Alistair MacLean — H.M.S. Ulysses

Fiul unui pastor scoţian, Alistair MacLean s-a născut în 
Highlands unde şi-a petrecut şi copilăria. In 1941, la vârsta de 
18 ani, s-a înrolat în Royal Navy. La început, pe un torpilor 
care escorta convoaiele de nave spre Marea Nordului, apoi, 
pentru doi ani, la bordul unui crucişător, care a făcut parte 
mai întâi din flotila de coastă engleză şi pe urmă din cea 
pentru Mediterana şi Orient. 

Din această experienţă s-a născut mai târziu un roman 
care a fost considerat, atât de cititori, cât şi de critică, o operă 
esenţială despre bătăliile navale: H.M.S. Ulysses. 


Alistair MacLean 


H.M.S. ULYSSES 


Editura AMB & Maşter Trading 
Traducător: 
Pavel Popescu 
Control tehnic şi adnotări: 
căpitan-locotenent (r) MIRCEA ROMANO 
Editor: 
Aurel Maria Baros 
Redactor: 
Ştefan Dumitru 
Coperta: 
Valentin Tănase 
Corector: 
Viorica Indoilă 


Jin să exprim pe această cale întreaga recunoştinţă pe 
care o datorez fratelui meu mai mare, căpitanul de cursă 
lungă lan L. MacLean, pentru ajutorul tehnic şi sfaturile 
privind diverse chestiuni maritime atât de necesare în 
alcătuirea acestei cărți. 

Intru evitarea oricărei confuzii, ţin să precizez că nu 
există nici o legătură între Ulysses din acest roman şi 
distrugătorul cu acelaşi nume (clasa Ulster), actualmente 
transformat în fregată, intrat în serviciu la începutul anului 
1944, deci la aproximativ douăsprezece luni de la 
evenimentele descrise. 

Aceeaşi precizare e valabilă şi în cazul tuturor navelor 
menţionate în roman ca având baza. la Scapa Flow sau 
participiu | la convoiul FR-77 şi cele care au servit sau 
continuă să servească în cadrul lui Royal Navy. 

A.M. 


Pentru Gisela 


I. PRELUDIU: DUMINICA DUPĂ-AMIAZA 


Starr strivi ţigara fără grabă, calm, hotărât. Gestul,, gândi 
comandorul Vallery, avea un aer bizar de ceva decis, de ceva 
irevocabil. Ştia ce avea să urmeze şi o clipă usturătoarea 
amărăciune a înfrângerii domină durerea surdă care în ultima 
vreme îi sfredelea neîncetat creierii. Dar totul ţinu doar o 
fracțiune de secundă; de fapt, era prea obosit, mult prea 
obosit ca să-i mai pese de ceva. 

— Sunt dezolat, domnilor, sincer dezolat, spuse Starr cu 
un zâmbet acid pe buze. Şi, vă rog să mă credeţi, nu din 
pricina ordinelor - personal sunt convins că, date fiind 
împrejurările, decizia Amiralității este singura convenabilă şi 
justificabilă. Ceea ce regret este... hâm!... incapacitatea 
dumneavoastră de a înţelege punctul nostru de vedere. 

Se opri şi oferi celor patru bărbaţi instalaţi în jurul mesei 
din biroul contraamiralului portţigaretul său din platină. Cele 
patru clătinări din cap făcură să-i apară, pe buze un nou 
surâs. Alese o ţigară şi strecură portţigaretul la loc, în 
buzunarul de la piept al vestonului său gri la două rânduri. 
Când se lăsă pe spătarul fotoliului, zâmbetul dispăruse. Nu 
era greu să-ţi imaginezi, în locul mânecii de stofă în dunguliţe, 
benzile largi ale galoanelor aurii, element vestimentar mai 
normal decât costumul civil al viceamiralului Vincent Starr, 
director adjunct al operaţiilor navale. 

— Azi dimineaţă, când am luat avionul de la Londra spre 
nord, continuă el pe un ton egal, eram agasat. Chiar foarte 
agasat. Sânt... ei da, sunt un om destul de ocupat. Şi, după 


5 


părerea mea, Primul Lord al Amiralității risipea deopotrivă şi 
timpul lui şi pe al meu. Dar, odată reîntors, va trebui să-mi cer 
scuze. Sir Humphrey avea dreptate... cum e de regulă cazul... 

Vocea i se pierdu într-un murmur şi în tăcerea încordată 
din jur se auzi scrâşnetul rotiţei de ferocerium a brichetei. Se 
aplecă uşor spre masă şi continuă încetişor: 

— Domnilor, să fim perfect sinceri. Mă aşteptam - şi 
indiscutabil aveam dreptate s-o fac - la sprijinul 
dumneavoastră şi la deplina dumneavoastră cooperare, ca să 
punem rapid la punct această neplăcută istorie. Neplăcută, 
ziceam? Zâmbi în colţul gurii. Ce să ne mai ascundem după 
deget! Domnilor, rebeliunea este termenul general acceptat 
pentru desemnarea unei crime capitale - şi acest lucru nu e 
nevoie să vi-l reamintesc. Or, cu toate acestea, ce găsesc? 
încet, privirea sa făcu înconjurul mesei. Ofiţeri ai Marinei 
Majestății Sale, printre care şi un amiral, simpatizând - dacă 
nu scuzând chiar - o rebeliune a echipajului! 

„Exagerează, gândi Vallery. Ne înfruntă." Cuvintele, tonul 
erau, de fapt, o întrebare, o provocare cerând un răspuns. 

Răspunsul însă nu veni. Cei patru păreau apatici, 
indiferenți. Patru oameni, fiecare din ei reprezentând o 
individualitate, fiecare din ei ancorat în personalitatea lui şi 
totuşi atât de ciudat de asemănători în acel moment, cu 
feţele lor masive, imobile, crestate de zbârcituri, cu ochii lor 
atât de calmi, de obosiţi şi atât de îmbătrâniţi. 

— Nu sunteţi convinşi, domnilor? reluă el cu glas scăzut. 
Găsiţi cuvintele pe care le-am ales niţel cam... hâm, hâm... 
dezagreabile? Se lăsă pe spătarul fotoliului. Hâm... 
„rebeliune"... Savură pe-ndelete cuvântul, strânse buzele şi 
parcurse din nou masa cu privirea. Nu, cuvântul nu sună prea. 
bine, nu-i aşa domnilor? Dumneavoastră aţi folosi, poate, un 
altul? 

Scutură din cap, se aplecă şi netezi cu degetele un raport 
al timoneriei. Apoi citi cu glas tare: 

„Intors din misiunea în zona Lofoten... Ora 15,45 - 
depăşit barajele; ora 16,10 - stop şi liber la maşini; ora 16,30 


6 


şalandele de aprovizionare la bord acostează, un grup mixt de 
marinari de punte şi fochişti e afectat la descărcarea 
butoaielor cu lubrefianţi; ora 16,50 - semnalat comandantului 
că fochiştii refuză să execute ordinul. Sesizaţi maistrul 
principal Hartley, apoi pe rând, inginerul şef Hendry, căpitanul 
Grierson şi căpitan comandorul Turner; instigatorii probabili: 
fochiştii Riley şi Petersen; „ora 17,05 - nesupunere la ordinul 
comandantului; ora 17.15 - căpitanul cu poliţia şi şeful de cart 
atacați în îndeplinirea serviciului." Ridică privirea: „Ce fel de 
serviciu? Acela de a încerca arestarea instigatorilor?" 

Vallery înclină în tăcere capul. 

„Ora 17,15 - Marinarii de punte au încetat lucrul, aparent 
în semn de simpatie, nu se observă îndemnuri la violenţă; ora 
17,25 - preveniţi de comandant asupra consecinţelor primesc 
ordinul de reluare a lucrului; nu se supun; ora 17,30 - mesaj 
către comandantul şef de pe Cumberland: se solicită ajutor". 

Starr ridică din nou capul şi aruncă o privire îngheţată lui 
Vallery. 

— Şi de ce, mă rog, acest mesaj către amiral? Fără 
îndoială că propriile dumneavoastră gărzi... 

— Ordinul meu, întrerupse brutal Tyndall. Să opui 
propriile gărzi unor oameni cu care aceştia navighează de doi 
ani şi jumătate? Inadmisibil! Pe nava aceasta, domnule 
amiral, nu există animozitate între puşcaşii-marini şi echipaj: 
au trecut împreună prin prea multe încercări... De altfel, 
adăugă el sec, s-ar fi putut, prea bine ca propriile noastre 
gărzi să refuze. Şi nu uitaţi, vă rog, că dacă i-am fi utilizat şi ei 
ar fi neutralizat această... această rebeliune, Ulysses ar fi 
încetat să mai existe ca unitate de luptă. 

Starr îl privi fără să clipească, după care se aplecă din 
nou asupra raportului. 

„Ora 18,30 - un grup de puşcaşi marini de pe 
Cumberland urcă la bord. Nu se opune rezistenţă la urcare; 
încearcă arestarea a şase, opt, instigatori prezumtivi; dârză 
rezistenţă din partea fochiştilor şi a marinarilor; încăierări 
crâncene pe puntea pupa, în sala de mese a fochiştilor şi în 


7 


cazarma mecanicilor, până la ora 19; nu au fost folosite arme 
de foc, dar s-au înregistrat 2 morţi, 6 grav răniţi şi 35 de răniţi 
uşor." Starr se opri din citit şi mototoli cu un gest aproape 
furios hârtia. — Ştiţi, domnilor, la urma urmei, cred că aţi 
marcat, un punct în favoarea dumneavoastră, spuse el cu o 
ironie tăioasă. „Rebeliune" nu e câtuşi de puţin termenul 
potrivit. Cincizeci de morţi şi răniţi! „Bătălie" ar fi mult mai 
exact. 

Nici cuvintele, nici tonul  muşcător, nici vocea 
şfichiuitoare nu provocară însă vreo reacţie. Cei patru 
rămaseră mai departe inexpresivi, imobili, insensibili şi 
indiferenți în cel mai înalt grad. 

Chipul amiralului Starr se înăspri. 

— Mi-e teamă, domnilor, că nu aveţi o imagine foarte 
exactă a situaţiei. Sunteţi aici de mult şi izolarea deformează 
perspectiva. Trebuie oare să amintesc unor ofiţeri superiori că 
pe timp de război sentimentele personale, încercările şi 
suferinţele n-au nici o importanţă? Ceea ce contează înainte 
de orice, oricând, oriunde, sunt Marina şi Patria. Ele şi numai 
ele! Pentru Dumnezeu, domnilor, continuă el printre dinţi în 
timp ce palma sa lovea uşor în tăblia mesei cu o insistenţă 
care se percepea, deşi era reţinută, e în joc viitorul lumii... iar 
dumneavoastră, prin egoismul dumneavoastră, prin 
inscuzabila dumneavoastră înnămolire în nişte treburi 
mărunte, aveţi imensul tupeu să-l compromiteţi! 

Căpitan comandorul Turner avu un zâmbet sardonic: 
„Frumos discurs, Vincent, băiatule, foarte frumos... cam 
aduce el, ce-i drept, a melodramă victoriană, iar chestia cu 
scrâşnitul dinţilor, ca joc de scenă, e zău, prea de tot! Păcat 
că nu te-ai prezentat în faţa Parlamentului... ai fi fost un atu 
formidabil pentru oricare fracțiune... Deşi, se surprinse el 
gândind, cred că în fond bătrânul e totuşi prea cinstit pentru 
aşa ceva. 

— Instigatorii vor fi arestaţi şi pedepsiţi... pedepsiţi sever! 
Glasul devenise acum clar şi tăios. Până atunci, escadra 14 de 
portavioane va fi prezentă la întâlnire în strâmtoarea 


Danemarcei, aşa cum s-a convenit, la orele zece treizeci, dar 
miercuri, nu marţi... Am telegrafiat la Halifax ca să întârziem 
plecarea. leşiţi în larg mâine la ora şase. Privirea se aţinti 
asupra contraamiralului Tyndall: -- Vă rog, domnule amiral, să 
informaţi imediat toate navele aflate în subordinea 
dumneavoastră! 

Tyndall, cunoscut în întreaga flotă sub porecla de 
„Farmer Giles"! nu spuse nimic. Chipul său, viu colorat, vesel 
şi surâzător de obicei, era acum încremenit şi sever; pe sub 
pleoapele grele, privirea neliniştită îl fixa pe comandorul 
Vallery, întrebându-se totodată ce supliciu infernal îndura în 
clipa aceea omul acesta bun şi sensibil. Dar faţa suptă de 
oboseală a ofițerului nu-i oferi nici un răspuns; de o slăbiciune 
ascetică, ea nu lăsa să răzbată absolut mimic. Tyndall îşi 
stăpâni o înjurătură. 

— Nu cred, domnilor, să mai fie şi altceva de spus, 
continuă Starr. Nu voi pretinde că vă aşteaptă o călătorie 
uşoară - ştiţi singuri ce li s-a întâmplat ultimelor trei convoaie 
mai importante: PQ-17, FR-71 şi FR-74. Mă tem că n-am găsit 
încă riposta la torpilele acustice şi la bombele teleghidate. În 
plus, agenturile noastre de spionaj de la Kiel şi Bremen ne-au 
transmis - iar recentele dezastre din Atlantic au confirmat - 
că noua tactică a submarinelor este de a ataca în primul rând 
navele de escortă... S-ar putea însă ca vremea proastă să vă 
salveze. 

„Vindicativ, bătrânul diavol - îşi spuse Tyndall, dar fără 
mânie. - Ei bine, continuă, luate-ar dracu, distrează-te!" 

— Cu riscul de a părea întrucâtva victorian şi 
melodramatic. — Starr aşteptă cu vădită nerăbdare ca Turner 
să-şi înăbuşe bruscul acces de tuse, - am putea spune că lui 
Ulysses i se oferă prilejul să... hâm.,.... să se răscumpere. - 
împinse fotoliul pe care şedea. - Apoi, Mediterana vă 
aşteaptă! Dar mai întâi, FR-77 trebuie să ajungă la Murmansk, 
cu toate atacurile şi toate furtunile! - Odată cu ultimul cuvânt 
vocea i se frânse şi deveni stridentă, lăsând furia să răzbată 


1 Fermier, ţăran. (N. Tr.) 


prin poleiala subţire a suavităţii. - Ulysses trebuie să 
înţeleagă că Marina nu va tolera niciodată nesupunerea la 
ordine,  neîndeplinirea datoriei, revolta şi  sediţiunea 
organizată! 

— Prostii! 

Starr tresări şi articulațiile degetelor încleştate pe braţul 
fotoliului deveniră albe. Privirea sa făcu un rapid înconjur al 
mesei şi se opri asupra medicului şef Brooks, asupra ochilor 
săi de un albastru excepţional de viu, dar atât de bizar 
duşmănoşi în clipa aceea, scăpărând de sub fruntea 
împodobită de magnifica învolburare a părului alb. 

Tyndall remarcă şi el căutătura mânioasă, văzu cum se 
împurpurează obrazul lui Brooks şi gemu în sinea sa. 
Cunoştea prea bine aceste simptome; bătrânul Socrate se 
pregătea să sune din trompeta lui irlandeză. Vru să intervină, 
dar un gest imperativ al lui Starr îl opri. 

— Ce-aţi spus, doctore? întrebă amiralul cu glas scăzut şi 
lipsit de orice expresie. 

— Prostii! repetă, distinct, Brooks. lată ce am spus. „Să 
fim perfect sinceri!" aţi zis dumneavoastră, domnule amiral. 
Ei bine, sunt sincer, „Neîndeplinirea datoriei, revoltă şi 
sedițiune organizată"... hai să fim serioşi! Bănuiesc însă că 
aveaţi nevoie de un nume pentru toate aceste fapte, şi de 
preferinţă un nume care să se raporteze la domeniul 
experienţei dumneavoastră personale. Dar numai bunul 
Dumnezeu ştie ce stranie asociaţie de idei şi datorită cărui 
hocus-pocus mental asimilați dumneavoastră cele petrecute 
la bordul lui Ulysses cu unicul cod de conduită ce vă este 
familiar. - Brooks se opri o clipă şi în liniştea ce se lăsase se 
auzi sifleea unui timonier de pe un vas ce probabil trecea. - 
Spuneţi-mi, domnule amiral, trebuie să izgonim demonii 
nebuniei cu biciul - e o veche practică medievală - ori, poate, 
prin înecare? Vă amintiţi de porcii gadarenieni?? Sau socotiți 


2 Aflându-se în ţinutul Gadarenienilor, lisus a izgonit duhurile- 
necurate ce sălăşluiau în mintea şi trupul unui om, dislocându-le 
într-o turmă de porci. Aceştia se aruncă în mare şi pier. (N. Tr.) 

10 


cumva că o lună-două de carceră sunt cel mai bun remediu 
pentru tuberculoză? 

— Despre ce dracu' vorbeşti acolo, Brooks? întrebă Starr 
iritat. Ce porci, care tuberculoză? Unde vrei să ajungi? Hai, 
explică-te! Degetele băteau nervos pe masă, sprâncenele se 
ridicaseră, fruntea se încreţise. - Nădăjduiesc, Brooks, susură 
el cu o voce catifelată, că eşti în măsură să justifici această... 
hâm... insolenţă. 

— Sunt absolut sigur, domnule amiral, că doctorul Brooks 
n-a avut nici cea mai mică intenţie de a fi insolent, spuse 
comandantul Vallery. El exprimă doar... 

— Te rog, Vallery, i-o tăie Starr, mă cred perfect capabil 
să judec cu propria-mi minte. - Buzele i se strânseră într-un 
zâmbet acru. - Ei bine, Brooks, urmează. 

Medicul şef Brooks îl privi liniştit, cu un aer gânditor. 

— Să mă justific? făcu el cu un surâs obosit. Nu, domnule 
amiral, nu cred c-o pot face. - Uşoara inflexiune a tonului şi 
ceea ce lăsa ea să se subiînţelegă nu-i scăpară lui Starr, care 
roşi puţin. - Voi încerca însă să mă explic. S-ar putea să ne 
prindă bine. 

Câteva clipe rămase tăcut, cu coatele sprijinite pe masă, 
trecându-şi degetele prin desişul argintiu al părului cu un gest 
ce-i era obişnuit; apoi, ridicându-şi brusc ochii; 

— Când aţi fost ultima dată ambarcat, domnule amiral? 
întrebă el. 

— Ultima dată ambarcat? Ce legătură are treaba asta cu 
dumneata sau cu subiectul pe care-l discutăm? ripostă acesta 
tăios. 

— O legătură foarte importantă, replică Brooks. Vreţi, vă 
rog, să răspundeţi la întrebarea mea, domnule amiral? 

— Cred că ştii şi dumneata prea bine, Brooks, răspunse 
calm Starr, că mă aflu la Londra, la Cartierul general al 
operaţiunilor navale de la începutul războiului. La ce faci 
aluzie, doctore? 

— La nimic. Corectitudinea conduitei dumneavoastră, ca 
şi curajul sunt în afara oricărei îndoieli. O seim cu toţii. 


11 


Căutam doar să stabilesc un fapt. sunt medic al Marinei. Fac 
treaba asta de treizeci de ani. S-ar putea să nu fiu un medic 
prea bun; s-ar putea să nu mă ţin la curent, atât pe cât ar 
trebui, cu cele mai recente descoperiri; cred însă că pot 
pretinde la o perfectă cunoaştere a naturii omeneşti, că ştiu 
în ce fel funcţionează spiritul şi care-i interacţiunea, miraculos 
de complexă, dintre acestea şi corp. Aţi spus textual: 
„Izolarea deformează perspectiva." Noţiunea de „izolare" 
presupune o recluziune, o detaşare de lume şi aici aserţiunea 
dumneavoastră e parţial justă. Există însă mai multe lumi, 
domnule amiral, şi cu asta am atins punctul capital. Mările 
nordice, Arctica, drumul prin noapte spre Rusia constituie o 
lume aparte, complet distinctă de lumea dumneavoastră. E o 
lume pe care e imposibil să v-o reprezentaţi. Sunteţi izolat de 
ea, de lumea noastră! 

Starr mormăi ceva, fără să se poată şti dacă o făcea de 
furie sau în bătaie de joc, apoi îşi drese glasul ca să 
vorbească, dar Brooks se grăbi să continue: 

— Condiţiile care o caracterizează sunt fără precedent şi 
fără analogii în istoria războaielor. Convoaiele spre Rusia, 
domnule amiral, sânt, în viaţa omenirii, un lucru cu totul nou 
şi absolut unic. 

Se opri brusc şi-şi pironi privirea, prin geamul gros al 
hubloului, la lapoviţa ce cădea oblic peste colinele şi apele 
cenuşii ale bazei de la Scapa Flow. Nimeni nu scoase o vorbă. 
Medicul şef nu terminase încă ce avea de spus; un om istovit 
are nevoie de timp ca să-şi adune ideile. 

— Fireşte, omenirea se poate adapta la noile condiţii, şi o 
şi face, începu Brooks cu voce joasă de parcă şi-ar fi vorbit 
numai sieşi. De-a lungul secolelor, oamenii au fost nevoiţi să 
se adapteze şi biologic şi fizic, ca să supravieţuiască. Dar 
lucrul acesta, domnilor, a cerut timp, mult timp. Nu puteţi 
comprima în interval de doi ani mutaţiile naturale a douăzeci 
de secole: nici spiritul, nici corpul nu ar putea-o suporta. 
Evident, se poate încerca, elasticitatea şi rezistenţa omului 
sunt într-atât de mari încât ar parveni să le tolereze... dar 


12 


pentru perioade extrem de scurte. Limita capacităţii de 
adaptare e însă repede atinsă. Împingeţi-i pe oameni dincolo 
de această limită şi se poate întâmpla orice. Spun orice cu 
bună ştiinţă, fiindcă nu ştim încă ce formă va îmbrăca această 
prăbuşire - dar de produs ea se produce întotdeauna. Poate fi 
de ordin fizic, mental, sufletesc, asupra acestui lucru nu mă 
pot pronunţa; ceea ce ştiu însă, domnule amiral, e că 
echipajul lui U/ysses a fost împins până la această limită şi 
chiar mult dincolo de ea. 

— E foarte interesant ce spui, doctore, făcu Starr pe un 
ton sec şi sceptic. Foarte interesant şi instructiv. Din păcate 
teoria dumitale - căci nu e decât o teorie - nu poate fi în nici 
un caz susţinută. 

— Aici, domnule amiral, spuse Brooks privindu-l cu 
fixitate, nu-i nici măcar o chestiune de opinii. 

— Bazaconii! replică Starr, cu obrazul înăsprit de mânie. 
E o chestiune de fapte. Premisele d urm tale sunt cu 
desăvârşire false. Prăpastia aceea care, după dumneata, s-ar 
căsca între convoaiele destinate Rusiei şi obişnuitele 
operaţiuni navale, ei bine, prăpastia aceea nu există! Pur şi 
simplu! Poţi să-mi indici un singur factor prezent în apele 
nordice şi care să nu fie întâlnit în alte părţi ale lumii? O poţi 
face, doctore Brooks? 

— Nu, domnule amiral, răspunse Brooks fără să piardă 
nimic din calmul său. Vă pot însă semnala un fapt, frecvent 
neglijat, şi anume că diferenţele de gradaţie şi de asociaţie 
pot fi mult mai mari şi provoca efecte de o mai mare 
amplitudine decât diferenţele generate exclusiv de natură. 
Permiteţi-mi să vă explic ce vreau să spun. Frica e capabilă să 
distrugă un om. S-o mărturisim deschis, frica e un sentiment 
firesc: e resimţită pe toate teatrele de război, dar nicăieri cu 
atâta intensitate şi continuitate ca în convoaiele arctice. 
Aşteptarea primejdiei, tensiunea pot distruge un om... Oricine 
ar fi ei. Am constatat-o adesea, mult, mult prea adesea, iar 
când toţi nervii îţi stau întinşi, gata să crape, câte odată şi 
şaptesprezece zile la rând, când în fiecare din aceste zile eşti 


13 


constant prevenit de ceea ce ţi se poate întâmpla văzând 
cum nave şi corpuri sfârtecate sunt înghiţite de ape... ei bine, 
suntem oameni şi nu maşini, şi ceva din noi cedează în mod 
obligatoriu. Domnul amiral nu poate ignora faptul că după 
ultimele noastre două misiuni, nouăsprezece ofiţeri şi 
mateloţi au fost trimişi în sanatorii... In sanatorii pentru boli 
mintale. 

Acum Brooks era în picioare, degetele sale spatulate şi 
robuste se sprijineau pe tăblia lustruită a mesei, privirea 
sfredelea ochii lui Starr. 

— Foamea, domnule amiral, reduce vitalitatea unui - om. 
Ea îi sleieşte forţele, îi încetineşte reacţiile, îi distruge voinţa 
de a lupta şi chiar pe aceea de a supravieţui. Sunteţi surprins, 
domnule amiral? Vă gândiţi că e cu neputinţă ca cineva! să 
sufere de foame pe navele bine aprovizionate din ziua de azi? 
Aflaţi că e perfect posibil. Ba chiar inevitabil. Ne trimiteţi 
întruna spre Rusia când perioada propice a trecut, când 
noaptea e abia-abia mai lungă decât ziua, când douăzeci de 
ore din douăzeci şi patru sunt petrecute la posturile de veghe 
sau de luptă şi vă aşteptaţi să ne hrănim bine? Cum dracu' 
am putea-o face când bucătarii stau mai tot timpul în 
magaziile de muniții, în turele sau fac parte din echipele de 
siguranţă? Singurii scutiţi sunt brutarul şi măcelarul, aşa că o 
ducem cu sandviciuri din carne conservată; săptămâni la 
rând, nimic altceva decât sandviciuri din carne de vită în suc 
propriu! 

Brooks aproape scuipă de dezgust. 

„Bravo, bătrâne Socrate, aplaudă în sinea sa Turner. Dă-i 
că ai unde da!" Tyndall încuviinţa şi el aprobator din cap. 
Singur Vallery se simţea prost, nu pentru ceea ce spunea 
Brooks, ci pentru că Brooks era cel care le spunea. El, Vallery, 
era comandantul, el şi nu altul trebuia să-şi pună capul pe 
butuc. 

— Frica, nesiguranța, foamea, spunea Brooks cu voce 
surdă, pot frânge un om, îl pot distruge la fel de sigur ca 
focul, oţelul sau ciuma. Ele sunt cele care ucid. Dar ele nu-s 


14 


decât slujitorii prea devotați, scutierii celor Trei Cavaleri ai 
Apocalipsului: frigul, lipsa de somn, epuizarea. 

Ştiţi ce este aceea, domnule amiral, o noapte de 
februarie între Jan Myen şi insula Urşilor? Fireşte, nu ştiţi. Ştiţi 
ce-i aceea o temperatură de minus 40* în Arctica., şi totuşi 
marea nu îngheaţă? Ştiţi ce-i acela un vânt care vine urlând 
dinspre Polul Nord încărcat cu particule de gheaţă, în timp ce 
termometrul indică minus 30°, şi străbate, ca o lamă de 
bisturiu, veşmintele cele mai groase? când pe punte s-au 
strâns 500 de tone de gheaţă şi cinci minute petrecute pe ea 
înseamnă degerătură? când valul spart de etravă împroşcă nu 
spumă, ci alice de gheaţă? când până şi bateriile de lanternă 
nu mai funcţionează într-atât de intens e frigul? Ştiţi toate 
acestea, domnule amiral, le ştiţi? 

Brooks aruncase cuvintele ca pe nişte pietre. Continuă: 

— Şi mai ştiţi dumneavoastră ce înseamnă să stai treaz 
zile în şir, iar săptămâni de-a rândul să nu poţi dormi decât 
două-trei ore din douăzeci şi patru? Cunoaşteţi senzaţia 
aceasta, domnule amiral? Senzaţia că fiecare nerv, fiecare 
celulă a corpului stă gata-gata să plesnească, că doar un fir 
de păr te mai desparte de nebunie? O cunoaşteţi, domnule 
amiral? E cel mai rafinat supliciu din câte există şi ţi-ai vinde 
prietenii, familia,, credinţa în nemurire pentru privilegiul de a 
putea închide ochii şi de a te cufunda în somn. Şi apoi mai e 
oboseala, domnule amiral, cumplita oboseală care nu te 
părăseşte niciodată, în parte rezultatul debilitant al frigului, în 
parte al lipsei de somn, în parte consecinţa unor condiţii 
meteorologice continuu proaste. Ştiţi şi dumneavoastră cât de 
istovitor poate fi efortul de a te ţine pe picioare, chiar numai 
câteva ore, pe o punte care tanghează şi rulează: băieţii 
noştri au făcut acest efort luni la rând; în Arctica furtunile sunt 
zilnice. Vă pot arăta o duzină, două duzini de bătrâni dintre 
care nici unul nu are mai mult de douăzeci de ani. 

Brooks împinsese scaunul şi începu să măsoare cu paşi 
nervoşi încăperea. Tyndall şi Turner schimbară între ei o 
privire, apoi se uitară la Vallery; adus de umeri, cu capul 


15 


plecat, acesta îşi fixa, fără să le vadă, propriile sale mâi ni 
încrucişate pe masă. În acel moment, Starr ar fi putut nici să 
nu existe. 

— E un cerc vicios şi ucigaş, urmă cu un soi de 
precipitare Brooks care stătea acum rezemat de peretele 
despărțitor, cu mâinile înfundate adânc în buzunare, pironind 
cu o privire oarbă hubloul aburit. Cu cât dormi mai puţin, cu 
atât eşti mai obosit, cu cât eşti mai obosit, cu atât eşti mai 
sensibil la frig... şi aşa mai departe. Şi foamea continuă şi 
teribila tensiune. Toţi aceşti factori se condiţionează reciproc, 
fiecare din ei conspiră cu ceilalţi trei. ca să frângă rezistenţa 
fizică şi psihică a omului şi să facă din el o pradă pentru 
boală. Da, domnule amiral, pentru boală. 

Îl privi zâmbind pe Starr, cu un zâmbet lipsit, de bucurie. 

— Înghesuiţi nişte oameni ca pe sardele într-o cocă, 
privaţi-i de ultimul dram de rezistenţă, închideţi-i zile de-a 
rândul în cazărmile dintre punți şi ştiţi ce veţi obţine? 
Tuberculoză. E inevitabil. - Ridică din umeri. - Ce-i drept, 
până acum n-am depistat decât câteva cazuri, dur ştiu că 
echipajul e predispus la tuberculoză pulmonară activă. sunt 
luni de când am prevăzut această slăbire a organismelor. L- 
am avertizat, în repetate rânduri, pe medicul-şef al Flotei. M- 
am adresat, de două ori în scris, Amiralității. Mi s-a răspuns cu 
simpatie, dar asta a fost totul. Penurie de nave, penurie de 
oameni... Ultima sută de zile i-au dărâmat definitiv. O sută de 
zile adăugate tuturor lunilor precedente. O sută de zile 
petrecute într-un infern sângeros şi nici un ceas de destindere 
pe pământ. Două opriri în port şi asta numai pentru a îmbarca 
muniții; păcura şi aprovizionările le-am făcut în larg, luându-le 
de la cargouri. lar fiecare zi însemna o veşnicie închegată din 
frig, din foame, din primejdii şi suferinţe. Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu suntem maşini! 

Se depărtă de perete şi înaintă spre Starr, ţinându-şi în 
continuare mâinile înfundate în buzunare. 

— Îmi este penibil s-o spun de faţă cu comandantul, dar 
toţi ofiţerii de la bord - exceptându-l pe el - ştiu că oamenii 


16 


s-ar fi „răzvrătit' - aşa cum vă place dumneavoastră să ziceţi 
- încă demult dacă n-ar fi fost profunda lor lealitate faţă de el, 
dacă n-ar fi existat un devotament frizând aproape idolatria. 
În lunga mea experienţă, domnule amiral, n-am văzut 
niciodată ceva asemănător. 

Tyndall şi Turner murmurară aprobator. Vallery continua 
să rămână mai departe imobil. 

— Există însă o limită la toate. Inevitabil, ea a fost atinsă. 
lar dumneavoastră vorbiţi de pedepsirea acestor oameni, de 
încarcerarea lor? Doamne, Dumnezeule, dar tot atât de bine 
puteţi spânzura un om pentru că are lepră sau trimite la ocnă 
un altul fiindcă suferă de ulcer! strigă Brooks dând din cap cu 
disperare. - Echipajul nostru e la fel de inocent: ce altceva 
puteau face oamenii? Nu mai sunt capabili să distingă binele 
de rău, să judece cu mintea întreagă! Au nevoie de odihnă, de 
pace, de câteva zile de dulce trândăveală. Ar da orice pe 
lume pentru acest răgaz; e unicul lucru la care mai sunt în 
stare să gândească. Nu puteţi înţelege aşa ceva, domnule 
amiral? Nu puteţi? 

Poate că jumătate de minut, în cabina amiralului, domni 
o tăcere completă, absolută. Vaierele ascuţite ale vântului şi 
ropotul mărunt al măzărichii părură dintr-o dată excesiv de 
puternice. Apoi Starr se sculă, îşi luă mănuşile şi Vallery, 
ridicând pentru prima oară capul, înţelese că Brooks eşuase. 

— Vallery, dă ordin, te rog, să acosteze vedeta mea. 
Imediat! făcu Starr cu detaşare şi fără să manifeste cea mai 
mică emoție. Completaţi-vă aprovizionarea cu păcură, muniții 
şi hrană cât mai repede cu putinţă. Amiral Tyndall vă urez, 
dumneavoastră şi escadrei dumneavoastră, c traversare 
uşoară. Cât despre dumneata, doctore Brooks, am sesizat 
perfect ce decurge din argumentele dumitale - cel puţin în 
ceea ce mă priveşte. Un zâmbet îngheţat i se desenă pe buze. 

— E absolut evident că eşti surmenat şi ai mare nevoie 
de destindere, înlocuitorul dumitale va fi la bord înainte de 
miezul nopţii. Comandante, dacă vrei să mă însoţeşşti... 


17 


Se răsuci spre uşă şi apucase chiar să facă doi paşi când 
glasul lui Vallery îl stopă net, un picior în aer. 

— O clipă, domnule amiral, dacă sunteţi bun. 

Starr se întoarse. Comandantul Vallery nu schiţă nici o 
mişcare ca să se ridice. Continuă să şadă, imobil, surâzător. 
Un surâs compus din deferenţă, înţelegere, dar şi dintr-o 
ciudată inflexibilitate. Starr încercă un vag sentiment de 
stânjeneală. 

— Medicul şef Brooks, spuse Vallery, articulând precis, e 
un ofiţer cu totul excepțional.. Valoarea sa este inestimabilă, 
practic e de neînlocuit şi Ulysses are mare nevoie de el. 
Doresc să-l păstrez la bord. 

— Hotărârea mea e luată, comandante, replică Stârv, şi e 
irevocabilă. Cunoaşteţi, cred, puterile cu care am fost investit 
de către Amiralitate în cazul acestei anchete? 

— Prea bine, domnule amiral, răspunse Vallery cu un 
calm desăvârşit. Repet totuşi că nu ne putem permite să 
pierdem un ofiţer de valoarea doctorului Brooks. 

Cuvintele, tonul erau politicoase, deferente, însă nimeni 
nu se putea înşela asupra semnificației lor. Brooks făcu un 
pas cu o expresie dezolată pe faţă, dar înainte să fi apucat să 
scoată o vorbă, Turner interveni, potolit şi afabil: 

— Presupun că n-am fost invitat la această conferinţă 
doar cu titlu decorativ. - Se răsturnă pe spătarul fotoliului şi 
urmă, cu ochii fixaţi gânditori asupra hubloului. - Simt că a 
sosit timpul să spun şi eu ceva. Subscriu, fără rezerve, la 
fiecare cuvânt rostit de bătrânul nostru Brooks. La fiecare, 
fără excepţie. 

Buzele lui Starr deveniră livide. Îl privi pe Tyndall şi 
întrebă: 

— Părerea dumneavoastră, domnule amiral? 

Tyndall aţinti spre el o pereche de ochi maliţioşi; 

Orice încordare, orice tensiune dispăruseră de pe chipul 
său. Semăna, mai mult ca oricând, cu un fermier voinic din 
Vest. Mai în glumă, mai în serios, îşi zicea că totuşi e în joc 


18 


propria lui carieră. „Ce ciudat, gândi el, cum o carieră îşi 
poate pierde brusc întreaga sa însemnătate." 

— In calitatea mea de comandant al escadrei, singura 
mea preocupare este asigurarea unei maxime eficacităţi. 
Anumite persoane sunt într-adevăr de neînlocuit... 
Comandatul Vallery consideră că acesta e cazul lui Brooks. 
Sunt de acord cu el. 

— Perfect, domnilor, perfect, articulă anevoie Starr, în 
timp ce pomeţii obrajilor i se împurpurau. Convoiul a plecat 
din Halifax şi sunt cu mâinile legate. Comiteţi însă o greşeală, 
domnilor, aţintindu-vă revolverele asupra Amiralității. La 
Whitehall? avem cu toţii o memorie excelentă. După 
întoarcerea dumneavoastră, vom discuta, şi încă pe îndelete, 
această afacere. La revedere, domnilor, la revedere. 

Scuturându-se de frigul ce-l cuprinsese deodată, Brooks 
cobori cu paşi greoi scara ce ducea la puntea superioară şi se 
îndreptă spre prova. Trecu prin bucătărie şi pătrunse în 
infirmerie. Johnson, infirmierul şef, îşi scoase capul din nişa 
sa. 

— Cum le mai merge bolnavilor noştri, Johnson? întrebă 
Brooks. Rezistă curajos? 

— Mari băftoşi, domnule doctor! Jumătate din ei se simt 
de-o sută de ori mai bine ca mine. Uitaţi-vă la fochistul Riley, 
cel care are un deget fracturat şi un teanc de Reader's 
Digests în poală. Buchiseşte toate articolele cu subiecte 
medicale şi urlă să-i dăm sulfamide,. penicilină şi cele mai noi 
antibiotice. Nici nu ştie cum se pronunţă majoritatea din ele, 
da-i convins c-o să moară! 

— Va fi o pierdere îngrozitoare, mormăi Brooks, 
scuturând din cap. Mă întreb ce merite i-o fi găsind 
mecanicul-şef Dodson... Care sunt ultimele veşti de la spital? 

Obrazul lui Johnson deveni inexpresiv. 

— Acum, cinci minute, abia mai suflau, domnule doctor, 
spuse el. Marinarul Ralston a decedat la orele trei. 


3 Stradă din Londra unde se află sediul Am. Britanice (N. Tr.) 


4 Revistă-magazin americană de mare tiraj. (N. Tr.) 
19 


Brooks clătină încet capul. Trimiterea acestui băiat 
epuizat la spital fusese un act pur formal. O clipă, doar o 
clipă, se simţi înfrânt. | se spunea „bătrânul Socrate" şi în 
ultimele zile începuse să-şi simtă vârsta... ba chiar mai mult 
decât pe cea reală. O noapte de somn zdravăn l-ar fi repus, 
poate, pe picioare, deşi se cam îndoia de asta. Oftă. 

— Nu prea eşti optimist, nu-i aşa, Johnson? 

— Optsprezece oameni, domnule doctor. Exact 
optsprezece, spuse cu voce surdă şi necăjită infirmierul. Am 
stat de vorbă cu Burgess, e cel din primul pat. Îmi spunea că 
Ralston tocmai ieşea din sala de duşuri cu un prosop sub braţ 
când o grămadă de oameni au trecut pe lângă el în fugă, iaro 
blestemată de gorilă din poliţia militară l-a pocnit cu patul 
puştii în cap. Sărmanul n-a aflat niciodată cu ce a fost lovit şi 
nici pentru ce. 

— Uite ce numesc ei... „discuţii sediţioase'", Johnson, făcu 
Brooks cu un zâmbet în colţul gurii. 

— lertaţi-mă, domnule doctor, cred că n-ar fi trebuit... eu 
doar... 

— Nu te mai frământa, Johnson. Vina-i a mea. Nu-i poţi 
împiedica pe oameni să gândească. Totul e să nu gândeşti cu 
glas prea tare. Face rău la disciplină... Am impresia că amicul 
Riley are nevoie de dumneata. Ai face mai bine să-i 
împrumuţi un dicţionar. 

Se răsuci pe călcâie şi trecu în sala de operaţii. Din 
Johnny Nicholls, medic-secund, nu se vedea decât o claie de 
păr negru depăşind spătarul scaunului dentar. Sări însă 
imediat în sus cu un teanc de fişe sanitare în mâna stângă. 

— Bună ziua, domnule doctor. Luaţi loc. 

Brooks schiţă un zâmbet. 

— Ce lucru minunat, Nicholls, ce lucru cu adevărat plăcut 
e să vezi un tânăr ofiţer de marină care-şi cunoaşte exact 
lungul nasului. Mulţumesc, mulţumesc. 

Se căţără pe fotoliu afundându-se în el cu un grohăit de 
plăcere, aranjându-şi totodată tetiera. 


20 


— Dacă ai vrea, drăguță, să potriveşti şi rezemătoarea de 
picioare... Aşa... Ah, mulţumesc! Se întinse cu voluptate, 
închizând ochii, cu capul rezemat de tetieră şi gemu din nou: 
- sunt bătrân, Johnny băiatule, un bătrân a cărui carieră s-a 
terminat. 

— Nici pomeneală, domnule doctor! E doar o stare 
proastă trecătoare. Dacă aţi accepta să vă recomand un tonic 
potrivit... 

Zicând acestea, se răsuci spre un dulăpior, luă de acolo 
două pahare pentru clătitul gurii şi o sticlă canelat», verde 
închis, marcată „Otravă". Umplu paharele şi-i întinse unul lui 
Brooks, zicând: i 

— Rețeta mea personală. In sănătatea dumneavoastră, 
domnule doctor! 

Brooks privi mai întâi lichidul auriu, apoi pe Nicholls. 

— Ce practici păgâne v-au fost predate în facultățile alea 
scoțiene, Johnny băiatule! N-aş zice însă că unii din acei vechi 
păgâni nu merită tot respectul... Ce-mi dai de data asta, 
Johnny? 

— O chestie-ntâi! răspunse Nicholls zâmbind cu gura 
până la urechi. Produs al insulei Coli... 

— Nu ştiam să fi existat distilerii pe-acolo, făcu bătrânul 
medic cu o privire bănuitoare. 

— Nici nu există. Am spus doar că e fabricat la Coli... 
Cum au decurs lucrurile acolo, sus? 

— Îngrozitor. Înălţimea-Sa ne-a ameninţat că o să ne 
spânzure pe toţi de vergă... iar, în ceea ce mă priveşte, are o 
antipatie cu totul specială. A zis că ar trebui să fiu debarcat 
neîntârziat cu picioare în fund... şi chiar asta îi era intenţia. 

— Dumneavoastră! exclamă Nicholls căscând ochii săi 
negri, încercănaţi, cu pleoapele înroşite de nesomn. Desigur, 
glumiţi? 

— Câtuşi de puţin. Până la urmă, totul s-a aranjat... nu 
mai plec. Bătrânul Giles, „sultanul“ nostru şi Turner, aceşti 
ţicniţi buni de legat, i-au spus clar lui Starr că, dacă plec eu, 
ar face bine să-şi caute un alt amiral, un alt comandant şi un 


21 


alt comandant secund. Fireşte că n-ar fi trebuit s-o facă, iar 
bătrânul Vincent a fost cutremurat până-n văduva oaselor şi a 
plecat furios nevoie mare, mormăind în barbă tot soiul de 
ameninţări voalate... ba, dacă stau să mă gândesc, chiar 
destul de transparente. 

— Fir-ar să fie de imbecil bătrân! izbucni vehement 
Nicholls. 

— Să ştii, Johnny, că nu e. Dimpotrivă, e un tip strălucit. 
Nu devii, de florile mărului, director al operaţiunilor navale. 
Giles afirmă că e un strateg şi un tactician de mâna-ntâi şi, în 
fond, nu e nici măcar atât de rău pe cât suntem noi înclinați 
s-o credem. Are însă de rezolvat o sarcină insolubilă: 
resursele de care dispune sunt limitate şi există o jumătate 
de duzină de alte teatre de operaţii care au o nevoie teribilă 
de nave şi de oameni. li e cu neputinţă să satisfacă, fie numai 
jumătate din cât i se cere; majoritatea timpului operează cu 
mijloace abia-abia suficiente. Ceea ce, fireşte, nu-l împiedică 
să fie o creatură inumană, insensibilă şi care nu-i înţelege pe 
oameni. 

— Şi care a fost concluzia acestui conciliabul? 

— Din nou Murmanskul. Ridicăm ancora, mâine, la şase. 

— Cum? Din nou? Cu trupa asta de morţi ambulanți? făcu 
neîncrezător Nicholls. Dar e cu neputinţă, domnule doctor! 
sunt absolut incapabili! 

— Şi totuşi o vor face, băiatule. Ulysses trebuie... hâm, 
hâm... să se răscumpere. Brooks deschise ochii. - Doamne, 
Dumnezeule, mă îngrozesc numai la un singur gând. la vezi, 
puiule, nu ţi-a mai rămas ceva din otrava aceea? 

Nicholls puse la loc în dulap sticla goală şi aţinti un deget 
vindicativ spre masivul cuirasat ce se zărea perfect prin 
hublou, ancorat la o distanţă de trei-patru cabluri. 

— De ce mereu noi? Întotdeauna noi! De ce nu e trimisă, 
din când în când, cazarma asta plutitoare, şi inutilă? sunt luni 
de când se leagănă pe loc de pomană! 

— Tocmai asta-i problema, rosti solemn Brooks. După 
opinia lui Baby-Kapok, greutatea formidabilă a cutiilor goale 


22 


de lapte condensat şi heringi în sos tomat acumulate pe 
fundul oceanului îl împiedică de-a dreptul categoric să ridice 
ancora. 

Dar Nicholls părea să nu-l fi auzit. 

— Săptămâni şi luni de-a rândul, Ulysses e trimis în 
Rusia. Portavioanele sunt retrase şi înlocuite, distrugătoarele 
capătă permisii... U/ysses,.niciodată. Pentru el nu există 
repaus. Măcar o dată, o singură dată. În schimb, tot ce ştie 
Duke of Cumberland e să expedieze la bordul nostru brutele 
şi zdrahonii din poliţia militară ca să masacreze bolnavi, 
infirmi, oameni care într-o săptămână au făcut mai mult 
decât... 

— Potoleşte-te, potoleşte-te, băiete! mirii medicul şef. Nu 
poţi numi masacru trei morţi şi cei câţiva eroi care zac alături, 
răniţi. Poliţiştii şi-au făcut datoria. Atâta tot. Cât priveşte pe 
Cumberland... ei bine, trebuie să ne resemnăm. Suntem unica 
navă din toată flota metropolitană echipată pentru escortarea 
portavioanelor. 

Nicholls îşi goli paharul şi-l privi pe superiorul său mâhnit. 

— Există momente, spuse el, când zău că-i iubesc pe 
nemți. 

— Va trebui ca într-o zi să te pui de acord cu Johnson, îl 
povăţui Brooks. Bătrânul Starr o să vă bage pe amândoi în 
fiare pentru că răspândiţi defetismul... la te uită! la te uită! 
Brooks se săltă din scaun, aplecându-se în faţă. 

— Uită-te puţin la bătrânul Cumberland, Johnny. Kilometri 
de rufe puse la uscat pe punte şi marinari care aleargă - 
aleargă cu adevărat - spre teugă. Nu încape îndoială, sunt 
semne de activitate. Dumnezeule mare, dar aşa ceva e cu 
totul neobişnuit şi absolut surprinzător! Ce deduci din toate 
astea? 

— Au aflat pesemne că pleacă în permisie, bombăni 
Nicholls. Nu văd nimic altceva care să-i poată face pe tipii ăia 
să se mişte aşa repede. De altfel, cine suntem noi ca să le 
refuzăm răsplata dreaptă a caznelor lor? După o perioadă de 


23 


serviciu în apele nordice, atât de lungă, atât de istovitoare, 
atât de primejdioasă... 

Urletul strident al sirenei de alarmă acoperi restul frazei. 
Ochii se răsuciră instinctiv spre difuzorul care pârâia şi 
sfârâia, apoi privirile li se încrucişară, neîncrezătoare. În 
aceeaşi secundă însă au fost în picioare, încordaţi, atenţi: 
intempestivul semnal care cheamă la posturile de luptă şi 
care opreşte bătăile inimii, semnalul acesta nu se uită 
niciodată. 

— Dumnezeule, nu! gemu Brooks. Nu, nu! Nu încă o 
dată! Nu la Scapa Flow. 

— „Oh, Doamne, nu! Nu încă o dată... nu /a Scapa Flow!" 

Aceleaşi cuvinte erau în minţile, în inimile şi pe buzele a 
727 de oameni sleiţi de puteri, deznădăjduiţi, murind de somn 
în acea rece seară de iarnă. Era tot ce mai puteau simţi în 
clipa în care vaierul sirenei oprise brusc orice fel de activitate 
pe punți şi sub ele, în compartimentele maşinilor şi în sălile 
cazanelor, în bucătării şi cancelarii, printre lăzile cu provizii şi 
cisternele cu combustibil, fulgerându-i deopotrivă şi pe cei din 
bordul liber, cufundându-i într-o şi mai acută disperare. 
Sfredelitor, el sfâşia deliciile uitării de sine şi-i aducea, cu 
moartea-n suflet, cu minţile înceţoşate, poticnindu-se pe 
picioare, la duritatea de fier a realităţii. 

Intr-un anume sens - ciudat şi inefabil - momentul a fost 
decisiv. A fost momentul care l-ar fi putut suprima pe Ulysses 
ca unitate combatantă. A fost momentul pe care nişte oameni 
acriţi, istoviţi, aflaţi în siguranţa relativă a unui golf, l-ar fi 
putut alege ca să opună o exasperantă rezistenţă Autorităţii, 
acelei constrângeri mute, indiferente şi nemiloase, care, fără 
îndoială, îi ucidea. Dacă un asemenea moment a existat 
vreodată, el a existat atunci. 

Momentul a venit şi a trecut. N-a fost decât o umbră 
fugară care a lunecat peste spiritele oamenilor şi a pierit în 
tropotul picioarelor gonind spre posturile de luptă. Motivul a 
fost, poate, instinctul de conservare. E însă puţin probabil. 
Stadiul acesta fusese demult depăşit pe U/ysses. Poate fusese 


24 


disciplina, poate lealitatea faţă de comandant sau poate ceea 
ce psihologii numesc reflex condiţionat: auzi un scrâşnet de 
frână şi instantaneu sări în lături ca să-ţi salvezi viaţa. Sau 
poate mai era şi altceva... 

Oricare ar fi fost însă explicaţia, întregul echipaj, 
exceptând posturile de veghe, a fost adunat în două minute. 
Unanimi în refuzul lor de a crede că aşa ceva li s-ar putea 
întâmpla la Scapa Flow, oamenii îşi ocupară posturile, care 
tăcuţi, care vociferând, după cum le era caracterul. Le 
ocupară în silă, posaci, furioşi, dar le ocupară. 

La fel şi contraamiralul Tyndall. Dar nu pe muteşte. Urcă 
la puntea de comandă înjurând, îşi croi drum prin uşa babord 
şi se căţără pe scaunul său înalt instalai în colţul din faţă al 
comenzii de navigaţie. Îi aruncă o privire lui Vallery. 

— Ce se întâmplă, fir-ar să fie, comandante? întrebă el pe 
un ton sec. Totul mi se pare cum nu se poate mai paşnic. 

— Nu ştiu încă nimic, domnule amiral, răspunse Vallery, 
scrutând cu o privire neliniştită danele. Comandantul şef ne-a 
transmis semnalul de alarmă cu ordinul să ridicăm imediat 
ancora. 

— Să ridicăm ancora? Pentru ce? 

Vallery scutură din cap a neştiinţă. 

— Asta-i o conspirație menită să priveze nişte bătrâni ca 
mine de somnul de după-amiază, gemu Tyndall. 

— Probabil că-i o găselniţă de-a lui Starr ca să ne mai 
scuture puţin din amorţeală, bombăni Turner. 

— Nu, replică Tyndall, sigur de sine. N-ar încerca aşa 
ceva... şi nici n-ar îndrăzni. De altfel, dacă e să-i dăm crezare, 
nu-i o persoană vindicativă. 

Se lăsă tăcerea, o tăcere tulburată doar de răpăitul 
măzărichii şi de păcănitul neliniştitor al Asdic-ului. Brusc, 
Vallery duse binocilul la ochi. 

— Ei drăcie, ia uitaţi-vă, domnule amiral, Cumberland 
ridică ancora! 

Aşa era. Parâma provă fusese dezlegată şi etrava uriaşei 
nave se rotea încet în timp ce aceasta pornea la drum. 


25 


— Ce dracu' se mai... 

Tyndall se întrerupse şi examină cerul. Nu se zărea nici 
un avion, nici un paraşutist, radarul şi Asdic-ul nu comunicau 
nici un semnal-contact, şi nici urmă de marea flotă germană 
forțând barajele. 

— Ne transmite un semnal, domnule comandant! răsună 
glasul lui Bentley, şeful timonier. Se opri, apoi continuă lent: 
„Ocupaţi imediat locul nostru de ancorare. Legaţi-vă la 
geamandura nord". 

— Cere-le să confirme, ordonă scurt Vallery. 

Luă receptorul telefonului de la puntea-prova din mâinile 
unui timonier: 

— Aici comandantul. Dodson, cum e lanţul? La pic? Bine. 

Şi, întorcându-se spre ofiţerul de cart: 

— Ambele maşini încet înainte. Cârma dreapta, 10, îi 
aruncă o privire interogativă lui Tyndall. 

— Nu mă întreba nimic, mârâi acesta. S-ar putea să fie 
un nou joc de salon, cel mai recent... un soi de leapşa pe 
ouate, dacă ştii ce-i aia... Da' ia stai puţin! Priveşte! Uită-te la 
Cumberland. Tunurile de 130 mm sunt înclinate sub 
orizontală. 

Privirile celor doi se încrucişară. 

— Nu, e cu neputinţă! Dumnezeule, credeţi cumva că...? 

Răspunsul îl furniză difuzorul din cabina Asdic-ului, 
situată imediat în spatele punţii de comandă. Glasul 
operatorului şef Chrysler răsuna limpede şi fără grabă: 

— Asdic către comandă. Asdic5 către comandă. Semnal la 
Roşu 30. Repet: Roşu 30. Zgomotul creşte. Terminat! 

Incredulitatea comandantului dură o clipită: cât să atingă 
apogeul şi să moară. 

— Alarmaţi centrala de artilerie! Roşu 30. Toate piesele 
antiaeriene unghi de tragere negativ maxim! Ţintă: 
submarine. Pregătiţi lansatorul de grenade! 


5 Asdic: aparat pentru detectarea submarinelor cu ajutorul - 
sunetelor şi al ultrasunetelor. Cuvântul în sine e o abreviere: - Anti- 
Submarine Detection Investigation Comitee. (N. Tr.) 

26 


Şi, întorcându-se spre Tyndall: 

— E cu neputinţă, domnule amiral... pur şi simplu e cu 
neputinţă! Un submarin... La Scapa Flow. Imposibil! 

— Uite că Prien a gândit altfel* mormăi Tyndall. 

— Prien? 

— Kapitan-leutnant Prien, tipul care a scufundat Royal 
Oak. 

— Aşa ceva nu se mai poate reedita. Noile baraje... 

— Ar putea constitui un obstacol pentru un submarin 
normal, termină Tyndall fraza, după care continuă pe şoptite: 
-- iți aminteşti ce ni s-a spus luna trecută în legătură cu 
submarinele noastre de buzunar, zise şi „bihunci", conduse de 
doi oameni? Cele care urmau să fie trimise în Norvegia cu 
vase de pescuit norvegiene operând de la Shetland? S-ar 
putea ca nemţii să fi avut aceeaşi idee. 

— Posibil, conveni Vallery şi adăugă cu un rictus 
sardonic: - la uitaţi-vă la Cumberland, cum o întinde direct 
spre baraj. Se opri o clipă, cu privirea îngândurată, apoi ochii i 
se aţintiră din nou spre Tyndall: 

— Vă place ce se întâmplă? 

— Ce anume să-mi placă, comandante? 

— Jocul ăsta de-a masacrul. Nu ne putem permite să 
pierdem un vas de linie care a costat nu ştiu câte milioane de 
lire. Şi-atunci bătrânul Cumberland o şterge în larg unde-i în 
siguranţă, iar noi îi luăm locul la chei. Pot face pariu că 
serviciul german de informaţii îi cunoaşte poziţia cu o eroare 
de doi centimetri plus-minus. Submarinele astea de buzunar 
sunt dotate cu mine magnetice şi dacă e să le lipească de 
ceva, acel ceva va fi coca noastră. 

Tyndall îi aruncă o căutătură scurtă. Pe chipul său nu se 
putea citi nimic. Semnalele Asdic-ului se succedau fără 


6 La 9 octombrie 1939, ora 0,58, submarinul german U-47 
torpilează în rada de la Scapa Flow, cuirasatul Repulse, iar 2 minute 
mai târziu, cuirasatul Royal Oak, distrugându-le pe amândouă şi 
dispărând apoi nestingherit. (N. Tr.) 

27 


întrerupere, indicând gismentele la babord şi o distanţă care 
scădea întruna. 

— Bineînţeles, bineînţeles, murmură amiralul. Tot noi să 
scoatem castanele din foc. Mi-e şi silă! Gura,i se strâmbă 
într-un rictus amar. Păi, una ca asta îi poate pune capac 
echipajului. O. traversare infernală, rebeliunea, gorilele de pe 
Cumberland la noi pe navă, apel la posturile de luptă în plin 
port... şi acum, poftim! Să ne riscăm pentru acest... pentru 
această... 

Se înecă de furie, înjură, după care reluă calm: 

— Ce-ai să le spui oamenilor, comandante? Fir-ar să fie! 
Uite că-mi vine şi mie să mă răzvrătesc! 

Se opri brusc, uitându-se peste umărul lui Vallery. Acesta 
se întoarse la rândul său: 

— Ce-i, Marshall? 

— lertaţi-mă, domnule comandant, dar...  ăăă... 
semnalul... şi arătă cu degetul cabina Asdic-ului. E un 
submarin, poate dintr-acelea foarte mici? făcu el cu un 
pronunțat accent americănesc. 

— Se prea poate, Marshall. De ce? 

— E exact la ce ne-am gândit şi noi, Ralston şi cu mine. - 
Un zâmbet larg îi lumină faţa. Avem o idee ca să-i venim de 
hac. 

Vallery aruncă o privire la măzărichea suflată de vânt, 
dădu câteva ordine la timonă şi maşinilor, apoi se întoarse 
către ofiţerul torpilor. O tuse violentă, dureroasă, îl zgâlţâi în 
timp ce arăta spre harta locului de acostare. 

— Dacă vreţi cumva să aruncaţi propria noastră pupă în 
aer, lansând grenadele în ape atât de puţin adânci, atunci... 

— Nu, domnule, comandant. Mă îndoiesc, de altfel, că 
le-am putea regla pentru o imersiune atât de mică. Ideea mea 
- mai exact cea a lui Ralston - e să luăm şalupa cu motor şi 
să ne îmbarcăm pe ea împreună cu câteva încărcături 
explozive de 25 de livre, focoase reglate la 18 secunde şi 
detonatoare chimice. Ştiu că drăciile astea nu provoacă 
distrugeri prea mari, dar un submarin de buzunar n-are, 


28 


probabil, o cocă prea solidă, iar dacă echipajul stă călare pe 
el”... ei bine, n-o să ajungă prea departe... 

— Nu-i rău deloc, Marshall, surise Vallery. Cred că aţi 
găsit soluţia. Ce părere aveţi, domnule amiral? 

— Face, în orice caz, să încercăm, răspunse Tyndall. Mai 
bine aşa decât să stăm locului ca o cloşcă pe ouă. 

— Torpilorule, ai mână liberă, făcu Vallery, aruncându-i o 
privire maliţioasă. Care-ţi sunt specialiştii în explozive? 

— Mă gândeam să-l iau cu mine pe Ralston... 

— Bănuiam eu. N-ai să iei pe nimeni cu dumneata, amice, 
rosti ferm Vallery. Nu-mi pot permite să pierd ofiţerul meu 
torpilor. 

Marshall dădu resemnat din umeri, dar cu vizibilă părere 
de rău. 

— Atunci submaistrul armurier şi cu Ralston; e cel mai 
vechi dintre gradaţii torpilori. Amândoi, oameni capabili. 

— Bine. Bentley, desemnează pe cineva care să-i 
însoţească în şalupă. Le vom semnaliza de aici relevementele 
Asdic-ului. Să ia cu ei o lampă de semnale. Apoi, cu voce 
scăzută: Marshall? 

— Da, domnule comandant. 

— Fratele cel tânăr al lui Ralston a murit adineauri la 
spital. 

Privirea i se opri asupra primului maistru torpilor, un 
tânăr vânjos, blond, cu aerul grav, purtând pe sub canadiana 
îmblănită o salopetă de un albastru spălăcit. 

— Ştie? 


7 Într-adevăr, beligeranţii - şi în special italienii - au folosit aşa- 
numitele „torpile-umane"; un submersibil format dintr-o ogivă 
purtând încărcătura explozivă, detaşabilă, şi partea propulsoare 
care, după desprinderea torpilei propriu-zise se transformă într-o 
mică ambarcaţie de salvare. Echipajul, format din doi oameni, 
stătea călare. Astfel de „torpile umane" au avariat serios în portul 
Alexandria navele britanice „Valiant" si „Queen Elizabeth". (N. Tr.) 

29 


Ofiţerul torpilor se uită fix la Vallery, apoi îşi mută 
privirea la subofiţerul blond şi se porni să înjure lung şi 
înfricoşător. 

— Marshall! făcu Vallery pe un ton imperativ. 

Dar Marshall păru că nu-l aude. Faţa sa, aidoma unei 
măşti, reflecta aceeaşi insensibilitate la reproşul din glasul 
comandantului ca şi la biciuirea usturătoare a lapoviţei. 

— Nu, domnule comandant, sfârşi el prin a spune, nu 
ştie. A primit însă veşti azi dimineaţă. Croydonul a fost 
bombardat săptămâna trecută. Mama şi cele trei surori ale lui 
locuiesc... locuiau acolo. O bombă... n-a mai rămas nimic... 

Se răsuci brusc pe călcâie şi părăsi comanda. 

Cincisprezece minute mai târziu, totul se terminase. 
Baleniera de la tribord şi şalupa de la babord fuseseră lăsate 
la apă în timp ce Ulysses se îndrepta spre locul de ancorare. 
Baleniera, având la bord o baliză de ancoră, pornea spre 
geamandură în vreme ce şalupa se depărta spre stânga. 

Ajunşi la 300 de metri de navă, Ralston, conform 
instrucţiunilor transmise de pe comandă, scoase din 
buzunarul salopetei un patent şi sertiză focosul chimic. 
Submaistrul armurier avea privirea fixată la acele 
cronometrului. La a douăsprezecea secundă, încărcătura 
zbură peste bord. Alte trei o urmară, lansate în puncte 
diferite, în timp ce şalupa descria un cerc strâns. Primele trei 
explozii nu avură alt rezultat decât să-i ridice pupa şi să-i 
zgâlţâie zdravăn întreaga ambarcaţie. La a patra, însă, o bulă 
uriaşă de aer urcă la suprafaţă, urmată de o lungă trenă de 
alte bule uleioase. Gând învolburarea încetă, un strat subţire 
de păcură se întinse pe o sută de metri pătraţi de mare... 

Abandonând posturile lor de luptă, oamenii urmăreau cu 
chipuri impasibile şalupa care se reîntorcea; o legară exact la 
timp. O cantitate importantă de apă pâtrundea prin etambou,; 
servomotorul era grav avariat. 

Cumberland era acum doar o şuviţă de fum în depărtare. 

Cu cascheta în mână, Ralston luă loc pe scaun în faţa 
comandantului. Multă vreme Vallery se uită la el în tăcere. Se 


30 


întreba ce să-i spună şi, mai ales, cum. O sarcină ce-i era 
profund odioasă. A 

Războiul era şi el profund odios lui Richard Vallery. Il 
detestase întotdeauna şi blestemase ziua în care acest război 
îl smulsese din confortabila sa existenţă de pensionar. In 
sfârşit, „smuls" era un termen de care se folosea el şi, dintre 
toţi, Tyndall era singurul care ştia că la 1 septembrie 1939 îşi 
oferise voluntar serviciile Amiralității, ofertă primită cu 
bucurie. 

De urât, însă, ura războiul. Nu numai pentru că se 
opunea pasiunii sale pentru muzică şi literatură, două domenii 
în care el, Vallery, era o autoritate certă şi nici măcar pentru 
că reprezenta o permanentă ofensă adusă nevoii sale de 
frumos, de armonie şi echilibru. Îl ura din raţiuni morale, 
pentru că îl durea să-i vadă pe oameni comportându-se 
aidoma fiarelor din jungla sălbatică,, pentru că socotea crucea 
vieţii suficient de grea şi fără prisosul gratuit de suferinţe 
sufleteşti şi fizice aduse de război dar, mai ales, pentru că-l 
considera drept o demenţă bestială şi aberantă, o demenţă 
care nu ordonează nimic, nu demonstrează nimic... În afara 
vechiului adevăr că somnul raţiunii naşte monştri. 

Erau însă anumite îndatoriri peste care nu putea trece şi 
Vallery hotărâse că acest război trebuie să devină şi propriul 
său război. Se reangajase şi îmbătrânise odată cu scurgerea 
acestor groaznici ani; devenise mai şubred şi mai bătrân, dar, 
totodată, mai binevoitor, mai tolerant şi mai înţelegător. Era 
unic nu numai printre comandanții de nave, dar chiar printre 
marinari. Unic prin bunătatea sa, unic prin modestia sa; iar 
faptul că nu se gândise niciodată la aceste trăsături ca la 
ceva excepţional dădea măsura întregii sale măreţii sufleteşti. 

Oftă. Singurul lucru care-l frământa în momentul de faţă 
era ce anume să-i spună lui Ralston. Acesta însă i-o luă 
înainte: 

— Nu vă mai faceţi griji, domnule comandant, vorbi el cu 
o voce egală, monotonă, în timp ce faţa îşi păstra întreaga ei 
linişte. Ştiu. Mi-a spus ofiţerul torpilor. 


31 


Vallery tuşi, dregându-şi glasul: 

— Cuvintele sunt de prisos, Ralston. Cu totul şi cu totul 
de prisos. Fratele dumitale mai mic şi întreaga familie, acolo, 
acasă... dispăruţi cu toţii. Îmi pare rău, îmi pare nespus de 
rău. Se ridică nedeslipindu-şi privirea de chipul impasibil şi 
zâmbi trist. Sau poate crezi că spun doar nişte vorbe, o 
formulă lipsită de sens, ceva convenţional... 

Ralston avu un zâmbet fugar şi neaşteptat. 

— Nu, domnule comandant, nu cred aşa ceva. Mă simt în 
stare să preţuiesc sentimentele dumneavoastră. Pricepeţi... 
tatăl meu... tata e şi el comandant de vas. Imi spunea că 
simte acelaşi lucru ca şi dumneavoastră. 

— Tatăl dumitale, Ralston? făcu, mirat, Vallery. 

— Da, domnule comandant, Vallery ar fi putut jura că 
întrezărise o clipire de veselie în privirea albastră, atât de 
calmă şi flegmatică, ce-l ţintuia. În marina comercială. Este 
comandantul unui petrolier de 16 000 tone. 

Vallery nu făcu nici un comentariu; Ralston continuă 
aproape şoptit: 

— lar Billy, domnule comandant... fratele meu mai mic... 
pur şi simplu e unul din acele lucruri care se întâmplă. Nu-i 
nimeni vinovat... nimeni în afară de mine. Eu am cerut să vină 
aici, la bord. sunt singurul care poate fi blamat. Singurul. 

Degetele sale smede şi slabe frământau şi mozoleau 
viziera caschetei. „Cu cât va suferi mai mult bietul băiat, se 
întrebă în sinea sa Vallery, când şocul acestei duble lovituri se 
va atenua şi el va începe să judece în mod normal?" 

— Uite, dragul meu, socot că ai nevoie de câteva zile de 
repaus timp în care să reflectezi la situaţia dumitale. 
(„Dumnezeule, îşi spuse Vallery, ce vorbe nepotrivite şi 
inutile!") La cancelarie ţi se pregăteşte foaia de drum. Ai 
cincisprezece zile de permisie începând din seara asta. 

— Pentru ce localitate mi se face foaia de drum, domnule 
comandant? Pentru Croydon? 

— Evident. Pentru care alta... 

Vallery se opri net, gâtuit de enormitatea gafei săvârşite. 


32 


— lartă-mă, băiatule. Ce tâmpenie am putut spune Î 

— Nu mă goniţi de pe navă, domnule Comandant, 
imploră Ralston. Ştiu că aş putea avea aerul cuiva care se 
vrea compătimit, dar adevărul e că n-am nici un colţişor pe 
lumea asta unde să mă duc. Locul meu e aici, pe 

Ulysses. sunt ocupat tot timpul, ba muncesc, ba dorm... 
nu sunt obligat să discut... pot îndeplini diferite sarcini... 

Se vedea limpede că stăpânirea sa de sine nu era decât o 
pojghiţă subţire, întinsă la maximum, gata să plesnească, o 
pojghiţă între lumea de afară şi tăcuta lui disperare. 

— AŞ putea ajuta să le plătim poliţa, urmă grăbit Ralston. 
Cum a fost azi, când am amorsat focoasele... ştiţi, mi s-a 
părut... am socotit că e un privilegiu. Mai mult decât atât, 
era... Oh! nu mai ştiu cum să zic... nu găsesc cuvintele!... 

Vallery înţelegea. Se simţea trist, istovit, dezarmat. Ce-i 
putea oferi el acestui băiat. În locul urii, în locul atât de 
omeneştii văpăi răzbunătoare ce-l mistuia? Nimic - o ştia prea 
bine - nimic din ceea ce Ralston ar fi putut accepta fără 
dispreţ şi nu în bătaie de joc. Nu era momentul pioaselor 
banalităţi. Oftă din nou, mai greu de astă-dată. 

— Se înţelege, Ralston, că vei rămâne aici. Coboară până 
la cancelarie şi spune-le să rupă biletul de voie. Dacă pot să-ţi 
fiu cumva de ajutor, vino oricând. 

— Inţeleg, domnule comandant. Vă mulţumesc foarte 
mult. Noapte bună, domnule comandant. 

— Noapte bună, băiete. 

Uşa se închise încet în urma lui. 


33 


II. LUNI DIMINEAŢA 


„Închideţi porţile etanşe şi puneţi capacele. La posturile 
de plecare!" Impersonală, inexorabilă, vocea metalică a 
difuzorului răzbătea până-n colţurile cele mai îndepărtate ale 
navei. Şi din toate aceste unghere oamenii răspunseră 
prompt chemării. Le era frig, dârdâiau fără voie sub 
muşcătura glacială a vântului de miazănoapte şi înjurau de 
mama focului în timp ce fulgi mari de zăpadă pătrundeau pe 
sub gulere şi prin deschizătura manşetelor, iar mâinile cu 
degetele amorţite rămâneau lipite de saule, parâme şi 
metalul înghețat. Erau storşi de vlagă pentru că 
aprovizionarea cu păcură, muniții şi hrană se prelungise mult 
în timpul cartului de la miezul nopţii la patru dimineaţa şi 
fuseseră rari cei care reuşiseră să doarmă mai mult de trei 
ceasuri. 

In plus, erau iritaţi şi ostili. Sigur, executau ordinele cu 
acea eficacitate maşinală a unui echipaj bine antrenat; 
supunerea lor era însă posacă, făceau ceea ce aveau de făcut 
în duşmănie şi obrăznicia stătea gata-gata să izbucnească, cu 
toate că şi ofiţerii, şi gradaţii, îi corcoleau cât puteau. Vallery 
le recomandase acest lucru în modul cel mai insistent. 

Indeajuns de ilogic, principala sursă a nemulțumirii lor nu 
se datora prudentei retrageri a lui Cumberland, ci unui aviz 
radiodifuzat, aşa cum era obiceiul, în seara precedentă: 
„Biroul curierului va fi închis în seara aceasta de la orele 
douăzeci".  Corespondenţa! Cei care nu trebuiau să 
muncească douăzeci şi patru de ore în şir dormeau duşi; li se 
sleise nu numai curajul, dar până şi voinţa de a se gândi la 
scris. Decanul de vârstă al echipajului din bordul babord, 
caporalul Doyle, venerabil purtător a trei barete decernate, 
pentru „comportare exemplară" (pe care el o definea modest 
drept „treisprezece ani de crime nedescoperite") rezumase 
astfel situaţia: „Chiar dacă baba mea ar fi Elena din Troia 


34 


combinată cu Jane Russel- iar toţi cei dintre voi, fraţilor, care 
i-aţi văzut poza ştiţi că o asemenea idee e de-a dreptul 
defăimătoare pentru cele două doamne! - chiar dacă ar fi 
aşa, zic, şi tot nu i-aş expedia nici măcar o carte poştală. Eo 
limită pentru toate. Eu unul mă duc să solesc". 

Fapt pentru care îşi desfăcuse hamacul, îl agăţase cu o 
precizie militară sub gura de»aer cald - decanatul de vârstă 
îşi are privilegiile sale - şi două minute mai târziu dormea 
dus. Restul echipajului din bordul babord făcuse acelaşi lucru 
şi sacul poştal al curierului plecase la chei aproape gol. 

Exact la ora şase, Ulysses ridică ancora şi porni cu viteză 
redusă spre baraj. Imaterial, aidoma unei năluci, uneori 
dispărând aproape în întregime în învârtejirile bruşte şi dense 
ale zăpezii, el luneca tăind de-a curmezişul rada, pe sub norii 
de plumb, în cenuşiul crăpatului de ziuă. Era greu de observat 
chiar şi în intervalele de vizibilitate relativă. Îi lipsea o anume 
consistenţă, îi lipseau corpul, contururile definite. Părea o 
plăsmuire, în afara timpului şi a spaţiului. Fireşte, era doar o 
iluzie, dar o iluzie ce se acorda perfect cu nava legendară 
care devenise, în ciuda scurtei sale existenţe, H.M.S. Ulysses’, 
îl cunoşteau şi-l iubeau marinarii din marina comercială, 
oameni care navigau prin apele glaciale şi teribile ale 
Nordului, de la Saint-John la Arhanghelsk, de la insulele 
Shetlands la Jan Mayen, din Groenlanda până la îndepărtatele 
ţărmuri ale capului Spitzberg, izolate undeva la capătul lumii. 
Pretutindeni unde pândea primejdia, pretutindeni unde rânjea 
moartea, oamenii îl puteau căuta şi găsi pe Ulysses 
iscându-se ca un spectru printre ceţuri sau apărând miraculos 
într-un moment în care lugubra pâlpâire a zorilor arctice 
aducea cu ea pentru marinari ameninţarea, iar uneori 
aproape certitudinea, de a nu mai vedea vreodată o nouă 
auroră. 


8 Celebră actriţă de music-hall şi cinema din acea vreme. (N. Tr.) 


9 His Majesty Ship, iniţiale ce precede numele oricărei unităţi de 
lupte ale marinei de război britanice. (N. Tr.) 
35 


Un vas fantomă, o, cvasilegendă. Şi totuşi Ulysses era o 
navă nouă, doar că îmbătrânise escortând convoaie de 
cargouri spre Rusia sau patrulând prin Oceanul îngheţat de 
Nord. Fusese aici de la bun început şi nu cunoscuse altă viaţă. 
Operase mai întâi singur, escortând nave izolate sau în 
grupuri de câte două-trei. Mai târziu i se repartizaseră fregate 
şi corvete, iar în prezent nu se mai deplasa niciodată fără 
escadra sa, grupul 14 de portavioane de escortă. 

În realitate, însă, U/ysses nu navigase nicicând de unul 
singur. Moartea fusese întotdeauna statornica sa coechipieră. 
O vedea că pune degetul ei descărnat pe un petrolier şi, în 
aceeaşi clipă, se declanşa infernul unei explozii de benzină 
super-octanică; pe un cargou şi el se scufunda, sfârtecat de o 
torpilă, cu întreaga sa încărcătură de material de război; de 
era un distrugător, călău îi erau maşinile ambalate la 
maximum împingând etrava spre adâncurile negru-cenuşii ale 
mării Barentz; dacă era un submarin şi apărea pe neaşteptate 
la suprafaţă, îl aştepta obuzul de tun care să-l trimită la fund, 
în vreme ce echipajul se ruga ca presiunea să strivească mai 
repede pereţii, mântuindu-l astfel de supliciul lent al morţii 
prin asfixiere în coşciugul său de fier aflat acum în 
străfundurile oceanului. Acolo unde se ducea Ulysses, mergea 
şi moartea. Pe el, însă, îl ocolea. Avea noroc. Un vas-fantomă, 
favorizat de soartă, cutreierând neîncetat Oceanul îngheţat 
de Nord. 

Desigur, acest aspect spectral era o iluzie, dar o iluzie 
calculată. U/ysses fusese destinat unei singure misiuni, unui 
singur ocean şi cei care-i aleseseră culorile de camuflaj, 
lucraseră dumnezeieşte. Camuflaj special pentru Arctica, cu 
dungi în diagonală gri-albe şi de diverse nuanţe de albastru 
spălăcit care se diluau imperceptibil în tonurile albe şi cenușii 
ce dominau sinistra dezolare a mărilor polare. Dar camuflajul 
acesta nu era decât aspectul exterior, superficial, al modului 
în care vasul fusese adaptat la condiţiile extremului nord. 

Din punct de vedere tehnic, H.M.S. Ulysses era un 
crucişător uşor, singurul specimen de 5.500 tone din faimoasa 


36 


clasă Dida, precursoarea tipului B/ack Prince. Lung de 153 de 
metri, lat de numai 15,5 metri, cu o etravă înclinată, o pupa 
rectangulară şi o punte prova lungă, întinzându-se mult 
dincolo de puntea de comandă, pe o lungime de mai bine de 
şaizeci de metri, el arăta - şi era - un vas de luptă zvelt, 
rapid, solid, primejdios şi rezistent la tăvăleală. 

„Reperează, atacă, nimiceşte": acestea sunt funcţiile 
clasice ale unei nave aparţinând Flotei pe timp de război şi 
Ulysses era admirabil echipat ca să le îndeplinească rapid şi 
cu maximum de eficacitate. 

să luăm, de pildă, reperajul. Fireşte, elementul uman era 
indispensabil, iar Vallery avea mult prea multă experienţă şi 
pricepere în luptă ca să subestimeze valoarea necurmatei 
atenţii a facţionarilor şi timonierilor. Ochiul omenesc nu 
suferă de penele şi incidentele aparatelor mecanice. 
Informaţiile radiodifuzate îşi aveau, bineînţeles, locul lor, iar 
Asdic-ul rămânea, evident, singurul mod de apărare, prin 
detectare, împotriva submarinelor. Dar principala sursă de 
reperaj a lui U/ysses consta în altceva. Era primul vas din 
lume posedând un echipament complet radar. Noapte şi zi, 
antenele din vârful celor două catarge măturau neîncetat, 
într-o rotire de 360 de grade, orizontul îndepărtat, 
scrutându-l, scrutându-l întruna. Sub punte, în cele opt posturi 
radar şi în sălile pentru dirijarea reperajului, ochii exersaţi, 
sensibili la cea mai uşoară anomalie, nu părăsesc niciodată 
ecranele luminoase. Eficacitatea şi bătaia radarului erau, 
amândouă, fantastice. Fabricanţii lui îşi ziseseră că sunt 
optimişti atribuindu-i o bătaie efectivă de 60 până la 75 
kilometri. Dar chiar de la primele probe după instalarea lui, 
Ulysses reperase un Condor - distrus ulterior de un 
Blenheim!" - la o distanţă de 129 kilometri. 

Urma, apoi, atacul. Uneori, inamicul era cel care se 
apropia; de cele mai multe ori, însă, trebuia urmărit. Şi, 
atunci, important era un singur lucru: viteza. 


10 Focke Wulf-200 botezat Condor: bombardier german cu rază 
mare de acţiune; Blenheim era omologul său britanic. (N. Tr.) 
37 


Ulysses era foarte rapid. Patru elice acţionate de patru 
turbine mari înzestrate cu reductoare de viteză, dezvoltau un 
incredibil număr de cai putere pe care nu-l puteau egala o 
bună parte din cuirasatele încă moderne. Conform Caietului 
de sarcini, făcea 35,5 noduri. Dar cu prilejul probelor de 
viteză maximă efectuate în largul coastelor Arran, când prova 
se ridicase deasupra apei iar pupa se afundase precum coada 
unui hidroavion, vibrând din toate încheieturile, într-o 
învolburare de ape torturate al căror clocot alb se învârtejea 
la trei metri deasupra tabloului pupa, Ulysses parcursese mila 
etalon cu fantastica viteză de 39,2 noduri - echivalentul 
nautic a 72 km/h. 

Tot cu acest prilej, mecanicul şef Dobson, poreclit şi 
„Fanfaronul", a fost văzut surâzând cu subînţeles şi zicând că 
„asta nu-i încă totul" şi că dacă ar fi de faţă Abdiel şi 
Manxman, atunci le-ar arăta el ceva. Cum însă aceste 
faimoase  puitoare de mine aveau reputaţia, îndeobşte 
cunoscută, de a fi capabile să atingă 44 noduri, statul major al 
navei se mulţumise să murmure: „Gelozie profesională" şi să 
nu-l bage în seamă. În sinea lor, şi pe ascuns însă, ofiţerii 
erau la fel de mândri ca şi Dobson de puterea maşinilor. 

Reperează, atacă... nimiceşte. Aceasta era ţinta, scopul 
final. Să ai inamicul în faţă şi să-l nimiceşti. Ulysses era bine 
echipat şi pentru această misiune. Avea patru turele duble, 
două la prova, două la pupa, armate cu tunuri de 155 m/m, cu 
tragere rapidă şi utilizare mixtă, deopotrivă de eficace în 
cazul țintelor marine ca şi în cazul celor aeriene. Tirul era 
dirijat de telemetrul principal situat deasupra şi puţin în 
spatele punţii de comandă, şi de unul auxiliar plasat la pupa. 
Toate informaţiile esenţiale: gisment, viteza vântului, deriva, 
distanţa, viteza lui Ulysses, viteza inamicului, direcţiile 
respective de drum, erau transmise de către aceste posturi 
uriaşelor calculatoare electronice ale comenzii de artilerie, 
inima războinică a navei, amplasată - lucru îndeajuns de bizar 
- în măruntaiele lui U/ysses, mult sub linia de plutire. De aici 
ele erau automat retransmise turelelor sub forma a trei 


38 


simple elemente: direcţia, deriva şi înălţătorul. Fireşte, 
turelele puteau executa trageri şi autonom. 

Aceasta era artileria principală. Celelalte guri de foc 
reprezentau apărarea antiaeriană: multiplele baterii de 
pom-pom-uri!! trăgând obuze de două livre într-o cadență 
rapidă, nu tocmai precis, dar îndeajuns ca să creeze un ecran 
de foc de natură să descurajeze pilotul inamic, precum şi 
grupe izolate de Oerlikon-uri jumelate, arme de o extremă 
precizie, cu o viteză iniţială a proiectilului foarte mare, 
redutabile şi ucigătoare când nimereau în mâi ni exersate. 

În sfârşit, Ulysses era înarmat cu grenade antisubmarine 
şi cu torpile. E drept, avea numai 36 de grenade, cifră 
neglijabilă în comparaţie cu dotarea majorităţii corvetelor şi a 
distrugătoarelor, şi nu putea lansa decât şase deodată. Dar 
fiecare din aceste grenade conţinea 225 de kilograme 
mortale de amatol şi în iarna precedentă Ulysses distrusese 
cu ele două submarine germane. Torpilele de 533 mm 
diametru, purtând câte 375 kilograme de trinitrotoluen, se 
odihneau, netede şi amenințătoare, în tuburile lor triple de pe 
puntea principală, câte o baterie de fiecare parte a coşului din 
pupa. Războiul lor nu începuse încă. 

Acesta era, aşadar, Ulysses. O maşină de luptă perfectă; 
completă, suprema izbândă a omului în a obţine, din fuziunea 
ştiinţei cu barbaria, un instrument de distrugere. O maşină de 
luptă perfectă atâta timp însă cât va fi servită de un echipaj 
perfect integrat şi funcţionând fără cusur. O navă - oricare ar 
fi ea - nu poate fi mai bună decât echipajul ei. Or, echipajul 
lui Ulysses era pe punctul de a se deteriora, de a-şi pierde 
omogenitatea: vulcanul nu erupsese încă, dar bubuiturile din 
adâncul său se auzeau neîntrerupt. 

Primele semne ale noilor tulburări se arătară la mai puţin 
de trei ore după părăsirea portului. Ca de obicei, dragoarele 
de mine curăţau şenalul înaintea lor şi, tot ca de obicei, 
Vallery nu lăsase nimic la voia întâmplării; de altfel, aceasta 


11 Denumirea curentă - rezultat al unui efect onomatopeic - 
dată tunurilor A.A. sistem Vickers, cal. 37 sau 40 mm (N. Tr.) 
39 


era una din raţiunile pentru care şi el şi Ulysses 
supravieţuiseră până în acel moment. La ora 6,20 dădu ordin 
să fie lăsate la apă „paravanele" - instrumente în formă de 
torpilă, remorcate prin cabluri speciale de o parte şi de alta a 
etravei. Teoretic, legăturile care fixau minele de ancorele lor 
de pe fundul mării erau îndepărtate de navă, împinse către 
paravane şi tăiate de un soi. de foarfeci; în asemenea cazuri, 
minele urcau la suprafaţă unde, cu ajutorul armamentului 
uşor, erau fie făcute să explodeze, fie scufundate. 

La ora 9, Vallery dădu ordin să fie ridicate la bord 
paravanele. U/ysses micşoră viteza. Căpitanul Carrington se 
deplasă la prova ca să supravegheze manevra: puntiştii, 
mecanicii şi aspiranţii îşi ocupaseră posturile de manevră 
respective, în fiecare bord. 

Tangoanele au fost trase la iuţeală de pe suporiii lor 
aflaţi chiar în spatele luminilor de drum braţate la travers şi 
armate cu cablurile lor. Vinciurile de trei tone de pe puntea 
„B" au intrat imediat în funcţiune, exercitând o tracţiune lentă 
dar puternică şi paravanele au ieşit din apă. 

Acesta a fost momentul catastrofei. Greşeala era a. 
marinarului Ferry. Dar nu numai a lui. Ghinionul a făcut ca 
vinciul de la tribord să nu funcţioneze, circuitul electric care îl 
alimenta trecând printr-un disjunctor defect; tot un ghinion a 
fost şi acela că îl manevra Ralston, un Ralston taciturn, acrit, 
căruia în acel moment nu-i păsa de nimeni şi de nimic, şi cu 
atât mai puţin de ceea ce face şi spune. Pentru tot restul, vina 
era a lui Carslake. 

Prezenţa locotenentului Carslake, care, cocoţat pe nişte 
plute „Carley", dirija manevra parâmei din babord, constituia 
punctul culminant al unei întregi serii de erori. Prima din ele a 
fost săvârşită de însuşi tatăl locotenentului, un amiral ieşit la 
pensie, care, închipuindu-şi că odrasla e de acelaşi calibru cu 
părintele, îl smulsese în 1939 de la Cambridge şi, practic, îl 
forțase să intre în Marină. A doua slăbiciune e cea a 
comandantului său de şcoală, un locotenent-comandor care îl 
cunoscuse pe tată şi care l-a recomandat pe fiu să-şi facă 


40 


stagiatura de ofiţer; urmează apoi una din rarele erori de 
judecată ale comisiei de examinare de pe King Alfred care i-a 
acordat brevetul de ofiţer; şi, în sfârşit, o amnezie temporară 
a secundului de pe Ulysses care-i încredinţase această 
sarcină în ciuda binecunoscutei incompetenţe şi incapacităţi a 
lui Carslake de a lucra cu oamenii. 

Avea un cap asemănător cu acela al cailor de curse 
excesiv de rasaţi, îngust, cu ochii de un albastru spălăcit, 
bulbucaţi şi dinţii de sus prognaţi. Părul era blond, iar 
sprâncenele se rotunjeau într-un perpetuu semn de întrebare; 
dedesubtul unui nas lung şi ascuţit, cuta dispreţuitoare a 
buzei superioare părea a fi complementul perfect al 
sprâncenelor. Vorbirea sa era o caricatură grotescă a englezei 
de Curte: vocalele scurte erau lungi, iar cele lungi - 
interminabile. Detesta Marina, fierbea de ciudă din pricină că 
avansarea sa la gradul de căpitan nu mai venea odată şi îl 
scotea din sărite modul în care oamenii îi arătau antipatia. 
Intr-un cuvânt locotenentul Carslake reprezenta o chintesenţă 
a celui mai infect subprodus al vechilor şcoli englezeşti. 
Vanitos, arogant, grosolan şi ignorant, el era un imbecil 
perfect. 

In acel moment, de pildă, se acoperea de ridicol. 
Crăcănat ca la cinema, străduindu-se să-şi păstreze echilibrul 
pe stiva de plute, zbiera la oameni, dându-le fără întrerupere 
tot soiul de ordine inutile. Maistrul principal Hartley gemea 
din rărunchi, dar pe înfundate, în interesul disciplinei. 
Marinarul Ferry, însă, nu se simţea obligat defel de asemenea 
reţineri. 

— Ascultă la Înălţimeă-Sa, şopti el lui Ralston. Numai şi 
numai ca să-l audă Bătrânu', şi cu o mişcare a capului îl 
desemnă pe Vallery aplecat peste bordajul comandei la şase 
metri deasupra capului lui Carslake. Cretinul îşi închipuie c-o 
să-l impresioneze! 

— Dă-l naibii pe Carslake şi uită-te mai bine la cablu, îl 
povăţui Ralston. Şi scoate blestematele astea de mănuşoaie 
că într-o bună zi... 


41 


— Ştiu, ştiu, îl luă peste picior Ferry. O să mi le prindă 
cablul şi-o să mă înfăşoare în jurul tamburului. Nu-ţi mai fă 
griji, frăţioare, aşa ceva n-o să mi se întâmple niciodată, şi cu 
o mişcare îndemânatică apucă parâma. 

Dar iată că s-a întâmplat, şi chiar în acel moment, 
Ralston, care observa cu atenţie paravanul ce oscila prin aer, 
aruncă o privire rapidă în jos. Văzu cum cablul, care făcuse 
„mMustăţi", era doar la câţiva centimetri de mâna lui Ferry, 
cum se agaţă, năprasnic de mănuşa acestuia şi cum, înainte 
ca nefericitul să fi. apucat să scoată un țipăt, îl târăşte spre 
tamburul care se învârtea. 

Reacţia lui Ralston a fost imediată. Frâna de picior era 
doar la cincisprezece centimetri distanţă... dar şi aceşti 
cincisprezece centimetri însemnau prea mult. Într-o fracțiune 
de secundă, cu o mişcare violentă, răsuci în sens invers 
volanul de comandă, până la limita cursei. In clipa în care 
izbucnea răcnetul de durere al lui Ferry al cărui antebraţ era 
zdrobit de muchia tamburului, bubui o explozie surdă; o 
trâmbă de fum înţepător ţâşni din corpul vinciului, în timp ce 
un motor electric în valoare de 500 de lire sterline dispărea 
într-o fulgerare de trăsnet. 

Cablul porni de îndată să se desfăşoare, cu o viteză 
accelerată momentan de greutatea paravanului, târându-l 
după sine pe Ferry. La şase metri de tamburul vinciului, cablul 
trecea printr-o ureche; dacă avea noroc, Ferry scăpa doar cu 
pierderea mâinii. 

Când mai era doar un metru până la ureche, piciorul lui 
Ralston strivi din răsputeri frâna. Tamburul păru să scoată un 
țipăt şi se opri vibrând. Paravanul căzu în mare, şi cablul, 
eliberat acum de orice greutate, se balansa alene în ritmul 
ruliului. 

Carslake se rostogoli de pe plutele sale şi se năpusti spre 
Ralston; obrazul lui livid era contractat de furie: 

— Imbecilul dracului! urlă el turbat. Ai pierdut paravanul! 
Dacă ţii la pielea ta, explică-te! Cine dracu ţi-a. dat ordin să 
faci altceva decât ceea ce aveai de făcut? 


42 


Buzele lui Ralston se crispară, dar reuşi să răspundă 
îndeajuns de politicos: 

— Îmi pare rău, sir, dar n-am avut încotro. Trebuia s-o 
fac. Braţul lui Ferry... 

— La naiba cu braţul lui Ferry! replică Carslake, aproape 
urlând. Eu comand aici... eu dau ordine! Priveşte! Priveşte! - 
cu un gest desemnă cablul care se legăna. 

-- E opera ta, Ralston, opera ta, idiot blestemat! E 
pierdut, înţelegi tu, pierdut! 

Ralston îşi mută privirea spre mare, mimând totodată o 
mare surprindere. 

— Pe cinstea mea, da' ştiţi că aveţi dreptate? făcu el pe 
un ton provocator. Şi adăugă, cu ochii goi de orice expresie, 
lovind uşor cu palma carcasa vinciului: nu uitaţi că s-a zis şi 
cu ăsta, iar de costat costă mai scump decât un paravan. 

— N-o să-ţi tolerez impertinenţele! zbieră Carslake, cu o 
voce care tremura de furie. Ai nevoie să ţi se bage în cap 
niţică disciplină şi Dumnezeu mi-e martor c-o să veghez să 
capeţi o lecţie bună, obrăznicătură ticăloasă ce eşti! 

Ralston se înroşi violent, făcu un pas rapid înainte, cu 
pumnul strâns, dar se potoli simţindu-şi braţul înşfăcat de 
mâinile puternice ale maistrului principal Hartley. Răul însă 
fusese săvârşit şi cazul trebuia adus la cunoştinţa 
comandantului. 

Vallery ascultă, cu calm şi răbdare, raportul unui Carslake 
ultragiat. Răbdarea afişată era însă departe de a fi autentică. 
„Doamne, îşi spunea el, ştii prea bine că partea mea de grijă 
e chiar mai mare decât cea care mi s-ar cuveni", dar masca 
de impasibilitate profesională nu lăsa să răzbată nimic din 
sentimentele sale. 

— E adevărat, Ralston? întrebă el liniştit după ce Carslake 
îşi termină tirada. Nu te-ai supus ordinelor şi l-ai insultat pe 
locotenent? 

— Nu, domnule comandant, răspunse Ralston cu aceeaşi 
istovire în glas ca şi Vallery. Nu am încălcat niciun ordin... 
pentru că n-am primit aşa ceva. O ştie şi maistrul principal 


43 


Hartley. - Cu o mişcare a umărului indică silueta masivă, 
imobilă, care urcase după ei la comandă. - Nici nu l-am 
insultat. Nu vreau să fac ca avocaţii, dar am destui martori 
gata să confirme că locotenentul Carslake m-a insultat 
înjurându-mă de câteva ori. lar dacă l-am insultat şi eu - un 
zâmbet fugar îi trecu pe buze - am făcut-o în legitimă 
apărare. 

— Ralston, nu-i momentul să faci glume, rosti Vallery sec. 
Atitudinea tânărului îl deconcerta. li înţelegea amărăciunea, 
înţelegea fragilitatea stăpânirii lui de sine, dar ceea ce nu 
pricepea era această ironie sarcastică. 

-- Întâmplător, continuă el, am asistat la tot accidentul. 
Promptitudinea şi prezenţa dumitale de spirit au salvat braţul 
şi poate chiar viaţa acelui marinar... Comparativ, pierderea 
unui paravan şi deteriorarea unui vinci nu înseamnă absolut 
nimic. - Carslake păli în faţa reproşului pe care-l implicau 
aceste cuvinte. - îţi sunt recunoscător şi-ţi mulţumesc. Cât 
priveşte restul, te prezinţi mâine dimineaţă la raportul 
secundului. Eşti liber, Ralston. 

O crispare a buzelor, o lungă privire aţintită spre Vallery, 
apoi tânărul salută scurt şi părăsi comanda. 

Carslake se întoarse cu o căutătură care cerşea: 

— Domnule comandant... 

Se opri însă la vederea mâinii ridicate de Vallery. 

— Nu acum, Carslake. Vom discuta toate astea mai 
târziu. 

Antipatia ce răzbătea din tonul său era evidentă şi nici 
măcar nu încercă s-o disimuleze. 

— Eşti liber. Hartley am o vorbă să-ţi spun. 

Hartley făcu un pas înainte. In vârstă de patruzeci şi 
patru de ani, maistrul principal Hartley reprezenta tot ceea ce 
Royal Navy ar fi putut oferi mai bun. Foarte rezistent, foarte 
bun şi foarte competent, se bucura de admiraţia tuturor, 
începând cu respectul amestecat ca teamă al bobocilor şi 
sfârşind cu valoroasa preţuire a comandantului însuşi, cu care 
navigase chiar de la început. 


44 


— Ei bine, povesteşte-mi acum tot ce s-a întâmplat. De la 
om la om. 

— La drept vorbind, nimic grav, domnule comandant, 
răspunse Hartley ridicând din umeri. Ralston a procedat 
foarte bine, iar locotenentul Carslake şi-a pierdut capul. S-ar 
putea ca Ralston să fi fost niţeluş impertinent, dar a fost 
provocat. E un puşti ca vârstă, dar ca meserie e un 
profesionist... şi, ca atare, nu-i place să fie săpunit de un 
amator. - Hartley se opri şi aruncă o privire spre cer. - Mai cu 
seamă dacă amatorul nu ştie nici cum să se poarte cu 
oamenii. 

Vallery escamotă un zâmbet. 

— Trebuie să interpretez spusele dumitale ca... hâm... O 
critică? 

— Presupun că da, domnule comandant. Cele întâmplate 
au provocat destul de multe nemulțumiri printre oameni. 
Credeţi că ar trebui să...? 

— Mulţumesc, Hartley. Potoleşte-i cât poţi mai mult. 

Odată maistrul plecat, Vallery se întoarse spre 

Tyndall. 

— Aţi auzit, nu, domnule amiral.? încă un indiciu al stării 
generale de spirit. 

— Un indiciu? făcu Tyndall oţetit. Există cu sutele. Ai 
descoperit cine a fost azi noapte la uşa mea? 

În timpul cartului de la miezul nopţii, Tyndall auzise un 
zgomot insolit; era ca şi cum cineva ar fi zgrepţănat la uşa 
care separa careul de camera sa de veghe. In graba de a 
vedea ce se întâmplă, răsturnase însă un scaun. Aproape 
instantaneu, răsunară paşi fugind pe culoar, iar când deschise 
uşa, totul era pustiu. Nu văzuse nimic altceva decât o pilă 
scăpată pe jos sub rastelul în care se păstrau grelele 
revolvere Smith & Wesson. Lanţul care bloca armele fusese 
pilit aproape complet. 

— N-am nici cea mai mică idee, făcu Vallery, cu chipul 
marcat de o adâncă tulburare. Toate acestea mă sâcâie, mă 
sâcâie teribil. 


45 


O pală îngheţată de vânt îl făcu pe Tyndall să se înfioare , 
în timp ce buzele schiţau un zâmbet sarcastic. 

— Adevărate poveşti cu pirați, nu-i aşa? Puntea năpădită 
de tipi cu măşti negre pe faţă, înarmaţi cu pistoale şi săbii de 
abordaj... 

— Nu, nu-i vorba de aşa ceva, răspunse Vallery, 
scuturând enervat capul. De altfel, ştiţi şi dumneavoastră 
prea bine, domnule amiral. Cel mult, o sfidare, dar nimic mai 
mult. Problema e alta: zi şi noapte, un puşcaş-marin face de 
gardă în faţa tabloului cu chei care-i exact în cotul culoarului. 
Era imposibil să nu-l vadă. Or, omul neagă... 

— Să fi atins criza un asemenea punct? Tyndall şuieră 
uşurel printre dinţi. Şi ce zice junele şi belicosul nostru 
căpitan comandant al puşcaşilor-marini? 

— Foster? Pe faţă îşi bate joc de o asemenea idee., dar 
de fapt îşi smulge mustaţa de grijă. lar adjunctul său, 
sergent-major Evans, e la fel de neliniştit. 

— Ca şi mine, de-altfel! mârâi Tyndall fulgerând cu 
privirea imensitatea din jur. Ofiţerul de cart care întâmplător 
se afla direct în raza sa vizuală se foi stingherit. Mă întreb ce 
gândeşte bătrânul Socrate despre toate acestea? Rămâne 
totuşi capul cel mai înţelept de la bord, chiar dacă nu-i decât 
un amărât de doctor... Ei, dar uite, când vorbeşti de lup...! 

Uşa se deschisese şi o siluetă greoaie, nefericită, 
încotoşmănată într-o canadiană vătuită şi având pe cap o 
căciulă rusească cu clape, din blană de castor, care-l făcea pe 
posesor să semene cu un bătrân urs cenuşiu surprins de o 
furtună, înaintă, târşindu-şi picioarele pe plăcile zgrunţuroase 
ale pavimentului comandei. 

Medicul se opri în faţa ecranului Kent - un panou din 
sticlă, circular care, învârtindu-se cu mare viteză, permite să 
se vadă clar ce e afară, chiar dacă plouă, ninge sau bate 
măzărichea. Privi îndelung şi ceea ce văzu îi displăcu în mod 
evident. Fornăi cu zgomot pe nas, întoarse spatele ecranului 
şi se apucă să se bată birjăreşte peste şale ca să se mai 
dezmorţească. 


46 


— Oh! Oh! Un amiral făcând de cart pe puntea de 
comandă a crucişătorului Majestății Sale! Ce onoare - îşi 
înfundă capul între umeri ceea ce-l făcu să aibă un aer şi mai 
nefericit. - Asta nu-i un loc pentru oameni civilizaţi ca mine. 
Dar cunoaşteţi şi dumneavoastră, domnilor, ce înseamnă 
chemarea de trompetă a datoriei... 

Tyndall pufni în râs. 

— Nu-l zori, comandante. Ştii şi dumneata că doctorii 
ăştia demarează greu... 

Brooks, devenit brusc serios, îl întrerupse: 

— Necazuri noi, comandante. Nu puteam să-ţi vorbesc de 
ele la telefon. Nu ştiam cât sunt de importante. 

— Necazuri? Vallery, zguduit de o tuse violentă, scuipă în 
batistă. - Vă cer iertare, se scuză el. - Necazuri? Nici nu cred 
să mai existe şi altceva. Tocmai am avut şi noi unul. 

— Cu imbecilul acela tânăr şi sclifosit de Carslake? Oh! 
sunt la curent. Am informatori pretutindeni. Băiatul acesta e o 
adevărată pacoste... lată însă care-i istoria mea. Junele 
Nicholls a lucrat ieri, seara târziu, la o analiză în sălile de 
lângă infirmerie. A stat înăuntru două-trei ore. În infirmerie, 
luminile fuseseră stinse şi bolnavii, ori nu ştiau că-i acolo, ori 
uitaseră de el. L-a auzit pe fochistul Riley - un adevărat 
instigator la tulburări, Riley ăsta! - elaborând împreună cu 
ceilalţi planul unei greve cu ocuparea locului de muncă şi cu 
porţile de acces zăvorite de îndată ce-şi vor relua serviciul în 
sala cazanelor. O asemenea grevă în sala cazanelor, e de-a 
dreptul fantastic! în orice caz, Nicholls s-a făcut că n-a auzit 
nimic. 

— Cum aşa? exclamă, mânios, Vallery. Nicholls a tăcut 
din gură şi nu mi-a raportat nimic! Spui că lucrurile s-au 
petrecut aseară? De ce n-am fost informat imediat? 
Trimite-mi-l pe Nicholls... Nu, am să-l chem chiar eu, adăugă 
el întinzând mâna după receptorul telefonului. 

Brooks îl opri însă cu un gest al mâinii sale înmănuşate. 

— În locul dumitale, comandante, n-aş face-o. Nicholls e 
un băiat inteligent, foarte inteligent. Pentru el era clar că, 


47 


dacă oamenii prind de veste că i-a auzit, vor şti că e de 
datoria lui să te prevină, iar dumneata vei fi atunci silit să 
acţionezi... Or, o provocare directă la tulburări e ultimul lucru 
pe care ţi-l doreşti. Ai spus-o de-altfel şi singur, ieri seară în 
careu. 

Vallery şovăi. 

— Da, evident, da, am spus, dar... dar în cazul de faţă, 
doctore, lucrurile sunt diferite. El ar putea constitui focarul de 
unde să se răspândească ideea că.. 

— Dar ţi-am spus, îl întrerupse tacticos Brooks, că Johnny 
Nicholls e un băiat foarte inteligent. A agăţat pe uşa 
infirmeriei un anunţ scris cu nişte litere roşii de-o şchioapă: 
„Nu vă apropiați!  Contagioşi,  bănuiţi de  scarlatină 
infecțioasă!" Să mori de râs, nu alta, când îi vezi pe toţi cum 
se feresc de infirmerie ca de ciumă. lar cei dinăuntru n-au nici 
un mijloc de a comunica cu ortacii lor de la cazane. 

Tyndall izbucni într-un hohot sonor de râs şi până şi 
Vallery zâmbi uşor. 

— Ideea pare într-adevăr excelentă, dar oricum ar fi 
trebuit să fiu prevenit de aseară. 

— Pentru ce să fii trezit la miezul nopţii ca să ţi se 
comunice toate fleacurile? replică Brooks, ou bruscheţe. S-ar 
putea să fie o chestie de pur egoism din partea mea, dar, 
când lucrurile iau o întorsătură proastă, dumneata eşti cel 
care duci toată corabia asta în spate... şi cum depindem cu 
toţii de dumneata, nu ne putem permite să nu te păstrăm cât 
mai sănătos cu putinţă. Sunteţi de acord, domnule amiral? 

— Intru totul, o Socrate! rosti Tyndall dând solemn din 
cap. Modul în care ţi-ai exprimat dorinţa ca somnul 
comandantului să nu fie tulburat a fost cam prea complicat, 
dar acordul e unanim. 

— Ei bine, domnilor, făcu Brooks, surâzând amabil, asta a 
fost totul. Ne vom revedea cu toţii în faţa Consiliului de 
război... cel puţin aşa sper. 

Şi, arătând cu un gest al mâinii fulgii tot mai deşi de 
zăpadă: 


48 


— N-ar fi oare o încântare Mediterana? Oftă şi continuă 
cu accentul său irlandez: Primăvara la Malta, Plaja de la 
Sliema, cu căsuţele albe din spatele ei, unde ne răsfăţăm 
acum o sută de ani. Blândele brize, ah! copiii mei dragi, 
brizele calde, cerul albastru şi vinul de Chianti sorbit sub o 
umbrelă cu dungi colorate... 

— Destul! mugi Tyndall. Dispari de pe puntea asta 
Brooks, altminteri eu... 

— Am şi plecat, răspunse Brooks. O grevă în sala 
cazanelor! Ah! Primul lucru pe care l-aţi fi văzut ar fi fost o 
bandă de sufragete masculine agăţate de balustrade. 

Uşa se închise în urma lui. Vallery întoarse spre amiral o 
faţă pătrunsă de gravitate: 

— Mi se pare că aveaţi dreptate să vedeţi semne proaste 
cu sutele. 

— Posibil, mormăi Tyndall. Necazul e că în momentul de 
faţă oamenii n-au altceva de făcut decât să-şi rumege 
ranchiunele, să se înăcrească şi să blesteme totul. Mai târziu, 
lucrurile se vor aranja... poate. 

— Vreţi să spuneţi că atunci când vom fi... mai ocupați? 

— Când te lupti pentru propria-ţi viaţă, când te baţi ca să 
păstrezi nava pe linia de plutire... ei bine, atunci nu prea mai 
ai timp ca să complotezi şi să meditezi asupra nedreptăţilor 
sorții. Instinctul de conservare a fost din totdeauna legea 
numărul unu a naturii... Ai să le vorbeşti oamenilor în seara 
asta, comandante? 

— Da, obişnuita alocuţiune radiodifuzată. Pe înserat, când 
vom fi cu toţii la posturile de luptă. Născocesc eu ceva ca să 
fie treji, şi încă bine, spuse Vallery cu un zâmbet uşor. 

