Andre Kedros — Ultima Calatorie A Vasului Port

ANDRE KEDROS 


Ultima călătorie a argonauţilor 


Cititorule, deschizând această carte porneşti într-o călătorie 
fantastică. Ar fi trebuit să vezi cimitirul vapoarelor părăsite de la 
Pireu, acest loc de veci al navelor tuturor timpurilor spre care se 
târăsc în ultimul lor drum, ca spre un ţintirim al elefanților, toate 
vasele scoase din uz ale Mediteranei, pentru a înţelege de ce 
îndrăzneşte Port Polis o asemenea aventură... Ar fi trebuit să 
vezi insulele Mării Egee, acele minuscule ostroave în care s-au 
retras marinarii-şomeri ai celei mai mari flote comerciale 
europene pentru a înţelege de ce anume cei treizeci de skirioţi 
se îmbarcă pe o ladă putredă cum e Port Polis şi cutează să 
înfrunte de pe puntea ei şubredă furtunile neiertătoare ale 
mărilor lumii... 


Argonauţii au sărăcit. Lâna de aur le-a fost răpită, ori, ascunsă 
de strămoşi în tainiţele pământului, a rămas făgăduită unei 
generaţii mai înțelepte, mai cutezătoare, mai drepte, formată 
din stră-strănepoţii marilor navigatori de altădată. Şi, în Skiros, 
în insula umilă în care marinarii lipsiţi de lucru au degenerat în 
pescari de coastă, apare în chip de lason „Capetan” Fortis, 
aureolat de faima lui Nikos „americanul” din Europolis-ul lui Jean 
Bart. Insularii îi fac o primire triumfală, deşi vajnicul fiu al insulei 
lor nu le-a promis decât constituirea unui echipaj format exclusiv 
din coinsularii săi pentru o ultimă călătorie a lui Port Polis. Dar 
aceştia nici nu aşteptau din partea noului argonaut mai mult. Ei 
au ieşit din epoca iluziilor, ei trăiesc anii duri ai deceniului de 
după cel de-al doilea război mondial, visarea deşartă nu-i mai 
atrage, nici gândul la câştiguri fabuloase căzute din cer, nici 
îmbogățirea bruscă bazată pe naivitatea compatriotului lor. 
Navigatori din tată în fiu, marinarii - şomeri din insula Skiros nu 
pot aştepta altă fericire din partea vieţii decât elementara 
bucurie a muncii, folosirea dreaptă a energiei braţelor şi 


priceperii lor de adevăraţi lupi de mare, uitaţi de lume şi de 
dumnezeu pe o insulă ocolită de vapoare. Or, Capetan Fortis nici 
nu le promite mai mult. Angajaţi cu simbrie lunară, noii 
argonauţi nu vor porni spre cucerirea vreunei extraordinare 
comori ci, ambarcaţi o dată cu încărcătura de bauxită pe Port 
Polis vor înfrunta cele mai teribile încercări pentru a da ocol 
pământului cu o ultimă şi fatală misiune. 


În această arcă a lui Noe, Andre Kedros a făcut loc tuturor 
pasiunilor şi frământărilor omeneşti. Cei treizeci de marinari 
greci au adus pe puntea vasului condamnat tot ce e mai 
înălţător şi mai degradant, mai măreț şi mai decăzut. A adus un 
microcosmos al Greciei contemporane, şi, prin asta, un strop din 
întreaga umanitate. Şi odiseea speranţei şi a deşertăciunii 
începe. Cum se vor comporta aceşti oameni a căror înfruntare se 
va dezlănţui în mijlocul oceanului răvăşit de furtună, dreptatea 
cui va triumfa, cine este acel ce va avea de spus ultimul cuvânt? 


Titlul romanului ne divulgă deznodământul: oare nu este vorba 
tocmai despre ultima călătorie a lui Port Polis? Vasul sortit pieirii, 
va duce oare cu el, în adâncuri, taina dezlănţuirii pasiunilor 
omeneşti, lăsând fără soluţie conflictul dintre cinste şi 
neomenie, dintre dreptate şi strâmbătate, dintre încredere şi 
înşelăciune? Concentrându-şi eroii pe o navă prinsă de uragan, 
strivită de ciocnirea musonilor. Andre Kedros construieşte Ultima 
călătorie a lui „Port Polis” ca pe o povestire de aventuri cu o 
intrigă apropiată de cea a romanului poliţist. Cartea se citeşte cu 
pasiunea pe care cititorul o acordă întotdeauna acestui gen. Şi 
totuşi, prin profunzimea dezbaterii la care cititorul e invitat să 
participe, romanul acesta nu are nimic din facilitatea ingenioasă 
a literaturii de aventuri. Eroii lui Port Polis nu au destinul unor 
aventurieri. Fiecare dintre ei reprezintă o părticică a Greciei 
rămase departe, la porţile Egeei şi ale Mediteranei, acolo unde îi 
aşteaptă pământul lor, necazurile lor, speranţele şi visurile lor. 


Apărut în urmă cu şase ani la Paris, romanul acesta i-a adus lui 
Andre Kedros premiul „populist”. Autorul nu era la prima lui 
carte tipărită în Franţa. Pentru noi, traducerea lui Kedros în 
româneşte e deosebit de îmbucurătoare. Între Grecia al cărei 


sânge şi destin îl poartă în vinele sale, şi Franţa, patria lui 
literară, România ocupă un loc unic în viaţa acestui talentat 
scriitor contemporan. Născut la Bucureşti în 1916, în familia unui 
refugiat grec - Solomonidis - scriitorul care mai târziu avea să-şi 
ia pseudonimul literar de Andre Kedros, a fost elevul liceului 
Matei Basarab şi apoi al Politehnicii bucureştene. Pasionat de 
matematică şi filosofie, el şi-a continuat studiile la Praga, ca 
student al Universităţii „Karoline”. Cel de-al doilea război 
mondial îl surprinde în Grecia unde se repatriase cu speranţa de 
a primi un post de asistent la Universitatea din Atena, Tocmai 
anii aceştia, de grele încercări pentru poporul său, devin pentru 
Kedros aşa cum chiar el avea să mărturisească mai târziu, o 
adevărată universitate a vieţii. Martor la fărădelegile ocupanților 
fascişti, el se înregimentează în frontul rezistenţei şi astfel 
cunoaşte îndeaproape lupta forţelor revoluţionare din Grecia. 
Până la această epocă, tânărul om de ştiinţă, pasionat mai mult 
de cercetările de psihologie experimentală pe care nu avea să le 
reia decât după sfârşitul războiului, nu dezvăluise încă vigurosul 
său talent literar. Debutul său găzduit de Franţa s-a produs 
paralel cu activitatea ştiinţifică depusă la Institutul de studii şi 
cercetări psihotehnice din Paris, unde a fost angajat la puţin 
timp după terminarea războiului. Acest debut scriitoricesc, 
dincolo de publicistica sa cu caracter ştiinţific, este marcat de 
apariţia, în 1948, a primului său roman Le navire en pleine viile 
urmat la numai un an de volumul de nuvele L'Odeon. E unanim 
recunoscut faptul că a te afirma ca scriitor la Paris, mai ales 
când vii dintr-o ţară străină, cu o limbă de adopţiune şi cu o 
tematică amplu abordată de scriitorii europeni imediat după 
război, aceea a luptei antifasciste, nu e de loc uşor. Şi totuşi, 
Andre Kedros s-a impus cu aceste două prime producţii literare 
atât în conştiinţa cititorilor săi cât şi în atenţia criticii de 
specialitate. Examenul o dată trecut, îl obligă la o autoexigenţă 
mărită care se face vizibilă în 1952 prin romanul Peuple roi şi 
mai ales în La fleur nouvelle (1954), roman care cuprinde în 
câteva capitole ale sale epopeea eroului naţional al poporului 
grec, Nikos Beloianis. Urmează în 1955 romanul Monsieur 
Ypsilante, homme d'affaire apoi Le lit de Procust şi, în 1960, Le 
dernier voyage du „Port Polis” pe care avem prilejul să-l citim în 
limba română datorită excelentei traduceri semnată de Zaharia 


Stancu, Legăturile lui Virgil Solomonidis, fostul elev al liceului 
Matei Basarab din Bucureşti, cu literatura ţării în limba căreia a 
învăţat să scrie şi să citească, s-au concretizat până acum în 
traducerile făcute de Kedros din Caragiale (O scrisoare pierdută 
- 1953) şi Mihail Sadoveanu Nicoară Potcoavă - 1955). 


În volumul Il al Studiilor de Literatură Universală, din 1960, 
criticul literar Ana Stanciu găsea la fel de dificil să stabileşti o 
tematică a operei lui Kedros, pe cât e de greu de stabilit o 
tematică a cinematografiei neorealiste italiene. Tocmai în 
similitudinea acestor dificultăţi mi se pare că rezidă şi cheia 
pătrunderii universului artistic al lui Andre Kedros E lumea 
neorealismului grec de după război, şi totuşi ceva mai mult. E 
pasiunea  dezvăluirii unor tare ale societăţii contemporane 
greceşti şi în acelaşi timp atitudinea manifestă a scriitorului 
angajat cu fermitate de o anume parte a baricadei. Autoarea 
articolului despre Kedros din publicaţia mai sus amintită făcea 
cu privire la opera globală a scriitorului câteva consideraţii 
demne de atenţie: „După o privire de ansamblu asupra cărţilor 
sale îţi dai seama că, de fapt, destinele eroilor gravitează în jurul 
aceluiaşi factor esenţial al existenţei lor, factor care, la un 
moment dat, trebuie să intervină aşteptat sau neaşteptat, şi 
care îi înregimentează de o parte sau de alta a baricadei luptei 
sociale. La început viaţa decurge lent, firesc, de parcă nimic nu 
s-ar putea petrece. Şi în ea se infiltrează, fără să simţi, o 
preocupare majoră, încă nelămurită dar obsedantă, trezită de o 
vorbă aruncată: ce faci tu pentru poporul grec? Întrebarea se 
naşte de cele mai multe ori din gesturi mărunte şi-şi găseşte 
răspunsul fără cuvinte mari, marcat doar de un zâmbet nou care 
traduce o sobra hotărâre interioară. Zbuciumul eroilor lui Kedros 
e rareori mărturisit; el se canalizează spre acţiune. Personaje de 
vârste şi formaţii diferite sunt silite de evenimente să-şi pună 
problema luptei, să o rezolve repede şi definitiv. De aceea poate 
ele ne apar de o intransigenta deosebită, care nu acceptă 
ezitările sau compromisurile. Abia a trecut războiul şi oamenii 
doresc liniştea, doresc o epocă senină, împăcată. Dar până la 
victoria luptei sociale acest lucru nu e cu putinţă şi eroii o află 
treptat dar inexorabil...” 


În Ultima călătorie a vasului „Port Polis” acţiunea are o 
importanţă simbolică mult mai amplă decât în romanele 
anterioare. Problema răspunderii sociale a părăsit cadrul vast al 
unei întregi naţiuni limitându-se la răspunderea faţă de destinul 
unui echipaj, al unui colectiv. Dar această limită nu atenuează 
proporţiile răspunderii omeneşti ci, prin valoarea simbolică a 
cadrului şi a acţiunii descrise, o încarcă cu noi semnificaţii, într-o 
natură încrâncenată de uragane, un grup de oameni îşi dispută 
dreptul la viaţă, la libertate, la demnitate omenească. Decorul 
oceanului liniştit sau hărțuit de furtună, concordă cu psihologia 
şi comportamentul eroilor. Pe marea liniştită se trăiesc dorurile 
de cei rămaşi acasă, amintirile duioase sau amare, experienţa 
senină sau crudă a unor vieţi de nesfârşit zbucium. Apropierea 
furtunii concordă cu enigmatica şi neliniştitoarea descoperire 
făcută de nostrom; planul luptei pentru salvarea vasului - cu 
acţiunea comună pentru apărarea dreptăţii marinăreşti. 
Momentele cruciale ale dramei amintesc atmosfera tragediilor 
antice iar în ruliul vasului ameţit de furtună, grupul marinarilor 
hărţuiţi de lipsa de echilibru a punţii pare un cor care se apropie 
şi se depărtează de protagoniştii acţiunii. Împuţinaţi de lupta cu 
stihia şi cu ei înşişi, pierduţi într-un ocean inospitalier şi fără 
margini, argonauţii din Skiros se vor întoarce, poate, în insula 
lor, mai săraci decât au ieşit în larg, dar cu demnitatea 
neştirbită. E singura lor cucerire din acest ultim drum. 


A divulga într-o prefaţă conţinutul unui roman ca acesta, de 
mare densitate, cu o compoziţie şi un ritm din ce în ce mai alert, 
înseamnă a lipsi cititorul de una din cele mai mari satisfacţii 
artistice pe care i-o rezervă scriitorul. Rândurile de faţă nu 
încearcă să explice un roman ale cărui chei se găsesc în mina 
cititorului o dată cu parcurgerea ultimelor file, ci doar să 
consemneze bucuria îndreptăţită faţă de prezentarea într-o 
ţinută corespunzătoare înaltei sale calităţi artistice, a uneia 
dintre cele mai emoţionante opere ale literaturii contemporane. 


O mână uriaşă pusese un tampon de vată pe botul Pireului. 
Anesteziat, portul zăcea fără mişcare, aşteptând să se ridice 
negura. 


Rezemaţi de copastie, oamenii de pe Port Polis, vas comercial de 
cinci mii de tone, scrutau cenuşiul soios care înfăşură dana. Nici 
un om, nici un câine pe caldarâmul umed. Un miros de gudron şi 
de iută ce se strecura de pe vas. Când şi eând, miasmă de urină, 
pe care o răspândea vespasiana din apropierea imediată a 
vămii. 


— Soarele! Zise musul Agis prosteşte, arătând pata rotundă şi 
albicioasă oare se ridica la răsărit. 


Nimeni nu-i răspunse. Dintr-o cârciumă îndepărtată se auzea 
tânguirea înăbuşită a unui fumător de haşiş. Posaci, oamenii 
dădură din cap. În melodie se amesteca resemnarea cu năzuinţa 
disperată către o fericire imposibilă. Barbal Cositas, şeful 
mecanic, scoase din buzunar un capăt de batistă roşie şi îşi suflă 
zgomotos nasul. Pe la docurile înecate în ceaţă o macara 
nevăzută îşi desfăşoară lanţurile. Lăsaţi pe funii de-a lungul 
bordajului Suedezului, câţiva marinari raşchetau rugina. Toc- 
tocul ciocanelor ascuţite amintea de oboseala călătoriei; oamenii 
păreau că bat alene la o poartă misterioasă care nu se va 
desichide niciodată. 


Panaiotis, secundul, îşi privi ceasul de la mână. 
— N-are să vină, zise el. 


— N-are isă vină, răspunse Manos ca un ecou. În curând soarele 
avea să străpungă ceața şi Port Polis va ridica ancora. Fără şeful 
său de echipaj. 


— El o fi ăla care cântă, zise tânărul Manos oftând. 
Tatăl său, poreclit Pelicanul, îşi mişcă guşa, ca şi cum s-ar fi 


pregătit să vorbească. Se mulţumi să se uite ţintă la tânărul 
Manos, cu un aer sever, ridicând din sprâncene. 


— Un laş, un nemernic; mârâi secundul. Dacă nu voia să se 
îmbarce, de ce a semnat? 


Căpitanul secund era un bărbat vioi, cu vorba şi cu gestul 
hotărâte. Părea că se ridică, într-o continuă sfidare, în faţa 
oamenilor, întâmplărilor, loviturilor grele. Obrazul său ca o lamă 
de cuţit, cu ochii mari, de nepătruns, trăda o înclinare către 
ascetismul militant. Rodea cum roade sarea ori nisipul. Lipsa de 
activitate îl făcea şi mai ursuz. „Când dracul n-are nimic de 
lucru, ziceau oamenii săi despre el, îşi pune copiii la frigare.” 
Zicala aceasta exprima un reflex de apărare: cu Panaiotis 
trebuia să fii cu ochii-n patru. 


— De ce-a semnat? Repetă secundul cu patimă. 


— A semnat, a semnat... Reluă mecanicul şef, scărpinându-şi 
bărbia presărată de peri cenuşii. Toţi am semnat. Ei şi? 


— Când semnezi e ca şi cum ţi-ai da cuvântul. 
— AŞ! Cuvântul e totul, nu măzgălitiura. 


— O viaţă are omul, interveni Thassos, timonierul, tăcut, cu faţa 
răvăşită. O viaţă are omul, Panaiotis! Nu trebuie să dai socoteală 
nimănui... 


— Cum aşa? Ripostă secundul, şi mânia îi împurpura fruntea 
puţin teşită. Spui astăzi da şi mâine nu? Da de unde crede el că 
se trage? Din coapsa lui Jupiter? 


— Crede ori nu crede, zise Manos cou blândeţe. 


Tânărul marinar nu mai putea de bucurie. Trăsăturile sale 
bărbăteşti reflectau candoare, păreau luminate dinlăuntru de un 
vis fără sfârşit. 


— Ce-i al lui e-al lui, zise Barba Costas, nostromul a fost 
împotrivă de la început. 


— Atunci pentru ce naiba a semnat? Strigă secundul, bătând din 
picior. N-avea decât să lase altuia locul! Ce să mai facă acum 


Capetan Fortis? Trebuie să ridicăm ancora. E ora! Şi la primul 
port va fi obligat să îmbarce un nostrom străin: un maltez, un 
arab, sau Dumnezeu ştie ce cafru! Şi numai din cauza ăstui... 
Mama lui de!... Înjură el printre dinţi. Parcă... 


Nu isprăvi şi, dregându-şi glasul, trimise o ţâşnitură de scuipat în 
apa murdară pe care petrolul desena pete cu reflexe irizate. 
Stând cu picioarele crăcănate, în pantalonii săi ţepeni, prea largi 
pentru slăbiciunea sa, Barba Gostas, mecanicul, luă ţigara pe 
care i-o întindea timonierul şi scăpară din amnar. 


— Şi când te gândeşti că-l făceai pe lorgos străin, zise el 
învăluindu-se în nori de fum. Şi pentru ce? Pentru că e din 
Naxios...! 


Cu o mişcare bruscă, secundul se aşeză în faţa bătrânului. 


— Chiar aşa, strigă el. Şi-ţi spun că dacă ar fi fost de la noi, din 
Skiros, nu ne-ar fi lăsat în drum cum ne lasă... De ani de zile ţi-l 
arăt cu degetul! Nu voiai să mă crezi. Uite dovada... Asta nu e 
de-ai noştri! E o iudă...! 


— Ar trebui să luăm la rând cârciuimile din port, zise Vasili 
Chiorul, clipind răutăcios din ochiul său zdravăn. 


— Să se îmbete el? Întrebă Manos. Pe Kir lorgos nu l-am văzut 
niciodată să bea mai mult de un pahar sau două de răşinăl. Se 
preface că e beat şi cântă cu alţii, nu zic nu... Dar ochii-i râd tot 
timpul. 


Pelicanul îşi înfundă şapca pe ochi cu un gest furios: 


— Damned fool! 2 nu te amesteca unde nu-ţi fierbe oala! Tacă-ţi 
fleanca! Dacă lorgos n-o veni, cu-atât mai bine! Cale bună!... 
Dacă ne luam după el, şi acuma eram tot la Linaria, molfăind 
iarbă ca berbecii... 


— Tu, tată-mare, rânji răutăcios Vasili Chiorul, poate că la iarnă 
ai fi mâncat păpădia începând de la rădăcină în sus. 


Manos aruncă o privire iute tatălui său. 


— Lasă-mi bătrânul în pace! Zise el fără să ridice vocea. Să 
mesteci alge în fundul apei cam tot aia e. 


— S-ar părea că în fundul apei sunt nişte puicuţe extra! Se 
termină în coadă de peşte, da şi ce mai ţâţe: ui te-aşa! Zise 
Chiorul, chicotind. 


Guşatul îşi plimbă căutătura neîncrezătoare de la Vasili Chiorul 
la fiul său şi le întoarse brusc amândurora ispatele. 


— Rahat! Zise el drept orice comentar. Oamenii rămaseră tăcuţi, 
eu ochii la lumina difuză care vestea ivirea soarelui. Acum se 
desluşeau mai bine cărbunarii englezi, negri şi pântecoşi, de la 
celălalt capăt al cheiului. Zgomotul oraşului, încă amorţit, se 
apropiase. Amestecate, desprinzându-se totuşi pe fundalul 
sonor, se deosebeau acum claxoanele maşinilor, zbieratul unui 
măgar, clopotele unei biserici. 


O pânză de ceaţă se ridică deodată, ca o perdea, în luminiş 
apăru acoperişul scund şi vărgat al vămii, aducând a carapace 
de broască ţestoasă. Briza se înteţise, marea începu să se agite. 
Port Polis se legăna încetişor, scârţâind din încheieturi. 


Manos ridică ochii către pasarelă. Capetan Fortis, comandantul 
lui Port Polis, cobora scara de metal care ducea pe punte. Cu pas 
greu şi inegal, se apropie de micul grup de marinari. Uriaş, 
gârbov, cu mâinile şi picioarele din cale-afară de mari, purta un 
tricou de lână groasă Cascheta lui veche de ofiţer al marinei 
comerciale lăsa să scape câteva şuviţe de păr cenușiu, înalţi, 
umerii obrajilor dădeau o trăsătură mongolă feţei sale rotunde, 
buhăite şi spânatece. Pungile enorme de sub ochi şi culoarea de 
ceară a tenului bronzat trădau boala. Dar pe sub pleoapele grele 
se strecura o privire neagră de o intensitate impresionantă. 


— Gata, Panaiotis? Întrebă el cu voce răguşită. 
— Da, şefule, răspunse cu oarecare grabă secundul. 


Capetan Fortis îşi scărpină pieptul peste tricou, cercetă cerul şi 
fumul alb care se învârtea împrejurul coşului. Ceaţa se 


îndepărta, scămoşindu se, şi soarele trimitea raze lungi, 
strălucitoare. O sirenă şuieră în imediata apropiere, dinspre 
bazinul portului. 


— Uite remorcherul, zise Capetan Fortis. Grăbiţi-vă, copii. În 
zece minute ridicăm ancora. 


— În zece minute, şefule? Întrebă secundul. Şovăi, apoi adăugă 
sec: lorgos n-a venit încă la bord. 


Capetan Fortis mormăi ceva neînțeles cu privire la starea gruilor 
şi curenților. 


— În zece minute, repetă el înăbuşit. 


Cu o ridicare a capului, secundul îi arătă lui Thassos, timonierul, 
că trebuie să se urce în camera de navigaţie. El însuşi se pregăti 
să se îndrepte spre vinciul care comanda ancora, dar nu se putu 
stăpâni să nu ocărască pe înfundate. 


— Nu ţi-e bine, Panaiotis? Te-ai sculat cu faţa în jos? Întrebă 
Capetan Fortis. 


Secundul plecă fruntea şi făcu un pas, ca şi cum ar fi vrut să se 
arunce asupra comandantului. 


— lorgos ăsta... Căpetenie de răzvrătiți, şefule! Ţi-am spuso de 
la început. Mai bine să ne lase-n drum aci, decât aiurea. Oricum, 
dacă ai fi luat un skirot în loc să-l iei pe el, n-am fi în asemenea 
încurcătură. Acum o să trebuiască să angajăm pe altcineva la 
Port-Said. În sfârşit, asta-i părerea mea... Adăugă el cu necaz, 
văzând că buzele subţiri ale lui Capetan Fortis se încreţeau sub 
um zâmbet şters. 


— lorgos, să ne lase în drum? Zise printre dinţi Capetan Fortis. 
Glumeşti? Hai! Du-te şi înţelege-te cu pilotul! Şi voi ceilalţi, la 
posturile voastre...! 


Remorcherul, se legăna, într-adevăr, la câteva braţe de vapor şi 
chema, încă o dată, cu şuierat scurt de sirenă. Oamenii făcură o 
mişcare ca pentru a se împrăştia, însă, reţinuţi parcă de nişte 


fire nevăzute, continuară să se învârte în jurul comandantului şi 
secundului său. Ce tot cântă Capetan Fortis? Nostromul nu e 
aici, plecăm fără el, şi când Panaiotis constată faptul - ce-i drept, 
în felul său - comandantul crede ca e gluma? Dar asta 
contrazice ceea ce e la mintea omului. Lipsa nostromului nu e un 
lucru de nimic, dimpotrivă... Ca rătăciţi, oamenii aşteptau o 
punere la punct, o lămurire. Secundul era ros de necaz. Obrazul 
său prelung adulmeca zarea şi fruntea îi ardea de mânie. 


— Să mă bată Dumnezeu, şefule, dacă mai înţeleg ceva. Parcă 
mi-ai cânta liturghia în latineşte. lorgos ăsta... 


De astă dată comandantul îşi vâri arătătorul uriaş în gură, 
pentru a pipăi un colţ de măsea. 


Râgâi, scoase degetul şi-l privi, dus pe gânduri parcă. 


— Nu-ţi bate capul pentru lorgos, sfârşi el prin a spune, îl cunosc 
de mult. N-a scăpat niciodată vaporul. De altfel... Uite-l! 


Oamenii se repeziră la copastie. Înconjurat de razele unui soare 
orbitor ce revărsa valuri de lumină aurie asupra portului şi 
peisajului, lorgos, cu sacul în spate şi cu şapca pe ceafă, se 
apropia în pas de plimbare, nici grăbit, nici alene. Înainte de a 
pune piciorul pe scară, îşi salută camarazii cu un gest larg, 
blajin. Marinarii îi răspunseră prin glume grosolănie. 


— Hei, afurisitule, abia te târăşiti, în ultima clipă, ca miliardarii. 
— Îi trebuie un grui să-l smulgă din braţele muierii. 


— Ei? Ai jucat la rişca şi ai pierdut? Marinarii se înveseliră. N- 
aveau de-a face cu un laş. N-aveau să se mai teamă de mâna 
grea a vreunui maltez, de autoritatea umilitoare a unui venetic. 
La drept vorbind, pricinile mulţumirii erau mai adânci. Lipsa lui 
lorgos ar fi dat o tărie înfricoşătoare avertismentelor pe care 
acesta nu încetase să le răspândeaseă din belşug. Dar de vreme 
ce totuşi se îmbarca, dracul nu era chiar atât de negru pe cât se 
înverşunase el să-l zugrăvească. Da, respirau. Casandra nu 
ţinea seamă de propriile ei profeţii. Aşadar era cam nebună, şi 


prezicerile sale nu aveau nici o urmare. În afară de secund, care 
se îndepărtase, în ţepat şi ostentativ, echipajul îl primea bine pe 
lorgos, râzând de el în glumă şi îndesându-i coastele cu 
ghionturi prieteneşti. 


Capetan Fortis se uita printre gene la osatura solidă a 
nostromului. Mai mult ca oricând lorgos părea un măslin. Era 
noduros, cu trunchiul strâmb, iar părul lui mătăsos avea acum 
reflexele argintii ale arborelui sfânt. Afurisitul de lorgos! 
Gesturile lui domoale, armonioase şi sigure, sunt acelea ale unui 
marinar fără seamăn. Şi totuşi ele purced dintr-un suflet chinuit. 


— Salutare, lorgos, zise comandantul. Nu-i prea devreme. 
Ridicăm ancora. 


Nostromul îşi întoarse privirea viorie către Capetan Fortis. 


— Oricând e prea devreme să-ţi vâri piciorul într-un coşciug, 
şefule. In sfârşit, ţi-am vân-dut sufletul. Sunt omul dumitale. Hai, 
băieţi, la treabă. 


Cuvintele din urmă sunt adresate echipajului. Lăsându-şi pe 
punte sacul, porneşte spre vinciul cu aburi de la prova. 
Îndemnaţi de pilda lui, oamenii aleargă la posturile lor. 
Manevrele de plecare se desfăşoară fără poticneli, marcate de 
ordinele vechi de când lumea: fila remorca! Ho! Gata! Sus! 
Odată ancora ridicată şi scara trasă, parâmele sunt molate şi 
Port Polis girează uşor într-un bord, luat în remorcă de pilot. 


Suedezul îi salută plecarea cu un şuierat prelung de sirenă. 
Cablurile întinse ale remorcherului, vibrând la zgomotul ritmat al 
motoarelor Diesel, trag vaporul spre ieşirea portului. Port Polis 
lunecă liniştit pe apele bazinului, în timp cc oamenii adunaţi pe 
punte îşi aţintesc privirile către linia ştearsă a zărilor. Mai târziu, 
când vasul se va despărţi de pilot şi va merge singur, aceiaşi 
oameni îşi vor întoarce privirile către Pireul alb ca nişte 
oseminte, precum şi către muntele Parnes ce se avântă 
subţiratic spre înălţimi. Ei vor căuta cu ochii Eubeea. Dincolo de 
ea, Skiros, mica lor insulă natală pierdută în arhipelag, e 


păstrătoarea visurilor şi asprelor îndemnuri care îi mâna spre 
depărtările lumii. 


Port Polis pusese capul pe Suez. Avea să-şi descarce bauxita la 
Bombay, să încarce la Colombo ceai, şi la întoarcere să facă 
escală în mortul Aden, unde îl aştepta o încărcătură de banane 
şi fructe uscate. Într-un cuvânt, drumul clasic pentru o zdreanţă 
ca el. Cu tot anotimpul înaintat, marea era liniştită şi traversarea 
se anunţa paşnică. 


Manos rândui găleata şi pensula într-unul din ungherele rufului şi 
se rezemă de parapet. Pe navă, luminile de poziţie abia se 
aprinseseră. Noaptea îşi întindea şi îşi destindea vălul negru. La 
tribord, cerul era încă mărginit de ciucuri portocalii. Apa aluneca 
de-a lungul bordajului cu zgomot şuierător. Ruliu! Domol făcea 
săscârţâie vasul asemenea unui hiii prelungit care ieşea din 
străfundurile sale. „Parcă-i un bătrân ursuz plângându-se de 
reumatism”, gândi Manos. Are dreptate nostromul: o rablă 
obosită de când brăzdează mările lumii. Ei şi? Se dovedise tare. 
Ce dacă unii îi zic scândură putredă! Marinari răsfăţaţi în 
străinătate! Vor să meargă pe iapă cum ar merge la uzină. 
Comod şi fără grijă! Pf! 


Manos mai făcuse cabotaj, dar asta era prima lui călătorie de 
lungă durată. Bătuse şi pentru el ceasul când avea să capete 
experienţa unui adevărat lup de mare. Destul îi împuiaseră capul 
marinarii mai vechi cu poveştile lor de mii de ori spuse şi 
răspuse, despre averi făcute din vânzarea mărfurilor de duzină, 
despre gazdele creole, despre contrabandă şi vase cu trei 
catarge, despre capul Horn şi despre vijeliile de pe mare. 
Închipuiri ca să-i facă praf pe ghiorlani; lăudăroşenii doar, pe 
care sărăcia le dezminţea fără milă! Manos nu le dădea crezare 
nici cât negru sub unghie. Lumea se micşorase, se schimbase. 
Însă meseria rămânea tot frumoasă, iar pentru fiul, nepotul şi 
strănepotul unor marinari pescuitul era o pacoste a destinului, o 
îndeletnicire bună doar în lipsă de alta. 


Îi ceruseră să iscălească pentru un an. Un an e mult. Marica o s- 
aştepte, nici nu încape vorbă. Dacă nu sunt târfe, aşteaptă 
fetele. Ce alta pot să facă? Bineînţeles, asta mai îndepărta 
căsătoria lor. Biata Marica!... Îşi luară adio cum trebuie, de data 
asta, feriţi de priviri indiscrete, în cabana lui Colokinthas 
păstorul! Pe coasta muntelui Dafni, vântul clătina pomii, culca 
iarba la pământ. În cabană era călduţ, mirosea a piei şi a brânză. 
Ei se ţineau de mână, aşezaţi pe prici. Marica se uita ţintă la 
icoana de deasupra candelei şi lacrimile îi curgeau şiroaie pe 
obraz. 


— Am auzit că e prost vaporul tău, zise ea, ştergându-şi nasul cu 
marginea fustei. Şi că o să pieriţi cu toţii pe mare. 


Manos o mângâiase cum putuse mai bine. În insule, femeile se 
gândese adesea la văduvie. Nu că ar fi romanţioase, însă 
hotarele dintre absenţă şi moarte sunt nelămurite. Unul dat 
dispărut pe mare nu e decât un infidel care, tăgăduindu-şi 
promisiunile, a prins rădăcini în vreo ţară depărtată După o 
tinereţe ofilită în zadarnică aşteptare, femeile insulelor se 
păstrează mândre. Decât să se mărturisească învinse, ele poartă 
doliu pentru cei care le-au trădat, socotindu-i naufragiaţi. 
Marica, după zvonurile care se răspândiseră în sat cu privire la 
Port Polis, îşi plângea logodnicul, ori se plângea pe sine? Manos 
n-ar fi putut spume. Îşi pierduse puţin capul atunci, căci fata era 
atât de aproape, de caldă şi de gata la toate. Se îmbrăţişaseră, 
mai mult chiar... Şi dacă el nu s-ar fi stăpânit înaintea 
ireparabilului... Manos îşi muşcă buzele. Ce tărăboi ar fi fost în 
sat! Poate Condomallis şi-ar fi alungat fata. Marica şi-ar fi târât 
ruşinea până la capătul zilelor ei. lar el, Manos, niciodată n-ar fi 
putut să mai pună piciorul în Skiros. Domnul fie binecuvântat: în 
ultima clipă urlase un câine undeva, în singurătate. Cui nu vrea 
răul de dragul răului îi ajunge adesea o nimica toată ca să-şi 
recapete stăpânirea de sine. 


În timp ce tânărul marinar se lăsa în voia proaspetelor amintiri, 
întunericul se îndesise... În depărtare, constelaţiile de iarnă 
sclipeau fără vlagă. Vasul scârţâia mereu, în contrapunct cu 
maşinile. Omul de veghe anunţă o navă la babord. Manos 


încercă, la rândul său, să-i distingă luminile, dar privirea lui nu 
întâlni pretutindeni decât noaptea. Işi aminti de catrenul 
marinăresc: 


Verde-n verde roş în roş drumu-i bun din mogşi, strămoşi. 


„Grozavi ochi are Vasili! Îşi zise. Adică, un ochi... Se îndreaptă el, 
amintindu-şi că tovarăşul său era chior. Cu el, nu e pericol de 
ciocnire!” Pericol... Era oare într-adevăr (periculos să pluteşti pe 
o asemenea barcă? Se întreba Manos, recunoscând umbra 
bondoacă ce se apropia. Nostromul, tăcut, se aşeză lângă el. 
Fuma din pipă şi scuipa în apă din când în când. Deodată Manos 
ridică fruntea. Un sforăit subţire ieşea din valurile mărunte, 
strălucitoare, ce intrau unul în altul, ca solzii de peşte, la câteva 
braţe de vapor. 


— Sunt marsuinii, puştiule, zise lorgos cu vocea sa de bas.E un 
convoi care ne urmează de mai adineauri. Vin să respire la 
suprafaţă, şi asta face un zgomot curios. 


Marsuinii, se-nţelege... Manos se uită pieziş la şeful echipajului, 
care şuiera acum printre dinţi: ţ, ţ, ţ, ca şi cum ar fi vrut să-i 
domesticească. Zgomotul e curios, fără îndoială, dar ce curios e 
şi omul ăsta, lorgos! Capul său, temeinic înfipt pe umerii largi, se 
contura pe cerul întunecat ca o efigie barbară. Manos mai 
văzuse el de-astea, sculptate în marmoră, la Thassos, patria 
adoptivă a lui Arhiloc. Pentru lorgos, de asemenea, Skiros nu e 
decât o patrie adoptiva. Şi cu toate că trăise timp de mai mulţi 
ani ca pescar în mijlocul pescarilor skiroţi, cei din insulă nu 
voiseră să uite că era de fel din Naxos, adică, la urma urmei, un 
străin. 


Trebuie spus că bătrânul marinar nu era ca toţi ceilalţi. Căuta 
apropierea de oameni, totuşi se simţea că nu izbuteşte să scape 
de singurătate, îi plăcea să trăncănească, dar ceea ce spunea te 
surprindea totdeauna. Fără s-o facă chiar înadins, el zdruncina 
părerile statornicite şi isca în jurul său tulburare: „lorgos? Ziceau 
oamenii. Asta-i unul care dă cu barda-n Dumnezeu. Unde mai 
pui că la el sub pat e plin de cărţitt. Un om care citeşte pe 
ascuns nu poate să întâmpine decât o îndreptăţită neîncredere. 


Cu atât mai mult (cu cât trecutul său rămânea misterios. Se- 
nţelege, lorgos pomenea adeseori de isprăvile sale din tinereţe. 
Dar cine să le ia în serios? Amintiri aşa, de ochii lumii, o perdea 
de fum... Care ascundea nu se ştie ce fundal de tristeţe... 


Cu toate îndoielile lor, unii skiroţi îi arătau prietenie. O prietenie 
stânjenită, într-un cuvânt gata să se sperie la prima luare în 
răspăr. Dar lorgos impunea respect prin puterea sa fizică şi 
îndemânarea de pescar. Avea un simţ anume pentru a dibaci 
bancul de sardele, şi nici un om nu mânuia tridentul mai bine ca 
el. Şi lucru curios: pe mare, nu i-ar fi dat prin cap nimănui să-l 
necăjească; pe uscat, însă, era iarăşi nepoftitul ţinut la distanţă. 


Avea şi vrăjmaşi. Aceştia se fereau ca de foc să-l stârnească 
făţiş. Descoperiseră că o anumită formă de rea credinţă îl 
dezarma cu totul pe lorgos. Ideilor sale sucite, scorniturilor sale 
menite să stârnească râsul, ei le răspundeau cu prostiilc lor 
intenţionate. Atunci lorgos se retrăgea în sine, şi ochii săi de 
culoarea viorelei oglindeau o uimire mută şi naivă, amestecată 
cu dojana. Ciudat marinar, zău aşa, cutezător şi slab în acelaşi 
timp... Manos se scarpină în cap. 


— la mai spune, şefule, crezi într-adevăr că luntrea asta nu face 
doi bani? 


lorgos îşi ciocăni pipa stinsă de parapet, ca să iasă scrumul. 


— Asta, luntre? Coşciug plutitor, piciule! Zise el cu tărie. Nici 
atât! La primul grăunte de furtună se face bucăţi, cum te văd şi 
cum mă vezi. Să nu spui că nu te-am înştiinţat dinainte! N-ai să 
spui nimic. N-o să mai ai timp să spui nici uf! N-are să ţină mult. 
Bâl-dâbăc, şi ne ducem cu toţii da fund. Avem greutate. Nu în 
căpăţână, în cur, dacă vrei să ştii... 


— Nu în căpăţână? Cum aşa? Întrebă Manos cu o urmă de surâs 
în colţul buzelor. 


— Ei, dacă am fi avut plumb în căpăţână... Suspină nostromul. 
Dar nu, acolo n-avem nimic decât somn, lene, ce mai!... Altfel de 
ce ne-am fi îmbarcat pentru ultima noastră călătorie? 


— Ultima noastră călătorie? lute o mai iei, nostromule! 


— Zi-mi lorgos, ca înainte. Nu fiindcă... Şi dacă nu e ultima 
noastră călătorie, atunci e prima dinaintea ei. Cea din urmă tot o 
s-o facem prevăzuţi cu aripioare şi spre cer... 


— De unde ştii? 


— Ştiu. Asta sare în ochi, dar voi toţi aveţi orbul găinilor, pe 
cuvântul meu! Întinzi o capcană vulpii. Ea îi da târcoale, 
momeala îi face poftă, dar nu pune laba. Presari şoricioaică în 
cală Şoarecele vine, miroase. Crezi că se atinge? Ţi-ai găsit! 
Altfel, încă de mult am fi scăpat de rozătorii ăştia afurisiţi. Praful 
de puşcă nu l-a inventat potârnichea, dar când se apropie 
vânătorul cu puşca, ea se tupilează în mărăciniş. Nu e vietate 
lăsată de bunul Dumnezeu care, în felul ei, să nu aibă judecată 
în faţa primejdiei. Dar noi ăştia, nimic. Degeaba suntem singurii 
care ştim ce e moartea, cădem în capcană mai rău ca 
dobitoacele. 


Manos îşi încleşită dinţii. Îi venea să-i pună o întrebare, dar nu 
îndrăznea. Noaptea se făcuse tare neagră şi vântul se 
schimbase. Luminile pe care omul de la prova le semnalase 
apăruseră în zare, apoi se topiseră în noapte. O navă de război, 
poate, care se deplasa cu mare viteză. Manos îşi drese glasul. 


— Păi atunci, nostromule... lorgos, vreau să spun... De ce te-ai 
îmbarcat? Cum întârziai să vii la bord, noi am crezut că te-ai 
lăsat păgubaş. Unii ziceau: odată ce-a semnat, are să vie. Dar 
asta, cum să spun, nu stă în firea dumitale... La urma urmei, 
contractul nu e decât un petec de hârtie. Nu face cumpănă, 
dacă-ţi pui viaţa în balanţă... 


— Contractul lor? Mă şterg cu el undeva... Zise lorgos grosolan. 


— Atunci pentru ce, pentru ce te-ai îmbarcat? De astă dată 
întrebarea lui Manos avu un accent disperat. Se întorsese cu faţa 
spre nostrom şi aştepta. Răspunsul însă întârzia. lorgos păru că 
se gândeşte şi, cu toate că nu-i distingea trăsăturile, Manos 
simţi că se încruntase. 


— Asta e altceva, mormăi nostromul după o lungă tăcere. Asta-i 
treaba mea. Hai, piciule, adăugă el pe un alt ton, acuşi vine 
cartul. Pare că azi e duminică şi bucătarul a făcut o mâncare mai 
acătării. Uitasem. Şi am o burtă de popă. Oricât aş puţi eu de pe 
acum a cadavru, tot sunt în stare să înghit calul exodului...! 


Îl bătu pe Manos uşor pe umăr şi se depărtă cu pasul inegal pe 
care îl dă ruliul. Rămas singur, tânărul marinar începu să se 
gândească iarăşi la întâmplările care precedaseră plecarea. 


Un vânt rău, uscat şi arzător, sufla de zile întregi pe insula 
Skiros. Marea spumega şi, încinsă ca un cuptor, posomora 
orizontul. La o depărtare de vreo douăzeci de mile, coasta 
Eubeei, prinsă între focarele încrucişate ale lunetei, aci părea că 
se aprinde, incendiată subit, aci părea că se îneacă într-o ceaţă 
de fum şi de cenuşă. 


Unul câte unul, pescarii goniţi de siroc îşi căutaseră adăpost 
după digul Linariei. Infectând aerul cu miros de gudron şi de 
peşte, mărcile trăgeau de parâme ca o haită de câini de curelele 
lor. Vântul sufla în rafale, ridica pe chei coloane de praf, (mătura 
colinele stâncoase. Mirtul şi cimbrul îngălbeneau văzând cu 
ochii, mângâiaţi parcă de bătaia unei flăcări. Pe drumul care 
ducea colo sus, în satul Skiros, sirocul mâna înaintea lui nori 
nămoloşi, în mijlocul cărora praful de cremene strălucea ca o 
pilitură de argint. Asedia casele, alergând încoace şi încolo pe 
stradele înguste, povârnite şi întortocheate, zgâlţâind porţile şi 
obloanele. lar skiroţii, palizi în lumina galbenă, dădeau din cap, 
atenţi la răbufnirile vântului care aducea, când şi când, behăitul 
plângător al turmelor de capre de pe muntele Dafni. 


La Linaria, pescarii îşi cloceau golănia sub bolta lui Barba 
Stratos. Tolăniţi pe scaunele de nuiele, desculți, cu pantalonii de 
serj înfăşuraţi pe pulpele lor puternice, îşi făceau vânt flutu-rând 
cămaşa descheiată deasupra piepturilor păroase şi scăldate în 
sudoare. Sirocul, care nu-i lăsa să-şi câştige pâinea, ar fi fost de 
ajuns ca să-i posomorască. Se mai adăuga însă căldura şi nisipul 


ce scârţâia în gură şi-ţi dădea o sete pe care vinul acrişor de la 
Barba Stratos nu izbutea s-o potolească. 


— Dumnezeii lui! Bătrâna mea e nebună. Îi spun: până când n-o 
scuipa zestrea, nu. Damned fool! Cum să-şi încropească o 
gospodărie, fără zestre? Au să crape de foame. 


Nici Manos, nici ceilalți nu  întrerupseseră trăncăneala 
Pelicanului. Auzindu-1, ai fi zis că el e viitorul ginere. Lui Manos îi 
era scârbă să mai răspundă, când tată-său începea să tune şi să 
fulgere împotriva lui Condomallis. La ce bun? Lucrurile se ştiau: 
culţivator chiabur, Condomallis îl voia pe Manos de ginere, cu 
condiţia ca el să renunţe la zestre. Era un mod iscusit de a 
spune nu, fără să jignească prea mult sentimentele oamenilor. 
Căci încă de multă vreme logodna lui Manos cu Marica îi pasiona 
pe skiiroţi. Unii ţineau eu tânărul pescar, alţii cu bătrânul 
Condomallis. Existau şi motive pentru şi motive contra, care 
ţineau seama de cuviinţă sau de interes. În ochii lui Manos avea 
greutate numai dragostea sa pentru Marica şi faptul că el n-avea 
nici un ban pentru a întemeia un cămin. 


— Damned fool! Fucking swine! 1 Pelicanul înjura totdeauna în 
englezeşte, ceea ce înveselea pe bătrâni şi plictisea pe tineri. 


— Nu te aprinde, nene Manolis, i-o trântise într-o zi unul dintre 
fraţii Papariţas. Şi vorbeşte ca toţi creştinii!... Manos şi Marica au 
aşteptat trei ani, au să mai aştepte încă. 


— Şi cine zice altfel, ţâncule? Se indignă Pelicanul. Au să 
aştepte. Şi până la Sfântu-Aşteaptă, dacă vor. N-am nimic cu 
fata, dar dacă damned fool ăsta nu dă drumul la zestre, Manos 
are să-şi caute nevastă aiurea, să ştiţi de la mine! Parcă n-ar 
mai fi sub soare fete cu avere decât la Skiros! Lumea e largă, 
dar asta nu o ştiu încă nişte mucoşi ca voi! 


1 Porc puturos (în Ib. Engleză, în original) 
Astea nu erau decât fanfaronade, vorbe goale. Lui Manos nici 


nu-i trecea prin cap s-o lase pe Marica, şi mai puţin încă să se 
însoare cu o fată din altă parte decât din insulă. Ar fi fost izgonit 


pentru totdeauna din comună. Dar, cum era de aşteptat, lorgos, 
fostul şef de echipaj, prinsese prilejul să încalece pe unul dintre 
caii săi de bătaie: 


— Bine spus, Manolis! Exclamase el. Ce să-ţi faci sânge rău din 
cauza femeilor. Pierzi una, găseşti zece! Oricât le-ai întoarce pe- 
o parte şi pe alta, toate-s la fel, ca banii noi-nouţi. Una nu face 
mai mult decât alta, nu e una să nu ţi se strecoare printre 
degete! Eu, pe când eram şef de echipai pe Madera... 


Şi iată-1l pe lorgos avântându-se într-una din poveştile care se 
petreceau totdeauna pe Madera, cargobot de basm, loc 
geometrie al unor întâmplări nemaipomenite, pe care nostromul 
le înşira cu aceeaşi încredințare şi bogăţie de amănunte. 
Adeseori poveştile acestea care îngheţau apele stârneau râsul, 
pentru că lorgos avea un fel cu totul aparte de a le înflori, încât 
istoriile sale deveneau gogonate, oscilau între şotie satirică şi 
farsă. Din păcate, în ziua aceea nimeni nu avea chef, nici de 
povestit, nici de ascultat. Şi Panaiotis, secundul, care nutrea 
pentru lorgos o ură puternică, îl întrerupse brutal: 


— Eu pe când eram... Eu când mă aflam. Tu ai fost şef de 
echipai pe Madera... Bun. Asta ştiam. Mai p-ormă? Aici nu eşti 
nimic! 


— Cum aşa, nimic? Întrebase lorgos făcându-se galben. 
— Nimic. Ce va să zică nimic. O musculiţă care bâzâie... 
— Ce-nseamnă asta, Panaiotis? Îţi baţi joc de mine, sau ce? 


Ori de câte ori primea o lovitură nedreaptă, lorgos se schimba la 
faţă. Răguşea mai mult de uimire decât de mânie, şi îşi bleojdea 
ochii ca în faţa unei arătări monstruoase văzută numai de el. 
Panaiotis răspunsese rece. 


— la-o cum vrei! Dacă nu-ţi place, du-te-napoi la Naxos. Ce cauţi 
aici? 


— Aşa, va să zică! Se indigna lorgos. Poate că nici n-am dreptul 
să lucrez aici? Poate că nu vorbim aceeaşi limbă? Aici nu suntem 
în Grecia? 


— Nu, nu vorbim aceeaşi limbă! Noi vorbim de nevoile satului. 
De Manos, de Marica, de logodna lor. Ce ne pasă nouă de 
poveştile tale cu Madera? 


Buimăcit, lorgos se uita cruciş la ceilalţi, pândind parcă un semn 
de prietenie. Dar oamenii îşi ţineau capul în jos, copleșiți de 
căldură şi de propria lor răutate. Nu, pe vântul ăsta nenorocit, 
care anunţa zile funeste, ei n-aveau chef să ţină parte nimănui, 
şi mai cu seamă lui lorgos. Uneori, el le plăcea, dar, la urma 
urmei, secundul avea dreptate: lorgos n-avea nimic comun cu 
nevoile satului, nici o lesatură de sânge nu-l unea cu ceilalţi 
skiroti. Se gândea el măcar la măslinele pe care acum sirocul le 
pârlea pe ramuri? Odată recolta primejduită, iarna se anunţa 
nemiloasă, mai ades pentru aceia care aveau guri de hrănit. 
lorgos? N-avea decât să se ducă şi să se spânzure... 


În adâncul tăcerii care se abătuse asuora cârciumii, se auzea 
lămurit răpăitul vântului în frunzele metalice ale smochinilor, 
lorgos se ridicase de pe scaun şi măsura pe secund din cap până 
în picioare. Cu forţa sa uriaşă ar fi putut să-l doboare cu o 
singură mână. În loc de asta, însă, dădu din cap, oftă şi părăsi 
localul bălăbănindu-şi braţele. 


