 
meu suntem neînarmaţi, după cum puteţi vedea. Ferro 
privea în jos, stânjenită, la lama curbată a sabiei vârâte la 
cingătoare, ce sclipea în soarele strălucitor. Dar ofiţerul nu 
părea să observe. Lovi după o muscă în timp ce Yulwei 
continua să trăncănească: Niciunul dintre noi n-ar şti ce are 
de făcut cu un arc, vă asigur. Noi ne punem nădejdea în 
Dumnezeu, să ne apere, stăpâne, şi în neîntrecuţii oşteni ai 
împăratului. 

Ofiţerul pufni. 

- Foarte înţelept, bătrâne. Cu ce treburi pe aici? 

- Sunt negustor, în drum spre Dagoska, să cumpăr 
mirodenii - şi făcu o umilă plecăciune - cu permisiunea 
voastră. 

- Faci negoţ cu albii? Uniune afurisită! Ofiţerul scuipă în 
ţărână. Totuşi, omul trebuie să-şi câştige existenţa, 
presupun, chiar dacă în mod ruşinos. Fă negoţ până mai 
poţi, albii vor dispărea curând, măturaţi înapoi în ocean! Îşi 
umflă pieptul cu mândrie: Împăratul Uthman-ul-Dosht a 
jurat! Ce zici de asta, bătrâne? 


- O, va fi o zi mare, o zi mare, spuse Yulwei, făcând din 
nou o plecăciune adâncă. Fie ca Domnul să ne-o aducă în 
curând, stăpâne! 

Ofiţerul o cercetă pe Ferro de sus până jos. 

- Fiul tău pare un flăcău puternic. Poate că va deveni 
soldat. Făcu un pas spre ea şi o apucă de braţul gol: Un braţ 
puternic. Braţul acesta ar putea întinde un arc, aş zice, 
dacă ar fi învăţat. Ce părere ai, băiete? Treabă de bărbat, 
să lupţi pentru gloria Domnului şi a Împăratului tău! Mai 
bine decât să hămăleşti pentru un câştig de nimic! 

Lui Ferro i se încreţi carnea acolo unde degetele 
ofițerului îi atingeau pielea. Cealaltă mână se strecură către 
cuţit. 

- Din păcate, zise repede Yulwei, fiul meu a fost născut... 
netot. Abia vorbeşte. 

- A! Păcat. Poate va veni vremea când vom avea nevoie 
de fiecare bărbat. Or fi ei sălbatici, dar albii ăştia ştiu să 
lupte. Ofiţerul se întoarse şi Ferro privi încruntată în urma 
lui. Prea bine, puteţi pleca. Le făcu semn cu mâna. 

Ochii soldaţilor lui, care stăteau tolăniţi la umbra 
palmierilor de lângă drum, le urmăriră trecerea, dar fără 
prea mare interes. 

Ferro rămase tăcută până când tabăra se pierdu în 
depărtare, în spatele lor, apoi se întoarse spre Yulwei. 

- Dagoska? 

- Pentru început, zise bătrânul, privind peste câmpul 
presărat cu arbuşti. Şi apoi spre Nord. 

- Spre Nord? 

- Peste Marea Cercului, la Adua. 

- Peste mare? Ferro se opri în drum. Nu mă duc naibii 
acolo! 

- Chiar trebuie să complici totul atâta, Ferro? Eşti chiar 
atât de fericită aici, în Gurkhul? 

- Oamenii Nordului sunt nebuni, toată lumea ştie asta! 
Albi, Uniune sau ce-or fi. Nebuni! Păgâni! 

Yulwei ridică o sprânceană. 


- Nu ştiam că te interesează Dumnezeu într-atât, Ferro. 

- Eu, cel puţin, ştiu că există unul! strigă ea, arătând 
către cer. Aceşti albi nu gândesc ca noi, ca oamenii 
adevăraţi! N-avem nicio treabă cu unii ca ei! Prefer să 
rămân printre gurkieni! În plus, aici am socoteli de încheiat. 

- Ce socoteli? Să-l omori pe Uthman? 

Ferro se încruntă. 

- Poate că da. 

- Ha! Yulwei se întoarse şi porni în susul drumului. Te 
caută, Ferro, dacă n-ai remarcat. N-ai putea face nici zece 
paşi fără ajutorul meu. Încă îţi mai păstrează cuşca aia, îţi 
aminteşti? Cea din faţa palatului! Abia aşteaptă s-o umple. 
Ferro scrâşni din dinţi. Uthman e împăratul acum, Ul-Dosht 
i se zice. Cel puternic! Cel nemilos! Cel mai mare împărat 
de un secol încoace, aşa se spune deja. Omoară-l pe 
împărat! Yulwei râse pe înfundate. Eşti ciudată rău. Chiar 
ciudată. 

Ferro mergea încruntată în urma bătrânului, în susul 
dealului. Nu voia să fie ciudăţenia nimănui. Yulwei putea să- 
i facă pe aceşti soldaţi să vadă ce vrea el, şi ăsta era un 
şiretlic reuşit, dar nici de-a naibii Ferro nu voia să meargă 
în Nord. Ce treabă avea ea cu albii ăia păgâni? 

Yulwei continua să se îndepărteze chicotind când ea se 
alinie lângă el. 

- Să-l omori pe împărat! Yulwei clătină din cap: Va trebui 
să aştepte până te întorci. Îmi eşti datoare, ai uitat? 

Ferro îl apucă de braţul viguros. 

- Nu-mi amintesc să te fi auzit spunând nimic despre 
traversarea mării! 

- Nu-mi amintesc să fi întrebat, Maljinn, şi ar trebui să te 
bucuri că n-ai făcut-o. Yulwei îi îndepărtă degetele cu 
blândeţe. Poate că trupul tău s-ar usca acum frumuşel în 
deşert, în loc să-mi mormăie în ureche, plesnind de 
sănătate. Cugetă la asta niţel. 

Asta închise gura fetei, cel puţin pe moment. Merse 
alături de el în tăcere, privind încruntată peisajul sterp, cu 


sandalele scârţâind pe pământul uscat al drumului. Se uită 
cu coada ochiului la bătrân. Îi salvase viaţa cu şiretlicurile 
lui, asta era de netăgăduit. 

Dar a naibii să fie dacă avea să se ducă în Nord. 


Cetatea era ascunsă într-un golf stâncos, dar, din locul în 
care se aflau, sus, pe faleză, cu soarele nemilos în spate, 
Ferro îi putea desluşi destul de bine conturul. Un zid înalt 
înconjura şirurile ordonate de clădiri, destule cât să 
formeze un orăşel. Lângă ele, construite în apă, se aflau 
debarcadere lungi. La chei erau acostate corăbii. 

Corăbii uriaşe. 

Turnuri de lemn, fortărețe plutitoare. Ferro nu mai 
văzuse corăbii nici pe jumătate cât acestea. Catargele lor 
erau o pădure întunecată, pe fundalul strălucitor al apei. 
Zece erau acostate mai jos de locul unde se aflau ei, iar mai 
departe în golf alte două brăzdau alene valurile, umflându- 
şi velele imense, cu siluete minuscule mişunând pe punți şi 
prin păienjenişul de funii de deasupra. 

- Eu văd douăsprezece, murmură Yulwei, dar ochii tăi 
sunt mai ageri. 

Ferro privi peste apă. Mai departe, în jurul țărmului 
arcuit, la douăzeci de mile, poate, vedea o altă fortăreață, 
un alt grup de cheiuri. 

- Mai sunt şi altele acolo, spuse ea, opt sau nouă, iar 
acelea sunt mai mari. 

- Mai mari decât acestea? 

- Cu mult mai mari. 

- Dumnezeule! îşi şopti Yulwei. Gurkienii n-au mai 
construit niciodată corăbii atât de mari, şi nici pe jumătate 
atât de multe. Nu ajunge lemnul din tot Sudul pentru o 
asemenea flotă. Trebuie să-l fi adus din Nord, de la styrieni, 
poate. 

Pe Ferro n-o interesau defel corăbiile, lemnul sau 
Nordul. 


- Şi? 


- Cu o flotă de dimensiunea aceasta, gurkienii vor fi o 
putere pe mare. Ar putea să atace Dagoska dinspre golf, ar 
putea chiar să invadeze Westportul. 

Nume fără noimă din locuri îndepărtate. 

- Şi? 

- Nu înţelegi, Ferro, trebuie să-i previn pe ceilalţi. 
Trebuie să ne grăbim, acum! 

Se ridică şi porni iute înapoi către drum. 

Ferro mârâi. Privi încă o clipă imensele albii de lemn 
mişcându-se încoace şi încolo în golf, apoi se ridică şi-l urmă 
pe Yulwei. Corăbii mari sau corăbii mici, pentru ea era 
totuna. Gurkienii puteau să ia toţi albii din lume ca sclavi, 
dacă era după ea. 

Dacă asta însemna că lăsau oamenii adevăraţi în pace. 


- La o parte! 

Soldatul dădu pinteni calului direct spre ei, ridicându-şi 
biciul. 

- Mii de scuze, stăpâne, scânci Yulwei, târându-se în 
genunchi, zorindu-se în iarba de lângă drum, trăgând-o pe 
Ferro după el, de cot. 

Ea rămase în tufăriş, privind coloana târşâindu-se încet 
pe lângă ei. Chipuri sfrijite, răvăşite, murdare, pustii, mâini 
legate strâns, ochi goi, în pământ. Bărbaţi şi femei de toate 
vârstele, copii chiar. Mai mulţi de o sută. Şase străjeri 
călăreau lângă ei, aşezaţi comod în şeile lor înalte, cu bicele 
răsucite în mâini. 

- Sclavi. 

Ferro îşi linse buzele. 

- Oamenii din Kadir s-au răsculat, zise Yulwei, 
încruntându-se la jalnica procesiune. Nu mai voiau să facă 
parte din glorioasa naţiune a Gurkhului şi s-au gândit că 
moartea împăratului ar putea fi şansa lor de scăpare. Se 
pare că s-au înşelat. Noul împărat e mai aspru chiar decât 
ultimul, nu-i aşa, Ferro? Rebeliunea lor a eşuat deja. Se 
pare că prietenul tău Uthman a luat sclavi drept pedeapsă. 


Ferro urmări cu privirea o fată sfrijită care şchiopăta 
încet, târându-şi picioarele goale în praf. Să fi avut 
treisprezece ani? Era greu de spus. Avea faţa murdară şi 
apatică. Pe frunte avea o tăietură uscată, altele pe spate şi 
pe braţe. Urme de bici. Ferro înghiţi în sec, privind fata 
înaintând cu greu. Un bătrân se împiedică sub ochii ei şi 
căzu cu faţa la pământ, făcând întreaga coloană să se 
oprească, poticnindu-se. 

- Mişcă! răcni unul dintre călăreţi, dând pinteni calului. 
În picioare! Bătrânul se zbătu în praf. Mişcă! 

Biciul soldatului pocni, lăsând o dâră lungă şi roşie peste 
spatele costeliv al bărbatului. Ferro tresări şi se crispă la 
auzul sunetului şi începu să simtă furnicături pe spate. 

Acolo unde erau cicatricele. 

Aproape ca şi cum ar fi fost biciuită chiar ea. 

Nimeni n-o biciuieşte pe Ferro Maljinn fără să plătească. 
S-a isprăvit. Îşi scutură arcul de pe umăr. 

- Pace, Ferro! şuieră Yulwei, înhăţând-o de braţ. Nu poţi 
face nimic pentru ei. 

Fata se aplecă, ajutându-l pe bătrânul sclav să se ridice 
în picioare. Biciul pocni din nou, atingându-i pe amândoi şi 
se auzi un scâncet de durere. Oare fata sau bărbatul 
țipase? 

Sau fusese însăşi Ferro? 

Ferro împinse la o parte mâna lui Yulwei, dând să apuce 
arcul. 

- Pot să-l omor pe ticălos! mârâi ea. 

Capul soldatului se întoarse brusc, privindu-i curios. 
Yulwei o apucă pe Ferro de mână. 

- Şi pe urmă? şuieră el. Dacă îi omori pe toţi şase, ce faci 
pe urmă? Ai mâncare şi apă pentru o sută de sclavi? Hm? O 
ţii bine ascunsă! Şi când vor remarca lipsa coloanei? Hm? Şi 
când gărzile vor fi găsite măcelărite? Ce faci atunci, 
ucigaşo? Vei ascunde o sută de sclavi în câmp? Fiindcă eu 
nu pot! 


Ferro fixă ochii negri ai lui Yulwei, scrâşnind din dinţi, 
răsuflând zgomotos pe nas. Se întrebă dacă să încerce 
iarăşi sau nu să-l omoare. 

Nu. 

Avea dreptate, afurisitul. Încetişor, îşi alungă furia, cât 
de departe putu. Vâri săgeata la loc şi se întoarse din nou 
către coloană. Privi bătrânul sclav îndepărtându-se poticnit, 
cu fata după el şi simţi cum furia îi macină viscerele, ca o 
foame. 

- Tu! strigă soldatul, întorcându-şi calul spre ei. 

- Bravo, ai făcut-o! şuieră Yulwei, apoi se înclină în faţa 
gărzii, zâmbind, scărpinându-se. Scuzele mele, stăpâne, fiul 
meu este... 

- Tacă-ţi gura, bătrâne! Soldatul îşi cobori privirea spre 
Ferro, din şa. Ei, bine, băiete, o placi? 

- Ce? şuieră Ferro printre dinţi. 

- Nu trebuie să te sfieşti, chicoti soldatul. Am văzut cum 
te uitai. Se întoarse către coloană. Opriţi-i acolo! strigă el, şi 
sclavii se opriră. Soldatul se aplecă din şa şi o înhăţă pe fata 
sfrijită de subsuoară, trăgând-o cu brutalitate afară din 
coloană. E o bucăţică bună, spuse el, împingând-o spre 
Ferro. Niţel cam tânără, dar e coaptă. Trebuie doar puţin 
spălată. Niţel şchioapă, dar asta se vindecă, i-am forţat noi 
cam tare. Dinţi buni... arată-i dinţii, târfă! Buzele crăpate 
ale fetei se retraseră încet. Dinţi buni. Ce zici, băiete? Zece 
galbeni pentru ea! E un preţ bun! 

Ferro stătea şi se holba. Fata o privea mută, cu ochi mari 
ŞI goi. 

- Uite, zise soldatul, aplecându-se din şa. Merită de două 
ori pe-atât şi nu e deloc riscant! Când ajungem la Shaffa, le 
spun că a murit în praful drumului. Nimeni n-o să se mire, 
se întâmplă tot timpul! Eu mă aleg cu zece, tu economiseşti 
zece! Toată lumea câştigă! 

Toată lumea câştigă! Ferro ridică privirea spre soldat. 
Acesta îşi scoase coiful şi îşi şterse fruntea cu dosul palmei. 

- Pace, Ferro, şopti Yulwei. 


- Bine, opt! strigă soldatul. Are un zâmbet frumos. Arată- 
i un zâmbet, târfă! Colţul gurii fetei zvâcni uşor. Uite, vezi! 
Opt şi mi-o răpeşti! 

Pumnii lui Ferro erau încleştaţi, cu unghiile săpându-i în 
palme. 

- Pace, Ferro, şopti Yulwei, cu o notă de avertisment în 
glas. 

- Pentru Dumnezeu, dar ştiu că te târguieşti, băiete! 
Şapte, şi asta e ultima mea ofertă. Şapte, la naiba! Soldatul 
îşi flutură coiful, frustrat. Trateaz-o cu blândeţe şi în cinci 
ani o să valoreze mai mult! E o investiţie! 

Faţa soldatului era la doar câţiva paşi. Ferro îi vedea 
fiecare minusculă picătură de sudoare formându-se pe 
frunte, fiecare fir ţepos de păr de pe obraz, fiecare pată, 
fiecare rid, fiecare por al pielii. Aproape îi simţea mirosul. 

Cei cu adevărat însetaţi beau până şi urină, apă sărată 
sau ulei, oricât de rău le-ar face, atât de mare le este 
nevoia. Ferro văzuse asta adesea în ţinuturile sterpe. Atât 
era acum de puternică nevoia ei de a ucide acest om. (i 
venea să-l sfâşie cu mâinile goale, să înăbuşe viaţa din el, 
să-i sfârtece faţa cu dinţii. Dorinţa era aproape prea 
năvalnică să-i reziste. 

- Pace! şuieră Yulwei. 

- Nu mi-o pot permite, se auzi Ferro zicând. 

- Puteai să spui asta de la început, băiete, şi să mă 
scuteşti de osteneală! Soldatul îşi îndesă coiful la loc pe cap. 
Totuşi, nu te pot învinui că te-ai uitat. E o bucăţică bună. 
Întinse mâna şi o înhăţă pe fată de subsuori, târând-o înapoi 
către ceilalţi. O să primească douăzeci pentru ea la Shaffa! 
strigă el peste umăr. 

Coloana porni mai departe. Ferro o urmări pe fată până 
când sclavii dispărură după o colină, împleticindu-se, 
şchiopătând, târşâindu-şi paşii spre robie. 

Se simţea înfrigurată acum, înfrigurată şi pustie. Îşi 
dorea să-l fi ucis pe soldat, oricare ar fi fost riscul. Poate că 


uciderea lui ar fi umplut acel gol, chiar dacă doar pentru 
puţină vreme. Aşa mergeau lucrurile. 

- Am mers şi eu într-o coloană ca aceea, spuse ea fără 
grabă. 

Yulwei scoase un lung oftat. 

- Ştiu, Ferro, ştiu, dar soarta te-a ales să fii salvată. Fii 
recunoscătoare pentru asta, dacă ştii cum. 

- Ar fi trebuit să mă laşi să-l omor. 

- În! cloncăni bătrânul cu dezgust. Zău aşa, ai fi în stare 
să omori lumea întreagă, dacă ai putea. Mai e altceva în 
tine, Ferro, decât dorinţa de a ucide? 

- Era, cândva, murmură ea, dar ei îţi smulg totul cu 
biciul. Te biciuiesc până când sunt siguri că n-a mai rămas 
Nimic. 

Yulwei stătea acolo, cu un aer compătimitor. Ciudat cum 
asta n-o mai enerva. 

- Îmi pare rău, Ferro. Îmi pare rău pentru tine şi pentru 
ei. Păşi înapoi în drum, clătinând din cap. Dar e mai bine 
decât moartea. 

Ferro zăbovi o clipă, privind colbul ce se ridica dinspre 
coloana care se îndepărtase. 

- E la fel, şopti ea pentru sine. 


Batator la ochi 


Logen se sprijini de parapet, îşi miji ochii în soarele 
dimineţii şi cercetă întreaga privelişte. 

Făcuse acelaşi lucru, acum o veşnicie parcă, din balconul 
camerei sale de la bibliotecă. Cele două perspective erau 
cât se poate de diferite. Răsărit de soare peste covorul 
zdrenţuit de clădiri, pe de-o parte, fierbinte şi orbitor şi plin 
de zgomote îndepărtate. Valea rece şi ceţoasă, de cealaltă 
parte, domoală şi pustie şi neclintită ca moartea. Îşi amintea 
dimineaţa aceea, îşi amintea cum se simţise alt om. Cu 
siguranţă se simţea alt om acum. Un netot. Mic, speriat, 
urât şi tulburat. 

- Logen. Malacus ieşi pe balcon, oprindu-se lângă el, şi 
zâmbi către soare şi peste oraş, către golful scânteietor, 
mişunând deja de corăbii. Frumos, nu-i aşa? 

- Dacă spui tu, dar nu sunt sigur că-mi dau seama. Atâţia 
oameni. Logen se scutură, năduşit. Nu-i drept. Mă sperie. 

- Speriat? Tu? 

- Întotdeauna. Logen abia pusese geană pe geană de 
când sosiseră. Niciodată nu era destul de întuneric acolo, 
niciodată destul de linişte. Era prea cald, prea strâmt, prea 
puturos. Duşmanii erau înfricoşători, dar duşmanii puteau fi 
înfruntaţi şi nimiciţi. Logen putea să le înţeleagă ura. Cu 
nepăsătorul, gălăgiosul, oraş fără chip nu te puteai lupta. 
Oraşul ura totul. Locul meu nu e aici. Aş pleca bucuros. 

- S-ar putea să nu plecăm o vreme. 

- Ştiu. Logen trase adânc aer în piept. De aceea am să 
cobor, am să cercetez acest Agriont şi am să aflu ce pot 
despre el. Unele lucruri trebuie făcute. E mai bine să le faci 
decât să trăieşti cu spaima lor. Asta îmi spunea tata. 

- Un sfat bun. Vin cu tine. 

- Ba nu. Bayaz era în pragul uşii, privindu-şi mânios 
ucenicul. Evoluţia ta din ultimele câteva săptămâni a fost o 


ruşine, chiar şi pentru tine. Păşi afară, în aer liber. Cât stăm 
degeaba, la dispoziţia Maiestăţii Sale, îţi sugerez să profiţi 
de ocazie ca să studiezi. S-ar putea să nu mai ai o asemenea 
şansă multă vreme de-acum încolo. 

Malacus se întoarse grăbit înăuntru, fără să arunce 
măcar o privire înapoi. Ştia că nu era bine să irosească 
timpul, cu maestrul său într-o asemenea stare de spirit. 
Bayaz îşi pierduse toată buna dispoziţie de îndată ce 
sosiseră în Agriont şi nu părea să şi-o recapete. Logen nu-l 
putea învinui, fuseseră trataţi mai degrabă ca prizonieri 
decât ca oaspeţi. Nu se pricepea el prea mult la maniere, 
dar putea ghici înţelesul privirilor aspre ale tuturor şi al 
prezenţei străjerilor din faţa uşii. 

- Incredibil cât a crescut, mârâi Bayaz, încruntându-se 
către imensa întindere a oraşului. Îmi amintesc când Adua 
nu era mai mult decât o grămadă de colibe strânse în jurul 
Casei Creatorului, ca nişte muşte în jurul unei baligi 
proaspete. Înainte de a exista un Agriont. Înainte de a 
exista o Uniune măcar. Nu erau nici pe departe atât de 
fuduli în vremurile acelea, vă pot spune. Îl venerau pe 
Creator ca pe un zeu. Bayaz horcăi zgomotos un cocoloş de 
flegmă şi îl scuipă în aer. Logen îl urmări trecând peste şanţ 
şi dispărând undeva printre clădirile albe de dedesubt. Le- 
am dat asta, şuieră Bayaz. Logen simţi neplăcuta 
furnicătură care părea să însoţească întotdeauna 
nemulţumirea bătrânului vrăjitor. Le-am dat libertate şi 
asta mi-e  mulţumirea?  Batjocura  slujbaşilor? A 
comisionarilor care se cred buricul pământului? 

O descindere în mijlocul suspiciunii şi al nebuniei de jos 
începu să pară o izbăvire. Logen se îndreptă spre uşă şi, 
ferindu-şi capul, pătrunse în camera de dincolo. 

Dacă aici erau prizonieri, păi atunci Logen fusese închis 
în temnițe mai grele, trebuia să recunoască. Camera de zi 
circulară era pe măsura unui rege, cel puţin după mintea 
lui: scaune grele din lemn închis la culoare, cu gravuri 
delicate, tapiserii groase pe pereţi, înfăţişând păduri şi 


scene de vânătoare. Probabil că Bethod s-ar fi simţit în 
largul lui într-o asemenea încăpere. Logen se simţea acolo 
ca un ţărănoi, umblând mereu pe vârfuri, să nu cumva să 
spargă ceva. Pe o masă din mijlocul încăperii se afla un vas 
înalt, cu marginile pictate cu flori viu colorate. Logen îl privi 
cu suspiciune în timp ce se îndrepta către scara lungă care 
cobora în Agriont. 

- Logen! Bayaz era în cadrul uşii, privind încruntat după 
el. Ai grijă! Locul poate părea ciudat, dar oamenii sunt şi 
mai ciudaţi. 


Apa clipocea, înspumată, ţâşnind într-un jet îngust dintr- 
un tub de metal sculptat în forma unei guri de peşte şi 
sărind înapoi într-un bazin larg de piatră. O fântână, aşa o 
numise tânărul fudul. Conducte, sub pământ, spusese el. 
Logen îşi imagină izvoare subterane, curgând chiar sub 
picioarele lui, udând fundaţiile palatului. Gândul îl făcu să 
se simtă uşor ameţit. 

Piaţa era enormă - un câmp imens de pietre plate, 
împresurat de clădiri albe, ca nişte stânci abrupte. Stânci 
găunoase, acoperite de coloane şi sculpturi, scânteind de 
ferestre înalte, înţesate de oameni. Ceva ciudat părea să se 
întâmple astăzi. De jur împrejurul pieţei, era înălţată o 
construcţie din bârne, în pantă. O armată de muncitori 
mişunau pe ea, tăind şi lovind, atârnaţi în cârlige, strigând 
nervoşi unul la altul. De jur împrejurul lor erau munţi de 
scânduri şi buşteni, butoaie de cuie, grămezi de unelte, 
destule cât să ridice zece castele măreţe şi altceva pe 
deasupra. Pe alocuri, construcţia era deja mult deasupra 
pământului, cu montanţii avântându-se în aer ca nişte 
catarge ale unor imense corăbii, înalte cât monstruoasele 
clădiri din spate. 

Logen rămase cu mâinile în şolduri, privind cu gura 
căscată uriaşul schelet de lemn, dar destinaţia acestuia 
rămânea un mister. Se apropie de un bărbat scund şi 


musculos, cu şorţ de piele, care tăia furios cu ferăstrăul o 
scândură. 

- Ce-i asta? 

- Hm? 

Omul nu ridică privirea de la munca lui. 

- Asta. Pentru ce este? 

Ferăstrăul muşcă lemnul, rămăşiţa troncăni pe pământ. 
Tâmplarul ridică cealaltă bucată de scândură pe o stivă din 
apropiere. Se întoarse, privindu-l pe Logen cu suspiciune, 
ştergându-şi sudoarea de pe fruntea-i lucitoare. 

- Tribune. Bănci. Logen se uită la el cu ochii goi. Nu 
pricepea. Pentru Turnir! îi strigă tâmplarul în faţă. 

Logen se retrase încet. Păsărească. Cuvinte fără noimă. 
Se întoarse şi se îndepărtă în grabă, ţinându-se departe de 
imensele structuri de lemn şi de oamenii cocoţaţi pe ele. 

Năvăli pe o alee largă, o trecătoare adâncă între două 
clădiri albe, înalte. De-o parte şi de alta, erau aliniate, faţă 
în faţă, statui, mult mai mari decât oamenii reali, 
încruntându-se peste capetele numeroşilor trecători care 
alergau printre ele. Cea mai apropiată dintre sculpturi îi 
părea ciudat de cunoscută. Logen se apropie de ea, o 
cercetă de sus până jos, pe urmă zâmbi. Întâiul dintre Magi 
se mai îngrăşase de când fusese sculptat. Mâncase prea 
bine la bibliotecă, poate. Logen se întoarse către un omuleţ 
cu pălărie neagră, care trecea pe acolo, cu o carte sub braţ. 

- Bayaz, spuse el, arătând către statuie. Prieten de-al 
meu. 

Omul se holbă la el, la statuie şi iarăşi la el, apoi se 
îndepărtă grăbit. 

Statuile se înşirau de-o parte şi de alta a aleii. Regii 
Uniunii, bănuia Logen, erau aliniaţi la stânga. Unii aveau 
săbii, alţii suluri sau corăbii minuscule. Unul avea un câine 
la picioare, un altul un snop de grâu sub braţ, dar altminteri 
nu-i prea puteai deosebi. Aveau cu toţii aceleaşi coroane 
înalte şi aceeaşi căutătură aspră. Uitându-te la ei, n-ai fi 
crezut că rostiseră vreodată o vorbă prostească sau că 


făcuseră vreo faptă prostească, ori că fuseseră nevoiţi să-şi 
facă vreodată nevoile, în toată viaţa lor. 

Logen auzi paşi grăbiţi călcând cu zgomot surd în urma 
lui şi se întoarse tocmai la timp să-l vadă pe tânărul fudul de 
la poartă tropăind în josul aleii, cu cămaşa îmbibată de 
sudoare. Se întrebă unde s-o fi ducând atât de grăbit, dar n- 
avea de gând să fugă după el, pe o asemenea căldură. 
Oricum, existau o mulţime de alte mistere care trebuiau 
rezolvate. 

Aleea se deschidea către un imens spaţiu verde, smuls 
din natură de mâini gigantice şi aruncat printre clădirile 
înalte, dar care nu semăna cu niciun peisaj pe care-l văzuse 
vreodată Logen. Iarba era o pătură netedă, uniformă, de un 
verde intens, tunsă aproape până la pământ. Erau şi flori, 
dar creşteau în şiruri, în cercuri şi linii drepte, viu colorate. 
Erau tufe luxuriante şi arbori, toţi strâmtoraţi, împrejmuiţi 
şi tunşi în forme nefireşti. Era şi apă: şuvoaie învolburându- 
se peste trepte de piatră şi un iaz mare, întins, cu copaci 
posomorâţi atârnând de jur împrejurul marginilor. 

Logen hoinări prin acest frunziş rânduit, cu cizmele 
scârţâind pe o cărare făcută din minuscule pietre cenuşii. 
Aici era adunată o mulţime de oameni îngrămădiţi laolaltă 
să se bucure de soare. Stăteau în bărci, pe lacul miniatural, 
vâslind uşor, de jur împrejur, fără să meargă nicăieri. 
Trândăveau pe peluze, mâncau, beau şi flecăreau. Unii 
arătau spre Logen şi strigau, şopteau sau se dădeau la o 
parte. 

Erau o adunare ciudată, mai cu seamă femeile. Palide şi 
fantomatice, înveşmântate în rochii elegante, cu părul 
strâns sau ridicat, prins cu ace şi piepteni, cu imense pene 
ciudate sau minuscule pălării inutile. Semănau cu vasul 
mare din sala circulară - prea firave şi delicate ca să fie de 
vreun folos şi urâţite şi mai mult de atâtea găteli. Dar 
trecuse multă vreme şi le zâmbi vesel, la nimereală. Unele îl 
priviră şocate, altele rămaseră cu răsuflarea tăiată de 
spaimă. Logen oftă. Vechea vrajă nu pierise. 


Mai departe, într-o altă piaţă largă, Logen se opri să 
privească un grup de soldaţi antrenându-se. Aceştia nu 
erau cerşetori sau tineri feciorelnici, ci bărbaţi vânjoşi, în 
armuri grele, cu platoşe şi genunchiere lustruite ca oglinda 
şi sulițe lungi pe umeri. Stăteau laolaltă, fiecare identic cu 
cel de lângă el, în patru careuri de câte cincizeci de oameni, 
poate, neclintiţi ca statuile de pe alee. 

La un răcnet al unui bărbat scund în manta roşie - şeful 
lor, bănuia Logen - întreaga mulţime se întoarse, ridicând 
suliţele şi începând să traverseze piaţa, cu cizmele grele 
bocănind în acelaşi ritm. Cu toţii la fel, echipați la fel, 
mişcându-se la fel. Era o privelişte impresionantă, cu tot 
acel metal strălucitor mişcându-se ritmic în careuri de ţepi 
ordonaţi, cu vârfurile suliţelor scânteind, ca un imens arici 
pătrat, cu două sute de picioare. Periculoşi, fără doar şi 
poate, într-un spaţiu vast şi neted, împotriva unui duşman 
imaginar, aflat chiar în faţă. Cum ar acţiona pe un teren 
accidentat, pe o ploaie zdravănă, în hăţişul unei păduri, 
Logen era mai puţin sigur. Ar obosi repede, sub toată 
povara armurii şi, dacă acele careuri ar putea fi 
împrăştiate, ce-ar face? Oameni obişnuiţi să aibă mereu pe 
cineva alături. Ar putea lupta singuri? 

Continuă să înainteze cu greutate, prin curţi mari şi 
grădini ordonate, pe lângă fântâni înspumate şi statui 
semeţe, pe alei îngrijite şi străzi largi. Hoinări în susul şi în 
josul unor scări înguste, peste poduri ce traversau pâraie, 
pe drumuri, peste alte poduri. Văzu străjeri într-o 
sumedenie de superbe livrele diferite, păzind sute de porţi 
diferite şi ziduri şi uşi, fiecare privindu-l cu aceeaşi 
profundă suspiciune. Soarele urcă pe cer, clădirile albe şi 
înalte alunecară pe lângă el, până când aproape se rătăcise, 
picioarele îl chinuiau şi gâtul îl durea de atâta privit în sus. 

Singura constantă era monstruosul turn care se înălța 
sus, sus, peste toate celelalte, făcând ca şi cea mai mare 
dintre marile clădiri să pară pricăjită. Era mereu prezent, 
zărit în colţul ochiului, iţindu-se peste vârfurile 


acoperişurilor, în depărtare. Încet, încet, paşii îl purtară pe 
Logen mai aproape de el, până când ajunse într-un colţ 
părăsit al citadelei, chiar în umbra lui. 

Găsi o bancă veche lângă o pajişte neîngrijită, în 
apropierea unei imense clădiri năruite, acoperite de muşchi 
şi iederă, cu acoperişurile sale înalte lăsate la mijloc şi fără 
o parte din ţigle. Logen se prăbuşi pe bancă, răsuflând 
greu, cu obrajii umflaţi, şi ridică încruntat privirea la silueta 
enormă ce se contura dincolo de ziduri, întunecată pe 
fundalul albastru, un munte de piatră seacă, stearpă, 
moartă, făcut de mâna omului. Nicio plantă nu se agăța de 
mormanul acela masiv, nici măcar un smoc de muşchi în 
crăpăturile dintre imensele blocuri. Casa Creatorului, o 
numise Bayaz. Nu semăna cu nicio casă pe care o văzuse 
Logen vreodată. Nu avea acoperişuri deasupra, nici uşi sau 
ferestre în acele ziduri goale. O aglomerare de straturi 
grandioase de piatră, cu muchiile ascuţite. La ce putea sluji 
să construieşti ceva atât de mare? Şi cine era acest 
Creator? Asta era tot ce făcuse? O imensă casă inutilă? 

- Te deranjează dacă mă aşez? 

O femeie îl privea pe Logen. Semăna mai mult cu ceea ce 
ar fi numit el femeie decât acele făpturi ciudate, 
fantomatice, din parc. O femeie plăcută, într-o rochie albă, 
cu faţa încadrată de un păr negru. 

- Dacă mă deranjează? Nu. E straniu, dar nimeni 
altcineva nu vrea să stea cu mine. 

Femeia se aşeză în celălalt capăt al băncii, sprijinindu-şi 
bărbia în mâini, cu coatele pe genunchi şi privind în gol, 
fără interes, la turnul înalt. 

- Poate se tem de tine. 

Logen urmări un bărbat care trecea grăbit pe lângă ei, 
cu un teanc de hârtii sub braţ, uitându-se la el cu ochi mari. 

- Încep să cred acelaşi lucru. 

- Arâţi oarecum periculos. 

- Hidos e cuvântul pe care îl cauţi. 


- De obicei găsesc cuvintele pe care le caut şi am spus 
periculos. 

- Ei, bine, aparențele pot să înşele. 

Femeia ridică o sprânceană, cercetându-l de sus până 
jos. 

- Trebuie să fii un om paşnic, aşadar. 

- Hm... nu întru totul. Se priviră pieziş. Femeia nu părea 
speriată sau dispreţuitoare, ori măcar curioasă. De ce nu ţi- 
e frică? 

- Sunt din Engilia, îţi cunosc neamul. În plus - şi femeia 
îşi lăsă capul să cadă pe speteaza băncii - nimeni altcineva 
nu vorbeşte cu mine. Sunt disperată. 

Logen îşi privi ciotul degetului mijlociu, îl mişcă înainte şi 
înapoi, până la capăt. 

- Ar trebui să-ţi fie. Sunt Logen. 

- Bravo ţie. Eu sunt nimeni. 

- Toată lumea e cineva. 

- Eu nu. Sunt nimic. Sunt invizibilă. 

Logen o privi încruntat, cum stătea întoarsă într-o parte, 
tolănită pe spătarul băncii, la soare, cu gâtu-i lung şi neted 
întins, cu pieptul înălțându-se şi coborând uşor. 

- Eu te văd. 

Ea îşi întoarse capul, să-l privească. 

- Tu... eşti un gentilom. 

Logen pufni în râs. I se spusese în fel şi chip la vremea 
lui, dar niciodată aşa. Tânăra femeie nu părea la fel de 
amuzată. 

- Nu aparţin acestui loc, murmură ea, ca pentru sine. 

- Niciunul dintre noi nu aparţine. 

- Nu. Dar asta e casa mea. Se ridică de pe bancă. La 
revedere, Logen. 

- Mergi cu bine, nimeni! 

O privi, clătinând din cap, cum se întoarce şi se 
îndepărtează încet. Bayaz avusese dreptate. Locul era 
ciudat, dar oamenii erau încă şi mai ciudaţi. 


Logen se trezi cu o tresărire dureroasă, clipi şi se uită 
bezmetic împrejur. Întuneric. Nu chiar întuneric beznă, 
desigur, exista mereu-prezenta strălucire a oraşului. I se 
părea că auzise ceva, dar nu se mai auzea nimic acum. Era 
extrem de cald. Cald şi închis şi sufocant, chiar şi cu 
curentul lipicios de aer ce venea dinspre fereastra deschisă. 
Gemu, împinse păturile umede mai jos, în jurul brâului, îşi 
curăţă sudoarea de pe piept şi o şterse de peretele din 
spatele lui. Lumina îi sâcâia pleoapele. Şi asta nu era cea 
mai gravă problemă a lui. Ăsta era Logen Nouădegete, 
trebuia mereu să se uşureze. 

Din nefericire, în locul acesta nu puteai să te uşurezi pur 
şi simplu într-o oală. Aveau ceva special, ca o poliţă de lemn 
cu o gaură în ea, într-o cămăruţă. Se uitase în gaura aceea, 
când sosiseră acolo, întrebându-se la ce ar putea folosi. 
Părea foarte adâncă şi mirosea urât. Îi explicase Malacus. O 
invenţie inutilă şi barbară. Trebuie să stai acolo, pe lemnul 
tare, cu un curent neplăcut suflându-ţi în jurul boaşelor. 
Dar asta era civilizaţia, din câte-şi dădea seama Logen. 
Oameni care n-au nimic mai bun de făcut decât să 
inventeze căi prin care să complice lucrurile simple. 

Se smulse din pat, îşi căută drumul către locul unde îşi 
amintea că era uşa şi se aplecă, pipăind cu mâinile în faţa 
lui. Prea lumină ca să poţi dormi, dar prea întuneric ca să 
vezi propriu-zis ceva. 

- Civilizație afurisită, mormăi el în barbă, în timp ce 
bâjbâia cu mâna pe încuietoarea uşii, strecurându-şi cu 
grijă piciorul gol în imensa încăpere circulară aflată în 
centrul camerelor lor. 

Era frig înăuntru, foarte frig. Aerul rece era plăcut pe 
pielea-i goală, după căldura umedă din dormitor. De ce nu 
dormea el aici, în loc de cuptorul de alături? Se uită cu ochii 
mijiţi la pereţii umbroşi, cu faţa răvăşită de toropeala 
chinuitoare a somnului, încercând să-şi dea seama care uşă 
înceţoşată ducea către poliţa pentru urinat. După cât se ştia 
de norocos, probabil avea să se pomenească în camera lui 


Bayaz şi să se uşureze din greşeală pe Întâiul dintre Magi, 
în timp ce acesta dormea. Ar fi exact lucrul care ar îndulci 
ţâfna vrăjitorului. 

Logen făcu un pas înainte. Se auziră un pocnet şi un 
troncănit când piciorul său se izbi de colţul unei mese. 
Înjură, apucându-se de fluierul rănit al piciorului - apoi îşi 
aminti de vas. Se aruncă şi îl prinse de margine, chiar 
înainte de a cădea. Ochii începeau acum să i se adapteze la 
întuneric şi putea distinge florile pictate pe suprafaţa rece 
şi lucioasă. Dădu să pună vasul la loc pe masă, dar apoii 
veni ideea: De ce să meargă mai departe, când avea un 
obiect perfect la îndemână? Aruncă o privire furişă 
împrejur, punând vasul, cu un balans, pe poziţie... apoi 
îngheţă. 

Nu era singur. 

O siluetă înaltă, suplă, nedesluşită în semiintuneric. Abia 
putea distinge părul lung, fluturând uşor în adierea 
ferestrei deschise. Se strădui să vadă, în întuneric, dar nu 
putea vedea chipul. 

- Logen... 

Un glas de femeie, dulce şi şoptit. Nu-i plăcea defel cum 
sună. Strânse vasul în mâini. 

- Cine eşti? întrebă el răguşit, cu glasul răsunându-i 
dintr-odată puternic în liniştea mormântală. 

Oare visa? Îşi scutură capul, strânse vasul în mână. Totul 
părea real. Înfiorător de real. 

- Logen... 

Femeia înaintă încet spre el. Lumina molcomă a ferestrei 
îi căzu pe profilul feţei. Un obraz alb, o orbită umbrită, 
colţul unei guri, apoi se pierdu din nou în întuneric. Era 
ceva cunoscut... Mintea lui Logen bâjbâia, în timp ce el se 
retrăgea, cu ochii fixaţi pe silueta femeii, păstrând masa 
între ei. 

- Ce vrei? 

Simţea un fior de gheaţă în piept, o neagră presimţire. 
Ştia că putea să strige după ajutor, sculându-i pe ceilalţi, 


dar ceva îl îndemna să afle cine era. Trebuia să ştie. 

Aerul îngheţa. Logen aproape că-şi vedea răsuflarea 
aburindu-i în faţă. Soţia lui era moartă, ştia asta, moartă şi 
rece, întoarsă în ţărână, demult şi departe. Văzuse satul 
făcut scrum, plin de cadavre. Soţia lui era moartă... şi, 
totuşi... 

- Thelfi, şopti el. 

- Logen... Glasul ei! Glasul ei! Logen rămase cu gura 
căscată. Ea întinse mâna spre el, prin lumina ferestrei. O 
mână palidă, degete palide, unghii lungi, albe. Camera era 
rece, rece ca gheaţa. Logen! 

- Eşti moartă! 

Ridică vasul, gata să-l coboare peste capul ei. 

Mâna se întinse, cu degetele larg deschise. 

Dintr-odată, încăperea era luminoasă ca ziua. Mai 
luminoasă. Strălucitoare,  mistuitor de luminoasă. 
Contururile întunecoase ale uşilor şi mobila erau 
transformate în muchii albe şi umbre negre. Logen strânse 
ochii, îi umbri cu braţul şi se prăbuşi cu spatele la zid. Se 
auzi un zgomot asurzitor, ca o surpare de pământ, ca un 
imens copac căzând, însoţit de o duhoare de lemn ars. 
Logen miji un ochi şi privi printre degete. 

Camera era bizar modificată. Întuneric, din nou, dar mai 
puţin întuneric ca înainte. Lumina se filtra printr-o imensă 
gaură zdrenţuită, acolo unde fusese fereastra. Două dintre 
scaune dispăruseră, un al treilea se bălăbănea pe trei 
picioare, cu marginile sfărâmate pâlpâind, mocnind ca nişte 
bețe care fuseseră mult timp în foc. Masa, care se aflase 
chiar lângă el cu o clipă în urmă, era despicată în două, în 
capătul celălalt al încăperii. O parte din tavan fusese smulsă 
din grinzi, iar podeaua era presărată cu bucăţi mari de 
piatră şi tencuială, cu scânduri rupte şi cioburi de sticlă. 
Dar nici urmă de femeia stranie. 

Bayaz îşi croi drum clătinându-se printre ruine, către 
spărtura căscată în perete, cu cămaşa de noapte fluturând 
în jurul pulpelor sale largi, şi se uită în noapte. 


- Făptura a dispărut. 

- Făptura? Logen se holbă la gaura aburindă. Îmi ştia 
numele... 

Vrăjitorul se împletici către ultimul scaun rămas intact şi 
se prăbuşi pe el ca un om extenuat. 

- Un devorator, probabil. Trimis de Khalul. 

- Un ce? întrebă Logen, nedumerit. 

Bayaz îşi şterse sudoarea de pe faţă. 

- Voiai să nu ştii. 

- Adevărat. 

Logen nu putea să nege. Îşi scărpină bărbia, cu privirea 
pierdută la bucata zdrenţuită de cer, întrebându-se dacă 
acum ar fi un moment potrivit să se răzgândească. Dar apoi 
fu prea târziu. Se auzi un bubuit frenetic la uşă. 

- N-ai de gând să deschizi? 

Logen se împletici prosteşte printre dărâmături şi dădu 
zăvorul la o parte. 

Un străjer cu aer furios se năpusti pe lângă el, cu un 
felinar într-o mână şi sabia scoasă în cealaltă. 

- S-a auzit un zgomot! Lumina felinarului trecu peste 
ruine, găsi marginea zdrenţuită a tencuielii sfâşiate, cerul 
gol al nopţii de dincolo. La naiba! şopti el. 

- Am avut un musafir nepoftit, murmură Logen. 

- Ăă... trebuie să anunţ - străjerul părea profund 
tulburat - pe cineva. 

Se împiedică, cât pe ce să se prăbuşească peste o bârnă 
căzută, în timp ce se retrăgea spre uşă. Logen îi auzi paşii 
bocănind pe scări în jos. 

- Ce e un devorator? 

Nu veni niciun răspuns. Vrăjitorul dormea, cu ochii 
închişi, cu o încruntătură adâncă pe faţă, cu pieptul săltând 
încet. Logen privi în jos. Era surprins să vadă că avea încă 
vasul, frumos şi delicat, strâns în mâna-i dreaptă. Mătură cu 
grijă un loc pe podea şi îl aşeză jos, printre dărâmături. 

Una dintre uşi se dădu în lături şi inima lui Logen tresări. 
Era Malacus, cu ochi mari şi sălbatici, cu părul zbârlit pe 


frunte, în toate direcţiile. 

- Ce... Se împletici spre spărtură şi se uită cu prudenţă 
afară, în noapte. La naiba! 

- Malacus, ce e un devorator? 

Quai întoarse brusc capul, să se uite la Logen, cu chipul 
o întruchipare a ororii. 

- E interzis, şopti el, să mănânci carnea oamenilor... 


Întrebări 


Glokta îşi îndesa terci în gură, cât putea de repede, 
sperând să îngurgiteze jumătate din mâncare înainte să i se 
facă greață. Înghiţi, tuşi, se scutură. Împinse castronul, de 
parcă simpla lui prezenţă îl irita. Ceea ce, de fapt, e 
adevărat. 

- Ar fi bine să fie important, Severard, mârâi el. 

Practicianul îşi dădu părul unsuros la o parte, cu o mână. 

- Depinde ce înţelegeţi prin important. Este în legătură 
cu magicii noştri prieteni. 

- A, Întâiul dintre Magi şi bravii săi camarazi. Ce-i cu ei? 

- A fost un soi de tulburare în camerele lor, noaptea 
trecută. Cineva a dat buzna, zic ei. A fost un fel de luptă. Se 
pare că s-au produs unele stricăciuni. 

- Cineva? Un fel de? Unele stricăciuni? Glokta clătină 
dezaprobator din cap. Se pare? Se pare nu e de-ajuns 
pentru noi, Severard. 

- Ei, bine, va trebui să fie, de data asta. Străjerul a fost 
cam zgârcit cu detaliile. Părea al naibii de îngrijorat, dacă 
mă-ntrebaţi pe mine. Severard se tolăni puţin mai adânc în 
scaun, cu umerii ridicaţi până la urechi. Cineva trebuie să 
meargă şi să cerceteze. Am putea foarte bine să fim noi 
aceia. Puteţi să-i cercetaţi îndeaproape. Să puneţi câteva 
întrebări, poate. 

- La cine te referi? 

- Asta o să vă placă. Turnul Lanţurilor. 

Glokta privi încruntat, sugându-şi câteva cocoloaşe de 
terci de pe gingiile goale. Desigur. Şi până în vârf pun 
prinsoare. O mulţime de trepte. 

- Altceva? 

- Omul Nordului a făcut ieri o plimbare, s-a preumblat în 
cercuri prin jumătate din Agriont. L-am urmărit, fireşte. 
Practicianul pufni şi-şi potrivi masca. Nemernic hidos! 


- A, infamul om al Nordului. A comis vreo atrocitate? 
Viol, crimă, clădiri în flăcări, genul ăsta de lucruri? 

- Nu prea, la drept vorbind. O dimineaţă plicticoasă 
pentru toată lumea. A hoinărit şi s-a holbat la una, alta. A 
vorbit cu câţiva oameni. 

- Cineva cunoscut? 

- Nimeni important. Unul dintre dulgherii care lucrează 
la tribunele pentru Turnir. Un slujbaş pe Aleea Regelui. Şi a 
mai fost o fată, la Universitate. A vorbit cu ea o vreme. 

- O fată? 

Ochii lui Severard rânjiră. 

- Chiar aşa, şi încă una drăguță. Cum o chema? Pocni din 
degete. Am avut grijă să-i aflu numele. Fratele ei e în Garda 
Regelui... West, West şi nu mai ştiu cum... 

- Ardee. 

- Ea e. O cunoaşteţi? 

- Hm. Glokta îşi linse gingiile goale. M-a întrebat ce mai 
fac. Îmi amintesc. Ce-au avut de vorbit? 

Practicianul ridică din sprâncene. 

- Probabil nimic. Dar ea e din Englia, nu e de mult în 
oraş. Poate să fie vreo legătură. Vreţi s-o aduc? Am putea 
afla imediat. 

- Nu! se răsti Glokta. Nu. Nu-i nevoie. Fratele ei mi-a 
fost cândva prieten. 

- Cândva? 

- Nu se atinge nimeni de ea, Severard, mă auzi? 

Practicianul ridică din umeri. 

- Dacă spuneţi, domnule Inchizitor. Dacă spuneţi. 

- Spun. 

Urmă un moment de tăcere. 

- Atunci am isprăvit cu pânzarii, nu? 

Severard părea aproape nostalgic. 

- Aşa s-ar părea. Sunt terminaţi. Nu mai avem de făcut 
decât puţină curăţenie. 

- O curăţenie lucrativă, aş zice. 


- Aş zice, spuse Glokta cu amărăciune. Dar Eminenţa Sa 
consideră că talentele noastre vor fi mai bine întrebuințate 
în altă parte. Cum ar fi la urmărirea unor falşi vrăjitori. 
Sper că n-ai ieşit în pierdere cu mica ta proprietate de 
lângă docuri. 

Severard ridică din umeri. 

- Nu m-aş mira dacă aţi avea din nou nevoie de un loc 
departe de ochii iscoditori, cât de curând. Va fi tot acolo. La 
preţul potrivit. Păcat să lăsăm o treabă la jumătate, atâta 
tot. 

Adevărat. Glokta rămase tăcut o clipă, chibzuind. 
Periculos. Arhilectorul a spus să nu merg mai departe. 
Foarte periculos, să nu te supui şi, totuşi, miros ceva. Mă 
sâcâie să las treaba neisprăvită, orice-ar spune Eminenţa 
Sa. 

- S-ar putea să mai fie ceva. 

- Zău? 

- Da, dar fii discret. Ştii ceva despre bănci? 

- Clădiri mari. Împrumută bani oamenilor. 

Glokta schiţă un zâmbet. 

- N-aveam habar că eşti un asemenea expert. Mă 
interesează una anume. Valint şi Balk. 

- N-am auzit în viaţa mea de ei, dar pot să mă interesez. 

- Numai să fii discret, Severard, mă-nţelegi? Nimeni nu 
trebuie să ştie despre asta. Vorbesc serios. 

- Discreţia e punctul meu forte, şefule, puteţi întreba pe 
oricine. Discret. Ăsta sunt eu. Cunoscut pentru asta. 

- Ai face bine să fii, Severard. Ai face bine să fii. Sau ne 
va costa pe amândoi capul. 


Glokta se aşeză, vârât în nişă, cu spatele lipit de piatră şi 
piciorul stâng întins în faţa lui - un furnal de durere, 
arzând, pulsând. Aştepta durerea, desigur, în fiecare clipă a 
fiecărei zile. Dar asta e ceva puțin mai special. 

Fiecare răsuflare era un geamăt huruitor prin maxilarele 
încleştate. Cea mai mică mişcare era o sarcină uriaşă. Îşi 


amintea cum îl pusese Mareşalul Varuz să alerge în sus şi-n 
jos pe aceste scări, cu ani în urmă, pe când se antrena 
pentru Turnir. Săream câte trei, în sus şi-n jos, fără să stau 
pe gânduri o clipă. Acum, iată-mă. Cine-ar fi crezut că se 
poate ajunge la asta? 

Trupul îi tremura, şiroind de sudoare, ochii îl înţepau, 
şiroind de lacrimi, nasul îl ardea, picurând bulbuci apoşi. Cu 
toată apa asta curgând pe mine şi mi-e sete de mor. Ce 
logică are asta? Ce logică aveau toate astea? Ce mă fac 
dacă trece cineva, şi mă vede aşa? Biciul năprasnic al 
Inchiziției, prăbuşit în fund într-o fereastră, incapabil să se 
mişte? Oare mă voi chinui să afişez un zâmbet nonşalant pe 
această mască rigidă a agoniei? Oare mă voi preface că 
totul e bine? Că vin adesea aici, să mă tolănesc lângă scări? 
Sau voi plânge şi voi ţipa şi voi cerşi ajutor? 

Dar nu trecu nimeni. Glokta zăcu acolo, înghesuit în 
spaţiul îngust, la două treimi de drum în susul Turnului 
Lanţurilor, cu ceafa sprijinită de pietrele reci, cu genunchii 
tremurători ridicaţi în faţa lui. Sand dan Glokta, maestru 
săbier brav ofițer de cavalerie, ce viitor glorios ar fi putut 
avea în faţă? A fost o vreme când puteam să alerg ore în şir. 
Să alerg şi să alerg şi să nu obosesc niciodată. Simţea un 
firicel de sudoare prelingându-i-se pe spate. De ce fac asta? 
De ce naiba ar face asta cineva? Aş putea să mă opresc 
Chiar azi. Aş putea să mă duc acasă, la mama. Dar apoi, ce? 
Apoi, ce? 

- Domnule Inchizitor, mă bucur că sunteţi aici. 

Bine de tine, ticălosule. Eu nu. Glokta stătea sprijinit de 
zid, în capul scărilor, cu dinţii pe care-i mai avea scrâşnind 
pe gingii. 

- Sunt înăuntru, e mare harababură... Mâna lui Glokta 
tremura, iar vârful bastonului troncănea pe pietre. Capul îi 
plutea. Pe sub pleoapele ce-i zvâcneau, vedea străjerul 
tulbure şi înceţoşat. Vă simţiţi bine? 

Îl întrezări apropiindu-se, cu mâna întinsă. Glokta ridică 
privirea. 


- Deschide uşa aia blestemată, nătărăule! 

Omul sări la o parte, alergă spre uşă şi o dădu în lături. 
Fiecare părticică din Glokta tânjea să renunţe şi să se 
tolănească pe burtă, dar se forţă să se ridice, îşi forţă 
picioarele să păşească, unul după altul, îşi forţă răsuflarea 
să se domolească, îşi forţă umerii să se îndrepte şi capul să 
se înalțe, şi trecu semeţ pe lângă străjer, cu fiecare parte a 
trupului strigând de durere. Dar ceea ce văzu dincolo de uşi 
aproape că-i distruse spoiala de calm. 

Ieri acestea erau unele dintre cele mai bune camere din 
Agriont. Erau rezervate pentru cei mai distinşi oaspeți, 
pentru cei mai importanți demnitari străini. leri. O gaură 
mare se căsca într-un zid, în locul unde ar fi trebuit să fie 
fereastra, iar cerul de dincolo de ea era orbitor după 
întunecimea casei scărilor. O bucată din tavan se prăbuşise, 
cu bârne rupte şi bucăţi de tencuială atârnând în cameră. 
Podeaua era presărată cu bucăţi mari de piatră, cioburi de 
sticlă, fâşii sfârtecate de postav colorat. Mobila veche fusese 
zdrobită şi risipită în bucăţi, cu marginile rupte înnegrite şi 
carbonizate, parcă de foc. Un singur scaun, o jumătate de 
masă şi un vas ornamental înalt, rămas în mod ciudat 
neatins în mijlocul podelei acoperite de dărâmături, 
supravieţuiseră distrugerii. 

În mijlocul acestor scumpe rămăşiţe stătea un tânăr 
tulburat, cu un aer bolnăvicios. Ridică privirea spre Glokta, 
urmărindu-l în timp ce-şi croia drum printre dărâmăturile 
din preajma uşii, trecându-şi limba agitat peste buze, în 
mod vizibil cu nervii încordaţi. A părut vreodată cineva mai 
şarlatan? 

- Ăă... bună dimineaţa! 

Degetele tânărului trăgeau nervos de veşmântul său, o 
haină grea, brodată cu simboluri oculte. Și nu-i aşa că pare 
incomodat în ea? Dacă omul ăsta e ucenicul unui vrăjitor 
eu sunt împăratul Gurkhului. 

- Eu sunt Glokta. Din Inchiziția Maiestăţii Sale. Am fost 
trimis să investighez această... nefericită întâmplare. Mă 


aşteptam la cineva mai în vârstă. 

- O, da, scuze, eu sunt Malacus Quai, se bâlbâi tânărul, 
ucenic al marelui Bayaz, Întâiul dintre Magi, mare în Înalta 
Artă şi învăţat în profunda... 

Îngenunchează, îngenunchează în faţa mea! Sunt 
măreţul Împărat al Gurkhului! 

- Malacus, îl întrerupse Glokta cu brutalitate... Quai. Eşti 
din Vechiul Imperiu? 

- Păi, da. Tânărul se lumină puţin la aceasta. Îmi 
cunoşti... 

- Nu. Deloc. Faţa palidă se ofili. Ai fost aici azi-noapte? 

- Ăă... da. Dormeam, alături. Dar mă tem că n-am văzut 
NIMIC... 

Glokta îl fixă cu privirea, atent, fără să clipească, 
încercând să-l citească. Ucenicul clipi şi-şi cobori privirea în 
podea, de parcă s-ar fi întrebat ce să curețe mai întâi. Asta 
chiar îl poate speria pe Arhilector? Un actor mizerabil. 
Întregul lui comportament duhneşte a impostură. 

- Dar a văzut cineva ceva? 

- Păi, âă... Maestrul Nouădegete, presupun... 

- Nouădegete? 

- Da, însoţitorul nostru din Nord. Tânărul se lumină. Un 
luptător de mare renume, un campion, un prinţ printre... 

- Tu, din Vechiul Imperiu. El, un om al Nordului. Ce grup 
cosmopolit sunteţi! 

- Ha, suntem, bănuiesc... 

- Unde e Nouădegete acum? 

- Cred că doarme încă, ăă... aş putea să-l trezesc... 

- Ai fi atât de amabil? Glokta lovi cu bastonul în podea. A 
fost un urcuş greu şi aş prefera să nu revin mai târziu. 

- Nu, âă... desigur... scuze! 

Se năpusti către una dintre uşi şi Glokta se întoarse cu 
spatele, prefăcându-se că examinează rana căscată în zid, 
în timp ce se schimonosea în agonie şi îşi muşca buza, ca să 
nu urle ca un ţânc bolnav. Se agăţă de pietrele sfărâmate de 
la marginea deschizăturii, strângându-le cât de tare putea. 


Pe măsură ce spasmul trecea, Glokta începu să arate mai 
mult interes faţă de stricăciuni. Chiar şi aici, în vârf, zidul 
era gros de aproape un metru şi jumătate, construit din 
pietriş legat cu mortar şi placat cu blocuri de piatră. Ar fi 
fost nevoie de un bolovan dintr-o catapultă cu adevărat 
puternică să facă o asemenea spărtură, sau de o echipă de 
muncitori voinici, care să lucreze zi şi noapte, timp de o 
săptămână. O uriaşă maşină de asediu sau un grup de 
salahori ar fi atras, fără îndoială, atenţia gărzilor. Aşadar 
cum a fost făcută? Glokta îşi trecu mâna peste pietrele 
crăpate. Cândva auzise zvonuri cum că în Sudul Îndepărtat 
se făcea un fel de praf explozibil. Oare niţel praf ar fi putut 
face asta? 

Uşa se deschise şi Glokta se răsuci, văzând un om vânjos 
aplecându-se sub pragul de sus, încheindu-şi cămaşa cu 
mâini încete, greoaie. Un fel de încetineală meditativă. Ca şi 
cum ar putea mai repede, dar nu vede rostul. Părul lui era o 
chică încâlcită, faţa-i buhăită era plină de cicatrice. Degetul 
mijlociu al mâinii drepte îi lipsea. De unde i se zice 
Nouădegete. Câtă fantezie! 

- Ai dormit până târziu? 

Omul Nordului clătină din cap. 

- Oraşul vostru e prea dogoritor pentru mine - mă ţine 
treaz noaptea şi mă face somnoros ziua. 

Piciorul lui Glokta pulsa, spatele îi gemea, gâtul îi era 
înţepenit, ca o creangă uscată. Abia reuşea să-şi ţină secret 
chinul. Ar fi dat orice să se tolănească pe acel scaun rămas 
întreg şi să urle de să-i pârâie ţeasta. Dar trebuie să rămân 
în picioare şi să schimb vorbe cu aceşti şarlatani. 

- Îmi puteţi explica şi mie ce s-a întâmplat aici? 

Nouădegete ridică din umeri. 

- Mi-a venit noaptea să mă uşurez. Am văzut pe cineva în 
încăpere. 

Se părea că n-avea probleme cu limba comună, chiar 
dacă exprimarea nu era defel politicoasă. 

- Ai văzut cine era acest cineva? 


- Nu. Era o femeie. Atâta am văzut. 

Îşi vânzoli umerii, vădit stânjenit. 

- Zău, o femeie? Această poveste devine cu fiecare clipă 
mai ridicolă. Altceva? Putem să ne restrângem cercetările 
la mai puţin de jumătate din populaţie? 

- Era frig. Foarte frig. 

- Frig? Fireşte, de ce nu? Într-una din cele mai fierbinţi 
nopţi ale anului. 

Glokta se uită fix în ochii nordicului, multă vreme, iar 
acesta îi susţinu privirea. Ochi albaştri, întunecaţi şi reci, 
adânciţi în orbite. Nu ochii unui idiot. Poate că aduce a 
maimuţă, dar nu vorbeşte aşa. Gândeşte inainte de a 
deschide gura, apoi nu spune mai mult decăt trebuie. Este 
un om periculos. 

- Cu ce treburi te afli în oraş, Maestre Nouădegete? 

- Am venit cu Bayaz. Dacă vrei să ştii ce treburi are, 
întreabă-l pe el. Sincer, nu ştiu. 

- Aşadar, te plăteşte? 

- Nu. 

- Îl urmezi din loialitate. 

- Nu tocmai. 

- Dar eşti servitorul lui? 

- Nu. Nu chiar. Omul Nordului îşi scărpina agale bărbia 
osoasă. Nu ştiu ce sunt. 

Un mincinos mare şi urât, asta eşti. Dar cum s-o 
dovedesc? Glokta îşi flutură toiagul împrejurul camerei 
distruse. 

- Cum a provocat oaspetele tău nepoftit atâtea 
stricăciuni? 

- Bayaz a făcut asta. 

- Serios? Cum? 

- Artă, îi zice el. 

- Artă. 

- Magia de rând e nesăbuită şi periculoasă, recită 
pompos ucenicul, de parcă ar fi rostit ceva de mare 
importanţă, căci vine din Cealaltă Parte, şi e primejdios să 


atingi lumea de jos. Magul amestecă magia cu ştiinţa şi 
astfel produce Înalta Artă, dar, asemenea fierarului sau... 

- Cealaltă Parte? se răsti Glokta, punând capăt şuvoiului 
de aiureli idioate ale tânărului. Lumea de jos? Iadul, vrei să 
spui? Magie? Ştii vreo vrajă, Maestre Nouădegete? 

- Eu? Omul Nordului chicoti. Nu. Chibzui o clipă şi pe 
urmă adăugă, aproape ca un gând întârziat: Dar pot vorbi 
cu spiritele. 

- Cu spiritele, zău? Doamne, ai milă. Poate că ne pot 
spune cine a fost acest intrus? 

- Mă tem că nu. Nouădegete clătină din cap cu tristeţe, 
fie că-i scăpă sarcasmul lui Glokta, fie că alese să-l ignore. 
Nu a rămas niciunul treaz în acest loc. Aici dorm. Dorm de 
multă vreme. 

- A, desigur. A trecut de mult ora de culcare a spiritelor. 
Mă obosesc aceste aiureli. Vii de la Bethod? 

- Se poate spune aşa. De data aceasta Glokta fu cel 
surprins. Se aşteptase în cel mai bun caz la o răsuflare 
şuierată, la un efort grăbit de tâinuire, nu la o recunoaştere 
deschisă. Dar Nouădegete nici măcar nu clipi. Am fost 
cândva campionul lui. 

- Campion? 

- Am luptat în zece dueluri pentru el. 

Glokta îşi căută cuvintele. 

- Ai câştigat? 

- Am avut noroc. 

- Îţi dai seama, desigur, că Bethod a invadat Uniunea! 

- Da. Nouădegete oftă. Ar fi trebuit să-l omor de mult pe 
ticălos, dar eram tânăr pe atunci, şi prost. Acum mă 
îndoiesc că voi mai avea o altă ocazie, dar aşa se întâmplă. 
Trebuie să fii... care e cuvântul? 

- Realist, zise Quai. 

Glokta se încruntă. O clipă mai devreme, fusese cât pe ce 
să desluşească toate aceste aiureli, dar momentul trecuse şi 
lucrurile erau mai absurde ca oricând. Se holbă la 
Nouădegete, dar acea faţă brăzdată de cicatrice nu oferea 


niciun răspuns, doar mai multe întrebări. Vorbeşte cu 
spiritele? Campionul lui Bethod, dar duşmanul sâu? Asaltat 
de o femeie misterioasă în toiul nopţii? Şi nici măcar nu ştie 
de ce se află aici? Un mincinos abil spune cât de multe 
adevăruri poate, dar acesta spune atât de multe minciuni 
încât nici nu ştiu de unde să încep. 

- A, avem un oaspete. 

În cameră pătrunse un bătrân scund şi îndesat, cu o 
barbă scurtă şi căruntă, ştergându-şi viguros capul pleşuv 
cu o bucată de pânză. 

Aşadar acesta este Bayaz. 

Se prăbuşi pe singurul scaun intact, mişcându-se fără 
nimic din graţia la care te-ai aştepta de la o importantă 
figură istorică. 

- Trebuie să-mi cer scuze. Profitam de baie. O baie foarte 
bună. Fac baie în fiecare zi de când am venit aici, la Agriont. 
M-am murdărit atâta cu praful drumului, încât am profitat 
de ocazie să mă spăl din nou! 

Bătrânul îşi trecu mâna peste scalpul chel, cu un uşor 
şuierat. 

Glokta compară mental trăsăturile sale cu cele ale statuii 
de pe Aleea Regelui. Aproape totul e nefiresc la această 
asemănare. Nici pe jumătate la fel de impunător şi mult 
mai scund. Într-o oră pot găsi cinci bătrâni care arată mai 
convingător. Dacă aş folosi un brici pe Arhilectorul Sult, aş 
obține ceva mai bun. Glokta aruncă o privire la scăfârlia lui 
lucioasă. Mă întreb dacă trece peste ea cu briciul în fiecare 
dimineaţă. 

- Iar tu eşti? întrebă presupusul Bayaz. 

- Inchizitorul Glokta. 

- A, unul dintre inchizitorii Maiestăţii Sale. Suntem 
onoraţi! 

- O, nu, onoarea e de partea mea. În definitiv, eşti 
legendarul Bayaz, Întâiul dintre Magi. 

Bătrânul îi întoarse o privire fioroasă, cu ochii săi verzi 
usturător de aspri. 


- Legendar e poate o idee prea mult, dar eu sunt Bayaz. 

- Însoţitorul tău, Maestrul Nouădegete, tocmai îmi 
descria evenimentele nopţii trecute. O poveste plină de 
culoare. Susţine că tu ai provocat... toate astea. 

Bătrânul pufni. 

- Nu-mi stă în obicei să primesc cu braţele deschise 
oaspeţii nepoftiţi. 

- Văd şi eu. 

- Din păcate, apartamentul a suferit unele stricăciuni. 
Din experienţa mea, omul trebuie să acţioneze repede şi 
decisiv. Bucăţile pot fi oricând strânse pe urmă. 

- Desigur. lartă-mi ignoranţa, Maestre Bayaz, dar cum 
anume au fost provocate stricăciunile? 

Bătrânul zâmbi. 

- Vei înţelege că nu împărtăşim secretele ordinului 
nostru cu oricine şi mă tem că am deja un ucenic. 

Arătă către tânărul neconvingător. 

- Ne-am cunoscut. Atunci în termeni simpli, poate, ca să 
pot înţelege? 

- Îi poţi spune magie. 

- Magie. Înţeleg. 

- Într-adevăr. Este, în definitiv, lucrul pentru care noi, 
magii, suntem cunoscuţi cel mai bine. 

- Hm, bănuiesc că n-ai vrea să fii destul de bun să faci o 
demonstraţie, de dragul meu! 

- O, nu! Aşa-numitul vrăjitor râse tihnit. Nu fac 
şiretlicuri. 

Bătrânul ăsta nebun e la fel de greu de pătruns ca omul 
Nordului. Unul abia vorbeşte, iar celălalt vorbeşte întruna, 
dar nu spune nimic. 

- Trebuie să recunosc că sunt oarecum nedumerit cum a 
intrat acest intrus. Glokta îşi roti privirea prin încăpere, 
examinând posibilele modalităţi de pătrundere. Străjerul nu 
a văzut nimic, aşadar mai rămâne fereastra. 

Se târşâi cu prudenţă până la spărtură şi se uită afară. 
Existase un mic balcon, dar tot ce mai rămăsese erau 


câteva aşchii cioturoase de piatră. Altminteri, zidul cobora 
neted şi drept până la apa scânteietoare de jos, departe. 

- E un urcuş, nu glumă, mai ales în rochie. Un urcuş 
imposibil, ce zici? Cum crezi că l-a făcut această femeie? 

Bătrânul pufni. 

- Vrei să-ţi fac eu treaba? Poate că s-a căţărat prin gura 
de scurgere a latrinei! Omul Nordului părea profund 
tulburat de această sugestie. De ce n-o prinzi ca s-o întrebi? 
Nu de asta eşti aici? 

Impresionant, impresionant şi perfect jucat. Un aer de 
inocenţă rănită, atât de convingător încât aproape mă face 
să cred balivernele astea. Aproape, dar nu chiar. 

- Aici e problema. Nu există niciun semn al misteriosului 
vostru intrus. N-a fost găsit niciun cadavru. Nişte lemn, 
bucăţi mici de mobilier, pietrele din zid, toate au fost 
împrăştiate pe străzile de dedesubt. Dar nici urmă de 
intrus, de orice sex. 

Bătrânul se uită la el şi pe chipul lui începu să se 
contureze o severă încruntătură. 

- Poate că trupul a ars cu totul. Poate că a fost sfârtecat, 
în bucăţi prea mici ca să fie văzute, sau s-a evaporat. Magia 
nu e întotdeauna exactă sau previzibilă, nici chiar în mâinile 
unui maestru. Asemenea lucruri se pot întâmpla. Cu 
uşurinţă. Mai cu seamă când mă enervez. 

- Cu toate acestea, mă tem că trebuie să risc să te 
enervez. Mi-a trecut prin minte că, de fapt, s-ar putea să nu 
fii Bayaz, Întâiul dintre Magi. 


- Serios? 

Sprâncenele stufoase ale bătrânului se apropiară. 

- Trebuie, cel puţin, să iau în calcul posibilitatea... - o 
linişte încordată se instalase în încăpere - că eşti un 
impostor. 


- Un şarlatan? se repezi aşa-zisul mag. 
Tânărul palid îşi plecă creştetul şi se retrase pe tăcute 
către zid. Glokta se simţi dintr-odată foarte singur în 


mijlocul acelui cerc de dărâmături, singur şi din ce în ce mai 
nesigur pe sine, dar nu se lăsă. 

- Mi-a trecut prin minte că s-ar putea ca toată această 
întâmplare să fi fost pusă în scenă pentru noi. O 
demonstraţie convenabilă a puterilor tale magice. 

- Convenabilă? şuieră bătrânul pleşuv, cu glasul nefiresc 
de sonor. Convenabilă, zici? Ar fi convenabil să fiu lăsat să 
mă bucur noaptea de un somn neîntrerupt. Ar fi convenabil 
dacă acum aş sta în vechiul meu scaun din Consiliul Închis. 
Convenabil dacă oamenii mi-ar lua cuvântul drept lege, aşa 
cum o făceau odinioară, fără să pună o mulţime de afurisite 
de întrebări stupide! 

Asemănarea cu statuia de pe Aleea Regelui era dintr- 
odată mult mai mare. Acum erau prezente încruntătura 
poruncitoare, rânjetul batjocoritor, ameninţarea teribilei 
furii. Cuvintele bătrânului păreau să-l apese pe Glokta ca o 
imensă povară,  smulgându-i răsuflarea din trup, 
amenințând să-l strivească până ajunge în genunchi, tăind 
prin craniul lui şi lăsând în urmă un grăunte de îndoială. 
Ridică privirea către spărtura căscată în zid. Praf? 
Catapulte? Salahori? Nu există o explicaţie mai simplă? 
Lumea părea să se modifice în jurul lui, aşa cum se 
schimbase în biroul Arhilectorului cu câteva zile în urmă, 
mintea lui răsuci bucăţile, despărţindu-le, adunându-le. Dar 
dacă aceşti oameni spun, pur şi simplu, adevărul? Dar 
dacă... 

Nu! Glokta îşi smulse ideea din minte. Înălţă capul şi îi 
oferi bătrânului un rânjet la care să se gândească. Un actor 
bătrân, cu o ţeastă rasă şi un comportament plauzibil. 
Nimic mai mult. 

- Dacă eşti cine spui, n-ai de ce să te temi de întrebările 
mele sau de răspunsurile tale. 

Bătrânul schiţă un zâmbet şi strania tensiune slăbi 
brusc. 

- Candoarea ta, cel puţin, lInchizitorule, e foarte 
reconfortantă. Fără îndoială că-ţi vei da toată silinţa să-ţi 


dovedeşti teoria. Îţi urez succes. Eu, unul, cum spui, n-am 
de ce să mă tem. Ile-aş ruga doar să găseşti o dovadă a 
acestei înşelătorii înainte să ne mai deranjezi. 

Glokta se înclină băţos. 

- Voi încerca, spuse el şi se îndreptă spre uşă. 

- Încă ceva! Bătrânul se uita spre gaura căscată în zid. 
Ar fi posibil să ni se găsească alte camere? Vântul bate 
destul de rece prin acestea. 

- Am să studiez chestiunea. 

- Bine. Poate undeva cu mai puţine scări. Afurisitele îmi 
torturează genunchii zilele astea. 

Zău? Aici, cel puţin, putem fi de acord. 

Glokta îi examină pe cei trei pentru ultima oară. 
Bătrânul pleşuv îi susţinu privirea, cu faţa neclintită ca un 
zid. Tânărul lungan ridică ochii agitat, apoi se întoarse 
repede. Omul Nordului continua să se uite încruntat către 
uşa latrinei. $arlatani, impostori, spioni. Dar cum S-0 
dovedesc? 

- O zi bună, domnilor! 

Şi se îndreptă şchiopătând spre scări, cu toată 
demnitatea de care era în stare. 


Nobleţe 


Jezal îşi rase ultimele fire de păr blond de pe marginea 
obrazului şi spălă briciul în bol. Apoi îl şterse de cârpă, îl 
închise şi-l aşeză cu grijă pe masă, admirând felul în care 
lumina soarelui scânteia pe mânerul de sidef. 

Îşi şterse faţa şi apoi - partea lui preferată a zilei - se 
admiră în oglindă. Era o oglindă bună, importată din 
Visserine, un dar de la tată său: o sticlă ovală, netedă, într-o 
ramă din lemn de culoare închisă, bogat ornamentată. Un 
cadru potrivit pentru un tânăr atât de chipeş precum cel 
care-l privea vesel în ochi. Sincer vorbind, cuvântul chipeş 
abia dacă era pe măsura lui. 

- Eşti o adevărată frumuseţe, nu-i aşa? îşi zise Jezal, 
zâmbind în timp ce-şi trecea degetele peste pielea netedă a 
maxilarului. 

Şi ce mai maxilar era! I se spusese adesea că era cea mai 
reuşită trăsătură a lui, nu că ar fi existat ceva, câtuşi de 
puţin în neregulă la el. Se întoarse spre dreapta, apoi spre 
stânga, să-şi admire mai bine magnifica bărbie. Nu prea 
puternică, nu grosolană, dar nici prea delicată, nu feminină 
sau lipsită de fermitate. Un maxilar de bărbat, fără îndoială, 
cu o uşoară despicătură în bărbie, semn al puterii şi 
autorităţii, dar şi al sensibilităţii şi profunzimii. Oare mai 
existase vreodată o bărbie ca aceasta? Poate că vreun rege 
sau un erou legendar avusese cândva una la fel de distinsă. 
Era un maxilar nobil, asta era limpede. Niciun om de rând 
nu ar fi putut să aibă vreodată o bărbie atât de măreaţă. 

Jezal bănuia că venea pe linia maternă a familiei sale. 
Tatăl lui avea mai degrabă o bărbie lipsită de fermitate. Şi 
fraţii săi la fel, dacă stătea să se gândească. Nu putea să nu- 
ţi fie puţin milă de ei, Jezal se alesese cu toată frumuseţea 
din familie. 

- Şi cea mai mare parte a talentului, îşi şopti el bucuros. 


Părăsi oglinda, cu un anumit regret, intrând cu paşi mari 
în camera de zi, trăgându-şi cămaşa pe trup şi încheind-o în 
faţă, de jos în sus. Astăzi trebuia să arate cât se poate de 
bine. Gândul îi stârni un mic fior de emoție, începând din 
stomac, furişându-se în susul traheii, oprindu-se în gât. 

Porţile trebuiau să fie deschise deja. Un puhoi 
neîntrerupt de oameni se revărsa, probabil, în Agriont, 
ocupându-şi locurile pe imensele bănci de lemn din Piaţa 
Mareşalilor. Cu miile. Fiecare om care era cineva şi o 
mulţime de alţii care nu erau se adunau deja, strigând, 
înghiontindu-se, emoţionaţi, aşteptându-l... pe el. Jezal tuşi 
şi încercă să-şi alunge gândul din minte. Îl ţinuse treaz deja 
o jumătate de noapte. 

Se îndreptă spre masă, unde îl aştepta tava cu micul 
dejun. Înhăţă absent un cârnat, cu vârful degetului, şi luă o 
muşcătură de la capăt, mestecându-l fără chef. Strâmbă din 
nas şi-l azvârli înapoi pe platou. N-avea poftă de mâncare în 
dimineaţa asta. Tocmai îşi ştergea degetele de şervet când 
observă ceva pe podea, lângă uşă: o bucăţică de hârtie. Se 
aplecă, o ridică şi o despături. Un singur rând, aşternut cu 
un scris îngrijit, pedant: 


Vino diseară la statuia lui Harod cel Mare, lângă Patru 
Colţuri. 
A. 


- La naiba, murmură el, nevenindu-i să creadă, citind şi 
recitind acel rând. 

Împături hârtia, aruncând agitat o privire prin cameră. 
Nu se putea gândi decât la o singură A. O alungase într-un 
colţ al minţii în ultimele câteva zile. Petrecuse fiecare 
moment liber antrenându-se. Dar asta, de bună seamă, îi 
readucea totul în minte. 

- La naiba! 

Desfăcu hârtia şi citi rândul din nou. Vino diseară? Nu 
putu să-şi stăpânească o uşoară îmbujorare de satisfacţie 


care, încet, deveni o foarte distinctă roşeaţă de plăcere. 
Gura i se curbă într-un zâmbet prostesc. Întâlniri secrete 
pe întuneric? Simţea furnicături de emoție pe piele, la 
gândul acesta. Dar secretele aveau un mod de a ieşi la 
suprafaţă şi dacă fratele ei afla? Gândul atrase un nou val 
de agitaţie. Luă biletul de hârtie în ambele mâini, gata să-l 
rupă în două, dar, în ultimul moment, îl împături şi îl vâri în 
buzunar. 


În timp ce-şi croia drum de-a lungul tunelului, auzea deja 
mulţimea. Un murmur straniu, reverberant, care părea să 
iasă din pietrele înseşi. Îl mai auzise, desigur, ca spectator 
la ultimul Turnir, dar atunci nu-i făcuse pielea să asude şi 
stomacul să i se întoarcă pe dos. A face parte din public e cu 
totul altceva cu a face parte din spectacol. 

Încetini o clipă, apoi se opri, închizând ochii şi 
sprijinindu-se de zid, cu zgomotul mulţimii năvălindu-i în 
urechi, încercând să respire adânc şi să se adune. 

- Nu-ţi face griji, ştiu exact cum te simţi. Jezal se trezi cu 
mâna consolatoare a lui West pe umăr. Era câtpe cesămă 
întorc pe călcâie şi să fug, prima oară. Dar va trece de 
îndată ce armele sunt scoase din teacă, crede-mă. 

- Da, mormăi Jezal, desigur. 

Se îndoia că West ştia exact cum se simţea. Poate că 
omul era trecut prin câteva turniruri, dar lui Jezal nu-i 
venea a crede că se gândise la o întâlnire clandestină cu 
sora celui mai bun prieten al său în aceeaşi noapte. Se 
întreba dacă West ar fi chiar la fel de binevoitor dacă ar şti 
conţinutul scrisorii din buzunarul de la pieptul lui Jezal. Era 
greu de crezut. 

- Ar fi mai bine să ne mişcăm. N-am vrea să înceapă fără 
noi. 

- Nu. 

Jezal trase adânc aer în piept, pentru ultima oară, 
deschise ochii şi îl expiră cu putere. Apoi se desprinse de 
zid şi înaintă repede, cu paşi mari, de-a lungul tunelului. 


Simţi un neaşteptat atac de panică - unde-i erau armele? 
Se cercetă cu disperare, pe urmă răsuflă uşurat. Erau în 
mâna lui. 

În sala din capătul tunelului era adunată o mulţime de 
oameni: instructori, ajutoare, prieteni, rude şi gură-cască. 
Dar se vedea cine erau concurenţii: cei cincisprezece tineri 
care ţineau armele strâns în mâini. Teama era palpabilă şi 
contagioasă. Oriunde se uita, Jezal vedea chipuri palide, 
agitate, frunţi năduşite, ochi neliniştiţi alergând de colo- 
colo. Zgomotul mulţimii nu făcea decât s-o sporească, un 
zgomot ameninţător de puternic dincolo de uşile duble 
închise din celălalt capăt al încăperii, învolburându-se şi 
retrăgându-se, ca o mare furtunoasă. 

