Gheorghe Bratescu — Ruta sperantei

GHEORGHE BRĂTESCU 
RUTA SPERANŢEI 


ROMAN j 
EDITURA ION CREANGĂ 
BUCUREŞT 
1982 


CAPITOLUL 1 

— Cum te cheamă? 

— Andrei Brad. 

— Câţi ani ai? 

— Optsprezece. 

Agentul oficiului de plasare din Sidney scrise caligrafic datele 
într-un formular, tuşi sec de două ori şi-şi ridică ochii albi către 
cel interogat, mormăind ceva de neînțeles. 

— Optsprezece, spui, şuieră el neîncrezător printre dinţii rari, 
îngălbeniţi de tutun. Ce meserie ai? 

Andrei ezită. 

— Hai, domnule, spune repede, nu avem timp de meditaţie. 
Vezi câtă lume aşteaptă. 

— Docher, spuse cu voce scăzută Andrei. 

— Treci mâine, la ghişeul din dreapta. Poate vom avea ceva 
pentru dumneata. Următorul, vă rog, continuă agentul de 
plasare, implacabil, pe un ton profesional, tăind orice elan 
tânărului din faţa sa. 

Andrei se trezi din nou în stradă, pierdut în furnicarul 
multicolor şi adesea exotic al mulţimii care năvălea ca un torent 
viu pe Pitt Street, o arteră înclinată, îngustă, cu sens unic, ticsită 
de automobile, ce se scurgeau încet şi zgomotos, într-o ceaţă 
subţire de gaze arse, suflate prin miile de ţevi de eşapament ale 
motoarelor. În acea dimineaţă, de vară a anului 1977, părea că 
toată populaţia Sidney-ului se hotărâse deodată să hoinărească 
pe trotuare, spre a se lăsa strivită între pereţii cenuşii şi reci ai 
clădirilor construite în stil pur englezesc, ce adăpostesc o 
puzderie de bând, oficii ale agenţiilor de asigurare şi 
reprezentantelor comerciale, birouri de schimb şi de pariuri, 
prăvălii înghesuite unele într-altele, cu vitrine ispititoare ş 
mărfuri scumpe. Andrei se abandonă în şuvoiul uman, fără să-i 


pese de ghionţii trecătorilor grăbiţi sa ajungă undeva, de unde 
vor pomi tot atât de grăbiţi, spre a ajunge altundeva, Prinşi în 
vârtejul istovitor şi deprimant al sarabandei vieţii cotidiene a 
marelui oraş australian. Dar Andrei nu vedea în jurul său şi nu 
auzea geamătul străzii. Era trist. Se simţea singur, nespus de 
singur, într-o lume străină ce i se părea ostilă, fia oficiul de 
plasare minţise. Şi asta îl chinuia ca o rană. Nu avea 
optsprezece, ci numai patrusprezece ani. Nu era docher şi nici 
nu putea fi, deoarece abia terminase cea de a doua clasă a 
gimnaziului din Taronga, o suburbie din nordul oraşului, cu case 
mici, înconjurate de curţi înflorite, răsărită în ultimii ani în 
preajma grădinii zoologice. Chinuit de reproşuri, păşea mecanic 
înainte. De, ce minţise? În definitiv, se gândea el, ce putea face? 
Orfan, fără familie, cine să-l ajute? Trebuia să muncească. Dar 
care patron se încumeta să angajeze un puşti de patrusprezece 
ani? Oricum, spătos şi svelt, cum era, oricine îi putea da câţiva 
ani în plus. Suficient pentru a inspira încredere unui eventual 
proprietar de antrepozit, sau căpitan de navă în căutare de 
mână de lucru pe cheiurile portului.?: Andrei ajunse în 
intersecţia bulevardului Paddington, pe care o traversă aproape 
alergând, împins pur şi simplu de la spate de trecătorii ce se 
îmbulzeau, zoriţi să se afle cât mai, repede în partea cealaltă a 
străzii. Plecă mai departe pe George Street, fără să ia aminte la 
vânzătorii ambulanți ce-şi lăudau marfa în gura mare şi nici la 
negustorii de cârnaţi fierţi, înşiruiţi ordonat, cu cărucioarele lor 
bălţate, pe marginea trotuarului, ajungând pe nebăgate de 
seamă în Martin Place, inima City-ului. Zăbovi tăcut câteva 
minute în faţa unui panou mecanic ilustrat din preajma 
Concernului de exploatare a sateliților artificiali de 
telecomunicaţii şi îşi văzu din nou de drum. Curând se afla pe 
aleile Hyde Park-ului, imensă oază de verdeață, păstrată vie în 
plin centrul oraşului. Grădina era aproape pustie la acea oră 
matinală. Ici, colo, trecători. Un bătrân cu ochelari fumurii citea 
ziarul. O fetiţă blondă necăjea un căţel alb, proaspăt îmbăiat, ce 
lătra caraghios. La umbra unui eucalipt, doi marinari petrecăreţi 
sforăiau zgomotos, întinşi pe gazonul proaspăt tuns, fără a le 
păsa de cei din jur. Andrei ochi un loc în spatele unei tufe, care 
parcă-l chema să se aşeze. La Sidney, ca de altfel şi în alte 
oraşe ale Australiei, nimănui nu-i este interzis a se tolăni pe 


iarba parcurilor, gest care pentru un european ar constitui de-a 
dreptul o necuviinţă, o barbarie faţă de plăpândele plante 
nevinovate, strivite de greutatea trupului. Însă Andrei nu prea 
cunoştea cum era în Europa. Sigur, el ştia că este român, că 
sosise în Australia cu tatăl său, când era încă destul de mic. Nu- 
şi aducea aminte, tocmai acum, ce obiceiuri au europenii. Aşa 
că se comportă ca un australian veritabil. Ocoli tufa, dând să se 
aşeze. Dar se împiedică de ceva, căzând cât era de lung. 

— Ce naiba faci, omule, se răsti la el acel ceva peste care 
dăduse, nu-ţi ajunge tot Hydepark-ul? 

— Scuzaţi, domnule, se bâlbâi Andrei, însă îşi reveni repede, 
observând cu uimire că personajul surprins atât de neplăcut îi 
părea cunoscut. Asta-i bună! Exclamă. Nu cumva eşti Tommy 
Curl? 

„Domnul” din tufă — un vlăjgan ciufulit, cu o figură specifică 
de aborigen, să tot fi avut vreo optsprezece ani — se ridică în 
capul oaselor, trezit din aţipeală, şi-l măsură la rândul lui, nu 
mai puţin mirat, pe Andrei. 

— Ei drăcie, da, eu sunt Tommy Curl. De unde mă cunoşti? la 
stai. Pe toţi dracii. Te cheamă Andrei? Ah, da, băiete chiar tu 
eşti. Şi dacă nu aş fi simţit lovitura ta în gleznele mele, aş zice 
că măi visez încă. Vai, dar ce mare pi crescut. Ca un atlet. Cum 
se mai schimbă omul în trei ani! Parcă trei ani au trecut de când 
nu ne-am văzut, aşa-i? 

— Ba cred că patru. 

— Patru zici? la să vedem, făcu Tommy Curl, numărând pe 
degete anii. Da, sunt chiar patru. Sigur că da. Îmi amintesc că ai 
mei tocmai se mutau de la Alice Springs, în ferma Dorotheea, iar 
tatăl tău s-a angajat atunci la. Domnul Fergusson. Mai lucrează 
acolo? 

— Nu, Tommy. 

— Dar ce faci, plângi, băiete, ce s-a întâmplat? 

— Tata este mort. 

— Cum, ce spui? Nu-mi vine să cred. Un om atât de tânăr. 
Când s-a întâmplat asta? _ 

— Acum două săptămâni. In explozia de la uzina de mase 
plastice „Synopp”. Tata a fost rănit. A supravieţuit accidentului 
doar câteva zile, continuă Andrei, izbucnind în hohote. 


— Oh, nu, nu face asta, băiete. Fii tare. Deznădejdea este o 
laşitate şi de fapt gândeşte-te că trebuie să dispreţuieşti 
nenorocirea. Incearcă să-ţi înfrânezi durerea. Ai speranţă. 

— Să încerc? Dar ce speranţă mai pot avea aici — singur pe 
lume? 

— Băiete, noi, cei mai vechi locuitori ai acestui continent, ştim 
că viaţa este mai tare ca moartea. Şi viaţa înseamnă speranţă, 
căci, trăind, totul se repară, totul trece. Încearcă să scapi de 
durere şi îndată nimic nu mai este apăsător. 

— Ce uşor o spui tu. Dar cât de greu mi-e mie... 

— Cred, băiete, însă un om, dacă-i tare, când este lovit cum 
eşti tu acuma, îşi sporeşte puterea. Uite, vreau să te ajut. Ce pot 
face pentru tine? 

— Ştii pe cineva care ar putea să-mi dea ceva de lucru? Doar 
câtva timp, până strâng bani să mă întorc în România, ţara mea, 
de unde, au venit ai mei aici, în Australia. 

— Să pleci. In România? E foarte departe, până acolo. Or să-ţi 
trebuiască multe parale. Mă rog, dacă asta-i voinţa ta, vei lupta 
ca să-ţi îndeplineşti visul. Cred că te înţeleg bine, Andrei. În 
sfârşit. 

00 să mai lungim vorba. Cunosc eu un loc în port unde este 
nevoie de oameni mai tot timpul. Mergem mâine acolo. Numai 
să poţi rezista la muncă grea. 

— Nu-mi pasă. Ajută-mă să plec de aici. Dacă ştii ce mi-au 
făcut. 

— Cine? 

— Creditorii şi proprietarul. Nici nu s-a prăpădit bine tata şi au 
năvălit cu toţii în casă. Au luat tot, spunând că sânt lucruri 
cumpărate de bietul meu părinte pe credit, neachitate în 
întregime. 

— Bine, dar trebuiau să te lase să încerci să le vinzi tu, sau să- 
ţi dea o şansă de a le achita într-un fel. 

— Aşa ceva mi-au spus şi alţii. Acum ce pot face? Nu mai am 
nimic şi proprietarul m-a izgonit. 

— Cum te descurci? 

— De câteva zile dorm la Zoo, ascuns într-o şură de fân. Când 
mă încolţeşte foamea, şterpelesc din coşurile îngrijitorilor câte 
ceva. O banană, o portocală pentru maimute, o halcă de carne 
fiartă. Uite-aşa. Parcă aş fi eu pensionar al grădinii din Taronga. 


Dacă te uiţi la mine: asemuieşte-mă cu câinele dingo. Nu sânt în 
cuşcă, dar mă simt ca fiind în ea. Şi când te gândeşti ce smerit 
părea proprietarul nostru. Ce chip de om cumsecade îţi înfăţişa 
când îl priveai. Până la bani, însă. Cum m-a simţit fără o leţcaie, 
gata sfinţenia. Mai bine i-ar închide în coteţe pe proprietarii cu 
mutrişoare nevinovate. 

— Ai dreptate. Experienţa ta amară îţi va folosi pe viitor. Noi 
ştim o vorbă, care spune că nenorocirea face pe oameni 
înţelepţi. Bine ar fi să nu avem parte de o asemenea 
înţelepciune, tristă în lumea asta strâmbă, toate sunt pe dos. 

— Uite, de asta, Tommy, sunt decis să fac orice, numai să pot 
pleca. Am promis şi tatei, pe patul de moarte. Ultimele lui 
cuvinte au fost o povaţă. Să mă întorc acolo, la noi, în România. 

Andrei suspină. Două lacrimi mari i se scurgeau pe obraji. 

— Sunt trist, prietene, dar simt ce simţi şi tu în suflet, căci ştiu 
ce înseamnă să stei printre străini. Eu m-am născut în rezervaţia 
de lângă lacul Amadeus. 

— Da, îmi amintesc. Mi-ai spus asta când va. 

— Ei bine, am stat acolo, colindând deşertul între tacul 
Macdonald şi Alice Springs, cu întreg neamul nostru, ducând o 
viaţă nenorocită. Locuiam în colibe acoperite cu lut şi mâncam 
şerpi, şopârle, câte un şoarece de câmp, dacă aveam noroc într- 
o zi a venit o vară secetoasă. Totul se uscase şi abia ne Uram de 
slăbiciune. Tocmai atunci au tăbărât pe noi, cu buldozerele, unii 
de la o societate minieră. Ne-au arătat nişte hârtii, în care scria, 
negru pe alb, că pământul nostru nu ne mai aparţinea, fiind 
vândut lor de către stat. 

— Şi voi ce-aţi făcut? 

— Mai întâi nu ne-a venit să credem o nelegiuire ca asta. Am 
protestat, dar a sosit poliţia şi ne-au alungat, Tata, călcându-şi 
pe suflet, neavând ce mai face, a propus să plecăm spre vest. 
Rudele mumei au hotărât să meargă, însă, la Alice Springs. Uite 
aşa ne-am despărţit. Noi am luat drumul pădurilor de tamarinzi, 
iar ceilalţi s-au îndreptat spre Amoonaguna. Nu-ţi mai spun prin 
câte am trecui până am ajuns în vest. Îmi amintesc ca şi acum 
locul unde am poposit. Eram la marginea unei păduri, cu copacii 
rari şi cam uscați. Mama, Istovită, l-a rugat pe tata să rămânem 
chiar acolo el s-a învoit, văzând-o atât de slăbită. Am făcut 
repede o colibă din crengi groase, pe care am acoperit-o cu 


ierburi arse de soare şi ne-am culcat. A doua zi, în zori, tata, 
Many — fratele meu mai mare — şi cu mine am plecat după 
vânat, iar mama să caute fructe bunya; Nimerii nu o întrece 
când face din bunya făină dulce pentru turte, cu care ne 
astâmpără întotdeauna foamea. Oh, ce minunate sânt turtiţele 
de bunya. 

— N-am mâncat niciodată aşa ceva. 

— Te cred. Voi, albii, nici nu prea cunoaşteţi fructele astea, 
dar să le mai şi folosiţi. În definitiv, ce mă mir. Sunt oare albii 
nevoiţi să colinde pustietăţile? 

— Tommy, lasă asta. Mai bine spune ce s-a întâmplat mai 
departe. 

Tânărul aborigen se opri uşor jenat, dându-şi seama că Andrei 
nu avea nicio vină în toate acestea. Apoi reluă povestirea. : 

— Aşa, deci. Am intrat cu toţii în pădure. O minune, nu alta. In 
jurul nostru zburau stoluri de papagali şi de kokaburra. Să nu-mi 
spui că nu Ştii ce-i o kokaburra. 

— Cum să nu. E pasărea voastră sfântă, „bătrânul Jack”, cum 
îi spun fermierii. Un vecin al nostru avea două kokaburra. Le 
ţinea într-o colivie şi le hrănea cu carne crudă. Erau atât de 
caraghioase! Cum vedeau carnea, începeau să râdă, încât dacă 
apucai să le asculţi te pomeneai râzând în hohote împreună cu 
ele, până îţi dădeau lacrimile. Bărbătuşul — pe care îl 
poreclisem „Mister Hoho” — râdea subţirel, în valuri: ho, ho- 
hooo-ho! Soaţa lui îl acompania ca un beţivan răguşit, stârnit de 
vreo glumă proastă, hodorogind nişte hohote aiurite, de te 
tăvăleai pe jos, auzindu-le. 

— Ei, da, aşa fac păsările astea, pe care nimeni, nimeni nu are 
dreptul să le ucidă, ba chiar să le atingă. In sfârşit, pădurea era 
plină de vânat mic. Am găsit şi un izvor, iar în jurul lui o poiană 
mare şi verde, cu melci gustoşi. Mai erau şi alte poiene în care 
creştea mei sălbatic şi Jams. Bineînţeles, acolo era de noi, aşa 
că părinţii nici nu s-au mai gândit să plecăm în altă parte. 
Câteva luni am stat mulţumiţi. Eram fericiţi chiar. Dar. 

Într-o dimineaţă, după ce tata tocmai plecase să prindă un 
bendicoot pentru cină, ne-am pomenit ou trei vânători în faţa 
colibei. „Măi, voi ăia tuciurii, nu ne daţi o mână de ajutor să 
capturăm papagal?” a strigat unul dintre ei. Many, mirosind că-i 
rost să câştige ceva, s-a învoit. Ba chiar l-a dus şi pe tata să se 


înţeleagă cu străinii. Cine să se fi gândit ce avea să iasă din 
povestea asta? 

— Mă faci tare curios, Tommy, hai spune repede ce s-a mai 
petrecut. 

— Ai răbdare. Prin urmare, ne-am învoit să urmărim păsările în 
pădure şi ei să le înhaţe. Am luat bumerangele şi am intrat în 
codru, ţipând cât puteam de tare şi aninând cu pietre în 
frunzişul copurilor. Papagalii şi kokaburele zburau care încotro, 
ţipând asurzitor. Dar chiar atunci, şase bubuituri, ca şase 
trăsnete, au răsunat deasupra noastră. Ne-am aruncat imediat 
la pământ, mai mult din Instinct decât de frică, deşi, drept să-ţi 
spun, mic mi se cam tăiase respiraţia. Am stat aşa o Vreme, dar 
cum nu am mai auzit altceva decât râsetele şi chiotele străinilor, 
ne-am ridicat şi ne-am apropiat de ei, curioşi să vedem pentru 
care motiv îşi descărcaseră armele. Dar ce să vezi? Nemernicii 
Decoraseră un stol întreg de păsări. Dacă ar fi fost numai 
papagali, mai treacă, dar jumătate dintre ele erau păsări sfinte. 
Tata s-a înfuriat şi s-a luat la ceartă cu vânătorii. Ba chiar i-a 
poftit să plece din pădure. Când au auzit aşa ceva, au tăbărât pe 
bietul bătrân să-l lovească. Ţaţa s-a întors spre noi şi ne-a vorbit 
prin semne să-l ajutăm, înfricoşându-i pe străini. 

— Cum v-a vorbit? Ce fel de semne v-a făcut? 

— La noi, în trib, se foloseşte un limbaj anume, pe care numai 
noi îl înţelegem. Nu trebuie să ne auzim unul pe altul, ci doar să 
ne vedem, fie ea cât de mare depărtarea. Vorbim, ca să spun 
aşa, cu braţele. 

— Vrei să zici că vă semnalizaţi de la distanţă gândurile, cum 
fac marinarii, sau surdo-muţii? 

— Exact. Chiar aşa. Numai că noi nu folosim steguleţele sau 
degetele mâinilor, ci doar braţele. 

— Am înţeles. 

— Aşadar, Many, ascuns în tufişuri, l-a priceput imediat şi a 
slobozit spre străini bumerangul. N-am aşteptat să mă îndemne 
cineva şi am făcut acelaşi lucru. Izbiţi de armele noastre, străinii 
au bătut o clipă în retragere, prilej pe care tata nu l-a scăpat 
spre a intra şi el la adăpost în frunzişul întunecos. Unul, Kurt, 
cum îl strigau ceilalţi vânători, a pus arma la ochi să tragă în 
Many, dar tata i-a plesnit una cu bumerangul atât de fulgerător, 
încât puşca i-a zburat cât colo. Bumerangele noastre zbârnâiau 


în jurul lor, unul după altul, ameţindu-i, fără ca ei să ne poată 
descoperi în ascunzişurile noastre. 

— Bravo, Tommy. 

— Stai puţin. Când au văzut că nu ne pot birui, au tulit-o. Noi 
am adunat păsările, am făcut o groapă mare şi le-am pus acolo 
pe toate. Dar n-am apucat bine să sfârşim, că iată-i venind din 
nou pe străini. De astă dată erau însoţiţi de un poliţist. Ce să-ţi 
mai spun? Ne-au luat pe toţi şi ne-au dus la o secţie de poliţie 
din Wiluna. 

— V-au arestat? 

— Ne-au ţinut acolo două zile, după care pe tata l-au trimis la 
tribunal, la un judecător bătrân i-a ascultat, i-a dat dreptate, 
dar: i-a spus că trebuie să-l condamne, deoarece el i-a lovit pe 
albi. Tata nu a priceput niciodată pentru ce l-au pedepsit tocmai 
pe el care apărase păsările şi nu pe ucigaşii acestora. 

— Dar ce i-au făcut? 

— Judecătorul l-a condamnat la o lună închisoare. 

— Ce nedreptate! 

— Da, Andrei, aşa am spus şi noi. Insă istoria tot nu se 
încheiase. 

— Ei, nu spune. 

— Tatei i s-a interzis să mai stea în vest. Aşa că ne-am luat 
lucruşoarele şi am plecat. Unde puteam să ne ducem? Eram 
azvârliţi de colo, colo, ca nişte animale, urmăriţi, hăituiţi ca 
bendicooţii. Părinţii s-au gândit să mergem să ne căutăm 
neamurile, spre est. Am pornit mai întâi spre lacul Carlingii. Am 
stat o bucată de vreme prin acele locuri înverzite, dar iar au dat 
poliţiştii peste noi şi ne-au ol lingăi. Ne-am târât luni de zile pe 
marginea deşertului Gibson, până am ajuns la lacul 
Disappointinorii. Insă, ca un făcut, mereu ne găseau copoii şi îi 
goneau. Cel mai greu a fost prin deşertul Sandy, Ne-am ţinut 
numai cu larve şi şerpi. Spre norocul nostru, tata descoperea 
mereu locuri unde se află apă şi aşa am ajuns, încet la Alice 
Springs. Ai noştrii nu mai erau acolo. Plecaseră spre nord. Aşa 
ori uni hotărât să ne aşezăm prin preajma misiunii Animmiguna. 
Tu cred că ştii locurile acelea. 

— Da, am fost o dată acolo, cu tata. E o rezervaţie pentru cei 
din tribul Aranda, în afara oralului. Un fel de cartier cu căsuțe 
drăguţe şi un magazin, de unde am cumpărat un bumerang. 


— Chiar aşa, numai că în căsuțe locuiesc doar câteva familii, 
în chip de decor pentru turişti. Pe noi nu ne-au primit. Am stat în 
slums, o adunătură puchinoasă de cocioabe din vestul 
rezervației: Dar şi de acolo am fost izgoniți. În cele din urmă ne- 
am angajat la ferma Dorotheea. 

— Cunosc ferma. A lucrat şi tata acolo. 

— Ce uituc sunt. Sigur că da. Doar eram împreună acolo. Îți 
mai aminteşti ce mizerie se îndura? 

— Bineînţeles. 

— Într-o zi, tata a primit salariul şi a băut ceva mai mult, cu un 
italian scandalagiu. Nu cred să ştii ceva despre povestea asta, 
pentru că totul s-a întâmplat după ce voi aţi plecat de la Alice 
Springs. Tata, care nu bea de obicei, s-a cam turtit şi a adormit 
pe pajiştea din faţa birourilor, dar. ltalianul, mai rezistent, a 
continuat să bage în el, pahar după pahar de whisky prost, până 
a prins chef de harţă. Cum naiba s-a făcut că tocmai atunci 
venea administratorul. Când l-a văzut, italianul s-a repezit şi l-a 
lovit. Administratorul a chemat poliţia şi l-au arestat pe bătăuş. 
Dar, împreună cu ei l-au luat şi pe tata. Îţi dai seama că bătrânul 
nu numai că nu avea nicio vină, dar nu ştia nimic din toată 
istoria, deoarece zăcuse ca şi mort în iarbă. Când s-a trezit, şi 
încasase două luni de închisoare pentru beţie. ltalianul, fiind alb, 
a scăpat doar cu o amendă. Aşa scrie în legea pe care trebuie să 
o respectăm şi cei ca noi, cu pielea mai închisă, şi cei care-şi pot 
permite orice nelegiuire, fără teamă de consecinţe prea aspre. 
Apoi a început nenorocirea. 

— Ce anume? 

— Tata s-a întors de la închisoare, cu ochii plini de puroi şi 
neavând bani să se trateze, a orbit. Mama, amărâtă şi suferindă, 
a murit curând de inimă. Many a plecat la Newcastle, la minele 
de huilă de acolo. M-am dus şi eu să muncesc cu el, dar l-am 
găsit ca vai de capul lui, suferind de ciroză. Acum şase luni s-a 
prăpădit. 

— Sărmanul. Şi tu? Cu ce te ocupi? 

— Eu am rămas mai departe în mină. Duceam o viaţă de 
câine, cum ziceţi voi europenii. Mă puneau, fiind negru, la cele 
mai nenorocite treburi. Spune tu, dacă ţie ţi-ar face o treabă ca 
asta nişte aborigeni, cum ne numiţi voi, în ce fel ai reacţiona? 


— Îmi pui o întrebare aiurită, Tommy. Cum s-ar putea 
întâmpla aşa ceva în Australia? 

— Vezi, nici nu poţi să înţelegi o asemenea situaţie. Ţi se pare 
totul normal. 

— Nu asta am vrut să spun. Pur şi simplu, dacă vrei să ştii, m- 
aş împotrivi. N-aş lăsa pe nimeni să mă considere un fel de 
animal, bun doar de povară şi de suduit. 

— Bravo, Andrei, îţi mulţumesc. Gândim amândoi la fel. 

— Acum, tot la minele din Newcastle lurcrezi? 

— Nu, m-am mutat la Sidney. Îți aduci aminte! Anul trecut 
aborigenii au organizat un marş al libertăţii? 

— Mărturisesc că nu. 

— Ei, cum naiba? Au scris toate ziarele. 

— Nu prea înţeleg ce fel de marş aţi făcut. La fel ca la parada 
militară? 

— Las-o baltă. Nici chiar atâta lucru nu pricepi? Nu ne-am 
apucat să mărşăluim prin oraş. Ce naiba! S-au adunat la Sidney 
toţi cei din triburile Kurnai, Dieri, Arabana, Aranda, Warramunga 
şi Nyul-Nyul. Am ocupat parcul din faţa palatului administrativ şi 
ne-am aşezat acolo corturile, în semn de protest. 

— Împotriva cui protestaţi? 

— A guvernului, Care a început să vândă pământul 
aborigenilor unor societăţi miniere, fără să ţină seama că el este 
al nostru din totdeauna. 

— Cum poţi vinde ceva ce nu-ţi aparţine? Nu-i drept. 

— Da, nu-i drept. Dar, vezi tu, dreptatea aici este hotărâtă de 
cei mai puternici. Prin urmare, noi băştinaşii, fiind în minoritate, 
trebuie să ne plecăm. Pentru că cel slab îşi pleacă fruntea în 
faţa celui tare. 

— Poate că da. 

— Ei bine, noi am hotărât să demonstrăm că aborigenii sunt 
cei mai tari, pentru că suntem cei mai vechi aici. Şi dacă noi ne 
aflăm cei mai puternici, să se facă dreptatea noastră. Nu 
suntem trufaşi. Dar să ne înjosim, să ne pierdem demnitatea, 
niciodată nu o vom face. 

— Cum s-a sfârşit toată povestea asta, Tommy? Aţi învins? 

— Sigur. Ştii şi tu că nu ne arde de arţag. Insă când trebuie să 
ne batem pentru ceva, o facem cum trebuie. 


— Ce mai, aţi avut curaj, nu glumă, să vă împotriviţi tocmai 
guvernului. E 

— Băiete, învaţă de la mine. Intotdeauna, cina lipseşte 
dreptatea, îţi trebuie vitejie. Doar unde stăpâneşte dreptatea, 
vitejia nu mai are sens. 

Andrei cugetă, căutând tâlcul vorbelor ce le auzea. Nu le 
înţelegea prea bine, dar presimţea câtă cutezanţă nobilă 
întruchipa prietenul său, care-l privea iscoditor, nepricepându-i 
tăcerea. 

— Eşti supărat cumva pe mine? întrebă acesta bănuitor. 

Andrei surise, schimbând vorba. 

— Nici pe departe. Spune-mi, te rog, de atunci locieşti tu la 
Sidney? ` 

— Da, am găsit de lucru în port. Insă nu aceasta m-a 
determinat să rămân aici. 

— Dar ce? 

— Imediat după ce guvernul a anulat contractele de 
înstrăinare a pământurilor noastre, ziarul „Canberra Times” a 
publicat un articol în care un domn propunea ca sub stânca 
noastră sfântă de la Ire's Kock să se construiască un depozit de 
reziduri subterane nucleare. 

— Ar fi o crimă. Cine va permite o asemenea nelegiuire? 

— Uite, vezi, asta m-am întrebat şi eu. Atunci M-am hotărât să 
mă stabilesc în oraş şi să organizez lupta împotriva proiectului 
acesta criminal. Pe legea mea, jur că nimeni nu va profana 
carnea fierbinte a stâncii roşii în care locuiesc spiritele 
strămoşilor noştri. Nu, băiete, acolo în inima deşertului, unde voi 
albii nu vă încumetaţi să mergeţi pe jos, acolo este patria 
noastră şi nu vom îngădui nimănui sa ne gonească, deoarece nu 
este nenorocire mai mare pe lume decât pierderea patriei. 

— Of, nu-mi spune asta tocmai mie. 

— lartă-mă, băiete, am uitat de durerea ta, vorbindu-ţi despre 
a mea, spuse Tommy, oarecum ruşinat, întinzându-se alene pe 
gazon, cu mâinile sub cap. 

Andrei se lungi şi el, încercând să se odihnească, plimbându-şi 
ochii, fără interes, în frunzişul unui eucalipt maiestuos din faţa 
sa. p 

— Uite un ursuleţ koala, acolo sus! exclamă Incântat. 


Într-adevăr, atârnat de o creangă, zăcea moţăind, toropit de 
căldură, un marsupial caraghios, care nu are nicio legătură cu 
neamul urşilor, deşi seamănă leit cu aceştia. 

— Măi să fie, continuă Andrei, mirat. la priveşte. Sunt trei 
koala, agăţaţi unul de celălalt. 

— Mama, fiica şi nepoata, îl lămuri Tommy. Aşa fac ursuleţii 
aceştia. Tu ştii cum le spunem noi? 

— Nu. 

— Guula. Din limba noastră a derivat cuvântul koala, cum l-au 
înţeles englezii. De la bietele animale pe care le vezi spânzurate 
de crengi, oamenii ar putea învăţa multe, în ce priveşte 
dragostea faţă de semenii lor. Nu am văzut niciodată un koala 
încăierat cu altă fiinţă. Dacă se întâmplă ca puiul de koala să se 
îmbolnăvească sau să moară, mama nu se mai mişcă de lângă 
el, nu mai mănâncă nimic, până se prăpădeşte şi ea. 

— De necrezut. Ce devotament extraordinar. la taci, să nu-i 
speriem. Poate se trezesc şi se joacă. 

— Vezi-ţi de treabă. Până pe înserat tot aşa or să rămână. 
Dorm acolo, nemişcaţi. Doar de aceea li se spune „leneşii” 
Australiei. 

i Andrei zâmbi şi amândoi au continuat să urmărească, tăcuţi, 
ciudatele animale, absolut inerte, sculpturi vii, integrate în 
decorul brun verzui al frunzişului, ca un fruct bizar. Au stat aşa 
câteva minute. Deodată, dinspre alee răzbătură până la ei 
glasurile unor bărbaţi, ale căror, făpturi le erau ascunse de 
tufişuri. 

— Ai înţeles? întrebă unul dintre aceştia cu voce răguşită, 
continuând vădit-o discuţie începută mai de mult. li este 
limpede planul? 

— Sigur, şefule. Lasă pe mine, îi răspunse celălalt. 

— Prin urmare, te duci la comoara lui Cook. lei totul, încarci în 
camion şi pleci imediat. Este clar? Dacă te surprinde careva, ştii 
ce faci. Nu te mul învăţ. 

— În ordine, şefule. 

Andrei şi Tommy şi-au dat seama că erau martorii fără voie ai 
unei înțelegeri între doi răufăcători. Se priviră muţi. 
Strecurându-se tiptil, cât mai aproape, şi dând crengile la o 
parte, încercară. Să vadă indivizii. Dar aceştia, ca şi cum ar fi 
simţit ceva, se îndepărtară. 


— Să nu-i slăbim, Tommy, zise Andrei, pornind în grabă după 
necunoscuţi, urmat îndeaproape de prietenul său, cu gând să-i 
dea pe mâna primului poliţist ieşit în cale. 

Indivizii mergeau repede. Au făcut un ocol, depăşind aleea 
centrală a parcului, apoi au ieşit în stradă, cufundându-se în 
furnicarul de pe Paddington Street. Andrei şi Tommy, aproape 
de ei, ca două umbre. Câteva minute au păstrat aceeaşi 
distanţă unii faţă de ceilalţi, dar pericolul de a-i pierde din ochi 
pe indivizi era mare. Ca un făcut, la încrucişarea cu Kessington 
Street, culoarea semaforului s-a schimbat brusc. Atât cât cei doi 
să se cufunde în mulţime pe sensul liber. Andrei şi Tommy s-au 
trezit blocaţi pe partea opusă, opriţi de fluviul de maşini, pus în 
mişcare la comanda mută a lămpilor verzi, ce părea că dau cu 
tifla tinerilor detectivi amatori, cărora trecerea le era interzisă 
de un ochi roşu, ciclopic, pornit să scânteieze inoportun în faţa 
lor. Secundele au trecut greu, iritante. În sfârşit, iată-i din nou în 
urmărire. Indivizii nicăieri. Totuşi, Andrei şi Tommy continuară 
să alerge, instinctiv, sperând să-i găsească. Idee pentru oare 
aveau să se felicite curând, deoarece dând coltul pe George 
Street, iată-i pe indivizi, conversând la un telefon public. 

— Sunt chiar ei, şopti Andrei, oarecum surprins de 
descoperirea sa. 

— Stai, nu te repezi. Să ne ascundem. Nu văd niciun poliţist 
prin apropiere. 

Cei doi au ieşit repede din cabină, plecând grăbiţi, cu Andrei şi 
Tommy pe urmele lor. Atât de apropiaţi erau toţi patru, încât în 
dreptul catedralei Gairison Church s-au ciocnit cu un guard care- 
şi făcea rondul, cu alură marţială, purtând în mina dreaptă 
bastonul alb al păzitorilor ordinii publice. 

— Domnule, i se adresă Andrei, abia trăgându-şi răsuflarea. 
Indivizii aceştia sunt nişte răufăcători, puneţi mâna pe ei! Şi 
pentru a nu lăsa niciun dubiu privind oamenii la care se referea, 
îi ţintui cu degetul. Fireşte, indivizii, auzind preabine totul, au 
luat-o la sănătoasa. 

— Staţi, ordonă guardul. Opriţi-vă, continuă el, scoțând în 
acelaşi timp, din buzunarul de la piept al tunicii, un fluier, din 
care pomi să şuiere strident. 


Pe trotuar se născu imediat un vacarm extraordinar, de care 
cei doi urmăriţi au profitat imediat, sărind într-un taxi, cu care 
se făcură nevăzuţi. 

— Au scăpat, nemernicii, se supără Andrei. 

— Tot vom pune mâna pe ei. Am recunoscut pe cel cu vocea 
răguşită. Sunt aproape sigur că l-am mai întâlnit undeva, în port, 
spuse Tommy. 

— Crezi, domnule? întrebă polițistul. 

— Sunt destul de convins. 

— Haideţi să relataţi povestea şi şefului meu. 

Inspectorul Coombs îi ascultă tăcut pe toţi trei, înfigându-şi 
mai bine între dinţi un trabuc, din care scotea sacadat nori denşi 
de fum albăstrui. 

— Prin urmare, făcu el, oamenii dumneavoastră au hotărât să 
dea o lovitură la comoara lui Cook. Aţa este? 

— Da, domnule, răspunse Andrei. 

— Şi pretindeţi că unul dintre ei s-ar învărti prin port? 

— Chiar aşa. 

— Comoara lui Cook, deci, bolborosi inspectorul, pufăind şi 
mai straşnic din trabuc. Seamănă cu o istorioară despre pirați, 
continuă gânditor. Cook, Cook, ce nume sonor. O fi vorba chiar 
despre bătrânul amiral? Dar ce naiba să caute descoperitorul 
Australiei într-o poveste dubioasă? Să fie cumva un tezaur 
îngropat de el pe undeva, sau poale vreo piesă din Muzeul 
naţional? la spuneţi, nu aţi mai auzit ceva, băieţi? 

— Nu, domnule. 

Deodată, ca şi cum şi-ar fi răspuns singur a întrebare, 
inspectorul Coombs se însenină, zâmbind şiret. 

— Am găsit, spuse triumfător. Toţi oamenii la mine, comandă 
autoritar. Dumneavoastră vă mulţumesc, se adresă curtenitor 
celor doi băieţi. Probabil că ne vom revedea, dacă veţi fi mâine 
în port. In orice caz, pentru orice eventualitate, ia numărul meu 
de telefon. La nevoie, chemaţi-mă, continuă el, întinzând lui 
Tommy o carte de vizită. 

— Ei, Tommy, ce zici de afacerea asta? începu 

Andrei, ieşind de la poliţie. 

— Cred că ne-am vârăt într-o aventură de care ar fi fost mai 
bine să ne ferim. 


— Să nu spui aşa ceva. Eu consider că oricine are datoria să 
dea pe mâna legii un răufăcător, nu să se teamă de el, ca un 
laş. 

— Bineînţeles, numai că aşa cum am procedat noi, arătându- 
ne pungaşilor şi asmuţind polițistul asupra lor în plină stradă, nu 
am făcut decât să ne oferim răzbunării gangsterilor. 

— Cum vine asta? 

— Nu-ţi dai seama că vom fi recunoscuţi de ei, dacă ne vor 
vedea prin port? Şi atunci s-a zis cu noi. Asta este. Nu-i cunoşti 
pe bandiții care mişună acolo. 

— Se poate să ai dreptate, Tommy. Dar mie nu mi-e frică. 

Totuşi, lui Andrei îi era teamă. O teamă instinctivă, de care se 
ruşina şi pe care căuta să o ascundă cât putea mai bine, faţă de 
prietenul său. Au colindat toată după-amiaza prin oraş, dând şi o 
raită prin grădina botanică, ronţăind tacticos alune în vârful unei 
coline umbrite de eucalipţi, ce răspândeau un miros ametitor. 
De acolo se observa bine Farm Cove, acel loc legendar al vetrei 
primei aşezări întemeiate în 1788 de coloniştii europeni sosiți pe 
Terra Australis. Andrei şi Tommy şi-l imaginau pe căpitanul 
Arthur Philip, debarcând la Botany Bay, înconjurat de garda sa 
militară şi înfigând în pământul celui de al cincilea continent 
lancea drapelului Marii Britanii. 

— Ce ciudat, exclamă Tommy. De câte ori vin aici şi privesc 
catargele acelea din vale ale corăbiei căpitanului Philip, rămase 
acolo de atâta amar de ani, de când au sosit pe pământul nostru 
primii englezi, mă gândesc că toţi acei oameni erau nişte, 
temuţi ocnaşi, deportaţi din temnițe la capătul celălalt al 
globului, ca să scape lumea de ei. 

— Taci. Să nu pomeneşti aşa ceva unui australian de origine 
engleză. N-o să-ţi fie bine. 

— Ştiu băiete. Toţi vor să se uite acest trecut. Le e ruşine de 
strămoşi şi nu roşesc de propriile lor fapte. Oare cu ce sunt mai 
de hulit hoţii debarcaţi la Botany Bay. In două sute de ani în 
urmă, faţă de afaceriştii de azi, care ne alungă până şi din 
prăpăditele noastre de rezervaţii? Ba, după mine, nenorociţii 
aceia de puşcăriaşi cred că erau nişte biete oiţe nevinovate, pe 
lângă îmbuibaţii lor urmaşi. Uite, de aceea, nu ne sunt dragi 
albii. 


— Să ştii, Tommy, că oamenii nu se judecă după culoarea 
pielii, ci după faptele lor. Greşeşti dacă spui că toţi albii sunt 
nişte răi, sau mai ştiu ce. 

Tommy dădu din cap aprobator, convins că-l luase gura pe 
dinainte şi spusese o prostie. 

— Să plecăm, zise jenat, încercând să şteargă într-un fel 
impresia neplăcută a ultimelor sale cuvinte. 

De fapt, era şi târziu. Soarele scăpăta spre asfinţit. Au luat-o 
peste o pajişte, lăsând în urmă două cărări adânci, şiruind 
paralel în iarba grasă, necosită. S-au oprit în faţa unui termitier 
înalt de peste doi metri, cu o formă bizară. 

— Tommy, ia priveşte-l cu atenţie, nu ţi se pare că seamănă 
cu bicornul lui Arthur Philip? 

— Bicorn se cheamă pălăria aceea caraghioasă de pe capul 
bătrânului căpitan? 

— Aşa cred, răspunse Andrei într-o doară, trecându-şi palma 
pe suprafaţa muşuroiului. 

— Lasă vietăţile în pace. 

— Ce casă ciudată au. Pune şi tu mâna pe termitier. Parcă ar fi 
construit din beton. 

— Da, un beton mestecat de lucrătoare cu propriile lor guri, pe 
care nu-l poţi sparge decât cu ciocanul şi cu dalta. 

— Nu spune! se miră Andrei, lovind cu pumnii în construcţia 
mătăhăloasă şi aspră, ridicată de armata uriaşelor furnici. 

— Vai de mine, nu face asta. E periculos, omule, ce naiba. 

Andrei auzi în cuib o fierbere ciudată. Un zuruit înfundat, ca şi 
cum s-ar fi descărcat pe undeva pietrişul dintr-o autobasculantă. 

— Vino repede, Tommy. Ascultă cum bubuie înăuntru. 

Tommy păli. 

— Bat tobele de alarmă soldaţii de pază. Hai repede, să fugim 
de aici. 

— Care soldaţi? 

— Nu mai întreba, dă-i drumul, nebunule, strigă aborigenul, 
smucindu-şi prietenul după el. 

S-au oprit gâfâind la o oarecare depărtare, odihnindu-se pe 
iarbă. Andrei avea o privire nedumerită. 

— Ce naiba te-a apucat, Tommy. Crezi că-i pentru prima oară 
când văd un termitier? Australia este plină de asemenea 
muşuroaie. 


— Da, băiete, poate că ai mai bătut toba într-un termitier, şi 
nu ţi s-a întâmplat nimic. Ai avut noroc. Nu s-au alarmat soldaţii, 
altfel nu te mai jucai tu acum cu furnicile. Află că atunci când se 
aude zuruind termitierul, toată colonia este gata să se apere, şi 
iese la atac împotriva duşmanului de afară, chiar dacă acela-i un 
aiurit ca tine. Ah, ia priveşte, îl făcu atent aborigenul. 

Andrei se uită, curios să vadă ce-i. Şi se îngrozi. Din termitier 
se scurgea; un şuvoi viu de insecte furioase, gata să devoreze 
orice în calea lor. Ca şi cum le-ar fi adulmecat urma, cohorta 
puzderiei 

Termitele hidoase şi lacome venea drept spre ei, într-o 
alunecare iute şi oarbă. 

— Vai de mine, şopti înfiorat, cu glasul topit. O s-o păţim. 

— Dacă ne ajung, s-a zis cu noi, băiete. la-o la picior, ce stai, 
urlă Tommy şi el înfricoşat, începând imediat să alerge înaintea 
turbatelor termite, care veneau vijelios după ei. 

Andrei îl urmă fără a se mai lăsa îndemnat. Fugeau pe pajişte 
cât îi ţineau picioarele, în zig-zag, căutând să li se piardă urma. 
Încercare zadarnică, deoarece insectele se năpusteau fără 
încetare, orientându-se misterios întotdeauna pe direcţia 
urmată de cei doi băieţi. Spre norocul acestora, pajiştea era 
străbătută de un pârâiaş, în care urmăriţii au Intrat fără ezitare, 
traversându-l grăbiţi. Era şi timpul, deoarece simțeau termitele, 
din ce în ce mai furioase, la câţiva paşi în urma lor. Insectele s- 
au oprit neputincioase la marginea apei, peste care nu puteau 
trece. 

Uzi, teribil de speriaţi, Andrei şi Tommy priveau de pe malul 
opus armata negricioasă a teribilelor, răsuflând uşuraţi. 

— Nu ne-a fost prea bine, Tommy, îndrăzni într-un târziu 
Andrei, cu o faţă care exprima vinovăția, dar şi regretul pentru 
nesăbuinţa sa. 

Tommy îl măsură din ochi, fără să-i răspundă. 

— De unde cunoşti tu atât de bine obiceiurile termitelor?' 
continuă Andrei. Ai avut vreodată de furcă cu ele? 

— Vezi, Andrei, asta este şcoala noastră. Părinţii cu asemenea 
lucruri ne deprind de mici, ca să putem birui greutăţile şi 
capcanele ce ne sunt întinse pretutindeni. Niciun tânăr nu poate 
intra în rândul bărbaţilor, dacă nu dă dovada, în faţa tribului său, 
că ştie să vâneze, să lupte pentru dreptate şi adevăr, să 


cunoască şi să înţeleagă celelalte vietăţi din jurul său. Într-un 
cuvânt, să supravieţuiască. 

— Am auzit despre acest obicei al vostru. Ce mult mi-ar folosi 
şi mie să cunosc câte ştii tu. Să-ţi mărturisesc ceva. Când mi-ai 
povestit că ai călătorit cu ai tăi pe jos atâta amar de drum, 
căutându-vă rudele prin pustiul nemărginit, n-am întrebat cum 
de aţi reuşit s-o faceţi! Ba, iartă-mă, m-am gândit că-mi tragi o 
minciună gogonată. Acum îmi dau seama că numai voi, 
aborigenii, sunteţi în stare să învingeţi greutăţile marilor 
deşerturi. 

— Îmi pare rău că m-ai luat drept mincinos, băiete. Dar noi 
cunoaştem atât de bine ţara şi semnele ei, încât putem merge 
pretutindeni, spre orice direcţie dorim, fără a avea nevoie de 
drumuri, marcaje şi busolă. 

— Nemaipomenit. Dar cum, oare? Tommy, destăinuie-mi 
secretul acesta, te rog. 

— Băiete, primul secret, dacă vrei să-l ştii, este. Acela că noi 
sân tem una cu pământul ţării noastre. 

Bunul de el ne ajută mereu în tot ce facem. El ne-a învăţat să 
trăim în pace pe spatele lui. lar soarele şi stelele ne îndreaptă 
încotro dorim. 

— Nu înţeleg, prietene. 

— Noi călătorim noaptea, când soarele nu mai arde nisipul, iar 
stelele ne vin în ajutor, arătându-ne calea cea bună. Când 
drumeţim dimineaţa, astrul ne indică estul, iar termitele nordul 
şi sudul. 

— Ce vorbeşti? Adică sunt şi afurisitele acelea folositoare la 
ceva. Cum anume? 

— Simplu, băiete. Muşuroaiele lor sunt orientate în şir, după o 
busolă numai de ele ştiută, exact de la nord spre sud. N-ai decât 
să priveşti lanţurile de termitiere întins în savană şi pe dată ai 
direcţia. Apoi, dacă tot te afli în preajma termitierelor, trebuie să 
ştii că prin preajmă, sub stratul de nisip, trebuie să fie şi apă. 
Faci o groapă nu prea departe de acestea, până dai de 
umezeală şi aştepţi. Curând, groapa se umple cu apă. |ţi 
astâmperi setea, lei cu tine cât îţi trebuie pentru drum, astupi la 
loc şi pleci mai departe. 

— De ce astupi groapa? Nu-i mai bine s-o laşi aşa, ca şi alţi 
călători s-o găsească plină cu apă? 


— Ei vezi? Dacă rămâne groapa neacoperită, soarele va usca 
solul în adâncimea lui. Vor pieri termitele şi ierburile din jur, iar 
călătorii nu se vor mai adăpa acolo nicicând. 

— La asta nu m-am gândit, Tommy. Câte mai am de învăţat 
de la tine! 

— Asta aşa este, băiete. Dar acum să plecăm. S-a făcut târziu. 

Au ieşit din grădină, spre a se învârti o vreme prin cartierul 
King Cross, rătăcind în păienjenişul străzilor cu prăvălioare 
pitoreşti, înghesuite unele în altele, unde negustorii te îndeamnă 
în «gura mare să cumperi niscai scoici colorate, sau te miri ce 
fleac. Apoi s-au dus la culcare. Tommy s-a oferit să fie gazdă, 
Andrei primind invitaţia pentru simplul motiv că, de câteva zile, 
dormea sub cerul liber. 

Apartamentul lui Tommy era de fapt un culcuş înjghebat într-o 
mică odaie de observaţie pentru pompieri, amenajată pe 
acoperişul lui Square Tower, o clădire mamut cu optzeci de 
etaje, din centrul oraşului. Ca să se caţere până acolo nu le-a 
fost prea greu, deoarece nimeni nu i-a împiedicat, deşi după 
aspect se vedea de la o poştă că nu aveau ce să caute în 
somptuosul imobil. Dar toţi băieţii de la lifturile rapide erau 
aborigeni, unii chiar din tribul lui Tommy. Şi cu asemenea 
ajutoare de nădejde, care ştiau să păstreze secretul, totul era 
posibil, cei doi chiriaşi clandestini văzându-şi nestingheriţi de 
treabă. 

înghesuiți în patul improvizat, Andrei şi Tommy au adormit 
iute. Noaptea a trecut, fără vise. lii sfârşit, soarele s-a ivit timid 
de după geana unui nor roşu, apoi lumina a invadat firea, 
deşteptând marele oraş. 

Andrei s-a trezit în căscatul zgomotos al lui Tommy. 

— Băiete, sus, e vremea de plecare. Hai la spălat, comandă 
gazda, trăgând de picioare pe oaspetele care se freca la ochi, 
încă buimăcit, după o noapte petrecută într-un adăpost străin şi 
atât de bizar. 

Andrei se ridică în capul oaselor, se dezmorţi, făcând câteva 
mişcări iuți din braţe şi ieşi în răcoarea dimineţii. Metropola se 
afla undeva jos, întinzându-se ca un covor pestriţ, spart din loc 
în loc de trupurile masive ale unor clădiri cu zeci de etaje, 
pretutindeni în jur, de-a lungul coastelor oceanului, ale cărui 
nemărginiri verzi, cristaline, sclipeau în miriade de fulgerări 


argintii, mângâiate de blândeţea razelor solare, până undeva 
departe, în inima continentului, spre Munţii Albaştri. Golful 
Jakson se răsfira în trupul de oţel, beton şi cărămidă al oraşului, 
ca o caracatiţă, cu braţe întunecate, întinse lacome în dreapta şi 
în stângă, concurate în tentativa lor agresivă de apele râului 
Parramatta, ce înaintau jucăuşe spre ocean, cu care se înfrăţeau 
într-o îmbrăţişare prelungă, marcată de unduiri gălbui, 1 până 
spre larg. Undeva, peste conglomeratul de case, o fâşie neagră, 
ca o linie trasă în cărbune, de un maestru cu mină fermă, zbura 
catapultată Warringah Expressway, acea magistrală superbă de 
asfalt pe care se revărsau acum, în ceasurile dimineţii, o 
puzderie de vehicule, alergând grăbite, ca nişte gânduri negri, 
din suburbiile de nord spre City. Pe sub arcul de metal al lui 
Harbour Bridge, imensul pod azvârlit peste apele portului, 
vapoare de Jucărie se încrucişau alene, defilând ca nişte umbre, 
într-un şir nesfârşit, prin faţa uriaşei scoici de beton oare 
adăposteşte extravaganta Opera House din Bonnclong Point. 
Andrei nu mai văzuse nicicând o asemenea colosală panoramă, 
care îl uimea şi îl înspăimânta în acelaşi timp. 

— Haide odată, băiete, ce te holbezi atât. O să Întârziem şi s-a 
zis cu noi. Crezi că patronul aşteaptă să sosim domniile noastre, 
ca să ne dea de lucru? 

Tommy îl luă de mână şi amândoi, aproape alergând, grăbiră 
la etajul şaptezeci şi şapte, punctul final al liftului rapid. Curând 
au ieşit în stradă şi sărind dintr-un autobuz într-altul, au ajuns în 
port, chiar atunci când domnul Garrisen, un armator rotofei, 
transpirat şi slinos, tocmea oamenii să descarce cargoul „Styx”, 
de cinci mii de tone. Ale cărui cale erau pline ochi cu lăzi de 
whisky scoţian. 

— Hei, boss, ia-ne şi pe noi, doar mă ştii ce pot, i se înfipse 
Tommy înainte, îmbrâncind câţiva docheri amărâţi şi murdari 
ce-i stăteau în cale. 

— Uşurel, golanilor, şuieră domnul Garrison, ferindu-se într-o 
parte de asaltul şomerilor. Am nevoie de toţi, ce vă îmbulziţi 
aşa. Şi acum, la treabă, ordonă el maliţios, ştergându-şi fruntea 
cu podul palmei. Aveţi grijă cum purtaţi lăzile. Ce? E sparge, se 
plăteşte. 

Gloata de hamali năvăli în cala navei, începând să 
cărăbănească din pântecul întunecos, ladă după ladă. Spre a le 


stivui în câteva autocamioane înşirate pe peron. Andrei şi 
Tommy se ajutau încurajându-se reciproc. Lucrau metodic, 
fredonând încetişor o melodie veselă, la modă, uitând întrucâtva 
oboseala  trudei. După trei ore, domnul Garrison, care 
supraveghea pe fiecare în parte cu ochi de cerber, având pentru 
toţi câte o vorbuliţă deşucheată, pe care o rostea apăsat şi 
sonor, cu mare haz, fără să se sinchisească de careva, decise o 
mică pauză, făcându-le semn cu un evantai enorm de carton, pe 
care îl utiliza pentru răcorirea puhavului său trup.' Oamenii au 
lăsat pe loc lucrul, răspândindu-se cu iuţeală pe chei, în 
căutarea unor băuturi răcoritoare şi a unor gustări ieftine. 
Andrei şi Tommy, s-au mulţumit cu o duşcă de apă băută direct 
de la o cişmea, căci niciunul, nici altul nu-şi puteau permite o 
cât de sumară cheltuială. Apoi, s-au lungit amândoi pe puntea 
cargoului, la umbra unei prelate aruncată neglijent peste o 
barcă de salvare. 

CAPITOLUL 2 

— Tommy, uită-te sus, la cabina macaragiului, şopti Andrei, cu 
ochii ţintă într-acolo. 

— Da, mă uit. 

— Nu cumva tipul acela este unul dintre indivizii de ieri? 

— Măi, să fie! Da, chiar aşa. Repede la telefon, să-l anunţăm 
pe inspectorul Coombs. 

Fără a mai sta pe gânduri, cei doi prieteni s-au furişat prin 
spatele bărcii de salvare, tupilându-se pe lângă lăzile de pe 
punte, astfel încât să nu fie văzuţi din cabina macaragiului, 
ajungând în cele din urmă pe chei. lată-i la primul telefon public. 

La poliţie suna ocupat. Andrei formă de câteva ori numărul. 
Acelaşi rezultat enervant. 

— Am o idee, spuse. Du-te înapoi, Tommy şi ului de veghe pe 
punte, nu cumva să-l pierdem iar pe Individ. Eu rămân la 
telefon, până îl găsesc pe inspector. Eşti de acord? 

— Bine. Alerg într-acolo. 

Tommy se întoarse pe acelaşi drum, Instalându-se de astă 
dată în cală, prin al cărei bocaport larg, puternic luminat, el 
vedea bine în exterior, dar fără ca eventualii privitori din afară 
să-l poată zări. Tipul era tot acolo, sporovăind cu macaragiul. Au 
trecut aşa câteva minute. În cală era linişte, doar clipocitul slab 
al valurilor mici, zdrobite de pereţii de oţel ai navei, răzbătea 


până la el, amânându-i mereu că nu se afla într-o magazie de 
mărfuri, ci pe un vas. Lui Tommy i se păru că aude un fâşâit 
uşor, venind din spate. Să fie şobolani, vreo pisică? Ciuli 
urechile. Nimic. Oarecum liniştit îşi văd de treabă, continuând să 
observe cu atenţie pe Individul de afară. După un timp, acelaşi 
zgomot. Acum era sigur. Paşi de om. Dar până să se întoarcă, o 
lovitură puternică îi bubui în cap. Totul se întunecă în jur şi, 
căzând ca un sac plin, rămase întins pe podea, fără simţire. 

Andrei, care îl anunţase între timp pe inspector, nu avea de 
unde să bănuiască cele întâmplate în cala cargoului. Şi-a făcut 
socoteala că ar fi mai nimerit să rămână undeva pe chei, ca o 
dublură de observaţie a lui Tommy, instalându-se într-un vagon 
de cale ferată, de unde vedea tot ce-l interesa, fără a-i fi 
descoperită prezenţa. Nu peste mult timp, sosind într-un iureş 
de sirene şi semnale luminoase, o ambulanţă şi o patrulă de 
poliţie s-au oprit lângă „Styx”, maşinile fiind imediat înconjurate 
de mulţimea curioşilor. Oarecum mirat de prezenţa unei 
ambulanţe, căci aştepta doar poliţia să apară, Andrei părăsi 
vagonul şi alergă într-acolo, făcându-şi loc prin grămada 
compactă de privitori. Doi brancardieri purtau un rănit, păşind 
cu grijă. Andrei scoase un strigăt, recunoscându-şi prietenul, 
plin de sânge. 

— Tommy, Tommy, ce ţi-au făcut, ce ai păţit? strigă, 
aruncându-se deasupra trupului rănitului. 

Un poliţist îi aţinu calea şi-l împinse înapoi. Dar Andrei reveni 
cu o forţă pe care nici el nu o bănuia, spulberând din calea sa un 
bărbat ce-i stătea în faţă. Nu făcu însă prea mulţi paşi. Doi 
vlăjgani necunoscuţi îl prinseră de subţiori, imobilizându-l, apoi 
trăgându-l din mulţime îl zvârliră ca pe un balot într-o furgonetă. 
Maşina pomi imediat, mai înainte ca scena aceasta rapidă să 
poată fi sesizată de cei din apropiere, prinşi să urmărească 
evenimentele de pe „Styx”, asupra cărora plutea un deplin 
mister. Călătoria lui Andrei a fost destul de scurtă. Maşina s-a 
oprit, portiera s-a deschis şi el a simţit cum zboară într-o 
încăpere întunecoasă, fără să priceapă nimic din toată păţania. 

— Stai liniştit, nenorocitule. Altfel o păţeşti! Îl ameninţă unul 
dintre vlăjganii. Şi pentru a-şi dovedi mai concret intenţiile, îi 
repezi doi pumni în stomac. 


