Guy Le Luhandre — Flacari sub ocean

OOOCELE MAI BUNE | K£ ROMANE DE RĂZBOI QQ 
[ACȚIUNI DE COMANDO L_EŞI URMARIRI SPECTACULOASE 
Q SPIONAJ QQQ SCENE DE COSMAR QQQ SABOTAJE QQQ 
Q ÎNTR-UN CUVÂNT "WAR" - O COLECŢIE SENZAȚIONALA Q 


GUY LE LUHANDRE 


Flăcaări sub ocean 


1.2.0 


Traducerea de Mihai Murgu 


ISBN: 
973-95702-0-9 


GUY LE LUHANDRE 
Flammes sous l'ocean 
Editura Z 
1994 


CAPITOLUL 1 


Şuieratul bombelor devenea din ce în ce mai ascuţit. Culcat la 
pământ, pe terenul presărat cu pietre, Jean ş Leroy se vâri mai bine 
sub grinzile unei construcţii dărâmate. 

Flăcări orbitoare armate imediat de tunetul distrugător al 
proiectilelor. Un suflu năprasnic mătură strada, ridicând un nor de praf 
şi cenuşă. 

— Cad pe Arsenal... şi în jur, socoti el. 

Pe lângă el trecu în fugă un mic grup de oameni; căşti din războiul 
din 1914-1916 li se bălăngăneau pe cap. 

— Treci la adăpost! Repede!... Nu sta acolo! 

Voluntarii de la apărarea pasivă dădură colţul la intersecţie 
năpustindu-se spre strada Portului de unde se înălţau vâlvătăi 
purpurii. 

Tirul artileriei antiaeriene creştea în intensitate amestecându-şi 
proiectilele trasoare cu fascicolele de lumină ale proiectoarelor. Cerul 
nu mai era acum decât o pară de foc, o succesiune de fulgere. Bubuit 
de baterii grele, salve de tunuri cu tragere rapidă ce-ţi sparg urechile. 
Un concert infernal înaintând crescendo. 

— O să aştept sfârşitul alarmei aici - hotărî Leroy. Dar după aceea? 

Nu-şi putea dezlipi privirea de la casă... sau, mai bine zis, de la 
ceea ce fusese o casă. 

La primul etaj locuise până atunci maiorul Keryhuel, omul de 
încredere al Londrei... Singurul pe care putea conta inginerul maritim 
de geniu Leroy. 

Antiaeriana se dezlănţuia, transformându-se în furtună. Leroy ridică 
privirea şi descoperi imediat o minusculă cruce argintie prinsă în 
fascicolele proiectoarelor... Obuzele asaltau cerul îndreptându-se spre 
ţinta mişcătoare ca nişte ghirlande multicolore. Mult mai jos, un balon 
captiv de baraj incendiat cobora spre pământ, în flăcări, ca o torţă. 
Leroy clătină din cap: 

— Casa n-a fost distrusă în seara asta... Keryhuel s-a refugiat 
probabil prin apropiere. 

Era totuşi neliniştit. Lorient era bombardat zi şi noapte; era un oraş 
aproape mort, cu populaţia distrusă. Se apleca puţin ca să vadă mai 
bine strada Paul-Bert. 

— N-au rămas prea multe case în picioare... şi, nu cred că Keryhuel 
mai e prin cartier. 

Se simţea descurajat. Cum să dea de comandant? Londra preferase 
să nu-l prevină. 

— E inutil şi periculos să-l prevenim pe Keryhuel de sosirea 
dumitale, îi spuse lui Leroy ofiţerul superior care-l primise... Bietul de 


el, lucrează în condiţii dificile şi e fără îndoială suspect. Dar de vreme 
ce îl cunoşti, nu-ţi va fi greu să intri în legătură cu el. 

— Ce farsă! îşi spuse furios Leroy amintindu-şi de această 
convorbire. 

O maşină de pompieri trecu, ca o fantomă. Strada deveni iarăşi 
pustie, ca toate celelalte. Case sfârtecate îşi risipeau molozul pe 
trotuarele  desfundate. Ziduri dărâmate, pereţi găuriţi, afumaţi. 
Imobilele încă intacte, majoritatea abandonate, îşi aşteptau rândul, cu 
obloanele închise. Era un decor de, coşmar, lugubru, zgâriind cu 
scheletele caselor sfârtecate fumul negru ce acoperea oraşul. 

Trecură încă cinci minute, după care tirul artileriei scăzu brusc, apoi 
tunurile amuţiră complet, toate deodată. Din greşeală, desigur, un 
Bofors mai lansă o salvă solidară... trăgând două rafale cu o 
încăpățânare, de catâr, în sfârşit se aşternu o tăcere apăsătoare, 
încărcată de nelinişte. 

Leroy se ridică epuizat, îşi aprinse o ţigară. Trebuia să-l găsească 
pe Keryhuel, deoarece, aşa cum îi spusese căpitanul de fregată, în 
elegantul lui birou din Londra: 

— Va trebui să organizezi sabotarea directă a submarinelor 
germane de la baza din Lorient, dragul meu Leroy. Keryhuel se ocupă 
de asta, e la curent cu afacerea. A şi constituit o mică echipă pentru 
această acţiune. Le trebuie însă un specialist în submarine. Un băiat 
tânăr, solid... Or, tocmai de-asta... şi pentru că îl cunoşti pe Keryhuel 
şi cunoşti şi oraşul Lorient, te-am ales pe dumneata. 

— Să atacăm submarinele! şopti Leroy pentru sine. 

Pentru prima oară misiunea i se păru irealizabilă. Dar Londra privea 
altfel lucrurile. 

Ridică din umeri dându-şi seama că nu era pregătit să faţă unor 
situaţii neprevăzute. In spatele lui era o oglindă ciobită care lucea în 
întuneric. Leroy se apropie de ea scuturându-şi hainele de moloz, îşi 
inspecta îndelung ţinuta în oglinda care împodobea peretele crăpat al 
unui apartament dispărut. 

La cei douăzeci şi opt de ani ai săi, avea înfăţişarea ţeapănă, puţin 
cam afectată a ofiţerilor din promoţiile de dinainte de război. Inalt, 
puţin cam, prea slab, avea o faţă juvenilă şi gravă. Păr blond, pe care 
nici un pieptene nu reuşise până acum să-l disciplineze. Ochi negri, 
foarte îndepărtați unul de celălalt, sub o frunte gânditoare. Intreaga 
lui înfăţişare lăsa o impresie de seriozitate şi încăpățânare. 

— E un intelectual, se spunea despre el. 

Ceea ce nu era cu desăvârşire exact; dar cam timid din fire, el nu 
se destăinuia niciodată, nu împărtăşea nimănui nimic din viaţa sa 
interioară. 

O sirenă urlă îndelung undeva departe. Altele o urmară imediat şi în 
câteva clipe nu se mai auzi decât un interminabil vaiet de sfârşit de 


alarmă. 

În puţinele clădiri rămase încă intacte umbre fugare, raze de lumină 
dovedeau că în casele care mâine vor fi ruine mai locuiau încă 
oameni. 

O femeie în vârstă, cu un câine de zgardă, apăru la colţul unei 
străduţe din apropiere. Nu părea de loc impresionată de vâlvătăile 
incendiului. 

— Doamnă... 

Ea se opri, privindu-l cu atenţie. 

— II caut pe dl. Keryhuel. Sunt un prieten de-al lui. 

Femeia, lăsând câinele să se zbenguie printre dărâmături, se 
apropie de el. 

— l s-a... i s-a întâmplat ceva? o întrebă el. 

Cu vocea calmă ea îşi chemă câinele care urina pe un dulap 
sfărâmat. 

— Casa i-a fost bombardată ieri, mormăi ea. Dar maiorul nu mai era 
acolo. 

II cântări din ochi şi el îşi dădu seama că femeia-i blestemă pe 
toţi... pe germani şi pe aliaţi, în aceeaşi măsură. 

— Nemţii îl arestaseră de dimineaţă... 

— Ah!... Vă mulţumesc... vă mulţumesc, doamnă. 

Jean Leroy o salută stânjenit pe femeia care nu mai avea ochi decât 
pentru câinele ei şi-i întoarse spatele. 

Totul se năruia: planurile stabilite la Londra, frumoasele proiecte de 
atacare directă a submarinelor. Şi acum ce să facă? 

— Trebuie să ascult mesajele BBC-ului. Cei de la Londra trebuie să 
fie la curent cu situaţia lui Keryhuel. F 

O porni cu paşi mari spre piața Alsacia-Lorena. In fața lui turnul 
pătrat al bisericii Saint-Louis îşi înălța scheletul mutilat pe un fundal 
de flăcări. 

Leroy se opri brusc şi se îndreptă spre râul Bove. Pe țărm rătăceau 
câțiva civili amestecați cu soldații germani, căscând ochii la casele 
incendiate. 

— Dacă Kerdrel stă tot la vechea adresă... sunt salvat. 


Yves Kerdrel, căpitan de pescadoare, îşi turnă un pahar de cidru. 

— Mai vrei şi tu unul? 

Leroy dădu afirmativ din cap. Era îngrijorat, dar în acelaşi timp 
atent la scrumul trabucului său care ardea foarte prost. 

— Noroc! spuse Kerdrel. Şi arătând spre ţigară: 

— E tutun nemtesc. Cei de la statul-major mi-l dau pentru peşte de 
calitate. 

lşi sorbiră în tăcere băutura, care nu era încă îndeajuns de 
fermentată, stând cu coatele pe masă şi lăsând voit în umbră 


grămada de amintiri comune. 

— Ai ajuns greu până aici? 

Leroy îşi reaprinse trabucul. Se gândea la altceva. 

— Nu... Am plecat din Lorient imediat după încetarea alarmei, dar 
după câtva timp a început alta. Aşa că am reuşit să fac drumul ăsta 
fără să dau peste nici o patrulă. N-am fost oprit decât la intrarea în 
sat, dar am actele în regulă. 

— Ai luat-o desigur de-a lungul mlaştinii? 

— Nici gând... Bombardamentul era în toi şi am venit pe drum. 

Kerdrel îşi ridică ochii în tavan şi oftă cavernos. 

— Naiba te mai înţelege. Dar mă rog, acum eşti aici asta-i lucrul 
principal. O să dormi la mine. 

Fără să mai aştepte consimţământul prietenului său, răcni: 

— Mătuşă Adrienne! 

In bucătărie se auzi un zgomot mare de veselă. După o clipă uşa se 
deschise. 

— Nu mai ţipa aşa! îl bodogăni mătuşa. 

Era înaltă şi foarte slabă, cu ochii spălăciţi. Dintre obrajii striaţi de 
vinişoare roşii ţâşnea un nas ascuţit. O bonetă imaculată se înălța pe 
părul ei cenuşiu. 

— Jean o să doarmă aici. Te deranjează cu ceva? 

Mătuşa Adrienne ridică din umeri, îşi încrucişa peste pieptul ei slab 
braţele albe ce-i ieşeau din rochia ţărănească. O rochie cu multă 
catifea la poale. 

— De ce să mă deranjeze? 

Foarte bătăioasă îşi turnă şi ei „o picătură” şi dădu paharul peste 
cap. 

— Eşti la tine acasă, băiete. Numai că nu prea-mi place să umbli cu 
secrete. Pe vremuri nu erai aşa. 

— Iţi mulţumesc, mătuşă, pentru cameră şi, pentru rest. 

Ea rămase nemişcată cu mâinile în şolduri. 

— De unde vii? 

Yves Kerdrel se ridică, luă de pe cămin o cutie pe care scria 
„Cicoare”. 

— Aici îmi ţin tutunul de pipă. E un amestec tare greţos. 

Şi adăugă cu un aer complice: 

— Vine de departe, de bună seamă. Şi nu mai pune întrebări, 
mătuşă. 

_ Mătuşa Adrienne le întoarse spatele şi ieşi val-vârtej din încăpere. 
Inchizând uşa mormăi: 

— Să nu mă luaţi voi doi pe mine drept o bătrână tâmpită! 

Kerdrel veni iar la masă şchiopătând. 

— Ai văzut-o? E neschimbată. E tot timpul pe picior de război. 

În cămin ardea un foc zdravăn. Din lemne de la epave. Plaja era 


plină, nu trebuia decât să te apleci. 

— Ţi s-au făcut controale în ultimele zile? 

— Da... de trei ori, dar n-am avut nici o încurcătură. De sub 
pleoapele aproape închise, privirea lui Kerdrel abia se distingea. 

— Cu atât mai bine... Presupun că actele tale sunt pe numele altei 
persoane, nu ale inginerului de geniu Jean Leroy. 

— Exact! 

Jean Leroy se simţea din ce în ce mai destins. Sufrageria rustică era 
caldă şi primitoare. Mobila, de culoare închisă, bretonă până în cele 
mai mici detalii. Faianţe de Quimper. Machete de nave. Pe pereţi, 
vechi gravuri reprezentând tot nave, plutind încremenite pe valuri. 
Deasupra căminului, portrete şi decoraţii înrămate... Un ofiţer de 
marină mustăcios, cu braţele încrucişate. Nici la etaj în camera care-i 
fusese rezervată lui, nu s-a schimbat nimic. Aceleaşi mobile, aceeaşi 
cununiţă de mireasă a mamei lui Kerdrel. Toate de când lumea; şi 
Yves ţinea la aceste amintiri vechi şi emoţionante. 

Îl privi pe Kerdrel cu prietenie. Un băiat, dintr-o bucată, franc, loial, 
dar cam iute la mânie. La liceu, cam de trei ori pe săptămână, era 
pedepsit pentru încăierări. 

— Nu te întreb nimic, îl asigură Kerdrel. 

Zâmbi maliţios. Apoi continuă amuzat: 

— Dacă va trebui să stai mai mult pe-aici, o să-ţi închiriez camera 
în mod oficial. În felul ăsta n-o să ai nici tu necazuri... şi nici eu. 

Leroy aprobă strivindu-şi ţigara. Fiind chiriaşul lui Kerdrel multe 
lucruri se aranjau de la sine... Şi-apoi unde-ar fi fost mai în siguranţă 
decât în casa aceasta de pe ţărmul mării, la două sute de metri de 
comandamentul amiralităţii. 

— iți mulţumesc. Şi acum, cu permisiunea ta, aş vrea să ascult 
mesajele personale ale BBC-ului. 

Fără să mai aştepte răspunsul, puse în priză aparatul demodat de 
radio. Kerdrel râdea în hohote, fără nici o reţinere. Se ridicase şi se 
plimba prin cameră bine dispus şi liniştitor. 

— Dă-i drumul! Dă-i drumul! Afurisitule! 

Trase din pipă un fum zdravăn care-l făcu să tuşească. 

— Nu te-ntreb nimic... Nu vreau să ştiu nimic... Mătuşa Adrienne, 
care intră în cameră ca o furtună, îi potoli râsul. 

— Fiţi atenţi cu lumina că la Lorient iar a-nceput bombardamentul. 

Kerdrel stinse lustra. Cu un gest grăbit ridică storul de camuflaj 
impus de apărarea pasivă. 

Unul lângă altul scrutau noaptea rece. Bubuitul canonadei se 
repercuta în apele agitate ale radei. 

— Frumos spectacol! remarcă Kerdrel. 

Şi rânji. 

— Da’ să vezi când s-or lua de amiralitate. Aici suntem în primele 


loje... Ba chiar, după părerea mea, prea aproape de scenă. 

Leroy privea cu aviditate. Luminile succesive ale exploziilor scoteau 
la iveală din beznă vechile fortificaţii care controlau şenalul. Kernevel, 
chiar acolo şi Port-Louis în faţa lui. Lucrările, aşezate vizavi, cam la o 
bătaie de puşcă una de cealaltă, construite după sistemul Vauban, 
erau enorme, indestructibile şi se întindeau până în valuri cu muchiile 
lor ascuţite în formă de etravă. 

— Jean, priveşte spre tribordul balizei! 

Abia vizibilă, o formă neagră, foarte scundă, plutea pe apa 
întunecată. N 

— E un submarin! In fiecare noapte ies câte trei-patru... uneori 
chiar mai multe. 

— Ştiu, răspunse Leroy. 

Faţa i se întunecase. Plecă de lângă fereastră şi se aşeză într-un 
fotoliu. 

Ce-ar fi putut face decât să aştepte ordinele de la Londra? Nu avea 
misiunea de a face pe agentul de informaţii. Venise în Bretania cu o 
misiune de acţiune, de luptă. Cei de la Londra apreciaseră că un 
inginer se potrivea perfect cu această treabă cu totul ieşită din comun 
care reclama o cunoaştere aprofundată a submersibilelor. Dar tot 
planul se baza pe maiorul Keryhuel şi pe reţeaua lui... Care acum nu 
mai existau. 

Radioul hârâia. Bruiajul nemților se suprapunea, enervant, peste 
emisiunea englezească. 

— Mai sunt cinci minute, Jean. 

— Asculţi şi tu Londra? 

Se priviră în ochi. O anume stânjeneală se strecură între ei. 

— Da, răspunse într-un târziu Kerdrel. Sunt cu inima alături de ei. 

Leroy începu să se agite nervos. 

— Dar n-ai încercat niciodată să intri în legătură? 

Căpitanul de pescadoare se bătu cu palma peste piciorul infirm. 

— Vezi şi tu cu ce m-am ales la Dunkerque! De n-ar fi fost 
nenorocitul ăsta de picior, de mult aş fi intrat în Forţele navale ale 
Franţei libere. 

Vocea i se înăspri, înrăită. 

— Ştii ce-ar face cu mine dacă m-aş duce în Anglia? M-ar vâri într- 
un birou. Rahat! Mă vezi tu pe mine mâăzgălind hârţoage? 

Mânia i se potoli brusc. Râse şiret. 

— Hai să nu mai vorbim despre asta. 

Dar îşi pândea prietenul cu coada ochiului. 

— Şi pe tine, Jean, ce te interesează în războiul ăsta? 

— Submarinele. 

Răspunsul ţâşnise provocator. Kerdrel fluieră încet, luând o 
înfăţişare şireată care n-ar fi putut păcăli nici pe un copil. 


— Păi aici le ai servite ca pe tavă. 

Se ridicase şi se plimba prin încăpere cu un pas uşor inegal. 
Interlocutorul său îl privi amuzat. 

— Şi apoi un inginer e tobă de carte în această privinţă. 

Kerdrel se propti cu spatele de fereastră. 

— E cam greu să le vii de hac. La bază sunt la adăpost chiar dacă s- 
ar arunca bombe de mare capacitate, aliaţii nu le pot ataca decât în 
larg şi numai dacă reuşesc să le repereze, ceea ce nu-i deloc uşor. 

Işi înjură pipa stinsa şi continuă: 

— Intr-o noapte... văzând cum iese un corsar dintr-ăştia, mi-am 
spus că ar exista şi o altă soluţie. Vezi rada din Loriont? 

Leroy dădu afirmativ din cap, plin de interes. Dar nu voia să se 
angajeze cu nimic. 

Rada? O mare incintă de apă în care se varsă două râuri dintre care 
unul traversează portul de război. O ieşire, una singură. O trecere 
îngustă, o nimica toată şi de fiecare parte a ieşirii, forturile Port-Louis 
fi Kernevel. 

Incântat de propriile sale cuvinte, mormăia de plăcere. _ 

— Intre forturi nişte insulițe şi un şenal lat de-o palmă. Inţelegi ce 
vreau să spun? 

Leroy îl asculta cu atenţie, nemişcat. 

— İn şenal submarinele îşi micşorează viteza, Jean. Totdeauna! 
Trebuie să lase culegătoarele de mine să le deschidă drumul. 

Kerdrel se opri brusc, privind spre orologiul rustic, cu pendula mare 
din aramă bătută. 

— E ora mesajelor personale. Vezi, eu tot vorbesc, vorbesc... şi nici 
nu ştiu dacă te interesează ce-ţi spun. 

— Foarte mult! îl asigură Leroy, gânditor. 

Făcu radioul mai încet. Kerdrel veni lângă el aducându-şi un scaun 
greu cu o singură mână. 

— Mai ai şalupele? 

Celălalt îşi umplea iar pipa cu un aer nepăsător. 

— Două din ele, L'/mmaculee Conception şi Sacre-Coeur, sunt 
blocate în Anglia încă de la armistițiu, împreună cu echipajele lor. lar 
Notre-Dame-de-la-Mer a încasat nişte plumbi în fese la 
bombardamentul de luna trecută. 

— Dar tu tot nu te-ai lăsat de pescuit? şopti Leroy, aprins de un râs 
nestăpânit. 

— Da’ ce, parcă ăsta-i pescuit? E rahat! Nu putem ieşi prea în larg 
că stăm mereu cu frica-n sân din pricina minelor. Trăim şi noi cum 
putem. 

Clipi din ochiul stâng fredonând: 


De-abia aştept. 


... De-abia aştept să ies pe mare. 


— Gura, Yves! Au început mesajele. 

In bucătărie mătuşa Adrienne se opri din spălatul vaselor pentru că 
cineva deschidea poarta grădinii. Dar privirea ei mânioasă se îndulci. 

— Ah! Tu erai Annick? Hai intră, fată dragă. Am o surpriză pentru 
tine. 


CAPITOLUL II 


Leroy făcu un viraj greşit şi frână brusc. În penumbra ce preceda 
noaptea, zări un om care curăța pomii de uscături. 

Cu gesturi măsurate, Leroy scoase un pachet cenușiu şi îşi răsuci o 
ţigară, aşa cum i se ordonase. Celălalt privea fără să se ascundă. Era 
un băiat tânăr... mult prea tânăr ca să fie cantonier. 

Cu bicicleta de ghidon, Leroy o apucă pe un drumeag îngust, cum 
sunt mai toate drumurile săpate din Bretania, strâns între două 
taluzuri înalte pe care creşteau mărăcini. 

— E departe? 

Pseudo-cantonierul nici măcar nu întoarse capul. Avea o pălărie ca 
de rândaş care-i cădea pe urechile-i clăpăuge. Pantalonii de velur erau 
peticiţi şi plini de noroi. 

— In cinci minute suntem acolo. 

Trecură pe lângă o pădure fără să-şi vorbească. Puțin cam 
emoţionat, Leroy se lăsă dus de valul amintirilor. De câte ori nu venise 
el în colţişorul acesta rămas sălbatic, deşi atât de aproape de oraş? 
Poate de o sută de ori. Mai ales joia, când îl aducea pe aici un bătrân 
supraveghetor. Indrăgostit de locuri liniştite. 

Nimic nu se schimbase. Drumul pe care mergeau acum ducea spre 
stânca Pen-Mane, ce domina cu peretele ei abrupt golful Scorff. 

Încă vreo câteva sute de metri şi vor trece pe lângă o fermă de 
unde copiii, înainte de a se reîntoarce în oraş, cumpărau lapte şi cidru. 
Ferma Cariou. 

Auzi în urma sa un zgomot înfundat. Se întoarse şi se pomeni cu 
ţeava unui automat sub nas. 

— Dă-i înainte! mormăi omul cu arma. 

După îmbrăcămintea sa bizară semăna cu cantonierul de parcă 
erau fraţi. 

Mai făcură câţiva paşi. Dintr-o dată, la prima cotitură, le apăru în 
faţă ferma. Emoţionat, Leroy văzu pereţii crăpaţi, lemnăria înnegrită. 
Mormanele de moloz, până în livada de nuci bătrâni, dădeau acestui 
decor dezolant şi umed o notă sinistră. 

— Bună seara, Leroy! 

leşind dintr-un tufiş, se apropia o siluetă nedesluşită. Leroy făcu 
ochii mari. 

— Ce, nu-ţi mai cunoşti vechii prieteni? 

— Maiorul Le Garrec! 

Silueta deveni mai precisă. Ofiţerul superior era corpolent dar 
sprinten în mişcări. Avea obraji strălucitori, ochi limpezi, puţin cam 
proeminenţi. Era cu capul descoperit lăsând să se vadă un început de 
chelie. Purta pantaloni de postav şi o haină grosolană de vânătoare. 


— Mă bucur să te văd, Leroy. Nu te aşteptai să mă întâlneşti aici, 
nu-i aşa? 

Ceilalţi dispăruseră fără să spună nici o vorbă. Uluit, Leroy strânse 
maşinal mâna care se-ntindea spre el. 

— Asta-i bună! Când am auzit la radio mesajul care mă privea, nici 
prin gând nu mi-a trecut că tocmai pe dumneata va trebui să te 
întâlnesc la punctul 4. 

Le Garrec zâmbi într-un chip ciudat şi cu un semn îl invită pe Leroy 
să-l urmeze.. 

— Nemţii au distrus ferma acum un an, mi se pare... Dara mai 
rămas intactă o magazie unde vom putea discuta în voie. 

Magherniţa, care numai printr-o minune se mai ţinea în picioare, 
era mobilată cu câteva lăzi. Maiorul îi oferi interlocutorului său o 
ţigară şi se aşeză pe rămăşiţele unui coteţ de păsări. 

— Te rog să mă asculţi cu toată atenţia, începu Le Garrec, pe un 
ton liniştit. Nu vreau să stăm prea mult prin locurile astea. 

Leroy, care încă nu-şi revenise din surpriză, se uita la el cu o privire 
fixă, Omul acesta, sărăcăcios îmbrăcat era foarte diferit de ofiţerul 
elegant pe care-l cunoscuse la Londra. Părea mai din topor şi mai dur. 

— Ai să-mi transmiţi ordine de la Londra? Vii chiar de-acolo? 

Maiorul se mişca stânjenit. 

— Nu vin de la Londra. Am părăsit Anglia cam de un an. La două 
zile după mica reuniune de la căpitanul Le Moal de care îţi aminteşti, 
desigur. Am fost îmbarcat într-un „Lancaster” şi m-am pomenit 
atârnat de o paraşută, undeva prin Pontivy. 

Cufundat în gânduri se juca într-una cu o greblă veche în se afla în 
magazie. 

— Acum douăzeci şi patru de ore am primit vizita unui emisar de-al 
şefului dumitale cel mare... 

Bucuria care-l cuprinsese pe tânărul inginer se topea din clipă în 
clipă. Ceva în vocea, în atitudinea interlocutorului său îi dădea de 
bănuit. 

— Acest... acest emisar a venit în Franţa anume pentru mine? 

— Da... mai ales pentru dumneata. 

Zâmbi jenat. 

— Misiunea dumitale de luptă a fost anulată. Crede-mă dragul meu, 
că sunt sincer dezolat. 

Işi ridică ochii. In semiîntuneric, faţa lividă şi încremenită a lui Leroy 
era total lipsită de expresie. Le Garrec ridică din umeri. 

— lată cum mi-a fost prezentată situaţia: ai sosit la Lorient acum 
cincisprezece zile cu unica misiune de a sabota submarinele. O reţea 
organizată de fostul maior Keryhuel trebuia să te susţină şi să-ţi 
faciliteze sarcina. Dar reţeaua a fost nimicită înainte de sosirea 
dumitale iar dumneata eşti în aer. Exact? 


Leroy dădu din cap fără să răspundă. Obrazul lui îşi mai păstra încă 
paloarea. 

Le Garrec, nemulţumit, se tot agita pe scaunul său improvizat. 

— Dar nu e vina dumitale, dragul meu prieten. Trebuie să privim 
lucrurile în faţă. La Londra s-a apreciat că misiunea dumitale nu mai 
are nici un rost. Nu mai există reţea... Nu mai există mijloace.... 

— Există o reţea la baza de submarine, îl întrerupse tânărul cu o 
voce calmă.. 

— Respingem obiecţiunea! glumi Le Garrec. 

Dar celălalt rămase ca de gheaţă. 

— Da, desigur... La bază există o reţea, continuă maiorul. Numai că 
reţeaua are misiunea să-i informeze pe Aliați despre mişcările 
submarinelor. Atragerea ei într-o acţiune directă care ar putea-o 
demasca e în afară de orice discuţie. E prea prețioasă, înţelegi? 

Leroy îşi aprinse alene o ţigară de la mucul celei pe care o 
terminase. 

— Ai dreptate... Am vorbit sub impresia decepţiei. Pentru că, vezi 
dumneata, am studiat sabotajul şi explozivii vreme de şase luni... şi 
astăzi văd că totul a fost numai pierdere de timp... degeaba. 

Maiorul îl lăsă să vorbească, fără să se încreadă în vocea lui calmă. 

— După nimicirea reţelei lui Keryhuel am încercat eu să organizez 
ceva, cu actele mele false am o mare uşurinţă de acţiune, dar îmi dau 
seama că nu sunt calificat ca să descopăr oamenii de încredere, să 
contactez pe specialiştii şi tehnicienii cu ajutorul cărora m-aş putea 
apropia de submersibile. 

Un râs scurt, care suna fals. 

— Ba chiar era să fiu arestat de două ori. Atunci am raportat la 
Londra şi am aşteptat. 

Zgomotul unui dop. Maiorul îi întinse o sticlă. 

— E cidru... Trebuie să ne mulţumim cu ce avem. 

Băură cu rândul direct din sticlă. Atmosfera părea dintr-o dată mai 
puţin apăsătoare. Leroy îşi pieptănă părul, furios, cu degetele. 

— Şi acum, după ce mi-ai dat vestea asta bună, ai putea să-mi spui 
şi ce am de făcut? Mă întorc la Londra? 

— Nu, desigur. Ai fost pus la dispoziţia mea, dragul meu. Sper că nu 
vezi nici un inconvenient într-asta? 

Râse binevoitor. Din cauza cidrului acidulat râgâi fără să se jeneze. 

— Puțin îmi pasă! explodă Leroy. 

Se ridică brusc şi dădu cu piciorul într-o ladă veche. 

— Că fac aia sau ailaltă... ce mă interesează? Mă supun. Dar nu-mi 
cere să uit de misiunea asta în care am crezut atâta vreme! 

Le Garrec ridică mâna ca să-l potolească. 

— Te înţeleg... Te înţeleg... 

Se ridică şi el şi începu să măsoare mica magazie. 


— O să vezi că noua ta treabă o să-ţi placă. 

Clipi din ochi ca să atragă atenţia interlocutorului său. 

— N-am de gând să te las să tânjeşti. O să ne ocupăm amândoi de 
piloţii aliaţi doborâţi prin regiunea asta. li expediem în Anglia. Ce 
părere ai? 

Foarte satisfăcut îi prezentă în linii mari misiunea sa. Leroy îl 
urmărea cu privirea pe ofiţerul care se legăna vorbind, cu mâinile în 
buzunare. 

— Ultima oară am îmbarcat trei, la Etel... ceva clasa-ntâi. Din 
nefericire însă pe undeva s-a comis o indiscreţie. 

Se întrerupse şi spuse sever: 

— Dar nici nu asculţi ce-ţi spun, Leroy! Hai, lasă-le naibii de 
submarine! Şi evacuarea piloților e o treabă importantă. E absolut 
nevoie ca cea mai mare parte din băieţii ăştia să se reîntoarcă în 
Anglia... iar filierele care folosesc drumul prin Spania sunt prea 
greoaie. 

Leroy lăsă să-i scape un oftat. 

— lartă-mă, domnule maior, dar nu pot uita prea repede decepţia 
pe care am suferit-o. In orice caz voi face tot ce-mi stă în putinţă ca 
să-ţi fiu de folos. 

Respiră adânc, ca un înotător care se ridică la suprafaţă o dată cu 
valul. 

— Din câte am înţeles, se pare că aveţi dificultăţi cu aviatorii? 

Le Garrec îl observa cu atenţie, fără să aibă prea mare încredere în 
această subită bunăvoință. 

— Da. Deocamdată am renunţat să-i mai îmbarc la Etel... Voi 
încerca pe la Pouldu. Am ceva relaţii prin regiunea aceea. 

Continuă în şoaptă, pe un ton obosit: 

— Treaba cea mai grea nu e să-i îmbarci pe băieţi într-o şalupă 
pescărească... ci să-i duci până la locul de îmbarcare. Drumurile de 
acces spre coastă sunt controlate şi paza e din ce în ce mai severă. În 
ciuda actelor lor false şi a hainelor civile, piloţii interceptaţi sunt 
imediat demascaţi. Chiar şi cel mai obtuz neamţ n-are nevoie nici de 
zece secundo ca să-şi dea seama că nu se află în prezenţa unui om de 
prin partea locului. 

Maiorul îşi încheie vesta lui de vânătoare. 

— S-a înnoptat de-a binelea. Haide, o să mergem la un prieten, 
omul cu care vei lucra. 

leşiră din magazie. Afară făcea de santinelă un om înarmat cu un 
automat. 

— Adunarea! O întindem! comandă Le Garrec. 

Celălalt dispăru imediat, fără zgomot. Leroy tuşi. 

— Domnule maior, de ce nu am ţinut această întrunire la prietenul 
dumitale? Nu ţi se pare că întâlnirea asta printre ruine e cam 


melodramatică? 

Le Garrec număra în tăcere partizanii care soseau unul câte unul. 

— Acum te duc la prietenul meu de care e vorba pentru că ai 
acceptat munca. Dacă ai fi refuzat m-aş fi ferit să-ţi fac cunoştinţă cu 
membrii reţelei... 

Verifică cu degetul mare siguranţa pistolului. 

— ... Aş fi raportat la Londra, iar dumneata te-ai fi descurcat singur. 

Leroy începea să se simtă mai în largul lui. Brutalitatea şi 
francheţea lui Le Garrec nu-i displăceau. 

— Inţeleaptă precauţie, domnule maior. 

Nici nu clipi sub privirea bănuitoare a noului său şef. 

— Eşti într-adevăr de acord, Leroy? Pot să contez pe dumneata? Nu 
regreţi, n-ai gânduri ascunse? 

Un vânt rece clătina crengile copacilor. Leroy, înfrigurat, îşi ridică 
gulerul. Prin minte-i treceau mereu directivele pe care i le dăduse 
„marele şef”. 

„Acţionează prin orice mijloc... Orice mijloc...! De cum ajungi în 
Franţa, pentru dumneata nu mai trebuie să conteze decât un singur 
lucru: să distrugi cât mai multe submarine. Poate vei fi adesea obligat 
să improvizezi, să mergi pe căi neprevăzute. N-are nici o importanţă. 
Iti vei justifica metodele prin rezultatele pe care le vei obţine.” 

— Nici un gând ascuns, domnule maior, afirmă el fără să clipească. 

Minţea şi în sinea lui le cerea iertare aviatorilor care aveau şi ei, 
nevoie de ajutor. 

Dar poate chiar şi în noaptea aceea, poate chiar în clipa acea, 
corsarii ieşeau din ascunzişul lor îndreptându-se spre cargourile care 
pluteau pe Atlantic. 

Şi fiecare submarin ducea cu el o duzină de torpile. 


— lerburile astea înalte m-au udat până la brâu! bodogăni maiorul. 

Sări sprinten pe un taluz şi se strecură printre două de aluni. Leroy 
o porni pe urmele lui. 

— N-avem noroc!... continuă Le Garrec cu o voce arţăgoasă. Ploaia 
s-a oprit şi în curând va ieşi luna din nori. 

Mergeau acum de-a lungul unei pajişti, iar Leroy veni lângă 
tovarăşul său. 

— Nu prea văd mulţi oameni... Băieţii ăştia fac parte dintr-o grupă 
de maquisarzi? 

Maiorul alunecă pe un bulgăre de pământ clisos şi se redresa 
înjurând. 

— Nu sunt maquisarzi. E un grup autonom pe care l-am constituit 
eu, pentru misiunea mea. Grupurile mai importante de maquisarzi au 
destulă bătaie de cap şi de altfel nici nu e bine să fie amestecați prea 
mulţi oameni în treaba asta. 


Dintr-o dată bine dispus, spuse râzând vesel: 

— De fapt din grupul acesta faci parte şi dumneata şi cum foarte 
curând o să trebuiască să operaţi în plină zonă de apărare, cu cât 
sunteţi mai puţini, cu atât riscul de a fi reperaţi e mai mic... Atenţie! 

Se opriră la marginea pajiştii. Printre copaci venea cineva în pas 
alergător. Alte două siluete i se alăturară. Sub bocancii lor grei 
ierburile muiate de apă nu făceau nici cel mai mic zgomot. 

— Trebuie s-o ştergem prin stânga, şefule. Din partea aia vine o 
patrulă foarte serioasă. 

Omul arătă cu mâna spre nişte copaci bătrâni. Era un bărbat de 
vreo treizeci de ani, îmbrăcat la iei de sărăcăcios ca şi ceilalţi, cu 
bereta trasă pe ochi. 

— Şi-n stânga peste ce riscăm să dăm? 

Leroy ascultă simțind cum inima îi bate tot mai puternic. Era 
stăpânit de un sentiment necunoscut, amestec de teamă şi exaltare. 
Dar cu întunecimea aceea, cu civilii aceia înarmaţi... şi inamicul la doi 
paşi... 

— Aş putea să am şi eu o armă? se pomeni el întrebând. 

Le Garrec era deja cu coltul în mână. 

— Am putea s-o luăm de-a lungul râului Scorff, domnule maior. 
Numai că ar trebui să trecem pe lângă o baterie de antiaeriană. ŞI 
dacă-ncep şi ăia să tragă ne trezim între două focuri. 

— Bine atunci traversăm Scorff-ul! 

Leroy privi în jurul său. Oameni lui Le Garrec se apropiaseră. 
Numără şase... Slab efectiv! 

— Asta înseamnă că va trebui s-o luăm înot, replică şeful grupului. 
Şi buba e că-i curent puternic care ne-ar putea târî până la postul 
nemtesc instalat mai jos. 

Grupul nu era format din şase oameni, ci din şapte. 

Partizanul care rămăsese de santinelă sări pe neaşteptate de pe un 
taluz. 

— Repede! Plecaţi! 

Automatul seceră noaptea. Sclipirile scurte făcură să ţâşnească din 
întuneric nişte siluite greoaie. Printre ramuri se vedeau lucind căştile. 

— La râu, fuga! ordonă Le Garrec. A 

Dispersaţi, traversară o livadă de meri. In urma lor se auzeau 
împuşcături. de la prima rafală Leroy îşi abandona bicicleta. 

— Trearz! 

Din câteva salturi, seful grupului fu lângă cei doi ofiţeri. Oameni săi 
deschiseră focul. Fără să mai aibă nevoie de vreun ordin, făceau 
salturi de la un tufiş la altul, oprindu-se şi trăgând câte-o rafală spre 
licăririle de foc care se zăreau în urma lor. Un neamţ atins urla cât îl 
ţinea gura. O grenadă explodă în terenul moale. 

— Cam ce efectiv crezi că au? 


Rafalele se succedau rapid. Un miros înţepător se amesteca acum 
cu mireasma lăstărişului jilav. 

— Cel mult cincisprezece. Dar vor ieşi şi cei de la bateria 
antiaeriană să le dea ajutor. 

Terenul cobora în pantă. îngrijoraţi, soldaţi nemți se tot chemau 
unul pe celălalt cu voci răguşite. Se auzeau zgomote înfundate de 
cizme, trosnituri seci de ramuri frânte. Din zece în zece secunde se 
opreau să golească un încărcător. Şeful lor se ţinea cât mai aproape 
de Le Garrec. 

— Suntem cam la două sute de metri de râu, spuse el. 

Gloanţele şuierau printre ramuri şi ricoşau cu sonorități de harpă. 

„Noaptea tragi totdeauna prea sus”, îşi aminti Leroy. 

Se prăbuşi la pământ, dar se ridică imediat. La douăzeci de metri, 
un partizan se rostogoli ca un iepure, fără nici un țipăt. Alţi doi se 
năpustiră şi luară cu ei corpul inert. 

Toţi văzuseră ce sa întâmplat. Şi întregul grup se întoarseră spre 
nemți trăgând cu furie, fără să ochească, Urlau cât îi ţineau gura, li 
cuprinseră o furie bruscă, demenţială. Voiau să ţină piept 
urmăritorilor, să le plătească dinte pentru dinte. 

— Terminati cu tâmpeniile astea! Adăpostiţi-vă! urlă Le Garrec. 

Culcat pe un taluz trase şi el câteva focuri. Tuburile arse care 
săreau din colt cădeau la picioarele lui Leroy. 

— Cu unul mai puţin! scrâşni el. 

Se ridică numaidecât făcând semne de chemare. Din nou 
disciplinat, grupul se ridică. Di fugă Trearz aruncă două grenade. 
Pentru o clipă tufişurile se îmbrăcară într-o lumină violetă. 

Tirul nemților deveni mai şovăitor, împuşcăturile mai sporadice 

— Nici ei nu sunt prea numeroşi, comentă Trearz. Poate că 
aşteaptă întăriri. 

Ofițerii şi grupul de partizani se îndreptau din ce în ce mai mult. 
Alergau acum cu toţii. 

— Nu-s prea şmecheri ăştia. N-ar fi trebuit să se oprească. Ne lasă 
să profităm... 

Vocea maiorului era şuierătoare, întretăiată de gâfâituri. 

— lată râul! strigă Trearz. 

Se regrupară instinctiv. Respirau greu, epuizați. 

— Câţi ne lipsesc? întrebă Le Garrec. 

— Unul singur... Lozachmeur... L-am transportat cu noi, dar a fost 
omorât pe loc. 

Leroy tresări auzind un fluierat de semnal ce venea din stânga lor. 

— Băieţii de la antiaeriană intră în scenă! spuse Le Garrec cu o 
voce care era din nou calmă. 

— Repede la râu... Sper că toată lumea ştie să înoate. 

Fluierăturile se auzeau tot mai aproape. Soldaţii se chemau cu voci 


guturale. 

— N-o să fie nevoie să înotăm, interveni deodată Leroy. 

Inima-i zvâcnea dureros, dar vocea îi era ca de gheaţă. 

— Îmi aduc aminte că în stânga stâncii sunt nişte mlaştini foarte 
întinse... dar în dreapta, desişul coboară până la râu şi... e un vad. 

Ceilalţi îl ascultau cu interes, dar atenţi în acelaşi timp la pericolele 
ce se puteau ivi în orice clipă. 

— Ei, habar n-aveam! mărturisi Trearz, puţin ofensat. 

Le Garrec făcu un semn afirmativ din cap. 

— E în ordine. Mergi înainte. Noi venim după dumneata... Trearz! 
Toţi oamenii merg după Leroy. Noi încheiem coloana... Nu se trage 
decât în cazuri extreme. 

Nu departe de ei se auzeau chemări. Le Garrec rânji. 

— Nu sunt prea îndrăzneţi băieţii. Hai, dă-i drumul, Leroy. 

Intrară în hăţişuri în şir indian. Jean Leroy mergea foarte repede, 
recunoscând drumul escapadelor din copilărie, din vremea fericită 
când, în pantaloni scurţi, se juca de-a indienii. Marea stâncă cenuşie 
care se întindea până în râu i se părea atunci misterioasă şi 
amenințătoare. 

— Pe-aici... veniți... veniți! 