Doar un om de acolo nu părea deloc tulburat de 
eveniment, sprijinindu-se de zid, de unul singur, cu un 
picior ridicat pe tencuială şi capul dat pe spate, privind 
adunarea peste vârful nasului, prin ochii abia deschişi. 
Majoritatea concurenţilor erau supli, vânoşi, atletici. El era 
orice altceva. Un bărbat voinic, greoi, cu părul ras într-o 
mirişte neagră. Avea un gât mare şi gros şi un maxilar cât 
pragul uşii - maxilarul unui ţărănoi, ar fi zis Jezal, dar un 
ţărănoi vânjos şi puternic, cu un aer mârşav. Jezal l-ar fi 
putut lua drept servitorul cuiva dacă dintr-o mână nu i-ar fi 
atârnat neglijent o pereche de arme. 

- Gorst, şopti West în urechea lui Jezal. 

- Pfui. Îmi aduce mai mult a salahor decât a săbier. 

- Poate, dar aparențele pot să înşele. Sunetul mulţimii se 
domolea treptat şi trăncăneala surescitată din încăpere se 
potoli odată cu el. West ridică sprâncenele: Cuvântarea 
Regelui, şopti el. 

- Prieteni! Curtenii mei! Concetăţeni ai Uniunii! veni un 
glas răsunător, ce se auzea limpede chiar şi prin uşile grele. 

- Hoff, mârâi West. Până şi aici ia locul Regelui. De ce nu- 
şi pune coroana pe cap şi nu isprăveşte odată? 

- Cu o lună în urmă, veni răgetul îndepărtat al Lordului 
Şambelan, tovarăşi de-ai mei din Consiliul Închis au lansat 


întrebarea: Ar trebui să aibă loc un Turnir anul acesta? 
Huiduieli şi strigăte de frenetică dezaprobare se făcură 
auzite dinspre mulţime. O întrebare firească, strigă Hoff, 
căci suntem în război! O luptă înverşunată în Nord! 
Libertăţile care ne sunt atât de scumpe, drepturile care ne 
atrag invidia întregii lumi, însuşi felul nostru de viaţă, toate 
sunt amenințate de acei sălbatici! 

Un slujbaş începu să-şi croiască drum prin încăpere, 
despărţind concurenţii de familiile lor, de instructorii lor, de 
prietenii lor. 

- Noroc! zise West, bătându-l pe Jezal pe umăr. Am să te 
văd în arenă. 

Jezal avea gura uscată şi nu putu decât să clatine din 
cap. 

- Iar cei care au pus întrebarea sunt oameni curajoşi! 
răsună glasul lui Hoff dincolo de uşi. Oameni înţelepţi! Toţi 
patrioţi! Bravii mei colegi din Consiliul Închis! Am înţeles de 
ce ar putea considera că ar trebui să nu aibă loc niciun 
Turnir anul acesta! Urmă o lungă pauză. Dar le-am spus: 
nu! 

O izbucnire de ovaţii nebune: 

- Nu! Nu! ţipa mulţimea. 

Jezal fu introdus în rând cu ceilalţi concurenţi, doi câte 
doi, opt perechi. Îşi vânzoli armele în timp ce Lordul 
Şambelan continua să peroreze, deşi le verificase deja de 
douăzeci de ori. 

- Nu, le-am spus! Să le îngăduim acestor barbari, 
acestor animale din Nordul îngheţat, să ne calce în picioare 
modul de viaţă? Să lăsăm această făclie a libertăţii din 
mijlocul întunericului lumii să se stingă? Nu, le-am spus! 
Libertatea noastră nu e de vânzare, cu niciun preţ! Pe asta, 
prietenii mei, curtenii mei, concetăţeni ai Uniunii, pe asta 
vă puteţi bizui... vom câştiga acest război! 

Un alt imens ocean de aprobare. Jezal înghiţi, privi agitat 
împrejur. Bremer dan Gorst stătea lângă el. Ticălosul avea 


cutezanţa să clipească, rânjind ca şi cum n-ar fi avut nicio 
grijă pe lume. 

- Idiot afurisit, şopti Jezal, dar avu grijă să nu-şi mişte 
buzele. 

- Şi astfel, prieteni, şi astfel - se auziră ultimele strigăte 
ale lui Hoff - ce alt moment ar putea fi mai potrivit decât 
atunci când stăm pe marginea prăpastiei? Să celebrăm 
priceperea, puterea, bărbăţia unora dintre cei mai bravi fii 
ai naţiunii noastre! Concetăţeni, compatrioți ai Uniunii, vă 
prezint concurenţii! 

Uşile fură azvârlite în lături şi vuietul mulţimii de dincolo 
de ele năvăli în sală, făcând grinzile să răsune dintr-odată, 
asurzitor. Prima pereche de săbieri porni spre ieşire cu paşi 
mari, prin galeria strălucitoare, apoi următoarea, apoi 
următoarea. Jezal era sigur că va încremeni, neclintit şi cu 
ochii holbaţi ca un iepure, dar când îi veni rândul, picioarele 
sale păşiră bărbăteşte lângă cele ale lui Gorst, cu călcâiele 
cizmelor perfect lustruite păcănind pe lespezile podelei şi 
pe sub bolta înaltă a uşii. 

Piaţa  Mareşalilor era schimbată. De jur împrejur 
fuseseră înălțate bănci imense care se întindeau una în 
spatele celeilalte, sus, mai sus, în toate părţile, înţesate de o 
mulţime clocotitoare. Concurenţii coborâră în şir una din 
văile adânci dintre tribunele înalte, către mijlocul acestei 
imense arene, cu grinzile, stâlpii şi montanţii din trunchiuri 
de copaci ca o pădure umbroasă, de-o parte şi de alta. 
Chiar în faţa lor, părând foarte îndepărtat, fusese trasat 
spaţiul pentru duel, un mic cerc de iarbă galbenă în mijlocul 
unei mări de chipuri. 

Jos, în faţă, Jezal putea distinge trăsăturile celor bogaţi şi 
nobili. Îmbrăcaţi în cele mai bune veşminte ale lor, ferindu- 
şi ochii de soarele strălucitor, manifestând, în general, un 
preţios dezinteres faţă de spectacolul din faţa lor. Mai 
departe, mai sus, figurile deveneau mai puţin distincte, 
hainele mai puţin elegante. Majoritatea covârşitoare a 
spectatorilor erau doar stropi şi pete de culoare, 


îngrămădiţi de jur împrejurul marginii ameţitoarei genuni, 
dar oamenii de rând compensau distanţa prin exaltare: 
ovaţionau, ţipau, se ridicau pe vârfuri şi-şi fluturau braţele 
în aer. Deasupra lor se iţeau crestele celor mai înalte clădiri 
din preajma pieţei, ale căror ziduri şi acoperişuri se înălţau 
ca nişte insule în ocean, cu ferestrele şi parapetele înţesate 
de privitori minusculi. 

Jezal clipi în faţa acestei mari desfăşurări de oameni. O 
parte din el era conştient că gura îi atârna deschisă, dar era 
o parte prea neînsemnată ca s-o închidă. La naiba, avea o 
senzaţie de greață. Ştia că ar fi trebuit să mănânce ceva, 
dar acum era prea târziu. Dacă vomita, chiar aici, în faţa 
lumii întregi? Simţi din nou un val de panică oarbă. Unde-şi 
lăsase armele? Unde erau? În mâna lui. În mâna lui. 
Mulțimea răcnea şi suspina şi urla, cu o miriadă de voci 
diferite. 

Concurenţii începură să se îndepărteze de cercul de 
luptă. Nu toţi urmau să se dueleze astăzi, cei mai mulţi 
aveau doar să privească. De parcă ar fi fost nevoie de 
spectatori în plus. Porniră spre rândurile din faţă, dar Jezal 
nu mergea cu ei, din păcate. Se îndreptă către ţarcurile 
unde concurenţii se pregăteau să lupte. 

Se prăbuşi lângă West, închise ochii şi-şi şterse fruntea 
asudată, în timp ce mulţimea continua să ovaţioneze. Totul 
era prea strălucitor, prea zgomotos, prea copleşitor. 
Mareşalul Varuz se afla în apropiere, aplecându-se peste 
marginea îngrăditurii, să strige în urechea cuiva. Jezal privi 
peste arenă, la ocupanţii lojii regale, căutând în zadar ceva 
care să-i abată gândurile. 

- Maiestatea Sa Regele pare să savureze momentele 
evenimentului, şopti West în urechea lui Jezal. 

- Înî. 

Regele, de fapt, părea că adormise deja tun, cu coroana 
alunecându-i într-o parte. Jezal se întrebă în treacăt ce s-ar 
întâmpla dacă i-ar cădea. 


Prinţul Moştenitor Ladisla era şi el prezent, în veşminte 
fabuloase, ca întotdeauna, rotindu-şi radios privirea peste 
arenă, cu un zâmbet enorm, de parcă toată lumea s-ar fi 
aflat acolo pentru el. Fratele său mai mic, Prinţul Raynault, 
nici că putea arăta mai diferit: în haine simple şi sobre, 
încruntându-se îngrijorat la tatăl său semiconştient. Mama 
celor doi, Regina, stătea lângă ei, dreaptă ca un par, cu 
bărbia în aer, prefăcându-se cu sârguinţă că augustul ei soţ 
era treaz ca lumina zilei şi că ea nu era nicidecum în pericol 
să se pomenească, brusc şi dureros, cu coroana lui în poală. 
Între ea şi Lordul Hoff, ochii lui Jezal se opriră asupra unei 
tinere foarte, foarte frumoase. Era chiar mai somptuos 
îmbrăcată decât Ladisla, dacă aşa ceva era cu putinţă, iar la 
gât, scânteind în soare, purta un colier de diamante uriaşe. 

- Cine e femeia aceea? întrebă Jezal. 

- Ah, Prinţesa lerez, şopti West. Fiica Marelui Duce 
Orso, Lord de 'Ialins. E o frumuseţe vestită şi, de data asta, 
se pare că zvonurile nu sunt exagerate. 

- Credeam că de la Talins n-a venit niciodată nimic bun. 

- Aşa am auzit şi eu, dar cred că ea ar putea fi excepţia, 
tu nu? Jezal nu părea întru totul convins. Impresionantă, 
fără îndoială, dar avea în ochi o mândrie glacială. Cred că 
Regina are de gând s-o vadă măritată cu Prinţul Ladisla. 

În timp ce Jezal o privea, Prinţul Moştenitor se aplecă 
peste mama lui, s-o onoreze pe prinţesă cu cine ştie ce 
ironie neghioabă, pe urmă izbucni în râs la propria-i glumă, 
lovindu-şi vesel genunchiul. Ea îi acordă un mic zâmbet 
glacial, emanând dispreţ, chiar la distanţa aceea. Dar 
Ladisla păru să nu observe şi atenţia lui Jezal fu atrasă 
curând în altă parte. Un bărbat înalt, în tunică roşie, păşea 
greoi către cerc. Arbitrul. 

- E timpul, şopti West. 

Arbitrul îşi înălţă braţul cu un gest teatral, ridicând două 
degete, şi se întoarse încet, aşteptând ca hărmălaia să se 
potolească. 


- Astăzi, veţi avea plăcerea de a urmări două runde de 
scrimă, tună el, pe urmă îşi ridică cealaltă mână, cu trei 
degete ridicate, în aplauzele publicului. La fiecare rundă, 
cel mai bun din trei tuşe! Îşi azvârli în aer ambele mâini. 
Patru bărbaţi vor lupta în faţa voastră! Doi dintre ei vor 
pleca acasă... cu mâinile goale. Arbitrul cobori o mână, 
clătină cu tristeţe din cap, iar mulţimea oftă. Dar doi vor 
trece în runda următoare! 

Mulțimea îşi răcni aprobarea. 

- Pregătit? întrebă Mareşalul Varuz, aplecându-se peste 
umărul lui Jezal. 

Ce întrebare stupidă! Şi dacă nu era pregătit? Atunci, 
ce? Ar anula totul? Scuze tuturor, nu sunt pregătit? Ne 
vedem la anul? Dar tot ce reuşi Jezal să spună fu: 

- Înî. 

- A sosit clipa, strigă arbitrul, rotindu-se încet în mijlocul 
arenei, pentru primul nostru duel! 

- Tunica! strigă brusc Varuz. 

- Uh! 

Jezal se luptă cu nasturii şi îşi scoase tunica, suflecându- 
şi mecanic mânecile cămăşii. Aruncă o privire într-o parte şi 
îşi văzu adversarul făcând pregătiri similare. Un tânăr înalt, 
slab, cu braţe lungi şi subţiri, cu ochi uşor umezi. Nici pe 
departe cel mai intimidant adversar. Jezal observă că 
mâinile îi tremurau uşor în timp ce lua armele de la 
asistentul său. 

- Antrenat de Sepp dan Vissen şi originar din Rostod, în 
Starikland - arbitrul făcu o pauză, pentru a obţine efectul 
maxim - Kurtis dan Broya! 

Urmă un val de aplauze entuziaste. Jezal pufni. 
Măscăricii ăştia ar aplauda pe oricine. Tânărul înalt se 
ridică de pe bancă şi păşi hotărât către cerc, cu armele 
scânteind în lumina soarelui. 

- Broya! repetă arbitrul, în timp ce idiotul deşirat îşi 
ocupă poziţia. 


West scoase armele lui Jezal din teci. Zornăitul metalic îi 
provocă din nou o senzaţie de greață. 

Arbitrul arătă din nou către ţarcul concurenţilor. 

- Şi adversarul său de astăzi! Un ofiţer al Gărzii Regelui, 
antrenat de nimeni altul decât Lordul Mareşal Varuz! 
Urmară aplauze răzlețe şi bătrânul soldat radie de fericire. 
Originar din Luthar, în Midderland, dar stabilit aici, în 
Agriont... Căpitanul Jezal dan Luthar! 

O altă explozie de ovaţii, mult mai puternice decât 
primise Broya. O furtună de străgăte puternice, peste 
hărmălaie. Se strigau numere. Se făceau pronosticuri. Jezal 
simţi din nou un val de ameţeală, când se ridică, încet, în 
picioare. 

- Mult noroc! 

West îi dădu armele, cu mânerele înainte. 

- N-are nevoie de noroc! se răsti Varuz. Acest Broya e un 
nimeni. Priveşte-i numai lungimea braţului! Înghesuie-l, 
Jezal, înghesuie-l! 

Dură parcă o veşnicie să ajungă la cercul acela de iarbă 
scurtă şi uscată, cu sunetul mulţimii răsunându-i în urechi, 
dar cu sunetul inimii şi mai puternic, răsucind mânerele 
săbiilor, iar şi iar, în palmele-i asudate. 

- Luthar! repetă arbitrul, zâmbind larg când îl văzu pe 
Jezal apropiindu-se. 

Întrebări fără noimă şi fără rost îi trecură prin minte şi 
se depărtară la fel de repede. Oare Ardee îl privea, din 
mulţime, întrebându-se dacă avea să vină la întâlnire în 
seara aceea? Oare va fi ucis în război? Cum au adus iarba în 
cercul pentru duel în Piaţa Maregşalilor? Ridică privirea spre 
Broya. Oare se simţea la fel? Mulțimea era tăcută acum, 
foarte tăcută. Povara liniştii îl apăsa, când îşi ocupă locul în 
cerc şi-şi apăsă piciorul pe pământul uscat. Broya ridică din 
umeri, îşi scutură capul, ridică armele. Lui Jezal îi venea să 
urineze. Îi venea tare să urineze. Dacă ar face pe el chiar 
acum? O pată mare şi întunecată întinzându-i-se pe 


pantaloni. Omul care s-a scăpat pe el la Turnir. N-ar reuşi 
să-şi spele ruşinea, nici dacă ar trăi o sută de ani. 

- Începeţi! tună arbitrul. 

Dar nu se întâmplă nimic. Cei doi bărbaţi stăteau acolo, 
faţă în faţă, cu armele pregătite. Jezal simţi o mâncărime la 
sprânceană. Îi venea să se scarpine, dar cum? Adversarul 
său îşi linse buzele, pe urmă făcu un pas prudent spre 
stânga. Jezal făcu acelaşi lucru. Se ocoliră precauţi, cu 
pantofii scârţâind uşor pe iarba uscată, apropiindu-se încet, 
încet. Când ajunseră mai aproape, lumea lui Jezal se 
strânse în spaţiul dintre vârfurile săbiilor lor lungi. Acum 
mai era doar un pas. Acum doar câteva palme. Acum doar 
cincisprezece centimetri îi mai despărţeau. Întreaga minte 
a lui Jezal era concentrată asupra acelor două vârfuri 
scânteietoare. Şapte centimetri. Broya lovi în faţă, fără 
forţă, şi Jezal îi îndepărtă sabia fără să stea pe gânduri. 

Săbiile zornăiră încetişor laolaltă şi, ca şi cum ar fi fost 
un semnal stabilit dinainte cu fiecare persoană din arenă, 
strigătele se porniră din nou, la început îndemnuri răzlețe. 

- Omoară-l, Luthar! 

- Da! 

- Jap! Jap! 

Dar curând strigătele se topiră în marea vijelioasă, 
furioasă, a mulţimii, ce se stârnea şi se domolea odată cu 
mişcările din cerc. 

Cu cât Jezal îl vedea mai mult pe acel idiot deşirat, cu 
atât mai puţin descurajat devenea. Nervii începură să i se 
liniştească. Broya lovea stângaci, Jezal abia trebuia să se 
mişte. Broya spintecă fără convingere şi Jezal pară fără 
efort. Broya fandă, absolut stupid, dezechilibrat şi lăbărţat, 
Jezal îl ocoli şi îl împunse în coaste, cu vârful bont al sabiei 
sale lungi. Era totul atât de uşor! 

- Unu pentru Luthar! strigă arbitrul şi un val de ovaţii 
străbătu tribunele. 

Jezal zâmbi în sinea lui, lăsându-se dezmierdat de 
aprecierea mulţimii. Varuz avusese dreptate, prostănacul 


ăsta nu reprezenta niciun pericol. Încă o tuşă şi va trece în 
runda următoare. 

Se întoarse la semnul său şi Broya făcu acelaşi lucru, 
frecându-şi coastele cu o mână şi uitându-se încruntat la 
Jezal pe după sprâncene. Jezal nu era intimidat. Privirile 
furioase sunt de folos doar dacă ştii să lupţi cât de cât. 

- Începeţi. 

Se apropiară repede de data aceasta şi schimbară o 
lovitură, două. 

Lui Jezal nu-i venea să creadă cât de încet se mişca 
adversarul său; era ca şi cum săbiile lui ar fi cântărit fiecare 
câte o tonă. Broya pescui prin aer cu sabia-i lungă, 
încercând să-şi folosească lungimea braţului ca să-l 
ţintuiască pe Jezal. Abia dacă-şi folosise sabia scurtă până 
acum, darămite să le coordoneze pe amândouă. Încă şi mai 
rău, începea să pară obosit şi se duelau abia de două 
minute. Nu s-o fi antrenat defel, ţopârlanul ăsta? Sau pur şi 
simplu completaseră numărul cu vreun servitor de pe 
stradă? Jezal sărea la o parte, dansa în jurul adversarului 
său. Broya se bălăngăâănea după el, perseverent, dar 
incompetent. Începea să devină jenant. Nimeni nu 
savurează o confruntare inegală, iar stângăcia acelui 
nătâng îi refuza lui Jezal şansa de a străluci. 

- O, haide! strigă el. 

Un hohot de râs se revărsă în tribune. Broya scrâşni din 
dinţi şi se năpusti cu tot ce avea, dar nu era prea mult. Jezal 
îi zădărnici eforturile firave, le ocoli, pluti peste arenă, cu 
adversarul său nătărău mişcându-se greoi după el, mereu 
cu trei paşi în urmă. Nici urmă de precizie, de viteză, de 
judecată. Cu câteva minute în urmă, Jezal fusese aproape 
îngrozit de perspectiva de a se duela cu acest nătărău 
deşirat. Acum era aproape plictisit. 

- Ha! strigă el, trecând brusc la atac, dezechilibrându-şi 
adversarul cu o lovitură sălbatică şi făcându-l să păşească, 
împleticit, înapoi. 

Mulțimea prinse viaţă, răcnindu-şi susţinerea. 


Jezal lovi şi lovi din nou. Broya se apără cu disperare, 
nesigur pe picioare, se dădu clătinându-se înapoi, pară 
pentru ultima oară, apoi se împiedică, dând haotic din 
mâini, cu sabia scurtă zburându-i din mână, şi ateriză în 
fund, afară din cerc. 

Urmă un val de râsete şi Jezal nu putu să nu i se alăture. 
Bietul nătărău arăta chiar amuzant, doborât pe spate, cu 
picioarele în aer, ca un fel de broască ţestoasă. 

- Căpitanul Luthar câştigă! răcni arbitrul, doi la zero. 

Râsetele se transformară în batjocură când Broya se 
răsuci. Părea gata să izbucnească în lacrimi, mocofanul. 
Jezal se apropie şi-i întinse mâna, dar se pomeni incapabil 
să-şi şteargă complet zâmbetul superior de pe faţă. 
Adversarul său înfrânt îi ignoră ostentativ ajutorul, 
ridicându-se de la pământ şi aruncându-i o privire pe 
jumătate duşmănoasă, pe jumătate rănită. 

Jezal ridică vesel din umeri: 

- Nu e vina mea că eşti un nimic. 


- Mai vrei? întrebă Kaspa, întinzând sticla cu o mână 
tremurătoare, cu ochii împăienjeniţi de prea multă băutură. 

- Nu, mulţumesc. 

Jezal împinse uşor sticla, înainte să-i poată turna în 
pahar. Păru o clipă derutat, apoii se adresă lui Jalenhorm. 

- Mai vrei? 

- Oricând. 

Bărbatul voinic îşi împinse paharul peste tăblia aspră a 
mesei, într-un fel care spunea: Nu sunt beat, deşi, evident, 
era. Kaspa înclină sticla, privind paharul cu ochii mijiţi, de 
parcă ar fi fost la mare distanţă. Jezal urmări gâtul sticlei 
clătinându-se în aer, apoi zornăind pe marginea paharului. 
Inevitabilul era aproape dureros de privit. Vinul se revărsă 
pe masă, scurgându-se în poala lui Jalenhorm. 

- Eşti beat, se plânse voinicul, ridicându-se clătinat şi 
ştergându-se cu mâini mari, bete, doborându-şi şi scaunul 
între timp. 


Câţiva dintre ceilalţi clienţi se uitară înspre masa lor cu 
vădit dispreţ. 

- Orrricând, chicoti Kaspa. 

West îşi ridică pentru scurt timp ochii de la paharul său. 

- Sunteţi beţi amândoi. 

- Nu e vina noastră. Jalenhorm bâjbâi după scaun. Ele 
de vină. 

Întinse un deget nesigur către Jezal. 

- A câştigat, bolborosi Kaspa. Ai câştigat, nu-i aşa, şi 
acum trebuie să sărbătorim! 

Jezal îşi dorea să nu fi trebuit să sărbătorească aşa de 
mult. Începea să devină stânjenitor. 

- Verişoara mea Ariss a fooost acolo - a văzut tot. A fo 
foarte impresionată. Kaspa îşi azvârli braţul pe după 
umărul lui Jezal. Cred că-i amoresată de tine... amoresată... 
amoresată. Îşi chinui buzele umede în faţa lui Jezal, 
încercând să rostească bine cuvântul. E foaaarte bogată, 
ştii, foaaarte bogată. Amoresată. 

Jezal strâmbă din nas. Nu-l interesa câtuşi de puţin 
nătânga aia sfrijită de verişoară a lui, oricât de bogată era, 
iar răsuflarea lui Kaspa duhnea. 

- Bine... încântător. 

Se desprinse de locotenent şi-l îmbrânci, deloc blând. 

- Aşadar, când începem treaba în Nord? ceru să ştie 
Brint, puţin prea sonor, de parcă el, unul, abia aştepta să 
ridice ancora. Curând, sper. Acasă, înainte să vină iarna, ce 
zici, maiorule? 

- Aş! pufni West, încruntându-se. O să fim norocoşi dacă 
apucăm să plecăm înainte să vină iarna, în ritmul ăsta. 

Brint păru uşor descumpănit. 

- Ei, bine, sunt sigur că le tragem sălbaticilor o 
ciomăgeală bună, oricând ajungem acolo. 

- Să le tragem o ciomăgeală! strigă Kaspa. 

- Da! Jalenhorm clătină aprobator din cap. 

Lui West nu-i ardea de asta. 


[i 


- N-aş fi aşa de sigur. Aţi văzut în ce stare sunt unii 
dintre recruţii ăia? Abia umblă, darămite să fugă. E o 
ruşine. 

Jalenhorm respinse totul cu o fluturare nervoasă a 
mâinii. 

- Nu-s decât nişte sălbatici afurisiţi, toţi! O să le dăm un 
şut în fund, cum a făcut azi Jezal cu idiotul ăla, ce zici, 
Jezal? Acasă înainte de iarnă, toată lumea spune aşa! 

- Cunoşti ţinutul pe-aici? întrebă West, aplecându-se 
peste masă. Păduri, munţi, râuri, la nesfârşit. Extrem de 
puţine spaţii deschise unde să lupţi, extrem de puţine 
drumuri pe care să mărşăluieşti. Irebuie să prinzi pe 
cineva, înainte să începi ciomăgeala. Acasă înainte de 
iarnă? Iarna viitoare, poate, dacă ne mai întoarcem. 

Ochii lui Brint erau măriţi de groază. 

- Nu poţi vorbi serios! 

- Nu... nu, ai dreptate. West oftă şi se scutură. Sunt sigur 
că totul va merge bine. Glorie şi promovări pe toate 
planurile. Acasă înainte de iarnă. Dar, în locul tău, aş lua o 
manta cu mine, pentru orice eventualitate. 

O tăcere apăsătoare se lăsă peste grup. West avea acea 
încruntătură aspră pe care o afişa uneori, încruntătura care 
spunea că, din partea lui, distracţia s-a terminat pentru 
seara aia. Brint şi Jalenhorm păreau nedumeriţi şi 
posomorâţi. Doar Kaspa îşi păstra buna dispoziţie şi se 
legăna în scaunul lui, cu ochii pe jumătate închişi, într-o 
stare de euforică inconştienţă. 

Grozavă petrecere. 

Jezal însuşi se simţea obosit, agasat şi îngrijorat, 
îngrijorat de Turnir, îngrijorat de război... îngrijorat în 
privinţa lui Ardee. Scrisoarea era tot acolo, împăturită în 
buzunar. Se uită cu coada ochiului la West, apoi îşi întoarse 
repede privirea. La naiba, se simţea vinovat. Nu se mai 
simţise niciodată cu adevărat vinovat şi nu-i plăcea defel. 
Dacă nu se întâlnea cu ea, avea să se simtă vinovat că a 
lăsat-o baltă. Dacă se întâlnea cu ea, avea să se simtă 


vinovat că şi-a încălcat cuvântul faţă de West. Era o dilemă. 
Jezal îşi roase unghia degetului mare. Ce naiba era cu 
familia asta afurisită? 

- Ei, bine, zise brusc West. Trebuie să plec. Mâine ne 
trezim devreme. 

- Înî, mormăi Brint. 

- Aşa-i, zise Jalenhorm. 

West îl privi pe Jezal drept în ochi. 

- Pot să-ţi spun o vorbă? Avea o expresie serioasă, gravă, 
furioasă chiar. Inima lui Jezal se strânse. Dacă West aflase 
despre scrisoare? Dacă Ardee îi spusese? Maiorul se 
întoarse şi se îndreptă spre un colţ liniştit. Jezal privi 
împrejur, căutând cu disperare o scăpare. Jezal! strigă 
West. 

- Da, da. 

Se ridică în picioare fără nicio tragere de inimă şi îşi 
urmă prietenul, afişând ceea ce spera să treacă drept un 
zâmbet inocent. Poate că era altceva. Fără legătură cu 
Ardee. De-ar fi altceva! 

- Nu vreau să mai ştie nimeni despre asta... 

West îşi roti privirea, să se asigure că nu erau priviţi. 
Jezal înghiţi în sec. Dintr-o clipă în alta avea să primească 
un pumn în faţă. Ultimul. Nu fusese niciodată lovit în faţă, 
nu propriu-zis. O fată îl pălmuise cândva destul de tare, dar 
asta nu era nici pe departe acelaşi lucru. Se pregăti cum 
ştia mai bine, strângând din dinţi, tresărind uşor. 

- Burr a stabilit o dată. Avem patru săptămâni. 

Jezal se holbă la el. 

- Ce? 

- Până ne îmbarcăm. 

- Ne îmbarcăm? 

- Pentru Englia, Jezal. 

- O, da... Englia, fireşte. Patru săptămâni, zici? 

- Am crezut că trebuie să ştii, de vreme ce eşti ocupat cu 
Turnirul, ca să ai timp să te pregăteşti. Dar nu mai spune 
nimănui. 


- Da, desigur. 

Jezal îşi şterse fruntea năduşiră. 

- Eşti palid. Te simţi bine? 

- N-am nimic, nimic. Trase adânc aer în piept. loată 
emoția asta. Ştii, duelul şi... tot. 

- Nu-ţi face griji, te-ai descurcat bine azi. West îl bătu pe 
umăr. Dar mai sunt multe de făcut. Încă trei runde până să 
te poţi numi campion şi vor fi din ce în ce mai grele. Nu te 
culca pe-o ureche, Jezal. Şi nu te îmbăta prea tare! îi 
aruncă el peste umăr, îndreptându-se către uşă. 

Jezal scoase un lung suspin de uşurare şi se întoarse la 
masa unde stăteau ceilalţi. Nasul îi era încă intact. 

Brint începuse deja să se plângă, acum că îşi dădea 
seama că West nu se mai întorcea. 

- Ce naiba a fost asta? întrebă el, încruntându-se şi 
arătând cu degetul spre uşă. Adică, vreau să spun că ştiu că 
el ar trebui să fie marele erou şi toate astea, dar, adică, 
vreau să spun! 

Jezal îşi cobori privirea spre el. 

- Ce vrei să zici? 

- Păi, să vorbeşti aşa! E... e defetism! Băutura îi dădea 
acum curaj şi subiectul începea să-l antreneze. Este... 
adică, vreau să spun... e o laşitate să vorbeşti aşa, asta e! 

- Bagă de seamă, Brint, se răsti Jezal, el a luptat în trei 
bătălii şi a trecut primul prin breşă, la Ulrioch! N-o fiel 
nobil, dar e al naibii de curajos! În plus, cunoaşte armata, îl 
cunoaşte pe Mareşalul Burr şi cunoaşte Englia! Tu ce ştii, 
Brint? Jezal îşi încreţi buza. Mai mult decât să pierzi la cărţi 
şi să goleşti o sticlă de vin? 

- E tot ce trebuie să ştie un bărbat, din punctul meu de 
vedere, râse nervos Jalenhorm, străduindu-se din răsputeri 
să calmeze situaţia. Vin! strigă el, către nimeni anume. 

Jezal se prăbuşi pe scaun. Dacă tovarăşii săi fuseseră 
abătuţi înainte de plecarea lui West, acum erau şi mai şi. 
Brint era îmbufnat, Jalenhorm se legăna pe scaunul său. 


Kaspa adormise dus, lăbărţat pe masa udă, fornâind 
încetişor. 

Jezal îşi goli paharul şi privi împrejur la chipurile care nu 
păreau să promită nimic. La naiba, era plictisit. Era un 
adevăr, abia acum începea să-şi dea seama, că dialogul 
celor beţi este interesant doar pentru cei beţi. Câteva 
pahare de vin pot reprezenta diferenţa între a considera pe 
cineva un tovarăş nostim sau un imbecil nesuferit. Se 
întreba dacă el însuşi era la fel de obositor când era beat ca 
Jalenhorm, Kaspa sau Brint. 

Jezal schiţă un zâmbet uitându-se la afurisitul îmbufnat. 
Dacă ar fi rege, cugetă el, ar pedepsi cu moartea 
conversaţia proastă, sau cel puţin cu o lungă detenţie. Se 
ridică de pe scaun. 

Jalenhorm înălţă privirea spre el. 

- Ce faci? 

- Mai bine mă odihnesc puţin, zise repede Jezal, mâine 
trebuie să mă antrenez. 

Abia se stăpânea să nu o ia la goană din acel loc. 

- Dar ai câştigat! Nu sărbătoreşti? 

- Prima rundă. Mai am încă trei oameni de înfrânt şi sunt 
cu toţii mai buni decât mocofanul de azi. 

Jezal îşi luă tunica de pe spătarul scaunului şi şi-o trase 
peste umeri. 

- Cum vrei, zise Jalenhorm, după care sorbi zgomotos 
din pahar. 

Kaspa îşi înălţă capul de pe masă, preţ de o clipă, cu 
părul lipit de tâmplă cu vin vărsat. 

- Pleci atât de rrrepede? 

- În, făcu Jezal, întorcându-se şi ieşind cu paşi mari. 

Afară, pe stradă, bătea un vânt rece. Îl făcea să se simtă 
şi mai treaz ca înainte. Dureros de treaz. Avea nevoie 
disperată de o companie inteligentă, dar unde s-o găsească 
la ora asta? Exista un singur loc la care se putea gândi. 

Scoase scrisoarea din buzunar şi o citi la lumina difuză a 
ferestrelor tavernei, doar încă o dată. Dacă se grăbea, 


poate mai reuşea s-o prindă. Începu să se îndrepte încet 
spre Patru Colţuri. Doar să stea de vorbă, atâta tot. Avea 
nevoie de cineva cu care să vorbească. 

Nu. Îşi impuse să se oprească. Oare chiar se putea 
preface că nu voia decât să-i fie amic? Despre un bărbat şi o 
femeie se zicea că sunt prieteni atunci când unul aleargă de 
multă vreme după celălalt şi n-a ajuns nicăieri. Nu-l 
interesa un asemenea aranjament. 

Ce, atunci? Căsătorie? Cu o fată fără obârşie nobilă şi 
fără bani? De neconceput! Se imagina aducând-o pe Ardee 
acasă, să-i cunoască familia. Iat-o pe proaspăta mea soție, 
tată! Soţie? Şi care sunt legăturile ei? Se cutremură la 
acest gând. 

Dar ce-ar fi dacă ar putea găsi o cale de mijloc, cu care 
toată lumea să fie mulţumită? Picioarele începură să i se 
mişte încet. Nu prietenie, nu mariaj, dar un aranjament mai 
lejer? Grăbi pasul către Patru Colţuri. Trebuia să se 
întâlnească discret, să discute, să râdă, undeva cu un pat, 
poate... 

Nu. Nu. Jezal se opri din nou şi se plesni peste tâmplă, 
frustrat. Nu putea să îngăduie una ca asta, chiar 
presupunând că ea ar face-o. West era una, dar dacă ar afla 
şi alţii? Nu i-ar ştirbi câtuşi de puţin reputaţia, desigur, dar 
a ei ar fi distrusă. Distrusă. Carnea i se încreţi la gândul 
acesta. Ardee nu merita asta, fireşte. Nu era de ajuns să 
spună că era problema ei. Nu era de ajuns. Doar ca el să se 
distreze niţel? Un egoism. Era uimit că nu-şi dăduse seama 
până atunci. 

Aşadar, îşi băgase minţile în cap, aşa cum mai făcuse 
deja de zece ori astăzi: nu putea să iasă nimic bun dacă se 
întâlnea cu ea. Oricum, aveau să plece curând la război şi 
asta ar pune capăt acestui imbold ridicol. Acasă, în pat, 
aşadar! Şi mâine, toată ziua, antrenament. Antrenament şi 
iar antrenament, până când Mareşalul Varuz i-o scoate pe 
Ardee din cap. Trase adânc aer în piept, îşi îndreptă umerii, 
se întoarse şi porni către Agriont. 


Statuia lui Harod cel Mare se desluşea în întuneric, pe 
un soclu de marmură înalt aproape cât Jezal, părând mult 
prea mare şi impunătoare pentru piaţeta mică şi liniştită de 
lângă Patru Colţuri. Se speriase de fiecare umbră tot 
drumul până acolo, evitând oamenii, străduindu-se din 
răsputeri să treacă neobservat. Dar nu erau mulţi oameni 
prin preajmă. Era târziu şi, probabil, Ardee renunţase de 
mult să-l aştepte, cu condiţia să fi venit de la bun început. 

Se furişă emoţionat pe după statuie, privind în umbre, 
simțindu-se complet idiot. Străbătuse această piaţă de 
multe ori şi niciodată nu stătuse pe gânduri. Nu era un 
spaţiu public, în definitiv? Avea dreptul să se afle acolo, la 
fel ca oricine şi, totuşi, se simţea ca un hoţ. 

Piaţa era goală. Ăsta era un lucru bun. Era mai bine aşa. 
N-ar fi avut nimic de câştigat, ci totul de pierdut şi aşa mai 
departe. Aşadar, de ce se simţea atât de distrus? Ridică 
privirea către chipul lui Harod, încremenit în acea 
încruntătură de piatră pe care sculptorii o rezervă doar 
celor cu adevărat măreţi. Avea un maxilar distins, puternic, 
acest Harod, aproape că se putea compara cu cel al lui 
Jezal. 

- 'Trezeşte-te! şuieră un glas lângă urechea lui. 

Jezal scăpă un scâncet feciorelnic, se retrase, speriat, se 
împiedică şi reuşi să rămână în picioare doar agăţându-se 
de piciorul enorm al Regelui Harod. În spatele lui era o 
siluetă întunecată, o siluetă ascunsă de glugă. 

Râsete. 

- Nu-i nevoie să faci pe tine. Era Ardee. Îşi dădu gluga 
pe spate. Lumina ferestrei îi căzu pieziş pe un obraz, 
dezvăluindu-i zâmbetul strâmb. Sunt doar eu. 

- Nu te-am văzut, murmură el fără rost, desprinzându-şi 
repede mâinile disperate de imensul picior de piatră şi 
străduindu-se să pară nonşalant. 

Trebuia să recunoască, era un început prost. N-avea 
talent pentru aceste jocuri de-a v-aţi ascunselea. Însă Ardee 


părea degajată. Se întreba dacă nu mai făcuse toate astea 
şi altă dată. 

- Eşti scump la vedere în ultimul timp, spuse ea. 

- Ei, bine, ăă... bâigui el, cu inima încă bubuindu-l de pe 
urma sperieturii. Am fost ocupat, cu Turnirul şi toate 
astea... 

- A, prea-importantul Turnir. Te-am văzut luptând astăzi. 

- M-ai văzut? 

- De-a dreptul impresionant. 

- Ăă, mulţumesc, eu... 

- Fratele meu ţi-a spus ceva, nu? 

- Ce, despre duel? 

- Nu, cap sec. Despre mine. 

Jezal tăcu, încercând să găsească răspunsul cel mai bun. 

- Păi, el... 

- Ţi-e frică de el? 

- Nu! Tăcere. Prea bine, da. 

- Dar ai venit, oricum. Bănuiesc că ar trebui să fiu 
flatată. Îi dădu ocol încet, cercetându-l de sus până jos, de 
la picioare la frunte şi înapoi. Dar nu te-ai grăbit. E târziu. 
Va trebui să plec curând acasă. 

Era ceva în felul în care îl privea care nu-l ajuta deloc să- 
şi potolească bătăile inimii. Ba dimpotrivă. Trebuia să-i 
spună că nu se mai puteau întâlni. Era un lucru rău. Pentru 
amândoi. Nu putea să iasă nimic bun din asta... nimic bun... 

Respira repede, încordat, tulburat, incapabil să-şi 
dezlipească ochii de la faţa ei umbrită. Trebuia să-i spună 
acum. Nu de aceea venise? Deschise gura să vorbească, dar 
toate argumentele păreau acum îndepărtate, legate de alte 
timpuri, de alţi oameni, intangibile şi imponderabile. 

- Ardee... începu el. 

- Înî? 

Înaintă spre el, cu capul înclinat într-o parte. Jezal 
încercă să se îndepărteze, dar avea statuia în spate. Ardee 
se apropie şi mai mult, cu buzele uşor depărtate, cu ochii 
fixaţi asupra gurii lui. Ce era rău în asta, totuşi? 


Şi mai aproape, cu faţa ridicată spre el. Îi simţea mirosul 
- avea capul plin de parfumul ei. Îi simţea răsuflarea caldă 
pe obraz. Ce putea fi rău în asta? 

Îi simţea degetele reci pe piele, mângâindu-i faţa, 
trasându-i linia maxilarului, răsucindu-i-se prin păr şi 
trăgându-i capul spre ea. Buzele ei îi atinseră obrazul, moi 
şi calde, apoi bărbia, apoi buzele. Le strânseră uşor pe ale 
lui. Ardee se lipi de el, strecurându-şi cealaltă mână pe 
după spatele lui. Limba ei îi atinse gingiile, dinţii, limba şi 
Ardee scotea mici sunete din gât. Şi el făcea la fel, probabil 
- chiar nu era sigur. Tot trupul îl furnica, fierbinte şi rece în 
acelaşi timp, mintea îi era în gură. Era ca şi cum n-ar mai fi 
sărutat niciodată o fată. Ce putea fi rău în asta? Dinţii ei îi 
muşcară buzele, aproape dureros, dar nu tocmai. 

Jezal deschise ochii, cu răsuflarea tăiată, tremurând, cu 
genunchii moi. Ea îl privea. Îi vedea ochii scânteind în 
întuneric, urmărindu-l cu atenţie, studiindu-l. 

- Ardee... 

- Ce? 

- Când te mai pot vedea? Avea gâtul uscat, glasul îi suna 
răguşit. Ea cobori privirea în pământ, cu un mic zâmbet. Un 
zâmbet crud, de parcă l-ar fi prins cu ocaua mică şi ar fi 
câştigat o grămadă de bani de la el. Lui Jezal nu-i păsa. 
Când? 

- Oh, am să te anunţ. 

Trebuia s-o sărute din nou. La naiba cu consecinţele. La 
naiba cu West. La naiba cu tot. Se aplecă spre ea şi închise 
ochii. 

- Nu, nu, nu. Ea îşi retrase gura. Ar fi trebuit să vii mai 
repede. 

Ardee se dezlipi de el, se întoarse, cu zâmbetul încă pe 
buze, şi se îndepărtă. O urmări, în tăcere, încremenit, 
fascinat, cu spatele lipit de soclul rece de piatră al statuii. 
Jezal nu se mai simţise niciodată astfel. Niciodată. 

Ea aruncă o privire înapoi, doar o dată, ca şi cum ar fi 
vrut să verifice dacă încă o urmărea. Pieptul i se strânse, 


aproape dureros, doar când o văzu privindu-l, pe urmă 
Ardee dispăru după un colţ. 

El rămase acolo o clipă, cu ochii larg deschişi, doar 
respirând. Apoi o pală rece de vânt suflă prin piaţă şi lumea 
se prăbuşi din nou peste el. Duelul, războiul, prietenul său 
West, obligaţiile lui. Un singur sărut, asta a fost tot. Un 
sărut şi toată hotărârea lui se scursese ca urina dintr-o oală 
de noapte spartă. Îşi roti privirea, dintr-odată simțindu-se 
vinovat, năucit şi speriat. Ce făcuse el acolo? 

- La naiba! spuse Jezal. 


Lucru necurat 


Un lucru care arde poate răspândi tot felul de mirosuri. 
Un pom viu, proaspăt şi plin de sevă, miroase altfel în 
flăcări decât unul mort, uscat şi ofilit. Un porc aprins şi un 
om miros aproape la fel, dar asta e altă poveste. Mirosul de 
ars pe care îl simţea Copoiul acum venea de la o casă. Îl 
ştia, fără doar şi poate. Un miros pe care îl cunoştea mai 
bine decât i-ar fi plăcut. Casele nu se aprind singure prea 
des. De obicei, lucrul acesta e însoţit de un act de violenţă. 
Asta însemna oameni prin preajmă, oameni gata de luptă, 
cel mai probabil, aşa că se furişă cu mare grijă, jos, printre 
copaci, alunecă pe burtă spre margine şi privi printre 
tufişuri. 

Acum îl vedea, destul de limpede. Fum negru, înălţându- 
se într-o coloană înaltă, dintr-un punct de lângă râu. O casă 
mică, încă fumegând, dar distrusă până la zidurile scunde 
de piatră. Fusese şi un hambar, dar acum nu mai rămăsese 
decât un morman de vreascuri negre şi de noroi negru. 
Câţiva copaci şi un petic de teren cultivat. Viaţa de fermier 
era destul de săracă, în Nordul Îndepărtat, chiar şi în 
vremurile cele mai bune. Prea frig să ai ce creşte - câteva 
rădăcini, poate, şi nişte oi de păstorit. Un porc, doi, dacă 
erai norocos. 

Copoiul îşi scutură capul. Cine ar vrea să pârjolească 
oameni atât de săraci? Cine ar vrea să jefuiască acest petic 
îndărătnic de pământ? Unora pur şi simplu le place să dea 
foc, presupuse el. Se târi puţin mai departe, uitându-se în 
stânga şi-n dreapta în josul văii, căutând o urmă a celor 
care au făcut asta, dar tot ce putea zări mişcându-se erau 
câteva oi sfrijite risipite pe versanţii văii. Se retrase târâş 
înapoi în tufişuri. 

Inima i se strânse pe când ce se furişa înapoi către 
tabără. Glasuri ridicate, certându-se, ca întotdeauna. Se 


întrebă, preţ de un minut, dacă să treacă pur şi simplu şi să 
meargă mai departe; era sătul de nesfârşita gâlceavă. Dar, 
în cele din urmă, hotărî să n-o facă. O iscoadă care-i 
părăseşte pe-ai lui nu face multe parale. 

- De ce nu-ţi ţii pliscul, Dow? Glasul hârâit al lui Tul 
Duru. Ai vrut la sud, iar când am mers spre sud, n-ai făcut 
decât să suspini după munţi! Acum, că suntem în munţi, 
mârâi toată ziua şi toată noaptea că ai burta goală! M-am 
săturat până peste cap, câine smiorcăit! 

Acum veni rândul mârâitului urâcios al lui Dow cel 
Negru: 

- De ce trebuie să primeşti tu de două ori mai multă 
mâncare, doar fiindcă eşti un porc mare şi gras? 

- Nenorocitule! 'Te strivesc ca pe un vierme ce eşti! 

- Îţi tai eu gâtul când dormi, morman de carne! Apoi o să 
avem cu toţii mâncare din belşug! Cel puţin o să scăpăm de 
sforăitul tău blestemat! Acum ştiu de ce-ai fost poreclit 
Capdetunet, scroafă mârâită! 

- Ţineţi-vă pliscurile, amândoi! îl auzi Copoiul răcnind pe 
Treicopaci, destul de tare să trezească morţii. M-am 
săturat! 

Acum îi putea vedea, pe toţi cinci. Tul Duru şi Dow cel 
Negru, zbârlindu-se unul la altul şi Treicopaci între ei, cu 
mâinile ridicate. Forley stătea şi privea, cu un aer trist, iar 
Ursuzul nici măcar nu se uita, verificându-şi săgețile. 

- Hei! şuieră Copoiul şi cu toţii se întoarseră brusc spre 
el. 

- E Copoiul, spuse Ursuzul, abia ridicându-şi privirea de 
la săgețile sale. 

N-aveai cum să-l înţelegi pe omul acela. Nu vorbea nimic 
zile în şir, apoi, când deschidea gura, era ca să spună ceea 
ce vedeau deja cu toţii. 

Forley era dornic să le atragă atenţia în altă parte, ca 
întotdeauna. Era greu de ghicit cât s-ar fi abținut să se 
omoare între ei, fără să-l aibă pe el prin preajmă. 

- Ce-ai găsit, Copoiule? întrebă el. 


- Ce să vezi, am găsit cinci nătărăi afurisiţi în pădure! 
şuieră el, ieşind dintre copaci. l-am auzit de la o poştă! Şi 
erau Oameni Aleşi, îţi vine să crezi? Oameni de la care te-ai 
fi aşteptat să fie mai prudenţi! Care se ceartă între ei, ca 
întotdeauna. Cinci ticăloşi afurisiţi... 

Treicopaci ridică mâna: 

- În regulă, Copoiule. Ar trebui să fim mai prudenţi! Şi 
apoi se încruntă la Tul şi Dow. Se încruntară unul la altul, 
dar nu-şi mai spuseră nimic. Ce-ai găsit? 

- Sunt lupte pe-aici, sau aşa ceva. Am văzut o fermă 
arzând. 

- Arzând, zici? întrebă Tul. 

- Da. 

Treicopaci se încruntă. 

- Atunci du-ne acolo. 


Copoiul nu văzuse asta de sus, din pădure. N-ar fi putut. 
Era prea departe şi prea mult fum ca să vadă asta. Dar 
acum vedea, de aproape, şi îi făcea rău. Văzură cu toţii. 

- Nu-i lucru curat aici, spuse Forley, privind în sus, la 
copac. Nu-i lucru curat. 

- Da, mormăi Copoiul. 

Nu găsea altceva de spus. Creanga pârâia, în timp ce 
bătrânul se legăna uşor, cu picioarele goale bălăbănindu-se 
aproape de pământ. Poate că încercase să se împotrivească: 
avea două săgeți în trup. Femeia era prea tânără să-i fi fost 
soţie. Fiică, poate. Copoiul bănuia că cei doi copii erau fiii 
lui. 

- Cine-ar spânzura un copil? murmură el. 

- Mă pot gândi la câţiva destul de ticăloşi, remarcă Tul. 

Dow scuipă în iarbă. 

- Adică eu? mârâi el şi cei doi erau din nou la cuțite. Am 
pârjolit câteva ferme şi un sat, două, dar am avut motive, 
era război. Am lăsat copiii să trăiască. 

- Eu am auzit altceva, zise Tul. 

Copoiul închise ochii şi oftă. 


- Crezi că dau doi bani pe ce-ai auzit tu? răcni Dow. 
Poate că numele mi-e mai negru decât merit, rahat uriaş ce 
eşti! 

- Ştiu ce meriiţi, ticălosule! 

- Ajunge! mârâi Treicopaci, privind încruntat spre pom. 
N-aveţi pic de respect? Copoiul are dreptate. Suntem în 
munţi acum şi ne pândesc necazurile. Gata cu ciorovăiala 
asta: Gata! Calm şi liniştit, de acum înainte. Suntem Oameni 
Aleşi, cu treabă de bărbaţi de făcut. 

Copoiul clătină din cap, bucuros să audă, în sfârşit, ceva 
raţional. 

- Sunt lupte prin preajmă, spuse el, trebuie să fie. 

- Înî, făcu Ursuzul, deşi era greu de spus exact cu ce 
anume era de acord. 

Ochii lui Treicopaci nu se dezlipeau de trupurile care se 
legănau. 

- Ai dreptate. Trebuie să ne concentrăm la asta acum. La 
asta şi la nimic altceva. Luăm urma cetei care a făcut asta şi 
vedem pentru ce luptă. Nu facem nimic până când nu ştim 
cine cu cine luptă. 

- Cine-a făcut asta luptă pentru Bethod, zise Dow. Îţi poţi 
da seama cu ochiul liber. 

- Vom vedea. Tull şi Dow, tăiaţi funiile ăstora şi îngropaţi- 
i. Poate că sarcina asta o să vă mai oţelească. 

Cei doi se priviră încruntaţi, dar Treicopaci nu le acordă 
nicio atenţie. 

- Copoiule, tu du-te şi miroase cine-a făcut asta. 
Adulmecă-i şi la noapte le facem o vizită. O vizită ca aceea 
pe care le-au făcut-o ei celor de-aici. 

- Da, spuse Copoiul, dornic să treacă la fapte. Le facem o 
vizită. 


Copoiul nu putea să-şi dea seama. Dacă oamenii ăştia 
erau într-un conflict, temându-se să nu fie prinşi de 
duşmani, nu depuneau prea multe eforturi să-şi acopere 
urmele. Le luă urma cât se poate de uşor. Cinci la număr, 


socoti el. Trebuie că se îndepărtaseră tacticos de ferma 
cuprinsă de flăcări, coborând prin vale pe lângă râu şi 
intrând în pădure. Urmele erau atât de vizibile încât, din 
când în când, îşi făcea gânduri că-i jucau o farsă, pândindu-l 
din copaci, aşteptând să-l spânzure de o creangă. Dar, după 
toate aparențele, nu era aşa, căci îi ajunse din urmă chiar 
înainte de căderea nopţii. 

La început simţi mirosul cărnii - oaie la frigare. Apoi le 
auzi glasurile - vorbind, strigând, râzând, fără să se 
străduiască defel să nu facă zgomot, uşor de auzit chiar şi 
cu râul învolburându-se alături. Apoi îi văzu, şezând în jurul 
unui foc imens, într-o poiană, cu o oaie jupuită pe frigare, 
luată, fără îndoială, de la fermierii aceia. Copoiul se ghemui 
în tufe, uşurel, tăcut, aşa cum ar fi trebuit să fie ei. Numără 
cinci bărbaţi, mai bine zis patru şi un băiat de vreo 
paisprezece ani. Cu toţii şedeau pur şi simplu, fără cineva 
care să stea de veghe, nicio precauţie. Nu pricepea. 

- Stau pur şi simplu acolo, şopti el, când ajunse înapoi la 
ceilalţi. Doar stau. Niciun străjer, nimic. 

- Doar stau? întrebă Forley. 

- Da. Cinci. Stau şi se hlizesc. Nu-mi place. 

- Nici mie nu-mi place, zise Treicopaci, dar ce-am văzut 
la ferma aia îmi place şi mai puţin. 

- Arme, şuieră Dow. Arme, asta trebuie. 

De data aceasta, Tul fu de acord cu el. 

- Arme, şefule. Hai să le dăm o lecţie! 

Nici măcar Forley nu interveni de data asta, ca să 
prevină o ceartă, dar Treicopaci mai cugetă o clipă la asta, 
acordându-şi un răgaz, ca să nu se pripească. Apoi clătină 
aprobator din cap. 

- Arme să fie. 


Pe Dow cel Negru nu-l poţi vedea în noapte, dacă nu 
vrea să fie văzut. Nici nu-l auzi, dar Copoiul ştia că e acolo, 
în timp ce se strecura în jos, printre copaci. Dacă lupţi 
alături de un om destul de multă vreme, ajungi să-l înţelegi. 


Înveţi cum gândeşte şi ajungi să gândeşti în acelaşi fel. Dow 
era acolo. 

Copoiul avea ţinta lui. Vedea spatele celui aflat departe, 
în dreapta, o siluetă neagră profilată pe fundalul focului. 
Copoiul nu-şi irosea încă prea mult gândurile cu celălalt. Nu 
se gândea la nimic decât la ţinta lui. Odată ce alegi să faci 
ceva, sau şeful tău alege în locul tău, mergi până la capăt şi 
nu te uiţi înapoi până când misiunea nu e îndeplinită. 
Timpul pe care-l petreci gândindu-te e cel în care vei fi 
omorât. Logen îl învățase acest lucru, iar el îl luase cât se 
poate de în serios. Aşa trebuia să fie. 

Copoiul se strecură şi mai aproape, simțind căldura 
focului pe faţă, simțind metalul aspru al cuţitului în mână. 
La naiba, îi venea să urineze, ca întotdeauna. Ţinta nu era 
acum decât la un pas. Băiatul era în faţa lui - dacă ar fi 
ridicat privirea de la bucata lui de carne, l-ar fi văzut pe 
Copoi venind, dar era prea concentrat la mâncare. 

- Aah! horcăi unul dintre ceilalţi. 

Asta însemna că Dow ajunsese la el şi asta însemna că 
era terminat. Copoiul făcu un salt înainte şi îşi înjunghie 
ţinta în partea laterală a gâtului. Victima întinse mâna o 
clipă, apucându-se de gâtul tăiat, făcu un pas clătinat şi se 
prăbuşi. Unul dintre ceilalţi sări în sus, aruncându-şi pe jos 
ciozvârta de oaie pe jumătate mâncată, apoi o săgeată îl lovi 
în piept. Ursuzul, de lângă râu. Păru surprins, o clipă, după 
care se prăbuşi în genunchi, cu faţa schimonosită de 
durere. 

Mai rămâneau doar doi, iar băiatul şedea încă acolo, 
holbându-se la Copoi, cu gura pe jumătate deschisă, cu o 
bucăţică de carne atârnându-i afară. Ultimul dintre ei era 
ridicat în picioare, respirând repede, cu un cuţit lung în 
mână. Trebuie că-l scosese ca să mănânce cu el. 

- Aruncă arma! răcni Treicopaci. 

Copoiul îl văzu acum pe bătrân venind spre ei cu paşi 
mari, cu lumina focului scânteind pe marginea de metal a 
scutului său mare şi rotund. Bărbatul îşi muşca buza, cu 


ochii ţâşnind de la Copoi la Dow, care se apropiau încet de 
el, din ambele părţi. Apoi îl văzu pe Capdetunet, ivindu-se 
din întunericul pădurii, părând prea mare să fie om, cu 
sabia-i uriaşă strălucindu-i pe umăr. Era de-ajuns pentru el. 
Îşi aruncă pumnalul jos, în ţărână. 

Dow făcu un salt înainte, îl apucă de încheieturi şi i le 
legă strâns în faţă, după care îl îmbrânci în genunchi, lângă 
foc. Copoiul făcu acelaşi lucru cu băiatul, strângând din 
dinţi, fără să scoată o vorbă. Totul se întâmplă într-o clipă, 
calm şi liniştit, aşa cum spusese Treicopaci. Pe mâinile 
Copoiului era sânge, dar asta era treaba şi n-aveai ce-i face. 
Ceilalţi îşi croiau drum spre ei acum. Ursuzul venea prin 
râu, împroşcând apa, cu arcul peste umăr. Îl lovi cu piciorul, 
în trecere, pe cel pe care-l omorâse, dar trupul nu se mişcă. 

- Mort, zise Ursuzul. 

Forley era în spate, uitându-se la cei doi prizonieri. Dow 
se holba la cel pe care-l legase, fixându-l cu privirea. 

- Îl ştiu pe ăsta de-aci, spuse el, părând chiar încântat de 
asta. Groa Mocirlă, nu-i aşa? Ce noroc! Mă frământă gândul 
la tine de ceva vreme! 

Mocirlă privi încruntat în pământ. Un om crud, gândi 
Copoiul, genul care ar putea spânzura fermieri, dacă exista 
aşa ceva. 

- Da, eu sunt Mocirlă. Nu-i nevoie să vă întreb cum vă 
cheamă! Când se va afla că aţi omorât nişte perceptori ai 
Regelui, veţi fi nişte oameni morţi cu toţii! 

- Dow cel Negru mi se spune. 

Capul lui Groa Mocirlă se înălţă, cu gura larg deschisă. 

- O, la naiba, şopti el. 

Băiatul îngenuncheat lângă el privi împrejur cu ochii 
mari. 

- Dow cel Negru? Cum? Nu eşti acelaşi Dow cel Negru 
ca... o, la naiba. 

Dow clătină încet din cap, cu zâmbetul acela maliţios al 
lui lăbărţându-i-se pe faţă, zâmbetul acela ucigător. 


- Groa Mocirlă. Ai de plătit pentru tot felul de treburi. 
Te-am avut în minte şi acum eşti în faţa mea. Îl bătu uşor pe 
obraz. Şi în palma mea. Ce noroc! 

Mocirlă îşi retrase faţa, cu o smucitură, cât de departe 
putu, aşa imobilizat cum era. 

- Credeam că eşti în iad, Dow, ticălosule! 

- Aşa credeam şi eu, dar am fost doar la nord de munţi. 
Avem câteva întrebări pentru tine, Mocirlă, înainte să capeţi 
ce ţi se cuvine. Cine e acest rege? Ce colectezi pentru el? 

- La naiba cu întrebările tale! 

Treicopaci îl lovi peste tâmplă, de unde nici nu se 
aştepta. Când se întoarse să se uite, Dow îl trosni în cealaltă 
parte. Capul îi zbură dintr-o parte în alta, până când 
bărbatul se înmuie destul ca să vorbească. 

- Care-i conflictul? întrebă Treicopaci. 

- Nu e niciun conflict, scuipă Mocirlă printre dinţii-i 
sparţi. Aţi putea fi morţi, ticăloşilor! Nu ştiţi ce s-a 
întâmplat, nu-i aşa? 

Copoiul se încruntă. Nu-i plăcea cum sună asta. Se părea 
că lucrurile se schimbaseră cât timp fuseseră plecaţi şi nu 
văzuse până acum nicio schimbare în bine. 

- Eu pun întrebările aici, zise Treicopaci. Tu 
concentrează-ţi fărâma de creier la răspunsuri. Cine mai 
luptă? Cine nu vrea să îngenuncheze în faţa lui Bethod? 

Mocirlă râse, aşa legat fedeleş cum era. 

- N-a mai rămas nimeni! Războiul s-a sfârşit! Bethod 
este acum rege al întregului Nord! Toată lumea 
îngenunchează în faţa lui... 

- Noi nu, mârâi Tul Duru, aplecându-se. Dar Bătrânul 
Yawl? 

- Mort! 

- Dar Sything sau Rattleneck? 

- Mort şi mort, idioţilor! Singurele lupte sunt acum în 
Sud! Bethod a pornit la război cu Uniunea! Da! Şi îi 
cotonogim şi pe ei! 


Copoiul nu era sigur dacă să-l creadă. Rege? Nu mai 
existase niciodată un rege în Nord. Nu fusese niciodată 
nevoie, iar Bethod era ultimul pe care l-ar fi ales. lar să 
declare război Uniunii? Alerga după potcoave de cai morţi, 
desigur. Sudiştii erau de departe mai numeroşi. 

- Dacă nu se duce niciun război aici, întrebă Copoiul, 
pentru ce ucideţi? 

- Du-te dracului! 

Tul îl plesni cu putere peste faţă şi Mocirlă căzu pe 
spate. Dow îl lovi, la rândul lui, cu piciorul, apoi îl trase în 
sus. 

- De ce i-ai omorât? întrebă Tul. 

- Dări! strigă Mocirlă, cu sângele şiroindu-i din nas. 

- Dări? întrebă Copoiul. 

Era un cuvânt destul de ciudat, nici nu prea ştia ce 
înseamnă. 

- Nu voiau să plătească! 

- Dări pentru cine? întrebă Dow. 

- Pentru Bethod, pentru cine crezi? A luat tot pământul, 
a risipit toate clanurile şi le-a luat pămâtul pentru ai lui! 
Oamenii îi sunt datori! lar noi colectăm! 

- Dări, ai? Ăsta e un blestemat obicei sudist, fără doar şi 
poate! Şi dacă nu pot plăti? întrebă Copoiul, simțind că i se 
întoarce stomacul pe dos. Îi spânzurați, nu-i aşa? 

- Dacă nu plătesc, putem să facem cu ei ce ne place! 

- Ce vă place? Tul îl apucă pe după gât, strângându-l cu 
o mână vânjoasă, până când ochii lui Groa Mocirlă ieşiseră 
pe jumătate din orbite. Ce vă place? Vă place să-i 
spânzurați? 

- Gata, Capdetunet, zise Dow, desfăcând degetele lui Tul 
şi împingându-l uşor. Gata, voinicule, asta nu-i pentru tine, 
să omori un om legat. Îl bătu pe piept, scoţându-şi securea. 
Pentru treburi ca astea există cei ca mine. 

Mocirlă îşi revenise acum, mai mult sau mai puţin, şi 
putea respira. 


- Capdetunet, tuşi el, cercetându-i cu privirea. Sunteţi 
toţi, nu-i aşa? Iu eşti Treicopaci, tu Ursuzul, iar ăla de colo 
e Molâul. Aşadar, nu îngenuncheaţi, ai? Bine de voi! Unde-i 
Nouădegete? Ei? rânji Mocirlă. Unde e Sângerosul Nouă? 

Dow se întoarse, trecându-şi degetul peste tăişul securii. 

- Întors în ţărână, iar tu o săi te alături. Am auzit destul. 

- Dă-mi drumul, ticălosule! ţipă Mocirlă, trăgând de 
sfori. Nu eşti mai bun decât mine, Dow cel Negru! Ai 
omorât mai mulţi oameni decât ciuma! Dă-mi drumul şi dă- 
mi o sabie! Haide! Ţi-e frică să te lupţi cu mine, laşule? Ţi-e 
frică să-mi dai o şansă, nu? 

- Hai, fă-mă laş! mârâi Dow. Tu, care ai omorât copii doar 
de plăcere. Ai avut o armă şi ai lăsat-o să cadă. Asta ţi-a fost 
şansa şi n-ai profitat de ea. Cei ca tine nu merită încă una. 
Dacă ai ceva de spus, ai face bine să spui acum. 

- La naiba cu tine! ţipă Mocirlă. La naiba cu haita de... 

Securea lui Dow îl despică între ochi, doborându-l pe 
spate. Mocirlă dădu puţin din picioare şi cu asta, basta. 
Niciunul dintre ei nu vărsă o lacrimă pentru ticălosul ăla - 
până şi Forley nu făcu decât să tresară când lama pătrunse 
în carne. Dow se aplecă şi scuipă pe trupul mort şi Copoiul 
nu-l putea învinui pentru asta. Dar băiatul era o problemă 
mai mare. Se uită la cadavru cu ochi mari, apoi ridică 
privirea. 

- Voi sunteţi ăia, nu? făcu el. Cei pe care i-a învins 
Nouădegete? 

- Da, băiete, răspunse Treicopaci, noi suntem 

- Am auzit poveşti despre voi. Ce-aveţi de gând cu mine? 

- Ei, bine, asta-i o întrebare, zău, mormăi Copoiul în 
barbă. 

Din păcate, ştia deja răspunsul. 

- Nu poate rămâne cu noi, zise 'Treicopaci. Nu putem să-l 
cărăm după noi şi nu putem risca. 

- E doar un băietan, zise Forley. Îi putem da drumul. 

Era un gând plăcut, dar nu stătea în picioare, şi ştiau 
asta cu toţii. Băiatul părea încrezător, dar Tul îi tăie elanul. 


- Nu ne putem încrede în el. Nu aici. Ar spune cuiva că 
ne-am întors şi apoi am fi vânaţi. Nu pot s-o fac. În plus, a 
avut şi el un rol în treaba aia de la fermă. 

- Dar ce să fi făcut? întrebă băiatul. Ce să fi făcut? Eu 
voiam să merg în sud să lupt cu Uniunea şi să-mi fac un 
nume, dar ei m-au trimis aici, să colectez dări. Dacă şeful 
meu zice să fac un lucru, trebuie să-l fac, nu? 

- Da, spuse Treicopaci. Nimeni nu zice c-ai fi avut de 
ales. 

- N-am vrut să am de-a face cu asta! l-am zis să-i lase pe 
copii în pace! Trebuie să mă credeţi! 

Forley îşi cobori privirea spre cizme. 

- Dar chiar te credem. 

- Dar o să mă omorâţi naibii oricum? 

Copoiul îşi molfăia buza. 

- Nu putem să te luăm cu noi, nu putem să-ţi dăm 
drumul. 

- N-am vrut să am de-a face. Băiatul îşi plecă creştetul. 
Nu mi se pare corect. 

- Nu, zise Treicopaci. Nu este deloc corect. Dar asta-i 
treaba. 

Securea lui Dow se înfipse în ceafa flăcăului, care se 
prăbuşi pe burtă. Copoiul tresări şi întoarse privirea. Ştia 
că Dow o făcuse aşa, ca să nu fie nevoiţi să-l privească pe 
băiat în faţă. O idee bună, probabil, şi spera că le fusese de 
folos celorlalţi, dar, cu faţa-n sus sau cu faţa-n jos, pentru el 
era acelaşi lucru. Se simţea aproape la fel de bolnav cum se 
simţise la fermă. 

Nu era cea mai proastă zi din viaţa lui, nici pe departe. 
Dar era o zi proastă. 


Copoiul îi privi trecând în rând pe drum, dintr-un punct 
bun, de sus, din pădure, unde nu-l putea vedea nimeni. 
Avusese grijă şi să se aşeze contra vântului, fiindcă, sincer 
vorbind, cam duhnea. Era o ciudată procesiune bătrână. Pe 
de-o parte, arătau ca nişte luptători, plecaţi să captureze 


arme şi apoi la război. Pe de altă parte, totul la ei era 
ciudat. Arme vechi, cele mai multe, şi o amestecătură de 
armuri desperecheate. Mărşăluiau, dar lălâi şi jerpeliţi. 
Majoritatea, prea bătrâni să fie luptători de primă clasă, cu 
părul cărunt, cu ţeste pleşuve, iar mulţi dintre ceilalţi, prea 
tineri ca să le mijească barba, doar nişte băieţandri. 

Copoiului i se părea că nimic nu mai avea vreo noimă în 
Nord. Se gândi la ce-i spusese Mocirlă înainte ca Dow să-l 
omoare. Război cu Uniunea. Oare şleahta asta mergea la 
război? Dacă da, atunci trebuie că Bethod ajunsese la 
fundul sacului. 

- Care-i treaba, Copoiule? îl întrebă Forley, când se 
întoarse în tabără. Ce se întâmplă acolo, jos? 

- Bărbaţi. Înarmaţi, dar nu cine ştie ce. O sută sau mai 
mulţi. Tineri şi bătrâni, majoritatea, îndreptându-se spre 
sud-vest - şi Copoiul arătă în josul drumului. 

Treicopaci clătină din cap. 

- Către Englia. Aşadar, Bethod nu glumeşte. Duce război 
cu Uniunea, cu orice preţ. Oricât sânge s-ar vărsa, nu e de- 
ajuns pentru el. la pe oricine poate ţine o suliță. Asta nu era 
o surpriză, de fapt. Bethod nu fusese niciodată omul 
jumătăţilor de măsură. Totul sau nimic, şi nu-i păsa cine era 
omorât pe drum. Fiecare bărbat, continuă Treicopaci, 
murmurând în barbă. Dacă shanka vin acum peste munţi... 

Copoiul îşi roti privirea. Feţe încruntate, îngrijorate, 
murdare. Înţelegea ce spunea Treicopaci, înțelegeau cu 
toţii. Dacă shanka veneau acum, fără nimeni rămas în Nord 
să-i înfrunte, ceea ce se întâmplase la fermă ar fi fost o 
nimica toată. 

- Trebuie să prevenim pe cineva! strigă Forley, trebuie 
să-i prevenim! 

Treicopaci scutură din cap: 

- L-ai auzit pe Mocirlă. Yawl s-a dus, la fel şi Rattleneck şi 
Sything. Toţi morţi şi reci, întorşi în ţărână. Bethod e rege 
acum, Rege al Oamenilor Nordului. Dow cel Negru se 


încruntă şi scuipă în noroi. Scuipă cât vrei, Dow, dar faptele 
sunt fapte. N-a mai rămas nimeni de prevenit. 

- Nimeni în afară de Bethod însuşi, mormăi Copoiul, 
nefericit că trebuia s-o spună. 

- Atunci trebuie să-i spunem! Forley îi cercetă pe toţi cu 
privirea, disperat. O fi el un ticălos fără inimă, dar cel puţin 
e om! E mai bun decât capetele-turtite, nu? Trebuie să 
spunem cuiva! 

- Ha! răcni Dow. Ha! Crezi c-o să ne asculte, Molâule! Aţi 
uitat ce ne-a zis? Nouă şi lui Nouădegete? Să nu ne 
întoarcem niciodată. Aţi uitat cum era cât pe ce să ne 
omoare? Aţi uitat cât de mult ne urăşte pe fiecare? 

- Se teme de noi, zise Ursuzul 

- Ne urăşte şi se teme de noi, murmură Ireicopaci, şi 
bine face. Fiindcă suntem puternici. Oameni Aleşi. Oameni 
Vestiţi. Felul de oameni pe care ceilalţi îi urmează. 

Tul clătină din capu-i mare. 

- Da, n-o să ne primească la Carleon cu braţele deschise, 
mă gândesc. N-o să ne primească fără o ţeapă pregătită. 

- Nu sunt puternic! strigă Forley. Sunt Molâul, toată 
lumea ştie asta! Bethod n-are niciun motiv să se teamă de 
mine, nici să mă urască. Mă duc eu! 

Copoiul îl privi surprins. Îl priviră cu toţii. 

- Tu? întrebă Dow. 

- Da, eu. N-oi fi eu luptător, dar nici laş nu sunt. Mă duc 
să vorbesc cu el. Poate o să asculte. 

Copoiul stătea şi se holba la el. Trecuse atâta vreme de 
când vreunul dintre ei încercase să-i scoată din bucluc cu 
vorba bună, încât uitase că se putea face asta. 

- Poate c-o să asculte, murmură Treidegete. 

- S-ar putea să asculte, zise Tul. Apoi s-ar putea foarte 
bine să te omoare, Molâule! 

Copoiul clătină din cap. 

- E şi asta o posibilitate. 

- Poate, dar merită, nu? 


Se priviră cu toţii, îngrijoraţi. Forley dădea dovadă de 
ceva curaj, nu-i vorbă, dar Copoiului nu-i prea plăcea cum 
sună planul. Nu puteai să-ţi agăţi speranţele de un fir 
subţire de aţă ca Bethod. Un fir peste măsură de subţire. 

Dar, aşa cum spunea Ireicopaci, nu mai rămăsese 
nimeni altcineva. 


Vorbe şi praf 


Kurster ţopăia în jurul cercului, cu părul lung şi auriu 
săltându-i pe umeri, făcând cu mâna mulţimii, trimițând 
bezele fetelor. Publicul aclama, urla şi chiuia, în timp ce 
tânărul sprinten îşi făcea ostentativul spectacol. Era un 
aduan, un ofiţer al Gărzii Regelui. Un localnic, şi extrem de 
popular. 

Bremer dan Gorst se sprijinea de marginea îngrăditurii, 
privindu-şi adversarul cu ochii întredeschişi. Săbiile sale 
păreau neobişnuit de grele, uzate şi îndelung folosite, prea 
greoaie, poate, ca să fie agile. Gorst însuşi părea prea greoi 
ca să fie agil, dacă venea vorba: o matahală de om cu gâtul 
gros, aducând mai degrabă a luptător corp la corp decât a 
săbier. Părea inferior în această luptă. Majoritatea 
spectatorilor păreau să fie de această părere. Dar eu ştiu 
mai bine. 

În apropiere, un agent de pariuri striga cotele, luând 
bani de la oamenii care sporovăiau în jurul lui. Aproape 
toate pariurile erau pentru Kurster. Glokta se aplecă de pe 
banca lui. 

- Ce şanse îi dai acum lui Gorst? 

- Lui Gorst? întrebă agentul de pariuri. Jumate-jumate. 

- Pariez două sute de mărci. 

- Regret, amice, nu pot acoperi suma asta. 

- O sută, atunci, pentru cinci la patru. 

Agentul chibzui o clipă, cu ochii în cer în timp ce calcula 
în cap. 

- S-a făcut. 

Glokta se aşeză comod, în timp ce arbitrul prezentă 
concurenţii, privindu-l pe Gorst cum îşi suflecă mânecile 
cămăşii. Avea antebraţe groase ca nişte trunchiuri de 
copaci, funii grele de muşchi ce se zvârcoleau în timp ce-şi 
mişca degetele cărnoase. Îşi întinse gâtul gros într-o parte 


şi-n alta, apoi îşi luă săbiile de la asistentul său şi lansă 
câteva lovituri de încălzire. Puţini din mulţime observară. 
Erau ocupați să-l aclame pe Kurster, care tocmai îşi ocupa 
locul la semn. Dar Glokta văzu. Mai iute decât pare. Mult, 
mult mai iute. Acele arme grele nu mai par atât de greoaie. 

- Bremer dan Gorst! strigă arbitrul, în timp ce bărbatul 
vânjos îşi târşâia picioarele spre semnul său. Aplauzele fură 
zgârcite. Acest taur greoi nu întruchipa imaginea nimănui 
despre un săbier. Începeţi. 

Nu era un spectacol elegant. De la bun început, Gorst îşi 
agită sabia lungă în largi mişcări impetuoase, ca un pădurar 
care taie buşteni, mârâind răguşit la fiecare lovitură. Era un 
spectacol ciudat. Unul era într-o competiţie de scrimă, 
celălalt părea să creadă că luptă pe viaţă şi pe moarte. 
Trebuie doar să-l atingi, omule, nu să-l spinteci în două. 
Dar, pe măsură ce privea, Glokta îşi dădu seama că 
loviturile teribile nu erau nici pe departe atât de greoaie pe 
cum păreau. Erau bine sincronizate şi deosebit de precise. 
Kurster râse când săltă la o parte din faţa primului balans 
puternic, zâmbi când se feri de al treilea, dar la al cincilea 
zâmbetul îi pierise de mult. Şi nu pare să-i revină. 

Nu era deloc elegant. Dar puterea e de necontestat. 
Kurster îşi feri disperat capul sub o nouă lovitură amplă, 
arcuită. Asta a fost destul de puternică să-i taie capul, cu 
sau fără sabie boantă. 

Favoritul mulţimii îşi dădea toată osteneala să preia 
iniţiativa, lovind din răsputeri, dar Gorst nu se lăsa mai 
prejos. Acesta gemu când pară eficient loviturile, cu sabia-i 
scurtă, apoi mârâi din nou când îşi aduse, şuierând, sabia 
lungă deasupra. Glokta tresări când aceasta izbi sabia lui 
Kurster cu un zgomot răsunător, cât pe ce să i-o smulgă 
dintre degete, când încheietura mâinii se îndoi. Kurster se 
dădu în spate, împleticindu-se sub forţa loviturii, 
strâmbându-se de durere şi şoc. 

Acum îmi dau seama de ce par săbiile lui Gorst atât de 
uzate. Kurster se feri, în jurul cercului, încercând să scape 


de atac, dar matahala era prea iute. Mult prea iute. Gorst îl 
cunoştea de-acum, anticipa fiecare mişcare, îşi hărţuia 
adversarul fără preget. N-avea cale de scăpare. 

Două lovituri puternice îl conduseră pe nefericitul ofiţer 
spre marginea cercului, apoi o mişcare secerătoare îi 
smulse sabia lungă din mână şi o vâri în iarbă, legănându-se 
nebuneşte înainte şi înapoi. Kurster se clătină o clipă, cu 
ochii mari, cu mâna goală tremurând, apoi Gorst se năpusti 
asupra lui scoțând un răget şi izbindu-şi un umăr greu, cu 
toată forţa, în coastele lipsite de apărare. 

Glokta izbucni în râs, împroşcând salivă. N-am mai văzut 
niciodată un săbier zburând. Kurster făcu o adevărată 
tumbă, ţipând ca o copiliţă când săltă în aer, izbi pământul, 
dând din mâini şi din picioare şi alunecă pe burtă. În cele 
din urmă, se opri în nisipul din afara cercului, la trei paşi 
mari de locul în care îl lovise Gorst, gemând încetişor. 

Mulțimea era în stare de şoc, atât de liniştită încât 
chicotul lui Glokta trebuie că se putea auzi din ultimul rând. 
Antrenorul lui Kurster alergă din ţarcul lui şi îşi întoarse 
uşurel discipolul cu faţa în sus. Tânărul dădea fără vlagă din 
picioare, scâncea şi se ţinea de coaste. Gorst îl privi o clipă, 
impasibil, apoi ridică din umeri şi se întoarse tacticos la 
semnul său. 

Antrenorul lui Kurster se îndreptă spre arbitru. 

- Îmi pare rău, spuse el, dar discipolul meu nu poate 
continua. 

Glokta nu se putu abţine. Trebui să-şi acopere gura cu 
mâinile. Tot trupul i se scutura de râs. Fiecare chicot îi 
provoca un spasm dureros în gât, dar nu-i păsa. Se părea că 
mulţimea nu găsea spectacolul chiar atât de amuzant. 
Bombăneli furioase ţâşniră pretutindeni în jurul lui. 
Mârâielile se transformară în huiduieli, în timp ce Kurster 
era ajutat să iasă din cerc, sprijinit de antrenorul şi 
asistentul său, apoi huiduielile deveniră un cor de strigăte 
furioase. 


Gorst mătură publicul cu ochi leneşi, întredeschişi, apoi 
ridică din nou din umeri şi se întoarse, târâindu-şi 
picioarele, înapoi la îngrăditură. Glokta încă râdea pe 
înfundate în timp ce părăsea, şchiopătând, arena, cu punga 
mult mai grea decât la sosire. Nu se mai distrase aşa bine 
de ani de zile. 


Universitatea se afla într-un colţ uitat al Agriontului, 
chiar în umbra Casei Creatorului, unde până şi păsările 
păreau bătrâne şi obosite. O imensă clădire dărăpănată, 
acoperită de iederă pe jumătate uscată, cu arhitectura 
dintr-o epocă timpurie. Se spunea că era una dintre cele 
mai vechi clădiri din oraş. Aşa şi arată. 

Acoperişurile erau lăsate la mijloc, câteva în pragul 
prăbuşirii. 'Turlele delicate se sfărâmau, stând să se 
răstoarne în grădinile părăginite de dedesubt. Tencuiala de 
pe ziduri era coşcovită şi soioasă, iar pe alocuri, se 
desprinseseră bucăţi întregi, dezvăluind pietrele goale şi 
mortarul sfărâmat de dedesubt. Într-un loc, o pată mare, 
brună, se umfla în josul zidului, dintr-o bucată de streaşină 
spartă. Fusese o vreme când studiul ştiinţelor atrăsese unii 
dintre cei mai de seamă bărbaţi ai Uniunii, când această 
clădire se numărase printre cele mai grandioase din oraş. 
Iar Sult crede că Inchiziția e depăşită. 

Două statui flancau poarta năruită. Doi bătrâni, unul cu 
un felinar, celălalt arătând spre ceva dintr-o carte. 
Înţelepciunea şi progresul, sau vreo aiureală de felul ăsta. 
Cel cu cartea îşi pierduse nasul, cândva, în secolul trecut, 
celălalt era prăvălit, întinzând lampa cu disperare, ca şi 
cum s-ar fi agăţat de ea în căutarea unui punct de sprijin. 

Glokta ridică pumnul şi izbi în bătrânele uşi. Huruiră şi 
se mişcară considerabil, ca şi cum ar fi putut, în orice clipă, 
să iasă din ţâţâni. Inchizitorul aşteptă. Aşteptă ceva vreme. 

Dintr-odată, se auzi un zăngănit de zăvoare trase şi o 
jumătate de uşă se deschise, clătinându-se, câţiva 
centimetri. O faţă bătrână se vâri în deschizătură şi se uită 


la el cu ochii mijiţi, luminată de dedesubt de o lumânare 
palidă, strânsă într-o mână zbârcită. Ochii bătrâni, umezi, 
priviră în sus şi-n jos. 

- Da? 

- Inchizitor Glokta. 

- A, din partea Arhilectorului? 

Glokta se încruntă, surprins. 

- Da, aşa e. Nu pot fi atât de rupţi de lume pe cât dau 
impresia. Pare să ştie cine sunt. 