Andrei icni, aplecându-se înainte, dezechilibrat. O uşă grea, 
metalică, zurui pe şine, închizându-se zgomotos, într-un ecou 
prelungit. Apoi” linişte, Printr-un luminator, singurul orificiu 
deschis al încăperii, răzbăteau slab zumzetul portului şi razele 
soarelui. Lui Andrei nu-i trebui prea mult spre a-şi da seama că 
devenise prizonier într-o magazie de pe chei. Căzuse, deci, într- 
o capcană şi autorii oi nu puteau fi decât gangsterii din port, 
banda tipului cu voce răguşită. Sigur, aprecia corect poziţia, dar 
asta nu-i modifica cu nimic situaţia. Principalul era să evadeze 
cât mai repede din închisoarea asta improvizată. Se obişnui 
treptat cu semiîntunericul şi începu să cerceteze cu atenţie în 
jurul său. Magazia era ticsită cu lăzi pătrate de scânduri, stivuite 
regulat, în rânduri masive, amintind de un labirint viu dintr-o 
grădină englezească, în cure le rătăceşti după doi paşi de la 
intrare. Puțin speriat, dar mai mult întărâtat de captivitatea sa, 
cu şi de perfidia bandiţilor, se reculese încet, recăpătându-şi 
calmul, luciditatea. Măsurând din ochi distanţa până la 
luminator, îi veni ideea să-şi construiască, din lăzi, un fel de 
scară. Dar, oare va reuşi? Încercă să ridice una dintre ele şi 
constată că era goală. Inviorat de descoperire continuă cu alte 
lăzi. Toate goale. Imediat se apucă de lucru, punându-şi planul 
în aplicare, îngrămădind lăzile una peste alta, fără să-i pese. 
Prea mult de echilibrul lor. Stiva creştea văzând cu ochii. Din 
când în când se oprea din lucru, trăgând cu urechea, nu care 
cumva să-l surprindă un eventual bandit lăsat afară de pază. 
Totul era însă în ordine. Lac de sudoare, nu simţea oboseala. 
Gâfâind, reuşi să proptească o ultimă ladă, se căţăra cu greu pe 
ea şi, forțând luminatorul, pătrunse pe acoperiş, chiar în 
secunda în care, dezechilibrată, stiva de lăzi se prăbuşi sub el, 
cu zgomot teribil, într-un nor de praf înecăcios. Se întinse pe 
platoul de beton al acoperişului şi rămase astfel nemişcat, 
câteva minute. Linişte. Prin urmare, nu fusese păzit. Era un prim 
succes, oricum, dar nu deplin, deoarece încă nu se afla afară, pe 
chei, şi nici nu prea ştia cum ar fi putut ajunge acolo, neavând la 
dispoziţie o scară, sau măcar o frânghie. Ascuns după o 
balustradă, reflectă puţin, gândind că orice magazie trebuie să 
aibă o ieşire de incendiu, sau, în cel mai rău caz, burlane, pe 
care să-şi poată da drumul în jos. Mai întâi privi cu precauţie în 
afară, scoțând încetişor capul. Un şuierat strident, izbucnit 


brusc, îl aruncă din nou pe acoperişul plat, tăindu-i răsuflarea. 
Inima îi bătea repede. La al doilea şuierat îşi dădu seama că era 
doar nevinovatul semnal al pilotinei portului. Se linişti, fericit că 
nu-l ameninţă niciun pericol. Ridică din nou capul şi priveliştea îl 
surprinse. Se afla la doi paşi de cargoul domnului Garrison, mai 
să-l atingă cu braţul. Pe punte domnea o inactivitate neobişnuită 
unui vas acostat la chei pentru descărcare. Ce se petrecea oare 
acolo? Răspunsul a venit singur în momentul în care la pupa au 
apărut doi poliţişti cu revolvere în mâini. Primul imbold al lui 
Andrei a fost să-i cheme în ajutor, îşi înghiţi însă glasul, căci 
nimeni nu l-ar fi auzit în tumultul portului. Şi, parcă, pentru a-i 
confirma raţionamentul, un petrolier uriaş, ireal de alb, mormăi 
asurzitor de două ori, din gâtlejul sirenei, întorcând apoi alene 
spatele către marele oraş, spre a porni spre nemărginirile 
Pacificului. 

În acest timp, la bordul lui „Styx”, inspectorul Coombs 
percheziţiona cu atenţie cabinele şi încărcătura. Telefonul lui 
Andrei îl aruncase în mod nesperat pe o pistă de mult căutată, 
căci „Styx”; vândut din proprietar în proprietar, ultimul pe nume 
Cook, era suspectat ca vas navetă al traficanţilor de droguri. 
Insă, cum operaţiile se desfăşurau întotdeauna pe navă sub 
aparenţa legalităţii, poliţia nu avea niciun drept să pătrundă la 
bord. Acum, prilejul mult râvnit se ivise, cu toate că preţul plătit 
de Tommy, în sângerosul episod căruia îi căzuse victimă, era 
mare. Deci Coombs se afla la datorie, inul înverşunat ca 
nicicând, convins că fostul proprietar al navei, acel misterios 
Cook, era sigur amestecat în istoria cu pricina. lasă, cu toată 
perspicacitatea sa recunoscută, nu găsi nimic care să trădeze 
vreun transport ilegal de mărfuri. Toate lăzile păstrau aparenţa 
ambalajelor originale ale firmei „John Walker and sons Ltd., 
Kilmamock, Scotland”. Sigur, putea dispune desfacerea 
ambalajelor. Dar dacă nu găsea nimic? Scandalul era sigur. Şi la 
scandal se pricep gangsterii. Se părea deci că inspectorului 
Coombs îi era dat să sufere un eşec, deşi mirosul său de copoi 
versat îl făcea să mai stăruie puţin. Chemă la el pe domnul 
Garrison. 

— Dumneata eşti noul proprietar al lui „Styx"? 

— Da, domnule. 

— Ce ştii despre armatorul Cook? 


— Mi se ia un interogatoriu? Nu pot răspunde nimic decât în 
prezenţa avocatului meu. _ 

— Prea bine, nu insist. Inţeleg că problema vă depăşeşte, 
persoana fiind un partener de afaceri. 

— Este firesc, nu? 

— Atunci să vorbim de cele petrecute acum la bord. Afirmi că 
băiatul a căzut şi s-a accidentat singur. Dar nu-mi poţi da nicio 
explicaţie cu privire la existenţa ciomagului acesta plin de 
sânge, găsit lângă victimă, insistă inspectorul, vârând sub nasul 
lui Garrison o bucată de lemn de vreo jumătate de metru 
lungime. 

Garrison miji ochii, şiret: 

— Da, domnule inspector. S-a rănit singur. lar cât priveşte 
ciomagul, poate chiar el s-a pocnit cu capul. De ce trebuie 
neapărat să-l fi lovit cineva? 

— Ai fost de faţă? 

— Nu. Eram sus, pe punte. 

— Atunci, pentru ce declari ceva ce nu ai văzut? 

— Oamenii vorbesc aşa. 

— Care oameni? Numeşte pe unul dintre ei. 

— Nu pot anume. Toţi o spun, domnule. _ 

Inspectorul îşi aprinse trabucul şi pufăi de câteva ori nervos. Il 
lăsă baltă pe mincinosul de Garrison, hotărât să scotocească tot 
vasul, să  interogheze întregul echipaj, să cerceteze 
documentele navei de la lansarea ei la apă, dacă va fi nevoie. 

Coombs nu avea de unde să ştie atunci cât de aproape era de 
capătul firului pe care îl căuta cu atâta înverşunare, dar mai cu 
seamă faptul că nu pe cargoul „Styx” ar fi trebuit să facă 
investigaţii, ci în magazia de pe chei, unde se afla prizonier 
Andrei. De fapt, acesta era numai pe jumătate captiv, deoarece 
— tot examinând acoperişul şi fațadele clădirii — dibuise un 
cablu gros, ce servea drept paratrăsnet. Cablul cobora, bine 
întins, pe perete, într-o curte dosnică. Fără ezitări, Andrei se 
apucă să coboare pe firul de metal, abil ca un cimpanzeu, 
amintindu-şi mişcările pe care le făcuse adesea, exersând la 
frânghie, în sala de gimnastică a gimnaziului din Taronga. Ajuns 
jos, ochi un butoi mare, aşezat prin apropiere şi o zbughi repede 
în spatele acestuia. Avea acum posibilitatea să cerceteze cu 
atenţie orice mişcare din curte. Dar nimic nu trăda prezenţa 


cuiva. Zări o fereastră zăbrelită. Atent, se uită înăuntru prin 
geamul murdar. Era o încăpere scundă, destul de largă şi 
luminoasă, ticsită de sticle goale de whisky, pe care — limpede 
— cineva le cosese din câteva cutii de carton, asemănătoare cu 
cele din cala lui „Styx”. Andrei se întrebă ce putea fi cu sticlele 
şi presupuse că bandiții se ocupau cu fabricarea de băuturi 
falsificate. Satisfăcut de inspecția sa, ieşi din ascunzătoare şi 
porni, alergând în pas elastic, spre poartă, care nu părea a fi 
închisă. Ajunse glonţ acolo, dar când să pună mâna pe clanţă, 
poarta se deschise larg şi din spatele ei apăru tipul cu vocea 
răguşită din Hyde-Park. 

— Ce cauţi aici, câine? horcăi acesta printre dinţi, aruncându- 
se turbat asupra lui Andrei. 

Băiatul se feri din calea agresorului ce părea hotărât să-i facă 
de petrecanie. Individul porni din nou la atac, vânăt de furie, 
înjurând. De astă dată avea în mâna dreaptă un cuţit, pe care îl 
scosese dintr-o mică teacă prinsă de cureaua pantalonilor. 
Andrei văzu sclipirea de oţel şi instinctiv făcu o fentă. 
Dezechilibrat de mişcarea neaşteptată, banditul se prăvăli cât 
era de lung, scăpând cuțitul din mină. Mai înainte ca acesta să 
se ridice, Andrei se repezi spre arma ucigaşă. Individul sesiză 
intenţia. Sări ca un arc şi se aruncă asupra băiatului, cu care 
începu o luptă pe viaţă şi pe moarte. Andrei era puternic, dar 
izbit de pumnii grei ai banditului, înfricoşat şi obosit după atâtea 
întâmplări pe care le trăise în ultimele ore, cedă. Simţi degetele 
brutei strângându-l de gât şi răsuflarea acestuia duhnindu-i în 
obraz. Se zvârcoli, încercând să scape de încleştare, însă 
degetele acelea groase ca nişte frânghii îl sugrumau. Nu mai 
avea aer. Îngrozit, îşi dădu seama că sfârşitul îi era aproape. Cu 
un ultim efort se opuse, dar trupul îi era moale, prea slab pentru 
o încercare atât de teribilă. Îşi auzi sângele năvălind în creier şi 
inima fluturând năvalnic în piept. Nu vedea nimic, decât o 
lumină mare, roşie, ireală, ciudată şi apăsătoare. Urechile îi 
ţiuiau şi-l dureau ascuţit. Realiză că îşi pierdea cunoştinţa. 
„Mâinile sus”, mai auzi ca prin vis. Şi înainte de a-şi da seama 
dacă totul se petrecea aievea, sau era coşmar, leşină. 

— Mâinile sus, repetă cineva dinspre poarta rămasă deschisă. 

Banditul se ridică uluit şi se conformă imediat comenzii. In 
faţa sa se afla inspectorul Coombs, cu revolverul întins. 


Andrei s-a trezit în ambulanţă. Nu înţelegea ce se petrecea, 
dacă era viu sau nu, dar durerea de cap, pe care o simţea 
arzându-l, îl anunţa fără niciun dubiu că trăia. O bucurie nespusă 
îl cuprinse. Dar şi îngrijorarea, gândind imediat la soarta lui 
Tommy, despre care nu ştia nimic. 

Lanţul surprizelor nu era încheiat. La spital, inspectorul 
Coombs a apărut scurtă vreme după ce Andrei a aţipit, liniştit, 
sub efectul unui calmant puternic. Convins că totul era în 
ordine, a plecat împăcat, spre a reveni câteva ore mai târziu. A 
deschis tiptil uşa rezervei, privind înăuntru, ca un şcolar 
întârziat. Pacientul, acoperit până la gât cu un cearşaf mare, de 
un alb orbitor, a tresărit, înflorind într-un zâmbet: 

— Vă mulţumesc cu recunoştinţă, domnule. Am aflat că 
dumneavoastră mimaţi salvat viaţa. 

— Stai liniştit. Noi, poliţia, trebuie să vă mulţumim. Ţie şi lui 
Tommy. Am reuşit să prindem, datorită vouă, o periculoasă 
bandă de traficanţi. De altfel, am fost însărcinat să vă ofer un 
cec în valoare de trei mii de dolari. 

— Sunt uimit, domnule. S-a găsit cumva comoara lui Cook? 

— Ah, nu. Asta este o altă poveste. Suma vi se cuvine vouă de 
drept. Ea reprezintă premiul instituit de autorităţi pentru 
prinderea a doi gangsteri. Tocmai indivizii pe care i-aţi 
descoperit în Hyde Park şi pe care am pus mina, datorită 
curajului vostru. 

— Nu ştiu ce să spun. Sunt atât de tulburat de întâmplările 
prin care am trecut! Totuşi, spuneţi-mi domnule, ce-i cu 
comoara asta a lui Cook, care v-a dat atâta bătaie de cap. 

Coombs ridică din umeri: 

— Istoria e mai veche. Îţi aminteşti? leri am afirmat că ne vom 
revedea în port. 

— Cum să nu. 

— Ei bine, am cam bănuit despre ce comoară era vorba. 
Numele lui Cook însemna mult sau nimic. Putea fi denumirea 
unui vas, sau — de ce nu — chiar o comoară, dar într-o ipostază 
contemporană, dacă pot spune aşa. 

— Şi, de fapt, ce era? 

Coombs surise misterios: 

— Ai răbdare. Oamenii mei au răsfoit registrul naval, cartea de 
telefon, au alertat informatorii lor. Drept urmare am descoperit 


că nava „Styx”, pe care o suspectam pentru transporturi de 
stupefiante, fusese nu de mult vândută de un anume domn 
Cook, prăpăditului de Garrison, pe care toţi din port îl cunoşteau 
ca pe un coate goale. 

— De unde a avut bani Garrison să cumpere un cargou, dacă 
era un sărântoc, după cum spuneţi? 

— Asta m-am întrebat şi eu. Însă cum puteam să-l oblig să-mi 
divulge secretul? 

— Trebuia să-l forţaţi. 

— Sigur, dar nu aceasta urmăream, ci prinderea celor care se 
ascundeau în spatele lui Garrison. 

Aşa că în clipa în care am primit telefonul de la tine, tocmai ne 
pregăteam pentru o descindere în port. Când am mai auzit şi că 
unul dintre indivizii din Hyde-Park se afla la bordul lui „Styx” 
faptele au început să se lege. Numai că, ajungând la cargou, nu 
am găsit pe gangsterul căutat, ci doar pe bietul Tommy, plin de 
sânge. L-am arestat pe macaragiu. De la el am aflat că 
agresorul era acelaşi individ cu vocea răguşită care te-a atacat 
şi pe tine, deşi ticălosul de Garrison se jura pe toţi sfinţii că 
băiatul căzuse şi se lovise singur la cap. 

— Domnule, nu mi-aţi spus cum se simte Tommy. 

— Din fericire, dacă pot afirma că aceasta este o fericire, 
lovitura primită nu i-a cauzat o rană prea gravă, dar trebuie să 
mai stea câtăva vreme în spital. Oricum, se află în afara oricărui 
pericol 

— Mă bucur de cele ce-mi spuneţi. Eram atât de îngrijorat 
pentru el! Mai vreau să ştiu ceva. Cum aţi ajuns în curtea aceea 
dosnică unde m-aţi găsit azi-dimineaţă? 

Coombs făcu un gest larg cu braţele: 

— E mai complicat să-ţi explic. Tot cercetând în actele 
cargoului, am descoperit că fostul patron Cook avea o magazie 
pe chei, la dana 216. Bineînţeles, nu puteam să trec cu vederea 
un astfel de amănunt. Şi, spre norocul tău, an sosit tocmai la 
timp. 

— Am văzut acolo, pe fereastră, o cameră ticsită cu sticle 
goale de whisky. Nu cumva gangsterii se ocupau cu 
contrafacerea băuturilor? 


— Altceva era. O parte din încărcătura de whisky adusă de 
„Styx” era depozitată în magazia aceea. Sticlele erau golite şi în 
interiorul lor se turna apă. 

— Cum apă? La ce folosea nebunia aceasta? 

— Numai că apa era în fapt o soluţie concentrată de 
stupefiante. 

— Extraordinar. Şi ce făceau cu sticlele? 

— Le capsulau la loc, încât nimeni nu ar fi bănui | ce 
conţineau, refăceau ambalajul original sosit din Europa şi le 
expediau cu acte în ordine în întreaga Australie. Cine să-şi fi 
închipuit acest diabolic sistem de expediţie, efectuat chiar sub 
nasul nostru, al poliţiştilor? Acum îţi dai seama ce-a însemnat 
fapta voastră curajoasă? 

— Mă simt uşurat şi fericit. Dar nu am făcut-o pentru bani. 

— Cu atât mai bravi sunteţi. 

A doua zi, Andrei, refăcut după o noapte bună de somn, era la 
Tommy. 

— Tommy, te mai doare capul? 

Un bandaj enorm, ca o căpiţă albă, spartă de două orificii, 
marcând nările şi gura bolnavului, se mişcă fantomatic, abia 
perceptibil. Andrei insistă: 

— Sunt eu. Mă asculţi? Îţi e atât de rău? 

Bandajul se rostogoli spre marginea patului, gemând încetişor. 

— Tommy, nu mă speria, ce ai? 

În sfârşit, bandajul vorbi: 

— Dorm, nu vezi? 

Andrei, aşezându-se pe un scaun, se foi neştiind ce să creadă: 

— O să te faci sănătos curând. Rana nu este gravă. Mi-a spus- 
o inspectorul Coombs. 

— Sper şi eu. Ah, cât de mult doresc să te privesc, prietene. 
Dar cu bandajele astea sunt ca şi orb. Te văd numai în vise. Şi 
ciudat, tu nu mai ai pielea albă, ci albastră, ca azurul. 

— Cum albastră? 

— Aşa, albastră. Îi văd şi pe ceilalţi. Şi pe domnul Coombs. EIl 
are pielea de culoare verde. In jurul meu sunt numai oameni 
colorați — roşii, portocalii, galbeni, ca o pajişte cu flori. Văd 
toate culorile, numai alb, nu. 

Andrei ridică mirat din sprâncene; 

— Ce crede doctorul despre istoria asta? l-ai povestit ceva? 


— Sigur că i-am spus. Dar nu prea înţeleg explicaţia lui. 

— Ce anume? 

— Că visele mele mă exprimă. 

— Asta ce naiba o mai fi? Cum adică, te exprimă? 

— Aşa. Zice că ele înfăţişează în culori gândurile mele 
ascunse. 

— N-am mai auzit o asemenea năstruşnicie. 

— Nici eu. Insă doctorul Andrew susţine că nu văd oameni 
albi, deoarece în ascunzişul sufletului meu doresc cu putere ca 
toţi să nu mai fie albi. lar dacă nu mai sunt albi, nimeni nu o să 
mai fie judecat după culoarea albă, sau mai închisă a pielii, ci 
după faptele lor bune sau rele. Aici cred că are dreptate. 

— Tommy, visele tale sunt minunate. Poate ar fi mai frumoasă 
acea lume colorată, ca o pajişte, cum spui tu, pe care o vezi în 
somn. 

— Prietene, mă gândesc că totul nu este decât un fum. Mâine, 
poimâine, îmi vor scoate bandajul de pe ochi şi voi fi din nou 
printre oamenii albi, printre oamenii cafenii sau galbeni. Dar să 
lăsăm asta. Acum ascultă-mă cu atenţie şi să nu mă refuzi. 
Promiţi? 

Andrei ridică două degete, în chip de jurământ, deşi Tommy 
nu-l vedea: 

— Promit orice, pentru tine. 

— Uite ce este. M-am gândit bine şi am hotărât să-ţi dau ţie 
partea care mi se cuvine din premiul primit pentru prinderea 
gangsterilor. 

— Nu pot să accept aşa ceva. Eu trebuie să-ţi ofer partea mea 
de premiu. 

— Vezi, ai spus că nu mă refuzi. Ţine-te de cuvânt, ce naiba. 
Nu am nevoie de bani. Dar tu trebuie să-ţi duci la îndeplinire 
dorinţa şi datoria faţă de sărmanul tău tată. Fă-o acum! Profită 
de şansa ce ţi-o dau din toată inima. Hai, prietene! 

Andrei rămase descumpănit: 

— Ai un suflet mare, îţi mulţumesc, dar nu pot face ce-mi spui. 

— Inutile orice împotriviri. Când iau o hotărâre, o şi pun în 
aplicare, spuse Tommy, bâjbâind cu mâna dreaptă sub pernă. 

— Ce cauţi? 

— Vezi, că am acolo un plic. 

Andrei îl descoperi imediat. 


— Vrei să ţi-l dau? 

— Citeşte ce scrie pe el. 

— Este numele meu. Ce să fie? Nu cumva ai pus banii 
înăuntru? Nu mă păcăleşti tu pe mine, bătrâne. 

Bandajul se aşeză cu orificiile spre tavan: 

— Ai spus că nu primeşti bani, doar. 

Andrei se uită curios în plic: 

— Vai, aici este un bilet de avion pentru mine. Până la 
Bucureşti. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Chiar tu mi l-ai 
cumpărat? 

— Nu eu, ci inspectorul Coombs l-a achitat cu cecul care ni se 
cuvenea amândurora. Ce mai vrei acum? Faptul s-a consumat. 
Oricum, trebuie să bagi biletul în buzunar şi mâine să fugi la 
aeroport: Dacă refuzi pierdem toţi banii. 

— Recunosc, ai jucat bine, Tommy. Ce să mai adaug? Doarcă 
nu ştiu cum să-ţi arăt recunoştinţa pe care ţi-o port. 

— Nu spune nimic. Noi, aborigenii, învăţăm de mici că atâta 
vreme cât putem face un bine cuiva, să nu ezităm a-l face. Prin 
urmare, datoria de a-mi ajuta prietenii adevăraţi mă obligă pe 
mine, nu pe tine, fiindcă aşa gândesc eu că trebuie să mă port 
în viaţă. Pentru asta, nu pentru recunoştinţă fac ce fac. 

— Eşti un nobil, şopti Andrei, sugrumat de emoție, 
îmbrăţişându-l pe binefăcătorul său. 

În zori, Andrei se urcă într-un „Boeing 707” al companiei de 
aviaţie „Quantas”. Uriaşa pasăre rulă puţin pe pista netedă de 
beton şi se înălţă lin, mai sus, tot mai sus, lăsând în urmă 
marele oraş, spre a porni, ferm, la drum lung. 

CAPITOLUL 3 

Prin ferestruica îngustă a avionului, Andrei privea în jos 
oarecum înfricoşat de înălţime. După un viraj larg, aeronava se 
aşternu zborului, înghițind spaţiul peste continent, survolându-l 
în diagonală, de la Pacific la Oceanul Indian. Recunoscu piscurile 
Alpilor australieni, lacurile formate în preajma ciudatelor râuri, 
care nu se varsă nicăieri, ucise de căldura verilor toride şi moţăi 
niţeluş, obosit de monotonia  roşcat-incandescentă a 
dezolantelor deşerturi nesfârşite, aliniate nevăzutului Tropic al 
Capricornului. L-a trezit un difuzor, cu voce cântată, baritonală, 
ce prevenea pe călători că vor părăsi continentul. Intr-adevăr, 
jos defilau câmpiile Kimberley-ului, lunca verde a râului Fitzroy 


şi curând apăru oraşul Derby, ascuns în fundul unui golf larg. În 
sfârşit, Capul Leveque şi iată-l, grandios, tulburător, întinsul 
Ocean Indian. Ilmensitatea lichidă părea că se contopeşte, în 
depărtări, cu cerul. Totul era transparent, în luciri imateriale, 
verzi-albăstrui, ca o țesătură diafană de beteală. Sorbea 
peisajul, fără să-i pese că ochii îi lăcrimau, orbiţi de lucirile 
oglinzii apelor ce fremătau sclipitor, ca un diamant imens şi 
mut. 

— Fii atent, îl avertiză vecinul său, un bărbat în vârstă, cu pâr 
alb-nea, ce moţăise lângă el ore în şir, chiar din clipa decolării 
avionului. E periculos să priveşti de sus oceanul, fără ochelari de 
soare. 

— N-am ştiut, vă mulţumesc, domnule. 

Bărbatul de alături nu adăugă nimic, încetini tot atât de brusc 
dialogul, precum îl începuse. Se cufundă din nou în somn, ca şi 
cum nu dormise de o veşnicie. Andrei îl examină un timp, 
oarecum înciudat de o asemenea purtare, cu nimic mai prejos 
decât a unui crescător de oi într-un vagon de clasa a treia de pe 
Coasta Marelui Golf Australian. Dar, cum era pentru prima oară 
călător cu avionul şi trăia o nesfârşită surpriză, îşi spuse că aşa 
trebuie să se comporte un voiajor versat. Încercă să-şi imite 
vecinul, constatând că totul era în zadar. Aşa că hotări să 
renunţe, spre a examina mai îndeaproape interiorul elegant, 
larg, cu fotolii comode, toate ocupate. Cercetă ceasul de pe 
mină şi consta, a că trecuseră aproape cinci ore de la plecare. 
Apoi se strădui să numere, de câteva ori, pasagerii, însă de 
fiecare dată îi ieşea alt rezultat. Îşi făcea socoteala că în avion 
se aflau pe puţin 150 de persoane, ceea ce nu era prea departe 
de adevăr. Studie puţin indicatorul unui altimetru montat vizibil. 
Se lămuri: zburau la înălţimea de cinci mii de metri. În sfârşit se 
lăsă furat de acţiunea unui film zgomotos, cu automobile în 
flăcări, împuşcături şi explozii, proiectat pe un mic ecran. Nu-i 
plăcea. Il distrau mai curând rotocoalele de fum pufăite din 
trabuce, pipe şi țigarete, ce se înălţau dintre fotolii, încolăcindu- 
se cu razele jucăuşe şi transparente ce ţâşneau ca un jet colorat 
din cabina de proiecţie, împrumutând elegantului salon al 
aeronavei snobismul unui cinematograf de lux din centrul 
Sidney-ului. Cineva, undeva în spate, sforăia zgomotos, în ciuda 
protestelor unei voci piţigăiate. O fată subţirică, toată în alb, 


vindea ciocolată, alune şi sticluţe cu Coca-cola, pată de lumină 
pe fondul sumbru al raselor câtorva călugăriţe, absente, tăcute, 
culcuşite în fotolii, şi în rugăciuni, citite din cărţi cu coperţi 
negre, într-o smerenie de vecernie. Timpul trecea, clipă cu clipă, 
monoton. 

— Insula Bali. 

Andrei tresări. Vecinul său, trezit din moţăială, i se adresa din 
nou, pe negândite, întinzându-se să vadă mai bine pe fereastră 
„undeva, la orizont. 

— Da, iată şi vulcanul, fumegă, continuă el. 

Într-adevăr, jos, un horn cenuşiu se deschidea sub ei, lăsând 
să iasă din străfunduri o dâră cafenie ce se înălța firavă spre 
câţiva norişori alburii, decor nemişcat, desenat pe un cer 
albăstrui. 

— Ştiu că în Indonezia sunt mulţi vulcani, domnule. Incercă 
Andrei să înnoade dialogul, privind cu mai mult interes 
necunoscutul de lângă el. 

— Aşa este. li cunosc bine, mai pe toţi. 

— Sunteţi indonezian? 

— Locuiesc în Singapore. Dar să mă recomand: Doctor Dylan 
Orwell, profesor la Universitatea Nanyang. Dar dumneata, 
australian, desigur, după accent. 

— Nu, domnule. Sunt român. Mă numesc Andrei Brad. 

— Român? N-aş fi crezut. Vorbeşti o engleză australiană fără 
reproş. Cum ai reuşit să înveţi atât de bine limba? 

— Am locuit unsprezece ani în Australia. Acum mă întorc în 
România. 

— Singur, pe un drum atât de lung? 

— Sunt nevoit să o fac, domnule, adăugă Andrei, povestind în 
câteva cuvinte trista istorie a vieţii sale, pe care profesorul o 
ascultă atent. 

— Hotărârea pe care ai luat-o îmi aduce aminte o înţeleaptă 
maximă a lui Socrate. Spunea el că patria este mai de preţ şi 
mai sfântă decât părinţii şi strămoşii, pentru că ea. Îi cuprinde 
pe toţi. Tu ai descoperit singur asta. Poate că există un instinct 
al patriei, pe care fiecare din noi îl purtăm în sufletele noastre şi- 
| descoperim abia atunci când suntem în impas. Da, aşa trebuie 
să fie. 


Tăcură amândoi, în timp ce avionul, continuându-şi zborul, 
trecea acum peste decorul frământat al unui întins pământ. 

— Jawa, identifică profesorul peisajul chinuit şi negru al marii 
insule indoneziene. larăşi vulcani. Priveşte acolo, în dreapta, îl 
îndemnă pe Andrei. 

— Da, văd bine. Sunt nişte vulcani. Oare câţi vulcani să fie în 
ţara aceasta? 

— Cred că peste o sută activi, cu erupții adesea catastrofale. 
Sub aceste insule fierbe bătrâna noastră planetă, care se 
răzbună din când în când, cu suflarea ei fierbinte, amintindu-ne 
că inima îi este vie şi pulsează incandescent. Ştii câte insule are 
Indonezia? 

Andrei, surprins: 

— Câteva zeci, îmi închipui. 

— Aproape patrusprezece mii, preciză profesorul. Este cel mai 
mare arhipelag de pe planeta noastră, desfăşurat pe cinci mii 
cinci sute de kilometri de la nord la sud. O adevărată punte 
aruncată peste ocean între Asia şi Australia. 

— Nu mi-aş fi închipuit. Şi toate aceste insule sunt de origine 
vulcanică? 

— Ah, nu. Dar cea mai mare parte dintre ele, da. De fapt, în 
trecutul îndepărtat al Terrei, puzderia de insulițe de astăzi 
constituia un uscat întins, o prelungire, o peninsulă uriaşă a 
Asiei. Marea Jawa, peste care am trecut, acoperă tocmai acest 
pământ scufundat, din care au rămas la suprafaţă doar crestele 
unor străvechi masive muntoase. Inconjurate de ape, cum sunt 
insulele Sumatra. Kalimantan şi Jawa. Aici mările şi uscatul au 
istorii foarte frământate. Pot să-ţi spun, dragul meu, că Marea 
Maluku este, nu numai cea mai tânără de pe glob, dar că ea 
cuprinde şi cea mai instabilă regiune a planetei noastre, unde 
insulele se nasc şi pier adesea peste noapte. Poate tocmai 
aceste răzbunări ale naturii sau făcut ca Australia, izolată de 
Asia, să păstreze animale caraghioase cum sunt echidna şi 
ornitorincul — nici reptile, nici păsări, nici mamifere pe de-a 
întregul. Căci ce poate fi mai ridicol decât un mamifer cu ciocul 
răţoiului Donald, care pe deasupra să facă şi ouă? 

Andrei râse: 

— Chiar aşa. 


— Şi în insulele indoneziene au supravieţuit specii bizare, 
tocmai datorită izolării lor de restul lumii. Aşa au rămas pe 
insula Komodo, de sute de milioane de ani, ca relicve vii, niscai 
rude de-ale brontozaurilor. 

— Reptile dintre acelea uriaşe? 

— Da, balaurii din poveste mai trăiesc şi astăzi în această 
insulă. Se numesc ştiinţific „Varanus Komodensis”. Nu s-a ştiut 
despre ei nimic până în anul 1911. Sunt animale fioroase, de 
care cu greu te poţi apăra. 

— Aţi văzut vreodată o insulă recent apărută? 

— Chiar mai multe. Este interesant cât de repede pune 
stăpânire viaţa pe uscatul abia ivit din ape. Intr-un an numai, pe 
stâncile golaşe încolţesc ierburi, dau flori înmiresmate. 

— Nu-mi explic cum pot răsări plante pe stânci aruncate din 
străfundurile pământului. 

— Explicaţia nu este chiar atât de grea. Semințele sunt aduse 
de păsările mării, care le poartă pe pene, pe picioare. 

— Ce spectacol nemaipomenit trebuie să fie naşterea unei 
insule. 

— Consideri atât de amuzant un asemenea fenomen? 

— De ce nu? 

— Ah, tinereţea, oftă profesorul. Află că orice insulă se naşte 
aici în urma unei erupții vulcanice submarine. Şi o erupție este 
cu totul înfricoşătoare. Marea devine deodată învolburată, 
valurile fierb, cerul vuieşte, nori denşi şi grei se înalţă din 
craterul apărut din ape, ca un blestem al lui Neptun. 

— Dumneavoastră aţi privit aşa ceva? 

— Sigur. Eram, acum doi ani, în insula Jawa, când am auzit că 
vulcanul Smeroe, cel mai înalt dintre cei treizeci şi unu de prin 
partea locului, dă semnele unei iminente erupții. Am ajuns în 
preajma lui tocmai la timp ca să-mi pot face o idee exactă 
asupra a ce înseamnă erupția vulcanică. Sigur, nu m-am simţit 
în largul meu, când am zărit jetul de foc aruncat în văzduh şi 
râul de lavă coborând spre mine. Dar m-am stăpânit. Oricum, 
erupția lui Smeroe nici pe departe nu s-a asemuit cu aceea a 
vulcanului Krakatau. 

— Am auzit despre acest vulcan. E undeva pe aproape. 

Profesorul privi atent pe fereastră: 


— Într-adevăr, ai dreptate. lată-l acolo, arătă el spre dreapta, 
un punct negru în largul strâmtorii Sondelor, ce desparte Jawa 
de Sumatra. 

Andrei îl urmări cu interes: 

— Ce s-a petrecut cu insuliţa aceasta? 

— E o istorie veche de aproape un secol. Mai bine spus, 
povestea unei insule cu vegetaţie minunată, liniştită. Krakatau 
avea atunci patruzeci şi şapte de kilometri pătraţi. lţi dai seama 
că era destul de mic acest colţişor de pământ pierdut în mijlocul 
mării. Ei bine, pe bucăţica de uscat se ridicau nu unul, ci trei 
vulcani. 

— Trei vulcani, unul lângă altul? 

— Da, se numeau Perbuatan, Raita ta şi Danan. Stăteau 
împreună, dormitând trufaşi, cu piscurile lor tăiate. O împărăție 
a florilor, întinsă pe văile înverzite, până pe plajă. Dar, într-o 
noapte, fără niciun avertisment, Perbuatan a început să erupă 
violent, din ce în ce mai furios, pentru ca, până la urmă, să 
explodeze. 

— Aşa, ca o bombă? 

— Mai cumplit. Bubuitura exploziei s-a auzit până în Australia, 
la trei mii cinci sute de kilometri şi în insula Rodrigues, din 
vestul Oceanului Indian, la aproape cinci mii de kilometri 
depărtare. 

— De necrezut. 

— Mai mult. Presiunea atmosferică, şocul exploziei au fost 
resimţite pe întreaga planetă, iar cenuşa aruncată în aer, la 
şaptezeci de kilometri înălţime, a înconjurat globul de câteva 
ori, până să ajungă din nou pe pământ. 

— Şi pe insulă ce s-a petrecut? 

— Explozia a pustiit totul. În timpul erupției au fost aruncaţi în 
aer peste douăzeci de kilometri cubi de rocă. Vulcanii Perbuatan 
şi Danan, ca şi peste trei sferturi din suprafaţa insulei au 
dispărut sub apele oceanului, rămânând doar o fâşie de pământ 
în jurul conului prăbuşit al vulcanului Rakata. 

— A scăpat careva din acest cataclism? 

— Aproape nimeni. De fapt nici nu era posibil să se 
supravieţuiască în urma unei asemenea erupții, necunoscute 
încă de omenire. Ai auzit, desigur, de Pompei şi Herculanum, 


acele antice localităţi acoperite cu un strat de cenuşă provenită 
din Vezuviu? 

— Desigur. 

— A fost doar o palidă demonstraţie a forţelor naturii pe lângă 
explozia de pe Krakatau. 

— De ce? 

— Cenuşa azvârlită de vulcan s-a depus, cum ţi-am spus, pe 
întreaga suprafaţă a planetei. Bineînţeles, într-un strat foarte 
fin. Dar pe bucăţica de insulă Krakatau, care a mai rămas după 
cataclism, ca şi în cele din apropiere, a căzut o avalanşă de praf 
cenuşiu şi piatră ponce, atât de masivă, încât a acoperit solul cu 
un strat gros de aproape şaptezeci de metri. 

— Cât aţi spus? 

— Ai auzit bine: şaptezeci de metri. Ca şi cum aceasta nu ar fi 
fost suficient, mişcările submarine au produs un val uriaş, cu 
înălţimea de peste şaptezeci de metri, care a măturat totul în 
faţa lui, devastând insule şi scufundând corăbiile. Valul a ajuns 
până pe coasta Americii de Sud, la peste douăzeci de mii de 
kilometri depărtare, făcând să eşueze nave în portul chilian 
Valparaiso. Îţi dai seama că viaţa a încetat să mai existe pe 
Krakatau. Abia după cinci ani au început să apară păsări, apoi să 
încolţească vegetaţia. 

Profesorul îşi întrerupse câteva minute povestirea, cercetând 
pe fereastră întinderea oceanului. Andrei, aţâţat, reluă dialogul: 

— Ce grozăvie! 

Doctorul Dylan Orwell tresări oarecum surprins.. 

— Aşa este. Întreaga lume a fost impresionată atunci de 
catastrofa de pe Krakatau. Bunicul meu îşi amintea bine 
cataclismul. 

— Locuia în Singapore? 

— Nu, pe atunci se afla la Batavia, în Indiile Olandeze. 

— Adică la Djakarta de astăzi, nu? 

— Exact. Era hamal în port. O ducea tare greu. Dar, într-o zi, a 
întâlnit în bazarul Pasar Baru din oraş un locotenent, care 
tocmai cumpărase de la un negustor câteva blănuri de tigru. 
Ofiţerul l-a angajat să-i ducă obiectele acasă. Bunicul s-a învoit 
şi de atunci a rămas în serviciul militarului. Stăpânul lui era un 
european medic militar, însurat cu o indoneziană cu care avea 


doi copii. Atât ţinea la bătrânul meu, încât l-a învăţat carte, i-a 
dat în grijă copiii, apoi l-a luat infirmier la spital. 

— Ce om cumsecade. 

— Hai să-ţi mai spun ceva. Doctorul acesta era român. ÎI 
chema, dacă-mi amintesc bine. Ilarie Mitrea. 

Andrei ciuli urechile, interesat: 

— Era o persoană importantă? 

— Nu ştiu cât de importantă, dar a fast un om adevărat. 
Bunicul meu l-a iubit şi l-a stimat toată viaţa. Ştiu că au 
corespondat ani de-a rândul după ce doctorul Mitrea s-a întors în 
Europa. Când a explodat Krakatau, doctorul, şi bătrânul meu 
tocmai se aflau într-o călătorie pe coasta javaneză a Strâmtorii 
Sondelor. Doctorul făcea adesea asemenea expediţii, în cursul 
cărora vina tot felul de animale pe care apoi le împăia şi le 
trimitea la Muzeul de ştiinţe naturale din Bucureşti. Se aflau 
destul de aproape de zona în care s-a produs erupția vulcanică. 
Imi aduc aminte că bunicul povestea mereu despre noaptea 
aceea de groază. Flăcări uriaşe cuprinseseră cerul, pământul 
tremura fără întrerupere, ca un capac deasupra unui cazan în 
clocote, cum spunea bătrânul. Văzduhul uruia şi din norii grei 
cădea o avalanşă de pulbere şi pietre. Au scăpat teferi, datorită 
norocului Mai bine spus prin faptul că-şi instalaseră tabăra pe un 
versant de munte opus litoralului. Altcum, ar fi fost surprinşi de 
uriaşul val iscat de erupție, care a măturat totul pe coastele 
Jawei. Imediat doctorul şi-a întrerupt călătoria, s-a întors în 
Batavia şi a îngrijit bolnavii şi răniții, zi şi noapte, fără odihnă, 
până a căzut chiar şi el la pat. Bunicul l-a îngrijit ca pe un frate. 
De atunci au devenit prieteni, doctorul considerându-l nu 
servitor, ci un membru al familiei sale. În fine, după plecarea 
doctorului Mitrea din Indiile Olandeze, bătrânul s-a mutat la 
Singapore, unde s-a căsătorit. Acolo s-a născut apoi tatăl meu. 

Profesorul se opri o clipă, amintindu-şi de ceva. 

— Se pare că noi, cei din familia Orwell, avem ceva cu 
vulcanul Krakatau. 

Andrei îl privi amuzat: 

— Cum anume? 

— Bunicul meu a fost martorul exploziei din 1883. Tata, 
secund pe un vapor, naviga în 1928 în apropiere de resturile 
fostei insule Krakatau, când — pe neaşteptate — valurile au 


început să fiarbă. Apoi, din ape a izbucnit o trombă 
incandescentă. Era o erupție submarină. Peste câteva 
săptămâni, în acel loc s-a format o nouă insuliţă, căreia i s-a dat 
numele de Anak Krakatau. 

— Ce înseamnă anak? 

— Fiică. 

— Aha, deci fiica lui Krakatau. 

— Ai tradus bine. 

— Acum Krakatau este locuită? 

— Sunt câteva aşezări pescăreşti. Dar eu unul nu m-aş 
încumeta să locuiesc pe un pământ atât de nesigur. 

Andrei îl măsură, neîncrezător. 

— Chiar vă este teamă de o erupție vulcanică? 

Profesorul, ironic: 

— Ei, ce spui? 

— Mă rog, nu sunt prea sigur că pe mine nu m-ar speria un 
asemenea spectacol nemaipomenit al naturii. Dar trebuie să 
recunoaşteţi, domnule profesor, fenomene ca acestea sunt rare. 
Prin urmare, mă menţin pe poziţie. Doresc din tot sufletul să văd 
o erupție vulcanică, deşi sunt aproape sigur că nu am să prind 
vreodată o astfel de ocazie. 

— Pentru ce spui asta? Dacă vei studia geologia, dacă vei 
ajunge vulcanolog, probabil că dorinţa ţi se va îndeplini. In 
definitiv, ce ştim noi despre viitor? Îl putem doar bănui. Dar 
dorinţa ta de cunoaştere, curiozitatea ta, — te recomandă ca 
adevărat cercetător. Mai trebuie perseverenţă în urmărirea 
idealului de viaţă şi multă, multă muncă. 

Discuţia despre vulcanism continuă, înviorată de istorioarele 
profesorului, care le scotea din memorie, ca dintr-o cutie cu 
minuni. El descria cu lux de amănunte tot felul de erupții, 
petrecute din antichitate până în zilele noastre. Minutele au 
trecut repede. O scurtă escală la Djakarta, apoi din nou la drum 
spre Singapore. Deasupra localității Djambi, comandantul 
avionului apăru în salon cu un trident în mână. 

— Onoraţi pasageri, se adresă el ceremonios celor de faţă, am 
plăcerea să vă anunţ că peste câteva minute vom traversa 
ecuatorul. Şi, potrivit unui obicei străvechi al navigatorilor, vă 
rog să primiţi din partea zeului Poseidon o diplomă şi o butelie 
cu apă din ocean. 


— Grozav, domnule. Dar ce facem cu apa? Mai bine o duşcă 
de whisky, propuse un mucalit, în hazul pasagerilor, spre 
disperarea pudică a călugăriţelor şi mai adânc înfundate între 
coperţile cărţilor lor cu versete. 

Rumoarea a încetat în clipa în care, pe un panou luminos, 
călătorilor li se făceau cunoscute din nou regulile de comportare 
şi măsurile de siguranţă necesare în cazul în care avionul ar 
suferi un accident la aterizare. 

— Se pare că suntem la Singapore, domnule profesor. 

— Destul de aproape, răspunse acesta înviorat, privind în jos. 
Dar sub ei încă stăruia şesul întins al apei. 

— Nu văd uscatul. 

— Suntem deocamdată deasupra Strâmtorii Singapore, între 
continent şi Sumatra. 

Pământul apăru brusc la orizont. Avionul se înclină spre el, ca 
într-un ceremonios salut medieval, şi cobori lin, aterizând iute 
pe pista, mereu umedă, de beton, a aeroportului Paya Lebar. 

CAPITOLUL 4 

Clădirea aeroportului, în stil cubist, se profila alburie pe fondul 
verde, aproape negru, al arborilor ecuatoriali, cu tulpini lungi, 
făloase, ca nişte ciudaţi soldaţi împopoţonaţi cu pelerine largi, 
extravagante, aliniaţi într-o coloană lungă, ceremonioasă. In aer, 
spre orizontul bej, pluteau dâre cenușii de fum, în suprapuneri 
orizontale, sparte din când în când de trupurile mătăhăloase ale 
aeronavelor, care veneau şi plecau fără încetare, ca într-un 
carusel ameţitor, umplând firea cu vaietul motoarelor lor, ce 
răspândeau duhori de gaze arse, înecăcioase. 

Mirosul greu inunda, fără a putea fi stăvilit, sălile de aşteptare, 
toate încăperile frumoasei construcții. Era un amestec 
nerespirabil de benzină, sudoare şi miasme iuți. Totul zăcea 
lipicios şi umed, ca şi cum un monstruos melc traversase 
încăperile, lăsând în urmă amprenta sa băloasă. Andrei se 
scutură îngreţoşat, aproape doborât de şocul întâlnirii cu 
această neştiută faţă a civilizaţiei moderne, capabilă să facă 
viaţa un infern, pe care o prezintă, adesea, teribilul mecanism al 
marilor aeroporturi ecuatoriale, incredibilă amestecătură de 
mărfuri, trupuri umane şi maşini. 

La Singapore, Andrei trebuia să schimbe avionul, aşteptând 
cursa spre Roma, programată peste patru ore. In aerul 


pestilenţial al aeroportului, o asemenea pauză îi era de 
nesuportat. Cu atât mai mult cu cât avea posibilitatea de a 
putea hoinări prin oraş, şansă care-i părea salvatoare şi totodată 
pe plac. 

— Nu te sfătuiesc să te aventurezi prin Singapore, încercă să-i 
taie elanul profesorul. Mai bine rămâi la hotelul de tranzit al 
aeroportului. Ascultă-mă, te vei rătăci în labirintul de străzi şi 
timpul pe care-l ai la dispoziţie este destul de scurt. 

Putin ofensat, Andrei făcu un gest sec, strângându-şi buzele 
într-o grimasă. 

— Sunt obişnuit cu marile oraşe. 

— Să ştii că Singapore nu seamănă nici pe departe cu Sidney- 
ul. E o adevărată babilonie, în care adesea chiar şi localnicii se 
descurcă cu greu. De altfel, oraşului i se mai spune şi Babilonul 
tropicelor. Sunt o puzderie de cartiere, unele de-a dreptul 
periculoase, locuite de oameni pripăşiţi de prin toată lumea, cu 
onorabilitate destul de dubioasă. 

— Atunci cred că am să vă ascult sfatul. Totuşi, mă voi învârti 
puţin prin centru. Numai pe acolo. Ar fi prea nepotrivit să ajung 
la Singapore şi să stau atâtea ore ca prostul pe aeroport, fără să 
văd câte ceva din oraş. 

— Cum vrei. Dar — ochii în patru! 

Profesorul chemă un taxi şi amândoi s-au îndreptat spre 
centru. 

Andrei privea cu nesaţ priveliştea neobişnuită, oferită de 
vegetaţia luxuriantă, care năpădea totul în jur, tăiată ca de un 
cuţit imens, spre a face loc fâşiei de beton a autostrăzii 
înghesuită de copaci stufoşi, palmieri, ferigi uriaşe, orhidee 
imense şi liane groase, ce înaintau ca un zid verde, întunecat, 
până în marginea drumului. Avansau repede, purtaţi de 
automobilul care rula, bâzâind uşurel, alunecând lin pe drumul 
perfect neted ce se împlânta ca o lance strălucitoare, argintie, în 
codrul masiv. Peisajul, brăzdat de aspra lucrare omenească, se 
înfăţişa în toată măreţia, suportând cicatricea de ciment cu 
demnitate şi detaşare. 

— Singapore este un oraş vechi? se interesă Andrei, 
desprinzându-se de imaginea naturii vii, care-l înfiora şi-l 
copleşea totodată. 


Profesorul îşi luă în primire rolul de ghid, ca o gazdă bună ce 
era: 

— Are o lungă istorie. O cronică malayeză, cam de prin veacul 
al doilea al erei noastre, consemnează o legendă, care pare a fi 
de fapt adevărul. Se spune că prinţul Sing Nila Uttama, rudă cu 
vestitul Alexandru Macedon, a fost aruncat de o furtună pe 
insula Tumasik, sau „Cetatea Mării”. 

— Era pe atunci o cetate aici? 

— Cine ştie? Deocamdată nu s-a descoperit niciun indiciu. Dar 
să revenim la legendă. Aşadar, când norii s-au răsfirat, prinţul a 
băgat de seamă că nu departe de el se afla un leu uriaş, care îl 
păzea nemişcat. In amintirea acestei întâmplări, Sing Nila 
Uttama a schimbat numele insulei, denumind-o „Singa-Pura”. 

— După prenumele său, Sing? 

— Nu. In sanscrită, Singa-Pura are înţelesul de „Cetatea 
leului”. 

— E clar. Nu se poate să nu fi fost pe insulă o cetate. 

— Intr-un fel, ai dreptate. Dar tot după legendă, cetatea 
aceasta ar fi fost zidită mult mai târziu, cam prin secolul al 
doisprezecelea, pe steagul ei fiind brodat un leu. Din păcate, 
arheologii nu au făcut cercetări spre a lămuri care este 
adevărul. Oricum, Singapore, ca aşezare umană, are o vârstă 
venerabilă. 

— Prin urmare, Singapore poartă de mult emblema leului. 

— Într-un fel, da. 

— Cum, într-un fel? 

— Uite, vezi, oraşul, în ciuda atâtor legende, este neînchipuit 
de tânăr. Centrul său a început să fie construit abia la începutul 
secolului trecut, de către englezi. Emblema oraşului a fost, însă, 
adoptată de curând, păstrând din tradiţie leul ca patron. Dar şi 
un tigru, simbolizând hotărârea noastră de a ne apăra 
libertatea. 

— Nu înţeleg nimic. De când datează totuşi Singapore? 

— Intr-adevăr, este mai greu de priceput pentru un străin. 
Dacă luăm în consideraţie Singapore ca aşezare umană, el 
poate avea mii de ani vechime. Ca oraş modern, nu a împlinit 
nici două secole. 

— Dar englezii ce căutau la Singapore. Erau colonişti? 


— Oarecum. Au înfiinţat aici o factorie comercială a Companiei 
Indiilor Orientale. Se spune că insula Singa-Pura le-a fost 
vândută lor, prin intermediul lui sir Thomas Stamford Raffles, pe 
o mie de lire sterline, de către sultanul din Johore, bucuros să 
scape de acest pământ, despre care legendele vorbeau că a fost 
scăldat de atâtea ori în sânge nevinovat, încât nici orezul nu mai 
încolţea în el. 

— Aşa a fost, oare? 

— Nu prea. În cronici sunt menţionate doar câteva întâmplări 
într-adevăr dramatice. De două ori, în secolele treisprezece şi 
patrusprezece, insula a fost jefuită de regele javanez din 
Majapahita. Au mai prădat-o, dar mult mai târziu, câţiva pirați 
din Mările Sudului. Cam atât. Aşa că sultanul din Johore nu prea 
avea motive să se dispenseze de insulă. 

— Şi totuşi a vândut-o. 

— Ei, vezi, tărăşenia? Nu a vândut insula, ci şi-a dat numai 
consimţământul ca, la gura fluviului Skigapore, să se întemeieze 
o factorie comercială. Ceea ce este cu totul altceva. Bineînţeles 
că, după ce oraşul a început să prindă contur, el a fost imediat 
încorporat ca teritoriu al Companiei Indiilor Orientale. Aici 
începe, de fapt, istoria statului Singapore. 

— Cum adică? 

— Până în acele timpuri, trecutul locurilor aparţinea legendei, 
după cum ţi-am povestit. La câţiva ani după începerea 
construcţiei oraşului Singapore, guvernul englez şi-a dat mai 
bine seama de valoarea insulei şi a anexat-o pur şi simplu 
imperiului colonial, mai precis Bengalului. 

— Sultanul din Johore nu s-a opus? 

— Cine se putea măsura cu armata colonială britanică? 

— Cum, cine? Populaţia insulei. 

— Bineînţeles, ai dreptate. Adevărul este că singaporezii s-au 
răsculat, dar căpeteniile lor au fost ucise. 

— De englezi? 

— Ei bine, nu. Chiar de sultanul din Johore, temător ca nu 
cumva guvernul britanic să-l bănuiască pe el de a fi pus la cale 
răzmeriţa şi să-l detroneze. 

— Ce infamie. A fost o crimă. 


— Pentru un sultan, viaţa şi libertatea supuşilor săi sunt 
noţiuni aberante. Un cal arab valorează în ochii lui mai mult 
decât toţi locuitorii ţării. 

— Era chiar atât de îndreptăţită teama sultanului? 

— Vezi, fricosul simte în suflet primejdii care nici nu există. Şi 
dacă un asemenea individ mai este şi cap încoronat, tirania şi 
crima sunt prefăcute de el în virtuţi. 

— Ce istorie tristă. Deci Singapore a ajuns colonie printr-o 
înşelăciune. Dar când a devenit stat independent? 

Profesorul îl privi oarecum mirat: 

— Probabil că, la şcoală, ai învăţat despre popoarele care şi-au 
câştigat libertatea prin lupte grele, duse de-a lungul secolelor. 
Toate veacurile de luptă, de dorinţa de a trăi în voie s-au adunat 
şi au izbucnit deodată. 

— Sunt curios să aflu cum s-a petrecut. 

— Între cele două războaie mondiale, Singapore a fost 
transformat în cea mai puternică şi mai mare bază navală din 
Extremul Orient. A devenit Gibraltarul asiatic, supranumit de 
englezi cheia celor două oceane şi sentinela imperiului. Cu toată 
forţa militară, Singapore a fost atacat de japonezi în februarie 
1942. Niciodată nu am să uit data aceasta tristă. Asediul care a 
urmat a durat o săptămână. Şapte zile de iad, în timpul cărora 
jumătate din populaţia oraşului a pierit sub ploaia de bombe 
revărsată de pretutindeni: Străzile gemeau sub povara 
cadavrelor mutilate şi a muribunzilor. Totul ardea ca în Roma lui 
Nero.' Insă acest iad nu era de-ajuns. Au izbucnit holera şi 
tifosul. Cine nu a scăpat de bombe, de foc şi de molimi, a murit 
de foame şi de sete. Blestemul s-a încheiat atunci când 
„sentinela imperiului” a ridicat steagul alb. Cumplita săptămână 
nu putea fi însă uitată. Am primit noul stăpân cu dorul răzbunării 
în suflet. Şi când noi, singaporezii, jurăm răzbunare, ştim să ne 
ţinem de cuvânt. Trei ani, cât au stat aici, japonezilor nu le-a 
fost prea. Bine. Au trăit în oraş cu spaimă, ferecaţi în fortărețe. 
Când, în septembrie 1945, s-au întors trupele britanice, au găsit 
un popor hotărât să-şi cucerească libertatea. Istoria mergea 
înainte. Trecutul nu mai putea fi reînviat. Aşa că Londra a decis 
să modifice statutul insulei noastre. 

— A acordat independenţa? 

Profesorul zâmbi: 


— N-ai ghicit. Au transformat-o în colonie de sine stătătoare. 

— V-au păcălit. 

— Vezi tu, vremea sultanilor din Johore trecuse. Insă, de mult. 
Pe noi nu ne mai putea păcăli cineva cu un os de ros. Cum 
puteam să acceptăm o asemenea umilinţă, după atâtea jertfe 
de sânge? 

— Cred şi eu. 

— Populaţia insulei s-a unit, ca un zid, cerând libertate. 
Luptând ou dârzenie pentru ea, în cele din urmă, am învins, 
determinând guvernul britanic să ne acorde autonomia, în 
cadrul Commonwealthului. Patru ani mai târziu, prin 1963, am 
intrat în Federaţia Malayezia. A fost însă o greşeală. Pe vremea 
aceea eram deputat. M-am opus de la început şi am fost 
înlăturat. Dar timpul mi-a dat dreptate. 

— In ce consta greşeala? 

— Federaţia, cârmuită de câţiva prinți, înghiţea cam jumătate 
din venitul nostru naţional. Cum s-ar spune, munceam pentru 
chivernisirea capetelor încoronate. Când, în sfârşit, adevărul a 
ieşit la lumină, am hotărât să rămânem stat independent. În 
1965, insula noastră a devenit ţara noastră liberă, o republică cu 
două milioane de cetăţeni. Atunci, pe emblema statului nostru 
am înscris, sub leul şi tigrul simbol, cuvintele „Majulaj 
Singapura”. 

— Ce înseamnă ele? 

— Singapore să prospere! La aceste vorbe am reflectat 
adesea, meditând asupra istoriei zbuciumate a poporului meu, 
oprimat când de sultani, când de portughezi, când olandezi, 
japonezi şi mai ştiu eu de cine. Dar niciodată supus. 

Andrei îl fixă cu un aer foarte serios: 

— Domnule profesor, ideile dumneavoastră au învins. Trebuie 
să fiţi fericit. Dar spuneţi-mi, acum sunteţi iarăşi deputat? 

— Ah, nu. 

— M-am retras la catedra mea. Visul mi s-a împlinit, deci şi 
misiunea. Prin urmare, mai departe este de datoria celor tineri 
să. Ţină sus steagul libertăţii. 

— Nu-i o sarcină prea rea pe care şi-o asumă tineretul? 

— Dar necesară, căci tineretul este astăzi la noi populaţie 
majoritară. Şi, în definitiv, cei tineri trebuie să-şi croiască 
viitorul. Noi, oamenii în vârstă, le-am arătat calea. 


— l-aţi lăsat singuri să se descurce în acest uriaş Turn Babei? 

Profesorul îl examină ciudat. Andrei păli, muşcându-şi 
involuntar buzele, intuind o nebănuită necuviinţă ascunsă în 
întrebarea sa. 

— Vă rog să mă iertaţi. Nu am vrut să vă supăr. 

— Nu, Andrei, nu m-am supărat. Dimpotrivă, în întrebarea ta 
am găsit un mare adevăr. De bună seamă este o greşeală ca 
generaţiile să nu conlucreze. Fiecare trebuie să-şi aducă 
contribuţia la prosperitatea patriei. Cei mai în vârstă au 
experienţa şi înţelepciunea, tinerii elanul şi forţa. lar în ce 
priveşte Tumul Babei, fii pe pace. Cum să mă necăjesc? 
Dimpotrivă. Purul adevăr e în zisele tale. 

— Nu ştiam cum să înţeleg... 

— Am vrut să spun că Singapore este un fel de Asie în 
miniatură. Se observă asta din prima clipă. Străzile şi 
bulevardele sunt pline de chinezi, malayezi, indieni, pakistanezi, 
ceylonezi, arabi şi europeni, trăind toţi în pace, uniţi, fără a-şi 
tulbura unii altora obiceiurile, credinţele, datinile. Uită-te mai 
atent pe fereastră şi recunoşti pe fiecare după îmbrăcăminte. 

Andrei se conformă, dându-i dreptate cu o mişcare scurtă din 
cap: 

— Atunci, cum se înţeleg? 

— Vrei să spui. În ce limbă? 

— Da. Cam aşa. 

— Avem patru limbi oficiale. 

— De necrezut. 

— De ce? Fiecare singaporez vorbeşte chineza. Malayeza, 
tamila şi engleza. 

