Guy Lespig — Ultima rafala in Birmania

ai Ronan E DE RAZBOI (IÙ 
a SPECTACULOASE 


Guy Lespig 


ULTIMA RAFALA DIN 
BIRMANIA! 


VA Lab 


Traducerea de RADU PONTBRIANT 


Guy Lespig 
La septieme jonque 
1968 


Editura Z 
1994 


1 Cartea a mai apărut în România şi sub titlul „A şaptea joncă” la editura 
Meridiane, colecţia „Delfin”. 


CAPITOLUL 1 


„„.320... 310... 320... Acul fosforescent bătea uniform. Prin ovalul de 
sticlă al măştii, Chester Ross observa pe rând, cu încordare, 
adâncurile de corali sfâşiaţi, busola cu baie de ulei prinsă de 
încheietura mâinii şi cronometrul său. 

Secundarul părea că se roteşte cu o iuţeală înspăimântătoare, ca şi 
cum la o adâncime de trei braţe? timpul s-ar scurge mai repede decât 
în aerul liber! 

Chester Ross se îndoia de reuşita misiunii sale. Cei de la statul- 
major nu prevăzuseră curenţii din trecătoarea din sud: fusese nevoit 
să înoate la suprafaţă, luptându-se din răsputeri timp de aproape o 
oră, pentru a nu sa înfige în pumnalele de calcar coraligen al 
strâmtorii. 

Din fericire nici un observator japonez nu-l zărise prin apele 
învolburate. 


Acum însă aerul din cele patru butelii era pe sfârşite. Şi nici vorbă 
să rămână mai mult de două ore în apropierea țărmului: cea de a 
şasea Task-Force 2? înainta în linie de atac spre Peleliu şi în cel mult 
patruzeci de minute trebuia să înceapă bombardamentul aero-naval. 

Işi amintea prea bine de iadul de la Kwajalein şi nu ţinea cu tot 
dinadinsul să ajungă la țărm la vremea când băieţi din U.S.A.A.F.* vor 
fi ocupați cu grăpatul plajei! 

O stâncă ascuţită ca un dinte de rechin apăru fără veste în faţa 
măştii locotenentului Chester Ross care, răsucindu-se uşor, lunecă 
mlădios spre dreapta. Zări fundul mării, pustiu, cu nisip mărunt, în 
care se urmăreau crabi şi peşti plaţi, ciudat colorați. 

Chester îşi simţea nervii încordându-se mai mult; adâncimea de 
patru braţe arăta că ţărmul trebuie să fie la mai puţin de o sută de 
yarzi”. 

Vedea parcă linia întunecată a cocotierilor, ascunzând cazematele 
cu ambrazuri bine camuflate, cuiburile de mitraliere la rasul solului şi 
tranşeele acoperite cu ramuri de palmier. 

Chest ştia cu precizie locul în care se afla: la sud de mica insulă 
Kongauru, în dreptul Umurbrogalului. 


? Braţ - unitate de măsură în marină, egală cu 1,83 m. (N.T.). 

3 Task-Force - Corp de armată cuprinzând atât unităţi terestre, cât şi de 
marină şi de aviaţie, trimisă cu o anumită misiune, (N. T). 

t U.S.A.A.F. - Forţele aeriene ale Statelor Unite ale Americii, (N. T.). 

5 Yard - măsură englezească pentru lungimi liniare, egală cu 91 
centimetri, (N.T.). 


Japonezii nivelaseră acolo o fâşie pentru decolare lungă de o mie 
trei sute de yarzi; îşi amintea că o recunoscuse în fotografiile luate din 
avion, pe vremea când îşi pregătea misiunea. 

Dintr-o zvâcnitură a labelor de cauciuc se lăsă pe fundul apei, vrând 
să evite cu orice preţ vâltoarea din trecătoare. 

Cronometrul arăta orele 7 şi 23 în clipa când prima mină se 
desprinse pe fondul albăstrui care de două ore constituia întregul 
univers al scufundătorului de luptă. O mină japoneză pântecoasă, 
striată, având de fiecare parte trei fire de tracţiune şi ancorată cu o 
funie de Manilla. Dacă o şalupă de debarcare, înţesată cu marines, ar 
agăța doar unul dintre fire, bieţii băieţi n-ar avea nici măcar timpul să 
se mai întrebe de ce se răstoarnă şalanda. 

Chest se imobiliza, suspendat între două ape. O unda de îngrijorare 
îi încreţi fruntea sub mască; nu-i mai rămâneau decât douăzeci de 
minute pentru a străbate trecătoarea la întoarcere. Şaizeci de minute 
de oxigen, dar numai douăzeci de minute pentru a scăpa de aici, din 
pricina schimbării curenților. 

Enervarea îl cuprindea, iar apropierea japonezilor nu contribuia de 
loc la liniştirea sa. Fără a mai pune la socoteală că pe insulă se afla o 
brigadă de scufundători ai Marinei Imperiale. Amănuntul acesta îi 
fusese comunicat cu amabilitate puţin înainte de a fi abandonat în 
largul mării. 

Desprinse placa de acetat legată de coapsă şi cu ajutorul unui 
poanson special notă cu grijă caracteristicile şi poziţia maşinăriei pe 
care tocmai o descoperise. Folosindu-se apoi de cleştele lung şi 
ascuţit care-i atârna de-a lungul piciorului drept, tăie cu infinite 
precauţiuni cele trei cabluri de tracţiune. 

Chest îşi simţea acum sudoarea curgându-i pe obraz. 

— Intr-o bună zi tot voi da peste o amorsa cu destindere! gândi el 
fără voie, ca întotdeauna când scotea din funcţie un asemenea 
dispozitiv. Oare ceilalţi ce-or fi făcând? 

De pe vedetă porniseră doisprezece înotători de luptă în această 
dimineaţă. Ce-or fi făcând acum! Au reuşit ei oare să străbată 
strâmtoarea de corali? Pierduse orice contact cu ei, în lupta aceasta a 
umbrelor, în care fiecare scufundător nu dispune decât de propria sa 
voinţă pentru a-şi învinge frica, în care fiecare om poate ceda ispitei 
de a renunţa, fără teamă de ceilalţi. 

— Un tetraedru! Piramida de beton ancorată în nisip îşi întindea 
spre suprafaţă cioturile ascuţite. Chester notă obstacolul pe plăcuţa sa 
de acetat. 

Un talaz se rostogoli undeva deasupra sa, stârnind doar o unduire 
surdă. 

Chester plutea acum peste rămăşiţele sfărâmate ale unui ampenaj 
de avion: fundul se ridica treptat iar deriva aparatului atingea 


suprafaţa. 

— Şi dacă rămân blocat în trecătoare? Instrucţiunile spun că în 
cazul acesta trebuie să tragi la mal din cauza exploziilor submarine... 

Işi aminti de Saipan. Când se desfăşurase primul val de Marines, 
gășiseră trupul unui om-broască răstignit în semn de bun-venit... 

Incă zece minute. Mugştiucul se întări deodată şi Chester simţi cum îi 
tresare inima oxigenul! Dumnezeule, oxigenul! Muştiucul devenea 
rigid, ca şi cum o broască de gheaţă ar fi astupat tuburile inelate. 
Strânse cu amândouă mâinile detentorul care încetase să mai fluiere 
şi se răsturnă apoi pe spate, aproape sufocat. 

Speriată, o actinie cu polipi multicolori îşi adună în juru-i corpul 
diafan. 

Chester răscolea apa cu lovituri puternice de labe, care stârneau 
pulberea de corali în vârtejuri prelungi... Degetele sale căutau febril, 
aproape înnebunite. 

Mănuşa de cauciuc lunecă peste oţelul celor patru butelii, găsi 
ventilul de alimentare al ultimului rezervor, înverşunându-se asupra 
micuţului robinet cu fluture. 

Chester Ross simţi o răbufnire de aer pătrunzând violent în 
plămânii săi sufocaţi. 

Cronometrul arăta douăsprezece minute exact în clipa când Chest 
îşi dădu seama că urcă ca o săgeată spre suprafaţă, a cărei spumă o 
sparse precum un dop de plută. Strălucirea soarelui lovi ochii săi 
obişnuiţi cu semiîntunericul verzui al câmpiilor submarine. 

in jurul unei construcţii joase lucra o echipă. Zări un gradat care îşi 
biciuia ciudatele sale moletiere cu o nuia mlădioasă. In depărtare, un 
avion decola spre Ngesebus. 

Simţi cum este ridicat de picioare şi zvârlit apoi într-o vâltoare 
uriaşă. | se părea că se năpusteşte asupra țărmului care dansa în faţa 
geamului măştii sale cu viteza unei scânduri de surfingê. 

Dând frenetic din mâini şi din picioare izbuti să se scufunde în 
valuri. Imediat apoi se lăsă să cadă în picaj, evitând la timp talazurile 
care se îndreptau zgomotos spre țărm. 

Pătrunse fără veste într-un calm nemărginit şi se lipi de fundul apei, 
cu braţele şi picioarele desfăcute, încercând să-şi vină în fire. 

De data aceasta chiar că nu lipsise mult ca să fie aruncat pe nisipul 
plajei. 

Un accident obişnuit: n-ar fi fost pentru prima oară ca o santinelă 
japoneză să se trezească cu un om-broască rostogolindu-i-se la 
picioare. De obicei înotătorul de luptă nu sta prea mult pe gânduri şi, 


6 Surfing - sport nautic practicat mai ales în Australia; sportivul stă în 
picioare pe o scândură rotunjită la un capăt, folosind valurile care îl duc spre 
mal, (N.T.). 


cu labele sale diforme de răţoi şchiop, alerga să-şi caute adăpost în 
spuma care-l alungase. Şi întotdeauna glonţul nipon îl ajungea pe 
scufundător, înainte ca acesta să se facă nevăzut. 

Răstignit pe fund. Chester aşteptă două minute, neîndrăznind să 
facă vreo mişcare, în timp ce suprafaţa clocotea deasupra lui. Mâinile 
sale înmănuşate se înfigeau în sfărâmăturile de scoici ca şi cum s-ar fi 
temut ca o mână uriaşă să nu-l smulgă din ascunzătoarea sa, 
expunându-l gol şi fără apărare mitraliorilor niponi. N 

— Ticăloșii! blestemă în gând, era cât p-aci să-mi vină de hac! Intr- 
o bună zi îmi voi lăsa pielea în mâinile lor. Cu porcăria asta a lor de 
pază a țărmului... 

O şuviţă de sudoare îi acoperi ochiul stâng, trezindu-l la realitate. 

Acele cronometrului se roteau, tresărind la fiecare gradaţie, într-o 
implacabilă numărătoare inversă. 

Schimbă azimutul cu o sută optzeci de grade şi se întoarse 
pătrunzând în umbra salvatoare de pe fundul canalului Babelthuap. 

Pe măsură ce tetraedrele fantomatice cedau locul pustiului acoperit 
cu scoici, Chester îşi regăsi calmul. Pe măsură ce creştea adâncimea, 
albastrul deschis al apei devenea verzui şi căpăta culori de smarald. 

Chester se străduia să înoate cu o eficacitate deplină a mişcărilor 
pentru a-şi păstra respiraţia regulată şi pentru a face economie de 
aer. Batimetrul său arăta patru braţe adâncime când zări scurgându- 
se dedesubtul său marginea extremă a podişului de corali. 

nota acum suspendat printr-un neîncetat miracol deasupra unei 
prăpăstii semitransparente, ameţitoare, pustie. 

Exact cu patruzeci şi două de minute mai târziu trecea 
strâmtoarea, luptând împotriva mareei în creştere. Când ieşi la 
suprafaţă în largul mării, insula Peleliu se confunda cu atolul său, 
puţin mai înverzită decât lanţul ei de coral. Orizontul era tărcat cu 
trâmbe ciudate de fum, negre şi cenușii, înclinate spre vest. 

Chiar în aceeaşi clipă uruitul apocaliptic îl sili să-şi înalțe privirile: 
primele escadre de Corsair-uri şi de Hellcat-uri se îndreptau spre 
Peleliu. 

Şi deodată apărură cu toţii acolo; Bowl şi Jeffrey, Thomlinson şi 
Baxter, Rabowski şi Ward întreaga echipă de şapte. Fără a scoate un 
cuvânt se aşezară în linie, la o depărtare de câte o sută de metri. 

Chipurile scufundătorilor apăreau şi dispăreau printre valuri, dar 
Chester nu-i vedea pe toţi deodată pentru ai număra. 

Primele explozii zguduiau straturile de aer cald de deasupra 
Peleliului. Fum şi pulbere, ca de zile mari. Incepuseră să răscolească 
în vârtejuri cocotierii, cu răsuflarea lor de forjă. 

Mugind sălbatic apăru vedeta, foarte joasă, rapidă, având bărcuţa 
pneumatică prinsă la babord, chiar la rasul liniei de plutire. Chester 
rupse un plic colorant şi marea deveni galbenă în jurul său. 


M.T.B.'-ul viră larg şi se aşeză pe direcţia scufundătorilor. Şeful de 
echipaj cobori în pui? ţinând în mână colacul „prinde dacă poţi!” 

Primul om-broască întinse mâinile şi în clipa următoare se trezi 
aruncat în barcă. Alt trup sări peste el. Şi încă unul. Cu un icnit de 
uşurare Chest îşi petrecu braţul prin colac şi, stăpânindu-şi grimasă, 
simţi cum este smuls din apă şi zvârlit în bărcuţă. 

Clătinându-se încă, îşi regăsi camarazii sub puntea vedetei 
speciale. 

— ... Şapte..., opt.., zece! Unsprezece... Lipsă unul! număra 
maestrul de cart, luând poziţie aproximativă de drepţi în clipa în care 
Chester Ross pătrundea înăuntru prin tambuchi. 

Cei zece înotători de luptă îşi scoteau costumele şiroind de apă. 
Rămaseră nemişcaţi, peste chipurile lor încercănate de osteneală 
trecând o umbră de nelinişte. 

— Allen? Unde-i Allen? întrebă Chest cu vocea lui uscată. li 
răspunse o tăcere încordată, ca şi cum nimeni nu l-ar fi auzit. 

— De data asta i-a venit rândul lui Ted Allen, spuse unul, lăsând să-i 
lunece scafandrul de-a lungul trupului, unsuros în ciuda talcului. 

— In tot acest dute-vino al debarcării se va găsi vreun şlep care să-l 
pescuiască, spuse Chester, ştiind prea bine ca asemenea născocire nu 
putea înşela pe nimeni. 

Işi lăsă privirile să lunece peste tovarăşii săi; şi ei păstrau o 
muţenie încăpăţânată. Nu se eliberaseră încă de clipele pe care 
tocmai le trăiseră, iar mintea lor nu părăsise cu totul adâncurile în 
care timp de patru ore încheiate luptaseră cu teama şi cu renunţarea. 

— Inotători japonezi? 

Clătinară din cap în tăcere. 

Chest deschise uşa ermetică care îi despărţea de o mică sală de 
duş, pentru a îndepărta stratul de sudoare care-i acoperea trupul. 

Oglinda îi trimise imaginea chipului său smead, parcă cioplit cu 
dalta şi oacheş din pricina sângelui indian care-i curgea prin vine. 

Scund, foarte vânjos, sublocotenentul Chester Ross absolvise 
şcoala de  scufundători-deminori ai marinei de la Sokes-Bay. 
Surprinzătoarea sa agilitate, precum şi o rezistenţă cu mult peste cea 
obişnuită, făceau din el unul dintre cei mai buni înotători de luptă din 
Task-Force. 

Unul câte unul îşi lăsa să joace muşchii încordaţi de efort iar pielea 
lui brună se întindea cu supleţe, regăsindu-şi elasticitatea şi alungând 
încetul cu încetul oboseala. 

Willy Rand, telegrafistul de pe bordul vedetei speciale, aştepta în 


7 M.T.B. - vedetă rapidă, (N.T.). 
8 Pui - barcă mică cu o singură pereche de vâsle, (N.T.). 


roof înghesuindu-şi trupul şerpuitor şi deşirat sub tavanul prea scund. 

— Trebuie să vă faceţi raportul imediat, sír! 

— Da, ştiu. Primele şalupe vor pleca de aici la... 

Consultă cronometrul pe care îl blestemase cu zece minute mai 
înainte. 

— La nouă şi treizeci. De obicei ni se lasă zece minute pentru a 
redacta „hârţoaga”! Ross aruncă o privire. Cu maşina de scris 
ţăcănind pe genunchi, cei doi ofiţeri de la informaţii şi începuseră să 
copleşească scufundătorii cu tăvălugul de foc al întrebărilor tehnice. 

— Păi... Tocmai am primit un mesaj, sir. Ordin să vă transbordăm 
imediat pe portavionul Tuscaloosa. 

— Ordinul cui? 

— Vasul amiral S.S. Pennsylvania. 

Ross aruncă telegrafistului o privire tăioasă ca o lamă. 

— Şi... pentru ce? 

Operatorul ridică din umeri. 

— Nici o explicaţie, sir. Nici una. 


Era, într-adevăr, multă lume pe plajă în dimineaţa aceasta. lar 
strigătele mulţimii se pierdeau în uruitul înfundat al resac-ului!. 

Gâfâind după înotul îndelungat, fata se lăsă pe nisipul fierbinte şi 
scoţându-şi casca de baie îşi scutură buclele brun-roşcate. 

Rudi Beumann se trânti alături de ea atingându-i uşor umărul şi 
urmări apoi cu un deget distrat perlele de lumină care se rostogoleau 
pe pielea ei sidefie. N 

Fata se înfiora sub mângâiere. Incă nu se obişnuise cu această 
senzaţie, nouă pentru ea; Sandra abia ieşise din adolescenţă. 
Implinise de curând optsprezece ani şi în tânăra femeie încă se mai 
putea bănui copila. Sandra Mctriwitt părea chiar o puştancă, iar fardul 
încă timid care îi întărea trăsăturile obrazului nu izbutea, cu toată 
osteneala, s-o facă să-şi piardă aerul copilăros. 

Işi rotunji spatele sub mâna lui Rudi apoi se îndepărtă, pufnind de 
râs şi de enervare. Intredeschise puţin ochii; nu destul ca el să bage 
de seamă, dar suficient pentru a-l privi în voie printre genele ei lungi. 

Sandra nu îndrăznea încă să-l privească drept în faţă; se temea să 
nu roşească. 

Prin crăpătura îngustă a pleoapelor ghicea că-i aplecat uşor 
deasupra ei şi şovăind între dorinţa de a o săruta, teama de a o vedea 
ferindu-se şi frica de a se face de râs. 

Ca şi cum toţi cei care se scăldau în apele Australiei, îndeosebi cei 
din Sydney şi-ar fi aţintit ochii asupra lor şi mai cu seamă asupra lui, 


? Roof - încăperea de sub punte, (N.T.). 
10 Resac - valurile de coastă în direcţia malului, (N.T.). 


Rudi Beumann. 

Ea încercă să-şi ţină răsuflarea şi aşteptarea făcu să-i treacă un fior 
de plăcere prin tot trupul. 

Şi el era tânăr. li mărturisise că nu are decât douăzeci şi trei de ani; 
isteaţă, ea ghicea că mai pune doi de la el pentru a rotunji. Doi, nu 
trei; căci pentru a putea face parte din Marines trebuie să ai douăzeci 
şi unu de ani împliniţi. 

Rudi încreţi buzele, şovăind, încruntă sprâncenele şi îşi trecu 
repede mâna prin părul sau prea blond. 

Ea îi privea cu atenţie torsul care nu izbutea să se bronzeze şi ai 
cărui muşchi se rostogoleau armonios sub piele şi gândi că este 
frumos - frumos ca un înger - şi ca este nedrept că nu l-a întâlnit 
decât de opt zile. 

Avea câteodată ciudata impresie că fusese dintotdeauna hărăzită 
doar lui. 

— Dormi, Sandra, şopti el din vârful buzelor. 

Se întinse prelung, de pe acum vicleană, înainte de a deschide 
ochii. 

— Da, recunoscu ea... Poate din cauza soarelui... Spune, Rudi, ce-ar 
spune ai tăi dacă te-ar vedea aici cu mine? Vreau să spun, ce-ar gândi 
ei despre mine? 

— Cu siguranţă că n-ar spune nimic. Lucrurile acestea se obişnuiesc 
şi în America, ştii? 

— Dar... în Germania? 

Băiatul se încorda deodată. Căuta un răspuns pe care nu-l găsea. 
Lui Rudi Beumann nu-i plăcea să i se amintească originea. Mai ales 
cea a familiei sale. 

La urma urmelor bunicul său fusese liber în a lua hotărârea de a 
emigra în S.U.A., în 1920. Vânduse lăptăria pe care o avea în 
Schwarzwald şi aruncase ancora în Argentina - o modă a epocii. Tatăl 
său hotărâse la rându-i să se stabilească în America de Nord. Işi 
ridicase cortul în Wgoming. Un cort mărişor de altfel, de vreme ce 
avea acum o mare fabrică de hârtie. 

— Te-ai supărat, Rudi? 

Sfărâmă o grămăjoară de nisip între mâini apoi cuprinse fata. 

— Sunt un prost. 

Buzele lor se uniră, la început cu sfială, apoi amândoi simţiră 
sângele curgând ca lava - la fel cum simţiseră cu patru zile înainte, 
atunci când se treziseră amândoi pe plajă, noaptea. 

Primul se desprinse Rudi şi privi printre buclele ei dacă nu cumva 
se uită cineva le ei. La vreo zece metri o pereche râdea. Simţi cum 
roşeşte. 

— E ora opt. E timpul să plecăm dacă vrei să cinăm la restaurant. 

Degetele lui întâlniră foile unei cărţi pe jumătate îngropate în nisip: 


Savannah. O cumpărase tocmai când a cunoscut-o pe Sandra. 

Îi plăcuse din prima clipă, în fusta ei croită drept. O acostase cu 
stângăcie... Cu atâta stângăcie încât ea pufnise în râs. Era aşa de 
nostim să vezi un Marine roşind de sfială. 

Niciodată nu fusese frământat în asemenea hal un chipiu de 
marinar de degetele nervoase ca în ziua următoare, când venise s-o 
aştepte la ora închiderii magazinului, unde lucra Sandra... 

Ea se ridică deodată şi-şi trase în grabă o fustă corai şi un polo. 
Rudi o privea cu lăcomie având impresia de a fi într-adevăr cel mai 
norocos dintre bărbaţi. 

— Da, trebuie să mergem acasă pentru a ne schimba, o auzi 
glumind. Nu e bine ca o fată tânără să rămână pe plajă după ce se 
înnoptează. 

El zâmbi şi o îmbrăţişa, amintindu-şi clipa în care se deşteptaseră, 
cu patru nopţi în urmă, chiar în locul acesta. Vântul legăna coamele 
palmierilor de pe faleză. Marea creştea, iar valurile începeau să le 
atingă lucrurile. În depărtare, luminile din Sydney străluceau sub bolta 
de catifea. 

O luase încetişor în braţe. 

In noaptea aceea fusese a lui şi, mai târziu, când soarele îi trezi şi-a 
dat seama că o iubeşte din tot sufletul. 

Chemară un taxi. 

2053 Olympus-Pt: un hotel cu balconade din stuc, cu groom*, 
restaurant şi piscină. Sandra ar fi preferat o pensiune de familie sau o 
mică vilă unde să fie numai cu el în această lună de miere care, aşa 
cum presimţea, avea să stârnească multe furtuni în familia ei. 

Dar Rudi hotărâse să ascundă în acest hotel de lux tainica lor 
fericire. De asemeni, nu-i displăcea s-o uluiască pe Sandra: solda pe 
şase luni de cheltuit în zece zile de permisie! Şi la ce bun să faci 
economii? Se întorsese din Tarawa şi insula nu-i lăsase decât un soi de 
amintiri confuze, un amestec de groază şi spaimă. 

inţelegea acum mai bine de ce veteranii îşi făceau de cap şi se 
întorceau în cartierul West în zorii zilei în furgoanele poliţiei 
australiene. 

Intră în cameră, închise uşa în urma sa şi o deschise larg pe cea cu 
geamuri. Dedesubt, Sydneyul strălucea cu mii de focuri în noaptea 
ţintuită cu aur. 

— Ştii, Rudi, mă întreb câteodată dacă e adevărat... Sandra se 
apropiase fără zgomot. El stinse lumina şi o simţi lipindu-se de el. 

— Nu, nu-i un vis, murmură el căutându-i buzele... 

— ... Nu am decât să privesc calendarul, adăugă în şoaptă. 

Trei bătăi puternice în uşă îi făcură să tresară. Rudi aprinse lumina. 


11 Groom - om de serviciu în livrea, comisionar, (N.T.). 


Aproape înfricoşată, Sandra pălise şi tremura la pieptul lui. 

— Sunt părinţii mei care au pus să mă caute! gemu ea aproape 
plângând. Au venit să mă ia! 

— Nu se poate: părinţii tăi locuiesc în Kimberley. 

Se apropie de uşa în care răsunau alte bătăi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el cu o voce pe care şi-o dorea fermă. 

— Poliţia. Deschideţi! 

Rudi Beumann îşi muşcă buzele. 

— Poliţia! hohoti fata, acoperindu-şi pieptul cu mâinile încrucişate. 

li făcu semn spre camera de baie în care ea alergă să se încuie. 

— Doamne!... Şi nu are decât optsprezece ani... 

Abia trase zăvorul şi uşa se roti pe balamale, împinsă cu umărul. 
Doi uriaşi cu căşti albe se năpustiră în odaie, râzând, îl înconjurară pe 
Rudi lovindu-l cu palmele pe spate. 

— Aha, băiete! Va să zică aici mi te ascundeai cu porumbiţa ta... 
Hoţule, hoţule! 

Cel mai mare dintre cei doi, cel care purta gradul de maior maşter 
şef se înecă de râs văzând mutra încremenită a tânărului marinar. 

Era limpede că gusta clipa aceasta în cel mai înalt grad. Fără 
îndoială că avea o plăcere sadică în a-şi îndeplini treaba lui 
reglementară de piază-rea cu atât mai mult cu cât se ştia urât de toţi 
cei din armată şi marină. 

— Cred că ştii de ce-am venit, micule?... Singurel pe-aici? Nu! N-o 
să mă faci niciodată să cred una ca asta, domnule Rudi Boyeman', 
Hey? 

Uşa camerei de baie se deschise şi apăru Sandra cu chipul 
înspăimântat. 

— Sunt cu el... îngăimă ea. 

Cei doi M.P.! se întoarseră deodată. 

— Oho! la te uită ce mai bucăţică! făcu ostaşul dezbrăcând-o din 
ochi cu neruşinare. 

— Faină! rânji guartier-maisirul, cred că nu te plictiseşti cu ea, 
marinarule? g 

— Incetaţi! Incetaţi o dată! scrâşni Rudi. Incetaţi ori... Lăsaţi-o în 
pace! Auziţi, lăsaţi-o în pace! 

Cel mai voinic dintre cei doi îl ghionti cu cotul pe celalalt. Era 
limpede că cei doi M.P. trăiau cea mai grozavă clipa a vieţii lor. 

— Sigur că te lăsăm aici, ştrengarule!... Ah! Ah! Ah! se strâmbă 
şeful, maimuţărind vocea întretăiată a lui Rudi, care, cu pumnii 
încleştaţi, îl ţintuia cu privirea, gata să-şi piardă cumpătul. Şi apoi, aşa 
se vorbeşte cu poliţia militară, ce părere ai, Clark? 

— Ei, na! Pe chestia asta îi vom lăsa o hârtiuţă! Tipul scoase cu o 


12 M.P. - poliţia militară, (N. T.). 


încetineală calculată o foaie albastră din buzunar, în timp ce 
camaradul său chicotea cu neobrăzare. 

— Tu eşti Rudi Beumann? Operator-telegrafist, caporal al corpului 
şase de armată? 

— Da eu sunt. 

— Trebuie să te prezinţi mâine la unitate! Poftim foaia de drum. 

Cu o plăcere evidentă, găliganul cu cască albă dădu drumul foii să 
zboare prin cameră. 

— Nu se poate, doar mai am trei zile, şefule! Trei zile! 

— Ba uite că se poate! triumfă omul. Şi uite foaia ta de drum. 
Noroc, marinarule! 

Se întoarse către tovarăşul său. 

— Haide, Clark, să lăsăm porumbeii singuri! Se aplecară pentru a 
putea păşi pragul. 

— Şi încă ceva, micuţule Boyeman', caută mai ales lui nu scapi 
trenul... Inţelegi ce vreau să spun? 

işi încrucişa pumnul ca şi cum ar fi purtat cătuşe şi se făcu că 
ţinteşte un punct în spaţiu. Trânti apoi uşa şi îndepărtă chicotind 
întruna. 

Rudi şi Sandra rămaseră o clipă împietriţi, neîndrăznind să se 
privească. 

— Dar mai am încă trei zile! Trei zile, înţelegi! 

Sandra îşi reveni şi se apropie să-şi cuprindă iubitul. 

— Ştiam că într-o bună zi va trebui să pleci, Rudi, mii de femei 
cunosc clipa aceasta. 

— Da, dar nu în felul ăsta! Ah! Nu, nu aşa! N-aveau dreptul să intre 
aici. Nu. 

— Te rog, Rudi... Te implor... 

Buzele ei se poticniră în faţa cuvântului iubitule. 

— Şi ce-ai să faci tu? 

— Te voi aştepta, Rudi, te voi aştepta... 


Plaja era inundată de soare, ba chiar de mai mulţi aştri, căci 
aruncătoarele de flăcări ale celui de al treilea val intraseră de câteva 
minute în acţiune. 

Trâmbe dese de fum ascundeau la intervale oameni mărunți, în 
salopete tărcate ca blana de leopard, ce alergau ici şi colo, încercând 
să se adăpostească de bătaia mitralierelor Kando şi a mortierelor 
nipone. 

Pilotul Daunt/ess'*-ului viră pe o aripă şi marea se înclină brusc în 
faţa vizorului carlingii. 

Pe locul radio-mitraliorului şedea un bărbat cu obrazul masiv, 


13 Dauntless - tip de avion cu două locuri, folosit în aviația marină, (N.T.). 


având umerii aduşi înainte pentru a putea să încapă în locul îngust. 
înghesuit între o paraşută şi un post de radio, al cărui mod de 
funcţionare îi era necunoscut, locotenentul Bill Robsky, din corpul 
Rangers, blestema aviația, marina şi armata de uscat la un loc, pentru 
faptul de a-l fi închis într-o asemenea cutie zburătoare.. O cutie 
zburătoare la cheremul oricărui Mitsubishi japonez. 

Robsky tocmai îşi spunea că, pesemne, lucrurile nu prea merg cum 
ar trebui acolo, cu trei sute de metri mai jos, când pilotul scoase o 
exclamaţie. 

— lată vasul SS Tuscaloosa, sir. Daţi-mi legătura pe circuitul de 
apropiere. 

— Poftim? se înecă uriaşul, neîncrezător. 

Pilotul împinse manşa şi aparatul se înclină uşor în faţă, ca şi cum 
ar fi lunecat pe o rampă invizibilă. 

— Butonul roşu, chiar în faţa dumneavoastră. Cel notat Dia/ Look. 
Apăsaţi-l cu putere. 

Bill Robsky apăsă cu întârziere. Aruncă o privire temătoare înspre 
Peleliu. 

Insula dispărea literalmente sub uleiele de fosfor şi norii negri ai 
incendiilor. 

Pilotul declanşa apoi deschiderea carlingii şi parbrizul de plexiglas 
culisă lăsând să pătrundă vântul ca o vijelie. 

Oceanul era presărat cu o mulţime de cargouri, unele lăsând dâre 
lungi de fum colorat, altele scuipând flăcări sacadate. Freamătul 
salvelor făcea să vibreze ciudat planurile Daunt/ess-ului. 

Bill avea oarecum impresia că asistă la un film de actualități căruia 
îi lipsea banda magnetică. g 

Un pocnet sec în fuzelaj; simți cum viteza scade brusc. In clipa 
aceea, mică şi neînsemnată, pista de aterizare a portavionului 
Tuscaloosa. 

— La naiba! să nu-mi spui că-ți vei aşeza taxiul pe cutia aia. spuse 
el, cu gâtlejul uscat. 

Pilotul probabil că deconectase circuitul de inter-comandă pentru a 
putea trece pe frecvența batmanului™, căci nu răspunse. 

Dauntless-ul vira din nou, luându-și direcţia pe axul vasului apoi 
începu să coboare ca şi cum aripile nu l-ar mai fi purtat. Bill îşi muşcă 
buzele. Nu avusese niciodată senzaţia aceasta. Părea că niciodată 
pilotul nu va izbuti să atingă micul dreptunghi al pistei de apuntare. 

O adiere clătină bombardierul în picaj, sensibil acum la cele mai 
mici goluri de aer. Portavionul dansa ca o jucărie. 

Şi avioanele acelea, împănate, aripă lângă aripă la capătul pistei şi 


14 Mitsubishi - avion de vânătoare japonez, (N.T.). 
15 Batman - cel care dirijează apuntarea pe un portavion, (N.T.). 


ale căror elice le zărea rotindu-se în cercuri de lumină? 

Cu siguranţă că se vor face ţăndări în ele. 

Brusc, dedesubtul planurilor începu să alerge cu iuţeală marea; dar 
nu albastră, aşa cum o zărise de cinci ore încoace, nu compactă, 
curată şi strălucitoare, ci agitată de o hulă urâtă, înspumată, verzuie 
şi cu valuri ale căror creste se ciocneau ţâşnind în sus. 

Cu nasul în paraşuta pe care o ştia de prisos, cu inima la gură, 
ofiţerul din corpul Rangers strecură o privire prudentă peste umărul 
pilotului. 

Tuscaloosa se apropia în salturi. Pista minusculă a portavionului nu 
va fi niciodată suficient de lungă pentru a învinge viteza de necrezut a 
aparatului. 

Batmanul îşi agita rachetele... 

Trenul de aterizare se zăvori şi bielele pocniră sub fuzelaj ca două 
împuşcături de pistol. Bill închise ochii când zări turelele tunurilor de 
40 sărindu-i în faţă. 

Dauntless-ul devie brusc, ţipând ca o pasăre rănită. Elicea mugi 
încă o clipă apoi tăcu. Doar vântul şuiera deasupra bordului de atac şi 
peste muchia carlingii. Bombardierul de vânătoare se prăbuşi deodată 
şi Bill simţi că este strivit de scaun în timp ce o forţă uriaşă îl trăgea 
înainte. 

Cârligul agăţă cablul de frânare rapidă şi aparatul se opri la mai 
puţin de douăzeci de metri de o escadrilă de Corsair-uri care se 
pregăteau de catapultare. 

— Curată nebunie! Trebuie să fii ţicnit de-a binelea să faci o chestie 
ca asta! Capcana asta a voastră e o casă de nebuni! 

Un Corsair se avântă urlând iar pintenul catapultei lovi limitatorul 
de cursă din capătul pistei. După ce zbură un timp la rasul apei, 
vânătorul se ridică greoi. 

O sumedenie de roboţi în salopete ciudate şi multicolore alergau 
încoace şi încolo, cu căşti antizgomot pe urechi. 

Aripile Daunt/ess-ului se strânseră dintr-o dată şi Bill îşi plecă 
instinctiv capul. 

— Locotenente, ar trebui să coborî acum. 

In căşti răsună vocea calmă a pilotului, zgândărind neplăcut orgoliul 
lui Bill Robsky. Işi smulse casca şi se lăsă să lunece pe puntea 
metalică. 

Două Corsair-uri fură catapultate unul după altul şi pista se acoperi 
de aburi. 

Unul dintre roboţi îi arătă cu mâna întinsă o uşiţă care da în 
pavilionul central'$. Încercând să răspundă, Bill nu nuzi nici sunetul 


16 Pavilionul central - numele dat ansamblului de suprastructuri ale unui 
portavion şi în special postului de comandă, (N.A.). 


propriului său glas. 

Se răsuci pe călcâi şi sprâncenele i se înălţară, neîncrezătoare 
Dauntless-ul cu care tocmai sosise se înfunda sub punte, purtat de o 
platformă pătrată. 

Un magnetofon răspândea ordine, seci ca nişte plesnituri de bici. 
Ultimele Corsair-uri încheiau decolarea. Sus, deasupra flotei, se rotea 
o escadrilă de avioane de tipul Helldiver, cu trenurile de aterizare 
scoase în aşteptarea apuntării. 

Bill Robsky întoarse febril mânerul panoului blindat şi se năpusti 
într-un coridor. Inchizând uşa în urma sa, avea senzaţia că intrase în 
altă lume. Nici urmă de gălăgie prin uşile blindate se auzea înfundat şi 
nedesluşit doar zgomotul unor şuierături, ecourile unor aparate de 
radio şi zumzetul turbinelor. 

Puțin uluit, Bill urcă o scară de. Fier, se încrucişa cu doi mateloţi ce 
coborau în goană, lunecând cu picioarele pe balustrade şi ajunse în 
faţa unei uşi pe care scria OP-ROOM”. 

Uşa se deschise chiar în clipa în care se pregătea să bată, lăsând să 
treacă un ofiţer de marină îmbrăcat cu o tunică verde decolorată. 
Scund, cu părul foarte negru şi foarte scurt, cu pielea întunecată, 
semăna cu un mulatru. 

Abia dacă îi aruncă o privire şi mormăi ceva care, în funcţii de 
dispoziţie, putea trece fie drept scuză, fie drept insultă. 

— Asta-i bună!... Ei! Aşteaptă puţin! răcni Robsky. Chester Ross, tu 
eşti? 

Ofiţerul rămase o clipă nemişcat înainte de a întoarce. 

— Chiar el! lar în faţa mea se găseşte neîmblânzitul Bill Robsky, din 
Rangers, zmeul din Airborne’. 

Bill Robsky şi Chester Ross se cunoşteau încă de la West-Point!?. 
Ross terminase cu gradul de cadet. Bill, mai puţin norocos, avea acum 
o lungă carieră de subofițer în urma sa. 

— La naiba!... Nu ne-am mai văzut de la... De la... 

— De la Matanikau” din Canal, scumpule, zbieră Robsky, în ziua 
când ţi-am scos un ghimpe scârbos japonez din picior, îţi aminteşti? 

— Unul mai puţin. Şi s-ar putea afla motivul prezenţei tale pe pluta 
asta de lux? 

— Habar n-am. 

— Ciudat. Şi treburile merg chiar atât de prost la Peleliu încât 
marina a fost nevoită să apeleze la viteazul Rob? 


17 OP-ROOM - încăperea ofiţerilor, (N.T.). 

18 Airborne - trupele aeropurtate, (N.T.). 

19 West-Point - Celebră şcoală de ofiţeri în Statele Unite, (N.T.). 

20 Mic curs de apă pierdut în jungla Guadalcanalului. Americanilor le-au 
trebuit patru luni pentru a-l trece, (N.A.). 


Bill îşi frecă barba aspră a obrajilor. 

— Crede-mă că n-am nici cea mai mică idee. Mă aflam în tabăra de 
instrucţie de la Rabaul. Din Noua Britanie, când m-au înhăţat 
maimuţele astea zburătoare! 

— Hai! mârâi Chester. Coridorul ăsta te face să crezi că eşti într-o 
ţeava. Să urcăm pe pasarelă. Cel puţin de acolo poţi vedea ce se 
petrece. 

Se caţără pe o scară, pătrunse printr-un manloh şi străbătu un 
labirint de coridoare etanşate acustic. Robsky îi ajunse din urmă lângă 
un hublou. 

— N-ai văzut pe nimeni? 

Chest clătină din cap, înălțându-se pe vârful picioarelor pentru a 
încerca să vadă ceva prin hublou. 

— Degeaba, domnii ăştia sunt mult prea ocupați. 

— N-ai încercat să afli ceva? 

— Eroii-amfibie nu vor să fie deranjaţi. Fac război, DUMNEALOR! Noi 
suntem turişti! 

Chester rânji, apoi reluă în şoaptă: 

— Se pare că prea merg bine treburile pe insula asta afurisită. 

— Pe naiba! Nu-ţi poţi da seama privind de sus... Eu vin chiar de 
acolo, închipuieşte-ţi. 