După ce plecă nostromul, oamenii îşi îndreptară privirile asupra 
secundului. Stăpân pe sine ca întotdeauna, acesta nu se clintise 
de pe scaun. „Tare om, nu ştie ce-i frica”, îşi ziceau ei, 
pândindu-i pupila de peşte, întunecată şi dilatată, care mistuia 
irisul. Liniştea lui Panaiotis impresiona pe concetăţenii săi. Ei 
strigau, gesticulau mult, treceau cu uşurinţă de la chef, de la 
veselia întreţinută cu câteva pahare de anason la cea mai 
adâncă descurajare. Panaiotis, în schimb, îşi păstra sângele rece 
în toate împrejurările. Poate fiindcă în timpul războiului 
comandase ca secund pe un petrolier... Să faci războiul în 
Atlantic, pe un vas de petrol, o, Doamne, asta nu i-e dat oricui. 
Îţi trebuie îndrăzneală de drac şi noroc de porc, să poţi scăpa cu 
bine... 


De ce naiba fusese Panaiotis silit să-şi reia meseria de pescar? 
Flota de comerţ grecească nu mai era ceea ce fusese. Dar asta 
nu lămurea totul. Un ofiţer, chiar ieşit din flotă, ar fi trebuit să-şi 
găsească mai uşor un post decât un marinar. Skiroţii miroseau 
că aici e ceva la mijloc. Se şoptea că secundul avusese 
buclucuri, că Inscripţiunea Maritimă îl pusese pe lista neagră şi 
că nici o firmă, nici un armator nu mai voia să-i încredinţeze 
comanda. 


Oricum ar fi stat lucrurile, asemenea zvonuri nu-i micşorau 
faima. Dimpotrivă! Legile nu erau făcute oare pentru a fi ocolite, 
disciplina pentru a fi călcată, şi autorităţile pentru a fi 
dispreţuite? În ochii skiroţilor aveau tărie numai tradiţiile care în 
insulă se transmiteau din tată-n fiu. Tari sau mlădioase, ele 
hotărau ce e bine şi ce e rău. Cutezător cine le încălca. 


* 


Linarioţii uitară curând că secundul se legase de nostrom şi că 
acesta plecase din cârciumă fără să-l atingă. Înjurau pe 
înfundate, ştergându-şi ceafa de sudoare şi gândindu-se cu 
dezgust la procesiunile zadarnice pe care popa Costachis avea 
să le facă în măslinăni, pentru salvarea recoltei. N-aveau să 
duca la nimic, se-nţelege, întrucât se vedea bine că 
Atotputernicul nu are nici un amestec în această treabă. De 
când îşi aduceau aminte oamenii, vintul de secetă nu mai 
suflase atâta timp. Împiedecase pescuitul, arsese măslinii, iar la 
venirea iernii, cu alaiul ei de mizerii, vor trebui să-şi strângă 
cureaua, ca pe timpul ocupaţiei. 


Feţele tăbăcite se posomorâră şi mai mult, oglindind în 
umezeala lor aceleaşi temeri. Vântul hărţuia micul port, şi 
împotrivirea digului, a cheiului, a stâlpilor smulgea prelungi 
tânguiri de necaz. Pescarii tăceau. În multe capete îşi tăceau 
drum aceleaşi gânduri. Ce soi rău e omul, când te gândeşti. 
Orice atinge, pângăreşte. Până nu demult, când ploaia nu cădea 
la timp, sau când bântuia vijelia, mai puteai măcar să dai vina 
pe bunul Dumnezeu. Astăzi, omul însuşi e acela care pricinuieşte 
prăpădul şi toate nenorocirile cu bombele lui atomice... Degeaba 
înjuri cerul şi-l ameninţi cu pumnul; crezi că le pasă ceva ălora 


care strică anotimpurile?! Şi bietului nevoiaş care suferă 
urmările nu-i rămâne nici măcar blestemul care îi mai uşura 
inima. 


— Băutură! Strigă deodată Vasili Chiorul. 
— Băutură! Repetară ceilalţi în cor. 


Barba Stratos, cârciumarul, se repezi de după tejghea cu câte o 
carafă mare de răşină în fiecare mână. Turnă de băut unora şi 
altora, uitându-se pe furiş la muşterii, pe sub sprâncenele sale 
stufoase. Ştia el să le citească gândurile cele mai ascunse şi nu 
se prea simţea liniştit în această clipă. Uite unul care face 
afaceri, îşi spuneau probabil pescarii, ei care de trei zile îşi beau 
ce bruma le mai rămăsese din banii puşi deoparte, ba chiar şi 
rodul muncii viitoare. Afurisită soartă! Nenorocirea unora umple 
burta altora. Nu mai încape vorbă, chiar la asta probabil se 
gândeau... Supărarea se preschimbă uşor în cruzime. Şi Barba 
Stratos nu era invulnerabil. 


— Ei, Stratos, ai primit vreo ştire de la fiu-tu? 


Asta era! Cârciumarul îşi retrase capul între umeri, ca omul care 
aşteaptă să fie lovit, şi ochii săi luară o expresie rătăcită. 


— Mda, zise el şovăind. Mi-a scris. E bine. 
— Tot la Pireu, eonţopist? 

— Tot. 

— Şi o să vie să te vadă de Crăciun? 


— Dacă vrea Dumnezeu, o să vie... Fiecare întrebare era 
punctată cu rânjete, şi la fiecare răspuns dat Barba Stratos se 
zgârcea ca un pergament. Unicul său fiu, Marcos, era durerea 
sa, pedeapsa pe care i-o trimisese Domnul pentru păcatele sale. 
Un nemernic, Marcos, un băiat rău pe care fusese nevoit să-l 
izgonească din casă. Lâncezea la Pireu, trăind din furturi şi din 
vânzarea stupefiantelor, când la puşcărie, când eliberat şi 
reluându-şi fără întârziere existenţa aventuroasă. La Skiros, 


nimeni nu lua în serios legenda pe care Barba Stratos, de ruşine, 
încercase s-o răspândească şi potrivit căreia Marcos era 
funcţionar ia o societate de transporturi maritime din Pireu, Se 
înţelege, ca şi în alte asemenea cazuri oamenii făceau, de milă, 
jocul bătrânului, prefăcându-se că-i cred. 


Dar era de ajuns o pornire ca aceea pe care o încercau astăzi 
pescarii, pentru ca minciuna aceasta, ajunsă colectivă, să devină 
în mâinile câtorva un groaznic instrument de tortură. 


— Încă unul pe care va trebui să-l însuram în sat, zise Vasili 
Chiorul, una dintre cele mai ascuţite limbi de pe insulă. 


— Da, întări altul, îi trebuie o tânără în floarea vârstei, o fată 
mare, de casă, cinstită... 


— Mai e vorbă? Ştim noi cum sunt conţopiştii... Le place viaţa 
tinnită, papucii... 


— Marcos ar trebui să intre la Stat... 
— Ordonat şi cinstit cum e, ar fi bun de perceptor. 
— Şi de ce nu ajutor de primar? 


— Ai dreptate, ajutor de primar. În alegerile viitoare eu voi vota 
pentru el. 


Barba Stratos, chircit în el însuşi ca o caracatiţă străpunsă de 
trident, îşi mişca încet braţele lipsite de apărare. Toate privirile 
erau aţintite asupra lui, afară de aceea a bătrânului Manolis care 
continua să înjure în englezeşte, cu o jumătate de voce, pe 
mişelul său de cumătru. Sub influenţa vinului şi a zăpuşelii, ochii 
îi sticleau, pândind fără milă reacţiile cârciumarului. Muşcându-şi 
mustaţa albă, din care o jumătate era înfiptă mai sus decât 
cealaltă, Stratos aştepta, resemnat, clipa prielnică în care ar 
putea să se strecoare cu faţa cât de cât curată. Sudoarea îi 
picura pe frunte, dar nu îndrăznea să se şteargă sau să se 
clintească din loc, având încredințarea primară, animală, că ar 
putea să scape de călăii săi făcând pe mortul. Din nenorocire, 


clipele treceau nesfârşite, şi cu toate că pescarii tăcuseră, 
privirile iar nu-şi slăbeau prada. Cum să se poarte, ce să 
născocească pentru a schimba vorba? În tulburarea sa, bătrânul 
îşi aminti de scrisoarea lui Capetan Fortis. Căpitanul îi ceruse să 
nu spună nimănui de această scrisoare, dar nevoia face legea. 
Barba Stratos nu mai avea decât un singur gând: să arunce lest, 
să abată atenţia batjocoritoare şi nemiloasă al cărei obiect era 
el. 


— Dragii mei, zise cu voce răguşită, am o noutate. Capetan 
Fortis... 


Se opri pentru a observa efectul cuvintelor sale. Pescarii 
ciuliseră urechea. 


— Ei, ce-i cu Capetan Fortis? Ziseră ei nerăbdători. 


— Vine la Skiros cu vaporul următor. Mi-a cerut să-i rețin camera 
de sus. 


Efectul acestei ştiri întrecu aşteptările sale. Pescarii se sculară 
ca un singur om, îmbrâncind, răsturnând scaunele şi 
înconjurându-l pe Barba Stratos, plini de o curiozitate 
înfrigurată. Venea? Pentru ce venea? Ce scrisese? Avea nevoie 
de un echipaj? În zadar încercă Barba Stratos să ocolească 
întrebările prea cuprinzătoare. Era prins de vârtejul pe care-l 
dezflăn-ţuise singur. Strâns din toate părţile, silit să spună ce 
ştia, ba chiar şi ce nu ştia, ajunse în cele din urmă să spună mult 
mai mult decât cuprindea scrisoarea lui Fortis. Da, căpitanul se 
întorcea în insula lui natală ca să recruteze un echipaj. | se 
încredinţase o navă comercială de mare tonaj şi avea să le dea 
de lucru la toţi. Da, oamenii aveau să se îmbarce în curând. Şi va 
plăti salarii bune. 


La aceste ştiri neaşteptate, care semănau cu mana din Biblie pe 
care cerul o trimitea flămânzilor, oamenii fură apucaţi de o 
veselie nemaipomenită. Uitară sirocul, uitară recolta proastă. 
Uitară grijile iernii Se îmbrăţişau şi se felicitau ca la nuntă. 
Manos începu un sirtosl. Până la urmă, toţi se prinseră în joc. 


Ţinându-se de mână, oamenii făceau câţiva paşi la stânga, 
câţiva paşi la dreapta, cu nobila gravitate ce stă bine palicarilor. 


Necazul adunase pescarii la cârciumă. Speranţa îi împrăştia. 
Visul cere singurătate sau confidenţi intimi. Unul câte unul 
oamenii plecară să-şi rumege bucuria. Se răspândiră, parcă o 
dată cu vântul nebun, în cele patru colţuri ale Linariei. Şi în 
aceeaşi seară, în multe cămine din port, dintre cele mai sărace, 
oamenii visară pui fripţi, ca în basme. 


1 Dans naţional grecesc. 
IV. 


Pâlpâindele lumini ale Ciprului pieriseră la babord. Vântul se 
răcori deodată şi marea se despică. Valuri scurte, brutale, 
loveau vasul la travers, măturând puntea. Cargobotul rula 
îngrozitor. 


Camarazii lui lorgos îşi aşteptau cartul în postul de echipaj. 
Încăperea măruntă mirosea a umezeală, a sudoare, a borâtură. 
Stând pe şezut ori întinşi pe culcuşurile lor, oamenii îşi cârpeau 
rufăria, frunzăreau reviste vechi. Uneori îşi ridicau privirile către 
lampa suspendată a cărei lumină scădea brusc. În colţul său, 
Agis gemea, palid ca un om în lupta cu moartea. La intervale 
egale, musul dădea ochii peste cap, se îndoia de miiloc. Îi venea 
să verse. Fără voie, oamenii se trăgeau mai la o parte. Stomacul 
suferindului era gol, contracţiunile fiind doar nervoase. La 
fiecare icnire fără urmări, se găsea câte unul care să-l certe 
uşurel, dar de fapt nimeni nu dădea atenţie suferințelor sale. 
Tinerelul avea să se oţelească. O fiinţă se adaptează la toate. 
Oare acelaşi lucru se întâmplă şi cu o navă? 


Port Polis se chinuia până în străfunduri. La fiecare ruliu, ieşea 
din măruntaiele sale un plânset prelung, răguşit. Când se 
îndrepta iarăşi, scârţâia şi trosnea din toate încheieturile, apoi 
zgomotele se topeau din nou într-un fel de horcăit. După 
repetate zgâlţâiri urma o oază de tăcere. Atunci se putea 
distinge uruitul maşinilor şi vibrația pe care-o imprima vasului. 
Dimitris, mecanicul ajutor, îşi ridică privirea tristă, ca să asculte 


mai bine. Ceilalţi încercau să citească în ochii săi tulburi, 
presăraţi cu grăuncioare galbene, impresia pe care i-o făcea 
această ascultare periodică. Dacă Port Polis se apleca într-o 
parte şi în cealaltă ca un condamnat, inima cel puţin nu i se 
dădea bătută. Ceea ce nu-l împiedica să fie o rablă 
viermănoasă, care înfrunta cu greu marea. 


Oamenii îl urmăreau pe nostrom cu coada ochiului. De la 
începutul călătoriei tăcea mile. Îşi schimbase oare părerile sau 
voia să-i ducă? Rulatul îngrozitor al cargoului, prea din cale-afară 
faţă de starea mării, ar fi trebuit să-i stârnească verva. De ce 
tăcea? Oamenii simțeau o vagă nelinişte care, pentru a înceta, 
avea nevoie să se izbească de pesimismul excesiv al 
nostromului. Agăţându-te de prezent, e uşor să combati păreri 
asupra evenimentelor îndepărtate. Viitorul nu e oare plin de 
irealitate? Dar, lipsiţi de acest potrivnic, oamenii îşi pierdeau 
cumpătul, îndată ce nu mai puteau face pe copiii teribili, se 
simțeau puţin orfani. Prea naivi pentru a-şi da seama de acest 
lucru, îi căutau pricină nostromului. Muţenia lui nu era oare un 
mijloc pentru a păstra distanţa faţă de marinarii de rând? 
Oamenii îşi ieşeau din sărite. Cu toate că Panaiotis, secundul, se 
dovedise contaminat de ideile occidentale de „disciplina”, exista 
pe Port Polis cel puţin un lucru bun, anume că oamenii se 
simțeau oarecum ca în familie. Capetan Fortis, pe care îl vedeau 
rar, doar uneori pe pasarela, se purta cu ei părinteşte. Treaba 
era grea, dar nu prea. Mâncau pe săturate. Însă ceea ce preţuia 
mai mult pentru aceşti pescari ce-şi reluaseră meseria de 
marinari, întocmai cum odinioară plugarii lăsau plugul ca să 
apuce spada, erau amintirile comune, din acelaşi loc de baştină, 
amintiri care-i apropiau. Şi atunci? Ursuzul ăsta de lorgos îşi 
închipuia oare că poate să pună pe cineva la respect cu noua sa 
purtare? După ce defăimase atâta, acum făcea pe sfinxul? Într- 
adevăr oamenii pândeau să afle o spărtură în cuirasa tăcerii 
sale, nerăbdători să-l ciuruie cu săgețile pe care le ţineau 
pregătite de multă vreme. 


Un val se zdrobi de teugă, făcând freamăte coca vasului. Port 
Polis rămase câteva clipe nemişcat, cu maşinile gâfâind, apoi 
făcu un salt şi-şi afundă prova. Cu gâtul întins, mecanicul 


secund, care aseulta cu toată atenţia, strâmbă din nas. Fără să 
vadă această mimică, Vasili Chiorul îşi puse palmele pe 
genunchi şi, constată cu prefăcută mulţumire: 


— Grozave, maşinile lui Port Polis, nu? 


Dimitris se întoarse cu spatele la el, ocupat să-i ridice în picioare 
pe musul rostogolit pe jumătate afară din cuşeta lui. Neprimind 
nici un răspuns, Vasili dădu la o parte o pereche de cizme de 
cauciuc care se bălăbăneau în dreptul capului său şi repetă 
înclinându-se către nostrom: 


— Grozave, maşinile astea, nu-i aşa, nostromule? 
De data asta lorgos nu se mai putu abţine. 


— Maşini prăpădite, mormăi el. Ai fi având vată-n urechi, de nu 
auzi. 


Vasili plimbă peste camarazii săi privirea scăpărătoare a ochiului 
său sănătos: „Am nimerit-o! Avea el aerul să zică. Al nostru e!” 
Şi răspunse cu o voce puternică, freeându-şi mâi-nile: 


— Şefule, ascultă aici o istorie. 


Stârniţi, oamenii întinşi în cuşetele lor se ridicară pe jumătate ca 
să audă mai bine. 


— Frate-meu avea pe vremuri un câine ciobănesc, povestea 
Vasili. Grozav păzitor, de asta nici nu încape vorbă. Cădea un 
berbec în mare din înaltul unei faleze şi el numaidecât hop în 
apă. Aşa cum zic! Numai că vezi, prinsese gustul salvărilor. Într- 
o zi, nepotu-meu Miltos se scălda în dreptul magaziilor. Câinele îl 
vede, crede că se-neacă şi niciuna, nici două, se aruncă în valuri, 
apucă de gât copilul şi-l aduce cu forţa la mal. Piciul mai 
păstrează şi astăzi urma colţilor. 


— Ei şi? Zise lorgos încruntându-şi sprâncenele. De ce-mi 
povesteşti mie asta? 


— Uite-a şa! De nimic!... Răspunse Vasili rânjind în pumni. 


Nostromul îl căută din ochi pe Manos. Acesta surâdea 
batjocoritor, ca şi ceilalţi. 


— Istoria ta n-are nici cap, nici coadă, spuse el fără a-şi ascunde 
supărarea. Să ştii că eu nu-s nici câine ciobănesc, nici copil. V- 
am spus să vă feriţi, cât mai era timp. Acum, nu-mi pasă. Dacă 
ştiţi să înotaţi, cu atât mai bine pentru voi. O să fie nevoie nu 
peste mult timp. 


— lar îl apucă! Constată tânărul Stathis, aproape cu bucurie, şi 
trecu în locul lui Vasili, ca să fie mai aproape de şeful 
echipajului, E-adevărat, nostromule, că dacă ai păr alb eşti 
bătrân? 


Fără voie, lorgos îşi trecu mâinile prin păr. Erau ani de când nu 
se mai uitase în oglindă. Parul lui era probabil de culoarea 
argintului. Ei şi? Ţângăul ăsta îşi închipuia poate că are în faţa lui 
un bătrân flecar? Unde voia să ajungă? Obrăznicia lui merită o 
lecţie. lorgos se scotoci în buzunare şi scoase o monedă de cinci 
drahme. 


— Am aiuns un hodorog, nu? Întrebă el. Asta vrei să zici, nu-i 
aşa? Atunci, fă şi tu ca mine...! 


Cu o sforţare teribilă, care îi umflă vinele gâtului şi îi grămădi 
sângele în faţă, lorgos izbuti să îndoaie moneda numai cu 
degetele. 


Oamenii răimaseră cu gura căscată. Cunoşteau ei de mai înainte 
forţa nostromului, dar isprava lui, chiar lăsând la o parte ruliul, îi 
punea pe gânduri. Stathis îşi veni cel dintâi în fire. Căs-cându-şi 
ochii pătrunzători şi bolovănoşi, luă piesa îndoită şi o cercetă. 


— Grozav, Kir lorgos! Eu n-aş putea să fac asta nici chiar cu 
dinţii! Dar dacă dumneata eşti atât de tare, cu toată vârsta, de 
ce bătrânul Port Polis nu s-ar ţine şi el tot atât de bine? 


Surprinşi de această judecată la care nu se aşteptau, oamenii se 
gândiră o clipă, apoi izbucniră în râs. I s-a-nfundat lui tata 
lorgos! Ticălosul ăsta de Stathis îl bătea cu propriile sale arme. 


Nostromul pricepu că i se întinsese o cursă. „Sunt răutăcioşi, îşi 
zise el. Se joacă cu vorbele!”. Fără să-şi poată rosti lămurit 
gândul, el simţea deşertăciunea acestei atitudini. Vorbe. Se 
mulţumeau cu vorbe. Puneau vorbe în locul faptelor şi credeau 
că e tot aia. lar îl năpădiră mustrările. Era oare dator să le 
încredinţeze tot ce aflase despre această barcă sinistră? N- 
aveau sa creadă. Aveau să-i râdă în nas. Oricum, era prea târziu. 
Semnaseră şi n-ar mai fi dat înapoi. Chiar dacă ar mai fi avut cea 
mai mică îndoială, felul cum înfrunta Port Polis vremea rea, care 
nu era chiar o vijelie, îl lămurise. Hotărârea sa era luată: la Port- 
Said, cel mai târziu la Bombay, avea să le spună salutare. Ducă- 
se naibii Port Polis. Mai bine să-nfrunţi necazuri la nesfârşit decât 
să sfârşeşti aşa, deodată, în mijlocul oceanului. Păcat de tinerii 
ăştia care se păcăleau singuri. Însă Vasili avea dreptate. Nu-i 
poţi scăpa pe oameni fără voia lor. 


Necazul îi dicta nostromului aceste gânduri puternice, dar inima 
nu le împărtăşea. Să debarce singur, uşor de zis. Pui sacul pe 
umăr şi faci un semn cu mâna... Ce marinar nu jucase această 
comedie vreunei gazde iubitoare, cu speranţa de a-i stoarce 
câteva lacrimi de adio? Aşa e, dar acum era vorba de altceva... 
Strămoşii lui lorgos, din tată-n fiu, fuseseră oameni de mare. Ei îi 
lăsaseră moştenire acest îndreptar, ba nu, acest reflex; să nu-ți 
părăseşti tovarăşii în voia soartei. Orice marinar vrednic de 
acest nume e gata să-şi rişte viaţa pentru a salva viaţa altor 
marinari de pe un vas în primejdie. Aici nu e vorba numai de un 
cod al onoarei, ci de ceva mai mult, de o lege firească: 
supraviețuirea fiecăruia atârna de solidaritatea tuturor. Această 
lege se aplica oare cu toată străşnicia şi acestei călătorii la 
capătul nopţii? Port Polis nu urma să se înece chiar în clipa 
aceea, era doar osândit să se scufunde la o dată mai mult sau 
mai puţin apropiată. Salvarea trebuia să se facă înainte de 
catastrofă, altfel nu mai avea sens. Dar în ce chip? Aici se 
încurca totul. Fiindcă lorgos era singurul om care-şi dădea 
seama de primejdie. De aceea el n-avea de luptat cu elementele 
firii, ci cu iluziile şi prejudecățile tovarăşilor săi. Dar oare era el 
în stare să ducă o asemenea luptă? E mult mai greu şi trebuie 
multă vreme să-ţi faci datoria de om din clipa când spui 
adevărul în faţă. Şi aici era vorba tocmai de a impune acest 


adevăr cât mai curând. Întocmai ca lacob cu îngerul, era nevoit 
să se ia şi el de gât cu sufletele, chiar de s-ar fi întâmplat să 
rămână beteag. Suflete? Ce să mai vorbim! Capete de catâr, nu 
alta; cunoştea el bine pe skiroţii lui! Pe de altă parte... Dacă 
izbutea să-i convingă, dacă prin urmare câştiga această 
întrecere cu timpul, obținea mai mult decât desfacerea 
contractului, care avea să-l coste scump. Toţi împreună, ei 
puteau să înştiinţeze societatea de asigurare, să ceară o 
contraexpertiză, să oblige pe armator să-i despăgubească...! 


Şeful echipajului se smulse din aceste gânduri care i se 
învălmăşeau în cap. 


— Ei drăcia dracului, înjură el. Credeţi că asta e vijelie? O 
pişcătură de purece, nimic mai mult. Aşteptaţi să ne ia în primire 
musonii şi-o să vedeţi voi atunci! Dar ca să vedeţi nu trebuie să 
aveţi ochii lipiţi ca pisoii. Sabordurile astea care nu se închid 
bine, care lasă apa să intre... Pereţii aşa-zişi etanşi, dar care se 
închid strâmb. Niturile gata să iasă aproape pretutindeni... O să 
vedeţi, când o da vijelia peste vas! 


Nostromul vorbise cu însufleţire. Dar de câteva clipe vintul sufla 
mai încet şi ruliul se micşora. S-ar fi zis că nava însăşi voia să-i 
dezmintă prezicerile. Furios, nostromul se adresă ajutorului 
mecanic: 


— Şi axa elicei, Dimitris? Ai mirosit-o niţel mai de-aproape? 


Mecanicul secund îşi ridică faţa boţită. Scoase din sân o iconiţă 
pe care o avea atârnată de gât şi sărută chipul Maicii Domnului: 


— Omul nu moare decât o dată, Kir lorgos! Mai curând sau mai 
târziu, ce-are a face! Dacă este scris ca în timpul călătoriei... 


Nu apucă să isprăvească. Pe teugă clopotul de cart suna. 
Oamenii se dădură jos din culcuşurile lor, îşi puseră tricourile şi 
hainele de piele, îmbrâncindu-se. Puntea răsuna de paşii celuilalt 
schimb. Peste puţin, în postul părăsit, rămase numai musul, cu 
dorul său de ţară, încă mai puternic decât răul de mare. 


V. 


Stand pe scaun în faţa biroului său, Capetan Fortis isprăvise de 
recitit contractul de transport privind încărcătura vasului. 
Chitanţe şi inventare, patente şi declaraţii, conosamente şi 
procese verbale. De câţiva ani, hârţogăria luase în marina 
comercială proporţii vertiginoase. Comandatul de vas era 
coborât la rolul de voiajor comercial, de biet funcţionar care nu 
se teme atât de soarta navigaţiei cât de hărţuielile birourilor 
maritime şi ale agenţilor de la societăţile de transporturi. Din 
fericire, cariera lui Fortis era pe sfârşite. Aceasta era ultima lui 
călătorie. 


Aruncă o privire melancolică în jurul său. Cabina, căptuşită cu 
lemn după moda veche, alămurile compasului şi ale 
barometrului, mahonul mobilei alcătuiau un ansamblu învechit, 
lustruit şi iarăşi lustruit de o lungă întrebuințare. Universul 
acesta mărunt, închis şi neschimbat, îi dădea un sentiment 
nelămurit de putere. Regăsea impresiile primei sale călătorii pe 
mare şi chiar amintiri din copilărie. Înalt de-o şchioapă, oare nu 
construia el încă de pe atunci cutioare din ramuri de pin, pe care 
le boteza nave şi submarine, cum îi venea la socoteală, cu 
scopul îmbătător de a se simţi singur stăptân la bord? 


De aceea Fortis se simţea cuprins dinainte de o durere 
sfâşietoare în fata încercării care-l aştepta. Căpitan de cursă 
lungă pe cargouri, el străbătea de douăzeci de ani drumul spre 
Orient, eu încărcături care îi făcuseră faima de cutezător. În 
amurgul vieţii se simţea ostenit. Ora retragerii sunase. Dar, 
înainte de a spune adio mării, cu moartea în suflet, hotărî se să 
dea o mare lovitură, Această lovitură de maestru, ultima după 
atâtea altele şi cea mai îndrăzneață, avea să-i îndulcească, era 
convins, trista renunțare la care îl condamna vârsta şi starea 
sănătăţii. Ca să izbutească avea nevoie de aceşti skiroţi, oameni 
de treabă din satul său, pe care se dusese să-i caute în bârlogul 
lor. 


Un zâmbet fugar îi lumină faţa, când şi-aduse aminte de scurta 
călătorie făcută la Skiros. Vaporaşul care făcea naveta între 
Pireu şi arhipelag ancorase în faţa digului de la Linaria. 


Acostarea, gălăgioasă ca întotdeauna, era presărată de strigăte 
şi observaţii glumeţe. Marinarii se străduiau să impună cât de 
cât ordine pe punte. Pasagerii - cei mai mulţi ţărani în haine de 
duminică - erau grăbiţi să pună piciorul pe uscat. Hărmălaia din 
faţa pasarelei ajunsese la culme. Bărbaţi cu feţele smălţuite, ca 
în ceramica veche, matroane cu cozi cenuşii scăpându-le din 
broboadă, se mişcau de colo până colo în mijlocul unei 
harababuri nemaipomenite de geamantane de carton, de 
boccele şi de colivii cu pasări. Fortis observa forfota cu ochi 
ghiduşi. Lăsase să-i treacă înainte toată această lume măruntă, 
mai dornică de uscat decât e firesc, şi-şi peria cu mâna mâneca 
hainei pe care se aşezaseră fulgii răspândiţi în aer de fâlfâitul 
păsărilor speriate. În faţă se întindea peisajul prea bine 
cunoscut: dubla creastă a muntelui Dafni care la ora aceea se 
înroşea; potecile ascunse între pini, al căror urcuş ducea la 
păşuni; întreaga coastă dinspre miazănoapte, golaşă, pustie, 
răvăşită de incendii; la poalele colinelor, căsuţele portului, pitite 
între stânci, pe care Fortis le regăsea ori de câte ori se întorcea 
în sat, mai mărunte şi mai şubrede. 


Aici, în această insuliţă, îşi petrecuse cea mai mare parte a 
copilăriei, lată, pe culmea promontoriului, bisericuţa albă 
înconjurată de chiparoşi solemni. O cărare duce la cimitirul 
povârnit cu pietrele de mormânt înclinate spre mare. Tot pustiu 
e prundişul unde se scălda, pe lună, cu alţi copii de seama lui. 
Nu pescuise el de pe această faleză, languste şi crabi? Da, 
recunoştea fiecare stâncă Şi nu uita că în acest peisaj de tihnă şi 
veselie aparentă ştiuse ce e foamea şi-şi făcuse ucenicia grea de 
pescar, înainte de a-şi părăsi tara pentru prima oară, ca mus pe 
un vas de cabotaj străin. 


Pasagerii debarcaseră de bine, de rău, dar o cuşcă de păsări tot 
căzuse în mare. Fortis se pregătea să treacă şi el pe scândura 
care servea de pasarelă, când zări pe chei, dincolo de barierele 
de control, un mic grup ce flutura batiste şi steguleţe. Intrigat, 
îşi ridicase capul. Oamenii aceştia nu scandau oare mumele 
său? lată că desfăşurau acum o banderola Ochii săi, deprinşi să 
scruteze depărtările, nu întârziară să descifreze cuvintele acrise 
cu litere stângace: Bun venit căpitanului Fortis, vlăstarul şi 


binefăcătorul insulei! Fortis rămase buimăcit, nedându-şi seama 
dacă trebuie să radă ori să se supere. Nu-şi făcuse nici cea mai 
mică iluzie că secretul întoarcerii sale în insula ar putea fi 
păstrat. Dar nu prevăzuse totuşi această mascaradă. 


Îndată ce eoborâse pe uscat, fruntaşii satului, îmbrăcaţi în negru 
şi cu pălării de paie pe cap, ieşiseră să-l întâmpine. După ei 
venea tineretul şcolar, fluturând steguleţe şi cântând imnul 
naţional, ca şi numeroşi pescari şi săteni care îi rosteau tare 
numele.,„...Te cunosc după tăişul teribil al săbiei ieşite din 
osemintele străbunilor...” zbierau copiii, în timp ce fruntaşii 
satului se repezeau la Fortis, îi urau bun venit, strângându-i 
mâna, bâtându-l prieteneşte pe umăr. Zăpăcit de zgomot şi de 
mulţimea care se îmbulzea împrejurul său, neştiind ce atitudine 
să ia, mişcat totuşi că e sărbătorit astfel, Fortis se lăsase condus 
înspre piaţa portului opunând forţa sa herculeana încercărilor 
făcute de câţiva tineri de a-1 ridica pe umeri. 


Se opriră în faţa cârciumii lui Barba Stratos. În numele consiliului 
municipal, Kir Palamas, primarul, făcu cinste fruntaşilor şi 
pescarilor, ca să ridice paharul în onoarea „fiului risipitor care 
avea să copleşească insula cu binefacerile sale”. Capetan Fortis, 
neavând habar de starea nenorocită pe care seceta o provocase 
în insulă, găsea vorbele acestea exagerate. Comandant de vas, 
el venise să-şi recruteze echipajul, nu să facă pe binefăcătorul. 
Ar fi preferat, fără îndoială, ca negocierile cu marinarii să fie mai 
discrete. Atenţiile al căror obiect era, şi în faţa cărora se arăta 
totuşi sensibil, puteau să-i încurce al dracului treaba. Hărţuit de 
sentimente care se băteau cap în cap, ciocnise cu concetăţenii 
săi, ascultând cuvintele lor linguşitoare şi zâmbind la evocarea 
naivă a propriilor sale isprăvi, îngroşate şi înfrumuseţate de 
imaginaţia populară. Nu-şi salvase oare într-o zi vasul avariat, 
eşuându-l pe coasta Africii? Şi nu condusese cu bine un altul 
până la capătul călătoriei, în timp ce focul mocnea în magaziile 
de cărbuni? | se aminteau aceste isprăvi marinăreşti cu 
bunăvoință, cu înflăcărare şi puţin mai lipsea să nu fie cântat, ca 
eroii din antichitate. 


Ora era înaintată. Unul câte unul, primarul şi notabilităţile se 
retraseră şi, după ei, locuitorii satului, care aveau de făcut o 
bună bucată de drum până la căminele lor. Peste puţin, numai 
pescarii mai erau în jurul lui Capetan Fortis. Sub umbrar 
conversaţia lâncezea. Se auzea zumzetul norului de țânțari care 
învăluia becurile atârnate de ramurile smochinului. Fortis 
cerceta feţele tăbăcite ale acestor oameni de mare, dintre care 
trebuia să-i aleagă pe cei mai îndemi-nateci şi mai devotați. 
Numele unora şi-l mai amintea. Dar se ridicase o nouă 
generaţie, înfocată, deprinsă de pe acum cu meseria de marinar. 
Pe aceasta ar fi dorit s-o atragă. Ce-are-a face la urma urmei? 
Nu mai avea rude de-a-proape în insulă, de când îşi instalase 
mama în apropiere de Atena, unde putea s-o vadă între două 
călătorii; dar oare tinerii aceştia nu erau verii lui primari, ori de- 
al doilea, nepoţii, strănepoţii săi direcţi sau prin încuscrire? 
Legăturile de sânge nu erau de ici, de colo. Le încercase el tăria 
în atâtea împrejurări. Da, aici şi numai aici putea să afle 
materialul uman necesar planurilor sale. 


Pradă unei aprinderi în care plăcerea de a-i regăsi pe-ai săi se 
amesteca cu un fel de orgoliu, Capetan Fortis ridică încă o dată 
paharul. Pescarii îi urară noapte bună. Mai adineauri, demagogia 
slugarnică a primarului nu le plăcuse. De aceea nu făcuseră 
toată seara nici cea mai mică aluzie la motivele care-l 
aduseseră pe Capetan Fortis în insulă. Cu toate că stătuseră cu 
ochii aţintiţi asupra buzelor sale, socotiseră de cuviinţă să nu se 
arate indiscreţi sau nerăbdători. 


„Ciudaţi băieţi! Se gândea Fortis în timp ce se urca, după Barba 
Stratos, în camera pe care cârciumarul i-o pregătise. Ciudaţi 
băieţi! Aluat bun!” 


Barba Stratos pusese lampa de gaz pe marginea ferestrei şi îşi 
cerea iertare, umilit, că nu putuse încă să instaleze lumina 
electrică la acest prim etaj pe care-l construise de curând. Fortis 
aruncă o privire în jurul său. O curăţenie desăvârşită domnea în 
cameră şi patul era pe măsura lui. 


— Asta mai merge, zise el. Cât priveşte însă ţinerea unui secret, 
Stratos, am văzut eu pe alţii mai grozavi ca tine. 


Cârciumarul îşi clătină capul cărunt, ou un aer vinovat. 
— Ştiu, Fortis, e vina mea. lartă-mă. 
Şi cum voia să se retragă, căpitanul il chemă înapoi. 


— Ei, Stratos, era să uit!... Marcos se îmbarcă pe Port Polis. Era 
şi timpul. l-am făcut contract. Asta pentru că e fiul tău. Altfel... 


Bătrânul rămase câteva clipe nemişcat, fermecat parcă de 
marea umbră ce juca pe perete. Apoi, cu o mişcare vioaie, 
aproape tinerească, făcu un pas, luă mâna lui Capetan Fortis şi o 
duse la buze. 


* 


Căpitanul strânse în învelişul de carton documentele pe care le 
frunzărise. Se ridică, se uită la cronometrul care atârna deasupra 
patului acoperit cu piele. În câteva ore cargoul avea să ancoreze 
la Port-Said. 


Fortis împinse uşa cabinei. Pe coridor îl izbi un miros plăcut de 
pâine caldă care venea de la bucătărie. Şi când te gândeşti că 
ulcerul îl condamna de atâţia ani să mănânce numai biscuiţi. 
Doctorul Kefalas îi spusese lămurit: stomacul omului nu e făcut 
să mistuie necazuri. Curios totuşi cum ideile negre ce-ţi umblă 
prin cap pot pricinui o rană adevărată. Măcar dacă s-ar fi lăsat 
de fumat! Dar, strâns cu uşa de către doctor să aleagă între 
tutun şi plăcerile mesei, Fortis dăduse precădere tutunului. 
Oftând, şi pentru a acoperi mirosul de pâine proaspătă care îi 
ațâta atât de mult pofta de mâncare, îşi propti pipa între dinţi. 
Străbătu camera de navigaţie şi se duse pe pasarelă. Acolo dădu 
de Panaiotis, secundul, rezemat comod de coşul vasului, 
ştergându-şi sticlele binoclului cu o bucată de stofă ciudată, cu 
fireturi. 


— Nimic nou? 


— Nimic, şefule. 


După o noapte de zbucium, dimineaţa era catifelată, scăldată 
într-o lumină de culoarea mierei. Marea surâdea, tot îmbufnată 
dar linguşitoare, asemenea unei curtezane care ar voi să i se 
uite capriciile Port Polis o străbătea cu stăruinţă mecanică. 


— Ne-a cam scuturat noaptea asta, zise Fortis, numai ca să 
spună ceva. 


— Da, şefule, o să pun să sondeze calele... 


— Tocmai voiam să-ţi spun. Ar trebui să dai nostromului această 
sarcină. 


— Nostromului sau oricui altuia, zise secundul. 


Fortis îi aruncă o privire rapidă. Nici un muşchi nu se clintea pe 
faţa lui slabă de sihastru. Fortis nu izbutise încă să afle în ce ape 
se scaldă secundul. Excelent ofiţer, Panaiotis acoperea cu o 
surprinzătoare supunere mocnirile unei violenţe necunoscute. 
Un om care-şi stricase cariera dintr-o prostie: o încăierare la 
Malta în care murise un om. La drept vorbind, Fortis mai 
întâlnise în cele patru colţuri ale lumii găligani de felul acestuia. 
Nu erau ei indivizi cărora să nu le poţi încredința un vapor. 
Departe de asta! La bord erau disciplinaţi şi curajoşi. Dar cum 
puneau piciorul pe uscat firea lor mânioasă le juca festa. „Maică 
Preacurată, ocroteşte-l pe marinar pe uscat, că la bord se 
descurcă singur!” Această veche rugăciune a marinarilor nu-i 
punea la adăpost de provocări, de bătăi, de încurcături cu femei. 
Navigatori desigur, dar şi descreieraţi, incapabili să măsoare 
urmările faptelor lor, lipsiţi fiind de orice imaginaţie. De aceea 
erau urmăriţi fără greutate şi preschimbaţi repede din oameni 
de meserie în simpli executanţi. 


— Nu-ţi place nostromul, Panaiotis? Mormăi Capetan Fortis. 
— Nu, şefule, drept să spun. 


— Şi de ce? 


Secundul duse binoclul la ochi, poate pentru a-şi ascunde 
privirea. 


— Nu pot să-1 sufăr, zise el. 


— Ei, dar de ce?... Stărui Fortis. Panaiotis lăsă binoclul. Cu 
fruntea roşie, cu gura strâmbă, şuieră printre dinţi: 


— Nu mă lasă nici să răsuflu, şefule! Când e aici... Mai bine n-ar 
fi. Parcă nu e făcut ca noi. Când deschide gura... Uite, îmi ţiuie 
urechile de furie şi nu înţeleg nici jumătate din ce ispune. Şi ce 
înţeleg mă face să turbez şi mai mult. Un flăcău... Vreau să spun 
un pescar un marinar... Se ţine de lucru, bea un pahar de răşină, 
drege şi el ceva... În sfârşit îşi vede de treaba lui, nu mi se vâră 
în suflet... Dar afurisitul ăsta de lorgos... Totdeauna gata să-ți 
macine creierii! Ba de una, ba de alta... Şi-ţi toarnă nişte 
poveşti... Unde naiba le-o fi găsind... Care ar fi scos-o din sărite 
şi pe mama, Dumnezeu s-o iertE. Şi mama, vezi dumneata, era 
bunătatea întruchipată, dar nu i-ar fi dat o farfurie de ciorbă, să- 
1 fi ştiut că piere de foame! Haimanale ca el, de aiurea şi de 
nicăieri, nu putea să le sufere mama! Ce demon l-o fi împins să- 
ţi arunce ancora la noi, la Skiros? La Linaria e o pacoste şi aici... 


Secundul îşi întrerupse vorba. Răspunsese cu sinceritate, din 
respect faţă de comandant. Dar nu-i era lui dat să-l judece 
pentru alegerea echipajului, acum, după ce lucrul se făcuse. 


Fortis se întreba de unde vine această ură care, în aparenţă era 
fără temei. Plângerile lui Panaiotis împotriva nostromului nu 
aveau nici o bază, nu aveau nici o noimă, cum n-are nici o noimă 
ca unui copil să-i fie scârbă de pătrunjel. 


— În sfârşit, reluă comandantul, ce învinuiri îi aduci nostromului? 
Şi pentru ce fapte? 


Privirea albastră şi rece a secundului se întunecă asemenea unei 
băltoace de apă tulburată de vânt. 


— Nu-1 învinuiesc pentru fapte, spuse el cu o voce tărăgănată. 
Mutra lui nu-mi place... Purtările lui, îndrăzneala lui care îl face 


să se simtă pretutindeni acasă şi să te dăscălească, ori de câte 
ori are prilejul... 


Fortis zgâria maşinal vopseaua scorojită de pe coş, făcând-o să 
cadă în bucățele mici şi să descopere miniul de plumb roşu care 
se afla dedesubt. 


— Păcat, mormăi el. Unui ofiţer care nu cunoaşte oamenii îi 
lipseşte ceva. 


Păru că şovăie şi cugetă îndelung. 


— Te înşeli amarnic asupra lui lorgos, nu încape îndoială! Reluă 
el deodată cu tărie. lorgos e un nostrom renumit şi cu mână 
tare. Nu găseşti unul ca el în fiecare zi! Îl cunosc de mult. Era... 
Stai să vedem... Prin anii o mie nouă sute treizeci şi ceva... Eram 
pe atunci secund pe Theodora... O birjă plutitoare de cea mai 
proastă speţă, care ne dăduse de furcă în timpul traversării. 
Abia descărcasem marfa lui Vickers la Hong-Kong - pe atunci 
erau lupte la Canton şi aiurea - şi căpitanul nostru e curăţat de 
embolie. Pentru mine care eram încă tânăr, asta însemna, îţi 
închipui, lozul cel mare. Într-adevăr, societatea îmi telegrafiază 
să preiau conducerea. Dar ce să vezi, în ziua când trebuia să 
ridicăm ancora, ia echipajul de unde nu-i! Oamenii nu mai vor să 
se îmbarce. Îi ştii doar cum sunt: nu le place să navigheze cu o 
fată mare, mai ales pe marile Orientului şi în anotimpul 
musonilor. Degeaba îi ameninţai cu proces pentru nerespectarea 
contractului şi pentru dezertare, nu era nimic de făcut! Mă 
ardeam de la prima încercare. Atunci lorgos, nostromul, a luat 
lucrurile în mână. Dă-i cu fleanca, dă-i cu pumnii, numai el şi 
Domnul din ceruri ştiu cum a dres şi ce-a făcut. Fapt e că 
douăzeci şi patru de ore mai târziu oamenii erau la bord, blânzi 
ca mieii. De altfel, nici ei, nici lorgos n-au avut de ce să regrete. 
La înapoiere, călătoria a decurs fără încurcături... 


— A mers bine, şefule, zise o voce ursuză. Dar putea să 
sfirşeaseă rău. 


Fortis şi secundul se întoarseră amândoi în acelaşi timp. Şeful 
echipajului se afla în faţa lor, cu picioarele goale, cu mânecile 


suflecate. Urcase pe scara exterioară şi, cum se găsea în bătaia 
vântului, auzise totul fără să i se fi bănuit prezenţa. Nemulțumit, 
îşi îngădui să-i facă observaţie lui Fortis cu felul său liber de a 
vorbi care-l scotea din fire pe secund. 


Nevăzând roşeaţa ce năvălea pe fruntea lui Panaiotis, nostromul 
urmă. 


— Vezi dumneata, şefule, dacă ar fi s-o mai fac odată, n-aş mai 
face-o. Dumneata eşti un bun căpitan, cine spune că nu, e un 
mincinos! Dar cea mai frumoasă fată din lume nu poate să dea 
decât ce are. Şi Theodora dumitale era o păcătoasă, o târfă 
bătrână! Mai bine încaleci pe-o mătură de vrăjitoare, decât să fii 
comandant pe asemenea rablă! Nu degeaba făceau nazuri 
oamenii. Dacă nu mă înşel, Theodora dumitale şi-a frânt până la 
urmă gâtul în apropierea Bermudelor... 


Comandantul îşi cerceta şeful de echipaj pe sub pleoapele 
umflate. Lat în umeri, bondoc, cu picioarele crăcănate, lorgos 
părea prins în podeaua mişcătoare tot atât de temeinic pe câte 
un arbore înfipt cu rădăcinile în pământ. „Un măslin... Parcă e un 
măslin”, gândea fără voie Fortis. Pomenind de Bermude, 
nostromul arătase printr-o mişcare a bărbiei punctul exact al 
zărilor unde se găseau ele, ca şi cum ar fi avut în cap deodată şi 
meridianele terestre şi poziţia cargoului. Cucerit de simţul 
marinăresc al nostromului său, Fortis îi încuviinţa spusele, 
distrat, dând din cap. 


Panaiotis abia se stăpânea. Confidenţele comandantului îl 
măguliseră până a-l face să uite că ele erau spre lauda 
nostromului. Dar mulţumirea i se risipise o dată cu intervenţia 
obraznică a lui lorgos şi, mai ales, o dată cu aerul de înţelegere 
ce se stabilise între cei doi bătrâni lupi de mare. Indulgenţa lui 
Capetan Fortis îl uluia. Săpa autoritatea ofiţerilor şi compromitea 
disciplina care trebuia să domnească la bord. 


Secundul îşi luă răspunderea de a pune capăt acestei convorbiri. 


— Nostromule, trebuie sondate calele. Ordin de la Capetan 
Fortis...! 


— S-a făcut, Pana... De aceea m-am urcat până aici. Am scos 
ciment umed, dovadă că vasul a luat apă, dar că sacii au băut-o. 


Fortis mormăi ceva neînțeles. Îşi încreţi fruntea şi cugetă 
îndelung, părând îngrijat. Se aştepta el să afle că apa se 
strecurase în cale. Dar dacă bauxita o înghiţise, însemna că 
pătrunsese în cantitate mare. Balaştul neprevăzut explica poate 
ruliul groaznic de peste noapte. 


— Hm, mormăi Fortis, frecându-şi uşor obrazul neted. Va trebui 
să cercetăm asta mai de-a-proape în timpul escalei!... 
Nostromule, trimi-te-mi telegrafistul! Vreau să dau de ştire 
agentului nostru de la Port-Said. 


lorgos îşi pieptăna cu degetele părul mătăsos şi argintiu pe care 
briza i-l răvăşea. Schiţă un pas către scară, apoi se opri, se 
întoarse pe jumătate către Capetan Fortis şi-i aruncă peste 
umăr: 


— Vrei să-ţi spun părerea mea, şefule? Am spus că Theodora era 
o târfă bătrână. Ei bine, faţă de această barcă afurisită pe care 
ne aflăm, mi se pare o mireasă tânără... 


— Nostromule, leagă-ţi limba, zise secundul, scos din sărite, dar 
fără a ridica totuşi vocea. 


lorgos îi aruncă o privire lungă şi ridică din umeri. 


— Bine, bine, zise el. Să presupunem că n-am spus nimic. Dar să 
ştii, Panaiotis - adăugă el înainte de a dispare după coş - că eu 
şi cu tine multă vreme nu mai facem purici împreună... 


VI. 


Pentru marinarii în trecere pe la Port-Said, bordelul Kirei Polixeni 
era o curiozitate turistica, un loc de pelerinaj şi singurul local 
arătos din vechiul oraş. O droaie de clădiri: antrepozite, docuri, 
şantiere, hoteluri se aliniau de-a lungul digului şi dădeau o 
falsă impresie de adâncime. Îndărătul acestei faţade moderne 
nu era nimic, decât marea. Localnicii vieţuiau înghesuiți în 


insulă. Grămada de case de lemn amintea de unele cartiere ale 
Constantinopolului,  năpădite de murdărie şi  făgăduite 
incendiului. Văzută de departe, această aglomeraţie de clădiri 
mizere, înghesuite, ce se încălecau semăna cu un muşuroi de 
furnici. Dar părerea tuturor marinarilor aflaţi în trecere era că nu 
există între lacul Mensaleh, bazinul Şerif şi Canal, un local mai 
cumsecade decât bordelul Kirei Polixeni. 


Acei marinari de pe Port Polis care au pus piciorul acolo pentru 
prima oară n-au găsit că faima lui era exagerată. Salonul din 
apartamentul de jos mirosea a alcool şi a parfum ieftin. Zumzăia 
de conversații în toate limbile pământului. O frescă vastă care 
decora peretele din fund înfăţişa cele trei Graţii. Un Paris 
bucălat, cu bereta de marinar al marinei comerciale britanice pe 
cap, cu un măr în mână, părea sfios şi încurcat în faţa alegerii pe 
care trebuia s-o hotărască. 


Mobilierul stabilimentului se limita la cât mai puţin, de teama 
încăierărilor. Ceva mai mult: măsuţele erau înşurubate în 
pardoseală şi scaunele prinse cu lanţuri lungi şi isubţiri. La 
stingă, barul scânteia de strălucirea alămurilor, oglinzilor şi 
ibricelor. Părea fragil, însă era ocrotit de severa demnitate a 
Kirei Polixeni. Cocoţată pe taburetul ei înalt, cu pieptul scos 
înainte, cu ochiul vioi, cu părul cănit, cu fălcile masive, patroana 
zdrăngănea cât e ziua de lungă la aparatele ce înregistrau 
încasările şi emitea bonuri în sunetul unui clopoțel: albe, pentru 
consumaţii; roşii pentru aceia care doreau să se duca sus cu 
vreuna dintre femeile casei. Marinarul cumpărător al unui tichet 
roşu aştepta, ori nu aştepta, până ce femeia destupa sticlele, şi 
o lovea uşor cu palma peste şezut. Solicitată astfel, femeia 
încredința uneia dintre colege tava şi urma clientul care - odată 
trecut de „control” (doua matahale instalate după o bară 
turnantă) - o lua pe scara suind spre camere. Un sfert de oră 
mai târziu, marinarul îşi ocupa din nou locul şi comanda un tap 
aceleiaşi femei, dacă nu cumva alteia, tot atât de zeloasă ca şi 
prima. 