Profesorul îşi întrerupse explicaţiile. Taxiul în care călătoreau 
tocmai intra în cartierul Telok Blanga, cufundându-se în 
furnicarul de autovehicule, pietoni — ce traversau străzile din 
centrul oraşului, într-o nepăsare orientală — care chinezeşti, cu 
două roţi trase de cai mititei, hamali împingând cărucioare 
ticsite cu marfă şi puzderia de ricşe. S-au oprit pe bulevardul 
General Wavell, în plin centru, o arteră impozantă cu magazine 
înşirate unul după altul sub firme mari, arătoase, spânzurate 
vertical şi orizontal pe clădirile înalte, cubice şi inexpresive, în 
gen american. 


— Am ajuns, Andrei. Aici ne despărţim. Ai la dispoziţie aproape 
patru ore pentru hoinăreală. Ascultă, totuşi, sfatul meu. Nu te 
îndepărta prea mult. Să nu cumva să te rătăceşti. 

— Fiţi pe pace. La urma urmelor, orice şofer de taxi mă poate 
duce oricând înapoi la aeroport. 

Şi-au luat rămas bun. Portiera s-a închis şi automobilul s-a 
pierdut în lungul marii artere. Andrei era din nou singur. Un 
străin într-un oraş necunoscut. 

Bulevardul General Wavell îi părea oarecum familiar, îi trezea 
un vag sentiment de siguranţă, făcându-l să-şi continue liniştit 
drumul spre sud. Curând îşi lămuri sie însuşi acea stare 
confortabilă pe care ţi-o dau locurile cunoscute. „Cunoscute” era 
aici doar un mod de a aprecia, fireşte fals, deoarece Andrei se 
afla pentru prima oară la Singapore. Dar bulevardul General 
Wavell semăna ici, colo, cu Darwin Avenue, din Canbera, stradă 
pe care adesea trecuse şi o admirase pentru casele sale 
elegante, nu prea înalte, înconjurate de verdeață. Cumva îi mai 
amintea şi de alte oraşe. Le vedea cu ochii minţii într-o altă ţară, 
o ţară de basm, pe care o visa uneori. Câteodată, trezindu-se 
din reverie, socotea că ţara aceea trebuia să fie România. Dar îşi 
spunea, apoi, că toate oraşele seamănă până la urmă între ele, 
ca de altfel şi oamenii care le locuiesc. 

Andrei mai mult alerga, grăbit şi nesăţios, în acelaşi timp, să 
privească pitorescul oraş, în care vegetaţia debordează din loc 
în loc, ca o explozie a naturii, triumfând între blocurile de beton, 
incapabile să ascundă, totuşi, domnia climei copleşitoare a 
ecuatorului. Curând s-a aflat pe Bukit Timah Road, bulevardul 
larg ce despica un parc de dimensiuni impunătoare. Era un fel 
de grădină publică, în genul celor ce se aflau şi în centrul 
Sidney-ului. „Parcul Farrer”, citi pe o firmă roşie, un Hyde-Park 
ciudat, exotic, încărcat cu flori violent colorate, cu alei strânse 
între arbori stufoşi şi plante întunecate, dominat de miresmele 
moi, moleşitoare ale unei lumi vegetale misterioase. Se afundă 
câteva minute în această junglă în miniatură, apoi ieşi pe 
Thomson Road. Era ameţit şi încurcat. Cercetă cu atenţie o 
schemă a oraşului, aflată la poarta parcului, dar nu se putea 
orienta. O clipă îl înţepă gândul că s-a rătăcit şi va pierde 
avionul. Speriat puţin, nu-şi dădu seama că era îndeaproape 
urmărit, cu privirea, de un bărbat, o slăbătură, îmbrăcat în nişte 


haine ponosite, de pânză, albe ca oricine, aşezat la doi paşi, pe 
o bancă metalică, portocalie. 

Tipul se sculă în picioare şi se apropie: 

— Sahib, dacă vă trebuie un ghid, intră acesta în vorbă, într-o 
engleză bolborosită, trebuie să vă socotiți fericit, întâlnindu-l pe 
Sinnattamby. 

— Pe cine, domnule? întrebă surprins Andrei, neînţelegând ce 
dorea tipul. 

— Adică pe mine, sahib. Eu, Sinnattamby, sunt cel mai bun 
ghid din Singapore, se lăudă slăbătura, rânjind cu toată gura, 
descoperindu-şi o dantură aproximativă, înnegrită de betel, pe 
care nu înceta să-l mestece, într-o mişcare enervantă a fălcilor. 

— Aha, se dumiri Andrei. 

— Sunt servitorul dumneavoastră, sahib, continuă 
Sinnattamby, netulburat şi mieros, înclinându-se. Cu mâna 
dreaptă la piept. 

Andrei îl examină. Slăbătura nu prea aducea a ghid, ci mai 
curând cu un coate goale, cum sunt atâţia în marile oraşe 
cutreierate de turişti, care răsar pretutindeni, oferindu-se pentru 
orice serviciu, în schimbul câtorva gologani. Ochii lui mici şi 
ageri, nasul aproape plat, faţa arămie, părul lins, dat cu unt de 
cocos, trupul scund, îi trădau o îndepărtată origine polineziană, 
pierdută în amestecul necurmat de tipuri umane din această 
parte a lumii: 

— Vă mulţumesc, dar nu prea am timp să cutreier oraşul. 

— Pentru un dolar, Sinnattamby vă arată, domnule, în numai 
două ore, tot ce este de văzut la Singapore. Nu o să regretati, îşi 
făcu tipul reclamă, insistent. 

Andrei cedă, socotind că, poate, experienţa ar merita, 
sacrificând doar un dolar. 

— Mă învoiesc. Dar cu ce vom străbate oraşul? 

— Cu ricşa, domnule, zâmbi larg Sinnattamby, arătând o 
trăsurică uşoară, din bambus, cu roţi subţiri de bicicletă, ce 
aştepta chiar pe trotuar, lângă poarta grădinii. Eu o conduc. 

Amuzat, Andrei se urcă în ricşă, aşezându-se cât mai comod 
cu putinţă pe banca îngustă şi tare, de lemn, în timp ce 
Sinnattamby, transformat în cooli, îşi trecu peste piept o chingă 
lată de iută, prinse cu putere două braţe laterale montate în 
chip de hulube şi începu să alerge în trap domol, trăgând după 


el vehiculul firav, la care se înhămase, aidoma unui cal la 
trăsură. 

Au străbătut astfel un bulevard larg, apoi ricşa s-a strecurat 
pe nişte străduţe strimte, mărginite de case modeste, din lemn 
şi paiantă, cele măi multe cu etaj, înghesuite unele într-altele, 
cu dughene mizerabile, cafenele şi ceainării murdare la parter. 

— Am ajuns în al doilea Singapore, domnule. Suntem în oraşul 
vechi, informă Sinnattamby, întorcând uşor capul spre clientul 
său. 

Andrei era uimit de imaginea inedită şi nebănuită a acestui 
oraş bizar, pitulat chiar în spatele elegantelor cartiere 
rezidenţiale, strecurat mai curând între acestea şi ţărmul 
oceanului, al cărui zumzet continuu se pierdea în vacarmul 
străzilor atât de animate ale cartierului vechi. Negustoresc 
malayesiene, cu bluze şi fuste ţipător imprimate, cu flori albe în 
părul lor negru-abanos, vindeau frunze de betel, banane, 
ananas şi mandarine, chemând cu glas ascuţit cumpărătorii, 
care întârziau să se ivească. Chinezoaice şi japoneze, bibelouri 
vii, în strălucitoare chimonouri, ofereau mute, vorbind din 
gesturi, delicate evantaie de mătase pictate cu tuş colorat. Ici, 
colo, indieni negricioşi, cu turbane imense, vişinii, galbene şi 
albe, se strecurau prin mulţime, îndoiţi de şale, purtând agili 
coşuri imense de rafie, încărcate cu papaya şi mango. Un hoge 
înalţ, ca un catarg, se tocmea cu un negustor arab de ceasuri 
elveţiene, ce-şi instalase taraba chiar în mijlocul drumului. In 
această îngrămădeală de oameni, numai ricşa lui Sinnattamby 
lipsea. Curând, Andrei şi ghidul său s-au trezit prinşi ca într-o 
lavă umană, imobilizaţi, cu neputinţă a înainta. 

— Să ne întoarcem, porunci Andrei. Cred că am greşit drumul. 
Nu vezi că nu putem pătrunde mai departe? 

— Cum doreşte sahib, aşa vom face, se învoi repede 
Sinnattamby, cu o grabă al cărei sens Andrei nu o pricepu. Am 
să las ricşa prin apropiere, la un prieten şi mergem apoi pe jos, 
continuă ghidul şi, fără să mai aştepte răspunsul clientului său, 
lăsă hulubele din mâini, aruncă chinga de pe umeri, îşi şterse cu 
palma sudoarea de pe obraz, invitând la urmă pe Andrei să 
coboare. Apoi, împingând în sens invers trăsurica goală, îşi făcu 
loc, strigând de îl ţinea gura, printre trecătorii care se fereau, 
ocărându-l în toate limbile pământului. Intră într-un gang 


întunecos, urmat îndeaproape de Andrei, trecu printr-o curte 
plină de băltoace vechi, puturoase şi de bălării, şi ieşi din nou 
într-o uliţă mai aglomerată decât celelalte. Căuta un loc anume, 
probabil ştiut mai dinainte, ascunse acolo ricşa şi luându-l pe 
Andrei de mână, îl pofti la drum. 

— . Am scăpat, rosti el ca o sentinţă, descoperindu-şi dantura 
într-un zâmbet ce aducea mai curând a rânjet. 

Strada era un fel de coridor interminabil, prin care trebuia să 
te furişezi, atingând neapărat tejghelele scoase afară, încărcate 
cu tot felul de mărfuri, vitrine în plin aer ale sutelor de dughene, 
lipite una de alta, în faţa cărora negustorii îl trăgeau de mânecă 
şi de cămaşă, îl împingeau pur şi simplu, ameţindu-i în toate 
limbile, îmbiindu-l, rugându-l, implorându-l chiar, să intre doar 
un minut în taraba botezată pompos magazin. Aproape năucit 
de acest mod ciudat de a vinde marfa, Andrei, cu cămaşa, 
scoasă din pantaloni şi nasturii smulşi, abia reuşea să se fofileze 
printre mesele doldora de stofe australiene, pantofi englezeşti, 
confecţii româneşti, aparate cu tranzistori din Japonia, perle din 
Oceania, argintării arabe, arme de vânătoare şi ceasuri 
nemţeşti, parfumuri franţuzeşti, ţesături cu fire din aur indiene, 
lacuri şi bronzuri chinezeşti, mătăsuri fine italieneşti, fildeşuri 
africane, lame de ras şi ţigări americane, jucării din Israel şi 
Hong-Kong,  sombrero-uri sud-americane,  fesuri turceşti, 
covoare persiene, maşini de scris şi minicalculatoare elvețiene, 
saboţi olandezi, cuțite de Toledo, tequila mexican şi vodcă 
rusească, cristaluri cehoslovace; toate dale peste grămadă, ca 
aduse de potop. Un miros ciudat plutea peste această 
incredibilă adunătură de obiecte şi oameni. Adieri suave de 
parfum de mosc şi mirodenii se ciocneau în izbiri violente cu 
miresme tari de batal fript, peşte prăjit în ulei de soia şi gaze de 
eşapament, ce pluteau ca o ceaţă albicioasă şi umedă. 

Era peste puterile lui Andrei o asemenea „excursie”. 

— Simnattamby, te rog din suflet, scoate-mă de aici, conjură 
el pe ghid, care parcă asta şi aştepta. _ 

Polinezianul se opri. Ochii îi sclipiră viclean. Ezită o clipă. Il luă 
pe Andrei de braţ, conducându-l hotărât şi intră într-o ceainărie 
chinezească, scundă, afumată, în care domnea un miros 
pătrunzător de mucegai. Păşind pragul, Andrei se împiedică şi 
căzu cât era de lung, cu Sinnattamby peste el. Primul s-a ridicat 


polinezianul, agil ca o panteră, ajutându-şi imediat clientul, 
scuturându-l de praf, îndatoritor, potopindu-l cu un torent de 
scuze. 

Negustorul, un chinez bătrân, cu mustață lungă; atârnându-i 
subţire pe lângă buze, s-a ivit de după un paravan de pânză 
neagră, văitându-se amarnic, de parcă el căzuse şi-şi rupsese 
oasele. Apoi s-a repezit să ofere scaune noilor sosiți, la o masă 
aşezată lângă vatră, deasupra căreia sfârâia molcom un vas cu 
apă. A netezit în grabă o foaie albă de hârtie aşezată în chip de 
faţă de masă, alergând după cești. 

Andrei s-a aşezat pe un scaun cu echilibru îndoielnic, în timp 
ce Sinnattamby comandă două ceaiuri tari. 

— Până aduce băuturile, continuă el, adresându-se de astă 
dată lui Andrei, eu am să merg să aduc ricşa. 

Andrei se învoi, făcând un gest scurt cu capul. Sinnattamby o 
zbughi pe uşă, în timp ce negustorul tocmai turna ceaiul în 
ceştile aduse ceremonios, pe o tavă de lemn lăcuit. Andrei sorbi 
încet din lichidul parfumat, pe care îl găsi nespus de răcoritor, în 
ciuda faptului că era fierbinte. Timpul trecea încet. Privi de 
câteva ori ceasul. incepea să fie târziu. Mai erau doar optzeci de 
minute până la decolarea avionului. Ce să se fi întâmplat, oare, 
cu Sinnattamby, de întârzia atât? Nu mai avea niciun minut de 
pierdut. Trebuia să plătească şi să plece în grabă. 

— Domnule, chemă la el pe negustor, cât vă datorez? 

— Doi cenți, sir. 

— Prea bine, am să te mai rog ceva. Voi lăsa la dumneata un 
dolar pentru însoţitorul meu, care văd că zăboveşte. Eu nu-l mai 
pot aştepta. Sper ci se va întoarce şi atunci o să-i daţi banii. 

— Desigur, domnule fiţi fără grijă. 

Andrei băgă mina în buzunarul de la spate al pantalonilor şi 
păli. Portofelul nu se mai afla acolo unde îl ştia. Începu să se 
caute febril prin toate buzunarele, întorcându-le până la urmă şi 
pe dos. Nimic. Abia acum înţelese motivul pentru care nu se mai 
reîntorsese polinezianul. Îl jefuise, desigur atunci când îl ajutase 
să se ridice, la intrarea în ceainărie. 

— Domnule negustor, strigă, gâtuit de spaimă şi indignare. 
Individul cu care am venit aici mi-a luat banii, actele şi biletul de 
avion. Ce mă fac? Sunt pierdut. 


— Nu tipa aşa, omule. Asta-i voia lui Buddha. Linişteşte-te, nu- 
ţi fie teamă. Frica rătăceşte minţile şi face ca lucrurile să pară 
înspăimântătoare. Dacă trebuie şi ţi-ai pus în gând să ajungi 
undeva, vei ajunge şi fără bani şi fără bilet de avion. Cât 
priveşte pe pungaş, stai în pace. Nu se va bucura prea tare de 
hoţia lui. Puternicul len-Lo-Wang, zeul infernului, îl va preface 
într-un pretas veşnic flămând. Care va hălădui în văzduh până 
se va transforma într-un vierme nenorocit. Căci aşa sfârşesc 
tâlharii. Târându-se, spre a-şi ispăşi păcatele. Tar tu. Omule, nu 
te necăji. Nu-mi datorezi nimic. Primeşte de la mine un dolar, tot 
câştigul meu şi roagă-te dumnezeului tău pentru Li-ţian. _ 

Buimăcit de întâmplare, Andrei s-a codit o clipă, dar. Imboldit 
de bătrânul Li-ţian, băgă banii în buzunar, gândind că, oricum, 
nu avea altceva de făcut. Şi. Mulţumind chinezului, plecă, 
sperând că poate — din întâmplare — va întâlni pe nemernicul 
de Sinnattamby. Se uită iarăşi la ceas şi inima i se strânse. Era 
ora când avionul cu care sosise la Singapore trebuia să 
decoleze. Prin urmare, totul era pierdut. Rămânea hoinar într-un 
oraş necunoscut, fără acte, fără geamantanul cu lucruri, fără 
bani. Ce putea face? 

îşi aminti de profesorul Dylan Orwell. Cum de nu se gândise la 
el până atunci? Schimbă degrabă dolarul şi se repezi la primul 
telefon public. Găsi numărul profesorului în cartea cu abonaţi, 
hărtănită, ce atârna în cabină, prinsă cu un lanţ subţire de oţel. 
Formă cu atenţie numărul. La celălalt capăt al firului i-a răspuns 
o voce necunoscută de bărbat. 

— Domnul profesor nu este acasă, l-a informat vocea. 

— Dar a sosit astăzi de la Sidney. Am venit împreună. 

— Regret. A plecat imediat la Manila. Abia a avut timp să 
schimbe bagajele, domnule. 

— Când se înapoiază? 

— Săptămâna viitoare. Participă la un congres. 

Andrei puse receptorul în furcă. Ultima lui şansă era pierdută. 
Deci, o lua de la început. Trebuia să caute imediat ceva de 
lucru. Dar unde? 

CAPITOLUL 5 

O firavă speranţă îl îndreptă spre port. Bătu drumul pe jos, 
îndrumat când de un trecător, când de altul. Se afla tocmai 
lângă zidurile unei pagode hinduse, cu pereţii acoperiţi cu 


basoreliefuri înfricoşătoare, înfăţişând enigmatice figuri de 
oameni şi animale. 

în aer plutea un abur ciudat, ca o imensă umbră alburie 
proiectată pe cerul vineţiu. Soarele îşi arunca razele strâmb, 
bâjbâind după norii cenuşii, adunaţi în cohorte masive, pornite 
la atac împotriva unui inamic invizibil, ascuns după firmament.’ 
O pală fierbinte de vânt mângâie oraşul, zăbovind prin pletele 
verzi ale palmierilor încovoiaţi într-o reverență largă, aducând 
cu ea parfumul sărat al oceanului ce se insinua discret 
pretutindeni. Deodată, decorul se schimbă, ca într-o scenă 
magică, devenind sumbru. Vântul se înteţi, spulberând în câteva 
rafale lumina solară. Şi în  semiîntunericul enigmatic, 
înfricoşător, brusc a izbucnit o ploaie torențială, cum se 
întâmplă la ecuator. 

Andrei s-a adăpostit iute sub acoperişul turnului în formă de 
piramidă, ce marca intrarea într-o veritabilă cetate a zeului 
Vişnu. In semiobscuritatea încăperii descoperi curând doi 
credincioşi, despuiaţi, acoperiţi doar la brâu cu o cingătoare albă 
de bumbac, ce-l scrutau bănuitor, cu ochi tăioşi. De sub 
turbanele lor meşteşugit încolăcite în jurul capului. Spre bucuria 
lui, potopul ecuatorial încetă repede, tot atât de subit precum 
începuse. 

Soarele s-a ivit din nou fierbinte, dând şi mai multă strălucire 
splendidei „Banga Raya”, floarea naţională a Malayei, ce 
îmbrăca elegant, ca un covor viu, spaţiile dintre zidurile 
concentrice ale pagodei. Vegetaţia crudă, poleită, în irizaţii 
argintii. Rădea proaspătă cerului ireal de senin şi de albastru. 

Bucuros că scapă de privirile duşmănoase ale bigoţilor din 
tumul pagodei, Andrei îşi continuă drumul. Traversă un pod larg 
peste râul Singapore şi intră în cartierul North Boat Quay. O 
stradă, în pantă repede, îl purtă drept spre portul vechi, la 
danele căruia o puzderie de kapaluri, un fel de corăbii cu prova 
plată, aşteptau cuminţi să fie încărcate de sutele de hamali 
voinici, cu baloturi uriaşe de bumbac, butoaie cu unsoare, saci 
cu orez, legături grele de cauciuc crud, munţi de trestie de 
zahăr, lăzi de lemn, conţinând cine ştie ce mărfuri scutite de 
vamă. Oamenii se mişcau ritmic, în două rânduri paralele, 
purtând în spate incredibile greutăţi, ca furnicile în şir, 


murmurând un cântec lent, sufocaţi în miasme grele de peşte, 
petrol şi ulei de soia, emanate cine ştie de unde. 

Andrei urmări o vreme legănatul hamalilor, convins că 
niciodată nu va putea atinge performanţa acestora, socotind că 
fiecare dintre ei, o adevărată macara vie, ducea cu uşurinţă 
peste o sută de kilograme. Işi luă deci gândul de a-şi oferi 
braţele ca hamal, colindând pe chei mai departe, spre Telok 
Ayer, portul vaselor mici, în speranţa că va găsi un loc de 
marinar într-un echipaj incomplet. Cheiurile erau înţesate cu 
cabotiere, motonave de câteva mii de tone, mineraliere de tonaj 
redus pentru cărbuni şi iahturi de plăcere, purtând toate 
pavilioanele posibile. Andrei se învârti pe dane, tot întrebând 
ofiţerii şi nostromii de pe vase dacă n-au nevoie de el. Eşec 
total. Obosit şi îngrijorat de soarta sa, care nu i se arăta prea 
îmbucurătoare, a căzut frânt pe un butoi de metal. 

Ziua era pe sfârşite. Cerul, la început perfect albastru, îşi 
schimba vertiginos culoarea, devenind roz, apoi roşu, învăluind 
oraşul, discret şi feeric. 

Zgârie norii cu zeci de etaje, cutii dreptunghiulare izbucnite 
dintre miile de temple şi clădirile somptuoase ale centrului 
metropolei, păreau vopsite toate de o pensulă uriaşă într-un 
verde oliv. Firmamentul ceresc se polei apoi în străluciri aurii, 
mărginit de umbrele nopţii ce se aşterneau pe mare în 
degradeuri ruginii. Ascuns după cortina portocalie a norilor 
subţiri, soarele licărea fin, incendiind la orizont valurile negre, cu 
scântei purpurii, amintind de pânzele marilor maeştri flamanzi. _ 

Andrei nu avea ochi pentru acest mirific decor al naturii. Il 
interesa mai mult, acum, cu totul altceva. Acest altceva se afla 
drept în faţa sa. Era un vas poştal, vopsit tot în galben, legat la 
chei. Doi marinari, unul pe punte, celălalt jos, în mijlocul 
drumului, sporovăiau, strigând cât îi ţinea pieptul, spre a se auzi 
reciproc, în vacarmul macaralelor din jur. _ 

— Măi Harry, să nu te îmbeţi iar, urla cel de pe navă. In zori 
ridicăm ancora şi n-o să-ţi fie bine. 

Harry, un individ deşirat, slab, numai oase, pe care nu le 
puteau ascunde bluza ponosită, în dungi alb-albastre, şi nici 
pantalonii largi din bumbac cafeniu, necălcaţi, peticiţi la spate 
cu bazoane caraghioase din piele neagră, ridică mâinile, 


aruncându-şi capul spre cer, într-un gest caraghios de pioşenie 
prefăcută. 

— Domnul va fi cu mine, hodorogi el, făcând pe sfântul, 
închinându-se de zor ca o babă bigotă, continuându-şi jocul cu o 
reverență îndoielnică, din care ieşi cu destulă greutate, 
bălăbăânindu-se. 

— Uşurel, uşurel, să nu te răstorni, mititel u le, îl povăţui 
marinarul rămas pe navă, izbucnind în râs. Văzându-şi amicul 
atât de strâmtorat de efortul depus. Lasă-te de reverențe, 
adăugă. Doar n-ai vrea să te cred urmaşul lui Henric 
Navigatorul. Şi apoi, nu cumva să păţeşti vreo belea, tot 
îndoindu-ţi cocoaşa. 

Uşor ofensat de lipsa de credit care i se acorda, Harry se 
răzbună, scoțând limba, cu neruşinare. 

— Aveam de gând să trag o duşcă în cinstea ta, dar n-am s-o 
mai fac, drăguţule. M-am supărat. Făcu el cu ochiul, 
dezminţindu-şi astfel spusele. 

— Asta-i în avantajul tău, băiete. Câştigi o şansă să te întorci 
pe vas, la timp. 

— Atâta pagubă dacă „Chung Khiaw” o să ajungă la Madras 
fără mine, răcni, salutând şugubăţ cu două degete, la baretă. 

Ascultând acest dialog purtat în gura mare „lui Andrei îi veni o 
idee. Dacă beţivul de Harry nu se înapoiază, vasul din faţa sa va 
porni la drum cu un om lipsă în echipaj. Prin urmare, dacă el va 
fi la bordul navei în larg, căpitanul îl va angaja bucuros. Şi dacă 
totuşi Harry revine înainte de ridicarea ancorei, ce-i vor putea 
face unui pasager clandestin, decât să-l pună la muncă şi să-l 
debarce la destinaţie? De fapt el asta şi dorea. Mulţumit de 
planul său, Andrei s-a ascuns după butoi, pândind un moment 
prielnic spre a se strecura nevăzut pe punte. De data aceasta 
norocul începea să fie de partea lui. Cum se întâmplă la ecuator, 
noaptea s-a instalat iute. Marinarul de cart a intrat în cabina de 
comandă, spre a aprinde luminile de bord, moment pe care 
Andrei nu l-a pierdut, spre a se urca, cât putea de repede, pe 
vas. Ajuns sus, a ochit barca de salvare. Desfăcu o cataramă şi 
alunecă sub prelată ca o umbră, fără a uita să prindă la loc 
cureaua. Culcuşit pe fundul bărcii, stătea nemişcat, aproape 
ţinându-şi răsuflarea, spre a nu fi cumva descoperit. Orele 
treceau greu. Nu-i era nici foame, nici sete. Doar o teribilă 


oboseală îi moleşea trupul şi-i închidea pleoapele. Încercă 
zadarnic să nu adoarmă. Somnul era însă irezistibil. 

S-a trezit când soarele era la amiază. Mai bine spus l-au sculat 
marinarii, într-un mod nu prea delicat, atunci când l-au 
descoperit în barcă, aruncând în batjocură peste el, o găleată cu 
apă. 

— Hei, tu. Cine naiba te-a adus aici? Se oţări la Andrei 
secundul vasului, un bărbat roşcovan, ou nasul borcănat. 

Zărindu-i faţa de clovn, pe Andrei îl apucă râsul. 

— Ce te hlizeşti, mă? la lasă că-ţi piere ţie veselia, îl ameninţă 
ofiţerul. Marş de acolo, haimana, ordonă cu glas tunător, 
înroşindu-se de furie. 

Andrei sări, ca o pisică, din barcă, drept în faţa secundului, 
care, înşfăcându-l de guler, îl târî la căpitan. Spre deosebire de 
ajutorul său, acesta se dovedi mult mai înţelegător, nu de alta, 
dar Harry se ţinuse de cuvânt şi trăsese chiulul la apel, zăcând 
probabil beat mort în cine ştie ce speluncă din port. Aşa că, 
pasagerul clandestin era bine-venit la bord, spre a completa 
echipajul şi aşa destul de puţin numeros. 

Noul marinar a primit sarcina să spele punţile şi să ajute la 
bucătărie, treburi deloc plăcute, nici uşoare, mai cu seamă pe 
un vas vechi şi lipsit de instalaţii, cum era „Chung Khiaw”. 
Oricum, Andrei le executa conştiincios, cu tragere de inimă, 
convins că astfel îşi achită costul călătoriei, atrăgându-şi cu 
încetul bunăvoința căpitanului. Dar prietenul lui cel mai bun 
rămânea bătrânul Li, bucătarul chinez, al cărui ajutor devenise 
şi care-l apăra mereu de furia secundului, un om pe care zi de zi 
echipajul începuse să-l deteste. 

Când îl. Vedea pe Andrei supărat, Li avea pentru el, 
întotdeauna, de spus câte o veche parabolă chinezească, pe 
care i-o povestea serios, lăsând ea tâlcurile adânci ale acesteia 
să decanteze în sufletul tânărului său prieten înţelepciune şi 
virtuţi. 

— Tu, Andrei, îl povăţuia bătrânul, nu pune la inimă răutăţile 
omeneşti. Să te gândeşti mereu că asupritorul, când face răul, 
şi-a pierdut de fapt respectul faţă de el însuşi. Or, dacă singur se 
batjocoreşte, merită disprețul. 

— Nu, Li. Eu socotesc că nedreptatea cere răzbunare. 

— Vrei să spui îndreptare, probabil. 


— E acelaşi lucru. 

— Ehei, tinereţea, năvalnica, dânsa te îmboldeşte să vorbeşti 
astfel. Răzbunarea, dragă Andrei, presupune mânia şi pedeapsa. 
Omul înţelept, dacă are ceva de obţinut, mai ales dreptatea, va 
izbândi cu chibzuinţă, răbdare, modestie şi, dacă vrei, cu 
şiretenie. Eu aşa fac în viaţă; luând ca pildă faptele împăratului 
Yao şi ale dregătorului său Kao-Yao Ai auzit de întâmplările 
acestora? 

Bineînţeles, Andrei nu auzise niciodată despre împăratul Yao 
şi asta ştia prea bine isteţul chinez. Dar el se juca un pic, 
aţâţând interesul tânărului; făcându-l curios. Li se prefăcea că 
nu observă nerăbdarea acestuia, rămânând tăcut, cu parabola 
neîncepută. 

— Hai odată, spune ce naiba a păţit împăratul acela al tău, îl 
îmboldi, nerăbdător, Andrei. 

Li, privindu-l pe sub sprâncenele subţiri, nu se lăsă rugat prea 
mult. 

— De mult de tot, în China domnea împăratul Yao, începu Li. 
Era un om înţelept şi modest. Până într-atât îi erau de mari 
virtuțile încât dacă vedea un flămând, el socotea că omul a 
rămas nemâncat deoarece împărăţia nu-i bine ocârmuită. Dacă 
cineva îngheţa de frig, Yao tot el se da vinovat. Chiar şi când 
vreun netrebnic făcea o crimă, împăratul se considera autorul ei 
moral. Cât era el de împărat, Yao mânca şi bea din vase de lut, 
purta îmbrăcăminte aspră din cânepă şi ducea o viaţă care nu 
putea fi asemuită nici măcar cu cea a săracilor. Yao era slujit cu 
credinţă de Kao-Yao, un dregător cu faţa de culoarea 
dovleacului jupuit de coajă, care avea în loc de gură, un cioc de 
pasăre. Porunca împăratului fost ca el să judece nedreptăţile şi 
să le îndrepte, ferindu-i pe oameni de răzbunări, care 
întotdeauna aduc după sine tot răzbunări. Kao-Yao a dat ordin 
să se facă o clădire, pe care oamenii au numit-o, nu se ştie 
pentru ce, Sala Tigrului Alb. Aici se adunau împricinaţii în faţa 
dregătorului. Kao-Yao ţinea la el pe berbecul Sechjai. Acesta 
avea un singur corn, patru picioare de urs şi corpul acoperit cu 
blană verde. Sechjai era un animal iscusit. Când oamenii se 
certau în faţa lui, el împungea pe cel vinovat. Când vedea o 
nedreptate, înţepa pe asupritor. La judecăţile din Sala Tigrului 
Alb, atunci când Kao-Yao se îndoia de vinovăția cuiva, poruncea 


lui Sechjai să împungă, iar berbecul se ducea imediat şi înfigea 
cornul în cine trebuia să dea socoteală. Astfel nedreptăţile şi 
răzbunările s-au împuţinat pe pământ, dar ele au dispărut cu 
totul în al şaptezecilea an al domniei împăratului Yao, când i-a 
fost adusă în dar pasărea Chung-ming. Aceasta arăta ca un 
COCOŞ, cu ochi dubli, dar care putea să se bată chiar cu cele mai 
fioroase fiare ale pădurii. Când Chung-ming se afla într-un loc 
oarecare, acolo nedreptatea, mârşăvia şi năpasta nu se 
atingeau de oameni.. Astfel, aceste răutăţi au dispărut cu totul 
de pe pământ. Dar, într-o zi, lui Chung-ming i-a venit vremea să- 
şi schimbe penele. Şi-a luat zborul şi a plecat. Imediat 
nedreptăţile s-au înmulţit, cu toată judecata dreaptă a lui Kao- 
Yao, ajutat de berbecul Sechjai. După un an, pasărea Chung- 
ming s-a reîntors. Şi iarăşi au dispărut răutăţile. Oamenii, de 
bucurie, o hrăneau cu pastă de jad, ca să o reţină la ei. Insă 
Chung-ming a plecat din nou când i-a venit sorocul. Aşa s-au 
repetat lucrurile câţiva ani la rând. În cele din urmă, Chung- 
ming a încetat să mai sosească, deşi oamenii o aşteptau 
nădăjduitori cu casele măturate şi împodobite.. Nedreptăţile 
iarăşi au apărut, iar pământenii, ca să se ferească de ele şi de 
răzbunări, au început să cioplească în lemn chipul păsării 
Chung-ming, atârnându-l în curţi. Aceasta-i parabola împăratului 
Yao. 

— Mi-a plăcut, bătrâne, dar eu nu am o pasăre Chung-ming ca 
să mă feresc de mârşăviile secundului. 

— Nu-i nimic. Găsim, noi o bucată de lemn undeva pe nava 
aceasta. 

— Ce vrei să spui cu asta? Nu cumva mă pui să cioplesc 
pasărea aceea a ta? 

— Incearcă, prietene. 

Andrei l-a privit într-un fel ciudat, fără să scoată un cuvântA 
doua zi de dimineaţă s-a împiedicat de ceva în bucătărie Când 
şi-a aruncat ochii să vadă ce-i stătea în cale, a descoperit un 
crâmpei de lemn de salcie atâta doar cât să facă cu briceagul 
din ea o pasăre. Bineînţeles nu-i era deloc greu să priceapă cine 
regizase toată întâmplarea. ÎI bănuia pe Îi, urmărindu-l de 
undeva din apropiere, savurând efectul întâmplării pusă la cale 
de el. 


— leşi afară, bătrâne, nu te juca de-a ascunselea cu mine, 
pofti pe chinez să iasă din ascunzătoare. 

De după uşa întredeschisă a cămării îl surprinse chicotind. 

— Crezi cumva că nu-ți ajunge lemnul? îl auzi Andrei pe 
chinez, glumind. 

Bucata de lemn se dovedi, în următoarele zile, îndestulătoare, 
aşa cum avea să-i dovedească Li. Acesta ciopli cu răbdare, 
folosind doar cuţitele bucătăriei, o pasăre, aşa cum şi-o 
închipuia el pe Chung-ming. Era ca o găină caraghioasă, cam 
ciufulită, cu cap rotund, pe creştetul căreia patru găuri simetrice 
închipuiau ochii. Andrei, când văzu opera bătrânului său prieten 
încheiată, abia îşi stăpâni râsul. Dar niciun muşchi nu i se clinii 
pe faţă, de teamă să nu-l jignească pe Li, al cărui talent 
sculptural lăsa oricum de dorit, bătrânul prinse pasărea cioplită 
undeva deasupra uşii bucătăriei. 

— Asta ne va feri de răutăţile secundului, spuse convins, 
admirându-şi sculptura. 

Andrei nu comentă în niciun fel părerea bătrânului, găsindu-l 
demodat şi superstiţios. 

În timpul acesta, „Chung Khiaw” îşi vedea de drum, fără nici e 
abatere. După ce au străbătut în toată lungimea ei strâmtoarea 
Malacca, făcând doar o mică escală la George Town, în Malaya, 
pentru completarea rezervei de carburanţi, nava şi-a reluat 
cursul, cu direcţia insulele Andaman. 

Vremea era minunată. Marea, calmă şi albastră, unduia în 
reflexe vineţii sub bătaia unui vânt moderat şi plăcut, aproape 
ciudat pentru latitudinea sudică de 10 grade, de-a lungul căreia 
navigau de două zile apoi căpitanul ordonă o întoarcere de 75 
de grade spre nord şi „Chung Khiaw” pomi ţintă, cu toată viteza, 
în direcţia Port Blair, din Andamanele de Sudan acest timp 
secundul devenise tot mai nesuferit, găsind pretext în orice 
pentru a pedepsi echipajul cu ore suplimentare de corvoadă, 
hotărâte de el fără ştirea căpitanului. Maşinistul Stolz, un 
austriac slăbănog, dar vânjos, a fost prima victimă a secundului, 
care căşună pe el cu inspecția motoarelor. Cum vizitele 
secundului în sala maşinilor se succedau adesea din oră în oră, 
era imposibil să nu găsească o pată de ulei chiar atunci căzută 
şi evident neştearsă sau o graniţă rămasă pe undeva, tot 


"i 


atâtea. Motive pentru majorarea orelor suplimentare de lucru 
gratuit. 

Stolz, fire de neamt, corect, nu s-a plâns, dând dreptate 
secundului care mereu îl găsea în neregulă. Numai că, într-o 
bună dimineaţă, s-a dumirit că ofiţerul îl persecută şi înfuriindu- 
se i-a trântit un pumn peste nasu-i caraghios, lăsându-l lat» 
Secundul şi-a revenit cu greu, s-a ridicat ameţit şi s-a închis în 
cabina lui. La amiază, când toată lumea era la masă, ofiţerul l-a 
pârât căpitanului. Ce putea face acesta într-un caz atât de grav 
de indisciplină? 

— Este adevărat, Stolz, ce se spune aici? 

Maşinistul deveni livid. 

— Da, domnule, dar am fost provocat, se apără el. 

— Acest argument nu este prevăzut în regulament şi nu-l pot 
lua în seamă. 

— Mă persecută de mult, domnule şi nu ştiu pentru ce. 

— Stolz, ajunge, dacă te simţeai nedreptăţit trebuia să-mi 
raportezi, nu să-ţi faci dreptate după capul tău. Doar nu suntem 
o turmă, băiatule. Nu am ce face. Regulamentul este valabil 
pentru noi toţi. Aşa că, de astă-seară, vei fi închis pentru 
răzvrătire... 

— Domnule căpitan... 

— Gata, am terminat. 

Secundul rânji satisfăcut. 

— Propun să treacă Bill în sala maşinilor. A mai lucrat ca ajutor 
de mecanic, spuse el, aşa, ca şi cum ar fi fost în afară de tot ce 
se petrecuse. 

Căpitanul cumpăni o clipă propunerea şi o aprobă. Bill, în 
capătul opus al mesei, zâmbi satisfăcut, parcă aşteptându-se la 
o asemenea promovare. 

Curând au apărut la orizont insulele Andamanau ancorat la 
Port Blair, trăgând la chei între două vase militare sub pavilion 
indian. 

Andrei, pe punte, privea curios, împreună cu Li, siluetele sobre 
ale navelor vopsite gri-verzui, cu pete vineţii, din vârful 
catargelor până la linia de plutire, curate, lucitoare, ca şi cum ar 
fi fost scoase dintr-un bidon cu lac. 

— Curios, mormăi bucătarul. Cărui fapt să-i datorăm o 
asemenea companie soldăţească? 


— Poate nenorocitului de Stolz. Cine ştie ce or fi înţeles cei din 
port? Cred, pesemne, că tot echipajul s-a răzvrătit. Mai ştii? 

— Sunt prea bătrân să cred o asemenea istorie. Fii tu sigur, 
dacă s-ar fi mirosit o revoltă la bord, veneau ei în larg după noi, 
nu noi la cheiul militar. Ascultă-l pe Li. Să nu mai vorbim despre 
asta. Sunt lucruri care nu se mărturisesc. Mai bine laşi pe alţii să 
ghicească. Cuvintele pot să te ridice, sau să te piardă. Şi odată 
rostite, nu le mai poţi întoarce în tine. 

Trei sferturi de oră mai târziu, Stolz a fost ridicat de doi 
poliţişti. Nimeni nu a văzut tristul grup, arestarea maşinistului 
trecând neobservată de echipajul lui „Chung Khiaw”, acesta 
fiind ocupat cu încărcarea câtorva zeci de lăzi metalice grele, 
aduse chiar lângă vas cu un camion păzit de Jandarmi. Operația, 
supravegheată direct de căpitan şi secund, nu era o treabă chiar 
atât de uşoară, deoarece lăzile trebuiau transportate în braţe şi 
depozitate cu grijă într-un compartiment blindat din cală, 
rezervat în general transportului obiectelor de valoare. Sigur că 
o astfel de treabă a Intrigat imediat pe toţi marinarii, conţinutul 
lăzilor rămânând o enigmă. 

La scurtă vreme după ridicarea ancorei din Port Blair, s-a 
zvonit că noua încărcătură era, de fapt, muniţie, ceea ce a 
născut o teribilă îngrijorare. Andrei a auzit povestea de la 
japonezul Kenzo, un tip scund, cu braţe lungi şi faţă de gibon, 
scăpat parcă din jungla Sumatrei, oricând gata să creadă orice, 
naivitate care-l oferea mereu ca victimă tuturor şugubeţilor. 

Când i-a spus lui Li ce se vorbea între marinari, acesta a dat 
gânditor din cap: 

— Să cugetăm, copile, căci gândirea este cheia comorilor. Eu 
zic să judecăm rânduiala faptelor, ţinând seama de toate 
împrejurările. 

— Anume, ce? 

— Crezi tu că gloanţele se transportă cu un hodorogit de vas 
poştal ca al nostru? Atunci ce treabă ar mai avea militarii? Ei, 
frământă-ţi mintea. Hai, întrebarea este scula înţelepciunii. 

— Ai dreptate, Li. Dar atunci ce ar putea fi în lăzi? 

— Dacă în ele nu este un conţinut primejdios pentru noi, la ce 
ar folosi să ştim? Să zicem că sunt acolo bani, ori perle, sau 
pietre preţioase. Ei şi? Am fi noi oare atunci mai bogaţi sau mai 
isteţi? Poate sunt acte. Or, mai ştiu eu ce. Lasă-l pe neghiobul 


de Kenzo să afle. Tu vino să-mi ajuţi. Acum se face ora mesei şi 
oalele nu sunt la fiert. 

Andrei găsi logica bătrânului chinez fără cusur. Aşa că, 
întovărăşindu-l în bucătărie s-a aşezat vârtos pe treabă, urmărit 
de surâsul încurajator al acestuia. Când mâncarea a fost gata, a 
pus mâna pe o tigaie şi bătând în ea cu o lingură de lemn, a 
chemat la masă marinarii, care de îndată se aruncară înfometați 
pe castroane, înfulecând în tăcere o tocană iute de batate, în 
care pluteau bucăţi de carne conservată. Erau cu toţii în jurul 
mesei, cu excepţia lui Sari, un tânăr indonezian cu ochi de foc, 
rămas la timonă, căruia Andrei îi duse, într-un sufertaş, porţia 
cuvenită. 

— Măi, tu spune-mi drept, cu ce carne a făcut Li scârboşenia 
asta? întrebă Sari bănuitor, mirosind în gamelă. Nu cumva a pus 
în ea pulpa aceea sărată de porc bâzâită de muşte? 

— Cum îţi trece aşa ceva prin cap, Sari? Pulpa o să i-o dea 
friptă secundului. 

— Ha, ha, bine-mi pare, merită. Dor nu cumva mă minţi? 

— Eu? De ce aş face-o? Ce, tu eşti Kenzo? 

— Asta aşa-i, se umflă gâdilat în amorul propriu matelotul. 
Pentru că nu mă minţi, îţi dau să ţii timona cât timp mănânc, 
continuă el, predând roata cu cavile în mâinile lui Andrei care, 
fără emoție, se aşeză băţos la post. 

Strângea timona, nu ou frică, ci cu acel sentiment de 
curiozitate pe care îl dă orice gest făcut pentru prima oară. Se 
simţea puternic, zeu olimpian şi, într-un fel, mândru că putea 
manevra, după voie, o navă ce i se supunea docilă şi blândă, ca 
un câine credincios. 

— Priveşte drept înainte şi nu mişca timona, îl instrui Sari. 
Dacă vezi ceva pe mare, anunţi pe „domnu' căpitanu”. Şi asta 
este treaba timonierului, ai înţeles? Ce zici? Nu cumva zăreşti la 
orizont un superpetrolier? Glumi indonezianul, zâmbind larg, cu 
ochii în gamela din care tocana aproape dispăruse. 

— Ba, chiar văd, Sari. 

— Mai taci, şmechere. Uită-te mai bine, nu observi un 
portavion? Continuă indonezianul pe acelaşi ton şugubăţ. 

— Portavion, ne-portavion, ceva este în faţa noastră. Vino să 
vezi. 


— Măi Andrei, dacă mă minţi şi nu mă laşi să termin în pace 
mâncarea, o păţeşti. 

— Treaba ta, dar acolo, la orizont, se mişcă ceva. 

— Afurisit mai eşti. Lasă că-ţi arăt eu ţie! Se înfurie Sari, 
aruncând gamela goală — care oricum nu-i mai folosea — şi se 
repezi la timonă. 

Scrută zarea, cu palma dreaptă streaşină. 

— Ai dreptate, confirmă el, după o scurtă inspecţie a 
orizontului. Trebuie să fie un velier — o joncă. Dar ce naiba 
caută pe aici, atât de departe de țărm? 

— Cum arată o joncă, Sari? 

— Ce să spun? Ca un fel de şalupă mare, pescărească, din 
lemn, cu coca burduhănoasă. O corabie, frate, asta-i. Joncile au 
două catarge. Pe cel înălţat chiar la mijlocul navei stă o velă, 
întărită cu nervuri, aducând cu o aripă de liliac. La prova, cât 
mai în faţă posibil, este catargul mic. Joncile japoneze şi coreene 
ridică pe acest arbore o trincă, o velă pătrată, deci. Cele 
chinezeşti, o pânză întărită cu nervuri care seamănă cu un 
evantai desfăşurat. Cabina echipajului se află sub punte, la 
prova. Pupa este mai înaltă. Din ea iese cârma, manevrabilă ca 
la şalupe, cu o pârghie. iți dai seama, frate, de ce muşchi ai 
nevoie pentru asemenea sculă idioată? Am navigat cândva cu o 
joncă. Tremura şi hâţâna pe valuri precum găoacea Hinei 
zvârlită pe ocean de îmbufnatul Tiniran. 

— Ce poveşte-mi spui, Sari? 

— Vorbe de-ale mele. Aşa am auzit şi eu de la tata, că oceanul 
este stăpânit de zeul Tiniran, pe care pluteşte zeiţa Hina. Din 
sânul acesteia se zice că au ieşit toate pe lume. Dar eu nu cred 
în basmele marinăreşti. Cât priveşte joncile, cum îţi spun, sunt 
tare afurisite, dar grozav de stabile. Rar se aude de câte una 
dată la fund pe timp de furtună. Doar dacă o prinde un uragan 
mai grozav. 

— Cred că, având vânt bun, o asemenea corăbioară zboară, 
nu altceva. 

— Asta aşa-i. Joncile sunt foarte iuți. Am citit undeva că, în 
urmă cu mii de ani. Marinarii chinezi au trecut Pacificul cu ele, 
ajungând până în America de Sud. Dar să lăsăm vorba şi să-l 
anunţăm pe.. Domnu’ căpitanu”. 


Comandantul sosi imediat, însoţit de secund, care îl urma ca o 
umbră. Amândoi, privind cu luneta, au confirmat observaţia lui 
Sari. Era într-adevăr o joncă. 

— Nu văd pavilionul, murmură înciudat căpitanul. 

— Ce te poţi aştepta de la nişte pârliți de pescari? îl linişti 
secundul. Or fi toţi beţi. Numai de pavilion nu le arde. 

— Ştiu eu? replică gânditor căpitanul. Prin zona asta a mării te 
poţi aştepta la orice. 

— La ce vă gândiţi, domnule? 

— Doar ştii ce avem în cală. 

Andrei şi Sari se priviră drept în ochi, ciulind urechile, în 
speranţa că — în sfârşit — vor afla enigma lăzilor de metal. Dar 
căpitanul amuţi. 

— Tu ce cauţi aici? se oţări el la Andrei. La treabă! Sari, să nu 
slăbeşti din ochi jonca şi ţine direcţia bine, ordonă el. Cum ţi se 
pare ceva suspect, cheamă-mă imediat la timonerie. 

Toată ziua, jonca a rămas la orizont, aşa că nici Raman, 
indianul ce se pretindea urmaş de rajah, şi nici grasul de 
Larssen, un norvegian molatec şi tăcut, care au urmat în cart, 
nu au avut ce raporta. Tocmai se pregăteau să ia masa de scară 
când, deodată, motoarele vasului, icnind neregulat de câteva 
ori, au sfârşit prin a se înţepeni. Cu toţii au rămas pironiţi 
locului. O pană în mijlocul mării? Ca la o comandă, întregul 
echipaj, cu căpitanul în frunte, s-a repezit grămadă în sala 
maşinilor. Nu se auzea decât clinchetul valurilor lovite de corpul 
metalic al navei, care plutea ca o jucărie stricată, în voia 
vântului. 

— S-au gripat pistoanele, îşi dădu cu părerea Bill, spre 
consternarea celorlalţi. 

— Asta ar însemna o zi întârziere, până remediem 
defecţiunea, socoti căpitanul. 

— Să nu ne îngrijorăm. Am mai trecut noi prin asemenea 
situaţii, făcu secundul. O pană era de aşteptat la rabla asta de 
cabotier. 

— Nu vorbi aşa, se supără căpitanul. Motoarele au fost 
revizuite la plecare. Nu văd cauza pentru care s-au gripat 
pistoanele. Numai dacă Bill a uitat să greseze punctele de 
ungere la motoare. 


— Vai, domnule căpitan, sări secundul. Nici vorbă, eu l-am 
verificat personal. A făcut treaba conştiincios. Motoarele sunt 
vechi. Asta este. Dar să lăsăm lucrurile aşa până mâine 
dimineaţă. Odihniţi, vom vedea cu alţi ochi situaţia. Ce spuneţi? 

— Ştiu eu, poate ai dreptate, se învoi, în cele din urmă, 
căpitanul. 

— Fiţi fără teamă, adăugă secundul. Rămân eu de veghe toată 
noaptea. Ceilalţi să se culce. Incepând cu zorile o să avem ceva 
de lucru. 

Căpitanul îi mulţumi pentru gest, fără să  bănuiască 
adevăratele intenţii ale ajutorului său, ordonând stingerea. Cu 
toţii s-au grăbit să pună capul pe pernă, intuind corvoada care îi 
aştepta a doua zi. După câteva minute, în cabina echipajului, 
sforăieli teribile erau semnul sigur că toată lumea dormea. 

CAPITOLUL 6 

De Andrei nu se lipea somnul. Gândul îl purta mereu la 
enigmatica joncă, încercând să facă o legătură între apariţia 
ciudată a corăbiei şi cele spuse de căpitan, în timonerie. Nu 
găsea niciun fir, însă cert, ceva nu era în regulă. O vreme 
ascultă corul sforăielilor, invidiind pe toţi ceilalţi ce trăgea u la 
aghioase, nemişcaţi ca nişte buşteni. Chiar şi Li, care de obicei 
dormea ca un pui de găină, horcăia sacadat, aidoma unui motor 
hodorogit de pompă, ceea ce avu darul să-l intrige. Ce să fie cu 
ei? Sări din hamac şi zgâlţâi cu putere pe Raman, care aproape 
se sufoca, răsuflând greu, ca şi când ar fi avut o greutate pe 
piept. Urmaşul rajahului nici pomeneală să-şi schimbe poziţia, 
visând poate cine ştie ce comori pierdute de strămoşii lui. 
Repetă mişcarea cu grăsunul de Larssen, dar şi acesta zăcea 
răsfirat, cu gura larg deschisă, prin care şuiera ca un samovar 
sub presiune. Nici Sari, nici Kenzo, nici chiar Li nu s-au clintit, cu 
toate încercările lui disperate de a-i trezi. Era clar, se petrecuse 
ceva cu ei. Un gând ascuţit îl chinui. Nu cumva luaseră cu toţii 
haşiş? Dar când să fi făcut asta? Doar fuseseră mereu împreună, 
iar de vicioşi, nu-i ştia. Descumpănit se îndreptă spre uşa 
cabinei, cu gând să-l anunţe pe căpitan de toată păţania. Abia 
atunci constată că Bill, care-şi avea culcuşul într-un hamac 
lângă intrare, lipsea de la locul său. Işi spuse că, probabil, u 
rămas în sala maşinilor şi, deschizând uşa, dădu să iasă. Dar, pe 
scările înguste de metal, auzi oameni tropăind. Glasuri 


necunoscute se apropiau. Speriat făcu doi, trei paşi înapoi şi se 
ascunse după luda cu piese de schimb, aşezată în capul 
culoarului, aşteptând să priceapă ce se petrecea pe vas. 
Curiozitatea i-a fost imediat satisfăcută. Văzu patru indivizi, cu 
revolvere în mâini, conduşi de secund şi de Bill, năvălind în 
dormitorul echipajului. Fără nicio vorbă aceştia au legat de 
mâini şi de picioare pe toţi marinarii din hamace. Apoi au 
cotrobăit prin toate ungherele, adunând cuţitele, bricele, 
bricegele, orice obiect care ar fi putut servi ca armă cuiva. Când 
operaţia a fost gata, la comanda secundului au ieşit repede 
afară. BiU trânti uşa şi o încuie, băgând cheia în buzunarul de la 
spate al pantalonilor. Peste câteva minute, Andrei auzi, cu 
stupoare, motoarele vasului duduind, în cadenţa lor normală. 
Nu-i trebui prea mult să-şi dea seama că vasul fusese capturat 
de pirați, evident în cârdăşie cu secundul şi cu Bill, care 
înscenase, desigur, povestea cu pistoanele gripate, din moment 
ce nava mergea acum cu toată viteza, fără a fi nevoie de 
repararea maşinilor. Dar cum au ajuns tâlharii pe „Chung 
Khiaw”? 

Rămase un timp acolo, după ladă, chibzuind ce avea de făcut. 
Deocamdată, hotărî că lucrul cel mai bun era să cerceteze 
îndeaproape situaţia în care se aflau. Bineînţeles, nu se putea 
bizui decât pe el, deoarece marinarii ceilalţi încă dormeau iar pe 
deasupra şi închişi. Cât despre căpitan, nu-şi făcea nicio iluzie, 
de vreme ce nu se vedea nicăieri. Fără doar şi poate împărtăşea 
şi el, cine ştie pe unde, soarta propriului echipaj. Aşadar, era 
singur în faţa primejdiei. Se strecură uşurel până pe punte, 
atent să nu facă niciun zgomot. Dinspre pasarelă se auzeau 
hohotele piraţilor. Andrei ascultă cu atenţie, spre a se convinge 
că era singur. Ocoli întregul vas, până la pupa. Nimeni. Realiză 
că toţi nemernicii se cuibăriseră în camera hărților. Într-un fel, 
se simţea mai uşurat. Deocamdată, deoarece era sigur că atunci 
când vor descoperi că rămăsese liber la bord nu vor întârzia să-l 
caute prin toate ungherele, până vor da de el. Prin urmare, 
trebuia să găsească un loc sigur unde să se ascundă. Trecu în 
revistă toate colţişoarele navei. Cum le cunoştea el, de bună 
seamă le ştiau atât Bill, cât şi secundul dezamăgit, se aşeză pe 
un balot şi-şi prinse capul în mâini. Dar sări imediat în picioare, 
surprins. In spatele cabotierului alerga jonca. Nu cumva vor fi 


salvaţi de echipajul corăbiei ajunsă în preajma lor, cine ştie 
cum? Alergă până la pavilionul navei, căutând cu înfrigurare să 
se facă observat de pe joncă. 

Pe corabie nicio mişcare. Pânzele erau strânse şi ea alerga 
jucăuşă pe valuri, remorcată de cabotier cu o parâmă groasă, de 
cânepă. Prin urmare, piraţii sosiseră cu velierul. Socoti că, dacă 
aceştia nu au renunţat la joncă, probabil au de gând să o 
folosească într-un fel. Era posibil ca ei să păstreze jonca pentru 
a arunca într-însa echipajul lui „Chung Khiaw”, părăsindu-l apoi 
în mijlocul mării. Ideea îi păru nelogică. În definitiv, la ce să-şi 
mai complice treburile, când puteau prea bine să ucidă 
marinarii, câte unul, scăpând de toţi, fără urme? Altceva trebuia 
să fie la mijloc. Mai curând le trebuia corabia spre a se face 
nevăzuţi, după ce vor jefui nava poştală. 

Hotări pe loc să dejoace acest plan, dacă el exista cumva. 
Fără a pregeta se prinse ca o maimuţă de odgon, lăsându-se 
uşor să coboare până la joncă. Drumul a decurs fără peripeții, 
Andrei fiind de mult obişnuit cu asemenea exerciţii, pe care le 
făcea mai mereu în sala de gimnastică a colegiului din Taronga. 

Cu băgare de seamă cercetă puntea, plină cu coşuri goale de 
papură, toate cu un miros greu de peşte încins. Era un aer 
îngrozitor acolo. Tiptil, ajunse la uşa unei cabine strimte. O 
deschise binişor şi constată că, de fapt, se afla la intrarea în 
cală. _ 

Cobori trei, patru trepte, ţinându-şi răsuflarea. Linişte. Işi 
aminti că avea la el o cutie de chibrituri. Scăpără un băț, 
camuflând flacăra cu palma. Nici nu apucă să se lumineze 
cumva încăperea şi din colţul opus se repezi spre el ceva negru, 
mătăhălos. Din instinct, Andrei s-a aruncat la podea, simțind 
cum trece peste el o umbră întunecată. A stat nemişcat câteva 
clipe, amorţit de spaimă. Nu mişca nimic. S-a ridicat binişor în 
genunchi şi a aşteptat în tăcere. Încet, ochii i s-au obişnuit cu 
semiîntunericul din încăpere şi treptat a desluşit obiectele din 
jur. În apropiere stătea masa îngustă, înconjurată de patru bănci 
rudimentare din lemn. În fund, patru paturi suprapuse, două 
câte două. La dreapta, pe perete, câteva vase de bucătărie. In 
stânga, un dulap, deasupra căruia luceau două luminiţe 
galbene. Ce puteau fi? Un mârâit moale îl linişti. Erau ochii 
monstrului care-l atacase, un biet câine, mai îngrozit decât el. 


Cum inspecția putea fi considerată terminată. Andrei trecu din 
nou pe punte. 

Purică totul pe îndelete, descoperind chiar un tesac vechi, un 
fel de sabie scurtă şi lată, cu două tăişuri, lăsată pe butoiul cu 
petrol lampant al bucătăriei. Jonca i se păru o închisoare 
sinistră, un fel de cavou plutitor, în care — dacă piraţii vor obliga 
să intre pe marinarii lui „Chung Khiaw” — niciunul nu va scăpa 
viu. Andrei se cutremură de oroare. In clipa aceea îi veni ideea 
să scufunde jonca. Uşor de spus, dar cum? Explozibil nu avea, 
oa să o arunce în aer. O spărtură nu putea face fără a fi auzit de 
piraţii de pe cabotier. Tocmai era gata să renunţe la plan, când 
zări din nou butoiul ou combustibil. Faţa i se destinse într-un 
zâmbet de bucurie. Va da foc corăbiei. 