Robsky căscă mari ochii săi cenușii şi-şi scărpina cu dipolul mare 
cicatricea care-i brăzda obrazul drept. 

— Ce spui?... Dar asta înseamnă că faci parte din Task-Force. 

— Da şi nu. Comand o echipă de scufundători. Ne-am dus să facem 
o mică recunoaştere în zori. Galbenii au instalat sisteme de apărare 
submarină. lar lucrul ăsta nu se ştia! 

— Om-broască! exclamă plin de surprindere uriaşul Ranger. Asta-i 
bună! Mocirlele Guadalcanalului nu ţi-au ajuns. A trebuit să te bagi şi 
în torpilele umane! 

— Mi-era greață de măcelul angro! 

Robsky îşi bătu tovarăşul pe umăr cu laba lui mare, încât Chester 
se lovi cu bărbia de hublou. 

— Inchipuie-ţi că pramatiile de la Navy erau cât pe-aci să mă ducă 
şi pe mine: deveniți  scufundător-minor! Misiuni speciale! 
Supravegherea porturilor!... Aveau cu ce suci mintea unui tip care 
tocmai fusese spintecat, împreună cu tot batalionul său, la Tenaru. Să 
fii un specialist, mă rog! Un tip pe care îl cauţi ACASĂ LA EL pentru o 
misiune şi pe care îl aduci înapoi cu mare alai! 

Bill tăcu o clipă, urmărind cu privirea un Helldiver cu ampenajul 
ciuruit de schije, pe care pilotul încerca cu disperare să-l apunteze. 

— Şi atunci? întrebă Ross îndreptând o privire ascuţită spre ochii 
uriaşului. 

— Ei bine, atunci am spus da! Douăsprezece săptămâni de 


instrucţie rapidă la Port-Moresby. Rapidă ori ba, era totuşi vorba de 
Port-Moresby. Coborâri la țărm, whisky-ul şi refugiatele indoneziene. 
Altceva decât un cort individual şi rațiile de atebrină de dat pe gât cât 
îi ziua de mare... Dar ce s-a întâmplat? Ce ai de mă priveşti aşa? 

Chester îşi freca cu încetineală o mână de cealaltă, eu sprâncenele 
încruntate. 

— Cam încep să înţeleg de ce am venit noi aici, făcu el rostind 
fiecare silabă în parte. Tu faci parte din Airborne. Eu din JASCO”. 
Nimic comun. Doar un lucru: stagiul ăsta de înotător de luptă. Şi, 
crede-mă, miroase de la o poştă a oase rupte... De la o poştă, Bill! 

Într-un vacarm de fierărie, vânătorul rănit se sfărâma în clipa acea 
pe punte. 

Din ampenajul vertical ţâşneau flăcări înalte. Aproape instantaneu 
tone întregi de zăpadă carbonică s-au revărsat peste bietul său 
schelet, în timp ce un robot îmbrăcat în azbest pătrundea şchiopătând 
în vâlvătaie. Braţele lui diforme aveau la capete cârlige de oţel. 

Chester întoarse capul scârbit. 

— Ce mai cocteil ni se pregăteşte, bătrâne Bill! 


21 JASCO - Joint Assault and Signal Company, (N.A.). 


CAPITOLUL II 


În ciuda antrenamentului şi a experienţei sale, locotenentul Chester 
Ross nu putea suferi clipa aceasta. Instinctiv strângea dinţii în timp ce 
se aşeza pe bancheta de campanie care, de trei zile, îi servea drept 
pat. 

Ceasul său arăta ora douăzeci şi patrusprezece minute. 

Deasupra sa pesemne că marea începuse să devină purpurie, iar 
umbrele care se năşteau ascundeau complet capul periscopului. Cu 
toate acestea Ross nu se putea împiedica să se simtă încordat la 
gândul că submarinul aştepta nemişcat la câţiva metri de suprafaţă, 
fiind la cheremul oricărui torpilor japonez. 

Întregul echipaj simţea fără îndoială aceeaşi nelinişte, căci 
mateloţii, cu ochii aţintiţi asupra cadranelor de cupru, păstrau o 
nemişcare încăpăţânată. 

Cei doisprezece din comando priveau şi ei cu teamă pereţii pătaţi 
cu ulei şi plini de o ţevărie infernală care le acoperea orizontul. 

Deodată generatoarele electrice s-au auzit bâzâind mai înfundat: 
un marinar cu torsul gol şi lucios tocmai pătrunsese în intrândul care 
slujea drept odaie locotenenţilor Bill Robsky şi Chester Ross. 

— Şeful doreşte să vă vadă imediat! spuse omul trecându-şi în 
dreapta ghemotocul de tutun de mestecat. 

Cuvântul imediat îi displăcuse lui Ross, care străbătu submarinul 
din compartimentul din faţă până la postul de veghe al periscopului. 
În urma lui uriaşul Robsky îşi lovea căpăţâna de toate robinetele. 

Comandantul Alex Buckley sta aplecat, cu obrazul său sever 
încadrat de barba neagră, deasupra unei hărţi acoperite de relevee. 
Puse jos un compas, verifică ceva la periscop şi cobori cele două 
mânere. 

— Gata de coborâre! anunţă el într-un microfon fixat în perete. 

— De coborâre, scuipă amplificatorul. 

Submarinul se cutremură din toate niturile şi Al. Buckley se întoarse 
spre cei doi. Pentru prima oară un surâs lumina chipul său cu trăsături 
aspre, iar ochii îi scânteiau şiret. 

— Am verificat măsurătorile mele. Suntem EXACT în punctul fixat. 
O milă şi o sută douăzeci de yarzi pe telemetru. Imi pare rău, nu mă 
pot apropia mai mult. 

Ross îşi înghiţi cu greutate saliva. 

— Cerul? 

— Foarte acoperit. Ţinând seama că nu e lună, noaptea va fi 
absolută. 

— Marea? 


— Hulă uşoară. Nu vă va da de lucru. Nici vouă şi nici celor două 
bărcuţe pneumatice. 

O tăcere de gheaţă se lăsă o clipă pe coridorul strâmt şi 
semicilindric. Tomahawkul se lovi de ceva tare care frecă coca, tresări 
răsunând lugubru, apoi se imobiliza într-un zgomot progresiv de 
strivire. 

Bill Robsky, care era la prima lui scufundare, se încleştase de puţul 
periscopului. 

— Vom rămâne la fund o sută douăzeci de minute începând de 
acum, anunţă Alex Buckley trăgându-se distrat de barbă. Adâncimea 
este de zece braţe. 

Dintr-un raft plin de teancuri de hărţi şi de coduri scoase o ploscă 
argintie cu whisky şi trei pahare de carton. 

— Pentru întoarcerea voastră a tuturor! scanda el grav. Căutaţi să-l 
răzbunaţi pe sergentul Evans şi pe cei unsprezece băieţi ai lui. 

In pupilele strălucitoare ale ofițerului de marină apăru o clipă de 
licărire tristă. Chester Ross îşi aminti că Tomahawkul fusese singurul 
vas care scăpase din capcana de la Midway, în timpul invaziei. Al. 
Buckley locuia în Midway. Împreună cu familia sa... 

— Nădăjduiesc, spuse Chester cu simplitate. Alcoolul îi ardea 
gâtlejul ca focul. Tuşi şi întinse mâna. 

— Bill şi cu mine ne vom da toată silinţa, domnule comandant. 

— Îi vom face să urle înainte să apuce ei să ne curețe! supralicita 
Robsky, lacom. 

Buzele lui Al Buckley schiţară un zâmbet. Chest făcu un semn cu 
cotul camaradului său. 

— lertaţi-ne domnule comandant. Mă duc să-mi văd băieţii. ŞI 
trebuie să trec să-l văd şi pe ofiţerul de la informaţii pentru ultimele 
instrucţiuni. 

O scurtă strângere de mână, aproape pe furiş Bill şi Ross se 
pomeniră din nou împreună în compartimentul  torpilelor. 
Echipamentul lor de scufundare, pudrat conştiincios cu talc, atârna de 
pereţi. 

Cufundaţi în gânduri puseseră mâna pe el tocmai când uşa ovală 
care despărţea postul din faţă de camera de navigaţie se dădu în 
lături. Cei doi bărbaţi îşi întoarseră deodată privirile spre intrusul care 
venea să le tulbure ultima clipă de reculegere. Plini de nemulţumire îl 
văzură pe lunganul Dale frângându-se în două pentru a putea 
pătrunde în cabină. 

Chipul colţuros, ochii reci şi pătrunzători, un început de chelie toate 
contribuiau să-l facă antipatic. Insăşi vocea lui rece şi metalică, 
tăioasă uneori, când voia să dea mai multă greutate unei idei, te 
făcea să nu te simţi în largul tău. 

Simţeai că ofiţerul acesta, care răspundea de debarcare, îşi 


pregătise misiunea cu hotărâre, cântărind ipoteze şi probabilităţi aşa 
cum îşi calculează martingala un jucător de curse profesionist. În plus, 
Dale mai făcea parte şi din statul-major interaliat: un lucru de care 
nici Ross şi nici Robsky nu auziseră vorbindu-se niciodată până atunci. 

Ofiţerul schiţă o uşoară oprire în pragul panoului etanş, ca şi cum ar 
fi vrut să se convingă de ostilitatea celor doi din comando. 

— Ecou foarte slab pe 340, analiză un difuzor. 

Răspunsul sună nedesluşit. 

— Ei bine! căpitane Dale, eşti în vizită la morituri? mârâi Robsky, cu 
vocea lui răguşită. 

Uriaşul, zeflemist şi plin de viaţă, nu-l putuse suferi pe Dale din 
clipa în care îl văzuse. De altfel căpitanul Combined-staff”?-ului nu 
făcuse nimic în tot cursul călătoriei pentru a mai strânge puţin 
legăturile. Neglijase chiar să se prezinte, iar Robsky îi aflase numele 
de pe plăcuţa de identificare pe care o avea cusută pe tunică. 

Dale nu acordă înţepăturii nici o atenţie, străbătu postul torpilelor şi 
atârnă o hartă de unul dintre numeroasele manometre. 

— Cred, domnilor, că ar trebui să repetăm ultimele instrucţiuni 
precum şi să fixăm unele amănunte, secrete până acum. 

Cuvântul „domnilor” îi displăcu puternic lui Ross, care îşi reţinu un 
zâmbet răutăcios. Prea mirosea a salon, a bătălie pe hartă între două 
ceşti cu ceai. Tonul monden nu era potrivit unor oameni care peste 
câteva clipe trebuiau să-şi încredinţeze soarta norocului. 

— Vă ascultăm, căpitane, scrâşni el aproape de limita politeţii. 

Dale se prefăcu că nu observă nimic şi desprinse sulul care se 
desfăşură singur. 

— lată aici Birmania. Aici, portul Bassein. Ne aflai exact în faţa lui. 

Robsky şi (Chester încetară verificarea scafandrului negru, 
urmărindu-l cu atenție. 

— Sus, englezii. Jos japonezii. Nici o graniţă: război de gherilă cam 
peste tot în nord. Plămânul acestui război Rangoon. Un port legat de 
regiunea de sus printr-o cale ferată ce duce până pe front. 

Ross aprobă în tăcere. Fără a cunoaşte denumirile geografice, ştia 
urmarea: Dale le-o repeta întruna, dimineaţa, la prânz şi seara de trei 
zile încoace. 

— La cincisprezece septembrie, în ziua atacului de la Pelau%, două 
escadrile de B 29 şi de avioane de tipul Mitchell, de la Ciung-King, 
precum şi o unitate engleză de bombardiere Halifax care au decolat 
din Calcutta şi-au unit forţele pentru a distruge acest cuib de vipere... 

— Obiectiv distrus în procent de şaptezeci la sută! recită Robsky 


22 Combined-staff - stat major mixt, (N.T.). 
23 Pelau - numele insulei Peleliu, în dialect local, (NA.). 


îmbrăcând cu atenţie pantalonii scafandrului său de neopren?*. Două 
cargouri scufundate la intrarea în port blochează traficul. Frontul se 
înăbuşă, vom câştiga războiul, mi-e gâtul uscat! 

Dale îşi manifestă dezaprobarea bătând distrat cu degetele pe 
rezervorul de aer comprimat al tuburilor lanstor-pilă. 

— Din păcate sunt şmecheri şi au îndreptat traficul spre Bassein, 
port de mâna a doua, legat şi el de calea ferată, în acest loc! se 
văicări Ross care nu avea modestia triumfului. 

— Vă rog. Deci esenţialul, trece prin Bassein. Tancuri, muniții, 
arme, întărituri, materiale şi provizii se scurg pe aici înainte de a se 
îndrepta direct spre zona de luptă. 

Ross auzea vocea ofițerului prin vată; se aşezase pentru a îmbrăca 
haina etanşă şi se întreba dacă tânăra Liu Wong Hinh mai trăia. Ceea 
ce, oricât de optimist ar fi fost, părea prea puţin probabil. 

— lată deci situaţia în ansamblul ei. Să mai adăugam aceasta că 
lucrurile nu merg prea bine în partea dinspre Myitkyina şi că 
Şindiţilor? le este din ce în ce mai greu să reziste. 

Controlul de la centru anunţă în clipa aceea un interfon în toate 
compartimentele. Observatorii la postul de navigaţie! 

Chester îşi simţi inima bătând mai puternic. Ordinul acesta, o ştia, 
preceda, pe oricare submarin din lume, ieşirea la suprafaţă. 

Făcu câteva mişcări pentru a-şi verifica costumul. Aparatul Davis cu 
circuit închis îl aştepta lângă compartimentul etanş. Nu-l va pune 
decât în ultimul moment. Îşi controla cu grijă busola cu cadran 
luminos. De ea depindea precizia debarcării sale. Şi cea a celor din 
comando, căci el urma să-i călăuzească. 

Dale strânsese harta şi desfăşurase un plan la scară mare al 
regiunii portului Bassein. Delta fluviului lrrauady semăna cu o mare 
arteră care se ramifica într-un labirint de tentacule înainte de a se 
pierde în ocean. Fiecare cot constituia un cot natural de necucerit din 
pricina răspândirii obiectivelor. 

— Aminteşte-mi misiunea dumitale, locotenent Robsky! 

Dale rostise aceasta fără a ridica măcar cu un sfert de ton glasul 
său de gheaţă, ca şi cum pentru el n-ar fi fost vorba decât de 
enunţarea unei probleme. O simplă problemă de tactică în care 
riscurile, sângele şi frica executanţilor nu reprezintă decât simpli 
parametri. 

— Pentru a micşora riscurile a două debarcări succesive, începu 


24 Neopren - cauciuc, sintetic folosit la confecţionarea costumelor de 
scafandru autonom, (N.T.). 

25 Şindiţi - trupe britanice formate din diferite naţionalităţi (australieni, 
indieni etc.) care au luptat în Extremul Orient în timpul celui de al doilea 
război mondial, (N. T.). 


uriaşul cu glas monoton, mă folosesc de prilejul debarcării 
comandoului Ross. De aici, mă îndrept numaidecât în sus spre Arkan 
ca să studiez posibilităţile introducerii unei grupe de partizani care ar 
putea paraliza întăririle aduse de japonezi. 

— Sau cel puţin ar putea uşura frontul englez, precisa Dale. Şi nu 
uitaţi că nu trebuie să interveniţi IN NICI UN CAZ! Prezenţa voastră 
trebuie să rămână ascunsă şi japonezii nu trebuie să observe nimic 
atâta timp cât nu s-a hotărât angajarea voastră în luptă. 

— Ştiu. M-ai făcut să repet într-una ca o maimuţă toate astea. 

— Care sunt punctele-cheie ale misiunii dumitale? 

De data aceasta Robsky îşi simţi obrajii năpădiţi de roşeaţă şi se 
stăpâni cu greu. Ofiţerul acesta de salon îl va mai considera multă 
vreme drept o paiaţă ascultătoare? Unde fusese în zilele 
Guadalcanalului de îşi lua acum aerele acestea de strateg? 

— Ei bine, dumneata, locotenente, ce-ai de făcut? 

— Localizarea zonei de activitate, supravegherea itinerarului 
Bassein-Mandalay, găsirea grotelor şi a zonelor de refugiu naturale, 
planul de  nomadizare..., eventual zona de recuperare a 
paraşutiştilor... 

— Perfect. Dumneata, locotenente Ross? 

— Restabilirea reţelei Parângului de sud, destrămată acum patru 
luni de către niponi. Dacă e posibil, bineînţeles. In scopul de a informa 
pe zaharisiţii ăia de la statul-major despre ce învârt japonezii la 
Myitkyina de-i bat la fund pe Limey%, bunii noştri prieteni. Dispun de 
un radio-telegrafist, Rudi Beumann şi de doi observatori, John Raid şi 
Stan Barett. In caz de încurcături, ceea ce se va întâmpla negreşit, 
trebuie să încerc să ajung până la marele Bill Robsky, aici de faţă! 

O licărire de plictiseală umbri privirile ofițerului, singurul lucru 
oarecum uman ce apăruse în ochii de gheaţă ai căpitanului Dale în tot 
timpul convorbirii. 

— Ai toate şansele să reuşeşti, locotenente! Prudenţa se impune 
însă. 

___— Cei din comando, echipaţi-vă! răsună în difuzor circuitul general. 
In douăzeci de minute ieşirea periscopului la suprafaţă. 

— Prudenţă! rânji Chester. Recunoşti că toate deducţiile dumitale 
nu se sprijină decât pe ipoteze... 

— Valabile, locotenente, valabile! Liu Wong Hinh trăieşte - dovadă 
că ea a transmis mesajul, comunicând că încetează orice emisiune şi 
că japonezii au pus mâna pe comandoul sergentului Evans. 

— Atunci de ce nu trimiteţi acolo pe tatăl ei, de vreme ce luptă în 
marina engleză? El cel puţin este de origine birmană. Dacă dumneata 


26 Limey - poreclă dată marinarilor englezi care, pentru, a evita scorbutul, 
erau pe vremuri obligaţi să consume lămâi, (N. A.). 


crezi că indigenii se vor lăsa păcăliţi de culoarea pielii mele!... 

— Localnicii, poate nu. Japonezii însă, da. În orice caz de tatăl ei nici 
nu poate fi vorba. S-ar afla repede de fiul risipitor apărut din nou, ca 
prin minune, în ţară! Dumneata însă, dumneata, nu va trebui să te 
arăţi. 

— Bine-ar fi să fie aşa cum spui, că de nu cei trei băieţi ai mei şi cu 
mine am face bine să ne antrenăm de pe acum pentru maraton! Căci 
de acolo şi până la terenurile de vânătoare ale lui Robsky... 

— Ai fotografia fetei? 

Chester se lovi pe frunte. 

— Aici, înăuntru. 

— Atenţiune! Atenţiune! Toată lumea în stare de alarmă. Cei din 
comandouri în compartimentul central. Scufundătorii la postul de 
evacuare. 

Chester aruncă într-o doară o privire dispreţuitoare lui Dale şi plecă 
mulţumit că-l părăseşte pe acest om de marmură după o ultimă 
obrăznicie. Era sătul de a sta închis în cilindrul acesta, în care fiecare 
zgomot răsuna amplificat şi metalic, în care glasurile celor mai 
apropiaţi luau intonaţii neobişnuite, în care până şi aerul era încărcat 
cu mirosuri grele de ulei, ba chiar şi de clor. 

Pătrunse în cabina echipajului. Băieţii erau aproape echipați. 
Pocnind din degete, făcu semn observatorilor săi, Stan Barett şi John 
Raid, să-l urmeze. 

Cei doi scufundători îşi asigurară „Davis”-ul şi pătrunseră la rândul 
lor în încăperea maiştrilor. 

Chester întâlni privirea neliniştită a prea tânărul Rudi Beumann. Îi 
adresă un surâs mecanic. 

De ce dracu alesese Dale un asemenea copil pentru misiunea asta; 
o întrebare pe care şi-o punea de când Tomahawkul apăruse la 
suprafaţă, la două ancabluri de portavionul Tusca/oosa. 

La postul central comandantul îi îndreptă spre un loc cuprins între o 
măsuţă rabatabilă şi dispozitivul de lansare a geamandurei S.O.S. 

— Deschideţi evacuările la şase şi la unu! 

Inginerul mecanic apăsă două leviere şi aerul comprimat pătrunse 
în balastierele laterale cu o presiune de 1800 kilograme pe centimetru 
pătrat. 

In clipa următoare coca se ridică. 

— Decolăm, domnule căpitan. 

— Fiţi gata pentru ieşirea la suprafaţă! 

Un marinar cu obrazul lucind de soare se năpusti în compartimentul 
central şi apucă volantul de zăvorâre a manlohului. Chester se chirci 
în, timp ce privea spre Stan Barett, un voinic bucălat care vorbea într- 
una despre fete. Acum însă păstra o tăcere atentă şi nu scăpa din ochi 
capacul rotund de deasupra capului său. John Raid, un lungan cu 


obrajii albăstriţi de barba aspră, părea că se reculege. 

— Scoateţi periscopul de atac! 

In şuieratul aerului comprimat, tubul lung şi neted ieşi din puţul său 
vertical, scoţându-şi ochiul de sticlă la opt metri deasupra turnului. Al 
Buckley îşi întoarse chipiul cu cozorocul la spate, un gest obişnuit al 
tuturor comandanților de submarine, apoi îşi apropie ochii de cele 
două oculare. 

— Suprafaţa! anunţă o voce încordată. 

Al Buckley se răsuci iute în jurul său şi se îndreptă din mijloc, 
liniştit. O simplă privire: marinarul deschise zăvorul „Davis”-ului. O 
băltoacă de apă se prăvăli la picioarele sale; se repezi apoi în sus prin 
manloh. Chester îl urmă numaidecât, aproape călcând pe mâinile lui 
Robsky, care se căţăra chiar în spatele său. Cum ajunse pe platforma 
de veghe simiţi o adiere de aer cald mângâindu-i obrazul. Instinctiv 
deschise ochii mari. 

Câteva lumini scânteiau, prost camuflate, deasupra apei negre; 
hula amplă dar nu prea înaltă nu era suficient de mare pentru a putea 
legăna lunga cocă a Tomahawkului în semiimersie, lovindu-se uşor de 
pereţii verticali ai turnului. 

Lui Robsky îi trebui câtva timp pentru a-şi strecura umerii săi prea 
laţi şi luă apoi loc pe podeaua spiraiului cu un oftat de uşurare. 

— Vezi ceva, Chest? 

Ross se ghemui pentru a face loc lui Stan Barett. Aplecându-se uşor 
constată că submarinul nu ieşise complet la suprafaţă; doar turnul ieşi 
din apă iar coca era acoperită de hula regulată. Marinarul care scruta 
malul cu ajutorul unui binoclu pentru noapte se întoarse brusc. 

— Nu se vede mare lucru, sir. Portul se află la babord. In mod 
normal ar trebui să fim chiar în dreptul locului de debarcare. 

— Distanţa? 

— Să spunem... o mie cinci sute de yarzi. Releveu, trei, patru, zero. 

— Trei sute patruzeci, repetă Bill Robsky, reglând săgeata 
indicatoare a busolei sale. 

— Să-i dăm drumul, spuse Chester simplu, coborând cu spatele pe 
scara metalică. Intră în apă repede, fără a atinge puntea nici măcar cu 
vârful piciorului. În urma sa, cei trei se lăsară să alunece în linişte, fără 
o clipoceală. 

— Patruzeci de minute, începând din acest moment, sir, atrase 
atenţia marinarul. 

Chester îşi făcu vânt puternic din amândouă picioarele şi în aceeaşi 
clipă pierdu submarinul din vedere. Lângă el înota Bill Robsky. În urma 
lor, Stan Barett şi John Raid. Işi ţineau cu toţii braţele lipite de trup, 
înaintând cu lovituri rapide ale labelor, dar de mică amplitudine. 

Chester privea cu încordare busola. Nu deosebea nimic la nivelul 
suprafeţei, decât vârful valului celui mai apropiat; ştia că cea mai 


mică greşeală de direcţie l-ar putea duce drept în apărarea japoneză, 
în vreun recif sau vreun obstacol submarin. In mintea celor patru 
bărbaţi stăruia fantoma comandoului Evans, dispărut fără urmă în 
împrejurări rămase misterioase, la câteva minute după lansarea sa în 
apă. 

Bill Robsky înota în dâra lăsată de Chester spre a fi sigur că nu-l 
scapă din ochi prin beznă. Nici el nu folosea muştiucul, preferând să 
păstreze o cantitate cât mai mare de oxigen în caz de nevoie. 

— Nici o vedetă de coastă, spuse gâfâit Chester. 

Bill îşi scufundă un moment capul sub apă, apoi reapăru. 

— l-am fi auzit elicele încă de pe sub’. 

Peste freamătul valurilor cei patru scufundători începeau să 
deosebească zgomotul resacului regulat al unei plaje de nisip. 

— Atenţie! 

instinctiv înotătorii de luptă rămaseră nemişcaţi. Fasciculul de 
lumină al unui far mătura marea. Se roti uniform, lumină frunzişul unei 
păduri, apoi dispăru. 

— O hodoroagă! diagnostică Stan cu vocea lui dogită, un hârb de 
maşină sus pe coastă. Nu sunt de loc prevăzători, idioţii! 

— Britanicii sunt la o mie două sute de kilometri de aici, mârâi Raid, 
care era bântuit de gânduri asasine. 

Chester porni din nou să înoate, verificându-şi direcţia. 

Şi deodată simţiră malul, în imediată apropiere, nevăzut dar vestit 
de rostogolirea primelor valuri. Cei patru bărbaţi luptau împotriva 
curentului, temându-se să nu fie aruncaţi la mal. Dintr-o singură 
mişcare muşcară muştiucurile şi se frânseră în două. 

Chester Ross înota drept înaintea sa, deschizând fără rost ochii 
mari, într-o beznă de nepătruns. Câteva valuri se prăbuşiră asupra lui, 
scuturându-l uşor. Simiţi în sfârşit nisipul atingându-i degetele întinse 
în faţa obrazului şi îşi îndreptă bustul. Un val mai puternic decât 
celelalte îl rostogoli şi se trezi aruncat pe mal de-a valma cu spuma. O 
lizieră întunecată şi crenelată mărginea plaja de nisip alb. In dreapta 
se iveau din apă vârfurile câtorva stânci; pe lângă ele probabil că 
trecuseră înotătorii. 

Bill Robsky sosi ca o torpilă, ridicând îndelung nisipul înainte de a 
se opri, în timp ce marea se retrăgea. 

Totul era nemişcat, iar tăcerea, tulburată doar de mugetul 
talazurilor ce veneau să se sfârşească pe panta lină, nu trăda nici o 
prezenţă. 

Trăgând aer în piept, Chester îşi scoase masca şi făcu ochii mici 
înainte de a se ridica într-un cot. 

„Minutul adevărului! gândi el. Poate ne-au văzut şi aşteaptă să ne 
pună arma în piept.... Stupid! Imposibil să poţi distinge un cauciuc în 
bezna asta!” 


Se ghemui, îşi descălţă labele de cauciuc şi ţâşni înainte. Plaja se 
dovedea a fi mult mai lată decât prevăzuse Chester Ross; avu 
neplăcuta impresie că silueta i se desprinde timp de un veac întreg pe 
albeaţa nisipului. Se prăbuşi în sfârşit printre tufe de lămâi şi 
trunchiuri aspre de palmieri. 

Bill se lăsă să cadă lângă el cu un icnit de tăietor de lemne. Stan şi 
Raid păreau să-şi fi ales locul de aterizare ceva mai la dreapta. 

— Ei bine, scrâşni Bill, incapabil să-şi ţină gura mai mult de două 
minute, am încurcat-o! 

Chester încleşta dinţii. E adevărat, li se anunţase o noapte 
întunecoasă... dar nu aceasta. Întunericul era necesar pentru o 
asemenea debarcare. Dar nu mai lipsea mult ca să devină o primejdie 
de moarte. Ştiau cu toţii că nimic nu era mai potrivit decât o beznă 
totală pentru a da buzna în reţelele de sârmă ghimpată, a da peste un 
post de pândă sau a porni pe un câmp de mine, cu degetele în ochi. 

— Ruinele sunt chiar pe plajă. Şi puţin mai în spate, reaminti Bill în 
şoaptă. 

— Pista de la Akyab se află înapoia lor. Acolo am zărit adineaori 
maşina. Îl voi trimite pe Stan Barett spre stânga. Eu o voi lua spre 
dreapta, murmură Chester, care nu avea de gând să prindă rădăcini 
pe fâşia aceasta de nisip, patrulată, desigur. 

Se târî spre dreapta şi îl găsi pe scufundător ghemuit în spatele 
unui trunchi. 

— Ai văzut ceva? 

Omul tresări, nu simţise apropierea şefului său pe nisip. 

— Nimic. Raid e în dreapta. l-am spus să nu se îndepărteze. Ce 
spuneţi, sir, tot am făcut ceva mai mult decât comandoul Evans, am 
ajuns pe plajă! 

Chester ridică uşor din umeri. Găsise şi momentul să-i amintească 
asta! 

Continuându-şi târâtul ajunse la Raid. Înotătorul de luptă îşi scoase 
din teacă pumnalul şi, lipit de pământ, îşi aştepta superiorul ţinând 
asupra lui ochii cu pupilele dilatate. 

— Calm, John. la-o spre dreapta de-a lungul lizierei cam... trei sute 
de yarzi. 

— Dacă e vorba de ruine, sunt acolo, răspunse omul întinzând 
mâna într-o direcţie nedefinită. Ai putea crede că sunt stânci. 

— Le-ai văzut? 

— Sigur! Un chei vechi părăsit şi o baracă părăginită. 

— In regulă! Du-te şi caută-i pe ceilalţi! Scufundătorii se regăsiră 
toţi patru într-o casă veche şi dărăpănată care pe hărţi era 
reprezentată cu semnul convenţional pentru mori. Nu mai rămăseseră 
decât patru ziduri crăpate, un debarcader prăbuşit peste piloţii săi şi o 
poartă cu balamalele ieşite, gemând în bătaia vântului. 


După ce îi postă pe Stan şi pe Raid, Chester se întoarse pe cheiul 
dărâmat. 

— Căpitanul nu s-a înşelat cu mult, spuse el în timp ce camaradul 
său semnaliza înspre larg cu o lampă cu filtru verde. 

— Sper că nici o vedetă nu-mi studiază semnalele în clipa asta. 

— Ar fi fost mai bine dacă ne-am fi întors să-i căutăm! 

— Nu. Aşa merge mai iute. Trebuie s-o şterg de aici cât mai repede, 
Chester. 

Dă-ţi seama că am de bătut până în zori o cale afurisit de lungă 
pentru a atinge podişurile. Fără a mai pune la socoteală şi căratul 
materialului. Pe când tu ai şi ajuns, sau aproape. 

Chester nu răspunse. Nimic de spus la asta. Da, ajunsese, dar cât 
ar fi dat să se piardă şi el în junglă, în loc de a pătrunde, la noroc, într- 
un oraş din care nu cunoştea nici măcar o stradă, printre nişte 
locuitori despre care nu ştia nimic. Şi toate acestea pentru a pune un 
nume şi o explicaţie pe douăsprezece morminte anonime. 

— Incetează semnalele, totul e negru. Doar nu sunt orbi! 

— E curent. Dovadă că... 

Bill se aplecă repede şi Chester îl imită. O fracțiune de secundă mai 
târziu, o maşină trecu zgomotos pe faleza îngustă. Cei doi bărbaţi 
zăriră un moment farurile clipind prin vegetaţie. 

— O să sfârşească prost dacă mai rămânem mult aici, bătrâne 
Chest. Cu siguranţă că japonezii patrulează pe plajă. 

— Nu. Ei ştiu că suntem ocupați la mii de mile de aici şi că britanicii 
nu-şi pot permite o contradebarcare în toată regula. Ş-apoi frontul 
este la o mie două sute de kilometri. Ce mai vrei? 

Uriaşul se strâmbă neîncrezător. Tocmai se pregătea să răspundă, 
când primul dinghy” hârşâi pe nisip la oarecare depărtare de chei. 

Amândoi se repeziră deodată să-i ajute pe cei din comando, care 
debarcau în tăcere. 

Chester le arătă baraca cu mâna şi cei şase oameni se făcură 
nevăzuţi fără a scoate un cuvânt. Ateriza şi cel de al doilea dinghy. 
Imediat Chester îl zări pe Rudi Beumann cramponat de postul său de 
radio. Il ajută să iasă din barca pneumatică. 

— Toate merg strună, puştiule. Nici urmă de japonezi la două mile 
împrejur. Dorm cu toţii! 

Rudi îşi aruncă aparatul pe umeri şi porni aplecat către ruine. 

Cele două bărci se goleau de aer prin tăieturile făcute în cuțitul într- 
o bolboroseală abia auzită. Băgând pumnalele la loc, în teacă, cei doi 
duseră împreună cauciucul dezumflat sub chei şi îl acoperiră cu 
bolovani. 

Chester simţi o mână apăsându-l pe umăr. Nu avea nevoie să se 


27 Dinghy - bărcuţă pneumatică, (N.T.). 


întoarcă pentru a ghici ce voia să-i spună voinicul Robsky. 

Cei doi camarazi rămaseră o clipă faţă în faţă fără a rosti un cuvânt. 
Fiecare încerca zadarnic să desluşească trăsăturile celuilalt, spre a 
găsi un pic de căldură omenească, un fel de colac de salvare de care 
să se agate înainte de a face saltul necunoscut. 

— Raid şi Stan au îngropat „Davis”-urile lângă colţul dinspre vest al 
barăcii, rosti încet Bill Robsky, pentru a rupe tăcerea grea care îşi 
făcea loc între ei ca o prăpastie. 

— Dacă ar fi după mine, şuieră Chester Ross, mi-aş lua înapoi 
scafandrul şi aş spăla putina la repezeală! 

Robsky îşi duse ceasul în dreptul ochilor. 

— Orele douăzeci şi trei şi şapte minute. Trebuie să se fi scufundat. 

Acum invidia din toată inima pe cei patruzeci de oameni închişi în 
cilindrul acela orb pe care îl blestemase de atâtea ori de-a lungul 
zilelor trecute. 

Chester privea în larg, unde talazurile îşi legănau spuma lor 
fosforescentă într-un muget neîntrerupt. Râse în tăcere. 

— Mi-ar place să fiu în locul tău, Bill. 

— Ştiu. Ai o treabă afurisită. Dar orice s-ar întâmpla ştii că te poţi 
bizui pe mine, nu? 

— Pesemne că asta se va petrece prea repede pentru a mai avea 
timp să mă gândesc la tine... Ceea ce mă scoate din sărite este faptul 
că eu sunt aici, iar asexuatul ăla de Dale, care a pus la cale toată 
această poveste, se află la adăpost, tolănit în cuşetă lui, ronţăind 
doughnuts?’ şi visând la biroul său cu aer condiţionat! 

O pală de vânt făcu să foşnească coroanele palmierilor iar Bill 
aruncă o privire bănuitoare în jurul său. 

— Ar trebui ca tipii care aranjează pe hârtie expediţii de soiul ăsta 
să fie obligaţi să le comande, spuse Chester. Asta i-ar face mai 
prudenţi. 

Cu un zâmbet crud, Bill întinse brusc mâna: 

— Bye Chest, nu-ţi urez noroc, ştii că asta poartă ghinion. 

Chester Ross strânse mâna întinsă şi urmări umerii uriaşului 
topindu-se în întuneric. Câteva clipe mai târziu scrâşnetul aproape 
imperceptibil al pietrişului vestea că cei doisprezece porniseră marşul 
lor forţat. 

Jurându-se că la înapoiere îl va jupui de viu pe căpitanul Dale, 
pătrunse la rândul său în baraca cu schelăria dărâmată care îşi înălța 
grinzile rupte mai negre decât cerul. 

Stan şi Raid aşteptau aşezaţi spate în spate şi scrutau noaptea. 
Rudi Beumann scoase casca costumului său, descoperindu-şi părul 
blond. Işi păzea aparatul, nemişcat, din cauza neliniştii. 


28 Doughnuts - gogoşi, (N. T.). 


— Acum e rândul vostru, băieţi, anunţă Chester dintr-o suflare. 
Stan, vei ajuta pe Beumann să ducă emițătorul. Raid, tu vei încheia 
plutonul! 


CAPITOLUL III 


Vila se profila ca o umbră chinezească pe gura râului. 

Era alcătuită dintr-un bungalou înconjurat de o verandă 
dreptunghiulară ce se ridica deasupra solului şi dintr-un mic pavilion, 
cur acoperişul din frunze de palmier, la o oarecare depărtare de 
locuinţă. O trecere acoperită înlesnea calea spre pavilion în timpul 
anotimpului ploios. 

Pavilionul era pustiu. Cel puţin aşa glăsuiau informaţiile lui Chester 
Ross. 

De jur împrejurul bungaloului se întindea o peluză de gazon 
mărunt. Câteva boschete tăiate îngrijit îşi desenau în grădină 
arabescurile complicate în jurul unui iaz artificial. Prin ochiurile 
camuflate ale unei ferestre se strecura o lumină albăstruie. 

Ross se gândea că într-adevăr tatăl tinerei Liu Wong Hinh îşi 
îndreptăţea renumele de bogătaş. Ceea ce la urma urmei era foarte 
explicabil pentru un fost contrabandist. 

Se mai gândea că banii nu au miros şi că în partea aceasta a lumii, 
atât englezii cât şi băieţii Unchiului Sam nu erau câtuşi de puţin 
stăpâni. Lucrul acesta îl pusese pe gânduri. 

Deprins în ultimii doi ani cu viaţa unui scufundător, pentru care 
lupta se rezumase întotdeauna la o situaţie limpede şi simplă, avea 
acum impresia foarte clară că păşeşte pe un teren nesigur. 

— Bine meşterit bârlogul ăsta al lor, sir. Şi e singurică, colea- 
năuntru? 

Chester întoarse încet capul spre Stan Barett care sta ghemuit 
lângă el şi înţelese că omul vorbea doar pentru a încerca să risipească 
teama care îl cuprinsese de când urcase pe coama dealului. 

— Rămâi aici, împreună cu Raid, ordonă Chester cu o voce abia 
auzită. Mă voi duce singur. Dacă se întâmplă ceva, nu-mi veniţi în 
ajutor şi încercaţi să daţi de Robsky. Drept spre vest. 

Chester mai aruncă o privire spre Rudi Beumann, agăţat de 
emițătorul său ca de un colac de salvare şi porni. 

Primii zece metri îl aduseră pe latura din dreapta a clădirii birmane. 
Saltul următor îl făcu să dispară sub un arbust exotic. Peluza înăbuşea 
zgomotul fugii sale. Se opri pentru a privi împrejur. 

Contrar aşteptărilor, săritura sa nu declanşase iadul. Poate că până 
la urmă Dale avusese totuşi dreptate susţinând că Liu trăia singură de 
când îi plecase tatăl în nord, împreună cu englezii. 

Işi reaminti pe scurt povestea fetei. 

Tatăl ei, marinar şi pescar, se însurase după obiceiul birman cu o 
fată de la munte, care îi dăruise doi fii şi apoi pe Liu. După ce a făcut 


avere, s-a grăbit să-i renege pe toţi aceştia, ţinând morţiş să facă pe 
gentleman-ul. Pe toţi IN AFARA de Liu, a cărei frumuseţe îi putea întări 
reputaţia şi spori influenţa. 

Wong Hinh se îndeletnicea cu contrabanda. Şi pesemne că se 
îndeletnicea destul de serios de vreme ce în câţiva ani adunase atâtea 
lire sterline încât devenise un personaj respectabil şi respectat până la 
Rangoon. 

Primul lucru pe care l-a făcut după aceea a fost să-şi clădească 
autoritatea şi izbânda pe cea mai înaltă colină din Bassein cea care 
domina portul. (Fără îndoială că aici se putea bucura de mai multă 
linişte în vederea anumitor relaţii trecătoare...). 

Liu, fiica sa, era pe vremea aceea ferecată cu grijă într-un colegiu 
din Anglia. 

S-a întors când a împlinit douăzeci de ani, specializată în 
Shakespeare, în British way of life? şi mai britanică decât o 
englezoaică. Tatăl ei i-a putut găsi astfel cu uşurinţă o slujbă la postul 
de radio din Rangoon. 