Într-un cuvânt, în salon şi pe scară era un du-te vino de aparentă 
neorânduială, dar călăuzit în fapt de grija netăgăduită de 


economie şi eficacitate: un fel de balet bine orânduit, 
cronometrat, în care fiecare balerină îşi cunoştea „pasul de doi”. 
Kira Polixeni era mândră, şi pe bună dreptate, de organizarea ei 
fără cusur. O studiase, după cum spunea, în marile magazine din 
America... 


Marinarii de pe Port Polis fuseseră instalaţi mai deoparte de 
către o gazdă cu umerii rotunzi, cu ceafa grasă şi pistruiată în 
rochie scurtă, i se vedeau, când se apleca, dantelele negre şi 
jartierele roz care lăsau ciorapii să se întindă cum trebuie. Fraţii 
Papariţas se şterseră la gât cu aceeaşi batistă. Era cald în salon 
şi difuzoarele transmiteau rând pe rând muzică de dans şi 
rebetika la modă în tavernele Pireului. 


Lui Marcos, băiatul lui Barba Stratos de la Linaria, îi venise acum 
apa la moară. Cu nările în vânt, cu privirea lui nesigură, o 
stârnise pe mica roşcovană ca un cunoscător în materie, se vede 
treaba, încât aceasta începu să glumească. Şi tot el comandase, 
fără să întrebe pe nimeni, bere englezeasca. „Are aproape 14 
grade, nu e poşircă”, explică el. Cu aceasta crescuse şi mai mult 
în ochii femeii şi prestigiul său, astfel întărit, se răsfrânsese 
asupra tuturor. Mulțumită lui Marcos, marinarii de pe Port Polis 
(dintre care cei mai mulţi nu trecuseră până atunci dincolo de 
arhipelagul lor) aveau impresia că sunt la înălţime printre 
englezii, suedezii şi francezii care zbierau în apropiata lor 
vecinătate. Cei tineri, mai ales, se străduiau să imite ţinuta sa 
liberă, degajata. Spionându-i gesturile, încrucişau picioarele, 
băteau toba cu degetele pe masă şi măsurau femeile din cap 
până în picioare, cu superioară bunăvoință. 


— la gineşte-o pe-aia de colo! Comenta Marcos sorbindu-şi 
berea, cu degetul cel mic ridicat în sus. Negruţa ceia, aia de 
colo! Bine făcută pârdalnica! V-o recomand! Partea proastă e că 
are obiceiul să cotcodăcească. E o nebunie cât mai pălăvrăgesc 
ţigăncuşele astea! Şi ailaltă, aia de colo, blonda aia dezgheţată, 
cu şoldurile înguste... Multă vreme trebuie să fi trecut pân-au 
dresat-o. Dar ce viţioasă!... Pun rămăşag că figurile îi plac, mai 
mult decât orice. Cu toate astea, vedeţi voi, eu aş fi ales-o pe 
ailaltă, uite pe grăsana de la stânga voastră, aia de colo, aia 


care chefuieşte cu sirienii... Aia, dragii mei, aşa cum o vedeţi, 
scundă şi frântă de mijloc, nu se dă înapoi de la nimic. Ea îmi 
aduce aminte de Kiki, cu care trăiam în vremea ocupaţiei. 
Femeie ca asta nu găseşti pe toate cărările... Dar ce să mai 
spun, uite, zise Marcos sumecându-şi mâneca... Tatuajul ăsta e 
ea însăşi. Am tatuat-o ca sirenă... Păcat! Pe atunci eram gelos, 
înţelegeţi voi, şi nu voiam s-o arăt toată!... Dar ce coapse avea! 
„„. Şi drăgăstoasă! Şi când era furtună - aveţi cuvântul lui Marcos 
- un nimic, un bobâmac îi făcea trupului bucuria...! 


Competența, priceperea fudulă a lui Marcos impuneau 
camarazilor săi nevoia de a-şi revizui părerea pe care o aveau 
despre el. La plecare, ideea de a naviga împreună cu o sămânță 
de puşcăriaş, traficant de stupefiante şi codoş de vapoare, îi 
dezgustase. Fortis lăsând a se înţelege că Marcos fusese înscris 
pe rolul echipajului, oamenii strâmbaseră din nas, unii chiar se 
împotriviseră. Apărându-se cu vechea lui prietenie pentru Barba 
Stratois, comandantul promisese cu surâsul pe buze eă-l va 
spânzura pe Marcos fără multă vorbă, la prima abatere. 


Skiroţii, care de multă vreme îl pierduseră din vedere pe Marcos, 
şi-l închipuiau fără voie ca pe un ins frumos, viclean cuceritor de 
curve şi, ocazional, mânuitor de cuţit. Când puseră piciorul pe 
bordul lui Port Polis se frecară la ochi: cum, secătura asta, 
găinaţul ăsta pretindea să terorizeze lumea? Pe de o parte, 
skiroţii erau dezamăgiţi. Sfrijitul nervos şi cu privirea fugară, 
prost îmbrăcat, nu era nici măcar băiat rău. Un mic hoţ de 
buzunare, cel mult, un învățăcel care lâncezea în drojdia din 
fundurile Pireului. Nici o grijă în privinţa lui, asta se vedea cât de 
colo. Şi astfel, ostilitatea făcuse loc dispreţului. De la începutul 
traversadei, marinarii de pe Port Polis abia îl luau în seamă pe 
acest pehlivan rătăcit printre picioarele lor. 


Dar aici în salonul Kirei Polixeni, Marcos, creştea văzând cu ochii. 
Până şi nostromul, asupra căruia atmosfera intimidantă a 
bordelului nu părea să aibă nici un efect, până şi Dimitris, 
mecanicul secund, care sta pe un scaun ca şi cum ar fi spus în 
gând o rugăciune, până şi ei se uitau la Marcos cu alţi ochi. În 
faţa realităţii trebuiau să se plece; cu toată înfăţişarea sa 


netrebnică, Marcos era un flăcău din lumea bordelurilor, un 
destrăbălat get-beget. De altfel, după gesturile sale sigure, după 
amănunte ce scapă altora, damele îl recunoşteau ca atare. 
Zburătăceau în jurul său cu graba deosebită pe care femeia cu 
condicuţă o păstrează domnilor şi stăpânilor ei. 


Marinarii de pe Port Polis erau, din păcate, fără bani. Încasaseră 
înainte de plecare o treime din salariu, însă aproape toţi o 
lăsaseră familiei. Aşa stând lucrurile, Marcos propuse o loterie. 
Să dea fiecare o parte şi să se tragă la sorţi. Câştigătorul avea 
să se urce cu dama pe care şi-o va alege, cu condiţia expresă de 
a povesti pe urmă celorlalţi amănuntele şedinţei. Aşa şi făcură. 
Vasili Chiorul scoase lozul câştigător Prevăzut cu tichetul roşu, 
se hotărî pentru o codană blondă, cu coade groase, paşnică dar 
cu carnea bogată, şi o urmă pe scară, fără a lua în seamă 
comentariile acre-dulci ale camarazilor săi. 


Plecarea lui Vasili îi dezamăgi puţin pe cei respinşi de noroc Cu 
un aer de senior blazat, Marcos încercă să se smulgă gândurilor 
obsedante şi sterpe: 


— AŞ, zise el, a căzut rău. Se alege cu truda. Vedeţi voi, dragii 
mei, cu femeile e ca şi cu orice alt lucru. Nu e adevărat că 
întâmplarea ştie să le orânduiaseă pe toate. Dimpotrivă, o 
pereche de fese, într-o grămadă, nu e decât o pereche de fese. 
În ultima clipă, te apucă o lene şi nu te mai gândeşti... Dar dacă 
iei în seamă lobul urechilor, bătaia genelor, fluidul... 


— Ce e? Întrebă tânărul Stathis. 


— Fluidul, repetă Marcos cu binevoitoare superioritate. Dacă iei 
în seamă fluidul şi alte semne, mai ascunse, atunci da! Agiţi o 
fetişcană pe măsura ta, o fetişcană pe care bunul Dumnezeu a 
potrivit-o pentru tine de la începutul începuturilor. Aşa cum vă 
zic, băieţi! Trebuie să fii atent, când Providenta îţi tace semn cu 
ochiul. Mişună semnele împrejurul vostru. Polii, punctele 
cardinale, zodiacul. Planetele şi metalele, parolele şi riturile... 
Pentru a trai ca un cocoş la moară, bătrân şi fără griji, trebuie să 
fi un iniţiat. Liniile de forţă... 


— Un ce? Întrebă iarăşi Stathis. 

— Un iniţiat. 

— Asta-i cauza pentru care tu trăieşti fără griji? 
— Cam! Răspunse Marcos pe un ton superlativ. 
— Ca un cocoş la moară? 

— Înconjurat de găini... 

— Şi o să trăieşti mult? 

— O sută de ani, dac-o fi să fie. 


— Va să zică, tu nu eşti de părerea nostromului, aci de faţa, care 
zice că o sa pierim pe mare? 


lorgos încruntă sprâncenele. Păsăreasca lui Marcos îl lăsa 
nepăsător, dar unele cuvinte ale vorbăriei sale îl izbiseră şi 
deşteptaseră în inima sa puternice rezonanţe...: „. O femeie pe 
măsura ta, pe care Dumnezeu a potrivit-o pentru tine de la 
începutul începuturilor”. Ei, al dracului, bine le mai spune! la 
uită-te, domnule! Un peştişor care vorbeşte ca Sfântul loan 
Gură-de-Aur şi care-şi permite să înfrunte străvechiul obicei al 
burlacilor de a bârfi femeia fără nici o îngrădire! Auzi colo, să-ţi 
dea pe la nas cu „o fetişcană pe măsura ta!” Chiar dacă ar 
exista, chiar dacă ai crede în ea! Te faci nesuferit, dacă înfrângi 
deprinderile bărbaţilor. E aproape tot atât de grav ca şi cum ai 
lăsa un marinar să bea singur... 


— Nostromul, răspunse Marcos cu gravitate, un om straşnic, dar 
cât priveşte semnele, ioc! Le vede tot atât de puţin cum vede 
corcitura de câine sturzii care-i trec pe sub nas! 


— De unde ştii? Întrebă lorgos întărâtat. 


— A, semnele tale! Reluă Marcos cu necaz. Mi-aduc aminte. 
Eram de serviciu când te-ai suit pe vas şi-ai cotrobăit peste tot. 
Ţi-am spus: E apă în cală. Pute? Mă întrebi dumneata. Nu, zic eu. 


Atunci să ştii că nu miroase a bine pentru noi, zici dumneata. 
Nu-i adevărat, nostromule? Pentru că, după dumneata, pe un 
vapor ca lumea apa se învecheşte, nu se reînnoieşte, şi trebuie 
să miroasă urât. Eu unul, însă, la astea nu le zic semne. 


— Dar ce numeşti tu semne? Marcos dădu din umeri. 
— Semne, zise el enigmatic. 


Oamenii îl priveau intrigaţi şi amuzaţi în acelaşi timp. Marcos 
păstra tăcere. Îşi scarpină maşinal coaja pe care o zgârietură i-o 
făcuse pe frunte şi cercetă sângele de pe deget. Fără să-i pese 
de sila pricinuită celorlalţi, reluă: 


— Poveştile dumitale cu apa care pute n-au nici un temei, 
nostromule. Eu pe Capetan Fortis îl aşteptam, cum s-ar zice, la 
cotitură. Într-o zi, iată-mi-l! Vorbim de una, de alta. Mă întrebam: 
ce-o fi ghinionul ăsta oare se ţine de capul meu? Deodată, dragii 
mei, văd că are steaua albă în frunte. Aici... Adăugă el 
atingându-şi fruntea mânjită de sânge. Atunci, nu mi-a mai fost 
teamă. Când un om e însemnat de arhanghelul în persoană, eu îl 
urmez nu numai pe apă, ci chiar şi în foc, dacă trebuie... 


O scurtă ceartă izbucni la celălalt capăt al sălii, unde un grup de 
marinari înconjurau automatele ce funcționau cu gologani. La 
pickup se auzea un cântec de pe insule, cu modulaţii gregoriene. 
În orice altă împrejurare, skiroţii ar fi reluat refrenul în cor. Dar 
spusele lui Marcos le reţineau întreaga atenţie: 


— Va să zică, aşa, zise nostromul, are o stea albă în frunte... la 
ascultă, adăugă el, cu un gest expresiv, busola ta nu s-o fi 
scrântit puţin? 


— Ai văzut vreodată un şarpe de mare, nostromule? Şi o 
mătrăgună, din alea care cresc la picioarele spânzurătorilor? Eu 
am văzut, când eram mic de tot. Ori de câte ori vorbesc despre 
asta, oamenii râd. Şi de ce, mă rog? Cum zice ecleziastul: „ochi 
au, dar nu văd. Urechi au, dar nu aud...” 


Ajutorul de mecanic dădu din cap, ca şi cum ar fi vrut să 
întărească exactitatea citatului. 


— Mătrăguna fie, zise lorgos plictisit. Ce-are-a face asta cu 
Capetan Fortis? 


— Capetan Fortis, reluă Marcos băţos, e atins de harul divin. Nici 
el, nici vasul său nu se vor duce la fund. Cu asemenea călăuză, 
pe cuvântul lui Marcos, poţi să fii încredinţat că mergi pe apă ca 
mântuitorul nostru Isus Cristos. 


Dimitris îşi astupă demonstrativ urechile în faţa a ceea ce 
socotea el drept o defăimare Gestul său avu darul să aprindă 
mânia lui Marcos. Intărâtat, uitându-se cam cruciş, el strigă: 


— Lasă, lasă! De-al de dumneata mai cunosc eu! Ploşniţe de 
altar ziua, şi noaptea liturghia neagră!... Ziua „Doamne 
miluieşte”, şi noaptea dau mâna cu Necuratul, înţeapă ochii 
păpuşilor de humă, beau sânge de cocoş jugănit! La mine nu vă 
merge cu prefăcătoriile astea! Strigă el cu un glas devenit 
deodată isteric. Vă spun şi vă repet: Capetan Fortis e păstorul 
cel bun! şi îşi va călăuzi oile la adăpost sigur. Afară numai dacă 
prin răutăţile voastre... 


În ultimele cuvinte vibra o ameninţare stăpânită. Oamenii îl 
priveau cu gura căscată, întrebându-se dacă Marcos nu-şi bate 
joc de ei. Ajutorul de mecanic se aplecă înainte, vrând parcă să 
încerce o împotrivire, dar se răzgândi şi-şi făcu cruce pe ascuns. 


Nostromul îl fixa, uluit şi el, cu o candoare puţin înspăimântată 
în ochii lui viorii, ca întotdeauna când descoperea prostia sau 
reaua-credinţă a aproapelui său. Îşi îndesă pipa pe îndelete, apoi 
întrerupse tăcerea care se statornicise în jurul mesei, întrebând 
cu un aer visător. 


— la ascultă, Marcos, fost-ai tu vreodată marinar? Pun rămăşag 
că nu eşti în stare să faci măcar un nod la frânghie ca să te 
spânzuri!... 


Marcos respinse eu mâna-i nerăbdătoare o tânără brunetă, 
drăguță, cu ochi migdalaţi, care venea să i şuşotească ceva la 
ureche. 


— Kira Polixeni mă trimite! Stărui fata cu vocea ei melodioasă. 
Zice că, pardon, nu te-a recunoscut numaidecât, dar vrea să-ţi 
facă cinste, în amintirea 1ui Chou ehou. 


Marcos ridică o sprinceană. 


— Bine, zise el sec. Să-i spui mulţumesc din partea mea, dar nu 
am chef... 


Cum tânăra, umilită de asemenea dispreţ, nu se hotăra să plece, 
el bătu cu pumnul în masă: 


— Hai, cară-te! Aici, fată, vorbim despre lucruri serioase. 
Aşteptă până ce slujnicuţa plecă şi se întoarse către lorgos. 


— Ce ziceai, nostromule? A, da, era vorba dacă ştiu să fac nod la 
funie. La ce bun să te mint? Am încercat tot felul de noduri, dar 
mă încurc în ele ca ţiparul în undiţa pescarului. 


— Ce ţi-a venit atunci să te îmbarci? Marcos lăsă buza în jos, 
făcând o strâmbătură de nepăsare, dar privirea i se stinse. 


— Vezi că..., a trebuit să fac întorsătura asta din cauza sănătăţii. 
Da, da, Pireul, în anotimpul mort, nu e de mine. Mai ales praful, 
praful mă face să tuşesc şi seara... Aveam temperatură, fiori. 
Dar şi din cauza afurisiţilor care mă căutau... Uite-1 pe Vasili, se 
întoarce! Adăugă el fără să-şi termine vorba începută şi fără să- 
şi dea seama, pe cât se vedea, de sentimentele deosebite care 
se zugrăveau pe chipurile consătenilor săi. 


Sosirea lui Vasili abătu vorba. Cu nasul lung şi fălcile căzute, 
matelotul îşi ocupă locul. 


— Ei? Întrebară fraţii Papanţas într-un glas. 


Vasili îşi îndreptă către ei ochiul său zdravăn, învăluit de atâta 
tristeţe, încât părea şi el acoperit de albeaţă. 


— AŞ, zise el, scuipând pe jos. Mai bine să faci dragoste cu o 
bucată de lemn! 


Dezgustul său fu molipsitor. Cu toată înţelegerea intervenită 
înaintea tragerii la sorţi, camarazii săi nu stăruiră. De altfel, era 
timpul să se întoarcă la bord. Nostromul strigă de departe pe un 
marinar norvegian pe care trebuie să-l fi cunoscut cu prilejul 
unei alte călătorii. Cei doi oameni îşi strânseră mâinile. Alţi 
marinari târşeau scaunele, zbierând eântece. În atmosfera 
îngroşată de fum, un marinar imită sunetele cornului de ceaţă. 
Fu ca un semnal de plecare, şi numeroase grupuri se repeziră la 
uşă. 


VII. 


Port Polis îşi luase rândul în grupul de vase oare arborau toate 
pavilioanele lumii şi, călăuzit de un pilot grec din serviciul 
companiei de-acum înainte egipteană, trecuse canalul cu toată 
viteza. 


lorgos abia luase locul timonierului Thassos Tifunias la bară, în 
timp ce pe pasarelă locotenentul Garaviţas trecea la cart în locul 
secundului. 


— Atenţiune! Strigă după câteva minute locotenentul în tubul 
acustic. 


— Atenţiune! Repetă nostromul. 

— Cârma stânga, zece grade. Încet... 
— Cârma stânga, întări nostromul. 
— Drept aşa! 


— Drept aşa! 


lorgos luă ca punct de orientare unul dintre supertancurile 
moderne, strălucitoare ca banii cei noi, şi care alergau înaintea 
lor în plină viteză. Cu formele sale greoaie şi cu slaba putere a 
maşinilor, Port Polis era întrecut de cea mai mare parte a vaselor 
intrate în apele nămoloase ale Mării Roşii. Înainte de a-1 ocoli, 
vasele de comerţ sau vasele-cisternă îi dădeau de ştire prin 
şuierături de sirenă scurte, poruncitoare, aproape ironice. 


Cu ochii la busolă şi la drum, lorgos privea totuşi, din când în 
când, coasta însingurată a Hegiazului, dune de nisip cât vedeai 
cu ochii şi pe alocuri câteva tufe de palmieri minusculi, 
însemnând rarele puncte de apă. Cu toate acestea, oamenii 
trăiau şi acolo, mai cumpătaţi şi încă mai săraci decât grecii. 
Fără ltă hrană decât curmalele, sufereau de sete, slabi-os, 
rătăceau pe cămilele lor pleşuve, fugeau de sondele şi de 
oraşele pe care străinii le ridicaseră în deşert şi urmăreau cine 
ştie ce vis anacronic pe care îl botezau „comerţul” lor. 
Nostromul ştia din citite că arabii aceştia săraci lipiţi dăduseră 
odinioară lumii, ca şi grecii din antichitate, o civilizaţie 
înfloritoare. Fuseseră bogaţi, războinici, savanţi, rafinaţi. Ce 
păcat împotriva spiritului făptuiseră, ce nedreptate a istoriei 
suferiseră, pentru a fi astăzi alungaţi între urgisiţii popoarelor? 
Fără îndoială, tot Orientul Mijlociu era în mişcare. Până şi în 
Grecia avuseseră loc răzmeriţe şi revoluţii înăbuşite în sânge. 
Aceste tresăriri erau sterpe ori anunțau, ca nişte cutremure de 
pământ înaintea erupției vulcanilor, o renaştere a Geniului 
aţipit? 


Nostromul frământa în cap aceste mari întrebări, fără a le găsi 
răspuns. Peste câteva clipe, gândul că spre dimineaţă portul 
Aden se va ivi în faţa ochilor făcu să-i bată inima. Oraşul acesta, 
pe care nu-l revăzuse de atâţia ani, adăpostea secretul său: o 
greşeală de tinereţe căreia, în chip ciudat, îi rămăsese 
credincios; căci - cu timpul - se purificase şi-şi căpătase 
iertarea, dăruind un sens vieţii lui. Din păcate, aveau să 
poposească acolo abia la întoarcere. Cel puţin, va mai exista 
oare întoarcere? Nostromul îşi încruntă sprâncenele. Cu toate că 
era soare, cu toate că marea era calmă, el rămânea prizonierul 
temerilor sale. 


Caraviţas intră în camera de navigaţie ca să cerceteze hărţile. 
lorgos putea să-i studieze pe îndelete profilul cu bărbia energică, 
cu umerii obrajilor ieşiţi, acoperiţi cu pete roşii. Locotenentul 
semnase contractul de angajare puţină vreme înaintea plecării. 
Se ştia că e fiul unui skirot stabilit în Atena, proprietarul unui mic 
magazin de ceramică Prăvăliaşul - se spunea - îşi pusese carnea 
în saramură pentru ca vlăstarul său să poată face Şcoala Navală. 
Se mai şoptea că locotenentul fusese tare bolnav şi că tocmai 
ieşea din sanatoriu. lorgos punea la îndoială asemenea vorbe. 
Oamenii sunt gata să bănuiască de oftică un tânăr cu umerii 
obrajilor roşii, cu ochii aprinşi. Oricum ar fi stat lucrurile, 
nostromul simţea o anumită simpatie pentru locotenent. Bolnav 
sau nu, îl văzuse tremurând pe pasarelă şi totuşi refuzând 
anasonul pe care un marinar i-l adusese, la îndemnul 
comandantului. 


Caraviţas se întoarse brusc spre nostrom, ca şi cum ar fi voit să-i 
pună o întrebare, dar nu scoase nici o vorbă şi se afundă iarăşi 
în hărţile sale. 


— O navă la tribord! Strigă omul de lângă ancoră. Vizibilitatea 
era perfectă, şi locotenentul, în loc să se urce pe pasarelă, se 
apropie de geamurile cabinei. Un splendid vas sub pavilion 
francez depăşea vasul pe la tribord, în şuierul sirenei. Chiar fără 
lunetă se puteau zări siluetele albe de pe punte, călători dintr-o 
altă lume, de un soi necunoscut, pe care lorgos îi vedea numai 
de departe, când se afla pe mare, sau pe care îi întrezărea în 
înghesuiala debarcaderelor. Într-o zi, pe când abia trecuse de 
douăzeci de ani, nu era oare la Vancouver? Dusese chiar valiza 
uneia dintre acele femei blonde fără seamăn şi îmbrăcate în alb. 
Şi valiza era tot atât de blondă ca şi tânăra femeie, din piele 
nouă, dulce la pipăit cum e catifeaua. Şi această fiinţă 
vaporoasă îi pusese o mână înmănuşată pe umăr, îi zâmbise şi-i 
spusese... De fapt, ce-i spusese? În reveria lui, lorgos nu mai ştia 
prea bine dacă un început de idilă se schiţase cu adevărat între 
flăcăul de atunci şi această căprioară fără nume, sau dacă 
închipuirea îi juca vreo festă. 


— Nostromule, zise locotenentul întorcându-se brusc. Ai navigat 
vreodată până azi pe o rablă ca a noastră? 


Surprins, lorgos îşi şterse gura cu dosul mâinii, fără să dea 
drumul timonei. 


— Pe o rablă atât de rea cum e asta, vreţi să spuneţi, domnule 
locotenent? Intrebă el prudent. 


— Aia merge cu cel puţin douăzeci de noduri, zise locotenentul, 
urmărind cu ochii vasul care se depărta. Da, adăugă el, fără să 
schimbe vorba, asta voiam să spun... 


— N-aş putea să spun că e o balenă, zise lorgos, strâmbându-se. 


— Nu uni-ai răspuns, nostromule. Ai navigat până astăzi pe o 
asemenea rablă? 


— Sincer vorbind, nu, domnule locotenent! 
— Hm. Şi ce zic oamenii despre ea? 

— Ei nu zic nimic, domnule locotenent. 

— Îmi închipuiam eu. 


— Sunt oamenii aspri, domnule locotenent. Marea ştie de ei. În 
luntrile lor pescăreşti, au fugit adeseori de vijelie. De aia îşi 
închipuie că o barcă e cu atât mai sigură cu -ît e mai mare. 


Caraviţas îşi cufundă ochii înfriguraţi, care nu clipeau niciodată, 
în ochii viorii ai nostromului. 


— Dumneata nu eşti din Skiros, nostromule. 
— La Skiros am fost pescar. Dar sunt din Naxos. 


Locotenentul îl cerceta, îl cântărea, ca pentru a-şi da seama din 
ce aluat e făcut. 


— Eşti om încercat, nostromule! După dumneata, de ce şi-a 
recrutat comandantul un echipaj numai de skiroţi? 


— Dumneavoastră trebuie să ştiţi mai bine ca mine, domnule 
locotenent! Zise lorgos zâmbind. Skiroţii se ţin cot la cot, unul 
lingă altul. Cea mai mare parte dintre oamenii noştri sunt rudă 
cu Capetan Fortis. Se poate bizui pe ei. De altfel, toţi marinarii 
buni. 


— Totuşi, observă Caraviţas, asta e prima oară când 
comandantul navighează cu consătenii săi, nu-i aşa? 


— Asta nu ştiu, răspunse lorgos gânditor. Sau mai degrabă da, 
cred că aveţi dreptate. 


Locotenentul se întoarse cu spatele la nostrom şi cercetă cu 
binoclul platoul acoperit de dune. Ici şi colo, o dâră de fum pe 
cer arăta locul unde un vas dispăruse dincolo de orizont. Pe 
măsură ce ziua scădea, reflexele arămii ale mării deveneau mai 
roşcate. 


— Nostromule, începu iar locotenentul fără a-şi lua de la ochi 
binoclul, ştii să-ţi ţii gura? Am să-ţi pun o întrebare. Dacă mă 
spui, cu atât mai rău pentru dumneata O să te fac mincinos, şi 
oamenii pe mine au să mă creadă, nu pe dumneata...! 


Văzând că lorgos tace, jignit, Caraviţas se uită printre gene la el 
şi reluă cu mai multă blândeţe. 


— Să nu te superi pe mine, nostromule! N-am vrut să te jignesc. 
Nu numai că-mi inspiri încredere, dar am nevoie de sfatul 
dumitale. Numai că... 


— Vă înţeleg, domnule locotenent, zise lorgos cu jumătate glas. 


— E adevărat că asta e ultima călătorie a şefului? Că iese la 
pensie? 


— Aşa se zice... 


— lată un om care se gândeşte la pensie, reluă Caraviţas parcă 
vorbindu-şi sieşi. Ale cărui state de serviciu sunt strălucite... Şi 
care, pentru cea din urmă traversadă a sa, primeşte să comande 
o navă care nu are nici o şansă din trei să-şi revadă portul de 
origină... Nu găseşti că e ciudat? 


lorgos aruncă o privire pe busolă şi îndreaptă bara cu câteva 
grade. Se gândea. Şi el îşi pusese această întrebare. Dar pe el îl 
interesa mai mult atitudinea locotenentului. Întâmplător, acesta 
îşi dăduse pe faţă părerea despre Port Polis. lată aşadar cel 
puţin un om de pe bord care gândea ca şi el, lorgos, că rabla de 
vapor e pe ducă. Nostromul îşi făgăduia să strângă legăturile 
acestei prietenii care se năştea. Oricare ar fi fost hotărârile pe 
care împrejurările l-ar obliga să le ia, ajutorul, sau cel puţin 
mărturia locotenentului puteau să-i fie de folos. Îl privi pe 
Caraviţas pe furiş. Acest om înfrigurat, neîncrezător, părea că se 
învârteşte de zile întregi în jurul unei idei fixe. Ca apucat de 
ameţeală, avea nevoie să se sprijine de cineva. lorgos hotărî să 
nu bruscheze nimic. 


— Toţi suntem bine plătiţi pe afurisitul ăsta de coşciug, zise el în 
doi peri. 


Caraviţas rânji scurt. 


— Cu asemenea preţ, grozavă asigurare pe viaţă ai fi putut 
contracta, şi văduva dumitale ar deveni milionară... Eşti însurat 
măcar? 


lorgos îşi muşcă mustaţa Nu-i venea nici să mintă, nici să spună 
tot adevărul. 


— Nu tocmai, domnule locotenent, zise el stânjenit. Şi vă rog să 
nu spuneţi nimic despre asta celorlalţi... Dar am un băiat de 
cincisprezece ani! Adăugă el cu o neaşteptată şi naivă mândrie. 


— Înţeleg, zise simplu ofiţerul. Te poţi bizui pe discreţia mea 
După o lungă tăcere, exclamă: Va să zică, după dumneata, 
momeala câştigului ar fi... Absurd! Mormăi el pentru sine. Dacă 
n-aş fi... Nu, chiar dacă mi-ar fi dublat sau triplat salariul, n-aş fi 


mers... Ascultă, nostromule, ce crezi dumneata despre 
telegrafistul nostru? Era tot o întrebare strâmbă, căci reluă 
îndată, fără să aştepte răspunsul: Pun rămăşag că telegramele îi 
sunt cifrate, da, cifrate... Şi aş da mult să ştiu ce cuprind... 


lorgos abia îl zărise pe telegrafist. Era un băiat cu faţa plină de 
coşuri, cu părul încâlcit, şi care purta ochelari cu lentile atât de 
groase, încât păreau să-i agraveze miopia şi-i dădeau un aer 
foarte zăpăcit. leşea rar din cabină, afară de cazul când se 
ducea în careu, la masă, ori - când era frumos - la plimbare pe 
punte, şi atunci se înfăşură într-o nemaipomenită haină de casă 
dc culoarea granitului. Un adevărat sihastru pe bordul navei, al 
cărui brusc amestec în vorbele lui Caraviţas, îl buimăcea din 
cale-afară pe nostrom. Ce-o fi în capul locotenentului? 


lorgos îşi luă inima în dinţi, dar o timiditate nelămurită îl opri în 
ultima clipă. Nu, nu... Băiatul ăsta era gingaş. Trebuia să-l ia cu 
binişorul. Să nu-1 silească să se apere, altfel avea să se închidă 
iarăşi în el însuşi, şi lorgos ar pierde un eventual prieten pe 
bordul lui Port Polis. Înăbuşindu-şi curiozitatea, nostromul 
întrebă aşa, că să se afle în vorbă: 


— Dar dumneavoastră, domnule locotenent, sunteţi însurat? 


Locotenentul, care se aplecase iarăşi asupra hărților, se îndreptă 
numaidecât: 


— Eu? Întrebă el. Cu găurile pe care le am în plămâni? Glumeşti! 


Şi aţintindu-şi ochii înfriguraţi asupra nostr mului, care se 
înroşise trăsnind şi fulgerimd în sine împotriva nesăbuinţei sale, 
schiţă un zâmbet ce-i destinse trăsăturile şi le pătrunse de o 
nespusă şi amară tristeţe. 


— Mă curăâţ, murmură el. E ultima mea călătorie. Dar speranţa 
mea cea mare e să mor ca marinar. E îngrozitor să sfârşeşti pe 
un pat de spital... 


lorgos lăsă capul în jos, ca pentru a cerceta busola. Avea 
impresia dureroasă că puntea îi fuge de sub picioare. 


VIII. 


Trandafiriu şi sidefat, oraşul Aden apăruse în răsăritul soarelui ca 
o cetate de vis. Oricât şi-ar fi amintit lorgos de lupanarele 
mizerabile, de localurile zgomotoase, de ceainăriile în care, pe o 
rogojină împuţită, ţi se aducea o băutură verde, de un gust 
nedeterminat, văzut de departe şi scăldat în auroră, oraşul 
cobora înspre mare ca un râu de petale asupra căruia soarele ce 
sta să răsară răspândea o pulbere de aur. Rezemat de copastie, 
nostromul oftă. În căsuţa ei din cartierul mărginaş Cristina 
dormea încă! Bănuia oare, în somnul ei, că el trece atât de 
aproape? Cine ştie! Amanţii au presimţiri, au vise curioase. Mai 
ales ea, vrăjitoarea, care ştia să vindece suferinţa cu ierburi 
misterioase şi, când o apuca nebunia dragostei, să înteţească 
dorinţa bărbatului prin cuvinte fermecate şuşotite la ureche, iată 
cinci ani de când nu o mai ţinuse în braţe şi nu mai respirase 
parfumul ei sălbatec. 


Nostromul dădu din cap, ca şi cum şi-ar fi vorbit lui însuşi. Fără 
scrisoarea aceea pe care o găsise la post-restant în Pireu, poate 
că niciodată nu s-ar fi îmbarcat pe Port Polis. Dar Cristina îi 
scrisese într-o limbă copilărească, ce se împotrivea minciunilor, 
că-l aşteaptă, că-l iubeşte ca în prima zi şi că pe Nicois, fraţii 
Barnabiţi l-au încredinţat studiilor superioare. La gândul că 
feciorul său ar putea să fie într-o zi un savant plin de viitor, 
lorgos simţise că inima îi creşte de mândrie. În ciuda înţeleptelor 
sale hotărâri, semnase contractul, primejduindu-şi viaţa pe acest 
vas blestemat, sortit nenorocului. 


Totuşi, îndată ce pusese piciorul în Pireu, în tovărăşia skiroţilor 
aduşi de Capetan Fortis, ştiuse la ce să se aştepte. 


— Al naibii, uite Port Polis, zisese cineva, arătând cu degetul 
cargobotul ce se afla tocmai la capătul cheiului. 


Se apropiaseră în grup. lorgos băgase de seamă forma 
demodată şi greoaie, rugina care rodea ca un cancer teuga şi 
castelatura, vopseaua coşcovită ce sta să cadă, puntea năclăită 
de jeg. 


— Aha! Mormăi el. lată un strigoi care vine de-a dreptul din 
cimitirul navelor...! 


Şi îşi spusese în sine că ar fi preferat să navigheze pe una din 
corăbiile lui tata Columb, decât pe această plută mult mai prejos 
de faima ei care nici aşa nu era strălucită. 


Oamenii se împrăştiaseră. N-aveau să se mai întâlnească decât 
seara, la sediul companiei de navigaţie, unde îi aştepta Capetan 
Fortis. lorgos îşi îndreptase paşii spre o cârciumă foarte 
apropiată de port, unde avea obicei să-şi bea anasonul ori de 
câte ori era în trecere prin Pireu. Sub plafonul scund, înnegrit de 
fum, răsunau sunetele stridente ale unei viori epirote cu trei 
coarde, pe care zgâria un orb pentru a-şi acompania melopeea. 
Marinari tineri, cu sacul de călătorie la picioare, beau uzo şi 
scuipau pe jos sâmburii de măsline verzi. Cei mai în vârstă 
şedeau pierduţi pe gânduri, pipăind, mărgea după mărgea, 
mătănii de chihlimbar, în faţa unui pahar de apă pe care 
cârciumarul îl schimba din când în când. Strigăte de bucurie 
salutară sosirea lui lorgos. Nostromul era cunoscut ca un 
povestitor fără pereche şi având o mână destul de largă ca să 
plătească un rând prietenilor şi chiar necunoscuţilor. Fiecare 
voia să-l poftească la masa lui, şi lorgos, ca să nu jignească pe 
nimeni, trebui să rămână în picioare; dădu de băut şi căută, prin 
glumele sale, să dezlege limbile. Ce credea lumea din partea 
locului despre Port Polis? Nimic bun, i se răspunsese. Port Polis 
era spaima tuturor marinarilor. Se afla în rada portului de luni 
întregi, dar compania nu putea să-l armeze din cauză că nu 
avea echipaj. Ea lansase zvonul că vasul fusese pus în cala de 
reparaţii la Genova, dar toată lumea ştia că-1 cârpăcise, de bine 
de rău, un levantin care-şi zicea inginer naval şi care ştia să 
dreagă vase cum ştiu eu să cânt popeşte... 


lorgos voi să cunoască alte amănunte despre căpitanii care 
comandaseră Port Polis în precedentele sale călătorii, despre 
avariile pe care le suferise. Dar informatorii se contraziceau, unii 
susţinând că vasul făcea drumul Orientului, alţii că merge la 
Tanger şi Dakar, iar unul dintre flăcăii de faţă - un omuleţ păros, 
cu obrazul zbârcit, de maimuţă - pretindea că navigase pe Port 


Polis cu ani în urmă, ca mecanic ajutor şi că fusese de faţă la 
ruperea transmisiunilor cârmei ceea ce silise pe căpitan să 
încropească în plină furtună o cârmă provizorie. 


— Eram în largul Hebridelor, preciza el. Eram atât de sigur că 
mă duc pe lumea cealaltă, că-mi pusesem în gură o piesă de 
două drahme, ca să am cu ce plăti vămile văzduhului... 


Când veni vorba despre compania care arma vaporul, marinarii 
deveniră mai discreţi. Poate că nu ştiau mare lucru, sau poate 
nici nu voiau să se bage. Un bătrân lup de mare, care se 
pregătea să se îmbarce pe Andromaca, îl trase pe lorgos de 
mânecă: 


— Sunt lucruri deocheate cu blestemata asta de strecurătoare, 
murmură el. Dacă vrei să ştii mai multe, du-te sa vorbeşti cu 
băieţii de la sindicat. 


lorgos nu făcea parte din sindicat. Niciunul dintre skiroţi nu era 
sindicalist. Cei mai mulţi se temeau de această organizaţie cu 
maşinării complicate, al cărei sediu se afla în Pireu şi ai cărei 
conducători - după spusele lor - erau toţi „galbeni”, „vânduţi”. 
„Eu să dau gologani acestei adunături de nemernici zicea, de 
pildă, Pelicanul, care nu vedea în sindicat decât o maşinărie de 
stors cotizaţii. Prefer să-i păstrez aici”, adăuga el, dedându-se la 
una dintre glumele lui favorite care sta în a-şi bate gușa, făcând- 
o să sune ca un buzunar plin de bani. 


Nostromul ştia din experienţă că cea mai mare parte a 
învinuirilor erau fără temei. Existau în fruntea sindicatului falşi 
tovarăşi, precum şi trântori pierde-vară, dar existau şi oameni 
de încredere şi devotați, gata să apere pe marinari împotriva 
armatorilor şi chiar împotriva autorităţilor. 


După ce-şi umplu sacul cu informaţii, lorgos ceru orbului să-i 
cânte la ureche din buzukil, iar el, bând anason după anason, se 
lăsă să alunece în beţia visătoare în care sufletul se desprindea 
din sfera realităţilor şi cugetă la izvorul tuturor lucrurilor şi la 
scurtimea vieţii... 


Câteva ore mai târziu lorgos îşi recâştigase stăpânirea simţurilor 
şi a gândurilor. Fără să piardă o clipă, porni spre port. Spre 
surprinderea lui, găsi la bordul lui Port Polis pe Marcos, fiul 
cârciumarului din Linaria, despre care skiroţii vorbeau cum nu se 
poate mai rău. Tânărul fusese angajat pentru apropiata 
călătorie, şi Fortis îi dăduse sarcina să supravegheze cargoul. 
Arătându-şi calitatea de viitor şef al echipajului, lorgos se apucă 
să viziteze vasul de sus până jos. Îndată ce termină se grăbi să 
se ducă la sediul sindicatului. 


La etajul al doilea al clădirii destul de murdare, tocmai în fundul 
culoarului, era o uşă întredeschisă prin care se auzea zgomot 
mare de voci. Îndată ce lorgos o împinse, un găligan masiv, 
îmbrăcat într-un tricou murdar, părăsi colţul biroului pe care se 
aşezase şi ridică la cer brăţelei muşchiuloase, acoperite până la 
umăr de păr încărunţit. 


— Salut, vere! Salut, frate! Exclamă el cu entuziasm, şi 
împingând cu burta-i proeminentă de docher pe vizitatorii care-l 
asediau, strânse în braţe pe nostrom şi-l sărută pe gură. 


— Dragii mei, adăugă el întorcându-se către ceilalţi, iată-l pe 
lorgos Mavromatis din Naxos, vărul şi consăteanul meu. 


— lorgos Mavromajis, nostromul? Întrebă un tânăr marinar care 
mai auzise vorbindu-se despre naxot. 


1 Instrument pentru muzică populară. 


— Chiar el, zise apăsat sindicalistul. Omul pe care căpitanul 
Tomasso l-a operat de apendicită în plină mare, cu un cuţit de 
bucătărie, şi care a scăpat cu viaţă, atât e de-a dracului carnea 
pe el! La o asemenea carcasă, cap de catâr!... Nici nu vrea să 
audă să activeze în sindicat, afurisitul ăsta! Ei, puşlama de 
mare, ai merita să te chelfănesc fată de toţi tinerii ăştia! Da să 
nu-mi ziceţi mie Minotis, dacă într-una din zilele acestea nu pun 
eu mâna pe tine! Va să zică, aşa, o porneşti iarăşi pe mare! 


Stingherit de această primire, lorgos dădu să înţeleagă vechiului 
său camarad că ar vrea să-i vorbească între patru ochi. 


— la, liberaţi-mi locul, zise Minotis împingându-şi vizitatorii 
înspre uşă cu burta sa proeminentă. Când un naxot se întâlneşte 
cu alt naxot, trebuie să-i facă onorurile. Hai, ştergeţi putina, am 
să-i spun acestui nemernic o vorbă pe care s-o ţină minte. 


Mai râzând, mai împotrivindu-se, ceilalţi marinari se retraseră. 
Odată uşa închisă, Minotis se întoarse către nostrom. 


— Ei cum? Ai totuşi nevoie de mine, otgon bătrân? E ceva care 
nu merge? Şi cu glasul înduioşat adăugă: îţi aduci aminte de 
Flores, de Moluce, sau cum naiba se numesc pietrele astea, 
când eram împreună pe Floarea Orientului şi taifunul ne-a 
abătut din drum şi era un întuneric mai mare decât în biserică... 
Ei, puturosule, ce mult e de-atunci, lorgos, ce mult! 


— Minotis, zise  nostromul, diseară trebuie să semnez 
angajamentul de îmbarcare pe Port Polis. 


Sindicalistul se întunecă. 


— Port Polis? Rău, zise el, frecându-şi bărbia. Am cerut 
membrilor noştri să nu se urce la bord. 


— Şi de ce? 


— Pluta asta nu e în stare de funcţiune. Avem motive să credem 
că societatea de navigaţie s-a înţeles cu comisia de securitate, 
dar n-avem nici o dovadă. În orice caz, n-ar fi trebuit să obţină 
cu nici un preţ certificatul de navigaţie. 


— Şi atunci? 


— Atunci, asta-i tot. Noi ştim că angajamentele de cursă lungă s- 
au rărit şi ca armatorul e gata să plătească ce trebuie ca să-i 
momească pe marinari. Nu te sfătuiesc de loc să semnezi, 
lorgos... 


— Nu sunt numai eu... 


— Ştiu. Sunteţi o bandă de skiroţi care o să vă angajaţi, zicându- 
vă: ei şi! Semnătura nu e nimic, ce parcă nu pot să nu mă urc la 


bord? Şi uite-aşa o să vă treziţi îmbarcaţi într-o afacere 
murdară... Am trimis un băiat de treabă de-ai noştri în port să le 
dea de veste, dar îi cunosc eu! Fiecare pentru sine! Nici nu le 
trece însă prin cap că fac jocul armatorilor şi că dau un exemplu 
urât care o să ne facă rău la toţi! 


— Atunci ce mai aşteptaţi? De cenu vă puneţi în mişcare? 


— Crezi că e uşor? Ti-am spus că nu avem nici o dovadă. Cu 
pârdalnicile astea de legi pe capul nostru nu e chip să te mişti. 
Am putea să dăm de ştire societăţii de asigurare de la Triest, 
pentru că rabla e supraasigurată, asta nici nu încape vorbă! Dar 
domnii ăştia nu vor să te amesteci în treburile lor, nici într-un 
sens, nici în altul... Ar fi poate un mijloc. O cerere de contra- 
expertiză semnată de echipaj... Vezi ce de încurcături? Noi 
preferăm, şi încă cum, ca nimeni să nu se suie la bord. Mai bine 
să previi decât să vindeci... 


lorgos trebui să promită că va păstra pentru el aceste informaţii. 
Minotis avea dreptate. Oamenii aveau să plătească oalele 
sparte, nu societăţile de navigaţie. Spre marea mulţumire a 
consăteanului său se arătă gata să facă tot ce-i stătea în putinţă 
pentru a-i împiedica pe skiroţi să semneze contractul. 


Cum ajunse în stradă, nostromul se puse să ia cârciumile la rând 
şi nu întârzie să-şi regăsească tovarăşii, în grupuri mici de trei 
sau patru. Toţi erau mai mult sau mai puţin cu chef şi nu prea 
dispuşi să macine idei negre. Degeaba se strădui lorgos, 
înfăţâşându-le vizita sa pe Port Polis în culorile cele mai puţin 
atrăgătoare, dăruindu-le belşug de sfaturi, arătându-le fapte. 
Oamenii îl ascultau fără să zică nici da, nici nu. Cu cât treceau 
orele lorgos îşi pierdea însă căldura şi convingerea. Repetate 
mereu, argumentele îşi pierdeau din greutate în propriii săi ochi. 
Ce avea el de se înverşuna atâta împotriva acestui nenorocit de 
vas? Nenorocit, vorba vine. Încă o plută prăpădită. Bun. Ei şi? Nu 
mai văzuse el altele? Câte altele la fel n-o porneau liniştit pe 
mare spre cele patru colţuri ale lumii? Fără să mai pui la 
socoteală că dacă ceilalţi se îmbarcau totuşi, el ce alta putea 
face decât să se ia după ei? Putea el să-şi reia ocupaţia de 
pescar, ca şi când nimica nu s-ar fi întâmplat, răspunzând celor 


ce l-ar fi întrebat: „De, ei au plecat, dar eu rămân. Rabla ceia de 
vas nu-mi convine, având în vedere că într-o bună zi, nu peste 
mult, va fi o epavă...” Nu, era cu neputinţă... 


Acestea erau gândurile lui lorgos pe-nserat. Un fel de oboseală a 
sufletului îi învăluia judecata şi îi slăbea împotrivirea morală. 
Scrisoarea care îl aştepta la ghişeul poştei îi dădu lovitura de 
graţie, Nicos avea să-şi poată continua studiile pe socoteala 
acestor Barnabiţi. Foarte bine. Dar fiindcă băiatul era merituos, 
tatăl avea cu atât mai multe îndatoriri. Să nu se zică despre el 
că-i lasă pe aceşti franci şi levantini să-1 înlocuiască pe toată 
linia. Una era învăţătura, alta cucernicia. Dar dacă voia să-şi 
însemne prezenţa pe lângă fiul său, dacă voia să aibe greutate 
în balanţă şi s-o încline de partea sa, avea nevoie de ceva bani. 
În acest caz Nicos ar simţi ajutorul tatălui său, chiar şi aşa, de 
departe. Cum să mai şovăie? lubirea şi viitorul fiului său nu 
meritau sacrificii, ba chiar înfruntarea unor primejdii? Un 
sentiment nou il împungea în inimă şi-l făcea pe cât de 
cutezător, pe atât de supus greşelii. 


Şi astfel se făcu că seara se află, cam cu coada între picioare, la 
sediul Companiei orientale de navlu şi transporturi, de pe strada 
Karaiskakis. 


Era mai mult ca sigur: deoarece sucise macazul, skiroţii aveau 
să-şi bată joc de el... Ei, dar nu, se înşelase! Avu parte numai de 
câteva zâmbete ironice... În acel cadru somptuos oamenii erau 
prea stingheriţi ca să se mai gândească să râdă de el şi să-l ia 
peste picior Semnă contractul, ca şi ceilalţi, în clinchetul 
paharelor pe care un uşier blajin le făcea să circule în jurul 
mesei rotunde. 


IX. 


Vasul aluneca pe o mare uleioasă care sub soarele tropicelor 
ajunsese în stare de fierbere. Razele se răsfrângeau în apă cu 
scăpărări de scântei, aşa încât părea că tot întinsul e străbătut 
de flăcări. 


— Ăsta e cazanul dracului, mormăi Vasili Chiorul, întorcându-se 
pe o parte. S-a isprăvit. De acum înainte nu-mi mai este frică de 
iad. 


— Dracul eşti tu, zise Manos. Uite-te la picioarele tale. Sunt 
bifurcate. 


Vasili se sculă pe şezut şi îşi cercetă cu mare seriozitate 
degetele de la picioare, mişcându-le, ca pentru a-şi da seama de 
articulaţii. 


— Nu, zise el cu aceeaşi seriozitate. Încă nu sunt. Şi se întinse 
iarăşi cât era de lung. 