— Bine. Dar lasă duhul blândeţii. Dă-le suficiente 
subiecte la care să reflecteze... subiecte de care, dacă e să 
mă iau după aluziile lui Vincent Starr, nu vom duce lipsă în 
cursul călătoriei. Asta o să-i ţină ocupați. 

Vallery râse. Râsul îi transformă complet faţa sa prelungă 
şi sensibilă. 

Tyndall ridică o sprinceană întrebătoare. Vallery îi zâmbi: 


49 


— E doar un gând care mi-a trecut prin minte, domnule 
amiral. Cum ar spune un distins clasic în viaţă, lucrurile se 
prezintă bine... aşa de bine încât numai inamicul ne poate 
scoate din încurcătură. 


50 


III. LUNI DUPĂ-AMIAZA 


Întreaga zi, vântul a suflat neîntrerupt din direcţia nord 
nord-vest. Un vânt puternic, sporind mereu în intensitate. Un 
vânt tăios, oţelit, aducând cu sine zăpadă, gheaţă şi acel 
straniu miros de mortăciune iscat din măruntaiele calotelor 
glaciare, uitate undeva dincolo de banchiză. Nu bătea în 
rafale, n-avea convulsii; era un vânt constant, temeinic, care 
din zori şi până acum, pe seară suflase dinspre tribord, 
ridicând pe nesimţite, hoţeşte, talazurile. Cei care, asemeni 
lui Carrmgton, Vallery sau Hartley cunoscuseră toate mările şi 
toate porturile lumii priveau şi nu spuneau nimic. 

Mercurul termometrelor cobora încetişor şi zăpada 
rămânea acolo unde căzuse. Arborii tripozi şi vergele 
semănau cu nişte brazi de Crăciun, imenşi şi strălucitori, 
împodobiţi cu beteala straiurilor, a parâmelor şi saulelor. Din 
când în când, pe catargul principal apărea o pată de culoare 
închisă lăsată de jurubiţele de fum, mai curând simţite decât 
văzute, ale coşului din pupa, destrămate instantaneu în. 
văzduh. Zăpada troienea puntea, muia tăria lanțurilor de 
ancoră de pe teugă, prefăcându-le în fuioare pufoase de vată 
şi se aduna, din ce în ce mai înaltă în dosul spargevalului din 
faţa turelei „A". Se îngrămădea în jurul turelelor şi a 
suprastructurilor, se strecura pe tăcute înăuntrul comandei, 
băltind pe podea. Orbea enormii ochi ai telemetrelor şi 
lunetelor, se furişa, nevăzută, prin culoare, se infiltra, pe 
tăcute, prin panouri. Descoperea cea mai neînsemnată fisură 
a metalului sau a lemnului şi făcea din posturile echipajului 
nişte  văgăuni jilave, lunecoase, de nelocuit. Sfidând 
gravitația, se căţăra fără efort şi sub crăcii pantalonilor, pe 
sub poalele mantalelor şi a pelerinelor ceruite, se îndesa în 
glugile pufoaicelor, făcându-i pe oameni şi mai nefericiţi. Un 
univers saturat de umezeală dar, în acelaşi timp, un univers al 
feeriei albe, al diafanului, al sunetelor trecute prin stranii 
filtre. Ziua întreagă zăpada a căzut şi a tot căzut, regulat, 


51 


persistent şi U/ysses a lunecat printre talazuri, vas fantomă 
într-o lume de năluci. 

Nu era însă singur. De o bucată de vreme naviga 
întotdeauna în binevenita şi liniştitoarea tovărăşie a Escadrei 
14 de portavioane de escortă, unitate rezistentă, 
experimentată şi călită în foc, aproape la fel de legendară în 
prezent ca şi fabuloasa Force VIII, recent transferată în Sud ca 
să protejeze convoaiele cu destinaţia Malta, alt traseu 
echivalând cu sinuciderea. 

La fel ca şi Ulysses, escadra a ţinut tot timpul zilei drumul 
nord-nord-vest. Nu s-au făcut evoluţii şi nici modificări 
sistematice de cap. Tyndall avea oroare de zigzaguri şi 
recurgea la ele rar, exceptând cazul când escortau convoaie, 
dar şi atunci numai în zonele unde fuseseră semnalate 
submarine. Părerea lui - ca de altfel a numeroşi alţi 
comandanţi - era că zigzagurile reprezintă o sursă virtuală de 
primejdie mult mai mare decât inamicul însuşi. Văzuse cu 
ochii lui cum Curacao crucişător de 4.200 tone, fusese înghiţit 
de hăurile cenuşii ale Atlanticului, pentru că, navigând în 
zigzag, tăiase calea masivului pachebot Queen May. Nu 
vorbea niciodată despre acest naufragiu, dar nici nu-l uitase. 

Ulysses ocupa locul său obişnuit, dictat de rolul său de 
navă-amiral a escadrei, adică, pe cât posibil, în centrul celor 
treisprezece unităţi. 

Crucişătorul Stirling îl preceda în linie dreaptă. Era un 
crucişător vechi de tipul Cardiff, o navă solidă pe care se 
putea conta, numărând mult mai mulţi ani şi mai puţine 
noduri decât Ulysses, posedând cinci tunuri de 153 m/m, dar 
nicidecum construită ca să înfrunte furtunile Arcticei. 
Devenise proverbială uşurinţa cu care lua apă pe mare 
agitată. Rolul lui principal consta în apărarea escadrei; cel 
secundar era să preia conducerea acesteia dacă nava-amiral 
ar fi fost avariată sau scufundată. 

Portavioanele Defender, Invader, Wrestler şi Blue Ranger 
erau dispuse la tribord şi babord; Defender puţin în pupa şi 
Wrestler puţin în prova lui U/ysses, tot restul, înapoi. Se pare 


52 


că era obligatoriu ca aceste portavioane de escortă să aibă 
denumiri terminate în „er", iar faptul că Marina pierduse deja 
un Wrestler (Luptătorul) distrugător făcând parte din Force 
VIII şi un Defender (Apărătorul) scufundat cu câtva timp în 
urmă în faţa portului Tobruk, fusese ignorat cu nepăsare. 

Navele acestea nu erau nişte giganţi de 35.000 tone din 
veritabila flotă de război, precum, /ndefatigable sau 
Illustrious, ci portavioane auxiliare de 15 până la 20.000 t., 
poreclite ireverenţios „cară-banane". Vase comerciale de 
construcţie americană, transformate, ele fuseseră armate la 
Pascagoula, pe Mississippi, şi traversaseră Atlanticul având la 
bord echipaje mixte anglo-americane. 

Erau capabile să atingă 18 noduri, viteză relativ mare 
pentru o navă cu o singură elice - Wrest/er avea două - dar 
unele dintre ele erau echipate cu nu mai puţin de patru dizele 
„Busch-Sultzer', deservind toate la un loc unicul lor 
arbore-motor.  Punţile de decolare, de bine, de rău 
dreptunghiulare, lungi de 135 m, fuseseră construite 
deasupra teugei (de la comandă, care în felul acesta se găsea 
sub ele, privirea putea cerceta liberă orizontul) şi putea servi 
drept pistă pentru aproximativ 30 de avioane de vânătoare - 
Grumans, Seafires, ori, cel mai adesea, Corsairs - sau pentru 
20 bombardiere uşoare. Erau nişte bastimente ciudate,. 
greoaie, dizgraţioase şi foarte puţin militare; în decursul 
lunilor făcuseră însă o treabă magnifică, asigurând protecţia 
necesară împotriva atacurilor aeriene, sau reperând şi 
distrugând navele şi submarinele inamice. Numărul 
pierderilor provocate de ele pe şi sub apă era de-a dreptul 
impresionant dar deseori pus la îndoială de către Amiralitate. 

Scutul de distrugătoare nu fusese nici el calculat aşa 
încât să poată inspira încredere strategilor de la Whitehall. 
Era o amestecătură bizară, iar termenul de „distrugător", 
fusese dat dintr-o pură curtoazie. 

Unul din ele, Nair, era o fregată de 1500 t. din clasa 
River; un altul, Eager era un dragor de mine aparţinând Flotei, 


53 


iar al treilea, cunoscut sub porecla de Huntley & Palmer!?, era 
o corvetă de tip Kingfisher, îndeajuns de bătrână şi foarte 
obosită, care în mod normal ar fi trebuit să patruleze doar în 
largul coastelor. Originea poreclei n-avea nimic misterios; 
oricine se putea lămuri imediat, ajungea o simplă aruncătură 
de ochi asupra siluetei sale detaşându-se pe fundalul unui 
amurg. Nu încăpea îndoială că cel care o proiectase lucrase la 
indicaţiile Amiralității, dar e tot atât de sigur că fusese într-o 
zi tare proastă. 

Vectra şi Viking erau distrugătoare de tipul „V" şi „W" cu 
două elice, modificate, dintr-o clasă acum depăşită, neavând 
nici viteză, nici putere de foc, dar solide şi rezistente la 
tăvăleală. Ba/iol era un mic distrugător din clasa Hunt, vechi, 
şi care nu-şi avea locul pe vastele întinderi de apă ale 
Nordului. Portpatrick, o navă scheletică cu patru coşuri, era 
unul din cele cincizeci de distrugătoare, datând din primul 
război mondial, achiziţionate de la Statele Unite în cadrul 
împrumutului de război. Vârstă? Nimeni nu se încumeta s-o 
ghicească.  Stârnind pretutindeni curiozitatea, devenea 
punctul de atracție al întregii Flote de îndată ce timpul se 
înrăutăţea. Umbla zvonul că doi din frăţiorii săi se 
răsturnaseră pe timpul unei furtuni în Atlantic; iar firea 
omenească fiind ceea ce ştim că e, cum se strica ceva mai 
serios vremea, cum toată lumea dorea să se afle în primele 
rânduri ca să vadă confirmându-se zvonul. Ce credea 
echipajul de pe Portpatrick despre toate acestea e mai greu 
de spus. 

Pe parcursul întregii zile, cele şapte nave de escortă, 
siluete, estompate şi difuze în ninsoare, păstraseră locurile lor 
în formaţie: în faţă, fregata şi dragoarele de mine, 
distrugătoarele pe flancuri şi corveta încheind convoiul. Cel 
de-al optulea escortor, un distrugător modern, rapid, din clasa 
„S", comandat de căpitanul comandor Orr, şeful escortei, a 
patrulat neîncetat în jurul escadrei. Toţi comandanții de nave 


12 Magazin londonez de articole de fierărie, oale emailate, 
ceainice şi... ţucale. (N. Tr.) 
54 


îi invidiau pe Orr pentru sarcina pe care Tyndall i-o 
încredinţase doar ca să scape de nesfârşitele sale milogeli. 
Dar nimeni nu-i purta pică pentru acest privilegiu: Sirrus 
poseda un fler supranatural, o atracţie cvasi-magnetică 
pentru submarinele aflate la pândă. 

Invăluit de căldura careului - o încăpere lungă de 16 m, 
necuviincios de confortabilă, situată sub puntea provă la 
babord - Johnny Nicholls privea învolburările alb-cenuşii ale 
cerului. „Nici măcar blânda zăpadă, se gândea el, care 
învăluie mii de păcate, nu poate face mare lucru pentru 
vasele astea ciudate, atât de colţuroase, atât de dizgraţioase 
şi atât de evident depăşite ca vârstă." 

Îşi mai spunea că ar fi trebuit să se înfurie împotriva 
lorzilor Amiralității, cu limuzinele lor, cu fotoliile lor, cu 
gustările lor de la ora unsprezece, cu hărţile lor întinse pe un 
perete întreg şi împestriţate de steguleţe multicolore, a 
lorzilor care expediaseră această amărâtă escadră să înfrunte 
haitele celor mai redutabile submarine, în timp ce ei se 
lăfăiau pe la casele lor. lzgoni însă acest gând, abia născut: 
ştia că e aberant de nedrept. Dacă le-ar fi avut, Amiralitatea 
le-ar fi dat şi o duzină de distrugătoare noi-nouţe; situaţia era 
însă tragică - lucru ştiut de el - şi cerinţele Atlanticului şi ale 
Mediteranei aveau prioritate. 

S-ar fi cuvenit, poate, să considere cu ironie şi cinism 
aceste nave bătrâne şi uzate. Ciudat, dar era incapabil. Ştia 
ce puteau ele face, ce făcuseră. Dacă îi inspirau vreun 
sentiment, sentimentul acela era foarte apropiat de 
admiraţie, dacă nu chiar de mânarie. Stânjenit, Nicholls se foi 
în fotoliu şi-şi mută privirea de la hublou. Cu acest prilej, ochii 
îi căzură pe forma somnolentă a lui Baby-Kapok:5, prăvălit 
într-un fotoliu, cu picioarele încălţate într-o magnifică pereche 
de cizme îmblănite de aviator cocoţate pe radiatorul electric. 


13 Kapokul e o fibră vegetală, foarte uşoară şi perfect 
impermeabilă. Se utiliza pentru confecţionarea vestelor de salvare. 
(N. Tr.) 

55 


„Uite cine s-ar putea simţi mândru, îşi spuse Nicholls: 
Baby-Kapok, onorabilul Andrew Carpenter, ofiţer cu navigația 
de pe U/ysses şi cel mai bun prieten al său. Extravagantul cel 
mai încântător pe care Nicholls îl întâlnise vreodată, Baby- 
Kapok se simţea la fel de degajat, oriunde s-ar fi aflat: pe un 
ring de dans, în cocpitul unui yaht de curse pe Cowes, la o 
serată pe un teren de tenis sau la volanul imensei sale 
Bugatti roşii, gonind cu parbrizul lăsat şi cu o eşarfă de şase 
metri fluturând în urma sa. Nimic însă nu putea fi mai 
înşelător decât aceste aparenţe, căci pentru Baby-Kapok 
marina era întreaga sa viaţă şi nu trăia decât pentru ea. In 
dosul uşoarei nerozii de faţadă sălăşluia, în afara unei 
inteligenţe cu totul excepţionale, ceva profund romantic, o 
dragoste aproape elizabetană pentru mare şi pentru nave, 
dragoste pe care el încerca s-o disimuleze (şi îşi închipuia 
chiar că reuşeşte!) faţă de ceilalţi colegi ofiţeri. Totul era însă 
atât de străveziu, încât nimeni nu mai socotea necesar să 
facă măcar vreo aluzie. 

„Ciudată prietenie, prietenia asta a noastră", îşi spuse 
Nicholls. Atracția contrariilor, dacă aşa ceva s-a manifestat 
vreodată. El rezervat şi reticent; Carpenter - exuberant. El 
detestând cordial toate chestiile navale; Carpenter - 
admirându-le până aproape de idolatrie. Probabil din pricina 
unui individualism şi a unui sentiment de independenţă mult 
prea dezvoltate, (veşnică sursă de necazuri pentru numeroşi 
Highlanders'*),. Nicholls suferea intens de pe urma 
stupidităţii birocratice a Marinei şi a celor o mie şi una de 
mărunte şicane ale disciplinei militare care-i apăreau ca o 
permanentă insultă adusă inteligenţei sale. Bănuise încă 
de-atunci, adică în urmă cu trei ani, când războiul îl smulsese 
din sălile unui mare spital din Glasgow, unde abia isprăvise 
primul an de internat, că între el şi Marină nu va exista nici o 
compatibilitate. Şi nu se înşelase. Insă în ciuda acestei 
antipatii, sau poate tocmai din pricina ei - plus. Osânda unei 


14 În traducere literară: cei de pe pământurile înalte; denumire 
dată locuitorilor unei anumite regiuni a Scoției. (N. Tr.) 
56 


conştiinţe de calvinist - Nicholls devenise un ofiţer de prim 
ordin; ceea ce nu-l împiedica să încerce regulat un vag 
sentiment de contrariere de câte ori descoperea în sufletul 
său,un soi de mândrie pentru navele escadrei în care slujea. 

Oftă auzind pârâituri în difuzorul din colţul careului. O 
amară experienţă îl învățase că rareori un comunicat 
radiodifuzat poate prevesti ceva bun. 

„Tot echipajul aude? Tot echipajul aude?" vocea era 
metalică, impersonală. (Baby-Kapok continua să doarmă 
într-o superbă uitare de sine.) „La orele 17,30 comandantul se 
va adresa echipajului. Repet: azi, la orele 17,30, comandantul 
se va adresa echipajului. Terminat." 

Cu vârful piciorului, Nicholls îl înghionti uşor pe Baby- 
Kapok. 

— Trezeşte-te, Vasco. E momentul s-o faci dacă ai cumva 
chef de o ceaşcă de ceai înainte de a-ţi lua în primire postul 
de navigator. 

Carpenter se foi şi crăpă un ochi cu pleoapele roşii. 
Nicholls îi zâmbi încurajator şi continuă: 

— De-altfel, e o vreme încântătoare: marea devine tot 
mai agitată, temperatura scade şi suflă un crivăţ de toată 
frumuseţea. Într-un cuvânt, idealul vieţii tale, Andy băiatule! 

Gemând sfâşietor, Baby-Kapok se trezi, se aşeză în fund 
apoi se frânse de mijloc şi rămase aşa, cu părul său cânepiu şi 
aspru revărsat peste mâinile împreunate. 

— Ce s-a mai întâmplat, păcatele mele, făcu el cu o voce 
plângăreaţă şi încă adormită. Apoi, surise: „Ştii unde mă 
aflam, Johnny? Pe Tamisa, la „Gâsca cenuşie", imediat după 
Henley, în amonte. Sfârşit de vară, cald, iar de jur împrejur, o 
linişte adâncă. Ea era îmbrăcată toată în verde şi... 

— Indigestie, îl întrerupse Nicholls. Prea multă mâncare 
bună. E patru şi jumătate; peste un ceas „Sultanul“ vorbeşte 
echipajului. În orice clipă putem fi chemaţi la posturile de 
luptă... aşa că am face mai bine să mâncăm ceva. 

Carpenter clătină amăraât din cap: 


57 


— Omul acesta n-are suflet, îi lipsesc sentimentele 
nobile. 

Se ridică şi se întinse. Ca de obicei era îmbrăcat într-o 
salopetă matlasată din kapok, ale cărui fibre mătăsoase 
ascundeau în ele seminţele arborilor crescuţi în Japonia şi 
Malaezia; în dreapta, pe buzunarul de la piept se lăfăia un ,„J" 
uriaş, brodat cu fir auriu. Ce reprezenta acest „J", nu ştia 
nimeni. Aruncă o privire prin hublou şi se scutură ca de frig. 

— Mă întreb care va fi subiectul abordat în seara asta? 
făcu el. 

— N-am nici cea mai mică idee. sunt chiar curios să văd 
care va fi atitudinea lui, tonul, cum va trata el această situaţie 
care... hâm... exprimându-ne eufemistic, e mai degrabă 
delicată. 

Nicholls zâmbi, fără însă ca zâmbetul să se transmită 
privirii. 

— Ca să nu mai vorbim de faptul că echipajul nu ştie că 
destinaţia e din nou Murmanskul... deşi, probabil, oamenii au 
cam ghicit-o. 

Baby-Kapok dădu din cap cu un aer absent. 

— Nu cred că „Sultanul" va încerca s-o scalde... vreau să 
zic în privinţa sorţilor acestei misiuni, şi nici să se scuze, adică 
să dea vina pe cei care de fapt o şi poartă. 

— Asta, în nici un caz, făcu, hotărât, Nicholls. Pur şi 
simplu nu stă în firea lui nici să se scuze... şi nici să-şi facă 
mai moale culcuşul! 

O vreme privirea îi rămase ţintuită de calorifer, apoi îl 
privi calm pe Baby-Kapok: 

— Comandantul e foarte bolnav, Andy, spuse el. Foarte, 
foarte bolnav. 

— Ce spui? exclamă, sincer surprins. Glumeşti, ce dracu! 
Nu-i cu putinţă! 

— Nu, nu glumesc, rosti Nicholls cu voce joasă. 

In colţul cel mai îndepărtat al careului îşi găsise adăpost 
Winthrop, preotul militar al navei, un tânăr plin de energie şi 
entuziasm, animat de o nemăsurată sete de viaţă şi posedând 


58 


despre tot ce se află sub soare convingerile cele mai de 
nezdruncinat. Pentru moment obişnuitul său neastâmpăr se 
afla în stare de. repaus; sleit de puteri, băiatul dormea adânc. 
Nicholls ţinea la el, dar prefera să nu fie auzit, ştiind că 
Winthrop nu şi-ar fi ţinut gura. Deseori se gândise chiar că din 
flăcăul acesta n-ar fi putut ieşi niciodată un bun preot catolic 
pentru simplul motiv că ar fi fost incapabil să păstreze taina 
spovedaniei. 

— Bătrânul Socrate spune că e atins foarte grav şi că o 
ştie. Aseară „Sultanul" i-a telefonat să vină la el în cabină. 
Totul era plin de sânge, comandantul tuşea şi-şi scuipa 
plămânii. Hemoptizie acută. Brooks îl suspecta mai demult, 
dar nu fusese niciodată admis să-l examineze. După părerea 
lui, încă o criză ca asta, prelungită timp de câteva zile, şi s-a 
zis cu el. 

Nicholls se întrerupse şi-i aruncă lui Winthrop o privire 
rapidă. 

— Vorbesc cam mult, făcu el cu bruscheţe. Incep să 
semăn cu ramolitul ăsta de popă. N-ar fi trebuit să-ţi spun 
nimic... cel puţin aşa presupun. Violarea secretului profesional 
etc. etc. ...Toate astea rămân strict între noi, Andy. 

— Fireşte, fireşte... 

O pauză lungă, apoi: 

— Adică, Johnny, vrei să spui că... că e pe moarte? 

— Întocmai. Şi acum, Andy, hai să halim ceva. 

Un sfert de oră mai târziu, Nicholls cobora la infirmerie. 
Amurgul se lăsa şi U/ysses tanga puternic. Brooks se afla în 
cabinetul de consultaţii. 

— Bună seara, doctore. Dintr-un minut într-altul vom fi 
chemaţi la posturile de luptă. Cele de noapte. Vreţi să rămân 
aici, la infirmerie? 

Brooks îi aruncă o privire îngândurată. 

— Regulamentul, psalmodie el, prevede că postul de 
luptă al medicului secund este la pupa navei, acolo unde e şi 
postul mecanicilor. Departe de mine gândul că... 

— Vă rog eu, domnule doctor. 


59 


— De ce? Te încearcă sila şi plictisul, ţi s-a făcut lene sau 
pur şi simplu eşti obosit? 

Expresia lui Brooks punea întrebarea în afara oricărei 
intenţii jignitoare. 

— Nu, curios numai. Aş vrea să observ reacţiile 
fochistului Riley şi ale... ăăă... complicilor săi la discursul 
„Sultanului". S-ar putea să fie extrem de instructiv. 

— Sherlock Nicholls, ai? S-a făcut, Johnny. Telefonează 
ofițerului cu securitatea de la pupa. Spune-i că eşti reţinut 
aici, că ai o operaţie importantă... mă rog, spune-i ce vrei. 
Publicul nostru credul e uşor de dus de nas. O adevărată 
ruşine! 

Nicholls pufni în râs şi întinse mina după telefon. 

În momentul în care sirena porni să mugească, Nicholls 
se afla instalat în cabinetul de consultaţii, cu lămpile stinse şi 
cu perdelele aproape complet trase. De unde era, vedea 
perfect toate colţurile infirmeriei, strălucitor iluminate. Dintre 
pacienţi, cinci dormeau. Alţi doi, fochistul Petersen, un colos 
încet la vorbă, jumătate norvegian, jumătate scoţian, şi 
Burgess, micuțul şi negriciosul londonez, stăteau aşezaţi pe 
paturile lor şi discutau cu voce joasă, aţintindu-şi privirea 
către bolnavul culcat între ei, un tip masiv şi ciolănos, cu faţa 
smeadă: fochistul Riley ţinea Consiliul său de coroană. 

Alfred O'Hara Riley alesese de la vârstă cea mai fragedă 
cariera crimei şi, în ciuda nenumăratelor necazuri care 
decurseseră ulterior din această alegere, îi rămăsese 
credincios, cu o voinţă de neclintit. Aplicată la oricare altă 
activitate, această impresionantă voinţă ar fi fost demnă de 
toate laudele şi i-ar fi adus poate şi anumite avantaje. Riley 
nu cunoscuse însă nici laude, nici avantaje. 

Oricare om e produsul mediului şi al eredității. Riley nu 
infirma această regulă şi Nicholls, care poseda anumite 
informaţii în legătură cu educaţia acestuia, îşi spunea că viaţa 
nu oferise niciodată un avantaj, fie el cât de mic, robustului 
fochist. Născut dintr-o mamă beţivă şi analfabetă într-o 
magherniţă dezgustătoare, suprapopulată şi colcăind de boli, 


60 


din Liverpool, fusese dintru început un paria; în plus, corpul 
său păros, ca o gorilă, falca de jos, greoaie şi prognată, gura 
strâmbă, nasul cu nările dilatate, ochii negri, vicleni, privind 
uşor cruciş de sub neînsemnata bucăţică de os ce separa 
sprâncenele de rădăcina părului - indiciu cum nu se poate 
mai exact al capacităţilor intelectuale ascunse sub ea - toate 
la un loc constituiau un ansamblu perfect adaptat la ceea ce 
urma să-i fie vocaţia. Nicholls se uită la el dezaprobator, dar 
fără să-l condamne; întrevăzuse, într-o fracțiune de secundă, 
tragedia inevitabilului. 

Riley nu fusese niciodată un infractor prea norocos; 
gradul său de inteligenţă depăşea abia-abia pe acela al unui 
idiot. Işi dăduse oarecum seama de lucrul acesta şi de aceea 
se abţinuse riguros de la formele mai subtile ale delictului. 
Furtul - dar mai cu" seamă tâlhăria - erau meseria lui. 
Infundase puşcăria de şase ori, ultima dată pentru doi ani. 

Faptul că fusese primit în Marină constituia un mister 
care deconcerta în egală măsură atât pe Riley, cât şi 
autorităţile răspunzătoare de prezenţa lui la bordul lui 
Ulysses. Acceptase senin această ultimă nenorocire abătută 
asupra lui şi trecuse prin localurile „G" şi „PI“ ale cazărmii 
Marinei din Portsmouth, aşa precum un uragan trece printr-o 
holdă de grâu, lăsând în urma sa un lung şir de valize 
sfârtecate şi de portofele goale. Fusese prins fără nici un fel 
de greutate, făcuse şaizeci de zile de carceră ca apoi să fie 
trimis pe U/ysses în calitate de fochist. 

La bordul lui Ulysses, cariera sa infracţională fusese 
scurtă, şi lamentabilă. Prima sa tentativă de furt a fost şi cea 
din urmă: spargerea, neîndemânatică şi din cale afară de 
stupidă, a unui fişet aflat în postul ocupat de sergenţii din 
corpul puşcaşilor-marini. Sergentul-major Evans şi sergentul 
Macintosh îl prinseseră în flagrant delict; preferaseră să nu-l 
scoată la raport, dar următoarele trei zile Riley le petrecuse la 
infirmerie. Pretindea că se împiedicase pe scară şi se dusese 
de-a berbeleacul, şase metri mai jos, până-n sala cazanelor. 
Fireşte, toată lumea ştia care-i adevărul şi Turner fusese de 


61 


părere să fie expediat de la bord. Spre surprinderea generală 
însă, şi în primul rând al lui Riley, mecanicul şef insistase să r 
se ofere o ultimă şansă şi pedeapsa fusese suspendată. 

De atunci, adică de vreo patru luni, se mulţumise doar să 
stârnească tot soiul de tulburări. Deşi ilogic, lucrul era de 
înţeles: scurta sa întâlnire cu puşcaşii-marini spulberase 
complet atitudinea sa de apatică toleranţă faţă de Marină în 
general, înlocuind-o cu o ură înăbuşită. Ca agitator, reuşise 
mai bine decât ca infractor. E drept, dispunea şi de un teren 
fertil pentru operaţiile sale, dar trebuie adusă cuvenita 
cinstire - dacă ne este îngăduită această expresie - 
îndemânării sale, ingeniozităţii, vicleniei de fiară sălbatică, 
ascendentului dobândit asupra camarazilor. Vocea sa 
răguşită, vibrantă, gravitatea sa, ochii săi adânc înfundaţi în 
orbite, toate acestea confereau lui Riley o stranie putere de 
fascinaţie, putere pe care o utilizase la maximum în urmă cu 
câteva zile când declanşase rebeliunea ce avea să coste viaţa 
fochistului Ralston şi a puşcaşului mort de pe urma linei 
misterioase fracturi a vertebrelor cervicale. Nu încăpea 
îndoiala că Riley fusese într-un fel autorul acestor două 
decese, după cum nu încăpea îndoială că lucrul acesta nu va 
putea fi dovedit niciodată. Nicholls se întreba ce nouă 
mârşăvie clocea acum în dosul frunţii sale joase şi teşite; 
după cum se întreba ce-l împingea pe acelaşi Riley să accepte 
tot soiul de neplăceri de pe urma faptului că veşnic aducea la 
bordul lui Ulysses şi îngrijea cu dragoste toţi pisoii rătăciţi şi 
toate păsăricile cu aripi zdrobite pe care le găsea. 

Pârâitul difuzorului îl smulse din gândurile sale şi făcu să 
înceteze toate murmurele din infirmerie. Dar nu numai de 
aici. Pretutindeni pe navă, orice conversaţie se opri: în turele 
şi în magaziile de muniţie, în sala maşinilor şi în cea a 
cazanelor, pe punți şi sub punți. Nu se mai auzea decât 
vântul, zgomotul regulat al etravei spintecând talazurile tot 
mai înalte, uruitul surd al marilor ventilatoare din sala 
cazanelor şi zumzăitul celor o sută de motoare electrice. O 


62 


tensiune-grea, aproape palpabilă, stăpânea acum întreaga 
navă cu cei 730 de ofiţeri şi marinari de la bordul ei. 

„Vorbeşte comandantul. Bună seara." Vocea era calmă, 
bine timbrată, fără urmă de oboseală sau efort. „După cum 
ştiţi cu toţii, la începutul oricărei călătorii obişnuiesc să vă 
informez, de îndată ce lucrul acesta e posibil, asupra ceea ce 
vă aşteaptă. Socot că aveţi acest drept şi că e de datoria mea 
s-o fac. Nu e întotdeauna o îndatorire plăcută - şi în ultimele 
luni n-a fost niciodată. De data asta, însă, sunt aproape 
mulţumit." Comandantul se opri după care urmă pe un ton 
măsurat: „Aceasta e ultima noastră operaţiune în zona 
Cercului Polar. Peste o lună ne vom afla, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, în Mediterana." 

„Bravo, aplaudă în sinea sa, Nicholls. Îndulceşte pilula, nu 
fă economie la zahăr." 

Comandantul urmărea însă o altă idee: 

„Să discutăm mai întâi despre sarcina noastră imediată. 
Ca şi cele precedente, e mixtă; din nou direcţia Murmansk. 
Miercuri, ora 10,30 avem întâlnire în nordul Islandei cu un 
convoi plecat din Halifax. E format din 18 vase mari şi rapide, 
putând dezvolta o viteză de 15 noduri şi chiar mai mult. E cel 
de-al treilea convoi spre Rusia pe care îl escortăm - convoiul 
FR-77; vă spun asta pentru cazul că veţi dori să daţi precizări 
nepoților voştri, adăugă el pe un ton sec. Vasele transportă 
tancuri, avioane, benzină de avioane şi păcură... atâta tot. Nu 
voi încerca să minimalizez primejdiile. Ştiţi cât e de dramatică 
situaţia Rusiei în momentul de faţă şi cită nevoie are ea de 
aceste arme şi de acest combustibil. Puteţi fi însă siguri că o 
ştiu şi nemţii şi că spionii lor au şi aflat ce anume transportă 
convoiul şi care e data plecării”. 

Se opri brusc şi întreaga navă putu să audă o tuse 
violentă, înăbuşită în batistă. Apoi reluă fără grabă: 

„FR-77 duce cu sine destule avioane de vânătoare şi 
destulă benzină ca să modifice complet caracterul actual al 
războiului pe frontul de est. Naziştii nu se vor da în lături de la 
nimic - repet, de la nimic, - ca să împiedice convoiul să-şi 


63 


atingă ţinta. N-am încercat niciodată să vă înşel. N-o voi face 
nici acum. Ceea ce ne aşteaptă nu prevesteşte nimic bun. 
Avem de partea noastră în primul rând viteza, iar în al doilea 
- aşa cel puţin sper eu - elementul surpriză. Vom încerca să 
atingem direct Capul Nord. 

Impotriva noastră se aliniază patru factori importanţi. Aţi 
remarcat desigur cu toţii înrăutățirea timpului. Mi-e teamă că 
vom întâmpina condiţii meteo anormale - anormale chiar şi 
pentru regiunea Arctică. S-ar putea - zic, s-ar putea ca ele să 
împiedice atacurile submarinelor; pe de altă parte, e posibil 
ca aceste condiţii să provoace pierderea unora dintre micile 
unităţi ale escortei noastre. Nu avem răgazul necesar ca să 
modificăm drumul fixat iniţial şi să ocolim zona de tempestă. 
FR-77 va înainta în linie dreaptă... Or asta înseamnă mai mult 
ca sigur că portavioanele nu vor putea permite decolarea 
aparatelor de vânătoare menite să asigure protecţia aeriană." 

„Pentru Dumnezeu, se întrebă Nicholls, să-şi fi pierdut 
«Sultanul» minţile? Acum demolează şi puţinul care a mai 
rămas din moral... dacă a mai rămas ceva..." 

„în al doilea rând, continuă vocea calmă şi inexorabilă, 
convoiul nu va avea nave de salvare. Nu vom avea timp 
pentru opriri. Ştiţi de-altfel cu toţii ce li s-a întâmplat lui 
Stockport şi Zafaaran. Veţi fi mai în siguranţă pe propria 
voastră navă. 

In al treilea rând, după câte ştim, două sau poate chiar 
trei formaţii de submarine sunt postate de-a lungul paralelei 
de 70°, iar agenţii noştri din Norvegia septentrională ne 
semnalează masive concentrări de bombardiere naziste de 
toate tipurile în zona lor de supraveghere. 


15 Navele de salvare - a căror destinaţie era chiar cea 
desemnată prin nume, făcuseră parte din primele convoaie. 
Zafaaran a fost pierdut pe când însoțea unul din cele mai nefericite 
convoaie din tot timpul războiului. Stockport a fost torpilat, 
scufundându-se cu întregul echipaj plus toţi supraviețuitorii altor 
nave, torpilate anterior. (N. A.) 

64 


În sfârşit, avem toate motivele să credem că Tirpitzi€ se 
pregăteşte să iasă în larg." 

O nouă pază ce părea că nu are sfârşit. S-ar fi zis că ştia 
ce şoc teribil aveau să provoace aceste cuvinte şi că voia să 
lase un timp suficient pentru asimilarea lor. 

„S-ar putea ca nemţii să rişte trimiterea lui Tirpitz în 
vederea nimicirii convoiului. Amiralitatea speră acest lucru. 
De aceea, în ultima parte a cursei, unităţile capitale ale Home 
Fleet-ului'”, poate chiar portavioanele Victorious şi Furious, 
vor naviga pe o rută paralelă, la interval de douăsprezece ore. 
Aşteaptă ocazia asta de multă vreme şi noi vom fi momeala 
care va declanşa mecanismul capcanei... 

E posibil ca lucrurile să nu meargă bine. Cele mai bune 
planuri pot da greş... Orice capcană se poate închide prea 
târziu. Dar convoiul trebuie să treacă! Dacă avioanele nu vor 
izbuti să decoleze, atunci U/ysses va fi cel care va asigura 
retragerea lui FR-77. Înţelegeţi ce vrea să însemne lucrul 
acesta. Nădăjduiesc că totul vă este absolut clar." 

Se auzi din nou un lung acces de tuse, urmat de o nouă şi 
prelungită pauză. Când reîncepu, tonul era cu totul altul. Cu 
glas foarte scăzut spuse: 

„Ştiu ce vă cer. Ştiu cât sunteţi de istoviţi, cât sunteţi de 
disperaţi, cum purtaţi cu toţii moartea în suflet. Ştiu - şi 
nimeni n-o ştie mai bine - câte aţi îndurat, în ce măsură aveţi 
nevoie de odihnă şi cât de mult o meritati. 

O veţi căpăta. Odată ajunşi la Portsmouth, întregul 
echipaj pleacă zece zile în permisie, după care nava trece la 
revizie la Alexandria". Pronunţase aceste ultime cuvinte pe un 
ton oarecare, ca şi cum n-ar fi avut nici o importanţă. „Dar 
mai întâi - şi iarăşi ştiu că lucrul acesta o să vi se pară crud, 
inuman - am să vă cer să înduraţi din nou. şi poate chiar 


16 Alături de Bismark, scufundat la acea dată, şi Prinţ Eugen, 
cuirasatul Tirpitz era cea mai redutabilă unitate a Kriegs-marinei. 
(N. Tr.) 

17 Denumirea dată Flotei metropolitane din zona nord al 
Insulelor Britanice. (N. Tr.) 

65 


într-o măsură şi mai mare, aceleaşi chinuri pe care le-aţi mai 
suportat. N-am însă putinţa să schimb ceva... cum de-altfel 
nimeni n-o are." 

Acum fiecare din frazele sale era punctată de lungi 
tăceri; cuvintele se înțelegeau greu, atât erau de surde şi de 
îndepărtate. 

„Nimeni nu are dreptul să v-o ceară, iar eu... mai puţin ca 
oricare altul... Ştiu însă c-o veţi face. Ştiu că n-o să mă 
dezamăgiţi. Ştiu că-l veţi duce pe Ulysses acolo unde trebuie 
dus. Noroc tuturor. Noroc şi Dumnezeu să vă aibă în pază. 
Noapte bună." 

Difuzoarele amuţiră, dar tăcerea se prelungi. Nimeni nu 
scotea o vorbă, nimeni nu clintea. Incremeniseră până şi 
ochii. Cei care ţintuiseră difuzoarele continuau să le privească 
fără să le vadă, alţii îşi fixau mâinile sau capetele 
incandescente ale ţigărilor interzise, nesimţitori la fumul 
înecăcios care pişcă pupilele lor istovite. Ai fi zis că fiecare din 
ei dorea acum să fie singur şi nu laolaltă cum era firesc, ca să 
se poată sonda în voie, să-şi poată urmări propriile gânduri, 
ştiind că, dacă va întâlni privirea altcuiva, această izolare nu 
va mai fi cu putinţă. Şi astfel se născu o tăcere stranie, 
supranaturală, o înţelegere fără de glas, atât de rară la 
oameni; într-un asemenea moment, vălul se ridică, apoi cade 
atât de repede încât omul nu-şi mai aminteşte nicicând cele 
întrezărite; el îşi aduce doar aminte că a văzut ceva şi simte 
că, de aici încolo, nimic nu va semăna cu ceea ce a fost. sunt 
foarte rare, mult prea rare, asemenea clipe: un amurg de o 
neasemuită frumuseţe, un fragment dintr-o mare simfonie 
sau teribila tăcere care se prăvale peste uriaşele arene ale 
Barcelonei sau Madridului când spada celui mai ilustru dintre 
toreadori atinge, implacabilă, ţinta. Acestei tăceri, spaniolii 
i-au găsit un nume: „Momentul adevărului". 

Tic-tac-ul pendulei din infirmerie răsuna nefiresc de tare; 
se scurse un minut, poate două. Ca şi cum n-ar mai fi respirat 
de un veac, Nicholls scoase un oftat adânc, închise încetişor 


66 


uşa culisantă din dosul perdelei şi aprinse lumina. Privirea sa 
se aţinti asupra lui Brooks, apoi lunecă într-o parte. 

— Ei bine, Johnny? 

Tonul era blând şi uşor sarcastic. 

— Nu ştiu ce să zic, căpitane, zău că nu ştiu. La început 
am crezut câ... ei bine, o s-o facă de oaie. C-o să bage o 
groază de moarte în ei. Şi zău că asta a şi făcut. Fără 
menajamente: furtuni, haitele de submarine, Tirpitz... şi 
totuşi... 

— Şi totuşi? făcu batjocoritor Brooks. Exact ce spuneam: 
prea multă inteligenţă, iată defectul tinerilor medici din ziua 
de azi. Te-am observat cum şedeai ca un soi de psihanalist, 
străduindu-te să analizezi efectul probabil al discursului 
asupra combatanţilor răniţi, fără să laşi deschisă nici cea mai 
mică portiţă spre propriu-ţi suflet... 

Se întrerupse o clipă, apoi continuă calm: 

— A fost un discurs admirabil compus... Nu, cuvântul nu-i 
cel potrivit; nimic n-ă fost premeditat. Se poate să nu 
înţelegi? A pictat tabloul cel mai sumbru cu putinţă; n-a 
ascuns că e o modalitate complicată de a ne sinucide cu toţii; 
n-a aurit pilula, n-a făcut promisiuni; chestia cu Alexandria n-a 
menţionat-o decât după ce spusese tot ce avea de spus şi 
aşa, parcă într-o doară. Mai întâi i-a exaltat, apoi i-a 
dezamăgit. Nici o încurajare, nici o speranţă, nici o emoție... 
şi, cu toate acestea, emoția a fost formidabilă... De unde 
venea această emoție, Johnny? 

— Nu ştiu, răspunse tulburat Nicholls, ca aproape imediat 
să ridice capul şi să surâdă uşor. - S-ar putea ca emoția să nu 
se fi produs... ascultați. 

Stinse lumina şi trase fără zgomot uşa culisantă. Glasul 
răguşit, jos şi vibrant, al lui Riley răzbătu până la ei 

— ...gogoşi, fi-ar să fie, gogoşi? Alexandria? Mediterana? 
Niciodată, fraţilor. Nici măcar Scapa n-o s-o revedeţi vreodată. 
Ştiţi ce vrea comandantul Richard Vallery, jigodia asta 
bătrână decorată cu D.S.0.'%? încă o baretă la panoplie. Poate 


18 Distinguished Service Order, înaltă distincţie britanică. (N. Tr.) 
67 


jinduieşte chiar după „Victoria Cross". Ei bine, jur pe Hristos 
că n-o va avea! Nu pe spetele mele! Nu dacă-l voi putea..., să 
zicem, împiedica! „Ştiu că n-o să mă dezamăgiţi" îl maimuţări 
el făcându-şi o voce din cap. Boşorog plângăcios! 

Tăcu o clipă, apoi reluă rapid: 

— Tirpitz! Dumnezeule atotputernic! Tirpitz! Uite cine s-a 
găsit să-l oprească: noi şi amărâtul ăsta de vaporaş-jucărie! O 
momeală, a zis el, o momeală! - ridică glasul: Fraţilor, vă 
asigur că ăştia-şi bat joc de noi! Auzi, direct la Capul Nord! Păi 
ăştia ne aruncă în groapa leilor, cu bătrânul ăsta ticălos cu 
tot! 

— Mai tacă-ţi fleanca! răsună, joasă şi mânioasă, vocea 
lui Petersen. In cabinetul de consultaţii, Brooks şi Nicholls 
tresăriră auzind cum pârâie încheietura mâinii lui Riley sub 
strânsura degetelor uriaşului. - M-am întrebat adesea câte 
parale faci, Riley, urmă fără grabă Petersen. Acum ştiu şi-mi 
vine să borăsc! 

Zvârli la o parte mâna lui Riley şi se întoarse cu spatele la 
el. 

— Ce naiba l-a apucat? se adresă acesta lui Burgess, 
frecându-şi încheietura martirizată. Să mă ia dracu... 

Se întrerupse brusc sub privirea lui Burgess care-l studie 
îndelung, ca apoi, deliberat, alene, să se întindă în pat, să 
tragă pătura până sub bărbie şi să-i întoarcă spatele. 

Brooks se ridică, închise uşa şi aprinse lumina. 

— Actul |, primul tablou. Cortina! murmură el. Înţelegi 
acum ce am vrut să zic, Johnny? 

— Da, doctore, răspunse Nicholls. Cel puţin aşa cred. 

— la notă, te rog, că lucrurile nu vor dura... În orice caz, 
nu cu asemenea intensitate. Dar s-ar putea ca în felul acesta 
să ajungem totuşi la Murmansk. Nu se ştie niciodată. 

— Asta nădăjduiesc şi eu. Mulţumesc pentru spectacol, 
spuse Nicholls, luând din cuier canadiana sa îmblănită. Aşa 
stând lucrurile, cred că aş face bine să-mi ocup postul la 
pupa. 

— Mergi sănătos, Johnny. Şi băiatule... 


68 


— Da, domnule doctor? A 

— Ştii, afişul acela cu scarlatina... In drum, ia-l şi azvărle-l 
în mare. Nu cred că mai avem nevoie de el. 

Nicholls făcu o strâmbătură care semăna a zâmbet şi 
trase încetişor uşa după el. 


69 


IV. LUNI SEARA 


Posturile nocturne de luptă au fost păstrate timp de o 
oră, o oră ce părea că nu se mai sfârşeşte. Şi în această 
seară, la fel ca într-o sută de alte asemenea seri, ordinul 
primit nu era altceva decât o exasperantă frustrare în plus, o 
precauţie fără obiect, nejustificată nici prin ea însăşi şi, cu 
atât mai vârtos, prin meticuloasa ei perfecţiune. Cel puţin, 
aşa părea. Căci, dacă atacurile inamice în zorii zilei 
constituiau ceva obişnuit, cele din amurg erau practic 
necunoscute. Ce-i drept, se mai întâmplase, dar cu alte nave 
şi extrem de rar. U/ysses avea noroc. Era un lucru ştiut de 
toată lumea. Il ştia şi Vallery dar mai ştia şi de ce: ca marinar, 
vigilenţa era primul articol din profesia sa de credinţă. 

Puțin timp după alocaţiunea comandantului, radarul 
semnalase un obstacol apropiat. Faptul că era un avion 
inamic nu lăsa loc la îndoială; maiorul Westcliffe, cel mai 
vechi dintre ofiţerii aviatori avea în faţa sa, în sala de 
comandă a aviaţiei de vânătoare, o hartă murală indicând 
rutele operaţionale ale tuturor avioanelor aparţinând lui 
Coastal Command!? precum şi cele ale aparatelor de 
transport. Or, zona era sigură. Nimeni nu acordă atenţie 
acestui anunţ, exceptându-l pe Tyndall care ordonă 
modificarea capului cu 45*. O măsură la fel de rutinieră ca şi 
ocuparea posturilor de luptă. Nu era decât bătrânul lor 
prieten „Charlie" care venea să-şi prezinte omagiile. 

Pentru convoaiele ce se îndreptau spre Rusia, „Charlie" - 
de regulă un cvadrimotor Focke-Wulf - „Condor" era un soi de 
instituţie. In ochii marinarilor îmbarcaţi cu destinația 
Murmansk, el reprezenta cam ceea ce reprezentase 
albatrosul pentru navigatorii cu pânze din prima jumătate a 
secolului trecut: o pasăre prevestitoare de rele, pe de o parte 
temută, pe de alta acceptată aproape amical şi pe care toată 


19 Comandamentul aviaţiei însărcinate cu paza coastei, de 
interceptare şi intervenţie. (N. Tr.) 
70 


lumea o lăsa în pace; fireşte, în cazul lui „Charlie", raţiunile 
acestei atitudini erau diferite. La începutul războiului, înaintea 
apariţiei navelor având la bord şi un avion de vânătoare şi a 
portavioanelor de escortă, se întâmpla adesea ca „Charlie" să 
se învârte din zori şi până la căderea nopţii deasupra 
convoiului, comunicând la bază poziţia acestuia cu o 
exactitate remarcabilă. 

Schimbul de semnale între navele britanice şi avioanele 
de recunoaştere germane era un lucru curent şi pe chestia 
asta circulau o mulţime de istorioare. Un schimb de glume pe 
socoteala timpului era aproape de rigoare. De câteva ori 
„Charlie" implorase să i se indice poziţia, ceea ce fusese 
făcut, furnizându-i-se relevee extrem de detailate care-l 
plasau în genere pe undeva prin Pacificul de sud. Şi, evident, 
cel puţin o duzină de nave se pretindeau autoarele 
următorului semnal expediat de comandantul convoiului: „Fiţi 
amabil şi învârtiţi-vă şi-n celălalt sens pentru că am început 
să ameţesc", invitaţie la care „Charlie" a răspuns politicos, 
schimbând sensul evoluţiilor. 

De la o vreme însă, odată cu apariţia aparatelor de 
vânătoare aduse de portavioane, amabilităţile dispăruseră şi 
„Charlie“, devenit circumspect, rărise vizitele diurne şi nu se 
arăta decât în amurg. De obicei, făcea un singur tur al 
convoiului - şi asta la o distanţă prudentă - după care pierea 
în întuneric. 

Nici de data aceasta „Charlie“ nu făcu vreo derogare de 
la regulă. Oamenii zăriră „Condorul" doar fugitiv, prin deasa 
perdea a fulgilor de zăpadă, după care îl pierdură în bezna 
nopţii. Sigur, „Charlie" avea să comunice la bază forţa, natura 
şi direcţia escadrei, dar Tyndall nutrea prea puţine speranţe 
în legătură cu şansele lui de a induce în eroare serviciul 
german de informaţii asupra itinerariului real. Apariţia unei 
escadre aproape de paralela de 62°, în imediata vecinătate a 
insulelor Feroe, era un nonsens pentru comandamentul 
german, cu atât mai mult cu cât acesta fusese fără îndoială 


71 


deja informat de plecarea convoiului format la Halifax. Prea 
fac doi şi cu doi patru! 

Nu se încercă nici trimiterea „Seafires"-urilor, singurele 
avioane capabile să ajungă din urmă „Condorul", înainte ca el 
să dispară definitiv în întunecime. Chiar şi cu ajutorul 
radioului, tot rămânea foarte greu pentru pilot să găsească 
într-o obscuritate aproape totală portavionul bază; în genere, 
apuntarea de noapte este extrem de primejdioasă, dar când e 
vorba s-o faci pe viforniţă, având ca pistă o punte care se 
clatină în toate sensurile, treaba devine imposibilă şi 
înseamnă sinucidere curată. Cea mai minusculă eroare de 
calcul sau de apreciere reprezintă nu numai pierderea 
avionului, ci şi a pilotului. Cu fuzelajul său alungit ca de torpilă 
şi cu formidabila greutate a motorului Merlin Rolls-Royce în 
bot, un „Sea-fire" care cade în mare e o capcană fără scăpare 
pentru pilot: se duce glonţ la fund. 

Reluându-şi drumul, Ulysses înainta orbeşte spre furtuna 
care se pregătea. Oamenii părăsiră posturile de luptă şi 
ocupară pe cele normale de veghe, succedându-se în carturi. 
S-ar putea spune că douăsprezece ore de serviciu din 
douăzeci şi patru e încă un lucru suportabil. Aşa e, dacă n-ar 
fi decât atât. Dar odată la fiecare două dimineţi, echipajul 
făcea trei ore de gardă la posturile de luptă - cartul de 
dimineaţa - iar când nu erau de cart, numai Dumnezeu ştie 
câte ceasuri degerau din nou la posturile de luptă. In plus, 
toate mesele - atunci când se întâmpla şi aşa ceva - erau 
luate în afara orelor de serviciu. Trei sau patru ceasuri de 
somn pe zi, fireşte adunate, constituia un fapt excepţional; în 
schimb, patruzeci şi opt de ore de veghe neîntreruptă 
reprezenta ceva cu totul obişnuit. 

Prevestind primejdii de moarte, grad după grad, diviziune 
după diviziune, mercurul termometrelor cobora  întruna. 
Valurile deveneau tot mai înalte, coastele lor tot mai abrupte, 
prăpăstiile lichide tot mai adânci, iar vântul, pătrunzător până 
la oase, biciuia învolburări orbitoare de zăpadă. Începea o 


72 


noapte cumplită, o noapte de nesomn, sus pe punte ca şi în 
corpul navei, pentru toţi, fie că erau de cart, fie că nu. 

Sus la comandă, secundul, Turner, Baby-Kapok, ofiţerul 
însărcinat cu reflectoarele, gabierii şi timonierii scrutau 
disperaţi noaptea albă întrebându-se cam cum e când ţi-e 
cald. Dârdâiau amarnic deşi se înfofoliseră în tot ce aveau: 
pulovere, veste, canadiene îmblănite, mantale de ploaie, 
fulare, glugi, lăsând în acest veritabil cocon de lină doar o 
fentă îngustă pentru ochi. Ingheţau oricât de strâns ar fi 
îmbrăţişat conductele de aburi ce treceau pe-acolo, oricât ar 
fi încercat să-şi rezeme picioarele de ele. Servanţii 
„pom-pom'"-urilor se înghesuiau în spatele scuturilor, jucau pe 
loc, se plesneau cu mâinile peste spate şi înjurau fără 
întrerupere. lIzolaţi în nişele lor solitare, trăgătorii de la 
Oerlikon-uri se rezemau de radiatoarele încastrate în blindaj 
luptând împotriva celui mai viclean duşman al lor: somnul. 

Cei din bordul-tribord, feriţi oarecum în cazărmile lor din 
interiorul navei, nu erau nici ei cu mult mai fericiţi. Pe Ulysses 
oamenii nu aveau cuşete, ci doar hamacuri, iar hamacurile se 
agăţau numai şi numai când nava se găsea în vreun port. 
Solide şi multiple raţiuni justificau această practică. Ordinea şi 
curăţenia de pe o navă de război sunt indiscutabil superioare 
unui cămin civil oarecare; un marinar n-ar îndrăzni nicicând 
să se caţere îmbrăcat în hamacul său. În acelaşi timp, nici 
unui om înzestrat cu un minimum de bun simţ nu i-ar fi trecut 
prin minte să se dezbrace atunci când făcea parte dintr-un 
convoi cu destinaţia Rusia, mai cu seamă că, pentru careva 
sleit de puteri, simpla perspectivă a efortului cerut de 
desfacerea şi atârnarea hamacului era de-a dreptul 
înspăimântătoare. Ca să nu mai spunem că cele câteva 
secunde necesare coborâtului dintr-un hamac în caz de 
urgenţă putea reprezenta exact pragul dintre viaţă şi moarte 
şi că un hamac întins constituie pentru toţi o primejdie în plus 
în măsura în care împiedica mişcările rapide. In sfârşit, pe o 
noapte ca asta, cu hulă foarte puternică, nimic nu-i mai 
inconfortabil decât un hamac agăţat paralel cu axa navei. 


73 


Aşa stând lucrurile, oamenii dormeau pe unde puteau, 
echipați din cap până-n picioare, păstrând pe ei chiar şi 
scurtele îmblănite şi mănuşile. Dormeau pe mese. şi sub 
mese, pe banchetele largi de numai 22 centimetri, direct pe 
podea sau pe bastingaje, oriunde şi oricum. Locul cel mai 
solicitat erau plăcile de oţel, calde, ale culoarului din dreptul 
bucătăriei, straniu şi sinistru tunel, luminat noaptea de o 
singură luminiţă roşie. Acest dormitor era cu atât mai 
apreciat, cu cât despărţitura dintre el şi puntea superioară, 
aflată la nici trei metri distanţă, o constituia o simplă bucată 
de prelată. In mintea oricărui marinar sălăşluieşte veşnic 
teama de a nu fi cumva prins sub punţile unei nave pe 
punctul de a se scufunda. 

Chiar şi în interiorul navei, frigul era teribil. Caloriferele 
cu aer cald funcționau eficace doar în cazărmile. „B" şi „C", 
dar şi acolo temperatura abia dacă depăşea zero grade. Picuri 
de apă se adunau în permanenţă pe tavan, aburii condensau 
pe blindajul pereţilor şi mii de pârâiaşe se scurgeau pe 
podeaua de linoleum. Aerul era umed, închis şi îngrozitor de 
rece, mediu ideal pentru tuberculoza de care se temea atât 
medicul-şef Brooks. In asemenea condiţii, la care se adăugau 
neîntrerupta trepidaţie a navei şi brutalele şocuri provocate 
de fiecare dată când etrava se prăvălea în hăul dintre două 
valuri, somnul devenea aproape imposibil sau, şi mai rău, 
întrerupt şi zbuciumat. 

Majoritatea oamenilor dormeau, ori încercau să doarmă, 
cu capul rezemat de o centură de salvare umflată; îndoită pe 
mijloc şi apoi legată cu o sfoară, ea constituia o pernă 
aproape acceptabilă. Era, de altfel, unica întrebuințare dată 
acestor centuri, în pofida ordinelor care stipulau în modul cel 
mai categoric că ele trebuie purtate permanent la posturile 
de luptă sau în cazul în care s-a semnalat prezenţa inamicului 
în apele prin care se navighează. Acest ordin era cu 
desăvârşire ignorat, în primul rând chiar de ofiţerii a căror 
îndatorire ar fi fost să-l facă respectat. Voluminoasa 
îmbrăcăminte purtată la aceste latitudini conţinea suficient 


74 


aer ca să menţină un om la suprafaţă cel puţin trei minute. 
Or, dacă în acest răstimp el nu era salvat, murea oricum. 
Ceea ce ucidea era şocul - şoc cumplit pentru un corp având 
o temperatură de 37*, cufundat brusc într-un lichid cu vreo 
40° mai rece, căci în Oceanul Arctic temperatura mării 
coboară adesea sub punctul de îngheţ. Şi mai rău e vântul - şi 
el sub zero grade - care străpunge cu mii de stilete îngheţate 
veşmintele saturate de apă ale unui om căzut în mare; brusca 
schimbare de temperatură provoacă stopul cardiac. Oamenii 
spun însă că e o moarte rapidă, o moarte îndurătoare. 

Cu zece minute înainte de miezul nopţii, Turner, plin de 
voie bună chiar şi la această oră târzie, ca să nu mai vorbim 
de timpul mizerabil, urcă însoţit de Marshall pe puntea de 
comandă. Se opri o clipă să-şi obişnuiască ochii cu întunericul, 
apoi, descoperindu-l pe Carrington, îl plesni zdravăn pe 
spinare: 

— Cum se prezintă noaptea, caraulă? întrebă el pe un ton 
vesel. Pune sângele în mişcare, ai? Zău că-l pune! Cât despre 
situaţia generală, presupun că refuză cu desăvârşire să ni se 
supună? Cam pe unde s-or fi aflând toţi puişorii noştri în 
această fermecătoare seară? 

Aruncă o privire chiorâşă zăpezii care cădea, încercă să 
zărească linia orizontului, apoi renunţă: 

— Pesemne că-s cu toţii în iad! 

— Nu stăm chiar aşa de rău, spuse cu un zâmbet larg 
Carrington, ofiţer rezervist, fost căpitan al Marinei comerciale, 
om în care Vallery avea o încredere totală. 

De obicei, Carrington era un tip taciturn, grav, care nu 
surâdea niciodată. Între el şi Turner exista însă o legătură de 
factură specială, o legătură profesională, bazată pe respect, 
pe care doi marinari excepţionali o au unul pentru celălalt. 

— Din când în când putem observa portavioanele. În 
orice caz, Bowden şi băieţii lui cunosc locul lor la milimetru. 
Sau, cel puţin, aşa pretind. 

— Atenţie să nu vă audă bătrânul Bowden, îl povăţui 
Marshall. E convins că radarul e unicul progres pe care l-a 


75 


făcut omenirea din momentul în care primul om s-a dat jos 
din copac. 

Se scutură fără voie de frig şi se întoarse cu spatele la 
vânt. 

— Nu mi-ar displace să fiu în locul lui, adăugă el. Aici e 
mult mai rău decât iarna în Alberta! 

— Ce prostie! explodă Turner. Voi, tinerii, sunteţi cu toţii 
nişte decadenţi! Viaţa de aici e singura viaţă posibilă, pentru 
un om care se respectă. 

Trase pe nas aerul îngheţat ca şi cum l-ar fi găsit 
deosebit de plăcut, apoi se întoarse spre Carrington: 

— Cine mai e de cart împreună cu dumneata în noaptea 
asta? 

O siluetă întunecată se desprinse şi se apropie. 

— Ah, iată-te! Să mă bată Dumnezeu dacă nu e chiar 
navigatorul nostru, onorabilul Carpenter, cu capul în nori ca 
de obicei şi sfidător de elegant în superba sa salopetă. Ştii, 
pilotule, că împopoţonat cu chestia asta parcă eşti pe 
jumătate scafandru şi pe jumătate tipul ăla umflat care-i 
reclamă la pneurile Michelin? 

— Băteţi-vă joc de mine cât mai puteţi, domnule 
căpitan-comandor, răspunse Baby-Kapok, bătându-se uşor şi 
afectuos cu palma peste pieptul său matlasat. Aşteptaţi 
numai să ne trezim cu toţii în apă, unii ducându-se la fund, 
alţii murind de frig, în vreme ce eu, plutind voios la suprafaţă, 
uscat, voi fuma poate o ţigaretă... 

— Ajunge! întinde-o de aici! Ce cap avem, Carrington? 

— 320, domnule căpitan-comandor; viteza: 15 noduri. 

— Ce face comandantul? 

— E în cazemată, răspunse Carrington arătând spre o 
construcţie din plăci groase de oţel aflată la extremitatea din 
spate a punţii de comandă. Aici se găsea instalaţia de 
telereglare a tirului şi cablurile electrice ce veneau din puţul 
central. Şi tot aici era un pat de campanie - de fapt o simplă 
laviţă goală - pentru comandant. Sper, de altfel, că doarme, 


76 


deşi mă îndoiesc foarte tare. A ordonat să fie trezit la miezul 
nopţii. 

— Pentru ce? întrebă Turner. 

— Habar n-am. Presupun că din rutină. Vrea să vadă cum 
merg treburile la bord. 

— Anulează ordinul! făcu, scurt, Turner. Comandantul 
trebuie să înveţe să execute ordinele aşa cum face toată 
lumea, mai cu seamă când e vorba de ordinele doctorului. Îmi 
asum întreaga răspundere. Noapte bună! 

Odată uşa închisă, Marshall se întoarse neliniştit către 
comandor: 

— Comandantul... ştiu că nu-i treaba mea, dar... Şovăi, 
apoi urmă: Cum se simte? 

Turner aruncă o rapidă căutătură de jur împrejur, după 
care spuse cu glas extrem de scăzut: 

— Dacă Brooks ar avea mână liberă, „Sultanul" s-ar afla 
de mult în spital. Se opri o clipă ca apoi să adauge: Şi chiar în 
acest caz s-ar putea să fie prea târziu. 

Marshall nu mai spuse nimic. Făcu nervos câţiva paşi, se 
răsuci şi se îndreptă spre pupa unde se afla postul 
proiectorului babord. 

Curând răsunetul întretăiat al unor voci parveni la 
urechea secundului. Când Marshall reveni, Turner îi aruncă o 
privire întrebătoare: 

— Era Ralston, domnule căpitan-comandor, explică 
ofiţerul-torpilor. Ştiam că dacă are chef să schimbe cu cineva 
o vorbă, acela sunt eu. 

— Şi a făcut-o? 

— Da... Însă numai despre ce a vrut el. În rest, nici o 
nădejde. Ai putea jura că vezi agăţată de gâtul lui o> 
pancartă pe care scrie: „Domeniu particular. Nu intraţi”. 
Foarte politicos, foarte amabil, dar imposibil să te apropii. Nu 
ştiu ce să mă fac cu el. 

— Lasă-l în pace, zise Turner. Nimeni nu poate face nimic 
pentru el. Dumnezeule, cât de ticălos de crudă a fost viaţa 
pentru acest băiat! 


77 


Cei doi tăcură. Ninsoarea se rărise, dar vântul continua 
să urle din ce în ce mai aprig printre catarge şi manevre, 
contopindu-se, într-o barbară şi hidoasă simfonie, cu 
păcăânitul obsedant al Asdic-ului. Erau două zgomote stranii, 
misterioase, primare şi de rău augur, care măcinau nervii şi 
trezeau spaime atavice, vechi de milenii, ce răzbăteau acum 
din adâncurile în care fuseseră demult îngropate de civilizaţie 
şi progres. Note ale unei simfonii oribile, pe care în răstimpul 
acestor ani de război oamenii ajunseseră s-o urască de 
moarte. 

Miezul nopţii trecu, se făcu ora unu şi jumătate în mintea 
lui Turner se plăsmuiră două imagini tandre: o ceaşcă de 
cafea şi una de cacao. „Cafea sau cacao? Cacao, hotărî el. O 
băutură fierbinte, întăritoare, groasă de atâta şocolată şi 
zahăr". Odată decizia luată, secundul se întoarse spre 
Chrysler, plantonul de pe puntea de comandă, fratele mai mic 
al operatorului de la Asdic. 

— Postul radio către comandă! Postul radio către 
comandă! răsună în aceeaşi clipă difuzorul amplasat 
deasupra cabinei Asdic-ului. Glasul era grăbit, intens. Dintr-un 
salt Turner se află lângă microfon răcnind că a auzit. 

— Recepţionat semnal de la Sirrus. Ecouri puternice 
dinspre babord prova, 300. Se apropie. Repet: ecouri 
puternice dinspre babord prova, în curs de apropiere. 

— Ecouri? Ai spus „ecouri"? 

— Ecouri, domnule secund. Repet: ecouri. 

Cuvintele mai pluteau încă în aer când mâna lui Turner 
se abătu asupra manetei fosforescente a semnalului de 
alarmă pentru ocuparea posturilor de luptă. 

Probabil că din toate sunetele de pe acest pământ, nici 
unul nu rămâne înscris în memoria omului, până la sfârşitul 
zilelor sale, ca acela care cheamă la posturile de luptă. Nu 
există vreunul care să-i semene, nici măcar de departe. N-are 
nimic nobil, nimic marţial, nimic mobilizator. E doar un şuierat 
aproape de limita superioară a audiofrecvenţei, alternativ, 
strident, aton, născând sentimentul deznădăjduit al urgenţei 


78 


şi al primejdiei; pătrunde aidoma unui pumnal în creierul cel 
mai înceţoşat de somn şi oricare ar fi gradul de epuizare al 
omului, oricât de mare i-ar fi slăbiciunea, oricât de adâncă 
uitarea de sine în care se cufundase, şuierul acesta îl pune pe 
picioare în câteva clipe, pulsul bate deja accelerat, adrenalina 
s-a şi vărsat în sânge, iată-l gata să înfrunte necunoscutul ce 
s-a ivit. 

În mai puţin de două minute, toată lumea de pe Ulysses 
îşi ocupase posturile de luptă. Turner - pe platforma 
telemetrelor, Vallery şi Tyndall - pe puntea de comandă. 

Aflat la babord la două mile distanţă, Sirrus păstră 
contactul Asdic timp de o jumătate de oră. Viking a fost 
detaşat să-l ajute şi cei ce se găseau sub puntea lui Ulysses, 
auziră clar, la intervale neregulate, bubuiturile grenadelor 
antisubmarine. Până la urmă Sirrus anunţă: „N-am avut 
noroc. Contact pierdut. Sper că nu v-am deranjat?" şi Tyndall 
ordonă reîntoarcerea în formaţie a celor două distrugătoare. 
Sirena mugi anunțând sfârşitul alarmei. 

Intors pe puntea de comandă, Turner trimise după: 
cacao. Chrysler pomi spre bucătăria postului de echipaj de la 
prova - comandorul detesta zeama care se prepara fa cantina 
ofiţerilor - şi reveni cu un ibric din care ieşeau aburi şi câteva 
ceşti grele, prin toartele cărora fusese trecută o sârmă 
îndoită. Secundul urmări cu un ochi aprobator lenea cu care 
lichidul gros, vâscos, se lăsa scurs prin ciocul ibricului şi 
clătină satisfăcut din cap după ce-l gustă. Îşi linse buzele şi 
scoase un oftat de plăcere. 

— Excelent, tinere Chrysler, excelent! Ai un adevărat 
talent. Torpilorule, fii cu ochii pe navă. Eu mă duc să văd care 
ne e poziţia. 

Zicând acestea, se retrase în camera hărților amplasată 
la babord chiar în spatele cabinei de navigaţie şi trase după 
sine uşa de camuflaj. Se prăvăli în fotoliu, puse ceaşca pe 
masa hărților, îşi instală alături picioarele şi aspiră adânc 
primul fum de ţigară. În aceeaşi clipă, sărea în picioare 
blestemânad: difuzorul se pornise din nou. 


79 


De data asta, autorul era Portpatrick. Din multiple 
motive, comunicările sale erau tratate mai întotdeauna cu 
multă rezervă; de data asta însă părea extrem de pozitiv. Lui 
Turner nu-i rămânea altă alegere: declanşa din nou semnalul 
pentru ocuparea de urgenţă a posturilor de luptă. 

Douăzeci de minute mai târziu sirena anunţa sfârşitul 
alarmei, dar căpitan-comandorului Turner nu-i era hărăzit să 
bea cacao în noaptea aceea. De trei ori la rând echipajul a 
fost obligat să ocupe posturile de luptă, iar la câteva minute 
după terminarea ultimei alarme, soneriile  comandau 
preluarea posturilor de zi. 

De fapt, despre ce fel de zi putea fi vorba? O vagă, 
imperceptibilă, decolorare a cerului, o pâclă neguroasă şi rece 
învăluind oameni ce se târau sleiţi să-şi ocupe posturile de 
luptă. Aşa arăta, de cele mai multe ori, războiul în mările 
arctice! Nici moarte glorioasă, nici eroism, nici muget de 
tunuri, nici Oerlikon-uri scuipând foc, nici exaltarea sufletelor, 
nici superba sfidare a duşmanului. Nimic. Doar oameni 
vlăguiţi, nedormiţi, tremurând de frig în hainele lor veşnic 
ude, cu chipuri cenuşii şi trase de oboseală, clătinându-se din 
pricina slăbiciunii, a foamei, a lipsei de repaus, striviţi sub 
povara amintirilor, a tensiunii, a epuizării acumulate de-a 
lungul a o sută de alte asemenea nopţi, la fel de nesfârşite. 

Ca întotdeauna, Vallery se şi afla pe pasarelă. Amabil, 
binevoitor şi atent ca de obicei. Dar cu o înfăţişare 
cadaverică; obrazul răvăşit, avea culoarea cartonului de 
ambalaj, ochii erau injectaţi, duşi adânc în găvanele orbitelor, 
buzele livide. Cumplita hemoragie din noaptea precedentă şi 
lipsa de somn sleiseră şi puţina vlagă pe care o mai avea. 

In palida lumină a dimineţii, escadra devenea treptat 
vizibilă. În chip miraculos, majoritatea unităţilor ei izbutiseră 
să-şi păstreze locul în formaţie. Fregata şi dragoarele se aflau 
mult înaintea escadrei; preferaseră - lucru perfect explicabil - 
ca în timpul nopţii să nu fie talonate din urmă de un 
crucişător greu sau de vreun portavion. Tyndall înţelese şi nu 
spuse nimic. /nvader îşi pierduse locul şi acum se găsea în 


80 


afara ecranului de protecţie, departe, la babord. Recepţionă 
pe loc un semnal intempestiv şi, biciuit năprasnic de valuri, îşi 
reluă locul. 

Încetarea alarmei sună la opt. La opt şi zece, în vreme ce 
bordul babord se afla jos preparându-şi ceaiul, spălându-se 
sau făcând coadă în faţa bucătăriilor pentru a primii platourile 
cu micul dejun, o explozie surdă zgâlţâi nava. Prosoape, 
săpunuri, ceşti, platouri zburară în toate direcţiile sau au fost 
abandonate pe loc... Cătrăniţi, blestemând de mama focului, 
oamenii se repeziră spre posturile lor de luptă înainte chiar ca 
mâna lui Vallery să fi manevrat sirena de alarmă. 

La mai puţin de 700 metri depărtare, /nvader descria o 
violentă curbă; puntea de decolare prezenta o puternică 
înclinare. Ninsoarea se înteţise din nou, dar nu de-ajuns 
pentru a ascunde vălătucii groşi de fum uleios care izbucneau 
de sub puntea prova. Sub căutătura fixă a echipajului de pe 
Ulysses vasul se imobiliză, cufundându-se primejdios între 
uriaşele talazuri. 

— Imbecilii! Nebunii! explodă Tyndall cu o furie excesivă 
şi deplasată. Nu voia să-i mărturisească nici măcar lui Vallery 
în ce măsură îl strivea greutatea comandamentului, efortul 
acesta continuu care făcea să ţâşnească din el o irascibilitate 
devenită aproape cronică. 

— lată ce se întâmplă, Vallery, atunci când o navă nu ştie 
să-şi păstreze locul! lar vina e deopotrivă şi a mea... ar fi 
trebuit să trimit un distrugător ca să-i escorteze până reintră 
în dispozitiv. 

Duse binocilul la ochi, apoi se întoarse spre Vallery. 

— Semnalizează-le, te rog: „Comunicaţi amploarea 
avariilor... Blestematul acela de submarin îi pândea pesemne 
încă din zori aşteptând prima ocazie favorabilă. 

Vallery nu spuse nimic. Ştia prea bine ce trebuie să simtă 
amiralul văzând una din navele sale grav avariate, poate 
chiar pe punctul de a se scufunda. /mvader continua să fie 
anormal de înclinat, iar fumul urca acum într-o coloană 
regulată. Nu se zărea însă nici o flacără. 


81 


— Vreţi să  constataţi personal cum stau lucrurile, 
domnule amiral? întrebă Vallery. 

— Da, cred că ar fi cel mai bine. Comunică escadrei 
ordinul de a continua drumul, aceeaşi viteză, acelaşi drum. 
Semnalizează către Baliol şi Nairn să rămână în preajma lui 
Invader. 

Vallery, cu ochii fixaţi la pavilioanele care fluturau la 
vergă, avu deodată senzaţia unei prezenţe în spatele său. Se 
întoarse pe jumătate. 

— N-a fost un submarin, pronunţă Baby-Kapok, foarte 
sigur de sine. Nava n-a fost torpilată. 

Tyndall îl auzi, se răsuci în fotoliul său şi-l fulgeră cu 
privirea pe nefericitul ofiţer cu navigația. 

— De unde naiba poţi şti dumneata, domnule? 

In genere, când amiralul se adresa subalternilor săi cu 
„domnule" era momentul s-o iei rapid din loc. Baby-Kapok roşi 
până la rădăcina părului său blond, dar nu se clinti. 

— İn primul rând, domnule amiral, de când aţi transmis 
ordinul de revenire în formaţie, Sirrus apăra flancul babord al 
lui /nvader, deşi, ce-i drept, aflându-se mult în faţă. În orice 
caz, supraveghează zona de o bună bucată de vreme. Sunt 
sigur că domnul comandant Orr ar fi reperat submarinul. În 
plus, marea e mult prea rea pentru ca un submarin să se 
poată menţine în imersiune periscopică şi cu atât mai puţin să 
execute o lansare. Ca să nu mai spun că dacă ar fi făcut-o 
totuşi, nu s-ar fi mulţumit cu una singură, ci ar fi lansat 
probabil şase. Din unghiul din care putea el ataca, restul 
escadrei forma un zid aproape compact în spatele lui /nvader. 
Or, nici o altă navă n-a fost lovită... M-am ocupat trei ani de 
submarine, domnule amiral. 

— lar eu, zece, mârâi Tyndall. Ceea ce spui dumneata, 
pilotule, e o simplă supoziţie, o pură conjunctură. 

— Nu, domnule amiral, stărui Carpenter. Sigur, n-aş 
putea jura, dar... - duse binoclul la ochi şi continuă - ... dar 
sunt aproape sigur că /nvader înaintează acum cu pupa. 


82 


Singura explicaţie e că etrava a fost avariată sau smulsă sub 
linia de plutire. Cauza e o mină, probabil una acustică. 

— Fireşte... Fireşte! făcu Tyndall vizibil sâcâit. - O mină 
ancorată la 1800 de metri adâncime, nu-i aşa? 

— O mină plutitoare, domnule amiral, răspunse, răbdător, 
Baby-Kapok. Sau o torpilă acustică lansată mai demult... 
torpilele astea nemţeşti nu se scufundă întotdeauna. Probabil 
însă că e o mină. 

— Presupun că ai să-mi spui în continuare marca ei şi 
data când a fost pusă? făcu Tyndall. 

Fără voie, era totuşi impresionat. lar /mvader lua 
într-adevăr apă, e drept, încet, dar vizibil în imposibilitate de 
a guverna. Neputincios, continua să fie ridicat şi apoi aspirat 
de talazurile uriaşe. 

O lampă „Aldis" răspunse luminii care se pornise să 
clipească pe /nvader. Bentley smulse clin carnetul de semnale 
o foaie de hârtie şi i-o întinse lui Vallery. 

„Invader către amiral, citi comandantul. Coca grav 
avariată, prova-babord sub linia de plutire. Presupun mină 
plutitoare. Cercetez amploarea avariei. Raportez cât de 
curând." 

Tyndall luă nota, o parcurse fără grabă, apoi privi peste 
umăr şi zâmbi uşor: 

— Se pare că ai avut dreptate pe toată linia. Primeşte, te 
rog, scuzele unui bătrân ciufut. 

Carpenter emise nişte bolboroseli indistincte şi se 
întoarse, roşu ca racul de emotie. Tyndall adresă un mic surâs 
comandantului, apoi căzu pe gânduri. 

— Cred, Vallery, că cel mai bine ar fi să-i vorbim 
personal. II cheamă Barlow, nu-i aşa? Semnalizează-le. 

Coboară două punți mai jos şi pătrunseră în sala de 
conducere centralizată a goanei antisubmarine. Westcliffe se 
ridică şi cedă fotoliul său amiralului. 

— Comandant Barlow? făcu Tyndall în microfonul 
radiotelefonului. 


83 


— Da, eu, răspunse o voce izvorâtă din difuzorul plasat 
deasupra. 

— Aici amiralul. Cum stai? 

— O scoatem la capăt, domnule amiral. Mi-e teamă că 
am pierdut aproape întreaga etravă. Câţiva răniţi. Focare de 
incendiu, acum însă lichidate. Toate uşile etanşe au rezistat. 
Mecanicii şi echipele de intervenţie consolidează în prezent 
pereţii despărțitori. 

— Puteţi naviga? 

— E cu putinţă, dar riscant. 

— Crezi că vă puteţi întoarce la bază? 

— Cu vântul şi cu hula asta din spate, da. Oricum însă 
drumul ne va lua trei-patru zile. 

— Atunci, daţi-i bătaie! spuse, cu glas dur, Tyndall. Fără 
etravă nu ne sunteţi de nici un folos. Al naibii ghinion, 
comandante Barlow! Regretele mele. Ţi-i dau pe Baliol şi pe 
Naim ca escortă şi voi cere prin radio un remorcher de larg... 
asta pentru orice eventualitate 

— Mulţumesc mult, domnule amiral. La revedere! Vă 
suntem recunoscători. O ultimă chestiune. vă cerem 
permisiunea să golim rezervoarele de la babord de păcura 
destinată escadrei. Am îmbarcat multă apă şi n-o putem 
pompa pe toată... e singura soluţie ca să redresăm nava. 

— Mă aşteptam la aşa ceva. Bine, spuse Tyndall cu un 
oftat. Altceva tot nu se poate face şi cu vremea asta. e 
imposibil s-o recuperăm. Noroc, comandante. La revedere! 

— Mulţumesc mult, domnule amiral. La revedere! 

Douăzeci de minute mai târziu, Ulysses îşi reluase locul în 
formaţie: După puţin timp /nvader, care acum dădea mai 
puţină bandă, a fost zărit evoluând încet către sud-est; 
tangând îngrozitor, micul distrugător din clasa Hunt şi fregata 
făcură la rândul lor stânga-mprejur, încadrându-l la babord şi 
tribord. Peste alte zece minute, observatorii de pe Ulysses îi 
pierdură din ochi, înghiţiţi de rafalele de zăpadă. Plecaseră 
trei, rămăseseră unsprezece. Şi cei unsprezece se simțeau 
acum ciudat de singuri. 


84 


V. MARŢI 


Curând, /nvader şi necazurile sale au fost date uitării. 
Escadra a 14-a de portavioane avea destule - ba chiar prea 
multe - motive să se frământe pentru propria-i soartă. Existau 
propriile sale probleme de rezolvat şi propriul său inamic de 
înfruntat - un inamic infinit mai elementar şi mai ucigaş decât 
orice mină şi oricare submarin. 

Cramponându-se în aşa fel încât să reziste cât mai bine la 
tangajul şi ruliul navei, Tyndall îl cercetă cu privirea pe 
Vallery, zicându-şi, pentru a zecea oară în acea dimineaţă, că 
bietul de el părea înspăimântător de bolnav. 

— Ce părere ai, comandante? Perspectivele nu-s din cele 
mai optimiste, nu-i aşa? 

— Nu scăpăm de furtună, domnule amiral. Vine buluc 
peste noi. Carrington a navigat şase ani în Indiile Occidentale 
şi a avut de înfruntat zeci de uragane; ei bine, el pretinde că a 
văzut barometrul coborând, foarte jos, dar niciodată cu 
asemenea repeziciune, mai ales după ce atinsese în prealabil 
minima, şi mai ales la aceste latitudini. Ca să nu mai spun că 
acum asistăm abia la ridicarea cortinei. 

Intr-un fel era o subapreciere, fiindcă pentru o ridicare de 
cortină, spectacolul se prezenta magnific. Vântul sufla destul 
de constant, cu tăria 9 pe scara Beaufort. Ninsoarea se 
oprise. Temporar, asta o ştiau cu toţii; departe, spre 
nord-vest, cerul îmbrăcase o tentă lividă cu totul aparte: un 
violet tern a cărui intensitate nici nu scădea, nici nu creştea, 
uşor transparent şi vag ameninţător în uniformitatea şi 
imobilitatea sa. Era o viziune absolut inedită chiar şi pentru 
cei care văzuseră cam tot ce poate oferi cerul polar, de la 
bezna de catran a unei amieze de vară, până la splendorile 
aurorelor boreale şi minunata boltă albastru-deschis adesea 
atât de surâzătoare, răsturnată peste calmul lăptos al apelor 
clipocind molcom la piciorul banchizei. 


85 


Amiralul se referise însă la mare. Inexorabil, ea devenise 
în cursul dimineţii din ce în ce mai agitată. Acum, la amiază, 
aducea cu o gravură din secolul al XVIII-lea înfăţişând o luntre 
în furtună: talazuri dese, de un verde cenuşiu, înalte, 
regulate, năpustindu-se în şiruri uniforme, fiecare din ele 
purtând un panaş decorativ de spumă albă. Spectaculos, 
numai că distanţa dintre o creastă şi alta atingea pe alocuri 
150 de metri şi escadra care înainta aproape de-a curmezişul 
lor era înfiorător zgâlţâită. 

Sigur, pentru micile nave a căror etravă se înfunda acum 
la fiecare cincisprezece secunde într-un vârtej de magmă 
spumegândă, lucrurile se prezentau şi aşa destul de rău, dar 
un alt duşman, mult mai insidios şi mai primejdios, intrase, 
între timp, în acţiune: gerul. Temperatura coborâse încă de 
mult sub punctul de îngheţ şi continua să scadă apropiindu-se 
de minus 18 grade. 

Frigul era cumplit; gheaţa se aduna în cazărmi şi posturi, 
conductele de apă potabilă îngheţau, metalul se contracta, 
capacele bocaporţilor se ondulau, balamalele uşilor se 
înţepeneau, uleiul din dispozitivele de comandă ale 
proiectoarelor se solidifica, făcându-le inutilizabile. Cartul, mai 
cu seamă pe puntea de comandă, devenea o tortură: primul 
şoc provocat de vântul glacial sfâşia plămânii, făcându-l pe 
om să horcăie; dacă uitase cumva să-şi pună mănuşile - mai 
întâi pe cele de mătase, apoi mitenele din lână şi, în sfârşit, 
pe cele din blană de oaie - şi apuca vreo bară de sprijin, 
pielea plesnea, arsă ca de un metal încins la roşu; dacă, fiind 
sus la comandă, nu-i dădea prin minte să se aplece în 
momentul în care etrava se prăvălea în golul unui val, 
pulberea de apă, prefăcută instantaneu în schije tăioase de 
gheaţă, îi cresta până la os obrajii şi fruntea; mâinile 
îngheţau, măduva din oase îngheţa şi ea, îngheţul morţii 
cuprindea picioarele, urca spre coapse, în timp ce nasul şi 
bărbia deveneau ca de var reclamând îngrijiri imediate; dar 
ce-i mai rău abia urma: ieşirea din cart, întoarcerea în 
încăperile de sub punte, restabilirea circulaţiei. Palide umbre 


86 


ale realităţii, cuvintele sunt cu desăvârşire neputincioase 
pentru a descrie toate acestea. Anumite lucruri depăşesc 
puterea de înţelegere şi experienţa majorităţii, aparţinând 
unei lumi pe care imaginaţia o refuză. 

Dar chiar şi aşa, toate aceste suferinţe erau relativ 
neînsemnate, necazuri personale pentru care tratamentul 
general era o ridicare din umeri. Adevărata primejdie o 
constituia gheaţa. 

Pe punţile lui Ulysses se adunaseră deja mai bine de trei 
sute de tone şi cantitatea ei sporea cu fiecare minut. Un strat 
gros şi neted acoperea puntea principală, puntea-prova, 
platformele tunurilor A.A., pasarelele; ea atârna în lungi 
ţurţuri zimţuiţi de ramele suprastructurilor, de turele, de 
balustrade; ea tripla diametrul oricărui cablu metalic, fungă 
sau strai; ea prefăcuse zveltele catarge în nişte copaci 
monstruoşi, hâzi, ca de pe o altă lume. Era pretutindeni 
mortal de primejdioasă, ci din pricina lunecuşului, creând 
pentru un crucişător modern alimentat cu păcură probleme 
infinit mai greu de rezolvat decât pe un cargou unde există 
zgură şi cenuşă provenite de la cazane. Pe Ulysses se 
împrăştia sare şi nisip şi... nu se pierdea nădejdea. 

Ceea ce constituia însă principala primejdie a gheții era 
greutatea ei. În termeni tehnici un vas poate fi sau foarte 
stabil, sau foarte instabil. Dacă e stabil, centrul său de 
greutate se află jos, nava balansează uşor, dar îşi revine cu 
repeziciune, este extrem de bine echilibrată şi sigură. Dacă e 
instabilă, cu un centru de greutate fixat sus, balansează greu, 
dar îşi revine şi mai greu, e nesigură şi lipsită de stabilitate. 
lar când una din aceste nave mai are şi nişte tone de gheaţă 
adunate pe punţile sale, centrul ei de greutate se ridică şi mai 
sus putând atinge o înălţime fatală. 

Portavioanele şi distrugătoarele escortei - Portpatrick în 
special - erau deosebit de vulnerabile. Deja instabile din 
pricina înălţimii şi greutăţii punților lor de zbor ranforsate, ele 
ofereau zăpezii care cădea o uriaşă suprafaţă netedă, condiţie 
ideală pentru formarea gheții. La început mai fusese 


87 


întrucâtva posibil să se menţină aceste punți oarecum 
degajate de zăpadă; echipe speciale le curăţaseră cu ajutorul 
jeturilor de aburi şi presăraseră sare pe ele. Dar timpul se 
înrăutăţise într-atât, încât a trimite un om pe o punte, care 
oscila în toate sensurile oferind piciorului o suprafaţă sticloasă 
şi înşelătoare, însemna a-l trimite la moarte sigură. Wrestler 
şi Bine Hanger aveau un sistem ele încălzire a punților de 
zbor modificat, deoarece, spre deosebire de navele britanice, 
punţile acestor portavioane americane erau din fâşii metalice, 
ceea ce făcea ca în condiţii meteorologice similare ele să se 
dovedească de o ineficienţă îngrozitoare. 

Distrugătoarele se găseau într-o situaţie şi mai rea. Ele 
trebuiau să lupte nu numai cu gheaţa rezultată din zăpadă, ci 
şi cu aceea a mării. Cu o regularitate de metronom trombe 
uriaşe de stropi se răspândeau pe punţile navelor în timp ce 
etravele lor se prăvăleau în hăul lichid ca apoi să se împlânte 
în coasta valului următor. Stropii de apă congelau înainte 
chiar să fi atins puntea, formând un strat ele gheaţă solidă, 
gros pe alocuri de peste 30 de centimetri, cuprinzând toată 
puntea până la sparge-val. Formidabila greutate a gheții 
grămădită în partea din faţă a micilor nave le trăgea către 
fund, tot mai adânc cu fiecare plonjon, şi de fiecare dată ele 
se smulgeau din adâncuri tot mai încet, mai greoi, mai 
trudnic. La fel ca şi celor de pe portavioane, comandanților 
ele pe distrugătoare nu le rămânea altceva de făcut decât să 
privească neputincioşi, de la comanda lor, marea şi, totuşi, să 
spere. 

Aşa se scurseră două ore, două ore în timpul cărora 
mercurul termometrelor cobori până la minus 20°, păru că 
şovăie, apoi scăzu încă; barometrul îl urmă în salturi 
dezordonate. În mod ciudat şi inexplicabil, continua să nu 
ningă. Înspre nord-vest pânza spălăcită a cerului se întindea 
la fel de departe ca şi mai înainte, iar către sud şi est 
degajarea era completă. Escadra alcătuia acum un tablou 
fantastic: nave-jucării, sculptate din zahăr candel, de un alb 
"strălucitor, scăpărând sub palidul soare de iarnă, tangând şi 


88 


rulând nebuneşte printre văile din ce în ce mai adânci şi mai 
largi săpate de talazurile verzi-cenuşii ale Mării Norvegiei, 
îndreptându-se către un orizont îndepărtat, ireal şi violaceu, 
un orizont aparţinând unei alte lumi. Spectacolul era de o 
incredibilă frumuseţe. 

Contraamiralul Tyndall nu-i găsea însă nici un fel de 
splendoare. El, care afirmase întotdeauna cu plăcere că nu-şi 
face niciodată griji, era acum neliniştit de-a binelea. 
Ciudăţenia lui faţă de cei aflaţi la comandă friza aproape 
impoliteţea şi din fosta amabilitate a lui „farmer Giles" de 
acum două luni nu rămăsese mai nimic. Privirea lui parcurgea 
neîncetat escadra şi pentru asta era nevoit să se răsucească 
întruna în fotoliul său cu mişcări chinuite. Până la urmă îl 
părăsi, deschise uşa şi intră în cazemata comandantului. 

Vallery nu aprinsese lumina şi în încăpere domnea 
semiobscuritatea. Stătea lungit pe banchetă învelit cu două 
pături. În lumina aceea spălăcită, obrazul său era ca de mort. 
Nici măcar nu încercă să ascundă batista făcută ghemotoc pe 
care o strângea în mâna sa dreaptă, înainte ca Tyndall să-l fi 
putut opri îşi lăsă, eu o sforţare dureroasă, picioarele jos şi 
împinse un scaun pe care amiralul, reţinându-şi protestele, se 
aşeză cu recunoştinţă. 

— Am impresia, Dick, că... hâm... cortina de care vorbeai 
e pe punctul de a se ridica... Cine dracu m-a împins să devin 
comandantul unei escadre? 

Vallery îi surise cu simpatie. 

— N-aş zice că vă invidiez, domnule amiral. Ce aveţi de 
gând să întreprindeţi acum? 

— Ce-ai face dumneata în locul meu? întrebă, cu tristeţe, 
Tyndall. 

Vallery izbucni într-un râs care, pentru o clipă, îi 
metamorfoză chipul, făcându-l aproape copilăresc; brusc, 
râsul se frânse înlocuit de o tuse seacă şi violentă. Pata roşie 
de pe batistă crescu. Ridică privirea şi zâmbi: 

— Asta-i pedeapsa pentru că am râs de un ofiţer 
superior. Ce-aş face? Aş pune navele la capă, domnule amiral. 


89 


Sau, şi mai bine, mi-aş lua coada între picioare ca să scap 
teafăr. 

— Dick dragă, n-ai izbutit niciodată să fii un mincinos 
convingător, spuse Tyndall clătinând din cap. 

Cei doi păstrară un moment de tăcere, după care Vallery 
întrebă: 

— Care-i exact distanţa de parcurs, domnule amiral? 

— Junele Carpenter o apreciază la circa 170 de mile. 

— O sută şaptezeci, făcu Vallery, cu ceasul în mână. 
Douăzeci de ore de navigat pe o vreme ca asta... Trebuie însă 
să reuşim! 

Tyndall clătină greoi din cap. 

— Avem aici de-a face cu 18 nave - 19, dacă punem la 
socoteală şi dragorul de la Hvalfjord - fără a mai vorbi de 
tensiunea arterială a bătrânului Starr... 

Se opri fiindcă cineva ciocăni în uşă şi de după ea răsări 
un cap. 

— Sau recepționat două semnale, domnule comandant. 

— Citeşte-mi-le, te rog, Bentley. 

— Primul e de la Portpatrick: „Tăbliile etravei sparte. 
Luăm multă apă. O evacuăm cu pompele. Mă tem şi de alte 
avarii. Ce trebuie să fac?" 

Tyndall mârâi o înjurătură. Vallery întrebă calm: 

— Şi celălalt? 

— E de la Gannet, domnule comandant: „Ne scufundăm". 

— Am înţeles. Şi restul mesajului? 

— Doar atât, domnule comandant: „Ne scufundăm". 

— Ah, ăsta-i unul dintr-ăia taciturni! bombăni Tyndall. Fii 
bun şi aşteaptă o clipă. 

Căzu pe gânduri, îşi petrecu palma pe sub bărbia 
țepoasă, fixă cu atenţie propriile-i picioare şi-şi forţă mintea 
ostenită să reflecteze. 

Vallery şopti ceva şi Tyndall se uită la el arcuindu-şi 
sprâncenele. 

— O mare dezlănţuită, domnule amiral. Poate că dacă 
portavioanele... 


90 


Tyndall se plesni peste genunchi: 

— Două capete, acelaşi gând! exclamă el. Bentley, 
transmite două semnale. Unul către toate navele de escortă: 
spune-le să ia poziţie în pupa portavioanelor, cât mai aproape 
de acestea. Celălalt către portavioane. 

să scoată furtunurile de păcură prin saborzii de 
alimentare de la babord şi tribord. Debit... hâm... ce părere ai, 
căpitane? 

— O sută de litri pe minut, domnule amiral? 

— Perfect. O sută de litri. Ai înţeles? Trimite semnalele 
imediat şi spune-i ofițerului cu navigația să vină încoace 
împreună cu harta lui. 

Bentley ieşi, iar Tyndall se întoarse spre Vallery: 

— Va trebui să alimentăm cu păcură ceva mai târziu şi 
n-o putem face aici. Am impresia că singura soluţie pentru noi 
e să ne adăpostim de partea asta a Murmanskului... lar dacă 
următoarele douăzeci şi patru de ore vor fi la fel de proaste 
pe cât le prevede Carrington, mă îndoiesc că unele din navele 
mici vor putea supravieţui, chiar şi aşa... Ah! ai şi apărut, 
pilotule? la să vedem, unde-ne aflăm. Dar mai întâi, cum stăm 
cu vântul? 

— Tăria 10, domnule amiral... 

Proptindu-se cât mai bine pentru a nu fi trântit de 
salturile nebuneşti ale navei, Baby-Kapok întinse harta pe 
bancheta comandantului. 

— ...Şİ o uşoară modificare de direcţie. 

— Ziceai nord-vest, pilotule? Excelent, spuse Tyndall 
frecându-şi mâinile. Şi acum, fiule, care ne e poziţia? 

— 12*40' vest; 66*15' nord, răspunse cu precizie Baby- 
Kapok, fără să se mai ostenească să consulte harta. 

Tyndall ridică din sprâncene, dar se abţinu de la orice 
comentariu. 

— Drumul navei? 

— 310, domnule amiral. 

— Şi dacă ar fi necesar să căutăm un adăpost ca să 
putem manevra? 


91 


— Am lua cap 290, domnule amiral. Am însemnat cu 
creionul... uitaţi, aici. Cam patru ore şi jumătate de mers. 

— Cum dracu! izbucni Tyndall. Cine ţi-a spus că... să... se 
bâlbâi el înainte de a amuţi, sufocat de furie. 

— Am făcut calculul în urmă cu cinci minute, domnule 
amiral. Mi-am zis că o schimbare de drum e inevitabilă. Cap 
290 ne va conduce la adăpostul peninsulei Langane. Acolo 
vom da peste numeroase locuri ferite de vânt, rosti Carpenter 
grav şi fără urmă de zâmbet. 

— Şi-a zis că e inevitabil! tună Tyndall, L-ai auzit, 
"Vallery? Inevitabil! Mie abia acum mi-a venit, ideea asta, iar 
el!... Pe toţi... Afară! Dispari cu deghizamentul ăsta de 
operetă cu tot! 4 

Baby-Kapok nu suflă o vorbă. Işi strânse harta cu un aer 
de inocenţă jignită şi dădu să iasă. In uşă glasul lui Tyndall îl 
opri: 

— Pilotule! 

— Domnule amiral? 

Privirea lui Baby-Kapok fixa un punct situat undeva 
deasupra capului lui Tyndall. 

— Îndată ce navele de escortă îşi vor ocupa noile locuri în 
formaţie, spune-i lui Bentley să le comunice noul cap. 

— Prea bine, domnule amiral. Aşa voi face. 

Şovăi o clipă, în timp ce Tyndall pufnea în râs, - Fie, fie, 
făcu el resemnat. Am să le-o spun şi altora: nu-s decât un 
ciufut ramolit... şi închide dracului uşa! îngheţăm aici! 

Vântul se intensifica acum cu rapiditate şi lungi fuioare 
albe prinseră să vârsteze apa. Prăpăstiile dintre valuri 
deveneau tot mai adânci, pantele lor tot mai abrupte, vântul 
le smulgea crestele sau le turtea. Treptat, treptat, gemetele 
grementului deveneau mai ascuţite. Din când în când bucăţi 
mari de gheaţă, smulse de vibrații, cădeau de pe catarge şi 
straiuri sfărâmându-se de punte. 

Efectul produs de stratul de păcură lăsat în urmă de 
portavioane se dovedi aproape miraculos. Distrugătoarele, pe 
care petele de ulei desenau arabescuri ciudate, continuau să 


92 


plonjeze cu pupa, dar văscozitatea combustibilului împiedica 
acum pachetele de apă să mai treacă peste bord. Tyndall 
avea toate motivele să fie încântat de sine însuşi. 

Pe la orele patru şi jumătate după-amiază, când până la 
zona adăpostită mai erau vreo 15 mile, mulţumirea dispăruse 
cu desăvârşire. Vântul căpătase intensităţi de uragan şi 
Tyndall fusese nevoit să ordone reducerea vitezei. 

Văzute de la nivelul punţii valurile dobândiseră acum 
dimensiuni de-a dreptul monstruoase. Gigantice. 
inspăimântătoare. Împreună cu  Baby-Kapok, care-şi 
terminase cartul, Nicholls stătea pe puntea principală, sud 
baleniera tribord, adăpostindu-se de vânt în dosul tendei. Se 
ţinea de-o bigă ca să-şi păstreze echilibrul şi, din când în 
când, sărea îndărăt ca să se ferească de revărsările de apă. 
Fascinat, urmărea salturile groteşti pe care le făcea Defender 
şi cele două nave aflate în urma sa, Vectra şi Viking. Cerul 
continua să rămână albastru şi senin şi era de-a dreptul odios, 
de-a dreptul înfiorător contrastul acesta macabru între 
puritatea de azur a bolţii şi dezlănţuirea furibundă a 
giganticelor valuri. 

— Nu mi s-a spus niciodată la Facultatea de Medicină că 
aşa ceva ar exista, făcu într-un târziu Nicholls. Dumnezeule, 
Andy, ai mai văzut vreodată o chestie asemănătoare? 

— Da, o singură dată. Am fost prinşi de un taifun în largul 
arhipelagului Nicobar. Dar nu cred să fi fost la fel de teribil ca 
aici. De-altfel, Carrington zice că ce-i acum e un fleac în 
comparaţie cu ce-o să fie diseară... şi omul se pricepe. 
Doamne, ce n-aş da să fiu din nou la Henley! 

Nicholls îl privi intrigat: 

— N-aş putea pretinde că-l cunosc bine pe Carrington. 
Nu-i un personaj prea lesne de abordat, aşa-i? Dar uite că 
toată lumea - bătrânul Giles, comandantul, secundul, chiar şi 
tu - vorbiţi de el de parcă ar fi Dumnezeu-Tatăl. Ce are omul 
ăsta atât de special? Notează, te rog, îl respect, cum de altfel 
îl respectă toţi, dar totuşi nu-i un supraom! 


93 


— Marea începe să fiarbă, murmură Baby-Kapok. Ai 
băgat de seamă cum din când în când vine un val doar cât 
jumătatea celorlalte? Nu, Johnny, nu-i un supraom, ci pur şi 
simplu e cel mai bun marinar din câţi vei întâlni vreodată. Are 
două brevete de căpitan, unul pentru navele cu pânze, altul 
pentru cele cu aburi. Şi tu şi eu umblam încă pe sub masă, 
când dubla Capul Horn pe un brick finlandez. Numai cu ce 
ti-ar putea povesti secundul despre el şi tot ai umple o carte. 

Se opri o clipă, apoi urmă cu un soi de duioşie în glas: 

— In realitate, e unul din rarii mari navigatori din ziua de 
azi. Bătrânul Turner  Barbă-Neagră nu-i nici ei un 
terchea-berehea, dar o să recunoască oricând, fără să fie 
rugat, că nu ajunge nici la călcâiul lui Jimmy... Ştii bine, 
Johnny, că n-am deloc cultul eroilor, dar despre Carrington 
s-ar putea spune ceea ce se spunea despre Shackleton”: 
„Dacă n-a mai rămas nimic şi orice speranţă a fost pierdută, 
îngenunchează şi roagă-te lui!" Crede-mă, Johnny, că-s al 
dracului de fericit că e cu noi aici. 

Nicholls nu scoase o vorbă. Surpriza îl amuţise. Pentru 
Baby-Kapok ireverenţa era o religie; derogările de la etichetă 
- o a doua natură; seriozitatea - o crimă, iar tot ce semăna a 
adulaţie friza  sacrilegiul. „Ce fel de om este acest 
Carrington?" se întrebă Nicholls. 

Frigul devenise infernal. Vântul smulgea de pe creasta 
valurilor picăturile mari de apă şi transformând spuma 
atomizată în adevărate gloanţe de armă împroşca cu ele 
etrava şi flancurile navei. Era cu neputinţă să respiri dacă nu 
te întorceai cu spatele la vânt şi nu-ţi acopereai nasul şi gura 
cu câteva fâşii de lână. Feţele le erau vânăt-albe de frig, dinţii 
le clănţăneau în gură, dar nici unuia nu i-ar fi trecut prin 
minte să propună să coboare sub punte. Amândoi erau 
fascinaţi, hipnotizaţi de giganticile valuri, lungi de câte 300 
sau chiar 600 de metri, cu panta lină în partea dinspre vânt, 
abrupte şi înspăimântătoare din faţă, stârnite de un crivăţ 


20 Sir Ernest Shackleton, temerar explorator englez, mort în. 
1922 in timp ce încerca să atingă Polul Sud. (N. Tr.) 
94 


care sufla cu o viteză de 60 de noduri şi de o forţă năprasnică 
situată undeva departe, spre nord-vest. În hăurile gigantice 
săpate între ele, clopotniţa unei biserici ar fi fost pierdută 
pentru totdeauna. 

Auzind zgomot la uşă în spatele lor, cei doi se întoarseră. 
Cineva înfofolit într-o canadiană îmblănită înjură amarnic, 
luptându-se să închidă uşa dublă, în pofida salturilor pe» care 
le făcea Ulysses. Până la urmă izbuti şi fixă tacheţii la locul 
lor. Era caporalul Doyle şi, deşi barba îi ascundea trei sferturi 
din ceea ce rămăsese descoperit din faţă, pe chipul lui se 
putea citi totuşi că e profund dezgustat de viaţă. 

Carpenter îi adresă un zâmbet larg. Slujiseră împreună la 
o bază navală din China, Doyle făcea parte din personajele 
privilegiate. 

— la te uită, ia te uită, Marele Matroz în persoană! Cum 
merg treburile acolo jos, Doyle? 

— Nasol de tot, domnule căpitan, răspunse acesta cu o 
voce la fel de lugubră ca şi expresia feţei. Mai frig ea-ntr-un 
cavou şi o harababură de groază ceşti, farfurii, toate-s numai 
cioburi. Jumătate din echipaj... 

Se opri brusc şi ochii i se holbară de stupefacţie, ţintind, 
ceva situat între Nicholls şi Carpenter. 

— Ei bine, ce e cu jumătate din echipaj?... Ce se 
întâmplă, Doyle? 

— Dumnezeule atotputernic! exclamă Doyle cu voce 
gâtuită de emoție, de parcă s-ar fi rugat. Dumnezeule 
atotputernic! 

Cei doi ofiţeri se răsuciră instantaneu. Defender se căţăra 
- mai precis cei 150 de metri ai corpului său se căţărau în 
sensul cel mai strict al cuvântului - pe panta de sub vânt a 
unui val atât de gigantic încât depăşea limitele oricărei 
înţelegeri. Înainte ca cei trei să fi putut realiza ce se petrece, 
Defender atinsese creasta; păru o clipă că şovăie, pupa se 
ridică până când elicele şi cârma ajunseră în întregime 
deasupra, apoi se prăvăli în scobitura valului şi începu să se 
afunde, să se afunde, să se afunde... 


95 


Cu toată distanţa, cu tot vântul năprasnic, zgomotul 
produs de etravă izbindu-se de fundul prăpastiei lichide a fost 
asemeni unui tunet. Se scurse o veşnicie şi Defender, părea 
că tot se mai afundă, aspirat până la nivelul punţii de 
comandă de clocotul alb al spumei. Mai târziu, nimeni n-a fost 
în stare să spună cât timp a stat el aşa în abisurile Oceanului 
Arctic; cert e că la un moment dat s-a smuls - încet, dureros, 
incredibil - din încleştarea apelor şi a apărut, revărsând 
printre gruie adevărate fluvii, a apărut ca să înfăţişeze ochilor 
holbaţi de neîncredere un spectacol absolut fără precedent, 
nemaivăzut nicăieri şi nicicând: în momentul scufundării, 
miile de tone de apă împinseseră brutal în sus, ci» o forţă 
uriaşă, puntea de zbor, smulgând-o din grinzile ei de 
susţinere şi îndoind-o în forma unui „U" gigantic al cărui braţe 
atingeau aproape castelul central. Aveai de ce să rămâi mut 
de uimire, îndoindu-te de propria-ţi rațiune. Singur Baby- 
Kapok se dovedi în chip strălucit la; înălţimea situaţiei: 

— Pe cinstea mea, murmură el gânditor, iată ceva care 
iese într-adevăr din comun! 

Încă un asemenea val, încă un şoc de violenţa acestuia şi 
Defender ar fi încetat să mai existe. Navele cele mai 
frumoase, cele mai solide şi mai puternice sunt făcute, la 
urma urmelor, doar din nişte biete foi de tablă, neînchipuit de 
subţiri, iar un metal răsucit şi schingiuit ca acela al lui 
Defender n-ar fi putut rezista niciodată la încă o încercare ca 
aceasta. 

Dar un alt asemenea val nu mai veni. Fusese un capriciu 
al mării, una din monstruoasele şi inexplicabilele ei 
contorsiuni care s-au petrecut - din fericire destul de rar! - 
din timpuri imemoriale pe toate oceanele planetei de fiecare 
dată când Natura a vrut să arate unei omeniri îngâmfate cât 
de bicisnică şi jalnic de neputincioasă e ea în realitate... Alte 
evenimente nu se mai produseră şi către orele cinci escadra 
găsi - deşi până la țărm mai erau opt sau zece mile - un 
adăpost relativ în spatele extremității peninsulei Langane. 


96 


Din când în când, comandantul lui Defender, pe care 
situaţia părea să-l amuze grozav, îi trimitea lui Tyndall mesaje 
liniştitoare. Ambarca, ce-i drept, apă cu tona, dar în rest se 
descurca bine mersi; găsea această nouă formă a punţii 
extrem de elegantă şi într-un vădit progres faţă de cea veche; 
punţile plate erau o mărturie a lipsei de imaginaţie; nu 
împărtăşea şi domnul amiral aceeaşi părere? Tipul acesta 
vertical oferea o excelentă protecţie împotriva vântului şi 
dacă acesta ar sufla dintr-o direcţie potrivită ar putea 
constitui o velatură de prim ordin. Ultimul său mesaj, prin 
care semnala că i-ar fi destul de greu să-şi lanseze avioanele, 
sfârşi prin a-l scoate pe amiral din sărite şi răspunsul fu atât 
de furibund încât comunicațiile încetară brusc. 