Chest răsuflă adânc şi ridicându-se în mâini ţâşni deodată de la 
pământ. 

După trei secunde dispăru într-un tufiş uriaş, la mai puţin de zece 
metri depărtare de verandă. Se lipi de pământ ţinându-şi răsuflarea 
puţin gâfâită şi ascultă. Nenumăratele zgomote ale portului se înălţau 
spre cer, dar nici un strigăt de alarmă nu tulbura liniştea nopţii. 

Domnia-sa, domnul Wong Hinh nici nu bănuia că englezii aveau 
intenţii foarte precise cu progenitura sa. Folosindu-se de ameninţarea 
că vor da în vileag anumite întâmplări tulburi din viaţa tatălui, le-a 
fost foarte uşor să-şi asigure fidelitatea tinerei Liu. De altfel nu era o 
taină pentru nimeni că fermecătoarea Liu nu putea suferi nimic din 
ceea ce era „băştinaş”, uitând că ea însăşi era o reprezentantă pură. 
Şi o dată intrată în horă... Metodele folosite de serviciile speciale sunt 
cam aceleaşi în toate taberele. lar fata nu dorea decât să-şi slujească 
stăpânii, garantând prin aceasta o provizorie onorabilitate casei 
părinteşti. 

Dar britanicii vedeau departe. Şi mai ales /nte/igence Service-ul. De 
altminteri nu trebuia să fii cititor în stele pentru a înţelege că după 
invazia Noii Britanii, a insulelor Salomon şi a Singapurului, cea a 
Birmaniei nu se va lăsa prea mult aşteptată. 

Când japonezii îşi desfăşurară soarele la opt martie în faţa 
Rangoonului, nu găsiră picior de englez. In schimb britanicii le 
lăsaseră cea mai cumplită capcană otrăvită o reţea de informaţii 
perfect rodată şi integrată ţării. 

In clipa în care zări umbra zveltă a unei fete profilându-se la 


29 British way of life - modul de viaţă britanic, (N.T.). 


fereastră, Chester se lipi instinctiv şi mai mult de pământ. Fata părea 
că ţine o carte în mână. 

Apariţia nu dură decât o clipă. Fără îndoială că tânăra străbătuse 
încăperea. 

„Divina creatură a lui Dale!” făcu Chester în gând, cu cinism. 

După ce mai cercetă încă o dată colţurile întunecoase, se desprinse 
din tufişul care îl ascundea. Podeaua verandei, făcută din şipci de 
lemn, trosni uşor când păşi pe ea. Cu prudenţă, mai mult alunecă 
decât înainta şi ajunse la o uşă făcută din plasă de sârmă împotriva 
ţânţarilor şi acoperită cu o perdea groasă. 

De când Rangoonul fusese pe jumătate distrus de brutele acelea 
din U.S.A.A.F. întreg traficul se mutase la Bassein. Reţeaua Parang- 
Sud, până atunci secundară, devenise astfel o stea de prima mărime 
pe firmamentul serviciilor secrete aliate. O adevărată mină de 
informaţii... până la brusca dispariţie a comandoului Evans, venit să 
instaleze o radio-baliză în vederea unui viitor bombardament. 

Cu exact patruzeci şi opt de ore mai târziu blajina Liu transmisese 
S.O.S.-ul, iar de atunci peste supraviețuitorii din reţeaua Parang-Sud 
se lăsase tăcerea. 

In caz că supravieţuise cineva... 

Chester zări deodată pe tânăra femeie. Era singură şi sta cu spatele 
spre el. 

Infăşurată într-un sinh* larg de culoarea jadului verde, se aşezase 
în faţa unei mese de lucru şi citea o revistă. Ghicea că nu era mai 
înaltă decât el, cu alte cuvinte că era foarte micuță. Din când în când 
se puteau desluşi frânturi de muzică de la un aparat de radio reglat în 
surdină. A 

Chester apăsă pe clanţă. Uşa se deschise rotindu-se. Inlăturând 
încet perdeaua cu o mână, pătrunse înăuntru. Covorul gros de lână îi 
înăbuşea paşii. 

Incăperea în formă de semicerc îşi etala ostentativ mobila în stil 
victorian de un lux ţipător. Intreaga fereastră monumentală era 
acoperită de perdele grele de culoare roşie, prinse în cremone de 
bronz. 

Cu un fel de presimţire, tânăra femeie ridică privirile către o oglindă 
de perete şi îşi înăbuşi un strigăt. Ţâşni din fotoliu ducându-şi 
amândouă mâinile la gât. 

— Cine... Cine eşti? bâlbâi ea acoperindu-şi sânii agitaţi cu 
marginea sinhului. 

Chester remarcă, că era de o frumuseţe ciudată, cu părul ei negru 
şi lung, cu ochii migdalaţi şi cu pupilele de jăratic. Şi în acelaşi timp se 
gândea că el însuşi arăta deosebit de respingător, cu echipamentul 


30 Sinh - haina de casă orientală, în genul kimonoului japonez, (N. T.). 


său negru, cu chipul transfigurat de frică şi ţinând în mână coltul pe 
care îl primise drept unică armă. 

Cântărind-o îndelung şi fără jenă, străbătu apoi repede încăperea şi 
deschise o uşă. Aceasta da într-o cameră cu patul desfăcut. Pustie. 

Fata nu se clintise şi, înnodând stofa de mătase până în gât, nu-l 
părăsi din ochi pe Ross, urmărindu-i fiecare mişcare.. Teama părea că 
o părăseşte treptat. 

— Eşti singură? 

işi trecu vârful limbii roze peste buzele uscate, înainte de a 
răspunde. 

— Se pare că da... N-ai decât să cercetezi! 

Ross îi aruncă o privire surprinsă. Nu se aşteptase de loc să-şi 
recapete stăpânirea atât de repede. 

— Şi singurătatea nu te înspăimântă în timpurile acestea tulburi? 
întrebă el ironic. Ştii doar că NU E BINE SA TRAIEŞTI FARA PRIETENI 
ADEVARAŢI, mai ales când e vorba de o femeie frumoasă! 

Se opri în mijlocul încăperii şi dându-şi seama cât este de inutil şi 
de ridicul puse coltul la loc, în tocul său. 

— Prietenii mei au plecat, recită fata, dar VOR REVENI ÎNTR-O ZI! 

Se linişti parcă dintr-o dată. 

— Incetasem să cred că va mai veni cineva, surâse ea, în tinzând o 
mână cu degete lungi şi subţiri. Despre partea a doua a parolei nu mi 
s-a spus nimic. 

— Am fost toată viaţa poet, mărturisi Chester cu modestie. 

Se aşeză într-unui din fotolii şi îl îndreptă spre uşă. 

— Avem să ne spunem o groază de lucruri, Liu, ştii asta? O groază! 
începu el cu o voce metalică. 

Tânăra femeie îl privi fix, apoi aruncându-şi pe spate părul ei lung 
cu o mişcare plină de graţie, se aşeză la rândul său într-un rocking- 
chair“! din bambus. Îşi privi unghiile înainte de a ridica privirile spre 
Chester care nu încetase nici o clipă s-o pândească. O ghiceai crispată 
în ciuda liniştii aparente pe care o afecta. 

— E vorba de un examen? se interesă ea cu voce suavă. 

Ross încetă s-o privească şi se uită la ceas. 

Orele douăzeci şi trei şi patruzeci şi şapte de minute: Stan şi Raid 
probabil că sunt prin apropiere, răscolind bungalovul pentru a 
descoperi o eventuală capcană. 

— Nu. Nu-i vorba de un examen, Liu, făcu el apăsând pe fiecare 
silabă în parte. Trebuie să recunoşti însă că nu pot să nu fiu prudent, 
ştiind mai ales că reţeaua Parang-Sud a fost pe trei sferturi distrusă. 
Şi mai cu seamă după moartea băieţilor sergentului Evans. 

Ea aprobă şi chipul i se umbri. 


31 Rocking-chair - scaun-balansoar, (N.T.). 


— Îţi stau la dispoziţie pentru tot ce doreşti să afli. 

Chester simţi că o jignise. Ar fi vrut să-şi îndrepte greşeala. 

— Şi apoi să-ţi dai seama că parola de recunoaştere nu este 
suficientă. Dacă japonezii ar fi pus mâna pe dumneata ar fi aflat-o 
într-un fel sau altul, cred că nu te îndoieşti de acest lucru. Am avut în 
mână fotografia dumitale... 

— Şi semăn? spuse ea în bătaie de joc 

li zâmbi. 

— Fetele frumoase nu se schimbă niciodată. Ce mai face fratele 
dumitale? 

— Negustorul de mătăsuri sau marinarul? 

Chester simţi lovitura. 

— Să începem cu Ritwak, mezinul. 

— A plecat, la fel ca atâţia alţii, atunci când au venit japonezii. 
Locuieşte într-un tarong?” în munţi. Intr-o bună zi se va întoarce. Îmi 
închipui că este un bărbat în toată firea acum. Celălalt frate a fost 
ucis. Nu ştiai? 

Chester se încruntă, regretând sincer gafa sa brutală. Dar de unde 
ar fi putut afla de moartea fratelui! 

— Nu ştiam. Făcea parte din vreo grupă de partizani? 

Liu îşi îndreptă mijlocul, punându-şi amândouă mâinile pe spetezele 
lustruite. 

— Nu sunt partizani în sud. Japonezii ţin prea bine în chingi 
populaţia. Sunt lipsiţi de milă şi fiecare ştie ce-l aşteaptă dacă 
explodează doar o singură grenadă în târg! Ne-au demonstrat-o din 
capul locului. Fratele meu a fost prins cu prilejul unei razii. 

— Şi apoi? 

— N-a mai fost nici un apoi. 

— Inţeleg, murmură Chester. 

— Mama a plecat şi ea în nord. 

Chester Ross căută prin buzunarele echipamentului său negru ţi 
găsi un pachet de ţigări aproape uscat. Căuta cu privirea o scrumieră. 
Liu îi întinse o brichetă masivă de forma unui tun de marină din veacul 
al XIII-lea. 

— Cred că arzi de nerăbdare să ştii dacă japonezii m-au reperat ori 
nu, spuse ea stingând flacăra. Cu alte cuvinte dacă te afli într-o 
capcană sau nu? 

Trase nervos un fum şi dădu din cap. 

— Povesteşte-mi cum au pus mâna pe reţea... Ce-au făcut după 
asta, măsurile pe care le-au luat. Cei ce para fi scăpat. Ceilalţi... în 
sfârşit, tot! 

Liu Wong Hinh opri legănatul scaunului, se ridică mlădioasă şi se 


32 Tarong - cătun, (N.T.). 


apropie de geamul ferestrei uriaşe. O poală a sinhului lunecase în 
lături. Se acoperi cu o mişcare înfrigurată. Se vedea că vrea să 
concentreze în câteva fraze scurte povestea celor două tragedii a 
reţelei britanice şi a comandoului Evans. 

Auzind zgomotul îndepărtat al macaralelor, Ross se gândi că 
traficul în port era, ca în fiecare noapte. În plină activitate, aruncând 
în bătălie întărituri şi materiale laolaltă. 

Scârţâitul ascuţit al unei şipci de parchet în spatele său îi atrase 
atenţia. Se gândi la Raid şi la Stan care pesemne că-şi terminau 
cotrobăitul. 

— Ştii, desigur, că Parang-Sud era o reţea introdusă în vederea 
obţinerii de informaţii. In nici un caz nu trebuia să treacă la acţiuni 
directe, începu Liu. De altfel nici nu avea mijloacele necesare pentru 
aşa ceva. La început era alcătuită dintr-un pescar, pentru 
supravegherea unităţilor navale japoneze care intrau în golf, un medic 
al spitalului Hoi-Kheo, care să furnizeze precizări despre regimentele 
şi corpurile de armată ce se aflau în luptă şi un docher în vederea 
traficului din port. Eu însumi transmiteam informaţiile. Parang-Sud 
putea deci să dea o situaţie aproximativ completă asupra activităţii 
japoneze în regiune. 

Chester înălţă capul. Parchetul trosnise ceva mai tare în spatele 
său. Strânse pumnii, sperând, din toată inima, că era vorba într- 
adevăr de Raid. Primise ordinul de a se sacrifica pentru luarea de 
contact şi ştia foarte bine la ce se expune în caz că Dale s-ar fi înşelat, 
fie şi cu puţin! 

— Dacă înţeleg bine, toate au mers perfect începând din martie '42 
şi până în octombrie '43, data masacrului Evans. 

Liu crăpă puţin perdelele grele şi privi în direcţia portului cufundat 
într-o beznă adâncă. Luna răsărise de curând şi lumina slab orizontul, 
răsfrângându-se în mare. 

— Mesajul care îmi anunţa sosirea Boomerangului pentru debarcare 
l-am primit la 25 octombrie pentru data de 26. Ong Loy, pescarul, 
trebuia să iasă în întâmpinarea comandoului pe care urma să-l 
transbordeze de pe submarin, la trei mile în larg... 

— In ce scop venea acest comandou? o întrerupse Chester brusc. 

Simţea că tânăra femeie se încordase aproape imperceptibil, 
nesuportând să fie bănuită când spune adevărul. 

Liu lăsă perdeaua să cadă, închizând mai mult ochii ei negri. 

— Presupun că ştii la fel de bine ca mine. 

— Poate că nu mă vei crede, dar nu ştiu! Nimeni nu a crezut 
necesar vreodată să-mi spună ce căuta Evans în colţul ăsta blestemat. 

Liu îşi trecu repede limba peste buzele roze. Fără doar şi poate nu 
credea un cuvânt din cele ce-i spunea. 

— O radio-baliză. Emite un semnal continuu care serveşte la 


călăuzirea bombardierelor voastre către anumite obiective, chiar pe 
timp lipsit de vizibilitate. 

— Statul-major avea de gând să repete lovitura de la Rangoon? 

— E destul de limpede, nu? 

— Te sfătuiesc să nu te superi, Liu. Singura noastră posibilitate de a 
supravieţui aici este de a ne păstra sângele rece. Şi apoi? 

Tânăra birmană se bosumfla şi sprâncenele ei se apropiară 
formând o singură linie subţire şi neagră. Chester socoti că fata asta 
avea temperament şi o umbră de surâs destinse trăsăturile sale 
încordate. 

— La ora stabilită Ong Loy ieşi cu barca lui de pescuit să-şi strângă 
plasele. 

— Japonezii nu supravegheau intrarea în golf cu vedetele? 

— Ba da. Dar, ca oricare pescar, Ong Loy avea dreptul să iasă 
pentru a-şi face meseria. Trebuia să debarce comandourile într-un golf 
şi să se întoarcă în zori. 

Liu desfăşură, cu o singură mişcare din încheietura mâinii, un 
evantai din lemn de santal. 

— Eram aici când s-a petrecut „totul”, şopti ea arătând spre 
fereastră. Marea s-a luminat dintr-o dată. Intâi două rachete 
luminoase. Apoi trasoare. Una dintre vedetele lor rapide părea că 
vânează barca lui Ong Loy. Toate vasele de război din rada portului au 
tras cu proiectile luminoase. Vedetele au mitraliat bărcuţa până n-a 
mai rămas nimic din ea... 

— Nimic? 

— Nici un supravieţuitor. Nici o bucată de lemn. Nimic. A doua zi au 
anunţat că respinseseră o încercare de debarcare britanică. Şi au 
împuşcat vreo zece suspecți. 

— Suspecţi? j 

— Nişte nenorociţi care probabil că au fost prinşi. In noaptea aceea 
după ce sunase stingerea. 

— Şi Ong Loy? A 

— A murit împreună cu ceilalţi. n săptămâna care a urmat, marea 
a adus trupurile câtorva din comando. M-am dus să-i văd. Mă temeam 
prosteşte ca tatăl meu să nu fi comandat expediţia. Ştii unde se află 
tata? 

Ross îşi aminti deodată că Dale îi interzisese cu stricteţe să spună 
unde lupta Wong Hinh, din motive, evident, de siguranţă. Japonezii 
obişnuiau destul de des să scrie combatanţilor de pe front, atunci 
când le cunoşteau, familiile... 

— Nu. Nu ştiu unde este. Şi Ong Loy? 

— Ciuruit de gloanţe. A fost aruncat de valuri după trei zile. 

Chester tresări fără să vrea. 

— Eşti sigură de lucrul ăsta? 


— Foarte sigură. 

Trase adânc din ţigară şi suflă cu voluptate două fumuri lungi şi 
albăstrii. 

Tutunul destindea treptat nervii săi întinşi de ultimele trei zile ca 
strunele unui pian. 

Aşadar, dacă japonezii n-au pus mâna pe Ong Loy şi-au tăiat 
singura cale care îi putea duce spre restul reţelei. 

Chester Ross se întinse îndelung, se ridică şi deschise uşa dinspre 
verandă. Raid intră ca la el acasă, urmat de Stan Barett care îl ajuta 
pe Rudi să ducă emițătorul. 

Dintr-un reflex caracteristic, cei trei bărbaţi o priveau pe Liu, care 
stătea uluită şi nemişcată lângă perdelele roşii. Ca o adevărată 
asiatică încerca să pară nepăsătoare, dar freamătul nărilor îi trăda 
surprinderea. 

Se întoarse aproape cu indiferenţă spre Chester Ross. 

— Mi-ai fi putut spune că sunteţi patru. Să pun pe seama 
prudenţei? spuse ea într-o doară. 

— Bunul simţ numai. 

— Şi aveţi de gând să rămâneţi mult aici? 

Ross şovăi o fracțiune de secundă. 

— Nu ştiu. Probabil că da. 

Liu îşi strivi ţigara într-o scrumieră de jad, cu o mişcare prea vie. 

— Bine, dar e o nebunie! A 

— Dimpotrivă, aşa este prudent. Incepând de acum, reţeaua 
Parang-Sud îşi reia misiunea. 

— Dar... 

— Fie că vrei, fie că nu! 

Obrajii tinerei birmane se colorară puţin în roşu. 

— Sunt aici la... 

— Acum eşti la mine, i-o reteză Chester fără nici un menajament. 

li surâse apoi amabil şi îi oferi braţul. 

— Şi te invit să dăm o raită să-mi arăţi casa! Dând dovadă de multă 
stăpânire de sine Liu rămase de gheaţă. Mojicia lui Chester care de 
fapt nu era decât teamă ascunsă, o lua pe nepregătite dar, ca oricărei 
femei, nu-i displăcea să fie puţin bruftuită. Se mulţumi să zâmbească 
în doi peri apoi se îndreptă către terasă. 

In vilă aerul era înăbuşitor deoarece toate deschiderile, astupate cu 
grijă în vederea camuflajului, nu lăsau să se strecoare nici cea mai 
mică adiere. 

Ross observă lucrul acesta când păşi pe terasă şi o boare călduţă îi 
mângâie stratul de sudoare, lipit pe obraji ca o mască de ceară. 

Cerul era ameninţător şi dinspre răsăritul brăzdat de fulgere se 
auzea tunând. 

Liu se înfiora, în ciuda zăpuşelii acelei nopţi, îşi ridică apoi căpşorul 


spre cerul chinuit. Chester închise uşa şi rămase o clipă să străpungă 
bezna cu privirile, alături de tânăra femeie a cărei răsuflare o simţea 
pe umărul său. 

— Va ploua, spuse el în sfârşit, gândindu-se la Robsky. Ea râse în 
tăcere. 

— Spui asta gândindu-te la altceva... Vrei să-ţi spun la ce te 
gândeşti? 

Chester cobori privirile spre boschetele de flori exotice, aşteptând 
răpăitul ploii ecuatoriale. 

— Hai, spune! 

— Tocmai îţi spuneai: „Numai de n-ar prinde-o japonezii, altfel 
pielea noastră nu mai face nici două parale. Ne-ar întinde fără îndoială 
o cursă, folosindu-se de ea drept momeală”. 

— Intr-adevăr, recunoscu el. De-aş fi japonez, aşa aş fi făcut. 

— N-ar fi trebuit să facă însă prostia să măcelărească tot 
comandoul Evans. Şi mai ales pe Ong Loy. Doar atunci ar fi putut 
ajunge poate până la Ho Nien. 

— Doctorul? 

— Da. Capul reţelei Parang-Sud. 

Chester fluieră încetişor, temându-se ca nu cumva să zărească 
ivindu-se dintr-o dată o companie de oameni mărunți în echipament 
de culoarea nisipului, ai căror ochi teşiţi nu cunoscuseră niciodată 
mila, acei pitici pe care îi întrezărise uneori întâmplător în cursul 
scufundărilor sale de recunoaştere. 

Liu îl conduse de-a lungul terasei, îndreptându-se către micul chioşc 
cu acoperişul în formă de pagodă. 

— Inţelegi, şopti Chester, mi-e tare teamă să nu te fi reperat cumva 
prin radiogoniometrie, pe când transmiteai mesajele. Unde duce 
drumul ăsta? 

Arătă clădirea stingheră a pavilionului. 

— Aceasta este fosta locuinţă a slugilor tatălui meu. Acum este 
pustie căci trăiesc singură aici. 

— Pentru mine va fi tocmai bună. 

Tânăra femeie tresări aproape neobservată. Străbătu fără a scoate 
o vorbă trecerea acoperită şi pătrunse în tranh. 

Două încăperi foarte mari şi comunicând între ele, dintre care prima 
era aşezată chiar pe marginea falezei, deasupra unei prăpăstii 
ameţitoare. 

Chester se gândea că tatăl fetei, ca un bătrân contrabandist ce era, 
făcuse o treabă bună şi că lucrul acesta va uşura mult misiunea sa. 

Un singur drum cu ocolişuri întortocheate şerpuia din valea râului 
lrrauady până sus la chioşcul lui Wong Hinh. Nu era asfaltat, iar în 
timpul anotimpului ploios se prea poate să nu fi fost folosit. 

— Drace! Impărăteşte erau instalaţi servitorii ăştia! 


— Tatălui meu îi plăcea să fie bine servit. Pe de o parte. Şi îi plăcea, 
de asemenea, să risipească binefaceri pe care i le îngăduia averea sa. 

— Inţeleg, încuviinţă el, bănuind că chioşcul servise drept tavernă 
de fumat opiu ori drept tripou clandestin. 

Liu s-a apropiat de fereastră şi ridică panoul din bețe de bambus 
strâns legate. 

Chester Ross, rămas singur în mijlocul încăperii, îi putea zări trupul 
de păpuşă desprinzându-se în semiîntunericul nopţii. Se apropie şi se 
sprijini în coate alături de ea, neizbutind să-şi stăpânească neliniştea 
care îi sfredelea inima. 

— Crede-mă că-mi pare foarte rău că te fac să împărtăşeşti 
asemenea riscuri, şopti el în timp ce încerca să străpungă întunericul 
care ascundea valea. Dar aşa am primit ordin. TREBUIE să rămân aici. 
De altfel unde m-aş putea duce, cu băieţii mei? In pădure? Trebuie că 
mişună patrule japoneze. La Bassein? Nici nu poate fi vorba. Aici ştiu 
că nu le va călca piciorul. A 

— Prostii! se înfurie deodată Liu. lţi poţi închipui urmările unei 
asemenea imprudenţe? 

— Prea bine chiar, din păcate! 

— Ce, docherul, a fost prins într-o razie. Ong Loy, ucis din pricina 
comandourilor voastre; rămân doar eu, cu Ho Nien. Crezi că nu am 
riscat destul, mai ales pentru o femeie? 

Devenise mânioasă, iar Ross se feri să ridice glasul de teamă să n-o 
înfurie mai mult. N 

— Ştiu că tot ce-mi spui e adevărat, Liu. lţi cer găzduire. Nimic 
altceva. Nu am nevoie de dumneata. Voi face singur toată treaba. 

— Dacă nu ai nevoie de mine, de ce ai venit la mine? 

— Chioşcul acesta al dumitale este ideal pentru un post de 
observaţie al portului Bassein. Şi asta o ştii. Am venit să descoperim 
tot ceea ce descarcă japonezii din cargourile lor. Cartierul general 
interaliat trebuie să afle de urgenţă ce se petrece la Bassein de când 
au fost distruse docurile din Rangoon. 

Liu oftă adânc ca şi cum, descurajată, înceta să mai lupte. 

— Dar eşti nebun, nu-ţi dai seama? Ce te face să crezi că japonezii 
nu vin aici? Să crezi dumneata că nu mă controlează, la fel ca pe 
oricine. Au instalat baterii D.C.A.* pe toate culmile care înconjoară 
rada portului. Patrulează între ele. Tot timpul. Nu poţi face nici un pas; 
te vor repera. Şi atunci nu voi mai da nici două parale pe pielea 
dumitale. Şi nici pe a mea şi nici pe cea a oamenilor dumitale. 

Chipul lui Chester se înăspri. Tocmai vroia să răspundă, când luna 
apăru deodată din adâncul norilor. Limpezimea ei albăstruie mângâie 
o clipă fruntea încăpăţânată a tinerei birmane. 


33 D.C.A. (Defense contre avions) - Apărare antiaeriană, (N.T.). 


Ross întoarse privirea şi tresări: rada portului Bassein apăru 
deodată din fundul prăpastiei sale. Din pricina înclinării avea impresia 
că zboară deasupra ei. Cu toate că şapte kilometri despărţeau în linie 
dreaptă piscul de port, vedea foarte bine cheiurile înfundându-şi 
pilonii ruginiţi în apa murdară. Trei cargouri îşi descărcau calele 
pântecoase într-un scârţâit neîntrerupt de macarale, scripeţi şi 
elevatoare. Chester putea să distingă lămpile oarbe clipind întruna, în 
timp ce tractoarele de artilerie duduiau peste grinzile debarcaderelor. 

Işi simţea muşchii încordându-se şi îşi ţinu răsuflarea. Niciodată nu 
se simţise atât de aproape de duşman, atât de strâns legat de 
primejdie, atât de prins în capcană. Fiecare din aceste şiruri de 
bărbaţi purtând moletiere demodate se putea transforma într-o 
hoardă de inamici necruţători, inamici cărora le cunoştea prea bine 
puterea de luptă. 

Inchise ochii, simțind sudoarea curgându-i din nou peste obraz. 

Când îi redeschise, întunericul ascundea iarăşi portul Bassein, 
căruia nu-i mai auzea decât răsuflarea de forjă. Liu avea un surâs 
enigmatic când o privi. 

— Nu i-ai fi crezut atât de aproape, nu-i aşa? 

Chester strânse mai tare balustrada. 

Un freamăt lung străbătu pădurea care înlănţuia din trei părţi 
chioşcul şi dintr-o dată începu să plouă, ciuruind, zdrenţuind, 
smulgând frunzele într-un zgomot de cataractă. In câteva clipe prin 
panoul deschis nu se mai putea deosebi nici măcar conturul vilei. 

Liu Wong Hinh se întoarse cu faţa spre el. Vedea buzele ei 
mişcându-se dar nu putea auzi nimic din pricina potopului infernal. 

— Vrei să ne ajuţi? ţipă el atingând cu buzele obrazul tinerei 
birmane. 

Ea încuviinţă din cap de trei ori, apoi desprinse panoul care căzu cu 
un zgomot înăbuşit. 

Deodată se auzi o trosnitură în fundul încăperii: zgomotul făcut de 
un om lovindu-se de o mobilă pe întuneric. Ross se îndepărtă dintr-o 
săritură de oblonul al cărui grilaj l-ar fi putut trăda şi îşi scoase coltul 
din toc. 

Desigur! Dale s-a legat la ochi şi încă bine de tot! Liu? O păpuşă de 
paie pusă să joace rolul caprei priponite. Desigur că japonezii fac ce 
vor cu ca... 

O lumină izbucni deodată plesnindu-l în faţă. Vru să se 
rostogolească în jurul său, orbit, dar auzi ţipătul ascuţit al fetei, apoi 
un râs drăcesc. 

Râsul acesta, îl cunoştea de mult şi furia îi înroşi obrajii. 

— Ajunge, Raid! N-ai venit aici să te joci de-a cowboyvul. Stinge-o! 

Comandoul stinse lampa de buzunar, iar mişcarea pe care o făcu 
pentru a se apropia de şeful său îl descoperi şi pe Stan Barett ghemuit 


sub o masă joasă. 

— Sunt douăzeci de minute de când aţi plecat, domnule locotenent 
şi începusem amândoi să intrăm la bănuială. Nu ne-aţi spus... 

— Ştiu. Doar câteva lămuriri de dat domnişoarei Liu Wong Hinh 
despre munca noastră viitoare. Rudi e gata? 

Fără a mai aştepta răspunsul, Chester Ross străbătu din nou 
trecerea acoperită şi pătrunse în vilă. Aplecat asupra emiţătorului, 
Rudi îşi ciufulea părul blond cu o mână nervoasă, concentrat asupra 
lămpilor multiple. 

Raid se aşeză chiar pe covorul gros de lână şi puse în mişcare 
generatorul manual. 

— l-am „prins”, domnule locotenent. 

— Perfect, aprobă Ross, îngândurat. Transmite parola şi întrerupe 
legătura. 

Rudi bătu scurt clapa manipulatorului legat de pulpa sa dreaptă, 
apoi aşteptă. După vreo patruzeci de secunde, chipul său de 
băieţandru fu luminat de un zâmbet încrezător. 

— Confirmat recepţia de către Tomahawk, domnule locotenent. 

— Bine, spuse ofiţerul. Submarinul care ne-a adus, se simţi el dator 
s-o lămurească pe Liu. 

— Mi-am dat seama, încuviinţă ea privind o pendulă monumentală 
aşezată într-un colţ al salonului. Acele arătau ora două dimineaţa. 

— De vreme ce aţi hotărât să-mi luaţi locuinţa, nu-mi rămâne ceva 
mai bun de făcut decât să vă ofer ospitalitatea. Doriţi un ceai, 
dumneata şi oamenii dumitale? 

Luat pe neaşteptate, Chester ridică surprins o sprânceană. Nici pe 
departe nu se aştepta la o asemenea propunere. Prin ochii lui negri 
trecu puţină căldură omenească când acceptă din cap. 

Până şi sinistrul John Raid, în timp ce strângea generatorul postului 
de emisie, schiţă un zâmbet. Şi pentru prima oară Chester se simţi 
uşurat de povara care începuse să-l strivească din clipa în care 
Tomahawkul străpunsese suprafaţa Oceanului Indian, în largul deltei 
fluviului lrrauady. 


CAPITOLUL IV 


Soarele incendia un crepuscul wagnerian, iar marea sclipea în mii 
de reflexe purpurii. Bassein se trezea încetul cu încetul, smulgându-se 
cu o lascivitate tipic asiatică din siesta caniculară. 

inghesuit între munţii cu coaste abrupte şi devorate de junglă, 
portul se înăbuşea întinzându-şi cheiurile către larg, ca şi cum ar fi 
încercat să scape din strânsoare. 

Nepăsători la frumuseţea unei privelişti pentru ei lipsită de farmec, 
culi birmani, refugiaţi malaezi, ostaşi japonezi şi ţărani de la munte 
coborau spre târg, tropăind laolaltă prin praful şoselei principale 
Mandalay-Bassein, singurul drum al Birmaniei. O cale care atât la 
Rangoon cât şi la Ciung-King însemna ultima arteră a unui jalnic 
război de uzură şi de hărţuială. 

Bărbatul care cobora de pe înălţimi, amestecat în forfota culilor ce 
păşeau mărunt cu ciudatul lor mers de oameni de la munte, privea 
absent oraşul ce fremăta la picioarele sale. Părea obosit. Praful şi 
sudoarea se amestecau pe chipul său oacheş şi se scurgeau în lungi 
şiroaie, pierzându-se în cutele cămăşii peticite ce flutura peste 
pantalonul zdrenţuit. 

Cu capul plecat, omul se lăsa pe râpă în jos ridicând la fiecare pas 
câte un norişor de praf gălbui. 

Se opri în dreptul primelor casc birmane, şovăind ce drum să 
aleagă. Un post de control supraveghea circulaţia vehiculelor. Omul 
aruncă fără voie o privire ostaşilor în ţinută galbenă, când auzi glasul 
ce lătra după şoferii întârziaţi. 

Un convoi militar trecu într-un uruit neîntrerupt. Fiecare camion 
trăgea după sine o remorcă cu muniții. Când şi când, peste mugetul 
motoarelor forţate, răzbăteau cântece stridente. 

Işi aruncă din nou pe umăr sacul cu fructe de manglier, pe care îl 
purta cu el, reluându-şi apoi mersul săltăreţ către port. Soldaţii ce 
purtau chipie ciudate cu urechi îl lăsară să treacă fără să-l bage în 
seamă. Opreau cam un trecător din douăzeci. Mai ales femei. 

Povara sacului cu fructe cântărea desigur cel puţin douăzeci şi cinci 
de kilograme şi bietul culi a fost nevoit s-o schimbe de pe un umăr pe 
celălalt până să ajungă în port. 

Rada se deschise pe neaşteptate în faţa lui proiectându-şi prin 
dezordinea ultimelor străduţe catargele de lemn ca nişte pumnale 
înfipte în pântecele cargourilor. 

Dar apa uleioasă şi murdară nu clipocea doar de-a lungul bordurilor 
metalice ale şlepurilor şi escortoarelor nipone; un adevărat furnicar de 
jonci chinezeşti sau birmane se legănau una lângă alta în fundul radei, 


într-o harababură de nedescris şi, adeseori, rău mirositoare. 

Bărbatul părea dezorientat, iar ochii săi, uşor teşiţi, priveau cu 
luare-aminte forfota neîntreruptă a portului-ciupercă. 

Se feri, umil, când întâlni o patrulă care bătea fără treabă cheiurile 
şi se înfundă într-o ulicioară. 

Cu toate că soarele cobora cu repeziciune, căldura care dogorea 
din pământ cufunda partea de jos a oraşului într-un adevărat cuptor. 

Cuprins de sete, sărmanul culi mancă un fruct de manglier 
muşcând din el cu poftă şi scuipând departe partea cărnoasă. 

Lângă o poartă largă şedea o birmană sporovăind cu două bătrâne 
zgripţuroaice cu dinţii pătaţi de betel. Din când în când izbucneau 
toate deodată în râs şi atunci glasul ei limpede se amesteca cu 
hârâitul celorlalte. 

Zărindu-l ea se ridică şi porni în urma lui. Una dintre babele cu 
pielea tăbăcită strigă ceva în urma ei; o obscenitate, fără îndoială, 
căci fata scutură capul, râzând cu poftă. 

— Te-au lăsat să treci peste lrrauady? întrebă ea cu jumătate de 
glas când ajunse în dreptul lui Chester Ross, potrivindu-şi pasul după 
al lui. 

— Da. Nu sunt chiar atât de vigilenţi pe cât par, mormăi el aproape 
fără să-şi mişte buzele. Gradatul lor parcă mai mult se distrează decât 
face altceva. 

Liu clătină capul neîncrezătoare: 

— Nu te lăsa amăgit. Pe aici nu s-a întâmplat niciodată nimic, în 
afară de tentativa Evans. Deci nu au nici un motiv să bănuiască ceva, 
cât timp dumneata şi oamenii dumitale sunteţi atenţi. Dar ia seama 
că noaptea nu ai putea trece. Sunt pretutindeni şi controlează tot. 
Fiecare trebuie să răspundă la câteva întrebări, IN BIRMANA! Chipul 
dumitale de metis nu ţi-ar mai fi de nici un folos. 

Ross încruntă sprâncenele. 

— lar după ce a sunat stingerea, patrulele trag fără a soma! 

— Vom vedea! făcu el. E un lagăr de prizonieri la intrarea în oraş, 
nu-i aşa? 

Liu încuviinţă, făcându-i semn să cotească într-o ulicioară strâmtă şi 
întortocheată. 

— Un lagăr de tranzit. Cargourile îi duc apoi spre Japonia. 
Americanii şi englezii ştiu lucrul acesta. Este o metodă ca oricare alta 
de a scăpa de torpile pe drumul de întoarcere. 

Ross cerceta străduţa cu privirile. In mulţimea zgomotoasă se 
puteau deosebi lesne câţiva soldaţi japonezi, după culoarea spălăcită 
a uniformei. Nici o patrulă nu supraveghea ieşirile. 

Chester simţea o ciudată nelinişte care îl cuprinsese din clipa în 
care coborâse de pe podiş pentru a lua legătura cu Ho Nien, al doilea 
supravieţuitor al reţelei. 


Deşi întreaga mulţime care se îndeletnicea cu treburi străine lui îi 
apărea inofensivă, se aştepta în schimb în orice clipă să fie arătat cu 
degetul de vreun japonez. Mai în siguranţă se simţea pe vremea când 
cerceta întăriturile submarine sau trecătorile de coral, fie chiar pe sub 
coca vedetelor inamice. Aici i se părea însă că la cel mai neînsemnat 
strigăt, la cel mai mic semn de spaimă toate privirile se vor întoarce 
spre el, trădându-l dintr-o dată. 

Statura lui scundă, tenul său mai şi ochii teşiţi nu i-ar folosi la 
nimic; nu ştia o iotă din limba asta afurisită. 

Căldura ce se ridica din fațadele caselor nu îndreptăţea pe de-a- 
ntregul năduşeala care-i acoperea obrazul încins. 

— Cum s-au petrecut lucrurile de dimineaţă? întrebă el privind cu 
coada ochiului un japonez care tocmai târguia fructe la taraba unui 
chinez burtos. 

— Stan Barett şi John Raid au coborât în rada portului, trecând prin 
pădure. Au intrat în apă, aşa cum era hotărât, agăţaţi de barca pe 
care o folosea tatăl meu atunci când cerceta sampanele şi joncile 
sale. 

— N-ai fost controlată? 

Tânăra femeie clătină capul şi părul ei lung se mişcă pe mijlocul 
încordat. 

— Nu. Japonezilor nu le prea place să se avânte prin oraşul plutitor. 
Cred că până la Singapur nu poţi găsi un loc mai scârbos ca ăsta. 

— Ai ajuns cumva la vreme în joncile tatălui dumitale? 

— Nu. Doar le-am arătat-o, înconjurând de mai multe ori locul unde 
este ancorată. Mai ploua încă şi băieţii au izbutit să se caţere pe bord 
neobservaţi. 

Liu s-a dat în lături făcând loc unei căruţe ce zdrăngănea urcând 
anevoie strada. Cei doi bivoli împiedicau trecerea şi Chester se lipi de 
o uşă de lemn zgrunţuros. 

Pe ulicioară în sus răsună un fluier. Chester simţi cum îi bate mai 
repede inima când zări un camion care se opri scrâşnind la intrarea în 
străduţă. Vreo douăzeci de soldaţi ţâşniră din el cu arma în mână şi 
începură să împingă îndărăt mulţimea înspăimântată. 

Ferestrele se închideau, obloanele pocneau; în câteva clipe pe 
stradă se aşternu tăcerea. Cei care nu putuseră fugi aşteptau 
nemişcaţi şi resemnaţi controlul actelor şi loviturile cu patul armei. 

Ross şi Liu se numărau printre aceştia. 

Chester se lipi şi mai mult de uşa închisă şi îşi sprijini ceafa de 
tencuiala călduţă. De-a lungul trupului îi treceau lungi fiori, inima îi 
bătea mai repede, iar sângele îi zvâcnea în urechi. 

intoarse către Liu un chip livid, schiţând un zâmbet dureros. 

— Cred că ar fi mai bine să ne despărţim acum, Liu... 

Un nou fluierat soldaţii se aliniară cot la cot. Un ordin ridicară drept 


în sus puştile lor lungi. Baionetele sclipeau. 

O maşină mare şi neagră străbătu în goană piaţa pustie urmată de 
două camioane înţesate cu soldaţi. 

Cu ochii pe jumătate închişi, Ross pândea cele ce se petreceau 
neîndrăznind încă să creadă în norocul său. 

Mulțumită că a scăpat de corvezile colective instituite de japonezi 
de când Bassein ţinea locul Rangoonului, gloata se puse din nou în 
mişcare, iar freamătul înăbuşit ce se ridica din uliţă destrăma treptat 
perfecta aliniere a militarilor în uniformă galbenă. Unul câte unul 
aceştia coborau către piaţă, cu arma pe umăr. 

Chester simţi că ceva îl atinge. Liu îl apucă de mână. 

