Jack London — Dragoste de viata

JACK LONDON 


DRAGOSTE DE VIAŢĂ 
(nuvele şi povestiri) 


„Din toate-atit le mai rămân - Acelor ce-au mai vieţuit, 
Cu altceva nu s-au ales, 
Căci aurul s-a prăpădit' 


Pe mal veneau şontic-şontăâc, coborind la vale, doi oameni. 
Cel care mergea în faţă se poticnea din când în când în bolovanii 
colţuroşi, presăraţi pe toată albia râului. Amândoi erau istoviţi, 
abia se mai ţineau pe picioare. Pe feţe aveau intipărită 
resemnarea, resemnarea pe care ţi-o dă o suferinţă grea şi 
îndelungată. Baloturi grele de pături, prinse cu nişte curele 
petrecute pe după frunte, le atârnau în spate. Şi amândoi ţineau 
în mâini câte o puşcă. Mergeau încovoiaţi, cu umerii lăsaţi în jos, 
cu capetele întinse înainte, cu privirile în pământ. 

— Ce bine ar fi dacă am avea măcar două din cartuşele pe 
care le-am lăsat în ascunzătoare, rosti cel care mergea în urmă. 

Glasul îi era sec, lipsit de expresie. Şi vorbea morocănos; 
primul, şontâcăind prin torentul lăptos care spumega printre 
stânci, nici nu catadicsi măcar să răspundă. 

Celălalt venea în urma lui, la un pas distanţă. Nu-şi scoseseră 
ghetele; şi apa era rece ca gheaţa, atât de rece încât le 
amorţiseră gleznele, labele picioarelor... Pe alocuri valurile 
creşteau, spărgându-li-se în genunchi; şi tot mergeau aşa, 
clătinându-se şi pipăind atent cu piciorul fundul apei, Inainte de 
a face un pas. 

Călcând pe o piatră lustruită de apă, cel clin urmă alunecă şi 
era cat pe-aci să cadă, dar, încordându-se din răsputeri, îşi 
regăsi echilibrul, nu fără a scoate în acelaşi timp un urlet de 
durere. Părea ametit, gata să leşine. Se aplecă înainte, nesigur 
pe picioare, întinzând mana slobodă de parcă-ar fi căutat un 
sprijin în aer. După ce-şi regăsi echilibrul, făcu un pas, dar iar se 
poticni şi iar fu cat pe-aci să cadă. Inciudat, rămase locului 
nemişcat, uitându-se la celălalt, care în tot acest timp nu 


întorsese niciodată capul. 

Rămase aşa vreme de un minut, ca şi când s-ar fi sfătuit cu 
sine însuşi. Apoi strigă: 

— Ei, Bill, mi-am scrântit glezna. 

Clătinându-se, Bill mergea mai departe prin apa lăptoasă, fără 
să arunce măcar o privire în jur. Cel care rămăsese în urmă îl 
vedea cum se depărtează şi cu toate că avea faţa împietrită, 
ochii îi căpătaseră expresia unui cerb rănit. 

Tot poticnindu-se, Bill urcă celălalt mal şi-şi urmă drumul, 
drept înainte, fără să privească înapoi. Omul care rămăsese în 
torent nu-l slăbea din ochi. Buzele îi tremurau puţin, făcând să 
freamăte mărăcinişul de ţepi negri care le acoperea. De câteva 
ori scoase limba ca să le mai umezească. 

— Bill, strigă el. 

Era chemarea deznădăjduită a unui om puternic aflat la 
strâmtoare, dar Bill nu întoarse capul. Celălalt îl privea cum se 
depărtează şchiopătind şi clătinându-se, dar urcând totuşi 
povârnişul domol, spre coama lină a colinei joase care mărginea 
orizontul. Il urmări până ce trecu peste culme şi dispăru. Apoi se 
întoarse şi-şi roti ochii încet peste crâmpeiul de lume care-i mai 
rămăsese acum, după plecarea lui Bill. 

Aproape de orizont, soarele se iţea tulbure, înghiţit de valuri 
masive şi dense de aburi şi de neguri. Mutând întreaga greutate 
pe piciorul teafăr, omul îşi scoase ceasul. Era ora patru şi, 
gândindu-se că era spre sfârşitul lui iulie sau în jurul lui 1 august 
— nu ştia data precisă, ci doar cu o aproximaţie de o 
săptămână sau două — socoti că soarole se află la nord-vest. 
Întorcindu-şi privirea spre sud, se gândi că undeva, dincolo de 
aceste dealuri întunecate, trebuie să se întindă marele Lac al 
Ursului, îi că tot pe acolo, de-a curmezişul pustietăţilor 
canadiene, trebuie să treacă şi cercul polar. Torentul în care 
stătea acum era, fără îndoială, un afluent al râului Coppermine, 
care curgea spre miazănoapte si se vărsa prin Golful încoronării 
în Oceanul Arctic. Nu fusese niciodată acolo, dar îl văzuse o dată 
pe o hartă a Societăţii Golfului Hudson. Îşi mai aruncă o dată 
ochii în jur. Nu era de loc o privelişte încurajatoare. Oriîncotro 
te-ai fi uitat, nu vedeai decât linia joasă a orizontului. Dealurile 
erau pitice. Nici urmă de copaci, de tufe sau măcar de ierburi - 
pretutindeni o pustietate copleşitoare, cumplită, care-i umplea 
sufletul de groază. 


„Bill!“ murmură el. Apoi, încă o dată: „Billl“ Şi stând aşa, în 
mijlocul torentului acela lăptos, spatele i se încovoie, strivit 
parcă de calmul înfricoşător al nesfârşiţelor întinderi. Incepu să 
tremure, si scuturat de friguri, până ce pușca îi scăpă din mană 
şi căzu în apă. Plescăitul îl trezi brusc. Începu sa se lupte cu 
spaima şi îşi veni în fire, căutând înfrigurat prin apă până îşi 
regăsi puşca. Apoi, ridicand mai sus balotul şi aşezându-l pe 
umărul stâng, pentru ca piciorul rănit să fie eliberat de povară, o 
porni spre mal, încet şi cu luare-aminte, schimb strambandu-se 
de durere la fiecare pas. 

Nu se opri nicio clipă. Cu o deznădejde vecină cu noliunia, 
fără să-i pese de durere, o apucă în sus pe povârniş, spre 
culmea colinei după care dispăruse ar i i lui. Era şi mai grotesc şi 
mai caraghios decât li'l&lalt, cu mersul lui şchiop, poticnit. 
Odată ajuns v ul colinei, în faţa ochilor i se desfăşură o vale ie 
lipsită de orice urmă de viaţă. Spaima îl H/ipădi iarăşi. ʻO birui 
însă, îşi ridică şi mai sus li'iilolul pe umărul stâng şi cobori 
poyimişul. 

Fundul văii mustru» le apă ca un burete; o pin zi deasă de 
muşchi linca apa la suprafaţă. La fiec pas, apa ţişnca de sub 
picioarele lui şi de citc or ridica bocancul auzea plosefiitul surd 
al muşchiulu jilav, caro rezista sub călcutura grea. Lulndu după 
urmelo paşilor celuilalt, se tirl aşa din nuşchi în muşchi sau de-a 
lungul şi de-a curmezişul lespezilor stincoase care se ridicau ca 
nişte insulițe 11 marea de muşchi. 

Deşi singur, nu se simţea pierdut. Ştia că puţ'n mai departe 
se află un loc unde molifţi şi bra2 pitici, piperniciţi, străjuiesc 
malul micului 1 ic „Ticinicili“ (în graiul băştinaşilor asta însemne 
„ţinutul beţigaşelor11). Şi în lacul acela se v rsa un pirâiaş 
limpede, nu ca torentul acesta. Pe ma îi acelui pirâiaş creştea 
iarbă - îşi aducea bine am nte de asta - dar copaci nu erau; va 
merge aşa pe mal până la confluenţa lui cu un alt pirâu, al cărui 
nume, de asemeni, nu-l cunoştea. Apoi va porni şi mai de parte, 
peste răspântia aceasta de ape, până la un a treilea pirâu, care 
curgea spre apus, şi va merg< de-a lungul lui până la vărsarea 
în riul Deasc, ş acolo va găsi o ascunzătoare sub o luntre 
*ăsturnati şi acoperită cu mulţi bolovani. In ascunzătoare; aceea 
va găsi muniții pentru puşca lui goală, cârlig< de undiţă, sfoară 
şi o plasă mică - toate cele tre buitoare pentru a ucide sau a 
prinde în capcani! vânatul. Va mai găsi de asemeni şi puţină 


făină slănină, ceva fasole... 

Bill îl va aştepta acolo şi vor porni amândoi c barca pe riul 
Dease în jos, spre sud, până la marel» Lac al Ursului. Apoi vor 
merge pe lacul acesta îerei! spre sud, până ce vor ajunge la 
Mackenzie. Şi În vreme ce iarna va goni în zadar pe urmele lor, 
în vreme ce gheaţa va fereca bulboanele, iar zilele voi deveni 
reci şi mohorâte, ei vor inainta aşa spre sud mereu spre sud, 
spre vreun post călduros al Socie lăţii Golfului Hudson, undi; 
pădurea croşto înaltă fi darnică şi unde vor găsi înincaro din 
belşug. _ 

Gindurile acestea il fr&mintau j>o cel care rămăsese In urmă, 
în vreme ce se căznea să Înainteze. Şi so căznea nu numai cu 
trupul, ci şi cu m intea, încorcind nă creadă că Bil] nu-l părăsise 
şi că îl va aştepta lu ascunzătoare. Trebuia să creadă asta, 
altminteri ce rost ar fi avut să se chinuiască mai departe? S-ar fi 
lungit la pământ şi ar fi aşteptat să moară.! ji în timp ce $lobul 
ceţos al soarelui se scufunda încet către nord-vest, el străbătea 
în gândul lui - de nenumărate ori şi pas cu pas - drumul spre 
sud, l» o care avea să-l facă împreună cu Bill, pentru a (ugi din 
calea iernii apropiate. Nu se mai sătura lţindindu-se la proviziile 
din ascunzătoare şi la intncarea care-l aştepta la postul 
Societăţii Golfului lludson. De două zile nu pusese nimic în gură, 
iur pe săturate nici el nu-şi mai aducea aminte de clnd nu 
mâncase. Din când în când se apleca să culeagă ltoabe străvezii 
de muşchi, le băga în gură, le mesteca şi le înghiţea. O boabă 
de muşchi e un fel de Krăuncior de sămânță, plin cu apă. In 
gură, boaba ho topea, lăsându-i un gust amar, sălciu. Omul ştia 
crt boabele astea nu sunt de loc hrănitoare, dar le mozolea 
răbdător, cu o speranţă dementă, care sfida experienţa. 

I'c la orele nouă se poticni de o piatră cu degetul mure de la 
picior şi, din slăbiciune şi oboseală, W'A/. li lară vlagă. Zăcu aşa 
pe-o rină câtva timp, Ură să se mişte. Apoi desfăcu curelele 
balotului şi, cu mişcări stângace, izbuti să se ridice. Nu era încă 
întuneric; în lumina şovăitoare a amurgului, începu să bâjbâie 
printre stânci, căutând bucăţi de muşchi uscat. După ce culese o 
grămăjoară, aprinse un loc - un foc mocnit, fumegos - pe care 
puse În fiert o cană cu apă. 

Desfăcu balotul şi prima lui grijă fu să-şi numere chibriturile. 
Erau şaizeci şi şapte. Le numără de Inii ori, ca să fie sigur. Le 
împărţi în câteva grămă- 


Joare, invelindu-lo În hirlie gudronată; puse u din ele în punga 
lui de luiun, goală, alta în căp tuşeala căciulii boţite şi o a treia 
grămăjoară sul cămaşă, la piopt. Numaidecât după aceea, 
cuprin de panică, lo dezveli po toate şi le numără din nou Erau 
tot şaizeci şi şupte. 

îşi uscu lu foc. Incălţămintea umedă. Mocasini so udaseră cu 
totul şi erau ferfeniţă. Obielele, făcut dintr-o pătură, erau ruple, 
iar picioarele îi erai jupuite şi sângerau. Îşi pipăi glezna umflată 
aproap cât genunchiul şi care zvicnoa. Llupsc o fişie un dintr-o 
pătură şi-şi legă cu ea strâns glezna. Mai mpsi apoi alte fişii, cu 
care-şi înfăşură picioarele, ca să- ţină loc deopotrivă de mocasini 
şi de obiele. Dupi aceea bău din cana cu apă fierbinte, îşi intoars 
ceasul şi se ghemui sub pături. 

Dormi aşa câtva timp, fără să simtă nimic. Noap tea veni 
repede şi Lot atât de repede se şi spulberă Soarele lăsări lanord- 
est sau mai bine zis într-acol se arătă o goană tulbure de 
lumină, pentru e soarele era ascuns de nori cenuşii. 

La ora şase so deşteptă. Privi în sus, la ceru cenuşiu, şi-şi 
dădu seamacă-iefoame. Ridieându- În coate, auzi uimit o 
răsuflare zgomotoasă şi văzi un ren care-l privea cu o curiozitate 
aţiţată. Ani malul se afla la o distanţă mai mică de cincizeci d 
paşi şi, în clipa aceea, în mintea omului răsări im ginea şi aroma 
unei ciozvârte de rea sfiriind |>’ foc. Apucă maşinal puşca goală 
şi apăsă pe IrA gaci. Dar renul fugi mugind şi copitele i se mai 
au ziră câtva timp tropăind pe albia presărată bolovani. 

Omul trase o înjurătură şi aruncă cât colo puşe goală. Când 
încercă să se ridice în picioare, scoas un geamăt de durere. 
Trebuia să se mişto cu mult grijă. Încheieturile îi erau ca nişte 
balamale rugi nite. Abia se mişcau, trosnind, şi ca să-şi îndoa 
(să-şi întindă o mână trebuia să facă un uriaş efor de voinţă. 
Când în cele din urmă se ridică în p ci oare li trebui încă un 
minut ca să-şi Îndrepte spinarea ţi NU stea drept, cum i se 
cuvine unui om să stea. 

Cu mare greutate, se târî până-n virful unei movilise, de unde 
cercetă cu băgare de seamă împrejuril mile. Nu se vedeau nici 
copaci, nici tufişuri numai o muresură de muşchi, rareori 
întreruptă de stânci sure, hftitoace sure, pârâiaşe sure - şi peste 
toate, bolta, lot sură, a cerului. Nu se vedea nicio rază de soare. 

11 abar n-avea unde se află nordul şi nu-şi dădea seama ilin 
ce parte vpnise cu o noapte în urmă. Dar nu era pierdut, ştia 


asta. În curând va ajunge în „ţinutul Ini (igaşelor“. Simţea că 
ţinutul acesta trebuie să fio undeva, nu departe spre stânga, 
poate că după prima colină. 

Se întoarse ca să-şi pregătească balotul pentru drum. Se 
asigură de existenţa celor trei grămăjoare de ihibrituri, fără să le 
mai numere. Dar văzându-şi lttfca netedă, din piele de elan, 
şovăi. Nu era prea mure. Cu palmele o acoperea toată. Ştia cât 
cântă- dfte: cincisprezece livre - cât tot restul balotului. Ura 
nehotarât. În cele din urmă, o puse deoparte şi mitinuă să-şi 
lege balotul. Se opri şi aruncă o pri- > ins spre taşcă. O apucă în 
grabă, utitându-secu frică ni jur, ca şi cum iar fi fost teamă să nu 
i-o răpească iimtietatea. Ridicându-se în sfirşit în picioare, puse i 
uyoa în balot şi o porni iarăşi la drum. 

(| apucă spre stânga, oprindu-se din când în când să Hiiinince 
boabe de muşchi. Glezna îi înţepeniseacum, 

< liiopăta şi maimult, dar durerea pe care o simţea nu 
Însemna nimic pe lângă suferinţa ce i-o provoca lniiinea. 
Junghiurile foamei erau cumplite. Îlehinu- -111 fără încetare, 
făcândn-1 să nu se mai poată ilmli la drumul pe care trebuia să-l 
urmeze ca să 
m lungă în „ţinutul beţigaşelor“. Boabele de muşchi |în cure 
le înghiţea nu-i alinau chinul; şi, pe dea- nļira, îi pişcau limba şi 
cerul gurii, dându-i o ne- L'laoută senzaţie de usturime. 

Ajunse într-o vâlcea unde dădu de nişte păsări, miluite 
ptarmigani. Păsările se ridicau dintre stânci şi dintre tufele de 
muşchi, lâlflind din aripi şi câriind Începu aă anince după ele cu 
pietre, dar nu itini niciuna. Atunci, lepădindu-şi balotul, se ghem 
i la pămărit, ca pisicile când pândesc vrăbii. Pietrei colţuroase îi 
sfâşiati pantalonii, sângerându-i genu ehii, dar chinurile pe care 
i le pricinuia foam erau alăl de mari, incit nici nu mai simţea 
rănih Se Uri pe muşchiul jilav, fără să-i pese că hain I| 
i se udau, cu trupul Îngheţat, ca un sloi. Era alt de hămesit, incit 
nu-şi mai dădea seama de uimi J Şi ptarmiganii se ridicau mereu 
în fala lui, cârâin şi bătându-şi parcă joc de el. De necaz, începu 
înjure şi să le îngine cârâitul. 

Şi deodată dădu "peste o pasăre care dormeit pesemne. Nu o 
văzuse până ce nu-i fâlfâise în fa ţâşnind din cuibul ei pitit între 
stânci. Dădu să o Ir haţe cu un gest tot atât de brusc ca şi zborul 
ptarm ganului, dar rămase înmânăcutrei pene din coada lui 
Privind-o cum zboară, simţi că o urăşte, ca şi curj pasărea i-ar fi 


făcut cel mai mare rău. Apoi se în toarse şi-şi puse iar pe umeri 
balotul. 

Străbătu aşa văi şi văioage. Vânatul era din ce i ce 
mainumeros. O ceată de reni - vreo douăzeci |; număr - trecu 
pe lângă el chinuitor de aproape în bătaia puştii. II cuprinse o 
dorinţă nebună * alerge după ei, convins că-i poate ajunge din 
fugă 

O vulpe neagră venea spre el, ţinând în bot un ptai migan. 
Omul scoase un urlet, un urlet înfricoşător dar vulpea se 
îndepărtă speriută, fără să dea d ij mul prăzii. 

Tirziu dvipă-amiază ajunse la un pârâiaş cu ap! calcaroasă, 
care trecea printre maluri smălţate petice de iarbă ţepoasa. 
Smulgând din rădăci u smocurile de iarbă, dădu peste ceva care 
aducea o ceapă tânără. Era fragedă şi dinţii i se infipser în ea cu 
un pârâit care făgăduia o hrană aleasfl Dar fibrele cepii, 
alcătuite din fire aţoase imb baţi <1 apă, erau tari, ca şi boabele 
de muşchi, şi lipsite | 

mibstanţă nutritivă. Lăftliid jos balotul, începu 9& «o târască 
pe brânci prin iarbă, puscind cu o bovinii. 

Era istovit şi din ce fa ce mui dns li venea să se oprească şi să 

se odihnească - să se culce, să doarmă; ilur ceva il Impingea 
înainte fără încet arc - nu util, dorinţa de-a ajunge în „ţinutul 
beţigaşelor'1, 
ill, foamea. Cerceta cu atenţie ochiurile de apă, în speranţa că 
va găsi broaşte, şi scormonea ţărâna cu unghiile, doar-doar o 
găsi viermi, deşi ştia că nici broaştele şi nici viermii nu pot vieţui 
Intr-o regiune nl.lt de nordică. 

Se uită în fiece ochi de apă, până ce, în cele din urmă, către 
amurg, descoperi într-unul un peşte ninguratic, nu mai mare 
decât un chitic. Işi cu- limdă repede braţul până la umăr, dar 
peştişorul li Heăpă printre degete. Atunci îşi băgă în apă amin- 
ilouu mâinile şi începu să răscolească mâlul tulbure iln pe fund. 
Era atât de aţâţat, incit căzu în apă, milndu-se până la brâu. Dar 
apa era acum prea lulbure ca să mai poată vedea peştişorul, aşa 
încât lrebui să aştepte până ce apa se limpezi. 

Şi iar reîncepu urmărirea, dar apa se tulbură din nou. Nu mai 
avea răbdare să aştepte. Dezlegă găinii a de cositor şi începu să 
scoată apa cu atâta lurie, că se stropi tot, iar apa, aruncată prea 
aproape, "il scurse înapoi în groapă. Atunci începu să lucreze 
m mii mai multă grijă, străduindu-se să fie calm, cu toate 


m îi inima îi zvâcnea puternic şi mâinile îi tremurau. Mnpă o 
jumătate de oră, groapa era aproape secată. IYli mai rămăsese 
în ea nici cât o cană de apă, dar |ii>şi işorul dispăruse. Şi 
deodată găsi o crăpătură intriinsă printre pietre: pe-acolo 
scăpase, răzbind Ini io băltoacă alăturată, mai mare decât 
primaşi I>i* i are n-ar fi putut s-o golească nici până a doua zi. 
Vi li ştiut de crăpătură, ar fi putut să o astupe cu îmi bolovan şi- 
atunci peştele ar fi fost al lui. 

Zgribulit şi în culmea deznădejdii, se lăsă pe pflinintul jilav, 
scâneind, apoi Începu să plingă tare, ni Hă-l audă pustietatea 
necruțătoare care-l încon jura, şi vrem o îndelungată trupul îi fu 
zgill. Îit. DI suspine adinei. Gând îşi veni puţin în fire, aprins! 
focul şi bău apă fiartă, ca să so mai incălze După aceea so culcă, 
la fel ca şi În noaptea trecu 3 pe o lespede de piatră. Ultima lui 
grijă fu să a încredinţeze că chibrit un le slut uscate şi să-şi în b; 
ceasul. Păturile erau umede şi lipicioase, iar glezn îi zvâcnea 
dureros. Dar el nu ştia docil că-i e foame îi în somnul lui agitai, 
visă ospeţe şi banchete, 1 care se serveau cele mai felurile 
bucale. 

Se lrezi îngheţat şi bolnav. Soarele nu se zăre Cenuşiul cerului 
şi al pămânlului se accen u devenise mai întunecat, mai adine, 
iar un tăios începu să viscolească, acoperind cu z cuhnile 
dealurilor. În timp ce făcea focul şi prin îi din nou apă la fiert, o 
negură groasă se lăsă îi preajmă. Cădea lapoviţă cu fulgi mari şi 
ji 1 ali, c se topeau de cum atingeau pământul, dar âdi de dns, 
că piuă la urmă acoperiră păinintu, şi nseri fo<*ul şi-i stricară 
până şi provizia de muşchi u Asta era un avertisment. Trebuia 
numaidecit să-şi lege balotul, să-l ia în spinare şi să pornească 
înainte] oriunde. Nu-i mai păsa de „ţinut ul beligaşelor”, aifij de 
lâill şi nici de ascunzătoarea de sub luntrea răsturj nai ă de pe 
malul râului Dease. Verbul „a minca pusese stăpânire pe toată 
fiinţa lui. Era înnebunii de foame. Nu-i păsa pe ce drum merge, 
alita | imn cil. Drumul acesta il ducea prin albii acoperite îi 
vegetaţie. Călcând prin zăpada moale, căuta boabl apoase de 
muşchi şi smulgea iarba din rădăcină Dar iarba era searbădă şi 
nu-i potolea f Intr-un loc găsi nişte buruieni cu gust acrişor, <1. 
>r nu-şi putu astimpăra foamea cu ele, pentru că eri o buruiană 
târitoare, ascunsă bine în zăpadă groasa de cile va degete. 

în noaptea aceea nu avu parte nici de foc n'ci de apă caldă. 
Se ghemui tremurând sub pătură, să şi doarmă somnul 


zbucimat de om chinuit d «foame. Între timp, ninsoarea se 
transformase într-n ploaie rece. Simţind picăturile ploii, se <I<e 
şi<'|>i; 1 de nenumărate ori. Veni şi ziua o zi cenuşie. Fără 
soare. Ploaia încetase. Şi parcă nici foamel im-i mai ora. 
Sensibilitatea isclocisi', mi-l mai urmărea jindul că trebuie să 
mănânee. Siniea numai o durere surdă în stomac, dar nu-l mai 
chinuia al îl de mult ca înainte. Acum parcă şi mintea i se mai 
limpezise; din nou începu să se gândească înfrigurat lo „ţinutul 
beţigaşelor” şi la ascunzăl oarea de lin o ă rî 111 Dease. 

Hupâiul l'âşii din rămăşiţele uneia din pături, îşi bandajă 
picioarele sângerânde, glezna umflată şi se pregăti pentru o zi 
de drum. Când trebui să-şi încarce balotul, zăbovi îndelung 
asupra laşcăi din piele de elan, dar până la urmă o luă cu el. 

Ploaia topise zăpada şi numai creştetul dealurilor mai era alb. 
Soarele se ivise în sfârşit iarăşi, aşa că acum putea să se 
orienteze. Da, se rătăcise de-a bine- lea. In peregrinările lui din 
zilele trecute o apucase prea mult spre stânga. Acum o luă la 
dreapta, ca să rorecteze eventuala abatere de la drumul cel 
bun. 

Cu toate că chinurile foamei nu mai erau atât ile ascuţite, se 
simţea stors de puteri. Din ce în ce mai des se oprea să se 
odihnească şi să culeagă boabe de muşchi şi fire de iarbă. 
Limba i se umflase, i se uscase şi parcă ar fi fost acoperită cu 
firicele fine de păr; în gură simţea un gust amar şi, pe lângă 
toate, începuse să-l mai supere şi inima. Mergea ce mergea iji 
deodată, inima îl înţepa, nemiloasă; apoi începea wi-i 
zvâcnească lare, intr-o dureroasă năvală de bătăi, cine-l făceau 
să se înăbuşe, ameţindu-l, ca într-un fel de leşin. 

Pe la amiază găsi doi peştişori într-o băltoacă ceva mai mare. 
Era cu neputinţă s-o sece, dar de data asta, fiind mai calm, 
izbuti să-i prindă în găleată. Nu erau mai lungi decât degetul cel 
mic, dar nici lui iiu-i mai era <hiar atât de foame. Durerea surdă 
pe «urc o simţea în stomac se mai potolise, ca şi cum Hlomacul 
ar fi amorţit. Mâncă peştii cruzi, mesteeân- du i încet, di grijă, 
acum când mâncatul deve- 

Dragome <Jr viaţi 

11 î SO lin ari 1*111* ral îa > 11.11. Nil de mincani dar şi ui ra 
Ir tiiască. 

Scara prinse im it trei pe ei, iar po-al livilra il puso deoparte, 
pentru a doua zi dimineaţă. I<W i < de mugşeli i. Asi lei un îi pul 


u 1 
O rană lierluniv di* apă. În ziua aceea nu străbătusd mai miill 
de zere mile; 

îi îngăduia inima, i Slornaml nu-l mai rli îi 

Acum se al'la înir-un ţinut ciudat; renii se înmul- îră. Ea ş 
supra pustietăţii, şi o dată văzu trei lupi fugind chiar prin faţa 
lui. 

Încă o noapte. A doua zi dimineaţă îşi simţi mân] tea mai 
limpede; desfăcu cureluşa care lega taşca din piele de elan. Din 
gura deschisă a taşcăi se scurs! un şuvoi galben de pulbere şi 
bulgări de aur. Imi părţi în două aurul, înfăşură jumătate într-o 
bucăţi de pătură şi o ascunse sub o piatră, iar cealaltă jumătate 
o puse la loc în sac. Rupse fişii din singura] pătură ce-i mai 
rămăsese şi-şi înfăşură picioarele] Puşca şi-o mai păstră, 
gândindu-se că în ascunzătoarea aceea de lângă râul Dease se 
aflau cartuşe. 

Era o zi cu ceaţă. Foamea se trezise din nou în el.1 Era slăbit 
din cale-afară şi chinuit de o ameţeai J care uneori îl făcea să nu 
mai vadă nimic. Nu rareori 
1se întâmpla să se poticnească şi să cadă. O dată căzii drept 
peste un cuib de ptarmigani. Erau acolo patria puişori proaspăt 
ieşiţi din găoace - să tot fi avut q zi-mici fărâme de viaţă 
palpitândă, nu mai mari decât un dumicat. li mâncă eu lăcomie, 
azvârlindu-i de vii în gură şi ronţăindu-i ca pe nişte coji de ouă* 
Pasarea-mamă se rotea în jurul lui, făeând un tărăi boi 
nemaipomenit. Folosind puşca drept ciomagj încercă s-o 
lovească, dar pasărea se feri. Aruncă dupij ea cu pietre, îzbuti 
să-i rupă o aripă şi începu sj ( 

alerge după ea, dar pasărea fugi mai departe, lirându-şi aripa 
zdrobită. 

Puişorii nu făcuseră decât să-i aţâţe pofta. Alerga 
şchiopătând, abia târându-şi piciorul cu glezna rănita, azvârlea 
cu pietre şi. Scutea din când In când Sipete răguşite. Alteori 
alerga în tăcere, ridicându-se i: u răbdare şi obidă când cădea 
sau frecându-şi ochii cu palma, când, ameţit, era gata-gata să 
se prăbuşească. Tot urmărind pasărea aşa, ajunse într-o vale 
mlăştinoasă, unde dădu de urme de paşi pe muşchiul jilav. Nu 
erau ale lui - era limpede. Trebuie să fi fost paşii lui Biţi. Dar nu 
se putea opri, pentru că pl. Armiganul-mamă alerga mai 
departe. Intâi s-o prindă, şi-apoi o să se-ntoarcă şi-o să 


cerceteze. 

Pasărea abia mai putea să se mişte, dar şi el era istovit. 
Ptarmiganul-mamă zăfcea pe-o rână, ginind. Omul zăcea şi el 
pe-o rână, gâfâind, la vreo zece paşi mai încolo, nefiind în stare 
să se târască până la ea. Când omul îşi reveni, îşi reveni şi 
pasărea, zimrând tocmai când mâna lui lacomă se întindea s-o 
upuce. Urmărirea reîncepu, dar curând se lăsă noaptea şi 
pasărea scăpă. Rupt de oboseală şi apăsat de greu tatea 
balotului, omul se prăbuşi cu faţa la pământ, julindu-şi în cădere 
obrazul. Vreme îndelungată rămase aşa nemişcat, apoi se răsuci 
pe-o rână, îşi întoarse ceasul şi zăcu acolo până dimineaţa. 

încă o zi cu ceaţă. Jumătate din ultima lui pătură se dusese, 
transformată în bandaje pentru picioare. Nu izbuti să dea de 
urmele lui Bill. Dar n-avea nicio importanţă. Foamea îl mâna 
tiranic înainte; se întreba totuşi dacă Bill se rătăcise. Către 
amiază, povara balotului deveni de nesupor- lat. Din nou împărţi 
aurul, de data asta risipind pur şi simplu pe pământ jumătate 
din el. În cursul ilupă-amiezii aruncă restul, aşa că nu-i rămase 
decât o jumătate de pătură, găleata de cositor şi puşca. 

O nălucire începu să-l tulbure. | se părea cămai «re un cartuş 
în magazia puştii şi cănu-l observase. 

Pe de altă parte, ştia prea bine că puşca era goală. 
Darnălucirea stăruia. Luptă împotriva ci ore întregi, apoi, 
deschizând puşca, văzu că e goală. Doz îl fu amară, de parcă s- 
ar Îi aşteptat să şi intr-adevăr cartuşul. 

După o jumătate de oră de mers, nălucirea î reveni. larăşi 
începu să lupicimpotrivaci, dar zadarnic. Până la urmă, ca să 
scape de ea, deschise d'n nou puşca. Uneori glodurile o luau 
razna şiatunci mergeau inainle, ca un automat, în vreme ce 
închipuiri şi vedenii ciudate îi rodeau creierul ca nişte viermi. 
Dar aceste evadări din realitate erau de scurtă durată, pentru că 
junghiurile foamei îl chemau într-una şi dureros înapoi la 
realitate. Odată, o vedeni cumplită, care-l făcu aproape să 
leşine, îl smu > (brusc din toropeala ce-l cuprinsese. Zăpăcit, 
seclătin pe picioare, bălăbănindu-se ca un om beat, ca s nu 
cadă. În faţa lui stătea un cal. Un cal I Nu ji putea crede ochilor. 
Privirile îi erau acoperite d 
opâclă deasă, sfişiată ici-colo de puncte scânteietoare de 
lumină. Îşi frecă ochii cu furie ca să-şi limpezească vederea, şi 
zări nu un cal, ci un urs, o namilă de ui brun. Fiara îl privea 


curioasă, mormăind, gata d luptă. 

Fără să se gândească, omul duse pe jumătate mşci la umăr, 
dar numaidecât o cobori şi-şi scoase pumnalul de vânătoare din 
teaca ghintuită pe care o purta- la şold. În faţa. Lui era carne, 
era viaţă. Îşi degetul de-a lungul tăişului. Era ascuţit. Bine 
ascuţit era şi vârful. Se va arunca asupra ursuli i şi-l va omori. 
Dar inima începu să-i baţi cu Jutere, în semn de avertisment, 
mai-maisă-i sară din piept; cercuri de fier parcă îi strângeau 
capul, iar pe creier 
1se lăsase o ceaţă grea. Un alt val de spaimă î tăie curajul, 
curajul lui deznădăjduit. Ce-o să s întâmple dacă fiara o să-l 
atace, în halul de slăbi ciune în care se afla? îşi îndreptă sp ni 
încordare supremă, infruntând ursul cu mâna încleştată pe 
pumnal. Întărâtat, ursul inaintS greoi câţiva puşi, se ridică în 
picioare şi slobozi nn monna il, uşa, mai mult ca să-şi încerce 
adversariil: ducă omul va da să fugă, se va lua după el, dar 
omul nu fugi. Kra însufleţit de curajul pocuro ţi-l dă spaima. 
Mormăi şi el, fioros, înfricoşător, dând glas spaimei care n rudă 
hună cu viaţa şi zace încolăcită la rădăcinile cele mai adinei ale 
vieţii. 

Ursul se dădu înapoi, mormăiud ameninţător, uluit şi el de 
făptura aceea nemaivăzută, care cuteza să-i stea împotrivă. Dur 
omul nu făcu nicio mişcare. Kămaso neclintit ca o statuie, până 
ce primejdia trecu şi, atunci, se prăbuşi tremurând pe muşchiul 
jilav. 

Redobindindu-şi slăpânirea de sine, porni mai departe, 
copleşit de un simţămint nou. Nu-l mai stăpânea teama că va 
muri încetul cu încetul de l'oame, ci spaima fără margini că va 
muri violent înainte ca foamea să fi st ins în el ultima fărâmă a 
dorinţei de a supravieţui. Lupii începuseră să-l îngrijoreze. 
Urletele lor prelungi umpleau pustietatea, urzind în aer o reţea 
amenințătoare, care era al itde palpabilă, incit, la un moment 
dat, ridică braţele în aer, încercând să rupă, să scape de ca, ca 
şi cum peste trupul lui s-ar fi prăbuşit, smulsă de vânt, pânza 
unui cort uriaş. 

Când şi când, lupii, în grupuri de câte doi şi trei, treceau prin 
faţa lui, dar se depărtau de îndată. Nu erau prea numeroşi, şi- 
apoi ei vânau renii, care uuse împotrivesc, în vreme ce 
aceastăjfăptură ciudată, rare umbla în două picioare, ar fi putut 
să zgirie şi Hă muşte. 


Târziu după-amiază dădu peste nişte oase împrăştiate - 
rămăşiţele unui ospăț lupesc. Aceste rămăşiţe fuseseră, cu o oră 
Inainte, un ren tânăr care bon- căluia şi se zbenguia plin de 
viaţă. Privi oasele: erau fără pic de carne pe ele şi păreau 
lustruite, încă trandafirii de substanţa vitală care nu murise în 
ele cu totul. S-ar putea oare ca şi el să ajungă aşa, Incă înainte 
de a se sfârşi ziua? Oare asta e viaţa? Ceva zadarnic şi trecător? 
Numi, îi viaţa te face să suferi. In moarte nu-i nicio suferinţă. Să 
mori înseamnă să dormi. Moartea o sl'ii-hil ui, odihna. Atunci de 
ce se împotriveşte inorţ i i? 

Dar nn filosofă mull. Se lrinti pe covorul de muşchi, cu im os în 
gură, sorbind rămăşiţele de viaţă care stăruiau lu părţile | 
randafirii ale osului, (justul dulce de came, firav şi părelnic ca o 
amintire, îl scotea din minţi. Stringtnd osul între fălci, începu să-l 
ronţăie încet şi inel odic. | 'neori se spărgea osul, alteori dinţii 
lui. Apoi strivi ciolanele între două pietre, le pisă până ajunseră 
ca o pastă şi le înghiţi. In zorul lui îşi lovişi; şi degetele, dar 
găsise răgaz să se minuneze că degetele nu-l doil prea laie cirul 
le atinge cu piatra. 

Urmară zile înfricoşătoare, cu ninsoare şi ploi. Nu mai ştia nici 
când făcea popas, nici când pornea mai departe. Umbla şi 
noaptea şi ziua. Se odihnea oriunde cădea, apoi se târa mai 
departe, ori de câte ori viaţa care se stingea în el apuca să mai 
pâlpâie ca o flacără vie. Omul nu se mai zbatea. Dar viaţa din el, 
care nu voia să moară, îl mâna înainte. Nu simţea nicio durere. 
Nervii i se tociseră, amorţiseră parcă, iar mintea îi erabântuită 
de vedenii fantastice şi de visuri îneântătoare. 

Nu se mai sătura sugind şi inestecând oasele pisate ale 
puiului de ren, ale cărui firimituri le culesese şi le luase cu el. Nu 
mai căuta să taie drumul, ci mergea maşinal de-a lungul unui 
râu care curgea printr-o vale largă şi puţin adâncă. Nu vedea 
nici râul. Nici valea. Nu vedea decât năluci. Sufletul şi trupul 
umblau sau se târau unul alături de celălalt, dar cu toate astea, 
despărțite, atât de firavă era legătura ce le unea. 

Odată se trezi cu mintea limpede, culcat [te spate, pe o 
lespede de piatră. Soarele strălucea puternic. De departe auzea 
boncăluitul puilor de ren. Işi amintea vag de ploaie, vânt şi 
ninsoare, dar nu ştia dacă fusese bătut de furtună vreme de 
două zile sau două feăptămâni. 

Câtăva vreme zăcu nemişcat, lăsându-se dezinierdat de 


razele soarelui strălucitor, care-i umplea de căldură trupul 
chinuit. „Minimală zi“ - gândi el. Poate că va izbuti să-şi dea 
seama unde se află. Cu o sforţare dureroasă, se răsuci pe o 
coastă. La picioarele lui curgea un râu lat şi leneş. Nu-l mai 
văzuse niciodată şi, nedumerit, îi urmări alene curgerea 
domoală, meandrele largi pe care le făcea printre dealurile 
mohorâte şi pleşuve - mai mohorâte, mai pleşuve şi mai scunde 
decât dealurile printre care trecuse până atunci. Urmări, liniştit, 
nepăsător, cursul ciudatului şuvoi până spre linia orizontului şi-l 
văzu cum se. Varsă într-o mare strălucitoare. Rămase totuşi 
uetulburat. „E ceva neobişnuit 

— Gândi el - o vedenie sau un miraj? Mai degrabă o vedenie, 
o plăsmuire a minţii lui răvăşite. Părerea aceasta îi fu întărită 
când zări un vapor ancorat în mijlocul mării strălucitoare. Închise 
ochii o clipă, apoi îi deschise. Ciudat! Vedenia stăruia! Şi totuşi 
nu era nimic ciudat. Ştia că în inima acestei pustietăţi nu puteau 
exista nici mări, nici vapoare, după cum era pe deplin convins 
că în puşca lui goală nu se mai afla niciun cartuş. 

Deodată auzi în spatele lui un fornăit - ceva ca o răsuflare sau 
ca o tuse pe jumătate înăbuşită. Foarte Încet - slăbit din cale- 
afară şi înţepenit cum era - ne răsuci pe partea cealaltă. Nu 
văzu nimic în preajma lui, dar aşteptă răbdător. Din nou auzi 
răsuflarea şi tuşea. Încordându-şi privirea, zări la o mică 
distanţa, între două stânci colţuroase, capul sur ul unui lup. 
Urechile lui ascuţite nu erau ciulite ca la lupii pe care-i văzuse 
până atunci; ochii îi erau tulburi şi injectaţi, iar capul părea că-i 
atârnă moale, cu o expresie de deznădejde. Fiara clipea des lu 
lumina soarelui. Părea bolnavă. În timp ce o privea, ea horcăi şi 
tuşi încă o dată. 

„Asta nu mai poale fi o simpla păi; cre“ - gândi el şi se răsuci 
pe partea cealaltă ca să poată vedea realitatea lumii, pe care 
vedenia i-o ascunsese adineauri. Dar marea strălucea şi acum în 
depărtare, iar vaporul se vedea ciur. Era oare aievea? Stătu 
vreme îndelungată cu ochii închişi, pradă gândurilor. Încet-încct 
se dumiri. Mersese spre nord, îndepărtându-se de râul Dease şi 
înaintând în valea Copperminc. Riul acesta larg şi leneş era 
Copperminc. Marea aceea strălucitoare era Oceanul Arctic. 
Vasul acela era o balenieră rătăcită la est de gurile fluviului 
Macken- zie şi ancorase acum în Golful încoronării. Îşi aminti de 
harta Societăţii Golfului Hudson, pe care-o văzuse demult, şi 


totul i se limpezi în minte. 

__Se ridică şi-şi îndreptă atenţia asupra treburilor imediate. 
Invelitoarele făcute din pături erau cu totul roase, iar picioarele 
îi ajunseseră acum două bucăţi informe de carne. Ultima lui 
pătură se dusese. Puşca şi cuțitul le lăsase undeva în drum. Îşi 
pierduse undeva şi căciula, cu grămăjoara de chibrituri în 
căptuşeală, dar chibriturile ce le ţinea la sân erau întregi şi 
uscate, învelite în hârtie gudronată, ca şi cele din punga lui de 
tutun. Se uită la ceas. Arăta ora 

11 şi continua să funcţioneze. Fără îndoială că-l întorsese în tot 
timpul acesta. 

Era calm şi lucid. Deşi sleit de puteri, nu încerca nicio durere. 
Nu-i era foame. Nici măcar gândul mâncăriinu-l mai atrăgea şi 
tot ce făcea, făcea din rațiune. Sfişie crăcii pantalonilor până la 
genunchi şi-şi înfăşură picioarele. Nu ştia cum de reuşise să-şi 
păstreze găleata de cositor. Se gândi să-şi încălzească puţină 
apă înainte de a începe călătoria spre vas, pe care o prevedea 
îngrozitoare. 

Mişcările îi erau încete. Tremura tot. Când vru să pornească 
să culeagă muşchi uscat, văzu că nu se poate ridica pe picioare. 
Incercă de câteva ori, apoi se mulţumi să se târască pe bârnci. 
La un moment dat se târî până aproape de lupul bolnav. Fiara se 
trase înapoi, lingându-şi botul cu o limbă care părea că nu ore 
destulă tărie ea să se ludo» ie. Omul băgă de (teamă, că limba 
nu avea roşea (a ol*inriuită a sănătăţii. Era de un galben închis 
şi părea acoperită de o mucoasă aspră şi pe jumătate uscată. 

După ce bău o cană de apă fierbinte, omul constată că poate 
să se ţină pe picioare şi chiar să umble - ntât cât e de presupus 
că poate umbla un muribund. Trebuia să se. Oprească la fiecare 
pas. Paşii îi erau nesiguri, şovăielnici, la fel cu cei ai lupului caro 
se (inea după el în noaptea aceea, când întunericul pogori peste 
întinsul mării strălucitoare, îşi dădu seama că nu se apropiase 
de ea nici cu patru mile. 

Toată noaptea auzi tuşea Jupului bolnav şi din când în când 
mugetele renilor. În jurul lui era viaţă, viaţă puternică, vie şi 
sănătoasă; îşi dădu seama că lupul bolnav se târa după ol în 
speranţa că el va muri cel dii”, tâi. A doua zi dimineaţă, 
deschizând ochii, îl văzu iar cum îl priveşte cu ochii lacomi, 
hămesiţi. Stătea ghemuit cu coada între picioare, ca un biet 
cline de pripas, tremurând în vântul rece ni dimineţii şi 


strâmbându-se jalnic ori de câte ori omul îi vorbea cu un gals 
care nu mai era decât un horcăit. 

Soarele răsări strălucitor şi toată dimineaţa omul merse, 
poticnindu-se, spre vaporul de pe marea Heânteietoare. Vremea 
era minunată. Era scurta „vară indiană11 a latitudinilor înalte. 
De obicei dura o săptămână. Într-o zi sau două putea să nu mai 
fie. 

După-amiază omul descoperi nişte urme. Erau ale altui om, 
care nu umblase, ci se târâse de-a buşilea. „Astea treuic să fie 
urmele lui Bill“ - se gândi el, dar gândul acesta nu-i trezi niciun 
fel de interes. Nu mai avea niciun pic de curiozitate. Nu mai 
gindea, nu mai simţea nimic. Nici măcar durerea nu o mai 
simţea. Stomacul şi nervii îi amorţiseră, fi totuşi viaţa care îi mai 
pâlpâia În trup îl mâna mereu mai departe. Era din cale-afară de 
ostenit, «lar viaţa refuza să se stingă în el. Şi numai pentru 
nimplul fapt că viaţa refuza să se stingă în el continua 

Bă mănâncc cu încăpățânare boabe de muşchi şi peştişori, să 
bea apă camă şi să urmărească alenl mişcările lupiiiu i bolnav. 

Mergând pe urmele omului care se lirâse. In curân ajunse la 
capătul lor: cil, ova oase proaspăt ros zăceau pe muşchiul jilav, 
plin de urine de lupi. Văzu o taşcă din piele de elan, la fel cu a 
lui, sfi şiată de colţi ascuţiţi. O ridică, deşi era mult prea grea 
pentru degelele lui slabe. Bill o purtase până la sfirşit. Hal ha! 
Până la urmă, tot el a ieşit mai bine. Va supravieţui şi va duce 
taşca pe vaporul de pe marea strălucii oare. Veselia lui era 
stridentă şi Înfricoşătoare, ca un croncănit de corb, iar lupul 
bolnav îl acompania, urlând lugubru. Omul în: etă deodată să 
râdă. Cum îl răbda inima să râdă, dacă aceste oase, atât de 
trandafirii şi curate, erau ale unui tovarăş al său, ale lui Bill? 

Se întoarse. (Ei bine, Bill îl părăsise, dar el n-o să-i ia aurul şi 
nici n-o să-i sugă oasele. Târându-se mai departe, se gândi că 
Bill ar fi fost în stare de a” ceva, dacă ar fi fost în locul lui. 

Ajunse la o copcă de apă. Când se aplecă deasupra, să vadă 
dacă nu găseşte în ea vreun peştişor, îşi întoarse deodată capul, 
ca lovit de ceva. Îşi zăris chipul oglindit în apă. Era atât de 
groaznic, încât sensibilitatea lui se trezi îndeajuns ca să se sim ă 
zguduit. În băltoacă se aflau trei peştişori, d ir băltoaca era prea 
mare pentru a putea fi golită şi, după câteva încercări nereuşite 
de a-i prinde în găleata de cositor, se lăsă păgubaş. Se temea să 
n cadă de oboseală şi să se înece. Tot din pricina asta; nici nu se 


încumetase să pornească pe râu, călare pe unul din numeroşii 
buşteni care se vedeau pe limbile de nisip. 

în ziua aceea micşoră cu încă trei mile distanţa dintre el şi 
vapor; a doua zi - numai cu două mii3, pentru că acum se târa, 
aşa cum se târâse şi Bill. La sfârşitul celei de-a cincea zi, mai 
avea până 1 vapor încă şapte mile, dar el nu era în stare să 
meargă nici măcar o mila pe zi. „Vara indiană” dăinuia, iar el 
continua să ao l-irască, pierzându-şi din când în când cunoştinţa; 
lupul bolnav tuşea şi gifâia mereu la călcâiele lui. (Icnunchii i se 
făcuseră (i carne vie, ca şi picioarele, şi, cu toate că îi învelise cu 
partea din spale a cămăşii, lăsa în urma lui, pe muşchi şi pe 
pietre, o diră roşie. Odată, privind peste umăr, văzu cum lupul 
lingea cu lăconiie dâra de singe şi-şi întrezări limpede sl'irşitul 
care-l aştepta, ilucă nu va reuşi să-l doboare pe lup. Începu 
atunci cea mai cumplită lragedie a existenţei jucată vreodată pe 
părnânt: un om bolnav care merge de-a buşilea, un lup bolnav 
care şchioapătă, două fiinţe care-şi lărăsc prin pustietate 
scheletele muribunde şi rare-şi vânează una alteia viaţa. 

Să fi fost măcar 1111 lup sănătos! Dar gândul că va hrăni 
stomacul acelei mortăciuni respingătoare îl ingreţoşa. Se 
cutremură. Mintea începuse iar s-o ia n» /.na şi să fie bântuită 
de vedenii, iar intervalele lu ide se răreau şi deveneau tot mai 
scurte. 

Odată, trezindu-se dintr-un leşin, auzi un horcăit 
ili iar lângă urechea lui. Lupul se trase cu greu înapoi, 
ilătinându-se pe picioare, de slăbiciune. Era o privelişte 
caraghioasă, dar câtuşi de puţin amuzantă. Şi nici teamă nu-i 
mai era. Nu mai simţea nimic. În Hi'himb mintea îi rămăsese 
trează. Începu să chibzu- iuscă. Până la vapor nu avea mai mult 
deci t patru mile. 

Il putea vedea destul de limpede când îşi freca ochii, 
ulungând din ei negura; zărea pânza albă a unei corăbii care 
spinteca apa mării strălucitoare. Dar lui va putea să străbată 
târâş aceste patru mile. Ijlia asta şi totuşi era foarte calm. Ştia 
că nu se poate târi nicio jumătate de milă. Şi cu toate astea voia 
să trăiască. Ar fi fost absurd să moară după lot ce îndurase. 
Soarta cerca prea mult de la el. Muribundul refuza să moară. Era 
curată nebunie, poate, dar chiar în ghearele mori îi, sfida 
moartea şi infuza să moară. 

închise oeliii şi căulă să-şi adune puterile, - cu o deosebită 


băguro di- seamă. Se sili din răsputeri să înfrângă toropeala, 
cure Il năpădea eu un val. Toropeala asta mori a lă seiilăria eu 
fluxul mării şi creştea mereu, inecându-i lreptul-fropl uf 
conştiinţa. Uneori nu-şi mai dădea seama de nimic. Inota prin 
apeli tulburi ale uitării, >-11 mişcări nesigure; şi din nou, printr- 
o stranie aleii im ie a sufletului, descoperea u i alt dram de 
voinţă şi ia ni şi ineepea să meargă c i puteri sporite. 

în I irnp ce zăcea aşa pospai o, nemişcat, deodată auz i cum 
se apropie ineet, dar lot mai inull, răsuflare | horcăită a lupului 
bolnav. O auzi din ce în ce mat aproape - o vreme care i se păru 
fără sfârş t - dan rămase nemişcat. Acum era lângă urechea lui 
Limba aspră şi uscată îi răzui o dată obra: ul întinse mâinile - 
sau cel puţin voi să le întindă. Degetele îi erau încovoiate ca 
nişte gheare, încercă să apuce cu ele, dar i se închiseră ingol, 
neputincioas luţeala şi precizia necesită forţă, iar omul nu d 
avea. 

Răbdarea lupului avea ceva înfricoşător. Dar nici răbdarea 
omului nu era mai puţin înfricoşa. Oarej Jumătate de zi zăcu 
nemişcat, luptându-se cu toropeai şi pândind animalul care voia 
să-l doboare şi >e cârd la rândul său de-abia aştepta să-l 
mănânce. Uneorn simţea o sfârşeală în trup şi atunci începea să 
vise: Dar mereu, treaz sau visând, aştepta răsuflar? aj horcăită 
şi senzaţia aspră a limbii de lup. 

La un moment dat nu mai auzi răsuflarea şi sej trezi lin dintr- 
un vis, simțind limbapemâna 1 îi Aşteptă. Colţii apăsau moale; 
apăsarea spori; lupul îşi încorda cele din urma puteri, s 
răduindu-s4 să-şi înfigă dinţii în prada pe care o aştepta de at ta 
vreme. Dar omul aşteptase de-ajuns la rându- . M ia lui rănită se 
încleştă pe falca fiarei. Încet, în t'mj» ce lupul se zbatea 
neputincios şi mâna omului îi apăsa fără vlagă gâtul, cealaltă 
mână se furişă cu aceeaşi încetineală şi strânse. Cinci minute 
mai târziu omul se afla deasupra lupului. Dar rnâiiiilc n-aveau 
destulă putere ca să sugrume lupul. Disperai, omul îşi apăsă fala 
de gâllejul fiarei, cu gura umplută loată de păr. După o jumătate 
de ceas, omul simţi în gâtlej un picur cald. Era neplăcut - ca şi 
cum o bucată de plumb topit i-ar fi l'osl turnată cu sila în 
stomac. Câleva clipe mai lirziu, omul se răsturnă pe spate şi 
adormi. 

Pe bordul balenierei „Bedford“ se aflau câliva membri ai unei 
expediţii ştiinţifice. De pe punte, ei zăriră o arătare stranie, care 


se mişca în josul plajei, spre țărm. Nepulând să-şi dea seaina ce 
poate fi, şi cum erau oameni de ştiinţă, se urcară în şalupa de 
lângă balenieră şi se îndreptară spre mal, să vadă despre ce e 
vorba. Işi dădură seama că era o fiinţă vie, dar fiinţa aceea cu 
greu pulea fi socotită om. Era oarbă, inconștientă şi se târa pe 
pământ ca un vierme monstruos. În cea mai mare parte, 
eforturile sale erau inutile, dar stăruia cu o încăpățânare 
nebunească în voinţa de a se mişca şi se târa mereu, Înaintând 
poate cu douăzeci de picioare pe oră. 

Peste trei săplămâni, omul şedea tolănit pe un pat de pe 
bordul balenierei „Bedford“ şi, cu lacrimi şiroind pe obrajii lui 
scofilciţi, povestea cine este şi câte pătimise. De asemenea, 
bolborosea vorbe fără şir despre mama lui, despre însorita 
Californie de Sud şi despre o casă pierdută printre flori şi ramuri 
de portocali. 

Nu trecură multe zile şi omul se aşeză la masă cu oamenii de 
ştiinţă şi cu ofiţerii vasului. Se uita cu ochii holbaţi la belşugul 
acela de mâncare, la bucatele care dispăreau în gurile 
comesenilor. La fiece dumi- rat, ochii i se înnegurau de o adâncă 
părere de rău. Altminteri era întreg la minte, dar la ceasul mesei 
li ura pe oamenii aceştia. Era obsedat de teama că hrana nu va 
ajunge şi mereu se interesa de rezervele de alimente - la 
bucătar, la matelotul de punte, la căpitan. Aceştia îl asigurară 
de nenumărate ori că existau suficiente stocuri. Dar el nu-i 
credea şi, din când în când, mai dădea câte o raită pe la 
magazie să vadă cu ochii lui alimentele. 

Curând, băgară de seamă că omul începuse să se îngraşe. Pe 
zi ce trecea, prindea din ce în ce mai multe puteri. Oamenii de 
ştiinţă scuturau din cap şi făceau tot felul de presupuneri. Îi 
limitară porţiile, dar degeaba, lai ia i se îngroşa şi cămaşa abia îi 
mai cuprindea trupul. 

Marinarii zâmbeau. Ei ştiau pricina. O aflară curând şi oamenii 
de ştiinţă, când îl puseră sub supraveghere. Putură astfel să 
vadă cum, după gustarea de dimineaţă, omul ieşea afară şi, cu 
palma întinsă ca un cerşetor, acosta câte un marinar. Marinarul 
zâmbea şi îi strecura câte o bucăţică de biscuit marinăresc. Elo 
înhăţa cu lăcomie, se uita la ea cum se uită avarul la aur şi o 
punea în sân, sub cămaşă. Şi aşa proceda cu mai toţi marinarii. 

Discreţi, oamenii de ştiinţă îl lăsară. În pace, dar pe ascuns îi 
cercetară patul. Era plin de biscuiţi; până şi salteaua; nu exista 


ungher sau crăpătură în care să nu fi îndesat biscuiţi. Cu toate 
astea, omul era în toate minţile. Pasămite lua măsuri de 
prevedere pentru o eventuală foamete - asta era tot. Oamenii 
de ştiinţă spuneau că avea să se vindece; şi chiar aşa se şi 
întâmplă, cu mult înainte ca vasul „Bedford11 să-şi fi aruncat cu 
un huruit greu ancora în golful San Francisco. 

Traducere <Je P. Solomon 

„„ M-am Sculul, mă duc la jug. 

Doamne, fă-mă să nu fug! 

De-aş muri până discută. 

Munca-mi harnică să pară. 

Amin!“1 

— Dacă nu le scoli, Johnny, nu-ţ, i mai dau nimic de mincare! 

Amenințarea nu avu niciun efecl. Băiatul dormea înainte, cu 
încăpățânare, lupt inel pentru dreptul de a râm inc cufundat mai 
departe în uitare, ca un visător care luptă pentru visul lui. 
Strinsepumnii lipsiţi de vlagă- şi începu să-i plimbe prin aer, cu 
mişcări încete, spasmodice. Loviturile erau destinate mamei lui, 
dar maică-sa, obişnuită, se vede, cu năravul ăsta, se ferea cu 
dibăcie de pumnii lui, 1111 fără a înceta însă să-l zgâlţâie cu 
putere. 

— L-l-lasă-mă-n pace! 

Strigătul acesta înăbuşit, pornit din străfundurile somnului, se 
transformă repede într-un bocet şi după ce, o clipă, urcă la 
intensitatea unui urlet războinic, se stinse brusc, într-un scâneet 
slab. Era un strigăt animalic, plin de protest şi de nespusă 
durere, strigătul unui suflet ros de suferinţă. 

Dar mama nu se lăsă impresionată. Femeia asia cu ochii trişti 
şi cu l'aţa obosită se obişnuise să se lupte aşa cu băiatul ei în 
fiecare zi. Apucă pătura şi încercă s-o t ragă, dar băiatul, încet 
inel să mai izbească cu pumnii, se agăţă cu disperare de pătură. 
l'âcindu-se glieiu în fundul patului, cont inuă să doarmă mai 
departe aşa, acoperii. Atunci muma încercă să tragă tot 
aşternutul jos pe podea. Băiatul 

Re împotrivi. Muma îşi încorda puterile şi, în cole din urmă, 
băiatul şi aşternutul trebuiră să cedeze, primul agăţându-se 
instinctiv de celălalt ca să-şi ferească trupul de frigul lăios ce 
domnea în cameră. 