Oamenii părăsiseră postul de echipaj. Goi până la mijloc, se 
trântiră jos pe teugă, la umbra nestatornică a unei prelate 
întinse până la arborele mizenei. Moţăiau. Din când în când, 
Agis, ucenicul, lua din cui furtunul de stropit. Măturaţi de 
aruncătura de apă călduţă, cei care erau cât pe-aci să adoarmă 
protestau, ceilalţi se scuturau. După puţină vreme, puntea era 
uscată şi hainele ude fumegau. 


lorgos cumpănea lucrurile. Dacă voia să cerceteze calele fără să 
fie observat, trebuia să se folosească de timpul în care oamenii 
îşi făceau siesta. Totuşi, la ora aceea, căldura din pântecele 
navei trebuia să fie de nesuferit. Se gândi o clipă la magaziile de 
cărbunii. A naibii meserie, ce să mai vorbim! Trebuie să ai o 
inimă zdravănă, ca să rezişti. Nu degeaba merg cargourile 
moderne cu păcură: se face economie, se păstrează curăţenia 
şi, având injectoare automate, oamenii nu se mai trudesc să 
alimenteze cazanele. Nu se mai trudesc. Cine ştie? Nu mai este 
nevoie de ei, iată adevărul. Şi ca să-şi câştige bucata de pâine 
poate că sunt nevoiţi să primească munci încă mai aspre. În 
visarea sa fără şir, lorgos se învârtea în jurul aceluiaşi punct. La 
ce sunt bune aceste tancuri ultramoderne cu radar, aceste vase 
despre care se povesteşte că au maşini atomice şi roboţi care 
comandă de pe pasarelă? Da, la ce serveşte progresul acesta, 
dacă marinarii sunt izgoniți de pe vasele bune şi, ca să trăiască, 
trebuie să se îmbarce pe alde Port Polis? 


lorgos îşi şterse fruntea cu dosul mâinii. Aerul era vâscos. S-ar fi 
zis că e o pânză de păianjen agăţată între cer şi pământ, o 
pânză tremurătoare, străbătută din când în când de cărăbuşi 
mari cu reflexe multicolore: erau peştii zburători, dintre care unii 
aterizau pe punte. 


Agis îndreptă din nou jetul furtunului de stropit asupra oamenilor 
ce gâfâiau de căldură. Nostromul profită de harababură ca s-o 
şteargă. 


Pentru că nu era cu putinţă să coboare în fundul calei fără să 
treacă prin faţa cambuzei care se afla pe puntea de jos, luă 
hotărârea să se oprească acolo şi să stea niţel la taifas. Îl găsi pe 
Sotiris, bucătarul, instalat pe un scaun chiar în mijlocul 
bucătăriei. Gol până la brâu, cu spatele rotund, cu braţele 
grăsuţe, cu pântecul revărsat peste pantaloni, sufla într-o ceaşcă 
de ceai clocotit pe care-1 sorbea cu înghiţituri mici. 


— Te-ai ţicnit? Întrebă nostromul. Bei ceai cald pe un timp ca 
ăsta? 


Bucătarul îşi încreţi ochii mici şi veseli. 


— Am învăţat de la englezi, zise el. Pune mâna pe pielea mea, 
adăugă el. Ei? Asud ca o fântână şi uite ce răcoare îmi e. 


Nostromul care atinsese, cu oarecare silă, umărul gol şi fleşcăit 
al bucătarului, îşi dădu seama că Sotiris avea dreptate. 


— Al naibii cambuzier mai eşti, zise lorgos, cu prefăcută 
convingere. Nu-ţi ajunge căldura de-afară, îţi mai torni şi apă 
fierbinte în stomac. Ceai, brr... 


— Ar trebui să-1 încerci, Kir lorgos, răspunse bucătarul, sorbind 
ceaiul cu zgomot. Când i se năzărea, tata făcea pe doftorul în 
sat. Zicea că răul se vindecă tot prin rău sau tocmai dimpotrivă. 
Aşa, de pildă, ţi se aprind matele: ori le mai încălzeşti cu o 
cataplasimă, ori le îngrijeşti cu gheaţă. Cald peste cald poate să 
scadă căldura. Uite, să zicem că eşti rănit. Rana s-a infectat. Ce 


faci ca să scapi de temperatură? Înroşeşti un fier în foc şi arzi 
carnea acolo unde face puroi. Nu-i aşa? 


— Şi ajutorul tău unde este? 


— L-am expediat pe punte. El e ca dumneata, nu vrea să bea 
ceai. Şi i-a venit aşa ca un leşin. 


— Adevărat, aici te înăbuși. 

— Trombele trebuie să fie înfundate. 
— De ce nu dai de ştire şefului? 

— AŞ, o să se destupe ele... 


— Cum aşa? O să se destupe de la sine? Sotiris se uită cu ochii 
săi strălucitori la nostrom şi dădu din umeri: 


— În viaţă, Kir lorgos, nu trebuie să-ţi pese. Cu timpul toate se 
orânduiesc. Uite, mama: zece ani şi mai bine s-a zbuciumat să 
aibă un ţânc. Du-te cu luminări la Maica Domnului, freacă-te eu 
usturoi unde trebuie, gustă cea dintâi din mâncarea femeilor 
însărcinate. Nimic. Până în ziua când nişte pescari de bureţi au 
debarcat la Skiros. Pesemne că au căzut tocmai în ziua potrivită, 
de vreme ce după nouă luni m-am născut eu. Aşa cum spuneam, 
Kir lorgos, totul se aranjează. E destul să aştepţi. 


Bucătarul mai aruncă o privire nostromului şi continuă să-şi bea 
ceaiul. lorgos ştia că Sotiris este un optimist înfocat. Avea o 
înclinare pentru adevărurile generale pe care le ilustra însă cu 
exemple schiloade. Morala lui era totdeauna aceeaşi: trăim în 
cea mai bună dintre lumi, nimic supărător cu adevărat nu se 
poate întâmpla şi tendinţa firească a evenimentelor neplăcute 
este de a se preschimba în contrariul lor. 


— Vaisăzică, aştepţi ca trombele de aer să se curețe singure, ca 
pisicile? Zise şeful de echipaj supăraT. Şi securitatea bărcii? Nu- 
ţi pasă de loc? Poate că nu te afli în aceeaşi oală cu noi. 


Bucătarul îşi mângâie pieptul, pe care muşchii îi aliniau ca nişte 
sâni. 


— Nu te încălzi, Kir lorgos, zise el surâzând Nu e momentul. Cit 
despre securitatea bărcii, mai vezi şi de alţii. Mie nu trebuie să- 
mi cereţi prea mult. Eu sânt bucătar. De vreme ce nu ard 
buratele... 


Hotărât lucru, de la Sotiris ăsta nu era nimic de scos. Nostromul 
îi luă ceaşca din mină, o mirosi şi i-o dădu înapoi, strâmbându- 
se. Pe urmă, apucând o cârpă azvârlită pe masă îşi şterse gâtul 
leoarcă de sudoare. 


— Du-te da naiba cu ceai cu tot, mormăi el. Mă duc să-i spun 
Pelicanului să cerceteze trombele. 


— Nu te mai osteni, Kir lorgos, strigă bucătarul în urma 
nostromului, care tocmai ieşise din bucătărie. Ai să vezi că-ntr-o 
bună zi se curăţă ele de la sine... 


lorgos ocoli culoarul maşinilor, unde ar fi putut să dea de 
mecanici, şi, cu băgare de seamă, o apucă pe scara îngustă de 
lemn care ducea de la puntea de jos la cale, Din ziua când 
locotenentul îi băgase un cui în inimă, pândea prilejul de a 
cerceta mai de-aproape încărcătura vaporului. Bineînţeles, 
tânărul ofiţer nu-i mărturisise ce gândea în fond... Cu toate 
acestea întrebările lui erau pline de subiînţelesuri. Skiroţii 
ambarcaţi pe Port Polis aveau vederea scurtă, ca nişte oameni 
sărmani şi neştiutori ce erau. Dar Capetan Fortis încărunţise pe 
pasarelă. Din ce motive primise să comande această 
strecurătoare putredă? Trebuie să fi avut motive, şi încă 
temeinice. Vorbele locotenentului lăsau să se înţeleagă că nu 
toate puteau fi mărturisite, lorgos voia să ştie cum stau lucrurile. 
În fundul calelor, o căldură ce duhnea ca din măruntaiele unui 
trup îi tăie răsuflarea simțind o greutate pe piept, înaintă încet, 
luminând cu lanterna sacii stivuiţi în rânduri încrucişate. Ruliul 
aproape nu se simţea, şi lemnăria vasului vibra numai de 
duduitul maşinilor. 


Nostromul se opri, lăsă jos lanterna şi tăie cu briceagul un sac. 
Apropiind de lumină pulberea ce-i căzu în mână, o cercetă eu 
băgare de seamă. Săpunoasă la pipăit, bătea mai mult în 
cenuşiu decât în alb şi avea un miros aparte. Era pesemne 
bauxită, minereu pe care Grecia îl producea în cantităţi mari şi 
din care se extrage aluminiul. După spusele lui Fortis, guvernul 
indian cumpărase pentru tânăra sa industrie aeronautică. Dar să 
fie oare bauxită chiar în toţi sacii? Cum să afle? lorgos trecu mai 
departe şi luă la întâmplare un alt sac, pe urmă altul şi iar altul. 
Din fiecare ieşea aceeaşi pulbere cenuşie. Stăruitor nostromul se 
duse în cala de sub castelatură şi continuă să cerceteze, ici şi 
rolo, încărcătura sacilor. Tocmai când credea că a terminat, se 
opri în faţa unei uşi perfect închisă, zăvorită şi încuiată cu lacăte. 
Să fie al dracului dacă se aştepta să mai găsească vreun 
compartiment în acest capăt al vasului, unde anume se afla fără 
îndoială, în dreptul teugii. Asta să fie oare faimoasa „cală de 
pulbere” cu care erau prevăzute numeroase cargouri? Nu ştia că 
şi Port Polis are una. 


Inima îi bătea cu putere. lorgos începu să pipăie zăvoarele şi 
lacătele, să le zgâlţâie. Ce dobitoc! Să nu aducă el un drug de 
fier! Ar fi putut să scoată niturile. Tunând şi fulgerând contra lui 
însuşi, le zgâilţăi cu sălbăticie. Deodată unul dintre ele cedă. 
lorgos nu îşi credea ochilor. Bulonul se rupsese în două de la 
jumătate, ros cum era de rugină. Mormăind, nostromul atacă un 
alt bulon care sări, ca şi cel dintâi. De putredă, e putredă 
afurisita asta de rablă! Ţi se sfărâmă între degete, ce să mai 
vorbim! 


Leoarcă de sudoare, nostromul trase zăvorul. Uşa se deschise 
scârţâiind. La lumina îndoielnică a lanternei, i se păru mai întâi 
că vede şi alţi saci, dar se înşela. Rânduite ingenios, astfel încât 
să lase liberă circulaţia aerului între rânduri, mai multe lăzi se 
îngrămădeau unele peste altele. Din ce în ce mai intrigat, 
nostromul dădu la o parte una din ele şi smulse scândurile, care- 
o acopereau. Nişte ouă metalice vopsite în roşu ieşiră la iveală 
din rumeguşul de lemn. Grenade... 


lorgos dădu din cap. Port Polis fusese încărcat înainte de 
angajarea echipajului. Nici căpitanul Fortis, nici vreo altă 
persoană de pe bord nu suflase un cuvânt despre această 
încărcătură. Contrabandă? Hm, asta ar lamuri multe lucruri! 
lorgos închise lada la loc şi avu grijă să bată cuiele. Acum era 
grăbit să se întoarcă pe punte, deoarece se înăbuşea, simţea că 
ameţeşte şi urechile îi vâjâie. 


Soarele scăpătase, dar o zăpuşeală cumplită domnea în aer şi pe 
mare. Se zăreau în depărtare, la orizont, nave cu vele, poate 
şebecuri arabe, ce păreau abătute din drumul lor, intrate într-o 
zonă de calm plat. 


lorgos se izbi de Marcos. Era tocmai omul pe care-l căuta. Dar 
înainte de a-i fi putut pune cea mai mică întrebare, sfrijitul îi făcu 
semne misterioase şi-l duse după un arbore care-i ascundea de 
vederea ofiţerilor de pe pasarelă. 


— Nostromule, îi spuse, gafând. Ai auzit, azi noapte? 

— Ce să aud? Întrebă lorgos aspru. 

— Se şuşotea prin toate colţurile, se uneltea în lege, îţi spun. 
— Cine uneltea? Întrebă lorgos căscând ochii. 

— Oamenii, cine vrei să uneltească? Există agitatori, roşii... 


— Ce-mi tot cânţi acolo? Te-ai ţicnit, ori ce? Marcos se strâmbă 
şi-şi frecă mâinile. Avea aerul să spună: „Ştiu eu ce ştiu...” 
Adăugă, privind cam cruciş, de atâta patimă câtă punea în 
vorbele sale repezite: 


— S-au suit pe punte. Era lună. Ziceau: „Când Scorpionul şi 
Săgetătorul vor fi în confluență, dăm lovitura. Peste bord cu 
patronul. Proclamăm Sovietul...” Asta ziceau, nostromule, i-am 
auzit cum te aud. Sunt nişte diavoli, diavoli adevăraţi, adăugă el 
cu vocea scăzută. Au prins un şoarece din cală, i-au tăiat gâtlejul 
şi l-au sacrificat, murmurând farmece. Când se va face ziuă, nu 
vor şovăi, să ştii de la mine. Am vrut să te previn. 


lorgos era atât de buimăcit, încât nu găsi nici o vorbă potrivită 
cu care să răspundă acestui delir. Marcos era un om ciudat. 
Căldura însă trebuie să-i fi sclintit rău de tot căpăţână. 
Nostromul se hotărî să nu ia în seamă aceste rătăciri, de teamă 
să nu le dea el însuşi o aparenţă de temeinicie. 


— Astea-s prostii, băiete, zise el cu prefăcută nepăsare Ai visat 
urât. Pe mâne alta mă frământă. Ascultă-mă bine şi răspunde-mi 
cum trebuie! Când m-am urcat pe Port Polis La Pireu, tu ştiai că 
vasul are o încărcătură de armament. De ce nu mi-ia spus 
nimic? 


Marcos lăsă în jos colţul buzelor, în chip de dispreţ, expresie 
care, presimţi îndată nostromul, nu avea nici o legătură cu ceea 
ce urma să spună. 


— Aşa e, zise Marcos cu convingere. Vor să pună mâna pe arme 
şi să ne vie de hac: mie, dumitale, ofiţerilor şi lui Capetan Fortis. 
Îi cunosc eu, ce mai! Dacă pot să ne facă să sânge-rău, o fac 
fără nici o şovăire Uite, în timpul războiului... Adăugă el cu o 
strâmbătură care semăna a surâs de încredere. M-am ferit. Nici 
cu unii, nici cu ceilalţi, Dar aveam o puicuţă, cum n-ai să 
întâlneşti pe toate drumurile. Se cam ţinea ea după nemti şi 
nemţii erau nebuni după ea. Pe atunci nu prea găseai de ronţăit, 
şi fără ea nu ştiu ce m-aş fi făcut. Ei bine, mă crezi? În '44, prin 
decembrie, când roşii stăpâneau oraşul, a trebuit să mă pitesc, 
fiindcă mă condamnaseră la moarte, blestemaţii... Îţi dai seama. 
Să te culci eu cine ai poftă nu e totuşi o crimă. Şi pe urmă, în nici 
un caz, pe nemţişori nu i-am inventat eu, nu. Ca să vezi. Chiar 
aici, şuşoti el, au o,. Cum zic ei?... O ramificaţie. Nu se dau 
înapoi de la nimic, pe cuvântul lui Marcos! Nu le placi. Te curăţă! 
Scurt! 


Marcos avu iarăşi o expresie rătăcită, ca şi cum ar fi descoperit o 
ameninţare nelămurită dar groaznică, de proporţii cosmice. Pe 
nostrom îl trecu un fior. Marcos era oare bolnav de-a binelea? Să 
amestece horoscopul cu roşii, să amestece o târfă a lui cu 
complotul împotriva căpitanului, toate acestea nu arată oare că 
s-a scrântit ceva în capul băiatului? lorgos renunţă să-l mai 


întrebe de prezenţa armelor pe bord, ce încredere putea să aibe 
în spusele lui? Mai bine să încerce pe altă cale. 


Marcos părea gata să dea drumul altor tirade, dar nostromul tăie 
scurt convorbirea. 


— Fă-ţi nod la limbă, auzi, băiatule! Destul pentru azi. Şi te 
sfătuiesc să nu mai trâăncăneşti şi faţă de ceilalţi. Au să creadă 
că ţi-ai pierdut busola şi-au să te trimită la balamuc. 


— Ceilalţi, nostromule? Întrebă Marcos pe un ton de dojană. 
Care ceilalţi? Păi tocmai ceilalţi. 


Dar lorgos se şi îndepărta dând din umeri. Avea o intuiţie 
pătrunzătoare, lămurită, că Marcos îl ameninţă cu pumnul, pradă 
unei furii neputincioase. Dar nu întoarse capul. Pe teugă, 
oamenii şedeau în jurul Pelicanului. Bătrânul lemnar îşi mesteca 
vorbele, făcând să-i tremure guşa. După cum apunea el, 
barometrul se prăbuşise subit. Radiogramele erau tulburate de o 
formidabilă furtună magnetică. Toate vânturile din larg aveau să 
se arunce în golul de aer pe care-l făcuse depresiunea. Port 
Polis era ameninţat de una din acele furtuni groaznice, pe care 
le dezlănţuie musonii. 


X. 


Caraviţas îşi termina tocmai rondul. Copleşiţi de căldură şi 
epuizați nervos, oamenii erau totuşi pregătiţi. 


Mai adineauri, pe când cobora în cala de provizii, locotenentul 
auzise pentru prima oară în viaţă „privighetoarea”. Din timpuri 
uitate, marinarii numesc astfel ţipătul jalnic pe care-l scot 
şoarecii într-un glas când, izgoniți de sete din culcuşurile lor, 
joacă nebuneşte împrejurul rezervoarelor cu apă de băut ale 
navei. 


Caraviţas puse mâna pe clanţa de bronz şi o trase iute înapoi, 
mormăind o  înjurătură: simţise o puternică descărcătură 
electrică. Obiectele metalice de pe Port Polis condensau 
electricitatea şi pârâiau de scântei nevăzute. Aerul foşnea ca o 


mătase mototolită fără încetare. La orizont, soarele era doar un 
balon de flăcări cu marginile conturate. În partea opusă, cerul se 
brăzda de fulgerele căldurii. Un nor urca drept în sus, 
desfăcându-se ca o imensă coloană corintică. Încet-încet 
capitelul devenea fronton şi o nouă coloană se avânta, de 
dincolo de marea neteda ca oglinda, pentru a-1 sprijini. 


Caraviţas contempla cu exaltată duioşie norii cumulus care se 
îngrămădeau. Forma lor de templu grec îi apărea ca un semn al 
destinului. Aici, pe marea aceasta ce se va dezlănţui în curând 
avea să se isprăvească poate viaţa lui, care arsese şi era gata să 
se stingă. Ascunzând tuturor slăbiciunea sa extremă de ofticos, 
Caraviţas nu se ţinea pe picioare decât datorită acestei unice 
speranţe: să moară marinar, să scape de agonia lungă, la care îl 
condamnau plămânii lui răvăşiţi de boală. Port Polis avea puţini 
sorţi să scape de îmbrăţişarea musonilor. Dacă o fi să se înece, 
Caraviţas nu va fi singurul acoperit de valuri. Puțin îi păsa. Deşi 
tânăr, se afla la hotarul morţii. Nepăsarea sa faţă de soarta 
celorlalţi nu era chiar egoism. Dar în faţa veşniciei, o viaţă 
omenească, oricare ar fi fost, îi părea din cale-afară de scurtă şi 
cu totul neînsemnată. Câţiva ani mai mult sau mai puţin. 
Speranţa de supravieţuire a camarazilor săi nu era, faţă de 
nestrămutarea morţii, decât o amăgire măruntă de care nu se 
preocupa. Gândirea sa, năzuind spre metafizică, mergea atât de 
departe, plutea la o înălţime atât de mare, încât perspectivele 
pământeşti se ştergeau, zigzagurile destinelor individuale se 
nivelau. N-avea nevoie să dorească potopul ca o despăgubire 
amară a propriei sale morţi. Potopul era necontenit şi numai 
miopia de furnică a omului putea să nu-l vadă. Oricum, nici de 
viaţa asta, nici de viaţa cealaltă nu-i păsa, ci numai de „trecere”. 
Să fie scurtă şi să aibă pecetea demnităţii, iată ce trebuie să 
ceară de la bunăvoința zeilor un om cu sufletul tare. 


Cufundat în aceste gânduri, locotenentul îşi înfăşură mâna într-o 
batistă şi împinse uşa spiralului. Se opri fără voie şi încruntă 
sprâncenele. Manos, însărcinat să curețe pasarela, ieşea din 
cabina lui Capetan Fortis. Bine, dar el nu era de cart. 


Oricât i-ar fi plutit gândurile în sferele înalte al e cerului, 
Caraviţas îşi păstra încă reflexele ofițerului de marină. Prezenţa 
aceistui marinar uşuratic în cabina căpitanului, la o oră 
nepotrivită, izbea spiritul său de ordine. Manos trebuie să-şi fi 
dat seama de încălcarea disciplinei, căci se înroşise pană în 
vârful urechilor, în culoarul strâmt, cei doi bărbaţi se priviră în 
tăcere câteva clipe. Caraviţas îşi aminti apoi că peste câteva ore 
Port Polis avea să fie jucăria oceanului înfuriat, şi mustrarea ce-i 
ardea buzele i se păru zadarnică. Privirea sa înfrigurată alunecă 
peste Manos şi se înfipse în depărtare. Simţindu-se iertat, 
matelotul se dădu la o parte pentru a-i face loc să treacă. 


În careu locotenentul îl găsi pe Capetan Fortis, pe Panaiotis, 
secundul, pe mecanicul şef şi pe radiotelegrafistul care se 
aşezaseră la masă. Panaiotis ar fi trebuit să fie pe pasarelă, dar 
prevăzându-se vreme rea, Fortis ceruse tuturor ofiţerilor să se 
folosească de ultimele clipe de acalmie pentru a lua un prâmz 
substanţial şi-l însărcinase pe Thassois, timonierul, să ţină 
drumul şi să supravegheze marea. 


Ofițerii erau în cămaşă şi cu tot ventilatorul electric, pete mari 
de sudoare le apăruseră la subţiori. 


Agis servea masa. Prea puţin inteligent, musul avea în schimb 
mâini dibace, se deprinsese cu viaţa de pe vas şi eu micile 
îndatoriri ce-i cădeau în sarcină. Tocmai servise nelipsita carne 
de vaca pe care bucătarul se străduia s-o ascundă, gătind-o în 
fel îşi chip şi pe care secundul împreună cu Barba Costas, burtă 
de popă, amândoi, o atacaseră fără întârziere. 


Mai mult ca oricând, Caraviţas n-avea poftă de mâncare. S-ar fi 
zis că organismul său, ostenit de a tot lupta cu boala, respingea 
orice hrană. Pigulea când şi când o bucăţică din farfurie, fără a 
se hotărî s-o ducă la gură. Comesenii tăceau toţi, afară de 
Măgăraş, radiotelegrafistul. Acesta, victimă a miopiei şi a 
tulburării, pusese mâna pe lingură în loc de cuţit şi încerca 
zadarnic să taie carnea împingându-şi cu arătătorul ochelarii ce-i 
alunecau pe nasul cârn, îşi dete seama în cele din urmă de 
greşeală. Mânuia, acum, cuțitul, dar aşa, la întâmplare, făcând 
să scârţâie farfuria, iar el continua să vorbească repezit şi cu o 


urmă de afectare în glas. Prinsese mai adineauri semnalele S O 
S. Emise de mai multe vase aflate în primejdie, care se găseau 
însă la o distanţă prea mare pentru ca Port Polis să le poată veni 
în ajutor. Cel puţin aşa îşi închipuia radiotelegrafistul, care avea 
îndoieli asupra poziţiei lor exacte. 


— Ce să fac, domnilor, zise el ştergându-se la gură, pâcâie în 
cască de-ţi ţiuie urechile. Parcă aş auzii clopote. Mă gândesc 
doar - şi e datoria mea să vă spun - că n-am trecut niciodată 
prin asemenea furtună magnetică. Când vom ajunge în miezul 
ei, mesajele noastre vor fi prinse tot atât de greu cum prindem 
şi noi acum pe ale altora... 


Măgăraş îşi roti privirea înecată în apa tulbure a ochelarilor săi. 
Izolat de restul lumii prin miopia sa, era incapabil să controleze 
efectul vorbelor sale asupra celor din jur. De aceea nici nu avea 
aerul să-şi dea seama că felul său de a privi furtuna magnetică 
drept mai gravă decât vijelia care-l pândea pe Port Polis îi 
necăjea cum nu se poate nuai mult pe comeseni. 


Capetan Fortis furişă o privire grăitoare mecanicului şef. Furtuna 
avea să ceară o sforţare teribilă fochiştilor şi mecanicilor. Și 
Capetan Fortis ştia mai bine ca toţi că maşinile lui Port Polis erau 
şubrede şi că fără Barba Gostas, cârpaci de geniu, ele ar fi 
clănţănit şi pe timp frumos. Oare aveau să se ţină bine până la 
capăt? Asta era cu totul altceva. Fortis blestema furtuna 
păcătoasă care putea să-i primejduiască planurile. Sfârşind 
masa, el îşi trase scaunul mai înapoi, ca să fie chiar în dreptul 
curentului de aer pe care-l făcea ventilatorul. 


— Prieteni, mormăi el, frecându-şi bărbia spânatecă. Cred că o 
să ne cam zgâlţâie. Tăbăceala pe meleagurile astea şi în 
anotimpul ăsta nu e o plăcere. Dacă maşinile se ţin bine, fug de 
furtună. Dacă nu, voi pune la capă. Gred că stânteţi de acord? 


Ultima întrebare fusese pusă doar de formă, căci Fortis dădea 
ordine fără să întrebe pe nimeni, dar într-un chip care să convină 
cât mai mult firii bănuitoare şi îndărătnice a skiroţilor. Cu toate 
acestea,  neştiind nimic despre starea sufletească a 
locotenentului Caraviţas, rămase surprins când acesta zise: 


— De ce să fugim de furtună, comandante? Port Polis va fi 
repede ajuns din urmă. Ne obosim degeaba... 


Panaiotis, secundul, tresări. Caraviţas, fost elev al Şcolii de 
Navigaţie, nu era în ochii săi decât un băiat de bani gata, 
ignorant şi pretenţios. Cu ce drept îşi permite să pună în discuţie 
directivele lui Capetan Fortis? Oare pentru că e singurul de pe 
acest vapor care a pretins şi a obţinut să i se spună de către 
toată lumea dumneavoastră, îşi închipuie că ştie mai mult chiar 
decât şeful? 


— E o părere, zise el sec. Nu o împărtăşesc. Spusese „părere” pe 
tonul care s-ar fi potrivit cuvântului „injurie” sau „crimă”. 
Panaiotis era un om iute. Orice împotrivire îl iscotea din sărite, 
şi, într-o zi, la Malta, plătise scump faptul că uitase să se 
ferească de el însuşi. Cu toate acestea, nu era câtuşi de puţin un 
ticălos. Dimpotrivă, respecta întru totul ceea ce majoritatea 
oamenilor găsesc demn de respect. Avea un cult exagerat 
pentru ierarhie şi disciplină. Cei care se răzvrăteau împotriva 
acestor monştri sacri puneau la îndoială anii îndelungaţi de 
sforţări, mulţumită cărora ajunsese în cele din urmă căpitan 
secund. De altfel, generalizând, el privea lumea ca fiind 
construită tot atât de solid după cum e organizată o navă. Să 
critici autorităţile înseamnă să te pui, oarecum, în afara legii. Să 
te abaţi de la tradiţie, de la ideile sănătoase împărtăşite de 
societate, înseamnă să batjocoreşti strădaniile graţie cărora un 
om de treabă ajunge să urce treptele scării sociale. Astfel, 
conformismul lui Panaiotis era reversul ostenelilor sale, a 
sacrificiilor făcute, după cum fanatismul unui monarh nu este 
adesea decât reversul îndoielilor care îl împresoară. 


— Port Polis a trecut prin atâtea, reluă secundul. Dacă-l va 
ajunge din urma furtuna, vom vedea ce-i de făcut. Dacă vor 
osteni cărbunarii, ei bine, o să-i înlocuim. 


— Dacă oamenii ostenesc, ostenesc şi maşinile, obiectă 
locotenentul. 


— Chiar dacă vom da maşinilor presiunea maximă ca să fugim, 
ele vor fi mai puţin puse la încercare decât dacă marea se 


năpusteşte asupra noastră, vântul fiindu-ne împotrivă, zise 
secundul încruntându-şi sprâncenele. N-am dreptate, Barba 
Costas? 


— Adevărat, zise scurt mecanicul şef. 


Cu gâtlejul strâns, Caraviţas abia putu să înghită o bucată de 
carne. Bău şi o gură de apă minerală... 


— Şi dacă, după ce aţi obosit zadarnic maşinile, furtuna vă 
ajunge din urmă şi sunteţi nevoiţi totuşi să puneţi la capă? Zise 
el. 


Panaiotis îşi mototoli şervetul cu mâna dreaptă. Broboane de 
sudoare îi apărură pe frunte. Stăruinţa acestei mici haimanale 
de locotenent îl irita. În sinea lui era supărat pe Capetan Fortis 
că stârnise discuţia. Un veteran din vechea gardă n-ar trebui 
niciodată să îngăduie să i se discute hotărârile. 


— Când poţi alege între două riscuri, zise el cu glasul biciuitor, 
trebuie să alegi pe cel mai mare? Aşa aţi învăţat dumneavoastră 
la şcoală, domnule Caraviţas? 


Panaiotis subliniase cuvântul „domnule” cu o ironie apăsată. 
Locotenentul părea că simţise lovitura. Încă din prima zi îl privise 
pe secund ca pe un mitocan de care trebuia să se ferească. Dar 
în clipa de faţă nu se gândea decât la un singur lucru: să 
împiedice o manevră care îndepărta Port Polis de furtună. 


— Nu alegeţi, ci îngrămădiţi riscurile, zise el cu voce sugrumată. 
Să fugim de furtună. N-aveţi decât cuvântul frică pe buze. Nu 
cumva ţi-e frică, secundule? 


— Mergi prea departe, Caraviţas, zise alene Capetan Fortis, ca 
pentru a sublinia că numai zăpuşeala era de vină de 
neînţelegerea dintre ofiţeni săi. 


Secundul se încleştase de marginea mesei. Nimic nu se clintise 
pe fata lui de icoană bizantină, dar obrazul lui îmbujorat îi trădă 
deodată mânia. 


— Ai merita o lecţie, Caraviţas, zise el cu dinţii strânşi. Dar nu-i 
timpul pierdut. Află numai că am făcut bătălia Atlanticului pe un 
vas petrolier. Cu buline de stricnină în buzunar. Să te îneci nu e 
nimic, dar să arzi de viu, aş vrea să te văd ca să te ţii bine, 
trebuie să ai stofă, şi nu e nimeni pe lume care să mă poată 
numi laş, Radiotelegrafistul era tulburat de violenţa cuvintelor şi 
de răsunetul vocilor. Pus în inferioritate de miopia lui, socoti că 
poate să întoarcă vorba. 


— Aveam un văr, începu el tuşind, care era pe un vas-cisternă în 
timpul războiului. El mi-a povestit că într-o zi... 


— Mai las-o, intervieni Barba Costas, plictisit. 


Măgăraş tuşi din nou, se întoarse către mecanicul şef şi tăcu. Cu 
capul răsturnat pe speteaza scaunului, Capetan Fortis îi observa 
pe cei doi adversari cu o privire subţire şi ascuţită. Pleoapele ii 
erau atât de grele, încât păreau simetrice cu pungile de sub 
ochi. Un freamăt pe faţa lui spânatecă arăta că e gata să 
vorbească, dar îşi prelungea tăcerea înadins. 


— E botărât, zise în cele din urmă cu acel glas înfundat care 
mânca unele silabe. Schimbăm drumul. Panaiotis, du-te şi 
supraveghează manevra! Şi tu, Barba Costas, fă tot ce poţi şi 
forţează maşinile. Chiar dacă furtuna ne ajunge, tot e mai bine 
să-i dăm ocol. Haideţi, copii, nu vă mai ciorovăiţi degeaba. Nu 
putem să ne luăm la trântă cu marea şi totodată să ne certăm 
între noi. Hai, Panaiotis, Caraviţas, daţi-vă mâna! 


Se ridică cu stângăcie şi corpul său uriaş, încovoiat, exercită în 
camera strimtă o constrângere fizică ce părea că se datoreşte 
atât masivităţii cât şi mişcărilor sale încete, de o majestate 
vegetală. Ceilalţi se ridicară şi ei. Secundul şi locotenentul îşi 
deteră mâna, căutând să nu-şi întâlneaseă privirile. Panaiotis 
părăsi cel dintâi careul, urmat aproape îndată de Barba Gostas. 
Peste puţin, Capetan Fortis rămase singur în faţa mesei grele, pe 
care curentul de aer al ventilatorului o mătura în răstimpuri 
mereu egale. Avea un simţ foarte pătrunzător pentru tot ce tine 
de bunul mers al vasului. De aceea, încă de mai multe zile îşi 
dădea seama că ceva scârţăie pe Port Polis, atât în privinţa 


ofiţerilor, cât şi în privinţa echipajului. Era un rău nedesluşit 
căruia nu izbutea să-i pună diagnosticul, îşi puse de gând să 
aibă o convorbire între patru ochi cu şeful echipajului. 
Deocamdată întreaga sa luare-aminte avea să fie îndreptată 
asupra taifunului. Şi nu numai luarea-aminte, ci toată ştiinţa, 
toată experienţa sa. Ar fi fost o prostie, să-i fie smuls câştigul de 
furia oarbă a mării. Zarurile erau măsluite, bineînţeles, dar el n- 
avea să câştige decât putea să joace în voie ultima lovitură. 


XI. 


Port Polis se deplasa cu toată puterea aburilor spre răsărit, 
având furtuna pe urmele sale lochul arăta treisprezece noduri, 
dar furtuna mergea mult mai repede. După o cursă inegală de 
câteva ore, nimeni de la bord nu se mai îndoia că vijelia îl va 
ajunge din urmă pe fugar. 


Posaci, marinarii trebăluiau pe lingă baleniere, şi picioarele lor 
goale şi plate lăsau urme umede pe lemnul uscat al punţii. 
Controlau proviziile de pe bord, frânghiile macaralelor şi 
cablurile vinciunlor. Unii dintre ei dregeau fileurile de salvare. 
Aceste treburi mărunte şi rău-prevestitoare nu erau făcute să le 
ridice moralul. Mişcările lor ostenite şi leneşe trădau un stoicism 
străvechi. Din când în când, aruncau priviri bănuitoare către 
norii care se îngrămădeau la orizont şi către soarele colţuros şi 
palid ce se ivea dintr-o lumină de pulbere. 


Nostromul se ducea de la unul la altul, tăcut, cu sufletul tulburat. 
Între aceste cârtiţe oarbe, care abia începeau să se neliniştească 
de soarta lor, şi el însuşi, vijelia avea să hotărască. Triumful său 
va izbucni o dată cu dezastrul. Dar putea oare să se bucure? La 
ce servea luciditatea cu care îi înfrunta pe ceilalţi, de vreme ce - 
întocmai ca şi ei - era prizonierul întâmplărilor. Se lăsase înşelat 
la plecare, iată adevărul! Scoţând la iveală înşelăciunea, se 
umflase în pene fără să aibă de ce. Însă asta era o amăgire şi 
mai rea decât înşelăciunea dintâi. Dăduse pe faţă primejdia. Ei 
şi? Putuse oare schimba cât de cât mersul Lucrurilor? Scăpa 
oare cel puţin de nelinişte? lorgos era nevoit a-şi mărturisi că 
judecata, lipsită de mijloace de acţiune, înteţeşte simţul 


apăsător al neputinței. Slaba mulţumire de a fi avut cel dintâi 
dreptate este, în cazul acesta, mângâierea celui lipsit de putere. 


lorgos se întoarse pe călcâie. De pe pasarelă, locotenentul 
Caraviţas, cu mâiniie pâlnie la gură, îl chema. Mecanicul şef cere 
ca nostromul să se ducă îndată la el. lorgos rămase câteva clipe 
nemişcat. O adiere venită dinspre larg îi gâdila ceafa. În căldura 
jilavă, era ceva asemănător cu o atingere sinistră. Cu ochii 
strânşi, nostromul scrută orizontul cu duşmănie. Marea avea 
luciul şerpuitor al unui caşmir măsiliniu. În depărtare, sumbra 
fortăreață a norilor care se clădea sporise cu încă un foişor, „Se 
apropie... Gândi lorgos. Nu mai ajungem departe”. 


Pe culoar se încrucişă cu unul din tinerii mecanici însărcinat să 
curețe buncherele. Cu pasul nesigur, cu faţa mânjită de cărbune 
şi cu orbitele albe, părea un coşar niţel afumat. Lacrimile 
săpaseră două brazde pe obrajii săi negri. Oare fumul îl făcuse 
să plângă? 


lorgos se cufundă în camera cazanelor. Acolo domnea o căldură 
atât de înăbuşitoare, încât deschise gura ca un peşte afară din 
apă. Gâfâind, se uită la oamenii oare se osteneau cu lopata în 
mâini. In gura căscată a focarelor, caracatiţe de foc îşi aruncau, 
viclene, tentaculele, ca şi cum ar fi vrut să apuce cu fiecare 
întoarcere a flăcării braţele care le hărţuiau. Oamenii munceau 
din greu, şi pâlpâirea focarelor făcea la picioarele lor nişte pete 
roşii asemenea unor băltoace de sânge. 


În camera maşinilor, alături de cazane, aerul mirosea a ulei şi a 
metal supraîncălzit. lorgos păşi înăuntru sfios, ca totdeauna 
când trebuia să se apropie de monştrii de oţel în plină acţiune. 
Cilindrii, capetele de manivelă aruncau fulgere. Scânteierii lor de 
pumnal îi răspundea strălucirea dulce a aramei. Bielele cu 
încheieturi rotunde se mişcau încoace şi încolo, ca mădularele 
unui isohelet, aruncând pe pereţi lungi umbre în zigzag. Ele 
ţâşneau şi se strângeau metodic, umbrele înmulţeau mişcările 
sacadate, astfel încât sala întreagă se scălda în frenezia unui 
dans macabru, orânduit cu precizie maşinală. 


îmbrăcat într-o cămaşă cu mâneci scurte şi unsuroasă, cu o 
cârpă atârnată la brâu, Barba Gostas, mecanicul şef, 
supraveghea manometrele. Privirea grea îi cădea asupra acelor, 
vrând parcă să le insufle voinţa lui. Ca dezamăgit de zadarnica 
sa încercare de a înlătura farmecele, bătrânul izbi cu un deget 
cocârjat în geamul aparatelor, în chip de mustrare. 


— A, iată-te, spuse el zărindu-l pe nostrom. Am o vorbă cu tine, 
lorgos. Vino în cabina mea, să fim mai liniştiţi, Dimitris! Strigă el 
spre fundul sălii. Mă duc pentru o clipă sus. Stai cu ochii la 
presiune! Suntem la douăzeci... Asta e tot ce se poate face. 


Ştergându-şi mâinile pe cârpa mânjită de ulei, o luă înainte şi-l 
conduse pe nostrom în cabina sa. Cămăruţa strimtă, pe care 
lorgos nu o vizitase încă, avea pereţi, goi şi daţi cu var, 
asemenea unei celule de schimnic. Ferestrele erau prevăzute cu 
perdeluţe de etamină. Nici rafturi, nici farfurii, nici haine 
aruncate prin colţuri. Era celula cea mai sihastră în care lorgos 
pusese vreodată piciorul. 


Nostromul se aplecă asupra unei fotografii înfiptă cu boldul 
deasupra cuşetei. O femeie îmbrăcată orăşeneşte ţinea o mână 
de stăpân pe capul unui băieţaş. Trăsăturile ei semănau mult cu 
ale mecanicului. 


— Fiică-ta? Nu se poate! Exclamă lorgos. Ei, dar înţolită mai e... 
o adevărata doamnă! Pe la Skiros n-a văzut-o nimeni, după câte 
ştiu...! 


Un val de tristeţe încreţi obrazul tăbăcit şi grunzuros al lui Barba 
Gostas. 


— lartă-mă, bătrâne frate! Ispuse nostromul cu părere de rău, 
crezând că a zgândărit durerea unei pierderi. Nu ştiam că... 


— N-a murit, dacă asta vrei să spui. Dar e tot aia... S-a măritat la 
Halkis cu un băcan angrosist. Se crede cineva şi-i ruşine cu 
mine. N-am mai văzut-o de mult. Cu toate astea o iubesc, 
adăugă el suspinând. 


Mecanicul şef se aşeză pe cuşetă şi-i arătă lui lorgos unicul 
scaun din cabină. Avea gâtul ţeapăn şi ochiul şters. Nostromul 
zări pe ceafa lui de om bătrân - zbârcită, încreţită, scorţoasă ca 
de reptilă - roşeaţa unui buboi în formare. 


— la zi, Gastas, de ce m-ai chemat? Întrebă el ştergându-şi 
fruntea cu antebraţul. 


— Ascultă, lorgos, am presimţirea c-o să iasă râu cu rabla asta. 
Va trebui să ne ţinem strâns uniţi. 


— Maşinile? 

— Mai ales cazanele! Fier vechi. Dacă le forţez, au să crape. 

— Şi unde mai pui c-o să trebuiască să le forţezi, zise nostromul. 
— Da. 


Gânditor, nostromul părea că cercetează în palma sa deschisă 
linia vieţii şi cea a fericirii. 


— Aşadar, zise el, fără să mai punem la socoteală vijelia, o să 
trăim câtăva vreme ca pe vulcan? 


— Dacă zici tu aşa. Bine. Şi atunci? 


— O să am nevoie de oamenii tăi. Şi pe ei o să trebuiască să-i 
forţăm. 


— De-asta m-ai chemat aici? 


Mecanicul şef îşi îndopa pipa cu gesturi din cale-afară de 
migăloase, ca să nu piardă nici un fir de tutun. După ce puse la 
încercare răbdarea nostromului, aprinse un chibrit şi răspunse 
repede, în valul de fum care îi ascundea faţa: 


— Nu, lorgos, nu de asta te-am chemat! În privinţa asta, mă 
bizui pe tine, ca orice om de pe barca noastră. Nu, te-am 
chemat pentru... Îmi vorbiseşi de o hârtie care-ar trebui s-o 
semnăm. Merg şi eu. Semnez ce vrei tu. Dacă o scoatem la 


capăt., cu ce-o mai veni peste noi, avem noroc noroc mult! Pe 
diavol nu trebuie să-l ispiteşti de două ori...! 


Nostromul se scărpina în cap. După atâta trudă, făcea în sfârşit 
un pas înainte. O cucerire de seamă. Barba Costas! Ar fi trebuit 
să se bucure, dar nu, nu se bucura de loc. De unde îi venea 
acesastă descurajare, aeeastă amărăcuine? Îi dădu prin cap ca 
în adâncul desfătării sale ursuze, clocea încă speranţa că poate 
se înşală. Nu e oare greşeala o însuşire proprie omului? Faptul 
de a nu-i fi putut convinge pe ceilalţi nu se datora oare unei 
spărturi în judecata? Atât a vreme cât numai el îşi alinta 
temerile, o îndoială mai era îngăduită. Dar iată că de-acum 
înainte neliniştea îi era împărtăşită. Un om cumpănit, priceput, 
cu mintea rece, dădea greutate, şi ce greutate! Funestelor sale 
prevederi. lorgos fu cuprins de o revoltă înăbuşită 


— A, iată-te, cap gros! Strigă el. În sfârşit, ai trecut de partea 
mea! Mi se pare că e niţel cam târziu, om pierdut! Făceai mai 
bine să-mi fi dat o mină de ajutor cită vreme mai era de ales. 


Barba Costas scoase de sub pernă o batistă roşie, îşi şterse 
fruntea, apoi îşi suflă nasul cu zgomot 


— Vezi că, în sinea mea, mormăi el în pătratul batistei, eu am 
fost totdeauna de părerea ta. 


— În sinea ta, în sinea ta... Că mult ne mai foloseşte asta! Îi 
trânti lorgos ţâfnos. 


— Trebuie să înţelegi,., ei, trebuie să înţelegi! Repetă încetişor 
mecanicul. Suntem nişte sărmani oameni. Oameni sărmani, 
vreau să zic. Nu trebuie să ceri prea mult. Când stai şi cloceşti în 
mizerie, orice schimbare e bună. Da, îţi spui: numai de s-ar 
schimba lucrurile. Nu prea te uiţi bine. Îţi spui: mai rău nu poate 
să fie. Şi îndată ce se pune în mişcare un lucru cât de mic în 
afurisita asta de viaţă, începi să tragi nădejde. 


— Să tragi nădejde, în ce? În minuni? 


— Şi în minuni. Pentru cine e în fundul gropii, să-şi umfle burta în 
fiecare zi e o minune. 


— Aşa e, dar vezi! Câtă vreme trăieşti, nu eşti de loc în fundul 
gropii. Numai când mori eşti. Ei, atunci da, atunci eşti, şi încă de- 
a binelea! Şi uite asta o să ni se întâmple nouă. Barba Costas. 


— Lasă, lasă, deocamdată mai trăiesc, dovadă e cucuiul ăsta din 
ceafă care mă doare al dracului! Şi la urma urmei, ce tot îmi baţi 
capul. Cine te-a silit pe tine să te îmbarci pe strecurătoarea 
asta? 


— Cine m-a silit?... Cine m-a silit? Voi toţi m-aţi silit. Da, voi!... 
Mormăi lorgos, scos din fire. Tu crezi că omul e singur şi că e 
liber să facă totdeauna ce-l taie capul? Am trăit cinci ani printre 
voi. Am prins peşte împreună, am mâncat o pâine împreună, am 
băut adesea din acelaşi gât de sticlă. Voi, însă, m-aţi cam luat 
totdeauna drept străin. Dar ce-aţi fi spus dacă v-aş fi lăsat să 
plecaţi singuri? Bate-n retragere lorgos ăsta, aşa aţi fi spus! Un 
pripăşit care trage chiulul, o viperă pe care am încălzit-o la sânul 
nostru... Nu, nu puteam să fac altfel! Eram dator să vă urmez, să 
împărtăşesc soarta voastră, ori cât aş suferi, să vă sâcâi mereu, 
ca un ţânţar, ca să tulbur somnul ăsta din capul vostru... 


lorgos se întrerupse. Îşi legăna bustul puternic înainte şi înapoi şi 
dădea impresia materială, dureroasă, că se luptă cu sine însuşi. 
Milos, şi pentru a-i lăsa timp să-şi stăpâneaseă tulburarea, Barba 
Costas îşi suflă iarăşi nasul, îndelung şi metodic, lorgos se opri. 
Concentrarea îi încordase vinele tâmplelor până într-atâta, încât 
păreau ea nişte mici umflături ciudate. 


— Ei şi pe urmă, să fie al dracului! Exclamă el deodată. Asta e 
adevărat doar pe jumătate Sunt şi eu un biet om... Aveam şi eu 
nevoie, ca şi voi, de un salariu... 


— Da pentru ce? Întrebă mecanicul surprins. Tu n-ai familie de 
hrănit. 


— Aşa crezi tu, răspunse lorgos cu glasul înăbuşit. 


— A! Exclamă mecanicul şef. Ce spui! Ce spui! Hm! Hm! 


Rumegă o bucată de vreme această mărturisire neaşteptată, 
dar, judecând că nostromul era, la urma urmei, stăpân pe 
secretul său, se feri să-l mai întrebe ceva. Poate că avea să 
vorbească de la sine. Prelungea însă în zadar tăcerea, lorgos 
rămânea cu pumnii strâmşi, cu buzele lipite. 


— Da scrisoarea? Întrebă în cele din urmă Barba Costas. 


— Am s-o fac, zise lorgos. Trebuie să-mi dai o mâna de ajutor la 
ortografie. 


— Şi la mai ce? Întrebă mecanicul arţăgos. Mă iei drept 
secretarul primăriei? Ai face mai bine să te duci la locotenentul 
Caraviţas. Cred că el ar putea să ne... 


— Nu, eu nu cred. Ala pluteşte de pe acum pe... Cum îi zice? Pe 
Stix... 


Cu buzele încreţite ca de un zâmbet silit, nostromul întinse 
mecanicului mâna. Barba Costas i-o strânse îndelung şi arăta 
astfel încrederea, trecând peste lucrurile care nu se spun şi 
peste părerile ciudate care făceau totuşi din şeful echipajului un 
străin, Zăpuşeala continua să plumbuie cerul şi marea. Culca 
fumul care ieşea pe coşul cargoului, iscând o ploaie de funingine 
pe punte. O adiere venea totuşi, din când în când, dinspre fundul 
zărilor întunecate de nori şi înnegrea marea pe mari suprafeţe 
neregulate. Încet, marea se acoperi de vălurele dese şi începu 
să se înspumeze. Umbra se mărea văzând cu ochii, dungată, 
piezişă, asemenea unei perdele imense, pe care o mână 
nevăzută ar fi tras-o numai dintr-o parte. Port Polis era străbătut 
de freamăte prevestitoare. 


În timp ce controla pe teugă munca oamenilor din echipa lui, 
nostromul se lovi de Marcos. 


Marinarul avea faţa trasă şi ochii injectaţi. Şi noaptea asta 
veghease, fără îndoială, ca să poată surprinde manevrele 
„complotiştilor”. Observând la Marcos un tremur la colţurile 


buzelor, lorgos îşi zise că flăcăul fumează haşiş, şi, lipsit de 
această iarbă pe vas, face o criză de depresiune nervoasă. 


— Uite, nostromule, zise Marcos, arătând cu braţul întins şi 
bolbând ochii. Cruci de lemn. 


lorgos se întoarse repede în spre partea din care se apropia 
furtuna Gestul vizionar al lui Marcos exercita o putere de 
sugestie atât de mare, încât, fără să vrea, i se păru că zăreşte 
un cimitir mare întinzându-se la infinit, în care piscul înspumat al 
fiecărui val părea o cruce albă de lemn. 


— la mai slăbeşte-mă cu gogoşile tale! Mormăi el mânios. Îţi dau 
un sfat: debarcă în primul port unde ancorăm. Aerul de mare nu- 
ţi face bine... 


Marcos rânji o clipă. 


— Primul port? Întrebă el. N-o să fie nici un port. Uită-te la 
crucile albe, nostromule Uită-te bine la ele! Asta îi aşteaptă pe 
răzvrătiți! Pedeapsa se apropie. Domnul îi va pedepsi pe 
răsculații cei nelegiuiţi care se joacă cu stelele. El îi va repezi în 
abisuri, aşa cum stă scris. lar cei care încearcă să răstoarne 
legea lui vor fi loviți de trăsnet. N-o să aibă prea mult de săpat. 
Brazdele mării vor fi mormântul lor, şi numai graţia divină le va 
da o cruce, o cruce de spumă., Marcos vorbea ca din carte. 
Elocvenţa lui descusută părea să invoce furtuna. Pradă unui fior, 
nostromul îi întoarse spatele îşi se îndreptă spre teugă. 