Cu puţin timp înainte de ora şase, escadra puse la capă 
la nici două mile de țărm. Era oarecum la adăpost. "Relieful 
peninsulei Langane e plat şi vântul, care nu înceta să se 
înteţească, sufla în voie până dincolo de golf, fără să 
întâlnească vreun obstacol; şi cu toate că navele continuau să 
balanseze puternic, marea era milostiv de calmă comparată 
cu ceea ce fusese cu un ceas mai devreme. Imediat, 
crucişătoarele şi vasele de escortă - cu excepţia lui 
Portpatrick şi Gannet - acostară lingă portavioane şi luară la 
bord furtunurile de păcură. Cu greu şi după multe ezitări, 
Tyndall hotărâse că Portpatrick şi Gannet nu mai ofereau 
suficiente garanţii, ba reprezentau chiar un pericol posibil; ca 
atare aveau să însoţească la Scapa Flow portavionul avariat. 

O oboseală ca de plumb topit, tangibilă, materială, 
strivea sub greutatea ei cazărmile echipajului şi careul lui 
Ulysses. Se contura o altă noapte fără somn, alte douăzeci şi 
patru de ore fără odihnă, fără linişte. Cu minţile înceţoşate şi 
sleite, oamenii auziră radioul anunţându-l că de îndată ce 
furtuna va înceta, Defender, Portpatrick şi Gannet se vor 
întoarce la Scapa Flow. Şase unităţi mai puţin; în prezent 
rămăseseră doar opt; jumătate din portavioane dispăruse. Nu 
era de mirare că oamenii purtau moartea-n suflet, că se 


97 


simțeau abandonaţi sau, cum zicea Riley, azvârliţi în cuşca 
fiarelor. 

În mod bizar, însă, în comportamentul lor se manifesta 
remarcabil de puţină amărăciune şi o derutantă lipsă de 
ranchiună. Se prea poate să fi fost consecinţa unei acceptări 
fataliste a situaţiei. Brooks, care înregistrase această absenţă 
a oricărui sentiment, a oricărei reacţii, se străduia să le 
găsească o explicaţie. „S-ar putea, îşi spunea el, să fie 
nadirul, acea limită extremă ia care odată omul ajuns, spiritul 
lui încetează să mai funcţioneze, când fenomenele vitale 
cunosc o ultimă tresărire. E poate doar apatia finală." 
Inteligența îi sugera că o asemenea rezultantă e logică, ba 
chiar inevitabilă... Şi, totuşi, o intuiţie de moment, un soi de 
apercepţie inefabilă îi dădea, vag, conştiinţa a ceva cu totul 
diferit. Spiritul său era însă mult prea istovit ca să sesizeze 
exact despre ce este vorba. 

Oricare ar fi fost acel „ceva" misterios, numai apatie nu 
era. In timpul serii, o undă fulgurantă de mânie parcurse, 
aidoma unei limbi de foc, întreaga navă, urmată apoi de o 
explozie de indignare la adresa nedreptăţii care o provocase. 
În forul său interior, Vallery recunoştea justeţea acestei mânii, 
dar i se forţase mâna. 4 

Totul se întâmplase destul de simplu. In timpul obişnuitei 
verificări de seară, se constatase că semnalele luminoase de 
luptă de pe verga inferioară nu funcţionează. Se presupuse 
imediat că de vină era gheaţa. 

Paralelă cu puntea, lungă de 18 metri şi situată la o 
înălţime ameţitoare de 24 de metri deasupra" liniei de plutire, 
verga inferioară reprezenta în seara aceea o bară de zăpadă 
şi gheaţă scăpărător de albă. Luminile de luptă se găseau 
suspendate sub vârfurile ei; ca să poată lucra la ele, un om 
trebuia fie să se aşeze călare pe vergă - poziţie din cele mai 
inconfortabile din pricina grelei antene de T.F.F. nituite în 
partea sa superioară - fie să se instaleze pe un scaun Boţman 
agăţat de vergă. O operaţiune dificilă în orice împrejurare; în 
seara aceea era necesar ca ea să fie executată cu maximum 


98 


ele viteză fiindcă pe toată durata ei transmisiunile radio se 
suspendau. În acest scop, ofiţerul de cart avea datoria să 
vegheze asupra disjunctorului de 3.000 volţi, o piesă de oţel 
care întrerupea circuitele electrice. Această lucrare foarte 
precisă, foarte minuțioasă, trebuia să fie executată pe un frig 
de minus 20*, pe o vergă mai lunecoasă ca sticla şi asta în 
timp ce U/ysses rula regulat cu 15* în fiecare bord. Treaba era 
mai mult decât grea; era teribil de primejdioasă. 

Marshall simţi că nu are dreptul să-l însărcineze cu 
această reparaţie pe maistrul electrician de serviciu, un 
rezervist între două vârste, mult prea greoi şi mult prea 
bătrân ca să mai facă pe alpinistul. Apelă la voluntari, îl alese, 
firesc, pe Ralston, fiindcă Ralston era exact genul de om care 
să se ofere pentru aşa ceva. 

Operaţiunea reclamă o jumătate de oră: douăzeci de 
minute pentru căţăratul pe catarg, atingerea vârfului vergei, 
ajustarea scaunului de Boţman şi legatul centurii de siguranţă 
şi zece minute pentru reparația propriu-zisă. Nici nu apucase 
bine să înceapă şi aproape două sute de oameni, sleiţi de 
puteri, renunțând la odihnă şi cină, urcaseră pe punte şi, 
înghesuindu-se unul într-altul ca să se apere de vântul glacial, 
priveau fascinaţi. 

Ralston oscila pe un larg arc de cerc detaşându-se pe 
cerul care începea să se întunece. Vântul smulgea furios de 
pe el canadiana şi gluga. In două rânduri, vântul şi valurile 
unindu-şi puterile îl plasară, cu scăunel cu tot, paralel cu 
verga, silindu-l s-o îmbrăţişeze cu ambele braţe şi să se agăţe 
de ea ca să-şi salveze viaţa. Se pare că a doua oară se izbi cu 
faţa de antenă, fiindcă după aceea îşi ţinu capul într-un fel 
anume ca şi când ar fi fost ameţit. Atunci îşi pierdu şi 
mănuşile - pesemne le pusese pe genunchi ca să poată 
efectua o operaţie mai delicată - şi ele căzură în mare. 

Puțin mai târziu, pe când Vallery şi Turner examinau, 
stând în centrul navei, avariile pe care le suferise vedeta în 
timpul acţiunii de la Scapa Flow, o siluetă îndesată ţâşni afară 
prin uşa dunetei şi porni alergând spre teugă. Văzându-i pe 


99 


comandant şi pe amiral, omul se opri; era Hastings, ofiţerul cu 
poliţia de la bord. 

— Ce s-a întâmplat, Hastings? întrebă, sec, Vallery, care 
disimula cu greu antipatia ce-o nutrea faţă de poliţist din 
pricina asprimii şi severităţii sale nejustificate. 

— Avem necazuri pe puntea de comandă, domnule 
căpitan, raportă, gâfâind, Hastings. 

Vallery ar fi putut jura că, spunând acestea, Hastings 
avusese o scăpărare de satisfacţie în privire. 

— Nu ştiu exact despre ce-i vorba... la telefon am auzit 
mai mult urletele vântului... Cred însă că ar fi bine să veniţi 
dumneavoastră, domnule comandant. 

Pe puntea de comandă îl găsiră pe ofiţerul artilerist 
Etherton care, cu un aer alarmat şi nefericit, continua să 
strângă în mână receptorul telefonului; pe Ralston, cu braţele 
spânzurând moi de-a lungul corpului, cu palmele zdrelite, cu 
faţa înspăimântătoare la vedere, cu bărbia purtând pecetea 
albă a degerăturii şi fruntea ascunsă sub cheaguri de sânge 
îngheţat - şi, în sfârşit, prăbuşit într-un colţ, pe locotenentul 
Carslake, gemând de durere, cu ochii revulsaţi, pipăindu-şi, 
cu o expresie stupidă, buzele strivite şi golurile sângerânde 
care se căscau în gingia de sus. 

— Dumnezeule! exclamă Vallery. Dumnezeule din cer! 

Cu mina pe clanţa uşii, el încercă să prindă semnificaţia 
celor văzute. Işi încleştă fălcile şi se întoarse către ofiţerul 
artilerist: 

— Ce dracu s-a petrecut aici, Etherton? întrebă el, Ce 
înseamnă toate acestea? Carslake a... 

— Ralston l-a lovit, îl întrerupse Etherton. 

— Nu fi stupid, tunarule! mărâi Turner. 

— Intr-adevăr, făcu Vallery, iritat. Asta suntem capabili să 
vedem şi singuri. De ce? 

— Un planton de la staţia T.F.F. a urcat cerând cuplarea 
disjunctorului. Carslake l-a lăsat. Lucrurile s-au petrecut acum 
vreo zece minute, aşa cred... 


100 


— Aşa crezi? Dar dumneata unde erai, Etherton, şi de ce 
ai permis? Ştii doar prea bine că... 

Amintindu-şi de prezenţa lui Ralston şi a ofițerului cu 
poliţia, Vallery se opri net. 

Etherton murmură câteva cuvinte neinteligibile în vuietul 
vântului. 

— Ce-ai spus, Etherton? întrebă Vallery plecându-se spre 
el. 

— Eram jos, domnule comandant, făcu. Etherton privind 
fix puntea. Coborâsem... coborâsem doar pentru o clipă... 

— Aşa, va să zică. Erai jos - Vocea lui Vallery era egală şi 
surdă, dar ochii aveau o expresie care nu promitea nimic bun 
pentru artilerist. Apoi, întorcându-se către Turner. 

— E rănit grav, secundule? 

— Nu moare el dintr-asta, făcu, sec, Turner. 

Carslake, care fusese între timp ajutat să se ridice» 

stătea acum în picioare continuând să geamă şi să-şi 
acopere gura cu mâna. ; 

Abia atunci comandantul păru să-l observe pe Ralston. Il 
privi câteva clipe - o eternitate pe această punte bătută de 
vânt - după care, amenințător, punând într-un singur cuvânt 
toţi cei treizeci de ani de comandă, rosti: 

— Ascult. 

Chipul lui Ralston era ca de gheaţă, gol de orice expresie. 
Privirea sa nu-l părăsea pe Carslake. 

— E adevărat, domnule comandant. Am făcut-o. L-am 
pocnit pe luda ăsta, pe ticălosul ăsta ucigaş! 

— Ralston! şfichiui glasul ofițerului cu poliţia. 

Brusc, umerii tânărului căzură. Cu vădită sforţare îşi 
desprinse privirea de la Carslake şi o aţinti asupra lui Vallery. 
O privire sleită de orice vlagă. 

— Îmi pare rău. Am uitat. Are un galon pe mânecă. 
Ticăloşi sunt doar matrozii de rând... Amărăciunea din vocea 
lui îl făcu pe Vallery să tresară. Dar el... 

— Freacă-ţi repede bărbia! interveni, prompt, Turner. E 
degerată. 


101 


Ralston se execută cu mişcări încete, maşinale. O făcea 
cu dosul mâinii şi Vallery se cutremură din nou văzând acea 
palmă schilodită, numai carne vie, cu pielea atârnând fâşii, 
fâşii... Tortura coborâtului de pe vergă fără mănuşi... 

— A încercat să mă ucidă, domnule comandant. Cu bună 
ştiinţă... rosti, cu nesfârşită oboseală în glas, Ralston. 

— ţi dai seama ce spui? întrebă Vallery cu o voce la fel 
de glacială ca şi vântul care mătura Langanele. 

— A încercat să mă asasineze, domnule comandant, 
repetă Ralston. A cuplat disjunctorul cu cinci minute înainte 
de a fi părăsit eu verga. Radioul a început cu siguranţă să 
transmită pe când eu mă aflam încă pe catarg, ca să cobor. 

— Prostii, Ralston. Cum îndrăzneşti... 

— E adevărat ce spune, domnule comandant, interveni 
cu un glas dezolat Etherton, punând cu grijă receptorul pe 
suportul lui. Am verificat personal. 

Inima lui Vallery îngheţă de spaimă. Aruncă aproape cu 
disperare: 

— Oricine poate săvârşi o greşeală. Oricui i se poate 
întâmpla ca din neştiinţă... 

— Neştiinţă! 

Ralston aproape ţâşni doi paşi înainte. Oboseala 
dispăruse ca şi când n-ar fi existat niciodată. 

— Neştiinţă? Când am urcat aici, pe punte, i-am 
încredinţat disjunctorul, domnule comandant. Am întrebat de 
ofiţerul de cart şi mi-a spus că el e. Nu ştiam, domnule 
comandant, că de serviciu e ofiţerul artilerist. Când i-am zis 
că disjunctorul nu trebuie dat nimănui, ci doar mie, mi-a 
răspuns: „Eşti o obrăznicătură afurisită, Ralston, şi eu nu 
înghit aşa ceva! îmi cunosc meseria, vezi-ţi de-a dumitale. 
Mulţumeşte-te să te caţeri acolo sus şi să îndeplineşti 
eroica-ţi, misiune Ştia, domnule comandant, ştia! 

Carslake se smulse din braţele lui Turner care-l susţinea 
şi se răsuci către comandant; privirea era fixă şi cerea 
îndurare, obrazul schimonosit. 


102 


— E o minciună, domnule comandant.! O minciună 
mârşavă! N-am zis niciodată... 

Cuvintele se prefăcură, brusc, într-un urlet înăbuşit în 
timp ce pumnul lui Ralston se abătea, cu o teribilă violenţă, 
peste gura şi aşa zdrobită. Clătinându-se aidoma unui om 
beat, Carslake o zbughi pe uşa babord, pătrunse în camera 
hărților şi se prăbuşi pe podea, ghemuindu-se acolo, alb şi 
nemişcat. Turner şi ofiţerul cu poliţia săriră să-l oprească pe 
Ralston, dar acesta nici nu clinti. 

În afara urletelor vântului, o stranie tăcere se lăsă pe 
puntea de comandă. Când, în sfârşit, Vallery vorbi, o făcu pe 
un ton cu desăvârşire inexpresiv: 

— Turner, telefonează şi cere să vină doi ostaşi din corpul 
de gardă. Carslake să fie transportat în cabina lui şi roagă-l pe 
Brooks să se ocupe de el. Ofiţer cu poliţia? 

— Ordonaţi! 

— Du-l pe marinar la infirmerie şi vezi să primească toate 
îngrijirile necesare. După aceea, îl bagi la carceră şi pui o 
santinelă. Ai înţeles? 

— Am înţeles! răspunse Hastings cu o vădită mulţumire. 

Vallery, Turner şi ofiţerul artilerist nu scoaseră o vorbă 
până când Ralston, însoţit de Hastings nu părăsi puntea, iar 
doi ostaşi robuşti îl cărară, în tăcere, pe Carslake, în 
continuare fără simţire. 

Vallery dădu să-i urmeze, dar se opri auzind în spatele 
său glasul lui Etherton: 

— Domnule comandant! 

— O să te văd mai târziu, Etherton, făcu Vallery fără ca 
măcar să se întoarcă. 

— Acum, domnule comandant. Vă rog. E important. 

Ceva din tonul lui Etherton îl reţinu pe comandant. Se 
răsuci cu o mişcare plină de nerăbdare. 

— Nu încerc să mă scuz, domnule comandant. Nu e cazul 
s-o fac. Mă găseam în uşa cabinei Asdic-ului când Ralston i-a 
încredinţat disjunctorul lui Carslake. Am auzit fiecare din 
cuvintele schimbate între ei. 


103 


Obrazul lui Vallery încremeni; o privire aruncată lui 
Turner îl înştiinţă că şi acesta aşteaptă cu inima strânsă cele 
ce vor urma. 

— Versiunea lui Ralston asupra acestei discuţii? întrebă 
Vallery cu o duritate involuntară în glas. A 

— Perfect exactă, rosti, înăbuşit, Etherton. In toate 
detaliile. Ralston a spus purul adevăr. 

Vallery închise ochii o clipă, apoi părăsi, încet, greoi, 
puntea de comandă. Nici măcar nu protestă simțind cum 
Turner îl apucă de braţ ca să-l ajute la coborâtul scării. 
Bătrânul Socrate îi spusese de o sută de ori că poartă pe 
umerii săi întreaga navă; acum îi simţea cu adevărat 
greutatea, strivitoarea greutate a fiecărui gram. 

Mesajul sosi în timp ce Vallery cina împreună cu amiralul 
în cabina acestuia. Cufundat în gânduri, fixa farfuria plină, de 
care nu se atinsese; Tyndall netezi bucata de hârtie, apoi îşi 
drese vocea: 

„Ne continuăm drumul. Graficul orar respectat. Mare 
moderată. Vânt în intensificare uşoară. Vă aştept la locul de 
întâlnire, conform celor stabilite. Comodor 77". 

— Sfinte Dumnezeule! Valuri moderate, vânt în 
intensificare uşoară! Crezi că navighează pe acelaşi ocean 
blestemat ca şi noi? 

Vallery zâmbi uşor. 

— Aşa se pare, domnule amiral. 

— Aşa se pare, repetă Tyndall, apoi, întorcându-se către 
planton: Transmiteţi următoarele: „Veţi da peste o furtună 
puternică. Locul întâlnirii rămâne neschimbat. S-ar putea să 
aveţi întârzieri. Rămân în punctul stabilit până la venirea 
voastră". Crezi că-i suficient de clar, comandante? 

— Ar trebui să fie, domnule amiral. Cum rămâne cu 
transmisiunile radio? 

— Ah, da! Adăugaţi: „Tăcere radio. Amiral-comandant al 
escadrei 14 de portavioane de escortă". Să fie transmis 
imediat. După aceea, comunică T.F.F.-ului nostru să înceteze 
şi el orice emisie. 


104 


Plantonul ieşi, trăgând încetişor uşa după el. Tyndall îşi 
turnă cafeaua în ceaşcă şi-i aruncă o privire lui Vallery. 

— Flăcăul acela continuă să te preocupe, nu-i aşa, Dick? 

Vallery avu un zâmbet stingherit şi-şi aprinse o ţigară, 
Instantaneu, o tuse seacă îi zgâlţâi tot trupul. 

— lertaţi-mă, domnule amiral, se scuză el. 

Urmă o scurtă pauză, după care Vallery întrebă trist dar 
cu o sclipire maliţioasă în ochi: 

— Ce ambiție nebunească m-a împins să devin 
comandantul unui crucişător? 

Tyndall surise. 

— Nu te invidiez... Dar fraza asta parcă am mai auzit-o 
undeva... Ce-ai de gând, Dick, în privinţa lui Ralston? 

— Ce-aţi face dumneavoastră în locul meu? 

— L-aş ţine închis până la întoarcerea noastră din Rusia. 
Pe pâine şi apă şi, dacă vrei, chiar în lanţuri! 

— N-ai fost niciodată un mincinos ca lumea, John, spuse, 
zâmbind, Vallery. 4 

— inta lovită! exclamă Tyndall râzând călduros. In sinea 
sa era încântat, mai ales că abaterile pe care şi le îngăduia 
Richard Vallery faţă de eticheta ce şi-o impusese erau foarte 
rare. Ştim cu toţii că e o crimă oribilă să-i arzi o palmă unui 
ofiţer al Maiestăţii Sale, dar, dacă declaraţia lui Etherton 
corespunde adevărului, singurul meu regret e că Ralston nu 
i-a oferit lui Brooks putinţa de a efectua o lucrare realmente 
importantă pentru refacerea mutrei acestui june ticălos. 

— Mă tem că e cum nu se poate de adevărat, spuse 
Vallery. Cum tot atât de adevărat e că disciplina - oh, ce 
fericit ar fi fost bătrânul Starr! - mă obligă să pedepsesc 
victima unei tentative de asasinat... 

O nouă criză de tuse lăsă fraza neterminată şi Tyndall 
privi în altă parte nădăjduind că faţa nu va trăda amărăciunea 
ce-l cuprinsese: amărăciune, furie şi milă la vederea lui 
Vallery - un om atât de blând, un om ireproşabil, un suflet 
cavaleresc şi cel mai bun prieten din câţi cunoscuse - tuşind 
în halul acesta, agonizând de-a dreptul din pricina lipsei de 


105 


omenie a unui superior instalat frumuşel la căldurică, la 
Londra, la 3.200 de kilometri distanţă... 

— ...0 victimă, reluă, în sfârşit, Vallery, care a pierdut 
deja pe mama sa, pe fratele său şi trei surori.. Pare-mi-se că 
are şi un tată, undeva, pe mare... 

— Ce-i cu Carslake? 

— Am să-l văd mâine şi aş dori să asistați şi 
dumneavoastră, domnule amiral. Intenţionez să-i spun că va 
rămâne ofiţer pe navă până la întoarcerea noastră la Scapa, 
după care va trebui să demisioneze... Nu cred că vrea să 
compară în faţa unui consiliu de război, fie şi numai în calitate 
de martor. 

— Asta cu condiţia să fie în toate minţile, lucru de care 
mă îndoiesc, replică Tyndall. Şi, lovit brusc de o idee subită, 
adăugă: Crezi că-i sănătos la minte? 

— Carslake? Vallery ezită. Da, cred că e... sau cel puţin 
era. Brooks însă nu-i chiar atât de convins... găseşte că are 
ceva straniu şi zice că, în condiţiile anormale în care trăim, 
contrarieri mărunte pot căpăta la anumiţi indivizi proporţii cu 
totul exagerate... Fireşte, nu cred că pentru Carslake dubla 
injurie adusă azi, o dată orgoliului său şi o dată persoanei sale 
fizice, să poată trece drept o „contrariere măruntă'", adăugă 
el cu un mic zâmbet. 

Tyndall dădu aprobator din cap. 

— Trebuie pus sub supraveghere... Oh, luam-ar dracu! 
Ce-are nava asta de nu se potoleşte odată! Am vărsat 
jumătate din ceaşca mea de cafea pe faţa de masă... lar'o 
să-l apuce furiile pe tânărul Spicer - şi zicând acestea aruncă 
o privire spre oficiu. - Cu toate că n-are decât nouăsprezece 
ani, e un adevărat tiran... Credeam, Dick, că odată ajunşi aici 
o să ne găsim în ape liniştite. 

— Păi aşa şi sunt în comparaţie cu ce ne aşteaptă. la 
ascultați, şi plecându-şi capul trase cu urechea la mugetele 
vântului de afară. 

— Hai să vedem ce ne poate spune meteorologul nostru? 


106 


Ridică receptorul telefonului şi ceru postul de 
radioemisie. După o scurtă convorbire, închise. 

— Zise că anemometrul e pe cale să înnebunească. 
Vântul a atins 80 de noduri şi continuă să sufle dinspre 
nord-vest. Temperatura se menţine la -23*! Barometrul pare 
să se fi stabilizat la 695. 

— Ce-e? exclamă Tyndall. 

— 695. Aşa cel puţin pretind. E imposibil, dar ei o ţin pe-a 
lor. Aruncă o privire ceasului-brăţară. Patruzeci şi cinci de 
minute, domnule amiral... Am ales o metodă foarte 
complicată ca să se sinucidem. 

Tăcerea se prelungi. Când vorbi Tyndall păru că răspunde 
întrebării pe care şi-o puneau amândoi: 

— Trebuie să pornim, Dick. Trebuie. Apropo, tânărul şi 
exaltatul comandant al navelor noastre de escortă, bravul 
Orr, doreşte să ne însoţească cu Sirrus... [i voi îngădui s-o 
facă o bucată de drum. Mai are câte ceva de învăţat, junele 
ăsta! 

La orele 20,20 toate navele terminaseră de făcut plinul 
de păcură. Avuseseră mult de furcă ca să-şi menţină poziţia 
pe uraganul acesta stând la capă, dar aici pericolul era infinit 
mai mic decât în larg. Ordinul spunea ca navele să pornească 
la drum de îndată ce timpul se va ameliora: Defender şi 
escorta lui în direcţia Scapa Flow, restul escadrei spre un 
punct situat la 100 de mile est-nord-est de locul întâlnirii. 
interzisă orice emisiune radio. A 

La orele 20,30, Ulysses şi Sirrus se îndreptară spre est. In 
urma lor clipiră lumini urându-le drum bun. Tyndall înjură 
copios escadra care viola în felul acesta consemnul de a 
păstra un camuflaj total, după care, dându-şi seama că în 
afară de ei nimeni pe lume nu putea vedea semnalele, 
răspunse cât se poate de politicos. 

La orele 20,45, când mai erau două mile până la punctul 
terminus al peninsulei, Sirrus începuse deja o luptă disperată 
cu valurile gigantice, ambarcând cantităţi uriaşe de apă pe 
teugă şi puntea principală şi semănând în întunecimea din jur 


107 


mai mult cu un submarin care pluteşte la firul apei decât cu 
un distrugător. 

La orele 20,50 a fost zărit îndreptându-se cu viteză 
redusă spre precarul adăpost pe care-l oferea pământul în 
acel loc. Simultan, Aldis-ul său de 15 cm. transmise semnalul: 
„Uşile blindate, dizlocate; turela A blocată; ventilatoarele din 
sala maşinilor, babord, înecate". Pe puntea lui de comandă, 
comandantul Orr înjură de ciudă primind ultimul mesaj din 
partea lui Ulysses: „Lecţie fără cuvinte nr. 1; raliaţi imediat 
escadra; joaca de-a oamenii mari nu-i de nasul vostru!" îşi 
înghiţi însă paraponul şi transmise: „Recepţionat. Las' că mă 
fac eu mare!" Apoi viră cu o fantastică rapiditate şi, plin de 
recunoştinţă, goni spre adăpost. Cei de pe bordul 
vasului-amiral îl pierdură aproape instantaneu din vedere. 

La orele 21, Ulysses se angaja în strâmtoarea 
Danemarcei. 


108 


VI. NOAPTEA DE MARŢI 


A fost cea mai cumplită furtună din toată perioada 
războiului. Nu încape îndoială că, dacă jurnalele de bord ar fi 
fost salvate, Amiralitatea ar fi putut constata că această 
tempestă fusese cea mai formidabilă convulsie a naturii de 
când erau ele înregistrate. Cei de la bordul lui Ulysses, care în 
noaptea aceea trecură în revistă nenumăratele aventuri trăite 
în cele mai diverse colţuri ale globului, nu-şi puteau aminti 
nimic asemănător, nimic care s-o egaleze, fie chiar de 
departe. 

Orele 22. Pentru prima oară de când nava fusese armată, 
toate porţile etanşe şi tambuchiurile au fost închise, orice 
circulaţie pe puntea superioară interzisă, echipele din turele şi 
magazii retrase şi chiar veghea obişnuită suprimată; până şi 
taciturnul Carrington mărturisea că nici uraganele din Marea 
Caraibelor din toamna anilor 1934 şi 1937, când, lipsindu-i 
spaţiul necesar de manevră, fusese nevoit să rămână la capă 
în primejdiosul semicerc navigabil în dreapta celor două 
cicloane ucigaşe, nici măcar ele nu atinseseră grozăvia din 
seara aceea. Sigur, cele două nave care le înfruntaseră - un 
cargou de 3.000 tone şi un petrolier demodat încărcat cu 
asfalt pentru New York - nu erau din aceeaşi clasă cu Ulysses. 
Pentru el nu se punea problema să supravieţuiască. Dar ceea 
ce ignora căpitanul de cursă lungă şi ceea ce nimeni nu putea 
să prevadă, era că această furtună mugitoare nu însemna 
decât un început. Aidoma unei vietăţi tâmpe şi sinistre, venite 
dintr-o lume demult stinsă, monstrul polar, ghemuit la pândă 
în pragul bârlogului său, aştepta. La orele 22,30, U/ysses 
trecea cercul Arctic; în momentul acela, fiara izbi. 

Izbi cu o asemenea ferocitate sălbatică, cu o violenţă atât 
de înspăimântătoare, încât strivi dintr-odată minţi şi trupuri, 
cufundându-i pe oameni într-o stare de  stupefacţie 
paralizantă. Ghearele sale erau pumnale şuierătoare de 
gheaţă care sfârtecau feţele omeneşti, lăsându-le şiroind de 


109 


sânge; colții - vântul acela atingând peste 120 de noduri şi 
peste 20* sub zero care străpungea şi sfâşia toate straturile 
protectoare ale echipamentului polar ajungând până la os; 
glasul său era acea orchestră drăcească, muget de vânt 
împletit cu vaierul ascuţit al grenentului torturat, adevărat 
recviem pentru Satan; greutatea sa era teribila putere a 
uraganului care ţintuia omul, neputincios, luptând pentru o 
gură de aer, de un perete sau îl proiecta în vreun colţ 
oarecare, cu membrele zdrobite, fără cunoştinţă. Lipsit de 
orice pradă de-a lungul celor 500 de mile pe care le 
străbătuse peste  dezolantele  pustiuri de gheaţă ale 
Groenlandei, si incita acum marea cea crudă să încheie cu el 
o alianţă homicidă şi se năpustea cu o energie de ciclop, 
urlând hămesit, asupra cojii de nucă denumită U/ysses. 

Atunci, în acele momente, U/ysses ar fi trebuit să piară. 
Nimic din cele făcute de mâna omului nu putea nădăjdui la 
supravieţuire. Ar fi trebuit să piară strivit de gigantica 
presiune, să aibă şira spinării ruptă, să se prefacă într-o 
banchiză, să se dezintegreze sub loviturile de baros pe care i 
le dădeau vântul şi marea. Din toate acestea nu se întâmplă 
nimic. 

Nimeni n-ar şti să spună cum de a rezistat Ulysses 
nesăbuitei furii ale acestui prim atac. O pală năprasnică de 
vânt îl plesni dinspre prova, îl devie brutal cu 46° şi-l culcă pe 
o parte în timp ce se prăvălea - în sensul cel mai strict al 
cuvântului - în scobitura adâncă de doisprezece metri a unui 
val uriaş. Formidabila izbitură făcu să se disloce fiecare foaie 
de tablă, fiecare nit, opera şantierelor din Clyde. Vibraţia dură 
o veşnicie în vreme ce metalul lupta ca să se reajusteze, şi 
oţelul se comprima şi se destindea mult dincolo de limita 
ruperii. Rezistă - un adevărat miracol - dar puterile începură 
să i se sleiască. Mai zăcea culcat la tribord, cu bastingajul în 
apă, când un adevărat zid lichid, mai înalt decât catargul, 
venit de la 800 de metri distanţă, se năpusti, mugind, asupra 
navei neputincioase. 


110 


Situaţia a salvat-o „Gomosul", zis şi „Dero-Lux", alias 
căpitanul-mecanic Dodson. În momentul în care se produse 
formidabilul şoc se afla la postul său de comandă din 
compartimentul maşinilor, îmbrăcat ca întotdeauna într-o 
salopetă de un alb imaculat. N-avea cum să ştie ce se 
întâmplă afară; n-avea de unde se afle că nava nu mai e 
stăpână pe manevrele sale, că nimeni de pe punte nu-şi 
revenise încă din teribila comoţie, ca timonierul-şef fusese 
azvârlit, fără cunoştinţă, într-unui din colţurile cabinei de 
comandă şi că ajutorul său, aproape un copil, era prea năucit 
de spaimă ca să se arunce asupra timonei ce se învârtea 
nebuneşte. Ceea ce ştia, însă, era că Ulysses dă tare bandă, 
că e aproape culcat şi bănuia cauza. 

Apelurile sale prin portavoce la puntea de comandă 
rămaseră fără răspuns. Aruncă o privire peste registrul, 
babord, urlă: „Reduceţi!" la urechea mecanicului de cart şi se 
repezi la volanul tribord. 

Cincisprezece secunde mai târziu, totul ar fi fost de 
prisos. Aşa, însă, elicea de la tribord, accelerându-şi pasul, 
făcu nava să pivoteze exact cât trebuia ca muntele de apă să 
se sfarme, mugind, de etravă, să înfunde pupa, la nivelul 
lansatoarelor de grenade antisubmarine, şi să suspende 
deasupra genunii lichide 12 metri de chilă. Când vasul atinse 
din nou marea, o nouă vibraţie cutremură întregul său corp. 
Teuga dispăru undeva în adâncuri, apa năvăli şi acoperi 
cupola turelei „A". Dar prova se smulse iarăşi din încleştarea 
mării şi imediat „Gomosul" îi ordonă subalternului său să 
reducă turaţiile maşinii tribord şi să le mărească pe cele ale 
maşinii babord. i 

Sub punți, dezordinea era de nedescris. In cazărmile 
echipajului zeci de lăzi metalice fuseseră smulse din lăcaşurile 
lor şi proiectate în toate direcţiile; încuietoarele săriseră şi 
conţinutul se împrăştiase peste tot. Hamacele zburaseră care 
încotro, podelele erau pline de cioburile veselei, mesele 
fuseseră distruse, scaunele rupte, cărţi, hârtii, ceainice, ibrice, 
străchini alcătuiau un îngrozitor talmeş-balmeş. Şi-n mijlocul 


111 


acestor epave, a acestei harababuri mişcătoare, dănţuitoare, 
sute de oameni, epuizați şi înfricoşaţi, strigau, blestemau, 
încercau să se ridice în picioare sau se lăsau în genunchi, se 
aşezau ori rămâneau, dimpotrivă, întinşi, imobili. 

Doctorul Brooks, ajutat de Nicholls şi de preotul militar, 
inspirat şi neobosit, făcând cât un al treilea medic, munciră 
până la ultimul strop de vlagă. Veteranul caporalilor, Johnson, 
suferea, în mod inexplicabil de un violent rău de mare şi 
părea să-şi fi pierdut tot curajul; nimeni nu ştia exact ce se 
întâmplase, dar omul îndurase, pesemne, mai mult de cât îi 
stătea în puteri. 

Oamenii erau aduşi la infirmerie cu duzinile; procesiunea 
lor dură întreaga noapte, în care timp Ulysses nu înceta să 
lupte pentru a supravieţui. Curând, spaţiul redus de care 
dispunea infirmeria se umplu într-atât, încât au trebuit să 
transforme şi careul în spital de campanie. Contuzii, tăieturi, 
luxaţii, comoţii cerebrale, fracturi... se găseau de toate pentru 
cei doi medici frânţi de oboseală. Din fericire, rănile grave 
erau rare şi după vreo două ceasuri nu mai erau în infirmerie 
decât trei oameni la pat, printre care caporalul Ferry, al cărui 
braţ, deja schilodit, mai fusese sfărâmat în două locuri; în 
ciuda protestelor lor vehemente, Riley şi complicii săi la 
rebeliune fuseseră expulzați fără menajamente ca să se facă 
loc unor oameni cu răni mai serioase. 

Către orele 23,30, Nicholls a fost chemat la căpătâiul lui 
Baby-Kapok. Împleticindu-se, poticnindu-se şi căzând din 
pricina salturilor frenetice ale navei, tânărul medic sfârşi prin 
a-l găsi pe ofiţerul cu navigația zăcând în cabina lui şi având 
un aer jalnic. Nicholls îl cercetă cu o privire atentă, văzu 
tăietura profundă care-i brăzda fruntea şi glezna umflată 
ieşind din costumul lui de marțian. Destul de prăpădit, ce-i 
drept, dar nici în pericol de moarte aşa cum s-ar fi putut crede 
văzându-i expresia înspăimântată şi tragică. Amuzându-se în 
sinea sa, Nicholls chestionă cu răceală: 

— Ei bine, Horaţio, ce ziceam că ne doare? Am băut 
cumva din nou? 


112 


Onorabilul Carpenter scoase un geamăt sfârşietor. 

— Spinarea, Johnny. Vrei să te uiţi puţin, şi zicând 
acestea se răsuci pe burtă. 

Expresia lui Nicholls se schimbă. Făcu un pas înainte, dar 
se opri brusc. 

— Cum dracu vrei să văd ceva dacă ai pe tine costumul 
ăsta de scafandru? 

— Păi tocmai despre el e vorba, scânci neliniştit Baby- 
Kapok. Am fost aruncat peste postul de comandă al 
proiectoarelor care-i tot numai manete şi alte chestii tăioase. 
E cumva rupt? sfâşiat? tăiat în vreun fel? Cusăturile nu-s 
oare... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, doar nu vrei să spui că... 
şi Nicholls se lăsă să cadă, năucit, pe o ladă. 

Baby-Kapok îi aruncă o privire plină de speranţe. 

— Să înţeleg, dară, că e întreg? 

— Bineînţeles! Dar dacă aveai nevoie de un croitor, de ce 
dracu... 

— Destul! făcu Baby-Kapok aşezându-se cu o mişcare 
sprintenă pe marginea cuşetei. Am de lucru pentru 
dumneata, doctore. - îşi atinse fruntea însângerată. - 
Coase-mi la repezeală zgaiba asta. Prezenţa unui om de 
calibrul meu e de o stringentă necesitate pe puntea de 
comandă... sunt singurul de pe tot vasul ăsta care are cât de 
cât habar de locul unde ne aflăm! 

Zâmbind, Nicholls îl întrebă în timp ce desfăcea un 
pachet de feşi: 

— Şi unde ne aflăm, mă rog? 

— Nu ştiu, răspunse cu sinceritate celălalt. lată de ce-i 
nevoie să mă coşi la iuţeală. Dar ştiu unde eram. Mă 
întorsesem de la Henley. Ţi-am povestit vreodată... 

Ulysses nu pieri. De zeci şi zeci de ori în noaptea aceea, 
cu vântul suflând din tribord şi prova, cu etrava strivită sub 
uriaşele coame ale valurilor, el părea că nu va izbuti niciodată 
să se smulgă din cumplita încleştare a apei. Şi totuşi reuşea 
de fiecare dată, cutremurat din catarg până-n chilă de 


113 


propriul şi fantasticul său efort. Până se crăpă de ziuă, ofiţerii 
şi marinarii apucaseră să binecuvânteze de o mie de ori 
geniile de la şantierul naval din Clyde care îl construiseră; şi 
tot de o mie de ori blestemaseră oarba cruzime a 
înspăimântătoarei furtuni care le chinuia nava. 

„Oarbă" nu era, poate, cuvântul cel mai potrivit. 
Sălbatica ură a furtunii se manifesta cu o viclenie aproape 
omenească. Imediat după primul asalt, vântul îşi schimbă 
direcţia cu o incredibilă rapiditate şi, sfidând toate legile, sufla 
acum din nou dinspre nord. Ulysses, cu unul din borduri iarăşi 
în vânt, era obligat să suporte în continuare gigantica izbire a 
valurilor. 

Gigantică... dar totodată perfidă. lată un val uriaş. Trece 
pe lângă Ulysses abia atingându-l, apoi se răsuceşte deodată 
şi se prăvale pe punte făcând ţăndări o ambarcaţiune. În mai 
puţin de o oră, vedeta amiralului, vedeta de bord şi două 
şalupe dispărură, resturile lor fiind înghiţite de clocotele 
diavolescului cazan. Plutele de salvare au fost smulse de 
neaşteptatele izbituri ca de ciocan ale acestor valuri perfide, 
măturate de pe punte şi distruse pentru totdeauna; patru alte 
plute din lemn de balsa avură aceeaşi soartă. 

Insă cel mai spectaculos dintre toate aceste asalturi îl 
suferi puntea pupa. In momentul culminant al furtunii, o serie 
de explozii violente succedându-se la interval de o secundă, 
ridicară pupa, mai-mai s-o scoată afară din apă. Panica se 
răspândi cu iuţeala fulgerului în toate posturile din această 
parte a navei; becurile din compartimentul pupa al maşinilor 
se stinseră sau se făcură ţăndări. Ţipete de groază sfâşiară 
bezna: „Am fost torpilaţi!'... „E o  mină!"... „Ne 
scufundăm!"...Galvanizaţi, cei sleiţi de puteri, răniţi, chiar şi 
cei pe care răul de mare îi cufundase într-o stare de prostraţie 
- adică mai bine de jumătate - se năpustiră spre uşi şi 
bocaporţi, Gheaţa însă le ferecase solid. Ici, colo sclipiră 
lămpile de avarie intrate automat în funcţiune în clipa în care 
curentul se întrerupsese; subţire cât un vârf de ac, fascicolul 
lor luminos smulgea din întuneric mănunchiuri de feţe 


114 


răvăşite, livide, cu cearcăne imense sub ochi. Situaţia era pe 
punctul să se transforme într-un adevărat dezastru când o 
voce dură, batjocoritoare domină tumultul. Aparţinea lui 
Ralston care, din ordinul comandantului, fusese eliberat 
înainte de orele 21; carcerele se aflau chiar lângă etravă şi pe 
timp de furtună era cu neputinţă să stea cineva acolo. Cu 
toate acestea, Hastings îi dăduse drumul cu o vădită părere 
de rău. 

— sunt propriile noastre grenade antisubmarine! Aţi 
auzit, bandă de idioţi! Propriile noastre grenade care 
explodează! 

Nu atât cuvintele, cât muşcătoarea ironie cu care 
fuseseră spuse puse capăt panicii. 

— Vă spun că sunt propriile noastre grenade care, 
probabil, au fost măturate peste bord. 

Aşa şi era. Un val capricios smulsese un cavalet întreg de 
grenade uitate pe locul unde fuseseră depozitate în vederea 
lansării împotriva submarinului de buzunar de la Scapa şi ele 
explodaseră aproape direct sub navă. Din fericire, pagubele 
nu păreau importante. 

Situaţia se prezenta şi mai rău în postul „A", de sub 
teugă. Aici cantitatea de obiecte împrăştiate şi sfărâmate era 
de-a dreptul uriaşă, după cum şi numărul celor atinşi de rău 
de mare era sporit. Şi nu era vorba de acea jenă, niţeluş 
ridicolă, care înverzeşte feţele călătorilor de pe vapoarele ce 
fac naveta peste Canalul Mânecii, ci de convulsii îngrozitoare, 
pe vărsături crâncene în care se amestecau fiere şi sânge, 
provocate de faptul că ore în şir etrava nu făcea altceva decât 
să plonjeze, să se redreseze şi să plonjeze din nou la 9, la 12, 
la 15 metri. La asta se mai adăuga încă un factor, şi mai 
sinistru, făcând viaţa cu desăvârşire insuportabilă. 

La extremitatea dinspre prova a platformei cabestanului, 
situată alături de cazarma echipajului, se afla compartimentul 
acumulatoarelor. Aici erau înmagazinate sau puse la încărcat 
sute de acumulatoare diferite, de la grelele cutii cu plumb şi 
acid, cântărind poate 50 de kilograme, până la minusculele 


115 


celule de nikel şi cadmiu destinate lămpilor de avarie. De 
asemenea, tot aici erau păstrate vase de teracotă conţinând 
acid diluat şi damigene pântecoase, din sticlă, cu acid sulfuric 
pur. Acestea din urmă erau Intotdeauna legate zdravăn de 
pereţii despărțitori; acumulatoarele mari erau şi ele prinse în 
chingi pe timp de furtună. 

Nimeni n-ar fi putut spune cu exactitate cum s-au 
petrecut lucrurile; probabil - deşi e aproape sigur - 
formidabilul balans al navei a făcut ca acidul din 
acumulatoare să se verse şi, vărsându-se, să roadă chingile. 
Eliberate, acumulatoarele s-au sfărâmat unele de altele, au 
spart vasele şi damigenele inundând întreaga podea - din 
fericire acoperită cu un material izolant - cu un strat de acid 
gros de 12-15 centimetri. 

Un tânăr marinar torpilor, făcându-şi rondul reglementar, 
deschisese uşa şi descoperise balta de acid. Înspăimântat, 
aducându-şi aminte că soda caustică neutralizează acidul - 
dar această sodă caustică se afla depozitată chiar lângă uşă - 
înhăţă o cutie de 20 de kilograme şi o goli în compartiment. 
Acum, tânărul se afla în infirmerie. Orb. Vaporii de acid 
saturaseră platforma cabestanului, făcând accesul imposibil 
fără o mască specială, după care, încet, insidios, începuseră 
să se infiltreze în cazarma echipajului; sute de litri de apă 
sărată scursă prin tăblăria dislocată a punţii şi portavocile 
sfărâmate băltea în jurul platformei sporind pericolul până la 
a-l face mortal: deja în aer apăruseră primele emanaţii toxice. 
De pe puntea situată imediat deasupra, Hartley împreună cu 
doi marinari, legându-se cu parâme, făcuseră o scurtă, 
curajoasă şi disperată tentativă încercând să astupe găurile. 
Fuseseră smulşi în mai puţin de un minut, pe trei sferturi 
inconştienţi, de giganticele valuri care măturau teuga. 

Dacă pentru cei doi sub punți fiecare minut însemna 
istovire, primejdie, suferinţă, pentru mănunchiul de ofiţeri şi 
marinari de pe puntea de comandă era un adevărat infern. Şi. 
nu infernul pe care ni-l imaginăm în mod curent, pornind de la 
o concepţie în exclusivitate biblică şi orientală; nu, era 


116 


infernul strămoşilor noştri nordici, al vikingilor, al danezilor, al 
juzilor lui Beowulf?! şi ai apelor bântuite de monştri, infernul 
frigului veşnic. 

E adevărat ca temperatura nu coborâse sub minus 23° şi 
e un lucru ştiut că oamenii pot trăi, şi chiar munci în aer liber, 
la temperaturi mult mai scăzute. Mai puţin ştiut e faptul că, 
odată atins punctul de congelare, fiecare milă pe oră de vânt 
echivalează pentru corpul omenesc cu scăderea cu un grad a 
temperaturii. |n noaptea aceea anemometrul înregistrase - 
asta înainte de a se strica definitiv de atâta învârteală - şi nu 
o singură dată - rafale de peste două sute de kilometri pe oră, 
rafale care aplatizau valurile, retezau straiurile şi smulgeau 
aproape coşurile. Minute în şir, urlând şi scrâşnind, vântul se 
menţinuse la 150 de kilometri pe oră, ceea ce pentru fiinţele 
paralizate de pe puntea de comandă echivala cu o 
temperatură de peste 50* sub zero. 

Cinci minute în şir pe puntea de comandă era tot ce 
putea suporta un om; după aceea, obligatoriu, trebuia să se 
retragă în cazemata comandantului. De altfel, prezenţa unor 
oameni pe puntea de comandă era un act perfect inutil: 
nimeni n-ar fi putut ţine ochii deschişi pe vântul acesta 
cumplit. Frigul ar fi ars pur şi simplu globii oculari, particulele 
de gheaţă i-ar fi perforat. Chiar şi parbrizul Kent devenise 
inutilizabil; el continua să se rotească în viteză, dar fără folos; 
gheaţa purtată de vânt girase în asemenea hal geamul, încât 
acesta devenise complet opac. 

Noaptea nu era chiar întunecoasă; se putea desluşi ce e 
sus, în faţă şi în spate. Sus se zăreau, din când în când, câte 
un petec de cer albastru închis şi spuzeală de stele, zăbrănite 
aproape imediat de norii zdrenţuiţi pe care-i fugărea vântul. 
In faţă şi în spate, marea era ca un tuş cu festoane de spumă. 
Valurile din ziua precedentă dispăruseră, cum dispăruseră 
cochetele lor bonete albe; în locul lor veniseră acum gigantici 
munţi de apă cu contururi imprecise, năruindu-se când într-o 


21 Personaj legendar, erou al unui poem anglo-saxon din sec. al 
VIII-lea. (N. Tr.) 
117 


parte, când într-alta, dar înclinați mereu către sud. Unele din 
aceste lanţuri muntoase lichide - ar fi fost un eufemism să le 
spui valuri - erau mici, insignifiante, abia cât o casă de 
mahala; altele, însumând mii de tone de apă, înalte de 20-25 
de metri, se detaşau, fioroase, pe linia orizontului, mari cât să 
înghită o catedrală... Cum observase atât de pertinent Baby- 
Kapok, cel mai inteligent lucru de făcut cu aceste valuri era... 
să nu te uiţi la ele. De regulă, treceau fără alt inconvenient 
pentru Ulysses în afara plonjonului în hăurile dintre ele; 
uneori, însă, creasta li se încovoia, se sfărâma de punte 
udându-l din cap până-n picioare pe nefericitul ofiţer de cart. 
In asemenea cazuri, el trebuia să se refugieze imediat, 
altminteri risca să devină, în mai puţin de un minut, un bloc 
compact de gheaţă. 

Până în prezent scăpaseră. Era mai mult decât sperase 
oricare din ei. Dar cum vizibilitatea era practic nulă, teama de 
ceea ce va urma stăruia. Valul următor va fi el normal - adică 
normal pentru o asemenea furtună - sau va fi o cantitate de 
apă atât de năprasnică, încât îi va trage după sine în adâncuri 
pentru totdeauna? Neliniştea nu dispărea o clipă, o nelinişte 
agravată de faptul că atunci când Ulysses cabra, ca apoi să se 
prăvale, totul se petrecea fără zgomot şi pe nevăzute. 
Intensitatea impactului se putea deduce doar din mişcare şi 
vibrații; toate zgomotele mării piereau în drăceasca cacofonie 
a vântului urlând printre suprastructuri şi greement. 

Către orele două dimineaţa, adică aproape imediat după 
explozia grenadelor antisubmarine, câţiva din ofiţerii superiori 
organizară mica lor rebeliune personală. Comandantul, care 
în urmă cu vreo oră se lăsase convins să coboare în cabina 
lui, epuizat şi dârdâind de frig, a fost trezit de explozie şi 
urcase imediat pe puntea de comandă. Drumul i-a fost barat 
însă de comandantul secund şi de căpitan-comandorul 
Westcliffe, care, fără vorbă, dar în modul cel mai ferm, îl 
conduseră în cazemată. Turner închise uşa şi aprinse lumina. 

— Ce-i cu voi... ce înseamnă toate acestea? întrebă 
Vallery mai degrabă surprins decât supărat. 


118 


— Rebeliune! răspunse, vesel, Turner, a cărui faţă, 
scrijelită de ţăndărite de gheaţă, era mânjită de sânge. 
Rebeliune în largul mării, cred că ăsta-i termenul uzual. Este 
exact, domnule amiral? 

— Întru totul, răspunse acesta. 

Vallery se întoarse surprins. Tyndall se întinsese, cât era 
de lung, pe banchetă: 

— Reţineţi, vă rog, că n-am nici o autoritate asupra unui 
comandant aflat la bordul propriei sale nave, dar nici de văzut 
nu văd nimic, şi zicând acestea lăsă capul pe,spate, simulând 
istovirea; o istovire pe care doar el ştia că, de fapt, nu-i 
nevoie s-o simuleze. _ 

Vallery nu spuse nimic. In picioare, cramponându-se de o 
bară de sprijin, avea faţa pământie şi răvăşită, ochii roşii şi 
înceţoşaţi de somn. Privindu-l, Turner avu senzaţia că i se 
împlântă un cuţit în inimă. Când vorbi, glasul îi era într-atât de 
slab, de grav, atât de puţin obişnuit, încât fixă instantaneu 
atenţia lui Vallery. 

— Domnule comandor, noaptea asta nu-i o noapte pentru 
un comandant de navă. Primejdia - exceptând cea care 
provine direct de la mare - poate fi considerată ca 
inexistentă. Sunteţi de acord? 

Vallery înclină, în tăcere, capul. 

— E o noapte pentru un marinar. Cu tot respectul pe care 
vi-l port, nu cred că cineva dintre noi să aibă clasa lui 
Carrington... el aparţine unei alte rase de oameni. 

— E frumos din partea dumitale că te incluzi, Turner, 
murmură Vallery, dar zău că nu-i deloc necesar. 

— Carrington va rămâne toată noaptea pe punte. De 
asemenea Westcliffe şi cu mine. 

— Şi eu, mormăi Tyndall. Numai că eu o să dorm. 

Avea aerul aproape tot atât de vlăguit ca şi Vallery. 

Turner zâmbi: 

— Mulţumesc, domnule amiral. Ei bine, domnule 
comandant, mi-e teamă că suntem cam prea mulţi în noaptea 


119 


asta, aici, pe punte... O să ne revedem dimineaţa, la micul 
dejun. 

— Dar... 

— N-avem ce face cu „dar'-uri... susură Westciliffe. 

— Vă rog, insistă Turner. Ne faceţi un serviciu. 

Vallery îi aruncă o privire lungă. 

— In calitatea mea de comandant al lui Ulysses... vocea i 
se frânse... Nu ştiu ce să zic... 

— În schimb, eu ştiu, făcu hotărât Turner, apucându-l pe 
Vallery de cot. Haidem jos. 

— Crezi că nu pot cobori şi singur? întrebă Vallery cu un 
zâmbet uşor. 

— Ba da, dar nu vreau să risc nimic. Veniţi, domnule 
comandant. 

— Bine, bine, făcu Vallery, oftând sfârşit. Orice, numai să 
am puţină pace şi o noapte de somn. 

În silă şi cu mare caznă, Nicholls izbuti să se smulgă clin 
adâncurile înceţoşate ale somnului. Deschise ochii încet, cu 
vădită repulsie, şi constată că U/ysses continua să cabreze şi 
să plonjeze la fel ca mai înainte. Aplecat peste el, cu fruntea 
acoperită de pansamente şi restul feţei plină de sânge, Baby- 
Kapok părea de o veselie de-a dreptul dezgustătoare. 

— Ascultă ciocârlia??... etc., etc., psalmodie el, rânjind cu 
gura până la urechi. Cum ne simţim în dimineaţa asta? 
continuă el, imitând tonul clasic al doctorilor de „casă', 
meserie care nu-i trezea cine ştie ce respect. 

Nicholls aţinti asupra lui o privire adormită. 

— Ce se întâmplă, Andy? Arde pe undeva? 

— Când domnii Carrington şi Carpenter se află la cârma 
navei, nu poate să ardă nicăieri, replică Baby-Kapok pe un ton 
trufaş. Vrei să urci şi să-i vezi pe Carrington la treabă? O să 
execute o întoarcere cu nava. Pe un timp drăgălaş ca acesta 
e o operaţiune care merită să fie văzută! 

— Ce-i? Să te ia dracu! M-ai trezit numai ca să... 


22 Baby-Kapok citează din „Romeo şi Julieta" scena răsăritului de 
zi în odaia Julietei. (N. Tr.) 
120 


— Frate de arme, în momentul în care nava se va 
întoarce te vei trezi oricum... probabil însă că pe punte şi cu 
câteva vertebre fracturate. Întâmplător, însă, Jimmy are 
nevoie de asistenţa ta. Mai exact, are nevoie de una din 
plăcile acelea groase de sticlă pe care ştiu că le aveţi în 
cantităţi mari în dulapul infirmeriei. Din păcate e închis cu 
cheia... am încercat deja să-l deschid. 

— Ce vreţi să faceţi cu plăcile acelea? 

— Vino să vezi cu proprii tăi ochi... 

Mijeau zorile, zori fioroase, epilogul cel mai potrivit 
pentru coşmarul pe care-l trăiseră. Stranii fuioare de pâclă 
albicioasă, gonite de vânt, se scămoşau de vârfurile 
catargelor; deasupra lor se boltea, senin, cerul. Valurile, 
continuând să rămână gigantice, deveniseră acum mai 
scurte, mult mai scurte şi mai abrupte. Ulysses redusese 
într-atât viteza încât abia dacă avea suficientă inerție ca să-şi 
menţină capul; dar şi aşa balansul său era teribil. Vântul nu 
mai sufla decât cu vreo 50 de noduri şi totuşi Nicholls avu 
senzaţia că-i iau plămânii foc când părăsi adăpostul de sub 
punte. Orbit de gheaţă, el îşi înfăşură la repezeală capul cu un 
fular de lână şi se căţără pe băjbâite sus, urmat de Baby- 
Kapok care ducea placa de sticlă. In timp ce urcau scara, 
auziră difuzoarele transmițând un mesaj neinteligibil. 

Pe puntea de comandă nu se aflau decât Turner şi 
Carrington; în lumina lividă a zorilor, înfofoliţi cum erau, 
păreau nişte mumii. Nu li se vedeau nici ochii, ascunşi după 
ochelari de alpinist. 

— Bună dimineaţa, Nicholls, răsună vocea puternică a lui 
Carrington. Dumneata eşti Nicholls, nu-i aşa? Nu văd nimic 
prin scârbele astea şi întorcându-se cu spatele la vânt îşi 
scoase ochelarii şi-i azvârli dezgustat. - Ah, Turner, uite-l că a 
adus sticla! 

Nicholls se ghemui în colţul ferit de vânt al timoneriei. Pe 
jos zăcea o grămadă de ochelari, de viziere şi de măşti de 
gaze. 


121 


— Ce-s cu astea? întrebă el făcând un semn cu capul 
spre grămadă. Le daţi la solduri? 

— Ne pregătim să întoarcem nava, doctore, îl lămuri 
Carrington cu calmul şi precizia ce-i erau proprii. Pe chipul său 
nu se vedea nici urmă de oboseală. Dar pentru asta e nevoie 
să vedem încotro mergem şi, cum zicea şi comandantul, 
porcăriile astea de ochelari nu-s bune de nimic. Se aburesc 
imediat ce le-ai pus. E prea frig. Fii drăguţ, ţine sticla asta 
aşa... iar dumneata Andy vezi s-o ştergi mereu. 

Nicholls aruncă o privire uriaşelor valuri şi simţi că-l trec 
fiorii. 

— Să-mi fie iertată ignoranţa, dar de ce e nevoie să 
schimbăm capul? 

— Pentru că ceva mai târziu o să fie imposibil, răspunse 
scurt Carrington şi adăugă râzând: Operaţiunea asta va face 
din mine omul cel mai detestat de pe vas. De-altfel, am lansat 
un avertisment prin difuzoare. Sunteţi gata, domnule secund? 

— Atenţie la maşini! Atenţie la timonă! Gata, căpitane! 

Treizeci de secunde, patruzeci şi cinci, un minut întreg, 
Carrington se uită, fără să clipească, prin placa de sticlă. 
Nicholls simţea cum îi îngheaţă mâinile, Baby-Kapok nu mai 
prididea cu ştersul. Apoi: 

— Stânga, toată viteza înainte! 

— Stânga, toată viteza înainte! 

— Vino 30° la dreapta! 

— 30° la dreapta! 

Valul următor trecu pe sub Ulysses, redresându-l pur şi 
simplu. Abia atunci, Nicholls pricepu în sfârşit. In mod absolut 
fantastic, pentru că era imposibil ca cineva să vadă atât de 
departe, Carrington intuise că două sisteme de valuri opuse 
se vor întâlni, obligatoriu, într-un anume loc creând o zonă de 
calm relativ. De unde-i venise această intuiţie, nimeni, nici 
chiar Carrington, nu ştia şi n-avea s-o ştie vreodată. Timp de 
cincisprezece, douăzeci de secunde, marea a fost o masă 
albă şi clocotitoare de valuri mărunte, violent agitate, de 
genul celor care se întâlnesc, la scară redusă fireşte, în 


122 


curenţii de maree, masă pe care Ulysses o traversă 
recunoscător, schimbând totodată direcţia de marş. Pe 
ultimul sfert de cerc, însă, un val imens, atingând aproape 
înălţimea punţii de comandă, îl izbi. ÎI izbi pe toată lungimea 
sa - aşa ceva nu se întâmplase în tot timpul nopţii - îl izbi cu 
o formidabilă putere, culcându-l pe o parte, astfel încât 
bastingajul dispăru sub apă. Nicholls se trezi proiectat în uşa 
cu geam a timoneriei, făcând-o praf. Ciudat, ar fi putut jura că 
în aceeaşi clipă auzise hohotul de râs al lui Carrington. 

Reveni de-a buşilea în mijlocul punţii. 

Uriaşul val nu trecuse însă. El domina de la o înălţime 
ameţitoare prăpastia în care Ulysses, înclinat acum la peste 
40°, fusese azvârlit cu atâta dispreţ şi iscodea acum, într-o 
tăcere de moarte şi cu o ferocitate aproape animalică, cum 
să-l expedieze, pe veci, în adâncuri. Succesiv, inclinometrul 
marcă 45°, 50°, 53°, şi înţepeni parcă aici. Cramponaţi de 
punte, oamenii abia-şi dădeau seama, prin pâcla ce le 
cuprinsese minţile, că inevitabilul se produsese. Că era 
sfârşitul. Că U/ysses nu se va mai putea redresa niciodată. 

Secundele - fiecare din ele lungă cât o viaţă de om - se 
scurgeau într-o lentă tortură. Nicholls şi Carpenter schimbară 
între ei o privire goală de orice expresie. La înclinația aceasta 
neverosimilă, puntea de comandă se afla apărată de vânt. 
Calm, glasul lui Carrington se auzi cu o uluitoare limpezime. 
Pe un ton de conversaţie, el zicea: 

— Chiar dacă ajunge la 65* şi tot o să se redreseze. Fiţi 
atenţi, domnilor, urmează ceva interesant. 

Nici nu apucă bine să termine vorba şi un freamăt lung 
parcurse corpul navei; la început imperceptibil, apoi lent şi în 
final cu o viteză înspăimântătoare. Ulysses se redresă, 
descrise un arc de 90* şi reveni ia poziţia sa iniţială. Pentru a 
doua oară, Nicholls se pomeni în colţul comenzii. Manevra de 
întoarcere era aproape gata. 

Zâmbind uşurat, Baby-Kapok se ridică de jos şi-l bătu pe 
Carrington pe umăr: 


123 


— Nu vă uitaţi acum, domnule căpitan, dar am pierdut 
arborele pupa. 

Era o uşoară exagerare, dar cei patru metri din vârf care 
suportaseră antena radarului pupa într-adevăr dispăruseră. 
Fioroasa izbitură a valului şi greutatea gheții se dovediră mai 
puternice. 

— Ambele maşini încet înainte! Zero cârma! 

— Ambele maşini încet înainte! Zero cârma! 

— Drept aşa! 

Ulysses îşi schimbase drumul. 

Baby-Kapok se uită la Nicholls, făcu un semn în direcţia 
lui Carrington şi spuse: 

— Acum ai înţeles ce-am vrut să spun, Johnny? 

— Da, răspunse cu toată seriozitatea Nicholls. Am înţeles. 
Apoi, zâmbind, adăugă: Data viitoare o să te cred pe cuvânt 
când îmi mai spui ceva. Sper că nu te deranjează. 
Demonstraţiile astea sunt ale dracului de istovitoare! 

Acum, cu vântul şi valurile din pupa, Ulysses era uluitor 
de stabil. Vijelia de pe puntea de comandă se potoli ca prin 
farmec. Ceaţa se risipise. Departe, departe, spre sud-est, un 
soare de un alb orbitor se desprindea de orizont înălțându-se 
spre seninul bolţii. Lunga noapte se sfârşise. 

O oră mai târziu, vântul scăzuse la 30 de noduri şi radarul 
semnală contacte la vest. După o altă oră, când vântul se 
potolise aproape de tot şi nu mai rămăsese decât o hulă 
puternică, panaşe de fum se iviră la orizont. La 10,30, exact 
la ora şi în punctul fixat, U/ysses făcea joncţiunea cu convoiul 
venit de la Halifax. 


124 


VII. NOAPTEA DE MIERCURI 


Convoiul se apropia venind dinspre vest; înainta cu viteză 
constantă, rulând puternic din pricina hulei, o flotă magnifică 
şi o pradă bogată pentru inamic. 18 nave constituiau această 
Armadă: 15 mari cargouri moderne şi 3 petroliere de 16.000 
tone purtând o încărcătură infinit mai prețioasă decât a 
oricăruia din galioanele de altădată ce aduceau în pântecele 
lor aurul şi argintul Peruului. Ce reprezentau aurul, 
giuvaierurile, mătăsurile şi mirodeniile cele mai rare în 
comparaţie cu tancurile, avioanele, ţiţeiul? 10 milioane de 
lire? 20 de milioane?... Valoarea totală a acestui convoi era 
greu de estimat; în orice caz, valoarea sa reală nu putea fi 
măsurată în termeni financiari. 

Echipajele navelor comerciale se îmbulzeau pe punți 
holbând ochii la Ulysses care se apropia şi multumind cerului 
că nu trecuseră şi ei printr-o furtună asemănătoare. 
Intr-adevăr, văzut din exterior, crucişătorul oferea un 
spectacol cu totul aparte: catargul rupt, gruiele şalupelor de 
salvare înţepenite deasupra cavaletului? lor dezgoliţi, plutele 
smulse, dar scăpărând în lumina dimineţii aidoma unui bloc 
de cristal. Vântul măturase complet zăpada, frecase şi 
lustruise gheaţa transparentă dându-i luciri de satin. În 
schimb, de ambele laturi ale etravei şi în faţa punţii de 
comandă se întindeau uriaşe pete roşietice; acolo, uraganul 
din noaptea trecută decapase coca, răsese camuflajul şi 
straturile inferioare de pictură şi lăsase gol miniul. 

Escorta americană era destul de redusă: un crucişător 
greu, dotat cu un hidroavion pentru reglarea tirului, două 
distrugătoare şi două fregate de pază de coastă. Redusă, dar 
suficientă; portavioanele de escortă nu mai erau necesare - 
(cu toate că ele fuseseră adesea incluse în efectivul 
convoaielor din Atlantic) - pentru că Luftwaffe nu putea opera 
atât de departe spre vest şi pentru că haitele de submarine 
se mutaseră în ultimele luni la nord şi la est de Islanda; aici se 


125 


aflau nu numai mai aproape de bazele lor, dar puteau bara 
mai uşor căile ce convergeau spre Murmansk. 

Navigară împreună în direcţia est-nord-est, navele 
americane, cargourile şi Ulysses, până când, spre seară, 
silueta masivă a unui portavion apăru la orizont. O jumătate 
de oră mai târziu, escorta americană încetini, manevră şi 
operă întoarcerea în timp ce lămpile de semnalizare clipeau 
transmițând mesaje de rămas bun şi urări de succes, Oamenii 
de la bordul lui Ulysses asistară la plecarea lor cu sentimente 
amestecate. Ştiau că navele acestea sunt obligate să se 
întoarcă în America unde un alt convoi se forma deja în 
estuarul de la Saint-Laurent?. Nu-i chinuia nici invidia, nici 
amărăciunea, sentimente la care oricine s-ar fi putut aştepta 
şi care fuseseră, într-adevăr, generale eu câteva săptămâni în 
urmă printre aceşti oameni vlăguiţi, condamnaţi să îndure 
cele mai crâncene mizerii ale războiului. Dimpotrivă tăceau 
dovada unei acceptări indiferente a sorții lor, a unei bravade 
aproape cinice şi, adesea, a unui straniu şi greu de definit 
orgoliu, ascuns în dosul bancurilor şi a unor cârteli continui. 

Escadra 14 de portavioane, sau mai bine-zis ce rămăsese 
din ea, se afla acum la numai două mile distanţă. Odată ajuns 
pe puntea de comandă, Tyndall înjură copios constatând că 
lipsesc un portavion şi un dragor de mine. Un semnal iritat îl 
somă pe comandantul Jeffries de pe Stirling să răspundă de 
ce n-au fost executate ordinele şi unde se află navele lipsă. 

O lampă Aldis porni să clipească. Tyndall rămase sever şi 
tăcut în timp ce Bentley traducea: în timpul nopţii 
servo-motorul lui Wrest/er se defectase. Chiar şi în spatele 
Langanelor timpul fusese groaznic şi lucrurile se înrăutăţiră şi 
mai mult pe la miezul nopţii când vântul începu să sufle 
dinspre nord. Deşi dispunea de ambele elice, Wrestler 
pierduse, practic, aproape întreaga sa posibilitate de a 
guverna; în dorinţa de a-şi menţine poziţia şi în condiţiile unei 


23 Fluviu din America de Nord - 3.800 km - care se varsă în 
Oceanul Atlantic printr-un larg estuar, amenajat să primească vase 
de tonaj foarte mare. (N. Tr.) 

126 


vizibilităţi nule, mersese prea departe şi eşuase pe bancul de 
la Vejle. Eşuase pe flux şi se afla tot acolo, asistat de dragorul 
de mine Eager, în momentul în care escadra ieşise în larg, la 
puţin timp după ce se crăpase de ziuă. 

Tyndall păstră câteva clipe tăcere, apoi dictă prin T.F.F. 
un mesaj pentru Wrestler; imediat însă renunţă să rupă 
tăcerea radio, contramandă ordinul şi decise să vadă cu 
proprii săi ochi situaţia. La urma urmei, erau doar trei ceasuri 
de drum. Transmise lui Stirling: „Preluaţi comanda escadrei; 
revenim în cursul dimineţii", şi-i ordonă lui Vallery să 
pornească spre Langane. 

Vallery înclină capul cu tristeţe şi dădu ordinele necesare. 
Era îngrijorat, deosebit de îngrijorat, dar se străduia să n-o 
arate. Cel mai puţin îl neliniştea, fireşte, propria sa persoană, 
deşi ştia, lucru pe care nu-l mărturisise nimănui, că este 
extrem de bolnav. De-altfel, îşi spunea el, nici nu era nevoie 
s-o facă: îl amuzau şi-l mişcau aerele ostentativ indiferente pe 
care le afişau ofiţerii în dorinţa lor de a-i face povara mai 
uşoară şi de a-i exprima astfel solicitudinea lor. 

Îl îngrijora, în special, echipajul. Oamenii nu mai erau în 
stare de nimic, nu mai puteau înfrunta frigul ucigaş, dar mai 
ales nu mai erau apți să ducă nava până la destinaţie. In plus, 
îl deprima seria de nenorociri care se abătuseră asupra 
escadrei de când părăsise Scapa; era de rău augur şi nu-şi 
făcea nici un fel de iluzii în legătură cu ceea ce viitorul 
rezerva escadrei mutilate. Şi mai era şi cazul Ralston care nu 
încetase o clipă să-l frământe. 

Ralston, flăcăul acesta înalt care moştenise de la 
strămoşii săi scandinavi părul de culoarea inului şi calmul 
albastru al ochilor, Ralston pe care nimeni nu-l înţelegea, care 
n-avea pe navă nici un prieten intim, Ralston care se păstra 
într-o rezervă flegmatică, fără un zâmbet, Ralston căruia nu-i 
mai rămăsese nimic în afară de amintiri, Ralston, unul din 
oamenii cei mai demni de încredere de pe Ulysses, 
extraordinar de hotărât, competent şi ingenios în orice 


127 


situaţie critică... Ralston era din nou în celulă. Pentru o faptă 
pe care nici un om drept şi rezonabil nu i-o putea imputa. 

Închis cu cheia. Acesta era lucrul cel mai dureros. 
Noaptea trecută, Vallery profitase bucuros de ocazia pe care 
i-o oferea timpul prost ca să-l elibereze; avusese chiar 
intenţia să facă uitată toată afacerea, s-o lase moartă. Dar 
Hastings, comandantul poliţiei la bord, exagerându-şi 
îndatoririle, îl băgase la loc în celulă în timpul cartului de 
dimineaţă. Comandanții poliţiei - ofițeri însărcinaţi cu 
respectarea disciplinei - n-au fost niciodată deosebit de 
umani, toleranţi şi binevoitori faţă de viaţă în general şi faţă 
de echipaje în particular. Cinstit vorbind, nici nu-şi puteau 
îngădui aşa ceva. Dar chiar şi printre astfel de oameni, 
Hastings era o excepţie. Întocmai unui robot, aparent 
incapabil de emoţii, inexpresiv, inflexibil, strict, just din 
punctul său de vedere, era un om cu desăvârşire lipsit de 
inimă şi de înţelegere. „Dacă nu va fi cu ochii-n patru, îşi 
spuse Vallery, s-ar putea să păţească ce a păţit şi Lister, până 
acum câteva luni impopularul comandant al poliţiei de pe 
Blue Ranger. Nu că ar fi ştiut cineva foarte exact ce anume 
s-a întâmplat,.cert e că omul a comis greşeala să se plimbe 
de unul singur pe puntea de zbor într-o noapte fără lună şi 
fără stele. 

Vallery scoase un oftat. Aşa cum îi explicase şi lui Foster, 
avea mâinile legate. Foster, comandantul unităţii N de 
puşcaşi marini, însoţit de sergentul-major Evans, care stătea 
în picioare în spatele său, mâhnit şi jignit totodată, se 
plânsese amarnic de faptul că oamenii îi sunt luaţi ca s-o facă 
pe caraulele, când ei au nevoie de fiecare minut de somn 
posibil. Vallery simpatizase cu Foster în forul său interior, dar 
nu putea contramanda ordinul său iniţial, cel puţin atâta timp 
cât nu întrunise consiliul de disciplină şi nu-l arestase oficial 
pe Ralston... Oftă din nou, trimise după Turner şi-i porunci să 
pregătească la pupa câteva parâme de cânepă, una de 
manilla şi una metalică de 12 cm. Se gândise că în curând 


128 


s-ar putea să aibă nevoie de ele, ceea ce, mai târziu, avea să 
se dovedească exact. 

Noaptea începuse să se lase când se îndreptară spre 
bancul de la Vejle. Wrest/er era uşor de detectat; cu zece 
minute mai devreme îşi indicase poziţia aproximativă 
printr-un semnal de recunoaştere, iar acum silueta sa 
îndesată se detaşa clar pe fundalul ultimelor reflexe ale 
crepusculului. Puntea de zbor era sensibil aplecată spre pupa, 
acolo unde după toate probabilitățile se afla la. ancoră şi 
Eager. În jur, marea era aproape calmă, ondulată doar de o 
hulă uşoară. 

De la bordul lui Ulysses, o lampă Aldis a cărei fentă 
fusese redusă la maximum, deschise discuţia: 

— Felicitări! Cum sunteţi eşuaţi? 

— Pe o lungime de treizeci de metri de la etravă. 

— Minunat! mârâi Tyndall. Pur şi simplu minunat! 
Întreabă-i cum se prezintă cârma. 

Răspunsul urmă imediat: 

— Scafandrul raportează: ruptură transversală a axului 
cârmei; reparaţie pe şantier naval. 

— Dumnezeule! gemu Tyndall. Reparaţie pe şantier 
naval! Asta ne mai lipsea! întreabă: Ce măsuri aţi întreprins? 

— Am deplasat întreaga rezervă de combustibil şi de apă 
la pupa. Am filat lanţul ancorei. Eager s-a plasat în pupa cu 
remorca. Între orele 12 şi 12,30 pornit maşinile toată viteza 
înapoi. 

„Punctul culminant al fluxului", îşi spuse Tyndall în gând, 
dar de bombănit, bombăni: - Grozavă ispravă... deştepţi foc... 
Stai, idiotule, nu transmite asta! Spune-le:să se pregătească 
pentru primirea unei remorci. 

— Recepţionat mesajul, traduse Bentley. 

— Întreabă-i: „Câtă păcură pentru escadră aveţi?" 

— Opt sute de tone. 

— Debarasaţi-vă de ea! 

— „Rugăm confirmaţi", citi Bentley mesajul. 


129 


— Spune-i să arunce dracului peste bord păcura lui 
împuţită! tună Tyndall. 

Luminiţa de pe Wrestler clipi, apoi se stinse, amuţind 
ofensată. 

La miezul nopţii, Eager se plasă încetişor în prova lui 
Ulysses şi se legă de parâma fixată de cabestanul 
crucişătorului; după două minute, Ulysses începu să vibreze 
în timp ce puternicele sale turbine făceau să clocotească apa 
scăzută şi miloasă. Cablul care lega pupa sa de cea a lui 
Wrestler era lung de numai 28 de metri şi avea o înclinaţie de 
30°. În felul acesta pupa portavionului era forţată să se lase 
mai jos - foarte puţin, ce-i drept, dar în situaţia dată şi acest 
puţin conta - dând astfel mai multă flotabilitate etravei 
eşuate. Însă lucrul cel mai important era altul: deşi elicele se 
învârteau acum într-o apă emulsionată, dezvoltând numai o 
parte din puterea lor, apropierea dintre cele două nave ajuta 
elicele lui U/ysses să sporească acţiunea elicelor lui Wrest/er 
săpând un veritabil canal în nisipul şi nămolul de sub chila 
port-avionului. 

Cu douăzeci de minute înainte de punctul culminant al 
fluxului, Wrestler se degajă fără efort, reechilibrându-se 
perfect. În aceeaşi clipă, mecanicul postat lângă cabestan 
eliberă parâma care ţinea remorca lui Eager şi Ulysses trase 
după sine portavionul, ale cărui maşini fuseseră stopate, 
într-un larg semicerc către est. 

La ora unu, Wrestler plecase; Eager îl însoțea gata să-i 
expedieze o parâmă pentru a-l ajuta să guverneze în caz de 
furtună. De pe puntea de comandă a lui Ulysses 

Tyndall urmări portavionul care dispărea, zigzagând, în 
noapte, în vreme ce comandantul lui se străduia să-i menţină 
drumul din elice. 

— Până să ajungă la Scapa găsesc ei alura cea mai bună! 
bombăni el. 

Îi era frig şi se simţea istovit, aşa cum se poate simţi 
numai un amiral care a pierdut trei sferturi din portavioanele 
sale. Scoase un oftat de lehamite şi se întoarse către Vallery: 


130 


— Când crezi că prindem din urmă convoiul? 

Vallery şovăi, dar nu şi Baby-Kapok. 

— La ora 8,05, răspunse el imediat şi cu precizie. Am 
calculat punctul de intersecţie luând ca bază viteza de 27 
noduri. 

- Oh, Dumnezeule mare! gemu Tyndall. larăşi plodul 
ăsta infernal! Cu ce-am greşit să-l am mereu pe cap? Vezi 
însă, tinere, că situaţia e de aşa natură, încât este absolut 
obligatoriu să ajungem convoiul înainte de răsăritul soarelui. 

— Da, domnule amiral, făcu, imperturbabil, Baby-Kapok. 
M-am gândit şi eu la treaba asta. Dacă urmăm varianta a 
doua calculată de mine, la o viteză de 33 noduri, vom face 
joncţiunea cu treizeci de minute înainte de ivirea zorilor. 

— „M-am gândit şi eu!" se sufocă Tyndall. Luaţi-l de aici! 
Luaţi-l până nu pun mâna pe compasurile lui afurisite şi nu 
le... 

Lăsă fraza neterminată, cobori greoi din fotoliul său şi 
luându-l pe Vallery de braţ, spuse: 

— Hai cu mine, comandantule. Să coborâm. N-are, zău, 
nici un rost ca o pereche de boşorogi ca noi să încurce 
tineretul. 

leşi în urma comandantului, zâmbind de unul singur, cu 
zâmbetul său obosit. 

În zori, când siluetele imprecise ale navelor din convoiul 
aflat doar la o milă distanţă se desprinseră din întunericul ce 
se destrăma, echipajul lui U/ysses se găsea deja la posturile 
de luptă. Masa voluminoasă a lui Blue Ranger, încheind, la 
tribord, convoiul se recunoştea fără putinţă de eroare. Hula 
era moderată, nu stânjenea navigația; o briză uşoară sufla 
dinspre vest; termometrele indicau - 17°, cerul senin şi rece. 
E 7 fix. La 7,02, Blue Ranger a fost torpilat. Ulysses se afla la 
o distanţă de 400 de metri la tribord şi cei ce se găseau sus la 
comandă au simţit şocul produs de dubla explozie, au auzit 
cum se sparge în ţăndări liniştea zorilor şi au văzut două 
coloane de flăcări ţâşnind către cer, deasupra şi în spatele 
castelului central al portavionului. O secundă mai târziu, un 


131 


timonier răcni ceva nedesluşit, arătând cu mâna în jos şi spre 
prova. Era o altă torpilă; ea trecu pe la pupa portavionului, 
trasă de-a curmezişul convoiului, iar siajul său sinistru şi 
fosforescent se pierdu în tenebrele Oceanului Arctic, Vallery 
striga comenzi în portavoce, schimbând nebuneşte drumul ca 
să evite coliziunea cu portavionul ce nu mai putea guverna. 
Trei grupuri de lămpi Aldis şi luminile de luptă transmiteau 
navelor din convoi ordinul: „Păstraţi formaţia!" Prin telefon 
Marshall dădea alarma la lansatoarele de grenade. Ţevile 
tunurilor se înclinau scrutând avide perfida mare. Semnalul 
destinat lui Sirrus a fost întrerupt, nemaifiind necesar; pată 
abia vizibilă în semiîntunericul din jur, distrugătorul îşi croia 
deja drum printre cargouri, gonind cu toată viteza, în 
spumegarea apei tăiate de etravă, spre poziţia presupusă a 
submarinului. 

Ulysses trecu pe lângă portavionul în flăcări, la mai puţin 
de 45 de metri distanţă, dar deplasându-se cu o asemenea 
viteză şi impetuozitate, încât oamenii de pe el nu putură 
capta decât o imagine confuză: vălătuci negri de fum 
spintecaţi de trâmbe mugitoare de foc, înfricoşătoare în 
clarobscurul din jur, o punte dând bandă înspăimântătoare; 
Grumans-uri şi Corsairs? lunecând, grotesc, ca pe un tobogan 
şi împroşcând cu stropi glaciali de spumă feţe schimonosite 
de groază. Odată degajat, Ulysses întoarse spre sud gata de 
atac. 

Cam după un minut, lampa de semnalizare de pe Vectra, 
aflat în fruntea convoiului, porni să clipească: „Contact, verde 
70, se apropie; contact, verde 70, se apropie". 

— Confirmaţi recepţia, ordonă scurt Tyndall. 

Aldis-ul lui Ulysses abia începu când Vectra îl întrerupse: 
„Stabilit contacte, repet, contacte. Verde 90, verde 90. Se 
apropie. Foarte apropiate. Repet: contacte, contacte". 

Tyndall înjură printre dinţi. 

— Confirmaţi recepţia. Vedeţi ce-i cu contactele alea! 
apoi, întorcându-se spre  Vallery: Să-i dăm drumul, 


24 Tipuri de avioane aflate în dotarea marinei britanice. (N. Tr.) 
132 


comandante. Am, picat la ţanc. Haita nr. 1... În plen. ŞI dacă 
te gândeşti că n-are dreptul să fie aici... dacă e să dăm 
crezare serviciului de informaţii al Amiralității. 

Ulysses schimbă din nou drumul ca să se îndrepte spre 
Vectra. La ora asta ar fi trebuit să fie lumină, dar întrucât 
rezervoarele de păcură ale portavionului luaseră foc, uriaşa 
torţă care se detaşa pe orizont la est avea curiosul efect de a 
cufunda marea din jur în beznă. Blue Ranger se găsea acum 
aproape în traversul drumului urmat de nava-amiral care 
gonea spre Vectra. Silueta" portavionului creştea cu fiecare 
minut şi Tyndall care nu se mai dezlipea de ocularele 
binoclului său de noapte, murmura întruna: „Sărmanii de ei... 
sărmanii de ei..." 

Blue Ranger era, practic, pierdut. Plutea inert pe apă, 
puternic înclinat la tribord. Detunături continui izbucneau din 
magaziile lui de muniții şi din rezervoarele de păcură. 
Deodată, o serie de explozii înăbușite se rostogoliră deasupra 
mării; întregul castel al. punţii de comandă basculă într-o 
parte, rămase o clipă imobil, apoi într-o lentă, trudnică, ai fi 
zis aproape deliberată, alunecare, corpul său masiv se 
prăvăli, maiestuos, în tenebrele glaciale ale oceanului. Câţi 
pieriră astfel, prinşi în capcana pereţilor săi de fier, ştie doar 
Dumnezeu. Dar aceştia au fost cei norocoşi. 

Vectra, care se afla cam la două mile în prova, întoarse - 
spre sud, descriind un cerc strâns. Vallery modifică drumul în 
scopul interceptării. Din colţul cel mai îndepărtat al timoneriei 
Bentley urlă ceva. Vallery dădu din cap, dar vocea disperată, 
prevestind o primejdie necunoscută şi braţul care cu gesturi 
frenetice arăta spaţiul de dincolo de parbriz, îl făcură pe 
comandant să fie dintr-un salt lingă el. 

Marea ardea. Plată, potolită, acoperită de sute de tone de 
păcură, ea se prefăcuse într-un uriaş covor de flăcări. Atât 
desluşi Vallery în prima secundă; apoi - o mână brutală îi opri 
bătăile inimii - mai văzu şi altceva: marea asta incendiată era 
plină de oameni care înotau şi se zbăteau în ea., Nu unul, doi, 
nu o duzină, două, ci literalmente sute şi sute de nefericiţi cu 


133 


gurile căscate într-un strigăt mut erau pe cale să moară în 
chinuri groaznice, înecaţi şi incineraţi totodată. 

— Un semnal de la Vectra, domnule comandant, anunţă 
Bentley cu un glas anormal de impasibil: „Lansez grenade 
antisubmarine; 3, repet, 3 contacte. Cer asistenţă imediată"._ 

In prezent, Tyndall se găsea alături de Vallery. Auzi ce 
spune Bentley, se uită îndelung la comandant, apoi se luă 
după privirea lui îngrozită care fixa, fascinată, marea din faţa 
navei. 

Pentru omul căzut în-apă, păcura este un lucru oribil, îi 
paralizează mişcările, îi arde ochii, îi ciuruieşte plămânii şi-i 
smulge stomacul prin vărsături paroxistice. Când e aprinsă, 
moartea e infernală şi chinuitoare, o moarte înceată şi 
groaznică prin înec, prin arsură, prin asfixie, căci flăcările 
devorează tot oxigenul de la suprafaţă. Nu există nici măcar 
şansa unei morţi rapide prin frig; un corp saturat de păcură se 
află într-un soi de înveliş izolant care prelungeşte la nesfârşit 
martiriul muribundului, conservându-l cu grijă pentru ultimul 
rafinament al "atrocelui supliciu. Toate acestea Vallery le ştia. 
Dar mai ştia că o oprire, eu nava detaşându-se net pe fondul 
luminos al incendiului, echivala cu o sinucidere. lar o voltă pe 
la tribord, chiar dacă timpul şi spaţiul ar fi permis evitarea 
oamenilor care se zbăteau şi mureau în apă, ar fi dus la 
pierderea unor minute preţioase, exact cele necesare 
submarinelor să lanseze noi torpile asupra convoiului. Or, 
Ulysses răspundea, în primul rând, pentru convoi. larăşi un 
lucru pe care Vallery îl ştia. Şi, totuşi, sentimentul care îl 
domina era mila. 

La prova babord, chiar lângă Blue Ranger, stratul de 
păcură era mai gros, flăcările mai furioase şi oamenii mai 
numeroşi. Vallery aruncă peste umăr o privire ofițerului de 
cart. 

— Vino 10° la stânga. 

— 10° Stânga. 

— Zero cârma. 

— Zero cârma. 


134 


— Drept. 

Timp de zece-cincisprezece secunde, Ulysses menţinu 
drumul, năpustindu-se prin marea de flăcări spre locul unde 
un instinct de conservare, atavic şi gregar, strânsese 
grămadă vreo două sute de naufragiaţi, magmă omenească 
răscolită de convulsii, sfâşiată de suferinţă» pradă unei 
hidoase agonii. Aidoma unui fulger de magneziu, o limbă 
uriaşă de flăcări ţâşni din mijlocul grupului, fixând sinistrul 
tablou în inimile şi minţile celor de pe puntea de comandă cu 
o precizie şi o claritate pe care n-ar fi putut-o da nici cea mai 
bună placă fotografică: torţe omeneşti bătându-se nebuneşte 
cu flăcările care le lingeau, le cuprindeau şi, în sfârşit, le 
carbonizau veşmintele, pielea; oameni care săreau aproape 
afară din apă, îndoiţi de spate ca un arc, groteşti în această 
convulsivă răstignire; morţi care pluteau, mici grămăjoare 
informe şi murdare pe întinderea, saturată de păcură. Câţiva, 
cu minţile rătăcite de groază şi feţele crispate într-un rictus ce 
nu mai avea nimic omenesc, văzându-l pe Ulysses, înotau 
frenetic spre acest fals salvator, bun numai ca să le 
prelungească cu câteva secunde oribila tortură înainte ca 
moartea să le aducă dorita izbăvire. 

— 30* dreapta! vocea lui Vallery era o şoaptă, care însă 
răsună limpede în tăcerea de pe puntea de comandă. 

— 30° la dreapta! 

Pentru a treia oară în zece minute, Ulysses viră scurt. 
Când pivotează astfel, o navă încetează să mai urmeze linia 
etravei care despică apa; se produce atunci o mişcare laterală 
pronunţată şi, cu cât virajul e mai rapid şi mai scurt, cu atât e 
mai vertiginoasă această lunecare la travers, asemănătoare 
derapajului unei maşini pe o şosea cu polei. Bordul lui 
Ulysses, înclinat în unghi ascuţit, izbi marginea grupului care 
se afla la prova babord; aproape în aceeaşi fracțiune de 
secundă, coca navei fu proiectată în centrul rugului, acolo 
unde grămada muribunzilor era mai densă. 

Pentru cei mai mulţi dintre ei, a fost un sfârşit prompt, o 
mântuire. Şocul formidabil şi presiunea valurilor îi precipitară 


135 


la fund, în neantul blând al morţii prin înec; supte la început în 
adâncuri, trupurile lor urcară apoi la suprafaţă atrase de 
vârtejul celor patru mari elice... 

La bordul lui U/ysses, oameni pentru care moartea şi 
distrugerea deveniseră însăşi substanţa existenței lor, 
acceptate cu bărbăţie şi cu o sarcastică indiferenţă - singura 
modalitate de a-şi păstra minţile întregi - strângeau acum, 
neputincioşi, pumnii, înjurau cu stearpă turbare sau plângeau 
fără sfială, ca nişte copii. Plângeau când chipuri jalnice, 
carbonizate, se întorceau către Ulysses, luminându-se întâi de 
bucurie şi speranţă, apoi încremenind de stupefacţie şi groază 
în clipa în care pricepeau că vor fi înghiţiţi de ape; plângeau 
când oameni turbaţi de furie urlau, în secunda în care Ulysses 
îi strivea, blesteme şi înjurături, agitând deasupra păcurii 
dezgustătoare pumni cu articulaţii albe; plângeau, văzând 
cum doi băieţi, supţi de vârtejul propulsoarelor, piereau 
continuând să mai facă cu degetul gros ridicat clasicul semn 
al autostopiştilor; plângeau, văzând cum un nefericit ce părea 
scos de pe frigare, duce o mână descărnată la gaura neagră 
care îi fusese odată gură ca să trimită celor de pe puntea de 
comandă o sărutare în chip de veşnică recunoştinţă; dar mai 
ales plânseră - reacţie ciudată - când inevitabilul hâtru îşi 
scoase căciula de blană şi se înclină, adânc şi grav, înainte de 
a-şi scufunda faţa în apă ca să moară. 

Şi deodată, îndurându-se parcă de ei, marea deveni 
goală. Văzduhul încremenise într-o stranie tăcere, greu de 
miazmele oribile ale cărnii arse şi putoarea motorinei aprinse. 
Pupa lui Ulysses se balansa la câţiva metri doar de linţoiul 
negru pe care-l închipuiau tăbliile calcinate de foc ce 
spânzurau la mijlocul lui Blue Ranger, - când obuzele 
percutară. 

Aceste obuze - trei la număr - veneau de la portavion. 
Evident, nu le trăsese vreun tunar rămas în viaţă. 

De vină era căldura incendiului care  provocase 
aprinderea corditei din tuburile proiectilelor. Primul explodă, 
fără urmări, de blindajul cocăi; al doilea pulveriză magazia 


136 


şefului de manevre, din fericire goală; al treilea, străbătând 
puntea, pătrunse în postul nr. 3. Aici se aflau nouă oameni: un 
ofiţer, şapte marinari şi maistrul torpilor Noyes. În spaţiul 
acela închis, moartea a fost instantanee., Abia după câteva 
secunde o violentă explozie provocă o spărtură uriaşă pe linia 
de plutire şi încet de tot, istovit parcă, Blue Ranger se culcă 
complet la tribord, cu puntea de zbor la verticală, ca şi cum ar 
fi fost fericit să moară acum, când în ultima clipă apucase să 
tragă asupra navei care-i nimicise echipajul. 

Pe puntea de comandă, lipit în continuare de parbrizul 
crăpat şi opac al timoneriei, Vallery, cu capul căzut pe piept şi 
ochii închişi, voma cu spasme sânge arterial, un sânge care, 
în lumina roşietică răspândită de portavionul ce se scufunda, 
părea că arde şi el. Alături, neputincios, cu mintea înceţoşată 
şi muşchii dureroşi, Tyndall nu ştia ce-ar putea face. Se trezi, 
brusc, dat la o parte fără ceremonie de medicul-şef care 
tamponă gura lui Vallery cu un şervet alb şi-l conduse cu 
blândeţe în jos. Cu toţii ştiau că bătrânul Brooks ar fi trebuit 
să se afle la postul său de luptă, adică la infirmerie; nimeni 
însă nu îndrăzni să zică ceva. 

Carrington modifică drumul lui Ulysses aşteptând ca 
Turner să părăsească centrala de tir şi să preia comanda pe 
punte. In trei minute crucişetorul ajunsese la traversul 
Vectrei, căutând metodic contactul pierdut. De două ori îl 
regăsiră şi de două ori lansatoarele expediară grelele grenade 
antisubmarine. La un moment dat, o pată groasă de motorină 
urcă la suprafaţa apei; poate submarinul fusese totuşi atins, 
dar tot atât de bine putea fi vorba şi de un simulacru. În orice 
caz, nici una din nave nu avea dreptul să rămână pentru 
verificare. Convoiul se afla în prezent la circa două mile 
distanţă, protejat doar de Stirling şi Viking, ceea ce era net 
insuficient pentru a para un atac dus cu hotărâre. 

Blue Ranger a fost cel care a salvat FR-77. La aceste 
latitudini extreme, zorile vin încet şi durează la nesfârşit. 

Totuşi, în prezent era destulă lumină pentru ca vasele 
convoiului, care înaintau în linie de şir în traversul unei hule 


137 


foarte slabe, să se profileze perfect pe un orizont fără nici un 
nor. Visul cel mai scump al unui comandant de submarin! De 
data aceasta, însă, convoiul era complet ascuns privirilor 
haitei aciuiate undeva mai la sud. Uşoara briză care sufla 
dinspre vest împingea fumul negru şi gras al portavionului 
incendiat de-a lungul flancului sudic al convoiului, exact la 
nivelul apei, formând în felul acesta un ecran perfect, dens şi 
impenetrabil. Nu se ştie de ce submarinele se abătuseră de 
astă dată de la obiceiul lor, aproape invariabil, de a-şi lansa 
atacurile matinale dinspre nord, astfel încât ţintele să se 
găsească între soare şi ele. Era, fără îndoială, o 
tactică-surpriză, dar oricum ar fi fost, faptul acesta salvă 
convoiul. In mai puţin de o oră, FR-77 scăpase de haită şi 
viteza lui de marş era prea mare ca să mai poată fi prins din 
urmă. 

De la bordul navei-amiral, un mesaj cifrat porni pe calea 
undelor spre Londra. Tyndall hotărâse că, în situaţia dată, 
păstrarea tăcerii radio nu-şi mai avea sens, inamicul 
cunoscându-le perfect poziția. Surâse cu amărăciune 
imaginându-şi cu câtă bucurie va primi înaltul comandament 
al marinei de război germane vestea că FR-77 nu mai 
beneficiază de nici o protecţie aeriană. Pentru început, se 
puteau aştepta ca în maximum o oră „Charlie" să-şi facă 
apariţia. 

Mesajul radio suna în felul următor: „Amiral, 14 ACS către 
Direcţia operaţiunilor navale, Londra. Ajuns FR-77, ieri la orele 
10,30. Condiţiile meteorologice foarte proaste. Portavioane 
serios avariate: Defender şi Wrestler, inutilizabile, se întorc la 
bază cu escortă; Blue Ranger torpilat azi, orele 7,02, 
scufundat 7,30; rămas ca escortă: Ulysses, Sirrus, Stirling, 
Vectra, Viking; lipsesc dragoarele; Eager plecat spre bază; 
dragorul de la Hvalfjord nu s-a prezentat. Avem nevoie 
urgentă de sprijin aerian. Rog detaşaţi o escadră de 
portavioane de luptă; în caz contrar, cerem permisiunea de a 
reveni la bază. Rog să fiu avizat de urgenţă". 


138 


„Nu-i vorbă, îşi spuse Tyndall, textul nu sună prea grozav. 
Mai ales finalul care aduce îndeajuns a ameninţare ca să-l 
înfurie bine pe bătrânul Starr şi să-l facă să nu vadă în el 
nimic altceva decât confirmarea convingerii sale că nici 
Ulysses şi nici eu, Tyndall, nu suntem în stare să ducem la 
bun sfârşit misiunea încredinţată." De-altfel, chiar înainte ca 
Hood să fi fost scufundat de Bismark”, Amiralitatea avea ca 
principiu să nu slăbească forţa Home Fleet-ului prin 
dispersarea navelor de linie sau a portavioanelor. Vechi 
cuirasate, prea lente pentru luptele navale moderne, cum 
erau, de pildă, Ramillies sau Malaya, se mai foloseau ca 
escortă a convoaielor speciale care traversau Atlanticul; cu 
această unică excepţie, strategia oficială se străduia să 
conserve intacte forţele metropolitane pentru a putea ţine în 
şah marea flotă germană... şi să expună convoaiele tuturor 
riscurilor. Tyndall aruncă o ultimă privire convoiului şi-şi 
spuse: „Ba am să-l las chiar aşa. Dacă eu îmi pierd timpul 
trimiţându-l, bătrânul Starr o să şi-l piardă pe al său citindu-l!" 

Cobori cu paşi greoi scara punţii de comandă şi pătrunse 
în cabina lui Vallery, situată lângă centrala goanei 
antisubmarină. 

Vallery, pe jumătate dezbrăcat, era în pat, culcat între 
cearceafuri foarte curate, foarte albe, contrastând în mod 
izbitor cu pata roşie ce se întindea pe ele. Cu obrajii lui supti, 
livizi sub miriştea întunecată a bărbii, cu ochii injectaţi, 
înfundaţi adânc în scobitura orbitelor părea gata mort. Un 
firicel de sânge se prelingea din colţul gurii pe pielea 
pergamentoasă a feţei. In timp ce Tyndall închidea uşa, 
Vallery ridică o mână descărnată, numai articulaţii fildeşii şi 
vene albăstrui, într-un vag semn ele salut. 

Amiralul închise uşa pe-ndelete, cu grijă, astfel încât 
expresia de consternare ce i se zugrăvise pe faţă să aibă timp 


25 Hood, mândria şi gloria flotei britanice de război, a fost 
scufundat în numai 6 minute de cuirasatul german Bismark la 24 
mai 1941; trei zile mai târziu, Bismark era la rândul său scufundat 
de o escadră britanică. (N. Tr.) 

139 


să dispară. Când, în sfârşit, termină şi se întoarse, obrazul îi 
era calm, dar nu încercă să-şi ascundă neliniştea. 

- Lăudat fie Domnul că ni l-a dat pe bătrânul Socrate! 
rosti el mimând fervoarea. Singurul om de la bord capabil 
să-ţi bage, cât de cât, minţile în cap. Şi încheie, aşezându-se 
pe marginea patului: Cum te simţi, Dick? 

Vallery zâmbi fără veselie. 

— Totul depinde de sensul pe care-l daţi întrebării, 
domnule amiral. Fizic sau psihic? Fizic, mă simt un pic 
obosit... dar nu propriu zis bolnav... Înţelegeţi, nu? Doctorul 
zice că mă poate pune pe picioare... cel puţin temporar. O 
să-mi facă o transfuzie de plasmă... se pare că am pierdut 
mult sânge. 

— Plasmă? 

— Da. Sângele total ar fi fost un coagulant mai bun, dar 
el socoate că în felul acesta va putea împiedica, sau măcar 
diminua, crizele viitoare... 

Se opri, îşi şterse, buzele de spuma roşiatică ce le 
mânjea şi zâmbi din nou, la fel de trist ca şi mai înainte. 

— Nu de doctor şi de medicamente am eu, de fapt, 
nevoie, John... ci de un preot... şi de iertare. 

Tăcu. O tăcere adâncă umplu cabina. 

Tyndall se foi stânjenit şi-şi drese zgomotos vocea. 
Rareori i se întâmplase să realizeze atât de pregnant că el, 
Tyndall, este, mai presus de orice, un om de acţiune. 

— Care iertare? Ce dracu vrei să spui cu asta, Dick? 

Nu fusese în intenţia lui să vorbească nici atât de tare, 
nici atât de dur. 

— O ştii perfect de bine, răspunse Vallery. Erai cu mine 
azi dimineaţă pe punte. 

Se scurseră, poate, două minute fără ca vreunul să 
scoată o vorbă. Apoi Vallery avu un nou acces de tuse. 
Şervetul pe care-l ţinea în mână se coloră, se umezi şi când 
capul îi recăzu pe pernă, Tyndall simţi cum spaima i se 
împlântă în inimă ca un pumnal. Se aplecă, ca împins de un 


140 


arc peste bolnav şi scoase un oftat de uşurare auzindu-i 
respiraţia grăbită şi şuierătoare. 

Ţinând în continuare ochii închişi, Vallery reluă: 

— Nu-i atât vorba de oamenii care au murit în postul nr. 
3, murmură el ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi... Cred... cred că 
greşeala mea a fost că l-am adus pe Ulysses prea aproape de 
Ranger. E o tâmpenie să te apropii de o navă care se 
scufundă... mai ales dacă e cuprinsă de flăcări... A fost, pur şi 
simplu, unul din acele lucruri care se întâmplă, unul din acele 
riscuri care... 

Restul cuvintelor au fost murmurate atât de încet, atât de 
nedesluşit, încât Tyndall nu izbuti să le înţeleagă. Se ridică 
brusc, şi-şi puse mănuşile. 

— Te rog să mă ierţi, Dick, spuse el dezvinovăţindu-se. N- 
ar fi trebuit să vin... şi nici să stau aici. Bătrânul Socrate o să 
mă ia la rost. 

— E vorba de ceilalţi... de cei din apă, continuă Vallery de 
parcă nici nu l-ar fi auzit. N-aveam dreptul... Vreau să spun 
că, poate, unii dintre ei ar fi reuşit... Glasul său se stinse 
pentru o clipă, apoi răsună din nou distinct: Comandorul 
Richard Vallery, decorat pentru servicii aduse patriei... el 
judecător, el juriu, el călău. Spune-mi, John, ce voi zice când 
îmi va sosi şi mie rândul? 

Tyndall şovăi, auzi un ciocănit autoritar în uşă şi se 
întoarse lăsând să-i scape un lung şi tăcut oftat de 
recunoştinţă. 

Uşa se deschise şi Brooks intră. Dând cu ochii de amiral 
se opri şi se întoarse către infirmierul în halat alb care stătea 
în spatele său încărcat de flacoane, suporturi, tuburi de 
cauciuc şi diverse alte instrumente. 

— Rămâi , te rog, puţin afară, Johnson, spuse el. O să te 
chem când o să am nevoie. 

Închise uşa, traversă cabina şi trase un scaun lângă patul 
lui Vallery. În timp ce degetele căutau pulsul bolnavului, 
aruncă o privire rece amiralului. Nicholls, îşi aminti Brooks, 
susţinea că şi amiralul e departe de a o duce bine. 


141 


Într-adevăr, avea aerul unui om extenuat, dar mai curând 
nefericit decât bolnav... Pulsul era rapid, neregulat. 

— L-aţi tulburat, făcu Brooks pe un ton acuzator. 

— Eu? Nici pomeneală! replică, jignit, Tyndall. Jur, cu 
mâna pe inimă, doctore, n-am spus nimic care... 

— Nu-i vinovat, doctore, vorbi Vallery cu un glas ce părea 
mai puternic acum. N-a scos o vorbă. Eu sunt vinovatul... la 
fel de vinovat ca şi Satan. 

Brooks îl privi îndelung, apoi surise, un surâs plin de 
înţelegere şi compătimire. 

— lertarea. Despre asta e vorba, nu-i aşa? 

Tyndall tresări de surprindere şi-i aruncă doctorului o 
privire uluită. 

— Socrate! murmură Vallery deschizând ochii. Ştiam că 
vei înţelege. 

— lertarea, repetă gânditor, Brooks. lertarea. A cui? a 
celor vii? a celor morţi? sau a Judecătorului Suprem? 

Tyndall tresări din nou. 

— Ai ascultat... ai tras cu urechea la uşă? De unde poţi... 

— A tuturor, doctore, spuse Vallery. Şi mi-e teamă că nu 
va fi uşor. 

— De judecata morţilor nu trebuie să-ţi fie frică. N-au ce 
să-ţi ierte pentru că n-au ce-ţi reproşa. Pot doar să te 
binecuvânteze. sunt medic, nu uita, i-am văzut cum se 
zbăteau în apă... de fapt i-ai ajutat să moară mai puţin 
groaznic. În ceea ce-l priveşte pe Judele Suprem, ştii şi 
dumneata prea bine: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie 
numele Domnului binecuvântat..." chestia aia din Vechiul 
Testament despre Dumnezeul care dă şi care ia îndărăt după 
nişte criterii foarte personale, care, la drept vorbind, nu prea 
au, nici în clin, nici în mânecă, cu mila şi îndurarea. Brooks se 
întrerupse şi-i zâmbi lui Tyndall: Nu trebuie să aveţi aerul ăsta 
jignit, domnule amiral. Nu hulesc. Dacă aş fi eu Judele cel 
mare, comandante, nici dumneata, nici eu şi nici domnul 
amiral n-am avea vreodată nevoie de el. Din păcate, lucrurile 
nu stau aşa! 


142 


Vallery surise uşor şi se săltă în pernă. 

— Prepari nişte medicamente straşnice, doctore. Ce 
necaz că nu poţi vorbi la fel şi celor vii. 

— Oh! mă crezi incapabil? exclamă Brooks şi, 
aducându-şi brusc aminte de ceva, se porni pe râs, 
plesnindu-se cu palma peste coapse. Oh! pe cinstea mea, a 
fost formidabil! 

Tyndall se uită la Vallery cu prefăcută disperare. 

— Vă rog să mă iertaţi, zise Brooks, dar exact acum un 
sfert de oră, un grup simpatic de fochişti au depus pe 
podeaua infirmeriei pe unul din camarazii lor, leşinat. 

Aţi ghicit cine era? Nimeni altul decât nihilistul nostru de 
casă, vechiul prieten Riley. Comoţie uşoară şi răni faciale 
asortate, dar la căderea nopţii va trebui să-şi ia în primire 
postul. De-altfel, chiar dânsul pretinde că pisoii au nevoie de 
el. 

Vallery păru intrigat şi amuzat totodată. 

— Presupun că a căzut din nou pe scara cazanelor? 

— Este exact întrebarea pe care am pus-o şi eu, domnule 
comandant... deşi avea mai curând aerul că a căzut într-un 
malaxor de ciment. „Nu, dom'le doctor, mi-a spus unul din 
brancardieri, s-a împiedicat de motanul navei". „Motanul 
navei?" am întrebat eu. Ce înseamnă „Motanul navei?" La 
care tipul se întoarce către celălalt brancardier şi zice: 
„Nobby, nu-i aşa că avem uni motan la bord?" lar fochistul 
Nobby se uită la el cu milă şi-mi spune: „Bate câmpii, dom'le 
doctor. Pur şi simplu, bătrânu' Riley a avut o ameţeală... i s-a 
făcut rău cum s-ar zice. Sper că nu s-a rănit prea tare?" şi zău 
că părea sincer îngrijorat. 

— Şi, de fapt, ce s-a întâmplat? întrebă Tyndall. 

— Eu unul n-am insistat, dar tânărul Nicholls i-a tras pe 
cei doi la o parte, le-a promis că nu se va lăsa cu sancţiuni şi 
cât ai bate din palme le-a stors tot adevărul. Se pare că Riley 
a văzut în cele petrecute azi dimineaţă o excelentă ocazie ca 
să provoace tulburări. Te-a tratat de ucigaş, de monstru fără 
inimă, de asasin cu sânge rece şi, regret că trebuie s-o spun, 


143 


a răspândit grave calomnii în legătură cu strămoşii dumitale 
imediaţi. Toate acestea, notaţi vă rog, tocmai acolo unde se 
simţea mai în siguranţă, printre prieteni. Ei bine, prietenii au 
fost cât p-aci să-l bage în mormânt... Ştii ceva, comandante? 
află că te invidiez. 

Tăcu, apoi, se sculă brusc în picioare şi continuă pe cu 
totul alt ton: 

— Şi acum, comandante, fii amabil, întinde-te şi suflecă-ţi 
mâneca... Oh, lua-v-ar dracul! 

— Intră! răspunse Tyndall la bătaia în uşă. Ah, e pentru 
mine. Mulţumesc, Chrysler. 

