Alistair MacLean — La Sud de capul Java

ALISTAIR MACLEAN 


LA SUD DE CAPUL JAVA 


EDITURA MERIDIANE 
Bucureşti, 1979 


Alistair MacLean 
South by Java Head 
Wm. Collins Sons & Co. Ltd., London 
© Alistair MacLean1958 


Traducere de 
CONSTANTIN PAPADOPOL CALIMAH 
Coperta de: 

MIHAI MANESCU 

Redactor: V 
ALEXANDRA DOBROTA 
Tehnoredactor: 
VALERIA PETROVICI 


Lui lan 


O mantie de fum negru se aşternuse peste oraşul 
muribund, un linţoliu dens, opac, acoperind toate clădirile, 
birouri sau locuinţe, pe cele intacte ca şi pe cele răvăşite 
de exploziile bombelor, totul, ascuns într-un misterios 
anonimat de vălătuci molatici. Toate străzile, ulițele, 
bazinele tocurilor erau năpădite de fum. învăluia totul, 
blestemat şi cu miros de pucioasă, abia mişcându-se în 
atmosfera calmă a nopţii tropicale. 

La începutul serii, fumul provenea numai de la clădirile 
incendiate din oraş, lăsând, ici şi colo, porţiuni libere de cer 
prin care se vedeau strălucind stele. Dar la o uşoară 
schimbare a direcţiei vântului, porțiunile libere de cer 
dispăruseră, acoperite de  învălătucirile orbitoare ale 
fumului de păcură arsă venit din afara oraşului. Dar nimeni 
nu ştia precis de unde venea fumul. Poate de la aeroportul 
Kallang, poate de la' uzina electrică, poate străbătuse 
întreaga insulă venind tocmai de la baza navală din nord, 
poate de la insulele în care se extrăgea ţiţeiul, Pulo Sambo 
şi Pulo Sebarok situate la patru sau cinci mile! distanţă. 
Nimeni nu ştia decât ceea ce putea cuprinde cu ochiul şi 
noaptea părea mai neagră ca tăciunele. Se mai zăreau 
unele lumini de la puţinele clădiri ce ardeau încă, dar 
majoritatea se consumaseră în întregime, complet distruse; 
mici flăcări pâlpâind încă, dar pe sfârşite, ca viaţa însăşi a 
Singaporelui. 

Oraşul agoniza, tăcerea morţii îl şi învăluise. Din când în 
când mai şuiera câte un obuz, plonjând fără să facă 
Stricăciuni în apa mării sau erupând într-un muget scurt şi 
străfulgerări luminoase când cădea peste un rest de 
clădire. Dar, înăbuşite într-o clipă de atotinvăluitorul fum, 


1 Mila terestră - 1.609 m; Mila marină - 1.853 m. 


zgomotul şi lumina erau abia perceptibile, făcând parcă 
parte firească, integrală, din strania şi completa irealitate a 
nopţii, după care tăcerea devenea mai profunda şi mai 
intensă decât înainte. De dincolo de Fort Canning şi Pearls 
Hills, de dincolo de limita nord-vestică a oraşului, se auzeau 
pocnete intermitente de puşti şi tunuri, dar şi acestea erau 
departe, ireale, ca un ecou succedând unui vis. în acea 
noapte, totul părea un vis obscur şi nesubstanţial; puţinii 
trecători, care se mai târau pe străzile pustii şi pline de 
cărămizi căzute ale Singaporelui, păreau nişte călători fără 
ţintă, ezitanţi, neatenţi şi nesiguri, mergând orbeşte prin 
vălătucii încolăciţi de fum, biete fiinţe pierdute bâjbâind 
prin ceața acestui coşmar. 

Prin bezna străzilor, abia se târa un grup de soldaţi, cel 
mult vreo două duzini, căutând să ajungă la malul mării; 
păreau bătrâni şi foarte obosiţi. Păreau bătrâni deoarece 
mergeau cu paşi târşâiţi, cu capul plecat şi umerii 
încovoiaţi parcă de ani, dar nici unul nu depăşea treizeci de 
ani; foarte obosiţi, erau într-adevăr teribil de obosiţi, obosiţi 
până într-acel hal de sfârşeală nepăsătoare când nu te mai 
interesează nimic, când mai curând eşti în stare să mergi 
continuu decât să te opreşti pe loc. Obosiţi şi îndureraţi, 
răniţi şi chinuiţi de boli, acţionaţi fără a gândi, automat, 
raţiunea încetase de a le mai funcţiona; Dar sfârşeala 
psihică şi fizică poartă în sine propriul remediu, propriul 
anesteziant şi leac, ceea ce se cunoştea după ochii fără 
strălucire, îndobitociţi, privind în gol spre pământ: oricâte 
suferinţe trupeşti îndurau, cel puţin unii nu-şi mai aminteau 
prin ce trecuseră. 

Nu-şi mai aminteau de coşmarul continuu al ultimelor 
două luni, de privaţiunile, foamea, setea, rănile, bolile şi 
spaimele cu care îi hăituiseră japonezii în timpul ne-sfârşit 
al retragerii prin peninsula Malacca, parcurgând autostrada 
distrusă din Johore? spre iluzoria siguranţă a insulei 
Singapore. Nu-şi mai aminteau de camarazii dispăruţi, de 
urletele pline de teroare ale sentinelelor măcelărite în 
întunecimea ostilă a junglei, de strigătele diavoleşti ale 


? Stat în federaţia Malaysia, Asia de sud-est. 


japonezilor când, în întunericul dinaintea zorilor, năvăleau 
peste poziţiile defensive organizate în grabă. Nu-şi mai 
aminteau contraatacurile disperate, sinucigaşe, care nu 
aveau ca rezultat decât recâştigarea cu greu, dar fără folos, 
a câtorva yarzi pătraţi? de teren şi numai pentru o scurtă 
durată de timp, destul ca să găsească acolo trupurile oribil 
mutilate, torturate ale camarazilor capturați şi ale civililor 
care refuzaseră să coopereze-destul de activ cu inamicul. 
Nu-şi mai aminteau mânia, uimirea şi disperarea ce îi 
cuprinsese când ultimele avioane de luptă Brewster şi mai 
târziu Hurricanele au dispărut din văzduh, abandonându-i 
pradă avioanelor japoneze atacatoare. Le pieriseră din 
memorie şi completa neîncredere cu care, cinci zile mai 
înainte, primiseră ştirile despre debarcarea trupelor 
japoneze pe insula Singapore, uitaseră chiar şi presimţită 
când, în faţa ochilor lor, s-a prăbuşit, cu grijă cultivată, 
mitul invincibilităţii Singaporelui: nu-şi mai aminteau nimic 
din toate acestea, prea năuciţi, bolnavi, răniţi sau 
neputincioşi. Dar într-o zi, curând, dacă vor trăi, îşi vor 
reaminti toate acestea şi atunci, nici unul dintre ei nu va 
mai fi la fel ca înainte. Acum, abia îşi trăgeau obosiţi 
picioarele, cu ochii spre pământ, capul plecat, nu-i mai 
interesa unde mergeau, nu le păsa unde vor ajunge. 

Doar unul dintre ei ştia încotro merg şi unde doreau să 
ajungă. Umbla încet, în fruntea dublei coloane de oameni, 
aprinzând şi stingând o lanternă pentru a croi drum între 
dărămăturile îngrămădite pe străzi şi verificând din timp în 
timp direcţia în care înaintau. Mic de statură, pirpiriu, 
singurul din toată ceata care purta kilt şi balmoral pe cap”. 
De unde provenea kiltul, numai caporalul Fraser ştia: sigur 
că nu îl îmbrăcase numai de când se duceau înspre sud 
prin Peninsula Malacca. 

Caporalul Fraser era tot aşa de obosit ca şi ceilalţi. Şi el 
avea ochii congestionaţi, iar faţa cenuşie dovedea urmei 
unei malarii sau a unei dezinterii, poate a amândurora. 


3 Un yard? - 0,83 m2 
4 Fustă scurtă, plisată, cadrilată şi beretă care fac parte din 
costumul naţional scoţian. 


Umbla cu umărul stâng mai ridicat decât celălalt, 
ajungându-i aproape de ureche, ca şi cum ar fi avut o 
diformitate, dar nu era decât un tampon de tifon şi un 
bandaj grosolan pe care, în cursul zilei, un infirmier i-l 
îndesase în grabă sub cămaşă, cu scopul mai mult simbolic 
de a opri sângerarea destul de gravă a unei răni provocate 
de explozia unui obuz. în mina dreaptă ţinea o puşcă a 
Brens;, a cărei greutate de douăzeci şi trei de livre depăşea 
ceea ce trupul lui slăbit putea duce; în consecinţă braţul 
său drept era tras şi mai în această greutate, ridicându-i şi 
mai sus pe cel stâng aproape până la nivelul urechii. 
Aparenta diformitate, balmoralul într-o parte pe cap, 
kiltul fluturând peste picioarele slăbănoage îi dădeau 
micului om un aspect grotesc şi ridicol. Dar, în realitate, 
caporalul Fraser n-avea nimic grotesc sau ridicol. Cioban 
originar din Cairngorms’, obişnuit cu o viaţă de privaţiuni şi 
teribile străduinţe, el fusese recent înfruntat cu împrejurări 
în care i se solicitaseră ultimele rezerve, de voinţă şi 
îndurare. îşi îndeplinise cu sârguinţă îndatoririle de soldat - 
un-desăvârşit tip de soldat. Simțul datoriei şi 
responsabilităţii, îi era adânc înrădăcinat, neţinând seama 
de suferinţele şi starea lui de slăbiciune, gândurile i se 
concentrau numai asupra grupului de oameni care, 
împleticindu-se, îl urmau orbeşte. Cu două ore înainte, 
ofiţerul care comanda compania lor, complet 
dezorganizată, de la marginea de nord a Singaporelui, îi 
ordonase lui Fraser să conducă în afara liniei de foc, spre 
un loc de relativă siguranţă şi linişte, pe răniții şi bolnavii ce 
puteau umbla şi pe câţiva transportaţi pe tărgi. Atât 
ofiţerul, cât şi Fraser îşi dădeau seama că ultimele linii de- 
apărare se prăbuşiseră şi că Singapore nu mai putea 
rezista. In zorii zilei următoare, pe insula Singapore nu vor 
mai fi decât englezi morţi, răniţi sau prizonieri. Dar ordinul 


5 Tip de puşcă mitralieră folosită de englezi în al doilea război 
mondial. 

ê Livra (pound) - 453,6 g. 

7 Munte în Scoţia. 


nu se discută şi caporalul Fraser îşi târna cu hotărâre 
picioarele, îndreptându-se către golfuleţul Kallang. 

Din când în când la o porţiune de stradă-mai largă şi 
degajată, Fraser se oprea de o parte a coloanei de oameni 
lăsându-i să treacă încet prin faţa lui. Era îndoielnic cineva 
din grup îl vedea, nici cei de pe targa, nici cei puţin 
suferinzi ce abia se ţineau pe picioare, transportând tărgile. 
De fiecare dată caporalul Fraser aştepta-să treacă ultimul 
din grup; un tânăr înalt şi subţirel, al cărui cap se legăna 
dintr-o parte într-alta,  mormăind continuu cuvinte 
incoerente. Tânărul nu avea nici malarie, nici dezinterie nici 
nu fusese rănit, dar era cel mai suferind dintre toți. De 
fiecare dată, Fraser îl apuca de braţ şi-l împingea să se 
alăture grosului grupului, tânărul îşi iuţea pasul fără a 
protesta, privindu-l doar pe Fraser cu ochii lipsiţi de orice 
curiozitate, fără a înţelege ceva; şi de fiecare dată, Fraser 
se uita la el cu ezitare, îşi clătina capul, apoi se grăbea să 
ajungă din nou în fruntea coloanei. 

In bezna unei ulite bătută de vânt, plină de fum, 
plângea un băieţel. Dacă avea doi ani şi jumătate, ochii îi 
erau albaştri, părul blond şi figura atrăgătoare, brăzdată 
însă de dungi de funingine şi lacrimi. Purta numai o cămaşă 
subţire şi;un şort kaki cu bretele; era desculţ şi tremura ca 
varga. 

Plângea neîncetat, jalnică tânguire în noapte, dar 
nimeni nu-l auzea, nu-l băga în seamă. Şi nici nu l-ar fi 
putut auzi cineva, chiar de la câţiva yarzi? distanţă, căci 
plângea încet, cu suspine înăbușite, întrerupte de aspirații 
profunde. Din timp în timp, îşi freca ochii cu mâinile 
murdare strânse pumn, aşa cum fac toţi copiii mici , când 
sunt obosiţi sau plâng şi, din când în când, cu dosul 
palmelor, încerca să-şi potolească usturimea provocată de 
fumul negru ce-şi croia brazde pe obrăjorii plini de lacrimi. 

Băieţaşul plângea, nespus de obosit, căci de mult 
trecuse ora lui obişnuită de culcare. Plângea de foame şi de 
sete, tremura de frig - chiar la tropice, nopţile sunt uneori 
reci. Plângea de nelinişte şi de frică, nu mai ştia unde îi era 


3 Yard - 0,914 m. 


casa, unde i se afla mama - plecase cu bătrâna sa amah, 
doica malaieză, la un târg din apropiere cu două săptămâni 
înainte - , prea copil şi neştiutor ca să-şi dea seama de 
semnificaţia grămezilor de moloz şi' resturi arse pe care le 
găsise în loc de casă la întoarcere; împreună cu mama sa 
ar fi trebuit să se îmbarce pe Wakefield, ultima navă mare 
care părăsise Singaporele chiar în noaptea aceea de 29 
ianuarie... Dar, mai ales, plângea fiindcă era singur. 

Lângă el, pe o grămadă de dărâmături, culcată, se afla 
bătrâna lui doică, Anna, căzută parcă într-un somn adânc; 
ore întregi vagabondase cu copilul alături prin străzile 
pustii, îl purtase în braţe în ultimele două ore, apoi l-a lăsat 
jos, şi-a dus mâinile la piept şi s-a culcat, spunând că este 
obosită şi trebuie să se odihnească. De o jumătate de oră 
sta aşa, nemişcată, cu capul răsturnat pe umăr, cu ochii 
larg deschişi, fără a clipi. O dată sau de două ori, la început, 
băieţelul se aplecase ca s-o atingă, dar numai atât; acum 
se ţinea la distanţă plin de spaimă, fiindu-i frică s-o 
privească, s-o atingă, dându-şi vag seama, fără să ştie de 
ce, că odihna bătrânei doici avea să fie de lungă, foarte 
lunga durată. 

Copilului îi era frică să plece, frică să stea pe loc, şi 
printre degetele răsfirate ale palmelor cu care îşi ascundea 
ochii, privea pe furiş la bătrână, apoi deodată, a simţit că-i 
era mai frică să stea alături decât să plece. A pornit in josul 
uliţei, fără să ştie încotro mergea, împleticindu-se şi căzând 
peste cărămizile şi pietrele răspândite, ridicându-se şi 
alergând din nou, plângând tot timpul, tremurând de 
răcoarea nopţii. Aproape de capătul uliţei, un slăbăânog cu o 
pălărie de paie hărtănită pe cap, ieşi dintre hulubele ricşei 
şi s-a apropiat de copil. Omul nu era rănit, dar bolnav - 
majoritatea culiilor de ricşă din Singapore mureau după 
cinci ani de muncă epuizantă; totuşi, era încă în stare să-i 
fie milă de alţii, în special de copiii mici. Dar băieţaşul nu 
vedea decât o figură prelungă ce-i inspira teamă, privindu-l 
din beznă; spaima i-a devenit teroare, s-a ferit de braţele 
întinse spre el şi a fugit la capătul uliţei, cotind într-o stradă 
pustie prin întuneric. Omul nu s-a dus după el; îşi înfăşură 


mai strâns cuvertura cu care îşi acoperea trupul şi se 
sprijini din nou între hulubele ricşei. 

Din grupul de Infirmiere, la fel ca băieţaşul, două 
plângeau încet şi se împleticeau mergând pe străzi. 
Trecuseră pe lângă ultimele case care mai ardeau în 
cartierul central al oraşului, căutau să nu mai vadă flăcările 
şi priveau mai mult în jos; totuşi se putea observa că 
figurile lor erau mongolice, eu ochii oblici. Erau chinezoaice 
şi, din fire, nu-şi dădeau frâu liber uşor emoţiilor; erau 
foarte tinere şi se aflaseră împreună destul de aproape de 
explozia unui obuz deasupra ambulanţei de Cruce Roşie 
staționată într-o tranşee din apropierea barierei de la 
ieşirea sudică a căii Bukit Timor. Şocate teribil, complet 
năucite, încă nu-şi reveniseră. 

Alte două infirmiere din grup erau malaieze: una, la fel 
de tânăra ca cele două chinezoaice, cealaltă, trecută de 
vârsta medie. Ochii mari ai celei mai tinere erau plini de 
spaimă şi priveau nervos peste umăr, în timp ce mergea 
grăbit. Figura celei mai vârstnice părea o mască a 
completei indiferenţe. Din timp în timp, aceasta încerca să 
protesteze contra iuţelii cu care mergeau, dar nu reuşea să 
vorbească inteligibil; şi ea se aflase aproape de locul 
exploziei, şocul îi blocase centrii nervoşi ai vorbirii, probabil 
numai temporar, dar era prea devreme pentru a pune un 
diagnostic precis, încercase de vreo două ori să întindă 
mâna spre a opri înaintarea prea rapidă a infirmierei din 
frunte, care hotăra ritmul, dar aceasta i-a dat mâna la o 
parte, calm, însă cu destulă fermitate şi continua aproape 
să alerge, în fruntea coloanei, a cincia infirmieră era înaltă, 
zvelţă, de vreo douăzeci şi cinci de ani. Işi pierduse pălăria 
în timpul exploziei şi părul des, negru-albăstrui, îi cădea 
peste ochi. Din timp în timp, cu un gest scurt, îşi arunca 
părul înapoi şi cu această ocazie se putea vedea că nu era 
nici malaieză, nici chinezoaică fapt confirmat şi de ochii ei 
albaştri; poate eurasiatică, sigur însă, nu era europeana. în 
lumina gălbuie, pâlpâindă a flăcărilor, era imposibil să i se 
vadă tenul, culoarea pielii, mai ales dungată de murdărie şi 


praf. Dar chiar sub pojghiţa de praf, se putea observa o 
cicatrice destul de lungă pe obrazul stâng. 

Ea era conducătoarea grupului, şi se rătăcise. Cunoştea 
foarte bine oraşul Singapore, dar în învăluirea de fum şi 
întuneric se simţea străină, într-un oraş străin. Undeva 
înainte, spre malul mării, i se spusese, că un grup de 
soldaţi, dintre care mulţi aveau urgentă nevoie de îngrijiri şi 
dacă nu li se dădeau în acea noapte, sigur nu mai aveau 
parte de aşa ceva într-o tabără japoneză de prizonieri. Dar 
cu fiecare minut ce trecea, părea din ce în ce mai sigur că 
japonezii îi vor ajunge din urmă. Cu cât se învârteau mai 
mult prin străzile pustii, cu atât ea se simţea mai 
descurajată. Trebuia să-i găsească undeva, de cealaltă 
parte a Capului Ru din golfuleţul Kallang, aşa i se spusese, 
dar în situaţia aceasta nu putea găsi nici malul nici nu avea 
idee, unde, în întuneric, se afla. 

După o jumătate de oră, apoi o oră, paşii infirmierei 
încetineau de oboseala şi începeau să dispere că va găsi 
grupul de soldaţi. Era greu să dea de ei într-o confuzie 
teribilă şi pe întuneric. Spusese cu totul fără speranţa 
doctorului maior Blackley că îşi vor putea îndeplini 
misiunea. Şi tânăra conducătoare a grupului îşi dădu seamă 
că nu numai sarcina trasată de Blackley era fără rost, ci 
înseşi străduinţele ei actuale: când zorile se vor ivi din nou 
peste Singapore, va fi inutil să se mai găsească salvarea 
unor vieţi de bărbaţi sau femei totul depindea de modul 
cum se vor comporta japonezii, vor pătrunde în oraş; pe 
aceştia îi mai întâlnise ea mai înainte şi avea amarnice 
motive Ca să-şi amintească întâlnirea: cicatricea întâlnirii o 
marcase pe toată viaţa. E mai bine să fii cât mai departe de 
beţia de sânge a japonezilor învingători; aceasta fusese şi 
părerea doctorului-maior, nici una din bietele infirmiere nu 
mai era cazul _să rămână pe front Instinctiv, tânăra şi-a 
scuturat capul, şi-a luţit pasul şi a cotit pe o altă stradă 
întunecată şi pustie. 

Grupul rătăcitor de soldaţi, băieţelul, infirmierele şi mii 
de alţi oameni erau cuprinşi de spaimă şi groază, de boală 
şi disperare în acea noapte de 14 februarie 1942, în timp ce 


japonezii, învingători pe întregul front, se pregăteau să 
străpungă ultimele linii de apărare ale oraşului şi aşteptau 
gorile, asaltul, baia de sânge şi victoria, toate devenite 
inevitabile. Exista însă un om pe care spaima inevitabilului 
dezastru şi disperarea nu puseseră stăpânire... 

Undeva, la sud de Fortul Canning, în anticamera unor 
birouri luminată doar de flacăra unei lumânări, un bărbat 
înalt, cam vârstnic, nu resimțea asemenea stări sufleteşti. 
Era conştient doar de iuţeala cu care trecea vremea, de o 
imensă necesitate de urgenţă cum nu mai cunoscuse vre-o 
dată şi de inumana sarcină a răspunderii ce-i apăsa umerii. 
Doar conştient de toate acestea, se zbătea să facă faţă, nu 
se mai gândea la altceva, dar pe figura roşcovană în 
contrast cu claia de păr alb, des, nu se observa nici o urmă, 
era calmă, inexpresivă. Poate că impresia aceasta se 
datora trabucului sfidător şi prea lucitor la vârf de sub 
mustaţa albă zbârlită, precum şi nasului acvilin; poate că 
stătea prea relaxat în fotoliul cu fund împletit din trestie de 
zahăr, dar toate acestea erau doar aparenţe înșelătoare, 
dând impresia că Foster Farnholme, general de brigadă în 
retragere, era împăcat cu întreaga lume. 

Uşa din spatele generalului se deschise şi în cameră 
intră un tânăr sergent, părând destul de obosit, Farnholme 
îşi scoase trabucul din gură, îşi întoarse încet capul şi-şi 
ridică cu interogare mută o sprinceană stufoasă., 

— Am predat mesajul, sir. 

Glasul îi trăda şi el oboseala noului venit. 

— Căpitanul Bryceland spune că se va prezenta 
imediat. 

- Bryceland? 

Sprâncenele albe al generalului se încruntară scurt 
peste ochii înfundaţi în orbite. 

— Cine dracu este acest căpitan Bryceland? Ascultă, 
băiete, ţi-am ordonat-în mod special să te duci direct la 
colonel şi să-i spui că trebuie să-l văd imediat! îndată. Ai 
înţeles? 

— Cu ce vă pot fi de folos? 


în uşă apăruse încă cineva, în spatele sergentului. Chiar 
la lumina pâlpâindă a luminării i se puteau vedea ochii 
foarte injectaţi, accesul de-febră care îi îmbujora obrajii dar 
vocea calmă, cu accent din Ţara Galilor, era destul de 
politicoasă. 

înclină afirmativ capul, fără un cuvânt. poţi fi de folos, 
aproba Farnholme, anunţă-l pe colonel că vreau sa-l văd, şi 
imediat. Nu-i de pierdut. spuse Bryceland, clătinând capul; 
după trei zile şi nopţi de veghe, şi tare vom avea nevoie de 
el mâine dimineaţă. 

Aşa o fi, dar totuşi trebuie să-l văd. P făcu o pauză, 
aşteptă până când se stinse încă un ţăcănit apropiat al unei 
mitraliere, apoi pronunţă foarte serios: 

Căpitane Bryceland, nici nu-ţi închipui cât de important 
este ca să-l văd pe colonel. Soarta Singaporelui nu este 
nimic, în comparaţie cu ceea ce am de discutat cu-el. 
Farnholme îşi băgă apoi mâna sub bluzon şi scoase un Colt 
auto-greu, de calibru 45. 

— Dacă trebuie am să-l găsesc chiar eu, am să fac uz 
de asta şi tot am să dau de el, dar sper că nu va fi nevoie; 
Spune-i colonelului că generalul de brigadă Farnholme este 
aici şi sunt sigur că va veni. 

Bryceland îl privi un moment destul de lung, ezită, 
aprobă din cap şi plecă fără un cuvânt. Se întoarse după 
trei minute şi, dându-se la o parte din uşă, lăsă să intre 
colonelul care îl urma. 

După câte aprecia Farnholme, colonelul trebuia să aibă 
patruzeci şi cinci, cel mult cincizeci de ani. Părea însă de 
şaptezeci, umbla nesigur ca un om ameţit, după o prea 
îndelungată extenuare; abia îşi ţinea ochii deschişi, dar, 
traversând camera încercă să surâdă şi întinse politicos 
mâna. 

— Bună seara, sir; de unde aţi mai apărut şi 
dumneavoastră? 

— Bună seara, colonele! 

S-a ridicat în picioare. Farnholme păru a nu-i lua în 
seamă întrebarea. 

— Ştii cine sunt? 


— Ştiu; prima dată am aflat, sir, chiar acum trei nopţi. 

— Bine, bine, aprobă Farnholme cu satisfacţie, aceasta 
face inutile alte explicaţii şi nici n-am timp de aşa ceva, 
trec imediat la obiect. 

Se întoarse pe jumătate, când explozia foarte apropiată 
a unui obuz scutură încăperea, unda de şoc a aerului 
deplasat aproape că stinse lumânarea; apoi privi înapoi 
spre colonel. 

— Colonele, am nevoie de un avion cu care să părăsesc 
Singaporele. Indiferent ce fel de avion,, nu-mi pasă cine va 
mai fi cu mine la bord şi nici încotro va merge, în Birmania,. 
India. Ceylon sau Australia, îmi este egal. Am nevoie de un 
avion cu care să plec imediat din Singapore. 

— Doriţi un avion cu care să plecaţi din Singapore,. 
răspunse ca un simplu ecou colonelul, cu o voce la fel de 
inexpresivă ca şi figura lui, apoi, brusc, surâse obosit ca şi 
cum ar fi făcut un mare efort «Oare nu vrem cu toţii? 

— N-ai înţeles. 

încet cu un gest de infinit contrariată răbdare, 
Farnholme îşi depuse trabucul pe scrumieră. 

— Ştiu că sunt sute de răniți şi bolnavi, femei şi copii... 

— Ultimul avion a plecat, îl întrerupse categoric 
colonelul. 

Işi frecă ochii obosiţi cu antebraţul şi continuă; 

— Acum o zi sau două, nu mai ştiu. 

Exact pe 11 februarie, preciza Bryceland; erau ultimele 
Hurricane, şi s-au îndreptat spre Palembango”. 

— Aşa este, îşi aminti colonelul; Hurricanele au şters-o 
în mare grabă. 

— Ultimul avion..., se auzi vocea lui Farnholme fără 
urmă de emoție; ultimul avion; dar... ştiu că mai erau şi 
altele, Brewstere de luptă, Wildebeestes...— Toate au 
plecat, sau au fost distruse la sol. 

Colonelul îl privea acum pe Farnholme cu o vagă 
curiozitate. 

— Şi chiar dacă n-ar fi plecate sau distruse, nu s-ar 
schimba nimic; japonezii au ocupat toate aerodromurile; 


? Oraş în Indonezia (Sumatra). 


Seletar, Sembawang, Tengah; nu ştiu ce-i cu aeroportul 
Kallang, dar sunt sigur că nu mai poate fi utilizat. 

— Inţeleg, spuse Farnholme, privind în jos la sacul de 
voiaj de lângă picioare; dar hidroavioanele Catalinas? 

Colonelul îşi mişcă negativ capul, ca pentru a sfârşi 
convorbirea. Farnholme îl privi câteva momente lungi, fără 
a clipi, apoi se uită la ceas. 

— Putem rămâne singuri, colonele? 

— Desigur, răspunse acesta fără ezitare. Aşteptă până 
ce uşa se închise încet în urma lui Bryceland şi a 
sergentului, apoi surise uşor către Farnholme. 

— Imi pare rău, dar ultimul avion a plecat, sir. 

— Nici nu mă îndoiesc. 

Desfăcându-şi preocupat nasturii bluzonului, Farnholme 
tăcu un timp, apoi îl privi: 

— Cred, Colonele, că ştii cine sunt, chiar dacă nu-mi 
cunoşti numele. 

— Cunosc de trei zile consemnele: „extrem de secret" şi 
altele de acest fel - toate dădeau de gândit că probabil vă 
aflaţi pe aici. 

Pentru prima dată, colonelul îl privi pe general cu o 
curiozitate nedisimulată. 

— „Şaptesprezece ani şef al contraspionajului în Asia de 
Sud-Est, cunoaşte mai multe limbi asiatice ca oricine..." 

— Scuteşte-mă de a-mi face biografia. 

Farnholme îşi deschise bluzonul şi, din jurul taliei, îşi 
desfăşură o curea lată acoperită cu un strat subţire de 
cauciuc. 

— Cred că şi dumneata cunoşti câteva limbi din Est, 
Colonele?— Din păcate, da; din această pricină sunt aici, 
cunosc japoneza. 

Colonelul zâmbi melancolic, adăugând: 

— Sper că-mi va fi de folos în lagărele de prizonieri. 

— Cunoşti japoneza? Este un lucru folositor. Farnholme 
desfăcu fermoarele la două compartimente ale centurii şi 
împrăştie conținuturile pe masă în faţa colonelului. 

— Vrei să vezi despre ce este vorba, Colonele? 


Colonelul îl privi încruntat, aruncă o privire la fotocopiile 
şi rolele de film împrăştiate pe masă, dădu din cap, ieşi din 
cameră şi se întoarse cu o pereche de ochelari, o lupă şi o 
lanternă; privi timp de trei minute, absorbit şi fără să 
vorbească. Din timp în timp, de afară venea zgomotul 
violent al exploziei vreunui obuz, măcăitul staccato 
îndepărtat al unei mitraliere şi piuitul jalnic al vreunui 
ricoşeu şuierând orbeşte prin noaptea îmbâcsită de fum. 
Dar în interiorul camerei domnea o tăcere deplină. 
Colonelul sta nemişcat la masă, ca o stană de piatră, dar 
ochii începuseră să-i lucească. Farnholme îşi aprinse un nou 
trabuc şi se alungi în fotoliul cu împletitură, părând 
cufundat într-o completă indiferentă. Din când în când, 
colonelul dădea semne de mirare şi privea spre Farnholme. 
Când a început să vorbească, vocea şi mâinile ce ţineau 
fotocopiile îi trădau emoția. 

— Nu-i nevoie să cunosc japoneza ca să înţeleg perfect 
despre ce e vorba; mă minunez, sir, unde aţi reuşit să 
puneţi mâna pe ele? 

— În Borneo; doi din cei mai buni oameni ai noştri 
olandezi au murit pentru ele. Dar acum, asta nu are 
importanţă şi nici o legătură cu situaţia actuală. 

Farnholme pufăi din trabuc. 

— Important este că le am şi că japonezii nu ştiu acest 
lucru. 

Colonelul părea că nu aude; privea documentele ce le 
ţinea în mină şi dădea din cap admirativ. In cele din urmă; 
le-a pus pe birou, şi-a aşezat ochelarii în toc ăi şi-a aprins o 
ţigară. Mâinile încă îi tremurau. 

— Fantastic, murmură el, într-adevăr, fantastic; probabil 
că există doar câteva exemplare; toată coasta de nord a 
Australiei, cu indicaţiile invaziei plănuită de japonezi! 

Complete, cu cele mai importante detalii, aprobă 
Farnholme,; porturile şi aerodromurile unde va avea loc 
invazia, duratele calculate până la ultimul minut, trupele ce 
vor fi folosite la debarcare, până la ultimul batalion de 
infanterie. 


— Da, încuwviinţă colonelul, privind cu sprâncenele 
încruntate la fotocopii; dar este ceva care... 

— Ştiu ce vrei să spui, îl întrerupse scurt Farnholme, nu 
avem cheia cifrului, lucru inevitabil; datele şi obiectivele 
secundare şi principale sunt exprimate cifrat. Era riscant să 
le exprim direct, iar codurile japoneze sunt toate imposibil 
de descifrat. Excepţie face doar un omuleţ bătrân din 
Londra, despre care ai crede că nici nu ştie să se 
iscălească. 

Făcu o pauză, pufăind câteva spirale de fum albastru în 
aer, apoi: 

— Ce zici, Colonele? Este totuşi o performanţă? 

— Mă întreb cum aţi reuşit să le procuraţi... 

— N-are importanţă, ţi-am mai spus. Sub aspectul de 
leneşă indiferenţă, începea să se străvadă o duritate de 
oţel; îşi clătină capul, apoi surise uşor: 

— Mă ierţi, Colonele, încep să devin arţăgos. Te asigur 
că n-a fost o simplă întâmplare. Am muncit cinci ani numai 
şi numai ca să pun mâna pe ele, la timpul şi la locul 
potrivit; nici japonezii nu sunt incoruptibili. Am reuşit să 
pun mâna la timp pe ele, dar nu la locul potrivit; dovadă, 
mă aflu acum aici. 

Colonelul nu mai asculta, dar privea în jos la hârtii, 
clătinându-şi încet capul, apoi îşi ridică ochii: Brusc, figura 
îşi recapătă aspectul de extenuare şi păru foarte bătrân. 

— Sir, sunt nepreţuite aceste planuri. 

Ridică fotocopiile în mână şi privi, parcă fără să-l vadă, 
spre Farnholme.— Pe legea mea, astea întrec toate 
bogăţiile lumii. Este o chestiune de viaţă şi de moarte, de 
victorie sau înfrângere. Este... este:.., doamne, gândiţi-vă, 
sir, la Australia! Trebuie neapărat să ajungă în mâinile 
oamenilor noştri! 

— Sunt cu totul de aceeaşi părere, aprobă Farnholme, 
neapărat trebuie să le parvină. 

Colonelul îl privi în tăcere, ochii obosiţi i se măriră, plini 
de nedumerire, apoi se prăbuşi pe scaun, cu capul în piept. 
Spiralele fumului de ţigară îi usturau ochii, dar părea că nici 
nu observă. 


— Încă o dată îţi afirm că sunt exact de aceeaşi părere, 
spuse sec Farnholme. 

Se apropie de filme şi fotocopii şi începu să le pună cu 
grijă, în compartimentele etanşe ale centurii. 

— Cred că acum înţelegi de ce am stăruit de la început 
părăsesc Singaporele cu un avion? 

Apoi, încheind fermoarele compartimentului: 

— Şi îţi închipui că sunt din ce în ce mai dornic. 

Colonelul aprobă cu un gest de descurajare, dar nu 
răspunse nimic. 

— Nici un avion prăbuşit? stărui Farnholme; nici unul 
oricât de rablagit, aproape distrus... 

Se opri brusc, văzând expresia figurii colonelului, acum 
din nou de adâncă oboseală. 

— Un submarin? 

— Nici atât. 

Buzele lui Farnholme se strânseră: 

— Un distrugător, o fregată, orice fel de navă, nimic? 

— Nu, răspunse frământat colonelul. Şi nici o navă 
comercială. Ultimele - Grasshopper, Tien Kwang, Katydid, 
Kuala, Dragonfly şi alte câteva asemenea vase mici de 
coastă au părăsit Singaporele încă de noaptea trecută. Nu 
se vor măi întoarce. Poate că nici nu au ajuns să parcurgă o 
sută de mile căci forțele aeriene japoneze domină văzduhul 
deasupra întregului arhipelag. Toate, sir, au îmbarcat 
răniții, femeile, şi copiii; dar multe din ele vor sfârşi la 
fundul mării. 

— O alternativă mai plăcută decât un lagăr japonez de 
prizonieri, poți să mă crezi, Colonele. 

Farnholme îşi puse centura în jurul taliei, apoi oftă. 

— Totul este la locul lui, Colonele; ce facem acum? 

— Cine v-a pus să veniți aici? întrebă colonelul cu 
amărăciune; aţi ales Singaporele tocmai acum, puteaţi 
prefera orice alt loc. Şi cum aţi reuşit să ajungeţi până aici? 

- Cu o mică ambarcaţie, de la Banjermasin”, răspunse 
scurt Farnholme, o navă numită Kerry Dancer, cel mai 
rablagit sicriu plutitor. Mă mir cum i s-a mai acordat 


10 Oraş şi port în Indonezia (Borneo de Sud). 


certificat de navigabilitate. Căpitan fiind un tip mieros, dar 
periculos, pe nume Siran. Nu afirm cu certitudine, dar aş 
putea jura că este un dezertor englez sau cam aşa ceva, in 
bună înţelegere cu japonezii. La început a declarat că îşi 
îndreaptă nava spre Kota Bharu“, dar pe drum şi-a 
schimbat gândul şi am venit aici. 

— Şi-a schimbat gândul? 

— l-am plătit foarte mult, nu din bani proprii, aşa că l- 
am putut tenta. Credeam că la Singapore voi fi în 
siguranţă. Mă aflam în Borneo de Nord când am auzit la 
postul meu de radio că Hong Kong”, Guam” şi Wake au 
căzut şi a trebuit s-o şterg în cea mai mare grabă. A trecut 
apoi multă vreme până am aflat veşti noi, tocmai când mă 
găseam la bordul lui Kerry Dancer. Am aşteptat zece zile la 
Banjermasin până ce Siran a binevoit să pornească la 
drum, continuă Farnholme cu necaz; singurul aparat 
interesant şi, singurul om respectabil de pe navă se aflau în 
cabina staţiei radio - probabil că Siran socotise că aparatul 
şi omul respectiv erau ambele interesante pentru 
activităţile sale infame - şi mă aflam în cabină împreună cu 
tânărul operator, pe nume Loon, în a doua zi de când eram 
la bord - 29 ianuarie - când am prins o emisiune B.B.C.” 
care anunţa că lpoh* va fi bombardat, ceea ce, în mod 
firesc, m-a făcut să cred că japonezii avansau foarte încet, 
deci aveam destulă vreme să ajung ca să prind un avion. 

Colonelul aprobă, semn că înţelegea desfăşurarea 
evenimentelor. 

— Şi eu am auzit comunicatul. Cine naiba o fi fost 
responsabilul acelei teribile mistificări. De fapt, Ipoh căzuse 
în mâinile japonezilor cu o lună mai devreme, sir: la acea 
dată, japonezii se aflau la numai câteva mile de şoseaua ce 


11 Oraş şi port în Malaysia, în peninsula Malacca. 

12 Insula in marea Chinei. 

'3 Insula in pacificul de vest. 

14 Insule în Marea Chinei: în Pacificul de vest; in Pacificai de nord. 
15 British Broadcasting Corporation: Radiodifuziunea engleză. 

16 Oraş in Malaysia. 


străbate istmul Singapore. Doamne, ce groaznică 
înşelătorie! 

Îşi clătină încet capul şi repetă 

— Ce blestemată înşelătorie! 

— Vorbeşti cu multă îngăduinţă, răspunse Farnholme; 
cât crezi că vom mai rezista? 

— Ne predăm mâine. Colonelul făcu un gest de 
surpriză: 

— Mâine! 

— Am ajuns la capătul eforturilor, sir. Nu mai suntem în 
stare să ne opunem şi nu mai avem nici aprovizionare cu 
apa; când am distrus prin explozie digul, a sărit în aer şi 
singura conductă de apă ce venea de pe continent, prin 
istm, până la Singapore. 

Halal de deştepţi şi de prevăzători au fost cei care au 
proiectat aici lucrările noastre de apărare, mormăi 
Farnholme; şi au cheltuit treizeci de milioane de lire în 
acest scop. Fortăreaţă inexpugnabilă! Mai impozantă şi mai 
puternică decât Gibraltarul! Bătaie de joc, ţi se face şi silă. 

Râse cu dezgust, se ridică în picioare şi oftă. 

— Aşadar, nu-i nimic de făcut; înapoi la dragul şi 
bătrânul Kerry Dancer. Doar Dumnezeu mai poate salva 
Australia! 

— Kerry Dancer! exclamă colonelul; Va pleca la o oră 
după răsăritul soarelui, sir. Dar, vă spun, văzduhul 
strâmtorilor mişună de avioane japoneze. 

- Vezi oare vreo altă posibilitate? întrebă obosit 
Farnholme. 

— Nici una. Dar chiar dacă aveţi noroc să vă înţelegeţi 
cu căpitanul, ce vă garantează că într-adevărat că vă va 
duce la locul stabilit? 

— Nici o garanţie admise Farnholme; dar la bord se mai 
află un olandez destul de priceput, pe nume Van Effen, 
împreună, vom fi în stare să convingem pe respectabilul 
căpitan să-şi ţină angajamentul. 

— Poate că aveţi dreptate, sir. Apoi, colonelului îi trecu 
prin gând: 


— Dar credeţi că vă mai aşteaptă până când ajungeţi la 
malul mării? 

— lată garanţia! 

Şi Farnholme împinse cu piciorul punând in evidenţă 
valiza hărtănită ce zăcea pe podea. 

— Sper că îmi va servi de garanţie şi asigurare; Siran 
crede că e plină ochi cu diamante. Am şi folosit câteva ca 
să-l corup să vină până aici... şi speră la mai mult. Atât timp 
cât crede că are perspective să mă uşureze de aceste 
diamante, se va ţine scai de mine, cu dragoste frăţească. 

— Oare bănuieşte ceva? 

Nu cred; mă consideră un înveterat ticălos şi beţivan 
care a şters-o cu obiecte obţinute necinstit. Şi, vai, cât mi- 
am dat osteneala să-i cultiv această impresie! 

— Vă înţeleg, sir. 

Colonelul se decise şi sună dintr-un clopoțel. Când 
reapăru sergentul, îi ordonă: 

— Spune Căpitanului Bryceland să vină aici. Farnholme 
îşi ridică interogativ o sprinceană. 

— Ce pot face, sir, explică colonelul; încerc să fac ceva, 
dar nu garantez că nu veţi fi la fundul mării înainte de 
mâine la prânz. Vă pot însă asigura că căpitanul lui Kerry 
Dancer vă va urma întocmai instrucţiunile. Voi aranja ca un 
subaltern de-al meu şi o duzină de oameni dintr-un 
regiment din Highland” să vă însoţească până la Kerry 
Dancer. Apoi, schiţă un surâs: 

— Va fi un grup de. oameni destul de dârzi pentru orice 
împrejurare şi în situaţia de acum sunt în stare să devină şi 
mai aprigi. Cred că Siran nu vă va mai face multe, necazuri. 

— Sunt sigur că aşa va fi; îţi sunt profund recunoscător, 
Colonele; oamenii dumitale vor fi de mare folos. 

Îşi încheie bluzonul, îşi luă valiza şi întinse mâna. 

— Îţi mulţumesc pentru toate, colonele. Îmi pare rău că 
te aşteaptă un lagăr de prizonieri, dar ce să-i faci, îţi urez 
să fie cât mai suportabil. 

— Vă mulţumesc, sir. Şi eu vă urez noroc, aveţi mare 
nevoie de aşa ceva. 


17 Regiune muntoasă în nordul Scoției. 


Privi spre locul unde se afla centura cu fotocopii, apoi 
sfârşi, sumbru: 

— Cel puţin, mai rămâne o şansă. 

Când generalul de brigadă Farnholme ieşi în întunericul 
nopţii, fumul se mai împrăştiase întrucâtva, dar în aer 
plutea încă acel amalgam ciudat, neplăcut, de mirosuri de 
cordită, cadavre şi putreziciune, binecunoscut unui soldat 
bătrân. Il aştepta un locotenent cu o companie de soldaţi 
aliniaţi. 

Focurile de puşti şi de mitraliere se înteţiseră, 
vizibilitatea era mai bună, dar tirul de artilerie aproape 
încetase, probabil că japonezii îşi dăduseră seama că nu 
mai avea să provoace pagube unui oraş care, în orice caz, 
cădea în stăpânirea lor în ziua următoare. Farnholme cu 
escorta lui se deplasa repede pe străzile pustii stropite de o 
bură fină de ploaie, cu zgomotul mitralierelor canonadei 
persistent în urechi; în câteva minute au ajuns la malul 
mării. Acolo, gonit de o briză uşoară din est, fumul 
dispăruse aproape în întregime. 

Fumul se risipise şi, brusc, Farnholme îşi dădu seama de 
ceva care-l făcu să strângă atât de apăsat mânerele valizei 
încât buricele degetelor i se albiră şi antebraţul îl duru 
încordare: mica barcă de salvare de pe Kerry Dancer, pe 
care o lăsase frecându-se uşor de chei, plecase şi îl 
cuprinse o vagă teamă, îşi aruncă privirea pe străzi, dar şi 
acolo nu văzu nimic care să-l liniştească; Kerry Dancer 
dispăruse, de parcă n-ar fi existat niciodată. Ploaia continua 
sa cadă, briza uşoară îi sufla în faţă şi, nu prea departe spre 
stânga, se auzeau suspinele încete, să-ţi rupă ale unui 
copilaş plângând singur în întuneric. 


26 
lI 


Locotenentul companiei de soldați ce-l însoţise atinse 
braţul lui Farnholme şi-i făcu semn cu capul spre mare. 

— Se pare că amabarcaţia a plecat, sir. 

Farnholme făcu un efort pentru a se stăpâni, aşa că 
atunci când vorbi, vocea îi era calmă, tot atât de normală 
ca totdeauna. 

— Aşa se pare, locotenente; aşa cum spune un vechi 
cântec: „a plecat şi ne-a lăsat pe țărm". Al naibii necaz, ca 
să ne exprimăm cât mai moderat! 

— Da, sir, replică locotenentul Parker, impresionat că 
Farnholme nu părea prea alarmat faţă de gravitatea 
situaţiei. 

— Ce facem acum, sir? 

— Mă întreb şi eu, tinere. 

Farnholme rămase nemişcat câteva momente, apoi îşi 
frecă bărbia cu mâna. cu privirea absentă. 

— Auzi un copil care plânge undeva, acolo, pe malul 
mării? întrebă el brusc. 

— Da, sir. 

— Trimite un om să-l aducă aici; caută un tip mai 
domol, obişnuit cu copiii, care să nu-i sperie bruma de viaţă 
ce mai sălăşluieşte în el. 

— Să-l aducă aici, sir? se miră locotenentul; sunt sute 
de asemenea mici vagabonzi pe străzi... 

Dar se întrerupse brusc, căci Farnholme se înălţase din 
şale, cu o privire rece sub sprincenele încruntate. 

— Cred că nu eşti surd, locotenente Parker, îi ripostă 
autoritar Farnholme. 

Vocea îi era gravă, şoptită aproape de urechile 
locotenentului, ca si cum dorea ca vorbele să-i pătrundă 
adânc în minte. 

— Da, sir! Cred că nu, sir. 

În grabă, Parker îşi revizui prima sa impresie despre 
Farnholme. 

— Trimit îndată un om, sir. 


— Îţi mulţumesc; apoi mai trimite câţiva oameni în 
toate direcţiile de-a lungul malului mării, pe o distanţa de o 
jumătate de milă. Ordonă-le să aducă aici orice persoană 
sau persoane pe care le vor întâlni - vom găsi pe cineva în 
stare să facă un semnal luminos spre ambarcaţia care a 
şters-o. Eventual, dă oamenilor ordin să procedeze oricât 
de energic ca sa-i aducă încoace pe cei întâlniți. 

— Oricât de energic, sir? 

— Oricât; în astă noapte, nu-i de glumă, locotenente! 
După ce dai ordinele necesare, aş dori să avem o mică 
vorbire între patru ochi. 

Farnholme începu să se plimbe în sus şi în jos, câţiva 
paşi în semiîntuneric. După un minut, locotenentul Parker 
se întoarse. Farnholme aprinse un nou trabuc şi-l privi 
interogativ pe tânărul ajuns în faţa lui: 

— Ştii cine sunt, tinere? îl întrebă, brusc. 

— Nu ştiu, sir. 

— Generalul de brigada Farnholme. 

Surâse apoi în întuneric văzând abia perceptibila uşoara 
ridicare e a umerilor locotenentului. 

— Aşa cum ai aflat, trebuie să şi uiţi; niciodată nu m-ai 
văzut pe mine, ne-am înţeles? 

— Nu, sir, replică Parker politicos; va fi greu să vă uit 
dar fiţi sigur că am să respect ordinul. 

— Asta-i tot ce trebuie; şi termină a-mi mai vorbi cu 
„Sir" de acum înainte. Ştii cu ce mă ocup? 

— Nu, sir, eu... 

— Am spus, fără „sir", îl întrerupse Farnholme; numai 
dacă te dezbari să pronunţi acest cuvânt între patru ochi, 
vei ajunge să nu-l mai foloseşti nici când suntem în 
prezenţa altora. 

— lertaţi-mă; nu, nu ştiu cu ce vă ocupați, dar după 
cum am înţeles din atitudinea colonelului, cred că este 
vorba de o problemă de cea mai mare importanţă şi 
gravitate. 

— Colonelul nu exagera, murmură apăsat Farnholme; e 
bine, mult mai bine, nici să nu ştii precis cu ce mă ocup. 
Dacă scăpăm teferi, îţi promit să-ţi dezvălui cu ce mă ocup. 


Deocamdată, este mai bine ca atât dumneata, cât şi 
oamenii din companie să ştiţi cât mai puţin despre mine. 

Făcu o pauză, trase cu putere din trabuc, privindu-i 
vârful roşu strălucind în noapte. 

— Ştii ce este o haimana care umblă după învârteli prin 
porturi, locotenente? 

— O haimana de port? 

Foarte surprins de întrebare, Parker ezită, dar îşi reveni 
repede şi adăugă: 

— Desigur. 

— Bine, aşa ceva voi fi de acum înainte şi să mă tratezi 
In consecinţă. O haimana cam bătrână, beţivană şi fără 
capătâi, căutând doar să scape cu faţă curată. Un dispreţ 
binevoitor şi tolerant - aceasta îţi va fi atitudinea, hotărât, 
chiar sever, când va fi cazul. M-ai găsit hoinărind pe străzi, 
în căutarea unui mijloc cu care să părăsesc Singaporele. Ţi- 
am povestit că am venit pe o navă cu aburi care face curse 
între insule şi te-ai hotărât s-o rechiziţionezi pentru a o 
folosi împreună cu oamenii companiei tale. 

— Dar nava a plecat, obiectă Parker. 

— Ai dreptate, admise Farnholme, poate totuşi o mai 
vedem. Poate mai sunt şi altele pe aici, deşi mă îndoiesc, 
important este să fii gata să debitezi oricând povestea şi să 
adopţi atitudinea stabilită, orice s-ar întâmpla, scopul 
nostru va fi să ajungem în Australia. 

— Australia, sir! exclamă uimit Parker, uitând pentru 
moment angajamentul luat; drace, asta înseamnă mii de 
mile depărtare. 

Este o bucată bună de drum, aprobă Farnholme; va fi 
destinaţia noastră, chiar dacă nu vom avea la îndemână 
ceva mai bun decât o barcă cu rame. Se întrerupse, apoi 
continuă: 

Cred, locotenente, că se întoarce unul din oamenii 
dumitale. 

Aşa era: din întuneric, apăru un soldat cu trei galoane 
bine vizibile pe braţ; un bărbat zdravăn, înalt de picioare şi 
lat în umeri, contrastând cu figura unui copil pe care îl ţinea 


în braţe. Cu faţa lipită de gâtul ars de soare al soldatului, 
copilaşul mai suspina. 

- Stai liniştit. lată copilul, sir. Soldatul bătu uşor copilul 
pe spate. l-a fost tare frică micuţului, dar acum i-a mai 
trecut. 

- Sigur ca-i va trece, sergent. Farnholme atinse umărul 
copilului. 

— Cum te cheamă băieţaşule? 

Băieţelul îi aruncă o privire fugară, cuprinse cu braţele 
gâtul sergentului şi izbucni într-un nou torent de hohote. 

Farnholme se dete repede înapoi. Apoi, îşi clătină capul 
cu resemnare, adăugând: 

— Niciodată n-am avut de-a face cu copii, doar cu 
bătrâni holtei ursuzi, de tot felul. Nu-i nimic dacă n-am să 
ştiu cum îl cheamă. 

— ÎI cheamă Peter, raportă sergentul, Peter Talion; are 
doi ani şi trei luni, locuieşte pe Mysore Road în partea de 
nord a Singaporelui şi este de religie anglicană. 

— Cine ţi-a dat aceste informaţii? întrebă neîncrezător 
Farnholme. 

— Copilul n-a scos o vorbă, sir, dar are o plăcuţă de 
identitate atârnată de gât. 

— Bravo, murmură Farnholme, considerând singura 
apreciere potrivită împrejurărilor. 

Aşteptă până ce sergentul se reîntoarse între oamenii 
săi şi privi gânditor spre Parker. 

— Cer scuze, pronunţă locotenentul cu ton de sincer 
regret; am crezut că era un vagabond, dar dumneavoastră, 
cum de aţi înţeles situaţia? 

— Aş fi un caraghios dacă nu aş înţelege anumite 
situaţii, după douăzeci şi trei de ani trăiţi aici în Est; 
întâlneşti mulţi vagabonzi chinezi şi malaiezi, dar sunt 
vagabonzi numai fiindcă aşa vor, aşa le place. Ei nu se 
plâng şi dacă o fac, nu durează mult. Dar oamenii ăştia 
sunt grijulii cu tot ce le aparţine - nu numai cu copiii lor, ci 
cu toţi de acelaşi neam cu ei. 

După o pauză, îl privi mustrător pe Parker. 


—iÎţi închipui ce s-ar fi făcut fraţii japonezi cu acest 
copil, locotenente? 

— Îmi închipui, răspunse sumbru Parker; am văzut câte 
ceva şi am auzit o mulţime povestindu-se. 

— Realitatea depăşeşte tot ce ştii; japonezii n-au nimic 
omenesc, sunt diavoli necruţători... 

Brusc, schimbă subiectul: 

- Să mergem la oamenii dumitale, în timp ce ne 
apropiem, ocărăşte-mă. Astfel se va crea impresia despre 
mine că sunt o haimana, şi vreau să o creez căci 
corespunde intenţiilor mele. 