Era periculos de întuneric înăuntru. De-o parte şi de alta 
a uşii se aflau două candelabre enorme de bronz, dar nu 
mai aveau lumânări şi nu mai fuseseră lustruite de mult, 
răspândind o strălucire mată în lumina micii lumânări a 
uşierului. 

- Pe aici, domnule! zise bătrânul cu glas dogit, târşâindu- 
şi picioarele, îndoit de spate aproape în două. 

Nici măcar lui Glokta nu-i era greu să ţină pasul cu el, în 
timp ce se îndepărta, strecurându-se prin semiîntuneric. 

Îşi târşâiră paşii împreună de-a lungul culoarului 
întunecos. Ferestrele aflate pe una dintre laturi erau 
străvechi, cu ochiuri minuscule de sticlă, atât de murdare 
încât ar fi lăsat să pătrundă prea puţină lumină chiar şi în 
cea mai însorită zi. Când se lăsa înserarea mohorâtă, nu 
pătrundea nicio rază. Flacăra pâlpâitoare a lumânării dansa 
peste tablourile prăfuite de pe zidul opus, bătrâni palizi în 
straie întunecate, negre şi gri, privindu-i cu ochi rătăciţi din 
ramele lor scorojite, cu carafe, roţi zimţate şi busole strânse 
în mâinile lor zbârcite. 

- Unde mergem? întrebă Glokta, după ce merseseră prin 
întuneric, câteva minute. 

- Iniţiaţii sunt la cină, şuieră uşierul, ridicându-şi spre el 
ochii istoviţi. 

Sala de mese a Universităţii era o cavernă răsunătoare, 
pe care câteva lumânări topite de-abia o scoteau din bezna 
totală. Un foc mic pâlpâia într-un şemineu enorm, aruncând 
umbre mişcătoare printre grinzi. Pe toată lungimea podelei 


se întindea o masă lungă, lustruită de anii lungi de folosinţă, 
flancată de scaune şubrede. La masă ar fi putut sta cu 
uşurinţă optzeci de oameni, însă erau doar cinci, 
îngrămădiţi într-un capăt, cuibăriţi lângă şemineu. Priviră 
înspre ei, când bocăniturile lui Glokta răsunară în sală, 
întrerupându-şi masa şi iscodind cu mare interes. Bărbatul 
din capul mesei sări în picioare şi se apropie grăbit, 
ridicându-şi cu o mână pulpana veşmântului lung şi negru. 

- Un oaspete, gâfâi uşierul, fluturându-şi lumânarea în 
direcţia lui Glokta. 

- A, din partea Arhilectorului! Eu sunt Silber, 
Administratorul Universităţii! 

Şi strânse mâna lui Glokta. Între timp, tovarăşii lui se 
ridicară în picioare, clătinându-se şi împleticindu-se, de 
parcă tocmai le-ar fi sosit oaspetele de onoare. 

- Inchizitor Glokta. 

Privi împrejur, la bătrânii curioşi. Mult mai multă 
deferenţă decât mă aşteptam, trebuie să spun. Dar să nu 
uităm, numele Arhilectorului deschide tot felul de uşi. 

- Glokta, Glokta, mormăi unul dintre bătrâni, se pare că- 
mi amintesc un Glokta de undeva. 

- "Tu îţi aminteşti totul de undeva, dar niciodată nu-ţi 
aminteşti de unde, îl zeflemisi administratorul, stârnind un 
val de râsete lipsite de voioşie. Lasă-mă, te rog, să fac 
prezentările. Trecu pe rând pe la toţi cei patru oameni de 
ştiinţă înveşmântaţi în negru. Saurizin, Iniţiatul nostru 
Chimist. Un bătrân cărnos, şleampăt, cu arsuri şi pete pe 
partea din faţă a robei şi resturi de mâncare în barbă. 
Denka, Iniţiatul Metalurg. Cel mai tânăr dintre cei patru, la 
o distanţă considerabilă, deşi nicidecum un bărbat tânăr, 
avea o grimasă arogantă a gurii. Chayle, Iniţiatul nostru 
Mecanic. Glokta nu mai văzuse niciodată un om cu capul 
atât de mare şi cu o faţă atât de mică. Urechile, în special, 
erau imense, cu fire cărunte de păr. Şi Kandelau, Iniţiatul 
Naturalist. O pasăre bătrână şi sfrijită, cu gâtul lung şi 
ochelari cocoţaţi pe nasu-i coroiat, ca un cioc. Vino, te rog, 


lângă noi, Inchizitorule - şi administratorul îi indică un 
scaun liber, vârât între doi dintre iniţiaţi. 

- Aşadar, un pahar de vin? întrebă mieros Chayle, cu un 
zâmbet afectat pe gura-i minusculă, aplecându-se deja cu 
carafa şi turnând nişte vin într-un pahar. 

- Prea bine. 

- “Tocmai discutam despre meritele comparative ale 
diferitelor noastre domenii de studiu, murmură Kandelau, 
cercetându-l pe Glokta prin ochelarii săi sclipitori. 

- Ca întotdeauna, se lamentă administratorul. 

- Corpul uman este, desigur, singurul domeniu demn de 
o adevărată cercetare, continuă Iniţiatul Naturalist. Omul 
trebuie să aprecieze misterele din interior, înainte de a-şi 
îndrepta atenţia către lumea exterioară. Cu toţii avem un 
trup, Inchizitorule. Mijloacele de a-l vindeca şi de a-l vătăma 
sunt de maxim interes pentru noi toţi. Corpul uman este 
domeniul meu de competenţă. 

- Trupuri! Trupuri! se văicări Chayle, ţuguindu-şi buzele 
şi jucându-se cu mâncarea din farfurie. Încercăm să 
mâncăm! 

- Chiar aşa! Îl tulburi pe inchizitor cu pălăvrăgeala ta 
morbidă! 

- O, nu mă tulbur uşor! Glokta rânji peste masă, 
oferindu-i Iniţiatului Metalurg o imagine completă a gurii 
sale ştirbe. Munca mea pentru Inchiziţie cere cunoştinţe de 
anatomie destul de aprofundate. 

Se lăsă o tăcere stânjenitoare, apoi Saurizin apucă 
platoul cu carne şi i-l întinse. Glokta se uită la bucăţile roşii 
care străluceau. Îşi linse gingiile goale. 

- Nu, mulţumesc. 

- Este adevărat? întrebă cu glas şoptit Iniţiatul Chimist, 
privindu-l pe deasupra cărnii. Vor fi mai multe fonduri? 
Acum, că afacerea cu pânzarii e rezolvată, adică? 

Glokta se încruntă. Cu toţii se holbau la el, aşteptând un 
răspuns. Unul dintre bătrânii iniţiaţi rămase cu furculiţa 
încremenită în drum spre gură. Așadar asta era. Bani. Dar 


de ce ar aştepta ei bani de la Arhilector? Platoul greu de 
carne începea să se clatine. Fi, bine... dacă asta îi face să 
asculte. 

- Puteţi primi bani, în funcţie, desigur, de rezultate. 

Un murmur domol făcu ocolul mesei. Iniţiatul Chimist 
aşeză cu grijă platoul, cu o mână tremurătoare. 

- Eu am avut mare succes cu acizii, în ultimul timp. 

- Ha! îl luă în râs lIniţiatul Metalurg. Rezultate, 
Inchizitorul a cerut rezultate! Noile mele aliaje vor fi mai 
tari decât oţelul când vor fi perfecţionate! 

- Mereu aliajele! suspină Chayle, ridicându-şi ochii 
minusculi în tavan. Nimeni nu apreciază importanţa unei 
gândiri mecanice sănătoase! 

Ceilalţi trei iniţiaţi se întoarseră fioroşi spre el, dar 
administratorul interveni primul. 

- Domnilor, vă rog! Pe inchizitor nu-l interesează micile 
noastre neînţelegeri! Toată lumea va avea timp să-şi 
prezinte cele mai noi rezultate şi să-şi arate meritele. 
Aceasta nu e o competiţie, nu-i aşa, Inchizitorule? 

Toţi ochii se întoarseră spre Glokta. Acesta privi cu 
atenţie acele feţe bătrâne, care aşteptau, şi nu spuse nimic. 

- Am creat o maşină pentru... 

- Acizii mei... 

- Aliajele mele... 

- Misterele corpului uman... 

Glokta îi întrerupse. 

- De fapt, este în domeniul... Presupun că le veţi spune 
substanţe explozive, cele care mă interesează în mod 
deosebit în momentul de faţă... 

Iniţiatul Chimist sări de pe scaun. 

- Acesta e domeniul meu! strigă el, privindu-şi triumfător 
colegii. Am mostre! Am exemple! Vă rog, urmaţi-mă, 
domnule Inchizitor. 

Şi îşi aruncă tacâmurile în farfurie, pornind spre una 
dintre uşi. 


Laboratorul lui Saurizin era exact aşa cum era de 
aşteptat, aproape până în cel mai mic detaliu. O încăpere 
lungă, cu un tavan boltit, înnegrit pe alocuri de cercuri şi 
dâre de funingine. Pereţii erau acoperiţi aproape în 
întregime de rafturi, înţesate de cutii, borcane, sticle, pline 
cu pulberi, fluide şi tije dintr-un metal ciudat. Nu exista 
nicio aparentă ordine a poziţiilor diferitelor recipiente şi 
majoritatea nu aveau etichete. Organizarea nu pare să fie o 
prioritate. 

Băncile din mijlocul încăperii erau şi mai învălmăşite, 
acoperite de construcţii înalte de sticlă şi tuburi de aramă 
veche, maronie, flacoane şi talgere, lămpi - una cu o flacără 
deschisă arzând. Toate dădeau impresia că erau gata să se 
prăbuşească în orice moment, înecând pe oricine avea 
ghinionul să stea în preajmă cu otrăvuri letale, clocotind. 

Iniţiatul Chimist scotocea prin acest talmeş-balmeş ca o 
cârtiţă în vizuina ei. 

- Aşa, deci, mormăi el pentru sine, trăgându-se cu o 
mână de barba murdară, explozibilii sunt pe aici pe 
undeva... 

Glokta  şontâcăi în încăpere, după el, rotindu-şi 
neîncrezător privirea la învălmăşeala de tuburi care 
acopereau fiecare suprafaţă. Îşi încreţi nasul. Locul avea un 
miros înţepător, insuportabil. 

- Iată-l! jubilă iniţiatul, fluturând un borcan umplut pe 
jumătate cu granule negre. Făcu loc pe una dintre bănci, 
azvârlind din cale zornăitoarele şi zăngănitoarele sticle şi 
metale, cu o mişcare a antebraţului său cărnos. Substanţa 
asta este extrem de rară, ştii, Inchizitorule, extrem de rară. 
Scoase dopul şi deşertă o dâră de pulbere neagră pe banca 
de lemn. Puţini oameni au avut norocul s-o vadă în acţiune! 
Foarte puţini! Şi sunteţi pe cale să deveniți unul dintre ei! 

Glokta făcu un pas prudent înapoi, cu dimensiunea 
găurii zdrenţuite din zidul Turnului Lanţurilor încă 
proaspătă în minte. 

- Suntem în siguranţă, nădăjduiesc, la distanţa aceasta! 


- Categoric, murmură Saurizin, întinzând cu băgare de 
seamă o lumânare aprinsă la o lungime de un braţ şi 
atingând-o de un capăt al dărei de pulbere. Nu există niciun 
fel de peri... 

Urmară o pocnitură ascuţită şi o ploaie de scântei albe. 
Iniţiatul Chimist făcu un salt înapoi, cât pe ce să dea peste 
Glokta şi scăpând lumânarea aprinsă pe podea. O altă 
pocnitură, mai puternică, alte scântei. Un fum înecăcios 
începu să umple laboratorul. Urmară un fulger strălucitor şi 
o bubuitură puternică, un fâsâit slab, şi asta fu totul. 

Saurizin îşi flutură în faţă mâneca lungă a veşmântului, 
încercând să alunge fumul dens care întunecase întreaga 
încăpere. 

- Impresionant, ce spuneţi, domnule Închizitor? întrebă 
el, înainte de a se pierde într-un acces de tuse. 

Nu tocmai. Glokta strivi sub cizmă lumânarea încă 
aprinsă şi păşi prin întuneric, către masa de lucru, înlătură 
cu dosul mâinii o parte din cenuşa gri. Pe suprafaţa 
lemnului era o arsură lungă, neagră, dar nimic mai mult. 
Fumurile urât mirositoare erau, într-adevăr, cel mai 
impresionant efect, zgăriindu-l deja pe Glokta în fundul 
gâtului. 

- Cu siguranţă produce o grămadă de fum, spuse el 
răguşit. 

- Aşa e, tuşi cu mândrie iniţiatul, şi duhneşte până în 
înaltul cerului. 

Glokta se holbă la dâra înnegrită de pe masă. 

- Dacă cineva ar avea o cantitate suficientă din această 
pulbere, ar putea fi folosită, să zicem, ca să facă o gaură 
într-un zid? 

- Posibil... dacă ar aduna cineva o cantitate destul de 
mare, cine ştie ce-ar putea face? Din câte ştiu eu, nimeni n- 
a încercat vreodată. 

- Un zid gros de un metru şi jumătate, să zicem? 

Iniţiatul se încruntă. 


- Poate, dar ar fi nevoie de câteva butoaie de substanţă! 
Butoaie! Nu există atât de multă în întreaga Uniune, iar 
preţul, chiar dacă s-ar putea găsi, ar fi astronomic! 
Înţelegeţi, vă rog, că substanţele trebuie importate din 
extremitatea sudică a Kantei şi sunt rarităţi chiar şi acolo. 
Aş fi bucuros să cercetez posibilitatea, desigur, dar ar fi 
nevoie de o finanţare considerabilă... 

- Mulţumesc încă o dată pentru timpul acordat. 

Glokta se întoarse şi se îndreptă şchiopătând spre uşă, 
prin fumul care se subţia. 

- Am făcut de curând progrese semnificative cu acizii! 
strigă iniţiatul, cu glasul frângându-i-se. Ar trebui, zău, să le 
vedeţi şi pe acelea! Trase aer în piept, cutremurându-se. 
Spuneţi-i Arhilectorului... progrese semnificative! Glasul i 
se stinse într-un alt acces de tuse şi Glokta închise uşa bine 
în spatele lui. 

O pierdere de timp. Bayaz al nostru n-ar fi putut 
introduce pe furiş butoaie de pulbere în încăperea aceea. 
Chiar şi aşa, cât fum şi ce miros puternic ar fi făcut? O 
pierdere de timp. 

Silber stătea la pândă pe culoar. 

- Vă mai putem arăta ceva, domnule Inchizitor? 

Glokta se opri o clipă. 

- Ştie cineva de aici ceva despre magie? 

Mazxilarul administratorului se încleştă. 

- Glumiţi, desigur. Poate... 

- Magie, am zis. 

Silber îşi îngustă ochii. 

- Trebuie să înţelegeţi că suntem o instituţie ştiinţifică. 
Practicarea aşa-numitei magii ar fi cât se poate de... 
inadecvată. 

Glokta se încruntă la el. Nu-ţi cer să-ți scoţi bagheta 
magică, nătărâule. 

- Din punct de vedere istoric! se răsti el, Magii şi aşa mai 
departe. Bayaz! 


- A, din punct de vedere istoric, înţeleg. Faţa încordată a 
lui Silber se relaxă uşor. Biblioteca noastră cuprinde o largă 
varietate de texte străvechi, unele dintre ele datând din 
perioada în care magia era considerată... mai puţin 
remarcabilă. 

- Cine mă poate ajuta? 

Administratorul ridică din sprâncene. 

- Mă tem că Iniţiatul Istoric este, oh, un fel de relicvă. 

- Vreau să vorbesc cu el, nu să mă duelez. 

- Desigur, domnule Inchizitor, pe aici. 

Glokta apucă închizătoarea unei uşi ţintuite cu nituri 
negre, aparent străveche, şi începu s-o răsucească. Îl simţi 
pe Silber înhăţându-l de braţ. 

- Nu! se repezi el, conducându-l pe Glokta de-a lungul 
unui coridor alăturat, arhivele sunt aici. 


Iniţiatul Istoric părea, într-adevăr, să facă parte el însuşi 
din istoria străveche. Faţa lui era o mască de piele ridată, 
fleşcăită, pe jumătate translucidă. Smocuri răzlețe de păr 
alb ca neaua îi ţâşneau, nepieptănate, din cap. Erau doar 
un sfert din câte ar fi trebuit să fie, dar fiecare de patru ori 
mai lung decât te-ai fi aşteptat, astfel că, deşi avea 
sprâncene subţiri, acestea lăstăreau în toate direcţiile, la o 
lungime considerabilă, ca mustăţile unei pisici. Gura îi 
atârna fără vlagă, moale şi ştirbă, mâinile îi erau mănuşi 
ofilite, cu câteva măsuri mai mari. Doar ochii trădau o urmă 
de viaţă, ridicându-se încordaţi spre Glokta şi spre 
administrator, când aceştia se apropiară. 

- Vizitatori, nu-i aşa? zise bătrânul, cu glas răguşit, 
vorbind, după toate aparențele, unei ciori negre cocoţate 
pe biroul său. 

- Acesta este Inchizitorul Glokta! răcni administratorul, 
aplecându-se spre urechea bătrânului. 

- Glokta? 

- Din partea Arhilectorului! 

- Zău? 


Iniţiatul Istoric îşi miji ochii străvechi. 

- E puţin surd, şopti Silber, dar nimeni nu cunoaşte mai 
bine decât el aceste cărţi. Se gândi o clipă, rotindu-şi 
privirea la rafturile nesfârşite care se pierdeau în beznă. 
Nimeni nu cunoaşte aceste cărţi defel. 

- Mulţumesc, spuse Glokta. 

Administratorul clătină din cap şi se îndreptă cu paşi 
mari spre scări. Glokta făcu un pas înspre bătrân şi cioara 
săltă de pe masă şi se aruncă în aer, împrăştiind pene, 
fâlfâind nebuneşte în preajma tavanului. Glokta se dădu 
înapoi, şchiopătând dureros. Eram convins că afurisita e 
împăiată. Privi cioara cu suspiciune până când aceasta se 
opri pe unul dintre rafturi şi rămase acolo nemişcată, 
fixându-l cu ochii ei ca nişte mărgele galbene. 

Glokta trase un scaun şi se prăbuşi pe el. 

- Ce poţi să-mi spui despre Bayaz? 

- Bayaz, murmură bătrânul iniţiat. Prima literă din 
alfabetul limbii vechi, desigur. 

- Nu ştiam asta. 

- Lumea e plină de lucruri pe care nu le ştii, tinere. 
Pasărea scoase dintr-odată un croncănit strident, îngrozitor 
de puternic în liniştea prăfoasă a bibliotecii. Plină-ochi. 

- Atunci, hai să începem educaţia mea. Despre omul 
Bayaz vreau eu să ştiu. Întâiul dintre Magi. 

- Bayaz. Numele pe care marele Juvens l-a dat primului 
său ucenic. O literă, un nume. Primul ucenic, prima literă 
din alfabet, înţelegi? 

- Sunt pe cale să pricep. A existat cu adevărat? 

Bătrânul iniţiat se încruntă. 

- Neîindoielnic. N-ai avut un dascăl, în tinereţe? 

- Am avut, din nefericire. 

- Nu te-a învăţat istoria? 

- A încercat, dar mintea mi-era la dueluri şi fete. 

- A! Eu mi-am pierdut de mult interesul pentru 
asemenea lucruri. 

- Şi eu la fel. Hai să revenim la Bayaz. 


Bătrânul oftă. 

- Demult, înainte să existe Uniunea, Midderlandul era 
format din mai multe regate mărunte, adesea războindu-se 
între ele, ridicându-se şi decăzând cu trecerea anilor. Unul 
dintre acestea era condus de un om pe nume Harod, care 
avea să devină mai târziu Harod cel Mare. Ai auzit de el, 
presupun. 

- Fireşte. 

- Bayaz a venit în sala tronului lui Harod şi i-a promis că- 
l va face Rege al întregului Midderland dacă face ce îi va 
spune el. Harod, fiind tânăr şi căpos, nu l-a crezut, dar 
Bayaz a spart masa lungă cu vraja lui. 

- Magie, hm? 

- Aşa zice povestea. Harod a fost impresionat. 

- De înţeles. 

- .„.. şi a fost de acord să accepte sfatul Magului... 

- Şi anume? 

- Să-şi facă aici capitala, în Adua. Să facă pace cu 
anumiţi vecini, război cu alţii şi când şi cum s-o facă. 
Bătrânul îl privi pe Glokta cu ochii mijiţi. Spui tu povestea 
sau eu? 

- O zici tu. Și nu te grăbeşti deloc. 

- Bayaz s-a ţinut de cuvânt. Cu timpul, Midderlandul a 
fost unificat. Harod a devenit primul său Mare Rege şi s-a 
născut Uniunea. 

- Şi pe urmă? 

- Bayaz a slujit ca sfetnic principal al lui Harod. Legile şi 
codurile noastre, însăşi structura ocârmuirii noastre, toate, 
se spune, sunt invențiile lui. Puţine s-au schimbat din acele 
zile de demult. A înfiinţat Consiliile, Închis şi Deschis, a 
format Inchiziția. La moartea lui Harod, Bayaz a părăsit 
Uniunea, promițând să se întoarcă într-o zi. 

- Înţeleg. Cât din toate acestea crezi că e adevărat? 

- Greu de spus. Mag? Vrăjitor? Magician? Bătrânul se 
uită la flacăra pâlpâitoare a lumânării. Pentru un sălbatic, 
acea lumină poate fi o magie. Granița dintre magie şi 


scamatorie e într-adevăr subţire, nu-i aşa? Dar acest Bayaz 
era o minte iscusită în vremea aceea, acesta este un adevăr. 

Toate astea sunt inutile. 

- Dar înainte? 

- Înainte de ce? 

- Înainte de Uniune. Înainte de Harod. 

Bătrânul ridică din umeri. 

- Consemnarea evenimentelor nu era o prioritate în 
epoca întunecată. Lumea întreagă era în haos, după 
războiul dintre Juvens şi fratele său Kanedias... 

- Kanedias? Maestrul Creator? 

- Da. 

Kanedias. Priveşte în jos de pe pereţii odăiţei mele din 
beciurile de sub încântătorul turn al lui Severard. Juvens 
mort, cei unsprezece ucenici ai săi, magii, mărşăluind să-l 
răzbune. Cunosc povestea. 

- Kanedias, şopti Glokta, cu imaginea acelei figuri 
întunecate, pe fundalul flăcărilor, limpede în minte. 
Maestrul Creator. A fost real? 

- Greu de spus. E pe terenul dintre mit şi istorie, 
presupun. Probabil că există un grăunte de adevăr. Cineva 
trebuie să fi construit acel uriaş turn afurisit, nu? 

- Turn? 

- Casa Creatorului! Bătrânul cuprinse cu un gest 
încăperea din jurul lor. Şi se spune că a construit şi toate 
astea. 

- Ce, biblioteca asta? 

Bătrânul izbucni în râs. 

- Întregul Agriont, sau cel puţin piatra pe care stă. Şi 
Universitatea. A construit-o, a numit primii iniţiaţi să-l ajute 
la lucrările sale, oricare vor fi fost, să cerceteze natura 
lucrurilor. Noi, cei de aici, suntem discipolii Creatorului, da, 
deşi mă îndoiesc că asta se ştie acolo, sus. El nu mai e, dar 
lucrarea continuă, nu? 

- Într-un fel. Unde s-a dus? 

- Ha! Mort. Prietenul tău Bayaz l-a omorât. 


Glokta ridică o sprânceană. 

- Chiar aşa? 

- Aşa se spune. N-ai citit Căderea Maestrului Creator? 

- Aiureala aia? Credeam că e pură invenţie. 

- Aşa şi este. Nimicuri senzaţionale, dar bazate pe scrieri 
din epocă. 

- Scrieri? S-au păstrat asemenea lucruri? 

Bătrânul îşi îngustă ochii. 

- Unele. 

- Unele? Le ai aici? 

- Una, în special. 

Glokta îl fixă pe bătrân cu privirea. 

- Adu-mi-o. 


Hârtia veche pârâi când Iniţiatul Istoric desfăcu cu grijă 
sulul şi îl întinse pe masă. Pergamentul era galben şi 
mototolit, cu marginile asprite de vreme, mâzgălit cu un 
scris înghesuit: litere ciudate, cu totul neinteligibile pentru 
ochiul lui Glokta. 

- În ce e scris? 

- În limba veche. Puţini pot să citească asta acum. 
Bătrânul arătă către primul rând: O relatare a căderii lui 
Kanedias, scrie aici, al treilea din trei. 

- Al treilea din trei? 

- Din trei suluri, presupun. 

- Unde sunt celelalte două? 

- Pierdute. 

- Uf! Glokta se uită la nesfârşita întunecime a rafturilor. 
E de mirare că poate fi găsit ceva aici. Acesta ce spune? 

Bătrânul bibliotecar îşi cobori privirea asupra scrisului 
ciudat, în lumina slabă a unicei lumânări pâlpâitoare, 
trecându-şi arătătorul tremurător de-a lungul 
pergamentului, cu buzele mişcându-se în tăcere. 

- Mare le era furia. 

- Ce? 


- Aşa începe: Mare le era furia. Începu încet să citească. 
Magul îl urmărea pe Kanedias, mânându-i pe cei 
credincioşi lui în faţa lor. l-au zdrobit fortăreața, prăduindu- 
i clădirile şi omorându-i servitorii. Creatorul însuşi, grav 
rănit în bătălia cu fratele său Juvens, s-a refugiat în Casa 
lui. Bătrânul iniţiat mai desfăşură o bucată: Douăsprezece 
zile şi douăsprezece nopți şi-a revărsat magul urgia asupra 
porților dar n-a reuşit să le dovedească. Apoi Bayaz a găsit 
o cale să pătrundă... lniţiatul îşi trecu mâna peste 
pergament, cu frustrare: Umezeala sau ceva a estompat 
literele în următoarea porţiune. Nu pot s-o desluşesc... ceva 
despre fiica Creatorului? 

- Eşti sigur? 

- Nu! se răsti bătrânul. Lipseşte un fragment întreg. 

- Ignoră-l, atunci. Care e următorul lucru de care poţi fi 
sigur? 

- Păi, să vedem... Bayaz l-a urmărit pe acoperiş şi l-a 
aruncat jos. Bătrânul îşi drese glasul: Creatorul a căzut 
arzând şi s-a zdrobit de podul de dedesubt. Magii au căutat 
în Sus şi-n jos, dar n-au reuşit să găsească Sămânța. 

- Sămânţa? întrebă Glokta nedumerit. 

- Asta e tot ce scrie. 

- Ce naiba înseamnă? 

Bătrânul se afundă în scaun, savurând în mod vădit 
această rară ocazie de a perora în domeniul lui de 
competenţă. 

- Sfârşitul epocii mitului şi începutul epocii raţiunii. 
Bayaz, magii, ei reprezintă ordinea. Creatorul e o figură 
divină: superstiție, ignoranță, nu ştiu. Trebuie să fie ceva 
adevărat în legătură cu el. În definitiv, cineva a construit 
acel imens turn afurisit. 

Şi iniţiatul pufni într-un râs horcăit. 

Glokta nu se sinchisi să remarce că iniţiatul făcuse exact 
aceeaşi glumă cu câteva minute înainte. Şi n-a fost amuzant 
nici atunci. Repetiţia - blestemul celor bătrâni. 

- Dar Sămânţa? 


- Magie, secrete, putere? Totul e o metaforă. 

N-am să-l impresionez pe Arhilector cu metafore. Mai cu 
seamă proaste. 

- Nu mai scrie nimic? 

- Mai continuă niţel, ia să vedem. Bătrânul privi din nou 
semnele: S-a zdrobit de pod, au căutat Sămânţa... 

- Da, da. 

- Răbdare, Inchizitorule. Degetul ofilit al bătrânului 
urmări literele: Au zăvorât Casa Creatorului. I-au îngropat 
pe cei căzuți, printre care Kanedias şi fiica lui. Asta e tot. 
Iniţiatul examina pagina, cu degetul suspendat deasupra 
ultimelor câtorva litere. Iar Bayaz a luat cheia. Asta e tot. 

Sprâncenele lui Glokta se ridicară. 

- Ce? Ce-a fost acea ultimă bucată? 

- Au zăvorât porţile, i-au îngropat pe cei căzuţi, iar 
Bayaz a luat cheia. 

- Cheia? Cheia de la Casa Creatorului? 

Iniţiatul Istoric privi din nou pagina, cu ochii mijiţi: 

- Aşa scrie. 

Nu există nicio cheie. Turnul acela e zăvorât de secole, 
toată lumea ştie asta. Impostorul nostru nu are nicio cheie, 
asta e sigur. Încetişor, Glokta începu să zâmbească. Subţire, 
foarte subţire, dar cu prezentarea potrivită, cu accentele 
potrivite, s-ar putea să fie destul. Arhilectorul va fi 
mulțumit. 

- Am să iau asta. 

Glokta trase spre el vechiul sul şi începu să-l înfăşoare. 

- Ce? Ochii iniţiatului erau măriţi de oroare. Nu poţi! Se 
ridică, clătinându-se, de pe scaun, chiar mai chinuit decât 
ar fi putut s-o facă Glokta. Cioara îşi luă zborul odată cu el, 
fâlfâind în apropiere de tavan şi croncănind cu furie, dar 
Glokta îi ignoră pe amândoi. Nu-l poţi lua. E de neînlocuit, 
horcăi bătrânul, întinzând deznădăjduit mâna după sul. 

Glokta îşi desfăcu larg braţele: 

- Opreşte-mă! De ce n-o faci? Mi-ar plăcea să văd. Îţi poţi 
imagina? Noi, doi schilozi, luptându-ne printre rafturi, cu o 


cioară slobozindu-şi găinaţul peste noi, trăgând de o bucată 
veche de hârtie? Chicoti în barbă. N-ar fi prea demn, nu? 

Iniţiatul Istoric, istovit de lamentabilele sale eforturi, se 
prăbuşi boţit înapoi în scaun, răsuflând greu. 

- Pe nimeni nu mai interesează trecutul, şopti el. Nimeni 
nu-şi dă seama că nu poţi avea viitor fără trecut. 

Cât de profund! Glokta îşi strecură pergamentul rulat în 
haină şi se întoarse să plece. 

- Cine se va îngriji de trecut, când n-am să mai fiu? 

- Cui îi pasă? întrebă Glokta, îndreptându-se ţanţoş către 
scară. Atât timp cât nu sunt eu. 


Remarcabilele talente ale 
fratelui Picior-Lung 


Ovaţiile îl treziseră pe Logen în fiecare dimineaţă, de o 
săptămână. Începeau devreme, smulgându-l din somn, 
răsunătoare ca o bătălie apropiată. Crezuse că era o 
bătălie, când le-a auzit prima oară, dar acum ştia că era 
doar afurisita lor de distracţie stupidă. Cu fereastra închisă 
era ferit oarecum de zgomot, dar căldura devenea curând 
insuportabilă. Însemna puţin somn sau deloc. Aşadar, lăsă 
fereastra deschisă. 

Logen se frecă la ochi, înjurând, şi se ridică din pat. O 
nouă zi fierbinte, plictisitoare, în Oraşul Turnurilor Albe. Pe 
drum, în sălbăticie, era vioi de îndată ce deschidea ochii, 
dar aici lucrurile stăteau altfel. Plictisul şi căldura îl făceau 
să fie încet şi leneş. Trecu, împiedicându-se de prag, în 
camera de zi, căscând larg şi frecându-şi maxilarul cu o 
mână. Se opri. 

Era cineva înăuntru, un străin. Stătea în picioare la 
fereastră, scăldat în lumina soarelui, cu mâinile strânse la 
spate. Un om mărunt, subţire, cu părul tuns până la craniu-i 
cioturos şi veşminte ciudate, ponosite de drum: o pânză 
decolorată, fleşcăită, înfăşurată împrejurul trupului. 

Înainte ca Logen să apuce să vorbească, bărbatul se 
întoarse şi sări sprinten spre el. 

- Şi sunteţi...? ceru el să ştie. 

Faţa zâmbitoare a bărbatului era arsă de soare şi 
tabăcită, ca pielea crăpată a unei perechi preferate de 
cizme. Era imposibil să-i ghiceşti vârsta. Ar fi putut avea 
oricât între douăzeci şi cinci şi cincizeci de ani. 

- Nouădegete, murmură Logen, făcând un pas prudent 
în spate, către zid. 


- Nouădegete, da. Omuleţul înaintă şi apucă palma lui 
Logen cu ambele mâini, strângând-o cu putere. Este o 
profundă onoare şi un privilegiu să vă cunosc, spuse el, 
închizând ochii şi înclinându-şi capul. 

- Ai auzit de mine? 

- Nu, din păcate, dar toate făpturile lui Dumnezeu sunt 
demne de cel mai profund respect al meu. Îşi înclină din 
nou capul. Eu sunt Fratele Picior-Lung, pelerin al ilustrului 
Ordin al Navigatorilor. Sunt puţine meleaguri sub soare 
unde n-am pus piciorul. Arătă către cizmele sale ponosite, 
apoi desfăcu larg braţele. De la munţii Thondului până la 
deşerturile Shamirului, de la câmpiile Vechiului Imperiu 
până la apele argintii ale Celor O Mie de Insule, lumea 
întreagă e casa mea. Cu adevărat! 

Vorbea bine limba Nordului, mai bine decât Logen însuşi, 
poate. 

- Şi Nordul? 

- O scurtă vizită, în tinereţe. Clima mi s-a părut cam 
aspră. 

- Vorbeşti limba destul de bine. 

- Puţine sunt limbile pe care eu, Fratele Picior-Lung, nu 
le vorbesc. Uşurinţa în învăţarea limbilor este doar unul 
dintre numeroasele şi remarcabilele mele talente. Bărbatul 
radia: Dumnezeu m-a binecuvântat cu adevărat, adăugă el. 

Logen se întreba dacă nu cumva avea de-a face cu o 
farsă bine ticluită. 

- Ce te aduce aici? 

- Am fost trimis. 

Ochii negri ai bărbatului scânteiară. 

- Trimis? 

- Chiar aşa! De către Bayaz, Întâiul dintre Magi. Am fost 
trimis şi am venit! Aşa sunt eu! O contribuţie cât se poate 
de generoasă pentru cufărul ordinului a fost făcută în 
schimbul remarcabilelor mele talente, dar aş fi venit şi fără 
asta. Chiar aşa! Fără asta! 


- Zău? Omuleţul se îndepărtă şi începu să dea ocol 
încăperii cu paşi mari, într-un ritm teribil, frecându-şi 
mâinile. Provocarea acestei misiuni s-a adresat la fel de 
mult mândriei ordinului ca şi lăcomiei sale bine cunoscute. 
Şi am fost eu! Eu, dintre toţi Navigatorii din Cercul Lumii, 
am fost ales pentru această sarcină! Eu, fratele Picior-Lung! 
Eu şi nimeni altul! Cine, în situaţia mea, cu reputaţia mea, 
ar putea rezista unei asemenea provocări? 

Se opri în faţa lui Logen şi ridică privirea spre el, de 
parcă ar fi aşteptat un răspuns la întrebare. 

- AG... 

- Nu eu! strigă Picior-Lung, începând un nou tur al 
încăperii. Eu n-am rezistat! De ce s-o fi făcut? Nu aşa sunt 
eu. Călătoria către marginea lumii? Ce mai poveste ar fi! Ce 
inspiraţie pentru alţii! Ce... 

- Marginea lumii? întrebă Logen, neîncrezător. 

- Ştiu. Omuleţul ciudat îl bătu cu palma peste braţ. 
Suntem la fel de emoţionaţi! 

- Acesta trebuie să fie navigatorul nostru. Bayaz ieşi din 
camera lui. 

- Într-adevăr. Fratele Picior-Lung, la dispoziţia domniei 
voastre. Şi sunteţi, presupun, nimeni altul decât ilustrul 
meu angajator, Bayaz, Întâiul dintre Magi. 

- Chiar el. 

- Este o profundă onoare şi un privilegiu să vă cunosc! 
strigă Picior-Lung, făcând un salt înainte şi înhăţând mâna 
magului. 

- Asemenea. Nădăjduiesc că ai avut o călătorie plăcută. 

- Călătoriile sunt întotdeauna plăcute pentru mine! 
Întotdeauna! Răgazul dintre ele mi se pare chinuitor. Chiar 
aşa este! Bayaz se încruntă la Logen, dar acesta nu putu 
decât să ridice din umeri. Pot să întreb cât mai e până ne 
începem călătoria? Sunt cât se poate de nerăbdător să mă 
îmbarc. 

- Curând, nădăjduiesc, va sosi ultimul membru al 
expediției noastre. Va trebui să tocmim o navă. 


- Desigur. Va fi plăcerea mea deosebită s-o fac. Ce să-i 
spun căpitanului despre traseul nostru? 

- Spre vest, peste Marea Cercului, spre Stariksa, apoi 
înainte spre Calcis, în Vechiul Imperiu. Omuleţul zâmbi şi se 
aplecă. Eşti de acord? 

- Da, dar corăbiile traversează arareori acum Marea 
Cercului. Nesfârşitele războaie ale Vechiului Imperiu au 
făcut ca apele din zonă să fie primejdioase. Pirateria, din 
păcate, e în floare. S-ar putea să fie dificil să găsim un 
căpitan dispus. 

- Asta ar trebui să ajute. 

Bayaz îşi azvârli punga umflată pe masă. 

- Ar trebui, într-adevăr. 

- Vezi să fie o corabie iute. Când suntem gata, nu vreau 
să pierdem nicio zi. 

- Vă puteţi bizui pe asta, răspunse navigatorul, luând în 
palmă punga grea de bani. Nu-mi stă în obicei să călătoresc 
în ambarcaţiuni încete! Nu! Vă voi găsi cea mai rapidă 
corabie din întregul Adua! Da! Va zbura ca răsuflarea 
Domnului! Va pluti pe valuri ca... 

- Doar iute e de-ajuns. 

Omuleţul îşi înclină capul. 

- Timpul plecării? 

- Într-o lună. Bayaz se uită la Logen: Ce-ar fi să mergi cu 
el? 

- Poftim? 

- Da! strigă navigatorul, vom merge împreună! 

Îl apucă pe Logen de cot şi începu să-l tragă înspre uşă. 

- Aştept să-mi aduci restul, Frate Picior-Lung! strigă 
Bayaz din spatele lor. 

Navigatorul se întoarse în prag: 

- O să fie şi rest, puteţi conta pe asta. Pricepere la bani, 
fler la afaceri, voinţă neînfricată la negociere! Acestea sunt 
doar trei - şi zâmbi larg - dintre remarcabilele mele 
talente! 


- E un loc minunat, acest Adua. Cu adevărat! Puţine 
oraşe îl egalează. Shaffa e, poate, mai mare, dar e plin de 
praf. Nimeni nu poate să nege că Westportul şi Dagoska au 
frumuseţile lor. Unii sunt de părere că Ospria, cu versanţii 
săi muntoşi, este cel mai frumos oraş din lume, dar inima 
Fratelui Picior-Lung, trebuie spus, aparţine marelui Talins. 
Ai fost vreodată acolo, Maestre Nouădegete, ai văzut acea 
nobilă aşezare? 

-Ăă,.., 

Logen încerca să ţină pasul cu omuleţul, croindu-şi drum 
prin nesfârşitul şuvoi de oameni. 

Picior-Lung se opri atât de brusc, încât Logen fu cât pe 
ce să dea peste el. Navigatorul se întoarse, cu mâinile 
ridicate, cu privirea pierdută. 

- Talins, în amurg, privit dinspre ocean! Am văzut multe 
lucruri remarcabile, crede-mă, dar declar că aceasta este 
cea mai frumoasă privelişte din întreaga lume. Felul în care 
soarele scânteiază pe miriada de canale, pe cupolele 
sclipitoare ale citadelei Marelui Duce, pe palatele graţioase 
ale prinților  negoţului! Unde se sfârşeşte marea 
strălucitoare şi unde începe oraşul strălucitor? Ah! 'Talins! 
Se întoarse şi se avântă din nou înainte, iar Logen se zori 
după el. Dar acest Adua e un loc frumos, fireşte, şi creşte cu 
fiecare an. Lucrurile s-au schimbat mult de la ultima mea 
vizită, chiar s-au schimbat. Cândva, aici erau doar nobili şi 
oameni de rând. Nobilii aveau în proprietate pământul, aşa 
că aveau banii şi, deci, puterea. Ha! Simplu, vezi? 

- Ei, bine... 

Logen nu vedea decât spatele lui Picior-Lung. 

- Dar acum există negoţ, şi nu puţin. Negustori, bancheri 
şi aşa mai departe. Peste tot. Oştiri întregi. Acum oamenii 
de rând pot fi bogaţi, pricepi? Şi un om de rând bogat are 
putere. Ce este el acum, om de rând sau nobil? Sau este 
altceva? Ha! Foarte complicat, dintr-odată, nu? 

-Aă... 


- Atâta bogăţie. Atâţia bani. Dar şi atâta sărăcie, ce zici? 
Atâţia cerşetori, atâţia săraci. Nu-i sănătos, cei atât de 
bogaţi şi cei atât de săraci, aşa de aproape, dar, totuşi, e un 
loc frumos şi se dezvoltă întruna. 

- Mie mi se pare prea aglomerat, mormăi Logen, în timp 
ce un umăr trecu pe lângă el, şi prea cald. 

- Aş! Aglomerat? Asta numeşti tu aglomeraţie? Ar trebui 
să vezi marele templu din Shaffa, la rugăciunea de 
dimineaţă! Sau marea piaţă din faţa palatului împăratului, 
când sunt scoşi la mezat noi sclavi. Şi cald? Asta numeşti tu 
cald? În Ul-Saffayn, în extremitatea sudică a Gurkhului, în 
lunile de vară e atât de cald încât poţi să prăjeşti un ou pe 
trepte. Zău! Pe aici. Se strecură prin mulțimile care treceau 
spre o îngustă stradă lăturalnică. Acesta e drumul cel mai 
scurt! 

Logen îl prinse de braţ: 

- Acolo, jos? Privi în întuneric, cu ochii mijiţi. Eşti sigur? 

- Te poţi îndoi? întrebă Picior-Lung, îngrozit dintr-odată. 
E posibil ca tu să te îndoieşti? Dintre toate remarcabilele 
mele talente, iscusinţa la navigaţie e cel mai măreț. Datorită 
acestui talent, mai presus de toate, a făcut Întâiul dintre 
Magi o donaţie atât de generoasă pentru cuferele ordinului. 
Ar fi posibil ca tu... dar stai! Ridică mâna şi începu din nou 
să zâmbească, pe urmă îl bătu pe Logen pe piept cu degetul 
arătător. Nu-l cunoşti pe Fratele Picior-Lung. Nu încă. Eşti 
prudent şi prevăzător, îmi dau seama, calităţi de preţ, la 
locul cuvenit. Nu mă aştept să ai încrederea mea de 
neclintit în propriile abilităţi. Nu! N-ar fi cinstit. Necinstea 
nu e o calitate admirabilă. Nu! Necinstea nu e pentru mine. 

- Voiam să spun... 

- Am să te conving! strigă Picior-Lung. Chiar am să te 
conving! Vei ajunge să te încrezi în cuvântul meu mai 
presus de altău! Da! Drumul acesta e cel mai scurt! 

Şi porni cu paşi mari în josul uliţei prăfuite, cu o 
remarcabilă viteză, în timp ce Logen se chiuia să ţină pasul, 
deşi picioarele lui erau cu două palme bune mai lungi. 


- Ah! Străzile lăturalnice! strigă navigatorul peste umăr 
în timp ce străbăteau uliţe întunecoase şi murdare, cu 
clădirile din ce în ce mai îngrămădite. Străzile lăturalnice, 
hm? Uliţele deveneau din ce în ce mai înguste, mai 
întunecate şi mai murdare. Omuleţul o luă la stânga, apoi la 
dreapta, fără să se oprească o clipă ca să se gândească la 
traseu. Simţi mirosul? Simţi mirosul, Maestre Nouădegete? 
Miroase a... (işi frecă degetele mari şi vârfurile 
arătătoarelor, în timp ce înainta cu paşi mari, căutându-şi 
cuvintele)... mister! Aventură! 

Lui Logen îi mirosea a rahat. Un om zăcea cu faţa în jos 
în şanţ, mort de beat, poate, sau poate mort pur şi simplu. 
Alţi oameni treceau şchiopătând şi traşi la faţă sau stând în 
grupuri amenințătoare la uşi, trecându-şi sticle de la unul la 
altul. Erau şi femei acolo. 

- Patru gologani şi-ţi dau o binecuvântare, omule din 
Nord, îi strigă una dintre ele lui Logen, în timp ce treceau. 
O binecuvântare pe care n-o vei uita curând. 

- Târfe, şopti Picior-Lung, scuturând din cap, şi încă 
unele ieftine. Îţi plac femeile? 

- Păi... 

- Ar trebui să mergi la UlL-Nahb, amice! Ul-Nahb, pe 
țărmurile Mării Sudului! Ai putea cumpăra acolo o sclavă 
pentru plăceri. Zău că ai putea! Costă o avere, dar aceste 
fete sunt instruite ani de zile! 

- Poţi cumpăra o fată? întrebă Logen, nedumerit. 

- Şi băieţi, dacă ai asemenea gusturi. 

- Cum? 

- Sunt instruiți ani de zile, zău. E o întreagă afacere 
acolo. Vrei pricepere? Vrei? Aceste fete au talente pe care 
nici nu le bănuieşti! Sau vizitează Sipani! Sunt locuri în 
oraşul acela - ptiu! Femeile sunt frumoase, frumoase 
fiecare! Zău! Ca nişte prințese! Şi curate, murmură el, 
aruncând o privire către una dintre femeile soioase de la 
marginea drumului. 


Niţică murdărie nu-l deranja pe Logen câtuşi de puţin. 
Iscusite şi frumoase, toate lucrurile astea i se păreau prea 
complicate. În timp ce mergeau, o fată îi atrase atenţia, 
sprijinită de un toc de uşă cu un braţ ridicat, privindu-i cu 
un zâmbet şovăielnic. Logen o găsi drăguță, într-un fel 
disperat. Mai drăguță, oricum, decât el. Şi trecuse multă 
vreme. Omul trebuie să fie realist când vine vorba despre 
asemenea lucruri. 

Logen se opri în stradă. 

- Bayaz voia rest, murmură el. 

- Da. A fost cât se poate de explicit. 

- Atunci, avem bani de cheltuială? 

Picior-Lung ridică o sprânceană. 

- Păi, poate, lasă-mă să văd... 

Scoase punga, fluturând-o, şi o deschise, scotocind 
înăuntru. Se auzi un zornăit zgomotos de monede. 

- Crezi că e o idee bună? 

Logen aruncă o privire agitată în susul şi-n josul străzii. 
Mai multe feţe se întorseseră spre ei. 

- Ce-i aia? întrebă navigatorul, încă scotocind în pungă. 

Scoase câteva monede, ridicându-le în lumină şi 
examinându-le, apoi le vâri în palma lui Logen. 

- Subtilitatea nu e unul dintre talentele tale, nu-i aşa? 

Câţiva dintre bărbaţii soioşi de pe uliţă începură să se 
apropie de ei, curioşi, doi din faţă, unul din spate. 

- Nu-i nevoie, râse Picior-Lung. Nu, serios! Sunt un om 
direct, aşa sunt eu! Zău! Sunt un... ah! Remarcase siluetele 
umbroase care se strecurau acum către ei. Ah! Ce ghinion! 
Vai, mie! 

Logen se întoarse spre fată. 

- Te-ar deranja dacă am... Fata îi trânti uşa în nas. Alte 
uşi, în susul şi în josul străzii, începură să se închidă. La 
naiba! făcu el. Cum te descurci la bătaie? 

- Dumnezeu a găsit de cuviinţă să mă binecuvânteze cu 
multe talente remarcabile, murmură navigatorul, dar lupta 
nu e unul dintre ele. 


Unul dintre bărbaţi avea o căutătură urâtă. 

- Aia e o pungă mare pentru un om mărunt, spuse el, în 
timp ce se apropia. 

- Păi... ăă... mormăi Picior-Lung, furişându-se în spatele 
umărului lui Logen. 

- O povară îngrozitor de mare pentru un om mic, zise 
celălalt. 

- De ce nu ne laşi să te ajutăm? 

Niciunul dintre ei nu avea armele scoase, dar, după felul 
în care li se mişcau mâinile, Logen ştia că le aveau la ei. În 
spatele lui se afla şi un al treilea, îl simţea acum înaintând. 
Aproape. Mai aproape decât ceilalţi doi. Dacă ar putea să se 
descurce cu primul, cu cel din spate, ar putea avea şanse. 
Nu putea risca să întoarcă privirea, asta ar strica surpriza. 
Trebuia, pur şi simplu, să spere la ce e mai bun. Ca 
întotdeauna. 

Logen scrâşni din dinţi şi îşi azvârli cotul în spate. Lovi 
bărbatul în maxilar cu un scârţâit greu, şi îi apucă 
încheietura cu mâna cealaltă, ceea ce era un noroc, căci 
omul avea un cuţit pregătit. Logen îl izbi din nou cu cotul în 
gură, smulgându-i arma din degetele moi, în timp ce 
bărbatul căzu în stradă, lovindu-se cu capul de pietrele 
murdare de pavaj. Se răsuci iute, aşteptându-se să fie 
înjunghiat în spate, dar ceilalţi doi nu se mişcaseră prea 
repede. Aveau cuţitele scoase şi unul dintre ei făcuse spre 
el o jumătate de pas, dar se opriseră când văzuseră că 
Logen avea o armă ridicată, gata de luptă. 

Era o armă prăpădită, cincisprezece centimetri de fier 
ruginit, fără măcar o întăritură, dar era mai bună decât 
nimic. Mult mai bună. Logen o flutură în aer, în faţa lui, 
doar ca să se asigure că o vedea toată lumea. Era un 
sentiment plăcut. Avea mult mai multe şanse de izbândă. 

- Aşa, deci, zise Logen. Cine urmează? 

Ceilalţi doi se despărţiră, încercând să se apropie din 
ambele părţi, cântărindu-şi cuţitele în mâini, dar nu păreau 
prea grăbiţi să treacă la fapte. 


- Poate fi al nostru, şopti saşiul, dar amicul lui nu era 
prea convins. 

- Sau astea pot fi ale voastre. Logen îşi deschise pumnul 
încleştat, arătând monedele pe care i le dăduse Picior-Lung. 
Şi lăsaţi-ne în pace. Atâta pot risipi. Mai răsuci cuțitul niţel, 
doar ca să mai adauge greutate vorbelor sale. Atât valoraţi 
pentru mine. Atât, nu mai mult. Ce hotărâți? 

Cel cu privirea chiorâşă scuipă pe pământ. 

- Poate fi al nostru, şuieră el din nou. Du-te tu primul! 

- Du-te naibii tu, strigă celălalt. 

- Luaţi mai bine ce vă ofer, zise Logen, şi atunci nu 
trebuie să se ducă niciunul. 

Cel pe care-l înghiontise gemu şi se rostogoli pe drum şi 
faptul că-şi amintiră de soarta lui păru să-i facă să se 
hotărască. 

- În regulă, ticălos din Nord, în regulă, le luăm. 

Logen rânji. Se gândi să arunce monedele spre cel cu 
privirea chiorâşă şi pe urmă să-l înjunghie în timp ce nu era 
atent. Asta ar fi făcut în tinereţe, dar hotări altfel. De ce să 
se ostenească? Aşadar, deschise degetele şi azvârli banii în 
drum, în spatele lui, înaintând spre zidul cel mai apropiat. 
Îşi dădură ocol cu prudenţă, fiecare pas apropiindu-i pe cei 
doi tâlhari de monede, iar pe el de scăpare. Curând 
schimbaseră locurile şi Logen se retrăgea în josul străzii, 
încă ţinându-şi cuțitul în faţă. Când erau la zece paşi 
distanţă, cei doi bărbaţi se lăsară pe vine şi începură să 
culeagă de pe jos monedele împrăştiate. 

- Sunt încă viu, îşi şopti Logen, grăbind pasul. 

Avusese noroc, ştia. E nebun cel ce crede că există luptă 
prea mică să-i aducă moartea, oricât de vânjos ar fi. Noroc 
că-l prinsese pe cel din spate tocmai la ţanc. Noroc că 
ceilalţi doi fuseseră înceţi. Dar, pe de altă parte, fusese 
întotdeauna norocos cu luptele. Norocos că ieşise viu din 
ele. Nu atât de norocos că intrase în ele. Totuşi, era 
mulţumit de treaba de astăzi. Bucuros că nu omorâse pe 
nimeni. 


Logen simţi o palmă bătându-l pe spate şi se întoarse, cu 
cuțitul pregătit. 

- Doar eu! Fratele Picior-Lung ridică mâinile. Logen 
aproape uitase că navigatorul era acolo. Trebuie că stătuse 
în spatele lui în tot acest timp, într-o linişte perfectă. Bine 
lucrat, Maestre Nouădegete, bine lucrat! Zău! Văd că nu 
eşti nici tu lipsit de talente! Abia aştept să călătoresc cu 
tine, vorbesc serios! Docurile sunt în direcţia asta! strigă el, 
îndepărtându-se deja. 

Logen aruncă o ultimă privire în urmă, la cei doi bărbaţi, 
dar aceştia încă scurmau pământul, aşa că se descotorosi 
de cuţit şi se grăbi să-l ajungă din urmă pe Picior-Lung. 

- Voi, navigatorii, nu luptaţi niciodată? 

- Unii dintre noi luptă, o, da, cu mâinile goale şi cu arme 
de tot soiul. Deosebit de periculoşi, unii dintre ei, dar nu eu. 
Nu. Eu nu sunt aşa. 

- Niciodată? 

- Niciodată? Măiestria mea e în altă parte. 

- Aş fi crezut că drumurile tale îţi scot în cale multe 
pericole. 

- Îmi scot, răspunse Picior-Lung senin, într-adevăr. 
Atunci remarcabilul meu talent de a mă ascunde îmi e de 
cel mai mare folos. 


O femeie ca ea înfruntă orice 


Noapte. Frig. Vântul sărat era aspru în vârful colinei şi 
hainele lui Ferro erau subţiri şi zdrenţuite. Îşi strânse 
braţele la piept şi îşi adună umerii, privind cu amărăciune 
în jos, spre mare. Dagoska era un nor de lumini 
îndepărtate, cât gămăliile, îngrămădite în jurul stâncii 
abrupte dintre golful mare, arcuit, şi oceanul scânteietor. 
Ochii ei desluşeau siluetele vagi, minuscule, ale zidurilor şi 
turnurilor, negre pe cerul întunecat şi istmul îngust de 
pământ uscat care lega oraşul de țărm. O insulă aproape. 
Între ei şi Dagoska erau focuri. Tabere în preajma 
drumurilor. Multe tabere. 

- Dagoska, şopti Yulwei, cocoţat pe o stâncă, lângă ea. 
Un mic crâmpei din Uniune, înfipt în Gurkhul ca un ghimpe. 
Un ghimpe în mândria împăratului. 

- Aş! mârâi Ferro, adunându-şi umerii şi mai mult. 

- Oraşul e păzit. Mulţi soldaţi. Mai mulţi ca oricând. S-ar 
putea să fie dificil să păcălim atâţia. 

- Poate că ar trebui să ne întoarcem, murmură ea plină 
de speranţă. 

Bătrânul o ignoră. 

- Sunt şi ei aici. Mai mulţi de unul. 

- Devoratorii? 

- Trebuie să merg mai aproape. Să găsesc o cale să 
intrăm. Aşteaptă-mă aici. Apoi se opri, aşteptându-i 
răspunsul. Ai să aştepţi? 

- În regulă, şuieră ea, în regulă. Am să aştept. 

Yulwei alunecă de pe bolovanul lui şi se îndepărtă în josul 
povârnişului, păşind uşor peste pământul moale, aproape 
invizibil în bezna neagră precum cerneala. Când sunetul 
brăţărilor sale zornăitoare se stinse în noapte, Ferro 
întoarse spatele oraşului, trase adânc aer în piept şi alergă 
în josul pantei, spre sud, înapoi în Gurkhul. 


Trebuie spus, Ferro fugea bine. lute ca vântul, ore 
întregi. Petrecuse multă vreme fugind. Când ajunse la 
poalele dealului, alerga, cu picioarele zburând peste 
terenul deschis, cu răsuflarea iute şi nestăpânită. Auzi apa 
la picioarele ei, alunecă în josul unui banc de nisip şi se 
aruncă în valurile unui râu leneş. Înaintă cu greu în apa 
rece, până la genunchi. 

N-are decât să mă urmărească pe-aici bătrânul ticălos, 
gândi ea. 

După o vreme, îşi adună armele mănunchi şi le ridică 
deasupra capului, în timp ce traversa valurile înot, 
luptându-se împotriva curentului cu o singură mână. Săltă 
afară pe celălalt mal şi alergă de-a lungul țărmului, 
ştergându-şi apa de pe faţa udă. 

Timpul trecu încet şi lumina începu să se furişeze pe cer. 
Se iveau zorile. Râul susura lângă ea, sandalele ei băteau 
un ritm rapid în iarba ţepoasă. Lăsă râul în urmă, 
continuând să alerge peste câmpia întinsă, care acum 
trecea de la negru la gri. Un pâlc de arbuşti pitici se ivi în 
faţa ei. 

Se avântă printre trunchiuri şi se lăsă jos, în tufişuri, cu 
răsuflarea întretăiată. Tremura în lumina difuză, cu inima 
bubuindu-i în piept. Era linişte dincolo de copaci. Bun. Îşi 
vâri mâna sub veşminte şi scoase nişte pâine şi o fâşie de 
carne, înmuiată de pe urma înotului, dar încă bună de 
mâncat. Zâmbi. Păstrase jumătate din tot ce-i dădea Yulwei, 
de câteva zile. 

- Bătrân ticălos şi nătărău, chicoti ea printre înghiţiturile 
înecăcioase, credea că se poate pune cu Ferro Maljinn, nu-i 
aşa? 

Îi era al naibii de sete. N-avea ce face deocamdată, putea 
găsi apă mai târziu. Dar era obosită, foarte obosită. Până şi 
Ferro obosea. Avea să se odihnească aici o clipă, doar o 
clipă. Să-şi recapete puterea în picioare, apoi înainte, tot 
înainte spre... Se crispă, iritată. Se putea gândi mai târziu 
încotro. Oriunde era un loc bun pentru răzbunare. Da. 


Se târi prin tufişuri, se sprijini cu spatele de un copac. 
Ochii i se închiseră încet, fără să vrea. Doar să se 
odihnească o clipă acum. Răzbunarea mai târziu. 

- Bătrân ticălos şi nătărău, murmură ea. 

Capul îi căzu într-o parte. 

- Frate! 

Ferro se trezi, tresărind, lovindu-se cu capul de copac. 
Era lumină, prea multă lumină. O nouă zi senină, 
dogoritoare. Cât timp dormise? 

- Frate! Un glas de femeie, nu departe. Unde eşti? 

- Aici! 

Ferro îngheţă, cu fiecare muşchi încordându-i-se. Un 
glas de bărbat, grav şi puternic. Şi aproape. Auzi copite de 
cai, mişcându-se încet, mai mulţi cai. Şi aproape. 

- Ce faci, frate? 

- E pe-aproape! strigă bărbatul. Lui Ferro i se puse un 
nod în gât. Îi simt mirosul! Ferro se prăvăli în tufişuri, după 
armele ei, îşi vâri sabia şi cuțitul la cingătoare, îşi ascunse 
celălalt cuţit în susul singurei sale mâneci, şi aceasta 
sfâşiată. Îi simt gustul, surioară! E foarte aproape! 

- Dar unde? Glasul de femeie se apropie. Crezi că ne 
poate auzi? 

- Probabil că da! râse bărbatul. Eşti acolo, Maljinn? 
Ferro îşi azvârli tolba peste umăr şi îşi înhăţă arcul. 
Aşteptă-mă... cântă el, apropiindu-se şi mai mult, chiar în 
spatele copacilor acum. leşi, Maljinn, ieşi să ne întâmpini... 

Ferro o luă la fugă, croindu-şi drum printre tufişuri, 
ţâşnind peste câmpul deschis cu o viteză disperată. 

- Uite-o! strigă femeia din spate. Uite-o cum fuge! 

- Prinde-o, atunci! strigă bărbatul. 

Câmpul acoperit de tufe pitice se întindea în faţa ei cât 
vedea cu ochii. N-avea unde să fugă. Se răsuci cu un 
mârâit, potrivind o săgeată în arc. Patru călăreţi goneau 
spre ea. Soldaţi gurkieni, cu soarele sclipind pe coifurile 
înalte şi pe vârfurile nemiloase ale suliţelor lor. În spate, 


mult mai departe, se aflau alţi doi călăreţi, un bărbat şi o 
femeie. 

- Stai! În numele împăratului! strigă unul dintre călăreţi. 

- La naiba cu împăratul tău! 

Săgeata îi trecu primului dintre soldaţi prin gât şi acesta 
se prăbuşi pe spate din şa, cu un horcăit şocat, cu sulița 
zburându-i din mână. 

- Bine ochit! strigă femeia. 

Al doilea călăreț luă o săgeată în piept. Platoşa o încetini, 
dar tot pătrunse destul de adânc ca să ucidă. Bărbatul urlă, 
lăsându-şi sabia în iarbă, apucând cu mâinile săgeata, 
rostogolindu-se în şa. 

Cel de-al treilea nu scoase un sunet. Luă o săgeată în 
gură, de la nici zece paşi. Vârful îi străpunse ţeasta şi îi 
dobori coiful, dar cel de-al patrulea era deja lângă ea. Ferro 
aruncă arcul la pământ şi se rostogoli, în timp ce soldatul se 
năpusti la ea cu sulița, apoi scoase sabia de la cingătoare, 
scuipând pe iarbă. 

- Vie! strigă femeia, înghiontindu-şi leneşă calul. Ne 
trebuie vie! 

Soldatul îşi întoarse calul agitat şi îl îndemnă, cu băgare 
de seamă, spre Ferro. Era un om voinic, cu o mirişte neagră 
şi deasă pe maxilar. 

- Sper că ţi-ai încheiat socotelile cu Dumnezeu, fetiţo, 
zise el. 

- Dumnezeul mă-tii! 

Ferro fugi într-o parte, ferindu-se, mişcându-se, stând 
aproape de pământ. Soldatul lovi înspre ea cu sulița, ţinând- 
o la distanţă, în timp ce copitele calului său scormoneau 
pământul, aruncând praf în faţa lui Ferro. 

- Împunge-o! o auzi pe femeie strigând în spatele ei. 

- Da, împunge-o! ţipă fratele ei, printre chicote. Dar nu 
prea tare! O vrem vie! 

Soldatul mârâi, îndemnându-şi calul. Ferro se aplecă şi 
se târi în faţa picioarelor care loveau. Vârful suliţei izbi, 


făcându-i o rană în braţ. Ferro răsuci sabia cu toată 
puterea. 

Lama curbată găsi golul dintre plăcile armurii soldatului, 
îi tăie piciorul chiar de sub genunchi şi deschise o rană 
imensă în coasta calului. Om şi animal zbierară laolaltă, se 
prăbuşiră laolaltă. Sângele întunecat se revărsă pe pământ. 

- I-a venit de hac! 

Femeia părea uşor dezamăgită. 

- Sus, omule! râse fratele ei, sus şi după ea. Maieo 
şansă! 

Soldatul se zvârcolea pe jos. Sabia lui Ferro îi spintecă 
faţa, punând capăt dintr-odată urletelor sale. În apropiere, 
cel de-al doilea călăreț se afla încă în şa, cu faţa 
schimonosită, dându-şi ultima suflare, cu mâna strânsă pe 
lemnul săgeţii ei însângerate. Calul îşi cobori capul şi 
începu să pască iarba uscată de lângă copitele sale. 

- Ăştia sunt toţi, zise femeia. 

- Ştiu. Fratele ei suspină adânc. Chiar trebuie să fac 
totul de unul singur? 

Ferro ridică privirea spre ei, vârându-şi sabia 
însângerată înapoi la cingătoare. Stăteau nepăsători pe cai, 
nu departe, cu soarele strălucind în spatele lor, cu zâmbete 
pe feţele lor nemiloase, frumoase. Erau îmbrăcaţi ca nişte 
lorzi, cu mătăsurile fluturându-le în jurul trupurilor în 
bătaia brizei, încărcaţi de giuvaiere, dar niciunul înarmat. 
Ferro se târi după arcul ei. 

- Bagă de seamă, frăţioare, zise femeia, examinându-şi 
unghiile. Luptă bine. 

- Ca un diavol! Dar nu pe măsura mea, surioară, nu te 
teme. Bărbatul sări jos din şa: Aşadar, Maljinn, putem... 

Săgeata îi străpunse pieptul, adânc, cu un zgomot surd. 

— ... începe? 

Săgeata trepidă, cu vârful sclipind în spinarea 
bărbatului, uscat şi nepătat de sânge. Bărbatul începu să 
înainteze spre ea. Următoarea săgeată îi trecu prin umăr, 
însă el doar continuă să se apropie mai repede, luând-o la 


fugă, înaintând în salturi enorme. Ea lăsă arcul să cadă, 
bâjbâind cu degetele după mânerul sabiei. Prea încet. 
Braţul lui întins o lovi peste piept cu o forţă teribilă, 
trântind-o la pământ. 

- O, bună treabă, frăţioare! Femeia bătu din palme, 
încântată. Bună treabă! 

Ferro se rostogoli, tuşind, în praf. Îl văzu privind-o cum 
se căzneşte să se ridice în picioare, strângând sabia în 
ambele mâini. O răsuci spre el, un imens arc pe deasupra 
capului. Sabia muşcă adânc în pământ. Cumva, el sărise 
deja într-o parte. Un picior se ivi de nicăieri şi i se afundă în 
stomac. Ferro se chirci, fără vlagă, cu aerul smuls din trup. 
Degetele îi zvâcneau, sabia era înfiptă în pământ, genunchii 
îi tremurau. 

- lar acum... 

Ceva îi scrâşni în nas. Picioarele i se înmuiară şi 
pământul o lovi cu putere în spate. Se rostogoli ameţită, 
ridicându-se în genunchi, cu lumea învârtindu-se în jurul ei. 
Avea sânge pe faţă. Clipi şi îşi scutură capul, încercând să 
oprească lumea în loc. Bărbatul se mişca spre ea, o siluetă 
înclinată, înceţoşată. Îşi smulse săgeata din piept şi o azvârli 
cât acolo. Nu era niciun strop de sânge, doar puţin praf. 
Doar praf, răsucindu-se în aer. 

Era un devorator. Altceva nu putea să fie. 

Ferro se ridică, clătinându-se, scoțând cuțitul de la 
centură. Îl aruncă spre el, rată, aruncă din nou, rată din 
nou. Capul i se învârtea. [ipă, lovind spre el cu toată 
puterea. 

Bărbatul îi prinse încheietura în mână. Feţele lor erau la 
mai puţin de două palme una de alta. Avea pielea perfectă, 
netedă, ca sticla întunecată. Avea o înfăţişare tânără, 
aproape ca de copil, dar ochii îi erau bătrâni. Ochi aspri. O 
privi - curios, amuzat, ca un băieţel care a găsit un gândac 
interesant. 

- Nu cedează, nu-i aşa, surioară? 

- Feroce. Profetul va fi încântat de ea. 


Bărbatul o adulmecă pe Ferro şi îşi încreţi nasul. 

- Pfui! Mai bine s-ar spăla mai întâi. 

Ferro îl lovi cu capul în faţă. Capul lui săltă pe spate, dar 
el doar chicoti. O apucă de gât cu mâna liberă, o împinse la 
un braţ distanţă. Ferro încercă să-l zgârie pe faţă, dar nu 
putea ajunge, căci braţul lui era prea lung. Bărbatul îi 
desfăcea degetele de pe plăselele cuţitului. Îi simţea 
strânsoarea de fier în jurul gâtului. Nu putea respira. Îşi 
dezveli dinţii, zbătându-se, mârâind, zvârcolindu-se. Totul în 
zadar. 

- Vie, frate! O vrem vie! 

- Vie, murmură bărbatul, dar nu nevătămată. 

Femeia chicoti. Picioarele lui Ferro părăsiră pământul, 
lovind în aer. Îşi simţi unul dintre degete pocnind şi cuțitul 
căzu în iarbă. Mâna se strânse mai tare în jurul gâtului ei, şi 
Ferro o zgârie cu unghiile-i rupte. Totul în zadar. Lumea 
strălucitoare începea să se întunece. 

Ferro auzi femeia râzând, foarte departe. O faţă se 
îndepărta plutind în întuneric. O mână mângâia obrazul lui 
Ferro. Degetele erau moi, calde, blânde. 

- Stai liniştită, copilă, şopti femeia. Ochii ei erau 
întunecaţi şi adânci. Ferro îi simţea răsuflarea, fierbinte şi 
înmiresmată, pe faţă. Eşti rănită, trebuie să te odihneşti. 
Acum stai liniştită... dormi. Picioarele lui Ferro erau grele 
ca plumbul. Lovi, fără vlagă, din picioare, pentru ultima 
oară, apoi trupul i se înmuie. Inima îi bătea încet... 
Odihneşte-te acum. Pleoapele lui Ferro începură să cadă, 
faţa frumoasă a femeii se înceţoşă. Dormi. Ferro îşi muşcă 
limba cu putere şi gura îi deveni sărată. Stai liniştită. Ferro 
scuipă sânge în faţa femeii. Ptiu! ţipă ea cu dezgust, 
ştergându-şi sângele din ochi. Mă înfruntă! 

- O femeie ca ea înfruntă orice, se auzi un glas de 
bărbat, chiar în spatele urechii lui Ferro. 

- Ascultă-mă acum, nenorocito! şuieră femeia, apucând 
maxilarul lui Ferro cu deget de oţel şi smucindu-i faţa 


încoace şi încolo. Vii cu noi! Cu noi! Într-un fel sau altul! Mă 
auzi? 

- Nu merge nicăieri. O altă voce, gravă şi profundă. 1 se 
părea cunoscută. Ferro clipi, îşi scutură capul ameţită. 
Femeia se întorsese, uitându-se la un bătrân, aflat nu 
departe. Yulwei. Brăţările îi zornăiau în timp ce călca uşor 
pe iarbă. Eşti în viaţă, Ferro? 

- Înî, hârâi ea. 

Femeia rânji la Yulwei: 

- Cine eşti, ticălos bătrân? 

Yulwei suspină. 

- Sunt un ticălos bătrân. 

- Vezi-ţi de drum, câine! strigă bărbatul. Am venit de la 
Profet. De la Khalul însuşi! 

- lar ea vine cu noi. 

Yulwei îi privi cu tristeţe. 

- Şi nu vă pot face să vă răzgândiţi? 

Râseră împreună. 

- Nătărăule! strigă bărbatul. Noi nu ne răzgândim 
niciodată! 

Dădu drumul unuia dintre braţele lui Ferro, făcu un pas 
prudent înainte, trăgând-o după el. 

- Păcat, zise Yulwei, clătinând din cap. V-aş fi rugat să-i 
transmiteţi lui Khalul omagiile mele. 

- Profetul nu se însoţeşte cu unii de teapa ta, 
cerşetorule! 

- S-ar putea să te surprind. Ne-am cunoscut bine, 
demult. 

- Am să-i transmit stăpânului nostru respectele tale, 
rânji femeia, cu vestea recentei tale morţi. 

Ferro îşi răsuci încheietura, simţi cuțitul căzându-i în 
palmă. 

- O, lui Khalul îi va face plăcere vestea asta, dar n-o va 
primi încă. Voi doi v-aţi blestemat singuri. Aţi încălcat Legea 
a Doua. Aţi mâncat carnea oamenilor şi trebuie să daţi 
socoteală. 


- Bătrân nebun! zâmbi femeia batjocoritor. Legile 
voastre nu ni se aplică. 

Yulwei clătină încet din cap. 

- Cuvântul lui Euz e lege pentru toţi. Nu pot exista 
excepţii. Niciunul dintre voi nu va părăsi viu locul acesta. 

Aerul din jurul bătrânului pâlpâi, se învârti, se înceţoşă. 
Femeia scoase un horcăit şi se prăbuşi dintr-odată la 
pământ, nu doar căzând, ci topindu-se, zbătându-se, cu 
mătasea neagră fâlfâind în jurul trupului, în cădere. 

- Soră? 

Bărbatul îi dădu drumul lui Ferro, sări la Yulwei, cu 
braţele desfăcute. Nu făcu decât un pas. Scoase un țipăt 
brusc, strident, şi căzu în genunchi, apucându-se de cap. 
Ferro îşi forţă picioarele poticnite să înainteze, îl înhăţă de 
păr cu mâna ruptă şi îi vâri cuțitul în beregată. Un nor de 
praf zbură în vânt. O explozie de praf. În jurul gurii lui 
săltară flăcări,  înnegrindu-i buzele, întinzând limbi 
incandescente spre degetele lui Ferro. Se aruncă peste el, 
doborându-l la pământ, sufocându-se, fornăind. Lama ei îi 
deschise stomacul, îi zgârie coastele şi i se rupse în piept. 
Din el se prelinse foc. Foc şi praf. Ferro îi lovi trupul 
nebunegşte, cu cuțitul rupt, mult timp după ce încetase să se 
mişte. Simţi o mână pe umăr: 

- E mort, Ferro. Amândoi sunt morţi. 

Văzu că era adevărat. Bărbatul zăcea pe spate, cu 
privirea încremenită spre cer, cu faţa carbonizată în jurul 
nasului şi al gurii, cu praful zburând din rănile căscate. 

- Eu l-am omorât. 

Glasul îi răguşi şi i se frânse în gât. 

- Nu, Ferro. Eu am făcut asta. Sunt devoratori tineri, 
slabi şi nesăbuiţi. Totuşi, ai noroc că n-au vrut decât să te 
prindă. 

- Am noroc, bâigui ea, picurând salivă amestecată cu 
sânge pe cadavrul devoratorului. 

Ferro lăsă să cadă cuțitul rupt şi se îndepărtă în patru 
labe. Trupul femeii zăcea lângă ea. Dacă putea fi numit aşa. 


O masă diformă de carne. Văzu un păr lung şi un ochi şi 
buzele. 

- Ce-ai făcut? întrebă ea răguşit, cu gura-i însângerată. 

- Am transformat oasele femeii în apă. Iar pe el l-am ars 
din interior. Apă pentru unul, foc pentru celălalt. Oricare 
funcţionează pentru cei ca ei. 

Ferro se rostogoli pe iarbă, înălţând privirea spre cerul 
senin. Ridică mâna deasupra feţei, o scutură. Unul dintre 
degete i se clătină înainte şi înapoi. 

Faţa lui Yulwei apăru deasupra, coborându-şi privirea 
spre ea. 

- Doare? 

- Nu, şopti ea, lăsându-şi braţul să cadă pe pământ. Nu 
doare niciodată. Clipi, ridicându-şi ochii spre Yulwei. De ce 
nu doare niciodată? 

Bătrânul se încruntă. 

- Nu vor înceta să te caute, Ferro. Înţelegi, acum, de ce 
trebuie să vii cu mine? 

Ferro clătină încet din cap. Efortul era imens. 

- Înţeleg, şopti ea, înţeleg... 

Lumea se întunecă din nou. 


Mă iubeşte... Nu 


- Ah! ţipă Jezal, când vârful sabiei lui Filio îi săpă adânc 
în umăr. 

Se dădu înapoi, împleticindu-se, tresărind şi înjurând, şi 
styrianul îi zâmbi, fluturându-şi armele. 

- O tuşă pentru Maestrul Filio! răcni arbitrul. 

Asta înseamnă două pentru fiecare. Urmară câteva 
aplauze răzlețe, în timp ce Filio se îndrepta ţanţoş spre 
ţarcul concurenţilor cu un zâmbet sâcâitor pe faţă. 

- Viclean, ticălosul, îşi şopti Jezal în barbă, urmându.-l. 

Ar fi trebuit să anticipeze. Fusese neglijent şi ştia asta. 

- Două fiecare? şuieră Varuz, când Jezal se prăbuşi în 
scaunul lui, răsuflând greu. Două fiecare? Împotriva acestui 
nimeni? Nici măcar nu e din Uniune! 

Jezal ştia că nu era cazul să sublinieze că Westportul ar fi 
trebuit să facă deja parte din Uniune. Ştia la ce se referea 
Varuz, la fel ca toată lumea din arenă. Bărbatul era un 
străin, din punctul lor de vedere. Luă ştergarul din mâna 
întinsă a lui West şi-şi şterse faţa asudată. Cinci tuşe 
însemnau un meci lung, dar Filio părea departe de a fi 
obosit. Sălta în sus şi-n jos, pe vârfuri, când Jezal aruncă o 
privire spre el, clătinând din cap la sfaturile zgomotoase ce 
se revărsau în styriană dinspre antrenorul lui. 

- Îl poţi învinge! murmură West, dându-i lui Jezal sticla 
cu apă. Îl poţi învinge şi apoi e finala. 

Finala. Asta însemna Gorst. Jezal nu era pe deplin 
convins că voia aşa ceva. 

Dar Varuz nu avea niciun dubiu. 

- Doar fă bine şi învinge-l! şuieră Mareşalul, în timp ce 
Jezal luă o duşcă din sticlă şi o învârti în gură. Doar învinge- 
|! Jezal scuipă jumătate în găleată şi înghiţi restul. Invinge-l 
şi gata. 

Uşor de spus, dar era un ticălos viclean, styrianul ăsta. 


- Eşti în stare! repetă West, masând umărul lui Jezal. Ai 
ajuns până aici! 

- Omoară-l! Omoară-l şi gata! Mareşalul Varuz se uită fix 
în ochii lui Jezal. Eşti un nimeni, căpitane Luthar? Mi-am 
pierdut vremea cu tine? Sau eşti cineva? Ei? Acum e timpul 
să hotărăşti! 

- Domnilor, vă rog! strigă arbitrul. Tuşa decisivă. 

Jezal suflă aerul cu putere, luă armele de la West şi se 
ridică în picioare. Îl auzea pe antrenorul lui Filio strigându-i 
vorbe de încurajare peste zgomotul din ce în ce mai 
puternic al mulţimii. 

- Omoară.-l şi gata! strigă Varuz pentru ultima oară, apoi 
Jezal se îndreptă spre cercul arenei. 

Tuşa decisivă. Cea care decide. În atâtea privinţe. Dacă 
Jezal va fi în finală sau nu. Dacă va fi cineva sau nu. Dar era 
obosit, foarte obosit. Lupta încontinuu de aproape o 
jumătate de oră, în căldură şi asta te secătuieşte. Deja 
transpira din nou. Simţea sudoarea curgându-i pe faţă, în 
picături mari. 

Se îndreptă spre semnul lui. Puţină cretă pe nişte iarbă 
uscată. Filio stătea acolo, aşteptând, continuând să 
zâmbească, anticipându-şi triumful. Micul pungaş. Dacă 
Gorst i-a putut cotonogi pe ceilalţi, atunci cu siguranţă Jezal 
putea să-i strivească faţa în iarbă acestui nătărău. Strânse 
mânerele săbiilor şi se concentră la acel mic zâmbet 
scârbos. Îşi dori, preţ de o clipă, ca armele să nu fie boante, 
până când îşi dădu seama că ar putea fi chiar el cel 
înjunghiat. 

- Începeţi! 


Jezal îşi alese cărţile, sucindu-le în mâini dintr-o parte în 
alta, aproape fără să se uite la simbolurile de pe ele, 
aproape fără să-i pese dacă le puteau vedea ceilalţi. 

- Zece, zise Kaspa, trimițând câteva monede peste masă, 
cu un aer care spunea... 0, ceva, probabil, pe Jezal nu-l 
interesa ce, chiar nu se concentra. 


Urmă o pauză lungă. 

- E rândul tău, Jezal, mormăi Jalenhorm. 

- Serios? O, ăă... Îşi trecu privirea peste simbolurile fără 
noimă, incapabil să ia toate astea prea în serios. Ăă, o... am 
să închid. 

Azvârli cărţile pe masă. Era prea deprimat astăzi, foarte 
deprimat, pentru prima dată de când nici nu-şi mai 
amintea. Ca niciodată, probabil. Era prea preocupat de 
Ardee, întrebându-se cum putea să se culce cu ea fără să 
facă vreun rău niciunuia dintre ei, mai ales fără să fie 
omorât de West. Din nefericire, încă nu era deloc mai 
aproape de răspuns. 

Kaspa săltă monedele, zâmbind larg în faţa victoriei sale 
de-a dreptul neaşteptate. 

- Aşadar, ai luptat bine astăzi, Jezal. O luptă strânsă, dar 
te-ai descurcat, ce zici? 

- Înî! făcu Jezal, luându-şi pipa de pe masă. 

- Jur, o clipă am crezut că te-a învins, dar pe urmă - şi 
pocni din degete sub nasul lui Brint - uite-aşa! L-ai trântit. 
Mulțimea a fost încântată! Am râs atât de tare încât era să 
fac pe mine, jur. 

- Crezi că-l poţi învinge pe Gorst? întrebă Jalenhorm. 

- Înî! 

Jezal ridică din umeri, aprinzându-şi pipa şi lăsându-se 
pe spate în scaun, privind cerul cenuşiu şi trăgând din ea. 

- Pari destul de calm când vine vorba de toate astea, 
remarcă Brint. 

- Înî. 

Cei trei ofiţeri schimbară priviri, dezamăgiţi de eşecul 
subiectului de discuţie ales. Kaspa apelă la altul. 

- Ei, băieţi, aţi apucat s-o vedeţi pe Prinţesa Terez? 

Brint şi Jalenhorm suspinară şi rămaseră cu gura 
căscată, apoi toţi trei îşi gânguriră aprecierea tâmpă faţă 
de femeia aceea. 

- Dacă am văzut-o? Dacă am văzut-o vreodată? 

- I se spune nestematul din Talins! 


- Zvonurile nu mint, când vine vorba despre ea! 

- Am auzit că mariajul cu Prinţul Ladisla e bătut în cuie. 

- Norocosul! 

Şi aşa mai departe. 

Jezal rămase la locul lui, se lăsă comod pe spătarul 
scaunului, suflând fum înspre cer. Nu era atât de convins în 
privinţa Terezei, din cât o zărise. Frumoasă de la distanţă, 
fără doar şi poate, dar îşi imagina că avea faţa ca de sticlă: 
rece la atingere, tare şi fragilă. Nicidecum ca a lui Ardee... 

- Totuşi, turuia Jalenhorm, trebuie să spun, Kaspa, că 
inima mea îi aparţine în continuare verişoarei tale Ariss. 
Prefer oricând o fată a Uniunii pe lângă oricare dintre 
aceste străine. 