O privire lui Vallery: 

— E de la Londra, răspuns la mesajul meu. Suci de câteva 
ori hârtia între degete. Presupun că până la urmă va trebui 
totuşi să-l citesc... 

Medicul-şef dădu să se ridice: 

— Doriţi ca eu să... 

— Nu, nu, Brooks. De ce să pleci. De-altfel, e de la amicul 
nostru comun, amiralul Starr. sunt sigur că te vei bucura să 
afli ce spune, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse feroce Brooks. Nu-mi închipui că ar putea 
fi ceva bun. 

Tyndall despături hârtia: 

„Directorul operaţiunilor navale, către amiralul 
comandant al ACS 14, citi el rar. Suntem informaţi că Tirpitz 
se pregăteşte să iasă în larg. Imposibil să detaşăm 
portavioane; FR-77 e vital. Atingeţi Murmanskul cu toată 
viteza. Norocul să vă însoţească. Starr". „Norocul să vă 
însoţească!" Ar fi putut să ne scutească de urarea asta! 

Un lung moment cei trei se priviră în tăcere, cu feţele 
împietrite. Ca de obicei, Brooks fu cel care puse capăt pauzei: 

— Apropo, de iertare, susură el, tare aş vrea să ştiu cine 
de pe faţa pământului, din măruntaiele lui sau din văzduh, îl 
va ierta vreodată pe ticălosul ăsta bătrân şi răzbunător? 


144 


VIII. NOAPTEA DE JOI 


Era abia începutul după-amiezii, dar cenuşiul amurgului 
polar începuse deja să se prelingă deasupra mării în vreme ce 
Ulysses se lăsa, lent, depăşit de convoi. Vântul se oprise cu 
desăvârşire. In schimb, se pornise iarăşi să ningă, cu fulgi 
mari, iar vizibilitatea scăzuse la nici 300 de metri. Frigul 
devenise năprasnic. 

În grupuri mici de trei, patru, ofiţeri şi marinari se 
îndreptară spre tribordul punţii pupa. Istoviţi, îngheţaţi până-n 
măduva oaselor, cei mai mulţi cufundaţi în gândurile lor 
sumbre, ei păşeau fără să-şi vorbească, târându-şi picioarele 
şi stârnind sub paşi mărunte spulberări de zăpadă făinoasă. 
Odată ajunşi, se  rânduiră în tăcere fie îndărătul 
comandantului, fie paralel cu lungul şir de momâi acoperite 
de zăpadă, ale căror reliefuri făceau să onduleze albeaţa 
uniformă a punţii. 

Vallery era flancat de trei din ofiţerii săi: Carslake, 
Etherton şi medicul-şef. Carslake, cu faţa acoperită de fese 
până la ochi, se ţinea lângă bastingaj. Pentru a doua oară în 
răstimp de douăzeci şi patru de ore, pândise trecerea lui 
Vallery ca să-l implore să revină asupra hotărârii de a-l priva 
de brevetul de ofiţer. Prima dată, Vallery fusese intransigent, 
aproape dispreţuitor; a doua oară, adică în urmă cu vreo zece 
minute, se arătase glacial şi dur şi-l ameninţase pe Carslake 
că-l arestează dacă-l mai sâcâie vreodată. Acum Carslake 
fixa, fără să vadă, cu ochii săi albaştri-spălăciţi, încărcaţi de 
ură, zăpada şi marea ce se întuneca treptat. 

Etherton, cuprins de un tremur ce nu şi-l putea stăpâni, 
stătea chiar în dosul umărului stâng al lui Vallery. Tremura 
dunga albicioasă a buzelor strânse, tremurau întruna muşchii 
obrazului şi ai fălcilor; numai ochii rămâneau ficşi, bolnăvicios 
fascinaţi de ciudata ridicătură de la picioarele sale. Brooks 
avea şi el buzele strânse, dar asemănarea dintre ei se oprea 
aici: roşu la faţă, cu privirea încărcată de mânie, el fierbea şi 


145 


turba cum poate numai un medic ale cărui porunci au fost 
încălcate făţiş de careva foarte grav bolnav. li spusese 
comandantului pe şleau, fără să ţină seama de ierarhie, că 
n-avea dreptul să fie aici şi că era un catâr afurisit pentru 
că-şi părăsise patul. Vallery însă îi replicase cu blândeţe că 
cineva trebuia să conducă serviciul funebru şi că lucrul acesta 
revenea comandantului, în cazul în care preotul navei era 
împiedicat s-o facă. Or, în acea zi preotul n-ar fi putut în nici 
un caz sluji... pentru că trupul său zăcea acum la picioarele 
sale... şi la picioarele lui Etherton... Omul care, fără doar şi 
poate, îl ucisese. 

Preotul murise cu patru ore în urmă, imediat după 
plecarea lui „Charlie". Tyndall se înşelase în socotelile sale. 
„Charlie" sosise nu peste o oră, ci abia pe la mijlocul dimineţii 
şi atunci în tovărăşia a trei confraţi. E drept, de la coastele 
Norvegiei până aici, la 10* longitudine vestică, era o bună 
bucată de drum; un fleac însă pentru aceşti „Condori gigant/ci 
- Focke-Wulf 200 - care parcurgeau regulat, din zori şi până-n 
noapte, vastul semicerc care lega Trondhjem de Franţa 
ocupată şi continua apoi de-a lungul coastelor occidentale ale 
Insulelor Britanice. 

Un grup de „Condori" nu putea însemna decât necazuri şi 
noii veniţi nu făcură excepţie de la regulă. Survolară convoiul, 
venind din pupa. Tirul de baraj al cargourilor şi al navelor de 
escortă a fost intens şi atacul bombardierelor se caracteriză 
printr-o marcată lipsă de entuziasm. „Condorii' lansară 
bombele de la o înălţime de 2 000 metri; în aerul limpede şi 
rece al dimineţii, ele puteau fi văzute aproape chiar din clipa 
lansării şi navele aveau timpul necesar ca să le evite. Imediat 
după aceea, „Condorii" puseră capăt atacului şi dispărură 
înspre est, impresionați, dar pare-se nu şi atinşi direct, de 
căldura recepţiei. Date fiind circumstanţele, atacul era extrem 
de suspect. De regulă, prudentul „Charlie" venea în 
recunoaştere, iar în rarele ocazii când ataca, o făcea cu 
hotărâre şi curaj. Recenta apariţie fusese prea timorată, iar 
tactica aplicată, evident insuficient elaborată. Fireşte, era 


146 


perfect posibil ca noile cadre ale Luftwaffe-i să manifeste o 
prudenţă care le lipsise predecesorilor sau, poate, primiseră 
ordinul să nu expună preţioasele lor aparate nici unui risc. 
Probabil însă, ca să nu spunem sigur, gândiră cei în drept, 
atacul acesta inutil nu fusese decât o diversiune, iar 
principala primejdie pândeşte altundeva. Veghea a fost 
sporită, atât la suprafaţa mării, cât şi în adâncimea ei. Cinci, 
zece, cincisprezece minute trecură fără să se fi produs ceva. 
Ecranele radarului şi Asdic-ul se încăpăţânau să nu semnaleze 
nimic. Până la urmă, Tyndall hotărî că n-are rost să menţină 
nici un moment în plus totalitatea echipajului la posturile de 
luptă, mai cu seamă în halul de istovire în care se afla el şi 
ordonă, în consecinţă, să se sune sfârşitul alarmei. 

Se trecu la posturile de veghe normală, suprimându-se 
totodată orice corvoadă şi toţi cei care nu erau de cart - 
ofiţeri şi marinari - putură să guste picul de somn ce le fusese 
acordat. Fireşte, au fost şi excepţii: Brooks şi Nicholls trebuiau 
să se ocupe de bolnavii lor; ofiţerul cu navigația reveni să se 
instaleze în camera hărților; Marshall şi adjunctul său Peters 
reluară obişnuitele lor ronduri de supraveghere, iar Etherton, 
nervos, neliniştit, excesiv de sensibil şi extrem de dornic să se 
răscumpere pentru rolul jucat în incidentul Ralston-Carslake, 
rămase să vegheze mai departe, zgribulit şi atent, în gabia 
solitară şi rece a telemetrului central. 

Apelul urgent venit de pe punte le parveni lui Marshall şi 
Peters, în timp ce aceştia stăteau de vorbă cu gradatul care 
conducea atelierul electric nr. 2. Atelierul se afla la babordul 
coridorului care traversa nava pornind din faţa careului şi 
înconjurând baza turelei „B". Cit ai clipi din ochi cei doi au fost 
afară şi-şi aţintiră privirile peste bordaj, încercând să 
străpungă ninsoarea ce se pornise din nou, urmărind direcţia 
pe care le-o indica degetul frenetic al unui puşcaş-marin ce 
nu-şi mai găsea astâmpăr. Marshall îi aruncă o scurtă 
căutătură şi-l recunoscu imediat. Era Charteris, singurul ostaş 
de rând cunoscut personal de toţi ofiţerii de pe navă": în port, 
funcţia lui era aceea de barman al careului. 


147 


— Ce se întâmplă, Charteris? întrebă el. Ce vezi? Spune 
repede! 

— Acolo! Priviţi! Acolo... nu, un pic mai la dreapta! E un... 
e un submarin, domnule căpitan! 

- Ce? Cum? Un submarin? Marshall se răsuci pe jumătate 
în timp ce reverendul Winthrop, preotul vasului, se îndesa 
între el şi Charteris. Unde? Unde-i? Arată-mi-l! 

— Drept în faţa dumneavoastră, părinte, spuse Marshall. 
Acum îl văd şi eu... deşi pentru un submarin are o formă al 
naibii de ciudată. 

Surprinse în ochii pastorului o scăpărare războinică ce nu 
avea nimic creştinesc în ea, se stăpâni să nu pufnească în râs, 
după care îşi aţinti din nou privirea asupra straniei siluete 
bondoace ajunsă acum aproape în dreptul lor. 

Sus, în gabie, ochii atenţi ai lui Etherton zăriseră obiectul 
chiar înaintea lui Charteris. Ca şi aceasta din urmă, crezu şi el 
imediat că este vorba de un submarin surprins la suprafaţă de 
o furtună de zăpadă şi văzu într-asta posibilitatea achitării 
politei pentru atacul „Condor”-ilor. Gândul că dacă ar fi fost 
aşa, radarul şi Asdic-ul ar fi semnalizat, nici măcar nu-i trecu 
prin minte. Principalul era să se grăbească înainte ca 
duşmanul să fi dispărut. Fără să mai reflecteze, înhăţă 
telefonul care-l lega de pom-pom-urile de la prova: 

— „Pom-pom" prova! strigă el. Submarin, 60 babord. 
Distanţă 100 metri se deplasează spre pupa. Repet, 60 
babord. Văzut? Nu, nu 60 babord... acum 70! ţipă el disperat. 
Bun! Bun! încadraţi ţinta! 

— Jinta prinsă! 

— Deschideţi focul! Foc continuu! 

— Domnule căpitan... dar Kingston nu-i aici. S-a dus la... 

— N-am treabă cu Kingston! răcni furios Etherton. 
(Kingston era comandantul piesei). - Deschideţi focul, 
dobitocilor! Acum! îmi asum întreaga răspundere! 

Agăţă receptorul şi se apropie de fanta de observație, în 
aceeaşi clipă realiză dezastrul şi se năpusti disperat asupra 
telefonului în timp ce o spaimă cumplită îi umplea sufletul: 


148 


— Anulaţi ultimul ordin! urlă el. Încetaţi focul! încetaţi 
focul! Oh, Dumnezeule, Dumnezeule, Dumnezeule! 

Lătratul sacadat al tunurilor a fost singurul răspuns. 
Receptorul îi scăpă din. mână şi se izbi de perete. Era prea 
târziu. Prea târziu, pentru că săvârşise o greşeală capitală: 
uitase să comande scoaterea dopurilor protectoare de metal 
care acopereau ţevile atunci când tunurile se aflau în repaus. 
lar obuzele erau din cele percutante... 

Primul obuz explodă în interiorul ţevii ucigând ochitorul şi 
rănindu-l grav" pe servantul cu transmisiunile; celelalte trei 
străpunseră dopurile şi explodară la mai puţin de o secundă 
interval la câţiva centimetri de feţele celor patru facţionari de 
pe teugă. 

Miraculos, nici unul din ei n-a fost atins de metalul care 
despicase, şuierând, aerul. El zbură spre exterior şi în jos, 
grindină de fier înroşit, care se abătu, cu sfârâituri de 
untdelemn încins, în mare. Suflul exploziei însă se exercită 
către spate, şi acest suflu, provocat de deflagraţia câtorva 
livre de cordită la numai un braţ distanţă, a fost ucigaş. 
Preotul muri instantaneu, Peters şi Charteris după câteva 
secunde şi toţi trei de fractura bazei craniului. Suflul îi 
azvârlise îndărăt cu asemenea forţă, încât testele lor se 
sfărâmară de blindaj ca nişte coji de ouă. Supt avid de 
zăpadă, sângele dispăru într-o clipă. 

Marshall avu un noroc fantastic. Explozia - mai târziu 
avea să spună că ceea ce simţise se putea asemui doar cu 
izbitura unui ciocan pneumatic uriaş - îl proiectase prin uşa 
deschisă din spatele lui; tocurile bocancilor se agăţară de 
pragul uşii, ceea ce îl frână violent în plin zbor, îl făcu să 
execute un salt mortal complet, să parcurgă în glisadă tot 
coridorul şi să stopeze în chipul cel mai brutal, pocnindu-se de 
baza turelei „B", cu spinarea încastrată între patru buloane 
zdravene care fixau placa de acces. Dacă ar fi stat cu 30 de 
centimetri mai la stânga sau mai la dreapta tunului, dacă 
tocurile sale ar fi avut cu doi centimetri mai mult, dacă s-ar fi 
lovit de turelă cu un deget mai jos ori mai sus, locotenentul 


149 


comandor Marshall şi-ar fi pierdut dreptul la viaţă. Dar legile 
hazardului sunt ceea ce sunt şi Marshall se afla acum la 
infirmerie înfăşurat în bandaje, respirând greu din pricina 
coastelor sale rupte, dar în rest teafăr. 

Barca de salvare răsturnată, simbol tăcut al cine ştie 
cărei tragedii consumate pe drumul convoaielor pentru Rusia, 
şi cauza tragicului incident, dispăruse de mult, înghițită de 
crepusculul alb. 

Vocea joasă şi răguşită a comandantului Vallery se 
stinse. Făcu un pas îndărăt, închise cartea de rugăciuni şi 
notele melancolice ale trompetei vibrară o clipă deasupra 
dunetei ca să moară apoi în zăpada deasă ce se cernea. Cei 
prezenţi rămaseră imobili, tăcuţi, în timp ce unul după altul, 
treisprezece cadavre, cusute în saci cu lest, lunecară de sub 
pavilionul britanic care acoperea scândura înclinată, şi 
dispărură cu zgomot surd în apele Arcticei. Secunde în şir 
nimeni nu clinti. Efectul ireal, hipnotic, al acestui ritual 
funebru subjugase minţile şi aşa istovite ale acestor oameni, 
făcându-i să uite frigul şi mizeria. Ciudata transă continuă 
chiar şi atunci când Etherton făcu un pas înainte, suspină şi se 
prăbuşi în zăpadă într-un chip care n-avea nimic teatral. 
Unora nici nu le pasă, alţii îl priviră cu o anume curiozitate. 
Fireşte, era absurd, dar în momentul acela Nicholls, aflat în 
ultimul rând, avu impresia că oamenii ar fi putut rămâne 
acolo la nesfârşit, în timp ce creierul şi sângele lor şi-ar fi 
încetinit activitatea, s-ar fi coagulat, ar fi îngheţat, iar ei s-ar fi 
prefăcut, treptat, în sloiuri de gheaţă. 

Deodată, cu o violenţă parcă sporită, vraja a fost ruptă. 
Sfredelind noaptea care se lăsa sirena răsună strident, 
chemând la posturi de luptă. 

Vallery avu nevoie de circa trei minute ca să ajungă pe 
puntea de comandă; simţea nevoia să se oprească la fiecare 
două, trei, trepte ale celor patru scări care duceau până sus. 
Dar chiar şi aşa, urcuşul acesta slei şi ultimele rezerve ale 
puţinelor sale puteri. Brooks a fost obligat să-l poarte aproape 
pe braţe ca să poată trece pragul. Odată ajuns, Vallery se 


150 


cramponă de habitaclul compasului, luptând pentru o gură de 
aer, cu buzele mânjite de spumă roşiatică. Ochii însă 
rămăseseră, ca întotdeauna, vii, atenţi, scrutând marea prin 
vârtejurile de zăpadă. 

- Ţintă în curs de apropiere; direcţie de marş fixă, se 
interceptează cu a noastră; viteza constantă. 

Sunetele difuzorului postului de radar erau înăbuşite, dar 
vocea calmă şi precisă a locotenent-comandorului Bowden 
putea fi lesne recunoscută. 

— Perfect, perfect! Până la urmă tot îl păcălim noi! 
exclamă Tyndall al cărui obraz boţit şi obosit se lumină, 
deveni chiar strălucitor, la gândul celor ce vor urma. 
Perspectiva acţiunii îl încânta întotdeauna pe amiral. 

— Ceva vine spre noi de la sud-sud-vest, comandante... 
Dar pentru numele lui Dumnezeu, ce faci dumneata aici? 
adăugă el izbit de înfăţişarea lui Vallery. Brooks, de ce 
dracu... 

— la mai încercaţi şi dumneavoastră să-i băgaţi minţile în 
cap? bombăni Brooks şi ieşi trântind uşa după el. 

— Ce-i cu el? întrebă Tyndall în gura mare. Ce naiba am 
mai făcut? 

— Nimic, domnule amiral, îl linişti Vallery. E vina mea. N- 
am ascultat ordinele doctorului. Ce ziceaţi mai înainte? 

— Ah, da. Mi-e teamă că ne pasc necazuri, comandante.. 

In sinea sa Vallery zâmbi văzând cum bucuria şi o veselă 
aşteptare îşi fac din nou apariţia pe chipul amiralului. 

— Radarul anunţă apropierea unei nave de suprafaţă, 
mari, rapide, urmând întrucâtva un gisment de abordaj. 

— ŞI, fireşte, nu-i de-ale noastre? murmură Vallery. Apoi, 
ridicând brusc capul: Doamne, doar 11-0 fi chiar... 

— Tirpitz? sfârşi în locul său fraza Tyndall. In primul 
moment a fost şi gândul meu, dar nu. Amiralitatea şi aviația îl 
păzesc mai ceva decât îşi păzeşte o cloşcă ouăle. Dacă s-ar 
mişca, fie şi cu-n milimetru, am afla imediat... Probabil, e vre- 
un crucişător greu. 


151 


— Se apropie. Se apropie. Acelaşi drum, răsună glasul lui 
Bowden, sec, calm, amintind vag de vocile impasibile ale 
comentatorilor meciurilor de cricket. Viteza estimată: 24, 
repet: 24 noduri. 

In difuzor, glasul se stinse făcând loc altuia, provenind de 
la postul de T.F.F. 

— Radio către comandă. Radio către comandă. Semnal 
din partea convoiului; Stirling către amiral. Bine. Înţeles. Trec 
la executare. Terminat: 

— Excelent, excelent! E de la Jeffries. l-am trimis un 
semnal ordonând convoiului să vină la drum nord-nord-vest. 
In felul acesta amicul care se apropie n-are nici o şansă să-i 
intercepteze. 

Vallery aprobă din cap. 

— La ce distanţă înaintea noastră e convoiul, domnule 
amiral? 

— Pilotule! strigă Tyndall, răsturnându-se în fotoliu cu un 
aer de nerăbdare. 

— Şase... şase mile şi jumătate, răspunse imperturbabil 
Baby-Kapok. 

e-e începe să cam dea rasol, băiatul, constată,, întristat, 
Tyndall. L-a istovit tensiunea. Acum două zile ne-ar fi indicat 
distanţa la centimetru. Şase mile... e o distanţă bunicică, nu, 
comandante? N-o să-i prindă niciodată. Bowden pretinde că 
nu ne-a descoperit, aşa că dacă drumul lui îl intersectează pe 
al nostru, trebuie să fie o pură coincidenţă... Se pare că 
Bowden are o părere mediocră despre radarul german. 

— Ştiu şi sper să aibă dreptate. E pentru prima oară când 
această chestiune prezintă şi un alt interes decât cel exclusiv 
academic. 

Vallery cercetă orizontul prin binoclu; nu se zărea nimic 
în afara mării şi a ninsorii care se mai rărise puţin. 

— în orice caz, contactul s-a produs la momentul oportun. 

Tyndall ridică din sprâncenele sale stufoase în semn de 
nedumerire. 


152 


— Era o atmosferă bizară pe puntea pupa, spuse cu 
oarecare ezitare Vallery. Plutea ceva straniu în aer, ceva ca 
de pe altă lume. Nu mi-a plăcut, domnule amiral. Era... era 
aproape înfricoşător. Zăpada, tăcerea, morţii... treisprezece 
morţi... sigur, nu pot face decât supoziţii în privinţa 
sentimentelor pe care oamenii le nutresc faţă de Etherton... şi 
faţă de orice altceva... dar nu era a bună. ŞI nu ştiu, zău, cum 
s-ar fi terminat toate astea... 

— Cinci mile, comunică difuzorul. Repet: cinci mile. 
Drumul şi viteza neschimbate. 

— Cinci mile, făcu uşurat Tyndall, pe care îl sâcâia tot ce 
nu era concret. E timpul să ne luăm măsurile, comandante. 
Curând ne vom afla la distanţa la care, după spusele lui 
Bowden, îi bate radarul. Guvernând drept spre est vom da 
impresia că acoperim coada convoiului şi că ne îndreptăm 
cap-nord. 

— Vino 10° la dreapta, ordonă Vallery. 

Crucişetorul evoluă treptat, luându-şi noul unghi de marş; 
turaţia elicelor a fost redusă până când viteza lui Ulysses 
ajunse la 26 noduri. 

Trecu un minut, trecură cinci şi difuzorul vorbi: 

— Radar către comandă. Distanţa constantă, cap de 
drum de coliziune. 

— Excelent, zău că-i excelent! de atâta plăcere amiralul 
mai că torcea ca un motan. Domnilor, al nostru e! 

A ratat convoiul. Deschideţi focul după indicaţiile 
radarului! 

Vallery întinse mâna după telefonul care-l lega de 
centrala de tir: 

— Dumneata eşti Courtney? Perfect. Bun, bun. Dacţi-i 
drumul! 

Puse receptorul la loc şi-l privi pe Tyndall. 

— Şmecher ca o maimuţă, flăcăul ăsta. De zece minute 
urmăreşte deja inamicul cu turelele „X" şi „Y". Nu-i rămâne 
decât să apese pe buton. 


153 


— Din aceeaşi clocitoare ca şi amicul nostru de-aci,.zise 
Tyndall făcând o mişcare cu capul în direcţia lui Baby-Kapok. 
Apoi, ridicând mirat ochii: 

— Courtney? Ai spus Courtney? Dar unde-i 
artileristul-şef? 

— Din câte ştiu în cabina sa. S-a prăbuşit în timpul 
serviciului funebru. In orice caz, nu-l văd în stare să-şi 
îndeplinească atribuţiile. Mulţumesc cerului că nu-s în pielea 
lui. Pot să-mi închipui... 

Ulysses se cutremură şi un zgomot asemănător 
plesnetului unui harapnic uriaş înghiţi vorbele lui Vallery în 
timp ce obuzele de 155 m/m ale turelei „X" spintecau, urlând, 
noaptea. Câteva secunde pauză, apoi o nouă zgâlţâitură: 
intraseră în horă şi tunurile turelei „Y". Din acel moment ele 
aveau să tragă, pe rând, câte un obuz la fiecare jumătate de 
minut. N-avea nici un rost să se risipească muniţie atât timp 
cât loviturile nu puteau fi observate. Era însă, probabil, 
minimul necesar pentru a exaspera inamicul şi a distrage 
atenţia lui de la tot ce nu era Ulysses. 

Acum, ninsoarea ţesea doar un văl subţire, care mai 
curând estompa decât ascundea orizontul. Către apus, norii 
începuseră să se destrame şi razele amurgului luminau cerul. 
Vallery ordonă ca turela „X" să înceteze focul şi să tragă 
câteva obuze luminoase. 

Brusc,  fulguiala încetă şi atunci apăru inamicul, 
ameninţător. O siluetă neagră a cărui etravă împroşca sus de 
tot două mustăţi de spumă, insolit aurite de o neaşteptată 
scăpărare a soarelui ce se culca. 

— 30° la dreapta! comandă sec Vallery. Maşinile pe drum 
înainte! Ecran de fum! h 

Tyndall înclină, satisfăcut, capul. In vederile sale nu intra 
să-l angajeze pe Ulysses în luptă cu un crucişător greu sau cu 
un cuirasat de buzunar german... mai ales la distanța asta de 
patru mile ceea ce pentru tunurile de mare calibru ale< 
inamicului însemna aproape foc la gura țevii. 


154 


Pe puntea de comandă, o jumătate de duzină de binocluri 
scrutau marea încercând să identifice duşmanul. Era însă cu 
neputinţă de ghicit cui aparţinea silueta longitudinală care se 
detaşa pe cerul împurpurat, exasperant de ambiguă şi vagă. 
Brusc, limbi albe de flăcări ţâşniră în lungul bordajului inamic; 
simultan, obuzele luminoase explodară sus în aer, exact 
deasupra hitleristului, scăldându-l într-o intensă, 
necruțătoare, lumină incandescentă şi făcându-l din pricina 
asta să pară straniu de gol şi de neajutorat. 

lluzorie aparenţă! Obuzele şuierară chiar pe deasupra 
capetelor făcând să clocotească marea în faţa etravei şi 
obligându-i pe toţi să se ghemuiască într-un gest reflex. Pe 
toţi, în afară de Baby-Kapok, care întoarse un ochi impasibil 
către amiralul ce se ridica încet. 

— Tip „Hiper"?$ domnule amiral, anunţă el. 10.000 tone, 
tunuri de 203 m/m, avioane în dotare. 

Tyndall avu o privire plină de suspiciuni pentru mutra 
excesiv de serioasă a ofițerului cu navigația. Căută la 
repezeală în minte un răspuns care să-i mai ia din ifose, dar 
observând turelele crucişătorului german scuipând trâmbe de 
fum, exclamă: 

— Pe cinstea mea! Nu stau să piardă timpul! Şi trag al 
dracului de bine, adăugă el. cu o admiraţie de profesionist 
urmărind cum proiectilele se împlântă, şuierând, în siajul 
clocotitor al lui U/ysses, la numai 45 de metri de pupa sa. Din 
două salve ne-au prins în furcuţă. Următoarea e la ţintă! 

Ulysses continua să evolueze, scoțând un fum negru din 
coşul său pupa, când Vallery se îndreptă de spate şi duse 
binoclul la ochi. Nori compacţi de fum învăluiseră brusc 
tribordul inamic, exact în faţa punţii de comandă. 

— -* Bravo, tinere Courtney! exclamă el. lată o lovitură 
perfect reuşită! 

— Într-adevăr perfect reuşită! aprobă Tyndall. O minune 
de lovitură! în condiţiile astea, cred chiar că am putea pune 


26 „Admirai Hipper", crucişător greu, frate cu „Prinz Eugen"; 
tonajul real era de 18.200 tone. (N. Tr.) 
155 


capăt discuţiei cu dumnealor... Ah, am eschivat-o la timp, 
domnilor! Doamne, ce aproape a fost! 

Pupa lui Ulysses, al cărui cap era acum nord-nord, 
dispăru vederii în timp ce o salvă percuta oceanul făcând să 
erupă un munte de apă. 

Următoarea salvă - era evident că lovitura încasată de 
crucişetorul german nu afectase puterea sa de foc - căzu la 
distanţă de un cablu de pupa. Hitleristul trăgea acum la 
nimereală; mecanicul-şef Dodson făcea cât mai mult fum, un 
fum negru, uleios, care se lipea de suprafaţa mării în vălătuci 
denşi, impenetrabili. Vallery viră şi se îndreptă cu toată viteza 
spre est. 

In următoarele două ore, la început în amurg, iar apoi pe 
întuneric, Ulysses se jucă de-a pisica şi şoarecele cu 
crucişătorul inamic, slobozind, când Se ivea prilejul, câte o 
salvă, apărând uneori, ghiduş, şi dispărând imediat în dosul 
unui paravan de fum, devenit aproape inutil acum când 
noaptea venise. In tot acest timp, radarul le slujise drept ochi 
şi urechi, fără să greşească o dată. Intr-un târziu, convins că 
nici o primejdie nu mai ameninţă convoiul, Tyndall trasă un 
paravan de fum în formă de „U" şi dispăru spre sud-vest, 
trăgând în prealabil câteva obuze, nu atât în semn de rămas 
bun, cât ca să indice direcţia luată. 

Nouăzeci de minute mai târziu, la capătul unui uriaş arc 
de cerc executat pe stânga, Ulysses se găsea departe spre 
nord. În timpul acesta, Bowden şi oamenii lui continuau să 
urmărească drumul inamicului; acesta se îndreptase drept 
spre est, ca apoi, cu câteva momente înainte de pierderea 
definitivă a contactului, să modifice capul şi să pornească 
sud-est. 

Tyndall cobori din fotoliu, anchilozat şi ţeapăn. 

— lată o seară plăcută de muncă, comandante, spuse el 
întinzându-se cu voluptate. Chiar foarte plăcută. Cit vrei să 
pariezi că amicul nostru îşi va petrece toată noaptea 
învârtindu-se cu toată viteza între sud şi est în speranţa ca 
dimineaţa să taie drumul convoiului? 


156 


În ciuda oboselii, Tyndall jubila aproape. 

— lar în momentul acela, continuă el, FR-77 se va găsi la 
200 mile nord de neamt... Presupun, pilotule, că., ai studiat 
traseele care să ne permită să ajungem din urmă convoiul, 
oricare din viteze, până la suta de noduri, ar fi adoptat-o 
acesta? 

— Cred că vom putea relua contactul fără prea mari 
dificultăţi, răspunse, politicos, Baby-Kapok. 

— Când îl apucă modestia, atunci mă dezgustă cel mai 
tare, comentă, ca pentru sine, Tyndall. Dumnezeule din cer! 
sunt mort de frig!... Oh, lua-m-ar dracul! Sper că ne vin noi 
belele pe cap! 

Servantul cu transmisiunile, postat în spatele comenzii de 
navigaţie, ridică receptorul telefonului care suna şi asculta o 
clipă. 

— E pentru dumneavoastră, domnule comandant. 
Medicul secund. 

— Preia dumneata comunicarea, Chrysler. 

— Vă cer iertare, domnule comandant, dar insistă Să 
vorbească personal cu dumneavoastră. 

Chrysler trecu receptorul lui Vallery, care înăbuşind o 
exclamaţie de iritare, îl duse la ureche. 

— Aici comandantul. Da, ce se întâmplă?... Ce?... Ce-e? 
Oh, Dumnezeule, nu!... De ce nu mi s-a comunicat nimic?... 
Da, înţeleg... mulţumesc... mulţumesc... 

Vallery întinse receptorul lui Chrysler şi se întoarse greoi 
spre Tyndall. În întunericul din jur, amiralul mai mult simţi 
decât văzu cum umerii comandantului se lasă. In jos, istoviţi, 
înfrânți, gârbovi dintr-o dată. 

— Era Nicholls, raportă Vallery cu o voce atonă. Acum 
cinci minute, căpitanul Etherton s-â împuşcat cu un foc de 
revolver la el în cabină. 

La ora patru dimineaţa, pe o mare calmă şi o ninsoare cu 
fulgi groşi, U/ysses ajunse din urmă convoiul. 

Nu trecuseră nici şase ore de atunci, dimineaţa era abia 
pe la mijlocul ei, şi amiralul Tyndall se transformase într-un 


157 


bătrân istovit, cu figura descompusă, pradă remuşcărilor, 
făcându-şi amare reproşuri, la un pas de disperare. În numai 
câteva ceasuri, obrajii săi rumeni şi plini se fleşcăiseră, 
deveniseră  pergamentoşi,  cenuşii, ochii îşi pierduseră 
strălucirea,  vârstaţi de  roşul epuizării. Amploarea şi 
rapiditatea schimbărilor petrecute la acest viguros şi jovial 
marinar, aparent insensibil la cele mai cumplite vicisitudini 
ale războiului, erau de-a dreptul incredibile; incredibile şi 
tulburătoare în sine, dar incomparabile faţă de efectul 
demoralizant produs asupra oamenilor. Fiecare arcadă are 
propria sa cheie de boltă... sau în orice caz, aşa simţim noi 
nevoia să credem. 

Oricare tribunal imparţial l-ar fi spălat pe Tyndall de toată 
vina, l-ar fi achitat fără proces. Făcuse ceea ce credea că e 
bine să facă, ceea ce ar fi făcut, în locul său, oricare alt 
comandant. Tyndall compărea însă în faţa necruţătorului 
tribunal al propriei sale conştiinţe. Nu putea uita că el fusese 
cel care ordonase convoiului să ia un drum nou, mult mai spre 
nord, că el fusese cel care ignorase ordinele oficiale potrivit 
cărora urma să atingă direct Capul Nord; că exact la 70* 
latitudine nordică - adică tocmai acolo unde Amiralitatea îl 
prevenise că vor fi - convoiul FR-77 se trezise, în acea 
dimineaţă rece, senină şi fără vânt, în mijlocul cele mai 
formidabile concentrări de submarine întâlnite în Arctica de la 
începutul războiului. 

Haita muşcase la ora sa preferată - în zori - şi din poziţia 
ei preferată: nord-est, cu soarele ce răsărea în ochi. Muşcase 
feroce, abil, cu o cruzime calculată. Se vedea bine că epoca 
kapitan-leutnan Prien (al cărui submarin fusese, de altfel, 
scufundat de mult, împreună cu întregul său echipaj, de către 
distrugătorul Wolverine) şi a iluştrilor săi contemporani, 
frumoasa epocă a marilor comandanţi de submarine, de mare 
valoare individuală şi curaj personal, se vedea bine, ziceam, 
că această epocă apusese. După părerea unanimă, 
succesiunea fusese preluată de atacurile masive, concertate, 
infinit mai primejdioase şi mai ucigaşe ale „haitelor" perfect 


158 


sincronizate, atacuri metodice, mecanizate, reduse aproape la 
o formulă matematică, supuse unui comandament unic. 

Primul cargo atins a fost Cochel/la, a treia navă din 
coloana tribord. „Sister-ship" cu Vytura şi Varella, ambele 
făcând parte din convoi, Coche!/la ducea peste 13 milioane de 
litri de benzină cu cifra octanică 100. Cel puţin trei torpile 
percutară coca ei; primele două aproape o tăiară pe jumătate, 
cea de-a treia provocă o explozie stupefiantă care o pulveriză 
pur şi simplu. O clipă mai - devreme era acolo, navigând 
senină în lumina limpede a aurorei, ca în secunda imediat 
următoare să nu mai existe defel. Dispărură, complet, total şi 
doar convulsiile albe ale unui ocean în fierbere marcau locul 
unde fusese; dispărută în vreme ce timpanele năuce şi 
mintea înceţoşată luptau în van ca să priceapă semnificaţia 
celor întâmplate; dispărută în timp ce  reflexele 
oarbe, instinctive îi precipitau pe oameni să caute adăpost 
împotriva uraganului ucigaş de metal, dezlănţuit turbat: 
deasupra valurilor. 

Două nave din cele apropiate suferiră întreaga forţă de 
şoc a exploziei. O enormă masă metalică - probabil un vinci - 
traversă dintr-o parte într-alta suprastructura lui Sirrus aflat la 
200 de metri în dreapta, distrugând cabina radarului. Nu se 
ştie exact ce păţise vasul care venea imediat în urmă «- avea 
un nume imposibil; Tennessee Adventurer”, dar timoneria şi 
comanda fuse - , seră cu siguranţă grav avariate pentru că nu 
mai putea guverna. 

Tragic era că la început nimeni nu înţelesese nimic 
pentru bunul motiv că totul părea normal. Revenindu-şi rapid 
din şocul pur fizic provocat de explozie, Tyndall ordonă prin 
semnale: „întoarcere la stânga". Era evident că haita 
submarinelor se găsea în partea aceea şi singura acţiune de 
natură să reducă pierderile şi să contracareze tactica 
inamicului, consta în a te năpusti direct asupra lui. Tyndall 
avea toate motivele să fie sigur că submarinele sunt strâns 
grupate; de regulă, ele nu se dispersau decât în cazul 


27 Aventurierul din Tennesee. (N. Tr.) 
159 


convoaielor lente. De altfel, adoptase această tactică nu o 
dată şi întotdeauna cu mare succes. În sfârşit, ţinta care se 
oferea submarinelor era în felul acesta redusă la o zecime şi 
ele se găseau obligate fie să. plonjeze, fie să rişte un abordaj. 

Cu o precizie şi o coordonare impecabile, demne de o 
formaţie de călăreţi ai Şcolii vieneze de echitație, convoiul 
evoluă maiestuos, lăsând în urma sa siaje albe, fosforescente 
în semiobscuritatea ce stăruia la suprafaţa mării. Când faptul 
că Tennessee Adventurer nu mai asculta de cârmă a fost 
observat, era deja prea târziu. La început lent, apoi cu o 
consternantă rapiditate, el întoarse spre est îndreptându-se 
direct către un alt cargou, Tobacco Planter. Cei de acolo abia 
mai avură timp să realizeze inevitabilul; deşi timona lui 
Tobacco era învârtita frenetic până la limită astfel ca lovitura 
să fie parată cu pupa, Adventurer, evident în imposibilitatea 
de a mai manevra, urmă cu mişcări dezordonate cercul pe 
care-l descria Planter apropiindu-se inexorabil, metru eu 
metru, ca şi cum ar fi fost însufleţit de o oarbă şi bezmetică 
poftă ele şagă. 

Planter a fost izbit cu o violenţă teribilă exact în faţa 
castelului central. Etrava lui Adventurer despică flancul lui 
pătrunzând cu patru-şase metri, într-un haos de metal sfâşiat, 
înăuntrul cargoului; forţa vie a unei mase de 10.000 ele tone 
la o viteză de 15 noduri este de-a dreptul fantastică. Rana era 
mortală, iar propria mişcare a lui Planter care îl desprinse de 
etrava ucigaşă, deschise mării înfometate uriaşa sa rană şi-i 
grăbi sfârşitul. Apa năvăli înăuntru şi nava se înclină puternic 
La bordul lui Adventurer cineva preluă pesemne comanda, 
pentru că maşinile se opriră şi vasul rămase aproape 
nemişcat, cu prova uşor înfundată, alături de cargoul care se 
scufunda. 

Restul convoiului se îndepărtă de navele imobilizate şi se 
stabiliză. Departe ele tot, la tribord, comandantul lui Sirrus, 
Orr, execută o bruscă întoarcere cu distrugătorul său avariat 
şi se îndreptă spre cargourile mutilate. Se apropiase la mai 
puţin de jumătate de milă când a fost rechemat printr-un 


160 


semnal imperios al navei-amiral. Tyndall nu-şi făcea iluzii. Ştia 
că Adventurer putea rămâne îndemn acolo unde se găsea 
chiar şi toată ziua 

— Planter, fireşte, avea să se scufunde în câteva minute 
- dar faptul acesta nu-i garanta nici că submarinele vor pleca, 
nici un brusc acces de cavalerism din partea inamicului. El nu 
se va mişca din loc şi va aştepta până la ultima secundă 
înainte de căderea nopţii tot sperând că vreun distrugător va 
acosta lingă Adventurer ca să salveze echipajul. 

In această privinţă, Tyndall avusese dreptate. Adventurer 
a fost torpilat exact la apusul soarelui. Trei sferturi din 
echipajul său Impreună cu douăzeci de supraviețuitori de pe 
Planter se înghesuiră în 3 bărci de salvare. O lună mai târziu, 
fregata Esher avea să întâlnească în largul nemiloasei coaste 
a Insulei Urşilor cele trei baleniere în linie de şir 
îndreptându-se către nord. Comandantul continua să şadă 
teapăn la pupa primei, scrutând un orizont pierdut cu orbitele 
sale goale, în timp ce mâna-i descărnată strângea echea 
cârmei. Ceilalţi erau care aşezat, care întins - unul chiar în 
picioare strângând catargul în braţe - rânjind, într-un hidos 
surâs, cu buzele lor carbonizate de soare. Jurnalul de bord 
zăcea alături de comandant, gol de orice inscripţie; muriseră 
cu toţii, îngheţaţi, chiar din prima noapte. Tânărul comandant 
al fregatei îi lăsă să în derivă mai departe şi-i urmări cum 
dispar dincolo de limita septentrională a lumii, acolo unde 
începe banchiza. lar banchiza înseamnă tărâmul marii tăceri, 
a unei mări incredibil de calme, atât de calme şi reci, încât 
poate se mai află şi astăzi acolo, morţi neputincioşi să-şi 
găsească odihna. Un jalnic şi trist sfârşit pentru ceea ce se 
cheamă templul spiritului... Cât priveşte gestul comandantului 
de fregată, nu se ştie dacă Amiralitatea a fost sau nu de 
acord cu el! 

Amiralul, în schimb, se înşelase complet în previziunile 
sale referitoare la intențiile majore ale inamicului. 
Comandantul haitei ghicise ce avea el să presupună şi lucrul 
acesta Tyndall ar fi trebuit să-l bănuiască la rândul său. 


161 


Tactica lui, constând în prezentarea unui convoi întreg 
atacului submarinelor era binecunoscută de inamic, ca şi 
faptul că nava amiral e Ulysses, a cărei siluetă specifică 
devenise familiară, prin observaţie directă sau din fotografii, 
tuturor comandanților de U-Boote; deci, îi era clar că Ulysses 
e cel care conduce 

FR-77 către Murmansk. Or, şi acest lucru Tyndall ar fi 
trebuit să-l prevadă. 

Submarinul care torpilase Cochella nu fusese primul din 
haită, aşa cum crezuseră ei, ci ultimul; toate celelalte se 
găseau la sud de acest soi de amorsă a capcanei şi sensibil 
mai la vest de FR-77, într-o zonă situată în afara bătăii 
Asdic-ului. Când convoiul schimbă de drum, submarinele se 
aliniară fără grabă ca să lanseze torpilele perpendicular, pe 
măsură ce vasele ar fi trecut prin dreptul lor. Marea era 
liniştită, liniştită ca un iaz, adâncă şi de un albastru 
mediteranean.  Rafalele de zăpadă din timpul nopţii 
dispăruseră; departe, spre sud-est, un soare strălucitor se 
ridica deasupra orizontului. Razele sale ţeseau fuioare largi de 
beteală peste întinderile Arcticei, făcând să scapere navele 
acoperite de gheaţă, a căror albeaţă se detaşa pe fondul mai 
întunecat al cerului şi al mării. Erau întrunite, aşadar, 
condiţiile ideale, dacă ne putem sluji de cuvântul ideal pentru 
a califica prologul unui masacru. 

Acest masacru s-ar fi soldat cu distrugerea totală a 
întregului convoi, fără acel avertisment sosit însă cam prea 
târziu. Un avertisment pe care nu-l dăduse nici radarul, nici 
Asdic-ul şi nici unul din instrumentele de o magică eficacitate 
inventate de ştiinţa modernă, ci pur şi simplu ochii ageri ai 
unui marinar în vârstă de 18 ani... şi razele întâmplătoare ale 
soarelui. 

— Dom'le comandant! dom'le comandant! cel care striga 
era tânărul Chrysler. Glasul i se frânse de surescitare, în 
vreme ce ochii nu i se dezlipeau de ocularele puternicului 
binoclu fixat la postul de comandă al proiectoarelor din 


162 


babord. Acolo, la sud, e ceva care face semnale! Au fost două 
scăpărări... uitaţi, încă una! 

— Unde le-ai văzut, băiete? răcni Tyndall. 

In agitația care-l cuprinsese, Chrysler uitase regula de 
bază potrivit căreia primul lucru anunţat trebuie să fie 
gismentul. 

— La 50° babord, dom'le amiral!... nu, la 60°... Acum 
le-am pierdut din ochi. 

Toate binoclurile de pe puntea de comandă se îndreptară 
în direcţia indicată. Nu se vedea însă nimic» 

absolut nimic. Cu o ridicare din umeri, de o elocventă 
incredulitate Tyndall strânse fără grabă luneta. 

— S-ar putea totuşi să fie ceva adevărat în treaba asta, 
spuse cu oarecare şovăială Baby-Kapok. Poate că marea s-a 
reflectat în lentila unui periscop care făcea un tur rapid de 
orizont? 

Tăcut, impasibil, Tyndall îi aruncă o privire, ca imediat 
după aceea să fixeze din nou orizontul. „Diferit, straniu", aşa 
îi apărea el acum lui Baby-Kapok. De fapt, chipul acesta rigid, 
având încremenirea pietrei, era chipul unui om căruia îi 
fuseseră încredințate 20 de nave, 5000 de suflete şi care 
apucase deja să săvârşească o gravă eroare. 

— lată, din nou! ţipă Chrysler. Două scăpărări... nu, trei! 
Era aproape nebun de atâta surescitare şi ţopăia pe loc de 
exasperare că nu fusese crezut. Le-am văzut cu ochii mei, 
dom'le amiral! Zău, le-am văzut! Vă rog, dom'le amiral, 
credeţi-mă, dom'le amiral! 

Tyndall se întoarse. Câteva lungi secunde ochii săi se 
fixară asupra tânărului marinar care, abandonând binoclul, se 
crampona cu mâinile sale înmănuşate de grilajul care-l separa 
de amiral, zgâlţâindu-l ca scos din minţi. Brusc, Tyndall se 
hotări. 

— Cârma banda stânga, comandante! Bentley, semnalul! 

Incet, bizuindu-se numai pe afirmaţia unui puşti de 18 
ani, FR-77 întoarse spre sud, încet, prea încet. Şi dintr-odată 
marea mişună de torpile... Vallery numără treizeci în tot 


163 


atâtea secunde. Ele goneau la mică adâncime şi bulele de aer 
ale siajului lor, din ce în ce mai lung, urcau rapid la suprafaţă 
formând în apa translucidă dâre lăptoase, penaje delicat 
efemere pentru aceste săgeți ucigaşe. Paralele la centru, "ele 
se desfăceau în evantai, spre est şi spre vest, ca să cuprindă 
întregul convoi. Era un spectacol fantastic şi nici unul din cei 
prezenţi nu mai văzuse vreodată ceva asemănător. 

Într-o clipă, confuzia a fost generală. Timp pentru 
semnale nu mai era. Fiecare navă trebuia să manevreze cum 
ştia ca să evite distrugerea. Situaţia era agravată de faptul că 
vasele din centrul convoiului şi cele din coloanele exterioare 
nu observaseră siajele. 

Nu exista scăpare pentru toţi; torpilele erau mult prea 
dese. Crucişătorul Stirling a fost prima victimă. În clipa în care 
părea în afara oricărei primejdii - se afla în capul coloanei 
departe de zona de maximă densitate a torpilelor - întregul 
său corp se zguduia ca lovit de un uriaş baros invizibil. Nava 
execută o ambardee dementă şi o porni spre est cu pupa 
învăluită într-un fum gros. Mânuit de o mână de maestru, 
Ulysses se culcă pe o parte sub efectul cârmei şi, graţie 
puternicelor sale elice diferenţiate, îşi croi drum prin culoarul 
imposibil de îngust dintre patru torpile, câte două în fiecare 
bord, la numai câţiva metri distanţă. Continua să fie o navă 
norocoasă. Rapidele distrugătoare, extrem de manevrabile, 
impecabil comandate, se fofilară în afara zonei periculoase cu 
o uşurinţă aproape dispreţuitoare, se redresară şi porniră 
către sud cu viteză maximă. 

Mai puţin norocoase au fost vasele de transport, mari, 
greoaie, relativ lente. În coloana din stânga, un petrolier şi un 
cargou au fost primele atinse. In chip miraculos, ele nu făcură 
decât să se poticnească sub efectul şocului după care îşi 
reluară marşul. Nu acelaşi lucru i se întâmplă însă şi marelui 
cargou care venea imediat în urma lor, cu puntea şi calele 
pline de tancuri. În răstimpul a trei secunde a fost torpilat de 
trei ori: nu ţâşni fum, nu izbucniră flăcări, nu se produse nici o 
explozie spectaculoasă. Despicat de la pupa la prova, el se 


164 


scufundă rapid, tăcut, fără să dea bandă, tras la fund de 
simpla greutate a metalului. Fără nici o şansă de salvare 
pentru cei aflaţi în momentul acela sub punți. 

O navă de transport din coloana centrală, Belle-Isle, a 
fost torpilată exact la mijloc. Bubuiră două explozii separate - 
probabil pentru că fusese lovită de două ori - şi vasul luă foc 
instantaneu. După câteva secunde dădea deja o puternică 
bandă la tribord, care sporea cu fiecare clipă. Treptat, 
bordajul se cufundă în apă, în timp ce bărcile de salvare 
prinse de cavaleţii lor atingeau aproape suprafaţa mării. 
Doisprezece-cincisprezece oameni au fost văzuţi lunecând pe 
punţile înclinate şi pe jumătate scufundate înspre barca cea 
mai apropiată. Cu gesturi disperate, ei tăiară chingile care o 
ţineau fixată, se înghesuiră în ea cu o grabă grotescă, se 
desprinseră ca să evite ... aflate deja sub apă, băgară ramele 
în furcheţi şi se apucară să tragă la ele cu frenezie. Totul 
durase mai puţin de un minut. 

O jumătate de duzină de lovituri zdravene de ramă îi 
îndepărtară de pupa navei lor care se scufunda, alte două îi 
conduseră sub etrava oscilantă a lui Walter A. Baddeley, alt 
transportor din coloana din stânga încărcat cu care de luptă. 
Iscusinţa în manevre care-l salvase pe Baddeley nu a fost însă 
de nici un folos pentru mica ambarcaţiune; ea se sfărâmă 
întocmai unei jucării de şipcă, proiectându-i pe oamenii care 
urlau în marea îngheţată. 

În ciuda voluminoaselor lor veşminte arctice, ei porniră 
să înoate cu forţa disperării, în timp ce corpul cenuşiu al lui 
Baddeley luneca rapid prin faţa lor. In asemenea împrejurări, 
raţiunea dispare; gândul că, chiar dacă vor scăpa printr-un 
miracol de ghilotina unicei, dar giganticei, elice a cargoului, 
tot aveau să moară, zece minute mai târziu, din pricina 
frigului năprasnic nu le trecu prin minte. Dar nici fierul şi nici 
frigul nu au fost cauza morţii lor. Ei mai lupta încă 
străduindu-se zadarnic să evite de a fi supţi de vârtejul elicei, 
când două torpile loviră simultan pupa vasului, exact lângă 
cârmă. 


165 


Pentru un om aflat în apă, în vecinătatea unei puternice 
explozii submarine, nu există umbră de scăpare. Efectul este 
inuman, revoltător, oribil dincolo de orice expresie; în 
asemenea cazuri, medici, cu îndelungată experienţă, chiar şi 
patologii, se hotărăsc cu greu să privească ceea ce a fost 
cândva o fiinţă omenească. Dar, aşa cum se întâmplă atât de 
des în Arctica, moartea s-a milostivit de cei de pe Belle-Isle, 
căci ei au pierit fără s-o ştie. 

Pupa lui Walter A. Baddeley fusese smulsă aproape în 
întregime. Sute de tone de apă năvăleau acum prin uriaşa 
spărtură, se revărsau prin pereţii transversali distruşi de 
explozie, forţau uşile etanşe ale compartimentului maşinilor şi 
trăgeau nava în jos, spre adâncuri, continuu, irezistibil, până 
când duneta plonjă, ca şi cum ar fi salutat oceanul care o 
aştepta. O clipă, vasul rămase nemişcat. Apoi, într-o 
succesiune rapidă, în interiorul lui răsunară mai întâi o 
explozie surdă, urmată de bubuitul năprasnic al masivelor 
cazane smulse de pe soclurile lor. Aproape imediat după 
aceea, pupa mutilată tresări violent şi prinse să se afunde din 
ce în ce mai repede, până când duneta dispăru cu 
desăvârşire, iar etrava se ridică, şiroind de apă, mult. 
deasupra mării. Metru cu metru, unghiul de înclinaţie creştea, 
pupa coborând treizeci, cincizeci, şaizeci de metri sub nivelul 
mării, iar etrava înălțându-se cu tot atâta spre albastrul 
cerului, susţinută de 150 de mii de metri cubi de aer prinşi în 
capcană. 

Sfârşitul sosi când nava era la 4* de verticală. Unghiul a 
putut fi stabilit cu precizie pentru că exact. În momentul acela 
ţăcăni la bordul lui Ulysses, aflat la o jumătate de milă 
distanţă, obturatorul aparatului fotografic mânuit de mâinile 
înmănuşate ale doctorului Nicholls. Un aparat care fixa pe 
peliculă imaginea de neuitat a unei nave ce se scufunda 
aproape la verticală, profilându-se pe albastrul palid al 
cerului. O imagine lipsită de detalii, cu excepţia a două forme 
bondoace, incredibil suspendate în văzduh: două care de 
luptă de 30 de tone, smulse din legăturile ce le fixau şi 


166 


surprinse în zbor, o fracțiune de secundă înainte de a se 
prăvăli peste castelul central, acum aflat în apă. În planul doi 
se putea distinge Belle-Isle, cu elicea afară din apă şi 
pavilionul flotei comerciale plutind molatec pe suprafaţa 
paşnică a mării. 

Câteva secunde după ce ţăcănise, aparatul a fost smuls 
din mâinile lui Nicholls ca de un uragan şi strivit de un perete 
despărțitor, - filmul din el rămase însă intact. Panica 
marinarilor din barca de salvare era justificată: în magazia sa 
numărul 2, chiar lângă focarul incendiului, Belle-Isle 
transporta peste 1000 de tone de proiectile pentru tancuri... 
Despicat la mijloc, cargoul se scufundă în mai puţin de un 
minut. Ciuruită de schijele împroşcate de explozie, etrava lui 
Baddley lunecă încetişor pe lângă Ulysses. 

Ecoul exploziei mai stăruia, descrescând, deasupra mării, 
când o serie de detunări venite dinspre sud, părură că-l 
preiau, reflectându-l. La mai puţin de două mile, Sirrus, Vectra 
şi Viking scăpărător de albe în soarele dimineţii, trasau cu 
grenadele antisubmarine lansate de pe ambele borduri ale 
pupelor lor un desen extrem de complicat pe suprafaţa mării. 
Din când în când, ba unul, ba altul, dispăreau aproape în 
întregime în dosul uriaşelor jerbe de apă şi spumă, ca să 
reapară apoi ca printr-o vrajă, în timp ce albele coloane se 
prăvăleau încet. 

Primul impuls al lui Tyndall a fost să se alăture vânătorii, 
să satisfacă dorinţa arzătoare, primitivă, de răzbunare ce-l 
stăpânea. Baby-Kapok îl privi pe furiş şi rămase surprins de 
gârboveala aceea rigidă, de gura strânsă, de buzele devenite 
invizibile, de faţa aceea deformată de amărăciunea unei 
furii... îndreptată mai cu seamă împotriva lui însuşi. Brusc, 
amiralul se răsuci: 

— Bentley! semnalizează lui Stirling: „Raportaţi ce avarii 
aveţi”. 

Stirling se afla în prezent la mai bine de o milă în urma 
lor, dar revenea rapid, având o viteză de cel puţin 20 de 
noduri. 


167 


„lau apă la maşina pupa", descifră în următoarele 
secunde Bentley. „Magaziile înecate, coca uşor avariată. 
Rămân stăpân pe manevre. Servomotorul scos din funcţie. 
Conduc manual, dar merge". 

—Slavă Domnului! Semnalizează: „Preia conducerea: 
drum est". lar noi, comandante, hai să-i dăm o mină de ajutor 
lui Orr să termine cu asasinii ăştia! 

Baby-Kapok îl privi cu o bruscă nelinişte. 

— Domnule amiral... 

— Cei pilotule, ce s-a întâmplat? făcu, sec şi nerăbdător, 
Tyndall. 

— E vorba de primul submarin, riscă Carpenter. Nu poate 
fi la mai mult de o milă spre nord. N-ar trebui oare...? 

— Pe toţi dracii! exclamă, furios, Tyndall. Încerci cumva 
să-mi sugerezi... dar se întrerupse deodată şi-l cercetă 
îndelung pe Carpenter. Ce-ai spus, pilotule? 

— Submarinul care a torpilat petrolierul, domnule amiral, 
spuse fără grabă Carpenter. Probabil şi-a reîncărcat între timp 
tuburile şi se află într-o poziţie excelentă... 

— Evident, evident... mormăi Tyndall. 

Îşi trecu mina prin dreptul ochilor, aruncă o privire lui 
Vallery care-şi ţinea capul întors, apoi mâna trecu din nou 
peste ochii istoviţi. 

— Ai perfectă dreptate, pilotule, perfectă dreptate... Se 
întrerupse şi zâmbi: Ca, de-altfel, întotdeauna, luate-ar 
dracul! 

Ulysses nu găsi nimic la nord. Submarinul, care 
scufundase Cochella şi pusese în funcţiune capcana, avusese 
înţelepciunea s-o şteargă. In timp ce inspectau zona, auziră o 
canonadă şi văzură fumegând tunurile de pe Sirrus. O 

— Intreabă-i ce-s cu toate parascoveniile astea? ordonă, 
iritat, Tyndall. 

Baby-Kapok surise pe sub mustăţi: bătrânul se ţinea încă 
țeapăn. 


168 


„Vectra şi Viking au avariat şi probabil distrus un 
submarin, glăsui mesajul. Vectra şi cu mine am scufundat un 
altul ieşit la suprafaţă. Dar dumneavoastră?" 

— „Dar dumneavoastră?" explodă Tyndall. Fir-ar să fie de 
obrăznicătură! Auzi dumneata: „Dar dumneavoastră!" Data 
viitoare îi dau să comande cel mai vechi, cel mai infect dragor 
din câte s-or găsi la Scapa! Şi toate astea numai din vina 
dumitale, pilotule! 

— Da, domnule amiral. Vă cer iertare. Poate însă a pus 
întrebarea dintr-un spirit de... de solicitudine, de îngrijorare... 

— Ţi-ar place să fii navigator pe viitorul său vas? 
chestionă, ameninţător, Tyndall. 

Prudent, Baby-Kapok se retrase în camera hărților. 

— Carrington? 

— La ordin, domnule amiral! 

Era ca întotdeauna proaspăt ras, cu privirea limpede, 
competent, treaz. Obrazul său cu pielea gălbejită, ca a tuturor 
celor care au petrecut mulţi ani sub soarele tropicelor, nu 
păstra urmă de oboseală. De dormit, însă, nu dormise de trei 
zile. 

— Ce crezi despre dumnealor? întrebă amiralul arătând 
norii cenuşii, lânoşi, care acopereau orizontul la nord-vest. 

Rafale scurte de Vânt, venite dinspre miazănoapte, 
întunecaseră marea dându-i o culoare vineţie. 

— Greu de spus, răspunse, cu oarecare încetineală, 
Carrington. Furtună nu va fi, asta-i sigur... Am mai văzut aşa 
ceva: nori joşi, vălătuciţi, apărând pe o dimineaţă frumoasă 
simultan cu o creştere a temperaturii. Fenomenul e foarte 
frecvent în zona Aleutinelor şi în marea Behring... de regulă, 
înseamnă ceaţă, ceaţă deasă. 

— Dumneata ce zici, comandante? 

— N-am nici o idee, domnule amiral? răspunse Vallery, 
dând hotărât din cap. Transfuzia îi făcuse, pare-se, bine. E 
ceva cu totul nou pentru mine... n-am mai văzut aşa ceva. 

— Nici eu, mormăi Tyndall. De aceea l-am şi întrebat mai 
întâi pe Carrington. Dacă socotiți c-o să se lase ceața, 


169 


anunţaţi-mă imediat, N-am chef să las convoiul şi escorta să 
se risipească prin toată Arctica din pricină că s-a stricat 
vremea. Deşi, adăugă el cu amărăciune, cred că vor fi mult 
mai în siguranţă fără noi! 

— Pot să vă afirm lucrul acesta de pe acum, domnule 
amiral. Carrington poseda rarul talent de a putea enunţa 
orice, calm şi categoric, fără ca prin asta să ofenseze pe 
careva. - Va fi ceaţă. 

— Perfect posibil, acceptă Tyndall care nu punea 
niciodată la îndoială spusele lui Carrington. - Să ne grăbim s-o 
ştergem. Bentley, semnalizează distrugătoarelor: „Rupeţi 
contactul. Reveniţi la convoi". Ah, da. Bentley, adaugă încă un 
cuvânt: „Imediat'". Şi întorcându-se către Vallery: Asta-i la 
adresa căpitanului Orr. 

În mai puţin de-o oră, cargourile şi escorta îşi reluaseră, 
fiecare, locurile lor; ca să se evite eventualele haite de 
submarine postate pe paralela de 70*, drumul fusese trasat 
nord-est. La sud-est soarele continua să strălucească, dar 
primele fuioare de ceaţă, umedă şi rece, se prelingeau deja 
de-a lungul convoiului. Viteza fusese redusă la 6 noduri şi 
toate navele lăsaseră la apă geamanduri de ceaţă. 

Tyndall se scutură de frig şi cobori, complet anchilozat, 
de pe scaunul său, în timp ce sifleele anunțau încetarea 
alarmei. leşind pe uşa cabinei se opri pe pasarelă. Mâna sa 
înmănuşată se lăsă pe umărul lui Chrysler şi rămase acolo. 
Surprins, tânărul marinar se întoarse. 

— Voiam doar să văd ce fel de ochi ai, piciule, spuse el 
zâmbind. O să dăm acatiste pentru ei. Mulţumesc din inimă... 
n-o să uităm ce-ai făcut. 

Cercetă cu o privire lungă chipul tânăr şi, uitând de 
propria-i oboseală, înjură pe-nfundate cuprins de un brusc 
acces de milă la vederea pleoapelor înroşite de nesomn şi a 
obrajilor palizi şi supţi pe care o stângace bucurie îi colora 
Uşor. 

— Câţi ani ai, Chrysler? întrebă el brusc. 

— Opt'şpe, dom'le amiral... peste două zile. 


170 


Glasul, cu dulci inflexiuni ale graiului galez, suna aproape 
sfidător. 

„O să aibă optsprezece ani... peste două zile..." repetă 
încetişor Tyndall, adresându-se sieşi. Doamne Dumnezeule!... 
Doamne Dumnezeule!... 

Mâna lunecă de pe umărul tânărului şi amiralul porni cu 
paşi greoi spre cazemata din spatele castelului central. Intră 
şi trase uşa după el. 

„O să aibă optsprezece ani peste două zile", repetă el ca 
şi cum ar fi fost în transă. 

Vallery se săltă de pe bancheta lui. 

— Cine? întrebă el. Tânărul Chrysler? 

Tyndall încuviinţă, dând trist din cap. 

— Ştiu, spuse Vallery. Ştiu de el... A făcut azi o treabă 
excelentă. 

Tyndall se prăbuşi într-un fotoliu. Gura i se schimonosi de 
amărăciune şi furie. 

— A fost singurul... singurul! Doamne, ce dezastru! Trase 
adânc din ţigară, fixând podeaua cu ochii. „Zece sticle verzi 
atârnate de-un perete", murmură el pe un ton absent. 

— Aţi spus ceva, domnule amiral? 

— De la Scapa au plecat patrusprezece vase, de la Saint- 
John - optsprezece; împreună constituiau convoiul FR-77, 
vorbi Tyndall cu glas înăbuşit. In total, treizeci şi două de 
nave. lar acum... Se opri. Acum, au rămas numai 
şaptesprezece, dintre care trei sunt avariate. Pe Tennessee 
Adventurer îl socot o epavă... Injură cu năduf. Doamne, cum 
detest să las o navă aşa, ţintă imobilă pentru oricare asasin...! 
Trase un nou fum din ţigară. Mă comport admirabil, nu? 

— Ah, ce prostie, domnule amiral! izbucni, aproape 
furios, Vallery. Nu-i vina dumneavoastră dacă portavioanele 
au fost nevoite să se reîntoarcă la bază. 

— Ceea ce înseamnă că tot restul e din vina mea? 
Tyndall surâse uşor şi ridică" o mână ca să împiedice 
protestul care ar fi urmat în mod automat. lartă-mă Dick, ştiu 
că nu te-ai gândit la aşa ceva... Şi, totuşi, ăsta-i adevărul 


171 


adevărat! Şase vase comerciale pierdute în zece minute. 
Şase! Când, de fapt, n-ar fi trebuit să pierdem nici unul. 

Cu capul plecat, cu coatele pe genunchi, îşi apăsa cu 
palmele ochii obosiţi. 

— Contraamiralul Tyndall, continuă el cu voce înăbușită, 
maestru al strategiei... modifică ruta convoiului ca să se 
ciocnească de un crucişător greu, apoi o modifică iarăşi ca să 
dea nas în nas cu cea mai numeroasă haită de submarine din 
câte am văzut vreodată şi asta exact în locul în care fusese 
prevenit de Amiralitate că o va găsi... N-are importanţă ce-o 
să-mi facă bătrânul Starr la întoarcere, n-o să mă plâng... 
Acum, nu mai am voie... şi nici după aceea... 

Se ridică greoi. Lumina unicului bec îi căzu pe faţă şi 
Vallery rămase izbit de schimbarea care se produsese. 

— Unde vă duceţi, domnule amiral? întrebă el. 

____—Pe puntea de comandă. Nu, nu, rămâi aici, Dick. 
Incercă să zâmbească, dar nu reuşi decât să schiţeze o scurtă 
grimasă. Vreau să mă gândesc de unul singur la viitoarea 
mea greşeală de calcul. 

Deschise uşa, dar se opri net auzind şuierul obuzelor 
trecând pe deasupra capetelor lor, în timp ce, sfâşiind ceața, 
sirena urla chemându-i pe toţi la posturile de luptă. 

Fără grabă, Tyndall se întoarse şi aruncă spre interiorul 
cazematei: 

— Se pare că am şi comis-o, făcu el pe un ton amar. 


172 


IX. VINERI DIMINEAŢA 


În prezent, ceața îi învăluia complet. De la ultima 
ninsoare abundentă, temperatura crescuse întruna cu 
repeziciune; clin păcate, nu era decât o prefăcătorie a naturii, 
fiindcă acum linţoliul lipicios şi glacial al reţii făcea frigul şi 
mai intens. 

Tyndall constată toate acestea ţâşnind pe uşă afară, 
urmat imediat de Vallery. Turner, ţinând în mină casca de 
oţel, era tocmai pe punctul de a urca în gabia telemetrelor 
pupa. Amiralul întinse mâna şi-l opri. 

— Ce se întâmplă, Turner? întrebă el. Cine a tras? în 
cine? De unde? 

- Nu ştiu, domnule amiral. Obuzele par să vină de 
undeva din spate. Cine ni le trimite? O privire lungă şi 
meditativă îl învălui pe amiral. - Amicul de aseară a revenit. 

Se răsuci brusc şi părăsi puntea de comandă. 

Tyndall îl urmări cu o privire perplexă, vădit nelămurit. 
Apoi, cu o înjurătură furioasă pe buze, se repezi la telefonul 
care-l lega de postul radarului. 

— Aici comanda, amiralul la telefon. Dă-mi-l imediat pe 
căpitanul Bowden! 

Prompt, difuzorul cârâi: 

— Aici Bowden, domnule amiral. 

— Ce dracu faceţi acolo jos? Vocea era înăbuşită şi aspră. 
- Dormiţi din picioare sau ce? Suntem atacați de o navă de 
suprafaţă! Sau şi asta-i o noutate pentru dumneata, căpitane 
Bowden? 

Se întrerupse şi se ghemui în timp ce o nouă salvă trecu 
mugind pe deasupra capetelor lor ca să erupă în mare la mai 
puţin de 800 de metri în prova; o cascadă de spumă se 
revărsă pe puntea unui cargou, întrezărit, o secundă, printr-o 
spărtură a ceţii. Revenit imediat la verticală, Tyndall răcni în 
microfon: 


173 


— Inamicul cunoaşte distanţa la care suntem! Pentru 
numele lui Dumnezeu, Bowden, unde naiba e? 

— Îmi pare rău, domnule amiral, răspunse cit se poate de 
calm Bowden, dar se pare că nu-l putem intercepta. Il avem, 
în continuare, pe Adventurer pe ecrane cu un relevment doar 
uşor modificat... aproximativ 300... Presupun că inamicul e 
ascuns în dosul lui Adventurer, sau, dacă poziţia lui e mai 
apropiată, atunci se găseşte chiar pe relevmentul acestuia. 

— La ce distanţă? mugi Tyndall. y 

— Destul de mare, domnule mirai. In orice caz, foarte 
aproape de Adventurer. Nu-l putem însă identifica nici după 
formă, nici după distanță. 

Tyndall lăsă receptorul să spânzure de firul lui şi se 
întoarse spre Vallery: 

— Bowden chiar îşi închipuie că o să înghit povestea 
asta? făcu el iritat. O coincidenţă cum nu există una la un 
milion: o navă inamică alegând şi păstrând unica poziţie 
posibilă care s-o ascundă de radarul nostru. Pur şi simplu 
fantastic! 

Vallery îl privi cu un aer inexpresiv. 

— Ei bine? se înfierbântă Tyndall. De necrezut, ai? 

— Nu, domnule amiral, răspunse calm Vallery. Nu chiar. 
Şi nici nu-i vorba de o întâmplare. Submarinele au comunicat, 
probabil, prin radio navei respective relevmentul şi drumul pe 
care-l urmăm. Restul a fost simplu. 

Tyndall se uită la el câteva clipe lungi, închise ochii şi-şi 
scutură de câteva ori capul cu mişcări sacadate şi furioase. 
Era un gest în care intră şi autocritica şi condamnarea 
propriei incredulităţi şi efortul de a aduce lumină într-o minte 
înceţoşată şi sleită de oboseală. Ce dracu, lucrul acesta l-ar fi 
priceput şi un copil de şase ani... Şuierând, un obuz explodă 
la mai puţin de cincizeci de metri la tribord. Tyndall rămase 
stană de piatră; nici măcar nu-l auzise, nici măcar nu-l 
văzuse. 

— Bowden? 

Receptorul era din nou în mâna lui. 


174 


— Da, domnule amiral. 

— Nici o schimbare pe ecran? 

— Nici una, domnule amiral. 

— Părerea dumitale rămâne aceeaşi? 

— Aceeaşi, domnule amiral. Nu poate fi altceva. 

— Zici că-i aproape de Adventurer? 

— Chiar foarte aproape, după opinia mea. 

— Bine, dar Adventurer e acum la zece mile în urma 
noastră! 

— Da, domnule amiral, ştiu. Inamicul e şi el la aceeaşi 
distanţă. 

-- Ce-e! Zece mile? Păi cum naiba... 

— Trage după radar, domnule amiral, îl întrerupse 
Bowden. Vocea metalică venită din difuzor căpătă deodată 
accente obosite. - Nu poate fi vorba de altceva. După cum şi 
de reperat ne reperează tot după radar, ceea ce explică de ce 
se menţine pe acelaşi relevment şi cu noi şi Adventurer. In 
plus, tirul lui e extrem de precis... Mi-e teamă, domnule 
amiral, că radarul lor e la fel de bun ca şi al nostru... 

Difuzorul amuţi. În tăcerea care se lăsase brusc pe 
puntea de comandă, zgomotul de ebonită sfărâmată a 
receptorului - care, scăpând dintre degetele descleştate ale 
lui Tyndall, se făcu ţăndări, - păru nefiresc de puternic. Mâna 
amiralului bâjbâi în jur, dădu peste o conductă de aburi şi se 
agăţă de ea ca şi când ar fi căutat un punct de sprijin. Plin de 
solicitudine, Vallery făcu un pas spre el cu braţele deschise, 
dar Tyndall trecu pe lângă el fără să-l vadă. Aidoma unui 
moşneag ajuns la capătul puterilor, aidoma cuiva ale cărui 
bătrâne ciolane şi muşchi şi-au pierdut de mult orice urmă ele 
vlagă, el traversă târşindu-şi picioarele puntea de comandă, 
aparent fără să bage de seamă, duzina de ochi uimiţi care-l 
urmăreau, şi se căţără greoi în fotoliul său înalt. 

„Imbecilule, îşi spunea el în gând, lua-te-ar dracu de 
imbecil bătrân! Nu şi-o va ierta niciodată, nu, niciodată. De la 
bun început, inamicul îi ghicise planurile, îi dejucase 
manevrele, îl depăşise în toate. Se prefăcuse doar că se lasă 


175 


păcălit ca să-i poată face şi mai bine felul, ca să-i 
demonstreze că e mult mai idiot decât avusese creatorul său 
intenţia să-l facă. Radarul! Evident că despre asta era vorba! 
Auzi tâmpenie, să-şi închipuie că radarul nemților rămăsese 
instrumentul limitat şi primitiv, aşa cum îl descriseseră anul 
trecut rapoartele Amiralității şi ale Serviciului de informaţii al 
Aviației! Era la fel de perfecţionat ca şi radarul britanic, la fel 
de puternic ca cel al lui Ulysses... nava-radar, despre care 
crezuseră cu toţii că e de departe cea mai bună, de fapt 
singura bună din lume... Dar se gândise el, măcar o dată, la 
lucrul acesta?" Chinuit de remuşcări, de amărăciune, Tyndall 
se ura cumplit în clipele acelea. Dezastrul de azi dimineaţă, 
şase nave, trei sute de oameni înghiţiţi de valuri... „Doar 
Dumnezeu te mai poate ierta, Tyndall, doar el... Tu eşti 
făptaşul... tu şi radarul..." 

leri seară, de pildă, când Ulysses crezuse că-l expediază 
pe inamic pe o pistă falsă, crucişătorul german rămăsese 
frumuşel în urma lor, oglindă fidelă a „geniului" lui Tynadall!... 
De ciudă îi veni să geamă. Neamţul care trăsese aşa, ca din 
întâmplare, de câte ori Ulysses dispărea pe după un paravan 
de fum, o făcuse dinadins, ca să ascundă eficacitatea 
radarului său şi a faptului că, cel puţin în prima jumătate de 
oră, ţinuse acelaşi drum ca şi convoiul care scăpa fugind 
înspre nord-nord-vest... manevră pe care i-o uşurase chiar el, 
Tyndall, interzicând în mod categoric vaselor să facă 
zigzaguri! 

lar apoi, când U/ysses descrise cercurile acelea atât de 
ingenioase, mai întâi la sud şi pe urmă din nou la nord, 
inamicul nu-l pierduse, probabil, nici o clipă de pe ecran. Ca 
să urmeze, în sfârşit, figura aceea straşnică, în care păcăliciul 
a devenit păcălit, crezând că într-adevăr neamţul a şters-o 
spre sud-est! Mai mult ca sigur, revenise şi el pe direcţia nord, 
prinsese la marginea ecranului crucişătorul britanic exact în 
momentul în care acesta dispărea, calculase ce drum va urma 
ca să intercepteze convoiul şi comunicase prin radio 
submarinelor unde să se posteze ca să-i ia ca din oală. 


176 


În sfârşit, acum venea şi ultima insultă, ultima lovitură 
adusă fărâmei de mândrie care-i mai rămăsese. Inamicul 
deschisese focul la limita maximă a bătăii tunurilor sale, dar 
cu o precizie extremă, trădând astfel faptul că tirul său e 
reglat prin radar. Exista o singură explicaţie: convingerea lui 
că britanicii ajunseseră, firesc, la inevitabila concluzie privind 
puterea şi sensibilitatea acestui radar. „Inevitabila concluzie!" 
Nu-l încercase nici măcar umbra unei bănuieli! Insensibil la 
durere, pumnul său se abătu de câteva ori peste rama 
parbrizului. Ce orb fusese, ce dobitoc stupid şi fără minte! 

„Şase cargouri, 300 de vieţi omeneşti. Sute de tancuri 
pierdute pentru Rusia, sute de avioane, milioane de litri de 
benzină... câte mii de morţi în plus, ostaşi şi civili ruşi, 
reprezintă aceste naufragii? Şi câte familii - gândurile îl 
fulgerau incoerente - câte familii de pe întreg cuprinsul Marii 
Britanii, sfărâmate, îndurerate, cernite? Poştaşi pe biciclete 
aducând sinistrele veşti în căsuţele răsfirate pe văile din Ţara 
Galilor sau înşirate pe drumeagurile împădurite din Surrey, în 
fermele izolate din insulele vestice unde ard focuri de turbă, 
în bordeiele spoite cu var de prin comitatele Donegla şi 
Antrim... Lacrimi şi pe uriaşul continent al Americii, de la 
Terra Nova şi Mâine până la îndepărtatele ţărmuri ale 
Pacificului. Toate aceste familii nu vor şti niciodată că el, 
Tyndall, a fost acela care a risipit cu atâta uşurinţă vieţile 
soţilor, ale fraţilor, ale fiilor lor... iar faptul că n-o vor şti e 
chiar mai îngrozitor decât absenţa oricărei consolări..." 

— Vallery! 

Glasul lui Tyndall era o şoaptă răguşită. Comandantul 
străbătu puntea şi se opri lângă amiral; vârtejurile de ceaţă 
năvăliră în plămânii săi inflamaţi, provocând un acces dureros 
de tuse. Nefericirea lui Tyndall era însă atât de mare, încât 
nici măcar nu înregistră suferinţa, atât de vizibilă, a lui 
Vallery. 

— Ah, eşti aici comandante? Crucişătorul inamic trebuie 
distrus. 

— Da, domnule amiral. Dar cum? 


177 


— Cum? Obrazul lui Tyndall, încadrat de marginea 
perlată cu stropi de umezeală a glugii, era supt şi cenuşiu; 
totuşi, reuşi să schiţeze umbra unui surâs. - Să ştim, barem, 
pentru ce o să ne spânzure... Propun să detaşăm toate 
escortoarele, inclusiv noi, şi să punem mâna pe el. Un simplu 
exerciţiu tactic... poate la limita maximă a capacităţilor mele. 

Se întrerupse brusc, aruncă o privire peste bord şi se 
aplecă rapid: un obuz explodase în apă la numai câţiva metri 
- lucrul destul de rar - împroşcând puntea cu o cascadă de 
stropi. 

— Noi, adică Stirling şi Ulysses îl luăm din sud; atragem 
asupra noastră focul lui şi-i acaparăm radarul 

Orr şi vitejii săi îl vor aborda dinspre nord. Pe ceața asta îl 
pot torpila de la mică distanţă. Pentru o navă izolată condiţiile 
sunt dintre cele mai defavorabile... şanse de scăpare nu prea 
există. 

— Toate escortoarele, făcu Vallery cu un glas stins. 
Propuneţi să detaşăm toate escortoarele? 

— Este. exact ce propunem, comandantule. 

— Dar... dar poate că tocmai asta doreşte şi el, protestă 
Vallery. 

— Adică să se sinucidă? Un sacrificiu glorios pentru 
numele Patriei? Fii serios, Vallery! îl ironiză Tyndall. Moda 
unor asemenea lucruri a trecut odată cu Langesdorif şi 
Middelmann?8. 

— Nu-i vorba de aşa ceva, domnule amiral! răspunse, 
oarecum iritat, Vallery. Vrea_ să ne atragă după sine ca să 
lăsăm convoiul fără protecţie. 

— Şi care ar fi inconvenientul? Cine să-l descopere pe o 
asemenea vreme? Fără geamandurile lor de ceaţă, propriile 
noastre nave nu s-ar putea vedea unele pe altele. Şi dacă nu 
se văd ele, nici altcineva n-o să le vadă. Ţi-o spun eu! 

— Nu-u? ripostă Vallery. Ei bine, dacă mai există şi un alt 
crucişător german echipat cu radar? Sau chiar, o altă haită de 


28 Doi iluştri comandanţi de navă din timpul primului război 
mondial, morţi în bătălia de la Jutland. (N. Tr.) 
178 


submarine? Ambii s-ar putea afla în legătură radio cu cel oare 
a tras în noi... şi care ne cunoaşte drumul la milimetru! 

— Legătură radio? Păi posturile noastre - de ascultare nu 
interceptează tot ce se petrece? 

— Ba da. Se pare încă că pe ultrascurte treaba nu-i chiar 
atât de uşoară. 

Tyndall scoase un mârâit şi tăcu. Se simţea îngrozitor de 
obosit, cu mintea sleită, nu mai avea nici puterea, nici 
capacitatea de a mai continua discuţia. Vallery însă rupse 
tăcerea; îngrijorarea îi săpase la rădăcina sprâncenelor două 
cute verticale şi adânci: 

— Pentru care motiv amicul nostru s-ar ţine aşa scai după 
noi expediindu-ne din când în când câte un obuz, dacă nu ca 
să ne determine să luăm un anume drum? Poziţia din care 
trage reduce cu 90% şansele lui de a ne lovi şi face ca 
jumătate din tunurile sale să fie în unghi mort. 

— Poate că tocmai acest tip de raţionament şi aşteaptă el 
de la noi, răspunse Tyndall străduindu-se să gândească, să se 
smulgă din păclele care-i invăluiau creierii, la fel de dense ca 
şi cele care se încolăceau acum în jurul lor. Poate că speră să 
ne înspăimânte într-atât, incit să ne oblige să modificăm 
drumul - către nord evident - unde o haită de submarine 
ne-ar putea foarte bine aţine calea... 

— Posibil... posibil, concedă Vallery. Pe de altă parte, s-ar 
putea să meargă şi mai departe împingându-ne să devenim 
mai deştepţi decât s-ar cere şi decât ne-ar prinde bine. S-ar 
putea, deci, să vrea să ne facă să credem într-o intenţie de-a 
lui evidentă, pe care noi să ne închipuim c-o dejucăm 
continuându-ne drumul... ceea ce ar corespunde întru totul 
dorințelor sale... N-avem de-a face cu un imbecil... e un lucru 
pe care-l ştim în prezent. 

„„„Oare cum se exprimase Brooks, în urmă cu o veşnicie, 
când i se adresase lui Starr, acolo, la Scapa? „Senzaţia că 
fiecare nerv, fiecare celulă a corpului stă gata-gata să 
plesnească, că doar un fir de păr te mai desparte de 
nebunie... E cel mai rafinat Supliciu...' Confuz, Tyndall se 


179 


întreba cum de putuse Brooks să cunoască starea asta şi s-o 
descrie cu atâta precizie. In orice caz, acum ştia ce înseamnă 
să atingi limita când, dureroşi, creierii refuză să mai slujească, 
şi când actul gândirii seamănă cu zbuciumul sterp al un unui 
orb azvârlit într-un ocean de melasă. Vag îi trecu prin minte 
că această stare s-ar putea să fie primul - sau poate ultimul? 
- simptom al unei depresiuni nervoase. Şi, har Domnului, 
fuseseră destule în ultimele luni la bordul lui Ulysses. El însă 
continua să rămână amiralul... trebuia, deci, să facă ceva» să 
spună ceva. 

— Presupunerile nu slujesc la nimic, Dick, spuse el. 
Vallery îi aruncă o ocheadă rapidă; niciodată până acum 
bătrânul Giles nu i se adresase, când se aflau pe puntea de 
comandă, altfel decât cu „comandante". - Trebuie să 
acţionăm. Vom lăsa Vectra în chip de mijlocitor între destin şi 
conştiinţele noastre. Atâta tot: ne trebuie cel puţin două 
distrugătoare pentru porcăria care urmează. Bentley, preia 
mesajul acesta pentru radio: „Către toate navele de escortă şi 
către comodorul Fletcher de pe Cape Hatteras..." 

Zece minute mai târziu, cele patru nave de război, 
navigând cu toată viteza către sud-est prin impenetrabilul zid 
de ceaţă, reduseseră la jumătate distanţa care le separa de 
inamic. Stirling, Viking şi Sirrus păstrau continuu legătura 
radio cu Ulysses care le slujea de ochi şi de urechi în 
universul cenuşiu prin care înaintau orbește. 

— Radar către comandă! Radar către comandă! - 
Automat, toate privirile se aţintiră asupra difuzorului - 
Inamicul ia drum sud, măreşte viteza. 

— Prea târziu! izbucni glasul răguşit al lui Tyndall. Ochii 
amiralului străluceau triumfători, pumnii se încleştaseră. A 
întârziat cu manevra! 

Vallery nu comentă în nici un fel. Secundele treceau. 
Ulysses îşi continua goana spintecând păclele îngheţate şi 
marea glacială. Brusc, difuzorul se auzi din nou: 

— Inamicul a schimbat drumul cu 180 ; Drum sud-est. 
Viteza 28 noduri. 


180 


- 28 noduri! înseamnă c-o şterge! Tyndall părea că 
renaşte. Comandante, propun ca Sirrus şi Ulysses să se ia 
după el cu viteza maximă, să-l angajeze cu tunul şi să-l 
încetinească. Ordonă ca radioul să-l prevină pe Orr. Cere 
radarului să comunice drumul inamicului. 

Se întrerupse şi aştepta nerăbdător răspunsul. 

— Radarul către comandă. Drum 312°. Cap constant. 
Repetăm: cap constant. 

— Cap constant, repetă, la rândul său, Tyndall. 
Comandante, deschide focul după radar. Al nostru e, al nostru 
e! exclamă el jubilând. A aşteptat prea mult. Acum l-am 
înhăţat, comandantule! 

O nouă tăcere a lui Vallery. Tyndall îl privi, pe jumătate 
nedumerit, pe jumătate supărat. 

— Ce-i cu dumneata? Nu eşti de acord cu mine? 

— Nu ştiu ce să zic, răspunse Vallery clătinând nehotărât 
din cap. Zău dacă ştiu. Pentru ce a aşteptat atât de mult? 
Pentru ce s-a întors cu 180* şi n-a întins-o de îndată ce am 
părăsit convoiul? 

— Era prea sigur de el, mormăi Tyndall. 

— Sau prea sigur de altceva, făcu fără grabă Vallery. 
Poate că a vrut să se asigure că ne luăm după el. 

Tyndall scoase un nou mârâit de exasperare, se pregăti 
să spună ceva, dar tăcu în timp ce reculul turelei „A" 
cutremura întreaga navă. Pentru o clipă, sub efectul 
formidabilei călduri degajate de explozia corditei, ceața care 
învăluia puntea prova se risipi. După câteva secunde, însă, 
linţoliul cenuşiu se reţesu la loc. 

Apoi, ca prin magie, între zona de ceaţă prin care 
navigau şi cea următoare se deschise o pârtie de lumină şi 
Sirrus apăru exact în traversul lor înaintând cu o viteză de 
peste 34 noduri, direcţia sud-est. Stirling şi Viking nu se mai 
vedeau, înghiţiţi de pâclă. 

— E prea aproape, făcu, sec, Tyndall. De ce Bowden nu 
ne-a prevenit? Nu-l putem prinde în cleşte pe inamic în felul 
acesta. Să i se semnalizeze lui Sirrus: „Timp de cinci minute, 


181 


ţineţi drumul 317°". Acelaşi lucru şi pentru noi, comandante: 
5° mai la sud, apoi revenire la vechiul drum. 

Nu apucase bine să se reaşeze în fotoliul său, iar U/ysses, 
învăluit iarăşi de ceaţă, abia începuse să asculte de cârmă, 
când difuzorul postului T.F.F. se auzi din nou: 

— T.F.F. către comandă, T.F.F. către comandă... 

Tunurile jumelate de 155 m/m ale turelei „B" mugiră 
într-un asurzitor unison, împroşcând ceața cu flăcări şi fum. În 
aceeaşi clipă însă o explozie formidabilă smulse panoul de 
sub picioarele celor de pe puntea de comandă, *azvârlindu-i 
care încotro, izbindu-i de metalul ce sfâşia carnea şi zdrobea 
oasele, transformând totul într-un haos îngrozitor; un haos în 
care oameni cu mintea paralizată de şoc, cu timpanele 
sparte, cu nările şi laringile arse de vapori otrăvitori, orbiţi de 
un fum negru şi dens, luptau să se reorienteze, să-şi 
regăsească locurile dinainte. 

Şi în mijlocul acestui tumult, vocea calmă, impersonală a 
difuzorului continua să transmită ininteligibilul său mesaj. 

Treptat, fumul se risipi. Tyndall, pe care explozia îl 
smulsese din fotoliul său şi-l proiectase până-n mijlocul 
postului de navigaţie, se sculă clătinându-se. Uluit, scutură 
din cap, zicându-şi că, probabil, e mult mai solid decât îşi 
închipuise de vreme ce străbătuse întreagă această distanţă 
fără să-şi poată aminti cum anume. Uite şi încheietura asta a 
mâinii... n-arată prea bine... stai, aparţine chiar propriei mele 
mâi ni... dar de durut nu-l doare deloc. În faţa ochilor apăru 
chipul lui Carpenter: pansamentul dispăruse, rana căpătată în 
timpul furtunii de azi-noapte se redeschisese şi o mască de 
sânge îi acoperea obrazul... Ce-ar fi spus duduia aia din 
Henley de care vorbea întruna dacă l-ar fi văzut în halul ăsta? 
Şi T.F.F.-ul de ce dracu nu încetează cu văicărelile lui? 

Brusc, mintea i se limpezi. 

„Dumnezeule!... Dumnezeule!..." Incredul, privi panoul şi 
grilajul torsionat de sub picioarele sale. Se desprinse de 
habitaclul de care se sprijinise ca să se ridice şi se urni din 


182 


loc; simţul echilibrului îi confirmă ceea ce ochii refuzau să 
creadă: întreaga punte de comandă avea o înclinaţie de 15°. 

— Ce se întâmplă, pilotule? întrebă el cu o voce într-atât 
de răguşită că nu şi-o recunoscu nici el. Pentru numele lui 
Dumnezeu, ce se petrece aici? O explozie de ghiulele în turela 
„BI 

— Nu, domnule amiral. Carpenter îşi trecu antebraţul 
peste ochi; o pată de un roşu sângeriu se lăţi imediat pe 
mâneca de kapok. O lovitură în plin în suprastructuri. 

— Aşa e, domnule amiral, confirmă Carrington care, 

aplecat mult în afară, se uita cu atenţie la ceva aflat mai jos. 
Chiar şi într-un asemenea moment, Tyndall a fost uluit de 
calmul acestui om, de aproape supraomeneasca lui stăpânire 
de sine. - Şi încă o lovitură zdravănă. A distrus pom-pom-urile 
de la prova, iar exact sub noi e o gaură cât toate zilele... 
Probabil că înăuntru e un adevărat dezastru. 
N Ultimele cuvinte, însă, Tyndall abia le mai auzi. 
Ingenuncheat lângă Vallery, îi susţinea capul cu mâna 
rămasă.  teafără. Prăbuşit lângă grilajul despărțitor, 
comandantul zăcea fără simţire; respiraţia îi era sincopată, 
întreruptă de convulsii; se sufoca, sângele înecase plămânii, 
Obrazul căpătase paloarea morţii. 

— Chrysler, cheamă-l pe Brooks... vreau să spun pe 
medicul şef. Imediat! răcni Tyndall. 

— T.F.F. către comandă. T.F.F. către comandă. Rog 
confirmaţi recepţia. 

De data aceasta, glasul suna precipitat, mai puţin 
impersonal, neliniştit, în ciuda caracterului său anonim 

Chrysler agăţă la loc receptorul şi-i aruncă amiralului o 
privire disperată. 

— Ce s-aude? Făcu Tyndall. Urcă? 

— Nu răspunde nimeni, domnule amiral... Cred că 
circuitul e întrerupt. 

— Fir-ar să fie! mugi Tyndall. Ce-mi stai atunci proţăpit 
aici! Fuga după el! Carrington, preia comanda Bentley, 
cheamă-l pe comandantul secund să vină pe punte! 


183 


— T.F.F. către comandă. T.F.F. către comandă... Tyndall 
fulgeră difuzorul cu o privire exasperată, apoi se imobiliză în 
timp ce vocea continua: Am fost loviți la pupa. Veghea anunţă 
că postul cifrului a fost distrus Idem, posturile de radar 5 şi 7. 
Idem cantina. Telemetrul pupa grav avariat. 

— Telemetrul pupa! izbucni Tyndall. Injură, îşi scoase 
mănuşile cu o strâmbătură de durere din pricina mâinii 
fracturate şi cu infinită grijă le vâri în chip de pernă sub capul 
lui Vallery. Apoi se ridică: Telemetrul pupa! Turner era acolo! 
Dumnezeule, nădăjduiesc... - Se întrerupse şi porni în fugă, 
clătinându-se, către partea dinspre pupa a punţii de 
comandă. Odată ajuns se sprijini de mâna curentă a scării şi 
scrută, neliniştit, duneta. 

La început nu distinse nimic, nici măcar coşul şi arborele 
pupa. Pâcla era prea densă, prea opacă. Apoi, o pală de vânt 
glacial venită pe neaşteptate risipi fumul care învăluia 
suprastructurile. Degetele lui Tyndall se încleştară convulsiv 
de mâna curentă, cu asemenea violenţă încât articulațiile 
deveniră albe. 

Suprastructurile de la pupa dispăruseră. În locul lor 
apărea o masă haotică de oţel răsucit; turela „X", care în mod 
normal era invizibilă de pe puntea de comandă, se contura 
acum limpede aparent indemnă. Fot restul însă fusese 
pulverizat: posturile radarului, cabina cifrului, corpul de 
gardă, cantina şi, probabil, o bună parte din bucătărie. 
Nimeni, absolut nimeni nu ar fi putut supravieţui. Miraculos, 
arborele avariat în noaptea precedentă rămăsese în picioare, 
dar imediat în spatele lui, cocoţat exact de-a curmezişul 
mormanului acela de fiare, se înălța turela postului de 
comandă, sfărâmată şi grotesc aplecată într-o parte. 
Telemetrul de pe ea dispăruse. Acolo se aflase 
căpitanul-comandor Turner. 

Tyndall se clătină, mai-mai să cadă din vârful scării, 
scutură din cap ca să-şi limpezească ideile înceţoşate, făcu un 
efort să alunge pâcla care-i acoperea ochii. In aceeaşi clipă 
recunoscu faţa încruntată şi osoasă dinaintea sa: era a 


184 


maistrului principal Davies. Alb ca varul la chip, cu suflul rapid 
şi sacadat, el deschise gura ca să spună ceva, dar încremeni 
cu ochii fixaţi la mâna amiralului: 

— Mâna, domnule amiral, spuse el ridicând privirea spre 
Tyndall. Mâna dumneavoastră. N-aveţi mănuşă, domnule 
amiral! 

— Nu? făcu Tyndall, parcă uşor nedumerit că mai are o 
mină. Nu, într-adevăr, n-am. Mulţumesc, Davies. Îşi luă mâna 
de pe fierul îngheţat şi privi, absent, carnea sângerândă. Nu 
face nimic. Ce se întâmplă, băiatule? 

— Postul de ascultare şi detectare, domnule amiral! 
privirea i se întunecă la amintirea ororilor văzute. Acolo a 
explodat obuzul. A... a dispărut pur şi simplu. La fel şi camera 
hărților de deasupra... 

Glasul lui şovăitor se opri, acoperit de bubuitul tunurilor 
turelei „A". Părea de-a dreptul straniu ca după toate cele 
petrecute armamentul principal să fi rămas mai departe 
eficace. 

— Vin de la postul de comandă a telemetrelor pupa, 
domnule amiral, continuă Davies, de astă dată mai calm. 
Bieţii de ei... n-au avut nici o şansă... 

— Inclusiv comandantul  Westcliffe? întrebă Tyndall 
dându-şi vag seama că e de prisos să se agăţe de acest, fir de 
pai. f 

— Nu ştiu, domnule amiral. Inăuntru totu-i făcut zob. 
Dacă se afla cumva acolo... 

— Se afla cu siguranță, rosti cu un oftat Tyndall Nu-l 
părăsea niciodată în caz de alarmă... 

Se întrerupse brusc, mâinile sângerânde se încleştară 
convulsiv; precedat de un urlet ascuţit, obuzul de mare 
calibru explodă înspăimântător de aproape într-un vacarm 
îngrozitor. 

— Dumnezeule, murmură Tyndall, mai-mai să ne atingă! 
Davies! Ce dracu... 

Vocea i se frânse prefăcându-se în geamăt, braţele 
bătură aerul, se prăbuşi strivindu-şi spatele de blindajul 


185 


punţii, ultimul pic de suflu dispăru. Propulsat de o detentă 
disperată a picioarelor şi de tracţiunea brutală a braţelor 
încleştate de balustrada scării, Davies urcase într-un salt 
tăcut şi convulsiv ultimele trei trepte ale scării, ca să 
percuteze irezistibil, cu capul şi umerii, corpul amiralului. 
Acum, zăcea complet imobil, întins cât era de lung de-a 
curmezişul picioarelor acestuia., Treptat, treptat, 
recăpătându-şi chinuitor de încet suflul. Tyndall simţi cum 
iese la suprafaţă din hăul negru al leşinului. Instinctiv, 
orbeşte, încercă să se ridice, însă mina fracturată cedă sub 
greutatea corpului. Partea de jos a corpului, de la călcâie 
până la mijloc părea paralizată. Ceaţa se risipise şi fulgerări 
roşii, verzi, albe despicau cerul. Obuze luminoase? Să fi 
utilizat inamicul un nou tip de proiectile luminoase? Obscur şi 
cu preţul unui mare efort de voinţă pricepu că trebuie să 
existe o legătură între fulgerările acelea scăpărătoare şi 
durerea atroce care-i sfredelea fruntea. Continuând să ţină 
ochii ermetic închişi, ridică mâna dreaptă... In aceeaşi 
fracțiune de secundă mintea încetă să-i mai funcţioneze. 

— Vă simţiţi bine, domnule amiral? Nu vă mişcaţi în 
câteva minute vă scoatem de-aici. 

Vocea aceasta, gravă, autoritară, suna chiar deasupra 
capului său. ŞIi-l scutură, imperceptibil, disperat. Cel care 
vorbise fusese Turner... Ori el ştia că Turner a murit „Aşa să 
fie oare când eşti mort? se întrebă el vag. Să fie oare Nefiinţa 
acest univers confuz, înspăimântător, format din tenebre şi 
orbitoare lumini, un univers de dureri, de neputinţe, populat 
cu glasuri cândva cunoscute?" 

Apoi, pe neaşteptate, aproape de la sine, ochii i se 
deschiseră şi primul lucru pe care-l desluşi ia nu mai mult de 
treizeci de centimetri fu chipul slab, ca de pirat, al 
comandantului secund, îngenuncheat plin de îngrijorare 
alături de el. 

— Turner,! Turner? O mină întrebătoare, ezitantă, apuca, 
insensibilă la durere, braţul reconfortant prin soliditatea lui al 
secundului. Turner dumneata eşti cu adevărat? Credeam că... 


186 


Că am zburat odată cu telemetrul pupa, aşa-i? făcu 
Turner cu un mic zâmbet pe buze. Nu, domnule amiral... E 
drept, nici prea departe nu eram. Pornisem încoace, eram 
tocmai pe punctul să mă caţăr pe dunetă când prima lovitură 
m-a azvârlit pe puntea principală. Dar dumneavoastră, cum 
vă simţiţi, domnule amiral 1 

— Slavă cerului! Habar n-am cum mă simt! Picioarele... 
Pentru Dumnezeu asta ce mai e? 

Ochii săi, care între timp îşi recăpătară vederea normală, 
se holbară de uimire. Chiar deasupra capului lui Turner, 
trunchiul alb al unui catarg, înclinat spre prova şi babord, 
bara orizontul. Ridicând mâna atinse suprafaţa lui lucie. 

— E arborele prova, domnule amiral, lămuri Turner. 
Ultimul obuz l-a retezat exact deasupra vergei inferioare 
Teamă mi-e că prăbuşindu-se a luat cu el o bună parte din 
postul de comandă A.A. auxiliară şi a distrus telemetrul 
principal. Nu cred că tânărul Courtenay să fi avut nici cea mai 
mică şansă... Davies l-a văzut căzând. In momentul acela 
eram chiar sub el. A fost extrem de prompt... 

— Davies! exclamă Tyndall, care-l uitase complet în 
momentele acelea de  zăpăceală. Evident, Davies... 
lungindu-şi gâtul văzu silueta ghemuită peste picioarele sale, 
proptind cu spatele masa enormă a catargului. La dracu, 
căpitane, scoate-l de-acolo! 

— Staţi liniştit, domnule amiral, rămâneţi culcat până 
vine Brooks. Cu Davies e-n ordine. 

— În ordine! în ordine! ţipă aproape Tyndall, fără să-i 
pese de oamenii tăcuţi care se adunau în jurul lui Ai 
înnebunit, Turner?  Nenorocitul probabil că se chinuie 
groaznic! 

Se zbătu frenetic ca să se ridice, însă mai multe mâi ni îl 
menţinură, cu grijă dar ferm, în poziţia în care se afla. 

— Nu suferă, domnule amiral, spuse Turner cu o sur 
prinzătoare blândeţe în glas. Credeţi-mă, nu suferă. Davies nu 
mai simte acum nimic. 


187 


Brusc, amiralul pricepu. Cu ochii închişi se lăsă să cadă 
îndărăt pe punte. 

Îi avea tot închişi când Brooks, binevenitul, apăru primit 
de toţi cu încrederea pe care o inspira competenţa sa. În 
câteva secunde, amiralul era în picioare, şocat, suferind de 
contuzii puternice, rănit la mâi ni, dar în rest teafăr. Imediat, 
sfidând pe faţă poruncile lui Brooks, ceru cu încăpățânare să 
fie ajutat să urce pe puntea de comandă. O clipă privirea i se 
lumină zărindu-l pe Vallery clătinându-se, cu un şervet alb la 
gură, dar în picioare Nu spuse însă nimic. Cu capul plecat, se 
căţăra greoi în fotoliul său. 

— T.F.F. către comandă. T.F.F. către comandă. Confirmaţi 
recepţia semnalului. 

— Afurisitul ăsta de imbecil, tot acolo e? se înfurie 
Tyndall. Pentru ce nici unul din voi n-a... 

— N-aţi lipsit decât două minute, domnule amiral, 
îndrăzni să-i răspundă Baby-Kapok. 

— Două minute? Tyndall îl privi fix, tăcut. Apoi, 
plecându-şi privirea către Brooks care-i pansa mâna dreaptă: 
N-ai altceva mai bun de făcut, doctore? întrebă el cu asprime. 

— Nu, răspunse Brooks. Când un obuz explodează între 
patru pereţi, un medic nu mai are treabă... decât, doar să 
semneze certificatele de deces, adăugă el brutal. 

Vallery şi Turner schimbară o lungă privire între ei. „Oare 
îşi dă seama Brooks de starea lui Tyndall", se întrebă 
comandantul. 

— T.F.F. către comandă. T.F.F. către comandă. Vectra 
repetă cererea de instrucţiuni. Urgent. Urgent. 

— Vectra! Vallery aruncă o privire amiralului, în prezent 
tăcut şi nemişcat, apoi se întoarse spre timonier: Chrysler, 
găseşte un mijloc să intri în comunicaţie cu T.F.F.-ul. Cere 
repetarea primului mesaj. 

Se uită din nou la Turner, apoi surprinse privirea îngrozită 
a amiralului, ţintuind ceva care se găsea mai jos. Se aplecă, la 
rândul său, ca să se tragă imediat îndărăt, cutremurat de 
oroare, luptând împotriva unui brusc acces de greață. Tunarul 


188 


din nacela aflată sub puntea de comandă, un tinerel de vârstă 
lui Chrysler, văzuse, probabil, arborele căzând şi încercase 
disperat să se salveze. N-apucase bine să iasă din nişa sa 
când antena radarului, treizeci de metri pătraţi de ochiuri de 
oţel, purtând masa enormă a catargului frânt d? rama punţii 
de comandă, îl izbise în plin. Acum, mutilat, strivit, 
nemaiavând aproape nimic omenesc în el, zăcea răstignit pe 
ţevile jumelate ale Oerlikon-ului său. 

Vallery întoarse capul, simţindu-şi trupul şi sufletul 
deopotrivă de bolnave. Această nebunie, această inutilă 
demenţă a războiului! Blestemat să fie orucişetorul acela 
hitlerist! Blestemaţi tunarii lui! Blestemaţi, în vecii vecilor!... 
Dar, la urma urmelor, de co îi blestema? în fond, nu-şi 
făcuseră decât datoria, şi o făcuseră al dracului de bine. 
Aruncă o privire oarbă asupra măcelului de pe puntea de 
comandă. Ce tir, ce diabolică precizie! Se întrebă, vag, dacă şi 
Ulysses ripostase cu succes. Probabil că nu, iar în prezent aşa 
ceva devenise, evident, imposibil. Imposibil pentru că 
Ulysses, navigând în continuare spre sud-est în plină ceaţă, 
era acum complet orb, cei doi ochi ai radarului său distruşi, 
victime ale intemperiilor şi ale tunurilor nemţeşti. Nenorocirea 
era cu atât mai mare, cu cât toate posturile de telemetre 
fuseseră atât de rău avariate încât nu mai puteau fi reparate. 
„Dacă lucrurile continuă tot aşa, îi trecu prin minte, nu ne 
rămâne altceva de făcut decât să ne procurăm o provizie 
serioasă de căngi şi săbii de abordaj." în materie de artilerie 
navală modernă, deşi armamentul principal rămăsese intact, 
Ulysses devenise iremediabil infirm. Practic, nu mai avea nici 
o şansă să supravieţuiască. „Ce naiba ziceau oamenii că 
spusese fochistul Riley? «Suntem aruncaţi în groapa cu 
fiare?» Da, aşa şi era: aruncaţi la fiare. Cu singura diferenţă, 
se gândi el cu amărăciune, că Nero nu l-ar fi orbit pe gladiator 
înainte de a-l expedia în arenă." 

Tirul încetase. O tăcere de moarte domnea pe puntea de 
comandă. O tăcere absolută, exceptând plescăitul apei, 
mugetul surd al marilor turbine acolo, jos, în sala maşinilor, 


189 


ţăcănitul monoton, enervant al Asdic-ului... dar, lucru bizar, 
toate aceste zgomote nu slujeau decât ca să accentueze 
imensa tăcere. 

Vallery observă că toate privirile erau aţintite asupra 
amiralului. Bătrânul Giles mormăia ceva, dar prea încet ca să 
se poată desluşi ce spune. Faţa sa, înspăimântător de 
cenuşie, descompusă, cu pete roşii, rămânea mai departe 
îndreptată în jos. Ai fi zis că spectacolul băiatului mort îl 
fascinează. Sau, poate, acela al antenei radar distruse? 
înţelegea el oare, în momentul de faţă, întreaga însemnătate 
a dispariţiei acestui mijloc de explorare şi a nimicirii posturilor 
de telemetre? Vallery îl privi Indelung, apoi se întoarse; ştia 
că Tyndall realiza totul 

— T.F.F. către comandă. T.F.F. către comandă. 

Toţi cei prezenţi tresăriră - nervii nu-i mai ţineau - şi se 
răsuciră spre difuzor. Toţi în afară de Tyndall, împietrit într-o 
severă rigiditate. 

— Mesaj de la Vectra. Primul mesaj. Recepţionat la 9,52. 

Vallery îşi consultă ceasul. Abia în urmă cu şase minute? 
Imposibil! 

— Textul mesajului: „Contacte, contacte la 3. Repet, la 3. 
Rectific: contact la 5. Puternică concentrare de submarine în 
prova şi la travers. Angajez lupta". 

Din nou toate privirile se aţintiră asupra lui Tyndall. Ştiau 
cu toţii că în pofida avizului celui mai vechi dintre ofiţerii săi 
luase, de unul singur, hotărârea să lase convoiul aproape fără 
protecţie. Vallery nu se putu împiedica de a nu admira modul 
în care fusese amorsată, reglată şi cum funcţionase capcana 
întinsă de inamic. Cum va reacţiona bătrânul Giles la toate 
acestea, corolar al unei serii de erori de judecată, erori care, 
cinstit vorbind, nu-i puteau fi în totalitate imputate, dar 
pentru care va trebui să răspundă? Gândurile i-au fost 
întrerupte de glasul metalic al difuzorului. 

— Textul următorului mesaj: „Contact apropiat. Lansăm 
grenade. O navă torpilată e pe punctul de a se scufunda. Un 
petrolier torpilat e avariat, dar se menţine pe linia de plutire şi 


190 


guvernează. Cerem indicații. Cerem asistenţă. Urgent! 
Urgent!" 