Au trecut cinci minute, apoi zece. Oamenii se mişcau 
încolo şi încoace, nerăbdători, unii fumau, câţiva şedeau pe 
raniţe, nimeni nu scotea o vorbă. Şi băieţaşul încetase să 
mai plângă: salve intermitente de artilerie veneau acum în 
nord-vestul oraşului; dar în general noaptea se linişteau. 
Vântul se întărise, risipind ultimele urme de fum. Ploaia se 
înteţise şi noaptea devenea tot mai rece. Curând, din nord- 
est, din direcţia golfuleţului Kal-Lang se auzi zgomot de 
paşi apropiindu-se; paşii repezi şi regulaţi a trei soldaţi în 
marş, dar şi alţii dezordonaţi, de tocuri femeieşti. Parker a 
văzut grupul apărând din întuneric, şi se adresă soldatului 
care îl conducea: 

— Ce-i cu voi? Ce-i cu aceste femei? 

- Sunt infirmiere, sir. Le-am găsit rătăcind nu departe 
de malul mării. Soldatul adăugă în chip de scuză: 

- Cred că au pierdut drumul, sir. 

Parker o examina pe fata mai înaltă, cea mai aproape 
de el. 

— Ce naiba rătăciţi noaptea prin acest oraş? 

— Căutăm soldaţi răniţi, sir. 

Vocea era calmă, cam răguşită. 

— Răniţi şi bolnavi; cred însă că nu suntem în stare să 
găsim. 

— Şi eu cred la fel, aprobă sec Parker; dumneata 
conduci grupul? 

Da, sir. 

- Cum te cheamă? 


Acum, tonul vocii locotenentului era mai puţin milităros; 
fata avea o voce agreabilă şi se vedea că era foarte obosită 
şi tremura sub ploaia rece. 

— Drachmann, sir. 

— Bine; Miss Drachmann; nu cumva ați văzut sau auzit 
o mică ambarcaţie cu motor, sau un vas de coastă, undeva 
în larg? 

— Nu, sir, răspunse tânăra cu un ton de surpriză 
obosită; toate navele au părăsit Singaporele. 

— Să dea dumnezeu să n-ai dreptate, murmură Parker. 
Apoi, cu voce tare: 

— Te pricepi la copii, Miss Drachmann? 

— La ce? răspunse ea cam mirată. 

— Sergentul de colo a găsit un copil. 

Parker arătă cu un gest copilul din brațele sergentului, 
învelit acum într-o glugă impermeabilă spre a-l feri de frig 
şi ploaie. 

— S-a rătăcit, este obosit, singur şi îl cheamă Peter; vrei 
să te ocupi deocamdată de el? 

— Desigur. 

Tocmai când ea întindea braţele spre copil, se auziră 
paşi venind din stânga: nu paşi de marş soldăţesc, nici 
zgomot uşor de tocuri femeieşti, ci zgomot de mers târşit, 
şovăitor, - al unor oameni parcă bătrâni sau foarte bolnavi. 
Treptat, apărură din ploaie şi întuneric un şir lung, 
dezordonat de oameni clătinându-se şi împleticindu-se într- 
un fel de coloană de câte doi. li conducea un om mic de 
statură cu umărul stâng înălţat ca o cocoaşă, cu o puşcă- 
mitralieră atârnând greu în mâna dreaptă. Pe cap purta un 
balmoral pus pe o parte, iar kiltul leoarcă îi flutura peste 
genunchii goi, sfrijiţi. La doi yarzi distanţă de Parker, omul 
ordonă oprirea şi se Întoarse pentru a controla punerea pe 
pământ a tărgilor cu răniţi - numai atunci observă că trei 
din oamenii săi trimişi în cercetare ajutau la căratul tărgilor; 
conducătorul se îndreptă apoi spre un om rămas în urma 
coloanei, care abia acum, extenuat, se desprindea din 
întuneric. Farnholme privi spre Parker, spre oamenii 


suferinzi, schilozi şi istoviţi care se opriseră în ploaie, 
fiecare scufundat în suferinţa şi sfârşeala sa mută. 

— Doamne! dădu Farnholme din cap cu compătimire, 
ăsta l-a întrecut şi pe Pied Piperit! 

Micul om cu kilt reveni apoi în capul coloanei. Cu grijă, 
îndurerat, îşi lăsă puşcă-mitralieră pe pământul umed, luă 
poziţie de „drepţi” şi-şi duse mâna la balmoral cu o 
seriozitate demnă de parada unui regiment de gardă. 

Vă raportează  caporalul Fraser, sir, declară el 
pronunţând pe „ş" moale, caracteristic Highland-ului nord- 
estic. 

— Pe loc repaos, caporale, ordonă Parker, examinându- 
|, oare n-ar fi fost... n-ar fi fost mai nimerit să treci arma în 
mâna stângă? 

Îşi dădea seama că întrebarea era fără rost, dar 
aspectul acestei coloane de oameni sfârşiţi, spectrali, 
apăruţi din întuneric, îl dezorientase. 

— Da, sir, iertaţi-mă; mi se pare însă că umărul meu 
este cam zdrobit, sir. 

— Cam zdrobit, repetă Parker, ca un ecou. 

Cu un efort conştient de voinţă se dezbăra de senzaţia 
de irealitate ce-l cuprinsese. 

Din ce regiment faci parte, caporale? 

— Argyll şi Sutherlands!” sir. 

— Ah, da, aprobă Parker, cred chiar că ne-am mai 
întâlnit. 

— Da, sir; sunteţi locotenentul Parker, nu-i aşa? 


— Exact. 

Parker privi spre coloana de oameni stând răbdători în 
ploaie. 

— Dumneata îi comanzi,, caporale? 

— Da, sir... 

— De ce? 


18 Eroul unui poem (1842) al poetului englez Robert Browning 
Pied Piper conduce, cântând din flaut, un cârd de copii. 
19 Comitate în vestul şi nordul Scoției. 


— De ce? răspunse caporalul pe a cărui figură răvăşită 
de febră apăru mirare; nu ştiu, poate fiindcă sunt singurul 
om în stare s-o facă. 

— Singurul în stare..., îl întrerupse Parker la mijlocul 
frazei, nedumerit. 

Respiră adânc, apoi: 

— Nu cred, caporale. Ce faci cu aceşti oameni? Unde te 
duci cu ei? 

— Nici eu nu prea ştiu, mărturisi Fraser; mi s-a ordonat 
să-i scot din linia frontului, să-i duc într-un loc mai în 
siguranţă şi să le procur asistenţa medicală necesară. 

Indreptă arătătorul spre direcţia de unde se auzea 
canonada intermitentă. 

— Mi se pare că lucrurile nu prea sunt în ordine pe aici, 
sir, termină el în chip de scuză, 

— Chiar aşa este, aprobă Parker; dar ce cauţi la malul 
mării? 

Poate găsim o barcă, o navă, ceva. 

Micul caporal mai părea încă dispus să se scuze: 

- „Un loc de siguranţă" mi s-a dat ordin, sir; credeam 
că îl pot găsi. 

Intr-adevăr, pe aici poţi găsi aşa ceva, replică Parker, 
cuprins din nou de acel simţământ de irealitate. 

— Mu crezi, caporale, că totuşi cel mai apropiat loc în 
siguranţă ar fi Australia... sau India? 

Da, sir, răspunse micul om, fără să-şi schimbe expresia. 

- Să dea domnul, interveni vocea lui Farnholme, cu 
imperceptibilă neîncredere; vrei să ajungi în Australia, într- 
o barcă cu rame, cu aceşti....aceşti.... făcu un gest spre 
grupul de oameni. amărâţi, bolnavi, dar nu găsea cuvintele 
potrivite. 

— Chiar aşa, spuse Fraser, dârz; am primit ordin s-o fac. 

— La naiba, caporale, ştii că nu va fi uşor! exclamă 
Farnholme, privindu-l; ai de o sută de ori mai multe şanse 
să ajungi într-un lagăr japonez de prizonieri, căci, oricât ai 
încrede într-o stea norocoasă, nu vei mai găsi nici o 
ambarcaţie în Singapore. 


— Poate că da, poate că nu, răspunse calm caporalul; 
mi se pare că mai există o ambarcaţie, undeva în bazinul 
portului. 

Apoi privind spre Parker: 

— Tocmai aveam de gând să cercetez acest lucru, când 
au apărut oamenii dumneavoastră, sir. 

— Cum ai spus? Farnholme se repezi spre el, apucându- 
| de umărul sănătos. 

— Este undeva o ambarcaţie? Eşti sigur, omule? 

— Foarte sigur. 

Fraser îşi eliberă umărul cu calmă demnitate, apoi 
continuă: 

— Am auzit-o lăsând ancora, acum zece minute. 

— Eşti sigur? întrebă Farnholme; poate că, din contra, 
ridica ancora şi... 

— Ascultă, prietene, îl întrerupse Fraser, poate că par 
prostănac... chiar stupid, dar ştiu ce diferenţă este între... 

— Lasă asta, caporale, lasă! îl întrerupse cu grabă 
Parker; unde se afla ambarcaţia? 

— Undeva în spatele docurilor, şir; cred, cam la o milă 
de aici. E greu să apreciezi exact, cu fumul care încă 
înconjură totul. 

— La docuri? La dana Keppel? 

— Nu, sir; n-am trecut pe acolo în noaptea asta; locul de 
care vorbesc este cam la o milă, de aici, chiar în spatele 
Capul-ui Malay. 

Chiar pe întuneric, drumul până acolo n-a durat prea 
mult, nici cincisprezece minute. O parte din oamenii lui 
Parker au preluat tărgile şi alţii sprijineau răniții capabili să 
umble, toţi, bărbaţi şi femei, răniţi şi teferi, se simțeau 
stăpâniţi de un covârşitor sentiment de grabă. Desigur, 
nimeni din grup nu punea prea multă speranţă pe cele 
spuse, pe presupunerea atât de Vagă că ar fi fost sau nu o 
lăsare de ancoră; raţiunea le fusese atât de afectată de 
retragerile şi pierderile suferite în ultimele săptămâni, aşa 
de sigur crezuseră că vor cădea prizonieri în ziua 
următoare - prizonieri uitaţi pentru cine ştie câţi ani - atât 
de completă le era descurajarea, încât o cât de slabă 


licărire de speranţă era ca un far luminos în întunecata 
disperare a gândurilor. lar celor suferinzi, speranţele le 
depăşeau puterile, mulţi dintre ei erau epuizați, abia 
respirând, căutând să se sprijine de camarazii lor. Curând, 
caporalul se opri. 

— Aici este locul, sir; aici am auzit zgomotul de ancoră. 

— În ce direcţie? întrebă Farnholme. 

În direcţia indicată cu arma de caporal, dar nu e inimic; 
aşa cum spusese Fraser, fumul persista Suprafaţa 
întunecată a mării... îşi dădu seama că Parker se afla 
aproape în spatele lui, scrutând cu atenţie malul mării, cât 
era vizibil. 

— Să fac semne cu lanterna sau să dau drumul la un 
semnal luminos? întrebă locotenentul cu un şoptit abia 
perceptibil. 

Farnholme ezită un moment; de fapt, nu aveau nimic de 
pierdut... Parker mai mult simţi decât văzu gestul lui de 
aprobare şi se adresă sergentului: 

Aprinde lanterna, sergent, într-acolo şi fă semne până 
primeşti un răspuns sau până vezi sau auzi că se apropie 
ceva. Doi sau trei oameni să dea o raită prin docuri, poate 
se mai găseşte o ambarcaţie. Au trecut cinci minute, apoi 
zece. Lanterna sergentului clipea monoton, dar pe marea 
întunecată nu se mişca nimic. După alte cinci minute, cei 
trimişi în cercetare s-au întors, raportând că n-au găsit 
nimic. Au mai trecut alte cinci minute,, ploaia se schimbase 
dintr-o bură fină într-o aversă, făcând băşici pe drumul 
macadamizat; apoi, caporalul Fraser declară cu voce 
liniştită: 

— Mi se pare că se aude ceva venind. 

— Ce? Unde? rosti Farnholme. 

— Cred că este o ambarcaţie cu rame; se aude cum se 
freacă ramele în furchete. Cred că vin direct spre noi. 

— Eşti sigur? 

În ciuda ropotului ploii, Farnholme încercă să 
desluşească plescăitul ramelor agitând şi spumegând apa. 

— Eşti sigur omule? repetă el. 

— Da, sunt sigur; aud destul de distinct. 


— Are dreptate, se auzi emoţionată, vocea sergentului; 
pot să jur, sir, că are dreptate, şi eu aud acum destul de 
clar. 

Curând se auzi hârşâitul in furcheţi al ramelor la cart cei 
din luntre trăgeau din greu. Aşteptarea încordată provocată 
de vorbele lui Fraser se risipi şi dispăru, înlocuită de un val 
de nespusă uşurare care îi cuprinse şi care avu ca rezultat 
o sporovăială generală de voci groase, brusc optimiste. 
Profitând de zgomotul vocilor, locotenentul Parker se 
apropie de Farnholme. 

— Ce facem cu ceilalţi, infirmierele şi răniții? 

— li luăm cu noi... dacă vor. Probabil că vor fi de acord 
şi trebuie să-i luăm. Fă-i însă să înţeleagă că aceasta 
depinde numai de libera lor alegere. Apoi spune-le să stea 
liniştiţi, să se ţină la o parte de vederea celor ce vin cu 
ambarcaţia. Oricine or fi... şi sunt aproape sigur că e vorba 
de cei de pe Kerry Dancer, nu avem interes să-i speriem. 
îndată ce se aude barca frecându-se de chei, ieşi în 
întâmpinare şi ia legătură cu cei din ea. 

Parker aprobă cu un gest, se întoarse şi cu voce 
autoritară tăie pălăvrăgeala. 

— Drepţi! Ridicaţi tărgile: treceţi toţi înapoi, de cealaltă 
parte a drumului, şi staţi liniştiţi, complet liniştiţi, dacă vreţi 
să mai ajunaţi la casele voastre. Caporal Fraser! 

— Prezent, sir. 

— Dumneata şi oamenii dumitale vreţi să veniţi cu noi? 
îmbarcaţi pe navă, avem foarte multe şanse să fim 
scufundaţi, chiar în primele douăsprezece ore. S-a înţeles? 

— Am înţeles, sir. 

— Şi totuşi, vreţi să mergeţi cu noi? 

— Da, sir! 

— l-aţi întrebat şi pe ceilalţi? 

— Nu, sir. 

Tonul ofensat al caporalului nu lăsa nici o îndoială în 
privinţa părerii sale despre asemenea procedee demodate 
în armata modernă şi Farnholme surâse în întuneric. 

Apoi Fraser continuă: 

— Dar merg şi ei, sir. 


— Bine, dumneata răspunzi! 

Apoi Parker se adresă: 

— Miss Drachmann? 

Mergem cu dumneavoastră, sir, răspunse ea calm. Cu 
un gest ciudat îşi atinse faţa cu mâna stângă. 

— Celelalte ce au de gând? 

— Am discutat cu ele. 

Şi indică pe tânăra malaieză de lângă ea: 

— Lena vrea şi ea să meargă: celorlalte trei le este 
indiferent dacă merg sau ba. Sunt şocate, sir... Astă 
noapte, un obuz a lovit ambulanţa noastră. Cred totuşi că e 
mai bine să meargă şi ele. 

Parker încercă să spună ceva, dar, cu un gest 
Farnholme îl opri. luă lanterna din mâna sergentului şi 
merse la marginea apei. Acum, la mai puţin de o sută de 
yarzi distanţă se vedea ambarcaţia, silueta apărându-i vag 
în fascicolul de lumină lansat până departe de lanternă. 
Farnholme căuta să distingă cit mai clar prin perdeaua 
deasă a ploii şi observă o agitaţie de spumă albă pe 
suprafaţa apei ca şi cum cineva de la pupa ambarcaţiei 
dăduse comanda ca ramele să se oprească scufundate 
brusc, aruncând puternic apa înapoi până ce ambarcaţia s- 
a oprit, nemişcată, o pată estompată in întuneric. 

— Alo. cei de acolo! strigă Farnholme; sunteţi de pe 
Kerry Dancer? 

O voce de bas străbătu prin ploaia neîntreruptă: 

— Da, dar voi cine sunteţi? 

— Sunt eu, Farnholme. 

Se auzi omul de la pupă dând un ordin; imediat ramele 
îşi reluară activitatea. 

— Van Effen, dumneata eşti? 

— Da, eu sunt. 

— Minunat om! se auzi vocea caldă, pornită din inimă a 
lui Farnholme; niciodată în viaţă n-am fost atât de bucuros 
întâlnind pe cineva. Ce s-a întâmplat? 

Acum ambarcaţia se afla doar la douăzeci de picioare 
distanţă şi puteau vorbi normal. 

— Nu prea multe evenimente. 


Olandezul vorbea perfect engleza marinărească, cu un 
accent străin abia perceptibil 

— Onorabilul nostru căpitan şi-a schimbat părerea, nu 
v-a mai aşteptat şi a pornit-o la drum; a fost cam greu să-l 
conving să-şi schimbe planul. 

— Dar... nu ţi-e teamă totuşi că Kerry Dancer va porni la 
drum înainte de a te întoarce la bord? Doamne, Van Effen, 
ar fi fost mai bine să trimiţi cu barca pe altcineva; nu-i bine 
să te încrezi in dracu nici un pic. 

— Aveţi dreptate! 

Cu mâna pe eche% Van Effen dirija barca spre cheiul de 
piatră. 

— Dacă Kerry Dancer o şterge, o face fără căpitanul ei, 
acesta este aici pe fundul bărcii, cu mâinile legate si cu 
pistol în spate. Cred că Mister Siran nu este într-o situaţie 
prea confortabilă. 

La lumina lanternei. Farnholme privi interiorul bărcii. 
Era imposibil de spus dacă Mister Sir an se simţea sau ba în 
largul lui; figura lui brunetă era mai inexpresivă ca oricând. 

— Şi pentru mai multă siguranţă, continuă Van Effen, 
am lăsat pe cei doi secunzi ai lui legaţi cobză în cabina lui 
Miss Plenderleith, eu însumi le-am imobilizat mâinile şi 
picioarele. Nu vor mişca. Uşa este încuiată, Miss 
Plenderleith este şi ea înăuntru. îi păzeşte cu revolverul în 
mână. Nu a nas cu pistolul niciodată, dar mi-a spus, că la 
nevoie, nu va pregeta s-o facă. Este o minunată doamnă, 
Farnholme. 

— Te-ai gândit la toate, spuse Farnholme cu admiraţie; 
numai dacă... 

— Şi eu mă gândesc la toate! Dă-te la o parte, 
Farnholme! vorbi de alături Parker, luminând cu o puternică 
lanternă figurile celor din barcă. 

Van Effen reacţiona, ridicându-şi pistolul; dar Parker i se 
adresă scurt: 

— Dă la o parte drăcia asta, nu face prostii, sunt aici o 
duzină de mitraliere şi puşti îndreptate spre voi. 


2 Piesă fixată pe axul cârmei, servind la manevrarea acesteia. 


Încet, Van Effen lăsă revolverul în jos şi privi spre 
Farnholme, vorbindu-i în şoaptă: 

— Straşnic pus la cale. Farnholme; căpitanul Siran ar fi 
foarte mândru să se laude cu o asemenea capodoperă de 
maşinaţie. 

— N-a fost nici o maşinaţie, protestă Farnholme; sunt 
soldaţi britanici, de-ai noştri, şi nu avem altă alternativă. 
Să-ţi explic... 

— Taci! îl întrerupse scurt Parker; ai să explici totul mai 
târziu. 

Apoi, se adresă lui Van Effen: 

— Vom merge cu dumneata, fie că vrei, fie că nu. Barca 
are motor, de ce aţi folosit ramele? 

— Ca să trecem mai neobservaţi, iţi închipui; ne-a fost 
de mare folos, adăugă Van Effen. 

— Porneşte motorul, ordonă Parker. 

— Nici nu mă gândesc! 

— Dacă n-o faci, vei fi mort, replică Parker, scurt; pari 
om inteligent, Van Effen; ai ochi şi urechi şi-ţi poţi da 
seama că suntem oameni disperaţi. La ce să te-încăpăţinezi 
copilăreşte în astfel de împrejurări? 

Un timp destul de lung, Van Effen îl privi in tăcere apoi 
se declară de acord printr-un gest, apăsă mai puternic 
revolverul în coasta lui Siran şi dădu un, ordin. Intr-un 
minut, motorul porni păcănind regulat, în timp ce primii 
soldaţi răniți erau aşezaţi pe băncile bărcii. După o 
jumătate de oră, ultimii dintre bărbaţii şi femeile de pe 
țărm se aflau la bordul lui Kerry Dancer. S-au făcut două 
transporturi; caporalul Fraser apreciase destul de exact 
distanţa: nava era ancorată în larg, într-un loc cu nivel 
puţin adânc, doar de trei fathomi?:, undeva la vestul unui 
promontoriu. 

Apoi, pe la două şi jumătate noaptea, Kerry Dancer a 
pornit la drum, ultima navă ce-a părăsit Singaporele înainte 
ca acesta să cadă in mâinile japonezilor, în dimineaţa zilei 
de 15 februarie 1942. Vântul se potolise, ploaia se 
transformase într-o bură uşoară; oraşul era învăluit în 


21 Fathom (unitate de măsură pentru adâncimi) - 182 cm. 


întuneric, domnea o tăcere lugubră, in timp ce nava se 
estompa rapid în întunericul nopţii. Nu se mai vedeau 
fulgerări de explozii, nici un fel de lumini, până şi păcănitul 
sporadic al mitralierelor amuţise. Totul părea ireal, straniu 
de tăcut, tăcut ca moartea. Dar odată cu zorile Urma să 
înceapă furia una ultimului asalt japonez asupra 
Singaporelui. 

In duneta camuflată şi umedă a lui Kerry Dancer, 
Farnholme ajuta pe două din infirmiere şi pe Miss 
Plenderleith să bandajeze şi să dea îngrijiri soldaţilor răniţi; 
se auzi o bătaie in uşă-singura uşă care ducea spre adâncul 
puț pupa?. Farnholme stinse lumina din dunetă şi închise 
cu grijă uşa in urma celui ce intră, căutând apoi să distingă 
in întuneric cine era: 

— Locotenentul Parker? 

— Da, răspunse acesta; ar fi însă mai bine să urcăm pe 
puntea dunetei, aici putem fi auziţi. 

Au urcat amândoi pe scara de fier şi au mers la pupa, 
chiar la balustrada acesteia. Acum, ploaia se oprise, marea 
era calmă. Farnholme se aplecă peste balustradă, privi în 
jos la fosforescenţa clocotitoare a siajului spumos al lui 
Kerry Dancer şi ii veni poftă să fumeze. Parker întrerupse 
primul tăcerea. 

— Am veşti destul de ciudate pentru dumneavoastră, 
sir,... scuzaţi-mă: nu trebuia să vă spun „sir"; caporalul v-a 
raportat ceva? 

— Nu mi-a spus nimic: a apărut în dunetă acum vreo 
două minute. Ce este? 

— Se pare că, astă noapte, nu a fost numai această 
navă în rada Singaporelui. Când veneam spre Kerry Dancer 
cu primul transport de oameni, se pare că a mai apărut o 
altă ambarcaţie cu motor care a ancorat la mai puţin de un 
sfert de milă distanţă. Cu echipaj britanic. 

— Ei, drăcie! murmură Farnholme în întuneric; unde 
era? Ce naiba căuta pe aici? Şi cine a văzut-o? 


22 Spaţiu descoperit, deasupra punţii superioare, între peretele 
dinspre pupa al teucei şi peretele frontal dinspre pupa al 
suprastructurii unei nave. 


— Caporalul Fraser şi unul din oamenii mei. Au auzit 
motorul ambarcaţiei - noi nu l-am auzit din cauza 
zgomotului făcut de motorul bărcii noastre - şi au căutat să 
afle despre ce era vorba. Au distins că în ambarcaţia cu 
pricina se aflau numai doi inşi, ambii înarmaţi cu puşti. A 
vorbit numai unul din ei, un Highlander - un tip de prin 
Western Isles», spune Fraser care şi el se întreabă despre 
ce o fi fost vorba. între timp, s-a întors barca pentru al 
doilea transport pe Kerry Dancer, Fraser şi ceilalţi au 
trebuit să plece. Crede că unul din cei doi inşi i-a văzut, dar 
nu este sigur. 

— „Ciudat" este un adjectiv prea puţin potrivit pentru a 
califica întâmplarea, locotenente. 

Farnholme îşi muşcă buza gânditor, privind pe 
suprafaţa mării. 

— Nici Fraser nu are idee dincotro venea, ce fel de 
ambarcaţie era şi încotro s-au îndreptat? 

— Nu ştie nimic, afirmă categoric Parker; nu ştie nimic, 
nu presupune nimic. 

Au discutat câteva minute, apoi Farnholme încetă 
convorbirea: 

— Mai bine să nu mai vorbim despre astea, uită-le 
Parker; ce s-a întâmplat a trecut, să sperăm, fără necazuri 
pentru cineva. Noi am luat-o din loc, ăsta este lucrul cel 
mai important. 

Şi schimbă subiectul: 

— S-a organizat totul? 

— Oarecum, Siran participă şi el, bineînţeles şi capul lui 
este în joc o dată cu al nostru, îşi dă perfect de bine seama 
de acest lucru. Nu speră să-l cruţe bomba sau torpila ce ne 
va lovi. Am pus un om să-l supravegheze, altul îl urmăreşte 
pe timonierul şef şi al treilea îl ţine din scurt pe mecanicul 
de serviciu. Restul oamenilor mei dorm in teugă?” - bieţii de 
ei, au mare nevoie de aşa ceva. Am aranjat ca patru 


23 insulele Hebiide, în Atlantic, la vest de Scoţia. 
24 Suprastructură la extremitatea prova, pe toată lăţimea navei; 
aici sunt amenajate magazii, uneori şi cabine pentru echipaj. 


oameni să doarmă în cabina de la centru-pentru a fi la 
îndemână în caz de alarmă. 

— Bine. bine, aprobă Farnholme cu un gest din cap; Și 
cele două infirmiere chinezoaice şi bătrâoara malaeză? 

— Şi ele sunt intr-una din cabinele centru; toate trei 
sunt cam bolnave şi zăpăcite. 

— Dar Van Effen? 

— Doarme pe punte, sub o barcă de salvare, lingă 
timonerie, la zece picioare de căpitan. 

Parker surâse mânzeşte, apoi continuă: 

— Nu mai este furios pe nimeni, şi nu-l slăbeşte din 
supraveghere pe Siran; şi-a ales bine locul de dormit. Van 
Effen pare un om de toată încrederea. 

— Sunt cu totul de aceeaşi părere. Cum stăm cu hrana? 

— Nu prea de calitate, dar suficientă pentru o 
săptămână, chiar zece zile. 

— Sper că vom avea norocul s-o consumăm toată, rosti, 
sumbru. Farnholme. Incă ceva: i-ai făcut pe toţi, în special 
pe Siran, să creadă că nu prea este nimic de capul meu şi 
că persoana cea mai importantă eşti... dumneata? 

— Cred că am contribuit suficient ca să vă stric 
reputaţia, răspunse Parker cu modestie. 

— Excelent. 

Cu un gest inconştient de satisfacţie, Farnholme îşi 
pipăi centura de sub bluzon. 

— Nu trebuie însă să exagerezi, cel mai bine, ignorează- 
mă cât poţi. Apropo, mai poţi să-mi dai ajutor într-o 
problemă: ştii unde este cabina radio? 

— Mi se pare că da, în spatele timoneriei. 

— Operatorul Willie Loon. sau cam aşa îl cheamă, 
doarme acolo. Bănuiesc că e un băiat' de treabă - dar 
dracu ştie ce învârte când nu este îmbarcat pe acest 
coşciug plutitor. Nu vreau însă să-l abordez personal. Caută 
să afli de la el ce lungime de bătaie are transmiţătorul lui şi 
comunică-mi înainte de ivirea zorilor, când trebuie să emit 
un apel. 

— Am înţeles, „sir”. 

Parker ezită, ar mai fi pus o întrebare dar renunţă. 


— Acum e cel mai potrivit moment, mă duc chiar acum; 
noapte bună. 

— Noapte bună, locotenente. 

Farnholme mai rămase câteva minute aplecat peste 
balustradă, ascultând clămpănitul astmatic al motorului, 
bun de pensionare, al lui Kerry Dancer în timp ce acesta îşi 
croia drum spre est-sud-est pe o mare calmă ca 
untdelemnul. Apoi, se îndreptă din şale cu un oftat, se 
întoarse şi cobori sub punte. 

În valiza lui din dunetă se aflau câteva sticle de whisky 
şi trebuia să justifice reputaţia că nu se dădea înapoi de la 
aşa ceva. 

Majoritatea oamenilor ar protesta energic dacă ar fi 
treziţi din somn la ora trei şi jumătate noaptea pentru a fi 
consultaţi într-o problemă pur tehnică; dar Willie Loon nu 
făcea parte dintre aceştia. El s-a ridicat din cuşetă surâzând 
către locotenentul Parker şi îi spuse, simplu, că lungimea 
de bătaie a transmiţătorului său era de numai cinci sute de 
mile, apoi surise din nou. Pe figura sa rotundă, agreabilă, 
surâsul reflecta un fond de amabilitate, de bună dispoziţie 
şi Parker nu mai avu nici o îndoială că Farnholme apreciase 
corect ce fel de om era Willie Loon. Şi-au continuat 
conversaţia. 

Parker îi mulţumi şi se întoarse cu gândul să plece când, 
pe masa de transmisie, observă ceva ce nu se aştepta să 
găsească pe o navă cum era Kerry Dancer. un tort rotund, 
congelat, nu prea faimos executat. împodobit cu multe 
lumânărele. Parker privi cu mirare, apoi se adresă lui Loon: 

— Ce este asta? 

— Un tort pentru aniversarea zilei mele de naştere, 
răspunse acesta cu mândrie; mi l-a făcut soţia mea, iată-i 
aici fotografia - şi mi l-a trimis acum două luni ca să fie 
sigură că-l primesc la timp. Frumoasă atenţie, nu-i aşa? 

— Într-adevăr frumoasă, spuse locotenentul Parker, pe 
gânduri. 

Mai privi o dată la fotografie, apoi: 

— Tot atât de frumoasă ca si tânăra care l-a preparat; 
cred că eşti un om tare fericit. 


— Sunt fericit, fu răspunsul însoţit de un nou surâs; 
sunt, într-adevăr, foarte fericit, sir. 

— Şi când este ziua de naştere? 

— Astăzi, de asta am scos tortul din frigider: astăzi 
împlinesc douăzeci şi patru de ani. 

— Astăzi, replică Parker dând din cap: puteai alege o zi 
mai potrivită pentru aniversare. Dar, de fapt. tot trebuie să 
fie într-o zi. Noroc şi la mulţi ani! 

Se întoarse, păşi peste pragul de etanşară şi închise 
încet uşa în urma lui. 


Willie Loon a murit la douăzeci şi patru de ani, chiar de 
ziua lui de naştere, la amiază, când puternica strălucire a 
soarelui pe cerul senin al ecuatorului bătea sălbatic prin 
spiraiul?5 de deasupra capului său. O lumină albă, crud 
scânteietoare, care sfida flacăra fumegândă a unei 
lumânărele solitare încă arzând pe tortul de aniversare, o 
flacără gălbuie pâlpâind cu monotonă regularitate după 
cum nava rula şi umbra întunecată a barei spiraiului trecea 
şi re-trecea peste flacără, peste luminări, peste tort, şi 
peste fotografia lui Anna May, timid surâzătoarea tânără, 
autoarea tortului. Willie Loon nu îşi dădea seama ce se în- 
tâmpla: nu mai vedea nici luminările, nici tortul, nici 
fotografia tinerei sale soţii, căci orbise. Numai cu zece 
secunde înainte îl plesnise în ceafă o lovitură ca de ciocan. 
Nu mai vedea butonul transmiţătorului, dar asta nu avea 
importanţă, căci Mr. Johnson, profesor la şcoala de radio- 
operatori, susţinuse totdeauna că nu devii operator 
adevărat dacă nu te descurci, chiar pe un întuneric ca de 
smoală, la fel ca la lumina zilei. Şi Mr. Johnson mai spunea 
că operatorul trebuie să părăsească postul cât mai târziu, 
să se salveze o dată cu căpitanul navei. Aşa că acum mâna 
lui Willie Loon se mişca mereu în sus şi in jos, cu ritmul 
stacato specific al unui operator antrenat, apăsând butonul; 
emitea continuu acelaşi apel: S.O.S., atac aerian inamic. 
0,45N, 104.24E, nava incendiată; S.O.S., atac aerian 
inamic, 0,45N, 104,24E nava incendiată; S.0.$....%. 

Ceafa îi fusese oribil lovită de gloanţe de mitralieră, nu 
ştia câte. Din ce în ce mai sfârşit, gândea totuşi că mai bine 
aşa, decât dacă gloanţele ar fi nimerit postul de radio. Dacă 
spinarea lui nu se afla în acel loc, postul ar fi fost distrus, 


25 Luminator pe puntea neadăpostită a unei nave, în special 
deasupra compartimentului maşinii, dar şi deasupra altor 
încăperi. 

26 Coordonatele geografice (latitudine, longitudine) care definesc 
poziţia navei. 


nu s-ar mai fi putut emite nici un semnal, n-ar mai fi rămas 
nici o speranţă. Ar fi rămas doar el, un bun operator radio şi 
textul unui important mesaj de transmis pe care n-ar mai fi 
avut posibilitatea să-l emită... Şi se muncea să emită 
mesajul cel mai important din toată viaţa lui, deşi mâna îi 
devenea teribil de grea şi butonul de transmisie începea 
parcă să sară dintr-o parte într-alta, scăpând dintre 
degetele care nu mai puteau prinde, oarbe. 

| se părea că aude un ciudat tunet, în surdină. Se 
întreba nedumerit dacă era zgomotul unor motoare de 
avion sau poate flăcările care învăluiseră puntea teugei şi îl 
vor cuprinde şi pe el, sau poate era propriul sânge vuindu-i 
în cap. Mai probabil, era propriul său sânge, căci 
bombardierele plecaseră, o dată treaba terminată, şi nu 
bătea vântul ca să aţâţe flăcările unui incendiu pe navă. 
Dar toate n-aveau importanţă, nimic nu avea importanţă, 
doar mâna trebuia să apese ritmic pe butonul de 
transmisie, să continue emiterea mesajului. Şi mesajul 
zbura, repetat mereu, dar acum devenea confuz, nişte 
puncte şi linii neinteligibile... 

Willie Loon nu-şi mai dădea seama de confuzie, totul 
devenea mai întunecat, i se părea că se prăbuşeşte în gol. 
dar mai simţea încă marginea scaunului sub genunchi, 
înţelegea că se mai afla acolo, încă la postul de transmisie 
şi zâmbea în sine de propria-i stupiditate. îi reveni în minte 
Mr. Johnson şi îşi spuse că poate acestuia nu i-ar fi ruşine 
de el. fostul lui elev, dacă l-ar vedea acum. Se gândi la 
bruna şi drăguţa lui Anna May şi surise din nou, cu 
înduioşare. Şi tortul se afla acolo, un tort atât de drăguţ, 
aşa cum numai ea ştia să facă, şi încă nici nu-l gustase, îşi 
clătină capul cu tristeţe, scoase un strigăt când scapelul 
agoniei îi pătrunse prin capul sfărâmat ajungând până la 
ochii fără vedere. 

Un moment, doar un moment, redeveni conştient. Mina 
dreaptă îi alunecase de pe butonul de transmisie. Ştia că 
trebuie neapărat s-o pună la loc, dar braţul drept devenise 
cu totul neputincios. îşi trecu pe deasupra braţul sting, îl 
prinse pe cel drept şi încercă să-l ridice, dar atârna prea 


greu, parcă era țintuit de masă. O clipă, vag, îşi reaminti de 
Mr. Johnson şi speră că făcuse tot ce era cu putinţă. Apoi, 
tăcut, fără un oftat, alunecă sfârşit peste masă, capul i se 
lăsă pe mâinile încrucişate, cu cotul sting strivind tortul 
astfel că luminarea se aplecă orizontal, picăturile de ceară 
curgeau pe luciul mesei, fumul luminării, acum gros şi 
foarte negru, ridicându-se leneş în spirale ce se turteau de 
tavan şi se răspândea prin cabina micuță. Un fum negru, 
gros, dar care nu reuşea să estompeze razele puternice ale 
soarelui trecând prin spirai, sau să ascundă cele trei mici 
găuri, distincte, marcate cu roşu pe cămaşa lui Willie Loon, 
prăbuşit peste masă. Curând, flacăra luminării pâlpâi slab, 
mai izbucni o dată şi se stinse. 

Căpitanul Francis Findhorn, ©O.B.E.”, Comandor al 
companiei British-Arabian Tanker şi comandant al navei 
petroliere de 12.000 de tone Viroma, mai ciocăni 
barometrul încă de două ori cu degetul. îl privi inexpresiv n 
moment, apoi se întoarse calm la locul său din colţul bord 
al timoneriei. Maşinal, deschise gura de ventilaţie deasupra 
ca să-i bată curentul in faţă, tresări sub rafalele de aer 
fierbinte şi umed, apoi închise ventilaţia fără prea multă 
grabă. Căpitanul Findhorn nu se grăbea niciodată. Chiar şi 
următoarele gesturi, scoaterea chipiului alb tresele aurii şi 
ştersul cu batista al părului brun şi rar, le-a făcut fără 
grabă, evitând orice mişcare inutilă, fără st, încât. 
instinctiv, îţi dădeai seama de calmul lui deliberat, de 
obişnuinţa lui de a-şi economisi mişcările, componente 
inseparabile ale firii sale. 

De afară se auzi un uşor zgomot de paşi trecând pe 
puntea de lemn de tec, tare ca fierul. Căpitanul Findhorn îşi 
puse chipiul pe cap, se aşeză greoi pe scaun şi privi la cel 
ce intra: secundul navei, în picioare acum în locul unde cu 
câteva secunde înainte examinase şi el cu grijă barometrul. 
Câteva momente, căpitanul Findhorn îl studie în tăcere, 
întrebându-se dacă secundul său nu era o completă negare 
a părerii larg răspândit că oamenii cu păr blond şi piele 


27 (Officer of the) Order of British Empire: (Ofiţer al) Ordinului 
Imperiului Britanic. 


albă nu se bronzează bine la soare: între cămaşa albă şi 
părul blond deschis, albit de soare până la blond platinat, 
ceafa era o bandă de culoarea stejarului afumat. Apoi 
secundul se întoarse şi îl privi; Findhorn schiţă un zâmbet: 

— Ce mai spui Mr. Nicolson; ce mai e nou? 

Timonierul şef se afla doar la câţiva paşi distanţă; dacă 
membrii ai echipajului se aflau la o asemenea distanţă 
încât putea fi auzit, totdeauna căpitanul era formalist când 
se adresa unor ofiţeri mai vârstnici. 

Nicolson ridică din umeri şi se îndreptă-spre uşa cu 
grilaj. Avea un mei-s uşor, ca de pisică, ca şi cum călca pe 
covrigi uscați şi se temea să nu-i sfărâme. Se uită la 
soarele ca un focar arzător pe cer, la luciul albăstrui, calm 
ca untdelemnul al suprafeţei mării, la orizontul depărtat 
dinspre est, unde marea şi cerul se întâlneau într-o sclipire 
de albastru metalic şi, în sfârşit, la hula întunecată care se 
forma la nord-est, deplasându-se la babordul navei. Ridică 
iarăşi din umeri, se întoarse şi privi spre căpitan; pentru a 
suta oară, Findhorn admiră ochii de un albastru limpede ai 
ofițerului, contrastând cu bronzul puternic al figurii. Nu mai 
întâlnise asemenea ochi, nici pe departe asemănători, 
nicăieri; totdeauna îi aminteau de lacurile alpine, ceea ce îl 
irita pe căpitan căci el considera că are o rațiune precisă, 
logică şi, niciodată în viaţa lui, nu fusese în Alpi. 

— Nici o îndoială, sir, se pregăteşte ceva, nu-i aşa? 

Vocea secundului era calmă, controlată, nu trăda nici 
un efort, completând perfect modul cum umbla, cum se 
comporta; în plus era profundă, cu rezonanţă, făcându-se 
auzită cu o uşurinţă şi o claritate nefireşti chiar într-o 
cameră plină de oameni care vorbesc. Secundul arătă cu 
un gest spre uşa cu grilaj, acum deschisă. 

— Toate semnele prevestesc schimbarea vremii; 
barometrul scade vertiginos. Este sezonul cel mai prost al 
anului, n-am auzit vreodată de furtuni tropicale la această 
latitudine, totuşi mi-e teamă că vom avea parte de vreo 
tornadă. 

— Ştiu că eşti un maestru al afirmațiilor clare, Mr. 
Nicolson. spuse Findhorn cu preţiozitate; mă mir deci că te 


referi nerespectuos la un taifun, calificându-l drept vârtej; 
să nu se supere... auzindu-te... 

Tăcu un minut, surise şi continuă, calm: 

— Sper că nu se va supăra, Nicolson; pentru noi, va fi 
un dar al providenţei. 

— Cred că aşa va fi, murmură Nicolson; şi probabil 
însoţit de ploaie; credeţi că va fi oare o ploaie zdravănă? 

— Cu găleata, afirmă categoric căpitanul Findhorn; 
ploaie, mare agitată, un vânt de zece sau unsprezece 
grade? şi nici un soldat din armata niponă nu ne va putea 
observa toată noaptea. Care-i cursul navei, Nicolson? 

— Unu-treizeci, sir”. 

— ÎI menţinem aşa. Mâine la amiază ajungem la 
strâmtoarea Carimata*, după care poate norocul ne va 
surâde. Ne vom abate din drum numai dacă întâlnim Marea 
Flotă a inamicului şi, în orice caz, nu ne vom întoarce. 

Apoi, fixându-şi secundul cu ochii calmi, senini, 
Findhorn întrebă: 

— Crezi că cineva se va ocupa de noi, Mr. Nicolson? 

— în afară de vreo două sute de piloţi cu avioanele lor şi 
de toate vasele japoneze din Marea Chinei, cred că 
altcineva nu se va ocupa de noi. 

Nicolson schiţă un zâmbet scurt, lăsând să apară albe 
ridurile nebronzate din jurul ochilor, apoi continuă: a 

— Cred că nu mai există nici un bun prieten galben; pe 
o rază de cinci sute de mile, care să nu ştie că noaptea 
trecută am şters-o de la Singapore. Probabil că suntem 
consideraţi ca bucăţica cea mai apetisanta de când Prince 
of Wales a fost scufundat şi îşi vor da toată osteneala să ne 
vină de hac. Sigur că vor scotoci toate posibilităţile noastre 
de a o şterge - strâmtorile Macassar, Singapore, Durian şi 


28 Scara Beaufort clasifică tăria vânturilor şi uraganelor de la 
0..17 grade. 

29 Unghiul orizontal exprimat în grade, format între axa 
longitudinală a navei şi meridianul adevărat, magnetic, sau nord 
al busolei marine. 

30 Strâmtoare între Sumatra şi Borneo. 


Rhio? - şi dacă nu ne găsesc, cei de la înaltul lor 
Comandament îşi vor lepăda uniformele albastre şi se vor 
arunca cu toţii în propriile lor săbii. 

— Oare nu s-au gândit să verifice şi strâmtorile Tjombol 
şi Temiang?” 

— Presupun că sunt zdraveni la minte şi că ne vor face 
onoarea să ne considere la fel, spuse Nicolson, gânditor; un 
om cu cap nu bagă un mare petrolier, noaptea, prin 
asemenea ape, mai ales cu un pescaj ca al nostru şi fără 
nici un far pentru orientare. 

Căpitanul Findhorn îşi înclină capul jumătate afirmativ, 
jumătate neîncrezător: 

— Iţi cam supraestimezi atotştiinţa, Nicolson. 

Acesta nu răspunse, se întoarse şi se îndreptă spre 
cealaltă parte a punţii de comandă, dincolo de timonierul 
şef şi de Vannier, ofiţerul IV, dar paşii lui nu făceau pe 
punte mai mult zgomot decât foşnetul unei frunze 
îngălbenite, în cădere. La capătul punţii de comandă se- 
opri, privi prin uşa tribord a timoneriei la silueta înceţoşată 
a insulei Linga, estompată uşor în depărtarea violacee, 
apoi reveni. Vannier şi şeful timonier îl examinau în tăcere, 
cu o expresie oarecum întrebătoare în privirile obosite. 

De deasupra capetelor le parvenea un murmur 
nedesluşit de voci, sau poate târşâitul unor paşi nesiguri, 
rătăcitori. Acolo erau artileriştii, servanţi la cele două tunuri 
Hotchkiss. situate la 0,5 picioare distanţă de fiecare parte a 
peretelui din lemn de tec al punţii etalon:*. Tunurile erau 
vechi, foarte vechi, neputincioase şi necorespunzătoare, 
bune doar să ridice moralul celor care ar fi trebuit, la 
nevoie, să le folosească împotriva inamicului. „Posturi 


31 Strâmtori între diferite insule aparţinând Indoneziei. 

32? Strâmtoare şi mică insula aparţinând Indoneziei, între 
peninsula Malacca şi Borneo. 

33 Insula în arhipelagul cu acelaşi nume situat la intrarea 
Strâmtorii Malacca. 

34 Punte aflată deasupra pasarelei, unde este instalat compasul 
magnetic etalon spre a fi ferit de influenţa maselor metalice şi 
care permite să se ia elemente pe întreg orizontul. 


pentru sinucidere", aşa erau botezate poziţiile celor două 
tunuri: pe drept cuvânt. căci acoperişul proeminent al 
timoneriei, cel mai înalt punct al suprastructurii punţii de 
comandă, se bucura de prioritatea atacurilor cu bombe 
împotriva petrolierelor. Turnării ştiau acest lucru şi nu erau 
nici ei decât nişte oameni: de zile întregi obsedaţi de 
toarnă, din ce în ce mai lipsiţi de un somn odihnitor. 

Dar neastâmpărul lunarilor, mâinile şefului timonier 
mişcându-se încet pe spiţele timonei nu erau decât 
zgomote abia auzite, insignifiante, care întrerupeau în 
răstimpuri ciudata tainica tăcere ce domnea pe Viroma. 
tăcere învăluitoare, obsedantă, deasă, ca de vată. Şi aceste 
mici zgomote apăreau şi dispăreau, lăsând tăcerea mai 
adâncă, mai apăsătoare ca înainte. 

Apoi, tăcerea era însoţită de o căldură înăbuşitoare, de 
o umiditate care înbrobona cu sudoare braţele şi trupurile 
oamenilor, la fiecare înghiţitură de lichid. Şi această tăcere 
de moarte, apăsătoare, domnea pe toată Marea Chinei, în 
timp ce dincolo de orizont se aduna, amenințătoare, 
furtuna. Era tăcerea ce-i copleşeşte pe oamenii care nu au 
dormit timp îndelungat, chiar foarte îndelungat, şi sunt 
extenuaţi. Dar, mai mult ca orice, era tăcerea ce însoţeşte 
aşteptarea, o aşteptare în care nervii sunt încordaţi ca 
întinşi pe o roată de tortură, fiecare oră-de aşteptare 
corespunzând unei rotiri şi dacă aşteptarea nu se termină 
cât mai curând, roata se va învâărti atât de mult timp, încât 
nervii nu mai ţin din cauza tensiunii - iar când aşteptarea 
se curmă, va fi şi mai rău. căci sfârşitul ei este aproape 
sigur şi definitiv. 

Cei de pe Viroma aşteptau de multă vreme. Sau poate 
vremea nu era atât de lungă - doar o săptămână de când 
Viroma, cu un coş fals, cu tuburi de ventilaţie fictive, cu un 
nume nou, Resistencia, şi abordând drapelul republicii 
Argentina, ocolise capătul de nord al Sumatrei şi parcurgea 
Strâmtoarea Malacca în plină zi. Dar săptămână are şapte 
zile, fiecare zi, douăzeci şi patru de ore, lar fiecare oră, 
şaizeci de minute. Şi chiar un minut pare destul de 
îndelungat când aştepţi ceva ce trebuie să se în-tâmple în 


mod inevitabil, când ştii că legile hazardului pot acţiona din 
ce în ce mai neiertător împotriva ta, că sfârşitul nu mai 
poate întârzia. Chiar un minut poate fi lung, atunci când 
prima bombă sau prima torpilă se află doar la câteva 
secunde distanţă şi când ai sub picioare zece mii patru sute 
de tone de păcură şi benzină cu cifră octanică ridicată. 

Deasupra  dulapului cu pavilioane de semnalizare 
telefonul începu să sune strident, insistent, sfâşiind ca o 
lamă de cuţit tăcerea adâncă de pe puntea de comandă. 
Vannier, zvelt, brunet, cu stagiu pe navă de numai zece 
săptămâni, se afla cel mai aproape de aparat; se roti, 
tresări, aruncă binoclul pe dulapul din spatele său şi. ridică 
receptorul de pe furcă; oricât de bronzat era, se putea 
observa că gâtul şi faţa i se roşiseră. 

— Aici puntea de comandă, ce este? 

Căuta să se exprime clar. autoritar, dar nu prea reuşea. 
Ascultă câteva momente, mulţumi, agăţă receptorul şi se 
întoarse, adresându-i-se lui Nicolson, care era alături de el. 

— Incă un semnal de primejdie, rosti el, scurt. 
Totdeauna, ochii albaştri, reci ai lui Nicolson îl iritau; 
continuă imediat: 

- Undeva, spre Nord. 

- Undeva, spre Nord, repetă Nicolson, cu ton de 
conversaţie, dar cuvintele aveau parcă un subînţeles care îl 
făcu pe Vannier să tresară. Apoi, vocea lui Nicolson deveni 
dură: _ 

— In ce loc? Ce navă este în primejdie? 

— Nu... nu ştiu, n-am întrebat. Nicolson îl privi un 
moment, se întoarse, ridică receptorul şi începu să 
manipuleze manela generatorului. Căpitanul făcu un gest 
către Vannier şi aşteptă până când tânărul ajunse, ezitând, 
in colţul căpitanului, de pe puntea de comandă. 

— Ar fi trebuit să întrebi, spuse căpitanul cu bunăvoință: 
de ce n-ai făcut-o? 

— N-am considerat necesar, sir. Vannier era stânjenit, 
pregătit să se apere. 

— Este al patrulea apel astăzi; nu v-aţi interesat de 
celelalte, aşa că... 


— Aşa este, aprobă Findhorn; acum însă este o 
diferenţă, tinere. Nu este cazul să pun în primejdie o navă 
importantă ca a noastră, cu o încărcătură prețioasă şi 
vieţile a cincizeci de oameni pentru a culege o pereche de 
supraviețuitori de pe o navă cu aburi mică, ce face curse 
între insule. Dar poate că de astă dată e vorba de un 
transport militar, sau de un crucişător. Cred că nu este 
cazul, dar s-ar fi putut. Şi poate că se află într-o situaţie în 
care ii putem da ajutor fără să ne băgăm într-o aventură 
prea periculoasă. Sunt mulţi „dacă" şi „poate', dar trebuie 
să ştim unde se află şi despre ce anume este vorba, apoi să 
luăm o hotărâre. 

Findhorn îi zâmbi şi-şi atinse epoleţii cu trese aurii de pe 
umeri. 

— Ştii cum au fost obţinute? 

— Prin hotărârile pe care le-aţi luat, răspunse Vannier 
cu glas scăzut: vă rog să mă iertaţi, sir. 

— Să uităm, tinere; dar trebuie să-ţi aminteşti un lucru: 
din când în când să i te adresezi şi lui Nicolson cu „sir": 
cred că aşteaptă aşa ceva. 

Vannier roşi şi răspunse: 

— Vă rog să mă iertaţi şi pentru aceasta, sir: de obicei, 
nu uit; dar acum cred că sunt cam obosit şi cam nervos, sir. 

— Toţi suntem, replică Findhorn calm; foarte obosiţi, 
dar Mr. Nicolson nu este... niciodată. 

Apoi ridicând vocea: 

— Ce se aude, Mr. Nicolson? Nicolson agăţă receptorul 
şi se întoarse: 

— O navă bombardată, incendiată, probabil se 
scufundă, rosti el scurt: 0,45 Nord. 104.24 Est. Adică la 
intrarea sudică în Strâmtoarea Rhio. Denumirea navei, 
incertă. Walters spune că mesajul a parvenit in ritm foarte 
grăbit, la început clar. dar curând S-a încurcat, devenind 
neinteligibil. Crede că operatorul a fost grav rănit şi până la 
sfârşit s-a prăbuşit peste buton şi aparat, căci a terminat cu 
o impulsie continuă... care mai durează încă. După cât a 
înţeles Walters, nava pare că se numeşte Kenny Danke. 


— N-am auzit niciodată de aşa ceva. Mi se pare ciudat 
că nu şi-a transmis indicativul de apel internaţional. În orice 
caz, nu-i vorba de ceva important; ce părere ai? 

— Nici una. a răspuns Nicolson cu un gest negativ din 
cap, apoi adresându-i-se lui Vannier: 

— Caută, te rog, in Registrul de clasificare a navelor, la 
litera K. Cred ea este o greşeală de nume. 

După o pauză, in cate îşi îndepărtase privirea ochilor săi 
albaştri, reci se adresă din nou lui Vannier: 

— Caută la Kerry Dancer, bănuiesc că despre această 
navă este vorba. 

Vannier  răsfoia paginile registrului,  înălţându-şi 
interogativ sprincenele. Findhorn îşi privi secundul; 
Nicolson ridică din umeri: 

— Este foarte posibil să fie o greşeală, sir, există şi o 
explicaţie: in alfabetul Morse N şi R sunt foarte apropiate, la 
fel C şi K. Un om în panică poate uşor să le confunde, chiar 
daca are practică; mai ales dacă tulburarea este gravă. 

— Aveţi dreptate, sir, se auzi vocea lui Vannier, 
netezind cu palma o pagină din registru: Kerry Dancer, 540 
tone. lansat la Clyde in 1922. Aparține Companiei 
Comerciale Sulaimiya... 