Alunecă pe panta năpădită de mărăcini şi de tufe. O creangă îl lovi 
peste obraz fără ca el s-o ia în seamă. Simţea o nespusă bucurie. Nu 
s-a înşelat nici cu un metru. În frunte grupului cobora foarte aproape 
de stânca uriaşă care devenise un reper sigur. 

In faţă lui apăru râul. Râul Scorff care-şi şerpuia meandrele printre 
câmpii şi coline împădurite. Un somn singuratec sări deasupra apei cu 
un zgomot liniştitor. 

Leroy se opri chiar lângă apă. Foarte departe, deasupra lui, 
urmăritorii urlau, continuând cercetarea. 

Un partizan veni lângă el şi se plecă asupra apei. 

— Există într-adevăr un vad? 

Jean Leroy zâmbi şi arătă un copac izolat de pe celălalt mal. 

— Merge drept spre copacul acela... apa n-are decât un metru. 

Nu-i mai era teamă. Se juca iar de-a indienii. 


CAPITOLUL III 


Piaţa bisericii, biciuită de ploaie, era pustie şi lucea de apă. 

Jean Leroy îşi propti bicicleta de un copac şi alerga să se 
adăpostească sub portal. Cei doisprezece apostoli, încremeniţi în 
nişele lor, păreau că ascultă cântecul religios cu sonorități războinice 
pe care credincioşii îl intonau dincolo de uşă. 

Din curiozitate Leroy întredeschise uşurel uşa. Nu se ducea 
niciodată la liturghie dar îşi amintea perfect de prima comuniune a lui 
Kerdrel. 

„Biserica asta din Larmor e un adevărat frigider”, gândi el. 

Făcu câţiva paşi printre cele două şiruri de apostoli. Plaja era tot 
pustie sub ploaia de toamnă care însoțea mareea. 

„Numai de-ar fi reuşit.” 

Cuprins de nelinişte, deschise iar uşa bisericii. Armoniul era 
dezlănţuit şi imnul religios ţâşnea din toate gâtlejurile, aspru şi 
tânguitor. 

lnăuntru era o lume amestecată. Marinari şi pescari îmbrăcaţi cu 
bluzoane albastre. Femei cu bonete, fete îmbrăcate mai modern. Erau 
şi soldaţi şi marinari germani, îngenuncheaţi, gravi. Deasupra 
capetelor credincioşilor se învârteau corăbii în miniatură la capătul 
unui fir invizibil: exvoto-uri ce aminteau fiecare de sfârşitul fericit al 
vreunei drame pe mare. Statui naive, colorate... În penumbră, câteva 
lumânări. Bolta era scundă, în formă de corabie răsturnată. Sunetele 
armoniului se repercutau în pereţii de granit, mucegăiţi la bază. 

Leroy se retrase pentru că asistenţa se apropia de ieşire. Doi copii 
din cor, încălţaţi cu saboţi, alergau eu nişte reviste sub braţ. 
Autobuzul de ora unsprezece se opri în faţa portalului derapând pe 
terenul ud. 

— Bună, Jean... Eşti de mult pe aici? 

Kerdrel, râzând, o urma pe mătuşa Adrienne care abia răspunse la 
salutul lui Leroy. Ţinea la el, dar era un necredincios! 

— De zece minute... N-am vrut să intru pentru că am ajuns prea 
târziu. 

Kerdrel ridică din umeri. El nu era sectar. 

— Am discutat cu Le Guen. Treaba o să meargă. Ne vedem cu el 
peste vreo cinci minute. 

Pe faţa inginerului se putea citi uşurarea. 

— Bravo, Yves. Eram foarte nerăbdător să aflu ce-ai făcut şi altă 
soluţie nici nu vedeam. 

Vocea i se schimbă imperceptibil. Venind cu un grup de femei, 
Annick Morvan se grăbea spre ieşire, cu o sacoşă făcută sul sub braţ. 
Nu-i văzuse, iar el o putea privi nestânjenit. 


Câţi ani avea acum? Douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru? În orice 
caz nu mai mult. Pentru o bretonă era destul de înaltă. Aproape la fel 
de înaltă ca şi Kerdrel, marea ei dragoste! 

Pe vremuri făcuse şi ea parte din banda lor veselă. Dar atunci nu 
era decât o fetiţă care le încurca treburile. O tolera de dragul lui 
Kerdrel. 

„Se pare că situaţia nu s-a schimbat”, gândi Leroy. Simţi, din 
această pricină, o ciudată nemulţumire de care i se făcu ruşine 
imediat. Dar încercă din nou emoția care-l aprinsese în seara sosirii 
sale, când o revăzuse pe Annick. 

— E drăguță, nu? 

Kerdrel zâmbea, dar ochii-i rămâneau neîncrezători. 

— Foarte drăguță, reuşi să articuleze Leroy. 

Mai urmări cu privirea încă vreo câteva secunde părul lung, 
castaniu, care sfida ploaia. Fata se întoarse zâmbind spre o bătrână. 
Ochii ei verzi erau gravi ca întotdeauna, potrivindu-se foarte bine cu 
faţa triunghiulară, mongoloidă cum o au majoritatea fetelor de prin 
Pont-Labbe. 

— Vii, Jean? Hai, că suntem aşteptaţi. 

Leroy porni cam înciudat că s-a lăsat surprins. Kerdrel clătină din 
cap cu indulgență. Inmuie două degete în agheazmatar şi îşi făcu 
distrat semnul crucii. 

Traversară piaţa încovoiaţi sub aversa de ploaie. Sub umbrele 
bonetele albe se agitau în ritmul bârfelor de după liturghie. 

Mergând unul în spatele celuilalt, Leroy şi Kerdrel se îndreptară 
spre sala de fund a cafenelei Oceanul. La o masă izolată, un 
consumator îi privea apropiindu-se. 

— Aime Le Guen. Căpitanul vasului de sablaj Anare-/ean... Jean 
Leroy, băiatul de care ţi-am vorbit. 

După ce făcu prezentările, Kerdrel se aşeză pe un scaun şi se propti 
cu coatele de tăblia mesei de lemn nevopsit. 

— Hei! Mătuşă... Adu-ne o sticlă de muscat. Da’ una mare! 

Leroy aştepta în tăcere. Pe la celelalte mese grupuri de pescari 
făceau mare tărăboi, fără să le pese de cele câteva uniforme 
nemţeşti. Ferestrele şiroiau de ploaie. 

Se uitau la tânăra chelneriţă care le umplea paharele aşteptând să 
se îndepărteze. 

— Noroc! începu Leroy. 

Işi băură încet paharele de muscat. 

— l-am explicat lui moş Le Guen planul tău, spuse Kerdrel în 
şoaptă. Poţi avea deplină încredere în el. 

Bătrânul încuviinţă dând din cap. 

— Ei drăcie! făcu el în cele din urmă. 

Şi repetă pentru sine însuşi: 


— Ei drăcia dracului... 

Leroy se uita cu atenţie la bătrân. Era înalt cât un munte şi, în ciuda 
vârstei, se ţinea drept ca bradul. Avea un cap puternic, acoperit cu 
păr cărunt, zbârlit, care se revărsa de sub bereta de marinar. Faţa îi 
era grosolană, colţuroasă. Ochii lui albaştri aproape că nu se mai 
vedeau de sub sprâncenele decolorate. O enormă mustață galică îi 
ascundea în întregime buza de sus. 

Bătrânul îşi sucea mustaţa. In felul acesta îşi gusta; muscatul de 
două ori. 

— Să ştii, băiete; că e cam riscant să fac ce mi-a cerut tovarăşul 
tău, Kerdrel. 

Urmă un moment de tăcere. Ceilalţi doi aşteptau. 

— Pentru că, vezi tu, drăcia dracului, pe vasul meu nu prea sunt 
multe ascunzători. 

Leroy făcu un semn de aprobare. Prin fereastră vedea bisericii, 
masivă şi ascuţită, cu baza înconjurată de un parapet dantelat. Pe 
parapetul acela stătea preotul, înainte de război, când binecuvânta 
vasele care plecau în campania de pescuit. 

— Ca să-ţi iau oamenii de undeva de pe malul Scorff-ului nu-i cine 
ştie ce, dar ca să-i aduc aici trebuie să traverseze portul de război. 

Bău o înghiţitură de muscat. 

— Eu am autorizaţie să scot nisip din râu. Numai că se mai 
întâmplă să-mi facă controale pe parcurs. 

Clipi şiret din ochi. 

— Unde să-ţi vâr băieţii? Vasul meu de sablaj e o hardughie cât 
toate zilele, dar cabina nu-i mai mare decât un coteţ. Vreau din toată 
inima să te ajut dar nu văd cum. 

— lţi spun eu, îl întrerupse Leroy, amabil. Am profitat de faptul că 
vasul era tras la uscat şi am aruncat o privire. lată cum am putea 
face. 

Oferi ţigări. Din prevedere bătrânul luă două. Kerdrel turnă, bine 
dispus, încă un rând. 

— Băieţii vor călători sub nisip. Ca să nu se sufoce, ajunge dacă 
punem în prelungirea motorului două foi rotunde de tablă... şi de 
altminteri călătoria e destul de scurtă. 

Pe sub sprâncenele zburlite ale bătrânului trecu un fulger. 

— Asta se poate face... Ei drăcia dracului... 

Cu inima uşurată, Leroy aprinse ţigara bătrânului. 

— Da, e o chestie bine gândită, suspină Le Guen. 

Ochii săi vioi urmăreau fiecare schimbare de expresie ce apărea pe 
faţa tânărului inginer. 

— Mă rog, vom încerca. la uite, mi se pare că te caută cineva, 
Kerdrel. 

— Nu va deranjez? 


Leroy se ridică în grabă ca s-o salute pe Annick. 

— Bună ziua, domnule Le Guen... Bună ziua, Jean! 

— 'Nă ziua, fata mea, răspunse bătrânul al cărui obraz îmbătrânit 
făcu mii de riduri. 

— Pot să stau şi eu? 

Enervat, Leroy privea cu teamă la tânăra fată. 

— Ascultă, Jean... 

Kerdrel îşi drese vocea şi părea că nu vede decât paharul din faţa 
sa. 

— ... Trebuie să-ţi spun că Annick e la curent e toate. 

Urmă o tăcere grea, încărcată de nelinişte. Nervos Leroy îşi 
pieptănă părul cu degetele. 

— Eşti complet nebun, Kerdrel. Ce-ar fi cât mai stăm aici să dai 
preotului să difuzeze planul nostru o dată cu anunţurile de nunţi? 

Consternat, luă paharul cu o mână nesigură. Kerdrel mergea prea 
departe. In ceea ce-l privea pe Le Guen treacă-meargă. Oricum 
trebuia să găsească pe cineva. Dar Annick? 

— Lucrez la registratura maritimă, spuse ea încet. 

Un zâmbet adresat lui Kerdrel. 

— Cu funcţia mea pot să vă procur anumite acte şi să aranjez puţin 
registrul echipajului. K 

— Vezi? se hazarda să remarce Kerdrel. Inţelegi acum de ce i-am 
spus şi ei? S-ar putea să am nevoie să îmbarc un matelot fără să cer 
autorizaţie. Şi numai Annick îmi poate procura actele necesare. 

— N-are a face! spuse cu furie Leroy. 

Mânios şi neliniştit, el aşteptă părerea bătrânului. 

— Are dreptate, mormăi Le Guen cu palmele răschirate pe masă. 

Işi apropie de ei faţa lui brăzdată de riduri. 

— Asta nu-i o treabă pentru tine, fata mea. Lucrurile pot lua o 
întorsătură neplăcută şi cei care n-au ce căuta în treaba asta nu 
trebuie să-şi vâre nasul... Dar dacă ne-ai putea ajuta, eu n-aş zice 
nu... 

Annick se ridică, scuturându-şi capul cu încăpățânare. 

— lartă-mă, Jean. Eu o s-aştept şi dacă o să vă pot fi de vreun 
folos... 

Făcu un semn cu mâna. Apoi în mare grabă, fără să se mai uite la 
nimeni, se îndreptă spre ieşire. Marinarii îngrămădiţi la tejghea o 
urmăriră cu nişte priviri pline de interes. 

La rândul său Kerdrel se ridică îmbrăcându-şi mantaua lui de 
marinar. 

— Războiul nu mai este rezervat numai pentru o anumită categorie 
de oameni. In treaba asta sunt amestecați bărbaţi şi femei. Dar mă 
rog, tu comanzi. Dacă nu vrei s-o foloseşti pe Annick, te priveşte. 

— Nu sunteţi logodiţi? 


Fraza fu rostită mai tare decât ar fi vrut el. Kerdrel se roşi puţin. 

— Despre asta o să mai vorbim noi după război... dacă-i apucăm 
sfârşitul. _ 

Leroy se agita pe scaunul lui foarte stânjenit. In fond el nu era 
breton decât prin adopţiune. Fără îndoială că vedea lucrurile altfel 
decât oamenii aceştia simpli, neînduplecaţi în viaţă, aşa cum 
neînduplecaţi erau şi în proiectele lor. Erau oameni dintr-o rasă 
aparte, taciturni, nu vorbăreţi, după cum un om le plăcea sau nu. 
Patrioţi până în măduva oaselor, dar mereu gata să protesteze 
împotriva autorităţilor. Mereu gata să pornească în ceată după un 
drapel tricolor sau roşu... urlând... ţipând... ca peste un ceas să se 
ducă la biserică. 

— Pentru un moment s-o lăsăm pe Annick la o parte, decise Leroy. 

Trebuia, desigur, ca în faţa lui Le Guen să-i dea ocazie lui Kerdrel să 
iasă cu obrazul curat. 

Bătrânul Le Guen îşi termină conştiincios muscatul. 

— Bun, care sânt deci ordinele... domnule comandant? 

Leroy îşi îmbrăcă impermeabilul. Era încă mânios pe Kerdrel. 

— Am să-ţi le comunic, moş Le Guen, te-ai gândit bine la toate 
riscurile? Pentru că o dată intrat în horă... 

Kerdrel se legăna pe picioare, clipind nemulţumit din ochii. 

— Da... ştiu. 

Ceva de nedefinit ilumina faţa bătrânului. 

— N-o să fiu singur. O să-i am cu mine şi pe cei doi băieţi ai mei. 
Am mai avut unul, dar a fost prins cu un grup de maquisarzi, cu arma 
în mână. A fost împuşcat. Pe vremea marilor maree se-mplineşte anul. 


CAPITOLUL IV 


Între păduricea din vârful colinei şi râu nu era decât un câmp 
presărat cu meri. 

— Cei trei Le Guen sunt la treabă, remarcă Leroy. Totul pare liniştit. 

Adăpostit în dosul unui pin cerceta cu privirea valea râului Scorff. 
La fiecare pală de vânt picuri grei de apă cădeau de pe ramurile 
înalte. 

— E mai linişte ca aseară, nu? exclamă omul care stătea la câţiva 
metri. 

Leroy îi răspunse afirmativ şi îşi îndreptă toată atenţia asupra 
tovarăşului său, Louis Madec, proprietarul fermei Kerbastard. La 
Madec s-a refugiat el împreună cu Le Garrec în seara când era să-i 
prindă patrula nemţească. 

Le Garrec şi Madec... doi tovarăşi. Foşti, subofiţeri în armata 
colonială. Acum, fermierul executa ordinele maiorului şi proprietatea 
lui izolată era unul din punctele de tranzit ale piloților. 

Madec îşi frecă nasul; părea satisfăcut. Era greu să-i precizezi 
vârsta: un om mic, firav, îmbrăcat fără pretenţii. Pe faţa lui se vedeau 
nişte ciudate tonuri cenușii, cenuşii ca şi părul prea lung ce îi ieşea de 
sub şapcă. Pe obrazul ridat, în continuă mişcare, se citea şiretenia. 
Dar ochii albaştri aveau o privire sinceră, voluntară. 

Leroy scoase un pachet de ţigări. Era liniştit. Cu un om ca Madec 
treaba părea mai uşoară. Ghicindu-i parcă gândurile, celălalt spuse: 

— Totul va merge bine, o să vedeţi! 

işi regăsea acum tonul de odinioară, al subofiţerului încântat că 
poate raporta: 

— Le Guen a ancorat acum între două posturi situate fiecare la câte 
un kilometru distanţă faţă de vas. Trearz, împreună cu jumătate din 
grupă, se vor ocupa de postul din amonte. Eu, împreună cu alţi câţiva 
băieţi, mă ocup de celălalt. 

Ploua necontenit, o ploaie rece care îmbrăca decorul o lugubră 
pânză cenuşie. Totuşi, zgomotul picăturilor cădeau prin frunziş părea 
că s-a mai atenuat. 

— Nemţii patrulează adesea de-a lungul râului? 

Madec se opri. Oamenii săi îl aşteptau la adăpostul unui fag. 

— Da, destul de des. Şi totdeauna la ore fixe. Şi-n seara asta vor 
ieşi, ca de obicei, pe la unsprezece. 

Râse. 

— Habar n-au că prin partea locului există o grupă de partizani, iar 
patrulele lor caută în special să pună mâna pe oamenii care se ocupă 
cu bursa neagră. 

Vocea-i redeveni serioasă. 


— Hărţuiala noastră o să-i cam surprindă. La început să tragem cu 
un aruncător de grenade. După aceea o luăm din loc ca să-i atragem 
cât mai departe de vas. Asta o să vă asigure o oră de linişte în care o 
să vă puteţi îmbarca piloţii... iar Le Guen va putea să-şi pună la punct 
camuflajul. 

— Să nu riscaţi prea mult! 

Fermierul zâmbi. 

— Puteţi fi liniştit. Trearz şi cu mine am fost în recunoaştere pe 
teren. 

Işi strânseră mâna. Madec arătă cu bărbia ferma sa care abia se 
desluşea în vale. 

— Eh, dacă-ai şti cât mă plictisesc eu acolo când e linişte!... Pentru 
un flăcău tomnatic ca mine, liniştea asta nu e prea veselă. 

Gânditor, Leroy privi cum se îndepărtează ciudaţii combatanți, apoi 
se îndreptă încet spre fermă. Era o construcţie scundă şi masivă, 
acoperită cu paie. Nu se vedea nici o lumină, nici o dâră de fum. 

La colţul grajdului, un partizan lipit de perete supraveghea drumul 
de acces, Leroy trecu pe lângă el şi intră în fermă. Se aprinse un 
felinar. 

Un partizan cu automatul agăţat de umăr ţinea în flecare mână 
câte o sticlă. A 

— Cidru sau rachiu? In seara asta nu-i prea cald. 

Leroy refuză cu un gest şi îşi scoase ţigările. 

In spaţioasa bucătărie, cei patru aviatori aşteptau în tăcere, aliniaţi 
pe o ladă care le servea drept bancă. Pe masa acoperită cu praf, 
lampa răspândea o lumină atât de palidă, încât abia se zărea imensul 
cămin acoperit de funingine. Grinzile enorme din tavan făceau ca 
atmosfera din încăpere să fie deosebit de apăsătoare. 

— Ei, băieţi, mai trageţi o duşcă? 

Autoritar,  partizanul umplu paharele. Parfumul rachiului se 
amestecă în clipa aceea cu duhoarea greţoasă a lămpii de petrol. 

Leroy nu bea, se uita concentrat la oamenii aceia îmbrăcaţi în haine 
de muncitori. Erau piloţi doborâţi în zilele precedente. Fără îndoială că 
încă nu îşi dădeau prea bine seama prin ce aventuri au trecut. 

In primul rând infernul artileriei antiaeriene. Explozia fulgerătoare, 
saltul cu paraşuta. Apoi fuga, peregrinările prin teritoriile ocupate, 
frica. 

Ceasuri şi zile în căutarea unui prieten... În sfârşit, întâlnirea. 
Marşurile interminabile împreună cu maqguisarzii. Câteva ceasuri de 
somn într-un grajd, într-un şanţ... şi mereu teama, frica de o trădare 
posibilă. 

— Moralul e bun? 

Numai un singur aviator vorbea franceza. Foarte tânăr, cu ochii 
frumoşi, încrezători, foarte limpezi, sub o claie de păr blond. Un pilot 


englez; ceilalţi erau americani. 

— E foarte bun, îl asigură el cu un zâmbet copilăresc. 

Pentru ei şi camarazii lui începea o nouă fază a aventurii. Nu ştiau 
nimic despre cele ce aveau să se întâmple şi Leroy prefera să nu-i 
pună la curent. La ce bun să le spună despre orele pe care le vor 
petrece sub nisipul de pe Andre-/ean, de traversarea portului de 
război şi de transbordarea lor pe un vas de pescuit, chiar sub nasul 
amiralităţii germane? 

In curând vor trăi altă spaimă, la bordul unui mic trauler. Ore de 
călătorie, îngrămădiţi într-o ascunzătoare strâmtă, ştiindu-se pândiţi 
de posturile de la Gavres, Groix şi Belle-lle. Ca să nu mai vorbesc de 
patrulele care iscodesc în permanenţă. 

Americanii se cinsteau cu rachiu. Trei vlăjgani, piloţi pe fortărețele 
zburătoare. Doi bruneţi şi unul roşcovan. Acesta din urmă părea că 
visează tot timpul. Oare nu-i mai pasă de nimic? 

— Haideţi, domnilor. Pornim! Ascultaţi acum de ordinele mele. 

Englezul traduse destul de prompt. Americanii ascultară pasivi. 
Deveniseră simpli pioni pe care nişte necunoscuţi şi-i treceau de la 
unul la altul şi nu prea se simțeau în largul lor... La capătul lanţului - 
Anglia. Şi din nou bombardiere, antiaeriana şi poate iar paraşuta 
sau... nimic! 

Noaptea îi înghiţi pe toţi. Cu gândul la orarul stabilit, Leroy o apucă 
pe cărarea ce abia se vedea. In urma lor o vacă mugi în staul. Ploaia 
încetase. 

— „Acum intră în acţiune Madec şi Trearz.” 

Se simţea copleşit, antrenat într-un angrenaj care era opera lui şi 
ale cărui slăbiciuni le cunoştea prea bine. 

„Trebuie să meargă.” 

Leroy îşi consultă ceasul încercând să alunge tulburarea pe care i-o 
pricinuia prezenţa acestor oameni încrezători alături de el. Dar de ce 
să-şi facă reproşuri? Oare maiorul n-a fost de acord? 

— E dat naibii planul dumitale! exclamă Le Garrec. Şi după ce mai 
chibzui vreo două minute: 

— E atât de bun, că trebuie să reuşească. 

Evident, nu ştia că interlocutorul său îi ascundea fondul ideilor. 

Piloții şi ghidul lor derapau pe pământul umed, tapisat cu ace de 
pin alunecoase. 

„Această operaţiune e o probă, dar trebuie să reuşească. După 
aceea vor trebui să-mi dea ascultare... Cu toţii!” 

Acum auzea distinct zgomotul lanțurilor de pe vasul de sablaj. 

„Încă cinci minute...” 

Chipul lui Annick îi apăru înaintea ochilor Simţi cum i se aprind 
obrajii. 

„Ea nu ştie ce fac eu în noaptea asta.” 


Degetele i se înfipseră în iarba îngheţată de pe taluz. De partea 
cealaltă începea livada de meri. lar jos, vasul. 

„Poate o să-i spună Kerdrel.” 

Işi dădea seama că e o copilărie, dar ar fi vrut să fie aşa. 

— Stop! Peste două minute pornim. 


Madec mângâie cu degetele grenadele aşezate în faţa lui. Foarte 
aproape de el, în dreapta, curgea apa mâloasă a râului Scorff. 

La doi kilometri în sus, Trearz, şeful grupului, îşi sprijini de umăr 
mitraliera grea Thompson, gata de tragere. 

„Mult mai înseamnă două minute”, se gândi Madec. 

Amorsa o grenadă ascultând cu atenţie încordată paşii santinelelor 
din post. Obişnuiţi numai cu pericole care veneau din cer, oamenii 
erau liniştiţi şi nu bănuiau nimic. 

„Domnii s-au pus la adăpost!” îşi spuse, ridicându-se încet. 

Nu desluşea prea bine postul împrejmuit destul de superficial cu 
sârmă ghimpată. Oamenii vorbeau între ei. O înjurătură, râsete. 
Zgomotul unei uşi trântite fără menajamente. 

„Domnii se pregătesc să plece în patrulare. Plimbărica obişnuită, 
plicticoasă. Aşteptaţi puţin, domnilor.” 

Fulgerul rapid al unei lanterne. Un soldat care nu era de serviciu îşi 
rememora amintirile, ciupind câteva note pe o armonică. Răcnetul 
unui gradat. Lanterna se stinse, armonica tăcu. 

Madec simţea că-l dor buzele din pricina fluierului pe care-l ţinea 
strâns între dinţi. 

Un salt. Se ridică între doi copaci şi aruncă grenada din fugă... O 
amorsa repede pe cea de-a două. Ţignalul scoase un şuierat strident. 

Explozia violentă sfârteca noaptea cu străfulgerarea ei instantanee. 

Cea de a doua grenadă zbura deja spre obiectiv. 

De peste tot se auzeau ţipete, fluierături. Tropăit surd. Soldaţii 
mânuiau închizătoarele armelor. 

Explodă şi cea de a treia grenadă. Apoi păru că s-a aşternut iar 
liniştea. 

Madec zâmbi uşor. Doar trei secunde de linişte. Pentru că acum 
oamenii din grupul său începură să tragă scoțând ţipete 
înspăimântătoare. 

Chiar şi Julien striga, anume ca să forţeze nota: 

— La asalt! 

Ultima grenadă nu atinse postul şi explodă în reţeaua de sârmă 
ghimpată. Madec se retrase şi o luă la fugă prin tufişuri. Prima rafală 
de automat seceră crengile deasupra capului său. 

Nemţii îşi reveniseră foarte repede. Madec îi văzu năvălind afară 
din post: impermeabilele luceau la lumina exploziilor. 

„Merge!” constată el foarte mulţumit. Urlă ceva cât îl ţinea gura. 


Important era să le indice urmăritorilor direcţia în care aleargă. După 
asta nu-i mai rămânea decât să-i lase să rătăcească toată noaptea. 

— Sunt eu, Henri! 

Se împiedică de o rădăcină şi se prăbuşi la doi metri de aghiotantul 
său. 

— Stai cu noi! ricana celălalt. 

Grindina de gloanţe care se abătu asupra pădurii le întrerupse 
gluma. 

— Aştia nu fac economie! Hai Madec. la-o la picior. 

Madec se ridică dintr-un salt şi se înfundă printre tufişuri, în urma 
lui, cu automatul sprijinit la şold, liniştit, Julien goli un încărcător... 


— E rândul nostru! exclamă Leroy. 

Piloții aşteptau la câţiva paşi mai încolo. Prin preajmă nici o 
patrulă... Era linişte, iarba era udă după ploaie pe sub arborii care 
şiroiau. 

Departe, în dreapta şi în stânga, se auzeau rafale. Bubuituri surde 
de grenade se repercutau în apa râului. 

— Repede! Repede! 

Micul grup traversă livada de meri în fugă, deşi terenul era afinat. 

„Le Guen are nevoie de o oră ca să-i poată ascunde pe aviatori. 
Dacă ceilalţi au executat bine manevra, patrulele nu vor mai veni pe 
aici o bună bucată de vreme.” 

Leroy se simţea cuprins de o stare de nervozitate. O oră? Asta 
poate însenina foarte mult sau foarte puţin! 

Ajunseră la râu într-o fugă. Vasul cu nisip era la douăzeci de metri 
de mal, cufundat aproape până la marginea bordului, întinzând ca pe 
o coardă lanţul ancorei. Pe punte păreau că se zăresc trei feţe livide. 
Erau Le Guen şi fiii săi care aşteptau în tăcere. Apărură două mâini 
care aruncară un odgon. 

— Imbarcarea! ordonă Leroy. 

Misiunea sa nu-l obliga să meargă mai departe, dar înainta şi el în 
apa îngheţată, împreună cu ceilalţi. Numai aşa... nu ştia nici el de ce. 

li ajută pe piloţii care dârdâiau în apa rece. El în schimb nu simţea 
nimic, cuprins de o bruscă stare de excitare, aproape dureroasă. 

Aviatorii vor trece. Trebuiau să treacă! Şi-atunci el îi va expune lui 
Le Garrec planul său şi-i va cere sprijin ca să obţină aprobarea 
Londrei. 

Işi va lua astfel revanşa amintindu-i maiorului de convorbirea lor 
din casa lui Madec în seara când scăpaseră de patrulă. 

In seara aceea, profitând de o aluzie la ceea ce ar fi trebuit să 
constituie misiunea sa, îi expusese maiorului ideea sugerată de 
Kerdrel, vorbindu-i despre submarinele care navigau cu viteză redusă 
în şenal, Le Garrec îl luase în derâdere. 


— E o utopie, dragul meu! Să ataci submarinele în mişcare! Ce 
idee... Şi de altfel cum ai putea transporta la Kernevel bombele de 
care ai nevoie? Mi-ai spus că nu există decât o singură cale de acces, 
satul supravegheat în permanentă de un post de control. Aşa că... nu- 
mi mai împuia capul cu submarinele dumitale. Să trecem la aviatorii 
mei. 

— Noroc! îi şopti Leroy pilotului american care se îmbarcă ultimul. 

Despicând apa îngheţată cu genunchii se apropie de țărm. Data 
viitoare o să-i închidă maiorului pliscul. 


— Trearz! Priveşte într-acolo... 

Şeful celui de al doilea grup înjură cu jumătate de voce strângând 
teava înfierbântată a mitralierei. 

— Drace! E un detaşament care vine de la Pont-Scorff! 

Neliniştea îi scurma măruntaiele. Nu era prevăzut acest supliment 
de program. Madec, bătrânul adjutant, s-a gândit la toate în afară de 
aceste întăriri inamice neprevăzute. 

Privi în urma lui. Cei din postul hărțuit nu prea păreau grăbiţi să 
iasă afară. Să fi fost prea puţini? Sau le era teamă? Işi închipuiau 
desigur că au de-a face cu un grup mare de maquisarzi. 

— Trebuie s-o luăm la picior! insistă celălalt partizan. Altfel riscăm 
să fim prinşi între două focuri. 

Şi adăugă în şoaptă: 

— E o patrulă de secţie, dar e de cealaltă parte a râului. Dacă o 
ştergem acum nu mai pun mâna pe noi. 

— Mai aşteaptă puţin. 

Se trântiră la pământ sub ploaia de gloanţe cu care-i împroşcări cei 
din post. 

— Scârnăviile dracului, nici nu se obosesc măcar... Stau în bârlogul 
lor şi trag în noi. 

Trearz îi trase tovarăşului său un ghiont făcându-l să tacă. 

— Ascultă aici. li chemi şi pe ceilalţi şi-apoi ne strecurăm de-a 
lungul  mlaştinilor. Ne oprim cu toţii la primii brazi. De-acolo 
deschidem focul asupra patrulei... Pe cei din post îi dăm dracului! 

— Ce, ai înnebunit? 

Cu o mişcare rapidă, Trearz puse un nou încărcător. 

— Misiunea noastră e să atragem patrulele cât mai departe de 
vasul cu nisip. Dacă o ştergem acum, ăia de pe malul celălalt 
înaintează în linişte... şi-ajung la Kerbastard înainte ca să-şi fi terminat 
treaba! i 

Se ridică dintr-un salt. In noaptea care devenise mai luminoasă, 
distingea mai bine siluetele care galopau pe malul celălalt. La 
cincizeci de metri. 

— Trebuie să oprim detaşamentul ăsta. Altfel s-a zis cu ceilalți! 


— Tu comanzi, Trearz! 

Unul după altul, partizanii se strecurară prin tufişuri, în total patru 
oameni. 

„Sunt cel puţin treizeci” socoti Trearz. 

Goli o jumătate de încărcător asupra umbrelor care înaintau pe 
malul râului. Riposta veni brutală, dar neîndemânatică. Pocnetele 
focurilor de armă se repercutau în apele calme. 

— Pe-aci băieţi! Pe-aici! 

Striga cât mai tare ca să le indice nemților direcţia, cât mai precis. 

Cei patru partizani se regrupaseră şi trăgeau cu rândul. 

— Trebuie să-i facem pe porcii ăia să traverseze. Sărind de la un 
trunchi la altul se mai deplasaseră puţin. 

— Mathieu, ai grijă de cei din post... dacă încearcă să-şi scoată 
nasul. 

Din dosul unei tufe de mărăcini omul strigă: 

— Nici o grijă... Sunt nişte babalâci, vai de ei! 

Se culcară cu toţii la pământ dintr-o dată. O mitralieră apărută pe 
neaşteptate începu să tragă cu furie asupra crângului. Nemţii o 
puseră în poziţie de tragere de pe celălalt mal al râului. Acum arma 
scuipa gloanţele într-o cadență nebunească. 

Un partizan profită de un moment de acalmie ca să arunce o 
grenadă. Drept răspuns, împuşcăturile de pe celălalt mal se înteţiră 
imediat. 

— In orice caz, acum nu mai coboară spre Kerbastard, murmură 
Trearz. 

Deasupra lui gloanţele şuierau printre ramuri, ricoşau din 
trunchiurile copacilor cu un ţiuit ascuţit. Altele brăzdau taluzul 
împroşcând partizanii cu bulgări de pământ şi frunze. 

— lată-i! 

Trearz nu-şi putu reţine strigătul. Inima îi bătea foarte puternic în 
timp ce înainta ca să vadă mai bine. 

„Am câştigat!” gândi el surprins de o mândrie naivă. 

Cu un strigăt prelung, detaşamentul se năpusti la atac. Zeci de 
cizme se auzeau pleoscăind prin apa rece. Strigând într-una soldaţii 
înaintau trăgând. Mitraliera le acoperea înaintarea, împroşcând 
pădurea cu jerbe de gloanţe. Partizanii deschiseră focul în acelaşi 
timp. Întunericul se destrăma în lumina sclipirilor care se succedau 
fără întrerupere. 

— Acum e timpul s-o ştergem, propuse adjunctul lui Trearz. 

Se târi pe burtă până lângă şeful său. 

— Să-i atragem înspre eleşteul Kersalo. Nici un răspuns. 

— Trearz? 

Omul se aplecă puţin. Trearz stătea nemişcat, cu bărbia lipita de 
patul puştii-mitralieră. Un şuvoi de sânge negricios izvora de sub 


beretă şi curgea gâlgâind peste nas, peste gură. 

Partizanul îngenunche, ridică trupul celui căzut pe umărul său 
robust. Căută, pipăind, mitraliera. 

— Hei, voi ăştia, pas alergător? strigă el. 

li ajunse din urmă, alergând cu greu, fără să-i pese de gloanţele 
care scrijeleau copacii. 

— Direcţia Kersalo... Şi continuaţi să trageţi. 

Desişul se dădea în lături sub înaintarea lui violentă, în urma lui, doi 
partizani făceau faţă inamicului care era foarte aproape. Era primul 
mort al băieţilor de la ferma Kergornet. Trearz, cel mai tânăr, dar cel 
care comanda... Trearz plecase să se întâlnească cu An-Koul!. 


1 Îngerul morţii în legendele bretone, (N.A.). 


CAPITOLUL V 


Căpitanul Le Guen se odihnea stând proptit cu amândouă mâinile 
de coada lopeţii. 

„Să muncesc aşa... la vârsta mea!” 

Privea cu interes la cei doi fii ai săi care vânturau nisipul cu lopata, 
fără nici o tragere de inimă. Santinela de la paza maritimă se apropie 
de ei. 

— Motor kaput? 

Le Guen scuipa tocmai pe nisipul sub care erau ascunşi aviatorii. 

— Da, da... Kaput! Da ţie ce-ţi pasă, trântorule. 

Santinela părea că se amuză, fără să înţeleagă însă prea bine cei 
se spune. Cu puşca în bandulieră trecu iar peste debarcader, 
înfundându-se până la glezne în nisipul aruncat de pe vas. 

„Nici ăsta n-are vederea prea ageră”, îşi spuse Le Guen. 

Santinela mergea acum de-a lungul plajei de la Kernevel. 

— Nu trebuie să ne grăbim... 

Cel mai tânăr dintre fraţi aruncă cu lopata câteva fire de nisip. 
Bătrânul îl aprobă cu un semn. Ochii lui şireţi cercetau împrejurimile. 

„Dacă aş fi numai oleacă mai curajos, aş râde în hohote”, gândi el 
cu candoare. 

Se propti, de data aceasta cu bărbia, de coada lustruită şi uzată a 
lopeţii. 

Andre-Jean trăsese la debarcader de cum se făcuse ziuă, 
pretextând o pană de motor, iar echipajul lucra cu lopata, având grijă 
să nu termine treaba înainte de a se înnopta. 

La adăpost de curentul apei la debarcader se legănau câteva bărci 
pescăreşti. O plajă cam de o sută de metri, trei castele aliniate de-a 
lungul râului. O mlaştină imensă în care putrezeau vreo douăsprezece 
bărci vechi. 

Nu prea era lume. Câţiva marinari, ofiţeri sau furieri, bătrâni care-şi 
făceau obişnuita plimbare, treceau indiferenți pe lângă blokhausurile 
pe care se înălţau antene de radio. Locuitori ai celui mai paşnic sat din 
zona maritimă, Kernevel, creierul organizaţiei germane a Atlanticului. 

— Hei, tată!... Uite-l pe Yves. 

Bătrânul Le Guen se întoarse sugându-şi mustaţa. Venind dinspre 
Notre-Dame-de-la-Mer, Kerdrel înainta trăgând vârtos la rame, cu 
picioarele bine proptite de fundul bărcii. 

Yves Kerdrel îşi amară barca din două mişcări. 

— Ce faci, bătrâne, te-ai pus pe treabă? 

— Da, da... Ei, drăcie. Da, da... 

Kerdrel se lăsă pe vine pe marginea cheiului. Santinela era prinsă 
într-o discuţie înflăcărată cu un subofițer de la Kriegsmarine. 


— Ai avut necazuri? 

Le Guen destupă o sticlă de cidru. 

— Nu. Le-am explicat nemților că n-o să putem termina cu 
descărcatul nisipului decât la noapte. 

Trase o înghiţitură şi-i întinse sticla. 

— Aşa că la noapte să fii la locul de ancorare. O să mai rămână 
destul nisip peste ascunzătoarea aviatorilor. 

— În sănătatea dumitale! îi mulţumi Kerdrel după ce şterse cu 
mâneca gura sticlei. 

— La unsprezece, voi fi la cotul râului, continuă Le Guen. Vezi 
numai să mai slăbeşti lanţul... şi-n felul ăsta mă ajungi cu şalupa 
exact la zece minute după ce am plecat. 

Puse sticla la locul ei sub privirile nemulţumite ale fiilor săi. 

— ... şi imediat îl şi iei pe aviatori la bord... Nimeni n-a văzut, 
nimeni nu ştie nimic! Şi la ce oră zici că ridici ancora? 

— La cinci. Am autorizaţia. 

Bătrânul trase un scuipat în apa pe care pluteau pete de ulei. 

— Băieţii o să fie cam înghesuiți! 

Kerdrel se ridică cu picioarele înţepenite. Era îngrijorat. 

— Aş vrea să ridic ancora cât mai degrabă, moş Le Guen. 
Ascunzătoarea aviatorilor e cam mică şi ei sunt şapte: patru de 
alaltăieri plus cei trei care se află sub picioarele dumitale. 

Injură cu jumătate de gură. 

— Săracii băieţi... Cred că s-au şi ţicnit niţel. 

Plecându-se puţin îi oferi bătrânului o ţigară. Privirea nu i se putea 
desprinde de la nisipul umed sub care aşteptau trei oameni uzi şi 
îngheţaţi de frig. 

— Cred că şi noi o să ne ţicnim... L-ai văzut pe Leroy? 

Bătrânul îşi scuipă în palme şi luă lopata. 

— E la capătul debarcaderului... Pescuieşte... 

Bătrânul şuieră dintr-o dată printre dinţi: 

— la taci! Uite ce se întâmplă! 

Intorcându-se ca să-şi aprindă ţigara, Kerdrel se uită cu coada 
ochiului la santinela care se apropia de ei cu faţa întunecată, 
împreună cu doi gradaţi. 

La extremitatea debarcaderului, Jean Leroy îşi strânse în grabă 
uneltele de pescuit. 


Mătuşa Adrienne frământa cu putere coca de clătite. 

— Vezi c-a sunat cineva... Du-te şi deschide, fata mea. 
Annick Morvan se ridică ascultătoare de pe taburet. 

De o jumătate de oră stătea să se usuce la focul din cămin. 
— Oare să fie Jean? 

Faţa mătuşii Adrienne se întunecă imediat. 


— El nu mai sună. Du-te şi deschide! 

Bătrâna o urmări cu privirea pe fata care ieşea din încăpere. Oftă şi 
zâmbi. 

— Ce-o mai fi aşteptând imbecilul ăla de Yves? 

Îşi ciuli urechile, ştergându-şi mâinile de şorţul apretat. Vocea lui 
Annick... şi vocea necunoscută a unui bărbat. 

— Intraţi - domnule. 

Annick se dădu la o parte lăsând să intre un bărbat de vreo treizeci 
de ani. Zdravăn, puţin cam molâu. O faţa nerasă, sub bereta neagră, 
care bătea în violet. 

— Doamnă... 

Sub privirile prea puţin binevoitoare ale femeii şovăi şi rămase 
locului nehotărât. Mătuşa Adrienne îl cântări din ochi, cu mâinile în 
şolduri. 

— Despre ce e vorba? 

— Sunt într-adevăr în casa lui Yves Kerdrel? 

Mătuşa Adrienne adulmeca. Băiatul ăsta nu era marinar... cine ştie 
din ce parte a ţării o fi. 

— Da. Şi ce ai cu el? 

— Aş vrea să vorbesc cu prietenul său, Jean Leroy. 

Mătuşa Adrienne înfipse lingura de lemn în cocă. 

— Du-te şi caută-l pe Yves... Eu nu-i cunosc toţi prietenii. 

Şi încrucişându-şi braţele: 

— Acum e pe vas... Dar aşteaptă mai întâi să debarce, că altfel te 
înhaţă cei de la paza de coastă. Ca să poţi urca pe bord trebuie să fii 
trecut în scriptele lor. 

Musafirul zâmbi imperceptibil. 

— Voi aştepta... Dar am un comision important pentru Leroy. 

— Veniţi cu mine. Vă conduc eu, interveni Annick. 

Şi nici nu clipi sub ploaia de invective pe care i le adresă, 
bineînţeles în bretonă, mătuşa Adrienne. 

— Nu vă mai osteniţi, doamnă, vorbesc şi eu bretona. Dar mătuşa 
Adrienne nu se dădu bătută numai pentru atâta lucru. Cu boneta 
aşezată bătăios în vârful capului, se îndreptă spre noul venit. 

— Nu mă interesează poveştile dumitale... Şi-acum poţi să pleci! 

— Veniţi cu mine, domnule. 

Puțin cam crispat, omul o salută cu un semn din cap şi porni după 
tânăra fată care ieşi în grădină cu paşi mari şi supli. 