Difuzorul tăcu. Din nou tăcerea aceea încordată, 
nefirească. Ea dură cinci, zece, douăzeci de secunde... apoi 
toţi cei prezenţi înţepeniră şi-şi întoarseră, care încotro, 
privirile. 

Tyndall se dădea jos din fotoliul său. Mişcările 
neîndemânatice, încete, paşii şovăitori, nesiguri, prudenţi 
erau aceia ai unui om bătrân. Şchiopăta puternic. Un bandaj 
având albeaţa zăpezii susţinea încheietura fracturată a mâinii 
sale drepte. Întreaga făptură degaja o stranie aură de 
demnitate şi dacă pe chipul său exista vreo expresie, aceea 
era reflexul unui îndepărtat surâs. Când vorbi, o făcu ca şi 
când şi-ar fi vorbit sieşi: 

— Nu mi-e bine. Cobor. 

Chrysler, suficient de matur ca să-şi dea seama de 
întreaga tragedie, deschise uşa şi-l sprijini pe Tyndall în clipa 
în care acesta se împiedică de-o treaptă. In acelaşi timp 
aruncă peste umăr o privire rapidă şi rugătoare pe care 
Vallery o interceptă şi-o înţelese, răspunzând printr-o uşoară 
înclinare a capului, plină de compasiune. Umăr la umăr, 
bătrânul şi tânărul se îndepărtară încetişor. Treptat, zgomotul 
paşilor lor descrescu şi cei doi dispărură. 

Dintr-odată, puntea de comandă răvăşită deveni parcă 
pustie şi cei de-acolo avură o stranie senzaţie de însingurare. 
Giles, veselul, optimistul, indestructibilul Giles, nu mai era. 
Rapiditatea şi proporţiile prăbuşirii sale încă nu puteau fi 
realizate pe de-a-ntregul, dar unicul sentiment pe care-l 
încercau oamenii în acea clipă era că sunt singuri, lipsiţi de 
apărare, vulnerabili... 

— „Adevărul iese din gura copiilor"... Cum era şi firesc, 
primul care rupse tăcerea a fost Brooks. - Nicholls a afirmat 
întotdeauna că... Se întrerupse şi-şi clătină capul cu un gest 
de incredulitate. Mă duc să văd ce pot face, adăugă el brusc 
şi părăsi puntea de comandă. 

Vallery se uită după el, apoi se întoarse spre Bentley. 


191 


În lumina leşioasă a ceţii, obrazul comandantului, - 
umbrit de cărunţeala bărbii, avea culoarea morţii. 

— Trei semnale, şefule, ordonă el. Primul către Vectra: 
„Păstraţi cap 360°. Nu vă dispersaţi. Repet: Nu vă dispersaţi. 
Venim în ajutor". Se opri o clipă, apoi adăugă: Semnează: 
„Amiral 14 VAC". Ai înţeles? Bun. Nu mai e timp să-l dai la 
cifrat. Trimite-l în clar. Expediază-l imediat prin unul din 
oamenii dumitale celor de la T.F.F. Acum, al doilea mesaj: 
Către Stirling, Sirrus, Viking:. „Abandonaţi imediat urmărirea. 
Luaţi drum nord-est. Viteza maximă". Şi pe ăsta îl transmiţi 
tot în clar. Şi, întorcându-se către Baby-Kapok: Cum stai cu 
rana de la frunte, pilotule? Poţi continua? 

— Desigur, domnule comandant. 

— Mulţumesc, băiatule. Ai auzit ce-am spus? Convoiul 
reia, să zicem peste câteva minute, adică la 10,15. direcţia 
nord. Viteza: şase noduri. Calculează-mi cât poţi mai repede 
un drum de interceptare. Dumneata, Bentley: mesajul 
numărul trei: Către Stirling, Sirrus şi Viking: „Radarul scos din 
uz. Nu vă mai pot repera pe ecran. Lansaţi geamandurile ele 
ceaţă. Semnal cu sirena din două în două minute". Mesajul 
ăsta îl dai cifrat. Comunică la puntea de comandă imediat ce 
primeşti confirmările de recepţie. Turner? 

— Aici, domnule comandant. 

Ofiţerul era alături. 

— Oamenii la posturile de veghe. Presupun că până 
sosim noi, submarinele vor dispare. Care este bordul liber? 

e- Dumnezeu mai ştie, răspunse cu francheţe Turner. Să 
zicem că bordul babord. 

Vallery avu un uşor surâs. 

— Bine, aşa să fie. Organizează două grupe. Prima pentru 
înlăturarea sfărâmăturilor; aruncaţi totul în mare, nu păstraţi 
nimic. O să ai nevoie de fierar şi de ajutorul său, iar Dodson o 
să-ţi furnizeze o echipă cu aparat de sudură. Preia personal 
conducerea. Cea de-a doua grupă va trebui să se ocupe de 
morţi. S-o conducă Nicholls. 


192 


Toate cadavrele găsite vor fi depuse la cantină, după ce, 
în prealabil, va fi degajată. Poate reuşeşti să-mi dai intr-o oră 
lista completă a morţilor, răniților şi a pagubelor suferite de 
navă? 

— Chiar mult mai repede, domnule comandant.. Pot să vă 
spun două cuvinte în particular? 

Impreună porniră spre cazemata punţii de comandă în 
timp ce uşa se închidea după ei, Vallery aruncă secundului o 
privire pe jumătate intrigată, pe jumătate sarcastică: 

— Avem cumva o nouă rebeliune la bord, Turner? 

— Nu, domnule comandant. Turner îşi descheie mantaua, 
scotoci prin adâncurile unui buzunar interior şi extrase 
de-acolo o sticlă plată pe care o ridică în dreptul luminii. - 
Laudă Domnului, spuse el cu pioşenie Mi a fost teamă să nu 
se fi spart când am căzut. E rom, domnule comandant. Rom 
curat. Ştiu că nu puteţi suferi aşa ceva, dar puţin îmi pasă. 
Luaţi, zău că aveţi nevoie! 

Sprâncenele lui Vallery se adunară într-o linie dreaptă. 

— Rom? la spune, Turner, nu cumva... 

— Mai daţi-le dracului de regulamente şi abstinenţe! îl 
întrerupse el. Luaţi-l! Aveţi mare nevoie de un întăritor. Aţi 
fost rănit, aţi pierdut o mare cantitate de sânge şi sunteţi 
aproape mort de frig. 

Şi deşurubând capacul sticlei o vâri între mâinile 
şovăitoare ale lui Vallery. 

— Priviţi situaţia în faţă, domnule comandant. Avem 
nevoie de dumneavoastră. Acum, mai mult ca oricând... Or, 
sunteţi mai degrabă mort decât viu... un mort în picioare, 
adăugă el brutal. Romul acesta vă poate menţine activ câteva 
ore suplimentare. 

— Ştii să înfăţişezi atât de drăguţ lucrurile... murmură 
Vallery. Bine. De acord, deşi e în contradicţie cu ceea ce 
gândesc... 

Duse sticla la gură, dar se opri: 


193 


— Mi-ai dat o idee, Turner. Ordonă şefului de cart să 
distribuie câte o porţie dublă de rom oamenilor. Au şi ei 
nevoie. 

Trase o înghiţitură şi adăugă cu o strâmbătură ce nu se 
datora alcoolului: 

— In special cei care se vor ocupa de morţi. 


194 


X. VINERI DUPĂ-AMIAZA 


Comutatorul pocni sec şi lumina dură a neonului inundă 
sala de operaţii. Nicholls se trezi brusc şi-şi protejă cu mâna, 
într-un gest instinctiv de apărare, ochii istoviţi. Strângând din 
pleoape, aruncă o privire ceasului de la mână. Se făcuse 
patru. Să fi dormit atât de mult. Doamne, ce frig îngrozitor! 

Anchilozat complet, se redresă în scaunul dentar în care 
dormise şi întoarse capul. Sprijinit de uşă, cu gluga 
canadienei, plină de zăpadă, trasă peste părul argintiu. 
Brooks se chinuia să scoată cu degete amorţite o ţigară 
dintr-un pachet. Reuşi în sfârşit, şi-i aruncă lui Nicholls o 
privire maliţioasă pe deasupra flăcării chibritului. 

— Ei, bine, Johnny! Dezolat că a trebuit să te scol, dar 
„Sultanul" are nevoie de tine. Nu te grăbi, ai tot timpul. 

Îşi aprinse ţigara de la flacăra care sta gata-gata să 
moară şi se uită din nou la Nicholls zicându-şi, cuprins de o 
subită înduioşare, că băiatul pare bolnav, teribil de obosit şi 
surmenat. Era însă mai bine să nu i-o spună. 

— Cum te mai simţi?... Ba nu, dacă stau să mă gândesc, 
prefer să nu aflu! Eu unul mă simt şi mai rău. Ţi-a mai rămas 
ceva din elementul acela toxic? 

— Care element toxic, domnule doctor? gluma aceasta 
devenise un automatism; făcea parte din relaţiile lor. 

— Vreţi să luaţi otravă numai pentru că aţi pus un 
diagnostic greşit? N-aveţi teamă, amiralul o să scape.. 

— Ah, această intoleranţă a tinerilor... mai ales în 
ocaziile, din fericire extrem de rare, când întâmplător au 
dreptate... Făceam aluzie la sticla aceea cu alcool de 
contrabandă provenind din insula Mull. 

— Insula Coli, rectifică Nicholls. Nu c-ar avea vreo 
importanţă, dat fiind că oricum aţi ras-o, adăugă oi răutăcios, 
adresând totodată un zâmbet larg figurii decepţionate a 
medicului-şef. Apoi, îmblânzindu-se, adăugă: Ne-a mai rămas 
însă o sticluţă de Talisker. 


195 


Se sculă, deschise dulapul cu produse toxice şi desfăcu 
un flacon pe care scria „Lysol". Mai curând auzi decât văzu 
paharele ciocnindu-se şi se întrebă într-o doară, cu un soi de 
detaşare profesională, de ce-i tremură atât de tare mâinile. 

Brooks îşi goli paharul şi scoase un suspin de fericire 
simțind cum o căldură binefăcătoare i se răspândeşte în tot 
trupul. 

— Mulţumesc, fiule, mulţumesc. Ai stofă de mare medic. 

— Credeţi, domnule căpitan? Eu nu. Mai exact, nu mai 
cred. Nu,. după tot ce-am văzut azi. Se scutură înfiorat de 
amintirea dezastrului. În zece minute, patruzeci şi patru de 
morţi... unul după altul... azvârliţi peste bord ca tot atâţia saci 
cu deşeuri menajere. 

— Patruzeci şi patru? atât de mulţi, Johnny? 

— Nu chiar, domnule căpitan. Patruzeci şi patru era 
numărul celor dispăruţi. Morți au fost vreo treizeci... dar 
numai Dumnezeu ştie din câte piese şi bucăţi i-am adunat. La 
postul telemetrelor prova s-a lucrat cu lopata şi târnul. 
Nicholls zâmbi cu amărăciune. N-am mâncat astăzi... nu cred 
ca vreunul din cei care s-au ocupat de morţi s-o fi făcut... Aş 
face bine să maschez hubloul ăsta... 

Grăbit, traversă sala. Zări la orizont, sclipind intermitent 
printre fulgii uşori, luceafărul de seară. Ilnsemna că ceața 
dispăruse - ceața care salvase convoiul, care-l ascunsese de 
submarine în momentul când luase direcţia nord. Văzu 
Vectra, cu lansatoarele de grenade goale, fără ca din treaba 
aceasta să fi rezultat ceva; văzu în imediată apropiere şi pe 
Vytura, petrolierul avariat, cu puntea aproape la nivelul apei, 
cramponându-se, sinistru, de convoi, văzu şi patru cargouri 
tip „Victory", mari, puternice, generând încredere, dar atât de 
jalnic înşelătoare în aparențele lor de indestructibilitate... 
Închise capacul hubloului, strânse şi ultimul şurub, apoi se 
răsuci brusc: 

— De ce nu ne întoarcem, dracului, îndărăt la bază? Pe 
cine îşi închipuie bătrânul că duce de nas: pe nemți sau pe 
noi? N-avem acoperire aeriană, n-avem radar/ n-avem nici 


196 


cea mai mică şansă de a fi ajutaţi! Acum nemţii ne-au reperat 
la milimetru... şi pe măsură ce-o să înaintăm le va fi tot mai 
lesne s-o facă. lar noi mai avem de parcurs 1000 de mile! - 
Glasul i se ascuţi: Fiecare din afurisitele astea de nave, 
submarine şi avioane inamice din Arctica stau acum şi-şi ling 
buzele de poftă aşteptând să le vină ceasul potrivit!... Scutură 
disperat din cap: Ştiţi prea bine că, la fel ca toţi ceilalţi, n-aş 
pregeta să-mi dau viaţa, clar ceea ce facem în momentul de 
faţă e pur şi simplu ori un asasinat, ori o sinucidere. La 
alegere, doctore. Când eşti mort, nu mai contează cum ai 
murit. 

— la stai uşor, Johnny, doar nu... 

— De ce nu ordonă întoarcerea? continuă Nicholls care 
nici nu auzise că a fost întrerupt. Un simplu ordin şi gata. Ce 
vrea? Moartea sau gloria? Ce caută? Nemurirea pe spinarea 
mea, pe spinarea noastră? Oţărăt. trase o înjurătură. Poate că 
Riley a avut, totuşi, dreptate? lată un titlu straşnic: 
„Comandantul Richard Vallery a fost decorat cu Distinguished 
Service Order decernat cu titlu postum..." 

— Încetează! 

Privirea lui Brooks era la fel de glacială ca şi Arctica; 
glasul, tăios ca o cravaşă. 

— Indrăzneşti să vorbeşti în acest fel de comandantul 
Vallery! articulă el încet. Indrăzneşti să mânjeşti numele celui 
mai curat....Se opri, scutură din cap într-un gest de uimire 
amestecată cu mânie, apoi, alegând cu grijă cuvintele, 
continuă fără să-şi dezlipească privirea de la faţa lividă şi 
suptă a lui Nicholls: E un ofiţer bun, doctore Nicholls, poate 
chiar un mare ofiţer... dar asta n-are importanţă. Important e 
că-i cel mai nobil om - am zis bine „nobil" - din câţi am 
cunoscut vreodată, din câţi au călcat cu piciorul pământul 
acesta nemernic. Nu-i nici ca mine, nici ca dumneata. El nu-i 
ca nimeni. E singur fără să fie însingurat, fiindcă în preajma 
lui stau numele mari ale Istoriei. - Un râs scurt, apoi: e 
caraghios, nu, să auzi vorbind astfel un bătrân cinic ca mine 


197 


Ai putea aproape zice că săvârşesc un sacrilegiu, dar să 
ştii că adevărul nu poate fi niciodată sacrilegiu. lar eu ştiu ce 
spun. 

Nicholls rămase tăcut. Chipul lui părea ca de piatră. 

— Moarte, glorie, nemurire..., continuă necruţător Brooks. 
Acestea au fost cuvintele pe care le-ai folosit, nu? Moartea? 
Zâmbi şi scutură din nou din cap. Pentru Richard Vallery 
moartea nu există. Gloria? Bineînţeles că o doreşte; o dorim, 
de altfel, cu toţii. Dar nici un ziar de pe lumea asta, nici o 
curte regală sau imperială nu-i poate da gloria la care aspiră 
el! Comandorul Vallery nu-i un sugar, or doar sugarii se 
distrează c-o zdrăngănea... Cât priveşte nemurirea... râse, de 
astă dată fără sarcasm, şi puse o mână pe umărul lui Nicholls: 
spune-mi dumneata, Johnny, n-ar fi de-a dreptul idiot să ceri 
ceea ce posezi deja? 

Nicholls nu spuse nimic. Tăcerea se prelungea, se 
accentua. Jetul de aer trimis de gura de ventilaţie căpătă 
brusc o sonoritate odioasă. Intr-un târziu Brooks tuşi şi aruncă 
o privire semnificativă flaconului ele „Lysol". 

Nicholls umplu paharele şi le aduse. Privirea lui Brooks se 
încrucişă cu cea a tânărului medic, o căută şi un brusc val de 
milă îi năpădi inima. Cum sunase oare aforismul, devenit 
clasic, lansat de Cunningham? în timpul invaziei germane a 
Cretei? „Nu e recomandabil ca oamenii să fie împinşi dincolo 
de anumite limite." Banal, dar adevărat. Chiar şi pentru cei ca 
Nicholls. Brooks se întrebă prin ce chinuri trecuse băiatul 
acesta în cursul dimineţii tot scoțând dintre sfărâmături 
corpurile mutilate şi sfârtecate ale. celor care până nu de 
mult fuseseră oameni la fel ca el. In calitatea lui de medic 
însărcinat cu această operaţiune fusese obligat să examineze 
fiecare cadavru găsit... sau fiecare bucată... 

— Încă o ieşire ca asta şi-o să mă simt mai scârnav decât 
un vidanjor, rosti Nicholls cu glas stins. Nu ştiu cum să mă fac 


29 H. Cunningham, lord, amiral, comandant al flotei din 
Mediterana. (N. Tr.) 
198 


iertat, domnule doctor. Nu ştiu ce mi-a venit să vorbesc aşa... 
Imi pare rău. 

— Şi mie, făcu Brooks cu sinceritate. Mi-am ieşit d n fire. 
Regret din suflet. 

Ridică paharul şi-i inspectă cu tandreţe conţinutul: 

— Să bem pentru duşmanii noştri, Johnny: pentru 
prăbuşirea lor, pentru risipirea lor... şi nu-l uita pe amiralul 
Starr. 

Dădu paharul duşcă, îl aşeză pe masă şi-i aruncă lui 
Nicholls o lungă privire. 

— Cred c-ar trebui să auzi şi restul, Johnny. Ştii, motivul 
pentru care Vallery nu revine la bază. O face pentru că am 
avea în urma noastră cel puţin tot atâtea submarine câte ne 
aşteaptă şi în faţă. Îşi aprinse o nouă ţigară şi continuă calm: 
Azi dimineaţă, comandantul a luat legătura prin radio cu 
Londra. Şi-a exprimai părerea că FR-77 va fi „anihilat'.cu mult 
înainte de a fi apucat să atingă Capul Nord. A solicitat măcar 
autorizaţia de a atinge acest punct pe la nord şi nu pe la est... 
Păcat că-n seara asta n-am avut parte de un apus de soare, 
Johnny... mi-ar fi plăcut să-l contemplu. 

— Aşa-i, aşa-i, făcu, nerăbdător, Nicholls. Şi care a fost 
răspunsul? 

— Oh, răspunsul? Vallery spera ca el să ne parvină 
imediat. l-au trebuit patru ore ca să ajungă. Brooks schiţă un 
zâmbet amar. Pe-acolo, pe sus, se cloceşte un proiect 
important, o acţiune enormă care nu poate fi altceva decât o 
debarcare de foarte mare anvergură... fireşte, toate astea 
rămân strict între noi, nu-i aşa, Johnny? 

— Fireşte, domnule doctor! 

— Personal, nu posed nici un indiciu în privinţa asta. Ar 
putea să fie cel de-al doilea front, atât de mult aşteptat. In 
orice caz, se pare că sprijinul lui Home Fleet este considerat 
ca indispensabil pentru reuşita planului. Dar Home Fleet e 
imobilizat din pricina lui Tirpitz. Prin urmare, Tirpitz trebuie 
distrus. Cu orice preţ. Brooks zâmbi din nou, de astă dată 
glacial. Suntem nişte ştabi, Johnny, nişte persoane foarte 


199 


importante. Suntem momeala cea mai ispititoare din câte au 
fost vreodată oferite unei viitoare prăzi, socotite azi ca fiind 
cea mai scumpă pradă din lume... dar mi-e teamă că arcul 
capcanei a cam ruginit... Mesajul a fost expediat de Primul 

Lord al Amiralității... şi de către Starr. Hotărârea a fost 
luată la nivelul Cabinetului. Trebuie să continuăm drumul în 
direcţia est. 

— Va să zică noi suntem acel „orice preţ", spuse Nicholls. 
Buni pentru sacrificiu. 

— Întocmai, conveni Brooks. 

Deasupra capetelor lor, difuzorul se porni să hârâie. 

— Uite-o că sună din nou trompeta Satanei! gemu el. 

Aşteptă ca sirena care chema oamenii la posturile de 
luptă să amuţească şi văzându-l pe Nicholls că dă să se 
repeadă spre uşă, întinse mâna ca să-l reţină. 

— Asta nu te priveşte pe dumneata, Johnny. Nu încă. 
Ţi-am spus că „sultanul“ are nevoie de dumneata. La zece 
minute după începerea alarmei, te duci şi-l cauţi pe puntea de 
comandă. 

— Ce-e? Pe puntea de comandă? Ce dracu să fac acolo? 

— Limbajul dumitale e nepermis pentru un ofiţer inferior, 
făcu solemn Brooks. Spune-mi, mai bine, cum i-ai găsit azi pe 
oameni? Ai muncit cu ei toată dimineaţa. Erau ca de obicei? 

— Aş Zice că da, răspunse Nicholls şi, după o scurtă 
ezitare: E curios, dar acum două zile starea lor mi se părea 
mult mai bună. Acum sunt iarăşi cum erau la Scapa. Cadavre 
ambulante. În plus, abia mai pot să se mişte. E nevoie de 
cinci-şase ca să ducă o brancardă. Se împiedică şi cad la cel 
mai mic obstacol. Dorm din picioare... Ochii nu mai pot 
aprecia distanţele, sunt prea istoviţi ca să mai vadă pe unde 
calcă. 

— Ştiu, Johnny, ştiu. Am constatat şi eu lucrul ăsta. 

— Nu mai sunt morocănoşi, nu mai sunt revoltați, vorbi 
mai departe Nicholls străduindu-se cu ultimele puteri să facă 
coerente şi omogene impresiile sale răzleţite şi nebuloase. 
Presupun că le lipseşte energia, spiritul de iniţiativă necesare 


200 


revoltei, deşi nu cred că-i numai asta. Îi auzi veşnic 
murmurând: „Uite norocosul'", „A murit dintr-un foc" şi chestii 
dintr-astea. Sau: Bătrân' Giles a sărit de pe troleu"... dar toate 
spuse fără pic de umor, fie el şi macabru, care, de obicei... 
Dau din cap şi atâta... Clătină şi el din cap: Nu ştiu exact cum 
să-i descriu; apatici, indiferenți, disperaţi dacă doriţi... Eu unul 
îi calific drept pierduţi. 

Brooks îl privi îndelung, după care spuse încetişor, - Cred 
că ai dreptate, Johnny... Acum, du-te sus Comandantul va 
face turul navei. 

— Ce-e? exclamă stupefiat Nicholls. În timpul alarmei de 
luptă? Părăseşte puntea de comandă? 

— Întocmai. 

— Dar e cu neputinţă! E fără precedent! 

— La fel ca şi comandantul Vallery. E ceea ce m-am 
străduit toată seara să te fac să pricepi. 

— Dar o să se omoare! protestă Nicholls. 

— l-am spus-o. Din punct de vedere clinic e un muribund. 
Ar fi trebuit să fie deja mort. Să mă bată Dumnezeu dacă ştiu 
ce-l ţine în viaţă... În sensul cel mai literal al cuvântului. Nu 
poate fi vorba nici de plasma perfuzieată, nici de stimulentele 
administrate... Din când în când face bine să constaţi care 
sunt limitele medicinii. Tot ce-am reuşit e să-l conving să te ia 
cu el. Nu-l lăsa să aştepte. 

Pentru medicul aspirant Nicholls, cele două ore care 
urmară au însemnat un adevărat purgatoriu. Atâta a durat 
inspecția comandantului. Două ore de mers continuu în 
timpul cărora trebuiră să se caţere peste rame şi grămezi de 
fiare inextricabil răsucite, să se strecoare prin deschizături 
imposibil de strimte, să urce şi să coboare sute de scări, două 
ore de îngrozitoare tortură în frigul glacial, nimicitor pentru 
inimă, al unei temperaturi de minus 20°. Dar, în acelaşi timp, 
ele au însemnat o amintire pe care avea s-o păstreze veşnic 
şi a cărei evocare urma să se asocieze mereu cu sentimentul 
unei fierbinţi, stranii şi miraculoase recunoştinţe. 


201 


Au început cu duneta; Vallery, Nicholls şi maistrul 
principal Hartley. Vallery renunţase la Hastings, comandantul 
poliţiei care-l însoțea de regulă în asemenea inspecții. Ceva 
liniştitor şi sigur emana din masiva făptură a competentului 
maistru-principal. În noaptea aceea a muncit ca un rob, 
deschizând şi închizând zeci de uşi etanşe, ridicând şi 
coborând nenumărate capace grele, desfăcând şi strângând 
la loc sutele de şuruburi-fluture care fixau aceste uşi şi aceste 
capace, oferindu-i lui Vallery, de câte ori era nevoie, reazemul 
puternicului său braţ. 

Întâi au coborât lungile scări verticale car duceau la 
magazia „Y", un soi de pivniţă-hangar, sumbră şi lugubră, 
luminată de beculeţe cât gămălia unui ac, dar producând o 
lumină orbitoare. Aici era fieful brutarilor, măcelarilor şi a 
altor asemenea specialităţi necombatante. „Angajaţi pentru 
toată durata ostilităţilor" şi puşi, aproape toţi, sub comanda 
unui artilerist antrenat, oamenii aceştia aveau o muncă aspră, 
murdară şi lipsită de glorie, în mod ciudat neglijată şi dată 
uitării; în mod ciudat deoarece pericolul în care trăiau era 
teribil. Blindajul de 10 cm care-i proteja era tot atât de 
rezistent la (impactul unui obuz sau al unei torpile capabile să 
străpungă unul de 20 de cm, ca şi o foiţă de ţigară. 

Pereţii magaziei, în lungul cărora se stivuiau lăzile cu. 
proiectile şi tuburi, musteau întruna de-o zemuială îngheţată 
provocată de condensarea vaporilor de apă. Jumătate din 
oamenii care constituiau personalul stăteau ghemuiţi sau 
întinşi pe lângă lăzi, vineţi la faţă, supti, tremurând de frig. In 
aerul îngheţat aburul respirației lor forma o pâclă groasă. 
Ceilalţi se învârteau roată în jurul elevatorului, plescăind cu 
picioarele în  băltoacele de apă, clătinându-se şi 
împleticindu-se de oboseală, cu mâinile înfundate adânc în 
buzunare, cu capetele căzând, sleite, pe piept. „Cadavre vii, îi 
trecu prin minte lui Nicholls. De ce nu s-or fi culcând şi ei?" 

Treptat, oamenii remarcară prezenţa lui Vallery; cei oare 
se învârteau se opriră din mers, cei care şedeau se ridicară cu 


202 


greu, cu ochii prea obosiţi şi minţile prea înceţoşate ca să se 
mai poată mira sau fi surprinşi. 

— Repaus, repaus, se grăbi să spună Vallery. Cine 
comandă aici? 

— Eu, domnule comandant. 

O siluetă îmbrăcată în salopetă se apropie încet şi se opri 
în faţa lui Vallery. 

— Dumneata eşti Gardiner, nu-i aşa? Şi arătând cu un 
gest oamenii din jurul elevatorului, întrebă: Ce se întâmplă 
aici? 

— Gheaţa, răspunse lapidar Gardiner. Trebuie să agităm 
tot timpul apa strânsă pe jos, altminteri îngheaţă în două 
minute. Şi nu se poate să avem gheaţă pe podeaua magaziei. 

— Nu, bineînţeles că nu. Dar pompele, dar ... ? 

— Ingheţate. 

— Sper măcar că învârtitul ăsta nu ţine tot timpul? 

— Când marea e calmă, tot timpul, domnule comandant. 

— Dumnezeule mare, exclamă Vallery, dând uluit, din 
cap. 
Călcând prin băltoace, ajunse în centrul grupului, lingă un 
flăcăiandru slăbuţ care tuşea înspăimântător acoperindu-şi 
gura cu colţul unui enorm fular verde cu alb. Vallery petrecu 
părinteşte un braţ peste umerii ce se zguduiau convulsiv. 

— Te simţi bine, băiatule? 

— Da, domnule comandant. Desigur! Şi aţintind asupra 
lui Vallery o feţişoară lividă, suptă, descompusă de suferinţă, 
adăugă indignat: Mă simt excelent! 

— Cum te cheamă? 

— McQuarter, domnule comandant. 

— Ce funcţie ai, McQuarter? 

— Sunt ajutor de bucătar, domnule comandant. 

— Şi câţi ani ai? 

— Opt'şpe, domnule comandant. 

„Cerule! exclamă în sinea sa Vallery, comand nu un 
crucişător, ci o creşă!" 

— Eşti din Glasgow, nu-i aşa? întrebă el zâmbind. 


203 


— Da, domnule comandant, răspunse McQuarter prudent. 

Uitându-se în jos şi văzând bocancii, pe jumătate 
acoperiţi de apă, ai tânărului, Vallery întrebă: 

— De ce nu ţi-ai pus cizmele de protecţie? 

— Nu ni s-au distribuit, domnule comandant. 

— Păi picioarele dumitale? Trebuie să fie leoarcă! 

— Nu ştiu. Cred că da. Oricum, n-are importanţă, 
răspunse cu simplitate McQuarter. Tot nu le mai simt. 

Vallery tresări. Nicholls se întrebă dacă în acel moment 
comandantul realizează tabloul patetic pe care-l constituie el 
însuşi, cu faţa lui, la fel de suptă, lividă, cu ochii injectaţi, cu 
nasul şi gura pătate de roşu şi cu inevitabilul şervet plin de 
sânge făcut ghemotoc în mâna stingă. In aceeaşi clipă iui 
Nicholls îi fu ruşine de un asemenea gând, care, o ştia prea 
bine, nu putuse trece niciodată prin mintea comandantului. 

Zâmbind, Vallery îl privi pe McQuarter. 

— la spune-mi, băiete, dar sincer, eşti obosit? 

— Asta da. Vreau să zic că sunt tare obosit, domnule 
comandant. 

— Şi eu, mărturisi Vallery. Dar... ai mai putea continua 
încă Un pic? 

Sub braţul cu care-i cuprinsese simţi umerii slăbuţi ai 
băiatului îndreptându-se dintr-o dată. 

— Sigur că pot, domnule comandant, răspunse acesta pe 
un ton ofensat, aproape brutal. Se-nţelege că pot. 

Privirea lui Vallery parcurse încet grupul celor strânşi în 
jur şi ochii îi căpătară o strălucire aparte auzindu-i 
murmurând în cor asentimentul lor. 

Deschise gura ca să spună ceva, dar îl împiedică un 
violent acces de tuse. Lăsă capul în jos. Privirea lunecă încă o 
dată peste cercul de feţe, acum îngrijorate, după care se 
răsuci brusc pe călcâie. 

„N-o să vă uităm, şopti el indistinct. Vă făgăduiesc că n-o 
să vă uităm." 

Cu paşii grăbiţi se îndepărtă de băltoacă, ieşi din pata de 
lumină şi se refugie în întunericul de la piciorul scării. 


204 


Zece minute mai târziu părăseau turela „Y". În prezent, 
cerul nopţii era senin, plin de stele aidoma unor strasuri, de 
foc îngheţat pe catifeaua neagră a imensului firmament. 

Frigul era năprasnic. Fără voia lui, Vallery se simţi 
scuturat de un fior în clipa în care uşa turelei pocnea, 
închizându-se, în urma lui. 

— Hartley? 

— Ordonaţi. 

— Am simțit miros de rom înăuntru. 

— Da, domnule comandant, la fel şi eu, spuse cu veselie 
maistrul-principal. Trăsnea! Dar să nu vă faceți griji, domnule 
comandant. Jumătate din oamenii de la bord pun de-o parte 
în sticle rația lor de rom şi o păstrează pentru momentul 
când. vor trebui să ocupe posturile de luptă. 

— Ceea ce regulamentul interzice cu desăvârşire. Ştii 
asta la fel de bine ca şi mine. 

— Aşa e. Da' nu-i nimic rău aici, domnule comandant, îi 
încălzeşte şi dacă-şi stropesc niţel curajul, cu atât mai bine. 
Vă amintiţi de noaptea când pom-pom-ul de la prova a dat jos 
cele două Stukas-uri? 

— Sigur că da. 

— Erau beţi criţă. Altminteri nici n-ar fi reuşit isprava... lar 
acum, domnule comandant, au nevoie de ceva întăritor. 

— Cred că ai dreptate. Au nevoie şi n-am să le reproşez 
nimic. Chicoti: lar dumneata, nu mai fi atât de amărât că 
ştiu... am ştiut-o din totdeauna... De puţit însă, puţea ca 
într-un tractir. 

Urcară apoi la turela „X", deservită de puşcaşii marini, 
după care coborâră în magazia ei. La fel ca şi în magazia „Y", 
pretutindeni pe unde trecea, Vallery lăsa în urma lui nişte 
oameni reconfortaţi. Prin stabilirea unui contact personal, 
printr-o putere aparte, greu de definit, el izbutea să-i ridice 
deasupra propriei lor condiţii, să facă să ţâşnească din ei ceva 
ce ei înşişi nu ştiuseră că există. Era aproape de neimaginat 
acest spectacol al apatiei morocănoase, al disperării cedând, 
lent dar sigur, locul unei atitudini hotărâte fie ea şi de un tip 


205 


mai special, mai puţin vehementă, născută din exasperare. 
Nicholls ştia că din punct de vedere fizic şi psihic oamenii 
aceştia depăşiseră de mult limita de la care nu mai există 
cale de întoarcere. 

La un moment dat încercă chiar să-şi explice, să 
analizeze această tehnică. De fiecare dată însă metoda era 
alta; felul de a-i aborda pe oameni reprezenta, de fapt, 
reacţia lui Vallery la diferitele circumstanţe, aşa cum se 
prezentau ele, o reacţie complet lipsită de calcul ori de 
subtilităţi. Nu exista nici un fel de tehnică. Să fi fost oare mila 
forţa aceea cinetică? Milă pentru curajul magnific şi totodată 
sfâşietor al acestui om atât de evident pe punctul de a muri? 
Sau, dimpotrivă, ruşinea? dacă e/, comandantul, poate, dacă 
el e în stare să oblige trupul acesta sleit să vină, cu riscul 
vieţii, ca să vadă dacă no; mai rezistăm, dacă e/ e capabil s-o 
facă şi să mai şi zâmbească, atunci, ce dracu, noi de ce 
ne-am da bătuţi? „Asta trebuie să fie, gândi Nicholls, mila şi 
ruşinea...", dar în aceeaşi clipă îl scârbi faptul că gândeşte 
aşa, nu pentru ideea în sine, ci pentru că ştia că se minte... 
De altfel, era prea obosit ca să mai reflecteze, îşi simţea 
mintea pâcloasă, incoerentă, funcţionând aiurea, independent 
de voinţă. Ca a tuturor celorlalţi, de fapt. Chiar şi Andy 
Carpenter, ultimul despre care s-ar fi putut crede aşa ceva, 
mărturisise că şi el se simte redus la această stare... Se 
întrebă ce-ar zice Baby-Kapok despre această inspecţie. Mai 
mult ca sigur că şi el rătăcea acum, e drept, în felul său, pe 
malurile Tamisei. Nicholls încercă să-şi, închipuie cam cum 
arăta femeia de la Henley. Numele ei începea cu „J" - Joan, 
Jean? - nu ştia; Baby-Kapok avea brodat un mare ,„J" auriu în 
faţă, pe partea dreaptă a costumului său matlasat; să fi fost 
ea cea care-l brodase? Dar cum o fi arătând? Blondă şi veselă 
ca şi el? sau brună, bună şi blândă ca şi Sfântul Francisc din 
Assisi? De ce naiba i-o fi venit în minte., ah, da! îi vorbise 
odată despre el bătrânul Socrate. Nu era oare personajul pe 
care Axei Munthe... 


206 


— Nicholls, nu te simţi bine? răsuflă, plină de îngrijorare, 
vocea lui Vallery. 

— Ba da, domnule comandant, mi-e bine, sigur, răspunse 
Nicholls scuturând din cap ca să-şi revină. Pur şi simplu mă 
lăsasem furat de gânduri. Încotro mergem acum, domnule 
comandant? 

— Postul mecanicilor, echipele de intervenţie, tabloul de 
distribuţie, compartimentul nr. 3 al auxiliarilor... nu, acesta a 
dispărut... Noyes a murit, nu-i aşa?... Hartley, n-ai vrea să mă 
laşi să ating puntea, măcar din când în când, cu propriile-mi 
picioare? 

Pe rând, vizitară toate aceste locuri şi zeci altele; Vallery 
nu neglijă nici cel mai îndepărtat colţişor, oricât de greu ar fi 
fost accesul dacă ştia că acolo se află un om la postul său de 
luptă. 

În sfârşit ajunseră la compartimentul maşinilor şi-al 
cazanelor. Corpurile lor neobişnuite reacționară dureros la 
diferenţa de temperatură în momentul în care trecură de la 
frigul care domnea în compartimentul intermediar în căldura 
sufocantă a postului. Remarcând că Vallery e livid de 
suferinţă şi oboseală şi că respiră greu, Nicholls insistă să se 
odihnească măcar câteva minute. Cu coada ochiului îl zări pe 
Hartley şopotind cu cineva într-un ungher şi avu vaga 
impresie că acel cineva dispare din încăpere. 

Câteva clipe mai târziu, un zdrahon de fochist, cu faţa 
acoperită de echimoze şi un ochi aproape invizibil de umflat 
ce era, se apropie aducând un scăunel pliant. Il aşeză brusc în 
spatele lui Vallery şi mormăi: 

— Luaţi loc, domn'le comandant. 

— Mulţumesc, mulţumesc. Vallery se instală 
recunoscător, apoi înălţând ochii exclamă surprins: Riley? 
după care, mutându-şi privirea către Hendry, maistrul-fochist, 
adăugă: Riley, făcându-şi datoria cu minimum de chef posibil. 

Hendry se foi stânjenit. 

— A făcut-o din proprie iniţiativă, domnule comandant... 


207 


— Atunci îmi pare rău, făcu Vallery cu sinceritate. Te rog 
să mă ierţi, Riley. Îţi mulţumesc foarte mult. 

ÎI urmări intrigat cu privirea pe fochistul care se 
îndepărta, apoi se uită din nou la Hendry, ridicând interogativ 
sprâncenele. 

— Nu mă întrebaţi ce s-a întâmplat, domnule comandant. 
Habar n-am. Un tip smucit rău. Toate le face anapoda. E-n 
stare să crape oricând ţeasta cuiva cu o bucată de ţeavă de 
plumb... dar pierde ore-n şir îngrijind pisoi şi căţei ologiţi. 
Dacă aveţi cumva vreo zburătoare cu aripa ruptă, Riley, e 
omul dumneavoastră. În schimb, semenii săi îi stau ca osu-n 
gât. 

Vallery dădu uşor din cap, nu spuse nimic, se rezemă de 
spătarul de pânză şi închise ochii istovit. Nicholls se aplecă 
peste el. 

— Haideţi, domnule comandant, haideţi să renunţăm. Vă 
spun deschis, sunteţi pe punctul de a vă omori. N-am putea 
termina inspecția altădată? 

— Mi-e teamă că nu, băiete, răspunse cu multă răbdare 
Vallery. N-ai cum să înţelegi, dar, „altădată" înseamnă prea 
târziu. Şi întorcându-se spre Hendry: Crezi că o să puteţi face 
faţă, maistre? 

— Nu vă faceţi griji pentru noi, domnule comandant. 
Glasul, impregnat de accentul moale al Devonului, era blând 
şi totodată ferm. Ingrijiţi-vă de propria dumneavoastră 
sănătate. Fochiştii n-o să vă dezamăgească. 

Vallery se ridică cu greu şi-i atinse uşor braţul: 

— Să ştii, maistre, că nu m-am îndoit niciodată de lucrul 
acesta. Eşti gata, Hartley? Dădu să pornească, dar se opri 
zărind la piciorul scării un uriaş cu o mutră sinistră şi sumbră 
răsărind din deschizătura glugii de li pufoaică. Cine-i ăsta? Ah, 
da, îl cunosc! Şi adăugă surâzând: N-aş fi crezut vreodată că 
fochiştilor le poate fi într-atât de frig încât să se înfofolească 
în asemenea hal. 

— E într-adevăr Petersen, domnule comandant, confirmă 
Hartley cu glas scăzut. Vine cu noi. 


208 


— Cine a hotărât? Şi Petersen ăsta? N-a fost el... 

— Da, domnule comandant. A fost... a fost locotenentul 
lui Riley în afacerea de la Scapa. De hotărât, a hotărât 
medicul-şef. Petersen o să ne dea o mână de ajutor. 

— Nouă? Mie, vrei să spui. 

În glasul lui Vallery nu era nici amărăciune, nici 
sarcasm... 

— Hartley, urmă el, ascultă-mă pe mine: nu te da 
niciodată pe mâna medicilor... Crezi că putem avea încredere 
în el? adăugă el, jumătate în glumă. 

— Cred că ar strânge de gât pe primul care s-ar uita urât 
la dumneavoastră, afirmă Hartley. E un om de ispravă, 
domnule comandant. Nu prea deştept, se lasă uşor dus, dar 
băiat bun, în fond. 

Când ajunseră la piciorul scării, Petersen se trase puţin 
într-o parte ca să-i lase să treacă. Vallery se opri, ridică faţa 
spre uriaşul care-l domina cu vreo cincisprezece centimetri şi 
se uită în ochii albaştri care-l fixau, gravi, de sub claia de păr 
cânepiu. 

— Ei bine, Petersen, aflu de la Hartley că vii cu noi. Vrei 
într-adevăr s-o faci? Să ştii că nu eşti defel obligat. 

— Vă rog, dom'le comandant. Avea vorba înceată, iar pe 
obraz i se întipărise o ciudată expresie de amărăciune şi 
demnitate. Îmi pare tare rău de ce s-a întâmplat... 

— Ah nu, nu! exclamă Vallery, brusc stânjenit. Nu m-ai 
înţeles. Acolo sus e îngrozitor de frig. Dar dacă, totuşi, vii cu 
noi o să-mi pară foarte bine. Chiar vrei să vii? 

Petersen îl privi lung, un zâmbet i se lăţi treptat pe buze 
şi faţa i se împurpură de plăcere. In clipa în care comandantul 
puse piciorul pe prima treaptă, braţul uriaşului îi cuprinse 
umerii. Senzaţia, aşa cum avea s-o descrie ceva mai târziu 
Vallery, era aceea pe care ţi-o dă ascensorul. 

De acolo porniră să-l vadă pe mecanicul şef Dodson în 
compartimentul maşinilor, un Dodson vesel, încurajator, 
super-competent, mecanic până-n vârful unghiilor, devotat în 
exclusivitate giganticelor maşini care-i fuseseră încredințate. 


209 


Vizitară, după aceea, postul mecanicilor, urcând în acest scop 
scara care ducea la puntea superioară, între cantina distrusă 
şi corpul de gardă. După căldura din compartimentul 
cazanelor, brusca scădere a temperaturii, cu 40°, tăia 
răsuflarea, bloca traheea, făcea ridicol de insuficient 
„echipamentul polar", paraliza pur şi simplu mişcările. 

Tuburile pentru lansarea torpilelor de la babord - 
singurele în stare de alarmă - erau doar la patru paşi. 
Servanţii, adăpostiţi de vânt în spatele magaziei distruse a 
şefului de manevre, erau lesne de reperat după zgomotul pe 
care-l făceau tropăind pe blindaj ca să-şi dezmorţească 
picioarele îngheţate şi după clănţănitul, de nestăpânit, al 
dinţilor. 

Vallery scrută întunericul şi întrebă: 

— Maistrul torpilor e aici? 

— Domnul comandant? făcu o voce surprinsă şi 
neîncrezătoare. 

— Da. Cum merg treburile? 

— Foarte bine, domnule comandant, răspunse omul, încă 
şovăitor şi nesigur. Cred că piciorul stâng ai tânărului Smith e 
pierdut, domnule comandant. Degerătură... 

— Transportaţi-l imediat jos. Şi organizează echipa în aşa 
fel încât să faceţi carturi de câte zece minute: unul rămâne de 
gardă la telefon, aici, ceilalţi patru - la postul mecanicilor. Ai 
înţeles? Executarea! 

Se îndepărtă grăbit ca şi cum ar fi vrut să evite 
mulţumirile, stânjenitoare pentru el, şi să audă murmurele de 
satisfacţie. 

Trecură prin atelierul torpilelor unde erau înmagazinate 
torpilele de rezervă şi buteliile de aer comprimat şi urcară 
scăriţa care ducea spre puntea şalupelor de salvare. O clipă 
Vallery se opri apucându-se cu o mână de bigă şi apăsând cu 
cealaltă peste nas şi gură şervetul transformat deja într-o 
bucată solidă de gheaţă însângerată. De-o parte şi de cealaltă 
a navei distingea confuz formele spectrale ale vaselor de 
comerţ; clar se vedeau doar catargele oscilând leneş pe 


210 


fondul înstelat al cerului, în ritmul uşoarei hule care începuse 
să agite marea. Se scutură şi-şi strânse mai bine fularul în 
jurul gâtului. Dumnezeule, ce frig! Porni mai departe, către 
prova, sprijinindu-se greoi de braţul lui Petersen. Zăpada, 
groasă de aproape zece centimetri, absorbi zgomotul paşilor 
în timp ce se apropia, de la spate, de amplasamentul unui tun 
Oerlikon. Mâna lui se aşeză cu blândeţe pe umărul tunarului 
ghemuuit în nişa de oţel, cu gluga canadienei trasă peste cap. 

— Totu-i în ordine, tunarule? 

Nici un răspuns. Omul păru că mişcă uşor, apoi se 
imobiliză la loc. 

— Te-am întrebat dacă totu-i în ordine? 

Glasul lui Vallery se înăsprise. II zgâlţăi pe om de umăr şi 
se întoarse iritat către Hartley: 

— Doarme! Doarme în post! Suntem cu toţii morţi de 
somn, Ştiu asta, dar camarazii lui de jos contează pe veghea 
lui. E de neiertat! Notează-i numele! 

— „Notează-i numele!" repetă uşurel Nicholls, aplecat 
peste tunar. Işi dădea seama că n-ar fi trebuit să vorbească 
aşa, dar nu se putuse abţine. Numele? La ce bun? Pentru 
familie? Omul e mort. 

Zăpada începuse să cadă din nou, rece, apoasă, uşoară 
în timp ce vântul se înteţea puțin.. Vallery simţi primii fulgi 
atingându.-i, invizibili în bezna nopţii obrazul, auzi în depărtare 
geamătul vântului în greement şi se scutură. 

— Radiatorul nu-i mai funcţionează, spuse Hartley 
îndreptându-se de spate după ce explorase cu mâna peretele 
nişei. Glasul sunase obosit. Oerlikon-urile astea au nişte 
radiatoare fixate pe pereţii nişei. Tunarii se reazemă de ele 
ore în şir... Probabil, a sărit siguranţa... Au fost preveniţi de 
mii de ori că se poate întâmplă aşa ceva. 

— Doamne, Doamne, Vallery clătină încetişor capul. Se 
simţea teribil de bătrân şi de istovit. Ce moarte inutilă... ce 
moarte fără rost... Dă ordin să fie transportat la cantină, 
Hartley. 


211 


— Imposibil, domnule comandant, spuse Nicholls, 
ridicându-se la rândul său. Va trebui aşteptat. Cu frigul ăsta şi 
cu rapiditatea rigidităţii cadaverice... ei bine, va trebui 
aşteptat. 

Vallery aprobă cu o mişcare a capului şi se întoarse greoi. 
Brusc, difuzorul instalat în spatele ... rupse tăcerea nopţii cu 
glasul său spart. 

— Mă auziţi? Mă auziţi? Comandantul să fie anunţat să ia 
neîntârziat legătura cu puntea de comandă. 

Mesajul se repetă de trei ori, după care difuzorul tăcu. 

— Unde-i telefonul cel mai apropiat? întrebă imediat 
Vallery pe Hartley. 

— Chiar aici, domnule comandant. 

Hartley se apropie de Oerlikon şi-i luă mortului 
receptoarele şi microfonul: Există în permanenţă cineva la 
centrala de tir antiaerian. 

— Mai precis în ceea ce a mai rămas din centrală. 

— Centrala? Comandantul vrea să vorbească cu puntea 
de comandă. Faceţi-mi legătura. Întinse receptorul lui Vallery. 
Poftim, domnule comandant. 

— Mulţumesc. Comanda? Da... da... da... Foarte bine. Să 
fie detaşat Sirrus... Nu, Turner... Oricum nu pot face nimic mai 
mult... să rămânem la posturi, asta-i tot. 

li dădu receptorul lui Hartley şi spuse pe un ton sec: 

— Asdic-ul lui Viking a stabilit un contact. Roşu 90. 

Se răsuci pe călcâie, cercetă cu privirea întunecimea 
mării şi-şi dădu seama de inutilitatea gestului său instinctiv. 
Ridică din umeri şi adăugă: 

— L-am trimis pe Sirrus într-acolo. Să mergem. 

Inspecţia posturilor de pe puntea şalupelor se încheie cu 
o vizită la echipa „pom-pom'-ului central, comandată de 
bărbosul Doyle. Îngheţaţi până-n măduva oaselor, servanţii 
dârdâiau de frig. Opinia lor despre timpul de-afară a fost 
exprimată respectuos, dar cu francheţe marinărească. Apoi, 
Vallery şi suita coborâră îndărăt pe puntea principală. Acum, 
comandantul nu mai protesta deloc împotriva ajutorului şi 


212 


sprijinului lui Petersen; dimpotrivă, era prea bucuros şi-l 
blagoslovea pe Brooks pentru prevederea şi solicitudinea lui, 
fiind totodată adânc mişcat de rara delicateţe care-l făcea pe 
giganticul norvegian să-şi retragă braţul de fiecare dată când 
treceau pe lângă un grup de oameni sau când comandantul 
se oprea să le vorbească. 

In timp ce aşteptau în dosul uşii blindate din capătul 
prova al bucătăriei ca să fie desfăcut capacul care dădea spre 
postul fochiştilor, Vallery şi Nicholls auziră bubuitul înfundat al 
grenadelor antisubmarine - patru la număr - lansate undeva 
departe şi simţiră unde de şoc lovind coca navei. Imediat 
după prima detunătură Vallery încremeni, cu capul uşor 
plecat, atent, cu privirea scrutând infinitul, în atitudinea 
dintotdeauna a omului al cărui auz lucrează pentru toate 
celelalte simţuri. Şovăi un moment, dădu din umeri apoi, 
ajutându-se cu braţul, ridică piciorul ca să-l treacă peste rama 
„„. Era tot ce putea face. 

In mijlocul postului fochiştilor exista un alt capac, mai 
greu. Şi acesta a fost deschis. O scară cobora până la postul 
servomotorului, care, ca la majoritatea navelor de război 
moderne, se afla departe de tot de puntea de comandă, 
ascuns undeva în inima vasului, sub puntea blindată. Vallery 
stătu două minute de vorbă, cu glas scăzut, cu maistrul 
timonier, în timp ce Petersen, înghesuit în spaţiul restrâns al 
postului, se muncea cu masivul capac - 200 de kilograme de 
oţel, acţionat de un scripete cu contra-greutate - deschizând 
accesul la cală; aici, în punctul cel mai de jos al lui U/ysses, se 
aflau centrala artileriei şi postul instalaţiilor electrice auxiliare 
Nr. 2. 

Un loc misterios, tulburător pentru văz şi auz, acest post 
al instalaţiilor auxiliare; în faţa fiecărui panou înţesat de zeci 
de comutatoare, întrerupătoare şi reostate, sutele de 
siguranţe, deconcertante pentru un neiniţiat prin numărul şi 
complexitatea lor, formau adevărate etaje. La fel de 
deconcertante erau şi cele mai bine de douăzeci de 
generatoare auxiliare, al căror ţiuit ascuţit, disonant, frenetic 


213 


punea nervii la grea încercare. Odată ajuns în capul scării, 
Nicholls nu-şi putu reprima o mişcare involuntară de recul. Ce 
loc infernal! Ce lesne ar fi fost, pentru minte şi nervi, să sară 
în această cacofonie nesincronizată, peste limita care 
desparte raţionalul de demenţă! 

Momentan, în încăpere se găseau doar doi oameni, un 
gradat electrician şi ajutorul său, aplecaţi peste un mare 
compas giroscopic Sperry, trebăluind la cine ştie ce reglaj de 
latitudine al acestui mecanism extrem de complicat. Işi 
ridicară imediat privirile şi vlăguita lor surprindere se prefăcu 
într-o la fel de vlăguită bucurie. Vallery schimbă cu ei câteva 
cuvinte - conversaţia era anevoioasă în infernul de zgomote - 
apoi se îndreptă spre uşa ce dădea în postul central al 
artileriei. 

Avea mâna pe clanţă când înţepeni într-o imobilitate 
absolută. O altă serie de grenade explodase, de astă dată 
sensibil mai aproape, la cel mult 400 de metri. Ştiau că e 
vorba de grenade antisubmarine fiindcă aşa le dictau mintea 
şi experienţa, căci altminteri, pentru cineva aflat în adâncul 
măruntaielor unui vas de război, detunătura unei grenade nu 
aduce câtuşi de puţin cu zgomotul unei explozii, nu seamănă 
cu un bubuit ca de tunet; ceea ce se aude e un formidabil 
zăngănit metalic, de parcă un uriaş ar fi izbit corpul navei cu 
un gigantic ciocan şi că toate niturile blindajului ar fi sărit. 

Urmară, aproape imediat, alte două explozii şi Ulysses se 
mai cutremura de şocul ultimei dintre ele, când Vallery apăsă 
pe clanţă şi intră, urmat de însoțitorii săi. Petersen închise 
uşor uşa şi, instantaneu, vacarmul asurzitor al motoarelor 
electrice făcu loc tăcerii din postul central al artileriei. 

Cu toate că şi aici, ca şi în camera alăturată, panourile se 
încastrau în adevărate blocuri de siguranţe, elementul 
dominant îl constituiau cele două uriaşe calculatoare 
electronice care ocupau aproape jumătate din spaţiu. 
Legătură vitală între posturile de telemetre şi turele, ateste 
aparate erau, în general, teatrul unei intense activităţi; însă 
distrugerea cvasitotală a telemetrelor, survenită în acea 


214 


dimineaţă, le făcuse practic inutile şi, cu personalul ei, acum 
redus, încăperea părea bizar da potolită. Prezenţi nu erau 
decât opt oameni şi un ofiţer. 

In pofida pancartei „Fumatul interzis", atmosfera era 
albastră de fumul care se ridica din ţigări, formând un 
adevărat nor ce deriva molatec spre gura de ventilaţie. Toate 
aceste ţigări aprinse îi dădură lui Nicholls un straniu 
sentiment de securitate; era singura dovadă de viaţă în 
mijlocul unei tăceri nefireşti şi imobilităţii neomeneşti a celor 
din jur. 

Privi, cu un soi de curiozitate detaşată, marinarul aflat cel 
mai aproape de el. Slab şi negricios, şedea uşor aplecat în 
faţă, cu cotul sprijinit de masă; între degetele cu ţigara 
aprinsă şi buzele întredeschise, un lat de palmă. Fumul urca 
în volute prin faţa ochilor, indiferenți la pişcătura lui. La 
capătul minusculului chiştoc, scrumul se adunase şi sta 
gata-gata să cadă. Nicholls se întrebă de cât timp şedea el 
aşa, imobil, absolut imobil... şi pentru ce? 

Fireşte, aştepta. Era unica explicaţie: aşteptarea. 
Aşteptarea şi nimic mai mult. De ce anume? Şi pentru prima 
oară Nicholls înţelese, ca într-o străfulgerare orbitoare de 
lumină, ce înseamnă să aştepţi, să aştepţi cu nervii întinşi 
dincolo de limita când dinţii îţi clănţăi de spaimă, întinşi până 
la o stare de catalepsie, vecină cu demenţa, să aştepţi torpile 
care să te sfarme, să te dezagrege. Şi tot pentru ultima oară 
pricepu de ce eternii şugubeţi, pentru care orice şi oricine 
erau motiv de bancuri, nu glumeau niciodată pe socoteala 
postului central de artilerie. O capcană mortală nu poate fi 
subiect de râs. 

Postul se afla la şase metri sub linia de plutire; în prova 
lui era magazia de muniții „B", în pupa, compartimentul 
cazanelor „A"; la tribord şi babord se găseau rezervoarele de 
păcură, iar dedesubt, carena, neprotejată de nimic, ţintă 
ideală pentru minele acustice şi pentru torpile. De jur 
împrejur nu erau decât elemente potrivnice şi primejdii de 
moarte şi ar fi fost de ajuns o mică scăpărare, un fleac de 


215 


scânteie, ca să se declanşeze anihilanta realitate... lar 
deasupra lor, separându-i de punţile unde ar mai fi avut o 
şansă la" o mie să supravieţuiască, o puzderie de uşi şi de 
capace putând oricând să se blocheze, să nu mai poată fi 
deschise în clipa în care o explozie ar fi torsionat metalul. De 
altfel, din principiu, uşile etanşe, ale unei structuri concepute 
ca grele, trebuie să rămână închise în caz de avarie, pentru a 
separa restul navei de compartimentele inundate. Toate 
aceste lucruri, oamenii din postul central le ştiau. 

— Bună seara. Totu-i în ordine aici? 

Calm ca întotdeauna, glasul lui Vallery răsună în tăcuta 
încăpere cu o tărie nefirească. Feţe surprinse, palide, 
încordate, se întoarseră brusc spre el, ochii se măriră cu 
stupefacţie. Nicholls îşi dădu seama că zgomotul exploziilor 
mascase intrarea lor. 

— Nu trebuie să vă îngrijoreze toată această gălăgie, 
continuă Vallery pe un ton liniştitor. E un submarin pe care 
Sirrus îl urmăreşte. Puteţi chiar să vă felicitaţi că sunteţi aici şi 
nu la bordul acelui submarin. 

Nimeni nu scoase o vorbă. Nicholls, care-i observa, văzu 
cum privirile lor se mută de la faţa lui Vallery la ţigările 
interzise şi înţelese sentimentul de stânjeneală pe care-l 
încercau văzându-se prinşi de comandant în flagrant delict de 
încălcare a regulamentului. 

— Aveţi veşti de la postul central al telemetrelor, 
Brierley? întrebă el, aparent neremarcând tensiunea 
generală, pe ofiţerul şef al Centralei. 

— Nu. Nimic. Acolo sus totu-i liniştit. 

— Bravo! exclamă Vallery vizibil bine dispus. Când nu 
sunt veşti, înseamnă că veştile-s bune. 

Scoase mâna din buzunar şi-i oferi port-ţigaretul. 

— Fumezi? Dumneata, Nicholls? 

Luă şi el o ţigară, puse tabachera la loc în buzunar şi 
culese cu un gest distrat cutia de chibrituri aflată în faţa celui 
mai apropiat dintre marinari; şi chiar dacă reţinu tresărirea 
incredulă a omului, începutul timid al unui zâmbet, uşoara 


216 


relaxare a umerilor osteniţi într-un tăcut suspin de uşurare, 
nu lăsă să se vadă nimic din toate acestea. 

Bubuitul năprasnic al unei noi serii de grenade acoperi 
scârţâitul capacului şi tuşea convulsivă a lui Vallery în 
momentul în care fumul pătrunse în plămâni. Singură, noua 
pată roşie de pe şervetul făcut fleaşcă, îl trădă. Când ultima 
vibraţie se stinse, comandantul aruncă în jur o privire plină de 
milă. 

— Dumnezeule mare, întotdeauna zângăni aşa aici? 

Brierley zâmbi uşor: 

— Mai mult sau mai puţin, domnule comandant. De 
regulă însă e mai rău. 

Vallery privi îndelung şi pe rând oamenii din Centrală, 
după care făcu un gest cu capul în direcţia provei: 

— Acolo-i magazia de muniții „B", nu-i aşa? 

— Da, domnule comandant. 

— lar de jur împrejur nişte rezervoare încăpătoare de 
păcură? 

Brierley dădu din cap. Toate privirile erau acum aţintite 
asupra comandantului. 

— M-am lămurit. Sincer vorbind, prefer de departe slujba 
pe care o am... n-aş face schimb cu voi nici pentru un 
imperiu... Nicholls, cred că vom rămâne câteva minute ca să 
ne fumăm în linişte ţigările... De altfel, gândeşte-te cu câtă 
fervoare sporită vom binecuvânta noi clipa când o să ieşim de 
aici. 

Rămase cam cinci minute sporovăind liniştit cu Brierley şi 
oamenii lui. Stinse apoi ţigara, îşi luă rămas bun şi se îndreptă 
spre uşă. 

— Domnule comandant. 

O voce îl opri chiar în prag; era vocea marinarului slab şi 
negricios de la care împrumutase chibriturile. 

— Da, ce s-a întâmplat? 

— M-am gândit că poate v-ar place să-l luaţi pe ăsta, 
spuse tânărul întinzându-i un şervet alb şi curat. Cel pe care-l 
aveţi dumneavoastră e... e... 


217 


— Mulţumesc, spuse Vallery luând şervetul fără nici o 
şovăire. Mulţumesc mult. 

Cu tot ajutorul lui Petersen, urcuşul până la puntea 
superioară îl istovi din cale afară. Acum păşea târându-şi 
greoi picioarele. 

— Ascultaţi-mă, domnule comandant, e o adevărată 
nebunie ce faceţi, interveni îngrijorat la culme Nicholls. Vă rog 
să mă iertaţi, n-am vrut să spun asta, dar... dar vă rog foarte 
mult, veniţi să-l vedeţi pe doctorul Brooks. 

— Neapărat, răspunse Vallery într-o şoaptă răguşită. E, 
de altfel, următoarea noastră escală. 

Din cinci-şase paşi ajunseră la uşa infirmeriei. Vallery 
insistă să-l vadă pe Brooks între patru ochi. Când, după o 
bucată de vreme, apăru din cabinetul de consultaţii, părea din 
nou în formă; pasul îi era uşor, un zâmbet plutea pe buze. 
Zâmbea şi Brooks. La ieşire, Nicholls rămase puţin în urma 
comandantului. 

— l-aţi dat ceva, domnule doctor? întrebă el. Pur şi 
simplu omul acesta se omoară! 

— A luat ceva, nu prea mult, răspunse Brooks, surâzând 
uşor. Ştiu că se omoară, şi o ştie şi el. Dar ştie pentru ce o 
face, ştiu şi eu, şi el ştie că ştiu. In orice caz, se simte mai 
bine. Nu mai fi îngrijorat, Johnny. 

Nicholls aşteptă în capul de sus al scării ca Vallery şi 
ceilalţi să revină de la centrala telefonică şi de la postul de 
instalaţii auxiliare electrice nr. 1. Se dădu în lături făcându-le 
loc, dar comandantul îl apucă de braţ şi porni încetişor cu el 
către prova, pe lângă postul torpilorilor, salutând sec, în 
trecere, pe Carslake, numit să conducă o echipă de 
intervenţie. Carslake, a cărui faţă era în continuare înfăşurată 
în pansamente, răspunse aruncându-i o privire rătăcită, de 
parcă nici nu l-ar fi recunoscut. Vallery avu o clipă de ezitare, 
clătină din cap, apoi se întoarse, zâmbind, spre Nicholls. 

— Asociaţia medicilor britanici ţine şedinţe secrete, ai? 
întrebă el. N-are importanţă, Nicholls, şi, mai ales, nu-ţi face 
griji. Eu ar trebui să fiu cel îngrijorat. 


218 


— De ce, domnule comandant? 

— Rom în turele, ţigări în Centrala artileriei şi acum, un 
whisky vechi şi admirabil într-o sticlă de „Lysol". Am crezut că 
doctorul Brooks vrea să mă otrăvească... şi ce moarte 
minunată ar fi fost! Excelent produs. Toate scuzele 
medicului-şef pentru această vămuială a proviziei dumitale 
personale. 

Nicholls roşi violent şi începu să bâlbâie un soi de 
explicaţie. 

— Las-o baltă, băiete, las-o baltă. Ce importanţă mai are? 
Mă întreb, însă, care va fi următoarea noastră descoperire? 
Un fumuar de opium pe platforma cabestanului sau un grup 
de dansatoare în turela „B"? 

Dar nici în locurile pomenite, nici aiurea nu găsiră altceva 
decât frig, suferinţe şi o epuizare fizică agravată de foame. Şi 
de astă dată Nicholls constată că vizita lor - mai exact aceea 
a lui Vallery - îi lasă pe oameni într-o stare mai bună. În 
schimb, starea lor era acum jalnică; Nicholls abia îşi mai târa 
picioarele şi o dârdâială continuă îl sleia de puteri. Nu izbutea 
în nici un chip să priceapă de unde lua Vallery forţa necesară 
continuării inspecției. Până şi robustul Petersen începuse să 
se cam clatine, nu atât din pricină că-l purta aproape pe braţe 
pe. comandant, cât din cauza efortului cerut de deblocarea cu 
lovituri de ciocan a nenumărate capace şi uşi, ferecate de 
ger. 

Rezemat de un panou despărțitor şi gâfâind din greu 
după urcuşul scării. comunicând cu magazia de muniții „A", 
Nicholls aruncă lui Vallery o privire pe care acesta o 
interpretă corect şi la care răspunse clătinând din cap în 
semn de refuz şi zâmbind: 

— Dacă tot am pornit, să mergem până la capăt. Nu ne-a 
rămas decât platforma cabestanului. Mă îndoiesc că vom găsi 
pe careva acolo, dar e mai bine să ne convingem totuşi. 

Dădură încet roată grelei maşinării care ocupa centrul 
platformei, trecură prin faţa magaziei de acumulatoare, a 
celei cu fanioane, a atelierului electric, a închisorii şi ajunseră 


219 


la magazia de vopsele, compartimentul cel mai clin faţă al 
navei. 

Vallery întinse mâna, atinse cu un gest simbolic uşa, 
zâmbi obosit şi se întoarse. Trecând prin dreptul închisorii, 
deschise maşinal vizeta, aruncă înăuntru o privire de 
circumstanţă şi-şi reluă mersul. Dar nu făcu doi paşi şi se opri, 
reveni şi deschise din nou vizeta. 

— Pentru numele... Ralston? Ce faci acolo? exclamă el. 

Ralston zâmbi. Văzut prin geamul gros zâmbetul părea 
mai curând un rânjet. Gesticulă arătând ferestruica închisă, 
dându-le de înţeles că nu aude nimic. 

Vallery trase enervat zăvorul. 

— Ce faci aici, Ralston, întrebă el fulgerându-l cu privirea. 
Acum ţi-ai găsit să faci pe deţinutul? Vorbeşte! Răspunde! 

Surprins să-l vadă pe comandant atât de furios, Nicholls 
îşi spuse că n-ar vrea niciodată să fie obiectul mâniei sale. 

— Am fost închis, răspunse Ralston pe un ton care voia 
să zică: „Ce întrebare stupidă!" 

Vallery roşi uşor. 

— Când? chestionă el. 

— Azi dimineaţă la zece treizeci, domnule comandant. 

— Cine te-a închis? 

— Domnul căpitan comandant al poliţiei, domnule 
comandant. 

— Din ordinul cui? întrebă furios Vallery. 

Cu chipul împietrit, Ralston îi aruncă o privire lungă 
înainte de a răspunde. 

— Dintr-al dumneavoastră, domnule comandant. 

— Dintr-al meu! exclamă Vallery. Nu i-am spus să te 
închidă. 

— Dar nici nu i-aţi spus să n-o facă, replică Ralston cu 
glas egal. 

Vallery tresări. Se făcuse vinovat de uitare, de lipsă de 
grijă şi gândul acesta era dureros pentru el. 

— Unde-i postul dumitale de luptă noaptea? 


220 


— Tuburile  lans-torpilă de la babord, domnule 
comandant. 

„lată şi motivul pentru care am fost salutat doar de 
echipa tribord", îşi spuse Vallery în gând, ca apoi să continue 
cu glas tare: 

— Deci ai fost ţinut aici şi în timpul alarmei de luptă? Nu 
ştiai că e interzis? Că e contrar tuturor regulamentelor? 

— Ba da, domnule comandant. Eu unul o ştiu, răspunse 
Ralston, cu acelaşi surâs rece pe buze. Dar o ştie şi domnul 
căpitan de poliţie?... se întrerupse o clipă ca să zâmbească 
iarăşi. Sau poate că a uitat pur şi simplu. 

— Hartley! Vallery îşi recăpătase sângele rece. Tonul era 
calm şi sever. Să vină imediat căpitanul de poliţie! Cu cheile! 

Un acces violent de tuse îl zgâlţâi, şervetul se umplu de 
sânge; apoi ochii se aţintiră asupra lui Ralston. 

— Îmi pare rău de cele întâmplate, băiete, făcu el 
articulând încet cuvintele. Îmi pare sincer rău. 

— Ce e cu petrolierul? întrebă încetişor Ralston. 

— Cum ai spus? făcu Vallery, care nu se aştepta la 
această schimbare bruscă de subiect. Care petrolier? 

— Cel care a fost avariat azi dimineaţă, domnule 
comandant. 

— Continuă să navigheze împreună cu noi, răspunse 
intrigat Vallery. Merge, dar a ambarcat multă apă. Ai vreun 
motiv special să te interesezi de el? 

— Nici unul, domnule comandant. Mă interesa aşa - , pur 
şi simplu, răspunse tânărul, de astă dată cu un zâmbet 
adevărat pe buze. Inţelegeţi... 

O explozie înfundată  sfărâmă tăcerea nopţii, 
întrerupându-l. Sub presiunea undei de şoc Ulysses se înclină 
puternic la babord. Vallery se clătină şi ar fi căzut fără 
intervenţia promptă a lui Petersen. Mişcarea de ruliu a navei 
care se redresa îl obligă la un alt efort; Nicholls întâlni privirea 
lui, brusc înspăimântată. Acest zgomot le era, din nefericire, 
prea binecunoscut. 


221 


Doctorul îi susţinu privirea, cu inima strânsă de milă 
pentru acest muribund în sarcina căruia cădea acum. O nouă 
povară; dădu încet din cap, confirmând în silă ceea ce 
exprimau, fără ajutorul cuvintelor, ochii lui Vallery. 

— Mă tem că. aveţi dreptate, domnule comandant. A fost 
o torpilă. Careva a oprit-o cu coca lui. 

„Atenţie! Glasul din difuzor era precipitat, intens, nefiresc 
de tare în tăcerea care urmase exploziei. Atenţie! 
Comandantul e chemat pe puntea de comandă. Urgent! 
Comandantul pe puntea de comandă! Urgent! 


222 


XI. VINERI SEARA 


Aproape curbat în două, comandantul Vallery se agăţă de 
balustrada scării care ducea la puntea prova. Aruncă t> 
privire mării, dar nu putu distinge nimic. Prin faţa ochilor 
plutea, orbindu-l, o învolburare întunecată, mugitoare, parcă 
stropită de sânge şi străbătută de fulgere de lumină. Respira 
greu, durerea îi săgeta plămânii martirizaţi, un cleşte uriaş îi 
strângea coastele de jos, sfărâmându-le. Bezmetica goană de 
la compartimentul cabestaftului până aici îl ucisese aproape. 
Realiza, vag, lucrul acesta şi-şi spunea că bravase moartea 
prea mult, mult prea mult, şi că, pe viitor, ar trebui să fie mai 
prudent... 

Treptat, vederea i se limpezi, dar lumina cea orbitoare 
stăruia. „Dumnezeule mare, gândi Vallery, şi un orb ar putea 
vedea tot ce e de văzut aici." Acest „tot' era silueta 
întunecată şi atât de ştearsă încât putea trece drept 
imaginară, a unui petrolier, cufundat mult în apă şi o coloană 
uriaşă de flăcări, înaltă de câteva sute de metri, ţâşnind din 
mijlocul ciupercii de fum dens care-i învăluia etrava. 

Intre ei era cam o jumătate de milă, dar chiar şi la 
distanţa aceasta  mugetul incendiului era aproape 
insuportabil. Vallery îl fixa îngrozit. În spatele lui auzea cum 
înjură Nicholls, cu ciudă, pe-nfundate, continuu. 

Mâna lui Petersen atinse braţul lui Vallery. 

— Domnul comandant doreşte să urce pe puntea de 
comandă? 

— O clipă, Petersen, o clipă. Aşteaptă. 

Mintea se pusese din nou în acţiune; ochii - aveau 
patruzeci de ani de antrenament - parcurgeau, automat, 
orizontul. „Ciudat, îşi spuse el, petrolierul aproape nu se vede 
- e probabil Vytura - perdeaua asta groasă de fum îl 
maschează...' Celelalte vase ale convoiului, albe, aidoma 
unor fantome, se detaşau perfect pe albastrul-indigo al 


223 


cerului, scăldate într-o lumină ucigaşă. Pieriseră, până şi 
stelele. 

Işi dădu seama că Nicholls sfârşise cu înjurăturile şi că-i 
vorbea. 

— E un petrolier, nu-i aşa, domnule comandant? N-am 
face bine dacă ne-am îndepărta? Amintiţi-vă bine cum s-a 
întâmplat cu celălalt! 

— Care celălalt? 

Vallery abia dacă-l asculta. 

— Cochella. Acum câteva zile... Ba nu, Dumnezeule,, nu, 
a fost chiar azi dimineaţă!... 

— Când petrolierele iau foc, ele ard, Nicholls, rosti Vallery 
cu o stranie detaşare. Dacă e vorba doar de incendiu, pot 
rezista destul de mult timp. Petrolierele mor greu, dragul 
meu, teribil de greu. Ele izbutesc să trăiască chiar şi atunci 
când alte nave ar fi demult la fund. 

— Dar trebuie să aibă o gaură cât o casă în bord! 
protestă Nicholls. 

— N-are importanţă, replică Vallery care părea că 
aşteaptă, că pândeşte ceva. Vasele astea au o formidabilă 
rezervă de energie. Poate din pricina celor 27 de cale- 
rezervoare perfect etanşe, ca să nu mai vorbim de 
coferdamuri, de compartimentele pompelor, de maşini... N-ai 
auzit niciodată de procedeul Nelson care constă în insuflare 
de aer comprimat în calele unui petrolier ca să i se redea 
flotabilitatea şi să fie împiedicat să se scufunde? N-ai auzit 
niciodată de căpitanul Dudley Mason şi de Ohio? N-ai auzit... 

Se opri brusc şi, când reluă, visătoarea molcomeală din 
glas dispăruse. 

— Am ştiut! exclamă el cu o voce vibrând de surexcitare. 
Am bănuit! Vytura continuă să navigheze, să guverneze! 
Sfinţi părinţi! Uite-o că face aproape 15 noduri! Urgent pe 
puntea de comandă! 

Picioarele lui Vallery se desprinseră de punte şi n-o 
regăsiră decât în momentul în care, cu infinite precauţiuni, 
Petersen îl depuse pe panoul gudronat în faţa unui secund 


224 


uluit. Vallery zâmbi uşor la vederea uimirii lui Turner, ale cărui 
sprâncene stufoase puneau două accente circumflexe pe 
chipul lui osos de pirat, cu trăsăturile mai dăltuite ca oricând 
de flăcările orbitoare ale petrolierului incendiat, „Dacă e 
cineva care s-a născut 400 de ani mai târziu, apoi acela se 
cheamă... se surprinse Vallery gândind aiurea... dar ce fericire 
e să ai un asemenea om lingă tine!" 

— Mă simt foarte bine, Turner, spuse el cu un râs scurt. 
Brooks a decis că am neapărată nevoie de un Vineri. E 
fochistul Petersen. Îşi joacă rolul cu prea mult entuziasm şi e, 
poate, înclinat să execute ordinele cu un oarecare exces de 
conştiinciozitate. Dar în seara asta a fost pentru mine o 
adevărată mană cerească... Nu-ţi bate capul cu mine... 
spune-mi mai bine ce crezi despre dumnealui? şi arătă cu 
degetul petrolierul care ardea acum cu o flacără şi mai albă, 
la fel de greu de privit ca şi soarele la amiază. 

— Un excelent far pentru orice navă sau avion german 
aflat în căutarea noastră, bombăni Turner. Am putea tot atât 
de bine expedia un mesaj la Trondjhem*%, dându-le nemților 
latitudinea şi longitudinea noastră. 

— Întocmai - aprobă Vallery. În plus, oferă şi câteva ţinte 
magnifice submarinului care l-a torpilat. £ un individ 
periculos, domnul acesta, Turner. Treaba pe care a făcut-o e 
remarcabilă... Intr-o obscuritate aproape totală. 

— A existat pesemne un hublou pe care cineva a uitat 
să-l închidă. N-avem destule nave de escortă ca să putem 
verifica tot timpul camuflajul. În rest, remarcabilul ăsta îi iese 
în momentul de faţă pe nas. Viking e deasupra lui, în contact 
direct. Eu l-am trimis... 

— Bravo! aprobă, călduros, Vallery. 

Se răsuci înspre petrolierul în flăcări, apoi din nou către 
Turner. Faţa îi era crispată. 

- Va trebui să-l sacrificăm. 

Turner înclină încetişor capul şi repetă: 


30 Oraş în nordul Norvegiei, puternică bază navală şi aviatică a 
germanilor pentru zona arctică. (N. Tr.) 
225 


— Va trebui să-l sacrificăm. 

— E Vytura, nu-i aşa? 

— Da. Acelaşi care a mai primit o lovitură azi dimineaţă. 

— Cine-l comandă? 

— Habar n-am, mărturisi Turner. Pilot, ştii unde-i lista cu 
navele convoiului? 

- Nu, domnule secund. Baby-Kapok era şovăitor, 
surprinzător de nesigur pe el. Ştiu că o avea domnul amiral... 
acum însă e probabil distrusă. 

— Ce te face să crezi una ca asta? întrebă cu vioiciune 
Vallery. 

- Azi după-amiază, Spicer, ordonanța domnului amiral, a 
fost cât p-aci să moară sufocat de fum; l-a găsit, pe domnul 
amiral făcând un foc cât toate zilele în cada de baie. Zicea că 
arde documente de importanţă vitală care nu trebuie să cadă 
în mâinile inamicului. Erau, în special, vechi jurnale de bord, 
dar cred că şi lista cu navele convoiului se găsea printre ele. 
Nu-i nicăieri în altă parte. 

— Sărmanul bătrân... Din fericire, Turner îşi aduse aminte 
la timp că vorbeşte despre amiral, se opri, clătină din cap cu 
milă şi întrebă: Să-i expediez un semnal lui Fletcher, pe Cape 
Hattteras? 

— N-are rost, făcu, agasat, Vallery. Nu mai avem timp... 
Bentley, către căpitanul Vyturei: „Rog evacuaţi imediat nava; 
vă scufundăm". 

În aceeaşi clipă Vallery se clătină şi instinctiv se agăţă de 
braţul lui Turner. 

— lartă-mă, te rog, am impresia că picioarele refuză să 
mă mai slujească. Mai exact, au şi refuzat. Zâmbi trist feţelor 
îngrijorate întoarse spre el. Inutil să mai pozez, nu-i aşa? 
Când picioarele încep să se răzvrătească... Of, Doamne, s-a 
zis cu mine! 

— Nici nu-i de mirare! replică Turner. Nu m-aş purta cu 
un câine turbat cum vă purtaţi dumneavoastră, cu propria 
persoană! Haideţi, domnule comandant, instalaţi-vă în fotoliul 
amiralului. Şi încă imediat. Dacă n-o faceţi, îi ordon lui 


226 


Petersen să vă ducă pe braţe, ameninţă el părându-i-se că 
Vallery vrea să protesteze. 

Un zâmbet înlocui însă protestul aşteptat şi Vallery se 
lăsă cuminte ajutat să se aşeze în fotoliu. Scoase un oftat 
adânc, binecuvântând rezemătoarele pentru braţe şi ceafă. 
Se simţea la capătul puterilor, neputincios, trupul său vlăguit 
era numai durere, frigul îl ucidea; în acelaşi timp, era mândru 
şi recunoscător că Turner nici măcar nu-i sugerase să 
coboare. 

Auzi în spatele său zgomotul uşii metalice care se 
închidea, murmur de glasuri, apoi Turner îşi făcu apariţia 
zicând: 

— A sosit comandantul poliţiei, domnule comandant. L-aţi 
chemat dumneavoastră? 

— Da, eu. 

Vallery se întoarse. Chipul i se înăsprise. 

— Poftim încoace, Hastings. 

Comandantul poliţiei luă poziţia de drepţi. Ca de obicei, 
faţa sa era o mască indescifrabilă, lipsită de orice expresie, 
aproape inumană în lumina crudă a incendiului. 

— Ascultă-mă atent, făcu Vallery nevoit să ridice vocea 
ca să domine vuietul flăcărilor. Efortul acesta îl sleia. Nu am 
timp acum să stau de vorbă cu dumneata. O să te chem 
mâine dimineaţă. Până atunci, vei elibera imediat pe 
maistrul-torpilor Ralston. După aceea, predai funcţia, hârtiile 
şi cheile aspirantului Perrat. E a doua oară când ai depăşit 
limitele autorităţii dumitale; este un abuz peste care încă s-ar 
putea trece; dar ai ţinut închis un om în timpul alarmei de 
luptă. Deţinutul putea muri ca un şobolan prins în capcană. 
Din acest moment nu mai eşti comandantul poliţiei pe 
Ulysses! Asta a fost totul. 

Timp de două secunde, Hastings rămase încremenit, 
păstrând o tăcere uluită şi incredulă. Apoi, disciplina de fier 
cedă şi el făcu un pas înainte, cu braţele ridicate, rugător. 
Masca de pe faţa sa căzuse, făcând loc unei expresii de 
aiureală. 


227 


— Sunt demis din funcţiile mele! Demis din funcţii! 
Domnule comandant, nu puteţi face aşa ceva! Nu puteţi... 

Glasul i se frânse într-un sughiţ de durere; degetele de 
oţel ale lui Turner îi zdrobeau cotul. 

— Să nu-i spui comandantului: „nu puteţi", îi susură el la 
ureche. Ai auzit ce a ordonat? Părăseşte puntea! 

Uşa pocni închizându-se în urma lui. Pe ton de 
conversaţie, Carrington observă: 

— Careva de la bordul Vyturei are şi cap, nu numai 
căciulă. Au pus un filtru roşu pe lampa Aldis. Fără el, 
semnalele ar fi rămas invizibile. 

Tensiunea se risipi instantaneu. Toate privirile fixară 
luminiţa roşie care clipea de zor la treizeci de metri în spatele 
flăcărilor. Chiar şi aşa, semnalul era greu de desluşit. Brusc, 
reflectorul se stinse. 

— Ce-a transmis, Bentley? întrebă Vallery. 

Bentley tuşi în chip de scuză înainte de a traduce: 

— „Aveţi draci? încercaţi s-o faceţi şi intru în voi! Maşina 
e intactă. Putem rezista". 

Vallery închise ochii pentru o clipă. Începea să înţeleagă 
prin ce trecuse bătrânul Giles. Când îi deschise, hotărârea sa 
era luată. 

— Semnalizează: „Puneţi în primejdie întregul convoi. 
Evacuaţi imediat nava! Repet: imediat!" 

Apoi, întorcându-se către secund: 

— Mă înclin în faţa lui. Cum ţi-ar place să şezi călare pe 
câteva mii de tone de benzină care te pot expedia în orice 
secundă ad patres? Probabil are şi ulei în unele tancuri... 
Doamne, ce silă mi-e să fiu obligat să ameninţ un om în 
asemenea chip! 

— Vă înţeleg, domnule comandant, murmură Turner. Ştiu 
ce înseamnă aşa ceva. Mă întreb ce face însă Viking.. Nu 
credeţi c-ar fi trebuit să avem veşti de la el? 

— Trimite un semnal, ordonă Vallery. Cere informaţii. 

Se uită peste umăr, căutând cu privirea ofiţerul torpilor. 

— Unde-i Marshall? întrebă el. 


228 


— Marshall? făcu Turner, surprins, La infirmerie” fireşte. 
E pe lista răniților, nu vă amintiţi? Patru coaste rupte. 

— Aşa-i, aşa-i, încuviinţă Vallery, clătinând ostenit din 
cap, furios pe sine însuşi. Şi primul maistru torpilor... Noyes, 
da?... A fost ucis ieri în postul instalaţiilor auxiliare nr. 3... Dar 
Vickers? 

— Se afla la comanda de vânătoare anti-submarină. 

— Comanda de vânătoare anti-submarină... Îngână 
Vallery. 

In momentul acela se întreba cum de-i mai bătea inima. 
Depăşise demult stadiul oaselor îngheţate şi al sângelui 
coagulat. Intregul său corp era un bloc compact de gheaţă... 
Nu bănuise vreodată că poate exista un asemenea frig. | se 
părea chiar deosebit de ciudat că încetase să mai tremure... 

— Am s-o fac eu, domnule comandant, spuse Turner 
întrerupându-i reveria. Am să lansez torpila de aici, de pe 
puntea de comandă. Pe vremuri treceam drept cel mai prost 
ofiţer torpilor... Zâmbi uşor... Poate că mâna n-a pierdut picul 
de îndemânare pe care l-a avut odată. 

— Mulţumesc, făcu Vallery. Acţionează. 

— Vom fi nevoiţi să lansăm de la tribord. Comanda de 
lansare babord a fost distrusă azi dimineaţă... nu i-a priit 
întâlnirea cu arborele trinchet... Mă duc să verific 
Dumaresg-ul5!... Dumnezeule! Strânse cu atâta putere umărul 
lui Vallery încât acesta se strâmbă de durere. E Amiralul, 
domnule comandant. Urcă pe puntea de comandă! 

Vallery se  răsuci. Turner spusese adevărul: Tyndall 
depăşise parapetul şi se îndreptă către el. În penumbra punţii 
părea o fantomă. Flăcările conturau viu capul descoperit, cu 
şuviţe rare de păr alb, faţa cenuşie, jalnic mumificată, umerii 
subit căzuţi, inexplicabil de slabi sub pelerina neagră de 
ploaie. Mai mult nu se putea vedea, în tăcere, Tyndall 
traversă puntea şi se opri lângă Vallery. Sprijinindu-se de 


31 Dumarseqg-ul era un ordinator în miniatură permiţând 
calcularea unghiului de ochire pentru lansarea torpilelor, în funcţie 
de direcţiile de mers ale navelor şi de viteza lor. (N. A.) 

229 


braţul, prompt oferit, al lui Turner, comandantul cobori din 
fotoliu. Tyndall îl privi fără să zâmbească, dădu grav din cap 
şi se căţără pe locul său. Luă apoi binoclul aşezat pe măsuţa 
din faţă şi parcurse pe-ndelete orizontul. 

Turner remarcă primul: 

— Domnule amiral, nu aveţi mănuşile! 

— Ce? Ce-ai zis? Tyndall puse binoclul la loc şi-şi cercetă, 
dar fără curiozitate, mâi mâinile bandajate şi pătate de sânge. 
Ah, ştiam că am uitat ceva! E pentru a doua oară c-o fac. 
Mulţumesc, Turner. 

Zâmbi politicos, luă binoclul şi se apucă să examineze 
iarăşi orizontul. Brusc, Vallery simţi cum îl trece un fior, mai 
cumplit ca toate celelalte, un fior care n-avea nimic comun cu 
frigul nopţii polare. 

Turner şovăi o clipă, apoi se întoarse înspre Baby-Kapok. 

— Pilotule, nu cumva am văzut atârnând în camera 
hărților o pereche de mănuşi? 

— Ba da, domnule secund. Imediat. 

Şi Baby-Kapok dispăru fulgerător de pe punte. 

Turner se uită din nou la amiral. 

— Capul, domnule amiral... E descoperit. N-aţi vrea o 
canadiană, o glugă? 

— O glugă? făcu Tyndall înveselit. Ce să fac cu ea? Nu 
mi-e frig... Acum însă iartă-mă, căpitane... Şi binoclul a fost 
aţintit direct pe vâlvătăile orbitoare ale Vyturei. 

Turner îl privi iarăşi, îl privi şi pe Vallery, ezită, apoi se 
îndreptă către colţul din pupa al comenzii. 

Carpenter tocmai revenea cu mănuşile când difuzorul 
postului T.F.F. se declanşă: 

— T.F.F. către comandă! T.F.F. către comandă! Semnal 
de la Viking: „Pierdut contactul. Continui cercetările". 

— „Pierdut contactul!" exclamă Vallery. Cel mai rău lucru 
care ni se putea întâmplă! Un submarin nereperat care dă 
târcoale şi întregul FR-77 iluminat ca la bâlci. „Un bâlci, gândi 
el cu amărăciune, barăci unde se trage cu puşca în porumbei 


230 


de lut... Şi nici o posibilitate de a riposta acum, când contactul 
a fost pierdut. În orice secundă de aici încolo deci..." 

Se răsuci pe călcâie, dar trebui să se apuce de habitaclu 
ca să nu cadă. Uitase cât e de slăbit şi cât de tare îl 
dezechilibra înclinarea punţii avariate. 

— Bentley! Nici un răspuns de la Vytura? 

— Nu, domnule comandant. Bentley era tot atât de 
îngrijorat ca şi secundul, la fel de conştient că trebuie să se 
grăbească. Poate că nu mai au curent... Ba nu, uite-i că 
semnalizează! 

— Domnule, comandant, răsună glasul lui Turner. 

Vallery se întoarse. 

— Ce s-a întâmplat, Turner? Nădăjduiesc că nu vii. cu alte 
veşti proaste? 

— Mi-e teamă că da, domnule comandant. Imposibil ele 
manevrat tuburile babord. sunt înţepenite. 

— Imposibil de manevrat! exclamă iritat Vallery. Uite ce 
noutate! Au făcut gheaţă. Dă-o jos cu ciocanul, cu apă 
clocotită, cu lampa de sudură, ia orice vechitură de... 

— Regret, domnule comandant, îl întrerupse Turner 
clătinând cu părere de rău din cap, dar nu-i vorba de aşa 
ceva. Platforma tuburilor şi piesele de ochire au fost dislocate. 
Vina o poartă fie obuzul care a distrus magazia maistrului de 
manevrare, fie cel care a făcut praf postul instalaţiilor 
auxiliare nr. 3. În tot cazul, e „kaput"! 

— Perfect, făcu nerăbdător Vallery. Va trebui atunci să ne 
servim de tuburile de la tribord. 

— Sistemul lor de comandă de pe punte e şi ei distrus, 
domnule comandant, obiectă Turner. Doar dacă lansăm 
torpilele direct de la declanşatoarele automate ale tuburilor., 
- Nu văd de ce n-am face-o, ce zici? în fond, pentru asta îi 
instruim pe torpilori. Dă ordin echipei babord - sper că 
telefonul cu ei funcţionează - dă ordin să fie gata. 

— Am înţeles, domnule comandant. 

— Încă ceva, Turner... 

— Ordonaţi. 


231 


— Te rog să mă ierţi. Zâmbi stânjenit. După cum zicea 
moş Giles, vorbind despre el însuşi, sunt un bătrân ciufut şi cu 
harţag. Suportă-mă totuşi, vrei? 

Turner îi zâmbi cu prietenie, după care redeveni imediat 
serios. 

— Cum se simte? 

Vallery îl privi îndelung pe amiral, apoi, cu o mişcare 
aproape imperceptibilă, clătină trist din cap. 

Turner şi-l plecă îndurerat pe al său şi se îndepărtă.. 

— Ei bine, Bentley, ce s-aude? 

— E cam încurcat, domnule comandant. N-am reuşit să 
desluşesc totul. Zice că va abandona convoiul şi va naviga 
independent. Cam aşa ceva, domnule comandant. 

Să navigheze independent! Nu era o soluţie. Vallery o 
ştia. Ar fi putut să ardă ore în şir, dezvăluind fără să vrea 
prezenţa celorlalţi chiar dacă ar fi urmat alt drum. In plus, 
ce-ar fi însemnat pentru acest petrolier mutilat, cuprins de 
flăcări, să navigheze de unul singur, fără protecţie, cale de 
1.000 de mile până la Murmansk, cele mai infernale mile din 
lume! Vallery închise ochii. Îşi simţea inima sângerând. Un 
asemenea om... O asemenea navă... şi să fii obligat să-i 
distrugi pe amândoi! 

Pe neaşteptate, Tyndall comandă: 

— Cârma 30° la stânga! Glasul fusese puternic, autoritar. 

Vallery înţepeni de groază, 30° la stânga ar fi însemnat 
să se năpustească direct în Vytura! 

Se scurseră două secunde de tăcere, după care 
Carrington, ofiţerul de cart, se aplecă peste portavoce şi 
repetă: 

— „30 la stânga". 

Vallery făcu un pas înainte, dar se opri nevăzându-l pe 
Carrington făcându-şi de lucru cu portavoce; de fapt, îndesase 
o mănuşă în pâlnie. 

— Cârma la zero. 

— Cârma la zero! domnule amiral. 

— Perfect. Comandante! 


232 


— Da, domnule amiral. 

— Lumina asta mă supără la ochi. N-am putea stinge 
incendiul? 

— Vom încerca, domnule amiral. Vallery se apropie de el 
şi-i spuse cu blândeţe: Aveţi aerul obosit. N-aţi vrea să 
coborâţi? 

— Cum? Să cobor? Eu? 

— Întocmai, domnule amiral. O să vă chemăm dacă vom 
avea nevoie de dumneavoastră, adăugă el pe un ton 
persuasiv. 

Tyndall reflectă o clipă, apoi scutură hotărât din cap. 

— Imposibil, Dick. N-ar fi corect faţă de dumneata... 

Glasul i se stinse într-o bolboroseală din care lui Vallery i 
se păru că aude, fără să fie însă sigur, cuvintele „amiralul 
Tyndall". 

— N-am înțeles prea bine, domnule amiral... 

— Nimic! făcu Tyndall cu neaşteptată bruscheţe. 

Privi în direcția Vyturei, scoase o exclamaţie de durere şi 
ridică brațul ca să-şi ferească ochii. Vallery se trase şi el 
îndărăt strângând pleoapele ca să atenueze orbitoarea 
strălucire a jetului de flăcări ţâşnit din petrolier. Aproape 
simultan, explozia îi asurzi, iar suflul ei îi făcu să se clatine. 
Vytura fusese din nou torpilată; proiectilul nimerise în pupa 
navei, lângă compartimentul maşinilor.  Flăcările se 
zbuciumau turbate. Doar puntea de comandă, miraculos 
cruțată de foc şi fum, se înălța solitară în mijlocul vasului. In 
clipa în care se produse şocul, Vallery îşi zise: „Acum se va 
duce la fund. Mult nu mai poate rezista". Ştia însă că se 
minte, că de fapt încerca să evite inevitabila decizie ce-i 
incumba. După cum îi spusese şi lui Nicholls, petrolierele mor 
greu, teribil de greu. „Sărmanul Giles, îi trecu inexplicabil prin 
minte, sărmanul, bătrânul Giles..." 

Se îndreptă spre colţul din pupa al comenzii. Turner 
răcnea furios în receptorul telefonului. 


233 


— Ai să faci ce ţi se ordonă, fir-ar să fie! Mă auzi? 
îndreptaţi tuburile spre ţintă imediat! Da, aşa am spus s 
„imediat!" 

Vallery îi atinse braţul. 

— Ce se întâmplă, Turner? 

— Ce obrăznicătură afurisită! se răţoi Turner. Auzi, să-mi 
spună el mie ce anume trebuie să fac! 

— Cine? 

— Şeful servanţilor de la tuburile lans-torpilă. Amicul 
dumneavoastră Ralston, răspunse mânios Turner. 

— Ralston? Adică da, mi-a spus că acela e postul lui de 
luptă de noapte. Şi care-i buba? 

— Care-i buba? Zice că nu crede că ar putea face aşa 
ceva. Că nu-i place. Că, mă rog frumos, n-are chef! 
Nesupunere crasă! tuna Turner. 

— Ralston... eşti sigur că-i el? Ah, fireşte că este! Mă 
întreb... băiatul ăsta a trecut prin nişte încercări personale 
teribile, Turner. Crezi că... 

— Nu mai ştiu ce să cred! Turner ridică receptorul 
telefonului: Tuburile sunt la 90°? în sfârşit! Ce-e? Ce-ai zis? De 
ce nu... Cu tunul? Cu tunul! 

Trânti furibund receptorul şi se întoarse spre Vallery: 

— Mă roagă, mă imploră să folosim tunul în locul 
torpilelor! A înnebunit, pesemne! Dar nebun sau teafăr, cobor 
îndată şi-i bag minţile în cap plodului ăstuia răzvrătit! 

Niciodată Vallery nu-l văzuse pe Turner atât de furios. 

— Îl puteţi însărcina pe Carrington să răspundă la 
telefonul acesta, domnule comandant? 

— Fireşte, fireşte. Ceva din furia lui Turner i se 
transmisese şi lui Vallery. Oricare i-ar fi sentimentele, nu-i 
momentul să le exprime, făcu el cu asprime. Scutură-l 
zdravăn! Poate că am fost prea indulgent cu el; poate îşi 
închipuie că suntem datornici lui, psihic dezavantajaţi, pentru 
tratamentul nedrept la care a fost supus... Bine, Turner, bine! 

Nerăbdarea crescândă a lui Turner sărea în ochi. 

— Du-te acum. Deschidem focul peste trei-patru minute. 


234 


Se răsuci brusc pe călcâie şi intră la timonerie. 

— Bentley! 

— Ordonaţi. 

— Un ultim semnal... 

— Aruncaţi-vă o privire, domnule comandant, îl 
întrerupse Carrington. Incetineşte. 

Vallery se apropie şi privi pe deasupra parapetului. 
Vytura, masă compactă de flăcări mugitoare, se afunda rapid 
cu pupa. 

— Pregătesc gruile, domnule comandant, anunţă agitat 
Baby-Kapok. Cred că... aşa-i, da, da, văd cum lasă şalupele la 
apă! 

— Slavă Domnului, murmură Vallery. 

Se simţea ca şi cum ar fi semnat o nouă poliţă cu viaţa. 
Cu capul plecat, se cramponă cu ambele mâi ni de parapetul 
pasarelei; reacţia psihică îl istovise înspăimântător. După 
câteva clipe ridică fruntea şi ordonă calm: 

— Transmiteţi cifrat prin radio lui Sirmis: „Mă întorc ca să 
îmbarc supraviețuitorii de pe Vytura”. 

Şi, surprinzând rapida căutătură a lui Carrington, dădu 
din umeri. 

— Riscul de a încasa o torpilă e acelaşi şi într-un caz şi în 
celălalt... aşa că, la dracu cu ordinele Amiralității! Doamne, 
adăugă el cu un brusc acces de furie, ce n-aş da să întâlnesc 
derivând în Marea Barentz un vas plin cu războinici de la 
Whitehall, aceia care interzic oprirea pentru salvarea 
naufragiaţilor. 

Se întoarse şi-i zări pe Nicholls şi pe Petersen. 

— Mai eşti aici, Nicholls? N-ar fi mai bine să cobori? 

— Cum doriţi, domnule comandant... Nicholls ezită şi, 
arătându-l pe Tyndall cu o mişcare a capului, continuă: M-am 
gândit însă că poate... 

— Ai perfectă dreptate. Vedem imediat. Vrei să aştepţi o 
clipă? Şi ridicând glasul: Pilotule! 

— Da, domnule comandant. 

— Ambele maşini încet înainte. 


235 


— Ambele maşini încet înainte, domnule comandant. 

La început mai încet, apoi din ce în ce mai repede, 
Ulysses evoluă şi se îndreptă spre coada convoiului. Curând a 
fost depăşit şi de ultimele cargouri, navigând către nord-est. 
Ninsoarea se înteţise, dar lumina strălucitoare a incendiului 
continua să scalde navele, înspăimântător de vulnerabile şi 
dezarmate. 

Fierbând de mânie, Turner se proţăpi în dreptul tuburilor 
lans-torpilă de la babord. Orientate la travers, guri uriaşe şi 
sinistre, luminate de vâlvătaia înaltă, ele ţinteau depărtarea 
peste scăpărările intermitente ale hulei. Il văzu imediat pe 
Ralston, cocoţat deasupra tubului central, la postul de 
comandă pe care nu-l proteja nici un blindaj. 

— Ralston! se răsti Turner, imperativ şi dur, vreau să-ţi 
vorbesc! 

Ralston se întoarse imediat, se sculă şi sări pe punte. De 
aceeaşi înălţime cu secundul în faţa căruia stătea, ochii săi 
albaştri, îngrijoraţi, se aflau la acelaşi nivel cu ochii negri, 
scăpărând de furie, ai ofițerului. 

— Ce dracu te-a apucat, Ralston? Refuzi executarea 
ordinelor? 

— Nu, domnule căpitan, răspunse Ralston cu o nefirească 
încordare în glas, nu-i adevărat. 

— Nu-i adevărat! Pupilele lui Turner se contractaseră. 
Secundul îşi stăpânea cu greu turbarea. Şi-atunci, ce-i cu 
idioţenia aia că nu vrei să lansezi torpilele? Ai cumva de gând 
să-i faci concurenţă fochistului Riley? Sau ţi-ai pierdut, pur şi 
simplu, minţile, asta în cazul că le-ai avut vreodată? 

Ralston nu răspunse nimic. Această tăcere, care putea fi 
lesne interpretată drept o insolenţă mută, îl scoase complet 
din sărite pe Turner. Mâinile lui puternice se încleştară pe 
canadiana marinarului, îl trase spre dânsul şi când feţele lor 
fură gata-gata să se atingă, şopti: 

— Te-am întrebat ceva, Ralston. N-am primit răspuns. 
Aştept. Ce înseamnă toate astea? 


236 


— Nimic, domnule secund. În ochii băiatului se putea citi, 
eventual, o dureroasă tristeţe, dar în nici un caz frică. Eu... 
mie... pur şi simplu nu-mi vine... Urăsc să fac aşa ceva... să 
trimit la fund o navă proprie! 

Acum, glasul său era rugător, vibrând de un soi de 
disperare. Turner însă rămase indiferent. 

— De ce trebuie să-l scufundăm, domnule secund? strigă 
tânărul. De ce? De ce? 

— Nu-i vina ta... dar uite că pune în pericol întregul 
convoi. Feţele lor continuau să fie despărțite doar de câţiva 
centimetri. Ai o sarcină de îndeplinit şi ordine cărora trebuie 
să te supui. Marş la locui tău şi executarea! Dă-i drumu'! tună 
el văzând că Ralston ezită. Sus la post! 

Ralston însă nu se clinti. 

— Mai sunt şi alţi gradaţi torpilori, domnule căpitan, făcu 
el ridicând, rugător, braţele. 

În ciuda oarbei sale furii, ceva din vocea băiatului îl făcu 
pe Turner să înţeleagă că omul e în pragul disperării. 

— Să facă alţii treburile murdare? Asta ai vrut să spui, 
nu? întrebă el cu un dispreţ muşcător. Să le laşi altora ceea ce 
nu-ţi place ţie, jigodie mică! Dă-mi telefonul! Chem eu puntea 
de comandă! 

Înhaţă telefonul şi se uită cum Ralston urcă încet la locul 
său şi se instalează, curbându-şi spatele şi aplecându-şi capul 
peste aparatul de ochire. 

— Carrington? Aici Turner. La mine totul e gata. 
Comandantul e acolo? 

— Da, domnule secund. Mă duc să-l chem. 

Puse receptorul jos şi trecu dincolo de grilaj. 

— Domnule comandant, căpitanul-comandor Turner vrea 
să... 
— O clipă! 

Mâna ridicată şi tensiunea din glasul lui Vallery îl opriră 
pe Carrington. 

— Priveşte! Ce părerea ai? întrebă comandantul 
desemnând cu un gest, peste silueta amiralului care, cu 


237 


bărbia lăsată pe piept, mormăia ceva ininteligibil, petrolierul 
incendiat. 

Carrington privi în direcţia indicată. Şalupa de salvare, 
abia vizibilă printre fulgii de zăpadă, molase parâmele în timp 
ce Vytura continua să înainteze. Ticsită de oameni, mica 
ambarcaţie se îndepărta cu repeziciune pe sub uriaşa boltă 
de fum... se îndepărta mult prea repede. Carrington avu brusc 
revelaţia faptului şi se întoarse spre Vallery. Privirea tristă şi 
obosită a comandantului o întâlni pe a sa. Clătină uşor din 
cap. 

— Continuă să meargă, domnule comandant. E stăpân pe 
manevre... Ce veţi face? 

— N-am de ales. Nici o veste de la Viking, nimic de la 
Sirrus, zero la Asdic-ul nostru... şi submarinul acela care se 
mai află poate prin împrejurimi... Comunică-j lui Turner ce se 
petrece. Bentley! 

— Ordonaţi! 

— Semnalizează Vyturei. Cuta dură a buzelor livide era o 
dezminţire a ochilor întunecaţi, plini de suferinţă. „Evacuaţi 
nava. Peste trei minute vă torpilăm. E ultimul mesaj". 
Timonier, cârma 20° stânga. 

— Cârma 20* stânga. 

Vytura lua cap nord. Ulysses evoluă încet, venind 
aproape paralel şi puţin în pupa petrolierului. 

— Maşinile, jumătate viteză înainte. 

— Jumătate viteză înainte. 

— Pilotule! 

— Da, domnule comandant. 

— Ce spune amiralul? Poţi desluşi? 

Carpenter se aplecă, ascultă, clătină capul. De pe căciula 
lui se scuturară câţiva fulgi mici. 

— Îmi pare rău, domnule comandant, dar nu înţeleg... 
Vytura face prea mult zgomot... Cred că fredonează... 

— O, Doamne!... 


238 


Vallery lăsă capul pe piept, apoi îl ridică încet, cu 
greutate. Chiar şi o mişcare atât de neînsemnată era pentru 
el un efort insuportabil. 

Privi spre Vytura al cărei Aldis roşu clipea din nou. 
Concentrându-şi atenţia încercă să descifreze mesajul, dar 
semnalele erau prea repezi... dacă nu cumva ochii săi erau 
prea bătrâni, prea obosiţi, sau, pur şi simplu, mintea refuza 
să-l mai slujească... Era ceva hipnotizant în luminiţa aceea 
roşie, clipind de zor între fantasticile cortine de flăcări, cortine 
care se strângeau încet, preludând maiestuoasa şi inevitabila 
lor cădere. Şi deodată micuța lumină roşie muri, atât de 
brusc, atât de neaşteptat, încât înainte chiar de a-şi fi dat el 
seama, auzi vocea lui Bentley: 

— Semnal de la Vytura, domnule comandant. 

Vallery îşi încleştă şi mai tare mâinile pe habitaclu. 

Bentley mai mult intui decât văzu gestul de aprobare al 
comandantului. 

— Textul mesajului: „De ce vă ţineţi scai de mine? 
Ducă-se dracului Marina de război! Comandantului, însă, 
toată tandreţea mea". 

— „Toată tandreţea mea", repetă Vallery, clătinând din 
cap. E nebun! Trebuie să fie nebun! „Toată tandreţea mea", 
iar eu mă pregătesc să-l distrug!... Carrington! 

— Da, domnule comandant. 

— Spune-i secundului să fie gata. 

Turner repetă mesajul primit de pe puntea de comandă şi 
se întoarse spre Ralston: 

— Fii gata, torpilorule! 

Aruncă o privire peste bord şi constată că acum Vytura 
se afla puţin în prova lor şi că U/ysses continua să se apropie. 
Simţi cum sub picioare vibrația maşinilor diminuează şi 
pricepu că nava încetineşte. Din acea clipă, masacrul putea 
începe în orice moment. Receptorul hârâi la urechea sa abia 
perceptibil, atât de violent era mugetul flăcărilor. Îşi încordă 
auzul: „Numai tuburile «X» şi «Y». Viteza medie. Viteza țintei, 
11 noduri”. 


239 


— În cât timp? întrebă el. 

— În cât timp, domnule comandant? repetă Carrington. 

— Nouăzeci de secunde, răspunse cu glas răguşit Vallery. 
Pilot, 10* la dreapta. 

Tresări brusc auzind binoclul căzând pe punte şi 
văzându-l pe amiral prăbuşindu-se, izbind violent, cu faţa şi 
pieptul muchia  parapetului de oţel, cu mâinile 
bălăbănindu-se, dezarticulate. 

— Pilot! 

Baby-Kapok se şi repezise; trecând un braţ pe sub corpul 
lui Tyndall, îl susţinea, preluând o parte din greutatea trupului 
inert. 