O hulă înceată şi lungă ajungea acum vasul dinspre întinsul fără 
de margini. Port Polis începu să ruleze. În depărtare, cerul cu 
norii musculoşi era plin de ameninţări. Lumina mai scăzuse încă. 
Şi marea lua, cu fiece clipă, o înfăţişare tot mai sălbatecă. 


lorgos înainta pe dibuite la piciorul comenzii. Manos punea 
ogarnitură de câlţi unui tambuchi care nu se închidea bine. 
Desluşind în penumbră statura bundoacă a nostromului, îl striga 
cu jumătate glas. lorgos se apropie, apucându-se de o parâmă, 
ca să ţină piept ruliului. 


— Ei, zise el. A imers? 


— Da, răspunse Manos. Dar m-a văzut Caraviţas când ieşeam 
din cabină. 


— Te-a întrebat ce cauţi înăuntru? 
— Nu. 
— N-avea grijă. Nu e turnător. Ei, şi pe urmă? Ai văzut hârtiile? 


— Da. Conosamentul e în regulă, nostromule. Ai nişte idei! 
Explozibilul e trecut fără nici o prescurtare. Scrie: „exploziv 
pentru mine...” 


— Ce dracu! Zise nostromul mirat. Eşti sigur că ai văzut bine, că 
ai citit bine? 


— Sigur, Kir lorgos! 


— Atunci nu mai înţeleg nimic. Afurisită istorie, Manos! Totuşi, 
dacă nu e contrabandă, atunci trebuie să fie altceva. Capetan 
Fortis nu e copil de ţâţă. Ca să accepte riscurile pe care le-a 
acceptat, trebuie să fie un ciolan mare de ros. Ai să-mi spui: „Ce- 
are-a face! Uite vijelia, şi ar fi mai bine să ne gândim cum să 
scăpăm!” Şi ai avea dreptate, fiindcă e tot atât de greu să scapi 
de iad pe cât e de greu să intri în rai! Dar omul e o pasăre 
ciudată. Până la ultima suflare îl sfâşie curiozitatea. Vezi tu, de 
pierdut sânt pierdut, dar eu toate astea aş vrea să ştiu... 


— Ai avut dreptate, Kir lorgos, zise Manos cu voce necăjită. Am 
făcut rău că ne-am îmbarcat. Crezi că o să naufragiem? 


O pală brusca de vânt făcu să vibreze arborii, să scâncească 
sarturile, şi răpi cuvintele nostromului. Marea se brăzda. Port 
Polis rula şi tanga în chip dezordonat. Deodată obiectele de pe 
bord începură să se însufleţească. Tot ce nu era bine ancorat 
scăpa din legături: lăzi, cuşti, butoaie, saci şi unelte jucau pe 
punte şi pe spiraie o sarabandă sminitită. Bordul de servici 
trudea şi sufla din greu să le mai stăpânească, ceea ce nu se 
făcea fără degete zdrobite, fără cucuie şi răni. Însă, chiar 


domesticite şi în pas cu mişcările nepotrivite ale vasului, 
lucrurile aşa-zise neînsufleţite deveneau agresive, îi pândeau pe 
marinari cu colţurile lor ascuţite, cu muchiile lor tăioase, având 
mii de vicleşuguri ca să rănească, să facă rău. Până şi lui Agis, 
musul, care se gândea în sine: „Maică Preacurată, ce ne- 
aşteaptă! O să pătimim...” 


XII. 


Capetan Fortis se ivi pe pasarelă, cu o ultimă sforţare pentru a-şi 
sălta carcasa greoaie Vântul se răcorise şi mătura vasul în 
rafale. Aerul era saturat de umezeală. Fortis îşi simţi plămânii 
îmbâăcsiţi şi tuşi înfundat. Scuipă peste balustradă şi se strâmbă: 
gustul de sare amară în gură anunţa, mai sigur decât 
barometrul, o furtună zdravănă. Cât putea cuprinde orizontul cu 
privirea, ziua şi noaptea stăteau faţă în faţă. Port Polis naviga 
într-un ciucure îngust de amurg artificial, ca un fluviu galben şi 
negru care despărţea lumea celor vii de lumea umbrelor şi 
fantomelor. O hulă prelungă, tânguindu-se de a fi parcurs 
întinderi prea mari, se încrucişa cu valurile scurte şi cârcotaşe, 
acoperite de spumă. 


Fortis îl zări în cele din urmă pe secund, care măsura pasarela 
încoace şi încolo, când scoborând-o cu paşi mici şi repeziţi, când 
suind-o ca un om de la munte, cu pieptul înclinat şi cu genunchii 
îndoiţi. Sprijinindu-se de balustradă, se îndreptă înspre el. 


— Vine ceva năprasnic, şefule, observă Panaiotis îndată ce 
comandantul ajunse în bătaia vocii sale. 


Trombele, Panaiotis! 
— Le-am. lartă-mă, şefule. 


O smucitură a vasului îi apropiase fără voie pe cei doi bărbaţi, şi 
Fortis se izbise cu umărul de secundul său. 


— Trombele, da... Reluă Panaiotis. Am pus să le acopere. Dar 
voiam să-ţi spun... 


Secundul şovăia. Fortis îşi întoarse către el faţa-i spânatică, cu 
ochii depărtaţi şi proeminenţi, de moloh. 


— Voiai să-mi spui 
— N-aş vrea să te supăr, dar... 
— Haide odată! Dă-i drumul! 


— Băieţii murmură, şefule. Cineva trebuie sa le fi sucit capul... 
Mi-e teamă că uneltesc ceva. 


— Nu mai eşti de cart, Panaiotis, du-te şi culcă te! Zise scurt 
comandantul. In orice caz, multă vreme n-ai de dormit... 


— Nu e glumă, şefule, stărui secundul... Panaiotis dădu drumul 
suportului de prelată de care se încleştase. Un ruliu neaşteptat îl 
aruncă brutal, izbindu-l de balustradă. Regăsindu-şi cumpătul, 
se întoarse către Fortis, dar vântul îi seceră vorbele. Marea 
mugea suferindă. Lumina scădea. Norii albi începeau să alerge 
pe suprafaţa apei, amestecându-se cu jerbele de spumă. 
Smuciturile vasului deveneau din ce în ce mai violente. 


După un mic tropot involuntar, secundul veni iarăşi în faţa 
comandantului. Ridică spre Fortus ochii săi albaştri-cenuşii, 
opaci ca faianţa. 


— Trimite să-l cheme pe Marcos, zise el. 
— Pe Marcos? De ce? 
— Ele la curent cu toate. 


Un val mare se izbi la pupa, abătând atenţia lui Fortis. Port Polis 
primi lovitura, fremăta şi se afundă, cu pupa sa rotundă, ca un 
delfin. Comandantul făcu un pas, dar în loc să apuce tubul 
acustic, bătu în geamul camerei de navigaţie. 


— Dă drumul rozei, Thassos! Strigă el. Ţine timona cu burta! 
Pune burta, îţi spun! Atenţie, vine iar! Indreaptă! Indreaptă! 


Vasul se afundă iar şi fu zguduit de o teribilă reîntoarcere a 
valului. De astă dată Fortis împinse uşa timoneriei, urmat de 
secund. Un vârtej de apă sărată şi de spumă năvăli o dată cu ei 
în cameră. 


— La stânga, cinci grade, comandă Fortis. 


— Cinci grade la stânga, repetă Thassos, timonierul, cu o voce 
calmă. 


— N-ai auzit ce ţi-am strigat adineauri? 
— Fac tot ce-mi stă în putinţă, şefule! 


În camera de navigaţie mai domnea căldura de după amiază. 
Prin geamurile spălăcite se vedea teuga udă şi etrava care 
dispărea din când în când în vâltoarea spumei. Mai încolo totul 
se tulbura. S-ar fi zis că e un cazan fumegând de smoală şi de 
bazalt, asupra căruia suflau mii de vrăjitoare. 


Fortis, care se aplecase pe masa hărților, simţea în spatele său 
prezenţa secundului. Lăsă lada cu pavilioane de care se rezema, 
se întoarse pe călcâie, cu umerii săi laţi, într-o mişcare de 
proastă dispoziţie. 

— Tot aici eşti? 

— Şefule. 

Fortis îşi puse mina uriaşă, grasă şi grea pe umărul lui Panaiotis 
împingându-l spre unul din ungherele camerei, unde să nu-i 
vadă timonierul, îi mormăi aproape de ureche: 

— Tu, Panaiotis, ai cam început să mă pisezi cu istoriile tale! 

— Astea nu-s istorii, şefule. 

— Vrei să mă faci să cred că există răzvrătiți pe bord? 


— Răzvrătiţi sau nerăzvrătiţi, pun la cale o lovitură urată, şefule. 


— Cine? 
— Canalia de nostrom, Manos şi alţii încă... 


Cu picioarele depărtate, ca să-şi păstreze echilibrul, Fortis 
cerceta figura secundului cu o privire subţire, întunecată. Îşi 
zicea că Panaiotis trebuie să fie cam într-o parte ca să creadă că 
skiroţilor poate să le vină pofta de răscoală. Chiar dacă ar fi aşa, 
unde s-a mai pomenit vreodată marinari răzvrătiți în ajunul unei 
vijelii? Oamenii se agită, se revoltă atâta vreme cât nu simt 
nevoia să fie ţinuţi în frâu. În plină primejdie, ei nu cer decât să 
se supună. „Dacă n-aş fi eu aici, gândi Fortis, amărâţii ăştia m-ar 
fii născocit.” 


Secundul tăcea. Mic, ţeapăn, cu privirea stinsă şi fixă, cu obrajii 
scofâlciţi, el semăna cu Sfântul Gheorghe dintr-o frescă 
bizantină. Un fanatic mărginit, mereu în căutarea unui balaur pe 
care să-l doboare, în numele ordinei care domneşte în ceruri. 
„ Ce pisălog! Gândea Fortis mânios. Unul din ăia: „serviciul, 
serviciul!,, care se hrănesc dimineaţa „şi seara cu paragrafele 
Codului Maritim... Dacă ar şti el... Ei, da de unde, n-are 
imaginaţie!... Un automat care execută ordinele. Un mecanism 
care merge minunat câtă vreme funcţionează maşinile. Un suflet 
de procuror chiţibuşar, în stare să tragă în cadavre...” 


— Ai face mai bine să te duci ia culcare, Pianaiotis, zise Fortis, 
fără a izbuti întru totul să-şi ascundă disprețul. 


Secundul se îmbăţoşă. Un muşchi începu să-i tremure nervos 
sub ochiul stâng. Cu voce scăzută, dar răguşită, stărui din nou: 


— Cangrena nu trebuie lăsată să se întindă, şefule! Trebuie să 
pui cuțitul pe ea!... Asta nu-i glumă, ce-ţi spun... Nu-mi fac decât 
datoria... Cheamă-l pe Marcos, el a auzit totul!... Cât despre 
nostrom, te-am m-ai prevenit... 


Peretele camerei de navigaţie răsună deodată de un ciocănit 
neregulat, ca de alice, ascuţit şi înăbuşit, des şi intermitent. 


— Uite grindina, zise Fortis gânditor. Ce-mi tot cântai?... A, da! 
lorgos. El e capul răsculaților? Bine. Spune-i lui Marcos să urce la 
mine în cabină. Când îţi vei relua cartul, nu înainte! Nu e nici o 
grabă... 


Comandantul luă din cui impermeabilul, îl îmbrăcă, îşi legă gluga 
sub bărbie. Ca să deschidă uşa, trebui să învingă împotrivirea 
vântului. Adăpostindu-se după coşul vasului, se căzni să 
străpungă ceața pe care ploaia şi grindina o ţeseau în faţa 
ochilor săi. Abia dacă putu distinge nedesluşitele contururi 
mişcătoare ale vasului. 


În depărtare, dinspre furtună, zgomote înăbuşite şi bizare 
umpleau cu ecourile lor spaţiile fără margini. Trenuri uruiau pe 
sub poduri nevăzute. Fiare mugeau în întuneric. Şi numeroase 
turme de bivoli făceau să tremure pământul sub copitele lor... 


XIII. 


Toate intrările fuseseră închise. Apa care ajungea în cala 
numărul trei până la glezne provenea dintr-o crăpătură în cocă. 


Oamenii înaintau unul câte unul înarmaţi cu torţe. Se bălăceau 
în apă şi călcau mereu alături din cauza ruliului puternic. 
Semănau oarecum cu nişte mineri surprinşi de o surpare de 
pământ, căci mulţi saci se desprinseseră de la locul lor şi 
împiedicau trecerea. Aproape la fiecare pas trebuiau mutaţi şi 
legaţi, în timp ce micii echipe îi fugea pământul de sub picioare. 
Pelicanul pipăia pânza sacilor îmbibaţi de umezeală şi îndrepta 
lumina tremurătoare a torţei sale asupra carlingelor şi pereţilor 
etanşi. Să ajungi la locul pe unde intră apa e o treabă afurisită. 
Presupune multă agerime, un mare noroc şi, în orice caz, 
hamalăcul sacilor în hurducăâelile unui cutremur de pământ. 


Deodată bătrânul lemnar se opri. Dibăcise oare avaria? 
Întorcându-se către însoțitorii săi, le dădu să înţeleagă prin 
semne că trebuie să curețe o mare porţiune din tabla chilei. Cei 
doi ştrengari din echipa de corvoadă a lui Papariţas îşi făcură 
cruce, jumătate în serios, jumătate în bătaie de joc, pe când 
Vasili Chiorul, care fusese aruncat de o puternică hurducătură în 


braţele lui lorgos, îşi mişca mâinile în aer în căutarea unui 
reazem. Cum să ataci muntele ăsta de încărcătură? Marea 
bocănea în coastele vasului şi cala amplifica zgomotul ca o 
uriaşă cutie de rezonanţă. Oamenii nu se puteau înţelege decât 
prin semne. 


Resemnaţi, ei se căţărară pe panourile de sus şi începură să 
mişte încărcătura. Era o muncă de ocnaş dublata de aceea a 
unui dansator pe sârmă. De o sută de ori erau cât pe-aci să 
alunece şi să-şi rupă gâtul. Şi tot de o sută de ori scăpară cu 
greu de sacii care se prăvăleau, amenințând să-i zdrobească. Uzi 
de sudoare, cu ochii ieşiţi din cap, luptară astfel ore întregi. 
După ce dezgoliră o mare suprafaţă a cocăi, fură nevoiţi să se 
plece în faţa evidenţei: Pelicanul se înşelase. Le cădeau braţele 
de oboseală. Trebuiră totuşi să reia corvoada câţiva metri mai 
departe. 


Furtuna era acolo, deasupra capului, ciocănind nava cu lovituri 
de pumn, cu lovituri de cuţit. Era o înverşunare de fiinţă vie. 
Marea părea înciudată de această împotrivire neînsemnată. Se 
auzea mugetul ei de turbare. Uneori se desluşea un scârţâit 
sinistru, ca şi cum cleştele de fier al unui spărgător de nuci uriaş 
ar fi râcâit tabla, căznindu-se s-o sfărâme. Port Polis trosnea, 
pătimea, dar rezista, şi marea se retrăgea, pentru ca din nou să 
umple calele cu vacarmul ei neobosit. 


Echipa de ajutor găsi în cele din urmă avaria. Rugina mâncase 
metalul prefăcându-l în pulbere roşie. Apa începuse să se 
strecoare prin acest rumeguş, apoi il măturase, astfel încât 
tăbliile jucau una peste alta, făcând să iasă niturile. Colmatarea 
nu era prea grea. Pelicanul turnă în crăpătură ciment rapid şi 
consolidă lucrarea cu un tampon de lemn. Întărit astfel, bordajul 
vasului avea să ţină. Cel puţin, aşa ii asigura Pelicanul, însă 
nostromul nu împărtăşea nici pe departe această încredere. 
Avaria dezvăluia până la ce punct vasul nu mai era decât un 
morman de fier vechi. lorgos nu-şi făcea nici cea mai muică 
iluzie: rugina era pusă pe lucru aproape pretutindeni, şi sub 
asaltul marii alte crăpături aveau să apară curând. Asemeni unei 
case de la tropice roasă de termite, Port Polis era în pericol să se 


scufunde, fără a se putea descoperi la timp locul unde se 
găurise. 


Frânţi de oboseală, ameţiţi, oamenii puseră sacii la loc, de bine 
de rău, ii aranjară şi urcară pe puntea de jos. Acolo, morţi de 
sete, se îndreptară spre bucătărie, după ce lorgos îl anunţă mai 
întâi pe comandant, prin portavocea maşinilor, că vasul era 
iarăşi - pentru cită vreme? 


— Teafăr. 


Bucătarul Sotiris şi ajutorul său erau ocupați cu domesticirea 
tacâmurilor care, din cauza furtunii, încetaseră să mai asculte de 
legea gravităţii, în împrejurări mai puţin dramatice, spectacolul 
ar fi fost distractiv. Cu braţele scurte şi grăsulii, cu pântecele 
proeminent şi şoldurile groase, Sotiris se învârtea ca o sfârlează 
în micul său regat, apucând ici o coadă de tigaie, colo un capac 
ce zbura, făcând o săritură în lături pentru a se feri de o jerbă de 
apă fierbinte, sau repezindu-se cu o splendidă lunecare, să 
primească un borcan desprins din raft. Ajutorul său, un băiat 
urduros, cu nasul subţire, se învârtea în jurul lui, aflându-se şi el 
în treabă, dar având grijă mai cu seamă să nu-l plesnească 
stăpânul în cap. 


Oamenii se aşezară pe scaune de bucătărie sau se lăsară să 
alunece de-a lungul pereţilor, şi lorgos, cu încuviințarea lui 
Capetan Fortis, ceru poruncitor o porţie dublă de răşină pentru 
el şi pentru echipa sa. 


Aici, în cambuză, zgomotele furtunii se estompau. Izbiturile erau 
mai îndepărtate, mai înăbuşite decât în cală, dar se simţea mai 
puternic zbnciumul vasului. Se scutura după fiecare lovitură de 
val, smucindu-se violent, ca şi cum ar fi vrut să scape de un 
duşman de moarte. La bubuitul mării se adăuga vuietul 
neastâmnărat al vântului care scheuna şi chelălăia a pustiu 
printre şarturi. 


Nostromul le dădu tuturor să bea pe rând cu carafa, apoi, la 
rândul său, bău cu înghiţituri prelungite şi se şterse la gură cu 
dosul mâinii. 


— Nu m-aş mira să avem în curând altă gaură de astupat, zise 
el. 


Lemnarul îi aruncă o privire mânioasă, şi guşa i se umflă ca nişte 
foale mici. 


— Alta gaură? Întrebă el cu voce apăsată. Damned fool! De ce 
vrei tu să mai fie o altă gaură? Nu eşti destul de spetit şi aşa? 


lorgos ridică iute capul. Bătrânul vorbea serios? Citi şi pe figurile 
celorlalţi aceeaşi lipsă de convingere: „Fir-ar să fie afurisită 
mama care m-a adus pe lume între asemenea dobitoci!” gândi 
el, dar supărarea lui avea toane, era gata să se topească în 
aburii vinului. Ridică alene amândouă braţele a neputinţă şi 
bombăni. 


— Atunci... Va să zică... Dacă trebuie să mai coborâm odată... 
Eu sunt de vină...! 


Nikos Papariţas întinse fratelui său carafa şi se plecă la urechea 
nostromului. 


— Tranca-fleaoca, şopti el. Nu asta am spus noi. 
— Tranca-fleanca, tu! Răspunse lorgos cu un zâmbet sălciu. 


— Cobe! Scheună lemnarul. Cobe Cobe! Sprijinindu-se de 
perete, nostromul încercă de două ori să se ridice în picioare. Nu 
izbuti şi se prăbuşi din nou în colţul său. Pe urmă începu să 
cânte, cu vocea sa de bas, un cântec făcut de el. 


— Când o să-mi fie curul în apă, curul în apă, curul în apă, Când 
o să-mi fie curul în apă, ce baie de şezut o să mai fac! 


Tânărul Stathis îşi puse mâinile, care mai tremurau încă după 
sforţările făcute, pe umerii lui lorgos: 


— Hai, hai, nostromule, zise el De ce să pui mereu răul înainte? 


Apropiindu-şi faţa, mai-mai să o atingă pe a nostromului, el 
adăugă: 


— Omul nu se gândeşte niciodată la mai rău, altfel cum ar putea 
să trăiască? Ştii vorba ceea: „Să nu dea Dumnezeu omului cât 
poate îndura...!” 


— Amin? Oftă lorgos apucându-se de nas, ca să imite glasul 
dascălului care dă popii răspunsurile. 


— Dacă omul s-ar gândi mereu la cărămida care poate să-i cadă 
în cap, reluă Stathis cu voce gravă, ar trebui să-şi zboare 
creierii... Decât să trăieşti cu frica-n sin, mai degrabă s-o termini 
numaidecât şi de-a binelea... 


— Bine zis, băiete! Zise lorgos cu prefăcută veselie. Să crapi 
numaidecât ca un mişel sau mâine ca un dobitoc. Între astea 
două, hop şi noi cu predicile! Sfântă Fecioară de Mestecă-Vânt. 
Fereşte-ne... Maică Preacurată de Speranţă-Deşartă, o mică 
minune! Uite, asta îmi aduce aminte de cloşca aia din satul meu. 
Nu era ca oricare, puica... Ti se strica deşteptătorul, n-aveai 
decât să i-l vâri sub pene: găinuşa îl clocea, şi unde mi se 
punea ceasul să meargă. 


— Destul! Damned fool! Fucking swine! Strigă Pelicanul cu glas 
pătrunzător. Lasă-ne în pace cu palavrele tale! 


De mânie ori sub înrâurirea vinului, obrajii cărămizii ai bătrânului 
lemnar se făcuseră vineţi, şi el îşi astupă ostentativ urechile. La 
rândul său, Stathis - cu ochii săi mari, strălucitori de beţie - se 
îndărătnicea să discute cu gravitate şi să-l combată pe nostrom 
la fiecare vorbă. După cum se întâmplă adesea, cuvintele sale 
rostite liniştit, fără nici o grabă, se auzeau, cu tot zgomotul, mult 
mai bine decât tipetele Pelicanului ori şansonetele improvizate 
ale lui lorgos. Împărtăşiţi şi ei destul de bine cu sângele 
domnului, fraţii Piapariţas, Vasili Chiorul, bucătarul şi ajutorul 
său îi sorbeau fiecare vorbă. 


— Să trăieşti de azi pe mâine, nostromule, este ceva, zise 
Stathis. Al naibii curaj trebuie, întâi şi-ntâi. Vorba e cu ce să te 
baţi? Cu lucrurile care-ţi cad în mină. Nu cu alea pe care le ai în 
cap. Nu ai „cine ştie?”, „poate”... „o să vedem ce-o fi!” Nu cu 
amăgiri, vreau să spun... 


— Of, suspină nostromul, mare nevoie ar avea capul tău sec de 
o clocitoare...! 


Vasili Chiorul alunecase cât era de lung pe podea. Se întoarse 
încet pe-o parte, graţie unei legănări a vasului, ţintindu-l pe 
nostrom cu degetul. 


— Mă-nscriu voluntar! Zise el cu voce cleioasă. 
— Pentru ce? Întrebă Piaipariţas cel mare. 


— Mă-nscriu voluntar! Repetă Vasili încruntând sprâtncenele. Mi- 
e groază, o groază afurisită de muiere, da mă-nscriu voluntar. 


— Pentru ce? Întrebă iarăşi Papariţas, scoţându-şi în afară fălcile 
puternice. 


Bucătarul, cu picioarele scurte, răscrăcărate, cu burta rezemată 
de cuptorul rece, băuse mult din carafă. Scuipă pe jos o ultimă 
înghiţitură de răşină şi se întoarse către Vasili. 


— Vai! Vai! Strigă el. Daţi din picioare şi va suciţi, de parcă n-aţi 
fi apucaţi de ameţeala răşinei, ci de friguri!... N-aţi priceput pină 
acum, capete pătrate, că totul se îndreaptă pentru cine ştie s- 
aştepte? Aş, nu frigurile, nostromul vă zgâlţâie, ca boala lui 
Calachi! El tropăie mereu şi vrea să se repeadă! Contra cui? 
Contra cărui lucru? Parcă poate să oprească vijelia? Nu! Atunci, 
la ce bun strigătele astea? Trebuie să aşteptăm, să treacă... O 
să treacă... Toate trec... 


— Aşa e, reluă nostromul cu faţa potolită. Aşa e, repetă el dând 
din cap. Toate trec... Şi viaţa. Toţi o să trecem, şi chiar înainte 
de vreme... 


— E adevărat, nostromule, zise Papariţas cel mare, arătându-şi 
caninii albi într-un rânjet de nelinişte. Vinul e tras, trebuie să-l 
bem. 


— O, mare, dac-ai fi de vin... Cântă Vasili să spargă urechile. 


— Ce să facem? Întrebă lorgos închizând ochii. Să credem în 
minuni ori să pornim la faptă cot la cot? 


— Păi asta am şi făcut, mi se pare, zise Papariţas privindu-şi 
fratele cu aer dezamăgit, căci se aşteptase la un alt răspuns. 


— Spărtura? Da, a fost ceva şi asta... Cum am goli marea cu 
lingura... Ca să ne salvăm, trebuie... Ei, şi mai duceţi-vă 
dracului! Bombăni el ursuz şi binevoitor în acelaşi timp. O să mai 
vorbim, dacă pârdalnica, asta de furtună ne-o da niţel răgaz... 


Însă furtuna îşi îndoia violenţa. Vântul aci se topea în vacarmul 
mării, aci şuiera între arbori melopei destrămate. Un val uriaş se 
desfăşura înapoia vasului, spărgându-se în comandă, şi forţă 
vasul să-şi cufunde prova în adâncul spumei. Elicea, ieşita din 
apă, îşi mărea turaţia, şi învârtirea nebună a axului acesteia făcu 
să tremure puntea ca o piftie. Câteva clipe, care părură o 
veşnicie, Port Polis dădu impresia că nu poate să se mai 
îndrepte. O nouă izbitură îl scăpă în sfârşit de încleştarea mării şi 
începu iar să danseze giga deznădăjduită de tangaje şi ruliuri, ca 
un urs greoi şi nenorocit pe care ţiganul îl deprinde să joace pe 
tăblii de fier încinse la foc. 


XIV. 


Valurile se spărgeau pe punte, ritmând vuietul nelămurit al 
oceanului, asemeni icnirilor unui pădurar îmbătat de puterea sa 
care mânuieşte barda cu o voinţă de moarte stăruitoare, 
răbdătoare. Cu toată oboseala sa, Fortis tresărea ori de câte ori 
groaznica secure se abătea asupra navei. 


În noaptea limpede care scânteia dincolo de geamurile 
timoneriei, stelele aci se aplecau în mare ea o ploaie de 
meteoriți, aci ţâăşmeau spre bolta cerului ca un foc de artificii de 
dimensiuni cosmice. Împărtăşind aceste mişcări. Port Polis se 
smulgea uneori din albia hulei. Atunci Fortis zărea norii 
destrămaţi de vânt care se urmăreau cu graba de nălucă a unui 
zbor de corbi. După câteva clipe, timoneria se scălda într-o 
lumină verzuie, bolnăvicioasă, venită nu din cer, ci de la zidurile 


de apă mişcătoare ce se ridicau în jurul navei, adevărate 
geamuri de acvariu monstruos. 


Comandantul simţi pe cineva în preajmă. Era locotenentul 
Caraviţas care tocmai îşi luase cartul. Fandându-se ca un duelist, 
pentru a-şi menţine echlibrul. Fortis arătă locotenentului un 
punct pe hartă şi-i zgârie câteva cuvinte pe carnet: „[ine 
drumul! la rigla de calcul! Pune să sondeze! Consultă cărţile! 
Vreau să cunosc deriva!” 


Caraviţas îi făcu semn cu capul că a înţeles. Fortis, care lăsase 
din mină creionul, îl reluă: „Dacă deriva prea mare, scrise el, 
pun la capă”. 


Locotenentul avu un zâmbet fugar, care-l lăsă pe comandant 
nedumerit. Ceva nu se potrivea cu acest surâs. Fortis o simţea, 
fără să-şi poată lămuri impresia. Îşi aducea foarte bine aminte 
că tânărul ofiţer fusese de la început pentru mersul la capă. 
Resimţea oare un sentiment de amor propriu, acum, când el, 
Fortis, se gândea să recurgă la această manevră? Nu, nu era 
chiar asta. Se afla îndărătul acestui surâs o stare sufletească 
nedesluşita şi destul de ciudată: uşurare naivă, amărăciune, 
ironie provocatoare... 


„Doamne, gândi Fortis, parcă ar fi o puşlama care cloceşte o 
lovitură, bucurându-se dinainte şi că-i va izbuti şi că va fi 
pedepsit pentru ea.” în orice altă împrejurare, Fortis ar fi 
încercat să ghicească gândurile ascunse ale locotenentului. Dar 


oboseala îl împiedica s-o facă. Se grăbea chiar să ajungă în 
cabină. Apropiindu-se de Caraviţas, îi strigă la ureche: 


— Nimic de semnalat? 
— Nimic, comandante! 
— Oamenii? 


— Spetiţi, comandante. 


„Spetiţi, da, îmi închipui „, mormăi Fortis pentru sine. Se gândea 
cu melancolie la propria sa oboseală şi la faptul că, hotărât 
lucru, îmbătrânea. Dincolo de geamurile lucitoare, sub stropii 
valurilor, apele răvăşite, măslinii, izbucneau în jerbe de spumă. 
Fuioare de negură alergau ici-colo, asemenea unor pachete de 
bumbac îmbibate de bale şi puroi. 


Dezgustat, Fortis scuipă pe jos. Cu o mină din ce în ce mai 
nesigură însemnă în carnetul său instrucţiuni privitoare la 
obloanele camerei de navigaţie care trebuiau închise înainte ca 
„ticăloşia” să izbucnească în toată furia ei. „Şi deşteptaţi-mă, de 
îndată ce va fi nevoie”, încheie el în post-scriptum. 


După o ultimă rotire a privirii, Fortis se îndreptă spre uşă, dar 
trei paşi făcuţi fără voie, din cauza înclinării vasului, îl repeziră în 
nostrom. lorgos tocmai îl înlocuise pe timonier. Ghemuit, el ţinea 
mânerele timonei ca pe coarnele unui tăuraş pe care ar fi vrut 
să-l supună. De acea, izbitura nici nu-l clinti. Regăsindu-şi 
echilibrul, Fortis îl privi din cap până-n picioare cu o admiraţie 
îndoită cu ciudă. Privirea sa întunecată, piezişă, trecea de la 
nostrom la locotenent. Necazul lui sporea, cu neputinţă de 
stăpânit, devenea mânie. 


— Capetele înfierbântate nu-mi plac, urlă el deodată, fără motiv 
aparent. Să ştiţi...! 


Fără a-i păsa dacă cei doi oameni al pricepuseră, le întoarse 
spatele şi cobori pe scara interioară, spre puntea de jos. 


Fortis îşi dădu repede seama că cineva scotocise, în lipsa lui, 
despărţiturile biroului. Mânia lui, până atunci risipită, făcu de 
îndată un abces de fixaţie. Mama lui de ticălos! Cine era puiul de 
lele care-şi îngăduia să-şi vâre nasul în treburile sale? 


Comandantul nu era meticulos din fire. Birocraţia sâcâitoare, 
statornicită în marina comercială, îi făcea silă. Dar, decât să-şi 
atragă mustrările umilitoare ale armatorilor, ale agenţilor vamali 
şi ale altor autorităţi, prefera să-şi calce pe inimă şi să vegheze 
ca hârtiile de bord să fie ţinute fără cusur. Dezordinea pe care o 
constata şi care se datora unei mâini străine, îl scotea din sărite. 


Era culmea să fie spionat în propria lui cabină! Cine avusese 
îndrăzneala? 


Fortis ar fi trebuit să răsfoiască dosarele ca să-şi dea seama 
dacă vreun document important nu fusese furat. De asemenea, 
el ar fi trebuit să purceadă numaidecât la o cercetare pe bord, 
ca să-l descopere pe făptaş. Dar nu prea îi ardea de aşa ceva, 
căci iată, durerea de stomac, care însoțea tot mai des 
dezlănţuirile sale nervoase, devenise sfâşietoare. Clătinându-se, 
sub efectul dublu al durerii şi-al tangajului, se târî până la 
cuşetă, unde se lăsă grămadă, gemând. 


De cum închise ochii, zgomotul uraganului prinse relief 
articulându-se cu zvâcnirile sângelui în urechi. Defilau armate în 
pas cadenţat. Circulau tancuri în uruit de şenile. Avioane 
umpleau spaţiul cu zgomotul lor, la început puternic, apoi din ce 
în ce mai stins. Haosul se ordona, devenea alarmă de război, 
pentru ca în cele din urmă să-şi însuşească un ritm de viaţă 
propriu. 


O arsură în stomac îl făcu să deschidă ochii. Ducă-se dracului 
mânia! Ducă-se dracului furtuna, hârţoagele, avertismentele 
secundului! Ce mărunte-s toate! Asta era ultima lui traver-sada, 
cea mai de pe urmă. De ce să-şi facă sânge rău? De ce să ia 
lucrurile în tragic? De ce să se pună cu biciul pe oameni? 
Deodată, la gândul că era ultima lui călătorie, încremeni. Cum? 
să renunţe de la sine la apriga plăcere de a comanda? Era cu 
adevărat în stare să zică adio mării? Ar fi o nebunie de 
neînchipuit. Chiar pe jumătate schilod, nu dai cu piciorul puterii. 
Cum să zici: du-te pe mare, galeră, vei fi comandată de altul! 
lată portul în care trebuie să intrăm, dar nu eu te voi călăuzi 
până acolo! Afară de pe pasarelă, la ce bun să mai trăieşti? Aşa 
e, a te smulge de pe vaporul tău înseamnă a-ţi scoate inima din 
piept, înseamnă a te condamna să te târăşti ca o reptilă, ca un 
vierme nenorocit... pe pământ. 


Fortis trase o înjurătură. Se schimonosea sub durerea cumplită 
care îi sfâşia măruntaiele. Ajunge cu navigația! Se îndărătnicea 
zadarnic. Era bolnav, avea nevoie de odihnă. Răsuflând din greu, 
închise iarăşi ochii, apoi, ca să mai schimbe, începu să viseze la 


bunătăţile - cu totul inofensive faţă de conservele de carne, 
mereu aceleaşi -pe care mama sa i le pregătea cu multă migală 
după reţete rafinate, odinioară la mare cinste în arhipelag. 


Mama sa se apropia voiniceşte de nouăzeci de ani. Nu numai că 
se ţinea de minune, dar nu-şi pierduse de loc energia. Adevărată 
stăpână a casei! Îndată ce punea piciorul pe uscat, Fortis se 
încredința cu un fel de voluptate autorităţii ei. 


— Fortis! Du-te şi smulge vâscul de pe cedri! O să trebuiască sa 
dai şi smochinii cu var, altfel îi năpădesc furnicile! 


Bătrâna îl striga totdeauna pe numele lui de familie, aşa cum 
făcuse şi cu răposatul ei soţ. Ea conducea casa mare de la 
Psihico, casă care consfinţise reuşita profesională a lui Fortis. 
Vastă, cu linii cumpătate, înconjurată de un parc şi ascunsă 
privirilor indiscrete printr-o perdea de brazi şi de cedri, această 
locuinţă patriciană situată într-un cartier al elitei era adevăratul 
port de origină al lui Capetan Fortis. Ori de câte ori, intre două 
călătorii, trăgea de cordonul de la intrarea principală, ca să se 
audă clopotul, se simţea ca un pelerin venit să caute refugiu 
într-o mănăstire, departe de orice larmă omenească. De fiecare 
dată, după ce suna, o găsea pe mama sa pe peron, aşteptându-l 
calmă, ţeapănă şi severă, însoţită de Calipso, servitoarea 
bătrână, aproape oarbă. 


Fortis venea întru întâmpinarea mamei sale, îi săruta cu evlavie 
mâna zbârcită care mirosea a verbină. Kira Fortina îi mângâia pe 
furiş părul şi rostea cuvintele rituale: 


—  Binecuvântată fie ziua întoarcerii tale!  Scoate-cţi 
încăltămintea! 


Calipso ţinea în mână papucii fără de care nimeni nu pătrundea 
în holul cu parchetul cernit, unde tavanul se răsfrângea ca într-o 
oglindă. Fortis se descălţa, îşi punea papucii brodaţi cu mătase 
şi o urma pe mama sa în sufrageria cu mobile grele, împodobite 
cu plante verzi. Bătrână servitoare păşea mărunţei spre 
bucătărie, în timp ce Kira Fortina punea imasa. Avea încă mişcări 
îndemânatice şi vioaie, încât niciuna dintre farfuriile înflorate cu 


artă de meşteşugarii din Skiros nu era în primejdie să-i scape din 
mâini. Gura ei, strânsă, în conjurată de zbârcituri, făcea ca 
bărbia să-i pară şi mai mare şi mai voluntară. Asemenea lui 
Fortis, avea pleoapele groase, însă cea stingă nu se închidea 
niciodată de tot, astfel încât privirea ochiului fixă, ca de vasilisc, 
avea ceva înfricoşător. Totdeauna în picioare Fortis nu o văzuse, 
ca să spunem aşa, niciodată şezând, servea fiului ei masa. La 
cafea ea îl întreba: 


— Vântul v-a fost prielnic, fiule? 


Kira Fortina, penultima scoborâtoare a unui şir de marinari şi 
constructori de nave, nu se putuse împăca niciodată cu gândul 
că vasele moderne sunt puse în mişcare de maşini. 


— Da, mamă, am călătorit bine, răspundea Fortis ferindu-se s-o 
contrazică. 


— V-a adus câştig bun? 
— Am luat solda şi-o pălărioarăl. 


— Ai să-mi numeri galbenii numaidecât! Cred că nu te-ai lăsat 
jumulit de vreo flerţotină... 


— Nici gând, mamă! Zicea Fortis plecând ochii. 


De când îşi aducea aminte, această obsesie a mamei sale îl 
stânjenea. Lui Fortis îi plăceau banii, oceanul şi aventura, şi prea 
puţin îi păsa de femei. Nici în porturile unde ancora, nici la el 
acasă, unde atâtea peţitoare de meserie îl pândeau, el nu se 
simţea de loc atras de aceste fiinţe uşuratice şi buclucaşe. O 
avea pe mamă-sa lingă el. Şi asta îi era de-ajuns, cu atât mai 
mult cu cit i se părea nemuritoare. 


Da, ora ieşirii la pensie sunase! Liniştit, Fortis nu-şi mai simţea 
durerea. O calmă resemnare îl împăca cu propria lui soartă. 
Strânsese ceva avere. Avea amintiri. La capătul vieţii, omul 
trebuie să-şi orânduiască un loc sub soare, să-şi vadă de trup şi 
de suflet, să se bucure de un repaus binemeritat. Micşorându-şi 


lampa, el îşi apropie noaptea, îşi uşurează alunecarea blinda, 
fără zguduituri, fără o împotrivire vană, către ceea ce trebuie să 
se împlinească. Căpitan aventuros, pirat din cap până în 
picioare, Fortis năzuia de-acum înainte la retragerea de pelerin 
în tăcuta casă de la Psihico, în umbra acestei femei fără vârstă 
care îl născuse şi care avea să-i închidă ochii. Uneori i se părea 
chiar că marea nu era decât o vastă replică a născătoarei sale, 
că o singură matcă înfăşură pe el, împreună cu misterul naşterii 
sale şi cu peregrinările lui de somnambul trecut prin atât ea 
păţanii. Vasta curbură a cerurilor şi a zărilor, atât de crudă 
pentru alţii, nu fusese pentru el decât prelungirea dragostei de 
mamă, o anină iubitoare veghind asupra destinului său. 


1 Gratificaţie calculată după importanţa încărcăturii (n.a.). 


Amorţit în toropeala sa, Fortis era în al nouălea cer. Ca mulţi 
jucători, credea în steaua lui cu ardoarea copilăroasă care 
proiectează în galaxii sentimentul de a fi ocrotit fără condiţii. 
Putea să înfrunte orice primejdie, s-o ia pe lingă orice Scile ori 
Caribde, să străbată cele mai grele încercări, căci el rămânea 
alesul, copilul răsfăţat al soartei norocoase, care nu e decât o 
atotputernică şi omniprezentă maternitate. 


De fapt, Fortis nu era prea neliniştit de ideea că netrebnicul vas 
pe care îl comanda putea să se scufunde în orice clipă, victimă a 
musonilor înfuriaţi. Desigur, Port Polis era la capătul puterilor şi 
încă de pe acum o epavă. Totuşi se agăța de viaţă ca un om în 
agonie şi lupta încă împotriva forţelor care voiau să-l 
nimicească. Ca un bătrân marinar ce-şi ascultă vaporul, asemeni 
unui clinician încercat, Fortis avea intuiţia că această criză nu 
este cea de pe urmă, că vasul muribund o va trece cu bine încă 
odată şi nu-şi va da sufletul de-a binelea decât în vijelia 
următoare. 


Nu numai sensibilitatea lui ascuţită faţă de comportarea vasului 
îl făcea pe Fortis netemător. Bila mai sărea o ultimă dată în 
căsuţele ruletei. Juca totul, ca să-şi dubleze miza. Soarta nu 
putea fi nici atât de oarbă, nici atât de ironică, pentru a 
compromite dintr-o singură lovitură nenorocită martingala unei 
vieţi întregi. Zeul întâmplării rânduise bine lucrurile până acum. 


Fortis nu avea nici un motiv să se îndoiască de dânsul. Vijelia? O 
muzică sălbatică, ce va obseda poate zilele paşnice ale 
pământeanului care va fi devenit el. Un peisaj obişnuit, asupra 
căruia era gata să arunce o privire melancolică înainte de a-l 
părăsi pentru totdeauna. Nimic mai mult. 


Singurul lucru care-l neliniştea pe Fortis era deriva puternică a 
vasului. Împins de vânt şi de curenţi răi, Port Polis se depărta 
rapid către sud-sud-est, înspre insulele Lachedive. Cargoul o lua 
astfel pe o scurtătură neprevăzută. După planurile îndrăzneţe 
ale lui Fortis, aceste insule nu erau o escală întâmplătoare, ci 
însăşi ţinta călătoriei. Port Polis trebuia să le abordeze - în 
condițiuni, ce-i drept, cam neobişnuite - la întoarcere, după ce-şi 
va fi descărcat bauxita la Bombay şi după ce va fi îmbarcat la 
Colombo baloturile de ceai, sau de ceea ce avea să-i ţină locul... 
Dar, dacă Port Polis era abătut prea mult de furtună, planul 
minuţios în care mareele jucau un rol de primă însemnătate 
risca să fie compromis. Dacă ar fi trebuit să urce spre Bombay 
timp de zile întregi, niciodată Fortis n-ar mai fi ajuns la vreme în 
insulele Lachedive, sau, în orice caz, nu la vreme ca să profite 
de refluxul cel mai scăzut al echinoxului. 


Fortis cercetă ceasul de la mână şi busola fixată în tavan. Se 
trudi să calculeze în minte drumul parcurs de la ultimul cart. Dar 
capul îi era plin de vuietul nedesluşit al furtunii, de o bătaie de 
tobă din mijlocul căreia izbucneau trompetele stridente ale 
vântului. Se încurcă în cifre, o luă de la capăt şi... Aţipi. 


XV. 


Înfăşurat într-un halat roz, de o nuanţă nedesluşită, pe cap cu 
casca de T. F. F., radiotelegrafistul îşi manevra aparatele. Când 
şeful de echipaj îl atinse pe umăr, el tresări atât de tare, încât 
era cât p-aci să alunece de pe scaun. 


— Vai, cum m-ai speriat! Exclamă el, trăgându-şi casca de pe 
urechi. Când bate cineva la uşă, de obicei îl aud... Dar cu 
hărmălaia asta... Şi apoi, e multă vreme de când nu a mai venit 
nimeni să mă vadă. Pe vas lumea mă uită... Nu numai pe ăsta... 
Totdeauna... Îşi aduce aminte de mine numai când totul merge 


prost... Hei, atunci da!... Telegrafistul în jos, telegrafistul în sus... 
Telegrafistul nu mai e numai telegrafist: sunt celelalte vase, 
staţiunile meteorologice, porturile, lumea întreagă!... Aşadar, 
lucrurile nu merg cum trebuie! Comandantul te-a trimis? O pană 
la maşină? O crăpătură în vas? E grav? Cu marea asta, nu mă 
mai mir de nimic! Ascultă!... S-au adunat toţi diavolii! Gâlgâie, 
chicoteşte, zângăne lanţuri!... Ţi se face părul măciucă, nu alta. 
Prin urmare? Trebuie să transmit un mesaj? Poate chiar un S. O. 
S.? 


Omul trăncănea fără să răsufle. Evada din singurătate, se scuza, 
îşi amăgea spaima. Nostromul cerceta privirea înecată în 
grosimea sticlelor, privire ce părea fără apărare. Din cauza 
miopiei sale, Măgăraş pierduse obiceiul de a-şi supraveghea 
mişcările feţei. Chipul său îşi schimba trăsăturile în voie, se 
dezgolea inocent, ca la copii. 


— Aşază-te pe pat, nostromule! Reluă telegrafistul mereu cu 
sufletul la gură. Scaunul mi-e înşurubat, şi cu leagănul ăsta care 
ne întoarce matele, nu îndrăznesc sa mă scol închipuie-ţi că mă 
răstorn şi-mi sparg ochelarii. Doamne fereşte, aş fi pierdut. N-aş 
putea nici măcar să mai scriu ce aud. Bagă de seamă că 
deocamdată nu prind nimic. E chiar alarmant! Ultima 
radiogramă pe care am prins o era de pe Muntele Athos, ştii 
dumneata,  cargoul Companiei Orientale. Navighează sub 
pavilion panamez. Radiotelegrafistul e un băiat bun, un anume 
Terzakis. Pe vremuri ne întâlneam adesea la Colombo sau 
aiurea. Terzakis, cum zic, îmi transmite că nevastă-sa i-a născut 
un al treilea mormoloc. Băiat ori fata? Îl întreb. Băiat, zice. 
Atunci îi propun să-i fiu naş. Bate palma! Zice. Pe ce ladă te afli? 
Pe Port Polis. Aştept să-mi răspundă. Nimic. Până la urmă îmi 
transmite: Sărmane prieten, dacă eşti pe Port Polis, grozav ţi s-a 
scurtat vederea. Ce vrei să ispui? Îl întreb îmi răspunde: Dacă 
mergi pe cufărul ăsta putred, nu cred că ai să-mi fii naş, şi nici 
că pe băiatul meu o să-l cheme Manolis, ca pe tine... Drum bun, 
totuşi! Şi iese din undă. Uite-aşa mi-a spus. Pe urmă a venit 
furtuna asta magnetică care-mi face în cască un tărăboi infernal. 
Am prins un SOS, însă cargoul era la sute de mile de noi. Şi după 
ce musonii au început să ne hărţuie, nimic. Tăcere de moarte. 


Numai pocnituri, ori de câte ori trăsneşte, şi de trăsnit, trăsneşte 
mereu. Parcă ar fi în cer o suveică şi ar ţese foc. 


Măgăraş se întrerupse, lipindu-şi urechea de un receptor al 
căştii. 


— Mi s-a părut... Nu, nimic, zise el. 
Un freamăt de îngrijorare îi tulbură trăsăturile. 


— Când eterul e aşa, pustiu... Dumneata nu poţi pricepe... Te 
simţi singur, pierdut... Te cuprinde o descurajare. E ca şi cum ți- 
ar veni sa te rogi şi te-ai îndoi de existenţa lui Dumnezeu... Omul 
întreabă, are nevoie de răspuns. Dar chemi, chemi. Aici Port 
Polis, Aici Port Polis... Şi numai fulgere care pârâie, numai vijelia 
care vuieşte. E o turbare fără sens,. 


Măgăraş se întoarse către nostrom, arătându-şi faţa goală, 
aproape necuviincioasă prin lipsa de sfială a îngrijorării sale. Dar 
lorgos, rezemat de tăblia cuşetei, tăcea. O zdruncinătură îl 
aruncă pe telegrafist înapoi şi-l făcu pe nostrom să se 
poticnească. În cabină, dar şi în depărtare, pe puntea de jos, un 
zgomot înfiorător de sticlă spartă zăngăni scurt. 


— Ce e? Ce-i asta? Strigă Măgăraş pipăind masa. Of, se tângui 
el. Cutia mea, cutia mea cea frumoasă! Am cumpărat-o de la 
Hong-Kong în ea îmi puneam tutunul. Porţelan veritabil de 
China, şi uite-o spartă! Semn rău, semn foarte rău, nostromule! 
Dacă se sparge şi Port Polis, n-o să fie nici un câine - auzi ce-ţi 
apun? Nici un câine - până la o sută de mile în jurul nostru, oare 
să ne vină în ajutor, crede-mă. De fapt, Terzakis, când a zis cufăr 
putred, asta voia să spună... Se gândeşte că o să ne scufundăm 
pe drum şi că naşul ţâncului său va fi sfâşiat de rechini... Da, 
asta gândeşte, chiar asta. Mi s-a scurtat vederea, zicea. Are 
dreptate, de o mie de ori dreptate! Dar nu aşa cum crede el! 
Poţi să mai fii atent, când e vorba de vasul pe care te-mbarci, 
odată ce porţi ochelari de şapte dioptrii, care la anul vor fi opt? 
Lumea se îndepărtează de mine, nostromule! O ia din loc, îşi 
pierde volumul. Sunt înconjurat de umbre şi fantome, parcă aş fi 
de pe-acum în împărăţia morţilor!... Cu toate astea, mi-e foame! 