— Nu-i o persoană prea comodă? 

Annick ridică din umeri. 

— Nu trebuie să vă supăraţi pe ea. Soţul ei a fost omorât în '17... La 
fel şi fratele ei, tatăl lui Yves. Acum trăieşte într-o permanentă frică. li 
e mereu teamă pentru Iffic. 

Erau la poarta grădinii. Mătuşa Adrienne îi pândea de la fereastra 


bucătăriei fără să se ascundă. 

Băiatul scapără o brichetă cu iască şi îşi aprinse un muc de ţigară 
prăpădit. 

— Spuneţi-mi... n-ar fi mai bine să mergeţi numai dumneavoastră? 
Până acum nu m-am gândit la povestea asta cu cei de la paza de 
coastă şi aş prefera să nu am de-a face cu ei. 

Ochii limpezi o priveau cu stăruinţă. 

— Bine, fie, o să-i transmit lui Yves Kerdrel ceea ce mi-aţi spus. 

Omul o aprobă făcând un semn din cap. 

— Mai degrabă lui Leroy, dacă nu e prea departe. 

Ea îi aruncă o privire indiferentă. El îi zâmbi amical. 

— Dar repede. Spuneţi-i că prietenul său Le Garrec vrea să-l vadă 
urgent. Ştie el unde. 

O mişcare. li întinse portofelul, deschis: 

— Uitaţi-vă bine la buletinul meu de identitate... Trearz. Spuneţi-i 
numele meu şi va şti că vin din partea lui Le Garrec. 

Annick se destinse şi faţa i se lumină. Fără să-şi dea seama de ce 
anume, avea încredere în acest necunoscut. Totuşi îi era imposibil să 
dea în vileag ca un anume Jean Leroy există într-adevăr. 

— Aşteptaţi-mă aici. Voi merge să vorbesc cu Yves Kerdrel. Şi dacă- 
| cunoaşte pe acest domn Leroy... şi dacă acest domn vă cunoaşte... 

Trearz ridică din umeri. Ochii săi evitau să se mai uite la fata. 

— Îl cunoştea numai pe fratele meu. Pe fratele meu care a fost ucis 
ieri... 


Leroy îşi strânse uneltele de pescuit, Nu scăpa însă din ochi pe 
nemţii care se opriseră lângă vas. 

— Cât îţi mai trebuie ca să termini cu nisipul? 

Cu picioarele răscăcărate, de sus de pe chei, subofiţerul cântărea 
din priviri pe Le Guen. La şold îi atârna un pistolet. 

— Ştiu eu?... Două ore, trei... Poate chiar mai mult. Bătrânul 
mugea, incapabil să-şi ascundă duşmănia. 

— Am o pană de motor. Şi numai cu lopeţile nu putem descărca 
mai repede. _ 

Santinela asculta plictisită. II cunoştea bine pe bătrân. Cum de 
altminteri îl cunoştea toată lume. 

— Mă tot uit la voi de azi-dimineaţă. Nu prea munciţi, Subofiţerul se 
uită la ceas şi îşi încruntă sprâncenele, Până în două ceasuri trebuie 
să părăsiţi cheiul. Interzis să staţi aici pe timpul nopţii, interzis să 
lucraţi. 

— O să terminăm mâine, îi răspunse Le Guen cu vocea ascuţită. 

Fiii săi aşteptau în linişte, proptiţi în lopeţi. 

— Nu! Cheiul mereu murdar cu nisipul vostru. Amiral nu mulţumit 
dacă vede. 


Un zâmbet ironic. 

— Imediat la treabă... Schnell! Dacă nu goliţi nisip până la noapte 
spun să vă ia autorizaţia. Până atunci stau aici... Vreau să văd. 

— E nisip pentru organizaţia Todt! urlă bătrânul O să mă plâng şi... 

Se opri brusc. Dintr-un salt subofiţerul fu pe vas... cu cizmele 
tocmai pe ascunzătoare! N 

Leroy îşi luă desaga la spinare. Îl prinse un tremurat pe care nu şi-l 
putea stăpâni. Palmele îi erau umede. 

„E de-ajuns să scormonească puţin...” 

Ştia că un strat de nisip foarte subţire acoperea adăpostul sub care 
se ascundeau aviatorii. Trei americani dintre care cel mai vârstnic nu 
împlinise încă douăzeci şi cinci de ani. 

Ar fi fost de ajuns să scurme puţin cu călcâiul. Ascunzătoarea ar fi 
ieşit la iveală... strigăte, năvala gărzii maritime. Cei trei Le Guen n-ar 
fi avut nici o şansă de scăpare... şi după optzile: plutonul de execuţie. 

Leroy îşi înfundă mâinile în buzunar. Inima îi bătea puternic. Şi 
Kerdrel care stătea acolo, cu pumnii strânşi! De ce nu pleacă o dată? 
De ce nu pleacă? 

„Le Guen n-o să vorbească”, îşi spuse el în timp ce gândurile i se 
învălmăşeau în minte. 

Se îndreptă încet spre bicicletă. Era transpirat de enervare. 

„Nimeni nu mai poate face nimic pentru ei”, conchise el. 

I se făcu scârbă. Şi totuşi. Singura lui datorie era să fugă dacă 
situaţia lua o întorsătură proastă. Cei trei Le Guen nu s-ar lăsa prinşi 
fără să se bată şi nu aveau decât lopeţile... iar Kerdrel, pumnii. 
Kerdrel, la fel, n-ar ezita nici o clipă. 

„Dar de ce dracu nu o ia din loc. Nu se mai gândeşte nici măcar la 
aviatorii pe care-i are pe bordul pescadorului!”? 

— Hai, la treabă... Imediat! 

Kerdrel era neclintit ca o stâncă. Cei trei Le Guen nu mişcau nici 
măcar un deget. 

— N-auziţi?... Schnell!... Schnell! 

Subofiţerul era turbat de mânie. Mateloţi nemti, care umblau pe- 
acolo fără treabă, se apropiară curioşi. Plecându-şi capul, bătrânul Le 
Guen scoase un oftat şi puse mâna pe lopată. Incăpăţânaţi, fiii îi 
înfruntau pe nemți cu privirea. Ceva de nedefinit stăruia în atmosferă, 
ceva ce-i încremeni pe spectatori şi le îngheţă zâmbetele pe buze. 

— Jean! 

Leroy se-ntoarse cu faţa scăldată de sudoare. Foarte palidă, Annick 
se apropia urmărind înfruntarea dintre neamţ şi căpitanul vasului. 

— Ce se petrece? 

El abia îşi mai recunoscu propria-i voce: 

— Nemţii îi cer lui Le Guen să-şi descarce nisipul până la căderea 
nopţii. 


Ochii verzi îl priveau cu atenţie. 

— ... Şi sub nisip... 

Acum nu mai putea păstra taina numai pentru el. Ce-ţi mai rămâne 
de făcut, atunci când nu poţi acţiona, cât să te destăinuieşti unui om 
de încredere? 

— ... Sub nisip sunt aviatorii americani. 

— Doamne sfinte! exclamă ea, aproape ţipând, dar nimeni nu-i 
băga în seamă pe cei doi. 

— Nu putem face nimic, Annick. Singură salvare ar fi ca nemţii să-i 
bage la puşcărie pentru injurii. Dar se pare că nu prea dau importanţă 
insultelor. 

O privi cu mirare pe Annick care-l strângea de încheietura mâinii. 

— Stai aici, Jean. O să vezi imediat. 

— Annick! Să nu intervii! 

Dar ea alerga de-acum de-a lungul debarcaderului. Leroy se crispa 
în aşteptarea dezastrului. Tocurile fetei pocneau pe granitul umed. 

— Yves! 

Nu putea desluşi ce-i spune lui Kerdrel în timp ce îl luă de braţ. Dar 
Kerdrel şi cei de pe vas înțelegeau perfect cuvintele bretone, cu 
consonante contrastante. 

Armel Le Guen scoase un strigăt de furie, îl împinse pe subofițer cu 
dosul mâinii şi dintr-un salt fu pe debarcader. Uimiţi, spectatorii se 
dădură la o parte; se retrase chiar şi santinela. 

— Ticălosule! 

Cu ochi măriţi de mirare, Leroy îl văzu pe Armel Le Guen cum îl ia 
de piept pe Kerdrel. Annick ţipă cu o voce ascuţită. Pleoscăitul unei 
palme... Tânărul Armel nu şi-a drămuit lovitura! Annick se clătină. 

Subofiţerul urla în germană şi în franceză. Nimeni nu-l asculta. Cel 
de-al doilea Le Guen sări şi el în ajutor, îmbrâncindu-l pe gradat în 
trecere. 

Cei trei se încăierau acum pe chei, în mijlocul unui cerc de 
admiratori. Injurii... O ploaie de lovituri. La ferestrele amiralităţii 
furierii se îngrămădeau, făcând mare haz. 

— Armel!... Lasă băiatu-n pace... Eşti un nătărău gelos, urlă 
bătrânul. 

Gesticula, luând drept martori pe francezi şi pe nemți, fără 
deosebire. Ostenit de cât a tot răcnit, subofiţerul chema ajutoare cu 
gesturi disperate, Dinspre postul vecin, veneau în fugă vreo câţiva 
soldaţi de la paza maritimă. 

Fără şovăială, Annick îl apucă de braţ pe gradat. 

— Domnule, ăştia au pică pe logodnicul meu. S-au mai bătut cu el 
de vreo câteva ori. 

Leroy simţi cum i se taie picioarele şi se aşeză pe o piatră. Ce fată 
afurisită! 


Foarte măgulit, subofiţerul salută şi luă o atitudine plină de 
importanţă. 

— Băieți răi... Nu vor munceşte... La închisoare o noapte! 

Leroy privea cum băieţii lui Le Guen sunt luaţi pe sus. In ciuda 
ghionturilor pe care le încasau, cei doi înjurau cât îi ţinea gura. 

— Sunt nişte nemernici! strigă Le Guen. 

Aruncă lopata şi începu să tragă cu nădejde din sticla de cidru. 


CAPITOLUL VI 


Grupul de maquisarzi bătea pasul pe loc, fără grabă. 

— Cum mai e la Londra? întrebă Leroy. 

Maiorul Le Garrec se uita cu duşmănie la crângul umed care părea 
sinistru în întunericul ce se lăsa. 

— Prost. Din ce în ce mai multe ruine, mai mulţi morţi, dar 
populaţia se ţine bine. 

Chemă cu un gest pe un om care nu avea deloc o atitudine 
militărească. 

— Riou, poţi să-ţi regrupezi oamenii... Ai mei sunt dincolo şi o să vă 
schimbe. 

Şeful grupului îşi ridică pistoletul care-i alinia până la genunchi. 

— E căpitanul Riou a cărui grupă de maquisarzi se ocupă de 
expedierea aviatorilor. 

Leroy îi strânse mâna cu căldură. 

— Imi pare bine de cunoştinţă. 

Sub un fag, un partizan potrivea cureaua de la puşca mitralieră. 
Piloții stăteau lângă el, umbre confuze, neliniştite. 

— Ei bine, trebuie să plec, spuse cât se poate de liniştit Riou. 

Le făcu aviatorilor un semn cu mâna. 

— Noroc! 

Maquisarzii o porniră imediat şi se afundară în desiş într-o linişte 
desăvârşită. Nu se auzea nici măcar o ramură trosnind sub paşii lor. 

— lată ce-nseamnă să te contopeşti cu natura, aprecie Le Garrec. 

Işi drese vocea şi mormăi: 

— Madec! 

Fostul subofițer apăru imediat de parc-ar fi ieşit dintr-o trapă. 

— Madec, îţi predau conducerea grupului de partizani. Conduci 
aviatorii la locul prevăzut. Ne revedem mâine. 

Fără să mai aştepte răspunsul, Le Garrec îl luă pe tânăr de braţ. 

— Hai, Leroy. Avem de discutat, iar Madec se poate foarte bine lipsi 
de noi. 

Ajunseră foarte repede la o cărăruie pe care Leroy n-ar fi putut-o 
descoperi nici la lumina zilei. Incepură să meargă mai repede şi, din 
când în când, drumul le îngăduia să păşească unul lângă altul. 

— Dacă nu vezi nici un inconvenient, domnule maior, noi am putea 
îmbarca piloţii chiar mâine. Nemţii l-au băgat la închisoare pe unul din 
băieţii lui Le Guen, dar asta nu-i o piedică. Bătrânul şi celălalt băiat 
vor fi la post, la bancul de nisip, aşa cum era prevăzut. 

Cu ochii la pândă străbăteau o pădure care părea interminabilă. 

— N-o să îmbarcaţi nimic! răspunse Le Garrec. 

Tuşi uşor din dorinţa puerilă de a vedea ce efect a produs. 


— L-am dat ordin lui Madec ca începând de astăzi aviatorii sa fie 
conduşi printr-o altă filieră, spre un loc de îmbarcare diferit. Mai mult 
nu e nevoie să ştii. 

Maiorul schimbă direcţia apucând-o pe o cărare şi mai puţin vizibilă 
decât cea pe care o urmaseră până atunci. 

— O să ne terminăm seara la nişte prieteni, la ferma Trearz. 

De data asta în linişte, mai înaintară timp de o jumătate de oră. 

La un semn de-al lui Le Garrec se opriră, prudenţi, la mică distanţă 
de o construcţie scundă ce părea strivită sub acoperişul ei de paie. Un 
câine scheuna zăngănindu-şi întruna lanţul. În aer stăruia un puternic 
miros de bălegar şi de pământ de pădure. 

— Şi mie... ce ordin îmi dai? 

Le Garrec îi aruncă o privire fugară. 

— O să afli îndată... Aşteaptă numai o clipă. 

Brusc, la zece paşi de ei apăru o siluetă. 

— E cineva pe-aici? 

] 

— Normal! comandă el cu buzele lipite de cornetul acustic prin care 
comunica direct cu mecanicul. 

Pescadorul tresări, mărindu-şi viteza. Apa şuiera pe lângă carcasa, 
reparată grosolan, a vasului Wotre-Dame-de-/a-Mer. 

La proră un matelot conştiincios făcea colac odgoanele care şiroiau 
de apă. Vas mic, echipaj restrâns. Un mecanic, doi mateloţi... şi 
Kerdrel, căpitanul vasului, care făcea cât patru. 

— E cinci. La şase vom trece prin faţa fortului Groix... la şapte, pe la 
Belle-Ile. 

Matelotul care era alături de el se agita întruna, foşnindu-şi 
impermeabilul. 

— Mai aşteaptă puţin... Deocamdată abia ieşim din şenal. 

Kerdrel ridică din umeri. 

— Ştiu. Lois, hai, ţine tu cârma. 

Ghemuit în cabina minusculă, Kerdrel îşi aprinse pipa, camuflând 
flacăra. 

— la zi, Lois... Nu te-a luat cu tremurici când au controlat vasul? 

Marinarul râse cu poftă. 

— M-a cam luat, de ce să te mint... mai ales atunci când subofiţerul 
a început să cotrobăiască peste tot. Păcat că iar a venit unul nou, 
pentru că bătrânul Hermann ne lăsa în pace. 

Râseră amândoi; se simțeau uşuraţi căci acţiunea era în plină 
desfăşurare. 

— Nici eu nu mă prea simţeam în largul meu, spuse Kerdrel cu 
modestie. 

Notre-Dame-de-la-Mer se cufunda cu botul în apă dar se redresă 
imediat cu multă uşurinţă. Valul trecu fără să-i pricinuiască nici un 


necaz. 

— Cred că englezii noştri o să-şi verse şi maţele, comentă 
matelotul. 

Cârma se învârtea uşor între mâinile lui crăpate. 

Kerdrel fuma cu mâinile în buzunare. 

„Afurisită treabă mai facem”, gândi el. 

Intorcându-se, abia mai putea zări fortul Port-Louis. Şenalul era 
departe... 

— Ţine-o mai la dreapta. Prea tragi spre babord. 

O briză puternică se infiltra în cabină agitându-le mantalele 
impermeabile în fluturări sonore. Cablurile răsunau sub degetele 
vântului. 

Baliza de la Trois-Pierres defila la babord. Marea era agitată şi 
muşca furioasă turnul care ghida navele. O tălăzuire înspumată îl 
înconjura ca un guler de dantelă. 

— Trage uşor spre tribord. 

Apăru şi insula Saint-Pierre. Aceeaşi clocotire alburie împroşca 
stâncile şi plaja cea minusculă. 

In faţa pescadorului începea să se contureze silueta insulei Groix. O 
masă prelungă de faleze şi de plajei aproape inaccesibile. Dincolo de 
Groix începea largul şi mai departe, foarte departe, punctul de 
întâlnire. 

— Şefule!... Şefule! 

Kerdrel îl dădu la o parte pe matelot şi apucă el însuşi cârma. 
Observase şi el semnalele luminoase. Apeluri scurte, poruncitoare, pe 
care le cunoştea orice marinar. 

— Stop! strigă Kerdrel în cornet. 

Pulsaţiile motorului slăbiră, transformându-se într-un freamăt 
imperceptibil. Înaintând din inerție, pescadorul se clătina în voia 
valurilor. 

— Un vas de patrulare! Coboară, Lois. Şi anunţă-i pe englezi... Să 
fie linişte. 

Omul dispăru, coborând pe scara verticală. Cel de-al doilea matelot 
îi luă locul în cabină. Părea neliniştit. 

— Fără panică, porunci căpitanul... Nu e prima oară când ne 
controlează. 

Un proiector îi orbi cu lumina lui albă şi se stinse imediat. Un 
megafon invizibil bâzâi o clipă, apoi râgâi. 

— Hooo!... Hooo!... WNotre-Dame-de-la-Mer,  opriţi!... controlăm 
vasul. 

Orbit, Kerdrel închise ochii şi îi redeschise cu prudenţă. Din nou 
lumina proiectorului, tot atât de scurtă ca şi prima oară. 

Vasul de patrulare se apropia bubuind neîncrezător. Elicea începu 
să se învârtă invers stârnind un zgomot puternic de apă învârtejită. 


— Ce ne facem şefule dacă... 

— Gura! 

Pescadorul se cutremură când vedeta îl acostă şi lemnăria bordului 
bubui când cele două ambarcaţiuni se ciocniră. 

— O să meargă... fii fără grijă. Spune-le celorlalţi să urce pe punte. 

Cobori vocea căci văzu un marinar neamţ sărind pe punte cu o 
parâmă în mână. 

— Dacă din întâmplare afacerea iese prost... le dăm la cap. Nu sunt 
mulţi şi nu sunt bănuitori. 

— Da... şi după aia? 

Kerdrel îşi şterse fruntea de sudoare. 

— După aia?... Direcţia Anglia, deşteptule! 

Făcu un mare efori ca să rămână calm. Nu s-a mai pomenit 
niciodată ca un pescador sa atace o vedetă de coastă. Dar prin 
surprindere s-ar putea face şi asta. 

„Şansa e de unu la zece”, aprecie el cu sinceritate. 

— Registrul echipajului!... Schnell! 

Se aprinse o, lanterna. Kerdrel distingea acum faţa ofițerului, cu 
haină impermeabilă, cizme şi caschetă galonată. 

— Poftim!... Ce Dumnezeu, doar am fost totdeauna în regulă. 

Vedea acum perfect şi vasul de patrulare. Era o vedetă mare cu 
suprastructuri joase. Echipată cu o mitralieră grea şi tun cu tragere 
rapidă amplasată pe pivot. Doi marinari cu pistoale automate stăteau 
lângă proiectorul stins. 

— Nu e vedeta lor obişnuită, îi şopti aghiotantul lui Kerdrel. Dacă se 
lasă cu încăierare nu ştiu pe unde scoatem cămaşa. 

Incercă să fredoneze ceva, dar n-avea chef şi se opri simțind că nu-l 
ţine cureaua. 

Gradatul verifica registrul. 

— Căpitan Kerdrel... Bun... Dar nu văd decât doi mateloţi. Unde-i al 
treilea? 

— La maşină. 

Căpitanul vasului urlă: 

— Daniel! Vino aici! 

Neamţul se uită în fugă la documente şi aruncă o privire asupra 
actelor de identitate. E 

— Acum vizita vasului. Aştia rămân pe punte... Dumneata vii cu 
mine. 

Kerdrel se îndreptă spre tambuchi exagerându-şi şchiopătatul din 
şiretenie dar şi ca să-l înduioşeze pe neamţ. 

— „Sfântă Ana... dacă scap îţi făgăduiesc...” 

Coborând scara invocă pe marea patroană cu inima bună. Un râs 
nervos îi întorcea stomacul pe dos. Aceeaşi poveste, La fiecare 
încercare mai grea din viaţă... după care la fel ca ceilalţi, uita să-şi 


ţină promisiunile. Dar sfânta Ana îi cunoştea bine pe marinari. Era 
indulgentă şi le ţinea cont deschis... 

Neamţul inspecta vasul cu conştiinciozitate. Pe punte, doi marinari 
supravegheau echipajul. Kerdrel nu-l scăpa pe gradat din ochi şi îi 
pândea fiecare gest. 

— la frânghiile astea de aici... Deschide lada... şi pe aia... şi pe 
cealaltă. 

Era un neamt foarte tânăr. Blond, cu o faţă care se străduia să pară 
amenințătoare. 

— Deschide trapa asta. 

Kerdrel executa docil toate ordinele. 

— E cala de peşte. 

Celălalt se strâmbă îngreţoşat. 

— Cam pute, e adevărat, îl aprobă Kerdrel. 

— Şi acolo? 

Simţi cum îl trece un fior prin şira spinării. Neamţul bătea cu 
pumnul lui înmănuşat în peretele de scânduri. Cei şapte piloţi se aflau 
în spatele scândurilor, într-o ascunzătoare în care n-aveau mai mult 
loc decât într-un sicriu. 

— Aici e cabina mea, de cealaltă parte e sala echipajului. 

Deschise în mare grabă uşa cabinei şi îl înghionti puţin pe neamt 
simulând un exces de zel servil. 

„Nu trebuie să-şi dea seama cât de groasă e această pretinsă 
despărţitură.” 

Prin minte îi treceau mii de gânduri nebuneşti. Neamţul avea un 
pistol... ajungea un singur gest ca să i-l ia şi... 

— Deci de cealaltă parte e cabina dumitale? 

Bătu iar cu pumnul în scânduri. Afurisitul! Şi ceilalţi, care în spatele 
scândurilor îţi ţineau răsuflarea. Dacă vreunul din ei face cel mai mic 
zgomot... sau strănută... 

— AŞ vrea să mai văd o dată cabina dumitale. 

De ce zâmbea ironic? Le ce se gândea puştiul ăsta care-şi dădea 
aere de amiral? 

— Cum vreţi, murmură Kerdrel. 

„Dacă treaba se încurcă, asta se va întâmpla în următoarele două 
minute.” 

Faţa i se acoperi de sudoare. Intră primul în cabină. Se auzi o 
explozie surdă care îl pironi locului. Neamţul ridică instinctiv privirea. 

O altă bubuitură surdă... Şi încă una. Puntea vibra de bocănitul 
cizmelor. Un uruit înfundat părea că umple cabina strâmtă. 

— Bombardament! strigă Kerdrel. 

Cu paşi greoi îl urmă pe ofiţerul care urca scara în fugă. Noaptea 
era iluminată de focul antiaerienei de coastă. Zeci de proiectoare 
măturau cerul înnourat. O bombă cobora, undeva departe. Şuieratul ei 


prelung se amplifica din secundă în secundă înainte de a se termina 
printr-o explozie înfundată şi puternică. Alte bombe o urmau 
amestecându-şi exploziile cu bubuitul tunurilor antiaeriene. Foarte sus 
se auzea uruitul liniştit al bombardierelor. 

Nemţii nu se mai interesau acum de pescador. Manevrat de doi 
servanţi tunul cu tragere rapidă pivotă îndreptându-ţi ţeava spre cer. 

— Putem pleca? strigă Kerdrel cu o voce gâtuită. 

Dar un matelot şi dezlegase parâma. Din două salturi ofiţerul fu pe 
bordul vedetei. Un gest cu mâna care putea să însemne orice. 

— Haideţi, băieţi... O ştergem, mormăi Kerdrel care simţea că i se 
taie picioarele. 

Vedeta se retrăgea cu toată viteza. Nemţii nu se mai interesau 
decât de cerul constelat de flăcări, de tunetele furtunii dezlănţuite de 
oameni. 

— Dacă-i povestesc bătrânei mele chestia, precis că aleargă să 
aprindă o lumânare de cinci kilograme la statuia sfintei Ana! exclamă 
un matelot. 

Mecanicul cobora scara. Pe faţa lui lividă se mai citea încă spaima, 
dar din bravadă strigă: 

— Ce, Lois, mai crezi în chestii d-astea? Du-te naibii! 

Motorul începu din nou să duduie iar pescadorul se cabra pe talaz. 

Prin „bigofon”, Kerdrel îşi înjură într-una mecanicul până la punctul 
Groix. 


— La ora asta cred că aviatorii sunt în siguranţă, aprecie Le Garrec 
privindu-şi ceasornicul. 

Se descheie la haină, puse alături de el revolverul vârât într-un toc 
de pânză. Moş Trearz, cu şapca dată pe ceafă, umplea paharele cu 
rachiu de cidru. 

— O să staţi la noapte, aici, nu-i aşa? 

Le Garrec răspunse afirmativ. Işi pierduse cinismul obişnuit. 

— Da, Trearz... Mulţumesc. Dar nu e nevoie să ne pregăteşti 
aşternutul. Domnul şi cu mine avem multe de vorbit. 

Fermierul dădu din cap: 

— Cum vreţi. O să aveţi linişte fiindcă nemţii nu vin niciodată pe 
aici. Şi dacă din întâmplare ar veni, vă pot ascunde cu uşurinţă. De 
altminteri fiul meu e pe afară cu câinii şi face de pază. 

Băură o duşcă de rachiu. Pe geamuri şiroiau picături mărunte de 
ploaie. Ferma era cufundată într-o tăcere de vată. 

— Acum vă las, spuse Trearz. 

lşi puse paharul pe masă şi se duse lângă femeile aşezate de-o 
parte şi de alta a vetrei. Doamna Trearz era mărunţică şi purta un şal 
negru peste părul cărunt strâns în coc. Cealaltă femeie, cu bonetă, 
era foarte bătrână, zbârcită, cu riduri de la frunte până în vârful 


degetelor. Era îmbrăcată într-o rochie neagră, grosolană, dar avea un 
şorţ apretat şi strălucitor. Leroy nu reuşise să surprindă privirea 
ochilor ei strâmţi, două fente subţiri, tăiate în obrazul smochinit. 

— Bunica şi ce s-a întâmplat cu nepotul ei? 

— Mama? Desigur. 

Le Garrec se juca cu paharul. Gânditor. Dar şi încăpățânat. 

— Ce i-aţi spus? C-a fost un accident? 

Maiorul îşi încruntă sprâncenele. 

— l-am spus adevărul. E mai bine aşa. 

Leroy înghiţi o picătură de alcool şi se înfiora. 

— Ce spun bătrânii Trearz? 

In ochii maiorului licări un fulger. Amărăciune? Orgoliul? Sau poate 
şi una şi alta. 

— Nimic. Aşa-i războiul. Şi prin părţile noastre lumea s-a obişnuit cu 
el. Ar trebui să ştii. 

Leroy îşi goli paharul cu un gest brusc şi privi furiş în jurul lui. 

Imensa încăpere era luminată numai de focul care mocnea în vatra 
înnegrită de funingine. Mobilierul era simplu, fiind compus din mese 
rustice şi lăzi vopsite care serveau drept scaune. Un bufet plin cu 
farfurii de faianţă de Quimper care n-au fost folosite niciodată. Un pat 
închis de jur-împrejur cu draperii grele. lar pe cămin, portrete şi 
decoraţii sub geamuri de sticlă. 

Pe perete o pendulă mare de bronz împodobită cu figuri alegorice şi 
jerbe de grâu care luceau ca aurul. 

— De ce nu se duc la culcare? 

Le Garrec îi aruncă o privire aspră. 

— Pentru că suntem noi aici. Stau şi veghează... Ştiu că noi luptăm 
şi că în ciuda aparenţelor fiul lor mai mare e împreună cu noi. 

Leroy înghiţi în sec. Ambianţa, atmosfera oarecum ireală îl sufocau. 
Nu reuşea să se obişnuiască cu tăcerea, cu resemnarea acestor 
oameni care acceptau fără să crâcnească rănile pricinuite de 
războaiele succesive... De altminteri nici nu aveau nevoie să aştepte 
războaiele. Presa locală publica în fiecare anunţurile de deces, 
moartea băieţilor din Bretania rămaşi pentru totdeauna în cine ştie 
care colţ de lume de prin colonii... sau care şi-au aflat „mormântul în 
apă” în timpul unei furtuni. Marinari, pescari, soldaţi... fiecare an îşi 
avea contigentul lui. Aşa era de când lumea, iar în ferme sau în bărcile 
pescarilor se adunau din an în an tot mai multe portrete, ţepene şi 
naive, tot mai multe cruci atârnate de panglicile lor mohorâte. 

Bătrâna se ridică în tăcere şi aruncă un braţ de vreascuri în vatră. 
Leroy se întoarse ca să vadă faţa vestejită care nu reflectă nimic 
altceva decât lumina flăcărilor. 

Maiorul îşi aprinse o ţigară. Dominând-o pe bătrână cu talia lui 
înaltă, Trearz împingea vreascurile în foc cu vârful sabotului. 


— M-am întâlnit cu un şef la Londra. Şefii cei mari ţi-au aprobat 
planul de atac împotriva submarinelor. 

Leroy îşi aprinse şi el o ţigară. Maiorul îl privea pe deasupra sticlei 
de rachiu. 

— Nu ştiam că te-a interesat planul meu, bâigui tânărul. De ce nu 
mi-ai spus? 

Le Garrec nu luă în seamă întrebarea. 

— Specialiştii au pregătit câteva încărcături care ne vor fi 
paraşutate la cerere. Va fi puţin cam greu, mai ales din pricina 
containerelor de transport, dar oricum, ele nu vor ocupa mai mult loc 
decât aviatorii. 

Un zâmbet fugar. 

— Planul dumitale prevede o acţiune la care trebuie să participe doi 
oameni, Bănuiesc că vrei să-l foloseşti pe Kerdrel. 

— Exact. 

— l-ai vorbit despre asta? 

Leroy trăgea cu furie din ţigară, cu gândurile departe. 

— Îi voi spune în ultimul moment, dar sunt sigur că mă va ajuta. În 
ce-l priveşte pe Le Guen, lui n-o să-i spun nimic. Dacă îmi pune 
întrebări o să-l fac să înţeleagă că treaba lui e să se ocupe de 
transport, nu de ceea ce transportă. 

Cu coatele proptite pe masă, Le Garrec îl ascultă cu atenţie. 

— Perfect, Leroy. Perfect. Ştii că Londra e profund preocupată de 
problema asta. Pericolul submarin rămâne o chestiune capitală, iar U 
Boots-urile continuă să facă ravagii printre convoaiele noastre; tonajul 
pe care îl trimit la fund e încă ridicat şi asta poate duce la stocarea 
materialului american în Anglia. 

Unul din câini lui Trearz intră în încăpere şi începu să-i miroase pe 
cei doi, mârâind răguşit. Maiorul îl mângâie cu mâna distrat. 

— La Londra se apreciază că orice mijloc e bun. Important e să dăm 
la fund cât mai multe submarine. 

Membrii familiei Trearz nu puteau auzi ce se vorbeşte, totuşi cobori 
vocea: 

. Şi eu care credeam: Leroy asta e un tip formidabil. Cât ai bate 
din palme a pus la punct o filieră, a găsit mijloace de transport pentru 
aviatorii mei... Fiar-ar să fie! 

Leroy îl aprobă. 

— Am fost trimis în Franţa ca să distrug submarine. Dar când 
Londra m-a scos din cauză a trebuit să găsesc argumente 
convingătoare ca să repun această problemă pe tapet. Fii sincer şi 
mărturiseşte ca te-ai alăturat ideei mele numai pentru că am dovedit, 
că e posibil să transportăm bombele! 

Le Garrec se întinse. Banca era tare şi îl durea şezutul. 

— Da, da... Şi acum iată-mă dintr-o dată în întregime axat pe 


misiunea dumitale. 

Îşi reţinu râsul. 

— Eu, un pifan... Ocupându-mă de lupta antisubmarine. Asta-i 
bună! 

Clipi ironic. 

— Ştii de ce a acceptat Londra planul dumitale cu atâta grabă? 

Leroy dădu din cap. Pe faţa lui severă se vedea o uşoară umbră de 
amărăciune. 

— Bănuiesc. Nu-i nevoie de prea mulţi oameni... câteva bombe cu 
care nici ei nu ştiu ce să facă. Şi dacă afacerea iese prost, n-au 
pierdut mare lucru. 

— O să reuşească! afirmă Le Garrec. 

Luă o atitudine dârză ca să-şi disimuleze sentimentele. 

— Kerdrel şi dumneata sunteţi la post. Bombele cu explozie 
întârziată ne vor sosi cât de curând. Ai mână liberă, dragul meu... şi 
binecuvântarea marinei! A noastră! 

La fereastră apăru figura încruntată a tânărului Trearz. La gestul 
interogativ al maiorului, răspunse cu un semn din ochi liniştitor. 

— li îngheaţă fundul, bietul băiat. 

— Şi-acum ce ordin îmi daţi, domnule maior? Pe faţa mare a lui Le 
Garrec apăru un zâmbet. 

— Eşti mereu ţeapăn ca o prăjină, Leroy. Doamne Dumnezeule, dar 
când o să-ţi lepezi înfăţişarea asta de catarg? Poate că numai când vei 
fi la zece metri sub apă cu o bombă în labe. 

Se lăsă într-o rână, căutând pachetul de ţigări care-i căzuse sub 
masă. Câinele care se instalase acolo protestă, mârâind. 

— Pune-ţi planul la punct. De îndată ce e gata, cer să ne paraşuteze 
încărcăturile. După aceea te descurci singur. 

— Am înţeles. Am să iau măsurile necesare. 

Leroy îşi exagera atitudinea lui emfatică, stăpânindu-şi agitația care 
se strecură în el cu imagini nebuneşti, neverosimile. Era o agitaţie 
foarte apropiată de teamă. 

Smulgându-se din gânduri, se uită la ceas. 

— Lungă mai e noaptea asta pentru Kerdrel. Aş da oricât să fiu şi 
eu cu el. 

Le Garrec îl aprobă din cap cu înţelegere. 

— Te cred... Ceea ce mă nelinişteşte pe mine e întâlnirea lui, în 
mijlocul mării, cu submarinele britanice... Pentru prietenul dumitale 
asta se întâmplă pentru prima dată. 

— Kerdrel e un excelent navigator şi nu va rata întâlnirea. 

Vreme de câteva minute nu mai spuseră nimic. Faţa sobră a 
maiorului se ilumina brusc. 

— Trebuie să reiau contactul cu ofiţerul de legătură. Am 
convingerea că am găsit un excelent mijloc de a sprijini acţiunea 


dumitale, în timpul când îţi cari bombele la Kernevel. 
Le Garrec se întrerupse privind la femeia care se apropria. 
— O să vă fac o cafea, domnilor, numai să ştiţi că nu e veritabilă. 
Doamna Trearz aştepta dreaptă şi foarte gravă. Degetele ei subţiri 
răsuceau maşinal un capăt al şalului în care era înfăşurată. 


CAPITOLUL VII 


Cafeneaua „Pescăruşul”, cu draperiile ei grele, trase cu multă grijă, 
părea o oficină suspectă. Rarii trecători de pe strada Plăjii nu puteau 
zări nici o rază de lumină. 

Căpitanul Le Guen deschise brutal uşa, în parte cu umărul, în parte 
cu piciorul. Un pescar, care stătea gânditor în faţa unui pahar de cidru 
strigă: „Inchide uşa!”, dar fără să-şi facă iluzii. Politicos, Le Guen o 
închise cu călcâiul. 

— Bună seara la toată lumea! 

Se propti cu coatele de tejghea aruncând celorlalţi consumatori o 
privire piezişă. 

— Nu prea ai clienţi, Phine. 

Patroana localului ştergea fără grabă paharele. Josephine Tromeur 
nu purta bonetă şi părul ei cărunt şi creţ se înfoia ca o minge 
deasupra unor obraji care făceau cinste Normandiei. 

— O să vină ei după război, afirmă ea optimistă. 

Lăsă de o parte cârpa şi paharele şi întinse peste tejghea două 
braţe care l-ar fi pus pe gânduri şi pe Tugdual, campionul de lupte 
bretone. 

— Ce vrei să iei, Aime? 

Bătrânul făcu o grimasă. 

— Un păhărel. Nu-i prea cald în seara asta. Scoase un portofel 
diform. 

— Dă-mi şi raţia de tutun, uite tichetele. Ai tutun negru? 

Se cutremură amintindu-şi de ţigara din tutun blond pe care i-o 
oferise Leroy cu câteva zile în urmă. Ţigară englezească. 

„A dracului de greţoasă!” îşi aminti el râzând în sinea lui. 

Luă în mare grabă tutunul şi deschise imediat pachetul. 

„Da, ăsta zic şi eu tutun pentru bărbaţi!” 

Zâmbi mulţumit şi începu să se uite prin sală cu mai mult interes. 
Mereu aceleaşi figuri. Marinari care aşteptau ora la care era gata supa 
de peşte - masa lor de seară... şi de cele mai multe ori şi cea de 
prânz. 

Stăteau la mese cu sticla de cidru în faţă. 

Erau şi marinari nemți. Soldaţi şi furieri de la statul-major şi de la 
paza de coastă. Pe feţele tuturor se citea acelaşi plictis. 

— Phine, văd că astă seară ai tras draperiile forate devreme. 

Femeia se apucă iar de şters paharele. Din bucătărie venea un 
miros puternic de la peştele care se fierbea în nişte oale enorme. Sala 
scundă cu tavanul sprijinit de grinzi era înecată de fumul pipelor şi al 
ţigărilor. 

— Acum se întunecă devreme şi am primit deja două avertismente. 


Aşa că trag perdelele eu o ora înainte... 

Uşa scârţâi. In sală intră un ofiţer neamt. Foarte înalt şi foarte slab, 
cu figură de slav cu pomeţii proeminenţi. Sub sprâncenele stufoase, 
străluceau doi ochi negri. 

— Bună seara, doamnă, Vă rog să-mi daţi ziarul. 

Salută cu un gest din cap pe Le Guen şi pe ceilalţi consumatori. 

— Poftim. 

Patroana, cu mâinile ude, îi întinse ziarul cu vârful degetelor. 

Dintr-o dată sala deveni tăcută. Doi marinari germani se ridicară 
fără zgomot şi o şterseră discret din local. Phine dădu din cap cu un 
aer complice. 

Le Guen îşi goli paharul dintr-o înghiţitură şi puse o bancnotă pe 
tejghea. 

— Hei!... Le Guen. Stai puţin. 

Bătrânul, fără să arunce neamţului nici o privire, trecuse deja 
pragul localului. In urma lui uşa se deschise vijelios. 

— Da stai omule, pentru Dumnezeu. 

Înfipt în mijlocul străzii înguste, Le Guen se uita furios la matelotul 
care se apropia de el. Omul se clătina puţin, pătruns de frigul umed. O 
manta albastră de pescar peticită flutura în jurul corpului său sfrijit. 

— Ce mai vrei, Trehin? 

Noaptea se lăsa cu repeziciune, ştergând puţin câte puţin 
contururile radei şi ale burgului Locmiquelic, situat vizavi. 

— la-mă la tine, Le Guen! Nu pot sta, aşa... fără sa muncesc. ŞI 
nimeni nu vrea să mă angajeze pe vasele pescăreşti. 

Faţa lui de un roşu cărămiziu era în parte ascunsă de o şapcă 
ponosită, prea largă. 

— Bei prea mult. 

În vocea lui se desluşea o nespusă milă. 

— S-a zis cu tine, prietene... De-asta nu vrea nici un căpitan să te 
angajeze. 

Şi explodă, incapabil să-şi mai stăpânească sentimentele: 

— Da' mai opreşte-te o dată.. De trei ani tot tragi la măsea. Şi unde 
o s-ajungi? Să crapi mai repede? Celălalt dădea uşor din cap. 

— Dacă mă laşi să mă îmbarc... n-o să mai beau. Şi cunosc bine 
treaba, la fel de bine ca şi pescuitul. Nu-ţi aduci aminte? Cât nisip am 
scos noi împreună, pe vremuri. Spuneai că nimeni nu e mai bun ca 
mine la scos nisip, din Scorff sau din estuarul râului Etel. 

Le Guen ridică din umeri. Mustaţa lui stufoasă tremura. 

— Ştiu. Numai de n-ai bea. 

Trehin se apropie şi mai mult de el. Duhnea îngrozitor. Pe mâneci 
era plin de solzi de peşte. 

— N-o să regreţi. Acum tot ai nevoie de un om. Nu-s chiar atât de 
prost şi ştiu că fiu-tău e la închisoare pentru că s-a încăierat cu 


Kerdrel. Numai în doi n-o s-o scoateţi la capăt. Le Guen se scobea în 
dinţi cu unghia degetului mic. Era adevărat. Dacă nemţii nu-i eliberau 
băiatul, va trebui să ia unele măsuri. Un al doilea matelot era absolut 
indispensabil. În primul rând pentru muncă... dar şi pentru a nu atrage 
atenţia. Ar fi putut stârni mirare faptul că Andre-/ean navighează cu 
echipaj redus. Flecarii ar pune fel de fel de întrebări. 

Le Guen scuipă cu furie un fir de tutun. Era într-adevăr 
indispensabil încă un matelot. Dar care? Omul pe care l-ar fi ales 
trebuia să fie pus la curent... cu toate riscurile pe care şi le asuma. 

Trehin? Da, pe vremuri a fost un om de nădejde. Dar pentru el 
toate s-au dus pe copcă în ziua armistiţiului. In ziua în care La Tanche 
a ridicat ancora din Lorient, încărcat cu băieţi care plecau în Anglia. 

Trehin era pe plajă, înconjurat de familii îndurerate, de curioşi. 
Fostul puşcaş-marin era plin de mândrie. Fiul sau, singurul său fiu, se 
ducea la luptă împreună cu ceilalţi. Urla şi-i înjura vesel pe cei care 
păreau că se îndoiesc de victorie. Şi totuşi în ziua aceea armata 
franceză nu mai era decât o amintire. 

La Tanche nu reuşise să treacă dincolo de Oroix. 

O mină aruncată în timpul nopţii dintr-un avion sau lansată de un 
submarin. Formidabila explozie s-a repercutat multă vreme de-a 
lungul țărmului, încremenindu-i de groază pe bărbaţii şi femeile de pe 
plajă. Supraviețuitorii se puteau număra pe degetele de la mână... dar 
fiul lui Trehin nu făcea parte dintre ei. 