— Cunosc această navă, îl întrerupse, Findhorn; este a 
unei companii arabe, finanțată de chinezi şi navighează în 
împrejurimile Maccasarului. Compania are şapte sau opt 
asemenea mici nave cu aburi. Cu douăzeci de ani în urmă, 
avea numai două şalande sub 200 tone şi de atunci au 
ajuns la concluzia că un comerţ legal este o afacere 
proastă; aşa că s-au lansat în transporturi de contrabandă: 
arme, opiu, perle, diamante, din care puţine transporturi au 
bază legale; iar dacă se iveşte ocazia, fac chiar şi piraterie. 

— Deci nu este cazul să vărsăm lacrimi pentru Kerry 
Dancer? 

— Nu este cazul, Mr. Nicolson; menţinem capul la 130. 

Căpitanul Findhorn se îndreptă spre uşa cu grilaj de 
partea babordului. Incidentul părea închis. 

— Căpitane! Findhorn se opri, se întoarse calm şi privi 
curios la Evans, cel ce interpelase. Evans era timonierul de 


serviciu, cu păr brunet creţ, cu faţă prelungă şi dinţii 
îngălbeniţi de tutun. Ţinea uşor mâinile pe timonă, privind 
drept înainte. 

— Ai ceva de spus, Evans? 

— Da, sir. Noaptea trecută, Kerry Dancer se afla şi ea în 
rada Singaporelui. 

Aruncă o scurtă privire căpitanului, apoi îşi reluă poziţia. 

— O navă cu pavilion albastru, sir. 

Cum! exclamă Findhorn, părăsindu-şi calmul obişnuit; 
deci o navă a Guvernului? Ai văzut-o dumneata? 

— Eu n-am văzut-o, sir, dar cred că a zărit-o şeful 
echipajului. In orice caz, l-am auzit noaptea trecută vorbind 
despre ea... în timp ce vă întorceaţi de la țărm. 

— Eşti sigur, omule? A vorbit chiar despre ea? 

— Sini sigur, sir, răspunse categoric Evans, cu accentul 
unui originar din Ţara Galilor. 

— Adu-l imediat aici pe şeful echipajului! 

După acest ordin, Findhorn se îndreptă spre scaunul 
său, se aşeză comod şi relaxat şi recapitula în minte cele 
petrecute în noaptea precedentă. Îşi aminti surpriza - şi 
uşurarea - simțită când a ajuns pe țărm şi i-a găsit pe şeful 
de echipaj şi pe dulgherul navei pregătind barca cu motor 
care trebuia să-l ia de acolo, surpriza şi uşurarea când, în 
barcă, a văzut paturile unei perechi de puşti scurte Ensfield 
ieşind proeminente de sub o prelată aruncată neglijent 
peste ele; n-a reproşat nimănui nimic. Îşi aminti bubuiturile 
îndepărtate ale tunurilor, vălul de fum acoperind 
Singaporele în urma ultimului raid de bombardiere - se 
putea prevedea la oră fixă apariţia bombardierelor 
japoneze în fiecare dimineaţă - apoi strania, nefireasca 
linişte ce domnea peste oraş şi peste radă. Rada se golise 
si ea, aşa cum n-o mai văzuse vreodată; dar nu-şi amintea 
să fi văzut Kerry Dancer sau altă navă arborând pavilionul 
albastru, aşa cum se afirmase: era prea întuneric iar el, 
prea preocupat de cele ce se petreceau şi mai îngrijorat de 
cele ce aveau să urmeze. Aflase că instalaţiile de pe 


35 Blue Ensigne: pavilion arborat de navele închiriate, în timp de 
război, rechiziţionate de stat. 


insulele producătoare de ţiţei Poko Bukum, Pulo Sambo şi 
Pulo Sebarok fuseseră sau erau pe cale de a fi incendiate - 
nu putuse să vadă personal situaţia, un val de turn 
ascundea totul. Ultima din unităţile navale o luase din loc şi 
nimeni nu mai avea nevoie de serviciile petrolierului pe 
care îl comanda. Nici benzina de aviaţie nu mai avea 
căutare, căci avioanele Catalina plecaseră, iar 
bombardierele cu torpile de tipurile Brewster Buffaloes şi 
Wildebeeste rămase nu erau decât schelete carbonizate pe 
aeroportul Selengar. Se mai aflau încă în radă cele 10.400 
tone de combustibil care puteau oricând să explodeze, 
încărcate pe petrolierul său... 

— Vă raportează McKinnon, sir; m-aţi chemat, îi 
întrerupse gândurile şeful de echipaj. 

Douăzeci de ani de activitate petrecuţi pe toate mările 
şi prin toate porturile demne de a fi văzute din întreaga 
lume îl transformaseră pe McKinnon dintr-un servant de 
mitralieră ageamiu şi timid într-un personaj foarte cunoscut 
pe cele peste şaizeci de nave ale Companiei British 
Arabian, binecunoscut pentru tenacitatea, iscusinţa şi 
nedezminţita sa competenţă - dai toate acestea nu-i 
alteraseră deloc accentul molatec de originar din Highland. 

— Să vă spun ce ştiu despre Kerry Dancer? Findhorn 
aprobă cu un gest fără a pronunţa un cuvânt, omiţând să 
privească figura mică, brunetă din faţa lui şi spunându-şi în 
sine că un ofiţer are uneori dreptul de a i se adresa mai 
puţin reglementar superiorului. Mai ales că McKinnon era 
recunoscut ca cel mai bun prim secund şi in acelaşi timp, 
ca cel mai bun şef de echipaj al Companiei... 

Am văzut o barcă de pe nava aceea ieri seară, sir, 
spuse McKinnon calm; a plecat înaintea noastră, plină cu 
pasageri. 

Apoi, privi îngândurat către căpitan: 

— Un fel de navă spital, sir. 

Findhorn sări din fotoliu şi se opri, - nemişcat, in faţa lui 
McKinnon: erau de aceeaşi înălţime şi se priveau ochi-în- 
ochi. Nici unul nu mişca. Parcă fiecare se temea să rupă 
liniştea bruscă, totală, aşternută pe puntea de comandă. 


Viroma se abătea cu un grad, cu două, apoi cu trei de la 
capul stabilit şi Evans nici nu se gândi s-o corecteze. 

— O navă spital, repetă încet Findhorn; ai spus, o navă 
spital? După câte ştiu, cel ce poartă acest nume este doar 
un mic cargobot intercostal, de vreo 500 de tone. 

— Aveţi dreptate, sir, dar a fost rechiziţionat; am stat de 
vorbă cu câţiva dintre soldaţii care se îmbarcau pe navă, în 
timp ce eram pe dig cu Ferris şi vă aşteptam. Căpitanului i 
s-a propus să aleagă între a-şi pierde nava sau a fi de acord 
să meargă spre Darwin. La bord se află o companie de 
soldaţi care îl ţine din scurt pe căpitan. 

— Şi ce mai ştii? 

— Cam asta-i lot, sir. Au terminat al doilea transport cu 
barca înainte de întoarcerea dumneavoastră - cei mai mulţi 
erau răniţi in stare să umble, dar erau şi câţiva pe tărgi. Mi 
se pare că erau şi cinci sau şase infirmiere, nu englezoaice, 
şi un copil. 

— Femei, copii şi bolnavi, imobilizau la bordul unui 
sicriu plutitor al Companiei Sulaimiya... şi întregul arhipelag 
împrejur mişună de avioane japoneze, exclamă cu ciudă 
Findhorn; mă întreb ce capete geniale, de oi, au cei de la 
Singapore. de-au pus la cale una ca asta? 

— Nu ştiu, sir, declară McKinnon, inexpresiv. Findhorn îl 
privi tăios, rămase un timp pe gânduri, apoi i se adresă 
distant: 

— A fost doar o întrebare retorică, McKinnon. Începu să 
se plimbe calm, gânditor, şi cu voce mai joasă aproape cu o 
octavă, fără să se adreseze cuiva anume, ca un om care 
gândeşte cu glas tare şi fără o înlănţuire prea logică a 
gândurilor: 

— Dacă ne îndreptăm spre nord, şansele de a ajunge 
până la Rhio şi de-a ne întoarce măcar până aici sunt 
puţine... ba nici nu există. Să nu ne facem iluzii. Cel mai 
probabil, mesajul ăsta-i o capcană: Kerry Dancer a plecat 
înaintea noastră şi trebuia să fi ajuns la Rhio încă de acum 
şase ore. Dacă nu este o capcană, atunci probabil că în 
acest moment Kerry Dancer se scufundă sau s-a şi 
scufundat. Şi chiar dacă mai pluteşte, incendiul a obligat 


pasagerii şi echipajul să părăsească nava. Şi dacă înoată în 
jur - mulţi dintre ei, răniţi - probabil că puţini vor mai 
rămâne în viaţă în cele şase sau şapte ore necesare ca să 
ajungem la faţa locului. 

Câteva momente, Findhorn tăcu, aprinse o ţigară, gravă 
contravenţie la instrucţiunile companiei şi ale sale proprii - 
şi îşi reluă umbletul cu aceeaşi placidă monotonie. 

— Poate că s-au îmbarcat în bărci, dacă a mai rămas 
vreuna după ce bombele, mitralierele şi incendiul şi-au 
făcut de cap. După câteva ore, probabil că supraviețuitorii 
au debarcat pe una din cele vreo douăzeci de insule din 
apropiere. Ce perspectivă avem să găsim tocmai acea 
insulă în întuneric şi în plină furtună, presupunând că am fi 
destul de nebuni - mai bine spus, destul de dispuşi la 
sinucidere - ca să ne deplasăm prin Strâmtoarea Rhio şi să 
scormonim inutil toată întinderea mării bântuită de taifun. 

Căpitanul mormăia uitat; din cauza rotogoalelor fumului 
de ţigară, ochii obosiţi i se închideau - nu părăsise puntea 
de comandă toată noaptea - şi privi cu surprindere, ca şi 
cum atunci o vedea prima dată, la ţigareta pe care-o ţinea 
între degete; o aruncă pe jos şi o strivi cu călcâiul cizmei 
din pânză impermeabilă. Privi îndelung chiştocul sfărâmat, 
mult timp după ce se stinsese, apoi se uită pe rând la cei 
patru oameni aflaţi în timonerie. Privirea nu era 
interogativă: niciodată Findhorn n-ar fi aşteptat sfaturi de la 
timonierul şef, de la şeful de echipaj sau de la cel de-al 
patrulea ofiţer. 

— Nu văd vreo justificare să pun în primejdie nava, 
încărcătura şi vieţile noastre, pornind în căutare de himere, 
rosti el apăsat. 

Nimeni nu spuse un cuvânt, nici unul nu făcu vreo 
mişcare. Se aşternu din nou o tăcere grea, apăsătoare. 
Aerul era nemişcat, greu de respirat - poate din cauza 
furtunii iminente. Nicolson se sprijinea de dulapul cu 
pavilioane de semnalizare, privind în jos, cu ochii 
întredeschişi, la mâinile încrucişate; ceilalţi se uitau pe rând 
la căpitan, fără să clipească; Viroma se mai abătuse de la 


capul stabilit cu zece, poate douăsprezece grade, girând 
continuu. 

În cele din urmă, privirea rătăcitoare a căpitanului 
Findhorn se opri asupra lui Nicolson, primul secund, şi ochii 
săi îşi pierdură indiferența. 

— Ce spui, Mr. Nicolson? 

— Aveţi perfectă dreptate, sir. 

Nicolson ridică ochii, privind pe fereastră arborele prova 
care se mişca în sus şi în jos încet, uşor, după ondulaţiile 
hulei. 

— O mie la unu că-i o capcană şi dacă nu, într-un fel sau 
altul, s-a terminat cu nava, echipajul şi pasagerii. 

După care, Nicolson se uită cu gravitate la şeful 
timonier, la compas, apoi din nou la Findhorn şi continuă: 

— După câte văd, ne-am abătut deja cu zece grade de 
la capul stabilit şi pivotăm, tot spre tribord, aşa că am 
putea foarte bine să menţinem această direcţie, La 
aproximativ trei sute douăzeci de grade, sir. 

— iți mulţumesc, Nicolson, spuse Findhorn, lăsând să-i 
scape un lung, aproape imperceptibil suspin. 

Şi se îndreptă spre Nicolson cu tabachera deschisă: 

— Dă-le-n colo de instrucţiuni. Vannier, ştii care este 
poziţia lui Kerry Dancer, aşa că, te rog, indică timonierului 
ce cap să ţină. 

Încet, docil, marele tanc petrolier se roti, luând drumul. 
spre nord-vest, înapoi, spre Singapore, înfruntând pieptiş 
furtuna. 

O mie la unu, stabilise Nicolson scorul de probabilitate. 
Şi căpitanul era de acord şi cu un scor mai redus; dar nici 
unul dintre ei nu avea pe de-a-ntregul dreptate. Nu era o 
capcană, Kerry Dancer mai plutea încă, nu fusese complet 
abandonată. 

Mai pluteau, la ora două, în acea după amiază 
înăbuşitoare de la mijlocul lui februarie 1942 dar, după 
toate aparentele nu mai putea pluti multă vreme. Intra-se 
adânc în apă, mai ales cu prova, şi se aplecase atât de mult 
la tribord, încât balustrada punţii cu puț dispărea sub apă. 


Se vedea clar după valurile ce învăluiau şi se retrăgeau de 
pe puntea înclinată, asemeni celor ce asaltează o plajă. 

Arborele prova era rupt la circa şase picioare de-asupra 
punţii; o gaură căscată, întunecată, încă fumegândă atât 
mai rămăsese pe locul unde fusese caşul navei; iar puntea 
de Comandă devenise de nerecunoscut, o grămadă 
heteroclită de plăci de oţel îndoite şi bucăţi fracturate de 
fier cornier,  proiectându-se ca o siluetă dantescă, 
suprarealistă pe cerul nepăsător. Teuga - cabinele 
echipajului chiar din faţa punţii cu puț - părea să fi fost 
smulsă cu un gigantic deschizător de cutii de conserve: 
bocaporturile** de pe latura navei dispăruseră complet, nu 
mai rămăsese nici urmă de nara de ancoră”-, de vinciuri de 
ancoră sau de bigă*; această teribilă avarie a teugei era 
rezultatul unei bombe ce străbătuse bordajul subţire de 
oţel al punţii şi nu explodase decât adânc în interiorul 
navei. Nimeni nu-şi dăduse atunci seama de cele 
întâmplate, moartea datorată exploziei nu le lăsase răgaz 
să înţeleagă cele ce se petreceau. In spatele punţii cu puț, 
cabinele căptuşite cu lemn de pe puntea principală şi cea 
superioară arseseră complet, dezastrul era in aşa hal incit 
puntea cu puț pupa, cerul şi marca se puteau vedea printr- 
un cadru gol şi deformat. 

Părea imposibil ca fiinţe omeneşti să fi supravieţui; 
căldurii incandescente, devastatoare, nimicitoare care 
topise metalul şi făcuse din nava Kerry Dancer o epava 
carbonizată, moartă, derivând imperceptibil spre sud-vest, 
către Strâmtoarea A bang, şi mai departe, spre Sumatra. 
De fapt, nici nu se vedea vreun semn de viată pe punţile lui 
Kerry Dancer, nicăieri, sus sau jos. Doar un schelet pustiu, 
tăcut, o carcasă moartă, în derivă pe Maree Chinei... Dar în 


36 Panou dreptunghiular de lemn folosit la Acoperirea gurilor de 
magazii ale navei. 

37 Tunel cilindric străbătând coca navei (prova sau pupai) prin 
care trece lanţul ancorei. 

33 Aparat pentru manevrarea greutăților la bord la încărcare - 
descărcare. 


teuga lui Kerry Dancer mai trăiau încă douăzeci şi trei de 
oameni. 

Douăzeci şi trei de oameni, dar unii dintre ei nu mai 
aveau mult de trăit. Erau soldaţii răniţi, cei transportaţi pe 
targa, aproape sfârşiţi înainte ca nava să fi părăsii 
Singaporele; şocul produs de explozia bombelor şi căldura 
înăbuşitoare a incendiului care a încetat după prăbuşirea 
punţii cu puț ii epuizase complet pe cei rămaşi in viaţă şi le 
spulberase orice speranţă de salvare. Ar mai fi mijit o 
speranţă pentru ei, o speranţă slabă, dacă ar fi fost scoşi la 
timp din acea atmosferă sufocantă şi coborâţi pe plute şi în 
bărci de salvare. Dar a fost imposibil: la câteva momente 
după căderea primei bombe, cineva din afară înţepenise cu 
barosul cele opt zăvoare ce fixau singura uşă - uşă etanşă - 
care permitea accesul la puntea superioară. 

Acum, prin această uşă înnegrită de fum, din timp în 
timp se auzea strigătul unui om, un strigăt nu de durere ci 
de desperare; se mai auzeau şi vaietele altor oameni grav 
răniţi, dar nici ele nu erau de durere: infirmiera euroasiatică 
avusese cu ea tot felul de droguri şi sedative, aşa că 
gemetele erau murmure slabe, nedefinite, de muribunzi. 
Din când în când, se auzea o voce alinătoare. încurajatoare 
de femeie, întreruptă de zarva furioasă a unei voci 
bărbăteşti. Se auzeau însă continuu şoaptele înecate ale 
celor suferinzi şi foarte rar respiraţia tremurătoare, plânsul 
slab şi singuratic al unui copil. 

Era vremea crepusculului, scurtul crepuscul tropical, şi 
la orizontul îndepărtat, marea părea de un alb lăptos Privită 
insă de aproape, era verde şi albă, pereţi mari cu pantă 
abruptă de verde, teşiţi în vârf şi cu spuma suflată de vânt, 
valuri ce se prăvăleau dispărând parcă în gura unui cazan 
clocotitor, revărsându-se cu o spumă albicioasă pe punţile 
goale, pustii ale Viromei. acoperind capacele de bocaport, 
conductele şi vanele, iar uneori chiar şi pasarelele de 
legătură de la prova la pupa, la opt picioare deasupra 
punţii. Dar la depărtare de navă, cât putea cuprinde 
privirea în noaptea din ce în ce mai întunecată, nu mai 


vedeai decât albul misterios, licărind al spinărilor de valuri 
teşite de vânt şi bura spulberată. 

Cu singura sa elice supusă la efort maxim, Viroma 
avansa în ambardee, în zigzag, spre nord, înfruntând 
furtuna. Direcţia corectă ar fi trebuit să fie spre nord-vest, 
dar vântul de cincisprezece noduri? care bătea la traversul 
tribordului. aproape fără întrerupere şi cu forţa tipică de 
taifun, ca un val de maree deplasându-se cu viteză de 
expres, o abătuse mult de la direcţie spre sud-vest, în 
apropiere de Sebanga. Inainta departe între valuri, tăindu- 
le cu violenţă şi tangând puternic, continuu, în timp ce alte 
valuri mari. neobosite băteau în tribord şi treceau peste şi 
pe sub navă. Se cutremura de fiecare dată când prova se 
prăbuşea spre piciorul valului, apoi vibra şi se încorda cu 
fiecare inci din cele patru sute şaizeci de picioare ale 
lungimii sale când prova se ridica şi îşi croia drum prin 
presiunea cascadei de apă spumoasă. Viroma îşi îndura 
soarta, o soartă grea - dar singură si-o alesese. 

La aripa tribord a punţii de comandă, mulat în 
impermeabil, ghemuit sub micul adăpost format de tenda 
punţii de comandă şi cu ochii abia întredeschişi din cauza 
rafalelor de ploaie, căpitanul Findhorn scruta depărtările fot 
mai întunecate. Nu părea îngrijorat, figura lui rotundă era 
calmă, inexpresivă ca totdeauna; de fapt era însă profund 
îngrijorat dar nu din cauza furtunii; ruliul sălbatec al 
vântului, izbitura cutremurătoare, explozivă, a etravei 
cufundau până la manşonul nării de ancoră într-un uriaş 
cap de val, ar fi înspăimântat orice marinar 
neexperimentat; dar căpitanul Findhorn nu le dădea 
atenţie: un tanc petrolier încărcai are centrul de greutate 
situat foarte jos şi o stabilitate corespunzătoare - ceea ce 
nu-l face să ruleze mai puţin, dar importantă nu este 
mărimea ruliului, ci dacă nava îşi revine din ruliu, ceea ce 
un petrolier reuşeşte întotdeauna: sistemul său de pereţi 
despărțitori etanşi ii dă o rezistenţă deosebită şi puţinele 
sale bocaporturi bine etanşate favorizează prelingerea 
continuă, totală, a apei de pe punţile de oţel, conferind 


39 Nod (Knot) - 1.852 m/oră. 


petrolierului o capacitate de plutire asemănătoare cu cea a 
unui submarin. în ceea ce priveşte vântul şi alte fenomene 
meteorologice, un petrolier este complet nepăsător. 
Căpitanul Findhorn ştia foarte bine toate acestea, căci 
comandase tancuri petroliere prin taifune mai puternice 
decât cel pe care îl înfrunta acum şi nu numai pe la 
marginea, ci chiar prin centrul lor. Căpitanul Findhorn nu 
era îngrijorat de felul cum se comporta Viroma în luptă cu 
furtuna. 

Nu era îngrijorat nici pentru el însuşi. într-adevăr n-avea 
de ce să fie îngrijorat: avea multe lucruri la cari să se 
gândească retrospectiv, dar nimic de plănuit pentru viitor. 
Vechi căpitan al Companiei British-Arabian Tanker, nici 
marea, nici patronii lui nu aveau ce să-i mai ofere decât 
încă doi ani de comandă, apoi retragerea cu o pensie destul 
de bună. Şi odată pensionat, nu mai avea unde să se ducă: 
căminul sau, în ultimii opt ani. un modest bungalou de pe 
şoseaua Bukit Timor chiar la bariera Singaporelui, fusese 
distrus de bombe la mijlocul lui ianuarie trecut. Cei doi fii 
gemeni ai lui totdeauna susţinuseră că cel care caută pe 
mare un mijloc de existenţă ar trebui să-şi examineze 
starea mintală, aşa. că la declararea războiului se 
angajaseră în R.A.F.% şi pieriseră cu Hurricanele lor, unul 
deasupra Flandrei, altul deasupra Canalului Mânecii. lar 
Ellen, soţia lui n-a supravieţuit decât câteva săptămâni 
pierderii celui de al doilea fiu. Doctorul diagnosticase o 
insuficienţă cardiacă, echivalentul în termeni medicali ai 
zicalei „i s-a rupt inima". Aşadar, căpitanul Findhorn nu mai 
avea de ce să fie îngrijorai de nimic pe lume - in ceea ce 
privea propria-i soartă. 

Dar căpitanul Findhorn nu era un egoist şi golul ce-i sta 
în calea vieţii personale nu-i tocise interesul pentru cei care 
mai aşteptau încă ceva de la viaţă. Se gândea la cei de sub 
comanda sa, oameni, nu ca el, ci cu părinţi, copii, soţii sau 
logodnice, şi se întreba dacă avea vreo justificare morală 
ca să rişte vieţile unor necombatanţi, întorcându-se să 
înfrunte inamicul. Se mai întreba şi dacă era justificat să 


4 Royal Air Force - Portele aeriene britanice. 


pericliteze produsele petroliere aflate sub puntea navei, o 
încărcătură atât de prețioasă, teribil de necesară pentru 
patria sa - in timp ce gândul la pierderea pe care ar suferi-o 
compania, patronul său, îl alunga cu o ridicare nepăsătoare 
din umeri. In fine, cel mai mult se gândea la secundul său 
din ultimii trei ani, John Nicolson. 

In toţi aceşti trei ani, nu reuşise să-l descifreze - sa-l 
înţeleagă complet pe acest John Nicolson. Poate că va 
reuşi, într-o bună zi o femeie, dar se îndoia că un bărbat ar 
reuşi vreodată. Nicolson era un om eu două personalităţi, 
nici una din ele direct în legătură cu îndatoririle salt 
profesionale sau cu modul excepţional in care le îndeplinea; 
propus pentru comandă in flota Companiei Anglo-Arabian, 
Findhorn îl considera pe Nicolson ca cel mai capabil ofiţer 
pe care îl avusese în subordine în cei treizeci şi trei de ani 
de comandă. Totdeauna competent, când necesară era 
competenţa, strălucitor când era nevoie de mai mult decât 
competenţă, John Nicolson nu comisese niciodată vreo 
greşeală. Eficienţa iui era aproape supraomenească. 
Supraomenească, gândea Findhorn, aşa era, şi aceasta 
constituia o altă latură a caracterului său. în mod obişnuit, 
Nicolson era curtenitor, politicos, un glumet afabil şi, 
deodată, în atitudinea lui intervenea o ciudată schimbare, 
ca a mării, devenea distant, rezervat, rece şi, mai presus 
de toate, necruţător. Trebuie că exista o legătură, un punct 
comun între cei doi Nicolson, ceva care declanşa tranziţia 
de la o personalitate la alta, clar căpitanul Findhorn nu 
reuşise să afle în ce consta. Nu putea defini nici genul de 
relaţii dinte el însuşi şi Nicolson; nu şi-l apropiase pe 
Nicolson, dar considera că in această privinţă reuşise totuşi 
mai mult decât alţii. Poate că la aceasta contribuia faptul 
că amândoi erau văduvi, dar nu era aşa. Ar fi putut însă fi, 
căci exista un paralelism destul de frapant: ambele soţii 
trăiseră la Singapore; cea a lui Nicolson, în timpul primului 
său angajament de cinci ani, iar a sa, în timpul celui de al 
doilea angajament tot de cinci ani în extremul orient; 
ambele muriseră la interval de o săptămână şi in locuri 
aflate la o distanţă de o sută de yarzi între ele: doamna 


Findhorn murise de inimă rea acasă, Caroline Nicolson într- 
un accident de maşină, aproape în faţa porţii vopsită în alb 
a bungaloului lui Findhorn, victimă a unui nebun beat care 
scăpase fără nici o zgârietură. 

Căpitanul Findhorn îşi reveni, îşi înfăşură mai strâns 
fularul în jurul gâtului, îşi şterse ochii şi buzele de sarea 
cristalizată şi se uită la Nicolson care stătea mai departe 
lângă marginea punţii de comandă. Se ţinea drept, nu 
căuta adăpost în dosul tendei, cu mâinile sprijinite uşor pe 
parapetul punţii; ochii lui, de un albastru închis, cercetau 
atenţi orizontul in crepusculul tot mai întunecat, dar figura 
ii era nemişcată, indiferentă. Vântul şi ploaia, căldura 
paralizantă din Golful Persic sau înverşunatele furtuni cu 
lapoviţă ale Scheldtului“! in ianuarie erau tot una pentru 
Nicolson. Era imun la aceste fenomene, totdeauna rămânea 
indiferent, nepăsător. In toate împrejurările, era imposibil 
să spui ce gândea. 

Incet, foarte încet, vântul îşi inversa acum direcţia şi 
creştea permanent în intensitate, scurtul crepuscul tropical 
era aproape pe sfârşite, iar valurile de un alb lăptos se 
vedeau până departe, în semiîntuneric. Findhorn privea 
fosforescenţa licărindă. de la babord şi de la tribord, care 
apoi se curba intr-o potcoavă enormă în jurul pupei, dar nu 
apărea nimic în depărtare. Viroma se îndrepta rapid direct 
spre nord. luând în piept vântul extrem de puternic; 
răpăiala ploii, ciudat de rece după căldura zilei, spăla 
aproape orizontal punţile şi comanda, de la prova la pupa. 
amorţindu-i obrajii lui Findhorn, înţepaţi parcă de mii de 
ace şi scăldându-i în lacrimi ochii îndureraţi. Chiar dacă 
strângea pleoapele, ploaia pătrundea, ustura şi orbea; toţi 
erau ea orbi, orbecăind parcă într-o lume a întunericului, 
undeva, la capătul lumii. 

Căpitanul Findhorn îşi clătină capul cu nerăbdare, o 
nerăbdare amestecată cu îngrijorare şi lipsă de speranţă; ii 
strigă pe Nicolson, dar nu fu auzit. Findhorn îşi făcu mii ni le 


+1 Denumire flamanda a fluviului Escaut: izvorăşte în Franţa, 
străbate Belgia şi Olanda şi se varsă in Marea Nordului printr-un 
estuar. 


pâlnie în jurul gurii şi îl strigă încă o dată. tot fără răspuns: 
îşi dădu seama că puţinul din vocea sa ce nu era luat de 
vânt era acoperit de zgomotul provei care plonja eu zgomot 
in mare şi de vuietul ascuţit al fungiilor“ şi greementului“. 
Aşa că se apropie de Nicolson, îl bătu pe umăr, făcu din cap 
un gest spre timonerie, îndreptându-se într-acolo; Nicolson 
îl urmă. O dată întraţi înăuntru, Findhorn aşteptă ca nava 
să fie la piciorul unui val, închise uşa glisantă în timpul unui 
tangaj în jos şi o fixă. Trecerea de la răpăiala ploii, vânt şi 
mugetul valurilor la o atmosferă uscată, caldă şi o linişte ce 
părea miraculoasă, fu atât de bruscă, încât le-au trebuit 
câteva secunde până să se obişnuiască. 

Findhorn îşi scutură capul de picăturile de apă, se 
îndrepta spre fereastra babord şi privi atent prin ecranul de 
vizibilitate - o paletă circulară, metalică sau de sticlă 
intercalată, acționată cu mare viteză de un motor electric; 
în condiţii normale de vânt şi ploaie, se creează o forţă 
centrifuga suficientă, obținându-se o vizibilitate 
multumitoare. Dar in noaptea aceea, condiţiile nu erau 
deloc normale, şi cureaua de transmisie, pentru care nu 
aveau rezervă, se uzase şi aluneca mereu. Deziluzionat, 
Findhorn mormăi şi se depărta. 

— Ce-i de făcut, Nicolson? 

— Ce credeţi şi dumneavoastră, sir. 

Era fără chipiu, părul blond, ud, i se lipise pe cap şi 
frunte; continuă: 

— Nu reuşim să vedem nimic în faţă. 

— Nu la asta mă refeream, spuse Findhorn. 

— Ştiu. 

Nicolson zâmbi, se propti cum putu mai bine pe picioare 
pentru a face faţă unui tangaj brusc, periculos şi şocului 
trepidant care-l urmă cutremurând geamurile timoneriei. 

— Este prima dată că, de o săptămână încoace, ne 
aflăm în siguranţă, mulţumită furtunii. 


2 Dispozitiv de ridicare si coborâre, de exemplu, a pavilioanelor 
de semnal izare. 

3 Totalitatea cablurilor şi aparatelor utilizate la bord pentru 
diverse manevre în timpul mersului. 


— Ai dreptate, aprobă Findhorn; doar un japonez nebun 
ar porni în urmărirea noastră, într-o noapte ca asta. Sunt 
ore de siguranţă, preţioase, Johnny, murmură el; şi le-am fi 
folosit mai bine realizând multe mile bune între noi şi 
japonezi. 

Nicolson se uită la el, apoi privi în depărtare. Era 
imposibil să spui ce gândea, dar Findhorn îşi cam închipuia 
încotro i se îndreptau gândurile şi trase o înjurătură în sinea 
sa. Mai bine să ia lucrurile cât mai uşor posibil şi să pară a 
fi de acord cu el. 

— Şansele de a mai exista supraviețuitori sunt aproape 
nule, începu Findhorn, pe o noapte ca asta, iar ca noi să 
reuşim să salvăm pe cineva este şi mai puţin probabil. Aşa 
cum ai spus, pe o astfel de noapte, nici dracu nu poate zări 
ceva. In schimb, perspectivele de a ne pomeni eşuaţi pe un 
recif sau chiar pe o insuliţă - sunt destul de probabile. 

Privi printr-un geam lateral răpăiala furioasă a ploii şi 
norii joşi fugăriţi de vânt. 

— Nu-i nici o speranţă să vedem vreo stea, cât timp 
Burează vremea asta. 

— Probabil că aveţi dreptate, sir. aprobă Nicolson. 

Aprinse apoi o ţigară, automat băgă chibritul stins 
înapoi în cutie, privi fumul albastru încolăcindu-se lent în 
lumina slabă a suportului compasului magnetic, după care i 
se adresă lui Findhorn: 

— Ce şanse mai acordaţi găsirii unor supraviețuitori de 
pe Kerry Dancer, sir? 

Findhorn se uită la ochii lui albaştri, reci ea gheaţa, apoi 
întoarse capul fără să răspundă. 

— Dacă au coborât în bărcile de salvare înainte de a se 
fi dezlănţuit furtuna, acum se află pe o insulă, continuă 
Nicolson, calm; sunt zeci de asemenea insule în jur. Dacă n- 
au apucat să se îmbarce în bărci, au pierit demult - nici o 
duzină de cabotiere n-ar mai putea face ceva pentru ei. 
Dacă mai există supraviețuitori de salvat, aceştia nu mai 
pot fi decât chiar la bordul lui Kerry Dancer. Un ac în claia 
de fân, ştiu, dar acest ac este mai mare decât o plută sau o 
bucată de scândură plutind pe mare. 


Căpitanul Findhorn îşi drese glasul: 

— Sunt de acord cu toate astea... 

— Probabil că epava pluteşte în derivă spre sud, îl 
întrerup-se Nicolson. 

Apoi, privind spre harta de pe masă: 

— În derivă, cu două, poate trei noduri viteză; cu 
direcţia spre Strâmtoarea Merondong; categoric, epava va 
eşua mai târziu, la noapte. Am putea să ne dirijăm cam de 
partea babordului, să trecem nu departe în larg de insula 
Metsana, şi să aruncăm în grabă o privire, poate găsim 
ceva. 

— Ai prea multă încredere în ipoteza dumitale, spuse 
Findhorn încet. 

Ştiu; ipoteza se bazează pe presupunerea că nava nu s- 
a scufundat încă. 

Nicolson surise scurt, sau făcu doar o grimasă, era 
acum prea întuneric ca să-ţi dai bine seama. 

Poate că în noaptea asta sunt dotat cu dublă vedere, 
sir. Poate retrăiesc prin mine strămoşii mei scandinavi... 
Intr-o oră şi jumătate vom fi la faţa locului; chiar cu aceste 
valuri în provă, contrarii, nu vom face mai mult de două 
ore. 

— Bine, bine, e în regulă! replică, puţin iritat, Findhorn; 
dacă în două ore nu găsim nimic, abandonăm şi ne 
întoarcem. 

Aruncând o privire pe cifrele fosforescente ale ceasului 
de mână, adăugă: 

— Este ora şase şi douăzeci şi cinci; vom ţine drumul 
exact la opt grade şi jumătate. 

| se adresă scurt timonierului, se întoarse şi îl urmă pe 
Nicolson, care îi lăsase uşa cu grilaj deschisă spre a-l feri de 
efectul sălbaticelor ambardee ale Viromei. Afară, vântul 
capricios îi izbi ca un val compact şi-i ţintui, neputincioşi, 
secunde în şir, la capătul pupa al punţii de comandă, 
tăindu-le respiraţia; ploaia nu mai era ploaie, devenise 
potop, bătea aproape orizontal, amestecată cu măzăriche, 
tăioasă ca briciul", pătrunzând până la os frunţile şi obrajii 
expuşi; în greement, vântul nu mai era un vaiet, ci un 


adevărat urlet, la un registru înalt, chinuind auzul. Viroma 
se deplasa prin inima taifunului. 


IV 


Căpitanul Findhorn acordase două orc, cel mult două 
ore, indiferent dacă ar fi hotărât două minute sau două zile, 
important era că rămânea speranţa unor eventuale salvări. 
Toţi ştiau că Findhorn o făcea doar ca o con-sie, poate 
pentru conştiinţele lor. ale celor de pe V/iroma, poate pentru 
că se spusese că pe Kerry Dancer era Îmbarcat si un mic 
grup de infirmiere, poate şi pentru a răspunde operatorului 
de radio, acum prăbuşit mort peste manipulatorul de 
transmisie Concesia era însă fără speranţe... 

Kerry Dancer a fost descoperit la opt şi douăzeci şi 
şapte de minute, doar eu trei minute înainte de expirarea 
termenului fixat. Şi asta s-a datorat, mai ales, faptului că 
prevederile lui Nicolson s-au dovedit ciudat de precise: 
Kerry Dancer se afla exact unde presupusese el că o vor 
găsi; zigzagul unui fulger a iluminat pentru un scurt, orbitor 
moment epava tristă şi arsă. A iluminat-o mai abitir decât 
soarele de amiază. Forţa uraganului se redusese acum la o 
simplă adiere, ploaia răpăitoare dispăruse brusc, ca şi cum 
în ceruri s-ar fi închis un robinet. 

Căpitanul Findhorn era foarte conştient că această 
tranziţie, aproape instantanee, de la vacarmul furtunii la o 
linişte de necrezut, na era un miracol: totdeauna în inima 
taifunului există o oază de acalmie; această linişte 
amenințătoare, îngreunând respiraţia, nu-i era necunoscută 
lui Findhorn - o mai întâlnise anterior în două sau trei 
cazuri asemănătoare, însă atunci se afla în plin larg, puţind 
să aleagă direcţia dorită, şi să evite zonele periculoase. Nu 
la fel era situaţia acum. Spre nord, spre vest şi spre sud- 
vest calea de salvare le era barată de mulţimea insulelor 
răspândite; intrase chiar în inima taifunului într-un moment 
extrem de nefavorabil. 

Dar nu aveau posibilitatea să facă altfel. Dacă mai trăia 
cineva pe Kerry Dancer, niciodată n-ar mai fi existat 
condiţii mai potrivite de salvare ca în acel moment de 
acalmie. Din cele ce se vedea pe navă la lumina 


proiectoarelor şi a lămpilor emițătoare de semnale 
convergente asupra ei, pe epavă părea aproape imposibil 
să mai existe cineva în viaţă. In lumina crudă, orbitoare a 
proiectoarelor, nava părea şi mai părăsită, mai abandonată, 
atât de mult scufundată de provă, încât puntea cu puț 
dispăruse şi teuga, ca o stâncă singuratică, când apărea la 
suprafaţă, când era acoperită de apă, după cum o făceau 
valurile să ruleze. Vântul se potolise, ploaia aşijderea, dar 
valurile erau tot înalte, ba chiar mai învălmăşite. 

Căpitanul Findhorn se uită tăcut, inexpresiv la Kerry 
Dancer. Prinsă in conul de lumină a proiectorului, prizonieră 
şi in bordee pe valuri, nava rula în voia lor, cu centrul de 
greutate căzând direct în jos sub prova sutelor de tone de 
apă ce o asaltau. „Nava este moartă, îşi spunea Findhorn în 
sinea sa, moartă de-a binelea; moartă, şi epava este doar 
stafia ei". 

Intr-adevăr, părea o stafie, sinistră şi prevestitoare de 
rău; lumina proiectoarelor pătrundea şi ilumina golurile 
dreptunghiulare, răsucite acum ale punţii superioare 
devastată de incendiu. îi amintea căpitanului ceva vag, 
oribil; brusc. îşi dădu seama: era Vasul Fantomă din vechile 
poveşti marinăreşti, cu scheletul carcasei lucind în lumina 
unui soare roşu. 

— Nici nava aceea blestemată nu era mai moartă ca 
asta, îşi şopti el, sinistru, doar pentru sine; este complet 
lipsită de viaţă... 

Observă că secundul se afla in spatele lui: 

— În fine, iat-o, Johnny, murmură el; bună doar pentru 
Marea Sargasselor“ sau pentru alt cimitir de nave; până 
aici a fost o călătorie plăcută, acum ne putem întoarce. 

— Da, sir, răspunse Nicolson fără a ţine seama de ce 
spunea căpitanul: permiteţi-mi să iau o barcă şi să merg la 
navă, sir. 

— Nu, refuză categoric Findhorn; suntem complet 
lămuriţi. 


4 Regiune a Oceanului Atlantic, caracterizată prin îngrămădire 
de alge evitata de navigatori. 


— Dar trebuie să cercetăm, pentru asta ne-am abătut 
din drum. replică Nicolson, păstrându-şi vocea calmă; să 
mergem o echipă formată din Vannier, şeful echipajului, 
Ferris şi cu mine, şi încă doi oameni. 

— Crezi că mai are rost? 

Încordându-se spre a rezista ruliului puternic al Viro- 
mei, Findhorn merse spre capătul babord al punţii de 
comandă şi privi peste mare: de babordul sub vânt al 
navei, erau zece sau cincisprezece picioare între baza şi 
creasta valurilor repezi, abrupte, învălmăşite şi înşelătoare. 

— Nu sunt de părere, nu vreau să risc fără rost viaţa 
cuiva. 

Nicolson nu răspunse. Au trecut câteva secunde, apoi 
Findhorn i se adresă din nou, cu o vagă invitaţie în voce: 

— la să vedem despre ce este vorba; tot te mai simţi 
dotat eu - cum ii spuneai 

— Dublă vedere? Asta este ceea ce căutai? 

Apoi, cu un gest de nerăbdare în direcţia lui Kerry 
Dancer: 

—  Dă-i dracului, omule, este sigur abandonată, 
incendiată şi găurită ca un ciur. Crezi că mai pot exista 
supraviețuitori după cele ce a pătimit? Dacă mai sunt, ar fi 
trebuit să vadă semnalele noastre; de ce nu ies toţi să 
danseze de bucurie pe puntea superioară - dacă a mai 
rămas ceva din ea - fluturând cămăşile deasupra 
capetelor? Poţi să-mi spui de ce? 

Căpitanul Findhorn devenea sarcastic. 

— Nu ştiu, sir, dar îmi pot închipui că unui soldat grav 
rănit - şi după spusele lui McKinnon ar fi la bord câţiva 
purtaţi pe targa - i-ar fi greu, foarte greu să se scoale din 
pat, să-şi scoată cămaşa, cu atât mai puţin s-o fluture pe 
puntea superioară, replică, sec, Nicolson. 

Apoi continuă: 

— Făceţi-mi o favoare, sir: să încercăm să stingem şi să 
aprindem proiectoarele, să tragem de câteva ori cu tunul 
antiaerian de 75 şi apoi să lansăm o jumătate de duzină de 
rachete; dacă mai există cineva în viaţa, va observa şi va 
reacţiona. 


Findhorn rămase un moment pe gânduri, apoi aprobă: 

— Fie, dar să sperăm că la cincizeci de mile împrejur nu 
se află nici un japonez; dă-i drumu', Nicolson. 

Dar aprinsul şi stinsul proiectoarelor, bubuiturile tunului 
de 75, cu ecou departe, peste mare, n-au avut nici cel mai 
mic efect: Kerry Dancer părea şi mai lipsită de viaţă ca 
înainte, un schelet ars, scufundându-se tot mai adânc în 
apă, doar cu teuga la suprafaţă, căzând tot mai adânc între 
valurile înalte. Au urmat apoi rachetele, şapte sau opt la 
rând, de un alb orbitor în întunericul ca smoala, curbându- 
se în arcuri largi departe spre vest; una din ele ateriza pe 
duneta lui Kerry Dancer, rămasa acolo câteva secunde 
aprinsă, scăldând puntea, care tocmai - înălța pe creasta 
valului, într-o lumină albă, puternică, apoi împroşcând 
scântei până se stinse. Şi nici de astă n-a mişcat nimic la 
bordul lui Kerry Dancer, nu s-a zărit niciun semn de viaţă. 

— Ei bine, am făcut şi încercarea asta! exclamă 
căpitanul Findhorn. 

Deşi nu sperase prea mult, era şi el mai decepţionat cât 
se aşteptase. 

— Eşti mulţumit, Nicolson? 

Dar mai înainte ca să primească un răspuns, se auzi 
vocea grăbită, excitată a lui Vannier: 

— Priviţi acolo, sir, se vede ceva! 

Înainte ca Vannier să termine, Findhorn se sprijini mâna 
de balustrada punţii şi privi prin binoclul de noapte. 
Rămase nemişcat câteva momente, apoi trase în surdină o 
înjurătură, lăsă binoclul în jos şi încercă să i adreseze lui 
Nicolson, dar acesta i-o luă înainte: 

— Am văzut şi eu, sir; sunt nişte brizanţi”, la mai puţin 
de o milă sud de Kerry Dancer şi peste douăzeci de minute, 
o jumătate de oră, nava va ajunge exact acolo. 

Probabil că nu este un recif, mai degrabă ar putea fi 
insula Metsana. 

— Chiar Metsana este, mormăi Findhorn; nici nu visam 
să fim atât de aproape de ea! Asta lămureşte lucrurile. 


+5 Valuri care se sparg cu spumă deasupra fundurilor mici, a 
recifelor sau bancurilor din apropierea coastei. 


Stingeţi proiectoarele. Cu toată viteza, înainte, banda 
dreapta“ şi menţineţi la 090 - cât mai în larg şi cât mai 
repede! Trebuie să ieşim din calea taifunului în câteva 
minute si dracu ştie cum se va schimba vântul! 

Nicolson îşi ţinea mâna pe umăr, şi îşi înfipse adânc în 
carne degetele subţiri. Braţul sting îi era întins, arătând cu 
degetul spre pupa epavei, pe cale de scufundare. 

— Am zărit acolo o lumină, chiar înainte de-a ieşi din 
timonerie. 

Vocea îi era foarte calmă, aproape şoptită. 

— E drept, o lumină foarte slabă, o luminare, poate 
chiar flacăra unui chibrit; la hubloul cel mai apropiat de 
puntea cu put. 

Findhorn se uită la Nicolson, apoi la silueta întunecată, 
sumbră a epavei, după care clătină din cap. 

— Sunt sigur că nu se vede nimic, Nicolson; doar o 
iluzie optică, nimic altceva. Uneori retina păstrează o 
imagine dispărută, sau poate a mai rămas întipărită pe ea 
lucirea sfârşindă a uneia din... 

— Nu fac greşeli de acest fel, îl întrerupse scurt 
Nicolson. 

Au mai trecut câteva secunde, secunde de totală 
tăcere, apoi Findhorn vorbi din nou: 

— A mai văzut cineva acea lumină? 

Vocea îi era calmă, impersonală, doar cu o slabă nuanţă 
de enervare. 

Din nou tăcere, mai lungă de astă dată, apoi Findhorn 
se întoarse repede pe călcâie. 

— Cu toată viteza înainte, timonier, si... Ce faci acolo, 
Nicolson? 

Acesta tocmai punea la loc receptorul de telefon, calm. 
fără nici un semn de grabă. 

— Am mai cerut ceva lămuriri, murmură el, laconic 
întoarse apoi spatele căpitanului şi privi pe mare. 

Findhorn îşi strânse buzele, făcu câţiva paşi rapizi, dar ii 
încetini brusc, căci în babordul epavei se aprinse o lumină, 


46 Comandă pentru a întoarce rapid nava spre dreapta, evitând 
un pericol. 


pâlpâi nesigură, apoi rămase fixă pe duneta lui Kerry 
Dancer. Încet, el veni lângă Nicolson, umăr la umăr, cu 
ambele mâini prinse de bara tendei pentru a-şi menţine 
echilibrul; dar numai asigurarea echilibrului mai justifica 
îndârjirea cu care se agăța de bară, atât de puternic, încât 
articulațiile degetelor i se înălbiră în lumina reproiectată 
asupra lui Kerry Dancer. 

Acum, Kerry Dancer era doar la trei sute de yarzi 
depărtare şi nu mai exista nici o îndoială în privinţa luminii 
zărite. Toţi o zăriseră clar, pâlpâind într-un bocaport îngust, 
apoi apăru un braţ gol, lung, care agita frenetic un prosop 
sau un cearceaf alb, braţ care se retrase brusc, întinzând 
apoi un ghemotoc aprins de hârtie sau de cârpe şi pe care 
îl menţinu până Când flăcările îi înconjurară încheietura 
mâinii, când ghemotocul căzu sfârâind şi fumegând în apă. 

Căpitanul Findhorn oftă, un oftat lung şi greu, şi îşi 
desfăcu degetele îndurerate de pe bara tendei. Umerii i se 
încovoiară, cu demoralizarea epuizată a unui om care nu 
mai este tânăr, un om care poartă o povară prea grea, un 
timp prea îndelungat. Chiar şi sub bronzul chipului, i se 
observa paloarea. 

— lartă-mă, băiete! 

A fost doar o şoaptă, fără a-şi întoarce capul, 
clătinându-l doar încet dintr-o parte într-alta. 

— Slavă cerului că ai observat lumina la timp. 

Nu l-a auzit nimeni, parcă se adresa doar sieşi. Intre 
timp, Nicolson plecase, alunecând sprijinit în mâini în josul 
balustradei de tec a scării, fără a atinge vreo treaptă cu 
picioarele, încă înainte de-a începe căpitanul să vorbească; 
şi până să termine el, Nicolson desfăcuse legăturile ramelor 
barai de salvare din babord şi eliberase piedica bărcii, 
strigând şefului de echipaj să dea semnalul pentru 
adunarea echipei de salvare. 

Cu o toporişca de pompier într-o mână, „în cealaltă cu o 
lanternă cu înveliş de cauciuc. Nicolson îşi croi drum de-a 
lungul coridorului longitudinal, prin centrul pustiit al lui 
Kerry Dancer. Puntea metalică pe care păşea era curbată şi 
răsucită în forme fantastice de căldura intensă a 


incendiului, şi în colţuri ascunse mai fumegau bucăţi de 
lemn carbonizat. O dată sau de două oii, ruliul puternic al 
epavei îl izbi de pereţii coridorului şi căldura lor 
insuportabilă trecea chiar prin mânuşile de pânză groasă 
pe care le purta; metalul, încă atât de fierbinte după ore 
întregi de vuiete furioase şi ploaie torențială, îi dădea o 
idee clară de căldura cumplită produsă de incendiu. Se 
întreba, fără a sta să judece, ce fel de încărcătură ducea 
nava: probabil nişte marfă de contrabandă. 

La două treimi ale coridorului, de partea dreaptă a 
navei. Nicolson observă o uşă încă intactă, dar închisă. Izbi 
în zăvor cu piciorul: uşa cedă cu o jumătate de inci, dar 
rezista. Lovi violent cu toporişca în zăvor, deschise uşa cu o 
lovitură de picior, aprinse lanterna şi păşi peste prag. Pe 
podea, zăceau două mogâldeţe carbonizate, fără formă: 
poate că odată fuseseră fiinţe omeneşti, poate că nu. Un 
miros oribil, insuportabil, îi izbi nările. După trei secunde, 
Nicolson reveni pe culoar şi prinse în cârlige uşa. Vannier 
se află şi el acolo, cu un extinctor sub braţ şi Nicolson îşi 
dădu seama că, numai in câteva momente, Vannier 
apucase să privească înăuntru: ochii îi erau măriţi de 
groază, faţa albă ca hârtia. 

Nicolson se întoarse brusc, continuând drumul prin 
coridor, cu Vannier în spatele,lui, urmat de şeful de echipaj 
McKinnon, cu un baros în mână, şi pe Fente, cu o rangă. A 
mai deschis încă două uşi, luminând cu lanterna 
interioarele: erau goale. Când a ajuns la linia de capăt a 
punţii cu puț de la papa, vedea mai bine, căci toate 
proiectoarele de pe Viroma erau îndreptate într-acolo. 
Căută împrejur o scară sau o coborâre de tambuchi, o găsi 
repede: bucăţi de lemn carbonizat se aflau pe puntea 
metalică, la opt picioare dedesubt, atât mai rămăsese din 
scara de tambuchi, confecţionată din lemn, distrusă 
complet de incendiu. Nicolson se adresă grăbit dulgherului: 

— Ferris, întoarce-te la barcă şi spune-le lui Ames şi 
Docherty să o aducă la pupa epavei, în dreptul punţii cu 
puț. Nu contează cum. sau dacă vor avaria puţin barca, 


altminteri nu putem să-i salvăm pe oamenii suferinzi şi 
răniţi; lasă aici ranga. 

Nicolson se sprijini în mâini şi îşi dete drumul uşor, în 
jos, până ia puntea de dedesubt, chiar înainte de a termina 
să vorbească. Făcu zece paşi pe această punte şi bătu cu 
coada toporiştii în uşa metalică a dunetei. 

— Este cineva înăuntru? strigă el. 

După două sau trei secunde de tăcere totală, se auzi un 
murmur confuz şi agitat de voci, răspunzând în cor. 
Nicolson aruncă rapid o privire spre McKinnon, îşi văzu 
propriul său zâmbet reflectat larg şi pe figura acestuia, se 
dădu cu un pas înapoi şi lumină cu lanterna uşa metalică: o 
clamă atârna liber, oscilând ca un pendul, după ruliul 
epavei, alte şapte erau strânse zdravăn la locul lor, blocând 
complet uşa, pe din afară. 

Barosul de şapte livre a fost o jucărie in mâna lui 
McKinnon. S-au auzit şapte lovituri în total, câte una pentru 
fiecare clamă, zăngănitul metalic reverberând puternic pe 
nava pe cale de-a se scufunda. Uşa se deschise de la sine 
şi pătrunseră înăuntru. 

Indreptând lumina lanternei pe dosul uşii acum 
deschisă, Nicolson avu un gest de crispare a buzelor: 
observă că numai o clamă, cea care atârna liber afară, 
pătrundea prin uşă - restul se terminau cu capete de nit 
aplatizate. Apoi privi din nou spre pupă, înconjurând încet 
duneta cu fascicolul luminos al lanternei. 

lnăuntru era întuneric şi frig; o carceră umedă, apa 
picura pe plăcile metalice, alunecoase ale podelei; un om 
înalt abia putea sta în picioare. De ambele părţi erau trei 
rânduri de cuşete metalice, fără saltele sau pături, şi 
deasupra fiecărei cuşete se afla un inel greu de fier sudat 
de peretele despărțitor. în mijloc se afla o masă lungă, 
îngustă, cu scaune de lemn de fiecare parte. 

In încăpere se aflau vreo douăzeci de inşi, aprecie 
Nicolson: unii întinşi pe cuşetele de jos, unul sau doi în 
picioare, sprijiniți de suporţii cuşetelor pentru a-şi menţine 
echilibrul, dar majoritatea erau culcaţi pe celelalte cuşete; 
erau soldaţi, unii dintre ei păreau că nu se vor mai putea 


ridica vreodată. Nicolson văzuse mulţi oameni morţi, cu 
obraji ca de ceară, cu ochi stinşi, cu trupul flasc, lipsit parcă 
de oase, doar o grămadă informă de haine Erau şi câteva 
infirmiere în bluze kaki, încinse de curele, precum şi două 
sau trei femei în civil. Toţi erau palizi. Istoviţi şi suferinzi, 
chiar şi infirmierele: căci Kerry Dancer, înainte de naufragiu 
începuse să cadă între valuri, imediat după amiază, şi 
rulase groaznic, ore în şir. 