De la idee la faptă era doar un pas. Prin urmare, se aşeză 
imediat pe treabă. Tesacul găsit se dovedi de mare ajutor. Cu el 
spintecă fâşii de pânză dintr-o velă, le îmbibă în petrol şi, 
înnodându-le, înjghebă un fel de fitil. Apoi vărsă butoiul ou 
petrol lampant, împrăştiind aproape întreg lichidul pe punte. Din 
cală, un vaiet tânguitor, ca un plânset, îl opri din lucru. Uitase de 
căţel. Putea oare să lase pradă flăcărilor biata fiinţă nevinovată? 

Cobori din nou în cabină. Sărmanul animal, cuibărit într-un 
colţ, privea rugător spre el. 

— Cuţu, cuţu, nu mai plânge, că Andrei nu-ţi face rău. la vino 
tu la mine, căţeluş! Cum te cheamă? Nu ştii? Eu o să-ţi spun 
Rock. 

Câinele parcă l-ar fi înţeles. Făcu doi paşi, neîncrezător la 
început, şi încă doi, lăsându-se în cele din urmă mângâiat pe 
blana lui aspră. Andrei îl luă în braţe, netezindu-i părul, în timp 
ce Rock, ca toţi căţeii din lume, începu să scheaune uşor, 
mulţumit. Ţinându-l la piept, Andrei veni din nou spre punte. 
Puse câinele într-o prelată şi-l legă bine într-însa, fără să-i pese 
de mârâiturile şi scâncetele furioase ale bietului animal ambalat 
ca un obiect oarecare. Apoi îşi aranjă originalul pachet la spate, 
purtându-l în chip de raniţă. Prinse un capăt al fitilului de butoi, 
iar cu celălalt se căţără pe parâma de remorcaj, încolăcindu-l de 
aceasta cu grijă, pe măsură ce înainta spre cabotier. Ajuns pe 
puntea navei, primul gând a fost să-l elibereze pe Rock. Buimac, 
câinele o tuli imediat. Scăpără, repede, câteva bețe şi aprinse 
fâşia de pânză, care începu să ardă imediat. Flacăra se lăsă 


vijelios spre joncă, într-o spirală largă de foc, ajungând în cele 
din urmă pe corabie. Andrei nu aşteptă să vadă ce se va 
întâmpla şi o zbughi ca năluca drept în cămara bucătăriei, 
ascunzându-se după sădi de făină. Curând auzi nişte urlete 
infernale şi tălpile bandei de tâlhari bubuind pe punte Secundul 
înjura teribil, acompaniat de blestemele celorlalţi. Temător, 
Andrei îndrăzni totuşi să privească afară prin uşa întredeschisă a 
bucătăriei.’ Jonca ardea într-o vâlvătaie uriaşă. Piraților nu le 
mai rămăsese decât să taie odgonul de remorcaj şi să 
abandoneze corabia cu care veniseră. 

Din ascunzişul său, Andrei auzea bine ce vorbeau tâlharii. 

— Asta numai idiotul de Bongo a făcut-o, tună secundul. A 
uitat lampa aprinsă în bucătărie. 

— Nu, stăpâne, se apără cel învinuit, un melanezian tuciuriu, 
cu faţa scofâlcită şi părul creţ. Am stins totul! Zeul Ndengai a 
ars jonca. 

— Care Ndengai, nepricopsitule? 

— Oh, nu spune aşa, stăpâne, căci mânia atotputernicului zeu 
pe jumătate stâncă, jumătate şarpe, ne va ajunge. Şi Ndengai 
este veşnic flămând. 

— O fi canibal, mă. Caraghiosule? 

— Taci, stăpâne, zeiţa morţii Ravula se uită la noi. 

— Ce zeiţă vede ăsta? E nebun de legat. 

— Uite sus, pe cer, stăpâne. E acolo. 

— Acolo este luna, nătărăule. 

Bongo, cuprins de o teamă superstiţioasă, o luă la fugă. Spre a 
se ascunde în cală. Unde începu să se vaite, cu glas jalnic, ca o 
bocitoare. 

— Bill, du-te şi dă-i una idiotului să tacă. Ordonă secundul, 
întărâtat la culme, nu atât de urletele sinistre ale 
melanezianului, cât de pierderea joncii. 

Bill nu aşteptă să i se spună a doua oară şi urmarea acţiunii 
sale a fost curând evidentă, pumnul său convingându-l imediat 
pe negru să înceteze. Incidentul fiind încheiat, piraţii au urcat 
din nou în camera hărților, luând cheful de la început, de parcă 
nimic nu se întâmplase. 

Profitând de acest răgaz, Andrei ieşi din ascunzătoare şi 
alergă să vadă ce se întâmplase cu melanezianul. Il găsi la 
capătul scării, spre dormitorul echipajului, plin de sânge. Pielea i 


se zbârci de frică. Bongo zăcea acolo, nemişcat. Era mort. Se 
lovise în cădere, sub greutatea pumnului lui Bill, cu ceafa de o 
treaptă metalică. 

Andrei întoarse privirea îngreţoşat şi fugi la aer, cuprins de 
oroare. Se linişti cu încetul, meditând la cruzimea fără margini a 
criminalului de Bill. Dar oricum, întâmplarea făcea ca numărul 
piraţilor să scadă. Prin minte îi flutură speranţa că, poate, 
tâlharii se vor măcelări până la urmă între ei şi astfel echipajul 
va scăpa. O idee pe care el însuşi o găsi fără temei. Singura 
posibilitate de salvare rămânea nu o încăierare între pirați, ci 
imobilizarea lor. Deocamdată încă nu ştia ce se întâmplase cu 
căpitanul, aşa că hotărî să-l caute. În cabina lui nu era. ÎI 
descoperi totuşi, legat cobză, cu un căluş în gură, la spălătoare, 
dar nevătămat. Andrei îl dezlegă şi-l frecă pe obraji, trezindu-l. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă acesta, nedumerit. Cum am ajuns 
aici? 

— Vasul a fost capturat de pirați, domnule căpitan. Sunt 
conduşi de secundul dumneavoastră. 

— Asta este. Deci. Nemernicul vrea să fure banii din camera 
blindată. 

— Aha, prin urmare, bani conţin lăzile acelea de metal? 

— Da, două milioane de dolari şi un milion de rupii. 

— O sumă atât de importantă lăsată pe un vas poştal. Ce risc, 
domnule. 

— Se obişnuieşte. Cu ce altceva să fie transportaţi banii peste 
ocean? 

— Aşa, fără pază? 

— Cine s-ar fi gândit la un act de piraterie în zilele noastre? la 
spune-mi, ştii pe unde sunt tâlharii? 

— Da, sărbătoresc victoria lor, chefuind în cabina hărților. 

— Aşa? Dar echipajul nostru? 

— Doarme. 

— Cum asta?. 

— Nu ştiu cum, însă toţi dorm duşi, legaţi de hamace. 

— Cum s-ar zice, nu ne putem bizui decât pe noi doi. 

Andrei confirmă şoptit. 

— Am un plan, continuă căpitanul, după un moment de 
tăcere. Mergem amândoi în cabina staţiei de radio. Tu păzeşti 


afară, iar eu am să încerc să chem în ajutor vreun vas aflat prin 
apropiere. 

Cei doi au pornit imediat într-acolo. Ajuns în cabina-radio, 
căpitanul puse aparatul în funcţiune şi începu să lanseze în eter 
semnale de ajutor. Aproape un sfert de oră continuă neîntrerupt, 
vegheat de Andrei. O pauză scurtă şi reluă transmisia. Doar atât 
au reuşit să facă, deoarece tocmai atunci banda de tâlhari, toţi 
beţi turtă, ieşea la aer cântând. Mai curând răgind. 

Andrei îl trase repede pe căpitan în cămara bucătăriei, 
ascunzându-se acolo amândoi, în timp ce piraţii continuau să 
urle afară. Căpitanul asculta muşcându-şi buzele până la sânge. 

— Criminalii ăştia, spuse, or să ne ducă pe toţi la pieire. 

— Credeţi? 

— Cu asemenea lepădături de marinari, vasul nostru este în 
pericol. In curând ne va prinde furtuna şi totul se va termina. 

— De unde bănuiţi aşa ceva? 

— Imi spune barometrul pe care l-am zărit în cabina stației- 
radio şi nasul meu de lup de mare. 

— Furtuna se miroase? făcu neîncrezător Andrei. 

Căpitanul zâmbi: 

— Câteodată, da. De pildă, am văzut. ieri la orizont, pe. Fondul 
cenuşiu al cerului, norii vestitori ai taifunului. Acum plutesc în 
văzduh nori de alt tip, care îmi confirmă temerile. Cel mult într-o 
oră vom fi în mijlocul vijeliei. 

— Mă îngrozesc. 

— Ai şi pentru ce. Nu am auzit despre vreun taifun să nu fie 
însoţit de un vânt sub o sută cincizeci de kilometri la oră. Dar, 
de regulă, forţa curenților atmosferici este mult mai puternică. 
Torent» de apă se revarsă în puhoaie uriaşe. 

— Un potop. Nici că-ţi vine să crezi că poate exista o 
asemenea grozăvie pe planeta noastră. Dar cum pot lua naştere 
astfel de urgii? 

— Sunt mai multe cauze, însă de regulă iau naştere din 
ciocnirea curenților de aer rece care se scurg către ecuator, cu 
masele atmosferice calde întâlnite în zonele ecuatoriale. În 
momentul în care se produce impactul ia naştere un vârtej 
teribil, pe sute de kilometri, cerul se încarcă cu nori grei şi se 
pornesc simultan vânturi şi ploi îngrozitoare. Dacă ai neşansa să 
te afli în interiorul vârtej ului, nu-ţi mai rămâne nimic de făcut. 


— Vai de mine. Dar noi cum stăm? 

— Deocamdată suntem în faţa taifunului. Un navigator 
încercat se va feri de a se lăsa antrenat în mijlocul furtunii şi va 
căuta să rămână pe marginea ei. Dar ştiu eu ce face mizerabilul 
de secund cu beţivii lui? In situaţia noastră, fiecare clipă este 
prețioasă. Din moment în moment ne poate prinde furtuna. 

Ca la un făcut, confirmând spusele căpitanului, o rafală de 
vânt zgâlţâi cu putere nava, aplecându-i prora în valuri. 

— Vânt de gradul cinci, aprecie căpitanul. Nu o să fie prea 
bine, adăugă el îngândurat. 

Intr-adevăr, furtuna se instală treptat, transformându-se până 
la urmă în taifun. Nava sălta în toate poziţiile, sărind ca un dop 
de plută pe valurile uriaşe, aruncându-se adesea în ele, spre a le 
străpunge ca un cuţit, gata, gata să se lase strivită de munţii de 
apă ce năvăleau apocaliptic de pretutindeni. Vântul izbea 
năvalnic, ciocan nevăzut, în urlet de fiară flămândă, unind 
torenţii ce veneau de sus cu cei ce porneau în convulsii din 
adâncurile mării. Totul era ud, rece şi îngrozitor. Vijelia a 
continuat toată noaptea. Lumina zilei intră în drepturile sale cu 
greu, cernită prin norii groşi — cohorte nebune de aburi cenușii, 
fugind bezmetic. Spre amiază, vântul a slăbit, dar marea era 
încă agitată. Andrei şi căpitanul, istoviţi după o asemenea 
grozavă intemperie, stăteau întinşi pe sacii de făină, odihnindu- 
se. Pe Andrei îl încerca somnul. Moţăia cu bărbia în piept, 
trezindu-se din când în când, aproape buimac, cu ochii roşii, larg 
deschişi. Bătrânul lup de mare, calm, îl sprijinea adesea 
ocrotitor, odihnindu-se în acelaşi timp, destins, ca şi cum nu 
înfruntare un taifun. 

Timpul se scurgea greu, mai apăsător în întunericul din 
magazie. La bord nu se simţea nicio mişcare. Era o linişte 
ciudată, înfricoşătoare, destrămată deodată de un sforăit 
subţire, prelung. 

— Dormi, prietene, dar în pace, îl sfătui căpitanul pe Andrei, 
crezând că acesta este autorul misteriosului zgomot. 

Andrei se trezi cu totul: 

— Ce s-a întâmplat? întrebă. 

— Eşti, pesemne, tare obosit. Sforăi din greu şi mă tem că 
vom atrage atenţia asupra noastră. 


— Vai de mine, bine că m-aţi deşteptat, altcum cine ştie ce s- 
ar fi întâmplat. 

— Mai cu seamă dacă am fi adormit amândoi. Cum şi eu am 
obiceiul acesta nesuferit, mai mult ca sigur că duetul nostru 
sforăitor nu ar fi putut să le scape melomanilor de la bord. Ce ar 
fi urmat, nici nu vreau să mă gândesc. 

Dar, în timp ce căpitanul vorbea, de undeva din fundul 
cămării, acelaşi hărâit se porni enigmatic. Numai o clipă. Şi din 
nou linişte. 

— Ce să fie? se miră înciudat căpitanul. Nu cumva mai avem 
aici un pasager? 

Andrei ciuli urechile. Zgomotul revenea din când în când, 
mereu acelaşi. 

— Am găsit  intrusul. Este Rock, elucidă el enigma, 
descoperind cățelul adus de el, stând cuminte pe un. Maldăr de 
saci goi. la vino aici, fiară puturoasă, să te scarpin eu niţeluş. 

Rock clipi de câteva ori din luminiţele sale galbene şi, 
mângâiat sub bărbuţă, plin de mulţumire, se întinse molatec şi 
inert. 

Căpitanul era uimit: 

— la te uită, exclamă, examinând cu interes cățelul care — 
simțindu-se băgat în seamă — se rostogoli spre el, dând din 
coadă prietenos. Vai, domnule, ce frumos mai eşti, continuă 
încântat, alintând bulgărele de mătase neagră. Aha, după cum 
văd suntem un terrier tibetan. 

— Terrier tibetan, spuneţi? îl întrerupse Andrei. Cum s-ar 
spune este un câine de rasă? 

Rock îşi înălţă căpşorul numai zulufi, mişcând caraghios 
năsucul negru, ca şi cum l-ar fi aprobat. 

— Câinii din neamul lui păzesc turmele în Podişul Tibet. Cât îi 
vezi de mici şi drăgălaşi să te fereşti din calea lor. Sunt capabili 
să doboare un om, ba chiar urşii, dacă simt că le sunt vrăjmaşi. 
Sar la pieptul adversarului şi-l muşcă de beregată cu dinţii 
ascuţiţi ca bricele. 

— Prin urmare, mic, dar al naibii. Dar parcă nu-mi vine totuşi 
să cred că o potaie ca Rock ar fi în stare de aşa ceva. 

— Văd că ştii şi cum îl cheamă. Cum ai aflat şi de unde a 
apărut câinele? Noi n-am avut până acum aşa ceva la bord. 


— Eu l-am găsit, spuse Andrei, povestind imediat aventura sa 
din joncă. 

Căpitanul îl bătu pe umăr. 

— Dacă-ţi spun erou, cred că-i puţin, băiete. Ce să mă mir. La 
vârsta ta, de fapt, se plămădesc vitejii. 

Rock dădu din coadă, prietenos, căscând, arătându-şi limbuţă 
roză, fără sfială, ca şi cum a aproba. 

Andrei, fâstăcit, încă nerealizând deplin implicaţiile gestului 
său temerar, schimbă vorba: 

— A fost o furtună groaznică ieri. Noroc că nu ne-a prins 
vârtejul, spre centrul taifunului. 

— Asta se datoreşte mai mult întâmplării, decât măiestriei 
echipajului, să fii sigur. Oricum însă, taifunul ne-a cam zgâlţăit. 
Parcă am trecut prin Commonwealth Bay, nu altceva. De mult 
nu am văzut o hulă ca asta. 

Andrei îl incită, curios: 

— Commonwealth Bay? Unde se află locul acesta? 

— În preajma Polului Sud magnetic. 

— Nu-mi dau seama de poziţie. 

— Ei, în George Land din Antarctica. Acolo, între capul Gray şi 
Point Alden, vântul bate uneori atât de năprasnic, încât atinge şi 
viteze de peste trei sute douăzeci de kilometri la oră. 

— Fantastic! Dar cum se explică fenomenul? 

— În locul acela se află o zonă de presiune atmosferică foarte 
scăzută, iar masele de aer rece antarctic se ciocnesc cu cele de 
aer mai cald maritim. Asta naşte un curent foarte puternic şi 
extrem de rapid pe direcţia Vest-Est. De fapt şi aici, în Golful 
Bengal, unde ne aflăm, se iscă în mod curent deloane tropicale 
de o forţă teribilă. Îmi amintesc bine de un asemenea ciclon 
nemaipomenit. Era prin luna noiembrie, în 1970. A fost cel mai 
distrugător din câte s-au cunoscut în istoria omenirii. Cel puţin 
aşa susţin savanții. Valurile uriaşe ale mării au năvălit 
literalmente peste insulele Bhola, Charjabbar, Hatia şi Ramagati. 
În câteva ore au dispărut un milion de oameni. 

— Dumneavoastră cum aţi scăpat? 

— Eu mă aflam pe un vas, undeva spre insula Ceylon, dar tot 
am fost bine zgâlţâiţi. În golful acesta păcătos, cele mai 
groaznice furtuni se pornesc în octombrie şi noiembrie, când se 
schimbă musonul. 


— Adică, ce se întâmplă? 

— Vezi tu, curenţii de apă sunt orientaţi iarna de mersul 
musonilor în direcţia acelor de ceasornic, iar vara, invers. Când 
curenţii îşi modifică sensul, se iscă valuri uriaşe, care — dacă 
mai survine şi un ciclon se transformă într-o cumplită 
frământare a apelor, din care numai cei cu un nemaipomenit 
noroc mai pot să scape. Dar, ia să lăsăm cicloanele şi să 
mâncăm ceva, băiete. Trebuie să ne înzdrăvenim, propuse 
căpitanul. Nu ne-ar strica o cană de ceai şi o bucată de salam. 

Andrei se execută prompt, găsind propunerea excelentă. 
Bâjbâi după ceainic, pe care-l descoperi răsturnat sub masa din 
bucătărie. Răzbătea din interiorul lui un miros ciudat. Trase pe 
nas de câteva ori, ca un copoi, dar nu reuşi să se lămurească. 

— Domnule, ce fel de ceai o fi fost fiert aici? 

Căpitanul duse ceainicul la nas, făcând în acelaşi timp o 
grimasă de scârbă. 

— Miroase a haşiş. 

Andrei se bătu cu palma pe frunte. 

— Ah, m-am lămurit acum pentru care cauză n-am adormit 
ieri seară. 

Căpitanul se uită la el nedumerit. 

— Ţi-a fost rău? 

— Nu mie, celorlalţi marinari. Eu n-am băut ceai deloc. 

— Asta a fost, deci. Devine limpede treaba. Bill, ori secundul, 
s-au strecurat până la bucătărie şi au turnat otrava adormitoare 
în ceainic Cine a gustat apoi din ceai, a simţit efectul drogului pe 
pielea sa. 

— la staţi puţin, priviţi acolo pe dulap, se repezi Andrei, 
arătând o sticluţă pe jumătate golită de conţinut. Nu-mi 
amintesc să o mai fi văzut în bucătărie. 

Căpitanul o examină. 

— Aici a fost drogul, constată. 

Andrei luă sticluţa şi o ascunse sub saci. Erau încă în cămară 
când uşa bucătăriei s-a deschis. În tocul ei se profila silueta 
binecunoscută a lui Bill. 

— E cineva aici? întrebă el bănuitor. 

Socotind că totul era în ordine, se întoarse spre afară şi chemă 
pe unul dintre pirați. 


— Aibadul, treci şi pregăteşte ceva, nu vezi că murim de 
foame? 

Aibadul, un papuaş arămiu, deşirat ca un cocostârc, cu părul 
creţ, faţa împodobită cu o mustață subţire şi un smoc de păr rar 
în barbă, apăru agale, fără tragere de inimă, bodogănind în 
limba lui. 

— Ai spus ceva? Nu cumva vrei să ne laşi flămânzi, amice? 

Papuaşul îl privi câş. 

— Ascultă Bill, prea îţi dai aere de şef. Cu mine nu-ţi merge. 
Eu nu sunt Bongo. 

— Mă şarpe, îţi dau una peste bot de amuţeşti, sări ca ars 
maşinistul, repezindu-se spre Aibadul. 

Papuaşul nu se clinti. În mina lui sclipi lama unui iatagan, ce-l 
ţinuse ascuns într-o teacă de piele, sub cămaşa largă. Faţa, 
toată o grimasă, exprima atât de evident ura, încât lui Bill nu-i 
rămase altceva de făcut decât să o şteargă cât putea mai Jule. 
Aibadul, încă înfuriat, se întoarse în bucătărie, înjurând, şi se 
apucă de treabă. Sparse o grămadă de ouă într-o tigaie, le 
amestecă bine cu ulei de soia, bucăţi de carne sărată şi felii de 
ananas şi le puse la foc, în timp ce într-o oală fierbea cafea. 
Când socoti că preparatele lui erau tocmai bune de mâncat, ieşi 
afară şi chemă în gură mare la masă banda de tâlhari. 

Ca şi cum ar fi pândit acest moment, Andrei a scos la iuţeală 
sticluţa cu drog, de sub saci şi, alergând în bucătărie, a deşertat 
conţinutul flaconului în oala cu cafea, reîntorcându-se în 
ascunzătoare într-o clipită. Mişcarea a fost atât de fulgerătoare, 
încât însuşi căpitanul, ghemuit, amorţit şi asudat; înghesuit 
după saci şi alimente, nu a observat ce meşteşugise tânărul lui 
tovarăş. Când a aflat, piraţii sorbeau de zor cafeaua. 

— Aibadul, unde naiba ai găsit scârboşenia asta de cafea? se 
strâmbă secundul, vărsând furios, pe duşumea, lichidul din cana 
sa. 

— E bună, şefule, se scuză bucătarul improvizat. Are ea un 
gust aşa, ca să zic, de mâncare, dar câte nu s-au fiert în oala 
asta? la luaţi puţin rom, adăugă el, rânjind cu toată dantura, 
împingând pe masă o sticlă plină ochi cu alcool maroniu, pe care 
o descoperise în dulap. 

Dreasă cu rom, cafeaua a fost găsită imediat excelentă, fiind 
sorbită cu poftă, fără nazuri, până la ultimul strop. 


— Gata, acum la treabă, comandă secundul. 

— Stai, şefule, să ne tragem sufletul, după furtuna de ieri, 
îndrăzni Bill. Mai avem două sute de mile de mers întins. 

— la nu mă învăţa tu pe mine. Dacă dă peste noi un vas de 
patrulare şi găseşte careva pe ăia adormiţi acolo jos? Ce spui, 
isteţule? 

— Să le facem de petrecanie şi să scăpăm de ei, se amestecă 
în discuţie un tâlhar tuciuriu, cu mutră fioroasă, acoperit pe cap 
cu un batic roşu, decolorat de soare. 

— Alt deştept, îl categorisi secundul. Ascultă, Fuad, până nu 
refacem registrul de bord şi actele echipajului, o lăsăm baltă. 
Uiţi că echipajul navei era alcătuit din nouă oameni, dintre care 
când europeni. Noi câţi suntem, hai? Trebuie să intrăm în portul 
Cuddalore curaţi, ai înţeles? Cu toate hârtiile în ordine. Am un 
plan pe cinste. Ne apropiem noaptea de Cuddalore şi, la câteva 
mile de țărm, trimitem la fund carapacea asta hodorogită, cu 
echipajul ei cu tot. lar noi, cu paralele, vom acosta veseli, într-o 
barcă. Ei, ce spuneţi? 

Piraţii l-au aprobat urlând, ciocnind unul cu altul cănile de 
cafea, de parcă ar fi fost pline cu rachiu. _ 

— Acum gata, beţivanilor, îi mângâie secundul. În timp ce eu 
aranjez actele, continuă el, tu Bill treci la maşini. Să meargă 
nava cu toată viteza. Fuad, aleargă sus la timonă. Aibadul, 
şterge-o la bucătărie şi aranjează-ne un prânz pe cinste. 

Secundul se întrerupse, amintindu-şi ceva: 

— Amed unde naiba s-a băgat? 

— Aici, în bucătărie, se auzi un glas răguşit şi imediat apăru 
pe uşă un cap negricios. 

— Ce faci mă, acolo, furi alimente, lacom nenorocit, zbieră la 
arătare secundul. 

— Nu, şefule, mi se pare că este ceva în cămară. 

— Sigur că este. Avem carne, băuturi, zahăr. 

Banda izbucni în râs, huiduind presupusul gurmand, oare se 
jura de mama focului că a auzit ceva suspect, ceea ce era 
perfect adevărat. Dar piraţii, prea plini de ei, nu aveau timp să 
asculte jurămintele lui Amed, care fu trimis să descotorosească 
nava de cadavrul lui Bongo şi să înlăture orice urmă. 

Tâlharii s-au răspândit care încotro, urmând ordinele primite. 
Aibadul s-a reîntors în bucătărie şi a început să caşte cu gura 


până la urechi. În ascunzătoarea lor, Andrei şi căpitanul, 
complici, şi-au făcut cu ochiul, înțelegând că, în curând, toţi 
nemernicii care puseseră stăpânire pe vas vor adormi. Aşa s-au 
şi petrecut faptele. Numai că nu întotdeauna evenimentele 
urmează întocmai cursul închipuirii, ci drumuri întretăiate 
adesea imprevizibil. Într-adevăr, Aibadul adormi, sforăind de 
zuruiau vasele pe pereţii bucătăriei. Andrei şi căpitanul, socotind 
că este momentul potrivit, au ieşit din ascunzătoare şi, după ce 
au legat fedeleş pe papuaş, au pornit să-i caute pe ceilalţi pirați. 
Bineînţeles cu toţii dormeau, sub efectul puternicului drog ce le 
fusese administrat. Unul câte unul au fost legaţi, iar armele 
confiscate. Mai rămâneau Fuad, de la timonă şi secundul 
vasului, vârât în camera hărților. Andrei şi căpitanul au urcat, 
grăbiţi, pe scara timoneriei. Fuad sforăia dus. Se apucară să-l 
imobilizeze. Operația era aproape terminată, când — din spatele 
lor — secundul, apărut acolo nu se ştie cum, cu revolverul în 
mână, țintuit asupra lor, le ordonă să ridice mâinile. 

— Credeaţi că vă merge cu mine, domnilor? V-aţi înşelat, 
precum se vede, zise acesta, palid de ură, împingându-i cu 
teava armei într-o încăpere îngustă în preajma timoneriei, ce 
servea ca depozit de haine pentru vreme rea. 

îi închise pe amândoi, apoi se îndepărtă. Curând motoarele s- 
au oprit şi vasul începu să se legene liniştit pe valuri. 

— Am rămas în derivă, constată comandantul: Nu-i prost, 
timarul. Va aştepta să se trezească din somn bandiții, apoi vor 
pomi din nou. 

— Infernal tip. Acum sunt sigur că el a aranjat şi înlăturarea lui 
Stolz. A 

— De bună seamă. Cum de nu mi-a venit în minte? Imi este 
clar totul. A pus în locul lui pe banditul de Bill, omul său, care 
trebuia să ţină vasul cât mai aproape de jonca piraţilor. 

— Tertipul le-a reuşit de minune. Dar ce facem noi acum? 

— De aici nu avem cum să scăpăm. O uşă metalică cum e asta 
din faţa noastră, nici cu ranga n-o spargi. 

— Or să ne omoare. Şi nu vreau să murim... 

— Oh, dragul meu, cine Vrea să moară? însă niciodată nu poţi 
şti când vine cu adevărat ultima clipă. Şi de fapt, ce contează 
când şi unde pieri. Dacă stau să mă gândesc, important este 
cum ţi-ai petrecut viaţa, ce ai făcut cu ea, nu că mori. 


Andrei suspină. Nu-l urmărea pe bătrânul comandant. Era 
biruit, zdrobit. Lacrimi i se prelingeau pe obraji, pe bărbie, 
picurând rar pe umărul căpitanului, care-l mângâia cu gesturi 
dese, automat, pe creştet, strângându-l pe după umeri cu 
celălalt braţ. 

CAPITOLUL 7 

Erau prinşi ca şoarecii în cuşcă, fără speranţa eliberării. 
Timpul trecea apăsător. Se aflau în mica încăpere de şase ore şi 
nava continua să plutească în voia valurilor şi a vântului, tăcută, 
în noaptea neagră. Obosiţi, au aţipit amândoi, unul sprijinit de 
celălalt, în poziţii incredibile, doborâţi de oboseală. Sosise 
dimineaţa când s-au trezit. Motoarele erau din nou în funcţiune, 
semn că piraţii nu mai dormeau. Ba mai mult, atestând 
presupunerea, se auzi vocea nesuferită a secundului, care 
poruncea lui Amed să cheme pe ceilalţi tâlhari la timonerie. 

— Acum problemele sunt rezolvate, îi anunţă secundul, când 
toţi s-au adunat. Avem acte în ordine. Rămâne doar să ne 
descotorosim de echipaj. 

— Să năvălim peste ei şi să-i terminăm, urlă întărâtat 
sângerosul Bill. 

— Nu-mi place sângele. Asta-i treabă de măcelari, iubitule, 
replică cinic şeful tâlharilor. Am alt plan. Îi scoatem unul câte 
unul şi, legaţi, îi aruncăm în mare. Ei, ce spuneţi, mai rămâne 
vreo urmă? 

Cei doi prizonieri, auzindu-l, se cutremurară de groază. 

— Ce putem face, vom muri cu toţii, şopti Andrei, răguşit de 
spaimă. 

— Îmi voi vinde scump pielea, nu te teme, făcu căpitanul, 
îndârjit. 

— Vin, auzi, se apropie. 

Aşa era. Tropăitul piraţilor era din ce în ce mai puternic. S-au 
oprit cu toţii în faţa cabinei prizonierilor. 

— Întâi cu ăştia, zbieră secundul şi uşa se deschise larg, 
lăsând să pătrundă înăuntru, violent, lumina unui soare arzător. 

— Pe căpitan am să-l aranjez eu, răcni Bill, repezindu-se 
înainte. 

Dar căpitanul nu era omul care să se lase înfrânt cu una, cu 
două. Îl prinse pe BiU de piept şi-i trânti un pumn drept în 
bărbie, aruncându-l inert într-un colţ. Lupta abia începuse însă. 


Amed, Fuad şi Aibadul scoaseră iataganele şi mârâind ca nişte 
fiare, porniră şi ei la atac. Deşiratul de Aibadul ridică arma şi 
lovi. Andrei închise ochii, bănuind urmarea. Dar căpitanul evită 
impactul, fentând ca un dibaci spadasin, dezechilibrându-l pe 
agresor. Aibadul căzu cât era de lung, scăpând iataganul, pe 
care Andrei îl apucă repede de jos, dându-l curajosului său 
tovarăş. Papuaşul se retrase, împuns în pielea gâtului cu vârful 
propriului său iatagan, acum în mina fermă a căpitanului. 
Situaţia părea incertă, dar secundul se hotări să limpezească el 
lucrurile, scoțând revolverul din teacă, gest care spunea de la 
sine ce va urma. 

Amed, Fuad şi Aibadul făcură câţiva paşi înapoi. Andrei şi 
căpitanul erau acum faţă în faţă cu moartea. Auziră amândoi 
sunetul cârâit al piedicii revolverului, trasă alene de secund şi 
îngroziţi, cu ochii dilataţi, gâfâind, se retraseră spre fundul 
încăperii, într-o ultimă încercare de scăpare. 

Ai să plăteşti, mizerabile, spuse căpitanul, cu fruntea 
îmbrobonată de sudoare. 

Secundul râse sarcastic, apropiindu-se de victimele sale cu o 
jumătate de pas. 

— Niciodată, hohoti el satanic, făcând încă o jumătate de pas. 

Dar, parcă replicându-i, văzduhul se cutremură într-un bubuit 
asurzitor. În faţa lor, pe mare, explodă pe neaşteptate un 
proiectil. 

— Un vas militar la pupa, ţipă Amed, arătând într-acolo. 

Într-adevăr, foarte aproape se zărea, cu tunurile înălțate 
ameninţător, o canonieră de pază. Sosise tocmai la timp, după 
ce recepţionaseră apelul disperat al căpitanului, care dăduse 
exact poziţia navei sale capturate de pirați. Şleahta intră în 
derută. 

— Să scăpăm repede de echipaj, ţipă Bill. Cu ei în mare, 
şefule. 

— La treabă, imediat, ordonă secundul, trecându-şi palma 
dreaptă peste gât, într-un semn mai mult decât elocvent. 

Dar sinistrul plan nu avea să fie dus la îndeplinire. De pe 
puntea canonierei tocmai îşi lua zborul un elicopter, ce se 
apropie vertiginos de „Chung Khiaw”. Rămase suspendat la 
câţiva metri deasupra navei, îndreptând ameninţător spre 
grupul de pirați ţeava unei mitraliere. 


Bandiţii şi-au dat seama că orice împotrivire era inutilă. Au 
rămas acolo, cu braţele ridicate, până ce au fost arestaţi de o 
patrulă militară trimisă de pe nava de pază, la pupa căreia 
flutura drapelul statului Sri Lanka. Cu cătuşele la mâini au fost 
transferați imediat pe canonieră. 

Sigur, bucuria eliberării din captivitate a fost mare. Fiecare, 
aflând amănuntele neştiute ale aventurii prin care trecuseră, |- 
au îmbrăţişat cu recunoştinţă pe Andrei, considerat, pe bună 
dreptate. De toţi, ca eroul lor. 

Căpitanul şi-a reluat funcţia şi urmând instrucţiunile 
comandantului canonierei. A schimbat ruta spre Colombo, 
escortat de nava militară. 

Chung Khiaw” zburda pe valuri, ca şi cum ar fi simţit 
fericirea din sufletele echipajului său. A treia zi de drum, Raman 
— care era de cart — 

a zărit pământul. Căpitanul, chemat în grabă, a scrutat zarea 
atent, o bucată de vreme. 

— Coasta occidentală a Ceylonului, recunoscu el locul, cu voce 
tare, suficient spre a fi auzit de cei din jur. Suntem aproape de 
Colombo. 

La această veste, urale izbucniră din piepturile marinarilor, 
care trecuseră prin atâtea încercări. Sirena îşi făcea şi ea 
datoria, acompaniind grav bucuria de pe punte. 

Ţărmul se apropia treptat. Curând, în depărtare au apărut 
cupolele masive ale unei catedrale. 

— E biserica Wolfendahl din Colombo, ridicată de olandezi în 
secolul optsprezece, îl lămuri căpitanul pe Andrei, care ardea de 
curiozitate, încercând să afle cât mai multe despre acea insulă 
minunată a ceaiului. 

Au intrat în radă încet, precedaţi de o pilotină, printre zeci de 
vase, cu marele pavoaz arborat, ce-i întâmpinau ca pe nişte 
eroi.. Ca la un semnal, un cor uriaş de sirene izbucni pe toate 
tomurile, intonând parcă un imn sălbatec, făcând să vibreze 
întregul oraş. 

„Chung Khiaw” s-a oprit în mijlocul portului, aruncând ancora 
în valurile moi, măsură explicabilă, cerută de autorităţi, căci 
peripeţiile echipajului făcuseră ocolul insulei, cu mult înaintea 
sosirii la Colombo, nava fiind aşteptată la chei de o mare 
mulţime şi un roi de reporteri. 


Dar păcăleala ce li se rezervase nu a fost deloc gustată nici de 


curioşi şi cu atât mai puţin de ziarişti care, îmbarcaţi — cum 
puteau — în bărci, în şalupe, unii chiar pe plute ad-hoc 
improvizate — au înconjurat curând pe „Chung Khiaw”, 


încercând să ajungă — fără rezultat însă — pe puntea vasului. 

Andrei privea acest neobişnuit spectacol, fascinat. | se părea 
totul un vis, un joc de imagini ce se succedau dincolo de spaţiu 
şi timp şi sufletul îi prindea noi puteri, noi speranţe. Era oare 
fericit? Andrei se pomeni deodată cu această întrebare, 
împungându-l neslăbit, urmărindu-l, oricât încerca să scape de 
ea. 

— Sunt oare fericit? se auzi vorbind de unul singur. 

Li, care nu-l slăbea din ochi, îl privi ciudat. 

— Să nu te întrebi niciodată dacă eşti fericit, dragul meu, Îl 
povăţui el. Gândeşte-te mai bine dacă dorinţele tale poţi să ţi le 
îndeplineşti, căci fericirea este darul voinţei omului şi împăcarea 
sufletului. 

— Atunci, eu nu sunt încă fericit, Li, căci dorinţa îmi este să 
ajung acolo, în ţara mea. 

Bătrânul îl bătu uşurel pe umeri, aprobator. El nu ştia unde şi 
cum arăta acea ţară visată de Andrei. Dar şi-o închipuia nespus 
de frumoasă. Ca sufletul tânărului său prieten. 

CAPITOLUL 8 

Văzut din port, Colombo pare înecat într-o mare verde. O 
mare de vegetaţie, din care ţâşnesc, ici, colo, insule de beton, 
ca un arhipelag al civilizaţiei. Betonului răsărit între catedrale, 
moschei, temple budiste şi brahmane. Broderia unui brâu amplu 
de cocotieri mărgineşte întregul litoral; delimitând ferm lumea 
apelor de cea a pământului; 

De pe pasarelă, lui Andrei panorama i se înfăţişa ca un decor 
viu colorat, în tonuri de verde, albastru şi galben, nemişcat, 
doborât parcă în bătaia soarelui cu raze piezişe, tăioase, 
inflamabile. „Chung-Khiaw” trona în mijlocul bazinului portului, 
plutind într-o apă galben-verzuie, imobilă, înconjurat de uriaşe 
pacheboturi, cargouri şi mineraliere, aliniate în şiruri, ca la 
paradă. La dane, în docuri, o puzderie de vase albe, negre, 
albastre, cărămizii, de toate tonajele, moţăiau cuminţi, la 
adăpostul digurilor uriaşe de piatră, în care valurile pline ale 
oceanului loveau neputincioase, spărgându-se în tunete 


cadenţate. Forfota din jurul lui „Chung Khiaw” se stinsese, 
curioşii şi reporterii constatând, în cele din urmă, că încercările 
lor de a ajunge pe punte erau sortite eşecului. Calmul stăpânea 
totul. 

— Am putea pleca în oraş, gândi Andrei cu voce tare, convins 
că nu-l aude nimeni. 

Se înşela. În spatele lui, căpitanul, tăcut, îl îmbrăţişa tandru cu 
privirea. 

— Sigur că da. Exact la asta reflectam şi eu. 

Andrei tresări surprins, ruşinat. 

— Veţi face asta pentru mine, domnule? Vom călca 
instrucţiunile căpităniei. Portului? 

— Fii pe pace. Suntem în regulă. Acum câteva minute am 
primit aprobarea de debarcare. Vasul rămâne pe loc, dar noi 
vom merge la chei cu şalupa. 

Într-o jumătate de oră întregul echipaj era pe uscat. Doar 
Kenzo a rămas la bord, să păzească cu Rock nava, 
întovărăşindu-şi prietenii cu un surâs larg, ce-i încreţea şi mai 
tare faţa lui de gibon, petrecându-i cu privirea, în timp ce 
flutura, ca pe drapele, braţele lui lungi, în semn de rămas. Bun. 

Ajunşi £e chei au pornit pe jos spre Fort, cartierul central al 
oraşului, pe care mai toţi îl cunoşteau din peregrinările lor 
anterioare, sporovăind zgomotos şi dezamăgind pe bieţii 
proprietari de rişca — acele cărucioare ceyloneze cu coviltir. Pe 
două roţi mari şi subţiri — care se aşteptau la o bună afacere. 
Andrei le-a refuzat primul serviciile, rişca amintindu-i de 
Singapore şi de neplăcuta păţanie cu pungaşul de Sinnattamby. 

— Ei, ce spuneţi, băieţi, bem o bere pe Sea Street, sau dăm o 
raită prin oraş? ceru căpitanul părerea tuturor. 

Grasul de Larssen înflori într-un zâmbet, plescăind tunător, 
umezindu-şi buzele cu limba scoasă, precum căţeii după un 
prânz bun. 

— La bere, oameni buni, ce naiba. Doar am însetat destul în 
cursa asta afurisită. 

— Tu spui, bobocule? După ce ai golit toate rezervele de 
băutură din magazie, îl repezi Raman. lţi mai arde pipota şi pe 
uscat? 

— Ha, ţi-ai găsit cine să-mi ţină predică, tocmai unul care n-a 
pus gura toată viaţa lui decât pe apă, ripostă norvegianul. 


— la lăsaţi sfada, prieteni, interveni căpitanul, încercând să 
aplaneze disputa. De. Fapt, eu am greşit, propunând să mergem 
la berărie când. De fapt, cu toţii ar fi trebuit să-l întrebăm mai 
întâi ne Andrei, eroul nostru salvator, cum doreşte să petreacă 
la țărm. 

— Asta cam aşa este, aprobă Li, scuturând mustaţa-i subţire 
— două fire — pe obraz. 

Cam ruşinat, Larssen a plecat capul tăcut, înroşindu-se până 
în scăfârlie. Andrei protestă: 

— Eu nu vreau nimic, decât să fim împreună. Ce naiba v-a 
venit să-mi spuneţi erou? 

— ii să ne convingi că nu eşti? interveni Sari, smulgându-şi 
ochii de pe un afiş. la citeşte singur ce scrie acolo, adăugă el, 
arătând textul scris cu litere de o şchioapă, ce se lăfăia pe 
avizierul unui chioşc de ziare. 

— Scade cursul dolarului, silabisi Raman. 

— Taci mă, analfabetule, sări Larssen în hazul celorlalţi. Uită- 
te mai jos. _ 

— Tu nu-mi spune că nu ştiu să citesc. Auzi? Incă o dată doar, 
apoi vezi ce poate Raman. 

— Bine, bine, căută norvegianul să-l potolească. Am spus şi eu 
aşa. Ce, nu ştii de glumă? Priveşte şi tu mai atent pe afiş. 

— Am văzut, şi ce? Na, scrie despre Andrei. la ascultă: „Un 
tânăr marinar român învinge o bandă de pirați”. Am citit bine? 
Ei?. 

— Măi, dar cu voi nu-i de plecat în oraş, interveni din nou 
căpitanul. Vă las aici şi mă duc singur cu Andrei. 

In faţa acestei declaraţii, ce părea spusă la modul cel mai 
serios, toţi deveniră gravi. Hotărâră, deci, să renunţe la bere şi 
să tragă o raită prin oraş, conducându-l pe Andrei, care nu 
fusese niciodată la Colombo. Au mers. Domol pe străzi, 
admirând vitrinele magazinelor şi forfota mulţimii pestriţe, 
strecurată pe sub coroanele uriaşilor palmieri, ficuşilor giganţi şi 
arborilor de scorţişoară, ce mărginesc arterele — sentinele verzi 
— în bătaia săgeţilor solare. S-au îndreptat spre sud, trecând un 
pod larg peste nul Kelany, spre a ajunge curând în Fort, cartierul 
administraţiei guvernamentale, băncilor şi societăţilor de tot 
felul, adăpostite în clădiri impozante, unele în cel mai pur stil 
victorian, dar cele mai multe construite după moda americană 


— beton, oţel inoxidabil şi sticlă fumurie — lipite bizar de edificii 
seculare, dominate de catedrala Wolfendahl. 

— Pentru ce îi spune Fort acestei adunări curioase de clădiri? 
se interesă Andrei. Nu văd niciun zid, niciun turn de apărare. 

— Pe locul acesta, lămuri căpitanul, a existat realmente un 
fort, construit de portughezi în secolul al XVI-lea lângă vechea 
capitală a Ceylonului, oraşul Cotte. Astăzi localitatea a rămas o 
simplă suburbie. Un secol mai târziu, mi se pare, fortul a fost 
întărit de olandezi, pentru ca englezii să-l demoleze acum o sută 
de ani, spre a face loc noului oraş. Aşa că cetăţuia nu mai 
există, dar denumirea ei a rămas. 

— Eu aş zice, intră în vorbă Li, să mâncăm ceva. Nu vă este 
foame? Că de băutură, se vede de la o poştă pe faţa lui Larssen, 
cui îi arde. 

— larăşi vă legaţi de mine? Nu mi-e sete, nu mi-e foame. 
Vreau să tropăi prin oraş. Asta este. Ce mai doriţi? Se supără de- 
a binelea grăsunul, tot numai o apă, de atâta turism prin arşiţa 
ecuatorială: 

— Ah, nu, nu, se apără Li. Am spus şi eu aşa, că de aceea sunt 
bucătar. Cine trebuie să vă invite la masă? 

— Şi ce propui, bătrâne? întrebă Larssen. 

— O masă la restaurantul chinezesc, propuse bucătarul. 

— Asta ne mai lipsea, sări acum Raman, ouă clocite, şopârle în 
saramură şi cuiburi de rândunică, cu găinaţ cu tot. 

— Nu vrei, nu mergi. Nu ţi-e poftă, nu mănânci; continuă 
chinezul, imperturbabil. Înțeleptul Lao Tse ne învaţă că acela 
care priveşte toate cu uşurinţă, trebuie să se aştepte la greutăţi. 

— Vai ce idee originală, exclamă Andrei. M-ai făcut curios, 
bunule Li, cu restaurantul tău. N-am ştiut că voi chinezii sunteţi 
atât de ciudaţi. Chiar mâncaţi ouă clocite? Nu vă fac rău? 

Larssen fierbea. 

— Cine se ia după Slăbănogul ăsta de Raman, şuieră el, 
înfuriat la gândul că presupusul urmaş de rajah ar putea să 
rateze un festin chinezesc, oare-i aprindea inima, aţâţându-i 
atâta pofta de mâncare şi aşa destul de violentă, după 
alergătura prin oraş. la uitaţi-vă la oasele lui, continuă 
norvegianul, apoi spuneţi-mi ce bagă dânsul în stomac. Priviţi 
cine s-a găsit să facă pe năzurosul. La masă, copii, comandă 


grăsunul, uitând că, de fapt, în acea zi Andrei era cel care avea 
ultimul cuvânt, precum se hotărâse. 

— Să lăsăm sfada, prieteni, şi să mergem la restaurantul 
chinezesc, chibzui Andrei, ca să limpezească situaţia. 

Bineînţeles, toată lumea a fost de acord. Chiar şi Raman a 
lăsat protestele, călcând uşurel pe caldarâmul de piatră cu 
sandalele sale vechi, din iută împletită. 

Au străbătut repede Sea Street şi doar Andrei a remarcat 
superba nebunie întruchipată în fantastica arhitectură a 
templului brahman — statui sofisticate, zvelte coloane şi 
migăloase basoreliefuri — aşezat drept în calea lor. S-au 
strecurat pe o ulicioară cu case vechi, apoi din nou au ieşit într- 
un bulevard, cu toţii grăbiţi, trecând iute pe lângă o moschee 
din cărămizi colorate şi templul budist „Kotahema”. În sfârşit, 
conduşi de Li, au intrat în Petah, cartierul bazarelor, o adunătură 
incredibilă de case mici, înghesuite unele întreitele, un amalgam 
de barăci şi tarabe, de ceainării şi cafenele, birturi întunecoase, 
în jurul cărora stăruia un miros iute de ulei încins şi mâncare. 
Din loc în loc, maidane largi, oaze de bălării şi praf, punctau 
mozaicul citadin — dacă mai era nevoie — cu o tentă orientală. 

Li mergea înainte, strecurându-i pe nişte ulicioare 
întortocheate, în mahalaua Cotte, cum ţinu el să-şi informeze 
prietenii. In fine au ajuns. Restaurantul chinezesc arăta ca 
oricare altul, din stradă. O firmă mare de tablă vopsită într-un 
roşu aprins, scrisă cu litere negre, în englezeşte, dar şi în 
chineză, se bălăbănea spânzurată sub streaşină unui acoperiş 
ţuguiat, din olane albicioase. Clădirea făcea impresia unui 
hambar plin cu cereale, mai degrabă decât cu o respectabilă 
ospătărie tradiţională, ceea ce a avut darul să producă o 
oarecare descurajare asupra bieţilor marinari, ce alergaseră 
atâta amar de drum în speranţa unei mese copioase. Au intrat 
deci cam dezumflaţi, pe sub patru lampioane mari din hârtie 
colorată, pătrunzând într-un fel de hol, destul de luminos, în 
mijlocul căruia se afla patronul localului, domnul Wang, mic, 
grăsuliu, jovial, totul numai zâmbet, invitându-şi clienţii, cu 
gesturi largi, fluturând respectuos mânecile ample ale halatului 
său de mătase azurie, cu flori şi păsări aurii. Marinarii s-au lăsat 
purtaţi de amfitrion într-o grădină largă, umbrită de palmieri 
talipot, ale căror frunze, uriaşe evantaie lungi de câţiva metri, 


dădeau răcoare locului, făcând să crească în voie sub copaci 
părul des şi verde al unui gazon impecabil. Pe iarba crudă, 
câteva mese, aşezate destul de departe una de alta — ca 
oaspeţii să nu se stânjenească între ei — îşi aşteptau clienţii. Au 
ales un loc mai ferit, lângă un ficus impozant. Imediat, Li îşi luă 
în serios rolul de gazdă, indicând fiecăruia unde să stea. 

— Acum, fiindcă sunteţi în casa unui chinez, începu el, vă rog 
să vă supuneţi cu dragă inimă obiceiului nostru. De acord? 

Fireşte, cu toţii au aprobat imediat, curioşi să vadă ce va urma 
în spectacolul promis de bătrânul lor prieten. 

Li, zâmbitor, a ciocnit uşurel cu un beţişor de bambus un gong 
de alamă, atârnat lângă masă, făcându-l să vibreze în unde 
grave, melodioase. De sub o arcadă înflorată, la acest semnal, 
au răsărit şase bărbaţi, îmbrăcaţi în halate albe largi, brodate cu 
mătase neagră. Ajunşi în spatele comesenilor, au scos, din nişte 
vase de metal, şerveţele fierbinţi şi repede le-au aşezat pe 
frunţile acestora. Doar Li şi căpitanul nu au fost surprinşi de 
gestul lor. Apoi, tot atât de neaşteptat, chinezii au început să le 
frecţioneze tâmplele, obrajii, ceafa şi umerii, cu mişcări ferme, 
dar tot atât de fine şi graţioase. Grasul de Larssen gemea de 
plăcere, în timp ce Sari, gâdilat, hăhăia în neştire, cerând din 
când în când să-l lase în pace, dar fără să convingă pe seriosul 
servitor care-şi făcea meseria conştiincios şi tăcut. La un 
moment dat, Li a bătut din nou în gong. Bărbaţii în halate albe s- 
au făcut pe loc nevăzuţi sub arcada de unde veniseră, lăsând 
locul unor graţioase fete, nimfe în roz, cu obrajii pudraţi şi păr 
de abanos. Pe tăvi negre de lemn lăcuit aduceau vase mari de 
porțelan alb strălucitor, pline ochi cu salată proaspătă de lujeri 
fragezi de bambus. Timp de câteva minute, la masă nu s-a mai 
auzit niciun cuvânt, preocupaţi cu toţii să savureze parfumul 
suav al delicatesei vegetale, servită în tăviţe mici de porțelan 
gălbui. Mâncau cu beţişoare fine din bambus, înţepând fiecare 
lujer, bine îmbibat într-un sos condensat dulce-acrişor, de nucă 
de cocos. Când au terminat salata, alte bucate au sosit, rând pe 
rând, într-un ceremonial grav. Pe tipsii, rafinat ornate şi 
garnisite din belşug, se rânduiau maldăre de rulouri de peşte, 
crabi fierţi, pulpe de raci, fileuri de caracatiţă, ficat de rechin, 
alge prăjite, icre bătute în ulei de palmier şi alte minunăţii, 
fiecare stropite cu sos fin condimentat şi parfumat. Fetele le 


serveau în ceşti mici în care încăpea nu mai mult decât o 
îmbucătură, două, sau tot atât cât să pricepi arta bucătarului 
necunoscut, care dădea fiori de plăcere comesenilor. Când şi 
această repriză de mâncăruri s-a epuizat, din nou au Sosit 
fantomaticii servitori în halate albe, refăcând forţele mesenilor 
cu masaje şi apă călduţă de trandafiri stropită pe frunţi. 
Intervenţie binevenită, deoarece Larssen, după atâta efort, 
dădea semne de epuizare. 

— Mai urmează ceva, Li? gemu el, sub povara sosurilor pe 
care le înghiţise aproape nemestecate. 

— Acum vine rândul păsărilor. După câte îmi închipui, vom 
începe cu porumbei în sos de piper. 

— Carne piperată, stropită cu puţină bere? 

întrebă nedumerit norvegianul. 

— Eu ştiu o strofă din Mahabharata, zise Raman, ou voce 
joasă, ca şi cum ar fi vorbit pentru sine. Cine leapădă dorinţa, 
recită el cântat, pe care cu greu o părăsesc cei proşti, acela 
dobândeşte pacea. 

— Ce naiba ai spus? Nu poţi îndruga pe englezeşte? Se răţoi 
Larssen. 

Ceilalţi au izbucnit în râs. Li, care pricepea hindusa, făcu pe 
translatorul. 

— Ramam — glumi ei — a spus că oamenii trebuie să fie 
cumpătaţi, pentru că numai acela care se hrăneşte ou frunze şi 
bea numai apă ajunge la cer. Asta este învăţătură brahmană. 

— Cred şi eu, aprobă Larssen ironic, pe un ton şugubăţ. Păi, 
cum naiba să nu dai ortul popii dacă o ţii pe frunze şi pe apă. 
Dar, poate, fachirul ăsta de Raman o fi ştiind şmecheria de a 
preface bălăriile în carne, unt şi lapte, iar apa în bere cu spuma 
deasă. 

— Larssen, să lăsăm ironiile, interveni căpitanul. Un prânz 
chinezesc nu se stropeşte niciodată cu alcool, cât ar fi băutura 
de slabă. 

— Pentru purul motiv, adăugă Li, că alcoolul, de orice fel, 
strică gustul omului, iar mâncarea îşi pierde farmecul ei discret. 
Dacă bei, chiar şi un pahar cu bere, toarte felurile de bucate vor 
căpăta acelaşi gust. Şi cum vei mai putea deosebi un sos de 
celălalt? Doar apa, limpede, dar nu prea rece, sorbită fără 


grabă, cu înghiţituri mici, este îngăduită, căci ea nu vatămă nici 
limba, nici stomacul. 

— Dacă-i vorba aşa, atunci să trecem pe apă şi pe păsăret, se 
consolă Larssen, răsfirându-se pe scaun cât era de lung. 

Ca la comandă, fetele în roz au îngrămădit pe masă un 
morman de porumbei prăjiţi. Fiecare s-a servit de unul singur, 
cu mâna. Larssen, Sari şi Li înfulecau de zor carnea crocantă, 
bine rumenită în ulei fierbinte, înmuind dumicaţii în sosul iute şi 
în bolurile de bronz pline ou un fel de pilaf de. Orez cu bobul 
mare şi dulce, cu gust de banane. 

— Măi Li, se interesă norvegianul, cum naiba sunt făcuţi 
porumbeii ăştia? Luaţi-i din faţa mea că-i termin pe toţi, mării 
grăsunul cu obrajii şi mâinile mânjite de ulei. 

— Păi, foarte simplu, îl lămuri bucătarul. Cauţi un stol de 
porumbei, dai cu pietre după ei, ucizi câţiva, îi jumuleşti, le scoţi 
matele, apoi îi usuci la vânt o sută de zile. Când s-a împlinit 
acest termen îi aminei într-o tigaie eu ulei de soia încins şi-i 
prăjeşti. Uşor, nu? 

— Aha, cam în felul acesta prepara şi tata carnea sărată de 
oaie, interveni Andrei. Făcea din ea ceva minunat. El îi spunea 
pastramă. 

— Pastramă? încercă să pronunţe, greoi, căpitanul, căutând să 
reproducă sunetele cât mai corect. Ce cuvânt ciudat. Nu cumva 
este grecesc? 

— Se prea poate, dar ce mai contează originea cuvântului, 
când ronţăi o bucată de pastramă friptă? 

între timp, fetele au rânduit pe masă munţii unui nou fel de 
pilaf, meşteşugit ornat cu frunzişoare de un verde crud. 

— Pilaf de palolo, exclamă căpitanul. De mult n-am mai 
mâncat o asemenea delicatesă. 

— Palolo se numeşte orezul acesta cu boabe mari? întrebă 
ourios Andrei. 

— Nu, prietene, viermişorii aceia roz care plutesc prin pilaf. 

Andrei, ca şi Raman şi Larssen s-au scuturat de scârbă, auzind 
explicaţia. 

— Aşa ceva nu mănânc nici în ruptul capului, se îngreţoşă 
Andrei. 

Căpitanul dădu din umeri. 


— Nu văd pentru ce vă strâmbaţi. Luaţi măcar o îmbucătură 
că nu vă otrăviţi. Palolo sunt nişte vietăţi ca oricare altele şi în 
orice caz mult mai curate decât porcii a căror carne, în plus şi 
conservată, o tot clămpăniţi voi pe mare, săptămâni de-a 
rândul. 

— Eu încerc, se lăsă convins Larssen, înfigându-se în farfuria 
cu pilaf. 

Molfăi la început bănuitor, cu faţa crispată, apoi — deodată — 
înseninându-se, începu să cărăbănească la pilaf, pe nerăsuflate. 

— Este bon, Larssen? întrebă Andrei. 

Norvegianul confirmă din cap, cu gura plină, fără să se 
oprească din mestecat. Oarecum convins, Andrei luă şi el. Pilaful 
avea un gust suav de ouă proaspete fierte,. Pastă fină de peşte 
şi mirodenii, ce îndemna la ospăț. 

— Ce naiba sunt paiolo aceştia? făcu el, văzând că pilaful nu 
era de aruncat. 

— De fapt, v-am cam speriat, zise căpitanul, care se văzu 
obligat să dea câteva explicaţii celor din jur. Nu-i un pilaf de 
viermi, ci de ouă şi embrioni ai unui mic animal marin de formă 
tubulară, care trăieşte pe bancurile de corali tropicali. Pescuitul 
de paiolo se face o dată pe an, a opta zi după luna plină a lunii 
octombrie, fix la ora două noaptea. 

— Trebuie să fie o regulă, un ritual, probabil, presupuse 
Andrei. 

— Aşa am crezut şi eu când am văzut prima oară un pescuit 
de paiolo. Mă aflam, pe vremea aceea, ca secund pe un cargou 
de trei mii de tone, o coajă de nucă, cu care făceam transporturi 
între insulele Choiseul, Santa Isabel, Malaita şi Santa Cruz din 
Arhipelagul Solomon. Ţin minte că am angajat o încărcătură 
pentru insula Remniel. Timpul splendid şi oceanul liniştit, ca un 
lac. Ne apropiam de sfârşitul călătoriei, când marinarul de cart a 
anunţat pământ la orizont. Era un atol, populat de pescari. Cum 
se însera, căpitanul a. Ordonat ancorarea, de teamă să nu 
eşuăm pe vreun banc de nisip, deoarece hărţile erau destul de 
nesigure pentru zona aceea. Noaptea a căzut ca la teatru, 
făcând loc pe firmamentul ceresc unei Lune ireale, uriaşe, 
strălucitoare ca soarele în amurgul zonelor temperate. Ne-am 
culcat devreme dar, pe la ora două spre. Ziua, ne-am trezit. Intr- 
un vacarm de nedescris. Am alergat repede pe punte şi ce să 


vezi? În jurul nostru, zeci şi zeci de pirogi duble, cum sânt prin 
acele părţi, pline cu băştinaşi care ţipau cât puteau de tare „na 
la palolo”, bătând în aceiaşi timp din bețe de bambus şi 
fluierând ascuţit din scoici ţinute la gură într-un anume fel. 
Oamenii aruncau în apa limpede, dară în bătaia lunii, plase dese 
de rafie răsucită fin, cu. Care scoteau repede din valuri ouă şi 
larve de palolo. 