Ei da! Cel puţin îmi era. E caraghios! Îţi vine să mori de râs! Mi s- 
a întâmplat, nostromule, să n-am decât o coajă de pâine pe 
masă. O sugeam, o lingeam, o mâncam firimitură cu firimitură, 
ca să tină mai mult. Ce ţi-e şi omul, când n-are de lucru! Mai 
puţin decât nimic! O zdreanţă mizerabilă, crapă de ciudă când 
se uită la păsările cerului. Trecuseră luni şi luni de când nu mai 
avusesem treabă pe mare. Nici societăţile de navigaţie, nici 
căpitanii de vase nu mai aveau nevoie de mine. Pe urmă Fortis 
m-a angajat. Puteam eu să dau cu piciorul unui asemenea 
noroc?... Ascultă, nostromule, ascultă ce turbare! Câte 
încasează bătrâna ladă! Pac! Una în bot! Pac! Una în şale! Parcă 
se împleticeşte, pe cuvântul meu... Parcă e beată de atât ea 
lovituri. Vezi dumneata, nu e o luptă dreaptă, asta mă scârbeşte. 
Dar cu rablele astea, e ca şi cu vitele, ce zic eu, ca şi cu 
oamenii! Oricât ar fi de ostenite, oricât de strâmbe le-ar fi 
picioarele, oricât ar fi de bolnave, n-au nici pensie, nici odihnă! 
Trebuie să crape la treabă... sub lovituri... Şi noi, crăpăm şi noi 
cu ele. Cum? Credeam c-ai zis ceva... Ai vreodată vedenii, 
nostromule? Eu, care sunt aproape orb, am. Îți spun că barca 
asta pute a hoit şi că uraganul se învârte deasupra ei ca un 
vultur, gata să se repeadă s-o sfâşie. Nu crezi dumneata că... 


— Măgăraş, zise brusc şeful de echipaj cu voce înăbuşită. Vreau 
să te întreb ceva. 


Holbându-şi ochii spălăciţi, telegrafistul îşi potrivi ochelarii cu o 
mişcare sfioasă şi stângace. 


— Ceva... Vrei să mă întrebi ceva... Zise el ca un ecou, fără a-şi 
ascunde uimirea. Şi ce vrei să mă întrebi, nostromule? Trebuie 
să fie important... Te aud hârşâind podeaua cu picioarele. 


— Vreau să te întreb, Măgăraş, dacă ai primit până acum pe Port 
Polis telegrame cifrate. 


— Telegrame cifrate? Ce vrei să spui? 


— Telegrame cifrate... După un cod... Cum dracu să-ţi explic? 


— Înţeleg. Telegrame cifrate. Nu. N-am primit, nici n-am 
transmis. Dar ce rost are întreharea asta? 


— O, nici un rost! O idee, uite-aşa... Şi eşti sigur că n-ai primit? 
— Sigur. 
— Atunci, în cazul asta, te las. Am dat cărţile greşit. 


— Mai stai o clipă, nostromule! Se rugă Măgăraş. Numai o clipă! 
Am şi eu să te rog ceva... De la om la om de la marinar la 
marinar. Dac-o fi să crape lada asta, nu mă lasa în voia soartei! 

Nu că m-aş gândi să dezertez de la postul meu! Nu. Voi 
înfrunta lovitura cât va fi nevoie! Dar dacă trebuie să părăsim 
vasul... În ultima clipă... Camarazii mă văd purtând ochelari, dar 
ei nu ştiu cât de slabă îmi este vederea. Spun drept, nostromule, 
nu văd aproape nimic. Dacă mă uiţi, dacă nu mă ajuţi, n-am sorţi 
de scăpare. Nu, de loc. Te rog, nostromule, promite-mi! Promite- 
mi că dumneata, personal, în care am toată încrederea când o 
veni momentul, n-ai să mă uiţi... 


lorgos nu îndrăznea să privească obrazul de paiaţă, schimonosit, 
al lui Măgăraş. Nenorocitul surâdea în aiurelile sale şi surâsul lui 
era nesuferit. 


— Haide, nu-ţi mai face gânduri! Zise nostromul iritat, dar 
supunându-se unei nestăpânite dorinţi de a-1 linişti. Îţi promit! 
Pe cuvântul lui lorgos, n-am să te las baltă. Ce greutate ai? Nici 
măcar şaizeci de chile. Un pisoi, ce mai! Aş putea să trec peste 
baricadă ţinându-te în dinţi. 


Socotind că a spus totul, făcu un pas către uşă. 


— Nu pleca încă, nostromule, strigă telegrafistul şi agăţându-se 
de flanela lui lorgos o trase şi o mototoli nervos. Mai am să-ţi 
pun o întrebare, adăugă el răsucindu-se pe scaun. Da, o 
întrebare gravă... O întrebare cum să-ţi spun? Mereu mă 
gândesc la ea... Poate că dumneata. Voiam să te întreb. Da, eşti 
credincios? Vreau să spun... Crezi în ceva... În lumea cealaltă? 


lorgos ar fi vrut să se smulgă din mâna care se încleşta de el. | 
se părea că se şi află în mijlocul valurilor şi că pe omul care se 
îneacă alături de el nu-l poate face să-i dea drumul. Da, se îneca 
şi el, din cauza disperării şi neputinței acestui om. Ar fi vrut să-l 
scape, dar, înconjurați cum erau de oceanul mânios, ce ajutor 
putea să dea acestui naufragiat lipsit de forţe şi de mijloace; 
Măgăraş se îneca de pe acum, şi ameţeala sa era molipsitoare. 
Cu inima bătându-i tare, lorgos rămase tăcut câteva clipe, 
prizonier al sentimentului că nu avea nici o putere. Pe urmă, îşi 
desfăcu binişor îmbrăcămintea din mâna încleştata şi se întoarse 
către Măgăraş: 


— Ascultă, Fără-Firule, trebuie să-mi caut echipa... Dacă există 
ceva, zici... Dincolo?... Ei, cum să ştim? Dar stai, am să-ţi spun o 
istorie... O amintire din copilărie... Să fi avut opt sau nouă ani. 
Părinţii mei lucrau pe moşiile unui mare proprietar de pe lingă 
Naxos, scoborâtor din Paleologi. Kir Theodoros, cum îi ziceam, 
un om în vârstă, ursuz şi zgirie-brânză, care ţinea însă la mine. 
Gologanii îi veneau nu numai de la măslinăriiile sale, dar şi de la 
o fabrică de săpun, pe care o avea la marginea oraşului. Se 
zicea despre el că e un patron al naibii, cu care omul nu se 
poate înţelege. Eu unul cred că viaţa pe care o ducea la Naxos 
nu era pe placul lui. În tinereţe bătuse şcolile Parisului, mi-a 
spus-o chiar el. Şi vorbea despre asta de parcă ar fi vorbit de 
paradis. Mai cred că el ar fi vrut să ajungă altceva decât 
proprietar. Poate poet sau filosof. Pare-se că unii oameni nu fac 
decât asta. Pe scurt, aveam vârsta care-ţi spusei şi mă înduram 
totdeauna printre picioarele lui, din cauza cărţilor cu poze care- 
mi plăceau al dracului şi pe care le rânduise în singura încăpere 
pe care o ocupa, ca flăcău bătrân ce era, că-ţi era şi milă să vezi 
toate odăile goale din casă. Aşadar, într-o zi, uite că-l apucă un 
atac. L-a lăsat inima, ziceau doctorii, şi data viitoare o să-l lase 
de-a binelea! 


— Doamne! Strigă Măgăraş, zgâlţâit de o hurducăială a vasului. 
Parcă ar creşte, borâtura asta! Nu găseşti, nostromule? 


— Da, zise lorgos, parcă ar creşte. 


— Urmează, urmează-iţi istoria, nostromule! Zise telegrafistul cu 
patimă. Data viitoare, ziceai, omul nostru avea să se curețe! 


— Da. Cocârjat de suferinţă, nu mai putea nici să se mişte şi 
abia dacă mai făcea un pas-doi, rezemat în baston. O jumătate a 
feţei îi era ţeapănă, îi curgeau balele de-ţi făcea milă, dar pe 
dinăuntru capul îi rămânea limpede şi îşi aştepta moartea într- 
un fotoliu. Popa din sat - ţi-ai găsit să scape chilipirul - repede la 
el, fără să fie poftit, cu evanghelia sub braţ. Zicea că dacă Kir 
Theodoros vrea să-şi mărturisească păcatele şi să se căiască, 
are să meargă în cer printre cei prea fericiţi şi are să audă îngerii 
cântând laudele Domnului. Dar Palleologul, cât era de aproape 
moartea de el, rânjea cu gura strâmbă şi-şi bătea joc de părinte. 
Ba chiar au venit de la oraş şi nişte domni, prieteni de-ai lui, 
care au început să-i bage-n cap câte-n lună şi-n soare despre 
mesele care mişcă şi spiritele care ciocănesc şi cum că, după 
moarte, sufletul se desparte de trup şi se plimbă peste tot, 
căutând să se apropie de cei vii. Dar Kir Theodoros rânjeşte iar şi 
mi ti-i face afurisiţi şi necredincioşi. Se povestea că o femeie de 
treabă, şi ca ca vai de lume, o fostă iubită pe care o avusese la 
Atena, îi trimisese, de milă, o carte veche despre Buda, despre 
vacile şi lebedele care în viaţa lor dinainte au fost oameni cică. 
Însă Kir Theodoros a aruncat ceaslovul în foc, că nu citea decât 
cărţi de ştiinţă, scrise de-alde-ăia care nu-s duşi la biserică şi nu 
cred în nimic. Şi ca să se gătească mai bine de moarte, unde-i 
porunceşte tâmplarului din sat să ţintuiască în faţa lui scândurile 
coşciugului în care avea să fie pus. Şi plăteşte bocitoarele, ca să- 
i bocească toate bocetele care le ştiau, ca atunci când merg 
după dric. Şi mai aduce, nu ştiu din care oraş al Italiei, un 
schelet şi o ţeastă, şi bea din ţeastă ca din pahar, şi mă pune să 
mişc scheletul, şi eu, chicotind, joacă-te cu el, o minune, ba-l 
făceam să se mişte de parcă era Karaghioz la teatrul de umbre. 
Toate astea îl făceau parcă să se bucure foarte mult pe Kir 
Theodoros, şi, cu toate că vorbea strâmb, cu spume la gură, 
făcea glume pe seama morţii lui şi nu-i păsa şi aştepta să se 
curețe în fotoliul său. Şi pe urmă, într-o zi... 


Nostromul şovăi câteva clipe, ca pentru a mai lăsa să treacă 
vacarmul ca să poată vorbi mai încet. Dar uraganul apucase 
vaporul de gât şi-1 zgiâlţâia, urlând şi râgâind. 


— Şi pe urmă, într-o zi... Reluă nostromul, resemnat că trebuie 
să vorbească tot atât de tare, ca mai înainte uite că mă întreabă 
Kir Theodoros, cu gura sucită şi în chip de glumă: „Şi tu, 
ploşniţă, ce crezi despre moarte?” Atunci, ştiu eu, poate pentru 
că nu eram decât un puşti, poate pentru că auzeam mereu 
vorbindu-se de lumea cealaltă şi pentru că tot mişcăm 
scheletele... Pe scurt, îmi apropii faţa de amândouă mâinile 
reunite şi mă fac că dorm. Ce? Răcneşte bătrânul? Somnul, zic 
eu niţel speriat, asta e moartea. Somnul... Şi Kir Theodoros, care 
rânjea întotdeauna, unde-mi horcăie odată şi mi se ridică din 
fotoliu, groaznic la vedere, şi-mi vântură bastonul către afurisitul 
de copil care eram. Am fugit, altfel mă dobora. Şi după puţină 
vreme a murit. Şi uite aşa. Asta voiam să-ţi spun, Margas. 
Lucruri pe care le uitasem. Dar şi astăzi mă-ntreb: ce mânie l-o fi 
apucat pe Paleolog? 


Telegrafistul ascultase, chircit în sine, muşcându-şi pumnii. Îşi 
întoarse către lorgos faţa lipsită de privire: 


— Nu era mânie, nostromule... Era frică. 
XVI. 


Buna rânduială a vieţii de la bord fusese dată peste cap. 
Clopotul bătea la fiecare patru ore, ca şi înainte, dar vântul, 
ducând cu el sunetele, îl amuţise. Nu mai existau nici carturi, 
nici schimburi. Oamenii, grupaţi după tăria şi priceperea lor, în 
echipaje volante, făceau faţă mării. Neîncetat cu ochii în patru, 
se odihneau puţin, mâncau pe sponci, mormăiau, fără ca pentru 
asta să se dea înapoi de la muncă. Îi comanda mai mult pericolul 
decât ofiţerii. Fortis şi secunzii săi aveau de altfel prea multe de 
făcut pentru a păstra oarecare stăpânire asupra navei, din ce în 
ce mai turbată. 


Aşa încât, în mijlocul dezordinei aparente, luase fiinţă o 
disciplină spontană şi mlădioasă, însufleţită de voinţa neobosită 
a nostromului. 


Alte spărturi apăruseră şi fuseseră astupate cu câlţi, cu scânduri 
sau cu ciment. Mai mulţi saci se prăbuşiseră împreună cu 


lemnăria de care erau ţinuţi, dar fuseseră iarăşi rânduiţi, înainte 
de a face vaporul să se aplece într-o parte. Instalaţia electrică 
fusese reparată, ori de câte ori o pană de curent silise să se 
recurgă la grupul electrogen de ajutor. 


Acum oamenii cădeau din picioare unul după altul, şi 
surescitarea lor măcina în gol din pricina epuizării fizice. 


Noaptea întârzia, nedesluşită, pe marea răsturnată de uragan. 
Flutura ca un liliac şi întuneca la răstimpuri cu aripile ei opace 
întunericul înşelător care contopea cerul cu marea. Dar timpul îşi 
pierduse dimensiunea. Dacă n-ar fi fost înteţirea furioasă a 
vântului şi salturile neprevăzute ale vasului, s-ar fi putut 
confunda, în această monotonie a paroxismului, zgomotul 
nemăsurat al furtunii cu tăcerea şi mişcarea necontenită a 
valurilor cu neclintirea. Pentru marinarii de pe Port Polis, 
zdrobiţi, măcinaţi între roţile nemiloase ale acestui sabat 
mecanic, furtuna nu mai avea nici început, nici sfârşit. Fărâme 
de vis se amestecau cu suferinţele lor, ştergând marginile 
realului. În felul acesta, omenescul se apăra mai bine de ceea ce 
era neomenesc... 


Întins pe cuşetă, lorgos gemea. Toţi muşchii îl dureau. Chinga 
nu-l lăsa să cadă, când nava se apleca spre babord. Dar fiecare 
ruliu la tribord îl repezea în ferestrele postului de echipaj şi îl 
smulgea din somnolenţa înfrigurată care îi ţinea loc de odihnă. 


În amorţirea sa, lorgos auzea tânguirea întărâtată a vântului 
care se înfăşură în jurul rufului, vuietul mării venind dinspre 
nemărginire şi, mai aproape, trăncănelile unei cutii de conserve 
goale, atârnată la una din cuşetele de sus pentru vreo nevoie 
mai mică. Şi toată această larmă sălbatică şi stăruitoare se 
prelungea în capul lui, ciocnindu-se cu frânturi de gânduri, de 
teamă, de coşmar. 


Cu toate acestea, încetişor, cu pieptul apăsat, ca atunci când sui 
pe munte, nostromul îşi croi drum către culmile însorite. La 
picioarele sale, un oraş alb coboară în vale ca un râu cu 
cataracte ce saltă dintr-o terasă calcaroasă în alta. Atena?... Nu, 
Aden... Căci oraşul este mărginit de palmieri. 


Cu haina la subţioară, nostromul deschide o portiţă. A împins-o 
prea tare, zăplazul ştirb se apleacă, gata să se prăbuşească. În 
curticică, rufărie roză şi albastră întinsă pe o sârmă. Lingă prag, 
în cenuşă pe mangal, ştiuleţi de porumb stau să se coacă. La 
stânga, un ulcior asudă la soare. Prelungindu-şi plăcerea, lorgos 
se uită printre gene la combinezon, la cămăşuţă, pe care 
adierea vântului le umflă unde trebuie. 


Îşi scoate espadrilele şi trece prin perdeaua de mărgele 
multicolore care acoperă intrarea cocioabei. Umbra şi răcoarea îl 
primesc numaidecât, ca şi cum ar fi pătruns într-o peşteră. 
Desculţ, păşeşte pe rogojină. Din cel mai întunecat ungher, 
cineva a scos un țipăt slab. 


— lorgos! 


Cristina i s-a atârnat de gât. Îşi freacă sălbatic obrajii fragezi de 
faţa lui nerasă. lorgos zâmbeşte, aducndu-şi aminte de un 
proverb absurd: „Vin de la Constantinopol şi, pe culmi, 
scorţişoară”. De fapt, e învăluit de parfumul mirodeniei pe care îl 
emană trupul Cristinei şi care se amestecă cu alte parfumuri 
exotice ce-au pătruns în întreaga încăpere. 


Ochii nostromului s-au deprins cu penumbra. O îndepărtează o 
clipă pe Cristina, ca s-o privească mai bine. Tulburată de 
această privire, Cristina îşi pleacă fruntea şi pufneşte în râs. 
Doamne, cât e de neagră! Neagră de un negru albăstrui, negru 
de Africa şi, prin contrast, albeaţa dinţilor e fosforescentă, 
supranaturală. Tânăra negresă îşi îngroapă din nou capul şi 
părul creţ la gâtul lui lorgos. 


— lorgos, lorgos al meu! Geme ea. Eu aşteptat, mereu aşteptat! 


Ea bălmăjeşte greaca, de pe timpul când mamă-sa era 
bucătăreasă la nişte negustori bogaţi de fel din Hios. O fi 
spunând oare drept? E fragedă, bine hrănită. Doi ani e multă 
vreme pentru un corp tânăr şi însetat! Ce-are a face! lorgos e 
marinar. N-are prejudecățile ghiorlanilor de pe uscat. În această 
clipă bucuria Cristinei e sinceră. A iubit-o când abia trecuse de 
vârsta copilăriei, în timpul unei escapade nebune. Din 


îmbrăţişările lor s-a născut un mormoloc. De atunci, el îi trimite 
când şi când ceva bani. Vine s-o vadă ori de câte ori are prilejul. 
Sunt legături pe care un şoarece de port nici nu şi le poate 
închipui. 


— Tu mâncare? Întreabă Cristina cu acel gungurit înebunitor ce 
pare să iasă dintr-un loc mult mai adânc decât pieptul ei. 


— Da, mi-e foame, zice lorgos. Dar stai, ţi-am adus ceva. 


Scotoceşte buzunarele hainei şi scoate o cutiuţă înfăşurată în 
hârtie mătăsoasă. Nerăbdător să vadă bucuria Cristinei, o 
deschide el însuşi cu degetele lui groase, înfrigurate. O cruce 
mare placată cu aur spânzură la capătul unui lănţişor aurit. 
Cristina face ochi mari. E mută de încântare. Deodată se învârte, 
bate din palme, îl ia pe lorgos în braţe, apoi se-nvârte iarăşi, pe 
urmă iar îl ia în braţe l-a trebuit multă vreme lui lorgos ca să-i 
treacă lănţişorul de gât. La atingerea metalului rece, vârfurile 
sinilor i s-au ridicat. Cristina îşi dă seama. 


lorgos îşi înfrânează dorinţa. E vreme pentru toate. Cristina 
flecăreşte în timp ce aşază masa lingă divanul cel scund. Orez 
cu stafide de Corint, porumb, smochine şi curmale. lorgos se 
îndoapă şi bea apă proaspătă. Stând jos lângă el, cu picioarele 
încrucişate, Cristina îl priveşte. Pare vrăjită de lăcomia lui. Şi 
Nicos, ce face? 


— Nicos... Zice Cristina. 


Nostromul scoate un geamăt înăbuşit, îşi întinde muşchii. l-a 
căzut un sac pe umeri. Oricare altul în locul lui ar fi fost strivit. 
În!... Mama voastră! Mişcaţi-vă!... Oceanul izbeşte, izbeşte, cu 
zgomote sinistre, ca bulgării de pământ ce cad pe coşciug. 
Dumnezeul maşi. Suntem îngropaţi de vii! Bietul Nicos, n-o să-l 
mai văd niciodată... O să-nveţe latineşte, la călugării Barnabiţi... 
Auziţi, burtă-verde? Latineşte!... Cristina! Cristina!... lorgos se 
răsuceşte în culcuş. E măcinat, de frig. Ah, Cristina! Pielea ei 
netedă, neagră şi dulce ia pipăit, cu firişoare de puf aproape 
nevăzute... 


Soarele a ocolit casa. Câteva raze au străpuns jaluzelele, scaldă 
încăperea într-o lumină de pulbere. Cristina e goală pe 
cearceaful alb, cafenie şi zemoasă ca un ciorchine de tămâios, 
neagră ca un vas de lut, răsfrântă ca o amforă antică. Sinii grei 
ţintesc înspre azimuturi contrarii. Şi-a desfăcut picioarele şi 
sexul triumfător se iveşte ca o semilună portocalie dintr-o mare 
de asfalt. Deschide braţele dar, ca un joc, strânge picioarele şi 
se împotriveşte aprinderii bărbatului. Râsul ei, din ce în ce mai 
subţire, devine freamăt de scoică marină. Acum şuşoteşte 
cuvinte fără nici o legătură, ca într-un descântec, cuvinte 
barbare, presărate cu vocabule greceşti care înseamnă când os 
de sepie, când iarbă de dragoste sau orhidee veninoasă. 
Bolboroseala gâdilă urechea lui lorgos, îi atinge ceafa, îi întărită 
centrii vitali. Contaminată ea însăşi de dorinţa pe care o inspiră, 
Cristina se ridică şi se apără, limba i se împleticeşte. 


— Vino, amor... Vino, şarpe... Răneşte, răneşte, fă rău, muşcă pe 
Cristina ta... 


Dar ea e aceea care se îndoaie ca un şarpe, care muşcă şi 
zgârie, care vrea şi nu vrea să se lase. Ea întărită dincolo de 
orice margini această forţă care se întinde spre el, o smulge 
sufletului ca şi trupului care o acoperă, o vrea pătrunzătoare, 
amenințătoare, irezistibilă. 


Deodată se lasă învinsă, totuşi în mişcare, strigându-şi victoria şi 
totodată înfrângerea, împărtăşeşte cu o desăvârşire delirantă 
voluptatea bărbatului, largile lui mişcări de călăreț teribil. 


Ah, dragoste cu Cristina! Când, când oare va putea s-o ţină 
iarăşi în braţe? lorgos se izbeşte cu capul de tăblia patului. Vasul 
a săltat, însă a fost oprit scurt, în plin avânt, ca un câine de pază 
ce uită de lanţ. Buimac, ciuleşte urechea. Maşinile., ce s-au făcut 
maşinile? Nu se mai aud... Vântul vuieşte şi urlă, asemenea unei 
haite de lupi care se învârteşte, mereu mai aproape, în jurul 
pradei; iar vasul tremură, hămăie şi încearcă să se smulgă din 
lanţurile sale nevăzute. Un duduit slab... Maşinile trudesc. 
Liniştit, nostromul îşi lasă capul pe pernă. Îşi închipuie mişcarea 
pistoanelor şi, pe nesimţite, revine în culcuşul Cristinei. 


Naivă, mândră neruşinare! Corp de abanos lustruit, lucios, pe 
care orice mângâiere alunecă fatal înspre miezul secret. 
Oboseala nu înseamnă potolire. Sinii, pântecele, şoldurile 
sculpturale sunt carena vaporului. Dar toată forţa vine din acest 
focar de flăcări vii asupra căruia trebuie să veghezi zi şi noapte, 
dacă vrei să-ţi mai rămână ceva sorţi de scăpare. Da, ultima 
speranţă e în maşinile lui Barba Costas. Haideţi, copii! Băgaţi cât 
puteţi în gura de foc! Cărbuni şi iarăşi cărbuni. Aur negru... 
Soare negru... Cristina pândeşte. Buze lucinde, sclipire a dinţilor, 
şi în ochii ei de catran focurile Sfântului Elme! Cristina? Dar ce 
caută ea?... Crucea de aur îi străluceşte pe un sân, lănţişorul s-a 
întortocheat în jurul unui sfârc răsculat, enorm, nelegiuit. Crucile 
de lemn ale mării... Marcos, nebunul, are dreptate! Un cimitir al 
mării până în fundul întunericului... Ce e moartea? Ce e amorul? 
Întuneric, uitare... O bucată de noapte şi, la mijloc, 
incandescenţa sexului... Mă arde, afurisita asta, mă sfâşie... Prin 
magia neagră a descântecelor sale, un fior coboară de-a lungul 
spinării. Ea are palmele albe, iscusite, care ating şi fac să fiarbă 
sângele. E tare, musculoasă, şi înăuntru e musculoasă şi dulce! 
Dă din picioare şi frenezia ei, înnăscută ştiinţă, schimbă amura 
după cum suflă vântul plăcerii, mereu mai aproape, mai 
nebuneşte, mai încordat. Vezi de schimbă direcţia. Şi iat-o sărind 
pe noul suflu, în pas cu mersul cel nou, spre voluptatea 
fremătătoare, nocturnă. Ei, făcătoare de farmece, ei, vrăjitoare, 
ai să te aprinzi de la propriii tăi tăciuni! Vai, se poate muri şi din 
altceva decât din dragoste! Lasă-te în voia mării! Lasă-te doară 
pe ea, pe această uriaşă stingătoare, această Menadă, această 
omoaie dezlănţuită. Ea ne va lua cu forţa în braţele sale fluide, 
pe tine, luntre a dragostelor mele, pe mine, servitorul tău, ea ne 
va frânge, ne va înăbuși pe inima ei, şi vom dispare pentru vecie 
în poala ei lacomă! 


Nostromul aiura în culcuşul său, pe când uraganul îl hurduca pe 
Port Polis, fir de paie pierdut în nemărginirea apelor clocotitoare. 


XVII. 


Fortis se deşteptă tresărind. Un curent de aer îi atinsese uşor 
pleoapele. Ridiându-se într-un cot, văzu, ca prin ceaţă, capul 
secundului prin uşa întredeschisă. 


— Şefule, zise Panaiotis, Marcos e aici, te aşteaptă. 
— Marcos? 


Comandantului îi trebuiră câteva clipe ca să se smulgă din cleiul 
somnului şi să-şi amintească. Marcos, foarte bine. Perfect. 
Marcos. Aruncă o privire la cronometru. Patru... Patru dimineaţa? 
Da, dimineaţa. Şi afară vântul care sufla ca un ciclon. 


— Adu-1 înăuntru, Panaiotis! Zise Fortis pe un ton repezit care 
înghiţea silabele. 


Secundul îşi retrase capul, deschise larg uşa cabinei şi-l împinse 
înainte pe Marcos, ajutându-l totodată să-şi ţină cumpătul pe 
duşumeaua mişcătoare. Schiţă apoi un drepţi şi dispăru. 


Cu capul plecat pe umăr, Marcos îl privea pe furiş pe 
comandant. Ochii săi injectaţi clipeau nervos. Prost pieptănat, 
părul îi stătea zbârlit, încâlcit, afară de un singur loc unde un pic 
de vopsea albă îl lipea de frunte. Era asudat leoarcă. Din când în 
când pupilele i se dilatau, şi nările îi fremătau de lăcomie şi 
nerăbdare. Pe urmă teama îi pricinuia un fel de chircire a 
întregului trup, şi faţa se închidea. Alternanţa rapidă a acestor 
expresii potrivnice avea ceva jalnic şi bestial. Parcă era un câine 
care, nesigur de ce va face stăpânul, şovăie între fugă şi mâna 
pe care o va linge. 


Fortis se ridică în capul oaselor, apoi în picioare nu fără greutate. 
Deşi gârbov, păru a umple cabina cu trupul său enorm. Ghemuit, 
Marcos se dădu puţin înapoi. 


— Ce ai să-mi spui, Marcos? Hai, vorbeşte! 


Rezemat de uşă, Marcos lăsase capul în jos. Gâtul lui avea 
mişcările unduitoare şi umile ale unui animal care se pregăteşte 


să se târască. Se îndoi din ce în ce mai mult şi deodată se 
prăbuşi la picioarele lui Fortis. 


— Şe... Fule. Dă. Dă-mi..., bâlbâi el, îmbrăiţişând pulpele 
comandantului. Nu... Nu mai pot! Cu o mişcare scurtă, Fortis se 
desfăcu din strânsoare şi-l respinse pe Marcos cu piciorul, fără 
violenţă însă. Lipsit de spriiin, Marcos se rostogoli pe jos o dată 
cu ruliul navei, pe jumătate inconştient. Fortis se uită câteva 
clipe la figura vicleană, cu ochii închişi, frământată de tresăriri, 
apoi, când Marcos se zgârci într-un spasm, îl apucă de piept, îl 
ridică în picioare şi-l pălmui zdravăn. 


— Haide, vino-ţi în fire, mama ta de... Mugi Fortis. O să ai 
numaidecât iarba, dar mai întâi vorbeşte! Auzi? O să-ţi dau 
îndată porcăria asta! Dar întâi spune-mi ce ştii! 


Marcos deschisese iarăşi ochii. Fortis îl ţinea ca pe un om beat, 
ori de câte ori acesta risca să-şi piardă echilibrul. Expresia de 
foame şi lăcomie i se zugrăvi iarăşi pe faţa crispată, făcând să-i 
tremure colturile buzelor. 


— Da... Da... Şefule, spuse gâfâind. O să-mi dai?... O să-mi daţi? 
— Da. Dar spune-mi ce-ai de spus. Dacă nu... 


— Da, comandante. Da, şefule. Trebuie să afli... Ei... au turbat. 
Vor să se răzvrătească. Bat, bat, bat în pereţii cursivelor la... la 
puntea de jos. Două lovituri, trei lovituri. Rare, apoi trei lovituri 
încete. Care... Care vin una după alta. O să-mi dai, şefule? Ai? O 
să-mi dai? 


— Da, urmează! 


— Ziceam... Loviturile. Pum... Pum... Şi iar: pum, pum, pum! 
(Marcos ciocănea cu pumnul într-un zid nevăzut.) Se înţeleg prin 
semne. Într-un... Limbaj secret. Eu ştiu asta, şefule. La 
închisoare... 


— Slăbeşte-mă cu închisoarea ta. Pe urmă? 


— Da, şefule. 


— Hai! Dă-i drumul! 


— Se înţeleg între ei. Pentru ziua cea mare. Pun la cale o 
lovitură... O lovitură fără pereche. Când. Când au să fie gata; 
hârşt! (Marcos făcu gestul că-şi taie gâtul.) 


— Asta-i tot? 


Marcos avu din nou un acces de sfârşeală. Se ghemui în braţele 
lui Fortis care, din cauza tangajului puternic, era cit pe-aci să se 
prăbuşească împreună cu povara sa. 


— Şefule, zise Marcos cu voce răguşită, dă-mi puţin! O bucăţică 
doar! O să... O mestec, o să... O să-mi facă bine. 


Marcos răsufla din ce în ce mai greu, limba îi devenise cleioasă. 
Se uita cruciş. Fortis, care-l susţinea eu braţul întins, privi în 
jurul său. Îi era silă să-1 întindă pe propriul sau pat. Îl aşeză pe 
jos lângă uşă şi se duse să deschidă dulapul cu medicamente 
atârnat deasupra lavaboului. Cu picioarele depărtate, ca să-şi 
asigure cumpătul cu toate hurducările vasului, scotoci mult 
printre sticle, răsturnă una, care se sparse în chiuveta de 
faianţă. Marcos îl urmărea cu privirea încrucişată şi, când Fortis 
se întoarse spre el cu o cutiuţă de metal în mâna, găsi puterea 
de a se ridica singur în picioare şi de a face un pas, cu braţele 
întinse. 


— Blestemată fie ziua când m-am încurcat cu o zdreanţă ca tine! 
Bombăni Fortis, în timp ce Marcos îi smulgea din mină bila 
neagră şi vâscoasă. Hai, vorbeşte! Reluă comandantul mânios. 
Dacă-ţi închipui că te-am scăpat de sticleţi şi te hrănesc la bord 
ca să stai cu mâna în sân, te-nşeli! Vorbeşte, îţi zic! 


Cu faţa destinsă, Marcos mesteca repede haşişul. Deşi îl privea 
pe comandant drept în ochi, nu-l vedea. Simţurile i se 
îndreptaseră înlăuntru, era în aşteptarea îngrijorată şi în acelaşi 
timp bucuroasă a primelor efecte ale ierbii. Încet-încet, 
ameninţarea lui Fortis îşi făcu loc în spiritul său amorţit, căpătă 
un înţeles. 


— Da, şefule, zise el visător. 
— Ei, merge? 


— Da, şefule... Se înţeleg între ei, şefule. (La două-trei vorbe 
Marcos mesteca repede extractul de cânepă.) Pun la cale o 
lovitură... Fac întruniri... 


— Unde? 
— În postul de echipai. 
— Amândouă schimburile? 


— Amândouă schimburile... Şi cărbunarii de asemeni... Se urcă 
prin tunel... Tunelul arborelui de transmisiune... 


Fortis rămase gânditor. Mintea sa dusă aiurea îl făcu să danseze 
niţeluş, şi izbuti astfel, cu picioarele depărtate, să se 
împotrivească aceleiaşi afundări extraordinare a vasului care pe 
Marcos îl dădu peste cap. Acesta din urmă rămase trântit în 
colţul cabinei unde fusese aruncat, mestecând mereu, ca în 
extaz. 


— Să ştii, şefule, reluă Marcos încet între două mestecaturi, 
flăcăii sunt de-ăi roşii. Ceea ce vor e Sovietul! Ah, drăguţi băieţi 
ai îmbarcat, Capetan Fortis. Demoni! Vor să ne expedieze în 
întunericul veşnic! Întunericul ştie de ei, răzvrătiți în fata lui 
Dumnezeu! N-au nici credinţă, nici lege. Vor pielea noastră şi 
aşteaptă să vină ceasul. Când le va fi favorabilă învecinarea 
astrelor... Ba chiar, cu vrăjile care le fac, au să grăbească ceasul 
ăsta! Mişcă-te, strigă el deodată, dacă nu, sfârşitul ţi se apropie! 
Poate chiar e prea târziu! Îţi închipui că eşti comandantul acestui 
vas? Ha, ha! Cu farmecele lor, cu pasele lor magnetice, au 
stricat busola. Dumneata comanzi un vas beat, Capetan Fortis! 
Un vas beat... 


Marcos vorbea acum cu uşurinţă, cu privirea fixă şi cu un 
zâmbet pe buze. Avea într-adevăr aerul unui apucat. 


— Nu mai căsca gura, şefule. Trebuie s-o iei repede şi să loveşti 
tare! Mai bine să pierim cu toţii, decât să-i lăsăm pe demonii 
ăştia să ne încalece. Pe roşii trebuie să-i hăituim oriunde-i aflăm, 
să-i repezim în prăpăstiile iadului, chiar dacă ar fi să plătim cu 
viaţa prăbuşirea lor. Fiindcă noi, noi vom fi mântuiţi, dar ei nu! 
Domnul va număra o mie de-ai lor pentru unul de-ai noştri, 
fiindcă i-am zdrobit pe aceşti răzvrătiri. Să nu-i lăsam să facă ei 
legea, şefule! Trebuie să-i pustiim, chiar de-am fi târâţi la 
moarte, căci moartea lor va fi eternă, pe când noi ne va fi 
mântuit sufletul! Haide, fă o faptă bună şefule! Fii cel care va da 
dreptate zilei împotriva nopţii, celor buni împotriva celor răi, eşti 
omul însemnat de arhanghel! Ai o lumină aici, în frunte. Şi eu te 
voi urma pretutindeni, chiar în foc numai ca blestemaţii ăştia să 
ardă în vecii vecilor. 


Fortis înălţă din umeri. Marcos era un smintit şi aiureala lui nu 
era impresionantă decât prin această elocinţă bruscă provocată 
de haşiş. Dar cuvintele sale aiurite nu cuprindeau oare şi o 
părticică de adevăr? Fortis se simţi copleşit de un sentiment 
perfid de singurătate. O răzvrătire pe bordul lui Port Polis în plină 
tăbăceala? Era într-adevăr de neînchipuit. Şi totuşi... Secundul 
credea şi el acelaşi lucru. Nu iese fum fără foc. Trebuia să 
lămurească lucrurile. 


— Cine e căpetenia, Marcos? 


Pitulat în colţul său, cu bărbia sprijinită de genunchi, Marcos 
surâdea răutăcios. Avea înfăţişarea unui spiriduş schimonosit, 
punând la cale o poznă. Fortis se aplecă şi repetă întrebarea. 


— Căpetenia? Întrebă Marcos cu o blândeţe insinuantă. E lorgos, 
şeful echipajului. 


XVIII. 


În orele care urmară, şi cu toată funcţionarea intensă a 
pompelor, apa începu să clipocească aproape pretutindeni; în 
tambuchiuri, în cale, în magaziile de cărbuni, înghițind 
umezeală, combustibilul se prefăcuse, în unei e locuri, într-un 
fel de turbă noroioasă, care ardea prost. Presiunea cazanelor 


scădea primejdios. Echipele de fochişti fură dublate cu marinari. 
Cu preţul unei munci de ocnaş, de bine de rău, focarele erau 
întreţinute. 


Spre dimineaţă, Manos coborâse la maşini pentru a lua locul 
unui fochist ajuns la capătul puterilor. Mânuia lopata cu tragere 
de inimă, când un bolovan de cărbune se desprinse din grămadă 
şi căzu, zdrobindu-se de încheietura mâinii lui. Manos scoase un 
strigăt şi dădu drumul lopeţii. Ajutat de camarazii săi, se urcă la 
postul de echipaj. Acolo, vânăt de durere şi de emotie, fu cât pe- 
aci să leşine. Cineva se duse să-l caute pe şeful echipajului. 


Dând la o parte oamenii din jurul patului pe care fusese întins 
rănitul, lorgos luă în mâinile sale mari şi bătătorite, cu 
nemărginită băgare de seamă, încheietura ruptă a lui Manos. 
Tânărul marinar ţipă iarăşi. Oamenii se priviră copleșiți. Feţele 
lor supte, pline de murdărie şi de cărbune, exprimau acelaşi 
gând nelămurit: „E unul de-ai noştri. Dacă ţipă, nu ţipă de-a 
surda. E lovit rău.” Harababura deşteptă pe lemnar şi pe cei trei- 
patru oameni care furau un pic de somn din ziua lor nesfârşită. 
Pelicanul se apropie de fiul său schimonosit de durere. În ochii 
săi mici, urduroşi, se târa încă un vis de plumb, iar guşa îi 
zvâcnea ca un gâtlej de broască buboasă. Puse mâna pe umărul 
nostromului. 


— Ce are băiatul? Întrebă el cu glas tremurător. 


lorgos îi ocoli privirea şi, mişcat de un sentiment de ciudată 
sfială, scoase din buzunar o batistă pe care o băgă între dinţii 
rănitului. 


— ÎI doare, asta e, bombăni el. Încheietura mâinii ruptă... 
Trebuie înştiinţat Capetan Fortis. 


Manos muşca batista şi strigătele lui nu mai erau decât gemete. 
Oamenii făcură o mişcare în grup, ca pentru a-şi strânge 
coatele. Să-şi rupă mâna... Nimic mai rău nu se poate întâmpla 
unui om care lucrează cu mâinile. Poţi şchiopăta şi să-ţi vezi 
totuşi de treabă. Poate să-ţi lipsească un deget, o ureche, limba 
chiar, să ai o faţă mutilată şi să nu mori de foame. Dar să nu mai 


poţi mişca o mâna... Şi dacă Manos rămâne beteag pe toată 
viaţa? 


Marea cufunda şi ridica postul de echipaj ca un ascensor în 
cuşcă, cu un zgomot înăbuşit de fiare vechi. 


— Blestemată să fie barca asta! Zise deodată o voce arţăgoasă. 
Unde e hârtia ta, nostromule? Vreau s-o semnez! 


Oamenii se întoarseră cu toţii către Paparitas. Mişcarea, prea 
bruscă, făcu pe câţiva să-şi piardă echilibrul şi totul se sfârşi 
printr-un fel de înghesuială, îndată un curent de sens contrar se 
desenă înspre Barba Costas, mecanicul şef. Acest du-te vino de 
cor antic era urmarea raliului. Totuşi, tânguirile furtunii se 
potoliseră, trecuseră într-una din acele false acalmii în care 
ciclonul pare că vrea să se înduplece înainte de a reîncepe 
asaltul împotriva unei şi mai mari întinderi de apă. Înnodat, 
înecat în propria-i violenţă, vârtejul se întorcea de jur împrejur, 
sfâşiindu-se pe sine. Emoţionaţi de accidentul lui Manos, 
oamenii se foloseau de această momentană acalmie pentru a-şi 
mai veni în fire. 


— Bine, băiete, răspunsese Barba Costas la exclamaţia lui 
Papariţas. Hârtia e la mine. 


Echipajul se strânse puţin, ca să facă loc mecanicului şef şi 
marinarilor care se priveau acum în tăcere. Barba Costas venise 
din sala cazanelor. N-avea pe el decât un tricou murdar de 
cărbuni care-i descoperea până la umeri braţele subţiri de om 
bătrân, presărate cu smocuri de păr alb. Nostromul îi aruncă un 
vestmânt de lână. 


— La-1 şi îmbracă-1, altfel te îmbolnăveşti şi crăpi. 


Mecanicul îi ascultă sfatul, fără grabă, cu gâtul înţepenit de 
uriaşul buboi care copsese. Papariţas strângea pumnii. Încreţituri 
orizontale se desenau pe fruntea lui îndărătnică. Cu capul 
plecat, părea să aştepte o hotărâre de care ar fi atârnat întregul 
său viitor. 


— Bine, băiete, reluă mecanicul. Cine mai vrea să semneze? 


— O dată ce fratele meu semnează, semnez şi eu, zise celălalt 
Papariţas. 


Barba Costas îşi pipăi buzunarul de la spatele pantalonului şi 
scoase o hârtie îndoită în patru, acoperită de pete negre pe care 
se desluşeau amprentele unor degete. 


—  Staţi, interveni  nostromul. Agis, urcă-te şi spune-i 
comandantului. Şi tu, Pelicane, trebuie să ne faci nişte 
scândurele ca să-i legăm încheietura mâinii. 


Musul îşi luă de jos şaptea de lână şi părăsi postul de echipaj, 
dar lemnarul nu se mişcă. Se uita ţintă, abătut, la rănit. Acesta 
continua să geamă cu ochii închişi. Căluşul său se muiase de 
salivă. 


Îndoind genunchii, ori de câte ori îşi pierdeau echilibrul, oamenii 
se strânseră în jurul lui Barba Costas, ca să asculte mai bine. 
Mecanicul şef dezdoi hârtia pe care-o ţinea în mână. Sub 
sprâneenele dese, ochiul umed al bătrânului părea să răsfrângă, 
asemenea unei oglinzi şterse, o vedenie lăuntrică. Fiecare îl 
aştepta să rostească cine ştie ce cuvinte hotărâtoare. 


— Eu nu sunt credincios, băieţi, zice mecanicul, cu toate astea 
nu mi-e teamă de adâncul cel negru care mă va înghiţi. Şi nu va 
întârzia, sunt bătrân. Nu mi-e teamă, vă spun, pentru că mi-am 
trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul. Dar voi, voi sunteţi tineri. 
Viaţa e un bun nepreţuit, oricare ar fi suferinţele de pe acest 
pământ. Gândiţi-vă că aţi fi putut să nu fiţi nimic, sau, dacă nu, 
să fiţi o piatră ori un biet fir de iarbă. Dar sunteţi oameni, băieţi, 
şi, într-un fel, voi aţi tras lozul cel mare, nu uitaţi! Viaţa, vă spun, 
e cel mai mare bun, prost cine o risipeşte. Atotputernicii, precum 
şi cei mai puţin puternici din lumea asta n-au dreptul să se joace 
cu viaţa noastră. N-au dreptul să ne ucidă în războaie, n-au 
dreptul să ne ucidă în muncă. Şi nu au nici dreptul să facă din 
noi nişte betegi, nişte neoameni! Rău au făcut cei care ne-au 
îndemnat să ne urcăm pe barca asta. E făcută să se înece, şi noi 
cu ea. Nostromul a văzut limpede de la început, dar noi ne-am 


lăsat duşi ca nişte copii. E poate prea târziu, poate încă nu. Până 
acum, şase inşi am semnat hârtia. Dacă semnaţi şi voi, şi dacă 
scăpăm cu viaţă din vijelia asta, o să cerem dreptate. Dacă nu, 
cei îndrăzneţi vor plăti pentru cei laşi. Dar până la urmă laşii vor 
plăti cu viaţa pentru laşitatea lor. 


Oamenii rămaseră tăcuţi. Păreau că se gândesc. 
— Dă-ncoa! Zise Papariţas. 


Luă hârtia şi, punând-o pe spatele unui camarad, o semnă. 
Fratele său făcu la fel. Ceilalţi dădeau din cap şi se priveau, 
nehotărâţi. 


— Tu şi nostromul, zise un omuleţ dând din coate ca să se 
apropie de mecanic, voi doi va să zică... Propovăduiţi 
nesupunerea în plină mare,. Asta nu s-a mai văzut! Asta o să vă 
coste scump. Tribunalele maritime nu-s făcute pentru câării! O 
să vă pedepsească! O să vă dea afară!... N-o să mai puneţi 
piciorul pe un vas de comerţ cât trăiţi...! 


Marinarul făcea parte din schimbul Pelicanului. Se numea 
Matziotis şi trecea drept om tăcut, care voia să se ţină de o 
parte. Dar în momentul acela chipul său cu trăsături colţuroase 
era tulburat de ticuri. Îşi uda mereu buzele cu limba-i ascuţită, şi 
ochii săi strimţi aruncau sclipiri reci de agată. 


— Legile sunt făcute pentru oameni, şi nu oamenii pentru legi, 
zise mecanicul cu gravitate. Sunt gata să mă supun pentru bine, 
nu pentru rău, nu pentru nenorocire... 


— Eu unul am încredere în Capetan Fortis! Interveni tânărul 
Stathis, fără a părăsi culcuşul pe care rămăsese întins. E un 
vechi vântură-hulă, nu e muiere! 


Oamenii care-l ascundeau vederii lui Barba Costas se dădură 
puţin în lături pentru ca acesta să-şi poată privi noul adversar. 
Stathis se ridică într-un cot. Surâsul său era silit, căci de 
oboseală buzele se spuziseră, ca de friguri. 


— Haideţi, sunteţi nişte curci plouate, reluă tinerelul. Nu vă e 
ruşine să tremuraţi aşa pentru viaţa voastră? 


— Faci pe grozavul, băiete! Zise mecanicul întrucâtva cu milă. 
Am mai văzut eu închipuiţi ca tine, care se tem mult mai tare de 
răspundere decât de moarte. Dar nu eşti singur pe cufărul ăsta, 
ce dracu! Încrederea pe care o ai în şef... Foarte bine! Şi dacă ne 
face să venim peste cap? Un căpitan de treabă poate îmbătrâni, 
iar judecata să-i şchioapele. Poate să cadă bolnav, poate fi 
apucat de nebunie, şi câte altele. Trebuie să-ţi treci încrederea 
prin ciurul minţii, altfel ceea ce numeşti tu încredere nu e decât 
laşitate de cel mai rău soi... 


— Cum asta, laşitate? 


— Laşitate este să-ţi distrugi busola inimii şi sextantul minţii 
pentru a putea spune: ei, nu mai am instrumente de bord, dacă 
mă rătăcesc, nu e vina mea! Ş-apoi m-am îmbarcat după voinţa 
altuia, navigator bun, care mă va scoate la liman! Dar cum ai să 
faci să deosebeşti drumul cel bun de cel rău, dacă ai ales o dată 
pentru totdeauna să rămâi în ceaţă? 


Glasul bătrânului se sugruma. Vasili Chiorul luă petiția din mâna 
fratelui Papariţas care o semnase la urmă. O parcurse din ochi 
cu o strâmbătură de dispreţ. 


— Şi cu hârţoaga asta vrei dumneata să ne salvezi, Barba 
Costas? Sărmanii de noi! Dacă ne curăţăm, ne curăţăm! La ce-i 
bună comedia asta? Pune mâzgălitura într-o sticlă şi arunc-o în 
mare. Dar de ce vrei dumneata să semnez? La ce te duce asta, 
ai? La drept vorbind, nostromul avea dreptate. Şi tu de 
asemenea, Barba Costas! De scufundat, tot o să ne scufundăm! 
Nu-i nici o îndoială! Chiar dacă am prinde-o cu ace de siguranţă, 
grămada asta de scânduri tot nu va mai ţine mult... 


— Acum câtăva vreme nu vorbeai aşa, Vasili, zise nostromul, 
care până atunci tăcuse. 


Vasili se întoarse către nostrom cu o mişcare bruscă. Ochiul îi 
scânteia. 


— Să zicem. Ei şi? Exclamă el cu harţă. M-am agăţat cu dinţii, cu 
unghiile de o speranţă. Era dreptul meu, nu? N-aveam poftă să 
crăp. Cine zice altfel, îl scuip în faţă. Acum, am înţeles. Mai bine 
să mă scufund deodată, bâldi-bâc, decât să-mi înghit nerozia 
bucăţică cu bucăţică. Mă pregătesc. Şi mai lăsaţi-mă-n pace cu 
prostiile voastre! 


— Ascultă, Vasili, reluă mecanicul cu blândeţe, am să-ţi 
povestesc o istorie... 


Făcu semn celorlalţi că vrea să se aşeze pe marginea unei 
cuşete. Dar bucătarul, care dădea semne de nerăbdare, îşi umfla 
bucile şi se scărpina la subţiori prin ruptura tricoului, izbucni: 


— Să ne scufundăm? Cum să ne scufundăm? Se indignă el. 
Sunteţi cu toţii într-o parte, pe cuvântul meu! Cine vorbeşte de 
scufundat? Va să zică aşa, ai, v-aţi pus în cap să vă scufundaţi? 
Da pe noi ne-aţi întrebat, pe noi ăştilalţi? Mamă doamne, de 
unde gândul ăsta negru? A, e băiatul ăsta, bietul, cu laba lui!... E 
tânăr, o să se vindece, dar ce-are a face asta cu lada noastră? 
Ca să se scufunde-s făcute vapoarele? De când, mă rog? Eu nici 
nu lăsasem bine sfârcurile doicii, că şi băteam mările. Aş fi eu 
aici, dacă m-aş fi scufundat? Uite ce vă spun, băieţi: pe-afurisita 
asta de vreme, nici vorbă să pot găti. Şi-atunci, am să aţipesc 
puţin. Astăzi e miercuri sau joi. Să zicem joi. Ei bine, n-am decât 
să mă deştept sâmbătă: nici tu vijelie, nici tu harababură, nici tu 
nimic. 

— Aşa-i! Zise nostromul plictisit, dând din umeri. Du-te dar şi te 
culcă, bine c-am scăpat! Ai să te deştepţi în paradisul 


maimuţelor, pe care bunul Dumnezeu 1-a făurit înadins pentru 
tine... Cine mai semnează? Adăugă el. 


— Eu. 
— Eu. 


— Eu. 


Doi cărbunari şi un marinar din schimbul lui lorgos cerură să 
semneze. Nostromul se aplecă asupra rănitului. 