— Cine comandă aici.? 

Ecoul produs de pereţii metalici ai dunetei întoarse 
vocea lui Nicolson. 

— El, sau mai bine zis, aşa îşi închipuie el. Răspunsul 
venea de la o femeie mai în vârstă: zvealtă, 

scundă, foarte dreaptă, cu părul argintiu strâns în coc 
sub o pălărie de paie; în ochii albaştri spălăciţi, mai păstra 
scânteierea autorităţii. Dar în ochi îi apăru şi dispreţ când 
arătă spre un bărbat in tete-a-tete cu o sticlă de whisky, pe 
jumătate goală, aflată pe masă. 

— Dar mi se pare că e beat, continuă vârstnica. 

— Beat, Madam? Ai spus că sunt beat? 

Nicolson îşi dete seama că omul nu era nici palid, nici 
suferind: fata, gâtul, chiar şi urechile erau de culoarea 
cărămizii arse, contrastând izbitor cu părul alb ca zăpada şi 
sprâncenele tot albe, zbârlite. 

— Ai îndrăzneala să, să... 

Omul se ridică bolborosind în picioare, cu mâinile în 
buzunarele hainei albe de lână. 

— Să fiu al naibii, Madam, dacă aţi fi bărbat... 

— Ştiu, îl întrerupse Nicolson, l-ai biciui chiar dacă ar fi 
pe pragul morţii. Taci din gură şi stai jos. 

Apoi, se adresă femeii în vârstă: 

— Cum vă numiţi, vă rog? 

— Miss Plenderleith, Constance Plenderleith. 

— Nava se scufundă, Miss Plenderleith, vorbi repede, 
Nicolson; prova coboară cu fiecare minut. Peste vreo 
jumătate de oră ne vom afla pe stânci şi taifunul ne poate 
lovi puternic în fiecare clipă. 


Acum, două sau trei lanterne luminau încăperea şi 
Nicolson făcu cu privirea înconjurul semicercului tăcut de 
figuri. 

— Trebuie să ne grăbim. Mulţi din cei de faţă par ca şi 
morţi, sunt sigur că gândiţi la fel, totuşi trebuie să ne 
grăbim. Sunt treizeci de picioare de străbătut până la 
babordul navei unde se află o barcă de salvare; Miss 
Plenderleith, câţi credeţi că pot străbate singuri această 
distanţă? 

— Întrebaţi-o pe Miss Drachmann, este infirmiera şefă. 

Tonul deferent al spuselor lui Miss Plenderleith nu-l lăsa 
îndoială că era de acord cu cele ce va decide Miss 
Drachmann. 

— Ce spuneţi, Miss Drachmann? întrebă, nerăbdător, 
Nicolson.. 

Din cel mai depărtat colţ. îl privea o tânără, cu faţa în 
umbră. 

— Mă tem că numai doi, sir, 

Cu tot tonul încordat, vecea îi era calmă, joasă şi 
muzicală. 

— Vă temeti? 

— Toţi cei aflaţi pe tărgi vor muri în noaptea asta. spuse 
ea calm; cinci dintre ei. sir. sunt în stare foarte gravă, 
disperată. 

Vorbea cu un regret vădit. 

— Cinci dintre ei, repetă Nicolson, clătinând din cap, 
încet, gânditor. 

— Da, sir, răspunse tânăra, trecându-şi un braţ în jurul 
unui copil ce sta lingă ea, în timp ce cu celălalt braţ îl mai 
învelea cu pătura. 

— Şi micuțul ăsta este tare înfometat şi obosit, adăugă 
ea. 
Cu blândeţe, ea încerca să-i scoată degetul murdar din 
gură, dar copilul rezista, continuând să-l scruteze pe 
Nicolson cu un fel de curiozitate gravă. 

— O să mănânce şi o să doarmă bine mai târziu, la 
noapte, promise Nicolson; aşadar, toţi cei care pot cât de 
cit, să meargă la barcă, mai întâi, cei mai bolnavi. Ceilalţi 


ajutaţi ca barca să stea fix şi coborâţi-i pe răniţi in ea. Câţi 
sunt răniţi la braţe sau la picioare în afară de cei de pe 
tărgi, Miss Drachmann? 

— Cinci. sir. 

— Nu-i cazul să mi te adresezi cu „sir". Voi cei cinci, 
aşteptaţi până vine cineva jos să vă ajute, îl bătu pe umăr 
pe băutorul de whisky: 

— Dumneata, ia comanda coloanei. 

— Eu? replică interpelatul, ultragiat; sunt cel mai mare 
aici. sir. sunt căpitanul şi ca atare, ultimul care... 

— Am spus. în capul coloanei, ordonă scurt Nicolson. 

— Spune-i cine eşti, Foster, îndemnă, contrariată, Miss 
Plenderleith. 

— Sigur că am să-i spun. 

— Acum era în picioare, cu o valiză neagră intr-o mina, 
în cealaltă, cu sticla pe jumătate goală. 

— Mă numesc Farnholme, sir; Generalul de brigada 
Foster Farnholme. 

Apoi, cu o înclinare ironică: 

— La ordinele dumneavoastră, sir. 

— Încântat de cunoştinţă, răspunse Nicolson cu un 
zâmbet rece; şi acum. s-o luăm din loc. 

În urma lui, se auzi un hohot înăbuşit de râs al lui Miss 
Plenderleith, răsunând însă anormal de tare în tăcerea 
bruscă. 

Se auzi si vocea lui Farnholme: 

— La dracu, ai să dai socoteală, tinere insolent... 

Se întrerupse brusc, cu un pas înapoi, când Nicolson 
înainta spre el şi adăugă: 

— Ei, drăcie, sir, îngăimă el; tradiţia mării cere ca mai 
întâi să treacă femeile şt copiii. 

— Ştiu; apoi toţi ne vom alinia pe punte şi vom muri ca 
nişte gentlemeni, în timp ce o orchestră va cânta pe puntea 
de jos. N-am să-ţi mai spun încă o dată, Farnholme, ce ai 
de făcut. 

— Pentru dumneata, sunt Generalul de brigadă 
Farnholme... 


— Vei fi salutat cu şaptesprezece lovituri de tun, îndată 
ce vei ajunge la bordul navei noastre, ii promise Nicolson. 

Il împinse cu putere pe Farnholme, care îşi ţinea strâns 
bagajul şi căzu clătinându-se în braţele deja pregătite ale 
şefului de echipaj; acesta îl scoase afară în mai puţin de 
patru secunde. 

Lumina lanternei lui Nicolson cercetă în jur duneta şi se 
opri asupra chipului înfofolit al unei fiinţe ghemuite pe o 
cuşetă. 

— Ce-i cu tine? întrebă Nicolson; eşti rănit? 

— Alah este bun cu cei care-l iubesc pe Alah. 

Vocea era profundă, sepulcrală; avea ochi negri, 
înfundaţi în orbite, deasupra unui nas acvilin. Se ridică 
înalt, demn, înfundându-şi un acoperământ negru pe cap. 

— Nu sunt rănit. 

— Bine, atunci urmezi dumneata. 

Nicolson plimbă mai departe lanterna, luminând un 
caporal şi doi soldaţi. 

— Cum vă simţiţi, băieţi? 

— Cum să ne simţim, foarte bine! 

Slab, brunet, caporalul întoarse o privire rătăcită, 
bănuitoare de la uşa prin care tocmai dispărea Farnholme 
şi schiţă un zâmbet silit spre Nicolson, zâmbet dezminţit de 
ochii injectaţi şi figura palidă, răvăşită de febră. 

— Fii zdraveni ai Marii Britanii, suntem într-o formă 
splendidă. 

— Nu prea cred, glumi Nicolson, dar sunt mulţumit de 
voi; veţi merge cu noi. 

Apoi, se adresă lui Vannier. 

— Crezi că se vor simţi bine în barca de salvare? Să-i 
punem să sară: când barca va fi în apropierea punţii cu puț, 
distanţa până la ea va fi doar de două picioare. 

Pentru a evita orice accident, licoare se va încinge cu o 
parâmă. Şeful echipajului îţi va da o mână de ajutor. 

Aşteptă până când dispăru ultimul soldat pe uşă, apoi o 
privi curios pe Miss Plenderleith. 

— Cine este acela care-l invoca pe Alah? 


— Un preot mahomedan, din Borneo. Îşi strânse buzele 
cu dispreţ şi continuă: 

— Am petrecut patru ani în Borneo; acolo, toţi tâlharii 
erau mahomedani. 

— Probabil că face parte dintr-o  congregaţie 
numeroasă, murmură Nicolson; în regulă, Miss Plenderleith, 
urmezi dumneata, apoi infirmierele. Poate că vrei să rămâi 
mai la urmă. Miss Drachmann, ca să supravegheri să nu fie 
maltrataţi cei de pe tărgi, când îi vom transporta. 

Nu aşteptă răspunsul, ieşi grăbit pe uşă, după ultima 
infirmieră. Pe puntea cu puț, se opri, închizând câteva 
secunde ochii pentru a se obişnui cu lumina orbitoare care 
venea de pe Viroma, lumină ce scotea totul într-un relief 
puternic, de un alb necruţător, întrerupt ici şi colo de zone 
de umbră de nepătruns. Viroma nu era mai departe de o 
sută cincizeci de yarzi; desigur, din cauza valurilor înalte, 
căpitanul Findhorn era furios de riscurile la care îşi expunea 
nava. 

Nu trecuseră mai mult de zece minute de când echipa 
de cercetare se afla la bordul epavei şi aceasta intrase şi 
mai mult în apă. Valurile Incepeau să se spargă peste 
partea tribord a punţii cu puț pupa. Barca de salvare se afla 
la babord când plonjând cu douăsprezece picioare în 
scobitura dintre două valuri, când ridicându-se aproape la 
nivelul  balustradei punţii cu puț; oamenii din barcă 
închideau ochii şi îşi frecau chipurile când nimereau în 
strălucirea luminii proiectoarelor. In timp ce Nicolson 
supraveghea, caporalul îşi desprinse mâinile de pe 
balustradă, sări în barca de salvare, fu înşfăcat de Docherty 
şi Ames şi lăsat să cadă ca o piatră. McKinnon a trecut-o pe 
una dintre infirmiere peste balustradă şi o ţinea pregătită, 
aşteptând o nouă ridicare a bărcii pe coama valului 
următor. 

Nicolson se apropie de balustradă, aprinse lanterna şi, 
la lumina ei, privi atent în jos, lângă epavă: barca se afla 
jos între valuri, ciocnindu-se cu zgomot de bordul lui Kerry 
Dancer, cu toate că întregul echipaj căuta să împiedice 
aceste coliziuni produse de valuri opuse; cele două straturi 


superficiale ale bordajului bărcii de deterioraseră şi se 
fisuraseră, dar bordajul propriu-zis, din ulm american tare, 
rezista. Farnholme şi preotul mahomedan se agăţau cu 
disperare de-a lungul parâmelor de susţinere, încercând în 
fel şi chip să menţină barca te poziţia necesară ca să 
reziste la loviturile valurilor şi s evite ciocnirile cu coca lui 
Kerry Dancer. După câte putea aprecia' în confuzie şi 
întuneric. Nicolson constata că amândoi îşi dădeau o silinţă 
surprinzătoare să acţioneze cât mai eficient. 

Se auzea vocea agitată a lui Vannier, care se afla alături 
şi arăta cu braţul ceva în întuneric: 

— Sir, suntem pe cale să eşuăm pe stânci! Nicolson se 
înălţă din şale şi privi în direcţia braţului. Fulgerele brăzdau 
în jur orizontul, dar chiar şi în intervalele de întuneric se 
putea observa fără dificultate o linie albă, neregulată, 
asaltând şi retrăgându-se, spume-gând şi dispărând după 
cum valurile agitate se spărgeau de stâncile din apropierea 
coastei. Nicolson aprecie că epava Kerry Dancer derivase 
acum cu două sute, cel mult două sute cincizeci de yarzi, 
adică cu o viteză de două ori mai mare decât estimase el. 
Un moment rămase nemişcat, calculând în gând ce şanse 
mai aveau, apoi se clătină şi aproape căzu când Kerry 
Dancer se izbi puternic, cu un hârşâit metalic sfârşietor 
parcă dureros, de un tecii, cu punţile culcate de partea 
babord. Nicolson îl zări pe McKinnon cu picioarele desfăcute 
larg si înfipte parcă pe punte, cu un braţ ţinând-o strâns pe 
infirmieră dincolo de balustradă, cu buzele crispate şi ochii 
întredeschişi şi răsucindu-şi capul spre a se feri de 
proiectoare: îşi dădu seama că McKinnon gândea la fel ca 
el. Se auzi comanda rapidă a lui Nicolson: 

— Vannier! scoate-l pe Aldis din barcă, semnalează 
Căpitanului să se ţină la distanţă, anunţă-l că sunt bancuri 
de nisip tu stânci şi că suntem imobilizaţi. Ferris, ia locul 
şefului de echipaj. Procedaţi cum puteţi mai bine. Am eşuat 
de prova şi dacă epava se roteşte, nimeni nu mai scapă: 
ne-am înţeles? McKinnon. vino cu mine. 

După cinci minute, Nicolson se afla înapoi în dunetă, 
urmat de McKinnon. Cercetă la lumina lanternei, încă o 


dată, repede, cuşetele metalice. Mai rămâneau de salvat 
încă opt: cei cinci răniţi care puteau umbla. Miss 
Drachmann şi cei doi grav răniţi culcaţi în cuşetele cele mai 
de jos. Unul dintre ei respira greu, cu gura deschisă, 
gemând şi răsucindu-se dintr-o parte într-alta, adormit 
adânc de droguri. Celalalt sta liniştit, respira abia 
perceptibil, cu faţa galbenă ca ceara, numai mişcarea 
ochilor, inexpresivi, îndureraţi arăta că mai trăieşte. 

— Drepţi, voi cei cinci, le ordonă Nicolson soldaţilor. 
Afară, cât puteţi mai repede; ce naiba faci? 

Se întinse, smulse raniţa din mâinile unui soldat care. 
încerca să treacă curelele peste umeri şi o aruncă într-un 
colţ. 

— Fii fericit să scapi doar cu viaţa, dă-l dracului de 
bagaj; grăbeşte-te şi ieşi afară! 

Îndemnaţi de McKinnon, patru dintre soldaţi ieşiră 
împleticindu-se pe uşă; al cincilea - un tânăr palid de vreo 
douăzeci de ani - nu făcuse nici o mişcare ca să se ridice 
de pe locul unde şedea. Cu privirea pierdută, îşi frământa 
întruna buzele, cu capul între mâini. Nicolson se plecă spre 
el. 

— Ai auzit ce am spus? îl întrebă, calm. 

— E prietenul meu, răspunse tânărul, arătând la cel 
aflat pe cuşetă în spatele lui; e cel mai bun prieten al meu 
şi rămân cu el. 

— Doamne, murmură Nicolson, nu-i momentul să faci 
pe eroul. Apoi, ridicând vocea ii indică uşa: 

— Şterge-o! 

Tânărul replică cu proteste mormăite, dar se opri cinci o 
bubuitură surdă, însoţită de o zdruncinătură puternică, 
scutură nava de partea babordului. Cu accent molatec din 
Highland, se auzi vocea calmă, ca de conversaţie a lui 
McKinnon: 

— Cred, sir, că peretele despărțitor dinspre pupă la sala 
maşinilor s-a dus dracului. 

— Şi apa năvăleşte la pupă, aprobă cu un gest Nicolson 
Nu a mai stat pe gânduri, s-a aplecat asupra soldatului, şi-a 
băgat mâna stingă sub bluzonul lui, l-a ridicat cu o 


zmuncitură în picioare şi rămase surprins când infirmiera se 
aruncă înainte, prinzându-i braţul drept liber, cu ambele 
mâini. Era înaltă, mai înaltă decât i se păruse iniţia], părul 
ei îl atingea pe ochi, emanând o mireasmă slabă de santal. 
In special, i-au atras atenţia ochii ei - mai bine spus ochiul 
ei -, căci în fascicolul luminos al lanternei lui McKinnon îi 
vedea doar partea dreaptă a chipului. Era de o culoare şi de 
o expresivitate cum nu mai întâlnise niciodată, poate doar 
atunci când se privea în oglindă: un albastru rece şi 
limpede ca gheaţa, plin de duşmănie. 

— Stai! Nu-l brusca, mai sunt şi alte mijloace. Vocea ii 
era aceeaşi, calmă, modulată, dar respectul iniţial ora 
înlocuit de o expresie de dezaprobare. 

— Nu ştii cit e de bolnav... 

Se întoarse şi atinse uşor cu mina umărul tânărului. 

— Haide, Alex, trebuie să mergi; voi avea eu grijă de 
prietenul tău, poţi fi sigur. Te rog, Alex. 

Tânărul a stat un timp pe gânduri, privind peste umăr la 
cel culcat pe cuşetă, în spatele lui. Fata îl luă de mina, 
zâmbind, şi îl ajută să se ridice în picioare. El mormăi ceva, 
ezită, apoi îl urmă pe Nicolson afară, pe puntea cu puț. 

— Felicitări, Miss Drachmann, strigă Nicolson prin uşa 
rămasă deschisă; acum urmezi dumneata. 

— Nu, replică tânăra, cu un gest din cap; ai auzit ce am 
promis şi chiar dumneata mi-ai cerut odinioară sa mai 
rămân aici. 

— Asta a fost odinioară, nu acum, replică nerăbdător 
Nicolson: nu mai este cazul să ne ocupăm de cei de pe 
tărgi. când puntea alunecoasă este înclinată la peste 
douăzeci de grade. Singură îţi poţi da seama de situaţie. 

Tânăra ezită un moment, apoi avu un gest de 
consimţire, fără a pronunţa un cuvânt, dar se întoarse ca sa 
caute ceva în întunericul din fundul cuşetei. 

Se auzi, severă, vocea lui Nicolson: 

— Grăbeşte-te, lasă în colo lucrurile preţioase, ai auzit 
ce i-am spus odinioară soldatului. 

— Nu-i vorba de lucrurile mele preţioase, răspunse 
tânăra, calm. 


Se întoarse, înveli mai strâns cuvertura în jurul copilului 
adormit pe care-l ţinea în braţe; apoi adăugă: 

— Dar sunt sigură că acest copil este foarte preţios 
pentru cineva. 

Nicolson privi o clipă copilul, apoi clătină încet din cap. 

— Numeşte-mă cum crezi că merit, Miss Drachmann; n- 
am să mă supăr deloc. Calificativele pot începe cu 
„neglijenţă criminală". 

— Salvarea noastră este în mâinile dumitale, răspunse 
Miss Drachmann, cu ton mai puţin ostil ca la început. 

Apoi continuă: 

— Nu te poţi gândi la toate. 

Trecu pe lângă el, pe podeaua alunecoasă, sprijinindu- 
se cu mâna liberă de şirul de cuşete. Din nou, Nicolson 
simţi uşoara mireasmă de santal, uşoară ca fluturarea unei 
amintiri în aerul îmbâcsit şi rece al dunei. Lângă uşă, ea 
alunecă şi era să cadă dacă McKinnon nu întindea mâna s-o 
sprijine; se lăsă ajutată fără ezitare şi ieşi pe punte. 

După un minut, cei doi răniţi grav erau şi ei pe punte, 
unul transportat de Nicolson, celălalt, de McKinnon. Deşi 
scufundată adânc, de pupă, Kerry Dancer avea prova încă 
imobilizată; dar se balansa cu smucituri la fiecare izbitură a 
valurilor care se spărgeau de-a lungul întregului tribord, 
prova reuşind totuşi să continue a urca încet, pe coama 
valurilor succesive. în cel puţin un minut, aprecia Nicolson, 
barca de salvare urma să fie lipsită de ultimul loc ferit 
format de epavă şi rămânea expusă direct puternicelor 
valuri brizante din ce în ce mai scurte, mai repezi, 
spumegând peste fundul puţin adânc al mării. Când 
căzând, când rulând în oscilaţii, scurte şi periculoase barca 
de salvare se învârtea ca un tirbuşon, aproape fără control, 
prin valurile care o asaltau, revărsând de fiecare dată sute 
de galoane“ de apă peste copastia“* babord; nu va rezista 
mai mult de un minut, era sigur Nicolson. Sări peste 
balustradă, aşteptă ca şeful de echipaj să-l treacă pe primul 
dintre cei doi răniţi grav. Curând, orice încercare de 


47 Galon (englez) - 4,54 litri. 
48 Bură pentru susţinerea balustradei. 


îmbarcare va deveni imposibilă şi barca de salvare va 
trebui şi ea să se autosalveze. Nu mai aveau la dispoziţie 
decât câteva secunde şi, culmea, trebuiau, să se ocupe de 
salvarea unor bolnavi, poate chiar muribunzi, într-o beznă 
totală: Kerry Dancer era acum atât de aproape, încât 
suprastructura bloca  fascicolele de lumină ale 
proiectoarelor de pe Viroma. 

Aplecat pentru a face faţă înclinării punţii, Nicolson îl 
prelua pe primul rănit de la McKinnon, aşteptă o clipă până 
când acesta îl apucă pe rănit de centură, apoi se roti fi se 
plecă îndată ce barca de salvare se ridică din nou în?sus, 
apărând din întuneric în raza palidă a lanternei lui; Vannier. 
Docherty şi Ames, bine susținuți de doi soldaţi aşezaţi pe 
banchetele laterale ale bărcii, ajunseseră acum aproape la 
acelaşi nivel cu Nicolson, căci pupa lui Kerry Dancer, fiind 
intrată la apă, barca de salvare era acum mai sus; cei doi îl 
prinseră cu dibăcie pe rănit de la prima încercare şi-l 
depuseră pe bancheta bărcii chiar în momentul când 
aceasta apărea, apoi cădea din nou greoi între două valuri, 
într-o explozie de stropi şi spumă fosforescentă. Şase sau 
şapte secunde mai târziu, al doilea rănit era şi el alături de 
primul, pe fundul bărcii. Inevitabil, manipularea lor rapidă, 
brutală, probabil le pricinuise destule chinuri, dar nici unul 
n-a scos un geamăt... 

Apoi Nicolson o chemă pe Miss Drachmann, dar ea 
împinse înainte pe doi din răniții care puteau umbla: 
aceştia au sărit singuri, ajungând cu bine în barcă. Veni 
rândul unui alt soldat care, deşi se lăsa mânuit, Nicolson l-a 
cam înjurat în gând, căci Kerry Dancer era mult intrată la 
apă. 

Ultimul soldat nu se arăta, iar din cauza întunericului 
Nicolson nu-l vedea, auzindu-i în schimb vocea piţigăiată, 
plina de teamă, la o distanţă de cel puţin cincisprezece 
picioare. Se auzea şi vocea infirmierei, îndemnându-l 
stăruitor, dar blând. insistent, însă argumentele ei nu 
păreau să-l convingă. 

— Ce naibii faceţi acolo? strigă, scos din fire, Nicolson 


A urmat un murmur confuz de voci, apoi tânăra a 
răspuns: 

— Doar un minut, sir. 

Nicolson privi de-a lungul părţii babord a lui Kerry 
Dancer şi ridică braţul instinctiv, ca să se apere de luminii 
proiectoarelor de pe Viroma care scotea in relief 
suprastructura oscilantă a epavei şi îi îndurera ochii 
obişnuiţi cu întunericul. Acum. Kerry Dancer era aproape 
complet răsturnată, scufundată în valuri şi nu mai putea 
proteja barca de salvare. Nicolson privi primul val ca un 
perete spumegând. asaltând tăcut partea înclinată a 
epavei, apoi valul următor; nu-şi dădea seama cât de mari 
erau valurile, lumina proiectoarelor, aproape paralelă cu 
suprafaţa mării, le scotea in relief albul crenelat al 
coamelor, dar scobitura dintre valuri rămânea într-un 
întuneric complet. Sigur însă că erau destul de înalte şi 
foarte abrupte: doar câteva asemenea valuri, şi barca de 
salvare se umplea complet cu apă şi se răsturna, în orice 
caz, se inunda motorul bărcii şi rezultatul era la fel de 
dezastruos. 

Rapid, Nicolson se aplecă peste balustradă, strigă la 
Vannier şi la Ferris să coboare în barcă. îi spuse lui 
McKinnon să dea mola parâma din pupă şi. alergând 
împleticit pe puntea înclinată şi alunecoasă, ajunse la locul 
unde se aflau tânăra şi soldatul, la jumătatea distanţei 
dintre uşa cu grilaj a dunetei şi scara ce ducea deasupra, la 
puntea dunetei. 

Nu a mai pierdut timp cu invitaţii ceremonioase, apucă 
pe. tânăra de umeri, o întoarse şi o împinse nu prea delicat 
spre lătura navei, se reîntoarse, îl înşfacă şi pe soldat şi 
porni cu el târâş pe punte. Tânărul rezista şi, profitând că 
Nelson încerca să-l ţină mai strâns , se smuci cu răutate, 
lovindu-l drept între ochi. Nicolson se împletici, gata să 
cadă pe puntea umedă, îngheaţă, dar îşi recapătă echilibrul 
ca o pisică, se repezi la soldat, înjurându-l printre dinţi, cu 
necaz, când braţul ridicat, pregătit să lovească. i-a fost 
prins şi imobilizai de cineva din spate. În timp ce încerca 
să-şi elibereze braţul, soldatul se întoarse şi începu să urce 


pe scara dunetei, tropăind frenetic cu ţintele pingelelor pe 
treptele metalice. 

— Prostule! exclamă. Nicolson, destul de calm; eşti un 
prostănac dement! 

Îşi eliberă cu brutalitate braţul şi se pregătea să mai 
spună ova, dar văzu silueta şefului de echipaj, bine 
conturat de lumina proiectoarelor, gesticulând frenetic din 
afara balustradei punţii cu puț. Nicolson acţiona rapid: o 
înşfacă pe infirmiera, o uri pe punte şi o trecu peste 
balustradă. McKinnon o apucă de braţ, privi în jos la barca 
de salvare pe două treimi căzută în întunericul tainic dintre 
două valuri şi aşteptă un moment prielnic pentru a sări; 
privea împrejur şi, după mânia şi exasperarea ce îi erau 
întipărite pe chip, Nicolson înţelese că McKinnon ştia ce se 
întâmplase cu tânărul soldat. 

— Vă pot fi de ajutor, sir? 

— Nu, replică hotărât Nicolson; ocupă-te de barca de 
salvare, este lucrul cel mai important. 

Privi în jos la barca ce apărea încet şi văzu coama înaltă 
a unui val prăvâălindu-se peste prova ei. 

— La naiba, McKinnon, barca este aproape plină de apă! 
Du-o cit poţi mai repede de aici, dau eu mola de la provă. 

— Am înţeles, sir. confirmă McKinnon. 

Nicolson îşi făcu socoteala exactă a timpului, păşi pe 
bancul arborelui, şi-o luă pe fată cu el: mâinile gata 
pregătite ale celor din barcă îi prinseră şi îi imobilizară pe 
cei doi, în timp ce barca cădea din nou în întunericul dintre 
două valuri. O secundă mai târziu, parâma prova ajunse 
şerpuind la barca de salvare. în timp ce Nicolson, aplecat 
peste balustradă, privea cum se desfăşurau lucrurile. 

— Totul e-n regulă? 

— Da, sir, nu vă faceţi griji; vom merge cu barca sub 
pupa epavei, în partea de sub vânt. 

Nicolson se îndepărtă, fără a mai aştepta să vadă ce se 
întâmpla. îngreunată cu apă. perspectivele bărcii de saivan 
pornită la drum pe valurile înalte ce se învolburau in 
apropierea epavei nu erau prea strălucite. Dar dacă 
McKinnon hotăra să întreprindă ceva, puteai fi sigur că era 


necesar, aşa că dacă spunea că va manevra pentru a 
ajunge încet sub pupa, avea motive serioase. Ca şi 
căpitanul Findhorn, Nicolson avea încredere absolută în 
iniţiativa şi în desăvârşita dibăcie marinărească a lui 
McKinnon 

Ajuns la capătul scării ce ducea la puntea de deasupra 
dunetei, Nicolson se opri cu mâna pe balustradă, aruncând 
o privire rapidă dar calmă în jur. înainte, se vedea 
suprastructura şi, mai departe, dincolo de ea şi de cealaltă 
parte a ei, se zărea umbra lungă, zvealtă a tancului 
petrolier, o pată întunecată pe apă. mai mult imaginată 
decât aievea, în spatele strălucirii, albe a luminilor 
proiectoarelor. Deodată. Nicolson observă că luminile 
proiectoarelor nu mai străluceau cu aceeaşi intensitate ca 
în urmă cu zece minute. O clipă îi trecu prin minte că poate 
Viroma se deplasase spre larg, spre a se feri de apele puţin 
adânci din zonă, dar după dimensiunea şi poziţia 
longitudinală a siluetei ei nedesluşite înţelese că nava nu 
se mişcase deloc, într-adevăr, nava nu se deplasase, 
proiectoarele erau aceleaşi, dar fascicolele lor de lumină nu 
mai erau la fel, îşi pierduseră din intensitate, parcă 
înghiţite, dispersate in întunecimi a valurilor. Şi mai 
observă ceva: marea devenise neagră, fără cea mai slabă 
nuanţă de alb, fără nici o coamă de val încununată cu 
spumă; brusc, Nicolson înţelese: peste întunecimea apei se 
întinsese păcură. 

Nu mai era nici o îndoială: între cele două nave marea 
era acoperită eu un strat gros de păcură. Probabil că sute 
de galoane fusese pompate de la bordul Viromei; în ultimele 
cinci minute, destul pentru a face inofensivă furtuna 
sălbatică pe cale de dezlănţuire. Desigur că, de la bord, 
căpitanul Findhorn văzuse epava Kerry Dancer girând cu 
capătul în mare şi şi-a dat seama că barca le salvare era in 
pericol de a fi răsturnată de valurile ce se spărgeau de 
bordul ei. Nicolson se bucură în sine şi îşi continuă 
activitatea. Admiţând că păcura garanta siguranţa bărcii de 
salvare, el nu era deloc încântat de perspectiva ca ochii să-i 
fie arşi, urechile, nările şi gura umplute şi întreg trupul 


acoperit de păcură din cap până-n picioare, când, peste 
câteva secunde nu va avea altă posibilitate decât să se 
arunce in apă, luându-l cu el şi pe tânărul soldat Alex. 

Nicolson a ajuns fără dificultăţi la pupă, trecând peste 
puntea dunetei. Soldatul se afla acolo, într-o poziţie 
normală, ţeapăn, sprijinit de balustrada pupa, cu spatele 
balustradă şi cu mâinile agăţându-se de suporţii acesteia, 
Nicolson se apropie, îi văzu ochii holbaţi, fără expresie i 
trupul tremurând ca după o încordare îndelungată; sări în 
apă. susţinând şi pe tânărul Alex, gândi rapid Nicolson, era 
echivalent cu o sinucidere prin înecare, sau chiar prin 
strangulare, căci, de obicei, spaima conferă terorizatului 
salvat o forţă supraomenească şi o putere de agăţare care 
se termină doar cu moartea. Nicolson suspină. Privi peste 
balustrada pupa şi aprinse lanterna ce o ţinea în mâna. 
McKinnon ai afla acolo unde precizase că va fi, cu barca în 
partea de sub vânt a pupei, la numai cincisprezece picioare 
distanţă. 

Calm, fără grabă, Nicolson stinse lanterna, se depărta 
de balustradă şi ajunse în faţa tânărului soldat. Alex nu 
mişca, respira scurt, întretăiat. Nicolson îşi trecu lanterna in 
mâna stingă, o aprinse, orientând-o drept spre figura albă, 
crispată, cu buze fără sânge şi strânse peste dinţii încleştaţi 
ai soldatului: ochii acestuia se închiseră, orbiţi de lumină şi 
în acel moment, Nicolson îl lovi zdravăn, şi precis sub 
maxilar, îl susţinu înainte de a se prăbuşi. îl aplecă peste 
balustradă, se urcă şi el pe ea, rămase acolo o secundă, viu 
iluminat în conul de lumină a unei lanterne aprinsă acum în 
barca de salvare; McKinnon aşteptase calm până auzise 
lovitura înăbuşită sub maxilar. Nicolson îl înşfacă pe 
soldatul inert sub braţ şi sări. Au căzut în apă la cinci 
picioare de barcă, au dispărut fără zgomot sub stratul de 
păcură, au ieşit la suprafaţă, au fost prinşi îndată de mâini 
care ii aşteptau şi traşi în interiorul bărcii Nicolson înjura şi 
tuşea, încercând să-şi curețe ochii, nasul şi urechile 
năclăite cu păcură, în timp ce soldatul era întins nemişcat 
pe banca tribord, unde Vannier şi Miss Drachmann se 


ofereau ca să-l curețe cu fâşii de pânză rupte din cămaşa 
lui Vannier. 

Întoarcerea la Viroma a decurs normal, a durat, foarte 
puţin dar barca a fost atât de agitată de valuri, încât 
aproape toţi cei din ea au suferit îngrozitor de rău de mare 
şi cei mai mulţi fiind slăbiţi, au trebuit să fie ajutaţi să iasă 
din barcă atunci când aceasta a ajuns la petrolier. La numai 
cincisprezece minute de când Nicolson sărise în mare 
împreună cu tânărul soldat, barca se afla în bună stare la 
locul ei, pe gruia automată” cu mânerele de ramă bine 
fixate în poziţia cuvenită; atunci, Nicolson aruncă o ultimă 
privire spre Kerry Dancer, dar nicăieri nu se mai vedea 
nimic, dispăruse, ca şi cum nu existase nici urlată: se 
umpluse-cu apă, alunecase de pe recif şi se scufundase. 
Câteva clipe Nicolson rămase privind întinsul apelor 
întunecate, apoi se îndreptă spre scara din apropiere şi 
urcă încet spre puntea de comandă a petrolierului. 


® Dispozitiv pentru lansarea şi ridicarea la bord a bărcilor de 
salvare. 


V 


O jumătate de oră mai târziu Viroma rula întins spre 
sud-vest cu viteză maximă, lăsând la traversul pupa tribord 
insula Metsana ca o pată lungă, joasă, dispărând în amurg 
Curios, taifunul încă nu se dezlănțuise. uraganul nu 
reîncepuse. Poate fiindcă se deplasau în aceeaşi direcție cu 
furtuna Dar tot aveau să înfrunte cândva tăria ei. După un 
duş bun şi după ce se frecase cu peria ca să se curăţe de 
păcură, Nicolson stătea in faţa ferestrei cu grilaj a punţii de 
comandă, discutând calm cu ofiţerul Il: căpitanul Findhorn li 
se alătură şi-l bătu uşor pe umăr pe Nicolson. 

— Să schimbăm un cuvânt în cabina mea, Nicolson 
Totul e-n regulă, Barrett? 

— Da, sir. Să vă chem, dacă se întâmplă ceva? 

Era un amestec de întrebare şi de afirmaţie, după 
modul specific cu care se exprima de obicei Barrett. Cu 
mulţi ani mai în vârstă decât Nicolson, placid şi fără 
imaginaţie, Barrett era un om pe care te puteai bizui, dar 
care se ferea de răspundere şi din această cauză rămăsese 
numai ofiţer II. 

— Desigur, încuviinţă căpitanul. 

Apoi porni prin camera hărților spre cabina sa de zi, 
aflată pe aceeaşi punte cu pasarela; ajuns acolo, închise 
uşa, verifică dacă hublourile erau şi ele închise, aprinse 
lumina şi-l invită pe Nicolson să ia loc pe o canapea. 

Deschise bufetul, scoase două pahare şa o sticlă 
neîncepută de whisky. Destupă sticla., turnă puţin în 
fiecare pahar şi-i oferi unul lui Nicolson. 

— Pune sifon cât doreşti, Johnny. Meriţi să bei ceva şi... 
câteva ore de somn, îndată ce ne despărţim. 

— Mulţumesc, murmură Nicolson; când vă veţi trezi, am 
să merg şi eu să mă întind în cuşetă; uitaţi că toată 
noaptea n-aţi părăsit deloc puntea de comandă? 

— Aşa este, aşa este, aprobă Findhorn, cu un gest ce 
semna că nu era decis să-i urmeze sfatul. 


— O să vedem mai târziu, continuă el. Bău o înghiţitură 
de whisky şi privi gânditor la Nicolson, peste rama 
ochelarilor. 

— Ei bine, Johnny, ce-ai aflat acolo? 

— Pe Kerry Dancer? Un vas pentru comerţ de sclavi, 
spuse calm Nicolson; vă amintiţi de nava cu aburi pe care 
Marina Britanică a oprit-o anul trecut in larg de copul Hadd 
din Marea Arabiei? 

— Da, îmi amintesc. 

— La fel, nici o diferenţă: uşi metalice pe toată 
dugheana, pe puntea principală şi pe cea superioară. 
Majoritatea lor nu se deschideau decât dintr-o parte, din 
exterior; hublouri de opt inci, uneori nici nu existau în 
pereţi, în dreptul fiecărei cuşete, câte un inel fixat cu şurub. 
Cred că circula mai mult de la o insulă la alta şi nu este 
lipsă de asemenea afaceri în jurul insulelor Amoy şi Macao. 

— Şi asta în secolul al douăzecilea! spuse încet 
Findhorn trafic de sclavi! 

— Da, replică sec, Nicolson; dar cel puţin ăştia se 
îngrijeau ca marfa să rămână în viaţă. Ne putem însă 
aştepta să-i ajungă din urmă statele civilizate din vest şi să 
înceapă comerţ cu ridicata: garze toxice, lagăre de 
concentrare, bombardarea oraşelor deschise şi altele la fel. 
Să mai avem răbdare: deocamdată occidentalii sunt doar 
amatori, nu profesionişti. 

— Eşti cinic, tinere, eşti cinic, clătină Findhorn din cap, 
dojenitor; în orice caz, ceea ce spui confirmă declaraţiile 
generalului de brigadă Farnholme. 

— Mi se pare că aţi stat de vorbă cu Domnia Sa, spuse 
Nicolson cu un surâs ironic; cred că mâine în zori mă va 
trimite in faţa Curţii Marţiale. 

— De ce? 

— Nu prea ne-am avut bine, explică Nicolson; cred că 
nu a revenit asupra epitetelor cu care m-a gratificat. 

— Mi se pare că şi-a mai schimbat părerea, răspunse 
Findhorn, umplând din nou paharele; mi-a spus ceva, cam 


aşa: „un tânăr capabil, foarte capabil, dar... cam prea 
impetuos"; îmi face impresia unui foarte autentic „Tuan'%. 

Nicolson aprobă, apoi continuă: 

— Şi eu mi-l închipui foarte bine, n-aude, n-a vede şi 
trăgând aghioase într-un fotoliu la Bengal Club™. Este însă 
un tip curios: a făcut treabă bună cu o parâmă, în barca de 
salvare; nu credeţi că este cam farseur? 

— Nu-mi prea face impresia. 

Findhorn rămase un moment pe gânduri, apoi adăugă: 

— Desigur, un ofiţer la pensie; probabil că după 
pensionare a mai şi avansat niţel în grad, cu de la sine 
putere. 

— Ce dracu căuta un om ca el la bordul lui Kerry 
Dancer? întrebă Nicolson, curios. 

— In vremuri ca astea nu-ţi mai alegi cu cine ai dea 
face, replică Findhorn; şi nu ai dreptate, Johnny, când ţi-l 
imaginezi la Bengal Club: el nu venea de la Singapore. A 
făcut, pare-se, afaceri în Borneo - a vorbit cam vag despre 
ocupațiile sale - şi s-a îmbarcat pe Kerry Dancer la 
Banjermasin, cu alţi câţiva europeni care o ştergeau de 
teama japonezilor. Se spunea că nava merge la Bali si 
sperau să întâlnească o altă navă cu care să continue 
drumul spre Darwin. Se pare însă că Siran - aşa îl cheamă 
pe căpitan şi după cum spune Farnholme, este in cârdăşie 
cu o întreagă bandă aflată la bord - a primit prin radio ordin 
de la patronii lui din Macassar să meargă mai departe, la 
Kota Bahru. Farnholme î-a propus un şperţ ca să facă 
escală la Singapore şi el a primit. Dracu ştie de ce a fost de 
acord, când japonezii stau la marginea oraşului; oamenii 
fără scrupule sunt insă totdeauna gata să profite de o 
situaţie ca aceea. Poate se aştepta să se îmbogăţească la 
iuţeală, luând la bord o mulţime de oameni fugari din 
Singapore. Dar nu se aştepta deloc să survină, tocmai ceea 
ce s-a întâmplat; Kerry Dancer a fost rechiziţionat de 
soldaţii englezi. 


50 Titlu de respect dat de malaezieni europenilor. 
51 Club după moda engleză, în Singapore. 


— Da, soldaţi, murmuă Nicolson; mă întreb insă ce s-a 
întâmplat cu ei - McKinnon spune că erau cel puţin vreo 
douăzeci care s-au îmbarcat şi supravegheau ca nava să 
meargă direct la Darwin, fără a-i amăgi pe cei îmbarcaţi. 

— Şi eu mă întreb, replică gânditor Findhorn; Farnholme 
spune că erau încartiruiţi in teugă. 

— Probabil în dosul uneia din acele ingenioase uşi ce se 
puteau deschide numai din exterior? 

— Poate: le-ai văzut? Nicolson dădu negativ din cap: 

— Intreaga teugă era deja sub apă când am ajuns ia 
bord. Nu m-am mirat. Probabil că de la început a fost 
distrusă de explozia bombei. 

Mai înghiţi o duşcă de whisky, cu o strâmbătură, dar nu 
din cauza băuturii, ci a gândurilor ce-l năpădiră. 

— O alternativă plăcută: înecare sau incinerare. Tare as 
dori să-l întâlnesc într-o zi pe acest Siran; şi bănuiesc că 
mai sunt şi alţii care ar vrea... Cine sunt ceilalţi salvaţi? Au 
mai spus ceva? 

— Nu, zise Findhorn; prea bolnavi, prea obosiţi, prea 
şocaţi sau nu ştiu mai mult. 

— Cred că au fost triaţi, spălaţi şi puşi în paturi pentru 
a-şi petrece noaptea? 

— Cred că da. l-am repartizat peste tot în navă: soldaţii, 
toţi împreună la pupă, - cei doi mai bolnavi în infirmerie, 
ceilalţi opt în sala de fumat şi la babord, în cele două 
cabine de rezervă pentru mecanici; Farnholme şi preotul 
sunt împreună în biroul mecanicilor. 

Nicolson surise maliţios: 

— Merită să-l vezi pe rajahul britanic respirând acelaşi 
aer cu oacheşul păgân! 

— Ai să fii surprins, mormăi Findhorn; fiecare are 
bancheta sa, cu o masă între ei şi o sticlă de whisky 
aproape plină. Pare-se că se împacă de minune. 

— Când l-am văzut ultima dată, tot o jumătate de sticlă 
avea, spuse Nicolson, pe gânduri; mă întreb... 

— Probabil că n-o dă duşcă dintr-o dată; cară cu el un 
geamantan enorm, cred că este plin ochi cu sticle de 
whisky. 


— Şi ceilalţi? 

— Care? Ah, da: bătrâna doamnă este în cabina lui 
Walters, el şi-a aranjat o saltea în cabina staţiei de radio; 
cea care pare a fi şefa infirmierelor... 

— Miss Drachmann? 

— Da; împreună ca copilul, este in cabina asistenţilor 
punte”. lar Vannier şi mecanicul V s-au înghesuit cu Barrett 
şi mecanicul IV; două infirmiere sunt în cabina lui Vannier. 
Restul în cea a mecanicului V. 

— Cred că toată lumea e mulţumită. Nicolson suspină 
liniştit, aprinse o ţigară, şi privi fumul albastru ridicându-se 
leneş spre tavan. 

— Să sperăm că nu au scăpat să fie prăjiţi în urma 
exploziei ca să piară în vâlvătaia unui incendiu pe 
petrolierul nostru; n-am putea merge pe altă rută spre 
Strâmtoarea Carimata, sir? 

— De ce nu? Putem merge şi... 

Findhorn se întrerupse, căci Nicolson se întinsese... 
ducea la ureche receptorul telefonului care suna. 

— Da, aici cabina căpitanului... Ah, dumneata eşti, 
Willy... da, este aici, ţi-l dau îndată. 

Nicolson se ridică pentru a-l lăsa pe căpitan, spunându- 


— Vă caută mecanicul II, sir. 

Findhorn vorbi cam o jumătate de minut, mai mult in 
monosilabe mormăite. Nicolson se mira, întrebându-se ce 
avea Willoughby de comunicat? După voce, îi păruse cam 
plictisit, dar nimeni nu-l văzuse vreodată agitat. Ernest 
Willoughby nu întâlnise încă nimic în viaţă în stare să-l 
scoată din sărite. Un om domol, cam visător, acum destul 
de vârstnic, cel mai vârstnic de la bord, având pasiune 
pentru literatură; compensație pentru cumplitul dispreţ ce-i 
inspirau maşinile şi alte aparate cu care îşi câştiga 
existenţa. Era însă cel mai onest şi mai complet 
dezinteresat om pe care îl întâlnise Nicolson în viaţa lui. 
Willoughby nu era deloc mândru de toate astea, probabil 


52 Marinari minori, angajaţi la bord cu consimţământul părinţilor 
pentru a învăţa meseria. 


nici nu-şi dădea seama: avea puţin şi nu dorea nimic. Ca 
fire, Nicolson nu avea nimic comun cu el, dacă îi judecai 
superficial: dar, tocmai fiindcă contrariile se atrag. Nicolson 
se simţea atras-şi îl admira pe vârstnicul mecanic; celibatar 
şi locuind la Singapore într-o garsonieră impersonală din 
căminul pentru angajaţii companiei căreia îi aparţinea 
Viroma, Willy petrecuse multe seri acasă la Nicolson şi 
acesta îşi amintea acum că soţia sa, Caroline, înţelese ce 
viaţă ducea subalternul mai în vârstă al soţului ei; aşa că îl 
primea totdeauna pe mecanic cu cele mai bune mâncăruri 
şi cele mai reci şi mai vechi băuturi. Nicolson privi paharul 
din faţa sa şi îşi strânse buzele de amărăciunea 
amintirilor... Brusc, îşi dete seama că Findhorn st sculase în 
picioare şi-l privea cu mirare. 

— Ce s-a întâmplat. Johnny? Te simţi bine? 

— M-am cam luat cu gândurile, sir, răspunse Nicolson 
zâmbind. 

Arătând cu un gest spre sticla de whisky, el continuă: 

— Cât de puţin am băut şi totuşi mi-a răscolit gândurile, 
când vorbeaţi la telefon. 

— Mai serveşte-le şi mai răscoleşte-ţi gândurile, 
Findhorn îşi luă chipiul şi se duse spre uşă: 

— Aşteaptă-mă aici; trebuie să mă duc până jos. 

După două minute, telefonul sună din nou: era chiar 
Findhorn care îi cerea lui Nicolson să coboare şi el în sala 
de mese, fără a-i spune de ce. Pe drum, Nicolson îl întâlni 
pe Vannier, ofiţerul IV, ieşind din cabina operatorului radio; 
nu părea deloc bucuros. Nicolson îl privi, cu sprinceana 
ridicată interogativ şi Vannier răspunse arătând spre uşa 
cabinei operatorului cu o expresie de iritare şi nelinişte: 

— Bătrânica aceea ca un bărbăţoi ţipă continuu, sir, 
rosti el cu voce joasă. 

— Cine? 

— Miss Plenderleith, lămuri Vannier; a fost cazată in 
cabina lui Walters; eram tocmai să adorm, când a început 
bată in peretele despărțitor şi fiindcă n-am răspuns, a ieşit 
pe culoar şi a început să strige. După o pauză, Vannier 
continuă, înfuriat: 


— Şi arc, sir o voce ca un tunet! 

— Ce vrea? 

— Cere să vină căpitanul, spuse Vannier nedumerit: 
„tinere, vreau să-l văd pe căpitan, chiar acum. spune-i să 
vină aici". După care, m-a împins pe uşă afară; ce mă 
sfătuiţi să fac, sir? 

— Exact ceea ce îţi cere, replică, scurt, Nicolson: aş 
vrea să fiu şi eu prezent când vor fi fată-n faţă. Căpitanul 
este jos în sala de mese. 

Au coborât pe puntea de jos şi au intrat în sala de 
mese, încăpere spațioasă cu două mese longitudinale şi 
douăzeci de scaune împrejurul lor. Acum era aproape 
goală: mai erau trei oameni, toţi pe scaune. Căpitanul şi 
mecanicul II şedeau alături, cu faţa spre pupii, căutând să 
se acomodeze cu ruliul navei. Corect, în uniformă imaculată 
ca totdeauna, Findhorn zâmbea. Şi Willoughby zâmbea. dar 
la atât se limitau asemănările, înalt, puţin încovoiat, cu faţa 
bronzată, ridată, încadrată de o claie de păr cărunt zbârlit, 
Willoughby era coşmarul croitorilor: purta o cămaşă albă, 
mai bine zis, care fusese cândva albă, necălcată, fără 
nasturi, destrămată la guler şi la manşete, o pereche de 
pantaloni din doc kaki, încreţiţi ca picioarele de elefant şi 
prea scurţi pentru el, şosete ecosez şi ghete de pânză fără 
şireturi. Nu se bărbierise în ziua aceea şi, probabil, nici în 
cele şase precedente. 

Jumătate în picioare, jumătate sprijinindu-se de bufet, 
tânăra Miss Drachmann se afla în faţa lor, ţinându-se cu 
mâinile de marginea bufetului pentru a-şi menţine 
echilibrul. Intrând, Nicolson şi Vannier o vedeau numai din 
profil; au observat că şi ea zâmbea, cu colţul drept al 
buzelor ridicat şi cu o gropiţă în obrazul măsliniu. Avea 
nasul drept, fin, fruntea mare şi părul mătăsos formând un 
fel de coc pe ceafă, un păr negru, atât de negru, încât 
probabil în lumina puternică a soarelui avea reflexe 
albăstrui şi lucea ca o aripă de corb. Părul, faţa şi pomeţii 
cam ridicaţi erau atributele unei frumuseți tipic eurasiatice; 
dar după o privire mai îndelungată - şi orice bărbat era 
gata oricând să i-o acorde - Miss Drachmann nu era nici 


tipică, nici eurasiatică: figura nu-i era destul de lătăreaţă, 
trăsăturile îi erau prea fine şi ochii neobişnuiţi pledau 
pentru o origine din nordul Europei. Ochii îl impresionaseră 
pe Nicolson chiar de la început, în lumina slabă a lanternei, 
la bordul lui Kerry Dancer: erau de un albastru intens, 
lucitori, foarte limpezi, fascinanţi, constituind cea mai de 
seamă caracteristică a unei figuri remarcabile. Dar 
cearcănele din jurul ochilor arătau cit era de epuizată. 

Îşi scosese pălăria şi tunica de tip colonial, încinsă de 
curele; purta o fustă kaki şi o cămaşă albă, curată, mult 
prea largă pentru ea, cu mânecile suflecate pe braţul zvelt. 
„O cămaşă împrumutată de Vannier", gândi Nicolson. 
Vannier stătuse tot timpul lângă ea în barca de salvare, 
vorbindu-i încet şi îndemnând-o să-şi menajeze forţele. 
Nicolson zâmbi în sine, aducându-şi aminte de zilele de 
altădată când era şi el un june sentimental, gata totdeauna 
să facă pe cavalerul-servant al unei tinere nefericite. Dar 
nu era prea sigur că aşa se întâmplase în acele zile trecute, 
care poate nici nu existaseră vreodată. 

Nicolson îl precedă pe Vannier în sala de mese; merita 
să asiste la scena când Findhorn va reacţiona la cererea lui 
Miss Plenderleith. Închise încet uşa şi se feri să nu se 
ciocnească de Vannier care se oprise brusc şi sta nemişcat, 
încremenit la numai trei picioare de uşă, cu palmele lipite 
de vipuşca pantalonilor. 

Când Nicolson şi Vannier au intrat pe uşă, cei trei aflaţi 
deja în încăpere au tăcut. Dar Vannier n-avea ochi nici 
pentru Findhorn, nici pentru Willoughby - el o privea doar 
pe infirmieră, surprins şi cu buzele strânse, căci Miss 
Drachmann se întorsese, încât lumina lămpii îi cădea acum 
drept pe partea stingă a figurii şi partea aceea nu arăta 
prea bine: o cicatrice lungă, proeminentă, încă recentă şi 
palidă, îi brăzda obrazul aşa cum fusese provocată, brutal, 
pe toată lungimea fetei, de la tâmplă până la începutul 
bărbiei delicate, rotunde. La capătul de sus, deasupra 
încheieturii maxilarelor, cicatricea era lată de o jumătate de 
inci. Pe orice altă figură ar fi fost oribilă, dar pe faţa ei 


drăgălaşă părea un contrast ireal, semnul impresionant al 
unei impietăţi. 

Ea îl privi în tăcere, câteva secunde, pe Vannier, apoi 
surise. Era doar un simplu zâmbet, destul însă pentru a 
produce o gropiţă pe un obraz şi a înălbi cicatricea de pe 
celălalt, de la colţul buzelor până sub ochi. Tânăra îşi ridică 
mâna stingă, atingându-şi uşor obrazul: 

— Mi se pare că nu este o privelişte agreabilă? întrebă 
ea. 

Nu era nici reproş, nici acuzare în vocea ei, mai curând 
o scuză cu o nuanţă de milă, dar nu pentru ea însăşi. 

Vannier n-a răspuns; faţa îi devenise mai palidă, dar 
când a început să vorbească, i-a revenit culoarea. Işi 
îndreptă ochii în altă parte, se putea observa că făcea un 
efort ca să-şi ia privirea de la hidoasa cicatrice şi deschise 
gura ca să vorbească - dar nu pronunţă nici un cuvânt; 
poate că nu era in stare sa pună întrebarea ce-i sta pe 
buze. 

Nicolson trecu înaintea lui, făcu un gest de salut lui 
Willoughby şi se opri in faţa tinerei fete. Căpitanul Findhorn 
îl privea cu interes, dar Nicolson se făcu că nu observă. 