— Mi-a fost teamă pentru dumneata, mărturisi ea cu glasul stins. A 
fost doar Okamura. 

— Okamura? 

— Comandantul suprem. Când coboară dinspre fortăreață către 
lagărul prizonierilor înseamnă că se duce să prezideze o execuţie. 

— Şi cele două camioane? 

— Plutonul de execuţie. Atunci când circulă Okamura se golesc 
toate străzile. 

— Prudent băiat, aprecie Ross, gândindu-se la cei pentru care se 
făcea deplasarea. 

— Pentru ce se fac execuțiile? 

— Tentativă de evadare, lămuri Liu cu vocea ei de copil. Asta este 
explicaţia obişnuită. Să mergem acum. 

Pătrunseră într-o piaţă umbrită de diferiţi copaci, exotici. O mulţime 
de păsări îşi amestecau strigătele în pălăvrăgeala a vreo sută de 
femei şi bărbaţi care, aşezaţi pe jos, vindeau fructe, supă fierbinte sau 
chiftele din carne de câine. Fetişcane cu sâni castanii purtau pe cap 
tăvi cu clătite. 

__ Ros aruncă o privire de jur împrejurul pieţei, care gemea de lume. 
In afară de doi niponi care vorbeau între ei cu braţele încrucişate 
peste curelele puştilor, nu se vedea nici o patrulă trecând prin piaţă. 

— Despre ce vorbeam... Da, despre Stan şi Raid. Aşadar, eşti sigură 
că nu riscă vreun control. 

Liu se apropie mai mult de Ross. 

— Pontonul este al tatălui meu. 

— Dar, bine, tatăl dumitale a plecat de doi ani şi nimeni nu ştie pe 
unde mai e! 

— Averea lui este imensă. Nimeni de aici nu ar îndrăzni să se atingă 
de bunurile sale. 

— Şi jonca? _ 

— Băieţii dumitale vor putea observa de acolo, In acelaşi timp, 
fortăreaţa, primele cotituri ale drumului Mandalay şi rada. 

Chester Ross răsuflă uşurat. Dacă oamenii săi vor putea lucra 


nestingheriţi în jonca lor nemişcată şi lipsită de catarge fără îndoială 
că vor putea culege foarte multe informaţii. 

Atunci când hotărâse să stabilească postul acesta de observaţie în 
îmbulzeala din radă, s-a iscat în primul rând întrebarea cum să-i aducă 
pe Stan şi pe Raid, fără a-i trece prin baraje. Au trebuit să dezgroape 
Davis-urile de lângă moara părăsită. De altfel, dacă japonezii s-ar 
hotărî să treacă oraşul plutitor prin ciur, lucru prea puţin probabil, 
aparatele de scufundat le-ar fi de mare folos pentru a se face nevăzuţi 
în junglă. 

— In felul acesta vom cunoaşte în amănunt tot ce trece zi şi noapte 
pe cheiuri, încheie Ross coborând glasul pentru a nu fi auzit de către 
un negustor care îşi aţintise bănuitor privirile asupra lui. 

Sări peste, un şanţ mic de piatră în care şobolani enormi se 
hârjoneau nestingheriţi. 

— Mai e mult de mers? 

— Imediat după fântâna aceea. 

Grăbi pasul, nerăbdător să scape de mulţimea în mijlocul căreia se 
credea privit de toţi şi în care simţea că este prizonier. 

— Spuneai că japonezii se folosesc de el? 

— Japonezii folosesc TOŢI medicii pe care i-au găsit aici. Chiar şi 
medicii de bord englezi, căzuţi prizonieri în timpul marii ofensive din 
martie. De când a fost distrus Rangoonul, îşi evacuează prin Bassein 
toţi răniții. 

Ross se gândea că Ho Nien e o nesecată mină de aur, fiind în 
neîntrerupt contact cu răniții din toate unităţile de pe front. Rămâne 
de văzut dacă Ho Nien va consimţi să lucreze iarăşi pentru Parang- 
Sud, în noua sa formulă. 

După spusele fetei, lucrul acesta era prea puţin probabil. De la 
măcelul Evans doctorul devenise deosebit de precaut. Cu atât mai 
mult cu cât, din cauza organizării reţelei, era singurul care-l 
cunoscuse pe Ong Loy. Timp de două luni încercase spaimele 
aşteptării poliţiei secrete nipone. 

Chester se întreba cum naiba ar putea convinge un om care 
trecuse prin asemenea clipe de groază să se avânte din nou într-o 
muncă atât de primejdioasă. Va epuiza repede argumentele care l-ar 
putea face să-şi pună iarăşi pielea la bătaie. 

Liu se apropie de o uşă din lemn masiv şi trase funia clopoţelului 
javanez. Luxoasa clădire contrasta izbitor cu sărăcia tranhurilor 
clădite din lemn care înconjurau piaţa. 

Se auziră paşi grăbiţi şi o ferestruică de lemn se deschise scârţâind 
zgomotos. Un scurt dialog în limba birmană se înfiripă cu Liu. Curând 
apoi uşa se deschise şi Chester se trezi în faţa unei femei bătrâne cu 
chipul posac şi de o slăbiciune înspăimântătoare. Pupilele ei mărite şi 
privirea halucinantă trădau ultimul stadiu de opiomanie. 


Cu un gest nepăsător le arătă o uşă pe care Liu dispăru, saboţii ei 
de lemn sunând pe lespezile de mozaic. 

Chester Ross pătrunse într-o încăpere mare, mobilată în stil 
occidental. O fereastră se deschise către o mică grădină cu flori 
ciudate. In fundul sălii, o uşă care da în cabinetul de consultaţii. 

— Doctorul Ho Nien nu e chiar un căpcăun, glumi Liu văzând chipul 
încordat şi îngândurat al lui Ross. 

Schiţă o grimasă din cauza nerăbdării. 

— Nu la asta mă gândeam. Vorba e cum să-l fac să lucreze pentru 
noi. Ştii doar că riscăm cu toţii venind aici. 

— Cum aşa? Doctorul Ho Nien... 

— A fost poate dibuit de către niponi, după lovitura Evans. 

— Imposibil. 

— O capcană, pricepi? Ong Loy mort pe plajă pentru ca lumea să 
creadă în moartea sa; apoi îl supraveghează pe medic după ce mai 
întâi l-au torturat pe pescar. 

— Prea complicat, râse ea sigură pe sine. 

— Pentru a-l convinge, l-aş putea oricând ameninţa că-l pot 
denunța pentru cele ce a făcut până acum. A trecut vremea 
sentimentelor. Am nevoie de informaţiile sale. 

— Asta este o josnicie! exclamă Liu indignată. 

O linişti cu un semn. 

— Dar n-aş face o asemenea prostie. În situaţia în care se află, mi- 
ar putea plăti cu aceeaşi monedă şi chiar foarte repede. Toate astea 
nu-mi plac, Liu, nu-mi plac deloc. 

Tânăra birmană se îndreptă deodată, trădând o nervozitate pe care 
nu i-o bănuise. 

— Uite-l, şopti ea. 

In clipa următoare uşa se deschise, făcând loc unui bărbat chel, cu 
trupul scheletic vârât într-o bluză albă. Chipul său năpădit în parte de 
o ţăcălie cenușie trăda o inteligenţă ascuţită. Ochii negri şi mobili 
păreau că străpung tot ce privesc. 

Recunoscând pe Liu, bătrânul îşi stăpâni o tresărire, întorcând apoi 
repede privirea către Ross. De la bun început îşi dădu seama că nu e 
o consultaţie obişnuită. O sclipire mânioasă trecu prin pupilele sale 
negre. 

intinse mâna spre cabinet, cu o mişcare prea bruscă pentru a putea 
fi luată drept o invitaţie politicoasă. 

— Presupun că este inutil să vă vorbesc în birmană, nu e aşa? rosti 
el cu glasul şters. 

Ross simţi un fior de gheaţă coborându-i pe şira spinării. Ho Nien 
părea perspicace, desigur, dar dacă reuşise să-i descopere adevărata 
identitate atât de uşor, fără îndoială că nu va putea păstra până la 
bătrâneţe această deghizare. 


— Într-adevăr, admise el, aşezându-se lângă un birou înţesat cu 
hârţoage aruncate vraişte. Nu sunt birman, sunt american. 

Chipul mototolit al bătrânului se boţi şi mai mult. 

— Aha! Pilot doborât după gloriosul masacru de la Rangoon? 

Chester scrâşni puţin din dinţi. Era limpede că discuţia lua de la 
început o întorsătură puţin favorabilă intenţiilor sale. 

Liu risipi cu vioiciune stinghereala care începea să-şi facă loc. 

— Locotenentul Chester Ross, care a debarcat de curând la 
Bassein, a venit să restabilească reţeaua Parang-Sud, doctore. 

Un tic nervos făcea să tresară buza inferioară a medicului în timp 
ce ocolea masa pentru a lua loc în faţa lui Ross. Îşi pusese pe nas o 
pereche de ochelari care făceau ca privirea lui să para şi mai 
pătrunzătoare. 

— Parang-Sud! şopti el, ca şi cum şi-ar fi scormonit memoria 
căutând să-şi amintească un lucru care desigur îi lăsase o urmă de 
neuitat. 

Chester, mereu la pândă, ciuli urechile auzind scârţâitul unei uşi. 

— Parang-Sud. Spune-mi, locotenente, sergentul Evans nu era şi el 
american? 

Ross, încuviinţă, surprins. 

— Ba da. Făcea parte din corpul Rangers. 

— Şi asta nu vă e de ajuns? g 

Chester se încorda pe scaunul său. Ințelegea prea bine ce voia să-i 
spună doctorul. Cu atât mai mult cu cât în privirea de gheaţă apăruse 
o anumită nuanţă de mândrie, de milă mai degrabă. 

Se ridică în picioare şi se sprijini de peretele despărțitor, încercând 
să deosebească ceva în zgomotul nedesluşit care se auzea din sala de 
aşteptare. 

— Ascultă, doctore, n-am venit aici să ne certăm. Vin de foarte 
departe, de foarte departe spun, pentru a îndeplini o misiune de 
observator. De informator, dacă vrei. Ştiu totul despre aportul 
dumitale de până acum. Mai ştiu de asemenea, că masacrul Evans a 
pus reţeaua Parang-Sud, reţeaua dumitale, în... hai să spunem, în 
umbră. Acum însă lucrurile s-au schimbat. Bassein ţine locul Rangoon- 
ului. Şi am nevoie de dumneata! 

Un zâmbet abia schiţat învineţi buzele zbârcite ale practicianului, 
iar ochii săi oblici se îngustară şi mai mult. 

Chester încleşta pumnii; din spatele uşii se auzea o voce nazală. O 
voce repezită pe care n-o înţelegea, dar pe care nu putea s-o 
confunde cu birmană. 

Incercă să-şi stăpânească groaza care îl răscolea. 

— La drept vorbind, ce doreşti de la mine? întrebă încet Ho Nien. 

Chester răsuflă, vrând să se convingă că nu-i vorba de o cursă 
grosolană. 


— Lucrezi la spitalul Hoi-Kheo. În felul acesta eşti în contact direct 
cu o mulţime de răniţi. Răniţi care pălăvrăgesc. De teamă, de 
suferinţă, de dor de patrie, din pricină că îşi iubesc sau îşi urăsc 
conducătorii. Oameni care povestesc despre ce au făcut şi au văzut 
pe front, oameni care poarta însemne pe mâneci şi numere pe gulere. 
Cred că îţi poţi da seama de întreg folosul pe care îl putem trage de 
pe urma observaţiilor dumitale. Armament efectiv, unităţi principale, 
moralul, numele conducătorilor, materiale distruse şi multe altele pe 
care nu le mai înşir. 

Avea de gând să continue, dar de alături se auzi trântindu-se o uşă. 

— Da, murmură bătrânul medic. Dar iată că mai mult ca sigur ai 
făcut degeaba drumul acesta. Sunt fără îndoială prea bătrân pentru a 
mă îndeletnici cu aşa ceva. Lucrurile astea sunt pentru tineri ca Ong 
Loy, caro a plătit cu viaţa. 

Chester se simţea din ce în ce mai mult prins într-o capcană. 
Desigur că japonezii încercuiau casa. Desigur că apucase pe un drum 
greşit încă de la început, în ciuda celor ce-i spusese căpitanul Dale. 

Scutură din cap. Nu, imposibil să fi putut face o asemenea greşeală. 

— La urma urmelor faci lucrul acesta pentru eliberarea patriei 
dumitale, doctore! 

— Te înşeli: nu sunt birman, ci javanez. Şi nu uita că ne deosebim 
de un japonez tot atât de mult ca şi de un european. Ori dumneata 
eşti american. Ce caută americanii în Birmania? 

— Ascultaţi-mă, interveni Liu cu voce suavă. Nu e nici un risc Nici 
unul. Locotenentul Chester Ross nu vă cere decât să reţineţi ceea ce 
auziţi. Legătura o voi ţine eu. 

Lui Chester i se păru că aude o maşină oprindu-se într-un scrâşnet 
de cauciucuri ce-l făcu să se gândească la execuțiile lui Okamura. Il 
cuprinse deodată furia: 

— Să ne înţelegem bine, doctore Ho Nien. Vin dintr-o insulă care se 
numeşte Peleliu. Acum opt zile nu era pe acolo nici picior de 
american. În clipa de faţă mă îndoiesc să mai fie vreun japonez pe 
insulă. Inainte de Peleliu a fost Makin, Tarawa, Rabaul, Guadalcanal! 
Ai de ales! 

— Dar aici, în Birmania! 

— Aici este un front secundar. Refuzând să ne ajuţi, prelungeşti 
războiul în măsura în care îţi retragi mica dumitale contribuţie. 
Prelungind războiul, omori mai mulţi oameni decât ai îngrijit în toată 
viaţa dumitale. 

Medicul se tulbură şi aruncă înspre, uşă o privire de animal hăituit. 
Auzise desigur şi el zgomotul cu pricina. 

— Dar eu... 

— Gândeşte-te bine! 

— Oricum... 


— Gândeşte-te! 

— Cine te împiedică? şopti Liu cu tonul unei rugăminţi mute. 

— Îți garantăm evacuarea în Statele Unite dacă lucrurile iau o 
întorsătură nedorită. Este preferabil unui pluton de execuţie, nu? tună 
Ross. 

— Dar eu sunt neutru! 

— N-am vorbit de plutonul de execuţie japonez! 

— Ah!... pentru că... 

— La sfârşitul unui război, nu există niciodată neutri, există numai 
trădători! 

În uşă răsunară deodată lovituri puternice. Ross se înfiora îndelung. 
Ho Nien sări în picioare, ca împins de un arc. Liu închise ochii, 
înfigându-şi unghiile în împletitura scaunului. 

În birou pătrunse un japonez, bocănind pe mozaic cu cizmele. Rosti 
o frază lungă în birmană în timp ce chipul bătrânului devenea de 
marmură. Ochii săi teşiţi priveau când la japonez când la Ross. 

Ho Nien spuse întretăiat două cuvinte. Niponul se răsuci şi aruncă 
lui Chester o privire de un dispreţ evident. 

E adevărat că Ross, cu pantalonii săi peticiţi şi cămaşa prea mare 
pentru el, era aidoma acelor nenumărați zdrenţăroşi care transformă 
cele mai neînsemnate răspântii ale Asiei în adevărate curţi ale 
miracolelor. 

O clipă de încremenire în care fiecare îşi încovoia spatele aşteptând 
catastrofa ce părea de neînlăturat. Ho Nien, compromis fără scăpare 
de prezenţa americanului; Liu care de la început ştia prea bine la ce 
se putea aştepta şi, în sfârşit, Ross, care arunca priviri furişe către 
uşă. 

Doar ofiţerul nipon avea o înfăţişare trufaşă şi-l privea pe Ho Nien 
cu ochii săi plini de cruzime. 

Practicianul se aşeză la loc, mai bine zis se prăbuşi în fotoliul său, 
cu privirea împietrită şi behăi câteva cuvinte. 

Japonezul se suci atât de iute încât Chester se încorda, crezând că 
este vorba de un denunţ. Uşa se trânti zgomotos şi ascultară cu toţii 
paşii japonezului pierzându-se în sala de aşteptare. 

Medicul se ridică greoi şi se îndreptă către o vitrină din lemn de 
teck în care străluceau instrumentele obişnuite ale artei sale. 

— Căpitanul-medic Musashi mi-a anunţat sosirea unui convoi 
sanitar venind din Myitkhyna. Trebuie să plec imediat la spitalul Hoi- 
Kheo. 

Ross îi tăie calea spre uşă, străduindu-se să fie calm. Chipul său 
întunecat devenise mai dur ca de obicei. In ciuda staturii sale scunde, 
era cu un cap mai înalt decât medicul javanez; aţinti în ochii speriaţi ai 
acestuia o privire ascuţită ca o sabie. 

— Ei bine, să vedem răspunsul! 


Ho Nien şovăia, vădit stingherit, răsucindu-şi barba sa scurtă. 

— Nu pot hotărî nimic, spuse el văzând că Chester începe să se 
enerveze. 

Arătă către uşa cu geamuri care dădea în grădiniţă. 

— leşiţi pe aici. Nu vreau să daţi ochii cu bolnavii care aşteaptă 
alături. 

Ross nu se clinti în ciuda dorinţei sale grozave de a se năpusti în 
mulţime. 

— Răspunsul, doctore! 

Glasul pocnise sec, ca o plesnitură de bici. Javanezul aruncă o 
privire neliniştită înspre sala de aşteptare, apoi îşi întoarse mutra 
ascetică către Liu Wong Hinh. 

— Mai treci pe la mine, Liu, se bâlbâi el, peste trei zile, dar singură. 
Poate voi avea noutăţi. Şi acum, plecaţi repede. 

Ross trecu pragul cu o uşurare de nedescris. Bătrâna intoxicată îi 
aruncă o privire şireată, apoi îi arătă ieşirea cu un gest vag. 

Merse câtva timp cu Liu în urma sa, încercând fără să izbutească să 
imite pasul nepăsător al birmanilor, acea nepăsare atavică pe care 
nici o nenorocire nu le-o putea schimba. 

Încetini pasul zărind primele cheiuri. 

Un cargou părăsea portul, apărat de un escortor cu linii foarte 
joase. Vedeta rapidă de serviciu la baraj deschidea trecerea. Pe 
cheiuri circulau încet patrule. 

Pe Ross îl liniştea faptul că vedea duşmanul trecând atât de 
aproape fără însă a-l privi mai mult decât priveşte de obicei un soldat 
un cerşetor dintr-o ţară ocupată. Se opri lângă o macara scoasă din 
uz. 

— Cred că am câştigat, Liu, şopti el. Doctorul nu se va mai codi de 
acum încolo... N-ai văzut pe nimeni în urma noastră pe când 
mergeam? 

Tânăra, care rămăsese cu cincizeci de metri în urmă pentru a 
zădărnici o eventuală urmărire, clătină uşor capul. 

— Nu... Nu, cred că nu. 

— In orice caz, Ho Nien nu mă va denunța niciodată, hotărî el 
categoric. 

Ea se apropie, prefăcându-se că priveşte spre larg, până când 
ajunse să-i atingă gâtul cu buzele. 

— De ce? _ 

— Doar nu-i nebun. In misiunile de acest soi nu faci un pas fără să 
raportezi. 

Dacă aş dispare, se va şti curând că lucrul acesta s-a întâmplat 
DUPA convorbirea noastră. Ceea ce i-ar pricinui o groază de neplăceri. 
Şi asta o ştie prea bine. 

— Ai dreptate, încuviinţă tânăra femeie. Fără îndoială că ne va 


ajuta. Mergem acum să-i vedem pe Stan Barett şi pe John Raid? 

Ross întinse mâinile cu degetele desfăcute în faţa sa şi le cercetă 
încruntat, aşa cum obişnuia să facă înainte de fiecare scufundare. 

— Pentru ziua de azi e destul, nu găseşti? Nu-i bine să-l zgândăreşti 
prea mult pe diavol! Pe deasupra mai trebuie să ne încredinţăm că nu 
suntem urmăriţi. Arată-mi doar jonca în care lucrează. 

Tânăra femeie întinse mâna către partea din fund a golfului, acolo 
unde munţii abrupți gâtuiau malurile râului lrrauady. 

— Nu arăta cu mâna, şopti Ross încetişor. 

— Vezi flotila de jonci legate aproape de malul sudic? 

Chester încuviinţă, privind fără chef pădurea de catarge ce se ridica 
deasupra unei îngrămădiri de jonci şubrede, priponite bord lângă 
bord, într-o înghesuială de bărci de pescuit şi de pontoane pe 
jumătate scufundate. 

— Vezi pontonul acela dreptunghiular, puţin mai la dreapta de 
bateria D.C.A.? 

— Lângă cargoul acela din care se descarcă camioane acoperite cu 
prelată? 

— Cele douăsprezece jonci şi trei şampane sunt ale tatălui meu. 
Băieţii sunt într-a şaptea joncă. 

Ross făcu ochii mici; soarele la asfinţit dădea golfului o strălucire 
purpurie, aproape orbitoare. Totuşi deosebi ambarcaţiunea: o cocă 
fără catarge legănându-se în apa murdară, asemănătoare cu o mie 
altele, o cocă pe care nici un birman n-ar îndrăzni s-o atingă pentru că 
aparţinea faimosului Wong Hinh, un vas pe care japonezii nu-l pot 
deosebi de celelalte. 

Ross o privi pe Liu drept în faţă. Pentru prima oară. De multă 
vreme, o scânteiere de uşurare sclipi în ochii săi întunecaţi. 

— Drac de fată ce eşti, dacă n-am fi în Birmania te-aş îmbrăţişa 
acum, pe loc! 

— Pe stradă? şopti ea cu prefăcută indignare. 

— De ce nu? 

— In Anglia, aşa ceva nu se face! 

Işi reaminti cele ce-i spusese căpitanul Dale în legătură cu 
convingerile ei intime. 

— Păcat! suspină cu părere de rău. De trei ori păcat! Am socotit 
totdeauna că englezii ăştia nu ştiu să trăiască. 

Liu îşi plecă ochii sfioasă. 

— Nu fac aşa ceva pe stradă... dar nu am spus că nu fac deloc! 
zâmbi ea cu vocea plină de făgăduieli. 

Ross se uita uimit la tânăra femeie al cărei chip ridicat spre el îi 
cerşea un zâmbet, apoi ridică ochii spre calea accidentată şi 
întortocheată pe care urma s-o urce pentru a se întoarce la vila 
cocoţată pe vârful colinei. 


Se gândi din nou la postul de control de la ieşirea din oraş. 
— Imi doresc doar puterea s-o mai pot face când voi ajunge acolo! 
murmură el pierzându-se în mulţime. 


CAPITOLUL V 


Despicând apa murdară a portului, cargoul Hokkaido-Maru 
pătrundea greoi în radă. Puntea din faţă aproape că dispărea 
dedesubtul nenumăratelor vehicule acoperite cu prelată din cauza 
ceţurilor din larg. Sub formele lor camuflate şi strânse în plase se 
putea totuşi ghici că era vorba de tractoare de artilerie ce veneau 
direct din uzinele de la Osaka. 

Obiectivul lunecă brusc, apoi se fixă pe pasarelă. Trei bărbaţi, cu 
mâinile sprijinite pe balustrada acoperită cu sare, priveau docurile. 
Unul dintre ei striga cât îl ţinea gura într-un megafon. Işi ridicase 
chipiul pe ceafă iar în jurul bustului său acoperit de o haină cu glugă 
purta colacul de salvare, care era obligatoriu din clipa în care vasele 
depăşeau plasele contra torpilelor. 

Din nou obiectivul lunecă cu repeziciune, măturând întreaga plajă, 
urcă de-a lungul bordului, şterse coca şi rămase nemişcat asupra 
literelor prost camuflate de vopseaua de război. 

— H.O.K.K.A.1.D.0... M.A.R.U..., silabisi Ross desprinzându-şi obrazul 
de pe ocularele binoclului. Cam de trei mii cinci sute de tone. 

Preocupat de verificarea circuitelor emiţătorului, Rudi Beumann 
abia îşi ridică capul blond. 

— S-a încheiat intervalul de emisie, făcu el închizând D.Y.-ul cu un 
pocnet sec. 

Chester Ross desprinse binoclul de pe trepied: cu toată poziţia 
privilegiată a vilei Wong Hingh, se temea de observatorii japonezi, mai 
ales de acea baterie D.C.A. răsărită cu opt zile în urmă la mai puţin de 
şapte sute de metri de vilă, cu cele patru piese de 72 mm. 

Privea golful cuprins în sipetul munţilor de un verde întunecat, 
ispitit să mai iscodească o data jonca în care se ascundeau Stan şi 
John, dar se lăsă păgubaş; în port şi în oraş domnea liniştea. 

Cei doi probabil că tocmai îşi încheiau raportul pe care îl pregăteau 
pentru Liu. 

Aprinse dus pe gânduri o ţigară aruncând cu un bobârnac chibritul 
într-un tufiş, apoi întoarse privirile către Rudi Beumann, care strângea 
antena. 

Cablul mlădios, aşezat de o săptămână, se pierdea bine ascuns în 
frunzişul unui uriaş copac exotic. Antena aceasta permitea legături la 
mari depărtări şi datorită ei Tomahawkul fusese scutit să mai ţină loc 
de staţia-releu. 

— N-aş vrea să fiu în pielea lui Raid şi a lui John, locotenente, se 
trezi spunând Rudi, trecându-şi din obişnuinţă mâna prin părul său 
blond. Să te învârti, de dimineaţă până seara în jurul unui binoclu, 


într-o coajă de nucă plina de şobolani! N 

Ross zâmbi trăgând cu lăcomie din ţigară. In ultimul timp fuma 
foarte mult. 

— Au o vedere minunată asupra aeroportului, fortăreței şi portului. 
Ce mai vrei? Nici un avion, nici un vas ori convoi nu poate trece prin 
Bassein fără să fiu înştiinţat, exclamă ofiţerul gândindu-se la teancul 
de documente pe care i-l trimiseseră de opt zile încoace, visul de o 
viaţă întreagă a unui spion de meserie, ce mai! 

Nu asta era şi părerea lui Rudi care, drept răspuns, deschise postul 
de emisie, trecându-şi mâna peste manipulator, pentru a-şi încălzi 
degetele. 

— Mă rog, mormăi el neîncrezător, dar ce ziceţi de Liu în toate 
afacerea asta? Cine vă poate garanta că nu e taler cu două feţe? 

— Liu? chicoti Chester Ross. Ai uitat că tatăl el este în mâinile 
noastre? 

Rudi puse aparatul pe recepţie. 

— Bravo! Văd că domneşte o încredere deplină! 

— Cred că, mai degrabă, riscul îl putem avea cu medicul. Dacă e 
prea înspăimântat de galbeni, nu mai dau prea mulţi bani pe pieile 
noastre. 

— Mi-am spus totdeauna că povestea asta ne va pune într-o bună 
dimineaţă cu spatele la zid. Să vii să-i aiureşti pe japonezi aici, la trei 
mii de kilometri de prima unitate, trebuie să fii într-o ureche! Fără a 
mai pune la socoteală că n-am înţeles niciodată de ce m-au luat 
tocmai pe MINE, gemu Rudi Beumann şi încă în toiul unei permisii. Să- 
i fi văzut pe tipii din poliţia militară, ce mai mocofani! 

— Preţul gloriei! Nu eşti oare cel mai bun operator de telegrafie 
cifrată, de aici la Honolulu? glumi Ross supraveghind serpentinele 
drumului care urca ocolind piscurile spre Mandalay. Pun prinsoare că 
erai cu o fată! Stai, erai cu... Cum ai spus că o cheamă? 

— Sandra! spuse Rudi, roşindu-se. Sandra! repetă aproape cu 
venerație şi coborând glasul. 

Pe buzele lui Ross, apăru pentru o clipă un surâs puţin batjocoritor 
care se prefăcu apoi într-o strâmbătură dezgustată. 

Cum naiba au putut să aleagă un copil ca ăsta pentru cea mai 
minunată misiune de sinucidere scornită vreodată de un intelectual 
obscur de la cartierul general! Căci e vorba de o misiune de 
sinucidere, ce mai încoace şi încolo! Pe zi ce trece îşi dă seama mai 
bine de lucrul ăsta. Dintre toţi doar Robsky ar putea să scape din 
capcană. Dar atunci pentru el războiul s-ar încheia şi nu s-ar mai 
putea întoarce în India decât cu vaporul. 

Alungându-şi gândurile, aruncă o privire spre drum. Liu urca cu paşi 
mărunți. 

Se linişti: trecuse deci fără greutate şi aducea fără îndoială 


informaţiile adunate de Stan şi Raid din jonca lor. 

Ross cobori oblonul de bambus şi apucă o foaie subţire de hârtie 
scrisă de mână. 

— Eşti sigur că ai transcris bine? întrebă el, privind lunga înşiruire 
de grupe de câte cinci litere. 

Rudi sări în sus, jignit. 

— Ei, lasă, nu voiam să spun asta... află că sunt aici amănunte care 
pot isca un tărăboi nemaipomenit când vor ajunge la destinaţie; şi mai 
ales când vor afla că putem sta cu binoclul drept spre aeroport. Başca 
numărul de tancuri, cargouri, camioane şi efectivele de trupe. O mină 
de aur, îţi spun! 
capul de pe claviatură. Ofiţerul băgă de seamă şi tăcu. 

„Devin nervos, gândea Ross. Mi-ar trebui nervi de oţel pentru a 
putea rezista, cu câte ştiu. Intr-o bună zi mă voi arunca în mare...” 

— Cât timp îţi trebuie să transmiţi toate astea, Rudi? 

— Vreo două minute, dacă nu mă întrerupe nimeni. 

— O sută douăzeci de secunde. De ajuns pentru a ne localiza 
goniometric. Dă-i bătaie. 

Puse foile pe generatorul manual şi părăsi încăperea folosindu-se 
de trecerea acoperită. 

Liu intră o dată cu el în sala rotundă şi-i zâmbi liniştitor. 

— Toate merg strună, anunţă ea, scoţându-şi ciudata pălărie 
birmană asemănătoare unui acoperiş de pagodă. Şi băieţii noştri? 

— Au făcut treabă bună. 

Răspunsul nu-l mulţumi decât pe jumătate. 

— Şi moralul? 

— N-au spus nimic. 

— Înţeleg. Doctorul? 

— S-a hotărât. 

— Multe amănunte? 

— Foarte multe! Se pare că iarăşi au avut loc lupte înspre 
Myitkyina. „Chindiţii” ar fi trecut fluviul înapoi cu pierderi mari. Mai 
mult de trei regimente încercuite în junglă! 

Chester îşi simţi sângele năvălindu-i în obraji. 

Restabilit cu preţul unor mari sacrificii, frontul se rupsese deci 
pentru a doua oară. Dacă drumul spre Ciung-King fusese tăiat... s-a 
sfârşit cu Birmania. Un al doilea Singapore. Cât despre a pune piciorul 
pe continent... 

— Asta-i tot? mârâi, încercând să nu pară tulburat. 

Tânăra femeie se lăsă să cadă zdrobită alături de el pe o canapea. 

— Stan Barett mi-a dat o listă de peste zece unităţi proaspăt 
debarcate, precum şi numărul tancurilor care au pornit în direcţia 
Mandalay. De asemenea şi avioane nemontate. 


— Cum ai spus? tresări Ross. 

— Da purtate de tractoare. Fuzelajul şi aripile separat. Pornesc 
direct la drum şi se montează acolo sus. 

Ross şuieră printre degete. 

— Şi vasele? 

— Traficul s-a dublat în cursul ultimelor opt zile după câte au putut 
vedea. 

— Ei bine! Bravo! Englezii vor avea cu cine sta de vorbă! 

— Crezi că vor rezista? întrebă Liu, încreţind îngrijorată fruntea. 

— De ce nu? De aici până la Pekin sau Calcutta au destul loc să 
bată în retragere. 

— Când transmiţi noutăţile? 

— Rudi stă călare pe pianul lui. Şedinţa următoare. Vom lăsa să se 
scurgă vreo douăzeci de ore. Să zicem... mâine la amiază. Ai văzut 
cumva în vale ceva maşini cu instalaţie de detectare gonio? 

Tânăra ridică mirată sprâncenele. 

— Maşini care au un cadru de antenă care se roteşte pe acoperiş. 

Liu făcu semn că nu, îşi aprinse o ţigară, apoi se lăsă moale pe 
canapea, sfârşită. 

— Credeam că nu voi mai ajunge niciodată. Urcuşul acesta nu se 
mai sfârşea! 

— Un bun alpinist trebuie să parcurgă distanţa din port până aici 
într-un timp mai scurt decât i-ar trebui unui automobil ce vine de la 
Bassein, făcu Ross aţintind asupra tinerei birmane o privire 
pătrunzătoare. 

Ea îl privi fix cu ochii săi întunecaţi, în care se aprinsese o flacără 
mocnită. 

De o săptămână de când trăiau laolaltă îşi dădură seama că 
legăturile lor se schimbă profund. 

Până acum nici unul nu făcuse primul pas, fiecare dorindu-l şi 
respingându-l totodată pe celălalt, din motive diferite. Dar devălmăşia 
şi teama în care trăiau amândoi, departe de a-i înstrăina, îi apropiau 
din ce în ce mai mult. 

Işi întinse trupul de păpuşă sub privirile lui Ross când deodată în 
spatele lor uşa se dădu la o parte. Ross păli înainte de a-l recunoaşte 
pe Rudi Beumann. 

— Ce s-a întâmplat? urlă el, închipuindu-şi casa încercuită. 

— Tomahawkul! Tocmai am prins o emisiune a Tomahawkului, la 
sfârşitul intervalului. 

— S-a întors în golf? 

— Ba bine că nu! triumfă Rudi, al cărui obraz copilăros strălucea de 
bucurie. Şi ce mai noutăţi! Le anunţă cu glasul plin de făgăduieli. 

— Spune! i-o reteză scurt Chester, temându-se de vreun nou 
proiect utopic al imaginaţiei căpitanului Dale. 


— Ne vin tovarăşi, întărituri adică! Tomahawbkul îi va depune peste 
vreo treizeci de ore. 

— Dă-mi hârtia! îl întrerupse Ross, cu obrazul răvăşit. 

„ms...  SBM-USS-TOMAHAWK - PARANG - SUD. ACOSTARE ZECE 
OAMENI. PLAJA 100 Y VEST RUINE. 3 OCTOMBRIE 24 H 00 - MISIUNE 
RADIO BALIZA - PUNEŢI PLAJA STARE RECEPŢIE - SECURITATE PLAJA - 
REIMBARCARE. PREVAZUTA 4 OCTOMBRIE, 23 H 00 - ACŢIUNE REŢEA 
STRICT LIMITATA - PRIMIRE PLAJA ŞI ÎNDRUMARE INIŢIALA COMANDO- 
OUT. 

Ross reciti mesajul de trei ori apoi întinse hârtia fetei. 

— Au de gând să repete lovitura cu Evans, rosti el îngrijorat şi 
întunecat la faţă. li mănâncă pielea! 

— Nu se poate spune că nu sunteţi încăpăţânaţi exclamă Liu, 
rupând mesajul în mii de bucățele pe care le lasă apoi să cadă ca o 
ploaie într-o scrumieră în formă de joncă. 

— Băieţii din G.H.Q.% şi-au stors creierii să scormonească o 
asemenea chestie! Ştiam că într-o bună zi îmi vor cere şi mai mult. 
Dar la o porcărie ca asta nu mă aşteptam! mârâi Chester răguşit, 
aprinzându-şi cea de a doua ţigară. 

Rudi Beumann îi privea nemişcat, surprins că mesajul sau nu prea 
stârnise entuziasmul la care se aşteptase. 

— Ai confirmat recepţia, Rudi? 

— Da, locotenente, Tomahawkul şi-a încetat imediat după aceea 
emisiunea. 

— Se poate să fi coborât sub apă. Mulţumesc, făcu Chester 
apropiindu-se de fereastră. 

Cerul se întuneca pregătindu-se pentru potopul din fiecare seară. În 
rada ce aducea cu suprafaţa unui lac, cargourile semănau cu nişte 
mari peşti ce stăteau nemişcaţi ca într-un eleşteu. Un eleşteu care 
peste câteva ceasuri avea să se transforme desigur într-un cimitir. 

Auzi pasul furişat al tinerei femei şi îi simţi răsuflarea pe umăr. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Să mă supun, bineînţeles, rânji ridicând din umeri. Mă voi 
supune! 

Nădăjduiesc doar ca blestemata lor de baliză să se strice într-o 
săptămână. 

— Vor să bombardeze portul, aşa cum au bombardat Rangoonul? 

— E limpede, nu? lar noi vom ţine scorul. Un petrolier scufundat, 
două avioane doborâte! Douăsprezece tancuri incendiate, trei torţe 
aprinse! se maimuţărea Chester, ca şi cum ar fi arbitrat un meci de 
cricket. 


34 OUT - încheiat (mesajul). (N.T.). 
35 G.H.Q. (General Head Quarter) - Marele Cartier General, (N. T.). 


Suflă un fum deasupra geamului şi i se păru că vede întreg portul 
arzând. 

Privea cu răutate firişoarele de fum strecurându-se printre case şi 
străduţe. 

— Ei poftim! Ştiam bine că se va termina prost. Totdeauna cer mai 
mult decât poţi face... 

Liu se uită spre el. În clipa următoare îşi întoarse şi el privirea spre 
ea. Părul lung şi negru al tinerei femei curgea în valuri lucioase. 

Işi înfipse aproape cu furie degetele în umărul gol, trăgând-o spre 
el. 

— De ce ar însenina asta moartea reţelei, şuieră fata, întârziind cu 
o mişcare uşoară a capului sărutul pe care se pregătea să i-l dea. 
Comandourile voastre vor pune baliza undeva în munţi apoi vor pleca. 
Reţeaua va lucra ca şi înainte, nu? 

— Nu ştiu, făcu el strângând-o mai tare. Nu ştiu. 

— Ho Nien nu riscă nimic. Nu are decât să asculte ce se vorbeşte în 
jurul său. Raid şi Stan se află în cea mai bună ascunzătoare pe care o 
poţi găsi de aici şi până la Surabaya. Cât despre noi... unde vezi 
primejdia? 

Şovăia, privind în depărtare. Liu zâmbi plină de încredere şi, 
lăsându-se moale în bravele lui, îi întinse obrazul cu nerăbdare. 

— Nu ştiu, nu ştiu nimic Şi tocmai asta mă frământa, îi mărturisi 
Chester înainte de a-şi lipi buzele de ale ei. 


Doar practica desţelenirii pământului cu ajutorul focului îngăduise 
acestui ţăran birman să facă să rodească vremelnic coasta râpoasă a 
muntelui. Din focul pe care îl aprinsese într-o zi cu vânt prielnic nu 
mai rămăsese decât o mare cicatrice negricioasă care rodea marginea 
junglei. 

Un palmier cu frunzele dese ca degetele desfăcute ale mâinii 
înăbuşise  pârjolul şi miriştea se oprea la poalele trunchiului 
monstruos, ca şi cum pădurea ar fi pus aici un paznic uriaş. 

Fără îndoială că bravul ţăran nu se ostenea decât pentru a putea 
duce un trai de azi pe mâine, dispreţuind câştigul şi averea, dar 
beneficiind de acea tihnită seninătate care face totdeauna dintr-un 
bătrân un înţelept, dar niciodată dintr-un tânăr un războinic. Câteva 
recolte obosiseră desigur pământul şi aşa destul de leneş, iar ţăranul 
fusese nevoit să-şi dacă săpăliga pe o altă râpă sălbatică. 

Astfel gândea locotenentul Chester Ross în timp ce îşi trăgea fără 
voia lui sarongul care aluneca mereu, cu toate că era legat cu sfoară 
în jurul mijlocului. 

Işi mai spunea că râpa abruptă nu îngăduia nici măcar acele culturi 
în terase de care erau pline imaginile turistice ale Asiei. In schimb îi 
înlesnea lui, lui Chester, o minunată vedere de ansamblu asupra plajei 


şi asupra ruinelor morii unde debarcase cu nouă zile în urmă. 