— Ai auzit ce-au spus? Întrebă el scoțând batista în care Manos 
îşi strângea dinţii. 


Manos făcu semn printr-o clipire a pleoapelor că da. lorgos 
şterse tâmplele înfierbântate ale rănitului cu aceeaşi batistă 
plină de salivă. 


— Mă doare, şopti Manos. 


— Capetan Fortis are să-ţi facă o injecție. Şi tu, Pelieane?... Tu 
semnezi? Şi-afară de asta, ce dracu, mişcă-te! i-am mai spus: 
am nevoie de scândurele! 


Năucit, lemnarul îşi îndreptă către nostrom ochii mici, sclipitori. 


— Nu iscălesc, zise el Vreţi să-mi luaţi pâinea de la gură? Nu, nu 
iscălesc Trebuie să scot gologani, gologani mulţi,., din cauza 
ăstui damned fool de băiat. Pentru însurătoarea lui. Aşa, ăla n-o 
să aibă încotro! O să verse zestrea... 


Apoi, aruncând o privire lui Manos, tresări: 


— Il doare pe băiat, nu? Scândurele... Îi trebuiesc scândurele Mă 
duc... 


Se grăbi spre uşă, împiedicându-se în propriile sale picioare. 
„Bietul om, gândi lorgos. Existenţa, însurătoarea băiatului. 
Hotărât, n-are nici un amestec! Dar ceilalţi? Ca nebunii, iată-i 
înzorzonaţi eu vorbe mari - pălării garnisite cu flori. Legalitate, 
disciplină, încredere... Pălării de paie înfundate peste urechi, 
prea largi, ridicole pentru capetele lor şi care - departe de a-i 
face să semene cu ceilalţi - trădează ţâcneala şi spaima care-i 
stăpâneşte. Nişte săraci cu duhul cărora li se pare că sunt 
grozavi. Şi-i arde fiecare câte un mic discurs, plin de demnitate, 
gesticulând ca coţcării din bilei. Dar dacă rupi coaja cuvintelor, 
dai de o cocă mizerabilă. Om trăi şi om vedea..., asta e toată 
înţelepciunea lor. Aşteptarea înseamnă acţiune, aşa văd lucrurile 


nătărăii ăştia. Şi Vasili, care e cuprins de disperare? Şi bucătarul 
ăsta, dobitoc şi sinistru îmbătat de optimism: „De ce să ne 
facem gânduri? Totul se aranjează., Şi ajutorul de mecanic?... 
Da, Dimitrie, care rămăsese la postul său, nu semnase, nu voia 
să semneze. Un iluminat, Dimitrie ăsta, se credea ocrotit fiindcă 
purta iconiţa Sfintei Fecioare. „Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus, 
nostromule,, zicea el. Să te ia dracu!”, gândea lorgos mâniat. 
Nu, mare lucru nu e de scos de la oamenii aceştia. Şi dacă 
printr-o minune vijelia se potolea, chiar şi cei care semnaseră şi- 
ar lua vorba înapoi şi nu s-ar mai gândi la ziua de mâine. 


lorgos simţea că se zbate într-o vârşă cu ochiurile dese. Câte 
zvârcoliri inutile! Amărât, numără în minte: şase, nouă, 
unsprezece... Şase, nouă, unsprezece... Cu Manos, doisprezece. 
Nu, nu era de-aiuns! Totuşi, băieţii fuseseră zguduiţi de 
accidentul tânărului marinar, şi Barba Costas vorbise ca un 
înţelept. Era uimitor chiar cum ştia să le vorbească fără să-şi 
iasă din ţâţâni, fără să-i jignească. lorgos constata lucrul acesta 
cu o urmă de invidie... Dar nu de asta era vorba. Marea 
dezlănţuită rodea ca un şaneru hârdăul de brad. Nostromul 
simţea descurajarea pătrunzându-i în suflet. Ce rost avea 
semnarea petiţiei? Cine avea s-o expedieze? Când? Unde? Vasili 
avea dreptate. Mai bine s-o bage într-o sticlă şi s-o arunce în 
mare. 


Cu toate că era abătut şi din ce în ce mai posomorit, nostromul 
nu se putu abţine să nu ciulească urechile. Stând pe marginea 
unei cuşete şi frecându-şi încet genunchii, Barba Costas spunea 
o istorie, după cum făgăduise. Era vorba de două muşte care 
căzuseră într-un vas cu lapte. Una zicea: „La ce bun să murim 
atât de încet?” Şi, lăsându-se să cadă la fund, se înecă. Cealaltă 
îşi zise: „N-am nici o speranţă de scăpare. Cu-atât mai rău! Dar 
voi lupta până la capăt!” Şi înotă, şi înotă, izbind laptele cu 
aripile ei mărunte până într-atâta, că laptele se prefăcu deodată 
în unt, îngăduindu-i să scape, tocmai când puterile o părăseau. 


Nostromul pândea pe fata lui Vasili o tresărire care să însemne 
altceva decât simpla înţelegere a fabulei. Tocmai îşi zicea: „Al 


naibii Costas” şi trăsăturile feţei i se destindeau ca să surâdă, 
când o voce înăbuşită, cu care era deprins, îl sili să se întoarcă. 


— Unde e rănitul? 


Capetan Fortis sta în pragul postului de echipaj cu o trusă mică 
în mâna. Chipul său rotund şi spânatec era mai palid ca de 
obicei, poate în contrast cu impermeabilul negru, şiroind de apă, 
ceea ce arăta că musul îl găsise pe pasarelă. 


Oamenii se ridicară, se depărtară de cuşete, şi însuşi Barba 
Costas se sculă în picioare, strimbându-se din cauza buboiului. 
Fortis îşi plimbă privirea apăsătoare de la rănit la micul grup de 
marinari şi cărbunari. Deodată privirea îi înţepeni. Din ochii negri 
ce abia se vedeau de sub pleoapele grele, ţâşni o lumină 
tăioasă, amenințătoare. Zărise hârtia pe care mecanicul şef o 
ţinea în mină. 


— Dă-mi asta, zise el fără a ridica vocea. 
— Capetan Fortis, interveni nostromul, e o cerere pe care... 
— Dă-mi asta, repetă comandantul fără să clintească. Îţi ordon! 


Barba Costas îl cercetă din ochi pe nostrom, înaintă şi-i dădu 
hârtia lui Fortis. Fără s-o desfacă, acesta o puse în buzunarul 
impermeabilului. 


— Mai vorbim noi despre asta, zise el apropiindu-se de căpătâiul 
lui Manos. 


Luă braţul rănitului şi cercetă îndelung încheietura zdrobită. În 
timp ce scotea din trusă fiolele şi seringa, Fortis se adresă 
nostromului cu jumătate de voce, fără să se uite la el: 


— lorgos, pregăteşte ciment rapid. O să-i imobilizăm încheietura, 
îndată ce injecţia îşi va face efectul. Şi încă ceva. Te aştept 
peste două ore în cabină. Să vii singur. Dacă mai iei pe cineva, 
te dau pe uşă afară. 


XIX. 


Degeaba se trudea locotenentul Caraviţas să deschidă ochii. 
Ajunse pină acolo încât se întreba dacă nu mai doarme, visând 
că vrea să se deştepte. Tâmplele îl dureau şi în gură avea un 
gust sălciu. Trăiesc, se gândi uluit. Răsufla greu, cu horcăitul său 
puternic în bronhii. Chiuveta, roşie de sânge... Nu, nu era un vis 
urât! Nu dormise, leşinase acolo, sub cuier. Abia trăiesc, îşi zise 
el, sfirâi ca o candelă fără ulei, pe cale să se stingă. Limba lui 
cleioasă încă mai mesteca gustul acela scârbos... Îl cunoştea de 
mult... Din ziua aceea blestemată când... 


Amintiri vechi i se rostogoliră în minte, ca nişte pietre de țărm 
rotunjite şi lustruite de bătaia refluxului. Nu mai aveau colţuri, 
totuşi îl tăceau să şuiere. 


Revedea ziua radioasă a acelei excursii făcute pe muntele 
Farnes. Cerul alb, unu fară nori, pe care un uliu plutea aproape 
nemişcat. Drumurile stâncoase, mărginite de pini. Mireasma 
puternică de levănţică. La unele cotituri, tamarinii încadrau cu 
verdeaţa lor oraşul îndepărtat şi alb. Mai sus, brazii, platanii la 
un loc. Şi strigătele de bucurie ale grupului de tineri, când un 
stejar măreț le porunceşte să se oprească, prin frumuseţea 
frunzişului, prin nimbra deasă din jurul său şi prin murmurul de 
apă ce pare să izvorască din rădăcinile sale. Toţi camarazii lui 
Caraviţas sunt sleiţi. Evanthia e prima. Băieţii, încărcaţi cu 
rucsacuri şi coşuri, sunt bucuroşi de acest popas de amiază. 
Obrazul lui Menis, bu-ălat, e stacojiu, Vassos, muzicantul, îşi lasă 
jos poverile şi chitara, se aruncă pe burta şi bea îndelung de la 
izvor. Pardalos - ca şi Caraviţas, viitor marinar - suflă des şi pare 
aiurit. Chiar bunul Sotiris, uriaşul, alege un colţ unde să-şi poată 
întinde picioarele, rezemat de un copăcel. Cât despre tinerele 
fete, ele s-au culcat în iarbă, cu rochiţele de vară ridicate până 
la jumătatea coapselor, şi chiar mai sus, căci oboseala e un 
pretext bun pentru neruşinare. 


Caraviţas se simte ostenit Cum să nu fii? Cu toate că eşti tânăr, 
drumul povârnit, căldura te dau gata! Îngrijorător e că oboseala 
stăruie. Ceilalţi şi-au regăsit voia bună. Se necăjesc unul pe 
altul, desfac merindele, mănâncă plăcinte de spanac şi chifteluţe 
prăjite, toarnă din damigeana în păhărele vin cu mireasmă de 


răşină. Caraviţas nu are însă nici chef, nici poftă de mâncare. E 
obosit, obosit ca niciodată şi pătruns de nelinişte. Numai 
Evanthia îşi dă seama de lâncezeala lui. Devine mai duioasă, îi 
dă bucăţica în gură, îşi reazemă sinul bogat de braţul lui, îi 
murmură la ureche cuvinte dulci. Evanthia îşi poate îngădui 
aceste mici libertăţi: în ochii tuturor, tânărul viitor marinar este 
de multă vreme logodnicul ei. El se sileşte să mănânce, să 
glumească, dar fără tragere de inimă. Proasta-i dispoziţie îl 
desparte de camarazii săi ca un zid. Cum de pot fi atât de 
mâncăcioşi? De ce veselia lor e atât de vulgară? În prospeţimea 
pământului acoperit de muşchi domneşte un miros de putregai. 
Pe lingă asta, lui Caraviţas îi este frig. Priveşte, scuturat de fiori, 
scoarţa copacului secular şi descoperă în liniile ei torturate 
chipuri amenințătoare. Gustarea la iarbă verde s-a sfârşit. Fetele 
clătesc farfuriile la izvor. Vassos zdrângăne la chitară, Sotiris 
caută un colţ pentru siestă. Menis şi Aretia, la braţ, se 
îndepărtează spre pădure. 


Evanthia l-a luat de mână pe Caraviţas. „Vino, îi şopteşte ea, 
cunosc un colţişor unde o să ne simţim bine...” Cu ochiul stins, 
Caraviţas o urmează, dorind din tot sufletul ca fata să-l ducă la 
soare. O cărare abruptă coboară până la un fel de colţişor, scobit 
de sus în jos în coasta muntelui. O vedere panoramică îşi 
desfăşoară aurita-i măreție pină la golful Salonic înecat în ceaţă. 
Soarele bate cu putere, dar ei sunt la adăpost de privirile 
indiscrete. Evanthia se aruncă de gâtul lui Caraviţas, îl sărută cu 
patimă, înfocarea tinerei fete, mai mult decât soarele, încălzeşte 
inima îngheţată a viitorului marinar. Pământul e acoperit de un 
strat de ace de pin. Tinerii serostogolesc pe jos, înlănţuiţi, 
îmbătaţi dintr-o dată unul de altul. Au ei un anume chip de a 
face dragoste, pentru că Evanthia e încă fecioară. „Ce-o să-ți 
mai dau, când o să ne luăm?” întreabă ea ori de câte ori tânărul 
devine mai întreprinzător. Caraviţas s-a resemnat. Jocurile lor de 
dragoste au început pe când el nu era decât un adolescent, iar 
Evanthia o fetiţă. 


Cu anii, au devenit atât de rafinaţi, încât simpla îmbrăţişare li se 
pare aproape de prisos. Astăzi însă Evanthia e mai înfigăreaţă, 
mai crudă, mai nesăţioasă ca de obicei. Spinul dorinţei se înfige 


ici şi colo. Dar, lipsite de potolirea adâncă, aceste încleştări rod 
rezistenţa nervoasă. De altfel, e şi timpul să se întoarcă la 
ceilalţi. „Du-mă în braţe până sus”, îi cere tânăra, drăgăstoasă. 
Orgoliul bărbatului învinge împotrivirea, îngrijorarea inimii şi a 
muşchilor. Caraviţas o ia în braţe pe Evanthia şi o duce, cu dinţii 
strânşi, pe cărarea ce urcă. Gâfâie. În gură, scuipatul i se 
îngroaşe, musteşte în colţurile buzelor. Scuipatul? Durerea asta 
care îi străpunge umărul... Caraviţas îşi lasă jos povara. Scuipă. 
Varsă. La picioarele sale, florile de muşeţel se scaldă într-un 
lichid negru, vâscos. Cu dosul mâinii, fără să-şi dea seama, 
Caraviţas se şterge la gură şi se uită la Evanthia. Niciodată nu va 
ierta soartei expresia tinerei fete, ochii ei negri holbaţi de groază 
şi de milă!... Atunci s-a rupt arcul. Chiar în clipa aceea, acolo, 
sub creasta Parnesului, în faţa peisajului fără de seamăn al 
Aticei. Niciodată nu va uita această clipă, niciodată. Ce a urmat 
are puţină însemnătate: studiile întrerupte şi reluate, sanatoriile, 
primele călătorii pe mare, întoarcerile bolii, noile călătorii. Pentru 
Caraviţas totul s-a sfârşit în acea clipă de umilire vitală, în faţa 
groazei pe care-o inspirase femeii iubite! Pe lângă asta, moartea 
nu e nimic. Când i-o veni ceasul, îi va fi destul să recheme acea 
clipă înţepenită în amintire, ca să alunece, fără nici o părere de 
rău şi fără împotrivire, în neființă. 


Când i-o veni ceasul... Încă nu i-a venit. Galben, zace pe jos, 
lingă cuierul îmbibat de propriul său miros: Miros de mort!... Ah, 
nenorocitul ăsta de vapor îl dezamăgeşte, îi spulberă speranţa! , 
Se ţine încă, afurisitul...” gândeşte necăjit Caraviţas. Vaporul 
stăruie şi el să înfrunte legile firii. Strigă, se vaită, trage să 
moară, dar e tare al dracului, o mai duce încă, destulă vreme 
poate, pentru a supravieţui unui om care-şi varsă plămânii. 
Cum? Caraviţas avea să-şi dea sufletul în această cabină 
mizerabilă? În loc să se scufunde o dată cu vasul, avea oare săi 
se arunce leşul peste bord, cum se aruncă cenuşa şi gunoiul? 
Ironia unei asemenea înlănţuiri a lucrurilor îi îmboldeşte ultimele 
puteri. Nu, doar nu de asta şi-a măsluit el actele, nu de asta a 
înfăţişat autorităţilor din port un certificat medical mincinos, nu 
de asta s-a căznit atâtea săptămâni! A ales Port Polis, ca să 
moară marinar. Vasul e condamnat, ca şi el. Nu se poate ca unul 
dintre ei să-1 lase în drum pe celălalt. Dacă vaporul se ţine scai 


de viaţă, Caraviţas o să se ţină şi el. Oricum, nu mai era vorba 
decât de câteva zile, poate chiar ore. 


Locotenentul deschise ochii. Se uită la ceas. Era timpul să-şi ia 
cartul în primire. Omul care şi-a hotărât ora morţii găseşte în 
ideea lui fixă un izvor de energie nebănuită. Caraviţas izbuti să 
se ridice în picioare, să-şi pună impermeabilul. Cu capul în jos, el 
se repezi pe scară, spre camera de navigaţie. Dar abia sui 
câteva trepte şi fu nevoit să stea locului, cuprins de ameţeală. 
Îşi reluă apoi urcuşul, mai încet. Port Polis cădea în nas, încerca 
să scape în adâncuri, ca o balenă cu căngile înfipte în trup. | se 
apropia şi lui ceasul... 


Pe pasarelă, cu picioarele în ceaţă, o siluetă neagră se încovoia 
sub palele vântului. Caraviţas se apucă de un scripete. Apa 
sărată a spumelor îi şfichiuia obrajii. | se părea totuşi că respiră 
mai în voie Cu o mişcare a capului dădu să înţeleagă secundului 
că a venit să-l înlocuiască Panaiotis îi arătă un punct pierdut în 
hăul zărilor. La câteva mile de Port Polis, un alt cargou se lupta 
cu vijelia. 


Caraviţas tremura din toate mădularele. Frigul i se căţăra ca un 
melc de-a lungul spinării şi devenea sloi, devenea junghi. 
Lumina searbădă avea bruşte scăderi de tărie. Cargoul care 
trudea în depărtare dispăruse. Locotenentul trase aer pe nas. 
Pleurele îl dureau groaznic. Lipite de plămânii găuriţi, ele 
simțeau orice schimbare de presiune atmosferică, asemeni celui 
mai sensibil barometru. Durerea pătrunzătoare îi da de ştire că 
dincolo de acalmia relativă ceva era pe cale să înceapă pe 
întinderea fără de margini răscolită de musoni. 


Întâi, alergând într-un spaţiu mai vast, valurile îşi lungiră galopul 
de fiare apocaliptice Lucitoare, negre sau roze, nechezătoare, 
spumegânde, ele încălecau dintr-un salt pe Port Polis, făcând să 
țâşnească stropiturile lor albe până în vârful arborelui mare. 
Curând,  bubuituri  înăbuşite, produse parcă de explozii 
submarine, ritmară melopeea vântului. Valurile, împiedicate, în 
loc să-şi desfăşoare coamele de spumă, se căscau în chip de 
pâlnii învolburate. Vasul era scuturat în toate părţile. S-ar fi zis 
că e un ataxic apucat de dănţuiala lui Saint Guy l. 


Locotenentul îşi apăsa cu mâna pieptul dureros. Un rânjet îi 
încreţi buzele. leşi de pe pasarelă ca să intre în camera de 
navigaţie. Acolo fu întâmpinat în treacăt de privirea 
deznădăjduită a timonierului Tassos Tifunias. Vasul devenise 
atât de năbădăios, încât abia mai putea ţine timona. Încordat pe 
ea, cu vinele gâtului umflate de sforţare, timonierul se trudea să 
păstreze direcţia. Aştepta un ordin care nu mai venea. Ce naiba 
o fi făcând locotenentul? Vântul îşi schimbase direcţia şi-l lua pe 
Port Polis de-a curmezişul. Cu jocul pe care îl avea timona, cel 
mai mic „val nebun” putea să dea vasul peste cap. Timonierul 
era asudat leoarcă. Se uită pieziş către Caraviţas, care se 
aplecase deasupra hărților. Îşi luă inima în dinţi şi-l întrebă: 


— Schimbăm drumul, locotenente? 


— Nu. Tot aşa... Bombăni Caraviţas. Cerceta pe hărţi drumul 
adevărat al vasului. 


Port Polis fugea de furtună spre sud-sud-est. Dar căderea 
vântului arăta că uraganul se preschimbă în ciclon. Vântul se 
rotea către stânga, împingând vasul spre zona cea mai 
periculoasă. Trebuia primit aşadar din prova tribord şi menţinut 
cât mai mult posibil noul drum. Manevra era clasică. Niciuna, în 
afară de aceasta, nu dădea cargoului vreo şansă cât de mică de 
scăpare din suprema încleştare a musonilor. 


Locotenentul îşi stăpâni cu mare greutate bucuria care desena 
pe buzele sale strânse un zâmbet ironic. Ţinea, în sfârşit, în 
puterea sa destinul vasului şi propriul său destin. Era destul să 
nu facă nimic. În jumătate de oră, cel mai târziu, cargoul va fi 
apucat de o trombă de apă învolburată, înaltă cât un munte. Se 
va scufunda repede, în zgomotul arborilor smulşi şi al tăbliilor 
zdrobite. Splendoarea sălbatică a catastrofei va desfiinţa orice 
suferinţă. Un sfârşit de lume va înlocui sfârşitul fără de sfârşit, 
moartea înceată şi degradantă căreia îi era făgăduit el, 
Caraviţas, marinar înnăscut, odinioară tânăr plin de speranţe, 
îndrăgostit de dragoste, de vasul lui, de călătoriile lungi pe căile 
totdeauna virgine ale oceanului. Cum adică? Mântuirea era 
acolo, la răspântia vânturilor, la îndemână, şi Caraviţas să 
aleagă înăbuşirea clipă de clipă, ruşinoasă, în sânge, flegmă şi 


puroi? El e condamnat. Şi cufărul ăsta putred, la fel. Nişte nebuni 
l-au echipat o ultimă dată, în bătaie de joc, dar zilele îi sunt 
numărate. A înfruntat cimitirul epavelor, dar nu va ajunge 
niciodată la capătul călătoriei. Atunci? Să-l mai lase să sufere pe 
acest Matusalem, această ruină, această biată carcasă care şi-a 
făcut datoria şi nu mai aspiră decât la repaus, la dulcele vis 
legănat pe fundurile nisipoase? Nu, bătrân frate, nu! Îți vei 
căpăta lovitura de graţie! Aşteaptă; aşteaptă puţin! lată-ne la 
capătul impasului! Acolo, acolo, masa oceanului se va învolbura 
şi ne va izbi între ochi şi totul se va sfârşi, se va mistui! 


Înfrigurat, cu inima bătându-i tare, locotenentul se uită la 
cronometru. Peste jumătate de oră, o jumătate de oră cel mult... 


1 Maladie care se caracterizează prin contracţii muş-chiulare 
involuntare şi lipsă de coordonare a mişcărilor. 


La câţiva paşi de el, Trifunias se lupta cu vasul care nu mai voia 
să ştie de timonă. În viaţa lui de timonier nu avusese de stăpânit 
o barcă care să meargă atât de prost. Aşa încât neputinţa îl 
înspăimânta şi-i tulbura reflexele. Portavocea tutui prelung. În 
numele lui Fortis, care se ocupa de marinarul rănit, mecanicul 
şef se arăta îngrijorat de mersul vasului. Locotenentul Caraviţas, 
stăpân pe el, îl linişti. Vântul îşi schimbase direcţia. Şi-o va mai 
schimba. Nu era nevoie să schimbe drumul. 


Uraganul gemea, urla, şuiera în întunericul devenit mai des. 
Câteodată sorbea cargobotul în gol, asemenea unei uriaşe 
ventuze gelatinoase, smulgându-i din apă şi înnebunindu-i 
elicea. După o clipă îi dădea drumul iar să cadă greoi în 
fierberea misterioasă în care Port Polis se năpustea, cu capul 
înainte, împotriva unor ziduri nevăzute, Din această pricină, 
timona ori se înţepenea, prinsă ca într-o menghină, ori se lăsa 
brusc în voie, ca şi cum arborele de transmisiune s-ar fi rupt 
deodată. Cu picioarele depărtate, timonierul se lăsa cu toată 
greutatea pentru a ţine piept mării, apoi se dădea în lături 
repede, când timona se libera, riscând să-l apuce în mişcarea 
sa. Dar nu putu scăpa de o sucitură nebunească a ei, şi unul din 
minere îl atinse rău la gură. Un fir subţire de sâmge îi brăzda 
bărbia. 


— Domnule locotenent, zise el plouat, nu mai pot! M-a apucat 
ameţeala. Nu mai pot, vă spun. 


Caraviţas îl măsură din cap până-n picioare. O cută răutăcioasă 
mai sus de nas ii trăda mânia. 


— Ei da, chiar e şi momentul să faci nazuri! Nu-i nimic! Lasă-mă 
la timonă! 


Tassos Tifunias se supuse, dar o nouă sucire a cârmei fu cât pe- 
aci să-l trântească pe locotenent. Caraviţas avu nevoie de toată 
energia lui pentru a se împotrivi presiunii formidabile a 
oceanului. Îşi încleştă fălcile şi apucă timona cu toată puterea. 
Nu atât din orgoliu, cât mai ales din voinţa sălbatică de a-şi 
împlini soarta. O jumătate de oră, numai o jumătate de oră... 
De-ar trebui să se lege de timonă, de-ar trebui să-ndure 
chinurile morţii, se va ţine totuşi tare. 


De multă vreme, de foarte multă vreme locotenentul nu mai 
avusese prilejul să ţină timona cu propriile lui mâini. Era surprins 
să simtă prelungindu-i-se în muşchi acest refuz viu al vasului de 
a-şi continua drumul. Port Polis tremura de sus până jos, se 
ridica pe spate, sărea în lături ca o vită apucată de nebunie, care 
simte primejdia. Freamătul zbuciumului lui se transmitea prin 
unde în fiecare abatere, fiecare lovitură de întoarcere a valului 
cerea omului de la timonă o contopire vitală, un mimetism al 
cărnii şi al sângelui. A ţine timona însemna să te faci una cu 
trupul şi oasele vasului, să te faci coaste bătute de mare, să te 
faci punte încordată, catarge împotrivindu-se atacului mării. A 
ţine timona însemna mai întâi să simţi oboseala, disperarea 
vasului, rătăcirea şi bărbăţia lui, dar mai însemna să-i previi 
abaterile la dreapta şi la stânga, să-l aperi de loviturile cele mai 
sălbatice, să-i uşurezi suferinţa. Caraviţas, lipit de timonă, ducea 
cu marea o luptă fără speranţă, corp la corp. Da, chiar aşa! Și 
trupul său părea una cu al vasului, îşi punea în joc ultimele forţe, 
isteţimea şi ştiinţa sa. O tulburare ascuţită se furişă în inima 
locotenentului. Era poate numai o durere, o suferinţă, dar la 
dimensiunile vasului. Era poate numai beţia împotrivirii, dar 
împărtăşită de vasul întreg. Etrava se ivea încă o dată din 
îngrămădirea de spumă, şi Caraviţas, sfâşiat de uimire şi 


disperare, îşi însuşea triumful ei fugar. Vasul se afunda iarăşi în 
adâncuri, şi locotenentul îşi pleca fruntea, ca şi cum ceafa i s-ar 
fi încovoiat sub genunchiul unui inamic neîndurător. Cu ochii 
holbaţi, cu obrajii supţi, cu pete întunecate pe frunte, el 
împrumuta vasului viaţa lui, îl însufleţea cu voinţa lui, devenea 
zălogul, miza unui joc teribil. Păstra drumul cu înverşunare. Nu 
mai ştia însă pentru ce. 


— Domnule locotenent, zise sfios Tassos Tifunias, cred că acum 
pot să reiau cârma. 


Caraviţas se uită ţintă la timonier, de parcă ar fi ieşit dintr-un 
vis. Cine era omul acesta în flanelă de lână groasă, cu fălcile 
puternice, cu ochii apropiaţi? Oboseala tulbura vederea 
locotenentului, îi lăsă lui Tassos cârma. O durere ascuţită îl 
sfârteca, îi străbătea mădularele! Era ca şi cum ar fi fost smuls, 
încă viu, de pe crucea răstignirii sale. 


— Atenţiune! Zise el cu voce înăbușită. 
— Atenţiune! Repetă mecanic timonierul. 
— Cârma stânga, încet! Patruzeci şi cinci de grade! 


— Cârma stânga. Patruzeci şi cinci de grade! Repetă Tassos, 
îndeplinind manevra. 


Şi scoase un oftat căruia Port Polis îi răspunse, ca un ecou printr- 
un scârţâit prelung. 


XX. 


Înainte de-a sui la comandant, lorgos se abătu pe la bucătărie. 
Venise momentul să se lovească de Fortis. In aşteptarea ciocnirii 
care se anunţa brutală, îi era sete. 


Nostromul refuză vinul răşinat pe care i-l întindea bucătarul. 
Bău apă. Îşi dădu puţină pe mină şi pe faţă. Această purificare îi 
ridică, nici el nu-şi dădea seama cum, sentimentul demnităţii. Pe 
când se ştergea cu o cârpă şi sta rezemat de perete, privirea îi 
fu atrasă de pânza deasă pe care un păianjen o ţesuse între 


burlanul cuptorului şi tavan. Pe jumătte ascunsă în crăpătura 
dintre scânduri, gângania neagră şi păroasă pândea o pradă ce 
nu părea a se ivi. Fascinat, lorgos nu putu câtva timp să se 
sustragă acestei privelişti. În mijlocul oceanului zbuciumat, fără 
să aibă habar de vijelie, mica şi stupida răpitoare spera că un alt 
animal mărunt, mai inconştient decât ea, va veni să i se prindă 
în clei. Un sentiment de răzvrătire veselă îl apucă pe lorgos. Ce 
era tâmpenia ăsta care se numea viaţa? O zădărnicie nesfârşită, 
ţesându-se din lucruri fără nici un rost, până când nu mai 
rămâne decât un grăunte de nisip aruncat încoace şi-ncolo, în 
infinit. Dar toate sunt fără nici un rost pe acest cufăr al 
diavolului! Fără nici un rost să crezi că ar mai putea fugi multă 
vreme de vijelie. Fără nici un rost e să te încăpăţânezi a-1 cârmi. 
Fără nici un rost să umbli cu petiţii. Fără nici un rost să ţii piept 
comandantului. Şi nu era culmea absurdului să-ţi speli mâinile la 
bucătărie cu câţiva stropi de apă, când apa din jurul tău se urcă 
până la cer? 


Nostromul  rânji pentru sine, spre uimirea şi  neliniştea 
bucătarului. 


— Îți iau cârpa, mormăi ei în urechea bucătarului. Ţi-am risipit 
apa de pomană. Eu de-o baie am nevoie, să fac o baie. 


Fără să mai aştepte, desprinse impermeabilul ce atârna lângă 
rafturile pe care vesela se hâţâna, trăncănind şi săltând, îl 
îmbrăcă, îl încheie, şi-şi puse cârpa la gât. Bucătarul îl privea cu 
gura căscată. De emoție, guşa de grăsime începu să-i tremure. 
Urlă: 


— Te sui pe punte? Ce, nu ţi-e bine? Ai căpiat? 


| se părea o nebunie ca lorgos să-şi pună viaţa în joc fără să aibă 
de îndeplinit un ordin. lorgos ridică din umeri şi, cu picioarele 
depărtate, cu paşi mărunți, sacadaţi, o luă de-a lungul 
culoarului. Sui o scară, apoi alta. Dar în clipa când voi să 
împingă uşa glisantă a tambuchiului, presimţirea unui pericol 
iminent îi strânse inima. Poate că nu era decât apropierea mării, 
larma ei dezlănţuită, zgomotul ei mătăsos de târâtoare, amestec 
de tunet îndepărtat şi de atotprezenţa ascunsă, de atac furios şi 


de capcană vicleană. „Sunt pe cale sa fac o prostie... Îşi zise 
nostromul fără a-şi desluşi cugetul. Vreau să-mi dovedesc mie 
însumi ceva, dar ce anume?...” Ce noimă avea sfidarea asta 
singuratică îndreptată asupra mării? Nu era mai curând o fugă 
înainte? „Oare am într-adevăr nevoie să mă măsor cu această 
vrăjmăşie oarbă?”f se mai întreba nostromul. Răspunsul era da, 
în mod inexplicabil. 


Port Polis îşi ridica etrava. lorgos împinse uşa deasupra capului 
său şi apăru pe punte culcat pe burtă, zbătându-se în apă, 
înghiţit pe loc de un torent care se revărsa de la prova spre 
pupa. Agăţat de clanţă, fu luat şi dus în sensul de închidere al 
tambuchiului, pe care, fără să vrea, îl închise. Nu avu timp să-şi 
vină în fire. Un formidabil pachet de apă, deşi sfărâmat în 
avântul său de comanda vasului, îi căzu pe şale de sus în jos 
doborându-l şi înecându-l. Etrava se ridică iarăşi, scuipând apa 
prin nara ancorei, şi apa îmbarcată de prova, trecu peste trupul 
nostromului ca un torent. 


Într-o licărire de conştiinţă, lorgos înţelese că vijelia intrase în 
faza supremă. S-ar fi zis că e o culme a suferinţei, după care nu 
poate să urmeze decât iertarea, fie prin moarte, fie prin somn. 
Era o uriaşă spargere de diguri, o larmă necontenită care îţi 
umplea ochii, gura, capul; o sălbatică împreunare a vântului cu 
apa, presărată de strigăte îngrozitoare, care ajungeau adesea, în 
ascuţimea lor, până la tăcerea mincinoasă de dincolo de 
urechea omenească. Era o explozie fără margini de violenţe 
potrivnice, ligheanul enorm al mâniei care se făcea ţăndări, 
dătinând universul. Un muget feroce anunţă a doua năpustire a 
talazului. O lovitură puternică izbi în bordajul vasului, şi apa căzu 
pe punte făcând un zgomot asurzitor. lorgos fu aproape turtit de 
prăbuşirea lichidă, atât de grabnică, de parcă cerul s-ar fi năruit 
dintr-o dată. Simţi că oasele îi trosnesc. Zăpăcit, gâfâind, crezu 
că aude în toiul acestei tânguiri nedesluşite clopotele de bronz 
ale vijeliei. Vibrarea lor profundă, armonioasă, era un dangăt al 
morţii. 


lorgos făcu o sforţare disperată, căutând să se ridice pe 
genunchi, fără a da drumul clanţei. Dar era peste puterile sale 


să învingă apa ce năvălea dinspre teugă şi-l mâna de-a lungul 
torentului. Era tot atât de neputincios ca un om atârnat cu o 
singură mâna de o grindă, deasupra hăului. Puterile îi slăbeau. 
La următorul pachet de apă ce va cădea peste el, îşi va da 
drumul şi va fi măturat. Ispita morţii alunecă dulceagă, 
furişându-i-se în vinele de gheaţă. Pacea îl aştepta, era aproape. 
Avea gust de miere, era lumină bălaie, zumzet de bronz. Ce 
pace, dragii mei, ce pace! Cu toate că se zbătea să răsufle, 
lorgos aluneca spre neant cu o minunată uşurinţă. Presimţirea 
unei linişti neobişnuite îl făcea să zâmbească. Şi cum ştia că 
această linişte însemna moartea, dorinţa de a zâmbi stârnea alt 
zâmbet, ironic, dar mai îndepărtat, mai şters. Şi îndărătul 
acestui zâmbet mijea un altul, încă mai şters, mai negrăit. Astfel, 
din surâs în surâs, lorgos se îndepărtă spre abisuri de linişte 
misterioasă... 


Când îşi veni în fire, chipuri cunoscute se aplecau asupra lui: 
fraţii Papariţas, Vasili, Stathis, bucătarul Sotiris. 


— Domnul fie lăudat, zise unul din fraţii Papariţas, deschide 
ochii. 


— Dar ce credeai? Întrebă Stathis, chipurile în zeflemea, dar 
mişcat. Un voinic ca el... 


— Eu i-am spus, comentă bucătarul. Trebuie să fii ticnit să te 
urci singur pe punte. 


Nostromul îşi plimba privirea, înceţoşată încă, de la unii la alţii 
„Ce pace, dragii mei, ce pace!” murmură el, dar nimeni nu 
înţelese ce spunea. Încet-încet, îşi dădu seama unde se află. Era 
întins la capătul de jos al scării care duce la tambuchiu. Acolo 
sus, marea lovea şi cădea iarăşi pe punte, cu zgomotul înăbuşit 
al unui cadavru imens care se prăbuşeşte. În genunchi, ud 
leoarcă, Vasili îşi apropie ochiul zdravăn de faţa lui lorgos. 


— Cum te simţi, nostromule? 


— Bine, băiete, am dormit bine, zise nostromul. 


lorgos îşi schimbase hainele şi se încălzise la postul de echipaj. 
Un pahar mare de rom îl ajutase să-şi recapete puterile. Hotări 
că e timpul să urce la Capetan Fortis. 


De fapt, era puţin cam beat. Dar beţia lui se traducea printr-o 
amorţire a corpului, nu a spiritului. Mai zăbovea în el ceva din 
paşnicul ţinut de la capătul nopţii de unde se întorsese, ceea ce 
nu-l împiedica de loc să aibă gânduri limpezi, într-un cuvânt, 
suferise o despărţire totală de sine şi-i rămăsese un fel de a 
păstra distanţa faţă de realitate. Zadarnic îşi dădea seama, cu 
mare ascuţime, de primejdia în care se afla vasul, naufragiul 
iminent nu mai interesa decât suprafaţa fiinţei sale De 
asemenea, temerea cu care privise o explicaţie cu comandantul 
dispăruse cu totul. Era mai lucid ca niciodată, curajos, 
nepăsător, gata de o luptă de ariergardă numai de plăcere. 


Comanda vasului era ca o stâncă în larg bătută de trombe de 
apă, asediată, împresurată de o resacă oarbă, stăruitoare, cu o 
rezervă  nesfârşită de forţe. Când pătrunse în cabina 
comandantului, lorgos îşi zise că vacarmul mării, ajuns la culme, 
avea să le împiedice convorbirea. 


Fortis sta într-un fotoliu turnant, cu faţa spre uşă, ca şi cum l-ar 
fi aşteptat de câtăva vreme pe vizitator. lorgos rămase în 
picioare, ţinându-se de uşorii cuşetei. Paloarea bolnăvicioasă a 
comandantului îl impresionase întotdeauna pe nostrom. Ea nu se 
potrivea de loc cu sănătatea marinarului. Fără privirea neagră 
de sub pleoapele umflate, omul ar fi părut o păpuşă uriaşă de 
ceară. Dar era privirea aceea... Rostul acestui munte de carne 
era să adăpostească o privire ascuţită, nespus de vie. 


— Întârziat, nostromule! 


— Dreptate, şefule! Dar ce-are a face? suntem toţi cu un picior 
pe lumea cealaltă... 


Ochii lui Capetan Fortis se aprinseră, dar nimic nu se clinti pe 
chipul său spânatic. 


— Vrei să zici? 


— Are să stea, şefule!... În curând zise nostromul arătând cu 
mâna ceasornicul de bord. 


— Sunt vorbele astea?... Să zici că vom naufragia? 
— Înţeles, şefule! 


Oceanul ciocănea în comandă şi în cabină cu lovituri de berbec, 
reglementând întreruperile dialogului. Cuvintele porneau după 
ce zgomotul loviturii se prefăcea într-o rostogolire de pietre. 
Găurite ici şi colo de zornăiturile învălmăşite ale valurilor 
frământate, ele se repezeau îngrijate s-o ia înaintea loviturii 
următoare ce avea să zguduie vasul. Însă resaca le ajungea, le 
înghiţea în prăbuşirea ei asurzitoare. 


— Ancora limbii, mormăi Fortis. Întăriţi oamenii împotriva mea. 
Crimă... lţi aduci aminte de marinarii de pe... 


Nostromul ghici. 

— Pergamos, şefule? Oho? E mult de-a-tunci... Mult înainte de... 
— Nu mai sunt legi astăzi? Uite... Complot împotriva 
căpitanului... Căutaţi prin... Muncă silnică. Te gândeşti că aş 
putea să te pun în fiare... 

Nostromul ridică din umeri: 


— De ce mă ameninţi, şefule?... Vrei să mă sperii? 


Fortis îşi arătă dinţii mici şi negri într-un zâmbet silit, dar ochii 
săi nu-işi schimbară expresia. 


— Te cunosc, ce mai... Zise el împăciuitor. Un căpăţânos ca tine, 
da de unde... Dar tu de ce îndemni oamenii la revoltă? 


— Vorbă mare, şefule!... Semnat o cerere... Contra dumitale 
nimic. Dimpotrivă... Te iubim mult. Noi suntem contra 
blestematului ăsta de... 


— Cuiambuc, cum îi zici tu. Ei bine, cuiambucul ăsta sunt eu! Eu! 


Fortis se opintise şi se bătea în piept cu pumnu-i uriaş. lorgos se 
apropie de comandant cu un pas, pe care ruliul îl abătu spre 
babord. 


— Dumneata, poate, zise el. Dar şi noi... Îmbarcaţi pe aceeaşi 
ocnă... 


A 


Fortis îşi încruntă sprâncenele. O uşoară şovăire îl făcu să 
vorbească în contratimp. Îşi mişca buzele, dar sunetele glasului 
său erau acoperite de larma cumplită a valului ce se spărgea. 
Tăcu câteva clipe, cu urechea la pândă... 


— Să zicem, reluă el. Port Polis... Cam vechi... Şecioapătă. Dar 
bine, nenorociţilor, dacă săpaţi disciplina... Credeţi voi... 
Scăpaţi... 


— Lângă dumneata în vijelie... Dacă o mai fi un „pe urmă”... 
Părăsim barca. 


Mimica, umerii lui Capetan Fortis exprimau mirarea. Nostromul 
reluă: 


— Şi-a trăit traiul. 


Strângând braţele fotoliului, comandantul se aplecă spre lorgos 
cu bunăvoință. 


— Eu, căpitanul vostru, vă spun că poate să reziste. 
Nostromul rânji tăcut. 


— Foarte frumos, şefule! Dar dacă avem noi... Dreptate, cui 
cerem socoteală?... Fie prea târziu! 


La cuvintele „ a cere socoteă” Fortis îşi îndreptă pieptul, îşi 
părăsi locul, nu fără trudă, şi fu aruncat până la bibliotecă, de 
care se lovi brutal. Câteva cărţi se desprinseră şi căzură fără 
zgomot. Cu o lovitură de picior mânioasă, Fortis le trimise în 
celălalt capăt al cabinei. lorgos îşi dădu atunci seama că 
podeaua era presărată cu cioburi de sticlă provenind, fără 
îndoială, de la geamurile dulapului. Voi să spună o vorbă, dar 


Comandantul îl opri cu un gest. Cu faţa vânătă, pe care se 
zugrăvea răceala, cu o privire amenințătoare, Fortis îl măsură o 
clipă pe nostrom. Vorbi iarăşi în contratimp, şi mânia sa fără glas 
deveni deodată grotescă. Se strâmbă, aruncă o privire spre 
fereastră şi se aplecă iarăşi spre nostrom: 


— OrdoN. Încetaţi... Agitaţie... Să ascultati! 

— Să ascultăm? 

— Fără condiţii, ca buni marinari ce sunteţi! 

lorgos ridică spre comandant capul său cărunt, dar energic. 
— Nu!... Oameni liberi!... Nu marionete! 


Ochii lui Fortis nu mai erau decât o crăpătură din care ţâşneau 
priviri amenințătoare. lorgos îşi strângea pumnii. Simţea o 
bucurie sumbră căreia nu ştia ce nume să-i dea. 


— Ei drăcia dracului! Urlă Fortis, şi glasul său acoperi deodată 
vuietul vijeliei. Aţi semnat un contract! Sunteţi plătiţi gras ca să 
ascultați! 


Cu toate că Fortis se apropiase de el, gata să-l atignă, 
nostromul nu clinti. Pentru prima oară îl vedea pe comandant 
scos din sărite. La un om cu firea lui, mânia nu înseamnă decât 
tulburare, deci slăbiciune. Nostromul simţea că se apropie de un 
deznodământ. Care? Nu-şi dădea seama. „Dacă mă loveşte, ce 
fac?” se întreba el. Întrebare zadarnică. Nu mai putea de 
bucurie. 


— Ne-am legat, în adevăr, strigă el. Ne dezlegăm! Suntem 
marinari, nu ne-am jurat, nu ne-am călugărit, pe cât ştiu! 


— Te crezi într-o barcă de pescuit, sau ce-ţi închipui? Urlă iarăşi 
Fortis, care nu înţelesese. Sunteţi înscrişi pe un rol de echipaj, 
dar nu sunteţi marinari! Mişei! Mutre de iude! Asta sunteţi! Tu 
cel dintâi! Clienţi ai spânzurătorilor! Dar o să vă coste scump, să 
nu ziceţi că nu v-am spus! 


Asemeni unui surdo-mut, nostromul urmărise mişcarea buzelor 
lui Fortis, fără de care nu i-ar fi putut înţelege ultimele cuvinte. 
Aşteptă să se mai potolească vuietul şi rosti, la rândul său, cât 
se poate de limpede: 


— Marinari, şefule! Şi marinari vom fi până la sfârşitul zilelor 
noastre!... Servind pe o luntre care să ne ducă la liman... Nu pe 
luntrea lui Caron,. 


Ochii lui Capetan Fortis clipiră. Omul părea nedumerit. 


— Caron? Întrebă el. Caron ai spus? Numele faimosului plutaş, 
temut de cei vechi, îl izbise. Poate din cauza luminii 
subpământene a vijeliei. Poate pentru că nu se aştepta să-l 
audă în gura şefului de echipaj. Mânia se potoleşte, când e luată 
pe negândite. Fortis se întoarse şi cercetă busola fixată în tavan. 
Făcu un pas înspre fotoliul înşurubat în podea, se răzgândi, şi cu 
un gest obosit îl invită pe nostrom să se aşeze pe locul său, iar 
el aşteptă până ce cabina se aplecă într-o parte, pentru a se lăsa 
pe patul de piele lorgos, după o clipă de şovăire, luă loc în 
fotoliu. Prost înşurubat, scaunul se cam hâţâna la fiecare ruliu. 


— Trecerea? Întrebă Fortis. Grezi că e greu? 


Nostromul se uită la Fortis fără să priceapă. Acesta făcu un gest 
de nerăbdare. 


— Întreb, zise, ce crezi... E greu să mori? lorgos rânji. 


— Încă nu mi s-a întâmplat, şefule! Sau, mai bine zis, da, 
răspunse el, devenit deodată serios... Acum o jumătate de oră, 
chiar o jumătate de oră! 


Fortis nu putea să prindă înţelesul acestui răspuns. Nici măcar 
nu-l intriga, ţinând seama de împrejurări, dialogul era plin de 
ascunzişuri. Era zadarnic să-l urmărească în meandre care nu 
duceau nicăieri. Cei doi bărbaţi păstrară câtva timp tăcere. 
lorgos se mişcă în fotoliu. Stătea rău. Cu capul în jos, cu palmele 
puse pe genunchi, Fortis părea să mediteze. Valul dădu o 


lovitură, şi picurii de spumă întunecară ferăstruică. S-ar fi zis că 
o mână voia să închidă ochii vasului. 


— Cinci zile... Cel mult şase, ajungem la Bombay, mormăi Fortis, 
uitându-se pieziş către nostrom. 


lorgos făcu semn cu capul că nu. 
— Şapte zile? Întrebă Fortis. 


Obrazul său fleşcăit se încordă deodată. Avea expresia unui 
dascăl care fără voie, vrea să sugereze şcolarului răspunsul 
cuvenit. Nostromul dădu iarăşi din cap. 


— Niciodată... Zise el. 


Fortis rămase nemişcat, cu mâinile înfipte în marginea 
canapelei, şi ruliul îl ridică aproape în unghi drept deasupra 
şefului de echipaj. O umbră de roşeaţă îi coloră fruntea şi umerii 
obrajilor. „O să se arunce asupra mea”, gândi lorgos. Dacă ar 
putea, m-ar ucide... Nu i-ar fi fost greu să-i vie de hac acestui 
uriaş în declin. 


Era totuşi probabil că n-ar fi ridicat mâna asupra comandantului, 
dacă acesta s-ar fi aruncat asupra lui. Continua să i se pară că 
nu e decât un martor al lui însuşi. La ce bun să i se opună fizic 
lui Fortis? Îl înfrunta moraliceşte. Raita pe care o dăduse prin 
lumea cealaltă şi din care era cât pe-aci să nu se mai întoarcă 
desfiinţa ascultarea, respectul şi atâtea alte reflexe care 
împiedică pe un vechi marinar să-şi despoaie comandantul de 
prestigiul său. Îl ţinea pe Fortis ca pe jăratic. De ce să-şi facă 
mustrări! Bătrânul maimuţoi ar fi trebuit să ştie că Marele Cosaş 
ce-i pândea o să-i smulgă şi lui galoanele. 


Dar Fortis nu se clintise. Se mulțumea să-l ţintuiască pe 
nostrom cu o privire scânteietoare pe care mânia o presăra cu 
sclipiri de aur şi care scăpa din crăpătura strimtă a pleoapelor ca 
un pumnal încrustat. Ciudatele mişcări ale fălcilor mărturiseau 
efortul de a se stăpâni. În cele din urmă scoase din buzunar 


hârtia plină de pete pe care o confiscase la postul de echipaj şi-o 
flutură pe sub nasul nostromului. 


— Şi asta? Zise el cu voce răguşită... Dacă crezi că ne înecăm 
până la Bombay, de ce asta?... La ce bun porcăria asta? Ai? 
Răspunde! De nu... De nu... 


Fortis îşi clătină pumnul uriaş în care mototolise hârtia. Pentru 
prima dată lorgos îşi pierdu cumpătul. Hârtia n-avea nici un rost. 
Şi totuşi... O lucrare nedesluşită de reconstituire se petrecea în 
conştiinţa lui. Da, chestiunea nu putea fi înlăturată cu una cu 
două. Ea nu se topea în rânjetul nepăsător cu care înfrunta 
mânia comandantului. Ea nu se lăsa redusă la obişnuita măsură 
a neantului. Ceva greu, încâlcit, se mişca în nedumerirea lui 
lorgos. O idee prizonieră care nu ajungea să se smulgă din 
legăturile în care o resemnare ironică o strânsese. Deodată, 
rănită, dar irezistibilă, ea îşi luă zborul. 


— Pentru ce, şefule? Strigă lorgos. Pentru ce?... Pentru onoare. 


Fortis se pregătea să rupă în bucăţi petiția echipajului, ca să-i 
arate ce preţ pune pe ea. Îşi întrerupse gestul şi rămase ca 
împietrit. Încet, puse hârtia la loc în buzunar. Chipul său 
oglindea mirarea mărginită a unui om căruia i se vorbeşte într-o 
limbă străină. Voi să se ridice în picioare, dar de două ori raliul îl 
aruncă înapoi pe cuşetă. La a treia încercare, izbuti să-şi ţină 
cumpătul cu preţul unor mari sforţări. Făcu câţiva paşi stângaci 
până la uşă, o deschise şi inspectă culoarul. După ce închise uşa 
la loc, veni iarăşi lingă nostrom, care rămăsese în fotoliu. 