în clipa când ajunşi; la marginea patului, părea că o să cadă 
cu capul în jos. Dar conştiinţa tresări în el. Incercă să se ridice, 


abia menlinindu-şi echilibrul. Apoi căzu în picioare pe podea. În 
aceeaşi clipă, mama îl apucă iar de umeri şi începu să-l zgâlţăie. 
Baiului începu şi el să dea în dreapta şi în stingă cu pumnii, de 
astă dată cu mai multă putere şi mai multă precizie. Şi, deodată, 
deschise ochii. Atunci mama îi dădu, în si'ârşit, drumul: băiatul 
se trezise. 

— Bine! mormăi el. 

Mama luă lampa şi plecă în grabă, lăsindu-l în întuneric. 

— O să-ţi oprească din leafă! îl avertiză ea înainte de a ieşi. 

Băiatului nu-i păsa că rămăsese în întuneric. După cose 
îmbrăcă, se duse în bucătărie. Mersul îi era tare greoi pentru un 
copil atât de subţire şi firav. Abia îşi târa picioarele, ceea ce 
părea foarte ciudat, judecind după picioarele lui care erau 
numai piele şi oase. Incă buimăcit de somn, trase lângă masă un 
scaun cu fundul spart. 

— Johnnyl îl strigă deodată mama. 

Băiatul se sculă brusc de pe scaun şi, fără să spună un cuvint, 
se îndreptă spre chiuveta murdară şi slinoasă. Din gaura de 
scurgere venea o duhoare puternică. Dar el părea că nu simte 
nimh'- Mirosul acesta era pentru el ceva foarte firesc; şi la fel de 
firesc i se părea ca săpunul să fie murdar de lăturile din 
bucătărie şi să nu facă de loc clăbuci. De altfel, nici nu prea 
încerca să scoată clăbuci din săpun. Câteva plescăituri cu apa 
rece de la robinet şi gala spălatul. Pe dinţi nu se spăla niciodată. 
La drept vorbind, perie de dinţi în viaţa lui nu văzuse şi habar n- 
avea că pe lumea asta există oameni atât de proşti, încâl să-şi 
spele dinţii. 

— Ai putea să te speli măcar o dată pe zi, fără lă mai aştepţi 
să ţi se spună, 11 dojeni mama, în timp ce turna cafea în două 
ceşti, ţinind căpăcelul nparfeial ceainicului ca să nu cadă 

Incăpăţânat, Johnny preferă să tacă. Acesta era veşnicul lor 
motiv de ceartă şi singurul lucru faţă de care maieă-sa se arăta 
neînduplecată: spălatul. Johnny trebuia să se spele pe faţă 
măcar o dată pe zi. Băiatul se şterse cu un şervet soios, jilav, 
murdar şi rupt, care-i lăsa scame pe faţă. 

— Tare-aş vrea să nu mai locuim atât de departe de fabrică! 
spuse mama, când Johnny se aşeză la masă. Eu totdeauna caut 
să fie cât mai bine... Doar ţtii şi tu asta. Un dolar mai puţin la 
chirie e lucru mare. Şi-apoi, aici avem prea mult loc, nu-i aşa? 

Băiatul părea că nici nu-i aude vorbele. Le auzise de atâtea ori 


până acum! Cercul gândurilor ei era «trimt; mereu se văita că 
locuiesc prea departe de fabrică. 

— Un dolar înseamnă mâncare mai multă, filosofă el. Mai bine 
să merg ceva mai mult pe jos, dar să am mincare mai multă. 

înfuleca grăbit, mestecând pâinea numai pe jumata le şi 
înghițind bucăţile aproape nemestecate, laolaltă cu cafeaua — 
un lichid tulbure şi fierbinte, căruia oi îi ziceau cafea. Dar Johnny 
era convins că e cafea şi încă o cafea excelentă. Aceasta era 
una din puţinele iluzii care-i mai rămăseseră. In viaţa lui nu 
băuse cafea adevărată. 

în afară de pâine, pe masă se mai afla şi o bucăţică de 
friptură de porc, rece. Mama îi mai umplu o dată c eaşca. 
Terminându-şi felia de pâine, copilul începu r& tragă cu coada 
ochiului înspre maică-sa să vadă dacă i se mai dă alta. Mama îi 
surpinse privirea. 

— Ei, nu mai fi aşa lacom, Johnny 1 îl dojeni ea. Ţi-ai primit 
porţia. Surioarele şi fraţii tăi sunt mai nici ca tine. 

Johnny nu răspunse. El nu prea era vorbăreţ din lire Privirea 
lui, hămesită, încetă parcă şi ea să mai ceară de mincaie. Nn 
voia să se plângă, şi av o răbdare care le inspăimânta. După ce 
îşi bău c i feaua, îşi şterse pura cu dosul palmei, apoi dă i: să se 
scoale. 

— Stai puţin! II opri grăbită mama. Cred că a) putea să-ţi mai 
lai o foliuţă de pâine, una subţ're 

Şi, pmiând mina pe cuţit, făcu o adevărată se i matorie: 
prefăclndu-se că taie o foliuţă, lăsă n îţ atinsă plinea, pe care o 
puse înapoi în coşuleţ, ş dădu în acolaşi timp băiatului una din 
cele de felii pe care le oprise pentru ea. Credea că-l păc fi lise, 
dar băiatul văzuse totul. Asta nu-l împiedi | totuşi să ia pâinea, 
fără ruşine. Se gândea «maică-sa, fiind mai tot timpul, bolnavă, 
nu prej avea poftă de mâncare. 

Văzându-l cum mestecă pâinea goală, mama s întinse peste 
masă şi-i turnă în ceaşcă restul di cafea care mai rămăsese în 
ceaşca ei. 

— Nu prea mă "Simt bine cu stomacul, astăzi îi explică ea. 

Un şuierat îndepărtat de sirenă, prelung şi ase 1 ţit, îi făcu pe 
amândoi să sară în picioare. Marm privi ceasul deşteptător de 
pe poliţă. Minutare] arătau cinci şi jumătate. La ora asta, ceilalţi 
atmn citori din fabrică de-abia se trezeau. Mama îs aruncă pe 
umeri un şal, iar pe cap îşi puse o păi iri veche, murdară şi fără 


nicio formă. 

— O să trebuiască să alergăm, îi spuse ea, lăsâni fitilul în jos 
şi suflând în sticla lămpii. 

leşiră şi coborâră scările pe dibuite. Era o vre i senină, 
geroasă. La primul contact cu aerul de af nă Johnny începu să 
dârdâie. Stelele încă nu neepuseri să pălească, iar oraşul zăcea 
cufundat în întuner 3 Amândoi abia mergeau, 1 ca şi cum 
muşchii p aioare lor ar fi refuzat să le desprindă tălpile de 
pământ 

După cincisprezece minute de mers în tăce 3 marna o apucă 
la dreapta. 

— Vezi să nu întârzii! îl îndemnă ea încă o daţi din bezna care 
o înghiţea. : 

Johnny nu răspunse şi-şi văzu în a i n io de drum. In cartierul 
fabricilor, pretutindeni se deschideau porți şi în curând Johnny 
dispăru şi el în gloata care ho târa grăbită înainte, prin beznă. 
Când intră pe poarta fabricii, sirena şuieră din nou. Privi spre 
răsărit. De după linia zdrenţuită a acoperişurilor tuselor se ridică 
o lumină palidă. Atâta putu să vadă din lumina zilei; întorcându-i 
spatele, se ală- lură echipei sale de lucru... i 

îşi ocupă locul la unul din lungile şiruri de ma- ţini. In faţa lui, 
deasupra unei lăzi pline cu mosoare mici de aţă, se învârteau 
repede nişte mosoare mari. l'e acestea trebuia el să răsucească 
firele de pe motoarele mici. Munca nu era complicată. Cerea 
însă repeziciune. Mosoarele mici se goleau atât de repede ţi 
mosoarele mari care le goleau erau atât de numeroase, încât n- 
avea timp să stea o clipă locului. 

Johnny lucra ca o maşină. Cum se golea vreunul din 
mosoarele mici, imediat oprea mosorul cel mare, folosindu-se de 
mâna stângă ca de o frână, şi prinzând în acelaşi timp, din zbor, 
şi capătul firului, Între degetul mare şi cel arătător. Totodată, cu 
mina dreaptă prindea capătul firului de la alt mosoraş. Aceste 
gesturi diferite, făcute în acelaşi timp cu mnbele mâini, le 
pxecuta cu o mare repeziciune. Apoi, cu o mişcare fulgerătoare, 
făcea un nod şi iliidea drumul mosorului. Nu era mare lucru să 
fnci nodurile astea speciale de filatură. Johnny se Irtudase odată 
că le-ar putea face şi în somn. La drept vorbind, le şi făcea în 
unele nopţi în care se visa toi înnodând şi înnodând de veacuri şi 
veacuri... 

Unii ucenici mai trăgeau chiulul, pierzând vremea şi uzând 


degeaba maşinile, fără să schimbe imediat mosoarele golite. Şi 
tocmai pentru a împiedica asemenea lucruri exista un 
supraveghetor. Acesta îl prinsese înt. R-o zi pe vecinul lui Johnny 
chiulind şi-l trăsese de urechi. 

— Uită-te la Johnny... De ce nu faci şi tu ca el? 
 întrebase supraveghetorul, roşu de mânie. 

Mosoarele lui Jolinny se învârleau mereu, di lauda'asia 
indirecta 11 lăsase rece. Fusese o vi când îl impresiona... Eliei, 
dar de-atunci trecus mult, mult de lo (... Acum faţa lui apatică 
rămân i lipsită de orice expresie când auzea că c dat ca exeno 
piu. El era muncitorul perfect. Ştia asta. | se pusei de atilea ori, 
încât devenise ceva banal, care numai impresiona. Dintr-un 
muncitor perfect ajun sese o maşină perfectă, ('. Lnd lucrul 
mergea pr 3 nu el era de vină —cum nu de vină putea fi maşin | 
ci calilalea proastă n materialului prelucrat. Ei] cu neputinţă să 
facă vreo greşeală, la fel cum matriţă bună de cuie nu poate să 
stanţeze cui proaste. 

Şi nu era de mirare. Toată viaţa, clipă de clip se învârlise pe 
lângă maşini! S-ar fi putut spune; se contopea cu ele; în orice 
caz. Maşinile îl edu seră. Cu doisprezece ani în urmă, în sala 
războaiele de ţesut ale aceleiaşi ţesătorii se petrecuse un ni şi 
neînsemnat eveniment. Mama lui Johnny le nase. Oamenii din 
jur o culcaseră pe pardoseală, i mijlocul vuietului maşinilor. Vreo 
două femei n$ în vârstă fuseseră chemate de la războaiele lor. 
Cor tramaistrul era de faţă. Şi după câteva minute, i sala 
războaielor se afla un suflet mai mult pest numărul celor care 
intraseră pe uşă. Era J) hnnj născut cu zgomotul infernal al 
războaielor în ur «chi şi trăgând în piept, o dată cu prima 
respiraţif aerul cald şi umed, îmbăcsit de scame şi mmbac< Şi 
chiar din acea primă zi a vieţii lui tuşi să-şi curețe plămânii de 
scame, după cum, penir acelaşi motiv, avea să tuşească mai 
târziu. 

Băiatul care lucra alături de Johnny scâncea» se smiorcăia. 
Chipul lui era încrincenat de ură; i ura nespus pe supraveghetor, 
care continua să- amenințe cu privirea, de departe. Mosoarele s 
învârleau însă cu toată viteza. Copilul înjura d mama focului 
mosoarele care zbârnâiau în faţa lui dar sunetul glasului lui nu 
se auzea nici la trei paşi oprit fiind, ca de un perete, de 
vacarmul din s; ila atelienilui. 

Johnny nu era atent la nimic. 101 prunca totdea- una lucrurilc 


aşa cum sunt. De altfel, prin repetarea evenimentului, impresia 
se toceşte, iar întiinplarca deosebită din ziua aoeca o văzuse de 
nenumărate ori. Lui i se părea că a-l contrazice pe 
supraveghetor o lot atât de zadarnic ca şi cum ai încerca să 
înfrunţi voinţa maşinilor. Maşinile fuseseră construite ca să 
funcţioneze înir-un anumit fel şi să săvâr- şească anumite 
mişcări. Acelaşi lucru se pulea spune şi despre supraveghetor. 

_ Către ora unsprezece, în atelier începu o forfotă neobişnuită. 
Intr-o clipă, prin nu ştiu ce căi tainice, zvonul se răspândi 
pretutindeni. Băieţaşul cu un picior lipsă care lucra alături de 
Johnny ţopăi repede către un vagonet gol şi se ghemui în el, ca 
să încapă cu cârjă cu tot. In atelier tocmai intra atunci directorul 
filaturii, însoţit de un tinăr bine îmbrăcat şi cu cămaşa scrobită, 
un „domnii, după închipuirea lui Jonny, ba mai mult: un 
„inspector". 

Trecând pe lângă băieţi, „inspectorull1 se uita atent la ei. 
Câteodată se oprea şi punea întrebări. Alunei era nevoit să 
strige din fundul plăminilor ca să poată fi auzit şi faţa i se 
schimonosea caraghios din pricina sforţării. Cum se uita atent în 
jur, n 11 putu să nu observe locul gol de la maşina de lângă 
Johnnv, dar nu spuse nimic. Privirea-i căzu ni asupra lui Johnny şi 
se opri brusc. Il apucă de luaţ, îl trase la un pas de maşină, apoi, 
cu o exclamaţie plină de surpriză, îi dădu drumul. 

— Cam slăbuţ! chicoti directorul, alarmat. 

— Numai piele şi oase, răspunse celălalt. Uită-te lii picioarelc 
lui. Copilul ăsta e rahitic; boala e la început, dar tot rahitism se 
cheamă. O să-l doboare npilepsia, dacă nu i-o va lua înainte 
tuberculoza. 

Johnny asculta fără să priceapă. De altfel, nici nu-i păsa de 
bolile care aveau să vină. O nenorocire apropial.il şi mult mai. 
Serioasă îl, păşii'1 a acum domnul inspector. 

— Ei, băiele, acum spune-mi adevărul! spus sau mai bine zis 
zbieră inspectorul, aplecându m până la urechea băiatului: Clţi 
ani aii’ 

— Paisprezecel minţi Johnny, sirigându-şi mân ciuiia din 
adincul plărninilor. Pusese atâta forţă n acest răspuns, incit 
începu să tuşească sec şi eon vulsiv, scuipindu-şi scamele care-i 
intraseră i plămini în lot cursul dimineţii. 

— Arată cel puţin de şaisprezece, spuse directorul 

— Sau de şaizeci, răspunse înţepat inspectorul 


— Totdeauna a arătat aşa. 

— De când? întrebă brusc inspectorul. 

— De ani de zile. Şi nu îmbălrâneşte de loc. 

— Dar nici nu întinereşte... aş putea spun?. Presupun că-n anii 
ăştia a lucrat aici, nu-i aşa? 

— Din când în când... Dar asta a fost înainte de a intra în 
vigoare legea nouă, se grăbi directo il să adauge: 

— O maşină care merge în gol? întrebă inspecl > rul, arătând 
spre maşina liberă de lângă Johnny în care mosoarele, numai pe 
jumătate pline, se-n vârteau nebuneşle. 

— Se pare că da. 

Directorul făcu semn supraveghetorului să apropie, îi strigă 
ceva în ureche şi arătă cu degelu spre maşină. 

— Merge-u gol, îi raportă el apoi inspectorului 

Trecură înainte, şi Johnny începu să lucreze mii departe, 
mulţumit că scăpase de nenorocire. Dul băieţaşul şchiop fu mai 
puţin norocos. Inspectorul cu ochiul lui ager, îl descoperi 
numaidecât şi-l trase afară din vagonet. Buzele băieţaşului 
tremn rau. lar faţa îi era atât de îngrozită, de parcă cine ştie ce 
nenorocire s-ar fi abătut asupra lui. Supraveghetorul se uita la el 
mirat, ca şi când atunci -ar fi văzut pentru prima oară. Cât 
despre director, faţa lui exprima totodată uimire şi neplăcere. 

— /Il cunosc, spuse inspectorul. Arc doisprezece uni. L-am dat 
afară din trei ateliere anul acesta. Acuiţi o să fie pentru a patra 
oară. 

Apoi, întorcându-se spre copil: 

— Mi-ai făgăduit pe cuvânt de onoare că ai să 

lo duci la şcoală. 

Şchiopul izbucni în hohote de plâns: 

— Vă rog, domnule inspector, în casa noastră au murit doi 
copii şi suntem săraci, săraci de lot. 

— Dar de ce tuşeşti aşa? întrebă inspectorul, ca şi cum l-ar fi 
acuzat de o crimă. 

Şi, ca şi când ar fi căutat să se dezvinovăţească, şchiopul 
răspunse: 

— Nu-i nimic, domnule inspector. Am răcit săp- lămâna 
trecută, atâta totl în cele din urmă, băieţaşul şchiop plecă din 
atelier cu inspectorul. În urma lor venea directorul, neliniştit şi 
protestând mereu. Apoi lucrurile îşi reluară cursul lor monoton. 
Dimineaţa lungă şi după-amiaza şi mai lungă trecură, iar 


şuieratul direnei vesti ora plecării. Când Johnny ieşi pe poarta 
fabricii, era noapte de-a binelea. În timpul cât copilul stătuse 
închis în atelier, soarele se urcase pe Keara de aur a cerului, 
inundase lumea cu căldura lui plăcută, coborâse din nou şi 
dispăruse spre apus, dincolo de orizontul zdrenţuit al 
acoperişurilor. 

Cina era singura masă la care se întâlnea întreaga familie, 
singura masă la care Johnny îşi vedea frăţiorii şi surioarele. Cina 
aceasta lua aspectul unei iidevărate ciocniri, pentru că Johnny 
era un băiat mare, pe când ceilalţi copii nu erau decât nişte 
prichindei. Nu se împăca de loc cu „tinereţea1ll lor exagerată, 
de-a dreptul uimitoare, pe care nu o putea înţelege. Copilăria lui 
rămăsese mult prea departe În urmă. Întocmai ca pe un bătrân 
morocănos, zbenguiala copiilor îl plictisea, o socotea curată 
prostie. Se încrunta, privind ţintă în fundul farfuriei, fără să 
scoată o vorbă, şi nu găsea alinare decât în gândul că o să 
trebuiască şi ei, în curând, să se ducă la muncă. Asta o să le taie 
pofta să mai fie aşa cum sunt; atunci vor fi potoliţi şi cumpătaţi 
la gesturi şi la vorbă, aşa cum era şi el. Pentru că Johnny, ca 
orice om, făcuse din el unitatea de măsură cu care voia să 
măsoare întregul univers. 

în timpul mesei, mama le explică în diferite feluri şi 
repetându-se la nesfârşit că ea încearcă să facă cum e mai bine; 
de aceea, cum isprăviră cina, Johnny îşi împinse scaunul înapoi 
şi se sculă, cu un suspi” de uşurare. Şovăi o clipă, neştiind 
încotro să meargă! spre pat sau spre uşa de la intrare; în cele 
din urmii se hotărî să iasă puţin'afară. Nu merse prea departe 
Se aşeză pe prispă, cu picioarele strânse sub el, cu umerii lui 
înguşti ieşiţi în afară, cu coatele pe ge” nunchi şi cu bărbia 
sprijinită în palme. 

Şedea aşa, nemişcat, fără să se gândească la nimic. 

— Se odihnea şi atâta tot. Mintea îi amorţise. Surioarele şi 
frăţiorii ieşiseră şi ei afară şi se zbenguiau gălăgioşi în preajma 
lui, împreună cu alţi copii, la lumina felinarului electric din colţul 
străzii. Ei ştiau că Johnny e ursuz şi arţăgos, dar, neastâm- 
păraţi cum erau, începură să-l sâeâie, jucând tontoroiul în faţa 
lui şi cântându-i obraznic tot felul/ de cântece prosteşti şi 
jignitoare. La început, Johnny mârâi înjurături, pe care le 
învățase de la maiştri. Dar, văzând că înjurăturile sunt zadarnice 
şi amin-; tindu-şi că trebuie să fie demn, se cufundă din nou într- 


o tăcere îndărătnică. 

Şeful bandei era chiar fratele său, Will, al doilea după el ca 
vârstă şi care de-abia împlinise zece ani. Johnny nu avea pentru 
el sentimente prea delicate. Viaţa îi fusese de timpuriu otrăvită 
de obligaţia continuă de a-i ceda totul lui Will şi de a se jertfi de 
dragul lui. Era convins că Will îi este mult îndatorat şi că nu-i 
arată niciun pic de recunoştinţă. În copilăria sa întunecată, pe 
vremea când lua şi el parte la asemenea jocuri, de câte ori nu 
trebuise să renunţe la joacă, ca să-i poarte de grijă lui Will. Pe 
vremea aceea Will era un ţânc, iar mama era ocupată, ca şi 
acum, mai lot timpul la;. Pe umerii mici ai lui Jolmny căzuse sare 
în a-i fi lui Will şi mamă şi tată. 

Se vedea cât de colo că Will trăsese foloase din toate 
renunţările şi jertfele fratelui mai mare. Bine logat şi puternic, 
era tot atât de înalt ca Johnny, lul chiar cântărea mai mult decât 
el. Uitându-te la iinândoi, ai fi zis că sângele unuia trecuse în 
vinelte fiuuilalt. Acelaşi lucru se putea spune şi despre pofta lui 
de viaţă. Johnny era obosit, istovit, inert, În vreme ce fratele lui 
mai mic părea plin de viaţă fi de o exuberanţă fără margini. 

Cintecul batj'ocoritor răsuna din ce în ce mai Inrc. Ţopăind 
prin faţa lui Johnny, Will se aplecă iloodată şi scoase limba. 
Infuriai, Johnny îşi azvârli limtul stâng înainte şi-şi apucă fratele 
de gât, lovin- 'lii-l în acelaşi timp în nas cu pumnu-i osos. Pumnul 
<>ra intr-adevăr numai piele şi os, dar urletul de 'lurere scos de 
victimă arăta că lovitura fusese puter- | (fo&. Ceilalţi copii 
începură să ţipe de frică, iar lonny, sora lui Johnny, se repezi în 
casă. 

Johnny îl trânti pe Will la pământ şi începu să-l lovească 
sălbatic peste picioare; apoi, apucându-l Im ceafă, îl băgă cu 
nasul în noroi. Nu-i dădu drumul decât după ce-i frecă de mai 
multe ori faţa în noroi. Tocmai atunci sosi şi mama, ca un vârtej 
momic de îngrijorare şi mânie maternă. 

— De ce nu mă lasă-n pace? răspunse Johnny lu mustrările ei. 
Nu vede că sunt obosit? 

— Sunt tot atât de mare ca şi tine! urla Will, ţinindu-se de 
fusta mamei, cu obrajii acoperiţi de liin îmi, noroi şi sânge. Sunt 
tot atât de mare ca tine ţt-o să cresc şi mai mare. Să vezi tu ce 
bătaie o să-ţi img atunci... 

— Dacă zici că eşti aşa mare, de ce nu munceşti? mormăi 
Johnny. la să te văd şi pe tine muncind 1 


m i ar lrebui să te trimită de pe acum la. 

— Dar e prea mic! prolestă mama. E doar u ţânc. 

— Eu eram şi mai mic decât el când m-ai trim la muncă. 

Şi Johnny vru să adauge că se simte nedreptăţi dar gura i se 
încleşta brusc, cu un scrâşnet. Se răsuc posomorit, pe călcâie, 
intră în casă şi se duse să i culce. Uşa camerei în care dormea 
rămăsese deschisi ca să pătrundă şi acolo căldura din bucătărie. 
1 timp ce se dezbrăca pe întuneric, o auzea pe ma că-sa vorbind 
cu o vecină, care tocmai intra» Mama plângea şi-şi întărea 
vorbele cu suspine aman 

— Nu pricep ce-o fi cu Johnny al meu, spunea oi înainte nu era 
aşa. Era ca un înger... Dar e băii bun şi acum, se grăbi ea să 
adauge. Munceşte făi preget şi a început să lucreze de mititel. 
Dar n-m nicio vină. Eu fac aşa ca totul să iasă cum e mi bine, ți- 
o jur! 

Suspine prelungi răsunară din nou. Johnny I spuse în gând, în 
vreme ce ochii i se închidea! 

„Te cred şi eu că muncesc fără preget!“ 

A doua zi dimineaţa, mama îl smulse ca de obic din ghearele 
somnului. Urmă apoi masa sărăci oioasă, drumul prin întuneric, 
palida lumină a zile întrezărită printre dantelăriile acoperişurilor, 
apoi intrarea pe poarta fabricii. Începea o nouă | de lucru, 
asemenea tuturor zilelor de lucru de pin (itujjci. 

. “Totuşi se întâmplau şi în viaţa lui anumite evi nimente: 
când îşi schimba slujba sau când se îmbo năvea. La vârsta de 
şase ani fusese tată şi maiti pentru Will şi pentru ceilalţi frăţiori. 
La şapte ut intrase în fabrică, ca să înfăşoare aţă pe mosoan La 
opt ani găsi de lucru într-o altă ţesătorie. Noii lui slujbă era 
uimitor de uşoară: n-avea alteov de făcut decât să stea jos, cuo 
vergea în mână, i să mâne valul de pânză care curgea prin faţa 
În Valul acesta ieşea din fălcile unei maşini, tron peste un 
cilindru încălzit şi îşi continua druinn 

'Imjii. | ora uşoară, dar trebuia să slou (oul, îi vremea în 
undaşi loc, înir-iiu colţ, în cure nu ajungea luminii zilei, sub 
pilpăirea unui boc slab de gaz aerian. 

ı | însuşi făcea parte din mecanismul maşinii. 

(în loate că trebuia să stea tot timpul într-o căl- Imii umedă, 
se simţea foarte fericit cu slujba asta, iiri ora încă tânăr şi plin 
de visuri şi de iluzii, (miruind atent valul neîntrerupt al pânzei, 


îşi 


inuca visuri minunate. Dar munca nu-i punea de 
ım mintea la încercare, aşa încât, cu timpul, visă Im i o în ce 
mai puţin, mintea i se înnegură şi încet- 

I amorţi. Totuşi, câştiga doi dolari pe săptă- 

Milnă - şi doi dolari reprezentau diferenţa între i'Mimi'lea 
acută şi subnutriţia cronică. Dar la nouă mi îşi pierdu slujba. Din 
pricina pojarului. După « + hi’ vindecă, găsi de lucru într-o 
fabrică de sti- liii io. Era mai bine plătit, iar munca îi cerea oare- 
no indemânare. Lucra în acord, aşa încât cu câtu i vrednic, cu 
atât câştiga mai mult. Din dorinţa imiiisiu de a câştiga mai mult, 
deveni cu timpul un lin răi or de frunte. 

(t|ioraliunea pe care trebuia s-o facă nu era de loc iiim; 
trebuia doar să pună dopuri de sticlă la nişte iiiln (o. Avta la brâu 
un scul de sfoară şi ţinea îi>lu|a întreg genunchi, ca să poată 
lucra cu amân- lhiu» miiniley Şezând astfel, aplecat peste 
genunchi, miorii lui înguşti se îndoiau, iar pieptul îi stătea 
. îi li jul timp de zece ore pe zi. În felul acesta îşi iiiliu (joa 
plămânii, dar era bucuros că poate da 
iiln lroi sute de duzini de sticle pe zi. 

Ihroclorul fabricii era foarte mulţumit de el şi 

Im ou chiar vizitatori să se uite la băiatul acesta prin œ iil Liiiio 
căruia treceau trei sute de duzini de sticle 
ii licoare zi. Asta însemna că Johnny atinseseperfec- "iinoii unei 
maşini. Orice gest inutil fusese eliminat. 

mişcare a braţelor lui slabe şi a muşchilor de 
 di'n'olole-i subţiri era rapidă şi sigură. Ca urmare nu liniarii 
continue cu care lucra, începu să devină mis. Noaptea, în somn, 
muşchii i se contractau, iar în timpul / mi |m (ou nici să se 
odihnească, ni să lucreze mai încet. Rămânca încordat şi muşc 
ti continuau să i se contracteze. În acelaşi timp făcea din ce în 
ce mai palid la f;, ă şi tuşea, ot în rău. Apoi o pneumonie îi 
încinse plămânii şi biţi şi-ş i pierdu şi slujba de la abrica de 
sticlari 

Se întoarse la ţesătoria de iută, unde îşi începu meseria, 
infăşurând aţă pe mosoare Aici il aştep ost mai bun, datorită 
faimei lui de munc atol ă/. Hoai lor. De aici înainte nu mai alla 
ce -ă se aştep la altceva decât să-şi spnre. Isc; 1. 

În atelierul acesta, maşinile mergeau acum m repede ca pe 
vremea când lucrase prima <1, d mintea lui lucra mai încet ca 
atuhei. Înainte, ? anii lui tineri, fusese plin de visuri, acum în nu 


mai visa de loc. Odată simţise că e îndrăgosti asta pe vremea 
când începuse să împingă valul < pânză peste cilindrul fierbinte, 
iar fata iubită e fiica directorului - mult mai în vârstă decât ţ dar 
totuşi destul de tânără. O văzuse de depart de cinci-şase ori. 
Dar astan-avea nicio important Pe suprafaţa pânzei care trecea 
necontenit prinifa ochilor lui îşi zugrăvea un viitor măreț: făcea 
miiiu în meseria lui, inventa maşini miraculoase, deveni patronul 
țesătoriei şi termina p: în a o în bra femeia iubită, sărutând-o 
sobru pe frunte. 

Dar toate astea se petrecuseră demult, cu mu înainte de a 
deveni prea bătrân şi prea obosit i să mai poată iubi. Le altfel, 
ea; e măritase şi ol case, iar mintea lui amorţise cu totul. Fusese 
totu ceva minunat, de care îşi aducea adesea aminl aşa cum 
alţit i ° aduc minte de vremurile când cr deau în plăsmuirile 
basmelor. El nu crezuse nicioda nici în zinc şi nici în Moş 
Crăciun, dar crezuse <J toată inima în viitorul luminos pe care 
închipuir i-l ţesuse pe trâmba de pânză aburindă. 

Maturitatea lui începuse din fragedă copilărie. | şapte ani, 
când primi cel dintâi salariu, era adok 

i Simţise cum se înfiripa în ol un oarecare sen liment de 
independenţă, iar raporturile dintre el ţi maică-sa se schimbară. 
Faptul că-şi câştiga plinea (i că făcea ceva pe lumea asta îl 
punea înirucâtva pe picior de egalitate cu ea. Matur, în 
adevăratul wms al cuvântului, devenise la unsprezece ani, când 
lucrase vreme de şase luni în schimbul de noapte. Niciun copil 
nu mai rămâne copil când trece la munca de noapte. 

Mai fuseseră şi alte întâmplări importante în viaţa lui. Una 
dintre ele se petrecuse în ziua când maică-sa li cumpărase 
prune de California; alte două, când fu; use cozonac. Acestea 
fuseseră evenimente mari. Îţi amintea cu plăcere de ele. Cam în 
aceeaşi vreme, mama îi vorbise despre o mâncare delicioasă, 
pe t ure avea s-o gătească odată şi-odată, şi anume de- Hpre o 
„insulă plutitoare14, care, după cum spunea ea „, o ceva mult 
mai bun decât cozonacul”. Ani întregi (“teptase ziua când avea 
să se aşeze la masă în faţa acestei minunăţii pe care, cu timpul, 
o trecu în ilndul idealurilor cu neputinţă de atins. 

într-o zi găsise pe stradă o băncuţă de argint. Şi acesta fusese 
un mare eveniment în viaţa lui, Insă un eveniment tragic. Ştiuse 
ce trebuie să facă, 

ili iar în clipa când văzuse moneda strălucind şi înainte chiar de 


a o ridica. Acasă, ca de obicei, nu uveau destulă mâncare şi ar fi 
fost de datoria lui I& ducă banii acasă, aşa cum făcea în fiecare 
sâmbătă cu salariul. Desigur că ar fi trebuit să procedeze la fol 
şi în cazul acesta; dar el niciodată nu cheltuise hani singur, şi 
tare ar fi vrut să mănânce nişte dul- 

iiuri. li plăceau nespus de mult bomboanele, şi nu gustase din 
ele decât la zile mari. 

Nu încercă să-şi fure singur căciula. Conştiinţa îi «punea că 
face un păcat; totuşi păcătui, cu bună (tiinţă, şi făcu o adevărată 
orgie, cumpărând de _ itncisprezece cenți bomboane. Puse 
deoparte zece dinţi pentru o viitoare orgie, dar, nefiind obişnuit 
să umble cu bani, îi pierdu. Şi cum această Intâmplaro se 
petrecu tocmai când remuşeările îi ardeau şi fletul, i se păru o 
idevărată pedeapsă cerească. A\ chiar senzaţia înfricoşătoare 
că-l urmăreşte un Dus nezeu cumplit şi răzbunător, care 1. 
Azuse şi şi pedepsise fără măcar să-l lase să-şi ducă păcati la 
capăt îşi aducea aminte de întâmplarea aceasta ca c cea mai 
urâtă faptă din viaţa lui; conştiinţa tresărea şi îl mustra ori de 
câte ori întâmplart îi revenea în minte: era viermele care-i rodea 
coi ştiinţa. Firea lui şi felul în care trăise îl făcea s regrete fapta 
săvârşită. Modul cum cheltuise ban nu-l mulțumea de loc. Ar fi 
putut cheltui banii c mai mult folos şi, având în vedere că acum 
ştia c de repede se mânie Dumnezeu, i-ar fi putut trag chiulul, 
cheltuind toţi banii deodată. De-abia acun după cele întâmplate, 
găsea mii de moduri de a folo banii. 

Mai avea el o amintire", întunecată şi tulbure, di întipărită 
pentru todeauna în sufletul lui - amil tirea bătăilor, ă loviturilor 
de picioare pe care primea de la tăică-său pe vremuri. Era mai 
'degral: un coşmar decât amintirea unui fapt real, ceva as 
mănător cu groaza simțită de un om care viseâzăt se 
prăbuşeşte într-o prăpastie - amintire ancestrali păstrată în 
visuri din primele zile ale omeniri 

Şi amintirea asta nu-l năpădea niciodată ziua, cin era pe leplin 
treaz, ci numai noaptea, când stătf întins în pat, în clipa în care 
se cufunda treptat î somn A 'aci tresărea, deodată, trezindu-se 
îngroz şi, în primele momente de spaimă bolnăvicioasi i se 
părea că zace întins la picioarele patului. Sil tura tatălui şi, 
alături, cea a mamei se desluşea în pat ca prin ceaţă. Niciodată 
nu vedea clar tri săturile tatălui. Singura amintire păstrată 
despre era că avea nişte picioare cumplite, neeruţătoar 


Mintea lui, copleşită de asemenea amintiri pie dute în trecut, 
nu păstra nicio amintire mai proa pătă. Toate zilele erau la fel. 
Cele petrecute ieri sj iu îmi un au semănau pritei | cu cea de azi 
sau cu iele i'iirc se petrecuseră acum o inie de ani. Niciodată nu 
nil intimpla nimic. Niciun eveniment nu marca liecerea timpului. 
Timpul nu mergea înainte; stu- Ira de-a pururi pe loc. Numui 
maşinile se mişcau; tlur cu toate că se mişcau din ce în ce mai 
repede, mişcarea lor nu ducea nicăieri. 

Când împlini paisprezece ani, începu să lucreze la secţia 
apretat. Pentru el fusese un eveniment mure. Se întâmpla, în 
sfirşit, un lucru pe care şi-l | «iitea aminti după o noapte de 
somn şi chiar după ziua când primea leafa pentru o săptămână. 
Era începutul unei ere noi în viaţa lui. Era un fel de olim- |iindă a 
maşinilor, o dată de la care poţi începe să hui oteşti zilele. 
„Când am început să lucrez la apre- lulsau „după ce am început 
să lucrez la apretat...' «mi „înainte de a fi început. — iată 
cuvintele |ir care le spunea adesea. ` 

Şaisprezece ani împlinise în ziua în care intrase In atelierul 
războaielor de ţesut şi luase în primire imul dintre ele. Aci găsise 
iarăşi un oarecare stimulent, pentru că lucrau la bucată. Şi se 
pricepea la iinla, pentru că fabricile prin care trecuse îl mo- 
ilidaseră, prefăcându-l într-o maşină perfectă. După 11! (i luni, 
ajunsese să conducă două războaie deo- ilulă, apoi trei şi chiar 
patru. 

Către sfârşitul celui de al doilea an de lucru în ut ol ierul 
războaielor, el producea mai mulţi metri iii' pânză «îecât oricare 
alt ţesător şi de două ori mai mult decât cei mai îndemânatici 
tovarăşi ai lui. Acasă, lucrurile începeau să meargă mai bine pe 
măsură ce câştigul lui se mărea. Asta nu însemna nici |în 
departe cH ceea ce câştiga întrecea strictul nece- *ur. Copiii 
rreşteau şi deci mâncau mai mult. Fuse-» nră daţi la şcoală şi 
cărţile costau scump. Ba uneori, mic îl de repede muncea el, 
costul vieţii creştea şi mai repede. Până şi chiria se mărea din ce 
în ce, deşi locuinţa se dărăpănase. 

Crescuse mai inall, ilar, înălţindu-se, părea şi maij slab. Pe de 
alia parle, devenea din re în ce maineiN vos şi, ea urmare, din 
ce în ce mai ursuz şi mai artă-ţ gos. Copiii, după ce înghiţiseră 
citevahapuri amare’ se fereau de el. Maică-sa îl respecta pentru 
că aducea bani în casă, dar respectul ci era amestecat, mai mult 
sau mai puţin, cu un fel de teamă. 


Pentru el, viaţa trecea fără nicio bucurie. Zilele sg. Scurgeau 
una după alta, fără să vadă măcar luminaj soarelui. Nopțile 
lreceau,  înghiţite de somnul lut inconştient, întrerup! 
deconvulsiunidureroase. Resţ tul timpului muncea, şi atunci 
acţiona ca o maşină* Al (minieri, sufletul îi era cu lotul gol. Mu 
nul rea niciun ideal şi nu avea decât o singură iluzie: aceea să 
bea cafea adevărată. Era un simplu animal de povară, lipsit de 
orice viaţă sufletească. Toi uşi, în tainiţele minţii lui se cerneau 
şi se îngrămădeau* fără ca el să-şi dea seama, toate orele de 
muncă, toate mişcările braţelor, toate încordările muşchilor, 
pregătind înlăuntrul lui o schimbare care avea să-l uimească şi 
pe el şi mica lume în care se înv ir l ea, 

Primăvara era pe sfârşite, când, într-o seară, so înapoie de la 
fabrică mai obosit ca oricind. Când se aşeză la masă, ceilalţi 
parcă aşteptau ceva deosebit, lucru pe care el nici nu-l băgă în 
seamă. Mânca tăcut şi morocănos, înghițind maşinal bucatele 
aflate îiţ faţa lui. Copiii tuşeau cu subînţelesuri, făceai! „hm!“ şi 
„aha!“ şi plescăiau din limbă. Dar Johnny rămânea surd la toate 
manifestările astea. 

— Tu ştii ce mănânci? îl întrebă în cele din urmţ mama, 
nemaipulând să rabde. 

Johnny se uită atent în farfuria din faţa lui, apoi| tot atât de 
absent, îşi întoarse privirea spre maica-saţ 

— Este o „insulă plutitoare”! rosti mama pe uf ton triumfător. 
* 

— Da? făcu Johnny. | 

— E o insulă plutitoare"! repetară în col copiii. 

— Da? făcu el din nou. 

i după alte două-trei înghitituri adăugă: 

— Mi se pare că nu mi > loiimi seara «8 la. M 

Şi, lăsind lingura din mină. Împinşi* se ridică de la masă cu 
mişcări obosite. 

— Eu mă duc să mă culc. 

Picioarele-i erau mai grele ca de obicei şi de-abia fi le târa 
ieşind din bucătărie. Dczbrăi atu i se păru a muncă titanică 
„ceva cu t<)4ul şi cu totul inutil: mi lărî, plângând încetişor, sub 
pătură, ou un picior iicdesejilţat. | se părea că în cap i se suie şi-i 
creşte ruva, Şânnegurându-i creierul. Degetele-i slabe îi păreau 
groase cât încheietura mâinii, iar în buricele ilugetelor simţea o 
furnicătură îridepărată şi imprecisă, câşiserizaţiadin creier. 


Şalele îl dureau groaznic. II dureau toate mădularele, tot trupul. 
lar încap înee- HUBe să urle, să trosnească, să scârţâie, să urle 
milioane de războaie de ţesut întreg spaţiul se umplu de suveici, 
care zburau în lO&te părţile. Treceau încoace şi încolo, 
amestecân- ilu-se cu stelele. El singur manevra o mie de 
războaie, Attre funcționau cu o viteză din ce în ce mai mare, pe 
ilud creierul lui se desfăşura repede, până ajunse un fir 

io alimenta toate cele o mie de suveici zburătoare. 

A doua zi nu se duse la lucru. Era prea ocupat cu urzeala 
colosala a celor o mie de războaie care i inv irleau necontenit în 
creier. Maică-sa plecă la lubrică după ce chemă doctorul. Acesta 
spuse că e vorba de un caz foarte grav de gripă. Jenny făcu pe 
infirmiera, îndeplinind tot ce spusese doctorul. 

ISra, într-adevăr, un caz foarte grav. O săptămână întreagă se 
scurse până când Johnny putu să se dea |im din pat şi să mergă 
câţiva paşi, clătinându-se pe iliifumea. Incă o săptămână - 
spuse doctorul - şi o Wui io poată duce la lucru. Contramaistrul 
atelierului rixboaielor de ţesut veni să-l vadă în după-amiaza 
iluminicii următoare, prima lui zi de eonvalescenţs. L, îi acest 
prilej o asigură pe mamă că fiul ei era cel mui bun ţesător din 
atelier şi că va fi primit înapoi 

Dragoste de rvia (i când se va face bi.ru va putea prezenta la 
lu< de luni În opt zile. 

— De ce nu-i mulţumeşti, Johnny? îi spiisemai neliniştită. A 
fost tare bolnav şi nu şi-a venit totul în fire, îi explică ea 
vizitatorului în chip scuză. 

Johnny şedea pe marginea patului, adus de spa privind ţintă 
în podea. Rămase aşa multă vreme după plecarea 
contramaistrului. Afară era cal după-amiază se duse şi se aşeză 
pe treptele scăi Din când în când îşi mişca buzele. Părea pierdut 
calcule nesfârşite. 

doua zi de dimineaţă, cum simţi că se face cai şi se aşeză din 
nou pe trepte. De data aceai luase un creion şi hirtie, ca să-şi 
continue socoteli Le făcea chinuitor de greu, dar cu o 
încăp&ţâns uluitoare. 

— Ce vine după milioane? il întrebă el la amia pe Will, când 
veni de la şcoală. Şi cum Be fac soi telile cu milioane? 

în după-amiaza aceea îşi isprăvi socoteala, i toate astea, în 
fiecare zi se aşeza pe trepte, dar f (creion şi hirtie. Părea cu 
totul absorbit de singui pom din vecinătate, care creştea chiar în 


faţa cas de cealaltă parte a străzii. Se uita ţintă la pom, c< suri 
întregi, şi părea deosebit de atent când vântul clătina crengile şi 
frunzele începeau să-i freamă Toată săptămâna Johnny rămase 
cufundat înti p. Dincă convorbire cu sine însuşi. Duminică, aşe! 
ca de obicei pe treptele scării, izbucni de câteva < în hohote de 
râs, spre marea nelinişte a măică- care, de ani întregi, nu-l mai 
auzise râzând. 

A doua zi dimineaţă, înainte de revărsatul zorih mama veni la 
patul lui să-l trezească. Cum dorm pe săturate toată săptămâna, 
Johnny se trezi repet fără să se zbată şi fără să se agaţe de 
aşternut cî maică-sa trase pătura de pe el. Fără să facăo mişcai 
spuse cu o voce calmă: 

— Degeaba, mamă. 

— Ai să întârzii, spuse mama, crezind * ă Jolinny 
o Încă buimăcit de somn. 

— Sunt treaz, mamă, dar îţi spun că-i iloge, iha. Mai bine lasă- 
mă-n pace. Nu vreau să mă scol. 

— Dar ai să-ţi pierzi locul la fabrică I strigă ea. 

— Nu mă scoli repetă Johnny, cu o voco ciudul de calmă. 

În dimineaţa aceea nici mama nu se duse la fabrică. Boala 
aceasta era cu totul deosebită de cele pe rare le cunoştea ea. 
înţelegea ca un om să aibă fri- «un, să aiureze, dar, în cazul de 
faţă, era nebunie curată. Il acoperi din nou cu pătura şi o trimise 
pe Jonny după doctor. 

Când veni doctorul, Johnny dormea liniştit. Se lrozi tot atât de 
liniştit şi întinse mâna ca să i se ia pulsul. 

— N-are nimic, spuse doctorul. Este insă foarte «lăbit, asta-i 
tot. N-are pic de carne pe el. 

— Totdeauna a fost aşa slab, spuse mama. 

— Ei, acum du-te, mamă, şi lasă-mă să-mi termin «imnul. 

Johnny vorbi calm şi la fel de calm se răsuci pe 
ii rină şi adormi. 

La ora zece se trezi, se îmbrăcă, apoi intră în Imlătărie unde o 
găsi pe maică-sa care-l privea îngrozită. 

— Plec, mamă, spuse el. Vreau să-mi iau rămas Imn. 

llidicând braţele spre cer, mama se prăbuşi pe un œ% oiun şi 
începu să plângă în hohote, ducându-şi ţnrţul la ochi. El aştepta 
răbdător. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama! bolborosi ea. Ţi încotro vrei 
să pleci? îl întrebă mai târziu, lăsând ţurţul în jos şi privindu-l pe 


băiat aproape fără 
1 iiiiozitate, cu ochii împietriţi. 

— Nu ştiu. În lumea mare. 

I} i rostind aceste cuvinte, văzu în gând, într-o lumină 
strălucitoare, pomul de peste drum. Ima- ginea asta părea lipită 
de pleoape şi gata sa prindă viaţă oricind ar fi dorit el.x 

— Şi slujba?... Cu slujba ce faci? îl întrebă Daama (iu glas 
tremurător. 

— N-am să mai lucrez niciodată. 

— Doamne, Johnny! se tângui ea. Nu mai Vorbi aşa. 

Vorbele acestea i se păreau un păcat de neiertat. Era 
scandalizată întocmai ca o mamă care-şi audo copilul spunând 
că nu crede în Dumnezeu. 

— Darce-ţi veni? întrebă ea, încercând zadarn ic să pară 
severă. 

— Cifre - răspunse el-nimic altceva decât cifro; Am făcut 
multe socoteli săptămâna asta şi âm ajuns la rezultate de-a 
dreptul uluitoare. 

— Nu prea văd ce amestec pot avea cifrele în treaba asta, 
răspunse mama. 

Johnny surise blajin, iar mama simţi un fior, dându-şi seama 
că băiatul nu mai e posomorit şi ar-' ţăgos ca de obicei. 

— Am să-ţi arăt, spuse el. Sunt foarte obosit. Din ce pricină? 
Din pricina mişcărilor. De când m-am născut, am făcut numai 
mişcări, fără încetare/ Sunt obosit, foarte obosit deatâtea 
mişcări. Acum totul s-u sfârşit, n-o să mai fac nicio mişcare. Îţi 
aminteşti, mamă, de vremea când lucram la fabrica de sticlărie? 
Puneam dopuri la trei sute de duzini de sticle pe zi. Să punem 
zece mişcări diferite pentru fie* care bucată; asta face treizeci şi 
şase de mii d# mişcări pe zi, adică trei sute şaizeci de mii de 
mişcări în zece zile şi într-o lună un milion optzeci de mii. Să 
lăsăm cele optzeci de mii - adăugă el pe tonul unui om generos, 
care face o pomană —rămân aşadar un milion de mişcări, pe 
lună, adică douăsprezece milioane pe an. La războaie făceam 
cel puţin de două ori mai multe mişcări să zicem douăzeci şi 
cinci de milioane. Ei bine, acum mi se pare că am făcut 
asemenea mişcări vreme de un milion de ani 

lată iasă că săptămână asta nu m-am mişcat de loc. Ore 
întregi au trecut fără să fac nicio mişcare. Nici nu ştii ce bine e 
să stai şi să nu faci nimic ceasuri întregi. Niciodată, până acum 


„n-am ştiut iio-i fericirea: n-am avut timp niciodată. Toată viaţa 
am fost în neîncetată mişcare. În felul ăsta nu poţi fi fericit; de 
aceea n-o să mă mai mişc. De- «cum înainte o să stau locului, o 
să mă odihnesc, o să mă odihnesc şi iar o să mă odihnesc. 

— - Dar ce-o să se-ntâmple cu Will şi cu ceilalţi copii? întrebă 
mama, deznădăjduită. 

— Asta e, Will şi copiii! repetă Johnny, fără pic de amărăciune 
în glas. Cunoştea de multă vreme mnbiţiile mamei sale cu 
privire la Will, dar gândul iista nu-l mai sâcâia acum. Nu-l mai 
interesă nimic, nici măcar asta. Ştiu, mamă, ce planuri îţi făceai 
ru privire la Will: să-l laşi la şcoală ca să ajungă contabil. Dar, 
degeaba, plec. Trebuie să se ducă şi el lu lucru. 

— După ce te-am crescut aşa cum te-am crescut! apuse 

mama, izbucnind din nou în plâns, şi dădu» ă-şi ducă iarăşi 
şorţul la ochi, dar se răzgândi. 
1 —Nu m-ai crescut niciodată, mamă, răspunse el cu o 
bunăvoință tristă. M-am crescut singur, mamă, Im l-am crescut 
şi pe Will. El e mai voinic decât mine, mai gras şi mai înalt. Cât 
am fost copil, şi ilo copil am început sămuncesc, eu n-am 
mâncat niciodată pe săturate. Eu totdeauna am muncit ca să 
aibă el ce mânca. Asum, totul s-a isprăvit. Will să un ducă şi ella 
lucru, aşa cum am făcut şi eu, de 111.1, ducă-se dracului! Puțin 
îmi pasă! Sunt obosit! Pleci Nn vrei să-mi spui drum bun? 

Mama nu răspunse. Cu faţa ascunsă în şorţ, |ilingea. Johnny 
se opri o clipă în prag. 

— Eu totdeauna am făcut aşa, ca totul să iasă ninn e mai 
bine! spuse mama, hohotind de plâns. 

Johnny ieşi din casă şi o apucă în susul străzii. 

O umbră de mulţumire i se aşternu pe faţă când văzu pomul 
singuratic. „N-am să mai fac nimic!“ murmură el ca pentru sine 
cu jumătate de glas. Şi-şi înălţă lacom ochii spre dar razele 
strălucitoare ale soarelui îl orbiră. Pornea la drum lung, astfel 
Incit n-avea de ce să se grăbească. Când trecu prin faţa 
ţesătoriei, bâzâitul îndepărtat din sala războaielor îi ajunse piuă 
la un 11 făcu să surâdă blând şi liniştit. Nu simţea riicic ură. Nici 
măcar împotriva acestor maşini zgomotoase. Nu simţeai nimic, 
nicio amărăciune. Doar o nemărginită poftă de odihnă li 
stăpinea sufletul. 

Casele şi fabricile se răreau tot mai mult, iar numărul locurilor 
virane creştea pe măsură ce se! apropia de câmpie. In sfârşit, 


oraşul rămase în urmă. Încet, cu paşii rari, o apucă pe o potecă 
plină de verdeață, de-a lungul căii ferate. Nu mergea ca un om, 
şi nici măcar nu arăta a om: era o frântură de viaţă, informă, 
pipernicită, contorsionată, care se târa ca o maimuţă bolnavă, 
cu braţele bălăbănind, cu umerii aplecaţi, cu pieptul supt - o 
făptură grotească şi înfricoşătoare. 

O7*. 

Trecind pe lângă o gară mică, se culcă în iarbă, la umbra unui 
copac. Rămase acolo toată după-amiaza. Din când în când 
moţăia, dar nu putea să adoarmă, muşchii i se contractau şi în 
timpul somnului. Când se trezea, rămânea mai departe lungit, 
privind nemişcat păsărelele sau cerul care se zărea printre 
ramu-i rile copacului. O dată sau de două ori izbucni în- hohote 
de râs, fără nicio noimă şi fără legătură cu, ceea ce putea vedea 
sau auzi.. 

Când umbrele serii se lăsară în jur, 1,1 n tren de marfă intră 
cu zgomot în gară. În vreme ce locomo «j tiva manevra nişte 
vagoane pe o linie moartă, ! Johnny se furişă de-a lungul 
trenului, împinse uşa laterală a unui vagon gol, se eăţără în el, 
stângaci,. Cu mare greutate, apoi trase uşa după el. Locomotiva 
şuieră o dată scurt. Lungit pe spate, Johnny: surise în întuneric. / 

Traducere de P. Solomon 

Mărgeanul creşte, palmierul se-naltă, dar omul piere. 

(Proverb tahilian) 

Ah Cio nu ştia franţuzeşte. Stătea, obosit din nile-afară şi 
plictisit, în sala ticsită a tribunalului, iisriiltând potopul de 
cuvinte franţuzeşti pe care le rosteau'pe rând slujitorii legii. 
Pentru el, totul era doar vorbărie goală şi se minuna de prostia 
fran- ţujior, cărora le trebuie atâta vreme ca să descopere cine l- 
a omorât pe Chung Ga, ca până la urmă să nu afle nimic. Cei 
cinci sute de culi de pe plantație țl iau că ucigaşul este Ah San, 
dar nici vorbă ca Ah San să fie arestat. E drept că Între culi 
exista 
o înţelegere tacită, să nu se pârască unul pe altul; tliu de data 
asta totul era limpede ca lumina zilei, nul fel că franţujii ar fi 
trebuit să-şi dea seama că urigaşul nu putea fi altul decât Ah 
San. Mari nă- Ifinii mai sunt şi franţujii ăştia! 

EI, Ah Cio, nu săvârşise nicio faptă de care să-i fio teamă. N- 
avea niciun amestec în chestiunea omorului. E drept că fusese 
de faţă şi că Schemmer, supraveghetorul plantaţiei, dăduse 


buzna în baracă ime- « | iat după omor, surprinzându-l acolo, 
împreună 

1 n alţi patru-cinci chinezi. Dar asta ce putea să liimomne?... 
Chung Ga nu primise decât două lovituri de cuţit şi era la 
mintea cocoşului că două răni ilo cuţit nu puteau fi făcute de 
cinci sau şase oameni. Putea fi vorba cel mult de doi oameni, 
presupu- lilnd că fiecare ar fi lovit o singură dată. 

Aşa judecase Ah Cio în timp ce, împreună cu cei- Iniţi patru 
tovarăşi ai lui care fuseseră arestaţi, simţise în faţa tribunalului, 
dând depoziţii fals» şi încurcate în legătură cu cele petrecute. 
Declu râseră cu toţii cu auziseră larma şi, întocmai ca supru 
veghetorul Schemmer, porniseră în goană spre locul crimei. 
Numai că ajunseseră acolo înaintea lui Schemmer - atâta tot. 
Schemmer declarase însiţ că, trecând din întâmplare prin 
apropiere, auzi «o zgomote şi aşteptase aproape cinci minute 
înainte de a intra; apoi, când a intrat, i-a găsit acolo pu acuzaţi; 
iar aceştia nu putuseră intra în baracă cu mult înainte, având în 
vedere că el aşteptai afară, lângă singura uşă a barăcii. Ei şi? Ah 
Cio ţtl ceilalţi patru deţinuţi declaraseră că Scheminei se înşală. 

Până la urmă o să li se dea drumul. Erau siguri cil aşa o să se 
întâmple. Nu e cu putinţă să tai capul a cinci oameni pentru 
douăânjungliioturi. Unde mm pui că niciunul dintre diavolii 
străini nu văzuim cum se petrecuse omorul. Dar franţujii ăştia 
sini atât de proşti! în China - după cum prea bine ştiu Ah Cio - 
judecătorul ar fi poruncit să fie supui;! cu toţii la cazne şi astfel 
adevărul ar fi ieşit îndală la iveală. E foarte uşor să afli adevărul 
prin torturi), Dar franţujii ăştia nu torturează pe nimeni —muri 
nătărăi mai sunt! De aceea n-au să afle niciodată ciM l-a omorât 
pe-Chung Ga. 

Dar Ah Cio nu înţelegea chiar totul. Societati engleză căreia 
îi aparţinea plantaţia adusese cu mm i cheltuieli peceicinci 
sutedeculi întahiti. Acţionarii cereau stăruitor dividende, iar 
societaţeanu le plălinii încă nimic. Şi societatea nu voia ca 
muncitorii angli jaţi cu atâta cheltuială să capete obiceiul de a 
Hi! ucide între ei. In afară de aceasta, franţujii ţinciui morţiş să 
impună chinejilor „virtuțile şi binefano rile“ legiuirilor franceze. 
In asemenea cazuri, cui mai bun lucru este să dai din când în 
când câto un exemplu. Şi apoi, la ce ar mai folosi insula Nou» 
Caledonie, dacă nu ea să trimiţi acolo oameni pentru i în slărşi 
zilele în mizerie şi suferinţă, ispăşindu-şi * i» | fol vina de a nu fi 


decât nişte biete fiinţe omeneşti? 


Aii (lio nu înţelegea toate iicestea. Stătea în sala iiiliiiiiulului, 
aşteptând sentinţa încâlcită prin care 
E | i<i tovarăşii lui aveau să fie lăsaţi liberi să se îna- |imiii/, 
c pe plantație şi să muncească acolo până la 'iļjiimrea 
contractului. Această sentinţă urma să iii iliilti în curând. 


Procesul se apropia desfârşit. Mi ('.io îşi dădea scama de 
aceasta. Nu mai era unim! niciun martor şi nu se mai auzea 
babilonia urm de graiuri. Diavolii franţuji obosiseră şi ei i mvciiu 
să dea în curând sentinţa. 

lul Hşleptind aşa, îşi aduse ainirile cum trăise 111111A în 
clipa când semnase contractul şi se îmbar- i i' pe vapor, pierind 
spre Tahiti. O dusese greu li ini în satul acela de pe coastă şi de 
aceea se 

| ise un om norocos când se angajase să lucreze un i ani în 

insulele din Mările Sudului, cu o jumă- iiiln ilo dolar mexican pe 
zi. În satul lui erau atâţia Bimurii i care se speteau un an întreg, 
muncind pen- 
E iii /rre dolari mexicani, şi atâtea femei care îm- i'li Imu 
năvoade, pentru ca să ciştige cinci dolari Hii'Miuni pe an! lar în 
casele negustorilor, servi- munceau pentru patru dolari 
mexicani pe 

îi | IV când el urma să primească o jumătate de liiim pe zi; 
pentru o singură zi urma să primească "i'iinlă sumă neînchipuit 
de mare! 

i re dacă munca e grea? După ce vor fi trecut cei ni i mii, seva 
întoarce acasă— aşa scria în contract i>i nu va mai trebui să 
muncească niciodată. 

i li un om bogat, aşezat la casa lui, cu nevastă şi 'i>njiii care-l 
vor respecta. Da, da, iar în spatele mul \ u avea o grădiniţă, loc 
de visare şi odihnă, o i. Niiliiiilă cu un iaz mititel, plin de peşti 
aurii, cu "iun i în ramurile cărora vor alărna clopoței, iar li lui 
împrejur va fi un zid înalt, ca nimic să nu-i illuirr gândurile şi 
odihna. 