- Îi preferi banii, vrei să zici, murmură Jezal, cu capul 
încă dat pe spate. 

- Nu! se plânse vânjosul. E o femeie perfectă! Dulce, 
serioasă, bine-crescută. Ah! 

Jezal zâmbi în sinea lui. Dacă Terez era o bucată rece de 
sticlă, atunci Ariss era un peşte mort. Îşi închipuia că s-o 
săruţi ar fi ca şi cum ai săruta o cârpă veche, moale şi 
anostă. N-ar putea să sărute ca Ardee. Nimeni n-ar putea... 

- Ei, bine, amândouă sunt nişte frumuseți, fără doar şi 
poate, trâncânea Brint, femei gingaşe, la care să visezi, 
dacă numai atâta vrei... Se aplecă, la o distanţă 
conspirativă, zâmbindu-le pe rând, atotcunoscător, de parcă 
ar fi avut de spus ceva secret şi palpitant. Ceilalţi doi îşi 
apropiară scaunele, dar Jezal rămase locului. Nu îl interesa 
câtuşi de puţin să audă despre cine ştie ce târfă cu care se 
culca idiotul ăla. Aţi cunoscut-o pe sora lui West? şopti 
Brint. Fiecare muşchi al lui Jezal înţepeni. Nu e pe măsura 
celorlalte două, fireşte, dar e chiar arătoasă, pentru o fată 
de rând, şi cred că ar fi dornică. 

Brint îşi linse buzele şi îl înghionti pe Jalenhorm în 
coaste. Bărbatul vânjos rânji vinovat, ca un şcolar la o 
glumă deocheată. 

- O, da. Mi se pare genul de fată dornică, chicoti Kaspa. 


Jezal îşi aşeză pipa pe masă, observând că mâna îi 
tremura uşor. Cealaltă strângea braţul scaunului cu atâta 
putere încât încheieturile degetului îi erau albe. 

- Declar cu tărie, zise Brint, că dacă nu m-aş gândi că 
maiorul m-ar împunge cu sabia, aş fi tentat să-i împung sora 
cu sabia mea, ce ziceţi? Jalenhorm izbucni în râs, 
împroşcând salivă. Jezal simţi că i se zbate un ochi, când 
Brint îşi îndreptă zâmbetul batjocoritor spre el. Ei, Jezal, tu 
ce crezi? Ai cunoscut-o, nu-i aşa? 

- Ce cred eu? Glasul părea să-i vină de undeva de 
departe, în timp ce se holba la cele trei feţe care rânjeau. 
Cred că ar trebui să ai grijă cum vorbeşti, ticălos nenorocit! 

Acum era în picioare, cu dinţii atât de încleştaţi încât 
avea impresia că vor crăpa. Cele trei zâmbete pâlpâiră şi se 
stinseră. Jezal simţi mâna lui Kaspa pe umăr. 

- Haide, n-a vrut decât... 

Jezal îşi smulse braţul, apucă marginea mesei, 
răsturnând-o. Monede, cărţi, sticle, pahare, toate zburară 
prin aer şi se împrăştiară pe iarbă. Avea sabia în mâna 
cealaltă, vârâtă, din fericire, în teacă, aplecându-se 
deasupra lui Brint, împroşcându-l cu salivă pe faţă. 

- Acum fă bine şi ascultă-mă, ticălos afurisit, mârâi el. 
Dacă mai aud aşa ceva, orice, nu va trebui să-ţi faci griji în 
privinţa lui West! Apăsă mânerul sabiei pe pieptul lui Brint. 
Te tranşez ca pe un pui nenorocit! 

Cei trei bărbaţi se holbară la el, îngroziţi, cu gurile 
căscate, surprinşi de acest acces neaşteptat de violenţă 
egalată doar de propria uimire a lui Jezal. 

- Dar... făcu Jalenhorm. 

- Ce? răcni Jezal, înhăţându-l zdravăn de haină şi 
trăgându-l pe jumătate afară din scaun. Ce naiba zici? 

- Nimic, scânci el, cu mâinile ridicate, nimic. 

Jezal îl lăsă să cadă. Furia se stingea repede. Îi trecu 
prin minte să se scuze, dar când văzu chipul cadaveric al lui 
Brint, nu-i veniră în gând decât cuvintele „mi se pare genul 
de fată dornică”. 


- Ca! Pe! Un! Pui! Nenorocit! mârâi el din nou, apoi se 
întoarse pe călcâie şi se îndepărtă ţanţoş. 

La jumătatea drumului spre poarta boltită, îşi dădu 
seama că-şi uitase tunica, dar acum nu se mai putea 
întoarce după ea. Pătrunse în întunericul tunelului, cobori 
câteva trepte şi pe urmă se lipi, fără vlagă, de zid, răsuflând 
greu şi tremurând de parcă tocmai ar fi alergat 
cincisprezece kilometri. Acum înţelegea, de bună seamă, ce 
înseamnă să-ţi ieşi din fire. Până atunci, nici măcar nu-şi 
dăduse seama ce înseamnă, dar acum nu mai încăpea nicio 
îndoială. 

- Ce naiba a fost asta? 

Glasul şocat al lui Brint răsună încet în tunel, abia audibil 
peste bubuitul inimii lui Jezal. Trebuia să-şi ţină respiraţia 
ca să audă. 

- Să fiu al naibii dacă ştiu. Jalenhorm, părând şi mai 
surprins. Urmară troncănitul şi scârţâitul aranjatului mesei. 
Habar n-aveam că e aşa de iute la mânie. 

- Bănuiesc că-l frământă multe, zise Kaspa, şovăitor, cu 
Turnirul şi toate astea... 

Brint i-o reteză: 

- Asta nu-i o scuză! 

- Ei, bine, sunt apropiaţi, nu-i aşa? El şi West? Cu toate 
antrenamentele împreună şi, mai ştii, poate că o cunoaşte 
pe sora lui sau ceva... Habar n-am! 

- Mai e o explicaţie, îl auzi Jezal pe Brint spunând, cu 
glasul încordat, de parcă ar fi fost pe cale să rostească o 
poantă. Poate că e îndrăgostit de ea! 

Cei trei izbucniră în râs. Era o glumă bună, da. Căpitanul 
Jezal dan Luthar îndrăgostit, şi de o fată a cărei poziţie 
socială era atât joasă faţă de a lui. Ce idee ridicolă! Ce 
absurditate! Ce glumă! 

- O, fir-ar să fie! Jezal îşi prinse capul în mâini. Nu-i 
venea să râdă. Cum naiba îşi făcuse una ca asta? Cum? Ce 
avea fata asta? Era arătoasă, desigur, şi isteaţă şi amuzantă 


şi toate celelalte, dar asta nu era o explicaţie. Nu pot s-o 
mai văd, îşi şopti el. Nu vreau s-o mai văd! 

Şi izbi cu pumnul în zid. Hotărârea lui era de neclintit. 
Întotdeauna era. 

Până când următorul bilet veni pe sub uşă. 

Jezal gemu şi se pălmui peste tâmplă. De ce se simţea 


aşa? De ce... - nici măcar nu putea să gândească acel 
cuvânt - ... o plăcea atât de mult? Apoi îşi dădu seama. Ştia 
de ce. 


Ea nu-l plăcea. 

Acele jumătăţi de zâmbete batjocoritoare. Acele priviri 
piezişe pe care le prindea uneori. Acele glume care tăiau 
prea aproape de os. Fără a mai pune la socoteală exemplele 
ocazionale de dispreţ făţiş. Îi plăceau banii lui, poate. Îi 
plăcea poziţia lui în lume, desigur. Îi plăcea înfăţişarea lui, 
fără îndoială. Dar, în esenţă, femeia îl desconsidera. 

Şi nu mai simţise asta înainte. Presupusese întotdeauna 
că toată lumea îl iubeşte, nu avusese niciodată vreun motiv 
să se îndoiască de faptul că era un bărbat minunat, demn 
de cel mai înalt respect. Dar Ardee nu-l plăcea, îşi dădea 
seama acum şi asta îl punea pe gânduri. În afară de maxilar, 
fireşte, de bani şi de veşminte, ce putea să-ţi placă la el? 

Ea îl trata cu disprețul pe care Jezal ştia că-l merită. Şi 
nu se mai sătura de acest dispreţ. 

- Foarte ciudat! îşi murmură Jezal, pleoştindu-se 
nefericit pe zidul tunelului. Foarte ciudat! 

Asta îl determina să vrea să-i schimbe părerea. 


Săâmânţa 


- Cum te simţi, Sand? 

Colonelul Glokta deschise ochii. În cameră era întuneric. 
La naiba, întârziase! 

- La naiba! strigă el, azvârlind deoparte cuverturile şi 
sărind din pat. Am întârziat! 

Îşi înhăţă pantalonii de uniformă, strecurându-şi 
picioarele înăuntru, încheindu-şi pe bâjbâite cureaua. 

- Nu-ţi face griji, Sand! Glasul mamei sale era pe 
jumătate  liniştitor, pe jumătate nerăbdător. Unde e 
Sămânţa? 

Glokta se încruntă, vârându-şi cămaşa în pantaloni. 

- N-am timp de aiurelile astea, mamă! De ce crezi mereu 
că ştii ce e mai bine pentru mine? Privi împrejur, după 
sabie, dar n-o vedea. Ştii că suntem în război! 

- Chiar aşa. 

Colonelul ridică privirea, surprins. Era glasul 
Arhilectorului Sult. Două războaie. Unul dus cu foc şi oţel şi 
altul, dedesubt, un război vechi, purtat de mulţi ani. 

Glokta se încruntă. Cum putuse să-l confunde pe 
bătrânul flecar cu mama lui? Şi, oricum, ce căuta în 
apartamentul lui? Stând pe scaun, la picioarele patului şi 
trăncăânind despre vechi războaie? 

- Ce naiba cauţi în apartamentul meu? mârâi colonelul 
Glokta, şi ce-ai făcut cu sabia mea? 

- Unde e Sămânţa? 

Un glas de femeie acum, dar nu al mamei sale. Al 
altcuiva. Nu-l recunoştea. Miji ochii, în întuneric, 
străduindu-se să vadă cine era pe scaun. Putea desluşi un 
vag contur, dar umbrele erau prea adânci ca să-şi dea 
seama de mai mult. 

- Cine eşti? întrebă aspru Glokta. 


- Cine am fost? Sau ce sunt? Silueta se mişcă, ridicându- 
se încet, lin, din scaun. Am fost răbdătoare, dar sunt femeie, 
nimic mai mult şi anii mi-au măcinat răbdarea. 

- Ce vrei? 

Glasul lui Glokta tremură, subţire şi pierit, în timp ce se 
dădea înapoi. 

Silueta se mişcă, păşind prin raza de lumină dinspre 
fereastră. Silueta unei femei, suplă şi graţioasă, dar 
umbrele continuau să-i ascundă faţa. Teama îl cuprinse 
deodată şi Glokta se retrase, clătinându-se, la perete, 
ridicând braţul să se apere de femeie. 

- Vreau Sămânţa. O mână palidă se strecură afară şi se 
închise în jurul braţului întins al lui Glokta. O atingere 
blândă, dar rece. Rece ca gheaţa. Glokta tremură, gâfâi, 
strânse ochii. Am nevoie de ea. N-ai cum să ştii câtă nevoie 
am. Unde este? 

Degetele îl apucară de haine, iuți şi agile, căutând, 
scotocind, vârându-se în buzunare, în cămaşă, atingându-i 
pielea. Rece. Rece ca sticla. 

- Sămânţa? scânci Glokta, aproape paralizat de spaimă. 

- Ştii despre ce vorbesc, schilodule. Unde e? 

- Creatorul a căzut... şopti el. 

Cuvintele ţâşniră, nu ştia de unde. 

- Ştiu. 

— ... arzând, arzând... 

- Am văzut. 

Faţa era destul de aproape ca să-i simtă răsuflarea pe 
piele. Rece. Rece ca gerul. 

- S-a zdrobit de podul de dedesubt... 

- Îmi amintesc. 

- Au căutat Sămânţa... 

- Da... îi şopti glasul în ureche, nerăbdător. Unde e? 

Ceva îi trecu peste faţă, peste obraz, peste pleoapă, 
moale şi lipicios. O limbă. Rece. Rece ca gheaţa. Îl 
străbătură fiori. 

- Nu ştiu. N-au putut s-o găsească! 


- N-au putut? Degetele se închiseră pe gâtul lui, 
strângând, strivind, sufocându-l. Reci. Reci ca fierul şi la fel 
de tari. Crezi că ştii ce e durerea, schilodule? Nu ştii nimic! 
Răsuflarea de gheaţă îi răzui urechea, degetele de gheaţă 
strângeau, strângeau. Dar pot să-ţi arăt! Pot să-ţi arăt! 


Glokta ţipă, se zvârcoli, se zbătu. Se chinui să se ridice, 
rămase nemişcat, preţ de o clipă buimacă, apoi piciorul i se 
îndoi şi inchizitorul plonjă în aer. Camera întunecată se 
învârti în jurul lui şi Glokta se prăbuşi pe podea cu un 
scârţâit dezgustător, cu braţul îndoit sub el, lovindu-se cu 
fruntea de podea. 

Se ridică anevoie, agăţându-se de piciorul patului, 
împingându-se spre perete, fornăind după aer, uitându-se 
spre scaun cu privirea rătăcită, însă nevenindu-i să se uite, 
de teamă. O rază de lună se revărsă prin fereastră, trecând 
peste aşternuturile mototolite şi peste lemnul lustruit al 
scaunului. Gol. 

lar acum, când bubuitul nebunesc al inimii sale se 
domolea, când răsuflarea se potolea, îşi făcu apariţia 
durerea. Capul îi plesnea, piciorul îi urla, braţul îi zvâcnea 
uşor. Simţea gust de sânge, ochii îl înţepau şi lăcrimau, 
stomacul i se agita, cuprins de greață şi ameţit. Scânci, făcu 
un salt agonizant spre pat, pe urmă se prăbuşi peste 
plapuma  scăldată în lumina lunii, istovit, ud de o 
transpiraţie rece. 

Se auzi o bătaie impetuoasă la uşă. 

- Domnule? Vă simţiţi bine? 

Glasul lui Barnam. Bătaia se auzi din nou. Degeaba. £ 
încuiată. Mereu încuiată, dar nu cred c-am să mă mişc. 
Frost va trebui s-o spargă. Dar uşa se dădu în lături şi 
Glokta îşi umbri ochii în faţa neaşteptatei străluciri arămii a 
lămpii bătrânului servitor. 

- Sunteţi bine? 

- Am căzut, bolborosi Glokta. Braţul... 


Bătrânul servitor se cocoţă în pat, luând cu blândeţe 
mâna lui Glokta şi ridicând mâneca de la cămaşa de noapte. 
Glokta tresări. Barnam plescăi. Avea pe braţ un imens semn 
roz, care începea deja să se umfle şi să se înroşească. 

- Nu cred că e ruptă, zise servitorul, dar ar trebui să 
aduc un medic, în caz de nevoie. 

- Da, da. Îi făcu lui Barnam semn să plece, cu mâna cea 
bună. Adu-l. 

Glokta îl privi pe bătrânul servitor ieşind în grabă, 
aplecat, pe uşă, îl auzi scârţâind pe coridorul îngust de 
afară, pe scările înguste în jos. Auzi uşa din faţă închizându- 
se cu o bufnitură. Se lăsă tăcerea. 

Glokta se uită la sulul pe care-l luase de la Iniţiatul 
Istoric, încă strâns rulat, pe măsuţa de toaletă, aşteptând 
să-i fie predat Arhilectorului. Creatorul a căzut, în flăcări. 
S-a zdrobit de podul de dedesubt. Ciudat, cum părți din 
viața în stare de veghe pătrund în vise. Nordicul ăla 
blestemat şi intrusa lui. O femeie, şi una rece. Asta trebuie 
că m-a stârnit. 

Glokta îşi frecă uşor braţul, apăsând carnea dureroasă 
cu vârfurile degetelor. Nimic. Doar un vis. Şi, totuşi, ceva 
nu-i dădea pace. Se uită spre uşă. Cheia era în broască, 
strălucind portocalie în lumina lămpii. Nu e încuiată, şi, 
totuşi, trebuie s-o fi încuiat. O încui întotdeauna. Glokta se 
uită iarăşi la scaunul gol. Ce-a spus ucenicul ăla idiot? 
Magia vine din Cealaltă Parte. Din lumea de dedesubt. Din 
Iad. 

Cumva, în clipa aceea, după acel vis, nu părea atât de 
greu de crezut. Teama creştea iarăşi în el, acum era singur. 
Întinse mâna cea bună către scaun. Răcoros, dar nu rece. 
Nu rece. Nu e nimic aici. Îşi retrase încet mâna şi îşi legănă 
mâna care îi pulsa. Nimic. Gol. 

Un vis. 


- Ce naiba aţi păţit? 
Glokta îşi sugea, chinuit, gingiile. 


- Am căzut din pat. Îşi scărpină absent încheietura, prin 
veşminte. Până acum o clipă, pulsase îngrozitor, dar 
priveliştea din faţa lui îi împinsese durerea într-un colţ al 
minţii. Aș fi putut s-o pățesc mai râu. Mult mai râu. Nu e 0 
privelişte frumoasă. Deloc. 

- Fireşte că nu. Severard părea cât se poate de 
dezgustat, cu jumătate din faţă acoperită. Era să vomit 
când am văzut-o. Doamne! 

Glokta privi în jos, încruntându-se, la scena măcelului, 
sprijinindu-se cu o mână de un trunchi de copac şi dând la o 
parte ferigile cu vârful bastonului, ca să vadă mai bine. 

- Suntem siguri că e un bărbat? 

- Ar putea fi o femeie. Om, oricum. Acela e un picior. 

- Ah, aşa e. Cum a fost găsit? 

- El l-a găsit. Severard făcu semn cu capul către un 
grădinar, palid la faţă şi cu privirea pierdută, aşezat pe 
pământ lângă o baltă mică de vomă care se usca în iarbă. 
Printre copacii de aici, ascuns de tufişuri. Se pare că cine l- 
a omorât a încercat să-l ascundă, dar nu de mult. E 
proaspăt. Într-adevăr nu miroase aproape deloc şi s-au 
adunat doar câteva muşte. Foarte proaspăt, poate chiar de 
aseară. S-ar fi putut să nu-l găsească nimeni zile în şir, dar 
cineva a cerut tăierea unuia dintre aceşti copaci. Împiedica 
lumina sau aşa ceva. Aţi mai văzut aşa ceva? 

Glokta ridică din umeri. 

- În Englia, cândva, înainte de venirea ta. Unul dintre 
condamnaţi a încercat să evadeze. A reuşit să fugă câţiva 
kilometri, apoi a murit de frig. Un urs a făcut ce-a vrut cu 
trupul lui. A fost un prăpăd, dar nici pe departe ca acesta. 

- Nu-mi închipui pe nimeni îngheţând noaptea trecută. A 
fost cald ca-n iad. 

- Hm, făcu Glokta. Dacă în iad e cald. Întotdeauna am 
crezut că trebuie să fie frig. Un frig de gheaţă. Oricum, în 
Agriont sunt puţini urşi. Avem vreun indiciu pentru 
identificarea acestei... - îşi flutură bastonul către cadavru - 
„.. persoane. 


- Niciunul. 

- Lipseşte cineva? A fost dat dispărut? 

- Nu, din câte am auzit. 

- Aşadar, nu avem nici cea mai vagă idee cine e victima 
noastră? De ce naiba ne interesează? Nu avem un mag fals 
de urmărit? 

- Tocmai asta e. Noile lor locuinţe sunt acolo. Degetul 
înmănuşat al lui Severard arătă către o clădire, la nici 
douăzeci de paşi distanţă. Îi urmăream când a ieşit asta la 
iveală. 

Glokta ridică o sprânceană. 

- Înţeleg. Şi bănuieşti vreo legătură, nu? Practicianul 
ridică din umeri. Intruşi misterioşi în toiul nopţii, criminali 
îngrozitori chiar la uşa lor. Oaspeţii noştri atrag necazurile 
ca rahatul muştele. 

- Ha! făcu Severard, alungând o muscă cu mâna-i 
înmănuşată. M-am ocupat şi de cealaltă treabă. Bancherii 
ăia. Valint şi Balk. 

Glokta ridică privirea: 

- Zău? Şi? 

- Şi, nu prea multe. O instituţie veche. Foarte veche şi 
foarte respectată. Biletele lor de bancă sunt bune ca aurul 
printre negustori. Au sedii peste tot în Midderland, Englia, 
Starikland, în Westport şi Dagoska. Chiar şi în afara Uniunii. 
Oameni puternici, negreşit. Tot felul de indivizi le datorează 
bani, îmi închipui. Ciudat lucru, totuşi, nimeni nu pare să fi 
întâlnit vreodată un Valint sau un Balk. Dar ce poţi şti cu 
băncile, nu? Le plac secretele. Vreţi să mai sap? 

Ar putea fi periculos. Foarte periculos. Dacă săpăm prea 
adânc, s-ar putea să ne săpăm singuri mormintele. 

- Nu, mai bine o lăsăm baltă. Deocamdată. Ţine-ţi, totuşi, 
urechile ciulite! 

- Urechile mele sunt mereu ciulite, şefu'. Aşadar, ce-aţi 
vrea pentru Turnir? 

Glokta îi aruncă practicianului o privire piezişă: 

- Cum te poţi gândi la aşa ceva, cu asta în faţă? 


Practicianul ridică din umeri: 

- Nu-i face niciun rău, nu-i aşa? Glokta se uită înapoi la 
trupul mutilat. Băânuiesc că n-are ce să-i mai facă. Haideţi, 
ar trebui să ştiţi, Luthar sau Gorst? 

- Gorst. Sper să-l taie pe micul ticălos în două. 

- Zău? Lumea spune că e un bou împiedicat. Are noroc, 
atâta tot. 

- Ei, bine, eu zic că e un geniu, spuse Glokta. În câţiva 
ani, toţi vor duela ca el, dacă asta se poate numi duel. [ine 
minte ce spun. 

- Gorst, ziceţi? Poate c-am să pun un mic rămăşag. 

- Aşa să faci. Dar, între timp, ai face bine să strângi 
mizeria asta şi s-o duci la Universitate. la-l pe Frost să-ţi 
dea o mână de ajutor, are stomacul rezistent. 

- La Universitate? 

- Păi, nu putem s-o lăsăm pur şi simplu aici. Vreo 
doamnă distinsă care face o plimbare prin parc ar putea 
avea un şoc îngrozitor. Severard chicoti. Şi poate că ştiu pe 
cineva care ar putea să aducă puţină lumină în acest mic 
mister. 


- Ai făcut o descoperire deosebit de interesantă, 
Inchizitorule. Iniţiatul Naturalist îşi întrerupse munca şi se 
uită la Glokta, cu un ochi mărit enorm prin lentila-i 
scânteietoare. O descoperire fascinantă, murmură el, 
revenind la cadavru, cu instrumentele sale, ridicând, 
împungând, răsucind, privind cu ochii mijiţi carnea 
sclipitoare. 

Glokta îşi roti privirea prin laborator, strâmbându-şi 
buza cu dezgust. Borcane de felurite dimensiuni se înşirau 
pe doi dintre cei patru pereţi, pline de bucăţi plutitoare de 
carne murată. Glokta recunoscu unele dintre acele bucăţi 
ca fiind părţi de trup uman, altele nu le recunoştea. Până şi 
el se simţea uşor tulburat în mijlocul macabrei expoziţii. Mă 
întreb cum s-a ales Kandelau cu toate astea. Oare musafirii 
lui sfârşesc dezmembraţi, plutind într-o mulţime de 


borcane de tot felul? Oare aş putea deveni un specimen 
interesant? 

- Fascinant. Iniţiatul lărgi cureaua lentilei şi şi-o cocoţă 
în vârful capului, frecând cercul roz pe care i-l lăsase în 
jurul ochiului. Ce-mi puteţi spune despre asta? 

Glokta se încruntă. 

- Am venit aici să aflu ce-mi poţi spune tu mie despre 
asta! 

- Desigur, desigur. Kandelau îşi ţuguie buzele. Păi, ăă, 
cât despre sexul nefericitului nostru amic, ăă... 

Glasul i se stinse. 

- Ei? 

- He-he, păi, ăă, organele care ne-ar îngădui să stabilim 
cu uşurinţă... - şi arătă spre carnea de pe masă, scăldată în 
lumina crudă a lămpilor strălucitoare - ... lipsesc. 

- Şi ăsta e rezultatul investigaţiei tale? 

- Păi, mai sunt şi alte lucruri: degetul mijlociu al unui 
bărbat este de obicei mai lung decât arătătorul, ceea ce nu 
e neapărat aşa la o femeie, dar, hm, rămăşiţa noastră nu 
are toate degetele necesare pentru a face o asemenea 
apreciere. Cât despre sex, aşadar, fără degete, suntem 
chiar neputincioşi. 

Iniţiatul chicoti la propria-i glumă. Glokta nu. 

- Tânăr sau bătrân? 

- Păi, ăă, mă tem că asta, iarăşi, e destul de dificil de 
stabilit. Aă... - şi iniţiatul bătu cu cleştii în cadavru - dinţii 
sunt în stare bună şi, hm, asemenea rămăşiţe de piele par a 
corespunde unei persoane mai tinere, dar, ăă, asta e doar, 
hm, hm... 

- Aşadar, ce-mi poţi spune despre victimă? 

- Ăă, păi... nimic. Şi zâmbi, cu un aer de scuză. Dar am 
făcut câteva descoperiri interesante în privinţa cauzei 
morţii. 

- Serios? 

- O, da, uitaţi-vă aici. 


Aş prefera să nu mă uit. Glokta şontâcăi prudent spre 
masa de lucru, privind locul pe care i-l indica bătrânul. 

- Vedeţi aici? Forma unei răni? 

Iniţiatul zgândări bucata de cartilagiu. 

- Nu, nu văd, răspunse Glokta. Mie totul mi se pare o 
rană enormă. 

Bătrânul se aplecă spre el, cu ochii mari. 

- Uman, spuse el. 

- Ştim că e uman! Acesta e un picior! 

- Nu! Nu! Urmele de dinţi, uitaţi... sunt muşcături 
umane! 

Glokta se încruntă. 

- Muşcături... umane? 

- Categoric! Zâmbetul radios al lui Kandelau era chiar 
nepotrivit cu împrejurările. Şi cu subiectul, aş crede. Acest 
individ a fost muşcat de moarte de către o altă persoană şi, 
hm, hm, după toate probabilitățile - şi arătă triumfător spre 
mormanul de carne de pe masă - având în vedere natura 
incompletă a rămăşiţelor... parţial mâncat! 

Glokta se holbă o clipă la bătrân. Mâncat? Mâncat? De 
ce trebuie ca fiecare răspuns să ridice alte zece întrebări? 

- Asta vrei să-i spun Arhilectorului? 

Iniţiatul râse nervos. 

- Păi, hm, hm, acestea sunt faptele, după cum le văd eu... 

- O persoană neidentificată, poate bărbat, poate femeie, 
tânără sau bătrână, a fost atacată în parc de către un 
agresor necunoscut, muşcată de moarte, la două sute de 
paşi de palatul regelui şi parţial... mâncată? 

- AG... 

Kandelau aruncă o privire neliniştită spre intrare. Glokta 
se întoarse să vadă şi se încruntă. O altă persoană se afla 
acolo, una pe care n-o auzise intrând. O femeie, stând în 
umbră, la marginea strălucitoarei lumini a lămpii, cu 
braţele încrucişate. O femeie înaltă, cu părul scurt, ţepos şi 
o mască neagră pe faţă, fixându-i cu privirea pe Glokta şi pe 
iniţiat, prin ochii îngustaţi. O practiciană. Dar nu una pe 


care o recunosc şi femeile sunt o mare raritate în Inchiziţie. 
Aş fi crezut... 

- Bună ziua, bună ziua! 

Un bărbat intră brusc pe uşă, sfrijit, chel, cu o haină 
lungă şi neagră şi un mic zâmbet afectat pe faţă. Un bărbat 
dezagreabil de cunoscut. Goyle, lua-l-ar naiba. Noul nostru 
Superior de Adua, sosit, în sfârşit. Grozavă veste! 

- Inchizitor Glokta, toarse el, ce plăcere nemărginită să 
te revăd. 

- Asemenea, Superior Goyle. Ticălosule. 

Alte două siluete îl urmară îndeaproape pe zâmbitorul 
Superior, făcând ca odăiţa strălucitoare să pară de-a 
dreptul aglomerată. Unul era un kantic oacheş, cu un cercel 
mare de aur în ureche, celălalt era un monstru de om al 
Nordului, cu o faţă ca o lespede de piatră. Aproape că fu 
nevoit să se aplece ca să se îndese pe uşă. Amândoi erau 
mascaţi şi îmbrăcaţi din cap până-n picioare în veşmintele 
negre ale practicienilor. 

- Aceasta este Practiciana Vitari, chicoti Goyle, arătând 
spre femeia roşcată, care alunecase spre borcane şi se uita 
în ele, pe rând, bătând în sticlă şi făcând specimenele să se 
clatine. lar aceştia sunt Practicienii Halim - omul Sudului 
trecu sfios pe lângă Goyle şi pătrunse în încăpere, cu ochii 
ageri ţâşnind de colo-colo - şi Byre. Monstruosul om al 
Nordului îşi cobori privirea spre Glokta, din apropierea 
tavanului. În ţara lui i se spune Spărgătorul de Piatră, îţi dai 
seama? Dar nu cred că asta va funcţiona aici, ce zici, 
Glokta? Practicianul Spărgător de Piatră, îţi poţi imagina? 
Râse încetişor, clătinând din cap. 

Și asta e Inchiziția? Nu ştiam că a venit circul în oraş. 
Mă întreb dacă stau unii pe umerii celorlalţi. Sau dacă sar 
prin cercuri de foc. 

- O selecţie remarcabil de diversă, remarcă Glokta. 

- O, da, râse Goyle. I-am ales de pe unde m-au purtat 
paşii, nu-i aşa, prieteni? Femeia ridică din umeri, în timp ce 
umbla în jurul borcanelor. Practicianul oacheş înclină capul. 


Nordicul impunător rămase pur şi simplu neclintit. De pe 
unde m-au purtat paşii! chicoti Goyle, de parcă toţi ceilalţi 
ar fi râs cu el. Şi mai am mulţi alţii! A fost o perioadă 
straşnică, o declar cu tărie! Îşi şterse o lacrimă de voioşie 
din ochi şi se îndreptă către masa din mijlocul încăperii. 
Părea că totul e o sursă de distracţie pentru el, chiar şi ceea 
ce se afla acolo. Dar ce-i asta? Un cadavru, dacă nu mă 
înşel. Goyle ridică brusc privirea, cu ochii scânteind. Un 
cadavru? O moarte în oraş? Ca Superior de Adua, asta nu 
cumva e de competenţa mea? 

Glokta se înclină. 

- Fireşte. Nu ştiam că aţi sosit, Superior Goyle. De 
asemenea, am simţit că circumstanţele neobişnuite ale 
acestei... 

- Neobişnuite? Nu văd nimic neobişnuit. 

Glokta rămase tăcut. Ce joc joacă acest nătărâu hlizit? 

- Cu siguranţă, veţi fi de acord că violenţa este în acest 
caz... nemaiîntâlnită. 

Goyle ridică teatral din umăr. 

- Câini. 

- Câini? întrebă Glokta, incapabil să treacă peste asta. 
Animale domestice înnebunite, după părerea voastră, sau 
câini sălbatici, care au escaladat zidurile? 

Superiorul doar zâmbi. 

- Cum preferi, Inchizitorule. Cum preferi. 

- Mă tem că e imposibil să fi fost câini, începu să explice 
pompos  Iniţiatul  Naturalist. Tocmai îi spuneam 
Inchizitorului Glokta... aceste urme de aici şi acelea de pe 
piele, vedeţi? Sunt muşcături umane, neîndoielnic... 

Femeia se îndepărtă de borcane, apropiindu-se tot mai 
mult de Kandelau şi aplecându-se spre el până când masca 
îi ajunse la doar câţiva centimetri de nasul lui coroiat. 
Glasul Iniţiatului se stinse încet. 

- Câini, şopti ea, apoi îi lătră în faţă. 

Iniţiatul sări la o parte. 


- Ei, bine, presupun că se poate să mă fi înşelat... 
desigur. 

Se ciocni de pieptul enorm al nordicului, care înaintase 
cu o surprinzătoare viteză, pentru a se poziţiona exact în 
spatele lui. Kandelau se răsuci încet, ridicând o privire 
mirată. 

- Câini, repetă uriaşul. 

- Câini, câini, câini, mormăi bărbatul din Sud, cu un 
accent îngroşat. 

- Desigur, scânci Kandelau, câini, desigur, ce necugetat 
am fost! 

- Câini! strigă Goyle, încântat, aruncându-şi mâinile în 
aer. Misterul e rezolvat! 

Spre uluirea lui Glokta, doi dintre cei trei practicieni 
începură să aplaude politicos. Femeia rămase liniştită. N-am 
crezut niciodată că-mi va îi dor de Superiorul Kalyne, dar 
dintr-odată sunt copleşit de nostalgie. Goyle se întoarse 
încet, făcând o plecăciune adâncă. 

- Prima mea zi aici şi deja mă obişnuiesc cu munca! 
Puteţi să-l îngropaţi, spuse el, arătând către cadavru şi 
zâmbindu-i larg înfricoşatului iniţiat. Cel mai bine să fie 
îngropat, nu? Se uită spre omul Nordului. Înapoi în ţărână, 
cum se spune în ţara ta! 

Masivul practician nu dădea nici cel mai vag semn că 
auzise pe cineva vorbind. Kanticul stătea acolo, răsucindu-şi 
cercelul prin ureche, iar şi iar. Femeia se uita în jos la 
cadavrul de pe masă, adulmecându-l prin mască. Iniţiatul 
Naturalist stătea cu spatele la borcanele lui, năduşind din 
abundență. 

Destul cu pantomima asta. Am treabă de făcut. 

- Ei, bine zise Glokta băţos, şontâcăind spre uşă, 
misterul e rezolvat. Nu mai aveţi nevoie de mine. 

Superiorul Goyle se întoarse să se uite la el, cu buna 
dispoziţie pierită dintr-odată. 

- Nu! şuieră el, cu ochii mici şi furioşi aproape ieşindu-i 
din cap. Nu mai avem... nevoie... de tine! 


Să nu pui niciodată prinsoare cu 
un mag 


Logen stătea în soarele fierbinte, gârbovit pe banca lui şi 
asuda. Hainele ridicole nu-l ajutau să scape de năduşeală 
sau, de fapt, nu-l ajutau la nimic. Tunica nu fusese croită ca 
să te poţi aşeza şi pielea ţeapănă îi săpa dureros între 
picioare, ori de câte ori încerca să se mişte. 

- Afurisenia naibii, mârâi el, trăgând de haină a 
douăzecea oară. 

Quai nu părea nici el mai în largul lui în veşmântul său 
magic - scânteierile de aur şi argint ale simbolurilor doar îi 
făceau faţa să pară mai bolnăvicioasă şi mai palidă, ochii 
mai bulbucaţi şi mai spasmodici. Nu scosese un cuvânt 
toată dimineaţa. Dintre cei trei, doar Bayaz părea să se 
simtă bine, rotindu-şi privirea radios spre mulțimile 
clocotitoare de pe bănci, cu soarele strălucindu-i pe 
scăfârlia bronzată. 

Se remarcau în mijlocul publicului forfotitor ca nişte 
fructe putrezite şi păreau la fel de populari. Cu toate că 
băncile erau ticsite, în jurul celor trei se formase un mic 
spaţiu tensionat unde nimeni nu voia să se aşeze. 

Zgomotul era şi mai copleşitor decât căldura şi 
mulțimile. Lui Logen îi vâjâiau urechile din pricina gălăgiei. 
Abia se stăpânea să nu şi le acopere cu mâinile şi să nu se 
arunce sub bancă. Bayaz se aplecă spre el. 

- Aşa au fost şi duelurile tale? 

Magul fu nevoit să strige, deşi gura îi era aproape lipită 
de urechea lui Logen. 

- Înî! 

Nici măcar atunci când Logen luptase cu Rudd 
Treicopaci, când o bună parte din armata lui Bethod se 
aşezase într-un larg semicerc, să privească, strigând şi 


urlând şi lovind cu armele în scuturi, când zidurile 
Uffrithului de deasupra lor fuseseră înţesate de privitori, 
publicul lui nu fusese nici pe jumătate atât de numeros ori 
de gălăgios. Şi nu mai mult de treizeci de oameni îl 
priviseră omorându-l pe Shama Inimă-de-Piatră, omorându- 
| şi apoi măcelărindu-l ca pe un porc. Logen tresări, se 
înfioră şi îşi vâri şi mai mult capul între umeri, când îşi 
aduse aminte. Spintecând, spintecând şi lingându-şi sângele 
de pe degete, în timp ce Copoiul se holba cu oroare şi 
Bethod râdea şi îl încuraja. Simţea şi acum gustul sângelui. 
Se cutremură şi se şterse la gură. 

Atunci, fuseseră mult mai puţini oameni şi, totuşi, mizele 
mult mai mari. Vieţile luptătorilor, în primul rând şi 
stăpânirea pământului, satelor, oraşelor, viitorul unor 
clanuri întregi. Când se luptase cu Tul Duru, nu-l priviseră 
mai mult de o sută, dar poate că întreaga soartă a Nordului 
se schimbase în acea însângerată jumătate de oră. Dacă ar 
fi pierdut atunci, dacă l-ar fi omorât Capdetunet, oare 
lucrurile ar mai fi fost la fel? Dacă Dow cel Negru sau 
Harding Ursuzul sau oricare dintre ceilalţi l-ar fi aruncat în 
noroi, oare Bethod ar mai fi avut acum un colan de aur şi şi- 
ar fi spus rege? Oare această Uniune ar mai fi în război cu 
Nordul? Îl durea capul, la gândul acesta. Îl durea şi mai 
mult. 

- 'Te simţi bine? îl cercetă Bayaz. 

- Îhî, mormăi Logen, însă tremura, în plină arşiţă. Ce 
căutau aici toţi aceşti oameni? Doar să se amuze. Puţini ar fi 
găsit duelurile lui Logen foarte amuzante, în afară de 
Bethod, poate. Puţini alţii. Nu e ca la luptele mele, murmură 
el pentru sine. 

- Ce anume? întrebă Bayaz. 

- Nimic. 

Bătrânul zâmbi mulţimii, scărpinându-şi barba scurtă şi 
căruntă. 

- Cine crezi că va învinge? 


La drept vorbind, lui Logen nu-i prea păsa, dar se gândi 
că era bine să-şi lase deoparte amintirile. Privi cu atenţie 
ţarcul unde se pregăteau cei doi luptători, nu departe de 
locul unde şedea el. Tânărul chipeş şi trufaş pe care-l 
întâlniseră la poartă era unul dintre ei. Celălalt era voinic şi 
puternic, cu un gât gros şi un aer aproape plictisit. 

Logen ridică din umeri. 

- Nu ştiu nimic despre treaba asta. 

- Ce, tu? Sângerosul Nouă? Un campion care a luptat în 
zece lupte şi a câştigat? Cel mai temut om din Nord? Nicio 
opinie? Duelul e, în mod sigur, la fel în toată lumea! 

Logen tresări şi îşi linse buzele. Sângerosul Nouă. Asta 
era departe, în trecut, dar nu destul de departe pentru cei 
ca el. Simţea şi acum în gură gust de metal, de sare, de 
sânge. Să atingi un om cu o sabie sau să-l spinteci nu e nici 
pe departe acelaşi lucru, dar Logen îi examină din nou pe 
cei doi adversari. Tânărul trufaş îşi suflecă mânecile, îşi 
atinse degetele picioarelor, îşi răsuci trupul într-o parte şi-n 
alta, îşi roti braţele, ca pe nişte morişti, urmărit de un 
bătrân soldat încruntat într-o impecabilă uniformă roşie. Un 
bărbat înalt, cu aer îngrijorat, îi înmână două săbii, una mai 
lungă decât cealaltă, şi luptătorul le învârti în aer, în faţa 
lui, cu o impresionantă viteză, cu lamele sclipind. 

Adversarul lui stătea acolo, sprijinit de marginea de lemn 
a îngrăditurii sale, întinzându-şi gâtul de taur dintr-o parte 
în alta, fără prea multă grabă, aruncând priviri leneşe 
împrejur. 

- Cine e cine? întrebă Logen. 

- Idiotul înfumurat de la poartă e Luthar. Cel pe jumătate 
adormit e Gorst. 

Era limpede pe cine prefera mulţimea. Numele lui 
Luthar putea fi auzit adesea în hărmălaie şi fiecare mişcare 
a săbiilor lui suple era întâmpinată cu strigăte şi bătăi din 
palme. Părea agil, iute de mână şi isteţ, dar era ceva 
primejdios în aşteptarea greoaie a adversarului său voinic, 


ceva întunecat în ochii lui acoperiţi de pleoape grele. Logen 
ar fi preferat să se lupte cu Luthar, cu toată iuţeala lui. 

- Socotesc că Gorst. 

- Gorst, zău? Ochii lui Bayaz scânteiară. Ce zici de-un 
mic rămăşag? 

Logen auzi un şuierat ascuţit dinspre Quai. 

- Nu pune niciodată rămăşag cu un mag, şopti ucenicul. 

Asta nu păru să conteze prea mult pentru Logen. 

- Pe ce naiba pot să pun eu rămăşag? 

Bayaz ridică din umeri. 

- Ei, bine, hai să zicem, pur şi simplu, pe onoare! 

- Dacă vrei. 

Logen nu avusese niciodată prea multă onoare, iar 
puţina pe care o avea, putea s-o piardă liniştit. 


- Bremer dan Gorst! 

Aplauzele răzlețe fură înăbuşite de o avalanşă de 
fluierături şi huiduieli, în timp ce bivolul îşi târa picioarele 
către semnul său, cu ochii pe jumătate închişi aplecaţi în 
pământ, cu săbiile mari, grele, atârnându-i din mâinile mari, 
grele. Între părul lui scurt şi gulerul cămăşii, acolo unde ar 
fi trebuit să-i fie gâtul, nu era nimic, decât o cută groasă de 
muşchi. 

- Nemernic hidos! murmură Jezal în barbă, privindu-l 
cum se îndepărtează. Nemernic afurisit, idiot şi hidos. 

Dar înjurăturile lui erau lipsite de convingere, chiar şi 
pentru propriile-i urechi. Îl urmărise luptând trei runde şi 
demolând trei adversari buni. Unul dintre ei mai avea încă 
de zăcut la pat, şi după o săptămână. Jezal se antrenase în 
ultimele câteva zile anume pentru a contracara stilul 
grosolan al lui Gorst: Varuz şi West învârtind în faţa lui cozi 
mari de mături, iar el ferindu-se într-o parte şi-n alta. Nu o 
dată unul dintre ei îl atinsese şi Jezal suferea şi acum din 
pricina vânătăilor. 

- Gorst? sugeră arbitrul, cu glas tânguitor, străduindu-se 
să smulgă publicului câteva aplauze, dar nimeni nu se lăsa 


influenţat. 

Huiduielile doar deveniră mai sonore, însoţite de 
înţepături şi insulte, când Gorst îşi ocupă locul la semn. 

- Bou grosolan! 

- Întoarce-te la ferma ta şi trage la plug! 

- Bremer bruta! 

Şi altele asemenea. 

Mulțimea se întindea în spate, mai în spate, la nesfârşit. 
Toţi erau acolo. Toţi, din lumea întreagă, parcă. Toţi oamenii 
de rând din oraş, de jur împrejurul marginilor îndepărtate. 
Toţi gentilomii, meşteşugarii şi negustorii, înghesuiți pe 
băncile din mijloc. Fiecare nobil din Agriont, bărbat sau 
femeie, în rândurile din faţă, de la ultimii fii ai unor nulităţi 
de viţă nobilă până la marii magnați ai Consiliilor Deschis şi 
Închis. Loja regală era plină: Regina, cei doi prinți, Lordul 
Hoff, Prinţesa lerez. Regele chiar părea treaz de data 
aceasta, o adevărată onoare, rotindu-şi cu uimire ochii 
bulbucaţi. Acolo, undeva, se aflau tatăl şi fraţii lui Jezal, 
prietenii şi camarazii, toate cunoştinţele, mai mult sau mai 
puţin, şi Ardee, spera el, privind... 

Una peste alta, era un public impresionant. 

- Jezal dan Luthar! răcni arbitrul. 

Bolboroseala fără noimă a mulţimii se ridică într-o 
furtună de urale, un val tunător de ovaţii. Strigătele şi 
urletele spectatorilor răsunau în întreaga arenă, făcându-i 
capul să bubuie. 

- Haide, Luthar! 

- Luthar! 

- Distruge-l pe ticălos! 

Şi altele asemenea. 

- Du-te, Jezal, îi şopti Mareşalul Varuz în ureche, 
bătându-l pe spate şi împingându-l uşor către cerc. Şi 
succes! 

Jezal păşea năuc, cu zgomotul mulţimii izbindu-i urechile 
până când avu impresia că-i va exploda capul. 
Antrenamentele ultimelor luni îi trecură ca un fulger prin 


minte.  Alergările, înotul, exerciţiile cu drugul greu. 
Duelurile, bârna, exerciţiile nesfârşite. Pedeapsa, studiul, 
transpiraţia, durerea. Doar ca să poată fi aici. Şapte runde. 
Primul din patru. Totul se reducea la asta. 

Îşi ocupă locul vizavi de Gorst şi se uită în ochii aceia cu 
pleoape grele. Îi întoarseră privirea, reci şi calmi, uitându- 
se, parcă, dincolo de el, ca şi cum n-ar fi fost acolo. Asta îl 
irită şi îşi alungă gândurile din minte, înălţându-şi bărbia 
nobilă. Nu avea de gând, nu putea să-l lase pe acest 
bădăran să-l învingă. Avea să le arate tuturor acestor 
oameni rangul lui, dibăcia lui, bărbăţia lui. Era Jezal dan 
Luthar. Avea să câştige. Era un fapt incontestabil. Ştia asta. 

- Începeţi. 

Prima lovitură îl trimise învârtindu-se, distrugându-i 
încrederea, echilibrul şi, mai grav, încheietura. Îl urmărise 
pe Gorst în luptă, desigur, dacă putea fi astfel numită, aşa 
că ştia că avea să-l atace fluturându-şi sabia, dar nimic nu |- 
ar fi putut pregăti pentru acel prim contact. Mulțimea icni 
odată cu el, când se dădu înapoi, împleticindu-se. 'Ioate 
planurile sale atent ticluite, toate sfaturile lui Varuz, cu grijă 
formulate, se topiră în aer. Jezal se crispă de durere şi şoc, 
cu braţul încă vibrând din cauza forţei acelei teribile 
lovituri, cu urechile încă răsunând de trosnetul ei, cu gura 
atârnând deschisă şi genunchii tremurând. 

Nu era nici pe departe cel mai promiţător început, dar 
următoarea lovitură veni în forţă după prima, căzând cu o 
putere şi mai mare. Jezal săltă într-o parte şi se îndepărtă, 
încercând să lase loc între ei şi să-şi acorde timp. Dar Gorst 
nu avea de gând să-i acorde timp. Scotea deja alt mârâit 
răguşit, cu sabia lui pornită deja în următoarea arcuire 
irezistibilă. 

Jezal se ferea când putea, para când nu putea. Îl dureau 
deja încheieturile din pricina neîntreruptei ciomăgeli. 
Pentru început, spera că Gorst avea să obosească. Nimeni 
nu putea să arunce multă vreme, încoace şi încolo, acele 
bucăţi imense de metal, aşa cum făcea el. Curând, ritmul 


sălbatic avea să-şi ia obolul de la bărbatul voinic şi Gorst 
avea să încetinească, să se moleşească şi armele grele 
aveau să-şi piardă veninul. Atunci Jezal avea să riposteze 
stăruitor, să-şi hăituiască adversarul şi să câştige. Mulțimea 
avea să dărâme Agriontul cu uralele ei. O poveste clasică 
despre o victorie împotriva aşteptărilor. 

Numai că Gorst nu obosea. Era o maşină. După câteva 
minute, încă nu dădea nici cel mai vag semn de oboseală în 
ochii aceia acoperiţi de pleoape grele. Jezal nu vedea 
aproape nicio emoție, în timpul rarelor momente când 
îndrăznea să-şi desprindă ochii de la acele săbii 
scânteietoare. Sabia lungă se rotea, se rotea, se rotea în 
cercuri sălbatice, iar sabia scurtă era mereu prezentă, să 
contracareze plăpândele eforturi pe care le putea face Jezal 
printre lovituri, fără să şovăie sau să coboare măcar un 
centimetru. Puterea loviturilor nu scăzu, mârâielile ieşeau 
din gâtlejul lui Gorst cu aceeaşi vigoare. Mulțimea nu avea 
niciun motiv să ovaţioneze şi doar mormăia cu furie. Jezal 
începu să-şi simtă picioarele tot mai încete, să simtă 
sudoarea care-i sălta de pe frunte, să simtă săbiile 
alunecându-i din mâini. 

Vedea de la o poştă ce avea să urmeze, dar n-avea ce să 
facă. Se retrăsese până când ieşise din cerc. Blocase şi 
parase loviturile până când îi amorţiseră degetele. De data 
aceasta, când ridică braţul chinuit de durere, urmat de 
scrâşnetul de metal pe metal, un picior obosit îi alunecă şi 
Jezal căzu, scâncind, afară din cerc, prăvălindu-se pe-o 
parte, cu sabia scurtă zburându-i dintre degete. Faţa i se 
izbi de pământ şi Jezal luă o gură grăunţoasă de nisip. Era o 
cădere dureroasă şi stânjenitoare, dar se simţea prea obosit 
şi prea dărâmat ca să fie prea dezamăgit. Era aproape 
uşurat că supliciul acela se sfârşise, fie şi doar pentru o 
clipă. 

- Unu pentru Gorst! strigă arbitrul. 

O răpăială de aplauze firave fu strivită sub huiduieli 
batjocoritoare, dar bărbatul vânjos nu părea să observe, 


târşâindu-şi picioarele înapoi la semn, cu capul plecat şi 
pregătindu-se deja pentru următoarea rundă. 

Jezal se rostogoli încet pe mâini şi genunchi, îndoindu-şi 
braţele chinuite şi ridicându-se fără grabă. Avea nevoie de 
un moment să respire şi să se pregătească, să găsească o 
strategie. Gorst îl aşteptă, tăcut, neclintit. Jezal îşi şterse 
nisipul de pe cămaşă, cu mintea gonind. Cum să-l înfrângă? 
Cum? Păşi prudent înapoi la semnul său şi ridică săbiile. 

- Începeţi! 

De data aceasta Gorst se năpusti cu şi mai multă vigoare, 
lovind în stânga şi-n dreapta de parcă ar fi secerat grâu, 
făcându-l pe Jezal să danseze de jur împrejurul cercului. O 
lovitură trecu atât de aproape în stânga lui încât îi simţi 
suflul pe obraz. Următoarea îl rată la o distanţă la fel de 
mică, în dreapta. Apoi Gorst dădu o lovitură laterală, spre 
cap, şi Jezal văzu o breşă. Se aplecă sub sabie, convins că 
lama i-a tăiat părul din vârful ţestei. Se apropie, când sabia 
lungă şi grea ţâşni înapoi, cât pe ce să atingă faţa arbitrului, 
când săltă în spate, lăsându-l pe Gorst fără apărare în 
partea dreaptă. 

Jezal se năpusti spre nemernicul vânjos, sigur că, în 
sfârşit, reuşise, ştiind că egalase. Dar Gorst îi prinse 
lovitura cu sabia scurtă şi o înlătură, iar gărzile celor două 
săbii scârţâiră şi apoi se încleştară. Jezal lovi spre el fără 
milă, cu sabia scurtă, dar, cumva, Gorst îl blocă din nou, 
aducându-şi cealaltă sabie tocmai la timp, prinzând arma lui 
Jezal şi ţinând-o chiar lângă piept. 

Preţ de o clipă, cele patru săbii ale lor se încleştară, cu 
mânerele scrâşnind, iar feţele celor doi erau doar la câţiva 
centimetri una de alta. Jezal mârâia ca un câine, 
dezvelindu-şi dinţii, cu muşchii feţei o mască rigidă. 
Trăsăturile aspre ale lui Gorst nu trădau nicio urmă de 
efort. Arăta ca un om care îşi făcea nevoile, implicat într-o 
sarcină mundană şi uşor dezagreabilă care pur şi simplu 
trebuia îndeplinită cât mai repede cu putinţă. 


Preţ de o clipă, săbiile lor se încleştară şi Jezal împingea 
cu fiecare strop de putere, cu fiecare muşchi îndelung 
antrenat contractându-se, cu picioarele apăsându-se în 
pământ, cu stomacul încordându-se să răsucească braţele, 
cu braţele încordându-se să împingă palmele, cu palmele 
strânse cu îndârjire pe mânerele săbiilor. Fiecare muşchi, 
fiecare fibră, fiecare tendon. Ştia că avea o poziţie 
avantajoasă, că bărbatul vânjos îşi pierduse echilibrul, 
numai de-ar putea să-l împingă un pas înapoi... un 
centimetru... 

Preţ de o clipă, săbiile lor se încleştară, apoi Gorst îşi 
cobori umărul, gemu şi-l azvârli pe Jezal cât colo, aşa cum 
şi-ar arunca un copil o jucărie de care s-a plictisit. 

Jezal sări înapoi, cu gura şi ochii larg deschişi de uimire, 
lovind cu picioarele pământul, concentrându-se din 
răsputeri să nu cadă. Îl auzi pe Gorst mârâind din nou şi fu 
surprins să vadă sabia lungă arcuindu-se deja în aer, spre 
el. Nu putea să se ferească şi, oricum, nu avea timp. Ridică 
braţul drept, din instinct, dar lama groasă, boantă, îi dădu 
sabia scurtă la o parte ca pe un mănunchi de paie în vânt şi 
îi pătrunse între coaste, smulgându-i răsuflarea din piept, 
într-un vaiet de durere care răsună de jur împrejurul arenei 
tacute. Picioarele i se mototoliră sub el şi Jezal se răşchiră 
în iarbă, cu membrele săltând şi şuierând ca un burduf 
tăiat. 

De data aceasta, nici măcar umbra unor aplauze. 
Mulțimea îşi răcnea ura, huiduindu-l şi fluierându-l pe Gorst 
din toţi rărunchii, în timp ce acesta îşi târa picioarele către 
ţarc. 

- Luate-ar naiba, Gorst, cuţitarule! 

- Ridică-te, Luthar! Sus şi pe el! 

- Du-te acasă, brută! 

- Sălbatic blestemat! 

Fluierăturile se transformară în ovaţii şovăielnice, când 
Jezal se ridică din iarbă, cu toată partea stângă zvâcnind. 
Ar fi ţipat de durere, dacă ar mai fi avut vlagă. Cu toate 


eforturile lui, cu toate antrenamentele, superioritatea lui 
Gorst era netă şi Jezal ştia asta. Îi venea să vomite la gândul 
c-o va lua de la capăt anul viitor. Îşi dădu toată silinţa să nu 
se arate descurajat în timp ce se întorcea, chinuit, în ţarc, 
dar nu putu să nu se prăbuşească greoi în scaunul lui când 
ajunse acolo, aruncându-şi săbiile pe dale şi gâfâind. 

West se aplecă deasupra lui şi-i ridică cămaşa, să 
evalueze pagubele. Jezal privi temător în jos, aproape 
aşteptându-se să vadă o gaură imensă săpată în trupul său, 
dar nu avea decât o crestătură urâtă şi roşie peste coaste, 
în jurul căreia se formau deja vânătăi. 

- Ceva rupt? întrebă Mareşalul Varuz, uitându-se peste 
umărul lui West. 

Jezal îşi stăpâni lacrimile când maiorul îi apăsă coasta. 

- Nu cred, dar, fir-ar! West îi aruncă prosopul cu 
dezgust. Asta numeşti tu un sport frumos? Nu există nicio 
regulă împotriva acestor săbii grele? 

Varuz clătină din cap mohorât. 

- Toate trebuie să aibă aceeaşi lungime, dar nu există 
nicio regulă în privinţa greutăţii. Adică, de ce ar vrea cineva 
săbii grele? 

- Acum ştim, nu-i aşa? se răsti West. Eşti sigur că n-ar 
trebui să oprim toate astea înainte ca nemernicul să-i taie 
capul? 

Varuz îl ignoră. 

- Acum, ascultă aici, zise mareşalul, aplecându-se, ca să-i 
vorbească lui Jezal în faţă. Cel mai bun din şapte runde! 
Primul la patru! Încă mai e timp! 

Timp pentru ce? Ca Jezal să fie tăiat în două, cu sau fără 
săbii boante? 

- E prea puternic! gâfâi Jezal. 

- Prea puternic? Nimeni nu e prea puternic pentru tine! 
Dar până şi Varuz părea neîncrezător. Încă mai e timp! Îl 
poţi învinge! Bătrânul mareşal se trase de mustață. Îl poţi 
învinge! 

Dar Jezal observă că Varuz nu-i sugeră şi cum s-o facă. 


Glokta începea să se teamă că s-ar putea sufoca, atât 
râdea de convulsiv. Încercă să se gândească la ce anume ar 
prefera să vadă în loc de Jezal dan Luthar spulberat într-un 
cerc de duel şi nu reuşi. Tânărul tresări în timp ce pară cu 
greu o lovitură oblică. Nu-şi controlase deloc bine partea 
stângă de când primise acea lovitură între coaste şi Glokta 
aproape că îi simţi durerea. Și, măi, măi, ce bine e s-o simţi 
pe-a altcuiva, de dragul schimbării. Mulțimea se îmbufnă, 
tăcută şi gânditoare, în timp ce Gorst le hărţuia favoritul cu 
loviturile lui brutale şi Glokta împroşca chicoteli prin 
gingiile strânse. 

Luthar era iute şi sprinten şi se mişca bine când vedea 
săbiile apropiindu-se. Un luptător competent. Destul de bun 
ca să câştige un turnir, fără doar şi poate, într-un an 
mediocru. Picioare iuți şi mâini iuți, dar n-are mintea pe cât 
de ascuţită ar trebui. Pe cât ar avea nevoie. E prea 
previzibil. 

Gorst era o cu totul altă chestiune. Părea să rotească şi 
să rotească săbiile, fără niciun gând în cap. Dar Glokta ştia 
mai bine. Are un fel cu totul nou de a face lucrurile. Pe 
vremea mea, totul era numai jap-jap. La turnirul viitor, toți 
vor măcelări cu aceste săbii grele. Inchizitorul se întrebă 
într-o doară dacă el ar fi putut să-l învingă pe Gorst, în 
vremurile sale bune. Ar fi fost, oricum, o luptă demnă de 
văzut - un spectacol pe cinste, mai bun decât lupta asta 
inegală. 

Gorst scăpă cu uşurinţă de câteva lovituri vlăguite, apoi 
Glokta tresări şi mulţimea fluieră când Luthar abia reuşi să 
pareze o puternică lovitură de măcelar, a cărei forţă 
aproape îl ridică pe Jezal în aer. N-avea cum să evite 
următoarea lovitură, împins spre marginea cercului cum 
era şi fu forţat să facă un salt în spate, în nisip. 

- Trei la zero! strigă arbitrul. 

Glokta se scutura de râs privindu-l pe Luthar izbind 
pământul cu frustrare, stârnind nervos un val de nisip, cu 


faţa un tablou de palidă autocompătimire. Vai, mie, căpitan 
Luthar va fi patru la zero. Vei fi zdrobit. O ruşine. Poate că 
asta îl va învăţa pe micul pungaş scâncitor ce înseamnă 
modestia. Unora le prinde bine o bătaie bună. Uită-te 
numai la mine, nu? 

- Începeţi! strigă arbitrul. 

Runda a patra începu întocmai cum se sfârşise prima. Cu 
Luthar cotonogit. Glokta îşi dădea seama că omul era lipsit 
de idei. Braţul drept i se mişca încet, dureros, picioarele 
sale păreau grele. O altă lovitură ameţitoare îi izbi sabia 
lungă, făcându-l să se împleticească în spate, spre marginea 
cercului, dezechilibrat şi gâfâind. Gorst nu trebuia decât să- 
şi împingă atacul puţin mai mult. Și ceva îmi spune că nu e 
omul să renunţe când deţine controlul. Glokta îşi înhăţă 
bastonul şi se ridică în picioare. Oricine îşi putea da seama 
că se sfârşise şi nu dorea să fie prins în îmbulzeală când 
mulțimile dezamăgite încercau să plece în acelaşi timp. 

Sabia lungă a lui Gorst cobori scânteind prin aer. 
Lovitura finală, cu siguranţă. Singura opţiune a lui Luthar 
era să încerce s-o pareze şi să fie aruncat afară din cerc. 
Sau s-ar putea să-i despice capul ăla gras. Ne putem 
aştepta la asta. Glokta zâmbi, pe jumătate întors să plece. 

Dar, cu coada ochiului, cumva, văzu lovitura ratând. 
Gorst clipi când sabia lui grea izbi în iarbă, apoi gemu când 
Luthar îl tăie peste picior, cu mâna stângă. Era cea mai 
puternică emoție pe care o arătase toată ziua. 

- Unu pentru Luthar! strigă arbitrul, după o scurtă 
pauză, incapabil să-şi stăpânească pe deplin uluirea din 
glas. 

- Nu, murmură Glokta în barbă, când mulţimea din jurul 
lui izbucni în aplauze zgomotoase. Nu. 

Luptase în sute de dueluri în tinereţe şi privise altele o 
mie, dar niciodată nu văzuse aşa ceva, niciodată nu văzuse 
pe cineva mişcându-se atât de repede. Luthar era un bun 
săbier, ştia asta. Dar nimeni nu e atât de bun. Se încruntă, 


privindu-i pe cei doi finalişti ieşind din ţarcuri după cea de-a 
doua pauză şi ocupându-şi locurile. 

- Începeţi! 

Luthar era transformat. Îl hărţuia pe Gorst cu lovituri 
furioase, fulgerătoare, fără să-i dea timp să înceapă. Acum 
vânjosul era cel care părea forţat până la limită: para, se 
ferea, încerca să se ţină departe. Era ca şi cum cineva l-ar fi 
îndepărtat pe furiş pe vechiul Luthar în timpul pauzei şi l-ar 
fi înlocuit cu un om cu totul diferit, un geamăn mai puternic, 
mai iute, cu mult mai sigur pe sine. 

După ce i se refuzase atât timp un motiv să aclame, 
mulţimea răcnea şi zbiera de parcă şi-ar fi despicat 
gâtlejurile. Glokta nu le împărtăşea entuziasmul. Ceva nu e 
în regulă aici. Ceva nu e în regulă. Aruncă o privire către 
feţele din apropiere, dar nimeni altcineva nu simţise că se 
întâmpla ceva ciudat. Vedeau doar ceea ce voiau să vadă, pe 
Luthar dându-i brutei hidoase o spectaculoasă şi 
binemeritată ciomăgeală. Ochii lui Glokta cercetară băncile, 
neştiind ce să caute. 

Bayaz, aşa-zisul. Aşezat în rândul din faţă, aplecat şi 
fixându-i concentrat cu privirea pe cei doi luptători, 
ucenicul lui şi omul Nordului, cel cu cicatrice, lângă el. 
Nimeni altcineva nu observă, toţi erau absorbiți de 
luptătorii din faţa lor, dar Glokta observă. Se frecă la ochi şi 
se uită din nou. Ceva nu e în regulă. 


- Dacă poţi spune ceva despre Întâiul dintre Magi, poţi 
spune că e un şarlatan nemernic, mârâi Logen. 

Bayaz avea un mic zâmbet în colţul gurii pe când îşi 
ştergea sudoarea de pe frunte. 

- Cine-a spus vreodată că nu sunt? 

Luthar avea din nou necazuri. Mari necazuri. De fiecare 
dată când para una dintre acele lovituri grele, săbiile lui 
săreau înapoi mai departe şi strânsoarea îi părea mai slabă. 
De fiecare dată când se ferea, sfârşea puţin mai departe 
către marginea cercului galben. 


Atunci, când sfârşitul părea sigur, Logen văzu cu colţul 
ochiului aerul de deasupra umerilor lui Bayaz tremurând, 
aşa cum tremurase pe drumul spre sud, când au ars copacii 
şi simţi din nou acea ciudată zdruncinătură în măruntaie. 

Luthar păru dintr-odată să găsească forţe proaspete. 
Prinse următoarea lovitură pe mânerul sabiei scurte. Cu o 
clipă mai devreme, ar fi putut să i-o zboare din mână. Acum 
o ţinu acolo o clipă, apoi o azvârli cu un strigăt, 
împingându-şi adversarul, dezechilibrându-l şi făcând un 
salt înainte, acum în atac. 

- Dacă într-un duel din Nord ai fi prins trişând, mârâi 
Logen, clătinând din cap, ţi-ar tăia o cruce însângerată în 
burtă şi ţi-ar scoate măruntaiele. 

- Norocul meu, şopti Bayaz printre dinţi, fără să-şi ia 
ochii de la luptători, că nu mai suntem în Nord. 

Broboane de sudoare îi acopereau din nou ţeasta 
pleşuvă, şiroindu-i pe faţă în stropi grei. Avea pumnii strânşi 
şi tremura de efort. 

Luthar lovi cu furie, iar şi iar, cu săbiile un abur 
scânteietor. Gorst mârâia şi gemea, contracarându-i 
loviturile, dar Luthar era acum prea iute pentru el şi prea 
puternic. Îl mâna fără milă prin cerc aşa cum ar mâna un 
câine furios o vită. 

- Şarlatanie afurisită, mârâi iarăşi Logen, când sabia lui 
Luthar scânteie şi lăsă o urmă roşie, strălucitoare, pe 
obrazul lui Gorst. Câteva picături de sânge stropiră 
mulţimea din stânga lui Logen şi aceasta explodă în ovaţii 
zgomotoase. Asta, doar preţ de o clipă, era o umbră a 
propriilor sale dueluri. Anunţul arbitrului de trei egal abia 
putu fi auzit. Gorst se încruntă uşor şi îşi duse o mână la 
faţă. 

Peste hărmălaie, Logen îl auzi doar pe Quai şoptind: 

- Să nu pui niciodată prinsoare cu un mag... 


Jezal ştia că era bun, dar nu visase vreodată că putea fi 
atât de bun. Dădea lovituri precise, era ager ca o pisică, 


sprinten ca o muscă, puternic ca un urs. Coastele nu-l mai 
dureau, încheieturile nu-l mai dureau, orice urmă de 
oboseală îl părăsise, orice urmă de îndoială. Era neînfricat, 
inegalabil, de neoprit. Aplauzele răsunau în jurul lui şi, 
totuşi, auzea fiecare vorbă, vedea fiecare detaliu al fiecărei 
feţe din mulţime. Inima lui pompa, în loc de sânge, foc 
usturător, plămânii lui inspirau norii înşişi. 

Nici măcar nu se osteni să se aşeze în pauză, atât era de 
dornic să se întoarcă în arenă. Scaunul era o insultă pentru 
el. Nu asculta ce spuneau Varuz şi West. Nu contau. Oameni 
mărunți, jos, departe. Se holbau la el, înfierbântaţi, uluiţi, 
cum era şi firesc să fie. 

Era cel mai mare săbier al tuturor timpurilor. 

Schilodul acela de Glokta n-ar fi putut şti câtă dreptate 
avea. Se părea că Jezal nu trebuia decât să încerce şi putea 
avea orice-şi dorea. Chicoti în timp ce săltă înapoi la semn. 
Râse când auzi mulțimile aclamându-l. Îi zâmbi lui Gorst, 
când păşi înapoi în cerc. Totul era întocmai cum trebuia să 
fie. Ochii aceia erau şi acum acoperiţi de pleoape grele, 
leneşi deasupra micii tăieturi roşii pe care i-o făcuse Jezal, 
dar acum mai era ceva acolo, o urmă de stupoare, de 
îngrijorare, de respect. Aşa cum era şi firesc să fie. 

Nimic nu era imposibil pentru Jezal. Era invincibil. Era 
de neoprit. Era... 

- Începeţi! 

„„„ complet pierdut. Durerea îi străpunse coasta şi îl făcu 
să gâfâie. Dintr-odată era speriat şi obosit şi slab din nou. 
Gorst mârâi şi îşi dezlănţui iarăşi loviturile sălbatice, izbind 
săbiile din mâinile lui Jezal, făcându-l să sară ca un iepure 
speriat. Iscusinţa dispăruse, intuiţia şi energia dispăruseră, 
iar asaltul lui Gorst era mai brutal ca oricând. Simţi un fior 
teribil de disperare când sabia lungă îi fu smulsă dintre 
degetele tremurătoare, zbură prin aer şi căzu, dincolo de 
îngrăditură. Jezal era doborât în genunchi. Mulțimea îşi 
ţinea răsuflarea. Totul se sfârşise... 


Nu se sfârşise. Lovitura se arcuia în jos spre el. 
Lovitura finală. Părea că alunecă. Încet, încet, parcă prin 
miere. Jezal zâmbi. Era o treabă simplă pentru el s-o 
înlăture cu sabia scurtă. Vigoarea îi inundă trupul din nou. 
Sări în sus, îl împinse pe Gorst cu mâna liberă şi pară o altă 
lovitură, pe urmă o alta, singura lui sabie făcând treaba 
pentru două, pe îndelete. Arena era încremenită. Singura 
mişcare era ciocnirea rapidă a săbiilor. La dreapta şi la 
stânga, la dreapta şi la stânga mergea sabia scurtă, ţâşnind 
mai iute decât puteau ochii s-o urmărească, mai iute decât 
putea mintea să gândească, parcă trăgându-l pe Jezal după 
ea. 

Se auzi un scrâşnet de metal pe metal când sabia lui 
Jezal îi smulse lui Gorst din mână sabia lungă, apoi un altul, 
când scânteie de-a curmezişul şi făcu acelaşi lucru cu cea 
scurtă. Preţ de o clipă, totul rămase încremenit. Vânjosul, 
dezarmat şi cu călcâiele la marginea cercului, ridică 
privirea spre Jezal. Mulțimea era mută. 

Apoi Jezal ridică încet sabia-i scurtă, care dintr-odată 
părea să cântărească o tonă, şi o înfipse uşor în coastele lui 
Gorst. 

- Eh! făcu vânjosul cu glas scăzut, ridicându-şi 
sprâncenele. 

Apoi mulţimea explodă în aplauze asurzitoare. Zgomotul 
nu mai contenea, crescând, crescând, trecând peste Jezal în 
valuri. Acum, că isprăvise, se simţea stors până peste poate. 
Închise ochii, clătinându-se, lăsă sabia să-i cadă dintre 
degetele inerte şi se prăbuşi în genunchi. Era istovit peste 
măsură. Era ca şi cum ar fi folosit energia unei săptămâni 
întregi în câteva momente. Până şi să stea în genunchi era 
un efort pe care nu era sigur că-l putea susţine multă 
vreme şi, dacă se prăbuşea, nu era sigur că avea să se mai 
ridice vreodată. 

Dar apoi simţi mâini puternice apucându-l de sub braţe 
şi se simţi ridicat. Vacarmul mulţimii se stârni şi mai 
puternic când fu înălţat în aer. Deschise ochii - culori 


ceţoase, împăienjenite, pâlpâiră în faţa lui când mâinile îl 
răsuciră. Capul îi răsuna de zgomot. Era pe umerii cuiva. 
Un cap ras. Gorst. Voinicul îl ridicase, aşa cum ar ridica un 
tată un copil, arătându-l mulţimii, zâmbindu-i cu un rânjet 
mare, hidos. Jezal îi zâmbi înapoi, fără să vrea. Era un 
moment ciudat, una peste alta. 

- Luthar câştigă! strigă arbitrul, abia audibil. Luthar 
câştigă! 

Ovaţiile se prefăcuseră într-o scandare ritmică: Luthar! 
Luthar! Luthar! Arena se cutremura. Capul lui Jezal plutea. 
Era parcă beat. Beat de victorie. Beat de sine. 

Gorst îl cobori înapoi în cerc, când ovaţiile mulţimii 
începură să se domolească. 

- M-ai învins, spuse el cu un zâmbet larg. Avea glasul 
ciudat de subţire şi dulce, aproape ca al unei femei. În mod 
cinstit. Aş vrea să fiu primul care te felicită. Îşi înclină capul 
mare şi zâmbi din nou, frecându-şi tăietura de sub ochi, 
fără cea mai vagă amărăciune. O meriţi, spuse el, întinzând 
mâna. 

- Mulţumesc. 

Jezal flutură un zâmbet acru şi strânse cât se poate de 
fugitiv mâna voinicului, apoi se îndreptă spre ţarcul lui. 

Fireşte că o merita şi al naibii să fie dacă îl mai lasă pe 
nemernicul ăla să se mai lăfăie în lumina gloriei sale încă o 
clipă. 

- Minunat, băiete, minunat! izbucni Mareşalul Varuz, 
bătându-l pe umăr, când Jezal se întoarse, clătinându-se pe 
picioare tremurătoare, la scaunul lui. Ştiam că eşti în stare! 

West zâmbi larg, dându-i prosopul. 

- O să se vorbească despre asta ani şi ani. 

Alţi simpatizanți se îngrămădiră, felicitându-l, aplecându- 
se peste balustradă. Un vârtej de feţe zâmbitoare şi, printre 
ele, faţa tatălui lui Jezal, strălucind de mândrie. 

- Ştiam că eşti în stare, Jezal! Nu m-am îndoit niciodată! 
Nici-o clipă! Ai adus onoare familiei noastre! 


Jezal observă, însă, că fratele lui mai mare nu părea la 
fel de încântat. Avea obişnuita expresie înţepată, pizmaşă, 
pe chip, chiar şi în momentul de glorie a lui Jezal. Ticălosul 
înţepat şi pizmaş! N-ar putea să se bucure pentru fratele 
lui, fie şi numai pentru o zi? 

- Pot să felicit şi eu învingătorul? se auzi un glas de 
dincolo de umărul său. 

Era acel bătrân idiot, cel de la poartă, cel căruia Sulfur îi 
spusese maestrul lui. Cel care folosise numele de Bayaz. 
Avea sudoare pe ţeasta-i pleşuvă, multă sudoare. Avea 
chipul palid, ochii adânciţi. Aproape ca şi cum tocmai ar fi 
încheiat şapte runde cu Gorst. 

- Bună treabă, într-adevăr, tinere prieten, o execuţie 
aproape... magică. 

- Mulţumesc, murmură Jezal. Nu era sigur deloc cine era 
bătrânul sau ce urmărea, dar nu avea niciun strop de 
încredere în el. Regret, însă, trebuie... 

- Desigur. Vom vorbi mai târziu. 

O spuse cu o tulburătoare fermitate, ca şi cum ar fi fost 
un lucru deja stabilit. Apoi se întoarse şi dispăru pe 
nesimţite în mulţime. Tatăl lui Jezal se uită după el, acum 
livid la faţă, de parcă ar fi văzut o fantomă. 

- Îl cunoşti, tată? 

- Eu... 

- Jezal! Varuz îl înhăţă de braţ emoţionat. Vino! Regele 
vrea să te felicite! 

Îl târî pe Jezal de lângă familia lui către cerc. Câteva 
aplauze răzlețe se stârniră din nou, în timp ce traversau 
împreună iarba uscată, scena victoriei lui Jezal. Lordul 
Mareşal îi aruncă, patern, un braţ pe după umeri şi zâmbi 
mulţimii, de parcă aplauzele ar fi fost toate pentru el. Toată 
lumea dorea o bucăţică din gloria lui, se părea, dar Jezal 
reuşi să se descotorosească de bătrân când urcă treptele 
către loja regală. 

Prinţul Raynault, fiul cel mic al regelui, era primul în 
rând, îmbrăcat modest, cu o înfăţişare de om cinstit şi 


înţelept, fără urmă de aer princiar. 

- Bravo! strigă el peste răcnetele mulţimii, părând cu 
adevărat încântat de victoria lui Jezal. Bună treabă! 

Fratele lui era şi mai exuberant: 

- Incredibil! strigă Prinţul Moştenitor Ladisla, cu soarele 
scânteind pe nasturii de aur ai tunicii sale. Fantastic! 
Uimitor! Spectaculos! N-am mai văzut aşa ceva! Jezal zâmbi 
larg şi se înclină umil când trecu pe lângă el, strângându-şi 
umerii când prinţul moştenitor îl plesni puţin prea tare 
peste spate. Am ştiut întotdeauna că eşti în stare! 
Întotdeauna ai fost omul meu! 

Prinţesa Terez, unica fiică a Marelui Duce Orso de Talins, 
îl privi pe Jezal trecând, cu un mic zâmbet dispreţuitor, 
bătând cu două degete apatice în palmă, într-o imitație de 
aplauze, lipsită de entuziasm. Avea bărbia ridicată chinuitor 
de sus, ca şi cum doar să fie privit de ea ar fi fost o onoare 
pe care el n-o putea aprecia pe deplin şi, cu siguranţă, n-o 
merita. 

Şi, astfel, ajunse, în sfârşit, la jilţul lui Gustav al Cincilea, 
Înalt Rege al Uniunii. Avea capul căzut într-o parte, strivit 
sub coroana scânteietoare. Degetele-i palide, păstoase, se 
contractau pe mantia de mătase purpurie, ca nişte viermi 
albi. Avea ochii închişi, iar pieptul i se ridica şi cobora uşor, 
însoţit de pârâituri domoale, când saliva îi ţâşnea de pe 
buzele lăsate şi  şiroindu-i pe piept, alăturându-se 
transpiraţiei de pe guşa-i umflată şi ajutând-o să-i 
înnegrească de umezeală gulerul înalt. Jezal se afla, într- 
adevăr în prezenţa măreției. 

- Maiestate, murmură Lordul Hoff. 

Capul statului nu răspunse. Soţia lui, Regina, privea, 
chinuitor de dreaptă, cu un zâmbet neclintit, lipsit de 
emoție, lipit pe faţa-i bine pudrată. 

Jezal nu ştia unde să se uite şi se hotări asupra pantofilor 
săi plini de praf. Lordul Şambelan tuşi sonor. Un muşchi 
zvâcni sub grăsimea asudată de pe obrazul Regelui, dar 
acesta nu se trezi. Hoff tresări şi, privind împrejur, să se 


asigure că nu-i urmărea nimeni prea atent, înfipse un deget 
între coastele regale. 

Regele sări, cu pleoapele dintr-odată larg deschise, cu 
guşa grea tremurând, holbându-se la Jezal cu ochi sălbatici, 
injectaţi, tiviţi cu roşu. 

- Maiestatea Voastră, acesta este căpitanul... 

- Raynault! exclamă Regele, fiule! 

Jezal înghiţi nervos, străduindu-se din răsputeri să-şi 
păstreze zâmbetul crispat. Nătărăul senil îl confundase cu 
fiul său mai mic. Încă şi mai rău, prinţul însuşi se afla la nici 
patru paşi. Zâmbetul încremenit al Reginei tresări uşor. 
Buzele perfecte ale Prințesei Terez se strâmbară cu dispreţ. 
Lordul Şambelan tuşi stânjenit. 

- Ăă, nu, Maiestate, acesta este... 

Dar era prea târziu. Fără niciun avertisment, monarhul 
se ridică greoi în picioare şi îl cuprinse pe Jezal într-o 
îmbrăţişase entuziastă, cu coroana grea alunecându-i într-o 
parte, gata să-l înţepe în ochi pe Jezal cu unul dintre ţepii ei 
incrustaţi cu nestemate. Falca Lordului Hoff se deschise în 
tăcere. Cei doi prinți făcură ochii mari, Jezal nu reuşi să 
scoată decât un gâlgâit neajutorat. 

- Fiule! bolborosi regele, cu glasul gâtuit de emoție. 
Raynault, mă bucur atât de mult că te-ai întors! Când n-am 
să mai fiu, Ladisla va avea nevoie de ajutorul tău. E atât de 
slab şi coroana e o povară atât de grea! Tu ai fost 
întotdeauna mai potrivit pentru ea! O povară atât de grea! 
plânse el pe umărul lui Jezal. 

Era ca un coşmar hidos. Ladisla şi adevăratul Raynault 
se uitară unul la altul cu gura căscată, pe urmă înapoi la 
tatăl lor, amândoi cu un aer bolnav. Terez pufnea pe nas la 
viitorul ei socru, cu un nedisimulat dispreţ. Din rău în mult, 
mult mai rău. Ce naiba trebuia făcut într-o asemenea 
situaţie? Oare exista vreo normă de etichetă pentru asta? 
Jezal îl bătu stângaci pe Rege peste spatele-i gras. Ce 
altceva putea să facă? Să-l îmbrâncească pe bătrânul senil 


în fund, sub privirile a jumătate dintre supuşii săi? Aproape 
că era ispitit s-o facă. 

Noroc că mulţimea luă îmbrăţişarea Regelui drept o 
recunoaştere răsunătoare a calităţilor de luptător ale lui 
Jezal şi înecă vorbele acestuia într-un nou val de ovaţii. 
Nimeni în afară de loja regală nu-i auzi vorbele. Cu toţii 
pierdură deplina semnificaţie a ceea ce era, fără îndoială, 
cel mai stânjenitor moment din viaţa lui Jezal. 


Publicul ideal 


Arhilectorul stătea lângă imensa-i fereastră, la sosirea lui 
Glokta, înalt şi impozant ca întotdeauna, în tunica-i 
imaculată, privind afară peste turnurile Universităţii, către 
Casa Creatorului. O adiere plăcută străbătea imensa 
încăpere circulară, răvăşind ciuful de păr alb al bătrânului 
şi făcând numeroasele hârtii de pe biroul său imens să 
pârâie şi să fluture. 

Se întoarse când Glokta intră şchiopătând în cameră. 

- Inchizitorule, spuse el simplu, întinzând o mână 
îmbrăcată în mănuşă albă, cu piatra imensă a rangului său 
reflectând lumina soarelui revărsat dinspre fereastra 
deschisă şi scânteind cu un foc purpuriu. 

- Slujesc şi mă supun, Eminenţă. 

Glokta luă mâna într-a lui şi se strâmbă când se aplecă 
să sărute inelul, cu toiagul tremurând de efortul de a se ţine 
drept. Să fiu al naibii dacă bătrânul ticălos nu-şi ţine mâna 
puțin mai jos de fiecare dată, doar ca să mă vadă 
transpirând. 

Sult se scurse în jilţul său dintr-o singură mişcare lină, 
cu coatele pe masă, cu degetele strânse în faţa lui. Glokta 
nu putea decât să stea, cu piciorul în flăcări în urma 
cunoscutului urcuş prin Casa Întrebărilor, cu sudoarea 
şiroindu-i pe ţeastă, şi să aştepte invitaţia de a se aşeza. 