— Ce vi s-a întâmplat, domnule amiral? întrebă el 
îngrijorat. 

Cu obrazul lipit mai departe de muchia ascuţită Tyndall 
se agită uşor. 

— Frig, frig, psalmodie el cu glas tremurător al unui om 
foarte, foarte bătrân. 

— Cum? Ce-ati spus? îl imploră Baby-Kapok. 

— Frig. Mi-e frig. Îngrozitor de frig. Picioarele, picioarele 
mele! 

Glasul se stinse şi trupul amiralului lunecă, prăvălindu-se 
în colţul unde se afla, cu faţa pământie răsucită către zăpada 
care se cernea. 

O intuiţie, de fapt echivalentul unei oribile certitudini, îl 
făcu pe Baby-Kapok să îngenuncheze. Vallery desluşi 
exclamaţia sa înăbuşită, îl văzu cum se ridică şi se întoarse 
spre el cu chipul încremenit de groază. 

— N-are... n-are nimic pe el, bâlbâi tânărul. E desculţ... 
picioarele sunt sloi de gheaţă. 

— Desculţ? făcu, incredul, Vallery. Imposibil! 

— E numai în pijama, domnule comandant. Nimic 
altceva! 

Vallery se apropie cu paşi nesiguri, scoase mănuşile, se 
aplecă şi mai să-i vină rău simțind sub degetele sale pielea 
îngheţată. „Desculţ! în pijama şi desculţ! De asta nu i-am 


240 


auzit paşii când a venit pe punte..." Îşi aminti că ultima 
măsurătoare a temperaturii indicase 35° sub zero. lar Tyndall 
stătea acolo de mai bine de cinci minute, desculţ în zăpadă! 

În aceeaşi clipă simţi cum două mâi ni puternice îl apucă 
de subsuori şi-l saltă fără efort. Petersen. Fireşte, nu putea fi 
decât Petersen, cu Nicholls în spatele lui. 

— Lăsaţi-mă pe mine, domnule comandant, să mă ocup 
de toate astea. Da, Petersen, du-l jos. 

Mai bine decât orice altceva, glasul ferm şi sigur al lui 
Nicholls, glasul unui om competent în domeniul său, îi restitui 
lui Vallery echilibrul, îl readuse la prezent, la cerinţele 
momentului. Percepu dintr-odată vocea precisă, cumpănită a 
lui Carrington anunțând un cap, o viteză, un gisment; văzu 
cum Vytura, aflată acum la 50° babord, se îndepărta încet, 
continuu, rămânând tot mai în urmă. Chiar şi la această 
distanţă căldura provocată de incendii era abia-abia 
suportabilă. Ce trebuie însă să fi fost pe punţile petrolierului? 

— Drept aşa, Carrington. Foc de voie! 

— Drept aşa. Foc de voie. 

Carrington ar fi putut acum executa o manevră ca pe 
timp de pace. 

— Foc de voie, repetă Turner. Agăţă receptorul şi aruncă 
o privire în jurul său. Acum e rândul dumitale, Ralston, spuse 
el încetişor. 

Nu sosi nici un răspuns. Omul ghemuit la postul de 
comandă, nemişcat aidoma unei statui de piatră, părea să 
nu-l fi auzit. 

— Treizeci de secunde! Anunţă sec Turner. Ai ţinta 
prinsă? 

— Da, domnule comandant. Silueta imobilă clinti şi într-o 
clipă se răsuci într-o ultimă şi disperată rugă Pentru 
Dumnezeu, domnule comandant, nu există nici o altă... 

— Douăzeci de secunde! mugi furios Turner, Vrei să ai pe 
cugetul dumitale de ţârcovnic viaţa a o mie de oameni? Dac-o 
ratezi cumva... 


241 


Cu o mişcare lentă Ralston se întoarse îndărăt, spre 
mare. Preţ de o clipă flăcările orbitoare ale Vyturei îi luminară 
chipul şi Turner avu un adevărat şoc zărindu-i ochii scăldaţi în 
lacrimi. Văzu apoi cum buzele i se mişcă şi-l auzi spunând cu 
o voce atonă, înfrântă: 

— Fiţi fără grijă, domnule, n-am s-o ratez. 

Mai curând perplex decât iritat, dar mai ales total 
incapabil să mai priceapă ceva, Turner urmări cum mâneca 
stingă se ridică în dreptul ochilor ca să-i şteargă, în timp ce 
mâna dreaptă se încleştează pe maneta de lansare a tubului 
„X". Era în acest gest o hotărâre atât de categorică şi în 
acelaşi timp atât de mişcătoare în irevocabilul ei, încât, fără 
voie, lui Turner îi trecu prin minte faimosul vers al lui 
Chaucer: „Izbind, lancea se opri tristă". 

Brusc, atât de brusc încât Turner tresări involuntar, mâna 
se smuci  convulsiv îndărăt. Auzi clinchetul manetei, 
detunătura înăbuşită din interiorul tubului, şuierul aerului 
comprimat şi torpila ţâşni, străfulgerând o fracțiune de 
secundă în lumina flăcărilor, înainte de a-şi săpa brazdă în 
apa mării. Nu apucase bine să dispară şi tuburile se 
cutremurară din nou lansând-o pe a doua. 

Cinci, apoi încă cinci secunde, Turner privi fascinat siajul 
de bule dispărând în depărtare, 750 de kilograme de amatol 
închise în trabucele de oţel... Pentru nefericiţii de pe bordul 
Vyturiei nu mai rămăsese decât îndurarea cerului... 

Difuzorul de pe punte prinse deodată glas: 

— Atenţie! Atenţie! Adăpostiţi-vă imediat! Adăpostiţi-vă 
imediat! 

Turner îşi desprinse ochii de la mare, ridică capul şi văzu 
că Ralston continuă să stea ghemuit pe scăunelul său. 

— Dă-te jos de-acolo, puşti imbecil! Vrei să fii ciuruit de 
schije când Wytura o să sară în aer? Mă auzi? 

Tăcere. Nici un cuvânt, nici o mişcare. Nimic în afara 
mugetului flăcărilor. 

— Ralston! 

— Lăsaţi-mă, domnule secund. 


242 


Glasul sunase stins. Ralston nici măcar nu-şi dăduse 
osteneala să se întoarcă. 

Scrâşnind o înjurătură, Turner se căţără dintr-un salt pe 
carcasa tuburilor, îl smulse pe Ralston de pe locul său şi-l târî 
după sine pe punte până la adăpost. Tânărul nu se împotrivi 
deloc; părea cufundat într-o apatie totală, într-o indiferenţă 
absolută. 

Cele două torpile îşi atinseră ţinta. Un sfârşit rapid, de o 
ciudată lipsă de spectaculos. Auditorii de pe Ulysses - 
spectatori nu existau - îşi pregătiseră nervii ca să înfrunte 
şocul unei bubuituri cumplite. N-a fost nimic. Pur şi simplu tot 
mijlocul navei se prăbuşi, şi, învinsă, sleită de atâta luptă, 
Vytura se culcă treptat, ostenit, pe un flanc şi pieri în 
adâncuri. 

Trei minute mai târziu, Turner deschise uşa adăpostului 
comandantului şi-l propulsa pe Ralston înăuntru. 

— Poftim, domnule comandant, spuse el. M-am gândit că, 
poate, v-ar place să vedeţi cum arată un disident. 

— Aşa şi e, răspunse Vallery. 

Puse pe masă jurnalul de bord şi-l măsură cu răceală, de 
sus în jos, pe tânărul torpilor. 

— Ai făcut o treabă bună Ralston, dar asta nu-ţi scuză 
purtarea. O clipă, Turner. 

Şi, întorcându-se către Baby-Kapok: 

— Da, am impresia că-i exact ce trebuie, pilot. Va fi o 
lectură edificatoare pentru înălțimile Lor... Ce nu scufundă 
nemţii, o facem noi pentru ei... Să nu uiţi mâine să-i ceri lui 
Hatteras numele căpitanului Vyturei. 

— E mort... Ce rost are să vă mai obosiţi, rosti cu 
amărăciune Ralston. 

În aceeaşi clipă se clătină sub izbitura palmei 
comandantului-secund. 

Suflând din greu, cu ochii întunecaţi de mânie, Turner 
spuse aproape şoptind: 

— Obrăznicătură! De data asta ai depăşit măsura! 


243 


Ralston duse încet mâna la obraz pipăind urma stacojie 
lăsată de palmă. 

— Nu m-ati înţeles, domnule comandant, murmură el fără 
pic de furie în glas şi atât de înăbuşit, încât abia i se puteau 
desluşi cuvintele. Numele căpitanului de pe Vytura vi-l pot 
spune eu. İl chema Ralston, căpitanul Michael Ralston. Era 
tatăl meu. 


244 


XII. SÂMBĂTA 


Totul are un soroc, orice noapte îşi are zorile sale. Chiar 
şi cea mai lungă dintre ele. Chiar şi atunci când zorile par că 
nu vor veni niciodată, ele sfârşesc prin a se ivi. Aşa se 
întâmplă şi cu FR-77; ele apărură, la fel de cenuşii, de glaciale 
şi de sinistre cum fusese şi noaptea, dar apărură totuşi. 

Zorile găsiră convoiul la circa 350 de mile dincolo de 
cercul polar, îndreptându-se spre est în lungul paralelei de 
72*, la jumătatea drumului între Jan Mayen şi Capul Nord; 
8*,45' longitudine estică, calculase Baby-Kapok, dar nu era 
foarte sigur. In condiţiile unui cer acoperit şi a ninsorii care 
cădea cu fulgi mari şi deşi, calculul punctului în care se aflau 
fusese făcut cu aproximaţie; obuzul care distrusese postul 
telemetrelor prova, pulverizase cu aceeaşi ocazie şi pupitrul 
de calcul automat al punctului navei. În mare, însă, rămâneau 
de făcut încă vreo 700 de mile marine. In patruzeci de ore, 
convoiul - sau ce avea să mai rămână până atunci din el - va 
ajunge în golful Kola şi va urca în susul fluviului către 
Poliarnoie şi Murmansk... În patruzeci de ore. 

Zorile surprinseră cele 14 nave ale convoiului răspândite 
pe o întindere de trei mile pătrate de mare, tangând violent în 
puternica hulă de nord-nord-est, a cărei tărie creştea întruna; 
14 numai, fiindcă mai dispăruse una în momentul cel mai 
întunecos al nopţii. Mină, torpilă, nimeni nu ştia şi nu avea s-o 
ştie vreodată Sirrus stopase şi scotocise zona timp de o oră 
folosind  uriaşele sale lămpi de semnale. Nici un 
supravieţuitor. De altfel, căpitanul Orr nici nu se aştepta să 
găsească vreunul pe un ger de minus 20°. 

Zorile veniseră după o noapte de nesomn, o noapte în 
care Asdic-ul semnalase în permanenţă ecouri, o noapte de 
repetate şi infructuoase lansări de grenade antisubmarine, o 
noapte în care oamenii fuseseră menţinuţi tot timpul la 
posturile de luptă, sleindu-li-se astfel, poate chiar în mod 
iremediabil, şi ultimele rămăşiţe de vigilenţă, singurul temei 


245 


al speranţei - o speranţă şi nimic altceva - de a supravieţui pe 
întinderile de apă ale Arcticei. Mai rău, noaptea aceasta 
epuizase tot ce mai rămăsese din rezervele de grenade 
antisubmarine ale escortei... O situaţie fără precedent care 
dădea măsura intensității atacurilor, a înverşunării cu care 
inamicul hăituise prada. Dar iată că acum se întâmplase: nu 
mai exista nici o grenadă. Convoiul era fără apărare. Curând, 
haitele de submarine aveau să descopere că, de aici încolo, 
pot lovi nepedepsite... 

Fireşte, zorile aduseră cu ele şi reluarea posturilor de 
luptă - asta, desigur, în cazul în care oamenii nu le-ar fi 
ocupat deja de cincisprezece ore; cincisprezece orc 
interminabile de ger năprasnic şi suferinţă, cincisprezece ore 
în timpul cărora echipajul lui Ulysses nu căpătase de mâncare 
nimic altceva decât o gamelă de cacao şi câte un sandvici cu 
carne conservată de vită, întinsă între două felioare de pâine, 
pe deasupra uscată; numai de copt pâine nu le arseseră 
brutarilor în ajun! Posturile de luptă din zori prelungeau cu 
încă două nesfârşite ceasuri aşteptarea unor oameni striviţi 
de o neînchipuită oboseală, obligaţi să-şi ţină pleoapele 
deschise cu degetele, în vreme ce creierele lor - simple 
gheme de suferinţă - implorau să li se acorde o singură 
secundă, doar o secundă şi nimic mai mult, de repaus. Intr-o 
asemenea stare un minut e egal cu o veşnicie. O teribilă 
veşnicie. lar momentul acesta era cu atât mai important, cu 
cât se ştia că e momentul critic al convoaielor pentru Rusia, 
momentul în care, dezghiocat de orice artificii, omul apărea 
aşa cum era el în realitate. Pentru echipajul unei nave 
răsculate, pentru nişte oameni deja judecaţi şi condamnaţi, 
distruşi din punct de vedere fizic şi osândiţi moral, pentru 
nişte oameni care nici cu trupul, nici cu duhul nu mai aveau 
să fie vreodată ceea ce fuseseră cândva, cei de pe Ulysses 
puteau ţine fruntea sus. Fireşte, nu chiar toţi; în fond, nu erau 
zei; dar mulţi descoperiseră - sau tocmai descopereau - că 
punctul de unde nu mai este cale de întoarcere nu e neapărat 
marginea prăpastiei, că el poate fi fundul văii, sau începutul 


246 


lungii ascensiuni a pantei opuse şi că atunci când începe s-o 
urce, omul nu mai învredniceşte nu i măcar cu o privire 
coasta coborâtă. 

Pentru unii încă nu existase nici margine de hău, nici 
fund de vale; de pildă, pentru Carrington. Se împlineau 
optsprezece ore de când nu părăsise puntea de comandă şi 
era în continuare neschimbat, animat de aceeaşi vigilenţă 
istovită, dar totuşi trează; un om înzestrat cu o rezistenţă fără 
margini, un om care n-avea să se prăbuşească nicicând şi a 
cărui prăbuşire nici nu era de închipuit. Taina acestei tării n-o 
ştia nimeni. La fel erau şi maistrul-principal Hartley, 
maistrul-fochist Hendry, sergentul-major Evans şi sergentul 
Mcintosh; patru indivizi ciudat de asemănători: înalţi, solizi, 
binevoitori, mijlocii ca vârstă, impregnaţi de tradiţiile Marinei. 
Taciturni, nu-i auzeai niciodată vorbind despre ei înşişi; îşi 
cunoşteau rolul şi rostul, dar fără ifose; ştiau - fapt 
recunoscut de orice ofiţer de marină, şi în primul rând de el - 
că, în calitatea lor de cei mai vechi subofiţeri, reprezentau -, 
ei şi nu un ofiţer oarecare - armătura morală a lui Royal Navy. 
Or, tocmai acest sentiment al responsabilităţii năştea în ei 
trăinicia asta de granit. Mai erau, fireşte, şi alţii, o mână de 
oameni, ca Turner, Baby-Kapok şi Dodson, pe care zorile îi 
găsiră înălţaţi cumva deasupra lor înşişi, oameni pe care 
primejdia, istovirea îi exaltau fiindcă ele şi numai ele le 
ofereau posibilitatea unei revelații plenare, posibilitatea de 
a-şi dovedi că sunt născuţi ca să le înfrunte. În sfârşit, oameni 
ca Vallery, care se lăsase doborât de oboseală imediat după 
miezul nopţii şi care continua să doarmă în cazemată şi 
medicul-şef Brooks; ancora lor salvatoare era înţelepciunea, 
aprecierea limpede a faptului că şi ei şi soarta lui FR-77 au o 
însemnătate relativă, o judecată rece, pur cerebrală, asociată 
cu o nesfârşită milă pentru nebunia şi suferinţele umanităţii. 

La capătul celălalt al acestei scale de valori, zorile găsiră 
nişte oameni - poate douăzeci, poate treizeci - pierduţi fără 
şansă de mântuire. Pierduţi, ca în cazul lui Carslake, din 
pricina egoismului, a jalei de ei înşişi, a fricii, pierduţi fiindcă 


247 


fuseseră văduviţi de armura lor, de autoritatea lor, ca 
Hastings, ori pierduţi ca fruntaşul Johnson şi încă vreo două 
duzini, din pricină că fuseseră împinşi prea departe şi nu 
aveau la îndemână o scândură salvatoare de care să se 


agăţe. 
Intre aceste două extreme se aflau ceilalţi - adică 
majoritatea - care atinseseră punctul zero, dar care-şi 


dăduseră seama că rezistenţa unui om poate fi infinită şi 
găsiseră în această constatare resortul de oţel al lecuirii. 
Coama opusă putea fi escaladată, dar nu fără ajutorul unui 
toiag. Pentru Nicholls, negrăit de istovit de o lungă noapte 
petrecută în picioare, cramponat de masa de operaţie a 
cabinetului medical, toiagul de care vorbeam erau orgoliul şi 
ruşinea. Pentru caporalul Doyle, ghemuit ca vai de lume în 
adăpostul blindat de lângă coşul prova, cu ochii aţintiţi la 
chinurile şi continua dârdâială a tinerei sale echipe de 
servanţi ai pom-pom-urilor centrale, era mila (desigur, ar fi 
negat-o, înjurând de mama focului!). Tot mila era toiag şi 
pentru tânărul Spicer, devotata ordonanţă a lui Tyndall - milă 
şi o imensă durere fiindcă, închis în cabină, amiralul trăgea să 
moară. Ar fi putut supravieţui, chiar şi cu ambele picioare 
amputate de sub genunchi; dorinţa de a lupta, de a rezista îl 
părăsise însă şi Brooks ştia că bătrânul Giles va fi fericit să se 
cufunde în marele somn. Toiagul celorlalţi, al zecilor, poate 
sutelor de oameni ca tuberculosul McQuarter, îngheţat până-n 
măduva oaselor în hainele sale ude, dar care nu se mai 
învârtea, clătinându-se pe picioare, în jurul pivotului turelei 
„Y" pentru că puternicul ruliu al navei agita întruna apa 
adunată acolo; ca Petersen care îşi risipea generos rezervele 
de forţă ca să-şi ajute camarazii istoviţi; precum Chrysler ai 
cărui ochi tineri şi pătrunzători erau acum, când radarul 
fusese distrus, de o valoare inestimabilă şi care scruta 
neîncetat orizontul, acest toiag era Vallery, imensul respect şi 
dragostea pe care i-o nutreau, certitudinea că niciodată nu-l 
vor dezamăgi. 


248 


Acestea erau, aşadar, toiegele şi ancorele de salvare 
impalpabile ale lui Ulysses în momentul în care se iviră acele 
glaciale şi lugubre zori; orgoliul, mila, ruşinea, dragostea, 
durerea şi instinctul de conservare, deşi acesta din urmă 
devenise în prezent factor aproape neglijabil. Doar două 
lucruri nu acționau ca pârghii ale rezistenţei, două lucruri de 
care nimeni nu ţinea seama, nu le pomenea vreodată, care nu 
existau pentru echipajul lui Ulysses; două lucruri pe care 
inimile sentimentale din Anglia, curajoşii autori de editoriale 
patriotarde, furnizorii propagandei naţionaliste ar fi dorit să le 
poată prezenta unei lumi întregi ca generatoare ale 
rezistenţei şi ale inspiraţiei: ura faţă de inamic, dragostea 
pentru familie şi rege. 

Ura nu exista; cunoaşterea este preludiul ei, or ei nu-l 
cunoşteau pe duşman. || blestemau, da, se temeau de el şi-l 
ucideau de câte ori puteau: dacă n-ar fi făcut-o ei, o făcea el. 
Cu atât mai puţin nu se vedeau bătându-se pentru rege şi 
tară; înțelegeau necesitatea războiului, dar refuzau s-o 
camufleze sub înflăcărările unui patriotism de paradă; făceau 
pur şi simplu ceea ce li se ordona, fiindcă altminteri ar fi fost 
puşi la zid şi executaţi. Dragostea pentru familie, da, conta, 
dar nu prea mult. Era firesc să vrei să-i aperi pe cei dragi; dar 
într-o asemenea ecuaţie, valoarea sentimentului variază în 
funcţie de factorul distanţă. Era cam greu pentru cineva 
ghemuit în nişa acoperită de gheaţă a Oerlikon-ului, navigând 
în largul Insulei Urşilor să-şi închipuie că protejează în felul 
acesta căsuţa înecată în trandafiri din acel Catswold natal... 
Cât priveşte restul, urile naţionale prefabricate şi mitul, 
grijuliu întreţinut, al regelui şi-al patriei, ele nu înseamnă 
nimic în clipa în care omul a atins ultima limită a speranţei şi 
a puterii sale de a îndura, căci numai emoţiile simple şi 
fundamentale, sentimentele pozitive cum ar fi iubirea şi 
durerea, mila şi disperarea îl pot ajuta să depăşească această 
limită. 

Amiază. Convoiul naviga în formaţie strânsă spre est, 
balansat de valuri şi orbit de zăpadă. Alarma care în zori îi 


249 


chemase pe oameni la posturile de luptă fusese ultima din 
acea dimineaţă. Nu mai rămăseseră decât patruzeci şi patru 
de ore de mers, doar patruzeci şi patru. Şi dacă vremea asta 
continua, dacă ţineau mai departe crivățul şi ninsoarea care 
împiedicau avioanele să zboare, dacă vizibilitatea se păstra 
cvasi-nulă iar valurile rămâneau tot atât de mari, orbind orice 
periscop (în fond exista această posibilitate), atunci numărul 
orelor s-ar fi redus la treizeci şi şase. 

Amiralul John Tyndall muri la câteva ceasuri după miezul 
zilei. Brooks, care rămăsese lângă el întreaga dimineaţă, 
trecu în foaie drept cauză a decesului: „Şoc postoperatoriu şi 
expunere prelungită la frig", în realitate însă Giles murise 
pentru că nu mai voia să trăiască. Reputația sa profesională 
era pierdută; încrederea înşine însuşi dispăruse; rămăsese 
doar remuşcarea pentru moartea câtorva sute de oameni. lar 
odată cu cele două picioare retezate, singura viaţă pe care o 
cunoscuse, pe care o iubise atât şi căreia îi consacrase, cu 
generozitate şi plăcere, patruzeci şi cinci de ani, sfârşise şi ea 
pentru totdeauna. Giles muri deliberat, muri bucuros că 
moare, îşi recăpătase cunoştinţa exact la prânz şi atunci îi 
privi pe Vallery şi Brooks cu un zâmbet în care nu mai era 
urmă de nebunie. Brooks tresări în faţa acestui zâmbet trist, 
umbră sarcastică a faimosului râs în hohote de altădată. 
Închisese apoi ochii şi mormăise ceva în legătură cu familia sa 
(Brooks ştia că nu are nici o familie, apoi îi redeschisese, se 
uită la Vallery ca şi cum l-ar fi văzut atunci pentru prima oară, 
îl căută cu privirea pe Spicer până dădu de el, şopti: 

— Fiule, un scaun pentru comandant... 

Apoi muri. 

A fost dat valurilor la ora două, în plină viforniţă. Glasul 
comandantului rostind serviciul funebru era sfârtecat de 
rafalele de vânt şi zăpadă; pavilionul britanic care acoperea 
scândura înclinată bătea fără să mai aibă ceva dedesubt; 
corpul lunecase în mare înainte ca oamenii să fi prins de 
veste; vaierul sirenei, frânt, depărtat, se stinse. Şi atunci 


250 


oamenii - erau pe puţin 200 - se îndepărtară în tăcere şi-şi 
reluară posturile îngheţate. 

Nu trecu nici o jumătate de oră şi furtuna încetă, la fel de 
brusc cum venise. Vântul se mai potolise şi el şi deşi cerul 
continua să fie întunecat, puhav de zăpadă, deşi valurile 
rămăseseră suficient de mari ca să facă o navă de 15 000 
tone să se balanseze la 30*, deteriorarea timpului se 
încheiase în mod cert. Pe punți, în turele, în cazărmile 
echipajului, oamenii evitau să se uite unii la alţii şi nu 
spuneau nimic. 

Cu câteva minute înainte de orele cincisprezece, Asdic-ul 
Vectrei recepționa un semnal. Aflând vestea, Vallery şovăi 
asupra deciziei pe care urma s-o ia. Dacă trimitea Vectra în 
căutarea submarinului, dacă îi situa eu exactitate poziţia şi se 
limita, obligat fiind de situaţie, să descrie cercuri strânse 
deasupra inamicului, fără să-l poată bombarda, în câteva 
minute comandantul submarinului ar fi înţeles care-i cauza, 
Din acea clipă nu mai era decât o chestiune de timp ca 
inamicul să se decidă să iasă la suprafaţă, în afara oricărui 
pericol, ca să-şi poată folosi radioul; de îndată, toate 
submarinele aflate la nord de cercul polar aveau să ştie că 
FR-77 putea fi atacat fără riscul ripostei. Pe de altă parte, era 
puţin probabil ca un atac cu torpila să aibă loc în condiţiile 
meteorologice existente. Nu numai observaţia periscopică era 
imposibilă pe o mare atât de agitată, dar submarinul însuşi ar 
fi devenit o platformă de tir din cele mai instabile. Mişcarea 
valurilor nu se producea doar la suprafaţă; efectele ei puteau 
fi extrem de neplăcute şi la o adâncime de 9, 12, 15 metri, ba 
chiar, în cazul unei mări dezlănţuite, şi la 50. Totuşi, se mai 
putea ca inamicul să aibă o şansă la o mie şi trăgând la 
nimereală să lovească ţinta. Vallery ordonă, deci, Vectrei să 
repereze submarinul. 

Era însă prea târziu. Oricum ordinul n-ar fi sosit în timp 
util. Semnalizatorul Vectre; mai clipea răspunsul şi nava nici 
nu începuse să-şi schimbe drumul, când o explozie puternică 
a fost auzită pe puntea lui Ulysses, Toate privirile se rotiră în 


251 


lungul orizontului căutând trâmba de fum, flăcările, o siluetă 
înclinată care să le indice locul atins de torpilă. Secunde în şir 
nu se zări nimic. Apoi, observatorii remarcară că Electra, nava 
din capul coloanei tribord, încetineşte, se opreşte şi începe să 
se scufunde fără să se încline. In mod aproape sigur avea o 
spărtură în compartimentul maşinilor. 

Aldis-ul lui Sirrus prinse să clipească. Bentley descifră 
mesajul şi se întoarse spre Vallery. 

— Comandantul Orr cere permisiunea să acosteze la 
babordul E/ectrei pentru a-i îmbarca pe supraviețuitori 

— La babord? făcu Turner. Deci pe partea opusă 
submarinului. Pe o mare calmă, riscul nu-i prea mare, 
domnule comandant. Dar pe una ca asta... Aruncă o privire 
înspre Sirrus, zgâlţâit violent de valuri, şi adăugă: Vopseaua 
bordajului o să cam aibă de suferit. 

— Ce transportă? întrebă Vallery. Ştie cineva? Explozive? 
Aruncă o privire în jur; toţi cei prezenţi clătinară din cap în 
semn că nu. Atunci, întorcându-se către Bentley: 

— Intreabă E/ectra dacă transportă explozive. 

Aldis-ul lui Bentley vorbi în graiul său insonor, apoi amuţi. 
Se scurse o jumătate de minut. Era limpede că răspunsul nu 
va mai veni. 

— Probabil nu mai au curent electric sau Aldis-ul a fost 
distrus, opină Baby-Kapok. Nu s-ar putea să-i cerem să înalțe 
un pavilion dacă are încărcătură explozivă şi două dacă nu? 

Vallery încuviinţă cu un semn al capului. Ideea nu era 
rea. 

— Ai auzit, Bentley? 

In timp ce mesajul pornea, aruncă o privire la tribord. 
Vectra se afla cam la o milă distanţă, prinsă pe rând câte un 
minut când de ruliu când de tangaj, descriind în acelaşi timp 
cu cerc strâns. Ucigaşul fusese reperat, dar lansatoarele de 
grenade erau goale. 

Intorcându-se, Vallery se uită la E/ectra. Răspunsul 
continua să întârzie... Apoi, două pavilioane urcară deodată 
sus pe catarg. 


252 


— Semnal către Sirrus, ordonă el: „Libertate de manevră, 
fiţi extrem de atenţi!" 

In aceeaşi clipă simţi pe braţ mâna lui Turner. 

— Auziţi? întrebă acesta. 

— Ce să aud? 

— Naiba ştie! Vine de la Vectra. Uitaţi-vă! 

Vallery urmări direcţia indicată de arătătorul secundului. 
La început nu văzu nimic, apoi remarcă mici jeturi de apă 
ţâşnind în siajul Vectrei;, jeturi imediat înghiţite de valurile 
uriaşe. La câtva timp urechea prinse zgomotul şters al unor 
explozii submarine îndepărtate, aproape imposibil de 
perceput în urletele vântului. 

— Ce dracu face Vectra? întrebă Vallery. Ce-o fi folosind? 

— Parcă ar fi petarde de la focuri de artificii, mormăi 
Turner. Ce părere ai, Carrington? 

— Sunt încărcături de sabordaj de 25 livre, răspunse sec 
Carrington. 

— Are dreptate, domnule comandant, zise Turner. Sigur 
că da. Numai că tot atât de bine ar fi putut da şi cu tiri- 
bombe, adăugă el dispreţuitor. 

Greşea însă. O încărcătură de sabordaj posedă, e drept, 
abia a zecea parte din puterea de rupere a unei grenade, dar 
nimerind chioşcul unui submarin, sau explodând în imediata 
apropiere a unui avion, poate fi aproape mortală. Nici 
n-apucase bine Turner să termine şi un submarin - primul pe 
care Ulysses îl vedea la suprafaţa apei de vreo şase luni - îşi 
scoase la iveală etrava, rămase câteva secunde în această 
poziţie, apoi apăru în întregime, săltând între valuri. 

Apariţia sa, dramatică prin caracterul ei neaşteptat, luă 
prin surprindere întregul convoi, inclusiv Vectra. De altfel, 
nava se găsea într-o poziţie proastă, angajată tocmai în 
trasarea conturului exterior al unui „8". Pom-pom-ul său 
deschise imediat focul, dar această armă a cărei imprecizie 
este notorie chiar şi în condiţiile cele mai favorabile, nu poate 
fi de nici un folos la bordul unui distrugător antrenat într-o 
manevră rapidă pe o mare  răscolită;  Oerlikon-urile 


253 


înregistrară două lovituri la ţintă - în speţă chioşcul - iar 
mitralierele Lewis împroşcară, aidoma unui roi de bărzăuni 
întărâtaţi, coca. Când Vectra termină în sfârşit evoluţia şi putu 
să se servească de armamentul său principal, submarinul 
dispăruse lent sub apă. 

Cu toate acestea, tunurile de 120 m/m ale Vectre; porniră 
să tragă asupra locului unde se aflase, cu o clipă înainte, 
inamicul. Trebuiră însă să înceteze aproape imediat, după ce 
două obuze ricoşaseră de suprafaţa apei şi şuieraseră 
ameninţător printre navele convoiului. Atunci nava puse capul 
pe submarinul aflat în imersiune şi observatorii de pe Ulysses 
putură desluşi prin binoclurile lor siluete îmbrăcate în 
pufoaice agitându-se la pupa Vectrei şi aruncând peste bord 
alte încărcături de sabordaj. Aproape în aceeaşi clipă 
distrugătorul întoarse brutal cu 180* şi reveni către sud cu 
ţevile tunurilor aţintite la tribord, la limita maximă a unghiului 
mort. 

De astă dată submarinul fusese probabil avariat ceva mai 
serios fie de unul din obuzele trase, fie de o încărcătură de 
sabordaj, din ultima serie. Apăru din nou, mai brusc chiar 
decât prima oară, în mijlocul unei învârtejiri de spumă. Şi de 
astă dată Vectra se afla prost plasată, întrucât submarinul se 
găsea la 600 de metri în travers. 

Acum însă submarinul nu mai plonjă. Pesemne că nici 
comandantului său, nici echipajului nu le lipsea curajul; prin 
capacul deschis al chioşcului servanţii se lăsau să cadă pe 
punte şi alergau să pună în bătaie tunul. Un gest simbolic de 
sfidare împotriva unui inamic infinit mai puternic. 

Primii doi oameni nu mai apucară să ajungă la piesă: un 
val uriaş mătură puntea submarinului, şi pe ei totodată. Alţii 
însă se repeziră în locul lor; cu gesturi frenetice ţeava tunului 
a fost îndreptată la travers, ţintind etrava Vectrei. Incredibil, 
date fiind valurile care se rostogoleau peste punte smulgând 
oamenii de la posturile lor şi balansul extraordinar de brutal şi 
rapid al submarinului, incredibil, dar primul lor obuz, tras la 
nimereală, izbi din plin puntea de comandă a Vectre;. A fost 


254 


primul şi ultimul. O secundă mai târziu, servanţii se 
prăbuşeau sfârtecaţi lângă tunul lor sau dispăreau proiectaţi 
peste bord. 

Masacrul începuse. Vectra poseda pe puntea prova două 
turele Bolton-Paul Defiant pentru tragerile de noapte, turele 
hidraulice cu câte patru guri de foc, care declanşară simultan 
tirul, expediind un număr fantastic de proiectile. „O grindină 
de oțel", această metaforă stereotipă, folosită adesea aiurea, 
se dovedi de astă dată exactă. Era cu neputinţă pentru un om 
să trăiască mai mult de două secunde expus uraganului 
ucigaş ce se abătuse asupra punţii submarinului. Unul după 
altul oamenii se sinucideau sărind curajos afară din chioşc, 
dar nici unul nu ajunse până la tun. 

Mai târziu, nimeni de la bordul lui Ulysses n-avea să 
poată spune cu exactitate când deveni clar că Vectra, rulând 
violent pe valurile uriaşe, urma, inevitabil, să abordeze 
submarinul. Poate că aşa ceva nici nu-i trecuse vreodată prin 
minte comandantului distrugătorului. După cum, s-ar fi putut, 
tot atât de bine, să-şi spună că submarinul ar putea plonja şi 
atunci se gândise să-i distrugă chioşcul şi periscopul pentru a 
fi sigur că n-o să mai scape. Poate fusese ucis în momentul în 
care obuzul izbise puntea de comandă. Sau poate că, în 
ultima secundă, avusese o altă idee, pentru că Vectra, care se 
năpustea direct asupra chioşcului, se abătu brusc la tribord. 

Timp de o clipă pluti nădejdea că distrugătorul avea să 
poată evita etrava submarinului; nădejde spulberată înainte 
chiar de a se fi născut bine. Prăvălindu-se greoi în hăul unui 
val gigant, etrava navei trăsni năprasnic coca submarinului, 
de-a curmezişul ei, la circa nouă metri distanţă de etrava 
acestuia. Plăcile de oţel care înveleau prova se despicară de 
parcă ar fi fost de carton; Vectra continua să apese cu toată 
masa ei nava inamică, s-o împingă în adânc, când două 
explozii, atât ele apropiate între ele încât se confundară într-o 
unică şi apocaliptică bubuitură, ascunseră complet ambele 
bastimente sub un munte de apă spumegândă şi bucăţi 
răsucite de oţel. Motivul exploziei nu putea fi decât presupus 


255 


dar consecinţele ei se vedeau limpede. Probabil, o pură 
întâmplare făcuse să detoneze trinitrotoluenul - exploziv 
altminteri extrem de stabil şi inert - din capul uneia din 
torpilele aflate în tuburile submarinului; prin simpatie, 
torpilele înmagazinate la pupa şi, pesemne, buncărul de 
muniții de la prova Vectre; făcură, la rândul lor, explozie. 

Cu o încetineală parcă voită, uriaşele perdele de apă 
recăzură în mare şi atunci Vectra şi submarinul - sau mai 
exact ceea ce. mai rămăsese din el - deveniră brusc vizibile. 
Pentru cei de la bordul lui U/ysses care urmăreau cu ochii 
căscaţi spectacolul, era de neconceput că cele două nave mai 
pot pluti. Profund scufundat, submarinul părea că se termină 
fix la capătul ţevii tunului; cât priveşte Vectra ai fi zis că 
satârul unui ciclop o despicase de-a latul, exact prin faţa 
punţii de comandă. Tot restul dispăruse. In întregul convoi 
spiritele neîncrezătoare continuau să se îndoiască de mărturia 
propriilor ochi, când coca sfârtecată a Vectrei se prăvăli, 
odată cu submarinul, în scorbura unui val, se răsturnă greoi 
pe o parte prinzând sub suprastructuri chioşcul navei inamice 
şi marea le înghiţi, târându-le astfel înlănţuite spre genurile 
ei. 

Ultimele nave ale convoiului se găseau acum la circa 
două mile distanţă de locul catastrofei şi era cu neputinţă ca 
cineva să mai vadă dacă există sau nu supraviețuitori în 
mijlocul valurilor. De altfel, era puţin probabil. Şi chiar dacă ar 
fi existat oameni care în frigul acela înspăimântător să mai 
lupte, înotând şi strigând după ajutor, ei ar fi fost de mult 
morţi sau pe moarte înainte chiar ca vreuna din nave să 
apuce să vireze. Convoiul îşi continuă deci drumul spre est, cu 
excepţia E/ectrei şi a lui Sirrus. 

Aşezată de-a curmezişul hulei, Electra se balansa încet, 
greoi, înclinată cu aproape 15° la babord. le punti, în faţa şi în 
spatele castelului central, se aliniaseră, aşteptând, oamenii 
din echipaj. Renunţaseră, văzându-l pe Sirrus că se apropie 
de babord, la intenţia lor de a părăsi vasul folosind 
ambarcaţiile proprii. Se încercase lăsarea unei bărci, dar din 


256 


pricina înclinării pe care o căpătase cargoul şi violenţei hulei, 
operaţiunea se dovedise imposibilă. Acum, barca spânzura 
departe de bordul navei, la vreo şase metri deasupra mării 
oscilând nebuneşte la capătul chingilor care o ţineau de bigi. 
În timp ce se apropia, Orr expediase două semnale 
intempestive cerând tăierea curenților, dar barca rămăsese în 
continuare la locul ei, pendulă amenințătoare în calea lui 
Sirrus,; de vină era poate panica, dar mai degrabă frânele 
planurilor, blocate de gheaţă. In orice caz, nu era timp de 
pierdut; încă zece minute şi E/ectra se scufunda. 

În total, Sirrus apucă să treacă numai de două ori de-a 
lungul cargoului; Orr nici nu se gândise să acosteze ca să se 
expună riscului de a se trezi strivit de cele 15.000 tone ale 
vasului, gata în oricare clipă să basculeze. Prima oară trecu 
încet, cu 5 noduri, la o distanţă de şase metri, cea mai mică 
pe care şi-o putuse îngădui, ţinând seama şi de faptul că 
direcţia valurilor împingea cele două nave una spre alta în 
acelaşi timp. 

Când etrava oscilantă a lui Sirrus lunecă prin faţa 
castelului central, cei care aşteptau se porniră să sară. Săriră 
când puntea prova a lui Sirrus se găsi la nivelul punţii lor, 
săriră şi atunci când, suptă de un val, se afla cinci-şase metri 
mai jos. Ba chiar, un tip, cu o valiză şi cu un impermeabil în 
mână, îşi trecu nonşalant picioarele peste cele două 
bastingaje în răstimpul scurtei secunde când ele se găsiră la 
acelaşi nivel şi relativ imobile. Alţii însă nu nimereau 
momentul potrivit şi se striveau de gheaţa care acoperea 
puntea, aflată în clipa aceea la câţiva metri mai jos, 
sucindu-şi gleznele, rupându-şi picioarele şi coapsele. Doi 
oameni ratară săritura; dominând mugetul mării, răsunară 
urletul înspăimântător al celui prins şi laminat între cocile de 
metal şi apelurile disperate, sfâşietoare ale celui pe care 
uriaşul perete din fier al E/ectrei îl ghida spre elicele lui Sirrus. 

Atunci avu loc catastrofa; o catastrofă ce nu putea fi 
imputată manevrei, executate perfect, de comandantul Orr. 
Dar toată îndemânarea sa se dovedi neputincioasă în faţa 


257 


celor două valuri monstruoase, de două ori mai mari decât 
precedentele: primul îl proiectă pe Sirrus lipindu-l aproape de 
Electra, ca apoi, trecând pe sub cargou, să-i imprime acestuia 
o ambardee brutală la babord; cel de-al doilea azvârii 
distrugătorul la tribord. Scrâşnetul şi tunetul metalului izbit de 
metal au fost cumplite. Bastingajul şi tăblăria punţii lui Sirrus 
se găsiră smulse pe o lungime de 45 metri; simultan, barca 
de salvare se sfărâmă într-o mie de ţăndări de puntea de 
comandă. Imediat, telegraful ţăcăni, elicele învolburară apa la 
pupa lui Sirrus - nefericitul care se zbătea în mare îşi dădu 
pesemne seama de iminenţa propriei sale morţi o fracțiune 
de secundă înainte ca ea să se producă - apoi distrugătorul se 
îndepărtă rapid de Electra. 

Cinci minute mai târziu, Sirrus executase manevra de 
întoarcere. Era tipic pentru sângele rece şi curajul lui Orr, ca 
şi pentru norocul care nu-l părăsea niciodată, faptul că alese 
de data asta bordul său tribord, adică cel accidentat, pentru a 
acosta lângă £E/ectra, în prezent mult prea cufundată în apă ca 
să se mai poată răsturna, peste el şi că o făcu într-un moment 
de efemeră liniştire a mării. Mâi ni îndatoritoare se întinseră 
către cei ce săreau, amortizându-le căderea. La capătul a 
treizeci de secunde; distrugătorul se desprindea lăsând pustii 
punţile £E/ectrei Două minute mai târziu, un muget înfundat 
zgâlțâia nava ce sta să se scufunde: erau cazanele care 
săriseră în aer. Incet-încet, cargoul se culcă pe o coastă. 
Coşurile şi catargele atinseră suprafaţa apei, se cufundară în 
ea, dispărură. Pentru o clipă, carena şi chila rectilinie se 
detaşară, negre şi lucioase, pe fondul cenuşiu al mării şi al 
cerului. Apoi, la rândul lor, pieriră. Timp de un minut, bule 
mari de aer urcară, tumultuoase, la suprafaţă Treptat, se 
făcură mai mici, tot mai mici şi curând nu mai rămaseră nici 
ele. 

Cu punţile înţesate de oameni, trepidând pe măsură ce-şi 
mărea viteza, Sirrus ajunse din urmă convoiul. Convoiul FR- 
77, pe care Marina Regală continua să-l dea uitării. Din rada 
de la Scapa Flow şi St. John plecaseră treizeci şi şase de nave. 


258 


Acum erau douăsprezece. Numai douăsprezece. Şi mai erau 
aproape patruzeci şi patru de ore înainte de a atinge golful 
Kola... 

Turner, a cărui formidabilă vitalitate şi ardoare se 
găseau, pe moment, într-o vagă stare de repaus, se uita după 
Sirrus cum trecea, săltând pe valuri, prin pupa lor. Apoi se 
răsuci brusc şi aruncă o privire furtivă, încărcată de milă, spre 
Vallery, schelet viu pe care o forţă misterioasă îl împingea la 
o luptă, necurmată şi zadarnică, împotriva morţii. Şi tot atât 
de brusc, Turner pricepu că pentru comandant moartea, ba 
chiar şi numai speranţa în ea, deveniseră acum infinit de 
dulci. Văzu cum durerea şi toate loviturile primite îşi lăsaseră 
amprenta pe masca aceasta cenuşie şi înjură pe-nfundate. 
Apoi, simțind oprindu-se asupra lui privirea ochilor acelora 
istoviţi şi stinşi, se grăbi să-şi dreagă glasul. 

— Cam câţi supraviețuitori or fi acum pe Sirrus? întrebă 
el. 

Vallery dădu uşor din umerii săi osteniţi. 

— Habar n-am, Turner. Poate o sută... poate mai mulţi. 
De ce? 

— O sută, făcu, gânditor, Turner. „Navele nu vor opri 
pentru recuperarea  naufragiaţilor.' Mă întreb cam ce 
vorbuliţe o să iasă din gura bătrânului Orr în clipa în care va 
depune pe genunchii amiralului Starr, la întoarcerea noastră 
la Scapa, coletul ăsta de vieţi salvate! 


XIII. SÂMBĂTĂ DUPĂ-AMIAZĂ 


Sirrus se mai afla la circa o milă depărtare de Ulysses 
când Aldis-ul lui prinse să clipească. Bentley recepţionă 
mesajul şi se întoarse către Vallery. 

— Un semnal, domnule comandant: „Am la bord între 25 
şi 30 răniţi. Trei cazuri foarte grave, posibil de moarte. Nevoie 
urgentă de medic". 

— Confirmă recepţia, spuse Vallery. Apoi, după o scurtă 
şovăire. Să i se comunice căpitanului-medic Nicholls că-l salut 


259 


şi-i cer să urce la comandă. Şi, adresându-i-se lui Turner, 
adăugă zâmbind: Nu-l prea văd pe Brooks bucuros să 
călărească, pe o vreme ca asta, un colac pantalon. 
Transbordarea nu va fi deloc uşoară. 

Turner aruncă din nou o privire lui Sirrus care, rulând 
puternic, descria, din timp în timp, câte un arc de cerc de 40°, 
venind dinspre vest. 

— Într-adevăr nu va fi o partidă de plăcere. Ca să nu mai 
vorbim că aceşti colaci nu sunt deloc destinaţi unor persoane 
ca venerabilul nostru medic-şef. 

„Ce ciudat, gândi el în acelaşi timp, cât de indiferenți am 
devenit cu toţii; nimeni n-a mai suflat o vorbă despre Vectra 
din clipa în care a abordat submarinul..." 

Uşa de acces la comandă scârţâi. Vallery se întoarse lent 
şi răspunse la salutul lui Nicholls. 

— Sirrus are nevoie de un medic, începu el fără un alt 
preambul. Ţi-ar place să treci pe el? 

Nicholls se propti mai bine pe picioare ca să reziste la 
înclinarea punţii şi la ruliu. Să părăsească pe Ulysses... ideea i 
se păru brusc odioasă şi această reacţie a sa îl ului. Să simtă 
aşa ceva tocmai el, Johnny Nicholls, singurul, cel puţin printre 
ofiţeri, care detesta, ce-i drept cordial, Marina şi tot ce ţinea 
de ea! Probabil că şi creierii săi dădeau semne de ramoleală. 
Apoi, tot atât de brusc, înţelese de ce anume voia să rămână. 
Nu era vorba nici de ramoleală, nici de orgoliu, nici de 
principii, şi nici de sentimente... ci, pur şi simplu, de faptul că 
aparţinea navei. Era un sentiment pe care nu şi-l explica prea 
bine, nu izbutea să-l analizeze prea clar, dar îl resimțea 
plenar, în toată fiinţa sa. Dintr-odată avu conştiinţa că ochi 
curioşi îl fixează şi atunci, stânjenit, privita rândul său marea 
învolburată. 

— Ei bine? întrebă, nerăbdător, Vallery. 

— De plăcut, nu-mi place deloc, răspunse Nicholls cu 
sinceritate. Dar de plecat, fireşte, voi pleca. Imediat? 

— Îndată ce-ţi strângi instrumentele, răspunse Vallery. 


260 


— Sunt deja strânse. Avem în permanenţă o trusă de 
urgenţă gata pregătită. Şi, aruncând din nou o privire 
îngrijorată mării, întrebă: Ce trebuie să fac, domnule 
comandant? Să sar? 

— Departe de noi gândul acesta! exclamă Turner 
aplicându-i jovial o palmă zdravănă peste spate. N-ai nici un 
motiv să-ţi fie frică. „N-o să simţi absolut nimic", parcă aşa 
mi-ai spus acum vreo două-trei săptămâni, când mi-ai smuls 
măseaua aia veche... Un colac pantalon, băiatule, un colac 
pantalon! 

— Un colac! protestă Nicholls. Poate n-aţi remarcat încă 
ce vreme e afară. O să mă salte de sus în jos şi de jos în sus. 
ca pe o amărâtă de minge de ping-pong! 

— lată ce înseamnă ignoranţa tinereţii, făcu Turner, dând 
întristat din cap. Fireşte, vom avea grijă ca valurile să vină din 
spate. Aşa că, fiule, o să te simţi ca-n Rolls Royce! Un minut, 
şi-i gata. Chrysler! Cheamă-l pe maistrul-principal Hartley şi 
roagă-l să urce la comandă. 

Chrysler nu dădu nici un semn că ar fi auzit. Stătea şi 
acum în poziţia lui preferată din ultimele zile: cu mâinile 
înmănuşate cuprinzând conductele cu aburi şi cu partea 
superioară a feţei lipită de ocularul de cauciuc al puternicului 
binoclu de la postul de comandă tribord al proiectoarelor. Din 
cinci în cinci secunde mâna făcea să pivoteze cu o 
subdiviziune cremaliera dinţată a vizorului, după care tânărul 
îşi relua completa sa imobilitate. 

— Chrysler! tună Turner. Ce, ai surzit? 

Nici un răspuns. Trei, patru, cinci secunde. Apoi, Chrysler 
se trase brusc îndărăt, aruncă o privire asupra indicatorului 
de gisment, se răsuci vădit surexcitat şi strigă: 

— Verde 100! Verde 100! Avioane i La limita orizontului! 
Cu o mişcare rapidă se lipi din nou de ocular; Patru... Şapte... 
ba nu, zece! Zece avioane! urlă el. 

— Verde 100! Turner duse binoclul la ochi. Nu văd 
absolut nimic. Eşti sigur, băiatule? chestionă el îngrijorat.. 

— Situaţia neschimbată, domnule secund! 


261 


Tânărul glas fremăta de convingere. 

„Turner trecu dincolo de parapet şi din câţiva paşi rapizi 
se găsi lângă Chrysler. 

— Lasă-mă să văd şi eu, ordonă el. 

Işi lipi ochii de vizorul lunetei, mişcă de două, trei ori 
aparatul în dreapta şi stânga, apoi mârâi, încruntând mânios 
sprâncenele: 

— Ai chef de glume, flăcăule? Ce-ţi joacă renghiuri: 
vederea sau imaginaţia? Dacă vrei să ştii... 

— Are dreptate, îl întrerupse, calm, Carrington. Le văd şi 
eu. 

— Eu de asemenea, domnule comandant! strigă Bentley. 

Turner se răsuci din nou spre lunetă, privi încă o dată, se 
crispă, după care, întorcându-se către Chrysler, aruncă 
zâmbind: 

— Adu-mi aminte într-o zi să-ţi cer scuze. 

Nu-şi terminase bine vorba şi era înapoi pe puntea de 
comandă. 

— Semnal către convoi, ordonă grăbit Vallery: „Cod H". 
Carrington, toată forţa înainte! Ajutor şef de «cart. Anunţă 
peste tot: alarmă, la posturile de luptă. Turner? 

— Aici, domnule comandant. 

— Ţintă la alegere şi tir de voie pentru piesele A.A. Eşti 
de acord? Dar pentru turele? 

— Incă nu ştiu ce să zic... Chrysler, poţi distinge ce fel de 
avioane sunt astea? 

— „Condor", domnule comandant. 

— „Condori"! exclamă, neîncrezător, Turner. O duzină de 
„Condori'? Eşti sigur că... Da, fireşte, fireşte!... sunt 
„Condori", îi comunică el lui Vallery, bâţâind din cap de 
mirare. Unde mi-o fi afurisita aia de cască? Zice că sunt 
„Condori"! 

— Într-adevăr, sunt „Condori", făcu, surâzând, Vallery. 

Calmul său imperturbabil îl lăsă perplex pe Turner. 

— Să ordonăm: „[intă la indicaţia punţii de comandă, foc 
de voie pentru toate turelele?" continuă Vallery. 


262 


— Cred că da, domnule comandant. 

Turner aruncă o privire celor doi telefonişti instalaţi chiar 
în spatele cabinei de navigaţie, fiecare din ei având în faţă 
câte un aparat care-i lega de turelele prova şi pupa. 

— Ei, voi doi! Urechea trează şi nu vă mişcaţi când auziţi 
ordine! 

Vallery îi făcu un semn lui Nicholls. 

— Ai face bine să cobori acum, tinere. Îmi pare rău că 
mica dumitale excursie a fost amânată. 

— Mie nu, replică, tăios, Nicholls. 

— Nu-u? Vallery zâmbea. Speriat? 

— Deloc, domnule comandant. Nicholls îi întoarse 
zâmbetul. Nu mi-a fost frică şi dumneavoastră o ştiţi. 

— Intr-adevăr, ştiu, făcu Vallery cu blândeţe în glas. 
Ştiu... şi-ţi mulţumesc. 

O clipă îl urmări pe Nicholls cum părăseşte comanda, 
apoi adresă un semn plantonului de la T.F.F. şi se întoarse 
către Baby-Kapok: 

— Când a fost expediat ultimul nostru mesaj către 
Amiralitate, pilotule? la uită-te în jurnalul de bord. 

— leri la prânz, răspunse instantaneu Baby-Kapok. 

— Nu ştiu ce m-aş face fără dumneata, murmură Vallery. 
Poziţia actuală? 

— 72° 20' nord, 13*40' est. 

— Mulţumesc. O privire lui Turner: N-are rost să mai 
păstrăm acum tăcerea radio, ce zici? 

Turner conveni dând din cap: 

— Notează următorul mesaj, se grăbi să dicteze Vallery: 
„Către Direcţia operaţiunilor navale, Londra...". 

24 T 

Cum se mai comportă amicii noştri, Turner? 

— Descriu cercuri la vest. Presupun că la obişnuita lor 
altitudine, răspunse acesta morocănos. Dar, adăugă el, parcă 
uşor înveselit, plafonul e abia de vreo trei sute de metri. 

Vallery înclină capul. 


263 


„FR-77 orele 16:72*20'; 13*40'. Drum 090. Vânt forţă 5, 
marea agitată. Situaţia disperată. Anunţ cu adânc regret că 
amiralul Tyndall a murit azi la prânz. Scufundat de mine 
petrolierul Vytura torpilat noaptea trecută. Washington State 
torpilat şi scufundat azi, ora 1,45 . Vectra scufundat prin 
abordaj cu submarin. E/ectra scufundată orele 15,30 . sunt 
viguros atacat de cel puţin douăsprezece Focke-Wulf 200". Mi 
se pare o supoziţie rezonabilă, nu-i aşa căpitane, comentă 
Vallery jumate miere, jumate fiere, şi Senioriile Lor vor fi 
desigur emoţionate. După - părerea domniilor lor, în toată 
Norvegia nu există atâţia „Condori". „E imperativ să trimiteţi 
ajutoare. Rog imediat avizul dumneavoastră". Expediază.-l, te 
rog. 

— Nasul dumneavoastră, domnule comandant! exclamă 
precipitat, Turner. 

— Mulţumesc. 

Vallery frecă degerătura, pată cadaveric de albă pe 
fondul vânăt-cenuşiu al feţei sale descompuse. După câteva 
secunde renunţă însă; rezultatul nu merita efortul care-i 
epuiza şi aşa puţinele sale rezerve de forţă. 

— Doamne, cât e de frig. Turner, murmură el. 

Se ridică, zgribulindu-se, şi exploră cu ajutorul binoclului, 
convoiul. Ordinul reprezentat de pavilionul „H" fusese 
executat. Navele se împrăştiaseră pe suprafaţa mării, aparent 
la voia întâmplării, rupând formaţia care ar fi simplificat prea 
mult treaba bombardierelor ce se pregăteau să atace venind 
din pupa. Acum, vor trebui să vizeze ţinte izolate. Dispersate, 
dar nu excesiv, astfel Incât să poată profita mutual de tirul de 
baraj al întregului convoi. Vallery dădu mulţumit din cap şi-şi 
întoarse privirile către vest. Din aceeaşi clipă, două lucruri îi 
apărură deosebit de limpede, două lucruri pe care, în mod 
evident, le ştia inamicul. Primo: locul unde poate fi găsit FR- 
77; 

Luftwaffe nu avea obiceiul să trimită la nimereală 
bombardiere grele în zona Arcticei; nici măcar nu-şi dăduse 


osteneala să-l mai expedieze pe „Charlie" în recunoaştere. Nu 


264 


încăpea îndoială că un submarin reperase convoiul, indicând 
poziţia acestuia şi drumul urmat; pe o asemenea mare un 
periscop scapă neobservat, indiferent de distanţă". Secunao: 
nemţii ştiau că radarul lui Ulysses fusese distrus. Avioanele 
aveau să se ascundă în norii cei mai joşi şi nu se vor arăta 
decât cu câteva secunde înainte de a-şi lansa bombele. La o 
altitudine atât de mică, dacă ar fi avut un adversar care să 
tragă după radar, atacul lor ar fi fost aproape o sinucidere. Ei 
însă ştiau că n-au de ce să se teamă. 

Chiar în timpul cât îi urmărea, ultimul dintre „Condori" se 
angajă în norii grei şi joşi şi dispăru complet din raza sa 
vizuală. Vallery ridică, resemnat, din umeri şi lăsă binoclul să-i 
cadă pe piept. 

— Bentley! 

— Ordonaţi, domnule comandant. 

— Codul „R". Imediat. 

Pavilioanele zburară spre vârful catargului. Timp de 
cincisprezece-douăzeci de secunde, care-i părură 
nerăbdătorului comandant de zece ori mai lungi, nu se 
întâmplă nimic. Apoi, aidoma unor jucării mişcate de o mână 
dibace, etravele vaselor din convoi prinseră să evolueze; cele 
dinspre babordul lui Ulysses către nord, cele dinspre tribord, 
către sud. În cel mult două minute, calculă Vallery, când 
„Condorii" vor ţâşni din nori, nu vor mai găsi decât o mare 
pustie. Pustie cu excepţia lui Ulysses şi Stirling, două nave 
perfect echipate pentru apărarea A.A. Avioanele vor fi supuse 
atunci tirului încrucişat al cargourilor şi distrugătoarelor, iar la 
o altitudine atât de joasă ele nu vor mai apuca să-şi modifice 
direcţia de zbor pentru a executa pasele necesare 
bombardării vaselor în sensul lungimii lor. Vallery avu chiar 
un zâmbet amar, gândindu-se că dacă tactica sa defensivă nu 
valora mare lucru, era totuşi singura soluţie onorabilă în 
împrejurările date... Îl auzi pe Turner răcnind în portavoce 
diverse ordine şi încercă un sentiment de intensă satisfacţie 
ştiind că lasă apărarea navei în mâinile competente ale 


265 


secundului. Dacă şi el însuşi nu s-ar fi simţit atât de-îngrozitor 
de obosit... 

Trecură nouăzeci de secunde, o sută, două minute şi nici 
umbră de „Condor'. O sută de ochi fixau masa de nori 
vălătucită la pupa, cenuşie şi animată în continuare 

Se scurseră două minute şi jumătate. Nimic. 

— A zărit careva ceva? întrebă neliniştit Vallery ai cărui 
ochi nu se desprindeau de cer. Nimic? Chiar nimic? 

Nici un zgomot, nici un răspuns nu rupseră apăsătoarea 
tăcere. 

Trei minute. Trei minute şi jumătate. Patru. Vallery încetă 
să mai privească cerul ca să-şi odihnească puţin ochii şi 
surprinse cu acest prilej pe chipul supt al lui Turner o expresie 
de teamă crescândă, o bănuială ce se zămislise şi acum se 
concretiza. Fără să schimbe o vorbă, perfect simultan, 
amândoi se răsuciră ţintind cerul din faţa navei. 

— Asta trebuie să fie! exclamă imediat Vallery. Ai 
dreptate, Turner, ai neapărat dreptate! 

In prezent toată lumea se întorsese în direcţia provei, 
scrutând avid cerul. 

— Preveniţi-i pe ochitori! ordonă Vallery şi adăugă în 
şoaptă: Dumnezeule, era cât p-aci să ne tragă pe sfoară. 

— Deschideţi ochii! răcni Turner. Teama îi dispăruse; 
veselia sa nestăpânită şi starea aceea de agitaţie fericită pe 
care i le dădea întotdeauna perspectiva acţiunii reveniră. - 
Deschideţi-i bine, auziţi? Suntem cu toţii în aceeaşi budă! Nu 
glumesc! Primul care vede un „Condor" umflă pai'şpe zile de 
permisie! 

— Cu începere de când? întrebă sarcastic Baby-Kapok. 

Turner îi zâmbi cu gura până la urechi. Zâmbetul însă 
pieri şi secundul îşi lungi gâtul, atent brusc la ceva. 

— li auziţi? întrebă el cu voce scăzută de parcă i-ar fi fost 
teamă ca inamicul să nu-l audă. sunt pe undeva pe sus, dar 
să mă ia dracu dacă ştiu pe unde... Dacă măcar vântul ăsta... 

Răpăitul sacadat al  Oerlikon-urile de pe puntea 
ambarcaţiunilor de salvare îl întrerupseră la jumătatea frazei. 


266 


Se răsuci fulgerător, înhăţând în acelaşi timp microfonul 
radioului. În ciuda rapidităţii sale era prea târziu. Ar fi fost 
oricum prea târziu. Primii trei „Condori" zburând în linie de 
front, erau vizibili, traversaseră deja norii, venind, la 150 
metri altitudine şi 900 metri distanţă... dinspre pupa! Din 
spate! Probabil, bombardierele schimbaseră capul spre vest 
de îndată ce intraseră în nori, înşelându-l astfel complet pe 
Vallery în legătură cu intenţiile lor. 

Şase secunde... şase secunde sunt arhisuficiente, chiar şi 
pentru un bombardier greu, ca să parcurgă în picaj o distanţă 
mai mică de 900 de metri. Nici nu apucaseră bine cei de pe 
Ulysses să-şi dea seama ce li se întâmplă şi să simtă primii 
fiori ai spaimei şi disperării, şi „Condorii", se şi aflau deasupra 
lor. 

Amurgul abia începuse să se îngâne şi în straniul 
clarobscur al zilei polare, scânteietoarele linii punctate ale 
proiectilelor trasoare puteau fi lesne urmărite pe cerul ce se 
întuneca, ţâşnind, la început dezordonate şi murind undeva, 
în depărtare, apoi stabilizându-se şi, doar născute, pierind în 
clipa în care atingeau fuzelajul inamicului. Timpul era însă 
prea scurt - tunarii nu avuseseră decât maximum două 
secunde la dispoziţie - iar giganticele Foke-Wulf-uri posedau o 
capacitate de-a dreptul fantastică de a încasa lovituri. Primul 
„Condor'" se detaşă cam cu 90 de metri de ceilalţi; lansate, 
bombele sale de 250 de kilograme urmară o fracțiune de 
secundă linia sa de zbor, apoi începură să cadă alene, 
descriind o parabolă. Imediat, avionul îşi redresă botul şi, în 
mugetul discordant al celor patru motoare uriaşe, dispăru în 
ascunzişul norilor. 

Bombele îşi ratară ţinta. O ratară cam cu zece metri, 
explodând la contactul cu apa, imediat în spatele punţii de 
comandă. Pentru oamenii din centrala de tragere, de la 
cazane şi din sala maşinilor, zgomotul şi şocul fuseseră cu 
siguranţă şi  înspăimântătoare, gata-gata să le crape 
timpanele. Gheizere cu un diametru de şase metri la baza lor 
clocotitoare îşi înălţară albeaţa în noaptea ce se lăsa, cu mult 


267 


mai sus de catargele trunchiate, rămaseră o clipă suspendate 
în văzduh, apoi se prăvăliră în cascadă peste punți, înecându-i 
literalmente pe servanţii pom-pom-urilor şi ai Oerlikon-urile 
grămădiţi în nişele lor descoperite. lar afară, temperatura era 
de minus 15°. 

Primejdia era însă alta: trombele de apă îi orbiseră 
complet pe tunari, astfel încât, cu excepţia unui singur 
Oerlikon aflat într-o nişă de sub tribordul punţii de comandă, 
„Condorul" următor întâmpină o rezistenţă minimă. Zborul de 
apropiere a fost executat impecabil, exact pe linia mediană a 
navei; pilotul depăşi însă ţinta, pesemne dintr-un exces de 
grijă pentru menţinerea direcţiei. De data aceasta au fost 
lansate trei bombe; timp de o secundă s-ar fi putut crede că 
nici una nu-l va atinge pe Ulysses; dar iată că prima percută 
puntea-prova între sparge-val şi cabestan, şi explodă în 
interiorul navei ridicând o bucată de punte într-o răsucire de 
oţel. sfâşiat. N-apucase bine să se stingă tunetul exploziei şi 
cei de la comandă auziră un zângănit furios; explozia bombei 
sfărâmase simultan cabestanul, opritorul Blake şi secţionase 
cheia ancorei tribord; liberă acum, ea se prăbuşea în 
adâncurile oceanului. 

Celelalte bombe căzură direct în apă, în prova lui Ulysses. 
La bordul lui Stirling, aflat la o milă distanţă, se crezu chiar că 
nava amiral dispăruse înghițită de gigantica trombă de apă. 
Aceasta însă recăzu şi Ulysses, aparent indemn, îşi continuă 
drumul. Teuga înaltă ascundea celor aflaţi în partea din faţă a 
navei ravagiile pricinuite de bombă; din spărturi nu ieşeau 
nici fum,, nici flăcări, fiindcă miile de litri de apă căzuţi din cer 
stinseseră începutul de incendiu care se produsese, Ulysses 
rămăsese o navă norocoasă... Abia de aici încolo, după 
douăzeci de luni de fantastice miracole, şansa care-o făcuse 
legendară în tot Nordul avea s-o părăsească. 

Ironia sorții a vrut ca Ulysses să fie autorul propriului său 
dezastru. Tunurile de 155 mm, constituind artileria principală 
deschiseseră între timp focul, trăgând „la gura. ţevii" şi 
expediind obuzele de 100 de livre împotriva bombardierelor 


268 


care plonjau. Primul proiectil tras de. turela „X" percută aripa 
dreaptă a celui de al treilea „Condor", chiar între motoare, o 
smulse complet şi ea pomi să cadă încet, în spirale, aidoma 
unei frunze moarte pentru a sfârşi înghițită de marea sumbră 
şi zbuciumată. Timp de o secundă avionul îşi menţinu direcţia, 
apoi, brusc, botul basculă în jos şi uriaşul aparat începu să se 
prăbuşească aproape la verticală; inexplicabil, motoarele 
care-i mai rămăseseră se accelerară precipitându-l direct spre 
puntea lui Ulysses. 

Nu mai era timp de nimic: nici de făcut o manevră pentru 
a evita bolidul, nici de gândit, nici măcar de sperat. Un pachet 
de bombe scăpate la întâmplare percutară siajul clocotitor pe 
care-l lăsa U/ysses, lansat acum cu 30 de noduri, alte două 
traversară duneta, prima explodând în cazarma pupa a 
echipajului, cealaltă în aceea a puşcaşilor marini. O secundă 
mai târziu, cu un muget înspăimântător, învăluit într-o 
orbitoare draperie de flăcări, „Condorul", a cărui viteză 
atingea circa 600 km/h, se sfărâma la rândul său direct în faţa 
turelei „Y". 

Din fericire, a fost ultimul atac suferit de Ulysses în cursul 
acestui raid; din fericire, pentru că acum, lipsit de orice fel de 
apărare, era la discreţia oricărui atacator venit din pupa. 
Turela „Y" nu mai exista, turela „K", rămasă miraculos 
îndemnă, era pe jumătate îngropată sub sfărâmăturile 
avionului, orbită de flăcări şi fum. Oerlikon-urile de pe puntea 
ambarcaţiunilor de salvare se aflau şi ele reduse la tăcere. 
Servanţii, pe care diluviul din minutul precedent îi înecase pe 
jumătate, erau acum traşi frenetic din nişele lor de către 
camarazii săriţi în ajutor, treabă complicată oricum, dar 
devenită în prezent aproape imposibilă din pricina hainelor 
care îngheţaseră bocnă şi a canadienelor transformate în 
şipcă. Odată extraşi, nefericiţii erau expediaţi în viteză pentru 
decongelare - acesta era singurul cuvânt potrivit - pe culoarul 
bucătăriilor. O adevărată tortură această decongelare, dar 
aveau de ales între ea şi o moarte sigură în nişele lor 
prefăcute în aisberguri. 


269 


Restul avioanelor inamice virară încet la tribord. Zeci şi 
zeci de obuze explodau în jurul lor, în faţă, în spate, în. părţi, 
umplând cerul de vălătuci ca de vată. „Condorii" traversară 
însă barajul fără a fi atinşi, protejaţi parcă de o vrajă. Unul 
după altul, dispăreau printre nori, îndreptându-se către 
sud-est, spre baza lor. 

„Ce ciudat, gândi, într-o doară, Vallery, te-ai fi putut 
aştepta să profite de avantajul iniţial al surprizei şi să se 
înverşuneze asupra lui Ulysses, mutilat cum e..." Dar renunţă 
de îndată la supoziţii şi îşi îndreptă atenţia asupra unor treburi 
imediate. Din păcate, ele nu lipseau. 

Pupa lui U/ysses se afla în flăcări; nu era decât un 
incendiu între spațiul dintre punți, dar un incendiu 
virtualmente mortal pentru navă deoarece magaziile de 
muniții ale turelelor „X" şi „Y" se găseau chiar dedesubt. Deja 
zeci de oameni din echipele de intervenţie goneau spre 
dunetă, lunecând şi căzând pe puntea acoperită de gheaţă, 
instabilă din pricina valurilor. Trăgeau după ei furtunurile de 
incendiu, aterizând violent pe burtă de fiecare dată când 
ruloul, sudat de ger, îi stopa brutal. Alţii îl depăşeau, 
clătinându-se sub povara unor extinctoare mari, vopsite în 
roşu, pe care le cărau pe umeri sau sub braţ. Alergând pe 
pasarela babord, paralel cu fosta cantină, Ferry, un marinar 
care părăsise infirmeria în pofida unor ordine stricte, lunecă şi 
căzu în dreptul turelei „X"; înainte de a se prăbuşi în mare, 
aripa retezată a „Condorului" smulsese în acest loc o bucată 
de bastingaj şi bietul băiat, cramponându-se, inutil, cu braţul 
său deja rupt de o bucată de metal şi încercând cu m:.scări 
frenetice să se menţină pe gheaţa netedă a punţii, alunecă, 
încet, inexorabil peste bord. Timp de o secundă urletul său 
ascuţit de groază acoperi până şi mugetul flăcărilor, apoi se 
stinse brusc, în momentul în care marea se închise deasupra 
lui. lar imediat, dedesubt, băteau elicele. 

Primii care intrară în acţiune au fost purtătorii de 
extinctoare. Procedeu firesc în cazul unui incendiu provocat 
de combustibil lichid. Apa n-ar fi făcut decât să înrăutăţească 


270 


lucrurile, mărind întinderea focului prin  dispersarea 
combustibilului în toate direcțiile; acesta, mai uşor decât ea, 
ar fi continuat să rămână la suprafaţă, arzând şi mai furios. 
Dar şi extinctoarele se dovediră de o eficacitate limitată, nu 
atât pentru că multe din valvele lor erau astupate de gheaţă, 
ci mai ales pentru că intensa căldură făcea imposibilă 
apropierea la distanţa adecvată. Cât priveşte extinctoarele 
mici, cu zăpadă carbonică, destinate incendiilor provocate de 
scurtcircuite, acestea erau cu desăvârşire inoperante. N-au 
fost utilizate niciodată în acest scop. În schimb, echipajul lui 
Ulysses era de mult şi perfect instruit în legătură cu 
proprietăţile miraculoase ale lichidului pe care-l conţineau 
asupra petelor de pe uniforme. Poţi convinge un 
radiotransmisionist că o descărcătură de 2000 de volţi e 
mortală; un artilerist - că e o nebunie să scaperi un chibrit în 
magazia de muniții; un torpilor - că-i demenţă curată să se 
joace cu fulminatul de mercur*?; dar e cu neputinţă să-i 
convingi că săvârşesc un act de-a dreptul criminal 
sustrăgând, fie şi numai câteva picături, de tetraclorură de 
carbon dintr-un extinctor... În ciuda controalelor severe, 
majoritatea acestor extinctoare erau pe jumătate goale, iar 
unele chiar complet. 

Furtunurile nu s-au arătat nici ele mai eficace. Două 
dintre ele, racordate la colectoarele tribord, n-au dat nici un 
rezultat. Apa mării îngheţase bocnă, fenomen frecvent în 
cazul circuitelor alimentate cu apă dulce, dar nu şi a celor cu 
apă sărată. Un al treilea a fost montat la babord, dar supapa 
pompei refuzase să se desfacă; forţată cu lovituri de ciocan, 
ea se sparse chiar la bază (la temperaturi foarte scăzute, 
metalele suferă modificări moleculare care reduc rezistenţa 
lor la tracţiune), şi apa sub presiune îi inundă pe toţi cei care 
se aflau prin preajmă. Spicer, fosta ordonanţă a răposatului 
amiral, umbră melancolică a veselului băiat de odinioară, 
azvârli cât colo ciocanul şi izbucni într-un plâns în care furia şi 


32 Exploziv extrem de puternic şi, mai ales, instabil, folosit cu 
precădere la focoase, detonatoare, capse etc. (N. Tr.) 
271 


deznădejdea se amestecau deopotrivă. Cealaltă supapă de la 
babord funcţionă, dar apei îi trebui o veşnicie ca să treacă 
prin furtunul aplatizat şi îngheţat. 

Treptat, incendiul de pe punte a fost lichidat, nu atât ca 
urmare a eforturilor celor care luptau împotriva lui, ci a 
faptului că, odată consumată benzina din rezervoare, alte 
materiale inflamabile nu prea mai rămăseseră. Imediat, 
jeturile furtunurilor şi ale extinctoarelor se îndreptară, prin 
uriaşele spărturi ale dunetei, spre flăcările care dănţuiau 
turbate în compartimentul de dedesubt. În acelaşi timp, 
Nicholls şi maistrul de cart, telegrafistul Brown, echipați în 
costume de azbest, se luptau să-şi croiască drum printre 
sfărâmăturile fumegânde, ce degajau o căldură de iad, 
adunate pe punte. 

Cu paşi prudenţi, Brown se aventură primul. Cei care-l 
urmăreau de pe pasarelele tribord şi babord îl văzură 
căţărându-se până la intrarea turelei „Y", oprindu-se acolo şi 
muncindu-se să lege cu ceva uşa blindată care bătea întruna 
din pricina ruliului. Apoi îl zăriră intrând şi ieşind aproape 
imediat, târându-se în genunchi şi cramponându-se cu 
mâinile de prag. Tot corpul îi era curbat şi se zgâlţâia 
convulsiv, de parcă omul ar li vomitat violent în masca sa de 
oxigen. 

Văzând toate acestea, Nicholls nu mai pierdu timp nici cu 
turela „Y", nici cu cadavrele carbonizate prinse ca într-o 
capcană în fuzelajul „Condorului". Cu paşi repezi, el urcă 
scara verticală de oţel care ducea la turela „X" şi încercă să 
deschidă uşa. Sistemul de închidere era însă blocat, fie din 
pricina gerului, fie din cauza exploziei. Căută cu privirea în 
jurul său după ceva care să-i folosească drept rangă şi-l zări, 
apropiindu-se, pe Doyle cu un ciocan în mână. Canadiana de 
pe el fumega, chipul supt şi năpădit de barbă exprima o 
voinţă de neînfrânt. O duzină de lovituri zdravene şi bine 
aplicate - în interiorul ca de clopot al turelei, zgomotul lor 
trebuie să fi fost insuportabil - şi uşa se desfăcu. Doyle se 
trase în lături făcând loc medicului. 


272 


Nicholls îşi făcuse degeaba griji în legătură cu efectele 
zgomotului: toţi cei aflaţi în turelă erau morţi. Sergentul-major 
Evans şedea pe scaunul său, drept, rigid şi atent, aşa cum 
fusese şi în viaţă. Alături zăcea întins Foster, impetuosul 
căpitan de puşcaşi-marini, căruia i se potrivea atât. de puţin 
imobilitatea morţii. Ceilalţi erau şi e!, care culcaţi, care 
şezând la posturile lor, nemişcaţi şi aparent indemni; singurul 
semn era uneori o şuviţă de sânge prelinsă din ureche până la 
colţul gurii, uscată acum de frigul năprasnic. Viteza lui 
Ulysses îndepărtase flăcările de turelă, abătându-le înspre 
pupa. Dar şocul fusese înspăimântător şi moartea 
instantanee. Cu o mişcare greoaie, Nicholls se aplecă peste 
telefon şi ridică încetişor receptorul. Ceru puntea de 
comandă. 

Vallery preluă personal mesajul, după care se întoarse 
către Turner. Îmbătrânit. Învins. 

— Era Nicholls, rosti el. În pofida eforturilor pe care le 
făcea, durerea şi părerea de rău se citeau limpede în fiecare 
din cutele ce se săpaseră pe chipul lui, atât de supt încât 
făcea milă. Turela „Y" e distrusă... n-a scăpat nimeni. Turela 
„X" pare intactă, dar toţi cei dinăuntru sunt morţi. Ucişi de 
şoc. Incendiile de la compartimentele pupa n-au fost încă 
lichidate... Da, băiatule, ce s-a întâmplat? 

— Magazia de muniții a turelei „Y", domnule comandant, 
făcu, intimidat, marinarul. Doresc să vorbească ofițerului 
artilerist. 

— Spune-le că-i ocupat, răspunse sec Vallery. N-avem 
acum timp să... Se întrerupse şi ridică, cu vioiciune, capul: Au 
spus magazia „Y"? Dă-mi imediat telefonul! 

Apucă receptorul şi-şi lăsă pe spate gluga canadienei. 

— Magazia „Y"? Aici comandantul. Ce se întâmplă? Ce-e? 
Vorbeşte mai tare că nu te aud! Ah, fir-ar să fie! 

Şi, întorcându-se către timonier, ordonă: 

— Poţi branşă receptorul pe amplificator? Nu pricep un 
cuvânt... Bravo, acum e mai bine. 


273 


Difuzorul instalat la intrarea în camera hărților prinse 
viaţă; glasul era surd, răguşit şi un puternic accent de 
Glasgow făcea cuvintele şi mai greu de înţeles. 

— Mă auziţi acu? 

— Te aud, răspunse Vallery cu o voce dintr-odată mai 
viguroasă din pricina amplificării. Eşti McQuarter, nu-i aşa? 

— Eu sânt, dom'le comandant! Cum de m-aţi recunoscut? 
făcu omul surprins. 

In ciuda sfârşelii sale, Vallery surise. 

— N-are importanţă, McQuarter. Cine-i responsabil acolo 
jos? Gardiner, nu-i aşa? 

— Da, dom'le comandant, Gardiner. 

— Dă-mi-l|, te rog. 

O scurtă tăcere. 

— Nu pot, dom'le comandant. Gardiner e mort 

— Mort, rosti Vallery cu neîncredere Ai zis „mort"? 

— Da, şi nu-i singurul. Vallery distinse în glas un uşor 
tremurat. Am fost şi eu izbit de-am leşinat, da' acu mi-e bine. 

Vallery aşteptă ca accesul de tuse al flăcăului să treacă, 
apoi: 

— Ce s-a întâmplat cu voi? 

— De unde să ştiu! Vreau să zic, dom'le comandant că nu 
ştiu A fost o bubuitură grozavă şi după aia nu prea mai ştiu ce 
s-a întâmplat... Gardiner are gura numa' sânge. 

— Câţi... câţi aţi mai rămas? 

-- Doar Barker, Williamson şi cu mine, dom'le comandant. 
Nimeni altul. Numa' noi. 

— Se simt bine, McQuarter? 

— Da. Barker zice c-o să moară. E foarte nasol ce-i cu el. 
Eu aşa zic că s-a dilit. 

— Că ce-e? 

— Că şi-a pierdut minţile, dom'le comandant, explică, 
răbdător, McQuarter. E ţăcânit. Povesteşte tot soiul de 
tâmpenii, zice c-acu' o să dea nas în nas cu ăl de sus şi ce-o 
să-i spună? că o viaţă-ntreagă n-a făcut altceva decât să-i 
tragă pe alţii pe sfoară? 


274 


În aceeaşi clipă Vallery îl auzi pe Turner izbucnind în râs 
şi-şi aduse aminte că Barker era responsabilul cantinei. 

— ...Williamson se luptă să bage tuburile de obuz îndărăt 
în lăcaşurile lor... podeaua e plină de blestematele astea de 
tuburi... 

— McQuarter! exclamă Vallery cu o automată reprobare 
în glas. 

— lertaţi-mă, dom'le comandant. Uitasem... Ce trebuie să 
facem? 

-- La ce te referi? întrebă, oarecum nerăbdător, Vallery. 

— La compartimentul ăsta, la magazia „Y". Arde cumva 
nava? că aici te coci... e mai cald ca în iad. 

— Ce-e? Ce-ai zis? Cald? Cât de cald? Zi repede! 

— Dacă ating panoul despărțitor din fund îmi las pielea 
deş'telor pe el, răspunse cu simplitate McQuarter. 

— Dar pulverizatoarele de apă?, strigă Vallery. Nu 
funcţionează? Dumnezeule, magazia o să sară în aer dintr-o 
clipă într-alta! 

— Da, făcu resemnat McQuarter. Aşa gândesc şi eu. Nu 
dom'le comandant, pulverizatoarele nu merg, iar temperatura 
a şi atins 30* plus. 

— Şi voi ce staţi de pomană! strigă Vallery cu un glas plin 
de disperare. Puneţi-le în mişcare manual! Nu se poate ca apa 
să fi îngheţat în conducte dacă-i aşa de cald cum spui. 
Grăbiţi-vă! Dacă magazia sare-n aer, Ulysses e pierdut! 
Grăbiţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Am încercat, dom'le comandant, făcu  încetişor 
McQuarter. N-a mers. sunt blocate. 

— Desfă-le atunci cu o sculă. Trebuie să existe vreun 
patent pe undeva. Deschide-le! Grăbiţi-vă! 

— Aveţi dreptate, dom'le comandant, dar dacă fac aşa 
ceva cum mai închid după aia supapele? întrebă tânărul 
matelot cu un soi de deznădejde. 

— Nu-ţi bate capul cu asta! replică Vallery cu glas gâtuit 
de îngrijorare. O să pompăm apa mai târziu. Daţi-i zor! 


275 


O scurtă tăcere, urmată de un strigăt înăbuşit şi un 
zgomot înfundat, apoi difuzorul transmise o serie rapidă de 
lovituri sacadate şi un scrâşnet metalic. Brusc, zgomotele 
încetară. 

Vallery aşteptă până când auzi că receptorul e din nou 
ridicat la capătul celălalt al firului. 

— Ei, cum merge? Funcţionează pulverizatoarele? 

— Prima-ntâi, dom'le comandant. Vocea căpătase acum 
rezonanţă nouă, suna mândră şi mulţumită. lar pe bătrânu' 
Barker l-am întins pe jos cu patentu', adăugă el vesel. 

— Ce-ai făcut? 

— L-am făcut k.o. pe bătrânu' Barker. A vrut să mă 
împiedice să aranjez pulverizatoarele... Da' zău că nu merită 
să vorbim d-asta! Pulverizatoarele astea sânt, zău, aşa, 
grozave! Nu le-am văzut niciodată mergând. Avem deja apă 
pân' la glezne, iar acolo-n spate, aburu' stă să fiarbă! 

— Ajunge cu  pălăvrăgeala! comandă Vallery. leşiţi 
afară... şi luaţi-l şi pe Barker cu voi! 

— Într-o zi, cred că eram la Glasgow, am văzut la cinema 
un film... făcu vocea cu vădită plăcere la această aducere 
aminte. 

Vallery schimbă o privire cu Turner, şi văzu că nici lui nu-i 
vine să creadă că ceea ce se petrece nu-i o amăgire. 

— Un film cu ploaie, reluă vocea lui McQuarter. Da' nu 
semăna nici pe departe, cu ce-i aici. Pun pariu că nu era nici 
pe jumătate atâta abur! Parc-ar fi într-o seră din grădina 
botanică! 

— McQuarter! urlă Vallery. Mă auzi? Am ordonat să 
plecaţi imediat! 

— Acu a ajuns pân-la genunchi, continuă McQuarter cu 
vădită încântare. Şi e al dracului de rece... Aţi spus ceva, 
dom'le comandant? 

— Am spus să evacuaţi imediat postul! Plecaţi de-acolo! 

— Ah, înţeleg. Aţi zis, plecaţi! Cam asta gândeam şi eu 
c-aţi zis. Numa' că nu-i prea lesne. Ba, e chiar imposibil. Uşa e 


276 


blocată, iar panoul glisant, la fel... Înţepenit, şi încă zdravăn, 
dom'le comandant. 

Pe puntea de comandă răvăşită de bombe se lăsă tăcere. 
Vallery puse jos receptorul. Turner, Carrington, Baby-Kapok, 
Bentley, Chrysler şi ceilalţi erau cu ochii pe el; treptat-treptat 
curiozitatea lor uşor neliniştită se prefăcu în groază, în groaza 
pe care ţi-o dă înţelegerea... Vallery simţi că feţele lor nu 
făceau altceva decât să reflecte ceea ce exprima propriul său 
chip. Pentru o secundă, ca şi cum ar fi vrut să-şi limpezească 
în felul acesta gândurile, închise ochii, apoi luă din nou 
telefonul. 

— McQuarter! McQuarter! Mai eşti acolo? 

— Bineînţeles că sânt! replică vocea, a cărei iritare 
răzbătea şi prin difuzor. Unde dracu aş putea fi? 

— Eşti sigur că ieşirile sunt înţepenite? Poate că dacă ai 
folosi o rangă... 

— Pot pune şi dinamită că tot aia-i. De-altfel, panoul e 
de-acu roşu... Pesemne că de partea ailaltă duduie un foc al 
naibii de tare. 

— Rămâi o clipă pe fir! strigă Vallery; apoi, întorcându-se 
spre Turner: Spune-i lui Dodson să trimită imediat un fochist 
să înece buncherele pupa. 

Şi, apropiindu-se de primul telefonist: 

— Ai legătura cu puntea pupa? Bun. Dă-mi receptorul! 
Alo, aici comandantul. Ah, tu eşti, Hartley? Ascultă, 
raportează-mi ce-i cu incendiile? Ultraurgent! În magazia „Y" 
au rămas blocaţi nişte oameni; pulverizatoarele merg din plin, 
iar panoul de evacuare e înţepenit... Da, rămân pe fir. 

Aşteptă răbdător răspunsul, tamburinând maşinal cu 
degetele sale înmănuşate pe soclul telefonului. Incet, privirea 
trecu în revistă convoiul, văzu cum navele sporesc viteza ca 
să-şi ocupe locurile, apoi brusc înţepeni şi nu mai văzu nimic. 

— Da, comandantul la aparat... Da... Da... O jumătate de 
oră, poate chiar o oră... Dumnezeule, nu! Eşti absolut sigur? 
Nu, asta-i tot. 


277 


Întinse receptorul telefonistului şi ridică lent capul. De pe 
faţa lui pierise orice expresie. 

— Incendiul de la postul echipajului e lichidat, comunică 
el cu o voce posacă. In schimb la puşcaşii marini,, adică exact 
deasupra magaziei „Y“ e un adevărat infern. Hartley zice că 
nu există nici o speranţă să fie stins înainte de cel puţin o 
oră... Carrington cred că ai face bine să cobori şi să vezi 
despre ce-i vorba. 

Se scurge un lung minut, un minut în răstimpul căruia nu 
se auzi decât păcănitul Asdic-ului şi bufniturile regulate ale 
valurilor izbindu-se de coca lui Ulysses. 

— Poate că între timp magazia s-a răcit îndeajuns, sugeră 
Baby-Kapok. Poate că am putea întrerupe apa atât cât să... 
glasul i se stinse, şovăitor. 

— „Răcit îndeajuns?" Turner îşi drese cu zgomot vocea. 
Cum s-o ştim? Numai McQuarter ar putea să ne spună... 

Se întrerupse brusc, dându-şi seama de subânţelesul 
vorbelor sale. 

— O să-l întrebăm imediat, făcu Vallery apucând iarăşi 
receptorul. McQuarter? 

— Alo? 

— Am putea opri de afară pulverizatoarele, dacă nu mai 
există pericol de explozie. Crezi că temperatura...? 

Se opri, incapabil să-şi termine fraza. Tăcerea se 
prelungi, încordată, aproape tangibilă, împovărată de 
greutatea deciziei. Vallery se întrebă la ce se gândeşte acum 
McQuarter, la ce s-ar fi gândit el dacă ar fi fost în locul lui, - 
Rămâneţi o clipă pe fir, rosti, brusc, difuzorul. Mă caţăr până 
sus să arunc o privire. 

Şi din nou tăcerea, acea tăcere grea şi nefirească strivi 
sub apăsarea ei puntea de comandă. Hârâitul difuzorului îl 
făcu pe Vallery să tresară. 

— Aia mă-şi! S-a zis cu mine! N-aş mai putea urca o dată 
scara asta chiar dacă mi s-ar făgădui lozul ăl mare... Acu sunt 
cocoţat sus pe ea, da nu cred că pot rămâne multă vreme. 

— Lasă asta...! 


278 


Vallery se opri, uluit de ce era cât p-aci să spună. 

— Dacă McQuarter ar cădea de pe scară s-ar îneca pe 
loc, ca un pisoi, în magazia inundată. 

— Ah, da, magazia... Intre două accese de tuse, glasul 
flăcăului era ciudat de calm. Proiectilele de sus stau să se 
topească. E mai rău ca oricând, dom'le comandant. 

— Inţeleg. Vallery nu găsi altceva mai bun de spus. Avea 
ochii închişi şi simţea cum se clatină pe picioare. Făcând o 
sforţare, întrebă: Ce-i cu Williamson? 

Era tot ce putuse născoci. 

— Gata să se-nece. Se ţine de stelajele obuzelor, cu apa 
pân-la gât. McQuarter tuşi din nou. Zice că are un mesaj 
pentru secund şi pentru Carslake. 

— Un... mesaj? 

— Să i se transmită lui Barbă-neagră să se învârtă odată 
ca titirezul şi să mai lase sticla-n pace, comunică el vizibil 
încântat. 

Mesajul pentru Carslake era de nereprodus. Vallery nici 
măcar nu se arătă şocat. 

— Dar tu, McQuarter? întrebă el. Nici un mesaj, nimic 
care să doreşti...? 

Se opri, conştient de groteasca inoportunitate, de 
inutilitatea spuselor sale. 

— Eu? Nu, nu prea văd ce-aş putea dori... Ah, da, poate 
să mă mut la Spartiate*, deşi cred că acu e cam târziu pentru 
aşa ceva, Williamson! brusc, glasul i se transformase în 
strigăt. Williamson! Ţin-te bine băiatule! Vin! 

Auziră cu toţii în difuzor trosnetul telefonului izbindu-se 
de peretele de oţel, apoi nimic. Tăcere. 

— McQuarter! răcni Vallery. McQuarter! Răspunde-mi! 
McQuarter, mă auzi? 

Deasupra lui difuzorul rămase mut, definitiv, irevocabil 
mut. Vallery se zgribuli în bătaia îngheţată a vântului. 
Magazia, magazia asta acum inundată... Nu trecuseră nici 


33 Hotel din Glasgow, reşedinţa amiralului comandant al coastei 
occidentale a Scoției. (N. A.) 
279 


douăzeci şi patru de ore de când fusese pe-acolo. O revedea, 
la fel de limpede cum o văzuse seara în ajun. Numai că acum 
era întunecată, luminată doar de punctişoarele, cât o gămălie 
de ac, a lămpiţelor de avarie, cu apa urcând încet, încet în 
susul pereţilor; îl vedea şi pe micuțul scoţian, cu umerii lui 
înguşti şi ochii plini de durere, luptând cu disperare ca să 
menţină capul camaradului său deasupra mareei îngheţate, 
sleind cu fiece secundă infimele rezerve de putere de care 
mai dispunea, în clipa asta ele erau, probabil, pe sfârşite şi 
Vallery ştia că nu mai există speranţă, după cum ştia, cu c 
certitudine absolută, că în clipa în care vor muri înecaţi, cei 
doi băieţi vor muri împreună. McQuarter nu-i va da niciodată 
drumul celuilalt. Optsprezece ani. Numai optsprezece ani. 
Vallery se răsuci, se poticni fără să ia seama şi trecu dincolo, 
la timonerie. 
Se pornise iar pe nins şi noaptea se lăsa peste zări. 


280 


XIV. SÂMBĂTĂ SEARA. | 


Ulysses îşi continua drumul prin amurgul polar. Valuri 
primejdios de lungi îi imprimau un ruliu greoi, stângaci. 
Oferea un spectacol straniu aşa cum era, fără cele două 
catarge, fără plutele şi mărcile de salvare, cu castelul central 
înclinat într-o parte, cu turela pupa sfârtecată şi îngropată pe 
jumătate sub carcasa „Condorului.' Dar în ciuda tuturor 
acestora, în ciuda marilor pete de miniu apărute de sub pitura 
arsă şi a găurilor negre ce se căscau în puntea prova şi 
puntea pupa - cele de aici lăsau sa scape trâmbe negre de 
fum străbătute de limbi de flăcări - nava îşi păstra aspectul ei 
spectral, grațios, rămânea mai departe infinit de rezistentă... 
şi în continuare redutabilă. Îşi păstrase tunurile, îşi păstrase 
intacte maşinile, maşini ce parcă n-aveau moarte. Cel puţin, 
aşa părea să fie... 

Se scurseră cinci minute, cinci minute interminabile în 
timpul cărora cerul se întunecase tot mai mult, iar rapoartele 
venite de pe dunetă anunțau că cei care luptau împotriva 
incendiilor abia reuşeau să-şi menţină poziţiile, cinci minute în 
timpul cărora Vallery izbuti să regăsească câte ceva din 
calmul său firesc. Dar cu ce preţ! 

O sonerie zornăi, curmând liniştea. Chrysler răspunse. 

— Domnule comandant, compartimentul maşinilor pupa 
ar dori să ia legătura cu dv. 

Turner aruncă o privire lui Vallery şi se grăbi să întrebe: 

— N-aţi vrea să preiau eu comunicarea? 

— Mulţumesc, făcu Vallery, înclinând recunoscător capul. 

— Aici comandantul secund. Cine-i la aparat? Căpitanul 
Grierson? Ce s-a întâmplat, Grierson? Să fie cumva o veste 
bună, ca să mai schimbăm niţel placa? 

Timp de un minut Turner ascultă fără să scoată o vorbă. 
Cei din jur auzeau sunetele indistincte venite din receptor şi 
mai curând intuiau decât vedeau cum se strâng buzele 
secundului şi cum i se încordează întreaga fiinţă. 


281 


— Şi o să ţină? întrebă el brusc. Da, da, desigur... Spune-i 
c-o să facem tot posibilul... Da, întocmai. Aşa, din jumătate în 
jumătate de oră, te rog. 

— O nenorocire nu vine niciodată singură, mormăi Turner 
agăţând receptorul la loc. Maşina merge prost, temperatura 
creşte. Arborele port elice tribord s-a deformat. Dodds, care-i 
în tunel în momentul de faţă, zice că-i strâmb ca o banană. 

— Cunoscându-l pe Dodson, spuse Vallery cu un zâmbet 
vag, presupun că-i vorba de o deviere de maximum doi 
milimetri. 

— S-ar putea, confirmă Turner pe un ton grav. Important 
e că lagărele sunt topite şi conductele de ungere rupte. 

— Să fie chiar atât de grav? întrebă, neliniştit, Vallery. 

— Dodson e destul de pesimist. După părerea lui, avaria 
e mai veche; crede că s-a produs în noaptea în care am 
pierdut grenadele submarine... De atunci şi până acuma, 
numai Dumnezeu ştie la ce munci a fost supus nenorocitul 
ăsta de arbore... lar cele petrecute acum seara i-au venit 
definitiv de hac. Lagărele vor trebui gresate manual. Ne cere 
să reducem turaţia la minimum, sau să oprim complet 
maşina. O să ne ţină la curent. 

— Nici o posibilitate de reparaţie? întrebă Vallery. 

— Nu, domnule comandant. Nici una. 

— Prea bine. In cazul acesta, luăm viteza convoiului. Și 
încă ceva, Turner... 

— Ordonaţi, domnule comandant. 

— Pe toată durata nopţii, oamenii să ocupe posturile lor 
de luptă. Cred că e mai bine aşa... asta nu mai eşti obligat să 
le-o spui, dar am un presentiment... 

— Ce mai e şi asta? mugi deodată Turner. la uitaţi-vă! Ce 
dracu' face ăla? 

Degetul său arătător desemna ultimul cargou din coloana 
tribord. Tunurile acestuia deschiseseră focul asupra unei ţinte 
invizibile, traiectoriile obuzelor trasoare vârstând cu dâre 
albicioase întunecimea cerului. În clipa în care se năpustea 


282 


spre difuzor, văzu flăcări şi fum ţâşnind din gurile tunurilor de 
pe Viking. 

— Toată artileria, ascultă comanda la mine! Verde 110! 
Atac aerian! Foc de voie! Ţintă la alegere! Foc de voie! Ţintă 
la alegere! 

În aceiaşi moment îl auzi pe Vallery ordonând „cârma 
banda stânga" pentru a degaja câmpul de tragere al turelelor 
prova. 

Era însă prea târziu. În clipa în care U/ysses începea să se 
supună, aparatele inamice terminau manevra de apropiere. 
Forme mari şi dizgraţioase, triste şi parcă lipsite de substanţă 
în negura nopţii, erau lesne de recunoscut - şi cu ce scârbă! - 
datorită vacarmului stârnit de motoarele lor brusc accelerate. 
„Condori"! Fără umbră de îndoială.  „Condori" care 
detectaseră din nou, care plecaseră doar ca să se reîntoarcă, 
care se apropiaseră încetişor, mai mult planând, cu gazele 
reduse, cu zgomotul motoarelor înăbuşit de şuierul vântului 
ce sufla din bordul opus al direcţiei de mers a convoiului. 
Timpul şi distanţele fuseseră calculate în chip magistral. 

Cel puţin şapte bombe nimeriseră cargoul în plin; 
întunericul era prea dens ca ele să poată fi observate în 
momentul impactului, dar exploziile au fost clar auzite, în 
plus, de fiecare dată când un avion trecea pe deasupra, 
mătura cu mitralierele puntea. Tunurile lui n-aveau scut, 
lipsite în felul acesta de cea mai elementară protecţie; 
servanţii de pe navele de comerţ nu-şi făceau nici un fel de 
iluzii în legătură cu şansele lor de supravieţuire atunci când 
se îmbarcau pe o navă cu destinaţia Uniunea Sovietică... 
Pentru cei câţiva tunari care nu fuseseră sfârtecaţi de schijele 
bombelor, ultimul sunet auzit pe lumea aceasta a fost cu 
siguranţă clănţănitul arţăgos al mitralierelor. 

Când ploaia de bombe se abătu asupra navei următoare, 
prima era deja o masă de flăcări cu răsuciri bezmetice. 
Neîndoielnic avea spărturi în carenă căci se înclinase 
puternic, iar acum se despica încetişor, exact în spatele 
castelului central, ca şi cum cele două jumătăţi ar fi fost 


283 


prinse într-o balama, undeva sub linia de plutire. Dispăru 
înainte ca mugetul ultimului avion să se fi stins înghiţit de 
depărtare. 

Surpriza tactică fusese completă. O navă scufundată; o a 
doua care făcea nebuneşte roate-roate, nemaiascultând de 
cârmă, cu prova adânc cufundată în apă, stranie şi 
amenințătoare prin bizara absenţă a oricăror flăcări, a fumului 
şi, în genere, a oricărei mişcări la bord; în sfârşit, o a treia, 
grav avariată, dar menținându-și drumul Nici un „Condor" nu 
fusese doborât. 

Turner ordonă încetarea focului; câţiva tunari continuară 
să tragă orbeşte în întuneric; poate numai din simpla plăcere 
de a apăsa pe pedală, poate pentru că imaginaţia joacă lesne 
feste unor creiere înceţoşate şi «nor ochi injectaţi, ce nu mai 
cunoscuseră odihna de ore şi zile, atâtea la număr că el, 
Turner, nici nu şi le mai amintea. Apoi, în clipa în care amuţea 
şi ultimul Oerlikon, urechea sa prinse din nou mormăitul 
înfundat al unor motoare puternice, îl auzi cum creşte şi 
descreşte, după cum vântul sporea sau scădea din 
intensitate, aidoma resacului pe un țărm îndepărtat. 

Nimeni nu putea face nimic. Era limpede că, bine 
adăpostit de norii joşi, Focke-Wulf-ul nu ţinea câtuşi de puţin 
să-şi ascundă prezenţa; duduitul ameninţător al motoarelor 
sale nu înceta aproape nici o clipă. În mod evident, descria 
cercuri exact deasupra lor. 

— Ce ziceţi de el, domnule comandant? întrebă secundul. 

— Nu ştiu nici eu, răspunse fără grabă Vallery. Habar 
n-am ce să cred. Că n-o să mai primim vizita „Condorilor", de 
asta sunt sigur. S-a făcut prea întuneric, şi ei ştiu că, de 
surprins, n-o să ne mai surprindă. Pesemne însă că ne 
hăituiesc. 

— Ne hăituiesc! Peste jumătate de ceas o să fie o 
negreală de ceaun afară! se împotrivi Turner. După părerea 
mea, duc acum un război psihologic. 

— Domnul ştie, oftă, cu lehamite, Vallery. Singurul lucru 
pe care-l ştiu e că aş da toate şansele mele, prezente şi 


284 


viitoare, pentru noi „Corsari", sau un radar, sau ceaţă, sau 
chiar o noapte ca cea pe care am petrecut-o în strâmtoarea 
Danemarcei. Avu un râs scurt ce se termină printr-un acces 
de tuse. Ai auzit ce-am spus? murmură el. N-aş fi crezut 
niciodată că mi-aş dori să retrăiesc aşa ceva, şi uite că... De 
cât timp am părăsit Scapa, Turner? 

— Cinci... şase zile, făcu Turner după o clipă de gândire. 

— Şase zile!! Vallery scutură neîncrezător din cap. Şase 
zile... şi treisprezece nave... atâtea ne-au mai rămas în 
prezent; treisprezece. 

— Douăsprezece, rectifică Turner. Mai e una care stă să 
se scufunde. Şapte cargouri, petrolierul şi noi înşine. 
Douăsprezece... Mi-ar place ca din când în când să-l mai 
atace şi pe bătrânul Stirling, adăugă el trist. 

O bruscă rafală de zăpadă îl făcu pe Vallery să se 
înfioare. Cufundat în gânduri, se aplecă în faţă, cu bărbia în 
piept, sub bătaia glacială a vântului şi ninsoarea piezişă. După 
o clipă îşi îndreptă spinarea şi zise: 

— În zori vom ajunge în largul Capului Nord. S-ar putea 
ca atunci lucrurile să se strice şi mai rău. Vor asmuţi asupra 
noastră toate rezervele de care dispun. 

— Am mai trecut noi prin aşa ceva, ripostă Turner. 

— Partida nu e egală, continuă Vallery ca şi cum n-ar fi 
auzit replica secundului şi şi-ar fi vorbit sieşi. Ulysses şi 
Sirenele... „genunea, poate, ne va înghiţi"... Iti urez noroc, 
Turner. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Oh! De-altfel, îmi urez şi mie. Vallery zâmbi, înălţă 
fruntea şi rosti cu un glas neaşteptat de blând: Şi eu voi avea 
nevoie de tot norocul posibil. 

În acest moment Turner săvârşi ceea ce nu mai săvârşise 
niciodată şi nici nu visase vreodată s-o facă. Se aplecă spre 
comandant, îi întoarse uşor capul şi în semiîntunericul ce se 
lăsase, îi scrută chipul cu o privire dintr-odată tulburată. 
Vallery nu protestă şi, după câteva secunde, Turner spuse cu 
voce joasă, îndreptându-se de spate: 


285 


— Acordaţi-mi o favoare, domnule comandant. Coborâţi 
în cabină. O scot, la capăt şi singur... iar Carrington revine şi 
el în curând. Incendiul de la pupa e pe cale să fie lichidat. 

— Nu, Turner, nu în seara asta. Vallery zâmbea uşor, dar 
din glasul său se desprindea o stranie neînduplecare. Şi e 
absolut de pomană să trimiţi după bătrânul Socrate. 
Inţelege-mă, Turner, vreau să rămân aici... vreau să văd până 
la capăt tot ce se va întâmplă în noaptea asta. 

— Da, da, desigur. Brusc şi inexplicabil, Turner nu mai 
avu chef de nici un fel de discuţie. Chrysler, răcni el 
întorcându-se, ai fix zece minute la dispoziţie ca în cazemata 
comandantului, să fie un litru de cafea clocotită... lar 
dumneavoastră o să rămâneţi acolo timp o jumătate de oră, 
continuă el, cu fermitate, adresându-i-se lui Vallery, şi o să-l 
beţi că de nu... că de nu... 

— Cu plăcere, murmură Vallery. Desigur, în amestec cu 
incomparabilul dumitale rom? 

— Evident! Ah, să-l ia dracul pe Williamson ăsta! bombăni 
furios Turner, dar se întrerupse şi continuă cu glas stins: N-ar 
fi trebuit să spun aşa ceva... cu siguranţă că nefericiţii sunt 
acum morţi... O clipă rămase tăcut, apoi înclină capul pe o 
parte, ciulind urechea: Mă întreb cât timp mai are de gând 
„Charlie" să tot dea târcoale acolo, sus? 

Vallery îşi drese vocea, tuşi, dar înainte să fi apucat să 
spună ceva, difuzorul T.F.F.-ului prinse glas: 

— T.F.F. către comandă. T.F.F. către comandă. Două 
mesaje. 

— Pariez că unu-i de la focosul Orr, mărâi Turner. 

— Primul din partea lui Sirrus: „Cer permisiunea să 
acostez lângă cargoul naufragiat şi să iau la bord 
supraviețuitorii. Incalţe spânzurat pentru un bou, decât 
ciomăgit pentru un ou". 

Fixând cu privirea zăpada care cădea, întunericul şi 
marea zbuciumată, Vallery spuse aproape în şoaptă: 

— Pe o asemenea hulă şi în întunecimea asta... O să se 
omoare! 


286 


— Asta-i fleac pe lângă ce-o să-i facă bătrânul Starr când 
o pune mâna pe el, replică, înveselit, Turner. 

— N-are nici un sorţ de izbândă. N-aş îndrăzni să cer 
nimănui, niciodată, să încerce aşa ceva. Nimic nu justifică un 
asemenea risc. Ca să nu mai vorbim de faptul că nava a 
încasat atâtea lovituri grele, încât prea mulţi rămaşi în viaţă la 
bord nici nu cred să existe. 

Turner tăcu. 

— Transmite, ordonă Vallery cu un glas din care 
dispăruse orice şovăială: „Mulţumesc. Permisiunea acordată. 
Noroc". Şi acum, să vedem urmarea. 

O scurtă pauză, după care difuzorul se făcu auzit din nou: 

— Al doilea mesaj. Din partea Londrei, pentru 
comandant. Codificat; lucrăm la descifrare. Plantonul va urca 
imediat la comandă. 

— Spune-le să mi-l comunice verbal, porunci Vallery. 

„Ofiţerului comandant al ACS-I4 şi FR-77... Profund 
îndureraţi de veştile transmise. Imperios necesar păstrarea 
drumului la 090. Escadră nave linie navighează cu toată 
viteza în întâmpinarea dumneavoastră, cap sud-sud-est. 
joncţiunea mâine, aproximativ orele patrusprezece. Senioriile 
Lor trimit în mod expres cele mai bune urări contraamiralului 
Vallery;  repetăm:  contraamiralului  Vallery.  Direcţiunea 
operaţiunilor navale, Londra". 

Difuzorul amuţi. Acum nu se mai auzeau decât ţăcănitul 
Asdic-ului şi duduitul monoton al „Condorului" care se 
învârtea pe sus. Doar în urechi mai stăruiau notele vesele din 
glasul transmisionistului. 

— Excepţional de politicos din partea Senioriilor Lor, 
murmură Baby-Kapok, şi de astă dată la înălţimea situaţiei. 
Am putea spune chiar că s-au prezentat ireproşabil. 

— Le-a trebuit ceva timp, bombăni Turner, ca imediat să 
adauge cu căldură: Felicitările mele, domnule comandant. In 
sfârşit, semne de iertare pe țărmurile Tamisei. 