Muncise trei din cei cinci ani. În ţara lui putea fi util de pe- 
acum un om* bogat, dacă stăteai şi socoteai cât agonisise. Doi 
ani mai despărţeau plantaţia de bumbac din Tahiti de grădina în 
care tl aşteptau visarea şi odihna dorită. Şi iată că tocmai acum 
pierdea atâţia bani din pricina nenorocitei împrejurări de a fi fost 
de faţă la uciderea lui Chung Ga. Zăcuse trei săptămâni în 


închisoare şi pentru fiecare zi din aceste trei săptămâni pierdu 
sfl câte cincizeci de cenți. Dar în curând va fi dalii sentinţa şi va 
putea să se înapoieze la lucru. 

Ah Cio avea douăzeci şi doi de ani. Din fire em voios şi veşnic 
mulţumit, aşa că-i era uşor să zâm bească Trupul îi era firav, aşa 
cum sunt trupurile asiaticilor, dar avea o faţă rotundă ca luna, o 
fa (, îi luminată de o îngăduinţă şi o blândeţe neobif* nuite la 
compatrioţii săi. Înfăţişarea îi era pe potriva firii sale. Nu 
pricinuise niciodată nici co» mai mică tulburare, nu fusese 
amestecat niciodatft în vreo gâlceavă. Jocurile de noroc nu-i 
plăceau Sufletul lui nu era destul de aspru, aşa cum trebuii' să 
fie sufletul unui jucător. Se mulțumea cu lucruri mici şi bucurii 
simple. Puţină linişte în răcoare» amurgului, după munca 
istovitoarea în zăduful plantaţiei, îi prilejuia o  nesfârşită 
desfătare. Pute» sta ore întregi cu ochii ţintă la o floare 
singuratică, cugetând asupra tainelor şi minunăţiilor firii. Un 
bitlan albastru aşezat pe o mică semilună de plajA nisipoasă, 
săgeata argintie a unui peşte zburător sau purpura unui amurg 
deasupra lagunei îl puteilll face să uite cu desăvârşire lungul şir 
de zile istov i toare şi harapnicul greu al lui Schemmer. 

Schemmer, Karl Schemmer, era o brută, în adevfl râtul înţeles 
al cuvântului. Dar îşi merita pe deplin salariul: storcea până şi 
ultima picătură de vlagl din cei cinci sute de robi; căci robi erau 
oamenii aceştia până la încheierea termenului prevăzut lii 
contract. Schemmer nu precupeţea nimic când cin vorba să 
stoarcă vlaga din aceste cinci sute de trupuri năduşite şi s-o 
prefacă în baloturi de bumbi® pufos, bun pentru export. 
Brutalitatea lui tiranirfi. 

neînduplecată, primitivă îi dădea putinţa de a să- \fn; i 
această metamorfoză. Se mai ajuta şi cu o 
m llrea groasă de piele lată de trei degete şi lungă de nu 
metru, de care nu se despărţea niciodată şi care unica adesea, 
cu pocnetul unui foc de pistol, pe» I>inarea goală a robilor, 
încovoiaţi. Pocniturile .11 culca se auzeau deseori când 
Schernmer trecea.. Linie printre brazdele lanurilor de bumbac. 

odată, la începutul primului an al contractului Ir muncă, 
Schernmer omorâse un culi doar cu o loviturii de pumn. De fapt 
nu-i zdrobise craniul chiar lini, r, a pe o coajă de ou, dar lovitura 
fusese destul Wir puternică pentru a zdruncina tot ce se afla 
înlăun- tnil (estei, aşa încât, după ce zăcuse o săptămână, ni 


mănui om murise. Dar chinejii nu s-au pllns dia- «nlilor francezi 
care stăpâneau întahiti. Treaba asta mi i privea decât pe ei, cu 
Schernmer aveau ei ce 

il ca îi. T rebu iau să se ferească de mân ia lu i, aşa cum se 
icreau de scorpionii cei veninoşi, care se ascundeau în iarbă sau 
se strecurau în barăcile lor, în nopţile |iinioase. Aceşti „chinezoi“ 
- cum îi poreclise nepă- .11 narea şi oacheşa populaţie a insulei 
- aveau grijă n nu-l supere prea tare pe Schernmer. Adică 
trudeau i>1lliu cădeau jos. Lovitura aceea de pumn adusese 
mu de dolari societăţii, aşa încât Schernmer nu imţiho nimic. 

| râncezii, mai puţin pricepuţi în materie de colo- n mire şi 

uşuratici în jocul lor de-a exploatarea resur- i'Inr iusulei, erau cât 
se poate de îneântaţi de prospe- 
E *t ut ca societății engleze. Ce le păsa lor de Schernmer | 
de pumnul lui ucigător? Ce le păsa de chinezul n ih? Pentru ei, 
el nu era declt un „chinezoi”. Şi, în plus, murise din pricina 
„insolaţiei“, aşa cum ade- > urna certificatul semnat de doctor. 
E drept că în întreaga istorie a insulei Tahiti nimeni nu murise 
lin iimolaţie. Dar acest lucru, tocmai acest lucru, Urnite ca 
moartea chinezului să fie socotită un eveniment unic. Cam aşa 
spunea şi doctorul In raportul * nu, pe un ton cât se poate de 
candid. Dividendele trebuiau neapărat plătite, altminteri un nou 
faliment avea să se | inge nesfârşitei serii a falimentelor din 
istoria insulei Tahiti. 

Aceşti aiavoli albi erau de neînțeles. Aşteptând în sala 
tribunalului pronunţarea sentinţei, Ah Cio lo cerceta atent feţele. 
Dar nu putea să citească nimiţ pe chipurile lor de nepătruns. 
Văzuse până acum. Destui diavoli albi, Şi toţi erau la fel - atât 
ofiţerii şi marinarii de pe vaporul cu care venise, cât şi 
funcţionarii francezi şi oamenii albi de pe plantați», inclusiv 
Schemmer. Gindurile lor umblau pe < ăi tainice, pe care nu le 
puteai urmări. Se înfuriau din senin, iar furia lor era întotdeauna 
primejdioasă. In astfel de ocazii erau aidoma fiarelor sălbatice, 
Le sărea ţandăra din te miri ce, şi uneori erau în stare să scoată 
din răbdări până şi pe un „chine- zoi“. Nu erau potoliţi, aşa cum 
erau chinejii; erau lacomi, înfulecau cât şapte şi beau de 
stingeau. Un chinez nu ştia niciodată dacă ceea ce fac» el va fi 
pe placul lor sau va slărni o furtună. Un chinez nu ştia niciodată 
cum să se poarte, căci dacă într-o zi albii îl lăudau pentru cutaro 
lucru, a doua zi, pentru acelaşi lucru, puteau să | ocărască. 


Dincolo de ochii diavolilor albi era totdeauna o perdea care-l 
împiedica pe chinez să pătrundă cu privirea în minţile lor. Şi 
apoi, mai presus de toate acestea, era nemaipomenita dibăcâo 
a diavolilor albi, priceperea lor de a lucra, de a pune totul pe 
roate, de a obţine ce vor, de a supune voinţei lor orice fiinţă şi 
orice lucru, până şi forţelo naturii. Da, oamenii albi erau ciudaţi 
şi uimitori ^ diavoli, nu alta. Numai când te uitai la Schemmer..1 

Stând aşa în sala tribunalului, Ah Cio se mira de cu era nevoie 

de atâta timp casă se pronunţe sentinţa. Niciunul dintre 
împricinaţi nu se atinsese de Cliuiiiţ Ga. Ah San îl omorâse. Il 
apucase întâi de coadă, 
11 smucise cu o mină, iâr cu cealaltă., pe la spate, il 
înjunghiase. De două ori vârise cuțitul în. El. Aici, în sala 
tribunalului, Ah Cio văzu din nou, cu ochii închişi, cum se 
petrecuse omorul. 

Ițrcle aruncate dintr-o parte şi din alta, înjurăturile ni 
blestemele la adresa strămoşilor veneraţi, apoi blestemele la 
adresa generațiilor viitoare, săritura lui Ah San, coada lui Chung 
Ga prinsă în mână, cuțitul înfipt de două ori în carne, 
deschiderea bruscă a uşii, năvala lui Schernmer în baracă, 
îmbulzeala spre uhu, fuga lui Ah San, plesnotul curelei lui 
Schernmer, care îi îngrămădise pe toţi ceilalţi într-un colţ, ţi apoi 
pocnetul revolverului - semnalul dat de Schernmer pentru a 
cere ajutor. Ah Cio se înfioră rntrăind în gând toate acestea. O 
lovitură de curea li crăpase obrazul, jupuindu-i o bucată de 
piele. Schernmer arătase julitura asta în timpul depoziţiilor, când 
îl identificase pe Ah Ciou. Acum însă urmele dispăruseră. 
Straşnică lovitură mai fusese! (lu un deget să fi fost mai spre 
mijloc, şi i-ar fi scos ochiul. Apoi Ah Cio uită totul, furat de 
imaginea gră- ilinii sale, în care avea să se odihnească şi să 
viseze elnd albii îl vor trimite acasă. 

Chipul îi rămase senin când judecătorul citi sentinţa. La fel de 
senine erau şi chipurile celor patru tovarăşi ai săi. Senine 
rămaseră chipurile lor şi în i'lipa în care tălmaciul le spuse că 
tribunalul îi Kftsise vinovaţi de asasinarea lui Chung Ga pe toţi 
rinei, că lui Ah Ciou i se va tăia capul, că Ah Cio a (ost 
condamnat la douăzeci de ani muncă silnică în Noua Caledonie, 
Wong Li la doisprezece ani, iar Mi Tong şi Ah Kim la câte zece 
ani. Niciunul din ei nu scoase o vorbă. Până şi Ah Ciou rămase 
nemişcat 


in o mumie, cu toate că de capul lui era vorba, şi nir iln al 
altuia. 

Judecătorul mai rosti câteva cuvinte, iar tălmaciul 
i lămuri că, întrucât faţa lui Ah Ciou fusese j uliţa ml mai mult 
de loviturile curelei lui Schernmer şi ca «tare putuse să fie uşor 
indentificat, şi având în ve- ilore că, în tot cazul, cineva trebuia 
să plătească cu viaţa, judecătorii îl aleseseră pe el. De 
asemenea, lupt vil că şi faţa lui Ah Cio fusese destul de 
învineţită dovedea fără putinţă de tăgadă prezenţi fui la locul 
crimei şi, deci, neîndoielnica lui parii cipare, aşa că pedeapsa de 
douăzeci de ani muri uil silnică era pe deplin meritată. La fel, în 
proporţii cu vina respectivă, fură justificate toate pedepselt 
până la cei zece ani ai lui Ah Tong. Judecătorii termină, 
spunându-le chinejilor că această judecai! trebuie să le fie 
tuturor de învăţătură, ca să-şi di seama că legea va fi aplicată 
cu străşnicie în Tahiti chiar de s-ar scufunda pământul. 

Cei cinci chineji fură duşi apoi la închisoare. Ni erau nici uimiţi 
şi nici îndureraţi. Sentinţele fuat> seră neaşteptate, ca de altfel 
tot ce făceau diavoli ăştia albi. Un chinez nu se putea aştepta 
din par!. P> lor decât la lucruri neobişnuite. Pedeapsa ani' grea 
pentru o crimă pe care nu o săvârşiseră nu w un lucru mai 
ciudat decât nenumăratele lucrui ciudate pe care le făceau 
diavolii albi. 

în săptămânile care urmară, Ah Cio âe pomou uitându-se de 
multe ori lung şi cu o blândă curioşi tate la Ah Ciou, căruia, 
foarte curând, ghilotiiu construită pe plantație avea să-i. Reteze 
capul Ah Ciou n-o să mai apuce anii bătrâneţii şi nici» b grădini 
pline de linişte nu va mai avea parte. Al' Cio se gândea mult la 
viaţă şi la moarte, li ceea ce-l privea pe el, nu era neliniştit: 
douăzeci <1 ani erau pur şi simplu douăzeci de ani. De grădinii 
lui îl despărţeau numai atât: douăzeci de ani. lii tânăr şi avea în 
măduva oaselor toată liniştea li resemnarea Asiei. Are să 
aştepte douăzeci de ani şi în timpul acesta ise va potoli 
dogoarea sângoliii ceea ce-l va face să se simtă şi mai bine în 
gn'l dina desfătărilor calme. Se gândea ce nume hU dea. Da, 
„Grădina Dimineţii Liniştitel1 îi va spum Toată ziua se simţi 
fericit la gândul acesta, li chiar compuse şi o maximă morală 
despre virtiiliN răbdării, maximă care aduse o mare uşurare tovl 
răşilor săi, mai ales lui Wong Li şi Ah Ton|l Numai Ah Ciou 
rămase nepăsător. Capul unu” Wi i fie despărţit de trup peste 


atât de puţină turnir, încât nu avea nevoie de răbdare ca să 
aştepte ' u'iiimentul. Fuma cu plăcere, mânca cu poftă, ilumiea 
bine şi nu se sinchisea de trecerea înceată >i timpului. 

C.mrhot era jandarm. Slujise timp de douăzeci de mi 111 
colonii, din Nigeria şi Senegal, până în Muri le Sudului, daranii 
aceştia nu-i prea lumina- "in mintea. Rămăsese tot atât de 
nerod şi de îmi la minte ca şi în zilele de demult, când nuni la 
ţară, în sudul Franţei. Ştia numai atât: it uscuite de şefi, de la cel 
mai mare până la cel mui mic. Pentru el, între Dumnezeu şi 
sergent sin- i'mni deosebire consta în doza de respect pe care 


r 


mintea lui sergentul era mai impu- i' il or decât Dumnezeu, 
afară doar de duminici, când Hjurzentanţii lui Dumnezeu o luau 
înaintea ser- ifxnl ului. De obicei, Dumnezeu era foarte departe, 
i*i< rind sergentul era îndeobşte foarte aproape. 

Cruchot fusese cel care îi adusese directorului im însorii 
ordinul trimis de procuror, ordin prin iir Ah Ciou trebuia să-i fie 
predat lui. Dar in- 1 mt|>larea făcuse ca, în urmă cu o noapte, 


procu- hiiiil nu dea un banchet în cinstea căpitanului şi „! i (rrilor 
de pe un vas de război francez. Mâna îi tremura când se apucă 
să scrie. Ordinul, iar liii il usturau atât de tare încât nici nu mai 


i'iiln să citească ceea ce scrisese. De altfel nu era ni Im decât de 
viaţa unui chinezoi. Astfel incit” i lififţă de seamă că nu scrisese 
ultima literă a "Wnurliii lui Ah Ciou. Pe ordin stătea scris „Ah ’ în" 
şi, când Cruchot prezentă ordinul, temnicerul * | predă pe Ah Cio. 
Cruchot îl luă în primire pe IM|mut, îl aşeză alături de el pe capră 
şi dădu bice 'litrilor înhămaţi la căruţă. 

A li Cio se bucură văzând din nou lumina soarelui, ulmi alături 
de jandarm, se simţea fericit, fericit 
ii niciodată; jandarmul mâna catării spre sud către 

Atimaono. De bună geamă că Schemmer trimisese după el ca 
să-l aducă înapoi. Schemmer îl chema din nou la muncă. Foarte 
bine, o să muncească din răsputeri. Schemmer nu va mai avea 
niciodată prilej de nemulţumire |, 

Eră o zi dogoritoare. Nu adia niciun vânticel. Catării orau lac 
de sudoare. Cruchot şi Ah Cio de asemenea. Dar lui Ah Cio nici 
nu-i păsa de zăduf, El trudise trei ani pe plantație, sub soarele 
acesta. Părea atât de fericit, încât până şi mintea greoaie -a lui 
Cruchot fu cuprinsă de uimire. 

— Ciudat om mai eşti, îi spuse el în cele din urmă. 


Ah Cio dădu din cap şi surise şi mai fericit. Spre deosebire de 
judecător, Cruchot li vorbea în limba kanaka, pe, care o 
înțelegeau toţi chinejii şi toţi diavolii albi. 

— Rizi prea mult, mormăi Cruchot. Într-o zi ca asta ar trebui 
ca inima să-ţi fie plină de lacrimi. 

— Mă bucur că am ieşit din închisoare. 

— Pentru atâta tot? întrebă jandarmul, dând din umeri. 

— Nu-i destul? răspunse Ah Cio. 

— Vasăzică te bucuri că ţi se taie capul? 

Ah Cio se uită la el nedumerit şi spuse: 

Păi eu mă duc înapoi la Atimaono, ca să muncesc din nou pe 
plantație pentru Schemmer. Nu mă duci la Atimaono? 

Cruchot îşi răsuci îngândurat mustăţile lungi* 

— De! spuse în cele din urmă, dând bice catirilor. Care va să 
zică nu ştii? 

— Ce să ştiu? 

Ah C io se simţi cuprins de o nelinişte nelămurită. 

— Ce, Schemmer n-o să mă mai lase să muncesc pentru el? 

— Nu, de mi ine încolo, nul 

Cruchot râse cu poftă, soept. Ind că făcuse o glumă grozavă. 
Apoi spuse: 

— Vezi lu, de miinc n-ai să mai poţi munci. Crezi că un om 
fără cap poate munci? Ce zici? 

Şi, chicotind, îi deto chinezului un ghiont, ou cotul în coaste. 

Ah Cio rămase tăcut şi abia după co calini mai străbătură în 
trap încă un kilometru, deschise iarăşi gura: 

— Schernmer vrea să-mi taie capul? 

Cruchot rânji şi dădu din cap în somn că da. 

— E o greşeală/spuse Ah Cio, grav. Nu sunt eu chinezul căruia 
trebuie să i se taie capul. Eu sunt Ah Cio. Onoratul judecător a 
hotărât ca eu să stau douăzeci de ani în Noua Caledonie. 

Jandarmul izbucni în râs. Ei, comedie | chine- zoiul ăsta vrea 
să tragă chiulul ghilotinei. După ce catării străbătură în trap un 
crâng de cocotieri şi încă o jumătate de milă po ţărmul mării 
seânte- iloare, Ah Cio vorbi din nou: 

— |ţi spun că nu sunt eu Ah Ciou. Onoratul judecător nu a 
poruncit să mi se taie capul. 

— Să nu-ți fie frică, spuse atunci Cruchot, cu intenţia 
filantropică de a-l face pe deţinut să se Rintă mai bine; nu-i de 
loc grav să mori aşa cum ai să mori tu. Şi, pocnind din degete, 


adăugă: Totul o gata într-o clipă, uite-aşa. Nu-i ca la spânzu- 
rătoare, unde te zbaţi şi te strâmbi cinci minute şi mai bine: e ca 
şi cum ai tăia o găină, faci o dată liirşti şi gata. Nu doare. Nici 
măcar n-ai timp să te gândeşti că te doare. Nu gândeşti de loc. 
Păi cum să te mai gândeşti dacă ţi-a zburat capul. Aşa e foarte 
bine. Uite, aşa aş vrea să mor şi eu - iute, iute de tot. Mare 
noroc ai că o să mori în felul ăsta. Ai fi putut să te mai 
îmbolnăveşti de hspră şi să vezi cum îţi cade carnea bucăţică cu 
bucăţică: azi un deget, mline altul, poimâine laba piciorului. Am 
cunoscut un individ care a fost opărit cu apă clocotită. Două zile 
s-a chinuit până şi-a dat sufletul. De la un kilometru il auzei cum 
urlă. Pe când tu?... De-ai şti ce uşor ai să morii Cuţitul o să facă 
o dată hirş'ti şi gata, s-a terminat. Poate că cuțitul o să te şi 
gâdile niţel, mai ştii? Nimeni dintre cei care au murit în felul ăsta 
nu 8-a mai întors ca să spună ce-a simţit. 

Şi, socotind vorbele acestea drept o glumă nemaipomenită, 
sergentul izbucni în râs, un râs convulsiv, care ţinu vreme de 
aproape un minut. 

O bună parte din veselia lui era prefăcută, dar considera ca o 
datorie de omenie să-l înveselească puţin pe chinez. 

— Dar lţi spun că eu sunt Ah Cio, stărui celălalt. Nu vreau să 
mi se taie capul. 

Cruchot se încruntă. „Ei, chinezul ăsta prea se întrece cu 
gluma.“ 

— Eu nu sunt Ah Ciou, începu din nou Ah Cio. 

— Ajungel îl întrerupse jandarmul, umflându-şi obrajii şi 
străduindu-se să pară fioros. 

— Iţi spun că nu sunt... reluă Ah Cio. 

— Gura! răcni Cruchot. 

După aceasta merseră multă vreme în tăcere. De la Papeete 
până la Atimaono sunt vreo douăzeci de mile, şi căruţa 
străbătuse mai mult de jumătate din această distanţă, când 
chinezul cuteză din nou să vorbească. 

— Te-am văzut în sala tribunalului, când onoratul judecător 
căuta să afle vina noastră, începu el. Nu-ţi aminteşti că Ah Ciou, 
al cărui cap trebuie să fie tăiat, e un om înalt?... Poftim, uită-te 
la mine. 

Şi, ridicându-se repede în picioare, Cruchot văzu că în faţa lui 
stătea un om scund. In acelaşi timp, prin mintea jandarmului 
trecu ca o săgeată amintirea primei impresii despre Ah Ciou, şi 


anume că omul acela era înalt. Pentru el, toţi chinejii erau la fel, 
aveau aceeaşi faţă. Dar între unul înalt şi unul scund putea să 
facă deosebire, aşa încât îşi dădu seama că cel care şedea acum 
lângă el e altcineva. Trase deodată de hăţuri cu atâta putere, 
încât oiştea aproape că smulse hamurile de pe gâturile catirilor, 
şi căruţa se opri. 

— Vezi ca e o greşeală? spuse Ah Cio zimbind. 

Cruchot feăzu pe gânduri. Începuse să-i pară rău că oprise 
căruţa. La urma urmei, el n-avea de unde să ştie de greşeala 
procurorului-şef şi nu putea ci- tuşi de puţin s-o îndrepte. Ştia 
doar că i se dăduse în primire acest chinez ca să fie dus la 
Atimaono şi că avea datoria să-l ducă acolo. Ei, şi ce dacă nu era 
omul care trebuia şi or să-i taie ăstuia capul? Când stai să te 
gândeşti, nu e vorba decât de un chinez. Ce poate însemna un 
chinez? în plus s-ar putea să nu fie o greşeală. De unde să ştie 
el ce se petrece în capul superiorilor lui. Ei ştiu mai bine decât el 
ce să facă. Cine e el ca să gândească în locul lor? Odată, 
demult, încercase să gândească în locul lor, dar sergentul se 
răstise la el: „Ce, Cruchot, ai înnebunit? Bagă-ţi minţile-n capi Tu 
nu trebuie să te gândeşti: datoria ta este să asculţi şi să-i laşi pe 
superiorii tăi să gândească pentru tine“. 

Aducându-şi aminte de scena aceea, se cutremură. Aşadar, 

dacă s-ar înapoia acum la Papeete, execuţia de la Atimaono ar 
întârzia; şi dacă înapoindu- ne ar greşi, ar căpăta o săpuneală 
zdravănă de la sergentul care-l aşteaptă acum pe condamnat. 
Ba mai mult, s-ar putea întâmpla ca şi cei de la Papeete să-l 
muştruluiască. 
__Dădu bice catărilorşi căruţa se urni din loc. Se uită la ceas. 
ljitârziase o jumătate de oră şi ştia că sergentul era iute din fire. 
Stăpânit de gândul acesta, se ridică în picioare şi începu să mâie 
catârii la trap. 

Cu cât Ah Cio stăruia să-i explice greşeala, cu ulăt mai 
încăpățânat se făcea şi Cruchot. Gândul că nu are în căruţă pe 
omul care trebuia îl înfuria ţi mai mult. Dar gândul că totuşi nu 
era greşeala lui îi întărea convingerea că răul pe care îl făcea m 
pe deplin îndreptăţit. Şi decât să înfrunte mi- niu sergentului, 
mai bine să vadă prăpăd indu se zeee chinezoi nevinovaţi. 

Cât despre Ah Cio, după ce jandarmul îl lovi cu codirişca 
biciului în cap şi-i porunci cu glas tună tor să-şi ţină gura, vă/u 
că nu mai are nimic altccva de făcui decât să lacă. Călătoria 


continuă în tăcere. Ah Cio se gândea la ciudatele purtări ale 
diavolilor albi. N-avea cum să le înţeleagă. Ceea ce făceau acmn 
cu el era la fel cu ceea ce făceau de obicei. Mai înlâi au găsit 
vinovaţi cinci oameni fără vină, ca mai pe urmă să taie capul 
unuia pe care chiar ei, în bezna neştiinţei lor, îl socotiseră că nu 
merită mai mult de douăzeci de ani muncă silnică. Şi nu putea 
face nimic. Nu putea decât să stea cu braţele încrucişate şi să 
accepte holărârea acestor stăpâni ai vieţii. La un moment dat Îl 
cuprinse groaza şi simţi cum sudoarea de pe trup i se face rece 
cu gheaţa. Dar reuşi să-şi recapete stăpânirea de sine. Se 
strădui să se resemneze în faţa soarlei, adu cându-şi aminte şi 
repelându-şi unele versete din Yin Cin Uen (Cartea Drumului 
Liniştit); dar, iu loc de aceasta, văzu din nou în închipuire 
grădinii lui de odihnă şi visare. 

Faptul acesta îl necăji la început, dar în cele din urmă se lăsă 
prins în mrejele visului. lată-l acum stând tolănit în grădina lui şi 
ascultând clinchetul clopoţeilor din arbori. Şi, mare minune 1 
Stând aşa în vis, văzu că poate să-şi aducă aminte şi să repete 
pasaje întregi din Cartea Drumului Liniştit. 

Vremea trecu astfel plăcut. Când ajunseră la Aii maono, 
Cruchot mână catârii către eşafod, în urulua căruia aştepta, plin 
de nerăbdare, sergentul. 

Ah Cio fu repede împins pe scara eşafodului, Lângă eşafod, 
într-o parte, fuseseră adunaţi I<i (i culii de pe plantaţii. 
Schemmer holărâsc ca evc ni mentul acesta să servească drept 
lecţie pentru toţi, astfel încât îi adusese pe toţi robii de pe 
eâmpun 

Când aceştia dădură cu ochii de Ah Cio, începui rt să 
şuşotească între ei. Văsuseră cu toţii greşeala, dar nu 
îndrăzneau să scoată un cuvânt. Cu siguraiija că năstruşnicii 
ăştia de diavoli albi îşi schimbasci/l gândul. In loc să ia viaţa 
unui om nevinovat, lumi viaţa unui all om, la fol de nevinovat. 
Ah C.iou sau Ah Cio —co importutil fi avea? Era lot imn. 
Niciodată nu-i vor putea înţelege pe clinii iitylia albi, după cum 
nici ci nu vor puica fi înţolişi niciodată. Lui Ah Cio i ho va tăia 
capul, dar i>i, după ce vor trece şi ultimii doi ani de robie, se vor 
Înapoia în China. 

(lliilotina fusese construita chiar de Sehemmer. R: ni mi om 
îndemânalic şi, deşi nu văzuse niciodată 
ii ghilotină, o construise după explicaţiile date de funcţionarii 


coloniali francezi. Tot el le propusese i îi execuţia să aibă loc la 
Atimaono, nu la Papeete. Scliemmer argumentase că locul 
crimei era cel mai polrivit pentru executarea pedepsei, apoi, în 
afară ile asia, execuţia putea să aibă o influenţă favorabilă 
asupra celor cinci sute de chinezi de pe plantație. De 
asemenea, Schernmer se oferise să facă pe 

. it În îi |, rol în virtutea căruia se afla acum pe eşafod, 
i'Xiiei'imontând maşina pe care o construise cu mâna lui. 

l'ii trunchi de bananier, de grosimea unui gât iln om, se afla 
sub ghilotină. Ah Cio rămase cu ochii liironifi pe trunchiul acela. 
Învârtind o mică manivelă, neamţul ridică lama ghilotinei până 
invâr- i<il macaralei uşoare pe care o construise. O smuci- lui'rt 
a frânghiei dădu drumul cuţitului care căzu  lulgerălor, 
spiniccând lemnul în două. 

Ki, cum funcţionează? întrebă sergentul, ur- 

Splendid! răspunse Schernmer, în culmea feri- 
ifi. Stai să-ţi mai arăt o dată. 

Şi începu din nou să invirtească manivela maca- iiilei, care 
trunchiul de bananier. De data * musiu, însă, cuțitul nu pătrunse 
decât cam două ' i ki în i din grosime. 

Hnrgenul se posomori. 

A.ja nu merge. 

Schemmer Îşi şterse sudoarea de pe frunte, spunind: 

— E nevoie de o greutate mai mare pe cuţit. 

Îndreptându-se spre colţul eşafodului, porunci fie* 

rarului să aducă o bucată de fier de douăzeci şi cinci de funţi. 
Glind se aplecă să lege fierul cu muchia lată a cuţitului, Ah Cio se 
uită spre sergent şi se gândi că acum e momenul să-i 
vorbească. 

—) noratul judecător a spus că lui Ah Ciou să i se taie capul, 
începu el. 

Sergentul dădu din cap nerăbdător. Se gândea că, în după- 
amiaza aceasta, are de străbătut cincisprezece mile pe coasta 
insulei, cu vintul în faţă; se mai gândea că la capătul acestui 
drum 11 aşteaptă Berta, frumoasa mulatră, fata lui Lafiere, 
neguţătorul de perle. 

Chinezul continuă: 

— Eu nu sunt Ah Ciou. Eu sunt Ah Cio. Onoratul temnicer a 


făcut o greşeală. Ah Ciou este un om înalt, şi, după cum vedeţi, 
eu sunt scund. 

Sergentul îi aruncă o privire fugară şi-şi dădu seama de 
eroare. 

— Schemmer! strigă el, poruncitor. lavino-ncoace. Neamţul 
mormăi ceva, tot meşterind la ghilotină, şi când, în sfârşit, se 
declară mulţumit de felul cum legase de cuţit bucata de fier, se 
ridică şi-l întrebă pe sergent: 

— Ei, e gata chinezul tău? 

— Uită-te la el. Asta-i chinezul? 

Schemmer se întoarse şi rămase cu. Gura căscată. 

înjură câteva clipe, apoi se uită cu părere de rău la maşina 
construită cu propriile lui mâini şi pe earu abia aştepta s-o vadă 
funcţionând. 

— Uite ce e, spuse el, în cele din urmă; nu putem să amânăm 
treaba asta. Am pierdut prea mulţi bani cu chinejii ăştia, care 
stau aici de trei ceasuri du pomană. Nu-mi pot permite să mai 
pierd încă trei ceasuri ca să-l executăm pe adevăratul 
condamnat. Să lăsăm lucrurile să meargă ca şi cum nu s-ar fi 

Inbimplat nimic. lu definitiv, nu-i decât un chi- nezoi. 

Sergentul se gindi din nou la lunga călătorie care-l aştepta şi 
la fata neguţătorului de perle, cântărind bine lucrurile în minte. 

— Toată vina o să cadă asupra lui Cruchot, dac ă preşeala se 
va descoperi vreodată, vorbi, mai departe neamţul. E puţin 
probabil însă ca greşeala su fie descoperită. In orice caz, Ah 
Ciou o să tacă mâlc. 

— Vina n-o să cadă asupra lui Cruchot, în orice caz, i-o 
întoarse sergentul. De vină e temnicerul. 

— Atunci, hai să terminăm. Pe noi nu poate să ne acuze 
nimeni. Cine poate deosebi un chinez de un altul? N-avem decât 
să spunem că am executat ordinul cu chinezul care ni s-a trimis. 
Şi apoi, cre- de-mă, nu pot să-i mai iau încă o dată de la muncă 
pe toţi culii ăştia. 

Vorbeau franţuzeşte şi Ah Cio deşi nu priccpea o boabă, îşi 
dădea seama că oamenii aceştia îi hotărau noarta. Ştia de 
asemenea că hotărârea depinde de Kiâigent, aşa că rămase cu 
privirile aţintite spre el. 

— Bun, spuse sergentul, dă-i drumul | în definitiv, nu-i decât 
un chinezoi. 

— Am s-o mai încerc o dală, ca să fiu mai sigur. 


Schernmer împinse trunchiul de bananier înainte, sub cuţit, 
apoi ridică lama pieziş până în vârful macaralei. 

Ah Cio încercă să-şi amintească o maximă din Car- Im 
Drumului Liniştit. Îi trecu prin minte: „Tră- mijte în bună 
înţelegere”, dar maxima aceasta nu se potrivea cu situaţia. Mai 
avea puţin de trăit. Moar- Inn era aproape. Nu, nu se potrivea. 
„lartă răutatea nllora“, darâi-avea de iertat nicio răutate. 
Schernmer fi ceilalţi nu făceau asta din răutate. Pentru ei era un 
lucru pe care trebuiau să-l facă, aşa cum doborau copacii din 
junglă, cum săpau şanţuri pentru apă miiii plantau bumbac. 

Schernmer smuci de frânghie şi Ah Cio uită de farha 
Drumului Liniştit. Cuţitul căzu cu un zgo- mol surd, lucind 
IAiduru ubţire de-a curmezişul lemnului. 

— Splendid | cxclamă sergentul oprindu-se ca să-şi aprindă o 
ţigară. Splondid, amice. 

Schemmer păru foarte mulţumit de laudă. 

— Vino-ncouee, Ah Cio, spuse el în limba tahi- tiană. 

Dar eu nu sânl Ah Ciou.. Începu Ah Cio. _ 

— Gura! îl repezi Schemmer. Dacă mai scoţi o vorbă, lţi crup 
capul. 

Supraveghetorul îl ameninţă cu pumnul. Ah Cio rămase tăcut, 
la ce bun să protesteze? Diavolii ăştia albi aveau totdeauna 
ultimul cuvânt. Se lăsă legat de o selndură verticală, care era de 
mărimea trupului său. Schemmer strânse tare legăturile, atât de 
tare încât îi pătrunseră adâne în carne. Dar nu se văicări. Ştia că 
n-o să sufere mult. Simţi cum seândura este ridicată şi întoarsă 
la orizontală. Închise ochii şi, în clipa aceea, intrevăzu pentru 
ultima oară grădina şa de visare şi odihnă. | se părea că se află 
în grădină. Adia un vânt răcoros şi clopoţeii din copaci scoteau 
un clinchet vesel. Păsărele ciripeau somnoroase, iar peste zidul 
înalt răz- bătea un zgomot surd care venea dinspre sat. 

Apoi i se păru că seândura se oprise, iar din felul cum simţea 
presiunea muşchilor şi bătăile arterelor, îşi dădu seama că e 
întins pe spate. Deschise ochii. Văzu cuțitul atârnat drept 
deasupra lui, scânteind în soare. Văzu şi greutatea pe care o 
legase Schemmer şi observă că unul din noduri se desfăcuse. 
Auzi apoi glasul sergentului dând o comandă ascuţită. Ah Cio 
închise repede ochii. Nu voia să vadă cum coboară cuțitul, Il 
simţi însă-timp de o clipă fugară, da/ fără de sfârşit, şi în clipa 
aceea îşi aduse aminte de Cruchot şi de ceea Ce îi spusese 


acesta. Cruchot se înşelase. Cuţitul nu gâdilă. Atî- ta mai simţi, 
înainte de a înceta să mai simtă. 

Traducere de P. Solomon 

MEXICANUPA 

| 

Nimeni nu-i ştia povestea. Nici măcar tovarăşii lui din Juntă. 
Pentru ei, el era „prichindelul mis- terios“ sau „marele patriot44' 
şi, în felul lui, muncea lot atât de mult ca şi ceilalţi, pentru 
cauz”a revoluţiei maşicane. Dar nu se grăbeau să recunoască 
lucrul acesta, pentru că nimănui din Junta nu-i <*ra drag. 

În ziua când păşise pentru prim oară pragul sediului lor, 
colcăind ca un furnicar, toţi fuseseră convinşi că e un spion, că e 
una din uneltele plătite Ho serviciul de spionaj al lui Diaz. Prea 
mulţi lovarăşi lâncezeau în închisorile din Statele Unite! 

La prima vedere, băiatul nu le făcuse o impresie bună. Nu 
avea mai mult de optsprezece ani şi erş. Prea pipernicit pentru 
vârsta lui. Le spuseseră că M (i numeşte Felipo Rivera şi că ar 
vrea să lucreze lii'ntru revoluţie. Atâta tot; niciun ciivânt de 
prinos, nicio altă explicaţie. Apoi rămase în aştep- Inre., fără un 
zâmbet pe buze, fără pic de căldură lu priviri. 

Vlăjganul de Paolino Vera simţi că-l trece un (lor. Se întimpla 
un lucru de neînțeles pentru el. Qoliii negrii ai băiatului aveau 
ceva de şarpe, ttrdcau ca un foc rece şi desluşeai în ei o adâncă 
şi wmurginită amărăciune. Privirea lor trecu ca un (iiljjer de la 
chipurile conspiratorilor spre micuța ilnamnă Sethbv, care bătea 
de zor la maşina de iktâs şi se opri o clipă asupra ei. Când 
femeia Îţi ridică privirea, simţi şi ea un fior nelămurit, car0-0 
făcu să încremenească cu mâimle pe clapele maşinii de scris; ca 
să poată continua scrisoarea trebui să facă un adevărat efort şi 
să recitească cu multă atenţie câteva rânduri dinainte. 

Paolino Vera se uită nedumerit la Arrellano şi la Ramos care la 
rindul lor se uitară ţintă la oi, apoi schimbară între ei o privire. 
Băiatul ăsta er”. Necunoscutul şi prevestea toate pericolele 
Necunosf cutului. Nu semăna câtuşi de puţin cu obişnuiţii 
revoluționari cinstiţi, a căror ură adâncă împotriva lui Diaz şi a 
tiraniei lui nu era altceva decât ura unor patrioţi cinstiţi şi 
obişnuiţi. Aici era vorba de cu totul altceva; dar nu-şi dădeau 
seama de ca anume. Vera, ca unul care reacţiona întotdeauna 
mai repede decât toţi, îi spuse cu răceală: 

— Foarte bine. Zici că vrei să lucrezi pentru revoluţie. Atunci 


scoate-ţi mantaua şi agaţ-o aici. Uite, duşumeaua e murdară. 
Mai întâi ai să freci duşumelele aici şi în celelalte încăperi. Pe 
urmă vin la rând ferestrele.. 

— Asta pentru revoluţie? întrebă băiatul. 

— Da, pentru revoluţie, răspunse Vera. 

Rivera se uită bănuitor la ei, apoi îşi scoaso mantaua. 

— Bine, spuse el. 

Şi nimic mai mult. Zi după zi veni la munca co i se 
încredinţase; isprăvea cu ştersul prafului, cu frecatul podelei şi 
făcea toată curăţenia mai înainta ca cel mai zelos dintre ei să fi 
venit la birou., 

— Pot să dorm aici? întrebă el odată. 

Aha! Asta era! Începe să se vadă mâna lui Diazl A dormi în 
sediul Juntei însemna a putea pune mâna pe secretele ei/ pe 
listele de oameni, pe adresele tovarăşilor. | se răspunse „nu“ şi 
Rivera nu mai pomeni niciodată de acest lucru. Nimeni nu ştiu 
unde doarme băiatul, când şi ce mănâncă. Odată, Arrellano îi 
oferi doi dolari. Când Vera încercă sa | convingă să primească 
banii, băiatul răspunse: 

— Lucrez pentru revoluţie. 

Odată, când chiria sediului nu fusese plătită de ilmlă luni şi 
proprietarul li ameninţa cu evacuarea, l'elipo Rivera, băiatul de 
serviciu, Îmbrăcat în « lraie ponosite, puse pe biroul doamnei 
May Sethby miizeci de dolari în monezi de De-atunci se mai iviră 
şi alte prilejuri asemănătoare. Trei sute iln scrisori, bătute la 
maşina de scris veşnic aglomerată, zăeeau netrimise la poştă, 
aşteptând să fie lijubrate. Ceasul lui Vera fusese sacrificat- 
ceasul lui de aur, cu lucrătură veche, pe care-l avea de la lttică- 
său. Inelul de aur de pe degetul doamnei May Sethby fusese 
sacrificat şi el. Situaţia era dispe- mtă. Ramos şi Arerllano îşi 
răsuceau deznădăjduiţi mustăţile lungi. Scrisorile trebuiau să 
plece, şi oficiul poştal nu le acorda credit. Vflând cum stau 
lucrurile, Rivera îşi luă pălăria şi plecă. Când se Innpoie, puse pe 
biroul doamnei May Sethby o mie de timbre de câte doi centi. 

— Mă întreb dacă nu cumva ăsta e aurul blestemat al lui Diaz! 
spuse Vera tovarăşilor săi. 

Aceştia ridicară sprâncenele a nedumerire; nu ştiau M să 
creadă. lar Felipo Rivera, băiatul devenit milturător în numele 
revoluţiei, continua, ori de W'Ho ori se ivea prilejul, să depună 
monezi de aur W! de argint pe masa doamnei May Sethby, în 


folosul Juntei. 

Şi totuşi, oamenii nu-l puteau iubi. Nu-l cunoş- ii'im Felul lui 
de. A fi nu era al lor. Deşi nu era iltii'll un băieţandru, nu se 
puteau hotărî să-l des- ninsă 

Poate că-i un Suflet mare şi singuratic. Nu ştiu rit dft zic, nu 
ştiu zău, spunea Ârrellano, descumpă- 

— Parcă n-ar fi om, răspundea Ramos. 

— Nu râde, nu zâmbeşte, spunea May Sethby. Curcă ar fi 
mort, şi totuşi e teribil de viu. 

Omul ăsta a trecut prin iad, îşi dădea cu păre- V a. Numai un 
om care a văzut iadul poate urli În ca el. Şi e doar un băieţaş. 

Şi totuşi nu-l puteau iubi Nu sorbea eu nimeni, nu întreba 
nimic, nu-şi spunea niciodată părerea. Stătea şi asculta, cu 
chipul împietrit; numai în ochi i se aprindea o flacără rece, când 
discuţiile lor despre revoluţie răsunau pline de însufleţire şi 
căldură. 

— Nu-i spion, îi spuse Vera lui May Sethby. E up patriot. Un 
patriot mai mare decât noi toţi. Imi dau seama de asta. Mi-o 
spune şi inima şi mintă* 

O simt. Dar nu-l cunosc de loc. 

— Are o fire ursuză, spuse May Sethby. 

— Ştiu, răspunse Vera înfiorându-se. M-a privii şi pe mine cu 
ochii ăia ai lui, care nu iubesc, ci ameninţă, fioroşi ca ai tigrului 
sălbatic. Nu mi-o teamă de Diaz şi de toţi bandiții lui; dar de bă 
ia tul ăsta mi-e teamă. Credc-mă, nu mint: mi i1 teamă. 

Vera îi convinse pe tovarăşii lui să-i dea o primii dovadă de 
încredere lui Rivera. 

Legătura dintre Los Angeles şi California de sud fusese 
întreruptă. Trei tovarăşi fuseseră prinşi, puşi să-şi sape singuri 
groapa şi împuşcaţi. Alţi doi fuseseră arestaţi la Los Angeles de 
autorităţile Sta telor Unite. Juan Alvarado, comandantul armatei 
federale, le zădărnicea toate planurile. Nu mai pti teau intra 
acuma în legătură nici cu revoluționarii vechi şi nici cu cei noi 
din California de sud. 

Tânărul Rivera fu trimis în Sud cu instrucţiuni La întoarcerea 
lui, legătura fusese restabilită; cil despre Juan Alvarado, murise. 
Fusese găsit în pal cu un pumnal înfipt în piept. Asta depăşea 
mstriui* ţiunile date lui Rivera. El însă nu spuse nimie, Ei nu-l 
întrebară, dar se uitară cu înţeles unii lii alţii. 

— V-am spus eu, începu Vera. Diaz trebuie g| se teamă de 


acet tânăr mai mult decât de oricine 

Într-o zi, Rivera apăru cu buza zdrelită, în tr-altă zi cu obrazul 
învineţit, iar altădată cu o ui'O che umflată. Cei din Junta nu-şi 
puteau da seantil io Inseamnă asta. După câlăva vreme, băiatul 
În- mpu să zeţuiască la tipografie pentru mica gazetă 
revoluţionară, pe care o publicau săptămânal. Erou /ile când 
băiatul nu putea să culeagă literele, din pricină că încheieturile îi 
erau umflate, cu degetele îi erau rănite sau câte un braţ îi 
atârnu moale ilo-a lungul trupului, în timp ce pe faţă avea 
întipărită o expresie de nespusă durere. 

— Dar de unde o fi făcând rost de bani? întrebă | ora într-o zi. 
Am aflat chiar acum că el a plătit factura pentru hârtia albă de 
tipar - o sută patruzeci ilo dolari. 

— Toate astea trebuie să aibă o legătură cu Wibsonțele lui* 
spuse May Sethby. Niciodată nu «pune unde pleacă. 

— Ar trebui să punem pe cineva să-l spioneze, propuse 
Ramos. 

t - N-aş vrea să fiu eu spionul acela, spuse Vera. Mă Icni că nu 
m-aţi mai vedea decât la înmormântare. H - în faţa lui mă simt 
ca un copil, mărturisi llamos. 

— E revoluţia în carne şi oase, adăugă Vera. E npiritul 
revoluţiei, strigătul puternic al răzbunării. 5 - îmi vine să plâng 
când mă gândesc la el, spuse May Sethby. N-are pe nimeni. 
Urăşte pe toată lumea. Pe noi ne tolerează pentru că lucrăm 
pen- IrU revoluţie. E singur... singurel. 

Glasul i se curmă într-un suspin. 

Unde şi cum îşi petrecea timpul Rivera era în- li-adevăr un 
mister. Uneori nu-l vedea nimeni câte 9 Buptămână întreagă. 
Odată lipsi o lună. La întoarcere fără să scoată o vorbă, băiatul 
puse o lţi'itinadă de monezi de aur pe masa lui May Sethby. 
llttmase apoi zile şi săptămâni întregi alături de ui din Juntă. ŞI 
iarăşi, la intervale neregulate, 'Impărea de dimineaţa până 
seara. Atunci se culca | Irziu de tot. Arrellano îl găsi de câteva 
ori la miezul nopţii, culegând litere, cu mâinile umflate ° tu cu 
buzele sângerânde. 

Se apropia momentul hotărâlor. De Juntă de* pindea dacă 
avea să fie sau nu revoluţie - jar Junta se afla la grea cumpănă. 
Nevoia de bani era mai mare decât oricând, şi banii se obțineau 
tot mai greu. Patrioţii dăduseră ultima lor centimă şi acum nu 
mai aveau ce da. 


Muncitorii sezonieri şi peonii! fugiţi din Mexki dădeau 
jumătate din salariile lor de mizerie. Dar nu ajungea atăt. 
Momentul era prielnic. În joc era însăşi soarta revoluţiei. Încă un 
ultim efort eroiu şi balanţa va înclina în favoarea ei. Şi atunci tot 
aparatul lui Diaz se va prăbuşi ca un castel din cărţi de joc. 
Oamenii de la graniţă erau gata de răscoală. Dar aveau nevoie 
de puşti. „Puşti şi muniții, muniții şi puşti 1“ acesta era strigătul 
lor necurmat, Nu trebuia decât să împingi peste graniţă această 
masă pestriță de revoluționari pentru ca revoluţia să înceapă. 
Vama şi porturile nordice vo, r fi cucerite. Diaz nu le va putea 
ţine piept, căci va trebui să reziste în Sud. Vâlvătaia se va 
întinde. Poporul se va răscula. Statele se vor prăbuşi unul după 
altul. Şi, în cele din urmă, armatele victorioase alo revoluţiei vor 
lua cu asalt din toate părţile însuşi oraşul Mexic, ultima 
fortăreață a lui Diaz. 

Dar de unde să ia banii? Membrii Juntei dispuneau de oameni 
capabili să folosească armele. Cunoşteau şi pe cei care le 
puteau vinde şi transporta. Dar fusese cheltuit până şi ultimul 
dolar. De În patrioţii care mureau de foame se luase şi ultimul 
ban, tot ceea ce mai puteau ei să dea, iar soarta revoluţiei mai 
era încă în cumpănă. Puşti şi muni- ţiil Batalioane de zdrenţăroşi 
trebuiau înarmate, Dar cum? 

— Când te gândeşti că liberlalea Mexicului depinde de câteva 
mii de dolari, 6puse Paolino Vera. l'o chipurile tuturor se citea 
deznădejdea. Jos6 Amarrlăo, ultima lor speranţă, omul care le 
făgăduise bani, fusese împuşcat. Tocmai aflaseră vestea. 
Hivera, care freca duşumeaua stând în genunchi, ridică privirea. 

— Cinci mii ar ajunge? întrebă el. 

Se uitară unii la alţii. Vera făcu semn din cap cu da. Nu putea 
vorbi, dar speranţa reînviase, deşi ulubă de tot. 

— Comandă armele 1 spuse Rivera, iar apoi urmă cel mai 
lung şir de cuvinte pe care-l auziseră iiână atunci din gura lui. 
Nu-i timj) de pierdut. l'ână-n trei săptămâni o să vă aduc cei 
cinci mii de dolari. Pentru cei ce luptă e mai greu. Cât despre 
mine, e tot ce pot face mai bun. 

Vera nu îndrăznea să spere. Făgăduiala lui Ri- vi'ra i se părea 
de necrezut. Prea multe nădejdi «; umpe fuseseră spulberate de 
când lucra pentru revoluţie! Avea încredere în vorbele acestui 
băie- Inn devenit măturător în numele revoluţiei, şi lotuşi nu 


1 Muncitori mexicani care, pentru a-şi achita datoriil*', lucrează în condiţii de robie, (n.r.) 


îndrăznea să creadă. 

— Eşti nebun? îi spuse. 

— În trei săptămâni ai banii, răspunse Rivera. (! ornandă 
armelel 

Se ridică, îşi dădu jos mânecile suflecate ale că- mfişii şi-şi 
îmbrăcă haina. 

— Comandă armele! repetă băiatul. Eu mă duc. 

braţul. Îatâmplarea trebuia ascunsă eu grijă, ca sil’ nu ajungă 
cumva la urechile reporterilor sportivi, 

Nu găsise pe nimeni ca sa 1 Inlocuiască pe Car they. Kelly 
telegrafiase tuturor boxerilor de calo*' gorie uşoară din oraşele 
din răsăritul Statelor! Unite, dar toţi aveau alte" contracte. ŞI 
iată c& acum speranţele reînviaseră. 

— Mare curaj aii îi spuse Kelly lui Rivera, după ce-i aruncă o 
privire, în ziua când il intilni pentru prima oară. 

Ochii lui Rivera erau plini de ură, dar trasaiu rile feţei îi 
rămaseră neclintite. 

— Li pot învinge pe Ward | Atâtă spuse: 7 

— De unde ştii? L-ai văzut vreodată boxâml? 

Rivera clătină din cap. 

— Te poate dobori cu o singură mână gliiar şi legat la ochi, 
continuă Kelly. 

Rivera dădu din umeri. 

— Nu mai ai nimic de spus? urmă impresarul, 

— Am să-l înving. 

— Cu cine ai mai boxat? întrebă Michael Kelly. Michael era 
fratele impresarului şi făcea afaceri la biroul de pariuri din 
Yellowstone, unde câştiga bani buni la fiecare meci de box. 

Rivera se uită la el, dar nu-i răspunse nimic. 

Secretarul impresarului, un băiat vesel, râso Zgomotos 

— Bine, spuse Kelly. Zici că-l cunoşti pe Ro- berts? Trebuie să 
sosească; l-am chemat. la loc şi aşteaptă, deşi, după impresia 
pe care o faci, n-ai nicio şansă. Nu vreau să păcălesc publicul. 
Nil uita că fotoliile de rangul întâi se vind cu cincisprezece dolari 
locul. 

Când sosi Roberts, toţi îşi dădură seama că o + cam ameţit. 
Era un om înalt şi sfrijit, măsurat la vorbă şi cu un mers tacticos. 

Kelly intră de-a dreptul în subiect. 

— Uite ce e, Roberts, mi-ai spus că l-ai descoperit pe 
prichindelul ăsta de mexican. Ştii că Billy 


lartlicy şi-a rupt mina. Şi băiuţuşul asia gălbejit ire 
îndrăzneala să boxeze ol în Jocul lui Carthny. lje părere ai? 

— E-n ordine, Kelly! răspunse Roberis, tălă- I|knal,. Omul ăsta 
poate face un meci bun. 

— Ura! Te pomeneşti că mâine-poimiiiie o să-mi «pui c-o să-l 
bată şi pe Ward. 

ltoberts rămase pe ginduri. 

— Nu, n-am să spun una ca asia. Ward e un as, «lar n-o su-i 
fio aşa uşor să-l învingă pe Rivera. Îl cunosc pe Rivera. Boxează 
cu ambele miini. Poale» fl-şi doboare adversarul din orice 
poziţie. 

— Fleacuri! Mă interesează dacă boxează spec- lioculos. Poate 
oferi publicului un spectacol bun pentru banii daţi? 

— Asia cu siguranţă. Voi nu-l cunoaşteţi pe băiatul ăsta, dar 
cu il cunosc. Eu l-am descoperit. E lin adevărat diavol. Nu spun 
c-o să-l bală pe Ward, jttr o să dea un spectacol de o să vă 
convingeţi cu loţii că e o tânără speranţă a boxului. 

— O.K.! răspunse Kelly, adresindu-se apoi se- nretarului: 
Cheamă.-l la telefon pe Ward şi spune-i poftească aici. S-a dus la 
Yellowstone ca să-l luai vadă lumea şi să-şi facă reclamă. 

Kelly se întoarse apoi către Roberts: 

— La un păhărel! 

Roberis începu să povestească: 

— Nu am spus până acum cum l-am descoperit pe mexicanul 
ăsta mititel. Sunt vreo doi ani de-a- |, unei. Am dat peste el când 
îl antrenam pe Prayne pentru meciul cu Delaney. Prayne eo 
bestie. Loveşte fără cruţare, aşa că cu greu găseam vreun puşti 
care să accepte să-i fie partener. Il observarăm pe mexicanul 
ăsta dând lircoale, lihnit de foame, prin faţa sălii. Eram într-o 
situaţie grea, aşa n"i l-am chemat, i-am pus mănuşile în mâini şi 
iun împins pe ring. Băiatul era rezistent, dar tare Hlăbit şi nu 
cunoştea nici măcar prima literă din ulfabetul boxului. Prayne i- 
a rupt coastele. Sa 

7 - Drugoslo de vi» r, u ţinut bine două reprize, apoi a leşinat: 
era mort di foame - atâta tot. l-am dat o jumătate de doliu şi o 
masă bună. A mâncat-ca un lup. Nu băgase iii mic în gură de nu 
ştiu câte zile. S-a zis cu, gândeam. A doua zi, însă, băiatul şi-a 
făcut din rum apariţia, plin de umflături şi de vânătăi, dar gali să 
lupte pentn a iştiga din nou o jumătate <l< dolar şi o masă 
bună. Făcea progrese din zi în Era un boxer înnăscut şi 


excepţional de rezisteni Omul ăsta n-are inimă. E un sloi de 
gheaţă. Şi, <l> când îl cunosc, nu l-am auzit spunind zece vorlu 
în şir. 

— L-am văzut, spuse secretarul. A lucrat rniill pentru 
dumneata? 

—) muleţul ăsta a fost partenerul de antren» ment al tuturor 
marilor boxeri de categorie uşoara, răspunse Roberts. Şi a 
învăţat de la toţi. Pe câţivit dintre ei ar fi putut să-i bată, dar nu-l 
interesa aft ceva. Niciodată nu i-a plăeut boxul. Aşa e el. 

— În ultimele luni l-am văzut pe la câteva miri cluburi 
sportive, spuse Kelly. Nu ştiu cum se fnot că, deodată, boxul a 
început să-l intereseze. Lovou bine şi-i bătea pe toţi boxerii de 
greutatea lui din localitate. Părea că vrea să câştige parale şi a c 
(ş tigat ceva, deşi asta nu se vede după felul cum se-m bracă. E 
un om ciudat. Nimeni nu ştie cu ce * «ocupă. Nimeni nu ştie cum 
îşi petrece timpul Chiar când vine pe aici dispare imediat ce-şi 
isprfi veste treaba. Câteodată nu se arată săptămâni de-# 
rândul. Şi nu ascultă de niciun sfat. Trebuie bagi bine de seamă, 
când o fi să stai de vorbă cu el, _ 

Cu o explozie de veselie, împărțind saluturi In dreapta şi-n 
stânga, strecurând ici o glumă, colo un euvânt şi zâmbind sau 
râzând eu hohote, Danny Ward îşi făcu apariţia în toiul acestei 
conversații, însoţit de manager şi de antrenor. Şi totuşi, Ward se 
prefăcea. Era un cabotin; el socotea că princi' palul pentru a 
reuşi în viaţă e să fii voios. În realitate însă era un boxer calculat 
şi ui om 

Rivera se purta cu totul altfel. lu vinele lui curgea singe 
indian, amestecat cu sânge spaniol. Stătea retras într-un colţ, 
tăcut şi nemişcat; nu- mui ochii lui negri îi jucau neaslimpăraţi în 
cap, «codind totul. 

— Vasăzică ăata-i flăcăul! spuse Danny, cân- Urindu-l cu o 
privire. Salutare, amice! 

în ochii lui Rivera se aprinse un licăr, dar nu răspunse. Nu 
putea să sufere niciun gringo?, dar ura lui împotriva acestuia era 
neobişnuit de aprigă uhiar şi pentru el. 

— Sper că n-o să mă puneţi să boxez cu un surdomut, spuse 
Ward impresarului. Când hohotele de l'is conteniră, urmă: De la 
care grădiniţă de copii l-aţi adus? 


2 Poreclă dispreţuitoare dată străinilor şi în special americanilor din Statele Unite de către locuitorii din 
America de Sud. (n.r.) 


— E un băieţaş destul de bun, Danny, îl apără Koberts. Să ştii 
că n-o să-i vii de hac chiar atât de uşor cum îţi închipui tu. 

— Şi s-au vândut mai bine de jumătate din bilete, spuse Kelly. 
Trebuie să-l accepţi, Danny. Am făeut tot ce-am putut. 

Danny se uită din nou la Rivera şi oftă: 

— O să trebuiască să-l menajez cam mult. 