— Bună seara, Miss Drachmann. spuse el cu ton calm, 
dar prietenos: sunt mulţumiţi pacienţii dumitale de felul 
cum au fost trataţi? 

Îşi reproşa, în gând, că se exprima atât de banal. 

— Da, vă mulţumesc, sir. 

— Nu mi te mai adresa cu „sir' spuse el, cam iritat; ți- 
am mai cerut acest lucru. 

Ridică apoi mina şi atinse uşor obrazul cu cicatrice. Ea 
nu clinti, nu făcu nici o mişcare, doar ochii i se măriră 
parcă, un moment, pe chipul fără expresie. 

— O amintire de la prietenii noştri galbeni, mi se pare? 
Vocea îi era tot atât de blândă ca şi gestul mâinii. 

— Da, recunoscu ea: o amintire de la Kota Bharu. 

— Cu baioneta? 

— Da. 

— O baionetă cu zimţi şi foarte politicoasă, nu-i aşa? 
Privi de aproape cicatricea şi observă că începea cu o 


incizie adâncă şi îngustă de la bărbie şi aş continua mai 
superficial până la tâmplă. 

— Când s-a întâmplat erai culcată? 

— Aţi ghicit, spuse ea încet. 

— Şi cum ai scăpat? întrebă Nicolson, curios. 

— In cameră a intrat un bărbat voinic - ne aflam într-un 
bungalow folosit ca spital de campanie. Un om solid cu 
părul roşu, spunea că era originar din Argyll, sau cam aşa 
ceva. l-a luat baioneta celui care mă atacase. Mi s-a 
adresat, spunându-mi să privesc in altă parte, şi când m- 
am întors, soldatul japonez zăcea mort pe podea. 

— Straşnic argyllean, murmură Nicolson; şi cine ţi-a 
cusut rana? 

— Tot omul acela, deşi spunea că nu prea se pricepe 

— Într-adevăr, se putea realiza ceva mai reuşit, admise 
Nicolson, dar e bine şi aşa. 

— E oribil! exclamă ea, accentuând adjectivul; ştiu cit 
este de oribil la vedere. 

Privi in jos, spre podea, câteva secunde, apoi din nou la 
Nicolson, încercând să zâmbească, dar zâmbetul îi era 
forţat. 

— Nu prea îmi stă bine, nu-i aşa? 

— Depinde, răspunse Nicolson. 

Apoi, arătând cu degetul spre mecanicul Il, continuă: 

— Lui Willy i-ar sta bine, tot este el o bătrână acritură. 
Dar dumneata eşti o femeie tânăra. 

După un moment de pauză, o privi gânditor şi continuă 
cu voce calmă: 

— Eşti mai mult decât plăcută la vedere; ba cred, Miss 
Drachmann că eşti chiar frumoasă şi tocmai de aceea 
cicatricea pare oribilă, scuză-mă că o spun. Va trebui să 
mergi în Anglia, termină el scurt. 

— În Anglia? întrebă ea, îmbujorându-se; nu văd de ce. 

— Da, în Anglia. Sunt sigur că prin aceste părţi ale lumii 
nu există chirurgi esteticieni suficient de pricepuţi. Dar in 
Anglia există doi sau trei, nu mai mulţi, care ar putea 
repara cicatricea ca să rămână doar ca un fir de păr, încât 
nici un partener de dans n-ar mai observa ceva. 


Apoi, cu un gest de critică, adăugă: 

— Ai putea să dai cu putină pudră şi să porţi o uniformă 
mai arăâtoasă. 

Tânăra ii privi tăcută, cu ochii albaştri, limpezi, fără vreo 
expresie, apoi ii spuse cu voce calmă, egală: 

— Uitaţi că sunt infirmieră, îmi pare rău, nu pot fi de 
aceeaşi părere. 

— „Nu ai încredere decât în ceea ce cunoşti", psalmodie 
brusc Willoughby. 

— Ce spuneţi? îl întrebă, tresărind, fata. 

— Nu-i da atenţie, Miss Drachmann. interveni căpitanul 
Findhorn, zâmbind si făcând un pas spre ea: Willoughby 
vrea să ne dovedească că are totdeauna la îndemână o 
zicală potrivită, dar Nicolson şi cu mine ştim prea bine că le 
lansează mai mult ca nuca-n perete. 

— „Poţi fi curat ca gheaţa, pur ca zăpada, şi tot nu scapi 
de calomnii", lansă iarăşi Willoughby, cu ton compătimitor. 

— Nu vei scăpa nici dumneata, îl aprobă, maliţios, 
Findhorn. 

Apoi, se adresă tinerei: 

— Are totuşi dreptate, Miss Drachmann: nu trebuie să 
pierzi încrederea, Nicolson ştie ce spune. Doar trei inşi din 
Anglia, afirmă el, şi unul dintre ei ii este unchi. 

Cu un gest de închidere a discuţiei, el continuă: 

— Dar nu v-am chemat aici ca să discutăm probleme de 
chirurgie estetică sau ca să arbitrăm un meci de zicale. 
Nicolson, mi se pare că am ieşit din... 

A fost întrerupt pe neaşteptate şi rămase câtva timp 
nemişcat: se pornise brusc mugetul alarmei din plafon, 
umplând cu stridenţa sa spaţiul limitat al sălii de mese şi 
acoperind vocile. Două sunete lungi şi unul scurt, repetate 
de toată reţeaua posturilor de alarmă. Nicolson ieşi 
precipitat din sală, urmat, la numai un pas, de Findhorn. 

De-a lungul orizontului. înspre nord şi est, bubui, 
persistent tunetul; din când în când. fulgere brăzdau cerul 
peste Strâmtoarea Rhio, acum aflată în centrul taifunului; 
norii întrezăriţi departe, acum începeau să se adune, văluri 
peste  văluri; primele picături de ploaie, enorme, 


intermitente, împroşcau pe acoperişul timoneriei Viromei, 
atât de grele şi rare, incit fiecare putea fi auzită şi 
numărată. Dar la sud şi la vest nu era nici ploaie, nici 
tunete, doar câte un fulger întâmplător deasupra insulelor 
abia întrezărite, mai mult imaginate, cu licăriri slabe de 
lumini, după care întunericul părea şi mai impenetrabil. 

Dar nu total impenetrabil, căci pentru a cincia oară în 
două minute, cei de pe puntea de comandă a Viromei, cu 
braţele sprijinite de tendă şi cu binoclurile de noapte lipite 
parcă de ochii încordaţi, urmăreau un semnal apărând din 
întuneric, dinspre sud-vest serii de sclipiri, în total câte o 
jumătate de duzină, foarte slabe şi care nu durau mai mult 
de zece secunde. 

— De astă dată, tribord 25, murmură Nicolson, şi se 
accentuează; parcă ar fi staţionare pe apă, sir. 

— Sclipirile sunt atât de apropiate între ele, încât nu le 
poţi distinge una de alta. 

Findhorn lăsă în jos binoclul, îşi frecă cu dosul palmei 
ochii deveniți dureroşi de încordare, şi-l ridică din nou la 
ochi, scrutând întunericul. 

— Aş vrea să ştiu ce gândeşti, Nicolson? 

Acesta schiţă un zâmbet în întuneric: tocmai se gândea 
că ar fi fost mai nimerit ca Findhorn să fie acasă, în salonul 
bungalow-ului său, decât la bordul V/iromei, în calea unui 
taifun, necunoscând momentul când acesta se va dezlănţui 
cu toată furia, răspunzător de un tonaj enorm de 
încărcătură şi de cincizeci de vieţi, confruntat cu un pericol 
necunoscut, apărut brusc din întuneric. 

— Cred că o să avem de furcă, sir, spuse Nicolson cu 
glas tare. 

Işi lăsă în jos binoclul şi căută să pătrundă întunericul cu 
ochii liberi. 

— Ar putea fi un far, o geamandură sau un semnal 
costier, dar nu cred: nu există aşa ceva în împrejurimi şi nu 
cunosc semnale cu această secvenţă. Ar putea fi o navă de 
salvare, dar nu suntem în Canalul Mânecii, în sudul Angliei, 
unde este sigur că există asemenea ambarcaţii; apoi, cea 
mai apropiată insulă este la cel puţin şase mile spre sud- 


vest şi semnalul luminos este emis doar de la două mile 
distanţă de noi, deci departe de țărm. 

Findhorn se duse la uşa timoneriei, ordonă să se reducă 
viteza la jumătate, apoi se întoarse alături do Nicolson 
spunându-i: 

— Continuă! 

— Ar putea fi o navă militară japoneză, dar nici asta nu 
cred: doar nişte sinucigaşi ca noi s-ar băga în miezul unui 
taifun, în loc să se refugieze la adăpost şi, în afară de asta. 
nici un comandant adevărat de distrugător nu ne-ar 
avertiza cu semnale de la o asemenea distanţă ca să ne 
putem feri să-i cădem victimă. 

Findhorn aprobă cu un gest. 

— Şi eu gândesc la fel; totuşi, ce poate fi? lată, 
semnalele se repetă. 

— Da, şi mai dese. Cel puţin, bine că stau pe loc. Poate 
că este un submarin care ne prinde în hidrofoanele*: sale, 
dar nu este sigur de ruta şi viteza noastră si vrea să-i 
răspundem ca să ştie unde să arunce undiţa.... 

— Nu pari să preferi vreuna din presupuneri. 

— Nu sunt sigur care este mai aproape de adevăr, sir. 
Dar nu sunt prea îngrijorat; pe o noapte ca asta. orice 
submarin este atât de preocupat de propria-i securitate, 
încât nici de la o sută de picioare distanţă n-ar fi în stare să 
lovească o ţintă, chiar enormă cum ar fi Queen Mary™. 

— Sunt de aceeaşi părere, spuse Findhorn; şi probabil 
că lucrul este evident chiar pentru cineva care ar judeca 
situaţia cu mai puţină neîncredere ca noi. Ceva este în 
derivă: o barcă sau o plută, şi, din nefericire, are mare 
nevoie de ajutor. Dar nu prea speră să mai fie salvată la 
legătură prin interfon cu cei de la tunuri, spune-le să-şi 
îndrepte gurile de foc spre semnalul acela luminos şi să 
ţină degetele pe trăgaci. Cheamă-l aici pe Vannier. Dă 
semnal de viteză minimă. 

— Am înţeles, sir. 


53 Aparat pentru detectarea semnalelor acustice submarine. 
54 Pachebot englez de mare tonaj. 


Nicolson intră în timonerie, Findhorn ridică din nou 
binoclul la ochi, apoi mormăi iritat când cineva îi atinse 
cotul. Lăsă în jos binoclul, se întoarse pe jumătate şi 
recunoscu cine era, înainte ca acesta să înceapă a vorbi: 
chiar în aer liber se simţea mirosul aburilor de whisky. 

— Ce naiba se întâmplă, căpitane? întrebă Farnholme 
arţăgos; ce-i cu agitația asta? Drăcovenia aia de alarmă mi- 
a mugit direct în urechi de mi-a spart timpanele. 

— Îmi pare rău, Generale, răspunse Findhorn, politicos 
dar distant, este semnalul nostru de alarmă; a fost zărită o 
lumină dubioasă. S-ar putea să avem necazuri. 

Brusc, vocea i se schimbă: 

— Imi pare rău că trebuie să te rog să ieşi de pe puntea 
de comandă, nimeni nu poate rămâne aici fără permisiune. 

— Cum? întrebă Farnholme, de parcă i se cerea ceva de 
necrezut - cred că nu îmi aplicaţi şi mie această interdicţie? 

— Îmi pare rău, dar trebuie. 

Incepea să plouă din ce în ce mai tare, picături mari îi 
răpăiau atât de tare pe umeri, încât le simţea greutatea 
crin impermeabil; erau însă şanse să intervină o altă 
răpăială, dar nu se putea prevede cu siguranţă. 

— Trebuie să cobori, Generale. 

Ciudat, Farnholme nu protestă; fără a răspunde, s-a 
întors brusc şi a dispărut în întuneric. Findhorn era sigur că 
generalul nu coborâse, sta, probabil în întuneric, in spatele 
timoneriei; acolo nu-i mai deranja, era destul spaţiu pe 
puntea de comandă şi nu dorea decât să nu-i stea cineva 
chiar în spinare când va fi obligat să se deplaseze repede şi 
să ia hotărâri grabnice. 

Tocmai când Findhorn îşi potrivea din nou binoclul la 
ochi, semnalul apăru iarăşi, mai aproape, mult mai 
aproape, dar mai slab: bateria lanternei respective era pe 
sfârşite, dar încă destul de puternică pentru ca să se vadă 
mesajul emis: nu mai era seria de licăriri din ultimele 
minute ci, fără dubiu, un S.O.S., adică trei scânteieri scurte, 
trei lungi, trei scurte, universalul semnal de primejdie pe 
mare. 

— M-aţi chemat, sir? Findhorn lăsă în jos binoclul: 


— Ah, dumneata eşti, Vannier. Scuză-mă că te-am 
deranjat pe acest blestemat deluviu, dar am nevoie de un 
specialist în semnalizări. Vezi semnalul acela, emis acuma? 

— Da, sir; cred că este cineva în primejdie. 

— Sper şi eu să fie aşa, nu o capcană, răspunse 
Findhorn; spune-i lui Aldis să întrebe cine sunt cei care 
semnalează. 

Privi apoi în jur, tocmai când uşa cu grilaj se deschidea, 
şi-l întrebă pe noul venit: 

— Ce-i nou, Nicolson? 

— Total este în ordine, sir: servanţii sunt aliniaţi ta 
tunuri, dar teribil de nervoşi după cele îndurate în ultimele 
zile, aşa că mi-e teamă că vor deschide focul prea 
devreme; Am dat dispoziţie şefului de echipaj sa 
pregătească două faruri de partea tribord, la tancul 
numărul trei, şi o pereche de marinari brevetaţi - tot ce 
putem retrage de la tunuri - i-am pus să lanseze o plasa de 
salvare de aceeaşi parte a navei. 

— ţi mulţumesc. Nicolson, te gândeşti la toate, ce 

zici de vreme? 

— Umedă, răspunse Nicolson. morocănos. 

Şi-a strâns mai bine prosopul în jurul gâtului. L-a 
ascultat pe Aldis acţionând declanşorul şi a urmărit 
traiectoria rachetei făcându-şi drum prin perdeaua de 
ploaie. Apoi, Nicolson continuă: 

— umedă şi pe cale de a deveni foarte urâtă, bântuită 
de furtună. Ce se va întâmpla şi când vom înfrunta-o 
pieptiş, nu ştiu. Cred că legea lui Buys Ballot şi tratatele 
despre furtunile tropicale ne sunt tot atât de folositoare ca 
flacăra unui chibrit în dogoarea iadului. 

— Şi nu numai despre asta e vorba, mărturisi Findhorn; 
de o oră şi cincisprezece minute suntem în centrul furtunii, 
am mai fost în asemenea situaţie acum zece ani, dar numai 
timp de douăzeci şi cinci de minute şi credeam că a fost un 
record. 


55 Lege prin care, în meteorologie, se stabileşte circulaţia 
generală a vânturilor In raport cu centrele de înaltă şi joasă 
presiune a atmosferei. 


Îşi clătină încet capul pentru a se scutura de picăturile 
de ploaie, apoi: 

— Totul se întâmpla anormal, suntem cu şase luni mai 
devreme sau mai târziu, decât sezonul obişnuit al 
uraganelor. În orice caz, situaţia ar putea fi şi mai rea, şi nu 
numai la intervale de douăsprezece luni; totuşi, ce se 
întâmplă este o ciudăţenie pentru aceste locuri şi chiar 
pentru toate sezoanele, contrazicând toate tratatele şi 
rânduielile. Sunt sigur că ne aflăm la un punct de inflexiune 
a furtunii şi aproape sigur că ea se va dezlănţui spre nord- 
est, dar dacă noi înşine ne vom găsi în sectorul periculos 
sau... 

Se opri brusc, privind la un punct slab de lumină 
galbenă pâlpâind înceţoşat prin ploaia dezlănţuită. 

— Mi se pare că ceva este pe cale să se scufunde; ia 
vezi, Walters, ce semnalizează? 

— „Van Effen se scufundă"', doar atât, sir, sau cel puţin 
atât cred că spune. Transmisie Morse foarte proastă; 
probabil o navă cu numele Van Effen. 

— Doamne, groaznică noapte, exclamă Findhorn 
clătinând din cap; încă o Kerry Dancer! Acum, Van Effen! A 
auzit cineva de o navă cu acest nume? Poate dumneata, 
Nicolson? 

— Niciodată. 

Nicolson se întoarse şi întrebă prin uşa cu grilaj: 

— Eşti acolo, ofiţer Il? 


— Da, sir. 
Vocea venea din întuneric, de la câteva picioare 
distanţă. 


— Repede, caută în Registrul de clasificare a navelor. 
Vezi ce este acest Van Effen, probabil o navă olandeză; cât 
mai repede posibil. 

— Van Effen?"A lansat acest nume, „Van Effen"? 

Tonul, celui care întreba, asociat şi cu o urmă de 
excitare, trăda neîndoielnic modul de exprimare al celor 
care au trecut prin colegiul militar Sandhurst: era 
Farnholme, a cărui umbră înaltă se detaşase din întunericul 
din spatele timoneriei. 


— Chiar aşa, fu răspunsul, dar cine a auzit de vreo navă 
cu acest nume? 

— Nici nu este o navă, omule, este numele unui prieten, 
al meu. Van Effen, un olandez. Era şi el pe Kerry Dancer, 
ne-am îmbarcat împreună la Banjermasin. După ce nava a 
luat foc, probabil că a plecat cu o barcă de salvare şi după 
câte îmi amintesc, la bord era numai o singura barca de 
acest fel. 

Farnholme intră prin uşa cu grilaj şi se alia acum într-o 
latură a punţii de comandă privind atent şi agitat, peste 
prelata tendei, uitând de ploaia care răpăia pe spinare, şi 
adăugă: 

— Trebuie neapărat să-l salvăm, oameni buni, 
neapărat! 

— Nu cumva este o cursă? se auzi vocea calma, realista 
a căpitanului, ca un duş rece după intervenţia agitată a lui 
Farnholme. 

Căpitanul continuă: 

— Poate că e vorba de acest Van Effen, poate că nu; şi 
dacă el este, putem avea încredere? 

— De ce te îndoieşti? replică Farnholme, cu tonul unui 
om agitat: tocmai vorbisem cu tânărul acela, Vannier mi se 
pare că îl cheamă.... 

— Mai bine să ne ocupăm de ce ne interesează! îl 
întrerupse scurt Findhorn: barca, dacă există, se află acum 
la vreo două sute de yarzi. 

— Vrei să mă asculţi? stărui Farnholme aproape în 
şoaptă. 

Apoi continuă, şi mai încet: 

— Cum s-a întâmplat că mă aflu aici în viată? Cum s-a 
întâmplat că şi aceste infirmiere sunt şi ele în viaţă, ca şi 
aceşti soldaţi răniţi preluaţi de pe Kerry Dancer acum o 
oră? Cum s-a întâmplat că noi toţi salvaţii - e adevărat, cu 
excepţia lui Miss Plenderleith şi a preotului - mai suntem în 
viaţă? Numai pentru că atunci când căpitanul de pe Kerry 
Dancer a vrut s-o şteargă din Singapore ca să-şi pună 
pielea la adăpost, cineva i-a pus un revolver în spate şi l-a 
forţat să se întoarcă la Singapore. Omul acela a fost Van 


Effen şi acum apare în această barcă; toţi îi datorăm vieţile 
noastre lui Van Effen. Căpitane Findhorn! 

— Vă mulţumesc, domnule General, spuse Findhorn 
calm, niciodată grăbit; Nicolson, dă drumul proiectorului, 
şeful de echipai să aprindă farurile când voi da ordin, încet 
înapoi! 

Lumina proiectorului străpunse întunericul, descoperind 
o mare agitată, cu valuri mari, încununate cu alb lăptos de 
ploaie torențială. Iniţial, lumina a rămas aceeaşi, perdeaua 
parcă solidă de ploaie aproape o obtura. Dar imediat, reuşi 
să lumineze amănunţit marea şi prinse în raza sa o barcă 
de salvare foarte apropiată, deplasându-se cu ancora de 
furtună“ desfăşurată; plonja violent, apoi ieşea la suprafaţă 
printre valurile scurte, abrupte ce se năpusteau asupra ei. 
Dar, în centrul unei furtuni tropicale, lucrurile nu se petrec 
după un model prestabilit şi foarte adesea marea 
contrarie? - năvăleşte şi se sparge în interiorul boldului. în 
barcă, se aflau şapte sau opt oameni care se străduiau să- 
şi menţină echilibrul, să-şi apere vieţile - o luptă fără 
speranţe pentru că barca intrase deja adânc la apă, gata să 
se scufunde. Un singur om părea indiferent la cele ce se 
petreceau: sta la pupă, privind spre tancul petrolier, 
acoperindu-şi cu braţul ochii spre a-i feri de strălucirea 
proiectorului. Pe cap, ii lucea ceva alb, poate fan chipiu, dar 
de la distanţă nu se putea distinge despre re era vorba. 

Nicolson cobori pe scara pasarelei, alergă la bord 
dincolo de locul unde urma să abordeze barca de salvare, 
cobori încă o scară la puntea de legătură longitudinală. 
Apoi o a treia scară care ducea spre acoperişul tancului 
numărul trei. Işi croi drum, cu siguranţa unui obişnuit, 
printre vane şi labirintul de conducte de descărcare de 
gaze, de ţevi fierbinţi de aburi, până ce ajunse de partea 
tribordului; Farnholme l-a urmărit de aproape pe tot 
drumul. Chiar în momentul când Nicolson punea mâna pe 
copastia balustradei, cele două faruri se aprinseră deodată 


5 Dispozitiv lansat la prova navei sau ambarcaţiei pentru a-i 
menţine direcţia; obligatoriu la bărcile de salvare. 
5’ Mare agitată, cu valuri din direcţia opusă vântului 


Nava avea douăsprezece mii de tone şi doar o singură 
elice, dar Findhorn o conducea, chiar pe mare agitată, ca şi 
cum ar fi fost un distrugător suplu. Barca de salvare se afla 
la mai puţin de patruzeci de yarzi distanţă, prinsă în raza 
de lumină a farurilor, şi se apropia tot mai mult; aşa că 
oamenii din barcă se simțeau acum în siguranţă în partea 
de sub vânt a Viromei. Încetaseră să mai scoată apa cu 
pistolul”, stăteau pe banchete, priveau petrolierul, pregătiţi 
să sară în plasa de salvare. Nicolson examina cu atenţie pe 
cel care şedea pe bancheta de la pupa bărcii: observă că 
nu avea chipiu, pe cap. ci un bandaj grosolan, abundent 
pătat cu sânge. Apoi,.mai observă ceva: poziţia rigidă, 
nenaturală a braţului drept. Se adresă lui Farnholme, 
arătându-i-l pe cel care şedea pe bancheta pupa: 

— Cel de la pupa bărcii este prietenul dumitale? 

— El este, Van Effen, răspunse Farnholme cu siguranţă; 
aşa cum v-am spus. 

— Ai avut dreptate. 

După o pauză, Nicolson continuă: 

— Mi se pare că este cam intr-o ureche. 

— De ce? 

— Ţine un revolver în mină îndreptat spre camarazii din 
faţa lui şi nu i-a scăpat nici un moment din ochi, de când 
mă uit la el. 

Farnholme privi şi el, fluieră încet şi răspunse: 

— Ai dreptate, aşa este. 

— De ce ţine revolverul aşa? 

— Nu ştiu, nu pot să-mi dau seama, dar să ştii, Nicolson. 
că dacă prietenul meu Van Effen găseşte necesar să 
amenințe cu arma pe cineva din barcă, apoi are motive 
serioase. 

Într-adevăr, Van Effen. avea motive destul de serioase. 
Acum, rezemat de un perete din sala de mese a Viromei, cu 
un pahar mare de whisky in mână şi cu apa scurgându-i-se 
din îmbrăcămintea leoarcă pe preşul de ia picioare, 
povestea totul repede, concis şi convingător. Prevăzută cu 


58 Vas de forma unui făraş, de lemn sau metal, pentru evacuarea 
apei pătrunsă într-o ambarcaţie mică. 


motor, barca de salvare îi dusese curând departe de Kerry 
Dancer, după ce aceasta luase foc şi au ajuns la ţărmul 
unei insule mici la câteva mile spre sud, tocmai când s-a 
dezlănţuit furtuna. Au tras barca pe prundişul insulei, de 
partea sub vânt şi au stat cuibăriţi câteva ore până când, 
brusc, vântul s-a potolit; la scurt timp după aceea au 
observat rachete ridicându-se la nord-vest. 

— Erau lansate de noi, confirmă Findhorn: ai decis să vă 
îndreptaţi spre locul de unde porneau? 

— Chiar aşa. 

In ochii olandezului apăru o undă de zâmbet destul de 
rece, când arătă cu un gest spre grupul de oameni bruneţi 
şi cu pielea măslinie, îngrămădiţi într-un colţ. 

— Siran şi oamenii lui nu au fost deloc încântați. Nu 
prea sunt filo-aliaţi” şi ştiau că în zonă nu se află nave 
japoneze. Apoi, au recunoscut că erau semnale de 
primejdie de la o navă ce se scufunda. Van Effen termină 
restul de whisky şi, calm, aşeză paharul pe o masă lingă el. 

— Dar am avut un argument convingător ca sa plecăm: 
revolverul. 

— Am văzut, spuse Nicolson: apoi? 

— Ne-am îndreptat spre nord-vest. Am parcurs o 
porţiune lungă de mare agitată, dar nu foarte zbuciumata, 
fără ploaie şi vânt. Au început însă valuri mari şi ne-au 
inundai motorul. Am rămas încremeniţi, convinşi ca acesta 
ne era sfârşitul. Când, deodată, am zărit luminile voastre: 
pe o noapte atât de neagră, se observă de la distanţă 
mare. Dacă ploaia începea cu cinci minute mat devreme, 
nu v-am mai fi zărit; imediat, am făcut semnale cu 
lanterna... 

— Ţi-a fost de ajutor şi revolverul, îl completa Findhorn, 
privindu-l lung pe Van Effen, cu ochi cercetători şi reci. 

Apoi continuă: 

— Păcat că nu l-ai folosit efectiv, Van Effen. Olandezul 
zâmbi crispat: 

— Nu e greu să înţeleg la ce vă referiţi, sir. 


5 Simpatizanţi ai aliaţilor ce luptau contra japonezilor şi naziştilor 
în al doilea război mondial. 


Se ridică în picioare şi cu o grimasă de durere îşi scoase 
de pe cap bandajul pătat de sânge, lăsând să se vadă o 
tăietură destul de adâncă cu margini vineţii, de la frunte, 
până sub ureche. 

— Ce spuneţi de această amintire? 

— Nu e prea agreabilă la văzut, admise Nicolson; Siran 
este autorul? 

— Nu chiar el, un om de-al lui; Kerry Dancer începuse să 
ardă, barca de salvare - singura la bord - era susţinută de 
curenţii de palanc“ lansată pe mare, şi Siran împreună cu 
ce mai rămăsese din echipaj se pregăteau să sară în ea. 

— Numai cu oamenii lui cei mai apropiaţi, îl întrerupse 
Nicolson, îndâriit. 

— Chiar aşa, doar cu oamenii lui, recunoscu Van Effen; 
l-am luat pe Siran de gât, l-am tras înapoi peste balustradă, 
încercând să-l forţez să rămână pe navă. A fost o greşeală, 
trebuia să folosesc revolverul. Nu ştiam atunci că oamenii 
lui erau la fel ca el; cum se spune - de aceeaşi teapă. Ar fi 
fost o treabă bună, dacă îl împuşcam. Când m-am trezii, mă 
aflam în fundul bărcii. 

— Cum? întrebă Findhorn, reticent. 

— Vă înţeleg mirarea, surise Van Effen, cu aer obosit; 
totul pare fără sens, nu-i aşa? Ar fi fost de aşteptat ca ei să 
mă fi lăsat să mă prăjesc pe nava în flăcări. Dar m-am trezit 
în fundul bărcii, nu numai în viaţă, dar chiar cu capul 
bandajat. Curios, nu-i aşa, sir? 

— Curios, e puţin spus, replică Findhorn cu voce egală, 
fără inflexiuni; dar este adevărat ce spui, Van Effen? 
întrebarea e stupidă, indiferent dacă spui sau nu adevărul, 
vei răspunde „da". 

— Este adevărat ce spune, Căpitane Findhorn, se auzi 
foarte hotărâtă vocea lui Farnholme care, în acel moment, 
nu mai semăna cu vocea de până atunci a generalului 
Farnholme; sunt sigur că aşa este. 

— Sunteţi sigur? răspunse Findhorn privindu-l surprins 
ca toţi cei de faţă de nuanţa specială a tonului cu care 


© Parâmă vegetală seu cablu de sârmă pentru macaraua gruiei 
bărcii de salvare. 


vorbise acum Farnholme; ce vă face să fiţi sigur, domnule 
General? 

Farnholme avu un gest de revenire, ca un om care 
vorbise mai mult decât avusese intenţia. 

— Nu uitaţi că-l cunosc pe Van Effen mai bine ca toţi cei 
de faţă şi povestirea lui trebuie să fie adevărată, altminteri 
nu s-ar mai afla acum aici. Par absurde cele povestite, dar 
poate ne vei mai spune ceva, Van Effen? 

Findhorn îşi dădu acordul cu un gest, cam îngândurat 
dar fără comentarii. în sala de mese s-au aşternut câteva 
momente de tăcere, întrerupte doar de prăbuşirea 
zgomotoasă a provei în scobitura dintre două valuri, 
indescriptibilul scrâşnet pe care îl face o navă confruntată 
cu valurile unei mări agitate; apoi mai era şi tropăitul 
picioarelor echipajului salvat de pe Kerry Dancer care 
încerca să-şi menţină echilibrul. Findhorn îşi privi ceasul şi i 
se adresă lui Nicolson: 

— Propun să mergem pe puntea de comandă, Nicolson; 
după cum decurg lucrurile, iarăşi o să avem de furcă cu 
vremea rea. Cred însă că este necesar să se organizeze o 
pază armată, pe restul nopţii, pentru Siran şi echipajul său. 

Ochii lui Findhorn erau inexpresivi şi reci ca şi vocea; 
apoi continuă: 

— Aş vrea mai întâi să lămurim o mică problemă. 

Se îndreptă fără grabă spre echipajul de pe Kerry 
Dancer, ţinându-şi cu greu echilibrul din cauza ruliului 
puternic al navei, şi se opri când Van Effen întinse o mână, 
barându-i drumul. 

— In locul dumneavoastră, m-aş feri de aceşti oameni, 
spuse calm olandezul; mulţi dintre ei mai au cel puţin un 
briceag şi sunt iuți de mină. 

— Şi dumneata ai un revolver. 

Findhorn întinse mâna şi scoase arma automată pe care 
Van Effen o ţinea între corp şi centură. 

— Îmi dai voie? 

Privi arma, văzu că nu avea pusă siguranţa şi adăugă: 

— Un Colt de 38; te pricepi la revolvere, nu-i aşa, Van 
Effen? 


— Mă cam pricep. 

Cu pas uşor, Findhorn se îndreptă spre cel mai apropiat 
din grupul recent salvat, din colţul sălii de mese; era un tip 
înalt, lat in umeri, cu faţa brună, calmă, inexpresivă; privea, 
ca şi cum de multă vreme pierduse obişnuinţa de a vorbi. 
Avea o mustață subţire, favoriţi bruni prelungiţi cu trei inci 
mai jos decât urechile, cu ochi negii inexpresivi. 

—  Dumneata eşti Siran? întrebă Findhorn, parcă 
indiferent. 

— Cu voia dumneavoastră, sunt căpitanul Siran. 

Slaba accentuare a cuvântului „căpitan" şi înclinarea 
abia perceptibilă a capului lăsau să se întrevadă insolenţă; 
figura însă îi era inexpresivă. 

— Mă plictisesc prezentările. Findhorn îl privi deodată 
cu interes: 

— Eşti supus englez, nu-i aşa? 

— Poate. 

De astă dată, buzele i se curbară, mai puţin în chip de 
zâmbet, cât în semn de insolenţă dispreţuitoare, perfect 
perceptibilă; apoi adăugă: 

— Să spunem, anglo-saxon. 

— N-are importanţă; eşti - sau ai fost - căpitanul lui 
Kerry Dancer. Ai abandonat nava şi toţi oamenii pe care i-ai 
lăsat acolo să moară, încuiaţi în dosul unor uşi de fier. 
Poate că s-au înecat, poate că au ars de vii, acum nu mai 
are importanţă. Sigur este că voit i-ai lăsat să moară. 

— Ce melodramă! exclamă Siran, reprimându-şi cu 
palma, indolent, un căscat, o capodoperă de obrăznicie; 
cred că am făcut tot ce a fost posibil pentru acei nenorociţi. 

Findhorn aprobă tacit şi se apropie pe rând de ceilalţi 
şase oameni ai lui Siran. Nici unul dintre ei nu părea deloc 
fericit, ba unul - cu faţa prelungă şi saşiu - părea cel mai 
nervos şi temător; îşi tot mişca picioarele, mâinile şi 
degetele făceau gesturi nestăpânite. Findhorn se opri în 
faţa lui. 

— Vorbeşti englezeşte? 


Răspunsul a fost doar încruntarea  sprincenelor, 
ridicarea umerilor şi îndepărtarea  palmelor, gestul 
universal pentru exprimarea neînțelegerii. 

— Aţi ales bine, Mister Findhorn, rosti tărăgănat Van 
Effen; vorbeşte englezeşte tot atât de bine ca 
dumneavoastră. 

Findhorn ridică arma automată, îi propti țeava de gura 
respectivului şi apăsă destul de puternic. Omul se retrase, 
dar Findhorn nu-l slăbi. După al doilea pas înapoi, omul 
ajunse la peretele despărțitor şi se sprijini cu palmele 
lăsate drept în jos, privind terorizat, cu singurul ochi 
normal, la revolverul ce-i atingea dinţii. 

— Cine a închis cu ciocanul toate zăvoarele uşilor de pe 
puntea dunetei? îl întrebă calm Findhorn; îţi dau cinci 
secunde ca să răspunzi. 

Apăsă mai tare cu revolverul şi clinchetul brusc al 
declanşării siguranţei răsună nefiresc de tare în 'tăcerea 
atmosferei încordate. 

— Una. două... 

Spun, spun! bolborosi omul, vădit înspăimântat; eu am 
închis uşile. 

— Din ordinul cui? 

— Al căpitanului, spunea că... 

— Şi cine a închis uşa teugei? 

— Yussif, dar a murit... 

— Din ordinul cui? continuă Findhorn întrebările 
necruţător. 

— Tot din ordinul căpitanului Siran. Privind cu spaimă 
spre Siran, el adăugă: 

— Voi muri, fiindcă am spus toate astea! 

— Probabil, pronunţă neîndurător Findhorn. 

Băgă revolverul în buzunar şi se adresă lui Siran: 
Interesantă povestioară, nu-i aşa, căpitane Siran? 

— Omul e nebun, replică dispreţuitor Siran; terorizat cu 
revolverul, oricine poate spune tot felul de năzdrăvănii. 

— Ìn teugă se aflau soldaţi britanici, probabil 
compatrioți de-ai dumitale: după o mică socoteală, peste 
douăzeci; nu ştiu cum s-au petrecut exact lucrurile, dar 


probabil că n-ai vrut să se înghesuie în singura barcă de 
salvare. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, rosti Siran, a cărui faţă 
brună era încă aceeaşi, tot inexpresivă. 

Dar vocea îi era acum mai prudentă, dispăruse 
insolenţa calculată. 

— Şi în dunetă mai erau peste douăzeci de oameni. 

Siran nu rosti o vorbă, cu toată stăruința cu care Îl 
privea Findhorn. 

— Răniţi, muribunzi, femei... şi un copilaş. 

Nici de astă dată Siran nu răspunse, chipul îi era tot atât 
de imperturbabil, numai albul ochilor i se îngustase, abia 
perceptibil, iar când vorbi, vocea mai avea încă aceeaşi 
insolentă indiferenţă: 

— Şi unde speri să ajungi, Căpitane Findhorn, cu 
această vorbărie goală? 

— Nu sper nimic. 

Figura ridată a lui Findhorn era severă, ochii decoloraţi, 
tăioşi şi necruţători. 

— Nu este vorba de speranţă, Siran, ci de certitudine - 
certitudinea că eşti vinovat de omoruri. Mâine dimineaţă 
vom lua separat declaraţii de la toţi membrii echipajului pe 
care i-ai avut sub comandă, vor fi semnate în prezenţa 
martorilor neutri, membrii echipajului meu. Imi iau 
răspunderea să ajungi sănătos în Australia. 

Scoţându-si chipiul, gata să iasă, adăugă: 

— Vei avea parte de o judecată nepărtinitoare, căpitane 
Siran, dar procesul nu va dura mult, căci pentru omor, 
pedeapsa o cunoaştem cu toţii. 

Pentru prima dată masca de imperturbabila indiferenţă 
a lui Siran se fisură şi o undă foarte uşoară de spaimă îi 
apăru în ochi, dar Findhorn nu mai era acolo ca s-o vadă. 
Plecase, urcând pe scara de tambuchi spre pasarela 
Viromei, zgâlţâită de rafalele stridente ale furtunii. 


VI 


În zorii fără vânt, cu cer senin sidefiu, de o frumuseţe 
opalescentă, Viroma se afla departe, la sud-est de Canalul 
Rhio, la douăzeci de mile nord de Rifleman Rock şi cam la 
jumătate din drumul până la Strâmtoarea Carimata. 
Petrolierul se deplasa cu toată viteza, coşul lăsa în urmă un 
panaş de abur albăstrui învălătucit, iar puntea pupa trepida 
din cauza vibraţiilor puternice, căci Carradale, mecanicul 
şef, accelerase motorul până la limita maximă, depăşind-o 
chiar. 

Se terminase taifunul acelei nopţi lungi, vântul puternic 
se potolise, ca şi cum nu şuierase niciodată. Dar punţile şi 
suprastructurile de punte pătate cu depuneri de sare şi 
hula foarte agitată şi extinsă, necalmată încă multe ore, 
aminteau că taifunul nu fusese doar un vis. Ba chiar, se 
putea spune că nu fusese un vis, ci un coşmar. Căpitanul 
Findhorn condusese petrolierul supus la ambardee şi ruliuri 
înfruntând valuri enorme dinapoia traversului, precum şi 
vânturi ciclonice, timp de ore fără sfârşit, fără să ţină 
seama de cumplita încercare la care era supusă Viroma, 
fără să se gândească la altceva decât să sporească pe cât 
posibil distanţa între navă şi Singapore, înainte ca lumina 
zilei să-i expună să fie observați de inamic. 

Nuanţele delicate, pastelate, dinspre est se estompau, 
se decolorau şi dispărură în câteva minute, iar discul mare, 
roşcat al soarelui se ivi urcând grăbit deasupra orizontu-ui, 
aruncând peste mare o bandă de un alb lucitor, între el şi 
Viroma. Dar banda nu era neîntreruptă:pe suprafaţa arii. la 
mile depărtare, se observa ceva, poate un vas de poseuri 
sau un mic cabotier cu coca încă sub orizont, negru în 
contrast cu soarele care răsărea; silueta ţinea cu străşnicie 
drumul spre est, topindu-se până a deveni o mică pată 
neagră, apoi dispăru complet. De pe pasarelă, căpitanul 
Findhorn şi Barrett au urmărit-o întrebându-se ce este, 
până a dispărut. Poate că fusese ceva real, poate o 


închipuire. Poate era un japonez sau filojaponez, poate că 
nu. Poate că era echipat cu staţie de radio, poate că nu. În 
orice caz, nu era prudent ca Viroma să acţioneze în vre-un 
fel. 

Aşa cum se întâmplă totdeauna în largul mării, soarele 
părea că urcă vertical pe cer. La ora şapte şi jumătate era 
cald, destul de cald pentru a usca punţile şi suprastructurile 
Viromei, destul pentru ca Findhorn să-şi scoată 
impermeabilul şi să se deplaseze spre marginea pasarelei 
ca să se încălzească şi să aspire, din adâncul plămânilor, 
aerul proaspăt de dimineaţă - ştia însă că aerul nu va mai fi 
mult timp proaspăt. Findhorn însuşi se simţea înviorat, doar 
o oarecare oboseală îi mai stăruia în oase: cam la 
jumătatea cartului de la miezul nopţii, când colții taifunului 
se tociseră, Nicolson îl convinsese să coboare în cabină 
unde a dormit buştean vreo trei ore. 

— Bună dimineaţa, sir. Admirabilă schimbare de 

vreme, nu-i aşa? 

Venind chiar din spate, vocea calma a lui Nicolson îl 
smulse pe Findhorn din reverie; se întoarse şi răspunse: 

— Bună dimineaţa, Johnny. De ce te-ai sculat la această 
oră neobişnuită? 

Findhorn ştia că Nicolson nu dormise decât două ore, 
dar avea înfăţişarea odihnită a unui om după opt ore bune 
de somn. Nu pentru prima dată, Findhorn constata că în 
ceea ce priveşte rezistenţa şi recuperarea energiei, 
Nicolson era un om care ieşea din comun. 

— Oră neobişnuită? replică Nicolson privindu-şi ceasul: 
este aproape opt. 

Zâmbind, adăugă: 

— Conştiinciozitatea şi simţul datoriei, sir; am şi făcut o 
rapidă trecere în revistă a pasagerilor noştri fără plată. 

— Nu sunt reclamaţii? întrebă, glumind, Findhorn. 

— Din cauza vremii, cei mai mulţi nu s-au simţit prea 
bine astă noapte, iar alte reclamaţii nu sunt. 

— Şi mulţi ar fi îndurat orice, decât să reclame, aprobă 
Findhorn'; ce-i cu infirmierele bolnave? 


— Cele două tinere chinezoaice şi cele mai în vârstă se 
simt mai bine. Pe două dintre ele le-am găsit în infirmerie şi 
în sala de fumat, schimbând bandajele răniților. Toţi cei 
cinci soldaţi sunt în formă si înfometați ca nişte lupi. 

— Semn foarte bun, întrerupse Findhorn; dar cei doi 
tineri din infirmerie? 

— Se comportă destul de bine, spune infirmiera; cred că 
sunt însă destul de bolnavi, în orice caz mai mult decât 
respectabilul general de brigadă şi prietenul său, preotul 
mahomedan. îi poţi auzi sforăind de la douăzeci picioare 
distanţă, iar biroul mecanicilor, unde sunt cazaţi, miroase 
ca o distilerie de rachiu. 

— Şi Miss Plenderleith? 

— Îşi face plimbarea terapeutică, de la un capăt la altul 
al punţii de legătură. Englezii îşi fac iluzii că sunt un popor 
de navigatori: Miss Plenderleith este un exemplu grăitor. 
Mai sunt apoi cei trei soldaţi din sala de mese, caporalul 
Fraser şi doi oameni de-ai lui: fiecare stă pe câte un scaun, 
foarte confortabil, dar ţin în mâini armele lor de 303 şi 
automatele Bren. Cred că se roagă ca Siran sau unul din 
oamenii lui să-şi umfle ceva mai zdravăn pieptul ca să aibă 
o scuză mai serioasă pentru a-i găuri ca Împuşcături. Siran 
şi complicii lui ştiu exact ce gânduri nutresc aceşti tineri în 
privinţa lor şi abia respiră, abia clipesc din ochi. 

—  Împărtăşesc încrederea dumitale în aceşti trei 
paznici, spuse Findhorn, privind pieziş la secundul său, cu o 
expresie sarcastică. 

— Şi cum arăta respectabilul căpitan Siran în această 
dimineaţă? Cam ponosit, nu-i aşa? 

— Deloc; oricine poate vedea că a dormit bine. un somn 
netulburat ca un om cu conştiinţă de nou născut. 

Nicolson privi câteva momente pe mare, apoi declară 
calm: 

— Aş fi bucuros să am ocazia să-i dau călăului care îl va 
spânzura toată asistenţa de care va avea nevoie. 

— Vei fi probabil ultimul la o coadă lungă de amatori, 
replică Findhorn, îndârijit; nu vreau să fac o dramă, dar cred 


că respectivul este un ticălos şi trebuie nimicit ca un câine 
turbat. 

— Asta îi va fi soarta, se declară de acord Nicolson; 
turbat sau nu, în orice caz suspect. 

— La ce te referi? 

— E englez, cel puţin pe trei sferturi, pun rămăşag pe 
tot ce am în buzunare. A trecut printr-una din renumitele 
şcoli publice engleze, şi, mai mult ca sigur, a primit, dracul 
să-l ia, o educaţie mai solidă decât mine. Cum a ajuns un 
om ca acesta comandant pe o coajă de nucă do genul lul 
Kerry Dancer? 

Findhorn ridică din umeri. 

— Cine ştie? Explicații sunt nenumărate, şi se bat cap în 
cap, având totuşi o singură asemănare: toate pot fi 
eronate. Pe o rază de două mii de mile în jurul Singaporelui 
poţi găsi jumătate din oile negre ale lumii, şi va fi greu să 
stabileşti de ce teapă este Siran, aşa că e dificil de răspuns 
la întrebare; cinstit, nu ştiu ce să spun. 

În timp ce bătea tamburina cu degetele pe balustrada 
tendei. Findhorn continuă: 

— Genul ăsta de om mă derutează şi, din păcate, nu 
este singurul în această categorie. 

— Vă referiţi la Van Effen? Sau!a respectabilul nostru 
general de brigadă? 

— Printre alţii, declară, evaziv, Findhorn; pasagerii ăştia 
care ne-au căzut pe cap formează o adunătură ciudată, dar 
şi mai ciudat mi se pare modul cum se comportă. Să luăm, 
de exemplu, pe general şi pe preotul mahomedan: sunt 
prieteni la cataramă. Nu ţi se pare ciudat? 

— Ba chiar de necrezut. Toate uşile cluburilor din 
Bengal şi Singapore li s-ar închide în nas cu inscripţii scrise 
cu litere mari: „Interzisă intrarea pentru...". 

Apoi, Nicolson continuă maliţios: 

— Ce şocuri şi accidente mortale s-ar produce în 
cercurile înalte ofiţereşti dacă s-ar cunoaşte această 
prietenie: în toate barurile din Est, frecventate de lumea 
bună, s-ar produce sute de apoplexii, cu pahare de băutură 


în mâini  înţepenite. Generalul Farnholme are 
responsabilitatea în această privinţă. 

Findhorn schiţă un zâmbet şi întrebă: 

— Tot mai crezi că nu se preface? 

— Nu, sir, nici dumneavoastră nu credeţi. Un Moş Teacă 
de clasa întâi, face şi vorbeşte numai aiureli, complet 
neserios. E greu să-l categoriseşti. Un dezaxat. 

— Un dezaxat, repetă murmurând Findhorn; apoi mai 
este şi prietenul lui, Van Effen; de ce naiba se arata Siran 
atât de grijuliu cu sănătatea acestuia? 

— Greu de înţeles, admise Nicolson; mai ales, că Van 
Effen nu-i prea preocupat de sănătatea lui Siran şi 
ameninţă să-i găurească spinarea sau să-l strângă de gât. 
Personal, am încredere în Van Effen, îmi place acest om. 

— Şi mie îmi face o impresie bună. Dar Farnholme nu-i 
prea acordă încredere - deşi a declarat că Van Effen spune 
adevărul - iar când l-am întrebat de ce, a dat înapoi cu 
mare viteză şi s-a pornit pe o vorbărie goală care nu 
convinge nici un copil de cinci ani. 

— Sunt de acord, declară Findhorn, şi tot atât de puerile 
şi neconvingătoare sunt cele declarate de Miss Plenderleith 
când, la dorinţa ei, m-am dus s-o văd la ea în cabină, 
imediat după ce dumneata ai avut cu Siran acea - să-i 
spunem - discuţie. 

— Aşadar, aţi fost s-o vedeţi? surise Nicolson; îmi pare 
rău că nu am fost de faţă. 

— Ştiai că m-a chemat? 

— Mi-a spus Vannier. Eu l-am convins să plece din sala 
de mese ca să vă transmită mesajul. Ce va spus Miss 
Plenderleith? 

— La început a negat că şi-a exprimat dorinţa să mă 
vadă, apoi mi-a pus nişte întrebări fără rost, ca de exemplu, 
când ajungem într-un port ca să poată da o telegramă 
surorii sale din Anglia; o pălăvrăgeală inventată ad-hoc. Mi- 
a făcut impresia că e tare îngrijorată de ceva, cred că a fost 
cât p-aci să-mi spună de ce, dar s-a răzgândit. 

Căpitanul Findhorn ridică din umeri, un gest pentru a 
înlătura acest element din discuţie, adăugând totuşi: 


— Ştiai că Miss Plenderleith vine şi ea tot din Borneo? 
Acolo a fost directoarea unei şcoli de fete şi a părăsit postul 
în ultimul moment. 

— Ştiam; azi dimineaţă, am avut şi eu o conversaţie 
lungă cu ca pe puntea de legătură. Tot timpul m-a 
interpelat cu „tinere" şi m-am mirat de câte mi-au auzit 
urechile. Nicolson privi gânditor spre căpitan şi continuă: - 
Tocmai doream să vă mai sporesc nedumeririle cu încă 
una, ceva ce nu ştiaţi: noaptea trecută Miss Plenderleith a 
primit o vizită în cabină, un prieten binevoitor. 

— Cum! Ţi-a spus ea aşa ceva? 

— Da de unde, nu ea, ci Walters mi-a spus. Noaptea 
trecută, după ieşirea din cart, tocmai se întinsese pe 
cuşetă, când a auzit cum cineva bătea în uşa cabinei lui 
Miss Plenderleith - foarte încet - totuşi el a auzit, cuşeta lui 
din cabina staţiei de radio fiind chiar lângă peretele 
despărțitor. Walters mi-a mărturisit că a fost curios şi că a 
ascultat la uşa dintre cabine, care era închisă; dar nu a 
înţeles decât că avea loc o convorbire în şoaptă, 
conspirativă. O voce foarte joasă, sigur de bărbat. A stat în 
cabina lui Miss Plenderleith vreo zece minute, după care a 
ieşit. 

Findhorn nu-şi revenea de mirare: 

— Întâlnire secretă? La miezul nopţii, în cabina lui Miss 
Plenderleith! Credeam că ar fi trebuit să ţipe cât o ţinea 
gura, când şi-a dat seama că cineva vrea să între la ea! 

— N-o cunoaşteţi! spuse Nicolson, clătinând capul cu 
hotărâre; e o adevărată întruchipare a respectabilităţii şi 
orice vizitator nocturn necunoscut ar fi luat-o din loc, 
impresionat de gestul mustrător al arătătorului bătrânei 
Miss şi ar fi pornit îndată pe calea cinstei, hotărât să ducă 
mai departe o viaţă ireproşabilă. Dar, după câte înţeleg, n-a 
fost cazul de vreo mustrare, ci, dimpotrivă, de-o discuţie 
confidențială în deplin acord. 

— Şi Walters nu bănuieşte cine a fost vizitatorul? 

— Nu, şi-a dat seama doar că era o voce de bărbat, dar 
era prea obosit şi somnoros ca să-şi mai bata capul să 
descopere cine e vizitatorul. 


— Cred că a procedat foarte cuminte. 

Findhorn îşi scoase chipiul ca să-şi şteargă părul cu 
batista: deşi era doar opt dimineaţa, soarele începea să 
ardă; apoi continuă: 

— Avem prea multe pe cap ca să ne mai facem 
probleme şi cu salvaţii ăştia. Nu prea. pot să-mi dau scama 
ce-i cu ei. Sunt o adunătură ciudată, şi cu oricare din ei aş 
sta de vorbă, unul mi se pare mai bizar ca celălalt. 

— Inclusiv Miss Drachmann? întrebă Nicolson. 

— Cu ea, nu! Aş da bucuros toată adunătura pentru 
această tânăra, spuse Findhorn, reaşezându-şi chipiul şi 
clătinând încet din cap; un caz impresionant, Johnny, ce 
oribil a pocit-o măcelarul ăla blestemat. 

Ochii i-au redevenit pătrunzători, privind atent spre 
Nicolson. 

— Ce este adevărat din cele ce i-ai spus aseară? 

— În privinţa a ceea ce chirurgii ar putea face pentru 
ea? 

— Da. 

— Nu sunt convins că ar putea realiza marc lucru. Nu 
mă pricep, dar cred că cicatricea se va lăţi şi se va întări cu 
mult înainte ca să se poată interveni cu succes. Chirurgii 
esteticieni nu sunt nici ei făcători de minuni, şi nici nu au 
astfel de pretenţii. 

— Atunci să-i ia naiba, şi n-aveai dreptul să-i mai dai 
speranţe, declară Findhorn, cu tot patosul pe care i-l 
permitea firea lui  flegmatică;  gândeşte-te cât de 
dezamăgită va fi! 

— „Deocamdată să mâncăm, să bem şi să ne veselim", 
vorbi în zicale Nicolson; credeţi oare că vom mai ajunge să 
mai revedem Anglia, sir? 

Findhorn îl privi lung, coborându-şi adânc sprincenele 
peste ochi apoi aprobă cu un gest din cap, semn că a 
înţeles şi, întorcându-se murmură: 

— Mare minune că mai suntem în stare să reacţionăm 
ca în timpuri normale, de pace. Imi pare rău, dragul meu, 
dar şi eu m-am gândit la asemenea lucruri, de când a 
răsărit soarele: la soarta ce-l aşteaptă pe micul Peter, la 


infirmiere, la toţi - dar mai ales la copil şi la tânăra 
Drachmann, nu ştiu de ce. 

După câteva momente de tăcere, scrută orizontul fără 
nori, apoi adăugă, cu aparentă inconsecvenţă: 

— O să avem o zi frumoasă, Johnny. 

— O zi frumoasă ca să murim, replică Nicolson, sumbru. 

Apoi îl privi pe căpitan drept in ochi şi schiţă un zâmbet: 

— Îi aşteptăm de multă vreme, dar japonezii sunt nişte 
adevăraţi gentlemeni - în această privinţă, puteţi afla ceva 
de la Miss Drachmann; totdeauna au fost foarte politicoşi şi 
cred că nici de astă dată nu se vor lăsa prea mult aşteptaţi. 