- Te rog, ia loc, murmură Arhilectorul, apoi aşteptă ca 
Glokta să se vâre, crispându-se, într-unul dintre scaunele 
mai modeste de la masa rotundă. Acum, spune-mi, a ajuns 
investigația ta la vreun rezultat? 

- Cât de cât. În camerele noastre de oaspeţi au avut loc 
noaptea trecută anumite tulburări. Ei susţin că... 

- Evident, o tentativă de a adăuga credibilitate acestei 
poveşti revoltătoare. Vrajă! pufni Sult cu dispreţ. Ai 
descoperit cum a fost făcută, cu adevărat, spărtura din zid? 


Vrajă, poate. 

- Mă tem că nu, Eminenţă. 

- Păcat. Ne-ar fi de folos o dovadă a felului cum a fost 
realizat acest truc. Totuşi - şi Sult suspină, ca şi cum nu se 
aşteptase la mai mult - nu putem avea totul. Ai vorbit cu 
aceşti... oameni? 

- Da. Bayaz, dacă pot să-i folosesc numele, e foarte 
alunecos. Fără ceva mai convingător, decât întrebările 
însele, n-am putut să scot nimic de la el. Amicul lui, omul 
Nordului, trebuie şi el cercetat niţel. 

O cută se formă peste fruntea netedă a lui Sult. 

- Bănuieşti vreo legătură cu acest sălbatic, Bethod? 

- Posibil. 

- Posibil? repetă amar Arhilectorul, de parcă însuşi 
cuvântul era o otravă. Altceva? 

- S-a mai alăturat cineva trupei vesele. 

- Ştiu. Navigatorul. 

Dar de ce mă mai obosesc? 

- Da, Eminenţă, un navigator. 

- Le urez succes. Ghicitorii ăştia zgârie-brânză dau 
întotdeauna mai multe bătăi de cap decât merită. 
Bolborosesc despre Dumnezeu şi ce mai vrei. Sălbatici 
lacomi. 

- Categoric. Mai multe bătăi de cap decât merită, 
Arhilectore, deşi ar fi interesant de ştiut de ce m-au implicat 
pe mine. 

- Şi, mă rog, de ce? 

Glokta tăcu o clipă. 

- Nu ştiu. 

- Hah! fornăi Sult. Altceva? 

- În urma vizitei nocturne de care au avut parte, 
prietenii noştri au fost mutaţi într-o serie de camere de 
lângă parc. Acum câteva nopţi, la nici douăzeci de paşi de 
ferestrele lor, a avut loc o crimă sinistră. 

- Superiorul Goyle mi-a pomenit despre asta. Zicea că nu 
trebuie să mă îngrijorez, că nu există nicio legătură cu 


oaspeţii noştri. Am lăsat problema în mâinile lui. Se 
încruntă la Glokta: Am luat o decizie greşită? 

Ah, la asta nu trebuie să cuget prea mult. 

- Categoric nu, Arhilectore. Glokta îşi plecă fruntea cu 
adânc respect. Dacă Superiorul e satisfăcut, atunci sunt şi 
eu. 

- Hm. Aşadar, ce-mi spui tu este că, una peste alta, nu 
avem nimic. 

Nu chiar nimic. 

- Ba avem. Glokta pescui sulul vechi din buzunarul 
tunicii sale şi i-l întinse Arhilectorului. 

Sult avea un aer de uşoară curiozitate pe faţă când îl luă 
şi îl desfăşură pe masă, holbându-se la simbolurile fără 
noimă. 

- Ce-i asta? 

Ha! Aşadar, nu ştii totul? 

- Presupun că se poate spune că e un fragment de 
istorie. O relatare despre cum l-a înfrânt Bayaz pe Maestrul 
Creator. 

- Un fragment de istorie. Sult bătu cu degetul, gânditor, 
pe masă. Şi cum ne ajută pe noi? 

Cum te ajută pe tine, vrei să spui. 

- Conform acestui document, prietenul nostru Bayaz a 
fost cel care a zăvorât Casa Creatorului. Glokta făcu semn 
cu capul către construcţia impunătoare de dincolo de 
fereastră. L-a zăvorât şi a luat cheia. 

- Cheia? Turnul acela a fost întotdeauna încuiat, 
întotdeauna. Din câte ştiu eu, nu există nici măcar o gaură a 
cheii. 

- Exact la fel am gândit şi eu, Eminenţă. 

- Hm. Încet, încet, Sult începu să zâmbească. La poveşti, 
totul depinde de cum le spui, nu? Prietenul nostru Bayaz 
ştie asta foarte bine, îndrăznesc să zic. Voia să folosească 
propriile noastre poveşti împotriva noastră, dar acum 
schimbăm rolurile. Îmi place această ironie. Ridică iarăşi 
sulul în mână. E autentic? 


- Contează? 

- Fireşte că nu. 

Sult se ridică cu graţie din scaun şi păşi încet către 
fereastră, lovindu-se peste degete cu sulul răsucit. Rămase 
acolo o vreme, privind afară. Când se întoarse, dobândise 
un aer de profundă automulţumire. 

- Mi-am amintit că mâine seară va fi un ospăț, o 
petrecere pentru noul nostru campion săbier, căpitanul 
Luthar. Acel mic vierme şarlatan. Cei mai de seamă oameni 
ai regatului vor fi de faţă: Regina, amândoi prinții, 
majoritatea celor din Consiliului Închis, mai mulţi nobili 
marcanţi. Fără să-l uităm pe Regele însuşi. S-a ajuns 
departe, dacă prezenţa lui la cină nici măcar nu merită 
menţionată. Ar fi asistenţa ideală pentru mica noastră 
demascare, nu crezi? 

Glokta îşi plecă prevăzător capul. 

- Desigur, Arhilectore. Asistenţa ideală! Cu condiția să 
funcţioneze. Ar putea fi o asistenţă stânjenitoare, dacă dai 
greş în faţa ei. 

Dar Sult îşi anticipa deja triumful. 

- Adunarea perfectă şi timp tocmai destul să facem 
pregătirile necesare. Trimite un mesaj prietenului nostru, 
Întâiul dintre Magi, şi anunţă-l că el şi însoțitorii lui sunt 
invitaţi cordial la o cină, mâine seară. Nădăjduiesc că vei 
participa şi tu! 

Fu? Glokta se înclină din nou. 

- N-aş lipsi pentru nimic în lume, Eminenţă. 

- Bun. Adu-ţi practicienii cu tine. Prietenii noştri ar putea 
deveni violenţi când îşi vor da seama că partida e pierdută. 
Cine ştie de ce ar fi în stare nişte barbari ca ei! 

O mişcare abia perceptibilă a mâinii înmănuşate a 
Arhilectorului sugeră că întâlnirea se terminase. Toate 
acele scări, doar pentru asta? 

Sult privea sulul în josul nasului când Glokta ajunse, în 
sfârşit, la prag. 


- Asistenţa ideală, murmură el, când uşile grele se 
închiseră cu un păcănit. 


În Nord, oamenii unei căpetenii mâncau în fiecare seară 
cu conducătorul lor la masă, în sala mare. Femeile aduceau 
mâncarea în străchini de lemn. Îţi înfigeai un cuţit în hălcile 
de carne şi cu altul le tăiai, apoi îţi îndesai bucăţile de carne 
în gură, cu degetele. Dacă găseai vreun os sau vreun 
zgârci, îl aruncai jos, pe paie, pentru câini. Masa, dacă 
exista aşa ceva, era formată din câteva scânduri strâmbe de 
lemn, pătate şi găurite şi zgâriate de cuţitele împlântate în 
ele. Slujitorii stăteau pe bănci lungi, poate cu un scaun, 
două pentru Oamenii Aleşi. Era întuneric, mai cu seamă în 
iernile lungi, şi plin de fum, de la gropile de foc şi de la 
pipele de chagga. Adesea se fredonau cântece, se ţipau 
insulte voioase, uneori se răcneau altele furioase, şi mereu 
se bea vârtos. Singura regulă era că aşteptai să înceapă 
căpetenia. 

Logen nu-şi închipuia care ar putea fi regulile aici, dar 
bănuia că erau o mulţime. 

Oaspeţii erau aşezaţi la trei mese lungi dispuse în 
potcoavă, şaizeci de oameni sau mai mulţi. Fiecare avea 
propriul scaun şi lemnul închis la culoare al meselor era 
lustruit de-ţi lua ochii, destul de lucios ca Logen să-şi vadă 
oglindit conturul înceţoşat al feţei, în lumina sutelor de 
lumânări risipite de jur împrejurul pereţilor şi pe mese. 
Fiecare oaspete avea cel puţin trei cuțite boante şi mai 
multe alte obiecte împrăştiate în faţa tuturor, despre care 
Logen n-avea habar la ce foloseau, inclusiv un cerc mare şi 
întins din metal lucitor. 

Nu erau strigăte şi, cu siguranţă, nici cântece, doar un 
zumzet înfundat, ca al unui stup, în timp ce oamenii 
şuşoteau, aplecându-se unul spre altul de parcă şi-ar fi 
împărtăşit nişte secrete. Veşmintele erau cele mai stranii. 
Bătrânii purtau mantii grele, negre, roşii şi aurii, tivite cu 
blană strălucitoare, în ciuda căldurii dogoritoare. Tinerii 


erau îmbrăcaţi cu tunici strâmte în culori vii, purpurii, verzi 
sau albastre, festonate cu sfori şi noduri de aur şi fir de 
argint. Femeile aveau lanţuri şi inele de aur sclipitor, 
nestemate scânteietoare şi rochii ciudate din pânză viu 
colorată, care erau ridicol de largi şi umflate pe alocuri, 
îngrozitor de strâmte în altele şi lăsând alte părţi dezgolite 
total şi tulburător. 

Până şi servitorii erau îmbrăcaţi ca nişte lorzi, mişunând 
în spatele meselor, aplecându-se în tăcere, să umple 
pocalele cu vin dulce, uşor. Logen băuse deja o mulţime şi 
camera luminoasă căpătase o strălucire plăcută. 

Problema era lipsa mâncării. Nu mâncase de dimineaţă 
şi îi chiorăia stomacul. Pusese ochii pe vasele cu plante 
aşezate pe mese, în faţa oaspeţilor. În ele se aflau flori 
colorate, care nu prea semănau a mâncare, dar, pe de altă 
parte, în ţara lui se mâncau unele lucruri ciudate. 

N-avea decât să încerce. Înhăţă una din vas, o plantă 
lungă şi verde cu o floare galbenă la capăt. Luă o bucăţică 
de la baza tulpinii. Fără gust şi apoasă, dar cel puţin era 
crocantă. Luă o muşcătură mai mare şi o clefăi fără poftă. 

- Nu cred că sunt pentru mâncat. 

Logen privi împrejur, surprins să audă limba nordică 
vorbită aici, surprins că cineva îi şi vorbea. Vecinul lui, un 
bărbat înalt, sfrijit, cu o faţă aspră, ridată, se apleca spre el 
cu un zâmbet stânjenit. Logen îl recunoscu vag. Fusese la 
duel, unde ţinuse săbiile pentru flăcăul de la porţi. 

- Ah! bâigui Logen, cu gura plină. Gustul devenea mai 
rău după un timp. Scuze, spuse el de îndată ce înghiţi cu 
greu bucata de plantă. Nu ştiu prea multe despre lucrurile 
astea. 

- Sincer, nici eu. Ce gusti avea? 

- Ca naiba. 

Logen ţinu floarea pe jumătate mâncată, şovăitor, între 
degete. 

Podeaua de dale era impecabil de curată. Nu părea 
potrivit s-o arunce sub masă. Nu erau câini, oricum şi, chiar 


dacă ar fi fost, se îndoia că ar fi mâncat aşa ceva. Un câine 
ar fi avut mai multă minte decât el. O aruncă pe talerul de 
metal şi îşi şterse degetele de piept, sperând că nimeni nu 
observase. 

- Numele meu este West, spuse bărbatul, întinzându-i 
mâna. Vin din Englia. 

Logen îi strânse mâna. 

- Nouădegete. Un Brynn, de sus, din Nord, din Ținuturile 
Înalte. 

- Nouădegete? Logen îşi flutură cioata în faţa lui şi 
bărbatul clătină din cap. Ah, înţeleg. Zâmbi de parcă şi-ar fi 
amintit ceva amuzant. Am auzit cândva, în Englia, un cântec 
despre un bărbat cu nouă degete. Cum i se spunea, oare? 
Sângerosul Nouă! Asta era! Logen simţi cum îi piere 
zâmbetul. Unul dintre acele cântece ale Nordului, ştii de 
care, numai violenţă. A tăiat capete cu carul, acest Nouă 
Sângeros, a pârjolit oraşe şi a băut bere cu sânge şi câte şi 
mai câte. Nu erai tu, nu-i aşa? 

Omul glumea. Logen râse nervos. 

- Nu, nu, n-am auzit niciodată de el. 

Din fericire, West trecuse deja mai departe. 

- Spune-mi, arăţi de parcă ai văzut ceva bătălii la viaţa 
ta. 

- Am fost în câteva încăierări. 

N-avea rost să nege asta. 

- Ai auzit de cel căruia i se spune Regele Oamenilor 
Nordului? Acest Bethod? 

Logen privi pieziş. 

- Îl cunosc. 

- Ai luptat împotriva lui în războaie? 

Logen se strâmbă. Gustul acriu al plantei părea să-i 
persiste în gură. Ridică pocalul şi luă o înghiţitură. 

- Mai rău, spuse el încet în timp ce-o aşeză. Am luptat 
pentru el. 

Asta nu părea decât să-i stârnească bărbatului 
curiozitatea. 


- Atunci îi cunoşti tactica şi trupele. Felul lui de a face 
război? Logen clătină aprobator din cap. Ce-mi poţi spune 
despre el? 

- Că este un adversar cât se poate de crud şi viclean, de 
nemilos şi lipsit de scrupule. Să fim bine înţeleşi, îl urăsc, 
dar n-a mai existat un conducător de război pe măsura lui 
de pe vremea lui Skarling Hoodless. Are ceva care impune 
respect sau teamă sau, cel puţin, supunere. Îşi forţează 
oamenii, ca să poată ajunge primul pe câmpul de luptă şi 
să-şi aleagă terenul, dar ei îşi dau toată silinţa pentru el, 
fiindcă le aduce victorii. E prevăzător când trebuie să fie şi 
neînfricat când trebuie să fie, dar nu neglijează niciun 
detaliu. Îl încântă fiecare truc de război: capcane şi 
ambuscade, tertipuri şi viclenii, atacuri prin surprindere. 
Caută-l unde te aştepţi mai puţin şi aşteaptă-te să fie mai 
puternic atunci când pare mai slab. Fereşte-te de el mai cu 
seamă când pare să se retragă. Majoritatea oamenilor se 
tem de el, iar cei care nu se tem sunt nebuni. Logen culese 
floarea de pe talger şi începu s-o rupă în bucăţi. Oştirile 
sale sunt grupate în jurul căpeteniilor de clanuri, unii, la 
rândul lor, puternici conducători de război. Cei mai mulţi 
luptători ai lui sunt robi, ţărani luaţi cu japca, înarmaţi cu 
sulițe sau arcuri, mişcându-se repede în grupuri răzlețe. În 
trecut, erau prost pregătiţi şi erau luaţi de la fermele lor 
doar pentru o scurtă perioadă de timp, dar războaiele se 
dezlănţuie de atâta vreme încât mulţi dintre ei au devenit 
luptători  neînfricaţi şi necruţători. Logen începu să 
aranjeze bucăţile de plantă, imaginându-şi că erau grupuri 
de oameni şi că talgerul era o colină. Fiecare căpetenie îşi 
ţine oamenii lângă el, propriii luptători de casă, bine 
înarmaţi, îmbrăcaţi în armuri, pricepuţi să mânuiască 
securea, sabia şi sulița, bine disciplinaţi. Unii, puţini, au cai, 
dar Bethod îi ţine pe aceştia ascunşi, aşteptând cel mai 
prielnic moment să atace sau să urmărească. Logen scoase 
petalele galbene ale florii şi acestea deveniră călăreţi 
ascunşi, în flancuri. Ultimii sunt Oamenii Vestiţi, Oamenii 


Aleşi, acei războinici care şi-au câştigat un mare respect în 
luptă. Ei pot să conducă grupuri de războinici pe câmpul de 
luptă sau să acţioneze ca iscoade ori năvălitori, pătrunzând 
uneori până departe, în spatele inamicului. Logen îşi dădu 
seama că talgerul era acoperit de o harababură de bucăţi 
rupte din plantă şi le mătură grăbit pe masă. Asta e tradiţia 
războiului în Nord, dar Bethod a avut întotdeauna o 
pasiune pentru ideile noi. A citit cărţi şi a studiat alte 
modalităţi de luptă şi vorbea adesea despre cumpărarea de 
arcuri plate, de armuri grele şi cai puternici de război de la 
negustorii din Sud şi despre formarea unei armate temute 
în întreaga lume. 

Logen îşi dădu seama că vorbea întruna de-o veşnicie. 
Nu mai rostise atâtea vorbe laolaltă de ani de zile, dar West 
îl fixa cu un aer de fascinată atenţie. 

- Vorbeşti ca un om care-şi cunoaşte treaba. 

- Ei, bine, ai nimerit singurul subiect în care aş putea fi 
socotit expert. 

- Ce sfat ai da cuiva care ar trebui să ducă un război 
împotriva lui Bethod? 

Logen se încruntă. 

- Fii cu băgare de seamă. Şi păzeşte-ţi spatele. 


Jezal nu se simţea bine. La început, desigur, păruse o 
idee încântătoare, lucrul la care visase dintotdeauna: o 
petrecere în cinstea lui, la care să participe atâţia dintre 
mai-marii Uniunii. Cu siguranţă, era doar începutul noii sale 
vieţi minunate de campion al Turnirului. Lucrurile măreţe 
pe care toată lumea i le prorocise, nu, i le promisese, 
aproape că sosiseră, atârnând ca nişte fructe pârguite, gata 
să cadă din pom direct în poala lui. Cu siguranţă aveau să 
urmeze în curând promovări şi glorie. Poate că îl vor face 
maior în seara aceasta şi avea să meargă în război în 
Englia, în calitate de comandant al unui batalion întreg. 

Dar, în mod ciudat, majoritatea oaspeţilor păreau mai 
interesaţi de propriile treburi. Trăncăneau între ei despre 


ocârmuire, despre afacerile caselor negustoreşti, despre 
pământ şi titluri şi politică. Duelul şi remarcabila dibăcie în 
luptă abia dacă erau pomenite. Nu se întrevedea nicio 
promovare imediată. Trebuia să stea acolo pur şi simplu, să 
zâmbească şi să accepte răzleţele felicitări călduţe de la 
străini în veşminte splendide care nici nu-l priveau în ochi. 
O efigie de ceară ar fi fost acelaşi lucru. Trebuia să 
recunoască, adulaţia oamenilor de rând din arenă îi 
adusese considerabil mai multe satisfacţii. Cel puţin, aceia 
dădeau impresia că sunt sinceri. 

Totuşi, nu mai fusese niciodată în incinta palatului, o 
fortăreață în interiorul fortăreței Agriontului, unde, într- 
adevăr, nu multora le era îngăduit să pună piciorul. Acum 
era aşezat la masa de onoare, chiar în sala de mese a 
regelui, deşi Jezal nu se îndoia că Maiestatea Sa mânca de 
obicei cocoţat în pat, unde, probabil, alţii îl hrăneau cu 
lingura. 

În zidul din capătul opus al sălii fusese montată o scenă. 
Jezal auzise cândva că Ostus, copilul-rege, avea bufoni care 
dădeau spectacole pentru el la fiecare masă. Morlic 
Nebunul, spre deosebire de el, pusese în scenă acolo 
execuţii, să-i însoţească cina. Se spunea că Regele Casamir 
cerea ca, în fiecare dimineaţă, în timp ce-şi lua micul dejun, 
nişte actori, întruchipându-i pe cei mai mari duşmani ai săi, 
să-i strige insulte de pe scenă, ca să-şi menţină ura 
nealterată. Însă acum cortina era trasă. Jezal trebuia să-şi 
caute distracţia în altă parte şi, în această privinţă, opţiunile 
erau extrem de limitate. 

Maregşalul Varuz îi trăncănea la ureche. El, cel puţin, era 
încă interesat de duel. Din nefericire, nu vorbea despre 
nimic altceva. 

- N-am mai văzut în viaţa mea aşa ceva. Întreg oraşul 
vuieşte. Cel mai remarcabil duel pe care l-a văzut vreodată 
cineva! Jur, eşti chiar mai bun decât era Sand dan Glokta şi 
nu credeam c-am să mai văd altul ca el. N-am visat 


niciodată că eşti capabil să lupţi aşa, n-am avut nici cea mai 
mică bănuială. 

- În, făcu Jezal. 

Prinţul Mogştenitor Ladisla şi viitoarea lui soţie, Terez de 
Talins, formau un cuplu care se remarca în fruntea mesei, 
chiar lângă Regele care moţăia. Erau indiferenți la tot ce se 
întâmpla în jurul lor, dar nicidecum în felul în care te-ai 
aştepta de la doi tineri îndrăgostiţi. Se certau aprig, cu glas 
nu tocmai şoptit, în timp ce vecinii lor se prefăceau 
sârguincioşi că nu le sorb fiecare cuvânt. 

- ... ei, bine, am să plec în curând la război, în Englia, aşa 
că nu va mai trebui să mă suporţi multă vreme, scâncea 
Ladisla. Aş putea fi omorât. Oare asta te va face fericită, 
Alteță? 

- Rogu-te, nu muri pentru mine, replică lerez, cu 
accentu-i styrian picurând venin, dar dacă trebuie, trebuie. 
Bănuiesc că voi învăţa să suport durerea... 

Cineva aflat mai aproape îi distrase atenţia lui Jezal, 
izbind cu pumnul în masă. 

- La naiba cu aceşti oameni de rând! Ţărănimea afurisită 
a ridicat armele în Starikland! Câinii puturoşi, refuză să 
mişte un deget! 

- De vină sunt taxele astea, mârâi vecinul bărbatului, 
aceste taxe de război i-au stârnit. Ai auzit de acel personaj 
blestemat căruia i se spune Tanner? Un ţăran afurisit care 
predică pe faţă răzmeriţa, cum mă vezi şi cum te văd! Am 
auzit că unul dintre perceptorii regali a fost pus pe fugă de 
o gloată, la nici doi kilometri de zidurile Kelnului. Unul 
dintre perceptorii regali, zic! De către o gloată! La nici doi 
kilometri de zidurile oraşului... 

- Ne-am făcut-o cu mâna noastră! Faţa vorbitorului nu se 
vedea, însă Jezal îl recunoscu după manşetele brodate cu 
auriu ale veşmântului. Marovia, Înaltul Judecător. Tratează 
un om ca pe un câine şi, mai devreme sau mai târziu, o să te 
muşte. E un adevăr simplu. Rolul nostru în calitate de 


cârmuitori şi de nobili este, cu siguranţă, să respectăm şi să 
protejăm omul simplu, nu să-l oprimăm şi să-l dispreţuim. 

- Eu nu vorbeam de dispreţ, Lord Marovia, sau despre 
oprimare, doar despre plata ce ne-o datorează nouă, ca 
moşieri ai lor, şi, la urma urmei, ca superiorii lor naturali. 

În tot acest timp, Mareşalul Varuz nu se întrerupsese 
nicio clipă. 

- A fost ceva, nu? Felul cum l-ai doborât, cu o sabie 
contra două! Bătrânul soldat îşi şfichiui mâna prin aer. Tot 
oraşul vuieşte. le aşteaptă lucruri măreţe acum, băiete. Să 
fiu al naibii dacă n-o să ai scaunul meu în Consiliul Închis, 
într-o bună zi! 

Deja chiar era prea mult. Jezal îl suportase în toate acele 
luni. Cumva, îşi imaginase, că, dacă va câştiga, asta va pune 
capăt situaţiei, dar, după toate aparențele, avea să fie 
dezamăgit în această privinţă, ca şi în multe altele. Era 
ciudat, dar Jezal nu-şi dăduse niciodată seama pe deplin ce 
imbecil plictisitor era Lordul Mareşal. Dar acum îşi dădea, 
fără doar şi poate. 

Ca să-i sporească exasperarea, la mese erau aşezaţi mai 
mulţi oameni care, în mod categoric, n-ar fi fost printre 
invitaţii aleşi de el. Bănuia că putea face o dispensă pentru 
Sult, Arhilectorul Inchiziției, căci făcea parte din Consiliul 
Închis şi era, fără îndoială, o persoană influentă, dar Jezal 
nu putea pricepe de ce să-l fi adus şi pe nemernicul acela 
de Glokta cu el. Schilodul arăta şi mai râu ca de obicei, 
clipind din ochii înfundaţi în cercuri întunecate. Dintr-un 
oarecare motiv, îi arunca când şi când, lui Jezal, rânjete şi 
priviri bănuitoare, de parcă l-ar fi suspectat de o crimă sau 
alta. Era o obrăznicie afurisită, dat fiind că era ospăţul lui. 

Mai rău, în partea cealaltă a încăperii se afla bătrânul 
acela pleşuv, cel care îşi zicea Bayaz. Jezal încă nu ajunsese 
la rădăcina acelor stranii cuvinte de felicitare de la Turnir - 
sau la reacţia tatălui său când îl văzuse pe omul acela, dacă 
era vorba pe-aşa. Şi îl avea alături pe hidosul lui prieten, 
barbarul cu nouă degete. 


Maiorul West avea ghinionul de a sta lângă barbar, dar 
se adapta la situaţie: cei doi erau angajaţi într-o vie 
conversaţie. Omul Nordului izbucnea în hohote de râs şi 
izbea în masă cu pumnul său mare, făcând paharele să 
zornăie. Cel puţin ei se distrau la petrecerea asta, gândi 
Jezal cu amărăciune, dar el aproape că-şi dorea să fie acolo, 
jos, cu ei. 

Totuşi, ştia că voia să fie un om mare şi important într-o 
bună zi. Să poarte veşminte cu multă blană şi un colan greu 
de aur. Să lase oamenii să se ploconească şi să se gudure în 
faţa lui. Luase această decizie cu multă vreme în urmă şi 
bănuia că încă îi surâdea ideea. Numai că, de sus, toată 
treaba părea atât de îngrozitor de falsă şi plictisitoare. Ar fi 
preferat de o mie de ori să fi fost singur cu Ardee, chiar 
dacă o văzuse cu o seară înainte. Nu era nimic plictisitor la 
ea... 

- „.„ sălbaticii se apropie de Ostenhorm, aşa am auzit! 
strigă cineva la stânga lui Jezal. Meed, Lordul Guvernator, 
ridică o armată şi a jurat să-i izgonească din Englia! 

- Cum, Meed? Bătrânul ăla nebun cu capul umflat n-ar 
putea nici să izgonească o plăcintă dintr-o farfurie. 

- Are oameni destui să-i înfrângă pe nordicii ăia 
animalici. Un singur om de nădejde al Uniunii face cât zece 
ca el. 

Jezal auzi glasul lui Terez tăind dintr-odată ascuţit peste 
hărmălaie, aproape suficient de tare ca să fie auzită până în 
partea din spate a sălii: 

- „.. fireşte că am să mă mărit când îmi porunceşte tatăl 
meu, dar nu trebuie să-mi placă! 

Părea atât de pătimaşă în acel moment încât Jezal nu s- 
ar fi mirat s-o vadă înfigându-i în faţă furculiţa Prințului 
Mogştenitor. Jezal se simţi oarecum satisfăcut să vadă că nu 
era singurul care avea probleme cu femeile. 

— ... 0, da, o execuţie remarcabilă! Toată lumea vorbeşte 
despre asta! continua să zumzăie Varuz. 


Jezal se răsuci în scaun. Cât avea să mai dureze afacerea 
asta afurisită? Se simţea sufocat. Aruncă din nou o privire 
peste feţe şi prinse ochii lui Glokta, fixându-l cu rânjetul 
acela, cu un aer neîncrezător pe chipu-i deformat. Jezal tot 
nu putea să susţină prea mult acea privire, fie că era 
petrecerea lui, fie că nu. Ce naiba avea schilodul ăsta 
împotriva lui, apropo? 

Micul ticălos. A trişat. Cumva. Știu. Ochii lui Glokta 
trecură încet peste masa de vizavi până se luminară în 
dreptul lui Bayaz. Bătrânul şarlatan era acolo, foarte 
degajat. Iar el are un rol în asta. Au trişat împreună. 
Cumva. 

- Doamnele mele, domnii mei! 

Murmurul pieri când Lordul Şambelan se ridică să se 
adreseze celor prezenţi. 

- Aş dori să urez bun venit, în numele Maiestăţii Sale, 
acestei umile adunări. Regele însuşi se clinti puţin, îşi roti 
privirea goală, clipi şi apoi închise ochii. Ne-am adunat, 
desigur, în onoarea căpitanului Jezal dan Luthar, care şi-a 
adăugat de curând numele pe cea mai selectă listă de 
onoare, cea a săbierilor care au fost victorioşi în Turnirul 
verii. Câteva pahare fură ridicate şi pe urmă se auziră 
câteva  mormăieli aprobatoare lipsite de entuziasm. 
Recunosc mulţi alţi câştigători printre cei prezenţi astăzi 
aici, mulţi dintre ei acum deținători ai unor ranguri înalte: 
Lordul Mareşal Varuz, Comandantul Valdis al Cavalerilor 
Vestitori, Maiorul West, aici, de faţă, acum în 
comandamentul Mareşalului Burr, desigur. Chiar şi eu am 
fost câştigător, la vremea mea. Zâmbi şi-şi cobori privirea 
spre burdihanu-i umflat. Deşi vremea mea a fost de 
multişor, fireşte. Un val politicos de râsete străbătu sala. 
Observ că eu nu sunt menţionat. Nu toţi câştigătorii sunt 
de invidiat, ai? Învingătorii în Turnir, continuă Lordul 
Şambelan, au înfăptuit adesea lucruri măreţe. Sper, şi 
sperăm cu toţii, că aşa se va dovedi şi pentru tânărul nostru 
prieten, căpitanul Luthar. 


Sper că va cunoaşte o moarte lentă în Englia, micul 
şarlatan nemernic. Dar Glokta ridică paharul, alături de toţi 
ceilalţi, să închine pentru măgarul arogant, în timp ce 
Luthar şedea acolo, savurând fiecare clipă. Și când te 
gândeşti că am stat pe acelaşi scaun, aplaudat şi invidiat şi 
bătut peste spate după ce am câştigat Turnirul. Alţi oameni 
în haine somptuoase, alte fețe năduşite, dar nimic nu s-a 
schimbat prea mult. Oare rânjetul meu a fost într-adevăr 
mai puțin infatuat? Fireşte că nu. La drept vorbind, am fost 
mai rău. Dar cel puţin am câştigat pe merit. 

Atât de mare era dăruirea Lordului Hoff, încât îşi 
continuă toastul până când îşi goli cupa, apoi o aruncă pe 
masă şi-şi linse buzele. 

- Iar acum, înainte să sosească bufonii, colegul meu, 
Arhilectorul Sult, a pregătit o mică surpriză, în onoarea 
unui alt oaspete al nostru. Nădăjduiesc că o veţi găsi 
amuzantă. 

Şi Lordul Şambelan se prăbuşi în scaun, întinzându-şi 
cupa, după vin. 

Glokta se uită peste masă la Sult. O surpriză, de la 
Arhilector? Veşti proaste pentru toată lumea. 

Cortinele grele ale scenei se dădură încet la o parte. 
Dezvăluiră un bătrân care zăcea pe podea, cu veşmintele 
mânjite de sânge strălucitor. O pânză grea, în spate, înfăţişa 
o scenă de pădure sub cerul înstelat. Îi amintea lui Glokta, 
oarecum neplăcut, de pictura murală din camera circulară. 
Camera de sub mormanul de dărâmături al lui Severard, de 
lângă docuri. 

Un al doilea bătrân năvăli din culise: un bărbat înalt, 
zvelt, cu trăsături remarcabil de rafinate şi energice. Era 
ras în cap şi-şi lăsase o barbă scurtă şi albă, dar Glokta îl 
recunoscu imediat. losiv Lestek, unul dintre cei mai 
respectaţi actori ai oraşului. Tresări afectat, când observă 
cadavrul însângerat. 

- Oooooooh! se tângui el, desfăcându-şi larg braţele, 
într-o interpretare actoricească a şocului şi disperării. 


Avea o voce cu adevărat enormă, destul de sonoră ca să 
clatine grinzile. Convins că avea parte de atenţia deplină a 
sălii, Lestek începu să-şi recite versurile, cu mâinile 
fluturând prin aer, cu sentimentele nestăpânite fluturându-i 
pe faţă. 


Juvens, al meu stăpân, aicea zace, 

Luând, cu moartea lui, toate nădejdile de pace. 
Răpus de-a lui Kanedias trădare, 

A lui pieire e-un apus de soare 

Peste un veac. 


Bătrânul actor îşi dădu capul pe spate şi Glokta văzu 
lacrimi licărindu-i în ochi. Un truc abil, să plângi aşa la 
comandă. O lacrimă singuratică îi cobori încet pe obraz şi 
publicul privea vrăjit. Se întoarse din nou la trupul mort. 


Frate ucide, iată, frate. Din vecie, 

Nu s-a mai pomenit asemenea urgie. 
M-aştept să văd cum stelele se sting pe rând. 
Cum de pământul nu se crapă, revărsând 
Mari flăcări de furie? 


Se aruncă în genunchi şi se lovi peste pieptul îmbătrânit. 


O, soartă crudă, bucuros aş vrea 

Să mă alătur lui, dar nu e scris aşa! 

Căci noi rămânem, când un mare om se stinge, 
În lumea îngustată, durerea spre-a învinge, 

Şi lupta spre a continua. 


Lestek privi încet spre public, se ridică încet în picioare, 
cu o expresie ce trecu de la cea mai profundă mâhnire la 
cea mai înverşunată hotărâre. 


Căci, şi de Casa Creatorului e zăvorâtă, 


Cioplită-n piatră şi în fier, nespus de întărită, 
De trebuie s-aştept până oţelul e rugină, 

Ori piatra s-o zdrobesc şi s-o prefac în tină, 
Tot am să mă răzbun! 


Ochii actorului aruncară flăcări când îşi smuci mantia şi 
ieşi cu paşi mari de pe scenă, în aplauze frenetice. Era o 
versiune prescurtată a unei piese cunoscute, adesea jucată. 
Deşi arareori atât de bine. Glokta era surprins să se 
pomenească aplaudând. Un spectacol remarcabil, până 
acum. Nobleţe, pasiune, stăpânire. Mult mai convingător 
decât un alt fals Bayaz pe care l-aş putea pomeni. Se lăsă 
pe spătarul scaunului, întinzându-şi piciorul stâng sub masă 
şi pregătindu-se să savureze spectacolul. 

Logen privea nedumerit, cu chipul răvăşit. Bănuia că 
acesta era unul dintre spectacolele despre care vorbise 
Bayaz, dar nu pricepea destul de bine limba ca să prindă 
detaliile. 

Actorii se perindară pe scenă cu multe suspine şi mâini 
fluturate, îmbrăcaţi în costume sclipitoare şi vorbind într-un 
fel de incataţie. Doi dintre ei trebuiau să fie tuciurii, 
probabil, dar erau evident oameni palizi cu vopsea neagră 
pe faţă. Într-o altă scenă, cel care juca rolul lui Bayaz îi 
şoptea unei femei printr-o uşă, părând s-o roage s-o 
deschidă, numai că uşa era o bucată de lemn vopsit înălţată 
de una singură în mijlocul scenei şi femeia era un băiat cu 
rochie. Ar fi fost mai uşor, gândi Logen, să ocolească bucata 
de lemn şi să-i vorbească, lui sau ei, direct. 

Dar de un lucru era sigur Logen: adevăratul Bayaz era 
profund nemulţumit. Îi simţea iritarea crescând cu fiecare 
scenă. Atinse o culme care-l făcu să scrâşnească din dinţi 
când ticălosul piesei, un om voinic, cu mănuşi şi un petic pe 
ochi, îl împinse pe băiatul în rochie peste nişte metereze de 
lemn. Era evident că el sau ea ar fi trebuit să cadă de la 
mare înălţime, deşi Logen îl auzi lovindu-se de ceva moale 
chiar în spatele scenei. 


- Cum naiba îndrăznesc? mârâi adevăratul Bayaz. 

Logen ar fi părăsit sala dacă ar fi putut, dar trebui să se 
mulţumească să-şi tragă scaunul lângă West, cât mai 
departe posibil de furia magului. 

Pe scenă, celălalt Bayaz se lupta cu bătrânul cu mănuşă 
şi petic pe ochi, deşi se duelau plimbându-se în cerc şi 
vorbind la nesfârşit. În cele din urmă, ticălosul îl urmă pe 
băiat în spatele scenei, dar nu înainte ca adversarul lui să ia 
de la el o imensă cheie aurie. 

- Sunt mai multe amănunte aici decât în original, 
mormăi adevăratul Bayaz, în timp ce replica lui mai revărsă 
câteva versuri, cu cheia în mână. 

Logen nu pricepuse mare lucru când spectacolul luă 
sfârşit, dar prinse ultimele două versuri, chiar înainte ca 
bătrânul actor să facă o plecăciune adâncă: 


Povestea s-a sfârşit, cerem îngăduinţă, 
Căci n-am vrut a jigni cu-a noastră prea umilă 
străduinţă. 


- Să fiu al naibii dacă n-aţi vrut, şuieră Bayaz printre 
dinţi, afişând un zâmbet şi bătând din palme cu entuziasm. 

Glotka îl privi pe Lestek făcând ultimele plecăciuni, în 
timp ce cortina se închidea peste el, cu cheia aurie încă 
strălucindu-i în mână. Arhilectorul se ridică din scaun, când 
aplauzele se stinseră. 

- Mă bucur nespus că v-a plăcut micul nostru spectacol, 
spuse el, zâmbind mieros recunoscătoarei audienţe. Nu mă 
îndoiesc că mulţi dintre voi aţi mai văzut piesa, dar în seara 
asta are o semnificaţie specială. Căpitanul Luthar nu e 
singurul personaj sărbătorit în mijlocul nostru, mai există 
aici, acum, un al doilea oaspete de onoare. Nimeni altul 
decât subiectul piesei noastre: însuşi Bayaz, Întâiul dintre 
Magi! Sult zâmbi şi întinse braţul către bătrânul şarlatan 
din celălalt capăt al sălii. Urmă un freamăt blând când 


fiecare oaspete întoarse privirea de la Arhilector pentru a 
se uita la el. 

Bayaz îi întoarse zâmbetul: 

- Bună seara, spuse el. 

Câteva dintre somităţi râseră, bănuind că poate mai 
urma vreo mică şaradă, dar Sult nu râse cu ei şi veselia le 
fu scurtă. O tăcere stânjenitoare se lăsă peste sală. O tăcere 
primejdioasă, poate. 

- Întâiul dintre Magi. Se află cu noi în Agriont de mai 
multe săptămâni. El şi câţiva... însoțitori. Sult privi în josul 
nasului la omul Nordului, cu cicatricele sale şi înapoi la 
autointitulatul mag Bayaz. Rostogoli cuvântul în gură, 
lăsându-l să se afunde în urechile ascultătorilor. Prima literă 
din alfabetul limbii vechi. Primul ucenic al lui Juvens, prima 
literă din alfabet, nu-i aşa, Maestre Bayaz? 

- Ai făcut cercetări, Arhilectore? întrebă bătrânul 
păstrându-şi zâmbetul superior. 

Impresionant. Chiar şi acum, când simte, probabil, că 
jocul se va sfârşi curând, îşi joacă în continuare rolul. 

Dar Sult nu se lăsă impresionat. 

- E de datoria mea să investighez în amănunt pe oricine 
ar putea reprezenta un pericol pentru regele meu sau 
pentru ţara mea, declamă el băţos. 

- Cât patriotism din partea ta. Investigaţiile tale au 
dezvăluit, fără doar şi poate, că sunt încă membru al 
Consiliului Închis, chiar dacă scaunul meu stă, deocamdată, 
gol. Cred că Lord Bayaz ar fi termenul cuvenit de adresare. 

Zâmbetul rece al lui Sult nu slăbi nici cât un fir de păr. 

- Şi când, exact, a fost ultima ta vizită, Lord Bayaz? S-ar 
zice că un om atât de profund implicat în istoria noastră ar 
fi arătat mai mult interes, de-a lungul anilor. De ce, dacă mi- 
e îngăduit să întreb, în secolele de la naşterea Uniunii, de 
pe vremea lui Harod cel Mare, nu te-ai întors, să ne vizitezi? 

Bună întrebare. Mi-ar fi plăcut să-mi treacă mie prin 
minte. 


- O, dar v-am vizitat. În timpul domniei Regelui Morlic 
Nebunul şi în războiul civil care a urmat, i-am fost dascăl 
unui tânăr pe nume Arnault. Mai târziu, când Morlic a fost 
ucis şi Consiliul Deschis l-a urcat pe Arnault pe tron, am 
slujit ca Lord Şambelan. Mi-am zis Bialoveld în vremurile 
acelea. Am venit din nou în timpul domniei Regelui Casamir. 
Acesta mi-a spus Zoller şi am avut funcţia ta, Arhilectore. 

Glokta abia îşi putu stăpâni un icnet de indignare şi mai 
auzi şi altele de pe scaunele din jurul lui. N-are ruşine, asta 
e sigur. Bialoveld şi Zoller, doi dintre cei mai respectați 
slujitori ai Uniunii. Cum îndrăzneşte? Și, totuşi... Îşi 
închipui tabloul lui Zoller din biroul Arhilectorului şi statuia 
lui Bialoveld de pe Aleea Regelui. Ambii pleşuvi, ambii 
neînduplecaţi, ambii cu barbă... dar ce-mi trece prin minte? 
Maiorul West cheleşte şi el. Asta îl face un vrăjitor 
legendar? Probabil, acest şarlatan n-a făcut decât să aleagă 
două dintre cele mai pleşuve personaje pe care le-a putut 
găsi. 

Între timp, Sult încerca o altă pistă. 

- Atunci spune-mi asta, Bayaz: este o poveste bine 
cunoscută că Harod însuşi s-a îndoit de tine când ai venit 
prima oară în castelul lui, cu ani şi ani în urmă. Ca dovadă a 
puterii tale, i-ai rupt masa lungă în două. S-ar putea să 
existe câţiva sceptici printre noi în seara asta. Ai vrea să ne 
faci acum o asemenea demonstraţie? 

Cu cât mai rece devenea tonul lui Sult, cu atât mai puţin 
părea să-i pese bătrânului şarlatan. Respinse acest ultim 
efort cu o fluturare leneşă a mâinii. 

- Ceea ce pomeneşti tu nu e scamatorie, Arhilectore, nici 
teatru pe scenă. Există pericole şi există costuri. În plus, ar 
fi mare păcat să stricâm petrecerea căpitanului Luthar 
numai ca să mă pot da eu în spectacol, nu crezi? Ca să nu 
mai vorbim despre distrugerea unei frumoase piese vechi 
de mobilier. Eu, spre deosebire de atâţia alţii din vremurile 
acestea, am un profund respect pentru trecut. 


Unii zâmbeau neîncrezători, privind duelul verbal al 
celor doi bătrâni, poate încă bănuind vreo glumă sofisticată. 
Alţii, mai versaţi, se încruntau, încercând să-şi dea seama ce 
se petrece şi cine domina. Glokta observă că Înaltul 
Judecător Marovia părea să se distreze de minune. Aproape 
ca şi cum ar şti ceva ce noi nu ştim. Glokta se foi în scaun, 
cu ochii aţintiţi asupra actorului pleşuv. Lucrurile nu merg 
aşa de bine cum ar trebui. Când va începe să transpire? 
Când? 

Cineva aşeză un castron cu supă aburindă în faţa lui 
Logen. Fără îndoială, era menită să fie mâncată, dar acum îi 
trecuse pofta. Poate că Logen nu era curtean, dar ştia să-i 
dibuie pe cei care se înfierbântau, când îi vedea. Cu fiecare 
schimb de replici, zâmbetele celor doi bătrâni se stingeau 
mai mult, glasurile lor deveneau mai aspre, sala părea să 
devină mai strâmtă şi mai opresivă. Toţi cei prezenţi păreau 
îngrijoraţi acum: West, flăcăul semeţ care câştigase acel 
duel datorită şarlataniei lui Bayaz, schilodul agitat care 
pusese toate întrebările... 

Logen simţi cum i se ridică părul pe ceafă. Două siluete 
stăteau la pândă în pragul celei mai apropiate uşi. Siluete în 
veşminte negre, cu măşti negre. Ochii i se îndreptară către 
celelalte intrări. La fiecare dintre ele erau doi asemenea 
mascaţi, cel puţin doi şi Logen nu-şi închipuia că se aflau 
acolo ca să strângă farfuriile. 

Erau acolo pentru el. Pentru el şi pentru Bayaz, simţea 
asta. Nu-şi pune nimeni mască dacă n-are vreun lucru 
necurat în minte. Logen n-avea cum să facă faţă nici la 
jumătate pe-atâţia, dar luă pe furiş un cuţit de lângă 
farfurie şi îl ascunse sub braţ, pentru orice eventualitate. 
Dacă încercau să pună mâna pe el, avea să se lupte. Era un 
lucru de la sine înţeles. 

Glasul lui Bayaz începea să sune nervos: 

- 'Ţi-am pus la dispoziţie toate dovezile pe care mi le-ai 
cerut, Arhilectore! 


- Dovezi? Bătrânul înalt căruia îi ziceau Sult afişă un 
zâmbet rece. Vinzi vorbe şi hârţoage prăfuite! Fleacuri de 
conţopist smiorcăit, mai degrabă decât lucruri de pomină. 
Unii ar zice că un mag fără magie e pur şi simplu un bătrân 
sâcâitor! Suntem în război şi nu-mi pot asuma niciun risc! 
Ai pomenit de Arhilectorul Zoller. Sârguinţa lui în cauza 
adevărului este bine cunoscută. Tu, sunt convins, trebuie s- 
o înţelegi pe a mea. Se aplecă, plantându-şi ferm pumnul pe 
masă, în faţa lui. Arată-ne magie, Bayaz, sau arată-ne cheia! 

Logen înghiţi. Nu-i plăcea felul cum evoluau lucrurile, 
dar, la drept vorbind, nu înţelegea regulile acestui joc. 
Trebuia să-şi pună încrederea în Bayaz, dintr-un oarecare 
motiv, şi acolo trebuia să rămână. Era puţin cam târziu să 
treacă de partea cealaltă. 

- Nu mai ai nimic de spus? întrebă imperativ Sult. Se 
lăsă încet în scaun, zâmbind din nou. Ochii îi alunecară spre 
arcade şi Logen simţi siluetele mascate înaintând, 
aşteptând încordate un semn. Nu mai ai cuvinte? Nu maiai 
trucuri? 

- Doar unul. Bayaz vâri mâna sub guler. Apucă acolo de 
ceva şi-l scoase afară: un lanţ lung şi subţire. Una dintre 
siluetele cu mască neagră făcu un pas înainte, aşteptându- 
se la o armă, iar mâna lui Logen se strânse mai tare pe 
mânerul cuţitului, dar când lanţul ieşi cu totul, la capătul lui 
atârna doar o vergea de metal întunecat. 

- Cheia, spuse Bayaz, ridicând-o în lumina lumânării. Nu 
strălucea aproape deloc. Mai puţin sclipitoare, poate, decât 
cea din piesa ta, însă e originalul. Te asigur că Kanedias n-a 
lucrat niciodată cu aur. Nu-i plăceau lucrurile frumoase. Îi 
plăceau lucrurile care funcţionează. 

Buza Arhilectorului se strâmbă. 

- Te aştepţi să te credem pur şi simplu pe cuvânt? 

- Fireşte că nu. E treaba ta să suspectezi pe toată lumea 
şi trebuie să spun că te descurci de minune. Totuşi, se face 
destul de târziu şi am să aştept până mâine să deschid Casa 
Creatorului. Cineva scăpă pe jos o lingură care zornăi pe 


dale. Va trebui să fie de faţă un martor, fireşte, ca să se 
asigure că nu încerc vreo prestidigitaţie. Ce-ai zice de... - 
ochii verzi, reci, ai lui Bayaz alunecară de-a lungul mesei - 
Inchizitorul Glokta şi... noul vostru campion la duel, 
căpitanul Luthar? 

Infirmul se încruntă când îşi auzi pomenit numele. 
Luthar părea complet năucit. Arhilectorul stătea nemişcat, 
cu disprețul preschimbat într-o neclintire de piatră. Se uită 
când la chipul zâmbitor al lui Bayaz, când la vergeaua de 
metal, care se legăna încet. Privirea i se mută spre una 
dintre uşi, cu o uşoară clătinare a capului. Siluetele 
întunecate se pierdură înapoi în umbre. Logen îşi descleştă 
dinţii, apoi strecură încet cuțitul înapoi pe masă. 

Bayaz zâmbi. 

- Vai, Maestre Sult, chiar că eşti un om greu de 
mulţumit. 

- Cred că Eminenţă este un mod adecvat de adresare, 
şuieră Arhilectorul. 

- Aşa este, aşa este. Declar cu tărie, chiar n-ai să fii 
mulţumit până când nu distrug o piesă de mobilier. Dar mi- 
ar displăcea să vărs supa tuturor, aşadar... 

Cu o bubuitură neaşteptată, scaunul Arhilectorului se 
prăbuşi. Mâna îi ţâşni şi se apucă de faţa de masă, în 
cădere, într-o  harababură zgomotoasă de lemne 
împrăştiate, şi se răşchiră în mijlocul dezastrului, cu un 
geamăt. Regele se trezi, tresărind, oaspeţii clipiră, icniră şi 
se holbară. Bayaz îi ignoră. 

- Supa e chiar excelentă, spuse el, sorbind zgomotos din 
lingură. 


Casa Creatorului 


Era o zi furtunoasă şi Casa Creatorului se înălța robustă 
şi sinistră, o imensă formă întunecată profilată pe norii 
zdrenţuiţi. Un vânt rece vuia printre clădirile şi prin pieţele 
Agriontului, făcând pulpanele veşmântului negru al lui 
Glokta să fluture în jurul lui, în timp ce şontâcăia în urma 
căpitanului Luthar şi a aşa-zisului mag, cu omul Nordului 
alături. Ştia că erau urmăriţi. Urmăriţi tot drumul. Din 
spatele ferestrelor din pragul uşilor, de pe acoperişuri. 
Practicienii erau peste tot, le simţea privirea. 

Glokta se aşteptase, sperase, că Bayaz şi însoțitorii lui 
vor fi dispărut peste noapte, dar nu se întâmplase aşa. 
Bătrânul pleşuv părea la fel de relaxat ca şi cum şi-ar fi luat 
sarcina de a deschide o cămară şi lui Glokta nu-i plăcea 
asta. Când o să se sfârșească mascarada? Când işi va 
arunca mâinile în aer şi va recunoaşte că totul e un joc? 
Când vom ajunge la Universitate? Când vom trece podul? 
Când vom sta chiar în faţa porţii Casei Creatorului şi cheia 
lui nu se va potrivi? Dar undeva, într-un colţ al minţii, se 
strecură gândul: Dar dacă nu se sfârşeşte? Dacă uşa se 
deschide? Dacă e cu adevărat cine susține că este? 

Bayaz sporovăia în urechea lui Luthar în timp ce 
străbăteau curtea goală, câtre Universitate. La fel de 
nonşalant ca un bunic cu nepotul lui preferat şi la fel de 
plictisitor. 

- ... fireşte, oraşul e mult mai mare decât atunci când |- 
am vizitat eu ultima oară. Cartierul acela căruia îi spuneţi 
Trei Ferme forfoteşte de viaţă. Îmi amintesc când întregul 
oraş era format doar din trei ferme! Chiar îmi amintesc! Şi 
s-a întins departe de zidurile oraşului! 

- Ăă..., făcu Luthar. 

- Cât despre noua Ghildă a Mirodeniilor, n-am mai văzut 
niciodată o asemenea ostentaţie... 


Mintea lui Glokta gonea, în timp ce şontâcăia în urma 
celor doi, scotocind după înţelesuri ascunse în marea de 
vorbe, încercând să prindă altele, în haos. Întrebările se 
rostogoleau unele peste altele. De ce să mă aleagă pe mine 
ca martor? De ce nu pe Arhilectorul însuşi? Oare acest 
Bayaz crede că pot fi uşor păcălit? Şi de ce Luthar? Fiindcă 
a câştigat Turnirul? Şi cum l-a câştigat? N-are nicio 
legătură cu această impostură? Dar, dacă Luthar făcea 
parte din vreun plan sinistru, nu dădea niciun semn. Glokta 
nu observase niciodată nici cel mai vag indiciu cum că ar fi 
fost altceva decât tânărul nătărău obsedat de propria-i 
persoană care părea să fie. 

Și ajungem la această şaradă. Glokta aruncă o privire 
piezişă la vânjosul om al Nordului. Nu se zărea niciun semn 
de intenţii criminale pe chipu-i brăzdat de cicatrice şi, de 
altfel, puţine semne că se întâmpla ceva. FE foarte prost sau 
foarte isteţț? E de ignorat sau de temut? E servitorul sau 
stăpânul? Nu avea răspunsuri la niciuna dintre întrebări. 
Încă. 

- Ei, bine, locul acesta este o umbră a ceea ce a fost 
cândva, zise Bayaz, când se opriră în faţa uşii Universităţii, 
ridicând o sprânceană la statuile murdare şi înclinate. 

Ciocăni repede pe lemnul ros de vreme şi uşa se legănă 
în balamale. Spre surprinderea lui Glokta, se deschise 
aproape imediat. 

- Sunteţi aşteptaţi, zise cu glas răguşit bătrânul portar. 
Păşiră pe după el, în întuneric. Am să vă conduc... începu 
bătrânul, opintindu-se să închidă uşa scârţâitoare. 

- Nu-i nevoie! strigă Bayaz peste umăr, înaintând deja 
vioi de-a lungul coridorului prăfuit. Ştiu drumul! 

Glokta se căznea să ţină pasul cu el, asudând în ciuda 
vremii reci, cu picioarele arzându-l de sus până jos. Efortul 
de a menţine ritmul nu-i dădea timp să cugete cum de 
cunoştea bătrânul ticălos clădirea. Dar cu siguranță o 
cunoaşte. Aluneca de-a lungul coridoarelor de parcă şi-ar fi 
petrecut aici fiecare zi din viaţă, plescăindu-şi limba cu 


dezgust în faţa stării în care se afla clădirea şi trăncănind 
neîncetat. 

- ... N-am mai văzut niciodată atâta praf, ce zici, căpitane 
Luthar? Nu m-aş mira dacă locul ăsta afurisit n-a mai fost 
curăţat de când am fost aici ultima oară! N-am idee cum 
poate cineva să gândească în asemenea condiţii! Nici cea 
mai vagă idee... 

Iniţiaţi morţi de secole, şi pe bună dreptate uitaţi, îi 
priveau mohorâţi de pe pânzele lor, de parcă ar fi fost 
deranjaţi de toată gălăgia. 


Coridoarele Universităţii treceau în goană, un loc 
străvechi, prăfuit, părăsit parcă, în care nu găseai nimic în 
afară de vechi tablouri înnegrite şi cărţi vechi şi mucegăite. 
Jezal preţuia extrem de puţin cărţile. 

Citise câteva despre duel şi călărie, vreo două despre 
campanii militare celebre, deschisese odată copertele unei 
imense istorii a Uniunii pe care o găsise în biroul tatălui său 
şi se plictisise după trei sau patru pagini. 

Bayaz trăncănea în continuare. 

- Aici ne-am luptat cu slujitorii Creatorului. Îmi amintesc 
bine. L-au chemat pe Kanedias să-i salveze, dar n-a vrut să 
coboare. Aceste săli au şiroit de sânge, au răsunat de ţipete 
şi s-au înecat în fum în ziua aceea! 

Jezal n-avea habar de ce bătrânul nebun îl alesese 
tocmai pe el să-i spună măreţele-i poveşti şi nici pe atât ce 
să răspundă. 

- Pare... violent. 

Bayaz clătină din cap. 

- A fost. Nu sunt mândru de asta. Dar oamenii buni 
trebuie uneori să facă lucruri violente. 

- În, făcu pe neaşteptate omul Nordului. 

Jezal nu realizase că măcar asculta. 

- În afară de asta, atunci a fost altă epocă, o epocă 
violentă. Doar în Vechiul Imperiu existau oameni care 
depăşiseră primitivismul. Midderlandul, inima Uniunii, îţi 


vine sau nu să crezi, era o cloacă. Un ţinut sălbatic populat 
de triburi barbare, care se războiau între ele. Cei mai 
norocoşi au fost luaţi în slujba Creatorului. Ceilalţi erau 
sălbatici cu feţele pictate, fără carte, fără ştiinţă, fără să se 
deosebească aproape prin nimic de animale. 

Jezal ridică pe furiş privirea spre Nouădegete. Nu-i era 
deloc dificil să-şi imagineze un stat barbar, cu bruta aceea 
mare lângă el, dar era ridicol de presupus că frumosul său 
ţinut natal fusese cândva un loc pustiu, că era urmaşul unor 
primitivi. Bătrânul ăsta pleşuv era un mincinos flecar sau un 
nebun, dar unii oameni importanţi păreau să-l ia în serios. 

lar Jezal credea că e cel mai bine să faci aşa cum spun 
oamenii importanţi. 


Logen îi urmă pe ceilalţi într-o curte părăginită, 
mărginită pe trei laturi de clădirile dărăpăânate ale 
Universităţii şi pe cea de-a patra de faţa interioară a zidului 
înalt al Agriontului. Totul era acoperit de muşchi bătrâni, 
iederă deasă, mărăcini uscați. Pe un scaun şubred, printre 
buruieni, şedea un bărbat, privindu-i cum se apropie. 

- Vă aşteptam, spuse el, ridicându-se cu o oarecare 
dificultate. Genunchi afurisiţi. Nu mai sunt ce-am fost. 

Un bărbat obişnuit, trecut de vârsta a doua, într-o 
cămaşă jerpelită, cu pete pe tot pieptul. 

Bayaz se încruntă la el. 

- Eşti gardianul-şef? 

- Da. 

- Şi unde e restul personalului? 

- Soţia mea pregăteşte micul dejun, dar fără a o pune pe 
ea la socoteală, ei, bine, eu sunt tot personalul. Avem ouă, 
zise el voios, mângâindu-şi stomacul. 

- Ce? 

- La micul dejun. Îmi plac ouăle. 

- Bravo ţie, mormăi Bayaz, uşor iritat. În timpul domniei 
Regelui Casamir, cei mai viteji cincizeci de bărbaţi din 


Garda Regelui erau numiţi gardieni ai Casei, să păzească 
această poartă. Se considera că nu există onoare mai mare. 

- Asta a fost demult, zise marele şi singurul gardian, 
trăgându-se de cămaşa murdară. Am fost nouă, pe când 
eram flăcău, dar ceilalţi au trecut la alte lucruri sau au 
murit şi n-au mai fost înlocuiţi. Nu ştiu cine-mi va lua locul 
când am să mor. N-au fost prea mulţi solicitanţi. 

- Mă surprinzi. Bayaz îşi drese glasul. O, gardian-şef! Eu, 
Bayaz, Întâiul dintre Magi, îţi cer permisiunea de trecere pe 
scară în sus, spre cea de-a cincea poartă, dincolo de cea de- 
a cincea poartă şi pe pod, peste pod şi la uşa Casei 
Creatorului. 

Gardianul-şef îl privi cu coada ochiului: 

- Eşti sigur? 

Bayaz îşi pierdea răbdarea. 

- Da, de ce? 

- Îmi amintesc de primul om care a încercat asta, 
demult, pe când eram flăcău. Un om mare, presupun, un 
gânditor. A urcat scările acelea, însoţit de zece muncitori 
vânjoşi, cu dălţi, ciocane şi târnăcoape şi câte şi mai câte, 
spunându-ne cum va deschide el Casa şi cum va scoate de 
acolo comorile sale şi aşa mai departe. În cinci minute au 
fost înapoi, fără să spună nimic, arătând de parcă ar fi văzut 
morţii umblând. 

- Ce s-a întâmplat? murmură Luthar. 

- Nu ştiu, dar n-aveau nicio comoară cu ei, asta vă pot 
spune. 

- Fără îndoială, o poveste descurajatoare, remarcă 
Bayaz, dar noi mergem. 

- Treaba voastră, ce să zic. 

Şi bătrânul se întoarse şi traversă gârbovit curtea. 
Urcară o scară îngustă, cu treptele roase la mijloc, printr- 
un tunel ce străbătea zidul înalt al Agriontului, până la o 
poartă îngustă în întuneric. 

Logen fu cuprins de o stranie nelinişte când zăvoarele 
alunecară în lături. Ridică din umeri, încercând să scape de 


ea, şi gardianul îi zâmbi larg. 

- O simţi deja, nu? 

- Ce să simt? 

- Răsuflarea Creatorului, aşa i se spune. Împinse uşile cu 
cea mai mare blândeţe. Se dădură în lături deodată, lăsând 
lumina să se reverse în întuneric. Răsuflarea Creatorului. 


Glokta traversă podul clătinându-se, cu dinţii încleştaţi 
pe gingii, conştient în mod dureros de volumul de aer gol de 
sub picioarele lui. Podul era un singur şi delicat arc care 
sălta de sus, de pe zidul Agriontului spre poarta Casei 
Creatorului. Îl admirase adesea de jos, din oraş, de pe 
cealaltă parte a lacului, întrebându-se cum de rămăsese 
întreg în toţi aceşti ani. Un lucru spectaculos, remarcabil şi 
frumos. Nu pare aşa de frumos acum. Nu cu mult mai lat 
decât un om culcat, prea îngust pentru a fi comod de 
traversat şi cu o înfricoşătoare perspectivă spre apa de 
dedesubt. Şi, mai rău încă, nu avea parapet. Nici măcar o 
balustradă de lemn. Iar vântul e cam vioi astăzi. 

Luthar şi Nouădegete păreau destul de îngrijoraţi de 
asta. Iar ei îşi pot folosi nestingheriţi şi fără dureri ambele 
picioare. Numai Bayaz făcu lungul drum peste pod fără să 
dea vreun semn de îngrijorare, la fel de sigur pe sine de 
parcă ar fi umblat pe o uliţă. 

Mergeau mereu în umbra vastă a Casei Creatorului, 
desigur. Cu cât se apropiau mai mult, cu atât mai masivă 
părea, cu parapetul cel mai scund mult mai înalt decât zidul 
Agriontului. Un lucru dintr-o altă epocă, construit la alte 
dimensiuni. 

Glokta aruncă o privire înapoi, spre poarta din spatele 
lui. Oare a zărit ceva între meterezele zidului de deasupra? 
Un practician, la pândă? Aveau să-l privească pe bătrân 
nereuşind să deschidă uşa. Aveau să pună mâna pe el pe 
drumul de întoarcere. Dar până atunci, sunt neputincios. 
Nu era un gând încurajator. 


Şi Glokta avea nevoie de încurajare. În timp ce continua 
să traverseze, clătinându-se, podul, fu cuprins de o teamă 
sâcâitoare. Nu era doar înălţimea, nu era doar compania 
ciudată, nu doar turnul imens care se înălța ameninţător 
deasupra. O teamă viscerală, fără motiv. Frica animalică a 
unui coşmar. Cu fiecare pas târşâit, sentimentul sporea. 
Acum vedea uşa, o bucată de metal întunecat încastrată 
între pietrele netede ale turnului. În mijlocul ei, era gravat 
un cerc de litere. Dintr-un motiv neştiut, lui Glokta îi venea 
să vomite privindu-le, dar se târi mai aproape. Două 
cercuri: litere mari şi litere mici, un scris mărunt pe care 
nu-l recunoştea. I se întoarse stomacul pe dos. Multe 
cercuri: litere şi linii, prea mărunte ca să le desluşească. 
Pluteau în faţa lui. Ochii îl înţepau şi îi lăcrimau. Nu putea 
merge mai departe. Stătea acolo, sprijinit în baston, 
străduindu-se, cu fiecare fărâmă de voinţă, să-şi înfrângă 
pornirea de a se prăbuşi în genunchi şi de a face târâş cale 
întoarsă. 

Nici Nouădegete nu se simţea mai bine, răsuflând greu 
pe nas, cu un aer de profundă oroare şi dezgust pe faţă. 
Luthar era într-o stare considerabil mai proastă: dinţii 
încleştaţi, faţa lividă şi împietrită. Se lăsă încet în genunchi, 
gâfâind, când Glokta trecu pe lângă el. 

Bayaz nu părea înfricoşat. Păşi direct spre uşă şi îşi trecu 
degetele peste simbolurile mai mari. 

- Unsprezece paveze şi unsprezece paveze întoarse. 
Trasă cercul de litere mai mici. Şi de unsprezece ori 
unsprezece. Degetul lui urmă linia delicată care le 
înconjura. FE posibil ca acea linie să fie şi ea formată din 
litere minuscule? Cine poate spune câte sute sunt aici? Într- 
adevăr, o vrajă cât se poate de puternică. 

Atmosfera de vrajă era doar uşor ştirbită de sunetele pe 
care le scotea Luthar, vomitând zgomotos peste marginea 
podului. 

- Ce spune? întrebă răguşit Glokta, înghițind şi el nişte 
fiere. 


Bătrânul îi zâmbi larg. 

- Nu simţi, Inchizitorule? Spune să te întorci, zice să 
pleci. Spune: nimeni... nu... va... trece. Dar mesajul nu e 
pentru noi. 

Îşi vâri mâna în sân şi scoase vergeaua de metal. Acelaşi 
metal închis la culoare ca uşa însăşi. 

- N-ar trebui să fim aici, mârâi Nouădegete din spate. 
Locul ăsta e mort. Ar trebui să plecăm. 

Dar Bayaz nu părea să audă. 

- Vraja s-a scurs din lume, îl auzi Glokta murmurând, şi 
toate înfăptuirile lui Juvens zac în ruină. Bătrânul cântări 
cheia în mână, apoi o ridică încet. Dar lucrările Creatorului 
se înalţă semeţe ca întotdeauna. Timpul nu le-a împuţinat... 
şi nici n-o va face. 

Nu părea să existe vreo broască măcar, dar cheia 
pătrunse încet în uşă. Încet, încet, chiar în mijlocul 
cercurilor. Glokta îşi ţinu răsuflarea. 

Clic. 

Şi nu se întâmplă nimic. Uşa nu se deschise. Asta e tot, 
aşadar. Jocul s-a sfârşit. Se simţi cuprins de uşurare când se 
întoarse cu faţa spre Agriont, ridicând mâna pentru a le 
face semn practicienilor aflaţi sus, pe zid. Nu e nevoie să 
merg mai departe. Nu e nevoie. Apoi, un ecou îi răspunse 
din adâncuri. 

Clic. 

Glokta îşi simţi faţa zvâcnind la unison cu sunetul. Oare 
mi-am imaginat? Spera asta, cu toată fiinţa. 

Clic. 

Din nou. Nicio greşeală. lar acum, în faţa ochilor 
neîncrezători, cercurile uşii începură să se rotească. Glokta 
făcu, uluit, un pas înapoi, cu toiagul zgâriind pietrele 
podului. 

Clic, clic. 

Nu existase niciun indiciu că metalul nu era dintr-o 
singură bucată, nicio crăpătură, niciun şanţ, niciun 


mecanism, şi, totuşi, cercurile se învârteau, fiecare cu altă 
viteză. 

Clic, clic, clic. 

Acum mai repede, şi mai repede. Glokta se simţea 
ameţit. Inelul interior, cu literele cele mai mari, încă se 
răsucea. Inelul exterior, cu literele cele mai mici, se rotea 
prea repede ca ochii lui să-l poată urmări... clic, clic, clic, 
ClIC, Clic... 

În interiorul semnelor se conturau forme, în timp ce 
simbolurile treceau unul pe lângă altul: linii, pătrate, 
triunghiuri, inimaginabil de complicate, dansând în faţa 
ochilor lui, apoi dispărând, pe măsură ce roţile continuau să 
se învârtă... 

Clic. 

Şi cercurile rămaseră neclintite, aranjate într-un nou 
model. Bayaz ridică mâna şi scoase cheia din uşă. Urmă un 
uşor ţiuit, abia audibil, ca al unei ape îndepărtate şi în uşă 
apăru o crăpătură lungă. Cele două jumătăţi se mişcară 
încet, îndepărtându-se lin. Spaţiul dintre ele deveni din ce 
în ce mai mare. 

Clic. 

Cele două jumătăţi alunecară în ziduri, îngropate în 
marginile arcadei. Uşa era deschisă. 

- Asta da măiestrie, zise Bayaz. 

Nicio pală de aer fetid nu năvăli afară, nicio duhoare de 
putrefacție, niciun semn al trecerii atâtor ani, doar o adiere 
de aer rece, uscat. Și, totuşi, senzaţia e ca atunci când 
deschizi un COŞCiug. 

Tăcere, doar vântul bâjbâind peste pietrele întunecate, 
răsuflarea suspinând în gâtlejul uscat al lui Glokta şi 
clipocitul îndepărtat al apei, undeva dedesubt. Teroarea 
nepământeană trecuse. Glokta simţea doar o profundă 
îngrijorare, privind în galeria deschisă. Dar nu e mai rău 
decât atunci când aştept in fața biroului Arhilectorului. 
Bayaz se întoarse, zâmbind. 


- Ani lungi au trecut de când am zăvorât acest loc şi în 
tot acest timp nimeni nu i-a trecut pragul. Voi trei aveţi 
parte de o onoare deosebită. Glokta nu se simţea onorat. Se 
simţea bolnav. Înăuntru sunt pericole. Nu atingeţi nimic şi 
nu mergeţi decât acolo unde vă conduc eu. Urmaţi-mă 
îndeaproape, căci drumurile nu sunt întotdeauna la fel. 

- Nu sunt la fel? întrebă Glokta. Cum e cu putinţă? 

Bătrânul ridică din umeri. 

- Eu sunt doar uşierul, răspunse el, strecurând cheia, cu 
lanţul ei, înapoi sub cămaşă, după care păşi în umbre. 


Jezal nu se simţea bine, nu se simţea bine deloc. Nu era 
doar simpla ameţeală pe care o provocaseră cumva literele 
de pe uşă, era mai mult. Era o stare de şoc şi dezgust, ca şi 
cum ai lua o cană şi ai bea, aşteptânducte să fie apă, şiai 
descoperi altceva înăuntru. Urină, probabil, în cazul de faţă. 
Aceeaşi senzaţie de surpriză neplăcută, dar persistând 
minute, ore. Lucruri pe care le considerase aiureli sau 
basme îi erau dezvăluite, dintr-odată, în faţa ochilor, ca 
adevăruri. Lumea era alt loc decât cu o zi în urmă, un loc 
ciudat, neliniştitor, şi o preferase infinit mai mult aşa cum 
fusese. 

Nu înţelegea de ce trebuia să se afle acolo. Jezal nu ştia 
aproape nimic despre istorie. Kanedias, Juvens, Bayaz, 
Chiar, erau nume din cărţi prăfuite, pe care le auzise pe 
când era copil, fără să prezinte vreun interes pentru el nici 
măcar atunci. Era doar ghinion, atâta tot, ghinion. 
Câştigase Turnirul şi iată-l aici, cutreierând printr-un turn 
vechi şi ciudat. Asta era şi nimic altceva. Un turn vechi şi 
ciudat. 

- Bine aţi venit în Casa Creatorului, zise Bayaz. 

Jezal îşi ridică privirea din podea şi rămase cu gura 
căscată. Cuvântul „casă” nu reuşea să descrie imensitatea 
spaţiului întunecat în care se pomeni. Însăşi Rotonda 
Lorzilor ar fi încăput bine înăuntrul ei, întreaga clădire, şi 
tot ar mai fi rămas loc. Zidurile erau din pietre brute, 


nefinisate, netencuite, stivuite la întâmplare, dar ridicându- 
se la nesfârşit spre înălţimi. Sus, deasupra centrului 
încăperii, atârna ceva. Ceva imens, fascinant. 

Îi amintea lui Jezal de instrumentele unui navigator, 
redate la o scară imensă. Un sistem de inele gigantice de 
metal, strălucind în lumina difuză, unul lângă altul, cu inele 
mai mici printre ele, în interiorul lor, de jur împrejurul lor. 
Sute de inele în total, probabil, scrijelite cu semne: scris, 
poate, sau zgârieturi fără noimă. În mijloc atârna o sferă 
mare şi neagră. 

Bayaz trecea deja dincolo de imensul cerc al podelei, 
acoperit de linii complicate, incrustate în metal strălucitor 
în piatra întunecată, iar paşii lui răsunau sus, departe. Jezal 
se furişă după el. Era ceva înfricoşător, ceva ameţitor, să 
traversezi un spaţiu atât de vast. 

- Acesta este Midderlandul, zise Bayaz. 

- Ce? 

Bătrânul arătă în jos. Liniile vălurite de metal începură 
să capete sens. Coaste, munţi, râuri, uscatul şi marea. 
Conturul Midderlandului, pe care Jezal îl purta limpede în 
minte din sute de hărţi, era aşezat la picioarele lui. 

- Întregul Cerc al Lumii. Bayaz făcu semn peste podeaua 
nesfârşită. Într-acolo este Englia şi dincolo, Nordul. 
Gurkhulul e acolo. Acolo sunt Stariklandul şi Vechiul 
Imperiu, iar dincolo oraşele-stat ale Styriei, şi dincolo de ele 
Suljuk şi îndepărtatul Thond. Kanedias a observat că ţările 
Lumii cunoscute formează un cerc, cu centrul aici, în Casa 
lui şi cu marginea lui exterioară trecând prin insula 
Shabulyan, departe la vest, dincolo de Vechiul Imperiu. 

- Marginea Lumii, murmură omul Nordului, clătinând 
încet din cap, pentru sine. 

- Ce aroganță, pufni Glokta, să-ţi consideri casa drept 
centrul tuturor lucrurilor. 

- Ha! Bayaz privi împrejur, la imensitatea sălii. 
Creatorului nu i-a lipsit niciodată aroganţa. Nici fraţilor lui. 


Jezal ridică privirea prostit. Sala era încă şi mai înaltă 
decât largă, cu tavanul, dacă exista vreunul, pierdut în 
umbră. O balustradă de fier se întindea pe zidurile de 
piatră, un balcon la douăzeci de metri deasupra, poate. 
Dincolo de el, şi mai sus, erau altele şi altele, pierzându-se 
în penumbră. Deasupra tuturor, atârna un mecanism 
ciudat. 

Jezal tresări. Mecanismul se mişca. Totul se mişca, încet, 
domol, fără zgomot, cercurile se deplasau, se întorceau, se 
roteau unul pe lângă altul. Nu-şi putea imagina ce anume le 
punea în mişcare. Cheia întoarsă în broască trebuie să le fi 
declanşat cumva... sau era posibil să se fi răsucit în toţi 
aceşti ani? 

Se simţea ameţit. Întreg mecanismul părea acum să se 
învârtă, rotindu-se din ce în ce mai repede, şi balcoanele la 
fel, deplasându-se în direcţii diferite. Dacă se uita direct în 
sus, era şi mai dezorientat, şi Jezal îşi fixă ochii, cuprinşi de 
durere, în podea, la harta Midderlandului de sub picioarele 
sale. I se tăie răsuflarea. Era şi mai rău! Acum toată 
podeaua părea să se învârtă. Întreaga sală se rotea în jurul 
lui! Uşile boltite care duceau afară erau identice, o duzină 
dintre ele sau chiar mai multe. Nu-şi putea da seama acum 
prin care intraseră. Simţi un val de panică oribilă. Doar 
acea îndepărtată sferă neagră din mijlocul mecanismului 
era neclintită. Îşi fixă cu disperare ochii înlăcrimaţi asupra 
ei, străduindu-se să respire rar. 

Sentimentul se atenuă. Sala imensă era iarăşi neclintită. 
Aproape  neclintită. Cercurile continuau să se mişte, 
aproape imperceptibil, înaintând mereu spre interior. Jezal 
înghiţi o gură plină de salivă, îşi vâri capul între umeri şi 
porni iute după ceilalţi, cu creştetul plecat. 

- Nu pe acolo! răcni pe neaşteptate Bayaz, şi glasul lui 
explodă în tăcerea grea, ţâşnind şi săltând înapoi, răsunând 
de o mie de ori în spaţiul cavernos. 

Nu pe acolo! 

Nu pe acolo! 


Jezal făcu un salt înapoi. Uşa boltită şi sala întunecată de 
dincolo păreau aceleaşi prin care păşiseră ceilalţi, dar acum 
vedea că aceştia erau în dreapta. Cumva, se întorsese. 

- Mergi numai unde merg eu, am spus! şuieră bătrânul. 

Nu pe acolo. 

Nu pe acolo. 

- Îmi pare rău, se bâlbâi Jezal şi glasul îi sună pricăjit în 
spaţiul imens. Credeam... totul arată la fel. 

Bayaz îi puse o mână liniştitoare pe umăr şi-l trase cu 
blândeţe la o parte. 

- N-am vrut să te sperii, prietene, dar ar fi mare păcat ca 
o persoană atât de promițătoare să fie luată dintre noi atât 
de tânără. 

Jezal înghiţi în sec şi privi în coridorul întunecat, 
întrebându-se ce l-ar fi putut aştepta acolo. Mintea îi oferi 
nenumărate posibilităţi neplăcute. 

Când se întoarse, ecoul îi şoptea încă: ... nu pe acolo, nu 
pe acolo, nu pe acolo... 


Logen ura locul acela. Pietrele erau reci şi moarte, aerul 
era neclintit şi mort, până şi sunetele pe care le scoteau 
când se mişcau păreau înăbuşite şi lipsite de viaţă. Nu era 
frig, nu era cald, şi totuşi spatele îi şiroia de sudoare, ceafa 
îl furnica de o teamă confuză. Tresărea la fiecare câţiva 
paşi, cuprins din senin de senzaţia că e urmărit, dar 
niciodată nu era nimeni în spatele lui. Doar flăcăul Luthar şi 
infirmul Glokta, arătând la fel de îngrijoraţi şi nedumeriţi ca 
şi el. 

- L-am urmărit chiar prin aceste săli, murmură încetişor 
Bayaz. Unsprezece eram. Cu toţii magi, împreună pentru 
ultima oară. Toţi, în afară de Khalul, Zacharus şi Cawneil, au 
luptat aici cu Creatorul şi fiecare a fost învins. Au avut 
noroc să scape cu viaţă. Anselm şi Brokentooth n-au avut 
noroc. Kanedias le-a adus moartea. Doi prieteni buni, doi 
fraţi, am pierdut în ziua aceea. 


Se strecurară pe un balcon îngust, luminat de o cortină 
palidă de lumină. Într-o parte, se înălța neted un zid abrupt 
de pietre, în cealaltă parte, pietrele coborau şi se pierdeau 
în beznă. O genune neagră, încărcată de umbre, fără capăt, 
fără tavan, fără fund. În ciuda imensităţii spaţiului, nu era 
niciun ecou. Aerul nu se clintea. Nici cea mai mică adiere. 
Aerul era stătut şi închis, ca într-un cavou. 

- Acolo, jos, trebuie să fie apă, negreşit, şopti Glokta, 
încruntându-se peste balustradă. Trebuie să fie ceva, nu-i 
aşa? Privi în sus, cu ochii mijiţi. Unde e tavanul? 

- Locul ăsta duhneşte, scânci Luthar, cu o mână strânsă 
peste nas. 

Logen era de acord cu el, măcar de data aceasta. Era un 
miros pe care-l cunoştea bine şi buzele i se strânseră cu 
ură, în prezenţa lui. 

- Miroase a blestemate de capete-turtite. 

- O, da, spuse Bayaz, şi shanka sunt opera Creatorului. 

- Opera lui? 

- Chiar aşa. A luat lut şi metal şi resturi de carne şi i-a 
făcut. 

Logen se holbă la el: 

- I-a făcut? 

- Ca să lupte în războiul lui. Împotriva noastră, împotriva 
magilor. Împotriva fratelui său Juvens. Pe primii shanka i-a 
zămislit aici şi le-a dat drumul în lume, să crească, să se 
înmulțească şi să distrugă. Aceasta era menirea lor. Mulţi 
ani, după moartea lui Kanedias, i-am vânat, dar nu i-am 
putut prinde pe toţi. I-am alungat în cele mai întunecate 
unghere ale lumii şi acolo au crescut şi s-au înmulţit din 
nou, iar acum ies la iveală să crească, să se înmulțească şi 
să distrugă, aşa cum le-a fost hărăzit dintotdeauna să facă. 

Logen îl privea cu gura căscată. 

- Shanka. 

Luthar chicoti şi clătină din cap. 

Capetele-turtite nu erau un subiect amuzant. Logen se 
întoarse brusc, blocând balconul îngust cu trupul său, 


înălțându-se ameninţător deasupra lui Luthar, în lumina 
difuză. 

- Te distrează ceva? 

- Păi, vreau să zic, toată lumea ştie că nu există aşa ceva. 

- M-am luptat cu ei cu mâinile mele, mârâi Logen, toată 
viaţa. Mi-au ucis nevasta, copiii, prietenii. Nordul mişună de 
capete-turtite blestemate. Logen se aplecă spre Luthar: Aşa 
că nu-mi spune mie că nu există aşa ceva. 

Luthar pălise. Se uită spre Glokta, căutând ajutor, dar 
inchizitorul se lipise de zid, masându-şi piciorul, strângând 
din buzele-i subţiri, cu broboane de sudoare pe faţa suptă. 

- Mă doare-n cot dacă e una sau alta! se răstiel. 

- E plin de shanka în lume, şuieră Logen, apropiindu-şi 
faţa de faţa lui Luthar. Poate că într-o zi vei întâlni câţiva. 

Se întoarse şi porni ţanţoş după Bayaz, dispărând deja 
printr-o boltă de la capătul balconului. N-avea niciun chef 
să fie lăsat în urmă în locul acela. 


Încă o sală. Una enormă, străjuită de o pădure de 
coloane tăcute, populată de o sumedenie de umbre. Raze 
de lumină coborau de sus, de departe, gravând modele 
ciudate în podeaua de piatră, forme de lumină şi întuneric, 
linii de negru şi alb. Aproape ca un scris. Să fie un mesaj 
aici? Pentru mine? Glokta tremura. Dacă m-aş uita, doar o 
clipă mai mult, poate că aş putea înţelege. 

Luthar trecu pe lângă el şi umbra lui căzu peste podea. 
Liniile se frânseră, sentimentul dispăru. Glokta se scutură. 
Îmi pierd minţile în locul ăsta blestemat. Trebuie să 
gândesc limpede. Doar faptele, Glokta, doar faptele. 

- De unde vine lumina? întrebă el. 

Bayaz flutură din mână: 

- De sus. 

- Există ferestre? 

- Probabil. 