— Bună seara, domnilor. 

Ofiţerul ieşea din local cu ziarul sub braţ. 

— Gura! murmură Le Guen. Dar celălalt privea spre radă. 

— Uită-te la ei... Ticăloşii! 

Pe apa întunecată un submarin aluneca maiestuos, cu contururile 
estompate puţin de ceaţă. Echipajul era aliniat pe punte, un şir de 
siluete în poziţie de drepţi. 

— Onorul la amiral! mormăi Le Guen care, marinar din născare, se 
simţea totuşi emoţionat de acest spectacol. 

Beţia lui Trehin părea că se risipeşte ca prin farmec. Faţa lui 
încăpăţânată se întoarse spre neamt. 

— Şi pavilioanele alea ridicaţi? Tot atâtea vase scufundate. Asta o 
spun ei... Dar nu-i adevărat... Nu-i adevărat! 

Se trânti o uşa. Phine apăru în stradă, legănându-şi braţele ca un 
bărbat. 

— Aime... du-l să se culce. 

Işi încrucişa braţele şi se adresă ofițerului: 

— Nu luaţi în seamă ce trăncăneşte. E un bătrân şi unicul lui băiat a 
fost... omorât de voi. 

— Ştiam doamnă. 

De emoție, respiraţia îi era şuierătoare. Ofiţerul dădu din cap; nu 


era ostil. 

Salută scurt. Se îndreptă, mergând greoi, din pricina unui picior pe 
care-l târa. 

„Nici n-are treizeci de ani”, gândi le Guen. 

Cu mâna lui solidă îl apucă de braţ pe Trehin care tremura. 

Dar Trehin nu vedea decât submarinul ce defila prin faţa 
amiralităţii. In câteva minute va ajunge la bază, îl vor primi cu 
fanfara... cu flori. Vor fi şi femei. 

— S-ar putea ca tocmai ăştia să fi lansat mina, gemu el stăpânit de 
ideea lui fixă. 

Le Guen îşi încruntă sprâncenele. Se uita după ofiţerul care se 
îndrepta spre statul-major. Rănit pe o vedetă aruncătoare de torpile la 
Dunkerque... ca şi Kerdrel... Drace, drace... Un marinar care desigur 
n-are de ce să fie mândru. Păcat! 

— Ei, hai. Te duc pân-acasă. 

O salută pe Phine făcându-i cu ochiul. 

— Mă Trehin... Dacă n-ai mai bea, brută ce eşti! 


larba udă le trecea dincolo de glezne. Le Garrec tropăia pe loc. 

— Douăzeci de minute întârziere... Ce naiba fac englezii ăştia? 

Işi ridică gulerul canadienei şi înjură când stropii de apă îi alunecară 
pe ceafă în jos. 

O burniţă deasă îneca peisajul nocturn. Păduri, livezi de meri. Nici o 
casă, nici o rază de lumină. 

Maiorul îl căută din ochi pe Leroy şi îl chemă cu un gest. 

— Aş fi preferat să nu te vâr în afacerea asta, dar m-am gândit că e 
totuşi util să cunoşti chestiile astea de paraşutaj în cazul în care mie 
mi-ar fi imposibil să fac această treabă în continuare. Cu Riou o să te 
înţelegi, desigur, foarte bine. 

— Da. Băiatul mi-a făcut o foarte bună impresie. Numai că tare mai 
voia să ştie ce aşteptăm să ni se paraşuteze. l-am spus că e vorba de 
aparate de radio. 

Le Garrec zâmbi. La câţiva metri mai încolo, radioul bâzâia din 
cauza umezelii. Partizanii erau invizibili. 

— Bine ai făcut. Dar Riou n-o sa se lase păcălit. 

Nerăbdător, maiorul bătea cu călcâiul în pământ! Care mustea de 
apă. 

— Fiecare cu meseria lui. Cu cât cineva ştie mai puţin, cu atât se 
poartă mai bine. De altminteri, Thomas şi maqguisarzii săi nu sunt aici 
decât ca să protejeze paraşutarea. Ce-i în containere nu îi priveşte. 

Tresăriră amândoi: se auzi un țipăt prelung, aproape omenesc. 

— E o cucuvaie, râse Le Garrec, puţin surprins totuşi. 

In ciuda întunericului, Leroy observă că ofiţerul pălise. 

Dintre arborii din apropiere apăru o umbră care veni lângă ei fără 


zgomot. 

— Sunt în întârziere cu aproape o jumătate de oră, domnule maior. 

Căpitanul Riou nu purta nici un însemn al gradului. Foarte tânăr, cu 
capul descoperit, fără să-i pese de ploaia care-i uda părul pieptănat cu 
grijă, părea un mic moşier care-şi inspectează proprietatea. La şold 
avea un pistolet. 

Cu mâinile în buzunare, Le Garrec privea dezgustat la cerul 
acoperit. 

— Ştiu... Şi ce vrei să le fac? 

Celălalt îşi consultă ceasul. 

— Dacă pachetele nu va sosesc într-o jumătate de oră, n-o sa mai 
puteţi ajunge în sectorul pe care vi l-aţi ales pentru la noapte... şi 
gândiţi-vă că aveţi de traversat trei drumuri importante. 

Maiorul nu-i răspunse. De treizeci de minute numai la asta se 
gândea. 

— Ce e? 

O umbră se apropie în fugă. Riou făcu vreo câţiva paşi şi îi ieşi în 
întâmpinare. 

— Un mesaj, pentru dumneavoastră, domnule maior, se mulţumi el 
să spună, revenind lângă cei doi. 

Fără să scoată o vorbă, Le Garrec se ghemui în dosul unui tufiş. 
Lumina unei lanterne oarbe licări câteva secunde. 

— E vorba de paraşutare? întreba Leroy în şoaptă. 

— Nu ţi se poate ascunde nimic, încântat, Le Garrec se ridică. 

— ... Paraşutarea întârzie cu două ore din pricina plafonului prea 
coborât. 

incepu să înjure printre dinţi, jumătate în franceză jumătate în 
bretonă. 

— Bun şi ce facem? întrebă şeful maquisarzilor. 

— Aşteptăm. Ce-am putea face altceva? 

Partizanii şi Leroy se priviră, cuprinşi de aceeaşi îngrijorare, îndată 
răsună vocea furioasă a şefului. 

— Inutil să-mi atrageţi atenţia. Vom fi obligaţi să facem transportul 
în timpul zilei... şi nici nu poate fi vorba să aşteptăm până noaptea 
viitoare. Coletele trebuie să ajungă la fermă până diseară. 

Şi întorcându-se spre Riou: 

— Dragă băiete, misiunea dumitale s-a terminat... Sper să te 
reîntorci în zona ta fără prea mari greutăţi. 

Maquisardul ridică din umeri şi râse uşor. 

— Vă convine sau nu... eu vă voi escorta până la drumul dinspre 
Plouay. 

Se pregătea să plece dar se întoarse spre ei ironic: 

— Pentru o paraşutare obişnuită trimit o secţie, în noaptea asta am 
primit ordin să trimit trei. Nu ştiu ce aveţi în coletele alea, dar tare m- 


aş necăji să li se întâmple ceva. 


Ploaia încetase, dar norii groşi mai pluteau încă foarte aproape de 
pământ. Vârful clopotniţei din Larmor era învăluit într-o pâclă cenuşie. 

— Credeam că o să stai toată ziua în băcănia asta, bodogăni 
Kerdrel. 

— N-aveai decât să intri şi tu! 

Annick era înfăşurată de sus până jos într-un impermeabil albastru 
cu glugă. Câteva şuviţe de păr rebele fluturau în suflul brizei sărate. 

— Nu-mi place să merg prin prăvălii... Hai, vino, vreau să-ți 
vorbesc. 

Coborâră unul lângă altul drumul întortocheat care ducea spre 
micul port. Din brutărie cumpărătorii se uitau după ei curioşi. Kerdrel 
îşi ajusta blazonul din pânză groasă, trăgând de el ca să stea mai 
întins. 

— Ai necazuri? 

Tonul acesta, cu care Annick îi vorbea uneori, îl încălzea la inimă, în 
ciuda vântului rece care bătea dinspre Noroit. 

— Câtuşi de puţin. 

Străbătură o porţiune de drum trecând prin nisipul umed de ploaie 
şi ajunseră la debarcaderul pustiu. Citadelă Port-Louis închidea 
orizontul. 

— Annick... Trebuie să aranjezi lista echipajului de pe Anare-/ean. 
Armei e tot la puşcărie şi e absolut necesar să îmbarcăm un suplinitor. 
Dacă poţi, chiar în seara asta.. 

— Ea oftă. 

— Aş putea să mai trec un nume în registru, dar e obligatorie şi o 
autorizaţie din partea nemților. S-a hotărât ca fiecare persoană să 
aibă o „liberă trecere”. Mă rog o să mă străduiesc s-o obţin cât mai 
repede... Dar chiar în scara asta mi se pare cam greu. 

— Fă tot ce poţi. Păcat că n-ai reuşit să faci rost de câteva 
ausweiss-uri semnate în alb. Ar putea să ne trebuiască din când în 
când. 

Annick îşi încruntă sprâncenele şi îşi lăsă coşul fără să ia seama la 
băltoacele de apă din jur. 

— lar vreţi să îmbarcaţi aviatori? îşi plecă fruntea cutremurându-se. 

— Mi-e teamă să nu iasă prost, până la urmă. Şi mă gândesc tot 
timpul la ce ţi s-a întâmplat noaptea trecută... 

Ridicându-şi fruntea, Annick arătă cu privirea, spre largul mării, 
insula Groix cufundată într-o burniţă fumurie. 

— Vedeta germană, controlul vasului... Acum aţi scăpat, dar cine 
ştie cum va fi noaptea viitoare? 

— Imi eşti şi mai dragă când îmi vorbeşti astfel, şopti el cu o voce 
puţin cam răguşită. 


Îi luă cu drăgălăşenie braţul. 

— N-o să mai transport aviatori. Jean m-a asigurat. 

Pentru o clipă se simţi cuprins de regrete. Ce emoţii a trăit în 
noaptea aceea... In plin larg, dincolo de Belle-lle... şi transbordarea 
aviatorilor care se luptau cu răul de mare. O operaţie care a durat 
cinci minute. Cinci minute pasionante în care toţi avuseseră parte de 
câte o raţie egală de spaimă. 

— S-a terminat cu aviatorii?... Şi totuşi îmi ceri să aranjez registrul 
echipajului. Ce mai aveţi de gând să faceţi, tu şi prietenul tău Jean? 

Kerdrel luă o înfăţişare severă şi ridică de jos coşul care începuse 
să ia apă. 

— Nu ştiu nimic. 

Mergeau agale de-a lungul digului. 

— Poate că Jean să-mi spună. 

— Nu cred. 

Râse puţin cam batjocoritor. 

— ii la Leroy, nu? 

— Da. _ 

Tonul ei încăpățânat îl amuza. Nu era gelos. Işi cunoştea prea bine 
prietenul: ca pe el însuşi. 

— Nu te lăsa, o să vezi. 

Redeveni iar serios, preocupat de gândurile lui grave. 

— Uite, asta-i fişa matelotului care trebuie trecut în registru. 

Ea aruncă o privire peste hârtie şi fruntea i se încruntă. 

— Trehin? Dar vă daţi seama ce faceţi? 

Cu un gest rapid vâri în buzunar hârtia boţită. Kerdrel şovăi puţin, 
apoi se hotărî să-i explice ceea ce ştia el. 

— Fiul lui Le Guen e la puşcărie. In situaţii obişnuite, bătrânul şi 
celălalt fiu ar reuşi s-o scoată la capăt... chiar dacă ar îi vorba de un 
transport de aviatori... de dată aceasta însă, Jean mi-a spus că vasul 
va transporta nişte colete. 

Evită cu răceală privirea mirată a tinerei fete. 

— Da şi te rog să mă crezi că încă nu ştiu ce conţin. Numai că spre 
deosebire de aviatori, ele vor trebui debarcate pe debarcader. De 
altminteri, Leroy a prevăzut totul. La Kernevel, paznicii se interesează 
numai de vasele care pleacă... sau care vin din exterior. Bătrânul îşi 
descarcă nisipul pe debarcader, sau direct în camioane şi nimeni nu-i 
dă nici o atenţie. De data aceasta fiul lui Le Guen va folosi propria sa 
camionetă... dar cum nu-l poate lăsa pe bătrân să facă treaba singur, 
e nevoie să mai îmbarce încă un matelot. 

Cu un gest brusc îşi trase şapca pe ochi, ca să nu o ia vântul. 

— Yves Kerdrel, tu nu-mi spui tot ce ştii. 

Kerdrel se simţi cuprins de admiraţie. Pe nedrept însă, deoarece el 
nu se pricepea să mintă. Dar la ce bun s-o îngrijoreze spunându-i că 


faimoasele colete vor ajunge tocmai în casa lui? 

— Ba da... De altfel Jean îmi spune numai ce vrea el. Era foarte 
curios. Ce putea fi în coletele alea? Dar de la Jean n-a putut afla nimic. 
In ciuda tuturor întrebărilor, puse cu multă şiretenie. 

— O să-ţi explic totul când vor ajunge la tine, îi spuse el. Dar să ştii 
că e o treabă mai gravă şi mai riscantă decât transportul aviatorilor... 
Ai tot dreptul să refuzi... 

Annick ridică din umeri, de loc convinsă. 

— Mi-e teamă pentru tine, Yves. 

II strânse de braţ. 

— Acum trebuie să mă duc la masă şi mai am de făcut nişte 
târguieli pentru văduva Coadou. 

— La revedere. 

Vocea-i era hotărâtă, nu se desluşea în ea nici urmă de slăbiciune. 
El îşi dădu seama că fata acceptase situaţia şi că n-o să-i mai ceară 
niciodată să înceteze lupta. 

Kerdrel îşi scoase tabachera în care îşi ţinea mucurile de ţigări. Privi 
îndelung după silueta graţioasă, dreaptă, mândră. 

Foarte stânjenit, Kerdrel o porni spre oraş. Se simţea vinovat de 
ceva nedesluşit... nedesluşit ca atâtea alte lucruri pe care nu reuşea 
să le definească. 


CAPITOLUL VIII 


Maiorul Beckek de la Kriegsmarine răsfoia mesajele întinse pe 
biroul său. Mic şi negricios, cu nasul ascuţit, maiorul nu pierdea nici un 
deget din înălţimea sa, chiar când stătea pe scaun. Ştia că i se spune 
Goebbels, lucru care-l înfuria, deşi se prefăcea că nu remarcă latura 
injurioasă a acestei probleme. 

— Câte hârţoage, Frăulein! 

Ridicându-şi ochii, se uită distrat spre rada agitată de un vânt rece. 
Câţiva pensionari încăpăţânaţi în bărcile lor peticite se străduiau să-şi 
facă rost de un prânz. În fund, silueta bazei. 

— Şi în timpul acesta submarinelor noastre li se pretind misiuni tot 
mai rapide şi mai ucigătoare... 

Secretara aştepta tăcută, cu un dosar sub braţ. 

— Da, Frăulein. În ritmul în care merg treburile prevăd că vom avea 
prea multe submarine lipsă la apel în ziua în care inamicul va încerca 
o debarcare. 

— N-o să îndrăznească să debarce! replică secretara cu convingere. 

Maiorul reluă lectura mesajelor clătinând din cap. „Altă imbecilă”, 
gândi el cu amărăciune. Deodată îşi încruntă sprâncenele. 

— Oho! 

Continuând să citească, căută cu degetul maneta telefonului. Din 
rama lui aurită, Fuhrerul păru că se uită la ofițerul de stat-major. 

— Wendt? Vrei să vii puțin până la mine? E şi Ernst acolo? Perfect, 
să vină şi el. 

Îşi aprinse o țigară plată, cu capătul aurit şi cu un gest o expedie pe 
secretară din birou. Fata ieşi în grabă. li detesta pe „Goebbels”, pe 
snobul ăsta. 

— Bună ziua, domnilor. 

Maiorul le zâmbi celor doi ofiţeri care intrară în birou. Salutară 
bătând din călcâie. Fără salut nazist... acesta se folosea numai când 
era o secretară de faţă. 

— O ţigară? 

Acceptară; se simțeau în largul lor cu acest şef la care ţineau foarte 
mult. 

— Wendt, citeşte acest mesaj. 

Locotenentul de marină, un munte de om cu faţa jovială, luă foaia 
de hârtie şi o citi în fugă. Becker se uita la celălalt ofiţer cu o privire 
placidă. 

— Ernst, se pare că aliaţii nu sunt mulţumiţi cu numărul de 
submarine pe care ni le-au trimis la fund. Agenţii noştri din Anglia au 
aflat că nişte echipe speciale vor încerca să ne vâneze vasele. 

— E ridicol, mormăi Wendt, punând mesajul pe birou. 


— Nu aceasta e şi părerea mea. f 

Cu ţigara între buze, maiorul se ridică. Incepu să se plimbe prin 
cameră ţinându-se cât mai drept cu putinţă. 

— Amiralul şi şeful de stat-major sunt în inspecţie pe coastă, dar, în 
calitatea mea de ofiţer însărcinat cu serviciul de informaţii, trebuie să 
iau măsuri imediate. Wendt, ia legătura cu Comandatura din Lorient. 
Colonelul, şeful comenduirii pieţei, să procedeze la un control 
amănunţit al tuturor mărfurilor şi materialelor care intră în perimetrul 
de apărare Lorient... Să fie controlate maşinile şi trenurile... chiar şi 
pietonii. Să nu rămână nici un bagaj, nici un colet necontrolat. 

Işi încrucişa braţele, în picioare, sub portretul Fuhrerului. Cei doi 
ofiţeri îşi reţinură cu greu un zâmbet. 

— Eu, la rândul meu, voi avertiza baza. Paza submarinelor va fi 
întărită. Nici un pachet nu va putea fi îmbarcat înainte de a fi verificat. 

Din obişnuinţă, locotenentul de marină Wendt îşi revizui opinia. 

— Mă duc imediat la Comandatura. Personal însă consider că e 
vorba de o manevră de intoxicare. Vor să ne imobilizeze efectivele 
creând în rândul echipajelor o psihoză a fricii. 

Se retrase salutând din distracţie cu braţul întins. 

— Ce e pe la noi, Ernst? Nimic de semnalat pe plan local? 

Ofiţerul părăsi fereastra de lângă care urmărise convorbirea.. 

— Nimic special, domnule maior. 

— N-ai avut neplăceri cu civilii? 

Ridică din umeri foarte plictisit. 

— Prea neînsemnate. Cred că în curând îi vom putea elibera pe 
matelotul acela... II ştiţi? Le Guen. L-am închis din ordinul şefului de 
stat-major pentru că s-a încăierat în faţa amiralităţii. 

Un fulger de mânie trecu prin ochii maiorului. 

— Le Guen e un porc. E a treia oară că îl băgăm la închisoare. 
Presupun de altfel că şi acolo se bate cu gardienii. 

Ideea asta i se păru caraghioasă. Rânji. 

— Al naibii băiat. Şi să nu-i dăm drumul prea repede... şi dacă face 
pe nebunul daţi-l pe mâna Feldjandarmeriei. 

Locotenentul Ernst se apropie şchiopătând. 

— O să vă miraţi poate, dar Le Guen se poartă ca un îngeraş. Face 
corvezi, lustruieşte cizmele... le face ochi dulci gardienilor. Pe scurt, 
face tot ce-i stă în putinţă ca să fie eliberat cât mai repede. 

— Şi te preocupă comportarea lui Ernst? 

Sustras de la gravele lui probleme, maiorul zâmbea. Tânărul ofiţer 
privea în jos, gânditor. 

„Sărmanul Ernst! Ce soartă tristă pentru un ofiţer strălucit, să fie 
obligat să se intereseze de poveştile astea cu beţivi!” 

— Deocamdată, nu. Dar mă intrigă puţin. 

Un zâmbet foarte tineresc ilumina faţa ofițerului infirm. 


— E o afacere locală fără importanţă. Mă interesează mult mai mult 
ceea ce spuneaţi în legătură cu submarinele. 

Buna dispoziţie a maiorului se risipi brusc. 

— Da... Telefonează deci ofițerului însărcinat cu securitatea bazei. 
Să lase toate de-o parte şi să vină imediat aici. 

Luă o notă de servici din maldărul de pe masă şi o agită cu dezgust. 

— Şi armata de uscat îşi are problemele ei. Asta-i o dare de seamă 
de-a Comandaturii... Ştii, Ernst, că maquisarzii au început să 
hărţuiască posturile noastre în plină zonă de apărare? E inimaginabil, 
nu? 


Cât merse pe şoseaua naţională, camioneta cu gazogen nu se bloca 
decât o singură dată. Vehiculul o luă apoi pe un drumeag de ţară. 

— E-n ordine... Am trecut şi de ultimul drum important, spuse Le 
Garrec cu o vădită satisfacţie. 

Işi şterse fruntea de sudoare. 

— Ce-a fost greu a trecut. De-acum nu mai avem de mers decât pe 
drumuri d-astea neînsemnate pe unde nemţii nu umblă niciodată. 
Pentru că sunt prea sub nasul lor. 

Mulţumirea i se risipi însă numaidecât. 

— Ce ghinion cu întârzierea asta. De mult ar fi trebuit să fim la 
Madec... Bietul de el, cred că e foarte îngrijorat. 

Leroy mergea în tăcere, fără să-i pese de micile averse care cădeau 
pe neaşteptate din frunzişul copacilor. 

Camioneta îi ajungea din urmă din zece în zece minute şi se oprea 
spre a lăsa grupul de partizani să ia un nou avans. In cursul nopţii, 
maiorul îi explicase lui Leroy: 

— Ăsta-i fiul unui văr îndepărtat de-al meu. Transportă sacii pentru 
spălătoria din Scorff. Îl ştie toată lumea şi nimeni n-o să controleze ce 
are în vehicul. 

Şi răspunzând la o întrebare de-a tânărului: 

— E sâmbătă. Şi la spălătorie nu se lucrează azi. Aşa că a luat 
maşina cu împrumut. 

Merseră încă multă vreme, pe drumuri forestiere sau pe 
drumeaguri de ţară, trecând uneori pe lângă câte o fermă izolată. 
Mereu întâmpinați de lătrături furioase de dulăi prinşi în lanţ... de 
vocile înspăimântate ale celor din ferme. Auzeau cum se trântesc 
uşile. Câinii amuţeau foarte repede, cu boturile strânse de nişte mâini 
prudente. La marginea unei pajişti năpădite de buruieni şi scaieţi se 
întâlniră cu o bătrână care păştea trei vaci. Femeia se uită la ei fără 
mirare şi răspunse politicoasă la salutul lor. Nici o clipă nu s-a oprit din 
croşetat. 

— Acum o să ajungem la drumul de la Cleguer, anunţă Le Garrec. 

— De-abia aştept să ajungem, mormăi Leroy în loc de răspuns. 


Întorcându-se spre maior, mărturisi deschis: 

— Nu mă simt prea în largul meu în situaţia asta. Zâmbetul lui 
stânjenit se accentua. 

— Eu sunt un om al mării. Am toată admiraţia pentru infanterişti, 
dar pe pământ nu mă simt în elementul meu. 

Maiorul îi dădu dreptate plin de înţelegere. 

— Trebuie să facem de toate. Ei, iată-l pe Trearz, care vine în 
galop... Ce s-o fi-ntâmplat? 

Şeful grupului de partizani venea în fugă, dând din mâini. 

— Opreşte motorul! răcni Le Garrec, făcând câteva salturi spre 
maşină. 

Trearz se opri la câţiva paşi de ei, gâfâind. 

— Domnule maior... Nemţii sunt în faţa noastră. l-a văzut 
cercetaşul pe care l-am trimis în recunoaştere... Au ocupat ferma 
Gouvern. 

— Sunt mulţi? 

Le Garrec respira agitat, fără să-şi piardă culoarea obrajilor. 

— Sunt destui... Mă rog, nu prea mulţi: douăzeci, treizeci. 

Le Garrec despături cu febrilitate o hartă numai măzgălituri. 

— La stânga e un drum naţional... la dreapta - Scorff-ul... 
Dumnezeii dumnezeilor! N-avem ce face... Trebuie să ne continuăm 
drumul. 

— N-am putea să aşteptăm? sugeră Trearz neliniştit. Le Garrec, 
care cercetase toate detaliile hărţii, o împături grăbit. 

— De aşteptat nici nu poate fi vorba. Dacă nemţii pornesc în 
direcţia noastră, vor fi în avantaj... iar noi n-am venit până aici ca să 
avem cu ei o explicaţie în câmp deschis. 

Se-ntoarse dintr-un salt, cu pistolul în mână, spre locul de unde 
venea un zgomot de vreascuri rupte. 

— Madec! Ce naiba cauţi aici? 

Fostul subofițer se apropia fără grabă, răsucindu-şi din mers o 
ţigară. 

— Păi sunteţi în întârziere cu câteva ceasuri, aşa că am crezut de 
cuviinţă să vă ies în întâmpinare. Şi pe deasupra am şi nişte veşti 
proaste! 

— Ştiu! se înfurie Le Garrec. La ferma Gouvern sunt nemți... Mai e 
şi altceva? 

Madec îşi aprinse ţigara diformă. 

— l-am văzut. Dar nu asta-i vestea cea proastă. 

Se lăsă o tăcere grea. Nu departe se auzi nechezatul unui cal. 

— S-au instalat bariere pe toate drumurile, chiar şi pe cele mai 
neînsemnate. Asta am aflat-o în trecere, la Pont-Scorff. Se pare că 
răscolesc prin toate vehiculele şi-i controlează şi pe pietoni... Caută 
chiar şi prin poşetele femeilor. 


— Stai... Stai puţin. 

Maiorul îşi frământă creierii. 

— Deci n-o să putem trece prin oraş cu camioneta. Fir-ar să fie! Tot 
planul e la pământ. 

— Şi nemţii de la fermă? interveni Trearz care nu se interesa decât 
de chestiunile de moment. 

— Gura! 

Furios, maiorul se întoarse spre Leroy. 

— Suntem obligaţi să transportăm coletele cu alte mijloace. 

— Dacă mergem tot înainte dăm în şosea. Dar n-ar fi oare posibil să 
ajungem la Scorff, într-un loc accesibil pentru camionetă? 

Madec trase un fum zdravăn uitându-se cu neîncredere la inginer. 

— Se poate. Există un fel de cărare care duce la moară. 

Leroy zâmbi uşor. 

— Să ducem deci coletele la râu. Şi la noapte, le putem transporta 
până la Madec cu o barcă. Fără îndoială că nemţii nu controlează 
bărcile care pescuiesc pe râu. 

— Ce părere ai, Madec? 

Gânditor, Madec se uita la şef cu privirea lui şireată. 

— Se poate. Ştiu eu un băiat care mi-ar împrumuta barca fără să 
mă-ntrebe ce fac cu ea. 

Se priviră satisfăcuţi. Dar imediat maiorul se încruntă. 

— Frumos plan, numai că mai întâi va trebui să trecem pe lângă 
ferma unde-s instalaţi ticăloşii ăia. 

Cântări în minte, vreme de o clipă, argumentele pro şi contra. 

— Madec, tu te urci în camionetă împreună cu încă doi oameni. 
Misiunea ta e simplă: vei duce coletele până la râu... şi după aceea la 
tine acasă, după ce se înserează. 

Ceilalţi aşteptau, tăcuţi şi încordaţi. 

— Trearz, câte santinele au instalat ăia? 

— Din câte spune cercetaşul, două; una la intrare, chiar lângă 
drum... alta în spatele fermei. 

— Crezi că la fermă sunt şi civili? 

— Nu, interveni Madec. Anul trecut, alde Gouvern au avut de furcă 
cu ocupaţia şi au socotit că o mai bine să-şi schimbe domiciliul. 
Maiorul oftă uşurat. 

— Cu atât mai bine. Ar fi fost foarte dureros ca nişte nevinovaţi să 
plătească pentru acţiunea noastră. 

— Da’ ce, mergem acolo? întreba Trearz uluit. 

— Vezi altă soluţie? Eu nu. 

Se proţăpi în fata lui Madec care mesteca un fir de iarbă. 

— Netrebnicii ăia fac o patrulare de rutină. Se cred desigur foarte în 
siguranţă ştiindu-se aproape de perimetrul bazei. Aşa că noi o să le 
facem o mică serenadă şi în timpul ăsta camioneta îşi vede de drum. 


Cu un semn chemă un om care stătea proptit de bicicletă. 

— Imprumută-i domnului bicicleta ta. 

Il arătă cu degetul pe Leroy. 

— Cum, domnule maior? Vrei să plec? 

Foarte palid, încerca să ghicească gândurile interlocutorului său. 

— Da. Cu dumneata am terminat. Stânga-mprejur. Vei ajunge 
foarte repede în şoseaua care duce la Quimperle şi apoi, direcţia 
Lorient. 

Leroy îl apucă de braţ cu putere. 

— Consideri că n-am ce căuta aici? Nu ştiu să mă bat, e adevărat, 
dar... 

— Gura, Leroy. 

Vocea maiorului tuna. Cu un gest ordonă celorlalţi să se 
îndepărteze. 

— Ascultă bine ce-ţi spun. Dacă afacerea iese prost, nu va mai 
exista grupul de partizani... Nici Le Garrec, nici bombe... Dar se vor 
găsi alţii cu care domnul Leroy, inginer de geniu maritim, specialist în 
submarine, va putea să lucreze. 

Se desprinse din strânsoarea tânărului şi râse înfundat. 

— Eşti cel mai preţios dintre noi. Nu ştiai? Aşadar, Leroy, spală 
putina. 

Madec şi ceilalţi se apropiară. 

— Puteţi fi liniştit, marfa va fi livrată la timp. Madec vorbea calm, cu 
o uimitoare convingere. Foarte ţeapăn, Leroy dădu mâna cu maiorul şi 
cu ceilalţi care plecau să se bată. El trebuia să evite pericolul şi să se 
întoarcă în linişte la Kernevel. Toţi ştiau aceasta şi găseau lucrul cât 
se poate de firesc. Le Garrec şi Madec zâmbeau. 

Leroy se întoarse brusc. Simţea că frigul îi scurmă măruntaiele. 
Pentru prima oară înţelegea pe deplin ce însemnătate avea misiunea 
sa şi ce reprezenta ea pentru ceilalţi. Nu i se acorda nici un privilegiu, 
îl păstrau cu grijă pentru acţiunea finală. 

„Marinarul a primit o amânare” gândi el. 

Luă bicicleta de ghidon şi se îndepărtă cu paşi mari. 


— Toţi băieţii sunt la locurile lor, raportă Trearz în şoaptă. 

Cu fruntea încruntată îşi verifică încărcătoarele. 

— Doi cu noi doi în dreapta, patru în stânga. Ceilalţi au luat poziţie 
în spatele fermei. 

Le Garrec luă o înfăţişare îngrijorată. 

— Sper că toţi au înţeles ordinele mele. Şeful grupului răspunse 
afirmativ. Era grăbit să termine. 

— Da, domnule maior. Vor deschide focul după ce trageţi 
dumneavoastră. Vor trage cât vor putea şi la semnalul cuvenit o şterg. 

— Perfect. Acum treci puţin mai în stânga. 


— Domnule maior, nu credeţi că am putea lichida santinelele cu 
cuțitul? 

Ofiţerul îşi stăpâni cu greu râsul. 

— Te pricepi la aşa ceva?... Şi oamenii tăi?... Nu?... 

Debloca cu degetul mare piedica pistolului. 

— Ei bine, nici eu nu mă pricep, aşa că n-are rost să facem pe eroii 
de filme. Eu lichidez santinela eu grenada. După aceea ştii ce ai de 
făcut. 

Expresia feţei i se schimbă; la fel şi tonul vocii. 

— Pe diseară, Trearz. Şi noroc. 

Făcu un semn înspre Madec care aştepta cam ia vreo sută de metri. 
Celălalt îi răspunse agitându-şi şapca şi dispăru în desiş. 

„Gata... Maşinăria a început sa meargă.” 

Se strecură de-a lungul unui grad viu urmat de partizani. Străbătură 
în tăcere mica distanta care-i despărţea de drumul pe care avea s-o 
apuce Madec. 

— Grenadele... Repede! 

Le Garrec luă desaga care mirosea a rânced şi şi-o agăţă de după 
gât. 

Trearz şi ceilalţi doi partizani escaladau deja taluzul care străjuia 
drumul. Maiorul se ridică în genunchi, ascuns de o tufă de măcieş. 

Auzi duduitul surd şi răguşit al motorului. Le Garrec cercetă ferma. 

În faţa lui se întindea curtea. Terenul neregulat, pietros. Şanţuri 
negre şerpuiau în jurul grămezii de bălegar. O căruţă hodorogită, un 
puț. În fund, o casă fără etaj, acoperită cu paie. Un grajd întunecos, cu 
pereţii cam dărâmaţi. Inăuntru tropăiau cai zornăindu-şi lanţurile şi 
scurmând pământul cu copitele. Un cal necheză şi zvârli cu copitele în 
calul de alături. 

Auzind zgomot din grajd, santinela de la poartă se-ntoarse într- 
acolo, blagoslovind caii întărâtaţi cu o ploaie de înjurături. 

„Antipatică moacă”, aprecie La Garrec. 

Acum era mult mai calm. Era sigur că de la treizeci de metri va 
nimeri în plin. 

In casă detaşamentul făcea mare tămbălău. Râsetele oamenilor se 
amestecau cu zgomotul mobilelor pe care le spărgeau. 

„Distraţi-vă bine, ticăloşilor.” 

Camioneta era acum foarte aproape.. O schimbare de viteză făcută 
de o mână cam nervoasă făcu motorul scrâşnească. 

Nemişcată, santinela scruta drumul. Le Garrec văzu că omul 
zâmbeşte şi îşi pregăteşte fără grabă puşca. i 

„Râzi, dragul meu... Ţi se oferă o afacere bună, nu-i aşa?... În 
maşină e un ţărănoi... Poate că sunt şi ceva alimente...” 

Maşina apăru brusc cam la vreo cincizeci de metri. Cutia de viteze 
protestă iar, cu toată vigoarea. Inainta legănându-se şi scârţâind din 


toate încheieturile. Cincisprezece la oră... pe puţin. 

Fără să ştie că în clipa aceea spre el era îndreptată ţeava unui 
revolver, santinela se distra în lege. 

— Halt! 

Camioneta mai avea de parcurs încă douăzeci de metri. Şoferul 
conducea aplecat pe volan. 

— Halt! Halt! A , 

Nu mai era cazul ca santinela să râdă. Inchizătorul pocni. În aceeaşi 
clipă răsună şi pistolul maiorului. Cu ţeava armei sprijinită de braţul 
stâng, Le Garrec mai trase o dată în omul care se prăvălea la pământ. 

— S-a dus! urlă el. 

Rafalele automatelor se dezlănţuiră simultan amestecându-se cu 
duduitul motorului şi cu zgomotul geamurilor sparte. 

Inamicul nu aşteptă nici zece secunde pentru a reacţiona: oamenii 
îmbrăcaţi în uniformă verde apărură pe la toate deschizăturile ieşind 
val-vârtej pe uşi şi pe ferestre. Un gradat cu haina descheiată trăgea 
cu puşca mitralieră la nimereală. Camioneta le trecu prin faţă, săltând 
cu toată viteza. Madec profită de ocazie ca să golească un încărcător 
întreg. 

Nemţii se învârteau, urlând, dezorientaţi de focul intens. Alergau în 
salturi să se ascundă după nişte adăposturi derizorii: căruţa, grămada 
de bălegar, stâlpii şopronului, împuşcăturile iluminau fiecare colţişor, 
fiecare fereastră. 

Un cal sfârtecat scoase un urlet de agonie, mai îngrozitor decât un 
vaiet omenesc. 

Doi soldaţi răniţi se contorsionau la picioarele gradatului care zăcea 
mort pe ghizdul puţului. 

— Trage-ţi vârtos! strigă Le Garrec. 

Punându-şi arma în buzunar, amorsa o grenadă şi o aruncă din 
zbor. La câteva secunde aruncă alta... apoi încă una. 

Exploziile violente răspândiră prin curte un fum care se împrăştie 
repede. Se sparseră şi ultimele rămăşiţe de geamuri. 

— Domnule maior, câţiva vor să iasă prin stânga! 

Le Garrec să răsuci pe loc, gata să mai arunce o grenadă. Daro 
mitralieră lămuri situaţia mai repede. Celor câţiva îndrăzneţi le pieri 
elanul şi renunţară să străpungă încercuirea. Se întinseră grămadă pe 
burta în spatele unei căruţe vechi. 

Indată se lăsă o tăcere ciudată, neliniştitoare. 

— Trearz! 

Şeful grupului apăru, umblând cocoşat. Cu faţa palidă, cu ochii 
strălucind de mândrie. 

— Repede... semnalul! 

Le Garrec simţi cum îl trec fiorii când auzi strigătul sinistru, 
tânguitor. Ţipătul bufniței... străvechiul semnal de totdeauna. Nici 


chiar bretonii cei mai nepăsători nu-l puteau asculta fără să se 
cutremure de înflăcărare sau... de spaimă. 

Din nou linişte. 

— Pregătesc riposta... şi o ieşire, mormăi maiorul. Şi întorcându-se 
spre şeful grupului: 

— Nădăjduiesc că n-a fost atins nici unul dintre ai noştri. 

Trearz schimbă încărcătorul cu un gest repezit. 

— Nu. Acum am fi aflat. F 

Din fermă se auzeau gemete. Inspăimântaţi, caii se înghesuiau unul 
într-altul. Un animal, ucis atârna spânzurat cu căpăstrul de iesle. 

— Aşa cred şi eu. Şi-acum luaţi-o repede la picior. Ceilalţi cred că 
au şters-o de îndată ce au auzit semnalul. 

Trearz ţinea ferma sub observaţie având întipărită pe faţă o 
expresie de nelinişte. 

— la uitaţi-vă, domnule maior... Mi se pare că vreo câţiva s-au 
strecurat în grajd şi se pregătesc să încalece. 

Le Garrec ridică arma dar o lăsă numaidecât în jos. 

— Hai, întindeţi-o. O dată în şea, oamenii ăştia cu greu mai pot fi 
opriţi... Şi, de altminteri, pentru noi şedinţa s-a terminat. 

— Veniţi cu noi, domnule maior. 

Maiorul zâmbi. 

— Fii liniştit, n-am să fac pe eroul. 

Şi adresându-se unuia dintre partizani: 

— Lasă-mi bicicleta ta. 

— Da, domnule maior. 

Le Garrec luă grăbit o grenadă. 

— La revedere, Trearz. Dacă trageţi o fugă, în cinci minute sunteţi 
la adăpost, în crâng. Eu o iau spre Scorff. Il traversez pe la vadul 
Lesle. Vreau să văd dacă Madec n-are cumva nevoie de mine. 

Privi o clipă după oamenii care se îndepărtau în goană pitindu-se pe 
după tufişuri şi taluzuri. Trecu un minut... Încă unul. 

Împuşcăturile reîncepură pe cât de violente, pe atât de 
neaşteptate. Din fermă se trăgea prin toate uşile şi toate ferestrele... 
In grajd se auzeau iar bocănituri de copite. 

Braţul maiorului se destinse aruncând grenada. De jur împrejurul 
ofițerului şi pe deasupra lui, gloanţele secerau crengile pomilor. Alte 
gloanţe ţiuiau înainte de a se ridica în prelungi ricoşeuri sonore. 

Le Garrec nu le dădea nici o importanţă. Arunca grenade de la 
adăpostul taluzului.. 

După ce aruncă şi ultima grenadă, se ridică prudent şi-i văzu pe 
nemți ieşind din grajd, târând după ei caii înnebuniţi. 

Din câteva salturi maiorul trecu dincolo de tufişuri şi încalecă pe 
bicicletă. 

Tirul armelor era dirijat asupra pădurii şi în direcţia pajiştei, 


acoperind ieşirea nemților. Concertul împuşcăturilor era punctat de 
exploziile grenadelor. 

Pedalând din toate puterile, Le Garrec o luă pe o cărare care abia 
se distingea prin desişul crângului. La capătul ei era râul... la doi 
kilometri. 

Micşoră viteza şi privi înapoi. Departe, în urma lui, nemţii se 
desfăşurau în ordine aşteptând comanda. 

„Trebuie să dau cât mai repede de Madec... Cred că ceea ce o să-i 
spun în legătură eu transportul de bombe îi va cam mira.” 

Le Garrec zâmbi. Nu-i era de loc teamă. Avea superioritatea, omului 
singur, care luptă în propriul său teren. 


CAPITOLUL IX 


Bătrânul Le Guen reduse puţin gazele. Stătea în picioare, ţinând 
bara cârmei între genunchi. 

— Tată! Nu, încetini prea mult că şi-aşa suntem în întârziere şi va, 
trebui să mergem în contra fluxului. 

Bătrânul îşi scoase batista şi-şi şterse faţa. De patruzeci de ani de 
când tot parcurgea acest traseu, acum, pentru prima oară, vedea cu 
adevărat peisajul. 

Colinele împădurite, mlaştinile netede ca nişte mese de biliard 
acoperite cu o iarbă pipernicită, care se întindeau până la râu, 
străluceau în lumina soarelui palid. 

— N-ai auzit ce ţi-am spus? 

— Lasă-mă-n pace! Mă gândesc... 

Furios, Le Guen îşi îndoi genunchii spre stânga. Vasul se aplecă 
imediat spre tribord, urmând senarul fantezist al râului. Incărcat până 
la refuz cu nisip îmbibat de apă, vasul se ridica deasupra apei numai 
cu vreo douăzeci de centimetri. 

„Dacă scotocesc în nisip, ne-am ars!” 

Bătrânul stătea de vorbă cu propria-i frică, frica ce-i intrase în oase 
din clipa în care a încărcat lăzile mari, metalice pe care le transporta 
acum în loc de aviatori. 

Mări puţin viteza şi carcasa pântecoasă a vasului începu să 
trepideze mai tare. Prin faţă, defilau coline şi mlaştini... Fostele 
depozite de muniții. Căsuţe cochete... cârciumi cu nelipsitele umbrare 
şi popicarii. 

— Puțin mai la tribord. Tată... Sunt pescari sub pod. 

— L-am văzut şi eu! minţi bătrânul, nemulţumit de el însuşi. 

Andre-Jean trecu pe sub podul Sfântul Cristofor în huruitul puternic 
al motorului. Câţiva bătrâni, în bărcile lor vechi, pescuiau peşte 
mărunt. Le Guen îi invidia din toată inima, dorind să pescuiască şi el 
numai peşte mult până la sfârşitul vieţii. 

La proră, fiul lui fluiera cu un aer nepăsător. Dar nu scăpa din ochi 
podul de cale ferată pe sub care aveau să treacă peste cinci minute. 
De acolo începea zona arsenalului. Portul de război. Un hăţiş de nave 
şi de construcţii înţesate de nemți... Şi peste tot santinele. 