287 


Un murmur de bucurie parcurse puntea de comandă. 
Nimeni nu încerca să-şi ascundă satisfacția, chiar dacă prin 
asta contravenea niţeluş disciplinei. 

— Mulţumesc, mulţumesc, făcu  Vallery, adânc 
impresionat. 

Promisiunea unui ajutor, în sfârşit o promisiune ce 
însemna, aproape sigur, pentru oricare din membrii 
echipajului său diferenţa între viaţă şi moarte... şi uite că 
înainte de orice ei se bucură de avansarea lui! „Asta-i ca 
pantofii cei noi care i se cumpără muribundului", îi trecu 
instantaneu prin minte şi era cât p-aci s-o şi spună, dar se 
înfrână imediat; ar fi fost o insultă adusă sincerei lor bucurii. 

— Mulţumesc mult, repetă el. Mi se pare însă, domnilor, 
că n-aţi reţinut singura veste cu adevărat importantă... 

— Ah, nu! exclamă Turner. O escadră... dar ca de obicei, 
prea târziu. Oh, bineînţeles, vor sosi pentru a asista la 
masacrul final... şi, poate, vor avea chiar timpul necesar că să 
culeagă pe cei câţiva supraviețuitori rămaşi teferi. Imi place 
să cred că //lustrious şi Furious vor fi prezenţi. 

— S-ar putea, nu ştiu nimic, răspunse, zâmbind, Vallery. 
În pofida recentei mele avansări, nu sunt încă introdus în 
secretele Senioriilor Lor. Vor exista însă portavioane, ceea ce 
înseamnă că odată cu zorile vom beneficia de protecţie 
aeriană. 

— Ba bine că nu, profeţi Turner. Vremea se va strica şi 
mai tare şi va face imposibil orice zbor. O să vedeţi dacă n-o 
să am dreptate. 

— Posibil, Casandro, posibil, surise Vallery. O să vedem... 
Ce-ai spus, pilotule? N-am auzit prea bine.. 

Baby-Kapok zâmbi cu gura până la urechi. 

— Mi-am zis că mâine va fi o zi mare pentru medicul 
nostru secund: e ferm convins că nici o navă de război nu iese 
în larg, decât în cazul paraziţilor de la Spithead, şi asta numai 
în vreme de pace. 

— Uite că mi-am adus aminte de ceva, rosti, gânditor, 
Vallery... am promis ceva lui Sirrus... 


288 


— Tânărul Nicholls e ocupat până peste cap, interveni 
Turner. Nu se omoară el după Marină, dar meseria şi-o 
iubeşte. A făcut rost de un echipament de pompier şi 
Carrington zice că deja... Se întrerupse şi ridică capul: Măi, 
măi, nu găsiţi că „Charlie“ a devenit teribil de curios? 

Mugetul motoarelor „Condorului' sporea cu fiecare 
secundă; ajuns deasupra lor, la nici şaizeci de metri de 
catargele rupte, el atinse un crescendo asurzitor, ca să 
diminueze apoi, devenind un uruit regulat, în timp ce avionul 
dădea ocol convoiului. 

— Semnal radio către escortoare! strigă Vallery. Lăsaţi-l 
să plece, daţi-i pace! Fără obuze luminoase, fără nimic! 
încearcă să ne oblige să ne dezvăluim poziţia, comentă el. 
De-altfel, e puţin probabil ea vasele comerciale să... Ah, 
Dumnezeule! Imbecilii! Imbecilii! Acum e prea târziu! Prea 
târziu! 

Un cargou din coloana babord deschisese focul. 

Greu de precizat dacă trăgeau Oerlikon-uri sau Bofor- 

suri, dar trăgeau orbeşte, absolut la nimereală. Cu vântul care 
sufla, cu ninsoarea ce se înteţise şi cu întunecimea din jur, 
şansele de a repera un avion numai după zgomotul lui erau 
extrem de reduse. 
y Tirul nu dură mult: zece, cincisprezece secunde. 
indeajuns însă ea răul să fi fost făcut. „Charlie" se 
îndepărtase; acum urechi atente şi temătoare captară 
creşterea bruscă a zgomotului motoarelor, indicând că pilotul 
deschisese gazele din plin pentru a lua maximum de 
altitudine. 

— Ce credeţi despre toate acestea? întrebă Turner. 

— Că ne pasc necazuri, răspunse Vallery, calm şi fără 
ezitare. O asemenea manevră n-a fost încă folosită, şi nu 
poate fi vorba de un război psihologic, aşa cum opinai 
dumneata. Nici măcar nu încearcă să ne strice somnul. Şi nici 
nu poate spera să se ţină multă vreme după noi: una sau 
două schimbări rapide de cap şi... Ah! ce-ţi ziceam eu, 
Turner? 


289 


O scăpărare albă, retezând prin brusca ei apariţie orice 
alt gând şi împlântându-se ca un pumnal în ochii şi aşa 
dureroşi de oboseală; - prefăcu brutal noaptea în zi. Drept 
deasupra lui Ulysses, paraşuta luminoasă  scăpărase, 
pătrunzând prin ninsoarea densă ca printr-un tifon 
transparent. Legănată de rafalele de vânt, ea cobora încetişor 
spre mare, o mare devenită pe neaşteptate invizibilă, neagră 
ca tăciunele, o mare, pe care fiecare navă, învăluită în linţoliul 
ei de gheaţă şi zăpadă îşi decupa silueta albă pe fondul de 
cerneală al cerului şi-al apei. 

— Doborâţi paraşuta! mugi Turner în portavoce. Toate 
Oerlikon-urile şi mitralierele, foc asupra ei! 

— Cu un asemenea ruliu e ca şi cum ai arunca cu sticle 
goale în ea! Ce senzaţie scârboasă! 

— O cunosc, spuse Baby-Kapok. Ca-n visele alea când 
mergi pe o stradă plină de lume şi te trezeşti deodată că 
singurul lucru pe care îl ai pe tine e ceasul-brăţară. „Gol şi 
fără apărare", asta-i, mi se pare, expresia folosită în cercurile 
selecte. lar mahalagii zic: „Te-a prins cu nădragii pe vine". 

Cu un gest distrat scutură zăpada îngrămădită pe pieptul 
său matlasat, făcând să apară litera „J", brodată pe buzunarul 
de sus, în timp ce privirea scruta, neliniştită, tenebrele ce 
înconjurau cercul de lumină. 

— Nu-mi place deloc ce se întâmplă, făcu el. 

— Nici mie, replică Vallery pe un ton trist. Şi, mai ales, 
nu-mi place subita dispariţie a lui „Charlie".. 

— Ba n-a dispărut defel, interveni Turner. la ascultați! 

Ciuliră urechile. Din depărtare le parveni uruitul surd şi 
intermitent al puternicelor motoare. 

— E în spatele nostru şi se apropie. 

Nu trecu nici un. minut şi „Condorul"' mugea din nou 
deasupra capetelor lor, de astă dată mult mai sus, pierdut 
printre nori. Lansă iarăşi o paraşută luminoasă, de la 
altitudine mai mare decât precedenta, acum însă drept în 
mijlocul convoiului. 


290 


Din nou tunetul motoarelor slăbi până deveni un murmur 
îndepărtat, şi din nou zgomotul sincopat se accentuă în 
momentul în care „Condorul" survolă, pentru a doua oară, 
convoiul. Vizibil, din când în când, printre spărturile 
unduitoare ale norilor goniţi de vânt, el descrise de data 
aceasta un cerc larg, mult spre stânga, zburând exact 
deasupra necruţătoarei lumini a paraşutei. Şi cum trecea aşa, 
în tunetul motoarelor, patru alte paraşute explodară, la patru 
secunde interval una de alta, chiar la limita de sus a 
plafonului. Orizontul septentrional păru că ia foc, vibrând de o 
intensă lumină ce scotea la iveală fiecare amănunt, oricât de 
mic, dându-i reliefuri puternice. Spre sud, domneau tenebrele; 
baia de lumină se oprea brusc, exact dincolo de linia pe care 
o forma coloana de nave de la tribord. 

Turner a fost primul care să înţeleagă semnificaţia şi 
consecinţele acestei iluminări. Senzaţia resimţită era aceea a 
unui şoc electric, fizică. Scoase un strigăt răguşit şi se năpusti 
spre microfon; nu mai era timp să ceară şi să aştepte 
permisiunea comandantului. 

— Turela „B"! răcni el. Obuze luminoase direcţia sud! 
Verde 90! Verde 90! Urgent! Urgent! Obuze luminoase! Verde 
90! înălţător 10; cadență maximă! Foc! Foc! 

Şi, răsucindu-se fulgerător: 

— Pilotule, poţi să vezi dacă... 

— Turela „B" se orientează, domnule. 

— Perfect. Perfect. Luă din nou microfonul: Către toate 
posturile de artilerie! Către toate posturile de artilerie! Fiţi 
gata să respingeţi atac aerian venind din tribord. Gisment 
probabil verde 90. Mai mult ca sigur vor ataca cu avioane 
torpiloare. 

In timp ce vorbea, văzu cum pornesc să scapere, pe 
verga inferioară, luminile semnalului de luptă: Vallery trimitea 
convoiului un mesaj de extremă urgenţă. Ă 

— Ai dreptate, Turner, murmură comandantul. In 
orbitoarea lumină paloarea feţei, pielea întinsă pe oasele 
descărnate, păreau o hidoasă parodie a omenescului; un cap 


291 


de mort în care vii erau doar ochii cu cearcăne adânci şi 
zâmbetul ivit brusc pe buzele livide în clipa în care plesnetul 
ca de bici al turelei „B" şfichiui tăcerea. Cu neputinţă să n-ai 
dreptate, continuă el arar. Toate navele profilându-se pe 
nord... şi un atac în forţă dinspre sud, sub protecţia 
întunericului. 

Se întrerupse în momentul în care, uriaşe bule de lumină, 
obuzele explodau la două mile mai la sud. 

— Aşa-i, ai avut dreptate, urmă el încetişor. lată-i. 

Veneau dinspre sud, aripă la aripă, în trei valuri de câte 
patru sau cinci aparate fiecare. Zburau la circa 150 metri 
altitudine şi în clipa în care explodau obuzele, amorsaseră 
deja picajul ce urma să le aducă la joasa înălţime de la care 
se lansează torpilele. Plonjând, se desfăcură în evantai ca şi 
cum ar fi căutat ţinte individuale, în câteva secunde deveni 
limpede că-şi vor concentra atacul doar asupra a două nave: 
Stirling şi Ulysses. Dispreţuiră până şi ideala ţintă dublă 
formată din cargoul mutilat şi distrugătorul S/rrus, aproape 
stopat alături. Era clar că operau conform unor ordine precise. 

Turela „B” mai expedie două obuze la înclinare minimă, 
după care reîncărcă ţevile cu proiectile cu mare capacitate de 
spargere. Toate tunurile convoiului intraseră acum în acţiune. 
Barajul era intens. Avioanele, greu de identificat, dar 
semănând cu Heinkel-urile, zburau printr-o perdea ucigaşă de 
oţel şi explozii. Elementul surpriză nu mai exista; obuzele 
luminoase trase de Ulysses dăruiseră britanicilor douăzeci de 
secunde de inestimabilă valoare. 

Cinci aparate se năpusteau acum asupra lui Ulysses, 
desfăşurate în evantai pentru a dispersa focul acestuia, dar 
convergând către un punct central. Zburau în palier, răzând 
aproape creasta valurilor, când unul dintre ele redresă o 
secundă prea târziu,- atinse uşor greabănul înspumat al unui 
talaz, ricoşă, ca imediat apoi să se rostogolească bezmetic de 
pe o creastă pe alta - se deplasau perpendicular pe sensul 
valurilor - înainte de a dispare în hăul lichid. Apreciase greşit 


292 


pilotul distanţa? îi astupase parbrizul o rafală de zăpadă? 
nimeni n-avea s-o ştie vreodată. 

O secundă mai târziu, avionul din centru se dezintegra 
într-o gigantică scăpărare; o lovitură directă făcuse să 
explodeze torpila de sub el. Un al treilea, cel din spatele lui, 
făcu un viraj brutal spre stânga ca să evite impactul cu 
sfărâmăturile, şi lansarea deveni un gest absolut gratuit: 
torpila căzu la vreo două sute de metri în spatele lui U/ysses 
şi explodă în mare. 

Cele două avioane rămase executară atacul cu curajul 
sinucigaşului, efectuând zigzaguri violente pentru a evita 
distrugerea. Se scurseră două... trei... patru secunde şi ele 
continuau să zboare printre rafalele de zăpadă şi tirul intens 
al tunurilor, beneficiind de o miraculoasă imunitate. Teoretic, 
nu exista ţintă mai uşor de atins decât un avion care vine 
direct spre tine, cu botul în faţă; în practică, însă, lucrurile 
stau cu totul altfel. Pe toate teatrele de război, în Arctica, 
Mediterana, Pacific, relativa imunitate a bombardierelor 
torpiloare şi procentul ridicat al succeselor repurtate de 
atacurile lor, efectuate în mijlocul unei ploi de proiectile, i-au 
cufundat regulat pe experţi într-o mare nedumerire. 
Tensiunea excesivă, neliniştea, frica, iată cel puţin câteva din 
elementele  handicapului celor atacați; în faţa unui 
bombardier-torpilor nu există cale de mijloc: ori îl distrugi, ori 
te distruge. Şi nu e nimic mai cumplit pentru nervi - 
exceptând fireşte picajul aproape vertical, în urletul 
sfredelitor al sirenei, al Stukas-urilor cu aripile lor frânte ca de 
pescăruş - decât să vezi cum silueta enormă şi 
înspăimântătoare a unui bombardier-torpilor umple luneta de 
ochire a tunului, apoi dispare din ea şi că din clipa aceea, 
inexorabil, au mai rămas de trăit doar cinci secunde... Ce 
precizie putea avea tirul lui Ulysses rulând în traversul 
giganticelor valuri? 

Ultimele două aparate sosiră simultan, unul lângă 
celălalt. Cel mai apropiat de etravă lansă torpila la mai puţin 
de 160 metri distanţa, redresă pe dreapta şi mătură puntea 


293 


cu o grindină de proiectile de tun şi mitralieră Torpila lovi apa 
oblic, ricoşă, recăzu cu vârfui în jos sub un val, plonjă adânc şi 
trecu pe sub U/ysses. 

Cel de-al doilea a fost distrus cu câteva secunde înainte 
de a-şi efectua atacul şi... de a-l rata. Sosise, în urletul 
motoarelor, la mai puţin de trei metri de creasta valurilor; 
venea direct, fără să lanseze torpila, fără să devieze cu un 
centimetru, apropiindu-se până ce nu-i mai rămăseseră decât 
vreo treizeci de metri până la navă şi crucile negre de pe 
partea de sus a aripilor deveniseră perfect vizibile. Deodată, 
disperat, încercă să ia înălţime. Era clar că mecanismul de 
lansare a torpilei se deteriorase; pilotul voise s-o lanseze în 
ultimul moment şi contase pe brusca uşurare a avionului 
pentru a „sări" pe deasupra victimei sale. 

Botul bombardierului se strivi de coşul din faţă, în timp ce 
aripa dreaptă se izbea, rupându-se ca şi cum ar li fost de 
carton, de baza arborelui tripod. O pânză de flăcări orbitoare 
se aşternu instantaneu; nu-i urmă însă nici o explozie, nici o 
răbufnire de fum. O secundă mai târziu, bombardierul până 
mai  adineaori puternică pasăre de oţel, acum crucifix 
învăpăiat, atingea, şuierând, marea, la vreo doisprezece metri 
de navă. Nici nu apucaseră valurile să-l înghită bine, când o 
gigantică explozie submarină, fantastică lovitură de baros, 
trânti pe jos oamenii, distruse circuitul electric babord, şi 
culcă primejdios crucişătorul la tribord. 

Turner se sculă cu greutate, scutură din cap, ca şi cum ar 
fi vrut să se libereze de vaporii de cordită şi buimăceala 
provocată de explozia proiectilelor de tun care percutaseră 
puntea la o lungime de braţ de el. Şocul provocat de torpilă 
nu-l răsturnase; se trântise pe jos câteva secunde mai 
devreme, atunci când tunurile celuilalt bombardier 
împroşcaseră comanda de la câţiva metri distanţă. 

Primul său gând a fost pentru Vallery. Comandantul 
zăcea căzut pe-o rână, ghemuit într-o poziţie ciudată "lângă 
soclul habitaclului. Simţind cum i se usucă gura şi cum îl trece 


294 


deodată un fior de frig, provocat de altceva decât de vântul 
polar, Turner se aplecă şi-l întoarse cu blândeţe. 

Vallery rămase nemişcat, fără viaţă. Nici un pic de sânge, 
nici urmă de rănire... Turner mulţumi cerului. Işi scoase 
mănuşa şi strecurându-şi mâna pe sub canadiana îmblănită şi 
veston avu impresia că simte o uşoară, o foarte uşoară bătaie 
a inimii. Încetişor, săltă capul lui Vallery de pe stratul de 
zăpadă îngheţată, apoi ridică, brusc privirea. Baby-Kapok 
stătea în picioare lângă el. 

— Cheamă-l aici pe Brooks! Urgent, pilotule! 

Împiedicându-se de sfărâmături, Baby-Kapok traversă 
comanda.  Telefonistul stătea aplecat peste grilajul 
despărțitor, cu receptorul în mână. 

— Rapid, infirmeria! ordonă ofiţerul. Spune-i medicul 
ui-şef că... Se întrerupse, dându-şi seama că omul e mult prea 
ameţit de şocul suferit ca să priceapă ceva. 

Hai, zise el, dă-mi telefonul! 

Nerăbdător, întinse mâna şi apucă receptorul, dar 
încremeni de groază văzând cum marinarul lunecă, treptat, 
pe spate, cum mâinile lui ţepene şi întinse se scurg parcă 
peste grilaj şi dispar dincolo de el. Carpenter trase grilajul şi 
contemplă mortul întins la picioarele sale. Intre omoplaţii 
marinarului se căsca o gaură, mare cât pumnul său 
înmănuşat. 

Omul căzuse lângă cabina Asdic-ului; abia acum Baby- 
Kapok văzu că şi aceasta din urmă era ciuruită de gloanţe de 
mitralieră şi proiectile de tun. Primul său gând, paralizant, a 
fost că aparatul fusese distrus, fără putinţă de remediere şi 
că, odată cu el, dispăruse şi ultima protecţie împotriva 
submarinelor. Următorul, însoţit de o violentă strângere de 
inimă, era în legătură cu soarta operatorului dinăuntrul ei. 
Întoarse privirea şi-l văzu pe Chrysler ridicându-se anevoie de 
lângă postul de comandă a torpilelor. Şi el avea privirea 
aţintită asupra Asdic-ului. Înainte ca navigatorul să fi apucat 
să zică ceva, Chrysler se repezi şi începu să izbească frenetic 
cu pumnii în uşa blocată a cabinei. Carpenter îl auzi, ca prin 


295 


vis, izbucnind în plâns şi abia atunci îşi aduse aminte: pe 
operatorul de la Asdic îl chema tot Chrysler... Cu moartea în 
suflet, Baby-Kapok ridică din nou receptorul. 

Turner aşeză capul comandantului pe perna improvizată 
din mănuşi, după care trecu în colţul tribord al punţii. Tăcut şi 
discret ca întotdeauna, Bentley şedea rezemat cu spinarea de 
două conducte şi cu capul lăsat moale pe piept. Turner îl 
săltă, apucându-l de bărbie şi se uită în ochii stinşi, singurul 
lucru ce mai putea fi recunoscut din ceea ce fusese cândva 
un chip omenesc. Secundul înjură, furios şi pe muteşte, 
încercă să desfacă degetele încleştate pe minerul lămpii Aldis, 
apoi renunţă. Fascicolul ei luminos proiecta, peste puntea 
întunecoasă, o strălucire ireală,. 

Metodic, Turner parcurse întreaga punte de comandă în 
căutarea altor morţi. Găsi încă trei şi nu încercă nici un 
sentiment de consolare constatând faptul că muriseră fără s-o 
ştie. Cinci oameni curăţaţi în trei secunde, iată, gândi el cu 
amărăciune, un excelent rezultat pentru mitraliorul neamt. 
Nemişcat în capătul scării pupa, privea, fără să-i vină să 
creadă că ceea ce vede este interiorul coşului distrus de 
avion. Dincolo de el nu se mai putea distinge nimic altceva; 
ultimele  pâlpâiri ale flăcărilor muribunde lăsau să se 
desluşească doar câteva forme vagi, anonime. Se răsuci pe 
călcâie şi reveni la comandă. 

Stirling se putea distinge, în schimb, fără dificultate. Ce 
zisese el oare cu numai vreo zece minute în urmă? „Aş vrea 
ca din timp în timp să se măi ia şi de Stirling"... sau ceva în 
genul acesta. Ei bine, nu-l rataseră! La o milă în faţă, Stirling 
se întorcea la dreapta, adică în direcţia sud-est, cu toate 
suprastructurile prova învăluite în flăcări. Turner duse binoclul 
de noapte la ochi încercând să-şi dea seama de proporţiile 
dezastrului: un zid compact de flăcări masca întreaga navă, 
de la puntea-prova până la dunetă. Era cu neputinţă să 
distingi ceva; văzu doar că Stirling dădea bandă la tribord. 
Mai târziu avea să se afle că fusese lovit de două ori: o torpilă 
atinsese sala cazanelor prova şi câteva secunde mai târziu, 


296 


un avion percutase castelul central, cu torpila agăţată în 
continuare de fuzelaj. De vină, ca şi în cazul lui U/ysses, 
fusese, aproape sigur, gheaţa care blocase sistemul de 
lansare. Pentru toţi cei de pe puntea de comandă şi de pe 
punţile de jos moartea venise instantaneu; printre ei se 
număra comandorul Jeffries, comandantul secund şi ofiţerul 
cu navigația. 

Ultimul bombardier pierea înghiţit de noapte când 
Carrington agăţă în furcă receptorul telefonului de pe dunetă 
şi-l întrebă pe Hartley: 

— Crezi că o să te poţi descurca acum, şefule? E nevoie 
de mine sus, la comandă. 

— Cred că da, domnule căpitan, răspunse Hartley, 
trecând, cu un gest istovit, mâneca pufoaicei peste faţa 
mânjită de funingine şi spumă de extinctor. Ce-i mai rău a 
trecut... Unde-i locotenentul Carslake? N-ar fi trebuit... 

— Uită de el! îl întrerupse, tăios, Carrington. Nu ştiu şi 
nici că-mi pasă! Ce să mai umblăm cu fofârlica, şefule: e mai 
bine fără el. Dacă apare cumva, dumneata eşti cel care 
comandă. Procedează cum socoţi că-i bine. 

Se îndepărtă cu paşi grăbiţi, urmând pasarela babord 
Cizmele sale de cauciuc nu făceau nici cel mai mic zgomot pe 
gheaţa şi zăpada adunate pe jos. 

Trecea tocmai prin dreptul fostei cantine când remarcă o 
siluetă înaltă, stând în picioare în intervalul dintre tubul 
lanstorpilă exterior şi ultimul montant al bastingajului; omul 
se căznea să desfacă supapa blocată a unui extinctor, 
izbind-o de marginea unui tambuchiu. In secunda următoare, 
zări o formă vagă  detaşându-se furiş din umbră, 
apropiindu-se cu paşi de lup pe la spatele celui cu extinctorul 
şi ridicând deasupra capului un drug greu de metal ori lemn. 

— Atenţie la spate! răcni Carrington. 

Totul se termină în câteva secunde: mişcarea bruscă a 
atacatorului, zdrăngănitul extinctorului scăpat de cel atacat 
care, reacţionând fulgerător, se lăsase să cadă pe genunchi, 
urletul de furie şi groază al celuilalt care, propulsat de 


297 


propria-i mişcare, bascula peste corpul îngenuncheat şi 
dispărea în spaţiul liber dintre tuburi şi bastingaj, un plescăit 
de apă... şi apoi tăcerea. 

Carrington se repezi la omul întins pe punte şi-l ajută să 
se ridice. O ultimă zvâcnire a flăcărilor îi îngădui să 
recunoască în el pe torpilorul Ralston. 

— Eşti teafăr? întrebă el îngrijorat. Te-a atins? Ce dracu... 

— Mulţumesc, domnule căpitan. Ralston respira 
precipitat, dar fața redobândise, aproape pe de-a-ntregul, 
obişnuita-i impasibilitate. De data asta a lipsit doar un fir de 
păr. Vă mulţumesc din suflet, domnule căpitan. 

— Cine era? 

— Nu l-am văzut, dar ştiu sigur că a fost locotenentul 
Carslake. S-a ţinut toată noaptea după mine şi nu m-a slăbit o 
clipă din ochi. Acum ştiu şi de ce. 

Căpitanul Carrington nu era omul care să-şi piardă, cu 
una, cu două, calmul. De astă dată însă clătină, uluit, din cap. 

— Ştiam că e o râcă veche între voi doi, mormăi el. Dar 
n-aş fi crezut niciodată să ajungă până aici. Mă-ntreb ce-o să 
zică comandantul. 

— Ce rost are să-i povestiţi? făcu Ralston cu indiferenţă. 
Şi, în genere, de ce să povestiţi, indiferent cui? S-ar putea ca 
Carslake să aibă părinţi. De ce să-i amărâţi? Lăsaţi-i pe 
oameni să creadă ce vor. Avu un râs scurt. Lăsaţi-i să creadă 
că a murit ca un erou luptând împotriva focului, că a căzut 
peste bord... Orice... 

Privi spre apa neagră şi se cutremură de un brusc fior. 

— Vă rog, domnule căpitan, lăsaţi-l în pace. A plătit ce 
era de plătit. 

Un lung moment, Carrington ţintui la rândul său apele 
sumbre de sub ei, apoi privirea i se mută asupra flăcăului 
înalt ce-i sta în faţă. Îi dădu o palmă prietenească peste umăr, 
înclină capul şi se îndepărtă. 

Turner auzi zăngănitul grilajului despărțitor, lăsă binoclul 
de la ochi şi-l văzu alături pe Carrington contemplând în 
tăcere crucişătorul în flăcări. In aceeaşi clipă Vallery scoase 


298 


un geamăt stins şi Carrington remarcă abia atunci silueta 
întinsă la picioarele sale. 

— Dumnezeule, e chiar „sultanul"! E rănit rău, domnule 
secund? 

— Nu ştiu. Dar dacă a scăpat, e curată minune. 

Se aplecă şi-l ajută pe Vallery să se aşeze. 

— Cum vă  simţiţi, domnule comandant? întrebă el 
îngrijorat. Aţi fost rănit? 

Un lung şi istovitor acces de tuse îl cutremură pe 
"Vallery. Când în sfârşit se potoli, clătină negativ din cap. 

— N-am nimic, murmură el şi încercă să zâmbească, o 
jalnică parodie de zâmbet, dezvăluită de lumina Aldis-ului. Am 
vrut să mă trântesc pe jos şi cred că m-am pocnit de 
habitaclu, şi zicând acestea îşi frecă fruntea tumefiată şi 
decolorată de ger. 

— Ce-i cu nava, Turner? 

— S-o ia dracu de navă! scrâşni Turner şi apucându-l 
delicat pe după umeri, îl repuse, precaut, pe picioare. Ce se 
întâmplă acolo, la pupa, Carrington? 

— Mai arde, pe ici, pe colo, dar incendiul a fost lichidat. L- 
am lăsat pe Hartley să conducă operaţiile. 

Nu suflă o vorbă despre Carslake. 

— Bun! Ţine-mi puţin locul aici. Cere prin radio veşti de la 
Stirling şi Sirrus. Haideţi, domnule comandant, haideţi la 
adăpost. 

Vallery schiţă un vag protest, mai mult de formă, pentru 
că se simţea atât de slab, încât abia se ţinea pe picioare. 
Maşinal, observând fulgii de zăpadă dănţuind în raza 
Aldis-ului, se opri şi urmări încet cu privirea fascicolul, până la 
sursa lui. 

— Bentley? îngăimă el. Să nu-mi spui că Bentley... 

Desluşi ca prin ceaţă muta încuviinţare şi întoarse sleit, 
capul în altă parte. Trecură prin faţa telefonistului prăbuşit la 
piciorul grilajului, apoi se opriră lângă cabina Asdic-ului. Un 
om, zgâlţâit de hohote de plâns, sta ghemuit, cu fruntea 
sprijinită de braţe, în colţul pe care-l făcea peretele cazematei 


299 


şi uşa blocată a cabinei. Vallery îşi lăsă mâna pe umărul 
cutremurat de plâns şi exclamă, recunoscând chipul palid 
întors spre el: 

— Oh! Tu eşti, Chrysler? Ce s-a întâmplat? 

— Uşa, domnule comandant, răspunse băiatul cu o voce 
surdă şi tremurătoare. Uşa. N-o pot deschide. 

Atunci văzu şi Vallery pentru prima oară cabina, metalul 
scrijelit, deformat. Cu mintea încă înceţoşată, imaginea 
oribilă, înspăimântătoare, a operatorului ciuruit, mutilat care 
se găsea cu siguranţă în dosul uşii, îi apăru, mai degrabă 
printr-o simplă asociaţie de idei. 

— Da, spuse el cu glas înăbuşit. Uşa e deformată... Nu e 
nimic de făcut. Privi cu mai multă atenţie ochii plini de durere 
ai lui Chrysler. Vino, băiatule, e zadarnic să... 

— Dar cel dinăuntru e fratele meu, domnule comandant. 

Deznădejdea cuprinsă în aceste cuvinte îl izbi pe Vallery 
ca o măciucă. Uitase... Operatorul-şef Chrysler... 

Se uită la mortul de la picioarele sale, peste care zăpada 
apucase să se aşeze într-un strat uşor. 

— Căpitane, fii bun şi stinge Aldis-ul acela, spuse ei pe un 
ton absent. lar, tu, Chrysler... 

— Ordonaţi, domnule comandant! 

— Coboară, te rog, şi adu nişte cafea. 

— Cafea, domnule comandant? Cafea? Dar... dar... fratele 
meu..., exclamă, descumpănit, băiatul. 

— Ştiu, spuse cu blândeţe, Vallery. Ştiu. Fii bun, adu 
cafeaua. 

Chrysler se  îndepărtă, poticnindu-se. După ce uşa 
cazematei se închise în urma lor, Vallery aprinse lumina şi se 
întoarse către secund: 

— Acum e momentul să rostim câteva cuvinte înălţătoare 
despre război, murmură el. Dulce et decorum”... şi cât de 
măreț e privilegiul de a fi nepoţii lui Nelson şi Drake”. N-au 


34 „Dulce et decorum est pro patria mori" -locuţiune latină, 
însemnând „E dulce şi frumos să mori pentru patrie". 
300 


trecut nici douăzeci şi patru de ore de când Ralston şi-a văzut 
murind tatăl... lar acum, puştiul ăsta... Poate că... 

— O să mă ocup eu de totul, spuse Turner. 

Nu-şi iertase încă cele spuse şi făcute lui Ralston cu o 
seară în urmă, deşi tânărul îi acceptase scuzele, spontan şi 
prieteneşte. 

— O să-i dau nişte treburi de făcut care să-l ţină departe 
de cabină, până apucăm s-o deschidem... Staţi jos, domnule 
comandant şi... luaţi o gură din butelcuţa asta. Zâmbi uşor: 
întrucât amicul Williamson mi-a trădat secretul... Ah! uite că 
avem şi-o vizită! 

Lumina se stinse şi o siluetă masivă se detaşă, timp de-o 
clipă, pe dreptunghiul cenuşiu al uşii deschise. Apoi ea se 
închise, lumina se reaprinse brusc, şi Brooks, un Brooks 
stacojiu şi gâfâitor, se opri clipind des din pleoape. 

— Ha! exclamă el într-un târziu. Ne-am adunat ca să 
sorbim un păhărel? înţeleg, aşadar, că orice contribuţie va fi 
primită cu recunoştinţă. 

Deschise geanta pe care o pusese pe masă şi tocmai 
scotocea prin ea, când cineva ciocăni puternic în uşă. 

— Intră! strigă Vallery. 

Pătrunse un timonier care întinse o foaie de hârtie, 
zicând: 

— Din partea Londrei, domnule comandant. Şeful a spus 
că o să aveţi, poate, un răspuns. 

— Mulţumesc. Voi telefona. 

Uşa se deschise şi se închise la loc. Vallery ridică privirea 
aţintind-o asupra lui Turner ce nu mai avea nimic în mâini. 

— Mulţumesc că ai disimulat atât de rapid corpul delict, 
zâmbi el. Apoi, clătinând amărât capul: Ochii mei... se pare că 
dau în primire. Vrei să-mi citeşti mesajul, Turner? 

— ŞI, interveni Brooks, poate c-ai să-mi faci plăcerea să 
înghiţi un medicament convenabil în locul porcăriei cu care se 


35 Horatio Nelson, amiral, învingătorul de la Aboukir şi Trafalgar. 
Francis Drake, celebru corsar, apoi unul din principalii autori ai 
distrugerii Invincibilei Armada. (N. Tr.) 

301 


pregătea el să te doftoricească, şi zicând acestea extrase din 
geantă un flacon conţinând un lichid de culoarea mierii. In 
pofida tuturor resurselor medicinii moderne de care dispun - 
sau, mă rog, aproape a tuturor - nu cunosc ceva care să 
egaleze acest preparat. 

— l-ai împărtăşit şi lui Nicholls acest adevăr? întrebă 
Vallery întins, între timp, pe banchetă, cu ochii închişi şi 
umbra unui surâs pe buzele sale livide. 

— Ei bine, nu, mărturisi Brooks. Dar am tot timpul. Vrei? 

— Mulţumesc. Hai, Turner, dă-ne veştile cele bune. 

— Veşti bune? 

Tonul grav şi teribil de calm al căpitan-comandorului a 
avut asupra celor doi efectul unui jet de aer glacial. 

— Nu, domnule comandant, veştile nu-s din cele bune. 
„Contraamiralului Vallery, ACS-I4, FR-77", continuă el cu o 
voce lipsită de orice expresie. Cuirasatul T7/rpitz, escortat de 
crucişătoare şi distrugătoare a părăsit, azi p.m., Alta Fjord, 
Intensă activitate pe aerodromul din Alta Fjord. Ne temem de 
o ieşire în larg cu escortă aeriană. Luaţi toate măsurile pentru 
evitarea sacrificării inutile a vaselor comerciale şi de război - 
Direcţiunea operaţiilor navale, Londra". Nu-i aşa că e pur şi 
simplu splendid? Care va fi dezastrul următor? 

Vallery se aşeză pe banchetă, ţeapăn şi indiferent la 
sângele care i se prelingea din colţul gurii. Chipul îi era 
perfect calm. 

— Cred că acum o să iau din doctoria aceea, Brooks. 
Dacă n-ai nimic împotrivă... spuse el liniştit. Tirpitz... Chiar 
Tirpitz... Scutură obosit capul, aidoma cuiva care visează. 
Tirpitz... un nume pe care nimeni nu-l pronunţa fără un accent 
de respect şi teamă; un nume care dominase integral în 
ultimii doi ani întreaga strategie navală din Atlanticul de nord. 
lată deci că venise rândul să iasă în larg şi acestui colos 
blindat, frate geamăn al celuilalt titan care distrusese dintr-o 
singură lovitură furibundă pe Hood, gloria Marinei regale, 
nava cea mai puternică - aşa cel puţin se crezuse până atunci 
- din lume. Ce şanse putea avea coaja lor de nucă, minusculul 


302 


lor crucişător... Scutură din nou din cap, de astă dată cu 
enervare, şi se forţă să se gândească la prezent. 

— Ei bine, domnilor, am zis întotdeauna că timpul le 
aduce cu sine pe toate... chiar şi pe Tirpitz. Cândva, trebuia 
să se arate şi el. E pur şi simplu ghinionul nostru. Momeala se 
afla prea aproape şi era prea ispititoare. Ă 

-- Tânărul meu coleg va fi încântat, spuse Brooks. In 
sfârşit, o adevărată navă de război. 

— La apusul soarelui, făcu, pe gânduri, Turner. La apusul 
soarelui... Sfinte Sisoe, chiar dacă au avut dificultăţi la ieşirea 
din fiord, tot o să ne ajungă din urmă în patru ceasuri, 
urmând ruta asta! 

— Exact, confirmă Vallery. Şi ar fi cu totul inutil să 
schimbăm drumul către nord; ne vor prinde înainte să fi 
apucat să parcurgem nici o sută de mile. 

— Nu-mi place s-o fac pe placa de patefon, dar vă 
aduceţi aminte ce v-am spus în legătură cu navele noastre de 
linie? Ca de obicei, apar prea târziu. Se opri şi trase o 
înjurătură. Nădăjduiesc că jigodia aia bătrână de Starr va fi în 
sfârşit mulţumită! completă e cu năduf. 

— Pentru ce tot acest pesimism? întrebă Vallery cu o 
privire ironică. In patruzeci şi opt de ore putem fi la Scapa, 
teferi şi sănătoşi. N-a spus chiar el: „Evitaţi sacrificarea inutilă 
a vaselor comerciale şi a navelor de război?" La ora actuală, 
Ulysses este probabil nava cea mai rapidă din lume. E simplu, 
domnilor! 

— Ah, nu, ah nu! gemu Brooks. Ar însemna să ne 
prăvălim prea repede de pe culmile sublimului pe searbădul 
pământ. N-aş putea suporta una ca asta! 


303 


— Aveţi chef de un alt PQ-175%? întrebă Turner, zâmbind, 
dar cu privirea de gheaţă. Royal Navy n-ar mai permite 
niciodată aşa ceva. Nici comandantul... vreau să zic 
contraamiralul Vallery. În ceea ce mă priveşte, şi - , sunt 
sigur, la fel gândeşte şi toată banda noastră de „rebeli", n-aş 
mai putea dormi o noapte în pace. 

— Dumnezeule! murmură Brooks. Omul acesta e un 
adevărat poet! 


36 PQ-17, un mare convoi, cuprinzând 30 de nave britanice, 
americane şi panameze încărcate cu diverse materiale, a părăsit 
Islanda cu destinaţia Uniunea Sovietică; escorta era formată din 
şase distrugătoare şi cam 12 vase militare mai mici, având, în plus, 
asigurat sprijinul unei escadre anglo-americane de crucişătoare şi 
distrugătoare. O forţă de acoperire, tot anglo-americană, compusă 
dintr-un portavion, două cuirasate, trei crucişătoare şi o flotilă de 
distrugătoare, naviga paralel, mai la nord. Ca şi în cazul lui FR-77, 
aceste forţe reprezentau arcul unei capcane, - care însă avea să se 
închidă prea târziu. 


Lucrurile se petreceau pe la mijlocul verii anului 1942, anotimp 
mortal pentru o asemenea întreprindere, deoarece la aceste 
latitudini nordice, în lunile iunie, iulie nu există practic noapte. 
Ajuns în zona longitudinii de 20* est, convoiul a fost puternic atacat 
de submarine şi avioane. 


În ziua atacului, 4 iulie, escadra anglo-americană a aflat prin 
radio că Tirpitz a părăsit Alta Fjord. Informaţia era inexactă: în 
cursul după-amiezii zilei de 5, Tirpitz a făcut, ce-i drept, o scurtă 
ieşire în larg, dar a revenit în aceeaşi seară (circula zvonul că 
fusese avariat de torpilele unui submarin sovietic). Cert e că 
escadra de sprijin şi navele de escortă s-au retras în mare viteză 
spre vest, abandonând convoiul PQ-17 în voia sorții, lăsându-l să se 
împrăştie şi să ajungă în porturile sovietice, fără escortă, la noroc. E 
lesne de imaginat care au fost sentimentele echipajelor de pe 
vasele comerciale în faţa acestei scandaloase fugi, a acestei trădări 
a lui Royal Navy (Marina Regală). E lesne, de asemenea, de 
închipuit temerile lor; dar cele mai sumbre presentimente au fost 
depăşite de crunta realitate: 23 de cargouri au fost trimise la fund 
de către submarine şi aviaţie. Tirpitz n-a fost zărit şi nu; s-a 
apropiat de convoi; simpla ameninţare a apariţiei sale a pus însă pe 

304 


— Ai dreptate, Turner, spuse Vallery. 

Îşi goli paharul şi, istovit, se culcă la loc. 

— Nu prea avem ce să alegem, continuă el. Dar ce ne 
facem dacă... dacă primim ordin să ne retragem în viteză? 

-- Nu ştiţi să citiţi, replică tăios Turner. Amintiţi-vă că 
tocmai mi-aţi dezvăluit că v-a slăbit vederea. 

— „Inimi ce-aţi trudit şi aţi luptat cu mine..." cită,, în 
şoaptă Vallery. vă mulţumesc, domnilor. Mi-aţi uşurat mult 
situaţia. Se ridică într-un cot. Hotărârea fusese luată. li zâmbi 
lui Turner, având, din nou, un aer aproape tineresc. 
informează toate cargourile şi toate navele de escortă. 
Spune-le să ia drum Nord. 

— Nord? făcu Turner, scrutându-i chipul. Aţi spus. 
„Nord?" Dar Amiralitatea...? 

— Am spus „nord“, răspunse calm Vallery. Amiralitatea 
n-are decât să facă ce pofteşte. Le-am făcut îndeajuns jocul. 
Capcana a fost întinsă. Mai mult decât atât, ce-ar putea cere? 
Aşa, însă, avem o şansă, una infimă, dar totuşi o şansă la sută 
ca să scăpăm. A continua drumul spre est echivalează cu o 
sinucidere. 

Zâmbi din nou şi adăugă, cu un soi de blândeţe, de parcă 
ar fi visat: 


fugă escadrele lui Royal Navy. 


Autorul nu cunoaşte toate faptele legate de PQ-17 şi nici nu 
încearcă să le interpreteze pe cele ştiute; cu atât mai puţin nu-şi ia 
libertatea de a formula un blam. Fapt e că amiralul Hamilton, 
comandantul escadrei, nu merită nici un reproş. Decizia de 
retragere nu-i aparţine: ordinul a fost emis de Amiralitate şi era 
imperativ. Poziţia lui, însă, nu a fost de invidiat. 


În schimb nu există nici o îndoială în legătură cu ceea ce a gândit 
la vremea aceea marina comercială şi ceea ce gândeşte în 
continuare. Nu-i de aşteptat nici o iertare din partea celor mai mulţi 
dintre puţinii salvaţi; probabil, contrar dorinţei arzătoare a Marinei 
Regale, ei nu vor uita niciodată acest episod. De fapt nu sunt de 
blamat nici unii, nici alţii. (N. A.) 

305 


— Nu sfârşitul, în sine, are cea mai mare importanţă. Nu 
cred să fiu judecat pentru asta. Nici acum... şi nici vreodată. 

Lui Turner i se lumină chipul; cu un zâmbet larg, întrebă: 

— Aţi spus: nord. 

— Informează-l pe  comandantul-şef al operaţiunilor, 
continuă Vallery. Cere-i navigatorului să calculeze un drum de 
interceptare. Transmite convoiului că vom merge în urma lui 
şi că-l vom proteja cât ne va sta în puteri. Să nu ne facem 
însă iluzii. Şansele noastre sunt una la mie. Ar mai fi şi altceva 
de făcut, Turner? 

— Da: să ne rugăm, răspunse scurt acesta. 

— Şi să dormim, adăugă Brooks. De ce n-ai aţipi o 
jumătate de oră, amirale? 

— Să dorm? Vallery păru sincer amuzat. Curând, curând 
de tot, vom avea la nesfârşit timp pentru somn. 

— Ai pus punctul pe „i", oftă Brooks. Nu-i deloc exclus să 
ai perfectă dreptate. 


306 


XV. SÂMBĂTĂ SEARA. Il 


La comanda lui Ulysses mesajele soseau aproape fără 
întrerupere; mesaje din partea cargourilor, pline de groază şi 
neîncredere, cerând confirmarea ştirii privind ieşirea în larg a 
lui Tirpitz; de la Stirling anunțând că incendiul care-i 
cuprinsese suprastructurile e în prezent lichidat şi că pereţii 
etanşi ai compartimentului maşinilor ţin în continuare; în 
sfârşit, un mesaj de la Sirrus, semnat Orr, semnalând că nava 
ia apă exact atât cât pot refula pompele: - distrugătorul 
intrase violent în coliziune cu pachebotul care se scufunda - 
că au salvat 44 de naufragiaţi, că Sirrus şi-a îndeplinit partea 
de misiune ce-i revenea şi că cere permisiunea de întoarcere 
la bază. Mesajul sosise după ce Sirrus recepţionase vestea 
cea proastă, dar de emis fusese emis înainte. „Acum, îşi. zise 
Turner, nimic nu-l va mai putea convinge pe Orr să 
abandoneze convoiul." 

Mesajele continuau să parvină, fie prin semnale optice, 
fie prin T.F.F. Nu mai exista nici un motiv să se păstreze 
tăcerea radio; inamicul le cunoştea poziţia cu o aproximaţie 
de maximum o milă. La fel şi cu semnalele optice. Stirling 
continua să ardă cu destulă intensitate ca să lumineze pe o 
suprafaţă apreciabilă. Drept pentru care, mesajele se 
succedau întruna, mesaje de spaimă, de descumpănire, de 
îngrijorare. Dar cel care-l răscoli cel mai tare pe Turner nu 
veni nici pe calea undelor, nici emis de vreo lampă de 
semnale. 

Se scursese mai bine de un sfert de ceas de la 
terminarea atacului şi U/ysses juca pe valuri tăindu-şi noul 
său drum, cap 350°, când grilajul despărțitor al punţii de 
comandă se desfăcu şi un om sleit de puteri, gâfâind, se 
împiedică de pragul timoneriei. Turner îl privi atent şi., în 
lumina crepusculară răspândită de Stirling, recunoscu în el pe 
unul din fochişti. Venise lac de năduşeală şi acum gerul 
năprasnic de-afară prefăcea broboanele de sudoare în 


307 


chiciură. Cu capul descoperit, fără manta, îmbrăcat doar 
într-o salopetă subţire, dârdâia, dar nu din pricina vântului 
glacial, ci a surexcitării. 

— Ce-i cu tine? întrebă Turner îngrijorat. Omul gâfâia 
prea tare ca să poată răspunde. Care-i necazul? Hai odată! 

— Centrala de tragere, dom'le secund! Glasul omului era 
atât de repezit, încărcat de atâta nelinişte, încât Turner abia 
dacă înţelese ce spune. - E plină de apă! 

— Centrala de tragere! exclamă, neîncrezător, Turner. E 
înecată centrala de tragere? Când s-a întâmplat treaba asta? 

— Nu ştiu sigur, dom'le comandant. A fost însă o explozie 
îngrozitoare pe la mijlocul... 

— Ştiu, ştiu asta, i-o reteză Turner. Bombardierul a smuls 
coşul prova şi a explodat în mare" la babord. Dar a trecut 
de-atunci un sfert de ceas! Cincisprezece minute! Ce dracu', 
ar fi trebuit... 

— Tabloul de distribuţie al Centralei a fost distrus, dom'le 
comandant. 

Fochistul începuse să se liniştească, să se zgribulească în 
bătaia tăioasă a vântului, dar, scos din sărite de încetineala 
secundului în a lua o hotărâre, se îndreptă de spate şi, fără 
să-şi dea seama de ceea ce face, înhăţă cu o mână 
tremurătoare canadiana ofițerului şi strigă cu un accent şi mai 
disperat: 

— Curentul s-a întrerupt complet şi capacul s-a înţepenit! 
Oamenii n-au cum să iasă! 

— Capacul e blocat? îngrijorarea făcu să se contracte 
pupilele lui Turner. Din ce cauză? S-a deformat cumva? 

— Contragreutatea a căzut peste el. Nu-l putem deschide 
decât cu un centimetru. 

— Carrington! răcni Turner. 

— Aici sânt, domnule comandant, spuse Carrington aflat 
exact în spatele lui. Am auzit totul. De ce n-o puteţi deschide 
singuri? 

— E uşa centralei de tragere! strigă, disperat, fochistul. 
Cântăreşte pe puţin o jumătate de tonă, dom'le căpitan! Ştiţi, 


308 


e aia care-i sub scara din faţa compartimentului 
servo-motorului. Acolo nu-i loc decât pentru doi oameni ca să 
lucreze deodată. Am încercat... Vă rog ca pe Dumnezeu, 
dom'le căpitan, grăbiţi-vă! 

— O clipă. Carrington era de un calm exasperant. 
Hartley? Nu, ăsta mai are de furcă cu incendiul. Evans, 
Mcintosh? Morți... Era limpede că acum gândea cu voce tare. 
Poate Bellamy? 

— Ce. zici? întrebă Turner, contaminat de îngrijorarea şi 
nerăbdarea fochistului. Ce-ai de gând să faci? 

— Capacul bocaportului, plus palanul, astea-nseamnă 
f)00 de kilograme, murmură Carrington. La o treabă 
excepţională e nevoie de un om excepţional. 

— Petersen! exclamă fochistul care prinsese ideea din 
zbor. Petersen! 

— Întocmai. Carrington plesni una de alta mâinile sale 
înmănuşate. Progresăm! De tăiat cu flacăra n-avem timp. 
Fochistule, galop după răngi şi baroase! lar dumneavoastră 
poate sunaţi la maşini şi... 

Turner avea deja receptorul în mână. 

La pupa incendiul fusese stăvilit, cu excepţia câtorva 
puncte unde un năprasnic curent de aer alimenta flăcările. In 
cazărmile echipajului, teribila căldură răsucise în fel şi chip 
uşile, scările, dulapurile, dându-le forme ciudate; pe punte, 
văpaia de benzină carbonizase podeaua, groasă de şase 
centimetri şi, topind călăfătuiala, dezgolise, precum o 
gigantică lampă de sudură, plăcile de oţel ale blindajului, plăci 
aduse la incandescenţă ce şuierau şi împroşcau de câte ori 
erau atinse de fulgii groşi de zăpadă. 

Pe punte şi sub ea, Hartley şi oamenii lui, acum îngheţaţi 
bocnă, acum năuciţi până la leşin de căldura îngrozitoare, 
munceau ca nebunii. Nimeni n-ar şti să spună de unde luau 
energia necesară trupurile lor slabe şi istovite. Unul după 
altul, trăgeau de prin turele, din cabina comandantului 
poliţiei, din cazărmile echipajului, din compartimentul timonei 
de mână, corpurile celor care se aflaseră acolo în momentul 


309 


în care „Condorul" se prăbuşise peste Ulysses. Le trăgeau 
afară, se uitau la ele, izbucneau în plâns sau în blesteme şi, 
indiferenți la durerea fizică şi primejdie, continuau să 
scotocească printre  sfărâmăturile ce mai ardeau, 
îndepărtându-le cu mănuşile lor sfâşiate, iar când din acestea 
nu mai rămâneau decât nişte zdrenţe carbonizate, cu mâinile 
lor goale. 

Morţii au fost aliniaţi de-a lungul pasarelei tribord. Acolo îi 
aştepta caporalul Doyle. Cu mai puţin de o jumătate de oră în 
urmă, Doyle se afla pe coridorul din faţa bucătăriei, îndurând 
în tăcere calvarul dezgheţării hainelor şi-a corpului, inundate 
odată cu pom-pom-ul pe care-l deservea. Cinci minute mai 
târziu, era din nou la tun, expediind cu stoicism, în tragere 
directă, obuz după obuz, în bombardierele torpiloare. lar 
acum, la fel de energic şi rezistent ca oricând, stătea pe 
dunetă. Un om de oţel, cu chip de oţel; se apleca, ridica de jos 
mortul, se apropia de bastingaj şi cu un soi de gingăşie lăsa 
macabra povară să lunece peste bord. Şi-n tot acest timp, 
faţa sa leonină rămânea calmă, impasibilă. N-avea să ştie 
niciodată de câte ori săvârşise în acea noapte scurtul său 
traseu; după primii douăzeci pierduse şirul. Fireşte, ceea ce 
făcea sfida regulamentul: Marina ţinea morţiş ca funeraliile să 
aibă un caracter solemn, or aici nici pomeneală de aşa ceva. 
Dar velarul fusese ucis şi nimeni altul n-ar fi acceptat, sau 
putut, să coasă într-o bucată de pânză, cu lest în ea, aceste 
cadavre calcinate şi hidoase. „li doare în fund pe morţi de 
ceremonie!" gândi Doyle, iar Carrington şi Hartley, care-i 
împărtăşeau pe deplin părerea, îl lăsară să-şi facă, după cum 
i-o fi vrerea, sinistra sa treabă. 

De sub ei, din cazărmile echipajului care continuau să 
ardă fără fum, veneau bubuituri metalice, în vreme ce 
Nicholls şi cu şeful telegrafiştilor, Brown, echipați în ciudatele 
lor costume de azbest, izbeau din răsputeri cu baroasele în 
zăvoarele înţepenite ale uşii blindate de la magazia de muniții 
a turelei „Y". În întunecimea şi fumul de-acolo, abia dacă 
izbuteau să se vadă unul pe altul, darămite zăvoarele; 


310 


adesea, în graba lor disperată, ratau lovitura şi ciocanele, 
scăpând din mâinile lor anchilozate, zburau învârtindu-se prin 
întuneric. 

„Incă nu-i prea târziu, îşi zicea Nicholls cu deznădejde, 
poate încă nu-i prea târziu". Supapa principală care permitea 
înecarea compartimentului fusese închisă în urmă cu vreo 
cinci minute; apa nu mai urca şi era probabil ca cei doi 
marinari, prinşi în această capcană, să fi rezistat, cramponaţi 
acolo sus, pe scară. 

Acum, rămăsese doar un singur zăvor care mai ţinea uşa 
închisă. Alternând loviturile, Nicholls şi Brown izbeau cu sete. 
Brusc, el se rupse chiar la bază şi capacul de oţel sări în lături 
împins de forţa explozivă a aerului comprimat de dedesubt. 
Brown scoase un țipăt de durere, un singur țipăt sfâşietor; 
deschizându-se, greul capac îi zdrobise coapsa. Se prăbuşi şi 
rămase întins, gemând. 

Fără o privire pentru nefericit, Nicholls se aplecă cât putu 
şi îndreptă în jos, prin deschizătura bocaportului, puternicul 
fascicol luminos al lanternei sale. Nu distinse nimic din ceea 
ce ar fi dorit să vadă; doar apa, întunecată şi vâscoasă, care 
urca şi cobora în ritmul talazurilor ce legănau nava. 

— Hei, ce-i pe jos! răcni el. In tunelul de fier, glasul său, 
sincopat din pricina efortului depus, răsună într-un fel sinistru. 
E careva acolo? 

Ciuli urechea, gata să prindă cel mai mic sunet, cel mai 
stins murmur. Nimic. 

— McQuarter! Williamson! Mă auziţi! strigă el din nou. 

Işi ascuţi privirea, îşi încordă auzul, dar nu văzu decât 
întunecimea şi nu percepu decât fâşâitul apei, uleioase de 
păcură, care lingea când un perete, când altul. Se mai uită 
odată, urmărind raza lanternei, mirat că poate fi înghițită atât 
de repede de o suprafaţă oarecare. lar sub această 
suprafaţă... Se cutremură. Până şi apa părea moartă, stătută, 
perfidă, hidoasă. Infuriat brusc, scutură din cap, gonind 
spaimele acestea stupide, rodul imaginaţiei sale înfierbântate. 
Va trebui să se supravegheze. Făcu un pas îndărăt, îşi 


311 


îndreptă umerii. Apoi, încet, cu grijă, închise capacul. 
Loviturile sale de ciocan răsunară îndelung până când şi 
ultimul zăvor a fost împins la loc. 

Mecanicul şef Dodson încercă să se mişte şi scoase un 
geamăt. Se căzni să deschidă ochii, dar pleoapele refuzară 
să-l asculte. Cel puţin aşa crezu el, fiindcă în jur întunericul 
continua să rămână de nepătruns, total, aproape palpabil. 

Se întrebă ce i se întâmplase şi de câtă vreme zăcea 
întins aşa pe jos. Simţea o durere îngrozitoare undeva sub 
ureche. Încetişor, stângaci, îşi scoase mănuşa şi-şi pipăi 
capul. Degetele dădură peste ceva lipicios şi cald. Cu 
surprindere constată că părul îi e năclăit de sânge. Sânge 
trebuia să fie; de altfel, îl simţea cum şiroieşte, vâscos şi 
abundent, de-a lungul obrazului. 

Şi mai era şi această vibraţie, profundă, puternică, o 
vibraţie în care se interfera însă şi o notă străină, greu de 
definit, o notă care-i strepezea dinţii de mecanic şi pe care o 
auzea, aproape chiar o simţea, undeva drept în faţa lui. 
Întinse mâna, dar o trase imediat îndărăt, instinctiv, când 
degetele sale goale întâlniră ceva neted, ceva ce se învârtea 
şi frigea. 

Tunelul arborelui de transmisie! Va să zică, aici era. 
Descoperiseră că şi la arborele babord conductele de ungere 
se spărseseră; totuşi, hotărâse să nu oprească maşina. Ştia 
că au fost atacați, dar aici, în măruntaiele cele mai ascunse 
ale navei, zgomotele nu pătrundeau deloc; nu auzise 
motoarele avioanelor, nu auzise nici măcar bubuitul propriilor 
tunuri... recunoscuse doar şocul provocat de ţevile de 155 
m/m, în momentul în care reculul le azvârlea îndărăt, pe 
amortizoarele lor hidraulice. Urmase apoi o torpilă, sau poate 
o bombă ce nu-şi atinsese, din fericire, ţinta. Slavă Domnului 
că se găsea cu faţa către interior în momentul în care Ulysses 
făcuse ambardeea. Altminteri, proiectat peste racordul 
arborelui şi antrenat de el, ar fi fost de mult mort. 

Arborele! Cerule, arborele care se învârtea, încins până la 
roşu, între lagăre uscate ca iasca! Cu mişcări frenetice scotoci 


312 


în jurul său până dădu peste lampa de control. Răsuci 
butonul. Nimic. Pipăi cu degetele, simţi marginile zimţuite ale 
becului spart şi azvârli cât-colo lampa inutilă. Scoase din 
buzunarul salopetei lanterna, dar şi aceasta era spartă. 
Disperat de-a binelea, căută pe orbecăitelea bidonul de ulei 
cu care venise; îl găsise răsturnat cu dopul sărit alături. Gol. 

Nici o picătură de ulei. Poate numai Cel de sus ştia cât 
mai e până când metalul acesta supraîncălzit va atinge limita 
critică; el unul habar n-avea şi o mărturisea deschis. Chiar şi 
pentru cei mai buni, ingineri, oboseala metilului rămâne o 
necunoscută incalculabilă. Dar ca toţi oamenii care şi-au 
petrecut viaţa printre maşinării, poseda şi el un al şaselea 
simţ în ceea ce le priveşte şi în momentul acela acest al 
şaselea simţ îi dicta, neîndurător, să acţioneze. Ulei, trebuia 
să facă rost de ulei. Se afla însă buimăcit de şoc, slăbit din 
pricina sângelui pierdut, iar tunelul era lung, alunecos, 
periculos şi neluminat Întinse din nou, precaut, mâna, o puse 
o clipă pe arbore şi, săgetat de durere, o trase îndărăt. 
Atingând cu degetele obrazul pricepu că nu frecarea fusese 
cea care-i arsese buricele, smulgând pielea de pe ele. Nu mai 
avea de ales, Hotărât, se ridică în picioare, se clătină şi-i 
cocârjă spinarea din cauza bolţii joase a tunelului. 

Abia atunci remarcă, pentru prima oară, o luminiţă. () 
luminiţă minusculă, părând infinit de depărtată în tunelul 
întunecos, cu pereţii săi convergenţi, deşi era clar (î nu poate 
fi la o distanţă mai mare de câţiva metri. Închise ochii, apoi îi 
redeschise: luminita era tot acolo, se apropia şi acum 
desluşea şi zgomotul paşilor. Brusc, simţi că-l părăsesc 
puterile şi se prăbuşi, proptindu-şi picioarele în bara de 
sprijin. 

Cel cu lumina se opri la jumătate de metru de el, agăţă 
lampa de un cârlig, se gheboşă cu băgare de seamă şi se 
aşeză alături. Acum lumina cădea în plin peste obrazul 
tăbăcit, sprâncenele stufoase şi falca de buldog a lui Riley. 
Surpriza îl făcu pe Dodson să se contracte. 


313 


— Riley! fochistul Riley! articulă el, mijindu-şi ochii, pradă 
bănuielilor, şi a supoziţiilor. Ce dracu' învărteşti p-aici? 

— Am adus un bidon de nouă kile de ulei, mârâi Riley în 
timp ce vâra un termos între mâinile mecanicului-şef: Şi nişte 
cafea. Beţi-o. Mă ocup eu de gresaj... Ei fir-ar să fie! Lagărul 
ăsta nenorocit e încins pân-la roşu! 

Dodson puse cu bruscheţe termosul jos şi întrebă cu 
asprime: 

— Ce, ai surzit? Ce cauţi aici? Cine te-a trimis? Postul tău 
e la cazanele „B"! 

— M-a trimis Grierson, răspunse Riley, păstrând aceeaşi 
expresie impasibilă pe faţa sa smeadă. A zis că nu se poate 
lipsi de oamenii pe care-i are la maşină... cică-s prea 
preţioşi... Am turnat prea mult? 

Uleiul gros şi vâscos curgea încet peste lagărul 
supraîncălzit. . 

— Căpitanul Grierson! rectifică Dodson pe un ton glacial, 
aproape tăios. Şi ce-mi spui e o minciună sfruntată, Riley! 
Căpitanul Grierson nu te-a trimis nicăieri. Bănuiesc că l-ai 
trombonit zicându-i că ai primit ordin de la altcineva. 

— Beţi-vă cafeaua, îl povăţui, cu acreală în glas, Riley. 
Aia de la maşini au nevoie de dumneavoastră. 

Mecanicul şef încleştă pumnii, stăpânindu-se cu greu. 

— Jigodie obraznică! izbucni el, dar dominându-se din 
nou, continuă pe un ton egal: Ai să mi-o plăteşti, Riley. 

— Ba n-am să plătesc defel. 

„Să-l ia dracu! gândi furios Dodson. Uite, măgarul mai şi 
zâmbeşte!" 

— Şi de ce mă rog? întrebă el cu voce amenințătoare. 

— Pentru că, Riley avea aerul că se distrează de minune, 
n-o să mă denunţaţi. 

— Ah, va să zică asta era! 

Dodson aruncă o căutătură rapidă peste tunelul 
întunecos, îşi dădu brusc seama cât erau ei de singuri, şi-l 
cercetă din nou pe Riley, cum sta ghemuit pe vine, periculos 
deşi zâmbitor. „Nici un zâmbet, îşi spuse Dodson, nu va putea 


314 


lumina faţa asta brutală şi slută. Ceea ce văd e rânjetul unui 
tigru..." Teama, oboseala, un efort prelungit dincolo de limita 
rezistenţei, toate acestea modifică fantastic un om, şi el nu 
poate fi învinuit că a devenit ceea ce a devenit, aşa cum nu 
poate fi învinuit de soarta hărăzită... Dar nu-i mai puţin 
adevărat că prima noastră grijă tot pentru noi e şi Dodson îşi 
aminti cum Turner îl făcu imbecil când refuzase să-l bage în 
fiare pe Riley. 

— Va să zică, asta era? repetă el încetişor. Se răsuci, 
sprijinindu-şi şi mai zdravăn picioarele de rezemătoare. Nu fi 
atât de sigur pe tine, Riley. Aş putea face aşa încât să umfli 
douăzeci şi cinci de ani de puşcărie... 

— Sfinte Sisoe! exclamă Riley scos din sărite. Despre ce 
tot vorbiţi acolo? Beţi-vă cafeaua, vă rog. V-am spus doar. că 
cei de la maşini au nevoie de dumneavoastră! 

Dodson se destinse, nu fără oarecare ezitare şi deşurubă 
paharul termosului. Deodată se simţi cuprins de un straniu 
sentiment de irealitate, ca şi cum ar fi fost doar spectatorul 
acestei scene fantastice şi nu participant la ea. Capul 
continua să-l doară îngrozitor. 

— la spune-mi, Riley, ce anume îţi dă siguranţa asta că 
n-o să te denunţ? întrebă el cu glas domol. 

— Ba puteţi să mă denunţaţi, dacă asta vă face plăcere, 
răspunse Riley, din nou vesel nevoie mare. Dar mâine n-o să 
ies la raportul comandantului. 

— Nu? făcu Dodson pe un ton provocator şi totodată 
interogativ. 

— Nu, replică Riley, din ce în ce mai surâzător, pentru că 
mâine dimineaţa n-o să mai existe nici comandant, nici navă. 
Şi, încrucişându-şi cu voluptate mâinile la ceafă, adăugă: De 
fapt, n-o să mai existe nimic. 

Mai mult decât cuvintele propriu-zise, ceva din accentul 
cu care fuseseră ele rostite atrase atenţia lui Dodson. 
înţelese, într-o străfulgerare, că în pofida zâmbetului, Riley nu 
glumea, li aruncă o privire cercetătoare, dar nu spuse nimic. 


315 


— Comandantul a transmis prin radio, continuă Riley: 
Tirpitz a ieşit în larg... ne-au mai rămas patru ceasuri... 

Această afirmaţie făcută atât de simplu, această 
completă absenţă a oricărei emoţii, a căutării vreunui efect 
nu lăsau loc la nici un dubiu. Tirpitz ieşise în larg... Tirpitz 
ieşise în larg... Ca un automat, Dodson repeta una şi aceeaşi 
propoziţie. Patru ceasuri de trăit, doar patru ceasuri... Il 
surprinse chiar propria sa reacţie, aparenta sa lipsă de 
îngrijorare. 

— Ei bine, făcu Riley, dintr-o dată neliniştit şi enervat. Vă 
duceţi, au ba? Zău că nu-s bancuri: au nevoie de 
dumneavoastră... urgent. 

— Eşti un mincinos, făcu Dodson prieteneşte. De ce ai 
adus cafeaua? 

— Am adus-o pentru mine. Zâmbetul dispăruse. Chipul 
fochistului era împietrit, posac. Dar mi-am zis că v-ar face 
bine. Nu prea păreţi în formă. Sus o să vă îngrijească. 

— Acolo o să te duci tu şi încă imediat, replică Dodson. 

Riley făcu pe surdul. 

— Haide! comandă sec Dodson. E un ordin. 

— Ba rămân aici, mormăi Riley. N-ai nevoie de trei 
galoane late cât cazmaua pe mânecă pentru ca să te poţi 
descurca cu un bidon de ulei. 

— Poate că nu. Dodson se încordă ca să se împotrivească 
unui balans violent al navei, dar era prea târziu ca să evite o 
ciocnire cu Riley. - lartă-mă, te rog, spuse el. Mă tem că 
vremea se strică şi mai tare. Hâm, hâm, am impresia că am 
ajuns într-un impas. 

— Ce-i aia? întrebă, bănuitor, Riley. 

— O fundătură. Se spune aşa când nu mai e chip să se 
ajungă la un rezultat hotărât... la zi, Riley, ce te-a adus aici? 

— V-am mai spus, răspunse Riley, jignit. M-a trimis 
Grierson, căpitanul Grierson. 

— Ce te-a adus aici, stărui Dodson, ca şi cum nu l-ar fi 
auzit. 

— Treaba mea! se oțărâ furios acesta. 


316 


— Ce te-a adus aici? i 

— Oh, pentru Dumnezeu, daţi-mi pace! strigă Riley. In 
lungul şi întunecatul tunel, glasul său răsună ca un vuiet. Se 
răsuci brusc, întorcându-şi faţa spre Dodson. Un rictus amar îi 
deforma gura: Ştiţi foarte bine ce m-a adus! 

— Poate ca să-mi faci de petrecanie? 

Riley îl privi stăruitor, îndelung, apoi reveni la poziţia 
iniţială, cu umerii căzuţi şi capul lăsat în jos. 

— Sunteţi singurul tip de pe tot vasul ăsta care m-a lăsat 
să-mi trag şi eu sufletul. Singurul care mi-a dat vreodată o 
şansă. Fără dumneavoastră eram la carceră prima oară şi la 
pârnaie, a doua. Vă mai aduceţi aminte? 

— Da. N-aş zice că ai fost prea deştept atunci, Riley. 

— De ce aţi făcut-o? masivul fochist vorbea cu o voce 
încordată, obsedat parcă de o idee. Hristoase Dumnezeule, 
nu-i unul care să nu ştie cum sânt. 

— Zău? mă întreb dacă-i chiar aşa. Eu zic că eşti brânză 
bună, dar burduful... 

— Ah, lăsaţi-mă în pace cu lozinca asta! făcu batjocoritor 
Riley. Eu unul ştiu câte parale fac. Ştiu că nu-i nimic bun în 
mine. O spune o lume întreagă! Şi au dreptate! Se aplecă 
uşor înainte: Să vă spun ceva: de religie sunt catolic. In 
câteva ore... Se opri. Ar trebui să fiu în genunchi, nu-i aşa? 
ironiză el. Să mă spovedesc,.sa cer... cum dracu îi zice la 
chestia aia? 

— lertarea păcatelor? 

— Asta-i! lertarea păcatelor. Ei bine, ştiţi ce? întrebă el 
detaşând fiecare silabă. Mă doare exact în fund. 

— Poate că nici n-ai nevoie de o asemenea iertare, 
murmură Dodson. Şi acum, pentru ultima oară: marş înapoi la 
cazane! 

— Nu! 

Mecanicul-şef scoase un oftat şi apucă termosul: 

— În cazul ăsta, poate că ţi-ar face plăcere să bei o gură 
de cafea împreună cu mine? 

Riley ridică ochii asupra ofițerului, zâmbi şi spuse: 


317 


— Mi-ar face mare plăcere. 

Vallery se răsuci pe-o parte, strânse genunchii la gură şi, 
maşinal, întinse mâna după prosop. Trupul său descărnat fu 
zgâlţâit din toate mădularele şi pereţii de fier ai adăpostului 
repercutară zgomotul hârâit, greţos, al tusei. „Oh, cerule, 
gândi el, n-am vomitat niciodată atâta sânge! Curios e însă că 
nu mă mai doare, dar deloc, deloc." Treptat, criza se domoli. 
Se uită la prosopul înroşit, năclăit şi cuprins de un brusc 
dezgust îl azvârli, cu puţinele forţe ce-i mai rămăseseră, în 
ungherul cel mai întunecos al cabinei. 

„Porţi pe umerii dumitale nava asta blestemată." Fraza 
bătrânului Socrate îi reveni deodată în minte stârnindu-i un 
zâmbet uşor. Ei bine, dacă vreodată a fost nevoie de un 
sacrificiu momentul acela sosise. Ştia că dacă va mai adăsta 
aşa, fie numai câteva minute, nu va putea urca nicicând pe 
puntea de comandă. 

Se aşeză pe fund cu o sforţare care-l inundă de sudoare 
şi, precaut, îşi săltă picioarele. In clipa în care ele atingeau 
podeaua, Ulysses tangă, brutal şi pe neaşteptate, 
expediindu-l, întâi peste un scaun, ca după aceea să-l 
prăvălească, neputincios, pe jos. li trebui o veşnicie şi un efort 
neînchipuit ca să se pună pe picioare; un al doilea efort 
asemănător ar fi însemnat, o ştia prea bine, moartea. 

Acum urma uşa... uşa asta grea de oţel. Era nevoie s-o 
deschidă şi se simţea incapabil. Apucă totuşi clanţa şi, 
miraculos, uşa se deschise; apoi, la fel de miraculos, se trezi 
afară, gâfâind, cu gâtlejul şi plămânii sfârtecaţi de cumplitul 
vânt glacial. Aruncă o privire spre prova, după aceea spre 
pupa. Incendiile de pe Stirling şi de pe propria sa dunetă erau 
pe cale să fie stinse. Măcar pentru asta să-i mulţumească 
cerului. Lângă el, doi marinari terminau de spart, cu ajutorul 
răngilor, uşa cabinei Asdic. 

Îi luminară interiorul cu lanternele, dar Vallery nu se 
încumetă să arunce o privire înăuntru. Intoarse capul, se 
împletici, întinse mâinile spre grilajul timoneriei. 


318 


Turner îl zări venind şi se grăbi să-i iasă în întâmpinare. 
Apoi îl ajută să se instaleze pe scaunul său de comandant. 

— N-aveţi voie să fiţi aici, îi reproşă el cu glas scăzut şi, 
după ce-l cercetă un lung moment, întrebă: Cum vă simţiţi, 
domnule amiral? 

— Mulţumesc. Acum, mult mai bine, răspunse Vallery. 
Zâmbi şi continuă: Află, secundule, că noi, contraamiralii, 
avem responsabilităţile noastre şi că a sosit timpul să merit 
princiara mea soldă. 

— Inapoi! ordonă, sec, Carrington. Toţi cei care sunteţi în 
încăperea servo-motorului sau pe scară, înapoi! Lăsaţi-mă să 
văd despre ce-i vorba! 

Cercetă cu privirea capacul de oţel al tambuchiului. Abia 
acum îşi dădea seama că niciodată până atunci nu realizase 
cât era el de masiv şi de solid. Se sprijinea pe o rangă, 
întredeschis ca la vreo doi centimetri şi jumătate. Carrington 
remarcă şi cablul secţionat, cu toroanele rupte şi răsucite şi 
contragreutatea prăbuşită în pragul cabinei servo-motorului. 
„Slavă Domnului că măcar ăsta a scăpat", gândi el. 

— Aţi încercat cu un scripete? întrebă cu bruscheţe. 

— Da, dom'le căpitan, răspunse marinarul cel mai 
apropiat de el arătându-i o grămadă de parâme încolăcite 
într-un colţ. N-a ajutat la nimic. Scara rezistă bine la tracţiune, 
dar nu izbutim să prindem cârligul de capac decât pe o 
singură parte, şi-atunci scapă şi fuge tot timpul de sub el. lar 
zăvoarele sunt fie strâmbate - le-am desfăcut cu barosul - fie 
blocate invers. Să ştiţi că mă pricep să umblu cu un scripete, 
dom'le căpitan. 

— Fireşte, fireşte, făcu distrat Carrington. Vino-ncoace, te 
rog, şi dă-mi o mână de ajutor. 

Işi strecură mâinile pe sub capac şi trase adânc aer în 
piept. Marinarul plasat în partea cealaltă făcu la fel - 
marginea opusă a capacului se rezema de peretele etanş din 
spate. Smuciră simultan, cu spinările şi coapsele tremurând 
de sforţare. Carrington simţi cum sângele îi năvăleşte în 
obraz, cum îi pulsează în urechi, şi renunţă. Puteau să şi 


319 


crape şi afurisitul capac nu s-ar. fi clintit cu un milimetru. Cel 
care izbutise să-l întredeschidă săvârşise o adevărată minune. 
Şi totuşi, îşi zise Carrington, chiar obosiţi, doi oameni ar fi 
putut sălta marginea capacului. Inseamnă că fie balamalele 
erau blocate, fie puntea se ondulase. In acest caz, chiar dacă 
ar fi reuşit să prindă cârligul şcripetelui aşa încât să ţină, tot 
n-ar fi realizat mare lucru. Un scripete nu foloseşte la nimic 
când e vorba de exercitarea unei tracţiuni brutale şi bruşte; e 
nevoie ca parâma sau cablul să se întindă înainte de a-şi 
exercita efectul de forţă. 

Se lăsă în genunchi şi lipi gura de crăpătura 
tambuchiului: 

— Hei, cei de jos! Mă auziţi? 

— Auzim, răspunse un glas stins, înăbuşit. Scăpaţi-ne de 
aici! Suntem prinşi ca nişte şobolani în capcană! 

— Tu eşti, Brierley? Fiţi fără grijă, vă scoatem de-a-colo. 
Cum e apa? 

— Apa? E mai mult păcură decât apă! Pesemne că s-a 
spart pe undeva rezervorul de păcură de la babord. Cred că şi 
racordul colectorului principal e tot sub apă. 

— Care-i nivelul actual? 

— E deja pe trei sferturi plin. Stăm în picioare pe 
generatoare şi ne ţinem agăţaţi de tablourile de distribuţie. 
Unul dintr-ai noştri s-a şi înecat... nu-l mai puteam ţine. 
Disperarea din glasul marinarului era perceptibilă cu toată 
grosimea capacului. Pentru numele lui Dumnezeu, daţi-i zor! 

— Ti-am mai spus c-o să vă scoatem! făcu Carrington pe 
un ton autoritar. Pusese în el toată încrederea şi toată 
certitudinea, pe care, de fapt, nu le încerca, ştiind însă cu 
câtă rapiditate se poate răspândi panica printre nefericiţii 
închişi acolo. - Aţi încercat să împingeţi şi voi dinăuntru? 

— Nu-i loc pentru doi pe scăriţă, strigă Brierley, E 
imposibil să presăm de jos în sus! 

Urmă apoi o linişte bruscă, după care o explozie de 
înjurături. 

— Ce se petrece, întrebă Carrington. 


320 


—E greu să ne ţinem agăţaţi! răspunse, strigând, 
Brierley. sunt valuri de jumătate de metru aici! Unul din 
oameni a fost smuls... cred însă că a izbutit să iasă din apă... 
E întuneric ca-n fundul iadului. 

Auzind o călcătură grea deasupra sa, Carrington se 
ridică. Era Petersen. În spaţiul strimt în care se aflau, blondul 
norvegian părea de-a dreptul gigantic. Câteva clipe 
Carrington contemplă statura lui uriaşă, lăţimea enormă a 
pieptului, mâinile colosale, una atârnând, liberă de-a lungul 
corpului, cealaltă ţinând neglijent, de parcă ar fi fost nişte 
bețe de undiţă, trei leviere grele şi un baros. Se uită şi la ochii 
lui, calmi şi gravi, intens de albaştri sub claia de păr cânepiu 
şi dintr-odată simţi cum se instalează în el o stranie linişte. 

— Nu izbutim să-l deschidem, Petersen. Ai să poţi? 

— O să încerc, domnule căpitan. 

Puse jos sculele, se aplecă, apucă de capătul rângii 
vârâte pe sub marginea capacului şi se redresă dintr-o 
smucitură, aproape fără efort. Capacul se săltă puţin, după 
care ranga de fier se îndoi, de parcă ar fi fost din plastilină, 
aproape în unghi drept. 

— Cred că-i înţepenit, spuse Petersen care nici măcar nu 
gâfâia. Balamalele, sunt sigur. 

Dădu roată tambuchiului, examină atent balamalele şi 
scoase un mormăit de mulţumire. De trei ori la rând greul 
baros izbi, cu precizie şi cu toată forţa uriaşelor braţe care-l 
mânuiau, exact în balamaua exterioară. La i treia lovitură ea 
cedă. Petersen aruncă dezgustat ranga îndoită şi apucă una 
nouă, mult mai solidă. 

Şi aceasta se îndoi, dar capacul se depărtă, de astă dată 
cu doi centimetri şi jumătate. Petersen apucă cele două 
ciocane mai mici care slujiseră la deblocarea zăvoarelor şi 
porni să izbească din răsputeri în balamale până când 
ciocanele se rupseră. 

Atunci veni rândul ultimelor două răngi, băgate împreună 
sub buza capacului. Cinci, zece secunde rămase aplecat peste 
ele, complet nemişcat. Respira acum adânc şi repezit. 


321 


Sudoarea îi şiroia pe obraz şi tot corpul prinse să-i tremure de 
efortul titanic pe care-l făcea. Încet-încet, sub privirea 
fascinată a lui Carrington, cele două răngi începură să se 
îndoaie. 

Căpitanul nu mai văzuse niciodată aşa ceva şi era 
încredinţat că nimeni nu mai fusese martorul unei asemenea 
performanţe. Putea să jure că nici una din răngile acelea n-ar 
fi cedat la o tracţiune mai mică de o jumătate de tonă. Apoi, 
brusc, atât de brusc încât tresăriră cu toţii, capacul se 
deschise cu doisprezece-cincisprezece centimetri; Petersen 
căzu pe spate, răngile îi scăpară din mână şi pieriră în apa 
care umplea cabina. 

Ridicându-se, uriaşul se năpusti, ca nebun, asupra 
capacului. Degetele sale se încleştară pe buza de oţel, 
muşchii braţelor şi-ai umerilor se umflară şi se înnodară în 
timp ce el trăgea din răsputeri de placa masivă. lzbuti s-o 
salte o dată, de două ori, de patru, apoi la a cincia tentativă 
capacul sări pur şi simplu în lături izbind năprasnic clichetul 
opritor al suportului vertical. leşirea era liberă. In picioare, 
drept, Petersen zâmbea.. De multă vreme nu-l mai văzuse 
nimeni zâmbind. Faţa îi era scăldată de sudoare, iar giganticul 
piept avea o mişcare de foaie în timp ce plămânii înfometați 
de oxigen sugeau, lacomi, aerul. 

In centrala de tragere, nivelul apei ajunsese la şaizeci de 
centimetri de rama tambuchiului, lichidul uleios dând chiar 
pe-afară ori de câte ori U/ysses se cufunda între două valuri. 
Imediat cei dinăuntru au fost traşi afară. Năclăiţi de păcură 
din cap până-n picioare, orbiţi, cu pleoapele lipite între ele, 
şocaţi de toate cele întâmplate, storşi complet de vlagă, în 
pragul leşinului, oamenii aceştia atinseseră stadiul când nici 
măcar teama nu mai poate domina oboseala. Trei dintre ei 
încalţe nu mai erau în stare de nici o mişcare, stăteau aşa, 
cramponaţi de scăriţă şi ar fi căzut aproape sigur îndărăt dacă 
Peterson nu s-ar fi aplecat peste deschizătură şi nu i-ar fi 
înhăţat şi depus, unul după altul, ca pe nişte pisoi, pe punte. 


322 


— La  infirmerie! Urgent! ordonă Carrington. Apoi 
întorcându-se, cu zâmbetul pe buze, către uriaş: O să-ţi 
mulţumim ceva mai târziu, Petersen. N-am terminat încă. 
Capacul trebuie închis şi fixat cu ajutorul ciocanului. 

— N-o să fie uşor, domnule comandant, spuse, grav, 
norvegianul. 

— Uşor sau greu, treaba trebuie făcută! 

Cu regularitate apa deborda acum din Centrala de 
tragere şi plescăia în pragul compartimentului servo- 
motorului. 

— Compartimentul  timonei de mână este distrus, 
continuă el. Dacă apa pătrunde şi îneacă servo-motorul 
suntem pierduţi. 

Petersen nu zise nimic. Desfăcu opritorul şi încleştându-şi 
mâinile pe capac îl îndepărtă cu vreo treizeci de centimetri. 
Apoi, proptindu-şi umerii în scară şi picioarele de placa 
capacului, împinse cu mişcări spasmodice: scârţâind, capacul 
se lăsă la 45°. Petersen se opri, îşi îndoi spatele ca un arc, 
sprijini mâinile de scară şi începu să sară cu picioarele pe 
capac. După câteva asemenea zdupăituri mai rămăsese doar 
o crăpătură de patruzeci şi cinci de centimetri. 

— O să fie nevoie de nişte baroase solide, domnule 

căpitan, insistă el. 
j — N-avem timp! sună prompt răspunsul lui Carrington. 
Incă două minute şi presiunea apei va face imposibilă 
închiderea capacului. Dacă am putea avea pe cineva 
dedesubt, să tragă din partea ailaltă... chiar şi unul ca mine ar 
putea să-l închidă. 

Din nou Petersen păstră tăcerea. Se lăsă pe vine şi privi 
tenebrele de sub el. 

— Am o idee, a spus deodată. Dacă doi dintre 
dumneavoastră s-ar sui pe capac şi ar împinge în scară... 
Exact aşa, domnule comandant, dar aţi putea împinge mai cu 
forţă dacă aţi sta cu spatele la mine. 

Carrington îşi propti palmele de bara de fier a scării şi 
împinse din răsputeri. Deodată, auzi un plescăit, apoi un 


323 


zăngănit puternic; se răsuci, tocmai la timp ca să mai 
zărească o rangă ţinută de o mână uriaşă dispărând pe după 
marginea capacului. Nici urmă de Petersen. Asemeni multor 
oameni mari şi voinici, era la fel de rapid şi agil în mişcări ca 
şi o pisică; nu făcuse nici un zgomot strecurându-se prin 
deschizătură. 

— Petersen! strigă Carrington îngenuncheat în dreptul 
deschizăturii. Ce dracu faci acolo? leşi imediat afară, 
nerodule! Vrei să te îneci? 

Nici un răspuns. O tăcere totală, accentuată de clipocitul 
apei. Brusc, zgomotul uni metal izbind în alt metal, apoi, 
scrâşnind, capacul se lăsă cu alţi 12 centimetri Frenetic, 
Carrington înhăţă o rangă şi o vâri sub capac. O secundă mai 
târziu, greaua lui masă de oţel cădea peste ea. Lipindu-şi 
gura de crăpătură, Carrington răcni: 

— Petersen! Ai căpiat? Deschide-l! Deschide-l imediat! 

— Nu pot. Şi nici nu vreau... Glasul, ba răzbătea, ba se 
stingea, după cum valurile lăsau liber sau acopereau capacul 
fochistului. Aţi zis chiar dumneavoastră că nu mai e timp... că 
e singura soluţie... 

— N-am vrut să spun niciodată că... 

— Ştiu. Nu face nimic... e chiar mai bine aşa... 

Acum era aproape cu neputinţă să mai desluşeşti 
cuvintele. 

— „spuneţi-i comandantului Vallery că Petersen a zis că 
se căieşte... se căieşte mult de tot... am încercat să i-o spun 
aseară... 

— Te căieşti? Pentru ce te căieşti? 

Ca turbat, Carrington smuci cu toată puterea de capac; 
acesta nici măcar nu clinti. 

— Puşcaşul-marin care a murit la Scapa Flow.. N-aveam 
de gând să-l ucid... dar mă scosese din minţi... Îl omorâse pe 
prietenul meu... 

O, secundă, Carrington încetă să mai smucească de 
rangă. Petersen! Fireşte, care altcineva ar fi putut frânge în 
modul acesta gâtul unui om? Petersen, norvegianul voinic şi 


324 


zâmbitor, care de la o zi la alta devenise un uriaş posac ce 
bătea întruna punţile, cazărmile echipajului, pasarelele, fără 
ca cineva să-l fi văzut vreodată odihnindu-se sau zâmbind. In 
mintea lui Carrington se făcu brusc lumină, el descifră dintr-o 
dată tot ce se petrecea în sufletul chinuit la acestui om bun şi 
simplu. 

— Ascultă, Petersen, mă doare-n fund de toată povestea 
asta. Îţi dau cuvântul meu că nimeni n-o să afle vreodată 
ceva. Te rog, Petersen. 

— E mai bine aşa, rosti vocea înăbușită, dar pătrunsă de 
o stranie mulţumire. E păcat să ucizi un om... şi-i păcat să 
trăieşti mai departe după aceea... Ştiu asta. Vă rog, e foarte 
important... spuneţi-i domnului comandant că Petersen se 
căieşte şi că-i e foarte ruşine... Ceea ce fac, o fac pentru 
comandantul meu... 

Ranga scăpă, smulsă brusc din mâinile lui Carrington. 
Capacul căzu. Cabina servo-motorului răsună de o serie de 
lovituri metalice surde; deodată ele încetară şi singurele 
zgomote rămaseră tunetul valurilor şi, în interiorul navei, 
scrâşnetul lanțurilor cârmei în momentul în care Ulysses îşi 
stabiliza capul. 

Vocea, curată şi caldă, amplă şi precisă, plutea senină 
peste mugetul ventilatoarelor de la maşini, peste zbârnăâitul a 
sute de motoare electrice, peste bufniturile valurilor. Nici 
măcar impersonalitatea metalică a difuzoarelor nu izbutea să 
atenueze frumuseţea acestui cânt. Era un procedeu favorit al 
lui Vallery, la care recurgea ori de câte ori nevoia sa de linişte 
precumpănea asupra tuturor celorlalte imperative; conecta 
pickup-ul său la reţeaua de difuzoare a navei şi petrecea aşa 
lungile ceasuri sumbre. 

Repertoriul era, aproape invariabil, clasic: Bach, 
Beethoven, Ceaikovski, Lehar, Delibes, iar bucăţile preferate: 
Simfonia întâi în şi bemol major, Arie pe o coardă de sol, Clar 
de lună peste Ulster, Sonata sub clar de lună, Valsul 
patinatorilor... Echipajul lui Ulysses adora aceste piese. 
„Ridicol", „Imposibil", vor zice (e uşor de imaginat) toţi cei 


325 


care stabilesc o analogie între preferinţele muzicale ale unui 
marinar şi ideile morale care-i sunt, în mod curent, atribuite. 
Dar aceste persoane n-au auzit niciodată tăcerea 
emoţionantă, tăcerea de catedrală ce domnise într-un vast 
hangar de portavion, la Scapa Flow, într-o zi când arcuşul 
magic al lui Yehudi Menuhin făcuse să vibreze corzile viorii 
sale, smulgând mii de oameni din asprele cerinţe ale realităţii, 
din amarele amintiri ale ultimei patrulări sau ale ultimului 
convoi şi transportându-i în lumea fermecată a muzicii. 

Cea care cânta acum era o femeie: Deanna Durbin 
interpreta Beneath the Lights of Home (Sub licărirea luminilor 
de-acasă), cel mai nostalgic şi cel mai sfâşietor din toate 
cântecele ei. Pe punți, sub ele, aplecaţi peste maşini sau 
ghemuiţi lângă tunuri, oamenii ascultau glasul încântător şi 
gândurile lor zburau, departe de nava cufundată în întuneric, 
departe de ninsoarea care cădea, spre căminele lor, spre cei 
dragi, spre viaţa lor de-acasă şi spre dimineaţa care pentru ei, 
cei de aici, n-avea să mai vină niciodată. 

Brusc, cântecul se opri, chiar la mijlocul lui. 

— Mă auziţi? Vă vorbeşte comandantul-secund. 

Glasul era grav, coborât, şovăitor. Pe navă, toată lumea 
îşi ţinu răsuflarea. 

— Am pentru voi o veste rea, spunea Turner, articulând 
rar fiecare cuvânt. Imi revine dureroasa sarcină... Glasul se 
frânse, apoi răsună din nou, şi mai rar: Acum cinci minute, 
comandantul Vallery a decedat. 

Difuzorul amuţi un moment, după care se auzi iarăşi: 

— A murit pe puntea de comandă, în scaunul său de 
comandant. Ştia că o să moară şi cred că nu a suferit deloc. A 
stăruit... a stăruit să vă mulţumesc pentru modul în care i-aţi 
fost „cu toții" credincioşi. „Spune-le, mi-a zis el textual, 
spune-le că fără ei nu mi-aş fi putut continua niciodată 
misiunea, că sunt cel mai bun echipaj pe care un comandant 
l-a avut vreodată." Apoi a mai spus - acestea sunt ultimele 
cuvinte pe care le-a pronunţat: „Transmite-le scuzele mele. 
După tot ce-au făcut ei pentru mine... ei bine... spune-le că-mi 


326 


pare îngrozitor de rău să-i părăsesc tocmai acum". Asta-i tot 
ce-a spus. Doar atât: „îmi pare rău". Apoi, a murit. 


327 


XVI. NOAPTEA DE SÂMBĂTĂ 


Richard Vallery murise. Murise întristat la gândul că 
abandonează echipajul lui Ulysses, că-l lasă fără şef. Era însă 
o despărţire de scurtă durată. De câteva ore numai, înainte 
de răsăritul zorilor, alte sute de oameni de pe crucişătoare, de 
pe distrugătoare, de pe vasele de transport aveau să moară 
la rândul lor. Dar nu aşa cum se temuseră, sub focul tunurilor 
de pe Tirpitz; printr-o altă sinistră analogie cu PQ-17, Tirpitz 
nu părăsise Alta Fjord. Cauza morţii lor avea să fie, în primul 
rând, schimbarea vremii. 

Richard Vallery murise şi odată cu dispariţia lui o 
transformare profundă se operase în oamenii de pe Ulysses; 
murind, o seamă de lucruri muriră, luate cu el. Dusese cu sine 
curajul, bunăvoința,  blândeţea, credinţa  nezdruncinată, 
tenacitatea infinit de răbdătoare şi atotinţelegătoare, toate 
aceste atribute atât de proprii fiinţei sale. Ele lipseau acum, 
dar nu mai avea importanţă. Oamenilor de pe Ulysses nu le 
mai trebuia curaj, pentru că nu mai ştiau ce-i frica. Vallery 
murise! Abia acum descopereau cât de mult respectaseră şi 
iubiseră acest om deosebit de bun. Aflau că ceva minunat, 
ceva ce devenise parte integrantă a sufletului şi a memoriei 
lor, ceva neînchipuit de frumos şi de nobil pierise pentru 
totdeauna, că nu aveau să-l mai întâlnească vreodată. Erau 
nebuni de durere şi la război un om nebun de durere este cel 
mai primejdios, adversar. Pentru el nu mai există prudenţă, 
precauţie, teamă, suferinţă. Singura rațiune a existenţei sale 
devine dorinţa de a izbi orbeşte inamicul, de a distruge, dacă 
se poate, pe cel ce l-a adus la disperare. In moartea 
comandantului lor, pe drept sau pe nedrept, oamenii de pe 
Ulysses nu vedeau decât un singur vinovat: hitleriştii. Atât 
rămăsese echipajului: durerea şi oarba sa ură. Cândva, 
Nicholls spusese despre aceşti oameni că sunt cadavre 
ambulante. Acum îşi meritau acest calificativ mai mult ca 


328 


oricând; mişunând neostoiţi pe punţile acoperite de zăpadă şi 
gheaţă, aceste automate muribunde nu trăiau decât pentru 
răzbunare. 

Vremea se schimbă chiar înainte de sfârşitul cartului de 
la miezul nopţii, la patru dimineaţa. Valurile rămaseră 
aceleaşi: FR-77 continua să se izbească de talazurile gigantice 
venite dinspre nord, să grămădească mai departe noi sloiuri 
de gheaţă pe teugile scârţâitoare. Vântul însă se domuoli, 
ninsoarea în rafale stătu şi ea aproape imediat şi ultimii 
vălătuci negri de nori se îndepărtară către sud. La ora patru 
cerul era complet degajat. 

Noaptea era fără lună, în schimb stelele străluceau viu, în 
timp ce o briză glacială sufla regulat dinspre nord. 

Apoi, treptat, cerul începu să se schimbe. La început, a 
fost doar o imperceptibilă rarefiere a întunericului ce învăluia 
orizontul septentrional; după aceea, o fâşie tremurătoare de 
lumină prinse să se lăţească şi să urce peste linia orizontului, 
crescând, înspre miazăzi, cu fiece clipă. Curând, fâşia de 
lumină se înconjură de banderole colorate de cele mai 
delicate nuanţe pastel: albastre, verzi, violete, dar mai cu 
seamă albe. Serpentinele de lumină multicoloră se ridicau, 
din ce în ce mai sus, din ce în ce mai vii, iar ca apoteoză - o 
draperie de o albeaţă strălucitoare, desfăşurată sus, deasupra 
convoiului, de la o margine a orizontului la alta. Era aurora 
boreală. Spectacol de o neasemuită frumuseţe în orice 
împrejurare, ea era în noaptea aceea de o splendoare 
neegalată încă. Dedesubtul ei, la bordul navelor subit 
iluminate,  detaşându-se acum net pe fondul valurilor 
întunecoase, agitate, oamenii convoiului o priveau şi o urau. 

Chrysler, tânărul marinar de pe puntea de comandă a lui 
Ulysses, cel înzestrat cu un văz pătrunzător şi un auz 
hipersensibil, a fost primul care-l auzi. Curând, îl auziră şi 
ceilalţi; era uruitul îndepărtat, intermitent, parcă gâfâit al unui 
„Condor" care se apropia venind dinspre sud. La un moment 
dat, zgomotul dispăru, dar brusca nădejde muri abia născută. 
Nu mai încăpea nici o îndoială. Era un Focke-Wulf la altitudine 


329 


maximă. Comandantul-secund se întoarse către Carrington cu 
o mişcare trădând o nesfârşită oboseală: 

— E clar că-i „Charlie“, spuse el cu tristeţe. Ticălosul ne-a 
reperat. A şi comunicat prin radio la Alfa Fjord şi pun pariu cu 
dumneata o sută la unu că va lansa o paraşută luminoasă de 
la aproximativ 3.000 de metri înălţime. Va fi vizibilă de la 
cincizeci de mile distanţă. 

— Nu există nici un risc să vă pierdeţi gologanii, replică 
Carrington. Nu pariez niciodată când e vorba de certitudini 
absolute... lar după aceea, poate şi câteva rachete de la vreo 
2.000 de metri? 

— Întocmai, confirmă Turner. la spune-mi pilotule, la ce 
distanţă ne aflăm de Alfa Fjord? în zbor direct, se înţelege? 

— Exact la o oră şi câteva minute în cazul unui avion care 
zboară cu 200 de noduri“, răspunse Baby-Kapok cu cel mai 
desăvârşit calm. 

Toate efervescenţa sa juvenilă dispăruse; de când cu 
moartea lui Vallery, survenită cu două ceasuri în urmă, tăcea, 
abătut. 

— O oră! exclamă Carrington. Dumnezeule, vor fi aici 
într-o oră! Ăştia chiar vor să ne distrugă, domnule comandant. 
Până acum n-am fost încă niciodată şi torpilaţi şi bombardaţi 
noaptea. N-am fost niciodată urmăriţi de Tirpitz... 

— Tirpitz? făcu Turner. Pe unde dracu' o mai fi şi el? Ar fi 
avut tot timpul să ne prindă din urmă. Ştiu că e întuneric şi că 
am modificat drumul, adăugă el prevenind astfel obiecţia lui 
Carrington, dar distrugătoarele rapide de recunoaştere ne-ar 
fi putut depista... Preston! răcni el, întrerupându-se. 
Trezeşte-te! Nu vezi că nava aceea ne semnalizează ceva? 


37 Pentru omogenizarea termenilor, dar şi dintr-un anume 
tradiţionalism, Marina utiliza şi pentru aviaţie unităţi de măsură 
navale; nodul este viteza cu care o navă parcurge o milă marină 
într-o oră; de aceea, reamintim, e incorect şi pleonastic să se spună 
: „X noduri pe oră". (N. Tr.) 

330 


— lertaţi-mă, zise timonierul şi, clătinându-se pe picioare 
de oboseală, ridică Aldis-ul şi confirmă recepţia semnalului. 
Lampa cargoului porni să clipească frenetic. 

„Placa de fundaţie a motorului spartă transversal", citi 
Preston. „Avarie gravă, sunt obligat să reduc viteza." 

— Procedează la identificare, Preston. Ce navă e aia? 

— Ohio Freighter, domnule comandant. 

— Transmite: „Extrem de important să menţineţi viteza şi 
locul în convoi". Turner trase o înjurătură. Şi-au găsit şi ăştia 
momentul să aibă pene de motor! Pilotule, la ce oră avem 
întâlnire cu escadra? 

— Exact peste şase ore. 

— Şase ore. Turner îşi strânse buzele. Exact şase ore... 
poate... adăugă el cu amărăciune. 

— Poate? murmură Carrington. 

— Poate, repetă Turner. Totul depinde în întregime de 
timp. Comandantul-şef nu va risca niciodată să angajeze nave 
de linie atât de aproape de coastă dacă nu le poate proteja 
împotriva unui atac aerian prin intervenţia propriilor noastre 
avioane de luptă. De-altfel, după părerea mea acesta e şi 
motivul pentru care Tirpitz nu s-a arătat încă... poate l-a 
anunţat vreun submarin care vagabonda prin împrejurimi că 
portavioanele Flotei noastre fac drum către sud. Atunci, 
aşteaptă şi el să vadă cum va fi vremea... Preston, ce mai zice 
ă)a acum? 

Lampa lui Ohio lansase un scurt semnal. 

„Obligatoriu să încetinesc, repetă Preston. Avarie 
serioasă. Încetinesc." 

— Chiar o şi face, spuse Carrington. Şi, aruncând o privire 
asupra chipului împietrit al lui Turner citi pe el acelaşi gând 
care îl stăpânea şi pe el. E pierdut, spuse el. N-are nici o 
şansă de scăpare. Afară de cazul... A 

— Afară de care caz? întrebă sever Turner. In afara 
cazului că i-am lăsa un vas de escortă? Să-i lăsăm o escortă, 
căpitane? Pe Viking, de pildă, singura unitate eficace care 
ne-a mai rămas? Nu! Trebuie să protejăm majoritatea. Cei de 


331 


pe Ohio vor înţelege... Preston, comunică: „Regret 
imposibilitatea de a lăsa navă protecţie. Cât timp cere 
reparația?" 

Paraşuta luminoasă se aprinse înainte ca mâna lui 
Preston să fi apucat să apese pe butonul-semnalizator. Se 
aprinse exact deasupra convoiului, la o altitudine greu de 
apreciat - probabil între 1.800 şi 2.400 de metri. La înălţimea 
aceasta era o biată gămălie luminoasă comparativ cu aurora 
boreală care-şi desfăşura pe bolta cerească maiestoasele sale 
falduri. Cădea însă cu repeziciune, din ce în ce mai luminoasă. 

Hărâitul difuzorului abătu atenţia de la timidul clipit al 
Aldis-ului. 

— T.F.F. către comandă. T.F.F. către comandă. Mesaj din 
partea lui Sirrus: „Trei dintre naufragiaţi, morţi. Numeroşi 
muribunzi sau grav răniţi. Nevoie urgentă de asistenţă 
medicală, repetăm, urgentă". 

Difuzorul amuţi chiar în clipa în care Ohio transmitea 
răspunsul. 

— Trimiteţi pe cineva să-l caute pe doctorul Nicholls, 
ordonă. Turner. Spuneţi-i să urce imediat la comandă. 

Carrington aruncă o privire valurilor înalte şi negre, 
vârstate de dungi lăptoase de spumă pe care le sfărâma 
etrava lui Ulysses cu prăbuşiri greoaie şi regulate. 

— Vreţi să riscaţi, domnule comandant? 

— Sunt nevoit s-o fac. In locul meu ai fi procedat la fel... 
Ce spune Ohio, Preston? 

„Înţeleg. Oricum, sunt prea ocupat ca să veghez şi 
asupra Marinei Regale. O să vă ajungem din urmă. La 
revedere." 

— „O să vă ajungem din urmă. La revedere"..., repetă 
Turner cu glas înăbuşit. Minte şi ştie asta. Pe cinstea mea, 
dacă vreodată cineva o să îndrăznească să zică despre 
marinarii americani că n-au boaşe, îl strâng de gât! Preston, 
semnalizează: „La revedere. Noroc". Carrington, mă simt de 
parc-aş fi un asasin. 


332 


Îşi trecu o mână peste frunte şi desemnă cu un gest 
cazemata în care se afla corpul lui Vallery, întins şi legat de 
cuşetă. „Timp de luni şi luni de zile a trebuit să ia hotărâri de 
acest gen... Nu-i de mirare că..." 

Se întrerupse auzind scârţâitul uşii. 

— Dumneata eşti, Nicholls? O să ai de lucru, băiatule. 
Doar n-o să vă las să trândăviţi cât îi ziulica de lungă... Ridică 
o mână oprind protestele. Haide, hai, exclamă el, chicotind. 
Ştiu, ştiu... Cum stăm pe frontul medical? 

— S-a făcut tot ce se putea face, domnule comandant. De 
altfel, mare lucru n-a mai rămas... 

Marcat de zbârcituri adânci, obrazul îi era palid, supt. 

— Ducem lipsă de accesorii. Nu mai avem aproape deloc 
fese şi pansament, iar anestezicul s-a terminat complet. N-a 
mai rămas decât cel din trusele de extremă urgenţă, dar 
medicul-şef refuză să se atingă de el. 

— Bine, bine, mormăi Turner. Dar dumneata, cum te 
simţi? 

— Ingrozitor de rău. 

— Se vede, dădu compătimitor din cap Turner. Nicholls, 
băiatule, îmi pare teribil de rău... dar vreau să te transbordezi 
pe Sirrus. 

— Da, domnule comandant. 

Nici o surpriză în glas; ghicise imediat motivul chemării. 

— Imediat? întrebă el. 

Turner înclină din cap, fără cuvinte. Acum, la lumina 
paraşutei care cobora, chipul său cu trăsături accentuate, 
sprâncenele stufoase şi ochii încercănaţi erau perfect vizibile. 
„Un cap ce nu trebuie uitat", gândi Nicholls. 

— Ce bagaj pot lua cu mine, domnule comandant? 

— Strict trusa medicală. Nimic în plus. N-o să voiajezi 
ca-ntr-un vagon de dormit, băiatule. 

— Pot lua aparatul meu de fotografiat şi filmele? 

— In regulă, aprobă Turner cu un zâmbet scurt. 
Presupun. că ai intenţia să fotografiezi ultimele clipe ale lui 
Ulysses? Nu uita însă că Sirrus ia apă ca o strecurătoare... 


333 


Pilot, fă legătura cu T.F.F. şi spune-le să-i comunice lui Sirrus 
să se plaseze cât poate mai aproape de noi pentru a lua la 
bord un medic. 

Uşa scoase un nou scârţâit. Turner contemplă silueta 
îndesată care-şi făcea loc, împiedicându-se de sfărâmături. La 
fel ca şi toţi ceilalţi, Brooks era şi el la capătul puterilor, dar în 
ochii săi albaştri continua să stăruie obişnuitul lor licăr. 

— Spionii mei sunt pretutindeni, anunţă el. Ce înseamnă 
această răpire a tânărului Johnny de către Sirrus? 

— Regretele mele, bătrâne, răspunse Turner, dar se pare 
că treburile stau cam prost acolo. 

— Pricep. Un lung fior îi străbăteau corpul. Era, poate, din 
pricina cântului funebru al vântului în greement sau, poate, 
pur şi simplu, din pricina frigului. Se zgribuli din nou şi-şi 
îndreptă ochii spre paraşuta luminoasă. Frumos, foarte 
frumos, murmură el. Şi, mă rog, în cinstea cui aceste focuri de 
artificii? 

— Aşteptăm vizite, făcu Turner, schimonosindu-şi buzele 
într-un soi de zâmbet. E un vechi obicei, Socrate: o fereastră 
luminată îmbie oamenii să vină... Se crispa brusc, apoi 
muşchii i se relaxară şi doar obrazul păstră o imobilitate de 
granit. M-am înşelat, murmură el. Oaspeţii au şi sosit. 

Ultimele cuvinte au fost înghiţite în tunetul unei explozii 
formidabile. Turner ştiuse că se va produce: ochii săi 
apucaseră să vadă străfulgerarea, ca de pumnal, a flăcării 
ţâşnind exact în faţa castelului central al lui Ohio. Sunetul 
parcursese mai încet distanţa: cinci sau şase secunde. Ohio 
se afla acum la ceva mai mult de o milă de tribord, aproape 
imobil pe apă, perfect vizibil în lumina aurorei boreale, 
această auroră care-l trădase unui submarin inamic în căutare 
de pradă. 

Ohio nu rămase mult timp la suprafaţă. Exceptând 
momentul impactului, nu se produseră nici flăcări, nici fum, 
nici bubuituri. Probabil însă că pupa îi fusese sfărâmată, 
carena găurită, iar încărcătura sa era compusă, în întregime, 


334 


din tancuri şi muniții. Se scufundă cu o ciudată demnitate, 
rapid, fără convulsii. În trei minute, totul se isprăvise. 

Turner rupse primul greaua, tăcere ce se lăsase pe 
puntea de comandă. În lumina paraşutei obrazul său era 
îngrozitor la vedere. 

„La revedere", bombăni el, fără a se adresa cuiva în mod 
special. A zis: „la revedere" mincinosul ăla... 

Scutură, mânios, din cap şi atingând mâneca de kapok a 
pilotului, ordonă sec: 

— Cei de la T.F.F. să ia legătură cu Viking şi să-i 
comunice să rămână deasupra submarinului până când 
apucăm să ne îndepărtăm. 

— Cum o să se termine toate acestea? oftă Brooks. 

— Numai Dumnezeu sau dracul ştie! Ah, cât îi urăsc pe 
asasinii ăştia! explodă Turner. Ştiu, şi noi facem la fel, dar 
daţi-mi ceva ce pot vedea, cu care să mă pot bate! 

— De exemplu Tirpitz, interveni Carrington. De mare, e 
suficient de mare ca să-l puteţi vedea. 