Toiagul lui Glokta bocăni în lumină, bocăni în întuneric, 


A AA 


cizma stângă se târi în urmă. 


- Mai există ceva în afară de coridoare? Ce sens au toate 
astea? 

- Cine poate să cunoască mintea Creatorului? declamă 
pompos Bayaz, sau să pătrundă sensul proiectului său 
măreț? 

Magul părea să-şi facă aproape un titlul de glorie din a 
nu da niciodată răspunsuri directe. Întreg locul era o 
colosală irosire de eforturi, din câte vedea Glokta. 

- Câţi au locuit aici? 

- Cu multă vreme în urmă, în vremuri mai fericite, multe 
sute. 'Tot soiul de oameni care l-au slujit pe Kanedias şi l-au 
ajutat în munca lui. Dar Creatorul era neîncrezător şi îşi 
păzea cu străşnicie secretele. Încetul cu încetul, şi-a izgonit 
adepţii, în Agriont, la Universitate. Spre sfârşit, doar trei au 
mai locuit aici: Kanedias însuşi, asistentul lui, Jaremias - 
Bayaz se opri o clipă - şi fiica lui, Iolomei. 

- Fiica Creatorului? 

- Şi ce-i cu asta? se răsti bătrânul. 

- Nimic, chiar nimic. Și, totuşi, spoiala a căzut puțin. Fie 
şi doar pentru o clipă. E ciudat cât de bine cunoaşte 
rânduiala acestui loc. Când ai locuit aici? 

Bayaz se încruntă adânc. 

- Unii pun prea multe întrebări. 

Glokta îl privi îndepărtându-se. Sult s-a înşelat. 
Arhilectorul este supus greşelii, până la urmă. L-a 
subestimat pe Bayaz şi asta l-a costat. Cine este acest 
nebun pleşuv, irascibil, care poate să-l prostească pe cel 
mai puternic om din Uniune? Aici, în măruntaiele unui 
astfel de loc nepământesc, răspunsul nu părea atât de 
straniu. 

Întâiul dintre Magi. 


- Asta e! 

- Ce? întrebă Logen. Culoarul se întindea în ambele 
direcţii, şerpuind domol, dispărând în beznă, cu zidurile din 
blocuri imense de piatră neîntrerupte de-o parte şi de alta. 


Bayaz nu răspunse. Îşi trecea uşor mâinile peste pietre, 
căutând ceva. 

- Da. Asta e. Bayaz scoase cheia de sub cămaşă. S-ar 
putea să vreţi să vă pregătiţi. 

- Pentru ce? 

Magul strecură cheia într-o gaură nevăzută. Unul dintre 
blocurile care formau zidurile dispăru dintr-odată, zburând 
în tavan cu un bubuit îngrozitor. Logen se clătină, 
scuturând din cap. Îl văzu pe Luthar aplecându-se, cu 
mâinile apăsate peste urechi. Întregul coridor părea să 
vâjâie de ecouri zguduitoare, perpetuate la nesfârşit. 

- Aşteptaţi, zise Bayaz, deşi Logen abia îl putea auzi 
peste răsunetul din cap. Nu atingeţi nimic. Nu mergeţi 
nicăieri. 

Păşi prin deschizătură, lăsând cheia înfiptă în zid. 

Logen se uită după el. Un licăr de lumină strălucea de-a 
lungul unui culoar îngust şi un sunet şopotit năvăli afară, ca 
susurul unui râu. Logen simţi o stranie curiozitate dându-i 
târcoale. Aruncă o privire peste umăr, la ceilalţi doi. Poate 
că Bayaz se referise doar la ei doi, când spusese să rămână 
acolo? Se aplecă şi trecu dincolo de uşă. 

Şi privi în sus, la sala strălucitoare, circulară. Lumina se 
revărsa de sus, o lumină orbitoare, aproape dureroasă, 
după întunericul de dinainte. Pereţii curbați erau perfecţi, 
din piatră albă, imaculată, şiroind de apă, care curgea de 
jur împrejur adunându-se jos, într-un iaz circular. Aerul era 
rece şi umed pe pielea lui Logen. Un pod îngust se întindea 
de la culoar, cu scări care duceau în sus, terminându-se în 
dreptul unei coloane care se înălța din apă. Bayaz stătea 
acolo, în vârful lui, privind ţintă în jos, la ceva. 

Logen se furişă în spatele magului, răsuflând încet. Văzu 
acolo un bloc de piatră albă. Apa picura de deasupra pe 
mijlocul lui neted şi tare. Un pic, pic, pic ritmic, mereu în 
acelaşi punct. În stratul subţire de apă se aflau două 
obiecte. Primul era o cutie simplă, făcută din metal 


întunecat, destul de mare să adăpostească un cap de om, 
poate. Celălalt era întru totul mai straniu. 

O armă, poate, ca un topor. Un mâner lung, din tuburi 
minuscule de metal, toate răsucite unul în jurul celuilalt, ca 
nişte lujeri de viţă bătrână. La un capăt se afla un mâner 
striat, la celălalt o bucată plată de metal, străpunsă de 
găuri mici, din care ieşea, curbându-se, un cârlig subţire. 
Lumina se juca pe multele sale suprafeţe întunecate, 
sclipind de picături de umezeală. Ciudat, frumos, fascinant. 
Pe mâner, scânteia o literă, argintie în metalul întunecat. 
Logen o recunoscu de pe sabia lui. Semnul lui Kanedias. 
Lucrarea Maestrului Creator. 

- Ce-i asta? întrebă el, întinzând mâna. 

- N-o atinge! ţipă Bayaz, plesnindu-l pe Logen peste 
mână. Nu ţi-am spus să aştepţi? 

Logen făcu un pas şovăielnic în spate. Nu-l mai văzuse 
niciodată pe mag atât de neliniştit, dar nu-şi putea dezlipi 
ochii de la obiectul ciudat de pe lespede. 

- E o armă? 

Bayaz trase adânc, încet, aer în piept. 

- O armă cât se poate de teribilă, prietene. O armă 
împotriva căreia nicio sabie, nicio piatră, nicio vrajă nu te 
poate apăra. Nici să nu te apropii de ea, te previn. E 
periculos. Kanedias a numit-o Spintecătoarea şi cu ea l-a 
ucis pe fratele său Juvens, maestrul meu. Cândva, mi-a spus 
că are două tăişuri. Unul aici, unul în Partea Cealaltă. 

- Ce naiba înseamnă asta? murmură Logen. 

Nu putea să vadă nici măcar un tăiş. 

Bayaz ridică din umeri. 

- Dacă aş şti asta, presupun că aş fi Maestrul Creator, în 
loc să fiu doar Întâiul dintre Magi. Întinse mâna şi luă cutia, 
crispându-se de parcă ar fi fost foarte grea. Mă poţi ajuta? 

Logen îşi vâri mâinile sub ea şi icni. Nici dacă ar fi fost 
un bloc compact de fier n-ar fi putut cântări mai mult. 

- Grea, mârâi el. 


- Kanedias a făurit-o să fie solidă. Cât de solidă a putut, 
cu toată măreaţa lui pricepere. Nu ca să-i apere conţinutul 
de Lume. Bayaz se aplecă şi şopti: Ci ca să apere Lumea de 
conţinutul ei. 

Logen privi în jos, încruntându-se. 

- Ce e înăuntru? 

- Nimic, mormăi Bayaz. Încă. 


Jezal încerca să se gândească la trei oameni pe care-i 
ura cel mai mult pe lume. Brint? Era doar un idiot 
înfumurat. Gorst? Doar se străduise, cu toate modestele-i 
puteri, să-l învingă într-un duel. Varuz? Era doar un măgar 
bătrân şi infatuat. 

Nu. Cei trei bărbaţi de lângă el erau în fruntea listei 
sale: Bătrânul arogant, cu trăncăneala lui idioată şi 
înfumuratul lui aer misterios. Sălbaticul mătăhălos, cu 
cicatricele lui urâte şi căutătura amenințătoare. Schilodul 
care-şi dădea importanţă, cu micile lui comentarii 
îngâmfate şi pretenţia că ştie totul despre viaţă. Cei trei, în 
combinaţie cu aerul stătut şi obscuritatea perpetuă a 
acestui loc oribil, erau aproape destul ca să-l facă pe Jezal 
să vomite din nou. Singurul lucru mai rău decât actuala lui 
companie pe care şi-l putea imagina nu era decât absenţa 
oricărei companii. Privi în umbrele care-i înconjurau şi se 
cutremură la gândul acesta. 

Totuşi, moralul i se mai ridică atunci când dădură un 
colţ. În faţa lor se afla un mic petic de lumină solară. Se 
grăbi spre el, depăşindu-l pe Glokta, care se târşâia sprijinit 
în bastonul lui, năduşind de nerăbdare, la gândul de a fi din 
nou afară, sub cerul deschis. 

Jezal închise ochii, cuprins de încântare, când păşi în aer 
liber. Vântul rece îi mângâie faţa şi inspiră cu nesaţ. 
Uşurarea era imensă, ca şi cum ar fi stat captiv acolo, jos, 
săptămâni în şir, ca şi cum nişte degete strânse în jurul 
gâtului lui s-ar fi descleştat abia acum. Străbătu un larg 


spaţiu deschis, pavat cu pietre aspre, plate şi dincolo de 
ele... 

Agriontul se ivi dedesubt. O tapiserie de ziduri albe, 
acoperişuri gri, ferestre scânteietoare, grădini verzi. Nu se 
aflau nici măcar aproape de vârful Casei Creatorului, ci 
doar pe unul dintre acoperişurile cele mai joase, deasupra 
porţii, însă, şi aşa, înfricoşător de sus. Jezal recunoscu 
dărăpănata Universitate, cupola strălucitoare a Rotondei 
Lorzilor, construcţia compactă şi turtită a Casei Întrebărilor. 
Vedea Piaţa Mareşalilor, o strachină cu bănci de lemn între 
clădiri, poate şi minuscula sclipire galbenă a arenei de 
luptă, în mijloc. Dincolo de citadela înconjurată de zidul alb 
şi de canalul sclipitor, oraşul era o masă lăbărţată, ce se 
întindea până la mare, sub cerul gri murdar. 

Jezal râse cu mirare şi încântare. Turnul Lanţurilor era o 
scară de lemn în comparaţie cu acesta. Se afla atât de sus 
deasupra lumii încât totul părea cumva neclintit, îngheţat în 
timp. Se simţea ca un rege. Niciun om nu mai văzuse asta 
de sute de ani. Se simţea imens, grandios, mult mai 
important decât oamenii minusculi care trebuie că locuiau 
şi lucrau în micile clădiri de jos, din depărtare. Se întoarse 
şi se uită la Glokta, dar schilodul nu zâmbea. Era mai palid 
ca oricând, privind încruntat oraşul de jucărie, în timp ce 
ochiul stâng i se zbătea de nelinişte. 

- 'Ţi-e frică de înălţime? râse Jezal. 

Glokta îşi întoarse faţa cadaverică spre el. 

- N-au fost trepte. N-am urcat nicio treaptă ca să 
ajungem aici! Faţa zâmbitoare a lui Jezal începu să 
pălească. N-au fost trepte, pricepi? Cum a fost posibil? 
Cum? Spune-mi asta! 

Jezal înghiţi în sec, cugetând la traseul pe care veniseră. 
Schilodul avea dreptate. Nici o treaptă, nici o rampă, nici 
nu urcaseră, nici nu coborâseră. Şi, totuşi, iată-i acolo, sus, 
deasupra celui mai înalt turn al Agriontului. Îi era rău, din 
nou. Priveliştea i se părea acum ameţitoare, dezgustătoare, 


obscenă. Se retrase, clătinându-se, de lângă parapet. Voia 
să meargă acasă. 


- L-am urmărit prin întuneric, de unul singur, şi aici l-am 
înfruntat. Kanedias. Maestrul Creator. Aici ne-am luptat. 
Foc, oţel şi carne. Aici am stat. A aruncat-o pe Tolomei de pe 
acoperiş în faţa ochilor mei. Am ştiut ce urmează, dar nu L- 
am putut împiedica. Propria lui fiică. Vă puteţi imagina? 
Nimeni n-ar fi meritat asta mai puţin decât ea. N-a existat 
vreodată un spirit mai inocent. Logen se încruntă. Nu ştia 
ce să spună. Aici ne-am luptat, murmură Bayaz, 
strângându-şi pumnii cărnoşi pe parapetul gol. M-am 
năpustit asupra lui cu foc, cu oţel şi carne şi el asupra mea. 
L-am azvârlit jos. A căzut arzând şi s-a zdrobit de podul de 
dedesubt. Şi astfel, ultimul dintre fiii lui Euz a părăsit 
această lume, ducând cu el atâtea dintre secretele lor. S-au 
distrus între ei, toţi patru. Ce pierdere! Bayaz se întoarse, 
să se uite la Logen. Dar asta a fost demult, ce zici, prietene? 
Tare demult. Îşi umflă obrajii şi-şi vârî capul între umeri. 
Haideţi să părăsim acest loc. E ca un cavou. Haideţi să-l 
zăvorâm încă o dată şi, cu el, amintirile. Toate acestea 
aparţin trecutului. 

- Aş! făcu Logen. Ilatăl meu spunea că seminţele 
trecutului rodesc în prezent. 

- Aşa e. Bayaz întinse mâna încet, mângâind cu degetele 
metalul rece, întunecat, al cutiei din mâinile lui Logen. Aşa 
e. Tatăl tău a fost un om înţelept. 


Piciorul lui Glokta ardea, şira spinării era un râu de foc, 
de la şezut până la cap. Avea gura uscată ca rumeguşul, 
faţa îi era năduşită şi tresărea spasmodic, răsuflarea îi 
şuiera în nas, dar inchizitorul înainta prin întuneric, 
îndepărtându-se de sala imensă, cu cupola ei neagră şi 
maşinăria ei ciudată, tot înainte, spre uşa deschisă. Și în 
lumină. 


Rămase acolo, cu capul dat pe spate, pe podul îngust din 
faţa porţii înguste, cu mâna tremurând pe mânerul 
bastonului, clipind şi frecându-se la ochi, respirând adânc în 
aerul liber şi simțind adierea rece pe faţă. Cine-ar fi crezut 
că vântul poate fi atât de plăcut? Poate că e mai bine că n- 
au fost trepte. Poate că atunci nu mi-aş fi dat seama 
niciodată. 

Luthar era deja la jumătatea podului, gonind de parcă |- 
ar fi urmărit un diavol. Nouădegete nu era departe, 
răsuflând greu şi mormăind întruna ceva în limba nordică. 
„Încă viu” i se păru lui Glokta că ar putea să fie. Mâinile-i 
mari erau încleştate pe cutia aceea de metal, cu tendoanele 
umflate, de parcă ar fi cântărit cât o nicovală. Vizita asta a 
avut şi alt scop decât să dovedească ceva. Oare ce au scos 
de-acolo? Ce poveri atât de grele? Glokta aruncă o privire 
înapoi, în întuneric, şi se scutură. Nici măcar nu era sigur 
că voia să ştie. 

Bayaz ieşi agale din tunel, în aer liber, arătând la fel de 
mulţumit de sine ca întotdeauna. 

- Aşadar, Inchizitorule, zise el plin de vervă. Cum ţi s-a 
părut vizita în Casa Creatorului? 

Un coşmar zbuciumat, straniu şi oribil. Poate că aş fi 
preferat chiar şi să mă întorc în temniţele impăratului 
pentru câteva ore. 

- Ca un răsărit de soare, se răsti el. 

- Mă bucur nespus că ai găsit-o atât de plăcută, chicoti 
Bayaz, scoțând vergeaua de metal întunecat de sub cămaşă. 
Şi, spune-mi, încă mai crezi că sunt un mincinos? Sau 
bănuielile ţi-au fost risipite, în sfârşit? 

Glokta privi încruntat cheia. Îl privi încruntat pe bătrân. 
Privi încruntat în bezna copleşitoare a Casei Creatorului. 
Bănuielile mele sporesc cu fiecare clipă care trece. Nu se 
risipesc niciodată. Îşi schimbă doar înfăţişarea. 

- Sincer? Nu ştiu ce să cred. 

- Bine. Recunoaşterea propriei ignoranţe e primul pas 
spre iluminare. Dar, între noi fie vorba, m-aş gândi la 


altceva să-i spun Arhilectorului. Glokta îşi simţi pleoapa 
zbătându-se. Ai face bine să începi să traversezi, ce zici 
Inchizitorule? Până încui eu? 

Nu i se mai părea la fel de înfricoşător să plonjeze în apa 
de dedesubt. De-ar fi să cad, cel puțin aş muri în lumină. 
Glokta privi o singură dată înapoi, când auzi uşile grele ale 
Casei Creatorului închizându-se cu un ţăcănit domol şi 
cercurile glisară la loc. Totul e întocmai cum a fost înainte 
de sosirea noastră. Îşi întoarse spatele înfiorat, îşi supse 
gingiile împotriva obişnuitelor valuri de ameţeală şi, 
înjurând, începu să traverseze şchiopătând podul. 

Luthar bătea cu disperare în porţile vechi de la celălalt 
capăt. 

- Lăsaţi-ne înăuntru! aproape că plângea el, cu o 
răguşeală de panică în glas, pe când Glokta urca şontăc. 
Lăsaţi-ne înăuntru! 

În cele din urmă, uşa se deschise, bălăbănindu-se, 
dezvăluind un gardian cu chipul răvăşit. Ce păcat. Eram 
sigur că Luthar era gata să izbucnească în lacrimi. Mândrul 
câştigător al întrecerii, cel mai brav fiu al Uniunii, floarea 
bărbăţiei, hohotind în genunchi. Pentru o asemenea 
privelişte, călătoria aproape că ar fi meritat. Luthar ţâşni 
prin poarta deschisă şi Nouădegete îl urmă ursuz, legănând 
în braţe cutia de metal. Gardianul se uită chiorâş la Glokta, 
care înainta spre poartă. 

- V-aţi întors aşa de curând? 

Idiot bătrân. 

- Ce naiba vrei să spui? Cum curând? 

- Nici n-am apucat să-mi termin ouăle. Aţi fost plecaţi 
mai puţin de o jumătate de oră. 

Glokta izbucni într-un râs strident, lipsit de voioşie. 

- O jumătate de zi, poate. 

Dar, când privi dincolo, în curte, se încruntă. Umbrele 
erau aproape exact acolo unde fuseseră la plecare. Încă 
dimineaţă devreme, dar cum? 


- Creatorul mi-a spus cândva că timpul e doar în mintea 
noastră. Glokta tresări când întoarse capul. Bayaz venise în 
spatele lui şi se bătea uşor, cu un deget gros, peste tâmpla 
ţestei pleşuve. Ar putea fi mai rău, crede-mă. Abia când ieşi 
mai devreme decât ai intrat începi să-ţi faci griji. 

Zâmbi, cu ochii scânteind în lumina care pătrundea prin 
uşă. Face pe prostul? Sau incearcă să-şi bată joc de mine? 
Oricum ar fi, jocurile astea devin obositoare. 

- Gata cu şaradele, rânji cu dispreţ Glokta. Ce-ar fi să-mi 
spui ce urmăreşti? 

Întâiul dintre Magi, dacă asta era, zâmbi şi mai larg. 

- Îmi placi, Inchizitorule, chiar îmi placi. Nu m-aş mira 
dacă ai fi singurul om cinstit care a mai rămas în toată ţara 
asta blestemată. Ar trebui să vorbim, la un moment dat, noi 
doi. O discuţie despre ceea ce vreau eu şi despre ceea ce 
vrei tu. Zâmbetul îi pieri. Dar nu astăzi. 

Şi Bayaz trecu prin uşa deschisă, lăsându-l pe Glokta în 
urma lui, în întuneric. 


Potaia nimanui 


- De ce eu? îşi murmură West printre dinţii încleştaţi, 
privind încordat peste pod, spre Poarta Sudică. 

Aiureala aceea de la docuri îi luase mai mult decât era 
de aşteptat, dar oare nu aşa se întâmpla cu toate, zilele 
astea? Uneori avea impresia că era singurul om din Uniune 
care se pregătea serios pentru război şi trebuia să 
organizeze totul de unul singur, până la număratul cuielor 
cu care aveau să fie prinse potcoavele cailor. Întârziase deja 
la întâlnirea de fiecare zi cu Mareşalul Burr şi ştia că aveau 
să aibă de îndeplinit astăzi o sută de lucruri imposibile. 
Întotdeauna erau. Să fie implicat într-un atac absurd, chiar 
aici, la poarta Agriontului, era tot ce-i mai lipsea. 

- De ce naiba tocmai eu? 

Capul începea să-l doară din nou. Acea pulsaţie mult 
prea cunoscută în spatele ochilor. Cu fiecare zi, părea să 
apară mai devreme şi să se sfârşească mai rău. 

Din pricina căldurii din ultimele câteva zile, străjerilor li 
se îngăduise să vină la datorie fără întreaga armură. West 
bănuia că acum cel puţin doi dintre ei regretau asta. Unul 
era chircit la pământ, lângă poartă, cu mâinile strânse între 
picioare, scâncind zgomotos. Sergentul lui stătea încovoiat 
lângă el, cu sângele şiroindu-i din nas şi picurând stropi 
roşii, întunecaţi, pe pietrele podului. Ceilalţi doi soldaţi din 
dispozitiv aveau suliţele coborâte, cu vârfurile îndreptate 
spre un tânăr tuciuriu, sfrijit. Un alt om al Sudului stătea în 
apropiere, un bătrân cu părul lung şi cărunt, sprijinit de 
balustradă, care privea scena cu o expresie de profundă 
resemnare. 

Tânărul aruncă o privire fugară peste umăr şi West simţi 
un fior de uimire. O femeie, cu părul negru, retezat scurt şi 
zburlit într-o harababură de ţepi unsuroşi. Avea o mânecă 
sfâşiată în jurul umărului, dezvăluind un braţ oacheş, 


viguros, care se termina într-un pumn strâns pe mânerul 
unui cuţit curbat. Lama strălucea ca oglinda, periculos de 
ascuţit, singurul lucru care părea curat la ea. Obrazul drept 
îi era brăzdat de o cicatrice subţire, cenuşie, prin 
sprânceana neagră şi peste buzele-i îmbufnate. Însă ochii 
erau cei care îl surprinseră cu adevărat pe West, uşor 
oblici, îngustaţi de cea mai profundă ostilitate şi suspiciune, 
şi galbeni. Văzuse tot felul de kantici la vremea lui, pe când 
luptase în Gurkhul, în război, dar nu mai văzuse niciodată 
asemenea ochi. Un galben intens, puternic, auriu, ca... 

Urină. Acela era mirosul, când se apropie. Urină şi 
murdărie şi o grămadă de transpiraţie veche, acrie. ŞIi-l 
amintea foarte bine din război. Duhoare de oameni care nu 
se spălaseră de foarte multă vreme. West îşi stăpâni 
pornirea de a-şi încreţi nasul şi de a respira pe gură, când 
se apropie şi imboldul de a se ţine la distanţă de lama aceea 
scânteietoare, ocolind-o pe departe. Trebuie să nu-ţi trădezi 
teama dacă vrei să rezolvi o situaţie periculoasă, oricât de 
puternică ar fi. Din experienţa lui, dacă reuşeşti să pari 
stăpân pe situaţie, succesul e mai mult de jumătate 
garantat. 

- Ce naiba se petrece aici? răcni el către sergentul cu 
faţa plină de sânge. 

Nu era nevoit să se prefacă iritat, întârzia tot mai mult şi 
devenea tot mai nervos cu fiecare secundă. 

- Cerşetorii ăştia jegoşi au vrut să intre în Agriont, 
domnule! Am încercat să-i alung, desigur, dar au scrisori! 

- Scrisori? 

Bătrânul necunoscut îl bătu pe West pe umăr, îi înmână o 
coală de hârtie împăturită, uşor soioasă pe la margini. 
Acesta o citi, din ce în ce mai încruntat. 

- Aceasta este o scrisoare de trecere semnată de Lordul 
Hoff însuşi. Trebuie să fie lăsaţi. 

- Dar nu înarmaţi, domnule! Am spus că nu pot trece 
înarmaţi! Sergentul ridică într-o mână un arc ciudat, din 
lemn închis la culoare, şi o sabie curbată, model gurkian, în 


cealaltă. M-am zbătut destul s-o fac să renunţe la astea, dar 
când am încercat s-o percheziţionez pe... această târfă 
gurkiană... 

Femeia şuieră şi făcu iute un pas înainte, iar sergentul şi 
cei doi străjeri ai săi se adunară, târşâindu-şi nervoşi 
picioarele, înapoi în grup compact. 

- Pace, Ferro, oftă bătrânul în limba kantică. Pentru 
numele zeilor, pace. 

Femeia scuipă pe pietrele podului şi şuieră o înjurătură 
pe care West n-o înţelese, fluturând sabia într-un fel care 
dovedea că ştia s-o folosească şi era mai mult decât dornică. 

- De ce tocmai eu? murmură West în barbă. 

Era clar că nu putea să plece nicăieri până când 
problema aceasta nu era rezolvată. De parcă nu avea 
destule pe cap. Trase adânc aer în piept şi se strădui să se 
pună în situaţia femeii care duhnea, o străină înconjurată 
de oameni cu înfăţişări ciudate, care rosteau cuvinte pe 
care nu le pricepea şi care încercau s-o percheziţioneze. 
Probabil că în clipa asta se gândea cât de oribil mirosea 
West. Dezorientată şi speriată, probabil, mai degrabă decât 
periculoasă. Dar, totuşi, arăta foarte periculoasă şi câtuşi de 
puţin speriată. 

Bătrânul părea cel mai rezonabil dintre cei doi, aşa că 
West i se adresă lui primul. 

- Sunteţi din Gurkhul? îl întrebă, într-o kantică stricată. 

Bătrânul îşi întoarse ochii obosiţi spre West. 

- Nu. Nu există doar gurkieni în Sud. 

- Din Kadir, atunci? Din Taurish? 

- Cunoşti Sudul? 

- Puțin. Am luptat acolo, în război. 

Bătrânul arătă cu capul spre femeia care-i privea cu 
suspiciune, cu ochii ei galbeni şi oblici. 

- Ea e dintr-un loc numit Muntaz. 

- N-am auzit niciodată de el. 

- De ce să fi auzit? Bătrânul ridică din umerii-i osoşi. O 
ţară mică, pe malul mării, departe, la est de Shaffa, dincolo 


de munţi. Gurkienii au cucerit-o cu ani în urmă şi oamenii ei 
au fost împrăştiaţi sau făcuţi sclavi. Se pare că de atunci 
femeia se află într-o dispoziţie mizerabilă. 

Femeia le aruncă o privire furioasă, fără să-i piardă din 
ochi pe soldaţi. 

- Şi tu? 

- O, eu vin din Sudul mult mai îndepărtat, de dincolo de 
Kanta, de dincolo de deşert, chiar şi de dincolo de Cercul 
Lumii. Ţinutul meu natal nu se află pe hărţile tale, prietene. 
Yulwei e numele meu. 

Întinse o mână lungă, neagră. 

- Collem West. 

Femeia îi privi strângându-şi mâinile, cu reţinere. 

- Numele lui este West, Ferro! A luptat împotriva 
gurkienilor! 'Te va face asta să ai încredere în el? 

Yulwei nu părea prea încrezător şi, într-adevăr, umerii 
femeii continuară să fie la fel de gârboviţi şi încordaţi, mâna 
strânsă la fel de puternic pe mânerul cuţitului. Unul dintre 
soldaţi alese acel moment nefericit ca să facă un pas 
înainte, împungând aerul cu sulița, şi femeia mârâi şi scuipă 
din nou, strigând mai multe înjurături nedesluşite. 

- Ajunge! se auzi West răcnind la străjer. Ridicaţi-vă 
suliţele afurisite! 

Străjerii îl priviră şocaţi, clipind repede şi West se 
strădui să-şi controleze glasul. 

- Nu cred că aceasta este o invazie de proporţii, ce 
ziceţi? Ridicaţi-le! 

Şovăielnic, vârfurile suliţelor se îndepărtară de femeie. 
West păşi hotărât spre ea, privind-o direct în ochi, cu toată 
autoritatea pe care şi-o putea impune. Să nu arăţi pic de 
teamă, îşi zise el, dar inima îi bubuia. Întinse palma 
deschisă, destul de aproape ca s-o poată atinge. 

- Cuţitul, zise aspru West, în kantica lui stricată. Te rog. 
Nu vei păţi nimic, ai cuvântul meu. 

Femeia se uită la el cu acei ochi galbeni, ameninţători, 
oblici, apoi la străjerii cu sulițe şi înapoi la el. Fără nicio 


grabă. West stătea acolo, cu gura uscată, cu capul încă 
bubuind, întârziind tot mai mult, asudând sub uniformă, sub 
soarele fierbinte, încercând să ignore mirosul femeii. 
Timpul trecea. 

- Pentru Dumnezeu, Ferro! se răsti dintr-odată bătrânul. 
Sunt bătrân! Ai milă de mine! S-ar putea să mai am doar 
câţiva ani de trăit! Dă-i omului cuțitul înainte să mor! 

- Sst! şuieră ea, ţuguindu-şi buzele. 

Preţ de o ameţitoare, nesfârşită clipă, cuțitul se ridică, 
apoi mânerul cobori plesnind în palma lui West. Îşi îngădui 
să înghită în sec, cu uşurare. Până în ultima clipă, fusese 
aproape sigur că avea să aibă parte de un sfârşit violent, de 
mâna femeii. 

- Mulţumesc, spuse el, mult mai calm decât se simţea. îi 
întinse cuțitul sergentului: Pune bine arma şi escortează-i 
pe oaspeţii noştri în Agriont şi, dacă păţeşte cineva ceva, în 
special ea, am să te consider răspunzător, înţelegi? 

West îi aruncă sergentului o privire fioroasă, după care 
trecu prin poartă în tunel, înainte să se mai întâmple ceva, 
lăsându-i pe bătrân şi pe femeia care duhnea în urma lui. 
Capul îi bubuia mai tare ca înainte. La naiba, întârziase. 

- De ce naiba tocmai eu? mârâi el în barbă. 


- Mă tem că armurăriile sunt închise deocamdată, mârâi 
maiorul Vallimir, privindu-l pe West de-a lungul nasului, ca 
pe un cerşetor care scâncea după mărunţiş. Ne-am 
îndeplinit normele, înainte de termen şi nu vom mai aprinde 
forjele săptămâna asta. Poate dacă ai fi sosit la timp... 

Bubuitul din capul lui West era mai insuportabil decât 
oricând. Se căznea să respire încet, să vorbească potolit şi 
cumpătat. Nu avea nimic de câştigat dacă îşi ieşea din fire. 
Nu aveai niciodată nimic de câştigat din asta. 

- Înţeleg, domnule maior, zise West răbdător, dar e 
război. Mulţi dintre recruţii pe care i-am primit de-abia 
dacă sunt înarmaţi şi Lordul Mareşal Burr a cerut să fie 
aprinse forjele, ca să le asigurăm echipament. 


Nu era întru totul adevărat, dar, de când intrase în 
comandamentul Mareşalului, West renunţase, mai mult sau 
mai puţin, să mai spună cuiva tot adevărul. Nu era o 
modalitate prin care reuşeai ceva. Acum folosea un fel de 
amestec de fanfaronadă linguşitoare şi minciuni sfruntate, 
umile rugăminţi şi ameninţări voalate şi devenise un 
adevărat expert în a stabili care ar fi cea mai eficientă 
tactică pentru fiecare om. 

Din nefericire, încă nu reuşise să atingă coarda sensibilă 
a maiorului Vallimir, comandantul Armurăriilor Regale. 
Cumva, faptul că erau egali în grad făcea lucrurile cu atât 
mai dificile: nu putea să-l intimideze, dar nici nu-i venea să-l 
implore. 

Mai mult, în privinţa statutului social, nu erau nici pe 
departe egali. Vallimir făcea parte din vechea nobilime, 
dintr-o familie puternică, şi era incredibil de arogant. Pe 
lângă el, Jezal dan Luthar părea genul de om umil şi 
altruist, iar lipsa totală de experienţă a maiorului pe câmpul 
de luptă agrava situaţia: se purta şi mai măgăreşte, ca să 
compenseze. Instrucţiunile lui West, chiar venite de la 
însuşi mareşalul Burr, erau la fel de bine primite ca de la un 
porcar puturos. 

Ziua de azi nu era o excepţie. 

- Norma pentru luna aceasta e îndeplinită, maior West! 
zise Vallimir, reuşind să-i accentueze în mod zeflemitor 
numele, şi forjele sunt închise. Asta-i tot. 

- Şi asta vrei să-i spun Lordului Mareşal? 

- Înarmarea recruţilor este responsabilitatea celor care 
îi oferă, declamă el afectat. Nu pot fi eu făcut vinovat dacă 
ei nu-şi respectă obligaţiile ce le revin. Pur şi simplu nu e 
problema noastră, maior West, şi asta poţi să-i spui Lordului 
Mareşal. 

Aşa mergeau lucrurile întotdeauna. Încoace şi încolo, de 
la birourile lui Burr la diferite departamente administrative, 
la comandanții de companii, de batalioane, de regimente, la 
magaziile risipite pe tot cuprinsul Agriontului şi al oraşului, 


la armurării, la cazărmi, la grajduri, la docurile unde 
soldaţii şi echipamentele lor aveau să înceapă să se îmbarce 
doar în câteva zile, la alte departamente şi înapoi de unde a 
început, cu kilometri străbătuţi şi nimic rezolvat. În fiecare 
seară se prăbuşea în pat ca un bolovan, doar ca să se 
trezească după câteva ore şi s-o ia de la capăt. 

În calitate de comandant de batalion, sarcina lui fusese 
să înfrunte inamicul cu armele. În calitate de ofiţer de stat- 
major, se părea că rolul său era să-i înfrunte pe ai lui cu 
hârtii, fiind mai mult secretar decât ostaş. Se simţea ca unul 
care încerca să împingă un bolovan imens în susul unui 
deal. Opintindu-se şi opintindu-se, fără să ajungă nicăieri, 
dar incapabil să se oprească din împins, ca piatra să nu 
cadă şi să-l zdrobească. Între timp, unii nemernici aroganţi 
care erau în exact acelaşi pericol trândăveau pe coama 
dealului, lângă el, zicând: „Păi, nu e piatra mea.” 

Înţelegea acum de ce, în timpul războiului din Gurkhul, 
uneori nu era destulă mâncare pentru oameni sau haine cu 
care să se îmbrace sau căruţe cu care să-şi transporte 
proviziile sau cai care să tragă căruțele sau tot felul de alte 
lucruri extrem de necesare şi uşor de anticipat. 

West nu voia nici în ruptul capului să se întâmple una ca 
asta din cauza vreunei neglijenţe a lui. Şi, cu siguranţă, nu 
voia nici în ruptul capului să vadă oameni murind din lipsa 
unei arme cu care să lupte. Încerca din nou să se calmeze, 
dar de fiecare dată capul îl durea şi mai tare şi glasul îi 
pierea, de efort. 

- Şi dacă ne pomenim împotmoliţi în Englia, cu o gloată 
de ţărani prost îmbrăcaţi, neînarmaţi de care să ne îngrijim, 
ce se întâmplă atunci, maior Vallimir? A cui problemă va fi? 
Nu a ta, îndrăznesc să spun! Tu vei fi tot aici, cu forjele tale 
reci, să-ţi ţină companie! 

West îşi dădu seama de îndată ce spuse asta că mersese 
prea departe: maiorul se zbârli cu totul: 

- Cum îndrăzneşti, domnule! Îmi pui la îndoială onoarea 
personală? Familia mea e de nouă generaţii în Garda 


Regelui! 

West se frecă la ochi, neştiind dacă-i venea să râdă sau 
să plângă. 

- N-am nicio îndoială în privinţa curajului tău, te asigur, 
n-am vrut nicidecum să spun asta. West încercă să se pună 
în situaţia lui Vallimir. Nu cunoştea cu adevărat presiunile la 
care era supus acesta: probabil că ar prefera să fie 
comandantul unor soldaţi decât al unor fierari, probabil... 
N-avea sens. Omul era un netrebnic şi îl ura. Nu e vorba 
despre onoarea ta, domnule maior, sau a familiei tale. E o 
chestiune care ţine de capacitatea noastră de război! 

Ochii lui Vallimir deveniseră reci ca moartea. 

- Cu cine crezi că stai de vorbă, ţărănoi mizerabil? Ioată 
influenţa pe care o ai i-o datorezi lui Burr şi cine e el? Doar 
un mocofan din provincii, ridicat în rang doar din noroc! 
West clipi. Bănuia, desigur, ce se vorbea despre el, pe la 
spate, dar era altceva să i se spună în faţă. Şi când Burr nu 
va mai fi, ce se va alege de tine? Ei? Când n-o să te mai poţi 
ascunde în spatele lui? N-ai obârşie, n-ai familie! Buzele lui 
Vallimir se strâmbară într-un rânjet rece: În afară de acea 
soră a ta, fireşte, şi, din câte am auzit... 

West se pomeni înaintând spre el, repede. 

- Ce? mârâi el. Ce-ai spus? 

Expresia lui trebuie să fi fost cu adevărat fioroasă: văzu 
culoarea scurgându-se din obrajii lui Vallimir. 

- Eu... eu... 

- Crezi că am nevoie de Burr ca să-mi port bătăliile, 
vierme laş ce eşti? Fără să-şi dea seama, înaintase din nou 
şi Vallimir se retrase, împleticindu-se, înspre zid, păşind 
într-o parte şi ridicând un braţ, vrând parcă să se apere de 
o lovitură aşteptată. West abia se stăpâni să-l înhaţe pe 
micul ticălos şi să-l scuture până îi cade capul. [easta îi 
zvâcnea, îi bubuia. Avea impresia că presiunea avea să-i 
scoată ochii din cap. Trase adânc, îndelung, aer în piept, pe 
nas, îşi încleştă pumnii, până simţi durere. Furia se retrase 
încet, dincolo de punctul în care ameninţa să-i pună 


stăpânire pe întregul trup. Acum doar pulsa, strângându-l 
de piept. Dacă ai ceva de spus despre sora mea, şopti el cu 
glas domol, atunci poţi să spui. Spune acum! Îşi lăsă mâna 
stângă să coboare încet, pentru a se aşeza pe mânerul 
sabiei. Şi putem rezolva asta dincolo de zidurile oraşului. 

Maiorul West se retrase şi mai mult. 

- N-am auzit nimic, şopti el, absolut nimic. 

- Chiar nimic. West îi mai privi faţa palidă încă un 
moment, apoi se îndepărtă. Acum, fii bun şi redeschide 
forjele pentru mine. Avem o grămadă de treabă de făcut. 

Vallimir clipi o secundă. 

- Desigur. Am să cer să fie aprinse de îndată. 

West se întoarse pe călcâie şi se îndepărtă ţanţoş, ştiind 
că bărbatul scuipa flăcări în spatele lui, ştiind că reuşise din 
nou să înrăutăţească şi mai mult o situaţie proastă deja. 
Încă un duşman de obârşie nobilă, pe lângă mulţi alţii. 
Singurul lucru supărător era că omul avea dreptate. Fără 
Burr, era ca şi terminat. Nu avea alte rude în afară de acea 
soră a lui. La naiba, îl durea capul. 

- De ce eu? îşi şuieră în barbă. De ce? 


Mai erau încă multe de făcut astăzi, destule pentru o zi 
întreagă de muncă, dar West nu mai rezista. Îl durea capul 
atât de rău încât abia mai vedea. Trebuia să se întindă în 
întuneric, cu o cârpă umedă pe faţă, fie şi numai pentru o 
oră, fie şi numai pentru un minut. Scotoci în buzunar după 
cheie,  apăsându-şi ochii chinuiţi cu mâna cealaltă, 
strângând din dinţi. Apoi auzi un sunet de dincolo de uşă. 
Un zornăit uşor de sticlă. Ardee. 

- Nu, îşi şuieră în barbă. Nu acum! De ce naiba îi dăduse 
ei o cheie? 

Înjurând încet, ridică pumnul să bată. Să bată la propria- 
i uşă, aşa ajunsese. Pumnul lui nu ajunse până la lemn. O 
imagine cât se poate de neplăcută începu să i se formeze în 
minte. Ardee şi Luthar, goi şi transpiraţi, zvârcolindu-se pe 


covorul lui. Răsuci cheia iute în broască şi dădu uşa în 
lături. 

Ardee stătea lângă fereastră, singură şi, spre uşurarea 
lui West, complet îmbrăcată. Fu mai puţin încântat, însă, s-o 
vadă umplând ochi un pahar, din carafă. Ardee ridică o 
sprânceană spre el, când năvăli pe uşă. 

- O, tu erai. 

- Cine naiba altcineva să fie? se răsti West. Acesta e 
apartamentul meu, nu-i aşa? 

- Cineva nu e în cea mai bună dispoziţie în dimineaţa 
asta. 

Niţel vin se revărsă peste buza paharului, pe masă. 
Ardee îl şterse cu mâna, îşi linse degetele şi, pe deasupra, 
luă o înghiţitură zdravănă. Fiecare mişcare a ei îl irita. West 
se strâmbă şi trânti uşa. 

- Trebuie să bei aşa de mult? 

- Înţeleg că o tânără doamnă trebuie să-şi umple timpul 
în mod folositor. 

Cuvintele ei erau nepăsătoare, ca întotdeauna, dar, cu 
toată durerea de cap, West îşi putea da seama că se 
întâmpla ceva ciudat. Ardee se uita întruna spre birou, apoi 
înaintă spre el. West ajunse acolo primul şi înhăţă o bucată 
de hârtie, cu un rând scris pe ea. 

- Ce-i asta? 

- Nimic! Dă-mi-o! 

West îi blocă drumul cu un braţ şi citi: 


Locul obişnuit, mâine-seară. 
A. 


Pielea lui West se înfioră de oroare. 

- Nimic? Nimic? Flutură scrisoarea sub nasul surorii 
sale. Ardee se întoarse, scuturând din cap, ca pentru a 
alunga o muscă, fără să spună nimic, doar sorbind 
zgomotos din pahar. West scrâşni din dinţi. E Luthar, nu-i 
aşa? 


- N-am spus asta. 

- Nici nu trebuia! 

Scrisoarea se mototoli într-un mic cocoloş în mâna lui 
albită la încheieturile degetelor. West se întoarse pe 
jumătate spre uşă, încordat, cu fiecare muşchi tremurând. 
Puțin mai lipsea să ţâşnească afară şi să-l strângă de gât pe 
micul ticălos chiar în clipa asta, dar reuşi să-şi impună să 
gândească o clipă. 

Jezal îl dezamăgise, şi asta rău de tot, netrebnicul 
nerecunoscător. Dar nu era chiar aşa de şocant: omul era 
un măgar. Dacă îţi ţii vinul într-un sac de hârtie, să nu te 
superi prea tare când curge. În plus, nu Jezal era cel care 
scria scrisorile. La ce-ar folosi să-i sară la beregată? Mereu 
vor exista alţi tineri fluşturatici pe lume. 

- Spune-mi unde ajungi cu asta, Ardee? 

Ea se aşeză pe banchetă şi se uită la el cu răceală, peste 
marginea paharului. 

- Cu ce, frate? 

- Ştii cu ce! 

- Nu suntem frate şi soră? Nu putem fi sinceri unul cu 
altul? Dacă ai ceva de spus, poţi s-o spui deschis! Unde 
crezi că ajung? 

- Cred că ajungi direct în rahat, dacă mă-ntrebi! Îşi 
micşoră înapoi glasul cu mare dificultate. Treaba asta cu 
Luthar a mers mult prea departe. Scrisori? Scrisori? L-am 
prevenit, dar se pare că nu el era problema! Ce-ţi trece prin 
cap? Măcar îţi trece prin cap ceva? Trebuie să se termine, 
înainte ca lumea să înceapă să vorbească! West simţi o 
strânsoare sufocantă în piept, inspiră adânc, dar glasul îi 
izbucni şi aşa: Deja vorbesc, fir-ar a naibii de treabă! Se 
termină acum! M-auzi? 

- Te aud, zise ea nepăsătoare, dar cui îi pasă de ce crede 
lumea? 

- Mie îmi pasă! Aproape ţipă aceste vorbe. Ştii cât de 
mult trebuie să muncesc? Mă crezi prost? Îţi dai seama ce 
eşti pe cale să faci, Ardee? Faţa fetei se îmbufna, dar el îi 


dădea înainte: Nu că ar fi prima oară! Trebuie să-ţi 
amintesc, n-ai prea avut noroc cu bărbaţii! 

- Nu cu bărbaţii din familia mea, cel puţin! Acum Ardee 
stătea dreaptă ca o prăjină, cu faţa încordată şi palidă de 
furie. Şi ce ştii tu despre norocul meu? Abia dacă am vorbit 
în ultimii zece ani! 

- Vorbim acum! strigă West, azvârlind cât colo hârtia 
mototolită. Te-ai gândit ce s-ar putea întâmpla? Ce-ar fi 
dacă ai pune mâna pe el? Te-ai gândit la asta? Crezi că 
familia lui ar fi încântată de sfielnica mireasă? În cel mai 
bun caz, n-ar vorbi niciodată cu tine. În cel mai rău, v-ar 
dezmoşteni pe amândoi! Arătă spre uşă cu un deget 
tremurător. N-ai observat că e un porc arogant şi fudul? 
Aşa sunt toţi! Cum crezi că s-ar descurca fără renta lui? 
Fără prietenii lui sus-puşi? N-ar şti încotro s-o apuce! Cum 
aţi putea fi fericiţi împreună? Capul lui West stătea să crape 
în două, dar continua să peroreze: Şi ce se întâmplă dacă, 
după cum e mult mai probabil, nu poţi pune mâna pe el? 
Atunci, ce? Vei fi terminată, la asta te-ai gândit? Ai mai fost 
odată cât pe ce! Şi cică tu eşti cea isteaţă! Îţi baţi joc de 
tine! Aproape că se sufoca de furie: De amândoi! 

Ardee suspină. 

- Acum se vede! aproape că răcni ea la el. Nimeni nu se 
sinchiseşte de mine, dar dacă reputaţia ta e în pericol... 

-  Desfrânată  afurisită şi proastă! Carafa zbură 
învârtindu-se peste încăpere. Se zdrobi de perete, nu 
departe de capul lui Ardee, aruncând în aer bucăţi de sticlă 
şi revărsând vinul pe tencuială. Asta îl înfurie şi mai tare. De 
ce nu asculţi naibii? 

West  traversă camera într-o clipită. Ardee păru 
surprinsă, doar un moment, apoi se auzi un pocnet scurt: 
pumnul lui izbind-o în faţă, când se ridică. Ardee nu apucă 
să cadă până jos. Mâinile lui o prinseră înainte de a lovi 
podeaua, o smuciră în sus şi apoi o aruncară cu spatele la 
perete. 

- O să ne distrugi! 


Capul ei se lovi de zid, o dată, de două ori, de trei ori. O 
mână o apucă de gât. Dinţii se dezgoliră. Trupul lui o strivi 
de perete. Un mic horcăit în gâtlej, când degetele lui 
începură să strângă. 

- Târfă blestemată... egoistă şi netrebnică! 

Părul îi era răvăşit peste faţă. West nu vedea decât o 
fâşie îngustă de piele, colţul gurii; un ochi întunecat. 

Ochii îl priviră şi ei. Lipsiţi de durere. Lipsiţi de teamă. 
Goi, pustii, ca un cadavru. 

Strânsoare. Horcăit. Strânsoare. 

Strânsoare... 

West îşi veni în fire cu un spasm oribil. Degetele se 
deschiseră brusc şi îşi smuci mâna. Sora lui stătea dreaptă, 
sprijinită de perete. Îi auzea răsuflarea. Gâfâieli scurte. Sau 
era el? Capul îi crăpa. Ochiul continua să-l fixeze. 

Trebuie că-şi imaginase totul. Altfel nu se putea. Avea să 
se trezească dintr-o clipă în alta şi coşmarul va lua sfârşit. 
Un vis. Apoi Ardee îşi dădu părul la o parte de pe faţă. 

Avea pielea albă, ca o lumânare de ceară. Firicelul de 
sânge care i se prelingea din nas părea aproape negru, prin 
contrast. Semnele rozalii se profilau intense pe gâtul ei. 
Semnele făcute de degete. Degetele lui. Nu visa, aşadar. 

I se întoarse stomacul pe dos. Gura i se deschise, dar nu 
scoase niciun sunet. West se uita la sângele de pe buza ei şi 
îl lua cu amețeli. 

- Ardee... Era atât de dezgustat încât îi veni să vomite 
când îi rosti numele. Simţea gust de fiere în cerul gurii, dar 
glasul îi bolborosea întruna: Îmi pare rău... Îmi pare rău... 
Te simţi bine? 

- M-am simţit şi mai rău. 

Ardee întinse mâna încet şi îşi atinse buza cu vârful 
degetului. Sângele ţâşni, mânjindu-i gura. 

- Ardee... O mână se întinse spre ea, apoi West şi-o 
smulse înapoi, temându-se de ce-ar putea să facă. Îmi pare 
Tău... 


- Şi lui îi părea întotdeauna rău. Nu-ţi aduci aminte? Ne 
strângea în braţe şi plângea, după aceea. Îi părea 
întotdeauna rău. Dar asta nu l-a împiedicat data următoare. 
Ai uitat? 

West se înecă, înghiţindu-şi iarăşi voma. Dacă Ardee ar fi 
plâns şi ar fi spus ceva şi l-ar fi bătut cu pumnii, i-ar fi fost 
mai uşor să suporte. Orice, în afară de asta. Încerca să nu 
se gândească niciodată la asta, dar nu uitase. 

- Nu, şopti el. Îmi amintesc. 

- Credeai c-a încetat când ai plecat? A devenit mai rău. 
Doar că atunci mă ascundeam de una singură. Visam că te 
vei întoarce, că te vei întoarce şi mă vei salva. Dar când te- 
ai întors, n-a fost pentru mult timp şi lucrurile n-au mai fost 
la fel între noi şi n-ai făcut nimic. 

- Ardee... n-am ştiut... 

- Ai ştiut, dar te-ai fofilat. Era mai uşor să nu faci nimic. 
Te-ai prefăcut. Înţeleg şi, ştii, nici măcar nu te învinuiesc. 
Era un fel de alinare, pe atunci, să ştiu că tu ai scăpat. Ziua 
în care a murit a fost cea mai fericită din viaţa mea. 

- A fost tatăl nostru... 

- O, da. Ghinionul meu. Ghinion cu bărbaţii. Am plâns la 
mormântul lui, ca o fiică respectuoasă. Am plâns şi am plâns 
până când asistenţa îndoliată s-a temut că-mi pierd minţile. 
Apoi am zăcut în pat, cu ochii deschişi, până când toată 
lumea a adormit. M-am furişat afară din casă, m-am întors 
la mormânt şi am rămas acolo o vreme, privind în jos... apoi 
am urinat pe el! Mi-am ridicat poalele, m-am aşezat pe vine 
şi am făcut pe el! Şi în tot acest timp mă gândeam: nu voi 
mai fi potaia nimănui! Ardee îşi şterse sângele de pe nas cu 
dosul palmei. Să fi văzut cât am fost de fericită când ai 
trimis după mine! Am tot citit şi recitit scrisoarea. Toate 
micile mele visuri duioase au prins viaţă din nou. Speranţe, 
hm? Ce blestem nenorocit! O nouă viaţă cu fratele meu. 
Protectorul meu. O să aibă grijă de mine, o să mă ajute. 
Acum, voi putea avea o viaţă, cine ştie! Dar te găsesc altfel 
decât îmi aminteam. Un om matur. La început mă ignori, 


apoi mă dădăceşti, pe urmă mă loveşti şi acum îţi pare rău. 
Un urmaş demn al tatălui tău! 

West gemu. Era ca şi cum l-ar fi împuns cu un ac, direct 
în craniu. Mai puţin decât merita. Ardee avea dreptate. îi 
înşelase aşteptările. Şi nu doar de azi. În timp ce el se 
jucase cu săbiile şi-i pupase în fund pe cei care-l 
dispreţuiau, ea suferise. N-ar fi fost nevoie decât de puţin 
efort, dar el n-a putut face faţă. În fiecare minut pe care îl 
petrecuse cu ea simţise vinovăția ca pe un bolovan în 
stomac, trăgându-l în jos, insuportabil. 

Ardee se îndepărtă de la perete. 

- Poate că am să mă duc să-i fac o vizită lui Jezal. O fi cel 
mai uşuratic idiot din tot oraşul, dar nu cred că ar ridica 
vreodată mâna la mine, tu crezi? 

Îl împinse din cale şi se îndreptă spre uşă. 

- Ardee! West o prinse de braţ. Te rog... Ardee... Îmi 
pare rău... 

Ardee scoase limba, şi-o răsuci într-un jgheab şi scuipă 
salivă amestecată cu sânge. Se scurse încet pe pieptul 
uniformei. 

- Asta e pentru regretele tale, nemernicule! 

Uşa i se trânti în faţă. 


Fiecare om se venerează pe sine 


Ferro se zgâi, printre gene, la albul voinic, iar el îi 
susţinu privirea. Se întâmpla de o bună bucată de vreme, 
nu tot timpul, dar aproape. Zgâitul. Erau cu toţii urâţi, 
aceşti oameni albi şi moi, dar acesta era ieşit din comun. 

Hidos. 

Ferro ştia că era plină de cicatrice, tăbăcită de soare şi 
vânt, stoarsă de anii petrecuţi în sălbăticie, dar pielea 
palidă de pe faţa acestui bărbat arăta ca un scut greu 
încercat în bătălii: crestat, ciobit, rupt, sfărâmat. Era 
surprinzător să vezi ochii încă vii pe o faţă atât de distrusă, 
dar erau şi o urmăreau. 

Hotărâse că era periculos. 

Nu doar voinic, dar puternic. Puternic şi brutal. De două 
ori mai greu decât ea, probabil, şi gâtul lui gros era numai 
fibră. Ferro simţea puterea pe care o emana. Nu s-ar fi 
mirat dacă ar fi putut s-o ridice cu o mână, dar asta n-o 
îngrijora prea mult. Mai întâi ar trebui s-o prindă. Un om 
mare şi puternic poate fi încet. 

Încet şi periculos nu se poate. 

Nici cicatricele n-o îngrijorau. Ele nu dovedeau decât că 
participase la o mulţime de lupte, nu spuneau dacă le şi 
câştigase. Alte lucruri o îngrijorau. Felul cum stătea: 
nemişcat, dar nu tocmai relaxat. Pregătit. Răbdător. Felul 
cum i se mişcau ochii: şireţi, prevăzători, de la ea la restul 
încăperii şi pe urmă înapoi la ea. Ochi negri, atenţi, 
preocupaţi. Cântărind-o. Vene groase pe dosul palmelor, dar 
degete lungi, degete dibace. Dungi de murdărie sub unghii. 
Un deget lipsă. Un ciot alb. Nu-i plăcea nimic din toate 
acestea. Miroseau a pericol. 

Ferro nu şi-ar fi dorit să se lupte cu el neînarmată. 

Dar îi dăduse cuțitul acelui alb, pe pod. Fusese pe 
punctul de a-l înjunghia, dar, în ultimul moment, se 


răzgândise. Ceva din ochii lui îi amintise de Aruf, înainte ca 
gurkienii să-i înfigă capul într-o suliță. Trişti şi direcţi, de 
parcă ar fi înţeles-o. De parcă ea ar fi fost o persoană şi nu 
un obiect. În ultimul moment, fără să vrea, îi dăduse arma. 
Se lăsase condusă aici. 

Proastă! 

Acum regreta amarnic, dar ar lupta în orice fel ar putea, 
dacă ar fi nevoită. Majoritatea oamenilor nu-şi dau seama 
cât de plină e lumea de arme. Obiecte de aruncat sau în 
care să-ţi arunci inamicii. Obiecte cu care zdrobeşti sau pe 
care să le foloseşti pe post de ciomege. Bucăţi de pânză 
răsucite, cu care să strangulezi. Noroi de aruncat în faţă. În 
lipsă de asta, i-ar muşca beregata. Îşi desfăcu buzele şi-i 
arătă dinţii, ca s-o dovedească, dar el păru să nu observe. 
Doar stătea acolo, privind. lăcut, neclintit, hidos şi 
periculos. 

- Albi afurisiţi, şuieră Ferro printre dinţi. 

Cel slăbănog, prin contrast, nu părea deloc periculos. Cu 
un aer de om bolnav, cu părul lung, ca de femeie. Stângaci 
şi agitat, lingându-şi buzele. Îi arunca pe furiş câte o privire 
ciudată, dar se uita în altă parte de îndată ce ea se încrunta 
la el, înghițind, cu bulgărele noduros din gât agitându-se în 
sus şi-n jos. Părea speriat, nu reprezenta o ameninţare, dar 
Ferro îl urmărea cu coada ochiului în timp ce nu-l scăpa din 
priviri pe cel voinic. Era mai bine să nu-l piardă cu totul din 
vedere. 

Viaţa o învățase să se aştepte la surprize. 

Astfel, mai rămânea bătrânul. N-avea încredere în 
niciunul dintre aceşti albi, dar în pleşuv, cel mai puţin. 
Multe riduri adânci pe faţă, în jurul ochilor, în jurul nasului. 
Linii de cruzime. Oase aspre, proeminente, ale obrajilor. 
Palme mari şi groase, fire albe de păr pe dosul lor. Dacă 
trebuia să-i omoare pe cei trei, cu tot pericolul pe care 
părea să-l reprezinte cel voinic, hotări că pe cel pleşuv l-ar 
ucide primul. Avea în ochi privirea unui proprietar de sclavi, 


cercetând-o de sus până jos, fără încetare. O privire rece, 
evaluând cam care i-ar fi preţul. 

Ticălos. 

Bayaz, îi spunea Yulwei, şi cei doi bătrâni păreau să se 
cunoască bine. 

- Aşadar, frate, spunea albul pleşuv în limba kantică, deşi 
era destul de limpede că nu erau rude, cum e în marele 
Imperiu Gurkhul? 

Yulwei suspină. 

- A trecut doar un an de când Uthman a pus mâna pe 
coroană, i-a înfrânt pe ultimii rebeli şi i-a adus pe 
guvernatori sub călcâi. Tânărul împărat este deja mai temut 
decât a fost tatăl său. Uthman-ul-Dosht îi spun soldaţii lui, 
cu mândrie. Aproape întregul Kanta e în mâna lui. 
Domneşte absolut peste toată Marea Sudului. 

- În afară de Dagoska. 

- Adevărat, dar ochii lui sunt întorşi într-acolo. Oştirile 
sale roiesc spre peninsulă şi spionii lui trebăluiesc neîncetat 
dincolo de marile ziduri ale Dagoskăi. Acum, cu războiul din 
Nord, nu mai poate fi mult până când va simţi că e timpul să 
asedieze oraşul şi, când o va face, nu cred că acesta va 
rezista multă vreme în faţa lui. 

- Eşti sigur? Uniunea continuă să aibă controlul asupra 
mărilor. 

Yulwei se încruntă. 

- Am văzut corăbii, frate. Multe corăbii mari. Gurkienii 
au construit o flotă. O flotă puternică, în secret. Trebuie să 
fi început cu ani în urmă, în timpul ultimului război. Mă tem 
că Uniunea va mai controla mările doar pentru scurt timp. 

- O flotă? Sperasem să mai am câţiva ani în care să mă 
pregătesc. Albul pleşuv părea îngrijorat. Planurile mele 
devin cu atât mai presante. 

Pe Ferro o plictisea discuţia lor. Era obişnuită să fie 
mereu în mişcare, mereu cu un pas înainte şi ura să stea 
nemişcată. Stai prea mult într-un loc şi gurkienii te vor găsi. 
Nu-şi dorea să fie obiect de studiu pentru aceşti albi curioşi. 


Umbla de colo-colo prin încăpere, în timp ce bătrânii 
vorbeau la nesfârşit, încruntându-se şi sugându-şi dinţii. 
Atingea pânzele de pe pereţi şi se uita în spatele lor, îşi 
trecea degetele peste marginile mobilierului, îşi plescăia 
limba şi îşi pocnea dinţii. 

Enervându-i pe toţi. 

Trecu pe lângă albul mare şi urât care stătea pe scaun, 
destul de aproape ca să-i poată atinge, cu mâna în balans, 
pielea ciupită. Doar ca să-i arate că nu-i păsa nici cât negru 
sub unghie de dimensiunile lui ori de cicatricele lui sau de 
altceva. Apoi păşi ţanţoş către cel agitat. Albul slăbănog, cu 
părul lung. Acesta înghiţi, când ea se apropie. 

- Sssss, îi şuieră ea. 

Băiatul mormăi ceva şi se îndepărtă, târşâindu-şi 
picioarele, iar ea se aşeză lângă fereastra deschisă, în locul 
lui. Uitându-se afară, întorcându-se cu spatele la încăpere. 

Doar ca să le arate albilor că nu-i păsa nici cât negru sub 
unghie de vreunul dintre ei. 

Dincolo de fereastră erau grădini. Pomi, plante, pajişti 
întinse, ordonate şi îngrijite. Grupuri de bărbaţi şi femei, 
graşi şi palizi, trândăveau la soare, pe iarba tăiată cu grijă, 
îndesând mâncare în gurile de pe feţele lor asudate. Dând 
pe gât băutură. Se uită încruntată la ei. Albi graşi, urâţi şi 
leneşi, fără niciun Dumnezeu, în afară de mâncare şi 
lenevie. 

- Grădini, zise ea batjocoritoare. 

Existaseră grădini şi în palatul lui Uthman. Le privea 
prin ferestruica odăii sale. A celulei sale. Cu mult înainte ca 
el să devină Uthman-ul-Dosht. Pe când fusese doar fiul cel 
mic al împăratului. Când ea fusese una dintre numeroasele 
sale sclave. Prizoniera lui. Ferro se aplecă şi scuipă pe 
fereastră. 

Ura grădinile. 

Ura oraşele în întregime. Locuri ale sclaviei, ale fricii, ale 
decăderii. Zidurile lor erau ziduri de închisoare. Cu cât va 
părăsi mai repede locul acesta blestemat, cu atât va fi mai 


fericită. Sau, măcar, mai puţin nefericită. Se întoarse de la 
fereastră şi se încruntă din nou. Cu toţii se holbau la ea. 

Cel numit Bayaz vorbi primul. 

- Ceea ce ai descoperit, frate, este, negreşit, ceva 
extraordinar. N-ai putea s-o pierzi în mulţime, nu? Eşti 
sigur că e ceea ce caut? 

Yulwei o cercetă o clipă. 

- Cât se poate de sigur. 

- Sunt aici, mârâi ea, dar albul pleşuv continuă să 
vorbească de parcă ea nu i-ar fi putut auzi. 

- Simte durerea? 

- Puţin. S-a luptat cu un devorator pe drum. 

- Zău? Bayaz chicoti încet în barbă. Cât de rău a rănit-o? 

- Rău, dar în două zile a fost pe picioare şi într-o 
săptămână a fost vindecată. Nu are nicio zgărietură. Asta 
nu e normal. 

- Am văzut amândoi la viaţa noastră multe lucruri care 
nu sunt normale. Trebuie să fim siguri. Albul pleşuv vâri 
mâna într-un buzunar. Ferro îl privi cu suspiciune cum îşi 
scoate pumnul şi îl aşază pe masă. Când îl ridică, pe lemnul 
mesei erau două pietre netede, lustruite. Pleşuvul se aplecă 
spre ea: Spune-mi, Ferro, care este piatra albastră? 

Ea îl privi fix, cu asprime, apoi îşi cobori ochii la pietre. 
Nu era nicio diferenţă între ele. Cu toţii o priveau, mai atent 
ca oricând acum, iar ea scrâşni din dinţi. 

- Aceea. Ferro arătă către piatra din stânga. 

Bayaz zâmbi. 

- Exact răspunsul la care speram. 

Ferro ridică din umeri. Ce noroc, gândi ea, s-o ghicesc 
pe cea care trebuie. Apoi observă expresia de pe chipul 
albului voinic. Se încrunta la cele două pietre, ca şi cum nu 
înţelegea. 

- Amândouă sunt roşii, spuse Bayaz. Nu distingi culorile, 
nu-i aşa, Ferro? 

Aşadar, albul pleşuv îi jucase o festă. Nu era sigură de 
unde ar fi putut el să ştie, dar era sigură că nu-i plăcea asta. 


Nimeni nu-i joacă feste lui Ferro Malijinn. Începu să râdă. 
Un gâlgâit răguşit, hidos, neexersat. 

Apoi ţâşni peste masă. Expresia de surprindere tocmai 
se contura pe faţa bătrânului alb când nasul îi pârâi sub 
pumnul ei. Gemu, scaunul căzu pe spate şi bătrânul se 
răşchiră pe podea. Ferro se târi peste masă, să ajungă la el, 
dar Yulwei o apucă de picior şi o trase înapoi. Mâinile ei nu 
reuşiră să apuce gâtul ticălosului, dar, în schimb, 
răsturnară masa într-o parte şi cele două pietre alunecară 
jos. 

Îşi eliberă piciorul şi se năpusti asupra bătrânului alb, 
care se ridica, împleticindu-se, dar Yulwei o prinse de braţ 
şi o trase din nou înapoi, ţipând fără încetare: 

- Pace! 

Pentru osteneala lui, Yulwei se alese cu cotul ei în faţă şi 
se prăbuşi, cu spatele la perete, cu ea deasupra. Ferro se 
ridică prima, gata să se repeadă din nou la ticălosul pleşuv. 

Dar voinicul era acum în picioare şi înainta, fără s-o 
piardă din ochi. Ferro îi zâmbi, cu pumnii încleştaţi lângă 
coapse. Acum avea să vadă cât de periculos era cu 
adevărat. 

Bărbatul făcu încă un pas. 

Apoi Bayaz întinse un braţ, să-l oprească. Cu cealaltă 
mână se ţinea de nas, încercând să oprească şuvoiul de 
sânge. Începu să râdă pe înfundate. 

- Foarte bine! Tugşi. Foarte fioroasă şi a naibii de iute. 
Fără îndoială, eşti ceea ce ne trebuie! Sper că-mi vei 
accepta scuzele, Ferro. 

- Ce? 

- Pentru purtarea mea îngrozitoare. Îşi şterse sângele de 
pe buza de sus. Am meritat-o pe deplin, dar trebuia să mă 
asigur. Îmi cer scuze. Sunt iertat? 

Arăta oarecum diferit acum, deşi nimic nu se schimbase. 
Prietenos, politicos, onest. Scuze. 

Dar era nevoie de mai mult de-atât ca să-i câştige 
încrederea. De mult mai mult. 


- Mai vedem, şuieră ea. 

- E tot ce-ţi cer. Asta şi să ne acorzi, lui Yulwei şi mie, un 
moment ca să discutăm nişte... chestiuni. Chestiuni care e 
mai bine să fie discutate între patru ochi. 

- E în regulă, Ferro, spuse Yulwei, sunt prieteni. Ferro 
era a naibii de sigură că nu erau prietenii ei, dar îl lăsă pe 
Yulwei s-o conducă afară pe uşa din spatele celor doi albi. 
Încearcă doar să nu-l omori pe niciunul din ei. 

Încăperea aceasta semăna foarte mult cu cealaltă. 
Trebuie că erau bogaţi, aceşti albi, deşi nu păreau. Un 
şemineu imens, făcut din piatră întunecată cu nervuri. 
Perne şi, în jurul ferestrelor, postav moale, acoperit de flori 
şi păsări, în cusături minuscule. Dintr-un tablou de pe 
perete, se încrunta la ea un bărbat aspru, cu o coroană pe 
cap. Ferro se încruntă şi ea la el. Lux. 

Ferro ura luxul şi mai mult decât ura grădinile. 

Luxul însemna captivitate mai mult decât gratiile unei 
colivii. Mobilierul moale însemna pericol mai mult decât o 
armă. Pământ tare şi apă rece era tot ce-i trebuia ei. 
Lucrurile moi te fac moale şi ea nu voia aşa ceva. 

În încăpere mai aştepta cineva, plimbându-se în cercuri, 
cu mâinile la spate, de parcă nu-i plăcea să stea locului prea 
mult timp. Nu era chiar un alb - pielea lui tăbăcită avea o 
nuanţă cumva între a ei şi a lor. Capul ras, ca al unui preot. 
Lui Ferro nu-i plăcea asta. 

Ura preoţii mai presus de orice. 

Ochii bărbatului se luminară când o văzu intrând, în 
ciuda rânjetului ei dispreţuitor, şi se grăbi spre ea. Un 
omuleţ ciudat, în haine ponosite, cu creştetul capului nu 
mai sus decât gura lui Ferro. 

- Sunt Fratele Picior-Lung - îşi flutură mâinile în toate 
direcţiile - din Marele Ordin al Navigatorilor. 

- Norocul tău. 

Ferro se întoarse cu un umăr spre el, ciulind urechile, ca 
să audă ce spuneau cei doi bătrâni dincolo de uşă, dar 
Picior-Lung nu se lăsă descurajat. 


- Da, e un noroc! Da, da, este, cu siguranţă! Dumnezeu 
m-a binecuvântat cu adevărat! Declar că n-a existat 
vreodată, în întreaga istorie, un om mai potrivit profesiei lui 
sau o profesie potrivită unui om aşa cum eu, Fratele Picior- 
Lung, sunt potrivit nobilei ştiinţe a navigaţiei! Din munţii 
acoperiţi de nea ai îndepărtatului Nord până la nisipurile 
scăldate în soare de la ultimul hotar al Sudului, lumea 
întreagă e cu adevărat casa mea! 

Îi zâmbi cu un aer de dezgustătoare mulţumire de sine. 
Ferro îl ignoră. Cei doi albi, voinicul şi slăbănogul, discutau 
în celălalt capăt al încăperii. Vorbeau într-o limbă pe care n- 
o înţelegea. Suna ca un grohăit de porci. Vorbeau despre 
ea, poate, dar nu-i păsa. leşiră pe o altă uşă, lăsând-o 
singură cu preotul care continua să dea din buze. 

- Puţine sunt naţiile din Cercul Lumii care mie, Fratele 
Picior-Lung, îmi sunt străine şi, totuşi, sunt nedumerit în 
privinţa originilor tale. Rămase în aşteptare, dar Ferro nu 
spuse nimic. Aşadar, ai vrea să ghicesc? Într-adevăr, e o 
şaradă. Să vedem... ochii tăi au forma celor din îndepărtatul 
Suljuk, unde munţii negri se ridică prăpăstioşi din marea 
scânteietoare, chiar aşa, şi, totuşi, pielea ta e... 

- Tacă-ţi gura, împuţitule. 

Bărbatul se opri la mijlocul propoziției, tuşi şi se 
îndepărtă, lăsând-o pe Ferro să asculte glasurile de dincolo 
de uşă. Ferro zâmbi mulţumită. Lemnul era gros şi sunetele 
erau înăbuşite, dar cei doi bătrâni nu luaseră în calcul 
ascuţimea auzului ei. Continuau să vorbească în limba 
kantică. Acum, că idiotul de navigator tăcea, desluşea 
fiecare vorbă pe care o spunea Yulwei. 

- ... Khalul încalcă A Doua Lege, atunci tu trebuie s-o 
încalci pe Prima? Nu-mi place, Bayaz! Juvens n-ar fi 
îngăduit asta niciodată! 

Ferro se încruntă. În glasul lui Yulwei era o nuanţă 
ciudată. Teamă. A Doua Lege. Ferro îşi amintea că le 
vorbise despre ea devoratorilor. E interzis să mănânci 
carnea oamenilor. 


Apoi îl auzi pe albul pleşuv. 

- Prima Lege e un paradox. Toată magia vine din 
Cealaltă Parte, chiar şi a noastră. Ori de câte ori schimbi un 
lucru, atingi lumea de jos, ori de câte ori faci un lucru, te 
împrumuţi din Cealaltă Parte şi întotdeauna există un preţ. 

- Dar preţul pentru asta ar putea fi prea mare! E un 
lucru blestemat, această Sămânţă, un lucru afurisit. Din ea 
nu creşte nimic, doar haos! Pentru fiii lui Euz, atât de 
înţelepţi şi de puternici, această Sămânţă a însemnat 
sfârşitul pentru toţi, în diferite feluri. Tu eşti mai înţelept 
decât Juvens, Bayaz? Eşti mai viclean decât Kanedias? Eşti 
mai puternic decât Glustrod? 

- Nici una, nici alta, frate, dar, spune-mi... câţi devoratori 
a făcut acest Khalul? 

O lungă tăcere. 

- Nu pot fi sigur. 

- Câţi? 

lar tăcere. 

- Poate două sute. Poate mai mulţi. Preoţimea scotoceşte 
Sudul după cei cu orice fel de perspectivă. Acum îi face din 
ce în ce mai repede, dar cei mai mulţi sunt tineri şi slabi. 

- Peste două sute şi sporind mereu. Mulţi sunt slabi, dar 
printre ei există unii care ar putea să se pună cu tine sau cu 
mine. Aceia care au fost ucenicii lui Khalul în Vechime - cei 
cărora li se spune Vântul Răsăritului şi acele gemene 
blestemate. 

- Să le ia naiba de căţele! mârâi Yulwei. 

- Ca să nu mai vorbim de Mamun, ale cărui minciuni au 
stârnit acest haos. 

- Problema a fost bine înrădăcinată dinainte de a se 
naşte el măcar. Ştii asta, Bayaz. Totuşi, Mamun a fost în 
Ținuturile Aspre. L-am simţit aproape. A devenit teribil de 
puternic. 

- Ştii că am dreptate. Între timp, efectivele noastre abia 
dacă sporesc. 

- Credeam că omul ăsta, Quai, s-a dovedit promiţător. 


- Avem nevoie doar de încă o sută ca el şi de douăzeci de 
ani în care să-i antrenăm. Apoi putem discuta de pe poziţii 
egale. Nu, frate, nu. Trebuie să folosim focul împotriva 
focului. 

- Chiar dacă focul te preface în scrum, împreună cu 
toată creaţia? Lasă-mă să merg la Sarkant. Khalul ar putea 
să mai asculte glasul raţiunii... 

Râsete. 

- A înrobit jumătate din lume! Când ai să te trezeşti, 
Yulwei? După ce o va înrobi pe toată? Nu-mi pot permite să 
te pierd, frate! 

- Nu uita, Bayaz, sunt lucruri mai rele decât Khalul. Mult 
mai rele. Glasul scăzu, devenind o şoaptă şi Ferro se forţă 
să audă. Şoptitorii de Secrete ascultă mereu... 

- Ajunge, Yulwei! E mai bine nici să nu ne gândim la 
asta! 

Ferro se încruntă. Ce era aiureala asta? Şoptitorii de 
Secrete? Care secrete? 

- Adu-ţi aminte, Bayaz, ce ţi-a spus Juvens. Fereşte-te de 
mândrie. Foloseşti Arta. Ştiu asta. Văd o umbră asupra ta. 

- La naiba cu umbrele tale! Fac ce trebuie să fac! Adu-ţi 
aminte, Yulwei, ce ţi-a spus ție Juvens. Nimeni nu poate 
veghea veşnic. Timpul trece şi eu nu voi mai veghea. Eu 
sunt cel dintâi. Eu am dreptul să decid. 

- Nu te-am urmat întotdeauna acolo unde m-ai condus? 
Întotdeauna, chiar şi când conştiinţa m-a îndemnat altfel? 

- Şi am greşit vreodată? 

- Asta rămâne de văzut. Tu eşti cel dintâi, Bayaz, dar nu 
eşti Juvens. E dreptul meu să mă îndoiesc. Şi al lui 
Zacharus. Nu-i va plăcea asta mai mult decât mie. Nici pe 
departe. 

- Trebuie s-o facem. 

- Dar alţii vor plăti preţul, aşa cum s-a întâmplat 
întotdeauna. Acest om al Nordului, Nouădegete, poate 
vorbi cu spiritele? 

- Da. 


Ferro se încruntă. Spirite? Nu i se păruse că albul cu 
nouă degete putea vorbi măcar cu alte fiinţe umane. 

- Şi dacă găseşti Sămânţa? veni glasul lui Yulwei de 
dincolo de uşă, vrei s-o poarte Ferro? 

- Ea are sângele potrivit şi cineva trebuie s-o facă. 

- Ai grijă, atunci, Bayaz. 'le cunosc, ţine minte. Ca nimeni 
altul. Dă-mi cuvântul că o vei proteja, chiar şi după ce îşi va 
încheia rolul. 

- O voi apăra mai straşnic decât mi-aş păzi propriul copil. 

- Apăr-o mai straşnic decât ai apărat copilul Creatorului 
şi voi fi mulţumit. 

O tăcere lungă. Ferro îşi frământa maxilarul, gândindu- 
se la ceea ce auzise. Juvens, Kanedias, Zacharus: numele 
ciudate nu însemnau nimic pentru ea. Şi ce fel de sămânță 
putea preschimba toată creaţia în cenuşă? Nu voia să aibă 
de-a face cu aşa ceva, de asta era sigură. Locul ei era în 
Sud, luptând împotriva gurkienilor cu armele pe care le 
înţelegea. 

Uşa se deschise şi cei doi bătrâni păşiră înăuntru. Nici că 
puteau să fie mai diferiţi. Unul tuciuriu, înalt şi osos, cu 
părul lung, celălalt cu pielea albă, corpolent şi pleşuv. Ferro 
îi privi cu suspiciune. Cel alb vorbi primul: 

- Ferro, am o ofertă să... 

- Nu merg cu tine, alb bătrân şi nebun. 

O vagă umbră de iritare flutură peste chipul bătrânului 
pleşuv, dar fu iute stăpânită. 

- De ce? Ce altă treabă atât de presantă ai de făcut? 

La asta nu trebuia să se gândească. 

- Răzbunare. 

Cuvântul ei preferat. 

- A, înţeleg. Îi urăşti pe gurkieni? 

- Da. 

- Trebuie să plătească, pentru ceea ce ţi-au făcut? 

- Da. 

- Pentru că ţi-au luat familia, neamul, ţara? 

- Da. 


- Pentru că te-au făcut sclavă, şopti el. Ferro îi aruncă o 
privire mânioasă, întrebându-se de unde ştia atât de multe 
despre ea, întrebându-se dacă să se năpustească din nou 
asupra lui. le-au furat, Ferro, ţi-au furat totul. [i-au luat 
viaţa. Dacă aş fi în locul tău... dacă aş fi suferit aşa cum ai 
suferit tu... nu m-aş mulţumi cu tot sângele Sudului. Aş vrea 
să văd mort fiecare soldat gurkian ca să fiu mulţumit. Aş 
vrea să văd pârjolit fiecare oraş gurkian ca să fiu mulţumit. 
Aş vrea să-l văd pe împărat putrezind într-o cuşcă, în faţa 
propriului său palat, ca să fiu mulţumit! 

- Da! şuieră ea, cu un zâmbet sălbatic pe faţă. Acum 
vorbea pe limba ei. Yulwei nu vorbise niciodată aşa - poate 
că acest alb bătrân nu era atât de rău, până la urmă. Văd că 
înţelegi! De aceea trebuie să merg în Sud. 

- Nu, Ferro. Acum pleşuvul era cel care zâmbea. Nu-ţi 
dai seama ce şansă îţi ofer. Împăratul nu domneşte cu 
adevărat în Kama. Oricât de puternic ar părea, dansează 
după cum îi cântă un altul, o mână bine ascunsă. Khalul i se 
spune. 

- Profetul. 

Bayaz clătină din cap. 

- Dacă te alegi cu o tăietură, urăşti cuțitul sau pe cel 
care-l mânuieşte? Împăratul, gurkienii, nu sunt decât 
uneltele lui Khalul, Ferro. Împărații vin şi trec, Profetul e 
mereu acolo, în spatele lor. Le şopteşte. Le sugerează. Le 
porunceşte. El e cel care trebuie să-ţi plătească. 

- Khalul... da. Devoratorii folosiseră acel nume: Khalul. 
Profetul. Palatul Împăratului era plin de preoţi, toată lumea 
ştia asta. Şi palatele guvernatorilor. Preoţii erau peste tot, 
mişunând ca insectele. În oraşe, în sate, printre soldaţi, 
mereu răspândind minciuni. Şoptind. Sugerând. Poruncind. 
Yulwei se încrunta, nemulţumit, dar Ferro ştia că bătrânul 
alb avea dreptate. Da, înţeleg! 

- Ajută-mă şi am să-ţi dau răzbunare, Ferro. Răzbunare 
adevărată. Nu un soldat mort sau zece, ci mii. Zeci de mii! 
Poate împăratul însuşi, cine ştie? Bătrânul ridică din umeri 


şi îi întoarse spatele pe jumătate. Totuşi, nu te pot obliga. 
Întoarce-te în Ținuturile Aspre, dacă doreşti - ascunde-te, 
fugi şi scormoneşte în pământ ca un şobolan. Dacă asta te 
satisface. Dacă asta e măsura întreagă a răzbunării tale. 
Devoratorii te vor acum. Copiii lui Khalul. Fără noi, te vor 
avea şi asta foarte repede. Însă alegerea îţi aparţine. 

Ferro se încruntă. Toţi acei ani în sălbăticie, luptându-se 
pe viaţă şi pe moarte, mereu pe fugă, nu-i aduseseră nimic. 
Nicio răzbunare demnă de acel cuvânt. Dacă n-ar fi fost 
Yulwei, acum ar fi fost oale şi ulcele. Oase albe în deşert. 
Carne în burţile devoratorilor. În cuşca din faţa palatului 
împăratului. 

Putrezind. 

Nu putea să refuze şi ştia asta, dar nu-i plăcea. Acest 
bătrân ştiuse exact ce să-i ofere. Ferro nu suporta să nu 
aibă de ales. 

- Am să mă gândesc, spuse ea. 

Din nou o vagă umbră de furie pe faţa albului pleşuv, 
repede ascunsă. 

- Gândeşte-te, atunci, dar nu mult timp. Soldaţii 
împăratului se adună şi timpul trece. 

Îi urmă pe ceilalţi afară din încăpere, lăsând-o singură cu 
Yulwei. 

- Nu-mi plac albii ăştia, spuse ea, destul de tare ca 
bătrânul s-o audă de pe coridor şi apoi mai încet: Trebuie să 
mergem cu ei? 

- Tu. Eu trebuie să mă întorc în Sud. 

- Ce? 

- Cineva trebuie să fie cu ochii pe gurkieni. 

- Nu! 

Yulwei începu să râdă. 

- De două ori ai încercat să mă omori. O dată ai încercat 
să fugi de mine, dar acum, că plec, vrei să rămân? Nu te 
înţeleg, Ferro. 

Ferro se încruntă. 

- Pleşuvul spune că-mi poate da răzbunare. Minte? 


- Nu. 

- Atunci trebuie să merg cu el. 

- Ştiu. De aceea te-am adus aici. 