Dar japonezii s-au lăsat aşteptaţi, relativ, destul de 
multă vreme. Nu prea multă, dacă ar fi fost s-o socoteşti în 
secunde, minute şi ore; dar atunci când e vorba de oameni, 
de oameni disperaţi, de prea mult timp torturați de 
neprevăzut, care aşteaptă în fiece moment să survină 
inevitabilul, atunci secundele, minutele şi orele îşi pierd 
semnificaţia lor de unităţi absolute pentru măsurarea 
timpului şi contează doar aşteptarea încordată a 
momentului trecător, cu mereu prezenta anticipare a ceea 
ce inexorabil trebuie să se întâmple. Secundele se târăsc 
anevoios devenind minute, minutele se întind interminabil 
şi se lungesc până la o oră, apoi urmează o altă oră, cerul 
rămâne tot gol şi linia lucitoare a orizontului rămâne calmă, 
liniştita şi neîntreruptă. Findhorn ştia că sute de nave şi 
avioane inamice cutreierau marea în căutarea Viromei şi nu 
înţelegea de ce nu apăreau: presupunea doar că 
măturaseră zona respectivă în după, amiaza precedentă, în 
timp ce ei făcuseră cale întoarsă ca să dea ajutor lui Kerry 
Dancer şi probabil că acum inamicul răscolea marea, 
departe spre sud. Sau credeau poate că Viroma pierise în 
taifun - dar când această explicaţie îi trecu prin minte, 
Findhorn o respinse ca fiind mai curând o dorinţă a sa 
pentru că nu era obiceiul japonezilor să-şi ia presupunerile 
drept realități... Indiferent de motiv, Viroma rula 
deocamdată spre sud-est, singură pe vasta întindere a 
mării pustii. A mai trecut o oră, apoi alta, acum era amiază, 
soarele strălucitor se ridica arzător, aproape vertical, în 


văzduhul încins ca un cuptor şi pentru prima dată căpitanul 
Findhorn îşi permitea un simţământ nesigur de speranţă 
reconfortantă: după Strâmtoarea Carimata, în întuneric şi 
pe Marea Javei, puteau îndrăzni să creadă iar că vor ajunge 
la un adăpost. Soarele era la zenit, amiaza a trecut, 
minutele se furişau din nou, cinci, zece, cincisprezece, 
douăzeci, fiecare minut scurgându-se tot mai încet şi 
speranţa crescând în acelaşi ritm. Dar, la douăzeci şi patru 
de minute după miezul zilei, speranţa s-a risipit ca o 
pulbere suflată şi lunga aşteptare a luat sfârşit, - 

Primul a văzut-o un tunar de pe teugă: o mică pată 
neagră, departe spre sud-vest, materializându-se din ceața 
căldurii, apărând deasupra liniei orizontului. Câteva 
secunde păru că rămâne pe loc, staţionară în văzduh, un 
punct negru neînsemnat, suspendat în aer, apoi, aproape 
deodată, nu a mai fost o pată mică, ci s-a mărit cu fiecare 
răsuflare a celor de veghe, şi nu mai era estompată, ci 
căpăta o formă, tot mai concret definită, până când s-a 
putut observa, clar şi fără îndoială, conturul fuselajului şi 
aripilor: era un avion de luptă japonez de tip Zero, probabil 
prevăzut cu rezervoare suplimentare de benzină pentru 
distanţe lungi şi, tocmai când cei din veghe de pe Viroma l- 
au recunoscut, a ajuns până la ei şi uruitul surd al motorului 
peste liniştea întinsă a mării. 

Avionul Zero bâzâia continuu, pierzând în fiecare 
secundă din înălţime, apoi se ridică drept deasupra lor. 
Parcă pilotul intenţionase să se năpustească asupra 
Viromei, dar, la mai puţin de o milă depărtare, viră scurtă la 
tribord şi începu să descrie cercuri deasupra navei la 
înălţime de aproximativ cinci sute de picioare. Nu a 
dezlănţuit atacul, de pe V/iroma nu a pornit nici o salvă. 
Căpitanul Findhorn ordonase foarte categoric tunarilor: 
focul numai pentru autoapărare; rezerva lor de muniții era 
limitată şi trebuia să păstreze pentru tirul împotriva 
inevitabilelor bombardiere. Apoi, mai era poate o şansă ca 
pilotul să fie înşelat de numele recent zugrăvit, Siyushu 
Maru, Şi de marele pavilion al Soarelui Răsare care cu două 
zile înainte înlocuiseră denumirea Resistencia şi pavilionul 


Argentinei; „o şansă la zece mii să fim crezuţi", gândi 
Findhorn sumbru. Insolenţa sfruntată şi nemaipomenita 
îndrăzneală graţie căreia Viroma ajunsese acum atât de 
departe îşi dovedeau poate utilitatea. 

Timp de aproape zece minute Zero-ul a continuat să 
descrie cercuri in jurul Viromei, la nu mai mult de o 
jumătate de milă distanţă, virând tot timpul. Apoi, dinspre 
sud-vest au mai apărut încă două avioane - tot Zero-uri de 
luptă - şi s-au alăturat primului. De două ori, toate trei au 
descris cercuri in jurul navei, apoi primul pilot a ieşit din 
formaţie şi a făcut două curse longitudinale la mai puţin de 
o sută de metri distanţă, cu acoperişul carlingei lăsat în jos, 
încât cei de veghe pe puntea de comandă au putut să-i 
vadă chipul, mai bine spus partea vizibilă, de sub cască, 
ochelarii de protecţie şi microfonul transmiţătorului; au 
înţeles că pilotul observa detaliile navei; după care a virat 
scurt şi s-a alăturat celorlalţi. După câteva secunde, 
avioanele au refăcut formaţia, balansându-şi aripile în chip 
de fals salut şi dispărură spre nord-vest, în ascensiune 
continuă. 

Nicolson a răsuflat uşurat, oftând înăbuşit. 

— Tipul ăsta nu va şti niciodată de ce a scăpat, 
economisindu-ne muniţia, se adresă el lui Findhorn, 
îndreptându-şi arătătorul către amplasamentele Hotchkiss- 
urilor; chiar fleacurile noastre de tunuri de pe dunetă l-ar fi 
făcut zob! 

— Cred şi eu, răspunse Findhorn, rezemat cu spatele de 
jaluzeaua tendaletei şi privind îngândurat spre avioanele ce 
dispăreau; şi ce ispravă ar fi făcut? Ar fi risipit o muniţie 
valoroasă, atâta tot. Nu ar fi fost în stare să ne facă pagube 
- răul a fost făcut chiar înainte de a se apropia atât de mult 
de noi: a comunicat Cartierului său general descrierea 
navei noastre până la ultimul nit, poziţia, drumul şi viteza. 

Findhorn îşi scoase ochelarii şi continuă încet: 

— Nu putem face nimic în privinţa descrierii şi poziţiei 
actuale a navei noastre, dar putem schimba drumul. 

Te rog, Nicolson, dă comanda la 200°. Să ne îndreptăm 
spre Canalul Macclesfield. 


— Am înţeles, sir, răspunse Nicolson, ezitând insă; 
credeţi că ne va folosi la ceva, sir? 

— Nu prea, răspunse Findhorn cu o nuanţă de 
resemnare in voce; undeva, la vreo două sute cincizeci de 
mile de aici, bombardiere de altitudine, de picaj, cu torpile, 
toate încărcate, decolează acum de pe aerodroamele 
japoneze. Au nevoie de succes, prestigiul este un element 
vital. Dacă scăpăm şi ajungem la Darwin, japonezii se fac 
de râs faţă de ,,Marea Zonă de Coprospcritate a Asiei de 
Este! 

Findhorn îl privi fix pe Nicolson, cu ochi calmi, trişti şi 
distanţi. 

— Îmi pare rău, Johnny, foarte rău de micul Peter, de 
tânăra Miss Drachmann şi de toţi ceilalţi. Inamicul se va 
năpusti sigur asupra noastră. Au scufundat ei Prince of 
Wales şi Repulse, ne vor distruge şi pe noi. Peste o oră, vor 
evolua deasupra noastră. 

— Atunci, de ce să mai schimbăm drumul, sir? 

— Aşa, ca să facem ceva; să mai câştigăm zece minute 
până ne vor descoperi. Un gest, dragul meu - fără scop, 
ştiu - dar un gest. Şi mieii o iau la fugă, deşi ştiu că haita 
de lupi o să-i ajungă şi o să-i sfâşie. 

După o pauză, Findhorn continuă zâmbind: 

— Fiindcă veni vorba de miei, Johnny, du-te jos şi condu 
mica noastră turmă la stână. 

După zece minute, Nicolson se întoarse pe puntea de 
comandă; Findhorn îl privi interogativ: 

— Toţi sunt sănătoşi în ţarc, Nicolson? 

— Îmi pare rău, dar nu prea am reuşit, răspunse 
Nicolson, arătându-şi cu mina cele trei barete de pe epoleţi; 
soldaţii de azi au pierdut cu totul respectul autorităţii. N-aţi 
auzit nimic, sir? 

Findhorn îl asculta mirat, apoi aprobă cu capul, 
spunând: 

Am auzit paşi pe scară, parcă urca un regiment. 

— Erau doar caporalul Fraser şi cei doi oameni ai lui; 
când le-am spus să intre în cambuză şi să stea acolo 


s1 Slogan demagogic al militarismului cotropitor japonez. 


liniştiţi, caporalul s-a declarat de acord numai dacă rămân 
şi eu cu ei. Cred că l-am atins la coarda sensibilă. Sunt 
convins că se pricep să mânuiască împreună trei puşti şi o 
mitralieră şi cred că vor fi de zece ori mai eficienţi decât cei 
doi servanţi ai noştri de la Hotchkiss-uri. 

— Şi ceilalţi? 

— Aceeaşi poveste şi cu ceilalţi soldaţi: au ieşit afară la 
pupă, cu revolverele. Şi nu fac pe eroii; toţi patru sunt 
îndârjiţi şi serioşi, deşi abia nişte mâniji. Cei bolnavi sunt 
încă în infirmerie, prea suferinzi ca să se poată mişca. Sunt 
în tot atâta siguranţă acolo, ca oriunde pe navă; se află cu 
ei şi două infirmiere. 

— Parcă erau patru se încruntă Findhorn; ba mi se pare 
că... 

— Erau cinci, completă Nicolson; dar cred că a cincia a 
fost rău şocată de explozia obuzului. Apoi, soldatul Alex şi 
nu mai ştiu cum, nu-i bun de nimic, cu nervii complet 
zdruncinaţi. Cu greu l-am dus şi pe el în cambuză. Pe toţi 
ceilalţi i-am lămurit ce au de făcut. Bătrânul Farnholme n-a 
prea fost dispus să părăsească cabina mecanicilor, dar 
când i-am explicat că numai cambuză este singurul 
compartiment al suprastructurii care nu comunică cu 
exteriorul, că este prevăzută cu pereţi despărțitori de oţel, 
in loc de lemn, şi că are pe deasupra, încă doi... de 
protecţie la provă şi la pupă şi încă trei de fiecare parte, a 
pornit glonţ într-acolo. 

Findhorn strâmbă din nas: 

— Ofiţer de paradă, un Moş Teacă. Nu stă în linia întâi 
decât până începe focul. Simt un gust amar în gură. Johnny, 
e departe de a fi un caracter. Caracteristic pentru aceşti 
Moş Teacă este că ştiu cum să-şi pună la adăpost 
preţioasele lor piei. 

— Nu-i cazul lui Farnholme, declară Nicolson; am fost şi 
eu multă vreme de aceeaşi părere, dar am ajuns la 
concluzia că este îngrijorat, foarte îngrijorat de ceva. 

Apoi, clătinând din cap: 


— E uns cu toate alifiile, sir, şi probabil că are un motiv 
foarte serios ca să se pună la adăpost, nu numai pentru 
propria-i piele. 

— Poate că ai dreptate, spuse Findhorn, ridicând din 
umeri; nu înţeleg însă despre ce poate fi vorba. Dar cu Van 
Effen ce se întâmpla? 

— Este în sala de mese şi crede că Siran cu oamenii lui 
aşteaptă să provoace dezordine când nava va fi într-un 
moment dificil; de aceea, îi ţine în şah cu revolverul, aşa că 
nu vor încerca nimic. 

Zâmbind, Nicolson adăugă: 

— Cred că Van Effen este omul care ştie ce vrea. 

— Siran şi oamenii lui sunt în sala de mese? întrebă 
Findhorn, făcându-şi gura pungă; este încăperea tocmai 
bună pentru sinucidere, larg expusă la atacuri, din toate 
părţile navei, iar jaluzelele ferestrelor nu vor fi o piedică 
pentru proiectile. 

Tonul lui aducea mai mult a interogare decât a reproş şi 
Findhorn îi asocie o privire jumătate ironică, jumătate 
întrebătoare, dar Nicolson ridică din umeri, indiferent şi 
începu să cerceteze orizontul înceţoşat de căldura soarelui. 

Japonezii au reapărut la orele două şi douăsprezece 
minute după amiază, de astă dată cu forţe mult sporite. Ar 
fi fost suficiente trei sau patru avioane, dar au apărut 
cincizeci. Nu mai era cazul să întârzie, să hărţuiască, să 
bombardeze preliminar de la înălţime, era clar că 
hotărâseră un atac unic şi distrugător, instantaneu şi 
calculat cu precizie inginerească, executat de bombardiere 
torpiloare în formaţie în coadă de rândunică, bombardiere 
în picaj şi Zero-uri, un atac a cărui măiestrie de execuţie nu 
era întrecută decât de o dibăcie şi de o ferocitate făţişe. 
Din momentul în care primul Zero a zburat în jurul navei, la 
nivelul punţii de comandă, iar proiectilele perechii sale de 
tunuri au început să o izbească, şi până când ultimul 
bombardier torpilor s-a înălţat şi a virat departe pentru a se 
feri de şocul exploziei propriei sale torpile au trecut doar 
trei minute. Dar acele trei minute au prefăcut Viroma din 
cel mai frumos şi modern petrolier al flotei Anglo-Arabian, 


din cele douăsprezece mii de tone de îmbinare metalică 
fără cusur, cu toate tunurile aflate pe punte răpăind cu 
firava lor sfidare contra inamicului atacator, într-o 
înfiorătoare epavă măcelărită, sfărâmată, arzând ici şi colo, 
învăluită în fum, cu tunurile reduse la tăcere, cu motoarele 
oprite şi aproape întreg echipajul muribund sau deja mort. 
Un adevărat masacru, făţiş, inuman, cu o singură scuză: 
nemiloasa furie a atacului a fost moderată doar de 
milostenia iuţelii cu care s-a desfăşurat. 

Masacru, dar masacru mai puţin al navei, mai mult al 
oamenilor care o operau. Japonezii au atacat conform unor 
ordine precise, pe care le-au realizat strălucit. S-au 
concentrat asupra compartimentului maşinilor, punţii de 
comandă, teugei şi amplasamentelor artileriei, primul fiind 
cel mai grav avariat: două torpile şi cel puţin o duzină de 
bombe au pătruns în încăperea maşinilor, străpungând 
punţile de deasupra; jumătate din pupă a zburat şi nimeni 
nu a supravieţuit acolo. Dintre tunari au supravieţuit doar 
doi: Jenkins, marinar brevetat care manipulase un tun de 
pe teugă, şi caporalul Fraser; dar nici acesta nu mai avea 
mult de trăit, căci jumătate din braţul sting, dinainte 
schilodit, fusese retezat şi era prea epuizat, prea şocat; s-a 
făcut doar o simbolică încercare de-a i se opri sângele ce 
țâşnea. 

Pe puntea de comandă, căzuţi pe podea în spatele 
pereţilor blindaţi ai timoneriei, năuciţi de explozia şi şocul 
obuzelor, Findhorn şi Nicolson se întrebau de ce au fost 
atacați cu atâta furie şi care era motivul covârşitoarei 
amplori a atacului executat de atât de multe bombardiere 
şi o escortă puternică de avioane Zero. Se mai întrebau de 
ce puntea de comandă rămăsese neatinsă de bombe, de ce 
nici o torpilă nu pătrunsese în tancurile încărcate cu 
produse petroliere - o ţintă ce nu trebuia omisă - şi nu 
fusese zdrobită inima V/iromei. Au ajuns la concluzia că 
japonezii nu au vrut să distrugă Viroma: din contră, 
căutaseră s-o ferească, dar să-i nimicească echipajul. Nu 
avea importanţă că distruseseră pupa navei; cele nouă 
mari tancuri de produse petroliere, încă intacte, şi teuga 


aveau o rezervă de flotabilitate suficientă pentru a menţine 
nava în stare de plutire precară, dar la suprafaţa apei. Şi 
dacă nimeni din echipajul Viromei nu mai trăia pentru a 
face să explodeze sau să sabordeze nava, atunci puneau 
mâna pe zece mii de tone de produse petroliere: milioane 
de galoane de carburant superior pentru navele, tancurile 
şi avioanele lor. 

De aceea mugetul continuu şi vibraţiile puternice 
produse de exploziile bombelor şi torpilelor, au încetat 
aproape brusc,  bâzâitul specific al motoarelor 
bombardierelor greoaie s-a topit rapid în depărtare şi 
tăcerea subită ce a urmat hăuia tot atât de intens în urechi 
ca şi larma abia sfârşită. Cu dificultate, Nicolson îşi scutură 
capul ca să se dezmeticească de urmările şocului şi 
zgomotului şi ca să îndepărteze funinginea şi praful cu care 
era îmbăcsit; se ridică, nesigur, în genunchi, sprijinit în 
mâini, apucă minerul uşii cu grilaj, se ridică în picioare, dar 
se trânti ca un bolovan pe punte când câteva proiectile 
şuierară groaznic trecând prin geamurile făcute ţăndări, 
chiar pe deasupra capului, şi explodară lovindu-se de 
peretele despărțitor dinspre camera hărților, umplând 
timoneria cu un zgomot asurzitor de detunături şi o 
grindină ucigătoare de aşchii de oţel. 

Câteva secunde, Nicolson a rămas lungit, cu faţa în jos, 
pe punte, astupându-şi urechile cu degetele şi protejându- 
şi capul cu braţul, complet năucit, blestemându-se în gând 
de nebunia precipitată, necugetarea de a se fi ridicat prea 
repede în picioare. Ar fi trebuit să fie mai conştient, să nu-şi 
închipuie că întreaga forţă de atac inamică se retrăsese. Nu 
era greu de ghicit că japonezii mai lăsaseră câteva avioane 
ca să supravegheze orice supravieţuitor care s-ar mai 
mişca pe punte, pericol potenţial care le-ar fi zădărnicit 
intenţiile, şi era sigur că aceste avioane mai rămâneau atât 
timp cit le permitea carburantul din rezervoarele 
suplimentare pentru distanţe lungi. 

Incet, de astă dată cu infinită grijă, Nicolson se ridică 
din nou în picioare şi privi atent pe deasupra ţăndărilor de 
geam rămase la partea de jos a cadrului ferestrei distruse. 


La început năucit, a căutat să-şi dea seama ce este cu el 
însuşi şi cu nava. După dunga neagră a umbrei arborelui 
prova, a înţeles ce se întâmplase: o torpilă distrusese sau 
îndoise cârma navei, căci Viroma, înainte de atac, grăbită 
să-şi piardă urma cât mai repede pe suprafaţa apei, acum 
era aproape oprită după o rotire de o sută optzeci de grade, 
şi avea capul exact în direcţia opusă. Aproape în acelaşi 
timp. Nicolson mai constată ceva, ceva care făcea ca 
poziţia Viromei să nu mai aibă nici o importanţă, ceva care 
transforma în zădărnicie vigilenţa avioanelor inamice ce 
vegheau şi aşteptau în văzduh. 

Nu a fost un calcul greşit din partea piloților 
bombardierelor, ci o dovadă de ignoranță. Atacând teuga, 
distrugând tunurile şi tunarii şi folosind proiectile 
perforante pentru a străbate puntea teugei şi a-i ucide pe 
membrii echipajului adăpostiţi acolo, piloţii au presupus - 
logic - că prin aceasta au realizat tot ce îşi propuseseră. 
Dar ceea ce nu ştiau, ceea ce ignorau, era că spaţiul de 
depozitare de sub puntea teugei, magazia de marfă 
interpunte de dedesubtul acesteia şi magazia încă şi mai 
mare de sub cea dinţii nu erau goale, ci pline, pline până la 
refuz cu sute de butoaie bine stivuite, conţinând mii de 
galoane de benzină de avion cu cifră octanică ridicată, 
produs petrolier destinat iniţial avioanelor britanice, acum 
doar epave arse pe aeroportul Selengar de la Singapore. 

Când benzina a luat foc, flăcările s-au ridicat la o sută, 
chiar două sute de picioare înălţime, în văzduhul calm. fără 
nici o adiere de vânt, formând un fel de coloană atât de 
albă, atât de intens fierbinte şi fără fum, încât era aproape 
invizibilă in lumina orbitoare a soarelui de amiază; nici nu 
erau propriu-zis flăcări, ci o bandă lată, lucitoare, de aer 
supraîncălzit care se îngusta pe măsură ce se înălța şi 
sfârşea cu un capăt răsucit şi oscilând, întrecând ca 
înălţime vârful arborelui prova, estompându-se într-un 
smoc dezlânat de fum albastru deschis. Din când în când, 
mai exploda un butoi în adâncul magaziei şi, timp de 
câteva secunde, o dâră de fum gros străbătea flacăra 
invizibilă dispărând tot atât de repede. Nicolson îşi dădea 


seama că incendiul abia începe. Când flăcările vor cuprinde 
toată magazia, când butoaiele vor exploda cu zecile, 
benzina de avion din tancul numărul nouă de la prova va 
sări în aer ca un depozit de muniții. Căldura flăcărilor 
începea să-i dogorească fruntea: privi câteva clipe spre 
teugă şi încercă să-şi dea seama cât timp mai are la 
dispoziţie. Era însă imposibil, nu putea nici măcar să 
ghicească: poate numai două minute, poate vreo douăzeci; 
după doi ani de război, rezistenţa petrolierelor, sfidarea lor 
faţă de moarte deveniseră legendare... Sigur însă, de astă 
dată nu putea fi vorba de o rezistenţă mai lungă de 
douăzeci de minute. 

Atenţia lui Nicolson a fost atrasă de ceva care se mişca 
prin labirintul de conducte de pe punte, spre pupa de la 
arborele,prova: era un om, purtând numai nişte pantaloni 
de doc albaştri zdrenţuiţi, împleticindu-se şi căzând în 
încercarea de a ajunge la o scară ce ducea sus la pasarela 
de legătură. Foarte zăpăcit, îşi freca ochii cu braţul, parcă 
nu vedea bine, dar reuşi să ajungă la piciorul scării, se târî 
până la capătul ei de sus şi o porni, clătinându-se, de-a 
lungul pasarelei de legătură până la suprastructura punţii 
de comandă. Acum, Nicolson îl recunoscu: era mecanicul 
brevetat Jenkins, şeful echipei de la tunul de pe teugă. Dar 
îl mai observase cineva şi Nicolson abia apucă să-i strige 
disperat ca să-l pună în gardă, înainte de a se lungi şi el 
însuşi pe punte, ascultând cu pumnii stinşi bubuiturile ca 
nişte lovituri de ciocane gigantice ale exploziilor 
proiectilelor unui Zero care se redresa după un scurt şi 
brusc picaj, şi ocolea puntea de la teugă la pasarelă. 

De astă dată, Nicolson nu s-a mai ridicat în picioare, 
dându-şi seama că o asemenea acţiune în interiorul 
timoneriei egala cu o sinucidere. De altminteri, singurul 
motiv pentru care dorea să se ridice în picioare era ca să 
vadă ce se întâmplase cu Jenkins. Dar nu a trebuit să se 
scoale în picioare pentru a afla: Jenkins aşteptase 
momentul potrivit pentru a o lua la fugă, dar fusese prea 
buimăcit sau poate nu avusese altă alternativă decât să o 


zbughească şi să fie omorât, sau să rămână pe loc şi să fie 
incinerat. 

Nicolson îşi scutură capul spre a se descotorosi de 
vaporii şi mirosul de cordită, se aşeză şi privi în jurul său 
timoneria distrusă, pulverizată. în afară de el, se mai aflau 
acolo patru inşi - un moment mai înainte, fuseseră numai 
trei; şeful de echipaj McKinnon intrase tocmai când ultimele 
proiectile explodaseră în interiorul punţii de comandă. 
Acum era pe jumătate ghemuit pe pragul uşii dinspre 
camera hărților, sprijinit într-un cot şi privind prudent in jur. 
Nu era rănit şi putea scăpa dacă nu făcea nici o mişcare. 

— Lasă-ţi capul în jos! Nu te scula în picioare, altfel 
încasezi o lovitură în plin, îl avertiză Nicolson cu o voce 
care lui însuşi i se păru aspră şi nefirească. 

Evans, timonierul de serviciu, stătea pe grătarul de 
scânduri, cu spatele la timonă şi înjura încet, continuu, cu 
vocea sa piţigăiată de, originar din Wales. Dintr-o rană 
lungă de pe frunte, sângele ii picura pe genunchi, dar nu 
observase şi era preocupat să-şi înfăşoare cu un bandaj 
improvizat braţul stâng. Nicolson nu putea aprecia cât do 
gravă era rana de pe braţul lui Evans, dar fiecare nouă 
înfăşurare de pânză albă ruptă din propria-i cămaşă 
devenea de un roşu aprins şi se îmbiba de sânge îndată ce 
atingea braţul. 

Vannier era întins pe punte in colţul cel mai îndepărtat. 
Nicolson se târî şi-şi ridică cu grijă capul ca să vadă ce-i cu 
el; ofiţerul IV avea o rană la tâmplă şi un cucui în frunte, 
dar nu părea să mai fi fost rănit în altă parte; era leşinat, 
dar respira liniştit şi regulat. Cu atenţie Nicolson îşi întoarse 
apoi capul ca să se uite la Findhorn care şedea pe jos, 
privindu-l, de cealaltă parte a punţii de comandă, sprijinit 
cu spatele de perete, cu palmele si degetele răschirate pe 
punte. „,„Bătrânelul pare cam palid, gândi Nicolson; nu mai 
este un băieţandru şi-i este greu să mai suporte asemenea 
încercări". Arătându-l cu un gest pe Vannier, Nicolson i se 
adresă lui Findhorn: 

— E scos din circulaţie, sir; a avut noroc, ca şi noi toţi 
ceilalţi rămaşi în viaţă, deşi nu prea ne ţinem pe picioare. 


Nicolson simula o oarecare bună dispoziţie. Şi tocmai 
când termina vorba, văzu că Findhorn încearcă să se ridice 
în picioare, cu unghiile degetelor înălbite de presiunea 
mâinilor in care se sprijinea. Nicolson îi strigă scurt: 

— Nu vă pripiţi, sir! Rămâneţi unde sunteţi, pe afară 
nişte indivizi ne dau târcoale, şi abia aşteaptă să vă ia 
drept ţintă. 

Findhorn a înţeles şi s-a liniştit, sprijinindu-şi din nou 
spatele de perete. Nicolson îl privi îngrijorat: 

— Vă simţiţi bine sir? 

Findhorn aprobă cu un gest din cap, încercă să 
vorbească, dar cuvintele nu-i ieşeau din gură; izbucni în 
schimb într-o tuse ciudată, înăbuşită şi, deodată, pe buze îi 
apăru o spumă amestecată cu sânge, sânge care se 
prelingea pe bărbie şi picura încet pe albul imaculat al 
cămăşii. Imediat, Nicolson. sări în picioare, străbătu 
timoneria  poticnindu-se şi căzu în genunchii în faţa 
căpitanului; 

Findhorn îi surise. încercă, să vorbească, dar din nou îl 
înecă tuşea cu spumă şi sânge, sânge de un roşu aprins în 
contrast cu albiciunea buzelor. Ochii lucitori îi trădau 
suferinţa. 

Repede, Nicolson cercetă trupul şi capul căpitanului ca 
sa afle unde era rănit. La început nu a găsit nimic, apoi a 
descoperit: se înşelase crezând că era o picătură de sânge 
scurs din gură pe cămaşă; în realitate, era o gaura mica, 
aparent fără importanţă, perfect circulară, cu marginile 
înroşite. La început, Nicolson s-a mirat de cât de mica era 
gaura şi ce neprimejdioasă părea. Aproape de mijlocul 
pieptului, nu chiar în mijloc: poate cam la un mei la stingă 
de stern şi la doi inci deasupra inimii. 


VII 


Încet, precaut, Nicolson îl apucă pe căpitan de umeri şi-i 
depărta spatele de perete, apoi căută să afle ce se 
întâmplă cu şeful echipajului. Acesta însă era acum în 
genunchi, alături de el, şi dintr-o privire spre figura 
preocupată, inexpresivă a lui McKinnon a înţeles că pata de 
sânge de pe cămaşa căpitanului se mărise. Repede, înainte 
ca Nicolson să fi scos o vorbă, McKinnon a scos un briceag 
şi cu o mişcare rapidă a spintecat spatele cămâăşii 
căpitanului, a închis briceagul, a apucat marginile şi a 
sfâşiat în două cămaşa, după care a examinat cu atenţie 
spinarea căpitanului. Apoi, alătură la loc marginile pânzei 
tăiate, îl privi în sus pe Nicolson şi clătină din cap. Cu 
aceeaşi atenţie cu care procedase şi Nicolson, McKinnon 
sprijini spinarea căpitanului de perete. 

— Nici o bucurie, nu-i aşa? se auzi vocea lui Findhorn, 
mai mult un murmur înecat, forţat, luptând contra sângelui 
ce-i inunda gâtlejul. 

— Ar fi putut fi şi mai rău, răspunse Nicolson, evaziv , 
vă doare tare, sir? 

— Nu. 

Findhorn închise ochii un moment, apoi ii deschise şi 
continuă: 

— Te rog să-mi răspunzi adevărat la următoarea 
întrebare: a pătruns adânc glonţul? 

Cu voce detaşată, oarecum clinică, Nicolson se 
conformă: 

— Nu, sir; cred că a atins puţin plămânul şi s-a oprit în 
coaste; o să-l extragem, sir. 

— Iţi mulţumesc. 

„Atins" era o flagrantă floare de stil căci numai într-o 
sală de spital bine utilată s-ar fi putut îndrăzni o operaţie la 
torace; dar Findhorn n-a lăsat să se vadă dacă îşi dădea 
seama sau nu de acest lucru, nici prin tonul cuvintelor, nici 


prin expresia feţei. A tuşit cu vădită suferinţă, apoi a 
încercat să zâmbească: 

— Nu-i momentul să ne ocupăm acum de extracția 
glontelui; ce-i cu nava, Nicolson? 

— Mai există, replică Nicolson, luându-l gura pe 
dinainte. 

Apoi, arătând cu degetul mare peste umăr: 

— Puteţi vedea cum au cuprins-o flăcările, sir; dacă 
suntem norocoşi mai avem cincisprezece minute. începem 
evacuarea, sir? 

— Bineînţeles, bineînţeles! Unde mi-e capul? 

Şi Findhorn încercă să se scoale în picioare, dar 
McKinnon îl obligă să stea liniştit, vorbindu-i cu vocea lui 
domoală de highlandez şi uitându-se la Nicolson pentru 
confirmare. Dar confirmarea nu a venit de la Nicolson, ci 
sub forma unui vuiet crescendo al unui motor de avion, a 
unei detunături surde, ca de ciocan mecanic, a tunului 
avionului şi a unui proiectil care a pătruns şuierând prin 
fereastra distrusă, trecând chiar pe deasupra capetelor lor 
pentru a exploda în partea de sus a uşii dinspre camera 
hărților. Findhorn încetă să se mai opună, se sprijini obosit 
de perete, şi privi spre McKinnon schiţând un zâmbet. Vru 
să-i spună ceva lui Nicolson, dar acesta plecase, lăsând în 
urma lui, întredeschisă, uşa camerei hărților care se 
bălăbănea bezmetic in balamalele stricate. 

Nicolson a coborât scara centrală, s-a îndreptat spre 
provă şi a pătruns prin uşa tribord a sălii de mese. Acolo ii 
găsi pe Van Effen stând pe jos lângă uşă, cu revolverul în 
mână, aparent nerănit; când văzu cine a intrat, i se adresă: 

— Teribilă hărmălaie, mister Nicolson! Mi se pare că ne- 
am dus pe copcă! 

— Unii dintre noi încă nu, dar nava cred că e pierdută, 
Şi două sau trei Zero-uri mai stau de pândă, observând 
dacă mai sunt urme de viaţă. Ai avut ceva necazuri? 

— Cu ei? replică Van Effen, arătând cu ţeava 
revolverului spre echipajul de pe Kerry Dancer. 


Cinci dintre ei erau înghesuiți de-a valma şi 
înspăimântați, pe podea, la piciorul banchetelor prova, iar 
alţi doi, înlemniţi de spaimă, se ascunseseră sub mese. 

— Prea îngrijoraţi pentru ca să le mai ardă de altceva 
decât de propria lor piele. 

— Este vreunul rănit? 

Van Effen dădu negativ din cap, cu un gest de regret, 
adăugând, cu aluzie la japonezii care nu-i atinseseră: 

— Dracu îi menajează pe ai lui, Mr. Nicolson. 

— Păcat, declară Nicolson, îndreptându-se spre uşa 
babord a sălii de mese; nava e pe ducă, nu mai are mult; 
strânge-i pe aceşti indivizi pe puntea de sus - ţine-i 
deocamdată pe culoar. Nu deschide uşile cu grilaj... 

Nicolson se opri brusc: bocaportul de servire, 
confecţionat din lemn, era găurit şi spart în mai multe 
locuri şi de dincolo de el se auzea plânsetul încet, tremurat 
al unui copil. 

In trei secunde, Nicolson ieşi pe culoar şi încercă să 
deschidă uşa cambuzei. Clanţa se mişca, dar uşa nu se 
putea deschide, poate încuiată, mai probabil bombaţi şi 
blocată. Pe peretele de afară al cabinei mecanicului V era 
fixată o secure de pompier cu care Nicolson lovi zdravăn în 
încuietoarea cambuzei. La a treia lovitură, încuietoarea se 
sfărâmă şi uşa cedă din balamale. 

Intrând, Nicolson a fost mai întâi zăpăcit de fum, de 
câteva focare de incendiu, de o îngrămădire de faianţă 
spartă şi de o insuportabilă duhoare de whisky. Când 
curentul de aer proaspăt a limpezit atmosfera, le-a văzut 
pe cele două infirmiere şezând pe podea; cit p-aci să calce 
pe tânăra malaeză cu ochii mari şi negri mânijiţi de 
funingine, mari şi plini de groază. Miss Drachmann era 
alături, palidă şi încordată, dar calmă. Nicolson se lăsă pe 
genunchi, alături de ea. 

— Unde-i băieţelul? întrebă el grăbit. 

— Nu vă îngrijoraţi, Peter este sănătos. 

Apoi, surâzând, dădu la o parte uşa grea, metalică a 
calandrului, lăsată întredeschisă. Copilul era înăuntru, 
confortabil învelit într-o. pătură groasă şi îl privi cu ochii 


mari plini de spaimă. Nicolson îi mângâie uşor parul blond, 
se ridică brusc în picioare şi lăsă să-i scape un oftat adânc: 

— Slavă Domnului că-i teafăr! 

După care, privind spre Miss Drachmann: 

— Îţi mulţumesc şi dumitale; foarte bună ideea de a-l fi 
ascuns aici. Acum ia-l şi ieşi pe coridor, aici te sufoci. 

Privi în jur şi se miră de cele ce vedea: tânărul soldat 
Alex şi preotul erau întinşi pe podea unul lângă altul, ambii 
cel puţin inconştienţi. Farnholme tocmai termina de 
examinat capul preotului şi mirosea în aşa hal a whisky de 
parcă şi hainele de pe el erau îmbibate. 

— Ce naiba faci acolo? întrebă Nicolson sever; nu te poţi 
despărţi de sticlă nici cinci minute, Farnholme? 

— Eşti tânăr, dar foarte repezit, se auzi o voce dintr-un 
colţ al cambuzei; nu trage prea repede concluzii, mai ales 
concluzii proaste. 

Nicolson căută cu atenţie prin întunecimea încăperii; 
dinamurile şi reţeaua de iluminat erau scoase din funcţiune 
şi cambuza fără ferestre era în semiîntuneric. Cu greu reuşi 
să distingă silueta lui Miss Plenderleith, sprijinită cu 
spinarea de cutia pentru gheaţă. Capul îi era aplecat 
asupra mâini lor şi se auzea un ţăcănit ritmic de andrele, 
nefiresc de tare. Nicolson privi spre ea, complet, nedumerit, 
întrebând-o cu vocea plină de atâta mirare că nici el însuşi 
nu şi-o recunoştea: 

— Ce faceţi acolo, Miss Plenderleith? 

— Ce să fac, tricotez! N-ai mai văzut niciodată pe 
cineva tricotând? 

— Tricotaţi!  murmură,  copleşit, Nicolson; slavă 
Domnului, am văzut de multe ori! 

Clătină uimit din cap şi adăugă: 

— Dacă vestea ajunge la urechile japonezilor, cer 
imediat armistițiu! 

— Ce tot trăncăneşti? întrebă răstit Miss Plenderleith; 
cred că nu ţi-ai pierdut minţile şi dumneata! 

— Şi eu? 

— Da, ca nefericitul ăla de colo, replică ea, arătând spre 
tânărul soldat; când am intrat aici, am baricadat bocaportul 


cu o grămadă de tăvi - erau de lemn - care după spusele 
generalului, trebuiau să ne ferească de bombe. 

Miss Plenderleith vorbea repede, foarte concis şi se 
oprise din tricotat. 

— Când a căzut prima bombă, tânărul a încercat să iasă 
din sală. Generalul a încuiat uşa, dar curând s-a răzgândit, 
a încercat şi el să iasă, dând tăvile la o parte. Noroc că 
preotul a reuşit să-l oprească tocmai când proiectilele au 
început să pătrundă prin bocaport. 

Nicolson îl privi rapid pe Farnholme şi făcu un gest de 
aprobare - sau de salut - către preotul mahomedan. 

— îmi pare rău. domnule general, de felul cum s-a 
vorbit despre dumneavoastră; t'mărul soldat a murit? 

— Slavă cerului, nu. 

Farnholme se ridică în genunchi, renunțând temporar să 
mai sugă din sticla de whisky şi continuă: 

— Doar cam mototolit şi şocat. 

Se uită în jos la tânărul soldat, adăugând: 

— Să-l ia dracu de tânăr prost! 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— Se pregătea să iasă cu o sticlă de whisky, spuse 
Farnholme; sticla s-a spart, probabil era crăpată. Mare 
păcat de whisky-ul pierdut, mare păcat. 

— Vrei să-l scoţi afară pe soldat? lar voi, ceilalţi, ieşiţi şi 
voi. 

Nicolson se întoarse, căci tocmai intrase cineva pe uşă: 

— Walters! uitasem de tine! Eşti teafăr? 

— Teafăr şi nevătămat sir: dar cabina staţiei de radio e 
cam paradită. 

Walters era palid, arăta rău, dar, ca totdeauna ştia ce 
spune. 

— Acum nu mai are importanţă, replică Nicolson, 
bucuros de prezenţa lui Walters, un om hotărât şi 
competent. 

— Du-i pe oamenii ăştia sus pe puntea bărcilor de 
salvare, ba mai bine pe culoar sau chiar în biroul sau 
cabina dumitale. Nu-i lăsa să iasă pe punte. Dacă vor să-şi 
ia câte ceva din cabinele lor. dă-le doar două minute. 


Walters surise forţat: 

— Pornim intr-o scurtă călătorie, sir? 

— Foarte scurtă, doar cât să ajungem la un adăpost. 

Pentru moralul pasagerilor, gândi Nicolson, nu era 
indicat să spună care era adevărata situaţie; chiar Walters 
ar fi fost îngrijorat dacă adăuga că singurele alternative 
erau incinerarea sau fărâmițarea în bucăţi când nava va 
sări în aer. leşi repede pe uşă, se clătina pe picioare, 
aproape căzu, din cauza unei teribile detunături, dinspre 
pupă, părând că ridică acea parte a Viromei afară din apă; 
detunătura s-a propagat ca un şoc cutremurător, convulsiv, 
prin fiecare tolă de bordaj şi fiecare nit. Instinctiv, Nicolson 
a întins mina ca să se sprijine de buiandrugul uşii, 
prinzându-i cu celălalt braţ pe Miss Drachmann şi pe Peter, 
căci infirmiera să împiedicase şi era gata să cadă; Nicolson 
îi restabili echilibrul şi i se adresă lui Walters. 

— Anulez ultima comandă: nimeni nu mai merge în 
cabine, toţi să fie imediat duşi sus şi ţinuţi acolo. 

Din patru paşi, ajunse la uşa cu grilaj dinspre pupă şi o 
deschise cu grijă. După câteva secunde, era afară pe 
punte, în picioare, la capătul scării ce ducea jos la puntea 
principală; acolo privi spre pupă. 

Căldura îl izbi în faţă, ochii îi lăcrimară de durere, dar nu 
regreta, căci din această cauză nu vedea in-spăimântătorul 
incendiu. Nori negri de fum, - din ce în ce mai groşi şi 
învălătuciţi, se ridicau la sute de picioare în aer, cu fiecare 
secundă din ce în ce mai înalţi şi nu se terminau cu un vârf, 
ci despicându-se, se aşterneau peste navă ca un linţoliu; 
totuşi, la bază, la nivelul punţii, aproape că nu exista fum, 
doar flăcări compacte ca un perete circular de aproape 
şaizeci de picioare diametru şi înalt de patruzeci de 
picioare care se despica apoi într-o duzină de coloane mici 
de foc, limbi incandescente şi răsucite de flăcări înălţându- 
se flămânde, cu vârfuri pâlpâinde, apoi antrenate in 
negreala încolăcită a fumului. Cu toata căldura intensă, 
prima reacţie a lui Nicolson a fost ca să-şi acopere, nu faţa, 
ci urechile: chiar de la o sută cincizeci de picioare distanţă, 
vuietul flăcărilor era insuportabil de asurzitor. 


„Un alt calcul greşit al japonezilor", gândi Nicolson. 
îndârjit. O bombă destinată compartimentului maşini 
explodase în buncărul cu motorină, răbufnind spre pupă 
prin peretele sfărâmat al compartimentului şi prin ambii 
pereţi ai coferdamului“?, pătrunzând în tancul de petrol 
numărul unu. Era sigur că tancul numărul unu luase foc, cu 
sfertul său de milion de galoane de motorină în flăcări 
antrenate de tirajul invers al aerului prin coferdamul 
distrus. Chiar dacă ar mai fi rămas aparate de stins 
incendiu şi oameni care să le mânuiască. a lupta împotriva 
acelui infern ar fi fost doar un gest imbecil de sinucidere, 
căci pârjolul ar fi înghiţit şi ar fi distrus orice om care ar fi 
îndrăznit să se apropie la mai puţin ca cincizeci de picioare. 
Suprapus vuietului profund, continuu al flăcărilor, Nicolson 
mai auzea un alt zgomot, şi mai ucigător: zbârnâitul 
ascuţit, ameninţător al unui motor de avion în regim de 
viteză maximă; era străfulgerarea unui Zero, executând un 
arc de cerc în afara tribordului, la înălţimea vârfului 
arborelui: Nicolson abia apucă să se năpustească de-a 
buşilea înapoi pe uşa prin Care ieşise pentru a scăpa de 
proiectilele ce loveau şi explodau tocmai unde se aflase cu 
numai două secunde înainte. 

Blestemându-se in gând pentru imprudenţă, Nicolson se 
ridică totuşi în picioare, închise uşa şi privi in jur. Cambuză 
şi culoarul erau goale - Walters nu-şi pierduse vremea, le 
evacuase conform ordinelor primite. Nicolson îşi croi 
repede drum prin culoar şi prin sala de mese, până la 
piciorul scării de tambuchi ce ducea la puntea bărcilor. 
Farnholme era acolo, luptându-se să-l care în susul scării pe 
tânărul soldat. Nicolson îl ajută până la capăt, unde Walters 
îl luă în primire pe soldat, uşurându-l de povară. Nicolson 
privi în lungul culoarului, spre cabina staţiei radio. 

— l-ai băgat pe toţi în ţarc, Walters? 


6€ Compartiment etanş destinat să separe magaziile de mărfuri, 
di. tancurile cu produse petroliere. 


— Da, sir. A sosit chiar acum popa acela arăbesc, iar 
Miss Plenderleith a apărut cu bagaje ca şi cum ar debarca 
la Bournemouth* pentru două săptămâni de vacanţă. 

— Da, am observat; este din categoria celor care îşi fac 
griji inutile. 

Nicolson privi spre capătul prova al culoarului: Siran şi 
oamenii lui erau îngrămădiţi în jurul scării ce ducea la 
camera hărților, toţi înspăimântați şi îngrijoraţi, afară de 
Siran. Figura acestuia era contuzionată dar tot inexpresivă 
şi calmă. Nicolson îl privi îngrijorat pe Walters: 

— Unde este Van Effen? 

— Nu ştiu, sir; nu l-am văzut. Nicolson i se adresă direct 
lui Siran: 

— Unde este Van Effen? 

Siran dădu din umeri, zâmbi uşor, dar nu răspunse. 
Nicolson îi înfipse revolverul în plexul solar şi pe faţa brună 
zâmbetul se şterse. 

— Ce-ai zice dacă te-aş omori pe loc, spuse Nicolson în 
chip de glumă? 

— A plecat sus, declară Siran, acum un minut. 

Şi arătă cu un gest scara. Nicolson i se adresă lui 
Walters: 

— Ai un revolver? 

— Da. sir, la mine in birou. 

— Du-te şi ia-l: Van Effen nu trebuie să lase 
nesupravegheat acest grup de oameni. 

Aşteptă până se întoarse Walters: 

— Nu ţi se va cere socoteală dacă împuşti vreunul din 
această bandă; orice motiv, chiar neîntemeiat, va fi luat in 
considerare. 

Urcă scara câte trei trepte deodată, traversă camera 
hărților şi intră în timonerie. Acum. Vannier era conştient, 
îşi scutura capul ca să se dezmeticească şi îşi revenise 
destul în fire pentru a-l ajuta pe Evans să-şi bandajeze 
braţul. McKinnon şi căpitanul erau încă alături. 

— L-ai văzut pe Van Effen, şefule de echipaj? 

— A fost aici, cu un minut înainte, sir; s-a urcat sus. 


s Localitate în sudul Angliei, port la Canalul Mânecii. 


— Sus? Cum dracu... exclamă Nicolson, dar se opri, era 
prea scurt timpul pentru a mai discuta. 

— Cum te simţi, Evans? 

— Al naibii de furios, sir, răspunse privindu-şi braţul; 
dacă am să pun mâna pe ucigaşul ăla! 

— Bravo, bravo, surise scurt Nicolson, acum sunt sigur 
că ai trecui hopul. Stei aici cu căpitanul. Cum te simţi, 
Vannier? 

— Acum, bine. sir, răspunse acesta, foarte palid; am 
doar o zgârietură la cap. 

— Bine. la-l cu dumneata pe şeful de echipaj şi verificaţi 
bărcile de salvare, numai numărul unu şi doi; trei Şi patru 
au fost distruse. 

După o pauză scurtă privi spre căpitan: 

— Aţi spus ceva, sir? 

— Da, se auzi vocea încă slabă a lui Findhorn, dar mai 
clară ca înainte; trei şi patru au fost distruse? 

— Sfărâmate în bucăţi de explozii, apoi arse de n-a mai 
rămas nimic decât cenuşa, răspunse Nicolson cu 
amărăciune; au făcut o treabă bună păcătoşii ăştia de 
japonezi, tancul numărul unu este şi el în flăcări, sir. 

Findhorn clătină din cap: 

— Mai este vreo speranţă? 

— Nici una, chiar nici una. 

Apoi Nicolson se adresă lui Vannier: 

— Dacă cele două bărci rămase mai sunt bune de ceva, 
le luăm pe amândouă. 

După care privi spre Findhorn cerând confirmare şi 
adăugă: 

— Nu cred că ar fi prudent să fim în aceeaşi barcă cu 
Siran şi complicii lui; o barcă nepuntată, în plină noapte. 

Findhorn aprobă tăcut şi Nicolson continuă: 

— Luăm cu noi tot ce putem: pături, hrană, apă, arme şi 
muniții, precum şi truse de prim ajutor; toate, în cea mai 
bună barcă; e clar, Vannier? 

— Am înţeles, sir. 

— Incă ceva: după ce terminaţi cu pregătirea bărcilor, 
aduceţi o brancardă cu chingi pentru căpitan. Băgaţi de 


seamă, nu vă băgaţi în faţa gurilor de tun ale avioanelor 
atacatoare - acum vreo două minute era cât pe-aci să mă 
omoare. Executarea! Aveţi cinci minute în total! 

Nicolson ieşi pe uşa tribord a timoneriei şi rămase acolo 
două sau trei secunde pentru a-şi da seama de situaţie. 
Dinspre provă şi dinspre pupă îl lovi în faţă suflul unei 
călduri intense, ca pârjolul emanat prin uşa deschisă a unui 
cuptor încins, dar nu luă în seamă. Deocamdată, căldura 
nu-l omora, dar Zero-urile atâta aşteptau, dacă aveau 
ocazia; acum, se aflau la o distanţă de o jumătate de milă, 
în formaţie înainte şi la babord, balansând din aripi şi 
rotindu-se în jurul Viromei, observând şi aşteptând. Mai 
avea cinci paşi până la piciorul scării ce ducea la acoperişul 
timoneriei. Primii trei i-a făcut dintr-o săritură apoi se opri 
atât de brusc, încât numai îndoind la iuţeală braţul 
amortiza şocul unei căzături peste spiţele timonei. Van 
Effen, cu faţa şi cămaşa pătate de sânge. tocmai începea 
să coboare sprijinindu-l, mai curând cărându-l, pe caporalul 
Fraser. Acesta arăta foarte rău, se vedea că îşi dădea 
silinţa să se menţină pe cât posibil conştient. Faţa foarte 
bronzată ii era crispată de durere, pe ea se prelingea 
sânge, şi cu braţul drept îşi susţinea ce mai rămăsese din 
antebraţul sting, sfârtecat, sfâşiat, oribil mutilat; numai o 
explozie directă de proiectil produsese o asemenea 
schilodire. Părea însă că hemoragia nu-i puternică: Van 
Effen îi aplicase un. garou deasupra cotului. 

Nicolson i-a întâlnit la jumătatea scării: căută să-l 
elibereze pe Van Effen de o parte din povară, dar înainte de 
a realiza ce se întâmplă, se pomeni în spinare cu întreaga 
greutate a soldatului, în timp ce Van Effen se întorcea 
înapoi pe scară, in sus. spre acoperişul timoneriei. 

— Unde te duci, omule? a trebuit să strige Nicolson ca 
să se facă auzit peste zgomotul îngrozitor al flăcărilor. 

Apoi adăugă: 

— Abandonăm nava, vino cu noi! 

— Trebuie să văd dacă mai e cineva acolo, zbieră Van 
Effen. 


A mai strigat ceva. Nicolson crezu că a înţeles că e 
vorba de nişte arme, dar nu era sigur. Huietul celor două 
incendii mari îi acoperea vocea, iar Nicolson era deja cu 
gândul în altă parte. Rămase acum doar trei, Zero-urile nu 
mai executau cercuri în jurul navei: virau scurt, ieşind din 
formaţie şi se aliniau, îndreptându-se către suprastructura 
de la mijlocul navei. Nu-ţi trebuia multă imaginaţie ca să-ţi 
dai seama ce ţinte ispititoare, liber expuse, deveneau ei, 
cocoţaţi pe partea cea mai înaltă a navei. Nicolson îl apucă 
mai strâns cu o mână pe caporalul Fraser cu cea liberă 
arătă grăbit spre mare şi-l apostrofă pe Van Effen: 

— Te expui la moarte sigură, nebunule! Eşti orb sau 
dement? 

— Vezi-ţi de pielea dumitale, prietene, îi strigă Van 
Effen şi-şi continuă drumul. 

Nicolson nu mai aşteptă; într-adevăr era momentul să-şi 
vadă de propria-i salvare, era mai necesar ca ori-când. 
Doar câteva trepte, doar câteva secunde şi ajungea la uşa 
timoneriei, dar Fraser devenise inert, povară fără viaţă in 
braţele lui Nicolson şi unui Zero nu-i trebuia mai mult de 
şase secunde ca să parcurgă distanţa până la ei. Se şi 
auzea din înălţimi zbârnâitul slab al motoarelor, în surdină 
dar ameninţător, peste vuietul continuu al flăcărilor; 
Nicolson nici nu mai îndrăznea să privească, ştia unde se 
aflau, la vreo două sute de yarzi distanţă de ţevile tunurilor 
indreptate spre spinările neprotejate. Uşa glisantă a 
timoneriei era înţepenită, abia reuşi s-o întredeschidă puţin 
cu mâna stingă, dar fu brusc deschisă dinăuntru cu o 
smucitură: şeful de echipaj l-a tras înăuntru pe Fraser, iar 
Nicolson se năpusti înainte pe punte, crispându-se 
involuntar in aşteptarea şocului mortal al proiectilelor ce-l 
puteau lovi în spinare. Şi în timp ce îşi croia diurn, 
bălăbănindu-se, spre adăpost şi securitate, creştea în 
amploare, ca un tunet, zgomotul avioanelor trecând la 
numai câteva picioare deasupra timoneriei, dar, curios, 
tunurile Zero-urilor au rămas mute. 

Nicolson a dat clin cap cu neîncredere şi nedumerire; s- 
a ridicat încet în picioare. Poate că fumul şi flăcările îi 


orbiseră pe piloţi, poate că îşi epuizaseră muniţia - nu 
mărul de proiectile pe care le duce un avion de luptă este 
limitat. în orice caz, motivele nu aveau importanţă. 
Nicolson îl văzu acum pe Farnholme, aflat pe puntea de 
comandă, ajutându-l pe McKinnon să-l coboare pe soldat. 
Vannier plecase, dar Evans se mai afla acolo, lângă 
căpitan. Apoi uşa de la camera hărților se deschise din 
balamalele ei stricate şi, încă o dată, pe chipul lui Nicolson 
trecu o undă de nedumerire. 