— Dar tot n-am înţeles — spuse nedumerit Andrei — pentru 
care motiv s-au apucat ei de treabă la ora aceea înaintată din 
noapte şi nu pescuiau ziua. Sau poate ziua era prea, cald? 

— Cauza este alta. Recolta de palolo se strânge o singură dată 
pe an, în clipa în care vietăţile marine îşi depun ouăle. Cum v- 
am spus, viermişorii aceştia au ciudatul obicei de a se oua, ca să 
spun aşa, nu numai într-o zi fixă, dar şi la o anumită oră din 
noapte. 

— Câtă punctualitate. Cum naiba ştiu viermişorii când trebuie 
să depună ouăle? 

— Nimeni nu a dezlegat enigma până acum. În ce mă 
priveşte, bănuiesc că micile fiinţe dispun de un sistem nervos 
anume dotat cu un fel de ceasornic biologic, care se dovedeşte 
foarte exact. El măsoară cu precizie timpul, astfel că momentul 
depunerii ouălor se repetă matematic lă douăsprezece luni. 

— Mă întreb cum se pot păstra ouăle şi larvele de palolo un an 
întreg, pe căldura ecuatorială? 

— Bineînţeles, nu la gheaţă. Insularii adună ouăle pe țărm şi le 
usucă la soare. Apoi le pun în vase pe oare le îngroapă la loc 
uscat. Dar treaba asta nu se face oricum, ci în ritm de dans. 

— Ciudat obicei. 

— Da, toţi insularii participă la recoltare, apoi se încing nişte 
ospeţe de pomină, cu dans şi muzică, zi şi noapte, stropite cu 
vin de palmier. 

Comesenii ascultau uimiţi dialogul purtat de căpitan cu 
Andrei, fără a uita să înfulece — cu şi mai multă poftă — pilaful 
de palolo. Curând, tăvile s-au golit, spre a face loc dulciurilor. 

— Să ştiţi că noi, chinezii, ţinu să precizeze Li, obişnuim să 
mâncăm dulciurile la început. Dar, pentru că acest prânz l-am 
aranjat pentru Andrei, cum s-a hotărât, am cerut patronului să 
ne servească după moda europenilor» 


— la nu te mai scuza, Li, îl certă Andrei. Trebuia să laşi totul să 
decurgă ca la tine acasă. 

— Acum, prieteni, dacă am greşit, mă veţi ierta. Cum de nu m- 
am gândit că ferindu-mă să nu iasă rău, am să fac o greşeală 
fără voia mea? 

Bătrânul bucătar părea sincer necăjit şi cu greu îi reveni 
zâmbetul pe faţa-i plină de riduri adânci. Poate şi mulţumit de 
laudele ce i le adresau prietenii săi, prăjiturile soseau mereu pe 
masă. În sfârşit am băut tradiționalul ceai şi abia s-au mai putut 
ridica de la masă, sătui cum erau. 

Au mai hoinărit o vreme prin oraş, apoi s-au întors la bord. 
Larssen, ca să nu se plictisească, a adus cu el un maldăr de 
ziare şi reviste. 

— la te uită, ce scrie aici, exclamă el, cu voce piţigăiată, 
sărind în picioare din hamacul său, ţinând în mână o gazetă. 

Ceilalţi îl priviră curioşi. 

— Termină cu gălăgia, se răţoi la dânsul Ramau. Ce naiba ai 
văzut acolo de ţopăi aşa? 

— Taci, domnule, priveşte aici. Scrie că i-au dai, drumul 
bietului Stolz. 

— Bineînţeles că trebuiau să o facă. Doar era nevinovat omul, 
spuse Andrei, în murmurul aprobator al tuturor. Să mergem să-i 
spunem şi căpitanului. 

Căpitanul era la timonerie. Tocmai citea o telegramă, când 
marinarii au ajuns la el. 

— Ar trebui să sărbătorim un eveniment ca ăsta, care încă o 
dată arată că adevărul este veşnic şi de neînvins. Eu mă simt 
foarte afectat de păţania nefericitului maşinist. Dar ce poate 
face un om în faţa unui pungaş de talia secundului 7 Totdeauna 
am să mă păzesc, de aici înainte, de mincinosul care-şi clădeşte 
poveştile pe o spuză de adevăr. 

— Dar cum puteaţi să separați adevărul de minciună? întrebă 
nedumerit Andrei. 

— Cred că dacă insistam puţin şi-l luam repede pe secund, dar 
mai ales dacă aş fi controlat eu însumi ce se petrecea acolo jos, 
în sala maşinilor, poate n-am fi ajuns pe mina piraţilor. 

— Ce scrie în telegramă, domnule? se interesă indiscret Sari, 
adresându-se căpitanului. 


— Ah, da, era să uit, tot vorbind despre întâmplarea cu Stolz.. 
Andrei, pentru tine este telegrama. Am primit-o de la căpitănie. 

— Pentru mine? De unde şi de la cine pot primi eu telegramă, 
tocmai rici, la Colombo? 

— A sosit de la Singapore. 

— De la Singapore? 

— Ei bine, da, nu te mai mira atât. Nu ai pierdut nimic acolo? 

— Ba, da. După câte ştiu, avionul spre Europa. 

— Şi altceva? 

— Nu cumva l-au prins pe nemernicul acela care m-a jefuit? 

— Ai ghicit, dar banii i-a cheltuit. Din fericire, actele tale şi 
lucrurile lăsate pe aeroport au fost găsite, şi mâine, cel târziu 
poimâine, vor fi aici, cu avionul de Singapore. 

Vestea transmisă de căpitan a fost primită cu urale, Andrei 
abia scăpând de îmbrăţişările sincere ale prietenilor care se 
bucurau deopotrivă cu el. Sigur că o veste bună se cere a fi 
cinstită. Cu atât mai mult două, căci nu putea fi uitat sărmanul 
Stolz. Căpitanul, eliberat de mustrările de conştiinţă care-l 
torturau de mult, pentru nedreptatea făcută maşinistului, a 
deschis o sticlă de whisky, păstrată de el pentru momente 
deosebite. 

— Ura! pentru căpitanul nostru, zbieră Larssen, cu ochii 
sticlind, la vederea buteliei. 

— Beţivul la urmă, îl arătă şugubăţ căpitanul cu degetul, spre 
hazul unanim, dar mai ales al lui Raman, care rânjea cu gura 
până la urechi „descoperindu-şi dinţii lui mici şi albi, ca un şirag 
de perle. 

Sticla s-a terminat repede. Şi cum alta nu mai avea de unde 
să vină, s-au dus ou toţii la culcare. Curând, în cabina 
echipajului se auzeau teribilele sforăituri. 

Din larg răsunau talazurile bubuite peste digurile portului, 
însoţind cadenţat murmurul grav al sirenei unui petrolier, care 
sosea, constelație mobilă, ivită în bezna oceanului fără margini. 
Peste radă vibrau dangătele orologiului catedralei Wolfendahl, 
sau poate al altei clădiri impunătoare din oraş. Era miezul nopţii. 

CAPITOLUL 9 

în întunericul de cerneală, spulberat ici, colo, de fulgerările 
farului portului, se strecura, fără zgomot, năluca unei bărcuţe. A 
dat ocol trupului metalic al lui „Chung Khiaw” şi s-a oprit lângă 


lanţul ancorei. Din bărcuţă s-a înălţat un trup deşirat, braţele lui 
au încercat tăria zalelor, apoi necunoscutul a început să se 
caţere repede spre punte. Un altul l-a urmat, tot atât de iute. 
Ajunşi sus, cei doi au rămas o clipă locului, iscodind în jur. Când 
s-au convins că nimic nu-i împiedică, s-au strecurat fantomatic 
spre cabina căpitanului. Au deschis uşa fără zgomot şi, mai 
înainte ca acesta să poată scoate un sunet, au tăbărât asupra 
lui, imobilizându-l. Legat strâns, cu un căluş în gură, trupul 
căpitanului semăna cu un balot. 

în timpul acesta, marinarii dormeau fără vise, chiar şi micuțul 
Rock zăcea întins, cu limbuţă atârnând caraghios. Numai Raman 
nu avea somn. | se întâmpla adesea să rămână treaz, x ore în şir 
din noapte, chinuit de tristeţea vieţii sale singuratice. Dar acum 
gândurile sale erau mai limpezi, socotind că oamenii din jurul 
său îi erau prieteni. Chiar şi grăsanului de Larssen îi ierta 
apucăturile cam necioplite şi limba lui cea ascuţită. 

Raman căscă prelung, mulţumit. O dulce amorţeală îl 
cuprindea. Se răsuci în hamac, potrivindu-şi în acelaşi timp 
perna şi, sfidând căldura umedă şi lipicioasă, încercă să 
aţipească. Prin hublou pătrundea în cabină o rază de lumină, ca 
un fir albăstrui. Era linişte. Doar clipocitul apei picura rar în 
pereţii de oţel ai navei, într-o cadență calmă. Raman ascultă 
cântecul de mult cunoscut al valurilor moi, liniştitor ca o 
legănare. Dar în refrenul moale, ca o şoaptă, desluşi, surprins, 
un târşâit ciudat. Parcă de paşi. Ciuli urechile, uşor speriat. 
Zgomotul nu se repeta. Se certă, învinuindu-se de laşitate şi 
încercă din nou să aţipească, aruncându-şi capul în pernă, 
ocărându-l în şoaptă pe bietul Larssen, care horcăia îngrozitor, 
întrecându-se cu şuierăturile ascuţite dar acceptabile ale lui 
Sari. Chiar atunci, deasupra lui, pe punte, auzi — de astă dată 
cu claritate — paşi reţinuţi, apoi un hârşâit prelung, ca şi cum s- 
ar fi târât ceva. Rock, care-şi avea culcuşul sub hamacul lui 
Andrei „mârâi scurt. Raman sări din hamac, ars. Fără îndoială, 
cineva era pe punte. Şi acesta nu putea fi decât un străin, care 
fura ceva, deoarece căpitanul nu s-ar fi apucat să care obiecte 
pe punte în miezul nopţii. Or, cum aşa ceva nu putea fi de 
bănuit, zgomotele aparţineau altcuiva. Precaut, Raman socoti că 
trebuie să dea alarma. Scutură binişor de umeri pe Andrei. 


— Ce s-a întâmplat, de ce mă trezeşti, omule? mormăi el 
supărat. 

— Taci, vorbeşte mai încet. Avem nişte musafiri pe punte. 

Andrei s-a trezit de-a binelea. 

— Şi de ce stai, hai sus să vedem despre ce-i vorba. 

— Numai noi doi? Dacă sunt înarmaţi? 

Li se foi şi se ridică în capul oaselor, deşteptat de şuşotelile 
celor doi. Auzind care-i cauza se repezi şi-i trezi şi pe ceilalţi, 
alergând cu toţii afară. Rock după ei lătra furios. Auziră dar 
zăngănitul lanţului ancorei. Imediat s-au îndreptat la prova. Jos, 
pe apă, tocmai se desprindea de vas barca necunoscuţilor. 

— Staţi, staţi că trag, îi ameninţă Larssen. Intr-o încercare 
zadarnică şi neputincioasă, deoarece el nu-şi putea onora 
ameninţarea, nefiind înarmat, iar cei din barcă nu erau defel 
dispuşi să-i dea ascultare. 

— Să-l încunoştiinţăm pe căpitan, spuse Andrei, plecând grăbit 
spre cabina acestuia, urmat de restul marinarilor. Bineînţeles, 
cabina era goală, spre nedumerirea tuturor. Curând, după ce l- 
au căutat peste tot, au realizat întregul adevăr. Căpitanul fusese 
răpit. Dar cine şi în ce scop o făcuse? 

— Să alergăm în urmărirea bandiţilor, strigă acelaşi Larssen 
înfuriat ca o fiară, cu faţa congestionată. 

Li îl privi dezaprobator. 

— Prietene, îţi înţeleg pornirea, dar gândul tău este necugetat. 
A căuta în întuneric este ca şi cum un orb s-ar strădui să 
lovească la ţintă cu o suliță. Eu propun să acţionăm cu 
înţelepciune, căci totdeauna este mai bine să cugeţi înainte de a 
făptui ceva, decât după aceea. 

Andrei îl aprobă: 

— Şi ce trebuie să facem? 

— Să anunţăm autorităţile, zise Larssen. 

Li dădu din cap, făcând a înţelege că nu era de acord. 

— Mai înainte de a ne duce la poliţie, să judecăm temeinic 
cum s-au rânduit cele petrecute aici, socotind toate 
împrejurările. Apoi, dacă noi vom fi atât de netrebnici, încât să 
nu dăm de capătul acestei întâmplări, care să ne călăuzească 
spre făptaşi, abia atunci să cerem ajutorul altora. 

Cuvintele bătrânului au convins. Fiecare simţea în sufletul său 
dorinţa de a-l regăsi pe bunul lor căpitan şi de a-i pedepsi pe 


răpitori. Au început să cerceteze puntea, descoperind că 
nelegiuiţii au folosit o frânghie pentru a-şi cobori victima de pe 
navă. 

— Prin urmare, l-au legat ca pe un pachet, socoti corect 
Andrei, deci, pe țărm erau aşteptaţi de un vehicul. Li a avut 
dreptate. Până am fi ajuns noi la dună, indivizii s-ar fi făcut 
nevăzuţi. 

Kenzo, care căutase urme chiar în cabina căpitanului, îl 
susţinu, adăugind: 

— Cred că l-am căuta fără folos aici în oraş, ci mai curând la 
Kandy. 

— La Kandy? se miră Andrei, în murmurul celorlalţi marinari. 
De unde ţi-a venit ideea asta năstruşnică? 

— Kenzo nu are mintea bolnavă. Am văzut un mesaj lăsat de 
căpitan. 

— Aiurezi, băiete, îl certă Larssen. Când a avut timp să ne 
scrie ceva? Doar nu or fi fost atât de Imbecili indivizii aceia incit 
să-l lase să ne comunici locul în care-l vor ţine prizonier. 

— Nu vorbi aşa, Larssen. Te pripeşti. Veniţi în cabina 
căpitanului să vedeţi cu ochii voştri. 

Cabina era la fel de răvăşită, precum o găsiseră prima oară. 

— Ce naiba îndrugi, Kenzo, se supără — de astă dată — Sari. 
Nu se vede nimic deosebit. 

— Asta ce este, băiatule? şuieră micul japonez, strângându-şi 
faţa de gibon într-o grimasă ce trebuia să fie un surâs ironic, ară 
tind în acelaşi timp două semne mâzgălite cu degetul în praful 
depus fin pe capacul unei cutii de metal, în care căpitanul îşi 
ţinea hârtiile. 

— Ce să fie? dădu din umeri indonezianul.. 

— Cuvântul Kandy, scumpule, scris în chineză. 

Li se apropie şi confirmă: 

— Exact aşa şi este. Prin urmare, acolo l-au dus. Asta vrea să 
ne spună semnul. 

— După ei, deci, se precipită Larssen. Să nu mai pierdem 
vremea. Dar ce naiba or fi vrând cu el bandiții? 

— Şi enigma asta e dezlegată, continuă Kenzo, scoțând din 
buzunar o bucată de hârtie. Căpitanul a fost răpit. 

— Mare descoperire, râse Larssen. Asta constatăm cu toţii. 


— Da, însă aici, pe hârtioara aceasta, pe care am găsit-o pe 
patul căpitanului, scrie negru pe alb şi pentru ce anume. 

Kenzo întinse petecul alb pe masă, astfel încât rândurile 
însăilate cu creionul să poată fi citite de toţi, pe îndelete. „Dacă 
vreţi ca omul vostru să trăiască, cereţi poliţiei să elibereze 
arestaţii de pe «Chung Khiaw». Nu încercaţi să ne urmăriţi. Ne 
vom răzbuna, glăsuia textul însăilat cu greşeli ortografice. 

— Deci, bandiții asta vor. Sunt amicii criminalilor aceia, 
murmură Andrei. 

— Ce facem acum? întrebă descumpănit Raman. Dacă îl 
căutăm pe căpitan, nu cumva îl expunem vreunui pericol? 

— Nu cred că vor fi atât de proşti să piardă unica lor 
posibilitate de a ne şantaja. 

— Prin urmare, pentru ce să ne temem de ameninţarea lor? 
Sunt la mâna noastră, interveni Larssen. Anunţăm imediat 
poliţia, pentru că oricum nu putem decide asupra eliberării 
nemernicilor aceia. 

— lar pe de altă parte să încercăm a-l găsi noi, mai înainte de 
a-i face careva vreun rău, adăugă Andrei. 

Bătrânul Li şopti ceva ca pentru sine, schiţând un vag gest ce 
ar fi putut fi interpretat ca neîncredere, dar şi ca ezitare. Insă nu 
împărtăşi celorlalţi gândurile sale. De fapt, nici nu l-ar fi ascultat, 
aşa înfuriaţi cum erau.. Şalupa a fost coborâtă la apă şi cu toţii 
au plecat, degrabă, la poliţie. 

Sergentul Bahadur i-a primit morocănos, încheindu-şi cămaşa 
la piept, trezit din moţăiala în care zăcea de obicei când era 
noaptea de serviciu. li ascultă aproape absent, părând că nu 
înţelege nimic din toată povestea şi nu-şi reveni decât atunci 
când Andrei i-a pus sub nas scrisoarea bandiţilor. 

— Cred că afacerea, încercă el să. Scape, nu este de resortul 
nostru. Dar oricum, şi dacă ar fi, trebuie să-mi anunţ superiorii, 
însă, la ora asta, trebuie să înţelegeţi că nu-i pot deranja. Aşa că 
dumneavoastră faceţi o plângere în scris şi aduceţi-o mâine 
dimineaţă. 

— Este în joc viaţa unui om, cum putem aştepta până mâine? 
rosti indignat Andrei. 

— Uite, acum vine dimineaţa. Doar în câteva ore, căscă 
sergentul, indolent. 


— În care se pot întâmpla atâtea, replică de astă dată Larssen, 
începând să fiarbă de indignare. 

Sergentul Bahadur era hotărât să nu cedeze. Sigur, cu un 
asemenea exemplar tipic de birocrat, orice insistenţă era sortită 
eşecului, ceea ce au înţeles repede marinarii. S-au întors 
înfuriaţi la bordul lui „Chung Khiaw”. 

— Să ne liniştim puţin, băieţi, începu Andrei: Nu-i timpul să ne 
lăsăm pradă nervilor, din pricina unui poliţist neghiob. Mă 
gândesc ca unul dintre noi să trateze cu sergentul Bahadur, sau 
care o fi acolo, iar ceilalţi să alergăm cât mai repede la Kandy. 

— Găsesc înțelepte vorbele tale, aprobă Li. Dar ce să mai 
stăm? Hai, chiar acum, la drum. Filosoful spune: prevederile 
sunt bune, numai în măsura în care sunt urmate de succes. Deci 
să plecăm. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

Planul a fost găsit corect. Doar Larssen a bombănit, 
plângându-şi lipsa de noroc, deoarece, trăgându-se la sorţi, 
hazardul îl desemnase tocmai pe el să rămână la Colombo. 

În câteva minute, pregătirile au fost terminate şi, cu toţii au 
pornit, urmaţi de credinciosul Rock, spre oraş. Larssen i-a 
petrecut până la gară. Tocmai pleca o cursă locală, peste un 
sfert de oră. Pe fugă şi-au luat biletele de călătorie şi, abia 
răsuflând, uzi de transpiraţie, s-au urcat într-un vagon ticsit de 
călători. Trenul s-a pus în mişcare, chinuit, scârţâind din toate 
şuruburile, gâfâind urmărit de privirile mute ale lui Larssen, 
rămas aproape singur pe un peron umed, pardosit cu hârtii şi 
resturi de alimente. 

Niciunul dintre marinari nu i-a răspuns salutului său trist, făcut 
cu mina, preocupaţi, cum erau să-şi găsească un locşor în 
îngrămădeala inumană care domnea pretutindeni. 

Vagonul părea o cuşcă mare, unde oamenii stăteau închişi, 
nemişcaţi, strânşi unul în celălalt, respirând un aer umed. 
Pestilenţial. 

— Cred că n-am să pot rezista astfel cei o sută douăzeci de 
kilometri, cât avem până la Kandy, gemu Andrei, strâns între 
peretele de lemn al vagonului şi câţiva saci de iută, plini cu 
batate, un soi de cartofi dulci, cu miros reavăn. 

— Filosoful — începu Li — spune că, aşa cum durerea urmează 
bucuriei, tot astfel şi necazurile sfârşesc prin voie-bună. 


— Nu ştiu ce sporovăiesc filosofii tăi, dar sunt sigur că ei n-au 
călătorit niciodată într-un astfel de coteţ, îl ironiză Andrei. 

Imperturbabil, bătrânul chinez continuă, scoțând iarăşi o 
maximă din cutia lui cu înţelepciuni orientale: 

— După cum vin pe neaşteptate supărările, tot aşa şi 
bucuriile. Chiar când soarta e potrivnică, înțeleptul trebuie să-şi 
oţelească voinţa. Cât de râu poate fi un lucru, ca vagonul 
acesta, comparându-l cu robia şi mizeria elefanților, a şerpilor, a 
păsărilor, cu nimicnicia gâzelor? 

— Înţeleg, Li, să mă resemnez, oftă Andrei. Ducă stau bine să 
cuget, altă rezolvare nu găsesc. 

Au tăcut cu toţii, conformându-se — de altfel — atmosferei 
generale din vagonul în care oamenii, aşezaţi cuminţi pe bănci, 
ghemuiţi pe podele, zăceau amorţiţi, nemişcaţi ca nişte 
manechine. Ici, colo, răzbătea o şoaptă, scâncetul unui copil, 
repede stinse. Fiecare cu gândurile sale, absenţi, muţi. 

întunericul a dispărut deodată, sau aproape deodată, gonit de 
soarele care se înfăţişa la apelul dimineţii, sclipitor şi curat, 
punând stăpânire pe un cer azuriu. Trenul străbătea câmpia 
îngustă a litoralului, şerpuind printre cadrilaterele orezăriilor 
nesfârşite, traversând largi canale de irigaţii ascunse sub umbra 
palmierilor, cohorte paralele aliniate disciplinat în şiruri lungi, 
pierdute la orizont. Pe măsură ce înaintau, peisajul plat se 
confrunta cu rotunjimile dealurilor verzi, acoperite de plantarii 
de ceai necuprinse. Trenul urca încet, în serpentine largi, spre 
platourile înalte, tăiate adesea de văi adânci, cu râuri repezi, 
deasupra cărora suspendau adesea poduri înguste, jucării de 
oţel. Din când în când se opreau în câte o gară, plină de călători, 
care năvăleau în vagoane şi pe acestea, înghesuindu-se peste 
pasagerii amorţiţi, ce îi primeau cu nepăsare, ca pe o fatalitate 
de neînlăturat. De la Pelgahawela, o mică localitate pierdută 
între codrii virgini şi plantaţii întunecate de arbori de cauciuc, 
calea ferată a făcut un ocol larg, luând pieptiş stâncile abrupte 
ale munţilor acoperiţi de vegetaţia luxuriantă. 

Locomotiva pufăia leneş, făcându-şi loc prin junglă, alunecând 
greoi, urmând liniile subţiri şi paralele de oţel, prinse de 
traversele firave, smolite, aşezate regulat, direct pe roca dură. 
Din când în când, fluiera scurt, anunțând prezenţa civilizaţiei în 
inima naturii, care o privea nedumerită. 


CAPITOLUL 10 

Au ajuns la Kandy chiar în momentul când se pornea o ploaie, 
cum numai la tropice pot fi revărsările de ape cereşti. De la 
peron până în clădirea gării erau câţiva metri, pe care marinarii 
i-au străbătut în fugă, intrând în sala de aşteptare, la adăpost, 
uzi totuşi până la piele. Încăperea era destul de mare, însă 
neîncăpătoare pentru mulţimea refugiată acolo. Stăteau unul 
într-altul. 

— S-ar părea că asta este poziţia noastră naturală, glumi Sari, 
încercând să-şi croiască puţin spaţiu în jurul său, ajutându-se de 
coate. 

Raman, lângă el, suporta cu răbdare, nemişcat, încercările 
tovarăşului său fără să scoată un cuvânt, ceea ce îl făcu pe 
indonezian să se enerveze. 

— Semeni cu o momâie, Raman. Cum poţi fi, omule, atât de 
nepăsător? 

— Trebuie să ne aşteptăm la orice, mormăi posac indianul. 

— Ce naiba ai spus? 

— Cel deştept nu se bucură şi nu se întristează, continuă 
Raman. 

— Măi să fie, suflă Sari, dându-şi seama că este luat peste 
picior. la mai taci din meliţa aia aiurită. 

— Mistreţul caută în lacul plin de lotuşi numai glodul. 

— Alt filosof, se înfurie de-a binelea indonezianul. la ascultă, 
tu şi cu Li nu ştiţi să vorbiţi ca oamenii, lămurit? Ce tot îi trageţi 
cu preceptele voastre? 

Li privea prin ei, undeva spre intrarea în sala de aşteptare, ca 
şi cum nu ar fi auzit nimic. Andrei, cu Rock în braţe, gata mereu 
să salveze buna dispoziţie, interveni: 

— Gata, Sari, uite, a stat ploaia, nu te supăra pe noi. 

Într-adevăr, ploaia a încetat, răpăitul picăturilor mari de apă 
oprindu-se ca la o comandă cosmică. Pe dată, mulţimea începu 
să se frământe, înghesuindu-se şi mai apăsat, scăpând prin uşa 
îngustă, în şuvoi. Cei cinci marinari aşteptau liniştiţi să se scurgă 
cât de cât puhoiul uman, mai curând împotrivindu-se fluxului de 
trupuri umede şi lipicioase care-i înconjurau. Li, la mijloc, între 
marinari, continua să privească impasibil într-afară. 

— Aibadul, spuse el, ieşind deodată din amorţelii. 


— Aiurezi, prietene, îl apostrofă Kenzo, privindu-l nedumerit, 
gest, de altfel, imitat de toţi ceilalţi. 

— Care Aibadul, bunule Li, nu cumva aiurezi? se proţăpi Sari, 
căruia perspectiva de a scăpa din înghesuială îi readuse 
optimismul şi predispoziția la înţepături verbale. Aibadul zace în 
puşcărie, continuă el, de unde nu o să mai iasă curând, te 
asigur. 

— Aibadul a fost acolo, continuă chinezul netulburat. El a fost. 
Sunt sigur. 

— Spune-ne ce ai văzut, omule, îi ceru lămuriri Andrei. Nu ne 
mai fierbe aşa. 

Li se uită încă o dată spre uşă, schiţă gestul de a porni într- 
acolo, dar se răzgândi dându-şi seama că abia ar fi putut face 
doi paşi prin aglomeraţia sălii. 

— Aibadul a fost acolo, repetă mecanic. L-am văzut. Ochii 
bătrânului Li nu se înşală, gemu chinezul. 

Se priviră unul pe altul, nedumeriţi, convins fiecare că 
bătrânul era foarte obosit, de vreme ce îndruga asemenea 
poveşti. 

Părăsind gara, au pornit pe jos spre centrul oraşului, unde 
sperau să găsească un hotel acceptabil. Rock ţopăia vesel 
înainte, cu coada răsucită pe spate. Kandy îşi înfăţişa 
arhitectura sa, elegantă, subtilă, ciudată îmbinare între 
rafinamentul artei Asiei şi simplitatea rigidă, funcţională, a 
clădirilor Europei. La ora aceea matinală, străzile erau totuşi 
pline, pulsând într-o animaţie colorată, de un pitoresc anume. 
Negustori ambulanți singalezi grăbeau spre piaţă, împingând 
cărucioare cu două roţi mari, încărcate cu nuci de cocos, lujeri 
de palmier, banane, ananas şi batate. Cărăuşi indigeni, goi până 
la brâu, conduceau care grele, pline cu saci de iută în care 
transportau probabil frunze uscate de ceai, orez, smochine sau 
cine ştie ce alte mărfuri, croindu-şi cu greu drum prin 
aglomeraţia străzii, strigând adesea, cu glasuri ascuţite, la 
pietonii ce ignorau orice regulă de circulaţie, ieşindu-şi din fire, 
ba chiar blestemând, ceea ce demonstra că membrii acestei 
bresle seamănă între ei la apucături pretutindeni pe bătrâna 
noastră planetă, indiferent dacă sunt europeni, africani, asiatici, 
sau americani. 


La un colţ, un prestidigitator tuciuriu, cu un caftan galben, 
lucitor, uimea publicul, în schimbul câtorva bănuţi, înghițind 
săbii lungi, al căror ascuţiş fusese încercat în prealabil de 
curioşi. Mai alături, un îmblânzitor de şerpi, ghemuit turceşte, 
sufla într-un fluier, scoțând sunete monotone, calme, 
unduitoare, făcând să se legene o biată cobră, ce-şi înălța 
curioasă trupul suplu, dintr-un coş de talipot. Doi elefanţi cenuşii 
spintecau agale valurile mulţimii, impasibili la hămăitul lui Rock, 
ducând pe spate imense baloturi, docili şi înţelepţi, ca nişte 
brahmani, păşind rar. În uliţa largă, colbuită, răzbăteau arome 
ademenitoare de peşte prăjit în ulei de mangustan şi pilaf de 
berbec, plutind în unt fierbinte de kokum, gata de luat de pe 
plită, punând la grea încercare trecătorii flămânzi, cum erau — 
de pildă — marinarii de pe „Chung Khiaw”. Strada mare şiruia, 
urcând şi coborând lin, pe cocoaşa muntelui, adăpost paternei al 
oraşului ascuns în faldurile mantiei pădurii tropicale. 

Recepţionerul de la hotel era un chinez, domnul l-uan, cum s-a 
recomandat. Sigur, nu avea camere disponibile, chiar în plin 
sezon, deoarece Kandy, beneficiind de un blând climat, atrăgea 
de pretutindeni, ca o veritabilă staţiune montană, vilegiaturiştii. 
Dar Li se pricepea de minune să se descurce în complicate 
situaţii, mai ales când trebuia să trateze cu conaţionali de-ai săi. 
Până la urmă, domnul l-uan s-a aplecat discret la urechea 
bătrânului bucătar şi i-a şoptit ceva. Acesta s-a înclinat 
ceremonios şi i-a mulţumit grav, în chineză. 

— Mergem în altă parte, spuse Li, de astă dată vorbind 
englezeşte. Aici toate camerele sunt ocupate. 

— Unde, omule? se necăji Andrei ieşind din hotel. Prevăd că 
vom pierde vremea de pomană, tot căutând camere de închiriat. 

— Stai liniştit şi nu te frământa. Pentru noi, avem rezervate 
trei camere speciale, replică Li, uimindu-şi tovarăşii. 

— Bătrâne, doar nu o să spui că ni se pune la dispoziţie vreo 
vilă? izbucni Andrei. 

— Ba, chiar aşa. 

— Îți baţi joc. 

— Deloc. 

— La naiba cu misterul acesta, lămureşte-ne odată. Despre ce 
vilă tot vorbeşti? 

— A recepţionerului. 


— O fi vreo cocioabă, pe care şmecherul o închiriază fraierilor, 
cum suntem noi acum. 

Li se socoti jignit. Ridică faţa, încercă un gest scurt cu braţul 
drept, ca o negare şi oftă. 

— Să nu crezi asta. Un chinez bătrân nu minte niciodată. Ştiu 
o vorbă veche: lesne dojenim pe altul, dar suntem orbi asupra 
propriei noastre făpturi, când trebuie să ne-o privim pe 
dinăuntru. 

— lartă-mă, Li. Te-am supărat, fără să-mi dau seama. 

— Tinereţea este de vină, Andrei, nu tu. 

__— Mai lăsaţi cearta, interveni Raman. Ce atâta vorbărie? 
Incotro ne duci, stimabile? Oare nu avem şi noi dreptul să 
cunoaştem itinerarul stabilit în particular de mătăluţă? 

— Am spus destul de limpede. Ne aşteaptă trei camere pe 
cinste, la recepţioner acasă. Cât priveşte fraiereala, o să vedem 
la urmă. In definitiv, dacă nu ne place, plecăm. 

De fapt, nu aveau pentru ce să se plângă. Casa era destul de 
confortabilă, deşi nu prea arătoasă din stradă. Au bătut la uşă 
discret. 

— Este deschis, intraţi, i-a poftit un bărbat, cu glas tremurat. 

Amfitrionul părea un om trecut de şaptezeci de ani. Obrajii 
palizi, părul rar şi alb, mustaţa lungă îngălbenită, trupul uşor 
aplecat şi halatul larg, de un albastru ceresc, îi conferea un aer 
patriarhal. 

— Fiţi bineveniţi şi locuiţi sănătoşi în casa fiului meu l-uan, ai 
cărui oaspeţi sunteţi, le-a urat el, surâzător, cu braţele la piept, 
ascunse în mânecile largi ale îmbrăcămintei. 

Apoi le-a arătat casa, invitând pe fiecare, mereu ceremonios, 
să-şi aleagă camera dorită. 

— Onorabile Fen, i se adresă Li. Vom lipsi toată ziua, alergând 
după treburile noastre. Rogu-te, spune-ne când să revenim fără 
a deranja casa prea respectatului dumitale fiu. 

— Sunteţi oricând primiţi. 

— Chiar şi la ceasurile târzii din noapte, când şi Hoang-ti-en — 
Cerul suprem — se odihneşte în tihna dulce a somnului? 

— O, desigur, preacinstiţii noştri oaspeţi. Uşa casei rămâne 
deschisă pentru voi. 

— Stimabile Fen, bătrânul Li mai abuzează cu o rugăminte. 
Dacă el şi tovarăşii săi nu se reîntorc până ce Sang-ti — 


Stăpânul suprem — dezleagă spiritele dimineţii, lăsându-le să 
alerge pe firmamentul luminat de Soare, fugi şi anunţă poliţia că 
oaspeţii veniţi în casa preaiubitului dumitale fiu au păţit ceva. 

— Vai de mine! Aşa voi face. Dar unde ar trebui să vă caute 
poliţiştii? 

— Bătrânul Li nu poate să răspundă la această întrebare. Dar, 
venerabile, trebuie să afli că noi suntem în Kandy nu cu gânduri 
rele, de răufăcători; ci îndureraţi de pierderea unui prieten drag, 
pe care încercăm a-l găsi aici. Insă nu ştim nimic despre dânsul. 

— Asta ar fi ca şi cum aţi dori să descoperiţi un grăunte de aur 
în nisipul mării. 

— Da, însă altă cale nu avem, decât aceea a perseverenţei. 
Bătrânul Li a găsit poate capătul firului. Cunoaşte cumva 
stăpânul nostru Fen unde locuiesc familii de papuaşi, aici în 
oraş? 

— Eu nu, dar vărul meu Ciu, care ţine o ceainărie, vă poate 
îndruma. Căutaţi negreşit. Are localul pe malul lacului din 
preajma oraşului. 

Au mulţumit amabilului amfitrion. 

— Rock, tu să stai cuminte acasă, s-a înţeles Andrei cu 
căţeluşul, care-l privea atent, dând din coada îmbârligată, semn 
că este de acord cu stăpânul său. 

Apoi, înghesuiți într-un taxi hodorogit şi fără geamuri au 
alergat la adresa indicată. 

Ciu era un bărbat între două vârste, îmbrăcat europeneşte, 
ignorând obiceiul proprietarilor de ceainării chinezeşti, de a 
purta halatele tradiţionale. 

— Papuaşi la Kandy nu prea sunt mulţi, i-a informat pe 
marinari, după ce a ascultat cu atenţie ce doreau. Eu nu-l 
cunosc pe omul vostru, dar am un vecin care poate mi-ar da 
câteva îndrumări. 

Li, obişnuit cu tranzacţiile negustorilor chinezi, a înţeles 
imediat unde bătea Ciu. Foşni zece dolari în faţa prea amabilului 
văr al prea respectabilului Fen şi acesta, luminându-şi faţa într- 
un zâmbet ce trăda plăcerea şi lăcomia în acelaşi timp, s-a 
aplecat spre bătrânul bucătar: 

— Cred că omul vostru se află chiar acum în cârciuma lui 
Upandit, la luptele de scorpioni, şopti el repede, înhăţând 
imediat dolarii, pe care îi strecură în buzunarul vestei. 


Sigur, informaţia trebuia luată ca pe un oarecare adevăr, căci 
tot atât de bine se puteau înşela cu toţii, deoarece un papuaş 
seamănă prea adesea cu un altul, iar vărul Ciu, fie voit, fie nu, 
putea să confunde persoana, or chiar să şi mintă, dorind să 
capete cu orice chip banii oferiţi. Oricum, marinarii au intrat în 
cârciumă şi s-au aşezat la o masă, de altfel singura liberă, 
localul fiind plin Numai indivizi nespălaţi, mari amatori de pariuri 
puse pe capul bietelor insecte, îndemnate să se sfâşie între ele. 
Spre oribila desfătare a cruzilor spectatori. 

Au ajuns chiar în clipa când domnul Upandit a apărut, în 
uralele derbedeilor din cârciumă, ducând cu el un borcan de 
sticlă ce adăpostea pe fundul lui doi scorpioni. Patronul a aşezat 
recipientul pe o masă pătrată, de lemn, înconjurată pe loc de 
ahtiaţii clienţi ai prăvăliei, care au început imediat să parieze 
între ei, fiecare alegându-şi scorpionul favorit 

— Gata, zbieră autoritar patronul. Începem lupta. Daţi banii la 
mine. 

Indivizii s-au executat ascultători, numai ochi. Upandit a tras 
tacticos şi adânc din ţigară, a ridicat binişor la o margine 
borcanul de pe masă şi a suflat sub sticlă, de câteva ori, fumul 
iute de tutun, expirat din plămânii lui tăbăciţi cu nicotină. Atinşi 
de duhoarea aruncată asupra lor, scorpionii, întărâtaţi la culme, 
au devenit foarte curând nervoşi, zvârcolindu-se şi lovindu-se 
unul pe celălalt, în urletele smintiţilor din. Jurul mesei. Tot 
izbindu-se reciproc, insectele au sfârşit prin a se ataca. 
Cârciumarul, prinzând momentul, a ridicat iute borcanul. Lăsate 
în spaţiul liber al mesei, insectele s-au avântat într-o luptă pe 
viaţă şi pe moarte, încercând să se răpună, înţepându-se cu 
veninul lor mortal. 

De la masa lor, marinarii cercetau cu atenţie încăperea plină 
de fum acru, iscodeau fiecare individ, în speranţa descoperirii 
vreunui indiciu. In acest timp, lupta scorpionilor continua cu 
ardoare, spectatorii îndemnându-şi cu voce tare insecta pe care 
pariaseră, ca şi cum aceasta ar fi trebuit să înţeleagă bestiala 
lor patimă. In cele din urmă, unul dintre scorpioni a reuşit să-şi 
înfrângă adversarul, înţepându-l în cap cu acul mortal. Lupta 
scorpionilor era încheiată, dar ea continua acum între suporteri. 
Un zbieret fioros şi fluierături stridente au umplut încăperea. 
Becul electric spânzurat în tavanul cârciumii s-a spart cu zgomot 


sec, lovit cu pahare de bătăuşi. În semiîntunericul încăperii au 
început să lucească lamele ascuţite ale şişurilor. Intuind cele ce 
aveau să se desfăşoare foarte curând, marinarii s-au ridicat 
deîndată şi au zbughit-o pe uşă. Din cârciumă se auzeau 
strigăte de durere şi înjurături. De după colţul străzii a izbucnit 
fluieratul ascuţit al unui poliţist, căruia i-a răspuns, ca un ecou, 
semnalul altui păzitor al ordinei publice. Bineînţeles, locul 
devenea foarte periculos, încât cel mai cuminte gest era de a-l 
părăsi cât mai repede posibil, ceea ce echipajul lui „Chung 
Khiaw” s-a grăbit să facă. Au mărit deci pasul, îndepărtându-se 
repede de cârciumă. Au traversat o intersecţie, apoi o alta. 
Andrei mergea în frunte, îngrijorat. A dat un nou colţ şi s-a oprit, 
încremenit. În faţa lui, la câţiva metri se afla... Aibadul. 

— Aibadul, te-am prins „tâlharule, strigă, repezindu-se asupra 
individului, urmat îndeaproape de ceilalţi marinari, nu mai puţin 
surprinşi de neaşteptata apariţie. 

Dar individul nu era deloc dispus să rămână la îndemâna lor. 
S-a întors fulgerător şi a început să alerge cât îl ţineau 
picioarele, urmărit de echipajul lui „Chung Khiaw”. A intrat pe o 
ulicioară întortocheată, îngustă, mărginită de case dărăpănate, 
înnegrite de umezeală şi mucegai, strecurându-se printre 
trecătorii nedumeriţi, sărind peste copii ghemuiţi la joacă şi 
câinii speriaţi. A parcurs un maidan plin cu gunoaie şi 
pătrunzând prin spărtura unui gard de sârmă ghimpată, năpădit 
de buruieni urcătoare, s-a făcut nevăzut. 

— A dispărut, nemernicul, constată Andrei, după ce au 
examinat cu toţii borta prin care intrase cel urmărit. 

Dincolo de gard se afla un fel de depozit pentru cutii metalice 
vechi. Locul era pustiu, dezolant şi nimic nu lăsa să se întrevadă 
pe unde se fofilase papuaşul. Au scotocit pe îndelete stivă cu 
stivă. Degeaba. Aibadul intrase în pământ. 

— Nu poate fi decât o singură explicaţie, îşi dădu cu părerea 
Kenzo. Omul nostru a şters-o mai înainte de a ajunge noi aici. 
Aşa că, în timp ce ne-am pierdut vremea răvăşind nenorocitele 
acestea de bidoane, el cine ştie unde a ajuns. 

— Aşa trebuie să fie, aprobă Li. Isteţi mai suntem. Dar vorba 
aceea: dacă la muritorul înzestrat cu cinci simţuri, numai unul 
este defectuos, cunoaşterea i se scurge ca apa dintr-un burduf 


spart. Or, ce să spunem despre noi? N-am avut nici ochi, nici 
urechi. 

Au ieşit din depozit, căznindu-se să împingă pe balamale o 
poartă ruginită, ce nu fusese deschisă cine ştie de când. 
Dincolo, peste drumul nenorocit, invadat de vegetaţie, de mult 
neutilizat, începea câmpul, marea verde-cenuşie a plantațiilor 
de ceai, calmă, ondulată uniform, răspândită peste zare, în 
mireasma răscolitoare, violent de plăcută, a florilor mici şi 
parfumate, abia scăpate din boboci. Sigur, a căuta pe cineva în 
desişul frunzişului încă netuns, nu putea fi decât o întreprindere 
nesăbuită, demnă de o minte prostească. Fireşte, Andrei şi 
prietenii săi au abandonat urmărirea, cu speranţa că, foarte 
curând, vor putea pune mâna pe Aibadul, a cărui prezenţă nu 
putea fi străină de răpirea căpitanului. Oarecum abătuţi s-au 
reîntors în casa lui Fen. 

— Preaiubiţii mei oaspeți, spuse acesta, mintea mea 
înceţoşată de ani nu pricepe bine pentru care scop aţi revenit 
aici, dacă vă căutaţi prietenul. Pentru ce nu aţi rămas acolo 
unde v-am îndrumat? Sau poate zeii v-au sfătuit să renunţaţi la 
întreprinderea voastră? 

— O, nu preaînţeleptule Fen, i-a răspuns Li, pe un ton nefiresc 
de liniştit. Eu ştiu de la veneraţii mei părinţi, ceea ce fără 
îndoială cunoaşte şi prea seninul nostru amfitrion de la bătrânii 
săi, anume că omului înţelept, chiar şi celui cu faţa brăzdată de 
zbârcituri şi capul însemnat cu peri albi, dorinţa izbânzii îi 
rămâne veşnic tânără. lar noi, aceasta vrem, să biruim în 
încercarea noastră. 

— Atunci, Fen vă pofteşte să priviţi ceva, continuă gazda, 
deschizând larg uşa unei odăi luminoase, aproape goală. Un 
talmet lăcuit, câteva perne de mătase roşie, aşezate pe o 
rogojină albă din pai de orez, constituiau întregul mobilier. 
Lângă fereastra îngustă, razele soarelui tăiau pieziş încăperea, 
făcând să strălucească un glob de cristal, umplut cu apă, ce 
adăpostea un peştişor. 

— Apropiaţi-vă, îndemnă Fen pe oaspeţii săi. Admiraţi pe 
iubitul meu Îi, cum înoată de minunat. 

— Acesta-i ikan sumppit, peştele arcaş, recunoscu imediat Li 
vietatea din acvariu. 


— Bineînţeles, confirmă Fen. Oaspeţii mei să ia aminte la 
mişcările peştişorului. 

Acesta evolua elegant în apa limpede, apropiindu-se mereu de 
suprafaţă. Se afunda ca o săgeată şi iarăşi ieşea, scoțând din 
când în când capul afară, ca şi cum ar fi adulmecat ceva. 

— Ciudat peşte, exclamă Andrei. Ai impresia, când îi urmăreşti 
înotul, că mereu caută cine ştie ce. 

Fen l-a privit zâmbind. Luă o crenguţă, aflată la îndemână, 
deschise o cutiuţă de lemn, scoase dintr-însa o furnică, o aşeză 
tacticos pe frunze şi oferi peştelui acest prânz, ţinându-l mult 
deasupra globului de cristal. Peştişorul a rămas pironit locului, 
apoi s-a azvârlit cu toată viteza spre suprafaţă, repezindu-şi 
corpul aproape pe jumătate în apă. În acelaşi moment a făcut să 
ţâşnească din gura sa un jet subţire de lichid, ca o rază de laser, 
proiectându-l drept asupra insectei. Năucită, furnica s-a prăbuşit 
în apa acvariului, fiind imediat devorată. 

— De necrezut, se miră Andrei. Câtă precizie în mişcări. Ai 
senzaţia că peştele gândeşte. 

— li este şiret, preabunii mei oaspeţi, zise Fen. Cum face el, 
procedaţi şi voi. Nu lăsaţi să vă scape cel urmărit. Chibzuiţi ca şi 
li, aşteptaţi cu răbdare clipa. Inţeleptul grăieşte: un lucru bine 
plănuit se sfârşeşte întotdeauna cu succes. Staţi acum aici. Dar 
acvariul vostru de cristal se află în altă parte. 

în timp ce Fen rostea aceste parabole, împănate cu vechi 
maxime chinezeşti, iată-l sosind acasă pe domnul l-uan, 
persoană binecunoscută tuturor.  Recepţionerul, care-şi 
schimbase redingota rigidă cu un sacou subţire de bumbac, i-a 
salutat amabil, europeneşte. Au sporovăit un pic despre una şi 
alta, fără a băga de seamă dispariţia bătrânului Fen, care a 
revenit curând, arborând pe faţă un surâs neforţat, poftindu-i la 
masă. Ospăţul chinezesc nu le era străin, dar bătrânul Fen, 
servindu-le feluritele bucate preparate de mâna lui, îi dădea un 
farmec unic, de ritual păgân. 

— Aşadar, începu fiul lui Fen, aflând ce căutau oaspeţii săi, 
sunteţi pe urmele răpitorilor căpitanului dumneavoastră. Treabă 
grea şi deloc lipsită de primejdii. Aibadul al vostru negreşit se 
ascunde undeva în plantaţia de ceai din sudul oraşului. Ştiu 
precis că acolo lucrează câţiva papuaşi. Numai că nu prea văd 


cum veţi pune mâna pe el. Toţi sunt nişte ticăloşi, înarmaţi până 
în dinţi, gata aricind să ucidă fără scrupule. 

— Cu orice risc, trebuie să-l salvăm pe bunul nostru căpitan, 
se înflăcără Andrei. 

— Dar nu repezindu-ne orbeşte în mijlocul haitei de tâlhari, îl 
contră Li. 

— Fireşte, ci după un plan bine întocmit. 

Şi-au împărţit atribuţiile şi au hotărât să cerceteze plantaţia 
cât mai discret posibil, începând chiar de cu seară. Cum s-a 
lăsat noaptea au pornit. Străzile erau aproape pustii. Ici, colo, 
câte un întârziat grăbea pasul, or se ascundea văzându:i, 
bănuind în ei cine ştie ce tâlhari, fofilaţi în întuneric după pradă. 

Ceainăria lui Ciu avea obloanele trase. Doar din cârciuma lui 
Upandit, încă luminată, izbucneau strigăte întărâtate, semn că 
luptele de scorpioni continuau fără întrerupere, spre marele 
deliciu al vagabonzilor strânşi ciorchine în jurul mesei cu 
nenorocitele insecte care se ucideau una pe alta. 

— Sari, du-te prin spate şi aruncă-ţi ochii în dugheană, se 
adresă. Andrei indonezianului. 

Fără alt îndemn, acesta a zbughit-o imediat, pierzându-se în 
întuneric. Minutele s-au scurs încet, în aşteptarea lui. 

— Pst, veniţi, şopti acesta apărând, în sfârşit, din cârciumă. 
Omul nostru e aici. Ce facem? Eu zic să punem mina pe el, să-l 
scuturăm bine şi să aflăm din gura lui unde-l ţin ascuns pe 
căpitan. 

— Măi, dar prost îl mai crezi tu pe banditul acela, îl contrazise 
Li. Nici vorbă să ne apropiem de el. Cum ne va observa, va fugi. 

— Sigur, continuă Andrei. Să-l urmărim, nevăzuţi. O să ne 
conducă singur până la ascunzătoare. Acolo vom vedea noi. 

Au stat pitulaţi, ferindu-se de lumina ce spărgea întunericul 
prin vitrinele nespălate ale cârciumii, observând cu atenţie 
fiecare persoană ce ieşea din speluncă. Cu încetul, hărmălaia a 
început să se domolească şi — în fine — Aibadul, ameţit de 
aburii rachiului de secară japonez, a apărut în cadrul uşii. 

— După el, comandă Andrei punând în mişcare întregul grup 
de marinari, furişându-se în monom, ca nişte umbre. 

Beţivanul mergea fără grijă, bolborosind un fel de cântec 
lălăit, mai mult aducând cu un horcăit. Se clătina, blestemând 
uneori pietrele din drum, de care se împiedica mai tot timpul, 


pierzându-şi echilibrul şi aşa precar. Papuaşul a intrat iarăşi în 
ulicioara îngustă, acum pustie, pe care a străbătut-o alene. S-a 
aşezat puţin pe treptele unei scări, lăsându-şi capul în mâini, 
moţăind. 

— Acum ar fi momentul să-l facem inofensiv, şopti Sari, pitit 
împreună cu ceilalţi în spatele unei magherniţe ponosite, ce 
ieşea din alinierea uliţei. 

— Linişte, ce tot vorbeşti, se necăji Andrei. Doar am hotărât 
un plan. 

Ca şi cum ar fi auzit acest scurt dialog, beţivul privi în direcţia 
lor. Dar nu putea vedea nimic. S-a ridicat greoi, ţinându-se de 
perete, apoi a plecat mai departe, grohăind. 

Urmărirea a continuat, marinarii ne pierzând din ochi pe 
individul care se târa aproape, năucit de otrava alcoolului, ce-şi 
făcea efectul din plin. Urma o cale cu totul diferită de cea pe 
care o ştiau marinarii, căutând parcă înadins ulite cât mai 
întunecate şi mai insalubre. Au mers astfel, după el, aproape o 
oră, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă în marginea oraşului. 
Peisajul le era familiar. Plantaţia de ceai, placă argintie sub 
globul alb al lunii pline, strălucea ca o oglindă. Aici, cel urmărit a 
iscodit înapoi, cu oarecare atenţie şi a intrat în tufişurile dese 
aliniate paralel, în şiruri lungi, dispărând enigmatic. 

— Măi, să fie, nu se putu abţine Kenzo, de obicei potolit. Duhul 
nopţii l-a înghiţit pe bandit. 

— Vedeţi, se supără Sari, dacă mă ascultați, acum era în 
mâinile noastre. larăşi l-am pierdut. 

— Trebuie să-l căutăm metodic, interveni Andrei. Este clar că 
nu poate fi în altă parte decât în plantație. Uite, am o idee. Vom 
merge fiecare pe câte un rând, cu băgare de seamă, încât să ne 
vedem unul pe celălalt. Astfel, în clipa în oare observăm ceva 
suspect vom putea comunica între noi. Ce spuneţi? 

Au mers printre tufele dense, păşind rar, atenţi, spre a nu fi 
surprinşi. Metru după metru s-au înfundat în plantație, 
scociorând în dreapta şi în stânga. Fără folos. Într-un târziu au 
hotări t să renunţe. 

— Povestea asta a început să mă sâcâie, izbucni Andrei, când 
întregul grup s-a reunit, la marginea plantaţiei. Unde naiba piere 
individul? Doar nu o fi nălucă? 


— Este posibil, şopti Kenzo, ca tâlharul, mai şiret decât noi, să 
se fi prefăcut că nu ne vede şi s-a strecurat printre tufe, 
dispărând naiba ştie pe unde. Dar poate, nici el nu ne-a 
observat, astfel încât, prea bine, şi-a văzut mai departe de 
drum, pe şosea, în timp ce-l căutam, degeaba, printre tufe. 

— Măi Kenzo, iarăşi spui prostii. Nu te mai înveţi minte să taci 
şi să asculţi pe alţii mai isteţi, sări la el indonezianul. Cum să 
treacă pe lângă noi, omule? Am fost cu toţii orbi? Tu nu ai văzut 
că a intrat în plantație? 

— Asta cam aşa este. 

— Şi ce tot îndrugi acolo, dacă singur recunoşti că tipul s-a 
strecurat în plantație? 

— Ştiu şi eu? Doar nu o fi intrat în pământ. 

Andrei tresări, auzind replica japonezului. O 

idee i-a trecut prin minte: 

— S-ar putea să aibă dreptate Kenzo. Totul este posibil. Dacă 
bandiții au o ascunzătoare subterană? 

— Chiar la aşa ceva nu m-aş fi gândit, se bătu peste frunte 
Sari, recunoscând că japonezul nu era chiar atât de nătărău 
precum îl categorisise el mereu. 

— Acum, pe întuneric, dacă astfel stau lucrurile, nu mai putem 
face nimic. Eu zic să ne înapoiem mâine dimineaţă şi să 
cercetăm pe îndelete, la lumina zilei, afurisita de plantație, 
conchise Andrei; 

CAPITOLUL 11 

A doua zi, de cum a răsărit soarele, Andrei şi cei patru 
marinari au revenit, hotărâți să termine povestea care începea 
să-i sâcâie. Plantaţia nu mai era pustie. O combină galbenă 
tundea tufele de ceai, trecând călare pe rândurile drepte, 
desfrunzindu-le ca o lăcustă uriaşă. In jurul monstrului bâzâitor, 
pilcuri de bărbaţi tineri, aproape despuiaţi, arşi de soare, umbriţi 
de pălării conice din pai de orez, alergau fără încetare, stivuind 
baloturile dreptunghiulare, îndesate şi grele, de ceai, plămădite 
în măruntaiele combinei, pe care aceasta le arunca la intervale 
regulate. 

— Nu văd niciun papuaş printre muncitori, remarcă Sari. Sânt 
numai tamili. Degeaba stăm aici. Tot la cârciuma lui Upandit 
trebuie să-l aşteptăm pe Aibadul. 


— Peştii sunt prinşi de cei dibaci şi din apa fără fund a mării, 
bombăni Raman, dând a înţelege dezacordul său faţă de 
indonezian. 

— De fapt, intră în discuţie Andrei, dacă stăm bine să 
judecăm, cu atâta lume în jur nu cred că individul acela s-ar mai 
apropia. Apoi, cum stăm noi aici, în mijlocul drumului, tocmai 
bine ne oferim, spre a fi reperaţi de departe. Să căutăm un loc 
mai bun de pândă. 

— De pildă în depozitul de bidoane, spuse Kenzo. 

— Măi, măi, a început să ţi se ascută mintea, râse Sari. 

Andrei îl scrută tăios: 

— Lasă-l în pace, omule. Mai bine să ne grăbim într-acolo, 
până nu ne trezim cu banditul, nas în nas. 

Au intrat în curte, alegându-şi fiecare un loc de observaţie, 
privind într-afară, printre bălăriile care astupau gardul de sârmă. 
Li şi Raman au rămas să păzească latura dinspre oraş a 
depozitului, iar Andrei, Kenzo şi Sari, pe cea care mărginea 
plantaţia de ceai. Astfel distribuiţi, orice mişcare nu le putea 
scăpa. 

Au rămas aşa, liniştiţi, fiecare la postul său. Nu se auzea decât 
zuruitul combinei şi larma tamililor care se îndemnau unul pe 
celălalt, în limba lor ciudată, guturală. Dar, pe acest zgomot 
îndepărtat, ceva — ca un geamăt prelung — izbucni de undeva, 
de prin apropiere. 

— Aţi auzit şi voi? şopti Andrei, adresându-se marinarilor de 
lângă el. 

Cei doi confirmară, muţi. Sari arătă cu degetul o stivă de 
tinichele. 

— Acolo, spuse şi se furişă atent spre locul indicat de el. 

Ocoli cu băgare de seamă stiva: 

— Nu-i nimeni aici, dădu din cap uimit, întorcându-se lângă 
Andrei. 

— Kenzo crede că a fost glasul lui Karzenokani, făcu 
japonezul. 

Sari, ironic: 

— Asta cine mai este, drăgălaşule? 

— Şşt, nu huli zeul atotputernic al vântului. 

— Mai las-o baltă cu tâmpeniile. Am auzit cu urechile mele un 
zgomot dintr-acolo. Ce te prosteşti? 


Şi parcă spre a-l confirma, din nou acelaşi geamăt, de astă 
dată mai clar, mai intens, întrerupse dialogul marinarilor. Orice 
iluzie acustică era exclusă. Fără îndoială, ceva se afla sub 
maldărul de cutii. Andrei şi ceilalţi se apucară pe loc să azvârlă 
recipientele goale de metal, curioşi să vadă ce anume era acolo. 

— Este un om aici, strigă acelaşi Kenzo, sărind înspăimântat în 
picioare. 

într-adevăr, de sub morman se ivi trupul zdrobit şi gol al unui 
tânăr. Faţa palidă, însângerată a acestuia, urmele groase ale 
loviturilor de ciomag brăzdate pe spate şi pe coapse trădau 
cruzimea cu care fusese schingiuit nefericitul băiat. 

L-au scos încet şi l-au aşezat cu faţa în sus, la umbra unui 
banian, ale cărui frunze late, de ficus uriaş, dădeau o răcoare 
plăcută. Li a tăiat cu briceagul o ramură din copac, lăsând să 
picure din ea, pe buzele rănitului, picăturile străvezii ale sevei. 

— Curând îşi va reveni, spuse. 