Roberts zâmbi. 

— Trebuie să fii atent, interveni managerul lui Danny. 

— Bineînţeles că o să fiu atent. Ce zici de cincisprezece 
reprize, Kelly? 

— Asta ar fi foarte bine, i se răspunse. Cu condiţia să dai 
impresia că lupţi cu adevărat. 

— Să trecem acum la afaceri. Danny se opri şi făcu o 
socoteală: Ne revine, bineînţeles, şaizeci şi cinci la sută din 
încasări, ca şi cum aş boxa cu Car- they. Dar împărţeala dintre 
noi, boxerii, va fi alta. Optzeci la sută mi-ar conveni. În regulă? 
11 Întrebă el pe manager. 

Managerul făcu senin din cap că da. 

— Ei, tul îţi convine? îl întrebă Kelly pe Rivera. 

Rivera clătină din cap. 

— Uite cum e, îi explică Kelly. Partea voastră va fi» le şaizeci 
şi cinci la sulă clin toate încasările. Tu *: îi un necunoscut. Tu şi 
cu Danny împărţiţi a eastă sumă: douăze-< i la sută pentru tine, 
iar optzeci la sută pentru Danny. E bine, nu-i aşa, Roberis? 

— E foarte bine, Rivera, încuviinţă Roberts. Ştii. Încă nu ţi-ai 
făcut un nume... 

y#j 

— Cam cât o să reprezinte şaizeci şi cinci la sulă din încasări? 
întrebă Rivera. 

— Hm! Poate cinci mii; s-ar putea să se urce la opt mii, lămuri 
Danny. Cam aşa ceva. Partea ta o să se ridice la vreo mie sau o 
mie şase sute. Pentru banii ăştia merită să mănânci bătaie de la 
un tip celebru ca mine. 

Atunci Rivera rosti cu hot&râre o frază care la tăie la toţi 
respiraţia: 

— Câştigătorul trebuie să primească toţi banii, 

Urmă o tăcere de mormânt. 

Danny clătină din cap. 

— Practic meseria asta de prea multă vreme, explică el. Asta 
nu-i o afacere pentru un boxer cil renumele meu. Clătină iar din 


cap. Pierd sau câştig, partea mea rsrnâne optzeci la sută. Ce 
zici, mexicanule? 

Rivera scutură din cap. 

Danny izbucni:. 

— Ascultă, javră împuţită, îmi vine să-ţi crăp capul de pe 
acum! 

Roberts se sculă încet de pe scaun şi se aşeză între ei. 

— Câştigătorul ia tot! repetă Rivera, morocănos. 

— De oe insişti? întrebă Danny. 

— Pentru că pot sş/te bat! îi răspunse băiatul. 

Dunny se ridică pe jumătato, «a să-şi scoată par- desiul. Dar, 
după cum ştia prea bine managerul Bău, gestul acesta era doar 
un joc de scenă. Pardesiul rămase pe el şi Danny st; aşeză din 
nou. Toţi erau de partea lui. Rivera rămăsese singur. 

— Ascultă, nătărăulc! i se adresă Kelly lui Rivera. Tu eşti un 
mucos. Ştim că ai învins câţiva boxeri locali de mâna a treia. 
Dar Danny e un boxer de mare clasă. Viitorul lui meci îl va 
susţine pentru campionat. lar tu eşti un necunoscut. Nimeni nu 
a auzit de tine dincolo de Los Angeles. 

— Au să audă după acest meci! răspunse Rivera diud din 
umeri. 

— Nu cumva crezi că o să mă baţi? întrebă Danny. 

Rivera dădu din cap afirmativ. 

— Ascultă, vino-ţi în fire, se rugă Kelly. Gândeş- 

e-te ce reclamă îţi faci boxând cu Danny. 

— Vreau banii! răspunse Rivera. 

— Nu mă poţi învinge nici de-ai lupta o mie de uni cu mine! 
spuse Danny. 

— Atunci de ce nu primeşti? întrebă Rivera. Dacă ţi-e atât de 
uşor să câştigi banii, de ce nu primeşti propunerea mea? 

— O primesc! strigă deodală Danny. Am să te bat până am să 
te ucid pe ring, băietei Scrie contractul, Kelly. Ciştigătorul ia toţi 
banii! 

gram, pariind la doua. Şanse sau chiar trei conitu una pentru 
Danny. Şi inima publicului se; ill acolo unde se află şi banii puşi 
rămăşag. 

Tinărul mexican stătea în colţul lui şi aşteptji Minutele treceau 
anevoie. Danny il făcea să iim tepte. Era un truc vechi, dar avea 
întotdeauna el'cil | asupra boxerilor tineri şi fără experienţă, li cu 
prindea teama stând degeaba, faţă în faţă cu pm pria lor frică şi 


cu un public care fumează. De dalu aceasta, insă, trucul dădu 
greş. Roberts avusom' dreptate. Rivera avea nervi tari. 
Atmosfera ili> înfrângere sigură pe care o respira din colţul 
undi' şedea nu avea niciun efect asupra lui. 

— Ei, acum trebuie să bagi bine de seamă, Il avertiză Spider 
Hagerty. Spider era secundul său principal. Ţin-te bine cât poţi 
mai mult. Astea sini instrucţiunile lui Kelly. Dacă nu rezişti 
deslul, ziarele vor scrie din nou că a fost un meci de păi îi leală. 

Nu era nimic încurajator în toate aceste cuvinte. Dar Rivera 
nici nu le luă în seamă. El dispreţuin boxul - jocul acesta 
blestemat pe care-l practicau blestemaţii de gringo. Boxase 
prima dată numni din pricină că murea de foame. Faptul că era 
creat parcă anume pentru box nu avea nicio importanţă. Ura 
boxul. Nu luptase niciodată pentru bani înainte de a veni la 
Juntă; şi apoi descoperise deodată că o un mijloc uşor de-a 
câştiga bani. 

Nu-şi cântărise câtuşi de puţin şansele. Ştia că trebuie să 
câştige acest meci. Nu se putea ca lupta să aibă alt sfirşit. 
Pentru că în spatele lui se aflau forţe mai puternice decât şi-ar fi 
putut închipui cineva din sala aceoa ticsită. Danny Ward lupta 
pentru bani şi pentru viaţa uşoară pe care i-o aduceau banii. Dar 
el, Rivera, lupta pentru un scop care îi înfierbânla mintea. Viziuni 
Înfricoşătoare şi clare, clare de tot. Îi treceau prin faţă, aşa cum 
stătea cu ochii larg deschişi, în colţul ringului, aşteptindu-şi 
adversarul. N 

Vedea hidrocentralele albe de pe Rio Ljlanco. li vedea pe cei 
şase mii de muncitori hămesiţi şi pe copiii de şapte-opt ani care 
se ofileau muncind În schimburi lungi, pentru zece cenți pe zi. Îi 
vedea pe oamenii care munceau în boiangerii. Îşi «minți că 
taică-său numise boiangeriile „vizu- Inele morțiill, că un an de 
muncă acolo însemna o moarte sigură. Vedea curticica în care 
copilărise ţi o vedea pe maică-sa pregătind mâncarea şi spă- 
lInd, dar găsind totuşi timp ca să-l dezmierde. Il vedea pe taică- 
său, un om vânjos, cu mustăţi mari ţi cu pieptul lat. Inima îi era 
atât de largă, încâl încăpea în ea dragoste pentru toţi oamenii. 

Pe atunci nu se numea Felipo Rivera, ci Fernandez, după 
numele pe care-l purtaseră mama şi latăl său. Ei îi dăduseră 
numele de Juan. Mai târ- xiu şi-l schimbase singur, deoarece 
constatase că numele de Fernandez era urât de prefecţii de 
poliţie şi de alţii. 


Marele, inimosul Joaquin Fernandez! în viziunile lui Rivera, el 
ocupa un loc însemnat. În copilărie, Rivera nu înţelesese nimic, 
dar acum, privind înapoi, înţelegea totul. II vedea pe taică-său 
rulegând litere la mica tipografie sau scriind la masă nesfârşite 
rânduri, repede şi nervos. Şi mai vedea în gând serile ciudate, 
cu muncitorii care veneau în taină, pe întuneric, să se 
întâlnească cu tatăl lui şi vorbeau ore în şir, în vreme ce el 
stătea Intr-un colţ, de cele mai multe ori fără să adoarmă! 

Ca de la o mare depărtare, îl auzi pe Spider Ha- gerty 
spunându-i: 

— Să nu rămâi lat pe podea de la început. Aşa sunt 
instrucţiunile. Lasă-te bătut, că altfel iese scandal! 

Trecuseră zece minute şi el stătea liniştit în colţul lui. Niciun 
semn din partea lui Danny, care, după cum se vedea, folosea 
trucul până la maximum. 

Dar alte imagini treceau acum prin faţa ochilor lui Rivera. 
Greva, foametea, hoinăreala pe dea- luri în căutare de mure, 
rădăcini şi buruieni, care îi îmbolnăveau pe toţi de stomac. Şi 
apoi, coşmarul: miile de muncitori murind de loame, generalul 
Rosalio Martinez şi soldaţii lui Porfirio Diaz; şi puştile care 
scuipau moarte fără încetare. Vedea mormane de cadavre; se | 
ira printre ele, căutindu-şi părinţii. li găsise. Işi aducea aminte 
mai ales de maică-sa; putuse să-i vadă doar faţa, căci trupul îi 
era îngropat sub zeci de cadavre. Şi iarăşi au bubuit armele 
soldaţilor lui Diaz şi iarăşi s-a prăbuşit la păunul, târindu-se mai 
departe. 

Auzi o larmă asurzitoare, ca vuietul mării, şi îl văzu pe Danny, 
însoţit de antrenori şi secunzi, inaintând spre ring. 

Publicul îl saluta cu frenezie pe popularul erou, de a cărui 
victorie era sigur. Toii erau de partea lui. Până şi secunzii lui 
Rivera începură să aclame când Danny intră pe ring. Chipul îi 
era numai zâm bet şi când Danny zâmbea, apoi zâmbea cu 
fiecare trăsătură a fetei, până şi cu creţurile de la coadii 
ochiului. Cunoştea pe toată lumea. Glumea, râdea şi-şi saluta 
prietenii cu glas tare. Gălăgioasa manifestare de simpat ie 
pentru Danny dură cinci minuto în şir. Pe Rivera nu-l băgă 
nimeni în seamă. Nici nu exista pentru public. 

Spider llagerty se aplecă la urechea lui şi-i şopti: 

— Nu uita instrucţiunile! îl avertiză el. Trebuin să te ţii bine 
până la sfirşit. Să nu te prăbuşeşti po podea. Am primit ordin să 


te batem îp vestiar dacă o să te arunci cumva la pământ. 
Trebuie să lupti! 

Mulțimea începu să aplaude. Danny străbătu ringul, 
îndreptându-se spre adversar. Se aplecă, cuprinse cu amândouă 
mâinile dreapta lui Rivera şi i-o scutură cu căldură. Faţa 
zâmbitoare a lui Danny aproape că atingea faţa lui Rivera. 
Publicul aprobă prin urlete această manifestare de spirit 6portiv 
a lui Danny. El îşi saluta adversarul cu dragoste frăţească. 
Buzele lui ţi publicul - interpret ind cuvintele pe care nu le nuzea 
drept un salut plin de căldură - urlă din nou. 

Numai Rivera auzi cuvintele şoptite de Danny. 

— Şoarece mexican ce eşti - şuierase el printre luizele. —i 
zâmbitoare - am să te ucid în bătaie. 

Rivera nu făcu nicio mişcare. Nu se ridică iu picioare. Privirea 
lui era plină de ură. 

— Scoală-te, câine! urlă cineva de după corzile ringului. 

Publicul începu să fluiere, socotind refuzul lui 
u. ivera de a se scula în picioare un semn de lipsă de Hpirit 
sportiv, dar mexicanul rămase mai departe nemişcat. Când 
Danny se întoarse în colţul lui de pe ring, un alt ropot de 
aplauze izbucni în sală. 

Apoi campionul îşi dezbrăcă tricoul. În public tui auziră tot 
felul de exclamaţii admirative. Corpul lui Danny era perfect, plin 
de viaţă, sănătate şi vigoare. Pielea îi era albă, ca de femeie, şi 
tot aşa de netedă. Işi dovedise forţa în zeci de meciuri, iar 
fotografiile lui se găseau în toate revistele sportive. 

Un murmur se tălăzui prin mulţime când Spider llagerty îi 
trase lui Rivera tricoul peste cap. Corpul lui părea mai slab decât 
era în realitate, din pricina culorii brune a pielii. Era musculos, 
dar muşchii nu-i ieşeau la iveală, ca la adversarul său. l'ublicul 
însă nici nu băgase de seamă ce piept larg tivea. De asemeni, 
publicul nu cunoştea fineţea «istemului său nervos, care-i unea 
toate mădularele Intr-o splendidă maşină de luptă. Publicul nu 
vedea decât un flăcău de vreo optsprezece ani, cu pielita brună 
şi cu un trup de băieţandru. La Danny era cu totul altceva. 
Danny era un bărbat de două- loci şi patru de ani, iar trupul lui 
era un trup de liftrbat. Contrastul deveni şi mai izbitor când 
veniră Mnândoi într-un colţ al ringului, pentru a primi ultimele 
instrucţiuni din partea arbitrului. 

Rivera văzu cum Roberis lua loc chiar în spatele băncii 


ziariştilor. Era mai beat ca oricând şi vorbea şi mai împleticit ca 
de obicei. 

— Fii liniştit, Rivera, îi şopli Roberis. De uci» nu te poate 
ucide. O să tabere asupra ta de la început, dar să nu te sperii. 
Apără-te şi intră în elinei?. N-o să te poată lovi prea tare. 
Închipuieşte-ţi că ai fi partener la un antrenament. 

Rivera nu dădu niciun semn că i-ar fi auzit cuvintele. 

— Diavol morocănos! mormăi Roberis către omul de alături. 
Totdeauna-i aşal 

Dar Rivera uitase de ura lui obişnuită. Ochii li erau orbiţi de 
priveliştea a nenumărate puşti. Fiecare chip din public, atât cât 
putea să vadă, până la locurile de un dolar de la galerie, se 
transformaso Intr-o puşcă. Şi mai vedea întinsa graniţă a 
Mexicului, iar de-a lungul ei, mulţimea de zdrenţăroşi care nu 
aştepta decât aceste puşti. 

Rivera stătea în colţul lui. În partea cealaltă h ringului se afla 
Danny. O lovitură de gong - şi lupta începu. Publicul începu să 
urle frenetic. Danny atacă nu cu o lovitură, nu cu două, nu cu 
zece. Ci cu un potop de lovituri. Rivera nu Be mai vedea de loc. 
Dispăruse sub potopul acela de lovituri date din toate unghiurile 
şi din toate poziţiile de un maestru al boxului. Era aruncat în 
corzi, despărţit de arbitru şi iar aruncat în corzi. 

Nu era o luptă, ci un adevărat masacru. Danny arăta tot ce 
putea. Era o demonstraţie admirabilă, încordat şi entuziasmat, 
publicul nici nu băgă d «seamă că mexicanul se mai ţinea încă 
în pieioaro 

— Uitase cu totul de el. De-abia îl vedea, din când în când. 
Aşa trecu un minut, două minute. Apoi, într-un moment când 
adversarii erau separați, pu blicul îl văzu în sfârşit pe mexican: 
buza îi era sfâşiată, nasul îi sângera, dar nu observă că pieptul 
lui nu respira din greu şi cu în ochi îi ardea acccaşl flacără rece. 
Câţi pretendenți la titlul de campioni uu dezlănţuiseră asupra lui 
asemenea atacuri ucigaşe, în sălile de antrenament | 

Şi deodată se petrecu un lucru uluitor. Virlejiil de lovituri 
încetă brusc. Rivera rămase singur ia picioare. Danny, 
formidabilul Danny, zăcea lungit pe spate. Lovitura bruscă a lui 
Rivera se abătuse asupra lui ca un trăsnet. Arbitrul îl împinse pe 
Rivera înapoi cu o mină şi se aplecă asupra gladiatorului 
prăbuşit, numărând secundele. Publicul ke uita tăcut la Danny 


3 Luptă corp la corp. (n.r.) 


şi, în această linişte, se auzi glasul lui Roberts: 

— V-am spus eu că boxează cu amândouă mâi- n i lei 

La a cincca secundă, Danny se întoarse cu faţa In sus, iar la a 
şaptea se ridică într-un genunchi, (ţaţa să se scoale în picioare 
după ce va fi numărată secunda a noua şi înainte de a fi 
pronunţată a zecea. Dacă ar mai fi atins cu genunchiul podeaua 
la „zeceu, ar fi fost considerat „la podea“ şi deci „knock-out“. In 
clipa când genunchiul se desprindea de duşumea era considerat 
din nou în luptă şi, atunci, Uivera avea iar dreptul să-l atace. 
Rivera nu voia să rişte. În clipa când genunchiul adversarului va 
l'ârăsi podeaua, îl va lovi din nou. Se rotea în junii adversarului, 
dar arbitrul se tot băga între ei; ltivera îşi dădu seama că 
secundele sunt numărate di mare încetineală. Toţi aceşti gringo, 
până şi arbitrul, erau împotriva lui. 

La „nouă“, arbitrul îl împinse înapoi pe Rivera. (Mestul era 
nereglementar, dar îi dădu posibilitatea lui Danny să se ridice în 
picioare. Pe buze îi apă- rusedinnou zâmbetul, zâmbetul 
luidecampion. Intră cu dibăcie într-un elinei şi, încet-înoet, îşi 
recapătă puterile. Ultimul minut al reprizei trecea repede. Dacă 
va putea rezista până la sfârşit, va avea un minut istreg să-şi 
vină în fire, în colţul său. Şi rezistă până la sfârşit, zimbind în 
ciuda situaţiei deznădăjduite în care se afla. 

— Zâmbetul nu-i piere de pe faţă! urlă cineva, iar publicul 
izbucni în hohote de râs, răsuflând uşurai, 

— Lovitura mexicanului a fost cumplită! spusii Danny 
antrenorului, în colţul său, în vreme ce secunzii îl fricţionau cu 
putere. 

În repriza a doua şi a treia, Danny se întrebuința puţin, ca să- 
şi revină din năucitoarea lovitură primită în prima repriză. În a 
patra, era din nou cel de mai înainte. Condiţia fizică bună îi 
dăduse putinţa să-şi recapete puterile. Dar nu mai încercă 
tactica ucigaşă, deoarece mexicanul se dovedise a fi un luptător 
bun. În schimb, se folosi de toată forţa lui de boxer. Era un 
maestru în trucuri, dibăcie şi experienţă şi, deşi nu reuşi să 
plaseze nicio lovitură hotărâtoare, începu să-l toace şi să-l uzeze 
metodic pe adversar. La o lovitură a lui Rivera, el răspundea cu 
trei, fără ca vreuna din loviturile acestea să fie decisivă. Dar 
luate toate împreună, erau nimicitoare. 

Tot apărându-se, Rivera aplică o dată o directă năucitoare cu 
stânga. Şi, din când în când, îşi plasa loviturile la gura şi nasul 


lui Danny. Dar Danny ştia să-şi schimbe stilul de luptă după cum 
dorea. Şi, mai ales, se ferea de directa dată cu stânga de 
adversarul său. La un moment dat, înnebuni publicul printr-un 
upercut care-l aruucă pe mexican în aer, trântindu-l la podea. 

Rivera rămase într-un genunchi, căutând Să-şi vină cât mai 
repede în fire, pentru că ştia cât de grăbit număra arbitrul 
secundele. 

în repriza a şaptea, Danny îşi plasă încă o dată lovitura 
diabolică; de data aceasta nu reuşi decil să-şi clatine puţin 
adversarul, dar în clipa următoare, când Rivera era fără apărare, 
îl trimise cu o altă lovitură peste corzi. Trupul lui Rivera se 
prăbuşi peste banca reporterilor, care îl împinseră înapoi cu 
colţul platformei ringului. Rivera rămase acolo iiilr-un gonim lu 
ce arbitrul ne grăbea să numere - . Damn aştepta 

>e ring. 

Publicul urla ca scos din minţi: 

— Ucide-l, Danny, ucide 11 strigă cineva. 

; Strigătul fu reluat de zeci de glasuri. 

Danny u mai ştia ce să facă, dar iată că, într-a opta secundă şi 
nemaiaşteptând-o pe a noua, Rivera trecu pe neaşteptate prin 
corzi şi intră în elinei. Atunci interveni arbitrul, căutând să-l 
despartă, ca să poată fi lovit, şi crcându-i lui Danny toate 
avantajele pe care le poate crea un arbitru necinstit. 

Dar Rivera rezistă; negura de pe creier i se risipi. „Blestemaţii 
de gringo, toţi sunt nişte tâlhari!“ Viziunile îi stăruiau înaintea 
ochilor, ca vâlvătăile «nuli incendiu. Vedea acum marea 
revoluţie roşie lutinzându-se peste întregul Mexic. Puştile erau 
aici, în faţa lui. Fiecare din aceste chipuri odioase era o puşcă- 
Lupta pentru puşti. El însuşi însemna puşti. El eraf evoluţia. 
Lupta pentru întregul Mexic. 

Publicul devenise nervos. Nu încăpea nicio îndoială că Danny 
îl va bate pe Rivera, dar de ce era Hi vera atât de încăpățânat? 

Rivera refuza să se dea bătut. În repriza a opta, adversarul 
său încercă zadarnic să-şi plaseze upercutul. In cea de a noua, 
Rivera uimi din nou publicul. În cursul unui elinei, dădu o 
lovitură cu dreapta. Danny se prăbuşi la podea. Mulțimea era 
îngrozită. Faimosul upercut de dreapta al lui Danny fusese acum 
folosit împotriva lui de către adversar. Ri- u ă se apropie de 
Danny, când acesta ho sculă în picioare la „nouă'. Arbitrul îi 
bloca fftţiş calea, lucru pe care nu-l făcuse niciodată când 


i/era era la podea. 

(repriza a zecea, Rivera repetă de două ori upercutul. Danny 
începu să fie cuprins de disperare; trecu din nou la tactica 
ucigătoare. Dar, în mijlocul acestui vârtej de lovituri Rivera îl 
trimise la podea de trei ori la rând De data aceasta, 

Danny nu-şi mai reveni atât de rapid şi, In reprim a 
unsprezecea, se pomeni intr-o situaţie destul d «critică. Totuşi, 
până în repriza a patrusprezecea, îşi arătă toată îndemânarea. 
În plus, începu sA boxeze cu o grosolănie de care e capabil 
numai un boxer de mare clasă. Adesea, în timp ce se găsea în 
elinei, bolborosea cu buzele zdrelite, dar zâmbitoare, tot felul de 
înjurături în urechea lui Rivera. Toată lumea, de la arbitru şi 
până la public, er «de partea lui Danny, bănuind cam ce are el 
de ghidi o lovitură fulgerătoare, care-l va trimite definitiv la 
podea pe adversar. Era capabil de aşa ceva, căci se ştia că 
braţele-i rămineau totdeauna puternice, câtă vreme se putea 
ţine pe picioare. 

în pauzele dintre reprize, secunzii lui Rivera nu se ocupau de 
el nici pe jumătate cât ar fi trebuii, Se prefăceau că agită 
prosoapele, dar împingeau prea puţin aer în plămânii lui, care 
respirau ani' voie. Spider Hagerty îi dădu un sfat, dar Riveru ştia 
că-i un sfat pe care nu trebuia să-l urmezi’, Toţi erau împotriva 
lui. Era înconjurat de trădil tori. În repriza a patrusprezecea îl 
trimise din nou pe Danny la podea şi rămase în picioare, cu 
mâiniln întinse de-a lungul trupului, în vreme ce arbitrul număra. 
Rivera auzi şuşoteli suspecte în colţul celălalt. Îl văzu pe Michael 
Kelly cum se duce lu Roberts, se apleacă şi-i şopteşte ceva. 
Rivera, cari’ avea auzul fin, prinse ceva din şuşotelile lor. Voin 
însă să audă mai mult şi, când adversarul se scula în picioare, îl 
atrase, luptând în colţul acela. 

— Trebuie! îl auzi spunând pe Michael, iar R «- berts dădu din 
cap. Danny trebuie să câştige. Am pariat pe el o avere. Dacă 
ălălalt rezistă şi în n cincisprezecea repriză, sunt ruinat. Băiatul 
o SA asculte de tine. A 

Rivera se trezi brusc. Oamenii ăştia incercau să-l înşele. Incă 
o dată îl aruncă pe Danny la podeu şi rămase în picioare, cu 
mâinile atârnându-i lingi trup. Roberts se ridică şi-i spuse: 

— Du-Le-n coli ui tău! 

Vorbea autoritar, cum îi vorbise adesea în sălila de 
antrenament. Dar Rivera se uita cu ură la el şi aşteptă ca Danny 


să se ridice. În timpul pauzei de un minut, Kelly, managerul, 
veni Lângă Rivera. 

— Aruncă-te la podea, lua-te-ar dracu! îi spuse. Trebuie să te 
întinzi la podea, Rivera. Ascultă-mă îşi o să fac om din tine. Te 
las să-l baţi pe Danny în meciul următor. 

Rivera părea că înţelesese ce i se spusese, dar nu l'ăcu niciun 
semn: nici că primeşte, nici că refuză. 

— De ce nu vorbeşti? întrebă Kelly, înfuriat. 

— De pierdut, tot pierzi, spuse şi Spider. Arbitrul o să dea o 
decizie împotriva ta. Ascultă de Kelly şi trânteşte-te la podea. 

— Trânteşte-te, băiete - se rugă Kelly - şi am bu te ajut să 
ajungi campion. 

Rivera nu răspunse. 

— Te fac campion, băiete, pe onoarea mea! 

Când bătu gongul, Rivera simţi că trebuie să se 

Întâmple ceva. Publicul nu presimţea nimic. Ceea ce urma să 
se intâmple se va întâmpla aici, pe ring, şi în strânsă legătură cu 
el. Danny îşi recăpătase siguranţa de la început. Această 
siguranţă îl neliniştea pe Rivera. Se aştepta la un vicleşug. 
Danny se năpusti asupra lui, dar Rivera evită lupta. Sări în- |, r-o 
parte, punându-se în gardă. Era clar că celălalt voia să intre în 
elinei. Lupta corp la corp era necesară pentru trucul pe care 
avea de gând să-l folosească. Rivera se dădu înapoi, ocolind 
ringul printr-un joc de picioare, era conştient că singura lui cale 
de câştig era lupta distantă, nu corp la i'orp. Dacă le-ar fi dat cel 
mai mic prilej, oamenii uceştia i-ar fi smuls, în chip necinstit, 
victoria. 

Danny renunţă la orice precauţiune. Două reprize întregi 
alergă după Rivera, care se ferea să se imgajezc într-o luptă 
strânsă. Rivera primea lovitură după lovitură; primea loviturile 
cu zecile, dar se ferea să intre în clinei. Publicul se ridicase în 
picioare. Nu mai înţelegea nimic - înnebunise de a binelea. Nu 
mai vedea decât că, după ati-tou emoţii, tot favoritul va ieşi 
învingător. 

— De ce nu boxezi? urlau toţi. 

— Eşti un laş! Eşti un laş! Ucide-l, Dannyl Ucide-l! L-ai dat 
gata! Ucide-l! 

Rivera era. Singurul om din toată sala care-ţi păstrase calmul. 
Prin temperament, el era cel mai pătimaş dintre toţi. Dar 
trecuse prin atitea în viaţă, încât dezlănţuirea asta pătimaşă a 


publicului nu avea asupra creierului său decât efectul răcoros al 
unui vânticel de vară. 

în repriza a şaptesprezecea, Rivera se clătina în urma unei 
lovituri puternice. Braţele-i căzui-A de-a lungul trupului, 
neputincioase, Danny socoti că în sfârşit sosise momentul. 
Băiatul era acum la cheremul lui. Dar Rivera, prinzându-l cu 
garda deschisă, îi aplică fulgerător o lovitură puternicii în gură. 
Danny se prăbuşi. Când se scula, Rivera îl trimise din nou la 
podea, cu o lovitură la gât şi la bărbie. Repetă de trei ori 
lovitura. Niciun ar* bitru n-şj* fi putut spune că loviturile acestea 
sunt nereglementare. 

— Ah, Bill! Bill! se rugă Kelly de arbitru. 

— Nu ppt! răspunse acesta. Omul ăsta nu-mi dă niciun prilej. 

Istovit, Danny încercă totuşi să se ridice. Kelly şi ceilalţi din 
juj? ul ringului începură să strige după poliţie, ca să oprească 
meciul. 

Rivera văzu deodată un comisar rotofei, care so tot Invârtea 
pe lângă corzile ringului, îhcercând să pătrundă înăuntru. Erau 
prea multe posibilităţi de escrocherie în acest joc al 
blestemaţilor de gringo, Danny stătea neputincios în faţa lui. 
Arbitrul şi comisarul tocmai se apropiau de Rivera, cân<! acesta 
dădu ultima lovitură. Nu mai fu nevoie să se oprească meciul, 
căci Danny ilu se mai ridică de jos. 

Numără 1 strigă Rivera cil glas răguşii către arbitru. 

Şi când arbitrul termină numărătoarea* secunzii lui Danny îl 
euleseră de po jos şi-l curară în colţul lui. 

— Cine-a câştigat? întrebă Rivera. 

Arbitrul îi apucă, în silă, mina înmănuşată şi i-o ridică în sus. 

Publicul amuţise. Rivera se îndreptă în şi singur spre colţul 
său, unde secunzii nici măcar nu-i aşezaseră scaunul. Rupt de 
oboseală, so rezemă cu spinarea de corzi şi se uită plin de ură la 
oamenii din sală. Genunchii îi tremurau, pieptul li sălta 
spasmodic de oboseală. Văzând feţele acelea odioase, care 
parcă rinjeau la el, îşi aminti că toate înseamnă puşti. Puştile 
erau ale lui. Puştile erau ale lui. Revoluţia putea să înceapă. 

Traducere de P. Solomon 

B 

ULTIMUL MECI 

| 

Sain Slubener începu sii-şi cerceteze grăbii poşta. Aşa cum e 


firesc pentru un manager“ de box profesionist, corespondenţa 
lui obişnuită era pe cât du ciudată, pe atât de felurită. Orice 
nerod care avea o legătură oarecare cu sportul, orice reformator 
mai mult sau mai puţin fantezist al legilor ringului, nu şovăia să 
pună mâna pe toc şi să-i împărtăşească gândurile. 

Stubener cunoştea dinainte cuprinsul poştei pe care o primea: 
de la amenințările cele mai înfricoşătoare că va fi omorât dacă 
cel ce-i scria nu va fi ascultat, până la altele, mai mărunte, că la 
cel dinţii prilej i se va trânti în plină faţă un pumn zdravăn; de la 
oferta celor mai modeste pariuri pentru cutare sau cutare 
întilnire, până la prinsori pe surne de două sute cincizeci de mii 
de dolari, propuse de oameni care n-aveau o leţcaie. 

1 se trimiteau şi diferite fetişuri în plicuri închise: labe de 
iepure, de pildă, sau potcoave „purtătoare de noroc“. Mai mult 
decât atât, primiso chiar o curea de ascuţit brice, făcută din 
pielea unui negru linşat. 

Sam Stubener ştia dinainte că nimic din ceea ce-i aducea 
poştaşul nu l-ar mai putea uimi. 

Totuşi, dintre scrisorile pe care le desfăcuse în dimineaţa 
aceea, una îi atrăsese luarea-aminte în dup deosebit. De aceea, 
după ee o parcursese În întregime, se apucă 8-0 recitcască. Apoi 
o puse In buzunar şi o scoase iar după cinci minute, ca s-o 
citească pentru a treia oară. 

Scrisoarea aceasta puri a poştei dintr-un nat necunoscut, aflat 
în romilal ui Siskiyou. Era concepută astfel; 

Scumpul meu Sarn, 

Fireşte, nu mă cunoşti decât din auzite, fiindcă eşti mai tânăr 
decât mine şi e multă vreme de când am părăsit ringul. 

Cu toate acestea, să nu crezi că, retrăgindu-mâ7 m-am 
sălbăticit cu desăvârşire şi că nu mă mai gândesc la ceea ce se 
întimplă în lumea asta. 

Te-am urmărit din ziua în carey îneepându-ți cariera, ai fost 
făcut knock-out de Kal Aufman şi până când ai devenit manager, 
un manager excelent, tot ce poate fi mai bun în meseria asta - o 
spune toată lumea. 

Ei bine, vreau să-ți fac o propunere. Află că am aici pe cel mai 
extraordinar, dar şi cel mai necunoscut boxer din câți au existat 
vreodată. Iti vorbesc foarte ierios şi-ţi spun adevărul curat. 


4 Persoană fiare aranjează rhesl iun i le financiare şi organizatorice, legale de activitatea unui boxer 
profesionist. 


Ce-ai zice despre un flăcău care la douăzeci şi doi de ani 
cântăreşte două sute de livre” şi care loveşte de două ori mai 
puternic şi mai repede decât loveam eu însumi, pe vremea tind 
eram în cea mai bună formă? 

Fenomenul acesta este chiar băiatul meu, Pat Glendon, Pat- 
junior. Sub acest nume va boxa.. Am şi orânduit totul de pe 
acum. Aşadar, cel mai bun lucru este să porneşti îndată la drum 
şi să vii cât poți de iute. 

Eu însumi l-am învăţat şi l-am antrenat. l-am băgat în cap 
toată ştiinţa pe care am dobândit-o în cursul carierei mele. 

Voi adăuga, deşi pare de necrezut, dar e cil se poate de 
adevărat, că a pus şi de la el ceva peste ceea ce ştie de la mine. 
Inir-un cuvânt, este un boxer model. In curând va deveni o 
minune. 

Loveşte oarecum maşinal, fără să aibă nevoie să chibzuiască. 
Cel mai slab dintre,. Bobârnaccicu lui este pentru adversar un 
narcotic mai puternic decât swingulf dat eu țoală forța de un 
boxer obişnuit. 

S-ar putea spune, fără nicio exagerare, că flăcăul acesta este 
cea mai mare speranţă a hunii boxului. Prin urmare, îti repet, 
vino de-ți aruncă ochii pe aici. 

Pe vremea când erai managerul lui Jeffries, se pare că îţi 
plăcea vinătoarea. Iti voi da prilejul să vânezi şi să pescuieşti cât 
vrei, mai mult chiar decât ţi-ai putea dori. Băiatul mea te va 
întovărăşi. Eu n-aş mai fi în stare. 

De altminteri, aceasta c şi pricina pentru care-ţi scriu. Aş fi 
vrut să-i fiu cu manager. Dar, din nenorocire, mire cu neputinţă. 

Mi-am cam trăit traiul şi, din clipă în clipă, îmi voi face 
bagajele pentru călătoria spre lumea cealaltă. 

Propunerea mea vă va asigura bogăția şi ție şi lui. Nu întirzia, 
dragul meu Sam. Grăbeşte-te! Ţin mult să întocmesc eu însumi 
contractul. 

Cu toată dragostea PAI GLENDON 

Sam Stubener rămase pe gânduri. 

La început - amintindu-şi că cei din lumea boxului sunt nişte 
poznaşi fără leac - crozusc că esto vorba de o glumă. Cu nasul 
în scrisoarea pe care o avea în faţă, încercă să recunoască 
scrisul elegant al lui Corbeti sau mâna puternică a lui 


5 Măsură de greutate englezeasca = aproximativ 500 g. 
6 Lovitură laterală balansată, executată din clan, tu braţul uşor arcuit (n.t.). 


Fitzsimmons. Dar nu... 

Dacă scrisoarea era într-adevăr de la Pat Glendon şi dacă era 
sinceră, se cuvenea s-o ia în seamă. i 

Pat Glendon părăsise ringul de mulți ani. li putea fi bunic. 
Stubener il văzuse o singură dată Doxlsd, împotriva lui Jaelt 
Dempsey. Pe vremea uoeea începuse să fie numit „bătrânul 
Pat“. Îşi inaugurase cariera pe timpul când boxul ora Îndrumat 
de vechile regulamente englezeşti şi o sfârşise sub noile reguli, 
întocmite de marchizul de Queensbury. Aşa încât nu se putea 
găsi vreunul printre cei care nunoşteau cât de cât boxul, care să 
nu fi auzit de l'afe Glendon. 

Cei care îl văzuseră atunci când se afla în plină putere erau 
acum destul de puţini, iar pentru mulţi alţii era un om ăl 
trecutului. 

Cu toate acestea, numele îi era păstrat cu respect lu istoria 
ringului şi un anuar sportiv care ar fi uitat să-l pomenească ar fi 
fost socotit incomplet. 

La prima vedere, gloria care-l învăluia era pa- rudoxală, într- 
adevăr, Pat Glendon se bucurase ile cele mai mari onoruri, dar 
nu izbutise niciodată nit cucerească titlul de campion. 

il urmărise mereu nenorocul şi de aceea fusese poreclit „moş 
ghinion. 

De patru ori fusese foarte aproape de cucerirea campionatului 
la categoria grea. A 

Prima dată, meciul se desfăşurase In Golful San 
rancisco, pe un ponton amenajat în acest scop. Chiar în prima 
repriză se împiedicase de o ieşitură a podelei şi-căzuse atât de 
rău, Incit îşi rupsese an- lobraţul. 

A doua oară îşi rupsese un picior în cursul unei lutâlniri pe o 
insuliţă de pe Tamisa. ` 

A treia oară, lupta se desfăşurase în Texas. Chiar In clipa în 
care era să-şi doboare adversarul, poliția afivăli în sală şi 
întocmi tuturor celor de față acte ile contravenţie. Fusese o 
lovitură de teatru cu neputinţă de uitat. 

în sfârşit, a patra întâlnire avusese loc, într-o atmosferă 
solemnă, în Pavilionul maşinilor din San francisco. Dacă de data 
aceasta Pat Glendon nu a mai suferit niciun accident, el a fost în 
schimb nedreptăţit în mod josnic de un arbitru necinstit, vândut 
unei asociaţii de pariori. 

După ce Pat îşi doborâse adversarul printr-o lovitură de 


dreapta la faţă şi cu o stingă la plex, arbitrul îl declară foarte 
rece „descalificat pentru box nereglementar'1. Toţi cei de faţă, 
toţi oamenii dn meserie, şi-au putut da bine seama că ambele 
lovituri fuseseră foarte corecte. Şi nimeni nu s-a îndoit vreodată 
de lucrul acesta. 

Totuşi Pat, care deelarase, ca, toţi boxerii, că nu se va 
împotrivi hotărârii arbitrului, se resemnă ţi puse pe seama 
obişnuitului său „ghinion1l acest nou nenoroc. 

Acesta fusese Pat Glendon. 

Dar era într-adevăr el cel care scrisese rândaril* primite de 
Sam Stubener? Ga să-şi dea seama du adevăr, Sam pomi spre 
San Francisco, cu misteri oasa scrisoare în buzunar. 

„Ce mai e cu Pat Glendon? Unde a dispărut? C «se mai ştie 
despre el?“ Acestea fură întrebările puni' de Stubener, perind, 
tuturor sportivilor pe care ho dusese să-i vadă. Dar niciunul n-a 
putut să-i spunli mare lucru. Unii îl asigurară că Pat Glendon mu 
rise. Alţii se mulţumiră să dea din umeri. Edilii rul unui ziar de 
sport îşi cercetă dosarele şi, dupfl această operaţie, putu să-i 
răspundă că-> chim dacă Pat murise, nimeni nu primise vreo 
comuni care oficială. 

în sfârşit, de la Tim Douovan află ceva mm mult. 

— Nu, Pat n-a murit, îi răspunse acesta. Ern un om călit şi a 
dat dovadă întotdeauna de o cum pătare exemplară. Nici banii 
nu-i lipseau, aşa In cât îşiputea îndeplini orice dorinţă; a ştiut să 
pun» bani la ciorap din câştigurile sale şi s-a pricepui să-i 
plaseze în afaceri care i-au sporit averea. 

Cu toate că n-a băut niciodată decât apă, a foni la un moment 
dat proprietarul a oi cârciumi, cari aveau o clientelă destul de 
numeroasă şi pe care le închiria scoțând câştigur'i n Cind le-a 
vindut, a făcut iarăşi o afacere bună. 

îmi aduc aminte că pe vremea aceea m-am înl îl- nit cu el 
pentru ultima dată. Sunt vreo douăzeci de uni de atunci. Îi 
murise de curând soţia. L-am întrebat, fiindcă tocmai voia să ia 
un tren: 

— Unde te duci, bătrine? 

— In pădure... îmi răspunse. M-am. Săturat de lume. Adio, 
Tim! De atunci nu l-am mai văzut. Dar sunt convins că trăieşte. 

— Spui că-i murise soţia. Copii avea? 

— Da, numai unul, fiindcă se căsătorise târziu. Ura încă mic şi- 
| ţinea în braţe în ziua aceea. 


— Era fată sau băiat? 

— N-aş putea să-ţi spun. Purta fustiţă şi fiindcă nu mă 
interesa de ce sex este, nu l-am întrebat. 

Sam Stubener nu mai şovăi şi în aceeaşi noapte luă expresul 
spre regiunile sălbatice din nordul Californiei 

TI 

în zorii zilei următoare. Stubener sobor la Deer |. N k şi fu 
nevoit să aştep! o oră întreagă până să mi deschidă porţile 
singurului han din comună. Dar hangiul nu ştia nimic despre Pat 
Glendon, nu au- zise niciodată vorbindu-se de el, şi dacă locuia 
iiimva prin părţile acelea, trebuia să aibă locuinţa (oarte 
departe. 

Câţiva vagabonzi pe care-i întrebă răspunseră de Wikpmenea 
că nu-l cunosc p Pat Glendon. 

De-abia după ce se deschiseră agenţia şi poşta, Stubener 
izbuti să întrevadă ceva ma limpede urma celui pe care-l căuta. 

Da, da; Pat locuia pe acolo Trebuia să ia poştalionul spre 
Alpine, un cătun de pădurari ce se găina la o depărtare de vreo 
şaizeci de kilometri. De la Alpine urma să plece călare, ca să 
poată străbate Valea Antilopei şi lanţul de munţi din preajma ei, 
până lă Pârâul Ursului. Prin părţile acelea trăia Pat Glendon. 
Oamenii din Alpin e aveau să-i spună unde anume. 

Da, mai era acolo şi un tinăr, oare se numea tot Pat, ca şi 
tatăl său. Administratorul agenţiei îl văzuse. Erau vreo doi ani de 
când fusese la Deer Liek. Bătrinul Pat nu se mai arătase de vreo 
cinci ani. Scria să i se trimită alimentele de care aven nevoie şi 
le plătea totdeauna prin cecuri. Era un moşneag cu părul alb ca 
zăpada şi avea purtări ciudate. 

lată ce aflase Sam. Stubener la agenţie. 

Poate că oamenii din Alpine vor putea să-i den toate lămuririle 
de care avea nevoie... 

Stubener era satisfăcut. Cei pe care-i căuta existau într- 
adevăr. 

Managerul îşi petrecu noaptea în coliba pădurarilor din Alpine, 
iar în zori încălecă pe un cal de munte şi se îndreptă spre Valea 
Antilopei, de unde, după ce avea să atingă înalta culme 
stâncoasil, urma să ajungă la Pârâul Ursului. 

Toată ziua străbătu călare ţinutul cel mai sălbatic şi mai 
anevoios diţi câte văzuse până atuni i şi, pe înserat, ocoli Valea 
lui Pinto pe o potecă atll de râpoasă şi de îngustă, încât de mai 


multe ori» o gândi că e mai nimerit să coboare de pe cal şi să-şi 
continue drumul pe jos. 

Era ora unsprezece noaptea când se. Opri în faţn unei colibe 
de lemn, întâmpinat de doi câini uriaşi, care lătrau furioşi. Pat 
Glendon deschise uşa colil bei şi, plin de bucurie, îl pofti pe 
Stubener să intrai 

— Eram sigur că vei veni, scumpul meu Sam. Spuse Pat, 
târându-şi un picior. Aprinse apoi focul pe care puse să fiarbă 
calea şi să se frigă o costi|4 de urs. In noaptea asta băiatul meu 
nu-i acasă. A plecat la apusul soarelui ca să împrospăteze 
proviziile şi să împuşte vreo căprioară. Nu-ţi voi spun « 

dinu oaţă şi ai să poţi să-ţi dai singur scama de 1 start'. 

lui |... 

e mă priveşte, mi-am sfirşil cai îi Împlinesc optzeci şi unu de 
ani în ianuarie. Nu o prea rău pentru un l'osl boxer. N-am 
depăşit măsura în nicio privinţă, nici nu mi-am făcut de cap. 
Cheresteaua era bună şi am făcut-o să dureze cil. De mult s-a 
putut. Uită-te la mine şi spune-mi dacă nu-i aşal 

Mi-am crescut băiatul în aceleaşi principii. Ce crezi despre un 
flăcău de douăzeci şi doi de ani care n 11 băut niciodată măcar 
o picătură de alcool şi nici n-a fumat vreo ţigară sau vreo lulea? 
Uimitor, lui? E un adevărat uriaş, rămas un copil al naturii. Când 
ai să-l vezi la vânătoare, ai să-mi dai dreptate. KI o să care pe 
umeri echipamentul şi, la înapoiere, vii purta şi vânatul, oricât ar 
li de greu. Ai să gâiâi, ui să te poţi ţine de el! 

larna, ca şi vara, doarme sub cerul liber ori de 
i Itc ori vrea. Ceea ce mă necăjeşte este că nu ştiu iun se 
va deprinde, la oraş, să nu-şi petreacă ni- lludată noaptea 
afară. Şi iarăşi nu ştiu cum va în- * lura, pe ring, fumul de tutun. 
E îngrozitor fumul mesia care îngreunează aerul şi-ţi înăbuşe 
respiraţia lud eşti în plină luptă. 

Deocamdată ţi-am spus destule, dragul meu Mim. Pari obosit 
şi fără îndoială că de-abia aştepţi 
iite culci. Ai să vezi mâine băiatul şi după aceea ai mm spui 
părerea ta. 

Dar, ca toţi moşnegii, bătrânul Pat era tare vor» lul rol După o 
clipă începu iar: 

— Ştii, e în stare să prindă un cerb în plină fugă. IWtru 
plămâni, viaţa de vânător este un antrenament minunat. 
Mărturisesc, la asta se mărgineşte milă educaţia lui, cu toate că 


a citit câteva cărţi 
„Il atrag foarte mult poeziile, dar asta fără îndoilă din cauza 
sângelui irlandez. g 

Uneori, când il vad umirg eăzând pe gânduri. Imi închipui că 
mai crede în zinc, în strigoi şi în alte înşelătorii de soiul ăstora. O 
câmpie înverzită, o dumbrăvioai de ni, îndărătul cărora se iveştii 
luna, un răsărit sau 111 apus de soare, >e care le ur măreşte 
neclintit (io pe culmea Muntelui Pleşuv, acestea îi prilejuiesc o 
neînchipuită desfă tare. În'unele nopţi declamă, la lumina 
stelelor, versuri din „Lu. Cifer“ sau „Noapteall, pe care le-n 
învăţat d intr-un volum împrumutat de la învfl ţătoarea cu părul 
roşu. Îi place şi desenul şi e în totdeauna gata să schiţeze pe o 
bucată de hârtii ceea ce vede. 

Dar, Dumnezeu mi-e martor, acestea nu sunt du cât toane 
nevinovate de care se va dezbăra îndaW ce va cunoaşte ringul. 
Cu muşchii pe care-i are, nil se va mai gândi mult timp la 
mofturile astea | 

Dar, cum îţi spusei, îi va fi greu să se deprindfl cu viaţa de 
oraş. Singurul oraş pe care l-a văzul vreodată este Deer Lick. Un 
prăpădit de orăşsl pierdut la capătul lumii şi, după părerea lui, 
oii populaţie prea numeroasă. Tot atât de numeroaUH ca 
buruienile care cresc pe străzi... 

Sunt vreo doi ani de atunci... A fost singura dnmi când a văzut 
o locomotivă şi un tren. Mă în trei uneori dacă am făcut bine că 
l-am crescut în felul acesta. Totuşi „datorită acestui sistem, a 
căpătui un suflu şi o putere de taur sălbatic. Niciunul din tre 
flăcăii de la oraş n-ar fi în stare să se bată cu» | Chiar Jeffries, în 
cea mai bună formă; nu' mă tnn s-o spun, de-abia l-ar necăji 
puţin. Ştrengarul meu însă, dacă ar vrea, l-ar zdrobi. Are nişte 
mnşuii neînchipuit de puternici. 

Şi încă un lucru bun: se teme grozav de femili Vor mai trece 
mulţi ani până când se va hotărî w încerce să se apropie de ele. 
Deocamdată nu înj» lege făpturile astea. 

Singura pe care a cunoscut-o ceva mai de apronji- este 
învăţătoarea din Deer Lick. Aceea care i-a P 

tul în cap gustul pentru poezii. Innebunise după lrengarul 
acesta al meu şi îşi dădea şi ol seama. Kra o tinără eu părul ca 
para focului, care se ţinea Inix-una după el şi nu se ruşina de 
nimeni. Ca să se încă înţeleasă, i-a trimis nişte scrisori 
deznădăjduite. Pat nici nu le-a citit măcar. 


— Arde-le! îmi spunea. 

Şi le ardeam. 

A venit aici în două rânduri, pe iu cal M i-era tare milă de 
sărmana fată. Se vedea cât de nlo că se prăpădeşte după băiat. 
Ştii cum a înţeles lrengarul să răspundă unei iubiri atât de miri? 
«periat ca un iepure, şi-a luat arma, muniții şi iiahiri, a şters-o de 
acasă şi s-a dus să trăiască în Milure. Nu l-am mai văzut o lună 
întreagă. S-a întors pe furiş într-o seară, ca un om urmărit, şi-a 
imirecut noaptea la noi, după ce s-a încredinţat că ni o nimeni 
pe aici şi, în zori, a plecat iar. Timp de ini luni a mai venit din 
când în când, ca apoi să i'lnre ca şi prima dată. Până în ziua 
când l-am în- liinţat că, deznădăjduită, fata aceea care-l iubea 
nliimeşte a părăsit şcoala din Deer Lick ca să nu i' mai înapoieze 
niciodată. De-abia atunci s-a li- ml it şi s-a întors de-a binelea 
acasă, i'emeile au distrus mulţi boxeri. Cu el, însă, n-o i ho 
intâmple aşa. Băiatul ăsta roşeşte până în vâr- nl urechilor dacă 
întâlneşte pe drum vreo fetiş- nnfl care-l priveşte cât de puţin. Şi 
toate îl mă- din ochi. 

Singura lui pasiune e boxul. Ah, Doamne, şi cum i mai dă 
drumul la pumnii E plin de avânt Dar i nu crezi că se înfierbântă 
şi că îşi pierde capul. 

irlodată, nici chiar În vremurile mele bune, n-am œ I pe ring 
atât de calm ca el. Acum îmi dau seama i mă înflăcăram prea 
mult şi sunt convins că aceasta mi pricina tuturor ghinioanelor 
mele. Dar băiatul 
a uste în acelaşi timp şi rece şi aprins. E un fel iimort care se 
destinde în gheaţă. 

Stubener aţipise. Bătrânul îl apucă de braţ a# să-l trezească, 
apoi îi spuse încet: 

— Vezi, scumpe Sara, am făcut din băiatul meu un om în 
toată puterea cuvântului. Un bărbat vin jos, cu pumni zdraveni, 
cu picioare solide şi ou ochi ageri. Nu numai că l-am învăţat felul 
meu de n lupta, dar m-am deprins, de dragul lui, şi cu * «< 
gulile moderne ale boxului. 

Poziţia? îi cunoaşte bine mecanismul şi nu se v «depărta de 
adversarul lui nici cu un deget rum mult decât este nevoie. lar 
de va trebui sa se fi> rească, va sări ca un cangur. 

Lupta corp la corp? Eşti curios, nu-i aşa?... K bine, fii pe pace! 
E şi mai bun decât în boxul In distanţă. lar în boxul la distanţă 
sunt mai mult, iiii sigur că ar putea întrece pe Jackson şi pe 


Corbell 

Toate le ştie, mă-nțelegi? Şi la ceea ce l-am în vătat eu a 
adăugat şi de la el câte ceva. Are geniul ringului! 

în timp ce eu îl iniţiam în subtilităţile boxului el şi-a pregătit 
loviturile puternice cu „voinicii din munţi. „Voiniciil4 ăştia sunt 
bivoli adevăni| care mugesc şi urşi uriaşi. Da, ei au fost 
antrenori lui. Se joacă cu ei cum ne-am juca noi cu nişte ol 
ţeluşi. Stubener se trezi încă o dată, auzindu-l în moşneag, care 
mormăia: 

— Cel mai ciudat lucru este că, atunci când m bate, nu are 
aerul că ia lupta-n serios. Atât de uţtn îşi doboară adversarul, 
încât într-o ispravă ca aitu nu vede decât un mijloc de a se 
înveseli. Dar, rfili dare! Când va fi pe ring... 

În zori, când ziua eră încă cenușie şi friguronmi Stubener fu 
zgâlţâit de sub pătură de bătrânul I'nl care se deşteptase 
înaintea lui şi-i striga la urecilii 

— Hai, scoală-te! Grăbeştş-te! Vine, uite-l cofe pe cărare! Ai 
să admiri un fenomen pe care im poţi vedea decât o dată lao 
mie de ani. 

Frecându-şi ochii încă grei de somn, Sam Sân bener se 
îndreptă spre uşa deschisă şi văzu oprindu! 

faţa colibei un tinăr uriuş, care ţinea în ni o 

«e mă, iar pe umeri duceu cnprioură de li fost o nimica toată. 

s Noul-venit era îmbrăcat grosolan, cu pantaloni de iilnză albă 
şi cu o cămaşă de lină descheiată la gât. Nu purta haină, iar în 
picioare avea nişte mocasini. 

Deşi cântărea două sute de livre, lii se greutatea poverii de pe 
mm, era nprinten şi felin. 

De cum îl văzu, managerii fu <lo înfăţişarea lui. 

Tânărul era într-adevăr grozav. Dar'se vedea In ol şi altceva. 
Era o făptură neobişnuită, o fiinţă 
110 pe meleaguri pustii, un personaj străin de senilul XX, ieşit, 
din cap până-n picioare, din cine vi ic ce veche poveste cu zâne. 

Stubener băgă îndată de seamă şi faptul că tî- nfirul Pat nu 
era de loc vorbăreţ. 

După ce bătrânul îi prezentă unul altuia, tânărul întinse 
managerului mâna, fără a-i spune niciun uvânt. Apoi începu să 
pregătească, tot atât de tă- >ut, mâncarea. 

La întrebările pe care i le punea tatăl său, uria- "ml răspundea 
aproape numai cu jumătăţi de cu- i mte. 


— Unde ai doborâţ căprioara? întrebă bătrânul l'#t. 

— La Furca Sudului. 

Fără altă lămurire. 

— He-heil rosti mândru moşneagul, uitându-se 
111  Stubener. La Furca Sudului... Il auzi? Adică la vreo 
şaptesprezece kilometri de aici, în plin munte. >1 n adus 
animalul pe umeri. E o cărare groaznică. 

'rinzul fu alcătuit din cafea neagră cu pâine us- i coaptă şi 
felii mari de carne de urs, fripte |t§ jăratic. 

Tânărul Pat mâncă o cantitate uriaşă de felii de. 3rânzul nu 
cuprindea niciun fel de zarzavat. 

| talăl şi fiul erau adevăraţi carnivori. 

În timp ce mineau, bătrânul vorbea pentru tustrei. Cu toate 
acestea, abia la sfârşitul prânzulm aduse vorba despre ceea ce-l 
frământa cel mai mult. 

— Pat, fiul meu, îl întrebă, ştii cine-i oaspetele nostru? 

Tânărul făcu un semn afirmativ din cap şi clipi din ochi că a 
înţeles. 

— Bine! Te va lua cu el la San Francisco. 

— Tată, aş prefera să rămân aici! 

Auzind acest răspuns, Stubener se simţi oarecum dezamăgit. 
Apoi se gândi că deocamdată n-avem niciun rost să-şi piardă 
curajul. 

Dar bătrânul Pat se înfurie şi glasul său tui iii aspru şi 
poruncitor: 

— Te vei duce la San Francisco, băiete! Şi lul aşa şi în alte 
oraşe. Doar nu degeaba te-am fătul boxer. Vei face ceea ce-ţi 
spun! 

— Bine!... răspunse tânărul Pat cu glasul nep. L sător, ţâşnind 
din pieptul său vânjos. 

— Şi-ai să te lupţi drăceşte! 

— Bine!... Când plecăm? 

— Aşteaptă puţin. Sam Stubener trebuie să va» U mai întâi de 
ce eşti în stare. 

Managerul îi întări spusele dând din cap. 

— Hai, dezbracă-te şi puneţi mănuşile! 

Tânărul Pat se dezbrăcă şi Sam Stubener ramam' 

împietrit de uimire în faţa minunatului exemplai omenesc pe 
care-l avea înaintea ochilor. 

— la priveşte, mormăi moşneagul, şi spune-mi dacă flăcăul 


ăsta e ori nu bine făcut. Uită-te nu mai cât de mlădios îi este 
corpul, cât de armonioasa este linia umerilor şi cât de puternic 
este toracele! 

Tu, care ai boxat la categoria grea şi te pricepi în meseria 
asta, eşti judecătorul potrivit, mai pi'i eeput ca oricare altul. 

Şi nici măcar umbră de cusur! Nimic sluţiil Niciun muşchi 
pipernicit! Bărbatul pe care-l nl în faţa ochilor nu-i unul din cei 
care ridică greuti|> pe la bâlciuri. Nu-i însă niciun simplu amator 
car» 

ilreai ă \i < a ţii... În stare de repaus, muşchii lui seamănă cu 
nişte şerpi mari, caro dorm leneş. Dar când vine clipa să şi-i 
încordeze, priveliştea e nemaipomenită* Băiatul ăsta e în stare 
să reziste patruzeci de reprize, cincizeci, o stil | Ineredinţează-te 
singur, dacă te A 

Asta şi făcu Stubener. Tânărul Işi puseră mănuşile. 

— Fii blând, băietei îşi sfătui Pat fiul. Smn nu mai este cel de 
odinioară. 

Clu orgoliul zgândărit, Slubenei de tot ceea ce ştia şi nu uită 
niciuna din dibăciile care-i aduseseră cândva faima. Zadarnic, 
de altfel, fiindcă linărul Pat, eu un aer visător, de parcă ar fi fost 
iul incit în contemplarea priveliştii din jur, para şi dejuca toate 
acţiunile. 

— Toate mişcările astea sunt ale lui, explica bfitrinul Pat. La 
capitolul acesta n-am ce să-l în- v (iţ. Ghiceşte lovitura care va 
veni Înainte de a o vedea, li preţuieşte din instinct iuţeala şi 
puterea. K un lucru firesc la el. 