In faţa lui se afla un om aproape în pielea goală, 
purtând doar zdrenţele arse a ceea ce fusese cândva o 
pereche de pantaloni albaştri care, la 'margini, mai 
fumegau, mai ardeau înăbuşit. Părul şi sprincenele îi erau 
încreţite de pârleală, iar pieptul şi braţele înroşite; pieptul i 
se umfla şi dezumfla foarte repede, in respiraţii scurte ca la 
un om ai cărui plămâni au fost mult timp lipsiţi de aer şi 
acum se grăbea să inspire adânc; faţa îi era foarte palidă. 

— Jenkins! exclamă Nicolson, apucându-l de umeri, dar 
lăsă repede mâinile în jos când acesta tresări de durere. 
Apoi, Nicolson continuă: 

— Cum naiba... am văzut avioanele... 

— Cineva sta la pândă, sir. 

Jenkins se întrerupse, vorbea grăbit, intermitent, cile un 
cuvânt sau două la fiecare răsuflare: 

— La casa de pompe prova... a dispărut in jos pe 
pasarela de legătură şi a reapărut la bocaport, l-am auzit 
ciocănind, sir.. 

— N-ai recunoscut cine era? N-ai intrat 
întrebă Nicolson. 

— Nu, sir, uşa era blocată, răspunse Jenkins, clătinând 
obosit din cap; nu am putut s-o deschid, sir. 

— Era o ţeava grasă de bocaport. vorbi cam sever 
Nicolson; ştiai acest lucru tot atât de bine ca mine şi cu ea 
puteai deschide. 

Jenkins nu răspunse, dar îşi arătă palmele: pe ele nu 
mai era piele, doar carne vie. roşie şi se întrezărea albul 
oaselor. 

— Doamne. Dumnezeule! 


A 


năuntru? 


Nicolson se uită un moment la palmele, apoi la ochii 
îndureraţi ai omului. 

— lartă-mă. Jenkins; du-te jos, aşteaptă-mă lingă cabina 
radio. 

Se întoarse, cineva ii pusese mâna pe umăr. 

— Dumneata eşti. Van Effen? Cred că pe lingă prost de 
dai în gropi, eşti cel mai norocos rămas în viaţă, după cât 
de mult te-ai expus. 

Olandezul aruncă pe punte două puşti, o carabină 
automată şi muniţia respectivă, apoi răspunse: 

— Ai dreptate; mi-am pierdut timpul degeaba, toţi erau 
morţi. 

Arătând spre Jenkins care se îndepărta, adăugă: 

— L-am auzit ce spunea. Este vorba de micul ruf“ de la 
capătul prova al punţii de comandă, nu-i aşa? Mă duc acolo. 

Nicolson se uită un moment la ochii lui cenuşii, calmi, 
apoi, cu un semn de aprobare, zise: 

— Dacă vrei, merg şi eu. Poate că este nevoie să dăm 
ajutor cuiva rămas acolo. 

Jos, în coridorul de legătură, se ciocniră cu Vannier; 
împleticindu-se sub povara unei încărcături de pături. 

— In ce stare sunt bărcile, Vannier? întrebă grăbit 
Nicolson. 

— Destul de bună, sir; puţin zgăriate, parcă japonezii le- 
au cruțat dinadins. 

— Amândouă? întrebă Nicolson, mirat. 

— Da, sir. 

— Calul de dar... murmură Nicolson; ocupă-te de ele, 
Vannier, şi nu uita de targa pentru căpitan. 

Jos pe puntea principală, căldura era sufocantă şi, după 
zece secunde, Nicolson şi Van Effen simțeau lipsa 
oxigenului. Incendiul produselor petroliere din magazii 
devenise de două ori, de trei ori mai puternic decât cu cinci 
minute mai înainte şi, vag, printre vuietele flăcărilor, se 


54 Suprastructură de construcţie mai uşoară, pe puntea 
superioară, centru sau prova, unde se află cabinele 
comandantului, ofiţerilor şi echipajului, precum şi amenajări de 
navigaţie şi radio. 


auzea, aproape continuu, bubuitul exploziilor butoaielor de 
metal, pline cu benzină, sfărmate şi crăpate de căldura 
intensă. Nicolson îşi dădea seama de toate acestea mai 
mult instinctiv. Sta in faţa uşii metalice etanşe, intrarea la 
bocaport, bătând în ea cu capătul unei ţevi lungă de două 
picioare care servise la deschiderea zăvoarelor. Ascultând 
dacă venea vreun răspuns dinăuntru, aplecat peste 
bocaport, observa cum sudoarea de pe frunte îi picura în 
dâră aproape continuă. Aerul era atât de uscat şi de 
înfierbântat, metalul atât de încins - simţea căldura punţii 
chiar prin tălpile încălțămintei - încât picăturile de 
transpiraţie se evaporau şi dispăreau îndată ce atingeau 
puntea... 

Apoi, atât de brusc încât cei doi oameni, cu toate că se 
aşteptau, au tresărit auzind un răspuns venind dinăuntru, 
un ciocănit foarte slab, dar fără posibilitate de îndoială. Aşa 
că Nicolson nu a mai aşteptat altceva: zăvoarele erau într- 
adevăr blocate - şocul exploziei încovoiase sau deplasase 
metalul şi numai după o duzină de lovituri puternice cele 
două zăvoare s-au desfăcut; ultimul s-a desfăcut de la 
prima izbitură. _ 

Din adâncul intunecos al sălii do pompe a ţâşnit o rafală 
de aer fierbinte, cu miros fetid, dar Nicolson şi Van Effen nu 
au ţinut seama şi au pătruns înăuntru. Van Effen a aprins 
lanterna şi au putut vedea părul cărunt, mânjit cu păcură, 
al unui om care urca spre capătul scării; două braţe s-au 
întins în jos şi, un moment mai târziu, omul se afla pe 
punte, ridicând instinctiv o mină pentru a se apăra de 
căldura flăcărilor. Omul era plin de păcură din cap până-n 
picioare: cu albul ochilor contrastând comic pe faţa mânjită 
şi ea cu negru. 

Nicolson îl privi un moment, apoi îl interpelă: 

— Willy! 

— Chiar eu. psalmodie Willoughby, nu altul, bietul şi 
bătrânul Willy. Dracu are nevoie de băieţi tineri şi fete 
bălaie, nu de un ajutor de mecanic gata de pensie, de un 
muritor de rând ca mine. 

Apoi. ştergându-şi o parte de păcură de pe faţă: 


— Nu-i cazul să-l jeluiţi pe Willoughby. 

— Ce naiba făceai acolo? Nu înţeleg, dar acum nici nu 
mai are importanţă; haide, Willy, nu-i timp de pierdut, 
abandonăm nava. 

Willoughby gâfâia urcând cu ei scara spre puntea de 
comandă. 

— M-am adăpostit acolo, băiete. Era să dau ortul popii, 
deşi nu-s prea bătrân. Unde mergem? 

— Oriunde, cât mai departe de această navă, declară 
categoric Nicolson: este pe ducă în orice moment. 

Apărându-şi ochii eu mina, Willoughby îşi roti privirea 
jur împrejur. 

— Zdravăn incendiu de petrol, Johnny: şi se înteţeşte 
mereu de la sine. 

— Tancul de petrol numărul unu s-a dus dracului. 

— La bărcile de salvare cu toată viteza, declară grăbit 
Willoughby; bătrânul Willy vrea să mai apuce să trăiască şi 
să lupte. 

In cinci minute, ambele bărci au fost pregătite cu cele 
necesare pentru lansare. Toţi supraviețuitorii, inclusiv 
răniții, erau adunaţi, în aşteptare. Nicolson îl privi pe 
căpitan: 

— Aşteptăm dispoziţii, sir. 

Findhorn încercă să zâmbească, dar şi aceasta părea a-i 
cere un efort, iar zâmbetul se termină într-o grimasă de 
durere. 

— Nu este cazul să fii modest, Nicolson; ai preluat 
comanda, dragul meu. 

Tuşi, închise ochii, apoi îi deschise îngrijoraţi: 

— Avioanele, Nicolson; o să ne facă bucăţi in timp ce 
lansăm la apă bărcile. 

— La ce să-şi mai bată capul? îndată ce vom fi în bărci, 
devenim o ţintă mai sigură! 

Apoi, ridicând din umeri: 

— Nici nu avem de ales, sir. 

— într-adevăr, mai bine uită această obiecţiune fără 
rost. 

Findhorn se plecă pe spate şi închise ochii. 


— Avioanele nu se vor da la noi, se auzi vocea lui Van 
Effen, ciudat de sigură de ce spunea. 

După care, zâmbi spre Nicolson: 

— Şi eu şi dumneata ar fi trebuit până acum să murim 
cel puţin de două ori; dar ei nu au deschis focul, sau n-au 
vrut să-l deschidă. Au probabil alte motive şi nu este 
momentul să le discutăm, mister Nicolson. 

— Într-adevăr, nu-i momentul, se declară de acord şi 
Nicolson. 

Işi strânse pumnii, când un huiet profund, ca din 
depărtare, reverberă prin întreaga navă. Un cutremur 
puternic, prelung  străbătu suprastructura Viromei, 
culminând cu înclinarea bruscă şi amenințătoare a punţii 
Spre pupa, sub picioarele lor. Nicolson zâmbi spre Van 
Effen: 

— Ai dreptate, nu-i deloc momentul, Van Effen; oare era 
necesar ca afirmația dumitale să fie subliniată atât de 
convingător? 

Cu voce tare, Nicolson comandă: 

— Toată lumea in bărci! Executarea! 

Până atunci, iuțeala fusese un factor esențial; dar în 
situația actuală, devenise o chestiune de viață şi de 
moarte. Pereţii tancului numărul doi se spărseseră şi 
produsele din unul dintre compartimente, poate din două, 
se revărsau în mare: pupa Viromei se şi scufundase. Dar 
iuţeala este o sabie cu două tăişuri şi Nicolson îşi dădea 
perfect seama că excesul de grabă şi de efort putea avea 
ca rezultat intrarea în panică a celor neobişnuiţi cu 
asemenea situații sau, în cel mai bun caz. se crea o 
confuzie generală - tot generatoare de întindere. McKinnon 
şi Van Effen dădeau un ajutor nepreţuit la dirijarea 
pasagerilor la locurile cuvenite, la transportarea răniților şi 
aşezarea lor între banchetele lopătarilor: vorbeau calm, tot 
timpul încurajându-i pe toţi. Teoretic, aşa se petreceau 
lucrurile, dar în realitate, erau obligaţi să strige ca să se 
facă auziţi, să depăşească zgomotul produs de flăcări - 
zgomot straniu, îngrozitor, compus dintr-un sunet subţire, 
ascuţit, şuierător care distrugea nervii şi un huiet profund, 


continuu, pătrunzător, ca şi cum ar fi sfâşiat cineva o 
pânză, dar multiplicat de o mie de ori. 

Căldura devenise intensă, cele două perdele enorme de 
flăcări începuseră, nestăpânite, să se împreune: ceața 
transparentă, albăstruie, strălucitoare şi ireală a petrolului 
incendiat la prova şi flăcările fumegânde, roşii ca sângele, 
de la pupa. Respirația devenise scrâşnet sugrumător de 
agonie; mai ales Jenkins suferea teribil din cauza aerului 
supraîncălzit, usturător pentru pielea sa părjolită şi mâinile 
jupuite, sângerânde. Dintre toţi, micul Peter Talion suferea 
cel mai puţin: McKinnon dibuise în fundul cambuzei o 
pătură mare, pufoasă, şi-l învelise cu ea, acoperindu-i din 
cap până-n picioare. 

La trei minute de la comandă, cele două bărci erau 
lăsate la apă. Cea din babord, ocupată numai de Siran şi 
oamenii lui, s-a depărtat prima: cu pasageri mai puţini, nici 
unul rănit, necesitase un timp mai scurt pentru îmbarcare, 
dar din cele observate în treacăt de Nicolson, înainte de a 
alerga la barca de salvare tribord, le va trebui mai mult 
timp ca să se depărteze de nava incendiată: era sigur că 
vor avea dificultăţi la desfacerea curenților de palane, deşi 
Nicolson le dăduse instrucţiuni cum să manevreze 
dispozitivul de  decroşare“; doi dintre ei se ocărau, 
înnebuniţi de spaimă, toţi gesticulau şi zbierau cât îi ţinea 
gura. indiferent, Nicolson a plecat, lăsându-i să se descurce 
cum îi va duce capul; dacă piereau, scăpa lumea de ei. El le 
dăduse tocmai ceea ce ei voiseră să-i refuze micului Peter: 
şansa de a trăi. 

Nu a trecut nici un minut, şi Nicolson, ultimul care 
părăsea nava, aluneca în jos pe atârnătorul de gruie, în 
barca de salvare numărul unu, plutind pe apă. în timpul 
coborârii, privea spre barca de sub el, la înghesuiala de 
oameni şi echipament, şi îşi închipuia cât de greu va fi sa 


s5 Serveşte la desprinderea simultană a cârligelor palancelor 
bărcii de salvare, în momentul lansării la apă. 

s Unul din curenţii (parâmele) folosiţi în timpul lansam sau 
ridicării bărcii de salvare; nodurile servesc pentru coborârea 
oamenilor. 


aranjeze ramele şi să se înceapă a se trage la ele, căci 
numai doi sau trei dintre ei mai erau apți să le mânuiască; 
dar chiar când a pus piciorul pe o banchetă a bărcii, 
motorul acesteia a tuşit, a dat un rateu, a tuşit din nou şi s- 
a pornit cu un murmur încet, abia auzibil din cauza 
zgomotului produs de flăcări. 

După un minut, se depărtau de Viroma, înconjurându-i 
ova cu viteza maximă posibilă. Barca era la aceeaşi 
înălţime cu teuga navei, despărțită de două sute de 
picioare e mare, dar căldura flăcărilor făcea să le lăcrimeze 
ochii i să tuşească. Totuşi, Nicolson mai menținea barca în 
jurul provei, cât de aproape îndrăzneau. Apoi, deodată, 
toată lungimea bordului babord al Viromei; se ridică în sus, 
lăsând să se vadă barca de salvare numărul doi. Trecuseră 
cel puţin trei minute de când fusese lansată şi se mai afla 
la douăzeci de yarzi de bordul navei. Până la urmă, Siran 
reuşise să restabilească ordinea cu ascuţimea limbii şi cu 
folosirea din plin şi fără cruţare a cângii“” dar doi din 
oamenii săi mârâiau pe fundul bărcii, un al treilea era 
preocupat de braţul său amorţit, neutilizabil câtva timp, aşa 
că Siran nu dispunea decât de trei oameni care să 
manipuleze ramele grele. La bordul bărcii numărul unu, 
Nicolson îşi strânse cu indiferenţă buzele şi privi spre 
Findhorn. Acesta i-a interpretat just privirea şi aprobă u un 
gest din cap, exprimând tot indiferenţă pentru soarta i 
Siran şi a complicilor lui. După o jumătate de minut, 
McKinnon a lansat cu îndemânare un colac de parâmă care 
a şerpuit pe suprafaţa apei, Siran a prins-o şi a fixat-o de 
bancul de catarg al bărcii în care se afla; îndată, barca 
numărul unu, cea cu motor, şi-a încetinit mersul, 
remorcând barca lui Siran, pentru a o îndepărta de bordul 
Viromei. Nicolson nu a mai încercat să înconjure nava, a 
pornit direct spre largul mării, căutând să ajungă la 
distantă cit mai marc de V/roma. şi cit mai repede posibil. 

Au trecut cinci minute, s-au depărtat cu cinci sute de 
yarzi, si cu Viroma tot nu se întâmpla nimic. Remorcând-o 


6 Prăjină de lemn, prevăzută cu cârlig!a cap, folosită de!a ova 
bărcii la plecare şi acostare. 


pe cealaltă, barca cu motor se deplasa cu viteza maximă 
de trei noduri şi jumătate, fiecare distanţă parcursă fiind un 
pas spre salvare. Avioanele de luptă se mai roteau pe 
deasupra, dar fără a ataca; încetaseră orice tentativă de 
când începuse îmbarcarea în bărci şi era vădit că nici nu 
mai aveau de gând să întreprindă ceva. 

După alte două minute, Viroma ardea şi mai puternic. 
Acum flăcările de la teugă se vedeau clar, nu se mai 
pierdeau în strălucirea luminii solare. Norul dens de fum de 
la cele două tancuri de petrol de la pupa se întindea acum 
o jumătate de milă pătrată“? de mare şi nici strălucirea 
puternică a soarelui tropical nu reuşea să-i străpungă 
neagra intensitate.. Sub acest acoperiş întunecat, cele 
două coloane mari de foc se apropiau tot mai mult între 
ele, necruțătoare, maiestuoase în splendoarea progresului 
lor implacabil. Vârfurile coloanelor de foc se înclinau unul 
către celălalt - o ciudăţenie a atmosferei supraîncălzite - şi 
de la locul unde şedea, Findhorn urmărea agonia navei 
sale, ştia cu certitudine că atunci când cele două coloane 
de foc se vor reuni, va fi sfârşitul. Într-adevăr, aşa a fost. 

După barbara măreție a agoniei, moartea a fost ciudat 
de liniştită şi nespectaculoasă. Dinapoia punţii de comandă 
a ţâşnit în sus o coloană de foc albă, înălțându-se treptat 
până la doua, trei, patru sute de picioare, dispărând apoi 
tot atât de brusc cum apăruse. In acest timp, de pe întinsul 
marii le parvenea un tumult, la început mai încet, apoi 
profund, prelungit; curând, ecourile s-au estompat în 
pustiul întinderilor, după care a urmat o tăcere desăvârşită. 
Sfârşitul s-a desfăşurat calm, fără agitaţie, ba chiar cu 
oarecare eleganţă şi demnitate, Viroma dispărând încet, 
sub suprafaţa mării, cu chila în jos, ca un om în picioare; 

O nava obosită, sfârtecată groaznic, care se zbătuse să 
realizeze imposibilul şi care acum era bucuroasă să se 
odihnească. Asistenţii din bărcile de salvare au auzit 
şuieratul slab, repede curmat, al apei năvălind în magaziile 
înroşite de fierbinţeală, au văzut vârfurile celor doi arbori 
zvelţi dispărând vertical sub mare, au apărut apoi câteva 


6868 Milă pătrata (square mile) - 2,59 km. 


clocote de apă, după care totul s-a terminat, ca si cum 
Viroma nici n-ar fi existat vreodată. 

Cu chipul împietrit, fără lacrimi, fără expresie, căpitanul 
Findhorn l-a privit pe Nicolson. Toţi cei din barcă se uitau la 
căpitan, pe faţă sau pe furiş, dar el părea a mi-i lua in 
seamă, scufundat într-o vastă şi totală indiferenţă. 

— Menţinem neabătut drumul, te rog, Nicolson. Vocea ii 
era joasă, strangulată, dar numai de slăbiciune şi înecată 
de sânge... 

— După câte îmi amintesc, la 200%; obiectivul nostru 
rămâne acelaşi, peste douăsprezece ore trebuie să 
ajungem la Canalul Macclesfield. 


VIII 


Au trecut ore interminabile, fără vânt, de calm plat, sub 
un cer albastru şi arzătoarea strălucire a soarelui tropical; 
cu motorul gâfâind, barca de salvare numărul unu, se . 
îndrepta cu hărnicie spre sud, remorcând-o pe cealaltă. In 
mod normal, o barcă de salvare, duce cu sine încărcătura 
de carburant numai pentru un parcurs de 100 mile, la o 
viteză aproximativă de 4 noduri; motorul se foloseşte 
numai în cazuri neprevăzute, de exemplu, când se 
remorchează alte bărci, pentru a le îndepărta de nava în 
curs de scufundare, când se caută supraviețuitori, pentru 
ajutor urgent, sau pentru cazul când trebuie înaintat contra 
vântului, pe o mare agitata. Dar McKinnon, avuse 
prevederea de a lua un supliment de bidoane cu carburant 
şi, chiar dacă întâlneau vreme rea, aveau destul, mai mult 
decât destul, ca să ajungă până la mica insulă Lepar, 
situată de partea tribord, după ce trecea prin Canalul 
Macclesfield. Cu 15 ani de activitate printre insulele sud- 
estului Asiei, căpitanul Findhorn ştia că va găsi carburant în 
cantitate suficientă, la Lepar. Singura necunoscută era 
legată de japonezi: poate ca între timp ocupase insula, dar 
ţinând seama de dispersarea atât de mare a forţelor lor 
terestre, părea puţin probabil să fi avut timp sau suficiente 
motive ca să instaleze o garnizoană intru-un asemenea loc, 
fără însemnătate. Bine aprovizionaţi, cu carburant şi apă de 
băut, drumul mai departe nu mai era o problemă: puteau 
ajunge la Stâmtoarea Sunda, dintre Sumatra şi Java, mai 
ales dacă intre timp, se reluase traficul comercial maritim 
din nord-est şi mai obțineau ajutor, pe drum, de la nave 
prietene întâlnite. 

Deocamdată, nu era nici trafic comercial, şi nici nu se 
simţea măcar adierea unei brize: domnea o linişte 
completă, un aer imobil, o căldură sufocantă şi singurul 
curent de aer era produs de trecerea lor înceată prin apă, 
aducând doar un simulacru de răcoare, mai rea decât 
nimic. 


Acum soarele apunea departe spre vest, dar arşiţa era 
încă insuportabilă. Nicolson întinsese cele două vele ca 
tende: focul, la capătul provă si cealaltă, la treimea dinspre 
pupă; dar chiar la umbra lor, căldura era înăbugşitoare intre 
80 si 90 grade Fahrenheit şi cu o umiditate relativă de 85%. 
In Indiile de vest, în orice anotimp, temperatura coboară 
foarte rar sub 80 grade Fahrenheit. Şi nu era nici un ajutor, 
nicio speranţă de răcorire, dacă plonjau alături de barcă, 
căci şi temperatura apei era între 80 si 85 de grade 
Fahrenheit**. Tot ceea ce puteau face, era să se întindă 
înghesuiți şi apatici la umbra tendelor, să stea nemişcaţi, 
să sufere şi să transpire, aşteptând apusul soarelui. 

Cum se comportau pasagerii: stând pe bancheta de la 
pupa, Nicolson privea oamenii din barcă, căutând să-şi dea 
seama de starea si inerta lor amorţeala, şi îşi strângea 
buzele de îngrijorare; pentru a pluti la tropice, într-o barcă 
nepuntată, la sute - ba chiar mii de mile de orice 
posibilitate de ajutor - înconjurați de inamic şi de insule 
ocupate de acesta, greu ar fi putut alege o încărcătură de 
pasageri mai puţin pregătişi ca să facă faţă greutăților şi cu 
mai puţine perspective de supravieţuire. Erau şi excepţii, 
ca McKinnon şi Van Effen; dar în privinţa lui Van Effen, 
Nicolson nu era deloc lămurit. 

In afară de el, în barcă se mai aflau şaptesprezece 
oameni. Dintre aceştia, pentru navigaţie şi eventualitatea 
unei lupte, numai pe doi se putea bizui: McKinnon, 
imperturbabil, priceput la toate, adevărat izvor de resurse, 
valora cât doi; şi Van Effen, deşi încă nu complet 
descifrat, ]şi dovedise curajul şi valoarea în faţa pericolelor. 
Despre Vannier, se putea greu pronunţa: încă foarte tânăr, 
părea rezistent la eforturi şi vitregii prelungite, dar numai 
timpul urma să decidă până la ce limită. încă suferind şi 
şocat, Walters putea fi un om de nădejde cu condiţia să-şi 
vină în fire. Cam aşa stăteau lucrurile. 

Gordon, ajutorul de camerist, cu faţă prelungă şi ochi 
lăcrimoşi, un tip incurabil, capabil de furtişaguri, ba chiar 
hoţ recunoscut, vădit şi misterios absent de la atribuţiile 


e2 7 3926 


sale în acea după-amiază, nu era marinar, nici combatant şi 
nu te puteai încrede în el ca să execute ceva, decât dacă 
era pentru siguranţa şi în beneficiul lui. Nici preotul 
mahomedan, nici enigmaticul Farnholme - acum amândoi 
pe aceeaşi banchetă şi conversând în şoaptă -, nici ei nu se 
arătaseră prea activi in acea după-amiază. Rar un om 
prietenos şi mai bine intenţionat ca Willoughby, dar în afara 
sălii maşinilor şi departe de iubitele lui cărţi, cu toată 
dorinţa lui arzătoare de a fi de folos, nu exista un om mai 
ineficient şi mai neajutorat ca acesta, altminteri foarte 
agreabil. Căpitanul, Evans, timonierul şef, Fraser şi Jenkins, 
tânărul marinai' brevetat, erau toţi prea grav răniţi şi nu se 
putea conta decât simbolic pe contribuţia lor. Alex, tânărul 
soldat - Nicolson aflase că numele lui de familie era Sinclair 
- era tot atât de agitat şi inconstant ca mai înainte, 
aruncând priviri, cu ochii mari, neastâmpăraţi, fără 
încetare de la unul la altul dintre cei aflaţi în barca 
frecându-şi mereu cu palmele în sus si în jos cusătura 
laterală a pantalonilor, ca şi cum ar fi căutat cu stăruința sa 
se curețe de ceva murdar. Mai erau cele trei temei şi micul 
Peter - gândi cu amărăciune Nicolson - şi daca cineva ar fi 
dorit neapărat să mai mărească socoteala, n mai putea 
pune la număr pe Siran şi cei şase complici ai lui, aflaţi la 
numai douăzeci de picioare depărtare, in cealaltă barcă. 
Aşadar, perspectivele nu erau deloc trandafirii. 

In cele două bărci singurul fericit, fără griji, era micul 
Peter Talion. Purtând doar un şort alb cu bretele, părea că 
nu se sinchiseşte de căldură şi nici de alte necazuri, 
topăind neîncetat pe bancheta pupa şi trebuind să fie, de 
zece ori pe minut, supravegheat să nu cadă peste bord. 
Toţi se purtaseră prietenos cu el, aşa că îi dispăruse 
complet teama, dar lui Nicolson nu-i acorda încă încredere 
desăvârşită; pentru a manevra echea, Nicolson şedea cel 
mai aproape de băieţel şi dacă îi oferea un biscuit sau o 
cană cu lapte condensat îndulcit şi îndoit cu apă, copilul îi 
zâmbea timid, se pleca înainte, înşfăca ceea ce i se oferea, 
se retrăgea şi mânca sau bea cu capul în jos, privindu-i 
bănuitor, pe sub gene, pe Nicolson. Dar dacă acesta 


întindea mina pentru a-l atinge se refugia lângă Miss 
Drachmann care sta pe partea tribord a banchetei, îşi 
înfigea mânuţa dolofană in părul negru lucitor al acesteia, 
deseori atât de puternic încât ea tresărea şi scotea un „ah'". 
Apoi copilul îşi întorcea capul şi îl privea pe Nicolson printre 
degetele răşchirate ale palmei stingi. Această uitătură 
furişă printre degete, care îi dădea impresia că devenea 
invizibil, era un obicei al copilului. De multe ori, Nicolson 
uita do război, de oamenii răniţi, de întreaga lor situaţie 
fără speranţe şi se lăsa distrat de poznele băieţelului; dar 
repede revenea la amarnicul prezent, cuprins de o şi mai 
profundă disperare, la gândul îngrozitor de ce i s-ar 
întâmpla copilului, dacă ar cădea în mâinile japonezilor. 

Şi tocmai asta nu era deloc exclus să se întâmple. 
Nicolson era foarte conştient de acest lucru; Căpitanul 
Findhorn era şi el convins, cu toate declaraţiile sale 
încurajatoare că vor ajunge la Lepar şi Strâmtoarea Sunda. 
Japonezii deţineau poziţii doar la câteva mile distanţă, 
puteau ori-când să-i descopere şi să pună mâna pe ei; 
singura ciudăţenie era că încă n-o făcuseră. Nicolson se 
întreba dacă ceilalţi ştiau că mai aveau probabil puţine ore 
de libertate şi securitate, că pisica se juca cu şoarecele. Era 
imposibil de prevăzut cum se vor comporta aceşti 
naufragiaţi; formau un grup de neajutoraţi în multe 
privinţe, păstrând himerica încredere că vor ajunge la 
libertate, dar Nicolson le recunoştea totuşi o calitate: în 
afară de Gordon şi şocatul Sinclair, moralul celorlalţi era 
foarte bun. 

Munciseră din greu şi fără să se plângă la aranjarea cit 
mai ordonată a păturilor şi proviziilor, lăsaseră, în 
detrimentul propriului lor confort, locuri libere pentru cei 
răniţi, care, şi ei,, cu toate că unii agonizau, nu s-au 
lamentat deloc, s-au conformat ordinelor date de Nicolson 
şi au acceptat fără murmur, chiar cu bunăvoință, 
inconfortul locurilor destinate. Cele două infirmiere şi, 
surprinzător, cu multă îndemânare ajutate de generalul 
Farnholme. s-au ocupat, timp de două ore, de cei răniţi, 
realizând o treabă minunată. Niciodată dispoziția 


Ministerului Britanic ai Transporturilor ca toate bărcile de 
salvare să fie prevăzute cu o trusă de prim ajutor nu şi-a 
găsit o mai nimerită aplicare şi nu au avut o mai bună 
folosire întăritoarele anti-colaps, omnoponurile”, pulberile 
de sulfanilamidă. compuşii de codeină, pansamentele, 
bandajele, tifonul, vata şi unguentul pentru arsuri - toate 
aflate la locul lor şi toate cu mult folos utilizate. Miss 
Drachmann a folosit şi trusa chirurgicală, iar McKinnon, în 
numai zece minute, cu toporişca din echipamentul bărcii de 
salvare şi cu propriul său briceag a improvizat din panourile 
bărcii atelele necesare pentru braţul schilodit al caporalului 
Fraser. 

Şi Miss Plenderleith a fost la înălţime - aşa se poate 
califica comportarea ei. A avut un adevărat geniu de a 
readuce Imprejurările şi situaţiile la normal, ca şi cum 
întreaga viaţă şi-ar fi petrecut-o într-o barcă nepuntată. 
Accepta totul aşa cum era, căuta să dea întâmplărilor cea 
mai bună interpretare şi a dat dovadă de mai mult decât 
suficientă autoritate în a-i convinge şi pe ceilalţi să 
procedeze la fel. l-a învelit pe răniţi cu pături, le-a sprijinit 
capetele pe centuri de salvare, dojenindu-i ca pe nişte copii 
obraznici şi  recalcitranţi, la cel mai mic semn de 
neascultare. Şi Miss Plenderleith nu trebuia să dojenească 
de două ori pe cineva. A preluat sarcina de intendent, 
având grijă ca răniții să mănânce ultima fărâmitură şi să 
bea ultima picătură din ceea ce le oferea. Ea a fost aceea 
care a înşfăcat geamantanul lui Farnholme şi l-a depozitat 
sub bancheta pe care şedea, a strâns toporişca pe care 
McKinnon o lăsase pe jos şi, cu o lucire de agresivitate în 
ochi, l-a făcut pe agitatul Farnholme să înţeleagă că s-au 
terminat cu zilele de beţie şi că întregul conţinut al 
geamantanului, pe care el căutase să-l păstreze numai 
pentru uz propriu, va fi în viitor rezervat doar pentru uz 
medical - după care, de necrezut, a scos andrelele şi lina 
din profunzimile propriei sale valize încăpătoare şi, calmă, 
şi a reluat obişnuita ei ocupaţie, tricotatul. Şi tot ea stătea 


79 Sinonim cu pantopon: amestec de alcaloizi extraşi din opiu, 
analgezic puternic, dar nociv. 


acum cu o scândură peste genunchi, tăind cu cuțitul felii de 
carne conservată şi de pâine, distribuind cu economie mici 
porţii de zahăr şi lapte condensat şi dând directive unui 
McKinnon grav şi grijuliu care, fără a zâmbi, se preta să 
îndeplinească serviciul de ospătar, ascultător ca şi cum ar fi 
fost unul din cei mai de nădejde, dar nu prea strălucit elev 
al şcolii unde Miss Plenderleith fusese directoare. 
„Admirabilă, într-adevăr admirabilă"', gândea Nicolson 
despre ea, negăsind alt cuvânt mai potrivit. Tocmai atunci 
se auzi vocea ei ascuţită, cu o octavă mai sus ca de obicei: 

— Ce dracu faci, mister McKinnon? 

Şeful de echipaj scăpase din braţe, pe fundul bărcii, o 
încărcătură de pâine şi carne conservată şi se lăsase în 
genunchi alături, privind atent deasupra tendei, fără să 
răspundă întrebării lui Miss Plenderleith, nici când aceasta o 
repetă. întrebarea a fost repetată şi a treia oară, dar tot nu 
a primit răspuns; Miss Plenderleith îşi strânge buzele şi-l 
îmboldi cu răutate în coaste, cu minerul cuţitului. 

— la uite ce-ai făcut, prostănacule neîndemânatic! 

Ciudoasă, Miss Plenderleith arătă cu briceagul: între 
genunchii lui McKinnon şi bancheta laterală era strivită 
complet o jumătate de livră de carne. 

Abia acum, McKinnon a reacţionat: 

— Vai, Miss Plenderleith, vă rog să mă iertaţi! 

Apoi, şeful de echipaj se ridică în picioare, îndepărtă 
zăpăcit bucăţi de came de pe pantaloni şi se adresă, cu 
voce joasă, lui Nicolson: 

— larăşi vine un avion, sir! La nouăzeci de grade, şi-i 
destul de aproape. 

Nicolson îi aruncă o privire interogativă, îşi strânse 
brusc sprincenele un moment, apoi cercetă văzduhul spre 
vest, de dedesubtul tendei. Văzu îndată avionul, la mai 
puţin de două mile depărtare şi vreo două mii de picioare 
înălţime. Deşi de veghe la provă, Walters nu-l observase şi 
nu fără motiv: avionul venea din direcţia soarelui, orbindu-l. 
Doar auzul foarte ascuţit al lui McKinnon percepuse de la 
depărtare  zbârnâitul motorului. Nicolson nu-şi putea 
imagina cum reuşise să-l desluşească, cu toată vorbăria 


continuă â lui Miss Plenderleith şi pârâitul motorului bărcii; 
el însuşi nu auzea încă nimic. 

Nicolson aruncă o privire spre căpitan: acesta sta la 
locul lui, adormit sau în comă, nu era însă momentul a se 
cerceta dacă era una sau alta. 

— Vino sub vânt, McKinnon, ordonă Nicolson repede; 
Gordon, dă-i imediat ajutor, Vannier! 

— La ordin, sir. 

Vannier era palid, dar părea în putere, destul de 
energic. 

— Imparte carabinele: păstrează una pentru dumneata 
iar celelalte dă-le generalului, şefului de echipaj, lui Van 
Effen şi mie. 

Se adresă apoi lui Farnholme: 

— Veţi primi o carabină automată, sir; ştiţi să o mânuiţi? 

— Cred că da. 

Clipind afirmativ, Farnholme întinse mina, primi 
carabina, îi ridică închizătorul cu o mişcare bruscă, expertă 
a degetului şi o potrivi pentru ochit, privind încrezător spre 
avionul ce se apropia; ca un bătrân cal de cavalerie, 
adulmeca mirosul luptei, gata să-i facă faţă. Oricât de 
grăbit şi preocupat, Nicolson găsi timp să se minuneze de 
rapida şi completa transformare a lui Farnholme: parcă nici 
n-ar fi existat vreodată omul care se precipitase, egoist, să 
se pună la adăpost în cambuză. De necrezut, dar aşa era; 
undeva. în inconştient, Nicolson avea o vagă bănuială că 
generalul era prea consecvent în inconsecvențele lui, că la 
baza întregii sale comportări ciudate exista o motivaţie 
bine chibzuită, dar şi bine ascunsă. Nu era decât o 
bănuială. Nu putea înţelege despre ce e vorba şi se întreba 
dacă nu se muncea să descifreze ceva ce nu exista de fapt 
în comportarea ciudată, şovăielnică a lui Farnholme. 
Indiferent de explicaţie, acum nu era momentul să o caute. 

— Gurile armelor de foc în jos, ordonă scurt Nicolson, şi 
ascundeţi-le; cei neînarmaţi, întindeţi-vă cum puteţi pe 
fundul bărcii. 

Auzi lamentările de protest ale copilului lungit pe jos 
împreună cu infirmiera şi îşi impuse să nu se gândească la 


propria sa protecţie. Avionul - un hidroavion ciudat, de un 
tip cum nu mai văzuse vreodată - se îndrepta direct spre ei 
şi se afla acum la o jumătate de milă depărtare. Pierzând 
mereu din înălţime, se apropia foarte încet: nu era un 
aparat de viteză. 

Avionul se înclină, începu să se rotească în jurul bărcii 
de salvare şi Nicolson îl urmărea cu binoclul. Când avionul 
viră spre sud, apoi spre est, pe fuselaj îi scânteie emblema 
soarelui răsare. „Un avion greoi, fără supleţe, gândi 
Nicolson, bun pentru recunoaştere la viteză redusă, asta e." 
Apoi, Nicolson îşi aminti cele trei Zero-uri care s-au rotit 
indiferente pe deasupra lor în timp ce abandonau Viroma în 
flăcări; deodată îi-străfulgera o idee prin gând, ba chiar o 
certitudine, şi ordonă: 

— Puneţi armele deoparte şi cei neînarmaţi reaşezaţi-vă 
pe banchete. Pilotul ăsta nu umblă după vieţile noastre. 
Japonezii au la dispoziţie o mulţime de bombardiere şi 
avioane de vânătoare, care repede ne-ar veni de hac. Dacă 
ăsta le-ar fi fost gândul, n-ar fi trimis o hârţoagă de avion, 
el însuşi foarte expus să fie doborât cu un simplu foc de 
armă de vânătoare. p 

— Nu sunt sigur că ai dreptate, declară Farnholme: Il 
îndârjea apariţia avionului şi ezita să abandoneze ideea de 
a ochi spre el prin vizorul carabinei. 

— Nu am nici un pic de încredere în indivizii ăştia. 

— Cine se încrede? replică Nicolson, dar probabil că 
respectivul îşi menajează muniţia. 

Avionul se tot rotea, la aceeaşi distanţă prudentă. 

— Cred că vor să pună mâna pe noi în viaţă, să ne ia 
prizonieri, dracu ştie de ce. După o zicală americană, poate 
că vor să ne pună la conservat. 

Nicolson trăise prea mulţi ani în Orientul îndepărtat ca 
să nu fi auzit amănunte oribile despre atrocitățile 
militarismului japonez şi barbariile la care s-au dedat in 
cursul invaziei Chinei; moartea era un sfârşit plăcut şi dorit, 
în comparaţie cu ce-i aştepta pe cei care cădeau prizonieri. 


— Nu pricep deloc de ce ne consideră atât de 
importanţi. Deocamdată să fim mulţumiţi că ne lasă să mai 
trăim, fie cât de puţin. 

— Sunt de acord cu Mr. Nicolson, se auzi vocea lui Van 
Effen care îşi lăsase deoparte carabina; cum s-ar spune, 
avionul ne ţine deocamdată sub observaţie. Şi o să ne lase 
in pace, puteţi fi siguri, Mr. Farnholme. 

— Poate că da, poate că nu, replică Farnholme, 
aşezându-şi totuşi carabina la îndemână; nu înţeleg de ce 
să nu trag in el: la dracu! este un inamic, nu-i aşa? 

Respirând îndârjit, adăugă: 

— Un glonţ în motorul lui... 

— N-ai să faci aşa ceva, Foster Farnholme! se auzi 
vocea tăioasă, poruncitoare a lui Miss Plenderleith; te 
comporţi ca un idiot, ca un copil iresponsabil. Lasă imediat 
arma jos! 

Privirea aspră şi dojana l-au impresionat pe Farnholme. 

— De ce să stârneşti cuibul de viespi? Tragi în el şi te 
pomeneşti că îşi pierde firea, trage şi el, omorând jumătate 
dintre noi. Din păcate, nu sunt sigură că dumneata vei face 
parte din jumătatea sacrificată. 

Cu toată gravitatea situaţiei, Nicolson abia reuşi să-şi 
stăpânească râsul. Nu avea idee cum şi unde se va termina 
călătoria lor, dar oricât timp va dura, violenta antipatie 
dintre Miss Plenderleith şi Farnholme promitea să fie o 
sursă de oarecare amuzament. Veşnic se dondăneau. 

— Ei, şi dumneata acum, Constance, replică generalul 
cu voce jumătate agresivă, jumătate paşnică; n-ai dreptul... 

—  Incetează, te rog cu „Constance', şi fii mai 
respectuos; mai bine dă deoparte arma, nimeni dintre noi 
nu are poftă să fie sacrificat pe altarul tardivelor dumitale 
porniri belicoase, rău plasate. 

Îi acordă graţia unei priviri reci, de la înălţime şi ii 
întoarse ostentativ spatele; discuţia era închisă, Farnholme 
pus la locul lui. 

— II cunoaşteţi pe general de mai multă vreme? riscă 
Nicolson. 


Un moment, ea îşi transferă glaciala privire asupra lui 
Nicolson şi acesta socoti că făcuse o gafă. Strângându-şi 
buzele, Miss Plenderleith răspunse: 

— De multă vreme, aş spune, în ce mă priveşte, de prea 
multă. Comanda un regiment in Singapore, cu câţiva ani 
înainte de război. Dar mă îndoiesc că subalternii l-au văzut 
vreodată; practic, îşi ducea zilele la Bengal Club. Veşnic 
ameţit de băutură. 

— La naiba, Lady, izbucni Farnholme, cu sprincenele 
zbârlite convulsionând furios; dacă ai fi bărbat... 

—  Linişteşte-te, îl întrerupse ea, plictisită; când te 
răţoieşti, Foster, îmi faci pur şi simplu silă. 

Farnholme mai mârâi ceva de unul singur, dar atenţia 
tuturor a fost brusc atrasă de avion. Aproape nu i se mat 
auzea motorul şi un moment Nicolson crezu că îi atacă, dar 
înţelese îndată că cercurile efectuate in jurul bărcii se mai 
lărgiseră. Hidroavionul îşi oprise motorul, dar numai pentru 
un supliment de efort, adică spre a lua înălţime, continua 
să se rotească în jurul bărcii, înălțându-se tot timpul, supus 
la un laborios efort. La vreo cinci mii de picioare înălţime, 
reluă zborul orizontal şi începu să execute cercuri mari, de 
patru sau cinci mile în diametru 

— La ce servesc oare toate aceste manevre? se auzi 
vocea lui Findhorn, pentru prima dată mai puternică şi mai 
clară de când fusese rănit; e foarte curios, nu eşti de 
aceeaşi părere, Nicolson? 

Zâmbind, acesta îi răspunse: 

— Credeam că dormiţi sir. Cum vă mai simţiţi? 

— Mi-e foame şi sete... Ah, îţi mulţumesc, Miss 
Plenderleith. 

Intinse mâna spre o ceaşcă, se crispa la brusca durere 
produsă de gest, apoi se adresă tot lui Nicolson: 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— lertaţi-mă, sir; e greu să mă pronunt. Mă tem că îşi 
convoacă ceva camarazi de-ai lui şi a luat o anumită cotă 
de înălţime, corespunzătoare unui semnal. Dar e doar o 
presupunere. 


— Din nefericire, asemenea presupuneri ale dumitale 
au obiceiul de a fi al dracului de realiste, spre uimirea mea. 

Obosit. Findhorn tăcu şi îşi înfipse dinţii într-un sandviş 
cu carne conservată. 

Trecu o jumătate de oră, hidroavionul cercetaş se afla 
cam în aceeaşi situaţie, toţi aveau nervii încordaţi şi 
începeau să-i doară cefele tot privind sus, în văzduh. Cel 
puţin era evident că avionul nu avea intenţii imediat ostile. 

Mai trecu o jumătate de oră, soarele roşu ca sângele 
cobora grăbit spre marginea întinsei mări, o mare netedă 
ca oglinda, care se estompa topindu-se în orizontul 
înnegurat de la est; spre vest, întinderea imobilă de 
purpură mergea departe, până în discul soarelui la apus. 
Dar spre vest, marca nu era cu totul netedă ca oglinda: 
luciul roşu al apei era întrerupt de una sau două insulițe, 
detaşându-se negre pe fondul continuu al razelor solare, iar 
departe la stânga, de tribordul provei şi la vreo patru mile 
spre sud sud-vest, o altă insulă mai mare, iniţial joasă, 
începea acum să se înalțe imperceptibil peste linia de 
orizont a liniştitei suprafeţe a mării. 

Indată după ce a observat insula, au văzut că hidro- 
avionul începea să piardă înălţime, deplasându-se spre est 
într-un lung picaj lent. Vannier se adresă, optimist, lui 
Nicolson: 

— Oare şi-a terminat misiunea dinele de pază, sir? Sper 
că se duce acasă să se culce. 

— Mi-e teamă că nu, Vannier, răspunse Nicolson cu un 
gest spre direcţia unde dispăruse avionul; într-acolo, sunt 
multe sute de mile de mare, apoi urmează Borneo unde nu 
avem prieteni; pun rămăşag, o sută la unu, că stabileşte 
legătura cu ai lui. 

Apoi, i se adresă căpitanului: 

— Ce credeţi, sir? 

— Din nefericire, probabil că şi de astă dată ai dreptate, 
cobe ce eşti! 

Zâmbetul lui Findhorn ştergea caracterul ofensiv al 
apostrofării. 


Dar zâmbetul îi dispăru, în ochi îi reapăru îngrijorare 
când avionul, păstrând înălţimea de vreo mie de picioare, a 
reînceput să execute cercuri. 

— Ai dreptate, Nicolson, adăugă el încet, răsucindu-se 
greoi pe locul său şi privind înainte; poţi să-mi spui cit de 
«aparte e insula aia? 

— Două mile jumătate, poate trei. 

— Chiar la trei mile, nu înseamnă prea departe. 
Findhorn privi spre Willoughbv şi, cu un gest din cap spre 
motor: 

— N-ai putea să faci să se rotească mai repede 
maşinăria asta? 

Dacă am noroc, cel mult să realizăm încă un nod. Dar 
Willoughby puse mina pe parâma de remorcare întinsă 
înapoi spre barca lui Siran: 

— Cu două noduri, dacă tai asta. 

— Tare sunt tentat să-ţi dau un astfel de ordin; dar mai 
bine, pusează motorul cât poţi, cu tot cu remorcă. 

Îşi întoarse cu greutate capul, într-un gest apelativ spre 
Nicolson, acesta îi trecu echea lui Vannier, şi veni alături de 
căpitan: 

— Ce crezi, Johnny? murmură Findhorn, referindu-se la 
ceea ce zăriseră mai înainte. 

— Ce doriţi să ştiţi; sir? Ce fel de navă e, sau ce se va 
mai întâmpla? 

— Şi una, şi alta. 

— Nu am nici o idee in privinţa primei întrebări; poate fi 
tot atât de bine un distrugător, o vedetă torpiloare, sau un 
vas de pescuit; în ce priveşte a doua întrebare, ei bine, e 
acum limpede că vor să pună mâna pe noi, fără ca să ne ia 
deocamdată vieţile. 

După care, cu o grimasă, Nicolson continuă: 

— Sângele va curge mai târziu; mai întâi, ne iau 
prizoneri apoi urmează clasicele torturi; bambusul verde, 
smulgerea unghiilor şi a dinţilor, tortura apei picurânde, 
cuştile şi alte rafinamente folosite obişnuit de militariştii 
japonezi. 


Ca să nu fie auzit de ceilalţi, Nicolson vorbea cu buzele 
abia întredeschise, privind la bancheta pupă unde Peter si 
Miss Drachmann se jucau, râdeau, ca şi cum tânăra nu 
avea altă grijă pe lume. Findhorn îi urmări privirea şi 
aprobă tot în şoaptă: 

— Şi pe mine mă impresionează cât de mult i-a lovit 
soarta; deocamdată se înţeleg bine împreună. 

Gânditor, îşi frecă bărbia încărunţită şi continuă: 

— „Ambră translucidă" - aceste cuvinte le-a folosii 
odată un tip cu pretenţii literare despre tenul eroinei sale; 
„un dobitoc", sau cam aşa ceva, l-am caracterizat atunci. 
Acum aş dori să-i cer scuze, nu credeam că poate exista în 
realitate. 

Apoi, zâmbind: 

— Ce blocare de circulaţie s-ar produce dacă ai duce-o 
într-o bună zi pe Piccadilly”:! 

Nicolson zâmbi şi el. adăugând maliţios: 

— Tocmai apune soarele, sir, şi ochii vă sun 
congestionaţi. 

li era recunoscător bătrânului său şef că, voit, îi abătuse 
gândurile de la cele pătimite de tânăra fală; dar gândurile îl 
asaltară din nou şi repede redeveni serios, murmurând: 

— Ce groaznică tăietură, opera fraţilor noştri, militariştii 
galbeni; autorul ar trebui primul ca să-şi capete răsplata 
cuvenită. 

Findhorn, aprobând oarecum: 

— Nu crezi că trebuie, vai, să amânăm deocamdată 
capturarea lui? Să lăsăm să mai ruginească aparatele de 
tortură la care, ca răsplată, şi noi îl vom supune? în orice 
caz, să nu renunţăm la ideea de a-l supune la tortură, 
Johnny. 

După o pauză, continuă calm: _ Mi se pare că se vede 
ceva! 

Nicolson privi prin binoclu şi, după un moment, desluşi 
suprastructura unei ambarcaţii apărând deasupra liniei 
orizontului, strălucind în razele aurii ale apusului. Lăsă 
binoclul, îşi frecă ochii, şi privi din nou. După câteva 


7 Arteră principală de circulaţie, la Londra. 


secunde, fără un gest, fără un cuvânt. oferi căpitanului 
binoclul. Findhorn îl luă, privi calm şi îl înapoie lui Nicolson: 

— Nu-i semn bun, nu-i aşa? Nu ar fi bine să-i pui în 
gardă şi pe ceilalţi? Dacă cu încerc să ridic vocea deasupra 
zgomotului făcut de afurisitul ăsta de motor al nostru, mi se 
va părea că mi s-a încârligat o undiţă în gât. 

Nicolson consimţi şi se adresă tuturor: - îmi pare rău că 
trebuie să vă anunţ că vom avea de înfruntat necazuri. La 
orizont apare un submarin japonez. Cu mersul nostru încet, 
ne va ajunge repede, noi parcă stăm pe loc. Dacă apărea 
cincisprezece minute mai târziu, poate ajungeam la insula 
pe care am zărit-o. 

Arătă cu un gest înainte, peste tribordul provei; apoi 
continuă: 

— Aşa cum înaintează, ne va ajunge la jumătatea 
drumului pe care îl mai avem de parcurs până la insulă. 

— Şi ce crezi că se va întâmpla, Mr. Nicolson? se auzi, 
cu ton indiferent, vocea lui Miss Plenderleith. 

— Căpitanul Findhorn crede, şi eu la fel, că vor încerca 
să ne ia prizonieri. 

Continuă, îndârjit: 

— Ceea ce vă pot spune de pe acum, Miss Plenderleith, 
este că vom încerca să rezistăm, să nu ne predăm; 
bineînţeles, nu va fi uşor. 

— Va fi imposibil, se auzi, rece, vocea lui Van Effen, de 
la locul lui din prova; este un submarin, omule, şi ce vom 
putea face cu puşcoacele noastre contra blindajului unei 
coci de submarin; simplu, proiectilele noastre vor ricoşa. 

— Propui să ne predăm? 

Nicolson îşi dădea seama de logica raţionamentului lui 
Van Effen, ştia că nu era un fricos; se simţi însă, oarecum, 
dezamăgit. 

— De ce să comitem o sinucidere, asta de fapt ar 
însemna, continuă Van Effen, lovind uşor cu pumnul strâns 
bordul bărcii pentru a da mai mult accent spuselor sale: 
vom găsi mai târziu o cale de scăpare. 


— Mi se pare că nu-i cunoşti deloc pe militariştii 
japonezi, spuse, cu amărăciune Nicolson; nu va fi o cale de 
scăpare, ci ultima noastră cale. 

— Vă spun că nu are rost ceea ce propuneţi, declară, cu 
vădită ostilitate, Vah Effen; să punem propunerile la vot, 
Mr. Nicolson. 

Privi în jur la cei din barcă, şi întrebă: 

— Cine este de părere să... 

— Ţine-ţi gura şi nu vorbi prostii! izbucni, brutal, 
Nicolson; nu suntem la un miting, Van Effen. Eşti la bordul 
unei nave a Marinei Comerciale Britanice şi pe aceste nave 
nu există decât autoritatea unui singur om: căpitanul! Şi 
căpitanul Findhorn spune să opunem rezistenţă, asta-i tot. 

— Este într-adevăr hotărârea căpitanului? 

— Da, afirmă Nicolson. 

— Atunci vă rog să mă scuzaţi, declară Van Effen: mă 
înclin în faţa autorităţii căpitanului. 

— Foarte bine. 

Cam  stânjenit, Nicolson îşi întoarse privirea spre 
submarin: se vedea acum clar cu toate amănuntele, la mai 
puţin de o milă distanţă. Hidroavionul tot se mai rotea 
deasupra, Nicolson se încruntă şi murmură: 

— Ce bine ar fi dacă drăcia asta care ne dă târcoale s-ar 
duce acasă. 

— Ne complică mult situaţia, aprobă şi Findhorn; timpul 
trece repede, Johnny, submarinul ne va ajunge peste cinci 
minute. 

Nicolson aprobă absent şi întrebă: 

— Vă amintiţi să mai ii întâlnit un submarin de acest tip, 
sir? 

— Mi se pare că da, răspunse Findhorn. 

— Aşa este, confirmă cu certitudine Nicolson: tun 
antiaerian uşor la pupa, mitralieră pe punte şi un tun greu 
la prova, de 3,7 sau 4 inci, cam aşa ceva, nu sunt sigur. 
Dacă vor să ne ia la bord, va trebui să ne alăturăm, 
probabil în dreptul turelei. Deocamdată, armele noastre nu 
îl ajung la depărtarea la care se află. 

Îşi strânse buzele, şi privi înainte: 


— Peste douăzeci de minute va fi întuneric, insula pe 
care am observat-o se va afla la mai puţin de o jumătate de 
milă, dar submarinul ne va acosta. Ar fi o şansă, o şansă a 
dracului de mică, totuşi... 