Ferro nu găsea nimic de spus. Se uită în podea, dar 
Yulwei o luă pe neaşteptate, apropiindu-se dintr-odată. Ea 
ridică mâna, să se păzească de o lovitură, dar el o cuprinse 
în braţe şi o strânse cu putere. O senzaţie ciudată. Să fie 
atât de aproape de altcineva. Caldă. Apoi Yulwei se retrase, 
cu o mână pe umărul ei. 

- Dumnezeu să-ţi călăuzească paşii, Ferro Maljinn. 

- Aş! Aici n-au niciun Dumnezeu. 

- Aş zice mai degrabă că au mai mulţi. 

- Mai mulţi? 

- N-ai observat? Aici, fiecare om se venerează pe sine. 
Ferro clătină din cap. Asta părea aproape de adevăr. Ai 
grijă, Ferro. Şi ascultă de Bayaz. El e primul din ordinul 
meu şi puţini sunt la fel de înţelepţi ca el. 

- N-am încredere în el. 

Yulwei se aplecă mai aproape. 

- Nu ţi-am spus să ai. 

Apoi zâmbi şi se întoarse. Ea îl privi cum păşeşte încet 
către uşă, apoi afară, pe coridor. Îi auzi picioarele goale 
lipăind pe dale şi brăţările de pe mâini zornăind încetişor. 

Lăsând-o singură, cu luxul, cu grădinile şi cu albii. 


Vechi prieteni 


Se auzi un bubuit în uşă şi Glokta îşi săltă capul, cu 
ochiul stâng tresărind. Cine naiba vine să bată la ora asta? 
Frost? Severard? Sau altcineva. Superiorul Goyle, poate, 
venit să-mi facă o vizită, cu circarii lui năstruşnici? Să se fi 
săturat deja Arhilectorul de jucăria lui schiloadă? Nu s-ar 
putea spune că ospățul a decurs conform planului şi 
eminența sa nu e genul de om care să ierte. Cadavru găsit 
plutind lângă docuri... 

Bătaia se auzi din nou. O bătaie sonoră, sigură. Genul 
care cere ca uşa să fie deschisă, înainte de a fi spartă. 

- Vin! strigă el, şi glasul i se frânse uşor, când se ridică 
din spatele mesei, clătinându-se pe picioare. Vin acum! 

Îşi înhăţă bastonul şi şontâcăi spre uşă, trase adânc aer 
în piept şi o deschise pe bâjbâite. 

Nu era Frost. Nici Severard. Nu era nici Goyle, sau 
vreunul dintre practicienii lui năstruşnici. Era cineva mult 
mai neaşteptat. Glokta ridică o sprânceană, apoi se sprijini 
de tocul uşii. 

- Maior West, ce surpriză! 

Uneori, când nişte vechi prieteni se reîntâlnesc, lucrurile 
sunt dintr-odată aşa cum au fost în urmă cu toţi acei ani. 
Prietenia se reia, neatinsă, de parcă n-ar fi existat nicio 
întrerupere. Uneori, dar nu acum. 

- Inchizitor Glokta, mormăi West, şovăielnic, încurcat, 
stânjenit. Îmi cer scuze că te deranjez atât de târziu. 

- Nu face nimic, răspunse el cu o politeţe glacială. 

Maiorul aproape tresări. 

- Pot intra? 

- Desigur. 

Glokta închise uşa în urma lui, apoi şchiopătă după West 
în sufragerie. Maiorul se strecură într-unul dintre scaune şi 
inchizitorul se aşeză pe altul. Rămaseră privindu-se o clipă, 


fără să vorbească. Ce naiba vrea, la ora asta sau la orice 
altă oră? Glokta cercetă chipul vechiului său prieten în 
lumina focului şi a singurei lumânări pâlpâitoare. Acum, că-l 
putea vedea mai limpede, îşi dădea seama că West se 
schimbase. Arată bătrân. Părul i se împuţina la tâmple, 
încărunţind în jurul urechilor. Avea faţa palidă, ascuţită, 
uşor scofâlcită. Pare ingrijorat. La pământ. La capătul 
răbdărilor. West se uită prin camera meschină, la focul 
meschin, la mobila meschină, cu prudenţă, spre Glokta, apoi 
repede în podea. Agitat, de parcă ceva îl sâcâia. Pare 
stingherit. Cum ar şi trebui. 

Nu părea gata să rupă tăcerea, aşa că Glokta o făcu în 
locul lui. 

- Aşadar, cât a trecut, ei? Lăsând la o parte noaptea 
aceea din oraş, pe care n-o putem pune la socoteală, nu-i 
aşa? 

Amintirea acelei nefericite întâlniri atârnă o clipă între 
ei, ca o duhoare, apoi West îşi drese glasul: 

- Nouă ani. 

- Nouă ani. Dă-ţi seama. De când am stat pe creastă, doi 
vechi prieteni împreună, privind în jos, spre râu. În jos, spre 
pod şi spre toţi acei gurkieni din partea cealaltă. Parcă a 
trecut o viaţă, nu-i aşa? Nouă ani. Îmi amintesc cum mă 
rugai să nu cobor, dar eu nu voiam să aud nimic. Ce prost 
am fost, nu? Credeam că sunt unica noastră speranţă. 
Credeam că sunt invincibil. 

- Ne-ai salvat pe toţi în ziua aceea, ai salvat întreaga 
armată. 

- Chiar aşa? Ce minunat! Îndrăznesc să spun că, dacă aş 
fi murit pe podul acela, aş avea statui peste tot. Păcat că n- 
am făcut-o, zău. Păcat pentru toată lumea. 

West tresări şi se foi în scaun, părând şi mai stânjenit. 

- Te-am căutat după aceea... mormăi el. 

M-ai căutat? Ce nemaipomenit de al naibii de nobil! Ce 
prieten adevărat. Nu mi-a slujit la nimic, târât în agonie, cu 
piciorul tocat mărunt. Şi ăsta a fost doar începutul. 


- N-ai venit să depănăm amintiri, West. 

- Nu... nu de aceea am venit. Am venit în legătură cu 
sora mea. 

Glokta rămase tăcut. Cu siguranţă, nu se aşteptase la 
acest răspuns. 

- Ardee? 

- Da, Ardee. Plec în Englia curând şi... speram că, poate, 
ai putea să fii cu ochii pe ea, cât sunt eu plecat. Ochii lui 
West licăriră spre el, agitaţi. Întotdeauna ai ştiut să te porţi 
cu femeile... Sand. Glokta se strâmbă la auzul numelui său 
mic. Nimeni nu-i mai spunea aşa. Nimeni în afară de mama. 
Ai ştiut întotdeauna ce să spui. Le ţii minte pe cele trei 
surori? Cum le chema? Le-ai făcut pe toate să-ţi mănânce 
din palmă. 

West zâmbi, dar Glokta nu putea. 

Îşi amintea, dar amintirile erau vagi acum, lipsite de 
culoare, palide. Amintirile altui om. Un om mort. Viaţa mea 
începe în Gurkhul, în temniţele împăratului. Amintirile de 
atunci sunt mult mai reale. Întins în pat ca un cadavru, 
după ce mi-am revenit, în întuneric, aşteptând prietenii 
care n-au mai venit. Se uită la West şi ştia că privirea lui era 
teribil de rece. Vrei să mă cucereşti cu mutra ta cinstită şi 
discuţiile tale despre vremurile de demult? Ca un câine 
demult pierdut, întors, în cele din urmă, cuminte, acasă? Pe 
mine nu mă duci cu una, cu două. Duhneşti, West, Miroşi a 
trădare. Amintirea aceea cel puţin e a mea. 

Glokta se lăsă uşurel pe spătarul scaunului. 

- Sand dan Glokta, murmură el, de parcă şi-ar fi amintit 
un nume pe care l-a ştiut cândva. Ce s-a ales de el, West, ai? 
Ştii, acel prieten al tău, acel tânăr îndrăzneţ, chipeş, 
mândru, neînfricat? Cu trecere la femei! Iubit şi respectat 
de toată lumea, destinat pentru lucruri măreţe! Unde s-a 
dus? 

West întoarse privirea, derutat şi nesigur pe sine, şi nu 
spuse nimic. 


Glokta se aplecă spre el, cu mâinile întinse peste masă, 
cu buzele desfăcute, dezvăluindu-i dinţii distruşi. 

- Mort! A murit pe pod! Şi ce a rămas? O ruină afurisită 
cu numele lui! O umbră şchioapă, la pândă! O fantomă 
schiloadă, care se agaţă de viaţă ca mirosul de urină de un 
cerşetor. Nu are prieteni, această afurisită rămăşiţă 
dezgustătoare, şi nu vrea niciunul! Pleacă, West! Întoarce- 
te la Varuz şi la Luthar şi la ceilalţi ticăloşi netrebnici! Nu e 
nimeni aici, ştii? 

Buzele lui Glokta tremurau şi scuipau cu repulsie. Nu 
era sigur cine îl dezgusta mai mult: West sau el însuşi. 

Maiorul clipi, cu muşchii maxilarului mişcându-se în 
tăcere. Se ridică, tremurând, în picioare. 

- Îmi pare rău, spuse el, peste umăr. 

- Spune-mi! strigă Glokta, oprindu-l în dreptul uşii. 
Ceilalţi... Ceilalţi, s-au ţinut de mine cât timp am fost 
folositor, cât timp avansam. Am ştiut-o întotdeauna. Nu am 
fost atât de surprins că n-au vrut să mai aibă de-a face cu 
mine când m-am întors. Dar tu, West, te-am crezut 
întotdeauna un prieten mai bun de-atât, un om mai bun. 
Întotdeauna am crezut că tu, cel puţin - doar tu - vei veni 
să mă vizitezi. Ridică din umeri. Bănuiesc că m-am înşelat. 

Glokta se întoarse, privind încruntat spre foc, aşteptând 
să audă uşa de la intrare închizându-se. 

- Nu ţi-a spus? 

Glokta întoarse capul. 

- Cine? 

- Mama ta. 

Glokta pufhni. 

- Mama? Ce să-mi spună? 

- Am venit. De două ori. De îndată ce am aflat că te-ai 
întors, am venit. Mama ta m-a expediat la porţile 
domeniului tău. A zis că eşti prea bolnav ca să primeşti 
musafiri şi că, în orice caz, nu voiai să mai ai de-a face deloc 
cu armata, şi cu mine în special. M-am întors, câteva luni 
mai târziu. Credeam că îţi datorez măcar atât. De data 


aceasta, a ieşit un servitor să mă alunge. Mai târziu, am 
aflat că ai intrat în Inchiziţie şi că ai plecat în Englia. Mi te- 
am scos din minte... până când ne-am întâlnit... în noaptea 
aceea, în oraş... 

Glasul lui West se stinse. 

Trecu o vreme până când cuvintele sale îşi făcură efectul 
şi atunci Glokta îşi dădu seama că stătea cu gura căscată. 
Atât de simplu. Nici-o conspirație. Nici-o reţea a trădării. 
Aproape că îi venea să râdă în faţa stupidităţii situaţiei. 
Mama mea l-a alungat de la poartă, iar eu nu m-am gândit 
niciodată să mă întreb de ce n-a venit nimeni. Mama l-a 
urât întotdeauna pe West. Un prieten cât se poate de 
nepotrivit, mult sub nivelul nepreţuitului ei fiu. Fără 
îndoială, îl învinuia pentru ceea ce mi s-a întâmplat. Ar fi 
trebuit să bănuiesc, dar eram atât de ocupat să mă tăvălesc 
de durere şi de amărăciune. Prea ocupat să fiu tragic. 
Glokta înghiţi în sec. 

- Ai venit? 

West ridică din umeri. 

- Dacă mai contează. 

Fi, bine. Ce putem face, decât să ne străduim să 
îndreptăm lucrurile? Glokta clipi şi trase adânc aer în piept. 

- Îmi, ăă... îmi cer scuze. Uită ce-am spus, dacă poţi. Te 
rog. la loc. Spuneai ceva despre sora ta. 

- Da. Da. Sora mea. West îşi croi drum cu stângăcie 
înapoi spre scaun, cu privirea în podea, cu faţa adoptând 
din nou acel aer îngrijorat, vinovat. Plecăm spre Englia în 
curând şi nu ştiu când mă voi întoarce... sau dacă, 
presupun... va fi fără niciun prieten în oraş şi, ei, bine... 
cred că ai întâlnit-o cândva, când ai venit la noi acasă. 

- Desigur, şi mult mai recent, la drept vorbind. 

- Serios? 

- Da. Cu prietenul nostru comun, căpitanul Luthar. 

West deveni şi mai palid. £ mai mult la mijloc decât îmi 
spune. Dar Glokta nu era dornic tocmai acum să-şi pună 
talpa strâmbă în calea unicei sale prietenii, nu atât de 


curând după ce renăscuse. Rămase tăcut şi, după o clipă, 
maiorul continuă. 

- Viaţa a fost... dificilă pentru ea. Aş fi putut să fac ceva. 
Ar fi trebuit să fac ceva. Se uită nefericit în jos, la masă şi 
un spasm hidos îi străbătu faţa. Cunosc senzaţia. Una dintre 
preferatele mele. Scârbă de sine. Dar am ales să las alte 
lucruri să-mi stea în cale, mi-am dat silinţa să uit de asta şi 
m-am prefăcut că totul e bine. Ea a suferit şi eu sunt de 
vină. West tuşi, apoi înghiţi cu greu. Buza începu să-i 
tremure şi îşi acoperi faţa cu mâinile. Vina mea... dacă i s-ar 
întâmpla ceva... Umerii i se cutremurau în tăcere şi Glokta 
ridică din sprâncene. Era obişnuit să vadă bărbaţi 
plângând, desigur. Dar de obicei, trebuie cel puţin să le 
arăt mai întâi ustensilele. 

- Haide, Collem, revino-ţi. Glokta întinse mâna încet 
peste masă, şi-o retrase pe jumătate şi apoi, cu stângăcie, 
îşi bătu pe umăr prietenul care plângea. Ai făcut unele 
greşeli, dar oare n-am greşit cu toţii? Aparţin trecutului şi 
nu pot fi schimbate. Nu mai avem ce face acum, decât să ne 
străduim să îndreptăm lucrurile, nu? 

Ce? E cu putinţă să fiu eu cel care vorbeşte? Inchizitorul 
Glokta, mama răniților? Dar West părea că se liniştise. 
Înălţă capul, se şterse la nas şi ridică spre Glokta nişte ochi 
umezi, plini de speranţă. 

- Ai dreptate, ai dreptate, fireşte. Trebuie să îndrept 
lucrurile. Trebuie! Mă ajuţi, Sand? Vei avea grijă de ea, cât 
timp voi fi plecat? 

- Am să fac tot ce pot pentru ea, Collem, te poţi bizui pe 
mine. Cândva am fost mândru să te numesc prietenul meu 
Şi... voi fi din nou. 

Ciudat, dar Glokta aproape că simţea o lacrimă în ochi. 
Eu? E cu putinţă? Inchizitorul Glokta, prieten de nădejde? 
Inchizitorul Glokta, protectorul tinerelor femei vulnerabile? 
Fu cât pe ce să izbucnească în râs, la gândul acesta, şi, 
totuşi, aşa era. Nu s-ar fi gândit niciodată că avea nevoie de 
un prieten, dar era o senzaţie plăcută să-l aibă din nou. 


- Hollit, zise Glokta. 

- Ce? 

- Cele trei surori, le chema Hollit. Râse pe înfundate şi 
amintirea răzbătu puţin mai clară ca înainte. Aveau o 
atracţie pentru duel. Le plăcea. Ceva legat de transpiraţie, 
poate. 

- Cred că atunci m-am hotărât să mă apuc. West râse, 
apoi se strâmbă, de parcă încerca să-şi amintească ceva. 
Cum se numea intendentul nostru? Avea o pasiune pentru 
cea mai mică, era turbat de gelozie. Cum naiba îl chema? 
Unul gras. 

Pentru Glokta nu era atât de greu să-şi amintească 
numele. 

- Rews. Salem Rews. 

- Rews, el e! Uitasem complet de el. Rews! Ştia să 
povestească omul ăla ca nimeni altul. Stăteam toată 
noaptea ascultându-l şi prăpădindu-ne cu toţii de râs. Ce s-a 
ales de el? 

Glokta tăcu o clipă. 

- Cred că a părăsit armata... ca să devină un fel de 
negustor. Îşi flutură mâna nepăsător. Cred că s-a mutat în 
Nord. 


Înapoi în ţărână 


Carleonul nu era defel aşa cum şi-l amintea Copoiul, dar, 
pe de altă parte, el avea tendinţa să şi-l amintească în 
flăcări. O amintire ca aceea te urmăreşte. Acoperişuri 
prăbuşindu-se, ferestre crăpând, grupuri de luptători 
pretutindeni, toţi îmbătaţi de durere şi victorie şi, ei bine, 
băutură - jefuind, omorând, aprinzând focuri, toate 
urmările neplăcute. Femei ţipând, bărbaţi strigând, 
duhnind a fum şi teamă. Pe scurt, un jaf, cu el şi Logen în 
miezul evenimentelor. 

Bethod stinsese focurile şi pusese stăpânire pe Carleon. 
Îl ocupase şi începuse să construiască. Nu ajunsese departe 
când i-a trimis pe Logen, pe Copoi şi pe ceilalţi în exil, dar 
de atunci, probabil, construiau zi de zi. Acum era de două 
ori mai mare ca odinioară, chiar înainte de a fi pârjolit, 
acoperind tot dealul şi întreaga pantă dinspre râu. Mai 
mare decât Uffrithul. Mai mare decât orice oraş văzuse 
Copoiul. Din locul în care se afla, sus, în pădurea de pe 
cealaltă parte a văii, nu se zăreau oamenii, dar trebuie că 
erau îngrozitor de mulţi acolo. Trei drumuri noi, pornind 
dinspre poartă. Două noi poduri mari. Noi clădiri peste tot 
şi clădiri mari acolo unde cândva se aflaseră cele mici. O 
puzderie. Construite din piatră, cele mai multe, cu 
acoperişuri de ardezie, chiar şi sticlă în unele dintre 
ferestre. 

- Au fost harnici, remarcă Treicopaci. 

- Ziduri noi, zise Ursuzul. 

- Cu duiumul, murmură Copoiul. 

Erau ziduri pretutindeni. Exista unul mare, 
împrejmuitor, cu turnuri pe potrivă şi tot ce trebuie, şi un 
şanţ mare la bază. Un zid şi mai mare înconjura vârful 
dealului, acolo unde se înălţase cândva Castelul lui 


Skarling. O construcţie gigantică. Copoiul nu-şi putea 
închipui de unde aduseseră toată piatra pentru zidirea lui. 

- Cel mai mare afurisit de zid pe care l-am văzut 
vreodată, spuse el. 

Treicopaci clătină din cap. 

- Nu-mi place. Dacă Forley e capturat, nu-l mai scoatem 
afară niciodată. 

- Dacă Forley e capturat, rămânem cinci, şefule, şi vom fi 
căutaţi. El nu e o ameninţare pentru nimeni, dar noi 
suntem. Ultima noastră grijă va fi să-l scoatem de acolo. Se 
descurcă el, ca întotdeauna. Foarte probabil, va supravieţui 
celor mai mulţi dintre noi. 

- Nu m-ar mira, mormăi Treicopaci. Avem o misiune 
periculoasă. 

Se târâră prin tufăriş, înapoi la tabără. Dow cel Negru 
era acolo şi părea chiar mai prost dispus ca de obicei. Tul 
Duru la fel, muncind cu un ac la o gaură din tunică, răvăşit 
la faţă în timp ce degetele-i mari şi groase bâjbâiau cu mica 
aşchie de metal. Forley era aşezat lângă el, privind cerul 
printre frunze. 

- Cum te simţi, Forley? întrebă Copoiul. 

- Rău, dar trebuie să te temi ca să ai curaj. 

Copoiul îi zâmbi larg. 

- Aşa am auzit. Îmi închipui, aşadar, că suntem amândoi 
eroi, nu? 

- Trebuie, spuse el, întorcându-i zâmbetul. 

Treicopaci voia să pună lucrurile la punct. 

- Eşti sigur de asta, Forley? Eşti sigur că vrei să intri 
acolo? Odată intrat, s-ar putea să nu mai ieşi, indiferent cât 
de meşteşugit eşti la vorbă. 

- Sunt sigur. Poate că fac pe mine, dar mă duc. Pot să fiu 
mai folositor înăuntru decât aici, afară. Cineva trebuie să-i 
prevină în legătură cu shanka. Ştii asta, şefule. Cine 
altcineva s-o facă? 

Veteranul clătină îngândurat din cap, încet ca soarele 
răsărind. Îşi lua un răgaz, ca întotdeauna. 


- Da. În regulă. Spune-le că aştept aici, lângă podul 
vechi. Spune-le că sunt singur. Asta în caz că Bethod decide 
că nu eşti bine-venit, pricepi? 

- M-am prins. Eşti de unul singur, Treicopaci. Numai noi 
doi am reuşit să ne întoarcem peste munţi. 

Acum înţeleseseră cu toţii şi Forley le zâmbea, uitându- 
se de la unul la altul. 

- Păi, atunci, flăcăi, a fost grozav, nu? 

- Taci din gură, Molâule, se încruntă Dow. Bethod n-are 
nimic împotriva ta. Te întorci. 

- În caz că nu mă întorc, totuşi. A fost grozav. 

Copoiul îl aprobă, cu o clătinare stângace a capului. Erau 
aceleaşi feţe murdare, pline de cicatrice, ca de obicei, dar 
mai îndârjite ca oricând. Niciunuia nu-i plăcea să-l lase pe 
unul dintre ei să se pună în pericol, dar Forley avea 
dreptate, cineva trebuie s-o facă şi el era cel mai potrivit. 
Uneori slăbiciunea e un scut mai bun decât puterea, cugetă 
Copoiul. Bethod era un ticălos, dar era unul inteligent. 
Shanka veneau şi trebuia prevenit. 

Nu puteau decât să spere că va fi recunoscător pentru 
asta. 

Înaintară împreună, de-a lungul lizierei pădurii, privind 
spre cărare. Trecea peste podul vechi şi cobora şerpuit în 
vale. De acolo, spre porţile Carleonului. În fortăreaţa lui 
Bethod. 

Forley trase adânc aer în piept şi Copoiul îl bătu pe 
umăr. 

- Succes, Forley. Mult succes. 

- Asemenea. Strânse mâna Copoiului într-a lui, preţ de o 
clipă. Şi vouă, tuturor, flăcăi! 

După care se răsuci şi porni hotărât spre pod, cu fruntea 
ridicată. 

- Succes, Forley! strigă Dow cel Negru, făcându-i pe toţi 
să tresară. 

Molâul se întoarse o clipă, rămase în vârful podului şi 
rânji. Apoi dispăru. 


Treicopaci trase adânc aer în piept. 

- Pregătiţi armele, spuse el, în caz că Bethod nu vrea să 
asculte de glasul raţiunii. Şi aşteptaţi semnalul, da? 

Aşteptarea părea nesfârşită, sus, în frunziş, tăcuţi şi 
neclintiţi, privind în jos la toate acele ziduri noi. Copoiul 
stătea întins pe burtă, cu arcul la îndemână, pândind, 
aşteptând, întrebându-se cum se descurca Forley acolo, 
înăuntru. O aşteptare lungă, încordată. Apoi îi văzu. 
Călăreţi ieşind pe poarta cea mai apropiată, îndreptându-se 
spre unul dintre podurile noi, traversând râul. În urma lor 
venea un car. Copoiul nu era sigur ce aveau în car, dar nu-i 
plăcea defel. Nici urmă de Forley şi nu era sigur dacă ăsta 
era un lucru bun sau rău. 

Se apropiau iute, gonind în sus, pe coasta văii, pe 
cărarea abruptă către pădure, către pârâu şi către vechiul 
pod de piatră care-l traversa. Direct spre Copoi. Auzea 
copitele cailor bubuind pe pământ. Acum destul de aproape 
să-i numere şi să-i privească bine. Suliţe, scuturi şi armuri 
bune. Coifuri şi zale. Zece la număr şi alţi doi în car, de-o 
parte şi de alta a vizitiului, ducând nişte obiecte care arătau 
ca nişte arcuri mici pe buşteni de lemn. Nu ştia ce aveau de 
gând şi nu-i plăcea să nu ştie. El era cel care ar fi trebuit să 
le ofere surprizele. 

Se târi înapoi, pe burtă, prin tufăriş, trecu prin pârâu şi 
se duse grăbit spre marginea pădurii, de unde putea vedea 
bine podul vechi. Treicopaci, Tul şi Dow stăteau în preajma 
lui şi Copoiul le făcu semn cu mâna. Nu-l vedea pe Ursuz, 
trebuie că era departe, în pădure. Dădu semnalul pentru 
călăreţi, ridică pumnul, pentru zece şi îşi lipi mâna de piept, 
pentru armură. 

Dow îşi luă sabia şi securea, alergă în mijlocul unui 
morman de pietre sfărâmate, sus, lângă pod, strecurându- 
se fără zgomot. 'Tul se furişă în josul malului, intră în pârâu, 
care, din fericire, în momentul acela nu trecea de genunchi, 
îşi lipi făptura imensă de capătul îndepărtat al arcului, cu 
sabia lui mare ridicată deasupra apei. Pe Copoi îl agita 


puţin să-l vadă pe Tul atât de limpede din locul unde se afla. 
Totuşi, călăreţii nu-l puteau zări dacă veneau direct pe 
cărare. Se aşteptau la un singur om şi Copoiul spera că n- 
aveau să fie prea prudenţi. Spera să fia aşa căci, dacă-şi 
luau răgazul să verifice, ar fi un dezastru afurisit. 

Îl privi pe Treicopaci legându-şi scutul pe braţ, scoțând 
sabia, întinzându-şi gâtul, apoi rămânând nemişcat, în 
aşteptare, mare şi voinic, blocând calea, în partea dinspre 
ei a podului, parcă singur pe lume. 

Acum Copoiul auzea puternic tropotul copitelor şi 
huruitul roţilor carului, dincolo de copaci. Scoase câteva 
săgeți şi le înfipse în pământ, cu vârful în jos, undeva la 
îndemână. Străduindu-se să-şi înfrângă frica. Degetele îi 
tremurau fără încetare, dar nu conta. Aveau să funcţioneze 
bine când va fi nevoie. 

- Aşteaptă semnalul, îşi şopti. Aşteaptă semnalul. 

Potrivi o săgeată în arc şi întinse coarda pe jumătate, 
ochind spre pod. Pe toţi dracii, îi venea rău de tot să se 
uşureze. 

Primul vârf de suliță îşi făcu apariţia peste creasta 
dealului, apoi altele. Legănându-şi coifurile, cu piepturile 
acoperite de zale, cu feţe de cal, unul câte unul, călăreţii 
urcară spre pod. Carul se rostogolea în urmă, cu vizitiul lui 
şi cei doi pasageri ciudaţi, tras de un cal mare şi lăţos. 

Călărețul din frunte îl zări acum pe Treicopaci 
aşteptându-l peste curbura podului şi dădu pinteni calului. 
Copoiul răsuflă ceva mai uşurat când ceilalţi porniră 
grupaţi, la trap, după el, plini de avânt. Forley trebuie că 
spusese ceea ce fusese învăţat să spună - se aşteptau la 
unul singur. Copoiul îl vedea pe Tul privind pe furiş de sub 
arcul acoperit de muşchi, în timp ce caii tropăiau deasupra 
lui. Fir-ar să fie, mâinile îi tremurau. Era îngrijorat că va da 
drumul săgeţii înainte s-o tragă bine, stricând totul. 

Carul se opri, pe malul celălalt, cei doi bărbaţi aflaţi în el 
se ridicară şi îşi îndreptară arcurile ciudate spre Treicopaci. 
Copoiul îl ochi bine pe unul dintre ei şi întinse coarda până 


la capăt. Majoritatea călăreţilor erau de-acum pe pod, cu 
caii speriaţi şi agitaţi, nemulţumiţi să fie ţinuţi atât de 
strâns în frâu. Cel din dreapta se opri în faţa lui Treicopaci, 
cu sulița îndreptată spre el. Dar bătrânul nu se retrase 
niciun pas. Nu el. Doar ridică, încruntat, privirea, fără să le 
facă loc călăreţilor să-l ocolească, ţinându-i îngrămădiţi pe 
pod. 

- Măi, măi, îl auzi Copoiul spunând pe cel ce le era 
căpetenie. Rudd Treicopaci. Credeam că eşti mort de mult, 
bătrâne. 

Îi cunoştea vocea. Unul dintre oamenii lui Bethod, de 
demult. Rău-Destul i se spunea. 

- Se pare că mi-au mai rămas vreo două lupte de purtat, 
răspunse Treicopaci, fără să se dea la o parte. 

Rău-Destul se uită împrejur, scrutând copacii cu privirea, 
destul de deştept să-şi dea seama că se afla într-o situaţie 
defavorabilă, dar nu destul de prudent. 

- Unde sunt ceilalţi? Unde e nemernicul de Dow, ai? 

Treicopaci ridică din umeri. 

- Nu sunt decât eu. 

- Întorşi în ţărână, ai? Copoiul îl şi vedea parcă pe Rău- 
Destul rânjind sub coif. Păcat. Speram c-o să fiu eu cel care- 
l va omori pe ticălos. 

Copoiul tresări, aproape aşteptându-se să-l vadă pe Dow 
ţâşnind dintre pietre, chiar în clipa aceea, dar nici urmă de 
el. Nu încă. Aştepta semnalul, o dată în viaţă. 

- Unde e Bethod? întrebă Treicopaci. 

- Regele nu iese pentru unii de teapa voastră! Oricum, e 
plecat în Englia, unde le dă picioare în fund celor din 
Uniune. Prinţul Calder se ocupă de treburi în lipsa lui. 

Treicopaci pufni. 

- E prinţ acum? Mi-l amintesc sugând la ţâţa mamei. Nici 
asta nu era în stare să facă bine. 

- S-au schimbat multe, bătrâne. Tot felul de lucruri. 

Pe toţi dracii. Copoiul îşi dorea să se termine odată, într- 
un fel sau altul. Abia se mai ţinea să nu se uşureze. 


- Aşteaptă semnalul, îşi şoptea, doar ca să încerce să-şi 
ţină mâinile neclintite. 

- Capetele-turtite sunt peste tot, spunea Treicopaci. Vor 
veni la sud vara viitoare, poate mai devreme. Trebuie făcut 
ceva. 

- Păi, de ce nu vii cu noi, ai? Poţi să-l previi chiar tu pe 
Calder. Am adus un car, ca să te ducă. Oamenii de vârsta ta 
n-ar trebui să meargă pe jos. 

Câţiva dintre ceilalţi călăreţi râseră la asta, dar 
Treicopaci nu li se alătură. 

- Unde e Forley? mârâi el. Unde e Molâul? 

Urmară alte râsete înfundate dinspre călăreţi. 

- O, e pe-aproape, răspunse Rău-Destul, e foarte 
aproape. Ce-ar fi să te urci în car şi te ducem noi direct la 
el. Atunci putem să stăm toţi şi să discutăm despre capete- 
turtite, frumuşel şi în linişte. 

Copoiului nu-i plăcea asta. Avea un sentiment neplăcut. 

- Cred că mă iei de prost, zise Treicopaci. Nu merg 
nicăieri până nu-l văd pe Forley. 

Rău-Destul se încruntă. 

- Nu eşti în situaţia să ne spui tu nouă ce vei face. Poate 
că ai fost tu cândva un om mare, dar acum eşti un nimic şi 
ăsta e purul adevăr. Hai, lasă-ţi sabia şi urcă-te în afurisitul 
de car, cum ţi-am spus, până nu-mi pierd cumpătul. 

Încercă să-şi îmboldească din nou calul, dar Treicopaci 
nu se clintea. 

- Unde-i Forley? mârâi el. Şi vreau un răspuns sincer, 
altfel îţi scot maţele. 

Rău-Destul le rânji peste umăr tovarăşilor lui şi aceştia îi 
rânjiră înapoi. 

- În regulă, omule, dacă întrebi. Calder a vrut să mai 
aşteptăm, dar trebuie să-ţi văd mutra. Molâul e în car. Cel 
puţin, cea mai mare parte din el. Zâmbi şi lăsă să cadă ceva 
din şa. Un sac de pânză, cu ceva înăuntru. Copoiul ghicea 
deja ce anume. Sacul lovi pământul lângă picioarele lui 


Treicopaci. Acel ceva se rostogoli afară şi Copoiul văzu pe 
faţa bătrânului că ghicise bine. Capul lui Forley. 

Ei, bine, până aici! La naiba cu semnalul. Prima săgeată 
a Copoiului îl izbi pe unul dintre bărbaţii din car direct în 
piept şi acesta ţipă şi se răsturnă pe spate, trăgându-l pe 
vizitiu după el. O lovitură bună, dar n-avea timp să se 
gândească la asta, era mult prea ocupat să scotocească 
după altă săgeată şi să strige. Nici măcar nu ştia ce, doar că 
striga. Pesemne că Ursuzul striga şi el, unul dintre oamenii 
de pe pod scoase un țipăt, căzu de pe cal şi se prăvăli în 
râu. 

Treicopaci era jos, ghemuit, ascunzându-se sub scut, 
retrăgându-se în timp ce Rău-Destul împungea spre el cu 
sulița, dând pinteni calului, coborând de pe pod şi înaintând 
pe cărarea din partea alor noştri. 

Călărețul din spatele lui se vâri pe după el, nerăbdător 
să coboare de pe pod, apropiindu-se pe lângă stânci. 

- Nemernicilor! 

Dow ţâşni dintre pietrele de deasupra lui şi se năpusti 
asupra  călăreţului. Se  prăbuşiră împreună, într-o 
învălmăşeală de mâini, picioare şi arme, dar Copoiul vedea 
că Dow era deasupra. Securea i se ridică de câteva ori, iute. 
Cu unul mai puţin pe cap. 

Cea de-a doua săgeată a Copoiului zbură departe de 
ţintă, atât de ocupat era să urle din toţi bojocii, dar nimeri 
unul dintre cai în crupă şi asta se dovedi mai bine ca orice. 
Animalul începu să se cabreze şi să se zbată şi curând toţi 
ceilalţi cai se agitau şi nechezau, în timp ce călăreţii lor 
înjurau şi se agitau, cu suliţele în toate direcţiile, înconjurați 
de hărmălaie şi învălmăşeală. 

Calul din spate se despică dintr-odată în două, 
împroşcând sânge peste tot. Capdetunet ieşise din râu şi îl 
ocolise prin spate. Nici-o armură nu poate opri o asemenea 
lovitură. Uriaşul răcni şi îşi legănă din nou deasupra capului 
imensa bucată de metal. Următorul îşi ridică scutul la timp, 
dar ar fi putut să nu se ostenească. Sabia sfârtecă o bucată 


mare din el, îi despică craniul şi îl trânti din şa. Lovitura fu 
atât de puternică încât dobori şi calul. 

Acum unul dintre ei îşi întoarse calul, ridicând sulița 
pentru a-l împunge pe Tul dintr-o parte. Înainte să apuce s- 
o facă, gemu şi zvâcni, arcuindu-şi spatele. Copoiul văzu 
penele ieşindu-i din coapsă. Pesemne Ursuzul trăsese în el 
şi omul se prăbuşea. Piciorul i se agăţă în scară şi rămase 
acolo, legănându-se. Gemea şi se tânguia şi încerca să se 
ridice, dar calul se avânta acum alături de ceilalţi, făcându-l 
să salte, cu picioarele în sus, izbindu-i capul de partea 
laterală a podului. Îşi aruncă sulița în râu, încercă să se 
tragă în sus, apoi calul îl lovi cu piciorul în umăr, 
eliberându-l. Căzu sub joagărul copitelor şi Copoiul nu se 
mai sinchisi de el. 

Cel de-al doilea arcaş şedea şi acum în car. Începea să-şi 
revină de pe urma şocului, îndreptându-şi arcul ciudat spre 
Treicopaci, continuând să stea ghemuit în spatele scutului. 
Copoiul trase spre el, dar se agita şi ţipa şi săgeata lui rată 
ţinta, nimerind vizitiul de lângă arcaş în umăr, tocmai 
ridicat din spatele carului, doborându-l înapoi. 

Arcul ciudat zbârnâi şi Treicopaci sări din spatele 
scutului său. Copoiul se nelinişti o clipă, apoi văzu cum 
săgeata despică lemnul tare şi îl străpunge, dar oprindu-se 
înainte să-l nimerească pe Treicopaci. Rămase vârâtă acolo, 
prin scutul lui, cu penele ieşind printr-o parte şi vârful prin 
cealaltă. Un arc mic şi afurisit, gândi Copoiul. 

Îl auzi pe Tul răcnind şi văzu un alt călăreț zburând în 
râu. Un altul căzu cu una dintre săgețile Ursuzului în spate. 
Dow se întoarse şi reteză cu sabia picioarele dinapoi de sub 
calul lui Rău-Destul, iar acesta se împiedică şi derapă, 
azvârlindu-l la pământ. Ultimii doi nu mai aveau scăpare, cu 
Dow şi Treicopaci la un capăt al podului şi Iul la celălalt, 
prea strâmtoraţi de caii speriaţi, fără călăreţi, ca să se 
întoarcă sau să facă orice, la mila Ursuzului, aflat în pădure. 
Nu era într-o dispoziţie milostivă, se părea, şi nu îi luă mult 
să-i culce la pământ. 


Cel cu arcul încercă să-şi ia tălpăşiţa, aruncându-şi cât 
colo bucata de lemn şi sărind jos din car. De data aceasta, 
Copoiul îşi cumpăni cu grijă lovitura şi săgeata îl nimeri pe 
arcaş drept între umeri, doborându-l cu faţa în jos, înainte 
să facă mai mult de câţiva paşi. Încercă să se târască, dar 
nu ajunse departe. Vizitiul carului îşi arătă faţa din nou, 
gemând şi apucând cu mâinile săgeata din umăr. Copoiul nu 
obişnuia să omoare oameni doborâţi la pământ, dar socoti 
că astăzi trebuia să facă o excepţie. Săgeata îi pătrunse 
vizitiului în gură şi cu asta se isprăvi. 

Copoiul văzu cum unul dintre călăreţi se îndepărtează 
şchiopătând, cu una dintre săgețile Ursuzului în picior, şi îl 
luă în bătaia ultimei sale săgeți. Însă Treicopaci ajunse 
înainte lângă el şi îi înfipse sabia în spate. Mai era unul care 
încă mişca, căznindu-se să se ridice în genunchi şi Copoiul îl 
ochi pe acesta. Înainte să apuce să tragă, Dow se apropie şi- 
i tăie capul. Sânge peste tot. Cai agitându-se, nechezând, 
alunecând pe pietrele podului. 

Acum Copoiul îl vedea pe Rău-Destul, ultimul în viaţă. 
Pesemne îşi pierduse coiful când căzuse de pe cal. Se târa 
pe brânci în pârâu, încetinit de povara armurii. Îşi aruncase 
scutul şi sulița, ca să înainteze mai repede, dar nu-şi dăduse 
seama că se îndrepta direct spre Copoi. 

- Prindeţi-l viu! strigă Treicopaci. Tul porni de-a lungul 
unui mal, dar înainta încet, alunecând şi patinând în noroiul 
pe care îl tulburase carul. Prindeţi-l viu! 

Dow era pe urmele lui, bălăcindu-se şi înjurând în apă. 
Rău-Destul era acum aproape. Copoiul îi auzea gâfâitul 
speriat în timp ce se opintea în josul pârâului. 

- Aah! urlă el, când săgeata Copoiului îi lovi piciorul cu 
un sunet înfundat, chiar sub marginea de jos a cămăşii de 
zale. Se răsturnă pe-o parte, pe mal, cu sângele şiroind în 
apa mocirloasă. Începu să se târască pe iarba udă de lângă 
pârâu. 

- Aşa, Copoiule, strigă Treicopaci. Viu! 


Copoiul se strecură afară din pădure, în josul malului, 
prin apă. Scoase cuțitul. Tul şi Dow erau puţin mai departe, 
grăbindu-se spre el. Rău-Destul se rostogoli în noroi, cu faţa 
schimonosită de durerea săgeţii din picior. Ridică mâinile: 

- Bine, bine, mă hrrr... 

- Ce faci? întrebă Copoiul, coborându-şi privirea spre el. 

- Hrrr... făcu el din nou, părând nespus de surprins, cu 
mâna strânsă la gât. 

Sângele îi curgea printre degete, pe pieptul cămăşii de 
zale ude. Dow săltă lângă ei, împroşcând apa şi rămase 
acolo, privind în jos. 

- Ei, bine, cu asta s-a încheiat, spuse el. 

- De ce faci asta? strigă Treicopaci, apropiindu-se grăbit. 

- Cum? întrebă Copoiul. 

Apoi îşi cobori privirea spre cuţit. Era plin de sânge. Ah! 
Atunci îşi dădu seama că el era cel care îi tăiase beregata 
lui Rău-Destul. 

- Am fi putut să-i punem întrebări, zise Treicopaci. Ar fi 
putut să-i ducă un mesaj lui Calder, să-i spună cine a făcut 
asta şi de ce. 

- Trezeşte-te, şefule, mormăi Tul Duru, ştergându-şi deja 
sabia. Nimeni nu se mai sinchiseşte de vechile obiceiuri. În 
plus, vor fi pe urmele noastre cât de curând. N-are niciun 
sens să le dăm mai multe informaţii decât trebuie. 

Dow îl bătu pe Copoi pe umăr. 

- Bine-ai făcut. Capul nemernicului va fi un mesaj 
suficient. 

Copoiul nu era sigur dacă îşi dorea aprobarea lui Dow, 
dar acum era puţin cam târziu. Lui Dow îi trebuiră câteva 
lovituri ca să taie capul lui Rău-Destul. Îl duse, legănându-l 
de păr, fără pic de grijă sau atenţie, ca şi cum ar fi cărat un 
sac de napi. Înhaţă din mers o suliță din pârâu şi găsi un loc 
care-i plăcea. 

- Lucrurile nu mai sunt cum au fost, murmură Ireicopaci 
în timp ce se îndrepta cu paşi mari spre pod, de-a lungul 
râului, unde Ursuzul cerceta deja cadavrele. 


Copoiul îl urmă, cu ochii la Dow, care înfigea capul lui 
Rău-Destul într-o suliță, vârând capătul bont în pământ, 
apoi făcând un pas înapoi, cu mâinile în şold, să-şi admire 
opera. Îl mută puţin spre dreapta, după care înapoi spre 
stânga, până când îl potrivi drept. Îi rânji Copoiului. 

- Perfect, spuse acesta. 

- Ce urmează, şefule? întrebă Tul. Ce urmează? 

Treicopaci stătea aplecat pe mal, spălându-şi mâinile 
pline de sânge în râu. 

- Ce facem? întrebă Dow. 

Bătrânul se ridică încet, îşi şterse mâinile de haină, 
cugetând pe îndelete. 

- Mergem spre sud. Îl îngropăm pe Forley pe drum. 
Luăm caii ăştia, de vreme ce vor veni acum după noi, şi ne 
îndreptăm spre sud. Iul, fă bine şi dezleagă calul ăla de la 
car, e sigurul care te va căra. 

- Spre sud? întrebă Capdetunet, cu un aer nedumerit. 
Unde spre sud? 

- Englia. 

- Englia? se miră Copoiul, dându-şi seama că la fel 
gândeau cu toţii. De ce? Nu sunt lupte acolo? 

- Sigur că sunt, de aceea am de gând să merg. 

Dow se încruntă: 

- Noi? Ce-avem noi împotriva Uniunii? 

- Nu, nătărăule, zise Treicopaci. Am de gând să lupt 
alături de ei. 

- Alături de Uniune? întrebă Tul, cu colţurile buzelor 
ridicându-se. Cu femeile alea afurisite? Asta nu e lupta 
noastră, şefule. 

- Orice luptă împotriva lui Bethod este acum lupta mea. 
Am de gând să-l văd murind. Dacă se gândea mai bine, 
Copoiul nu-l văzuse niciodată pe Treicopaci răzgândindu-se. 
Nici măcar o dată. Cine e cu mine? întrebă el. 

Erau cu toţii. Fireşte. 


Ploua. O ploaie măruntă ce îmbiba întreaga lume. Blândă 
ca sărutul unei fecioare, cum se spune, deşi Copoiul abia 
dacă-şi mai amintea cum era un asemenea sărut. Ploaie. 
Părea potrivită, oarecum, pentru situaţia aceea. Dow 
terminase de făcut mormanul, strănută şi împlântă lopata în 
pământ, lângă mormânt. 

Era departe de drum. Destul de departe. Nu voiau să-l 
găsească nimeni şi să-l scoată pe Forley la suprafaţă. Se 
strânseră cu toţii împrejur, doar cinci acum, privind în jos. 
Trecuse multă vreme de când înmormântaseră pe vreunul 
de-ai lor. Shanka îl luaseră pe Logen, desigur, nu foarte de 
mult, dar nu-i găsiseră trupul. Grupul era mai mic doar cu 
unul, dar Copoiului i se părea că lipseau o grămadă. 

Treicopaci se încruntă, luându-şi o clipă de răgaz, 
gândindu-se ce să spună. Noroc că el era şeful şi trebuia să 
găsească cuvintele, căci Copoiul nu-şi închipuia că ar fi 
putut găsi ceva de zis. După un minut, Treicopaci începu să 
vorbească, domol, ca lumina ce se stinge în amurg. 

- Omul de aici a fost un om slab. Cel mai slab. Un Molâu, 
fără doar şi poate. Acesta i-a fost numele şi, nu-i aşa că-i 
nostim? Să-i spui unui om Molâul. Cel mai prost luptător ce 
putea fi găsit, să i se predea lui Nouădegete. Un luptător 
slab, negreşit, dar o inimă puternică, zic eu. 

- Da, zise Ursuzul. 

- O inimă puternică, întări Tul Duru. 

- Cea mai puternică, bâigui Copoiul. 

Avea un nod în gât, cinstit vorbind. 

Treicopaci clătină din cap. 

- E nevoie de ceva curaj să-ţi înfrunţi moartea aşa cum a 
făcut-o el. Să te îndrepţi spre ea, fără să te plângi. S-o ceri. 
Şi nu pentru binele lui, ci pentru alţii, pe care nici măcar 
nu-i cunoştea. Treicopaci îşi încleştă dinţii şi îşi luă un 
răgaz, privind în pământ. Cu toţii făcură la fel. E tot ce am 
de spus. Întoarce-te în ţărână, Forley. Noi suntem mai 
săraci, iar pământul prin asta mai bogat. 

Dow îngenunche şi îşi puse mâna pe pământul afânat. 


- Întoarce-te în ţărână, spuse el. 

Copoiul avu impresia, preţ de un minut, că vede cum o 
lacrimă i se prelinge pe nas, dar era numai ploaia. Era 
vorba despre Dow cel Negru, în definitiv. Se ridică şi se 
îndepărtă cu capul plecat şi ceilalţi îl urmară, unul câte 
unul, înspre cai. 

- Mergi cu bine, Forley, zise Copoiul. Gata cu frica. 

Acum îşi dădea seama că el era laşul grupului. 


Suferinţăa 


Jezal se  încruntă. Ardee întârzia. Ea nu întârzia 
niciodată. Era mereu acolo, când sosea el, la locul stabilit, 
oricare ar fi fost acela. Lui Jezal nu-i plăcea s-o aştepte 
niciun pic. Mereu trebuia să-i aştepte scrisorile şi asta îl 
chinuia destul. Stând acolo, ca un idiot, se simţea şi mai 
sclav decât se simţise deja. 

Privi, încruntat, cerul cenuşiu. Cădeau câţiva stropi de 
ploaie, cât să se potrivească stării lui de spirit. Simţea câte 
unul, din când în când, o minusculă pişcătură pe faţă. Vedea 
picăturile stârnind cercuri pe suprafaţa cenuşie a lacului, 
trasând dâre palide pe verdele copacilor, pe cenuşiul 
clădirilor. Înceţoşau silueta întunecată a Casei Creatorului. 
Jezal privi încruntat spre acea clădire, cu o anumită 
aversiune. 

Acum nu ştia ce să înţeleagă. Totul fusese ca un fel de 
coşmar febril şi, ca pe un coşmar, hotărâse pur şi simplu să- 
l ignore şi să-şi închipuie că nici nu s-a întâmplat. Ar fi putut 
să şi reuşească, numai că afurisenia aceea îi apărea mereu 
în colţul ochiului, ori de câte ori ieşea pe uşă, amintindu-i că 
lumea era plină de mistere pe care nu le înţelegea, 
clocotind chiar sub stratul de suprafaţă. 

- La naiba, murmură el. Şi la naiba cu lunaticul ăla de 
Bayaz. 

Privi încruntat peluzele ude. Ploaia ţinea oamenii 
departe de parc, şi acesta mai gol decât îl văzuse de multă 
vreme. Pe bănci stăteau câţiva oameni posomorâţi, 
cugetând la tragediile lor personale, iar pe alei erau 
trecători ce se grăbeau de undeva spre cine ştie unde. Unul 
venea acum spre el, înfăşurat într-o mantie lungă. 

Încruntarea dispăru de pe faţa lui Jezal. Era ea, îşi dădea 
seama. Avea gluga trasă peste toată faţa. Ştia că era o zi 
răcoroasă, dar asta părea uşor teatral. Nu i se păruse 


niciodată că Ardee era genul de fată care să fie deranjată 
de câţiva stropi de ploaie. Totuşi, era bucuros s-o vadă. 
Ridicol de bucuros. Zâmbind, porni grăbit spre ea. Apoi, 
când se aflau la câţiva paşi distanţă, ea îşi dădu gluga pe 
spate. 

Jezal icni, îngrozit. Avea o imensă vânătaie roşiatică pe 
obraz, în jurul ochiului, în colţul gurii. Rămase încremenit, o 
clipă, dorindu-şi, prosteşte, să fie el rănit în locul ei. 
Durerea ar fi fost mai mică. Îşi dădu seama că-şi dusese o 
mână la gură, cu ochii ieşiţi din orbite, ca o fetiţă speriată 
de un păianjen aflat în baie, dar nu se putea stăpâni. 

Ardee doar se încruntă: 

- Ce? N-ai mai văzut o vânătaie până acum? 

- Păi, da, dar... te simţi bine? 

- Fireşte. Ardee îl ocoli şi porni de-a lungul aleii. Jezal fu 
nevoit să grăbească pasul ca s-o ajungă din urmă. Nu-i 
nimic. Am căzut, atâta tot. Sunt o împiedicată. Aşa am fost 
mereu. 'loată viaţa. 

O spuse cu o anumită amărăciune, aşa i se păru lui Jezal. 

- Pot să te ajut cu ceva? 

- Ce-ai putea face? Să mă săruţi, să-mi treacă? 

Dacă ar fi fost singuri, nu l-ar fi deranjat să încerce, dar 
încruntătura ei îi spunea ce părere avea despre o asemenea 
idee. Era ciudat: vânătăile ar fi trebuit să-i repugne, dar nu 
era aşa. Defel. Mai degrabă avea o pornire copleşitoare de 
a o lua în braţe, de a-i mângâia părul, de a-i murmura 
cuvinte de alinare. Patetic. Probabil că l-ar pălmui dacă ar 
încerca. Probabil că ar merita-o. Ardee nu avea nevoie de 
ajutorul lui. În plus, n-o putea atinge. Erau oameni prin 
preajmă, fir-ar ai naibii, ochi peste tot. Cine ştie cine îi 
putea vedea. Gândul îl nelinişti peste măsură. 

- Ardee... nu ne asumăm un risc? Vreau să spun, ce-ar fi 
dacă fratele tău ar... 

Fata pufni. 

- Uită-l. N-o să facă nimic. l-am spus să nu-şi mai vâre 
nasul în treburile mele. Jezal nu-şi putu stăpâni un zâmbet. 


Îşi imagina că scena trebuie să fi fost chiar amuzantă. În 
plus, am auzit că plecaţi cu toţii în Englia la următorul flux 
şi n-am putut să te las să pleci fără să ne luăm rămas-bun, 
ce zici? 

- N-aş fi făcut asta, spuse el, îngrozit din nou. Îl durea s- 
o audă rostind cuvintele „rămas-bun”. Vreau să zic, ei, bine, 
mai degrabă i-aş fi lăsat să plece fără mine decât să fac 
asta. 

- Ha! 

Se plimbară alături în linişte, o vreme, ocolind lacul, 
amândoi cu ochii în pământ. Până acum, nu era nici pe 
departe despărţirea dulce-amară pe care şi-o imaginase. 
Doar amară. Trecură printre trunchiurile unor sălcii, cu 
crengile atârnând în apa de dedesubt. Era un loc izolat, 
ferit de ochii iscoditori. Jezal se gândi că nu era de aşteptat 
să găsească unul mai bun pentru ceea ce avea de spus. Îşi 
întoarse privirea spre ea şi trase adânc aer în piept. 

- Ardee, ăă..., nu ştiu cât timp voi fi plecat. Vreau să zic, 
presupun că ar putea fi luni... Îşi muşcă buza de sus. Nu 
ieşea totul aşa cum sperase. Exersase acest discurs de cel 
puţin douăzeci de ori, holbându-se în oglindă până obținuse 
expresia potrivită: serios, sigur pe sine, uşor mieros. Acum, 
însă, cuvintele se revărsau într-o năvală stupidă. Sper că, 
vreau să zic, poate, sper că mă vei aştepta. 

- Îndrăznesc să spun că voi fi tot aici. N-am altceva de 
făcut. Dar, nu-ţi face griji, vei avea la ce să te gândeşti în 
Englia: război, onoare, glorie şi toate astea. Mă vei uita 
curând. 

- Nu! strigă el, apucând-o de braţ. Nu, n-am să te uit! 

Îşi trase mâna repede, îngrijorat că l-ar putea vedea 
cineva. Măcar acum Ardee se uita la el, oarecum surprinsă, 
poate, la cât de vehementă fusese negarea, dar nici pe 
jumătate la fel de surprinsă ca el. 

Jezal îşi cobori privirea spre ea, clipind. O fată drăguță, 
fără îndoială, dar prea brunetă, prea oacheşă, mult prea 
deşteaptă, îmbrăcată simplu, fără giuvaiere şi cu o vânătaie 


mare şi urâtă pe faţă. N-ar fi stârnit prea multe comentarii 
în popota ofiţerilor. Cum de lui i se părea cea mai frumoasă 
femeie din lume? Prinţesa Terez era un câine nespălat pe 
lângă ea. Toate cuvintele meşteşugite i se scurseră din 
minte şi Jezal vorbi fără să gândească, privind-o direct în 
ochi. Poate că aceasta era senzaţia pe care ţi-o dădea 
sinceritatea. 

- Uite, Ardee, ştiu că tu mă crezi un măgar şi, ei, bine, 
îndrăznesc să spun că sunt, dar n-am de gând să fiu mereu 
aşa. Nu ştiu de ce te şi uiţi la mine şi nu ştiu prea multe 
despre lucrurile astea dar, ei, bine... mă gândesc la tine tot 
timpul. Nu mă mai gândesc la nimic altceva. Trase din nou 
adânc aer în piept. Cred... Privi iarăşi împrejur, doar ca să 
se asigure că nu-i urmărea nimeni. Cred că te iubesc. 

Ardee izbucni în râs. 

- Chiar eşti un măgar, spuse ea. Disperare. Jezal era pur 
şi simplu distrus. Nu putea respira, de dezamăgire. Faţa i se 
schimonosi, capul îi căzu şi rămase cu privirea în pământ. 
Avea lacrimi în ochi. Lacrimi adevărate. Jalnic. Dar am să 
aştept. Bucurie. I se umflă în piept şi izbucni într-un suspin 
feciorelnic. Era neputincios. Era ridicolă puterea pe care o 
avea asupra lui. Diferenţa dintre nefericire şi fericire era 
cuvântul potrivit pentru ea. Ardee râse din nou. Uită-te la 
tine, nătărăule. Întinse mâna şi-i atinse faţa, îi şterse o 
lacrimă de pe obraz cu degetul mare. Am să aştept, spuse 
ea şi îi zâmbi. Acel zâmbet strâmb. 

Oamenii dispăruseră, parcul, oraşul, lumea. Jezal se uită 
la Ardee, n-ar fi putut spune câtă vreme, încercând să-şi 
întipărească în minte fiecare detaliu al chipului ei. Dintr-un 
oarecare motiv, avea sentimentul că ar putea avea nevoie 
de amintirea acelui zâmbet, să-l treacă prin multe. 


Docurile gemeau de activitate, chiar şi pentru nişte 
docuri. Cheiurile clocoteau de oameni, aerul se zguduia şi 
huruia de zarva lor. Soldaţi şi provizii se revărsau la 
nesfârşit de-a lungul pasarelelor alunecoase şi pe corăbii. 


Erau târâte lăzi, erau rostogolite butoaie, sute de cai erau 
traşi şi împinşi şi loviți cu piciorul, să urce la bord, cu ochii 
ieşiţi din orbite, cu boturile spumegând. Oamenii gemeau şi 
mârâiau, trăgeau de funii ude, se opinteau cu traverse ude, 
asudau şi răcneau în ploaia măruntă, alunecau pe punți, 
fugeau de colo-colo într-o harababură de proporții. 

Peste tot oamenii se îmbrăţişau, se sărutau, îşi făceau 
semn cu mâna. Soții care îşi luau rămas-bun de la soţi, 
mame de la fii, copii de la taţi, toţi la fel de uzi. Unii îşi luau 
un aer curajos, alţii plângeau şi se jeleau. Altora nu le păsa, 
spectatori veniţi pur şi simplu să asiste la acea nebunie. 

Toate astea nu însemnau nimic pentru Jezal, care stătea 
sprijinit de parapetul bătut de vânturi al corăbiei care avea 
să-l ducă în Englia. Era cufundat într-o tristeţe teribilă, cu 
nasul curgând, cu părul lipit de cap de ud ce era. Ardee nu 
era acolo şi totuşi era peste tot. Îi auzea glasul peste 
hărmălaie, strigându-l pe nume. O zărea cu coada ochiului 
privindu-l şi i se tăia respiraţia. Zâmbea, ridica mâna pe 
jumătate, să-i facă semn, apoi vedea că nu era ea. Vreo altă 
femeie brunetă, zâmbind vreunui alt soldat. Umerii îi 
coborau din nou. De fiecare dată dezamăgirea era mai 
cumplită. 

Îşi dădea seama acum că făcuse o greşeală teribilă. De 
ce naiba îi ceruse să-l aştepte? Ce să aştepte? Nu se putea 
însura cu ea, asta era o realitate. Imposibil. Dar gândul că 
ea s-ar uita măcar la un alt bărbat îl înnebunea. Era 
nefericit. 

Dragoste. Ura să recunoască asta, dar era nevoit, 
întotdeauna privise cu dispreţ întreaga noţiune. Un cuvânt 
stupid. Un cuvânt pentru poeţi nepricepuţi, despre care să 
cânte la harpă, şi pentru femei ridicole, despre care să 
trăncănească. Un lucru întâlnit în poveştile pentru copii şi 
fără nicio legătură cu viaţa reală, unde relaţiile dintre 
bărbaţi şi femei se reduceau la sex şi bani. Cu toate acestea, 
iată-l împotmolit într-o mlaştină teribilă de teamă şi 


vinovăţie, dorinţă şi confuzie, disperare şi durere. 
Dragostea. Ce blestem! 

- Mi-ar plăcea s-o văd pe Ardee, murmură nostalgic 
Kaspa. 

Jezal se întoarse, holbându-se la el. 

- Ce? Ce-ai spus? 

- E o apariţie straşnică, atâta tot, răspunse locotenentul, 
ridicând mâinile. 

Cu toţii erau prudenţi în preajma lui, de când cu jocul de 
cărţi, de parcă ar fi putut exploda în orice moment. 

Jezal se întoarse ursuz înapoi spre mulţime. Jos, la 
picioarele lor, era un fel de forfotă. Un călăreț singur îşi 
croia drum prin haos, dând pinteni unui cal agitat, strigând 
întruna „mişcă!”. Chiar şi prin ploaie, aripile de pe coiful 
călăreţului scânteiau. Un Cavaler Vestitor! 

- Veşti proaste pentru cineva, şopti Kaspa. 

Jezal clătină din cap. 

- Se pare că pentru noi. 

Într-adevăr, se îndrepta direct spre corabie, lăsând în 
urma lui un şir de soldaţi şi muncitori năuciţi şi furioşi. Săltă 
din şa şi păşi hotărât în susul pasarelei, spre ei, cu faţa 
încrâncenată, cu armura strălucitoare acoperită de un strat 
de umezeală şi zornăind la fiecare pas. 

- Căpitan Luthar? întrebă el. 

- Da, răspunse el. Îl chem pe colonel. 

- Nu-i nevoie. Mesajul meu e pentru tine. 

- Zău? 

- Înaltul Judecător Marovia solicită prezenţa ta în 
birourile sale. De îndată. Ar fi bine să iei calul meu. 

Jezal se încruntă. Nu-i plăcea deloc cum sună. Nu vedea 
niciun motiv pentru care un Cavaler Vestitor să-i aducă lui 
mesaje, în afară de faptul că fusese în Casa Creatorului. Nu 
mai voia să aibă de-a face cu asta. Voia ca întâmplarea să 
rămână trecutului, uitată, împreună cu Bayaz şi nordicul lui 
şi acel schilod dezgustător. 

- Înaltul Judecător aşteaptă, căpitane. 


- Da, desigur. 
Se părea că nu avea de ales. 


- Ah, căpitane Luthar. Ce onoare să te revăd! Jezal nu 
era deloc surprins să-l întâlnească pe nebunul Sulfur, chiar 
şi acolo, în faţa birourilor Înaltului Judecător. Nici măcar nu 
mai părea nebun, doar o parte a lumii care înnebunise pe 
de-a-ntregul. O onoare deplină, spuse el, făcând spume la 
gură. 

- Asemenea, zise apatic Jezal. 

- Ce noroc am că te-am prins, acum, că plecăm amândoi 
atât de curând! Stăpânul meu are tot soiul de corvezi 
pentru mine. Suspină adânc. N-am pic de răgaz, nu? 

- Nu. Ştiu ce vrei să spui. 

- Totuşi, e o mare onoare să te văd, şi victorios în Turnir! 
Am văzut totul, ştii, a fost un privilegiu să fiu martor. Zâmbi 
larg, cu ochii de culori diferite scânteind. Şi când te 
gândeşti că erai gata să renunţi. Hah! Dar nu te-ai lăsat, 
întocmai cum am spus eu! Da, nu te-ai lăsat şi acum culegi 
roadele! Marginea Lumii, şopti el încetişor, ca şi cum, dacă 
ar rosti cuvintele cu voce tare ar provoca un dezastru. 
Marginea lumii. Îţi poţi imagina? Te invidiez, chiar te 
invidiez! 

Jezal clipi. 

- Ce? 

- Ce? Ha! Ce, zice el. Eşti neînfricat, domnule. 
Neînfricat. 

Şi Sulfur se îndepărtă, traversând cu paşi mari Piaţa 
Mareşalilor şi chicotind. Jezal era atât de năucit încât nu 
avu nici măcar prezenţa de spirit să-l facă idiot afurisit după 
ce se îndepărtase destul ca să nu-l mai audă. 

Unul dintre numeroşii funcţionari ai lui Marovia îl 
conduse printr-un coridor gol, răsunător, către două uşi 
imense. Se opri în faţa lor şi bătu. La un strigăt de răspuns, 
răsuci mânerul şi trase una dintre cele două uşi, rămânând 
politicos la o parte, ca să-i facă lui Jezal loc să treacă. 


- Poţi intra, spuse el încet, după ce fură lăsaţi să stea 
acolo o vreme. 

- Da, da, desigur. 

În sala cavernoasă de dincolo era o linişte stranie. 
Mobila era ciudat de puţină în acel spaţiu imens, căptuşit cu 
plăci de lemn şi, atâta câtă era, părea supradimensionată, 
de parcă ar fi fost destinată unor oameni mult mai mari 
decât Jezal. Asta îi dădu senzaţia desluşită că tocmai sosea 
la propria sa judecată. 

Înaltul Judecător Marovia stătea în spatele unei mese 
enorme, cu suprafaţa lustruită ca oglinda, zâmbindu-i lui 
Jezal cu o expresie binevoitoare, deşi uşor compătimitoare. 
Mareşalul Varuz era aşezat la stânga lui, privind în jos, 
vinovat, la propria-i reflexie  înceţoşată. Jezal nu-şi 
închipuise că se putea simţi mai deprimat, dar, văzându-l pe 
cel de-al treilea membru al grupului, îşi dădu seama că se 
înşelase. Bayaz, afişând un zâmbet satisfăcut. Simţi un uşor 
fior de panică atunci când uşa se închise în urma lui: 
ţăcănitul încuietorii i se păru ca zăngănitul lacătului greu 
de la celula unei temnițe. 

Bayaz se ridică din scaun şi ocoli masa. 

- Căpitane Luthar, mă bucur nespus că ai putut să nite 
alături. Bătrânul luă mâna umedă a lui Jezal în ambele sale 
mâini şi o strânse ferm, conducându-l mai departe în 
încăpere. Mulţumesc că ai venit. Mulţumesc sincer. 

- Ăă, desigur. 

De parcă i s-ar fi dat de ales. 

- Ei, bine, probabil te întrebi despre ce e vorba. 
Îngăduie-mi să-ţi explic. Făcu un pas înapoi şi se cocoţă pe 
marginea mesei, ca un unchi prietenos care îi ţine un 
discurs unui copil. Eu şi câţiva bravi tovarăşi - oameni aleşi, 
înţelegi, oameni de calitate - pornim într-o mare călătorie! 
O călătorie memorabilă! O mare aventură! Nu mă îndoiesc 
că, de vom reuşi, va rămâne de pomină mulţi ani de-acum 
înainte. Foarte mulţi ani. Fruntea lui Bayaz se încreţi când 
îşi ridică sprâncenele albe. Ei? Ce părere ai? 


- Ăă... Jezal aruncă neliniştit o privire către Marovia şi 
Varuz, dar aceştia nu-i dădeau niciun indiciu despre ceea ce 
se petrecea. Dacă-mi permiteţi? 

- Desigur, Jezal. Pot să-ţi spun Jezal, nu-i aşa? 

- Da, aă..., ei, bine, da. Presupun. Păi, problema e... Mă 
întrebam ce legătură au toate astea cu mine. 

Bayaz zâmbi. 

- Ne mai lipseşte un om. 

Se lăsă o lungă tăcere apăsătoare. O picătură de apă se 
prelinse pe ţeasta lui Jezal, îi picură din păr, se scurse în 
josul nasului şi lipăi pe dale, sub picioarele lui. Groaza se 
strecura încet prin tot trupul său, de la stomac până în 
vârful degetelor. 

- Eu? făcu el cu glas răguşit. 

- Drumul va fi unul lung şi greu, după toate 
probabilitățile presărat cu pericole. Avem duşmani acolo, tu 
şi cu mine. Mai mulţi duşmani decât ai crede. Cine ar putea 
fi mai folositor decât un săbier dovedit, aşa cum eşti tu? 
Nimeni altul decât câştigătorul Turnirului! 

Jezal înghiţi în sec. 

- Apreciez oferta, sincer, dar mă tem că trebuie s-o 
refuz. Locul meu este alături de armată, mă înţelegeţi. Făcu 
un pas şovăitor către uşă. Trebuie să merg în Nord. Corabia 
mea pleacă în curând şi... 

- Mă tem că a plecat deja, căpitane, zise Marovia, 
ţintuindu-l locului pe Jezal cu glasul lui cald. Nu trebuie să 
te mai preocupe asta. Nu vei merge în Englia. 

- Dar, Domnia Voastră, compania mea... 

- Va găsi un alt comandant, zâmbi Înaltul Judecător, 
înţelegător, compătimitor şi îngrozitor de ferm. Îţi apreciez 
sentimentele, chiar ţi le apreciez, dar considerăm că acest 
lucru este mai presant. Este important ca Uniunea să fie 
reprezentată într-o asemenea chestiune. 

- Extrem de important, murmură Varuz, fără prea multă 
tragere de inimă. 


Jezal îi privi printre gene pe cei trei bătrâni. Nu era cale 
de scăpare. Aşadar, aceasta era răsplata lui pentru 
câştigarea Turnirului? O călătorie excentrică spre cine ştie 
unde, în compania unui bătrân dement şi a unei cete de 
sălbatici? Cât îşi mai dorea acum să nu se fi apucat 
niciodată de scrimă! Să nu fi văzut nici măcar o dată în 
viaţă o sabie! Dar era inutil. Cale de întoarcere nu mai era. 

- Trebuie să-mi slujesc ţara, bâigui Jezal. 

Bayaz râse: 

- Există şi alte moduri de a-ţi sluji ţara, băiete, decât să 
fii un cadavru într-un morman, acolo, în îngheţatul Nord. 
Plecăm mâine. 

- Mâine? Dar lucrurile mele sunt... 

- Nu-ţi face griji, căpitane. Şi bătrânul se strecură de la 
masă şi-l bătu cu entuziasm pe umăr. lotul e aranjat. Cutiile 
tale au fost coborâte de pe navă înainte de a pleca. Ai seara 
asta să-ţi alegi câteva lucruri pentru călătoria noastră, dar 
trebuie să avem bagaje uşoare. Arme, desigur şi haine 
rezistente pentru drum. Ai grijă să împachetezi o pereche 
bună de cizme, da? Fără uniforme, mă tem, ar putea să 
atragă genul de atenţie nedorită acolo unde mergem. 

- Da, fireşte, zise Jezal nefericit. Aş putea întreba... unde 
mergem? 

- La marginea Lumii, băiete, la marginea Lumii! Ochii lui 
Bayaz scânteiară. Şi înapoi, desigur... Sper. 


Sângerosul Nouă 


Ăsta era Logen Nouădegete, un om fericit. Plecau, în 
sfârşit. Dincolo de discuţiile vagi despre Imperiul Vechi şi 
despre marginea Lumii, n-avea habar încotro mergeau şi 
nu-i păsa. Oriunde, în afară de locul ăsta blestemat, era 
mulţumitor pentru el şi, cu cât mai repede cu atât mai bine. 

Ultimul membru al grupului nu părea să-i împărtăşească 
buna dispoziţie. Luthar, tânărul fudul de la poartă. Cel care 
câştigase duelul datorită înşelătoriei lui Bayaz. Nu legase 
nici două vorbe de când venise. Doar stătea acolo, cu faţa 
încremenită şi albă ca varul, uitându-se pe fereastră, cu 
spatele drept de parcă ar fi avut o suliță vârâtă în fund. 

Logen păşi agale spre el. Dacă e să călătoreşti cu cineva 
şi poate să lupţi alături de el, e bine să vorbeşti şi să râzi, 
dacă poţi. Astfel poţi să ajungi la o anumită înţelegere şi 
apoi la încredere. Încrederea este ceea ce leagă un grup şi 
acolo, în sălbăticie, ea poate să atârne balanţa în favoarea 
vieţii sau a morţii. Să clădeşti o asemenea încredere cere 
timp şi efort. Logen se gândea că era de preferat să înceapă 
din vreme, iar astăzi era binedispus, aşa că se aşeză lângă 
Luthar şi privi spre parc, încercând să născocească un 
teren comun pe care să planteze seminţele unei 
neverosimile prietenii. 

- Frumos la tine acasă. 

Nu credea că era, dar îi lipseau ideile. Luthar se întoarse 
de la fereastră, îl măsură pe Logen cu privirea, semeţ, de 
sus până jos. 

- Ce ştii tu despre asta! 

- Cred că gândurile unui om valorează la fel de mult ca 
ale altuia. 

- Ha! pufni tânărul cu răceală. Atunci presupun că prin 
asta ne deosebim. 

Întoarse spatele priveliştii. 


Logen trase adânc aer în piept. Poate că încrederea 
venea ceva mai încolo. Îl abandonă pe Luthar şi îşi încercă 
norocul cu Quai, dar ucenicul nu era nici el mult mai 
dătător de speranţe, prăbuşit într-un scaun, încruntându-se 
în gol. 

Logen se aşeză lângă el. 

- Nu eşti nerăbdător să mergi acasă? 

- Acasă, bolborosi ucenicul, fără vlagă. 

- Da, Imperiul Vechi... sau oriunde o fi. 

- Nu ştii cum e acolo. 

- Mi-ai putea spune, zise Logen, sperând să audă ceva 
despre văi liniştite, oraşe, râuri şi câte şi mai câte. 

- Sângeros. E sângeros acolo şi fără de lege şi viaţa e la 
preţ de nimic. 

Sângeros şi fără de lege. Toate astea aveau un iz 
cunoscut. 

- Nu există un împărat sau ceva? 

- Sunt mulţi, care se războiesc mereu între ei, încheind 
alianţe care durează o săptămână sau o zi sau o oră, înainte 
de a se îngrămădi să fie primii care se înjunghie între ei pe 
la spate. Când un împărat cade, un altul se ridică, şi altul şi 
altul, şi, între timp, cei deznădăjduiţi şi deposedaţi 
scotocesc şi jefuiesc şi ucid. Oraşele decad, marile lucrări 
ale trecutului cad pradă distrugerii, recoltele rămân 
neculese şi oamenii mor de foame. Sute de ani de vărsare 
de sânge şi de trădare. Vrajbele au devenit atât de adânci, 
atât de complicate, încât puţini pot să mai spună cine pe 
cine urăşte şi nimeni nu poate spune de ce. Nu mai e nevoie 
de rațiune. 

Logen făcu un ultim efort. 

- Nu poţi şti niciodată. Poate că lucrurile s-au schimbat 
în bine. 

- De ce? murmură ucenicul. De ce? 

Logen căuta un răspuns când una dintre uşi săltă dintr- 
odată în lături. 

Bayaz îşi roti ochii, încruntat, prin încăpere. 


- Unde e Maljinn? 

Quai înghiţi. 

- A plecat. 

- Văd şi eu că a plecat! Mi se pare că ţi-am spus s-o ţii 
aici. 

- Nu mi-ai zis şi cum, murmură ucenicul. 

Maestrul lui îl ignoră. 

- Ce naiba s-a întâmplat cu femeia asta afurisită? 
Trebuie să plecăm până la prânz! O cunosc de trei zile şi 
deja m-a adus la capătul răbdărilor. Îşi încleştă dinţii şi 
trase adânc aer în piept. Găseşte-o, Logen, bine? Găseşte-o 
şi adu-o înapoi. 

- Şi dacă nu vrea să se întoarcă? 

- Nu ştiu, ia-o pe sus şi adu-o! Poţi s-o aduci cu picioare 
în fund tot drumul până aici, din partea mea. 

Uşor de spus, dar Logen nu-şi dorea să încerce. Totuşi, 
dacă trebuia să facă asta înainte de plecare, era cel mai 
bine s-o facă acum. Oftă, se ridică din scaun şi porni spre 
uşă. 


Logen se strecură în umbrele de lângă zid, privind. 

- La naiba, îşi şopti el. 

Trebuia să se întâmple acum, tocmai când erau pe cale 
să plece. Ferro era la douăzeci de paşi depărtare, stând 
dreaptă, cu o încruntătură mai adâncă decât de obicei pe 
chipu-i întunecat. În jurul ei erau adunaţi trei bărbaţi. 
Mascaţi, în negru din cap până-n picioare, îşi ţineau 
ciomegele în jos, pe lângă picioare, pe jumătate ascunse la 
spate, dar Logen n-avea nicio îndoială în privinţa intenţiilor 
lor. Îl auzea pe unul dintre ei şuierând prin mască, spunând 
ceva cum că ar trebui să se apropie încet. Logen tresări. Să 
se apropie încet nu părea a fi în stilul lui Ferro. 

Se întreba dacă ar trebui să plece pe furiş şi să-i anunţe 
pe ceilalţi. Nu putea spune chiar că femeia îi plăcea prea 
mult, nu destul ca să-şi frângă gâtul pentru ea. Dar, dacă îi 
lăsa să facă ce vor, cu trei împotriva ei, erau şanse s-o facă 


bucăţi înainte ca el să se întoarcă, oricât de dură era, şi s-o 
târască cine ştie unde. Atunci, s-ar putea ca el să nu mai 
iasă din oraşul ăsta blestemat. 

Începu să evalueze distanţa, gândindu-se cum ar putea 
să ajungă mai bine la ei, cântărindu-şi şansele, dar de prea 
multă vreme nu mai făcea nimic şi mintea i se mişca încet. 
Încă îşi muncea gândurile când Ferro sări dintr-odată la 
unul dintre ei, ţipând cât o ţinea gura, doborându-l pe 
spate. Îi dădu câţiva pumni necruţători în faţă, înainte să fie 
imobilizată şi ridicată de ceilalţi. 

- La naiba! şuieră Logen. 

Cei trei se luptară, împleticindu-se pe alee, lovindu-se de 
ziduri, mârâind şi înjurând, lovind cu pumnii şi picioarele, o 
învălmăşeală de membre agitate. Se părea că trecuse 
timpul unei abordări isteţe. Logen scrâşni din dinţi şi se 
năpusti spre ei. 

Cel de la pământ se ridicase, rostogolindu-se, în picioare 
şi îşi scutura capul, ca să-şi revină din ameţeală, iar ceilalţi 
doi se chinuiau s-o imobilizeze pe Ferro. Acum, bărbatul 
ridică ciomagul, arcuindu-şi spatele, gata să-i zdrobească 
ţeasta. Logen scoase un răget. Faţa mascată se întoarse 
brusc, cu un aer surprins. 

- Ha! 

Apoi umărul lui Logen îl izbi în coaste, ridicându-l de pe 
picioare şi aruncându-l cât colo. Cu coada ochiului, văzu pe 
cineva legănându-şi ciomagul spre el, dar îi luase pe 
nepregătite şi lovitura nu avea cu adevărat forţă. Logen o 
prinse de-a curmezişul braţului, apoi înlătură ciomagul şi 
izbi cu pumnii direct în mască, o lovitură sângeroasă, cu 
fiecare mână. Bărbatul se retrase, clătinându-se, căzând. 
Logen îl apucă strâns de haina-i neagră, îl ridică în aer şi îl 
aruncă în zid, cu capul în jos. 

Bărbatul săltă cu un gâlgâit şi căzu grămadă pe podea. 
Logen se răsuci, cu pumnii încleştaţi, dar ultimul zăcea cu 
faţa în jos, cu Ferro deasupra, care îi vârâse un genunchi în 


spate şi îi trăgea capul în sus, de păr, zdrobindu-i faţa de 
drum şi strigând, în tot acest timp, înjurături fără noimă. 

- Ce naiba ai făcut? strigă Logen, apucând-o se sub cot şi 
trăgând-o în sus. 

Ea se smulse din strânsoare şi rămase acolo, gâfâind, cu 
pumnii strânşi pe lângă trup şi sângele şiroindu-i din nas. 

- Nimic, mârâi ea. 

Logen făcu un pas prudent în spate. 

- Nimic? Atunci ce înseamnă toate astea? 

Ferro muşcă fiecare cuvânt, cu accentul ei hidos, şi i-l 
scuipă în faţă: 

- Nu... ştiu. 

Îşi şterse gura însângerată cu o mână, apoi încremeni. 
Logen aruncă o privire peste umărul ei. Alţi trei bărbaţi 
mascaţi alergau spre ei de-a lungul aleii înguste. 

- La naiba. 

- Mişcă, albule. 

Ferro se întoarse şi începu să fugă, iar Logen se luă după 
ea. Ce altceva putea să facă? Fugi. Fuga oribilă, istovitoare, 
a celui hăituit, cu umerii aşteptând încordaţi o lovitură din 
spate, gâfâind, cu paşii sonori ai celor din urmă răsunând în 
jurul lui. 

Clădiri albe, înalte, treceau în goană de-o parte şi de 
alta, ferestre, uşi, statui, grădini. Şi oameni, strigând în 
timp ce se dădeau la o parte din calea lor sau lipindu-se de 
ziduri. Nu avea habar unde se aflau, nu avea habar încotro 
mergeau. Un bărbat ieşi pe o poartă, chiar în faţa lui, cu un 
vraf de hârtii în braţe. Se ciocniră, se răsturnară la pământ, 
rostogolindu-se în şanţ, cu hârtiile zburând în jurul lor. 

Logen încercă să se ridice, dar picioarele îi ardeau. Nu 
vedea nimic. Avea o coală de hârtie peste faţă. O smulse, 
apoi simţi pe cineva apucându-l de sub braţ şi trăgându-l. 

- Sus, albule. Mişcă. 

Ferro. Nici măcar nu gâfâia. Plămânii lui Logen explodau 
în timp ce încerca să ţină pasul cu ea, dar ea înainta fără 
ezitare, cu capul aplecat, cu picioarele zburând. 


Ferro năvăli printr-o galerie acoperită aflată chiar în faţa 
lor şi Logen o urmă, chinuit, cu cizmele alunecând când 
dădu colţul. Un imens spaţiu umbros se înălța deasupra lor, 
ca o pădure ciudată de bârne drepte. Unde naiba se aflau? 
În faţă era o lumină strălucitoare, aer liber. Logen năvăli în 
lumină, clipind. Ferro era chiar în faţa lui, întorcându-se 
încet, răsuflând greu. Erau în mijlocul unui cerc de iarbă, 
un cerc mic. 

Acum ştia unde se aflau. Arena unde stătuse în mijlocul 
mulţimii, privind duelul. Băncile goale se întindeau de jur 
împrejur. Printre ele, mişunau tâmplari, tăind şi bocănind. 
Scoseseră deja, în bucăţi, câteva dintre băncile aflate în 
spate şi bârnele de susţinere ţâşneau în aer, singure, ca 
nişte coaste gigantice. Logen îşi aşeză mâinile pe genunchii 
tremurători şi se aplecă, gâfâind, scuipând pe pământ. 

- Şi... acum? 

- Pe aici. 

Logen se îndreptă cu efort şi porni clătinându-se după 
ea, dar Ferro se întorcea deja. 

- Nu pe acolo. 

Logen îi văzu. Siluete cu măşti negre, din nou. Cea din 
faţă era o femeie, înaltă, cu o claie de păr roşu. Păşi tiptil, 
pe vârfuri, către cercul de iarbă, îşi flutură mâna în spate, 
făcându-le semn celorlalţi doi s-o ia lateral, încercând să-i 
flancheze, să-i înconjoare. Logen privi împrejur, căutând o 
armă, dar nu era nimic, doar băncile goale şi zidurile albe, 
înalte, de dincolo. Ferro se retrăgea către el, la nici trei 
metri distanţă şi, dincolo de ea, erau alte două măşti, 
strecurându-se în jurul îngrăditurii, cu ciomege în mâini. 
Cinci. Cinci cu totul. 

- La naiba! spuse el. 


- De ce naiba întârzie? mârâi Bayaz, măsurând podeaua 
cu pasul. 

Jezal nu-l mai văzuse pe bătrân iritat până atunci şi, 
dintr-un oarecare motiv, asta îl agita. Ori de câte ori se 


apropia, lui Jezal îi venea să se retragă. 