Atunci când răspundea loviturilor, tânărul Pat flia să lovească 
zdravăn. 

Într-un corp la corp, Sam Stubener îi trânti o lovitură directă în 
gură. În felul cum fusese dată lov itura era şi oarecare răutate. 
Răspun nu în- lirzie şi, în următorul corp la corp, Stubener fu 
lovit în acelaşi fel. 

Tânărul Pat îşi stăpânise mânia, dar forţa pumnului său fu 
totuşi atât de mare, incit Stubener mneţi, oasele-i trosniră şi 
pentru o clipă crezu că i i-a oprit inima. Se indreptă cu greu, 
împleticin- ilu-se, îşi lăsă în jos braţele ca să arate că-i e de 
iijuns experienţa făcută şi bolborosi gâfâind: 

— Da... e bine!... O să... facă... figuri.. Frumoasă 1 

Ochii batrânului Pat st umeziră de mindrie şi bunii ie. 

— Şi acum, dragul meu Sam, ce crezi despre nătărăii care vor 


încerca să-l înşele pe ring? 

— Îi va ucide, sunt sigur. 

— Nu... are prea mult sânge rece ca să poatj ucide un om. Dar 
o să le dea o lecţie care să le tain pofta să se mai ţină de lucruri 
de soiul ăsta. 

— Şi acum, spuse managerul, să întocmim contractul. 

— Nu încă, răspunse bătrânul Pat. [in să ştii că toate 
condiţiile vor fi foarte grele. Prin urmării, trebuie să te deprinzi 
mai întâi să cunoşti bine p< ştrengarul ăsta. Vei porni cu el în 
munţi, ca sA vânaţi căprioare. Astfel îţi vei putea da seama jpn 
picioare zdravene şi ce plămâni sănătoşi are. Dupi'i aceea vom 
întocmi contractul în aşa fel, încât să nu lase loc vreunei 
neînţelegeri şi îl vom semna. 

Vânătoarea ţinu două zile. Stubener se înapoi" peste măsură 
de obosit, dar pe deplin îneredinţul că bătrânul Pat nu 
exagerase când îi vorbise desj>i* > neobişnuita rezistenţă a 
fiului său. 

în timpul acestor două zile, managerul studiam' mai 
îndeaproape mentalitatea tânărului Pat şi-ţi putuse da seama 
că, dacă în unele privinţe copilul acesta mare era uimitor de 
naiv, era totuşi deparli* de a fi prost. 

Nu era cult, e adevărat, dar nu-i lipsea putemi de pătrundere. 
Cu totul neobişnuită, era mai aiul seninătatea lui sufletească. De 
o răbdare nemăi”t nită, nimic nu-l tulbura şi nu-l necăjea. 
Niciodalll nu înjura şi nici nu vorbea urât. 

Şi, întrucât Stubener se arătă mirat de acest lumi, Pat se 
mulţumi să-i răspundă: 

— N-am simţit niciodată nevoia să înjur. Pont* că va veni 
timpul când voi fi silit s-o fac, la fol m ceilalţi oameni. Dar până 
atunci, ce rost ar avodK 

În cele din urma, eoni rad ui fu semnal şi veni 

«oaşul plecării. 

— Pat, băiatul meu, spuse bătrânul, sper că în i'iirând voi citi 
despre tine în ziare. Atj fi fost fericit HÂi te pot întovărăşi. Dar 
am lrecul de vârsla clnd mai putea părăsi munţii. Aşadar, adio şi 
noroci Apoi, luând deoparte pe Stubener, cu o mişcare aproape 
sălbatică, îi spuse: 

— Nu ita, dragul meu Sam, de ceea ce ţi-am spus lii repetat! 
Băiatul e curat şi cinstii. Nu cunoaşte ci una din şireteniile 
obişnuite pe ring. I le-am ascuns cu toată grija. 


Gândn oricărei înşelăciuni, chiar dacă i-ar folosi, li e cu 
desăvârşire străin. E plin de curaj şi bună- «redinţă. Nu şt că 
există unii care, pentru o sumă le bani, se lasă învinşi. Şi ţin 
neapărat să tiunână cinstit. El insuş ar fi scârbit de asemenea 
şmecherii şi târguieli. Aşa încât să nu le încerci cu el! I) e aceea 
am pus în contract şi condiţia care prevede la ce «mai mică 
lipsă de corectitudine, toată înţe- lojţerea cade de la sine. 

În afacerea asta puleli câştiga amândoi mulţi hani. Dar se joci 
cinstit cu băiatul meu. Ai înţeles? Sam Stubei er şi tânărul boxer 
încălecară pe cai. Şi tu, fiul meu, rosti solemn bătrânul Pat, care 
|H'ii sese calul de frâu, aminteşic-ţi mereu următorul lucru: Sunt. 
Temei şi femei, mă-nţelegi? Sunt cele care 

i cu bărbaţi i şi care, într-o zi sau alta, devin pricina pierzaniei 
lor. Din astea vei găsi din belşug. U/w mai este şi adevărata 
femeie, cea bună, adică cea care poate fi socotită geniul 
binefăcător al liltt'balului. Aceasta e mai rară şi dacă o întâlneşii 
i'liu va, păstreaz o bine şi n-o lăsa să-ţi scape. Ea fi f iricirea ta, 
mai mult şi mai sigur decât averea lor a. Dar băgare de seamă, 
îţi repet! Nu te lăsa «nlăgit de prima impresie. E ultimul meu 
sfat. 

, fiul meu. 

Dragoste de viaţii J29 

Necazurile lui Stubener Începură îndată după sosi rea lor la 
San Francisco. 

Nu pentru că Pat s-ar fi purtat urât, căci, dimpotrivă, era 
uimitor de amabil şi de supus, li chinuia însă necontenit dorul 
după munţii lui dragi. Spunea mereu că 11 îngrozeşte oraşul pe 
ale cărui străzi zgomotoase se plimba cu o înfăţişare 
nepăsătoare de indian. 

După vreo opt zile, Pat spuse: 

— Am venit aici ca să boxez. Ce mai aşteptămi' Vreau să mă 
întâlnesc cât mai curând cu J im Hanford 

Stubener fluieră Incet şi-i răspunse: 

— Jim Hanford este acum unul dintre cei mai puternici 
campioni. Dacă l-ai provoca, ar ridica din umeri, şi ţi-ar spune: 
„Nu mă compromit cu necu noseuţi. Apucă-te, băiete, să-ţi faci o 
faimă tot atll de mare ca a mea şi după aceea putem sta de 
vorbă”. 

— Cu toate astea mă simt în stare să mă bat cu ol. 

— Nici nu mă îndoiesc. Dar cine ştie asta, afară de mine? 


Invingându-l ai deveni dintr-o dată campion mondial. Nimeni n-a 
câştigat de la început un asemenea titlu. Aşa încât trebuie să 
urmezi ordinea sân tornicită pentru toţi. 

— Nu înţeleg pentru ce. Sunt în stare! Asta-i de ajuns! 

— Mulțimea, dragul meu Pat, nu judecă aşa Chiar dacă 
admitem prin absurd că Jim Hanford ăr consimţi să-şi măsoare 
puterile cu tine, ceeaco, îţi repet, e cu desăvârşire de necrezut, 
publicul n-oi înţelege nimic dintr-o asemenea întâlnire. N-ui veni 
să vă vadă şi eu aş pierde bani. Fiindcă publicul e acela care 
plăteşte. 

În clipa asta, de altminteri, Jim Hanford apare în fiecare seară 
pe scena unui varieteu, cu care «iscălit un contract pentru şase 
luni, fiind plătit mi o mie de dolari pe săptămână. N-o să rupă 
contract ui ca să-ţi fie ţie pe plac. E doar lesne de înţeles. 

— Atunci ce-i de făcut? 

— Să te întâlneşti mai Întâi cu campioni de mâna a doua, cum 
sunt Chub Col lins K.clly-dărimătorul ţi Olandezul zburător. Du] 
> co ai să-i învingi, ai lă urci prima treaptă. Aj o te înalţi ca un 
balon. : 

Şi Pat. Intr-o seară am isprăvit cu ei. li bat pe tusi Fă 
numaidecât cele trebuincioase 1 

Stubener nu-şi putu stăp râsul. 

— Ce s-a întâmplat? Crezi că mi-e frică de ei? întrebă Pat. 

— De loc. Dar nu te poţi întâlni într-o singură iteară cu toţi 
trei. Ai să-i învingi pe rând, în trei întâlniri diferite. Sunt 
managerul tău şi, în propriul nostru interes, trebuie să mă laşi să 
lucrez potrivit regulilor în vigoare. Cunosc mai bine decât tine 
obiceiurile ringului şi datoria ta este să te supui părerii mele. In 
felul acesta ai să-ţi capeţi faima. Dacă ai noroc, în cel mult doi 
ani eşti în vârful scării şi fiecare din noi va deveni slăoinul unei 
mine de aur. 

Pat făcu o mutră posomorită şi mormăi: 

— Doi ani!... E foarte mult 1 

Apoi chipul i se însenină. 

— Atunci, peste doi ani, spuse el, mă pot înapoia acasă? 

Stubener tresări. 

Voia să-i spună că nu s-ar cuveni să părăsească mina de aur 
tocmai atunci când a pus în sfârşit mâna ne ea. Dar se stăp ini, 
gândindu-se că succesul şi Inima îl vor ameţi pe Pat aşa cum se 
întâmplase cu utiţia alţii şi că, odată sosit ceasul acela, îl vor în- 


lănţui de ring pentru totdeauna. Până atunci, însă, va trebui să 
dea dovada de răbdare cu tânărul său protejat şi să îndrumeze, 
cu toată iscusinj o foarte anevoie de condus. 

în timp ce Stubener făcea tot felul de demersuri Il>o lângă 
managerii cluburilor din oraş, ca să-şi «rate „mânzul”, Pat îi 
spuse că se plictiseşte din ce In ce mai mult. 

„ Nici nu mai ieşea din casă decât atunci când ao ducea la 
Biblioteca Municipală, casă împrumute vo lume de versuri şi 
romane, pe care le citea cu nesa” de dimineaţă până seara. 

Stubener era atât de îngrijorat, incit., teminclu-so că Pat va 
slăbi, se hotărî să-l trimită la ţară, suli supravegherea lui Spider 
Walsh, omul său de în cm dere. Aşadar, l'al plecă spre cealaltă 
parte a golfului, la o fermă din Contra-Costa, unde-şi reluă viaţa 
obişnuită, urcând munţii şi dealurile, pescuind păstrăvi în râuri, 
vânind prepeliteşi iepuri sau îndirjindu-aii să răpună vreunul din 
animalele viclene care pânil atunci îşi bătuseră joc de vânători şi 
scăpaseră de toţi urmăritorii lor. 

Spider Walsh se îngrăşa şi, cu toate că el lui depunea nicio 
străduinţă, cel ce-i fusese încredinţai îşi păstra forma. 

în vremea aceasta, Stubenernu izbutea să convingi pe nimeni 
de uimitoarele însuşiri ale „mânzului” său. Toţi îi răspundeau 
rânjind: oare nu-s pline pădurile de fenomene necunoscute, gata 
să răstoarne totul? 

în cel mai bun caz i se va îngădui lui Pat să figu reze pe 
program intr-un meci de patru reprize, cum se obişnuieşte şi cu 
ceilalţi de teapa lui. Atâta toi Dar să fie înscris în program ca 
„atracţia reuniunii”, nici nu putea fi vorba. 

Cu toate acestea, Stubener stăruia. Ţinea morţi”, ' ca Pat să-şi 
facă un debut senzaţional şi, datorită prea tigiului lui personal, 
izbuti, după o lună, să-şi înde plinească dorinţa. După multe 
stăruinţe, „Clubul Misiuniil4 consimţi ca Pat Glendon să se 
întâlneano/1 în cincisprezece reprize cu Kelly-dărâmălorul, p<< 
un gaj de o sută de dolari. 

Vom aminti în treacăt că tinerii boxeri obişnuiim să se 
împăuneze cu numele vechilor glorii ale ringn lui, aşa că nimeni 
nu bănuia că va vedea, de faptt chiar pe fiul faimosului Pat 
Glendon. Ştubenm ţinuse să păstreze o taină desăvârşită în 
această pri vi lă. Abia după ce tânărul va dev'eni cunoscut 
aveau fie înştiinţate ziarele şi efectul produs de această 
stăinuire avea să fio înzecit. 


În sfârşit, sosi şi faimoasa scară. 

Neliniştea lui Stubener nu mai cunoştea margini, a în joc 
însuşi renumele său profesional. Aşa cum stise pretutindeni, 
doinitul „minzului” său trebuia fie senzaţional. 

Tulburarea lui spori când, într-un cotlon al culi- lolor, îl găsi pe 
Pat slând melancolic pe un scăunel, Pat care-şi pierduse roşcata 
din obraz şi a cărui ă avea o nuanţă de galben livid. 

Lubener il bătu pe umeri. 

— Hai, băiete, curaj! îi spuse. Aşa e când apari pentru prima 
dată pe ring; în situaţia ta oricine are emoţii. Şi, cu cât se 
prelungeşte aşteptarea, cu utll mai inult sporeşte şi enervarea. 
De altfel, asla-i n şmecherie obişnuită a lui Kelly, să-şi enerveze 
miversarul, făcindu-l să aştepte. 

— Nu despre asta e vorba, răspunse Pat. Nu mi-e teică. Dar 
fumul de tutun care umple sala pilirunde până aici şi-mi face 
greață. 

Stubener oftă uşurat. Dacă Patarfiavut într-adevăr inie, ar fi 
fost învins dinainte. Nici chiar Samson n ur mai fi fost bun de 
nimic în asemenea condiţii. 

fiit despre fumul de tutun - era altceva. Pat iivra să si’ 
deprindă cu el. 

C.ind îşi făcu intrarea pe ring, tânărul fu primit mi îi tăcere 
oslijă. 

O explozie de strigăte şi de aclamații entuziaste 1/Jnieni însă 
atunci când Kelly-dărâmătorul trecu printre corzi. De altfel, omul 
îşi merita porecla ce 
ine dăduse. Avea un aer. Sălbatic, muşchi vânjoşi, puternic 
reliefati şi cântărea peste două sute de livre. 

l'at îl privi curios. Kelly îi aruncă, drept răspuns, 

ii căutătură piezişă şi sălbatică. 

Potrivit obiceiurilor, cei doi adversari îşi strânseră utiin iic. Şi 
când mâinile lor se atinseră, Kelly scrâşni (liii dinţi şi mormăi, 
strâmbându-se groaznic: 

— Eşti cam îndrăzneţ, tinere! Apoi fluierând strident, dăd la o 
parte cu o mişcare lentă m i im lui Pat şi îşi întregi gândul cu 
jumătate glas: Am să te cotonogesc, li itulei 

Ghicind cuvintele care însoțeau gestul lui Kelly, publicul 
izbucni în râs. 

Cei doi se îndepărtară unul de altul şi se duseră să se aşeze 
fiecare în colţul său, aşteptând loviturii de gong ce urma să dea 


semnalul luptei. 

— De ce este oare atât de furios pe mine? il întrebil Pat pe 
Stubener. 

— Nu-i de loc furios. E doar un vicleşug, alt vicleşug obişnuit 
de-al lui. 

— Bine, dar asta nu înseamnă box l... spuse Pat, ui cărui ochi 
albaştri îşi păstraseră obişnuita seninătate. 

Se auzi gongul, care vestea prima repriză. 

— Atenţiune, strigă Stubener lui Pat, care un ridică. Se va 
năpusti asupra-ţi ca un canibal. 

Intr-adevăr, Kelly se aruncă spre Pat ca un antropofag, 
cuprins de o mânie sălbatică. Fără să- «| piardă cumpătul, Pat 
calculă lungimea săriturii făcută de adversarul său şi înaintă 
doar cu dnl paşi. Apoi, în clipa potrivită, se dădu puţin înapoi şi 
trânti în falca lui Kelly un croşeu' de dreapl» 

Pe urmă aşteptă. 

Lupta se sfârşise. Kelly se prăbuşise la pământ ca mi bou 
înjunghiat. Şi rămase întins, nemişcat, în timp un arbitrul, 
aplecat deasupra-i, îinumăra tare la urechi’, fără niciun succes, 
cele zece secunde regulamentare 

„Secunzii* lui Kelly veniră apoi să-l ridice. Din Pat, dindu-i în 
lături, ridică singur uriaşa povarl inertă şi o duse pe scăunelul 
său, unde o dădu în primire îngrijitorilor. 

După vreo jumătate de minut, Kelly îşi rid ied puţin capul şi 
clipi din ochi. Plimbă în jur o privim năucă şi şopti cu glas 
răguşit: 

— Dar ce dracu' mi s-a întâmplat? Vii părut că-mi cade 
tavanul în pl... 

fj IV 

I urma acestei prime întllniri, deşi părerea tuturor ira că îl 
învinsese pe Kell numai Ilmplări, Pat fu pus să boxeze cu Rufe 
Mason. Meciul avu loc peste trei săptămâi) la lubul „De la 
Sierra“ 

Rufe Mason era un boxei de ategorie grea renumit atât pentru 
dibăcie, cât şi pentru puterea sa. 

Când gongul vesti prims repriză, cei doi boxeri io îndreptară 
liniştiţi către celălalt şi se întâlniră la mijlocul ringului. La început 
nu se loviră» Dar se prinseră într-un corp la corp strâns, atin- 
(ţindu-se aproape eu mănuşile. Rămaseră astfel vreo i inci-şase 


7 Lovitură scurtă şi rapidă, ce se execută cu braţul indoii şi nemişcat din cot (n.t.j. 


secunde. Apoi Ruâe Mason îşi eliberă, 'leodată, dreapta din 
strânsoare şi încercă să lovească. 

Dar în aceeaşi clipă Pat îşi slobozi pumnul. 

Cei doi adversari erau atât de lipiţi unul de celălalt, încât 
pumnul lui Pat nu avu ae străbătut decât a distanţă 
neînsemnată - vreo opt degete.1 O răsucire a umărului li dădu 
însă avântul trebuincios. 

Spectatorii, vreo sută la număr, nu Înţeleseră nimic. Un lucru 
nu putea fi însă pus la îndoială, anume i'ft lovitura se oprise în 
bărbia lui Rufe Mason, care mi clătinase şi se rostogolise pe 
podea, în faţa privitorilor înmărmuriţi. 

Arbitrul numără cele zece secunde şi Rufe Mason nu se ridică. 

Aşa cum făcuse şi cu Kelly, Pat îl luă în braţe şi «o duse să-l 
aşeze pe scăunel. Trebuiră să treacă douăsprezece minute 
înainte ca Rufe Mason să-şi vină în fire, şi cu ochii sticloşi şi 
genunchii moi pă- iftKi ringul cu ajutorul celor doi îngrijitori, 
care-l «prijineau de subsuori. 

1Veche unitate de măsură englezească, egală cu aproximativ 
25 de milimetri, (n.t.) 

Unui reporter, curo veni în cabina lui, Rufe M wii îi răspunse 
doar atât: 

— Acum inii dan seama de ce a spus Kelly dări maiorul că i-a 
căzut tavanul în cap... 

A treia întlinire puse l'ală în l'aţă pe Pat ni Clmb Collins. 

Meciul era prevăzut pentru douăsprezece reprimi In cea de-a 
patrusprezecea secundă a primei reprize Clmb Collins era la 
podea. 

Stubener îl dojeni aspru pe Pat. 

— Ştii ce poreclă ţi s-a dat? îl întrebă. 

Pat schiţă un gest de nedumerire. 

— Ei bine, nu ţi se mai spune decât „Glumeţul' 

Pat Glendon zâmbi în silă. Apoi spuse că nu |i sinchiseşte de 
lucrul acesta. Înainte de a se întoarn la munţii săi dragi, avea de 
îndeplinit o obligaţie Şi căuta să corespundă aşteptărilor. Atâta 
tot. 

— Dar în felul acesta nu mai poate merge | urnii Stubener, 
încruntându-şi sprâncenele cu un aer înfţri jorat. li învingi prea 
repede adversarii. S-ar cuveii să-i mai cruţi puţini... 

Pat păru foarte uimit. 

— Nu înţeleg, spuse. Nu trebuie să-i înving 


— Ba da, sân tem de aceeaşi părere, reluă Stubenei Da, 
repet, trebuie s-o faci cu oarecare chibzuialu Fii mărinimos şi 
îndurător cu ei! Altminteri, te vie uri cu toţii. Îi vei înspăimânta şi 
niciunul nu se fu mai încumeta să se măsoare eu tine. 

Şi apoi, trebuie să ţii seama şi de public! Crezi că vei putea 
atrage cu meciuri care nu ţin decât palm sprezece secunde? la 
gândeşte-te puţin! Să plăteţi locul până la cinci dolari pentru o 
desfătare cun durează doar patrusprezece secunde!... Tu însnţ 
vei recunoaşte, cel dinţii* că-i cam scump. 

— E limpede! aprobă Pat. In ce mă priveai mi-ar plăcea mai 
mult să mă duc la pescuit. Ne-ttn înţeles. De-acum încolo se vor 
sătura pentru boiii pe care-i plătesc. 

Nici adevărații sporlivi. Ar | i pulul adăuga Slube- ner, nu erau 
mai mulţumiţi. Meciurile inohe- iau atât 'de repede nu le 
spuneau nimic. | i înveselea replica lui Kelly-dărimăloni |, " 
celebră, dar nu vedeau în aceste uimitoan şi scurte izbânzi ule 
lui Pat decât efectul unei forţe neobişnuite. Din punct de vedere 
al meseriei, insă, nu voiau Bă-l ia în seamă. 

Aşadar, după această nouă victorie, Stubener organiză uu nou 
meci, de astă dată cu Pete Sosso, un boxer portughez stabilit în 
America. Tânărului Pat i-a fost cu neputinţă să se pregătească în 
vederea acestui meci. 

într-adevăi, o; ristă îndatorire îl chemase acasă. Bătrânul Pat, 
care suferise de o boală de inimă, murise lubit şi fiul său 
trebuise să plece ca să-l înmormân- li'ze. Cu toate străduinţele 
lui, Pat n-a putut să se înapoieze din această călătorie decât 
puţin timp înainte de meci, astfel că abia avu timp să-şi lohimbe 
hainele cu echipamentul de boxer. 

Publicul era nerăbdător, mai ales că fusese nevoit wi aştepte 
vreun sfert de oră până când Pat îşi recapătă suflarea şi se 
dezbrăcă. 

În acest scurt răstimp, Stubener îşi reînnoi sfaturile ci mai 
aultă stăruinţă ca de obicei. 

— Bate-te cu chibzuinţă | îi spuse. Aşteaptă repriza a zecea, 
sau chiar a douăsprezecea, ca să-l dobori! 

Pat ascultă. 

Cil toate acestea, i-ar fi fost foarte uşor să-l icoată din luptă 
pe necumpătatul Sosso. Dar nu se pripi, aşa că spectatorii fură 
încântați de spectacolul minunat pe care avură prilejul să-l vadă. 

Deoarece se prelungeau atacurile date de Sosso lii rafale, 


mişcările lui prefăcute, retragerile, ca şi miriturile lui ti cereau 
lui Pat o mai mare hiare- nminte ca de obicei. El făcea mari 
eforturi ca să nu-şi dea drumul la pumni. 

In fiecare pauză Stubener il felicita călduron pentru stăpânirea 
de sine de care dădea dovadă fi totul ar fi decurs bine până la 
capăt dacă Sosso nu s-ar fi folosit în repriza a patra de unul din 
procedeele sale favorite. 

In timp ce boxau, Pat trimise în falca lui Sosso un croşeu 
destul de slab şi, spre marea lui uimiro, văzu că adversarului îi 
cad mâinile pe lângă corp, că-şi dă ochii peste cap şi că i se 
îndoaie genunchii, dând impresia că e „groggy&'1. —- 

Ce s-a întâmplat? se gândi Pat. Oare adversarul său o să se 
prăbuşească în urma unei lovituri atât de slabe? Era de 
necrezuţi îşi lăsă şi el braţele pe lângă corp, privind pe Sosso 
care se clătina. Acesta aproape atinse podeaua, dar se ridică 
numaidecât şi se năpusti asupra adversa rului său cu o mişcare 
piezişă. 

Pentru prima şi ultima dată în cursul carierei salo, Pat nu 
fusese în gardă. Inainte de a se putea apăru sau feri, el primi în 
falcă pumnul portughezului. Şi lovitura fu atât de grozavă, încât 
Pat scrâşni puternic din dinţi. 

Sala izbucni în strigăte asurzitoare. Pat însă nn le auzea. Nu-l 
vedea decât pe Sosso stând în faţă-i, obraznic şi batjocoritor. Şi 
neînvins încă! Inţolewi atunci că fusese victima unei înşelătorii şi 
se sim” i cuprins de o minie grozavă. 

Deşi fusese destul de puternică, lovitura nu-l zdruncinase. Pat 
dădu din cap, de parcă ar fi vrut să-f» i scuture durerea pe care 
o suferise, şi-şi reveni numui decât. 

în clipa următoare îşi lăsă adversarul, care» e credea stăpânul 
situaţiei, să se apropie din nou şi | dădu, în acelaşi timp, cu 
dreapta o lovitură în falei», iar cu stânga o lovitură la plex. 

Sosso căzu. 

Medicii de serviciu avură mult du lucru ca să-l readucă în fire: 
trebui să treacă o jumătate de oră până când Sosso dădu iar 
semne de viaţă. Buzele îi fură cusute în unsprezece tr-o 
ambulanţă şi dus la cel mai apropiat spital. 

— Sunt tare mâhnit, îl lămuri Pat pe Stubener, că mi-am 
pierdut sângele rece în halul ăsta 1 Niciodată n-o să mi se mai 
întâmpli aşa 'va, ţi-o jur Şi tata îmi atrăsese doar atenţia asupra 


8 Ameţit, (n.t.) 


a< lucru, di-a spus că a pierdut multe în ti li În lui fiindcă nu 
izbutise să se stăpânească atunci când rebuia. De acum încolo, 
n-o să-mi mai pierd cumpătul! 

— Dacă spui aşa, nu mă îndoiesc că ai să te ţii de cuvânt, 
răspunse Stubener. Am o încredere nemărginită în tine. De 
altfel, de ce să-ţi pierzi calmul, de vreme ce ştii că niciunul nu-ţi 
poate scăpa? 

— Într-adevăr, îi am în mână în fiece clipă, în fiece minut. 
Oricând îi pot face knock-out. Tata îmi vorbea mereu despre 
însuşirea asta surprinzătoare- După părerea lui, există în mine o 
concordanţă desă* vârşită între gândirea unei mişcări şi 
mişcarea propriu-zisă, între minte şi muşchi. Odinioară mă 
îndoiam de lucrul acesta. Dar acum nu mai încapo îndoială. 

Stubener sorbea cuvintele tânărului, întrezărind În ele 
făgăduiala unei îngrămădiri atât de mari de dolari, încât ar fi 
putut să-l trezească şi pe bătrânul Pat Glendon din mormânt. 

— Foarte binel Minunaţi îi întări Stubener spu- lele. Şi vom 
stabili totdeauna, dinainte, numărul de reprize pentru fiecare 
meci. Data viitoare ai să-l lutâlneşti pe Olandezul zburător. 
Împinge disputa ptnă la repriza a cincisprezecea! în felul acesta 
publicul îţi va putea aprecia din plin calităţile, iar 
111 ţi le vei putea pune în valoare în toată voia. Şi nu mă 
îndoiesc că vei învinge exact la momentul Hlabilit. 

— Am înţeles! Şi dacă n-o făgăduiesc să nu mai deschid 
niciodată un volum de 

Longfellow?. O să l'io o pedeapsă destul de aspră pentru mine. 

— Cum vreil Ştii că nu prea mă sinchisesc de fleacurile astea. 

Pat suspină adine şi se gândi la învăţătoarea cu părul roşu, 
care-l urmărea odinioară până în pădure, ţinând în mână o carte 
de poezii. 

V 

— Unde te duci? îl întrebă Stubener mirat, privi ndu-şi ceasul. 

Cu mâna pe clanţa uşii, Pat se opri şi se întoarse. 

— La Universitate, răspunse el. Un profesor ţine aslă-seară o 
conferinţă despre Browning." E un poet care te desfată, dar 
uneori e cam greoi şi trebuie explicat ca să fie bine înţeles. 

— Drace! exclamă Stubener, îngrozit. Tocmai astă-seară, 
când te întâlneşti cu Olandezul zburător, sau l-ai uitat? 


9 Longfellow, llenry Wadsworlh— (1807 = 1882). — puri american. (n.t.) 
10 Browning, Roberl (1812 — 1889)—poet englez, (n.1.) 


— Ba nu! Dar nu mă urc pe ring decât la ora zece. Conferinţa 
se sfârşeşte la nouă şi un sfert. Aşa că am tot timpul. De altfel, 
poţi să vii să mă iei cu muşina dacă te temi că voi întârzia. 

Cu un aer mâhnit, Stubener ridică din umori şi se resemnă. 

— Mai degrabă ar trebui să te socoteşti fericii că ai găsit în 
mine un om în stare să asculte o conferinţă literară chiar în 
seara în care urmează să boxezo, îi atrase Pat atenţia. Tata îmi 
spunea mereu că orele dinaintea unui meci sunt cele mai 
neplăcute pentru un boxer. Aşteptarea aceasta zadarnică este 
foarte vătămătoare. Dacă nu faci nimic şi-ţi frângi degetele, îţi 
istoveşti puterile şi-ţi scade curajul. 

— Du le, băiete! Poate că ai dreptate. 

In scara aceea, în timp ce Pal executa conştiincios cele 
cincisprezece reprize, Şi ubener se ini roba înveselit ce-ar putea 
gândi sala aceea de sportivi dacă ar afla că tânărul şi falnicul 
boxer care-i dădea fiori abia venise de la o conferinţă despre 
Browning. 

Olandezul zburător era vest it pentru ardoarea cu care lupta. 
Veşnic neobosit, el era lot timpul în atac. Iş legăna şi-şi rotea 
necontenit braţele, sărea la dreapta şi la stingă în jurul 
adversarului Hău, învăluindu-l oarecum inir-o canonadă de 
pumni. l>e aici i se trăgea şi porecla. 

Pat se apără mai greu şi-şi stăpâni mai anevoie pumnii decât 
în lupta cu Sosso. Dar atacul furios pe care-l îndura constituia 
pentru el un minunat antrenament şi, la urma urmei, nu-i 
displăcea de fel. Primi din când în când lovituri, dar nu prea 
puternice. 

— Crezi că-l vei dobori când va trebui? îi şoptea îngrijorat, la 
ureche Stubener, în fiecare pauză. 

— Atunci sau chiar, acum, sunt încredinţat de asta! 

— Bine! Dacă-i aşa, du-l până a sfârşit! 

în repriza a patrusprezecea, îmbărbătat de aplauzele frenetice 
ale publicului. Olandezul zburător se întrecu pe sine. Sub năvala 
de pumni ce se abătH UBupră-i, Pat rămase nepăsător, fără să 
lovească şi el, mulţumindu-se numai să se ferească, atât de 
dibaci, încât nu fu atins niciodată. 

Privitorii din primele rânduri îşi dădură limpede seama cum 
stau lucrurile şi fură ineânlaţi de jocul şiret al lui Pat. 

Doar cei care se aflau în rândurile de sus nu pricepură despre 
ce-i vorba. Ki uu se îndoirii nicio clipă că Pat primea o 


chelfăneală zdravăn şi nu încetară să scoată urlete sălbatice în 
cin h Olandezului. 

Astfel că mirarea loi fu nemărginită, la sfirsitul reprizei, când 
văzură ct Pat nu-i însângeral şi că se duce liniştit şi cu paşi 
hotăriţi să-şi ia locul pe scăunel. 

— l-a sunat ceasul! spuse Stubener boxerului său. Vrei să-l 
dobori? 

— În zece secundei 

Răsună gongul şi Pat se ridică mindru în picioare. 

în sală nu mai era nimeni care să nu înţeleagă că de acum 
încolo Pat avea să se ţină serios de adversarul său. 

Şi Olandezul zburător înţelese. Îl năpădi un fel de nelinişte şi 
se îndreptă şovăind spre Pat. 

Cei doi bărbaţi se întâlniră la mijlocul ringului, gata de luptă, 
şi se priviră stăruitor timp de o secundă. 

Apoi, cu o săritură turbată, Olandezul se năpusti asupra lui 
Pat, dar fu oprit în aceeaşi clipă, cu exactitatea unui 
cronometru, de o lovitură minunat de precisă, care-l rostogoli la 
pământ.. 

în seara aceea îşi începu Pat, cu adevărat, urcuşul spre glorie. 
Sportivii începură să-l ia în seamă. Nu! lzbânzile lui de până 
atunci nu fuseseră simple „întâmplări norocoase”. Acum le 
dovedise că, înainte de a învinge, ştiuse să se apere îndelung şi 
minunat. Cu statura lui de uriaş, avea să ajungă departe. 

Reporterii ziarelor de sport afirmară că acum Pat n-ar mai 
trebui să se uite înapoi, ci să-şi măsoare, cu tot curajul, puterile 
cu marii maeştri ai ringului. 

Totodată, managerul lui fu sfătuit să grăbească organizarea 
unor întâlniri senzaţionale, pe care le aştepta toată lumea. Se 
ridicase o nouă stea. Nu-şi dăduse el seama? 

Atunci Stubener dezvălui taina cea mare. Protejatul său nu 
era nimeni altul decât fiul bătrânului Pat Glendon, fostul erou al 
ringului. Admiraţia pentru „tânărul Pat“ spori şi reporterii 
scriseră articole  seânteietoare despre această strălucită 
ereditate. 

Rând pe rând, Pat boxă şi învinse prin knock- out pe Ben 
Menzies, Redge Rede, Emst Lawson şi 

Bill Tarwater. Trecură lteva luni. l’ fu nevoit să călătorească 
mult pentru aceste meciuri, deoarece ele avură loc la (loldfi Id, 
Texas şi la New York. În afară de aceasta, meciurile cereau 


pregătiri destul de complicate, fiindcă şi adversarii care erau 
provocaţi fineau să aibă vremea trebuincioasă pentru a se 
pregăti Indeajuns. 

Călătoriile se repetară în cursul anului următor şi Pat învinse, 
unul după altul, vreo jumătate de duzină de boxteri care se 
aflau pe treapta penultimă a ierarhiei celor din categoria grea, 
în vârful căreia se găsea înfipt temeinic Jim Hanford. 

Mai întâi fu bătut Will Ring. Ca să se întâlnească cu el, Pat, 
însoţit de Stubener, fu nevoit să se ducă In Anglia. Urmă Tom 
Harrison. Pentru a lupta cu acesta, Pat şi managerul său fură 
siliţi să facă aproape ocolul pământului, până în Australia, unde 
Pat ieşi victorios tocmai în „Ziua boxului”. 

Bursele deveneau din ce în ce mai mari. Pat primea acum 
între douăzeci şi treizeci de dplari pe seară, fără a mai pune la 
socoteală sumele însemnate pe care 
i le plăteau companiile cinematografice pentru filmele pe care le 
făceau în timpul meciurilor. Din aceste câştiguri, Stubener îşi 
ridica întotdeauna cota legală, statornicită prin contractul 
întocmit de bătrânul Pat. Şi cu toate cheltuielile de neînlăturat 
pe care trebuiau să le facă, amândoi începură să se 
îmbogăţească. Stubener cumpără la San Francisco case cu 
multe etaje, care-i ridicau prestigiul în faţa celor ce-l cunoşteau. 
Şi Pat se mira văzând că averea managerului său devenea chiar 
mai mare decât a sa.- 

Anumite asociaţii de pariori, cu care Stubener» c afla în 
tainice legături de afaceri, l-ar fi putut dumiri asupra acestei 
ciudăţenii. Mai erau apoi şper- ţurile date pe ascuns de 
companiile cinematografice concurente, fără ca din acestea Pat 
să primească vreun l>aa. Tânărului îi erau cu desăvârşire 
necunoscute dedesubturile necurate ale ringului şi Stubener se 
străduia din răsputeri să-i păstreze nevinovat ia. Ceea ce, de 
altfel, nu era prea greu. lu toate treburile băneşti, Pat se 
încredea în holăririle lui. 

Sfios din fire, nu avea legături cu lumea sport ivă. Pe de altă 
parte, antrenorii lui primiseră din partea lui Stubener ordinul să 
nu l'leeărească niciodată despre lucruri care nu fac parte din 
atribuţiile lor. Şi dacă gloriosul boxer stătea de vorbă cu vreun 
reporter, trebuia neapărat să fie de fată acelaşi Stubener, care 
îndruma convorbirea aşa cum îi convenea. 

Se întâmplă totuşi ea, puţin înainte de intilnirea cu 


Henderson, Pat să fie oprit de un necunoscut, în timp ce se afla 
singur pe unul din culoarele hotelului unde locuia. Necunoscutul 
acela îi şopti că-i oferă o mie de dolari dacă vrea să-i 
d'estăinuiască în ce repriză îşi va face adversarul knock-out. Din 
fericire pentru cel care-l oprise, Pat îşi stăp în i mânia. Se 
mulţumi să ridice din umeri şi să-şi vadă de drum, 

Apoi istorisi întâmplarea lui Stubener, care-i răspunse: 

— Acela care ţi-a vorbit pe culoar este un farsor. Voia să-şi 
bată joc de tine. 

în ochii albaştri ai lui Pat se aprinse o licărire de furie: ea nu-i 
scăpă lui Stubener, care urmă: -Să-şi bată joc de tine sau, poate, 
mai mult decât al-it. Dacă ai fi ascultat pe şmecherul acela, ai l'i 
văzut mâine toată povestea în ziare şi Li-ai fi sfârşit cariera. Este 
şi acesta un mijloc, la IVI ca atâtea altele, de a duce la pierzanie 
pe cinevu. De altminteri, târguielile şi şireteniile acestea nu se 
mai obişnuiesc astăzi. Fireşte, odinioară asemenea josnicii erau 
îngăduite în mod tacit. Dar acum, niciun boxer şi niciun 
manager nu s-ar mai încumeta să se folosească de ele. Boxerii 
sunt oameni tot atât de cinstiţi ca şi jucătorii de tenis sau de 
fotbal. Buna lor credinţă este mai presus de orice bănuială. 

În timp ce rosttni apăsat şi ni prefăcută sinceritate Sliibener 
ştia că întilnirea 

i vorba, şi [te < el, în înţelegere cu o companie 
cinematograficii o  orânduise împreună cu Pat pentru 
douăsprezece reprize, nu avea să ţină în niciun caz mai mult de 
patrusprezece reprize. 

Numeroase şi însemnate pariuri fuseseră încheiate pe 
asoun's, pe temeiul acestei cifre, cu aprobarea plă- ilă a lui 
llenderson; care făgăduise că nu va depăşi umărul de reprize ce 
so fixase. 

Pat, rămas nevinovat şi naiv, nu încercă să prelungească 
această convorbire. 

El uită întâmplares care pricinuise această discu- ie şi, îr orele 
libere, îmbrăţişa un nou gen de distracţie: fotografia în culori. În 
ochii lui, îndeletnicirea aceasta era oarecum înrudită cu pictura, 
care-l ispitea mai mult, dar pentru care nu avea însuşirile 
trebuincioase. Îşi cumpără un aparat şi toate cărţile care se 
ocupau cu diferite procedee de fotografiere ş se închise ore 
întregi în camera obscură, In tovărăşia unui bec roşu. 

Niciodatf nu; e ţinuse vreun boxer atât de departe tic lumea 


ringului ca el. Dacă se găsea cineva are Încerca să stea de 
vorbă cu el, toate răspunsurile lui Pat s“ mărgineau la „da“ sau 
„NulI. Astfel că fu socotit de toată lumea un om ursuz, ce nu 
era lu stare nici măcar să schimbe patru vorbe cu cineva. 

Ziarele il înfăţişară ca p un laur prost, un animal numai 
muşchi, dar lipsit de creier, iar un reporter, necunobcind nimic 
din structura sa sufletească, mult mai gingaşă şi mai complicată 
decât şi-o închipuia publicul, îi dădu în chip spiritual porecla de 
„Bruta din cavernă11. Confraţii îl aplaudară o sg înveseliră; 
adoptară şi ei iceastă nouă poreclă, mire de atunci înainte 
rămase legată de numele lui t jlendon Adesea, cuvintele „Bruta 
din cavernă1l, iirrise cu litere mari, erau titlul unui articol sau 
explicaţia unei fotografii. Şi nu era nimeni care să nu ştie despre 
cine e vorba. 

În sinea lui, Pat era necăjit. Dar îşi ascunse mânia şi gâadurile 
şi deveni, dacă mai era cu putinţă, şi mai închis ca până atunci, 
urind şi mai mult ziarele şi pe ziarişti. În schimb se îndrăgosti 
de-a binelea de îndeletnicirea lui. Adversarii pe care avea să-i 
înfrunte erau aleşi pe sprinceană şi constituiau tot ce era „mai 
bun“ în box. Izbânda nu mai era atât de uşoară şi fiecare luptă 
avea în ea o parte de necunoscut. 

În unele intâlniri i se întinapla să nu-şi poată învinge 
adversarul în repriza stabilită cu Stubener. De pildă, pe 
Schulzberger, un german uriaş, nu-l putu învinge In repriza a 
optsprezecea, ba nici intra nouăsprezecea; abia într-a 
douăzecea izbuti să-l doboare. Cu toate acestea, el îşi păstra 
superioritatea datorită vieţii cumpătate pe care continua s-o 
ducă. Mai norocos decât tatăl său, nu suferi niciun accident, nu- 
şi zdrobi nimic şi nu-şi sfărâmu nici cel mai neînsemnat oscior. 

Stubener continua să-şi frece mâinile de bucurie, văzând că 
„mânzul“ său e stăpânit din ce în ce mai mult de pasiunea 
ringului şi că nu mai pomeneşte de înapoierea îu munţi, după ce 
avea că-i smulgă lui Jim Hanford titlul de campion al lumii. 

care se dedicase ziaristicii şi-şi semna articolele cu numele de 
Maud Sangnli. Nu era un pseudonim, ci numele ei adevărat. 
Făcea parte dintr-o familie foarte bogată şi foarte cunoscută în 
întreaga regiune, întemeietorul familiei, bătrânul lacob 
Sangster, fusese sărac. În tinereţe îşi pusese într-o bună zi 
lucru- şoarele pe umeri şi pornise la întâmplare să înfrunta 
viaţa. Începuse prin a fi argat la o fermă. Apoi, strângând ceva 


banişori, porni la drum cu mai mult curaj şi, în cele din urmă, 
descoperi unzăcământ de borax, în statul Nevada. Se apucă 
numaideoât de exploatare şi-fi trimise marfa spre vânzare în 
diferite regiuni, cu ajutorul unor căruţe trase de catâri. 
Zăcământul se dovedise a fi nesecat şi eâş- tigurile sporeau 
neîncetat, aşa că lacob Sangster îşi putu construi, pe cheltuială 
proprie, o linie ferată, care însuti cifra vânzărilor. Datorită 
sumelor neînchipuit de mari pe care le realiza, cumpără sute şi 
apoi mii de kilometri de păduri în statele Oregon şi Washington, 
pe care, de asemenea, le exploată. Ca urmare firească a acestei 
situaţii „intră în politică şi cumpără oameni de stat, judecători şi 
şefi de partide, devenind as un inie „căpitan de industrie" 

Când îşi dădu sufletul, acoperit ie onoruri şi plin de 
neîncredere în cinstea omenească, Sangster lăsă In urmă un 
nume care nu era cu desăvârşire neprihănit, dăruind în schimb 
copiilor săi vreo două gute de milioane de dolari. 

Copiii aceştia erau în număr de patru. Ei se simţiră de îndată 
cuprinşi de o ură de neînțeles unul împotriva altuia şi îşi 
intentară o mulţime de procese, în care fură puse în joc toate 
stăruinţele şi influenţele In vederea împărţirii acestei uluitoare 
moşteniri şi a valorii numeroaselor proprietăţi ale răposatului, 
dând astfel prilejul întregii Califomii să se înveselească vreme 
îndelungată. 

Cel mai tânăr dintre ei, Theodor Sangster, era şi rol mai cinstit 
dintre cei patru. Sau, dacă vreţi, cel mai visător. Înir-o zi, 
Theodor Sangster se ruşină de isprăvile părintelui său şi se 
strădui să le răscumpere prin toate mijloacele ce-i stăteau la 
înde- mină. Işi vându grajdurile de curse şi-şi cheltui cea mai 
mare parte a averii în lupta pe care o întreprinse împotriva 
trusturilor, a acaparatorilor şi a iuturor exploatatorilor poporului. 

Maud Sangster era fiica cea mai mare. Era foartn drăguță, ca 
toate femeile din această familie. Fără îndoială, moştenise şi ea 
dorul de aventură, fiindcă îndată ce se apropie de majorat, 
săvârşi o sumedenii! de isprăvi pe care lefăptuiade obicei sexul 
„tare“ şi pe care, dală fiind averea ei, n-ar fi fost de loc nevoită 
să le facă. 

Cu ţoale că era o „partidăll foarte căutată, rămăsese 
nemăritată. In urma călătoriilor ei în Europa, nu-şi adusese ca 
soţ niciun conte şi niciun duce, iar toţi cei care se încumetaseră 
să-i ceară mâna, din societatea de bogătaşi în care trăia, 


fuseseră respinşi. 

Avea patima sporturilor în aer liber, era campioană de tenis şi 
micile ziare săptămânale, care au ca specialitate clevetirile 
mondene, erau pline de năzdrăvăniile ei. Astfel, de pildă, pusese 
rămăşag că va fi în stare să străbată pe jos, fără să se oprească, 
marea distanţă dintre San Mateo şi San Francisco. Şi cişligase. 
Făcuse apoi mare vilvă, luând parte la o partidă de polo, într-o 
echipă alcătuilă numai din bărbaţi. Fiindcă asa-i plăcuse, 
deschisese un „studio de artă“ tocmai în cartierul latin din San 
Francisco. 

De altminteri, toate aceste năzbâtii fuseseră trecătoare şi nu-i 
dăduseseră prilejul să În ti Incase» bărbatul căruia să i se 
supună de bună voie. 

în cele din urmă întrecu toate isprăvile de până atunci, 
părăsind într-o bună zi casa părintească şi an m gajându-se 
reporter la Curierul din San Francisco, La început i se dădură 
douăzeci de dolari pe săplă mină, dar leafa ei se urcă repede la 
cincizeci de dolari. 

Se ocupa îndeosebi de-rubrica muzicală şi dramatică. Nu 
ocolea însă nici reportajele de al>ă u să fio interesante. In felul 
acesta a obţinut de la Pierponl Morgan un interviu aimos, pentru 
care se străduiseră zadarnic cei mai reputați „aşi“ ai ziaristicii. 

La Poarta de Aur, caro se alla la intrarea în golul San 
Francisco, cobori în chip de scafandru până mdul mării; mai 
lărziu se înălţă împreună cu Rood, omul-pasăre, care încerca 
biruitor mia din primele maşini zburătoare. 

Deşi sportivă, Maud Sangster nu aducea nici pe departe cu un 
cow-boy; ea rămăsese femeie, în inte- esul deplin al cuvântului. 
Trăsăturile oi erau gingaşe şi plăcute. Pielea obrazului era 
mătăsoasă, ochii ei cenuşii vădeau multă blândeţe, mâinile îi 
erau mici şi minunat de subţiri. St alura era zvellă 
i potrivită, iar mintea-i era foarte ageră. 

Ea însăşi propusese să fie trimisă spre a lua un interviu lui Pat 
Glendon. Nu cunoscuse niciodată vreun campion de box. Văzuse 
doar o singură dată, Intr-o seară, pe Bob Fitzsimmons, care 
chefuia în- Ir-un bar. O întâlnire cu totul lipsită de însemnătate. 
Faima lui Pat Glendon, de care vorbea toată lumea, li stirnise 
curiozitatea. Cum putea fi oare omul acesta? l'lămada 
sufletească a „Brutei din cavernăll merita gă fie cercetat; 
îndeaproape. 


Din cele ce se scriau pretutindeni despre el, Ornul Westa civ 
dat nu putea fi decât un monstru timp, 'reun anin al din junglă, 
morocănos şi grosolan, care n-avet nicio altă însuşire în afara 
puterii lui fără pereche. 

Fotografiile lui Pat, care erau prin vitrine, arătau nu obraz 
drăguţ, care nu avea nimic sălbatic, ci, dimpotrivă, o blândeţe 
aproape “pilărcască Doar muşchii zdraveni ai torsului şi braţelor 
se potriveau cu faima de fiară sălbatică. Dar c< era dincolo de 
toate nepotrivirile acestea? lată ce era interesant de desluşit. 

însoţită de un fotograf al Curierului, Maud Sang» ster se duse 
la sala de antrenament de la Cliff House, la ora stabilită de 
Stubener. 

Pat şedea înfundat într-un fotoliu, cu unul din picioarele lui 
uriaşe trântit pe un braţ al fotoliului. Tinea în mâini Sonete!/e lui 
Shakespeare şi era foarte furios din pricina moravurilor uşoare 
ale femeilor de astăzi. 

Clipa era rău aleasă şi, când Stubener îi vesti sosirea ziaristei 
Maud Sangster, îl năpădi o furie pe care nu şi-o putu stăpâni. 

— Ce mai vrea şi neroada asta? întrebă el. Au început şi 
femeile să se ocupe de box şi de boxeri? Ce, bărbaţii nu se mai 
pricep de loc la treaba asta? Să-şi vadă mai bine de casă şi de 
gospodăriei Nu sunt un fenomen şi niciun animal curios. Să mă 
lase în pacel 

— Femeia aceasta, îl lămuri Stubener, nu seamănă cu 
celelalte. Ai auzit vorbindu-se defamilia Sangster? 

Pat dădu afirmativ din cap. 

— Ei bine, ziarista face parte din această familie bogată şi 
faimoasă; Bătrânul ei tată preţuieşte vreo cincizeci de milioane 
de dolari. Dacă ar fi vrut, ea s-ar fi putut lăfăi în cele mai de 
vază saloane. Dar i-o plăcut să-şi câştige traiul muncind. 

— Straşnică idee! Adică a intrat la un ziar, luâiul locul cine ştie 
cărui amărit. De ce a făcut lucrul ăsta? 

— A fost silită să-l facă, în urma certei pe care a avut-o cu 
tatăl ei, pe motive care ar cere prea mullă vreme ca să ţi le arăt. 
A părăsit măreaţa casă părintească şi s-a trezit deodată fără 
adăpost. Fii încredinţat că e o făptură dotată cu însuşiri 
merituoase, o persoană interesantă. 

— Dacă-i aşa Wm spui, e altceva... aprobă Pat. 

— Şi nu se ocupă numai de reportaje, urmă Stubener. Se 
ocupă, ca şi tine, de poezie, ba a şi publicat un volum de 


versuri, ceea ce tu n-ai făcut 

Încă. Scriu şi teali una din piesele ei s-a bucurat 

Crede-mă, e o adevă- 

i tine că s-a gândit să-ţi ia un interviu. Sunt convins 
< nu to va plictisi de loc. 

De altminteri, voi fi ai şi te ajuta Bă răspunzi dacă va fi 
nevoie. Gel puţin data asta nu mai fi ursuz şi arată-te om de 
lume. Nu uita că de-acum încolo trebuie să te resemm Bă dai 
interviuri. Pentru noi doi, ele sânl o publicitate gratuită, pe care 
n-o putem înlocui cu nimic. Ademenesc publicul, atrag mulțimile 
şi tocmai de la public aşteptăm „reţete41 bune. 

— Nu vreau să te supăr, consimţi Pat. Las-o să vină! îşi dădu 
jos 'iciorul de pe braţul fot puse Sonete!/e lui Shakespeare pe 
masa vecină, luă o înfăţişare cuviincioasă şi când intră în sală 
Stubener Însoţit de Maud Sang3ter, Pat părea adincit în citirea 
unui ziar. 

Ridică ochii spre tânăra femeie şi privirile li se încrucişară, Se 
produse un fel de ciocnire a privirilor. Ochii cenușii pătrunseră în 
fundul ochilor albaştri, iar ochii albaşsr; se de o toare, de parcă 
se căutaseră de multă vreme şi în şit se întâlniseri. 

Totul ţinu doar o clipă. Maud Sangsti cea din- 

de 

lui Pat, care se ridicase din fotoliu-. Timp de minut, uriaşul 
reţinu mina aceea delicată într-a sa. Fără să-şi dea seama de-a 
binelea, i se păru că s-a i | înainte-i femeia ideală despre care 
vorbise odinioară tatăl său. „Pe aceea, când o vei tntilni, 
spusese bătrânul Pat Glendo n-o lăsa să-ţi scape..“ 

Maud Sangster era tot atât de tulburată. Oare bărbatul acesta 
era „Bruta din cavernă11? Nu-i venea să creadă. 

— Vrei i să-mi înapoiaţi mâna, domnule Glendon i' îl îniroba 
zimhind. Vă rojjf să fii i sigur că am mare nevoie de ea... 

Cu o mişcare rapidă şi slingaco, Pat lăsă să cada mâna pe 
care o sirinsese l'ără să-şi dea seama şi obrazul i se împurpura. 
Dar nu încetă să privească, de parcă era ametit, ochii ciudaţi 
care 11 fermecau, 

Stubener fu acela care puse capăt, în chip foaric prozaic, 
beatitudinii lor. 

— După cum vă puteţi încredința singură, miss Sangster, 
campionul meu este înir-o formă minunată. Nu-i aşa, Pat? 
Niciodată li-ai fost atât de sigur de tine. 


Trezit din visare, Pat îşi încruntă sprâncenelr cu un aer plictisit 
şi nu răspunse. 

— E multă vreme, spuse Maud cu drăgălăşenie, de cind 
doream să vă cunosc, domnule Glendon, De altfel, să vă spun 
sincer, nu mă pricep de lor în sportul cu care vă îndeletniciţi şi 
dacă voi spune vreo prostie, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de 
rău. Imi făgăduiţi, da? 

— Ar fi fost mai nimerit, poale, îi răspunse Sân benpr. Să-l 
vedeţi boxând. Voi chema pe unul dintre aritrerorii lui şi, în timp 
ce ei vor boxa, ou vă voi vorbi. 

— Nu vreau! mormăi aspru Pat Glendon, cu glas răguşit. Miss 
Sangster îmi poale pune orice întrebare. Cred că nu sunt prea 
prost şi voi fi în stare să-i răspund aşa cum se cuvine. 

Convorbirea începu şi Stubener se, încăpăţinn s-o îndruinezc 
după placul lui, dar nu izbuti deeil să înfurie în aceeaşi măsură şi 
pe Maud Sangslei şi pe Pat, care nu răspundea decât prin 
jumălăţi de cuvinte. 

Tânăra femeie cerce la însă, cu o pătimaşă luare aminte, 
înfăţişarea ciudată a acestui flăcău, ochii lui de un albastru 
luminos şi de o frumuseţe desă vârşilă, nasul uşor coroiat, care 
aducea puţin a eior de vultur, buzele frumos arcuite, a căror 
curbii mlădioasă lrăda şi blindeţe şi energic în acelaşi timp, dar 
a căror energie era lipsită de orice mină de cruzime. 

Descrierile acestei personalităţi uluitoare, publicate în ziare, 
nu erau decât simple închipuiri. „Bruta din cavernă11 era doar o 
născocire. Lucrul ăsla era neîndoios. 

Maud Sangster se simţi mult mai stânjenită când trebui să 
înceapă interviul propriu-zis, care se referea la lumea ringului. 
Mărturisise doar ea însăşi că nu se pricepea de loc la chestiuni 
de felul acesta. 

îndată ce se aventura în acest domeniu, era întreruptă de 
Stubener. 

— N-ar fi mai bine să simplificăm lucrările, domnule Glendon? 
întrebă ea în sfârşit, puţin cam ruşinată. De ce v-aţi dedicat 
boxului? V-a ispitit farmecul banului? Sau a fost într-adevăr un 
îndemn căruia nu v-aţi putut împotrivi? Simţiţi plăcere 
adevărată atunci când luptaţi? 

Vorbăreţul Stubener încercă şi de data aceasta să răspundă în 
locul lui Pat. Dar flăcăul nn-1 lăsă şi îl întrerupse brusc: 

— La început, meseria mi s-a părut cu totul lipsită de atracţie, 


îmi doboram prea lesne adversarii cu caro mă intâlnearn. Când 
am avut însă de-a face cu campioni de talia mea şi mi-am dat 
seama că trebuie să fac un efort serios ca să-i pot învinge, m- 
am simţit... cum să spun? 

— Întăritat... spuse Maud Sangster. 

— Da, ăsla-i euvinlul; întărâtat! Atunci meciurile au început, 
să mă intereseze cu adevărat. lhirnu chiar atât de mult, cum s- 
ar putea crede. În realitate, fiecare luptă rămâne un joc. Un joc 
în care trebuie să-mi conduc cu băgare de seamă mintea şi 
muşchii. Dar nu mă îndoiesc niciodată de izbândă. 

— Tocmai aşa-i! Da, tocmai aşa! exclamă Siti- bener. Flăcăul 
ăsta al meu nu poate fi învins de nimeni. 

— Şi tocmai această siguranţă că am să înving totdeauna face 
ca meciurile să nu aibă pentru mine cine ştie ce interes. 

— Poate că totuşi, atunci când va trebui sălupţi cu Jim 
Hanford, ai să te lemi puţin, spuse managerul. 

Pat se mulţumi să zâmbească. 

— AŞ ţine mult să vă cunosc impresiile, stărui Maud Sangster. 
Fără îndoială că se deosebesc totuşi în funcţie de adversar, nu-i 
aşa? 

— Cred că n-are niciun rost să vă vorbesc despre toate 
lucrurile acestea. Mai sunt o sumedenie de subiecte despre care 
putem sta de vorbă cu mai mult folos. De pildă... 

— Am găsit, îi răspunse ziarista: să vorbim despre dumneata 
1 Adevărata personalitate a „omului zilei“, iată care este, după 
părerea mea, partea cea mai pasionantă a unui interviu. 

Dar Pat rămase tăcut şi Stubener se pierdu într-o comparaţie 
între greutatea şi dimensiunile campionului său şi cele ale lui 
Sandow, ale înfricoşătorului turc, ale lui Jeffries şi ale altor 
boxeri contemporani. 

Datele acestea însă n-o interesau de loc pe Maud Sangster, 
care se arăta plictisită. Privirea-i căzu din înlâmplare pe 
Sonetele lui Sbakespeare. Luând cartea în mină, aruncă o 
căutătură cercetătoare lui Stubener. 

— E a lui Pat, o lămuri managerul. E nebun după toate 
neroziile astea, după fotografia în culori, după saloanele de 
pictură şi după tot ce este în legătură cu arta. Dar vă rog, pentru 
numele lui Dumnezeu, să nu scrieţi niciun cuvânt despre asta în 
articolul dumneavoastră. Ar fi de ajuns ca să-i nimicească faima. 