Dar promisiunea părea că nu se va adeveri.' Omul abia 
răsufla, iar bătăile inimii deveniseră rare şi din ce în ce mai 
slabe. 

— Moare, sări speriat Kenzo. 

Bătrânul Li apropie de gura celui întins pe iarbă încă o 
crenguţă proaspătă. Un şirag subţire de mărgeluşe lichide se 
prelingea pe fruntea şi obrajii băiatului. Clipele treceau 
apăsător. 

— Să chemăm un medic, făcu Andrei, aproape convins că 
leacul chinezului nu-şi făcea efectul. 

Dar, când totul părea pierdut, pleoapele tânărului tremurară 
de câteva ori, apoi acesta deschise, în cele din urmă, ochii, fără 
a da să se înţeleagă că era prea conştient asupra celor ce se 
petreceau în jurul său. 

— Nu mă râdeţi, bolborosi sărmanul, în limba singaleză, spre 
consternarea marinarilor care nu pricepeau o iotă. Raman ştia 
însă graiul acestor oameni din sudul insulei. _ 

— Vorbeşte, frate, i se adresă indianul, cu blândeţe. lţi suntem 
prieteni şi vrem să te ajutăm. Hai, linişteşte-te! 

— Fugiţi. Andar... silabisi, agitându-se, rănitul. 

— Stai cuminte, nu-ţi fie frică. Te vom apăra. Cum te cheamă 
şi cum ai ajuns în halul acesta? Continuă Raman. 

— Seggu, bolborosi greoi rănitul. 


— Andar te-a maltratat aşa, băiete? 

— Da, suflă într-un târziu băiatul, gemând încetişor. Obosit de 
efort, leşină din nou. — 

— Nu mai este vreme de pierdut, să-l ducem repede la Fen, 
zise Andrei. Sari, Raman, continuă el precipitat, găsiţi repede o 
trăsură. 

Cei doi au ieşit repede din depozit, convinşi că fiecare clipă 
putea fi fatală. Spre norocul lui Seggu, au descoperit aproape 
imediat o rişca, un fel de căruţă cu două roţi subţiri, trasă de un 
amărât de bou zebu, abia târându-şi cocoaşa, pe oare 
proprietarul îl tot şfichiuia cu o nuia, spre a-l hotărî să meargă 
mai alert. Nu era exact ce le trebuia, dar oricum, într-un fel, 
treaba era aranjată. 

— Vai de mine, se văicări Fen, văzându-i aducând pe braţe un 
necunoscut plin de sânge. 

— Bunule Fen, ajută-ne să vindecăm omul acesta, îl rugă Li, 
vorbindu-i în chineză. Ai în casă lucrurile trebuincioase? 

— Înțeleptul spune: dacă prevezi cu mult înainte o faptă, aşa 
cum te aştepţi ca după noapte să urmeze ziua, uşor îţi va fi să 
ocoleşti buruiana cea pişcătoare, sau să scoţi miere, ca şi 
albinele, din cimbru. 

Zicând acestea, bătrânul deschise un dulăpior. Pe policioare 
se aflau o sumedenie de borcănaşe, sticluţe şi cutioare, vopsite 
cu diferite culori. Alese, gânditor, câteva recipiente, mirosi 
conţinutul lor şi apropiindu-se de bolnav, presără pe răni un praf 
cafeniu. 

— Rădăcină de jenşen, planta vieţii, comunică el cu Li, care îi 
urmărea preocupat fiecare mişcare. 

Seggu gemu uşor. Fen se aplecă asupra lui şi îl frecă pe 
tâmple ou o alifie verzuie, ce exala un puternic miros de camfor. 
Aduse o bucată de pânză curată, înmuiată într-un lichid gălbui şi 
şterse de câteva ori buzele bolnavului. 

— În curând se va trezi, rosti plin de încredere. 

Într-adevăr, obrajii rănitului începură a se colora cu încetul, 
respiraţia reveni la normal şi — în cele din urmă — Seggu 
deschise ochii. Însă era atât de slăbit, încât abia putea vorbi. Li 
aproape îşi lipi urechea de gura acestuia, dar nu înţelese sensul 
şoaptelor pe care le rostea. Până la urmă, epuizat, Seggu a 
adormit. 


— Mâine dimineaţă va fi pe picioare, pronostică Fen, foarte 
convins. Acum să-l lăsăm să se odihnească, somnul îi va face 
bine. 

Cu toţii au găsit rezonabilă propunerea bătrânului, care se 
pricepea cu atâta iscusinţă să aplice miraculoasele leacuri, 
verificate de milenii, ale medicinei tradiţionale chineze. S-au 
înapoiat la locul lor de observaţie de lângă plantație, aşteptând 
acolo apariţia lui Aibadul. Însă lunganul negricios nu apărea. Din 
ascunzătorile lor, marinarii priveau fără interes, aproape 
plictisiţi, combina zuruitoare care tundea tufele de ceai, într-o 
necontenită mişcare, şi oamenii din jurul ei ce alergau asudaţi, 
spre a stivui baloţii verzi de frunze. Alaiul acesta bizar se 
apropia treptat, urcând spre ei din fundul plantaţiei. Curând 
oameni şi maşină au ajuns la capătul şirurilor de tufe. Ca la o 
comandă, s-au oprit, culcându-se zdrobiţi, la umbra unui pilc de 
palmieri. Stăteau acolo nemişcaţi, cu braţele sub cap, respirând 
sacadat. Peste plantație cobori pacea. 

— La lucru, adunătură de puturoşi, urlă un grăsan, apărut ca 
din senin, călare pe un roib deşelat. 

Grăsanul opri calul, strunindu-l bine cu mina stângă, obligând 
animalul să se ridice pe picioarele din spate. Speriaţi de 
neaşteptata prezenţă, dar mai ales de roibul poate mai 
înfricoşat, care tropăia aiurit, sforăind teribil pe nări, oamenii au 
sărit în capul oaselor, începând să alerge care încotro. Grăsanul 
după ei. Îi pleznea nemilos cu un bici lung, vâjâindu-l continuu. 
Muncitorii fugeau, căutându-şi zadarnic scăparea, deoarece 
călăreţul se aţinea mereu în spatele lor, brăzdându-le trupurile 
cu şfichiuiri repezi, ce pocneau scurt, lăsând pe pielea celor 
atinşi râuri roşii, însângerate. 

— O asemenea barbarie nu pot suporta, mirii Sari, privind 
hăituiala. 

Şi fără a putea fi reţinut de ceilalţi marinari, ieşi din 
ascunzătoarea sa, spre a se arunca asupra calului şi călăreţului. 
Grăsanul, surprins, încercă să evite impactul, dar Sari făcu un 
salt de panteră, ajungând în secunda următoare şi el pe spatele 
animalului. Uşor dezechilibrat, roibul căzu în genunchi; făcând 
să zboare din şa, peste capul său, pe cei doi călăreţi, care se 
prăbuşiră, încleştaţi, într-o tufă de ceai. Sari s-a ridicat ca un 
fulger, apucând pe grăsan de cămaşă. Pumnul greu al 


indonezianului lovi sec în obrazul individului, o dată, de două ori. 
A treia lovitură nu şi-a atins ţinta căci destinatarul ei, 
smulgându-se din strânsoarea care-l ţintuia. O luă la fugă, spre 
uimirea muncitorilor. Unul dintre aceştia se apropie timid de 
Sari. 

— Eu, Nadu şi ceilalţi fraţi ai mei vă mulţumim, domnule, 
spuse, lăsând a înţelege că vorbea în numele tuturor. Ne-aţi 
răzbunat. Bine i-aţi făcut lui lusu, vechilul lui Andar. Ne-a 
mâncat sufletul. Trebuia să i. Se înfunde. 

— Cine-i Andar ăsta? 

— Stăpânul plantaţiei care se vede în faţă. 

— Cunoşti cumva pe un oarecare Aibadul? 

— Nu, domnule. N-am auzit numele acesta, răspunse, cât se 
poate de cinstit, muncitorul. 

— Este un papuaş slab şi înalt, încercă Sari să-l descrie. 

— Sunt câţiva papuaşi pripăşiţi prin împrejurimi. Ba chiar, se 
lumină Nadu, unul dintre ei seamănă cu o prăjină. Un ticălos 
fără pereche, prietenul lui lusu. 

Andrei ieşi împreună cu ceilalţi marinari din locurile lor de 
pândă. 

Sari îi puse la curent asupra celor aflate: 

— Se pare că omul nostru şi-a schimbat numele. Dar tot nu va 
scăpa. 

Andrei îl aprobă cu capul: _ 

— Am dat de ei. Dacă-i amic cu vechilul, al nostru este. Il 
găsim noi, prietene. 

Nici bine nu-şi încheie vorba şi, într-un nor de praf, la 
marginea plantaţiei se opri un automobil decapotabil al poliţiei. 
Patru agenţi, cu căşti coloniale, au sărit de pe băncile lor, însoţiţi 
de lusu, cu revolverele îndreptate ameninţător către micul grup 
de marinari. 

— Sunteţi toţi arestaţi! urlă un sergent, cu galoane galbene, 
înfigându-se înainte. 

— Pentru care vină, domnule? întrebă Andrei. 

— Îndemn la răscoală. 

— Este prea de tot. De unde aţi mai inventat povestea asta? 

— O să vedeţi voi. Deocamdată, daţi-i drumul în maşină, 
comandă sergentul autoritar, trăgând cu coada ochiului la lusu, 
care rânjea satisfăcut. 


Marinarii s-au trezit, astfel, arestaţi, împreună cu bietul 
muncitor, împins şi el după gratiile celulei umede, cu pereţi 
lipicioşi. Uşa s-a închis cu zgomot, iar temnicerul s-a îndepărtat, 
fără a fi tulburat de protestele prizonierilor, învârtind cheia pe 
degetul arătător. 

CAPITOLUL 12 

Celula semăna cu o colivie mare, în care oamenii nu puteau 
avea altceva mai bun de făcut decât să sporovăiască între ei, 
deoarece, aşa cum erau de înghesuiți, orice încercare de odihnă 
nu avea sorţi de reuşită. 

— Nu putem sta aşa, la cheremul acestor birocraţi. Se revoltă 
Andrei. Se vede limpede că-i joacă în strună lui lusu,. Ori chiar 
ocrotitorului acestuia. 

An dar. 

— Andar, cu siguranţă, domnule, şopti Nadu, cătând speriat cu 
coada ochiului spre polițistul care, ignorându-i, citea un jurnal, 
pufăind rar dintr-o ţigară. Andar este stăpân aici. Dacă el 
hotărăşte, chiar poliţia i se supune. 

— Ce puteri are Andar? 

— Banii, domnule. Este plantatorul cel mai avut de prin partea 
locului. Naiba ştie de unde a apărut aici. Cu zece ani în urmă ne- 
am trezit cu el. Cumpăra pământ. 

— De la cine? 

— De la noi, de la ţărani. 

— Pentru ce îl vindeaţi? 

— Asta-i o istorie mai complicată. Câţiva ani la rând am avut o 
recoltă tare proastă. Pe atunci nu cultivam ceai. Fiecare familie 
aveam o bucată de pământ pe care creşteam palmieri de cocos, 
arborele vieţii, cum se spune prin partea locului. 

— E bănoasă o asemenea îndeletnicire? 

— Ce pot să vă spun? Tamilii nu cultivă palmieri pentru câştig, 
ci în primul rând spre a-şi asigura hrana zilnică a familiilor lor. 
Având douăzeci de cocotieri în ogradă, nu pieri. Sigur, nucile de 
cocos care prisoseau le vindeam, pe un preţ bunicel, unor 
negustori europeni. 

— Ai dreptate, nucile de cocos sunt căutate pe bătrânul 
continent mai ales pentru uleiul lor hrănitor, folosit mai cu 
seamă de cofetari şi farmacişti. 


— Cum spuneam, trei, dacă nu chiar patru ani, palmierii au 
dat roade foarte slabe. Le măcinau rădăcinile niscai viermişori, 
cum nu s-au mai văzut pe la noi. Când trebuiau să se coacă 
fructele, copacii nu mai aveau putere. Nucile se uscau şi 
cădeau. Rămaşi fără ale gurii, oamenii, înfometați, au plecat 
spre sud. Unii şi-au încercat norocul la minele de grafit şi de 
mică, dar cei mai mulţi, printre care şi eu, am pornit spre 
plantațiile de cauciuc. Insă cine dă de lucru unor tamili în sud, 
unde sunt numai singalezi? Ajunşi acolo, ne-am dat seama că nu 
eram deloc doriţi. Localnicii ne urau, ne alungau, nu ne lăsau în 
pace nicăieri, se temeau de noi, şomerii din nord, că le vom lua 
pâinea de la gură. 

— Nu înţeleg de ce vă duşmăniţi voi tamilii cu singalezii. 
Sunteţi cu toţii de aici, locuiţi în comun insula aceasta mare şi 
frumoasă. 

— Nici eu nu pot pricepe. Noi spunem că singalezii sunt 
păgâni, ei zic tot aşa despre noi. 

— Să ştii ceva de la mine, omule. Un proverb românesc pe 
care mi l-a spus bietul tata glăsuieşte: Când doi se ceartă, al 
treilea câştigă. Aşa că vorba aceea, nici voi tamilii, nici singalezii 
nu profită de pe urma neînţelegerii ci, fără îndoială, un al treilea, 
de teapa lui Andar. 

— Vorbe de aur ti-au ieşit din gură, domniile. Aşa şi este. Uite, 
acum îmi dau seama că Andar a speculat că eram la ananghie, 
goniţi din satele singaleze. A venit după noi, ne-a adunat şi ne-a 
cerut să-i vindem pământul care, zicea el, oricum nu mai era 
bun. Ba ne-a promis că va planta locul cu tufe de ceai şi ne va 
angaja pe toţi, ca muncitori. 

— Acum am înţeles. Aţi încheiat târgul, de nevoie. 

— Aşa este. Ce puteam face? Andar ne-a dat de a fixat el 
preţul, căci aşa obişnuieşte. Am semnat actele la primărie, am 
luat gologanii şi am aşteptat ca noul proprietar să ne cheme la 
lucru. Dar nu se grăbea. A adus maşini, a scos palmierii şi a 
sădit plantele de ceai. Ei, dar până să crească tufele, timpul 
trecea. lar noi am rămas curând fără bani. Şi iarăşi am plecat în 
sud. Vicleanului de Andar ce i-a venit în minte. A trimis după noi 
pe lusu. Nu cunoşteam pe atunci ce-i poate pielea. Cu vorbe 
meşteşugite, căci omul se pricepe la asta, ne-a îmbiat să luăm 
de la Andar bani cu împrumut, în contul simbriilor viitoare. 


Proştii de noi ne-am învoit. larăşi am semnat nişte hârtii la 
primărie. 

— lar acum sunteţi datori vânduți, cum se zice. 

— Robi pe viaţă, domnule. Atât au crescut dobânzile la datorii, 
încât niciodată nu le vom mai putea achita. Cum să scapi din 
iadul lui Andar? Oriunde te duci, poliţia vine după tine. lar când 
ajungi din nou pe plantație, lusu are grijă să-ţi facă semne pe 
spate. 

— Mari ticăloşi. Mă întreb de unde a avut Andar ăsta atâta 
bănet, ca să cumpere sute de hectare de plantație. 

— Se zvoneşte că din piraterie. Dar cine ştie? Oricum, în jurul 
lud mişună tot soiul de indivizi, unul mai fioros decât celălalt. 

Marinarii, toţi, îl priviră mai atent pe Nadu. 

— Ceva trebuie să fie adevărat în toată povestea cu pirateria, 
spuse Andrei, aprobat din ochi de ceilalţi. Oricum, cele istorisite 
de Nadu îmi dau de gândit. Băieți, nu mai avem o clipă de 
pierdut. Să evadăm numaidecât. 

— Asta spun şi eu, se arătă pe deplin de acord Sari. Andrei, 
cred că am şi găsit metoda. 

— Ei, nu spune! 

— Ascultaţi-mă cu atenţie. Raman, nu cumva îţi este rău? 

— Ce-ţi trece prin cap? Mă simt foarte bine. 

— Ba nu, te simţi. Strigă după gardian că te doare stomacul. 

— Dar nu mă doare. 

— Vai, dar prost mai eşti. Când îţi spun că te doare, să te 
doară. 

Raman se dumiri, desluşind în sfârşit ce dorea Sari de la el. 
Începu să geamă, apoi să strige, numind, ca un veritabil actor, o 
criză de ulcer. 

— Aşa, Raman, dă-i înainte, băiete, suflă printre dinţi 
indonezianul. Şi, întorcându-se către poliţist, îl chemă să dea 
ajutor bolnavului, care urla asurzitor. 

Polițistul se ridică de la masă, stinse ţigara, răsucind-o pe 
marginea mesei, şi veni încet, oarecum bănuitor, spre grilajul 
celulei. 

— Ce are ăla? întrebă, lipind fruntea de barele lungi de oţel 
ale uşii. 

Dar nu a primit niciun răspuns, căci Sari, mai înainte ca acesta 
să-şi dea seama de capcana care i se întindea, l-a prins de gât 


cu ambele braţe, vârâte printre gratii, în timp ce Raman şi Nadu 
i-au imobilizat mâinile, iar Andrei i-a îndesat o batistă în gură. 
Polițistul se zbătea neputincios, fără a se putea împotrivi. Andrei 
îl percheziţionă iute prin buzunare, găsi cheia, deschise uşa şi, 
trecând în partea cealaltă a grilajului legă fedeleş pe gardian. 
Spre norocul lor, secţii de poliţie nu prea era păzită, altcum 
evadarea ar fi ridicat noi probleme. Ajunşi în stradă, s-au 
despărţit imediat, spre a nu da de bănuit. 

In câteva minute erau destul de departe de închisoare şi nu s- 
au reunit decât în casă la Fen, unde au intrat tiptil, unul câte 
unul. Gazda i-a primit fără ceremonial, înțelegând din purtarea 
lor că există ceva ce-i determina să se strecoare nevăzuţi. 

— Prea stimaţii mei oaspeţi, li se adresă bătrânul chinez, 
Seggu a vorbit câte ceva cu Fen. Aburii albi ai morţii s-au dus în 
întuneric şi gândurile negre, necruțătoare, au zburat ca pasărea 
în aer, fără urme. 

— Inţeleg, venerabile Fen, se interesă Andrei, că bietul Seggu 
ţi-a spus lucruri interesante pentru noi. Vrei oare să murim de 
curiozitate? 

— Cine poate înfăţişa mai bine decât Seggu gândurile lui 
Seggu? 

în camera alăturată, rănitul stătea întins pe o rogojină delicată 
din pai de orez. Era înfăşurat în feşe late, albe, de bumbac, dar 
obrajii, ochii negri şi vii spuneau că omul se afla acum în afara 
oricărui pericol. Criza trecuse, potolită de leacurile enigmatice 
ale veşnic zâmbitorului Fen. Seggu părea liniştit, în orice caz nu 
atât de înspăimântat cum fusese. Nadu, dând cu ochii de 
bolnav, tresări puternic. 

— Ah, cum ai ajuns aici, Seggu? Nu mai înţeleg nimic, 
continuă el intrigat. 

Seggu gemu uşor, întorcându-şi faţa. Andrei, contrariat: 

— Ce te frământă, Nadu? 

— Ştiţi cine-i Seggu acesta din faţa dumneavoastră? Este 
slugoiul de casă al lui Andar. 

Seggu protestă, muţeşte, din cap. 

Se aşternu o linişte apăsătoare, acuzarea rostită de Nadu la 
adresa rănitului având efectul unei lovituri, căci nimeni nu se 
aştepta la o asemenea situaţie. Era uluitor ca, tocmai la ei în 
casă, să se afle un om pus în slujba prezumtivului lor inamic. 


Sari, întărâtat, luându-l drept spion, mărâi în barbă. Andrei îl 
măsură dojenitor. Apoi către Seggu: 

— Spune-mi, este adevărat ce-am auzit? 

Seggu oftă: 

— Nadu a spus drept. L-am servit pe Andar, ca un câine 
credincios şi acum, iată recunoştinţa lui. A vrut să mă ucidă. 

— Pentru ce? 

— l-am cerut simbria ce mi-o datora pe un an de trudă. Doar 
atât. Când a auzit ce doream, a râs şi l-a pus pe lusu să mi-o 
dea. Vătaful nu a aşteptat alte îndemnuri, că a şi început să mă 
lovească, fără milă, cu biciul. M-am ferit, dar Andar mi-a tăiat 
calea, zdrobindu-mă cu bastonul lui de bambus. Am leşinat de 
durere şi nu m-am trezit decât atunci când m-aţi găsit. Îi 
blestem pe Andar şi pe viespea de lusu. Niciun singalez nu uită 
o asemenea umilinţă. Asta nu se iartă niciodată. 

— Vezi, Nadu, i se adresă Andrei, ce deosebire poate fi între 
singalezi şi tamili când sunt asupriţi de bandiți ca Andar? 

— Observ că niciuna. Şi noi, tamilii şi ei singalezii, avem 
aceeaşi soartă în fata ciomagului. £>ar aflăm noi cine va fi mai 
tare, până la urmă. 

— Spune-mi, Seggu, încarcă Andrei a se informa, nu cumva în 
preajma lui Andar este un papuaş, un lungan antipatic, pe nume 
Aibadul? 

Seggu gândi câteva clipe. 

— Nu am auzit, dar ştiu că Andar are un papuaş deşirat printre 
oamenii lui. 

— Cunoşti cumva locul unde se ascunde banda lui Andar? 

Seggu ezită. Apoi într-un târziu, se hotări. 

— Dacă vreţi să vă răfuiţi cu tâlharii aceia, la noapte mergem 
acolo, şopti ca şi cum ar fi dorit să nu fie auzit. 

CAPITOLUL 13 

întunericul era deplin când au plecat. Seggu, încă nerestabilit 
complet, dar hotărât să-şi ajute salvatorii, mergea în fruntea 
grupului. Nadu era şi el cu ei, dornic de răzbunare. Andrei păşea 
preocupat, sigur că Aibadul se afla amestecat în răpirea 
căpitanului. Dar Andar ce căuta în toată povestea asta 
enigmatică? Răspunsul la întrebare nu venea. Socoti că timpul 
va dezlega misterul, aşa că lăsă lucrurile să se desfăşoare în 
voie. 


Drumul le era familiar. Aceleaşi străzi, aceleaşi locuri pe unde 
îl urmăriseră de câteva ori pe papuaş, Curând au ajuns la 
marginea plantaţiei. Seggu se strecură printre tufe, mereu 
înainte, conducându-i cu băgare de seamă. Mergeau încet, 
călcând fără zgomot. Singalezul s-a oprit lângă un bolovan 
mare. Privi în jur uşor neliniştit, ca şi cum o primejdie nevăzută îl 
pândea. 

— Aici, sub pietroi, este intrarea în ascunzătoarea lui Andar, 
şopti, începând imediat să împingă cu putere bolovanul, 
făcându-l să se rotească, aidoma unui chepeng. 

Dar chiar atunci, o fantomă negricioasă sări spre el, oprindu-i- 
se drept în faţă. 

— Este diavolul, bâlbâi Seggu. 

Andrei râse. 

— la priveşte mai bine. Ai dreptate dacă vrei. Diavolul tău se 
numeşte Rock. 

Auzindu-şi numele, căţeluşul, căci el era, se gudură, pocnindu- 
şi coada de spinare. 

— S-a ţinut după noi, caraghiosul, îl mângâie pe spate Sari. 

Drept răsplată pentru acest gest de prietenie, credinciosul 
animal a scheunat scurt, apoi s-a repezit la bolovanul din faţa 
lor, lătrând ascuţit. 

— Taci, Rock, ce te-a apucat? îl certă Andrei, făcându-l să se 
potolească. i 

Seggu se linişti şi el continuând operația începută. In cele din 
urmă, pietroiul lăsă să se vadă intrarea îngustă a unei pivnițe, 
bine ascunsă printre tufele de ceai. 

Singalezul, înarmat cu o lanternă electrică, pe care i-o 
împrumutase bătrânul Fen, lumină treptele rudimentare ale unei 
scări ce cobora vertical în adânc pătrunzând pe dată în vizuină. 
Andrei, cu Rock în braţe, îl imită. Apoi ceilalţi, în monom. 
Intrarea semăna cu o gură de canal. Odată ajunşi jos s-au aflat 
într-un tunel strimt, prin care aerul circula liber, semn că, pe 
undeva, se aflau puțuri de aerisire. 

Nimeni nu vorbea, aproape nici nu răsuflau, strecurându-se în 
întuneric, conduşi de neînfricatul singalez, care se orienta 
perfect, aprinzând din când în când lumina, preţ de o secundă. 
Tunelul sfârşea într-un fel de grotă, mai precis era acolo o 
cameră pătrăţoasă, scundă, din care porneau alte două ganguri. 


Seggu ascultă cu atenţie şi, fără vorbă, arătă cu degetul pe cel 
din dreapta. 

— Voi staţi aici, suflă la urechea lui Andrei. Eu merg înainte să 
deschid drumul. 

Singalezul se făcu nevăzut în beznă. Era atâta linişte, încât 
fiecare îşi auzea bătăile inimii. Aşteptau nemişcaţi. Clipele 
treceau istovitor de încet. De undeva, din interiorul tunelului pe 
unde dispăruse Seggu se auzi un oftat, apoi o bufnitură 
înfundată. Şi aproape imediat se ivi şi singalezul. In razele 
lanternei, faţa lui părea nespus de palidă. Gâfâia şi broboane 
mici de sudoare îi picurau de pe frunte. 

— Drumul este liber, suflă istovit. 

Şi ceilalţi porniră din nou, în şir, trecând pe lângă trupul inert 
al unui individ, lungit într-o poziţie ciudată chiar în faţa unei uşi 
rudimentare din lemn. 

— O fi cineva înăuntru? se întrebă Andrei cu glas tare, 
încercând lacătul care bloca uşa. 

— Andrei, eşti tu, sau auzul mă înşală? se auzi de dincolo 
glasul cunoscut al căpitanului. 

Rock lătră scurt, sărind cu labele dinainte pe uşă. 

— Chiar noi, sunteţi salvat, răspunse Andrei în timp ce 
marinarii, nebuni de bucurie, au smuls din balamale uşa, 
eliberând pe prizonier. 

Erau fericiţi, o uşurare teribilă însufleţindu-i pe toţi. Dar 
trebuiau să-şi stăpânească sentimentele, timpul presându-i cu 
ameninţarea unui pericol teribil ce putea veni oricând, de 
oriunde. Nu aveau nicio clipă de irosit. Au ieşit din nou în 
camera scundă apoi au dat să intre în tunel. Seggu, ca de 
obicei, în frunte, s-a oprit, drept, înţepenit într-o poziţie uşor 
instabilă, cu capul întins înainte, aidoma unui copoi adulmecând 
vânatul. În spatele lui, marinarii nu mişcau. Era ceva acolo? 
Până a se dumiri careva, o umbră se năzări, de undeva din 
întuneric, barându-le calea. 

— Înapoi, urlă un necunoscut. 

Seggu nu se supuse. |naintă un pas şi încă unul, aprinzând 
deodată lanterna.  Fasciculul de lumină izbucni violent, 
descoperind faţa individului. Un strigăt de uimire ţâşni din 
piepturile tuturor. 


— Aibadul, făcură într-un glas marinarii, privind chipul celui 
care le stătea în drum, ameninţător. 

în mâna dreaptă a banditului luci un revolver. Apoi, fără niciun 
avertisment, din armă pomi glonţul, într-un bubuit îngrozitor, 
învăluit într-un fulger mic, roşietic. 

Seggu gemu şi se prăbuşi, cu pieptul plin de sânge. Lanterna 
se rostogoli la picioarele sale, luminând straniu făptura deşirată 
a agresorului. Acesta încercă să armeze din nou unealta-i 
ucigaşă. Insă nu a mai avut răgaz! Cu un salt viguros, 
credinciosul 

Rock se azvârli asupra nelegiuitului, muşcându-l furios de 
braţ. Papuaşul ţipă de durere şi uimire, scăpând revolverul. Sari 
prinse momentul şi se năpusti cu toată greutatea trupului său, 
înfigându-şi mâinile lui puternice în gâtul asasinului, aproape 
sugrumându-l, în timp ce Andrei culese de jos revolverul. Seggu 
întoarse cu greu capul, privindu-şi asasinul. O şuviţă subţire, 
roşietică, i se prelingea la colţul gurii. 

— Răzbunaţi-mă, murmură. 

Răsuflă adânc de câteva ori şi închise ochii. Era mort. 

Inspectorul Samallawa, de la prefectura oraşului, chemat de 
marinari la faţa locului, îl arestă imediat pe criminalul legat 
zdravăn. 

— Se numeşte Aibadul, căută să-l informeze Andrei. 

— Nici pomeneală, Aibadul este fratele lui geamăn, arestat 
pentru piraterie, spuse inspectorul, cunoscându-l mai bine pe 
răufăcător, client vechi al poliţiei. Seamănă între ei ca două 
picături de apă, preciză omul legii. 

Enigma lui Aibadul era elucidată. 

Peste două ore, în arest se aflau toate păsările rare, în frunte 
cu An dar şi lusu, acuzaţi de răpire şi complicitate la crimă. 

CAPITOLUL 14 

încheiată astfel aventura lor, marinarii s-au grăbit a pleca la 
Colombo. Erau încă marcați de peripeţiile prin care trecuseră, 
dar poate cel mai încordat dintre ei se vădea Andrei, căci 
drumul spre patria natală, presărat cu atâtea întâmplări 
neprevăzute, îl îndârjea şi-l oţelea totodată. 

S-au urcat în tren, conduşi cu recunoştinţă de Nadu şi 
tovarăşii săi, scăpaţi, în. Sfârşit şi pentru totdeauna de tirania 
nemernicului de plantator. 


Călătoria parcă nu mai era atât de monotonă ea la sosire. 
Sporovăiau între ei, aidoma copiilor, râzând întruna, stârnind 
mirarea tăcuţilor călători, care-i priveau plini de curiozitate. 

— De mult mă frământă să ştiu, mărturisi Sari, adresându-se 
căpitanului, cum s-au petrecut faptele când v-au răpit. 

— M-au surprins în somn, nemernicii, începu bătrânul lup de 
mare. Altfel lucrurile nu s-ar fi rânduit aşa. M-au legat, dar 
auzindu-l pe fratele lui Aibadul, căci el îi conducea pe bandiți, că 
sunt aşteptaţi la Kandy, am făcut un semn cu degetul pe cutia 
mea de acte. Gândind că Li sau Kenzo îl vor observa. 

— Ceea ce s-a şi întâmplat, râse japonezul mândru de el, 
sfidându-l din ochi pe Sari. 

— Apoi, continuă căpitanul, m-au urcat într-un camion şi m-au 
adus la Kandy, unde m-au azvârlit în gaura aceea afurisită. 
Restul îl cunoaşteţi. Dar eram sigur că mă veţi căuta. 

Marinarii îl aprobară zgomotos. 

În sfârşit, au ajuns la Colombo, De la gară până în port li s-a 
părut o veşnicie, într-atât de nerăbdători erau să-şi revadă 
bătrâna lor navă, martora atâtor aventuri. Dar „Chung Khiaw” 
nu se afla ancorată acolo unde o ştiau cu toţii. 

— Asta-i bună, se miră cu glas tare bătrânul Li, de obicei atât 
de reţinut, ceea ce arăta — de altfel — puternica nedumerire 
care-i cuprinsese pe toţi. 

Căpitanul presupuse că nava fusese trasă la o dană oarecare, 
operaţie perfect plauzibilă într-un port cu trafic atât de mare 
cum este cel de la Colombo. Bineînţeles nu puteau să bată 
cheiurile în neştire, alergând brambura zeci de kilometri, spre a 
descoperi nava dispărută atât de enigmatic. lată-l deci pe toţi la 
căpitănie. Era locul cel mai nimerit pentru a afla cu precizie ce 
doreau. 

Căpitanul portului, un bărbat mai în vârstă, i-a ascultat cu 
atenţie, fără să-i întrerupă. Andrei surprinse pe faţa acestuia o 
tristeţe nemărturisită, o umbră de compătimire faţă de oaspeţii 
săi. Părea încurcat, aproape speriat de prezenţa lor, ca şi cum ar 
fi trebuit să le comunice o veste gravă şi nu ştia în ce fel să o 
facă. 

— Domnule căpitan, izbuti el să spună, în fine, vasul 
dumneavoastră a suferit un accident regretabil. Imi pare foarte 
rău, continuă, înroşindu-se tot. 


— Ce fel de accident? făcu Andrei, care pricepu acum pentru 
ce era atât de încurcat interlocutorul lor. Este grav? 

— Din păcate, da, oftă căpitanul portului. Marinarul Larssen vă 
poate da cele mai bune relaţii în acest nefericit caz. 

— Nefericit, domnule? continuă Andrei. Nu cumva vreţi să 
spuneţi că bătrâna navă a ars? 

Căpitanul portului se ridică de la biroul său scorojit, căutând 
cele mai potrivite cuvinte pentru un răspuns ocolit. Spre 
uşurarea sa, chiar în clipa aceea, burduhănosul Larssen năvăli în 
birou. 

— Aţi aflat? „Chung Khiaw” nu mai există, reuşi să 
bolborosească printre sughiţurile de plâns ce nu şi le putea 
stăpâni. Au dat-o la fund, nemernicii. 

— Care nemernici? întrebă Andrei fără să înţeleagă nimic din 
istoria aceasta groaznică. 

— Criminalii care au răpit pe căpitanul nostru îşi au complicii 
lor aici. Fără îndoială, ne-au urmărit printr-o iscoadă, lămuri 
norvegianul situaţia. Văzând că am desconsiderat ameninţarea 
lor din biletul lăsat pe vas, au aşteptat un moment prielnic 
pentru răzbunare. În timp ce eram cu toţii la gară, s-au strecurat 
pe sărmana noastră navă şi i-au perforat pântecul cu o bombă. 
Când m-am întors în port, totul era sfârşit. Am plâns ca un copil 
şi nu ştiu cum de nu mi-am pierdut minţile de furie. Acum ce 
vom face? Se văicări în continuare Larssen. Nu mai avem de nici 
unele. Bani nici atât, iar speranţe de angajare pe vreun vas, ce 
să mai zic? 

Dar soarta nu le era chiar atât de potrivnică pe cât părea. 
Tocmai atunci petrolierul liberian „Producci6n” rămăsese fără 
echipaj, marinarii  părăsindu-l nemulțumiți de salariile 
mizerabile, ajustate de patron, spre a se îmbarca cu lefuri mai 
mari pe o motonavă. 

— Bineînţeles, cei de pe „Chung Khiaw”, cărora li s-a oferit 
angajarea pe „Producci6n”, au primit bucuroşi să se urce la 
bord, chiar aşa prost plătiţi. Peste câteva ore urmau să ridice 
ancora, având destinaţia Dar Es-Salaam. Oricum, cu toată 
tristeţea pe care o resimţeau pentru pierderea lui „Chung 
Khiaw”, erau într-un fel mulţumiţi. Se aflau din nou împreună, 
conduşi de temerarul lor căpitan. Şi asta nu era puţin. 


Andrei era însă cel mai bucuros dintre toţi: Un sentiment cald 
îl cuprindea, ca o îmbrăţişare tandră, ocrotitoare, la gândul că 
fiecare milă parcursă îl apropia mereu de ţară. Apoi era şi mult 
mai liniştit, deoarece tocmai în clipa în care se pregăteau să 
părăsească portul, un poliţist adusese la bord o valiză. Era a lui. 
A găsit în ea hainele pierdute pe aeroport la Singapore şi actele 
furate de puşlamaua de Sinnattamby, semn că hoţul fusese 
prins până la urmă. 

— Ceea ce duce la pierzanie orice vulpe, comentă filosof Li 
sosirea bagajelor, simt tocmai şiretlicurile sale. Hoţia, cât este 
ea de ascunsă, tot iese la lumină, ca oul putred deasupra apei, 
continuă chinezul, curăţând zarzavaturile, în timp ce oala uriaşă, 
în care fierbea o halcă de carne, sfârâia pe foc, spre deliciul lui 
Rock, nedezlipit de lângă promiţătoarele arome din bucătărie. 

Sirena petrolierului zbârnâi prelung. 

— Cu toată viteza, se auzi prin porta-voce comanda 
căpitanului. 

Plecau din nou. Dar ce aventuri le rezerva necunoscutul? 

CAPITOLUL 15 

Navigau de patru zile. Oceanul Indian se întindea nemărginit, 
în unduiri calme, sub un cer curat, fierbinte şi albastru. 
„Producci6n” spinteca valurile moi, purtându-şi silueta neagră, 
cu eleganța unei bătrâne actriţe ieşită din scenă. Nava, de cinci 
mii de tone deadweight, înainta încet, cu şase-şapte noduri pe 
oră. Mai mult nici nu se putea cere acestui bidon plutitor, cum îl 
numeau cu ironie secundul Jean şi cei trei navigatori rămaşi din 
vechiul echipaj. 

„Producci6n” era o rablă, numai bună de aruncat la fier vechi. 
Făcea parte din categoria vaselor care-şi târau trupul dintr-un 
port într-altul, gata să-şi dea ultima suflare; o semi epavă — 
expresia aparţinea lui Larssen — în care armatorul nu se mai 
încumeta să investească ceva; Motoarele abia roteau elicea, iar 
tabla ruginea sub vopseaua groasă. Andrei descoperea mereu 
nava, în toate ungherele ei, cutreierând curios pretutindeni, din 
cabina de comandă până jos în sala maşinilor, unde lucrau 
Fernando, un mexican pirpiriu şi Gabani, sudanez de origină, 
statuie cafenie, cu faţa oferită privirilor într-un zâmbet perpetuu. 
Tandemul celor doi maşinişti acţiona excelent, fiecare 
completându-se şi ajutându-se reciproc. Făceau impresia unui 


mecanism bine reglat, parte integrantă a uriaşului motor Diesel 
pe care îl cunoşteau perfect, obligându-l să dea tot ce mai putea 
el da din piesele sale hodorogite. Andrei îi privea fascinat, 
urmărindu-le mişcările ferme, atunci când trebuiau să 
meşterească ceva, şi asta se întâmpla foarte adesea. Lucrau 
tăcuţi, preocupaţi de munca lor migăloasă, mereu destinşi şi 
incredibil de curaţi. Uneori cântau amândoi, Fernando, cu glasul 
lui de bariton, secondându-l pe tenorul Gabani, alcătuind un duo 
perfect sincronizat. Tandemul apărea rar pe punte, făcându-şi 
veacul acolo în pântecul vasului, lângă motoare, unde — de 
altfel — îşi înjghebaseră şi culcuşurile. Mexicanul şi sudanezul 
erau prieteni vechi. Andrei, stându-le în preajmă, îi asculta 
numai urechi, fascinat de povestirile depănate când de unul, 
când de celălalt, amintiri din vieţile lor trepidante de marinari 
îmbătrâniţi pe oceane. Fernando, caraghios din fire, amesteca 
întâmplările şi anii, spre disperarea lui Gabani, ordonat şi 
meticulos, din care pricină pesemne evita să se lase târât în 
palavrageli. Tandemul nu se certa niciodată. Se mai înţepau 
câteodată. Doar atât. 

— Îţi mai aminteşti, Fernando, când ne-am angajat pe vasul 
acesta prăpădit, îl necăjea sudanezul. 

Fernando, imediat, fără să se gândească.: 

— Cum să nu. În preajma războiului. Cred că era prin 
patruzeci. 

Gabani, ironic: 

— Te lasă memoria, bătrâne. 

— Uite cine-mi spune bătrân. Un moşneag de aproape şaizeci 
de ani. 

— la nu schimba vorba. Chestia aceea din patruzeci, de care 
vorbeşti, s-a petrecut cu un petrolier olandez. Pe „Producci6n” 
ne-am îmbarcat un an mai târziu, prin decembrie, după atacul 
japonezilor la Pearl Harbor. 

— Vezi de treabă, ce căutam noi în Hawaii? Am mintea 
proaspătă, ca la optsprezece ani, amice. Şi, de fapt, aşa ceva îţi 
rămâne în cap toată viaţa. Petrolierul tău olandez era prin 
patruzeci şi doi şi nici vorbă de japonezi, ci de nemti, care ne-au 
vânat în Atlantic, aproape de Ponta Delgada. 


— Ei, la naiba povestea din largul Azorelor s-a petrecut prin 
patruzeci şi trei, dar atunci eram îmbarcaţi pe un cargou 
canadian. 

Bineînţeles, un asemenea dialog nici pe departe nu putea 
repune adevărul în drepturile sale, dar oricum, inspira lui Andrei 
o stimă deosebită fată de cei doi vechi navigatori, care 
înfruntaseră nu numai asprimile mării, ci şi rigorile sângeroase 
ale războiului, de care aveau să-şi amintească mereu, uneori cu 
haz, dar foarte adesea cu amărăciune. 

Fernando şi Gabani se deosebeau mult de angolezul Max, mai 
tânăr decât ei, dar şi lipsit de experienţa unei vieţi atât de pline. 
Max era un taciturn, în total contrast şi cu secundul Jean, 
canadian de origine franceză, pus mereu pe snoave. Lui Andrei îi 
erau simpatici toţi noii lui tovarăşi, dar pentru Jean avea o 
atracţie deosebită, poate şi prin faptul că acesta îi acorda o 
oarecare favoare, motivată de altfel, deschis, în faţa celorlalţi. 

— Eu, băieţi, mărturisise Jean, într-o zi, când stăteau la taclale, 
după o delicioasă masă oferită echipajului de bătrânul bucătar 
chinez, dacă stau bine să mă gândesc, nu văd cum m-aş fi 
descurcat pe „Chung Khiaw” dacă aş fi fost în locul lui Andrei. 
Cu un asemenea marinar la bord, faci fără grijă ocolul lumii. 

— Numai că eu nu sunt marinar, se scuză în felul lui, oarecum 
jenat, Andrei, încercând să pareze cu modestie. 

Jean îşi frânse elanul. 

— Ce vrei să spui? Bănuiesc că nu ai acte. Aşa-i? 

— Fireşte. 

— Păi, bine, domnule căpitan, se adresă Jean, de astă dată 
comandantului, se poate să-i faceţi asta tocmai lui? 

Căpitanul, perplex, rămase cu ceaşca de cafea ridicată în aer. 

— Cum de nu mi-a trecut prin minte o asemenea treabă? se 
necăji el. Andrei este acum un marinar adevărat. A trecut prin 
uragane, s-a îmbarcat pe două nave. În primul port voi face 
actele. 

Ultimele cuvinte i-au fost acoperite de aplauzele sincere ale 
marinarilor, care-şi exprimau astfel nu numai asentimentul lor, 
dar şi dragostea ce o resimţeau faţă de tânărul matroz. Din clipa 
aceea, Andrei — trecând sub directa îndrumare a lui Jean — a 
început să deprindă metodic meseria grea şi plină de 
neprevăzut, a navigatorului, care cere stăpânire de sine, curaj şi 


ascuţimea minţii. Dimineaţa îl ajuta pe Li, apoi fugea în cabina 
hărților, spre a-l asculta pe secund, care-i explica, plin de 
răbdare, cum să mânuiască sextantul, să citească busola, să 
calculeze drumul. Adesea, Jean îl surprindea zăbovind cu ochii, 
undeva peste conturul Europei. li urmărea privirea, descoperind 
mereu acelaşi punct ţintit de Andrei, acolo unde Carpaţii 
unduiesc larg, ca un bastion înaintat al semeţilor Alpi, făcând o 
reverență galantă Dunării cochete, nehotărâtă în dansul ei 
dantelat spre albastrul mării. Dar canadianul nu-i spunea nimic, 
înţelegându-i gândurile. 

Zilele treceau repede, fiecare având până peste cap de lucru, 
însă nimeni nu se plângea. Doar Larssen mai bombănea 
câteodată, furios că nu i se îngăduia să tragă din când în când 
câte un gât de bere rece. 

— la cară-te, beţivanule, îl certa Li, descoperindu-l în preajma 
frigiderului, unde zăceau îngheţate vreo două duzine de cutii 
galbene de Tuborg. 

Larssen pleca smerit, ca un motan prins cu botul în cratiţa cu 
smântână, dar nici pe departe convins să renunţe la încercările 
sale prea puţin lăudabile. 

— Oricum, izbucni el în cele din urmă, văzându-şi eşuate toate 
tentativele, tu, Li, ar trebui să te porţi mai bine cu mine. Nu vezi 
cât muncesc şi asud pe nenorocitul acesta de vapor? Căpitanul 
să ordone porţii duble de băut şi de mâncat. Nu de alta, dar 
echipajul este pe jumătate mai puţin numeros decât ar trebui. 

— Nu ai decât să i-o spui personal, Larssen. În ce mă priveşte, 
eu tot nu o să-ţi las berea pe mină. Dacă te îmbeţi, echipajul se 
micşorează şi mai mult. Aşa că, vezi-ţi de treabă şi trage-i o 
duşcă de apă. Te asigur că-ţi prieşte. 

Zăpuşeala care-l aducea pe norvegian în conflict cu bucătarul 
prevestea vremea rea, lucru, de altfel, ştiut de toţi. Căpitanul şi 
Jean îşi cunoşteau însă meseria. Au inspectat în amănunt nava 
şi pompele de apă, pentru eventualitatea că ar pu. Ea înfrunta 
un taifun, oricând posibil în năbădăiosul Ocean Indian. Cerul a 
început să se acopere treptat de nori şi valurile au sporit în 
înălţime, balansând petrolierul care trosnea din toate niturile, 
pleznindu-şi pieptul de spuma verzuie a apei învolburate, pe 
care o împrăştia în şuvoaie transparente de geizer. 


Andrei stătea mereu pe punte, în preajma lui Jean. Rock, puţin 
speriat, nu se dezlipea de lângă stăpânul său, pe. Care îl privea 
din când în când, întrebător, neştiind ce se petrecea acolo. 

Curând, vasul s-a găsit în mijlocul unui uriaş banc de peşti 
zburători. Corpurile lor suple se înălţau din valuri, planând pe 
aripioarele lor larg deschise, avioane în miniatură, avântate în 
aer. Andrei îi observa uimit. Peştii, unii lungi de aproape o 
jumătate de metru, se apropiau mai întâi de suprafaţă şi 
începeau să înoate din ce în ce mai repede, paralel cu nava. 
Apoi, brusc, săltau din valuri, desfăceau iute înotătoarele de pe 
piept şi porneau înainte vijelios, parcă sprijinindu-se pe coadă, 
care se rotea ca o cârmă. Nălucile argintii se înclinau pe 
negândite, schimbându-şi direcţia de zbor, în dreapta şi în 
stânga vasului, săgetări sclipitoare, de evantai. Câte unii 
aterizau, fără voie, pe punte, atunci când „Producci6n”, prins de 
tangaj, îşi afunda corpul adânc în valuri. Li, ţinându-şi anevoie 
echilibrul, alerga de colo, colo, adunându-i repede într-un coş, 
ceea ce îl făcea pe Larssen să se lângă pe buze, la gândul 
marina tei dreasă cu puţin oţet, pe care bătrânul bucătar se 
pricepea de minune să o pregătească din carnea fragedă a 
peştilor zburători. 

Peste noapte, hula s-a mai domolit, iar cerul s-a înseninat pe 
neaşteptate. Nemărginirea, punctată de oceanul necuprins al 
galaxiilor, se înfăţişa într-un spectacol misterios. Andrei, mut, 
stătea fascinat. Jean îi arăta, rând pe rând, stelele, numindu-le 
pe fiecare. 

— Acolo, îl orienta cu braţul drept întins în sus, se distinge 
„Crucea Sudului”. 

— Acel pătrat format din stele, care se vede drept înainte? 

— Exact. Este cea mai importantă constelație a cerului de sud, 
căutată de navigatori pentru orientare, aşa cum este urmărită, 
în emisfera cealaltă a planetei, Steaua Polară. „Crucea Sudului” 
se vede încă din Marea Roşie. Eu am zărit-o la 26 de grade 
latitudine nordică. O priveşti şi-ţi dai seama pe loc unde-i Polul 
Sud. 

— Dar acolo, în dreapta, ce se află? 

— Care, pata aceea alburie de pe cer? 

— Aşa, aceea. Parcă ar fi un nor. 


— Mda! O galaxie, nu un nor. Mai precis, două mici galaxii, 
foarte apropiate de a noastră, de Calea Lactee. Se văd şi 
acestea, ca şi „Crucea Sudului” numai de pe emisfera australă. 

— Cum se numesc? 

— Norii, lui Magellan, în amintirea marelui navigator 
portughez care le-a descoperit. 

Deodată, cerul de cristal îşi ascunse strălucirea, sub cortina 
grea a norilor, de astă dată pământeni, care se adunau repede, 
în cohorte amenințătoare, sosite parcă din toate zările, spre a 
afunda firmamentul în cerneala nopţii. O pală de vânt, ca un 
zvon, plezni pupa vâjâind peste, antena firavă; „Producci6n” se 
înclină adânc, muindu-şi bordul în valuri. Ploaia densă, ca un zid 
de apă, izbi din văzduh, ciocan lichid imparabil, nemilos. Furtuna 
se instală teribilă în urlet de fiare demonice, infern negru, fără 
speranţe, fără ieşiri. Prin hubloul cabinei, Andrei nu vedea 
altceva. Decât stropii mari, plezniţi violent de geamul incasabil, 
în răpăit de mitralieră. În acest haos „Producci6n” se zbătea 
neputincios, aruncat peste undele uriaşe, ori acoperit de ele, 
prins în iureşul năprasnic, balansându-se periculos în faţă, în 
spate, pe o latură şi pe alta, turtit, îndesat, căznindu-se, 
forţându-se să rămână la suprafaţă, plutind cert, fără vigoare. 

în acest spectacol dantesc, Andrei desluşi spre orizont, dacă 
se putea numi aşa ce vedea el, pâlpâiri ciudate, roşietice, 
dansând peste ocean. Era ceva magnific, dar tot atât de 
înspăimântător. Undeva, acolo, departe, zarea ardea, incendiind 
norii în străluciri purpurii. Înfricoşat, Andrei dădu să iasă din 
cabină, dar nu reuşi. Vasul se cutremura, se rotea, arunca totul, 
într-o mişcare turbată. Pe uşa care s-a deschis singură, lovindu- 
se zdravăn de perete, năvăli apa, puhoi. Agăţându-se de 
balustrade, se târî cu greu, în genunchi, de-a buşilea: 
alunecând, poticnindu-se. Ud până la piele, cu cămaşa lipită de 
trup, urcă pe punte, acoperit de torenţii ce năvăleau de 
pretutindeni. O făptură neagră, lucioasă, îl prinse în braţe: 

— Înapoi, unde mergi? strigă aceasta. Valurile mătură nava. 

Andrei se opri. Căută atent cu privirea şi recunoscu pe Jean. 

— Ce se întâmplă? Arde ceva acolo, arătă el cu braţul, undeva 
înainte, spre cerul incandescent. 


— Este focul mării, băiete, prevestitorul unui ciclon de mari 
proporţii. Du-te iute şi pune ceva pe tine, naiba ştie ce va fi cu 
noi. 

— Dar ce s-a aprins acolo, departe? insistă Andrei. Nu pricep 
cum de poate să ardă marea. 

— Este un simplu fenomen natural provocat de 
descompunerea apei marine în hidrogen şi oxigen şi de frecarea 
aerului care aprinde gazele din atmosferă. Înţelegi? 

— Mi-e teamă, Jean. Dacă va ajunge focul mării până la noi, nu 
cumva vom fi în pericol? Doar avem benzină în tancuri. 

— Deocamdată, pericolul vine din altă parte. Cu rabla asta, 
cine ştie ce ne mai aşteaptă. O auzi cum pârâie? 

Nava scârţâia macabru, ca şi cum se pulveriza treptat sub 
avalanşa apelor dezlănţuite. Rock urla jalnic, ascuns sub masa 
hărților. 

— Taci, cobe, strigă la el Larssen, cu faţa palidă, îngrijorat de 
soarta vasului pus la încercări supreme. 

Căpitanul examina harta, observând din când în când busola. 
Cursul vasului urma o linie dreaptă, pe direcţia vântului. Se uită 
îngrijorat la secund. 

— Nu-mi place treaba, murmură. Ne îndreptăm spre o zonă 
periculoasă. Uite aici, arătă eh am intrat în arhipelagul Maldive. 
Numai recifi la tot pasul. 

— Da, sunt cam vreo două mii de insulițe coraligene, dacă 
stau să le număr, iar bancuri de nisip, pretutindeni. 

Căpitanul plezni un pumn peste masă, furios. 

— Cursul nostru pare a fi direcţia unui astfel de banc. Observi 
pe hartă?. 

Secundul îl aprobă din ochi îngrijorat. 

— Este limpede, trebuie să acţionăm imediat. Tare mă tem, 
totuşi, să nu fie prea târziu. 

— Jean, transmite imediat comanda manevrei, nu mai zăbovi. 

Secundul ordonă schimbarea direcţiei cu două grade spre est. 
Sari, la timonă, execută prompt dispoziţia. „Producci6n” se 
supuse, aplecându-se puternic spre dreapta, gata să se 
răstoarne. Un val imens se năpusti asupra-i, tocmai la timp spre 
a-l repune la orizontală. Sari reluă manevra. Dar, de data 
aceasta, bătrâna navă nu mai rezistă. Un bubuit, un geamăt, un 


scrâşnet răbufni din pântecele ei. Apoi trosnete ciudate, 
scârţâituri ascuţite, repetate, au dat semnalul agoniei. 

— Ne scufundăm, păli Jean. 

Căpitanul, stană de piatră, trase gluga peste cap şi urlă în 
porta-voce: 

— Vasul ia apă. Toată lumea în bărci. Scapă cine poate. 

Andrei îl luă pe Rock în braţe şi alergă pe punte, fără a ţine 
seama de pericol. Barca mare era chiar în faţa sa. Câteva umbre 
se căzneau să o elibereze din legături. Se repezi într-acolo, dar 
în secunda următoare simţi o lovitură groaznică în cap. Ameţi şi 
căzu în nesimţire. 

CAPITOLUL 16 

Când şi-a revenit era ziuă. Nu mai simţea legănatul violent al 
valurilor. Işi dădu seama că se afla pe pământ ferm. Nedumerit, 
încercă să se ridice, dar ţeasta parcă îi era sfărâmată. O durere 
violentă îl azvârli din nou jos. 

— Stai liniştit, recunoscu el vocea lui Jean. Ai scăpat teafăr. 

Andrei roti ochii împrejurul său, uluit. 

— Oare visez, ce s-a întâmplat cu mine? 

Un lătrat scurt îl avertiză că era totuşi treaz. 

Şi, pentru a-i întări convingerea, Rock — fiindcă el era — îi 
linse duios mina dreaptă, aşteptând o mângâiere, pe care 
tânărul lui stăpân nu întârzie să i-o dăruiască, scărpinându-l 
uşurel pe creştetul capului. Andrei îşi reaminti noaptea de 
groază prin care trecuse, dar faptele i se învălmăşeau confuz. 
Secundul îl pricepu, lămurindu-l: 

— „Produccion” a eşuat pe un banc de nisip. Zguduitura 
coliziunii te-a făcut să-ţi pierzi echilibrul şi ai alunecat pe punte, 
lovindu-te în cădere, la cap. Ai rămas întins, nemişcat şi nimeni 
nu băgase de seamă absenţa ta, în învălmăşeala naufragiului. 
Incepusem să coborâm barca mare, când am auzit un urlet 
jalnic. Rock, lungit pe pieptul tău, încerca, sărmanul, să ne 
cheme, pe noi, nătărăii să ne spună, în limba lui, că te pândeşte 
pericolul. Căpitanul şi cu mine ne-am repezit şi v-am luat pe 
amândoi, în barcă, tocmai în momentul în care un val uriaş a 
spălat întrega punte. Puteam să vă pierdem. Dar, după cum 
vezi, am scăpat cu toţii, ca prin urechile acului. Cât pe ce să ne 
fi tolănit acum pe burta oceanului. Spre norocul nostru, curenţii 
şi vântul ne-au purtat drept pe plaja acestei insult pustii. 


— Nu cumva o fi chiar petecul de pământ de care se temea 
căpitanul? 

— Se pare că da. De ce ne-a fost frică, n-am scăpat. 

— Cum s-a putut întâmpla nenorocirea? Nu pricep nimic. 

Secundul reflectă puţin. 

— Bănuiesc că poziţia uscatului a fost eronat marcată pe 
hartă. 

Căpitanul interveni. 

— Sau că noi am calculat greşit direcţia navei, ceea ce nu-i de 
mirare pe un asemenea taifun cum a fost acela prin care am 
trecut. 

— Mda, reluă secundul, ai dreptate. Şi asta trebuie luat în 
consideraţie. Oricum, să fim fericiţi că trăim. Ce să faci? Nu 
întotdeauna şansa îţi este favorabilă. De aceea trebuie să-ţi 
căleşti firea, stăpânindu-te şi adaptându-te la orice situaţie, fie 
ea cât de grea. Treaba seamănă, dacă vrei, cu sportul. Dacă nu 
ştii să pierzi, nu mai câştigi niciodată. 

Insuliţa avea, după toate aparențele, o suprafaţă de câteva 
hectare. Era un sol vulcanic, înconjurat de recife şi bancuri de 
nisip, deasupra căruia vegetaţia crescuse în voie. O plajă nu 
prea largă, întreruptă adesea de mici promontorii stâncoase şi 
abrupte. Golfuleţe, în care valurile se opreau neputincioase, 
dădeau locului o înfăţişare sălbatecă dar, într-un fel, primitoare. 
Spre centrul insulei se zărea conul brun-cenuşiu al unui vulcan, 
nu prea înalt, ameninţare mută, înălţată drept din străfundurile 
pământului ca un semn de exclamaţie. 

Fernando şi Gabani au recunoscut din primul moment peisajul. 
Un joc al soartei îi purta acum, pentru a doua oară în viaţă, 
tocmai aici, pe această insuliţă pierdută în apele oceanului, pe 
care o blestemaseră cândva. Pământul acesta nu le spunea 
nimic bun. Îl urau de mult, de pe vremea războiului. 

— Asta-i Insula Dracului, chiar ea este. Ce soartă, fraţilor! 
Izbucni cu năduf Fernando, cu vocea lui baritonală. La aşa ceva 
nu m-aş fi gândit niciodată. Uite, să naufragiez pentru a doua 
oară tocmai aici. Sunt, la naiba, atâtea insule pe oceanele lumii, 
am trecut prin sute de taifune şi furtuni, şi iată-mă, iarăşi, 
prizonierul unui petec de pământ afurisit, pe care m-am jurat să 
nu-l mai calc în viaţa mea. 

Gabani îl acompania cu suduieli. 


— Nu-mi vine să cred, parcă-i un vis urât, repeta el în neştire, 
cu glas ascuţit. 

Naufragiaţii îi ascultau uimiţi, cuprinşi de o oarecare teamă 
superstiţioasă. Andrei, mai curios dintre toţi, îl prinse de umeri 
pe solidul sudanez, al cărui zâmbet calm îi dispăruse de pe faţă. 

— Ce poveste îndrugaţi? Nu cumva v-aţi pierdut minţile, 
oameni buni? Căută să se lămurească. 