Bătrânul oftă din adâncul inimii şi manevră pârghia de comandă. 
Zgomotul motorului abia se mai auzea, iar vasul înainta în virtutea 
inerţiei. 

— Ei, iată că am ajuns! exclamă băiatul. Căpitanul Le Guen simţea 
o tristă satisfacţie auzindu-i vocea nesigură. Deci nu numai lui îi era 
frică! 

Din câţiva paşi, băiatul veni lângă el şi îşi aprinse un muc de ţigară. 


— Ascultă... chiar nu ştii ce transportam? 

— Nu ştiu! 

Vasul greoi se apropia de debarcaderul rezervai pentru postul de 
gardă. Câţiva jandarmi înarmaţi băteau pasul pe loc. 

Pe deasupra lor trecu un tren, făcând un zgomot îngrozitor. Dar Le 
Guen nu mai avea acum timp să-i invidie: şi pe călătorii din 
compartimente... 

— N-au vrut să-mi spună nimic. Dar ştiu ei ce fac. Noi, ăştia, trebuie 
să ascultăm. 

Işi redobândi întreaga energie, gândindu-se la cei care au străbătut 
kilometri întregi pe râu. Impingând în linişte bărcile încărcate cu 
coteţele acelea ciudate... In jurul posturilor nemţeşti se auziseră din 
nou Împuşcături de hărţuială. Bărcile se strecuraseră prin locuri 
întunecoase, fără ca nemţii, să le fi văzut. 

— Aştia oameni, exclamă Le Guen admirativ. 

Elicea începu să se învârtească în sens invers. Siluete se agitau pe 
puntea de acostare. 

— Rămân lângă tine, spuse băiatul eu o voce ciudată. Jean Leroy 
cercetă ambarcaţiunile care brăzdau rada, apoi îşi întoarse îngrijorat 
faţa spre prietenii lui care aşteptau la câţiva paşi mai încolo. 

— In principiu. Le Guen ar trebui să traverseze portul de război 
chiar în acest moment. 

Işi trecu degetele prin păr străduindu-se să-i zâmbească lui Annick. 

— Şi dacă se-ntâmplă vreo încurcătură? întrebă Kerdrel cu glas 
înăbuşit. 

Tânărul inginer ridică din umeri. Devenise palid. 

— O să aflăm foarte curând. Dacă îl arestează pe Le Guen, în 
câteva minute toţi nemţii vor da năvală la el acasă, în acel moment, 
nouă nu ne mai rămâne decât s-o luăm la fugă. 

— Doamne păzeşte!... Cum poţi vorbi atât de liniştit despre o astfel 
de eventualitate. 

Leroy lăsă ochii în pământ. Nu-i plăcea să fie împreună cu Annick 
când era şi Kerdrel de faţă. Simţea o vagă invidie văzându-i atât de 
simpli, atât de apropiaţi unul de celălalt. Şi totuşi, pentru Annick el nu 
era un om oarecare. Asta se vedea din felul în care îl privea şi îl 
asculta. Cu toate astea, el nu se prea simţea în largul lui, de parcă ar 
fi aparţinut unor lumi diferite. 

— Trebuie să privim lucrurile în faţă, Annick. Desigur, suntem 
amestecați cu toţii în afacerea asta, dar dacă se întâmplă vreo 
nenorocire, pierderile trebuie să fie cât mai mici. De altminteri dacă s- 
ar întâmplă ca vreunul dintre noi să fie înhăţat, nu e obligatoriu ca 
omul ăsta să fie tocmai Le Guen. 

Leroy îşi încheie impermeabilul şi îşi aprinse o ţigară. 

— Hai să discutăm despre lucruri mai importante. Cam într-o oră Le 


Guen va ajunge la Kernevel. Ceea ce înseamnă că după două ore cel 
mai târziu coletele trebuie să se afle depozitate la tine, Yves. 

Kerdrel îl aprobă. 

— Da. Lucrul cel mai dedicat însă e transportarea lor la Kernevel. O 
dată pe uscat, nu mai există nici un risc, pentru că nemţii nu 
controlează ce se află sub cală... mai ales coletele care sosesc. 

Zâmbi spunând acestea socotind vorbele lui drept o glumă reuşită. 

— Am obţinut autorizaţie de a cumpăra nisip. Vin deci cu 
hodoroaga mea de camionetă şi, o dată cu nisipul, Le Guen îmi va 
strecura şi coletele. Le depozitez la mine şi cu asta se termină şi a 
doua parte a transportului. Mai rămâne, bineînţeles, partea a treia. 

Incetă să mai zâmbească. 

— Sunt sigur că totul va merge bine, mă îmbolnăveşte însă faptul 
că stau aici şi aştept. 

— In război, cel mai cumplit lucru e aşteptarea, îi răspunse Leroy cu 
arţag. 

incepu iar să sufle un vânt pătrunzător, îngheţat. 

— A dracului vreme! mormăi Kerdrel. Haideţi să ne adăpostim 
undeva. 

Luând-o pe Annick între ei, se duseră în spatele barăcii în care 
fusese pe vremuri vama. 

— Mătuşa ta va fi acasă când vom ajunge cu caietele? Kerdrel oftă 
de parcă ar fi gemut. 

— Sper că nu. Am reuşit să-i fac vânt, dar e foarte şireată... Sunt 
sigur că până mâine o să descopere pachetele. 

Brusc, Annick îl luă pe inginer de braţ. 

— Jean, ce-i în pachetele alea? 

— Te rog, nu fi prea curioasă, îi răspunse el cam sac. 

— Înseamnă că e mult mai rău decât îmi închipuiam, spuse ea în 
şoaptă. 

Kerdrel o luă pe după umeri. 

— Să ştii că nici eu habar n-aveam până acum câteva ore. 

Burniţa se transformă într-o ploaie măruntă. Kernevel părea pustiu, 
părăsit de oameni. 

— Vremea asta nenorocită e în favoarea noastră, constată Leroy. 

Nu părăsea din ochi partea din fund a radei, de unde trebuia să 
apară Andre-Jean. i 

— Da, e adevărat... In schimb e rău că pe bord nu sunt decât Le 
Guen şi băiatu-său. Fără Armei va fi cam greu de descărcat marfa. 

Annick se strângea între cei doi bărbaţi. Privea şi ea în direcţia 
portului de război. 

— Eu m-am străduit din răsputeri, dar autorizaţia de îmbarcare 
pentru Trehin n-a putut fi semnată decât astăzi. 

Leroy se întunecă la faţă şi renunţă la o remarcă pe care tocmai 


voia s-o facă. 

— Ce-ai zice, Kerdrel, dacă ai trage camioneta aici, ca să nu mai 
pierdem vremea când soseşte vasul? 

Kerdrel şovăi, neavând chef să-i lase singuri pe cei doi. 

— E foarte aproape... Şi, de altfel, de pază e Hermann. Şi cu ăsta n- 
avem probleme. 

Annick păru că-şi aminteşte dintr-o dată de ceva. 

— Am uitat să vă spun... Venind de la Larmor am fost controlată de 
două ori. Insă la bariere nu s-au interesat decât de coşul fixat de 
portbagaj. Nemţii nici nu mi-au cerut actele. 

Cei doi bărbaţi se priviră. 

— Asta seamănă cu ceea ce ai văzut tu, Jean, pe drumul de la Pont- 
Scorff... Controlul drumurilor... inspectarea mărfurilor. 

Se scarpină în cap, respirând zgomotos. 

— Fir-ar să fie! Mă gândesc la Le Guen. Dacă cumva nemţii au 
întărit controlul la intrarea în port... 


Subofiţerul care era de gardă îi restitui legătura de documente 
ştampilate cu zvastica. 

— E lipsă un om... Pe autorizaţie sunt trecuţi trei. 

Le Guen îşi scoase şapca şi se scarpină în cap cu furie. 

— Păi e fiu-meu. Tot dumneavoastră l-aţi băgat la puşcărie pe 
netrebnicul ăla. 

Neamţul păşea prin nisipul îmbibat. La fiecare pas tălpile i se 
desprindeau cu un soi de pleoscăit. 

— Terorist? Nicht gut! 

Le Guen râse sonor. 

— Nu... nu... S-a luat la bătaie cu un pescar tocmai în faţa castelului 
amiralului. Băieții voştri i-au împăcat. 

Subofițerul dădu din cap ca să-şi exprime aprobarea. 

— Noi trebuie să pedepsim. Mă rog... pentru mine-i tot una. 

Cercetă cu privirea ambarcaţiunea care semăna a orice, numai a 
vas nu. 

— Şi acum inspecția. 

Le Guen îşi răsuci o ţigară. Trebui să încerce de două ori până să 
reuşească. 

— lar? Dar sunt ani de zile de când tot trec pe-aici şi, dom-le ştiţi 
bine că nisipul e pentru organizaţia Todt. 

Fără să-i răspundă, gradatul chemă cu un gest, pe unul din oamenii 
săi. 

— Tată, ia te uită, murmură băiatul. Bătrânul se uită în direcţia 
arătată de fiu-său. 

Pe podul de cale ferată se vedea un şir de pietoni şi biciclişti. La 
capătul pasarelei înguste care mergea de-a lungul căii ferate doi 


feldjandarmi obligau trecătorii să-şi desfacă pachetele şi coşurile. 
Vântul aducea până la cei de pe vas frânturi de proteste şi de remarci 
ironice. 

Le Guen îşi aprinse ţigara cu mare greutate. Privirea i se încrucişa 
cu privirea fiului său. Clătină din cap dezarmat. 

Subofiţerul nu se mai interesa de echipaj. Urmat de un soldat din 
gardă inspecta acum minuţios singura cabină, atât de strâmtă, 
compartimentul motorului larg deschis. 

— Ce-aţi vrea să găsiţi? N-aveam decât nisip. Neamţul răscolea 
peste tot, având însă grijă să nu îşi murdărească uniforma. 

— N-au ascuns nimic, conchise el în cele din urmă. Işi supse burta 
ca să nu se atingă de cete doua butoaie cu gazolină aşezate în 
picioare în faţa motorului, de-a lungul carcasei. 

— Vezi bine că nu, mormăi bătrânul. 

Se mira şi el cum de reuşise să transpire pe vremea aceea rece. 

Se străduia din răsputeri să se arate zâmbitor şi se agita vioi în 
speranţa că o să pară cât mai natural. 

— Deci... putem pleca? Că o să ne fie cam greu să mergem în 
contra fluxului cu tot nisipul ăsta... 

Subofiţerul se opri cu un picior pe debarcader. 

— Ce grosime are nisipul? 

Le Guen respira gâfâind. 

— Ei, un metru, un metru şi jumătate... Puntea răsună din nou sub 
cişmele nemților. Doi metri... nisip curat... 

Subofiţerul mormăia, părea, că rumegă o idee. 

— Şi... nu e nimic sub încărcătură? Sau prin nisip? 

Incremeniţi lângă bara cârmei cei doi Le Guen păreau că sunt una 
cu vasul. Bătrânul îşi drese vocea şi scuipă de două ori. 

— Păi goliţi vasul şi-o să vedeţi! 

Celălalt îşi bâţâia picioarele cuprins de o bănuială pe care nu o 
putea defini. 

— Inutil. 

Cu jumătate de voce dădu câteva ordine soldatului de la paza de 
coastă, care plecă fără grabă şi se reîntoarse cam după un minut cu o 
vergea lungă de metal. Le Guen fiul se uită la tată-său şi începu să-şi 
răsucească o ţigară. 

Pe debarcader veniră ceilalţi soldaţi de la paza de coastă bănuind 
că vor avea un nesperat prilej de distracţie. 

Unul dintre ei sări pe bord ca să dea o mână de ajutor. 

— Schnell! ordonă subofiţerul. 

Părea stânjenit de zâmbetele cu care camarazii săi apreciau un 
asemenea zel. 

— Numai un mic control, crezu el de cuviinţă să mai adauge spre a- 
| lămuri pe bătrân. 


Nu i se răspunse nici măcar cu o privire. 

Fără prea mare greutate, cei doi gradaţi reuşiră să înfigă vergeaua 
în mijlocul încărcăturii după ce se opintiră de câteva ori. Tija subţire 
de oţel atinse fundul vasului scoțând un zgomot înfundat. 

De pe debarcader se auzi un murmur ironic. 

— Incă o dată... aici... 

Roşu la faţă, subofiţerul nu se mai uita decât la nisipul îmbibat de 
apă. Vergeaua străpunse din nou încărcătura şi răsună iar când se lovi 
de lemnăria fundului. 

— Şi acolo... acolo... 

__ Plini de arţag cei doi soldaţi tot înfigeau şi scoteau vergeaua. 
Incepură să facă glume. 

— Maul zu!? 

Subofiţerul luă o atitudine ţeapănă, stăpânindu-şi cu mare greutate 
mânia. Soldaţii care stăteau fără treabă pe debarcader o şterseră în 
grabă spre a nu atrage asupra lor mânia şefului. 

— Acum de-a lungul carcasei, în dreptul motorului... 

Le Guen făcu un pas înainte şi îl apucă cu putere pe fiul său de 
umăr. 

— Nici o mişcare! 

Vergeaua se înfipse pentru a doua oară, oprindu-se cam la cincizeci 
de centimetri adâncime. Soldaţii făcură nişte ochi mari, nedumeriţi. 

Dintr-un salt bătrânul fu lângă nemți cu o lopată în mână. Îi aruncă 
şefului de post o privire insolentă. 

— Aici e o traversă... care leagă motorul de punte. Fără să mai 
aştepte, începu să dea nisipul la o parte. 

După vreo câteva secunde, lopata se poticni. 

— Ca să vedeţi şi dumneavoastră de ce a fost nevoie de toate 
astea... 

Subofiţerul se lăsă pe vine şi se uită la traversă fără să spună o 
vorbă. Şi tot în tăcere îşi afundă mâinile şi mai adânc în nisip, 
scurmând cu degetele. 

— N-aveam ce face, domnule... am primit dispoziţii. Neamţul îşi 
curăţă genunchii de nisip lovindu-i supărat cu palmele. Ajutoarele sale 
se uitau la el cu duşmănie. 

— Acum puteţi să va vedeţi de drum. 

Furios că s-a făcut de râs, subofiţerul le ştampilă în fugă autorizaţia 
de trecere. Pe ponton, soldaţii râdeau pe furiş. 

— Sper că n-o să fie mereu aceeaşi poveste! bodogăni Le Guen. 

Faţa îi era lucioasă de sudoare. La fel şi faţa băiatului. 

Bătrânul păli urmărind cu privirea locul pe care îl arăta cu mâna un 
soldat din gardă. Motorul pornise, scoțând un zgomot enervant. 


2 Gura! 


— Gazolin, domnule... Achtung! 

— Achtung” 

Subofiţerul trecu disprețuitor pe ponton. 

— Ar trebui să fiți atenţi cu rezervoarele de gazolină, uitaţi-vă cum 
curg. 

Cu ochii ieşiţi din orbite, Le Guen constată că de sub unul din 
rezervoare se scurgea o dâră de carburant... La doi metri de motorul 
aprins! 

— Nici o grijă, le aranjam imediat. 

Fiul său se şi repezise. Din câteva mişcări rapide desfăcu 
rezervoarele şi le rostogoli până pe grămada de nisip ud. 

— Nu mai e nici un risc de incendiu. 

Subofiţerul ridică din umeri şi le făcu semn să plece. Le Guen dădu 
drumul la gaz şi apăsă pe acceleraţie până la refuz. 

Andre-jean pivotă uşor pe loc, apoi porni greoi. Pe la babord şi 
tribord treceau nave de război. Nave nemţeşti, ambarcaţiuni 
franţuzeşti, învechite, cu carcasa roasă de rugină, putredă. Pe 
cheiurile animate, se foiau marinari, lucrători... 

— M-au trecut toate năduşelile... tată. Dacă lua foc gazolina? 

— Drăcia dracului... 

Bătrânul îşi redobândi stăpânirea de sine. Reuşise chiar să-şi 
răsucească o ţigară de la prima încercare. 

— Să ştii băiete că maiorul Le Garrec e un om dat dracului... 

Respiră cu voluptate. 

— Să bagi coatele în rezervoarele de carburant e totuşi o idee 
grozavă. 

Băiatul îl privi înduioşat. 

— Ei şi ce? Sunt etanşe... nu riscă nimic! 


3 Atenţie. 


CAPITOLUL X 


Yves Kerdrel aşeză pe remorcă a şasea bombă. Roţile de cauciuc se 
înfundară foarte puţin în pământul din grădină. 

— Am terminat! Cu un minut mai devreme. Deschise poarta 
grădinii. O rampă de beton cobora în pantă până la plajă. 

— E perfect... şi refluxul începe abia peste zece minute. 

Urcat pe o ridicătură de teren, Leroy cerceta împrejurimile, în faţa 
vilei - plaja. Un şir de petice de nisip, despărțite între ele de 
nenumărate stânci teşite. Dâre lungi de alge, lăsate de maree, pătau 
cu negru nisipul curat. 

Drept înainte, la două sute de metri - ţinta... insuliţa. 

Port-Louis se vedea, ca o masă întunecată, dincolo, de cealaltă 
parte a şenalului. 

Leroy nu se uita nici la Port-Louis, nici la insuliţă, lipită de uscat pe 
timpul cât dura refluxul. 

— Jean, eşti sigur că vor veni? N 

Tânărul inginer supraveghea cu atenție extremităţile plajei. În 
stânga, fortul Kernevel. In dreapta, blocul de la Nourriguel. 

— Le Garrec m-a asigurat că vor veni. 

Se mai linişti. Nu se vedea nici o prezenţă suspectă. Desigur însă că 
santinelele se aflau instalate în punctele de tragere. Şi fără îndoială că 
din timp în timp cercetau plaja. 

Kerdrel verifica întruna, încărcătura. 

— Ar fi fost poate mai bine dac-am fi dus bombele pe insule în trei 
reprize. Aşa cum le-a transportat şi Le Guen. De fiecare dată maiorul 
nu-i încredința decât două containere. 

Leroy se cutremură gândindu-se la cele petrecute. 

— Ce nebunie! Au tăiat apoi au sudat la loc rezervoarele după ce 
au vârât în ele încărcăturile şi le-au umplut cu gazolină... Le Guen a 
navigat pe un vulcan... Bietul bătrân! 

Cercetă iar plaja şi se mai linişti. 

— Le Garrec e cel mai nebun dintre noi toţi. Dar reuşeşte 
totdeauna. 

Şi amintindu-şi de întrebarea pe care i-o pusese prietenul său: 

— Ar fi imposibil să facem trei transporturi. Plaja e tot timpul 
supravegheată şi nici nu ne putem gândi că Londra ar putea începe o 
serie de diversiuni, în seara asta însă va declanşa un bombardament. 
Aşa că va trebui să profităm şi să traversăm plaja cu coletele astea 
stânjenitoare. 

In întuneric, cei doi aproape se confundau cu boschetele din 
grădină. 

— Jean, priveşte!... 


Leroy îşi şterse mâinile transpirate de pantalonii de pânză 
grosolană. Foarte departe, înspre Groix, se ridicau spre cer nişte 
puncte luminoase. Îndată începu şi urletul sirenelor, de la Lorient la 
Port-Louis, de la Port-Louis la Ploemeur. 

— Avem numai cinci minute, nici o secundă în plus, îi reaminti 
Leroy cu voce tulburată. 

Se plecă pentru ultima oară peste grilaj. Prin cazemate începuse 
probabil forfota obişnuită. Dar santinelele nu se mai gândeau, desigur, 
decât la pericolul care venea de sus. 

Respiră puternic, spre a-şi ascunde frica. 

— Când va înceta focul se va lăsa întunericul. lar observatorii vor 
continua să se mai uite pe cer... să zicem un minut sau două. Asta e 
tot timpul de care dispunem. 

Se distingea acum un uruit îndepărtat. Zgomot de motoare, venind 
din înaltul cerului... 

Intr-o perfectă sincronizare, antiaeriana se dezlănţui de-o parte şi 
de alta a radei. Străluciri vii, deflagraţii puternice se amestecară 
îndată într-un singur uruit sonor şi violent. În jerbe roşiatice, gloanţele 
şi obuzele trasoare sfârtecau cerul. O ploaie măruntă şi deasă începu 
să cadă pe neaşteptate. 

Plaja era scăldată atât în lumina tunurilor cât şi în cea a exploziilor. 
Stâncile şi forturile apăreau enorme în străfulgerările repetate ale 
flăcărilor, topindu-se din nou în beznă pentru a se arăta iarăşi pentru 
o clipă... Apariţii fugare... decor de coşmar. 

Focul ajunse la punctul culminant în clipa în care primul avion 
cobori în picaj. 

— La pământ! 

Se culcară pe burtă. O umbră mătură cerul scuipând foc prin toate 
gurile mitralierelor. Şuieratul scurt al unei bombe. Explozia se auzi 
foarte aproape. Un alt aparat urmă traiectoria „şefului”. Din nou 
mitralierele. Încă o explozie. Pământul se cutremura de fiecare dată. 

— iți dai seama? Astea au venit anume pentru noi! 

Ghemuit la pământ, Kerdrel se agita mereu, crispat de enervare dar 
şi de mândrie. 

— Mai avem încă trei minute, anunţă Leroy eu o voce lipsită de 
nuanţe. 


— La dreapta... Aşa... Uşurel... 

Kerdrel comanda în şoaptă respirând cam obosit. Trasă şi împinsă 
în acelaşi timp, remorca se înfundă într-o băltoacă adâncă între două 
stânci. 

— O scoatem îndată, continuă Kerdrel. 

işi şterse faţa de sudoare şi îndepărtă în acelaşi timp cu piciorul 
perdeaua de alge ce se depusese pe containerele cilindrice. 


— Acum trebuie să le transportăm de cealaltă parte a insuliţei, una 
câte una. 

Leroy îl aprobă, dar era încă zăpăcit, pradă unei mari tensiuni 
nervoase. Minutele de până atunci i se păruseră cele mai lungi din 
viaţă. Traversarea plajei în momentele când urechile le mai ţiuiau încă 
de bubuiturile canonadei, remorca încărcată cu bombe care nu voia să 
se urnească din loc şi scârţâia. Şi liniştea care s-a aşternut brusc, 
după ce s-a stins ultimul proiector. 

— Mergi tu înainte. Cunoşti insula mai bine ca mine. Apucă plin de 
curaj mânerul unui container. Kerdrel îl luă pe celălalt. 

— Se vede că nu prea eşti obişnuit să cari greutăţi, râse pescarul 
conştient de superioritatea sa. 

Porniră. In tăcere. Inaintare înceată, poticnită. Nici urmă de cărare 
pe insuliţa aceasta care nu părea mare decât în timpul refluxului. De 
fapt nu era decât o îngrămădire de stânci, acoperite de alge 
lipicioase, care alternau cu nişte băltoace adânci. Lacuri miniaturale 
legate de mare prin canale largi de un cot. Apa se scurgea printre ele 
stârnind pe neaşteptate valuri încununate cu iarbă de mare, care se 
sfărâmau foarte repede, şuierând. 

Miros de iod, de sare, de grote minuscule prin care se târau crabii şi 
şerpuiau tipării, mirosul mării, al vieților ei ascunse şi agitate. 

Uneori cei doi erau obligaţi să escaladeze stânci pe care nu le 
puteau ocoli. Inaintau atunci pe burtă, lipiţi de piatra vâscoasă, 
agăţându-se cu degetele de alge. Cioburile de scoici ascunse prin 
vegetaţia marină le tăiau palmele. 

Leroy se lăsă să alunece de pe stâncă, sprijinind containerul pe 
care Kerdrel îl ţinea cu amândouă mâinile. Un crab îi trecu printre 
picioare, îndepărtându-se cu cleştii gata de luptă. Apa clipocea şi se 
învârtejea strecurându-se prin mii de canale, ravine în care numai 
bine îţi puteai scrânti piciorul. 

— Mareea începe să crească. Să ne grăbim. Escaladară încă o 
stâncă, alunecând în două rânduri. 

— Am ajuns, Jean! 

Leroy se ghemui cu sufletul la gură, privind întinderea de apă 
întunecată care scălda insula la picioarele sale. 

— Şenalul, şopti Kerdrel cu o voce ciudată. 

intinse mâna spre Port-Louis. Fortul demodat îi domina cu masa lui 
înfricoşătoare. 

— Ai zice că-l poţi atinge cu degetul, îşi reveni foarte repede, se 
strecură pe genunchi într-un fel de coridor foarte îngust şi lung, 
astupat pe jumătate cu iarbă de mare. 

— Grota cu ţipari... i-o mai aminteşti? 

Leroy veni lângă el. Faţa i se lumină. 

— Acum da... Am descoperit-o într-o zi când căutam creveţi. 


Fără să şovăie, ridică perdeaua groasă de alge ce şi roiau de apă. În 
faţă îi apăru grota, strâmtă şi adâncă, plină de taine. 

Kerdrel zâmbea fericit. 

— Mai tot timpul e sub apă. Riscul ca cineva să găsească 
containerele e exclus. 

Unindu-şi puterile strecurară containerul în crăpătură. 

— Trebuie să le aducem şi pe celelalte. Intr-o jumătate de oră grota 
va fi înecată. 

Şi dintr-o dată îngrijorat: 

— Numai de n-ar începe englezii prea devreme cea de a doua 
diversiune! 

Celălalt îl linişti: 

— Avem înaintea noastră o oră şi jumătate, Mai mult chiar decât ne 
trebuie. Şi îndată ce terminam cu depozitarea bombelor, pregătim 
remorca... Drumul înapoi il facem mult mai repede. 

— Jean!... jJean!... 

Leroy se ridică. Inima-i bătea puternic. 

— Priveşte... 

Se lipiră de perdeaua de alge privind cu ochii holbaţi. 

Un submarin se ivise din ceața deasă, abia distingându-se în beznă 
şi înainta alungit pe apele mării. Se reîntorcea la bază, înaintând încet 
şi despicând cu etrava lui ascuţită valurile senatului. Făcea un zgomot 
abia perceptibil, ca zgomotul pe care-l face mătasea sfâşiată. 

Cei doi priveau nemişcaţi la forma ireală care trecea de-a lungul 
insulei. 

Leroy îşi încleşta fălcile. Ar fi dat oricât să poată striga acţiona... să 
facă ceva, numai să scape de emoția aceea amestecată cu teamă. 
Dintr-o dată, imposibilul devenea calitate. Ei erau acolo, cu bombele 
lor şi valurile stârnite de etrava submersibilului ajungeau până la ei... 
De necrezut! 

Unul după altul, valurile clipociră prelung, inundând de fiecare dată 
cele două forme nemişcate lipite de stânci. 

Pe turela submarinului apărură două capete cu căşti. Câteva 
cuvinte nemţeşti se destrămară, luate de briză. 

Leroy îşi scufundă faţa în alge. Işi simţea obrajii în flăcări. 

— Nu te simţi bine, Jean? 

Cuprins de nelinişte, Kerdrel se apropie de Leroy. Şi el era tulburat. 

— Nu, nimic, totul e în ordine. 

Leroy lăsă să cadă perdeaua de iarbă de mare care camufla grota. 

— Să ne grăbim, dragul meu... Trebuie să le aducem cât mai 
repede şi pe celelalte. 

Vocea i se înăspri uşor. 

— Acum eu comand, Yves! 


CAPITOLUL XI 


Kerdrel se apropie de masă şi se uită la schiţă cu mult respect. 

— Ar însemna să te mint dacă aş spune că nu mi-e frică. 

Bău o înghiţitură de alcool şi continuă: 

— lţi dai seama, în seara asta e scena finală. Am riscat mult şi în 
zilele precedente dar despre submarine vorbeam la viitor. Spuneam: 
„Vom lipi bombele de vasele lor.” Dar ştiam foarte bine că totul nu e 
decât un proiect. Acum însă am ajuns la capăt... În curând o să 
atingem cu mâna carcasa unui submarin! 

Kerdrel băuse prea repede. Totuşi, se ridică în picioare stacojiu la 
faţă. 

— Sunt într-o stare foarte ciudată... dar mai grav e că sunt 
emoţionat. 

Cu un gest grăbit, Leroy aruncă schiţa în focul din cămin. 

— Haide, Yves... la ce bun să te laşi impresionat. Fă ca mine, 
stăpâneşte-ţi frica. Gândeşte-te că ieri seară eram amândoi pe insuliţă 
şi n-am întâlnit pe nimeni... 

Celălalt se mai destinse puţin. 

— Ştiu. Dar lupta asta din umbră mi se pare foarte grea. Vezi tu, în 
noaptea când vedeta germană mi-a controlat pescadorul, mi-era mai 
puţin frică. Cu marinarii mei mă mai puteam bate, chiar fără 
speranţă... Pe când în seara asta... N 

Leroy fuma cu gândul în altă parte. Imbrăcase şi el costumul de 
scafandru pe care-l procurase La Garrec. Faţa şi mâinile îi erau unse 
cu vaselină spre a le proteja împotriva frigului. 

— Nu te mai gândi la asta, Yves. Intr-o oră, două vom fi iar acasă. 
Tu o să fii primul care o să râzi de spaima ta de acum. 

Uşa se deschise brusc. Mătuşa Adrienne intră în încăpere şi verifică 
termosul pe care nepotul ei îi umpluse cu cafea. Kerdrel îşi găsi îndată 
ceva de lucru ia echipament. 

— N-ar fi trebuit să rămâneţi, mătuşă Adrienne, murmură Leroy. 

Bătrâna se uită la el cu o expresie pe care nu i-o mai văzuse. 

— Ştiu. Ar trebui să fiu la verişoara mea, la Menez... Cu braţele 
încrucişate îl fulgeră cu privirile pe Kerdrel care nu scoase o vorbă. 

— Dar nimeni n-o să mă poată face să părăsesc casa asta! E casa 
mea! 

Mirosi termosul. 

— Yves Kerdrel, n-ai fost niciodată în stare să faci o cafea ca lumea. 
De ce nu m-ai chemat pe mine? 

— Nu voiam să te deranjez, mătuşă. 

Ea făcu încet înconjurul mesei, uitându-se la echipamentele de 
scafandrii fără să reuşească să-şi ascundă curiozitatea. 


— Regret foarte mult că sunteţi aici, insistă Leroy sever. 

Mătuşa ridică din umeri. 

— Inainte de a veni tu, băiete, noi trăiam aici în linişte, îmi 
spuneam că războiul o să se termine chiar dacă nu ne amestecăm noi. 
Yves ar fi început să pescuiască departe, în largul oceanului... Annick 
ar fi venit să locuiască cu noi... Totul ar fi fost ca înainte... mai bine ca 
înainte. 

Dădu cu ochii de sticla de rachiu. O luă repede şi o puse sub cheie. 

— Dar ai venit tu, Jean Leroy şi ne-ai adus războiul. Şi cum aş putea 
să vă părăsesc, bieţi nebuni ce sunteţi! 

— Toţi bărbaţii trebuie să lupte, mârâi Kerdrel. 

Leroy se ridică. 

— E timpul, Yves! 

li adresă bătrânei un zâmbet plin de afecţiune. Era rea de gură şi 
arţăgoasă ca orice bretonă adevărată. Dar dincolo de vorbele ei 
aspre, ghiceai fără greutate durerea şi resemnarea femeii căreia un 
alt război îi răpise pe cei dragi. 

— O să vă aştept aici, hotărî ea. 

Se aşeză în fotoliul ei preferat şi închise ochii. 

— Pe curând, mătuşă Adrienne, mormăi Kerdrel. Bătrâna stătea 
ţeapănă, chircită în veşmintele ei groase. 

Doar trăirea interioară mai însufleţea faţa palidă care vedea de sub 
boneta imaculată. 


Leroy ajunse primul pe insuliţă. Suflând greu şi scuipând, Kerdrel îl 
urma la zece metri distanţă. 

— Ce hulă nenorocită! bodogăni căpitanul de pescador... Bine am 
făcut că am venit pe aici. Prin partea cealaltă a insulei marea ne-ar fi 
izbit de stânci şi... adio costume etanşe. 

Se strecurară unul lângă altul printre stânci. Sub ei şi în jurul lor, 
numai apă şi iarbă de mare. Se bălăceau într-o adevărată mlaştină de 
alge, masă vâscoasa pe care costumele lor de cauciuc alunecau 
mereu. Când înotând, când umblând, trecură pe lângă nişte masive 
stânci, camuflate sub o mantie de alge. 

— Opreşte-te, Jean! O să treci de locul nostru. 

Se opriseră să-şi mai tragă sufletul, lipiti de o stâncă cu forme 
neregulate. 

— Nu vorbi prea tare, Yves. Noaptea cuvintele se aud până 
departe. 

Cercetară instinctiv împrejurimile... Port-Louis şi Kernevel nu erau 
decât nişte mase întunecate, imprecise. Şi totuşi. În cazematele 
moderne, ascunse de ziduri antice, stăteau oameni la pândă. 
Observatorii scrutau noaptea... apa... cerul. Mai ales cerul. 

Kerdrel ridică ceva mai sus sacul pe care-i ducea cu mii de 


precauţii. 

— Luăm o gură de cafea? Să ne mai încălzim, Leroy dădu din cap. 
Nici în iad Kerdrel nu s-ar fi despărţit de gustarea lui sacrosanctă şi de 
sticla cu băutură. 

„E de necrezut!” îşi spuse. Dar deveni şi mai optimist. Totul era cât 
se poate de simplu, abstracţie făcând de frigul care îl cam anchiloza. 
Auzind cuvintele obişnuite, de fiecare zi, îndrăzneaţa acţiune i se 
părea redusă la dimensiuni acceptabile. Războiul? Da, dar şi termosul 
cu cafea, o înjurătură, o glumă... 

Kerdrel ridică mâna şi îşi ajusta viziera. Câteva clipe mai târziu, 
căpitanul de pescador dispăru în apa înspumată. Grota cu ţipari se 
afla încă la cinci picioare adâncime, sub apă. 

Bule mari de aer urcau la suprafaţă ca o jerbă fără sfârşit. După 
câteva secunde apa începu să clocotească. Kerdrel ieşi din apă 
remorcând o încărcătură magnetică. 

— Ce figură ne-ar face dacă n-ar mai ieşi! rânji el. 

Fu plesnit de un val şi scuipă o gură de apă sărată. 

Cu capetele alăturate scrutau întunericul; apele dantelate cu 
spumă ale şenalului se ondulau în ritmul contravalorilor. 

— les în fiecare noapte, îi reaminti Leroy ca să-i mai ridice moralul. 

Vocea i se schimbă puţin. 

— Annick ştie că în seara asta suntem în acţiune? 

Kerdrel trase o înghiţitură de cafea, chiar din termos. 

— Nu. O să-i spunem după ce terminăm cu toate astea. N-are nici 
un rost s-o neliniştim. 

— Şi mâine ce-o să-i povesteşti? Sunt şase bombe, ceea ce 
înseamnă că avem de petrecut şase nopţi pe insulă. 

Kerdrel privea melancolic. 

— O să inventez eu ceva. De ce să se chinuiască dinainte? 

Cu o mişcare rapidă se ridică, sprijinindu-se în palme. 

— Atenţie! Dragoarele! 

Uitând de frig, Leroy scoase încărcătura din container; Plăcile 
magnetice care erau destinate să se lipească de submarin luceau 
palid. 

impreună cu Kerdrel cercetă bomba cu un respect amestecat cu 
nelinişte. O mai studiaseră şi pe uscat. Dar pe stâncile acelea bătute 
de valuri, încărcătura părea mai înfricoşătoare. 

Dragorul se apropia, cu duduit puternic de motoare: Era un vas mic 
de lemn, pentru că lemnul era absolut necesar spre a nu atrage 
minele magnetice lansate pe ascuns de hidroavioanele britanice. Vase 
mici înarmate uşor, care trăgeau după ele ca o căruţă cablul menit să 
taie sauna de mine de sub apă. 

Dragorul înainta greoi prin dreptul insulei. Pe punte, pe pasarele 
stăteau oameni pândind minele care puteau sa ţâşnească la suprafaţă 


de îndată ce s-ar fi desprins de cablu. 

— Submarinul e pe aproape, şopti Leroy. 

Îşi înăbuşi un oftat de frică, potrivindu-şi viziera. 

— Ei, îi dăm drumul? mormăi Kerdrel. Işi fixă şi el viziera, în mare 
grabă. 

Dragorul se îndepărtase deja, târând după el cablul într-un mers 
egal de bou care trage la plug. 

Leroy făcu un semn. Se cufundară împreună în apă, ţinându-se 
fiecare de câte un mâner al încărcăturii magnetice. Totul fusese 
prevăzut, calculat de Leroy: distanţele, curenţii. Fiecare mişcare făcea 
parte dintr-o acţiune precisă, minuțioasă. 

Ajunseră foarte repede la fund. Se aflau într-o falie stâncoasă, lată 
de un metru, cu pereţii acoperiţi de iarba de mare. 

Leroy respira cu grijă, nefiind încă obişnuit eu aparatul de 
scufundare care-i zdrobea umerii. inainta pipăind cu mâna liberă 
peretele de stâncă. 

„Avem douăzeci de secunde ca să ajungem la şenal.” 

Ajunseră însă mai repede decât fusese prevăzut. Când simţi că îi 
fuge pământul de sub piciorul drept, Leroy fu cuprins de un sentiment 
de teamă amestecată cu repulsie. La un metru în urma lui, Kerdrel era 
o formă nedesluşită, mişcătoare. 

Clocotul produs de elicea dragorului descreştea puţin câte puţin. 

„Trebuie să reuşim”, îşi spuse Leroy. 

Mai şovăi o clipă ştiind că Kerdrel aşteaptă plin de încredere. 

Tot planul era stabilit în funcţie de lungimea cablului dragorului. 
Dacă ajungeau prea repede riscau să fie târâţi de cablul de oţel şi 
striviţi de colosala forţa a unui adevărat zid de apă provocat de 
curent. Dar nici sa aştepte prea multă vreme nu puteau. Submarinul 
urma la mica distanţă. Dacă întârzia cinci secunde, ţinta le scăpa... 
sau puteau fi făcuţi bucalele de elicea submarinului. 

Leroy nu şovăi decât o secundă. Trase din toate puterile 
încărcătura de cate era agăţat Kerdrel. Stânca dispăru de sub 
picioarele lor. inotau acum amândoi, numai cu o singură mână. 

Alunecare mută în apa întunecată. Una lângă alta, cele două 
ciudate siluete pătrunseră în şenal. Simţeau amândoi, ca un fior de 
gheaţă, curentul rece care venea din larg. 

Băteau din picioare în cadență, cu braţul întins, ţinând bomba între 
ei. Dans mut în străfundurile nopţii. Din când în când se frecau de 
stâncile de pe fundul şenalului, treceau pe deasupra unor falii şi 
prăpăstii miniaturale. In jurul lor pluteau alge care le biciuiau uşor 
vizierele. 

Leroy numără: zece... cincisprezece... 

Treizeci de secunde! Era tocmai timpul de care teoretic aveau 
nevoie ca să ajungă în mijlocul şenalului. 


Priveau cu ochii ieşiţi din orbite. 

„Douăzeci... douăzeci şi cinci” ... 

O fi trecui oare cablul dragorului, odgonul acela de oţel care ar fi 
putut să-i strivească în orice clipă? 

„Douăzeci şi opt... douăzeci şi nouă... treizeci... treizeci şi unu... 
treizeci şi doi...” 

Leroy se plecă brusc înainte. Masa neagră pe care o zărise era 
acum la nivelul lor, dar încă prea departe, la circa douăzeci de braţe 
distanţă. 

Furios arăt cu mâna spre ţintă, Kerdrel înţelese îndată. Porniră 
înainte bătând apa cu picioarele din toate puterile. 

Carcasa  submersibilului le apăru în faţă, enormă, masivă 
învolburând apa ca un rechin. Leroy aproape că smulse încărcătura 
din mâinile coechipierului său... Mai bine de o treime din chilă trecuse 
deja de ei... locul cel mai potrivit se afla ceva mai departe, exact între 
două lonjeroane. Era locul cel mai vulnerabil. Forfecată de explozie, 
nava s-ar fi rupt imediat în două. 

Bătând din picioare, cei doi bărbaţi luptau contra vârtejului de apă, 
îngheţaţi de frică în faţa suprafeţei aceleia de oţel care aluneca 
deasupra lor. 

Leroy ridică mâna, răspunzând semnalului stabilit dinainte, Kerdrel 
se agăţă de lonjeron în acelaşi timp cu şeful său. Se simţiră îndată 
trântiţi, împinşi spre corpul de oţel de viteza destul de redusă, totuşi, 
a navei. 

Erau lipiţi de carcasă pipăind cu mâinile lor oţelul care-i despărţea 
de echipajul care avea să moară. 

Cu gesturi studiate dirijară împreună încărcătura, având grijă s-o 
reţină ca să nu se izbească prea violent de carcasă. Plăcile magnetice 
se lipiră de submarin fără nici un zgomot. 

Tremurând de enervare. Leroy declanşa mecanismul de dare a 
focului. 

„Trebuie să ne lăsăm la fund... altfel alunecăm de-a lungul chilei... 
până la elice!” 

Aproape mecanic se răsturnă pe spate, se scufundă cu capul în jos 
împingându-se cu picioarele de chilă. La doi metri mai încolo, Kerdrel 
proceda la fel. 

Coborau spre fund cu mişcări cam stângace. 

„Elicele sunt la douăzeci de metri... la zece...” 

Uruitul apei se amplifica din secunda în deodată transformându-se 
într-un adevărat tunet, spre care corpurile lor păreau că sunt atrase. 

„Elicele sunt la cinci metri.” 

Clocotul apei ajunse deasupra lor, învăluindu-i într-a viitoare 
neînduplecată, violentă. Leroy se zbătea pe jumătate sufocat şi se 
ciocni de Kerdrel. Cam la cinci metri deasupra lor elicele sfredeleau 


valurile... Vârtejul deveni şi mai puternic. 

Se răsuceau, aruncaţi într-o serie de cascade succesive, în timpane 
le răsuna duduitul elicelor. 

Vârtejul scăzuse repede în intensitate în timp ce cele două umbre 
înnebunite se grăbeau să ajungă la insulă. 


Submarinul trecuse spre larg... spre convoaiele care brăzdau 
Atlanticul. 


Echipajul lui mai avea de trăit două ore. 


CAPITOLUL XII 


Cu o vădită uşurare, ofiţerii ieşeau salutând unul după altul din 
biroul şefului de stat-major. 

— Dumneata mai rămâi, Becker, ordonă - căpitanul Rassler. 

Ultimul ofiţer închise uşar. Adjunctul amiralului îi oferi o ţigară şi luă 
şi el una. Era bine făcut, dar puţin cam prea subţiratic. Ochii albaştri, 
proeminenţi, străluceau în dosul ochelarilor. Şeful de stat-major era 
complet chel. 