—. Astea -s prostii, mormăi el. Ascultă-mă bine, lorgos! Te fac 
om bogat!... Iti dau o cincime din partea mea... Cam trei mii de 
dolari... O avere... 


Se întrerupse, aşteptând să treacă resaca şi pândi reacţia 
nostromului. Acesta era atent, nimic mai mult. 


— Ultima călătorie a lui Port Polis, reluă Fortis... Căruţă veche, ar 
fi trebuit dată la fier vechi. Societatea... Obţinut certificate... In 
combinaţie şi eu... Uite, vezi insulele astea? 


Se postă cu picioarele depărtate, în faţa mapamondului, şi puse 
un deget pe insulele Lachedive. 


— Bombay... Colombo... Lachedive... Reluă comandantul. Am 
avut de furcă cu stâncile astea eram secund pe Glascow... Am 
salvat vasul la tanc... Trebuie să ajungem acolo în culmea 
mareei... Înţelegi, lorgos? Trebuie! 


Fortis continua să vorbească în tunetul unui nou val care se 
abătea asupra vasului. De astă dată lorgos îşi reţinu răsuflarea, 
cu ochii ţintă la buzele comandantului. 


— Să eşuăm Port Polis pe stânci. Ţărmul este aproape, nici un 
pericol în toiul refluxului. Trosc! O să se rupă în două... 
Armatorul încasează asigurarea... ai şi tu trei mii de dolari, 
lorgos! Pe cu vântul lui Capetan Fortis... 


Sângele vâjâia în urechile nostromului, gata să acopere vuietul 
vijeliei. Aşadar, acesta era secretul lui Capetan Fortis! Comanda 
Port Polis ca să-l ducă la pieire. Armatorul înşelase comisia de 
securitate, societatea de asigurare. Era gata să împartă cu 
comandantul suma fabuloasă pe care avea s-o încaseze după 
naufragiul măsluit al unei nave care nu mai valora nimic, decât 
doar greutatea lui în fier vechi. 


Nostromul era străbătut de sentimente violente şi potrivnice. 
„Ah, afurisitul, se gândea el, va să zică, pentru a se îmbogăţi se 
joacă cu vieţile noastre. Să eşueze Port Polis pe una din stâncile 
Lachedivelor. Să aştepte refluxul, astfel încât căzătura de vas, 
încetând a mai pluti, să se frângă de mijloc... Lucru de mină, nu 
de duzină. Operă de maestru Al naibii Fortis...!”. lorgos râdea 
fără voie. Necazul nu-l împiedica să simtă o aţâţare ciudată. 
Instincte străbune se redeşteptau în el. Uitate primejdiile şi 
duşmăniile! Uitată vijelia care bătea în Port Polis! Dumnezeii lui! 

Frumoasă glumă de făcut acestor şoareci de port, domnii 
milionari de la societăţile de asigurare! Cu ochi strălucitori, 
nostromul cercetă chipul de nepătruns al comandantului. Se 
simţea întinerit cu douăzeci de ani. La naiba! Alături de un 
căpitan aventuros ca Fortis, nu însemna că se înjoseşte dacă 
redevine pirat, contrabandist sau jefuitor de epave... 


— Trei mii de dolari... Strigă iarăşi Fortis în urechea lui lorgos. 


Trei mii de dolari... Păcătoasă comoară îmi întinde. Pentru ce? În 
schimbul cărui lucru? Nu tăcerea îmi cumpără! Nu! Putea să nu- 
mi spună nimic. Petiţia noastră. Vrea să-i scot ghimpele ăsta din 
trup. Trei mii de dolari! A naibii soartă! Cu asemenea chilipir aş 
putea să-mi pricopsesc băiatul. Să fac din el un domn. Ar trebui 
să rezistăm până la insulele Lachedive. Acolo feştelim iacaua. 
Bombay... Colombo... Pentru butoiul ăsta putred e capătul lumii. 
Pe câtă vreme furtuna e aici, bântuie de zor. Şi pe urmă... Să 
zicem... Să zicem că Fortis are un noroc porcesc... Sau că e cu 
stea în frunte, cum zice ţicnitul de Marcos, şi că vijelia i s-ar 
aşterne la picioare, supusă ca o căţea... O dată, da... De două 
ori, nu. Ceilalţi, care nu sunt în afacere, de ce-ar umbla cu 
viclenii faţă de bunul simţ? Nu au nimic de câştigat, ci totul de 
pierdut în această întreprindere nebunească. Au de pierdut 
viaţa. 


— Ce zici? Reluă Fortis, aşezând mâna-i grea pe umărul 
nostromului. 


lorgos se scarpină în cap. Nu mai ştia ce să facă. Trei mii de 
dolari, îşi zicea el iarăşi. Cum să le cheltuieşti pe fundul apei? Se 
ridică, şi un braţ al fotoliului îi rămase în mână, 


— Să mă gândesc, şefule! Zise el, punând cu băgare de seamă 
pe birou bucata de lemn. 


Fără a-i păsa dacă fusese înţeles, nici de mutra pe care putea s- 
o facă Fortis, el se îndreptă în zigzag spre uşă. Înainte de a ieşi, 
se întoarse pentru a schiţa o urmă de salut. Purtarea lui era cam 
îndrăzneață, dar Capetan Fortis îl lăsă să plece fără să 
protesteze. 


XXI. 


Natura e zgârcita cu clipele ei de paroxism. A doua zi furtuna 
scăzu. Marmorată de spume, istovită, hula se aruncă asupra lui 
Port Polis, dar izbiturile ei deveneau din ce în ce mai puţin 
sălbatice. Vasul se banda într-un bord şi altul, fără a mai suferi 


atâtea lovituri şi hurducături ca în ziua precedentă. Vizibilitatea 
mai bună îngădui să se vadă în ce hal jefuise furtuna corverta 
vasului. Smulsese straiurile şi sarturile, frânsese grinzi, spărsese 
felinare. Două bărci de salvare dispăruseră. 


Jos, stricăciunile erau şi mai grave. Un cazan juca în locaşul său 
şi scotea din balamale aparatele de control, fixate în perete. Axa 
de transmisiune, strâmbă, nu se mai învârtea cum trebuie, 
frecându-se în suporturi. Apa pătrundea mai peste tot prin 
găurile niturilor şi prin tăbliile coşcovite. De aceea, deşi marea 
îşi mai slăbise strânsoarea, comandantul, cu inimă grea, fu 
nevoit să navige la capă. 


Maşinile mergeau acum încet de tot, şi Port Polis primea vântul 
puţin dinaintea traversului. Deriva vasului producea un strat 
protector de apă în care valurile îşi pierdeau din tărie. 


Astfel, mersul era uşurat. Fochiştii şi marinarii se folosiră de 
acest răgaz, ca să pună la punct cazanele, să astupe găurile, să 
aleagă deoparte cărbunii uzi. Fortis dădea ordine, fără a înceta o 
clipă să-1 supravegheze pe timonier, a cărui slăbiciune, oricât de 
mică, ar fi pus în primejdie cârma. 


Cu cheia engleză în mină, nostromul strângea buloanele şi 
încheieturile. Focul, care ţâşnea din calumelul mânuit de Barba 
Costas pe lingă el, îl atingea din când în când. Mecanicul şef, cu 
o bucată de plasture lipită pe ceafă, cu ochii ocrotiţi de ochelari 
de sudor, trudea şi ofta. Desigur că se mai gândea încă la cele 
câteva cuvinte pe care el şi nostromul le schimbaseră pe culoar. 


— Ce voia Fortis cu tine? Întrebase mecanicul. 
— Nimic, răspunse lorgos. 

— Cum nimic? Şi petiția noastră? 

— Se află un afurisit de turnător printre noi. 
— Un turnător? Ce vrei să zici? 


— Un prefăcut care-i dă raportul lui Fortis de tot ce spun eu. 


Chemaţi de treburile lor, se opriseră aici, însă Barba Costas îşi 
făcea pesemne sânge rău, căci se întunecase la faţă şi ofta 
mereu. Întâmplarea făcuse ca ei să aibă de lucru în jurul 
aceluiaşi cazan, dar lorgos n-avea nici un chef să înnoade iar 
vorba. Lucra în neştire, în timp ce mintea-i macină gânduri 
ciudate. Trei mii de dolari... Frumuşel pachet. Oare o fi încăpând 
în buzunar? O să trebuiască să-mi cumpăr o geantă de piele. Ca 
domnii agenţi din porturi. Şi ce ochi o să facă Cristina mea când 
am să ma înfiinţez cu geanta sub braţ! Darmite când am să scot 
bancnotele! O să le trântesc pe faţa de masă, şi ce-o să se mai 
mire Cristina de asemenea bogăţie! Dolarii or fi albaştri, ori 
verzi? Nu-şi mai amintea, cu toate că mai văzuse dolari. Aş, 
două-trei hârtioare mărunte la marinarii străini. Dar trei mii!... Îţi 
dai seama? Cred că sunt verzi. Verzi ca sticla. Ca la pescuitul de 
nisetru, când te uiţi în fundul apei printr-o pâlnie cu geam... În 
fundul apei... Vezi să nu-ţi risipeşti dolarii în fundul apei, 
dobitocule! Totuşi, târfa asta de mare ne-a mai slăbit. Şi 
strecurătoarea asta o mai duce! Îți vine să crezi că luminările pe 
care le aprind femeile la icoana Sfântului Nicolae, duminica, sunt 
bune la ceva... Ei şi? A venit vremea faptelor. Până acum toate 
au fost numai vorbe aruncate în vânt. Pavăză împotriva 
disperării. Dar acum, petiția putea să ajungă la destinatar. 
Odată societatea înştiinţată, echipajul ar debarca la Bombay, 
tot, până la ultimul om. Şi armatorii au să fie siliţi să scuipe până 
la ultimul ban. Şi dacă strâmbă din nas; sindicatul nu există doar 
de florile mărului! Dar, scăpaţi de ameninţarea de moarte care 
apăsa asupra lor, băieţii ar încasa salariul pe un an şi s-ar 
întoarce liniştiţi pe la casele lor. Dar atunci s-a zis cu cei trei mii 
de dolari! Da, domnule! Ca şi cum ai aprinde cu ele ţigările 
damelor de La Port-Said. Nimic n-are să mai fie! Doar fum!... 
Lucrurile nu mai erau ca înainte. Capetan Fortis nu e copil de 
ţâţă. Nu e vorba să mergem cu căzătura asta de vapor timp de 
un an. Să mergem numai până la insulele Lachedive, unde 
coşciugul plutitor are întâlnire cu bancurile de corali. Acolo, 
toată lumea zice adio şi n-am cuvinte... Nu ştiu, n-am văzut. Şi 
Barba lorgos, nostromul, încasează trei mii de dolari. Ei, ei, nu 
chiar atât de iute! De la Bombay la Colombo şi de la Colombo 
până la insulele Lachedive, a naibii bucată de drum. Încă o 
vijelie şi totul e la pământ, vorba ceea. Te îneci ca ţiganul la mal. 


Chiar şi pe vreme frumoasă, în starea în care se află, dărâmată 
de furtună, mai poate rabla asta de vas să se târască până la 
insulele Lachedive? Şi pe urmă, oricât ar fi Fortis de dat dracului, 
oricâte şmecherii ar avea în cap, când o barcă se ciocneşte de o 
stâncă, nu stânca pătimeşte... Şi stâncile nu-s burduşite cu 
câlţi... Rahat cu apă rece pentru fraieri! Totuşi Fortis... Trei mii 
de dolari! Merită să-ţi pui pielea în primejdie... Dar ceilalţi, care 
nu iau nimic? Şi dacă aş împărţi cu ei? Trei mii de dolari la 
treizeci, asta face o sută de dolari de căpăţână. Pf! Nimica 
toată... Şi ce-au să creadă skiroţii despre mine? Au să mă facă 
vândut, şi eu n-am să le pot ispune nimic... 


— Ascultă, lorgos, trebuie s-o luăm de la capăt... 


Mecanicul şef lăsase de-o parte lampa de sudat şi îşi împingea 
ochelarii pe frunte. Părea o gânganie uriaşă prevăzută cu 
coarne. 


— Cu ce s-o luăm de la capăt? Mormăi lorgos, cufundat în 
gândurile sale. 


— Ei, cu petiția! Oare te-ai desumflat fiindcă şeful ţi-a tras o 
săpuneală? 


— Ce tot cânţi acolo? 


— Bine, zise Barba Costas, bătându-se cu mâna peste buzunarul 
pantalonului. Aici e. Am făcut-o din nou. La ora asta băieţii 
trebuie să fie ia bucătărie, să-şi pună burta la cale. Hai şi noi. 


lorgos se întreba dacă nu are datoria de a se destăinui măcar 
şefului mecanic, însă Barba Costas, care îmbrăţişase cauza lui 
cu entuziasm tineresc, nu-l slăbea de loc. Până să-şi dea bine 
seama ce face, lorgos se luă după bătrân, spre bucătărie. Acolo 
îi găsiră pe Stathis, pe Vasili, pe cei doi Papariţas, pe Marcos, 
cărora bucătarul le împărțea cutii de carne conservată şi 
pesmeţi. Pelicanul, urmat de un cărbunar, li se alătură după 


puţin. 


— Salut, nostromule! Salut, Barba Costas, ziseră marinarii. Ei? 
Pare că barometrul o ia la deal şi-o să vedem soarele curând- 
curând, nu? Întrebă Vasili cu gura plină. Ce zic de asta domniile 
voastre? 


— Nu e nici o lună de când am plecat din Pireu, răspunse 
mecanicul. Ne mai rămân unsprezece luni de navigat pe udă- 
curul ăsta. 


— Ei şi? 


— Păi afurisita asta de barcă n-are unsprezece luni de navigare 
în pântece. 


— Şi apoi? 


— Capetan Fortis a luat hârtia pe care o semnasem. Să-i fie de 
bine! Am scris alta şi-o să iscălim din nou. 


— Vijelia s-a dus, Barba Costas! Exclamă Vasili, legănându-se 
când pe un picior, când pe celălalt, pentru a-şi ţine echilibrul. 


— Tocmai de-aia! Am scăpat ca prin urechile acului. E timpul să 
ne descotorosim de afacerea asta. 


— Vrei s-o ştergem ca şoarecii... 


— Vorbeşti ca să n-adormi? Şoarecii, băiete, sunt animale 
înțelepte. Nu fac pe mironosiţele. 


— Care va să zică eu... Ei, Barba Costas, dar repede ne mai luaţi, 
dumneata şi nostromul... 


— Parcă tu erai ăla care ieri, nu mai departe, voiai să-ţi pui 
plumb în ciubote ca să te îneci mai repede. 


— leri era ieri. Cu croncănelile voastre sunteţi în stare să băgaţi 
în răcori şi un strigoi. Pericolul a trecut. Lăsaţi-ne să mai 
răsuflăm! 


Bucătarul Sotiris deschisese mai multe cutii de conserve pe care 
le vâra acum în mâinile ultimilor veniţi. 


— Hai, copii, mâncaţi! Zise el ţintindu-i cu privirea când pe 
nostrom, când pe mecanic. Stomacul gol te face ursuz. Trageţi 
şi-o duşcă, să-i ajungeţi din urmă pe ceilalţi şi o să vedeţi viaţa 
în culori trandafirii. Nu peste mult, o să vă pot găti mâncăruri 
calde. Şi după ce-o să gustaţi de trei ori la rând ghiveciul meu, 
n-o să vă mai fie aminte de certuri! Uitaţi-vă la burta mea... 
Cocoaşă de cămilă: îmi hrăneşte răbdarea. Ţine-te bine şi lasă-le 
pe toate să treacă. Asta-i filosofia mea. Şi Domnul fie 
binecuvântat, până acum, ea mi-a ţinut loc şi de mamă, şi de 
tată! 


Stathis se aşeză pe vine lângă perete. Ochii săi bulbucaţi 
străluceau ca şi cum ar fi avut nenumărate fațete. 


— S-ar părea, nostromule, întrebă el, că ţi-a tras o săpuneala 
zdravănă Capetan Fortis? 


— Ei şi ce dacă? Întrebă lorgos strângând pumnii. 


— Adevărat, asta nu schimbă nimic. Încăpăţânat cum eşti... 
Totuşi, el e stăpânul. Are mai mult sânge rece decât voi ăştia... 
A, voi sunteţi nişte caraghioşi! Daţi boala pe om sănătos, pe 
aproapele vostru! Sunteţi în stare să băgaţi frigurile şi moartea 
în ăi care se lasă... 


— Avem mai multă experienţă ca tine, mucosule! Se supără 
mecanicul. Ce-ţi pasă ţie de aproapele tău? Ce ştii tu despre 
bine şi rău? Ca un căţelandru, nu faci nimic altceva decât 
chelălăi, dormi şi prinzi muşte... Am încercat mereu să vorbesc 
minţii, nu temerii voastre. Dar iată: pericolul se îndepărtează şi 
hotărârea voastră se duce pe urma vântului. Sunteţi gata să vă 
daţi bătuţi... Hei, voi, Papariţas, voi doi cel puţin să semnaţi, nu-i 
aşa? 


Ursuzi, cei doi fraţi se uitau unul la altul, scărpinându-se în cap. 


— Vezi că... Zise unul dintre Papariţas, înghițind greu o bucată 
de carne. 


— Şi tu, Petros? 


Barba Costas se apropiase de unul dintre cărbunari şi-l zgâlţâia 
de umăr. 


— Să mă bată Dumnezeu, interveni bucătarul. Ce v-o fi apucat 
să ne vorbiţi de teamă? Odată ce sunt atâtea chipuri de a muri, 
de ce să ne temem de unul mai mult decât de altul? Trebuie să 
ne lăfăim în ceea ce este, nu în ceea ce va fi. O zi dacă ai trăit, 
ai trăit totul. O zi este asemănătoare cu toate celelalte. 


— Lasă trăncăneala, nenorocitule! Îl bruftului batonul, va să zică 
tu semnezi, Petros, fără multă vorbă? 


— Să-ţi spun drept, şefule, zise cărbunarul, nehotărât... 


— Ascultă, Barba Costas, reluă Stathis cu glas batjocăritor. Nu ţi 
s-a ntâmpâat nici odată să stai pe-o piatră la soare, într-un câmp 
de bălării, printre şopârle şi lăcuste, şi să te crezi nemuritor? 


— Ce-mi tot cânţi aici? Tocmai de buruieni şi de lăcuste ne arde 
nouă!... Am scăpat ca prin urechile acului, vă spun! Prieteni, să 
plecăm de pe vasul ăsta! Nenorocirea ne pândeşte, chiar dacă s- 
a prefăcut că ne întoarce spatele! Sunteţi tineri... De ce naiba vă 
agăţaţi de lada asta de săpun? Nu vedeţi că e putredă peste tot? 
Nu vă cer să vă faceţi ghiorlani, tutungii. Să rămânem marinari, 
dar să ne tocmim pe un vas al vremii noastre, care să meargă 
cu păcură şi cu radar, care să fugă mai repede ca vântul, de 
care aţi fi mânari, pentru că ar fi ceea ce vă trebuie... 


— Damned fool, mormăi Pelicanul, şi salariul nostru? 


Lemnarul îşi ţinea cutia de conserve la gură şi mânca din ea cu 
briceagul. Era ceva de animal în chipul acesta de a mânca. 
Scârbit, Barba Costas puse pe masă cutia de conserve din care 
nici nu gustase şi pe care bucătarul o înşfăcă numaidecât, ca să 
n-o trântească ruliul. Mecanicul se întoarse către nostrom, dar o 


privire de o intensitate bolnăvicioasă îl ţintui locului. Încremenit, 
cu faţa schimonosită de o strâmbătură, Marcos şedea pe jos, în 
colţul cel mai retras al bucătăriei, şi-şi ridicase genunchii până la 
bărbie. Ochii lui holbaţi urmare au toate mişcările lui Barba 
Costas. Acesta şovăi, făcu un pas către el. Totuşi, în clipa aceea 
privirea sticloasă a lui Marcos păru a-l străpunge. Fără voie, 
Barba Costas se întoarse şi se găsi faţă-n faţă cu Panaiotis, 
secundul. Cei doi bărbaţi se priviră îndelung. Pe fruntea teşită a 
celui mai tânăr, sângele se grămădea din ce în ce mai mult. Cu 
trăsăturile chipului  înăsprite, abia  descleştându-şi fălcile, 
secundul îl apostrofă încet pe mecanic: 


— Am auzit tot, Barba Costas! Tot! Şi când te gândeşti că eşti 
văr cu mama! N-am să ţi-o iert niciodată...! 


Se întoarse către ceilalţi, ridicând glasul: 


— Băieți, n-ascultaţi pe răzvrătiți! Capetan Fortis ştie totul. O să- 
i usture că v-au stârnit împotriva comandantului. N-au să se mai 
poată îmbarca niciodată pe... 


— Aşadar tu eşti turnătorul, răcni lorgos încovoindu-şi ceafa 
puternică, asemeni unui taur gata să se repeadă. 


— Nu vă lăsaţi, băieţi! Tună Panaiotis fără să-l ia în seamă pe 
nostrom. Ei se ştiu pierduţi şi încearcă să vă bage la apă şi pe 
voi, cu speranţa că... 


— Chip de iudă! Turnător! Câine afurisit, lepădat de credinţă, 
urlă nostromul, scos din fire. 


— Uitaţi-vă ia el, skiroţi! Un străin care s-a înfipt la noi ca o 
căpuşă! Un pribeag venit să semene discordia între noi. Borâţi- 
1! Al cui agent este? Cine-l plăteşte să toarne gaz peste foc şi 
să vă abată din drumul cel drept? 


lorgos se apropiase de secund, aproape să-l atingă. Stăpânirea 
ce-şi impunea lui însuşi îl făcuse vânăt. Pieptul său de luptător 
de bâlci se ridica în mişcări sacadate. Panaiotis nu se clintise. Pe 
chipu-i supt, ochii imenşi aminteau pe aceia ai unei icoane 


bizantine. Nostromul articulă tărăgănat, ca şi cum avea să 
rostească un jurământ. 


— Paharul e plin, Panaiotis. Încă o vorbă şi nu mai răspund de 
nimic... Prieteni, zise el, întorcându-se către ceilalţi, de-acum 
încolo nu mai tac. Da, mi s-au promis bani. Trei mii de dolari! Ei, 
asta vă surprinde? A dracului pleaşcă, nu-i aşa? Ei bine, da... 
Chiar Capetan Fortis... Curioase mutre faceţi, totuşi e adevărul 
curat. Capetan Fortis mi-a promis trei mii de dolari numai ca să 
vă fac să mergeţi până la capăt! Dar capătul nu e ceea ce 
credeţi voi! Nu e capătul lumii!... Mergem doar până la insulele 
Lachedive. Nişte insule drăguţe de corali, cu stânci ascuţite, 
cocotieri, gherdapuri., insule de pescari de bureţi, ca pe la noi... 
Acolo toată lumea debarcă să facă puţină baie la picioare. ŞI 
Port Polis începe să ia apă... Aşa cum vă spun, mă jur!... La 
reflux, când o fi luna în primul pătrar, moare căluţul!... Se duce 
Port Polis!... Frânt la mijloc, ca o azimă!... Şi Capetan Fortis. 
Asigurarea. Trei mii de dolari... 


De atâta emoție, lorgos îşi pierdea cumpătul, se încurca. 
Oamenii se uitau la el cu gura căscată, de parcă le-ar fi anunţat 
un cutremur de pământ. De fapt, ceea ce le povestea nostromul 
era prea din cale-afară şi de necrezut, pentru ca ei să poată 
mistui totul dintr-o dată. Chiar şi Panaiotis avu nevoie de câteva 
clipe până să-şi vină în fire. 


— Ce? Strigă el, dându-se un pas înapoi. Îndrăzneşti... Îl acuzi pe 
Capetan Fortis de,. 


Nu avu vreme să-şi termine vorba. Zbucnind ca o pisică 
sălbatică din colţul său, Marcos se înfipse în ungherul uşii. 
Tremura din tot trupul. Sudoarea îi lipise părul pe frunte. În ochii 
săi holbaţi albul înconjura din toate părţile luminile. Cu capul 
plecat, cu colţurile buzelor hărţuite de ticuri, părea să caute 
printre oamenii de faţă pe cineva ascuns ori nevăzut. Bâlbâi mai 
întâi vorbe de neînțeles. Părea într-adevăr că pufneşte şi scuipă 
ca un motan încolţit şi ameninţător totodată. Treptat, glasul i se 
ridică şi deveni desluşit. 


— Necredincioşilor! Vorbele voastre sunt pline de trufie, iar voi 
sunteţi în serviciul Bestiei! Da, cât aţi fi voi de grozavi, şi Fortis 
în primul rând, purtaţi cu toţii stigmatele Demonului! Nenorocire 
vouă, nelegiuiţilor!... Dacă vasul acesta trebuie să fie roşu, o să 
fie de maţele voastre, nu de corupţia şi blestemăţiile voastre. 
Destul am răbdat!... Opera voastră de rebeli eu o voi sparge ca 
pe un vas de lut! Mai aşteptaţi puţin şi-i veţi pizmui pe cei care 
au murit şi pe cei care încă nu s-au născut... Îngerul cu cap de 
soare se va ridica, şi o treime a mării se va face sânge... Vasul 
acesta se va umple de fumul produs de slava Domnului, iar 
peste voi va ploua fier amestecat cu foc... Căiţi-vă mai curând, 
răzvrătiţilor, căci răzbunarea Domnului se apropie!... 


Rostind aceste cuvinte din urmă, Marcos ieşi pe uşă de-a- 
ndărătelea şi pieri în umbra culoarului. 


Oamenii rămaseră tăcuţi, cu faţa întoarsă către locul de unde 
Marcos îi sfidase cu câteva clipe mai înainte. Ca un singur om, 
fraţii Papariţas îşi scuipară în sân, spre a se feri de deochi. 
Gânditor, Panaiotis duse mâna la ochi, părând a goni o vedenie 
care îl orbea. Când lăsă mâna în jos, în privirea lui albastră, de 
obicei rece şi opacă, plutea o candoare stranie. 


— Ajunge o nimica toată, ca să fii judecat... Spuse el. 


Vorbele sale nelămurite păreau să răspundă blestemelor lui 
Marcos. Certurile vechi şi noi fură date uitării, oamenii solidari în 
spaima lor simțeau un fel de ameţeală pe care o dă abisul 
nebuniei. 


XXII. 


Tânguirea vântului în şarturi avea din nou accente omeneşti. 
Monotonă, întretăiată de suspine, însoțea, ca plânsetele unei 
mame, o moarte singuratică. Oceanul, pradă unei ultime şi 
tragice răzvrătiri, era străbătut de tresăriri. Încreţite, valurile îşi 
pierdeau cu încetul puterea. Furia lor măreaţă se destrăma. 
Ţipetele misterioase şi stridente care zburau pe deasupra 
vasului, vâslind spre infinit, răguşeau, devenind simple horcăieli. 


Vijelia îşi dădea sufletul. Un soare palid îi veghea agonia, ca o 
uriaşă lampă de căpătâi. 


Dimitris, ajutorul de mecanic, dădu alarma. Zărise o flacără vie 
în cală şi-l înştiinţase îndată pe comandant. Clopotul de cart îi 
puse pe toţi în mişcare. Oamenii se repeziră la posturile de 
incendiu. Unii descolăceau furtunurile de stropit, alţii mânuiau 
pompele şi pregăteau sacii cu nisip. Cu toate că marea era încă 
supărată, iar mişcările vasului violente, marinarii îşi îndepliniră 
sarcinile  numaidecât. Capetan Fortis urmat de Panaiotis, 
secundul, de nostrom şi de fraţii Papariţas coborâră în pântecele 
navei, prevăzuţi cu lanterne şi stingătoare. Pentru început nu 
întâlniră nici urmă de foc. Înaintând pas cu pas în culoarele 
strimte pe care le formează lemnăria vasului, fură surprinşi că 
uşa etanşă ce despărţea cele două cale, în partea dinainte a 
vasului, era deschisă. O presimţire nelămurită le strânse inima. 
Înaintară cât putură de repede, aplecându-se pentru a se feri de 
o grindă căzută de-a curmezişui, sărind peste sacii de bauxită 
care împiedecau trecerea. Se aflau la vreo zece metri de aşa- 
zisa cală „cu pulbere”, când deodată comandantul, care se afla 
în frunte, se opri şi scoase un mormăit. Ţâşnind dintr-o gaură 
neagră, flacăra unei torţe începu să pâlpâie drept în faţa lor. În 
aureola ei mişcătoare se desena silueta măruntă a unui bărbat. 


Secundul şi nostromul se strânseră în jurul lui Capetan Fortis. 
Focul viu care se plimba prin mijlocul grenadelor încărcate, 
depozitate în acest compartiment îndepărtat al vasului, le 
înţepenea mintea. Erau sfâşiaţi de dorinţa aprigă de a călca în 
picioare flacăra şi reflexul de a fugi. Dar erau tot atât de 
neputincioşi la faptă cât şi la cuget. Între timp, omul cu 
aprinzătoarea, părând a nu-şi da seama de pericol, umbla de 
colo până colo printre explozibile, aplceându-se pentru a lua de 
jos Dumnezeu ştie ce... Deodată Panaiotis apucă iute braţul 
comandantului.  Aflase, cel dinţii, un înţeles mişcărilor 
necunoscutului: harnic, asemeni unei furnici, omul îngrămădea 
scânduri şi bucăţi de lemn uscat peste un morman de grenade. 
Zărise oare, în sfârşit, lămpile de furtună care se legănau o dată 
cu mişcările vasului? Rămase nemişcat în căscătura neagră a 
uşii, apoi ridică în sus torţa sfârâitoare. 


— E Marcos, şopti secundul cu voce zdruncinată. la-l încet, 
şefule. Cred că nu-i în toate minţile. 


Fortis îşi drese glasul. Voia să vorbească, dar nici un sunet nu-i 
ieşea din gură. 


— Hei, Marcos îi strigă el, cu preţul unei mari sforţări. Ce faci tu 
acolo, băiatule? 


Marcos părea să ciulească urechea, nu la cuvintele blânde ale 
comandantului, ci la accentul de groază care le altera. Dădu din 
cap mulţumit şi un hohot sacadat îi zgilţâi trupul. Treptat, 
rânjetul se transformă într-un râs ascuţit, dement. 


— Haide, dă-o încoace! Strigă Fortis făcând un pas înainte. 
Râsul se sparse. 
— Înapoi, Anticristule! Urlă nebunul. 


Lăsă în jos torţa, ca pe o spadă, voind parcă să-l ţină pe 
comandant la respect. Cum însă Fortis înainta cu încă un pas, 
găsi de cuviinţă să se refugieze înlăuntrul camerei de 
explozibile. 


— Înapoi, strigă nebunul, altfel dau foc! 


Nu era o ameninţare deşartă. Marcos apropiase flacăra de 
grenade. Comandantul şovăi, apoi bătu în retragere. Indată se 
îndepărtă şi nebunul de rug. 


Cu sufletul la gură, Fortis şi însoțitorii săi aşteptară îndelung. Îşi 
dădeau seama că o mişcare greşită, cât de mică, putea să le fie 
fatală. Cu toate că Marcos dispăruse din vedere, ei pândeau, 
prin uşa deschisă, lumina roşiatică, sinistră, care pâlpâia 
luminând lăzile de dinamită. 


— Să fugim, şefule! Se rugă unul din fraţii Papariţas. O să arunce 
vasul în aer... 


Torța apăru din nou în cadrul uşii, urmată de capul hilar al lui 
Marcos, care depăşea cadrul metalic al canatului, asemeni unui 
cap tremurător de marionetă. 


—  Încornoraţilor! Necredincioşilor! Hohoti nehunul. Ai mei 
sunteţi!... 


Fortis se sfătui din privire cu secundul. 


— Vrei haşiş, Marcos? Întrebă el, încercând să-şi stăpânească 
tulburarea. Aruncă asta şi vino aici! Am în buzunar. iți dau cât 
vrei! 


— Ticălosule! Strigă Marcos. Crezi că şi pe mine mă cumperi? Cu 
o bucăţică de zahăr?... Ca pe un copil ori ca pe un câine?... 


lorgos făcu o mişcare violentă. 


— Şefule, murmură el, dă-mi voie să trec! Să mă reped asupra 
lui, altfel nu mai terminăm! 


— Nu, zise Fortis printre dinţi. N-ai avea timp. N-are decât să 
lase să-i cadă torţa şi ne-am dus dracului... 


— Să fugim, şefule! Zise din nou cel mai tânăr din fraţii 
Papariţas, smiorcăindu-se de groază. 


Fortis se întoarse către nostrom. Ştergându-şi cu dosul mâinii 
sudoarea ce-i udase părul, îi zise încet: 


— lorgos, urcă-te în cabină la mine... În sertarul din stânga al 
biroului e un revolver... Repede, voi căuta să-l mai duc până 
vii... 


Marcos, ca şi cum ar fi auzit aceste din urmă cuvinte, se furişă în 
prag şi ridică torţa. 


— Hei, ce tot şoptiţi? Ce urziţi, suflete blestemate? Dacă unul 
dintre voi mişcă, v-aţi dus! 


— Aha! Tremuraţi, tâlhăriilor, aveţi şi de ce! Mirosiţi de pe acum 
a friptură...! 


— Rămâi, zise Fortis încet de tot nostromului, care se şi 
strecurase din spatele său. Ascultă, Marcos, nu face pe idiotul! 
La ce bun să ne arunci în aer? Cel dinţii tu vei fi sfârtecat... 


— Mişeilor, m-aţi lăsat voi să aleg? Aţi făcut din vasul ăsta un 
complice al comuniştilor, un templu al Satanei!... Aţi hotărât să 
mă aruncaţi peste bord... Şi acum veniţi să-mi spuneţi: lasă 
torţa, Marcos! De ce să murim cu toţii împreună? Mori tu singur, 
e mai cuminte! Nu-i aşa, demonilor? Vreţi să vă descotorosiţi de 
mine, să faceţi voi legea pe vasul ăsta. Ei bine, nu, asta n-o să 
se întâmple! Domnul m-a luminat. Vom sări cu toţii în aer. Dar 
eu, eu îmi voi mântui sufletul, pe câtă vreme voi, voi o să vă 
duceţi în iad...! 


Solemn, Marcos făcu în aer semnul crucii cu flacăra torţei şi se 
îndreptă cu pas greu spre rug. 


— Marcos! Pentru numele lui Dumnezeu, te înşeli! Strigă Fortis 
cu voce răguşită. Stai!... Stai puţin...! 


Gâfâind ca un om care ar fi urcat o înălţime în fugă, se întoarse, 
rătăcit, către însoțitorii săi. Nu mai avea cuvinte. Amenințarea 
catastrofei îl făcea neputincios. 


În fata grămezii de scânduri, incendiatorul se oprise. Părea că se 
reculege şi că spune o rugăciune, dar fiecare îşi dădea seama că 
era un ultim răgaz înaintea ireparabilului. 


lorgos îşi făcu loc cu umărul printre comandant şi secund. 
Ţinând stingătoirul în mână, ca un soldat puşca în atac de 
baionetă, merse cu capul în jos, asupra nebunului. Un pas... Doi 
paşi... Trei paşi... 


— Hu-hu! Zbieră nebunul. 


Sări ca o capră înspre nostrom, îşi suflecă mâneca stingă a 
flanelei, apoi îşi apropie torţa de braţul gol, tatuat. 


— Hu-hu! Urlă iarăşi nebunul. 


Strigătul îngrozitor îl ţintuise locului pe lorgos. Cu picioarele moi, 
fixa rătăcit flacăra ce distrugea muşchii, sfârâind. 


— Hu-hu! Urla dementul. Şi sărea de pe un picior pe celălalt. Îmi 
ard păcatele... Imi ard păcatele... 


Un miros de came friptă se răspândi în aer. Simţind că-i vine 
greață, lorgos întoarse capul şi se dădu înapoi spre însoțitorii 
săi. Panaiotis vorbi atunci ca în vis: 


— Ştiam eu... L-am văzut... Şefule, strigă el, priveşte! 


Înapoia lui Marcos care împiedica vederea, izbucnise din rugul 
improvizat un foc violent. 


— Fugiţi cu toţii! Strigă iarăşi secundul. Repede... Închideţi uşa 
de siguranţă. Daţi alarma! Eu încerc să sting focul. N-avem nici o 
clipă de pierdut. Fugiţi! Fugiţi...! 


Marcos lăsase torţa în jos, întrerupând auto-dafeul. Se clătina pe 
picioare, gata să se prăbuşească. Panaiotis apucă stingătorul din 
mâna nostromului şi se repezi spre cala cu iarbă de puşcă. 


— Dumnezeu să te aibă în pază! Strigă Fortis şi se luă îndată 
după lorgos şi cei doi Papariţas care fugeau îmbrâncindu-se. 


Închiseră iute după ei uşa de siguranţă. Urcară toţi deodată 
scara de lemn, cu riscul de a o rupe sub greutatea lor, şi se iviră 
pe puntea de jos, urlând „La pupa! Toată lumea la pupa!” 
Nostromul alergă în sala maşinilor, cei doi fraţi spre postul de 
echipaj. Fortis îşi scrântise glezna. Fără a lua în seamă durerea, 
sui cât putu mai repede scara de fier ce ducea spre camera de 
navigaţie. 


La vederea comandantului, care era palid şi tras la faţă ca un 
înecat, timonierul Tifunias era cât pe-aci să scape timona din 
mâini. 


— Unde-i Caraviţas? Unde e locotenentul? Răcni Fortis. 


Tifunias îşi înghiţea scuipatul, ca să poată răspunde, când o 
jerbă de foc, înaltă cât catargele lui Port Polis, se ridică în 
apropiere de prova, şi o zguduitură formidabilă făcu să se 
legene vasul dintr-un bord în altul. Geamurile camerei de 
navigiaţie zburară în ţăndări. Presiunea aerului îl repezi pe Fortis 
în perete. Cu un reflex disperat, Tifunias se agăţase de timonă. 
Fortis, încă năucit, izbuti să se ridice în picioare. Dădea din cap 
ca un luptător de box buşit de adversarul său şi se uita ţintă, 
prosteşte, la flăcările ce se ridicau de pe teugă. Deodată îşi dete 
seama că vântul abătea flăcările către pasarelă şi construcţiile 
de pe punte. 


— Vino cu pupa în vânt! Strigă Fortis timonierului. Banda 
babord. Cap compas o sută zece grade. 


Cu lacrimi în ochi, Tifunias îi dădu să înţeleagă lui Fortis că nu-l 
aude. Fortis apucă timona şi execută el însuşi manevra. Dar nici 
nu apucă vasul să se întoarcă, că o a doua explozie îl zgudui. Nu 
atât de puternică pe cât fusese cea dinţii, ea lărgi totuşi spărtura 
pe unde năvălea apa, căci vasul începu să se încline într-o parte. 
Fortis lăsă timona, care nu mai asculta şi se repezi la tubul 
acustic. 


— Pregătiţi pompele, Barba Costas. 

— S-a şi făcut, şefule, răspunse o voce îndepărtată. 
— Pichetele de incendiu? 

— Sunt pe teugă, cu nostromul! 

— Răniţi... Morți? 


— Doi răniţi... Trei cu Marcos... Şi un dispărut, adăugă vocea, 
după o mică şovăire. Pavlos cărbunarul... 


— Doi dispăruţi, corectă Fortis, gândindu-se la sacrificiul inutil al 
secundului. 


Se stăpâni şi nu întrebă dacă maşinile mai erau în stare de 
funcţiune. Oricum, nava deriva de travers, neputând fi 


guvernată... Nu mai era nimic de făcut în timonerie. Chemă 
telegrafistul ca să-i comunice poziţia vasului şi ieşi o clipă pe 
pasarelă. 


Toată partea dinainte a lui Port Polis fusese distrusă de explozie. 
Un fum alb şi acru ieşea din etrava desfundată. Puntea era plină 
de spărturi de toate felurile şi de ţăndări de sticlă. Vântul 
căzuse. Marea, încă agitată, părea să-şi  rostogolească 
sfâşietoarea-i singurătate spre noaptea ce se lăsa la răsărit. 
Vasul se îngreuna tot mai mult. În trei sferturi de oră, cel mai 
târziu avea să se scufunde, cu pupa în aer, asemenea unei rațe 
sălbatice, în adâncurile înspăimântătoare ale oceanului. 


„Şi aşa, îşi zise Fortis, turbând. Misiunea e îndeplinită,. Dacă 
scap, îmi încasez totuşi par tea...” Vorbea în bătaie de joc. Să 
scape... Prea se crezuse tare, sfidase destinul, jucase totul pe o 
carte... Dar iată că un om de nimic, un nebun îi distrugea 
subtila, răbdătoarea sa operă... Sa scape... Hula neagră îl 
ameninţa de pretutindeni. Devenise apropiată, atot prezentă, 
tentaculară... Totul era să scape, el şi oamenii săi... Şi dacă nu le 
venea în ajutor nici un vas? 


Fortis intră iarăşi în timonerie şi-l chemă pe telegrafist. Cu voce 
tremurătoare, întretăiată de pauze, Maganas îi dădu de ştire că 
o singură navă răspunsese până atunci la chemările vasului în 
primejdie. Palermo, cargou italian, se îndrepta cu toată puterea 
aburilor săi spre Port Polis. Dar mergea greu şi socotea că nu va 
putea fi la faţa locului decât noaptea târziu... 


Fortis îl chemă iarăşi pe Barba Costas şi dădu ordin ca bărcile de 
salvare să fie gata. Cobori apoi pe puntea de jos. Oamenii, 
prevăzuţi cu topoare şi cu stingătoare, se întorceau din cala 
unde se luptaseră cu focul. Mai mult apa stinsese incendiul 
decât truda lor. Ştiau că Port Polis e pierdut. Zdrenţuiţi, cu faţa 
mânjită de fum, tăcuţi, făcură cerc în jurul comandantului. 
Privirile lor îngrozite îl întrebau. Lui Fortis i se părea că 
întrebarea lor nelămurită şi mută e despre dreptate şi 
nedreptate, despre viaţă şi moarte... Cu o linişte aproape de 
somnambul, pe care şi-o regăsea în marile împrejurări, le dădu 
ştirea că un vas de comerţ italian le vine în ajutor. Trebuiau să 


se ţină bine timp de câteva ore... Pe când oamenii, îmbătrâniţi 
deodată şi târându-şi picioarele, se împrăştiau pentru a pregăti 
bărcile de salvare, nostromul se apropie de comandant. Chipul 
sau trăda oboseala şi era vărgat de o zgârietură adâncă. 


— Capetan Fortis, începu el, am să-ţi spun ceva... 
Încruntă sprâncenele, păru că-şi caută cuvintele. 


— Am să-ţi spun, reluă el, că eşti un şef blestemat, fără inimă, 
fără de căinţă... De-o fi să pierim înecaţi, am să te blestem până 
mi-oi da sufletul... 


Fortis rămase nemişcat multă vreme după ce nostromul se 
îndepărtase. În culoarul pustiu, un miros proaspăt de iod gonise 
putoarea dulceagă de ulei supraîncălzit, de sudoare îşi de 
vopsea. Oceanul începuse să-işi ia în primire prada. Acum, suflul 
din largul mării înăbuşea respiraţia vie a navei. Nu mai era 
timp... Port Polis se preschimba încet în epavă... 


Şchiopătând, Fortis se îndreptă spre cabina sa. Trebuia să pună 
bine ziarul de bord, hârtiile de armament ale vasului. Trecând 
prin faţa uşii locotenentului, încercă s-o deschidă. Era încuiată. 
Soarta lui Caraviţas îl intriga. Nimeni de pe bord nu ştia ce se 
întâmplase cu el. Bătu în uşă cu pumnii, apoi îşi alipi urechea de 
ea. Nici un zgomot înăuntru. „Bietul de el, o fi căzut în mare, se 
gândi Fortis. Asta face trei dispăruţi, înainte de a părăsi vaporul, 
uşa va trebui spartă...” 


Dar în cabină, pe birou, găsi câteva cuvinte scrise în grabă şi 
semnate Caraviţas. „Vă descarc în faţa societăţii de răspunderea 
morţii mele”. Fortis citi biletul, dădu din cap nedumerit, apoi îl 
băgă în geanta impermeabilă, unde îngrămădea şi actele 
vasului. Sinucidere? Ce naiba să-l fi hotărât pe tânăr să-şi ridice 
viaţa, în clipa în care ceilalţi o pierdeau fără să vrea? Nu avu 
timp să se gândească mai mult la enigma aceasta. 


O privire pe cronometru îşi gesturile sale deveniră înfrigurate. 
Trebuia să se mişte repede, pentru că acul mergea, mergea... Işi 


trase bluza îmblănită, cizmele, acestea din urmă destul de greu, 
căci glezna i se umflase şi-l durea. 


Pe puntea mult înclinată la babord oamenii lucrau pe îndelete, 
cu resemnarea străbună a oamenilor de mare. Mişcările lor erau 
solemne, în faţa nopţii, ei îndeplineau, potrivit unor tradiţii 
neschimbătoare, ritualul marinarilor promişi morţii pe ocean. 
Scurseseră uleiul destinat să potolească hula. Agăţaseră de 
parapet fileurile de repescuire. Se prevăzuseră cu centuri de 
salvare. Apoi îşi strânseseră mâinile în tăcere, căutând să nu se 
privească. 


La un ordin scurt dat de Fortis, tânărul Manos şi cei doi fraţi 
fochişti răniţi fură instalaţi în cea mai încăpătoare barcă. Cu 
toate că marea era agitată, barca fu lăsată pe apă cu bine. 
Împinsă de vâsle şi cu Pelicanul la cârmă, ea se îndepărtă 
grabnic de lingă epavă. 


A doua barcă nu ajunse departe. Un talaz o înfăşură şi o lipsi de 
ocupanţi. Curentul împinse pe naufragiaţi spre vas şi ei putură 
să se apuce de fileuri. Când fură iarăşi la bord, îşi deteră seama 
că Sotiris, bucătarul, dispăruse. Altă barcă fu scoborâtă, şi 
nenorociţii izbutiră de astă dată să-şi menţină echilibrul fără nici 
o pierdere. 


Cei din urmă membri ai echipajului luaseră loc într-o barcă 
lungă, îngustă. Şeful echipajului şi Capetan Fortis încălecau 
parapetul în acelaşi timp, când lorgos rămase călare, sub 
stăpânirea unei ciudate simţiri. Ceva îl trăgea înapoi, o putere 
necunoscută, o amintire... 


— Ei drăcie! Moirmăi el. Şi telegrafistul? Unde este Măgăraş? 


Oamenii din barcă îi strigau să se grăbească. Fură totuşi nevoiţi 
a recunoaşte că nu văzuseră pe telegrafist nici în prima, nici în a 
doua luntre. lorgos puse piciorul înapoi, pe punte. Trebuia să se 
grăbească. Port Polis era culcat pe o aripă, ca o pasăre uriaşă 
rănită. Se afunda încet, pe la prova, clătinmdu-se din ce în ce 
mai slab. 


lorgos năvăli pe puntea de jos şi alergă cât îl ţineau picioarele 
spre cabina lui Măgăraş, bălăcind în apa care clipocea în spiral. 
Deschise uşa cu umărul. Cabina era deşartă. Pe apa ce acoperea 
podeaua pluteau câteva foi de hârtie şi un pieptene murdar. 


— Măgăraş! Strigă el, Măgăraş, am venit! Eu sunt, nostromul...! 


Alergă, înnebunit, pe culoar de la un capăt la celălalt. Se repezi 
în bucătărie. Scara dinspre sala maşinilor era înecată. Dădu fuga 
spre dunetă şi se strecură în tunelul axei de transmisiune. 


— Măgăraş! Măgăraş! Eu sunt, nostromul! Strigătul său răsuna 
în vasul pustiu. Ajuns iarăşi la suprafaţă, aruncă o privire în 
postul de echipaj, unde domnea o dezordine drarnatică. Cu 
sufletul la gură, ieşi pe pasarelă. Etrava lui Port Polis era 
cufundată sub apă şi, spre dunetă, până unde putea ajunge cu 
privirea, nu era ţipenie de om. Şi-1 închipui pe telegrafist singur, 
aproape orb, căutându-şi drumul pe dibuite, prin culoarele 
întortocheate ale vaporului răvăşit. Un sentiment de restrişte îl 
cuprinse. 


— Nenorocitul! Murmură el. De ce să nu mă fi aşteptat? Eu nu 
sunt om să-mi las tovarăşul în părăsire... 


Un fluierat poruncitor îl aduse la ordine. Fortis şi camarazii săi 
erau nerăbdători. 


— Măgăraş! Măgăraş! Strigă el deznădăjduit pentru cea din 
urmă oară. 


Ascultă din toate puterile dar, în faţa tăcerii de moarte, scobori 
iarăşi pe punte, cu capul plecat. 


Barca se aşeză pe apă, izbindu-se. Era să se răstoarne, dar îşi 
regăsi echilibrul şi se depărtă de epavă în ritmul nebun al 
ramelor mânuite de vechi pescari. Marea tuna împrejur, felină, 
primejdioasă. Oamenii cofoorâseră într-o vizuină de fiare. Cită 
vreme puteau ei ţine la distanţă aceste valuri turbate şi 
groaznicele lor lovituri? O oră, două ore, trei ore... Pe urmă, dacă 
ajutorul nu venea, soarta lor era pecetluită. 


Epava care, văzută de pe coaja lor de nucă, păruse mai întâi 
povârnită asupra lor, ca un munte, fugea de ei, se micşora. 
Deodată nostromul dădu drumul văslei, întinse braţul şi arătă cu 
degetul. Toate privirile îi urmăriră gestul. Pe pasarela lui Port 
Polis, vertiginos înclinată, o siluetă omenească se desena pe 
cerul indigo. 


— Măgăraş! Strigă nostromul cu voce tulburată. 


Capetan Fortis care ţinea cârma, îşi potrivi ocheanul. Dar lorgos 
îşi dăduse îndată seama de greşeală. Ochii săi deprinşi să 
scotocească depărtările, scrutau cu înverşunare figurina vie care 
se profila contra luminii. Da, se înşelase. Omul făcea semne de 
adio. Nu era Măgăraş, era Caraviţas, locotenentul. 


Puțin mai târziu, epava făcu un salt şi dispăru într-o vâltoare 
fosforescentă. Imediat marea deveni  înpăimântător de 
nesfârşită. Noaptea rămase luminoasă, dar pentru a lupta 
împotriva sentimentului insuportabil de părăsire, naufragiaţii 
aprinseră luminile de poziţie. Un val îi ridică, jucându-se parcă 
pe vârful crestei sale. Şi ei văzură atunci, pierdute în întinderea 
fără de margini, alte lumini mărunte ce clipeau, ca o smerită şi 
stăruitoare solie a umanităţii. 


SFÂRŞIT