Ziarista aruncă lui Glendon o privire mirată, care-l stijijeni 


oarecum. De fapt, i se părea minunul că sportivul acesta tânăr, 
cu trup de uriaş, unul dintw regii boxului, se interesa de poezie, 
de pictură fi de fotografia în culori. 

lui îi ae datora prostiei, pi este în» de mari. Sonete/e boxer! 
Ce senza- să-l descoase, iar să: i înşire sonetelor alrac- 


| 
ce 


de 


credeli-mă, miss Sangster! Şi acum îngăduiţi-mi să vă 
povestesc cum l-am descoperit pe Pal Glendon. Într-o zi, mă 
pomenesc cu o scrisoare din pârlea tatălui său... 

Maud Sangster,  încăpăţânindu-se să-şi urmeze firul 
convorbirii, se adresă de-a dreptul lui Pal: 

— Ascullă-mă, domnule Glendon! Voi stărui asupra unui caz 
anumit, adică asupra unui meci de box, desfăşurat acum câteva 
luni. Îmi scapă numele adversarilor, dar asta n-are importanţă. 
Unul din redactorii Curierului mi-a mărturisit că va câştigu de pe 
urma meciului o sumă însemnată. Bagă de seamă, nu spera 
numai s-o câştige, ci era sigur. Avea de gând să pună pariu pe 
numărul reprizelor 

— Nouăsprezece, după câte-mi spunea. Convorbirea aceasta 
avea loc în ajunul meciului. A doua zi, colegul mă vesti 
triumfător că a ciştigat şi stăruia asupra faptului că luptase 
sfârşise exact în repriza a nouăsprezecea. Mărturisesc sincer că, 
întrucât boxul nu mă interesează, nu m-am gândit la cele 
întâmplate; totuşi, bănuielile mele vagi cu privire la murdăriile 
care se petrec în box erau pe deplin confirmate. Aşadar, vezi 
bine că nu mai e vorba de simple născociri. 

— Ştiu la ce meci faceţi aluzie, spuse Glendon. Meciul dintre 
Owen şi Murgwealher. Într-adevăr a durat nouăsprezece reprize, 
nu-i aşa, Sain? Domni şoara Sangster ne-a spus că durata 


meciului eru cunoscută din ajun. Ce ai de răspuns la asia, Sam;' 

— Vrei să te lămuresc cum poate cineva să cumpere un loz 
norocos? replică managerul ocolind răspunsul direct, în timp ce 
îşi frămânla creierul ca să năseo ceaşcă dovezi mai 
convingătoare. lată cum se inlini plă lucrurile de obicei: 
cercetând mereu felul de n lupta, temperamentul boxerilor, 
însuşirile secunzilor, unii sfârşesc prin a ghici numărul reprizelor, 
aşn cum alţii prevăd caii care vor câştiga anumite curse. Dar să 
nu uitaţi că, la ficee om care ciştigă, este şi unul care pierde, 
fiindcă s-a înşelat în socoteli. 

Domnişoară Sangster, vă spun, pe onoarea mea, că în box nu 
există lirguială şi înşelăciune. 

— Care-i părerea dumilale, domnule Glendon? 

ı întrebă ziarista. 

— Aceeaş' ea şi a mea, se grăi» i să adauge Şi uberier. l'e că 
vorbele mele exprimă adevărul adevărat. 

Ivi nu a boxat niciodată iiili-un meci necinstit. Nu-i aşa, Pat? 

— Da, aşa-i! întări Pal. 

Lucru ciudat: Maud Sangster fu încredinţată că 

(ia sincer. 

îşi treci mâna peste frunte, ca şi cum ar fi vrui să alunge 
bănuiala urilă care, mai adineauri, îi întunecase mintea ea un 
nor. 

— Ascultă-mă, reluă ziarista. leri seară, aeclaşi redactor m-a 
vestit că ultima repriză a viitorului dumitali meci e stabilită de 
pe acum. 

€ simlieăameţeşte, darpatâiveni în ajutor. 

— Cel care v-a spus asta e un mincinos! izbucni glasul 1 i Pat. 

— Cu toate acestea n-a minţii cu privire la sfârşitul celuilalt 
meci! îi replică ziarista, cu un aer uşor provocător. 

— Alun i. După cele ce ţi-a împărtăşit ziaristul dumitali, în a 
cita repriză trebuie să se sfirşească Intâlnirea mea cu Nat 
Power»? 

Fără să dea domnişoarei Sangslor răgazul de a răspund», 
managerul interveni ea un bolid: 

— Te rog mult, Pat, nu stărui! Nu înţelegi că toată povestea 
asta nu-i decât o îngrămădeală de clevetiri? Tnde am ajunge, 
Dumnezeule, dacă ne-am p ica să credem tot ceea ce se spune 
pe seama boxului? Mai bine să continuăm interviul. 

Glendon se prefăcu nepus tor la cuvintele mana- gerulu, dar 


privirea sa îşi pierduse albastru blând şi devenise aspră şi 
agresivă. 

Maud Sangster stârnise o discuţie furtunoasă, ale curei 
urmări, fără îndoială, aveau să-i risipească loate bănuielile. Ea 
se simţi înfiorată de tonul glasului lui Pat şi de puterea privirii 
lui. Da, ero un flăcău în stare să stăpânească viaţa şisăsebucuro 
de tot ce îi putea da mai bun. 

— În ce repriză trebuie să se sfârşească meciul meu? repetă 
Glendon întrebarea. 

— Te rog, Pat, nu mai face pe prostul | îl imploră Stubener. 

— Ţi-aş fi recunoscătoare dacă m-ai lăsa să spun şi cu câte un 
cuvint, domnule Stubener, spuse Maud. 

— lar eu sunt destul de mare, ca să pot vorbi singur cu 
domnişoara Sangster! protestă Glendon. Lasă-ne în pace, Sam 1 
Vezi mai bine ce face nenorocitul acela de fotograf. 

Cei doi bărbaţi se străpunseră o clipă cu privirea, apoi 
managerul se îndreptă încet spre uşă, o deschis» şi se întoarse 
în pragul ei, ca să asculte. 

— Aşadar, clte reprize a spus că va avea meciul? 

— Dacă nu mă Înşel, răspunse ziarista cu glas tremurător, 
cred că mi-a spus că meciul seva isprăvi în repriza a 
şaisprezecea. 

Glendon se simţi cuprins de un val de mânie şi de uimire. 
Privirea acuzatoare pe care o aruncă managerului său dădu de 
înţeles domnişoarei Maud că lovitura ei nimerise bine. 

Furia lui Glendon era cât se poate de întemeiată. El şi 
Stubener hotărâseră ca meciul să se sfârşească In repriza a 
şaisprezecea, pentru ca publicul să nu spună că a dat banii 
degeaba şi totodată pentru ca meciul să nu se prelungească 
prea mult. Şi iată că o ziaristă; pe care nici măcar n-o cunoscuse 
până atunci, ştia această cifră! 

Stubener nu se urnise din pragul uşii; era palid, gata să se 
prăbuşească, şi-şi păstra cu greu echilibrul. 

— Te caul mai târziu, îi spuse Pat. leşi şi Inchido uşa în urma 
tal 

După ce uşa fu închisă, Maud şi Pat rămaseră singuri. Pat 
Glendon tăcea, neliniştit. 

— Aşadar? întrebă Maud. 

El se ridică din fotoliu, dominind-o cu statura lui, poi se aşeză 
iar, umezindu-şi buzele. 


— Vreau să ştii un lucru, spuse Pat după un răs- imp; lupta nu 
se va sfârşi în repriza a şaisprezecea 1 

Ziarista nu răspunse nimic, dar surâsul ei, care vădea îndoială 
şi batjocură, răni amorul propriu al boxerului. A 

— Aşteaptă şi vei vedea, domnişoară Sangster, urmă Pat. lţi 
vei putea da curând seama că ziaristul dumitale s-a înşelat. 

— Vrei să spui cS se va produce o schimbare în cele stabilite? 
întreb, ziarista. 

Cuvintele, acestea tăioase îl înfiorară. 

— Nu obişnuiesc să mint, răspunse el scurt. Nici chiar femeile. 

— Îmi place să cred că aşa e. Dar tot n-ai răspuns ea mea. 
Poate că ai să mă socoţi proastă, domnule Glendon, dar ce mă 
priveşte pe mine în ce repriză st termină meciul, de vreme ce 
sfârşitul lui e stabilit şi cunoscut dinainte? 

— Îţi voi indica numai dumitale numărul reprizei. Nimeni altul 
nu-l va cunoaşte. 

fa se spune şi când se dau indicaţii la curseh de cai. Află, te 
rog, că nu sunt chiar atât de naivă cum arăt! Ghicesc că aici se 
întâmplă ceva nefiresc, De ce te-ai înfuriat, clnd am spus 
numărul reprizei! De ce e-ai mâniat pe managerul dumitale? Și 
de ce l-ai dat ifară? 

în loc să răspundă, Glendo se îndreptă spre fereastră, voind 
parcă să privească în stradă, dar se răzgândi şi se întoarse spre 
ea. Fără să se uite la el, Maud simţi că o priveşte. Boxerul se 
înapoie la fotoliu ş se jşeză din nou. 

Te rog iă mă crezi că nu te-am minţit, domnişoară Sangster 
Nu, nu te-am minţit! 

Se întrerupse, căutind cu greutate să lămurească 
i laţi: 

— Acum vei da oare crezare celor ce vei auzi? Primeşti 
cuvântul de onoare al unui... boxer profesionist? 

Ziarista dădu din cap şi-l privi drept în ochi convinsă de 
sinceritatea lui. 

— Totdeauna am luptat cinstit. Niciodată n-am primit vreun 
ban câştigat pe căi necinstite, niciodată n-am încercat să fac 
înşelătorii. Aşa încât cuvintele dumitale de adineauri m-au 
zdruncinat adânc şi nu mai ştiu ce să cred. Cu toate că 
deocamdată nu sunt în stare să-mi fac o părere clară, 
mărturisesc că ţoală povestea asta mi se pare destul de 
încurcată şi tocmai asta îmi dă de gindil. Stubener a discutat cu 


mine despre acest meci şi am hotărât împreună că va dura 
şaisprezece reprize. Dumneata mi-ai spus aceeaşi cifră. De unde 
a putut s-o afle ziaristul acela? Nu eu sunt acela care am 
destăinuit-o, asta e sigur. Probabil că a flecarit Stubener, dacă 
nu cumva... 

Şi rămase tăcut câteva clipe, ineercind să rezolve problema. 

— ... dacă nu cumva ziaristul a fost în stare să ne ghicească 
hotărârea. Asta n-o mai pot înţelege, tu orice caz, voi deschide 
ochii, vreau neapărat să lămuresc povestea asia. ţi jur că ceea 
ce ţi-am spus e adevărul adevărat! 

Şi se ridică iar, dominind cu statura sa uriaşă pe tânăra 
ziaristă, oare-şi părăsi, de asemenea, fotoliul. Mâna vânjoasă a 
boxerului îi prinse mâna mică şi gingaşă. Schimbară o privire 
plină de sinceritate, apoi privirea li se aplecă spre mâinile, lor 
unite. 

Niciodată până atunci Maud nu-şi dăduse atât du puternic 
seama de feminitatea ci. Contrastul dintru cele două mi ini - 
mâna subţire şi gingaşă a femeii şi cea grea şi musculoasă a 
bărbatului - era izbilor, 

Glendon fu cel dini îi care vorbi. 

— Atât de lesne ar putea fi zdrobită minuţa asia! spuse e! şi, 
în acelaşi timp, Maud simţi că strânsoaren lui puternică slăbeşte 
şi devine blândă i*a o dezmier dare. 

Ha îşi aduse aminte de predilecţia legendară a unui e al 
Prusiei pentru uriaşi şi, retrăgându-şi mâna, ie la această 
asociaţie de idei. 

— Sân încântat căaivenit să mă vezi | urmăboxerul se grăbi să 
dea o explicaţie pe care o dezminţea lduradin privire: Vreau să 
spun... că-ţi mulţumesc pentru faptul că mi-ai deschis ochii 
asupra acestor combinaţii, oarecum necurate. 

— Naivitatea dumitale mă uimeşte, îi răspunse n. Cum se 
poate ca dumneata, unul dintre cei mai i'sliţi campioni ai noştri, 
să te îndoieşti încă de lupţul că boxul este un mare târg, în timp 
ce până cei din urmă profan îşi dă seama de asta? Mă aş- plam, 
în chip firesc, să ştii de toate înşelătoriile tea; dar ai izbutit să 
mă convingi că în privinţa la eşti lol atât de nevinovat ca un nou- 
născut,. Inir-adevăr, nu eşti făcut din aceeaşi plămadă Cii ceilalţi 
boxeri! 

Pat Glendon dădu din cap. 

— Ai găsit intr-adevăr cheia enigmei. lată ce se Inlimplă când 


te ţii departe de boxeri, de manageri de ceilalţi sportivi. Zău că 
le-a fost uşor să-mi ar nee praf în ochi! Totuşi, rămâne de văzut 
dacă -am Inşelat eu adevărat şi curând mă voi dumiri deplin. 

— Şi-ai să reuşeşti să desfiinţezi toate năravurile estea 
ruşinoase? îl întrebă ea, cu răsuflarea tăiată ni aproape 
încredinţată că Pal ar putea lua şi luna de |M’ cer, dacă ar voi. 

— De loc. Am să părăsesc ringul. Dacă jocul nu-i cinstit, nu 
mai vreau să ştiu de ol. Un singur lucru n neîndoios: viitoarea 
mea  întilnire cu Nat Powers nu se va sfirşi în repriza a 
şaisprezecea, să nu uiţi! Ducă indicaţia ziaristului dumitale are 
în ea ceva adevărat, îi voi păcăli pe toţi. În loc să-mi înving 
adversarul prin knock-out în repriza a şaisprezecea, voi împinge 
lupta până în repriza a douăzecea sau * liiar mai departe. Ai 
răbdare, n-ai să pierzi nimic dacă ai să aştepţi. 

— Dragoste de vială Jgl 

Maud se ridicase, gata să plece. 

— Şi să nu spun nimic confratelui meu? 

— Fereşte-tel Dacă nu face decât să ghicea soli numărul de 
reprize, să-l lăsăm să-şi încerce norocul. Dacă este amestecat şi 
el în combinaţiile astea, oi bine, merită să piardă toate pariurile! 
Taina asta sfl rămână între noi. Aseultă-mă, iată ce am de gâml 
să fae: n-am să împing lupta până în repriza adoufi zecea; îl voi 
învinge pe Nat Povers într-a optspro zecea. 

— Voi fi tăcută ca un mormânt il încredinţă eu 

— AŞ vrea să-ţi cer un serviciu, un mare serviciu 

Întrucât trăsăturile lui Maud mărturiseau că ei» 

gata să i-l îndeplinească, Pat urmă: 

— Sunt sigur că în articolul dumitale nici nu voi pomeni măcar 
înşelătoria despre care a fost vorba Dar aş dori ceva mai mult: 
te rog să nu publici absolut nimici 

Ziarista îi aruncă o privire pătrunzătoare cu ochii ei cenușii şi, 
cu desăvârşire uluită, se auzi vorbind 

— Ne-am înţeles. Nn numai că nu va apare nimin, dar nu voi 
scrie niciun rând despre vizita mea aici 

— Ştiam, răspunse Pat. 

O clipă, Maud fu mâhnită că el nu adăugase niul un cuvânt de 
mulţumire, dar dezamăgirea i se împrilţ tie imediat. Inţelegând 
că el dădea o importanţii deosebită întrevederii lor, se încumetă 
să-l întrebo 

— De unde ştiai? 


— N-aş fi în stare să-ţi explic. Gândul ăsta mi n venit în chip 
firesc. De altfel, am impresia că ne cu noaştem de mult. * 

— Dar de ce ţii să nu apară interviul? După cinii spune, pe 
bună dreptate, managerul dumitale, ar II 

o reclamă minunată! 

— Nu mă îndoiesc, răspunse Pat încet. Mă Inm doar ca 
reclama asta să nu Imprăştie vraja care nou cuprins. Aş vrea să 
şterg din minte faptul că te-nm cunoscut în timp ce-ţi 
îndeplineai profesiunea |i că nu păstrez, din întâlnirea noastră, 
decât amintirii* 

unei convorbiri prit h între un bărbat şi o femeie. Mă întreb 
du< Inţelegi bine gândul... 

Oricum, asta e ceea ce simt. 

Vorbind, Pat o învălui Maud Intr-o privire dezmierdătoare, iar 
ea se si. W robit ă ţi ciudat de atinşi ui bărbat, despre care so 
spunea aci şi sfios. Vorbise însă mai limpede şi or decât cei mai 
mulţi bărbaţi şi Maud ăzuse în cuvintele lui mai curând o 
sinceritate neprihănită decât o prefăcătorie iscusită. Boxerul o 
Insoţi pii la îşină * ea se imţi din nou înfiorată când el îi întinse 
mâna şi luă rămas bun. 

— Te voi revedea z iele astea, îi spuse Pat. În nult la astal Am 
credinţa că mai avem să ne 

Ipunem multe. 

ce maşina se îndepărta, Maud încercă un simţământ 
asemănător: ştia că-l va revedea pe acest uluitor Pat, pe acest 
rege al boxerilor, pe această „Brută din cave: înapoindu-se în 
sala de antrenament, Glendon îşi 

de 

— De ce m-ai dat afară? întrebă Stubener. Felicitările mele, 
amice, halal să-ţifielsintem pierduţi!... Ce ţi-a venit de te-ai a] să 
stai de cu o ziaristă? Ai să vez ce o să iasă lupă ce va publica 
interviul 1 

e-l privea cu răceală şi oarecum amu- ărât să tacă, dai se 
răzgindi. 

— N-< să se itâmple nimic, spus managerului, pentru simplul 
motiv că interviu] va fi publicat. 

S ibener îl privi uluit. 

nimic, urmă Pat. 

A unei Stubener izbucni: 

— | crezi că-ţi va îndeplini rugămintea? îţi că v 


de 

Glendon răspunse cu glas răguşit; 

— Îţi repet, articolul nu va fi publicat. Mi-a făgiV duit-o foarte 
sincer. Dacă m-aş îndoi de cuvântul ei, ar însemna s-o socotesc 
mincinoasă. 

în ochii lui ardea o flacără şi, din pricina mâniei care-l 
cuprinsese, îşi încleşta inconştient pumnii. Stubener, care-i 
cunoştea puterea, nu mai stărui, 

VII 

Bănuind că Glendon are de gând să prelunseascil meciul, 
Stubener încercă, fără folos de altfel, sa | iscodească pentru ca 
să afle în care repriză avea du gând să-şi doboare adversarul. 

Deznădăjduit, Stubener se înţelese pe ascuns cu Nat Powers 
şi managerul său. Powers avea o mul ţime de suporteri şi nu so 
putea, pentru nimic îi» lume, ca „Asociaţia pariorilor'; să fie 
păgubită de câştigurile ce i se cuveneau. 

în seara acestui meci multaşteptat, Maud Sangster, mai 
îndrăzneață ca orioând, so făcu vinovată de o nouă 
excentricitate, dar totul se sfârşi cu bine, aşii că nu izbucni 
niciun scandal. Cu ajutorul colegului ci, căpătase bilet pentru un 
fotoliu din vecinutateii ringului. Părul şi faţa îi dispăreau aproape 
sub u pălărie de fetru cu borurile lăsate şi un pardesiu o 
acoperea până la călcâie. Se amestecase neobservata în 
mulţime şi nici confrații care stăteau chiar în faţa ei, la masa 
presei, n-o recunoscură. 

După cum era obiceiul în ultimul timp, nu se m «i disputară 
meciuri preliminare. 

Abia îşi ocupase Maud locul, când un ropot de aplauze vesti 
intrarea lui Nat Powers, înconjurul, de secunzii săi. 

La vederea acestui uriaş, tânăra se înfricoşă. Boxerul sări 
peste corzi cu sprinteneala unui bărbnl. Care ar fi avut jumătate 
din greutatea lui şi schiţă un zâmbet de mulţumire sălii pentru 
felul cum îl primise. 

Nu semăna di* IVI cu un Adonis; urechile lui, a nişte conopide, 
trădau brutalitatea profesiunii Bale, iar nasul său fusese lo\ şi 
turtit de alălea ori, încât niciun chirurg, oriclt de iscusii, nu i-ar 
mai fi putut reda înfăţişarea de 1 început. 

Urmară alte aplauze, caro salutară, dedata aceasta, sosirea 
lui Pat Glendon. 

Urmărindu-l atentă eu privirea, Maud il văzu trecând peste 


corzi şi îndreptându-sespre locul său. 

După ee fură prezentaţi publiculu, cei doi boxeri îşi scoaseră 
halatele şi rămaseră unui în faţa celuilalt în echipamentul 
obişnuit pe ring. 

O lui ină orbitoare, trebuincioasă filmării, se revărsi asupra 
lor. Maud- observă ce contrast izbitor era între cei doi bărbaţi: 
Glendon, cu trăsături regulate şi bine desenate, de o frumuseţe 
viguroasă şi blinda în acelaşi timp, îi apăru ca un atlet 
desăvârşit; Nat Pc ers, construit aproape fără nicio simetrie, 
neciopli şi păros, îi păru adevărata „Brută din cavernă”. 

În timp ce boxerii „pozau“ în faţa aparatelor de filmare, 
prefăcându-se că se înfruntă ca în toiul luptei, privirea lui Pat 
căzu din întâmplare pe obrazul ziaristei. Deşi nu-i făcu niciun 
semn, ea îşi iădu seama, eu o tresărire cu fusese recunoscută. 

Puțin după aceea se auzi gongul şi arbitrul strigă: 

— Incepeţi 1 

Şi lupta începu: o luptă minunată, fără singe şi fără răni, fi 
îdcă adversarii îşi stăpâneau bine meşteşugul. In pruna jumătate 
a reprizei întâia nu făcură de ît să se studiezi; cu luare-aminte; 
totuşi, Maud fu foarte îneântată de mişcările înşelătoare; i de 
pocnetul mănuşilor. Mai tirziu, când trecură în corj la corp, 
entuziasmul tinerei fete fu atât de mare, încât vecinul ei, 
ziaristul, fu silit să-i aducă aminte cine e şi unde se află. 

Powers lupta cu uşurinţă şi precizie, aşa cum îi Mă bine u; ui 
boxer care a susţinut cincizeci de meciuri, şi fiecar lovitură 
dibace pccare o dădea era înso- ţită de aplauzele zgomotoase 
ale admiratorilor lui. Îşi chibzuia bine mişcărileşi nu se arăta 
violent decill în anumite atacuri, spre incintarea sălii, care urla 
de bucurie, socotindu-l de pe acum învingător. 

în clipa aceea, ziaristul, gândindu-se că din pricina lipsei de 
experienţă colegasa nu-şi dă seama ce lovituri serioase parează 
Pat, se aplecă spre ea şi-i şopti: 

— Cu toate acestea, tot tânărul Glendon va birui! lată unul 
care va ajunge departe şi nimeni nu va fi în stare să-i 
stăvilească avântul! Ai să vezi că-l va dobori în repriza a 
şaisprezecea; în niciun caz înainte. 

— Nici după? întrebă Maud. 

Şi de-abia îşi stăp Ini râsul când îşi văzu colegul atât de sigur 
că meciul seva sfârşi în repriza a şaisprezecea. Ea ştia ce se va 
întâmpla. 


Powers avea faima că nu-şi slăbeşte nisi o clip# adversarul, 
hărţuindu-l necontenit. Glendon se supuse acestei tactici şi-i 
opuse o apărarea minunată, tro* când la atac din când în când, 
numai pentru a aţâţu interesul spectatorilor. 

Cu toate că Powers ştia dinainte că trebuie să fin învins avea 
o experienţă a ringului prea îndelungul, îi pentru a şovăi să-şi 
facă adversarul. Knock-out, dacii 
i s-ar fi ivit prilejul. Fusese înşelat de atâtea ori, încât nu l-ar fi 
mustrat cugetul dacă ar fi răspunii cu aceeaşi monedă. Aşadar, 
de ce să stea la îndoia lii şi să nu culeagă el laurii, dacă i se 
iveşte prilejul? Ducă-se dracului Asociaţia | 

Datorită unei reclame îndemânatice, se răspândim' zvonul că 
în persoana lui Nat Powers i -se găsise la sfârşit naşul şi lui 
Glendon. 

Totuşi, în sinea lui, Powers era încredinţat cA avea de-a face 
cu un adversar din cei mai puternioi, în repetate rânduri, în timp 
ce luptau corp la corp primise o serie de lovituri destul de slabe 
şi îşi dădiu seama că dinadins fuseseră date astfel. 

ori, Glendon Ivi daduse seama că o gre 
ii expus loviturilor cu de măciucă ale adversarului său şi l- 
ar fi făcui hA piardă. Dar, fiind înzestrat cu un instinct mirnculun 
ni timpului şi al distanței’ Pat nu lăsă ca încredorou uă-i fio 
zdruncinată de numeroasele atacuri pe care fusese nevoii să le 
ludure. Nu pierdus niciodată vreun meci, nu fusese făcut 
niciodată knock-out şi dovedise ptnă alunei iritate atât de mare 
faţă de adversarii lui, Incât o asemei ea eventualitate i se părea 
de necrezut. 

La sfârşitul reprizei a cincisprezecea, cei doi boxeri ei au încă 
într-o formă excelentă, cu toate că lui s i se îngreunase puţin 
respiraţia. Numeroşi Kpectato: i din preajma ringului începuseră 
să pună pariu că va fi bătut. 

eunde înainte ca gongul să vestească cea, Stubener se aplecă 
spre Glen- dor, care era aşezat în colţul său, şi-i şopti: să-l 
dobori acum? 

Glendon clătină uşor din cap, privind cu un surâs j icoritor faţa 
îngrijorată a managerului său. Îndată ce auzi ultimul sunet de 
gong, Powers se năpusti în ring ca un taur furios, aşa incât 
Glendon fu silit să se apere cu toată luarea-aminte, ca să nu 
pete o lovitură puternică. Blocă, sări şi se eschivă, fu zvârlit spre 
corzi şi primit de o nouă ploaie de ind reveni în mijloc, în mai 


multe rânduri, Powers căută să-l întărite, ilar Glendon nu voi să 
aplice lovitura decisivă care» ă-l doboare pe adversar. Păstra 
această lovitură pentru mai târziu, după alte două reprize. 

Timp de două minute, Powers dădu drumul unei noi grindini 
de pumni. După un minut, repriza avea + A se sfârşească şi 
întâmplarea avea să joace un renghi nomaipomenit „Asociaţiei 
pariorilor“. 

Dar evenimentele luară altă întorsătură. 

Cei doi boxeri se întâlniră în mijlocul ringului Intr-un corp la 
corp obişnuit şi Powers părea că se străduieşte din răsputeri să 
ţină piept atacului potrivnicului păţi. 

Glendon îi dădu cu puiunul drept în obraz o lovitură uşoară, ca 
şi celelalte „bobârnace“ pe care i le dăduse de la începutul 
luptei. Spre uimirea lui, însă, simţi că Powers îi alunecă în braţe, 
în timp co picioarele i se îndoiau de parcă n-ar mai fi putut să 


sprijine greutatea corpului. IIl văzu apoi căzând la podea, 
rostogolindu-se pe o parte şi rămânând întins, nemişcat şi cu 
ochii închişi. 


Arbitrul, aplecându-se aaupra-i, numără secundele cu glas 
tare. Când strigă „nouă“, Powers făcu eforturi desperate, 
străduindu-ae parcă să se ridice. 

— Zece şi învins! anunţă arbitrul. 

Apoi apucă mâna lui Glendon şi o ridică în sus pentru a aduce 
la cunoştinţa sălii în delir că e învingător. 

Niciodată, de la debutul său pe ring, Glendon mi fusese atii de 
uluit ca acum. Ar fi putut jura oricui, chiar pe viaţa sa, că ultima 
lovitură nu-l făcuse knock-out pe Nat Powers. Cu toate acestea 
omul era lungit pe podea şi arbitrul numărase cele zece 
secunde, jucând farsa ca un adevărat maestru. Acest fals knock- 
out era culmea înşelăciunii. 

Publicul nu-şi putuse da seama de adevăr, iar a doua zi 
cinematografele aveau să răspândească preţul indeni minciuna 
knock-out-ului. 

Prin urmare, până la urmă, ziaristul nu se înşelase, 

Glendon se uită dincolo de corzi, căutând-o pe Maud 
Sangster. Privirile li se încrucişară, dar boxerul văzu că Lânăra 
fată îl priveşte cu asprime. Ea îşi întoarse cu nepăsare capul şi 
schimbă câteva cuvinte cu vecinul său. Secunzii lui Powers îl 
duseră în colţul lui ca pe o cârpă. Cei ai lui Glendon se în 
dreptară spre el, ca să-l felicile şi să-i scoată rnft nuşile. 


Stubener le-o luase înainte, cu ochii strălucitori de bucurie. 
Strângând cu ambele mâini mă nuşa dreaptă a lui Glendon, 
strigă: 

— Bravo, Pal! Nici nu mfi isteptam la altceva din partea ta 1 

Glendon- îşi smulse brusc mănuşa. Pentru prima dată, de 
când lucrau împreună, managerul îl auzi înjurând. 

— Să te ia dracii’ n < l; i urmă, intoreludn-i spatele, şi întinse 
secunzilor miiui ca scoată mănuşa. 

VIII 

După ce ziarâstu o încredinţase, cu un ton plin de siguranţă, 
că niciun boxer nu luptă cinstit, Maud Sangster se duse acasă, 
se aşeză pe pat şi izbucni în hohote de plâns, stăpânită de o 
mânie puternică; în cele din urmă adormi, profund dezgustată 
de ea însăşi, de boxerii profesionişti, de toată lumea. 

In după-amiaza zilei următoare, Maud plecă la rodacţie şi se 
apucă să redacteze interviul pe care-l luase lui Henry Addisso, 
dar articolul acesta n-avea să mai ie terminat niciodată. 

Ziarista şedea într-un birou separat, pe care i-l dăduse 
administratorul Curierului. Se oprise din scris ca să citească, pe 
prima pagină a unui ziardedupă- amiază, ştirea că Glendon tri |" 
să se întâlnească în curând cu Tom Gannam, când un curier îi 
aduse cartea de vizită a lui Pat. 

t- Răspunderi că nu-l pol- primi. 

Dup-' un imnul curierul se înapoie. 

— Domnul a spus că oricum tot vă Vaţvedea. Dar i-ar pare 
mai bine dac aţi vrea să-l. Primiţi. 

— Nu i-ai spus că am de lucru? 

— Ba da, domnişoară, dar tot vrea să intre! 

Ziarista lăcu şi băiatul, cu ochii strălucind de udmiraţie pentru 
oaspetele nepoftit, urmă: 

— E Glondon-junior, învingătorul din meciul de ieri seară. L- 
am recunoscut, e un om straşnic, vă rog _ 

Bă m& credeţi. Dac&-1 scoatem din sărite, ar fi In stare să ne 
dărâme casa în doi timpi şi trei mişcări. 

— Foarte binel Atunci lăsă-l Bă între | Nu vreau Bă dărime 
casa din pricina mea. 

Când Glendon pătrunse în birou, nu salută şi nu fu salutat. 
Rece şi posomorită ca o zi tristă, ziarista nu-l pofti să şadă şi nici 
nu-l privi. Aplecată deasupra manuscrisului, aştepta 6ă-l audă 
lămurindu-i roalul vizitei. 


Pat nu lăsă să se vadă cât îl necăjea această primire 
neprietenoasă şi-i vorbi deschis: 

— Voiam să-ţi spun un singur lucru... meciul... s-a sfârşit... 
tocmai la repriza... 

Ea ridică din umeri. 

— Ştiam dinainte. 

— Nu ştiai dinainte! îi replică el. Nul Nul Nul Nici chiar eu nu 
ştianri 

Maud se întoarse spre el cu un aer plictisit. 

— Ce rost are să mai vorbim? spuse ea. Boxul. „e box şi ştim 
cu toţii la ce trebuie să ne-aşteptăm. Nu s-a sfârşit meciul de 
aseară aşa cum ţi-am spus eu? 

— Aşa e. Dar nu credeai că se va întimpla lucrul acesta. 
Numai noi doi, adică dumneata şi cu mine, ştiam că Powers nu 
va fi făcut knock-out în reprizu a şaisprezecea. 

Ea tăcu. 

— Îţi repet: asta ştiai! 

Boxerul vorbea cu un ton poruncitor şi, pentru cât Maud se 
încăpăţâna să tacă, inaintă un pas spre ou. 

— Răspunde-mi 1 îi porunci. 

Ziarista îşi înălţă capul. 

— Cred că n-ai de gând să negi că Powers a foni făcut knock- 
out în repriza a şaisprezecea? 

— ţi jur că nul N-a fost făcut knock-out. Inlo* lege-mă! Te rog 
din suflet, îngăduie-mi să te lii muresc. Nu te-am minţit, mă 
auzi? Nu te-am mân* ţit | Sunt cel din urmă dintre proşti şi ăia 
şi-au băl ui joc de mine şi de dumneata. Ţi s-a părut că l-ai văzut 
luptă? Ei că lovi tura mea n-a fost, prea nici nu l-a prefăcut că a 
fost învins prin knock-out. 

Se opri şi o privi, aşteptându-i răspunsul. 

încredinţată de sinceritatea cuvintelor lui, ea se simţi cuprinsă 
de o fericire de neînchipuit. Bărbatul acesta trufaş, care nu 
însemna nimic pentru ea şi pe care abia-l vedea pentru a doua 
oară, nu se temuse să se umilească, să se dezvinovăţească în 
ochii ei, ca să-i redobândească încrederea. 

— Ei? stărui Pat. 

Tonul poruncitor al întrebării lui zgudui din nou întreaga fiinţă 
a tinerei ziariste. Ea îi întinse mâna. 

— Te cred, îi răspu, Şi fericită sunt! Foarte fericită 1 

o Maud intr-o privire caldă, aşa că, aproape fără vrere, ochii ei 


răspunseră. Apoi ea fu cea dintâi care-şi cohori ochii. Pat făcu la 
fel şi, pentru a doua oară, amândoi îşi priviră mâinile 
împreunate. Instinctiv, tânărul înain- tă spre ea, de parcă ar fi 
vrut s-o cuprindă în braţe, dar cu un efort vizibil îşi înfrină 
dorinţa. 

Spre marea ei uimire, Maud fu gata să se lase Btrânsă de 
braţele lui vânjoase. Simţi chiar un fel de ameţeală când el, 
dându-se înapoi, îi strânse degetele între ale sale cu o mişcare 
atât de brutală, încât i se păru că i i. Apoi, sarea şi-şi îndepărtă 
mâna. 

— Maud, dumneata eşti pentru mine femeia ideală! 

Apoi se întoarse puţin, trecându-şi mâna pe frunte. 

în adâncul sufletului ei se temea că el va rosti, Intr-un 
asemenea moment, vreun cuvânt de iertare iau de lămurire. Dar 
Pat păstră o linişte religioasă. In tot ce făcea părea că-i ghiceşte 
şi-i Îndeplineşte dorinţele. 

Tânăra se aşeză iar în fotoliu. El făcu acelaşi lucru şi-şi aranjă 
scaunul astfel, încât să fie despărțiți printr-un colţ al biroului. 

" —Mi-am petrecut noaptea asta la o baie publică. Am trimis 
să caute pe un bătrân boxer, un fost prieten al tatălui meu. 
Ştiam că trebuie să cunoască toate tainele boxului şi l-am rugat 
să vorbească. Ceea ce-i mai nostim e că m-am străduit mult 
până l-am convins că nu cunosc niciunul din dedesubturile 
boxului. Mi-a spus că sunt un „copil de pădure!"1. Şi nu se 
înşela, fiindcă am fost crescut în pădure, aşa că n-am avut cum 
să aflu ce este viaţa. Ei bine, bătrânelul m-a lămurit pe deplin şi 
mi-a înfăţişat o imagine şi mai putredă decât îţi închipui. Tot ce-i 
în legătură, mai apropiată sau mai depărtată, cu boxul este 
corupt. Funcţionarii municipali, care eliberează autorizaţile, 
primesc bacşişuri din partea organizatorilor de meciuri, iar 
promotorii, managerii şi chiar boxerii se înţeleg de minune între 
ei ca să înșele publicul. Destăinuirile bătrânului m-au 
înmărmurit. Şi când mă gindesc acum că ani de zile am înotat în 
josniciile acestea, fără să am habar! Da, aşa e, am fost 
nevinovat ca un copil de pădure. 

înţeleg din picate prea târziu, de ce m-au păcălii atât de uşor. 
Datorită constituției mele fizice excep ţionale şi a 
antrenamentului special pe care l-am făcut, aş fi fost în stare, 
chiar de la început, să dobor orice adversar, dar am | ost pus 


1 1 Poreclă dată oamenilor creduli, sugerată de o logeailfl engleză. 


mereu să lupt du pil interesele lor. Înţelegi, cred, că Stubener, 
cui dintâi interesat, se ferea să-mi dezvăluie isprăvile lor 
necinstite! Departe de cercurile sportive, îmi petreceam vremea 
la vânătoare, la pescuiţ şi făciml fotografii îh culori. la ghici ce 
poreclă mi-au rial Spider Walsh, primul meu antrenor, şi 
Stubener' “prostănacul*I. Walsh mi-a spus-o dş-abia azi-dimi 
neaţă şi m-a durut de parcă mi s-ar fi smuls un dinte La urma 
urmelor, aveau şi ei dreptate. Nu eram pentru ei ca un. Copil 
nou-născut? 

Fără ştirea mea, a a JJ fost: loţi anii aceş tia complicele lui 
Stubener. N-am priceput mai chrând toate aceste maşinaţii 
murdare, pentru ca dedesubturile ringului mă interesau prea puț 
ca să văd răul din ele. 

Am venit pe lume cu un corp şi o inte limpede. Am trăit numai 
în aci şi al ăl meu m-a invăţat boxul, pe care-l cunoştea mai bine 
ea oricino. Sportul acesta a devenit atât de firesc pentru mine, 
încât meciurile nu mirau cerut niciodată toată forţa de care 
eram capabil. Trebuie să-ţi mai spun că n-am avut niciodată nici 
cea mai mica îndoială cu privire la felul în care se va sfirşi 
oricare dintre întâlnirile mele Dar acum a isprăvit, părăsesc 
ringul pentru totdeauna! 

Ea îi arătă cu degetul titlul care vestea meciul lui cu Tom 
Cannam. 

— Asta e opera hii Stubener, O lămuri el. Sunt luni de zile de 
când a organizat meciul. Dar nu-mi pasă! Mă întorc în munţi, 
Hotărârea mea e defintivă. 

Aruncând o privire asupra articolului neterminat şi citindu-l în 
fugă, Maud oftă uşor. 

— Puterea bărbaţilore de nemăsurat! spuse ea. Aceşti stăpâni 
ai destinului fac totdeauna ce vor. 

— Dacă m-aş lua după clevetiri, mi se pare că dumneata n-ai 
de ce să-i pizmuieşti din punctul asta de vedere. Dar tocmai 
independenţa dumitale e una din însuşirile care-mi plac 
îndeosebi şi apreciez tot atât de mult felul cum ne-am înţeles de 
la început. 

Tăcu şi o privi cu ochii arzători. 

— De altfel, nu s-ar cuveni să dispreţuiesc prea mult ringul. 
Nu e oare el acela care mi-a dat prilejul să te cunosc? Eşti 
femeia pe care am aşteptat-o totdeauna. Şi acum, când te-ai 
ivit, nu te voi lăsa să-mi geapi. Hai să plecăm împreună în 


munţi! 

Propunerea căzu ca un trăsnet; cu toate acestea, Maud părea 
că o aşteptase. Inima îi bătea nebuneşte, |>rieinuindu-i în 
acelaşi timp o durere plăcută. Fiinţa simplă, primitivă îşi lua, în 
sfârşit, revanşa. Maud avea impresia că pluteşte Intr-un viB. 
Asemenea deznodăminte nu prea au loc în redacţia unui ziar 
modern. lubirea nu se aprinde în felul acesta decât pe scenă sau 
în romane. 

Stând în picioare în faţa ei, Glendon li Întinse mâinile. 

— Nu mă încumet, îi şopti ea. Nu, nil mă încumet... 

Şi se simţi străpunsă de disprețul care, fulgerând în ochii lui 
Glendon, se schimbă numaidecât într-o expresie de neîncredere. 

— Dumneata nu şovăi niciodată când vrei să faci un lucru 
care ţi-e pe plac! Să nu-mi spui că nu-i aşa!... Acum nu-i vorba 
să te încumeţi, ci să vrei. Ei bine, vrei? 

Se ridicase şi ea şi tremura, de parcă ar fi fost hipnotizată. Se 
întrebă dacă nu era cumva jucăria unei puteri magnetice şi privi 
neliniştită lucrurile atât de cunoscute din birou, încercând să-şi 
vină în fire, dar nu izbuti să-şi desprindă ochii dintr-ai lui şi nici 
să rostească vreun cuvint. 

Pat se apropiase de ea şi-i pusese mâna pe braţ. Instinctiv, 
Maud se aplecă spre el. Totul făcea parte din visul ei, astfel că 
nu-i era cu putinţă să ceară lămuriri. Acum trebuia să treacă la 
fapte. Pat avea dreptate: se încumeta să facă orice, când voia 
să-şi îndeplinească dorinţele şi, în clipa aceasta, Maud nu dorea 
nimic altceva decât să înfrunte soarta. 

Tânărul o ajută să-şi îmbrace haina. Ea îşi puso pălăria şi, 
înainte de a-şi da bine seama ce face, so trezi morgând alături 
de el şi ieşind pe uşă. În stradă, Pat strigă un şofer, dar ea îl 
opri, punându-i mâna pe braţ. 

— Unde mergem? îl întrebă ea în şoaptă. 

— Să luăm o barcă. Avem tot timpul necesar ca să ajungem la 
Sacramento. 

— Dar nu pot să plec astfel! se împotrivi ea. N-am nici măcar 
o batistă de schimb. 

Tânărul făcu din nou semn unei maşini înainte de a răspunde. 

vei la 

În 

la noapte pornim spre nord. 

Intrucât maşina se oprise lângă ei, Maud aruncă 0 privire de 


rămas bun străzii familiare, apoi se uită neliuişi il Pat. 

— Dar... abia te cunoscl... bolborosi ea. 

— Ne cunoaştem foarte bine, răspunse el. 

O îndemnă să se urce în maşină. Uşa se închise. Pat se aşeză 
lângă Maud şi taxiul se îndreptă spre Market-Street. 

Pat îşi trecu braţul în jurul mijlocului tinerei fete, o atrase spre 
el şi o sărută. Când Maud îşi ridică ochii spre el, i se păru că 
obrazul lui e cuprins de O uşoară roşeaţă. 

— Am auzit spunându-se... undeva... că există o ştiinţă... a 
sărutului, şopti Pat. Eu habar n-am de ea, dar... o s-o învăţ. 
Fiindcă, ştii, eşti prima femeie pe care o sărut. 

IX 

Un bărbat şi o femeie stăteau spijiniţi de un pisc teşit care 
domina nemărginita pădure sălbatică. Dedesubtul lor, la 
marginea pădurii, doi cai erau legaţi de un pripon, iar îndărătul 
Gelor două şei se vedea câte un săculeţ de călătorie. Copacii 
aveau o înălţime uluitoare: cei mai mulţi dintre ei atingeau 
treizeci de metri şi aveau diametrul de trei până la patru metri, 
iar alţii depăşeau chiar şi dimensiunile acestea. 

Toată dimineaţa, cei doi călători urcaseră pe valea unei ape, 
printr-o pădure deasă şi, ajunşi la această stâncă descoperiră 
pentru prima dată minunata privelişte. În faţa lor se întindea cât 
vedeai cu ochii un lanţ de munţi, pe creştetul cărora plutea o 
ceaţă roşiatică; munţii se pierdeau la orizont, dar îţi lăsau 

se 

Nu se zărea niciun luminiş; pretutindeni pământul era 
acoperit de frunzişuri dese. 

Nemişcaţi şi ţinându-se de mină, cei doi tineri îşi desfătau 
ochii cu priveliştea aceasta măreaţă. Se aflau în pădurea de 
sequoia? din Mendocino. Veniţi călare de la Shasta, 
străbătuseră toată regiunea care mărgineşte coasta Californiei 
fură vreo ţintă precisă şi merseseră la voia întimplării, ca doi 
tineri însurăţei în luna de miere. Purtau îmbrăcăminte simplă: 
ea, o haină kaki de călătorie, iar el pantaloni de pânză şi o 
cămaşă de flanelă, deschisă pe pieptu-i ars de soare. Călărețul 
acesta straşnic părea că se găseşleân mediul său printre uriaşii 
pădurii şi chipul tovarăşei sale era scăldat de o nemărginită 
fericire. 

— Uriaşul meu soţ! îi spuse Maud, sprijinindu-se într-un cot ca 


12 Conifer ('are atinge 130 m înălţime. Creşte în Galiforriiii. 


să-l privească mai bine. Cât defrumoase sunt toate! Mult mai 
frumoase decât îmi făgăduiseşi. Şi când te gândeşti că avem 
fericirea să ne bucurăm împreună de priveliştea aceasta! 

— Ştii, ne mai rămân încă multe minuni «le văzut împreună în 
lumea aceasta! îi răspunse el, întoreându-so şi prinzându-i o 
mâna intr-ale sale. 

— Da, dar să nu plecăm înainte de a ne fi săturat de regiunea 
aceasta! îl rugă ea. Nu mă mai pot sătura de pădurile acestea 
uriaşe... nici de line, dragostea mea. 

Pat se aşeză şi o luă în braţe. 

— Dragul meu, gândeştc-lecă, înainte de a U» cunoaşte, 
pierdusem orice nădejde că voi găsi cândva un soţ ca tine. 

— Eu însă nu-mi pierdusem nădejdea; eram sigur că te voi 
întâlni într-o zi. Aşadar, eşti fericită? 

În loc să-i răspundă ea îşi trecu încet braţul în jurul gâtului său 
şi, timp de câteva minute, ce păreau că nu se mai sfârşese, se 
priviră, pierduţi în visurile îor, înconjurați de pădurea nesfârşita. 

— Îţi aduci umilite că ţi-am povestit, cum fugeam ca să scap 
de stăruinţele Învăţătoarei cu purul roşu, spuse el. Vedeam 
atunci pentru prima oară regiunea aceasta. Mergeam pe jos, dar 
ce însemn» pen- Iru mine pe vremea aceea un drum de şaizeci 
sau optzeci de kilometri? IJn joc de copii. Lutindeain pasul ca un 
adevărat indian. Vinatul era destul de rar în pădurile de sequoia; 
în schimb, râurile eruu pline de păstrăvi. Pe st încă asta am 
poposit. Dar nu-mi puteam închipui, nici pe departe, că intr-o zi 
voi veni iar, cu line! 

— Şi nici că ai să ajungi campion de box? il întrebă eu. 

— Ah, în privinţa asta nu mă sinchiseam câluşi de puţin. Dar 
tata mi-o repeta atât de des, încât sfâr- sisern prin a mă obişnui 
cu ideea că aşa va li. Inţelegi, era priceput şi ved'“u departe. 

— Cu toate acestea, n-a prevăzut că intr-o zi vei părăsi ringul. 

— Nu. Ştiu. Cred că se teinea şi de eventualitatea aceasta, 
când mă gândesc la grija deosebită cu care se străduia să-mi 
ascundă părţile necinstiteale boxului. Ţi-am vorbit de contractul 
meu cu Stubener, dar am uitat să-li spun că tata îi impusese şi 
condiţia următoare: la prima înşelăciune de care se va face 
vinovat managerul, contractul va fi anulat de la sine. 

— Totuşi vei lupta vu Tom Cannam. Trebuie neapărat să 
boxezi? 

El o privi cu vioiciune. 


— Te supără? 

— Dragul meu drag, vreau să faci absolut lot ce vrei. 

în timp ce cuvintele acestea-i* răsunau încă în urechi, Maud 
se miră că tocmai ea, cea mai autoritară din familia Sangster, 
fusese în stare să le rosteaseă. Dar fiindcă erau sincere, nui 
păru rău că le spusese. 

— Va fi doar o distracţie! îi spuse el. 

— Nu mi-ai spus Încă amănuntele vesele ale acestei întâlniri | 

— Recunosc că până acum nici cu nu m-am gândit la ele. M-ai 
putea ajuta cu sfaturile tale. Mai întâi am de gând să trag o 
păcăleală zdravănă lui Stubener şi „Asociaţiei pariorilorl1. Dar 
asta nu-i totul. Meciul nu va avea nimic de râs, te rog să fii 
sigură. Vreau să-l fac knock-out pe bietul Tom Cannam chiar în 
prima repriză. Cu atât mai rău pentru el dacă iese păcălit în 
toată povestea asta. La urma urmelor, nu-i mai breaz ca ei! În. 
Afară de asta, vreau să ţin pe ring o scurtă cuvântare; lucru 
ciudat în general, dar care se va bucura de mult succes, fiindcă 
voi destăinui spectatorilor dedesubturile jocului. Voi arăla că 
sportul acesta ar fi minunat dacă n-ar fi un obiect de exploatare 
comercială. Dar văd că-ţi înşir ţie cuvintarea, în loc să păstrez 
publicului întâietatea. 

— Ah, cât aş vrea să fiu şi eu acolo, ca să te aud I 

El o privi cu un aer gânditor. 

— Şi mie mi-ar place să te iau cu mine, dar mă tem că va fio 
seară furtunoasă. Cine ştie fee se va putea întâmpla când îmi 
voi spune părerile?... Oricum, mă voi înapoia lângă tine îndată 
după sfârşilul „reprezentaţiei11. Va fi ultima dată când Glendon- 
junior mai apare pe ring. 

— Dragule, dar n-ai vorbit niciodată în publici Dacă ai să te 
intimidezi? 

El clătină cu putere din cap. 

— Nu sunt irlandez? exclamă. Ai. Mai văzul, vreun irlandez 
care să nu poată vorbi în public? 

Şi se opri, ca să râdă în voie. 

— Stubener mă socoteşte prost. El susţine că un bărbat 
căsătorit na poate continua să se ocupe de box. Ce ştie el 
despre căsătorie, despre mine, despre tini! sau despre orice 
altceva? In afară de cumpărarea de pfbprietăţi şi de meciurile 
aranjate dinainte, este de o prostie grosolană. Dar, în seara 
aceea, îl voi învăţ, h multe şipe el şi pe nenorocitul acela detom. 


Parcă-rtii pare rău de Tom, dar la urma urmelor nu sunt eu de 
vină că e tovarăş cu eil Scumpa mea, „Bruta din cavernă” se va 
dezlănţui. Simt că va fi ceva îngrozitor. 

ă nu fi prea brutali 11 rugă Maud. 

— Mă voi sili să fiu chibzuit, chior în brutalitatea mea. Ştii, 
este ultima dală cind urc pe ring. Apoi mă vo’ dedica numai ţ-ie, 
tiel Dar dacă nu st ultim meci să aibă loc, n-ai decât să spui un 
singur cuvânt şi te voi asculta. 

— Nu, nu sunt împotriva acestui meci. Îmi iubesc soţul uriaş 
aşa cum este şi vreau să rămână el Însuşi. Dacă tu ţii la 
întâlnireaasta, ei bine, ţin şi ia, atât pentru tine cât şi pentru 
mine. Inchipu- ieşte-ţ că aş dori să joc teatru sau aş vrea să 
călătoresc spre Mările Sudului sau la Polul Nord. Ce-ai spune? 

El răspunse încet şi pe un ton aproape solemn: 

— Ei bint, ţi-aş spune: „Fă-o“, fiindcă şi tu să rămâi tu însăţi şi 
să-ţi împlineşti dorinţele. Te iubesc tocmai pentru că eşti aşa 
cum eşti!... 

o pereche de îndrăgostiţi prostuţi, îi 1, când se desfăcu din 
îmbrăţişarea lui. 

— Şi nu-i frumos? o întrebă Pat. Apoi se ridică, că din ochi 
poziţia soarelui, Intinse mâna spre frunzişurile înalte care 
acopereau munţii roşictici şi spuse: Hai să mergem să dormim 
undeva prin partea aceea! Ne aflăm la cincizeci de kilometri de 
cea mai apropiată cabană. 

X 

Spectatorii nu vor uita multă vreme Beara de de la „Arenele 
Porții deaur“ din San Francisco, în cursul căreia Glendon-junior 
scoase din luptă m numai pe Tom Gannam, ci şi un personaj 
mult mai important decât acest simplu boxer. 

O oră întreagă Pat Glendon întărită publicul numeros care era 
aproape să se năpustească pe ring. 

El vorbi despre bacşişurile plătite funcționarilor municipali, 
învinui pe organizatori şi controlori şi înfăţişă meciurile de box În 
lumina lor adevărată. 

Spectatorii erau înmărmuriţi. Nici Stubener nu se aştepta la o 
asemenea „lovitură de teatru”. Negreşit, „inânzull' său, mânios 
din pricina întâmplă- rii cu Nat Powers, îl părăsise şi se 
căsătorise; dar asta era o poveste veche. La urma urmelor, 
tânărul Pat făcuse tocmai ceea ce era de prevăzut din parto-i: 
după ce-şi rumegase îndeajuns pica, se socotise fericit să poată 


urca iar ringul. 

„Arenele Porții de Aur*' - cea mai inare sală de sport din San 
Francisco - ah ia fusese construită şi în seara aceea avea loc 
reuniunea de inaugurare. Sala, care cuprindea 25 000 de locuri, 
era arhiplină. Pasionaţii sportului, veniţi din toate colţurile ţării şi 
chiar din străinătate, plătiseră cincizeci de dolari pentru fotoliile 
din pr; mele rânduri şi cinci dolari pentru l-ocurile cele mai 
ieftine. 

Când Billy Morgan, cel mai bătrân crainic, urcă ringul şi-iii 
descoperi capul cărunt, izbucni un ropol de aplauze. Insă 111 
clipa când Billy deschise gura ca să anunţe ceva, în preajma 
ringului se auzi un lros net îngrozitor: se prăbuşiseră cileva 
rânduri de bănci. Mulțimea izbucni în râs şi făcu glume pe 
seama celor ce căzuseră; din fericire, niciunul nu era rănit 
serios. 

în faţa acestei veselii zgomotoase a publicului, căpitanul de 
poliţie, care era de serviciu în seam aceea, se întoarse spre unul 
din locotenenţii săi şi-şi încruntă sprâncenele, ca să-i dea a 
înţelege că este de prevăzut o furtună şi că vor avea muit de 
lucru ca ml poată păstra ordinea. 

Opt vechi eroi ai ringului, foşti campioni ai lumii la categoria 
grea, urcară ringul unul după altul, fiind salutaţi cu urale. Billy 
Morgan îi prezentă sul» poreclele pe care le avuseseră. Pe unul 
îl numi „Cinstitul John“, pe altul „Curat ca aurulll, celălalt ora 
„Cel mai corect luptător cu pumnii din câţi 11 

cunoscut ringul". |. Oo: | unui număr de o sută de întâlniri, 
noin nic udatăl', viteaz din vechea gardă“, „Singurul care s-a 
înapoiat”, „Cel mai vestit luptător”, „Vlăjganul care nu poate fi 
doborât uşor”. 

Toată povestea asta ţinu oliva timp. Toţi boxerii fură poftiţi să 
vorbească şi oi so executară, bâlbtindu-se stingaci şi roşindu-se. 
Cel mai lung discurs, rostit de bătrânul „Cura oa umil”, dură 
aproape un minut. Urmă fotografierea „veteranilor”. Ivingul era 
plin de celebrităţile boxului: campioni, antrenori, Veterani ai 
cronometrului şi arbitri. Boxerii de categorie „uşoară” şi 
„Mijlocie” erau destul de numeroşi. S-ar fi spus că fiecare se 
străduia să-şi întărite vecinul. Nat Powers era şi el de faţă şi, lă 
'fel ca şi celelalte „stele” ale boxului, pe care Pat Glendon le 
făcuse să pălească, îşi cerea „revanşa”. 

Cu toţii îl provocau în aceeaşi măsură pe Jim Hanford. Acosta 


lu nevoit să declare că va boxa mai întâi ou învingătorul 
meciului care urma să se desfăşoare în seara aceea. Imediat, 
publicul începu să urle numele presupusului învingător: 
jumătate din sală aclama pe Glendon, iar cealaltă pe Cannam. 

în toiul acestui tărăboi infernal se prăbuşi alt rând de bănci; 
izbucniră certuri între cei care'-şi plătiseră locurile şi acum 
rămăseseră fără ele Şi plasatorii care lăsaseră să intre un număr 
prea mare de spectatori, realizând câştiguri însemnate. 
Căpitanul de poliţie socoti nimerit să trimită pe unul din-oamenii 
săi să ceară ajutoare. Cu toate acestea, mulţimea părea, în 
general, să fie dostul de bine dispusă. 

Când Cannam şi Glendon îşi făcură apariţia, arenele aveau - 
înfăţişarea unei măreţe adunări publice. Fiecare din cei doi 
campioni fu aplaudat mai bine de cinci minute. 

Glendon, înconjurat de secunzi, so. In oltul său. Ca de obicei, 
Stubener se afla în spatele hii. J 

Cannam la prezentat publicului cel dintâi. DupA ce făcu o 
plecăciune dând din cap ca un răţoi, trebui să se supună 
vociferărilor care-i cereau o cuvântaro. Se bâlbâi, se poticni, dar 
izbuti să scoată câteva cuvinte. 

— Sunt mândru că mă aflu astă-seară în faţa dumneavoastră, 
începu el şi, datorită ropotului de aplauze care urmă, avu timpul 
să prindă din zbor alltt idee. Toată viaţa am luptat cinstit. Sfidez 
pe oricinn ar vrea să mă contrazică. Vă făgăduiesc că şi astfl- 
seară voi fi la înălţime. 

Izbucniră strigăte: 

— Bravo, Toml Ştim asta! Noroc, Toml... învinge-11... 

Veni apoi rândul lui Glendon. | se ceru şi lui hA ţină o 
cuvântare, cu toate că până atunci campionii nu-obişnuiau să 
vorbească publicului. Billy Morgan ridică mâna pentru a cere 
linişte şi Glendon, cu gluM răsunător, începu astfel: 

— Unul din colegii mei v-a spus că se simte mândru că se află 
astă-seară în faţa dumneavoastră. Ei bino, îngăduiţi-mi să vă 
mărturisesc, eu nu mă simt du loc mândru de faptul ăsta. 

Mulțimea încremeni de uimire. 

Glendon se opri, ca să lase cuvintele să-şi prodin îi efectul. 