— Becker... Aş vrea să mai discutăm despre problema care tocmai 
a fost abordată în „marele raport”. 

— Problema submarinelor pierdute? 

Şeful de stat-major privea gânditor la ţigara care i se consuma între 
degete. Trupul lui înalt era acum puţin încovoiat. 

— Da. Mai adineauri am schimbat subiectul în mod deliberat pentru 
că erau de faţă prea mulţi ofiţeri şi nu voiam ca vorbele mele să facă 
înconjurul bazei. 

După un timp: 

— ... Şi să producă panică în rândul echipajelor. 

Işi stinse cu grijă ţigara fumată numai pe jumătate. 

— Pierderile noastre sunt grele, Becker. O ştii la fel de bine ca şi 
mine. Convoaiele englezilor sunt din ce în ce mai bine apărate, iar 
uneori echipajele noastre numără prea mulţi tineri... Dar asta nu 
explică totul. 

Faţa i se împurpura, pentru că celălalt nu răspunse nimic. 

— Eşti specialist în serviciul de informaţii, Becker. Vreau să-ţi aud 
părerea. Ca şi mine ai avut în mână rapoartele întocmite după 
comunicatele inamicului şi după mesajele lor captate de noi. Cunoşti, 
de asemenea, rapoartele comandanților noştri de flotile. Cred că n-ai 
studiat acest ansamblu de informaţii fără să fi emis vreo ipoteză. 

Maiorul Becker se plimba ţeapăn prin birou, cu mâinile la spate. 

— Am pierdut prea multe submarine. De două ori numărul pe care-l 
putem admite ca pierdere normală în luptă... 

Se învârtea cu paşi regulaţi în jurul biroului ministerial care fusese, 
desigur, mândria castelanului care locuise acolo. 

— Vezi dumneata, domnule maior... am făcut socotelile pe perioada 
care o avem în vedere. Numărul submarinelor noastre în misiune şi 
densitatea convoaielor inamice au rămas constante... Deci... 

Rassler, care stătea eu spatele ia fereastră, îl urmări cu privirea. 

— Deci, Becker? 

Ofiţerul de informaţii roşi puţin. 

— Deci există două soluţii. Sau navele inamice sunt dotate cu arme 
noi... 


— Crezi? 

Maiorul Becker se întoarse brusc. 

— Nu. Cum nu credeţi nici dumneavoastră, o ştiţi prea bine. 

Din doi paşi fu în faţa unei hărţi agăţată pe perete care reprezenta 
Atlanticul de nord. 

— Am cercetat amănunţit toate mesajele, toate rapoartele. Şi afirm 
că baza de la Lorient n-ar fi trebuit să piardă, în perioada de care ne 
ocupăm, decât maximum cinci submarine. 

— Şi am pierdut unsprezece. Se priviră puţin cam tulburaţi. 

— Dar, domnule maior Rassler. Cea de-a doua ipoteză a mea e fără 
îndoială justă. Submarinele noastre sunt scufundate înainte de a 
ajunge în zona de vânătoare. 

Becker începu să respire greu, incapabil să-şi mai stăpânească 
agitația. 

— Ideea acesta mi-a trecut şi mie prin minte, dar nu-mi venea să 
cred. Or, ascultând darea de seama a comandantului flotilei numărul 
cinci, am remarcat ceva. 

— Şi eu, Becker. 

Şeful de stat major coborî puțin vocea. 

— Submarinele noastre nu trebuie să utilizeze posturile lor de radio 
emisie decât în cazuri deosebite. Dar, cu prilejul ultimei sale misiuni, 
comandantul Guntz a fost nevoit să pună vasele flotilei sale în stare 
de alarmă dintr-un motiv foarte grav. Toate unităţile au confirmat 
recepţia mesajului cu excepţia uneia. 

— U 374! 

In confortabila cameră se aşternu o tăcere penibilă. Vocea lui 
Rassler tremura puţin. 

— U 374 n-a răspuns... şi nu s-a mai reîntors niciodată. 

— Aţi remarcat când anume s-a constatat că nu răspunde? 

— Becker, U 374 nu se găsea nici la două sute de mile de Lorient 
când a fost lansat mesajul la care trebuia să răspundă. 

Făcând un semn cu mâna, şeful statului-major îl invită pe celălalt să 
vină lângă el, la fereastră. 

— Dacă calculele dumitale şi ale mele se verifică, putem consta la 
că cele şase submarine dispărute... fără motiv... au plecat toate din 
Lorient la interval de o noapte unul de altul. 

Arătă spre baza care se vedea în fundul radei. 

— Submarinele noastre sunt sabotate, Becker. Agenţii noştri din 
Anglia nu s-au înşelat. 

— Da, domnule maior. Aceasta e şi părerea mea. Prin minte le 
trecu acelaşi gând. 

— Dacă acest lucru s-ar şti la bază, domnule comandant, s-ar 
produce panică. Aţi raportat la Berlin? 

Celălalt se strâmbă într-un zâmbet penibil. 


— Va raporta amiralul. lar noi trebuie să ne aşteptăm la un perdaf 
în toată legea. 

Luând o ţigară, şeful de stat-major continuă: 

— Nu reuşesc să înţeleg cum fac ăia, sacrament! Pe submarine nu 
intră un singur pachet care să nu fi fost deschis. Totul e controlat 
înainte de plecare... şi chiar şi în clipa plecării. 

In dosul ochelarilor cu ramă de aur, ochii îi străluceau. 

— Trebuie să găsim numitorul comun care se poate aplica tuturor 
submarinelor noastre dispărute... în mod anormal. Trebuie să existe o 
legătură între aceste cazuri... Posturile de amaraj... echipele de 
reparaţii... de aprovizionare... Orarele. 

Se opri cu sufletul la gură şi trase câteva fumuri. 

— Mai reflectează. Becker. Cercetează minuţios în ce situaţie 
deosebită se aflau cele şase submarine în momentul plecării. 
Aghiotantul meu s-a şi apucat de treaba asta, dar, într-o lucrare în 
care şi imaginaţia are un cuvânt de spus, e mai bine ca fiecare să fie 
singur, cu propriile sale gânduri. 

Maiorul Becker îşi aprinse o ţigară, fără să-şi slăbească şeful din 
ochi. 

— Există un punct comun între toate submarinele dispărute... 
dispărute fără motiv, cum spuneţi dumneavoastră. 

Rassler se apropie de el foarte palid. 

— Te ascult, Becker. Ce mai aştepţi? 

Maiorul tuşi. Işi plecă fruntea. 

— V-aş fi vorbit despre asta după raport, dar ezitam... Totul pare 
idiot. 

Îşi ridică ochii şi întâlni privirea scânteietoare a şefului de stat- 
major. 

— Ei bine, iată: cele şase submarine au plecat din orient în zile 
diferite... dar toate în toiul nopţii... 

Se opri puţin ca să-şi menajeze efectul. 

— Şi toate la ora refluxului! 


Bena urca încet. Îngreunată de nisipul care şiroia încă de apă. La 
cârmă, bătrânul Le Guen îşi sugea mustaţa, foarte atent la manevră. 
La provă, fiul său îl dirija prin semne. 

— Incă n-ai obosit, Trehin? 

Celălalt trăgea vârtos cu lopata în cală, unde nivela nisipul. 

— Merge, Aime, nici o grijă. 

Bătrânul manevră două pârghii şi catargul de încărcare se răsuci cu 
un scârţâit asurzitor. Nisipul începu să curgă în cală, împroşcând apă 
de jur-împrejur, Căpitanul se uită la omul care se agita în fundul 
vasului. Bună achiziţie, pezevenghiul ăsta de Trehin. S-a lăsat şi de 
băutură. 


— Dacă ştie că face ceva contrar nemților, o să-i vină mintea la loc, 
îl asigurase Le Guen pe Leroy, vorbindu-i despre cererea de angajare 
a lui Trehin. 

Discuţia a fost cam aprinsă. La început, Kerdrel şi Leroy s-au opus 
îmbarcării noului matelot. Dar argumentele căpitanului de vas erau 
indiscutabile. 

Numai în doi n-o să poată tace nici o treabă... Şi băiatul cel mare, 
Armei, fiind pedepsit cu interdicţia de a se mai îmbarca timp de o lună 
de zile, era nevoie urgentă de a angaja un suplinitor. Desigur, Trehin 
trăgea la măsea, dar nu era singurul... lar el. Le Guen, nu vedea pe 
altcineva căruia să i se poată încredința secretul. In afară de asta, 
îmbarcarea lui Trehin n-ar fi bătut la ochi. Omul figurase în registrele 
de bord a numeroase vase de acest fel, înainte de război. 

Leroy cedase în faţa acestui argument major. De altminteri. Le 
Guen îl răpise pur şi simplu pe noul său acolit, îi dădea găzduire 
completă. Trehin era văduv... ca Le Guen, împreună cu cei doi fii ai 
bătrânului, formau o familie de bărbaţi, care nu se despărţeau 
niciodată. Vrând, nevrând, Leroy acceptă situaţia... căci n-avea ce 
face. 

— Hai în locul meu. Trehin, frec eu jos. 

Băiat foarte cumsecade, fiul lui Le Guen îi făcu semn bătrânului să 
oprească troliul. Cu faţa ostenită de efort, Trehin se grăbi să urce pe 
punte. 

— Chiar că au început să mă doară şalele, mărturisi el. 

Bătrânul ridică din umeri. 

— Dacă n-ai fi tras atâta la măsea, n-ai fi ajuns în halul ăsta. 

Matelotul îi oferi o ţigară şi bătrânul n-o refuză. 

— Du-te la benă... şi ai grijă acolo. 

Trehin îşi trase şapca pe ochi. Incepea să se întunece şi peisajul îşi 
pierdea contururile; râul şi colinele erau înecate într-o lumină cenuşie, 
uniformă. 

— Sunt mulţumit că lucrez pentru tine, Aime şi că sunt şi eu bun la 
ceva. Vezi, nu-l invidiez nici măcar pe ăla, de colo... care stă în barcă 
şi nu-i pasă de nimic. 

Muștaţa groasă a bătrânului tresări de un râs abia stăpânit. 

— Aluia îi bâţâie fundul mai tare decât ţie, măi băiete... El e omul 
care ne aduce marfa... Două butoaie de gazolină pe care le schimbă 
cu ale mele! 

Puțin cam neliniştit totuşi, cercetă barca în prelungirea căreia se 
vedea o imensă plasă triunghiulară. 

— Trebuie să fii om cu cap ca să pui la cale asemenea combinaţii. 
Nimic de zis, Trehin, şeful lor e un om plin de idei. 


— Cred că putem considera afacerea noastră ca fiind foarte bine 


pusă la punct, aprecie maiorul Le Garrec. 

Rupse o clătită cu degetele lui grăsulii şi arunci bucățele în cana cu 
iaurt. 

— Dumitale nu-ţi place asta, Leroy? 

Leroy întindea unt pe o clătită caldă, din lama neagra, bine 
rumenită. 

— Nu seara. Deci, după dumneata, totul e în ordine? 

— Deocamdată, da. 

Cu multă grijă, Leroy turnă în pahar cidrul care abia începuse să 
fermenteze. 

— Şi de ce aceste restricţii? Ai aflat ceva? 

Işi mâncă clătita din trei înghiţituri, cu ochii aţintiţi spre faţa blajină 
a şefului. 

— Reţeaua de la bază a avertizat Londra că nemţii au devenit 
bănuitori. Au început să admită teza că ar fi vorba de un sabotaj şi 
totuşi nu sunt siguri de nimic. Paza a fost întărită, dar domnii din 
cercurile superioare sunt convinşi că, dacă e la mijloc un sabotaj, 
originea lui trebuie căutată într-un sector restrâns şi anume la bază. 
Se tem, de asemenea, ca nu cumva explozibilele să fie introduse o 
dată cu proviziile şi cu materialele care se iau la bord. Aşa că totul e 
controlat şi carcasa fiecărui submarin e inspectată înainte de plecare. 
Dumitale, desigur, nu-ţi pasă pentru că intervii abia după. 

Ochii îi străluceau şi Leroy se simţea stânjenit de felul cum celălalt 
îl fixa cu privirea. 

— E fantastic, Leroy. Uneori nici nu mi vine să cred şi iată... Abia 
acum îmi dau scama ca stau la masă în tovărăşia unui băiat care, el 
singur, face o treaba mai bună decât o escadră. 

— Nu sunt singur, i-o tăie Leroy sec. 

Nu simţea nici o umbră de orgoliu. Cel mult un oarecare sentiment 
de superioritate pe care ştia că şi-l poate înăbuşi cu uşurinţă. Mânaria 
lui Le Garrec îl agasa puţin. De ce să fie mândru? Nu era decât un 
funcţionar conştiincios, ultima verigă dintr-un lanţ foarte lung. Dar nu 
avea mai mare importantă decât celelalte verigi, decât doar prin 
aceea că ceea ce săvârşea el se făcea cu o mulţime de eforturi şi 
riscuri. Asta era. De ce deci să te minunezi de o acţiune la care 
participau atâţia alţii? Numai pentru că gloria nu încununează decât 
ultima faptă? Baliverne. Asemenea sentimente erau potrivite numai 
pentru prietenul său Kerdrel, sau pentru Le Garrec, care făceau 
paradă de clipele decisive. 

El îşi stabilise de multă vreme o linie de conduită. Din ziua în care 
pusese piciorul pe pământul Angliei, după dezastru: să nu considere 
misiunile pe care le va avea de îndeplinit decât ca o muncă ce se 
împleteşte cu munca altora. Să îndeplinească aceste misiuni cu sânge 
rece, cu mintea lucidă, debarasat de utopiile în care alţi combatanți ar 


putea crede. Să se bată, da, dar nu ca un soldat oarecare, ci ca un 
inginer care a cântărit fiecare posibilitate. 

Surprins de tonul lui Leroy, Le Garrec se opri din mestecat. 

— Nu-ţi place să se vorbească de dumneata, nu-i aşa? Bun, de 
acord. 

Işi turnă un pahar de cidru. Mirosul de mere se amestecă cu mirosul 
de lapte prins. 

— Să ştii, Leroy, că te-am chemat aici pentru că am să-ţi dau un 
ordin deosebit. 

— Te ascult. 

Stând ţeapăn pe bancă, Leroy se scutură cu palma de firimiturile de 
pe haină. 

— Ei bine, iată despre ce e vorba: al doilea transport de bombe va 
trebui să ajungă la amicul dumitale Kerdrel chiar mâine. Intenţionezi 
să reîncepi atacurile imediat? 

Leroy se destinse. li plăcea tonul pe care-l adopta Le Garrec când 
vorbea de treabă. 

— Nu chiar imediat. Ci după patruzeci şi opt de ore. Şi pentru asta 
mi-ar trebui alte butelii pentru scufundare. Nu mai avem oxigen decât 
pentru o singură misiune. 

Zâmbi şi faţa lui păru şi mai tinerească. 

— Trebuie să recunoşti că ar fi păcat să ne încetăm activitatea din 
pricina unui asemenea fleac. 

Le Garrec îşi şterse buzele cu un colţ de şervet. Din familia Trearz 
nu se vedea nimeni, iar bunica sforăia în voie, după draperiile trase 
ale patului. 

— Ar fi trebuit să mi le ceri mai din timp. Dar mă rog, voi face tot 
posibilul. Oricum, deocamdată... nu mai atacați. 

Se aştepta ca tânărul inginer să dea semne de mirare, dar acesta 
nu scoase nici un cuvânt. 

— Am fost contactat ieri de un agent care a sosit de la Londra.... 

Îşi aprinse foarte liniştit o ţigara, uitând sa ofere una şi 
interlocutorului său. 

— Un submarin-cargou urmează sa sosească zilele astea la Lorient. 
Nu va rămâne aici decât pentru o foarte scurtă escală, dar dată fiind 
natura încărcăturii sale ar trebuie să constituie pentru dumneata o 
ţinta căreia va trebui să-i dai prioritate. Până atunci... nu risca nimic. 
Nu face nici o mişcare, chiar dacă toate submarinele, din Atlantic s-ar 
oferi loviturilor dumitale. 

Privind în gol, continuă pe un ton uniform: 

— Acest submersibil va pleca de la bază cu o încărcătură ultra- 
secretă. Colegul meu de la Londra n-a fost prea explicit dar am înţeles 
că e vorba de materii prime şi de utilaje necesare pentru punerea la 
punct a unei arme speciale. Toate astea au şi fost aduse la bază cu 


camioanele... şi sunt păzite de elemente ale unităţilor SS. Nici măcar 
Kriegsmarine n-are voie să-şi vâre nasul pe acolo. Marinarii sunt 
consideraţi nişte cărăuşi vulgari. 

Leroy îşi scarpină bărbia cu o mână puţin cam nervoasă. Se roşi la 
faţă. 

— Ce-i cu povestea asta? Zău dacă nu mi pare scoasă dintr-un 
roman-foileton. De ce îmbarca nemţii aceşti preţioase materiale pe un 
submarin şi care le e destinaţia? 

Le Garrec schiţă un zâmbet, învârtindu-şi paharul între degete. 

— N-am spus că e vorba de un submarin german! 

Se făcu linişte, o linişte tulburată doar de un butuc cure se rostogoli 
în vatră. 

— Cum? Am reuşit să te uimesc? Perfect! Ei bine, află, dragul meu, 
că e vorba de un submarin japonez“. 

Oftă văzând expresia de îndoială care apăru pe faţa interlocutorului 
său. 

— Pentru Germania situaţia e proastă. De aceea la Berlin s-a 
considerat că e indispensabil să i se dea ajutor Japoniei spre a pune la 
punct o armă care ar schimba soarta războiului... chiar după 
înfrângerea Germaniei, Japonia ar urma să reziste mai mult decât 
Marele Reich şi prin urmare inginerii germani au mai multe şanse, să 
monteze noua armă în Japonia. 

Şi muindu-şi arătătorul în cidrul care se scursese pe lângă pahar, 
trase pe masă câteva linii încâlcite. 

— Germania nu are prea multe porţi de ieşire. S-a apreciat aşadar 
că tocmai Lorient oferă, pentru un submarin-cargou, cu rază mare de 
acţiune, cele mai multe şanse de a ajunge în insulele nipone. 

Leroy se cufundase, visător, în gânduri. Un ghiont al maiorului îl 
trezi la realitate. 

— Domnule inginer, încetează o dată cu presupunerile dumitale în 
legătură cu încărcătura acestui submarin japonez. Gândeşte-te mai 
bine la bomba pe care vei avea onoarea să i-o lipeşti de burtă. 

Luă sticla de cidru şi umplu din nou paharele. N 

— Nu pot să-ți precizez nici ziua, nici ora plecării. lţi pot da doar o 
singură indicație: jap-ul va pleca noaptea. 

Puțin cam stânjenit de ceea ce avea să spună îşi contemplă 
îndelung paharul. 

— Jap-ul nu va pleca înainte de trei zile. Aşa că de poimâine noapte 
va trebui să fii la post în fiecare noapte şi să aştepţi ca prada să-şi 
facă apariţia. 

— Şi dacă vine un submarin german? 


4 Într-adevăr, în timpul ultimului război, câteva submarine japoneze au 
făcut escală la Lorient. (N.A.). 


Nemulțumit că a fost întrerupt, maiorul mormăi: 

— Şeful reţelei de la bază răspunde de această afacere... În clipa în 
care jap-ul va ieşi cu turela la suprafaţă, unui din agenţii lui va 
incendia o baracă de-a organizaţiei Todt. Dacă eşti la post o să vezi 
lumina: şi îţi mai rămân zece minute până să treci la atac. Dar 
atenţie! Fără acest semnal, nu ataci. 

Obrazul rubicond al maiorului se lumina. 

— Oh, iată-l şi pe bătrânul Trearz. Mi-a promis ca ne dă să gustăm 
un rachiu vechi de cel puţin douăzeci de ani. 


CAPITOLUL XIII 


Trehin se îndreptă, clătinându-se uşor spre cală. Vremea rece şi 
ploioasă nu-l deranja. Işi pusese pe umeri un sac şi fredona cu o voce 
falsă şi răguşită. 

Trehin era mulţumit. A tras două păhărele la Phine Tromeur. Două 
păhărele. Nu trei! 

Se simţea foarte mândru. După două păhărele s-a oprit pentru că 
aşa a vrut el. O să-i povestească chestia asta şi lui Aime, care nu se 
mulțumea numai cu două... 

Mergea salutând, în dreapta şi stânga, puţinele persoane pe care le 
întâlnea, grăbite să ajungă acasă. 

Oamenii îl priveau cu oarecare mirare, dar el trecea dispreţuitor. 
Dacă ar şti ei... Ce s-ar mai mira aflând că Trehin, beţivul... că 
prăpăditul de Trehin luptă în Rezistență! 

Cu inima îndurerată observă câteva zâmbete sarcastice. Cu câtă 
bucurie şi cu sentiment de revanşă le-ar arunca în faţă acest adevăr. 
Numai ca să le vadă mutrele uluite. 

N-avea decât un singur regret. Nu, n-avea dreptul să vorbească nici 
măcar cu văduva Goffic, nici cu văduva Rouzic. Nişte femei tare 
cumsecade, cam arţăgoase, dar gata oricând să-ţi ofere o picătură de 
rachiu... 

Ocoli cu prudenţă piaţa ca să nu dea peste cele două femei care 
adesea stăteau acolo la taifas. 

„Poate că mai târziu o să fiu decorat”, gândi Trehin. 

Ochii i se împăienjeniră puţin şi grăbi pasul. Emoţiile prea puternice 
îi făceau rău la inimă. Se strădui să se gândească la cei trei Le Guen 
care, fără îndoială, îl aşteptau. Acum el era de-ai lor, n-o să-i mai 
părăsească şi o să care împreună cu ei lăzile acelea ciudate şi grele 
despre care nu ştia nici unde se duc, nici la ce slujesc. Dar asta nu-l 
interesa. El nu era decât un marinar disciplinat, devotat. Şi de 
altminteri era inutil să pună întrebări. Lăzile alea rotunde nu puteau fi 
decât bombe şi din moment ce le duceau la Kernevel, asta însemna 
că rostul lor era să arunce în aer statul-major, amiralitatea. Mai târziu 
o să povestească el toate astea bananelor sale prietene... Satisfăcut, 
Trehin începu să fredoneze un cântec vesel în care era vorba despre 
întâlnirile galante ale unei fete frumoase pe care o chema Perrine. 

Cântecul îi amuţi însă pe buze când ajunse în faţa casei. Era 
sinistră, cu obloanele trase, cu uşa închisă. Bătrânul Le Guen îi 
pretinsese să locuiască la el, la Kercaves. N 

— la să văd dacă totul e în regulă, mormăi el. Injură cu năduf 
amintindu-şi că îşi lăsase cheile acasă la Le Guen. 

— Cu ploaia asta şi cu găurile din acoperiş trebuie văd totuşi dacă 


nu mi-e inundată casa... Drăcia dracului. 

Fără să mai stea pe gânduri, intra în curte şi începu sa zgâlţâie un 
oblon care ştia ca nu se lichide prea bine. Voia s-arunce doar o privire 
şi-apoi sa se dud pe vas. Poate iar au de transportat lăzi din acelea. 

— Ce faci acolo? A 

Trehin se întoarse îngheţat de spaimă. In faţa lui stătea ofiţerul 
acela neamţ, pe care-l întâlnise de atâtea ori. Un şchiop, arogant ca 
toţi ăilalţi. 

Doi furieri de la Kriegsmarine, care tocmai treceau pe acolo, se 
opriră, uitându-se miraţi la omul aceia aiurit. 

— Păi aici... aici stau eu. Şi ce, n-am dreptul să intru? Simţi că-l trec 
fiori. Un ofiţer... doi militari! A fost trădat... Acum i se întindea o cursă. 

— Şi-atunci de ce vrei să intri pe fereastră? Ofiţerul se apropie 
amuzat. Nu părea ostil. Trehin îi aruncă o privire disperată. 

— Mi-am uitat cheile; nu mai locuiesc aici... 

Ernst se apropie încă puţin. Era mirat de spaima omului acela pe 
care îl cunoştea din vedere. Era un amărât care şi-a pierdut fiul. Un 
inofensiv. 

— Actele! ordonă el cedând unui impuls de moment. Cu spatele 
lipit de perete, Trehin se străduia să se descheie la haină. Tremura. 

— lată-le, domniile... lată-le. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Trădat. Ca atâţia alţii. Ofiţerul era 
deci la curent cu toate... şi zâmbea ticălosul. 

Căutându-se prin buzunare, Trehin făcu un pas în lături. Lacrimile îi 
împăienjeneau vederea dar ghicea prezenţa marinarilor nemți. Peste 
o clipă avea să fie arestat... şi Le Guen cu băiatu-său... Le Guen carei 
aştepta pe Andre-Jean. 

— Am încurcat buzunarele: îşi şterse ochii cu mâneca. Le Guen 
avea să ridice ancora peste cinci minute. El trebuia deci să-i atragă pe 
nemți în partea cealaltă, spre Quatre-Chemins. Se va sacrifica, dar Le 
Guen va fi salvat. 

II trecu un fior ciudat şi simţi că pieptul i se umflă. 

— Uitaţi-vă, am actele în regulă. 

Făcu un pas, doi... şi dintr-o dată o rupse la fugă, alergând cât 
putea mai repede cu picioarele lui bătrâne. Ceva îi zvâcnea foarte 
tare... în cap... O larmă pe care numai el o auzea. 

Marinarii nemți izbucniră în râs. Cu un gest, ofiţerul le arătă omul 
care fugea. 

— Puneţi mâna pe el... Repede! 


Marinarul care făcea de gardă la intrare se uita cu interes la tânăra 
care-i arăta legitimaţia. 

— Ja... Vă cunoaştem. Sunteţi de-aici... Biroul Ausweiss. 

Zâmbi larg şi o pofti să intre în parc. Annick îi mulţumi zâmbind. 


Uită îndată de santinela care o urmărea cu privirile şi urcă pe aleea 
strâmtă care ocolea desişurile de arbuşti lăsaţi în paragină. 

In ciuda frigului umed, era lac de sudoare şi îşi simţea gâtul uscat. 
Peste câteva clipe se va afla în biroul care elibera autorizaţiile de 
ieşire în larg pentru marinarii de pe vasele de pescuit... Şi trebuia... 
era absolut necesar să pună mâna pe ştampilă. 

Annick trecu fără nici o dificultate de biroul de informaţii unde un 
ofiţer cu părul cărunt visa la îndepărtata lui familie. Omul aruncă în 
treacăt o privire peste legitimaţie. 

— Am de prezentat trei autorizaţii de ieşire. Locotenentul Ernst e 
cumva aici? 

Subofiţerul ridică din umeri. Puțin îi păsa. 

— Mergeţi tot înainte. Intrebaţi acolo... e un furier.... El ştie. 

Un şir de culoare, de saloane transformate în birouri. La secretariat 
un marinar citea o revistă de dincolo de Rin. O ascultă politicos, fără 
să se ridice. 

— Aşteptaţi... Ofiţerul de care întrebaţi e ocupat. Dar trebuie să 
vină într-o clipă... Frăulein. 

Annick se crispa. Detesta să i se spună „Frăulein”. Căută zadarnic o 
replică aspră. De altfel, furierul se cufundă iar în lectura revistei. 

Se plimbă prin birou cu paşi uşori. 

„Mi-e teamă, mi-e foarte teamă”, îşi mărturisi ea. 

De emoție simţea cum sângele i se zbate în tâmple. Iniţial planul i 
se păruse simplu. Locotenentul Ernst era curtenitor şi nu i-ar fi fost 
greu să-l facă să plece din birou pentru un minut. Un minut i-ar fi fost 
de ajuns ca să scoală din poşetă ausweiss-urile în alb. O simplă 
mişcare şi fiecare permis de trecere ar fi avut ştampila cu zvastică, 
fără de care nu aveau nici o valabilitate. 

Annick simţi că roşeşte. In teorie, evident, totul era simplu. Ar sta 
puţin la poveşti cu locotenentul, ar accepta chiar o ţigară... 

De ruşine fruntea i se înroşi. Ce proastă era! Cum de s-a putut 
vedea în rolul frumoasei spioane seducătoare dar cu judecata rece? 

— Plimbarea face bine, aprecie furierul fără să-şi ridice ochii. 

Annick simţea că o lasă puterile. Aşadar nu era decât o fată de la 
ţară, cum nu se poate mai fricoasă. 

— Nu aş putea să-l aştept pe locotenent în biroul lui? EI... el m-a 
chemat... 

Vădind mai mult interes, marinarul lăsă revista. 

— Nu place aici?... Gut!/... Poftim. O să citiţi ziarele... Şi poate că 
nici nu va trebui să aşteptaţi prea mult. 

„Merge.” 

Annick îşi reţinu o exclamaţie de bucurie. La urma urmelor nu se 
descurca chiar atât de prost... Dacă ar putea rămâne singură câteva 
minute şi-ar recâştiga încrederea în ea însăşi... şi după ce furierul va 


ieşi... 
— Locotenentul va fi foarte mulţumit! 
Rămase şi ea uluită de tonul semeţ cu care rostise aceste cuvinte. 


— De ce ai luat-o la fugă? Hai, vorbeşte... Noi suntem răbdători dar 
şi răbdarea are margini! 

— Dar v-am spus, mi-a fost frică... 

Trehin se uita morocănos la nemţii care de o oră îi puneau aceeaşi 
întrebare. Doi civili şi ofiţerul şchiop. Acesta era singurul mai 
cumsecade din toţi trei. 

— Nu-i adevărat. Din partea noastră n-ai avut nici o neplăcere. Şi 
atunci? De ce ţi s-a făcut frică adineauri? 

Privirea lui Trehin se îndrepta când spre unul când la celălalt, dar 
nu se oprea asupra vreunuia mai mult de o secunda. Să fie cât mai 
atent. Civilii aceia erau poliţişti. Desigur că au primit un denunţ, dar 
aveau nevoie de probe. Las' să-l caute mult şi bine... 

Cei doi civili erau slabi şi uscați şi semănau oarecum unul cu 
celălalt. Aveau feţele obosite, neîncrezătoare, ochi au care pândeau 
fiecare reacţie a omului interogat. Erau în capul gol lăsând să se vadă 
nişte ţeste aproape complet chele. 

— N-am făcut nici un rău! mormăi Trehin. 

Deşi nu-l băteau, el tot era bănuitor. Dar fără îndoială că ei ştiau 
aproape tot. 

— Hai, domnule Trehin, să lăsăm gluma... atitudinea dumitale ne-a 
dovedit că ai ceva de ascuns... Dar poate nu e nimic grav. 

Cel care părea să fie şeful şopti ceva la urechea colegului său. 
Celălalt dădu din cap, fără să-şi schimbe expresia feţei. 

— Ţi-am percheziţionat casa. Totul pare în ordine şi totuşi ai 
declarat că locuieşti în altă parte. Unde stai acum, domnule Trehin? 

Pleoapele bătrânului se lăsară în jos. 

— Asta nu vă priveşte. Stau de câtăva vreme la nişte prieteni. 

Ajungeau în sfârşit şi la asta, ticăloşii. Ştiau deci totul dar mai 
căutau desigur o ultimă dovadă ca să pună mâna pe Le Guen şi pe 
ceilalţi... pe toţi cei din Rezistență. 

— Am dreptul să merg pe la prieteni? mormăi Trehin, încăpățânat. 

Nu se mai uita decât la parchet. 

Unul dintre poliţişti făcu un pas înainte încruntându-se. Celălalt îl 
apucă însă de mânecă şi îl trase într-un colţ al camerei unde aştepta 
ofiţerul de marină. 

— Deocamdată e inutil să folosim metode forte. 

li şopti ofițerului: 

— Ce ne puteţi spune despre el? 

Ernst ridică din umeri: 

— E un bătrân cumsecade cu care n-am avut nici un fel de poveşti. 


De altfel bea... destul de mult şi în afară de faptul că isca mici 
scandaluri prin cârciumi, nu i se poate reproşa nimic. 

Se uită foarte stânjenit la faţa hăituită a bătrânul matelot. 

— İl văd în fiecare zi, sau aproape în fiecare zi, de aceea m-a şi 
intrigat comportarea lui de mai adineauri. Omului ăsta îi este frică, 
sunt sigur de asta... şi dacă se teme de noi, asta înseamnă că ştie 
ceva. Dar ce anume? Nu ştiu. 

Poliţiştii se întoarseră descumpăniţi spre arestat. 

— Pe ce vas eşti îmbarcat? 

Trehin se ghemui pe scaun. Poliţiştii ştiau totul... totul. Dar voiau să 
audă şi din gura lui... 

— Nu sunt pe nici un vas. Am o pensie de război. Sunt prea bătrân 
şi nimeni n-are nevoie de mine. 

Locotenentul aruncă o privire spre fiinţa nenorocita, cu faţa 
crispată pe care se putea citi mai mult ură decât teamă. li chemă pe 
poliţişti cu un semn. 

— Staţi puţin. Numele acesta... Trehin, parcă-mi aminteşte de ceva. 
Am impresia că l-am văzut de curând pe o listă. Nu-l brutalizaţi. Mă 
duc să verific. 

Ezită o clipă şi o roşeaţă îi invada faţa. 

— Bătaia nu ajută la nimic. Omul acesta e cunoscut pentru 
excesele sale şi când e beat vorbeşte vrute şi nevrute. Daţi-i să bea 
şi-o să vă spună toată povestea lui. De altfel sunt convins că nu e 
vorba decât de un fleac. 

Stânjenit de privirea bătrânului, ieşi în mare grabă din cameră. 
Poliţiştii reveniră îndată lângă prizonier, făcându-şi semne din ochi. 

— Nu trebuie să-ţi fie frică de noi, taică. Aici nu eşti la închisoare. 
Stăm şi noi aşa, de vorbă. 

Sub nasul lui Trehin se deschise o tabacheră. O adulmecă 
neîncrezător, dar se servi totuşi, cu o mână care cam tremura. 

„Poate că nu ştiu totul. Şi dacă fac pe prostul, până la urmă o să 
obosească şi, după o vreme, vor fi siliţi să-mi dea drumul. Numai că 
trebuie să fiu foarte atent... şi mai ales să nu vorbesc de Le Guen... şi 
nici de cutiile metalice.” 

— Tare aş mai bea ceva, exclamă un poliţist. Colegul său îl aprobă 
gălăgios şi se îndreptă spre uşă, adresându-i lui Trehin un zâmbet. 

Bătrânul simţi o mare uşurare. Deci... ăştia făceau o anchetă numai 
aşa, de formă. Dacă ar fi avut ceva dovezi i-ar fi dat ei altceva, nu de 
băut! 


— Ce facem, mai aşteptăm mult după hodorogul ăla bătrân? 

Băiatul lui Le Guen se plimba nerăbdător pe debarcader aruncând 
priviri furioase spre tată-său care stătea la bara cârmei. 

— O jumătate de oră cred că ajunge, mormăi bătrânul. Gata, îi dăm 


drumul. 

După ce aruncă o privire prudentă spre soldatul de la paza coastei, 
care se afla foarte aproape, spuse coborând tonul: 

— Astăzi nu transportăm decât nisip... O s-o scoatem la capăt şi în 
doi. 

Furios totuşi, răcni: 

— Imbarcarea! La preţul la care se dă azi carburantul n-am de gând 
s-o pornesc pe Scorff în sus, contra curentului. 

Tânărul dezlegă parâma şi în clipa în care se urcă şi el la bord, 
motorul începu să duduie. 

— Ce-o fi păţit? întrebă fiul. Bătrânul ridică din umeri: 

— Habar n-am. Poate că n-ar fi trebuit, să-l las adineaori să iasă 
singur. Ei, fir-ar să fie, ce încurcătură urâtă cu frate-tău ăsta care nu 
mai are voie să se îmbarce, încă două săptămâni va trebui să ne 
mulţumim cu Trehin... după aceea se ocupă de el cei din maquis. Il 
vor pune la răcoare, cum spune maiorul. 

Băiatul îi aruncă o privire plictisită. 

— Crezi, că dacă ar bea prea mult ar fi în stare să vorbească? 

Faţa bătrânului se încreţi. Rânjea. 

— De când l-am angajat, Trehin n-a mai băut. Dar dacă totuşi s-ar 
întâmpla, cred că n-ar vorbi... Ai văzut şi tu cât era de mândru că 
luptă împotriva Friţilor. 

Privirile li se încrucişară şi fiecare descoperi în ochii celuilalt aceeaşi 
îngrijorare nemărturisită. 

— Dacă Armei află că Trehin n-a plecat cu noi o să-i anunţe pe 
Kerdrel şi Leroy. 

Bătrânul evită la timp o barcă pescărească şi ridică din umeri. 

— Drace, drace... 

Strânse încurcat bara cârmei între genunchi şi hotărî sa nu mai 
deschidă gura. 


Annick Morvan se plimba prin anticamera cu poşeta atârnată de 
umăr. Undeva, prin nişte birouri îndepărtate, se auzeau ţăcănind 
maşinile de scris. Din când în când se auzea zgomotul unei uşi trântite 
şi se desluşeau frânturi de vorbe. 

„Încă un minut şi intru”, hotărî ea. 

O rămăşiţă de frică o mai gâtuia încă. 

N-avea de făcut decât un gest. Uşa ce da în biroul ofițerului era 
chiar în faţa ei, iar în spatele uşii părea că nu mişcă nimeni. 

Oftând. Annick îşi descheie impermeabilul cu un gest maşinal. 

„Cel mai bine e să acţionez cu naturalete... şi dacă înăuntru e 
cineva sa fac pe mirata.” 

Când puse însă mâna pe clanţa sculptată a uşii se simţi 
descumpănită. Dar dacă locotenentul e în birou şi lucrează în tăcere? 


Annick ridică mâna, şovăi câteva secunde. Până acum acţionase 
normal... Putea încă să mai aştepte... 

Cu inima zvâcnindu-i puternic, bătu la uşă. Zgomotul i se păru 
enorm... | se păru de asemenea că la etajul de sus toate maşinile de 
scris s-au oprit din ţăcănit. 

Tăcere. Annick mai bătu o dată, mai tare. 

„Nimeni!” 

Uşa se deschise ca de la sine, împinsă de mâna nesigură a fetei, 
lăsând să se vadă o cameră pustie. Un birou mare, ca de agenţie 
comercială. Un dulap-clasor, câteva scaune desperecheate. Nici un 
portret de-al Fuhrer-ului; numai o gravură reprezentând un corsar din 
marele război... precedent. 

Abia după a doua încercare reuşi să-şi deschidă poşeta. Nu mai 
putea da înapoi... Avea acum nevoie doar de un dram de îndrăzneală 
şi în câteva secunde ar putea pleca, s-ar putea reîntoarce să aştepte 
în anticameră. 

Pe birou, printre teancuri de dosare şi cărţi se afla micul castel cu 
ştampile şi cu tamponul de date. 

Cu privirea fixă, Annick căută înfrigurată prin poşetă. Picioarele i se 
păreau de plumb. Şi în urechi auzea mereu vocea spaimei care-i 
şoptea: „Pleacă! Pleacă!” 

Zgomotul unei uşi i se păru la fel de înspăimântător ca bubuitul 
tunetului. Pe culoar se auzeau nişte paşi grăbiţi care o îngheţau. 

Aştepta încremenită închizându-şi din reflex poşeta. Ar fi vrut să 
fugă, să părăsească încăperea aceea în care se găsea într-o situaţie 
extrem de primejdioasă. Dar era imposibil. Picioarele îi erau ţintuite 
de podele. Stătea imobilizată de frică, având pe faţă întipărită o 
expresie de spaimă. Uşa se deschise cu zgomot.. 

— Dom-ni-şoa-ră! 

Ernst privea uimit la vizitatoarea neaşteptată Faţa lui, crispată din 
pricina gândurilor care îl frământau, se ilumina brusc. 

— Bună ziua, continuă el, zâmbind fetei emoţionate. Voiţi să mă 
vedeţi, domnişoară? 

Annick făcu un mare efort ca să dea din cap şi îşi înghiţi saliva. 

— Am venit, domnule... ca să semnaţi nişte autorizaţii. 

Se trezi aşezată pe un scaun. Urechile îi ţiuiau. Auzea vocea 
locotenentului ca printr-un zid de ceaţă. Chiar şi locotenentul ieşise 
parcă din ceaţă. 

— Dar sunteţi bolnavă!... Moment!... Moment!... 

Frica o biciuia şi se trezi în picioare, clătinându-se; genunchii îi 
tremurau. 

— lertaţi-mă... n-am nimic... Afară era frig... şi aici, căldura asta.... 

Ochii i se umplură de lacrimi de mânie. În biroul ca un ghețar nu se 
făcuse foc... 


Ofiţerul se îndreptă liniştit şi dădu din cap cu un aer înţelegător. 

— O mică ameţeală... Staţi pe scaun... Intr-o clipă o să vă simţiţi 
mai bine... 

— Nu, mulţumesc... sunteţi foarte amabil, dar trebuie să plec 
imediat. 

Cu mâini febrile deschise poşeta. Atenţie! Să nu facă vreo 
greşeală... Să nu-i dea cumva Ausweiss-urile albe în locul celorlalte. 

Ofiţerul ridică însă mâna într-un gest plictisit. 

— Nu în dimineaţa asta, domnişoară... Am acum nişte probleme 
urgente. 

li veni o idee şi privirea i se însufleţi. 

— Dar dacă vreţi să aşteptaţi în anticameră... m-aş putea ocupa de 
documentele dumneavoastră în cel mult o jumătate de oră. 

Incercă să-i facă cu ochiul. 

— Nu puteţi să rămâneţi aici, domnişoară... Furierul n-ar fi trebuit 
să vă lase să intraţi... Dar pentru azi, nu face nimic. 

— Voi reveni mâine, reuşi să spună Annick. Uşurarea o făcu să se 
simtă sleită de oboseală. Aşa dar, locotenentul n-a bănuit nimic şi 
poate că data viitoare, când va fi mai sigură pe ea, va reuşi mai bine... 

O exclamaţie de-a ofițerului o trezi din toropeala care o cuprinsese. 

— la te uită! Ştiam eu că nu m-am înşelat! Ingenunche, trase un 
sertar ce se afla în partea de jos a biroului. 

— Nici n-am nevoie de o jumătate de oră, domnişoară... 

Annick nu-l mai auzea. Nu mai vedea decât documentul întins pe 
birou. Ea însăşi scrisese numele: Trehin. 

Locotenentul se ridică şi îşi vâri în buzunar un pachet de ţigări. 

— Nu mai pot aştepta, domnule. Voi reveni mâine... La revedere... 

Ofiţerul făcu o plecăciune scurtă, grăbit să termine o dată cu 
beţivul acela. 

— De acord... pe mâine... La revedere, domnişoară. 

Annick închise după ea uşa anticamerei şi rămase sprijinită cu 
mâna pe clanţă. O cuprinse frica, dar o frică nouă, pentru că acum era 
vorba de altceva, De ce se interesa ofiţerul de nenorocitul acela de 
Trehin? 