Gabani îşi frânse explozia de blesteme, uitându-se oarecum 
năuc în ochii tânărului său prieten, îl privi aşa, câtva timp. Faţa i 
9e lumină cu încetul şi până la urmă redeveni calm. 

— Ei, insistă Andrei, spuneţi-ne careva despre ce-i vorba. 

Fernando aruncă o privire ciudată spre junglă, îşi întinse alene 
părul, ca şi cum ar fi fost în faţa oglinzii şi clipi de câteva ori, 
aidoma unui biet copil, pus de mama să recite o poezie 
nesuferită în faţa musafirilor. 

— Pe la mijlocul verii anului 1944, începu, navigam pe un 
cargou canadian. Asta ţin minte. Aşa-i Gabani? 

Negrul confirmă din cap. 

— Lucram cu Gabani, tot ca maşinişti. Doar asta-i meseria 
noastră. Ce mai vas, fraţilor! O bijuterie, nou-nouţă. Îţi era milă 
să atingi motoarele, atât de curate şi frumoase. În fine, ce s-o 
mai lungesc. Splendoarea aceea de vas transporta muniţie. 
Doar ne aflam în război cu nemţii şi japonezii Duceam lăzi cu 
proiectile de la arsenalele din Bombay pentru frontul birmanez, 
unde aliaţii îi cam scărmănau pe japonezi. Vremea ne chinuia 
rău de tot, musonul făcându-şi de cap. Turnau ploile nu cu 
găleata, cum se spune, d cu cisterna, iar furtunile nu ne slăbeau 
deloc. Colac peste pupăză, ne-am pomenit dându-ne târcoale un 
submarin. O fi fost nemţesc, poate japonez, cine ştie? Eram 
curajoşi cu toţii dar, de data aceea, ne cam îngheţase inima la 
gândul că o singură torpilă plesnită în coasta cargoului ar fi fost 
prea de-ajuns să ne facă pulbere. Aşa că am dat bice la 
motoare, înaintând în zig-zag cu toată viteza. Vasul era plin de 
nerv, ca un mânz tânăr. Nu l-ar fi ajuns din urmă niciun 
submarin. Tocmai ne socoteam scăpaţi de piraţii care ne 
urmăreau, când s-a întâmplat nenorocirea. Aşa, fără veste, în 
plină noapte, cargoul s-a izbit de nişte stânci submarine, pe care 
nimeni nu le bănuia. Avaria s-a mărit iute şi sărmana noastră 
navă s-a dus la fund, lăsându-ne pradă oceanului. Dimineaţa, uzi 


şi istoviţi, înghesuiți într-o şalupă, ne-am pomenit faţă în faţă cu 
un torpilor. Erau japonezi. Ce s-o mai lungesc? Ne-au luat la 
bord şi ne-au adus aici, unde instalaseră o mică bază de 
aprovizionare pentru flota lor. Căpitanul nostru era convins că 
insula nu figura pe hărţi: 

— Aşa este, confirmă căpitanul. Pe vremea aceea, partea 
aceasta a oceanului eră tare prost cartografiată. Bineînţeles că 
o insuliţă de câteva hectare. leşită din traseele obişnuite de 
navigaţie, putea să stea necunoscută mult şi bine. 

— În fine, continuă Fernando, am rămas prizonieri aici până 
prin aprilie 1945. Spre norocul nostru, un convoi mare, cred că 
erau vi; eo optzeci de vase, s-a apropiat atât de mult de insulă. 
Încât japonezii, crezând că are loc o debarcare, au deschis focul, 
intrând singuri într-o dandana din care au ieşit terfeliţi de-a 
binelea. Insula a fost cucerită de aliaţi şi noi am ajuns, prin mai, 
la Rangoon, chiar în ziua capitulării naziştilor la Berlin. Asta-i tot. 

— Fernando, cum poţi spune că asta-i tot? se întărită Gabani. 
Ai uitat ce ne-au făcut maimuţoii aceia fanatici? 

Mexicanul îşi muşcă buzele. 

— Pentru ce-mi scormoneşti sufletul, tocmai tu, prietenul 
meu? 

Sudanezul îl bătu pe umăr, înţelegător. 

— lartă-mă, Fernando. Dar poţi şterge din memorie atâtea 
chipuri dragi, atâţi oameni nevinovaţi, ucişi în lagărul acela 
diavolesc de la poalele vulcanului? 

Ascultând dialogul maşiniştilor, nimeni nu îndrăznea să întrebe 
ce anume se întâmplase în lagăr, bănuind teribile atrocități 
petrecute în vremuri atât de întunecate. Erau ei înşişi prea 
necăjiţi şi preocupaţi de existenţa lor viitoare, ca să poată 
asculta despre tragedia altora. 

Pierduţi pe un pământ neospitalier şi cu trecut atât de 
sumbru, naufragiaţii nu se deosebeau cu nimic de sărmanii 
prizonieri din timpul războiului. Ba, poate, erau într-un fel şi mai 
nefericiţi, izolaţi de lumea civilizată, fără alimente, fără adăpost 
şi fără speranţă. Stăteau apatici, singuri sub cerul arzător, lipiţi 
de cele două bărci cu care se salvaseră, în care nu se găseau 
decât douăzeci de litri de apă potabilă şi vreo duzină de cutii de 
conserve. Ei ştiau bine cât de crudă le era soarta. Şi tăceau. 


Căpitanul îşi păstrase liniştea, ferm. El chibzuia, gândind că 
prima grijă a lor trebuia să fie aceea de a găsi hrană şi 
posibilitatea astâmpărării setei. Alcătui un plan. Fernando şi 
Gabani, însoţiţi de secund, urmau să caute vechea bază 
militară, în speranţa că vor descoperi acolo lucruri utile. 
Căpitanul, Larssen, Raman şi Sari şi-au asumat sarcina să caute 
un eventual izvor, iar Li, Kenzo şi Max trebuiau să înjghebeze un 
mic adăpost pentru toţi. Andrei ceru să plece cu Jean, spre 
bucuria secundului. 

Micul grup, călăuzit de Fernando, care încerca să-şi aducă 
aminte de poziţia fostei cazărmi japoneze, pomi pe plaja 
presărată cu scânduri, bidoane şi alte resturi provenite de pe 
bietul  „Producci6n”. Mexicanul mergea precaut, în frunte, 
înarmat cu un cuţit lung, găsit în trusa de salvare a bărcii: Rock 
îi urma jucăuş, alergând încolo şi încoace, cu coada covrig, 
zvârlindu-şi capul, semeţ, înainte. In stânga lor, jungla 
ecuatorială, de un verde nepătruns, fremăta în zgomote stranii, 
când grave, când ascuţite. Vegetaţia se înfăţişa ca un zid gros, 
în spatele căruia se adăpostea o lume enigmatică, aproape 
înfricoşătoare. Au mers aşa, călcând rar pe nisipul dogoritor, 
cale de un kilometru. Fernando privea mereu, cu atenţie, 
conturul plajei, liziera pădurii. Se oprea adesea, pipăind cu ochii 
înainte şi înapoi şi din nou păşea apăsat, urmat de ceilalţi; 
înşiraţi în monom. Au ocolit ţărmul, pe marginea unui mic 
promontoriu. Încă o sută de metri şi iată-i în faţa unui dig, ce-şi 
înălța trupul aspru de beton deasupra apei, şarpe negricios 
tolănit pe valurile mici. 

— Am ajuns, îi anunţă Fernando, recunoscând locurile. Îmi 
amintesc digul, continuă el. Da, aici era portul militar. Ceva mai 
la stânga trebuie să fie nişte cazemate, iar în pădure, 
construcţia cazărmii şi depozitele. 

— Intr-adevăr, confirmă Gabani, undeva prin apropiere se 
aflau construcţiile. Nu prea cred că mai este vreuna în picioare, 
după trei decenii de luptă cu jungla, cicloanele şi ploile 
musonului. 

— Totuşi, trebuie să cercetăm cu grijă locurile, propuse Jean, a 
cărui autoritate impunea nu prin gradul lui de secund, o datorită 
minţii sale ascuţite şi perspicacităţii de care dădea dovadă. 


A intra într-o pădure ecuatorială nu este o treabă la îndemâna 
oricui, atunci când potecile au fost înecate de plante şi orice 
urmă, capabilă să dea un reper de orientare, este pierdută în 
păienjenişul haotic al palmierilor încolăciţi de liane. Fernando 
deschidea calea, tăind frunzişul des şi umed, cu cuțitul, pe care-l 
mânuia răsucindu-l scurt. Unul după altul, Gabani, Jean, Andrei 
şi Rock o urmau tăcuţi. Aerul era greu, obligându-i să respire 
iute. Andrei îşi simţea pieptul apăsat de o greutate ciudată şi 
nările astupate, ca şi cum un cearceaf mare şi ud îi acoperea 
faţa. Se sprijineau reciproc, plescăind câteodată în mici băltoace 
negricioase, nebânuite sub covorul înşelător al plantelor de apă 
ou frunze late, ascunse în umbra misterioasă. Coroanele 
copacilor alcătuiau un fel de acoperiş, prin care razele soarelui 
răzbăteau  anevoie, amplificând zăpuşeala amorţitoare şi 
incertitudinea. Mexicanul, mereu în frunte, mergea oarecum, la 
întâmplare, sfătuindu-se câteodată cu Gabani, al cărui simţ de 
orientare părea totuşi ceva mai dezvoltat, sudanezul fiind 
conştient de aceasta. Dovadă sprijinul pe care-l acorda cu mult 
tact. Prietenului său. 

Au parcurs, înotând prin bălării şi noroi, cam trei sute de 
metri, spre a se opri lângă zidul unei construcţii pătrăţoase, pe 
trei sferturi prăpădită, roasă de măselele nemiloase ale junglei, 
sfâşiată de vânturi, prăbuşită sub apăsarea  averselor 
ecuatoriale. 

Fernando şi Gabani au căzut de acord că jalnica ruină înfăţişa 
ceea ce mai rămăsese din vechea cazarmă niponă. Spre 
regretul tuturor, nimic nu se prea putea recupera de aici. 
Gabani, însă, era convins că depozitul militar nu putea să se 
afle, totuşi, într-o stare tot atât de deplorabilă, pe bunul motiv 
că acesta fusese construit din beton. Presupunerea lui se 
adeveri, de altfel, imediat, când l-au descoperit într-un luminiş, 
înconjurat de bananieri. 

— Staţi, nu intraţi, strigă Jean, făcându-i să se oprească pe cei 
doi foşti prizonieri, chiar în momentul în care aceştia se 
precipitau spre uşa vechiului depozit. Să cercetăm mai întâi cu 
atenţie, îi sfătui el. Nu cumva să dăm peste vreo mină uitată, 
sau să stârnim vreun şarpe veninos. 

Fernando şi Gabani i-au dat dreptate, prudenţa fiind necesară, 
cu atât mai mult cu cât avuseseră odinioară de-a face cu 


perfidia fanaticilor care ocupaseră insula în timpul ultimului 
război mondial. Nu se petrecu nimic. Nicio bombă nu a explodat, 
iar în interiorul negru al depozitului nu sălăşluiau animale 
periculoase. Rafturi lungi, din metal ruginit, se înşiruiau cuminţi 
şi goale de-a lungul pereţilor, altele, prăvălite, lăsau să curgă 
râuri de cutii găurite, de diferite dimensiuni, cu conţinutul 
devorat de gândacii care forfoteau, fâşâind, într-o unduire 
scârboasă, pe pardoseală, pe pereţi, pretutindeni, acoperind cu 
trupurile lor negricioase, cleioase; mărturiile unor vremuri de 
mult încheiate. 

Jean, fire practică, îşi dădu imediat seama că depozitul, în 
pofida aspectului său dezolant, ar putea fi prea bine utilizat ca 
adăpost pentru toţi, socotind că vor avea să petreacă, poate, o 
bună bucată de timp pe mica insulă pierdută în ocean. Loc era 
suficient, dar cel mai important amănunt îl constituia acoperişul, 
încă în bună stare, al clădirii, capabil să reziste avalanşelor de 
apă ale oribilului anotimp al ploilor. Oarecum mulţumit de 
constatare, Jean ordonă întoarcerea. 

Era ora prânzului când s-au reunit, acolo, lângă cele două 
bărci. Bilanţul era. Oarecum mulţumitor, dacă poate fi numită 
aşa situaţia precară în care se aflau naufragiaţii. Li, Kenzo şi 
Max înjghebaseră un soi de paravan, care să-i apere cumva de 
rigorile climei, iar căpitanul, ajutat de instinctul lui Raman, 
descoperise un mic izvor. Sari se căţărase pe un palmier de 
cocos şi adunase o mulţime de nuci, pe care Larssen le stivuise 
într-o mică piramidă. Prânzul a fost destul de monoton: felul 
întâi — lapte de cocos, felul doi — carne conservată, iar ca 
desert — banane. Sigur, acest regim nu era de natură să-i 
incinte, motiv pentru care Larssen s-a decis pe loc să iasă la 
pescuit, cu atât mai mult cu cât oceanul se mai domolise. Dintr- 
un sac cu pânza rară, găsit în barcă, norvegianul a meşterit un 
fel de prostovol, o pungă conică, de marginea căruia a legat un 
şir de pietre, căutate anume prin nisip, cât mâi rotunjite, destul 
de grele, atât cât să ţină unealta cu pântecul spre fundal apei. 

Sari, Haman şi Gabani, cărora li s-au alăturat apoi Li şi Andrei, 
au împletit din fibre vegetale funii lungi, suficient de trainice 
pentru a trage prostovolul, chiar în eventualitatea în care acesta 
ar fi fost plin cu peşte. Au împins în cele din urmă barca la apă şi 
vâslind voiniceşte s-au avântat spre larg. Credinciosul Rock, 


uitat pe mal, gemu de câteva ori prelung, alergând încolo şi 
încoace pe plajă. Dar nimeni nu-l lua în seamă. 

Barca înainta, uşor legănată pe undele ample, depărtându-se 
binişor de insulă. Uscatul se pierdea ca o linie lucitoare 
deasupra căreia plana înălţimea neagră a vulcanului. Erau pe 
punctul de a se opri, Larssen bănuind prin apropiere un banc de 
peşti, după semne ştiute doar de el. Chiar atunci un val înalt 
ridică barca sus, atât de sus, încât orizontul deveni mai clar, mai 
amplu. 

Andrei, privind drept înainte, scoase un țipăt. 

— Priviţi, strigă el, arătând cu braţul undeva spre stânga lui. 
Este un vas acolo. L-am văzut bine, susţinu precipitat. 

Curând, orientându-se pe direcţia indicată de Andrei, marinarii 
s-au convins că tânărul lor prieten nu se înşelase. Spre orizont 
se vedea limpede silueta unei nave. Urale teribile au izbucnit din 
piepturile lor. Sărutându-se reciproc, îmbrăţişându-se fericiţi, au 
început cu toţii să vâslească frenetic, apropiindu-se tot mai mult 
de navă. 

— Este „Producci6n”, făcu într-un târziu Raman, a cărui 
vedere limpede era proverbială. 

— Nu se poate, aiurezi, băiete, îl contrazise, ca de obicei, Sari. 
Doar nu o fi vasul fantomă, bietul nostru bidon. 

Dar Raman nu se înşelase. Era chiar „Producci6n”, pe care nu 
bănuiau să-l mai revadă vreodată, considerându-l de mult pe 
fundul oceanului. Dar petrolierul sta acolo, era chiar el, ascuns 
privirii în spatele dealurilor lichide, înfipt adânc în bancul de 
nisip unde intrase cu o noapte înainte; puţin aplecat spre 
dreapta, hardughie neagră şi unsuroasă, pe trei sferturi 
cufundată în apa oceanului, pe care nu avea să mai plutească 
vreodată. 

Andrei, în picioare, contemplă oarecum surprins nefericitul vac 
în agonie. Con veniră să înconjoare epava, observând-o pe 
îndelete, în ideea de a salva de pe ea tot ce mai putea fi 
recuperat. Jean, cu ochiul său expert, constată că vasul avea o 
spărtură la tribord, astfel incit se inundase întreaga parte 
inferioară, dar fără ca rezervoarele de benzină să fi suferit 
cumva. Amănuntul era de două ori important. În primul rând, o 
parte din carburant se putea eventual recupera. Apoi era, 
deocamdată, eliminat pericolul poluării apei, carburantul fiind 


bine păstrat în tancuri, fiecare dându-şi seama că, odată 
răspândită pe valuri, benzina ar fi distrus toate vietăţile marine, 
toţi peştii, condamnând la foame micul grup de naufragiaţi, care 
spera atât de mult în foloasele pescuitului. 

întristaţi de imaginea sumbră a navei, nimeni nu îndrăznea 
ceva. Tăceau, lăsând barca să plutească în voie alături de 
epavă, chiar în mijlocul unui cârd de peşti argintii, pe care nu-i 
vedeau. Sari i-a zărit primul, săgetând în faţa lor. Pe dată au 
aruncat prostovolul, lăsându-l să coboare cât mai afund, agăţat 
de funiile groase. După un timp l-au scos la suprafaţă. Gol. Insă 
nu erau ei oamenii ce lesne se dau bătuţi. Au repetat manevra 
de patru ori, tot fără succes. In sfârşit, a cincea oară, 
prostovolul, strâns ochi la gură, a ieşit zbătându-se, semn că 
pescarilor le mersese bine. Când sacul a fost răsturnat, a lăsat 
să cadă din el, pe fundul bărcii, vreo două duzini de peşti 
dolofani. Andrei şi Jean s-au declarat pe loc mulţumiţi de recoltă, 
însă Larssen, Gabani şi, în special Sari, întărâtaţi de succes, 
ambiţioşi, au forţat şansa, zvârlind iarăşi scula. Au lăsat-o pe 
fundul apei un timp, după care cei trei lacomi s-au gândit să o 
aducă înapoi. Dar sacul, tras de Larssen, Gabani şi Sari se 
încăpăţâna să rămână în apă, ou toate sforţările acestora, ca şi 
cum o greutate uriaşă îl ţintuia în adâncuri. 

— Asta ce-o mai fi? se necăji Sari, asudat. 

— Pesemne sacul s-a prins de vreo stâncă, presupuse Andrei. 

Indonezianul îl aprobă din ochi şi fără a spune ceva, prinse 
cuțitul său marinăresc în dinţi şi plonja cu el în apă, afundându- 
se ca o nălucă. Surprinşi de această mişcare neaşteptată, 
navigatorii s-au aplecat peste bord, urmărindu-i silueta suplă, 
care se pierdea în imensitatea semitransparentă. 

Sari ţine ochii deschişi, atent să coboare paralel cu funiile ce 
stăteau întinse ca nişte corzi. Ştia să înoate sub apă, obişnuit de 
mic să culeagă perle. Expira câte puţin, bulbuci mititei, ce 
fugeau şirag în sus, mărgeluşe. De câteva ori se ajută, 
învingând forţa apei ce-l arunca spre suprafaţă, proptindu-se 
zdravăn când de o funie, când de alta. Zări, în sfârşit, sacul. 
Stătea acolo, înţepenit chiar în ancora ruptă din lanţ a 
nenorocitului  „Producci6n”.  Indonezianul îl smulse dintr-o 
mişcare, eliberându-l pe dată şi se propulsă, fluturând iute din 
mâini şi bătând din picioare ca o morişcă, drept în sus. In 


traiectoria sa către suprafaţă desluşi, chiar în faţă, o umbră 
mare, defilând şerpuitor. Inima i se strânse recunoscând un 
imens rechin ciocan. Strânse bine cuțitul în mână, ca să 
lovească, dar se răzgândi într-o fracțiune de secundă, evitând 
impactul cu fiara marină. A ajuns lângă şalupă exact în clipa în 
care sângerosul monstru se pregătea să-l atace din nou. Andrei 
şi Jean l-au apucat de subţiori, săltându-l dintr-o singură 
smucitură, drept în mijlocul ambarcaţiunii. Aventura nu se 
încheiase încă. Furios, întărâtat de prada care-i scăpase, 
rechinul reveni la atac. Marinarii îl vedeau bine. Îngrozitorul 
peşte avea aproape zece metri lungime şi un cap hidos, de 
balaur, tub osos şi masiv, aşezat perpendicular pe trupul 
mătăhălos, aidoma unui baros. Se suci neverosimil de sprinten, 
săltă coada de câteva ori, plesnind-o cu tunet şi, mai înainte ca 
oamenii care-l urmăreau îngroziţi să bănuiască ce va urma, îşi 
precipită făptura, torpilă vie, drept în pântecul bărcii. Trosnind 
scurt, aceasta sări în aer, ca o minge, sfărâmată, azvârlindu-şi 
pasagerii care încotro. Satisfăcut parcă de ispravă, rechinul 
dispăru, legănându-se leneş, considerând, poate, 
ambarcaţiunea ca indigestă. Chemându-se unul pe celălalt, cei 
şase marinari, complet buimăciţi de întâmplare, au înotat spre 
epavă, care li se oferea tăcută, adăpost. S-au căţărat anevoie pe 
punte, folosind odgoanele de salvare, ce atârnau inerte. Valurile 
nu mişcau epava, dându-le un sentiment de securitate, dar şi de 
ciudă pentru soarta mereu potrivnică. Nu era însă vreme de 
plâns şi nici de inactivitate. Jean îşi aminti că, în magazie, se afla 
o barcă pneumatică. Dar magazia zăcea înecată, undeva sub 
punte. Sari încercă de câteva ori să pătrundă până acolo, 
forțând porţile imposibilului, însă totul se dovedi zadarnic. Uşa 
fusese blocată. Cum pe epavă nu se găsea niciun material din 
care să încropească măcar o cât de şubredă plută, le era 
limpede că deveniseră prizonierii prăpăditului de „Producci6n”, 
care-i reţinea, închisoare sinistră, la patru mile depărtare de 
uscat. Sigur, oricărui marinar, o asemenea distanţă îi apare ca o 
nimica toată, nicidecum ca un obstacol, putând fiecare să o 
străbată înot. Dar cine se încumeta să coboare în apă, când în 
jur mişunau rechinii? Totuşi, prea mult timp nu puteau sta pe 
vas. Le era limpede tuturor. Mai întâi, nu aveau alimente cu care 
să-şi astâmpere foamea şi nici apă de băut, fapt şi mai 


agravant, fiind ştiut că rezistenţa organismului uman, mai cu 
seamă în canicula ecuatorială, scade vertiginos, atunci când se 
deshidratează. Apoi, pericolul devenea şi mai mare dacă ar fi 
reizbucnit furtuna. Şi cine putea şti cum se va răzbuna natura 
mâine, sau poimâine, ori cine ştie când? 

Condiţiile nu le erau, prin urmare, favorabile. Ba mai mult, 
după cum gândea Jean, fără să o mărturisească, situaţia se 
înfăţişa de-a dreptul tragică, fiecare oră de întârziere pe puntea 
epavei apropiindu-i de un sfârşit dramatic. 

— Stăm într-o cuşcă, i se adresă Andrei, ca şi cum i-ar fi citit în 
minte. 

Jean îl privi fără să răspundă. 

— E groasă, şefule, interveni Larssen, ştergându-şi faţa de 
sudoare. Trebuie să o ştergem repede de aici, până nu cădem 
laţi, unul după altul. Inventează ceva, doar de aceea eşti 
secund, ce naiba. 

Jean, cu toată experienţa lui, nu găsea nicio ieşire. 

— Am putea da de veste celor rămaşi pe insulă, sugeră 
Andrei. 

Larssen rânji: 

— Ai cumva un telegraf la îndemână, sau poate o staţie radio? 

— Fireşte că nu am, dar stai şi ascultă, nu te repezi aşa. 
Putem să comunicăm cu ei şi în alt mod, aşa cum făceau anticii. 
De pildă, prin fum, sau cu torţe la noapte. 

— Măi, să fie, se minună norvegianul, grozavă idee. Cum de 
nu mi-a trăsnit şi mie? Dar, pentru a face foc ne trebuiesc 
chibrite şi lemne. Avem noi aşa ceva? 

— Gura, Larssen, se înfipse secundul în grăsan, tăindu-i pofta 
de ironii proaste. Soluţia lui Andrei mi se pare deşteaptă. Lemne 
nu ştiu dacă mai sunt la bord, dar petrol, cât vrei. Apoi, cu puţin 
noroc, nu se poate să nu găsim pe undeva niscai bețe de chibrit. 

Căutarea le-a fost zadarnică. Într-un fel era şi firesc să nu 
descopere obiecte pentru aprins focul, pe un fost vas, la bordul 
căruia fumatul nu numai că era interzis cu desăvârşire, dar 
realmente un pericol extraordinar, deoarece rezervoarele pline 
ochi cu petrol exalau un miros alarmant, îndeajuns de serios 
spre a pune pe gânduri chiar pe cel mai înrăit vicios într-ale 
lulelei. Nici bucătarul Li nu se folosea de chibrit, el având pentru 


gătit o plită electrică. Exact plita aceasta îi veni în minte lui 
Andrei. 

— Am găsit, strigă el, alergând imediat spre bucătăria aflată 
undeva la nivelul punţii, sub timonerie, urmat de ceilalţi 
marinari, curioşi să vadă despre ce era vorba. 

Spre bucuria lor, bucătăria nu era inundată. Andrei meşteri la 
butoanele plitei, aşteptă câteva minute, încercă cu băgare de 
seamă suprafaţa netedă a unui ochi, pipăind-o uşurel cu degetul 
mijlociu şi surise mulţumit. Maşina funcţiona normal. Jean bănui 
cam ce urmărea prietenul său. 

— Dacă se încălzesc ochiurile, înseamnă că bateriile electrice 
sunt intacte, băieţi. Prin urmare, avem curent. 

— În cazul acesta, tragem fire şi montăm un bec afară, 
continuă Andrei. 

Larssen, Gabani, Raman şi Sari îşi lipiră pe dată palmele de 
plită, scoțând fiecare câte un strigăt pe tonuri diferite. Nu de 
durere sau de usturime, căci soba încă nu se încinsese într-atât 
încât să-i frigă, ci mai degrabă de fericire, de uşurare şi 
speranţă, dacă puteau fi numite astfel răcnetele lor. Oricum, 
treaba era ca şi aranjată, din moment, ce acumulatorii electrici 
erau neatinşi. Fireşte, nimeni nu-şi punea întrebarea cum 
scăpaseră aceştia nevătămaţi. De altfel, pe cine interesa 
amănuntul, realmente de subtilitate tehnică, atâta vreme cât 
scopul se întrezărea a fi atins? Rămânea să-şi pună planul în 
aplicare Cabluri electrice zăceau pretutindeni pe epavă Raman, 
Sari şi Gabani s-au apucat pe dată să recupereze câteva, tocmai 
bune ca lungime, în timp ce Andrei, Jean, Li şi Carssen au rămas 
în bucătărie pentru a pregăti racordul instalaţiei. Operația s-a 
făcut destul de repede şi curând, în vârful catargului strălucea 
un bec puternic. 

— Doar un orb nu o să-l vadă, la noapte, reflectă Andrei, 
privind lampa care concura cu razele soarelui. 

Într-adevăr, pentru un marinar, chiar puţin versat, era uşor de 
desluşit şi de la mare depărtare licăritul gălbui al farului 
improvizat. 

Noaptea a coborât aproape instantaneu, în întunericul ei 
apăsător epava rămânând luminată de sus, ca de un astru 
minuscul, ceea ce a avut darul să ia din neliniştea naufragiaţilor. 

CAPITOLUL 17 


Pe insulă, căpitanul şi ceilalţi nu bănuiau aventura petrecută 
în larg şi, cu atât mai mult, faptul că tovarășii lor căzuseră fără 
voie prizonierii navei eşuate. La aceasta contribuia şi faptul că 
valurile mari. Ale oceanului făceau nevăzută de pe țărm epava 
înţepenită în nisip, a cărei punte talazurile o spălau adesea, într- 
o mişcare implacabilă, înainte şi înapoi. 

Cu gândul la viitoarele lor prânzuri pescăreşti, cei patru 
rămaşi pe plajă au făcut planul construcţiei unei bucătării, cât 
de cât pe măsura talentelor încercatului chinez, care trebuia 
neapărat să-şi exercite profesiunea, chiar în ipostaza de 
naufragiat. 

— Ei, prieteni, surâdea Kenzo, imitându-l şugubăţ pe spătosul 
La. Înțeleptul spune că omul trebuie să-şi facă datoria pe 
pământ, chiar atunci când soarta îi este potrivnică. 

Fernando îl privi pieziş. 

— Tare m-ar bucura să-l văd pe înțeleptul acesta chinez în 
locul nostru. 

Kenzo deveni serios. 

— Să ştii, onorabile, că vitejii nu-şi pierd firea oricât li se arată 
de înfricoşătoare soarta, aşa după cum oceanului nu-i seacă 
valurile, cât l-ar arde soarele. 

Fostul maşinist de pe „Producci6n” ridică mâinile deasupra 
capului, rotindu-şi ochii într-o mişcare voit teatrală, ca şi cum ar 
fi implorat ajutorul cerului. Şi, cu tot temperamentul său sud- 
american, reuşi să se stăpânească, apucându-se de treabă, fără 
a rosti niciun cuvânt. 

Lucrul nu era chiar atât de uşor, căci oricine ştie că o 
bucătărie, fie ea cât de mizeră, are nevoie, în primul rând, de o 
construcţie, chiar primitivă, pe care să pui ori să agăţi la foc o 
cratiţă, o tigaie sau o oală. Dar de unde tabla groasă, cărămida 
şi grătarul necesare unei asemenea întreprinderi? Mexicanul 
Fernando s-a gândit la clădirea vechiului depozit, din junglă, 
unde — fătă îndoială — trebuiau să găsească câte ceva din 
materialele trebuincioase. Au plecat deci într-acolo, înfundându- 
se în vegetaţia deasă şi umedă, beneficiind de poteca deschisă 
cu câteva ore înainte. Rock, mişcându-şi coada bârligată pe 
spate, ţopăia după ei, ariergardă mică, dar de nădejde. 
Depozitul îi întâmpină tot atât de neprietenos ca şi la prima 
vizită. Ba, parcă, şi mai mohorât. Din fericire, după cum de altfel 


se şi aşteptau, nu le-a fost prea greu să găsească ceea ce 
doreau. Un raft din oţel se dovedea tocmai bun pentru plită, iar 
cărămizi erau la tot pasul. Şansa le era şi mai favorabilă, căci 
Kenzo, tot cotrobăind prin încăperile întunecate ale clădirii, 
descoperi o magazie plină cu obiecte de bucătărie. 

Socotindu-se oameni norocoşi, marinarii au căzut de acord să 
se înapoieze pe țărm cât mai repede. 

— Nu de alta, spuse căpitanul, dar pescarii noştri să nu creadă 
că ni s-a întâmplat ceva. 

Mergeau repede, în ciuda greutăților pe care le cărau. Rock 
alerga acum în frunte, oprindu-se din când în când, spre a-şi 
aştepta cuminte prietenii. Continuă astfel un timp, amuzându-i 
pe toţi cu joaca lui. Deodată încremeni ou capul sus, 
adulmecând şuierător pe nări. Micul grup rămase locului. 
Câinele părea nervos. Hămăi de câteva ori spre dreapta. Din 
nou mirosi îndelung aerul. Mârâi scurt, privi înapoi spre marinari, 
apoi în desişul care-i împresura, ca şi cum i-ar fi prevenit. 

— Rock, băiatule, îl mângâie căpitanul pe spate, încercând să-l 
liniştească. Nu-ţi fie frică, flăcăule, doar suntem aici cu tine, ce 
naiba. 

Rock lătră ascuţit. Ochii lui căutau mereu spre dreapta, în 
pădure. 

— Se ceartă cu maimuţele, presupuse Kenzo. Ce alte jivine să 
fie pe aici, în insula aceasta nenorocită? 

Japonezul se aplecă, luă în braţe cățelul care tremura din tot 
trupul său firav şi plecă aşa înainte, ţinându-l ocrotitor la pieptul 
său. Rock s-a liniştit cum a ieşit din junglă. 

Pe plajă, nimic schimbat. S-au apucat fără zăbavă a meşteri 
„Ducătăria” bătrânului chinez, bucuroşi ca nişte copii care 
vedeau cum prindea formă jucăria mult visată. La o vreme soba 
a fost gata. 

Orele au trecut astfel pe nebăgate de seamă, dar curând, 
scurgerea timpului făcu loc neliniştei, mai întâi vagă, difuză, 
necomunicată, spre a se amplifica repede, pe măsură ce fiecare 
realiza apropierea serii, dar fără ca acest moment iminent să 
coincidă cu întoarcerea din larg a celor plecaţi. 

Căpitanul scrută orizontul mobil, în căutarea pierdutei bărci. 
Niciun semn nu-i dădea speranţe. 


— Kenzo, urcă-te în bananierul acela, ordonă el japonezului, 
indicându-i un copac înalt. Priveşte atent în zare şi cercetează 
orizontul. 

Kenzo se execută pe dată, căţărându-se cu abilitate de matroz 
pe trunchiul aspru, până sus, în frunzişul ciuf, aşezându-se 
acolo, pasăre ciudată într-un cuib uriaş. 

— Caută încet, plimbându-ţi ochii de la stânga, chiar pe linia 
unde se întâlneşte apa cu cerul şi nu lăsa să-ţi scape privirea pe 
luciul valurilor, îl povăţui căpitanul. 

Japonezul făcea întocmai cum i se poruncea. /— Nu se vede 
nimic la orizont, domnule. 

Constatarea lui întristă de-a binelea pe cei de jos, care-l 
îndemnară să rămână în continuare acolo, în vârful copacului, 
sporind fiecare într-o dne ştie ce întâmplare fericită. 

— Oceanul este pustiu, cât poţi cuprinde cu ochii, oameni 
buni. Eu cobor, până nu se lasă noaptea, strigă Kenzo, plictisit şi 
oarecum speriat de perspectiva alunecării pe orbecăite de-a 
lungul trunchiului deloc alunecos al bananierului. 

însă de ce îi era frică, nu a putut scăpa, deoarece mai înainte 
să înceapă coborârea, întunericul a căzut rapid. De acolo, de 
sus, îl auzi pe căpitan spunându-i lui Fernando să aprindă focul. 
Vocea acestuia atât de cunoscută, i se păru ireală, ca un ecou 
ciudat bruiat de tumultul ţipetelor păsărilor de noapte izbucnit 
ascuţit de pretutindeni. 

Dinspre junglă, o pală de vânt lovi în frunzele late ale 
palmierilor, stârnind codrul într-o mişcare unduitoare, făcând să 
vibreze totul, chiar şi aerul fierbinte, ce clocotea huruind ca un 
cazan imens. Kenzo reflectă la poziţia lui care nu putea fi 
socotită fericită nici pe departe, aşa încât hotări imediat să se 
aventureze cu orice chip spre pământul ferm. Mai aruncă încă o 
dată privirea în direcţia oceanului ascuns în întuneric, pe care 
nu-l vedea, dar îl simţea lovindu-şi talazurile de stânci. | se 
năzări undeva o luminiţă slabă, departe, în larg. Tresări surprins, 
aţintindu-şi ochii într-acolo, mai bine. Insă oceanul rămânea 
aceeaşi masă imensă, lichidă şi neagră. Luminiţa dispăruse. Se 
frecă la tâmple, ba chiar îşi trase o palmă peste frunte, 
crezându-se pradă halucinaţiei. Certându-se, japonezul pipăi cu 
piciorul trupul aspru al bananierului şi începu să coboare, 
zdrelindu-şi palmele de scoarţa ascuţită. Acolo jos, în jurul 


focului, marinarii îl aşteptau tăcuţi. Kenzo se întinse lângă 
ceilalţi, fără niciun cuvânt. Tristeţea apăsătoare îi mistuia 
deopotrivă pe toţi şi niciunul nu îndrăznea să-şi divulge 
presimţirile chinuitoare. 

Pe epavă, întunericul nopţii, deşi spart de lumina gălbuie a 
becului aninat de catarg, se înfăţişa la fel de sumbru ca şi pe 
mal. Valurile domolite loveau nava aproape uniform, bubuind în 
pân tecul de oţel, sacadat, ca un tam-tam ciudat. Plutea o 
atmosferă de mister peste oamenii care zăceau tolăniţi, unul 
lângă altul, cocoţaţi pe puntea de comandă sub cerul liber, 
acoperiţi doar de stele mici, tremurătoare. Umbre vagi 
întovărăşeau fiecare mişcare — fantome cenuşii pe fondul 
sumbru al epavei. 

— Ascultă valurile, şopti Andrei, adresându-se bătrânului 
chinez, care — ca de obicei — nu se dezlipea de lângă el. 

Li îşi aplecă puţin capul, cu urechea aproape lipită de podea, 
stând aşa nemişcat. 

— Ei, ce auzi, ia spune! 

Chinezul îl privi drept, zâmbind uşor. 

— Simt aproape cântecul talazului, ca pe vremea copilăriei 
mele, atunci când călătoream cu şampanul pe apele Fluviului 
Galben. In nopţile senine, aşa cum este asta, sărmanul meu 
bunic ne aduna pe noi, nepoţii — şi eram o droaie, nu glumă 
acolo, pe corabia părintească. Când eram ciurdă în jurul lui, 
depăna sfătos istorioare despre Ci-yu. Ah, copilărie, oftă 
bătrânul. Unde eşti tu, cu bucuriile tale! 

Andrei deveni mai atent, curios din cale-afară să afle câte 
ceva despre acel personaj nemaiauzit. Dar chinezul tăcea, 
anume parcă spre a mări nerăbdarea prietenului său. 

— Hai odată, izbucni Andrei, după o scurtă ezitare. Pentru ce 
te-ai oprit? Vrei să mă fierbi cumva? Doar ştii cât de mult îmi 
plac poveştile tale. 

Obrazul lui Li se destinse într-un surâs larg. Bătrânul se ridică 
în capul oaselor, strângându-şi picioarele sub el, ca un yoghin. 
Inchise pleoapele peste ochii subţiri, ca două tăieturi orizontale 
deasupra pomeţilor ascuţiţi şi porni să istorisească, ou glas 
domol, aproape cântat. 

— In vremuri de demult, începu Li, în ţara mea domneau cinci 
împărați înţelepţi. Unul dintre aceştia a fost Huang-ti. Până a se 


urca el pe tron, oamenii se luptau între ei, ucigându-se unii pe 
alţii, fără nicio pricină. Cum lui Huang-ti nu-i plăcea ca supuşii să 
se urască unii pe alţii, s-a urcat pe muntele Heng-shan, unde 
trăia un animal fermecat, pe nume Baitse, cu gândul de a se 
sfătui cu acesta cum anume trebuia să procedeze spre a putea 
domoli pe oameni. Baitse l-a povăţuit să adune, la un ospăț, 
duhurile şi demonii din Lumea Subcerească, care-i întărâtau prin 
sfaturi rele supuşii. Dar mai înainte să se ducă la muntele 
Thusho, aflat în mijlocul oceanului, pe care creşte un piersic 
mare, ou crengile răspândite deasupra a trei mii de li. Acolo se 
găseau două făpturi nemaiauzite. Una se numea Shen-tu, 
cealaltă Yui-lei. Acestea aveau puterea de a controla fiecare 
demon. Dacă vedeau pe vreunul răufăcător, imediat îl legau cu 
o funie de purpură şi îl dădeau spiritului Lu-u, să-l ucidă. Lu-u 
are înfăţişarea pe jumătate om, pe jumătate tigru, cu labe 
puternice şi gheare ascuţite ca pumnalele. Huang-ti a mai aflat 
de la Baitse că duhurile şi demonii sunt în număr de 11 520 de 
soiuri, astfel în cât să pregătească o cantitate suficientă de 
bucate, dar mai cu seamă rachiu de orez pentru a-i ospăta cum 
se cuvine pe toţi. Huang-ti a adunat duhurile şi demonii pe 
muntele Ţai-shan, la ospăț. Împăratul şedea într-un car triumfal, 
tras de elefanţi şi păzit de şase dragoni. Pasărea magică Bi-fan 
conducea elefanții şi duhul vântului mătura drumul înainte. 
Duhul ploilor umezea calea, iar pheonixii pluteau în cer. Duhurile 
şi demonii ceilalţi, care erau cu toţii acolo, i se închinau 
respectuoşi. Atunci Huang-ti a născocit muzica, pe care chinezii 
o denumesc astăzi tsingtsin€, şi cu toţii au început să danseze. 

Scăpaţi de duhuri şi demoni, oamenii se veseleau şi ei în 
câmpii. Când duhurile şi demonii răufăcători încercau să se 
furişeze de pe muntele Taishan, Shen-tu şi Yui-lei îi prindeau 
numaidecât, îi legau cu funiile de papură gata pregătite şi-i 
dădeau spiritului Lu-u. Astfel s-a statornicit în tot universul 
pacea şi liniştea. 

De atunci există obiceiul în ţara mea ca pe uşa caselor să fie 
zugrăviți Shen-tu, Yui-lei şi un tigru, iar deasupra lor să se 
atârne o funie de papură. 

Andrei îl asculta pe chinez, cu ochii larg deschişi, uimit de 
ciudata povestire. 


— Bunule Li, am impresia că, furat de amintiri, ai uitat să-mi 
spui, până la urmă, cine este totuşi Ci-yu. 

— Ei, bată-te, cum să uit aşa ceva? Dar, spre a pricepe tu mai 
bine, trebuie neapărat să o iau de la începutul legendelor, nu să 
pornesc cu sfârşitul. Aşadar, împăratul Huang-ti domnea în tihnă 
pe tronul lui, făcându-şi mereu pălării şi. Veşminte, pe care el le- 
a inventat în Lumea Subcerească, croindu-le din mătăsurile 
tesute de Lei-tzu, iubita lui. Lângă el stătea pasărea Chung, 
care-i îngrijea hainele, iar deasupra pluteau păsările Fenghuang, 
un fel de lebede, cu gât de şarpe, coadă de peşte, trup de 
broască ţestoasă, bărbie de rândunică şi cioc de cocoş. In 
vremea asta a început să cutreiere Lumea Subcerească Ci-yu, 
care avea trup de om, copite de taur, patru ochi şi şase mâini. 
Pe cap purta coame, iar pe tâmple sulițe şi săbii. 

— Ce făptură teribilă, bunul meu Li, era Ci-yu ăsta al tău. Dacă 
mi-l imaginez mai bine, l-aş asemui cu un cosmonaut din zilele 
noastre. 

— Ei, cosmonaut, ce naiba visezi? Pe vremea aceea oamenii 
abia se născuseră în lume. Dar stai şi ascultă mai departe. Ci-yu 
avea cap de aramă, înghiţea nisip şi pietre, zbura şi trecea 
peste locurile primejdioase fără teamă. 

— Ţi-am spus eu! Leit un cosmonaut, aşa cum am văzut. Eu 
unul la televizor, mergând pe Lună. Capul de aramă şi coarnele 
nu sunt altceva decât casca cu antena de radio, iar faptul că 
zbura peste toate locurile primejdioase cred că se datora unui 
sistem de propulsie cu jet. Cât priveşte istoria cu mâncatul 
pietrelor, eu zic că fiinţa aceea culegea eşantioane de sol. 

— la mai lasă balivernele, Andrei. Ce tot îndrugi tu? De unde 
să fi apărut cosmonauţi pe Pământ, când oamenii nici nu ştiau 
atunci să-şi facă unelte şi arme? În „Cartea munţilor şi mărilor” 
scrie limpede că tocmai Ci-yu a fost acela care a născocit 
topoarele, lăncile, tridentul şi securile. 

— Vezi? Ci-yu acesta trebuie să fi fost un cosmonaut de pe o 
altă planetă sosit aici pe Pământ. 

— Auzi ce trăsnaie îţi trece prin cap, se supără Li. Ce ştii tu 
despre legendele chinezeşti? Dar mai bine lasă-mă să termin 
istoria lui Huang-ti şi a lui Ci-yu. Nu mă tot întrerupe. 

— Bine, bine, mormăi Andrei, convins că supoziţia sa era 
corectă, deşi nu avea niciun suport, cât de cât temeinic. 


Bătrânul chinez continuă, cu aceeaşi voce tărăgănată, uşor 
cântată. 

— Cum povesteam, Ci-yu alerga de colo, colo, speriind pe 
oameni cu armele sale şi vânând păsările şi dobitoacele 
trebuincioase obştei. Atunci oamenii au rugat pe Huang-ti să-l 
alunge pe Ci-yu. Liniştitul şi înțeleptul împărat a încercat, spre a 
face pe plac mulţimii, să-l înfrâneze pe Ci-yu prin mijlocirea 
omeniei şi dreptăţii. Dar nu a reuşit. Când a văzut aceasta, 
Huang-ti s-a apucat să dreseze urşi, pantere, jaguari şi tigri ca 
să-l răpună pe cel care tulbura liniştea. Fiarele au pornit în 
urmărirea lui Ci-yu, mărâind înfricoşător. In sfârşit, l-au găsit pe 
câmpia Bantsiuaif şi s-au repezit sălbatec, setoase de sânge, 
asupra lui, spre a-l sfâşia. Dar Ci-yu nu s-a sinchisit de ele. Cu 
armele sale mortale le-a ucis pe cele mai îndrăzneţe, iar restul 
au fugit neputincioase, miorlăind ca nişte netrebnice miţe. 
Văzând aceasta, împăratul s-a mâniat şi a hotărât să adune o 
oaste şi să-l prindă pe Ci-yu în şesul Chjo-lon. Insă Ci-yu, când a 
prins de veste că oastea venea asupra sa, a răspândit o ceaţă 
deasă care nu s-a risipit trei zile, astfel încât soldaţii s-au rătăcit, 
ori s-au bătut între ei. Întors în capitala lui de jos, care se afla pe 
piscul Kunlung, împăratul Huang-ti a poruncit lui Feng-hou să 
facă, după modelul Ursei Mari, un dispozitiv capabil să arate 
direcţia cea bună, astfel încât oricât s-ar ascunde în ceaţă 
cineva, să poată fi găsit. Feng-hou s-a străduit cât a putut şi a 
construit în cele din urmă „carul care arată spre sud”. 

— Adică busolă, nu? îl întrerupse din nou 

Andrei. 

— Cam aşa ceva, cred, dar nimeni nu a văzut carul acela al lui 
Feng-hou. În orice caz, oastea lui Huang-ti a pornit din nou să ia 
urma lui Ci-yu, care nu contenea să ucidă păsările şi 
dobitoacele. În fine, l-au aflat pe muntele Sung-shan. Ci-yu a 
încercat din nou vicleşugul lui, împrăştiind ceaţă. Insă ostaşii nu 
mai puteau fi păcăliţi, deoarece se puteau acum orienta, aşa că 
l-au luat prizonier pe vrăjmaşul lor. Huang-ti a poruncit ca 
prizonierul să fie legat şi judecat. Judecătorii au cerut să li se 
facă din pielea taurului Kui o tobă. Puneau o întrebare lui Ci-yu, 
îi ascultă răspunsul şi-l osândeau, bătând de fiecare dată în 
tobă, care vuia aşa ca valurile oceanului izbite de stânci. Când 
au bătut din tobă a noua oară, Ci-yu nu a mai putut zbura. Aşa 


că, osândit fiind, Ci-yu a fost omorât. Bucuroşi că au scăpat de 
el, Huang-ti, toţi zeii şi oamenii din cele opt ţinuturi ale lumii s- 
au aşezat la un ospăț mare. In toiul petrecerii, pe cer a apărut 
un dragon îngrozitor, acoperit cu o platoşă de aur care strălucea 
ca soarele, aruncând în jur scântei. Dragonul şi-a scos din nori 
trupul până la jumătate şi şi-a lăsat o mustață drept în mijlocul 
ospăţului. Toţi s-au speriat de moarte. Numai Huang-ti şi 
şaptezeci de zei s-au căţărat pe mustață şi au încălecat 
neînfricaţi pe spatele dragonului. Atunci dragonul a început să 
se înalțe încet spre cer. Când gloata a văzut că împăratul lor s-a 
urcat pe dragon a vrut să-l urmeze, agăţându-se de mustaţa 
care încă mai atârna, dar aceasta nu i-a putut ţine pe toţi, s-a 
rupt şi au căzut unul peste altul. Până să se dumirească, 
dragonul a şi dispărut, purtând cu el pe înțeleptul împărat. Mai 
târziu s-a aflat că Huang-ti preparase cu mâna lui un elixir al 
vieţii, din cinabru, într-o grotă din muntele Tzo-yang-shan, pe 
care l-a băut înainte de a se căţăra pe mustaţa dragonului şi a 
se înălța la cer. Astfel încât, ajuns deasupra Lumii Subcereşti, el 
a devenit zeu. Asta este povestea lui Huang-ti şi a lui Ci-yu, 
încheie Li sfătoşenia sa, căscând prelung. 

— Pentru mine, prea înţeleptule, povestea ta m-a convins că, 
în vechime, nave cosmice, venind de pe alte planete, sau poate 
din altă parte a galaxiei, au vizitat Pământul. Am mai citit eu 
câteva cărţi la Sidney despre treaba asta. Legendele tale s-ar 
putea prea bine să istorisească, peste milenii, tocmai o întâlnire 
a oamenilor cu cine ştie ce vizitatori extratereştri. Poate chiar 
Huang-ti era unul dintre aceştia. Or, tot ce-i posibil, dragonul 
coborât din cer să nu fi fost altceva decât o navă cosmică aflată 
pe o orbită circumterestră, care — la apelul disperat al lui Ci-yu, 
de fapt un cosmonaut, aflat în pericol pe pământ, în timpul 
explorării planetei noastre — a coborât aproape de sol şi a 
lansat un cablu de salvare. Dar în loc să se urce cosmonautul, 
care fusese între timp ucis, s-au urcat câţiva oameni, în frunte 
cu Huang-ti: Ori s-a întâmplat altfel. De pildă, pe cablu — 
mustaţa unui dragon în închipuirea oamenilor — au coborât alţi 
cosmonauţi luând la bord pe tovarăşul lor asasinat, împreună cu 
câţiva dintre ucigaşii acestuia, cine ştie în ce scop. Poate să-i 
studieze acolo, pe planeta lor. 


Chinezul îl asculta buimăcit pe Andrei. Mai apoi izbuti să 
protesteze. 

— Asta nu se poate, băiete. Li ştie bine, de la părinţi şi din 
cărţile de demult, că a fost precum a povestit el. Nu cum mintea 
înflăcărată a lui Andrei înfloreşte întâmplările. 

Valurile se lipeau mereu de pântecul hodorogit din metal al 
epavei, huind grav ca un gong uriaş şi straniu, de procesiune 
budistă. Marinarii moţăiau istoviţi de efort, dar mai cu seamă 
epuizați în încercările prea dese la care neprietenosul ocean îi 
supusese în ultimul timp. Înşiraţi în poziţii incomode stăteau 
acolo vlăguiţi, cu ochii închişi, fără gânduri, fără vise, amorţiţi. 
Andrei îşi aşeză capul pe pieptul bătrânului bucătar şi oftă. Li îl 
mângâie tandru, gingaş, pe creştet, fără a mai spune ceva. 
Lângă ei, Larssen sforăia uşurel, umflându-şi pieptul ca un balon 
de cauciuc. Singur Jean era treaz de-a binelea, îngândurat de 
tragica lor situaţie. A aţipit într-un târziu. Însă dimineaţa, când 
razele fierbinţi ale soarelui i-a deşteptat pe toţi, el nu s-a simţit 
deloc obosit. Cum a deschis ochii, secundul s-a dus imediat şi a 
deconectat becul,  economisind curentul bateriilor de 
acumulatoare. Sari s-a cățărat pe catarg, dintr-un impuls 
neştiut, care-l îndemna să caute cu privirea pământul ferm, aflat 
atât de aproape. Ajuns sus şi-a sprijinit tălpile pe braţul orizontal 
al antenei şi — aflat în siguranţă — şi-a rotit încetişor corpul, 
spre a putea privi insula ce ieşea verde din oceanul înspumat, la 
câteva mile depărtare. Pe plajă nicio mişcare. 

Andrei îl urmărea de jos. 

— Ce vezi acolo? îl chestionă nerăbdător. 

— Pustiu pretutindeni, strigă suplul indonezian, suficient de 
tare spre a fi auzit. Ciudată treabă. Continuă Sari, ţinând mâna 
dreaptă streaşină la ochi. 

Secundul, reîntors pe punte, dădu din cap neîncrezător. 

— Imposibil să nu fie careva pe plajă, interveni. Naiba ştie 
unde te zgâieşti tu. la-ţi reper barca trasă la mal. 

Indonezianul zvârli cu reproş privirea în jos, spre secund. 

— Bineînţeles că aşa fac, mârâi ofensat. Barca stă acolo, unde 
trebuia să fie. În jur, însă, nimeni. 

— Pe legea mea, nu pricep nimic din istoria aceasta, spuse 
Andrei, absolut nedumerit. 


Şi, de fapt, nimeni nu putea înţelege ciudăţenia acelei situaţii. 
Nu aveau cum să-şi închipuie că, atunci chiar, tovarăşii lor de pe 
insulă erau eroii unei întâmplări îngrozitoare. Totul începuse cu 
puţin timp înainte de răsăritul soarelui. Focul încă mocnea în 
soba cea nouă. Căpitanul, Fernando şi Kenzo dormeau adânc, 
strânşi unul într-altul. Era linişte, atâta linişte cât poate oferi 
plaja unei insule proptită în calea talazurilor fără odihnă, dar mai 
cu seamă rumoarea neîncetată a junglei ce acoperea aproape 
pe de-a-ntregul minuscula pată de uscat pierdută în oceanul 
necuprins, paradis verde şi întunecat al vegetației dezlănţuite, 
populat cu vietăţi gălăgioase. Rock zăcea şi el, tolănit pe o 
parte, cu capul întins şi botul uşor întredeschis, din care-i atârna 
inertă limbuţă, semnul cel mai evident că blana lui netunsă şi 
deasă nu se împăca deloc cu aerul umed şi cald al nopţii. 

Kenzo, pe care somnul mai mult îl chinuia, măcinat cum era 
de gândurile mohorâte ce i le inspira nefericita lor condiţie, 
stătea cu ochii întredeschişi, urmărind neatent şi oarecum 
invidios bietul animal, care tresărea din când în când, visând 
cine ştie ce. Deodată, micul Rock se trezi, ciulind urechile, ca în 
faţa primejdiei nevăzute. Mârâi uşurel de câteva ori şi sări arc, 
pe patru labe. Kenzo îl privi înciudat, dar până să găsească o 
explicaţie comportării neînţelese a credinciosului animal, auzi 
clar în spatele lui apăsarea unor paşi. Rock lătră violent. 

— Stai, toată lumea în picioare, strigă în japoneză o umbră ce 
apăru din întuneric. 

Kenzo înlemni, lămurindu-se imediat că străinul din beznă îi 
era conaţional. Rock însă, curajos ca orice câine credincios, se 
repezi, furios, către umbra ivită atât de neaşteptat. 
Necunoscutul ripostă fără milă, respingând atacul cu un şut, 
care proiectă devotata vietate drept peste sobă, lăsând-o acolo 
în nesimţire. 

Ameţiţi de somn, surprinşi de cele ce se petreceau, marinarii 
nu îndrăzneau o singură mişcare. 

— Suntem oameni  paşnici, domnule, se adresă Kenzo 
necunoscutului, în limba lui maternă. Am naufragiat pe insulă, 
încercă el să facă înţeleasă prezenţa lor. 

— Gura, spionilor. Nu mişcă nimeni, că trag, ameninţă umbra, 
ţăcănind închizătorul unei carabine, fără a lăsa niciun dubiu că 


se va ţine de cuvânt. Mâinile sus, continuă individul, gutural, 
rămânând în continuare nevăzut în întuneric. 

Kenzo se execută pe dată, imitat instinctiv de ceilalţi. 

— Fiţi rezonabil, domnule, mai încercă el, destul de speriat, 
începând să intuiască demenţa agresorului. 

— Linişte, nu mai trâncăneşte nimeni, zbieră individul. Sunteţi 
prizonieri, se aude? Urlă în continuare. Drepţi, stânga-mprejur şi 
înainte marş, tună băţos, ca un tambur major. 

— E paranoic, spuse în engleză Kenzo, convins că aveau de-a 
face cu un nebun furios, spre consternarea tovarăşilor săi. 

împinşi de la spate cu ţeava carabinei, ca o turmă 
neputincioasă, marinarii s-au conformat voinţei ticălosului 
personaj, care-i conducea spre junglă. 

— Înainte, strigă gutural nebunul, lovindu-l în şale cu patul 
carabinei pe firavul Fernando, care icni de durere. 

— Vezi tu până la urmă, criminalule, scrâşni mexicanul printre 
dinţi, în spaniolă. 

Cel astfel categorisit nu reacţionă deloc mai blând, cu atât mai 
mult cu cât nu pricepea o iotă din melodioasa limbă în care 
fusese gratulat. Bruscaţi mai departe, marinarii au pătruns în 
desişul pădurii, chiar în clipa în care soarele îşi făcea apariţia la 
orizont, destrămând clipă de clipă întunericul adânc. Au înaintat 
destul de uşor pe o cărare îngustă, care li se descoperea pas ou 
pas. Sigur, observând-o mai pe îndelete şi-ar fi dat fiecare 
seama că poteca era făcută doar pentru trecerea unui singur 
om, amănunt care ar fi putut să le sugereze că ea nu servea 
unei bănuite populaţii locale, ci doar necunoscutului. Dar cine 
avea puterea să reflecteze ou calm, în acele momente de 
nesiguranţă? Astfel constrânşi, marinarii s-au trezit curând, 
drept în luminişul depozitului. 

— Intraţi înăuntru, le-a strigat individul care, după ce i-a văzut 
pe toţi aflaţi în clădirea umedă, a împins cu forţă uşa grea de 
metal, izbind-o puternic de canat. Apoi a tras zăvorul, închizând- 
O. 

Cei patru marinari au înțeles pe deplin stupida lor soartă. În 
acea parte a depozitului unde fuseseră înghesuiți era aproape 
beznă. Doar un firicel de lumină răzbătea printr-o ferestruică 
îngustă, zăbrelită cu drugi groşi, geană deschisă pe peretele din 


dreapta. Era plasată la o înălţime convenabilă totuşi, pentru a 
permite micului Kenzo să privească prin ea afară. 

Necunoscutul era acolo. Un slăbănog acoperit cu câteva 
zdrenţe decolorate, rămăşiţele unei uniforme militare. O barbă 
rară, ca de tap, îi flutura caraghios pe bărbie, iar şuviţele 
încâlcite şi slinoase de păr îi atârnau în dezordine pe ceafă, pe 
frunte şi peste ochii mici şi sticloşi. Picioarele subţiri, 
descărnate, se sprijineau pe labe mari, cu degetele răsfirate, iar 
braţele, două oase îmbrăcate cu piele, păreau mai lungi decât în 
realitate. Arătarea se înfăţişa lugubru, ca o apariţie a infernului. 

— Pe toţi zeii, şopti Kenzo înfricoşat. Arătarea asta parcă a 
ieşit din prăpastia infernului Nenokumi-Soko-no-Kumi, trimis pe 
pământ de Bodhisatva, cel veşnic încruntat şi fioros. 