Îşi şterse fruntea cu poala sarongului, aşa cum văzuse întâmplător 
că obişnuiesc birmanii. 

Liu Wong Hingh, ceva mai sus decât el pe coasta muntelui culesese 
câteva rămurele uscate, lucru rar. Pe care doar o femeie birmană l-ar 
fi putut descoperi în ţara aceasta unde plouă la oră fixă. Un vas 
fierbea deasupra focului. Liu aţâţa flacăra îndărătnică vânturând 
pălăria ci ciudată din împletitură rară. 

Tot privind încetişor iarba, Ross observa priveliştea care se întindea 
la picioarele sale o sută de metri mai jos, un drum de creastă, cel care 
duce spre Akyab. Mai încolo, plaja cu nisip mărunt şi ruinele 
nedesluşite în amurg. 

Se gândea cu uşurare că în curând întunericul îi va îngădui să 
întrerupă fără nici un risc munca aceasta istovitoare şi fără rost care îi 
străpungea şalele ca un fier înroşit. 

In sfârşit, nemaiputând îndura, mai ales că de patru ore nu 
observase nimic, se îndreptă întinzându-se îndelung, apoi se apropie 
de foc ocolind fumul. 

— N-am văzut picior de japonez, murmură cu glasul stins. Se pare 
că domneşte o linişte deplină. 

— Idilică! spuse ironic Liu în timp ce rupea o crenguţă pentru a-şi 
mesteca fiertura. 

Nu luă în seamă gluma şi-şi întoarse chipul său ars de soare către 
larg. 

— Când te gândeşti că e acolo dedesubt şi aşteaptă să se întunece. 
Şaizeci de inşi ascunşi sub suprafaţa apei, care pot s-o şteargă unde şi 
când vor! 

— Suferi cumva de claustrofobie? 

— Nu. Ştiu un singur lucru, că toate astea vor sfârşi prost. 

— Şi ţi-e frică? 

— Da, mi-e frică. 

Privi chiorâş amestecul care clocotea în ceainic, apoi se apropie 
ceva mai mult de Liu pentru a-i putea vorbi şi mai încet. 

— În douăzeci de minţite va fi întuneric beznă. Vom cobori 
împreună. Chiar până la ruine. Apoi nu ne mai rămâne decât să 
aşteptăm. 

Desenă un drum imaginar cu degetul prin aer. 

— Şi cum ne întoarcem? 

— Voi aduna băieţii la moară. Apoi vom trece drumul. Trebuie să ne 
ferim de bateria D.C.A. pe care au instalat-o ieri pe creastă: are 
vederea spre plajă. 

— Dacă aprind reflectorul? 

— Nici un risc Să debarci un comando e la îndemâna oricărui 
neghiob. Să-l reîmbarci însă într-o retragere, asta-i altă poveste! Vom 


merge deci de-a lungul râpei. Apoi azimut 320; se vor descurca 
singuri. 

— li părăsim acolo? 

— Da, în dreptul palmierului ăsta mare. E un punct de reper uşor de 
regăsit noaptea. 

Ea se aşază mai bine, clipind când vântul îi aducea câte o pală de 
fum drept în ochi. 

— Şi noi? 

— Rămânem aici până în zori. Nici vorbă sa ne mişcăm de aici, am 
putea intra orbeşte în vreo patrulă japoneză. Tu cunoşti colţul ăsta 
destul de puţin, iar eu deloc. 

La gândul că va petrece noaptea singură cu el, Liu îi aruncă o 
privire ascuţită, lungindu-se pe muşchi. Nu-l mai vedea pe Ross decât 
ca pe o umbră, atât de repede asfinţise soarele. 

Chester răsturnă cu piciorul ceainicul peste foc şi acoperi jăraticul. 

— Nu prea e recomandabil noaptea, lămuri Chester, lungindu-se 
apoi lângă ea. 

O clipă degetele lor se căutară apoi se amestecară într-o încleştare 
strânsă. Stăteau nemişcaţi şi unul şi celălalt vrând să prelungească la 
nesfârşit această apropiere pe care o ştiau cât e de trecătoare. 

Ea se aplecă prima asupra lui, muşcându-i buzele. 

— Şi eu aş vrea să plec, şopti ea gâfâind uşor după sărutare. 

Chester dădu din cap. 

— Nu se poate, mărturisi el în timp ce ridica ceasul la înălţimea 
ochilor, eşti un pion prea preţios pe tabla de şah al unui oarecare 
Dale, pentru a-i trece prin minte să te mute. Totdeauna celor mai buni 
li se cer cel mai mult. Şi de aceea tocmai cei mai buni o păţesc până 
la urmă! 

— Dar e îngrozitor! 

— Logic, cel mult. Suntem ca fructele acelea pe care după ce le-ai 
stors de zeamă, le arunci coaja, rânji el posomorăât. 

Trase pe nări aerul sărat. 

— Şi acum să coborâm, făcu el fără a mai lăsa tinerei femei timpul 
să răspundă. 

incepu să coboare râpa cu precauţie. O maşină care trecea pe 
creastă cu toate farurile aprinse îl sili să rămână nemişcat în spatele 
unui tufiş de lămâi sălbatici. Reluă apoi coborâşul privind în jur cu 
atenţie. 

— Drumul e liber, îi spuse fetei când aceasta îl ajunse din urmă. 
Băieţii vor putea trece fără bătaie de cap. 

Ea încuviinţă uşor, pornind înainte pe fâşia de pământ roşu. 

Simţind nisipul fin scârţâindu-i sub picioare, Chester îşi dădu seama 
că primejdia nu-l mai ameninţă. 

Agăţate pe coastele golfului, câteva lumini prost mascate 


străluceau ca ochii unei fiare. Zgomotul valurilor care se izbeau 
mugind de stâncile acoperite cu muşchi din apropierea morii era atât 
de puternic încât Ross strigă pentru a se face auzit. 

— Mai avem treizeci de minute. Cred că băieţii se şi pregătesc. 

— Submarinul a ieşit la suprafaţă? 

— Cu siguranţă. Pesemne că în clipa asta lasă bărcile pneumatice 
în apă, îi răspunse în timp ce se îndreptau spre ruine. 

Prin schelăria ruginită vântul şuiera încetişor. O ţiglă spartă se 
rostogoli la picioarele sale. Inăbuşindu-şi o înjurătură se căţăra pe 
vechiul ponton de acostare, urmat de Liu. 

— N-avem altceva mai bun de făcut decât să aşteptăm, hotărî 
Chester aşezându-se cu faţa către larg. 

Luna încă nu apăruse iar bezna grea contopea marea, cerul şi malul 
la un loc. 

Talazurile îşi sfărâmau masele lichide cu zgomotul neîntrerupt al 
unei cataracte. 

Ross abia putea desluşi umbra tinerei femei cu toate că nu-i 
despărţeau decât câţiva centimetri. 

După vreo zece minute de aşteptare, ciuli urechea: între două 
valuri auzise un zumzet înăbuşit. Liu tresări şi ea: 

— Bărci cu motor! îi strigă. Ross deveni dintr-o dată neliniştit. 

Cunoştea bine zgomotul pe care îl făcea un sea-gu/FS şi îşi dădea 
seama că în tunetul asurzitor al resacului nu ar putea auzi nici măcar 
un dinghy acostând la doi metri depărtare. 

— Nu cred, făcu ciulind urechile, sau poate că... 

— O vedetă de pază a coastei? 

— Asculta! 


Un reflector străpungea bezna, departe în direcţia portului, sfâşiind 
norii cu sabia sa albăstrie. In penumbră se putea ghici suprastructura 
scundă a unui cargou ce părăsea golful. 

Ross privea în jur, încercând să stabilească de unde venea 
zgomotul. j 

Zumzetul devenise între timp ceva mai desluşit. Işi dădu seama că 
vine dinspre mal. 

— Un automobil, presupuse Liu nervoasă. 

Ross îşi amintea că în noaptea în care debarcase trecuseră prin faţa 
lui mai multe vehicule cu toate farurile aprinse, pe drumul ce urmărea 
ţărmul înspre Akyab. 

Incercând să străpungă întunericul, deschisese o clipă ochii larg, 
fără rost. 

— Nu-mi place treaba asta, şopti cu glas, abia auzit. Pontonul fu 


36 sea-gull - mini motoare speciale, (N. T.). 


măturat de o uriaşă undă de fund care cutremură pietrele de sub el. 

„Cum se face că aud motorul între două valuri, fără să zăresc însă 
farurile?” 

Constatarea aceasta îl uluia. Se aplecă spre Liu, care întorcea şi ea 
capul în toate părţile. 

— Mă duc să văd, se hotărî Chester ridicându-se. 

— Nu, rămâi aici, te rog să rămâi aici. Trebuie să sosească băieţii. 

Ridică din umeri şi făcu primii paşi pe digul îngust de piatră care 
lega cheiul de moară. 

— Atunci vin cu tine. 

Alergară împreună de-a lungul mormanului de pietre şi se 
strecurară printre ruine. Chester străbătu şopronul în care se 
despărţise de  Robsky. Zgomotul oceanului descreştea treptat, 
înăbuşit de ziduri, făcând loc uruitului neîntrerupt al câtorva zeci de 
vehicule. 

Ross ieşi din şopron ca un nebun, cu senzaţia de a fi prinşi, atât el 
cât şi cei din comando, într-o capcană. Se aruncă pe nisip. 

— Dumnezeule! gâfâi el. Cel puţin zece maşini! Zece camioane! Un 
convoi întreg... 

Liu se lungi lângă el, la adăpostul unei scobituri a terenului. 

— Au încurcat-o, nu-i aşa? 

— Mi-e teamă că da. Pe toţi dracii! Ce naiba... dar ce naiba caută 
pe aici? 

Zări în sfârşit luminile camuflate ale primei maşini. Camionul 
zdrăngănea prin noaptea întunecoasă cu „ochii de pisică” aţintiţi la 
cinci metri în faţa cauciucurilor. Apăru şi al doilea, lipit de spatele 
primului. 

Ross încleştase dinţii, închipuindu-şi că vede trecând o reptilă 
apocaliptică uşor fosforescentă. 

— Lovitura Evans se repetă? murmură sleit. Dacă băieţii ajung la 
mal în clipa asta... Nu-şi termină gândul: orele douăzeci şi trei şi 
cincizeci şi cinci de minute. Sunt pesemne chiar în spatele nostru 
acum. 

Tânăra femeie se lipi de el într-o pornire copilărească de protecţie; 
îi simţea şoldul fierbinte lângă al său. 

— Se duc spre Akyab, şopti ea auzind zumzetul depărtându-se din 
stânga spre dreapta. 

Tânăra birmană rostise astfel dorinţa deznădăjduită de care se 
agăța Ross de câteva clipe. Vroia din toată inima ca maşinile să fie 
numai în trecere şi găsea mii de cauze care le-ar împiedica să se 
oprească acolo. 

E adevărat că japonezii îi tăiau fără scăpare calea spre pădure, 
împingându-l către mare ca pe un peşte în năvod. N 

— „Ca pe un condamnat către zidul său!” gândi cu voce tare. Incă 


trei minute! Desigur că vor intra cu capul drept în capcană. 

Inima i se opri în clipa în care auzi scrâşnetul primelor frâne. Unul 
după altul camioanele se opreau păstrând distanţa dintre ele. „Ochii 
de pisică” se stinseră pe rând. O vreme se mai auzi zgomotul câtorva 
motoare, apoi încet-încet se aşternu tăcerea. 

— S-au oprit, constată Liu cu voce răguşită. 

— Da data asta va fi măcel, încheie Chester în timp ce un cârcel 
dureros îi înnoda gâtul. Băieţii noştri se vor năpusti drept în braţele 
lor, căutând ruinele. 

— Nu neapărat. Ar putea... 

— Cum ar putea bănui ceva, acum când stau ascunşi în spatele 
morii. 

Privea cei cincizeci de yarzi de nisip în pantă lină care îi despărţea 
de liziera de cocotieri. Chiar în spatele lor convoiul nevăzut al 
inamicului se pregătea să înnopteze. 

— Incă un minut! rosti Chester. Se îndreaptă orbeşte spre plajă. Mai 
ales pe o noapte ca asta! 

Se ridică în coate, încercând să străpungă bezna. Trântit pe nisip la 
mai puţin de treizeci de metri de mal, nici nu putea deosebi oceanul. 

— Nu-i putem preveni în vreun fel? 

— Cu ce? Poate lansând rachete roşii? Singurul post de radio este 
cel al lui Rudi. Trei ore de mers. Şi calea ne este tăiată. 

Acoperind mugetul valurilor răsună limpede un zornăit metalic, apoi 
se închise uşa unei maşini. O uşă de maşină? Sau închizătorul unei 
arme automate? 

— Se pare că se pregătesc să-şi petreacă noaptea aici. 

— Aşa mi se pare şi mie. Şi culmea e că şi bănuiesc de ce. 

Ea îl privi mirată. 

— Să se întoarcem pe chei. Poate mai putem salva ceva. 

Alergă cu supleţe la adăpostul unei dune de nisip în formare, apoi 
dispăru printre ruine. Cercetă şopronul cu o privire circulară - nimeni! 
Hotărându-se să rămână lângă malul bătut de valuri de unde putea să 
supravegheze în acelaşi timp şi oceanul şi pe japonezi. 

— Parcă este un făcut să nu-şi poate plasa niciodată baliza lor 
blestemată! A costat până acum unsprezece vieţi, în curând, vor mai 
fi şi altele. 

Luă în mână o grămăjoară de nisip lăsând-o să se scurgă încetişor. 
Vântul dinspre larg îi biciuia faţa. 

— Sunt în întârziere, constată tânăra femeie. 

— S-ar putea să fi greşit direcţia. Şi până să găsească ruinele... Vor 
încerca să se strecoare. Şi atunci... 

Se întrerupse şi întoarse capul într-o parte şi în cealaltă ca şi cum s- 
ar fi aşteptat să vadă izbucnind în noapte jerbe de lumină. Desigur că 
prima rafală va sfâşia curând noaptea - noaptea şi trupurile întinse 


fără apărare pe nisipul gol. 

— Să plecăm! gâfâi Liu, rugătoare. Hai să mergem. Toate astea n- 
au nici un rost, Chest Să plecăm înainte de a fi prea târziu. 

Cu buzele tremurând, tânăra femeie îl privea cu ochii măriţi de 
groază. Părea a fi imaginea însăşi a spaimei. 

Ross îi puse mâna pe umăr, încercând s-o liniştească. Desigur nu 
era momentul să-şi piardă capul luând-o la fugă. 

Un lung fior o străbătu. 

— Şi unde să mergem, făcu Chester silind-o să se ghemuiască. 

— Ascultă-mă, Chest! Vor fi măcelăriți - cu sau fără noi - nu poţi 
face nimic! gâfâi ea cu vocea întretăiată. Să plecăm până nu e prea 
târziu. Poate mai putem scăpa, împreună poate izbutim... 

O privi cu chipul aspru. 

— Nu mă privi aşa, Chest. Tu însemni mult mai mult decât aceşti 
zece nefericiţi. Moartea sau prinderea ta ar însemna distrugerea 
reţelei. Distrugerea reţelei, mă auzi? 

Se agăţase cu turbare de țesătura aspră a sarongului său şi trebui 
s-o îndepărteze. 

Ochii i se măriră şi mai mult în clipa în care zări vreo zece umbre 
mici printre cocotieri. 

— O patrulă! De data asta... Blestem, aşa era sortit dinainte! 

Se gândi să se adăpostească printre ruine. Inutil. Desigur că acolo 
vor căuta în primul rând. 

Lipită de pământ, Liu stătea cu ochii aţintiţi asupra micilor puncte 
negre care apăreau şi dispăreau printre dune. 

Pe nisipul fin nu făceau nici un zgomot, părând că lunecă în tăcere, 
curios suspendate în beznă deasupra plajei. li mai despărţeau doar 
treizeci de metri. 

— Te implor, să plecăm. Să plecăm chiar acum! 

Ross clătină capul, chinuit în acelaşi timp de dorinţa de a fugi cât 
mai era timp şi aceea de a mai aştepta. 

„De fapt patrula n-ar putea avea nici un motiv să treacă TOCMAI 
prin locul unde se aflau întinşi pe pământ.” De altfel conducătorul lor 
zărise probabil ruinele caci schimbă uşor direcţia îndreptându-se către 
ele. Chester aruncă o privire rapidă asupra ceasului. Secundarul 
luminos se rotea tremurând. 

— Trebuia să fi debarcat de opt minute, rosti ei încet. 

— Vezi!... Priveşte: vin acum spre noi! Tânăra femeie părea pe cale 
să-şi piardă cumpătul. Patrula - acum în linie de trăgători - se apropia 
de umbra zdrenţuită a fostei mori parcă fără să se fi dat vreun ordin. 
Ultimii doi din stânga urmau să treacă chiar prin dreptul lor. 

Ross înţelese că nu-i mai rămăseseră decât, câteva secunde, iar 
spaima care îi amorţise creierul şi muşchii îi împrăştie deodată o 
căldură puternică prin tot trupul. 


— Marea!... Să intrăm în apă! 

Când o atinse, tânăra birmană ţâşni de la pământ ca scuturată de o 
descărcare electrică. Intrară împreună în apa călduţă care clocotea. 
Un şuvoi se rostogoli peste Ross care se clătină sub lovitură, apoi 
plonja în adânc, aşa cum era învăţat să facă. 

Foarte bună înotătoare, Liu îi imita fiecare mişcare luptând 
împotriva valurilor, cu mlădiere felină. 

Înotară amândoi timp de douăzeci de minute de-a lungul malului pe 
care nu-l vedeau. 

In sfârşit, istoviţi, se lăsară în voia unui val care după ce-i rostogoli 
în toate felurile, îi aruncă pe nisipul uscat. 

Ross zăcu câtva timp buimăcit şi cu urechile vuind, apoi se repezi 
înainte, oprindu-se doar în marginea drumului către Akyab - pustiu cât 
puteai vedea cu ochii în noaptea aceasta de cerneală. 

Simţi deodată o mare uşurare aşadar scăpaseră din năvod... 

Se întoarse auzind în spatele său răsuflarea întretăiată a fetei. 
Tânăra birmană sta rezemată de un cocotier iar umbra ei se contopea 
cu tulpina noduroasă. 

— Liu! o chemă încet, Liu, uite drumul! Neprimind nici un răspuns, 
aşteptă o clipă apoi făcu un pas în lături, devenind deodată bănuitor. 

— Liu! 

— Cum să-ţi spun... Sunt goală, Chest. 

lşi stăpâni cu greu veselia care îl cuprinsese deodată, stârnită 
desigur de brusca destindere a nervilor. 

Se apropie de tânăra femeie pe al cărui trup mai scânteiau încă 
mici picături de apă. Se aplecă încet asupra ei, cuprinzând-o în braţe. 
Ea îşi ascunse obrazul în scobitura umărului său, încercând să-şi 
potolească răsuflarea. 

Deodată Liu îşi încolăci braţele în jurul şoldurilor sale şi îl răsturnă 
pe nisip. O simţea arzând sub sărutările lui. 

Brusc se dezlipi de el: 

— Doamne, ce frică mi-a fost! Ce căuta convoiul acela? 

— Desigur o garnitură care vine de la Mandalay şi care va descărca 
mâine în port, răspunse el cu ciudă. De când cu bombardamentul 
Rangoonului, au o teamă grozavă de superfortăreţele noastre. 
Imprăştierea... 

Liu îi închise gura, îl muşcă de umăr şi îşi strivi sânii de pieptul lui. 

Oceanul mugea mai puternic noaptea. Chester Ross nu mai ştia 
bine dacă e tunetul valurilor sau sângele său de indian care îi zvâcnea 
în tâmplele încinse. 


CAPITOLUL VI 


Era aproape de mijitul zorilor. Ploua la fel ca în fiecare dimineaţă, 
iar picăturile potopului tropical răpăiau ca grindina pe acoperişul vilei 
birmane. 

Vântul dinspre larg ţipa ca o pasăre de noapte prin oblonul de 
bambus şi făcea să trosnească mobila din lemn preţios. 

Era frig şi Chester Ross îşi trăsese pătura până sub bărbie, 
încercând să scape din laţul pe care îl simţea strângându-se în fiecare 
zi mai mult în jurul gâtului său. 

Lungit pe spate, plutea undeva la graniţa dintre vis şi adevăr. Pe o 
masă de lac negru o ţigară abia începută se stingea în scrumiera plină 
ce arăta că nici în noaptea aceasta nu închisese ochii. 

O trosnitură îi atrase deodată atenţia. Nu, nu putea fi vântul. Jocul 
lemnului? 

Prea tare pentru aşa ceva. Zgomotul se repetă stăruitor. 

Trezit de subconştientul său, Chester se smulse imediat din 
somnolenţă. 

Privirea lui lunecă peste Liu. Ghemuită la perete, mângâie umărul 
ei gol, mobilele, trecu peste un oblon şi se repezi pe zăvorul de lemn 
al uşii. 

Zgomotul reîncepu după câteva clipe. De data aceasta Ross îşi 
regăsi întreaga luciditate: strecură mâna sub pernă şi prinse patul 
striat al Coltului 45. Inăbuşit de grosimea aşternutului, ţăcănitul 
siguranţei se confundă cu scârţâitul zăvorului care era tras. 

Uşa se crăpă încet, împinsă de o mână prudentă. Chester şedea 
încordat, încercând să pătrundă întunericul. Totuşi nu-i venea să 
creadă că poate fi asasinat. Bănuia altceva. 

Din semiîntunericul terasei se desprinse o umbră bondoacă şi 
ghemuită care se opri şovăind. 

— Locotenente Ross! 

Abia şoptit din vârful buzelor, glasul ajunse totuşi la urechea 
ofițerului, care lunecă din pat, dând cu grijă aşternutul în lături. Se 
încredința o clipă că Liu doarme, apoi se îndreptă spre uşă străbătând 
încăperea. Tânăra femeie nici nu se clinti când închise uşa în urma sa. 

Afară ploaia se prefăcea treptat într-un adevărat potop. 

— Ce se întâmplă, e ora cinci! 

Ud din cap până în picioare, tânărul radio-telegrafist, îi făcu semn 
cu mâna spre trecerea acoperită şi îl trase după sine. Pătrunseră 
împreună în chioşcul cu acoperiş în formă de pagodă. 

Aparatul de emisie ţârâia scoțând scântei. 

— Au transmis adineauri pentru prima oară pe frecvenţa specială 


sir. Încălzisem tocmai aparatul pentru intervalul de la ora cinci şi... 

— Pe scurt! 

— Am recunoscut una dintre frazele acelea pe care m-au pus să le 
învăţ pe de rost, pe vremea când eram pe Tuscaloosa. 

Ross închise un oblon pentru a micşora puţin zgomotul asurzitor al 
potopului de afară. Deasupra oceanului apăruse o geană de lumină. 
Se cutremură de frig şi îşi frecă cu putere pieptul ars de soare. 

— Să auzim! 

— „Atunci când mor legendele, mor şi visele.” Chester recapitula în 
gând diferitele fraze pe care fusese nevoit să le repete înainte de a fi 
aruncat în plină ceaţă. Fiecare dintre ele corespundeau unei anumite 
situaţii şi doar el, Dale şi Robsky le cunoşteau adevăratul înţeles. 

— Atunci când mor legendele... Fir-ar să fie! E de la Bill! Ai mai 
prins şi altceva? 

Rudi îşi scutură claia bălaie care în penumbră părea să reflecte o 
lumina difuză. 

— Nimic altceva, sir. Au transmis asta foarte repede, de trei ori la 
rând. 

— Ai confirmat recepţia? 

— Pe frecvenţa specială e interzis... 

— E adevărat, încuviinţă Ross îngândurat. 

Căută din ochi un pachet de ţigări pe care nu-l găsi şi ieşi în pragul 
uşii, privind cu ciudă ploaia care se revărsa din cerul de plumb. 

Prea frumos să mai dureze! Şi tocmai acum, când începusem să 
facem un lucru bun. Suntem aici de treizeci şi trei de zile! O lună doar 
şi iată că şi încep prostiile. „A se lua legătura cu Robsky!” într-o bună 
zi îl voi jupui de viu pe Dale. 

După o clipă furia i se prefăcu în nelinişte. Ce putea să însemne 
oare chemarea asta urgentă, când rămăsese hotărât odată pentru 
totdeauna că Bill şi cu el nu vor avea nici un contact, orice s-ar 
întâmpla. Doar în caz de primejdie... 

„În caz de primejdie! repeta în gând Chester. Nu, nu se poate!” 

Ridică fruntea spre cer. Ploaia se înteţea, iar paralele care se 
formaseră se ramificau în mai multe braţe. Cu toate acestea ştia că 
peste o oră sau două cerul, redevenit albastru, va întâmpina soarele 
în toată minunăţia aurorei ecuatoriale. 

Brusc îşi dădu seama cât de folositoare îi putea fi ploaia aceasta şi 
se hotărî. 

— Rudi, tu rămâi aici. Voi cobori în portul plutitor să-i văd pe Raid şi 
pe Barett. Voi încerca să mă întorc înainte de... înainte de a se 
înnopta. 

— Pleci cu Liu? 

— Nu, singur. Voi putea merge astfel mai repede. Să-i spui când se 
trezeşte. 


— Rămân pe recepţie? 

— Mai mult ca oricând, Rudi, mai mult ca oricând. 

Tânărul imigrant îşi îndreptă ochii albaştri către şeful său cu un fel 
de stăruinţă rugătoare. 

— E ceva grav, domnule locotenent? murmură el încetişor, ca şi 
cum s-ar fi temut ca întrebarea să nu-i atragă vreo nenorocire. 

— Nicidecum, nicidecum, îi răspunse peste umăr Ross, ducându-se 
să se îmbarce. Şi nu uita: nimeni de aici nu trebuie să cunoască 
frecvenţa specială! 

După câteva clipe ieşea din cameră în vârful picioarelor, îmbrăcat 
în echipamentul negru cu care debarcase. După zece minute de 
căţărat ajunse la marginea junglei. De aici încolo, cu toate că începuse 
să se lumineze de ziuă, intra într-o lume verzuie şi sonoră în care 
ploaia luneca din frunză în frunză într-o clipoceală monotonă. 

După două ore de marş forţat ajunse la prima trecătoare, 
înghesuită între doi pereţi abrupți, o potecă stâncoasă îşi croia un şanţ 
întortocheat prin haosul de granit. 

Gâfâind şi ud de transpiraţie, Ross abia o pornise pe cărare, când 
deodată auzi un strigăt ce-l făcu ea rămână nemişcat. 

Ridică privirile dar nu izbuti să deosebească decât o încâlceală de 
frunze încolăcite printre care se strecura o lumină difuză. 

Unul câte unul apărură dintre stânci trei bărbaţi care îl înconjurară 
râzând. 

Chester răsuflă uşurat şi mânios totodată. Mânia i se prefăcu în 
adevărată furie când lângă el răsună înspăimântătorul hohot de râs al 
lui Robsky. 

Uriaşul se lăsă să cadă dintr-un tufiş, cu frunzele dese şi se apropie 
râzând, cu mâna întinsă şi cu Thomsonul spânzurat pe după gâtul său 
de taur. 

— Ce glumă o mai fi şi asta? mârâi Ross strângând cu răceală laba 
enormă a prietenului său. lţi dai seama ce mult riscăm cu toţi din 
pricina apelului tău? 

— Pe cuvântul meu, prezenţa japonezilor pare să-ţi fi măcinat 
nervii, făcu Robsky cu prefăcută milă. Vino, să nu mai stăm pe aici. E 
ultimul meu post de pază. Să mergem mai spre nord, acolo ne vom 
simţi mai bine. 

In timp ce îl urma pe Ranger, Chester se gândea fără plăcere la 
cele câteva mile pe care le mai avea de parcurs. 

În spatele lor încheiau plutonul trei dintre oamenii lui Robsky. 
Ceilalţi parcă se evaporaseră. 

— lată împărăţia mea! exclamă plin de mândrie Robsky, arătând 
jungla care se unduia la nesfârşit. Face mai mult decât o fată drăguță 
în culcuş, ce zici? 

Chester se opri. 


— De unde ştii? 

— Nu ŞTIU, dar te cunosc. Asta îmi ajunge. Şi apoi câteodată cobor 
să te văd. Am un binoclu bun. 

— Pentru asta mi-ai trimis mesajul? 

Faţa mare a lui Robsky se întunecă. Câtva timp merse În tăcere, 
călăuzindu-se după anumite semne pe care doar el le vedea. 

Cărarea urmărea linia crestei, şerpuind în jurul unei văi cu 
vegetaţie bogată. 

Desigur că japonezii nu-i puteau stânjeni pe cei câţiva din 
comandoul ascuns în craterul acesta. 

— Din păcate, nu! mormăi Bill Robsky cu o voce şi mai răguşită ca 
de obicei. Vei prelua comanda unei părţi a grupului meu. 

— Ce! sări ca ars Chester. Dar asta e pur şi simplu o nebunie! O 
aiureală! Cine a dat ordinul ăsta idiot? Dale, nu-i aşa? 

— Mi-e tare teamă că vine mai de sus. 

— După o treabă ca asta, voi fi denunţat, acolo în vale. Liu Wong 
Hinh nu-i tâmpită. Işi va da repede seama că n-am fost la joncă. 

— Denunţat! se sufocă Robsky. Ce... Liu? 

— Dar ce credeai? Numai Dumnezeu ştie cum a sfârşit tânăra 
birmană din reţeaua Parang-Sud. Şi poate că nici el nu ştie. Cât 
despre „Liu”, este o japoneză sută-n sută! 

Chester şi Robsky se priviră o clipă nemişcaţi, unul încremenit de 
mirare, iar celălalt cutremurat de înţelesul mărturisirii sale. 

— Păi atunci... şterge-o! strigă Robsky îngrozit. Chester Ross clătină 
capul strâmbându-se abătut. 

— Nu... Nu imediat. Nu e chiar atât de simplu. 

— De ce? j 

— Dacă apuc să îmbătrânesc, am să-ţi spun într-o zi. lţi dai seama 
că atunci când un comando urmează să debarce şi în loc să fie primit 
cu braţele deschise, aşa cum ar fi fost normal, este măcelărit până la 
ultimul om, deştepţii care l-au aruncat în foc îşi pun unele întrebări. 
Aşa s-a întâmplat şi după lovitura Evans. Cu alte cuvinte, trebuia s-o 
bănuiesc încă DE LA INCEPUT pe Liu - frumoasa birmană cu ochi 
fermecători! 

Inlăturând o ramură, Robsky dezvălui un drum cotit ce cobora într-o 
râpă. 

Cei doi ofiţeri însoţiţi de escorta lor coborâră în şir indian vreo sută 
de metri şi Ross zări cu surprindere un fel de colibă din trunchiuri 
sprijinită de peretele muntelui. Din coş se strecura un firicel de fum ce 
se împrăştia în desimea frunzişului. 

Aşezată pe un trunchi, cu Thomsonul pe genunchi, o santinela 
păzea drumul. 

La vederea ofițerului se ridica alene. 

— lată bârlogul fiarei! rosti Robsky cu gândul într-altă parte. 


Ross observă o uriaşă antenă-umbrelă pe acoperiş. 

— Mai bine nu mă aduceai aici, îi atrase el atenţia, într-o zi lucrul 
ăsta te-ar putea costa scump, atât pe tine cât şi pe băieţii tăi, dacă 
mă supun la torturi. 

Ar fi fost mai bine să nu fi ştiut niciodată pe unde îţi faci veacul. 

— Fricosule! încercă să glumească Robsky, deschizând cu o lovitură 
de jungle-boot* uşa de trunchiuri. Îmi trebuiesc doar douăzeci de 
minute ca să-mi strâng calabalâcul şi să minez totul! 

Cei doi bărbaţi intrară într-o încăpere mică în care trosnea un foc 
de lemne uscate. Din clipă în clipă sunau telefoane cu baterii, în timp 
ce trei băieţi din comando mutau piese pe o banchetă la scară mare, 
modelată grosolan din lut. 

Robsky trase înspre el cu piciorul un scăunel apoi îl aruncă lui Ross. 
El însuşi veni în faţa camaradului său, cu chipul întunecat. 

— Dar băieţii tăi, „Fritz”? Raid? Stan? Ce ai de gând cu ei în toată 
treaba asta? 

Ross îşi aprinse liniştit o ţigară. 

— Ei habar nu au. Presupun că nu i-ar ţine curelele să joace un joc 
ca ăsta. Mai ales Rudi, care e toată ziua împreună cu ea. 

— Bine, dar... Dar e îngrozitor! ridică glasul Robsky, aruncând lui 
Ross o privire neîncrezătoare. Sunt sacrificii ţi, sacrificați cu bună- 
ştiinţă şi nici măcar nu ştiu! 

— Patrula în sectorul din margine! anunţă unul dintre operatori, 
lăsând din mână receptorul telefonului de campanie. 

— Patrulă normală, o identifică camaradul său privind un tabel. 

Cel de al treilea mută o piesă roşie pe ciudata machetă. 

— Da, este îngrozitor, încuviinţă Ross cu vocea ştearsă, ca şi cum 
şi-ar fi spus de multe ori lucrul acesta. 

— Dar... dacă nu-i decât o cursă a japonezilor! sări dedată Robsky, 
de ce nu v-au lichidat? 

O urmă de surâs descreţi uşor chipul lui Ross. 

— Motiv secret, făcu el, riscul meseriei. Şi tocmai asta este ceea ce 
mă împiedică să-l blestem pe Dale. E un ticălos, în felul său, dar 
totodată şi un as în meseria lui... i 

Cei doi bărbați păstrară un timp tăcere. In spatele lor mină unul 
dintre aparate şi operatorul îndepărtă o piesă roşie din marginea 
zonei de refugiu. 

— ţi dai acum seama cât de mult riscăm din cauza „radio-ului” tău 
prăpădit? Sper că ai ceva care să merite valurile pe care le-ai făcut? 

Robsky se sprijini în coate de marginea ferestrei. Cu lonic că de 
două ore un soare minunat strălucea pe cer, In vale apa mai picura de 
pe frunze cu un susur lin. 


37 jungle-boot - cizme scurte pentru junglă, (N. T.). 


Ross, care rămăsese cu ochii aţintiţi pe uriaşul aparat de emisie 
care tiuia în spatele său, încruntă sprâncenele chiar în clipa în care 
Robsky se pregătea să vorbească. 

— De când ai jucăria asta? 

Deodată îşi dădu seama că zărise mai mulţi oameni decât fuseseră 
la debarcare. 

— Şi ce-i cu băieţii ăştia? Ai primit întăriri? 

Chipul uriaşului se însenină. 

— Ah! Asta e... secret! Dispun acum de o zonă luxoasă de 
paraşutare, iar Lancasterele englezilor ne aruncă tot ce vrem. 

— Şi izbutesc să vă repereze în jungla aceasta? spuse Ross 
neîncrezător. 

— Ba bine că nu! Asta-i un fleac pentru naviganţi, de când cu radio- 
baliza. 

— Aha! De asta... 

Robsky dădu drumul nechezatului său sălbatic şi îşi plesni coapsele 
ca după o glumă bună. 

— E un car de vreme de când le-am pus ciripitoare la locul ei! 

Ross rămase o clipă pe gânduri. Nu garantau oare vieţile lor, ale lui 
Stan, Raid, John, Rudi şi a sa, toate acestea? Şi dintr-o dată, ca şi cum 
hohotul lui Robsky l-ar fi jignit ca o palmă, simţi cum îl răscoleşte din 
nou furia. Acum paharul se umpluse. Pană când va mai fi tap 
ispăşitor? 

Sări în picioare mânios, răsturnând scăunelul. 

— Nu cumva m-ai chemat să-ţi admir minunăţiile? Nu? Atunci 
leapădă! Mă doare-n cot dacă aflu că ai spânzurat câte un maimuţoi în 
uniformă în spatele fiecărui copac din regiune. Eu vreau să ştiu cu ce 
preţ vom plăti bănuielile tinerei „Liu Wong Hinh”! 

Robsky se îndreptă, surprins, chipul său trădând o surprindere 
mâhnită. 

— Dar ce te-a apucat, Chest? 

— Aşa! tună Ross, sub privirile uluite ale telefoniştilor. 

Rangerul trase cu putere aer în piept, ca un înotător care se 
pregăteşte să sară în apă. 

— Okamura, rosti el cu încetineală, îţi spune ceva acest nume? 

— Comandantul suprem japonez în Birmania? 

— A dat în primire. O ambuscadă înjghebată de Raiders condusă de 
generalul Stowell înspre Chindwin. 

— Incântat. Şi apoi? 

— Un altul îi ia locul. Kiubayashi, aşa îl cheamă. 

— Grozav! Eşti mai bine informat decât mine, scrâşni Chester acru. 

— Oh, nu-i meritul meu. Radiotelegrafiştii mei au interceptat un 
mesaj lung al statului-major interaliat. 

— Taraba lui Dale? 


— Aşa se pare. _ 

Chester răsuflă adânc. Incepea să regrete ieşirea sa. Dar Robsky 
părea că nu i-o luase în nume de rău şi, cu privirile aţintite pe o 
culme, urma cu voce scăzută. 

— Să rezumăm. Okamura ucis, Kiubayashi este numit în locul său. 
Comanda până acum în Indochina, Tonkinul de Nord. Forțe de 
ocupaţie. Specialist în defensivă sau ceva asemănător. 

— Kiubayashi.. Parcă am întâlnit undeva numele acesta. N-a făcut 
parte din comisia: aceea de specialişti care inspecta fortificațiile de la 
Eben-Emael în Belgia, după ce fuseseră aruncate în aer de paraşutiştii 
lui Hitler? 

Ross încruntă sprâncenele, răscolindu-şi amintirile. Parcă văzuse 
ceva într-o revistă la West-Point* sau Fort-Bragg“, cu puţin înainte de 
Pearl-Harbour“. 

Da, îşi amintea, fotografia înfăţişa vreo douăzeci de ofiţeri germani 
purtând pelerine cu epoleţi şi manşete de culoare deschisă. Trei 
japonezi mititei priveau rămăşiţele unei uriaşe cupole blindate. 

Care dintre cei trei putea fi Kiubayashi? Cel din stânga era foarte 
mic şi purta ochelari cu focare eliptice. Işi amintea că făcuse haz... 

Auzi deodată vocea groasă a lui Robsky; parcă se trezea dintr-un 
vis... 

— Pesemne că informaţiile astea vin din partea maguis-ului francez 
în retragere spre China. Pe scurt, Kiubayashi decolează de la Hanoi în 
direcţia Saigon. Aviația americană încearcă să-l intercepteze pe drum. 

— Ca pe Yamamoto“?? 

— Exact. Dar nu le-a ieşit pasienţa. Deci tipul aterizează teafăr la 
Tan Son Nahut. Se ştie că va prelua comanda în Birmania. Un avantaj 
grozav pentru noi, ce părere ai? 

— Scurteaz-o! deveni nerăbdător Chester. Ce dracu caut eu... 

— Unde crezi că va ateriza Kiubayashi? 


38 O comisie de experţi japonezi fusese într-adevăr trimisă în Birmania, 
pentru a inspecta şi studia ansamblul fortificațiilor cehoslovace şi belgiene, 
(N. A.). 

39 West-Point - academie militară celebră în Statele Unite, (N. T.). 

10 Fort-Bragg - centru de instructaj al comandourilor americane, (N. T.). 


11 Pearl-Harbour - la 21 decembrie 1941 japonezii au distrus flota de 
război americană din rada portului Pearl-Harbour; a doua zi S.U.A. a declarat 
război Japoniei, (N. T.). 

12 Amiralul Yamamoto comanda forţele navale japoneze. Graţie unor 
informaţii din partea serviciilor secrete aliate, statul-major american a aflat 
de proximul tur de inspecţie al celebrului amiral. S-a organizat cea mai 
faimoasă intercepţie aeriană a tuturor timpurilor reuşind, printr-un miracolo 
de precizie, să doboare avionul care îl transporta (în ciuda escortei sale de 
vânători), (N.A.). 


— Mandalay, bineînţeles, aeroportul cel mai apropiat de front. 

— Bravo! La asta s-au gândit probabil şi creierele noastre 
patentate. in clipa de faţă avioanele noastre B 29 le prefac pista în 
arătură. 