— Sunt dezgustat de ceea ce se intâmplă în jurul meu. Vreţi o 
cuvântare 1 Ei bine, vă voi face pe plar Astă-seară e ultima dată 
când apar pe ring, pe cam | părăsesc pentru totdeauna. De ce? 
Fiindcă mi c silă de meseria mea. Boxul e o înşelătorie nemni 


pomenită. Totul e stricat, până în măduvă, de În micile cluburi 
de profesionişti până la marile meciuri de felul acestuia. 

Protestul surd al publicului spori deodată şi m> prefăcu într-o 
vijelie de urlete, în care se au/. l'mi strigăte şi fluierături. Câţiva 
începură să strici 

— Meciul! Meciull Meciul! 

Glendon îşi dădu seama Îndată că tocmai managerii şi boxerii 
erau cei care agitau publicul. El încercă zadarnic să se facă 
auzit. Atunci sala se împărţi In două tabere: jumătate striga: 
„Meciul 1“, iar cealaltă: „Lăsaţi-l să vorbească11. 

Timp de zece minute se dezlănţui o nebunie colectivă. 
Organizatorul meciului, ca şi Stubener, Arbitrul ţi coproprietarul 
arenelor îl rugară stăruitor Il>o Glendon «ă Incoupă mociul. În 
faţa împotrivirii lui, arbilrul uminţă că vu deeluru pe Tom 
Cannam învingător, iar po Glondon învins prin neprezen- lure, 
dacă meciul nu va începe numaidecit. 

— Nu-i legali îi răspunse tăios Glendon. Dacă nesocotiţi 
regulile boxului, vă voi urmări prin toate tribunalele ţării. Şi nu 
cred că veţi pleca de aici nebăluţi, dacă Înşelaţi publicul în felul 
ăsta. Sunt liolărât să lupt, dar mai întâi voi sfârşi cuvântareal 

— E împotriva obiceiului! protestă arbitrul. 

— Greşeşti! Niciun cuvânt din regulament nu împiedică pe 
boxeri să vorbească publicului. N-au vorbit şi campionii 
prezentaţi adineauri? 

— Au spus doar câteva cuvinte! urlă organizatorul În urechea 
lui Glendon. Şi tu, tu vrei să ne obligi să ascultăm o conferinţă 1 

— Nimic nu se împotriveşte nici conferinţelor. Iji voi, cei de- 
aici, faceţi-mi plăcerea de a cobori ile pe ring, ca să nu vă alung 
eu! 

Organizatorul meciului, zbătându-seţi suflind ca o încă, fu 
înşfăcat de guler şi ridicat peste corzi. (', u toate că era destul 
de solid, Glendon îl ridică cu utila uşurinţă, încât sala se înveseli 
la culme. Din nou se auziră strigăte care-i cereau să vorbească. 
Stubener şi celălalt proprietar al arenelor bătură prudent în 
retragere. 

Glendon ridică mâinile pentru a cere tăcere, dar i'Oi care 
voiau să Inceapă meciul răcniră şi mai Killăgios. Alte două-trei 
rânduri de bănci se prăbuşiră ou zgomot. Spectatorii care-şi 
pierduseră locurile + poriră zgomotul, năpubtindu-6e asupra 
celorlalte bănci, iar cei ce se aflau îndărătul lor, nernaipulând 


vedea ringul, urlau celor din faţă să se aşeze. 

Glendon se apropie de corzi, se aplecă spre căpitanul de 
poliţie şi-i sirigă iu. Ureche: 

— Dacă sunt împiedicat să vorbesc, să ştii că în curând. O să 
iasă un tărăboi grozav! O dată dezlănţuită furia mulţumii, n-o s- 
o mai puteţi potoli. Cel mai nimerit lucru ar îi, aşadar, să mu 
ajutaţi. Luaţi măsuri să se evacueze ringul; de celelalte am eu 
grijă. 

Se înapoie în mijlocul ringului şi ridică iar mâna. 

— Vreţi să urmez? întrebă el cu glas tunător. 

Aiizindu-l, mai multe sute de inşi care se aflau în preajma 
ringului lipară: 

— Da! Da! 

— Atunci tăceţi-i pe gălăgioşi să tacă! 

Sfatul iu ascultat. Licoare din cei care voiau să-l audă pe 
Glendon vorbind impunea tăcere scandalagiului de lângă el. 

Când Pat îşi repetă cuvintele glasul lui fu auzii mai departe, 
aşa incit, încetul cu încetul se făcu linişte. După un minul nu se 
mai auzi decât zgomotul înfundat al pumnilor daţi celor care 
încercau să se împotrivească. De-abia se liniştise sala, când iar 
se prăbuşi un rând de bănci. Căderea lor fu salutată cu hohote 
de râs. Răsună apoi limpede un glas stingher, pornit din ultimul 
rând de fotolii: 

— Hai, Glendon! Te ascultăm! 

Glendon înţelegea intuitiv psihologia mulţimii. Acum era 
stăpân pe ceea ce mai înainte cu cinci minute era o gloată 
înnebunită. Ca să dobândeasefl rezultatul pe care-l dorea, 
aşteptă câteva clipe, adiefl tocmai cât era nevoie. 

Timp de treizeci de secunde s-ar fi putut auzi şi bă'ziitul unei 
muşte. Cu toţii păstrau o linişte aproapn religioasă. Indată ce se 
manifestară primele semne du nerăbdare, Glendon începu să 
vorbească. 

— După ce-mi voi sfârşi cuvântarea, spuse el, voi boxa aşa 
cum s-a anunţat în program. Dar în searii aceasta făgăduiesc n 
meci adevărul ni serios, im meci fără tirguială, un muci rareori \; 
i fi ist dai să vedeţi. Am de gind să mi 1 adversarul cil mai vă) 
a | esl i imlal a că meciul este prevăzut pentru patruzeci şi cinci 
de, ei vă clar i mii va (aur nici patru zeci şi' cinci de socui | 
Adineaur, cind am fost initvriipl, tocmai vă spu neam că ringul e 
plin de putreziciune. Intr-adevăr, e putred de suspină jos. A fost 


transformai intr osimplă negustorie şi ştiţi, tot atât de bine ca şi 
mine. Câte parale face cinstea negusto ilor. Acei dintre dtunnca- 
voastră care nu trag foloase de pe irma boxului st pot socoti 
victime sau, dacă nu vă place euvânt-ul, păcăliţi. De ce s-au 
prăbuşit băncile astă-seară? Fiindcă funcţionarii n-au fost 
cinstiţi. Ca şi meciul, locurile au fost târguite în folosul 
negustorilor necinstiţi. 

Glendon îşi stăpânea publicul mai mult ca oricind şi ştia bine 
aceasta. 

— Văd aproape pretutindeni în jurul meu spectatori cari se 
strivesc unii pe alţii. De ce? lată răspunsul: corupţie! Fiindcă nu 
sunt plătiţi, plasatorii îşi bat capul cum să la cât mai nuli i inşi în 
ala, În schimbul bacşişurilor. Pe spinarea cui se înv 'lese toate 
josniciile astea? E de la sine înţeles că pe spinarea 
dumneavoastră. Cum obţin organizatorii autorizaţiile necesare? 
Dând şporţuri. Acum îngăduiţi-mi să vă pun o întrebare: dacă 
acei care „fabrică*1 locuri dobindesc câştiguri nepermine, dacă 
nici plasatorii nu sunt mai prejos, dacă autorităţile se lasă 
înduplecate de „darur “, ce rost ar avea ca oamenii suspuşi să 
fie altfel decât ci? De altfel, ci nu» o ruşineaz; de se de ceea ce 
fac şi totdumneavoas-, i coi care plătii i. Dar aveţi grijă să nu 
învinovăţiţi pe boxeri. Nu ei trag sforile, ci „promo- torii“, 
adevărații oameni de afaceri caro lucrează În lise. La urma 
urmelor boxerii nu sunt decât boxeri. Ei îşi încep meseria destul 
de cinstit; dacă se împo- 

ISft trivesc să se supună obiceiurilor, sunt siliţisă asculte sau 
sunt trimişi la plimbare. Fără îndoială, sunt şi boxeri care nu se 
lasă corupți. Dar numărul lor e din ce în ce mai mic şi ei rămân 
săraci. Poate să sunt şi manageri cinstiri. Din câte ştiu, al meu 
pare a fi dintre cei mai buni din ceată. Dar ia întrebaţi-l la ce 
sumă se ridică valoarea caselor lui? 

în clipa aceasta, zgomotul ameninţă să acopere glasul 
vorbitorului. 

— Cei care vor să mă audă să facă pe ceilalţi să tacă! urlă Pat 
Glendon. 

Din nou se ridică, întocmai ca vuietul valurilor, un zgomot 
înăbuşit de palme, pumni şi înjurături. Sala se linişti curând. 

— De ce oare au urcat atâţia boxeri ringul, stăruind asupra 
cinstei lor? De ce sunt porecliţi: „Cinstitul John“, „Cinstitul Bill“, 
„Cinstitul Blaksmith” şi aşa mai departe? Credeţi că toţi aceştia 


au conştiinţa curată? Când Petre sau Paul vă strigă în urechi că 
sunt cinstiţi, vi se trezeşte numaidecât bănuiala. Dar dacă un 
boxer profesionist vă îndrugă poveşti de soiul ăsta, îl credeţi 
fără să staţi pe gânduri. 

„Să învingă cel mai bunl“ De câte ori nu l-aţi auzit pe Billy 
Morgan rostind cuvintele acestea rituale? Lăsaţi-mă să vă spun 
că nu totdeauna câştigă cel mai bun dintre boxeri; iar atunci 
când câştigă, nu vă lăsaţi înşelaţi: programul a fost ticluit 
dinainte. Cea mai mare parte dintre meciurile pe care le-aţi 
văzut sau despre care aţi auzit vorbindu-se au fost falsificate. Vă 
repet, boxul nu este decât o uriaşă potlogărie. Credeţi că 
promotorii şi managerii vin aici de plăcere?’ Da* de unde | 
înainte de toate, ei sunt oameni de afaceri. 

Tom, Dick şi Harry sunt trei boxeri. Dick, cel mai priceput 
dintre ei, ar putea să-şi arate valoarea în două meciuri. Dar ce 
se întâmplă de obicei? Torn bate pe Harry, Dick face knock-out 
pe Tom şi Harry 11 doboară.pe Dick... Publicul nu înţelege 
nimic. 

În meciurile de „revanşă”, Harry învinge pe Tom, Tom la 
rândul său 11 doboară pe Dick şi Dick termină victorios asupra 
lui Harry. Spectatorii sunt tot atât de nedumeriţi ca înainte. 
Atunci, adversarii i: ţine u Dick doboară pe scurt, e nevoie de 
opt meciuri ca b& bo urate superioritatea lui Dick, deşi ar fi fost 
de ajuns numai două. Totul este pregătit cu chibzuinţă dinainte 
şi dumneavoastră plătiţi. Şi socotiţi-vă fericiţi că nu vă alegeţi cu 
oasele frânte când se prăbuşesc băncile. 

Dacă ar fi călăuzit cu bună-credinţă, sportul acesta ar fi 
minunat. De altfel, boxerii nu cer nimic altceva decât să fie 
cinstiţi, dacă li s-ar da prilejul să rămână aşa. Dar înşelăciunea e 
prea mare şi prea puternică. Gândiţi-vă că o mână de oameni a 
izbutit să-şi împartă un milion de dolari după trei meciuri... 

Ţipete sălbatice acoperiră glasul lui Glendon. În zgomotul 
asurzitor se auziră aceste întrebări: 

— Lămureşte-ne ce e vorba? Şi despre care meciuri? Spune- 
ne 1 

Urmă o avalanşă de fluierături şi de înjurături. 

— Vreţi să mă auzi tună linişte! 

Sala amuţi iarăşi. 

— Cunoaşteţi programul lui Jim Hanford? Dar pe cel al bandei 
mele şi al lui? Ei bine, iată-le! 


Ştiu toţi că eupot învinge pe Jim Hanford şi el însuşi îşi dă 
seama că într*un singur meci îi pot veni de hac. Dar e campion 
mondial şi dacă nu mă eupun cerinţelor lor, nu-mi vor Ingădui 
niciodată şi eu nu poate va avea loc un atragem înscrio de 
douăzeci de mii de dolari. Dăm banii iiilr-radevăr, dar îi 
recăpătăm după meci. 

în ce priveşte bursa noastră, primim fiecare câte o jumătate, 
cu toate că s-ar cuveni ca învingătorul să primească şaizeci şi 
cinci la sută, iar celălalt treizeci şi cinci. Bursa, drepturile pentru 
filmare, publicitatea şi alte venituri nu vor atinge mai puţin de 
două sute cincizeci de mii de dolari, pe care-i împărliin frai este. 
Apoi ne vom pregăti pentru un meci „revanşă**. De data 
aceasta Hanford va li biruitor şi vom împărţi din nou eâştigurile 
pe din două. La a Lreia întâlnire eu voi fi proclamat învingător, la 
rândul meu. Pe scurt, vă vom smulge uşurel din buzunare suma 
de şapte sut e cincizeci de mii de dolari. Acum cunoaşteţi 
programul l-ol atât de bine ca şi mine. Dar banii aceştia mi se 
par atât de murdari, ineât m-am hotărâ! să părăsesc ringul chiar 
astă-seară! 

în clipa aceea, înlăturând cu o lovitură de picior pe un poliţist 
care voia să-l'oprească, Jim Hanford îşi strecură trupul vânjos 
printre corzi şi strigă: 

— Tot ce a spus e fals! V'-a minţit! 

Apoi se năpusti ca un taur furios asupra lui Glendon, care sări 
în lături şi se feri de lovitură. În avintul său, Hanford se izbi de 
corzi care, întocmai ca un resort, il aruncară înapoi. 

Văzindu-l că vrea să se năpustească din nou asupra;i, 
Glendon il aşteptă, stă pân pe sine şi chibzuit, şi-i trânli în falcă 
o lovitură grozavă de pumn. <va mai puternică din cile dăduse 
în timpul carierei sale. 

Hanford îşi pierdu cumpătul chiar în clipa când pumnul lui 
Glendon îi atinse falca. Picioarele părăsiră podeaua, fu proiectat 
în aer şi căzu peste coarda de sus. Corpul său inert se legănă 
câteva fracțiuni de secundă şi apoi so rostogoli peste ziariştii de 
lângfl ring. 

Mulţumiţi de cele văzute, unii spectatori incepuirt să 
părăsească sala. Prin urmare, însuşi Jim Hanford, celebrul 
campion mondial, fusese făcut knock-out dintr-o singura 
lovitură. Niciodată, de când se ştiau, nu văzuseră asemenea 
spectacol. 


Furios, Glendon îşi privi degetele care îl dureau şi se uită apoi 
printre corzi la Il. Mford, care-şi revenea încet în fire. Ridicind iar 
mâna, ceru să fie lăsat să vorbească. 

— La începutul apariţiei mele pe ring eram porc dit „Glendon- 
norocosul“. Aţi văzut „punch“Mij de adineauri? Ei bine, aşa îmi 
învingeam la început toţi potrivnicii ferindu-mă însă să mă 
folososc- de ţoală puterea. 

Atunci managerul meu so apucă să-mi facă „edu- cal: ia“. 
După părerea lui, dezamăgeam publicul. Prin urmare, trebuia să 
prelungesc lupta, ca publicul să fio mulţumit pentru banii pe 
care-i plăteşte. L*e vremea aceea eram un nerod. De-abia 
cobori! din munţi, am luat cuvintele lui drept porunci din 
evanghelie. Din această zi, Stubener stabili înainte de fiece 
meci, împreună cu mine, repriza în care trebuia să-mi dobor 
adversarul, apoi destăinuia „Asociaţiei pari orilor” această cifră 
prețioasă, ca să poată miza cum îi convenea. lar 
dumneavoastră* domnilor, vi se cerea doar să plătiţi. Dar sunt 
mândru că n-am primit niciun han din sumele astea. Nici n-au 
îndrăznit să-mi ofere, fiind siguri că voi da pe faţa toată 
ticăloşenia. 

Vă amintiţi, fără îndoială, de întâlnirca mea cu Nat Powers. Ei 
bine, aflaţi că nu l-am învins prin knock-out. Intreaga bandă se 
înţelesese cu el, fără ştirea mea. Cum, însă, am mirosit că s-a 
pus ceva la cale, m-am hotărât să prelungesc cu două reprize 
meciul, pe care ei îl fixaseră pentru şaisprezece reprize. Ultimul 
meu „punch“ din repriza a şaisprezecea abia l-a atins pe 
Powers, dar acesta s-a prefăcut atât de bine că eknock-out, incit 
nimeni nu şi-a dat seama de şiretlic. 

Pumn, lovitură decisivă, zdrobitoare, (n.t.) 

— Dar lupta de astă-seară? se auzi o voce. Şi asta-i tot aşa? 

— Dai Ştiţi ce a pariat Asociaţia? Ei bine, v-o spun eu. A pariat 
că Tom Cannam va fi învins în repriza a paisprezecea. 

Izbucniră urlete. Glendon ceru pentru ultima dată să se facă 
linişte. 

— Cam astea sunt cele ce aveam să vă împărtăşesc. Totuşi 
tin să adaug următorul lucru: astă-seară, Asociaţia va.fi trasă pe 
sfoară. Nu numai că Tom Cannam nu mi se va putea împotrivi 
până la repriza a paisprezecea, dar lupta nu va ţine nici măcar o 
repriză. 

Cannam se ridică din colţul său şi-i strigă, tremurând de 


mânie: 

— Nu vei fi în stare | Nu s-a născut omul care să mă poată 
învinge într-o singură repriză. 

Făcându-se că nu aude, Glendon urmă: 

— N-am lovit cu toată puterea decât o singură dată în viaţa 
mea. Asta a fost acum, când l-am doborât pe Hanford. Astă- 
seară mă veţi vedea încă o dată la lucru, dacă nu cumva 
Cannam va sări numaidecit peste corzi şi va pieri din ochii mei. 
Şi acum, sunt gata | 

Se duse spre colţul său şi secunzii se grăbiră să-i pună 
mănuşile. În celălalt colţ, Cannam turba de mânie; secunzii lui 
încercau în zadar să-l potolească, în sfârşit, Billy Morgan izbuti 
să anunţe publicul: 

— Meciul este prevăzut pentru patruzeci şi cinci dereprize. 
Regulamentul marchizului de Qu. Eensbury | Să învingă cel mai 
bun | începeţi | 

Răsună gongul şi cei doi adversari se îndreptară unul spre 
celălalt. Glendon întinse mâna dreaptă pentru obişnuitul „salut 
al adversarului41, dar Cannam, dând furios din cap, nu voi să-i 
strângft mâna. Spre uimirea tuturor, Cannam nu se aruncă 
asupra lui Glendon. In ciuda mâniei care-l stăpânea, lupta 
chibzuit, preocupat mai ales de dorinţa da a prelungi meciul 
dincolo de prima repriză, 

Slobozi clţiva pumni îndominatici, dar rămase în apărare. 

Glendon îl urmărea n tu jurul ringului şi tropăia necontenit cu | 
>n i în podea. 

uit în ilo nA 

lovească. Cannam a folosi de aceste ocazii prielnice. După 
vroo ilmut minute, Glendon îşi schimbădeodatfi tactica. Fieouro 
muşchi şi fiecare trăsăl a obrazului său se apropie clipa când îşi 
va dobori adversarul. 

Necruţător, ca o maşină, îşi juca minun rolul. 

Din clipa aceea Cannam se apără cu grija îndoită. 

nu-l 

lovi. Faptul acesta spori îngrijorarea lui Cannam; el încercă să 
se elibereze, dar şovăi să se arunce într-un corp la corp, care i- 
ar fi potolit oarecum nervii 

se 

intâmple se întâmplă: o serie de mişcări înşelătoare, repezi, îl 
ameţiră pe Cannam, ca şi pe spectatori. Nimeni n-ar fi fost în 


stare să spună pe urmă exact ce se întâmplase. 

e fer; o fentă * în ipa următoare 

poziţia picioarelor. Se gă:' mai târziu unii jurară că văauseră 
pe Glcim cu cotul drept la ca un tigru, ca loviturii şi greutatea ci 
său. Oricum, chiar în clipa Intocmai ca Hanford, fu aruncat sr 
fără cunoştinţă, se izl i de corzi şi se peste ziarişti. 

Poliţiştii izbutiră să alunge pe cei din vecinătatea, dar nu şi să 
restabilească ordinea. In mai rămase pe locul lui. Mulțimea, 
cuprins nebunie seândurile şi dăd peste 

Campionii cerură ocrotirea poliţiei, dar agenţii nu ca să- 

Btradă. Publicul se năpusti cu pumnii asupra boxerilor, 
managerilor şi organizatorilor meciului. Doar Jim Hanford fu 
cruțat, din pricina fălcii sale grozav de umflate, care inspira 
milă. 

După ce arenele fură golite, spectatorii se îndârjirA în stradă 
împotriva unui automobil nou-nouţ, de vreo şapte mii de dolari, 
aparţinind unui cunoscut organizator de meciuri. Inir-o clipă nu 
mai rămase din automobil decât fierăria. Deoarece vestiarele 
fură jefuite, Glendon nu-şi putu pune hainele şi se duse spre 
automobilul său în echipamentul de pe ring şi înfăşurat într-un 
halal, dar nu izbuti să scape. 

O mulţime numeroasă înconjură numaidecât automobilul şi-l 
împiedică să înainteze, cu toate stăruinţele poliţiştilor. In cele 
din urmă reuşiră să se înţeleagă; automobilul înainta la pas, 
întovărăşit de cinci inii de inşi care scoteau uralc frenetice. 

Când mulţimea aceasta furtunoasă trecu pe | riion Square şi 
invada piaţa San Francisco, era miezul nopţii. Slrigind cu toţii, îi 
cerniră să ia din nou cuvin lul. L) eşi ajunsese la uşa hotelului în 
care locuia, mulţimea il opri pe Glendon să intre. Boxerul 
incen7l să scape, sărind peste capetele admiratorilor s; n 
entuziaşti, ar nu izbuti să ajungă cu picioarele pe pămânl. Fu 
dus pe braţe până la automobil, unde fu nevoii să ţină o 
cuvântare. 

De la fereastra hotelului,. Maud Glendon îşi priven tânărul 
Hercule stând în picioare pe scaunul aulemm bilului şi dominând 
mulţimea. Niciodată nu ne îndoise de spusele lui, atunci când el 
îi mărturisine că, după acest ultim meci, va părăsi ringul peiilru 
totdeauna. 

Traducere de Victor r'fini-iulvmii 


STRĂNEPOTUL LUI MEGOY 

Corabia Pirinei, cu pântecele-i de fier adine scufun- il&t în apă 
sub greutatea încărcăturii sale de grâu, se Ura leneşă pe valuri, 
caea ce îngădui omului venit Intr-o luntre firavă să se caţăre pe 
bord. Când ajunse În dreptul parapetului i se păru că vede pe 
punte un lei de ceaţă subţire, aproape imperceptibilă... Era, 
poate, o nălucire a ochilor săi, acoperiţi brusc de un văl fumuriu. 
Omul simţea dorinţa să-l înlăture şi se jjindi că îmbătrânise şi c-a 
sosit timpul să trimită pe i. Inova la San Francisco după o 
pereche de ochelari. 

Sărind peste parapet, aruncă o privire în sus, spre catargele 
înalte, apoi, spre pompele corăbiei. Acestea nu funcționau. 
Totuşi, nimic neobişnuit nu părea să se fi petrecut pe corabie; 
de aceea, se întrebă ce anume îi făcuse pe oameni să dea 
semnalul de alarmă? Cu gândul la fericiţii locuitorii ai insulei 
sale, nădăjdui că motivul nu era vreo molimă. Poate că se 
isprăviseră doar proviziile, nau apa. 

Strânse mâna căpitanului a cărui faţă scofâlcită, ni ochii 
obosiţi, nu lăsa câtuşi de puţin loc pentru Indoială In privinţa 
nenorocirii, oricare ar fi fost neeasta. În aceeaşi clipă, îl izbi un 
miros vag, greu de definit, ea de pâine arsă. 

Privind în jur, zări, cu vreo şase-şapte metri mai încolo, un 
marinar care călăfătuia puntea. Aţintin- ilu-şi privirea asupra 
feţei obosite a marinarului, văzu deodată cum de sub mâinile 
sale se înalţă o (liră de fum subţire, care se mistui numaidecât, 
răsucindu-se în aer. 

în acelaşi timp, atingând puntea, tălpile lui goale, bătătorite, 
simţiră o căldură ciudată. Inţelese, în 

] - Dragoste de viaţă 

Bfirşit, ce nenorocire se abătuse asupra corăbiei. Privirea 
caldă a ochilor lui căprui lunecă repede pe j feţele ostenite ale 
mateloţilor, care-l fixau, rugători, j Privirea asta era pentru ei ca 
o binecuvântare, ca un 
ibalsam dătător de pace. 

— De când arde vasul, căpitane? întrebă el cu “un glas dulce 
şi netulburat, ca gunguritul unui: porumbel. 

Căpitanul se simţi învăluit de vraja odihnitoare a acestui glas, 
dar amintindu-şi de tot ceea ce pătimise în ultima vreme, se 
înfurie: cu ce drept venea oare acest insular zdrenţăros, 
îmbrăcat în pantaloni de dril şi cămaşă de bumbac, să ofere o 


pace atât de adâncă sufletului său greu încercat şi chinuit? 
Căpitanul nu-şi formulă limpede acest gând: mânia lui era o 
reacţie subconştientă. 

— De cincisprezece zile, răspunse el sec. Dar dumneata cine 
eşti? 

— Mă numesc Mecoy, rosti celălalt, cu un glas tandru şi 
compătimitor. 

— Eşti pilotul pe care l-am cerut? 

Mecoy binecuvântă cu privirea silueta mătăhăloasă. A unui 
individ înalt şi spătos, cu faţa nebărbierită, care venise lângă 
căpitan. 


— Aici, toţi suntem piloţi, căpitane, răspunse Mecoy. Cunosc 
pe degete fiece centimetru din apele astea. 

— Ceea ce doresc eu este să stau de vorbă cu autorităţile 
locale, rosti căpitanul, pe un ton enervat. Şi asta cât mai 
repede! 

— Şi în acest caz, tot eu sunt omul careva trebuie. 

Glasul acesta învăluitor şi odihnitor îl scotea 

; din sărite pe căpitan, care simţea că-i arde'sub tălpi corabial 
Incruntându-şi sprâncenele, îşi strânse pum-, nul, ca şi cumjatr fi 
vrut să lovească şi exclamă: 

— Cine naiba eşti? 

— Sunt primul magistrat al insulei, răspunse celălalt, cu 
acelaşi glas nemaiauziţ de dulce şi de blajin. 

Individul înalt şi spătos de lângă căpitan izbucni ntr-un râs 
mai degrabă isteric decât batjocoritor. A tât el, cât şi căpitanul îl 
priveau cu uimire şi neîncredere pe Mecoy: nu le venea să 
creadă că nsularul acesta desculţ ar putea să deţină un 
asemenea rang înalt. Cămaşa lui de bumbac, descheiată, lăsa 
să se vadă un piept păros; o pălărie veche, de paie, îi acoperea 
numai în parte pletele cărunte şi neâlcite; iar pe piept îi cădea o 
barbă de patriarh. Cu doi şilingi l-ai fi putut înţoli în orice 
magazin de confecţii ieftine. 

— Eşti rudă cu Mecoy de pe Bounty? îl întrebă căpitanul. 

— Era străbunicul meu. 

— Ahal exclamă căpitanul, căzând pe gânduri. Numele meu e 
Davenport, iar dumnealui este domnul Konig, secundul meu. 

îşi strânseră mâinile. 

— Şi-acum să vorbim serios, adăugă căpitanul, precipitat. 


Corabia noastră arde de peste două săptămâni. Dintr-o clipă 
într-alta s-ar putea duce dracului. lată de ce m-am îndreptat 
spre Pitcairn: vreau s-o trag la țărm sau s-o împotmolesc, ca să-i 
salvez carcasa. 

— In cazul ăsta, ţi-ai greşit socotelile, căpitane, zise Mecoy. Ar 
fi trebuit s-o îndrepţi spre Manga- reva. E acolo o plajă 
minunată, într-o lagună cu apa liniştită ca un iaz. 

— Tot ce se poate, numai că noi ne aflăm aici, se amestecă în 
vorbă secundul. Şi aflându-ne aici, trebuie neapărat să facem 
ceva. 

— Aici nu-i nimic de făcut, răspunse Mecoy cu blândeţe, 
scuturând din cap. Aici nu există nici plajă, nici, loc de ancorare. 

— Mofturi! zbieră secundul. Da, mofturi! repetă el, în vreme 
ce căpitanul îi făcea semn să vorbească mai încet. N-o să mă 
faci să cred în poveştile astea! la spune, unde vă adăpostiţi voi 
corăbiile, hm... 

bricul sau cuierul, sau ce naiba veţi fi avind? la spune-mi 1 

Mecoy zâmbi - un zâmbet la fel de blând ca şi vorba lui, şi 
cald ca o dezmierdare, ce-l învăluia pe bietul secund, pentru a-l 
târî parcă în adânca.-i linişte sufletească. 

— N-avem nici bric, nici cuter, rosti el. Avem doar nişte bărci, 
pe care le tragem cu funiile până-ji creştetul malului stâncos. 

— Nu te cred până nu-mi dovedeşti - bombăni secundul. Cum 
vă deplasaţi, atunci, pe celelalte insule? la spune-mi! 

— Nu ne deplasăm de loc. Numai eu,. In calitatea mea de 
guvernatorul insulei Pitcairn, dau din când în când câte o raită. 
In tinereţea mea, călătoream foarte mult - uneori pe bordul 
vaselor comerciale, dar cel mai adesea cu bricul Misiunii. Bricul 
nu mai vine, aşa că depindem în întregime de vasele care se 
află în trecere pe-aici. Se întâmplă să treacă, şi câte şase vase 
pe an, dar uneori se scurge mai bine de-un an fără să vedem 
vreun vas. Al dumneavoastră e primul care ne vizitează, în 
ultimele şapte luni. 

— Vrei să mă faci să cred că... 

Dar căpitanul Davenport îl întrerupse pe secund: 

— Destul! Pierdem vremea de pomană. Spune-mi mai bine ce- 
i de făcut, Mecoy? 

Acesta îşi întoarse spre țărm privirea ochilor săi căprui fi 
galeşi ca ai unei femei; atât căpitanul cât şi secundul îi urmăriră 
privirea, care, după ce zăbovi câteva clipe asupra uriaşei stânci 


singuratice a insulei Pitcairn, îi învălui din nou pe oamenii din 
echipaj, rămaşi cu răsuflarea tăiată, în aşteptarea unei hotărâri. 
Mecoy, însă, nu se grăbea. Chibzuia pe îndelete, cu certitudinea 
unei minţi pe care viaţa nu o lovise şi nu o zdruncinase 
niciodată. 

— Vântul e slab acum, spuse el, în sfârşit. Şi-i un curent 
puternic spre vest... S 

— Da, tocmai curentul ăsta ne-a adus Incoace, il întreru se căj 
itanul, dornic să-şi arate priceperea marinărească. 

— Exact urmă Mecoy. Astăzi, insă, nu veţi putea contra 
curentului. Şi chiar dac-aţi face-o, aveţ nicio plajă pe care să 
eşuaţi. Corabia s-ar prăpădi... 

Căpitanul şi secundul schimbară priviri deznădăjduite. 

să vă spun ce puteţi face, continuă Mecoy. Pe ul nopţii vântul 
o să se înteţească - ia uita- ţi-vă la norişorii ce s-au strâns pe 
cer, dincolo de punctul acela. Dintr-acolo, dinspre sud-est se va 
ridica vântul. Până la Mangareva sunt vreo trei sute de mile. 
Porniţi drept într-acolo. Vă aşteaptă o plajă grozavă, numai bună 
pentru corabia voastră. 

Secundul scutură din cap. 

— Pofteşte, te rog, în cabină, ca să ne uităm pe hartă, zise 
căpitanul. 

În cabina strimtă domnea o atmosferă irespirabilă. Mecoy îşi 
simţi ochii pişcaţi de gazele otrăvite ce pluteau în jurul lui. Sub 
tălpile-i goale, podeaua era fierbinte, insuportabil de fierbinte. 
Râuri de sudoare începură să-i curgă pe tot trupul. Aruncă o 
privitespe- riată în jur. Căldura asta infernală îl intriga, făcându-l 
să se minuneze cum de nu lua foc cabina. Avea senzaţia că se 
află într-un uriaş cuptor încins a cărui temperatură s-ar putea 
ridica dintr-o clipă îm alta, uscindu-l ca pe un fir de iarbă. 

Văzându-l că-şi freacă de pantaloni tălpile înfierbântate, 
secundul izbucni într-un ris sălbatic: 

— Te afli în anticamera iadului. Sub picioare e chiar iadul! 

— E groaznic de cald | recunoscu Mecoy, ştergându-şi faţa cu 
o batistă colorată. 

— Aici e Mangareva, rosti căpitanul, aplecindu-se deasupra 
mesei şi arătâcd cu degetul un punct negru pierdut în mijlocul 
hărţii albe. lar aici, între Manga- reva şi Piteairn e o altă insulă. 
Ce-ar fi să ne îndreptăm spre ea? 

Mecoy spuse, fără să se uite la hartă: 


— Asta-i insula Semilunii, o insulă nelocuită, ce se ridică doar 
cu două-trei picioare deasupra apei. | Are o lagună, în care, însă, 
nu se poate pătrunde) Degeaba, tot Mangareva e locul cel mai 
convenabil., 

— Bine, fie şi Mangareva, zise căpitanul Daven”j port, 
preîntâmpinând obiecțiile secundului care-şi dregea glasul. 
Cheamă, te rog, echipajul, domnule Konig. 

La porunca acestuia, mateloţii începură să se târască, ostenţi, 
pe punte, silindu-se din răsputeri să meargă mai repede. Fiece 
mişcare a lor trăda epuizarea la care ajunseseră. Alarmat de 
zgomote bucătarul ieşi din cambuză, însoţit de un mus. 

Când căpitanul Davenport le explică situaţia şi le comunică 
intenţia lui de a se îndrepta spre Mangareva, oamenii începură 
să murmure, iar pe fundalul acestui murmur se auziră strigăte 
nearticulate, ba chiar, ici-colo, câteva înjurături. Un glas strident 
se ridică o clipă deasupra vacarmului, rostind cu un accent 
„cock-ney“: 

— La naiba! După ce ne ţine de cin'şpe zile în iadul ăsta 
plutitor, acu’ vrea să i-l urnim iarăşi pe mare! 

Căpitanul n-ar fi fost în stare să-i potolească, dar prezenţa 
blajinului Mecoy părea să-i intimideze şi să-i calmeze în acelaşi 
timp. Murmurul şi înjurăturile conteniră, încet-încet, până când 
aproape întreg echipajul - afară de câţiva marinari care 
continuau să-l fixeze, furioşi, pe căpitan - îşi întoarseră privirile 
spre piscurile înverzite şi spre ţărmul stâncos al insulei Piteairn. 

— Căpitane, se auzi vocea blândă ca un zefir pri- măvăratic a 
lui Mecoy, mi se pare că oamenii se plâng că-s flămânzi. 

— E adevărat. În ultimele zile eu însumi n-am pus În gură 
decât un pesmet şi o bucăţică de somn să- rat. Când am 
descoperii focul, am încercat numai- decât să-l Înăbuşim, 
îngrădindu-l. Abia atunci am constatat cât de puţine provizii mai 
aveam în cămară. Dar era prea târziu ca să le scoatem de- acolo 
- nu îndrăzneam să spargem blocada. Oamenii se plâng că-s 
flămânzi? Sunt la fel de înfometat ca şi ei! 

Căpitanul se adresă din nou mateloţilor, şi din nou aceştia 
începură să murmure şi să înjure, cu feţele congestionate de 
mânie. Secundul şi ajutorul acestuia stăteau în spatele 
căpitanului, la capătul du- netei; pe feţele lor imobile şi lipsite de 
expresie se citea enervarea pricinuită de răzvrătirea echipajului. 
Căpitanul Davenport se uită întrebător la secund, dar acesta 


dădu neputincios din umeri. 

— Un matelot nu poate fi silit să părăsească uscatul şi să iasă 
în larg pe un vas în flăcări, urmă căpitanul. De peste două 
săptămâni, vasul ăsta e pentru oamenii mei un sicriu plutitor. 
Morți de oboseală şi de foame, s-au săturat de el | Ne vom 
îndrepta, aşadar, spre Pitcairn! 

Cum insă vântul era slab, putreda corabie nu putea face faţă 
puternicului curent care-o trăgea spre vest. In două ore se abătu 
cu trei mile în această direcţie. Mateloţii munceau din greu, 
vrând parcă să biruie cu slabele lor forţe vrăjmăşia stihiilor 
dezlănţuite. Dar vasul continua să se târască spre vest, în ciuda 
strădaniilor lor. Căpitanul mergea de colo până colo pe punte, 
oprindu-se în răstimpuri ca să privească şuviţele de fum 
vagabond şi să identifice locurile din care ţâşneau. Dulgherul nu 
mai prididea să astupe cu câlţi găurile. 

— Ei, ce zici? îl întrebă în cele din urmă căpitanul pe Mecoy, 
care se uita la dulgher cu o curiozitate copilărească. 

Mecoy îşi întoarse privirea spre ţărmul învăluit de negura din 
ce în ce mai deasă. 

— Cred că ar fi mai bine să porniţi spre Mangareva. Cu vântul 
prielnic care se ridică, veţi ajunge acolo mâine seară. 

— Dar dacă sărim în aer? S-ar putea ca focul să izbucnească 
dintr-o clipă într-altal 

— Pregătiţi bărcile. Dacă va izbucni focul, acelaşi vânt prielnic 
vă va duce bărcile până la Mangareva. 

Căpitanul Davenport rămase o clipă pe gânduri, apoi rosti 
întrebarea pe care Mecoy se aştepta s-o audă, deşi n-ar fi dorit: 

— N-am nicio hartă a Mangarevei. Pe harta generală insula e 
cât un punct abia vizibil. Singur, n-aş putea găsi intrarea în 
laguna aceea. N-ai vrea să vii cu noi şi să pilotezi, In locul meu, 
corabia? 

— Bine, căpitane, spuse Mecoy, netulburât, cu calmul cu care 
ar fi acceptat o invitaţie la masă. Voi merge cu voi la 
Mangareva. 

Căpitanul convocă din nou echipajul şi-i vorbi de pe dunetă: 

— Aţi văzut şi voi că nu e chip să strunim corabia. Curentul e 
prea puternic, şi o deviază cam cu două noduri pe oră. 
Dumnealui este  onorabilul Mecoy, primul magistrat şi 
guvernatorul insulei Piteairn. Va merge cu noi la Mangareva. 
După cum vedeţi, situaţia nu-i chiar atât de gravă; dumnealui nu 


s-ar învoi să ne însoţească, dacă ar socoti că-şi primejduieşte 
viaţa. Şi-apoi, oricare ar fi primejdia, dacă el primeşte de bună 
voie s-o împărtăşească, noi nu ne putem lăsa mai prejos. Ce 
părere aveţi, pornim spre Mangareva? 

De datk asta, oamenii nu mai vociferară. Prezenţa lui Mecoy, 
calmul şi siguranţa pe care-o degaja, îşi făcură efectul. Se 
sfătuiră în şoaptă, pe îndelete, şi-l desemnară aproape In 
unanimitate ca purtător de cuvânt pe tânărul cu accent 
„Cockney“. Conştient de eroismul lui şi al camarazilor săi, acesta 
strigă, plin de însufleţire: 

— Dacă merge şi'mnealui, atunci mergem şi noi! Ceilalţi 
Încuviinţară prin murmure, şi dădură să plece. 

— Un moment, căpitane! zise Mecoy, tocmai când căpitanul 
se pregătea Să-i dea secundului dispoziţiile necesare. Intâi de 
toate trebuie să mă-ntorc pe insulă. 

D-l Konig rămase ca trăsnit şi se uită la Mecoy ca la un nebun. 

— Să te-nforci pe insulă?! exclamă căpitanul. Pentru ce, mă 
rog? Cu bărcuţa dumitale ţi-ar trebui trei ceasuri ca s-ajungi 
acolo! 

Mecoy măsură din ochi distanţa şi spuse, scuturând din cap: 

— Da, acum e ora şase. N-am să ajung la țărm înainte de 
nouă. Nu-mi voi putea aduna oamenii mai devreme de orele 
zece. Peste noapte. Însă, va innimfe să bată vintul prielnic, aşa 
că veţi înainta mai lesne, şi mă veţi lua mâine dimineaţă în zori. 

— În numele raţiunii şi al bunului simt, te întreb 

TM9J-— 

ce rost are să-ţi aduni oamenii? 1 izbucni căpitanul. Nu-ţi dai 
seama că vasul arde sub picioarele noastre? 

Mecoy rămase netulburat ca marea într-o zi de vară' mânia 
căpitanului nu stârni pe faţa lui nici măcar o încreţitură. 

— Ba da, căpitane, răspunse el, cu vocea-i de porumbel, îmi 
dau seama că vasul e în flăcări. Tocmai de aceea m-am şi învoit 
să vă însoțesc (rtnă la Man- gareva. Dar mai Intâi se cuvine să 
primesc încuviințarea oamenilor mei. Aşa e obiceiul la noi. 
Guvernatorul nu poate părăsi insula fără un temei serios. Fiind 
în joc interesele poporului, acesta are dreptul să voteze pentru 
sau contra plecării mele. Dar sunt sigur că-mi vor da 
încuviințarea cerută. 

— Eşti chiar atât de sigur? 

— Sunt convins. 


— Dar dacă ştii că au să-ţi dea eonsimtământul, 

T/9' 

ce rost are să li-l mai ceri? Gindeşte-te cât timp pierdut - o 
noapte întreagă 1 

— Aşa-i obiceiul la noi, răspunse Mecoy, imperturbabil. Şi-apoi 
în calitatea mea de guvernator, trebuie să iau unele măsuri 
pentru conducerea treburilor pe insulă în absenţa mea. 

— Bine, dar până la Mangareva nu-s decât douăzeci şi patru 
de ore, îi aminti căpitanul. Să zicem că ţi-ar trebui de şase ori 
pe-atâta ca se te-ntorci pe insulă; ar însemna să fii acasă peste- 
o săptămână. 

Mecoy zâmbi, cu zâmbetul lui generos, bims- voitor: 

— Foarte puț ine vase fac popas pe insula Piteairn, de obicei 
acelea care vin clin San Francisco sau care o- colesc Capul Horn. 
In cel mai bun caz, m-aş întoaren în răstimp de şase luni, dar s- 
ar putea să lipsemi şi un an întreg, sau să fiu nevoit a pleca la 
San Francisco pentru a găsi un vas care să mă aducă înapoi 
acasă. Ţin minte că, odată, tatăl meu a părăsit insula Piteairn cu 
gândul că va lipsi trei luni, dar i-an trebuit doi ani până să se 
întoarcă. Ştiu, de asemeneu, că proviziile voastre sunt pe 
terminate; dacă aţi fi nevoiţi să vă continuaţi drumul cu bărcile, 
aţi rătăci nu ştiu câte zile până să ajungeţi pe uscat, mai aleii 
dacă se strică vremea. V-aş putea aduce mâine dinii neaţă două 
bărci pline cu banane uscate - sânl alimentele cele mai 
nimerite. Profitaţi de vântul prielnic şi apropiaţi-vă cât mai mult 
de insulă, ea să vă pot aduce cât mai multe banane. Şi-acum, la 
revedere. Şi-i intinse mâna. Căpitanul i-o strânsc, dur nu-i dădu 
drumul - se agăța de ca ca de-un colac de salvare. 

— De unde ştiu eu că te vei întoarce mâine dinii neaţu? il 
întrebă el. 

— Da, da! — zise şi secundul. Cine ne garanteuzu că n-o s-o 
ştergi ca să-ţi salvezi pielea? 

Mecoy nu răspunse. Le aruncă o privire blajinii şi binevoitoare, 
izvorâtă parcă din pacea adâncii a sufletului său.. 

Căpitanul dădu drumul mâinii pe care-o strângea. După ce 
mai învălui o dată echipajul Intr-o pri- ire atotcuprinzătoare, 
Mecoy sări peste parapet şi c< bori în luntrea lui. 

Cu ajutorul vântului, care se înteţise, vasul Pirinei reuşi să 
smulgă vreo şase mile curentului! (1 trăgea spre vest. În zori, 
când vasul se afla la o depărtare de trei mile de insula Piteairn, 


căpitanul Davonport zări două bărci ce se apropiau. Mecoy se, 
răţărfi din nou pe puntea încinsă, sărindpeste para- -j pet. 
Adusese cu el o sumedenie de banane uscate, legate în 
mănunchiuri învelite în frunze. 

— Şi-acum, căpitane - rosti el - să întindem inzele şi să 
pornim la drum! Peste câteva minute, lând lângă căpitan, care 
încerca să măsoare din ochi viteza vasului, Mecoy spuse: 

— După cum ştii, nu-s un navigator. Abia după CC se va zări 
uscatul, voi lua cârma-n mână şi voi pilota vasul spre 
Mangareva. Ce viteză are? 

— Unsprezece noduri, răspunse căpitanul, privind încă o dată 
apa. 

— Unsprezece... Dacă-şi menţine viteza, înseamnă ă vom zări 
ţărmul Mangaravei mâine dimineaţă 

Ir Ire opt şi nouă. Pe la zece, sau cel târziu până la 
unsprezece, voi trage vasul pe nisip, punând astei capăt 
necazurilor voastre. 

Mecoy vorbea cu atâta convingere, încât căpitanul nu 
sentimentul că acea clipă fericită a şi sosit! 

e cam săturase să navigheze pe corabia asta care ardea de 
peste două săptămâni! 

O pală de vânt îl izbi în ceafă, şuierându-i pe lângă urechi. 
Căpitanul aruncă o privire grăbită peste b' rd şi spuse: 

— Vântul se înteţeşte mereu. Vasul face acum mlăsprezece 
noduri pe oră, nu unsprezece. Dacă-o ine tot aşa, ajugem chiar 
în noaptea aceasta. 

Toată ziua, Pirinei, cu încărcătura de foc, des- ică valurile 
înspumate. La căderea nopţii, o parte în pânze fură strânse, iar 
corabia îşi continuă dru- ul pe întuneric, hăituită de talazurile 
înalte ce mugeau în urma ei. 

Vântul prielnic îşi făcuse efectul şi asupra oamenilor, la care 
se observa acum o anumită înviorare, în timpul celui de-al doilea 
cart, un matelot începu să cânte, iar pe la ceasurile opt întreg 
echipajul cânla. 

Căpitanul Davenport porunci să i se aducă păturile şi, 
învelindu-se în ele, se culcă pe dunetă. 

— Am uitat ce-i somnul, îi explică el lui Mecoy. Sunt frânt de 
oboseală. Dar trezeşte-mă dacă va fi nevoie. 

La orele trei noaptea, se deşteptă simțind că cineva îl trage 
uşor de mină. Incă buimac de somn, se sculă repede şi-şi întinse 


braţele, ca să se dezmorţească. Vântul îşi bătea tam-tamul 
războinic izbindu-se de fringhii, iar talazurile zgâlţâiau zdravăn 
corabia, care se răsucea când pe-o parte, când pe cealaltă, cu 
puntea de mijloc mai tot timpul sub apă. Mecoy îi striga ceva, 
dar nu putea auzi ce anume. Căpitanul întinse braţul şi-l apucă 
de umăr trăgându-l spre el, aşa fel ca să-şi poată lipi urechea de 
gura celuilalt. 

— E ora trei, auzi el vocea lui Mecoy, aceeaşi voce catifelată, 
însă ciudat de stinsă, venind parcă de foarte departe. Am 
străbătut, cred, vreo două sute cincizeci de mile. Insula 
Semilunii trebuie să fie la vreo treizeci de mile depărare de noi, 
undeva In faţa noastră. N-are nicio lumină care să ne-o arate. 
Tot înaintând aşa, s-ar putea să ne ciocnim de ea, şi atunci s-a 
isprăvit cu noi şi cu corabia | 

— Ce-i de făcut atunci? Să coborâm pânzele? 

— Da, să le coborâm şi să plutim în derivă până-n zori. Vom 
întârzia doar trei-patru ore. 

Corabia cu pântecele în flăcări începu aşadar să plutească în 
derivă, înfruntând furtuna ce-şi abătea asupră-i talazurile 
furibunde. Pe această coajă de nucă cu miezul de foc, mateloţii 
se zbuciumau ca nişte gângănii. 

— Furtuna asta e cu totul neobişnuită, îi spuse Mecoy 
căpitanului, care se adăpostise lângă cabină. În această 
perioadă a anului n-ar trebui să bântuie nicio furtună. Dar 
vremea a fost foarte capricioasă. 

Alizeele, care Încetaseră să bată, s-au dezlănţuit brusc. 

Şi Mecoy îşi flutură mina în npapte, ca şi cum ar J'i vrut să 
cuprindă depărtările. 

— Undeva, spre apus, se pregăteşte ceva cumplit, un uragan 
poate. Din fericire, ne aflăm departe spre răsărit. Furtuna asta e 
un fleac, nu poate ţine mult, te asigur. 

Şi intr-adevăr, în zori furtuna se potoli. Lumina zilei scoase 
in6ă la iveală o nouă primejdie: marea era acoperită de o 
negură deasă, 6au mai degrabă de o ceaţă strălucitoare, care, 
deşi nu lăsa să se vadă nimic prin ea, era ca un văl subţire tras 
peste mare şi luminat de razele soarelui. 

Puntea vasului fumega mai mult ca în ajun, iar veselia 
ofiţerilor şi a mateloţilor se risipise. În umbra cambuzei, musul 
bocea amarnic. Era la prima lui călătorie, şi spaima de moarte i 
se cuibărise în suflet. 


Căpitanul umbla de colo până colo ca o fantomă, muşcându-şi 
nervos mustata şi privind încruntat, incapabil să ia o botărâre. 

— Ce părere ai? întrebă el, oprindu-se lângă Mecoy, care-şi 
lua tocmai micul dejun, alcătuit din câteva banane prăjite şi o 
carafă cu apă. 

Abia după ce afârşi de mestecat ultima banană şi după ce goli 
carafa, Mecoy spuse, aruncând o privire blajină şi surizătoare în 
jur: 

— Personal, socot că-i mai bine să ne continuăm drumul decât 
să ardem de vii. Punţile vasului n-au să mai ţină mult. Sunt 
parcă şi mai încinse azi dimineaţă. N-ai cumva o pereche de 
ghete? Tălpile mele desculţe nu mai suportă atâta căldură... 

Pirinei porni aşadar din nou la drum, lulnd în piept talazurile 
dezlănţuite. Secundul îşi exprimă dorinţa de a lăsa apa să 
pătrundă în cală, însă fără a deschide chepengurile. Mecoy îşi 
vâri capul în habitaclu, ca să vadă direcţia vasului. 

— L-aş mai opri puţin, căpitane, spuse el. Cât a plutit în derivă 
s-a abătut prea mult din drumul lui. 

— Am şi corectat cu un punct” devierea, nu-i destul? 

— După părerea mea, ar trebui cu două puncte, căpitane. Din 
cauza furtunii, curentul acela care trage spre vest s-a 
intensificat şi mai mult. 

Căpitanul Davenport se învoi să corecteze cu un punct şi 
jumătate direcţia vasului, apoi, însoţit de Mecoy şi de secund, se 
căţără pe platforma din vârful catargului, pentru a scruta 
orizontul. Pânzele fuseseră din nou înălțate, aşa că Pirinei 
înainta acum cu zece noduri pe oră. Marea se liniştise de-a 
binelea, dar ceața aceea strălucitoare nu se spulberase de loc. 
Pe la orele zece, căpitanul începu să dea semne de nervozitate. 
Oamenii erau, toţi, la posturile lor, gata să intervină la primul 
semnal care-ar fi anunţat apariţia uscatului; pe o asemenea 
ceaţă, se puteau ciocni de vreo stâncă din apropierea țărmului. 

Incă o oră se scurse, într-o aşteptare încordată. Cele trei străji 
din vârful catargului scrutau ceața strălucitoare. 

— Dar dacă nu dăm de Mangareva? întrebă deodată căpitanul 
Davenport. 

— Nu putem face altceva decât să ne continuăm drumul, 
căpitane, răspunse Mecoy, cu glasu-i catifelat, fără să-şi 


13 E vorba dc unul dintre cele 32 de puncte ale compasului, diferenţa dintre un punct şi celălalt fiind de 
11 1/4 grade (n. tr.). 


întoarcă faţa. Putem naviga şi o mie de mile printre stâncile şi 
atoliile arhipelagului Pau- motus. Undeva, însă, tot trebuie să 
ajungem. 

— Bine, fie! zise căpitanul, şi dădu să coboare pe punte. Am 
trecut de Mangareva. Dumnezeu ştie unde-o să nimerim! Mai 
bine n-aş fi corectat cu o jumătate de punct devierea vasului! 
Curentul ăsla afurisit îşi bate joc de navigatori! 

— Vechii navigatori au poreclit insulele Paumotus „Arhipelagul 
primejdiilorll tocmai din pricina acestui curent, rosti Mecoy 
dupăl ce se întoarseră pe dunetă. 

— Într-o zi stăteam de vorbă, la Sydney, cu un marinar care 
făcuse negoţ pe insulele Paumotus, spuse secundul. Imi 
povestea că asigurarea pentru vasele care navighează pe-aiei e 
de optsprezece la sută. E adevărat? 

— E adevărat, răspunse Mecoy, zâmbind, numai că 
proprietarii nu obişnuiesc să-şi asigure'vasele, în schimb, 
amortizează cu câte douăzeci la sulă pe an valoarea vaselor. 

— Dumnezeule! exclamă căpitanul, scuturând din cap. Asta- 
nseamnă că viaţa unui vas se reduce la numai cinci ani! 
Afurisită mare! 

Cei trei intrară din nou în cabină ca să consulte harta cea 
mare. Dar fumul otrăvitor îi alungă numai- decât pe punte. 
Gâfâind şi tuşind, desfăşurară harta, pe care-o luaseră cu ei. 

— lală insula Moerenhout, zise căpitanul, arătind un punct pe 
hartă. Nu poale li mai departe de o sută de mile, în fata noastră. 

— O sută şi zece, îl corectă Mecoy, dând din cap. 

— Da, ar fi posibil, însă cu foarte mare greutate. Aş putea găsi 
un loc în care să împotmolesc vasul, dar există şi primejdia de a- 
| ciocni de vreo stâncă. Afurisită mare! 

— Vom încerca, totuşi, hotărî căpitanul Davenport şi se apucă 
să traseze itinerarul. 

După-amiază, foarte devreme, pânzele furăstrânse, pentru a 
evila evenluala depăşire a insulei în timpul nopţii. În curând, 
oamenii se arătară din nou bine dispuşi; pămânlul era atât de 
aproape, încât puteau spera că necazurile lor se vor sfârşi în 
dimineaţa următoare. 

Zorile se revărsară din cupa unui strălucitor soare tropical. 
Alizeul din sud-est trecuse la est şi mâna vasul cu o viteză de 
opl noduri. Căpitanul 

Davenport făcu respectivele calcule, ţinind seama de deviația 


posibilă, şi vesti oamenilor că insula Moerenhout se afla la o 
depărtare de cel mult zece mile. Corabia străbătu aceste zece 
mile, apoi încă zece, dar străjile cocoţate In creştetul celor trei 
catarge nu zăriră nimic altceva decât marea măturată de razele 
soarelui. 

— Totuşi, pământul e acolo! le strigă căpitanul Davenport de 
pe dunetă. 

Mecoy îi surise binevoitor, dar căpitanul îl fulgeră cu o privire 
năueăşi, punând mâna pe sextant făcu din nou măsurătorile. 

— Ştiam eu că nu-i nicio greşeală! exclamă el când isprăvi. 
21,55 latitudine sudică şi 13G, 2 longitudine vestică. Asta este! 
Mai avem încă opt mile de navigat în direcţia vântului. 
Dumneata cât ai caleulat, domnule Konig? 

Secundul se uită la propriile-i calcule şi răspunse în şoaptă: 

— Latitudinea e aceeaşi: 21,55. Dar longitudinea mi-a ieşit 
136,48 - e o diferenţă destul de mare... 

Căpitanul Davenport întâmpină, însă, eifrele acestea cu o 
tăcere atât de dispreţuitoare, încât dl. Konig îşi muşcă buzele de 
ciudă şi înjură printre dinţi. 

— Mergem mai departe! îi porunci căpitanul Davenport 
timonierului. Trei puncte! 

Apoi se întoarse la calculele lui şi începu iar să le verifice. 
Obrajii-i erau scăldaţi în sudoare. Işi muşca mustaţa, buzele şi 
creionul, în timp ce privea cifrele ca şi cum ar fi avut în faţa 
ochilor nişte’ năluci. Deodată, cu un gest brutal, mototoli în 
pumni hârtia mâzgălită şi o călcă în picioare. Domnul Konig rânji 
batjocoritor şi se depărta, iar căpitanul se rezemă de cabină şi 
rămase tăcut vreme de jumătate de ceas, zgâindu-se la mare cu 
o expresie de deznădejde pe faţă. 

— Domnule Mecoy | exclamă el deodată. Harta indică un alt 
grup de insule, cam la vreo 40 mile spre nerd sau nord-vest, 
iivsule-le Acteon. Ce-i cu ele, şi câte aint? 

— Sunt patru la număr, toatefoartejoaae. Prima dintre ele e 
Matoeri” aşezată la sud-eatut grupului; e nelocuită ai n-are 
intrare- în lagună. Apoi vine Te- narunga; odinioară, locuiau 
acolo vreo duzină de oameni, dar s-ar putea să nu fi rămaa 
niciunul. Oricum, n-are nicio intrare pentru corăbii - doar un mic 
eanal, prin care poate trece, cel mult, o barcă. Celelalte două 
insule sântvehauga şi Teua-raro - nelocuifee, foarte joase şi fără 
intrări. Nu există o plajă pe care Pirinei să poată eşaa. Vasul s-ar 


prăpădi! 

— Ce tot spui?! izbucni căpitanul Davenport înfuriat. 
Nelocuită? 1 Fără intrare? 1 Atunci, la ce naiba folosesc insulele 
astea? | 

— Uite 1 adăugă el peste câteva clipe, urlând ca un cline 
turbat. Harta indică şi alte insule, un arhipelag întreg, spre nord- 
vest. Ce-i cu ele? N-are niciuna vreo intrare kt care să-mi pot 
trage vasul? 

Mecoy reflectă cabn, fără să se uite la hartă. 

Toate aceste insule, stânci, bancuri de nisip, lagune şi golfuri 
erau însemnate în memoria lui, ca pe-o hartă de raace pcecizie. 
Le cunoştea bine, aşa cura un orăsean cunoaşte străzile şi 
clădirile oraşului său. 