In spatele ei se auzi un zgomot surd. Ofiţerul ieşise şi el, trântind 
uşa. 

Fără să mai stea pe gânduri, Annick redeschise uşa şi traversă 
biroul cu paşi. Repezi. Privi prin gaura cheii. Pe culoar, silueta 
ofițerului se îndepărta, o luă la dreapta pe alt coridor. 

Împinsă de o forţă nebănuită, tânăra o porni pe urmele ofițerului. Îşi 
învinsese frica. Nimic nu o mai putea opri. Trebuia să afle. Trehin nu 
era un matelot beţiv oarecare, ci o verigă dintr-un lanţ care ducea la 
Yves şi la Jean Leroy. Fără să-i mai pună la socoteală pe cei trei Le 
Guen. 


Ajunse cu paşi sprinteni la extremitatea culoarului, se încrucişa cu 
un furier care venea cu nasul vârât într-un dosar. Omul nu-i dădu nici 
cea mai mică atenţie şi intră într-un birou în care ţăcăneau maşinile 
de scris. 

Annick se întoarse, Nimeni în urma ei. N-o vedea nimeni. 

Se plecă precaut descoperind culoarul pe care o apucase ofiţerul. 

Bocănind pe podele cu bastonul de care se sprijinea, Ernst tocmai 
deschidea uşa din fund. 

„Sfântă Ana!” 

Palidă, Annick se trase îndărăt şi o luă la fugă spre birou fără să se 
mai gândească să fie precaută. Spaima îi îngheţase inima, Ernst 
închisese foarte repede uşa, dar ea putuse totuşi să zărească faţa 
speriată a lui Trehin... şi pe cei doi oameni în civil, care se uitau la el 
ca la o pradă. 


CAPITOLUL XIV 


— Mătuşă, te duci cumva prin târg în dimineaţa asta? 

Faţa bătrânei Adrienne apăru prin uşa întredeschisă. 

— Nu. Am rugat-o pe văduva Scouarnec să meargă în locul meu. Cu 
prostiile astea ale voastre nu mai vreau să lipsesc de acasă. 

Kerdrel ridică din umeri şi continuă să desfacă mucurile din care 
scotea cu multă grijă tutunul. 

— Ar trebui să ieşi că altminteri crede lumea că eşti bolnavă. 

inchise cutia în care-şi ţinea tutunul recuperat. Nu prea arăta bine, 
mătuşa Adrienne! Imbătrânise cu zece ani de când începuse povestea 
asta. 

„Da' ce-şi face atâtea griji? gândi el înciudat. Dacă aş fi în Italia, 
sau pe mare, riscul ar fi acelaşi, dacă nu chiar mai mare!” 

Sprâncenele i se încruntară la auzul unor paşi care se apropiau. 
„Paşi? Mai degrabă un galop!... Doamne Dumnezeule! Doar nu cumva 
Jean...” 

Se avântă spre intrare şi fu cât pe-aici să se ciocnească cu Armei Le 
Guen. Tânărul era palid, cu capul gol şi cu îmbrăcămintea în 
dezordine. In urma lui, pe culoar, se zărea o siluetă. 

— Armei! Armei! 

Cu un nod în gât, Kerdrel tăcu, incapabil să mai scoată o vorbă. S-a- 
ntâmplat ceva, desigur. lţi dădeai seama după felul cum arătau... 

Annick se prăvăli sleită pe un scaun. 

— Ridică-te, Annick Morvan... şi vorbeşte. 

Era mătuşa Adrienne, care stătea lângă cămin, dreaptă şi 
impasibilă. Pe faţa ei, foarte palidă, nu se putea desluşi nimic. 

— Lăsaţi-o! Vă povestesc eu. 

Cu o voce gâtuită, fiul lui Le Guen le povesti despre vizita fetei la 
statul-major şi despre ceea ce descoperise urmărindu-l pe ofiţer. 

— Şi-atunci, când a văzut că Trehin e arestat a venit fuga la mine 
să mă anunţe... şi am venit imediat amândoi. 

Fără să scoată un cuvânt, mătuşa Adrienne aduse o sticlă de rachiu 
şi umplu paharele cu o mână care nu tremura de loc, Kerdrel îşi şi 
îmbrăcase haina şi îşi luă şapca. 

— Unde... unde e Jean? reuşi să îngăime Annick. 

Bău o picătură de rachiu, dar mai multă vărsă pe de lături. 

— Povestea asta pică rău. Lipseşte pentru o bucată de vreme... E... 

Kerdrel se opri. Acum el era cel cate trebuia să ia hotărâri. 

— Ascultaţi-mă toţi. Şi fără panică, ne-am înţeles? Deci Trehin e 
arestat. Poate va vorbi... poate nu. Personal cred că a fost arestat 
tocmai pentru că a vorbit prea mult. 


Nimeni nu-l întrerupse. Kerdrel continuă mai grăbit: 

— Dar ce poate povesti Trehin? Nu ştie decât un singur lucru, că 
tatăl tău, Armei, transportă la Kernevel nişte containere metalice. Dar 
nu ştie nici unde sunt stocate... nici ce conţin. 

Fiul lui Le Guen îşi drese vocea. 

— Nici măcar eu nu ştiu nimic! mormăi el. 

Kerdrel râse satisfăcut. 

— Vezi? Deci nu sunt în primejdie decât tatăl tău, fratele tău şi tu... 
şi atâta vreme cât voi nu sunteţi arestaţi, nici Leroy, nici eu nu riscăm 
nimic. 

Işi scarpină bărbia cu putere. 

— Trebuie să-l avertizezi pe tatăl tău, Armei. Trage o fugă până 
acasă... la bicicleta mea. lei actele şi banii... şi caută să dai de vas cât 
mai repede. Cu bicicleta, dacă-i dai bătaie, nu-ţi trebuie mai mult de o 
oră. Da’ nu-ţi pierde vremea pe-acasă. Că dacă Trehin începe să 
vorbească, nemţii vor năvăli la voi cât ai bate din palme. 

Tânărul aproba fiecare cuvânt. Figura lui încăpăţânată părea chiar 
să trădeze o oarecare satisfacţie. 

— Te va însoţi Annick. Ea va lua bicicleta mătuşii. Leroy e acolo. Ea 
îi va explica totul. După părerea mea, tatăl tău şi voi ceilalţi trebuie să 
luaţi calea maquis-ului, altfel s-a zis şi cu voi... şi cu noi! 

Intorcându-se spre mătuşa Adrienne: 

— O să pleci şi dumneata, mătuşă... Jean şi cu mine ne vom 
descurca singuri. 

— Şi o să continuaţi... numai voi doi? 

Vorbea rece, dar mâinile ei frământau şorţul pe care uitase să şi-l 
scoată. Kerdrel nu-i mai ocolea privirea: 

— Da. Atât timp cât ni se va cere. Inţelegi desigur: e război. 
Tovarăşii noştri se bat în Africa, în Italia... Dar există şi alte fronturi, 
nu numai cele despre care se scrie la ziare. Frontul e peste tot, 
oriunde mai există încă picior de neamţ. 

Mătuşa Adrienne rămase tot încruntată dar dădu din cap aprobator. 

— Credeam că ţi-a fost de ajuns ce ai făcut în 40, Yves. Dar m-am 
înşelat... şi am greşit când am crezut că poţi trăi la marginea 
războiului, aşteptându-i sfârşitul. 

Ridică fruntea. Privirea ei nu exprima nimic. 

— Nu plec... 

Şi întorcându-se spre Annick: 

— Du-te repede, fata mea. Nici tu nici eu nu putem schimba nimic 
din ceea ce va trebui să se întâmple... 

Nemişcată, ea se uită după Annick care pleca împreună cu tânărul 
Le Guen. 

— Stai puţin, Yves. 

Poarta grădinii se închise cu un scârţâit strident. 


— Ei vor veni. Sunt sigură. Aşa că încă din seara asta te vei instala 
în pivniţa de sub remiza din grădină. Chepengul e invizibil şi n-o să te 
poată găsi nimeni acolo. 

Mirat, Kerdrel zâmbi. 

— Ce, vrei să dau acolo ortul popii? Pivniţa e goală ca o peşteră. 

Mătuşa Adrienne îi aruncă o privire arţăgoasă. 

— Încă de-acum opt zile am dus acolo tot ce trebuie. Un pat... 
provizii... Da' drept cine mă iei tu, Yves Kerdrel? 


Pământul din faţa vetrei era acoperit cu un adevărat covor de 
cenuşă. Cu vârful unui băț maiorul Le Garrec desenă în cenuşă o 
schiţă sumară. 

— Când jap-ul va ridica ancora, un om din reţeaua de la Keroman 
va da foc barăcilor care se află aici. Nu riscă prea mult. Sunt 
totdeauna înţesate de muncitori de la organizaţia Todt... Chiar te miri 
cum de-au reuşit până acum să nu provoace un incendiu. 

Leroy şterse schiţa cu piciorul, stârnind un vârtej de cenuşă. 

— Aş vrea să termin cât mai repede. lţi dai seama? Poate va trebui 
să ne petrecem pe insulă câteva ceasuri... şi cu frigul ăsta. De-am 
avea măcar şansa ca plecarea să nu fie amânată pentru o altă dată. 

Maiorul îl aprobă cu o grimasă elocventa. 

— Îți plâng de milă. Dar te asigur că n-o să mai primeşti niciodată o 
asemenea misiune. După aceea o să-ţi poţi relua bunele dumitale 
obiceiuri... un singur submarin pe noapte şi numai la ceasurile când 
mareea se retrage, din cauza ascunzătorii... 

Fuma puţin cam mohorât, uitându-se la interlocutorul său care-şi 
îmbrăca impermeabilul. 

— E într-adevăr mult mai bine să te întorci la baza dumitale de 
operaţiuni. În seara asta se va întuneca mai devreme. 

In bucătăria spațioasă a fermei Madec nu erau decât ei doi. 
Acţiunea proiectată împotriva submarinului japonez nu-i privea decât 
pe ei, cel puţin faza ei pregătitoare. 

— Mâine te aştept la Trearz. Şi-acum, Leroy, şterge-o cât mai 
repede! 

Insistă cu o voce puţin tulburată: 

— Pe mâine, nu-i aşa? Jean Leroy părea visător. 

— Desigur, domnule maior. 

Îşi strânseră mâinile dar nu mai puternic decât în alte daţi. Nimeni 
n-ar fi putut bănui sentimentele maiorului, îşi impusese o expresie 
impasibilă care nu trăda nici o emoție. Le Garrec se găsi odios pentru 
această răceală calculată. 

Leroy ajunse în curte. De la grămada de bălegar, uitată, acolo de 
multă vreme, nu venea nici un miros. 

— Nu ieşiţi! 


Ascuns pe după un copac, Madec îi făcea semne cu mâinile. Un 
zbârnâit neobişnuit se repercuta în vale, apropiindu-se din clipă în 
clipă. 

—... E un avion de observaţie. L-am văzut sosind. Zboară pe 
deasupra râului. 

Madec nu părea speriat. Doar prudent, Leroy şi Le Garrec se opriră 
în pragul uşii. 

— Nu-şi dă el osteneala să repereze un grup de câţiva oameni! 
spuse Madec. 

Se proptise cu spatele de copac şi îşi răsucea o ţigară. 

— Dar ce-o fi căutând pe aici? bombăni Le Garrec. Neliniştit, se 
aplecă puţin împingându-l pe Leroy cu umărul. Avionul se ivi pe 
neaşteptate. Aparatul zbura foarte jos. Era un monoplan încet şi foarte 
maniabil, puţin cam vechi. 

— Caută ceva pe râu, continuă Madec. 

Faţa lui Leroy se întunecă. Fostul subofițer sporovăia într-una. 

— Da’ ce-o fi căutând? Că pe râu, între Lorient şi Pont-Scorff. Nu-s 
nici zece pescari. De când a-nceput războiul nu prea e lume. 

— E Le Guen, îl întrerupse Le Garrec cu vocea aspră. 

Urmară câteva clipe de tăcere. 

— Dac-ar avea ceva cu Le Guen şi-ar alege alt traseu, şopti Leroy; 
şi priviţi: a trecut de vas dar continuă. Doar nu credeţi că... 

Le Garrec nu-şi mai ascundea neliniştea. 

— Lasă-mă să mă gândesc, Leroy... şi şterge-o repede. Vreau să te 
ştiu cât mai departe de aici. 

Făcu un semn cu mâna. Leroy traversă curtea în pas alergător şi-i 
strânse mâna lui Madec înainte de a încăleca pe bicicletă. Maiorul se 
uită după el cum se îndepărtează. 

— Madec! 

Fostul subofițer se apropie cu mersul lui leneș. 

— Te duci urgent la Trearz... Tot grupul să se strângă aici... cât mai 
repede! 


Jean Leroy frână brusc şi sări din şa înainte chiar ca bicicleta să se 
fi oprit. Dintr-un salt fu la adăpostul copacilor care străjuiau drumul. 

„Annick aici?... Şi întovărăşită de cineva?” 

Se ascunse uluit în dosul unui copac. Dar nu, nu se înşelase. Era 
chiar Annick: pedala din toate puterile ţinând ghidonul cu 
neîndemânare. Şi bărbatul? Sfinte doamne, Armei Le Guen! 

Leroy ieşi la marginea drumului făcându-le semn cu mâna. Fata 
strigă: 

— Jean! 

Stopa. Frânele scrâşniră puternic. Fiul lui Le Guen sări de pe 
bicicletă înaintea ei. 


— Intraţi cu bicicletele în pădure... repede! 

li urmă şi el trăgându-l pe Le Guen de mânecă. 

— S-a întâmplat vreun necaz? 

Ascultă în tăcere relatarea băiatului. Annick îl aproba cu răsuflări 
scurte, nervoase. 

— Acum eu plec, domnule Leroy... Trebuie să-i găsesc şi pe ceilalţi 
cât mai repede... Ştiu unde se află Andre-/ean. 

Leroy puse mâna pe ghidonul bicicletei cu un gest poruncitor. 

— Le Guen... a zburat un avion pe deasupra râului. E mai mult ca 
sigur că a reperat vasul vostru. Aşa că foarte curând ar putea să 
apară şi patrulele. 

— Cu atât mai mult trebuie să mă grăbesc. Vreau să fiu împreună 
cu ceilalţi. 

Leroy întinse braţul: 

— la-o pe primul drum la dreapta. O să treci pe lângă o fermă arsă. 
Dincolo de ea, la cinci sute de metri, e Scorff-ul... Ai să vezi vasul 
numaidecât. Pe drumul ăsta câştigi doi kilometri. 

Se adresă apoi fetei. 

— Tu, Annick, te vei duce la Kerbastard. O apuci pe al treilea drum, 
la dreapta. Vin acum de acolo şi n-am văzut nici urmă de neamţ. O ţii 
tot înainte... Nu te poţi rătăci... Şi ajungi chiar la fermă. Il găseşti 
acolo pe maiorul Le Garrec. Povesteşte-i totul. Şi spune-i să ia măsuri 
ca să primească pe familia Le Guen. 

| se părea că nu el, ci un altul vorbeşte, ordonă. Şi Annick, la doi 
paşi de el, îl privea cu încredere. 

— Acum plecaţi amândoi. Repede. 

— De ce nu vii cu mine, Jean? 

Privirea inginerului se înăspri. 

— Am altceva de făcut, Annick. Haide, ce mai aştepţi? 

Ea îşi luă bicicleta. El încălecase deja pe a lui. 

— Pe diseară... poate... 

Faţa lui Leroy era în continuare încremenită ca o mască. 

Cu capul în pământ, Annick se urcă pe bicicletă şi se îndepărtă 
după ce-i aruncă o privire cam descumpănită. Le Guen pedala din 
toate puterile. 

Cu un picior sprijinit în pământ, Leroy privea plăcuta siluetă care se 
îndepărta. Tânăra întoarse capul în două rânduri, dar Leroy stătea 
nemişcat. Silueta tot mai vagă dispăru după un cot al drumului. A 
făcut un semn cu mâna?... Poate a fost o simplă închipuire... 

Ţinând ferm ghidonul în mâini, Leroy îşi continuă drumul. 

Când începuse războiul, războiul său, jurase că nici un sentiment n- 
o să se suprapună peste îndatoririle sale. Dar cu Annick era cam 
greu... nu prea reuşise s-o scoată la capăt cu atitudinea de comandă, 
cu rigiditatea voită, forţată. 


Pedala cu furie căutând să alunge o imagine care i-ar fi putut risipi 
şi puţinul curaj ce-i mai rămăsese. 


— Vă mulţumesc, domnişoară. 

Cu fruntea brăzdată de o cută adâncă, maiorul o împingea pe 
tânăra fată cu o mână energică. 

— Luaţi coşul acesta. Aveţi încă puţin unt şi nişte ouă. Dacă sunteţi 
oprită puteţi spune că aţi fost după alimente... Nimeni n-o să vă caute 
nod în papură. 

— Dar... Tata Le Guen? 

— Mă ocup eu de toate... Plecaţi! 

— Şi Jean? 

— Jean? 

Faţa ofițerului se îmblânzi brusc. 

— Ah, Jean Leroy? Nici o grijă. Ştie el ce are de făcut. 

Annick privi în jurul ei dezorientată. 

— AŞ... aş fi vrut atât de mult să vă ajut. 

— Dacă credeţi că ceea ce aţi făcut nu ajunge... Acum reîntoarceţi- 
vă la Kernevel. 


— Domnule... 
Şovăi o clipă, ruşinată. N 
— Poate reuşiţi să-mi explicaţi... II cunoaşteţi bine pe Jean, nu-i 


aşa? Şi aş vrea să ştiu ce înseamnă atitudinea lui distantă, aproape 
indiferentă. N-a fost totdeauna aşa. Poate are vreun necaz, vreo 
durere pe care vrea s-o ascundă? 

Maiorul ridică din umeri. 

— Nu mi-a făcut nici o confidenţă. Cred că şi-a impus această 
atitudine care i se pare potrivită cu gravitatea misiunii lui. Dar de ce 
mă întrebaţi? E ceva între dumneavoastră doi? 

Fata roşi şi negă energic din cap. 

— Nimic, absolut nimic. Dar ţin la el ca la un foarte bun prieten. Şi îl 
simt atât de singur, de închis în el însuşi, cu gândurile lui pe care nu le 
împărtăşeşte nimănui. 

Le Garrec o apucă de braţ, puţin cam brutal. 

— E un băiat foarte bun dar a intrat în război aşa cum alţii se 
consacră religiei. Se dăruieşte total, absolut total şi nu vrea să fie 
abătut din calea lui nici cu un milimetru. 

Incepu să strige: 

— Dar nu plecaţi o dată? Să ştiţi că la ora asta Jean a şi ajuns la 
Kernevel. 

Ea îi zâmbi şi porni cu toată viteza. Bicicleta săltă prin gropile 
drumului adâncit între maluri, dar Annick părea că nici nu bagă de 
seamă. Nu se gândea decât la Leroy şi Kerdrel... Constată cu uimire 
că în sinea ei cei doi erau de fapt o singură ființă. 


CAPITOLUL XV 


— Gata! l-am reperat! exclamă Le Garrec. 

Vâri binoclu în toc şi se ridică ştergându-şi noroiul ce se prinsese de 
coate. Lângă el, Madec aştepta ordine. 

— Pe fiecare mal e câte un om, nu-i aşa? 

Maiorul zâmbi gânditor. 

— Da, ai o vedere excelentă. lar eu am avut o idee tot atât de 
excelentă, poruncind celor doi Le Guen să rămână pe bord. 

— Îţi iei riscuri al naibii de mari, domnule maior! mormăi Madec. 

Fermierul părea mai îngrijorat decât şeful său. Ofiţerul ridică din 
umeri. 

— E un risc calculat. Suntem într-un sector în care nu avem prea 
mare libertate de mişcare, atâta timp cât nu s-a lăsat întunericul. 

Cei doi oameni se întoarseră dintr-un salt surprinşi de zgomotul pe 
care-l auziseră în spatele lor. 

— Ah, e Trearz! 

Ţeava automatului se lăsă în jos. Trearz apăru gâfâind. 

— Tare mi-e teamă că până la urmă tot o să-mi tragi o rafală în 
burtă, domnule subofițer. 

Işi sprijini arma de un copac şi îşi şterse fruntea de sudoare. 

— Ei, ce e? îi întrebă Le Garrec care nu-şi mai putea stăpâni 
curiozitatea. 

Trearz respira greu. 

— Băieţii pe care i-am trimis în recunoaştere s-au întors. Spun că 
pe amândouă malurile sunt postate detaşamente nemţeşti. 

Cei doi rămaseră tăcuţi. 

— Da domnule maior. Au camioane şi maşini-radio. Dar n-au ocupat 
drumurile şi nu-i interesează oamenii care trec. Şi nu înţeleg ce vor. S- 
au împărţit în grupuri de câte două sau trei maşini şi s-au instalat prin 
posturile de pază sau prin cantonamente. 

Arătă cu mâna: 

— Pe partea cealaltă sunt instalaţi la Pont-Scaw, Queven şi Pont- 
Scorff. 

Trearz se învârti pe loc, cu arătătorul întins: 

— De partea asta, acelaşi lucru. Oamenii mei i-au reperat la postul 
de antiaeriană de la Kersalo. 

Le Garrec dădea uşor din cap. 

— Dacă eşti om de meserie ai avantajul că poţi ghici ce anume 
gândeşte inamicul să facă. 

O licărire de şiretenie îi trecu prin priviri. 

— Acum o să rezum situaţia ca s-o înţelegi şi tu, Trearz. Apoi o să 
vă spun ce aveţi de făcut, tu şi Madec. 


Ca să fie cu conştiinţa pe deplin împăcată, mai cerceta o dată, timp 
de câteva secunde, împrejurimile cu binoclu. 

— lată deci cum stau lucrurile. Azi după-amiază, când Armei Le 
Guen a ajuns la Anare-/ean, eu eram deja informat de o prietenă a lui 
Leroy de primejdia prin care trec băieţii noştri. Şi bănuind că după 
sosirea lui Armei bătrânul avea să hotărască s-o şteargă cu toţii, m- 
am apropiat atât încât să-mi audă vocea şi le-am poruncit să rămână 
pe loc. 

Işi aprinse o ţigară, camuflând flacăra cu palma. 

— Eşti mirat, Trearz? Cred şi eu. Află însă că un avion de 
recunoaştere reperase vasul lor, iar la o jumătate de oră după aceea, 
Madec a văzut doi oameni care pândeau ambarcaţiunea... Doi nemți 
care se credeau perfect camuflaţi în tufiş. 

Expiră fumul de ţigară şi îl împrăştie cu mâna. 

— Pentru mine situaţia era clară. Le Guen era reperat şi pus sub 
observaţie. M-am felicitat că i-am obligat să rămână pe vas. 

— Dar de ce? exclamă Trearz care nu se putu abţine să nu întrebe. 

Maiorul continuă foarte serios. 

— Pentru că, dragă băiete, pe nemți nu-i interesează în mod 
deosebit echipajul vasului. Ei ştiu probabil că Le Guen face nişte 
transporturi clandestine, dar sunt convinşi că îl pot aresta când le 
convine. 

Întinse un deget acuzator spre şeful grupului. 

— Dacă ai sta şi tu să judeci numai o clipă ţi-ai da seama că nemţii 
îl folosesc acum pe Le Guen drept momeală. Ei cred şi eu în locul lor 
aş crede la fel, că dacă aşteaptă până la noapte vor pune mâna pe 
oamenii care aduc marfa pe vas. Şi în felul acesta, dintr-o singură 
lovitură, îi prind pe toţi. 

Strivi mucul de ţigară cu călcâiul. 

— De-asta nici n-au trimis decât doi agenţi de observaţie care, 
desigur, sunt înzestrați cu aparate de radio. Şi la primul lor semnal, 
toate detaşamentele lor se vor năpusti spre Andre-/ean. 

— Dar Le Guen ar fi avut tot timpul s-o şteargă, deoarece 
detaşamentele sunt destul de departe. 

Madec şi maiorul schimbară nişte priviri pline de înţelesuri. 

— Ei, Trearz, dar gândeşte-te că în clipa în care ei ar fi părăsit 
vasul, nemţii ar fi intervenit. Şi cum ai fi vrut să dăm de grupul de 
maquisarzi al lui Riou, în timpul zilei şi într-o regiune năpădită de 
nemți... târând cu noi un bătrân, voinic ce-i drept, dar care nu prea 
ţine la alergătură? 

Faţa tânărului se lumină. 

— Aha, am înţeles, domnule maior, aşteptaţi să se lase noaptea. Şi 
ceea ce nu se poate face ziua, se va face la adăpostul întunericului. 

Madec râse vesel. 


— Până la urmă o s-ajungi şi tu aghiotant. 

Dar maiorul îl întrerupse. 

— Nădăjduiesc că agentul tău de legătură a ajuns la Riou. 

Se uită la ceas. 

— Dacă se mişcă repede se pot instala la timp pe şoseaua de la 
Plouay. 

Vocea i se înăspri. 

— Şi acum, ascultați care e ordinul. La ora optsprezece punem în 
aplicare planul meu. Cu grupul tău, Trearz. 


— Cred că putem începe, mormăi bătrânul Le Guen, în timp ce 
ieşea din cabină încheindu-se la vestă. 

— Ai toate actele? 

Bătrânul se bătu peste buzunar. 

— Sunt toate aici. Ce nenorocire. 

___Fiii lui continuau să manevreze bena care se ridica mereu. 
Incărcată cu nisip auriu. 

— Il dăm la fund, tată? 

Bătrânul privea la apa care trecea pe lângă cocă. Pe fundul nisipos 
al râului, algele se agitau ca nişte ţipari. 

— Dar de ce? Íl lăsăm în plata domnului. Asta-i tot. Ce rost are să-l 
dăm la fund? Doar nu-i vas de război... Statura lui înaltă se încovoie 
puţin. 

— E o bătrână epavă... N-are nici pavilion. S-o lăsăm unde e. N-o să 
se atingă nimeni de ea. 

— Am să-l scufund tată... şi asta, sub ochii lor! 

Cu faţa încruntată, Armei se îndreptă spre cală cu un topor în mină. 

— Andre-Jean nu-i o barcă oarecare. E o navă de război. Şi navele 
de război sunt scufundate înainte de a fi părăsite. 

Bătrânul se întoarse, privi la apa care se făcea tot mai neagră. 

„Sunt prea bătrân, îşi spuse el în gând... N-am fost făcut pentru 
războiul ăsta. În '14 totul era mai simplu, mai uşor... Inamicul era în 
faţă... niciodată în jurul tău!” 

Din cală se auzeau bufnituri înfundate care se repercutau pe bord. 
Urmă un gâlgâit scârbos, care din secundă în secundă devenea mai 
puternic. 

— S-a făcut! strigă fiul cel mare revenind pe punte. Se înnoptase 
de-a binelea. Râul nu mai era decât o lungă dâră neagră ce şerpuia 
prin peisajul învăluit în umbre cenuşii. 

— Adu barca, porunci bătrânul. 

— Sunt la pământ, domnule maior. 

Bătrânul Le Guen se sprijini de un copac. Respira greu, gâfâind 
răguşit. 

— Odihneşte-te puţin... După cinci minute o să te simţi mai bine. 


Atunci o să pornim. 

Bătrânul clătină din cap privind mereu în jurul lui. 

— Mulţumesc. Dar aţi fi făcut mult mai bine dacă m-aţi fi lăsat. 
Afacerile astea nu-s potrivite pentru vârsta mea. 

Işi descheie cu amândouă mâinile gulerul cămăşii, strigând: 

— Măcar de-aş avea o puşcă! 

Le Garrec îl bătu prieteneşte pe umăr. 

— Nu-ţi face sânge rău... Avem tot ce ne trebuie. 

Se auzeau fluierături destul de îndepărtate. In dreapta lor, un far de 
automobil scruta întunericul. 

— Încă un mic efort, tată Le Guen. Acum suntem foarte aproape de 
şosea. 

Maiorul, cu revolverul în mână, nu dădea nici un semn de 
nerăbdare. Bătrânul se desprinse de copac scuturându-se greoi. 

— După mine! ordonă cu blândeţe maiorul. O să merg mai încet. 

O luară prin crâng strecurându-se cu multă grijă printre crengile 
care le tăiau calea. O dată cu ei, porni întregul grup, în şir indian. 

Cu tot întunericul, Le Garrec reuşea din când în când să-şi zărească 
oamenii care săreau din tufiş în tufiş, se ascundeau după câte un 
copac, pentru ca în clipa următoare să pornească iar, în salturi. 

„Am reuşit până acum să evităm două detaşamente, gândi el, dar 
ne rămâne partea cea mai grea: să traversăm şoseaua. Probabil că 
nemţii patrulează, pe-acolo cu maşinile, poate chiar cu blindate.” 

Nu se mai uita la ceas. De când îi luaseră cu ei pe cei de pe Andre- 
Jean, grupul înainta ocolind drumurile şi casele. Cu Trearz în frunte. El 
cunoştea fiecare şanţ, fiecare taluz. In urma coloanei veneau Madec şi 
fiii lui Le Guen. 

In faţa lor se auzea zgomot de motoare, din ce în ce mai aproape. O 
voce mânioasă dădu un ordin pe care cei din grup nu-l înţeleseră. 

— Acum ajungem, îl înştiinţa Le Garrec pe bătrân, vorbindu-i în 
şoaptă. 

Celălalt dădu din cap, fatalist. Se gândea poate la nopţile din 
Flandra. De pe vremea marelui război... războiului! 

La stânga un răpăit de mitralieră. Vântul rece scutura crengile ude 
de ploaie. 

— Domnii ăştia sunt cam nervoşi, li se pare că ne văd peste tot. 

Verifică piedica armei, se opri; o umbră se apropia în salturi. 

Era Trearz. Tânărul îşi pierduse bascul. 

— Băieţii noştri s-au oprit la o sută de metri de drum, domnule 
maior... bine adăpostiţi. Numai că pe şosea trec într-una maşini 
încărcate cu Friţi. 

— Da, le aud şi eu. Deci iată cum vom... 

Le Garrec îl apucă pe bătrân şi, foarte energic, îl obligă să se 
întindă pe jos. Trearz era deja culcat la pământ, cu automatul 


pregătit. 

Foşnete, zgomot de alergătură, bocănit înfundat de cizme. 
Trosnituri de crengi. 

„Nu sunt nici la douăzeci de metri!” Le Garrec îşi holba ochii cât 
putea. La doi paşi de el un partizan făcea corp comun cu un arbust. 

O bufnitură: zgomot de cădere. O voce înfuriată: 

— Sacrament! 

Un râs nervos răspunse înjurăturii nemţeşti. Foşnetul unui 
impermeabil agăţat în mărăcini. Şi iar alergături. 

„Ne-a cam luat cu călduri”, gândi maiorul. 

Palma lui crispată pe patul revolverului era lac de sudoare. Trearz 
se ridică. 

— Au luat-o pe cărarea care duce la eleşteul Kersalo... Sunt acum în 
spatele nostru. 

O umbră care alerga cocoşată se alătură micului grup. N 

— Era cât pe-aci ca Friții să calce pe noi, spuse Madec... |ţi dai 
seama? 

Neliniştit, Le Garrec calcula şansele. Dacă ar fi fost numai grupul de 
partizani, s-ar fi descurcat destul de uşor. Dar bătrânul Le Guen îl silea 
să întârzie. O ştia şi el şi suferea, desigur, din pricina asta. 

— Eşti acum în stare să tragi o fugă bună? îl întrebă maiorul. 

„In nici un caz, gândi el, nu poate fi vorba să-l lăsăm în urma 
noastră. Dintre noi toţi, bătrânul a riscat cel mai mult.” 

— O să încerc, spuse el cu o voce nesigură. 

Era frânt de osteneală dar nu-i era frică. Fiii săi nu-l slăbeau din 
ochi. 

Maiorul le făcu semn să se apropie. 

— O luăm din loc. E saltul final. De cealaltă parte a şoselei 
naţionale e o pădure deasă, prăpăstioasă. Acolo ne aşteaptă grupul lui 
Riou. Nemţii n-or să ne urmărească imediat şi până pun ei la cale o 
acţiune, noi am şi ajuns la loc sigur. In şoaptă dădu nişte ordine. 
Câteva clipe mai târziu, Madec şi Trearz nu se mai zăreau. 

— Acum taică Le Guen... şi voi băieţi, să vă ţineţi aproape de mine. 
Şi mai cu seamă să nu vă opriţi fără ordin. 

Tresări. In urma lor se auzi un fluierat, apoi o voce răguşită care 
lansă un apel. La cincizeci de metri fulgerul unei lanterne sfredeli 
întunericul. 

— Mi-am pierdui raniţa, gemu Armei Le Guen. Pe semne că au 
găsit-o. 

Le Garrec ridica din umeri şi îl opri pe tânărul care schiţă o mişcare. 

— Lasă prostiile! Ajunge una. Nu ne mai rămâne decât s-o ştergem. 
Hai, urmaţi-mă. 

In urma lor se auzea mare zarvă. Crengile se rupeau, trosnind. 

— Sunt pe urmele noastre, dar şoseaua e aproape. Le Garrec îşi 


încetini fuga şi le făcu semn celorlalţi să-l urmeze. Silueta masivă a 
bătrânului se cufundă în beznă. 

Fără să se oprească, maiorul amorsa o grenadă. Făcu un salt şi se 
întoarse. Aruncată de o mână exersată, grenada zbură printre ramuri. 

Ofiţerul alerga iar, pregătind a doua grenadă. Ultima. 

Vedea acum panglica neagră şi lucioasă a şoselei şi nici nu încercă 
măcar să se aplece când zări un camion care trecea încărcat cu 
nemți. La ce bun? Nu mai aveau de pierdut nici o secundă iar Madec, 
Trearz şi ceilalţi se şi aflau la locurile lor, cu degetele pe trăgaci. 

In spatele lui explodă grenada. Indată după aceea, începură 
împuşcăturile, pe toată linia. 

„Sper că le-a căzut pe bătătură”, îşi spuse el eliberat de apăsarea 
pe care o simţea înaintea oricărei acţiuni mai dificile. 

Ultima grenadă îşi luă zborul, aruncată cu toată puterea. Luându-şi 
din nou revolverul în mână, Le Garrec îl ajunse din urmă pe bătrânul 
care tocmai se pregătea să escaladeze şanţul de lângă şosea, 
mărginit de un şir neregulat de tufe. 

— Traversaţi! In galop! urlă maiorul. 

Intorcându-se îi zări pe primii nemți care ieşeau din crâng. Explozia 
brutală a grenadei îi lumină cu strălucirea ei de o clipă. Impreună cu 
ea dispărură şi oamenii. Unul dintre ei scoase un urlet... un urlet 
prelung din fundul măruntaielor. 

— Mai repede, Le Guen! Mai repede! 

Cu privirea de nebun, bătrânul traversă şoseaua, cu ochii aţintiţi 
spre pădurea deasă şi prietenă de care-l despărţeau câţiva paşi. 
Fascicolul unui proiector o învălui în lumina lui făcând-o să pară 
gigantică. Un camion frână brusc. 

— Foc de voie! strigă ofiţerul. 

Farurile care inundau şoseaua se făcură ţăndări sub ploaia de 
gloanţe expediate din plin. Un alt camion se ciocni de primul. 
Injurături, amestecate cu strigăte de durere. 

„E cât se poate de bine”, aprecie Le Garrec. 

Se opri un moment. Fulgerele zecilor de arme automate care intrau 
brutal în acţiune  spintecau noaptea. Partizanii îşi  goleau 
încărcătoarele unul după altoi. Nemţii răspundeau din camioane, din 
crâng. 

„Am o echipă a naibii de bună!” A 

Traversă şoseaua dintr-un salt slobozind din zbor câteva focuri. În 
urma lui gloanţele scurmau şoseaua. 

Intreaga natură părea cuprinsă de flăcări. Surprinşi de focul 
susţinut, nemţii nu mai înaintau şi căutau să se regrupeze. 

— Madec! Trearz! E rândul vostru! 

Ţâşnind din şanţ partizanii se avântară la rândul lor spre pădure şi 
pătrunseră în desiş fără să-şi încetinească fuga. Zece perechi de mâini 


îşi înfipseră unghiile în taluzul acoperit cu iarbă. 

Maiorul îşi goli încărcătorul şi, la rândul său, începu să escaladeze 
panta împădurită, Il opri un om ce stătea culcat. 

— Luaţi-o-nainte, domnule maior. Fac eu acoperirea. 

Madec ridică spre şeful său faţa lui lividă. 

— Dar nu sta prea mult, Madec. 

Gâfâind de oboseală, Le Garrec cerceta drumul ce se întindea la 
picioarele sale. Câteva umbre nedesluşite se deplasau în pas 
alergător. Camioane făceau manevre cu farurile stinse. Pe şosea şi în 
şanţ zăceau trupuri neînsufleţite. 

— Probabil că am pierdut doi oameni, poale chiar trei, şopti Le 
Garrec. 

Işi încarcă pistolul, cu fălcile încleştate. Madec uită pentru o clipă 
de nemți: 

— Le Guen şi băieţii lui au trecut... Se ţin de grup. 

Işi armă pistolul cu furie. 

— Şi căpitan Riou e pe-aproape, încheie ofiţerul. Zece proiectoare 
deodată începură să sfredelească întunericul. Printre ramuri luceau 
căşti, ţevi de armă. 

— Plecarea! ordonă maiorul. 

__ Începură iar să urce panta agăţându-se de crengi şi de tufişuri. 
Incepură şi împuşcăturile. Toate armele nemților trăgeau în direcţia 
pantei... Tir meticulos, sistematic. 

— Cred că Le Guen şi-a dat sufletul la urcuşul ăsta, râse Le Garrec. 

Zeflemitor, el îşi iuți pasul: 

— Te-aştept sus... Hai, mişcă-te! 

Madec îşi ridică cu greutate capul şi scuipă nişte fire de iarbă. Nasul 
îi sângeră lovind pe neaşteptate pământul. Inima îi bătea ca un 
ciocan, dar percepea clar zgomotul crengilor pe care ofiţerul le 
îndepărta din calea sa. Îl auzea în ciuda răpăitului înspăimântător al 
mitralierelor. 

Deschise gura privind spre omul drag care urca mereu, din ce în ce 
mai departe. 

— Nici măcar nu mă doare! şopti el mirat. 

Era ca şi cum ar fi primit un pumn în şale. O căldură scurtă, nimic 
altceva. N 

Intr-adevăr, nu suferea. In schimb picioarele, toată partea inferioară 
a trupului nu-l mai ascultau. Şi mai era şi frigul acela care îl învăluia 
ca un val, anesteziindu-i carnea, înaintând spre piept. 

— Le Garrec! 

Fusese o vorbă rostită tremurat, care abia se auzi. Ţipătul nu trecu 
dincolo de dinţii încleştaţi. 

„Nu mă vor prinde chiar aşa!” 

Fu inundat de lumina unui proiector. Orbit, Madec se târî înapoi, în 


coate. 

„Sunt reperat!” 

Gloanţele începură să sape copacul care nu-l adăpostea decât 
foarte puţin. Cu mare greutate Madec îşi ridică arma şi o propti pe 
genunchii săi insensibili, morţi. Nu mai auzea nimic, dar ochii săi încă 
vioi căutau cu turbare o ţintă. 

Ştia că aşteptarea nu va fi lungă. 


CAPITOLUL XVI 


— l-am spus tatălui meu că eşti bolnavă şi mi-a dat voie să rămân 
noaptea asta la dumneata. 

Mătuşa Adrienne dădu din cap nemulțumită. 

— Annick, nu e bine să-ţi minţi părinţii Da’ acum, pentru că tot eşti 
aici. 

Aruncă o privire pe fereastră. 

— Ei îşi fac pregătirile... Ce nebunie! 

Annick o aprobă în tăcere. 

— l-ai remarcat pe nemţii aceia înarmaţi? Marinari, jandarmi... ba şi 
civili... ăştia au figurile cele mai nesuferite. 

— l-am văzut, şopti Annick. 

Şedea cu mâinile aşezate pe tăblia ceruită a mesei.. 

— Am auzit că răscolesc prin toate casele. In curând vor fi şi aici. 

— Pe-aici au şi trecut, fata mea... Numai că voi eraţi plecaţi, fiecare 
cu treburile lui. 

— Au făcut percheziţie? 

Mătuşa Adrienne mormăi nişte înjurături în care diavolul avea un rol 
foarte important. 

— Un control rapid. Era cu ei un gradat care ne cunoaşte bine... 
Yves îi dă peşte, în schimbul tutunului. Subofiţerul ăla a aranjat 
lucrurile. 

Urmă o nouă serie de înjurături, dar de data aceasta inteligibile. 

— Dar or să mai vină ei! 

Annick oftă. Bineînţeles, nemţii n-or să descopere: nimic, pentru că 
Leroy şi prietenul său au transportat bombele pe insulă de îndată ce 
le-au primit, iar în casa lui Kerdrel n-a mai rămas nici un indiciu. 

— Annick. 

Bătrâna stătea în faţa mesei, cu mâinile în şolduri. 

— Aştia-s chiar mai tâmpiţi decât nepotu-meu. Răscolesc prin 
casele oamenilor dar nu-i interesează plajele, stâncile. 

Faţa tinerei fete se lumină. Trăsăturile-i erau însă obosite iar ochii 
speriaţi erau încercănaţi. 

— Cu atât mai bine... Cu atât mai bine. Sunt moartă de spaimă 
când mă gândesc că în curând se vor duce iar pe insulă. Măcar de-ar fi 
pentru ultima oară... 

Îşi ridică fruntea. Privirea drăgăstoasă a bătrânei se umplu de 
mânie. Ă 

— Nu-ţi fă iluzii, Annick Morvan. Aştia doi vor continua până n-or 
mai avea încotro. Şi taţii lor erau ca ei... şi taică-tău aşijderea.. Mereu 
gata să lovească... 

Privirea ei furioasă se îndreptă spre statuia sfintei Ana care 


împodobea căminul. 

— Aia de colo îi lăsă să-şi facă de cap. 

Annick reuşi să schiţeze un zâmbet uşor. O invidia pe mătuşa 
Adrienne pentru curajul, dar şi pentru fatalismul ei. 

— Mă duc să-ţi fac o cafea, continuă mătuşa, Mâine iar se va face 
ziuă... şi-apoi noi nu putem face altceva decât să ne rugăm sfintei 
Ana. 

Îi trecu prin minte un gând. 

— De fapt, pentru cine ai venit aici în seara asta?... Pentru Yves sau 
pentru Jean? 

— Pentru amândoi, spuse ea în şoaptă. 

Mătuşa Adrienne clătină din cap şi îşi întoarse repede privirile. 

— Maică Precistă! Asta-i curată nenorocire! Uşa se deschise 
împiedicând-o să mai continue. 

— Gata, plecăm! exclamă Kerdrel intrând cu paşi de cuceritor. 