— Pentru a-l sili să aterizeze aici! strigă Ross. 

— Chiar aşa. Japonezii nu vor risca să piardă încă un general- 
comandant. Mai ales că s-au cam rărit în ultimul timp. 

— Atunci va pleca pe şosea, rosti Chester concluzia acestei 
demonstraţii. 

— Japonezii nu bănuiesc nimic despre existenţa unui comando în 
spatele lor; ştiind că faimosul drum al Birmaniei este la adăpost de 
aviația inamică, vor folosi, mai degrabă, calea aceasta decât o 
legătură aeriană nesigură. 

Robsky îşi desfăcu mâinile încântat. 

— Totul merge bine, bătrâne. 

— Şi... misiunea mea, bănuiesc... 

— Să-l omori! Să-l omori cu orice chip, exclamă uriaşul, ca şi cum ar 
fi fost vorba de cel mai simplu lucru din lume. 

Era însă departe de a fi atât de simplu şi Ross şi-a dat anima 
curând de lucrul acesta. 

Cum să găseşti, să supraveghezi, să te apropii de general, în sfârşit 
cum să-l dobori? 

— Şi dispun... 

— De câţi oameni doreşti. De la mine. Dar asta e tot ce pot face 
pentru tine. Nu pot interveni în nici un caz. 

— Înţeleg, încuviinţă Ross cu un sentiment de oboseală şi de 
nelinişte. A pus în balanţă pe băieţii mei şi pe Kiubayasthi, iar ştabul 
lor a tras mai greu la cântar. Păcat de povestea cu Liu, era un joc 
frumos. 

Găsi un pachet de Wavy-cut uitat pe o ladă şi luă o ţigară cu colţul 
buzelor. 

Robsky îi întinse bricheta sa. 

— Asta-i tot ce aveai să-mi spui? 

Rangerul scutură capul său colţuros şi mare. N 

— Nu, mărturisi el. Nu prea văd cum vei ieşi din încurcătura asta. |ţi 
doresc mult noroc. Ţie şi băieţilor tăi... 

— Mulţumesc, Bill. 

— Ah!... Încă ceva: Kiubayashi va ateriza la Bassein în jurul orei 
douăzeci. Voi primi confirmarea de la unul dintre submarinele noastre 
din largul Bangkokului. Acolo face escaldă tehnică Kawanishi”, cu 
care vine generalul. 


13 Kawanishi - bombardier cvadrimotor-japonez cu rază mare de acţiune 
(N.A.). 


— Câtă cooperare! spuse Chester în bătaie de joc şi toate acestea 
pentru umila mea persoană... Bravo! Altfel spus, nu-mi rămân decât 
cincisprezece ore, nu mai mult. 

Robsky rămase tăcut arătându-şi în felul său nemulţumirea. 

Chestor Ross aruncă ţigara abia începută şi, fără a mai spune un 
cuvânt, părăsi coliba. 

Trebuia că de acum înainte va trebui să joace strâns, chiar foarte 
strâns, cu aşa numita Liu Wong Minh. 

Se putea prea bine ca între timp ea să fi trecut la atac... îi era 
foarte uşor să verifice dacă într-adevăr fusese să-i vadă pe Raid şi 
Stan Barett. 

Cu alte cuvinte s-ar putea să mă arunc drept în gura lupului, oftă 
Chester pornind pe creasta stâncoasă. 

Doi oameni din comando îl urmau în tăcere, atenţi să nu greşească 
drumul. 


În clipa în care Chester Ross părăsea jungla ceasul său arăta 
amiaza. 

Gâfâind după atâta trudă se aşeză la umbra unui palmier 
ştergându-şi cu dosul mânecii pieptul şi faţa plină de năduşeală; 
încercă să-şi pună în ordine gândurile. 

La picioarele sale valea adâncă îşi dezgolea cu neruşinare, sub 
sclipirea junglei, cangrena culturilor, casele plutitoare şi cargourile 
sale camuflate în ocru. Nu îl despărţeau decât trei sute de metri de 
vilă, dar aceşti trei sute de metri însemnau enorm şi îl despărţeau 
poate de o capcană ucigătoare. 

Se lungi în spatele unui crâng de lămâi sălbatic pentru a putea 
supraveghea mai bine, întrebându-se dacă Rudi mai trăia sau nu. 

Teoretic aşa trebuie să se fi întâmplat. Apoi „Liu” ar fi putut să-i fi 
întins o cursă, nădăjduind să-l prindă pe cel care o trăsese pe sfoară 
în halul acesta. 

intreaga problemă se rezuma la a şti cât de neliniştită fusese 
preafrumoasa Liu, dacă aşteptase să se limpezească lucrurile, sau 
dimpotrivă... 

În cazul acesta desigur că Rudi, Stan şi John sunt acum în vreuna 
din pivnițele din oraş, unde le sunt scoşi dinţii unul câte unul... 

Chester făcu o strâmbătură, ceea ce dădu chipului său neras o 
înfăţişare şi mai sinistră. 

In preajma tranhului nu se observa nimic, în afară de boschetele 
arbuştilor exotici ce se legănau în briza dinspre larg. 

Să coboare la vilă însemna să rişte foarte mult. Dar dacă nu cobora, 
misiunea sa era sortită eşecului. 

Ross scuipă cu năduf pe jos; pentru asta supravieţuise el în vizuina 
lupului timp de o lună încheiată, supraveghindu-şi fiecare mişcare, 


fiecare cuvânt, tăinuindu-şi teama în sărutări, minţind pe cei trei bieţi 
flăcăi şi socotindu-i drept simpli pioni pe o tablă de şah! 

Se ridică cu precauţie, mai privi o dată vila inundată de soare, apoi 
păşi pe drumul îngust. 

Şi-ar da solda pe cinci ani dacă ar putea şti cu câteva clipe mai 
devreme ce îl aşteaptă în spatele pereţilor de şipci împletite. 

Pipăi fără voie patul coltului pe care îl strecurase la plecare sub 
curea, direct pe piele. Dar lucrul acesta nu-l linişti de loc şi în clipa în 
care deschise uşa verandei avu impresia că pătrunde într-un abator. 

Apăsă încetişor clanţa de lemn şi împinse. 

Rudi, aşezat pe o masă, privea posomorât înspre vale. Sări în sus 
văzând uşa deschizându-se fără zgomot. 

— Ei!... Ei! se bâlbâi. 

— Ticăloşii! blestemă ofiţerul lăsându-se să cadă într-unui dintre 
fotoliile adânci, au pus patrule peste tot. N-a fost o plăcere! 

— Mi-a fost... mi-a fost tare teamă, domnule locotenent. Am crezut 
că a sosit clipa în care trebuie să distrug codurile. 

— Nu crapă Ross aşa cu una-cu două, nu ştiai asta? rânji ofiţerul, 
gândindu-se că probabil codul era de mult perimat şi că „Liu” avusese 
desigur grijă într-un fel sau uliul să-l copieze pe ascuns. 

Uşa camerei se deschise şi în prag apăru tânăra birmană, încinsă 
peste mijloc cu mătase neagră. În ciuda zâmbetului strălucitor pe care 
îl adresă lui Chester, se vedea că este nervoasă. „Desigur, a fost luată 
straşnic la rost” gândi Ross repezindu-se s-o întâmpine, îi sărută 
buzele aşa cum preotesele hinduse ating gura şerpilor sacri. 

— Dar unde ai fost, Chest, exclamă ea abia răspunzând îmbrăţişării 
sale. Ai plecat de dimineaţă fără să-mi spui un cuvânt. Ai profitat că 
dormeam... 

— Da, am profitat de somnul tău, recunoscu el. Nu mai vreau să 
rişti nimic, Liu. Niciodată de acum înainte. Doar eu voi face treaba 
asta ţicnită, de a cobori în vale. 

O clipă crezu că îl va pălmui şi îi dedică în gând o serie de 
obscenităţi alese pe sprânceană. 

Era limpede că scena dragostei perfecte nu-i plăcea decât pe 
jumătate tinerei femei. Şi se grăbi să-i arate aceasta ridicând din 
umeri. 

— Parcă ai fi căzut în cap! Şi mă rog ce-ai văzut în vale? 

— Tare aşa fi vrut să văd ceva. Din păcate, cu patrulele astea ale 
lor... 

— Ai fost la joncă? 

Capcana era grosolană. 

— N-am izbutit. Porcii ăştia sunt pretutindeni. Galbeni ticăloşi, 
şuieră el cu o plăcere fără margini, să-i ia dracu pe toţi. Şi asta se va 
întâmpla curând. 


Împotriva aşteptărilor sale, tânăra femeie deveni deodată 
drăgăstoasă şi mărturisi cu o voce puţin răguşită: 

— Mi-a fost atât de frică. lţi dai seama că dacă te-ar fi prins am fi 
fost cu toţii condamnaţi? 

Asta-i bună, gândi Ross, strângând-o mai tare la piept Strângând-o, 
simţea o poftă nebună s-o înăbuşe, s-o sugrume, pentru a scăpa în 
sfârşit de ameninţarea aceasta de fiece clipă. Dacă ar omori-o pe loc, 
i-ar mai rămâne fără îndoială câteva ore înainte de a se da alarma. 

Mâinile sale urcară încet, de-a lungul mijlocului subţire, atingând 
pieptul fremătător. Urcară mai departe, mângâiară o clipă rotunjimea 
sânilor apoi se opriră pe carotide. 

Nu era prima oară când scufundătorul de luptă Chester Ross era 
silit să ucidă, dar de fiecare dată, înaintea actului, chiar înaintea clipei 
în care urma să facă gestul fără de întoarcere, refugiindu-se cu 
laşitate în acţiunea pură, mintea sa începea să fie cuprinsă de o 
ameţeală nebună. 

Abia auzi pe Rudi închizând uşa în urma lui, lăsându-i singuri. 

„Dacă o ucid l-aş salva poate pe Rudi, pe Raid, Stan... dacă n-o 
ucid, nu vor mai scăpa de aici... Dar trebuie să rămână pe locurile lor 
până mâine, drept acoperire. Până mâine!” 

Pe frunte o vână îi zvâcnea cu putere. 

Incredinţată că a subjugat pe deplin inima bărbatului pe care îl ura, 
tânăra femeie se lăsase pradă îmbrăţişării lui, ascunzându-şi gâtul 
gingaş în mâinile sale puternice. 

— Chest, mă doare, suspină ea după o clipă. „Nu, nu pot risca. Nici 
măcar asta nu pot risca. Nici pentru Rudi, nici pentru ceilalţi. Liu 
trebuie să trăiască”. 

Işi descleştă degetele deodată şi lăsă să-i cadă braţele. Da! Mai 
trebuie să joace comedia asta chinuitoare încă o noapte şi o zi 
întreagă. După aceea, fiecare pentru sine! 

Işi trecu degetele obosite prin părul năclăit de nări u scală. 

— Sunt frânt, mărturisi dintr-o suflare, frânt! 

— Vreo patrulă... 

— Nu, nu m-au văzut. Dar a trebuit să mă joc de-a baba-oarba 
patru ceasuri în şir. leşeau de peste tot. La început ploua, era uşor. 
După aceea... Mă duc să fac un duş, încheie el arătând noroiul şi 
resturile de frunze lipite pe haine. 

Părăsi încăperea şi începu să se dezbrace în micul chioşc. Apa era 
rece şi gemu de plăcere, în timp ce îşi freca cu putere trupul obosit. 

Rudi visa cu ochii deschişi, aşezat pe masa din mijlocul încăperii. 
(Nu avea voie să se apropie de ferestre în timpul zilei). 

— La ce te gândeşti, Herr Beumann! Fritz afurisit! Tânărul radio- 
telegrafist zâmbi în timp ce se întorcea alene. 

— Sandra? rânji Ross de sub duş. 


„Desigur că la ea te gândeşti. lar mâine vor veni japonezii să te 
ucidă, fără ca tu să bănuieşti măcar de ce.” 

— Da, domnule locotenent. Mă întrebam dacă în clipa aceasta şi ea 
priveşte marea, la Sydney. 

„Nu, nu pot face nimic pentru tine, Rudi, nimic. Eşti cel mai bună 
zălog pentru mine pe lângă «Liu». Atât timp cât te va vedea, va crede 
că mă are în mână şi nu va face nimic. Va crede că e mai bine să 
aştepte, încercând să înţeleagă, înainte de a se duce să-şi 
mărturisească prostia şefilor ei...” 

— Aiurea! A găsit de mult un alt Marine care să te înlocuiască! 
strigă cu cruzime Chester. 

Rudi se întoarse dintr-o săritură, roşu de furie stăpânită. 

— Nici dumneata nu crezi ceea ce spui, locotenente! Chester 
încuviinţă posomorât. 

— Nu. Nu spun niciodată ceea ce gândesc, Rudi, niciodată! 


CAPITOLUL VII 


Omul mic de statură privi plictisit garda aliniată cu grijă în piaţa de 
instrucţie a fortului. O jumătate de companie! Când era atâta nevoie 
de trupe pe frontul de nord. Şi tocmai când aşa-numiţii Chindits** 
izbutiseră să stăvilească neînfrânta ofensivă a trupelor imperiale. 
Tocmai când întinseseră îndrăzneala până la a hărţui spatele armatei 
regulate cu bande pe care le botezaseră... oare cum le botezaseră? 

Omuleţul ridică ochii săi teşiţi spre cerul palid, căutând cuvântul 
străin. 

Comando! Da, acesta era cuvântul, comando! Un cuvânt pe care 
fuseseră siliţi să-l fure de la germani, duşmanii lor! 

Un ordin pocni, sec şi gutural, aproape un strigăt şi poarta cu 
întărituri de bronz, rămăşiţă a unui îndepărtat trecut tradiţional, se 
deschise rotindu-se în balamale, împinsă din două părţi de câte un 
pluton. O maşină uşoară pătrunse sforăind în piaţă, viră scurt şi 
rămase nemişcată cu faţa spre uriaşa poartă prin care tocmai intrase. 

Omuleţul coborî privirile asupra soldaţilor care se repeziseră să-şi 
reia locurile în rând apoi se uită la ceasul său. N 

Ora şapte dimineaţa, ora pe care o hotărâse chiar el. Işi petrecu 
centironul, mângâie dragonul săbiei sale şi-şi puse chipiul pe cap. 

Când apăru în piaţă cu silueta lui minusculă strivită de mărimea uşii 
monumentale, o sută zece palme bătători le de exerciţiu răsunară pe 
lemnul armelor. 

Dar Kiubayashi nu simţi nici o mândrie. Dimpotrivă, plictiseala sa 
crescu şi mai mult. 

Rece şi distant, mai mult tehnician decât ostaş, meticulos şi 
calculat, Onate  Kiubayashi nu preţuia asemenea manifestații, 
considerându-le o pierdere de timp în paguba randamentului armatei 
pe care ar fi dorit-o de elită. 

Un ofiţer prezentă sabia ţeapăn apoi se frânse în două în mijlocul 
curţii. 

Kiubayashi rămase nemişcat, privind fără chef oamenii care 
împietriseră într-o disciplină de fier. li trecu în revistă în gând, fără 
plăcere, fără să clintească, cu privirea pierdută şi mintea într-altă 
parte. 

De fapt ar fi trebuit să răspundă la salutul comandantului 
companiei şi să ordone „pe loc repaus”. Uită să facă aceasta şi se 
urca în maşină, lăsând compania şi comandantul ei muţi de uimire. 

Kiubayashi se înfundă mai bine în perne, privi fără să vadă soarele 


14 Chindits - numele unor regimente mixte cuprinzând ostaşi britanici, 
australieni şi indieni care luptă în Birmania, (N.A.). 


care răsărise fluturând pe aripa stângă a maşinii şi se pierdu într-un 
şuvoi de gânduri contradictorii. 

Englezii aceştia paraşutează cu siguranţă trupe specializate în 
spatele frontului. De aceea mişcările diferitelor unităţi trebuie ţinute 
secrete şi executate mai ales noaptea. Inainte de toate ar trebui 
hărţuiţi neîncetat. A 

Asta le va da, desigur, de furcă. In timp ce vor osteni să-mi 
ghicească direcţia efortului principal, voi putea organiza poziţii 
defensive puternice... 

Kiubayashi căută porthartul său şi începu să desfacă, în ciuda 
hopurilor, hârtia subţire şi haşurată. 

Nici nu observă că maşina intrase într-un convoi dinainte alcătuit şi 
că în faţă drumul era deschis de o maşină blindată. In spate sforăiau 
motoarele a două camioane ticsite cu ostaşi. Erau patruzeci. 

Kiubayashi refuzase mai mulţi. Nu voia să atragă asupra sa atenţia 
vreunui bombardier de vânătoare britanic. 

Şi apoi, nu trebuia oare să urce mai întâi până la Mandalay? De 
acolo mai avea încă opt sute de kilometri până la Myitkyina. Acolo va 
avea tot timpul să ia o hotărâre, In funcţie de situaţia aeriană locală. 

Maşina din frunte depăşi poarta, şeful convoiului urmărind plecarea 
şi ordinea fiecărei unităţi în parte. 

Maşina oficială, un Bentley de captură, se opri şi aghiotantul lui 
Kiubayashi se urcă, ţinând o planşetă topografică în mână. 

Primele case din Bassein se învecinau cu vechile metereze şi 
Kiubayashi se miră văzând străzile pustii. Okamura era mort. Dar 
obiceiurile sale trăiau încă în inimile subordonaţilor săi. 

Generalul zări contratorpilorul avariat care sosise în cursul nopţii în 
golf pentru a-şi pansa rănile. Privirea sa lunecă înspre flotila 
sampanelor şi joncilor îngrămădite una într-alta într-o îmbulzeală de 
nedescris. Se strâmbă scârbit, adâncindu-se în hărţile sale. 


La opt sute de metri depărtare, scufundătorul de luptă de mare 
clasă, Stan Barett, cu ochii lipiţi de ocularele binoclului său, scoase un 
strigăt de bucurie. 

Printr-o mică crăpătură făcută în coca pântecoasă a Joncei vedea 
foarte limpede maşina oficială. Puterea de mărire a binoclului făcea ca 
Bentley-ul să-i apară la numai optzeci de metri depărtare, dar nu 
putea desluşi totuşi nici un chip. 

— Ei? deveni nerăbdător John Raid, frecându-şi faţa colţuroasă. Ce 
vezi? 

— Nimic, mârâi Stan. Încerc! 

— Vezi un fanion, da sau ba? 

— Fanionul! (La asta nu se gândise). Dumnezeule! Da. Văd steagul, 
exclamă el chiar în clipa în care convoiul se pierdea în spatele unei 


clădiri. L-am văzut. 

— Şi acum? 

— Acum au spălat putina. Asta trebuie să fie povestea de care ne 
vorbea locotenentul în noaptea trecută. In faţă o maşină blindată şi în 
urmă două „lăzi” burduşite cu „galbeni”. 

John Raid înălţă posomorât capul şi, mai sinistru ca niciodată, urcă 
tambuchiul. Ridică apoi capacul cu multă precauţie şi respiră cu 
plăcere aerul puturos care domnea în toată partea din fund a golfului. 

„Să trăieşti o lună întreagă în cala aceasta stătută, înnebuneşti de- 
a binelea.” 

Bordurile joase pe care se înălţau ornamente după moda 
chinezească ascundeau complet puntea. Ştia lucrul acesta şi de aceea 
scoase fără teamă braţul prin deschizătură şi întinse pe punte o 
bucată pătrată de pânză albă. 

— „S-a făcut, generalul lor a întins-o”! tresări Rudi, care pândea 
jonca asupra căreia Chester fixase axul optic al binoclului înainte de a 
pleca. 

Cele două fire reticulare gradate se încrucişau chiar peste ştergarul 
alb pe care îl putea distinge destul de bine în ciuda celor doi kilometri 
care îi despărţeau. 

— Fir-ar să fie! murmură operatorul scuturând capul său de 
îngeraş, trebuia să-mi dau seama... 

Se ridică amintindu-şi deodată că este singur în încăpere. 

E adevărat că de la noua dispariţie a lui Ross în miez de noapte Liu 
nu-şi mai găsea astâmpăr. Părăsise la rândul ei vila în zorii zilei, 
spunând că merge să-l caute la Bassein. g 

„Devine ciudat bătrânul, gândi Rudi. li joacă pesemne vreun 
renghi.” 

Făcu haz, gândindu-se că, fără îndoială, şeful său voia să 
ocrotească pe birmană în cazul că ar fi prins de japonezi. 

— l-a cam sucit capul. De altfel aş fi făcut acelaşi lucru pentru 
Sandra. 

Imaginea tinerei australiene alergând printre valurile înspumate ale 
imensei plaje din Sydney îi răscoli dorul în timp ce deschidea 
emițătorul. 

Treizeci de secunde pentru încălzire; Rudi apucă manipulatorul 
reglându-l pentru emisie continuă. Ochiul verzui al oscilatorului se 
micşoră aproape cu răutate. 

La treizeci şi cinci de kilometri de vilă, telegrafistul Ted Allen îşi 
stăpâni durerea strâmbându-se. De la ora trei dimineaţa şedea 
sprijinit de un copac şi încet-încet începuse să moţăie după ce reglase 
aparatul pe frecvenţa hotărâtă de Ross. Şuierătura asurzitoare pe 
care căştile lipite pe urechile sale o făceau şi mai chinuitoare, 
sfâşiindu-i timpanele, răsună atât de brusc încât zece secunde fiu 


putu face nici o mişcare. În sfârşit micşoră volumul. 

Sunetul încetă exact după un minut. Rudi respecta consemnul de a 
nu emite nici un cuvânt. De altfel nici nu ştia unde, către cine şi în ce 
scop transmitea semnalul acesta. 

Allen îşi smulse casca de pe urechi şi se năpusti către Chester Ross. 

Ofiţerul, aşezat la o depărtare de vreo cincizeci de metri, număra în 
gând numeroasele cotituri ale drumului. 

— Semnalul a fost lansat, domnule locotenent! 

— Rudi n-a spus nimic? 

— Nici un cuvânt. Modulaţia a durat şaizeci de secunde, adăugă 
Allen, cu toate că nu era prea sigur de aceasta. 

Dar ofiţerul nu trebuia să ştie că aţipise. 

Ross înălţă capul îngândurat şi îndoi cu un bobârnac o liană subţire 
care se legăna prin faţa ochilor săi. j 

Deci Kiubayashi părăsise Basseinul. Il mai despărțeau treizeci şi 
cinci de kilometri de cotitura în care hotărâse să-l lichideze. O oră, 
judecând după viteza obişnuită a unul convoi. Incă şaizeci de minute 
şi va ieşi din umbră pentru a începe un război de gherilă care, foarte 
posibil, nu se va termina prea curând. 

Ross se întrebă dacă va putea ajunge vreodată, el sau Robsky, în 
India sau la trupele britanice. Apoi îşi alungă gândul acesta şi rosti 
sec: 

— Cu aceasta misiunea dumitale s-a terminat. Ştii ce ai de făcut de 
acum încolo? 

— Mă retrag înspre zona de refugiu prin trecătoarea Ratwak. 

— Grăbeşte-te dacă nu vrei să ajungi acolo cu flăcări la c..., mârâi 
Ross săltându-se de jos. 

Un convoi de camioane răscolea praful drumului. Motoarele 
supraîncălzite de urcuşul greu urlau chinuite. Unul după altul 
camioanele dispărură după câte un cot, înghiţite de junglă. 

Chester Ross se îndreptă spre poalele muntelui. Păşi pe drum chiar 
în clipa în care ultima maşină trecea peste un podeţ de piatră, 
schimbând vitezele. 

Dintre tufişuri se iviră doi oameni din comando cu chipurile 
înnegrite, în echipament bălţat de camuflaj, complet invizibil atunci 
când nu se mişcau. 

Amândoi purtau pe piept câte un pistol-mitralieră Thomson 42. Il 
întâmpinară pe ofiţer cu un zâmbet încordat. 

— Nu mergeţi mai departe, spuse primul oprindu-i calea cu braţul 
său uriaş. 

Acum câteva clipe tocmai voiam să verificăm legăturile, când doi 
motociclişti, pe care nu i-am văzut venind, au picat peste noi. Abia am 
avut timp să ne aruncăm la pământ. 

— Vă daţi scama, zâmbi celălalt, un mititel şmecher cu faţă 


pistruiată, care răspundea la numele de Lashley, i-am fi curăţat fără 
vorbă multă dacă... 

— In nici un caz! Fiţi atenţi: Kiubayashi soseşte în patruzeci de 
minute. 

Feţele celor doi bărbaţi se făcură de piatră. 

— Un convoi? întrebă cel voinic, un oarecare Hogan. 

— Cu siguranţă. Kiubayashi nu pleacă pe front călare pe bicicletă. 

— Escortă deci! 

— Fără îndoială. Sarcina voastră e să-i veniţi de hac Maşină oficială, 
cu steag, desigur. Bubuiţi jucăria voastră chiar în clipa în care va 
trece. 

— Şi apoi: o întindeţi! exclamă cel cu faţa şireată ce vădea o poftă 
de viaţă aproape neruşinată în asemenea împrejurări. 

— Şi repede, apasă Ross. Robsky vă aşteaptă în trecătoarea 
Ratwak. Incercaţi totuşi să nu vă facă ciur! 

Chester Ross îi privea pe cei doi drept în faţă neliniştit. 

Dacă totul va merge bine, maşina va fi făcută ţăndări, fără discuţie. 
Dacă totul va merge bine! Adică dacă băieţi nu se vor înşela... şi dacă 
vor putea recunoaşte maşina ştabului japonez! 

Dar Ross nu era omul care să lase o misiune la voia întâmplării. Ca 
vechi luptător nu credea în noroc decât după ce calcula toate riscurile. 

Porni aproape alergând pe o potecă de refugiu tăiată la repezeală 
înainte de răsăritul soarelui şi curând întâlni pe sergentul Kalb. 

Subofiţerul, fost instructor la Fort-Bragg, părea foarte liniştit. Cum îl 
văzu pe Chester scuipă mucul stins care îl împodobea veşnic buzele 
subţiri. 

— Toată lumea la posturi, Kalb? 

— La mai puţin de douăzeci de metri de drum, ceva mai sus. Le-am 
putea da picioare în c... fără să-i vedem! 

— Bine, încuviinţă Ross aruncând repede o privire pe cadranul 
ceasului său. 

— Au plecat, domnule locotenent? 

— In douăzeci şi opt de minute sunt aici. 

— In convoi? 

— Nu ştiu nici eu. Atacaţi mai ales turismele. Cu siguranţă că se 
află într-o maşină deschisă, un jep capturat. Nu vă pierdeţi vremea cu 
escorta. 

Ross văzu fălcile lui Kalb ieşind înainte. Citea pe chipul sergentului 
ca într-o carte deschisă şi ştia că chiar în clipa aceasta Kalb îl 
blestema pentru riscurile pe care îl silea să şi le ia. 

Dar izbânda, chiar nesigură, avea preţul ei. Ross întinse mâinile cu 
degetele larg desfăcute şi le privi extremităţile. 

— Ştiu ce îţi cer, Kalb. Ştiu foarte bine şi riscul. Ştiu, de asemenea, 
că te gândeşti la băieţii dumitale. Trebuie să opriţi capul convoiului, 


într-un fel sau altul. Şi numai cu ce ai. Nimic mai mult. Apoi va trebui 
să alegi şi să ucizi. Repede! Dumneata, numai dumneata, vei da 
semnului de retragere... atunci când vei fi sigur - înţelegi ce vreau să 
spun, nu? 

— Din păcate, da. 

— Atunci, pe curând Kalb! 

Chester Ross făcu câţiva paşi pe cărare, cu capul plecat, 
îngândurat. Simţea în ceafă privirea aghiotantului lui Robsky. 

Deodată se întoarse. 

— Şi apoi ştii, Kalb, s-ar putea ca Kiubayashi să nu ajungă până la 
voi. 

Cobori în fugă poteca plină de liane şi ramuri retezate de 
dimineaţă. 

Se gândea cu teamă că panta abruptă îi va împiedica oamenii să se 
poată desprindă uşor de inamic. Dacă escorta niponă va reuşi să 
descopere drumurile de retragere, vor trage ca după iepuri. Un 
minunat concurs de tir. 

Trecând pe lângă locul unde primise semnalul lui Rudi culese arma 
sa - o carabină „Garant” - arma personală a lui Robsky. Deschise o 
clipă încărcătorul plin. Tuburile de alamă erau aşezate fără cusur, 
sclipind viclean. 

Strecură uşor arma sub braţ şi continuă coborâşul, îndepărtând 
ramurile joase. 

inainta vreo zece minute înspre fundul râpei, agăţându-se de 
stânci, mai mult alunecând decât coborând pe picioare. in sfârşit, 
gâfâind şi cu cămaşa lipită de piele, ajunse deasupra locului unde îşi 
ascunsese Kalb echipa de şoc. 

Nici o adiere în aerul puţin jilav. Nu mişca nici o frunză. Nimic nu te 
putea face să bănui prezenţa oamenilor lui Kalb. La cincizeci de paşi 
de Ross un comando de zece oameni pândea aceeaşi pradă, dar 
păsările cântau nepăsătoare deasupra lor. 

Chester propti cu grijă „Garantul” între doi bolovani şi îndoi puţin o 
ramură care îi stingherea vederea. 

Cu treizeci de metri mai jos, drumul, şarpe subţire, plin încă de 
praful ridicat de ultimul convoi, îşi desfăşura inelele. Putea să vadă în 
acelaşi timp podeţul minat şt zona în care Kalb urma să pornească 
atacul. 

Işi muşcă buza de jos, dorindu-şi cu furie ca mina sa pulverizeze de 
la început maşina oficială. 

Pe fruntea sa ţâşniră primele picături de năduşeală - şi nu din 
pricina soarelui care strălucea acum peste chei cu toată dogoarea sa. 

Un uruit îndepărtat, când mai tare când mai slab, răsună dinspre 
vale în trecătoare. 

O clipă Chester simţi că este prins într-o capcană. Şi ducă 


Kiubayashi intrase în rândurile unui convoi oarecare? Şi de fapt de ce 
n-ar fi făcut-o? Pe singurul drum cure duce la Mandalay circulaţia - 
exclusiv militară - părea a fi dirijată întocmai ca pe o obişnuită linie de 
cale ferată. 

Din frunzişul des apăru botul turtit al primului vehicul. Era un tanc 
uşor. li urmă un al doilea, apoi un al treilea, având îndreptate înainte 
ţevile scurte ale tunurilor cu gurile acoperite cu huse de piele neagră. 
Şase camioane pline cu ostaşi trudeau să le ajungă, orbite de norii de 
praf mărunt. 

Ross îşi muşcă buzele până ce-i dădu sângele. 

începea pentru prima oară să resimtă fizic urmările tensiunii 
groaznice pe care o suporta de mai bine de o lună. Simţea o dorinţă 
nebună să se ridice şi să fugă, o ia la goană către creastă şi să se 
piardă pentru totdeauna în junglă. Orice, numai să nu fie martorul 
îngăduitor al măcelului oamenilor săi. 

Îşi şterse fruntea de închizătorul fierbinte al armei. Mişcarea prea 
bruscă îi lăsă o urmă roşie pe piele. 

Se întrebă cu teamă dacă nervii săi nu-l vor lăsa şi îşi privi mâinile. 
Pentru prima oară degetele sale începură să tremure. Se uita la ele 
neîncrezător, cu spaimă şi dezgust. 

La încheietura mâinii secundarul înainta cu mici sărituri, neiertător, 
micşorând mereu răgazul pe care îl mai avea. 


La opt kilometri de Ross, generalul Kiubayashi, comandantul 
suprem al corpului expediționar nipon în Birmania, strângea cu o 
mişcare nervoasă harta la scară mare ce se afla desfăşurată pe 
genunchii aghiotantului său. 

Drumul acesta i se părea cumplit. Nu puteai scrie măcar un rând. 
Din pricina hopurilor toate literele dansau prin faţa ochilor săi. 
Kiubayashi întoarse către aghiotant chipul său urât, din pricina 
slăbiciunii. 

— Nu are rost să continuăm, Tanake. Drumul acesta îmi va distruge 
ochii. Nu putem face nimic ca lumea. Aerul e înăbuşitor! O duceam 
mai bine în Kawanishi. 

Ofiţerul superior înălţă capul în tăcere, urmărind crestele 
prăpăstioase care mărgineau drumul plin de praf printr-un labirint 
întortocheat. 

— Aşadar, britanicii vor să facă război în junglă! chicoti el, 
cunoscând goanga şefului şi vrând să-l îndrepte mai degrabă spre 
subiectul acesta decât să îndure tăvălugul de foc al întrebărilor 
tehnice cu care îi plăcea lui Kiubayashi să-l copleşească. 

Generalul desfăcu primul nasture de la gulerul uniformei - singura 
neglijenţă pe care şi-o permitea în faţa aghiotantului său. 

— Maşina asta blindată ne încetineşte mersul! Treizeci la oră. Ne 


sufocăm, Tanake! 

— Doriţi să-i poruncesc să accelereze? 

— Degeaba! Ştii prea bine că ar lua foc după prima cotitură! 

Kiubayashi se întoarse pe jumătate. In urma lor se vedeau cele 
două camioane de escortă opintindu-se prin praf. Ostaşii pe care îi 
chinuiau hainele strânse pe gât strângeau puştile lungi între genunchi 
şi ţineau ochii închişi, tuşind puternic. 

Kiubayashi clătină capul şi cobori privirile asupra văii care unduia la 
patru sau cincisute de metri mai jos. 

— Totul este să zăvorâm trecătorile, spuse el aruncând o privire 
neatentă spre şenilele carului blindat care trecea zdrăngănind peste 
un podeţ de beton. 

Steagul oficial al Bentley-ului îi ascunse podul şi Kiubayashi îşi 
încrucişa degetele peste genunchi. 

— Da, urmă el, trebuiesc închise trecătorile şi zonele de trecere. 
Comandourile vor cădea în ambuscadele noastre şi vor fi măcelărite. 

— Asta nu va tine mult timp, excelenţă. 

— Desigur, timpul de a ne sprijini pe o linie puternică din rezistenţă, 
construită la adăpost de aceşti bastarzi“”! 


Lashley îşi întoarse către camaradul său chipul răvăşit. Pălise într- 
atâta încât pistruii păreau puncte negre, şi cum ar fi tras câteva 
lovituri de bazooka“ fără să-şi fi pus ochelari speciali. 

— Ei bine? se enervă uriaşul şoptind cu tot zgomotul asurzitor pe 
care îl făcea maşina blindată. 

— Verificatorul“”! 

— Ce-i cu verificatorul? 

— Zero! Afurisiţii de motociclişti care ne-au împiedicat... 

— Gura! zbieră grasul, scrutând drumul. 

La nici trei metri deasupra lui şenilele scoteau scântei. Podeţul 
părea că geme. 

Dar nu într-acolo privea ostaşul; zărise ivindu-se botul negru al 
Bentley-ului şi steagul care pocnea în vântul fierbinte. 

— Apasă! Apasă, fir-ar să fie! Hai, apasă, Lashley! Striveşte-l! 

Hogan răcnea şi se zvârcolea ca un vierme sub bolta împletită a 
frunzişului de deasupra capului său. 

Lashley împinse cu putere mânerul explozorului până la fund şi se 


15 Aluzie la faptul că trupele britanice erau alcătuite din diferite 
naţionalităţi, (N.T.). 

46 Bazooka - puşcă antitanc cu proiectile rachetă. (N.T.). 

17 Verificator - aparat care, cu ajutorul unui curent foarte slab, permite 
încercarea legăturilor unui circuit de aprindere fără a provoca explozie, (N. 
T.). 


aruncă la pământ. 

Nici o detunătură nu-l asurzi, nici o piatră nu lovi crengile din jurul 
său. 

Cei doi bărbaţi se împăcaseră cu toate riscurile, dar să dea greş, li 
se părea de necrezut - mai ales dintr-o greşeală de conexiuni. 

Lashley ridică ochii, năucit: Bentley-ul dispăruse şi drumul rămase 
pustiu. 

— Trebuie să explodeze! urlă Hogan. Locotenentul a zis că trebuie 
să explodeze cu orice chip, altfel ar putea să facă stânga-împrejur! 

Lashley şovăi o fracțiune de secundă între dorinţa de a mai încerca 
o dată magnetoul şi cea de a verifica din nou legăturile. 

Apoi se hotărî şi ţâşni dintre tufişuri coborând în grohotişul care îl 
despărţea de pod. Nu apucă să facă decât trei paşi; primul camion din 
escortă apăru plin de praf. 

Lashley rămase cu gura căscată, nemişcat, ca un fluture înţepat cu 
acul. 

Privea trecând prin faţa lui rândurile de soldaţi mărunți, aşezaţi 
cuminte de o parte şi de alta a loiterelor. 

Răsună un strigăt. 

Lashley apucă instinctiv Thomsonul, apoi, dându-şi seama de 
inutilitatea lui, făcu stânga-împrejur. Auzi ca prin vis scrâşnetul 
primului camion care frâna nebunește. Altul trecea podul, încetinind 
viteza. 

Sabotorul încerca cu disperare să atingă marginea pădurii pe care o 
părăsise cu câteva clipe mai înainte. Grohotişul râpos al cascadei 
secate era bun pentru coborât, nu pentru urcuş. Pietrele se 
rostogoleau în şuvoi sub cizmele sale scurte. Arma îl lovea peste 
pântece, stânjenindu-i mişcările. Lashley se trudea cu turbare, cu 
toate simţurile, încordate pentru a ajunge la marginea întunecată a 
pădurii în care s-ar fi putut face nevăzut. 

Hogan, uriaşul, văzu primul camion oprindu-se şi înţelese că nimic 
nu i-ar mai putea salva de la moarte, nici pe el şi nici pe Lashley. 

Rămase o clipă cu mâinile încleştate pe patul armei, neputându-se 
obişnui cu gândul că totul ieşise pe dos şi că din vânător devenise 
vânat fără să fi tras măcar un singur foc. 

Un tropăit grăbit: primii niponi se desfăşurau. Al doilea camion 
cotea brusc pentru a nu intra în primul, blocându-şi frânele. 

În faţa lui Hogan, Lashley se străduia să se caţere, pricinuind 
nenumărate surpări de pietre care îi zădărniceau înaintarea. În urma 
lui zăngăneau închizătoarele armelor. 

Hogan îşi dădu seama că nu mai putea face nimic pentru a-şi salva 
camaradul. Să-şi descarce încărcătorul în japonezi nu ar folosi la 
nimic; erau prea mulţi. Şi aceasta ar duce inevitabil la condamnarea 
lui Kalb şi a celorlalţi care nu ştiau nimic despre drama ce se 


desfăşura în spatele lor. Hogan avu putere să ia o hotărâre. 

Degetele sale zgâriară haina, smulgând grenada legată de 
buzunarul stâng. 

Ştiftul zbură aproape cu aceeaşi mişcare şi Hogan aruncă grenada. 

„Banana” lovi chiar piciorul podeţului şi se rostogoli dedesubt 
fumegând. 

Hogan îşi adună puterile pentru a încerca să fugă. 

Explozia grenadei declanşa mina şi betonul zbură în aer. Pulverizat 
de detunătura care răsună îndelung în defileu. Tone întregi de pietre 
şi moloz zburară spre cer şuierând. 

Kiubayashi se propti în mâini în clipa în care Bentley-ul frâna brusc 
pentru a nu intra în maşina blindată care se oprise legănându-se greoi 
po şenile. 

Aghiotantul ne lovi de ceafa şoferului şi înjură cu voce tare. 

— Ce se întâmplă? întrebă Kiubayashi, mereu nepăsător. Du-te să 
vezi, Tanake! 

Colonelul sări din maşină. Se întoarse după zece secunde speriat. 
Obrazul său gras părea că se descompune şi flecare trăsătură parcă 
se trezea la o viaţă proprie. Rostogolea ochii în orbitele sale adânci, 
încă neîncrezător. 

— Un atentat, excelenţă! E un atentat. O mină! 

Kiubayashi deschise portiera maşinii şi cobori. 