— Kenzo, îl sfătui căpitanul, încearcă totuşi să-i vorbeşti, 
poate ne înţelegem cumva cu el. De bună seamă ne confundă în 
mintea lui bolnavă cine ştie cu cine. 

Firavul japonez îşi luă inima în dinţi şi strigă după străin. 

— Hei, ascultă, las-o baltă cu spionii tăi. Sunt nipon ca şi tine, 
pescar din Honshu. Auzi, străine? Mă numesc Kenzo. 

Arătarea întoarse capul spre fereastra de unde vorbea Kenzo, 
tresărind. O clipă doar a părut descumpănit. Dar imediat şi-a 
reluat atitudinea bănuitoare: 

— Credeţi că mă las tras pe sfoară, englezilor? Vreţi să puneţi 
laba pe insulă, ştiu eu. Asta s-o credeţi voi. Nu-l duceţi cu vorba 
tocmai pe sergentul Taro Akao din armata imperială. La moarte, 
s-a zis cu spionii, răcni smintitul, holbat de furie, îndreptând 
carabina spre fereastră. 

Kenzo dispăru imediat în spatele peretelui, ştiind că nebunul 
nu se juca. Palid, traduse cuvânt cu cuvânt tot ce îndrugase 
dementul de afară. Fernando se bătu cu mâna peste frunte. 

— Am auzit bine? Taro Akao a spus ţicnitul acela de afară că-l 
cheamă? 

Kenzo confirmă onomatopeic. 

— Imposibil, bolborosi mexicanul, cu o mutră perplexă. Aşa 
ceva nu se poate, continuă mereu mai uluit. Oare visez? 

Căpitanul, Kenzo şi Max se uitau la el absolut nedumeriţi. 

— Ai înnebunit şi tu cumva, omule? îl întrerupse căpitanul. Stai 
liniştit şi fă-ne să ne dumirim. 


Dar mexicanul continua agitat, bătându-se uşurel cu palma pe 
frunte, într-un gest sacadat, aproape instinctiv. După un timp 
rămase mut, dând din cap, cu ochii pierduţi, fixaţi undeva în 
spaţiu, ca şi cum şi-ar fi amintit de ceva de demult petrecut. 

— Pare de domeniul fantasticului, începu el. Credeţi-mă, nu 
am înnebunit. Dar vă spun că Taro Akao este chiar numele 
fostului comandant al pazei insulei de pe vremea cât am stat 
aici prizonier la japonezi. Să fie individul de afară unul şi acelaşi 
cu cel ştiut de mine? 

Tovarăşii săi de captivitate au amuţit. Primul îşi reveni 
încercatul comandant. 

— De, ştiu eu, spuse el, s-au mai văzut asemenea cazuri de 
soldaţi rămaşi izolaţi în junglă, care au fost descoperiţi după 
decenii de la terminarea războiului. Aceia nici pe departe nu au 
avut la dispoziţie un depozit militar şi arme, ca dementul de aici. 
Am impresia că smintitul este într-adevăr Taro Akao, nebun de-a 
binelea, care se crede şi acum în război cu aliaţii! Tare mă tem 
că vom avea de furcă cu el. 

— Dacă ar fi aşa, se arătă neîncrezător Fernando, unde sunt 
ceilalţi soldaţi japonezi? 

— Cine ştie? Doar el ne-o poate spune, reflectă Kenzo. Cel mai 
sigur ar fi să-l întreb chiar pe el. 

Căpitanul dădu din cap dezaprobator. 

— Lasă-l naibii, poate, dacă nu-i vorbim, nebun cum este, uită 
de noi. 

Însă Kenzo avea ideile lui. 

— Ascultă, Taro Akao, strigă pe fereastră, eu sunt japonez ca 
şi tine, cum ţi-am mai spus. Vezi că mă înţeleg cu tine în limba 
noastră. Cum se face de eşti singur pe insulă? Te-au părăsit 
soldaţii? 

Nebunul de afară încremeni, cu ochii larg deschişi. Urlă turbat 
ca o fiară şi, punând carabina la ochi, apăsă pe trăgaci, mai 
înainte ca micul japonez să se ascundă de la fereastră. Spre 
norocul lui, glonţul nu pomi. Taro Akao armă din nou. larăşi 
rateu. Toate cartuşele erau vechi şi, evident, de neutilizat. 
Dementul zvârli cât colo obiectul care nu-i mai folosea, scoțând 
din gâtlej un răget îngrozitor. 

— Voi i-aţi omorât, spionilor. Veţi plăti cu viaţa crima voastră. 
Are grijă de asta Taro Akao. 


Nebunul scuipă spre fereastra depozitului, făcând o grimasă 
de ură, apoi, dezlănţuind un râs ireal, intră în junglă, hohotind 
întruna, demenţial. Foarte curând se întoarse, cărând pe umeri o 
ladă de lemn, acoperită toată cu smoală. Se apropie de depozit 
şi o lipi cu grijă, de perete. Din nou plecă grăbit în pădure, spre 
a se înapoia repede cu o altă ladă asemănătoare, pe care o puse 
lângă cealaltă. Mişcarea s-a repetat de unsprezece ori, fără ca 
prizonierii să priceapă rostul întreprinderii. Abia când nebunul a 
început să întindă un fitil, pe care l-a legat în prealabil 
împrejurul uneia dintre lăzi, ei şi-au dat seama că acesta 
adusese acolo un explozibil, în intenţia de a-i arunca în aer. 

— Să spargem uşa repede, ordonă căpitanul, izbind-o puternic 
cu umărul. 

Ceilalţi l-au imitat pe dată, dar placa metalică, groasă, rezista 
în ţăţâni. Cu încăpățânare. Max le veni în ajutor cu un drug 
metalic găsit pe jos, făcând să răsune tăblia ca o tobă spartă. 
Lovitură după lovitură, africanul a deplasat canatul puţin câte 
puţin. Câţiva centimetri doar şi uşa trebuia să cedeze. Kenzo 
observa în acest timp mişcările smintitului de afară, care părea 
că nu are habar de cele ce făceau prizonierii lui. Işi vedea în 
continuare de operaţia sinistră, tot înşirând fitilul. În cele din 
urmă l-a aprins. Kenzo observă cu groază flacăra alergând 
repede spre ei. 

— Arde, strigă înspăimântat. 

Dar până a fi înţeles de ceilalţi tovarăşi ai săi, o teribilă 
explozie izbucni, înecând totul în fum şi praf. 

CAPITOLUL 18 

Bubuitul foarte puternic s-a auzit şi pe epavă: 

— Ce-a fost asta, fraţilor? se bâlbâi Larssen, cu glasul lui de 
butie. Nu cumva o explozie? 

— Ba chiar aşa, confirmă Sari din vârful catargului. Văd 
undeva, în stânga mea, pe insulă, fumul unei explozii. 

— Aş vrea să fiu un profet mincinos, începu Jean, dar cred că 
acolo s-a petrecut un accident groaznic. Imi închipui că, tot 
cutreierând prin pădure, careva a dat peste vreo mină rămasă 
din timpul războiului. 

Gabani şi Li l-au contrazis. 


— O mină terestră nu trosneşte atât de puternic, socoti 
sudanezul, încât să se audă ecoul ei atât de puternic şi mai ales 
să ridice în aer o trombă de fum şi praf. 

Chinezul îl aprobă din cap, clipind des în acelaşi timp. 

— Nu are rost să lansăm acum ipoteze, interveni Andrei. Cel 
mai bine ar fi să ajungem cât mai iute pe insulă. 

— Asta vrem şi noi, izbucni Raman, până atunci tăcut şi 
îngândurat. Dar cum, băiatule? 

— Am o idee. In jurul epavei mişună rechinii, din cane cauză 
nu ne încumetăm să plecăm înot. Dar ştiu că rechinii sunt atraşi 
imediat de un semen de al lor rănit, pe care încep să-l devoreze, 
fără a le mai păsa de ce se întâmplă în jur. 

— Şi ce-i cu asta? îl întrerupse Raman. 

— Cum de nu înţelegi, bătrâne? Dacă unul dintre noi reuşeşte 
să rănească vreun rechin, bestiile se vor repezi într-acolo, 
lăsându-ne calea liberă spre insulă. Până să bage apoi de 
seamă, am şi ajuns înot la mal. 

Raman rămase cu gura căscată. 

— Pe mine să. Nu contaţi, spuse, stârnind râsul marinarilor, 
care făceau haz de nevoie. 

Sari asculta dialogul de acolo de sus, de pe catarg. 

— Ba pe mine puteţi conta, spuse el hotărât, alunecând 
vijelios pe punte. 

Şi mai înainte ca marinarii să se dezmeticească bine, îşi 
scoase cămaşa şi, prinzând cuțitul în dinţi, plonjă în apă cu 
eleganţă. De pe puntea epavei, toţi îl urmăreau cu sufletul la 
gură, văzându-i silueta suplă pătrunzând valurile. O umbră 
întunecată, lungă de aproape patru metri, izbucni de sub el. Era, 
fără îndoială, un rechin de o mărime apreciabilă. Fiara marină se 
aruncă imediat spre pradă. Dar Sari nu era dispus să-i cadă 
victimă. Aşteptă cu calm adversarul, înotând încetişor, până ce 
văzu rechinul întorcându-şi trupul şi venind iute cu botul larg 
deschis spre el. Era momentul să-l înfrunte. Dintr-o mişcare intră 
la fund, cu cuțitul strâns în mina dreaptă, chiar în clipa în care 
monstrul era gata să-l înhaţe. 

Pe punte, Raman şi Larssen au ţipat îngroziţi convinşi că Sari a 
fost înşfăcat. Indonezianul, abil, se afla însă chiar sub rechin, 
despicându-l adânc, de la cap la coadă. Animalul a zvâcnit ca o 
coardă. A dat să se întoarcă dar, rănit de moarte, nu a izbutit 


decât să învolbureze groaznic apa. De undeva din fundurile 
întunecate, umbre lungi se apropiau rapid de rănit. Fiarele 
oceanului soseau la odiosul lor prânz. 

Sari ieşi la suprafaţă, îndemnându-şi tovarăşii să pornească 
deîndată înot. Temători, s-au executat pe dată, alunecând 
voiniceşte spre insulă, cu indonezianul în frunte. Ingroziţi încă 
de spectacolul la care asistaseră, ei înaintau cât puteau de 
repede, privind mereu în jurul lor, cu spaima apariţiei altor 
rechini. 

— Văd unul în dreapta, lângă mine, urlă Larssen, ca apucat. 

— Daţi-i zor, îi îndemnă Jean fără să privească, începând să 
înoate şi mai iute. 

Andrei, care era pentru prima oară eroul unei astfel de 
întâmplări nemaipomenite, se simţea totuşi în largul lui, obişnuit 
cu valurile, de pe vremea când se zbenguia cu prietenii săi din 
mahalaua Taronga, pe plaja întinsă şi sălbatecă din vestul 
Sidney-ului. Curios din fire, auzindu-l pe Larssen, aruncă o 
privire în direcţia semnalată. Într-adevăr, ceva rotund, ca o sferă 
de plastic cu diametrul de vreun metru plutea paralel cu ei. 
Spini de culoare închisă dădeau arătării imaginea unui bulz 
tepos. 

— Nu-i niciun rechin, constată, tare, Andrei. Este un peşte 
ciudat acolo.. 

De astă-dată întregul grup se uită spre bănuita fiară care 
speriase pe norvegian. 

— Atenţie, băieţi, îi avertiză Li, dându-şi seama imediat despre 
ce era vorba. Nu-l lăsaţi să vă atingă cu spinii. Acela-i peştele 
arici. Înţepătura lui otrăvitoare este foarte periculoasă, chiar 
mortală, uneori. 

Andrei  sesiză pericolul, îndepărtându-se cât putea pe 
veninosul lor inamic, ivit atât de inoportun tocmai când se 
credeau la adăpost de atacul rechinilor. Dar ariciul de mare nu 
prea avea de gând să intre într-o dispută cu ei, menţinându-se 
prudent la o distanţă convenabilă. 

Plaja se apropia metru cu metru, fără ca un alt incident să mai 
intervină, ceea ce făcea ca stratagema lui Andrei şi vitejia lui 
Sari să-şi arate roadele. Niciun rechin nu-i urmărea şi, curând, 
au atins cu tălpile nisipul. Erau, în sfârşit, scăpaţi. Respirând 
greu, bătrânul Li, grasul Larssen şi pirpiriul Ram an s-au întins 


aproape epuizați pe plaja fierbinte. Andrei, în plină forţă, îşi lăsă 
tovarăşii să se odihnească şi alergă spre barca aflată la vreo 
treizeci de metri spre stânga lor. Un scâncet slab se auzi de sub 
ea. 

— Rock, copilule, îşi recunoscu el prietenul patruped. De ce 
plângi tu acolo? 

Câinele se ridică cu greu, cu o lăbuţă inertă, scâncind jalnic. 
încercă să meargă, dar efortul se soldă cu noi schelălăieli de 
durere. Deschise boticul, cu nasul negru ca un nasture, trase aer 
mult pe nări, şi se prăbuşi într-o parte, mort. 

Andrei îl luă în braţe, izbucnind în lacrimi. 

— L-au ucis pe bietul Rock, strigă plângând, întorcându-se 
spre ai săi, cu sărmanul căţel la piept. p 

Imaginea nefericitului Rock i-a cutremurat pe toți. In mintea 
fiecăruia trista păţanie a câinelui se asocia cu soarta tovarășilor 
lor lăsați pe insulă. Pe nisipul plajei, sudanezul Gabani descoperi 
urmele unor paşi. 

— Au fost capturați de un bărbat cu picioarele goale, 
presupuse el corect, interpretând semnele lăsate. 

Prudenţi, unul după celălalt, au pornit cu toţii, călăuziţi de 
urmele foarte evidente, care-i duceau drept spre junglă. 
Bănuitori, lăsându-se conduşi de sudanezul care examina acum 
crengile, frunzişul, au intrat pe poteca îngustă din pădure, 
mergând încet, pe acelaşi drum parcurs nu cu mult înainte de 
ceilalţi membri ai echipajului lui „Producci6n”. Curând s-au aflat 
în luminişul depozitului. Totul era haotic aici. Trunchiuri de 
palmieri aninau rupte peste ruinele fostei clădiri, ca şi cum o 
palmă gigantică strânsese între degete întreaga poiană. 

Nu se auzea niciun zgomot. Chiar zumzetul veşnic al junglei 
pierise, lăsând locurile pradă unei linişti  nefireşti, 
înspăimântătoare. Andrei pătrunse primul în acest loc al groazei. 
După el, Jean şi ceilalţi. 

— Fii atent, îl povăţui secundul. Să nu calci pe vreo mină. 

Andrei se opri, dându-şi seama de pericol. Apoi examină atent 
în jurul său. De sub un copac retezat desluşi ieşind un braţ. 
Tresări, surprins şi speriat în acelaşi timp. 

— Este un om aici, spuse, începând pe loc să degajeze, ajutat 
de ceilalţi, trupul inert, din mormanul crengilor care-l acopereau. 


Era Taro Akao, ou corpul groaznic mutilat, ucis de forţa 
exploziei pe care el însuşi o provocase. Cu greu se putea 
suporta imaginea unui asemenea cadavru, sfâşiat de bucăţile 
ascuţite de metal şi de beton, zdrobit, măcinat de crengi şi 
copaci  doborâţi, grămădiţi într-o căpiţă infernală, toată 
deasupra. 

Andrei, privindu-l, avu o puternică senzaţie de greață. Dar se 
stăpâni, îndepărtându-se. 

Desigur, ei nu aveau de unde să ştie cui aparținuseră 
rămăşiţele umane din faţa lor. Gabani avea însă certitudinile lui. 

— Omul acesta a fost împreună cu Fernando, Kenzo şi domnul 
căpitan, rupse el tăcerea. Il recunosc după tălpi. 

— După ce? se miră Andrei. 

Gabani nu-i răspunse. Trase un țipăt ascuţit şi-şi acoperi faţa. 

— Vai, spuse, am vedenii, şopti speriat, tremurând tot. O clipă 
parcă l-am avut în faţă pe mizerabilul sergent japonez care 
păzea insula în timpul războiului. Avea o mutră pe potriva 
răutăţii lui. Un criminal nu se uită niciodată. 

Andrei îl bătu prieteneşte pe umăr, condescendent. 

— Eşti tare obosit, prietene, şi foarte surescitat. Ca noi toţi, de 
altfel. 

— Nemaipomenit ce-i seamănă. Dar, la urma urmei, fiecare 
japonez aduce cu un altul, căută să se autoliniştească. Dacă mă 
uit mai bine, mortul arată puţin şi ca Kenzo. 

— Gabani, aiurezi, îl mustră Andrei. Dacă te-ar auzi Kenzo, nu 
ştiu pe unde ai scoate cămaşa. 

Sudanezul nu răspunse, înțelegând că dusese comparaţia prea 
departe. Şi, spre a repara într-un fel gafa, începu să răstoarne 
crengile împrejur, în căutarea prietenilor pierduţi, imitat pe dată 
de marinari. Spera fiecare în cugetul său, că vor descoperi 
acolo, teferi, pe cei dispăruţi, deşi peisajul nu le spunea nimic 
încurajator. Nu găseau nimic, dar faptul nu-i decepţiona, ci, pe 
undeva, îi mulțumea, căci niciunul dintre ei nu dorea să-şi 
descopere prietenii dragi într-o situaţie tragică. Istoviţi, storşi de 
căldură şi emoție, nu conteneau totuşi în întreprinderea lor, 
apropiindu-se din ce în ce mai mult de ruinele fostului depozit. 
S-au oprit în cele din urmă pentru câteva minute, spre a-şi trage 
sufletul, rezemaţi cu spatele de zidul pe jumătate prăbuşit al 
vechii clădiri. 


O linişte tainică îi înconjura. Firea părea încremenită sub 
razele soarelui dogoritor, ce pătrundeau acum nestingherite 
printre trunchiurile arborilor ciuntiţi. Nimeni nu vorbea. Şi, în 
această tăcere, de undeva de sub ei, se desluşi un ciocănit. L-au 
perceput cu toţii în acelaşi timp; Era ca un semnal, ca un şir de 
litere transmise în alfabetul Morse. 

Jean, care cunoştea bine meseria de telegrafist, se lămuri 
imediat. 

— Tăceţi, am impresia că înţeleg ceva, şopti emoţionat. Ah, 
da. Ei sunt acolo. Ascultaţi cu atenţie. A-j-u-t-o-r, traduse 
secundul semnalele slabe. 

Se aruncară cu toţii asupra ruinelor, ca şi cum ar fi vrut să le 
ridice dintr-o dată. Dar Jean îi opri, povăţuindu-i să lucreze 
organizat. Mai întâi au stabilit cu exactitate direcţia spre care 
trebuiau să înainteze apoi, înarmaţi cu prăjini groase din 
bambus, pe care le manipulau în chip de pârghii, s-au apucat 
temeinic de lucru, însufleţiţi de dovada certă că prietenii lor sunt 
vii. 

Treaba nu era deloc uşoară, dar cine mai simţea oboseala? Au 
deplasat o parte din planşeu, apoi porţiuni de pereţi intrate 
unele într-altele. Se aflau pe drumul cel bun şi acest fapt le era 
confirmat de semnalele ce se propagau mereu mai distinct. 

— Suntem aici, vedem lumina, distinseră o voce, venind de 
sub ruine. 

Era chiar glasul lui Kenzo, la auzul căruia Gabani, cuprins încă 
de remuşcări pentru cuvintele usturătoare ce le rostise anterior, 
apropo de prietenul său, se dezlănţui ca un Porcule, ridicând în 
forţă blocuri masive de beton. Şi iată-i pe căpitan, pe Kenzo, 
apoi pe Fernando şi Max ieşind, plini de praf şi de moloz, dar 
nevătămaţi, din firida în care-i zvârlise explozia. S-au îmbrăţişat 
ou lacrimi în ochi, dar fericiţi. Pentru moment, bucuria revederii, 
în acele condiţii teribile, îi făcea să uite trista lor soartă, 
păţaniile prin care trecuseră. O singură fiinţă nu răspundea la 
apel. Bietul Rock, pe care marinarii, îndureraţi, l-au îngropat 
lângă liziera junglei, ridicând deasupra micului mormânt o 
piramidă de nisip. 

CAPITOLUL 19 

Acum se punea problema supravieţuirii. Îşi dădeau seama că 
şederea lor pe insulă avea toate şansele să dureze. Exemplul cel 


mai concret îl oferea Taro Akao, despre care îşi făcuseră o idee 
nu tocmai plăcută.” Era cert că individul trăise pe insulă, solitar, 
sau poate împreună cu alţi militari, ani în şir, fără nicio legătură 
cu lumea civilizată.’ împrejurările în care japonezul ajunsese 
izolat rămâneau enigmatice, dar nu elucidarea acestora îi 
preocupa pe marinari, ci viitorul lor, care nu se anunţa deloc în 
culori roze. În primul rând, insula avea o poziţie foarte laterală 
faţă de traseul obişnuit al navelor. Prin urmare, posibilitatea de 
a fi salvaţi era foarte scăzută. Apoi, singura clădire care ar fi 
putut să le servească drept adăpost în timpul ploios — depozitul 
din pădure — fusese aruncată în aer. Cât priveşte speranţa unei 
evadări, ea se limita la barca, destul de şubredă şi ea, cu care 
scăpaseră din naufragiu. Deci, trebuiau, vrând, nevrând, să 
repete istoria lui Robinson Crusoe, la scară modernă. Au făcut 
un plan cât mai raţional. Unii trebuiau să transporte de pe epavă 
absolut tot ce mai putea fi utilizat, căutând şi în încăperile 
inundate, iar alţii să înceapă deîndată construcţia unei cabane 
trainice din bambus. Grupele s-au format şi imediat oamenii au 
pornit la treabă. 

De data aceasta, pe insulă trebuia să rămână majoritatea 
naufragiaţilor, deoarece amenajarea casei, care — poate — 
avea să le servească drept adăpost cine ştie câtă vreme, nu era 
deloc uşoară, bambusul fiind dificil de prelucrat, în pofida 
aspectului său fragil. Nu aveau topoare, şi — de altfel — nicio 
unealtă. Prin urmare, în primul rând, se cerea a fi scotocite toate 
ungherele de pe „Producci6n” unde s-ar fi putut găsi obiecte 
suficient de apte pentru scopul propus. Barca ce le mai 
rămăsese a fost împinsă în apă, Andrei, Jean, Sari şi Max 
plecând cu ea în larg, spre epavă. 

Nimic schimbat la bordul acesteia. Bineînţeles, nici nu s-au 
mai oprit să inspecteze încăperile dunetei, deoarece acolo ştiau 
că nu aveau nimic de aflat. Trebuiau să ajungă neapărat în 
pântecul navei, la magazia de materiale. Scara spre această 
încăpere era plasată la capătul unui culoar destul de larg şi bine 
luminat. Trei pătrimi din scară intrau sub apă, ceea ce arăta 
limpede că magazia era inundată, posibilitatea de a intra fiind 
riscantă. 

Sari şi Max, obişnuiţi să înoate sub apă timp mai îndelungat, 
nu s-au lăsat descurajaţi de situaţie, hotărând să-şi încerce pe 


rând norocul. Şi-au calculat mai întâi distanţa ce o aveau de 
străbătut şi timpul necesar parcurgerii până la ţintă. Au socotit 
un minut drumul dus-întors. Dar Sari ştia că putea rămâne 
scufundat două minute şi jumătate, iar Max aproape trei. 
Suficient pentru amândoi înotătorii spre a duce la bun sfârşit 
întreprinderea. 

Primul şi-a încercat şansa indonezianul, care trebuia să 
deschidă încăperea, operaţie deloc uşoară sub apă, unde 
presiunea stânjenea alunecarea liberă a uşilor pe balamale. 
Precaut, şi-a legat peste mijloc o frânghie găsită pe punte, de al 
cărei capăt ţineau Andrei şi Jean. Trase aer mult în plămâni şi se 
cufundă în lichidul întunecat. Nu vedea nimic. Bâjbâia cu 
palmele de-a lungul coridorului îngust, numărând clanţele. A 
treia uşă era magazia. A găsit-o repede. S-a împins în ea, 
făcând-o să cedeze puţin. Dar nu a putut pătrunde înăuntru. 
Simţea că nu mai are aer în piept. Trebuia să revină imediat la 
suprafaţă. A smuls de frânghie, alertându-i pe cei rămaşi afară, 
Andrei şi Jean trăgându-l cu mişcări scurte, accelerate. În sfârşit, 
Sari a apărut, roşu tot, cu ochii aproape scoşi din orbite. 
Respirația îi era grea, inima îi bătea violent. Vorbind sacadat, 
abia răsuflând, indonezianul îl instrui pe Max, care urma să-i ia 
locul în încercarea de a cerceta magazia. 

Angolezul intră şi el în coridorul plin cu apă, descoperind fără 
efort uşa, pe care, nu fără caznă, o deschise, atât cât să se 
strecoare prin ea. Mai mult nu putea face pentru moment, 
grăbindu-se să revină la aer. Sari l-a înlocuit imediat. Din câteva 
mişcări, iată-l din nou în încăperea ascunsă. Orbecăi o clipă 
lângă rafturi, şi piciorul drept lovi o ladă. Trase cu putere de ea, 
târând-o până în apropierea uşii. Atât doar reuşi. 

— Cum spui că este lada aceea? îl întrebă secundul pe Sari. 

Indonezianul expira rar, metodic, vorbind cu economie: 

— Ei, cum naiba să fie? Ca orice ladă dreptunghiulară. 

— Nu cumva-i din aluminiu? 

— Aşa cred. Da, da, confirmă gânditor Sari. 

Secundul se însenină brusc. 

— Băieți, izbucni el, dacă-i precum spune flăcăul ăsta, ne 
putem socoti mai mult decât norocoşi. Ştiţi voi ce conţine? 

Bineînţeles, nimeni nu avea habar, vorbele secundului fiind de 
natură doar să le aţâţe teribil curiozitatea. 


— Prin urmare, continuă acesta, nu cunoaşteţi conţinutul lăzii. 
Ei bine, înlăuntrul ei este un costum complet de scafandru. 

La auzul acestei veşti, uimirea a fost atât de mare încât 
nimeni, absolut nimeni, nu a izbutit să scoată o vorbă. Li se 
părea că un costum de scafandru era un dar fantastic, o favoare 
ce le-o oferea hazardul, într-un moment de nesfârşite nenorociri. 

Andrei reuşi să-şi stăpânească emoția, certându-l pe secund 
pentru lipsa lui de memorie de care dăduse dovadă până atunci. 

— Am uitat. Voi credeţi că poţi ţine minte fiecare lucruşor de 
pe amărâtul de „Producci6n”? Nici măcar pe cele din cabina 
mea nu mi le mai amintesc prea bine pe toate. 

În timpul acesta, Sari şi Max, cărora conversaţia li se părea 
fără rost, au intrat din nou în interiorul vasului. Cu 
meticulozitate, dar şi cu grabă în acelaşi timp, au legat lada cu 
frânghia. A fost uşor apoi să o scoată la suprafaţă. 

Într-adevăr, înăuntru se găsea, precum intuise secundul, 
perfect intact, un splendid costum de scafandru, cu toate 
accesoriile sale, printre care şi o lampă subacvatică, în perfectă 
stare de funcţionare. Fără a pierde niciun minut, Sari s-a echipat 
cu o asemenea îndemânare, de parcă toată viaţa numai haine 
de scafandru ar fi purtat. Bineînţeles, explorarea interiorului 
inundat al navei devenea acum o simplă plimbare. 

Sari a început cercetarea metodică, constatând că obiectele 
răspândite prin încăperile inundate puteau fi aduse la suprafaţă, 
fără prea mult efort.' Erau o mulţime. După numai două ore de 
muncă intensă, puntea semăna cu un bazar al cărui inventar 
pestriţ ar fi fost invidiat chiar şi de un versat negustor londonez 
de lucruri vechi. Erau acolo tot felul de scule, lădiţe cu piroane şi 
cuie, role de sârmă galvanizată, saltele pneumatice, aşternuturi 
de pat, o pompă de apă, un mic generator electric, pleduri, 
pelerine de ploaie, cizme de cauciuc, veselă metalică, tacâmuri, 
conserve de carne, lapte praf închis ermetic în pungi de plastic, 
te miri ce alte mărunţişuri, imposibil de transportat deodată. 

înghesuind în barcă, până la limita acceptabilă de plutire, o 
primă tranşă din obiectele găsite, cei patru exploratori s-au 
înapoiat, vâslind cu grijă, pe insulă. Transportul a stârnit, cum 
era şi de aşteptat, un sentiment de satisfacţie, născând 
speranţe tuturor. 


Bucătarul Li, surâzând larg, îl îmbrăţişă pe Andrei, într-un gest 
recunoscător, ca şi cum doar tânărul lui amic ar fi fost singurul 
erou al bătăliei câştigate. 

— Prietene, şopti chinezul, cred că tu ai gustat din Sha-pu, 
iarba norocului. 

Andrei îl privi surprins. Se simţea oarecum jenat de efuziunea 
bătrânului, ştiind bine că laudele ar fi trebuit să fie adresate nu 
în primul rând lui, ci indonezianului Sari, apoi angolezului Max, 
curajului acestora. 

— Bunule Li, cred că, într-un fel, cu toţii am mâncat cel puţin 
un firicel de Sha-pu. Dar eu gândesc că iarba aceasta, despre 
care tu vorbeşti, creşte în fiecare om, numai să găsească 
puţintică îndrăzneală, socotinţă şi stăpânire de sine la acela. 

Căpitanul interveni. 

— Oricum, omul îşi face norocul său, asta o ştiu din propria-mi 
experienţă, dragii mei. În ceea ce ne priveşte, socotesc acum că 
şansele noastre de a supravieţui pe insulă şi mai ales de a fi 
salvaţi de aici au crescut considerabil. Am putea chiar să 
construim o plută din bambus, ou ajutorul căreia să aducem de 
pe navă şi obiecte mai voluminoase, care ne-ar putea fi de folos. 

Ideea căpitanului a fost îmbrăţişată cu entuziasm. Inarmaţi cu 
fierăstraie şi topoare au început pe dată lucrul, lemnul necesar 
întreprinderii adunându-se pe plajă într-un tempo susţinut. 
Gabani şi Fernando sortau trunchiurile lungi, să fie cât mai egale 
în lungime şi diametru, în timp ce Raman, Max şi Kenzo 
împleteau frânghii trainice din liane, cu care urmau să lege între 
ele elementele componente ale plutei. Larssen şi Jean fasonau 
tulpinile de palmier, pe măsură ce Andrei, căpitanul, Sari şi 
bătrânul Li cărau din pădure, cele necesare lucrului, care avansa 
spectaculos. Munceau aşa de aproape trei ore, fără a se gândi 
careva la oboseală, la zăpuşeala neobişnuită. 

Au încetat activitatea lor furibundă doar atunci când stoluri 
mari de păsări s-au înălţat deodată în văzduh, într-o larmă 
asurzitoare, la care s-a asociat întreaga junglă, amplificând 
ţipătul de spaimă, infernul sonor ce se insinua brutal de 
pretutindeni. 

— Păsările anunţă o primejdie, strigă Kenzo, încercând să se 
facă auzit în vacarmul îngrozitor. 


— Priviţi spre pădure, făcu Larssen îngrozit, arătând o maree 
roşie-brună care venea spre ei, din pădure, ca o umbră subţire 
aşternută pe nisipul albicios. 

— Crabii cocotierilor, ţipă ascuţit Li, privind cohorta scârboasă 
şi umedă, coborâtă din copaci, ce alerga bicisnică spre apă, ca 
şi cum şi-ar fi căutat acolo scăparea în faţa unei ameninţări 
mortale.  Fugiţi imediat de pe plajă, adăugă chinezul 
înspăimântat, luând-o la goană spre cel mai apropiat copac, 
începând să se caţere pe trunchiul acestuia, cu o rapiditate 
nebănuită, urmat instinctiv de ceilalţi marinari, nu mai puţin 
înfricoşaţi decât el. 

Armata de crabi mişuna. Erau acolo sule şi mii de crustacee, 
izvorând din cojile nucilor de cocos pe care le devoraseră cu 
lăcomie şi de după frunzele late de palmier, ce le apăraseră de 
soarele arzător şi primejdios, trupurile lor obişnuite mai curând 
cu apa oceanului, de unde veneau, unul câte unul, spre a se 
hrăni cu roadele dulci ale pământului, descoperit ca pe un al 
doilea şi binefăcător mediu de viaţă. Fugeau de-a valma, 
amestecați, călcându-se, strivindu-se, într-un iureş nebun, 
maturi cu picioare şi cleşti puternici, monştri în miniatură cu 
trupuri de aproape treizeci de centimetri lungime, zdrobind 
firavii semeni, într-un imbold straniu şi egoist care-i mina 
implacabil spre valurile oceanului, pe care le simțeau 
ocrotitoare. 

Marinarii au intuit pe dată pericolul teribil care-i ameninţa, 
dacă puhoiul acestor fiinţe s-ar fi revărsat peste ei. Atârnaţi în 
copaci, se simțeau oarecum în siguranţă, fără ca neliniştea să-i 
părăsească, totuşi. Ceva lăuntric le prevestea un eveniment 
teribil, inevitabil. Şi acel ceva, într-un fel aşteptat, asupra căruia 
vietăţile insulei îi preveniseră atât de concret, se produse. Un 
huruit adânc, prelung, ca rostogolirea a mii de trenuri în goană, 
răbufni de undeva din străfundurile pământului. Apoi totul 
începu să tremure. Întâi moale şi din ce în ce mai violent, spre a 
se transforma până la urmă într-o mişcare formidabilă, care 
zgâlţâia cu o forţă teribilă micul petec de pământ pierdut în 
mijlocul oceanului. 

— E un cutremur de pământ, zbieră Kenzo, strângând mai tare 
la piept trunchiul palmierului, clătinat ca o trestie bătută de 
furtună. 


Era, într-adevăr, un seism de o rară violenţă. O dezlănţuire; o 
furie oarbă; răzvrătire fără sens a naturii, ca un final dramatic al 
pământului, ajuns în ultima lui clipă de existenţă. 

Neputinţa amplifica groaza sărmanilor oameni refugiaţi acolo, 
sus, în copacii cu care erau contopiţi, într-o pornire inconştientă. 
În aceste momente de spaimă cumplită, timpul se scurgea atât 
de lent, încât dădea impresia că întreaga fire se oprise ca să 
tremure, să rupă planeta şi cerul. Andrei îşi stăpânea cu greu 
frica. O ameţeală ciudată îi dădea o senzaţie de greață. | se 
părea că oceanul întreg se desprindea vertiginos de uscat, ca 
într-un vis urât. 

— Oceanul se retrage, priviţi într-acolo, strigă el, în momentul 
în care, cu uimire, şi-a dat seama că nu se afla totuşi pradă 
vedeniilor. 

Fenomenul, deşi aevea, ţinea parcă de ireal. Fundalul 
albastru-cenuşiu al orizontului sorbea masa lichidă, ca o gură de 
infern. Întregul ocean se îndepărta, într-o alunecare. Rapidă, 
necurmată, dezvelind dintr-o dată, ca sub efectul unei baghete 
magice, câmpia de nisip, acoperită o clipă mai înainte de valuri. 
Fantastica imagine s-a oferit, într-o privelişte unică, privirilor 
înmărmurite ale marinarilor, spre a se transforma curând într-o 
mişcare frenetică, pornită în sens invers. Oceanul întreg s-a 
ridicat munte,  învolburându-se, în mânioasă împotrivire, 
revenind din toate direcţiile, căzând cascadă peste sărmana 
insulă, încremenită şi neputincioasă în calea apelor turbate. 
Torentul izbi fără cruţare, bubuind ca un trăsnet prelung, 
înecând întreaga fire. Apoi colosul lichid se întoarse în matca-i 
firească, târând după el copaci şi vietăţi neputincioase, 
surprinse de cataclism. Valul monstruos se mai opinti de câteva 
ori în insulă, apoi se potoli sub privirea nepăsătoare şi 
incandescentă a soarelui. 

Viaţa reintră imediat în drepturile sale. Doar pădurea smulsă, 
ruptă, răvăşită, rămânea martora catastrofei, fireşte pentru 
puţină vreme, deoarece jungla ştie să-şi vindece repede rănile. 

— Nebunia aceasta, îndrăzni Kenzo, acum când natura se 
liniştise, a fost un tsunami. 

Andrei se uită la el mirat, neînţelegând o iotă din cele spuse 
de japonez, care vorbise, fără să vrea, în limba sa maternă, 
trădând prin aceasta spaima prin care trecuse şi care, pe 


A v 


alocuri, încă îi mai domina subconştientul. Li îi surprinse 
privirea. 

— Micuţul Kenzo este atât de nepoliticos, încât puţin îi pasă 
dacă prietenii îi pot pătrunde cu mintea spusele, vorbindu-le în 
limba venerabilului său tată, care — dacă l-ar auzi — fără 
îndoială că ar fi mâhnit de purtarea fiului său, chiar dacă acesta 
stă spânzurat în vârful unui palmier, tremurând ca o maimuţă 
speriată. 

Discursul, ostentativ ceremonios al bătrânului bucătar, stârni 
hazul, fiecare uitând pentru o clipită tragedia lor. 

— Adică, vreau să spun, valul acela mare, provocat de 
cutremur, reluă Kenzo, de data aceasta în engleză, încercând să 
se auto traducă. 

— Credeţi că urgia se mai poate repeta curând? întrebă 
Andrei, adresându-se deopotrivă lui Kenzo, ca şi bunului său Li. 

— Ştiu eu? răspunse îngândurat Kenzo. Tare mă tem că 
acesta-i doar începutul. Din păcate, după câte mi-am dat 
seama, cutremurul a fost de natură vulcanică. Şi. Dacă 
pământul începe să se mişte, precis va urma şi o erupție. Aici, în 
insulă, ori pe undeva pe aproape. 

— Ah, dar ce spui tu este îngrozitor. Doar nu o să rămânem în 
copaci. Ce ne facem? Spuse Andrei, uitând că dorise cândva să 
fie martorul unui astfel de fenomen natural. 

— Deocamdată, căută să-i încurajeze pe toţi căpitanul, 
suntem sănătoşi. lar ce va urma, o să vedem. 

într-adevăr, marinarii au scăpat teferi din urgie, nu datorită 
unui simplu joc fel hazardului, ci mai curând faptului că, agili 
cum erau, reuşiseră să se caţere în copaci, mai înainte ca acel 
tsunami să se reverse deasupra insulei. 

îngrijoraţi, marinarii aşteptau acolo sus, în ascunzătorile lor 
precare, o nouă răbufnire a naturii. 

De acolo, din înaltul palmierilor, priveau orizontul tăiat între 
cer şi apă, ce li se înfăţişa clar şi imobil, ca şi cum primejdia 
dintr-acolo venea. Andrei urmărea neatent unduirile oceanului, 
legănat parcă de acestea. Ceva, un sentiment vag, ca şi cum 
pierduse ceva, îl chinuia pe ascuns. Tresări. 

— Nu se mai vede epava, constată el cu voce tare, 
descoperind de fapt miezul frământării sale. 


Constatarea lui a căzut ca o teribilă lovitură. Ochii tuturor au 
început să  scotocească întinderea oceanului. Zadarnic. 
„Produccion” fusese înghiţit de ape. De data aceasta integral şi 
definitiv. 

— A dispărut şi barca de pe plajă, completă Jean neplăcutul 
bilanţ. 

De fapt, situaţia era şi mai tragică, deoarece apa târâse în larg 
totul. Nu mai aveau nimic. Doar cuțitul lui Sari, câteva cutii de 
chibrituri şi ce se găsea pe ei. Cutremurul lovise îngrozitor micul 
grup de oameni, aflat acum la discreţia naturii. 

Coborâţi pe plajă, marinarii priveau în jur muţi de uimire şi de 
teamă pentru viitorul lor, ce li se înfăţişa atât de sumbru. Doar 
Kenzo rămăsese atârnat în palmier, încă înfricoşat. Bătrânul Li, 
ca de obicei, zâmbea. Nu era sarcasm şi nici cinism pe faţa lui 
desenată de riduri adânci, ci expresia unei adânci meditații, unei 
înţelepciuni adunate din generaţie în generaţie. 

— Ne este teamă la toţi, spuse. Dar, bunii mei prieteni, frica-i 
un simţământ demn. De iepurele câmpului. Inţeleptul ştie că 
omul întreg la trup şi la cuget nu se pierde, nu se teme de nimic 
altceva decât de laşitate. Dar tot înțeleptul ne învaţă că omul 
este prin firea lui un luptător, cutezând totul, astfel precum 
tigrul se aruncă neînfricat asupra primejdiei, sfidând-o. 

— Bunule Li, îl bătu Andrei pe spate. De data aceasta, cred că 
am încurcat-o rău, şi chiar înțeleptul tău de-ar fi aici de faţă ar 
trebui să recunoască onest că nu laşitatea ne mănâncă pe noi 
acum, ci nevoia în care am căzut. 

— Andrei, am să vă spun o mică poveste. Pe vremuri 
îndepărtate, când domnea în Lumea Subcerească împăratul Yao 
şi poporul nu era împovărat de treburi, un bătrân juca tzi-jang, 
un fel de popice, chiar în mijlocul drumului! Trecătorii s-au oprit 
şi l-au privit. Unul s-a mirat cu glas tare de o asemenea treabă. 
Atunci moşneagul i-a spus cam aşa: „Eu m-am sculat de mic, 
încă din zori şi am pornit să muncesc şi. Nu mă întorceam să mă 
odihnesc decât după asfinţit. Mi-am muncit ogorul ca să 
mănânc, am săpat o fântână, ca să beau apă. Acum mă 
veselesc. Ce aveţi cu mine?” 

Andrei căută să prindă tâlcul vorbelor chinezului.. 

— Bătrâne, şi în nenorocire văd că ai rămas filosof. Ne 
vorbeşti tot în parabole. 


— Ei, prietene, istorioara pe care aţi avut răbdarea să o 
ascultați o ştiu de când eram un biet ţânc şi abia mă ţineam pe 
picioarele mele slăbănoage. Cu ea am crescut şi la ea m-am 
gândit de câte ori am fost în impas. Poate, Andrei, ai să mă 
întrebi de ce. O să-ţi răspund pe dată. Fiindcă bătrânul acela 
legendar ne învaţă ceva minunat. Anume că întreaga viaţă 
trebuie să te străduieşti, fără odihnă, cu speranţa că, în cele din 
urmă, va fi bine şi vei ajunge să joci tzi-jang pe stradă, fericit că 
ai învins toate greutăţile, chiar dacă aceasta se va întâmpla la 
adânci bătrâneţe. Acum suntem amărâţi. Să fim însă bucuroşi că 
trăim şi avem braţele tefere. E foarte important. In rest, ne-om 
descurca, până la urmă. 

Andrei tăcu, ca de altfel şi ceilalţi marinari, dându-şi seama că 
Li avea şi de data aceasta deplină dreptate. A înţeles limpede că 
singura şansă de a trece cu bine peste încercările viitoare, pe 
care le bănuia, era aceea de a birui natura, cu mintea lor 
omenească. 

— Vom lua totul de la început, ce să facem? continuă 
căpitanul, a cărui atitudine nu lăsa a se întrezări neliniştea ce-l 
frământa. 

— Numai de nu s-ar repeta cutremurul, spuse Andrei, 
amintindu-şi pronosticul lud Kenzo. 

— Sunt sigur că pământul s-a liniştit. lată, păsările se întorc pe 
insulă, remarcă Sari, care stătea întins pe pământul umed, cu 
braţele sub cap. 

Mai întâi stinghere, apoi din ce în ce mai numeroase, 
zburătoarele veneau, din înaltul cerului, aşezându-se cu larmă 
mare, care unde-i era locul, în frunzişul junglei sau, pe stâncile 
golaşe, animând firea, într-un concert al vieţii. 

Era semn bun. Şi, înseninaţi, s-au aşezat pe treabă. Se 
cuvenea întocmit un minimum de inventar, o reconsiderare a 
posibilităţilor supravieţuirii pe acel pământ uitat. Soarta le era 
mai tristă decât a eroilor lui Daniel Defoe şi ai lui Jules Verne. 
Dar nu disperau, plănuind o explorare a insulei în vederea 
evaluării tuturor posibilităţilor ei. 

CAPITOLUL 20 

întregul echipaj se pregătea de drum, fiind indicat să se 
îndepărteze cât mai mult de țărm, urcând cât mai sus pe 


versantul masivului vulcanic din centrul insulei, unde afurisitele 
acelea de valuri, iscate de seisme, nu-i puteau ajunge. 

Fernando şi Gabani şi-au reluat rolul de călăuze. Tocmai 
porneau la drum, când şi-au dat seama că japonezul Kenzo 
lipsea de la apel. Raman linişti pe toată lumea. 

— Fricosul a rămas atârnat în copac, zise, arătând spre 
palmierul unde încă mai stătea Kenzo. 

— Hei, dă-te jos de acolo, ce naiba, doar nu o să stai agăţat în 
chip de liliac, îl îndemnă căpitanul, glumind. 

Dar Kenzo nu se uita la ei. El privea atent spre ocean, 
marinăreşte. 

— Ce naiba faci, ai surzit, ori spaima ţi-a luat minţile? strigă la 
el Raman, văzându-l că nu are de gând să coboare. 

Japonezul, ca şi cum i-ar fi făcut în dudă, se căţără şi mai sus 
în palmierul imens, pierzându-şi trupul subţirel între frunzele 
uriaşe. 

— Hei, oameni buni, se auzi de undeva, de sus, vocea lui 
ascuţită. Văd o navă la orizont, continuă el de acolo, din tumul 
său natural de observaţie. 

— Lasă glumele tale nesuferite, pirpiriule, îl certă Raman, 
convins că japonezul încerca să-i joace un renghi, drept 
răzbunare pentru vorbele de batjocură ce i le adresase mai 
înainte. 

— Nu-mi arde de prostii, măi prăpăditule, îl apostrofă vocea 
din palmier. E chiar un vas. Pe linia orizontului, preciză, după ce 
mai cercetă o dată întinsul apelor. 

Urcaţi într-un alt copac, cât puteau de iute, cât puteau de sus, 
fiecare s-a convins. Da, aşa era. Chiar în dreptul insulei plutea 
departe un vas. 

— Suntem salvați! strigă Andrei,  manifestându-şi cu 
exuberanţă bucuria. 

— Ura, ura! îl acompania grăsanul de Larssen şi angolezul 
Max, care — de emoție — era cât pe ce să se prăbuşească din 
palmier. 

Căpitanul, spirit practic, nu se lăsă cuprins de optimism chiar 
atât de repede. El ştia că, de la distanţa unde naviga acel vapor 
al nădejdilor, niciun timonier nu ar fi putut să-i observe. Chiar şi 
un ofiţer, înzestrat cu binoclu puternic, doar din pură întâmplare 
şi numai insistând asupra coastei i-ar fi detectat. 


— Lăsaţi vorbele, băieţi, nu avem timp de pierdut, spuse el cu 
ton autoritar. Hai, imediat să aprindem un foc mare pe plajă. Nu 
vă imaginaţi că trec pe lângă noi fără să ne vadă? 

Alt îndemn nici nu trebuia. Frunze şi crengi mari, uscate, rupte 
din coroanele stufoase ale arborilor s-au adunat într-o grămadă 
imensă, potrivită ca un rug înalt de către Sari, Ram an şi Max. 
Aprinse, uscăturile s-au transformat într-o jerbă uriaşă, mereu 
alimentată cu combustibil vegetal de naufragiaţi. 

Andrei, în vârful unui palmier, continua să urmărească pata 
aceea întunecată de la orizont, care aluneca încet. 

— Kenzo, se adresă el japonezului, care supraveghea de 
asemenea silueta navei. Vezi şi tu ce văd eu? 

Era o întrebare ridicolă, dar micul nipon a înţeles pe dată 
sensul ei. 

Ai dreptate, răspunse. Nu au schimbat direcţia. Se duc înainte, 
fără să ştie că noi ne aflăm aici. 

— Nu ne observă, se sperie Andrei. 

Li, care trecuse prin multe în decursul zbuciumatei sale vieţi, 
adună degrabă un braţ mare de iarbă şi crengi umede. Se 
apropie tăcut de focul ce se înteţise şi aruncă deasupra-i 
provizia sa vegetală. Aproape imediat o şuviţă de fum se înălţă 
ca un semn de exclamare. Dar chinezul nu avea vreme să 
contemple acest spectacol. Repetă operaţia de câteva ori, 
făcând ca firul cenuşiu să se transforme într-o trâmbă 
întunecată, vizibilă de la mare depărtare. Marinarii, lămuriţi 
imediat asupra intenţiilor bucătarului, care iarăşi le dădea o 
pildă de isteţime, au trecut pe dată să-i dea o mină de ajutor. 
Unii aduceau frunze şi crengi uscate, alţii din cele umede, 
întreţinând semnalul lor primitiv. Au muncit astfel o bună bucată 
de timp. Dar eforturile lor s-au dovedit zadarnice. Nava, al cărei 
echipaj încercau ei să-l prevină asupra prezenţei unor oameni 
pe acea mică bucată de pământ, îşi continua drumul, alunecând 
fantomatic, pe o linie paralelă cu insula, spre a se pierde, în cele 
din urmă, punct al disperării, undeva spre apus. 

Fernando izbucni în plâns. Sudanezul Gabani, la fel de 
nefericit, încercă să-l potolească, dintr-o pornire umană. Li îi 
urmărea imobil, cu ochii pironiţi în gol. Kenzo scâncea, ca un 
câine lovit. Erau la capătul puterilor şi nervii îi lăsau. Unul câte 
unul au părăsit plaja, zdrobiţi, prăbuşindu-se fără vlagă în iarba 


înaltă de sub palmierii ce mărgineau stufoasa junglă. Au stat 
astfel, într-o apatie totală, până ce s-a înnoptat. Doar atunci 
Andrei, ajutat de Li, s-a străduit să reaprindă focul, din măsură 
de prevedere, spre a alunga fiarele pădurii. Strânşi în jurul 
vetrei, fiecare cu gândurile sale, meditând dureros asupra 
nenorocirii lor şi a şansei ce le jucase un imposibil renghi, au 
moţăit întreaga noapte. 

Ca de obicei, soarele a răsărit aproape instantaneu, lăsând să 
se vadă din nou splendoarea junglei şi luciul sclipitor al 
oceanului fremătător. Andrei a aruncat în foc un ultim braţ de 
crengi. 

— Ce naiba faci? îl certă Jean. Nu-i destul de cald şi aşa? 

Andrei vru să-i răspundă. Dar, chiar atunci, dinspre larg 
răsună vuietul grav al sirenei unui vas. Halucinaţie? Naufragiaţii 
au înmărmurit. Nu visau, totuşi. Foarte aproape de insulă se 
profila trupul mătăhălos al unui cargou. Erau văzuţi, erau 
salvaţi. Curând, speranţa li se transformă în certitudine. De pe 
vas cobori o barcă mare cu motor. Înşiruiţi pe mal, naufragiaţii o 
priveau fără grai. Barca porni spre ei, mereu mai aproape, 
mereu mai clară. Acostă în cele din urmă şi din ea a sărit un 
ofiţer chipeş, cu pielea bronzată. 

— Sunt locotenentul Mareş, secund pe cargoul „Cozla”, sub 
pavilion românesc, se recomandă acesta în limba engleză. 

Raman a căzut în genunchi, cu ochii în lacrimi: Larssen, Max, 
Gabani şi Sari răcneau întruna urale, mai să le spargă timpanele 
celorlalţi, în timp ce căpitanul şi Jean au îmbrăţişat cu 
recunoştinţă pe salvatorul lor. Andrei, nu mai puţin emoţionat, îl 
sărută ultimul pe Mareş. 

— Ne-aţi salvat şi vă sunt recunoscător, i se adresă în 
româneşte, spre surprinderea locotenentului. 

La fel de uimiţi au fost şi cei de la bordul cargoului. 
Neobişnuita istorie a compatriotului lor, ca şi cea a tovarăşilor 
săi, a făcut înconjurul vasului, naufragiaţii fiind copleșiți de 
atenţia tuturor. Căpitanul de. Cursă lungă  lzvoranu, 
comandantul navei; un bărbat scund, dar bine legat, cu o 
înfăţişare 

9everă, aproape marţială, aduse pe punte registrul de bord şi 
notă în el, fără a omite ceva, aventura echipajului nefericitului 
„Producci6n”, aşa cum o descria Jean. 


— Aceasta este povestea noastră, spuse, în încheiere, 
secundul petrolierului scufundat. Un singur amănunt lipseşte, 
adăugă el, oarecum misterios. 

Căpitanul Izvoranu îi aruncă o privire întrebătoare: 

— Continuă, sunt nerăbdător să ascult. 

— Cred că trebuie să schimbăm, de data aceasta, rolurile, 
căpitane. Dumneata să ne povesteşti şi noi să te ascultăm. Mă 
tot frământ şi nu-mi pot răspunde, cum de v-aţi întors la insula 
aceea blestemată, după ce aţi trecut, ignorând-o. Ce destin v-a 
îndemnat să schimbaţi cursul vasului, spre a ne găsi pe noi, care 
pierduserăm orice speranţă? 

— Mai ai puţin şi ai să devii superstiţios. Explicaţia este mult 
mai simplă decât o bănuiţi. Dacă vrei, există şi aici un joc al 
întâmplării. Acelaşi joc cu reguli ciudate, care schimbă adesea 
soarta noastră, în sfârşit ce să lungim vorba. Dimineaţa trecută 
ne aflam la circa cincizeci de mile depărtare de insulă când ne-a 
surprins valul monstruos stârnit de un cutremur submarin. Ne-a 
cam zgâlţâit, dar nava noastră nu-i dintr-acelea prea lesne de 
avariat, iar mărfurile le avem perfect aranjate. Mareş studia 
tocmai atunci ultimele ediţii de hărţi ale acestei zone maritime, 
pe care le achiziţionase la Madras. Sunt nişte hărţi teribile. 
Desenate la cele mai mici amănunte, cu ajutorul sateliților. 
Aşadar, când s-a terminat legănatul, mă pomenesc cu el la 
postul de comandă, rugându-mă să modificăm uşor ruta., „Este 
o insulă mică la câteva zeci de mile, îmi spune. Dacă tsunami a 
trecut peste ea, cu siguranţă a făcut victime acolo”. M-a convins 
imediat. Nu m-am gândit o clipă că insula, prea bine, putea fi 
nelocuită. Ei, vedeţi, tocmai aici se află miezul întâmplării ce ne- 
a purtat spre voi. Prin urmare, am schimbat cursul şi ne-am 
apropiat de uscat, atât cât să putem observa litoralul prin 
binoclu. Vedeam bine copacii doborâţi de apă, dar nicio urmă de 
oameni. Cum harta semnala bancuri de nisip în preajmă, ne-am 
continuat drumul cât mai departe de uscat. La un. Moment dat, 
Mareş a avut impresia că zăreşte fum pe plajă. Am privit şi eu 
într-acolo. Nu vedeam nimic. El o susţinea pe a lui, eu pe a mea. 
Am chemat câţiva marinari, ca martori, să observe şi ei insula 
prin binoclu, mai mult din ambiţie decât dintr-un interes 
oarecare, cu atât mai mult cu cât eram sigur că ochii mei nu mă 
înşală. Dar ce să vezi? Unii se jurau că <disting limpede 


înălțându-se fum; alţii îi acuzau pe aceştia că au vedenii. Mie, 
sfada între marinari nu-mi place deloc şi cum am mirosit că unii 
dintre cei care mă susțineau o făceau doar din complezenţă, i- 
am trimis pe toţi la lucru. Insă îndoiala nu-mi dădea pace. Dacă 
într-adevăr pe insulă erau oameni care ne cereau ajutor, 
semnalizându-ne, după obiceiul primitiv, cu fum? Mareş tăcea, 
dar intuiam ce gândea. In cele din urmă n-am mai putut suporta 
remuşcările. Am întors cargoul, care se depărtase multişor de 
uscat, hotărât să mă conving personal dacă într-adevăr insula 
era locuită. Curând după ce s-a lăsat noaptea, ne aflam din nou 
în apropierea uscatului. De undeva, de pe plajă, răbufniră în 
întuneric flăcările unui foc. Acum nu mai şovăiam. Acolo se aflau 
oameni. Am ancorat vasul, de teamă să nu eşuăm, intrând în 
nisip şi am aşteptat zorile, nerăbdător să aflu ce se petrecea, 
cine erau necunoscuţii care au întreţinut jarul toată noaptea. ŞI 
mă felicit pentru curiozitatea mea. Asta-i tot, încheie căpitanul, 
surâzând larg, ascunzându-şi cu grijă o tainică timiditate, care-l 
stăpânea ori de câte ori i se petrecea ceva neobişnuit. 

Bătrânul Li, ascultându-l, zâmbea enigmatic, ca de obicei. 

— Toţi zeii să-ţi dea sănătate, om bun, şopti cu glasul, 
sugrumat de sentimentul recunoştinţei. Minunată trebuie să fie 
ţara aceea de tinde veniţi voi, care are bărbaţi atât de înţelepţi 
şi blânzi cum eşti dumneata, curajoşi şi îndrăzneţi ca Andrei. 
Acum înţeleg mai bine pentru ce o caută cu atâta îndârjire 
prietenul meu. Patria voastră trebuie să semene cu acel tărâm 
îndepărtat despre care din vremea copilăriei am auzit de la 
bunici. Nu cumva în mijlocul ţării se înalţă munţi semeţi, ca o 
cetate? Ei, spune! 

Căpitanul Izvoranu zâmbi, confirmând din cap. 

— Am dreptate, deci, continuă chinezul, uşor agitat. Acolo, în 
ţara aceea curge, un fluviu însorit, iar în preajma lui locuiesc 
bărbaţii şi femeile care nu mor înainte de vreme, căci sunt 
fericiţi şi omenoşi. Cu toţii iubesc muzica şi, ţinându-se de mâini, 
dansează ca zeii. Aşa-i, domnule căpitan? 

— De unde cunoşti tu toate acestea, îl încurajă comandantul 
cargoului, ai citit într-o carte? 

— Povestea ce-o spun a lăsat-o neamului meu înțeleptul Le- 
tse, care o ştia de la faimosul Yui. 


Căpitanul lzvoranu râse uşor, impresionat de comparaţia 
bătrânului marinar. 

Li îi urmărea atent fiecare gest. 

— Văd pe faţa dumitale că descrierea înţeleptului Le-tse, pe 
care eu, umilul muritor de rând, m-am străduit să o reproduc, se 
potriveşte de minune cu înfăţişarea ţării de unde veniţi voi. 

Comandantul îl bătu pe umăr, apoi îl îmbrăţişă, fără să-i 
răspundă. 

Andrei îi privi emoţionat. Apoi ochii lui mângâiară tricolorul 
ţării, care flutura desfăşurat la pupa. O fericire imensă îi umplea 
pieptul. Era acel sentiment de împlinire, de siguranţă şi 
seninătate pe care îl dă întotdeauna pământul patriei. Căci, 
pentru Andrei, puntea navei era patria. O părticică din glia 
visată, spre care se îndrepta acum, peste oceane. 

SFÂRŞIT