Işi turnă un pahar de băutură fără să le dea vreo atenţie femeilor. 
Intră şi Leroy. 

— Vezi cât îl interesează lumea? bodogăni bătrâna. Dar în vocea ei 
răzbea respectul ancestral pentru cei ce luptă. 

Annick se ridică şi se apropie impulsivă de Leroy. 

— Să nu te mai duci acolo, Jean... Nici dumneata, nici Yves. Asta să 
fie ultima noapte. 

Leroy îşi plecă privirea. | se părea că pentru prima para vede 
această casă în care l-a primit Kerdrel... Că descoperă fiinţele acelea 
simple, deschise, fără ascunzişuri. 

— Nu am căderea să hotărăsc, Annick... Toţi oamenii de prin partea 
locului duc războiul... aici sau foarte departe. Pericolele sunt aceleaşi 
pentru toţi, dar pentru dumneata e mai greu deoarece asişti la 
această luptă în loc să te gândeşti doar la ea... aşa cum fac atâtea 
alte femei. 

— Grăbeşte-te, Jean! strigă Kerdrel. 

Era foarte bine dispus, dar se vedea bine că e nervos. Noaptea asta 
o să vă aştept aici, spuse tânăra fata. 

Cu paşi liniştiţi se îndreptă spre un fotoliu; se aşeză cu braţele 
încrucişate. Cei doi bărbaţi o priviră o clipă în tăcere. Ea rămase aşa, 
nemişcată chiar şi când ei ieşiră urmaţi de mătuşa Adrienne. 


— Perchiziţia generală se soldează cu un eşec, conchise maiorul 
Becker. 

Trase o duşcă de bere după care îşi contemplă îndelung paharul. 

Căpitanul de vas Rassler fuma fără să scoată o vorbă, îşi strânsese 
pe cei mai apropiaţi colaboratori într-o încăpere de lângă biroul său, 
odinioară un budoar cochet. 

Un căpitan de covertă bătea nervos cu călcâiul în podea. 


— Noi n-ar trebui să ne ocupăm de poveştile astea care sunt de 
competenţa poliţiei. La Kernevel se află şi statul-major şi amiralitatea. 
De ce nu am încredința această afacere serviciilor specializate? 

Şeful de stat-major avea o figură îngrijorată care lăsa să se vadă 
nemulţumirea unui ofiţer superior, obligat să se ocupe de chestiuni 
mult prea profane. 

— Sunt de aceeaşi părere, dragul meu, dar serviciile... specializate, 
cum le numeşti dumneata, au destule alte griji. Nu uita că de câteva 
zile întreaga zonă de apărare e pusă sub supraveghere. Toate 
şoselele, toate itinerariile sunt blocate. Ceea ce reclamă multe 
mijloace şi mulţi oameni. N-o să cerem totuşi un supliment de efort de 
la Marine-Lorient... mai ales pentru o afacere care e situată aici. 

Frazele aghiotantului amiralului fuseseră marcate de un vădit 
dezgust. 

— Becker... prezintă te rog situaţia. 

In câteva cuvinte şeful serviciului de informaţii expuse ciudata 
afacere cu matelotul Trehin. 

— ... lată deci un om pe care-l arestăm din rutină. Arestatul însă 
are o comportare ciudată şi se străduieşte să ascundă faptul că face 
parte din echipajul vasului Andre-Jean. Or, aproape imediat, aflăm, 
datorită lui Ernst, că individul figurează în registrul acestui vas fluvial. 

Fără să-i pese de interesul pe care ceilalţi îl manifestau, Becker îşi 
mai turnă un păhărel de bere. 

— Până aici nimic prea grav. Ne hotărâm totuşi să punem mâna pe 
oamenii de pe Anare-/ean... O afacere bineînţeles tot de rutină. Dar 
sperând că vom pune mâna pe organizaţia care îl folosea pe Le Guen, 
pentru început dau dispoziţii să fie observate de la distanţă mişcările 
suspecţilor. Ştiam exact unde se aflau, iar detaşamentele noastre s-au 
plasat pe ambele maluri ale râului la o distanţă suficientă ca să nu 
poată fi descoperite. 

Ofițerii ascultau pasionaţi vocea rece, impersonală. 

— Cursa era deci întinsă. Dar în timpul nopţii echipajul părăseşte 
vasul după ce îl scufundă. Fuga lor a fost sprijinită de elemente 
teroriste şi o unitate de încercuire a suferit pierderi. 

In camera plină de fum se auzeau vociferări. Cu un gest, Rassler 
restabili iar liniştea. Maiorul Becher îşi muşcă buza timp de câteva 
secunde. 

— Hotărând această operaţiune am uitat un lucru. Fiul cel mare al 
lui Le Guen. Acum ştim că a dispărut din sat şi că el i-a avertizat pe 
ceilalţi doi. Inutil să mai adaug că această fugă generală nu poate fi 
decât consecinţa arestării lui Trehin. Faptele se leagă. 

— Dar faceţi-l pe omul acela să vorbească! strigă căpitanul de 
covertă. 

Ernst ridică din umeri şi interveni: 


— Am încercat, dar după primele mărturisiri şi-a venit în fire şi ne-a 
fost imposibil să mai scoatem ceva de la el... Şi-atunci, chiar mai 
adineauri, i-am adus la cunoştinţă că Le Guen l-a lăsat să cadă în 
mâinile noastre şi a fugit în maquis împreună cu fiii săi. 

Rassler asculta cu o cută de amărăciune în colţurile buzelor. 

— Trehin a început să strige de bucurie, să ne insulte! Noi l-am 
lăsat să vorbească, i-am ascultat lăudăroşeniile... dacă n-o fi cumva 
vorba chiar de adevărul adevărat. 

Tânărul ofiţer cerea din priviri aprobarea şefului său. 

— Şi astfel am aflat că Andre-/jean a transportat la Kernevel un 
anume număr de lăzi metalice foarte grele. 

— Poate marfă pentru bursa neagră? interveni un ofiţer. 

Dar nimeni nu râse. 

— Trehin a început să strige de bucurie, să ne insulte! E sigur că 
erau destinate să arunce în aer amiralitatea, preciza maiorul Becker. 

Atmosfera părea încărcată de electricitate. Din prudenţă, 
majoritatea ofiţerilor tăceau. 

— Şi marele amiral Rader soseşte peste câteva zile! tună şeful de 
stat-major. 

Se produse un moment de tăcere. Pe faţa unora se putea citi 
îngrijorarea. 

— Mie nu-mi vine să cred! replică locotenentul Ernst. 

li privea pe ceilalţi cu o expresie de siguranţă. Dar nu era nici el 
sigur. 

— Am căutat peste tot, am cercetat masivele, am răscolit grădinile. 
N-am găsit nimic. Nu, nu cred că s-a pus la cale un atac împotriva 
amiralităţii. 

Şeful de stat-major se ridică atunci, încet. 

— Şi ce crezi dumneata, locotenente Ernst? Locotenentul îl urmărea 
cu privirea pe maiorul Becker care se plimba furios prin încăpere. 

— Mă întreb dacă nu cumva în cutiile acelea metalice se aflau 
bombele destinate scufundării submarinelor noastre. 

Becker se întoarse agresiv. 

— La Kernevel? Hai să fim serioşi! De ce şi-ar aduce inamicul 
explozibilul chiar aici? Nu uita că baza e de cealaltă parte a radei! 

Uitând de prezenţa şefului său, maiorul Becker bătu cu pumnul în 
birou. 

— Dacă submarinelor noastre li se întinde vreo cursă, asta nu se 
poate întâmplă decât la bază. Cum anume? incă nu ştiu nimic, dar voi 
afla. 

Ochii îi străluceau de şiretenie. 

— Sunt vizate numai submarinele care pleacă la ora când se 
retrage mareea... Or, până vom afla de ce să nu le lăsăm să plece 
decât în perioada de flux. 


Şeful statului-major aruncă o privire pe nota, de serviciu. 

— Prietenii noştri japonezi ar urma să plece numaidecât. Voi da 
ordin să nu-i lase să pornească decât după ce începe fluxul. 

Cu o mână ridică receptorul telefonului. În timp ce cu cealaltă îşi 
luă o ţigară din pachetul de pe masă. 

— Becker. Ai avut o excelentă idee! 


CAPITOLUL XVII 


— O să crăpăm! gemu Kerdrel. Căpitanul de pescador depuse 
încărcătura magnetică pe o cornişă îngustă de stâncă. Tremura de 
frig. 

— Mareea urcă al naibii de repede! constată Leroy. Dinţii îi 
clănţăneau din când în când. 

Mareea începea să pună stăpânire pe insulă, perfidă şi 
neînduplecată. Aerul pe care apa îl alunga din mii de grote minuscule 
producea un concert de gâtuituri, de hohote. Gemete aproape 
omeneşti... plescăituri dezgustătoare. Printre stânci şi printre văgăuni 
clipocitul se amplifica. 

— Jean, cam de câtă vreme suntem aici? 

Leroy abia desluşea faţa interlocutorului său. Era încă foarte 
întuneric. 

— De câteva ceasuri... Şi nu mai pune atâtea întrebări. 

Se uită totuşi la cadranul ceasului său etanş. 

— Cinci şi jumătate... Doamne Dumnezeule! Kerdrel trase o gură 
zdravănă de aer până în adâncul plămânilor şi expiră răguşit. 

— Crezi că într-adevăr va ieşi în noaptea asta? 

— După informaţiile reţelei de la bază, da. Dar ora nu o cunosc 
decât amiralul şi comandantul submarinului. 

Vreme de câteva minute rămaseră tăcuţi, privind spre radă, 
pândind semnalul ce putea fi dat în orice clipă. 

— Trebuie să ne căţărăm mai sus, spuse Kerdrel furios. 

De data aceasta bomba fu ridicată de Leroy care o fixă între doi 
bolovani. Deasupra celor doi oameni nu era decât o stâncă ceva mai 
întinsă decât celelalte. 

— Trebuie să luăm o hotărâre, Yves. 

Insula dispărea pe nesimţite, înghițită de valurile care urcau mereu. 
Unul lângă altul cei doi scafandri se agăţau acum de cei câţiva 
centimetri pătraţi de stâncă ce mai rămăseseră deasupra apei. 

— Ascultă... In patruzeci de minute insula va fi complet inundată iar 
noi va trebui să plecăm de-aici. Dar tot peste patruzeci de minute se 
va lumina de ziuă. Va fi deci imposibil să mergem la tine fără să fim 
văzuţi de santinele. 

Se cutremură de frig şi simţi că încep să-i înţepenească muşchii. 

— De data asta am scrântit-o, bodogăni Kerdrel. Trebuia ca până la 
urmă să ne prindă aici fluxul. 

Leroy stătea proptit de stâncă cu dinţii încleştaţi. Acum era convins 
că lucrurile nu se vor mai petrece ca de obicei. Arestarea lui Trehin, 
fuga lui Le Guen şi nemţii care căutau cu încăpățânare o pistă, pe 
care poate o şi urmăreau... 


Kerdrel îi trase un cot. A 

— La orizont începe să se lumineze. Intr-un sfert de oră va trebui s- 
o ştergem urgent. 

Atinse cu degetul încărcătura de exploziv aşezată între ei. 

— Ce ghinion. Căci s-ar putea ca de îndată ce ajungem acasă, jap-ul 
să ne treacă pe sub nas. 

Leroy respira nervos, chiar prea nervos. 

— Da, sunt în stare să ridice ancora în zori. La ora fluxului el se va 
putea scufunda de îndată ce a trecut de şenal. 

Un val mătură ceea ce mai rămăsese din insulă. Tuşind Kerdrel 
scuipă apa care-i intrase în gură. 

— Situaţia începe să devină de nesuportat. Ei, ce facem? Privirea lui 
Leroy se lumină. 

— Încă puţină răbdare... De altminteri chiar dacă am încerca să 
traversăm plaja pe lumină ar fi un risc inutil. Aşteptăm până ce insula 
va fi complet acoperită şi vom încerca să ajungem în port înotând pe 
sub apă. Avem destul oxigen ca s-o scoatem la capăt. 

li strânse puternic de braţ. 

— Ne vom căţăra pe vasul tău, folosindu-ne de lanţ şi la noapte... 
Kerdrel ridică din umeri. 

— Uiţi însă că eu trebuie să ridic ancora de dimineaţă... şi că, 
pentru a uşura controalele, am dat ordin băieţilor mei să tragă vasul 
la chei. Acum e sub ochii celor de la paza maritimă. 

Leroy rămase o clipă pe gânduri. Când privirile li se încrucişară din 
nou, descoperiră amândoi că se gândesc la acelaşi lucru. Kerdrel îşi 
şterse cu dosul palmei faţa stropită cu spumă. 

— E imposibil să urcăm pe bord, Jean. Aşa că dacă ţinem la pielea 
noastră trebuie s-o ştergem. 

O culoare alburie abia perceptibilă punea stăpânire pe orizont. 

— İn curând se face ziuă.. Şi când te gândeşti că din pricina câtorva 
minute jap-ul ar putea să ne scape! 

Cu un bubuit înfundat, un val îi acoperi în întregime, vreme de 
câteva secunde. Cei doi oameni se agăţară cu toate puterile de alge. 

— Ar mai fi o soluţie, spuse Leroy cu o voce ciudată. 

Puse mâna pe bombă. Faţa-i era lividă. 

— Ascultă-mă bine. O să-mi dai o mână de ajutor ca să punem 
bomba la marginea şenalului. După aceea ne întoarcem aici... 

Ochii îi străluceau ca de febră. 

— ... Şi tu pleci. Eu voi aştepta cât va fi cu putinţă şi dacă apare 
jap-ul o să-i lipesc singur bomba... Taci! 

Kerdrel închise gura. Avea o privire duşmănoasă. 

— ... în timpul ăsta nu te duci acasă. Te schimbi în mare viteză, îţi 
strângi echipajul şi te duci fuga pe vas. 

— Oamenii dorm chiar pe vas, remarcă Kerdrel cu o voce lipsită de 


nuanţe. 

— Cu atât mai bine. Asta înseamnă că la o jumătate de oră după ce 
ai părăsit insula ai putea să şi ridici ancora... O iei pe lângă stânci, 
având grijă să laşi să se târască la bord şi la tribord nişte parâme. Eu 
voi sta aici şi mă voi agăța de ele. lar tu mă tragi pe bord. 

Respirau amândoi gâfâind. 

— E singurul mijloc de a ne îndeplini misiunea şi de a ieşi din 
încurcătură, conchise Leroy. Recunoaşte şi tu că ar fi o tâmpenie să 
ratăm misiunea pentru o afacere de câteva minute, Kerdrel înjură 
printre dinţi dar se opri pentru că un val de spumă îl lovi drept în faţă. 

— Nu ştiu care din noi doi e mai ţicnit dar cred că planul ăsta are să 
reuşească. 

Gura i se strâmbă într-un rânjet. 

— Şi de altminteri nici n-ar fi altă soluţie, nu-i aşa? 

Leroy îl aprobă. 

— Vino acum să aşezăm bomba pe marginea şenalului. De fapt 
asta e treaba cea mai grea. După aceea mă descurc eu. 

Foarte stângaci, din cauza degetelor înţepenite de frig, Kerdrel îşi 
potrivi masca. 

— Timp de treizeci de minute o să trăiesc în iad, bodogăni el. 

Nu reuşea să-şi ascundă tremurul din voce. 

— Scapi tu şi din iad, răspunse Leroy zâmbind. 

Dar zâmbetul nu era decât o faţadă. In spatele ei se ascundea frica, 
frica adevărată, pe care o cunoştea prea bine pentru că îl încerca în 
fiecare zi. 


Kerdrel urcă scara verticală şi intră în postul de pilotaj. Sub 
picioarele sale motorul duduia, cu rateuri asurzitoare. 

— Era cât p-aci să nu putem porni! se adresă el arţăgos matelotului 
care aştepta lângă cârmă. 

— Aşa-s maşinăriile astea, au toane, răspunse omul imperturbabil. 

Îi aruncă o privire patronului: 

— Te-ai îmbrăcat de parcă ai merge la pol. Ai ajuns şi tu un 
friguros! 

Yves Kerdrel îl dădu la o parte cu un ghiont amicii: 

— Vârsta... 

Inspecta totul cu atenţie şi asculta ritmul motorului care acum 
mergea impecabil Mica navă vibra de pulsaţiile lui regulate. 

— Dezleg parâma? 

Încotoşmănat în canadiana lui groasă Kerdrel nu răspunse. Privea 
încremenit la lumina roşiatică ce se vedea în fundul radei. 

— Nu chiar acum. 

Celălalt se-ntoarse surprins de atitudinea căpitanului. 

— la te uită, e incendiu la Friţi. Cu atât mai bine pentru englezi, o 


să aibă mai puţin de furcă. 

Şi cu vocea mai coborâtă: 

— Spune drept, mergem într-adevăr la pescuit? 

Pe faţa lui Kerdrel se schiţă un zâmbet. 

— De asta poţi să fii sigur... Ba chiar o să prindem un peşte mare. 

— Şi pentru peştele ăla ai pregătit două cabluri? Matelotul îşi 
încheie impermeabilul fluierând. 

— Exact. 

Matelotul dădu din cap înţelegător, începu să fluiere din nou. 

— Acum pregăteşte-te să dezlegi parâma, ordonă Kerdrel. 

Cu mâinile crispate pe roata cârmei, distingea acum, în lumina 
dimineţii, dragoarele. lar în urma micilor vase se zărea o formă 
imprecisă şi îngustă cu un turn ce iese din apă. 

„lată-l” îşi spuse Kerdrel, dar nu se gândea decât la Leroy care 
stătea agăţat de un vârf de stâncă, la Leroy care sfârşit de oboseală, 
îngheţat şi singur, se pregătea pentru atacul final. 

— Fii gata să dezlegi parâma. 

In faţă matelotul aştepta ordinul. Se uita şi el la submarinul care se 
apropia, conturându-se vag în lumina palidă a zorilor. 

Degetele lui Kerdrel strângeau cu putere roata de lemn lustruit şi 
alamă. Căpitanul nu mai simţea frigul. Dimpotrivă, pe fruntea lui 
apăruseră câteva broboane de sudoare. 

„Dau puţin înapoi... şi până fac manevra, submarinul va ajunge în 
şenal. Voi putea ajunge în dreptul insulei la zece minute în urma lui.” 

Vorbea singur ca să scape de spaima care îl gâtuia. 

— Poţi să-i dai drumul! strigă el matelotului. 

Indată îl cuprinse un simţământ de uşurare. Notre-Dame-de-la-Mer 
era un vas bun care dădea ascultare şi celor mai mărunte comenzi ale 
căpitanului. In câteva minute va ajunge la Leroy... În zece minute, cel 
mult... dacă, desigur, atacul împotriva submersibilului se va desfăşura 
fără dificultăţi. 

— Va reuşi! exclamă Kerdrel. 

Luă cornetul acustic ca să-l cheme pe mecanic. Dar buzele-i 
rămăseseră lipite. Pe chei matelotul îi făcea semne cu mâna stângă. 
Cu mâna cealaltă ţinea parâma care era încă legată de inelul ruginit. 

Kerdrel deschise uşa cabinei de comandă cu un gest brusc. Un fior 
îi trecu prin corp când văzu că se apropie doi soldaţi de la paza de 
coastă, cu arma în bandulieră. Unul dintre ei îi făcu semn blajin cu 
mâna. 

— Ce s-a întâmplat? urlă Kerdrel. 

In spatele lui, turnul submarinului se vedea acum clar, cam la o 
milă. 

— E interzis să plecaţi, strigă soldatul de la paza maritimă. 

Kerdrel simţi ca i se taie picioarele. Se propti de cabină şi îşi scoase 


maşina! ţigările. Acum trebuie să fie calm. Avea toate actele în regulă 
şi o ieşire necugetată i-ar fi putut întărâta pe cei doi soldaţi de pază. 

— Dar de ce? Doar am autorizaţie!... Vreţi s-o vedeţi? 

Soldatul zâmbi, puţin cam stânjenit, pentru că îi cunoştea pe toţi 
pescarii. 

— Ştim... Dar e interzis să plecaţi. Se uită la ceas cu un aer 
important. 

— ... Numai peste o jumătate de oră! 

Kerdrel trase o gură de fum şi îşi impuse să rămână cu mâinile în 
buzunare. 

— Dar ce, s-a-ntâmplat ceva? Că de obicei mi se dă voie să plec la 
ora cinci şi acum e aproape şase. 

Soldatul zâmbea mereu şi ridica din umeri... Arătă cu degetul spre 
Postul de Comandă al amiralităţii. 

— Nu ştiu, e ordin. 

Apoi începu să râdă arătând submarinul cu ţeava puştii. 

— Poate din cauza ăluia. 

Kerdrel îşi scuipă ţigara. Muşchii erau atât de încordaţi încât îl 
dureau. 

— Nu veniţi să luaţi un păhărel? 

Matelotul aştepta cu mâna pe parâmă. Se uita când la Kerdrel când 
la cei doi nemti. 

— Pahar? N-am înţeles. 

— Asta înseamnă schnaps, javro! mârâi matelotul. 

Pusese acum piciorul pe parâmă şi îşi scoase impermeabilul ca să 
fie mai liber în mişcări. Privirea lui îl făcu pe Kerdrel să prindă curaj. 

Soldaţii vorbeau între ei aruncând priviri bănuitoare spre 
amiralitate. 

— Lois! 

Kerdrel înainta de-a lungul punţii. 

— ... ascultă bine la mine... 

li vorbi de astă dată în bretonă: 

— Un scafandru de luptă se află acum în şenal într-o situaţie foarte 
grea. Omul ăsta nu poate ajunge la țărm pe lumina zilei şi aşteaptă 
vasul nostru. Este exclus să stea o jumătate de oră sub apă pentru că 
n-are oxigen decât pentru un sfert de ceas. Aşa că trebuie să plecăm, 
dacă e nevoie chiar cu forţa. 

— Noi n-avem voie să bem în timpul serviciului, îl asigură unul din 
soldaţi şi clătină din cap ca să-şi exprime regretul. 

Kerdrel cotrobăi cu degetele în pachetul de ţigări. Oftă din adâncul 
pieptului. Dragoarele intraseră în şenal iar submarinul se ţinea în 
urma lor. Pe jumătate scufundat, nu i se vedea decât turnul şi câţiva 
metri din suprastructură. 

— Domnule căpitan. 


La chemarea matelotului Kerdrel tresări. Lois vorbea în bretonă 
răsucindu-şi o ţigară... 

Kerdrel gâfâia încet. 

— Atrage-i pe punte, povesteşte-le ceva. De registrul de bord. Şi în 
cabină le dăm la cap. 

„E nebun! îşi spuse căpitanul... E complet nebun!” 

Se opuse instinctiv acestei acţiuni demenţiale, la doi paşi de 
amiralitate şi totuşi, auzind vocea calmă a lui Lois, ceva, în adâncul 
lui, începu să vibreze. Trebuia să plece imediat! O aşteptare de o 
jumătate de oră însemna moartea lui Leroy. Prietenul său curajos n-ar 
fi reuşit în nici un chip să ajungă la țărm. 

Matelotul continuă să vorbească. 

— ... Nimeni n-o să bage de seamă, Kerdrel. Vezi şi tu, nu suntem 
decât noi şi ei. Toată lumea doarme şi nici nu s-a făcut încă lumină de- 
a binelea. Nu riscăm nimic. 

„N-am dreptul să-l las.” 

Işi drese vocea şi-i făcu matelotului un semn complice. 

— la ascultați. N-aţi vrea să veniţi o clipă pe bord... pentru registrul 
echipajului... 

| se părea că vorbeşte altcineva, nu el. 

La o jumătate de milă, submarinul intra în şenal. 


CAPITOLUL XVIII 


— Domnule maior! Locotenentul Ernst intră val-vârtej în biroul 
ofițerului de serviciu. Imbrăcat sumar, maiorul se uita pe fereastră la 
submarinul japonez care intra în şenal. Alături de el alţi doi ofiţeri 
urmăreau spectacolul. 

Beker îi aruncă o privire mirată. Era pentru prima oară ca un 
locotenent îşi îngăduia să-l apuce de braţ. 

— Eşti bolnav, Ernst? 

Tânărul ofiţer respiră profund şi îngăimă: 

— Vedeţi domnule maior... Japonezul face o haltă înainte de a intra 
în şenal. Apoi porneşte cu viteză redusă... Ca ale noastre! 

Vocea îi tremura de o emoție pe care nu reuşea s-o stăpânească. 

— Sunt lucruri cărora noi nu le mai acordăm atenţie deoarece ele 
constituie o manevră obişnuită... Ne-am obişnuit cu ele şi nu mai 
remarcăm nimic deosebit. Poftim. Porneşte.... Dar în clipa astă un 
scafandru temerar ar putea să îl atace fără nici o piedică. Domnule 
maior, bombele nu sunt puse la bază... ci acolo... Acolo! 

Maiorul îşi privea aghiotantul cu neîncredere şi cam nemulţumit. 
Apoi se uită iar pe fereastră. 

— Să lăsăm poveştile astea. 

Râse răutăcios. 

— De altfel e ora fluxului. Şi ştii bine că n-au fost sabotate decât 
submarinele care plecau la reflux. 

Ernst dădu din cap. Respira greu. 

— In general, da. Acum însă poate că au hotărât să scufunde 
japonezul. Cine ne garantează că incendiul care-a izbucnit mai 
adineauri... tocmai în clipa ieşirii submarinului... n-a fost un semnal? 
Şi în acest caz, admițând că într-adevăr, la Kernevel au fost aduse 
bombe, atacul ar putea fi declanşat chiar de aici, de pe coastă, foarte 
aproape de aici. 

Ofițerii se priviră încremeniţi. 

— Dar luaţi măsuri, domnule maior! 

— Da şi-a redus viteza... Porneşte încet... Va trece pe lângă insulă... 
foarte aproape... foarte aproape... Sacrament! 

Işi îmbrăcă tunica în mare grabă. 

— Wendt! Pune toate posturile în stare de alarmă, chiar şi pe cele 
de la Port-Louis şi Larmor... Trimite toţi oamenii disponibili să 
cerceteze coasta... Să iasă şi vedetele, Ernst! Du-te şi raportează 
şefului de stat-major! 

In birou parcă se stârnise o vijelie. Se trânteau uşile. Se auzeau 
chemări... 

Becker căuta telefonul cu o mână febrilă. 


— Trebuie să rechem japonezul. Să i se controleze urgent carcasa! 
Alo! Alo! Dă-mi centrul de radio... Prioritate absolută... Din ordinul 
amiralului... Nu e liberă? Dar întrerupe!... Intrerupe! 

Un ofiţer cărunt, care până atunci nu scosese o vorbă, îşi aprinse o 
ţigară. 

— Dacă submarinul nu e avertizat imediat, sa isprăvit cu el. A 
primit ordin să se cufunde de îndată ce iese din şenal şi va putea face 
acest lucru foarte uşor deoarece e flux.. 

Dădu din umeri dezamăgit. 

— Din nefericire, de îndată ce s-a scufundat, nu va mai putea primi 
apelurile noastre radiofonice. 

Ofiţerul cărunt închise fereastra. Detesta ploaia. 


— În sfârşit! exclamă Jean Leroy. Degetele sale aproape insensibile 
se descleştară de pe smocul de iarbă de mare. Cu mişcări nesigure îşi 
potrivi masca, verifică aparatul de scafandru. 

Submarinul se apropia cu viteză redusă. Aproape complet sub apă, 
submersibilul se angaja cu prudenţă în şenal. 

„Incă zece minute şi am terminat cu el” îşi spuse Leroy îl cuprinse o 
agitaţie ciudată, oarecum amară. Pentru prima oară avea să lupte 
singur... cu şubreda speranţă că poate va fi pescuit. 

Lumina devenea din ce în ce mai intensă. Se vedea totul clar. 
Stâncile, plaja, forturile... şi toate aceste case în care lumea mai 
dormea încă. 

„Hai repede, Kerdrel!” N 

Şopti aceste cuvinte cu înfrigurare. In timpul misiunii avea să-şi 
epuizeze toată, sau aproape toată rezerva de oxigen. Nici vorbă să 
aştepte vasul stând sub apă. 

„Voi înota la suprafaţă... In vârtejul de apă din urma submarinului 
n-o să mi se vadă capul, apa e acoperită de spumă, Da, voi putea 
rezista o bucată de vreme.” 

Leroy se pregătea să plonjeze. Dragorul tocmai trecea prin dreptul 
insulei. 

„Acum e momentul!” 

Evita cu încăpățânare să privească spre coastă, la casa lui Kerdrel, 
unde Annick veghea împreună cu mătuşa Adrienne. La ce bun să se 
gândească la reîntoarcere? Deocamdată se simțea detaşat de toate; 
nu mai simțea decât frica. 

Clopotele din Larmor vesteau cu dangătul lor grav slujba de 
dimineață. 

Aproape nemişcat, Leroy se lăsă să alunece pe fundul îngustei falii 
stâncoase. Uită de Annick şi de Kerdrel. Frica îi tăia parcă respiraţia şi 
nu se mai gândea decât la bomba pe care avea s-o pună, singur! 


Soldaţii de la paza coastei bocăneau pe punte cu cişmele lor grele. 
Pe chei, Lois strânse mai bine parâma apoi urcă pe bord. 

— Dacă aţi vrea să coborâţi în cabină, spuse Kerdrel aţi putea 
cerceta documentele mai în linişte. 

Lois trecu printre ei şi scoase o sticlă cu rachiu dintr-o ladă care se 
afla în cabină. Se întoarse şi ajungând la scară la făcu nemților cu 
ochiul. La această amabilitate soldaţii răspunseră cu un zâmbet. 

— După dumneavoastră, domnilor. 

Soldaţii începură să râdă spre a dovedi că nu se lasă păcăliţi. 

— Coniac? Aha! Franţuzesc! Franţuzesc! 

De frică pe Kerdrel îl treceau toate sudorile. 

Dacă cineva a văzut că nemţii s-au urcat pe bord s-a isprăvit eu 
căpitanul şi cu echipajul. 

„Lois o să-i omoare” gândi în clipa aceea Kerdrel, ăi i se făcu 
greață. Era îngrozitor să-i omori aşa... dar n-avea ce face, Soldaţii 
trebuiau neutralizaţi pentru ca Notre-Dame-de-la-Mer să nu ajungă 
prea târziu. Va fi tocmai la timp, îşi spuse Kerdrel a cărei faţă era lac 
de sudoare. 

Un fluierat puternic îl făcu să se tragă înapoi tocmai în clipa în care 
se pregătea să intre în cabină, în urma soldaţilor. 

— Was ist das? mormăi un neamt. 

Un nou fluierat... zgomot de uşi deschise în grabă. Un gradat urlă 
nişte ordine de părea că înjură. Oamenii se strângeau în pas alergător. 

— Moment, domnule... Poate că îndată... Neliniştiţi, dar amabili, 
soldaţii ieşiră în fugă din cabină şi îşi reluară postul pe cheiul umed. 
Acum nemţii răsăreau de peste tot, unii dintre ei cu ţinuta destul de 
sumară, dar toţi cu arma în mână. 

Inlemnit, Kerdrel simţea în ceafă respiraţia lui Lois. 

— Ce s-o fi întâmplat, căpitane? 

Kerdrel nici măcar nu se întoarse. 

— Habar n-am. Parcă ar căuta pe cineva. 

— Şi ce facem? 

Kerdrel traversă puntea. Fiecare pas era pentru el un chin. 

— Ce-ai vrea să facem? Cu zece minute mai devreme treaba ar fi 
mers... Ei, drăcie! la uite cine vine! 

Matelotul fluieră încet. Un subofiter venea spre debarcader în pas 
alergător. Marinarii care veneau în urma lui se dispersară luând-o 
fiecare în altă direcţie. 

Apropiindu-se la doi paşi de vas, subofiţerul latră nişte ordine către 
cei doi de la paza coastei. Din clădirea în care se afla Kriegsmarine se 
auzea un tumult crescând, punctat de apeluri, de ţârâitul strident al 
soneriilor. 


5 Ce-i asta. 


— Putem pleca, da sau ba? urlă Lois. 

Ochii îi străluceau de o ură sălbatică, primitivă. Gradatul nu 
apucase încă să-şi încheie tunica. Işi ridică privirea spre pescarii 
aplecaţi peste bord. 

— Indată. Dar acum trebuie să aşteptaţi. Mormăi câteva înjurături. 
Soldaţii de la paza coastei, cam jenaţi, luară şi ei armele în mâini. 

— Şi va trebui să aşteptăm mult? întrebă Kerdrel. 

Subofiţerul făcu un gest prin care părea că se adresează întregului 
univers: 

— Nu ştiu... Trebuie să punem mâna pe nişte terorişti. Poate o 
oră... două... poate trei. 

Lois îl apucă pe Kerdrel de braţ. 

— Ce facem, dăm lovitura? Dezleg parâma? Cu ochii împăienjeniţi 
Kerdrel abia îi distingea pe nemţii care din minut în minut deveneau 
tot mai numeroşi. 

— Cu mitralierele din port nu vom face nici două sute de metri, 
dragul meu Lois. Să mai aşteptăm... Poate că el vă rezista totuşi... 

Se îndreptă spre partea din urmă a vasului ca să-şi ascundă 
sentimentele. Dar nu... Jean Leroy nu va rezista. Prea multe ore 
petrecute în apa îngheţată... Butelia de oxigen pe sfârşite... şi teribilul 
curent al mareii care se retrage. 

— Eu aş fi rezistat... Eu ar fi trebuit să rămân. Dar ştia că nici asta 
nu era adevărat. 


Era să se înşele asupra locului, reperă bomba tocmai când credea 
că mai are de făcut încă vreo douăzeci de metri. Mişcările-i erau 
neîndemânatice. 

„Am obosit”, constată Leroy. 

nota cu ochii lipiţi de zidul lichid, de un verde aproape negru. 
Deasupra lui, la suprafaţă, se întindea o zare de lumină palidă, verde- 
albăstruie. 

nota numai cu picioarele. Bomba pe care o ţinea în braţe îi strivea 
pieptul. 

„Douăzeci... douăzeci şi cinci... treizeci...” 

Număra instinctiv, devenise maşină şi făcea corp comun cu bomba. 
Alungase orice sentiment... mintea-i era golită de tot ce nu avea 
legătură cu atacul. Chiar şi frica se ascunsese pe undeva, aşteptând 
sfârşitul luptei ca să-şi ceară drepturile. 

„Patruzeci... patruzeci şi cinci,..” 

Picioarele i se îngreunau, îl dureau. Fără să-şi dea seama de efortul 
pe care-l face, Leroy înota întruna, păstrând un ritm susţinut, maşinal. 

„Cincizeci şi cinci... şaizeci..” 

Submarinul se mişca mai încet decât cele germane. Leroy se opri, 
luă o poziţie verticală, plutind la doi metri deasupra fundului mării. 


Sălta pe loc bătând apa cu picioarele, luptându-se cu greutatea 
bombei care-l trăgea în jos. Se afla în mijlocul senatului. 

„Dragorul a trecut... Jap-ul trebuie să sosească în câteva secunde”. 

Un banc de peşti trecu pe lângă el atingându-l cu mii de săgeți 
fugare. 

„Cred că nu mai am prea mult oxigen” calculă el cu o judecată 
rece, metodică. 

Aspira mai încet, dozându-şi riguros respiraţia. Un zargan care vâna 
de unul singur îi atinse viziera apoi reveni să vadă ce animal ciudat 
dansează pe fundul mării... saltă în groapa aceea adâncă de bolovani 
şi stânci, unde lumina zilei nu pătrunde niciodată. 

Submarinul se ivi pe neaşteptate. Etrava se îndrepta ca o secure 
spre Leroy. 

lluzie optică deoarece ea despica apa la douăzeci de metri pe 
deasupra lui. Enorma cocă, rotunjită, părea că umple întregul şenal. 

„Ce masă imensă.” aprecie Leroy. Acum inginerul era aici singur 
fiinţă vie. 

Bătând din picioare urcă uşor spre colosul de oţel ce abia se 
distingea din cauza valurilor. 

Vârtejul apei îl atrăgea din ce în ce aşa cum se şi aştepta. Se izbi 
uşor cu capul de tabla de oţel. 

Ţinea bomba cu o singură mână iar cu cealaltă se agăţă de un 
lonjeron. Viteza submarinului îl împinse spre tabla de oţel care i se 
păru lipicioasă. Apa îi presa pieptul, umerii. 

Acum însă toate astea nu-l mai impresionau. Operaţiunea devenise 
o muncă de rutină, un complex de mişcări, de reflexe. 

Leroy se crispa... Eroare! Inainte da, pentru că erau doi... Dar 
acum... 

Cu un formidabil efort încercă din nou sa pună bomba în contact cu 
carcasa. Işi dădu seama îndată că nu va reuşi. Când acţiona împreună 
cu Kerdrel bomba era mânuită fără nici o dificultate deoarece 
mânerele ei erau ţinute de mâini solide. Şi în ciuda curentului 
încărcătura nu se răsucea lipindu-se docilă de locul dorit. 

De data aceasta însă numai o singură mână manevra bomba... pe 
care curentul o răsturnă înainte de a lua contact cu carcasa, răsucind 
încheietura mâinii neputincioase. 

„Şi viteza creşte”, constată el. 

Ingheţă de spaimă. 

Stând lipit de submersibil simţi curentul devenind mai puternic, mai 
greu, mai apăsător. Un uruit de motor, care nu venea de nicăieri 
anume, îi ajunse la urechi. 

„Repede... Se lasă la fund.” 

Lonjeronul îi rănea braţele şi şoldurile. 

„Dacă nu încerc cu amândouă mâinile n-o să reuşesc”. 


În aceeaşi clipă se şi hotărî cum să procedeze: va da drumul 
lonjeronului, se va lăsa târât de curent de-a lungul submarinului şi cu 
amândouă mâinile va plasa bomba din mers, unde se va nimeri. 

Aparatul de scafandru gâlgâi uşor. lar îl cuprinse spaima. Aproape 
că nu mai avea oxigen şi această apăsare care creştea... Submarinul 
cobora mereu. g 

Leroy încetă să mai gândească... II cuprinse furia văzând cum tinta 
coboară spre adâncurile ocrotitoare. Sub el nu se mai vedea nici o 
stâncă, nici urmă de alge. 

Sughiţă şi înghiţi o gură din puţinul oxigen ce-i mai rămăsese. Luă 
mâna de pe lonjeron şi apucă şi celălalt mâner al bombei. Curentul 
apei îl mătură îndată împreună cu bomba. Se frecă de carcasă fără să 
simtă nimic. Fu izbit de o piesă de oţel... Nu mai vedea prea bine. 
Ridică totuşi bombă care se lipi de oţel cu un zgomot uşor. 
Cramponându-se cu amândouă mâinile Leroy făcea corp comun cu 
submarinul şi... cu bomba. 

Căută pipăind mecanismul de dare a focului şi trase de manetă. 
Auzea acum în cap un fel de strigăt. Ciudat! 

„Am uitat să o reglez, gândi el. Jap-ul va exploda peste o oră... S-a 
zis... S-a zis cu jap-ul.” 

Îşi aminti vag de unele lucruri. 

„Să mă las repede la fund... Elicele...” 

Dădu drumul bombei luptând din greu ca să scape de curentul ce-l 
trăgea într-una spre nava condamnată. li ajunse la urechi un zgomot 
puternic care puţin câte puţin se transforma într-un fantastic vuiet de 
apă învârtejită. 

„Trebuie. Trebuie să mă las la fund. Elicele sunt aproape...” 

Vârtejul elicelor se apropia cu un tunet înspăimântător. Leroy se 
zbătea, scufundându-se cu mişcări lente, neîndemânatice. 

„Mă sufoc”. 

Din tubul de cauciuc nu mai ieşea nimic. Cu un horcăit, Leroy mişcă 
din picioare convulsiv şi îşi smulse aparatul cu amândouă mâinile. 

Un bubuit de tunet fără sfârşit. 


— Lois, ia cârma, ordonă Kerdrel. 

Căpitanul de pescador îşi ridică gluga impermeabilului. Faţa abia i 
se mai zărea. Aşteptă apoi tăcut până când matelotul trecu la cârmă. 
leşi din cabină. O rafală de vânt îl împroşcă de sus până jos cu mii de 
stropi dar el nici nu-i luă în seamă. 

Notre-Dame-de-la-Mer, vibra, despicând cu etrava o hulă scurtă, 
păcătoasă. La babord, insula Groix abia se mai zărea de după o 
perdea groasă de ceaţă. 

Kerdrel se trase în spatele cabinei, la adăpost de vânt. Vasul lăsa în 
urma lui, pe apa mohorâtă, o dâră înspumată, în faţă burniţă. In spate 


ploaie. Norii au învăluit coasta, rada, confruntându-se încet-încet cu 
cenuşiul mării. Kerdrel vedea numai marea. Nu mai putea privi decât 
la apa aceea din care nu se ivise nimic şi care nu va mai fi niciodată 
aceeaşi ca cea de odinioară; iar el avea să caute mereu printre 
valurile ei pe omul care, poate, îl aşteptase o bună bucată de vreme. 

Se lăsă pătruns de freamătul motorului. Cu multă sârguinţă începu 
să-şi umple o pipă. Pentru el nimic nu mai avea importanţă. 

Doar bombele care îl aşteptau ascunse în grota de pe insulă. 


CUPRINS 


CAPITOLUL | secat ce ao al 30 i Gb i 0 ai e daia ata 3 
CAPITOLUL IL coca iaca ce delia Sl a 0 e a ta all 12 
CAPITOLUL II ate retea iai pi cae Aa e naea ASERS 22 
CAPITOLUL IV cata A ag donna îs 00 a ao sa alde 28 
API LOL ori do ea roade ăi d ol o te ada noa de 37 
CAPITOLUL Vasa eee es oi a Saad daia d pia a ei ada data 45 
CAPITOLUL VIL cc ce se pecete aaa a a it d a aia i at 56 
CAPITOLUL VIII cetei poet ada ae ada di e 3000 ao cel ao a dea 65 
CAPITOLUL IX sai da oa ca bu it pala ie ar le ral 76 
CAPITOLUL X aie atatia ada a 0 al a A Eae ENAS 84 
CAPITOLUL A ce ia aa dea ta ai aia SEESE NAVEST di coala 89 
CAPITOCUL XT arrsa eE A E ete alai ta atu a abea 95 
CAPITOLUL XD sic pe omora ae e lulu pa 104 
GAPITOLUIL XIV pes cec ocup once a tea sp stia a d cat tu 114 
CAPITOLUL XV cca ceea aie ada oa act oaia 200 at ate pă EEST 121 
CAPITOLUL XV inele iza ceea oaza dd ada da atat la 130 
CAPTTOCUL XV IE secere ăia AEA a ia la la 135 
CAPITOLUL XVI cea amo dea OEE ASEENA EEA d at a aa 142