Praful se aşeza încetul cu încetul, presărându-se peste camioane. 
Uluit, comandantul tancului, rotea fără încetare turela, încercând să 
supravegheze în acelaşi timp crestele care înconjurau trecătoarea. În 
jurul craterului uriaş ce apăruse în locul micului pod freamătul 
creştea. Curând un ofiţer alergă spre Kiubayashi pe care îl salută de la 
şase paşi, foarte ţeapăn. 

— Este o ambuscadă, excelenţă! 

— Nu mai spune, i-o întoarse Kiubayashi muşcător. Apoi? 

Doi oameni ţineau un soldat în echipament tărcat de camuflaj care, 
ameţit de explozie, îşi bălăbănea capul în toate părţile. Timpanele 
sale, plesnite din cauza suflului, sângerau încetişor. 

Ajunşi în faţa şefului lor, cei doi soldaţi rămaseră nemişcaţi. Rănitul 
mai legănă o clipă capul apoi se încorda şi îl privi pe ofiţerul nipon 
printre pleoapele pe jumătate închise. 

— Un comando aici? spuse şeful de stat-major, sufocându-se. 

Ridică mâna să-l pălmuiască pe prizonier, dar Kiubayashi îl opri. 
Ochii săi rămaseră pironiţi asupra echipamentului de junglă, urmărind 
toate amănuntele, forma buzunarelor aplicate, hamul cu grenade şi 
centironul de pânză ţesută. 

Chipul său ascuţit se înăspri treptat. 

— N-ar trebui să rămâneţi aici, excelenţă. S-ar putea să mai fie şi 
alţii, sfătui un glas plin de slugarnică dojana. 


Kiubayashi îl privea întruna pe prizonierul prăbuşit în faţa sa, ca şi 
cum omul ar fi purtat în el răspunsul la toate întrebările pe care şi le 
punea. Părea că nu aude nimic. 

— Convoiul trebuie să plece, excelenţă! murmură Tanake privind cu 
teamă frunzişul des care mărginea drumul. 

Dar Kiubayashi nu se clintea, împietrit, citind şi recitind numele 
soldatului, scris cu creion chimic deasupra buzunarului stâng. 

— Hogan! făcu el fără a mişca un singur muşchi al feţei. J. Hogan. 
John? 

Prizonierul ridică cu greutate o sprânceană. 

— Nu. Joss! corectă el. 

— American, nu? 

Soldatul râse amar, apoi se strâmbă de durere. Kiubayashi se 
răsuci pe călcâie. 

— American! E vorba de un american, Tanake, îţi dai scama? 

— Americanii n-au pătruns niciodată până aici. 

— Nu mai spune! Atunci ce-i cu omul acesta... 

— Excelenţă! se rugă aghiotantul. Urcaţi-vă în maşină. Poate mai 
sunt şi alţii. Să plecăm imediat. Să ne întoarcem la Bassein! 

— Şi ce te faci cu craterul pe care l-au scobit vrând să mă arunce în 
aer? mârâi Kiubayashi deodată arţăgos. Hai, colonele Tanake, vino-ţi 
în fire. Imparte ordinele dumitale! 

Tanake lăsă capul în jos şi se repezi la maşina blindată ale cărei 
mitraliere amenințau zadarnic jungla tăcută. 


CAPITOLUL VII 


În clipa în care botul scurt al tunului de 37 mm se ivi după cotitură, 
Chester Ross, cocoţat în spatele unei stânci, înţelese că explozia nu 
avusese drept urmare o izbândă fără luptă, aşa cum nădăjduise. 

De asemenea, mai nădăjduise că dacă podul va sari prea târziu în 
aer el va despărţi totuşi definitiv inevitabila escortă de maşina 
oficială. 

Şi când primul camion cotea îndreptându-se spre el, înţelese că 
masacrul celor zece oameni ai lui Kalb devenise inevitabil. 

Nimic nu mai putea împiedica măcelul: de o parte zece oameni, de 
cealaltă patruzeci, având şi o maşină blindată. 

Convoiul prindea cu greu viteză. Putea să vadă deschizăturile de 
ochire ale tanchetei, chipiele de pânză ale soldaţilor înghesuiți în 
spatele camioanelor, ba chiar şi un om legat şi trântit de-a dreptul pe 
tăbliile fierbinţi. 

In urmă venea Bentley-ul, înconjurat de un nor de praf gălbui. 

Timpul parcă se oprise. 

„Acum, îşi spunea Chester. Acum! Kalb trebuie să dea semnalul.” 

Dar convoiul prindea viteză, trecând prin faţa locului în care era 
ascuns comandoul. O bănuială cumplită îl cuprinse pe Chester. 

Kalb nu dădea semnalul! Kalb nu vroia să-l dea căci înţelesese prea 
bine că nici unul nu va putea scăpa de acolo. Kalb, un fricos? Sau, 
dimpotrivă, el, Chester, un ucigaş neîndemânatic? 

Prin faţa ochilor săi rătăciţi trecu o clipă imaginea tribunalului 
militar. El faţă în faţă cu un subofițer; pe plan tehnic nu va putea 
spune nimic: subofiţerul are totdeauna dreptate. Şi Kalb va putea 
arăta cu uşurinţă că n-ar fi avut de loc sorţi de izbândă. 

Desigur el, Chester, dorise să izbutească cu orice preţ, dar făcându- 
i pe ceilalţi să-şi asume toate riscurile. Acum urma să plătească 
pentru aceasta. 

Adevărul îi sărea în ochi. Cum ar fi putut un comando să-şi 
închipuie că va supravieţui când lupta e de unu contra patru şi tocmai 
în fundul unei asemenea trecători! 

Explozia îl luă pe neaşteptate şi copacul de mai multe ori centenar 
se prăbuşi, la început încet apoi din ce în ce mai repede, într-un vuiet 
asurzitor de craci rupte. Şi în aceeaşi clipă răpăitul turbat al rafalelor 
de Thomson umplu întregul defileu. Aliniaţi pe băncile lor, primii 
soldaţi se prăbuşiră ca muştele. Ceilalţi începură să sară în toate 
părţile, rostogolindu-se pe pământ. 

In două secunde intensitatea focului atinse punctul culminant. 
Japonezii se retraseră în partea acoperită în timp ce şuvoaiele 
loviturilor biciuiau caroseriile. 


Unul dintre camioane luă deodată foc. Praful des ce se amesteca cu 
fumul înecăcios al incendiului îşi desfăşura vârtejuirile grele printre 
oamenii înspăimântați care vedeau moartea căzând peste ei din toţi 
copacii. 

Un ofiţer ridică sabia şi căzu în genunchi. 

Un fluier ascuţit; în linia de atac, cu arma la şold, comandoul 
înaintează ciuruind tot ce mai mişcă. Desigur Kalb îşi cunoaşte 
meseria şi strânse toate şansele de partea lui. Cel puţin şansele care 
i-au mai rămas. 

Din păcate ofiţerul japonez îşi cunoaşte şi el meseria. Regrupaţi în 
spatele camioanelor care acum ardeau amândouă cu un pârâit 
neîntrerupt, niponii înconjurau maşina lui Kiubayashi. Ross văzu 
puştile lungi slobozindu-şi gloanţele de la câţiva paşi. In câteva clipe, 
la zgomotul ascuţit al automatelor se adăugară lovituri de tunet. 

Băieţii încă mai încercau să pătrundă, alergând în zigzag prin flăcări 
şi fum, ocolind scheletele arse ale camioanelor. 

Brusc, maşina blindată porni mugind şi se întoarse aproape pe loc. 
Greoaie şi monstruoasă se puse în mişcare îndreptându-şi nehotărât 
botul înspre umbrele care se mişcau tulbure în mijlocul vârtejului. 

Disciplinată până la sacrificiu, escorta se desfăşura la adăpostul 
blindajului. 

Tirul celorlalţi devenea mai precis şi treptat începură să răspundă 
iureşului nebun al automatelor Thomson. Câţiva din comando îşi 
aruncau grenadele la întâmplare, pierduţi în învălmăşeală. 

O clipă Chester crezu că vor izbuti. Unul dintre oameni se apropie la 
vreo zece metri de Kiubayashi care, sprijinit în sabie, păstra un calm 
ireal. Câţiva dintre soldaţii care îi alcătuiau o pavăză cu trupurile lor se 
prăbuşiră sub rafală. Apoi omul din comando se răsuci, atins la rândul 
său. 

Nehotărâtă la început, lupta îşi schimbă sorții. 

Un fluierat; Kalb se înfunda, probabil teafăr, în pădure. Câţiva 
supraviețuitori se năpustiră în urma lui. Automitraliera trăgea benzi 
întregi în frunzişul pe care îl sfâşia. 

Nu au nici o şansă să ajungă pe deal, înţelese Ross deznădăjduit. 

Ca şi cum ar fi vrut să confirme temerile, un subofițer reacţiona cu 
o voeciune de necrezut, adună vreo zece oameni şi împreună cu ei 
porni în urmărirea fugarilor. 

Ross se sprijini într-un cot şi îndepărtă încet o piatră care îl 
stânjenea. 

Bietul Kalb. Totuşi nu-i puteam spune că nu credeam în izbânda sa. 
Şi nici nu-i puteam spune că nu poate reuşi. Lucrul acesta îl ştia încă 
înainte de a da semnalul de atac... In nici un caz nu-i puteam 
mărturisi că aveam nevoie de el ca momeală, doar pentru a opri 
convoiul şi a târî pe japonezi după el. 


Ar fi fost prea cumplit. 

Şi Robsky va fi scârbit când va afla. Ofiţerul apăsă piedica armei. 
Butonul striat scoase un ţăcănit uşor. Automitraliera încetase să tragă 
de teamă să atingă pe urmăritori. 

Comandantul carului blindat deschise capacul turelei scoase 
prudent capul. 

Ross zări chipul său şiroind de năduşeală întorcându-se în toate 
părţile, la început bănuitor, apoi din ce în ce mai încrezător pe măsură 
ce împuşcăturile se răreau în junglă. 

„Kalb e pe punctul de a reuşi, oftă Ross şi nici măcar nu bănuiește!” 

Un colonel burtos şedea aşezat pe taluz, în timp ce i se pansa 
piciorul. 

Escorta, sau, mai bine zis, cei vreo cincisprezece oameni care mai 
rămăseseră erau ocupați cu îngrijirea răniților şi cu minarea copacului 
aruncat de-a curmezişul drumului pentru a-l arunca în aer. 

Unul dintre soldaţi se repezi la Bentley-ul ciuruit zadarnic de 
gloanţe şi scoase dinăuntru două genţi şi un sul lung cu hărţi. 

Kiubayashi mergea încoace şi încolo, lovindu-şi cizmele cu teaca 
săbiei - singurul semn de nerăbdare, de altfel, de la începutul luptei. 
Nervozitate sau furie? Impărţea ordine cu glas puternic arătând către 
diferite puncte ale drumului. 

Şi deodată Ross îl recunoscu. Da, într-adevăr el era omul acela mic 
şi slab pe care îl văzuse în fotografie, privind fără urmă de emoție 
opera cumplită a primelor proiectile cu aer comprimat germane“. 

Era chiar el, cu ochelarii săi, cu aerul rece. Cine ar fi crezut că 
soarta se va juca înlesnindu-le o asemenea întâlnire? 

În junglă, împuşcăturile răsunau rar, înăbuşite din pricina 
vegetației. 

Ross aşteptase clipa aceasta. Chiar clipa aceasta. 

Ştiuse că generalul va coborî din maşină în timpul luptei şi că va fi 
apărat până la moartea ultimului său ostaş. Aşa impunea credința 
Bushido. Mai ştiuse, de asemenea, că o dată comandoul pus pe fugă, 
Kiubayashi va lua comanda în mâinile sale. Pentru aceasta, trebuia să 
împartă ordine. Deci să se mişte, să meargă pe drumul acesta pe care 
el, Chester Ross, viclean ca un şarpe, îl urmărea acum cu arma la 
ochi. 

Clipi de câteva ori şi atinse cu obrazul patul tare de lemn. 

Kiubayashi vorbea acum colonelului cel pântecos al cărui 
pansament şi începuse să se păteze de sânge. 


48 într-adevăr încărcăturile cu aer comprimat au fost încercate pentru 
prima dată asupra fortificațiilor de la Eben-Emael; ele au distrus majoritatea 
cupolelor blindate după ce fuseseră depuse de trupele de intervenţie 
paraşutate din planoare, (N. A.). 


Ross cobori ţeava armei Garant. Ştia că ţine în mâinile sale ultima 
şansă de izbândă a misiunii. Pentru el, o crimă josnică. Poate... dar 
care va salva vieţile a sute de oameni. 

Calarea mângâie făptura deşelată a lui Kiubayashi, o depăşeşte, se 
întoarce tremurând. Ross îşi aerisi de câteva ori plămânii pentru a nu 
tremura şi îşi opri răsuflarea la jumătate. 

Cutarea de oţel, afumată cu grijă la flacăra unei cârpe îmbibate cu 
grăsime, urcă pe trupul ofițerului, îi acoperi faţa, atinse gura, şovăi pe 
frunte... 

Deodată totul se tulbură şi arma păru că sare spre cer. 

Ross abia simţi reculul. Işi dădu capul puţin într-o parte, deschizând 
amândoi ochii. 

Detunătura, singură şi puternică, îi făcu pe toţi soldaţii să 
încremenească. 

Kiubayashi se prăbuşea încet, fără un strigăt, cu mâna înfiptă în 
umărul drept, aproape de gât. 

Ross înjură, reluă linia de ochire şi îşi goli întreg încărcătorul. Arma 
tresărea în spasmuri, lătrând furios la fiecare lovitură. 

In faţa lui Chester fumul albăstrui se destrăma. Apoi o mână de 
pietriş îl lovi în obraz. Dintr-o dată aerul se umplu de detunături şi 
fluierături ascuţite. 

Pământul lovit de gloanţe ţâşnea în sus, din scoarţa copacilor 
săreau ţăndări sub ploaia de frunze care cădeau rotindu-se. 

Ross simţi că-l atinsese ceva ce se înfipse vibrând în trunchiul unui 
copac, la două degete de tâmpla sa. 

Sprijinindu-se în mâini, se trase îndărăt, încredinţat că va muri în 
clipa următoare. 

Trăgătorii zăriseră desigur scurtătura Garant-ului şi praful pe care îl 
ridicase încă de la primele focuri. Ross se târî o clipă, cu capul vuind şi 
cu gustul morţii în gură. Frunzele şi crăcile rupte cădeau în jurul său. 
Ocoli trunchiul unui manglier uriaş apoi se aruncă ca o fiară hăituită în 
pădure. O ramură îi smulse arma din mână. Vru să se întoarcă, dar 
continuă să alerge, urmărit de teamă şi de dorinţa de a trăi. 

Abia după două ore de urcuş istovitor atinse trecătoarea Ratwak, cu 
picioarele tremurând de oboseală. 

Robsky se ivi ca din pământ. Uriaşul avea faţa pământie şi-l privea, 
fără să rostească o vorbă, pe Chester în timp ce acesta urca spre el. 
Cei doi bărbaţi rămaseră nemişcaţi, măsurându-se cu privirile, unul 
aşteptându-se la insulte, celălalt buimăcit de raportul lui Kalb. 

— Ai avut noroc Chest. Am şi trimis înapoi jumătate din plutonul 
meu. Nu credeam să mai vii. 

Fostul scufundător de luptă ghicea că prietenul său nu voia să 
vorbească de ambuscadă sau poate că dorea să-l facă să înţeleagă că 
ar fi fost mai bine să piară împreună cu oamenii săi. 


— Totuşi am venit repede, gâfâi Ross. 

— Te-au hăituit? 

— Am dat peste cei care îl urmăreau pe Kalb. Robsky înălţă capul, 
se răsuci şi pocni degetele. Din tufişuri apărură vreo zece oameni. 
Unul dintre ei ducea o puşcă-mitralieră BAR pe care o aşezase fără 
îndoială în poziţie deasupra trecătorii. Se încolonară în tăcere şi 
porniră spre zona de refugiu. 

— De acum încolo se îngroaşă gluma pentru noi! scrâşni Robsky cu 
amărăciune. 

— Ce s-a întâmplat cu Kalb? Şi cu oamenii lui? întrebă Ross cu 
buzele uscate. 

— Dar Kiubayasthi, ce-i cu el? îl întrebă repede Rangerul. 

Chester lăsă să treacă înainte unul dintre oameni, apoi răspunse 
încet. 

— L-am rănit... cu mâna mea. M-ar mira să scape. 

Se hotărâse să nu dea prea multe explicaţii. La ce folos? De ce să le 
spună că hotărâse ca bietul Kalb să fie doar o momeală. O simplă 
momeală. 

Desigur că era mai bine ca nimeni să nu afle lucrul acesta 
niciodată. 

Robsky se scarpină după ureche. Desigur că raportul lui Kalb îi 
dăduse certitudinea eşecului şi îl făcuse să creadă că cei mai mulţi din 
comandoul său fuseseră măcelăriți zadarnic. Inţelegea acum cu greu 
că toate acestea n-au fost zadarnice şi încerca din răsputeri să-şi 
potolească mânia pe care o întreținea cu grijă de la sosirea ofițerului. 

— Doar rănit? 

— Nu va mai prelua niciodată comanda. Dar Kalb? 

— Le-a scăpat. El şi patru oameni. 

— Cinci din doisprezece. Credeam că nu va scăpa nici unul; nici 
măcar unul singur, auzi, Robsky? 

— Şi acum avem de parcurs douăzeci de kilometri; mârâi rangerul 
urmărind cu privirea lui cenuşie de culoarea oţelului cum pătrund 
oamenii în junglă păstrând cu prudenţă distanţa între ei. Abia după 
aceea vom putea răsufla. 

— Eu însă nu, hotărî Ross după o clipă de tăcere. Toate astea nu 
sunt pentru mine; mă întorc la Bassein. 

Robsky păru să sară în aer. 

— Ce tot vorbeşti? Să te întorci ia Bassein? După toate câte s-au 
întâmplat? 

— După vreo cinci minute, dacă îmi amintesc bine drumul făcut 
astă noapte, vom fi pe creasta lanţului munţilor Arakan. N-am decât 
să cobor pe aceeaşi potecă de vânătoare, pe care am venit. 

— Nici vorbă de aşa ceva. Nu te las să pleci. Ştiu ce vrei să faci, 
Chester. Şi ştiu şi la ce te gândeşti. Crede-mă, nu are rost. Rudi, John 


şi Raid sunt la răcoare acum! 

Chest clătină capul aproape cu furie. 

— Nu! Sigur nu! Ar mai avea sorţi de izbândă. Dar dacă nu mă duc, 
nu mai au nici o şansă. 

— Tu rămâi aici! Incepând din clipa în care ai luat parte împreună 
cu oamenii mei la treaba aceasta, nu te mai pot lăsa să rişti să te 
prindă. Chiar dacă nu-ţi place. 

Ross se opri deodată. Robsky îl imită. 

— Şi Rudi? Şi Raid? John? Care cred în mine. Ei să rămână acolo. Mă 
aşteaptă să mă întorc. Nu şi-ar putea închipui niciodată că aş putea fi 
atât de ticălos încât... Bill! Mi-ar fi scârbă de mine dacă nu m-aş duce. 

Chester Ross coborâse glasul şi tonul rugător pe care îl folosea îi 
era atât de neobişnuit încât Robsky încruntă sprâncenele sale 
stufoase. 

— Ştii prea multe despre băieţii mei. Nu pot să te las să pleci, ştii şi 
tu. Crede-mă că... 

— Destul! Ştii că nu voi rămâne aici! 

— Acţiunea s-a terminat acum, zbieră Rangerul. Din acest moment 
treci sub ordinele mele. N-am vrut să-ţi spun dinainte, dar asta era 
ultima parte a mesajului lui Dale. Nu te mai atingi de nimic. lar eu voi 
avea grijă de evacuarea ta rapidă. Misiunea ta s-a terminat. S-a 
terminat! Inţelegi ce vreau să spun? 

— Sub ordinele tale? Ce vrea să însemne asta! 

Bill şi Chest erau prieteni de prea multă vreme pentru a mai putea 
păstra tonul acesta. Rangerul încercă să-l convingă. 

— Ascultă-mă. Ce crezi că se va întâmpla acum? 

— O harababură! O harababură uriaşă căci japonezii nu vor mai şti 
la ce sfânt să se închine. Mai ales când vor afla că minunatul lor şef e 
pe cale să dea ortul popii! 

— Şi ce ai de gând să faci? 

— Să dau de Stan şi Raid într-un fel oarecare şi să le spun s-o 
întindă. Mă reped apoi să-l scot pe Rudi de la Liu. 

— Dacă nu te aşteaptă acolo japonezii! 

— N-au timp să ajungă. 

— Absurd! 

Deodată Robsky întoarse capul şi observă că în focul discuţiei 
uitase cu totul de oamenii săi care se retrăgeau în pas alergător. 
Rămăseseră singuri. 

Strânse fără voie Thomsonul şi îl apucă pe Chester de mânecă. 

— Hai să fugim de aici, înainte ca japonezii să apuce să ne împace 
pe amândoi. 

Merse câtva timp încercând să-şi regăsească firul gândurilor, apoi 
exclamă deodată. 

— Fii înţelegător. Colo în vale totul e dat peste cap. Ei ştiu acum că 


există un comando, terorişti, sabotori; asta ce înseamnă? Patrule, 
santinele, controale, razii; da sau ba? 

Chester clătină capul cu încăpățânare. 

— Nu... Cel puţin nu încă. Imi trebuiesc două ore pentru a cobori în 
goană la Bassein, în linie dreaptă. Până atunci, n-au timp să se 
întoarcă. Imi asum acest risc. În clipa de faţă abia încep să înţeleagă 
ce li s-a întâmplat. Gândeşte-te puţin! PRIMUL atentat! Toată apărarea 
lor se sprijină pe acoperirea antiaeriană a portului şi a radei. Au 
îngrămădit acolo mai mulţi telemetrişti decât pifani! 

— Mă, dobitocule, nu vrei să-ţi bagi minţile-n cap! se înfurie 
deodată Robsky care începea treptat să-şi dea seama că nimic nu-l va 
putea face pe Ross să-şi schimbe hotărârea. Ţineai la Rudi şi la 
ceilalţi. Ştiu că e dureros pentru tine. Fie, dar trebuie să iei lucrurile 
aşa cum sunt. Dale aşa a făcut. Şi asta nu-l împiedică să doarmă ca 
un prunc! 

— Dale! răbufni Ross ridicând ochii spre cer. Cu alte cuvinte îmi ceri 
să-i părăsesc cu bună ştiinţă pe cei trei băieţi pe care eu singur i-am 
băgat în încurcătură. Asta îmi ceri, nu? Şi te credeai revoltat de câte 
riscă, atunci când ţi-am spus că „Liu” e japoneză! Tu eşti ticălos, iată 
adevărul! 

__ Bill Robsky se crispa. Faţa lui mare îşi pierdu dintr-o dată expresia. 
Işi căuta cuvintele ţintuindu-l pe Chester care, furios, nu-l scăpa din 
ochi. 

— Bine! N-ai decât să crapi, catâr afurisit! Când te gândeşti că în 
războiul ăsta atâţia bieţi oameni nu cer decât să trăiască, dar n-au 
acest noroc! Este deci normal ca eroii inconştienţi să crape primii! 

Să răsuci pe călcâie, lăsându-i pe Chester Ross singur în mijlocul 
drumului. 


CAPITOLUL IX 


Când ajunse în faţa portului Bassein, Ross simţi cum îl năpădise 
spaima. 

Rada era plină de uniforme ocru-gălbui. De-a lungul cheiurilor se 
aliniau în rânduri nesfârşite şirurile soldaţilor cu moletiere strâns 
legate de picior. 

Privi portul cu o uimire amestecată cu groază apoi se sprijini de un 
perete de şipci care trosni sub greutatea sa. 

Simţea o poftă nebună să se aşeze pe jos, să rămână nemişcat şi 
să aştepte să vină să-l culeagă de acolo o patrulă. Lucru pentru care, 
de altfel, nu trebuia să te străduieşti prea mult. 

Coborâşul de pe munte pe cărări neumblate şi alergătura din cursul 
nopţii, pentru a da de urma comandoului Robsky, îl istoviseră. In faţa 
ochilor îi dansau cercuri luminoase. Simţea că dacă mai rămâne acolo 
în bătaia soarelui şi a căldurii, până la urmă va aţipi. 

Deodată răsună strigătul jalnic al unei sirene. Doi motociclişti, 
culcaţi pe maşinile lor, apărură deschizând calea unui camion uşor. 
Convoiul pătrunse într-o străduţă pe care populaţia o părăsea în fugă. 

Ross, pe cale s-o ia la goană, se gândi că cea mai neînsemnată 
tresărire, de teamă, ar atrage asupra sa atenţia tuturor. Cu atât mai 
mult cu cât fiecare soldat rămăsese încremenit la auzul sirenei. 

Convoiul ieşi din port şi, părăsind drumul către Mandalay, se 
îndreptă către spitalul Hoi-Kheo. 

Chester zări deodată ambulanţa care uruia în urma primei maşini. 
Patru motociclişti încheiau şirul, purtând automatele pieziş peste 
piept. Urlând întruna, convoiul ieşi din port şi, scrâşnind din 
cauciucuri, dispăru în oraşul de sus. „Kiubayashi! pricepu Ross într-o 
străfulgerare. El este!” 

Dintr-o dată îşi dădu seama de două lucruri: întâi că nu izbutise 
probabil să-l ucidă pe general, aşa cum nădăjduise în sinea sa. Pe de 
altă parte că avea fără îndoială un foarte mic avans asupra poliţiei 
nipone, căci din pricina nenumăratelor ocolişuri - şi desigur şi datorită 
gropii pe care o făcuse mina - circulaţia abia fusese restabilită. 

Vedea astfel confirmându-se strălucit teoria sa, după care ar avea 
oarecari sorţi de izbândă să-i ia pe japonezi pe neaşteptate. 

Dintr-o singură privire judecă, situaţia. Mulțimea clipocitoare şi 
soioasă de sampane şi jonci se afla la capătul unui chei lung care 
trecea foarte aproape de stăvilar. În faţă debarcau neîncetat două 
formaţii de ostaşi ce tropăiau fără grabă îndreptându-se spre mai 
multe camioane acoperite. 

Clătină din cap. Ce rost ar avea să ajungă atât de aproape de ţintă 


şi să dea înapoi doar pentru că riscă să fie oprit de primul gradat care 
i-ar tăia calea. 

Şi aşa fusese destul de norocos de dimineaţă, când se pomenise 
nas în nas cu o patrulă tocmai după ce îşi lepădase echipamentul şi 
îmbrăcase ţoalele jerpelite. 

Se gândi la „Liu”. Aflase de atentat? Se scurseseră două ore şi 
treizeci de minute de atunci. In clipa aceasta s-ar putea ca primele 
mesaje japoneze să ia calea undelor. Se mira că garda nu închisese 
încă ieşirile din oraş. 

Un fluierat răsună brusc. Ross se răsuci, ca înţepat de o viespe. Un 
camion îşi croia anevoie drum claxonând prin gloata băştinaşilor, care 
privea cu nepăsare la debarcarea noului contingent. 

Zări într-o clipă pe cei vreo zece oameni agăţaţi de maşină şi 
privirea lui sări la banderolele galbene pe care le purtau pe braţul 
stâng. 

— Ei, drace! adăugă. Poliţia militară coboară spre port! 

A înţeles pe loc că pentru a mai putea scăpa pe Raid şi pe Barett 
nu-i mai rămânea nici o clipă de pierdut. Mai simţise cândva această 
teamă de acţiune, în timpul stagiului său de paraşutism, înaintea 
acelei întâmplări stupide în urma căreia se alesese cu porecla de 
„picior-de-lemn“*” şi fusese vărsat în corpul scufundătorilor-deminori; 
teama primului gest - teama de a păşi pragul - şi acum teama de a se 
năpusti înainte prin furnicarul de uniforme duşmane de pe cheiuri. 

Răsuflă adânc, ca şi cum s-ar fi aruncat în apă şi porni încet. 

Camionul uruia în spatele său, îl auzea din ce în ce mai aproape. 

O birmană, grasă ca un burduf, într-un sarong violet, mergea în faţa 
lui cu paşi mărunți. Incercă să meargă în dreptul ei. O femeie inspiră 
întotdeauna încredere. 

Se încrucişa, cu sufletul la gură, cu un ofiţer japonez care îi aruncă 
o privire dispreţuitoare şi câteva cuvinte guturale - fără îndoială o 
insultă. Se stăpâni cu greu să n-o rupă la fugă. 

Ajunse pe pontonul întortocheat cu scândurile desprinse ce servea 
drept chei de acostare pentru sampane. Scârţâitul scândurilor se 
amesteca cu cel al vaselor putrede de atâta nemişcare. 

O depăşi cu greu pe matroana cea grasă şi îndrăzni să arunce o 
privire peste umăr. Nici unul dintre soldaţi nu părea să-l observe. 

Grăbi pasul, apoi nu se mai putu stăpâni şi porni să alerge prin 
mulţime. 

Pontonul de lemn se ramifica în nenumărate cheiuri plutitoare, 
alcătuite din butoaie legate grosolan între ele, peste care circula o 
mulţime sărăcăcioasă şi soioasă, trăncănind plină de ifose. 


19 poreclă puţin dispreţuitoare dată de paraşutiştii americani personalului 
nenavigant, (N. A.). 


Coti de două ori la dreapta, privind cu scârbă apa acoperită cu 
nenumărate grămezi de gunoaie. 

Cu toată încărcătura aceasta de cheiuri şi podeţe dărăpănate 
cunoştea bine locul pentru că privise jonca de multe ori de la vilă. 
Trecu pe lângă doi puşti, care pescuiau crabi mari şi păroşi, apoi pe 
lângă un chinez scheletic care se întorcea acasă purtându-şi bicicleta 
pe cap şi, în sfârşit, zări jonca. 

Singuratică, la fel ca toată celelalte jonci din glota lui Wong Hinh, 
ea se legăna uşor, trăgând de parâme. Catargul, fără castelatură, 
purta un cuib uriaş de pescăruşi. 

Ross mai privi o dată îndărăt, cu toate că era sigur că nu fusese 
urmărit. Se apropie păşind alene, apoi cu o singură mişcare se ridică 
în mâini şi sări pe punte. 

Acoperită cu murdărie de păsări, puntea părea pustie. 

Două tambuchiuri din lemn se căscau deasupra punţii din spate. Se 
aplecă peste primul dintre ele. Simţi mirosul de lemn putred. 

Înspre adâncurile întunecoase cobora o scară drept în jos. 

— Hey! Stan! Raid! chemă Chester cu glas înăbuşit. Aşteptă câteva 
clipe, întins pe burtă, simțind cum îl năpădeşte treptat neliniştea. Nu 
putea deosebi decât un pătrat mic de lumină tăiat de marginile 
chepengului pe podeaua calei, dar ghicea mai multe despărţituri. 
Prevăzută pentru a transporta încărcături grele, coca pântecoasă 
părea a fi împărţită în numeroase compartimente. 

Ross cobori, renunțând din prudenţă să mai strige. John şi Stan 
aşteptau desigur să se arate. 

Inchişi în gaura asta de şobolani de mai bine de o lună, tresărind la 
fiecare scârţâit, temându-se de o descindere în fiecare clipă, se 
retrăseseră probabil într-unui dintre coridoare. 

Ross puse piciorul pe fundul calei şi constată că era acoperită de un 
strat subţire de apă; în stânga şi în spate se căscau două deschizături, 
amândouă întunecoase. 

— Hey! Raid! Barett! Răspundeţi şopti el impresionat fără să vrea 
de tăcerea aceasta mormântală. 

Un guzgan o luă la fugă, speriat. Ross tresări şi şovăi o clipă înainte 
de a îndrăzni să pătrundă în prima cală. Raza care se strecura de pe 
punte împrăştia o lumină zgârcită. Inainta doi paşi. 

Deschizând ochii larg zări deodată binoclul lui Stan Barett zăcând 
pe jos. 

Schiţă gestul de a se apleca să-l culeagă. 

In clipa următoare totul se petrecu fulgerător. Se gândi că Stan sau 
John nu şi-ar fi părăsit niciodată unicul lor binoclu şi cu atât mai puţin 
l-ar fi lăsat în apă. Brusc îşi dădu seama de capcană. 

Făcu un salt într-o parte. 

În jurul său bezna prindea viaţă, umplându-se cu umbre 


nedesluşite. Cineva lătra un ordin ce semăna mai degrabă cu un urlet. 
Ross se răsuci pe călcâie şi se aplecă evitând în ultima clipă o lovitură 
cu patul armei dată cu toată puterea. Ochii săi încă neobişnuiţi cu 
întunericul abia puteau întrezări deschizătura uşii pe care tocmai 
intrase. Răsturnă un trup lovindu-l cu capul şi se rostogoli la picioarele 
scării. Se ridică şi în această clipă zări un chip cu dinţii lucind 
repezindu-se spre el. Se agăţă de scară şi îl pocni cu amândouă 
picioarele. Auzi un geamăt amestecat cu un strigăt de furie. 

Prin tambuchi încercau să treacă în acelaşi timp vreo zece oameni, 
stingherindu-se unul pe altul. 

Ross urcă treptele aproape numai în mâini. O detunătură salută 
trecerea umbrei sale prin dreptunghiul de lumină. 

Cobori pe chei; într-o străfulgerare zări vreo zece „birmani” 
repezindu-se la el în grup strâns. Pe stăvilar camionul se golea de 
soldaţi, iar calea spre oraş îi era tăiată de un cordon puternic. In 
spatele său aveau să apară neîntârziat primele capete din tambuchi. 

Sări peste chei şi cobori în goană într-o joncă, stârnind spaimă într- 
o familie aşezată în jurul unei supe aburinde. Răsturnă câteva ceşti, 
strivi o mână, ieşi prin puntea din. Spate şi sări pe vasul următor. Un 
bătrân juca dame cu un copil. Răsturnă din fugă tabla scobită, apucă 
pe un podeţ alcătuit din două scânduri şi căzu ca din cer peste o 
chinezoaică uriaşă care îşi alăpta copilaşul. 

Buzele femeii se rotunjiră într-un strigăt pe care nici nu-l auzi o 
împinse în lături cu brutalitate şi străbătu apoi jonca în fugă. 

Spaima îi dădea aripi însă oboseala adunată îi îngreuia muşchii şi îi 
tulbura mintea. Ross nici nu-şi dădea seama că în urma sa 
învălmăşeală şi freamătul creşteau mereu. 

Impotmoliţi în gloata de nepăsare proverbiala, japonezii îşi croiau 
cu greu drum în urma fugarului. Dar acesta avea avantajul surprizei şi 
trecea ca un vârtej dintr-un vas într-altul, de pe ponton pe cheiul 
plutitor. 

Ajunse în spatele unei ambarcaţiuni de folosinţă nedefinită, se 
întoarse, încercând să judece depărtarea de urmăritori. Vreo cincizeci 
de metri. Dar îşi dădu seama că din nefericire ajunsese la capătul 
oraşului plutitor. 

Şovăi, răsuflând greu. 

Să se întoarcă? Nici nu putea fi vorba de aşa ceva. Să sară în apă? 
Tot ce era japonez prin împrejurimi va trage în el ca după iepuri. Să se 
lase prins? 

Imaginea plutonului de execuţie năpădi mintea sa înfrigurată. 

Prefer înecul, hotărî el aruncându-se în apă. 

_ Apa Slinoasă şi neagră înghiţi trupul său cu un plescăit uriaş. 
inchise ochii, lovind gunoaie şi hoituri care pluteau pe apă. Când simţi 
că plămânii săi sunt pe punctul de a plesni, sparse suprafaţa respiră 


adânc şi se scufundă imediat. 

Răsuflarea sa, obosită de alergătură, nu-i permitea să rămână prea 
mult timp sub apă şi fu silit să iasă de trei ori înainte chiar de a 
străbate cincizeci de metri. 

Cu toate că apa uleioasă îi intra în ochi, putu să-i zărească pe 
japonezi ajungând în locul de unde sărise. Primul dintre ei, un bărbat 
scund şi îndesat, flutura un pistol legat de centiron cu o cureluşă de 
piele. Mai apucă să-l zărească aplecându-se deasupra apei, apoi se 
scufundă, făcu câteva mişcări cu braţele şi se lovi cu fruntea de o 
cocă acoperită cu alge. 

Se frânse din mijloc şi cobori, presimţind, tulbure, prin ceața care 
începuse să-i întunece mintea înnebunită, că poate să se ivească o 
şansă nesperată şi fără îndoială unică. 

Mâinile sale bâjbâiră o clipă, pipăind scândurile netede şi 
lunecătoare care îl făceau să ghicească forma chilei. Trecu pe sub ea 
şi urcă în sfârşit la suprafaţă, cu plămânii în flăcări. 

Cu toată durerea care îi răscolea pieptul şi sângele care îi vuia în 
urechi, se feri să ţâşnească prea brusc la suprafaţă. 

Jonca îl ascundea cu totul de privirile soldaţilor porniţi în urmărirea 
sa. Cu toate că nu se îndepărtase mai mult de două sute de metri de 
ei, îşi dădu seama fără greutate că le trebuiau câteva minute pentru a 
ajunge la vasul acesta - şi la drept vorbind de ce acesta şi nu altul? 

Răsuflând adânc, încercă să-şi aerisească cât mai mult plămânii 
dureroşi şi să-şi recapete cât de cât respiraţia. „O capcană, aşadar! 
gândi Ross. Trebuia să bănuiesc. Desigur că au pus mâna pe John şi 
pe Stan! Au transformat jonca într-o cursă pentru proşti, în care am 
intrat cu capul înainte!...” 

Retrăi în fugă clipele care îi precedaseră fuga. 

Ce noroc că s-au mişcat prea devreme. Altfel n-aş fi scăpat 
niciodată! Şi binoclul!... Da, BINOCLUL? 

Şi deodată înţelese: japonezii erau prea obişnuiţi cu soiul acesta de 
capcane pentru a putea face o asemenea greşeală! Să lase pe jos 
binoclul lui Stan Barett! Dar binoclul zăcea pe jos. Asta nu putea să 
însemne decât că lupta avusese loc cu puţin înainte. 

Chester se gândi că ajunsese pesemne la joncă doar la câteva 
minute după prinderea sau uciderea celor doi oameni ai săi. Năvălise 
peste japonezi care abia mai avură timp să se lipească de pereţi. 

Chester Ross îşi aminti de învălmăşeala grozavă din josul scării şi 
asta îi întări convingerea. 

„De altfel dacă ar fi avut timp să întindă cursa după tipicul lor 
obişnuit, nu mi-ar fi lăsat nici o şansă de scăpare.” 

Trase adânc aer în piept şi se scufundă înotând alene pentru a-şi 
cruța puterile care erau pe sfârşite. Trecu pe dedesubtul bărcii 
următoare, mai mică decât prima şi ieşi la suprafaţă sub ochii unui 


puşti care începu să zbiere ascuţit. 

Dar când apăru, mama sa nu văzu decât apa murdară, aşa cum o 
ştia încă din copilărie, tulburată, doar de câteva neînsemnate 
zbârcituri. 

Ross ieşi la douăzeci de metri mai încolo şi îşi primeni rezerva de 
aer, cu capul dat pe spate şi buzele la rasul apei. Cu fiecare 
scufundare se apropia tot mai mult de cursul lui lrrauady. Un curent 
slab se făcea simţit. 

După un sfert de oră se opri să răsufle în umbra unei cârme 
şubrede. 

Zări imediat patrulele care cotrobăiau toate bărcile. Japonezii 
primiseră desigur ordin să-l găsească cu orice preţ, căci se 
împărţiseră în nenumărate mici grupuri şi păreau că au de gând să 
treacă prin ciur întregul oraş plutitor. 

„Dacă m-ar zări aici, îi trecu prin minte, treizeci deodată ar putea 
trage în scăfârlia mea. Şi oricât de neîndemânatici ar fi...” 

intoarse încet capul în toate părţile. Curentul, din ce în ce mai 
puternic, pe măsură ce încerca să străbată gura marelui fluviu, îl silea 
să se agate cu mâinile şi cu picioarele de bărcile pe care le ocolea. 
Câţiva birmani îl zăriseră, dar, crezând că e vorba de unul de-al lor, 
întorceau capul într-altă parte. 