— Papakeaa ş-i Va® a van a se află cu vreo sută de mile spre 
vest, sam spre nord-vest, spuse el. Prima e nelocuită, iar 
locuitorii celei de-a doua s-au strămutat, pare-se, pe Insula 
Cadmus. Oricum, niciun4 din ele nu are vreo intrare în lagu®ă. 
Mai e o insulă, Ahunui, la încă o sută de milespre nord-vest, 
darnici ea nu e locuită şi n-are intrare. 

— Cu vreo patruzeci de mile mai încolo văd, parcă, alte două 
insule, zi3e căpitanul, ridicându-şi privirea de pe hartă. 

Mecoy scutură din cap: 

— Păros şi Mamihungi. Nelocuite, şi fără intrări. 

. Nengo-Nengo, situată cu vreo patruzeci de mile i dincolo 
de ele, e şi ea nelocuită şi fără intrare, în schimb, insula Hao e 
tocmai ceea ce ne trebuii! nouă. Are o lagună lungă de vreo 
treizeci de mile şi lată de cinci mile. Are mulţi locuitori, şi de 
obicei destulă apă de băut. Orice vas poate pătrunde acolo... 

Tăcu şi se uită cu luare-aminte la căpitanul Da- venport, care 
stătea aplecat deasupra hărţii, cu compasul în mână. 

— Nu există vreo altă lagună accesibilă, undeva mai aproape 
decât insula Hao? gemu căpitanul. 

— Nu, căpitane! Asta e cea mai apropiată. 

— Bine, dar până acolo sunt trei sute şi patruzeci de mile! 
rosti căpitanul în şoaptă, dar cu hotărâre. Nu pot primejdui 
atâtea vieţi! Voi îndrepta corabia spre insula Acteon, chiar dac- 
ar fi să naufragieze! Deşi ar fi păcat, e o corabie destul de bună! 
oftă căpitanul, şi schimbă numaidecât direcţia vasului, lăsându-l 
să plutească în voia curentului ce-l trăgea spre vest. 

Peste vreo oră, cerul se acoperi de nori. Alizeul de sud-est 


continua să sufle, încât oceanul părea acum o tablă de şah 
încreţită. 

— Ajungem acolo pe la unu sau două - spuse căpitanul cu 
convingere. Domnule Mecoy, te rog să-mi tragi corabia la ţărmul 
insulei care crezi că-i locuită. 

Soarele nu mai apăru, iar la ora unu nu se zări niciun petic de 
pământ. Căpitanul Davenport merse la pupă şi privi dăra piezişă 
lăsală de corabie. 


— Dumnezeule! exclamă el. S-a schimbat'curentul! Acum 
trage spre est! 

Domnul Konig păru neîncrezător. Cât despre Mecoy, refuză să 
se pronunţe, deşi spuse că nu vede niciun motiv ca în preajma 
insulelor Paumotus să nu fie şi un asemenea curent. 

Peste câteva minute, o torneadă răpi vasului orice vânt 
prielnic, lăsându-l în Voia valurilor învârtejite. 

— Unde-i sonda?! Hei, aduceţi-mi-o aici! strigă căpitanul şi, 
smulgând sonda din mâinile unui mate- lot, o aruncă în apă. la 
te uită! Pluteşte spre nord- est! Vezi şi dumneata! 

Mecoy şi secundul apucară pe rând sfoara sondei, care vibra 
puternic, zgâlţâită de curent. 

— Are o viteză de patru noduri! spuse dl. Konig. 

— Şi trage spre est, nu spre vest! mârâi căpitanul Davenport, 
aruncându-i o privire acuzatoare lui Mecoy, ca şi cum el ar fi fost 
vinovat de schimbarea direcţiei curentului. 

— Tocmai de-aceca se plăteşte o asigurare de optsprezece la 
sută pentru navigația în apele astea, râse Mecoy. Curenţii se 
schimbă mereu pe-aici. Din pricina lor, un scriitor, al cărui nume 
l-am uitat, şi care s-a aventurat pe ocean cu un iaht botezat 
Casco a nimerit pe insula Tikei, în loc să ajungă la Taka- roa, cu 
vreo treizeci de mile mai încolo. Acum avem vântul în spate, şi 
aţi face mai bine să corectaţi cu cât ova puncte cursul. 

— Cu cât ne-a abătut din drum curentul ăsta? întrebă 
căpitanul enervat. De unde să ştiu cât trebuie să corectez 
cursul? 

— Nici eu nu ştiu, căpitane, răspunse Mecoy, cu acelaşi glas 
blajin. 

Având din nou vântul în spate, Pirinei, a cărci punte 
fumegândă licărea în razele cenuşii ale soarelui, înainlă puţin; 
apoi făcu iar cale întoarsă, abătându-se când spre dreapta, când 


spre stânga, în căutarea insulelor Acteon, pe care pândarii 
cocoţaţi în a îrful catargelor nu izbuteau să le zărească. 

Căpitanul Davenport era iritat la culme, dar mânia lui lua 
forma unei tăceri posace. Toată după-amiaza se plimbă de colo 
până colo pe dunetă oprindu-se din când în când ca să se 
rezeme de straiuri, ha căderea serii, fără să se consulte cu 
Mecoy, cârmi vasul în direcţia nord-vest. Cercetând în taină 
harta şi busola, dl. Konig îşi dădu seama, ca şi Mecoy (care n- 
avea nevoie de hartă), că se îndreptau spre insula Hao. Pe la 
miezul nopţii marea se linişti, iar stelele răsăriră pe cer. 
Perspectiva unei zile senine il înveseli puţin pe căpitan. 

— Mâine dimineaţă voi face o măsurătoare, îi spuse el lui 
Mecoy. Deşi nu-mi cunosc precis latitudinea. Voi folosi însă 
metoda Sumner. Cunoşti linia Sumner? 

Şi-i explică în amănunt în ce constă metoda Sum-» er. 

în ziua următoare, vremea se arătă într-adevăr Semnă;; 
profitând de alizeul «are 6ufla dinspre răsărit, Pirinei îşi continuă 
drumul, cu nouă noduri pe oră. Căpitanul Davenport fii secundul 
calculară, fiecare îa parte, poziţia vasului cu ajutorul metodei 
Sumner, şi căzură de acord. La amiază, repetară operaţia, 
verificând calculele obţinute dimineaţa. 

— Peşte douăzeci şi patru de ore vom li acolo, îl asigură 
căpitanul pe Mecoy. Nu pricep cum de mai rezistă puntea 
corăbiei, e o adevărată minune INumai că n-are cum să ţină 
mult. Fumegă din ce în oe mai vârios. Şi totuşi, a fost o punte 
straşnică „la San Francisco, unde am călăfătuit-o. De-aia m-am 
şi mirat când am văzut prima oară flăcările. Dar ce-i acolo? 
exclamă căpitanul, privind, cu o mutră plouată, o dâră de fum 
ce se răsucea la vreo şase-şapte metri deasupra punţii, în 
dreptul catargului de mizenă. Cum de a apărut tocmai acolo? 

Dâra de fum se târâse pesemne în lungul catargului, 
adăpostită de acesta, şi devenise vizibilă abia când ajunsese 
sus. Deodată însă, se desprinse de lângă catarg şi, o clipă, pluti 
deasupra căpitanului ca o umbră amenințătoare. Apoi vântul o 
spulberă, iar căpitanul răsuflă uşurat. 

— După cum spuneam, urmă el, am rămas surprins la 
început. Era o punte solidă, şi totuşi fumul se strecura prin ea ca 
printr-o sită. De-atunci am eălăfătuit-o de câtevaori, i? i totuşi 
degeaba. Presiunea o fi teribil de mare, ca să împingă atâta 
fuml în după-amiaza aceea, cerul se acoperi din nou, ia* vremea 


deveni ploioasă. Vântul îşi tot schimba direcţia, bătând când 
spre sud-est, când dinspre nord-est. Pe la miezul nopţii, o vijelie 
- cumplită se abătu asupra corăbiei, dinspre sud-vest. 

— N-o să putem ajunge la Hao înainte de orele zece sau 
unsprezece, se plânse căpitanul Davenport, la şapte dimineaţa, 
când norii şterseseră, cu buretele lor negru, făgăduiala soarelui 
pe boltă. 

— Dar cu curenţii cum stăm? întrebă el, cu nelinişte în glas. 

Pândarii de pe catarge continuau să nu zărească nicio limbă 
de pământ. Şi încă o zi se scurse, în tornade năprasnice, urmate 
de ploi liniştite. La căderea nopţii, marea începu să se zbuciume 
dinspre vest. Acul barometrului căzuse la 29.50. Deşi vântul 
încetase să bată, marea era din ce în ce mai zbuciumată, mai 
amenințătoare. Pirinei luneca pe valurile uriaşe ce se tălăzuiau 
dinspre vest, într-o nesfirşită procesiune. Oamenii din ambele 
schimburi micşorară grabnic pânzele, iar după ce isprăviră 
treaba căzură morţi de oboseală. Icnetele şi murmurele lor 
animalice se auzeau, amenințătoare, în întuneric. 

Odată, când fură chemaţi din nou ca să întărească velele la 
tribord, oamenii refuzară, afrătându-şi deschis ostilitatea, prin 
mişcări leneşe, de o încetineală amenințătoare. 

Aerul era umed şi cleios ca un mucilagiu şi, cum vântul 
contenise, oamenii respirau greu, simțind că se sufocă. Pe feţele 
şi pe braţele lor goale şiroia sudoarea. Căpitanul Davenport, cu 
faţa mai trasă şi mai îngrijorată ca oricând, şi cu ochii tulburi şi 
holbaţi, părea apăsat de presimţirea unei catastrofe. 

— E un uragan care s-a dezlănţuit undeva, departe, spre vest, 
încercă Mecoy să-l liniştească. In celmai rău caz, numai coada 
lui ne va izbi. 

Dar căpitanul nu se putea linişti cu una, cu două. Ingândurat, 
începu să citească, la lumina unui felinar, paginile din 
îndreptarul său de bord, referitoare la strategia conducătorilor 
de nave în caz de furtună. 

Deodată tăcerea fu sfâşiată de un geamăt - era musul, care 
se văicărea. 

— Ţine-ţi gura! zbieră căpitanul, băgându-i în sperieţi pe toţi, 
nu numai pe băiat, care începu să ţipe, îngrozit. 

— Domnule Konig, urmă căpitanul, cu glasul sugrumat de 
furie, fii bun şi închide-i gura cu-o cârpă mucosului)! 

Dar Mecoy fu acela care porni spre băiat; peste câteva minute 


acesta adormi, liniştit. 

Cu puţină vreme înainte de revărsatul zorilor, se stârni din 
nou, dinspre sud-est, o adiere devânt, care se înteţi curând. 
Intreg echipajul aştepta pe punte, să vadă ce se-ntâmplă. 

— Am scăpat, căpitane, îi spuse Mecoy, lângă umărul lui. 
Uraganul e la vest, iar noi suntem la sud. Briza asta e un semn 
bun - n-o să sufle mai tare. Puteţi întinde pânzele. 

— Lacebun? încotro să navighez? De două zile n-am mai 
stabilit poziţia vasului. De altfel, ar fi trebuit să zărim insula Hao 
încă de ieri dimineaţă! Spune-mi unA se ascunde - la nord, la 
sud, la est sau la vest —şi pornesc ca vântul spre ea! 

— Nu sunt un navigator, căpitane, răspunse Mecoy cu 
obişnuita-i blândeţe. 

— lar eu eram convins că-s navigator, până am ajuns lângă 
insulele astea blestemate!. Mormăi căpitanul. 

Pe la amiază, unul dintre pândari semnaliza: „Stânci în faţă!“ 

Mateloţii începură să dea jos pânzele, una câte una, pentru a 
frâna corabia. Aceasta luneca acum pe apă, luptând cu un 
curent ce ameninţa s-o tragă spre stânci. Ofițerii şi mateloţii 
munceau din răsputeri, iar căpitanul, bucătarul, musul şi Mecoy 
le dădeau o mină de ajutor. Nu era timp de pierdut. Nimeriseră 
într-un loc foarte primejdios, lângă un recif alcătuit din nişte 
slânci negre şi joase, pe care nu s-ar fi putut adăposti nici măcar 
păsările de mare, necum + oamenii. Numai o sută de arzi 
despărţeau acum vasul de stâncile astea; până să se depărteze, 
purtat de vânt, oamenii apucară să reverse un torent de 
înjurături asupra lui Mecoy, blestemând clipa când se urcase pe 
vas şi le propusese să se îndrepte spre Mangareva, 
ademenindu-i departe de paşnica lInsulă Piteairn, spre o 
pierzanie sigură, pe marea asta năprasnică. Mecoy rămase, 
însă,  netulburat. l<e zâmbi cu bunăvoința simplă şi 
fermecătoare a sufletului său împăcat, iar această bunăvoință 
păru să-şi facă drum şi în sufletele lor întunecalc, căci în curând 
încetară, ruşinaţi, să mai înjure. 

— Afurisită mare! murmură căpilnmil Ditvmpnrl, când vasul se 
depărta puţin de hl 1 nri. Se Ininnrnc, însă, brusc pentru a privi 
reciful, cure În loc Mii fi rămas în urina viihului, r<<n|mi'iriiho 
drept În faţa lui. 

Căpitanul se aşeză, cuprin/, Indii şi rnpul In palme. Nu numai 
el, ci şi secundul, şi Mecoy, şi Inl. Reg cilii pajul, văzuseră acelaşi 


lucru. La sud de recif,ne hl Icnise un curent rapid, ce-i trăgea 
îrilr-acolo; dar lui curent la fel de puternic mâna corabia în sens 
contrar. 

— Auzisem eu şi mai-nainte de insulele Paumotus! gemu 
căpitanul, dezvelindu-şi faţa palidă. Căpitanul Moyendale mi-a 
vorbit despre ele, după ce-şi prăpădise vasul în apele lor. lar eu 
am râs de el, Dumnezeu să mă ierte!... Ce recif e ăsta? adăugă 
el, înlorci u-se cu faţa spre Mecoy. 

— Nu ştiu, căpitane. 

— Cum de nu ştii? 

— Pentru că nu l-am mai văzut pân-acum, şi nici n-am auzit 
despre el. In orice caz, nu e trecui pe hartă. Apele astea n-au 
fost încă cercetate ca lumea. 

— Atunci, nu ştii unde ne aflăm?! 

— Ştiu tot atât cât şi dumneata, răspunse Mecoy, cu glasul lui 
blajin. 

Pe la orele patru după-amiază, pândarii zăriră la orizont nişte 
cocotieri, care se lnălţau parcă de-a dreptul din apă. Cevamai 
târziu, zăriră şi un atol, ce se ridica puţin deasupra nivelului 
mării. 

— Acum ştiu unde ne aflăm, căpitane, spuse Mecoy, lăsând 
din mână ocheanul. Asta-i insula Resolution. Ne aflăm la 
patruzeci de mile depărtare de Insula Hao, şi avem vântul în 
faţă. 

— Atunci, să tragem corabia la țărm! Pe unde putem intra? 

— Nu exsită decât un canal îngust, pentru bărci. Dar fiindcă 
acum ştim unde ne aflăm, ne putem îndrepta spre insula 
„Barclay detolly“, care-i situată la vreo sută şi douăzeci de mile, 
în direcţia nord, nord-vest. Cu briza asta, putem ajunge acolo 
mâine dimineaţă pe la nouă. 

Căpitanul Davenport cercetă harta, îngândurat/. 


— Chiar dacă am împotmoli corabia aici, adăugă Mecoy, tot la 
„Barclay de Tolly“ ar trebui să ajungem, însă cu bărcile... 

Căpitanul dădu echipajului ordinele cuvenite, şi astfel Pirinei 
porni iarăşi la drum pe marea neospitalieră. 

în după-amiaza zilei următoare, deznădejdea şi revolta 
începură să colcăie în sufletele oamenilor strânşi pe puntea 
fumegândă a vasului. Curentul se înteţi, vântul se potolise, iar 
Pirinei se abătuse spre vest. Insula „Barclay de Tolly” rămăsese 


undeva spre est, abia vizibilă din vârful catargului, în zadar 
încercau să se îndrepte spre ea. Coo*tierii ei apăreau mereu la 
orizont, ca un miraj, care-i înnebunea pe pândari, căci cei de pe 
punte nu vedeau nimic. 

Căpitanul Davenport consultă harta şi pe Mecoy. Insula 
Makemo se afla la o depărtare de şaptezeci şi cinci de mile spre 
sud-vest, şi avea o lagună lungă de treizeci de mile, cu o intrare 
excelentă. Căpitanul Davenport hotărî să pornească într-acolo, 
dar oamenii refuzară să-i îndeplinească ordinele. Sesăturaseră 
să-şi prăjească tălpile pe puntea aceea încinsă de flăcările 
iadului. De vreme ce uscatul era aproape, se puteau duce cu 
bărcile. Corabia n-avea decât să ardă, tot nu putea ajunge până- 
acolo | La urma urmei, ţineau la viaţa lor! îşi făcuseră din plin 
datoria faţă de corabie; acum, trebuiau să-şi facă datoria faţă de 
ei înşişi... 

Imbrâncindu-l cât colo pe secund şi pe ajutorul acestuia, se 
repeziră aşadar spre bărci şi începură să le dezlege. Căpitanul 
Davenport şi secundul, cu revolverele în mâini, înaintară spre 
marginea du- netei, dar deodată auziră vocea lui Mecoy, care, 
cocoţat pe cabina de comandă, le vorbea mateloţilor. La auzul 
acestei voci gunguritoare oamenii se opriră, ca fermecaţi, 
învăluiţi de liniştea lui sufletească. Vorbele şi gândurile lui 
simple se revărsau asupră-le ca o apă vrăjită, liniştindu-i fără 
voia lor. Le veneau din nou în minte întâmplări demult uitate, iar 
unii dintre ei îşi amintiră chiar de cântecele auzite în copilărie şi 
de feţele surâzătoare ale mamelor lor. Lumea înceta să mai fie 
pentru ei o vale a plângerii, un iad plin denecazuri şi primejdii. 
Totul era aşa cum ar fi trebuit să fie: li se părea normal să 
întoarcă spatele uscatului şi să pornească încă o dată la drum, 
pe corabia ce ardea sub tălpile lor. 

Mecoy vorbea cât se poate de simplu, dar personalitatea lui 
era mai cuceritoare şi mai grăitoare decât orice cuvânt ar fi 
putut rosti. Emana o vrajă ciudată, subtilă şi adâncă în acelaşi 
timp, un soi de seducţie spirituală irezistibilă, în ciuda glasului 
său smerit şi blajin. lar această vrajă pătrundea ca o lumină în 
văgăunile întunecate ale sufletelor lor, purificindu-le şi 
liniştindu-le în mult mai mare măsură decât o puteau face 
revolverele lucioase şi ucigătoare ale ofiţerilor. 

Oamenii începură să se foâască, iar cei care dezlegaseră 
bărcile le legară la loc. Apoi, unul câte unul, se depărtară cu 


mişcări stâogace. 

Faţa lui Mecoy strălucea de o bucurie copilărească în clipă 
când cobori de pe cabină. Privindu-l, ai fi zis că nu se întâmplase 
nimic, că nu preîntâmpinase nicio răscoală: în lumea lui fericită 
nu era loc pentru asemenea lucruri... 

— l-ai hipnotizat! îi şopti Konig, rânjind. 

— Băieţii ăştia sunt buni la suflet, răspunse bătrân. Au trecut 
prin momente foarte grele, au muncit din greu, şi vor mai 
munci, pentru că sunt hotărâți să meargă până la capăt. 

DI. Konig n-avea vreme să stea la discuţii. Incepu să împartă 
ordine în dreapta şi-n stânga, iar mateloţii se grăbiră să le 
îndeplinească, pentru a urni vasul în direcţia insulei Makemo. 
Vântul bătea foarte uşor, iar după asfinţit aproape că încetă să 
mai sufle. Era groaznic de cald, iar oamenii încercau zadarnic să 
adoarmă. Puntea era prea încinsă ca să se poată întinde pe ea; 
aburii otrăvitori strecuraţi prin deschizături, pluteau ca nişte 
duhuri deasupra vasului, pătrunzând în nările şi-n gâtlejurile 
oamenilor, care tuşeau şi strănutau fără-ncetare. Stelele 
pâlpâiau nepăsătoare pe bolta întunecată, iar luna plină, ce 
răsărea la orizont, lumina cu razele ei miriade de fuioare şi 
firicele de fum ce se răsuceau şi se înc olăceau ca o imensă 
pânză de păianjen de-a lungul punţii, peste parapet şi deasupra 
catargelor. 

— Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat cu echipajul de pe 
BOUNTY după ce-a ajuns pe insula Pitcairn? îl întrebă căpitanul 
pe Mecoy, frecân u-şi ochii, care-l usturau. Reportajul pe care l- 
am citit pretindea că oamenii au dat foc vasului, şi că fapta lor a 
fost descoperită abia cu mulţi ani mai târziu. Dar ce s-a petrecut 
atunci? Sunt foarte curios să aflu ce s-a întâmplat cu oamenii 
aceia disperaţi. Se aflau printre ei şi câţiva băştinaşi. Şi chiar 
câteva femei, a căror prezenţă era din capul locului un semn 
prevestitor de tulburări... 

— Da, au fost tulburări grave, răspunse Mecoy. Erau nişte 
oameni foarte răi. Au început să se certe din pricina femeilor, 
care erau, loate, din Tahili, Unul dintre răsculați, un anume 
Williams, şi-a pierdut nevasta, care căzuse de pe o stâncă în 
timp co vâna păsări de mare. Williams a răpit-o atunci pe 
nevasta unuia dintre băştinaşi; ceilalţi băştinaşi s-au miniat şi au 
omorât o bună parte din echipaj. Puţinii supraviețuitori i-au 
măcelărit, bineînţeles, pe băştinaşi - cu ajutorul femeilor 


acestora. Băştinaşii au ajuns chiar să se omoare între ei. Erau 
nişte oameni cumpliţi... Bunăoară, unul, pe nume Timiti, a 
fostucis de alţi doi băştinaşi în timp ce-l ajutau să se pieptene; 
fuseseră puşi la cale de către albi. Cei doi au fost, după aceea, 
lichidaţi de către albi. Nevasta unuia pe nume Tullaloo l-a ucis 
pe acesta într-o peşteră, ca să rămână cu bărbatul alb la care 
rivnea. Da, erau nişte oameni fără Dumnezeu, ticăloşi din cale- 
afară. În decurs de doi ani au fost omorâl i toţi băştinaşii şi 
aproape toţi albii, afară de patru: Young, John Adams, Quintal şi 
Mecoy, străbunicul meu. Quintal era o adevărată fiară. Intr-o 
bună zi i-a smuls o ureche neveste-si, cu dinţii, pentru că nu 
prinsese destul peşte... 

— Îngrozitori oameni! exclamă dl. Konig. 

— Da, îngrozitori, adeveri Mecoy, şi urmă să gungurească 
despre sângeroşii şi pătimaşii săi strămoşi. Străbunicul meu a 
scăpat de masacru, dar şi-a luat singur viaţa. Îşi meşterise un 
alambic, cu ajutorul căruia făcea alcool din rădăcinile plantei Tí. 

împreună cu Quintal, care era cel mai bun prieten al lui, se 
îmbăta de dimineaţă până seara. In cele din urmă Mecoy, atins 
de delirum tremens, şi-a legat un pietroi de gât şi s-a aruncat în 
mare. 

Femeia lui Quintal, cea cu urechea tăiată, a sfârşit prin a 
cădea de pe-o stâncă. Rămas singur, Quintal s-a dus la Young şi 
la Adams să le ceară nevestele. Temându-se de Quintal, care-ar 
fi fost în stare să-i ucidă, ei il omorâră cu un topor. Young muri şi 
el, curând după aceea. Şi cu asta, totul ş-a sfârşit. 

— Cred şi eu că s-a sfârşit, mârâi căpitanul Davenport. Nu mai 
rămăsese nimeni în viaţă! 

— Dumnezeu Îşi întorsese faţa de la aceşti nenorociti! 

Către dimineaţă vântul scăzu; sufla doar o adiere slabă 
dinspre est, cu ajutorul căreia nu prea se putea înainta. De 
aceea căpitanul porunci ca toate pânzele să fie întinse. Se 
temea de curentul acela năprasnio care-l îndepărtase de atâtea 
adăposturi posibile. Vremea rămase calmă toată ziua şi toată 
noaptea. Mateloţii începură din nou să murmure: bananele 
uscate nu numai că nu-i săturau, dar le şi provocau dureri la 
stomac. 

Toată ziua Pirinei pluti în voia curentului, spre vest, căci spre 
sud nu bătea niciun vânt. În zorii zilei următoare, pândarii zăriră 
la orizont un pâlc de cocotieri, ce-şi ridicau capetele pletoase 


din apă, indicând prezenţa unui atol. 

— E atolul Taenga, anunţă Mecoy. Ca s-ajungem la insula 
Makemo, avem nevoie de-o briză în noaptea aceasta. 

— Dar ce-o fi cu alizeul de sud-est? întrebă căpitanul. De ce 
nu suflă? Ce s-o fi întâmplat? 

— Sunt foarte multe lagune, iar apa lor se evaporează, 
degajând cantităţi uriaşe de aburi, care răstoarnă echilibrul 
alizeelor şi provoacă uneori furtuni, dinspre sud-vest. Nu uita, 
căpitane, că ne aflăm în „Arhipelagul Primejdiilor”... 

Căpitanul Davenport îl măsură cu privirea, pe bătrân şi 
deschise gura, ca să înjure, dar se opri, intimidat. Prezenţa lui 
Mecoy era ca o stavilă pentru înjurăturile care-i încolţeau în 
minte şi-i tremurau în. Gâtlej. Influenţa bătrânului crescuse în 
zilele petrecute împreună pe vas. Căpitanul Davenport era un 
autocrat al mării, care nu se temea de nimeni şi nu-şi punea 
niciodată frâu limbii; şi iată că, acum, nu se simţea în stare să 
înjure în prezenţa acestui bătrân cu ochi galeşi, cafenii, şi cu 
glas de porumbel. La aceşţ gând, căpitanul avu o tresărire. Îşi 
dădu deodată seama că omul din faţa lui era urmaşul acelui 
Mecoy de pe BOUNTY, a rebelului care fugise de ştreangul 
pregătit pentru fel în Anglia, a răufăcătorului refugiat pe insula 
Piteairn, în zilele când aceasta era teatrul atâtor tragedii 
sângeroase. 

Căpitanul Davenport nu era credincios de felul lui, dar în clipa 
aceea simţi dorinţa nebunească de a se arunca la picioarele 
bătrânului, bolborosind o rugă. Era o dorinţă tulburătoare, 
izvorâtă dintr-un soi de instinct orb, care-l făcea să se simtă 
mărunt şi nevrednic în prezenţa acestui om înzestrat cu fiica 
simplă a unui copil şi eu blândeţea unei femei. 

Nu se putea, însă, umili în faţa echipajului. Şi-apoi, mânia ce-l 
îndemnase să înjure, era în. A vio m el. Deodată, izbi cu pumnul 
în acoperişul cabinei şi strigă: 

— Ascultă, bătrâne, să ştii că tiu rn; 1 dau] >u (ut I Insulele 
astea m-au amăgit, şi-au bălul, joc de mine, dar refuz să-mi plec 
capul. Voi conduce vasul, la nevoie, până-n China, dar tot voi 
găsi un loc în caro să-l pot împotmoli. Chiar dacă toţi ceilalţi mă 
vor părăsi, eu voi rămâne. Am să le-arăt eu insulelor Paumolus 
cine sunt! N-au să mă poată duce de nas! E o corabie straşnică, 
şi voi rămâne pe ea câtă vreme voi avea măcar o scândurică 
sub picioare. Auzi ce spun? 


— Voi rămâne cu dumneata, căpitane, zise Mecoy. 

Peste noapte începu să sufle o briză şfichiuitoare dinspre 
miazăzi. Căpitanul era preocupat, însă, de curentu-l ce-i trăgea 
spre vest corabia arzândă. Din când în când îşi ieşea din fire şi 
înjura în şoaptă, ca să nu-l audă Mecoy. 

Lumina zilei dezvălui alte pâlcuri de palmieri răsărind din apă, 
undeva spre miazăzi. 

— E extremitatea insulei Makemo, spuse Mecoy. Katiu se află 
la numai câteva mile spre vest. Am putea merge într-acolo. 

Dar curentul puternic dintre cele două insule îi purtă spre 
nord-vest, astfel incât pe la orele unu după-amiază văzură cum 
palmierii de pe Katiu so ridică deasupra nivelului apei pentru a 
se scufundu numaidecât după aceea. 

Câteva minute mai târziu, tocmai când căpitanul descoperise 
că un alt curent îi trăgea vasul înspro nord-est, pândarii 
semnalară un pâlc de cocotieri în direcţia nord-vest... 

— Aceea e insula Raraka, spuse Mecoy. N-o putem atinge fără 
un vânt prielnic, iar curentul ne trage spre sud-vest. Dar trebuie 
să fim atenţi; cu câteva mile mai la nord, trece un alt curent, 
care se răsuceşte spre nord-vest şi care ne-ar putea îndepărta 
de insula Fakarava, singurul loc potrivit pentru acostare. 

— N-are decât să ne îndepărteze! — mormăi căpitanul 
Davenport. Vom acosta noi undeva, până la urmă! 

Situaţia era din ce în ce mai deznădăjduită. Puntea de pe 
Pirinei era atât de fierbinte, încâtpăreagata-gata să ia foc. In 
unele locuri, oamenii trebuiau să sară, ca să nu-şi frigă tălpile, 
pe care nici măcar bocancii lor groşi nu le mai protejau. Fumul 
devenea din ce în ce mai înecăcios. Toţi aveau ochii inflamaţi şi 
tuşeau, înecându-se ca nişte ofticoşi. 

în după-amiaza aceea, echipajul dezlegă bărcile şi îngrămădi 
în ele ultimele rezerve de banane uscate, precum şi 
instrumentele de bord ale ofiţerilor. Căpitanul Davenport vâri 
până şi cronometrul într-o barcă, deoarece se aştepta ca vasul 
să sară în aer dintr-o clipă în alta. 

Această spaimă îi apăsă pe toţi, întreaga noapte. De aceea, a 
doua zi în zori, când primele raze ale soarelui le lumină feţele 
cadavericc, cu ochii rătăciţi, oamenii se zgâiră unii la alţii, parcă 
miraţi teă mai erau în viaţă, şi că vasul era încă întreg. 

Sărind într-un picior, sau chiar rupind-o la fugă din când în 
când, căpitanul făcu o ultimă inspecţie pe punte.. 


Acum e o chestiune de ore, dacă nu chiar de minute, spuse el 
când se întoarse pe dunetă. 

Peste câteva clipe, unul dintre pindari strigă: 

— Pământ!... 

De pe punte nu se vedea nimic, aşa că Mecoy se căţără pe 
catarg, dându-i căpitanului răgazul să înjure pentru a-şi uşura 
puţin sufletul. Zărind, însă, pe apă o linie neagră undeva spre 
nord-est, încetă să înjure. Vântul care sufla nu era decât alizeul, 
ce se întorcea, deviat cu opt puncte de la direcţia lui obişnuită, 
împingând din nou vasul. 

— Ceea ce se vede e extremitatea răsăriteană a insulei 
Fakareva, anunţă Mecoy coborând pe dunetă. Vântul care ne 
umflă pânzele ne va duce drept acolo. 

După un ceas, cocotierii şi țărmurile joase ale insulei începură 
să se vadă chiar de pe punte. Toţi erau copleşiţi de sentimentul 
că pulerea de rezistenţă a vasului se apropia de sfârşit. 
Căpitanul Davenport porunci să fie coborile la pupa cele trei 
bărci, cu câte un om la bord, pentru a le ţine departe una de 
cealaltă. Pirinei naviga acum foarte aproape de ţărmul atolului 
înălbit de spuma valurilor. 

— Fii gata, căpitane! îi atrase atenţia Mecoy. După un minut, 
zăriră un canal îngust ce ducea spre o lagună - un lac liniştit ca 
o oglindă, lung de vreo treizeci de mile şi lat de vreo zece. 

— Acum, căpitane! 

Pentru ultima oară ghiurile velelor scârţâiră, în vreme ce 
corabia se supunea cârmei ce-o îndrepta spre canal. Dar abia 
executară manevra, că oamenii se şi traseră înapoi spre dunetă, 
cuprinşi de panică. Nu se întâmplase nimic, dar se temeau, fără 
să ştie de ce: erau chiar siguri că se va întâmpla o nenorocire. 
Mecoy se repezi la provă ca să cârmească vasul în canal; dar 
căpitanul îl apucă de braţ, şi-l Impinse cât colo: 

— Stai aici! Puntea e şubredă în locul acela! Dar ce se 
întâmplă? întrebă el în clipa următoare. Văd că stăm pe loc! 

Mecoy li răspunsa, zimbind; 

— E refluxul, care împinge apa din canal cu o viteză de şapte 
noduri pe oră... 

Timp de încă un ceas Pirinei nu înaintă aproapo de loc. Dar în 
curând vântul se înteţi, aşa că începură să înainteze. 

— O parte din oameni să coboare în burci, porunci căpitanul. 

Ecoul glasului său nu se stinsese lută, iar oamenii începuseră 


să-i execute ordinul, când o pălălaie uriaşă răbufni de sub 
puntea mediană a vasului“pro- iectând-o în sus, spre catarge, 
unde o parte din ca rămase suspendată, restul prăbuşindu-se în 
mare. Din fericire, oamenii se retrăseseră pe puntea din spat», 
casă se ferească de vântul ce bâtea din faţă. Ingroziţi, se 
repeziră cu toţii spre bărci, dar Mecoy 

ii opri, cu voeca lui calmă şi convingătoare: 

— Nu vă pripiţii Totul e în ordine. Luaţi-l, vă şi pe mus... 

Cuprins de spaimă, cârmaciul părăsise roata câr- mei, dar 
căpitanul Davenport sări şi-i prinse spiţele, taman la timp pentru 
a împiedica împotmolirea vasului târât de curent. 

— Domnule Konig, strigă el, ia comanda bărcilor! Leagă una 
din ele chiar sub puntea de comandă, ca să pot sări drept în ea. 

Secundul şovăi o clipă, apoi sări peste parapet şi cobori într-o 
barcă. 

— Căpitane, corectează cu o jumătate de punct direcţia! 

Căpitanul tresări auzind aceste cuvinte: crezuse că rămăsese 
singur. 

— Bine, bine, răspunse el. 

Puntea din mijloc a vasului era acum ea o uriaşă gaură de 
cuptor, din care ţâşneau coloanele de fum ce se înălţau 
deasupra catargelor, ascunzând cu totul partea din faţă a 
vasului. Adăpostit sub catargul de mizenă, Mecoy continua să-şi 
asume greaua sarcină de a conduce vasul prin canalul şerpuitor. 

Focul se întindea mereu de-a lungul punţii. Deodată, uriaşul 
turn de pânză al catargului principal şi aprinse şi se mistui. 
Numai relele trinchetului erau încă întregi, deşi nu le puteau 
vedea din pricina fumului. 

— Numai de n-ar arde şi ele înainte de a ajunge la liman | 
gemu căpitanul. 

— Vom ajunge! 11 asigură Mecoy, plin de încredere. Mai 
avem dsstul timp. lar când vom fi la adăpost, vom întoarce vasul 
în bătaia vântului, ca să alunge fumul.». 

O limbă de foc ţâşni lacomă spre partea de jos a catargului de 
mizenă, dar se spulberă, fără să o mistuie. De sus, un ghemotoc 
de frânghie aprinsă căzu drept în ceafa căpitanului, care o 
îndepărtă repede, ca înţepat de-o albină. 

— Care-i direcţia, căpitane? 

— Nord-vest. 

— Intoarce puţin cârma spre vest. 


Căpitanul cârmi spre vest. 

— Acum întoarce-o spre nord, căpitane. 

— Bine. 

— Şi-acum, din nou spre vest. 

Incet, încet, pătrunzând în lagună, vasul descrise cercul care-l 
aducea în bătaia vântului. Cu glasul lui potolit, izvorât parcă din 
convingerea că are înaintea lui o veşnicie, Mecoy îl îndruma pas 
cu pas pe căpitan. 

— Incă un punct, căpitane. 

— Prea bine... 

Căpitanul Davenport răsuci cu putere roata cârmei” apoi o 
trase cu o spiţă înapoi. 

— Ţine aşa... 

În regulă. 

Deşi vântul lesufla acum din spate, căldura era atât de 
insuportabilă, încât căpitanul lăsa mereu roata din mână, pentru 
a-şi şterge obrajii încinşi, fără a slăbi însă din ochi busola. Barba 
lui Mecoy sfârâia răspândând un miros puternic, ce-l neliniştea 
pe căpitan, 

IS- 3 pragoste de viaţă 225 

Acesta ţinea acum cârma când cu o mână, când cu cealaltă, 
şi-şi freca mereu de pantaloni palmele băşicate. 

Deodată, toate pinzele catargului de mizenă se mistuiră într-o 
pălălaie, ce-i sili, pe cei doi şi se ghemuiască, cu feţele 
îngropate în palme. 

— Încă puţin şi poţi lăsa vasul să plutească singur, căpitane, îi 
spuse Mecoy aruncând o privire spre malul scund., 

Bucăţi depânză şidefrânghii aprinse cădeau peste ei şi în jurul 
lor, ca o ploaie de foc. 

O bucată mare de odgon, uns cu catran, căzu la picioarele 
căpitanului, care începu să tuşească din pricina fumului 
înecăcios, dar tot nu scăpă roata din itiână. 

Pirinei atinse în sfârşit ţărmul, cu prova ridicată. Zguduitura 
făcu să se abată asupra lor o ploaie de cioburi aprinse. Corabia 
mai înaintă puţin şi se izbi încă o dată de țărm, zdrobind coralul 
fragil de sub chilă. Apoi se mai ciocni o dată. 

— Nu mai vrea? întrebă Mecoy peste un minut. 

— Nu mai vrea de loc. 

— Nu-i nimie. Acum se aşază singur pe nisip - un nisip alb, 
moale, admirabil. Nici nu se putea loc mai straşnic! 


Răsucindu-se încă o dată, în direcţia contrară vântului, 
corabia fu năpădită de o ploaie înfricoşătoare de flăcări 
fumegânde. Căpitanul Davenport părăsi atunci cârma, urlând de 
durere, şi se repezi spre ultima barcă, dar se opri ca să-l caute 
pe MeC<, care se dăduse la o parte ca să-l lase să treacă. 

— Coboară dumneata mai întâi, îi strigă căpitanu, apucându-l 
de umăr şi împingându-l peste parapet. 

Orbiţidefum şi de flăcări, amândoi lunecară aproape în acelaşi 
timp pe parâma cu care era legată barca. Fără să mai aştepte 
vreun ordin, matelotul din barcă tăie parâma, cu briceagul. 
Vâslele, de mult pregătite, atinseră apa şi barca porni repede 
spre țărm. 

— Un loc excelent, căpitane, murmură Mecoy, privind peste 
umăr. 

— Da, e un loc excelent, răspunse căpitanul. Şi totul ţi so 
datorează dumitale! 

Cele trei bărci ajunseră curând pe nisipul alb, de corali, 
dincolo de care se zăreau, la liziera unei dumbrăv i de cocotieri, 
vreo şase colibe şi vreo douăzeci de băştinaşi, care priveau cu 
gura căscată pârjohil sosit pe insula lor. T 

Oamenii coborâră pe plaja albă. 

— Şi-acum, zise Mecoy, trebuie să văd cum m-aş putea 
întoarce la Pitcairn... 

Traducere de PETRE SOLOMON 

APRECIERI CRITICE 

„Upton Sinclair a spus adevărul când a afirmat că scrierile 
sociale ale lui Jack London «îi alcătuiesc una dintre celo mai 
măreţe figuri revoluţionare din istoria noastră». Aceste scrieri 
ocupi un loc important În lunga tradiţie americană de protest şi 
revoltă, o tradiţie legată de numele altor scriitori amăricani 
protestatari - Jefferson şi Paine, Emerson şi Thoreau, Whittier şi 
Whitman. Este adevărat că contradicţiile lui Jack London, 
adeseori citate, au lăsat urmehotă- râloare în filosofia sa socială 
şi, în cele din urmă, i-au slăbit ataşamentul faţă de principala 
sutsă de tărie a vieţii americane, poporul însuşi. Dar, în ciuda 
acestor rătăciri, Jack London a fo» t unul dintre remarcabilii 
interpreţi şi campion al mişcării socialiste americane dinaintea 
primului război mondial.” 

PHILIP 8. FONER, prefaţă la: J Jack London, American Rebel, 
Seven Seas Books, Berlin, 1962. 


„O dată cu slăbirea activităţii sale socialiste şi cu îndepărtarea 
de clasa muncitoare şi de ideologia ei, survenită în ultimii ani ai 
vieţii, Jack London şi-a secătuit inspiraţia şi capacitatea de a 
scrie adevărată literatură. Cu toate acestea, rămâne totuşi unul 
dintre cei mai semnificativi scriitori ai Americii, datorită faptului 
că s-a preocupat de problemele vitale ale epocii sale. 
Aparţinând clasei muncitoare prin origine, el a fost primul 
scriitor american care a zugrăvit portretul acestei clase cu 
simpatie şi unul dintre puţinii scriitori care a folosit literatura 
pentru a pune bazele unei viitoare societăţi. N-a fost instruit în 
sensul formal al cuvântuiui, dar puterea lui de înţelegere a fost 
aşa de mare, încât s-a ridicat deasupra oamenilor instruiți în 
ceea ce priveşte capacitatca şi forţa de a prezenta, ! n operele 
lui, problemele fundamentale ale vremii noastre. Spiritul 
cetăţeanului de rând al Americii, eroic, entuziast şi aventuros, 
va trăi veşnic în paginile povestirilor, romanelor şi eseurilor sale, 
Îmbibate de spirit protestatar.'1 

PHILIP S. FONER, prefati la Jack London, American Rebel, 
Seven Seas Books, Berlin, 1962. 

„Niciun alt scriitor american n-a avut o carieră mai 
reprezentativă pentru epoca sa.“ 

FRED LAWIS PATTEE, S/de-Light& on American Lilterature, 
New York, 1922. 

„El este Gorki al Americii. Întocmai ca celebrul moscovit, cu 
reacţii diferite, ţinind de diversitatea raselor, a cunoscut cele 
mai cumplite mizerii fizice şi morale. Ga şi el, s-a redresat acolo 
unde mulţi alţii s-au prăbuşit şi a găsit mijlocul de a aşterne pa 
hârtie o operă originală şi puternică, cu o viaţă intensă, care a 
fost tradusă aproape în toate limbile, mai ales în germană, 
suedeză, olandeză, norvegiană şi rusă (...). Despre Jack London 
se poate spune cu dreptate eu opera este însuşi omul. Ceea ce 
ne zugrăveşte el sunt amintirile, impresiile, emoţiile sale, tot 
ceea ce însuşi a lrăit.“ 

PAUL GRUYER şi LOJJIS POSTIP, Jack London, li): Les 
liomanciers Americains, Paris, 1931. 

„... O poveste foarte curioasă încă este aceea a Oamenilor în 
beznă. |n şase săptămâni, Jack London a trăit această carte şi a 
scris-o. Editorul lui voia să-l trimită în Trans- vaal. Însă, când 
Jack fu gata, lupta burilor se termina. «Pleacă atunci unde vrei», 
îi spuse Macmilian. Scriitorul îşi depuse tot avutul la bancă şi se 


duse la Londra, aproape fără un ban. Se decisese să studieze la 
faţa locului subsolurile 

East-End-ului din Londra. «Este locul cel mai jalnic de pe 
întregul pământ», mărturisea el, în sfârşit, intimilor săi... 
Englezii fură foarte nemulţumiţi de această carte.“ 

Interviul luat soţiei Ini Jack London, de Fnjdtfric Lefevre: 
Nouvellea Liueraires, din 21 aprilie 1923. 

„Intr-o seară, cu două zile înainte de moartea lui (a lui Lenin), 
i-am citit nuvela lui Jack London Dragoste de viață, care poate Ti 
văzută şi azi p3 masa din camera lui. E o nuvelă impresionantă. 
Printr-un pustiu acoperit de zăpadă, pe unde n-a călcat nicicând 
picior de om, îşi croieşte cu greu drum spre portul situat pe un 
mare fluviu un om bolnav, care se sfârşeşte de foame. Puterile îl 
părăsesc; el nu mai merge, ci se târăşte, iar alături de el se 
târăşte un lup, hămesit şi el de foame. intre ei se încinge o 
luptă; omul învinge şi, pe jumătate mort, pe jumătate nebun, 
ajunge la ţintă. Lui Ilici, povestirea aceasta i-a plăcut foarte 
mult. A doua zi m-a rugat să-i mai citesc şi alte povestiri ale lui 
London.. /* 

N.K. KIMJPSKAIA, în: Lenin despre cultură vst artă, U.S.P.L.A., 
1907. 

„Curioasă carte, scrisă de un om curios. Dar nu e numai 
curiozitate, ci şi pasiune în atenţia dată de Jack London dramei 
unei clase a cărei misiune el ştie că este aceea de a transforma 
vechea lume. Nu se resemnează să aştepte cu răbdare 
desfăşurarea acestei drame. Neliniştea partizanului este aceea 
care împinge artistul să scrie Că/câiul de Fier. Partizan şi artist, 
Jack London avea un gust atât de viu al aventurii, o asemenea 
nostalgică obsesie, încât n-a rezistat ispitei de a explora viitorul. 
În Că/câiul de Fier împrumută evenimentelor, al căror martor 
neliniştit este, un curs asu- pra caracterului arbitrar care nu 
caută nici să se iluzioneze, nici să ne amăgească, ficţiunea 
nefiind aici fiică capriciului, ci cu adevărat exteriorizarea 
cutezătoare a unei credinţe militante.“ 

FRANCIS JOURDAIN, Cuvânt înainte la ediţia: Jack London, Le 
Talon de Fer, Paris, 1940. 

„Călciiul de Fier este o operă, de acum înainte, clasică; Până 
şi lillul cărnii lui Jack London a trecut în limba curentă ca sinonim 
al necruţătoarei dictaturi a Capitalului. 

Cartea, în ansamblul ci, reprezintă cea mai puternică frescă 


din câte au fost vreodată pictate de un scriitor, de o anticipație 
revoluţionară." 

PAUL, VAILLANT-COUTURIF.R, Introducere la edijia: Jack 
London, Le Talon de Fer, Paris, 1032. 

„Omul care, în cartea sa, distinge adevărul şi prevede viitorul, 
înțeleptul, puternicul, bunul se numeşte Ernest Everhard. Ca şi 
autorul, a fost muncitor şi a lucrat cu mâinile sale. Căci ştiţi că 
acel care a plăsmuit cincizeci de volume uimitoare, de viaţă şi 
de inteligenţă, şi a murit tânăr era fiul unui muncitor şi şi-a 
început existenţa ilustră în uzina sa. Ernest Everhard este plin 
de curaj ţi înţelepciune, plin de forţă şi blândeţe, toate trăsături 
ce-i sunt comune lui şi scriitorului care l-a creat. Şi pentru a 
pune capăt asemănării ce există între ei, autorul presupune, 
celui pe care l-a realizat, o femeie cu suflet mare, liber- 
cugetătoare, din care soţul ei face o socialistă. Pe de altă parte, 
ştim că doamna Clvarmian London a părăsit, împreună cu soţul 
ei, Partidul socialist deindată ce această asociaţie a dat semne 
de moderai ie.“ 

ANATOLK FRANCE, Prefa|: | la ediţia: Jack Lon- don, Le Talon 
de Fer, Paris, 1923. 

„Această simplă schemă a unei existenţe de aventurier se 
aseamănă prea puţin cu ceea ce este la noi viaţa unui mandarin 
al romanului. Rezultatul ei este acest talent cu totul Benzaţional, 
despre care nu putem şti dacă reala-i savoare nu sedatoreşte 
pur şi simplu ciudăţeniei sale. Această savoare este puternică, 
«ste cuceritoare. Pentru un om civilizat, care are prea puţine 
şanse de a călători vreodată acolo, povestirea isprăvilor ciinelui 
Buck este pasionantă de urmărit şi aţi avut dreptate s& vă 
gândiţi că merita strădania de a ne face cunoscut acest poem în 
proză, de un atât de sălbatic caracter.” 

PAUL BOURGET, Scrisoare-prefaţă la editiat Jack London, 
L'Appel de la Forit, Paris, 1938 (la traducerea contesei, de 
Qalard), 

„A. Adus însă în epica sa, mai ales în nuvele şi povestiri cum 
este Chemarea străbunilor, o mare înnoire faţă de ceea ce se 
scrisese până la el. Acţiunea intensă a povestirii, continua 
mişcare a vieţii, dramatismul luptei dintre” om şi natură, dintre 
diferitele forţe naturale şi civilizaţie, omenia chiar şi faţă de 
dobitoace, înţelegerea simplă şi directă a sufletului omenesc şi a 
sufletului animalelor sunt calităţile de frunte ale acestui scriitor, 


care ştie să spună cu convingere lucrurile trăite, adevărurile 
făţişe şi uneori aduce o seamă de acţiuni şi comportări 
semnificative, precum şi idei răscolitoare. Fraza sa are o 
muzicalitate firească, cuvintele se înşiruie armonios, avândceva 
din suflul şi ritmul Vieţii. Povestirea sună sugestiv şi nimic nu se 
împleticeşte, nu pare bolnăvicios, chiar dacă scriitorul nu şi-a 
cultivat îndeosebi stilul. O spontaneitate autentică, rodul 
stăruitoarei sale legături cu viaţa cea largă şi în continuă 
prefacere, îşi dezvăluie în scrisul său virtuțile, în pofida lipsurilor 
şi cusururilor. 

PETRU COMA.RNESCU, Pretaţi la ediţia: Jack 

London. Chemarea străbunilor. Editura tineretului. 

1957. 

„La un an după apariţia Că/ețiului de fier, în 1909, apare un 
alt mare roman al lui Jack London, şi anume Martin Eden. 
Caracterul pronunţat autobiografic al acestui roman este 
evident. Aspectele autobiografice sunt extrem de răs- pândite în 
opera lui London, dar niciunul dintre eroii săi nu izbuteşte să se 
apropie într-o asemenea măsură de cel care l-a creat. În viaţă, 
în idei, în năzuinţe şi în modul de a-şi lua rămas bun de la viaţă, 
Martin Eden se cvasiiden» tifică cu acela care i-a dat fiinţă. Intr- 
o singură direcţie îşi dapăşeşte totuşi creatorul: atunci când 
ajunge să-şi dea seama că idealurile lui s-au prăbuşit, că el este 
un om sfârşit fiindcă a ascultat glasul de sirenă al unor profeţi 
mincinoşi, atunci când vede că, pentru a-şi putea împlini 
menirea, pentru a putea scrie, ar fi nevoit să-şi prostitueze 
talentul —> nu mai pune mâna pe pană. Scriitorul a urmat pilda 
eroului său şi s-a despărţit de lumea care îl scârbea, atunci când 
a hotărât el; de lume s-a despărţit, dar de pană nu, şi în ultima 
perioadă a activităţii lui a scris lucruri care l-ar fi făcut pe Martin 
Eden să se cutremure.“ 

D.MAZILU, Cuvint Înainte la ediţia: Jack London 

Martin Eden, E.S.P.L.A., 1959, 

TABEL BIOBIBLIOGRAFIC 

1870 În California, la San Francisco, se naşte scriitorul nord 
american Jack London. 

nudiic 

1884 Supraveghează albinele într-o fermă californiană. 

1886 Vinde ziare pe străzile oraşului Oakland, unde se 
stabilise părintele lui adoptiv după ce se ruinase definitiv ca 


fermier. 

1891 Intră muncitor într-o fabrică de conserve. Rămânc aici un an 
de zile, muncind uneori optsprezece până la douăzeci de 
ore pe zi. 

1892 Se însoţeşte cu o ceată de oameni răufamaţi, devine 
contrabandist de stridii şi, în calitate de „rege al piraţilor 
stridiei*', atacă şi jefuieşte bărcile pescarilor. 

1893 îmbarcat ca marinar pe un vas cu pânze, se îndeletniceşte 
cu vânatul focilor în strimtoarea Bering şi în jurul coastelor 
Japoniei. La întoarcerea în San Francisco, participă la un 
concurs literar şi obţine premiul | pentru nuvela descriptivă 
Taifun în largul coastei japoneze. Continuă să muncească 
într-o fabrică de iută, apoi îşi începe ucenicia ca fochist într- 
o uzină electrică. 

1894 Şomer, London ajunge coloana muncitorilor, caro, în urma 
marii greve izbucnite în 1894, luau acum drumul 
Washingtonului pentru a solicita de lucru. Se rupe însă de 
grup şi porneşte singur spre New York. Cutreieră estul şi 
vestul Statelor Unite şi ajunge până la graniţa cu Canada. 
Este o etapa de privaţiuni şi peregrinări, soldată cu 
arestarea şi întemnițarea lui (o lună de zile) pentru 
vagabondaj. 

1895 Este elev la şcoala medie din Oakland, apoi student la 
Universitatea din San Francisco. Paralel cu studiile, lucrează 
din greu într-o spălătorie, pentru a-şi asigura existența. 

1897 Pleacă, în compania „căutătorilor de aur“, spre ara 
Nordului. La Klondike coboară valea fluviului Yukon până la 
Dawson şi Marea Bering, străbătând Alaska. 

1898 Se întoarce în ţară, sărac şi bolnav de scorbut. 

1899 îşi face debutul în literatură cu nuvela O odisee a nordului. 

1900 li apare primul volum de povestiri, inspirate de călătoria în 
Alaska, Fecior de lup (The Son of The Wolf). 

1901 Scrie  succintul, dar  substanţialul studiu  criticdespre 
romanul lui Clorki Foma Gordeev. 

190'i Experienţa celor şase săptămâni trăite în vara acestui 
an în mijlocul sărăcimii londoneze din East-End devine materia 
vie a reportajului Oameni în beznă (The Pcople of the Abyss), în 
cuprinsul căruia London dezvăluie viaţa de mizerie a acestor 
nenorociţi. Cartea vede lumina tiparului un an mai târziu. Tot 
acum apare volumul de povestiri şi nuvele Copiii frigului 


(Children of the Frost.) 

1903 Publică  admirabilul roman animalier Chemarea 
străbunilor (The Call of the Wild), a cărui acţiune, centrată în 
jurul vieţii câinelui Buck, urmăreşte cu pregnanţă reacţiile 
animalului adus din sudul însorit în gheţurile Alaskăi. 

190'i Pleacă în Extremul-Orient ca trimis special în vremea 
războiului ruso-japonez. Apare romanul Lup Larecn (Tlie Sca 
Wolf). 

1905 Vede lumina tiparului Jocul de ring (The Game). 
Dcspărţindu-se de prima soţie, London se căsătoreşte cu 
Charmian Kitterege, care-i va fi bună tovarăşă până în ultima 
clipă a vieţii. 

190fi Apar romanele: Colt Alb (White Fang), înainte de Adatn 
(Before Adam] şi culegerea de povestiri Dragoste de viață (Love 
of Life). 

1907 Data apariţiei celui mai interesant dintre romanelo sale, 
Călcâiul de fier (The Iron Heel). 

1909 Publică romanul autobiografic Martin Eden. 

1910 Apare eseul Revoluția (Revolulion). 

1911 Văd lumina tiparului: Croazieră pe Snark (The 

Cruia of the Snark), Aventuriera (Adventure) şi Povestirile din 
Mările Sudului (South Sea Tales). 

1912 Apare Fiul soarelui (A Son of the Sun). 

1913 Publică opera cu caracter autobiografic A/ceo/ (John 
Barleycorn), romanul Valea Lunii (The Valley of the Moon) şi 
volumul Ultimul meci (The Abysmal Brute). 

1915 Apar romanele: Răzvrătiții de pe Elsincre (The. 

1916 —Mălini/ of the Elsinore), Rătăcitor printre stele (The Star 
Rower) şi Ciuma stacojie (The Scarlett Plague). 

1917 Apare romanul Doamna mică din casa mare (Tht Litile Lady 
of The Big House), 

«916 

22 no- iembr. Jack London îşi curmă viaţa. în 
1918 Vede lumina tiparului romanul animalier Jtrry In insule (Jerry 

of the Islanda). 

J Descrierea condiţiilor de viaţă, acasă şi în fabrica, ale 
copilului Johnny din povestirea Răzvrătitul. 

2 Portretul moral al tânărului Felipo Riveră din povestirea 

Mexicanul. 

3 Caracterizaţi, prin mijlocirea unor detalii concrete de viaţă, 


cele două lumi antitetice - oprimaţi şi Împilatori - înfăţişate de 

London în povestirea Chinezul. 

4 Forţa realismului londonian în zugrăvirea luptei tenace a 
omului din Dragoste de viață pentru a se sustrage morţii 
iminente în pustietatea nordică în care s-a rătăcit. 

5 Figuri de boxeri integri opuse chipurilor de boxeri venali în 
povestirile lui London. 

C Tipuri reprezentative de oameni de culoare care, prin 
demnitatea şi omenia lor, pun mai în lumină cruzimea şi 
rapacitatea colonialiştilor în povestirile lui London, 

3 Jack London, peisagist şi pictor animalier. 


CUPRINS 

Prefaţă 5 

Dragoste de viaţă 23 
Răzvrătitul 47 

Chinezul 71 

Mexicanul 69 

Ultimul meci 114 
Strănepotul lui Maccoy 193 


Aprecieri critice 

Tabel bibliografic 2: t4 

Teme 237 

III 

După nenumărate ciorovăieli şi convorbiri telefonice, în biroul 
lui Kelly se ținu o şedinţă de noapte. Kolly nu avea noroc. Il 
adusese pe Danny Ward tocmai de la New York, aranjase un 
meci de box Între el şi Billy Carthey, iar Carthey îşi fracturas» 

IV 

Apariţia pe ring a lui Rivera nu fu băgată în seamă aproape de 
nimeni. Îl salutară doar câteva aplauze anemice. Publicul nu 
avea încredere în el. În afară de aceasta, publicul era 
dezamăgit. Aşteptase o luptă crâncenă între Danny Ward şi 

11i 11 y Carthcy şi, când colo, trebuia să se mulţumească cu 
prăpăditul ăsta de mexican. Îşi arătară dezaprobarea fată de 
schimbarea făcută în pro- 

VI 

între Pat şi Jim Hanford nu mai erau decât patru candidaţi la 
titlul jinduit: Kid Mac Grath şi Jack Mac Bride din Filadelfia, care 
fură bătuţi în cursul următoarelor şase luni, apoi Nat Powers şi 
Tom Can- nam. 

Totul ar fi decurs ca şi până atunci, dacă Stubener n-ar fi 
consimţit ca Pat Glendon să dea un interviu Curieruluidm San 
Francisco. Reporterul trimis de ziar era o femeie, o tânără din 
„lumea mare“,