- Mă duc să fac o baie, fir-ar să fie. S-ar putea să treacă 
luni până la următoarea. Luni! 

Bayaz ieşi furios din încăpere şi trânti uşa de la baie în 
urma lui, lăsându-l pe Jezal singur cu ucenicul. 

Probabil că erau destul de apropiaţi ca vârstă, dar în rest 
nu aveau nimic în comun, din câte îşi dădea seama Jezal. Îl 
fixă cu privirea, cu  nedisimulat dispreţ. Un băiat 
bolnăvicios, tras la faţă, plăpând, studios. Era jalnic cum 
stătea îmbufnat, plimbându-se ursuz. Şi nepoliticos. Al 
naibii de nepoliticos. Jezal fierbea în tăcere. Cine se credea, 
căţeluşul ăsta arogant? De ce naiba era aşa de supărat? Nu 
era el cel care îi furase viaţa din faţă. 

Totuşi, dacă trebuia să fie lăsat singur cu unul dintre ei, 
probabil că s-ar fi putut şi mai rău. Ar fi putut să fie nordicul 
mocofan, cu flecăreala lui bâlbâită, îngălată. Sau vrăjitoarea 
aia gurkiană, care se holba întruna cu ochii ei galbeni, 
diavoleşti. Se cutremura numai gândindu-se. Oameni de 
calitate, spusese Bayaz. Ar fi râs, dacă n-ar fi fost gata să 
izbucnească în plâns. 

Jezal se aşeză pe pernele din scaunul cu spătar înalt, dar 
nici aici nu-şi găsi liniştea. Prietenii lui erau acum în drum 
spre Englia şi le ducea deja dorul. West, Kaspa, Jalenhorm. 
Până şi afurisitul ăla de Brint. Pe drum spre onoare, pe 
drum spre faimă. Campania va fi de mult terminată până 
când aveau să se întoarcă ei din cine ştie ce văgăună unde îi 
ducea bătrânul, asta dacă aveau să se mai întoarcă. Oare 
când va fi următorul război, următoarea şansă de glorie? 

Cât îşi dorea să fie în drum spre înfruntarea cu oamenii 
Nordului! Cât îşi dorea să fie cu Ardee! Părea o veşnicie de 
când fusese fericit. Avea o viaţă mizerabilă. Mizerabilă. Se 
lăsă fără vlagă pe spate, întrebându-se dacă lucrurile 
puteau sta şi mai rău. 


- Aah, gemu Logen, când un ciomag îl pocni peste braţ, 
apoi un altul peste umăr şi unul în coastă. 


Se retrase, împleticindu-se, pe jumătate în genunchi, 
parând loviturile cât de bine putea. O auzea pe Ferro ţipând 
undeva în spatele lui. Logen nu-şi dădea seama dacă de 
furie sau de durere, era prea ocupat să fie ciomăgit. 

Ceva îi izbi ţeasta, destul de tare ca să-l azvârle către 
bănci. Căzu cu faţa în jos şi banca din faţă îl lovi în piept, 
scoţându-i aerul din plămâni. Îi curgea sânge din cap, pe 
mâini, în gură. Ochii îi lăcrimau din pricina unei lovituri la 
nas, încheieturile degetelor îi erau jupuite şi pline de sânge, 
aproape la fel de sfâşiate cum îi erau veşmintele. Zăcu 
acolo, o clipă, adunându-şi ultimele puteri. O bucată groasă 
de lemn zăcea pe pământ, sub bancă. O înhăţă de un capăt. 
Era liberă. O trase spre el. Era plăcută în mână. Grea. 

Inspiră, încercând să-şi revină. Îşi mişcă puţin braţele şi 
picioarele, încercându-le. Nimic rupt, în afară de nas, poate, 
dar nu era prima oară. Auzi paşi apropiindu-se din spate. 
Paşi silenţioşi, fără grabă. 

Se ridică, încercând să pară ameţit. Apoi scoase un răget 
şi se răsuci, legănând bucata de lemn deasupra capului. Se 
rupse în două de umărul omului mascat, cu un pârâit 
răsunător, jumătate zburând în iarbă şi săltând, cu un 
trăncănit. Bărbatul scoase un vaiet înăbuşit şi se prăbuşi, cu 
ochii închişi, cu o mână ţinându-se de gât, în timp ce 
cealaltă îi atârna inutilă, cu ciomagul căzându-i dintre 
degete. Logen ridică în mâini bucata scurtă de lemn rămasă 
şi îl izbi cu ea peste faţă. Îi smuci capul pe spate şi îl aruncă 
în iarbă, cu masca pe jumătate sfâşiată şi sângele 
bulbucând de dedesubt. 

Capul lui Logen explodă de lumină. Făcu câţiva paşi 
mărunți şi se lăsă pe genunchi. Cineva îl lovise în ceafă. Îl 
lovise tare. Se clătină acolo, o clipă, încercând să nu cadă 
cu faţa în jos, apoi lucrurile se limpeziră dintr-odată. 
Femeia cu părul roşu stătea deasupra lui, înălţându-şi 
ciomagul. 

Logen se ridică, se ciocni de ea, o apucă, pe bâjbâite, de 
braţ, pe jumătate trăgând-o, pe jumătate sprijinindu-se de 


ea, cu un ţiuit în urechi şi lumea învârtindu-se nebuneşte. 
Se clătinară, trăgând de ciomag ca doi beţivi care se luptă 
pentru o sticlă, înainte şi înapoi, în cercul de iarbă. O simţi 
lovindu-l cu cealaltă mână, direct între coaste. 

- Aaah, gemu el, dar capul i se limpezea acum şi femeia 
avea pe jumătate greutatea lui. 

Îi răsuci braţul cu ciomagul la spate. Ea îl lovi din nou, 
un pumn în obraz care îl făcu din nou, preţ de o clipă, să 
vadă stele verzi, dar pe urmă Logen o apucă de cealaltă 
încheietură, imobilizând şi braţul acela. O culcă pe spate, 
peste genunchiul lui. 

Femeia lovi cu picioarele şi se smuci, cu ochii mijiţi, ca 
două fante furioase, dar Logen o ţinea strâns. Îşi eliberă 
mâna dreaptă din învălmăşeala de mâini, ridică pumnul şi i-l 
înfipse în stomac. Femeia scoase un şuierat gâfâit şi rămase 
fără vlagă, cu ochii ieşiţi din orbite. Logen o azvârili cât colo 
şi ea se târi puţin, îşi scoase masca şi începu să tuşească, 
vomitând în iarbă. 

Logen se împletici şi se clătină, scutură din cap, scuipând 
sânge şi noroi în iarbă. În afară de femeia care vomita, în 
cerc mai erau patru siluete negre, boţite, răşchirate. Una 
dintre ele gemea încet, în timp ce Ferro o lovea fără 
încetare. Ferro avea sânge pe toată faţa, dar zâmbea. 

- Sunt încă viu, îşi murmură Logen. Sunt încă... 

Alţii veneau prin galeria boltită. Se răsuci, aproape 
prăbuşindu-se. Alţii, alţi patru, din cealaltă parte. Erau 
prinşi în capcană. 

- Mişcă, albule! 

Ferro ţâşni pe lângă el şi săltă pe prima bancă, apoi pe a 
doua, pe a treia, sărind printre ele cu paşi mari. O nebunie. 
Unde avea de gând să meargă de acolo? Femeia cu păr 
roşu încetase să vomite şi se târa către ciomagul ei căzut. 
Ceilalţi se apropiau repede, mai mulţi ca oricând. Ferro 
străbătuse deja un sfert din drum înapoi şi nu dădea semne 
de încetinire, săltând de pe o bancă pe alta, făcând 
scândurile să huruie. 


- La naiba. 

Logen porni după ea. După o duzină de bănci, picioarele 
îl ardeau din nou. Renunţă să încerce să sară printre ele şi 
începu să se caţere cum putea. În timp ce zbura peste 
spătare, îi vedea pe oamenii mascaţi în spate, urmărindu-i, 
privindu-i, arătând şi strigând, împrăştiindu-se printre 
bănci. 

Acum Logen încetinea. Fiecare bancă era un munte. Cel 
mai apropiat mascat era la doar câteva rânduri în spate. 
Continuă să se caţere, mai sus, mai sus, apucându-se de 
lemn cu mâinile însângerate, târându-se pe bănci cu 
genunchii însângeraţi, cu propria-i răsuflare răsunând în 
cap, cu pielea furnicându-l de sudoare şi frică. Văzduhul se 
înălța, dintr-odată, liber în faţa lui. Se opri, gâfâind, 
fluturându-şi braţele, bălăngănindu-se pe marginea unui 
abis ameţitor. 

Era aproape de acoperişurile înalte ale clădirilor din 
spate, dar majoritatea băncilor fuseseră scoase deja, lăsând 
montanţii descoperiţi: stâlpi care se înălţau singuri, cu 
grinzi înguste între ei şi un nesfârşit spaţiu înalt, gol. O privi 
pe Ferro sărind de pe un montant avântat pe altul, apoi 
alergând de-a lungul unei grinzi clătinate, fără să-i pese de 
spaţiul adânc de dedesubt. Sări pe un acoperiş plat de la 
capătul celălalt, sus, deasupra lui. I se părea foarte departe. 

- La naiba. 

Logen traversă, clătinându-se, cea mai apropiată grindă, 
cu braţele larg desfăcute, pentru echilibru, târşâindu-şi 
picioarele ca un bătrân. Inima îi bubuia ca barosul unui 
fierar pe nicovală, genunchii îi erau moi şi îi tremurau, din 
cauza urcuşului. Încercă să ignore oamenii care se căţărau 
şi urlau în spatele lui şi să se uite doar la suprafaţa 
noduroasă a bârnei, dar nu putea să privească în jos fără să 
vadă păienjenişul de scânduri de sub el şi minusculele dale 
din piaţa de dedesubt. Departe, dedesubt. 

Se împletici pe un interval rămas intact, îl urcă, 
troncănind, până la capăt. Se ridică pe grinda de deasupra 


capului, îşi strânse picioarele în jurul ei şi se târi de-a lungul 
ei, pe fund, şoptindu-şi, iar şi iar: 

- Sunt încă viu. 

Masca cea mai apropiată ajunsese la interval şi îl 
străbătea în goană, spre el. 

Bârna se termina în vârful uneia dintre întăriturile 
verticale. O bucată de lemn de două, trei palme de-a 
curmezişul. Apoi nimic. Doi paşi de văzduh. Apoi altă 
bucată, în vârful unui alt pilon ameţitor, apoi o scândură 
spre acoperişul plat. Ferro se holba la el de pe parapet. 

- Sari! ţipă ea. Sari, alb afurisit! 

Logen sări. Simţi vântul împrejur. Piciorul stâng ateriză 
pe bucata de lemn, dar nu se putea opri. Piciorul drept lovi 
scândura. Glezna i se răsuci, genunchii se îndoiră. Lumea 
ameţitoare se înnegri. Piciorul stâng cobori, jumătate pe 
lemn, jumătate în afară. Scândura trosni. Era în aer, dând 
din mâini. 1 se păru o veşnicie. 

- Ooof! 

Parapetul îl izbi în piept. Braţele se apucară de el, dar nu 
mai avea strop de aer. Începu să alunece înapoi, foarte 
încet, centimetru cu înfricoşător centimetru. Mai întâi văzu 
acoperişul, apoi îşi văzu mâinile, pe urmă nu mai vedea 
nimic, decât pietrele din faţa lui. 

- Ajutor, şopti el, dar nu veni niciun ajutor. 

Era cale lungă până jos, ştia asta. Cale lungă, lungă şi, 
de data asta, nu era nicio apă în care să cadă. Doar piatră 
tare, netedă, fatală. Auzi un huruit. Masca venea peste 
scândură, în spatele lui. Auzi pe cineva strigând, dar nimic 
din toate astea nu mai conta acum prea mult. Alunecă încă 
puţin înapoi, agăţându-se cu mâinile de mortarul sfărâmat. 

- Ajutor, făcu el cu glas răguşit, dar nu era nimeni să-l 
ajute. Doar măştile şi Ferro şi niciunul nu părea gata să-l 
ajute. 

Auzi o lovitură şi un țipăt disperat. Ferro lovind scândura 
cu picioarele şi masca în cădere. Ţipătul se prăbuşi, parcă 
multă vreme, apoi se opri, transformându-se într-o 


bufnitură îndepărtată. Trupul măştii strivindu-se de 
pământ, jos, departe, şi Logen ştia că era pe cale să-l 
urmeze. Omul trebuie să fie realist când vine vorba despre 
asemenea lucruri. De data asta, nu avea să mai fie purtat de 
valuri pe malul unui râu. Degetele îi alunecau încet, 
mortarul începea să se desprindă. Lupta, goana, căţăratul, 
toate îl vlăguiseră şi acum nu mai avea putere. Se întreba 
ce sunet va scoate când va plonja prin aer. 

- Ajutor, bâigui el. 

Şi degete puternice i se strânseră în jurul încheieturii. 
Degete întunecate, murdare. Logen auzi un mârâit şi îşi 
simţi braţele trase cu putere. Gemu. Marginea parapetului 
îi reapăru în faţa ochilor. O vedea acum pe Ferro, cu dinţii 
încleştaţi, cu ochii strânşi, aproape închişi de efort, cu 
venele de pe gât ieşite în afară, cu cicatricea lividă pe 
chipu-i tuciuriu. Logen se prinse de parapet cu cealaltă 
mână, pieptul îi ieşi deasupra şi reuşi să-şi ridice un 
genunchi. 

Ferro îl trase restul drumului şi Logen se rostogoli şi se 
trânti pe spate, pe partea cealaltă, gâfâind ca un peşte pe 
uscat, cu ochii aţintiţi în sus, spre cerul alb. 

- Sunt încă viu, îşi murmură, după o clipă, nevenindu-i să 
creadă. 

N-ar fi fost o surpriză prea mare dacă Ferro l-ar fi lovit 
peste mâini, ajutându-l să cadă. Faţa lui Ferro se ivi 
deasupra lui, cu ochii galbeni privind în jos, cu dinţii 
dezveliţi într-un mârâit. 

- Alb afurisit, prost şi greu! 

Ferro se întoarse, clătinând din cap, se îndreptă furioasă 
spre un zid şi începu să se caţere, ridicându-se repede 
către un acoperiş turtit de deasupra. Logen se cutremură, 
privind-o. Nu obosea niciodată? Braţele lui erau pline de 
lovituri, de vânătăi, de zgârieturi. Picioarele îl dureau, nasul 
începuse să-i sângereze din nou. Toate îl dureau. Se 
întoarse şi privi în jos. O mască se holba la el, de la 
marginea băncilor, la douăzeci de paşi depărtare. Altele se 


vânzoleau dedesubt, căutând o cale să urce. Jos, departe, 
într-un cerc galben de iarbă, vedea minuscula siluetă 
neagră cu păr roşu arătând împrejur, apoi în sus, spre el, 
dând ordine. 

Mai devreme sau mai târziu aveau să găsească o cale să 
urce. Ferro era cocoţată în vârful acoperişului de deasupra 
lui, o siluetă zdrenţuită, întunecată, pe fundalul cerului 
strălucitor. 

- Rămâi acolo, dacă vrei, răcni ea, apoi se întoarse şi 
dispăru. 

Logen gemu când se ridică, gemu când îşi târşâi 
picioarele spre zid, suspină când începu să caute un loc de 
care să se apuce. 


- Unde sunt toţi? ceru să ştie Fratele Picior-Lung. Unde 
este ilustrul meu angajator? Unde e Maestrul Nouădegete? 
Unde e fermecătoarea doamnă, Maljinn? 

Jezal îşi roti privirea. Ucenicul bolnăvicios era prea 
cufundat în tristeţea-i egocentrică pentru a răspunde. 

- Nu ştiu unde sunt ceilalţi doi, dar Bayaz e în cadă. 

- Jur că n-am mai întâlnit un om mai preocupat de 
îmbăiere ca el. Ceilalţi nu vor întârzia mult, sper. Totul e 
pregătit, ştii. Corabia e gata. Calele sunt încărcate. Nu-mi 
stă în obicei să întârzii. Zău aşa. Trebuie să prindem fluxul 
sau rămânem blocaţi aici până... Omuleţul se opri, 
ridicându-şi privirea spre Jezal, dintr-odată neliniştit. Pari 
supărat, tinere prieten. Preocupat, zău aşa. Pot să te ajut 
cumva eu, Fratele Picior-Lung? 

Lui Jezal îi trecu prin minte să-i spună să-şi vadă de 
treburile lui, dar se hotări la un iritat: 

- Nu, nu. 

- Aş pune rămăşag că e o femeie la mijloc. Aş avea 
dreptate? Jezal îl privi aspru, întrebându-se cum de ghicise. 
Soţia ta, poate? 

- Nu. Nu sunt însurat! Nu e nimic de felul acesta. Este, 
ăă, păi... îşi căută cuvintele potrivite, dar nu reuşi. Nu e 


nimic de felul acesta! 

- Ah! făcu navigatorul, cu un rânjet cunoscător. Ah, o 
iubire interzisă, atunci, o iubire secretă, nu-i aşa? Spre 
iritarea lui, Jezal se pomeni roşind. Am dreptate, îmi dau 
seama. Nu există fruct mai dulce decât cel pe care nu-l poţi 
gusta, ce zici, tinere amic? Fi? Ei? 

Bărbatul îşi mişcă sprâncenele într-o manieră care lui 
Jezal i se păru cât se poate de dezgustătoare. 

- Mă întreb de ce întârzie cei doi. 

Lui Jezal nu-i păsa câtuşi de puţin, dar ar fi făcut orice să 
schimbe subiectul. 

-  Maljinn şi Nouădegete? Ha! râse Picior-Lung, 
aplecându-se spre el. Poate că au intrat într-o iubire 
secretă, ca a ta, ce zici? Poate că s-au furişat undeva, să-şi 
urmeze pornirile fireşti. Înfipse un deget între coastele lui 
Jezal. Ţi-i poţi imagina pe cei doi? Ar fi ceva, nu-i aşa? Ha! 

Jezal se strâmbă. Îl ştia pe hidosul nordic drept un 
animal şi, din puţinul cât o văzuse pe femeia aceea afurisită, 
putea fi şi mai rea. Singura pornire firească pe care şi-o 
putea imagina din partea lor era violenţa. Ideea era de-a 
dreptul revoltătoare. Se simţea mânjit doar gândindu-se. 


Acoperişurile păreau să nu se mai sfârşească. Urcau 
unul, coborau altul. Se strecurau de-a lungul crestelor, 
alunecând cu câte un picior pe fiecare parte, furişându-se 
pe pervaz, păşind peste bucăţile de zid care se sfărâmau. 
Uneori, Logen ridica ochii o clipă şi cuprindea cu privirea 
priveliştea ameţitoare ce se întindea peste adunătura de 
plăci de ardezie ude, ţigle ciupite, plumb străvechi, până la 
zidul îndepărtat al Agriontului şi, uneori, până la oraşul de 
dincolo. Ar fi putut fi chiar liniştitor, de n-ar fi fost Ferro, 
mişcându-se repede, sigură pe picioare, înjurându-l şi 
trăgându-l după ea, fără să-i dea timp să se gândească la 
privelişte sau la pantele agasante pe care le ocoleau, la 
siluetele negre care, cu siguranţă, continuau să-i caute 
dedesubt. 


Una dintre mânecile lui Ferro fusese sfârtecată la un 
moment dat în timpul luptei şi îi flutura în jurul încheieturii, 
încurcând-o când urcau. Ferro mârâi şi o rupse de la umăr. 
Logen zâmbi în sinea lui, amintindu-şi eforturile pe care le 
depusese Bayaz s-o facă să-şi schimbe vechile zdrenţe 
puturoase cu haine noi. Acum era mai murdară ca oricând, 
cu rochia toată transpirată, pătată de sânge şi mânjită de 
funingine, de pe vârfurile acoperişurilor. Ferro aruncă o 
privire peste umăr şi îl văzu uitându-se la ea. 

- Mişcă, albule, şuieră ea. 

- Nu vezi culorile, nu-i aşa? Ferro continuă să se caţere, 
ignorându-l, legănându-se în jurul unui horn ce scotea fum, 
târându-se pe burtă peste ţiglele murdare, alunecând pe 
marginea îngustă dintre două acoperişuri. Logen cobori 
lângă ea. Niciun fel de culori. 

- Şi? îi aruncă ea peste umăr. 

- Atunci de ce îmi spui alb? 

Ferro se uită împrejur. 

- Eşti alb? 

Logen îşi privi antebraţele. În afară de câteva vânătăi 
marmorate, zgârieturi roşii, vene albastre, erau albe, 
trebuia spus. Se încruntă. 

- Aşa mă gândeam. 

Ferro se îndepărtă în goană printre acoperişuri, direct 
către capătul clădirii, şi privi în jos. Logen o urmă, se aplecă 
peste margine cu băgare de seamă. Câţiva oameni se 
mişcau de colo-colo pe străduţa de dedesubt. Jos, departe, 
şi nu aveau cum să coboare. Trebuiau să se întoarcă pe 
unde veniseră. Ferro se îndepărtase deja în spatele lui. 

Un vânt se stârni pe lângă obrazul lui Logen. Talpa lui 
Ferro lovi marginea acoperişului şi pe urmă era în aer. Gura 
lui Logen se căscă, privind-o cum zboară, cu spatele arcuit, 
dând din mâini şi din picioare. Ateriză pe un acoperiş plat, 
din plumb cenuşiu, împestriţat cu muşchi verde, se 
rostogoli o dată, apoi se ridică uşor în picioare. 


Logen îşi linse buzele şi arătă spre piept. Ferro clătină 
din cap. Acoperişul plat era la trei metri mai jos, dar ar fi 
putut fi şapte metri de văzduh între el şi ea şi era cale lungă 
până jos. Se retrase încet, luându-şi avânt. Trase de câteva 
ori aer în piept şi închise ochii o clipă. 

Ar fi perfect, într-un fel, dacă ar cădea. Fără cântece, 
fără poveşti. Doar o pată însângerată undeva pe un drum. 
Începu să fugă. Picioarele îi bubuiau pe piatră. Aerul îi 
şuiera în gură, îl trăgea de hainele sfârtecate. Acoperişul 
plat urcă zburând spre el. Ateriză cu un impact 
cutremurător, se rostogoli o dată, exact cum făcuse Ferro, şi 
se ridică în picioare lângă ea. Era încă viu. 

- Ha! strigă ea. Măi să fie! 

Se auziră un pârâit, apoi un trosnet şi acoperişul cedă 
sub picioarele lui Logen. Se agăţă disperat de Ferro şi căzu, 
iar ea alunecă după el, neajutorată. Logen se prăbuşi preţ 
de o ameţitoare clipă, zbierând, apucând aerul cu mâinile. 
Se prăbuşi pe spate. 

Logen tuşi, înecându-se cu praful, îşi scutură capul, se 
învârti cu durere. Era într-o cameră întunecată ca smoala 
după strălucirea de afară. Praful se filtra prin lumina ce 
cobora din gaura zdrenţuită din acoperişul de deasupra. 
Sub el era ceva moale. Un pat. Se prăbuşise pe jumătate, 
stând într-o rână, cu păturile acoperite de tencuială căzută. 
Logen simţi ceva pe picioare. Ferro. Izbucni într-un râs 
gâlgâit. Din nou în pat cu o femeie, în sfârşit. Din nefericire, 
nu era tocmai ceea ce sperase. 

- Alb idiot! mârâi ea, ridicându-se pe bâjbăite şi 
îndreptându-se spre uşă, cu bucăţi de lemn şi mortar 
alunecându-i de pe spate. Trase de încuietoarea uşii. Închis! 
E... Logen se năpusti pe lângă ea, smulgând uşa din 
balamale şi căzând răşchirat în coridorul de dincolo. Ferro 
sări peste el. Sus, albule, sus! 

O bucată de lemn numai bună se rupsese din tocul uşii, 
cu câteva cuie ieşite în afară, la un capăt. Logen o înhăţă şi 
o ridică în mâini. Se ridică anevoie în picioare, se împletici 


pe coridor, câţiva paşi şi ajunse la o răscruce. De fiecare 
parte se întindea câte un culoar umbros. Ferestre 
minuscule revărsau bălți bine conturate de lumină pe 
podeaua întunecată. N-avea cum să-şi dea seama încotro o 
luase Ferro. Logen se întoarse la dreapta, spre un şir de 
scări. 

O siluetă înainta cu băgare de seamă de-a lungul 
coridorului, spre el. Lungă şi subţire, ca un păianjen negru 
în întuneric, balansându-se pe vârfuri. O fantă de lumină 
străluci pe părul roşu strălucitor. 

- Iarăşi tu, zise Logen, cântărind bucata de lemn în 
mână. 

- Da, eu. 

Urmă un zornăit, o scânteiere de metal în beznă. Logen 
simţi bucata de lemn smulsă dintre degetele sale şi o văzu 
zburând peste umărul femeii şi îndepărtându-se, 
troncănind, în josul coridorului. Din nou neînarmat, dar 
femeia nu-i lăsă prea mult timp să-şi facă griji pentru asta. 
Avea ceva în mână, ceva ca un cuţit, şi femeia aruncă 
obiectul acela spre el. Logen se feri şi acesta îi şuieră pe 
lângă ureche, apoi femeia îşi smuci celălalt braţ şi ceva îl 
tăie peste faţă, chiar sub ochi. Logen se retrase, împleticit, 
la perete, încercând să înţeleagă cu ce fel de vrajă se 
confrunta. 

Obiectul din mâna femeii era un fel de cruce de metal, 
trei lame curbate, una dintre ele având un cârlig la capăt. 
Un lanţ săltă dintr-un inel aflat pe mâner şi dispăru sub 
mâneca ei. 

Obiectul ce semăna cu un cuţit ţâşni afară, trecu razant 
pe lângă faţa lui Logen, când acesta îşi vâri capul între 
umeri, revărsă o ploaie de scântei când se retrase, zgâriind 
peretele şi se lipi înapoi de mâna ei. Femeia îl lăsă să cadă 
atârnând uşor de lanţ, zornăind pe podea, săltând şi 
dansând înspre Logen în timp ce ea se apropia. Îşi smuci 
încheietura şi obiectul lovi din nou spre omul Nordului, 


sfârtecându-i pieptul când acesta încercă să se ferească şi 
împroşcând stropi de sânge pe perete. 

Logen se năpusti spre ea, dar braţele lui nu apucară 
nimic. Se auzi un zornăit şi îşi simţi piciorul tras de sub el, 
cu glezna într-o strânsoare dureroasă, prinsă de lanţ în 
timp ce femeia îl ocoli. Logen căzu cu faţa în jos, apoi dădu 
să se ridice. Lanţul îi şerpuia sub beregată. Abia apucă să-şi 
vâre mâinile sub el înainte de a se strânge. Femeia era 
deasupra lui, îi simţea genunchiul apăsat pe spate, îi auzea 
răsuflarea şuierând prin mască, în timp ce trăgea, şi lanţul 
strângându-se tot mai mult, tăindu-l în palmă. 

Logen gemu, săltând într-un genunchi, ridicându-se, 
clătinat, în picioare. Femeia era tot pe spatele lui, 
apăsându-l cu toată greutatea, trăgând de lanţ cât putea de 
tare. Logen lovi cu mâna-i liberă, dar nu putea să ajungă la 
ea, nu putea s-o arunce jos: era ca o lipitoare care nu se 
dezlipea de el. Abia mai putea respira acum. Se clătină, 
câţiva paşi, apoi căzu pe spate. 

- Aaaau, îi şopti femeia în ureche, când povara lui o strivi 
de podea. 

Lanţul se lărgi cât să-l poată desface şi să se strecoare 
de sub el. Liber. Se rostogoli şi o apucă pe femeie de gât cu 
mâna stângă, începând să strângă. Femeia îl lovi cu 
genunchii, îl izbi cu pumnii, dar greutatea lui o apăsa şi 
loviturile erau slabe. Mârâiră şi gâfâiră şi croncăniră unul la 
altul, scoțând sunete animalice, cu feţele aproape lipite. 
Câţiva stropi de sânge picurară din tăietura de pe obrazul 
lui Logen şi căzură pe masca femeii. Mâinile se ridicară şi 
începură să-i pipăie faţa, împingându-i capul pe spate. li 
vâri un deget în nas. 

- Aaa! ţipă el. 

Durerea i se înfipse în ţeastă. O lăsă şi se ridică, 
clătinându-se, apucându-se cu o mână de faţă. Femeia se 
târi, tuşind, îi dădu o lovitură de picior între coaste, 
făcându-l să se îndoaie, dar Logen ţinea încă lanţul în mână 
şi trase de el cu toată puterea. Braţul ei ţâşni, femeia scânci 


şi zbură direct spre Logen, care îşi afundă genunchiul în 
coasta ei, lăsând-o fără aer. Logen o apucă de spatele 
cămăşii, o ridică şi o azvârli pe scări în jos. 

Femeia se rostogoli şi se prăbuşi şi săltă, în coborâre, 
după care alunecă, oprindu-se pe-o parte, aproape de 
ultima treaptă. Logen era ispitit să se ducă după ea şi să 
isprăvească treaba, dar n-avea timp. Probabil că erau şi alţii 
în locul de unde venea ea. Se întoarse şi şontâcăi în direcţia 
opusă, blestemându-şi glezna sucită. 

Din toate părţile se strecurau înspre el sunete, răsunând 
de-a lungul coridorului de cine ştie unde. Zornăieli şi 
pocnete îndepărtate, strigăte şi ţipete. Privi încordat în 
întuneric, şchiopătând, şiroind de sudoare, cu o mână pe 
perete, ca să-şi recapete echilibrul. Se aplecă pe după un 
colţ, să vadă dacă drumul era liber. Simţi ceva rece pe gât. 
Un cuţit. 

- Încă viu? îi şopti un glas în ureche. Nu mori uşor, nu-i 
aşa, albule? 

Ferro. Îşi retrase încet braţul. 

- De unde ai cuțitul? 

Îşi dorea să fi avut şi el unul. 

- Mi l-a dat el. În umbră, lângă zid, zăcea o siluetă 
răvăşită, într-o baltă de sânge întunecat. Pe aici. 

Ferro se strecură de-a lungul coridorului, ţinându-se în 
umbră. Logen continua să audă sunete, dincolo de ei, lângă 
ei, de jur împrejurul lor. Se furişară în josul unui şir de 
trepte, într-un coridor obscur, acoperit cu plăci de lemn 
închis la culoare. Ferro înainta cu grijă, de la o umbră la 
alta, mişcându-se repede. Logen nu putea să facă altceva 
decât să şchiopăteze după ea, târându-şi piciorul, încercând 
să nu ţipe de durere ori de câte ori îşi lăsa greutatea pe el. 

- Uite acolo! Sunt ei. 

Siluete în coridorul întunecos de dincolo. Logen se 
întoarse să fugă, dar Ferro întinse braţul. Mai erau şi alţii, 
venind din cealaltă direcţie. La stânga lui Logen era o uşă 
mare, uşor întredeschisă. 


- Aici, înăuntru. Logen împinse uşa şi intră, iar Ferro 
ţâşni după el. Dincolo se afla o piesă grea de mobilier, un fel 
de bufet mare cu rafturi deasupra, plin de farfurii. Logen 
apucă de un capăt şi îl trase în faţa uşii, iar câteva farfurii 
căzură şi se sparseră pe podea. Logen se lipi cu spatele de 
el. Asta ar trebui să-i oprească, pentru o clipă, cel puţin. 

O încăpere mare cu un tavan înalt, boltit. Două ferestre 
mari ocupau cea mai mare parte a unui perete placat cu 
lemn, cu un imens şemineu de piatră în faţă. Între ele se 
afla o masă lungă, cu câte zece scaune în fiecare parte, 
aşternută cu tacâmuri şi lumânări. O imensă sufragerie şi 
nu exista decât o cale de intrare. Sau de ieşire. 

Logen auzi strigăte înfundate dincolo de uşă. Bufetul 
mare se mişcă în spatele lui. O altă farfurie căzu cu zgomot 
de pe raft, săltă pe umărul lui Logen şi se sparse pe dalele 
de piatră, împrăştiind bucăţi pe podea. 

- Un plan al naibii de frumos! mârâi Ferro. 

Picioarele lui Logen alunecau în timp ce încerca să ţină 
bufetul drept. Ferro ţâşni spre cea mai apropiată fereastră, 
pipăi ramele de metal din jurul micilor ochiuri, cercetând cu 
unghia, dar nu exista cale de ieşire. 

Ochii lui Logen zăriră ceva. O veche sabie mare, 
deasupra şemineului, ca ornament. O armă. Dădu bufetului 
un ultim brânci, apoi se grăbi spre ea, înhăţă mânerul lung 
cu ambele mâini şi o smulse din suport. Era tocită ca un 
plug, cu lama grea pătată de rugină, dar încă solidă. Poate 
că o lovitură de-a ei n-ar tăia un om în două, dar l-ar putea 
dobori negreşit. Logen se întoarse tocmai la timp să vadă 
bufetul răsturnându-se, zguduind şi azvârlind vesela pe 
toată podeaua de piatră. 

În cameră se revărsară siluete negre, siluete mascate. 
Mascatul din faţă avea o secure cu un aspect primejdios, 
celălalt, o sabie cu lama scurtă. Cel din spatele acestuia era 
tuciuriu, cu cercei de aur în urechi. Avea câte un pumnal 
lung, curbat, în fiecare mână. 


Acele arme nu erau pentru a lovi un om în cap, dacă nu 
cumva aveau de gând să-i împrăştie creierii. Se părea că 
renunţaseră să ia prizonieri. Erau arme letale, menite să 
ucidă. Ei, cu atât mai bine, îşi zise Logen. Ăsta era Logen 
Nouădegete, un ucigaş, şi ăsta era primul lucru care îţi 
trecea prin minte, când venea vorba despre el. Îi privi pe 
acei oameni cu măşti negre, împleticindu-se peste bufetul 
căzut, împrăştiindu-se prudenţi pe lângă peretele din 
celălalt capăt. Aruncă o privire spre Ferro, care stătea cu 
buzele strânse, cu cuțitul în mână, cu ochii galbeni 
scânteind. Logen pipăi mânerul sabiei furate: grea şi 
brutală. În sfârşit, arma potrivită. 

Se năpusti spre cea mai apropiată mască, ţipând cât îl 
ţinea gura, învârtind sabia deasupra capului. Bărbatul 
încercă să se ferească, dar vârful lamei îl nimeri în umăr şi 
îl dobori, răsucindu-se. Un altul sări în spatele lui, lovind cu 
securea, făcându-l pe Logen să se retragă, icnind când îşi 
lăsă greutatea pe glezna rănită. 

Flutură împrejur sabia mare, dar erau prea mulţi. Unul 
se căţără peste masă şi ajunse între Logen şi Ferro. Ceva îl 
lovi din spate şi se împiedică, se răsuci, alunecă, întinse 
sabia şi lovi ceva moale. Cineva ţipă, dar cel cu securea îl 
ataca deja din nou. Totul era o harababură de măşti şi fier, 
de arme încleştate scârţâind, înjurături şi strigăte, gâfâieli. 

Logen legănă sabia, dar era nespus de obosit, nespus de 
rănit, nespus de chinuit. Sabia era grea şi devenea din ce în 
ce mai grea. Masca se feri, croindu-şi drum printre lovituri 
şi sabia ruginită pătrunse în zid cu un zăngănit, lovind un 
panou mare de lemn şi muşcând din tencuiala de dincolo. 
Şocul aproape că i-o smulse din mâini. 

- Ooof, răsuflă el, când bărbatul îl lovi cu genunchiul în 
stomac. 

Ceva îl izbi în picior şi Logen fu cât pe ce să cadă. Auzea 
pe cineva zbierând în spate, dar părea foarte departe. 
Pieptul îl durea, gura îi era amară. Avea sânge pe trup. Pe 
tot trupul. Abia mai putea respira. Mascatul continua să 


înainteze, zâmbind, simțind mirosul victoriei. Logen se 
retrase, împleticindu-se, spre şemineu, piciorul îi alunecă şi 
căzu jos, pe un genunchi. 

Toate au un sfârşit. 

Nu mai putea ridica bătrâna sabie. Nu mai avea putere. 
Niciun strop. Încăperea se înceţoşa. 

Toate lucrurile au un sfârşit, dar unele doar zac 
neclintite, uitate... 

Logen avea o senzaţie rece în stomac, o senzaţie pe care 
n-o mai simţise de multă vreme. 

- Nu, şopti el. M-am eliberat de tine. 

Dar era prea târziu. Prea târziu... 


avea sânge pe trup, dar asta era bine. Mereu era 
sânge. Dar îngenunchea şi asta nu era bine. Sângerosul 
Nouă nu îngenunchează în faţa nimănui. Degetele căutară 
crăpăturile dintre pietrele şemineului, vârându-se printre 
ele, ca nişte rădăcini bătrâne de copac, ridicându-l. Simţi o 
durere în picior şi zâmbi. Durerea era combustibilul care 
face focurile să ardă. Ceva se mişcă în faţa lui. Oameni 
mascaţi. Duşmani. 

Cadavre, aşadar. 

- Eşti rănit, nordicule? Ochii celui mai apropiat 
scânteiară deasupra măştii, lama strălucitoare a securii sale 
săltă în aer. Vrei să renunţi acum? 

- Rănit? Sângerosul Nouă îşi dădu capul pe spate şi râse. 
Am să-ţi arăt eu cât sunt de rănit! 

Se năpusti înainte, zbură pe sub secure, alunecos ca 
peştii în râu, legănând sabia grea jos, într-un cerc imens. 
Sabia izbi genunchiul bărbatului şi îl întoarse invers, cu un 
pârâit, seceră piciorul celălalt şi i-l smulse de sub el. Omul 
scoase un țipăt înăbuşit, învârtindu-se pe pietre, răsucindu- 
se şi răsucindu-se, cu picioarele săltând. 

Ceva săpă în spatele Sângerosului Nouă, dar nu simţi 
nicio durere. Era un semn. Un mesaj într-o limbă secretă, 
pe care doar el îl putea înţelege. Îi spunea unde se afla 


următorul om mort. Se răsuci şi sabia îl urmă într-un furios, 
frumos, irezistibil arc. Scârţâi în măruntaiele cuiva, 
încovoindu-l, smulgându-l de pe picioare şi aruncându-l prin 
aer. Trupul săltă pe zidul de lângă şemineu şi căzu grămadă 
pe podea, într-o ploaie de mortar sfărâmat. 

Un cuţit se răsuci, şuierând, şi lovi adânc în umărul 
Sângerosului Nouă, cu o bufnitură udă. Bărbatul negru, cel 
cu cercei în urechi. El îl aruncase. Era pe partea cealaltă a 
mesei, zâmbind, mulţumit de lovitura sa. O greşeală 
teribilă. Sângerosul Nouă se năpusti asupra lui. Un alt cuţit 
scânteie pe lângă el şi zăngăni lovindu-se de zid. 
Sângerosul Nouă sări peste masă şi sabia îl urmă. 

Bărbatul întunecat se feri de prima lovitură năprasnică 
şi de a doua. lute şi viclean de isteţ, dar nu destul de isteţ. 
Cea de-a treia lovitură îi muşcă din coapsă. O muşcătură 
fulgerătoare. Doar o îmbucătură. Doar îi izbi coastele şi îl 
dobori, ţipând, în genunchi. Ultima lovitură fu şi mai bună, 
un cerc de carne şi fier care sfârtecă prin gura lui şi îi tăie 
jumătate din cap, împroşcând sânge pe toţi pereţii. 
Sângerosul Nouă îi smulse cuțitul din umăr şi îl azvârli pe 
jos. Sângele îi şiroi din rană, îmbibându-i cămaşa şi făcând o 
pată mare, încântătoare, caldă şi roşie. 

Căzu şi dispăru într-o ploaie de frunze, rostogolindu-se 
pe pământ. Un bărbat plonjă pe lângă el, lovind aerul, acolo 
unde se aflase Sângerosul Nouă, cu o sabie cu lama scurtă. 
Înainte să apuce să fugă, Sângerosul Nouă era asupra lui, 
încolăcindu-şi mâna stângă în jurul pumnului lui. Omul se 
zbătu şi se împotrivi, dar era în zadar. Încleştarea 
Sângerosului Nouă era puternică, ca rădăcinile unui munte, 
neabătută ca valul mareei. 

- Au trimis unii ca tine să se pună cu mine? Îl azvârli cu 
spatele în perete, strivindu-i mâna strânsă pe mânerul 
armei, răsucind lama scurtă până când era întoarsă spre 
pieptul său. O insultă afurisită! răcni el, înfigând trupul 
bărbatului în propria-i sabie. 


Omul ţipă şi ţipă, sub mască şi Sângerosul Nouă râse şi 
răsuci lama. Poate că lui Logen i-ar fi fost milă de el, dar 
Logen nu era aici şi Sângerosul Nouă nu era mai milos 
decât gerul iernii. Era chiar mai puţin milos. Împunse, tăie 
şi tăie şi zâmbi şi ţipătul horcăi şi se stinse şi Sângerosul 
Nouă lăsă cadavrul să cadă pe pietrele reci. Degetele îi 
erau alunecoase de sânge. Şi le şterse de haine, de braţe, 
de faţă - întocmai cum trebuia să se întâmple. 

Cel de lângă şemineu atârna fără vlagă, cu capul pe 
spate, cu ochii asemenea unor pietre ude, cu privirea fixă în 
tavan. Era deja ţărână. Sângerosul Nouă îi spintecă faţa cu 
sabia, pentru orice eventualitate. Mai bine să nu rămână 
nicio îndoială. Cel care avusese toporul se târa spre uşă, 
trăgându-şi după el picioarele sucite, gâfâind şi scâncind 
neîncetat. 

- Linişte acum. 

Lama grea pătrunse cu un scrâşnet în ceafa bărbatului şi 
îi împroşcă sângele pe pietre. 

- Altul, şopti el şi încăperea se învârti în jurul lui, în timp 
ce îşi căuta următoarea victimă. Altul! răcni el şi râse şi 
zidurile râseră şi cadavrele râseră cu el. Ceilalţi, unde 
sunteţi? 

Văzu o femeie tuciurie, cu o rană sângerândă pe faţă şi 
un cuţit în mână. Nu era precum ceilalţi, dar avea să se 
mulţumească şi cu ea. Zâmbi, înaintă tiptil, ridicând sabia în 
ambele mâini. Femeia se retrase, privindu-l, ţinând masa 
între ei, cu ochi galbeni şi neînduplecaţi, ca de lup. Un glas 
părea să-i şoptească, spunându-i că femeia era de partea 
lui. Păcat. 

- Nordic, ai? întrebă o umbră masivă din pragul uşii. 

- Da, cine întreabă? 

- Sfarmă-Piatră. 

Era voinic, omul acesta şi aspru şi sălbatic. Se vedea 
după felul în care împinse bufetul cu gheata-i imensă şi 
înaintă, cu paşii scrâşnind, printre farfuriile sparte. Dar 
pentru Sângerosul Nouă era o nimica toată: era făcut să 


zdrobească asemenea oameni. Iul Duru Capdetunet fusese 
mai voinic. Rudd Treicopaci fusese mai aspru. Dow cel 
Negru fusese de două ori mai sălbatic. Sângerosul Nouă îi 
învinsese. Şi pe mulţi alţii pe lângă ei. Cu cât mai mare, mai 
aspru, mai sălbatic era, cu atât mai crunt va fi zdrobit. 

- Sfarmă-Piatră? râse Sângerosul Nouă. Şi ce? Eşti 
următorul mort, asta eşti, nimic mai mult. Ridică mâna 
stângă, pătată de sânge roşu, cu trei degete larg desfăcute, 
rânjind prin gaura unde, cu multă vreme în urmă, se aflase 
degetul mijlociu. Sângerosul Nouă mi se spune. 

- Ha! Sfarmă-Piatră îşi smulse masca şi o azvârli pe 
podea. Mincinosule! O grămadă de oameni din Nord şi-au 
pierdut un deget. Nu sunt toţi Nouădegete! 

- Nu. Doareu. 

Chipul imens se ridică, schimonosit de furie. 

- Mincinos nenorocit! Crezi că-l sperii pe Sfarmă-Piatră 
cu un nume care nu-ţi aparţine? Îţi mai fac o gaură-n fund, 
vierme! Pun pe tine o cruce însângerată! Te vâr înapoi în 
pământ, laş mincinos! 

- Mă omori? Sângerosul Nouă râse mai tare ca oricând. 
Eu te omor, nătărăule. 

Isprăviră cu vorbele. Sfarmă-Piatră se năpusti spre el cu 
securea într-o mână şi buzduganul în cealaltă, arme mari, 
grele, pe care însă le mânuia destul de agil. Buzduganul 
săltă, făcând o gaură mare prin sticla uneia dintre ferestre. 
Securea cobori, spintecă în două lemnul mesei, făcând 
farfuriile să sară în aer şi lumânările să se răstoarne. 
Sângerosul Nouă zvâcni într-o parte, cu un salt de broască, 
aşteptându-şi rândul. 

Buzduganul îi rată umărul, la doi centimetri, când se 
rostogoli peste masă, crăpă una dintre lespezile mari şi 
plate ale podelei, spintecând-o prin mijloc, aruncând aşchii 
în aer. Sfarmă-Piatră răcni, legănându-şi armele, despicând 
scaunul în două, doborând o bucată de piatră din şemineu, 
tăind o spintecătură mare în zid. Securea se înfipse adânc 
în lemn, preţ de o clipă, şi sabia Sângerosului Nouă fulgeră 


pe deasupra, crăpă mânerul în două, lăsându-l pe Sfarmă- 
Piatră cu un băţ rupt în palmă. Îl azvârli cât acolo, ridică 
buzduganul şi atacă şi mai înverşunat, rotindu-l cu răgete 
furioase. 

Alunecă spre el şi sabia Sângerosului Nouă o prinse 
chiar mai jos de cap şi o smulse din mâna voinică. Se răsuci 
prin aer şi căzu, zornăind, într-un colţ, dar Sfarmă-Piatră 
continua să atace, desfăcându-şi larg mâinile-i imense. 
Acum era prea aproape ca Nouădegete să poată folosi sabia 
mare. Sfarmă-Piatră zâmbi, în timp ce braţele-i imense se 
închiseră în jurul Sângerosului Nouă, încorsetându-l, 
ţinându-l strâns. 

- Te-am prins! strigă Sfarmă-Piatrăm strâgându-l într-o 
puternică îmbrăţişare. 

O greşeală îngrozitoare. Mai bine ar fi îmbrăţişat o 
vâlvătaie. 

Trosc! 

Capul Sângerosului Nouă îl pocni în gură. Sângerosul 
Nouă simţi strânsoarea lui Sfarmă-Piatră slăbind uşor şi îşi 
mişcă umărul, făcându-şi loc, mişcându-se, mişcându-se, ca 
o cârtiţă în vizuină. Îşi smuci capul pe spate, cât de mult 
putu. Lovituri de ţap. Cea de-a doua lovitură de cap îi 
sparse lui Sfarmă-Piatră nasul. Acesta mârâi şi imensele 
braţe îşi slăbiră strânsoarea încă puţin. Cea de-a treia îi 
crăpă osul obrazului. Braţele căzură. Cea de-a patra îi 
rupse maxilarul greu. Acum Sângerosul Nouă era cel care îl 
ridica, zâmbind, în timp ce îşi strivea fruntea de faţa 
distrusă. O ciocănitoare, ciocănind, cioc, cioc, cioc. Cinci. 
Şase. Şapte. Opt. Oasele feţei erau zdrobite într-un ritm 
care-l satisfăcea. Nouă - şi-l lăsă pe Sfarmă-Piatră să cadă. 
Se prăbuşi într-o parte şi căzu grămadă pe podea, cu 
sângele ţâşnindu-i din faţa descompusă. 

- Cum ţi se pare până acum? râse Sângerosul Nouă, 
ştergându-şi sângele din ochi şi dând trupului lipsit de vlagă 
al lui Sfarmă-Piatră câteva lovituri de picior. Camera se roti 
în jurul lui, pluti în jurul lui, râzând, râzând. Cum ţi se 


pare... asta... Se împletici, clipi, somnoros, cu vâlvătaia 
stingându-se încet. Nu... nu încă... Căzu în genunchi. Nu 
încă. Mai era treabă de făcut, mereu mai era. Nu încă, 
mârâi el, dar, de data asta, nu mai avea timp... 


Logen ţipă. Se prăbuşi pe jos. Durere, peste tot. 
Picioarele, umerii, capul. Urlă, până când sângele i se opri 
în gât, apoi tuşi şi gâfâi şi se rostogoli, zgâriind podeaua. 
Lumea era o pată ceţoasă. Regurgită sânge şi îl scuipă 
afară, destulă vreme ca să înceapă să urle din nou. 

O mână îl prinse de gură. 

- Termină cu urletele tale blestemate, albule! Acum mă 
auzi? Un glas, şoptindu-i agitat în ureche. O voce străină, 
aspră. Încetează cu urletele sau te las aici, înţelegi? Ai o 
singură şansă! 

Mâna se îndepărtă. Aerul ieşi prin dinţii încleştaţi ai lui 
Logen într-un geamăt enorm, ascuţit, tânguitor, dar nu prea 
sonor. 

O mână i se strânse în jurul încheieturii, trăgându-l în 
sus. Icni, când umărul i se întinse şi fu târât peste ceva tare. 
O tortură. 

- Sus, ticălosule, nu pot să te car. Sus, acum! Aio singură 
şansă, pricepi? 

Fu ridicat încet şi el încercă să se împingă cu picioarele. 
Răsuflarea îi şuiera şi îi horcăia în gâtlej, dar reuşea. 
Stângul, dreptul. Uşor. Genunchiul i se îndoi şi durerea îi 
străpunse piciorul. 'Ţipă din nou şi căzu, se târi pe jos. Era 
mai bine să stea neclintit. Ochii i se închiseră. 

Ceva îl plesni cu putere peste faţă. Şi iarăşi. Gemu. Ceva 
îi alunecă sub braţ şi începu să-l ridice. 

- Sus, albule! Sus, sau te las aici. O singură şansă, m- 
auzi? 

Inspiră, expiră. Stângul, dreptul. 


Picior-Lung se vânzolea şi se frământa, bătând cu 
degetele pe braţul scaunului, apoi numărându-şi-le, 


clătinând din cap şi mormăind ceva despre maree. Jezal 
rămase tăcut, sperând zadarnic că cei doi sălbatici s-ar fi 
putut îneca în şanţ şi că, în consecinţă, s-ar putea să nu se 
mai aleagă nimic din toată aventura. Ar mai fi timp 
berechet să ajungă în Englia. Poate nu era totul pierdut... 

Auzi uşa deschizându-se în spatele lui şi visurile i se 
năruiră. Nefericirea îl copleşi din nou, dar fu curând 
înlocuită de o uluire îngrozită, când se întoarse. 

Două siluete zdrenţuite stăteau în pragul uşii, murdare 
şi pline de sânge. Diavoli, fără doar şi poate, ieşiţi pe cine 
ştie ce poartă spre iad. Femeia gurkiană înjura în timp ce 
intra, clătinându-se, în încăpere. Nouădegete o ţinea pe 
după umeri cu un braţ, celălalt atârnând liber, picurând 
sânge din vârfurile degetelor, cu capul plecat. 

Se clătinară împreună, un pas, doi, apoi piciorul omului 
Nordului se împiedică de un picior de scaun şi se prăbuşiră 
la podea. Femeia mârâi şi se scutură de braţul lui lipsit de 
vlagă. Nouădegete se rostogoli încet, gemând, şi în umărul 
lui se căscă o rană adâncă, din care curgea sânge pe covor. 
Era roşie pe dinăuntru, ca o carne moale dintr-o măcelărie. 
Jezal înghiţi, oripilat şi fascinat în acelaşi timp. 

- Pentru Dumnezeu! 

- Vin după noi. 

- Ce? 

- Cine vine? 

O femeie se strecură cu prudenţă pe după cadrul uşii, cu 
părul roşu, înveşmântată în negru din cap până-n picioare, 
purtând mască. O practiciană, spunea creierul amorţit al lui 
Jezal, dar nu putea înţelege de ce era atât de plină de 
vânătăi sau de ce şchiopăta aşa. O altă siluetă se ivi în 
spatele ei: un bărbat înarmat cu o sabie grea. 

- Tu vii cu noi, spuse femeia. 

- Obligă-mă, îi scuipă Maljinn. 

Jezal fu şocat să vadă că scosese un cuţit de undeva şi, 
pe deasupra, plin de sânge. N-ar trebui să fie înarmată! Nu 
aici! 


Jezal îşi dădu seama, prosteşte, că purta sabie. Fireşte 
că purta. Bâjbâi după mâner şi o scoase, cu intenţia vagă de 
a o lovi după ceafă, cu latul sabiei, pe diavoliţa gurkiană, 
înainte de a apuca să mai facă vreun rău. Dacă Inchiziția o 
voia, n-avea decât s-o aibă şi pe toţi ceilalţi. Din nefericire, 
practicienii înţeleseră greşit. 

- Las-o jos, şuieră femeia roşcată, uitându-se furioasă la 
el, cu ochii îngustaţi. 

- Ba nu, răspunse Jezal, teribil de jignit că femeia ar 
putea crede că el era de partea acestor ticăloşi. 

- Ăă... făcu Quai. 

- Aaa, gemu Nouădegete, apucând zdravăn covorul, 
trăgându-l spre el şi făcând masa să se clatine pe podea. 

Un al treilea practician se strecură pe uşă, o ocoli pe 
femeia roşie, cu o măciucă grea în pumnu-i înmănuşat. O 
armă respingătoare. Jezal nu putea să nu îşi imagineze 
efectul pe care l-ar putea avea asupra craniului său, dacă ar 
fi legănată cu furie. Pipăi şovăielnic mânerul sabiei, simțind 
teribila nevoie să-i spună cineva ce să facă. 

- Vii cu noi, repetă femeia, pe când cei doi amici ai ei 
înaintau încet în încăpere. 

- O, Doamne, murmură Picior-Lung, adăpostindu-se în 
spatele mesei. 

Apoi uşa spre baie se izbi de perete. Bayaz stătea acolo, 
complet gol, picurând apă cu săpun. Privirea lui domoală o 
cuprinse întâi pe Ferro, încruntându-se, cu cuțitul scos, apoi 
pe Picior-Lung, ascunzându-se în spatele mesei, pe Jezal, cu 
sabia trasă, pe Quai, stând cu gura deschisă, pe 
Nouădegete, răşchirat într-o baltă de sânge, şi, în cele din 
urmă, cele trei figuri mascate, cu armele pregătite. 

Urmă o pauză grea. 

- Ce naiba e asta? răcni el, înaintând cu paşi mari spre 
mijlocul încăperii, cu apa picurându-i din barbă printre 
firele sure de păr de pe piept şi săltându-i de pe bărbăţie. 

Era o privelişte ciudată. Un bătrân gol înfruntând trei 
practicieni ai Inchiziției, înarmaţi. Ridicol şi totuşi nimeni nu 


râdea. Prezenţa lui avea ceva ciudat de înfricoşător, chiar şi 
fără haine şi şiroind de apă. Practicienii se retraseră, 
vânzolindu-se nedumeriţi, speriaţi chiar. 

- Vii cu noi, repetă femeia, deşi în glasul ei părea că se 
strecurase o oarecare undă de îndoială. 

Unul dintre însoțitorii ei păşi cu băgare de seamă spre 
Bayaz. 

Jezal simţi o senzaţie ciudată în stomac. Un zbucium, un 
gol, o senzaţie de greață. Era ca şi cum s-ar fi aflat înapoi 
pe pod, în umbra Casei Creatorului. Numai că era mai rău. 
Faţa vrăjitorului devenise îngrozitor de aspră. 

- Am ajuns la capătul răbdării. 

Ca o sticlă aruncată de la mare înălţime, cel mai apropiat 
practician explodă în bucăţi. Nu se auzi nicio detunătură, 
doar un lipăit domol. Acum înainta spre bătrân, cu sabia 
ridicată, întreg. În clipa următoare era o mie de bucăţi. O 
parte necunoscută a lui lovi cu un zgomot surd tencuiala de 
lângă capul lui Jezal. Sabia îi căzu şi zăngăni pe scânduri. 

- Ce spuneai? mârâi Întâiul dintre Magi. 

Lui Jezal îi tremurau genunchii. Gura i se deschise. Căzu 
leşinat, îngreţoşat şi îngrozitor de gol pe dinăuntru. Avea 
pete de sânge pe faţă, dar nu îndrăznea să se mişte ca să şi 
le şteargă. Se holba la bărbatul gol, nevenindu-i să-şi 
creadă ochilor. Se părea că urmărise un bătrân bufon bine 
intenţionat transformându-se într-o clipă într-un criminal 
brutal, fără pic de remugşcare. 

Femeia cu păr roşu rămase acolo o clipă, plină de sânge 
şi bucăţi de carne şi oase, cu ochii mari ca două farfurii, 
apoi începu să se retragă încet către uşă. Celălalt o urmă, 
aproape împiedicându-se de piciorul lui Nouădegete, în 
graba lui de a scăpa. Toţi ceilalţi rămaseră neclintiţi ca nişte 
statui. Jezal auzi paşi iuți pe coridorul de afară, pe când cei 
doi practicieni fugeau să se salveze. Aproape că-i invidia. Ei, 
se părea, aveau să scape. El era captiv în acest coşmar. 

- Trebuie să plecăm acum, zise Bayaz, strâmbându-se de 
parcă ar fi fost chinuit de durere, de îndată ce-mi pun 


pantalonii. Ajută-l, Picior-Lung! strigă el peste umăr. 

O dată în viaţă, navigatorul nu-şi găsea cuvintele. Clipi, 
apoi se ridică din spatele mesei şi se aplecă peste nordicul 
inconştient, smulse o fâşie din cămaşa-i pătată, ca s-o 
folosească drept bandaj. Se opri, încruntându-se, de parcă 
n-ar fi ştiut sigur de unde să înceapă. 

Jezal înghiţi în sec. Avea încă sabia în mână, dar părea 
că-i lipseşte puterea s-o lase deoparte. Prin toată încăperea 
erau împrăştiate bucăţi din trupul nefericitului practician, 
lipite de pereţi, de tavan, de oameni. Jezal nu mai văzuse un 
om murind, darămite într-o manieră atât de hidoasă şi de 
nefirească. Bănuia că ar fi trebuit să fie îngrozit, dar, în 
schimb, simţea doar un copleşitor sentiment de uşurare. 
Grijile lui păreau acum lucruri mărunte. 

El, cel puţin, era încă viu. 


Uneltele pe care le avem 


Glokta stătea pe culoarul îngust, sprijinit în toiag şi 
aşteptând. Dincolo de uşă, auzea glasuri ridicate. 

- Am spus fără musafiri! 

Oftă. Avea multe lucruri mai bune de făcut decât să stea 
acolo, sprijinit pe piciorul care-l durea, dar îşi dăduse 
cuvântul şi avea de gând să şi-l respecte. Un coridor 
înghesuit, banal, într-o casă înghesuită, banală, printre 
multe sute de altele asemenea. Întregul cartier era recent 
construit, terase de case, într-un stil nou: pe jumătate din 
lemn, cu trei niveluri, bune, poate, pentru o familie şi vreo 
doi servitori. Sute de case, fiecare semănând leit cu 
cealaltă. Case pentru mica nobilime. Noii bogaţi. Oameni de 
rând parveniţi, i-ar fi numit probabil Sult. Bancheri, 
negustori, meşteşugari, proprietari de prăvălii, funcţionari. 
Poate e casa ciudată de la țară a vreunul moşier de succes, 
precum cea de aici. 

Glasurile tăcuseră acum. Glokta auzi mişcare, un 
clinchet de sticlă, pe urmă uşa se crăpă şi o slujnică se uită 
afară. O fată slută, cu ochi apoşi. Avea un aer speriat şi 
vinovat. Totuşi, sunt obişnuit cu asta. Toţi par speriaţi şi 
vinovați în prezenţa Inchiziției. 

- Vă primeşte acum, mormăi fata. 

Glokta clătină din cap şi şontâcăi pe lângă ea, intrând în 
încăperea de dincolo. 

Avea anumite amintiri ceţoase despre o vară când 
locuise o săptămână sau două cu familia West, în Englia, cu 
vreo doisprezece ani în urmă, poate, deşi păreau mai 
degrabă o sută. Îşi amintea că se duelase cu West în curtea 
casei lor, că era urmărit în fiecare zi de o fată brunetă, cu 
un chip serios. Îşi amintea că, nu de mult, întâlnise în parc o 
femeie care îl întrebase ce mai face. Avusese dureri 
cumplite în momentul acela, abia mai vedea, şi faţa ei era o 


pată ceţoasă în amintirea lui. Aşadar, Glokta nu era sigur la 
ce să se aştepte, dar cu siguranţă nu se aşteptase la 
vânătăi. Fu puţin şocat, preţ de o clipă. Dar maschez bine. 

Negru, purpuriu, maro şi galben, sub ochiul ei stâng, 
pleoapa de jos umflată bine. În jurul colţului gurii, la fel, 
buza spartă şi cicatrizată. Glokta ştia multe despre vânătăi, 
puţini oameni ştiau mai multe. Și nu cred că s-a ales cu 
astea accidental. A fost lovită în faţă, de cineva care exact 
asta a intenţionat. Privi acele semne urâte şi se gândi la 
vechiul său prieten, Collenn West, plângând în sufragerie şi 
cerşind ajutor. Făcu legătura. 

Interesant. 

Fata rămase acolo, în tot acest timp, privindu-l cu bărbia 
ridicată, cu obrazul cel mai învineţit întors spre el, 
provocându-l parcă să spună ceva. Nu prea seamănă cu 
fratele ei. Nu seamănă deloc. Nu cred că ea ar izbucni în 
lacrimi în sufrageria mea sau oriunde altundeva. 

- Cu ce îţi pot fi de folos, Inchizitorule? îl întrebă ea cu 
răceală. 

Glokta detectă o foarte uşoară stâlcire a cuvântului 
inchizitor. A băut... deşi o ascunde bine. Nu destul cât s-o 
prostească. Glokta îşi ţuguie buzele. Dintr-un oarecare 
motiv, avea senzaţia că trebuia să fie prudent. 

- Nu mă aflu aici în calitate profesională. Fratele tău m-a 
rugat să... 

Ea îl întrerupse violent: 

- Chiar aşa? Zău? Vrei să te asiguri că nu mă culc cu cine 
nu trebuie, nu-i aşa? Glokta aşteptă o clipă, lăsând vorbele 
să se aşeze, apoi începu să chicotească încetişor. O, 
nemaipomenit! Începe chiar să-mi placă fata! E ceva 
amuzant? se răsti ea. 

- Tartă-mă, spuse Glokta, ştergându-şi ochiul care-i 
lăcrima cu un deget, dar am petrecut doi ani în temniţele 
împăratului. Îndrăznesc să spun, dacă aş fi ştiut de la 
început că voi sta acolo numai pe jumătate, m-aş fi străduit 
mai mult să mă sinucid. Şapte sute de zile, cu aproximaţie, 


în întuneric. Aş fi crezut că mai aproape de iad nu poate 
ajunge un om în viaţă. Vreau să spun că dacă vrei să mă 
superi, ai nevoie de mai mult decât de un limbaj grosolan. 

Glokta îi oferi cel mai revoltător, ştirb, nebun zâmbet al 
său. Puţini oameni puteau să-l suporte multă vreme, dar ea 
nu îşi feri privirea nicio clipă. De fapt, curând îi întorcea 
zâmbetul. Un zâmbet strâmb şi acesta, şi unul pe care 
Glokta îl găsea neobişnuit de dezarmant. O altă tactică, 
poate. 

- Treaba e că fratele tău m-a rugat să am grijă de 
bunăstarea ta cât timp e plecat. Din partea mea, te poţi 
culca oricând cu cine pofteşti, dar observaţia mea generală 
a fost aceea că, atunci când este vorba despre reputaţia 
tinerelor femei, cu cât mai puţin desfrâu, cu atât mai bine. 
Reversul este valabil pentru tinerii bărbaţi, desigur. Nu e 
corect, dar, pe de altă parte, viaţa e nedreaptă în atâtea 
feluri, încât acesta nici nu merită comentat. 

- Ha! Aici ai dreptate. 

- Bun, zise Glokta, aşadar ne înţelegem. Văd că eşti 
lovită la faţă. 

Fata ridică din umeri. 

- Am căzut. Sunt o împiedicată proastă. 

- Ştiu cum ai căzut. Eu sunt atât de prost încât mi-am 
smuls jumătate din dinţi şi mi-am ciopârţit piciorul până l- 
am făcut terci. Uită-te cum am ajuns, un schilod. E uimitor 
unde te poate aduce puţină prostie, dacă nu e stăvilită. Noi, 
ăştia împiedicaţii, ar trebui să fim uniţi, nu crezi? 

Îl privi gânditoare, o clipă, mângâindu-şi vânătăile de pe 
maxilar. 

- Da, răspunse ea. Presupun că ar trebui. 


Practiciana lui Goyle, Vitari, era tolănită într-un scaun în 
faţa lui Glokta, imediat după imensele uşi întunecate ale 
biroului Arhilectorului. Era prăbuşită în el, adâncită în el, 
învelindu-l ca o haină udă, cu membrele lungi atârnând, cu 
capul odihnindu-se pe spătar. Ochii îi zvâcneau leneşi, din 


când în când, prin încăpere, sub pleoape grele, uneori 
ajungând să se oprească la Glokta însuşi, perioade 
insultător de lungi. Dar nu-şi întorcea capul niciodată, nu 
mişca un muşchi, de parcă efortul ar fi putut fi prea 
dureros. 

Cum, probabil, ar şi fi. 

În mod limpede, fusese implicată într-o încăierare 
extrem de violentă, de la om la om. Deasupra gulerului 
negru, gâtul ei era o adunătură de vânătăi marmorate. 
Erau şi altele în jurul măştii sale negre, mult mai multe, şi o 
tăietură lungă pe frunte. Una dintre mâinile pleoştite ale 
femeii era bandajată aproape cu totul, încheieturile 
celeilalte erau zgâriate şi descojite. A încasat mai mult de 
câteva lovituri. S-a luptat din greu impotriva cuiva care nu 
glumea. 

Clopoţelul sări şi scoase un clinchet. 

- Inchizitor Glokta, zise secretarul, ieşind în grabă de 
după biroul său, să deschidă uşa. Eminenţa Sa vă primeşte 
acum. 

Glokta oftă, gemu şi se sprijini în baston, când se ridică 
în picioare. 

- Succes, spuse femeia, când trecu şchiopătând pe lângă 
ea. 

- Ce? 

Ea făcu un semn aproape imperceptibil cu capul către 
biroul Arhilectorului. 

- E într-o dispoziţie îngrozitoare astăzi. 

Când uşa se deschise, glasul lui Sult pătrunse în 
anticameră, transformându-se dintr-o şoaptă înăbugşită într- 
un țipăt răsunător. Secretarul tresări, de parcă ar fi fost 
pălmuit peste faţă. 

- Douăzeci de practicieni! răcni Arhilectorul, de dincolo 
de uşa boltită. Douăzeci! Ar fi trebuit s-o interogăm pe 
ticăloasa aia acum, în loc să stăm aici, lingându-ne rănile. 
Câţi practicieni? 

- Douăzeci, Arhilec... 


- Douăzeci! Fir-ar să fie! Glokta trase adânc aer în piept 
şi se insinuă pe uşă. Şi câţi morţi? Arhilectorul străbătea în 
lung şi-n lat, cu paşi mari şi iuți, podeaua de dale a biroului 
său circular, fluturându-şi în aer braţele lungi. Era 
înveşmântat în alb, mai nepătat ca oricând. Câţi? 

- Şapte, mormăi Superiorul Goyle, chircit în scaun. 

- O treime dintre ei! O treime! Câţi răniţi? 

- Opt. 

- Majoritatea dintre cei rămaşi! Contra câţi? 

- În total, au fost şase... 

- Zău? Arhilectorul izbi cu pumnul în masă, aplecându-se 
spre Superiorul care se făcea tot mai mic. Eu am auzit că 
doi. Doi! răcni el, reluându-şi plimbarea în jurul mesei, şi 
amândoi erau sălbatici! O femeie! Lovi sălbatic cu piciorul 
scaunul de lângă Goyle şi acesta se clătină înainte şi înapoi 
pe picioare. Şi, ceea ce e mai râu, au fost nenumărați 
martori la această ruşine! N-am spus discret? Ce parte din 
cuvântul discret e mai presus de înţelegerea ta, Goyle? 

- Dar, Eminenţa Voastră, circumstanţele nu pot... 

- Nu pot? Scrâşnetul lui Sult urcă o octavă mai sus. Nu 
pot? Cum îndrăzneşti să-mi spui mie nu pot, Goyle? Am 
cerut discreţie şi tu mi-ai dat un măcel afurisit prin tot 
Agriontul şi ai eşuat în misiune! Arătăm ca nişte nătărăi! 
Mult mai rău, arătăm ca nişte nătărăi slabi! Duşmanii mei 
din Consiliul Închis nu vor pregeta să folosească această 
farsă în avantajul lor. Marovia face deja vâlvă, meliţa 
bătrână, jeluindu-se despre libertate şi frâie mai strânse şi 
toate celelalte! Avocaţi afurisiţi! Dacă ar fi după ei, noi n-am 
face nimic! Iar tu le vii în întâmpinare, Goyle! Calc în noroi, 
îmi cer scuze şi încerc să pun lucrurile în cea mai bună 
lumină, dar o baligă e o baligă, în orice lumină ai pune-o! Îţi 
dai seama ce pagube ai provocat? Cum ai stricat luni de 
trudă? 

- Dar, Arhilectore, n-au părăsit ei acum... 

- S-au întors, cretinule! Nu s-au ostenit atâta, doar ca să 
plece, netotule! Da, au plecat, idiotule, şi au luat 


răspunsurile cu ei! Cine sunt, ce vor, cine se află în spatele 
lor! Au plecat? Au plecat? Lua-te-ar naiba, Goyle! 

- Sunt un netrebnic, Eminenţă. 

- Eşti mai puţin decât un netrebnic! 

- Nu pot decât să-mi cer scuze. 

- Ai noroc că nu-ţi ceri scuze dintr-o frigare! îşi mârâi 
Sult dezgustul. Acum piei din ochii mei! 

Goyle îi aruncă lui Glokta o privire plină de cea mai 
profundă ură, în timp ce se retrăgea din încăpere. Adio, 
Superior Goyle, adio. Furia Arhilectorului nu putea să se 
abată asupra unui candidat mai merituos. Glokta nu-şi 
putea înăbuşi un zâmbet infim, în timp ce-l privea ieşind. 

- Ţi se pare ceva amuzant? 

Glasul lui Sult era de gheaţă, în timp ce-şi întindea mâna 
înmănuşată în alb, cu o piatră purpurie scânteindu-i pe 
deget. 

Glokta se aplecă s-o sărute. 

- Fireşte că nu, Eminenţă. 

- Bine, fiindcă n-ai de ce să te amuzi, îţi pot spune! Chei? 
rânji el. Poveşti? Suluri? Ce m-o fi apucat să-ţi ascult 
balivernele? 

- Ştiu, Arhilectore, îmi cer scuze. 

Glokta se vâri umil în scaunul pe care Goyle îl eliberase 
atât de recent. 

- Îţi ceri scuze, nu-i aşa? Toată lumea îşi cere scuze! Ce 
să zic, cât îmi foloseşte! Mai puţine scuze şi mai multe 
succese, de asta am eu nevoie! Şi când te gândeşti că am 
avut speranţe atât de mari pentru tine! Totuşi, bănuiesc că 
trebuie să lucrăm cu uneltele pe care le avem. 

Adică? Dar Glokta nu spuse nimic. 

- Avem probleme. Probleme foarte serioase, în Sud. 

- În Sud, Arhilectore? 

- În Dagoska. Situaţia de acolo e gravă. Trupe gurkiene 
înaintează spre peninsulă. Sunt deja de zece ori mai mulţi 
decât garnizoana noastră şi toate forţele noastre sunt 
angajate în Nord. Trei regimente din Garda Regelui rămân 


în Adua, dar cu ţăranii scăpaţi de sub control în jumătate de 
Midderland, nu ne putem lipsi de ele. Superiorul Davoust 
mă informa prin scrisori săptămânale. Era ochii mei, Glokta, 
înţelegi? Bănuia că se pune la cale o conspirație în oraş. O 
conspirație menită să predea Dagoska în mâinile 
gurkienilor. Acum trei săptămâni, scrisorile au încetat, iar 
ieri am aflat că Davoust a dispărut! Un Superior al 
Inchiziției! Dispărut în neant! Sunt orb, Glokta, bâjbâi în 
întuneric într-un moment crucial! Am nevoie acolo de 
cineva în care pot avea încredere, înţelegi? 

Inima lui Glokta bubuia. 

- Eu? 

- O, începi să înveţi, rânji Sult. Eşti noul Superior de 
Dagoska. 

- Eu? 

- Sincere felicitări, dar iartă-mă dacă trebuie să amân 
ospăţul pentru vremuri mai liniştite! Tu, Glokta, tu! 
Arhielctorul se aplecă spre el. Du-te la Dagoska şi sapă. Află 
ce s-a întâmplat cu Davoust. Curăţă de buruieni grădina de 
acolo. Smulge din rădăcini tot ce e neloial. Tot şi pe oricine. 
Pune-i pe foc! Trebuie să ştiu ce se petrece, chiar dacă 
trebuie să-l ţii pe frigare pe Lordul Guvernator până picură! 

Glokta înghiţi în sec. 

- Să-l pun pe frigare pe Lordul Guvernator? 

- Nu se aude bine aici? mârâi Sult, aplecându-se şi mai 
mult. Adulmecă putregaiul şi nimiceşte-l! Distruge-l! Arde-l! 
Pe tot, oriunde s-ar afla! Preia tu însuţi comanda apărării 
oraşului, dacă e nevoie. Ai fost soldat! Sult întinse mâna şi 
strecură o singură coală de pergament peste masă. Aceasta 
este ordonanța regală, semnată de toţi cei doisprezece 
membri ai Consiliului Închis. Toţi doisprezece. Am obținut-o 
cu sudoare şi sânge. În oraşul Dagoska, vei avea puteri 
depline. 

Glokta se holbă la document. O simplă coală de hârtie de 
culoarea untului, cu scris negru şi un imens sigiliu roşu în 
partea de jos. 


Noi, subsemnaţii, îi conferim slujitorului credincios al 
Maiestăţii Sale, Superiorul Sand dan Glokta, întreaga 
noastră putere şi autoritate... 

Urmau mai multe paragrafe de scris ordonat şi, 
dedesubt, două coloane de nume, pete greu de desluşit, 
înflorituri frumoase, mâzgălituri aproape ilizibile. Hoff, Sult, 
Marovia, Varuz, Halleck, Burr Torlichorm şi toți ceilalți. 
Nume puternice. Glokta simţi că-l apucă leşinul când luă 
documentul în mâinile-i tremurătoare. Părea greu. 

- Nu lăsa să ţi se urce la cap! Trebuie încă să păşeşti cu 
prudenţă. Nu mai putem tolera alte situaţii stânjenitoare, 
dar gurkienii trebuie să fie ţinuţi la distanţă, cu orice preţ, 
cel puţin până când se rezolvă treburile în Englia. Cu orice 
preţ, înţelegi? 

Înţeleg. O detaşare într-un oraş înconjurat de duşmani şi 
mişunând de trădători, unde un Superior a dispărut deja în 
mod misterios. Mai degrabă un cuţit în spate decât o 
promovare, dar trebuie să lucrâm cu uneltele pe care le 
avem. 

- Înţeleg, Arhilectore. 

- Bine. Informează-mă cum se cuvine. Vreau să fiu 
asaltat de scrisorile tale. 

- Desigur. 

- Ai doi practicieni, corect? 

- Da, eminenţă, Frost şi Severard, amândoi foarte... 

- Nici pe departe destul. Nu te vei putea încrede în 
nimeni acolo, nici măcar în Inchiziţie. Sult păru să cugete la 
asta preţ de o clipă. Mai cu seamă în Inchiziţie. Am mai ales 
alţi câţiva ale căror calităţi sunt dovedite, inclusiv 
Practiciana Vitari. 

Femeia aia, să mi se uite peste umăr? 

- Dar, Arhilectore... 

- Niciun „dar”, Glokta, şuieră Sult. Să nu îndrăzneşti să- 
mi spui mie „dar”. Nu astăzi. Nu eşti nici pe jumătate atât 
de schilod pe cât ai putea fi. Nici pe jumătate, pricepi? 

Glokta îşi plecă creştetul. 


- Îmi cer scuze. 

- Te gândeşti, nu-i aşa? Văd rotiţele învârtindu-se. Te 
gândeşti că nu vrei ca unul dintre oamenii lui Goyle să-ţi 
stea în cale? Ei, bine, înainte de a lucra pentru el, a lucrat 
pentru mine. E styriană, din Sipano. Sunt reci ca gheaţa 
oamenii aceia şi ea e cea mai rece dintre ei, pot să-ţi spun. 
Aşa că nu trebuie să-ţi faci griji. Oricum, nu în privinţa lui 
Goyle. Nu. Doar în privinţa ta, ceea ce e mult mai rău. 

- Voi fi onorat s-o am alături. Voi fi al naibii de prudent. 

- Fii cât de onorat vrei, dar nu mă dezamăgi. Încurcă 
numai lucrurile şi vei avea nevoie de mai mult decât bucata 
aia de hârtie ca să te salveze. Pe chei te aşteaptă o corabie. 
Pleacă. Acum. 

- Desigur, Eminenţă. 

Sult se întoarse şi păşi ţanţoş spre fereastră. Glokta se 
ridică fără zgomot, strecură scaunul sub masă fără zgomot, 
traversă camera târşâindu-şi picioarele fără zgomot. 
Arhilectorul continua să stea în picioare, cu mâinile la 
spate, când Glokta închise uşile cu mare băgare de seamă 
în urma lui. Abia atunci când se închiseră cu un păcănit îşi 
dădu seama că îşi ţinea respiraţia. 

- Cum a mers? 

Glokta se întoarse brusc, cu gâtul pârâind dureros. 

Ciudat cum nu mă învăţ minte să nu fac asta. Practiciana 
Vitari stătea şi acum tolănită în scaun, ridicându-şi privirea 
spre el, cu ochi obosiţi. Nu părea să se fi mişcat în tot acel 
timp. Cum a mers? Îşi plimbă limba prin gură, peste gingiile 
goale, gândindu-se la asta. Asta rămâne de văzut. 

- Interesant, răspunse el, în cele din urmă. Plec la 
Dagoska. 

- Aşa am auzit. 

Femeia avea într-adevăr accent, acum, că se gândea la 
asta. Un uşor iz din Oraşele Libere. 

- Înţeleg că vii cu mine. 

- Aşa înţeleg şi eu. 

Dar Vitari nu se clinti. 


- Ne grăbim oarecum. 

- Ştiu. Întinse mâna: Ai putea să mă ajuţi să mă ridic? 

Glokta ridică sprâncenele. Mă întreb când mi s-a adresat 
ultima oară întrebarea asta. Îi trecu prin minte să refuze, 
dar, în cele din urmă, întinse mâna, fie şi numai de dragul 
noutăţii. Degetele ei i se închiseră în jurul mâinii şi începură 
să tragă. Avea ochii mijiţi, îi auzea răsuflarea şuierând în 
timp ce se ridica încet din scaun. Îl durea, să-l tragă aşa, îl 
durea braţul, spatele. Dar pe ea o doare mai mult. În 
spatele măştii, Glokta era convins că scrâşnea din dinţi de 
durere. Îşi mişcă membrele, unul după altul, cu grijă, fără 
să ştie sigur ce o va durea şi cât. Glokta nu-şi putu stăpâni 
un zâmbet. O rutină prin care trec în fiecare dimineaţă. E 
ciudat de înviorător să vezi pe altcineva făcând acelaşi 
lucru. 

În cele din urmă, femeia stătea în picioare, cu mâna 
bandajată strânsă pe coaste. 

- Poţi să umbli? întrebă Glokta. 

- O să se domolească. 

- Ce-ai păţit? Câini? 

Ea izbucni într-un râs lătrător. 

- Nu. Un nordic mare m-a bătut de m-a îndoit. 

Glokta pufni. Fi, bine, sinceră în sfârşit. 

- Mergem? 

Practiciana îşi cobori privirea spre bastonul lui. 

- Bănuiesc că nu ai vreunul în plus, nu-i aşa? 

- Mă tem că nu. Nu-l am decât pe ăsta şi nu pot umbla 
fără el. 

- Ştiu ce simţi. 

Nu tocmai. Glokta se întoarse şi începu să se 
îndepărteze, şchiopătând, de biroul Arhilectorului. Nu 
tocmai. O auzea şchiopătând în spatele lui. Ciudat de 
înviorător să văd pe cineva încercând să ţină pasul cu mine. 
Grăbi pasul şi asta îl duru. Dar pe ea o doare mai tare. 

Înapoi spre Sud, aşadar. Îşi linse gingiile goale. Nu 
tocmai locul unor amintiri plăcute. Să înfrunt gurkienii, 


după ceea ce m-a costat asta ultima oară. Să smulg din 
rădăcină neloialitatea într-un oraș unde nu poţi avea 
încredere în nimeni, cu atât mai puțin în cei trimişi să mă 
ajute. Să te lupţi pe zăpuşeală şi praf intr-o misiune 
ingrată, care aproape sigur se va sfârşi cu un eşec. lar 
eşecul, cel mai probabil, va însemna moarte. 

Simţi obrazul zvâcnindu-i, pleoapa tresărind. La mâna 
gurkienilor. La mâna unor uneltitori împotriva Coroanei. La 
mâna Eminenţei Sale, sau a agenților lui? Sau pur şi simplu 
să dispar aşa cum a făcut predecesorul meu? A mai avut 
vreodată cineva o paletă atât de largă de feluri de a muri 
din care să aleagă? Colţurile gurii îi zvâcniră în sus. Abia 
aştept să încep. 

Aceeaşi întrebare îi venea în minte, iar şi iar, şi încă nu 
avea răspunsul. 

De ce fac asta? 

De ce? 


Mulţumiri 


Celor fără de care... 
Bren Abercrombie, pe care îl dor ochii de cât a citit-o. 
Nick Abercrombie, pe care îl dor urechile de cât a auzit 


despre ea. 

Rob Abercrombie, pe care îl dor degetele de cât a întors 
paginile. 

Lou Abercrombie, pe care o dor braţele, de cât m-a 
susţinut. 


Şi de asemenea... 

Matthew Amos, pentru sfaturi de nădejde în vremuri de 
cumpănă. 

Gillian Redfearn, care a citit tot începutul şi m-a făcut să- 
Il schimb. 

Simon Spanton, care a cumpărat-o înainte de a ajunge la 
sfârşit.