Purtat de apă, venea la vale un coş pe jumătate scufundat. Ross ÎI 
văzu în clipa în care lovea un lanţ de ancoră şi înţelese în aceeaşi 
clipă ce folos putea trage de pe urma acestei rămăşiţe părăsite pe 
firul apei. 

Cumpăni cu grijă depărtarea şi timpul care îi trebuia s-o străbată pe 
sub apă precum şi locul unde se va afla coşul când va ieşi la suprafaţă 
apoi se cufundă încet. 

Dintr-un sampan pe care îl goleau japonezii răsunau strigăte de 
împotrivire. 

Se mai potoliră puţin. Atunci când unul din soldaţi îmbrânci o 
femeie în apă, jucându-se cu închizătorul armei sale. 

Departe, spre port, se auzi răpăind o rafală în apropierea 
contratorpilorului avariat. 

In oraşul plutitor, un coş pe jumătate strivit părea că se însufleţeşte 
deodată, tresărind ca şi cum s-ar fi lovit de ceva. 

Ross inspira cu plăcere aerul greţos care plutea peste flotila mizeră. 
Putea privi în jurul său prin împletitură, fără să fie văzut. 

Se apropie încet de curentul cel repede lăsându-se purtat către 
mal. Ridicând privirile, putea zări, agăţată parcă de pereţii văii, vila în 
care petrecuse o lună încheiată. Chiar în spatele vilei se întindea 
jungla. 

incepu să înoate încet şi părăsi adăpostul amăgitor al bărcilor 
îngrămădite. 


Pe lângă el trecu o pirogă lungă şi subţire. Pescarul nu îl luă în 
seamă. 

„Deci tocmai puseseră mâna pe Stan şi pe Raid, ticăloşii! Dacă aş fi 
sosit cu zece minute mai devreme i-aş fi putut salva, îşi spunea Ross 
cu ciudă... Cu zece minute mai devreme! Dar era scris să moară. Să 
piară acolo ca nişte şoareci!... După ce întocmiseră rapoarte PE CARE 
NIMENI NU LE VA CITI. Şi asta, Dale a făcut-o. Desigur că el. Pentru 
zece minute amărâte...” 

Simţi că printre picioarele sale zvâcneşte ceva şi încercă să înoate 
la fel de încet. Abia după ce se pierdu în încâlceala de nepătruns a 
rădăcinilor copacilor de pe mal îndrăzni să iasă de sub coş. 

Ajunsese în locul mlăştinos care mărginea muntele. Primele 
metereze coborau aproape până la apă. La trei sute de metri, peste 
fluviu, oraşul plutitor îşi zbârlea catargele fără pânze, răspândind un 
freamăt înăbuşit. 

Ross contemplă o clipă priveliştea, frecându-şi  îngândurat 
picioarele şi braţele cu muşchii obosiţi. 

„„.. Poate că am sosit chiar la câteva clipe în urma japonezilor, 
poate că nu l-au prins totuşi pe Rudi, chibzui el. Mai ales că Liu trebuie 
să fi încercat toată dimineaţa să înţeleagă ce se petrece. Desigur că a 
coborât la joncă, crezând că mă va găsi acolo. Nu e NEAPARAT la 
curent cu atentatul asupra lui Kiubayashi. Poate că mai pot ajunge 
înaintea lor la tranh... Dar numai dacă urc ocolind drumul.” 

Incercă să se ridice, dar se clătină pe picioare şi se agăţă de o 
rădăcină pentru a nu se prăbuşi în noroi. N-ar fi putut spune care 
muşchi îl durea mai mult; era o durere care îi încingea trupul ca jarul. 
Cea mai neînsemnată mişcare îl făcea să gâfâie. 

„Pentru Rudi! Trebuie să urc... să urc. Nu vreau să pună mâna pe 
el, nu, pe el, nu.” se bâlbâia în timp ce urca cu greu pe stânci, 
zdrelindu-şi mâinile şi picioarele. 

l-a trebuit o jumătate de oră să urce până la vilă. O jumătate de oră 
chinuitoare. Se prăbuşi lângă boschetul de unde cercetase locuinţa în 
noaptea debarcării sale. 

Venea furtună şi cerul se făcuse plumburiu, gonind norii într-o 
învălmăşeală amenințătoare deasupra  Basseinului. Ross putea 
deosebi, în ciuda plaselor de camuflaj, cele patru ţevi ale bateriei 
D.C.A. din apropiere. Ceva mai încolo, drumul se încolăcea şerpuind 
către vale. Se deplasă puţin într-o parte pentru a putea vedea mai 
bine. Jos, înaintea lui, apăru un cot al drumului şi în aceeaşi clipă 
chipul întins de oboseală al ofițerului se încorda; pe drumul 
întortocheat urcau cu greu două camioane urmate de un turism. 

După ce convoiul trecu prin faţa bateriei fără să-şi încetinească 
mersul, Ross înţelese că nu se putea îndrepta decât spre vilă. 

Astfel răspundea la întrebarea pe care şi-o punea întruna încă de 


dimineaţă: locuinţa părea deci încă neocupată de japonezi. Aceştia se 
pregăteau s-o înconjoare şi să reînceapă ceea ce le izbutise atât de 
bine la joncă. 

Un geam al parbrizului sclipi în soare în clipa în care unul dintre 
camioane coti spre creastă. Următorul îşi schimbă vitezele fiind 
aproape silit să oprească. Când să pornească din nou cauciucurile 
începură să-i patineze. i 

„Trei minute”, aprecie Ross. „In trei minute trebuie să-l scot pe 
Rudi de aici!” 

Simţea lipsa armei sale automate pe care o aruncase în pădure o 
dată cu echipamentul; făcu o sforţare uriaşă silindu-şi trupul ostenit să 
se ridice. 

Printre pereţii de şipci împletite nu răzbea nici un zgomot. Fără a 
mai înăbuşi zgomotul paşilor săi pe scânduri, şchiopată până la 
chioşcul pătrat în care locuia împreună cu Rudi. 

Zări imediat pe radio-telegrafist ghemuit lângă uşă, cu bietul său 
Colt în mână. 

Chipul tânărului se lumină de un zâmbet când îşi recunoscu şeful. 

— Dumneata erai!... Am crezut că de data asta ţi s-a înfundat! Nu 
te-am recunoscut din prima clipă şi... 

Ross îşi ridică mâinile în faţă. 

— Gata! strigă, punând capăt vorbăriei vioaie a tânărului operator. 
Vin japonezii! Evacuăm imediat. 

Ochii albaştri-deschis ai lui Rudi se rotunjiră de uimire şi obrazul 
său copilăros se roşi uşor. 

— Distrug aparatul? 

— Aşa ţi s-a ordonat, nu! 

— Dar japonezii cum... 

— Chiar acum! tună Ross. Unde e Liu? 

Rudi Beumann reacţiona în sfârşit şi se repezi la podea, desfăcând 
mai multe scânduri. Emiţătorul apăru în tocul său etanş. Il ridică 
târându-l până în mijlocul încăperii. 

— İn odaia ei, cred. E furioasa încă de dimineaţă. O evacuăm şi pe 
ea? 

— Bineînţeles, făcu Chester răsucindu-se pe călcâie. Deschise uşa 
lovind-o de perete şi se năpusti prin trecerea acoperită. 

Uluit, Rudi deschise printr-un gest mecanic despărţitura specială ce 
conţinea cele două plăcuţe de amathol îmbrăcate în staniol. Pe 
şurubul striat al contactului detonatorului erau înscrise şase cifre. 
Aduse reperele în faţa ultimei cifre. In felul acesta avea timp să fugă 
înainte de a se produce autodistrugerea postului de emisie. 

Ross pătrunse în încăperea cea mare a vilei în aceeaşi clipă în care 
şi Liu se năpustea din odaia ei. Tânăra femeie părea complet 
schimbată; trăsăturile i se adânciseră, iar ochii şi mai teşiţi, zvârleau 


scântei din pupilele negre. 

Inainte ca ea să poată deschide gura, Ross se opri brusc, în timp ce 
pe faţa sa năclăită de năduşeală şi de noroi apărea un zâmbet de 
fericire. 

— Liu, în sfârşit! exclamă el. Am crezut că nu voi mai putea ajunge 
vreodată până aici. Eram sigur că mă vor ucide în fundul golfului... 

Făcu un pas înainte şi o cuprinse: 

— Japonezii sunt pe urmele noastre, Liu! Urcă spre noi. Să fugim, 
iute! 

Văzu sprâncenele subţiri şi negre ale tinerei femei arcuindu-se pe 
fruntea sa netedă, trădând frământarea gândurilor de care era 
cuprinsă. 

Mintea ei ageră ghicise repede folosul pe care îl putea trage din 
laşitatea lui Ross. 

— Japonezii! făcu ca peste măsură de mirată. Nu se poate! 

„Camioanele sosesc. Trebuie să câştig timp; altfel el mă va 
împuşca pe loc, gândea de sigur Liu în acea clipă. N-a priceput încă...” 

Ross se îndreptă obosit spre fereastră şi, fără a se apropia prea 
mult, aruncă o privire către drum. 

— Priveşte! Două camioane pline. 

Tânăra femeie şovăi, apoi veni lângă el, ştiind prea bine despre ce 
convoi era vorba. 

— Trebuie să te ascunzi, Chest şi tu şi Rudi. 

Chester Ross dădu din cap şi se întoarse spre ea. Putea auzi acum 
vuietul ascuţit al motoarelor chinuite. Nu mai rămăsese decât o 
singură cotitură de urcat. In mai puţin de un minut soldaţii vor cobori 
în iureş în mijlocul gradinei. 

— Să mă ascund? gâfâi el. Ne vor găsi. l-au înhăţat pe Raid şi pe 
Stan, îi vor face să vorbească! 

— Dar nu vor putea spune niciodată unde te-am ascuns, Chest! 
ridică ea mâinile triumfător. 

Un fior străbătu trupul ofițerului când, în sfârşit, se încredința că Liu 
nu poartă nici o armă. Se uita rugător în ochii lui. 

— Vino cu mine... 

Chester se făcu că şovăie pentru a-şi ascunde bucuria că îi izbutise 
vicleşugul. 

Tânărul operator intră ca un vârtej în încăpere. 

— Uite-i! urlă el alunecând pe covor. 

In încercările disperate pe care „Liu” le făcuse pentru a-l putea 
convinge şi pentru a câştiga cele trei sau patru neînsemnate minute 
care îi mai rămăseseră spre a-şi putea duce la bun sfârşit misiunea, 
uitase până la urmă că şi ea se putea înşela şi neîncrederea ei se 
risipi. 

Tresări când Ross o cuprinse şi încercă să se zbată. 


Îi răsuci mâinile la spate şi o împinse înainte. 

— Direcţia spre potecă! îi porunci el. Rudi, treci în urmă. Postul! 

— S-a făcut! 

leşi în goană din vilă şi începu să urce povârnişul care ducea spre 
marginile junglei. Zgomotul făcut de camioane se auzea din ce în ce 
mai tare şi în fiecare clipă credea că vede apărând primii soldaţi în 
urma sa. 

— Lasă-mă! Lasă-mă! mârâia tânăra birmană cu o voce mânioasă. 

Se zbătea şi cu greu o putea ţine în frâu. 

— Nu, Liu, nu vreau să te facă să vorbeşti. Ascultă-mă. 

— Dă-mi drumul, strigă ea încercând să se întoarcă. Se strâmbă de 
durere când o strânse mai puternic. 

— Ne vom ascunde, făgădui ea. 

— Prea târziu. Trebuie să apară dintr-o clipă într-alta. O împinse 
ceva mai tare pentru a o determina să sară peste un bolovan care 
răsărea din iarbă.. 

— Nu vreau! Nu vreau! zbiera ea din ce în ce mai tare, începând să 
presimtă ceea ce o aştepta. Le voi explica... 

— Nu-i nimic de explicat de vreme ce i-au găsit pe Raid şi Stan! 

Tăcu, încercând cu înfrigurare să găsească ceva de spus sau de 
făcut, care s-o scutească de a pătrunde în junglă, unde Ross o va 
ucide fără îndoială în clipa în care o va putea sili să vorbească. Căci un 
lucru era limpede: urma să moară. 

Ross nu făcuse tot timpul altceva decât să joace teatru cu ca. Nu 
crezuse niciodată nimic din misiunea ei. 

În clipa în care ajunseră la cărare începu să se zbată şi mai tare. 
Dintr-o dată lumina parcă se cernu şi aerul deveni înăbuşitor. 

Rudi se caţără în patru labe, ca şi cum l-ar fi urmărit toţi diavolii din 
lume. Şi avea de ce să se grăbească. După ce depăşise convoiul, 
turismul îşi făcu apariţia azvârlind pietrişul cu roţile. 

Din maşină săriră la iuţeală patru oameni şi se năpustiră asupra 
vilei cu arma în mână. Din urmă veneau camioanele opintindu-se la 
deal cu radiatoarele încinse. 

Cum birmană se pregătea să strige, Ross vru s-o lovească pentru a 
o împiedica, dar ea se aplecă evitând lovitura; descumpănit, Chester 
căzu în genunchi. i 

Intr-o clipă ea se eliberă şi ţâşni înapoi. Incercă să-i taie calea. Cu o 
săritură scurtă ea scăpă şi porni în goană înspre luminiş. 

— Opreşte-o, Rudi! 

Operatorul se retrăgea în fugă, privind peste umăr soldaţii care 
săreau din camioanele descoperite. Nici nu întoarse bine capul şi se 
pomeni trântit la pământ. 

Tânăra femeie ieşi în marginea pădurii. Nimic n-o mai putea opri 
acum. 


Ross sări asupra lui Rudi. 

— Dă-mi coltul, latră el sec. 

Luat pe neaşteptate, radiotelegrafistul îi întinse arma pe care n-o 
lăsase din mână. Ofiţerul porni în fugă în urma tinerei. 

— Nu, să nu faci asta! protestă Rudi care nu înţelesese însă nimic. 
N-o ucide! 

Ross nici nu-l auzi şi se întinse pe jos la ieşirea din pădure. Birmană 
cobora povârnişul fluturând din fugă braţele, pentru a atrage atenţia 
soldaţilor care încercuiau acum vila. 

Unul dintre ei întoarse capul şi o arătă cu mâna. 

Ross trase. Prea sus. Glonţul vâjâi, nebun, pierzându-se înspre port. 
Al doilea foc avu aceeaşi soartă. 

Răsuflă încă o dată şi apucă patul pistolului cu amândouă mâinile, 
sprijinind ţeava pe un bolovan. Reculul îl surprinse. 

Rudi se aruncă asupra lui urlând. 

— Să nu faci asta! N-ai milă! N-o omori. 

intinse mâna spre armă. Ross îl lovi cu ţeava peste obraz. 

Cocoşul îi lăsă tânărului operator o dâră sângerândă pe faţă; Rudi 
simţea că turbează de furie. 

Ross nu vedea decât silueta tinerei femei care sărea din stâncă în 
stâncă, coborând spre vilă. 

— Nu poţi face una ca asta, Ross! Eşti un asasin. Las-o să scape! 

Arma sări de trei ori. In vale soldaţii făceau haz uimiţi. Liu se răsuci 
în plină fugă, ca şi cum s-ar fi împiedicat şi se rostogoli de mai multe 
ori pe pantă în jos. 

Se ridică, cu părul său lung răsfirat pe umeri şi îşi apăsă şoldul cu 
amândouă mâinile, clătinându-se pe loc. Obrazul ei frumos devenise 
de nerecunoscut din pricina durerii cumplite, strâmbându-se sălbatic. 

Răsună primul foc de puşcă. Imediat urmă o explozie seacă ce făcu 
să zboare în aer acoperişul chioşcului. Paiele începură să ardă, 
scuipând nori de fum negru şi înecăcios. Soldaţii se întoarseră, 
descumpăniţi. 

— Postul meu, şuieră Rudi. 

In aceeaşi clipă Ross apăsa ultima oară pe trăgaci. Nemişcată 
silueta oferea de data aceasta o ţintă sigură. 

Liu se prăbuşi cu un țipăt, tresări de câteva ori, apoi rămase 
nemişcată. 

— Ticăloasa! scrâşni el printre dinţi. Tare aş fi vrut să te fac să 
plăteşti pentru moartea comandantului Evans! 

Se ridică cu greutate. 

— S-o ştergem acum, până nu e prea târziu, gâfâi el cu glasul 
întretăiat. 

Rudi nu se clinti, aruncând şefului său o privire năucă plină de 
condamnare. 


— Acum e prea târziu, spuse el încet arătând înspre soldaţii care 
urcau spre ei în linie de trăgători. 

— Trebuie să încercăm totuşi, murmură Ross fără nădejde. 

Şchiopată vreo zece metri şi se întoarse. Rudi Beumann zăcea uimit 
la capătul potecii, cu capul plecat. Nu îşi ridicase de jos pistolul care 
era, de altfel, gol. 

— Vino! îl chemă Ross. Vino, îţi ordon! 

— Vei plăti cruzimea dumitale, împreună cu Raid şi cu Barett! îi 
strigă cu dispreţ operatorul, trecându-şi, din obişnuinţă, mâna prin 
părul său blond şi năclăit de sânge. 

— Vino! făcu rugător ofiţerul, Gândeşte-te la Sandra. Dacă scăpăm 
teferi am să-ţi explic... Vino Rudi! 


CAPITOLUL X 


Scuturat cu putere, locotenentul Chester Ross se trezi tresărind. 
Bărbosul care îl bătea pe umăr se strâmbă bucuros, îi puse sub nas 
ceasul său de mână, apoi se îndepărtă fără a spune un cuvânt. 

Ross îşi frecă ochii. Hamacul de nylon pe care i-l împrumutase unul 
dintre băieţi se legăna alene, îl opri punând un picior pe pământ şi se 
întinse cu plăcere. 

Starea de epuizare totală în care îl aduseseră ultimele trei zile de 
mers neîncetat făcea treptat loc unei sumbre moliciuni a trupului său 
slăbit. 

Se aşeză de-a curmezişul hamacului, încercând să-şi pună cât de 
cât gândurile în ordine. De fiecare dată când se trezea retrăia, ca într- 
un coşmar, ultimele peripeții ale evadării sale - căci se putea numi 
într-adevăr evadare. 

Mai întâi „Liu”, pe care o doborâse în iarbă, apoi japonezii care 
urcau ca nişte capre printre stânci. In sfârşit, fugise urmat de Rudi 
care îi striga disprețul său. Alergau amândoi împiedicându-se pe rând 
de lianele joase şi de miile de obstacole ale pădurii. 

In urma lor urmau japonezii. Aceştia câştigau repede teren. Când i- 
a spus lui Rudi să-l lase acolo şi să-şi urmeze singur drumul, prima 
rafală a automatelor Thomson izbucni ca un demenţial hohot de râs 
dintre ramurile uriaşe ale unui lungo* Nu străbătuse decât un sfert de 
milă de la vilă. 

Primii rangers începuseră atunci să tragă, mai mult pentru a-i sili pe 
japonezi să manevreze decât pentru a-i opri. Şi fuga disperată se 
prefăcu în retragere. 

După trei zile de mers neobositul Robsky îşi opri trupa de 
guerilleros în mijlocul unei regiuni sălbatice, împădurită şi pustie, la 
vest de Bassein. După patruzeci şi opt de ore niponii păreau că s-au 
lăsat păgubaşi, iar cercetaşii care încheiau coloana nu le mai simțeau 
prezenţa, în timp ce se retrăgeau din creastă în creastă. 

Ross se ridică cu precauţie neputându-şi stăpâni o grimasă şi 
contemplă măreaţa privelişte ce se întindea în faţa ochilor săi. 

Jungla unduia cât vedeai cu ochii. Lanţul munţilor Arakan se ridica 
aproape vertical dintr-o mare de smarald, sfârtecând-o cu nenumărați 
săi dinţi de fierăstrău. 

Făcu câţiva paşi ascultând oceanul care măcina prăpastia de la 
picioarele sale. Se întorcea una dintre patrule. Uniformele oamenilor 
erau pătate de năduşeală la subţiori. Unul după altul căzură, istoviţi, 
la pământ. Doar subofiţerul se îndepărtă pentru a da raportul. 


50 Lungo - denumirea locală a unei specii de palmier, (N. T.). 


— Hey! Chest! A sosit clipa cea mare! 

Robsky plesni cu laba sa uriaşă umărul lui Ross, gata să-l arunce în 
prăpastie. 

Se retrase fără voie un pas înapoi, cu inima bătând nebunește. 
Timp de o clipă se şi văzuse rotindu-se în cădere şi apoi strivit, la două 
sute de metri mai jos, în apele înspumate. 

Ridică chipul cu dezgust caraghios. 

— „EI” e aici? 

— Trebuie să sosească; cam asta e ora „Lui”. Ar fi mai bine să nu 
scapi trenul! 

Robsky arătă cu ţeava automatului său o potecă ce abia se putea 
distinge, prăbuşindu-se în pantă abruptă către o plajă cu stânci negre. 
Cei doi bărbaţi începură să coboare în tăcere, prinzându-se de 
rădăcini şi de smocuri de iarbă. Sub tălpile lor se rostogoleau pietrele 
care, sărind peste marginea prăpastiei, cădeau sfărâmându-se pe 
malul stâncos. 

După vreo zece minute Bill Robsky îşi şterse fruntea cu pălăria sa 
cu boruri mari, apoi îşi petrecu Thomsonul pe spate pentru a fi mai 
liber în mişcări. 

— N-aş fi crezut niciodată că este aşa de greu, gâfâi ol aruncând 
asupra oceanului o privire încărcată de ură şi unde mai pui că am 
spus băieţilor să pregătească drumul! 

Rânji. 

— Mă întreb doar cum a putut trece un R.C.-9*! pe aici! 

— Ai oameni pe potriva ta, te-am pizmuit totdeauna pentru acest 
lucru, Bill! 

li spuse prieteneşte Ross, sărind pe o creastă înclinată. 

Cizmele sale de pădure îl împiedicau să alunece şi, lăsându-se pe 
genunchi, se opri pe o margine mai sigură. 

— Inţelegi, urmă el, mi-e greu să nu-ţi spun. Fără băieţii tăi, aş fi 
acum într-o pivniţă din oraş, cu câte şase ţepi de bambus arzând sub 
fiecare unghie! 

Robsky scoase un mârâit nedesluşit şi se apropie de camaradul 
său. 

— Orice ai spune, a fost totuşi curată tâmpenie să cobori până la 
vilă împreună cu băieţii tăi, încheie Ross. 

— Numai cu o parte din ei! corectă cu mândrie rangerul, ridicând 
un deget. Şi numai cu voluntari! 

— Cum ţi-a venit ideea asta ţicnită? Pentru că după lovitura asupra 
lui Kiubayashi... 

Robsky cuprinse apa sclipitoare a golfului cu privirea sa cenuşie. 

— Nu ştiu dacă mă înţelegi, mi-ar fi părut rău să mori supărat! 


51 R.C.-9 - post de emisie portabil cu rază mare de acţiune, (N.A.). 


împinse o piatră cu vârful piciorului şi încruntă sprâncenele 
stufoase. 

— Tu n-auzi nimic? 

Ross ascultă o clipă, cu nasul ridicat spre cerul strălucitor. Doar 
briza dinspre larg foşnea printre ierburile uriaşe şi apleca vârfurile 
copacilor într-o lungă unduire mătăsoasă. 

— Nu, hotărî el sprijinindu-se cu amândouă mâinile pentru a cobori 
o treaptă. 

Robsky îl aşteptă să treacă, apoi îl urmă. 

— Spune, Chest, mi-ai făgăduit câteva lămuriri... ultima oară când 
am avut răgazul să ne spunem câteva cuvinte. 

— Este o poveste încurcată, mârâi Chester coborând pe şezut vreo 
zece metri. O poveste urâtă în care Rudi, Stan, John şi cu mine eram 
condamnaţi dinainte, DE DOUA ORI! N-am înţeles lucrul acesta decât 
după un timp. În linii mari era vorba să aruncăm cu praf în ochii 
japonezilor pentru a-ţi îngădui ţie să găseşti un loc pentru băieţii tăi şi 
să-ţi poţi pregăti în linişte transmutările. Cu alte cuvinte să le punem 
un N pată 

Robsky alunecă peste o stâncă. Trecu repede pe lângă Chest şi se 
înfundă într-un morman de crăci încâlcite. 

— Continuă! îi spuse el. 

— La început era destul de simplu: Japonezii pun mâna pe reţeaua 
Parang-Sud. Prima mişcare: lichidarea în masă. A doua mişcare lasă 
un post de emisie pentru a ademeni vreun american sau doi. Pun în 
vilă o birmană în slujba lor, semănând oarecum cu cea adevărată, 
pentru eventualitatea unei identificări fotografice. 

— Aveai o fotografie a ei! spuse Robsky ieşind dintre vreascurile 
sale. 

— M-am înşelat; semăna grozav, ţinând seama că un apusean 
neobişnuit deosebeşte cu greu pe asiatici - pe scurt, pun postul în 
funcţiune după ce au aflat codul şi orele de emisie, schingiuind fie pe 
doctor fie pe fiica lui Wong-Hinh. Nu scăpăm prilejul şi trimitem un 
comando, nu pentru a instala o baliză-radio, aşa cum se ştia, ci pentru 
a pregăti pătrunderea unei unităţi de gherilă. 

— Adică tocmai treaba pe care o fac eu... Atenţie! Cei doi bărbaţi 
se aruncară la pământ în clipa când peste ei trecu un avion de 
vânătoare pe care nu-l auziseră apropiindu-se. 

Aripile sale cu cercuri sângerii sclipeau deasupra golfului. Zbura 
aproape la aceeaşi înălţime cu vârfurile munţilor. 

— La naiba! Un Zeke! bolborosi Robsky care se înfundase iar în 
grădina sa de spini. Şi încă unul nou-nouţ! S-ar spune că băieţaşii 


52 Manevră care constă în a întinde o perdea de fum în urma unităţilor 
navale, ceea ce le permite să se îndepărteze fără a fi observate, (N.A.). 


ăştia devin nervoşi! 

— Între noi fie vorba, au şi de ce, de când l-am ciuruit pe şeful lor 
iubit! 

Pilotul apleca aparatul când pe o aripă când pe cealaltă pentru a 
privi pe rând coasta şi marginile văilor. 

— la te uită, face recunoaştere la joasă altitudine, observă Chester 
Ross făcând un salt până la camaradul său. Asta miroase de la o poştă 
a A.S.R.* sau poate că mă înşel! 

Băzâitul se pierdea treptat, răsunând un timp prin văi. 

Cei doi rămaseră nemişcaţi un minut, apoi ieşiră dintre tufişuri. 

— Şi pe urmă? întrebă Robsky. 

— Şi pe urmă a fost ucis Evans. Statul-major interaliat a găsit că 
gluma e de prost gust şi a hotărât să trimită un scufundător. Partea 
japoneză şi-a zis: na fost prea rău, dar vom face şi mai bine. 
Americanii nu sunt complet lipsiţi de spirit critic: vor închide 
cişmeaua. Şi atunci îi vom pune să ne facă singuri jocul. Pentru asta 
eu îmi instalez reţeaua. Ei îşi spun: cât timp îl vom avea pe tâmpitul 
ăla acolo sus, vom şti precis tot ce au aflat americanii despre Bassein. 
De aici şi până la a „orienta” observaţiile mele, ale lui John şi ale lui 
Raid, precum şi de a truca rapoartele doctorului, nu mai e decât un 
pas. 
„Intre timp descopăr că pur şi simplu frumoasa Liu dispăruse. Intru 
în încurcătura asta otrăvită în care nu mai crede nimeni, pentru a-i 
induce în eroare.” 

— Reacţia comandamentului japonez era cât se poate de logică, 
judecă Robsky în timp ce ridica spre cer o privire bănuitoare. 

— Tocmai pe logica asta s-a bazat Dale. 

Trecură împreună peste o râpă. Cu palmele însângerate se opriră 
pe o ieşitură formată prin eroziune în mijlocul căreia se afla o 
scobitură adâncă. 

Se pregăteau să coboare mai departe, când Robsky scoase o 
înjurătură: 

— Fir-ar...! Uite-l că se întoarce! 

Cei doi bărbaţi se trântiră în scobitură, urmărind zborul aparatului. 
Vânătorul nipon făcuse un larg înconjur şi se întorcea acum cu 
motoarele aproape închise, la rasul apei. 

— Blestematul! scrâşni Bill Robsky. Şi mai face şi pe nebunul... De- 
ar avea o pereche de F-4 Corsairs în spinare... la spune, Chest, parcă 
ar căuta ceva, nu ţi se pare? 

— Doar o întoarcere obişnuită din patrulare. Face economie de 
benzină. 

„Tigrii noştri zburători” sunt departe, de asta umblă aşa 


53 A.S.R. - Recunoaştere antisubmarin (din avion), (N.T.). 


nestingheriţi. 

Priveau împreună umbra în formă de cruce a Zeke-ului 
desprinzându-se pe fondul albastru-azuriu al oceanului. 

— Şi cum ţi-ai dat seama că Liu dispăruse? 

— Incă înainte de plecare o cunoşteam foarte bine pe fata aceasta. 
Pe ea şi restul reţelei. 

— Prin Dale? 

— Bineînţeles. Ca niciodată, englezii s-au arăta mai presus de 
aşteptări, foarte binevoitori, iar 1.S.%-ul nu a ascuns nimic. Liu avusese 
un fiu cu un ofiţer englez... 

— Nu era măritată! 

— Intocmai. Ştii că tatăl ei făcea pe gentlemanul. Pesemne că n-a 
fost prea bucuros când i-a adus copilul-minune din Anglia la... 
terminarea studiilor! La trimis la fosta sa soţie, îi strica reputaţia! 

— Deci pe băiat îl chema Wong. Englezii n-au vrut să spună nimic în 
legătură cu el. Dar eu bănuiesc de ce... Un foarte bun mijloc de 
convingere pentru a o face pe Liu să intre în reţea, nu găseşti? 

— Astea sunt lucruri care nu se spun, bineînţeles. Mai ales pe cale 
oficială. 

— In felul acesta nimeni n-a ştiut nimic despre copil. Şi presupun 
că, torturând-o pe Liu, japonezilor nici nu le-a trecut prin gând s-o 
întrebe dacă are un copil - de altfel de ce ar fi făcut-o! Şi nu mi-a 
trebuit mult timp pentru a-mi da seama că frumoasa mea Liu nu ştia 
că are un fiu! 

Ross a lăsat să se scurgă câteva minute pentru ca Robsky să fie 
pătruns de vorbele sale, apoi continuă, privind mereu în urma 
avionului care se pierdea în depărtare. 

— Pentru a fi sigur, am înscenat toată povestea aceea cu 
debarcarea în timpul nopţii. Dale ştia. De altminteri el a prevăzut 
eventualitatea. Aştept comandoul-fantomă împreună cu Liu, prevenită 
din ajun şi iată că ne cade în spate un convoi japonez de încercuire; 
m-am prefăcut că înţeleg că e vorba de un convoi obişnuit care 
foloseşte drept măsură de apărare pasivă dispersarea. Trebuia să le 
fac pe plac. Efectul n-a întârziat Liu face o criză de nervi. 

— Doar era spioană! 

— Dar nu mai puţin femeie. Şi nu e prea plăcut să fii împuşcat de ai 
tăi. Şi eu am făcut în aşa fel să treacă CU ADEVARAT prin cea mai 
mare spaimă a vieţii sale. 

— Ingenios, încuviinţă Robsky care mai încerca cu ochii pe jumătate 
închişi să distingă vânătorul pe cerul fără nori. 

— Fără a mai pune la socoteală o greşeală enormă: susţinea că nu-l 
cunoaşte pe Ong Loy, cel care urma să-i aducă pe Evans şi pe băieţii 


54 Intelligence Service - Serviciul secret britanic, (N.T.). 


săi la locul cu pricina. Dar mai târziu mi-a spus că fusese ucis. Cum a 
aflat? Spunea că îl văzuse mort pe plajă! 

— Cred că putem merge mai departe, spuse Robsky măsurând cu 
privirea cât le mai rămânea de coborât. Ticălosul e departe de 
Tomahawkul nu aşteaptă. 

Inspiră adânc la ieşirea din scobitură şi se lipi de peretele muntelui. 

— Şi ce amestec are doctorul în toată afacerea asta? Cel pe care l- 
ai văzut era cel adevărat, nu? 

— Da. Cârpit cu grijă pentru a-şi putea juca rolul şi probabil abia 
scăpat de plutonul de execuţie al lui Okamura, cu promisiunea de a se 
reîntoarce dacă nu face treabă bună. Am avut de-a face cu Ho Nien 
prizonier. Un biet om, destul de inteligent pentru a-şi da seama că 
este oricum condamnat. Japonezii nu l-au lăsat în pace, nici măcar 
zece minute; a trebuit să apară unul dintre ei pentru „a scurta” 
discuţia! In orice caz a avut îndrăzneala să mă facă să înţeleg în mod 
discret că Evans era american şi că voi sfârşi ca el. Asta n-o voi uita! 

— Curajos din partea lui. Şi cu păcăleala? Cum a fost? 

— Oh! O glumă destul de bună, menită să ne dea impresia unui 
trafic foarte mare între Bassein şi Mandalay, cu mari transporturi de 
camioane acoperite, cu siluete sub plase de camuflaj şi cargouri pe 
jumătate goale. Scopul acestei înscenări: pentru a înnebuni, desigur, 
pe statisticienii noştri în privinţa armamentului şi a efectivelor 
debarcate pe frontul din Birmania. 

Pentru a ascunde că nu se mai pot aproviziona decât cu picătura! 
Fără a mai pune la socoteală că Unchiul Sam ar fi putut bănui pe 
englezi că falsifică situaţiile pe care ni le trimit. 

— Inţeleg, spuse Robsky fluierând de admiraţie. Sări peste o ultimă 
bârnă, alunecă câţiva metri şi se opri pe plaja de nisip întunecat şi 
zgrunţuros. 

Chiar şi apa părea de cerneală. Ridicând ochii zări la două sute de 
metri deasupra sa creasta zdrenţuită profilându-se pe cer. 

— Brrr! se înfiora Chester venind lângă el. Locul ăsta mă înfioară. 

— Aici nu ne vor căuta japonezii. Dar spune-mi când ai aflat că ai 
picat într-o capcană, de unde ai ştiut că nu te vor curăța pe loc. 

— Eu n-am ştiut. Dale a ştiut-o pentru mine! Ticăloşii erau foarte 
interesaţi să mă păstreze teafăr. Din pricina marelui folos pe care îl 
aveau de pe urma mea; ar fi fost păcat să mă ucidă! 

— Frumos! Inţeleg acum de ce nu le-ai spus şi băieţilor tăi! 

Un zâmbet mâhnit trecu o clipă peste chipul descărnat al lui Ross în 
timp ce se îndrepta spre un tufiş des de pe plajă. 

Bill Robsky mută Thomsonul pe celălalt umăr. 

— Şi de ce am primit ordinul să-ţi trec comanda în afacerea 
Kiubayashi? 

— Asta ţi-a stat în gât, nu? chicoti Ross. 


— Totuşi e simplu. Ti-am mai spus că fusesem sacrificat de două 
ori. Dale nu e nebun. Şi nici ceilalţi. Liu ştie prea bine că într-o zi îi vor 
prinde pe băieţi într-un singur laţ. Oricum, povestea cu generalul 
punea punct la toată aventura. Dale omoară doi iepuri dintr-o singură 
lovitură: îmi ordonă să comand ambuscada, lucru care îţi dă ţie 
răgazul să te retragi la timp şi să aştepţi la adăpost momentul de a 
interveni direct. 

Chester îl ghionti pe Robsky pe când ajungeau la tufiş. Câţiva 
oameni erau aplecaţi asupra unui emiţător a cărui antenă se pierdea 
în frunziş. 

Nu departe de ei, aşezat pe o piatră mare, Rudi fuma visător cu 
privirile îndreptate spre larg. 

— S-a aşezat pe fundul apei, anunţă operatorul. 

— De mult timp? întrebă Robsky cu voce dogită, ca în zilele lui 
bune. 

— A trebuit să înceteze emisiunea din pricina unui Zeke. A transmis 
că este gata să primească pe cei doi scufundători prin sas™. 

Un ranger îl ajută pe Ross să-şi încingă Davis-ul cu circuit închis; 
Rudi şi-l pusese pe al său. Robsky se prefăcea că nu-i vede pe cei doi 
echipându-se. 

— Azimut doi-cinci-zero, la o milă depărtare; veţi da drept peste el, 
şopti unul dintre oameni, petrecând lui Ross o busolă cu baie de ulei 
peste încheietura mâinii. 

Auzind clipoceala pe care o stârnea Rudi intrând în apă, Robsky se 
apropie de Ross cu mâna întinsă. Chipul său încordat nu trăda nici o 
bucurie. 

— Ai noroc că te întorci, Chest, mare noroc! 

— Aproape că-mi vine să cred că l-am furat! Dale nu-mi lăsase prea 
mult noroc la plecare. 

Cineva deşurubă ventilul detentorului. Ross trecu tubul inelat al 
muştiucului peste gluga neagră a costumului său. 

— AŞ vrea să-mi regăsesc echipa de scufundători, Bill, mărturisi 
clătinând capul. Ce vrei, n-am fost niciodată un adept al masturbaţiei 
intelectuale! 

Îndoi genunchii, prinse muştiucul în gură şi se aruncă în apă fără a 
mai privi înapoi. 

Prin apa limpede se putea vedea până la o distanţă de peste 
cincisprezece metri şi scafandrul de luptă regăsi senzaţia ameţitoare 
de a pluti lipsit de greutate. 

Se lăsă în picaj vreo zece metri şi se întoarse pe spate, ca să poată 


55 Sas - compartiment între două uşi etanşe prin care scafandrii autonomi 
pot intra şi ieşi dintr-un submarin în imersie, putând fi şi folosit pentru 
evacuare în caz de avarie, (N. T.). 


vedea oglinda suprafeţei. 

Deasupra lui Rudi Beumann înainta ritmic cu largi mişcări de 
foarfecă, cu braţele desfăcute de-a lungul trupului. 

Ross ridică mai mult capul şi i se păru că zăreşte umbrele lui John 
Raid şi Stan Barett care, de la marginea nedesluşită a orizontului său, 
îl urmăreau cu învinovăţirile lor mute. 

„Niciodată n-am fost mai scârbit!” îşi spuse el. 

„O izbândă splendidă!” îşi spunea cu mândrie căpitanul Dale, care, 
în postul central de la Tomahawk, se pregătea să deschidă triumfător 
uşa blindată a sas-ului. 

„Sandra! Sandra, în sfârşit vin la tine!” îşi spunea într-una Rudi 
Beumann, beat de fericire. 

Părul său blond, care îi crescuse în plete, flutura în apa limpede. 

In fortăreaţa Tuyang-Hong, colonelul Tanake, sprijinit de doi ofiţeri, 
se apropia şchiopătând de pat. Depuse sabia cu mânerul încrustat cu 
aur între degetele înţepenite ale şefului său - aşa cum se cuvine unui 
samurai căzut pe câmpul de luptă. 


Pe malurile râului Chindwin, un soldat din regimentul Chindit 
completa sârguincios o pagină de caiet. Wong Hinh scria fiicei sale 
Liu. 


CUPRINS 


CAPITOLUL zica dacica ela al a ii a tată 4 
CAPITOLUL Meesi iion dida ana a 20 ENNE a Di 21 
CAPITOLUL II e oi aa 0 ds e ta d a Pda ae 34 
CAPITOLUL DV ceea cu a oaie muia eat al zl ed aaa la 48 
GAPITOLUIL Viei ca cata o a ala a dara 8 a a ll la e bal 61 
CAPITOCUL Vihor D400 ao do iz zana a e ie ata NE 76 
CAPITOLUL VILiegen aut pita de cibarie tt il 89 
CAPITOLUL IX cae ee oaie eo dna oua ae iezi 0 tii aaa Dă ta alia 109 
CAPITOLUI; X sosesc o ca ada 0 a Ea a EN Sa aie AS 122 


CUPRINS naste plute e act ta daia a BO de tt al a data a aa 131