Turner îi aruncă o căutătură, zâmbi brusc şi-l bătu 
afectuos peste braţ. Apoi, dând capul pe spate, contemplă 
frumuseţea catifelată a cerului, întrebându-se totodată când 
va fi lansată următoarea paraşută luminoasă. 

— Ai o clipă pentru mine, Johnny? întrebă Baby-Kapok cu 
glas scăzut. Aş vrea să-ţi vorbesc. 

— Bineînţeles că am, răspunse, mirat, Nicholls. Şi zece 
minute, dacă pofteşti... Până când o să vină Sirrus... Ce 
scârţâăie, Andy? 

— O secundă. Carpenter se apropie de secund: îmi 
permiteţi să trec puţin în camera hărților, domnule 
comandant? 

— Eşti sigur că ai chibriturile la dumneata? spuse, 
zâmbind, Turner. În regulă, du-te. 

Baby-Kapok zâmbi, la rândul său, dar nu scoase un 
cuvânt. Apucându-l pe Nicholls de braţ îl trase după el în 
camera hărților, aprinse lumina şi scoase tabachera, în timp 


335 


ce medicul tampona uşor cu capătul ţigării sale flacăra 
pâlpâitoare a chibritului, tânărul navigator îl privea insistent. 

— Ştii, Johnny, zise el pe neaşteptate, erei că am ceva 
sânge scoţian în mine. În seara asta mă simt Înzestrat cu 
darul premoniţiei. Se scutură ca de frig. - Habar n-am de ce, 
dar am senzaţia că sunt pe punctul de a muri... E pentru 
prima dată când încerc un asemenea sentiment. 

— Prostii! Ai făcut o indigestie, amice, replică Nicholls cu 
vioiciune, dar, în acelaşi timp se simţi cuprins de o bruscă 
nelinişte. 

— Povestea cu indigestia nu ţine. De-altfel, de două zile 
n-am pus nimic în gură. Nu, Johnny, vorbesc serios. 

Tonul grav, serios, atât de străin felului de a fi al 
prietenului său îl impresionă, fără voie, pe Nicholls. 

— N-am să te mai văd, continuă încetişor Baby-Kapok. 
Vrei să-mi faci un serviciu, Johnny? 

— Nu fii nerod, răspunse iritat Nicholls, ce dracu... 

— la asta, continuă tânărul ofiţer, îndesând în mâinile 
medicului un petec de hârtie. Poţi descifra ce scrie? 

— Da, pot, răspunse Nicholls, potolindu-se. Te bucăţica 
de hârtie figurau un nume şi o adresă de undeva din Surrey. 
Va să zică, aşa o cheamă, rosti el domol: Juanita... Juanita... 
Pronunţă cu grijă, aşa cum pronunţă spaniolii. Cântecul şi 
numele meu preferat, murmură el. 

— Adevărat? întrebă Baby-Kapok. Adevărat? Şi al meu, 
Johnny. Se întrerupse o clipă, apoi îngăimă: Dacă... ştii, adică 
dacă am... În sfârşit, ai să te duci s-o vezi, Johnny? 

— Ce tot baţi câmpii acolo? exclamă, stânjenit, Nicholls. 
Apoi, pe jumătate în glumă, pe jumătate enervat, împunse de 
câteva ori cu degetul în pieptul matlasat: Cu chestia asta pe 
cine ajungi înot până la Murmansk. Ai spus-o şi-ai repetat-o 
de sute de ori! 

Baby-Kapok îi zâmbi, un zâmbet cam chinuit. 

— Aşa e, aşa e... dar... ai să te duci s-o vezi, Johnny? 

— Bine, fir-ar să fie! O să mă duc... Până una-alta e 
timpul să merg şi acolo unde sunt aşteptat. Haide! 


336 


Stinse lumina, deschise uşa, se opri cu un picior în pragul 
ei, apoi reveni fără grabă înăuntru, trase uşa după sine şi 
reaprinse lumina: Carpenter nu clintise şi-l privea liniştit. 

— Te rog să mă ierţi, Andy. Nu ştiu ce dracu' m-a 
apucat... 

— O criză de proastă dispoziţie! făcu, înveselit, Baby- 
Kapok. Intotdeauna te-au apucat pandaliile de câte ori ai 
constatat că am dreptate eu şi tu nu. 

Nicholls îşi reţinu respiraţia, închise o clipă ochii apoi 
întinse mâna lui Carpenter. 

— Totul o să meargă bine, Vasco. Se căzni sa surâdă. Am 
să mă duc s-o văd dacă... ei bine, o să mă duc s-o văd. ţi 
promit. Juanita... Dar dacă dau şi de tine acolo, urmă el 
simulând o ameninţare, să ştii că... 

— Mulţumesc, Johnny, mulţumesc mult. Baby-Kapok 
părea aproape fericit. Noroc, băiatule, noroc! Vaya con Dios”. 
Aşa îmi zicea ea întotdeauna, aşa mi-a urat şi acum, la 
plecare: Vaya con Dios. 

Treizeci de minute mai târziu, Nicholls opera la bordul lui 
Sirrus. 

Ora patru, patruzeci şi cinci. Un frig intens. Vântul sufla 
uşor, dar constant dinspre nord. Valurile erau mai mari ca 
oricând, distanţa dintre crestele lor crescuse, prăpăstiile de 
apă neagră se căscau şi mai adânci. Avariat, strivit sub un 
munte de gheaţă, Sirrus le înfrunta, trudind din greu. Cerul 
rămânea mai departe degajat, un cer de o puritate 
năucitoare, împroşcat de stele, a căror strălucire reapăruse 
odată cu stingerea aurorei boreale. Cea de a cincia paraşută 
luminoasă cobora încet către mare. 

La patru patruzeci şi cinci, un minut poate după ce zăriră, 
la limita orizontului, arcuirea strălucitoare a unei rachete, 
auziră departe, spre sud, tunetul înfundat al canonadei. Era 
clar ce se întâmpla acolo: menţinând în, continuare contactul 
cu submarinul inamic, deşi în imposibilitate de a-i face vreun 
rău, Viking era violent atacat. Probabil atacul a fost scurt, 


38 În original, în spaniolă: „Mergi cu Dumnezeu". 
337 


decisiv şi ucigător, pentru că tirul încetă la scurt timp după ce 
începuse. Radioul nu comunică nimic. Nimeni nu avea să afle 
vreodată ce se petrecuse pe Viking; distrugătorul pieri fără să 
lase supraviețuitori. 

Abia se stinsese ultimul ecou al tunurilor de pe Viking şi 
urechile celor de pe Ulysses desluşiră mugetul motoarelor 
unui „Condor", reduse la minimum, în vreme ce avionul pica. 
Poate cinci, poate zece secunde - timpul părea lung, dar nu 
îndeajuns pentru va vreunul din tunarii convoiului să poată 
ochi cu precizie - giganticul Focke-Wulf zbură pe sub propria 
sa bombă, după care dispăru. In spatele lui cerul se despică 
într-o orbitoare erupție de flăcări, mai scăpătoare, mai 
dureroasă pentru ochi decât soarele amiezii. Intensitatea 
acestor paraşute luminoase era atât de violentă, atât de 
extraordinară încât toate pupilele se contractară într-o 
instinctivă reacţie de apărare, pleoapele se strânseră şi 
bombardierele inamice au putut traversa cercul de lumină şi 
ajunge în poziţie de atac, înainte ca cineva să-şi fi dat prea 
bine seama de ceea ce se întâmplă. Cronometrajul şi 
cooperarea între avionul-cercetaş şi bombardiere se dovedi 
perfectă. 

Primul val era compus din douăsprezece aparate. De astă 
dată ele nu se mai concentrară asupra unei singure ţinte ca la 
atacul precedent; fiecare navă se trezi atacată de unul sau 
două bombardiere. Pe Turner îl cuprinse o adevărată groază 
văzându-le cum coboară în picaj şi se desfac în evantai 
înainte ca vreunul din tunurile lui Ulysses să fi apucat să 
deschidă focul. Rapiditatea, modul de apropiere, siluetele 
acestor avioane aveau ceva teribil de cunoscut. Brusc, le 
identifică: erau Heinkel-uri, Heinkel-3, aparate care purtau - 
Turner o ştia - arma de care se temea cel mai mult din toate: 
bomba teleghidată. 

In aceeaşi clipă, ca şi cum ar fi atins o manetă, toată 
artileria de pe Ulysses intră în horă. Văzduhul se umplu de 
fum şi de mirosul înţepător al corditei arse, zgomotul era 
asurzitor. Dintr-o dată, Turner se simţi invadat de o sălbatică, 


338 


de o ciudată bucurie. „Ducă-se dracului cu bombele lor 
teleghidate cu tot!" gândea el. Era exact războiul care-i 
plăcea; nu jocul acela de-a şoarecele şi pisica, joc înşelător 
de-a v-aţi ascunselea, când trebuia să ghiceşti, înainte de a fi 
surprins la rânduc-ţi, unde se ascunde haita submarinelor; un 
război deschis, pe faţă, în care-ţi puteai vedea adversarul, îl 
puteai uri şi dori să te baţi cinstit cu el, urmărind, tot cinstit, 
distrugerea lui totală. Turner ştia că din acest punct de 
vedere echipajul lui U/ysses va face tot ce-i va sta în puteri. 
Nu era nevoie să fii un fin psiholog ca să detectezi 
schimbarea survenită în oameni - da, acum erau oamenii /ui - 
să vezi că depăşiseră graniţa fricii descoperind că dincolo de 
ea nu e nimic, şi să ştii sigur că de aici încolo vor încărca 
întruna tunurile lor şi vor trage fără oprire până-n clipa în care 
vor răpune sau vor fi răpuşi. 

Primul Heinkel a fost ras de pe faţa cerului chiar de turela 
„X", turela  puşcaşilor-marini morţi sub  sfărâmăturile 
„Condorului" doborât tot de ei. Acum alţii le luaseră locul, tot 
atât de buni. Următorul se înălţă brusc ca să evite ciocnirea 
cu bucăţile de fuzelaj şi motoare ale camaradului său, 
execută un picaj scurt, trecu la mai puţin de un cablu de 
etrava crucişătorului, viră pe-o aripă la viteză maximă, şi 
reveni asupra lui U/ysses. Toate tunurile navei se aflau 
orientate în direcţia opusă şi se scurseră câteva secunde 
bune înainte ca primul dintre ele să ia azimutul necesar; mai 
mult decât suficient pentru ca Heinkel-ul, urmând o diagonală 
de 600 să-şi lanseze bomba şi să dispară, gonind nebuneşte 
sub focul " conjugat al Oerlinkon-urilor şi-al mitralierelor grele. 
Scăpă ea prin minune. 

Bomba fusese lansată sub înălţimea optimă: o clipă păru 
că şovăie, dar se echilibră, porni pe verticală în jos, îşi 
schimbă traiectoria, devie înspre prova şi, despicând vălătucii 
de fum ieşiţi din gurile tunurilor, percută. O explozie 
formidabilă, asurzitoare, zgudui nava din vârful catargului 
până la chilă, mai-mai să spargă timpanele celor aflaţi pe 
puntea de comandă. 


339 


Turner, care tocmai privea îndărăt, avu impresia că nava 
nu va putea supravieţui acestui ultim asalt. Era un vechi ofiţer 
torpilor, specialist în explozive, dar niciodată nu se aflase în 
imediata vecinătate a unei explozii de o asemenea violenţă. 
Se temuse întotdeauna de tipul acesta de bombe, dar nu-şi 
putuse închipui că au o forţă atât de teribilă. Şocul produs era 
de două, ba chiar de trei ori mai mare decât cel la care se 
aşteptase. 

Ceea ce nu ştia, era că auzise nu una, ci două explozii, 
dar contopite. Bomba căzuse - o pură întâmplare - direct 
peste tuburile lans-torpilă de la tribord. Unul singur mai era 
încărcat, celelalte două expediaseră la fund Vytura. În mod 
normal, amatolul, explozivul din ogiva torpilei, este extrem de 
stabil şi inert, chiar şi atunci când e supus la lovituri 
puternice. Prea apropiată însă, prea violentă, explozia bombei 
provocase inevitabil explozia, prin simpatie, a torpilei. 

Efectele au fost considerabile şi spectaculoase, dar nu 
fatale. Bordul lui U/ysses era despicat, ca de un gigantic cuţit 
de conserve, până aproape de linia de plutire; tuburile 
dispărură; punţile erau găurite şi sparte; învelişul coşului 
fusese sfârtecat, iar coşul propriu-zis se înclinase la babord cu 
aproape 15*; principala forţă a exploziei se îndreptase însă 
către pupa navei şi se dispersase, în mare parte, deasupra 
apei. Doar bucătăria şi cantina, deja grav avariate, se 
prefăcuseră acum într-o grămadă de fiare. 

Inainte chiar ca praful şi ţăndările stârnite de explozie să 
se fi aşezat, ultimul dintre bombardiere o ştergea, atingând 
aproape crestele valurilor şi mergând într-un zigzag nebun 
pentru a scăpa de şuvoaiele de foc ale trasoarelor care-l 
urmăreau cu sutele. Apoi, ca prin minune, totul se linişti; 
rămaseră doar tăcerea, o tăcere bruscă ce făcea să vuiască 
urechile şi faclele paraşutelor luminoase care coborau încet şi 
se stingeau, iluminând, înainte de a muri, giulgiul de gheaţă 
care-l învelea pe Ulysses, norii negri de fum ce se vălătuceau 
deasupra sfărâmatului Stirling şi petrolierul ce-şi pierduse, 
aproape în întregime, puntea pupa. Nici una însă din navele 


340 


convoiului nu se abătuse din drum, nici una nu se oprise. 
Cinci Heinkel-uri fuseseră doborâte. „Costisitoare victorie, 
gândi Turner, dacă aşa ceva poate fi numit victorie." El unul 
ştia că avioanele inamice aveau să revină. Era lesne de 
imaginat furia şi orgoliul rănit al înaltului comandament 
hitlerist din Norvegia; din câte cunoştea Turner, până acum 
nici un convoi nu navigase la o latitudine atât de sudică. 

Unul din picioare îi amorţise. Riley îl întinse încetişor, 
ferindu-l de arborele de transmisie care se învârtea. Turnă, cu 
mare atenţie, ulei peste lagăr având totodată grijă să nu-l 
trezească pe mecanicul-şef oare dormea înghesuit între 
umărul său şi peretele tunelului. In momentul în care îşi 
termina treaba, Dodson se foi şi-şi dezlipi pleoapele încleiate 
de somn. 

— Fir-ar să fie! Tot aici eşti, Riley? bombăni el. 

Erau primele cuvinte pe care le schimbau după câteva 
ore. 

— Noroc c-am fost, mârâi la rândul său, Riley, făcând un 
semn cu capul înspre lagăr. Nu tragi cu una, cu două, un 
furtun de incendiu pân-aici! 

Era o răutate gratuită şi o ştia. Din jumătate în jumătate 
de oră, el şi cu Dodson, unseseră pe rând lagărul, dormind cu 
schimbul. Trebuia însă să zică ceva; ciudat îi venea tot mai 
greu să fie obraznic cu mecanicul-şef. 

Dodson zâmbi şi nu spuse nimic. După un timp, îşi drese 
glasul şi mormăi: 

— Nu găseşti că Tirpitz cam întârzie să se arate? 

— Ba da, dom' şef. Riley avea aerul că se simte în largul 
său. Ar fi trebuit să fie de mult aici, dar-ar dracu' în el să dea! 

— De ce nu renunţi la ideea asta prostească, Riley? 

Fochistul răspunse cu un mârâit. Dodson scoase un oftat, 
apoi chipul i se însufleţi: 

— la mai du-te după nişte cafea, Riley. Mor de sete. 

— Zău, răspunse grosolan Riley. Duceţi-vă 
dumneavoastră. 

— Fă-mi serviciul ăsta, băiatule. Mi-e îngrozitor de sete. 


341 


— Bine, fie, acceptă, morocănos, fochistul. De unde s-o 
iau? 

— E destulă în compartimentul maşinilor. Când nu fierb 
cafea, prepară apă la gheaţă. Ferească-mă sfântul însă de aşa 
ceva! şi Dodson se scutură ca de frig. 

Riley ridică termosul şi porni, clătinându-se, prin tunel. 
Abia apucă să facă trei-patru paşi şi simţi cum nava se 
cutremură sub efectul reculului pieselor de mare calibru. Era 
începutul atacului aerian, dar ei n-aveau de unde să ştie. 

Dodson se propti de perete, îl văzu pe Riley făcând 
acelaşi lucru, apoi luând-o la goană cu o grabă stângace. „E 
ceva familiar de grotesc în felul cum fuge, bălăbănindu-se", îşi 
spuse Dodson. Tunurile zguduiră din nou vasul şi văzu cum 
silueta accelerează şi mai tare cursa, aidoma unui crab uriaş 
cuprins de panică... „Panică, gândi Dodson, asta-i, tipul moare 
de frică. De fapt, zău dacă-i reproşez ceva amărâtului... În 
tunelul ăsta încep să-mi închipui şi eu dracu' ştie ce..." O nouă 
vibraţie, mai puternică, se făcu resimţită; probabil turela „X", 
situată exact deasupra. „Nu, nu-l blamez deloc. Ba chiar sunt 
fericit că a plecat. N-o să-l mai văd pe amicul Riley, îşi spuse 
el cu un zâmbet ascuns. Nu-l cred într-atât de pocăit." Obosit, 
Dodson se rezemă la loc. „lată-mă, în sfârşit, singuri, 
murmură el şi aşteptă să-l cuprindă un sentiment de uşurare. 
In locul lui, nu resimţi însă decât pe acela al propriei sale 
singurătăţi, al abandonului, al unei stranii descumpăniri. 

În mai puţin de un minut, Riley era înapoi. Se întorsese 
mergând cu aceleaşi mişcări de crab; aducea un termos de un 
litru şi jumătate, două ceşti şi înjura de mama focului de 
fiecare dată când luneca şi se izbea de pereţii tunelului. 
Gâfâind, se aşeză tăcut lângă Dodson şi turnă în ceaşcă 
lichidul fumegând. 

— La ce dracu' te-ai mai întors? întrebă Dodson cu 
asprime. N-am nevoie de tine şi... 

— Aţi poftit cafea, îl întrerupse Riley. Poftim pişoarca! 
Beţi! 


342 


În aceeaşi clipă, explozia tubului lanstorpilă de la babord 
bubui de-a lungul tunelului întunecos, azvârlindu-i pe cei doi 
unul peste altul. Cafeaua din ceaşca lui Dodson i se vărsă 
toată pe picior; omul era însă atât de obosit, reacţiile lui, atât 
de încetinite încât prima senzaţie pe care o resimţi a fost 
aceea a frigului care domnea în tunelul jilav. Cafeaua 
clocotită trecuse prin stofa pantalonului, dar el nu-i simţise 
fierbinţeala, cum nu simţea că e ud. De la genunchi în jos, 
picioarele îi erau amorţite, ca de lemn. Scutură din cap şi se 
holbă la Riley: 

— Pentru Dumnezeu, ce-a fost asta? Ce se petrece? Ai 
putut cumva să... 

— Habar n-am. N-am mai stat la taclale şi întrebări. 

Riley se întinse pe jos cu vădită plăcere, suflă în cafeaua 
aburindă, apoi, fulgerat de o idee fericită, zâmbi. Un zâmbet 
vesel ce-i însenină, în măsura posibilului, mutra pocită. 

— Pesemne e Tirpitz, spuse, plin de speranţă. 

De încă trei ori în cursul acestei cumplite nopţi, 
escadrilele hitleriste decolară de pe aerodromul de la Alta 
Fjord şi luară drumul nord-nord-vest, prin frigul glacial al 
Arcticei, peste marea zbuciumată, în căutarea rămăşiţelor 
sfârtecate ale lui FR-77. Căutarea în sine nu prezenta nici o 
dificultate; „Condorul" nu-i părăsi o clipă, bătându-şi parcă joc 
de toate tentativele lor de a scăpa de el. Părea să posede o 
inepuizabilă rezervă de paraşute luminoase; mai mult ca sigur 
asta îi şi era unica încărcătură. Bombardierele n-aveau 
altceva de făcut decât să se îndrepte spre lumina lor. 

Primul atac - la 5,45' dimineaţa - a fost un 
bombardament clasic executat de la circa 900 metri 
altitudine. Avioanele păreau a fi Dornier, dar ar ii fost greu de 
precizat din pricină că zburau deasupra haloului a trei 
paraşute luminoase ajunse aproape de suprafaţa mării. Deşi 
nu întru totul ineficace, atacul inamicului se desfăşură fără 
prea mare entuziasm, lucru lesne de înţeles dat fiind 
densitatea tirului de baraj. Totuşi, două lovituri îşi nimeriră 
ţinta; prima atinse un cargou, pulverizând cea mai mare parte 


343 


din teuga acestuia. A doua bombă nimeri în U/ysses. 
Proiectilul traversă timoneria, cabina amiralului şi explodă în 
mijlocul infirmeriei. Localul era plin de bolnavi şi muribunzi. 
Pentru toţi aceştia, bomba se dovedi o izbăvire, o binefacere 
a cerului întrucât. rezervoarele de anestezic de pe navă 
fuseseră demult epuizate. Nimeni nu scăpă cu viaţă. Printre 
cei. ucişi se aflau Marshall, ofiţerul torpilor, Johnson, 
timonierul-şef, comandantul poliţiei, rănit uşor în urmă cu o 
oră de o schijă provenită din explozia tubului lanstorpilă, 
Burgess, neputincios într-o cămaşă de forţă - făcuse o 
comoţie cerebrală în noaptea marii furtuni şi înnebunise. - 
Brown, cel căruia capacul de intrare în buncherul „Y", îi 
sfărâmase coapsa şi Brierley, condamnat oricum să moară, cu 
plămânii saturați de păcură. În momentul exploziei, Brooks nu 
se afla acolo. 

Aceeaşi bombă  distrusese şi reţeaua telefonică, 
exceptând liniile care legau puntea de comandă de posturile 
de artilerie, de compartimentul maşinilor şi portavocile. 

Al doilea atac, s-a produs ceva mai târziu, executat de 
Heinkel-uri, numai şase la număr, echipate tot cu bombe- 
teleghidate. Conformându-se în mod evident unor ordine 
stricte, ele ignorară cargourile concentrându-şi atacul asupra 
escortoarelor. Un raid costisitor: inamicul pierdu patru din 
cele şase avioane ale sale în schimbul unei singure lovituri la 
ţintă pe care o încasă Stirling. Din nefericire, însă, explozia 
scoase din uz cele două tunuri ale turelei din pupa. 

Cu ochii injectaţi, tăcut, fără nimic pe cap în vântul 
glacial care făcuse mercurul să coboare până la minus 20°, 
Turner măsura cu paşi nervoşi puntea de comandă, 
nevenindu-i pur şi simplu să creadă că Stirling mai e în stare 
să plutească, ba chiar să lupte cu toate armele de care încă 
dispun. Privirea cuprinse apoi propria sa navă. „Mai degrabă o 
grămadă de fiare răsucite decât navă de război, dar uite că 
taie mai departe valurile astea cât casa", gândi el şi se 
minună şi mai tare. Fireşte, spectacolul unor crucişătoare 
sfărâmate, incendiate, devastate, făcute harcea-parcea, nu 


344 


era o noutate pentru Turner. Văzuse, tot cu prilejul 
convoaielor pentru Rusia, pe Trinidad şi Edinburgh făcute 
literalmente bucăţi, dar niciodată nu-i fusese dat să vadă un 
vas suferind mutilări atât de înspăimântătoare, atât de 
cumplite ca Ulysses şi desuetul Stirling şi totuşi continuând să 
trăiască. 

Cel de-al treilea atac avu loc puţin înaintea zorilor, când 
cenuşiul lor începuse să dilueze uşor întunericul nopţii. 
Cincisprezece Heinkel-uri H-3 echipate cu bombe teleghidate 
atacară cu curaj şi o extremă înverşunare. Şi de data aceasta, 
crucişătoarele au reprezentat unica lor ţintă. Ulysses cu 
precădere. Departe de a da îndărăt, departe de a se plânge 
de nenorocul său, echipajul, acest generos echipaj de cadavre 
ambulante pe care-l lăsase Nicholls în urma sa, întâmpină 
inamicul cu bucurie, căci cum poate fi distrus un adversar 
dacă nu vine la tine? Frica, neliniştea, cvasi-certitudinea 
morţii nu mai existau pentru aceşti oameni. „Spune-le, 
transmisese Vallery, spune-le că sunt cel mai bun echipaj pe 
care un comandant l-a avut vreodată." Singurul lucru care 
mai avea importanţă pentru ei rămânea Vallery, ceea ce 
spusese şi ceea ce reprezentase el, rămânea acel ceva nobil 
şi generos, inseparabil de persoana comandantului pentru că 
era însăşi fiinţa lui. Şi atunci, oamenii apucau proiectilele, 
zăvoreau culatele, apăsau pe manetele de dare a focului, 
nesimţitori la tot ce nu era amintirea omului care murise 
cerându-le iertare că-i părăseşte, uitând tot în afara 
convingerii că nu-l dezamăgesc. Cadavre da, dar cadavre 
animate de un foc sacru, cel care-i înalţă pe oameni deasupra 
lor înşişi, mai ales când ştiu că pasul următor, inevitabil pas, îi 
va purta pe celălalt tărâm... 

Prima parte a atacului a fost lansată împotriva lui Stirling. 
Turner zări două Heinkel-uri năpustindu-se, în urletul 
motoarelor asupra bătrânului crucişător şi trecând ca prin 
minune prin perdeaua de foc tras aproape la gura ţevii. 

Grelele bombe, capabile să străpungă blindajul şi reglate 
pentru explozie cu întârziere, loviră nava în mijloc, exact sub 


345 


nivelul punţii şi explodară în compartimentul maşinilor şi la 
cazane. Următoarele trei bombardiere au fost întâmpinate 
doar de tirul pom-pom-urilor şi-al mitralierelor Lewis; turelele 
din prova amuţiseră. Cu o dureroasă strângere de inimă, 
Turner pricepu ce se întâmplase: explozia secţionase cablurile 
care alimentau cu energie electrică motoarele turelei*?. 
Implacabile, aproape  dispreţuitoare, bombardierele 
ignorară această bicisnică împotrivire şi fiecare din bombele 
lor îşi atinse ţinta. Rănit de moarte, Stirling era cuprins din 
nou de flăcări şi avea o puternică înclinare la tribord. 
Crescendo-ul brusc al unor motoare de avion îl făcu pe 
Turner să-şi mute privirea la propria-i navă. Primul val de 
asaltatori era format din cinci bombardiere; zburau la 
altitudini diferite şi din unghiuri de atac diferite, astfel încât să 
deruteze tirul antiaerienei, dar convergeau toate spre pupa lui 
Ulysses. Fumăria şi zgomotele erau atât de intense încât 
impresiile lui Turner rămaseră fragmentare şi confuze. 
Văzduhul se umplu deodată de bombe şi de răpăitul sacadat 
al mitralierelor şi tunurilor nemţeşti. Una din bombe explodă 
în aer, în faţa şi la câţiva metri de coşul prova. O grindină 
ucigaşă de oţel biciui puntea ambarcaţiunilor şi toate 
Oerlikon-urile şi  pom-pom-urile  amuţiră,  pierzându-şi 
servanţii, victime ale schijelor sau ale suflului. O altă bombă 
traversă puntea, postul mecanicilor şi prefăcu centrala T.F.F. 


39 Teoretic, este aproape cu neputinţă ca o singură explozie, sau 
chiar mal multe în acelaşi loc, să scoată din funcţiune ori să 
distrugă, toate dinamurile unui mare vas de război sau să 
secţioneze toate circuitele care alimentează cu energie electrică 
întreaga navă. Când se produce o avarie la un dinam sau la un 
circuit, siguranţele sar automat, izolând sectorul cu pricina. In 
practică, însă, lucrurile nu se petrec întotdeauna aşa; siguranţele 
pot să nu sară şi atunci întreaga reţea se arde. Umblă zvonul - un 
zvon foarte insistent - că cel puţin una din navele de linie ale lui 
Royal Navy a fost pierdută, numai şi numai pentru că disjunctoarele 
dinamului, calibrate pentru un curent de 800 amperi, n-au 
funcţionat, punând astfel bastimentul în imposibilitatea de a se 
apăra. (N. A.) 

346 


Într-un abator. Ultimele două căzură ceva mai sus, şi pe lângă 
turela „X". Cupola de oţel a fost despicată, ca de un 
monstruos satâr, în creştet şi de-a lungul celor două laturi, 
smulsă de pe soclul ei rotativ şi prăvălită grotesc de-a 
curmezişul dunetei mutilate. 

În afara artileriştilor de pe puntea ambarcaţiunilor şi a 
celor din turelă, un singur om - dar virtualmente de neînlocuit 
- mai căzu jertfă atacului. Schijele primei bombe făcură să 
explodeze o butelie cu aer comprimat din atelierul mecanic al 
torpilorilor; or, tocmai acolo îşi căutase adăpost, doar cu 
câteva minute mai devreme, cel ce devenise, mai mult ca 
oricare altul cheia de boltă a armăturii morale a lui Ulysses: 
maistrul-principal Hartley. 

Vasul naviga acum prin mijlocul unui nor negru şi dens de 
fum. Stirling ardea revărsând păcură din rezervoarele sale 
sparte. Nimeni n-avea să ştie ce s-a petrecut în următoarele 
zece minute. Au fost minute smulse de-a dreptul din iad, şi 
oamenii le-au trăit în mijlocul fumului, al flăcărilor, al 
chinurilor. Apoi, U/ysses se pomeni iarăşi sub cerul liber; lupi 
hămesiţi, Heinkel-urile, golite acum de bombe, se năpustiră 
asupra lui cu tunul şi mitraliera, hotărâți să-l îngenunche 
definitiv şi să-l sfârtece. Dar ici şi colo atacatorii se trezeau 
totuşi întâmpinați cu. foc. 

Era unul, de pildă, care trăgea dintr-o nişă amplasată 
exact sub puntea de comandă. Turner riscă o privire rapidă 
peste bordajul de oţel şi-l văzu pe ochitor împroşcând cu 
proiectile trasoare un Heinkel care plonja. Inamicul ripostă şi 
Turner se trânti pe jos, târându-l după sine şi pe Baby-Kapok. 
Bombardierul dispăru, iar tunurile sale tăcură. Turner se ridică 
şi inspectă cu privirea nişa: marinarul era mort, ciuruit de 
gloanţe. 

Se întoarse auzind cum cineva se foieşte în spatele său. 
O siluetă subţirică îi făcu semn cu mâna să rămână unde 
este, după care se cocoţă pe bordajul punţii de comandă. 
Turner întrezări, într-o fracțiune de secundă, chipul palid al lui 
Chrysler, un Chrysler care, de când fusese deschisă cabina 


347 


Asdic-ului, nu mai scosese o vorbă, nu mai schiţase un 
zâmbet, şi totodată trei Heinkel-uri care se grupau la tribord 
pregătindu-se pentru un nou atac. 

— Dă-te jos de-acolo, nerodule! Vrei să te sinucizi? 

Chrysler se uită la el cu ochii larg căscaţi,, părând că nu-l 
recunoaşte, apoi întoarse capul şi se lăsă să cadă în nişa de 
sub punte. De sus, Turner îl urmări cu privirea; băiatul lupta 
din răsputeri, cu o încrâncenare mută, aproape neomenească, 
să-l scoată pe mort de la locul său. Ilzbuti după o serie de 
smucituri convulsive, îl depuse uşurel pe jos şi se căţără pe 
scaunul ochitorului ucis. Turner observă că una din mâini 
sângera, jupuită complet de piele. Tot atunci văzu flăcări 
ţâşnind din tunurile Heinkel-ului şi se trase la iuţeală îndărăt. 

Trecură una, două, trei secunde, timp în care proiectile 
inamice, bătură, turtindu-se, darabana în blindajul punţii. 
Apoi, ca prin vis, auzi Oerlikon-urile jumelate deschizând 
focul. Tânărul marinar se abţinuse până în ultimul moment. 
Şase lovituri, numai şase şi o formă cenuşie, imensă, 
fumegândă şi ciopârţită trecu razant pe deasupra punţii de 
comandă, pierdu o aripă izbindu-se de gabia telemetrelor şi 
se sfărâmă în mare de partea cealaltă a navei. 

Chrysler era în continuare în nişa lui. Mâna dreaptă 
strângea umărul stâng, zdrobit de un proiectil, încercând 
zadarnic să oprească sângele ţâşnind şuvoi. Dar în clipa în 
care următorul bombardier pornea, răzbunător, la atac iar el, 
Turner, se pregătea să se arunce pe jos, văzu cum mâna 
mutilată şi sângerândă se întinde din nou spre butonul de 
declanşare a focului. 

Lungit pe jos, între Carrington şi Baby-Kapok, Turner 
izbea cu pumnul puntea, în prada unei furi cumplite. Se 
gândea la Starr, omul din pricina căruia pătimeau tot ce 
pătimeau şi îl ura aşa cum nu crezuse că poate uri vreodată. 
In secunda aceea l-ar fi ucis cu plăcere. Şi se gândea şi la 
Chrysler, la înspăimântătoarea suferinţă pe care o îndura 
umărul lui zdrobit zgâlţâit de reculul armei, la ochii lui de 
culoarea murei, acum sticloşi, cu privirea rătăcită de durere 


348 


adunată în trup şi în suflet. „Dacă voi trăi, îşi jură el, am să-l 
propun pentru Victoria Cross“%." Tirul încetă brusc şi un 
Heinkel, scoțând fum din ambele motoare, viră scurt la 
tribord. 

Turner sări în picioare şi, urmat de Baby-Kapok, se căţără 
pe bordaj. O făcu fără să se mai uite în jur şi asta era cât p-aci 
să-l coste viaţa. O rafală expediată de cel de-al treilea, şi 
ultimul Heinkel - puntea de comandă rămăsese ţinta lor 
preferată - îi şuieră pe lângă cap şi umeri. Simţi pe obraz şi 
prin păr suflul gloanţelor. Se trezi din nou lungit pe jos, 
gâfâind de efortul făcut ca să sară de pe bordaj. Puntea 
cuirasată era iarăşi la câţiva centimetri de ochii săi, dar de 
văzut n-o vedea. O singură imagine, gravată într-o fracțiune 
de secundă, îi ardea acum retina şi sufletul: aceea a lui 
Chrysler, c-o gaură cât pumnul în spate, prăbuşit peste 
Oerlikon-ul ale cărui ţevi jumelate, ţintuiau, ridicate aproape 
la verticală de greutatea corpului, cerul pustiu. Il ţintuiau, 
împroşcându-l cu trasoare şi aşa aveau să facă până la 
completa golire a încărcătoarelor. Mort, tânărul marinar 
continua să tragă, cu mâna încleştată pe butonul de 
declanşare a focului. 

Unul după altul, tunurile convoiului amuţiră, iar duduitul 
motoarelor se stinse în depărtări. Atacul se terminase. 

Turner se sculă în picioare, de astă dată încet şi greoi. 
Mai aruncă o privire la nişa Oerlikon-ului de sub punte, apoi 
întoarse capul, cu chipul văduvit de orice expresie. 

În spatele său cineva tuşea, o tuse ciudată, gâlgâită. Se 
răsuci şi rămase pironit, strângând năprasnic pumnii. Baby- 
Kapok, având alături pe Carrington stâna. neputincios, în 
genunchi, şedea pe podea rezemat cu spatele de fotoliul 
amiralului. De la încheietura coapsei stângi la umărul drept, 
trecând prin mijlocul „J"-ului brodat pe piept, mitraliera 
Heinkel-ului perforase, la intervale egale, o succesiune de 
găuri rotunde. Impactul îl proiectase, probabil, dintr-un colţ al 
punţii de comandă în altul. 


40 Cea mai înaltă decorație britanică. (N. Tr.) 
349 


Turner continua să rămână împietrit. Ştia, o certitudine 
scârboasă şi absolută, că tânărul pilot nu mai are decât 
câteva secunde de trăit; i se părea că dacă ar face fie şi o 
singură mişcare, ar rupe firicelul care-l mai ţinea legat de 
viaţă. 

Treptat, treptat, Baby-Kapok îi percepu prezenţa, simţi 
privirea fixă aţintită asupra lui şi ridică spre comandant ochii 
săi istoviţi. Albastrul lor viu începea să se stingă; obrazul era 
ca de var, fără picătură de sânge. Cu o mişcare distrată, 
maşinală, degetele i se plimbau peste mătasea salopetei, 
pipăind găurile. Deodată zâmbi şi se uită la veşmântul său 
mătlăsat. 

— S-a dus, murmură el, s-a dus definitiv. Mâna îi lunecă 
pe lângă corp, cu palma întoarsă în sus, capul căzu pe piept. 
Şuviţele blonde de păr palpitară în bătaia vântului. 


350 


XVII. DUMINICA DIMINEAŢA 


Stirling muri în zori. Muri în timp ce continua să. 
înainteze, să spintece valurile înalte, torţă gigantică pe 
întinderile polare, purtând suprastructurile sale schilodite, 
răvăşite, prefăcute într-un imens rug alimentat de vânt şi de 
păcura ce se revărsa din rezervoarele sparte. Spectacol 
teribil, cutremurător, dar nu unic în acest război: această 
incandescenţă albă o avusese şi Bismark înainte ca torpilele 
lui Dorsetshire să-l fi trimis în adâncuri. 

Stirling ar fi murit oricum; Stukas-urile însă îl asasinară. 
Aurora boreală dispăruse de mult, acum dispărea şi cerul 
senin, iar înspre miazănoapte se adunau nori negri. Nădejdea 
tuturor era că norii vor ajunge deasupra convoiului şi că-l vor 
adăposti sub o ninsoare protectoare. Stukas-urile se dovediră 
însă mai rapide. 

Aceste bombardiere în picaj atât de temute, cu aripi ca 
de pescăruş, pe numele lor adevărat „Junkers-87", se 
îndreptară întâi spre sud; ajunse cam în dreptul lui U/ysses, 
ultima navă din convoi, se regrupară în cerc, paralel cu el, ca 
deodată, potrivit stilului lor de atac, să se desprindă succesiv 
şi, executând o răsturnare pe aripa stângă, să pornească pe 
verticală în jos, direct asupra țintei alese. 

Un avion care plonjează fără să devieze, asupra unor 
poziţii A.A. pregătite să-l întâmpine, n-are nici o şansă să 
scape teafăr. Cel puţin aşa grăiesc geniile artileristice ale 
Şcolii de artilerie de la Whale Island şi-şi oferă plăcerea să 
demonstreze adevărul evident al teoriei lor, folosindu-se de 
tunuri antiaeriene şi reproducând, pe măsura mijloacelor de 
care dispun, situaţia data. Din păcate, singurul lucru pe care 
nu-l pot reproduce este inamicul. 

„Din păcate", fiindcă în cazul unei înfruntări reale, unicul 
factor cu adevărat important este tocmai acest Stukas. Greu 
de găsit omul care, ghemuit în nişa pom-pom-ului, să reziste 


351 


urletului ascuţit, sfredelitor al bombardierului lansat în picaj 
aproape vertical, să-l vadă cum creşte vertiginos în luneta de 
ochire, să ştie că bomba prinsă sub aripi va cădea, inexorabil, 
dintr-o clipă într-alta, şi să nu dea îndărăt. Sutele de oameni 
astăzi în viaţă - mă refer la cei care au avut norocul să 
supravieţuiască unui atac al Stukas-urilor - vor confirma fără 
şovăire că războiul n-a produs nimic mai demoralizant, mai 
ucigător pentru nervi ca spectacolul şi urletul acestor Junkers- 
87, cu ciudatul unghi diedru al aripilor lor, aşa cum îl percep 
ochiul şi urechea cu câteva secunde înainte de a-şi termina 
picajul“. 

Se poate întâmplă însă ca geniile artileristice să aibă şi 
dreptate: e un caz la o sută, la o mie chiar, şi asta numai 
atunci când factorul uman încetează să mai acţioneze asupra 
celui care mânuie tunul. Adică, tocmai cazul lui Ulysses. Frica 
pierise, fantomă sleită în noapte; împotriva bombardierelor 
pornite în picaj se aliniau doar ţevile unui pom-pom cvadruplu 
şi a vreo şase Oerlikon-uri. Turelele din faţă nu mai puteau 
trage, dar şi aşa era mai mult decât suficient în mâinile unor 
servanţi inuman de calmi, roboţi cu un sânge rece la fel de 
îngheţat ca şi vântul polar, a unor oameni care nu mai aveau 
alt ţel în viaţă. Trei Stukas-uri au fost măturate de pe cer cam 
în tot atâtea secunde; două dintre ele ca să se sfarme de 
mare, al treilea ca să se împlânte, cu o forţă năprasnică, în 
cabina de veghe a amiralului, deja distrusă. 

Şansele ca rezervorul de benzină să nu ia foc, sau bomba 
să nu explodeze sunt atât de minime, încât practic ele nu 
există; şi totuşi, acest dublu miracol a-avut loc, în împrejurări 
extraordinare, curajul devine rutină şi nimănui nu-i trecu prin 
minte să se extazieze în faţa faptei bărbosului Doyle când, 
abandonând pom-pom-ul, acesta se repezi pe puntea prova şi 
se aruncă peste bomba ce se rostogolea printre jgheaburile 
de scurgere â apei, pline acum cu benzină pură. Ar fi fost 


41 Să nu uităm că autorul plasează acţiunea romanului la 
începutul anului 1943; de-atunci, din păcate, războiul a născocit 
arme cu mult mai teribile şi cu efecte infinit mai cumplite. (N. Tr.) 

352 


de-ajuns o singură scânteie, cât de mică, scăpărată de 
placheurile lui Doyle sau de tăblăria avionului sfărâmat, 
frecându-se de suprastructuri, pentru ca incendiul să 
izbucnească năprasnic. In plus, focosul bombei era intact şi, 
tot lunecând încolo şi încoace pe puntea acoperită de gheaţă, 
cu Doyle cramponat deasupra, ea părea animată de diabolica 
hotărâre de a-şi pocni delicta ogivă de vre-un pontil, sau de 
altceva dur. 

Chiar dacă Doyle s-a gândit la acest pericol, ai fi zis că 
nu-i pasă. Calm, aproape neglijent, făcu să sară cu o lovitură 
de picior singura legătură ce mai ţinea bastingajul, împinse 
bomba peste bord cu ampenajul înainte, apoi săltând-o de 
cap ca să ferească focosul, îi dădu drumul. Inofensivă, ea 
dispăru în mare. 

Aceasta se întâmplă exact în momentul în care prima 
bombă străpungea parcă în derâdere blindajul gros de doi 
centimetri şi jumătate ce acoperea puntea lui Stirling şi 
exploda în compartimentul maşinilor. Şase alte bombe se 
împlântară succesiv în inima agonizândă a crucişătorului, în 
timp ce Stukas-urile, delestate, redresau şi virau rapid la 
babord şi tribord. Pentru cei de pe puntea lui Ulysses, 
bombele acestea părură că-şi ating ţinta într-o bizară şi 
sinistră absenţă a oricărui zgomot. Pur şi simplu dispărură 
printre flăcări şi fum, înghiţite de infern. 

Ceea ce-l dobori pe Stirling n-a fost o singură lovitură, ci 
o acumulare de lovituri, mereu mai multe şi mai dure. 
Incasase atâtea încât nu mai putea suporta. Era ca un boxer 
ce nu se mai poate ţine pe picioare, bătut de un adversar 
inexperimentat dar pus pe masacru, sucombând sub o 
avalanşă de pumni. 

Turner îl privea cum moare; îl privea cu chipul împietrit şi 
sufletul îndurerat de propria sa neputinţă. „Ce ciudat, îşi 
spunea el cu istovire, e la fel ca toate celelalte. Crucişătoarele 
astea sunt cele mai rezistente nave din lume." Văzuse multe 
scufundându-se, dar nici unul nu se lăsase trimis la fund 
lesne, dintr-o dată, spectaculos. Knock-out-ul surpriză nu 


353 


exista pentru ele; trebuiau lovite, lovite întruna, lovite 
necruţător, până la moarte... Ca acest Stirling. Turner îşi 
încleştă atât de tare pumnii pe bordajul scrijelit încât simţi 
crampe în muşchii antebraţului. Pentru el, ca pentru toţi 
adevărații marinari, o navă îndrăgită era un prieten. De 
cincisprezece luni, bătrânul şi bravul Stirling fusese o umbră 
credincioasă, împărtăşind cu Ulysses povara celor mai 
cumplite convoaie ale războiului. Era ultimul din vechea 
gardă; doar Ulysses făcea de mai de mult aceste tragice 
navete. E dureros să vezi cum moare un prieten. Turner îşi 
mută privirea şi se apucă să fixeze puntea acoperită cu 
gheaţă dintre picioarele sale, cu capul plecat şi umerii aduşi. 

Putea însă închide ochii, nu şi urechile. Tresări auzind 
monstruosul şuier al vaporilor şi al apei dând în clocot în clipa 
în care suprastructurile încinse până la alb ale crucişătorului 
plonjară adânc în oceanul îngheţat înspăimântătorul şuier se 
prelungi timp de douăzeci de secunde după care se opri 
brusc, de parcă un comutator gigantic ar fi tăiat deodată 
sunetul. Când Turner ridică, încet de tot, capul, în faţa lui nu 
mai era decât marea tălăzuită şi bule mari, pline de păcură, 
ce urcau la suprafaţă ca să fie imediat sparte de picăturile de 
apă provenite din condensarea, extrem de rapidă pe gerul 
de-afară, a norilor de vapori. 

Stirling murise şi resturile mutilate ale lui FR-77 
continuau să-şi croiască drum, luptând cu talazurile, spre 
nord. |n prezent, rămăseseră doar şapte: patru cargouri, 
printre care şi nava-comodor, un petrolier, U/ysses şi Sirrus. 
Nici unul nu era intact, cu toţii aveau răni grave, dar nici unul 
atât de înfricoşătoare ca Ulysses. Şapte, doar şapte şi 
fuseseră treizeci şi şase care porniseră spre Rusia! 

La ora opt, Turner semnaliză lui Sirrus: „T.F.F.-ul distrus. 
Comunicaţi  comandantului-şef direcția, viteza, poziția. 
Confirmaţi ora 9,30 ca oră a întâlnirii. Transmiteţi cifrat". 

Răspunsul sosi exact după o oră: 


354 


„întârziere cauză mare agitată. Întâlnire aproximativ 
10,30. Imposibil trimitere protecţie aeriană. Continuaţi 
drumul. Comandant-şef." 

„Continuaţi drumul!" izbucni, furios, Turner. Aţi auzit? 
„Continuaţi drumul!" Da' ce mama dracului se aşteaptă să 
facem? Să ne întoarcem? Am oroare să mă repet, dar n-am 
încotro: vor sosi prea târziu, ca de obicei!“? 

Ziua se iscase de mult, dar începea să se facă din ce în 
ce măi întuneric. De la un capăt la altul al orizontului, nori 
cenuşii, grei, informi şi ameninţători, ascundeau cerul. Erau 
nori de zăpadă şi, cu puţin noroc, avea să ningă în curând. În 
prezent, era unica lor salvare. 

Ninsoarea însă nu veni... sau mai bine-zis, nu atunci, în 
locul ei apărură din nou Stukas-urile. Vuietul motoarelor lor 
creştea şi scădea, în vreme ce ele survolau metodic marea în 
căutarea convoiului..,Charlie" plecase în zori. Fără prea mare 
caznă, escadrila de bombardiere în picaj descoperi minusculul 
convoi. Zece minute după ce fuseseră semnalate, primul 
Junkers-87 se răsturna pe-o aripă şi plonja din înaltul cerului. 

Zece minute, răstimp în care s-a ţinut în pripă un 
„consiliu de război" şi a fost adoptat un plan - disperat - de 
acţiune. La sosirea lor, convoiul se constituise în linie de front, 
cu petrolierul Varella la mijloc, câte un cargo de o parte şi de 
alta, la mică distanţă, şi cu Sirrus şi Ulysses protejând 
flancurile. In nişte ape infestate de submarine această 
formaţie însemna sinucidere curată; era exclus ca o torpilă 


42 Regretabil dar adevărat: aproape întotdeauna escadra flotei 
metropolitane sosea prea târziu. Faptul nu i se putea imputa 
Amiralității: Navele de linie erau necesare pentru jocul împotriva lui 
Tirpitz şi nimeni nu-şi putea asuma riscul de a le trimite în zona 
costieră în scopul combaterii bombardierelor ce-şi aveau baza pe 
continent. Capcana, pregătită de atâta amar de vreme, sfârşi într- 
adevăr prin a funcţiona, dar prada a fost doar crucişătorul greu 
Scharnhorst şi nu cuirasatul Tirpitz. Puternica navă de linie n-a fost 
niciodată prinsă în larg; s-a scufundat la locul ei de ancorare - Alta 
Fjord - sub bombele „Lancaster"- urilor aparţinând R.A.F.-ului. (N. 
A.) 

355 


lansată, fie de la babord, fie de la tribord, să nu-şi atingă 
ţinta. Condiţiile meteorologice erau însă potrivnice unui atac 
al submarinelor şi formaţia aleasă oferea avantajul unei 
riposte eficace împotriva bombardierelor: dacă atacau din 
pupa - tehnica lor preferată - Stukas-urile aveau de înfruntat 
focul conjugat şi masiv a şapte nave; dacă atacau din părţi 
însemna să aibă, în primul rând, de-a face cu escortoarele. 

Or, nici un Stukas n-ar risca să ofere pântecul său, 
neapărat de nimic, tunurilor unui vas de război. Optară pentru 
un atac simultan din ambele părţi: cinci de la est, patru de la 
vest. Turner apucă să remarce că de astă dată avioanele erau 
echipate cu rezervoare suplimentare pentru zborurile pe 
distanţe lungi. 

Nu apucă însă să vadă ce i se întâmplă lui S/rrus. De fapt, 
abia dacă văzu ce se petrece cu propria sa navă, deoarece un 
nor de fum dens şi înecăcios, provenit de la turele „A" şi „B" şi 
împins de vânt, învălui puntea de comandă. Între bubuiturile 
tunurilor de 155 m/m auzea loviturile seci ale pom-pom-urilor 
lui Doyle şi sacadele furioase ale Oerlikon-urile. 

Brusc, două fascicole luminoase de o orbitoare albeaţă 
străpunseră vălătucii de fum. Turner, care în primul moment 
încremeni de uimire, rânji, cuprins de o feroce bucurie. Sigur 
că da: proiectoarele de 1,10 m! Marile proiectoare (ele 
continuau să figureze pe lista oficială a armamentului secret) 
capabile să ilumineze un inamic aflat la şase mile distanţă! Ce 
prost fusese că uitase de ele! Vallery le folosise adesea, şi 
ziua şi noaptea, împotriva atacurilor aeriene. Nici un om nu 
putea privi direct, fără să orbească, ochii aceştia ciclopici, 
plasma aceasta incendiată între doi electrozi. 

Clipind des ca să scape de lacrimile provocate de fum, 
Turner aruncă o privire spre pupa ca să vadă cine e la postul 
de comandă. De fapt însă ştia, înainte chiar de a-i fi desluşit 
trăsăturile. Nu putea fi decât unul singur: Ralston. De-altfel, 
Turner îşi aminti, postul său de luptă de zi era tocmai la 
comanda proiectoarelor. In plus, nimeni în afara blondului şi 


356 


atleticului torpilor n-ar fi avut destulă minte şi inteligenţă ca 
să aprindă din proprie iniţiativă gheizerele acestea de lumină. 

Din colţul dinspre grilajul punţii de comandă, Turner îl 
observa. Uitase şi de navă şi de bombardiere - oricum, 
personal tot n-avea ce să le facă - fascinat de omul care 
mânuia comenzile. 

Cu ochii lipiţi de vizor, cu chipul absolut impasibil, ai fi zis 
că e sculptat în marmură dacă n-ar fi fost treptata crispare a 
umerilor şi a gâtului în timp ce colimatorul asculta de delicata 
atingere a degetelor pe tambur; imobilitatea feței, 
concentrarea sa absolută erau de-a dreptul înspăimântătoare. 

Nici cea mai mică emoție, nici cea mai mică tresărire 
când primul Stukas porni într-un zigzag nebunesc ca să scape 
de lumina aceea cumplită care ardea ochii pilotului; nici 
umbră a vreunui sentiment când, deviind violent de la picajul 
său şi redresând prea târziu, avionul percută marea la circa o 
sută de metri de U/ysses. 

„La ce s-o fi gândind băiatul ăsta? se întrebă Turner. La 
maică-sa şi la surorile sale îngropate sub dărâmăturile unei 
căsuțe din Croydon? La fratele său, victimă inocentă, a 
rebeliunii de la Scapa Flow? (cât de aberantă i se părea acum 
acea rebeliune!) La tatăl său pe care fusese obligat să-l ucidă 
cu propria-i mână?” Fireşte, nu ştia, dar, parcă înzestrat în 
acea clipă cu darul previziunii, simţea că nimeni pe lume nu 
avea s-o afle vreodată. 

Aceeaşi impasibilitate supraomenească şi când cel de-al 
doilea Stukas, depăşind nava, îşi aruncă bomba în mare; 
imobil, ca de piatră şi în cazul celui de-al treilea, care explodă 
în aer; nici urmă a vreunei emoţii când tunurile următorului 
făcură ţăndări unul din proiectoare... şi nici măcar atunci când 
obuzele ultimului sfărâmară comenzile şi-i smulseră jumătate 
din piept. Muri pe loc, dar rămase încă o clipă în picioare, ca 
şi cum i-ar fi fost silă să-şi părăsească postul. Se prăbuşi apoi, 
calm, pe punte. Turner se aplecă peste tânărul mort, 
cercetându-i chipul şi ochii larg deschişi, aţintiţi către primii 
fulgi, ce începură uşori, să cadă. Şi chipul şi ochii 


357 


conservaseră deopotrivă impasibilitatea lor de mască. Turner 
se înfioră şi-şi întoarse privirea., O singură bombă îl atinsese 
pe Ulysses. Căzuse pe puntea-prova chiar în faţa turelei „A". 
Nu fusese rănit nimeni, dar cine ştie ce capriciu al şocului, ori 
al vibraţiilor provocase spargerea conductelor hidraulice. 
Pentru un timp, cel puţin, turela „B" rămânea singura în stare 
de funcţiune. 

Nu acelaşi noroc l-a avut şi Sirrus. Doborâse un Stukas - 
un altul fusese distrus de tirul cargourilor - dar primi la 
rându-i două lovituri în plin, ambele în cazarma echipajului de 
la pupa. Cu toţi naufragiaţii pe care-i culesese, Sirrus avea 
acum la bord de două ori mai mulţi oameni decât număra, în 
mod normal echipajul. Cu toate acestea, cazarma-pupa era 
goală: toată lumea se afla la posturile de luptă. Nu s-a 
înregistrat nici un mort. De-altfel, nimeni nu avea să-şi mai 
piardă viaţa la bordul distrugătorului Sirrus; tot timpul cât a 
însoţit convoaie pentru Rusia n-a mai fost lovit niciodată. 

Speranţa creştea: mai puţin de un ceas şi escadra va fi la 
locul întâlnirii. Se întunecase, o întunecime caracteristică 
furtunilor arctice. Ningea îndesat, cu fulgi mari care cădeau, 
molcomi, în masa neagră şi agitată a mării. Pe o asemenea 
vreme nu-i putea descoperi nici un avion; în plus, erau prea 
departe pentru avioanele cu baza pe continent, exceptând, 
fireşte, „Condorii". Şi pentru submarine vremea era aproape 
imposibilă. 

„Poate vom atinge ţărmul Insulelor Fericite", cită 
încetişor Carrington. 

— Ce? Ce-ai spus, Carrington? întrebă Turner. 

-- Era din Tennyson“, răspunse Carrington cu aerul că se 
scuză. Comandantul îl cita întotdeauna... Poate că vom ieşi la 
liman. 

— Poate, poate, făcu, prudent, Turner. Preston! 

— Am văzut, domnule căpitan. 


43 Alfred Tennyson (1809-1892), poet englez, reprezentant al 
liricii victoriene. (N. Tr.) 
358 


Preston avea privirea aţintită spre nord, acolo unde 
Aldis-ul lui Sirrus începuse să clipească frenetic. 

— O navă, domnule căpitan, traduse el cu înfrigurare. 
Sirrus zice că o navă de război se apropie dinspre nord. 

— Dinspre nord? Har Domnului! exclamă, bucuros, 
Turner. Dinspre nord! Ei trebuie să fie! înseamnă că au sosit 
ceva mai devreme. Retrag tot ce-am spus până acum. 
Distingi ceva, Carrington? 

— Nimic, domnule comandant. Ninsoarea e prea deasă... 
mi se pare însă că cerul începe să se limpezească... Uite, 
Sirrus transmite din nou. 

— Preston, ia vezi ce zice? întrebă, neliniştit, Turner , 

— Contact. Contact submarin. Verde 30. Se apropie. 

— Contact? La ora asta? gemu Turner. Apoi, izbind cu 
pumnul în habitaclu, trânti câteva înjurături furioase. Fir-ar să 
fie! Acum s-a găsit să ne oprească! Preston, semnalizează lui 
Sirrus să rămână şi să... 

Se opri brusc şi privi, năucit, spre nord. De-acolo, din 
miezul ninsorii şi-al tenebrelor, ţâşniră şi dispărură scurte 
săgetări de flacără albă. Carrington, care se apropiase de el, 
fixă fără să clipească nordul şi văzu cum gheizere de apă 
înspumată se înalţă sub etrava navei comodore, Cape 
Hatteras. Văzu apoi alte flăcări, tot scurte dar de astă dată 
mai puternice, mai vii, iluminând pentru o secundă etrava şi 
suprastructura navei care trăgea. 

Turner se răsuci şi întâlni ochii plini de amărăciune şi faţa 
împietrită a lui Carrington. La rândul său îl privi lung, tăcut. 
Chipul îi era pământiu şi descompus de istovire şi de 
previziunea înfrângerii. 

— lată şi răspunsul la o grămadă de întrebări, rosti el cu 
glas scăzut. lată motivul pentru care ne-au cruțat, pe Stirling 
şi pe noi, în ultimele două zile. Dihorul s-a furişat în poiată. E 
vechiul nostru amic, crucişătorul Hipper, venit să ne facă o 
vizită. 

— Ele. 


359 


— Şi când te gândeşti ce aproape eram de salvare... 
Ridică, scârbit, din umeri. Meritam o soartă mai bună... Şi 
adăugă cu un zâmbet strâmb: Ţi-ar place să mori ca un erou? 

— Mă cutremur la această simplă idee! făcu în spatele lor 
un glas sonor. 

Era Brooks care urcase la comandă. 

— Şi eu, mărturisi Turner. Apoi, zâmbind, dar de data 
asta aproape fericit: Avem de ales, domnilor? 

— Vai, nu, sună răspunsul întristat al lui Brooks. 

— Pe drum înainte! strigă, drept răspuns, Carrington în 
portavoce. 

— Nu, nu, rectifică Turner. „Cu toată forţa", Carrington. 
„Cu toată forţa!" Spune-le că suntem grăbiţi. Adă-le aminte 
cum făceau pe nebunii faţă de Abdiel şi Manxman... Preston! 
Semnal de extremă urgenţă pentru toate navele: 
„Dispersaţi-vă şi navigaţi izolat spre porturile ruseşti". 

Continua să ningă şi zăpada proaspăt căzută acoperea 
puntea superioară. Vântul se înteţise iarăşi şi după zăduful 
din cantina în care operase, Nicholls simţi cum frigul i se 
împlântă ca un cuţit în plămâni. „Probabil îşi spuse el, e cel 
puţin minus 20°." Trase mai bine gluga canadienei îmblănite 
pe cap şi urcă din greu, gâfâind, treptele scăriţei ce ducea la 
puntea de comandă. Era la capătul puterilor, istovit de moarte 
şi tresărea de durere de fiecare dată când piciorul atingea 
puntea. Primise, ceva mai sus de gleznă, o schijă de la bomba 
ce explodase în cazarma echipajului şi acum şchiopăta, 
imobilizat în aţele. 

Peter Orr, comandantul lui Sirrus, îl aştepta lângă grilajul 
minusculului său post de comandă. 

— M-am gândit că ti-ar plăcea, poate, să vezi asta, 
doctore, făcu el cu un glas surprinzător de piţigăiat pentru un 
bărbat atât de vânjos. Mai exact, m-am gândit că ti-ar face 
plăcere să-l mai revezi. Priveşte-l cum moare. Priveşte-l! 

Nicholls se răsuci spre babord. La o jumătate de milă de 
ei Cape Hatteras, cuprins de vâlvătaia incendiilor, încetinea 
ca să oprească. Inspre nord, la distanţă de câteva mile, 


360 


desluşi cu greu prin învârtejirea fulgilor silueta vagă a 
crucişătorului hitlerist; o siluetă ce pâlpâia de flăcările 
tunurilor care continuau să tragă, necruțătoare, asupra 
vasului aflat pe punctul de a se scufunda. Fiecare lovitură îşi 
atingea ţinta. Precizia artileriştiior inamici era uluitoare. 

Din urmă, acum la numai o jumătate de milă babord, 
sosea Ulysses. Invăluită în spumă, etrava lui ţâşnea pur şi 
simplu afară din apă, ca să recadă apoi cu o bubuitură ca de 
tunet pe care cei de pe Sirrus o. auzeau perfect în pofida 
vântului ce sufla din direcţia opusă. Impins de formidabilele 
sale maşini, el despica tot mai repede valurile, năpustindu-se 
înainte. ja 

Nicholls îl privea fascinat. Il revedea pentru prima oară 
după despărțire şi spectacolul oferit îl îngrozi. Toată 
suprastructura, şi cea de la prova, şi cea de la pupa se 
prefăcuse într-un hidos talmeş-balmeş de oţel sfârtecat; cele 
două catarge dispăruseră, coşurile erau sparte şi căzute, 
gabia telemetrelor, distrusă, se proptise grotesc într-o rână, 
din găurile ce se căscau în faţă şi în spate continuau să iasă 
trâmbe de fum, turelele pupa, smulse de pe pivoţii lor, se 
prăvăliseră pe punte. Scheletul „Condorului" zăcea şi acum 
de-a curmezişul turelei „Y", un Stukas sta împlântat până la 
aripi în teugă. În plus, Nicholls ştia că în dreptul tuburilor lans- 
torpilă nava e crăpată până la linia de plutire. Ulysses părea o 
plăsmuire de coşmar. 

Cramponându-se ca să reziste violentului tangaj al 
distrugătorului, Nicholls nu-şi putea lua ochii de la acest 
spectacol, paralizat de oroare şi de stupefacţie. 

Orr îi aruncă o lungă privire, apoi întoarse capul auzind 
un timonier că urcă la comandă. 

„Joncţiunea la orele 10,15 minute" citi el. Pe toţi sfinţii din 
cer, doctore! în douăzeci şi cinci de minute!.Ai auzit! în 
douăzeci şi cinci de minute!" 

— Da, căpitane, răspunse Nicholls distrat. 

De fapt nu auzise nimic. 


361 


Orr îi aruncă o nouă privire, îi atinse braţul şi murmură 
arătând spre U/ysses: 

— Superb şi de necrezut, nu-i aşa? 

— AŞ fi vrut atât de mult să mă aflu la bordul lui, îngăimă 
Nicholls cu un aer nefericit. De ce m-au trimis aici?...- la 
uitaţi-vă, ce-i asta? 

La verga lui Ulysses, fluturând în vântul vitezei, se 
înălţase un pavilion uriaş, un pavilion de şase metri. 

Nicholls nu mai văzuse niciodată aşa ceva: imens, roşu 
cu albastru pe un fond mai alb ca neaua. 

— Pavilionul de bătălie, şopti Orr. Bill Turner a înălţat 
pavilionul de bătălie... Scutură din cap cu un soi de uluire. 
Ascultă aici, doctore, un singur om era capabil să piardă 
timpul cu aşa ceva într-un asemenea moment: Turner. L-ai 
cunoscut bine? 

Nicholls încuviinţă tăcut din cap. 

— Şi eu, spuse Orr cu simplitate. Am avut, aşadar, 
amândoi noroc. 

Sirrus continua să înainteze cu 15 noduri îndreptându-se 
spre inamic, când U/ysses îl depăşi la un cablu distanţă, de 
parcă distrugătorul ar fi stat pe loc. 

Multă vreme după aceea, Nicholls n-a fost în stare să 
descrie cu precizie tot ce s-a petrecut. Păstra, de pildă, o 
vagă imagine a lui Ulysses care nu mai sălta acum, când sus 
pe creastă, când jos, ci spinteca de-a dreptul talazurile, 
perfect de aplomb, cu puntea puternic înclinată, de la etrava 
ridicată mult deasupra apei până la tabloul pupa cufundat 
adânc, patru metri sub nivelul clocotitor, biciuit ce se arcuia 
magnific peste duneta răvăşită. Îşi mai amintea apoi că turela 
„B" trăgea, neîntrerupt, obuz după obuz, şi că ele şuierau prin 
ninsoare ca să explodeze în superbe evantaie scânteietoare, 
deasupra sau pe crucişătorul inamic, inofensive, însă, căci în 
buncherul de muniții al turelei nu se mai găseau decât 
proiectile luminoase. Îi rămăsese de asemenea, dar tulbure, 
imaginea lui Turner fluturând ironic mâna de pe puntea de 
comandă şi aceea a imensului pavilion, bătând în vânt, uşor 


362 


teapăn, sfâşiat deja pe la margini. Dar ceea ce n-avea să uite 
niciodată, ceea ce avea să păstreze până la moarte în inima 
şi-n gândul său, era mugetul apocaliptic al uriaşelor 
ventilatoare aspirând hulpave aerul necesar înfometatelor 
maşini. Căci în momentul acela Ulysses despica giganticele 
talazuri cu viteza sa maximă, o viteză ce-ar fi trebuit să 
frângă scheletul său obosit şi să-i facă praf maşinile. Intenţia 
lui Turner nu lăsa loc la nici o îndoială: mergea la abordaj. 
Năprasnic, cu peste 40 de noduri, voia să percuteze inamicul, 
să-l sfarme şi să-l tragă, după sine, în abis. 

Hipnotizat de spectacol, Nicholls nu ştia ce să mai 
creadă; se simţea sufleteşte distrus pentru că nava aceasta 
făcea acum parte integrantă din fiinţa lui, aşa cum făceau 
parte şi prietenii săi buni, mai cu seamă Baby-Kapok a cărui 
moarte o ignora; or, este întotdeauna cumplit să vezi sfârşind 
o legendă, să vezi murind, înghiţit de adâncuri, un mit. În 
acelaşi timp însă încerca şi o stranie exaltare: e adevărat, 
nava avea să piară, dar în ce mod! Şi dacă navele au, aşa 
cum susţin bătrânii marinari, o inimă şi un suflet, era 
neîndoielnic că Ulysses şi-ar fi dorit tocmai o asemenea 
moarte. 

Gonea mai departe cu 40 de noduri când deodată, o 
gaură uriaşă se căscă în etrava lui, exact deasupra liniei de 
plutire. Putea fi şi un obuz, deşi era puţin probabil din pricina 
unghiului de incidenţă. Mai curând, o torpilă lansată de 
submarinul încă nereperat; o bruscă cufundare a etravei ar fi 
putut coincide cu ridicarea la suprafaţă, de către un val mai 
mare, a unei torpile. Asemenea cazuri s-au petrecut, deşi 
rar... Ulysses ignoră torpila, ignoră grava sa rană, ignoră 
obuzele care se spărgeau de flancurile lui şi continuă să 
înainteze vijelios. 

Avea în continuare 40 de noduri şi se apropia de tunurile 
inamice care trăgeau acum la limita unghiului lor mort, când 
magazia de muniții „A" sări în aer, smulgând într-o fantastică 
deflagraţie, toată partea din faţă a navei. 


363 


Pentru o clipă, puntea-prova, liberată de greutate, ţâşni 
literalmente în sus, apoi, prinsă sub creasta unui val, se 
împlântă adânc în el. Ulysses porni spre negrele genuni ale 
oceanului îngheţat, împins în jos de elicele care se învârteau 
nebuneşte. Turbinele lui cu muget năprasnic i-au fost, până la 
urmă, călău. 


364 


XVIII. EPILOG 


Aerul era cald, mângâietor, liniştit. Un cer albastru, de un 
albastru intens, şi minunat, cu norişori ca de vată, plutind 
leneşi, departe, la orizont. Ciripeau păsărele făcându-şi 
cuibul; urechea prindea lesne glasurile lor cristaline, cu tot 
uruitul îndepărtat al automobilelor; Big Benf tocmai bătea 
ora când Johnny Nicholls cobori stângaci din taxi, plăti 
şoferului şi urcă încet, şchiopătând, treptele de marmură. 

Santinela salută cu o impasibilitate perfect studiată pe 
chip şi deschise masiva uşă batantă. Nicholls pătrunse 
înăuntru. Privirea parcurse uriaşul vestibul mărginit, pe 
ambele laturi, de uşi impozante. În fund de tot, sub ampla 
volută a scării interioare, deasupra unui ghişeu larg şi curbat, 
de tipul celor întâlnite, de regulă, în localurile băncilor, o 
pancartă indica: „Biroul dactilografelor - Informaţii". 

Pocnetul cârjelor sale pe dalajul de murmură în timp ce 
înainta, şontâc-şontăâc, spre ghişeu, i se păru nefiresc de tare. 
„Foarte emoţionant şi melodramatic, Nicholls băiatule, se 
autoironiză el. Sper că onoratul public spectator va fi 
mulţumit." Într-adevăr, o jumătate de duzină de dactilografe 
se opriseră din lucru şi-l fixau cu o neascunsă curiozitate, 
odihnindu-şi mâinile pe claviatura maşinilor de scris. O tânără 
şi cochetă Wren“, roşcovană şi fără veston, se apropie de el. 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule? 

Vocea joasă şi ochii albaştri erau plini de o caldă 
solicitudine. O solicitudine pe care Nicholls nu i-o putu lua în 
nume de rău văzându-se cum arată într-o oglindă aflată în 
spatele fetei: o tunică de uniformă uzată, îmbrăcată peste un 
pulover cenuşiu de pescar, ochii stinşi şi încercănaţi, obrajii 
palizi şi supti. 


44 Poreclă afectuoasă dată marelui orologiu londonez instalat în 
fața clădirii parlamentului. (N. Tr.) 


45 Auxiliare feminine, înrolate voluntar în Marina Militară pe 
durata ostilităților. (N. Tr.) 
365 


— Mă numesc, Nicholls, medicul-secund Nicholls, spuse 
el. Am o întâlnire... 

— Medicul-secund Nicholls... de pe Ulysses, făcu tânăra 
auxiliară cu glas precipitat. Desigur, doctore. Sunteţi aşteptat. 

Nicholls se uită la ea, se uită la celelalte fete încremenite 
pe scaunele lor, remarcă expresia încordată, uluită, din ochii 
lor, şi-şi spuse că, probabil, cu aceeaşi spaimă vor fi privite şi 
fiinţele picate dintr-o altă planetă. 

— Presupun că e sus? întrebă el pe un ton pe care nu l-ar 
fi vrut atât de brusc. 

— Nu, domnule, răspunse auxiliara. Ocoli fără grabă 
ghişeul şi murmură, în chip de scuză: Dumnealor... ştiţi, au 
aflat că aţi fost rănit. Vă aşteaptă aici, tot în hol, dar în partea 
cealaltă. Pe aici, vă rog. Îi zâmbi şi-şi potrivi mersul după paşii 
şovăitori ai lui Nicholls. 

Ciocăni, deschise, îl anunţă cuiva pe care el nu-l putea 
vedea şi, odată intrat, trase încetişor uşa după el. 

lnăuntru se aflau trei persoane. Viceamiralul Starr, 
singurul pe care-l recunoscu de-altfel, îi ieşi în întâmpinare. 
Părea mai bătrân, mult mai bătrân decât arătase la ultima lor 
întâlnire... adică cincisprezece zile în urmă. 

— Cum te simţi, Nicholls? După câte văd, nu mergi prea 
bine. Nici aparenta siguranţă de sine, mei jovialitatea, atât de 
nepotrivită şi de puţin convingătoare, nu puteau ascunde 
tensiunea lăuntrică. 

— Vino, ia loc. 

II conduse până la o masă, lungă şi lată, cu tăblia 
îmbrăcată în piele. In spatele ei, detaşându-se pe fondul unor 
uriaşe hărţi murale şedeau doi bărbaţi. Unul din ei, cu o 
înfăţişare bovină, înalt, roşu la faţă, era în uniformă de 
paradă: pe mânecile sale scânteiau galonul lat şi cele patru 
trese ale gradului de amiral. Celălalt personaj era în civil, 
scund, îndesat, cu părul cenuşiu-închis şi ochii calmi, înţelepţi 
şi osteniţi. Nicholls îl recunoscu imediat şi-l-ar fi identificat 
oricum după respectul pe care i-l arătau cei doi amirali. În 
sinea sa, îşi zise că Marina nu se zgârceşte la onoruri: 


366 


asemenea primiri nu sunt de nasul unui fitecine... „Mi se pare 
însă că nu prea sunt zoriţi să înceapă recepţia..." gândi el, 
uitând de şocul pe care înfăţişarea sa ar fi putut să-l producă. 

— Cum stai cu piciorul, băiatule? întrebă cel în civil. Am 
impresia că ai fost atins rău. 

Vorbise cu glas scăzut, dar tonul lui degaja o autoritate 
bine strunită. 

— Nu chiar atât de rău, Sir, răspunse Nicholls. În 
două-trei săptămâni ar trebui să pot relua serviciul. 

— Ba îţi vei lua două luni de concediu, băiete, rosti calm 
omul cu părul cenuşiu. Chiar mai mult dacă doreşti. Zâmbi 
uşor. lar dacă te întreabă cineva, îi spui că aşa am hotărât eu. 
O ţigară? 

Aprinse voluminoasa brichetă aflată pe masă, după care 
se rezemă de spătarul fotoliului, având pe moment aerul că 
nu ştie ce să mai spună. Apoi, ridică brusc ochii: 

— Ai călătorit bine la întoarcere? 

— Foarte bine, Sir. Pe întregul parcurs am fost tratat ca o 
personalitate de seamă: Moscova, Teheran, Cairo, Gibraltar... 
Nicholls zâmbi strâmb. Mult mai confortabil decât la dus. Se 
opri, trase adânc din ţigară şi-i privi pe cei de faţă: Aş fi 
preferat să mă înapoiez cu Sirrus. 

— Nici nu mă îndoiesc, ripostă pe un ton acid Starr. Nu 
putem satisface însă gusturile personale ale fiecăruia. Ceea 
ce doream era să avem cât mai repede cu putinţă, şi dintr-o 
sursă directă, o dare de seamă în legătură cu cele întâmplate 
convoiului FR-77 şi, în mod special, lui Ulysses. » 

Mâinile lui Nicholls se crispară pe braţele fotoliului. Mânia 
ţâşnise în el ca o erupție. Ştia că civilul aşezat în faţa lui îl 
observă cu atenţie. Treptat, se destinse şi, ridicând întrebător 
din sprâncene, îi ceru pe muţeşte confirmarea celor spuse de 
Starr. Omul cu părul cenuşiu înclină capul şi rosti binevoitor: 

— Spune-ne tot ce ştii Totul despre tot şi toate. Nu te 
grăbi. 

— De la începutul începutului? întrebă Nicholls cu glas 
înăbuşit. 


367 


— De acolo. 

Şi Nicholls le spuse. l-ar fi plăcut să le poată povesti 
lucrurile exact cum se petrecuseră ele, încă dinaintea formării 
convoiului şi până la capăt. Se strădui cât putu, dar frazele 
ieşeau  poticnite, bizar de  neconvingătoare, îl inhiba 
atmosfera, ambianța; contrastul dintre căldura molcomă a 
acestei încăperi şi cumplitul frig arctic constituia în sine o 
prăpastie uriaşă peste care doar experienţa şi o mare 
înţelegere ar fi putut dura punte. Aici, în inima Londrei, 
sălbatica, incredibila poveste pe care trebuia s-o spună părea 
neverosimilă chiar şi pentru propriile sale urechi. Ajuns pe la 
mijlocul ei îi privi pe ascultători, cât p-aci să renunţe. Se 
îndoiau oare de spusele lui? Nu, nu era asta, cel puţin din 
partea bărbatului cu părul cenuşiu şi a amiralului. Pur şi 
simplu oamenii erau descumpăniţi, incapabili, în mod sincer, 
să priceapă. Senzaţia aceasta de dezamăgire se atenua abia 
când începea să descrie fapte concrete: portavioanele şi 
cargourile avariate de furtună, distruse de mine, eşuate, 
torpilate; lupta disperată pentru supravieţuire în timpul marii 
tempeste; uzura treptată a convoiului; cumplita moarte a 
celor două petroliere; expedierea la fund a submarinelor şi 
doborârea bombardierelor; ultima şarjă a lui Ulysses prin 
furtuna de zăpadă; cu 40 de noduri şi nimicirea sa de către 
crucişătorul hitlerist; sosirea escadrei de luptă şi fuga 
inamicului care nu mai apucase să provoace şi alte pierderi; 
regruparea convoiului risipit, ecranul de protecţie format de 
escadrilele de vânătoare sovietice în Marea Barentz; în sfârşit, 
acostarea în golful Kola a jalnicelor rămăşiţe ale lui FR-77 - în 
total cinci nave. 

Când însă aborda fapte mai puţin lesne de verificat, sau 
chiar cu neputinţă să fie verificate vreodată, atunci simţea 
născându-se la cei ce-l ascultau o anume îndoială, altceva 
decât simpla uimire. Şi totuşi le povesti, cu maximum de calm 
şi de non-implicare de care era capabil; le povesti despre 
Ralston, despre luminile de luptă pe care le-a reparat şi 
proiectoarele sale, despre omul a cărui întreagă familie 


368 


fusese nimicită şi care trebuise să-şi ucidă propriul tată; 
despre Riley, instigatorul rebeliunii şi care refuzase să 
părăsească tunelul arborelui de transmisie; despre Petersen, 
cel care omorâse un puşcaş-marin ca după aceea să-şi 
sacrifice viaţa pentru navă; despre eroismul lui McQuarter, 
Chrysler, Doyle şi altor zeci. 

Glasul lui se frânse pentru o clipă atunci când istorisi 
despre mâna aceea de naufragiaţi pe care-i culesese Sirrus. 
Povesti cum Brooks cedase vesta sa de salvare unui marinar 
care supravieţuise - fapt uimitor - cincisprezece minute în 
apa îngheţată; cum Turner, rănit la cap şi la braţ, îl susţinuse 
pe micul Spicer, lipsit de cunoştinţă până când Sirrus se 
apropiase şi aruncase o parâmă cu laţ, după care pierise 
înainte de a putea fi salvat; cum Carrington, acest om de fier, 
ţinând sub braţ o bucată de grindă menţinuse doi marinari la 
suprafaţa apei până la sosirea ajutoarelor. Cei doi, dintre care 
unul era Preston, muriseră ceva mai târziu; Carrington se 
căţărase fără ajutorul nimănui pe parâma aruncată în acest 
scop, escaladase bastingajul şi toate acestea cu un picior 
retezat de o schijă la nivelul gleznei. Carrington avea să 
scape; Carrington era indestructibil. Doyle însă pierise: i se 
aruncase o parâmă, dar n-o putuse vedea pentru că orbise. 

In timp ce povestea, Nicholls realiza că ceea ce doresc de 
fapt cei trei e să afle cum se comportase echipajul rebel de pe 
Ulysses. Şi cu toate că le istorisise actele lor admirabile şi 
uluitoare de bravură, simţea că interlocutorii săi nu izbutesc 
să le atribuie unor oameni care la un moment dat au fost în 
stare să ia armele împotriva propriei lor nave, în fapt 
împotriva regelui lor. 

Atunci, Nicholls încercă să le explice tot ce se petrecuse, 
dar, pe când se străduia s-o facă, pricepu că n-o să reuşească 
niciodată. Căci ce putea el să le povestească? Ce le spusese 
Vallery oamenilor? Cum se dusese printre ei, identificându-i 
aproape cu el însuşi în cursul acelei istovitoare vizite de 
inspecţie? Cum vorbise despre ei în ultimele sale clipe? Şi, 
mai cu seamă, cum moartea lui făcuse din ei iarăşi bărbaţi? 


369 


Ar fi fost tot ce le putea povesti şi acest tot se compunea din 
elemente impalpabile. Ca într-o iluminare, Nicholls simţi 
deodată că ciudata metamorfoză a oamenilor de pe U/ysses, 
a acelor oameni acriţi şi sleiţi deveniți supraoameni nu putea 
fi nici explicată, nici înţeleasă, pentru că singurul care-i dădea 
un sens era Vallery. Or, Vallery murise. 

— Era istovit, istovit de tot. Ştia că e departe de a fi un 
om sănătos. Mintea îi era înceţoşată, amintirile încâlcite, 
amesteca lucrurile între ele. Pierduse sensul cronologic al 
faptelor, îl stăpâneau şovăielile şi incertitudinile. Brusc, îl 
copleşi inutilitatea strădaniilor sale şi atunci amuţi. 

Auzi ca prin ceaţă pe cel cu părul cenuşiu punându-i o 
întrebare cu glas scăzut; bălmăji un răspuns cu voce tare, 
fără să gândească ce spune. 

— Ce? Ce-ai spus? făcu acesta privindu-l cu un aer bizar. 

Chipul amiralului rămase perfect impasibil. Cel al lui Starr 
exprima o totală uluire. 

— Am spus doar atât:,„E cel mai bun echipaj pe care un 
comandant l-a avut vreodată", murmură Nicholls. 

— Înţeleg. 

Ochii bătrâni şi osteniţi îl priviră cu fixitate, dar buzele 
n-au făcut nici un comentariu. Degetele băteau încetişor toba 
pe tăblia mesei. Se uită lung la cei doi amirali, apoi din nou la 
Nicholls. 

— Trage-ţi un pic sufletul, băiatule. Pe noi, scuză-ne, te 
rog. 

Se ridică şi se îndreptă cu paşi rari către ferestrele largi 
tăiate în peretele opus al încăperii. Cei doi amirali se luară 
după el. Nicholls nu clinti; nici măcar nu-i urmări cu privirea. 
Prăvălit în fotoliu, fixa fără să vadă, cu o căutătură tristă, 
cârjele culcate jos între picioarele sale. 

Din când în când auzea un murmur. Glasul ascuţit al lui 
Starr era mai desluşit: „O navă rebelă, Sir... nu mai poate fi 
niciodată ce-a fost... e mai bine aşa..." Nicholls nu izbuti să 
prindă răspunsul, după care îl auzi pe Starr zicând: „...ca 
unitate combatantă nu mai valorează nimic..." şi pe cel cu 


370 


părul cenuşiu ripostând rapid, vehement, pe un ton ce indica 
dezacordul, dar iarăşi nu pricepu ce anume spusese. Vocea 
gravă a amiralului rosti ceva în legătură cu o „ispăşire", iar 
civilul dădu, încuviinţând, din cap. Atunci, Starr se întoarse 
spre Nicholls şi acesta înţelese că vorbesc despre el. | se păru 
că aude „îi e încă rău" şi o „teribilă încercare", dar poate era 
doar închipuire. 

Oricum ar fi fost, nu-i mai păsa de nimic. Dorea un singur 
lucru: să plece. Se simţea străin într-o ţară străină şi-i era 
perfect indiferent dacă aveau să-l creadă sau nu. Locul său nu 
era aici unde totul era normal, real, cert... 

Se întrebă ce-ar fi spus Baby-Kapok dacă s-ar fi aflat 
acum unde se afla el şi surise evocând imaginea aceasta 
dragă. 

Treptat-treptat, îşi dădu seama că discuţia şoptită se 
terminase şi că cei trei stăteau în picioare în faţa lui. 
Zâmbetul i se şterse şi ridicând capul îi văzu că se uită la el 
cu ochi plini de îngrijorare. 

— îţi cer din toată inima iertare, spuse cel cu părul 
cenuşiu, pe un ton de mare sinceritate. Eşti suferind, iar noi 
ţi-am pretins prea mult. Vrei să bei un păhărel, Nicholls? 

— Nu, mulţumesc, Sir, răspunse Nicholls ridicându-se. O 
să-mi revin imediat. Şovăi o clipă. Mai aveţi ceva cu mine? 

— Nu, nimic. Glasul civilului era sincer, prietenesc. Ne-ai 
fost de un preţios ajutor, doctore. O excelentă dare de seamă. 
Crede-mă că-ţi mulţumesc mult de tot. 

„Un mincinos şi un gentleman", gândi Nicholls, dar fără 
ranchiună. Se ridică anevoie şi-şi luă cârjele. Strânse mâna lui 
Starr şi pe cea a amiralului. Civilul îl însoţi până la ieşire, 
sprijinindu-l de braţ. În pragul uşii, Nicholls se opri. 

— lertaţi-mă, Sir, că vă plictisesc cu asemenea chestii, 
dar de când începe permisia mea? 

— Din această clipă. Şi-ţi doresc să fie bună. Ai meritat-o 
din plin... Unde te duci? 

— La Henley, Sir. 

— Henley? Aş fi jurat că eşti scoţian. 


371 


— Chiar sânt... dar n-am familie. 

— Ah! O femeie, doctore? 

Nicholls înclină tăcut capul. 

Cel, cu părul cenuşiu îl bătu pe umăr şi zâmbi 
prieteneşte. 

— sunt sigur că-i frumoasă, nu? 

Nicholls se uită la el, se uită la sentinela care deschisese 
deja uşa dinspre stradă, şi-şi potrivi cârjele. 

— Nu ştiu, Sir, răspunse el calm. Nu ştiu nimic. N-am 
văzut-o niciodată. 

Traversă şontâc-şontâc pardoseala de marmură a holului, 
trecu pragul masivei uşi şi ieşi, şchiopătând, în soarele de 
afară. 


372 


ADNOTĂRI 


AMBARDEE - Abaterea navei din drum, în marş, prin 
salturi laterale bruşte şi necontrolabile ale provei datorită 
şocurilor valurilor asupra cârmei sau rafalelor de vânt. 

AMIRALITATE - Organul superior de conducere a forţelor 
maritime militare engleze. 

ANCORA LA PIC - în manevra de plecare de la ancoră a 
navei se spune că ancora este „la pic" când lanţul are poziţia 
verticală iar ancora este gata să smulgă. 

ANCOROT - Tip de ancoră cu traversă şi braţe fixe de 
dimensiuni mai mici decât ancorele navei. Servește la 
manevră ca auxiliar şi pentru bărci. 

ARBORE PORT ELICE - Tronsonul din pupa al liniei de 
arbori care susţine elicea şi care transmite acesteia 
momentul de rotaţie de la maşină. 

ARBORE TRIPOD - Arbore (catarg) la nave militare de 
construcţie recentă format în general dintr-o coloană de oţel 
susţinută de două picioare tubulare, iar partea superioară 
(arboretul) montată pe gabie care se reazemă pe 2-4 furci. 

ARMAMENT (milit) - În cazul unui crucişător (din perioada 
celui de al doilea război mondial), armamentul lui se compune 
din: 

armament principal (tunuri de 152-155 mm, 6-15 piese); 

armament secundar (tunuri de 100-127 mm - 6-12 piese; 

de 40 mm - 8-10 piese, 

de 20 mm şi mitraliere grele. 

Acest armament are cu precădere destinaţie A.A; 

tuburi lans-torpilă: 6-8 piese de 533 mm; 

grenade antisubmarine; 

catapultă; - 1-2 hidroavioane. 

(Fireşte, clasificarea şi numărul pieselor nu este 
limitativă, ea variind de la unitate la alta, de la un stat la altul. 


373 


ARMA (a) - A dota o navă cu tot materialul, 
echipamentul, armamentul, etc., necesar pentru îndeplinirea 
misiunilor specifice respectivei nave. 

BALANS - Mişcare de tangaj, de ruliu sau combinată a 
navei, datorită valurilor, hulei, vântului sau manevrei proprii. 

BOCAPORT - Gură de magazie - deschidere în punţile 
navei pentru încărcarea şi descărcarea diferitelor materiale, 
mărfuri, etc. 

BABORD - Partea din stânga unei nave în raport cu axa 
sa longitudinală (când se priveşte spre prova). 

BALENIERĂ - Barcă de serviciu cu forme fine şi viteză 
mare, propulsată cu rame sau cu motor, folosită la bordul 
navelor militare şi comerciale, în special pentru vizitele 
oficiale ale comandantului. 

BALIZA DE ANCORA - Flotor biconic legat de braţul 
ancorei prin intermediul unui cablu numit gripie şi care se 
scufundă odată cu ancora, având scopul să marcheze locul 
unde se află aceasta, în eventualitatea ruperii lanţului de 
ancoră. 

BASTINGAJ - Parte a bordajului ce depăşeşte în unele 
locuri puntea. La navele vechi era locul de depozitare a 
hamacelor strânse. 

BIGA - Instalaţie la bordul navelor întrebuințată la 
efectuarea unor manevre grele (ambarcarea, debarcarea sau 
manevrarea pe navă a pieselor grele). Se compune dintr-un 
braţ fixat pe catarg, celălalt capăt mobil şi servind la ridicare. 

BORD BABORD - Echipajul din bordul babord. Parte din 
echipajul navei care execută anumite lucrări sau asigură 
serviciul într-un interval de timp stabilit. Cealaltă parte a 
echipajului este constituită în bordul tribord. 

CABESTAN - Aparat de ridicat sau de deplasat sarcini pe 
distanţe relativ scurte cu ajutorul unui cablu său lanţ ce se 
pune în mişcare cu ajutorul unui cablu sau lanţ ce se pune în 
mişcare cu ajutorul unei tobe ou axa de rotaţie verticală. 


374 


CABLU - Unitate de lungime egală cu 185 în (a zecea 
parte dintr-o milă marină). Se foloseşte la măsurarea 
distanțelor mici pe mare. 

CALAFAT - Câlţi gudronaţi folosiţi pentru etanşarea punţii 
şi a bordajelor la navele din lemn. 

CANARISI (a) - A se apleca într-un bord în planul 
transversal ca urmare a acţiunii unor forţe exterioare asupra 
navei (valuri, vânt) sau a deplasării laterale a unei greutăţi de 
la bord. 

CAP - Este sinonim cu „drumul navei". Orientarea urmată 
de o navă în timpul navigaţiei, faţă de direcţia Nord. 

CAPAC - Piesă de lemn, fier sau pânză rezistentă cu care 
se acoperă un obiect de pe punte, sau un orificiu. 

CASTEL CENTRAL - Suprastructură situată pe puntea 
superioară şi pe toată lăţimea acesteia, deasupra 
compartimentului maşinilor şi care cuprinde complexul de 
conducere a navei (navigaţie, manevre, semnale, etc.). 

CAPA - Poziţia pe care o ocupă o navă în raport cu 
direcţia vântului, pentru a suporta un timp foarte rău. 

CARENA - Partea exterioară din corpul navei ce se află 
sub, linia de plutire. Din punct de vedere constructiv este 
partea cea mai importantă din. corpul navei. 

CAREUL OFIŢERILOR - Sala de mese a ofiţerilor la bordul 
navei, şi loc de reuniune. 

CARLINGA PE PUNTE - Grindă longitudinală de lungime 
redusă, instalată sub punte pentru consolidarea porţiunilor cu 
mari solicitări. 

CARTUL DE LA MIEZUL NOPŢII - Serviciul de cart efectuat 
între orele 0-4. 

CAVALET - Suport pentru bărci şi şalupe la bordul navei. 

CATAPULTA - Dispozitiv (cărucior) pentru lansarea unei 
aeronave care trebuie să atingă o viteză mare de decolare pe 
un spaţiu restrâns, fără a putea rula. 

CENTRALA DE ARTILERIE - Încăpere situată în interiorul 
navei, la adăpost de lovituri, echipată cu ansamblul 
aparatelor necesare pentru determinarea elementelor de 


375 


ochire a tunurilor: lunete de ochire în înălţime şi direcţie, 
calculatoare ale distanţei la ţintă, ale vitezei de deplasare a 
acesteia, aparate pentru determinarea componentelor 
vântului, masa de calcul a corecţiilor, etc. C.A. se află în 
permanentă legătură cu puntea de comandă şi postul central 
al telemetrelor. | 

CARMA BANDA (dreapta, stânga) - Comandă ce se dă 
timonierului pentru a manevra timona la stânga sau la 
dreapta, faţă de unghiul maxim. 

COCA - Corpul navei, partea principală a ei, constând din 
osatură, bordaj exterior, interior şi punți, inclusiv - 
suprastructurile. 

COFFERDAM - Compartiment etanş. La navele petroliere 
aceste compartimente sunt situate la capetele prova şi pupa 
ale tancurilor de petrol separându-le de restul navei. 

COLAC. PANTALON - Dispozitiv de salvare a echipajului 
unei nave eşuate; constă dintr-un colac de salvare prevăzut 
cu o pereche de pantaloni în care se îmbracă persoana ce se 
transbordează. Colacul este tras deasupra apei ghidat de un 
cablu ce se întinde între nava eşuată şi coastă sau altă navă. 

COMODOR - |n marina militară britanică, ofiţer cu gradul 
de comandor având sub comandă o divizie de nave (2-3 unit.) 
sau o escadrilă de nave uşoare ce intră în componenţa unei 
escadre; în marina civilă, comandantul de navă cel mai vechi 
al unei companii şi, în cazul unui convoi, comandantul 
acestuia. 

COMPAS GIROSCOPIC - Sau girocompas. Aparat bazat pe 
principiul giroscopului, folosit la indicarea direcţiei nordului 
adevărat (geografic) independent de magnetismul terestru, 
spre deosebire de compasul magnetic (busola) care indică 
nordul magnetic. 

CONTACT - Legătura stabilită între mijloacele de 
detectare ale unei nave (vizuale, acustice, mecanice, 
electromagnetice) şi o altă navă sau obiectiv de la suprafaţă, 
din adânc, din aer sau pe uscat. 


376 


COPASTIE - Bandă din tablă cu care se înalţă bordajul 
exterior al navei deasupra punţii superioare, pentru a se 
împiedica căderea persoanelor şi a obiectelor de pe punte în 
apă. 

CORP MORT - Grindă metalică sau de lemn introdusă pe 
mal într-o săpătură în formă de T folosită pentru legarea 
navelor cu parâme sau cu lanţuri. 

CORVETA - Tip de navă de luptă din epoca navelor cu 
vele, cu puntea continuă de la prova la pupa şi armată cu 18- 
31 tunuri. În epoca navelor cu maşini numele s-a transmis 
unui tip de navă de tonaj redus cu excelente calităţi nautice, 
destinată în special misiunilor de patrulare şi de escortă a 
convoaielor de nave de transport în timp de război. 

CUPLUL MAESTRU - Secţiunea transversală de cea mai 
mare suprafaţă a unei nave, obţinută prin intersecţia corpului 
navei cu un plan transversal vertical. 

CURENT - Denumire generală dată parâmelor de diferite 
dimensiuni care montate pe una sau mai multe macarale 
formează palancuri. 

DANA Porţiune de cheu la care poate acosta şi staţiona o 
navă. 

DEFERLARE - Căderea crestelor de val spre înainte ca 
urmare a faptului că baza valului întâlneşte un obstacol, o 
zonă cu fund mic sau un banc. 

DERIVA - Deplasarea navei cauzată de vânt sau de 
curenţi. 

DUNETA - Suprastructură situată la pupa unei nave 
deasupra punţii superioare. 

ECHE - Piesă fixată pe capul axului cârmei servind la 
manevrarea acesteia (fireşte, e vorba de ambarcaţiile mici; 
şalupă, barcă, etc.). 

ETAMBOU - Piesă rezistentă aşezată la extremitatea 
pupa unde se îmbină elementele constructive ale fundului şi 
ale bordurilor. 

ETRAVA - Piesă din oţel de mare rezistenţă la 
extremitatea prova a navei. 


377 


FACŢIONAR - Marinar din bordul de serviciu ce execută 
observarea atentă a mării într-un anumit sector ce-i este 
indicat. 

FILA LANŢUL (a) - A da drumul lanţului unei ancore în 
mod treptat. x 

FORMAȚIE - |n navigația în grup, navele pot ocupa 
diferite poziții relative una față de alta. Astfel, când navele 
navigă una în pupa celeilalte, formaţia se numeşte: linie de 
şir; când navigă paralel, cu provele pe aceeaşi linie, formaţia 
se numeşte: linie de front; când marşul se desfăşoară cu 
navele eşalonate la un anumit relevment una de alta, 
formaţia se numeşte: linie de relevment. Mai există formaţii 
„În convoi"; aici, navele escortate sunt ţinute să respecte ou 
stricteţe un anumit drum, viteză şi relevment, poziţia lor 
devenind astfel variabilă. 

FREGATA - Navă de război întrebuințată la escortă la 
vânătoarea de submarine. 

FUNDA ANCORA - Comandă ce se dă în momentul în care 
ancora este lăsată să cadă. 

FUNGA - Manevră curentă ce se foloseşte pentru 
ridicarea şi coborârea Velelor şi a vergilor. 

FURCUŢA - Distanţă egală cu a 8-a parte din lungimea 
zonei de împrăştiere a loviturilor ce încadrează ţinta. Este 
deci o corecție de înălţător, de valoare unghiulară, vizând 
printr-o succesiune de corecţii, plasarea loviturii direct pe 
ţintă. 

GABIE - Mică platformă situată la catargul din prova care 
serveşte ca post de observare. 

GEAMANDURA DE CEAŢA - Corp plutitor ce este remorcat 
de navele unui convoi pe timp de ceaţă; este astfel conceput, 
încât apa este proiectată la înălţime printr-o deschidere 
orizontală, marcând poziţia geamandurii. 

GISMENT - Unghiul orizontal format de axa longitudinală 
a navei (originea-prova) şi direcţia la un obiect de pe mare 
sau de pe uscat. Se măsoară fie de la 0° la 180° la tribord sau 


378 


babord, fie de la 0° la 360° în sensul mersului acelor de 
ceasornic. 

GRADE (milit) în Royal Navy - ca de-altfel în toate 
marinele militare - gradele personalului îmbarcat diferă ca 
denumire de acelea întâlnite în armata de uscat. Astfel 
soldaţii (trupa) se compune din marinari (matrozi, mateloţi); 
grupa subofiţerilor este alcătuită din maiştri şi submaiştri 
(principali şi: de diferite clase şi specialităţi). Gradele ofiţerilor 
cuprind: ofiţeri inferiori (aspirant, locotenent, căpitan); ofiţeri 
superiori (locot.-comandor, cpt.-comandor, comandor) şi 
ofiţeri - amirali (contraamiral, vice-amiral şi amiral). 

GREEMENT - Totalitatea manevrelor de la bordul unei 
nave, prin manevre înţelegându-se parâmele, cablurile, 
lanţurile ce servesc pentru manevrarea verigilor, velelor. 

GUVERNA (a) - A menţine un anumit drum. 

HABITACLU - Suportul busolei constituit din lemn sau un 
metal nemagnetic şi care conţine sistemele de fixare a 
barelor magnetice de compensare. Este acoperit cu o calotă 
de alamă. 

HUBLOU - Deschidere circulară în borduri şi la 
suprastructuri pentru iluminare naturală şi pentru aerisire. 

HULA - Mişcarea suprafeţei mării după încetarea furtunii, 
cu valuri ce ating 10-15 în înălţime şi care nu se sparg. 

HULA CONTRARIE Hulă de ocean la care direcţia de 
propagare a valurilor este opusă vântului. 

H.M.S. - inițiale ce preced denumirea navelor de război 
britanice şi oare se traduc prin: „nava majestăţii sale..." (His - 
sau Her - Majesty Ship's...), după cum pe tronul Angliei se află 
un rege sau o regină. 

MILA MARINĂ - Unitate de măsură a distanțelor pe mare. 
Este egală cu lungimea unui minut de arc de meridian şi 
variază odată cu latitudinea, mărimea ei crescând de la 
Ecuator spre poli. Prin convenţie s-a adoptat o valoare medie 
egală cu 1852. 


379 


NADIR - Punct de pe bolta cerească situat la intersecţia 
verticalei locului cu suprafaţa sferei cereşti în partea opusă 
emisferei în care se găseşte observatorul. 

NOD - Unitate de viteză folosită în marină, egală cu o 
milă marină (1852 m) parcursă într-o oră. 

PARÂMA - Frânghie sau cablu de diferite grosimi din fibre 
vegetale, metalice sau sintetice şi întrebuințată la bordul 
navelor atât la manevrele de legarea acestora, cât şi la 
majoritatea lucrărilor marinăreşti. 

POST DE VEGHE - Loc la bordul unei nave situat la o 
înălţime cât mai mare de unde marinarii din cartul de serviciu 
observă cu atenţie marea sau alte obiective. 

PUNTE DE COMANDA - Partea dintr-o punte deasupra 
castelului central destinată serviciilor de conducere a navei. 

PUNTEA PUPA - Porțiunea de punte cuprinsă între 
etambou şi planul cuplului maestru al navei. 

PUNTE SUPERIOARA - Puntea cea mai de sus care 
acoperă coca navei pe toată lungimea acesteia. 

PUȚ CENTRAL - Spaţiul descoperit situat deasupra punţii 
superioare între peretele dinspre pupa al teugei şi peretele 
frontal al castelului central. 

RELEVMENT - Unghiul orizontal cuprins între o direcţie de 
referinţă şi direcţia la obiectul relevat. Direcţia de referinţă 
poate fi: Nordul adevărat sau geografic (R. adevărat); Nordul 
magnetic (R. magnetic); Nord-compas (R.-compas); Axa 
longitudinală a navei spre prova (R.-prova, vezi şi „gisment"). 
Unghiul se măsoară de la 0* la 360* în sensul mersului acelor 
de ceasornic. 

RELEVMENT - Unghiul orizontal cuprins între o direcţie de 
referinţă şi direcţia la care se vizează un obiect. . 

RESAC - Val ce trece peste un obstacol întâlnit pe țărm. 

RULIU - Mişcare de balans a unei nave în jurul axei sale 
longitudinale. 

SABORDA (a) - A străpunge o navă sub linia ei de plutire 
sau a crea, prin orice mijloc, o gaură în coca ei în scopul 
scufundării acesteia. 


380 


SART - Cablu rigid din sârmă de oţel cu care se 
ancorează un catarg lateral (în borduri). 

SAULA - Parâmă cu circomferinţa de 1,5-3,5 cm. folosită 
în special pentru ridicarea pavilioanelor, a felinarelor de 
semnale, etc. 

SCARĂ BEAUFORT - Scara vântului. Scară convenţională 
introdusă în meteorologie în anul 1808 în care tăria vântului 
este redusă prin cifre de la 0-12. 

SCAUN DE BOTMAN - Platformă dreptunghiulară, ridicată 
pe catarg printr-un sistem de parâme şi o macara până la 
înălţimea necesară efectuării operaţiunii cerute. 

SEMICERC NAVIGABIL - sau semicerc manevrabil, 
porţiunea din stânga sau dreapta unui ciclon şi în care o navă 
poate manevra pentru a ezita intrarea în centrul ciclonului. 

SERVOMOTOR - Maşină cu ajutorul căreia la navele mari 
se realizează mişcarea cârmei şi care este cuplată cu axul 
timonei. 

SIFLEE - Fluier special pentru transmiterea diferitelor 
semnale, pentru adunarea echipajului sau executarea unor 
manevre. 

SIAJ - Dâra de apă învolburată lăsată la pupa unei nave în 
mers ca efect al rotirii elicei. 

SISTER SHIPS - Nave surori. Nave cu caracteristici 
constructive identice, construite după acelaşi proiect şi, în 
majoritatea cazurilor, în acelaşi şantier. 

SPARGE VAL - Parapet în formă de unghi construit din 
tablă rezistentă fixat cu vârful spre prova navei care asigură 
scurgerea apelor în borduri. 

STATUL MAJOR AL NAVEI - Totalitatea ofiţerilor unei nave, 
aflaţi sub ordinele comandantului. 

STRAI - Cablu ce susţine un catarg în spate prova. 

ȘEF DE CART - Ofiţer de punte care prestează serviciul 
de conducere a navei într-un interval de timp numit cart de 
serviciu. 


381 


ȘEF DE ECHIPAJ - Membru al echipajului de punte cu 
îndelungată practică marinărească care conduce întreaga 
activitate a echipajului de punte. 

ȘENAL - Fâşie de apă din lungul unui râu, al unui canal, 
strâmtoare sau la intrarea unui port care asigură navigația 
curentă tot timpul anului sau numai într-un anumit interval de 
timp. 

TABLOUL PUPA - Partea superioară a bordajului pupei. 

TACHET - Piesă din lemn sau metal în formă de T fixată în 
diferite locuri pe navă şi servind la legarea parâmelor, 
saulelor. 

TAMBUCHI - Deschidere practicată în punte pentru 
accesul în spaţiile de locuit sau în magazii. Se acoperă cu 
capace cu închidere etanşă. 

TANGAJ - Mişcarea de balans a navei în jurul unei 
transversale. 

TANGON - Bilă groasă sau stâlp (şcondru) fixat cu un 
capăt de unul din borduri care serveşte la legarea bărcilor 
lansate la apă când nava este în staţionare. 

TEUGA - Suprastructură în extremitatea prova a unei 
nave. 

TIMONA - Roată prevăzută cu mânere cuplată cu 
instalaţia de guvernare a navei şi care acţionează asupra 
cârmei fie prin intermediul servomotorului, fie prin forţa 
manuală. 

TIMONERIE - Camera de pe comanda de navigaţie 
amenajată special pentru guvernarea şi manevrarea navei. 

TIMONIER - Marinar de punte specializat în manevra 
cârmei pentru ţinerea drumului ordonat sau pentru manevra 
navei. 

TRAVERS (la) - Direcţia perpendiculară pe axa 
longitudinală a navei (în relevment de 90* de la prova la 
tribord şi babord). Spunem deci: nava X e la traversul navei Y 
atunci când drumul primei intersectează perfect 
perpendicular direcţia de marş a celei de a doua. 


382 


TRIBORD - Partea din dreapta a unei navei în raport cu 
axa sa longitudinală (când se priveşte spre prova). 

URECHE - Piesă metalică fixată rezistent pe punte şi prin 
care se trec parâmele de legare sau remorcile în scopul 
ghidării lor. 

VARANGĂ - Element din structura transversală a fundului 
navei ce face legătura între coaste. 

VELAR Specialist în confecţionarea şi repararea velelor, 
tenzilor, capoatelor, etc. 

VERGA - Bară montată orizontal pe partea anterioară a 
unui catarg. La navele moderne foloseşte pentru susţinerea 
antenelor şi pentru ridicarea pavilioanelor de semnalizare. 

VINCI - Maşină de ridicat sau tras folosită la tragerea sau 
filarea parâmelor de manevră, a remorcilor, etc. 


383 


385 


LUNI-dimineaţă ` 
LUNI-seara 
(3) MARTI-dimineată 


(4) i Iana! i 


(5) MARȚI-noaptea 
(6) MIERCURI-10.30 
(2 MIERCURI-16.00 
(a) JOl-dimineaţă 
(8) J0I-16.00 

GD VINERI-diminaaţă 

AÒ SÎMBĂTĂ-dimineață 

O SIMBATA. 18.00 
SÎMBĂTĂ-ncaptea 
g DUMINICĂ-în zori 


| 
Cie | 


Cuprins: 


H.M.S. ULYSSES 

I. PRELUDIU: DUMINICA DUPĂ-AMIAZA 
II. LUNI DIMINEAŢA 

III. LUNI DUPĂ-AMIAZA 

IV. LUNI SEARA 

V. MARŢI 

VI. NOAPTEA DE MARŢI 

VII. NOAPTEA DE MIERCURI 
VIII. NOAPTEA DE JOI 

IX. VINERI DIMINEAŢA 

X. VINERI DUPĂ-AMIAZA 

XI. VINERI SEARA 

XII. SÂMBĂTA 

XIII. SÂMBĂTĂ DUPĂ-AMIAZĂ 
XIV. SÂMBĂTĂ SEARA. I 

XV. SÂMBĂTĂ SEARA. II 

XVI. NOAPTEA DE SÂMBĂTĂ 
XVII. DUMINICA DIMINEAŢA 


XVIII. EPILOG 


ADNOTĂRI 
386 


109 
125 
145 
173 
194 
221 
242 
256 
277 
303 
323 
345 


359 


367 


387