Privi din nou cu binoclul la submarin şi clătină încet din 
cap: 

— Da, cred că îmi aduc aminte, tunul acela de 3,7 are 
un scut blindat pentru servanţi, probabil prins cu un fel de 
balamale, căci este pliant. 

Tăcu, privind gânditor spre căpitan: 

— O situaţie destul de complicată, nu-i aşa, sir? 

— Nu te pot urmări, Johnny, răspunse Findhorn cu o 
voce care trăda din nou oboseală; mi-e teamă că nu mă 
mai ajută capul; dacă ai vreo idee... 

— Am; nebunească, dar poate că se prinde Nicolson 
explică la repezeală si făcu un semn lui Vannier care 
manipula echea; Vannier o trecu şefului de echipaj şi se 
apropie. 

— Mi se pare că nu fumezi. Vannier? 

— Nu, sir, răspunse acesta, privindu-l pe Nicolson ca şi 
cum o luase razna. 

— Totuşi, la noapte ai să fumezi. 

Nicolson se căută în buzunar, scoase un pachet de ţigări 
şi o cutie de chibrituri, i le predă, cu câteva instrucţiuni. 

— Te instalezi cât mai aproape de capătul pupa, dincolo 
de Van Effen. Şi nu uita că totul depinde de dumneata 

După care se adresă lui Farnholme:' 

— Generale, un moment, vă rog! 

Farnholme îl privi surprins, trecu greoi paste două 
banchete şi se aşeză lângă Nicolson. 

Acesta îl privi un moment în tăcere, apoi: 

— Ştiţi într-adevăr să folosiţi carabina automată. 
Generale? 

— Asta-i bună, desigur, omule! rosti cu emfază 
generalul; m-aş putea lăuda că eu am inventat această 
jucărie drăcească. 

— Cât de precis puteţi ochi?, insistă Nicolson, calm. 


— Clasă mare, răspunse Farnholme, scurt; sunt chiar 
campion, Mr. Nicolson. 

— Clasă mare? replică Nicolson, ridicând a mirare 
sprincenele. 

— Da, campion de tir. 

Răspunsul avea un ton neobişnuit, dar tot atât de calm 
ca întrebarea lui Nicolson. 

— Îţi propun să arunci o cutie de tinichea la o sută de 
picioare, pentru demonstraţie: o fac in două secunde. 

Tonul era categoric, convingător. 

— Nu-i nevoie de demonstraţie, răspunse scurt Nicolson 
- nici nu poate fi vorba acum de aşa ceva. Ca să facem faţă 
japonezilor, nu avem printre noi nici măcar pe unul care să 
poată mânui praştia. Aşteptăm totul de la dumneavoastră. 

Repede şi concis, i-a dat lui Farnholme instrucţiuni, 
urmate de altele adresate tuturor celorlalţi din barcă. Nu 
era timp de explicaţii amănunțite, care să-i dea siguranţa 
că au fost înţelese: inamicul se afla prea aproape. 

Spre vest, cerul era încă iluminat, încă strălucea, cu o 
radiere caleidoscopică de roşu, oranj şi auriu; la orizont, 
nori singuratici luau parcă foc, dar soarele apusese, estul 
era cenuşiu şi întunericul brusc al nopţii tropicale cuprindea 
grăbit întinsul mării. Submarinul se apropia la traversul 
pupei tribord, sumbru, negru şi ameninţător în crepusculul 
tot mai accentuat, apa mării lucioasă se brăzda de o 
albeaţă fosforescentă de ambele părţi ale cocii; motoarele 
Diesel se încetineau până la un murmur în surdină; gura 
neagră, amenințătoare a marelui tun prova se înclina şi se 
mişca încet spre pupa bărcii, după cum aceasta oscila, fără 
cruţare, la cea mai mică deplasare. Se auzi o comandă 
tăioasă, ininteligibilă, de la turela submarinului; la un gest 
al lui Nicolson, McKinnon opri motorul bărcii şi coca 
metalică a submarinului hârşâi de-a lungul brâului de 
acostare al bărcii de salvare. 

Nicolson parcurse în grabă cu privirea puntea şi turela 
submarinului. Marele tun din prova tintea în direcţia lor, dar 
pe deasupra capetelor; părea că încerca să vadă reacţia: 
ajunsese la declinaţia maximă. Şi tunul antiaerian uşor de 


la pupa era îndreptat spre ei, chiar spre centrul bărcii de 
salvare; era o greşeală de calcul din partea lor, dar 
trebuiau să preia riscul. În turelă se aflau trei inşi, doi dintre 
ei înarmaţi: un ofiţer cu un revolver şi un marinar cu ceea 
ce putea a fi un pistol-mitralieră. Apoi cinci sau şase inşi se 
aflau la piciorul turelei, numai unul dintre ei înarmat. Drept 
comitet de primire, era arhisuficient. dar mai puţin decât se 
aşteptase Nicolson. El socotise că devierea bruscă, de ultim 
moment, a bărcii de salvare spre babord - o mişcare 
calculată ca să-i aducă de-a lungul laturii babord a 


submarinului, lăsându-i jumătate în umbră şi în 
întunecimea dinspre est - putea provoca o teribilă 
suspiciune ; probabil însă, fusese interpretată ca o 


încercare panicată de a fugi, încercare ce nu s-a mai 
realizat, dându-şi seama de inutilitatea ei. O barcă de 
salvare nu constituie o ameninţare şi comandantul 
submarinului era sigur că luase masuri mai mult decât 
suficiente pentru firava rezistenţă ce s-ar opune. 

Cele trei ambarcaţii ~ submarinul şi cele două barei de 
salvare, se mai deplasau cu vreo două noduri viteză, când, 
pornind de pe puntea submarinului, s-a lansat o parâmă 
care a ajuns şerpuind ţi s-a lovit de coca bărcii numărul 
unul. Vannier o prinse imediat si privi înapoi către Nicolson. 

— Amarează cât mai bine, Vannier, se auzi vocea 
resemnată a lui Nicolson. 

Se adresă apoi spre turelă: 

— La ce ar folosi pumni si două bricege ale noaste? 

—  Cuminţi, foarte cuminţi vorbe, replica un ofiţer 
japonez de pe turela submarinului. 

Cu braţele încrucişate şi gura tunului trecându-i peste 
umărul stâng, se exprima într-o engleză corectă, cu un ton 
plin de satisfacţie şi zâmbetul ironic lăsând să i se vadă 
dinţii albi contrastând cu faţa brună. 

— O încercare de rezistenţă din partea voastră ar fi avut 
urmări neplăcute, pot spune, pentru noi toţi, nu-i aşa? 

— Du-te dracului! mormăi Nicolson, dar destul de tare 
ca să audă şi japonezul. 


— Ce necuviinţă! Ce lipsă de politeţe, un adevărat 
anglo-saxon! 

Ofiţerul japonez îşi clătina capul simulând părere de 
rău, dar în sine se bucura teribil. Brusc, se redresa, privi 
sever spre Nicolson peste gura tunului. 

— Bagă de seamă! 

Vocea îi şuiera ca o plesnitură de bici. 

Calm, fără grabă, Nicolson scoase o ţigară din pachetul 
oferit de Willoughby, tot atât de încet aprinse un chibrit, 
apoi ţigara sa şi a lui Willoughby şi aruncă chibritul peste 
bord. 

— Aşa da! spuse ofiţerul japonez, râzând scurt, 
dispreţuitor; un englez flegmatic! Trebuie să-şi menţină 
reputaţia chiar dacă îi clănţăne dinţii de frică, mai ales când 
şi echipajul său este de faţă; şi iată încă un fumător tot atât 
de flegmatic. 

Pe deasupra corpului bărcii de salvare, apăruse capul 
lui Vannier cu o ţigară între buze; pe care o aprinse de la 
un chibrit ţinut în mână. 

— Să fiu al naibii, sunt foarte impresionat de atâta 
pasivitate britanică, se auzi vocea ofițerului. 

Dar continuă, schimbând brusc tonul: 

— Destul cu prostiile, veniţi imediat aici la bord, toţi! 
îndreptând gura tunului spre Nicolson: 

— Dumneata, primul. 

Nicolson se ridică în picioare, sprijinindu-se cu braţul de 
coca submarinului şi ţinând strâns pe celălalt alături de 
Corp. 

— Ce dracu ai de gând cu noi? 

Vocea îi era puternică, aproape un strigăt, cu un tremur 
bine simulat. 

— Să ne omori? Să ne torturezi? Să ne arunci în 
blestematele lagăre de prizonieri din Japonia? 

Acum tonul vocii era serios, cu amestec de spaimă şi 
mânie, căci Vannier încă nu aruncase chibritul aprins peste 
latura bărcii şi un zgomot produs la fundul prova al bărcii 
fusese mai tare decât se aşteptase. 


— De ce dracu nu ne împuşti acum pe toţi, în loc să... 
Năpraznic, tăind răsuflările, ţâşni un vuiet de la fundul 
provei bărcii, însoţind dâre duble de scântei, fum şi flacără, 
ridicându-se în sus în văzduhul pe cale de întunecare, 
deasupra punţii submarinului şi la un unghi cam de treizeci 
de grade faţă de verticală; la sute de picioare deasupra 
apei au explodat două sfere incandescente de foc, când 
cele două rachete cu paraşută lansate din barcă s-au aprins 
aproape în aceeaşi clipă. Doar un om cu totul excepţional, 
complet lipsit de simţul curiozităţii ar rezista la impulsul 
involuntar, irezistibil de a privi la cele două rachete ce 
explodau departe în văzduh; şi echipajul japonez al 
submarinului era format din oameni obişnuiţi: ca nişte 
marionete manipulate de mâna unui maestru păpuşar, toţi 
şi-au răsucit gâturile ca să vadă şi, cu toţii aşa au murit, cu 
spinările pe jumătate întoarse spre barca de salvare şi cu 
gâturile sucite spre a privi sus în văzduh. 

Căci de pe barca de salvare au bubuit brusc carabine, 
puşti şi revolvere, larma lor se stinse în depărtări, ecourile 
se rostogoliră peste întinsa tăcere a mării netede şi 
Nicolson striga ca toţi ai săi să se culce pe fundul bărcii. 

Chiar in timp ce striga, de pe puntea umedă a 
submarinu-lui s-au prăbuşit două cadavre de marinari 
japonezi, căzând pe pupa bărcii de salvare, unul parcă 
țintuit de copastia bărcii, celălalt, cu braţele inerte şi 
picioarele bălăbăninde era să cadă peste micul Peter şi cele 
două infirmiere, dar McKinnon a intervenit şi cele două 
cadavre au căzut deodată în mare cu un plescăit comun. 

A trecut o secundă, două, apoi trei; cu pumnii strânşi, 
într-o aşteptare încordată, Nicolson sta în genunchi, privind 
în sus. La început, a auzit parcă un zgomot de paşi şi 
murmur grăbit de voci în dosul scutului marelui tun. A mai 
trecut o secundă, şi încă una. Nicolson cerceta cu privirea 
de-a lungul punţii submarinului, poate mai era vreunul în 
viaţă, gata la o moarte glorioasă pentru împăratul lui. 
Nicolson cunoştea perfect curajul fanatic al militarului 
japonez. Dar domnea o linişte completă, linişte de moarte: 
ofiţerul atârna greoi peste turelă cu mâna încleştată pe 


țeava tunului; revolverul lui Nicolson ţintise bine şi încă alţi 
doi de pe turelă căzuseră în dosul scutului la piciorul 
turelei, zăceau într-o grămadă grotescă, trei forme 
neînsufleţite. Cei doi servanţi ai tunului antiaerian 
dispăruseră: carabina automată a lui Farnholme îi trăsnise 
şi căzuseră peste bord. 

Tensiunea devenea insuportabilă. Nicolson ştia că tunul 
cel mare nu avea un punct de declinaţie ca să poată atinge 
barca, dar îşi amintea de întâmplări povestite de ofiţerii de 
marină militară referitoare la decapitări provocate de 
proiectile de tun naval trecând pe deasupra capetelor. 

Se pare că şocul detunăturii este fatal pentru cei aflaţi 
chiar dedesubt. Brusc, Nicolson îşi făcu reproşuri că îşi 
pierde timpul căutând explicaţii şi i se adresă repede lui 
Willoughby; 

— Porneşte motorul! înapoi, cit mai repede. Turela ne 
poate adăposti de gura tunului dacă... 

Cuvintele s-au pierdut, au dispărut, acoperite de huietul 
unui foc de tun. Nu era propriu-zis un huiet, ci o bufnitură 
surdă, violentă ca o şfichiuire de bici lovind sălbatec 
timpanele, şocând prin intensitatea ei. Din gura ţevii de 
tun, izbucni o lungă limbă roşie de flacără, ca de iad, 
aproape în rasul bărcii. Proiectilul căzu în mare, stârnind o 
pânză fină de picături şi o ţâşnitură de apă de până la 
cincisprezece picioare înălţime, apoi zgomotul s-a stins, 
fumul s-a împrăştiat şi Nicolson, scuturându-şi cu putere 
capul buimăcit, şi-a dat seama că erau în viaţă, că un 
japonez încerca frenetic să încarce iarăşi tunul, că sosise 
momentul suprem. 

—  Pregătiţi-vă, Generale! Farnholme se ridică în 
picioare. 

— Aşteptaţi comanda, mai spuse Nicolson, privind în 
sus spre prova şi, în acelaşi moment, se auzi detunătura 
unei puşti. 

— Nu l-am nimerit, exclamă Van Effen, decepţionat; am 
tras, căci apăruse un ofiţer japonez privind peste marginea 
turelei. 


— Rămâi în poziţie de tragere! îi ordonă Nicolson lui 
Vannier. 

Se auzea cum micul Peter plângea de spaimă, 
detunătura puştii îl îngrozise. Cu faţa crispată, Nicolson îi 
strigă în continuare lui Vannier: 

— Pistolul de semnalizare! O pereche de flăcări roşii 
spre turelă! Japonezii îşi vor concentra atenţia asupra lor. 

Aşteptă reacţia servanţilor tunului inamic, după care 
dădu comandă alor săi: 

— Atenţie la turelă şi la bocaporturile de pe latura 
submarinului! 

Au mai trecut vreo cinci secunde până când Nicolson a 
auzit zgomotul aşteptat; japonezul introdusese proiectilul în 
culată şi o închidea. 

— Acum! strigă Nicolson, adresându-se lui Farnholme. 
Acesta nici nu ridică puşca la umăr şi trase cu patul sub 
braţ, părând că nu ţintea undeva anume. Cu toate că nu 
ochise după tipicul obişnuit, a reuşit mai bine decât se 
lăudase: au răpăit vreo cinci împuşcături, nu mai mult, 
ochite toate spre gura marelui tun inamic şi Farnholme se 
lăsă în jos, în grabă, spre fundul bărcii, tocmai când ultimul 
glonţ atinse focosul percutant al proiectilului declanşând o 
detunătură. Deflagraţia având loc într-un spaţiu restrâns , 
zgomotul exploziei proiectilului în interiorul ţevii tunului ă 
fost înăbuşit, dar efectele au fost spectaculoase: marele 
tun s-a smuls de pe suport, bucăţi zburătoare de metal 
sfărâmat s-au ciocnit zgomotos de turelă şi au căzut 
şuierând în mare, înconjurând submarinul cu un cerc 
neregulat de stropi mari de apă. Echipajul tunului nici nu a 
avut vreme să-şi dea seama că moare: o cantitate de trotil, 
capabilă să arunce în aer un pod, a explodat doar la o 
lungime de braţ de capetele lor. 

— Vă felicit şi vă mulţumesc, domnule general! Nicolson 
se ridicase din nou în picioare, căutând să-şi domine 
emoția, şi adăugă: 

— Vă rog să iertaţi tot ce am gândit şi am spus mai 
înainte despre dumneavoastră. 

După care, se adresă şefului de echipaj: 


— Cu toată viteza, înainte! 

Cele două semnale luminoase, scânteind roşu aprins, 
făceau o curbă prin aer şi aterizau nevătămate în interiorul 
turelei, punând în evidenţă rama bocaportului lucind în roşu 
puternic. 

— Admirabil executat, Vannier. Dumneata ai schimbat 
tarta luptei. 

— Nicolson! 

— Da, sir, răspunse Nicolson la chemarea căpitanului. 

— N-ar fi oare mai bine să stăm pe aici ceva mai mult? 
Nu mai îndrăzneşte nimeni să scoată capul prin bocaport- 
ari sau peste marginea turelei. Peste zece sau 
cincisprezece minute va fi destui de întuneric, şi o să 
ajungem la insulă fără ca inamicii să ne mai atace. 

— Nu cred că ar fi cazul, sir; deocamdată cei din 
submarin sunt şocaţi sau buimăciţi, dar foarte curând 
vreunul din ei va începe să gândească şi, ca urmare, ne 
putem pomeni cu o aversă de grenade de mână; pot fi 
aruncate în barca noastră, fără ca cineva să-şi expună 
măcar un deget şi o singură grenadă înseamnă că s-a 
sfârşit cu noi. 

— Aşa este, ai dreptate, răspunse Findhorn, 
reaşezându-se obosit pe banchetă. 

Şi adăugă: 

— Dă-i drumu, Nicolson. 

Nicolson prelua echea, execută cu dificultate o 
întoarcere de o sută optzeci de grade, ocolind cu 
amândouă bărcile pupa îngustă, în coadă de peşte a 
submarinului, în timp ce patru oameni ai lui, cu arme în 
mână, îi supravegheau neclintit punţile. Reduse apoi viteza 
odată ajuns în spatele punţii de comandă a submarinului, 
ceea ce i-a permis lui Farnholme să distrugă şi mecanismul 
delicat de tragere al tunului antiaerian, cu o rafală precisă 
de carabină automată. Căpitanul Findhorn aprobă în 
surdină performanţa: 

— S-a sfârşit şi cu tunul lor antiaerian; te gândeşti la 
toate, Nicolson. 


— Sper că am făcut o treabă bună. sir. sper din toată 
inima. 

Insula se afla cam la o jumătate de milă distanta de la 
submarin. La un sfert din drum. Nicolson se opri. pentru a 
lansa unul din cele două flotoare Wessex pentru semnal de 
primejdie; rupse sigiliul discului, desfăcu furca de 
declanşare şi. imediat, flotorul a fost aruncat peste pupă, 
dincolo de barca lui Siran. Îndată ce atinse suprafaţa apei, 
începu să producă un nor dens de fum colorat în oranj, fum 
care a rămas suspendat, nemişcat în crepusculul fără vânt, 
formând un ecran impenetrabil între ei şi inamicul de pe 
submarin. După vreo două minute, proiectile venite de la 
submarin au început să străpungă fumul oranj, şuierând pe 
deasupra bărcii sau împroşcând în apă în jurul ei, dar nici 
unul nu a produs pagube. Japonezii trăgeau la întâmplare şi 
orbiţi de mânie. La patru minute după lansarea peste bord 
a primului flotor cu turn, acum pe cale de stingere, a fost 
lansat un al doilea şi, înainte ca şi acesta să se fi consumat, 
bărcile au eşuat voluntar iar oamenii au debarcat pe insulă. 


IX 


De fapt, insula era. mai mult o insuliţă: de formă ovală, 
orientată cam de la est la vest, nu depăşea trei sute de 
yarzi lungime şi cam o sută cincizeci de yarzi lăţime, de la 
nord la sud. Şi nici nu era perfect ovală: cam la o sută de 
yarzi marea săpase goluri de ambele părţi, practic opuse 
unul altuia, aşa că insuliţa, putem spune, era împărţită în 
două. Ca precauţie, Nicolson a înconjurat insula înainte de 
debarcare, apoi au tras bărcile pe p plajă şi le-au amarat de 
două stânci solide în golful dinspre sud. 

La est, dincolo de cele două golfuri, capătul îngust al 
insulei era jos, stâncos şi pustiu, dar la vest creştea ceva 
vegetaţie: tufişuri pitice şi un soi de buruiană pipernicită, 
iar la centru se ridica o mică înălţime de vreo cincizeci de 
picioare. La sud, pe acest mic deal, cam la jumătatea 
pantei, se afla o grotă ce putea servi de adăpost şi într- 
acolo şi-a condus Nicolson în grabă pasagerii, îndată ce au 
debarcat. Căpitanul şi caporalul Fraser au trebuit să fie 
transportaţi cu targa, dar distanţa era mică şi la zece 
minute de la punerea bărcilor pe uscat, întregul grup era 
adăpostit în grotă, precum şi toate proviziile, rezerva de 
apă şi ceva echipament portabil, chiar ramele şi furcheţii. 

La apusul soarelui s-a pornit o briză uşoară, dinspre 
nord-est se adunau nori pe cer, mascând primele stele de 
seară, dar era încă suficientă lumină şi Nicolson a-cercetat 
cu binoclul împrejurimile. A privit vreo două minute, l-a 
lăsat în jos şi şi-a frecat ochii. Fără să-i vadă, era conştient 
că toţi cei din grotă îl urmăreau îngrijoraţi - toţi, afară de 
micul Peter care moţăia, înfăşurat intr-o pătură, gata să 
adoarmă. 

— Ei bine? întrerupse Findhorn tăcerea. 

— Submarinul se învârteşte în jurul capătului de vest al 
insulei, sir; şi foarte aproape de țărm. 

— Nu aud nimic. 


— Probabil merg pe acumulatori, nu ştiu de ce; poate îşi 
dau seama că, deşi ei nu ne văd, noi îi putem vedea, încă 
nu s-a întunecat complet. 

Van Effen tuşi, ca să-şi limpezească vocea: 

— Şi ce credeţi că va urma, Mr. Nicolson? 

— Nu prea ştiu, dar mi-e teamă că au intenţii rele dacă 
le-a mai rămas în stare de funcţiune tunul mare sau cel 
antiaerian, ne fac praf în două minute. 

Arătând cu un gest către mica ridicătură ce delimita 
grota spre sud, abia vizibilă în amurg chiar de la şase 
picioare distanţă: 

— Cu puţin noroc, cred că această culme le va opri 
proiectilele. 

— Şi dacă nu va fi aşa? 

— O să vedem atunci ce-i de făcut, răspunse Nicolson, 
scurt; poale că debarcă oameni în diferite puncte şi ne 
înconjoară, poate vor întreprinde un atac frontal. 

Privind din nou prin binoclu, continuă: 

— Orice se va întâmpla, nu se pot întoarce acasă 
declarând că ne-au lăsat teferi aici; e ca şi cum şi-ar pune 
singuri capul sub satâr la propriu vorbind; mai curând îşi 
fac in corpore harakiri. 

— Nici nu cred că se vor Întoarce acasă, mai repede îşi 
fac harakiri, se auzi vocea gravă a lui Findhorn; le-am 
omorât prea mulţi camarazi. 

Din spatele lor, parvenea un murmur de voci, curând se 
opri şi se auzi clar vocea lui Siran: 

— Mister Nicolson! 

Interpelatul lăsă binoclul şi privi peste umăr: 

— Ce doreşti? 

— Am avut o discuţie cu oamenii mei şi vrem să facem 
o propunere. 

— Adreseaz-o căpitanului, el este şeful. Şi Nicolson 
reluă privitul prin binoclu. 

— Foarte bine, am să mă adresez atunci căpitanului: 
este evident - din păcate, aş putea spune - că nu aveţi 
încredere în noi. Ne-aţi obligat să stăm într-o barcă 
separată, cred că nu din cauză că nu ne îmbăiem de două 


ori pe zi. Consideraţi necesar - fără motiv, vă asigur - să ne 
supravegheați tot timpul. Suntem o povară grea, aş putea 
spune, o responsabilitate. Cu permisiunea dumneavoastră, 
vă propunem să vă eliberăm de această responsabilitate. 

— Dă-o dracului de vorbărie si spune exact ce doreşti! 
exclamă iritat Findhorn. 

— Bine: vă propun să ne lăsaţi să plecăm, să nu mai 
aveţi grija noastră; preferăm să fim prizonieri la japonezi. 

— Cum! exclamă mânios Van Effen; pe legea mea, sir. 
mai bine îi împuşc pe toţi! 

— Te rog, îi replică Findhorn făcându-i cu mâna un gest 
de liniştire. 

Privea curios spre Siran, era însă prea întuneric ca să-i 
distingă expresia feţei şi continuă: 

— Sunt curios să aflu, cum gândeşti, Siran, să vă 
predaţi: să coborâţi dealul spre plajă? 

— Cam aşa ceva. 

— Şi nu vă este teamă că vă vor împuşca înainte de a fi 
predat? Sau admițând că ajungeţi să vă predaţi, credeţi că 
veţi fi torturați sau omorâţi? 

— Nu-i lăsaţi să plece, sir, se auzi vocea grăbită a lui 
Van Effen. 

— Nu te frământa, Van Effen, replică Findhorn. Apoi se 
adresă lui Siran: 

— Nici nu mă gândesc să fiu de acord cu cererea 
voastră absurdă; veţi rămâne cu noi, deşi, slavă Domnului, 
nu vă dorim deloc compania; şi să nu credeţi că suntem 
atât de proşti. 

— Mister Nicolson, zise Siran, desigur că 
dumneavoastră... 

— Taci! i-o tăie scurt Nicolson; ai auzit ce-a spus 
căpitanul Findhorn: crezi că suntem naivi şi stupizi? Nici 
unul dintre voi nu şi-ar risca preţiosu-i cap dacă ar fi cea 
mai mică şansă să-l împuşte sau să-l maltrateze japonezii 
Pariez o sută la unu că... 

— Vă asigur..., încercă Siran să-l întrerupă. Dar Nicolson 
îl opri, replicându-i cu dispreţ: 


— Nu-ţi mai bate gura degeaba; cine să te creadă? Eşti 
în cârdăşie cu japonezii, nu ştiu exact cum, şi avem destule 
pe cap ca să ne mai facem noi înşine cadou încă şapte 
inamici. 

După o pauză, Nicolson continuă gânditor, adresându-i- 
se lui Findhorn: 

— Păcat că deocamdată doar i-aţi promis acestui om că 
va fi spânzurat. Cred că Van Effen a avut dreptate: toate s- 
ar simplifica, dacă am împuşca tot grupul. Probabil că tot 
vom fi obligaţi s-o facem cândva. 

După o pauză mai lungă, Findhorn vorbi calm: 

— Eşti foarte tăcut, Siran; ai făcut poate un calcul 
greşit? Nu crezi că ai comis o gafă? Ai noroc că nu suntem 
nişte asasini, de teapa dumitale. Dar bagă de seamă, la cea 
mai mică provocare, vom trece la fapte, aşa cum a propus 
Van Effen. 

— Să faceţi bine să vă grupaţi acolo, în fundul grotei, 
spuse Nicolson; şi nu strică să vă facem un control al 
buzunarelor. 

— S-a şi făcut, Nicolson, îl asigură Findhorn; încă de 
noaptea trecută, pe navă, după ce ai plecat din sala de 
mese: s-a găsit un întreg arsenal... Se mai vede 
submarinul? 

— Exact la sud de noi, sir, la vreo două sute de yarzi 
distanţă în larg. 

A lăsat binocilul în jos şi s-a retras în interiorul grotei: în 
turela submarinului se aprinsese,un proiector şi fascicolul 
lui alb strălucitor parcurgea rapid ţărmul stâncos al insulei. 
S-a concentrat imediat asupra micului intrând de mare, în 
coasta unde se aflau bărcile de salvare; după două 
secunde, s-a mişcat încet; în sus pe deal, în direcţia grotei 
în care se ascundea grupul. 

— Mister Farnholme! se adresă imperativ Nicolson. 

— Va fi o joacă pentru mine, mormăi acesta, înțelegând 
ceea ce i se cerea. 

Pudică carabina, o puse la umăr, ochii şi trase, totul cu 
rapiditate. Carabina era eu un singur glonţ, dar a fost 
destul: ecoul detunăturii se pierdea, dar s-a auzit de la 


distanţă cum a plesnit sticla proiectorului şi lucirea albă a 
luminii dispăru, rămânând doar o urmă roşie care şi ea 
pieri. 

— Bine că vă avem cu noi, domnule general! exclamă 
Findhorn; cred că vom mai avea ocazii să apelăm la 
dumneavoastră... Mi se pare că cei de pe submarin nu au 
fost prea inspirați aprinzând proiectorul, nu-i aşa, Nicolson? 
S-au ales cu o probă de ceea ce poate generalul. 

— Nu cred că a fost o simplă inspiraţie, sir, răspunse 
Nicolson; din contra, mi se pare că au procedat deliberat 
pentru a ne obliga să ne lăsăm descoperiţi: la lumina 
proiectorului, au aflat mai întâi unde sunt bărcile, iar după 
fulgerarea carabinei generalului, cunosc şi locul unde ne- 
am refugiat noi. Dacă nu procedau aşa, aflarea acestor 
două lucruri ar fi necesitat un timp destul de lung, ar fi 
trebuit să debarce şi poate să sacrifice câteva vieţi până să 
ne găsească. în primul rând, ei urmăresc să pună mâna pe 
bărci, nu pe noi. Dacă reuşesc să ne împiedice să plecăm 
de pe insulă, e foarte uşor să ne prindă şi, de referinţă, la 
lumina zilei. 

— Îmi pare rău că nu sunt de acord cu dumneata, spuse 
Findhorn încet; pentru ei, problema bărcilor este 
secundară, le pot scufunda de pe submarin, cu tunul, fără 
să debarce; nu avem cum să-i împiedicăm. 

— Ar fi greu de pe submarin, replică Nicolson; pe 
întuneric, ei nu văd unde sunt bărcile şi, ca să le scufunde, 
ar trebui să tragă toată noaptea focuri la întâmplare, cel 
puţin o sută. Este mai probabil că vor debarca ziua o echipă 
care să le distrugă fundurile şi chesoanele de aer”? - ori le 
vor remorca sau le vor duce vâslind în larg. 

— Dar... cum vor debarca de pe submarin? întrebă 
Vannier. 

— Înotând, dacă va fi nevoie, dar cred că nu vor fi 
obligaţi, majoritatea submarinelor fiind prevăzute cu tot 
felul de tipuri de pui”, lucru esenţial pentru o astfel de 


72 Flotor etanş din tablă, folosit pentru mărirea flotabilității 
bărcilor de salvare. 
73 Barcă mică, propulsată de o singură pereche de rame. 


navă care operează în ape nu prea depărtate de țărm şi 
ţine contact cu trupele respective de pe numeroase insule. 

Câteva minute, nimeni n-a mai scos o vorbă. Micul Peter 
murmura în somn, Siran şi oamenii lui şuşoteau ceva în 
colţul cel mai îndepărtat al grotei, nu se distingea ce pun la 
cale. Willoughby tuşi, spre a atrage atenţia: 

— „Vreme trece, vreme vine" şi aşa mai departe, începu 
el cu un citat; dar eu am o idee. 

Nicolson îşi reţinu un zâmbet: 

— Fii prudent, Willy. 

— „Vulpea spune că sunt acri strugurii la care nu poate 
ajunge", continuă Willoughby, mândru de zicalele sale; 
planul meu este de o simplitate genială: hai să pornim mai 
departe pe mare. 

— Straşnic! exclamă Nicolson sarcastic; vâslim fără 
zgomot la lumina lunii. Cât de departe crezi că vom 
ajunge? 

— Păcat că mă subestimaţi! Willoughby se avântă în 
sferele înalte ale raţiunii pure şi onorabilul ofiţer secund îşi 
târâie picioarele în noroi. Nu-i nevoie să vâslim, folosim 
motorul! 

— Ce spui? Şi cum îi vei convinge pe japonezi să-şi pună 
vată in urechi, ca să nu-l audă? 

— Dacă mă lăsaţi să meşteresc eşapamentul motorului 
ca să-i pun nişte plăci deflectoare, vă garantez că nu se 
mai aude nimic nici de la o sută de yarzi distanţă. E 
adevărat, pierdem ceva din viteză, nu prea mult. Şi chiar 
dacă ne aud, ştiţi prea bine ce greu se localizează noaptea 
pe mare dincotro vine un sunet slab. Stimabililor, libertatea 
ne face cu ochiul, să nu pierdem ocazia. 

— Dragă Willy, începu cu blândeţe Nicolson. trebuie să 
te pun la curent cu unele noutăţi: detectarea sunetelor în 
timpul nopţii nu mai depinde de urechi şi japonezii sunt şi 
ei la curent, folosesc hidrofoane foarte sensibile, nu le pasă 
dacă înăbuşi eşapamentul, simpla învârtire a elicei în apă le 
este de ajuns. 

— Dracu' să-i ia, spuse Willoughby, furios. Tăcu un 
moment, apoi vorbi din nou: 


— Să nu dispere nimeni, Willoughby va găsi altă soluţie. 

— Nici nu mă îndoiesc, replică Nicolson, prieteneşte; nu 
uita însă că musonul de la nord-vest mai durează încă vreo 
două luni şi ar fi uşor de manevrat dacă... Jos! toată lumea 
jos la pământ! 

Primele proiectile au răpăit în jurul lor, ricoşând pe 
stânci şi şuierând cu răutate pe deasupra: de pe submarin 
pornise un baraj de focuri. Se apropiase, de țărm, canonada 
răsuna parcă produsă de o duzină de tunuri sau mitraliere, 
toate trăgând odată. Sigur, cineva de la bord reperase 
fulgerarea carabinei lui Farnholme şi acum ripostau precis 
şi violent. 

— A fost cineva rănit? Nimeni n-a fost rănit? 

Era vocea lui Findhorn, joasă şi răguşită, greu de auzit 
in vacarmul canonadei. 

Răspunsul a venit mai târziu, când Nicolson a confirmat: 

— Cred că nimeni, sir; de fapt, doar un singur ins a 
rămas expus, nu s-a trântit la pământ. 

— Destul de bine... şi nu este acum momentul să 
trecem la represalii, se auzi vocea lui Findhorn: nu este 
cazul ca cineva să-şi mai expună capul. 

Apoi, mai încet şi mai liniştit, adăugă: 

— Nu mai înţeleg nimic, Nicolson: Zero-urile ne-au 
menajat când evacuam Viroma, submarinul nu s-a grăbit să 
ne scufunde barca şi hidroavionul ne-a lăsat în pace chiar 
după ce am dat lovituri grele camarazilor lui de pe 
submarin. Dar acum par porniţi să ne masacreze. Nu 
înţeleg nimic din toate astea. 

— Nici eu, sir, a fost de acord Nicolson. 

El tresări involuntar când un proiectil se înfipse în 
peretele de pământ al grotei, la două picioare deasupra 
capului şi adăugă: 

— Să stăm liniştiţi aici, cu capul în nisip ca struţul, sir; 
canonada este doar o simulare, de fapt ei caută să pună 
mâna pe bărci. Altminteri, atacul contra noastră nu are nici 
un sens. 

Findhorn aprobă cu un gest: 


— Şi ce crezi că trebuie să facem? Mă tem că personal 
nu mai sunt bun de nimic, Nicolson! 

— Cât trăiţi, sunteţi un bun şef al nostru, sir, spuse 
Nicolson, căutând a fi cât mai convingător; daţi-mi voie să 
merg cu câţiva oameni jos la țărm; trebuie să împiedicăm 
cu orice preţ distrugerea sau capturarea-bărcilor. 

— Ai dreptate; du-te, nu pot decât să-ţi urez noroc! 
După câteva secunde, într-o pauză a canonadei, Nicolson 
cu câţiva oameni au ieşit pe furiş din grotă şi au pornit in 
josul dealului. Nu au făcut nici cinci paşi, Nicolson îi şopti 
ceva la ureche lui Vannier, îl prinse pe general de braţ şi se 
retrase spre capătul de est al grotei. Au stat jos, cercetând 
cu atenţie întunericul. Apropiindu-şi buzele de urechea 
generalului, Nicolson îi şopti: 

— Nu uitaţi că ne riscăm viaţa. 

Deşi întuneric, înţelese că Farnholme aproba cu un 
gest. 

Nu au aşteptat mult: după cincisprezece secunde au 
auzit un zgomot slab, prudent de paşi, apoi vocea tare, 
răguşită a lui Findhorn, întrebând ceva. Nu a urmat nici un 
răspuns, dar s-a auzit ceva mişcând, apoi zgomot de paşi 
grăbiţi; ţăcănitul produs de aprinderea lanternei lui 
Nicolson a permis să se vadă nişte fugari încovoiaţi, cu 
braţele ridicate. Imediat carabina automată a lui Farnholme 
a trăsnit, trupurile fugarilor s-au prăvălit bufnind, după care 
liniştea întunericului a devenit mai adâncă. 

— Ce idiot sunt! exclamă Nicolson; am uitat complet de 
Siran şi complicii săi.. 

leşi pe furiş din grotă, acoperind lumina lanternei cu 
mâna şi smulse armele, nişte securi încă încleştate în 
mâinile morţilor, pe care îi examina un moment la lumina 
lanternei. 

— Sunt cele două securi din barca de salvare numărul 
doi, sir, se auzi o voce; au vrut să-şi încerce norocul, din 
proprie iniţiativă. 

Nicolson lumină cu lanterna celălalt capăt al grotei: 
vocea era a lui Siran, care sta acolo cu figura calmă şi 
inexpresivă. Nicolson ştia că, de fapt, el era vinovatul, 


blestematul vinovat, că trimisese trei din oamenii lui, în 
timp ce el însuşi stătea în siguranţă. Mai ştia că figura lui 
Siran va rămâne calmă, impenetrabilă, negând orice 
cunoştinţă despre ispravă; morţii nu vorbesc şi cei trei erau 
morţi de-a binelea. Nu mai era timp de pierdut. 

— Vino încoace, Siran. 

Vocea lui Nicolson era tot atât de inexpresivă ca şi 
figura lui Siran. 

— Noi, cei rămaşi, nu vă vom mai face necazuri, sir, 
începu Siran. 

Se ridică în picioare şi făcu câţiva paşi dar, lovit cu sete 
în dosul urechii de patul coltului lui Nicolson, se prăbuşi ca 
un trunchi de arbore retezat. Lovitura care a răsunat ca o 
explozie era suficientă să-i spargă craniul, dar Nicolson, 
urmat îndeaproape de Farnholme, a plecat înainte ca Siran 
să cadă la pământ; de la început până la sfârşit, episodul n- 
a durat decât treizeci de secunde. 

împreună cu Farnholme au alergat cât îi ţineau 
picioarele in josul pantei, poticnindu-se,  alunecând, 
ridicându-se şi fugind mai departe. La treizeci de yarzi de 
plajă, au auzit o răpăială bruscă de> împuşcături, strigăte 
de durere, înjurături, voci stridente proferând cuvinte 
nedesluşite, altă rafală, apoi din nou zgomote de luptă şi 
împroşcături violente ca de oameni care luptă corp la corp 
în apă. La zece yarzi de marginea apei, tot alergând cât îl 
ţineau picioarele, cu mult înaintea lui Farnholme, Nicolson 
aprinse lanterna: a apărut un vălmăşag de oameni 
luptându-se furios în apa nu prea adâncă dimprejurul 
bărcilor, a zărit un ofiţer japonez aplecat deasupra lui 
McKinnon. căzut la pământ; ofiţerul ţinea in mână o sabie 
sau o baionetă pregătită pentru decapitare, dar McKinnon 
sări înapoi cu un braţ în jurul gâtului ofițerului şi îl împuşcă 
în spate cu un foc de revolver, săltând în picioare ca o 
pisică. Aprinzând iarăşi un moment lanterna, Nicolson îl 
văzu pe Walters luptându-se cu un marinar japonez şi 
împroşcând apa miloasă prin rostogolirile lor; nu era cazul 
să intervină, nu se prevedea care va reuşi să-l omoare pe 


celălalt. A ridicat fascicolul de lumină al lanternei pentru a 
examina bărcile. 

Una dintre ele era aproape eşuată, paralel cu ţărmul. 
Până la genunchi în apă, conturaţi puternic în lumina 
lanternei, doi marinari japonezi se aflau aproape de pupă, 
unul aplecat cu capul în jos, celălalt in picioare, cu un braţ 
ridicat şi mâna dreaptă depărtată în spatele capului. 
Zăpăciţi şi orbiţi de lumina lanternei, cei doi japonezi au 
rămas câtva timp nemişcaţi în poziţiile respective, secvenţă 
statică dintr-un balet de coşmar; apoi, perfect la unison, 
împietrirea s-a transformat în acţiune convulsivă, cel 
aplecat îndreptându-se şi căutând să scoată cu mâna ceva, 
desigur, o grenadă, din sacul de plasă legat de centură: 
celălalt, lăsându-şi în jos umărul sting şi fandând; în timp ce 
ţinea şi el ceva cu braţul întins, căzu trăsnit; Nicolson 
tocmai îşi pregătise Coltul şi vroia să apese pe trăgaci, dar 
a înţeles că era prea târziu. 

Prea târziu pentru Nicolson, dar mai ales pentru 
marinarii japonezi. Incă o dată au încremenit ca nişte stane 
de piatră, opriţi parcă brutal de o mână invizibilă, apoi au 
început să se mişte iar, de astă dată lent, foarte lent, 
pivotând cu încetineală interminabilă pe picioarele pironite. 
Nicolson a stins lanterna şi din pocnitura carabinei lui 
Farnholme. căci el fusese autorul, rămase doar un ecou. 
Japonezii au căzut cu feţele înainte, unul direct in apă, 
celălalt la pupă peste copastia bărcii de salvare; zgomotul 
căderii se pierdu însă într-o bufnitură şi o fulgerare de un 
alb orbitor: explodase grenada pe care o ţinuse în mână 
japonezul. 

După iluminarea vie produsă de explozia grenadei, 
întunericul părea şi mai adânc, domnind peste tot, peste 
țărm. peste apă şi în văzduh, pretutindeni şi impenetrabil. 
Doar departe, spre sud-vest, câteva stele licăreau slab pa 
cerul negru-violaceu dar şi ele au fost stinse una câte una 
de norii încă destinaţi care apăreau deasupra liniei 
orizontului, întuneric, tăcere desăvârşită, nici un sunet, nici 
o mişcare. 


Nicolson a riscat o rapidă examinare a situaţiei cu 
lumina lanternei, apoi a stins-o: toţi oamenii lui erau acolo, 
toţi în picioare, iar inamicul încetase de a mai fi un pericol, 
doar cadavre cuminţi în întuneric. Japonezii nu avuseseră 
noroc: nu se aşteptau să fie atacați, crezând că toţi cei 
salvaţi de pe Viroma se aflau la adăpostul grotei, ferindu-se 
de canonada simulată a submarinului; siluetele lor se 
profilaseră noaptea pe mare mai bine decât pe uscat, 
oferind o ţintă admirabilă pentru Farnholme şi se aflau în 
poziţie cu totul dezavantajoasă, chiar din momentul când 
coborâseră din bărcile de cauciuc cu care veniseră pe 
mare. 

— Este cineva rănit? întrebă în şoaptă Nicolson. 

— Walters, sir, răspunse Vannier, tot în şoaptă; Cred, 
destul de grav. 

— la să-l văd. 

Nicolson se apropie şi aprinse lanterna: Vannier 
sprijinea încheietura mâini stângi a lui Walters, în dreptul 
degetului mare se vedea o rană largă, sângerânadă, 
jumătate din  încheietură fiind fracturată. Vannier îi 
strânsese braţul cu o batistă în chip de garou, aşa că 
sângele roşu aprins pulsa doar încet din rană. Nicolson 
stinse lanterna, întrebând: 

— Cuţit? 

— Nu, baionetă, răspunse Walters ca voce mult mai 
puţin îngrijorată decât a lui Vannier. lmpinse cu piciorul 
forma de corp omenesc ghemuită jos în apă, spunând: 

— Asta m-a procopsit. 

— Mi-am închipuit, răspunse Nicolson; dar nu-i de joacă 
cu fractura, cere-i lui Miss Drachmann să-ţi dea un prim 
ajutor. Mi-e teamă că va trece multă vreme până vei putea 
folosi mâna din nou. 

Nicolson căuta să-l menajeze; în sinea sa, gândea cu 
amărăciune că „multă vreme" însemna, de fapt, 
„hiciodată": tendoanele erau rău sfârtecate, sigur că 
nervul-radial era secţionat, în orice caz era certă o 
paralizie. 


— Mai bine asta, decât o fractură a inimii, glumi curajos 
Walters; dar mă puteam lipsi şi de aşa ceva. 

— Du-te sus la grotă cât mai degrabă; ceilalţi, mergeţi 
şi voi cu el - şi nu uitaţi să vă faceţi recunoscuţi când vă 
apropiaţi: căpitanul nu ştie dacă sunteţi de-ai noştri şi stă 
totdeauna cu revolverul la îndemână. Dumneata, 
McKinnon. rămâi cu mine. 

Se opri brusc, auzind ceva împroşcând prin apă, lângă 
barca cea mai apropiată. 

— Cine-i acolo? 

— Eu, Farnholme, fac ceva investigaţii, dragul meu... 
zeci de bucăţi, chiar zeci de bucăţi. 

— Despre ce dracu vorbeşti? întrebă Nicolson cam iritat. 

— Grenade, saci întregi plini cu grenade. Tipul ăsta 
avea cu el un arsenal ambulant. 

— Luaţi-le cu dumneavoastră, poate avem nevoie de 
ele; şi să vă ajute cineva. 

Nicolson şi McKinnon au aşteptat până au plecat toţi, 
apoi s-au apropiat prin apă de prima barcă. Tocmai când 
ajungeau la ea, din întunericul dinspre sud două mitraliere 
au deschis focul cu proiectile trasoare. Traiectoriile albe se 
stingeau în plescăituri şi stropi de apă. Când şi când ricoşa 
în afara apei un rateu scheunând subţire în întuneric; şi mai 
rar încă, se întâmpla că un proiectil pocnea într-una sau 
alta din cele două bărci de salvare. 

Adăpostit în spatele uneia dintre bărci, doar cu capul 
deasupra apei, McKinnon atinse cu mâna braţul lui 
Nicolson: 

— Oare ce-o să se mai întâmple, sir? 

In vocea domoală a highlandezului se distingea mai 
degrabă nedumerire decât spaimă; Nicolson răspunse cu 
un rictus care, din fericire, nu se vedea în întuneric: 

— Greu de spus, McKinnon; probabil că grupa lor de 
debarcare trebuia să semnalizeze cu lanterna, sau în alt 
mod, dacă operaţia reuşea. Au auzit zgomot, au observat 
mişcări pe țărm şi cei de pe submarin se dau cu capetele 
de pereţi, nu ştiu ce se întâmpla. Până la sfârşit, probabil 
nu vor mai semnaliza şi vor deschide focul. 


— Păi, dacă tot aşteaptă un semnal, ce-ar fi să le luăm 
înainte, sa semnalizăm noi? 

— Minunată idee, McKinnon, chiar genială! Sunt zăpăciţi 
şi îşi închipuie că oamenii lor de la țărm sunt şi ei tot atât 
de buimăciţi, aşa că vor lua drept bun orice semnal vom 
emite. 

Chiar aşa s-a întâmplat. Nicolson şi-a ridicat mina peste 
bordul bărcii de salvare, a aprins şi a stins la în-tâmplare 
lanterna, apoi repede şi-a retras braţul. De la un artificier 
experimentat, aceste semnale trebuiau să primească un 
răspuns, dar de pe submarin nu s-a mai lansat nici o 
traiectorie de trasor. în, schimb, cele două mitraliere şi-au 
încetat brusc focul, noaptea a redevenit tăcută şi calmă. 
Ţărmul şi marea parcă erau pustii, fără un semn de viaţă, şi 
silueta estompată a submarinului nemişcat pe mare părea 
doar o umbră imaterială, cu totul ireală, mai mult închipuită 
decât aievea. 

Nu mai avea rost ca Nicolson şi McKinnon să se mai 
ascundă, ba chiar devenea periculos. S-au indicat fără 
grabă în picioare şi au inspectat bărcile de salvare la 
lumina lanternei: numărul doi, barca lui Siran era găurită în 
mai multe locuri, toate însă deasupra liniei de plutire, nu 
prea lua apă; multe din chesoanele de aer respective erau 
perforate dar rămâneau destule nedeteriorate - ca să 
asigure o marjă de securitate. 

Altă era însă starea bărcii numărul unu, barca cu motor. 
Chiar dacă mai puţine sau nici o împuşcătură răzleaţă nu-i 
străpunsese coca, era totuşi adânc intrată la apa puţin 
adâncă de lângă țărm şi fundul bărcii era inundat. Apa din 
interior era amestecată cu sângele roşu scurs din cadavrul 
marinarului japonez îndoit peste copastie; cadavrul era atât 
de sfârtecat, încât cu greu se mai recunoştea că fusese o 
fiinţă omenească. Sub cadavru, Nicolson descoperi 
explicaţia dezastrului: aceeaşi grenadă care îi sfârtecase 
japonezului o mână şi mare parte din figură făcuse şi o 
gaură în fundul bărcii, sfărâmând fila de bordaj”* pe 


74 Porţiune din învelişul metalic sau lemnos, de o parte a chilei, 
de la prova la pupa, asigurând rezistenţa longitudinală a bărcii. 


optsprezece inci din lungimea ei precum şi stingherul de 
gurmă”* de partea tribord. Nicolson se redresa şi privi la 
McKinnon, în penumbra luminii lanternei: 

— O gaură in fundul bărcii, mormăi el; şi pot să-mi trec 
capul, ba şi umerii prin ea: reparația ei o să ne dea al 
dracului de furcă. 

Dar McKinnon nu-i răspunse: la lumina ascunsă a 
lanternei, examina interiorul bărcii şi când vorbi, vocea îi 
era detaşată, indiferentă parcă: 

— Nu va mai fi cazul, sir: motorul, s-a terminat cu el. 
După o pauză, continuă: 

— Magnetoul, sir, probabil că grenada a explodat chiar 
lângă el. 

— Ei. drăcia dracului, magnetoul? Poate că mecanicul 
II... 

— Nimeni nu-l mai poate repara, sir. îiî 
McKinnon; n-a mai rămas nimic din el. 

— Desigur că asta s-a întâmplat, aprobă Nicolson. 

Se uită la magnetoul deteriorat, cântărind toate 
implicaţiile ce decurgeau din cele întâmplate şi mai 
încercă: 

— Şi chiar n-a mai rămas nimic întreg din el? McKinnon 
nu răspunse direct, dar îi spulberă orice speranţă: 

— Mă trec fiori când mă gândesc în ce situaţie suntem, 
sir. 

Îşi clătina capul încet, privind prin interiorul, bărcii chiar 
după ce Nicolson stinsese lanterna, apoi atinse uşor braţul 
acestuia: 

— Ştiţi ceva, sir? Mai avem multe de îndurat, multe de 
tot, până să ajungem la Darwin, în Australia! 


ntrerupse calm 


Numele ei complet era Gudrun Jorgensen Drachmann, 
Jorgensen fiind numele bunicului din partea mamei. Era pe 
trei sferturi daneză, avea douăzeci şi trei de ani şi se 


'5 Element din osatura longitudinală a bărcii, toi cu rol de 
asigurare a rezistenţei. 


născuse la Odense”, în 1918, chiar în ziua Armistițiului”. 
Locuise două scurte perioade de timp în Malaysia, dar 
restul vieţii şi-l petrecuse la Odense, până se calificase 
infirmieră şi venise în august 1939 la plantaţia tatălui său 
de lingă Penang*. 


Sprijinindu-şi spatele de peretele grotei, cu mâinile 
încrucişate sub cap, Nicolson privea, fără să-i vadă, 
vălătucii întunecaţi de nori: era atent la cele ce-i spunea 
Gudrun, dorea ca ea să continue, să reînceapă, să nu se 
mai oprească. Oare cum era acel citat pe care Willoughby, 
iremediabil înveterat celibatar, i-l repetase totuşi atât de 
des? A, da; din Regele Lear: „Vocea îi era totdeauna dulce". 
Ba, mai complet, citatul era: „Vocea îi era mereu dulce, 
blinda şi domoală"?. Şi Willoughby susţinea cu convingere 
că evitase să cadă în capcanele diabolice - propriile lui 
cuvinte - ale unei sacre căsătorii, datorită faptului că nu 
întâlnise o femelă - intenţionat folosea acest termen 
peiorativ - care să aibă o voce totdeauna dulce, blinda şi 
domoală. Poate însă că dacă Willoughby ar fi avut şi el 
parte de o convorbire de douăzeci de minute cu Gudrun, 
aşa cum avea Nicolson acum, şi-ar fi schimbat părerea. 

Toate acestea îi treceau prin minte lui Nicolson, după ce 
se întorsese în grotă, raportase lui Findhorn şi venise să 
vadă ce făcea micul Peter. 

După ce Gudrun îi povestise pe scurt viaţa, ea tăcuse 
câteva, minute, ne mai pronunţând nici un cuvânt. 
Nerăbdător, din când în când Nicolson o privea, căutând un 
motiv ca să continue conversaţia. 

— Eşti departe de casă, Miss Drachmann; desigur, 
iubeşti Danemarca, patria dumitale. 


7* Oraş în Danemarca, port la Marea Baltică 

77 Noiembrie 1910, ziua în care s-a încheiat armistițiul care a pus 
capăt Primului Război Mondial. 

78 Oraş în Malaysia, centrul administrativ al statului cu acelaşi 
nume. 

7 Actul 5, scena 3. 


Era doar pentru a spune ceva şi l-a surprins îndârjirea 
cu care tânăra a răspuns: 

— Da, o iubesc! 

Tonul era plin de ardoare, tonul cuiva care se referă la 
un lucru indiscutabil. „La dracu cu japonezii, dă-l dracului 
de submarin, mai bine să vorbesc cu fata asta", gândi în 
sine Nicolson şi întrebă: 

— Dar Malaysia? Cred că îi nutreşti aceleaşi 
sentimente? 

— Malaysia? 

Tonul se schimbase şi a fost acompaniat de o scuturare 
din umeri: 

— M-am împăcat oarecum cu Penangul; dar nu m-am 
împăcat deloc cu Singapore, pe care... îl detest! 

Devenise brusc înverşunată, îi dispăruse calmul; dar n-a 
ajuns să exprime toată profunzimea resentimentului, şi-a 
dat seama că mersese prea departe. Şi-a schimbat tunul 
vocii, precum şi subiectul conversaţiei. Intinse mâna şi 
atinse braţul lui Nicolson: 

— AŞ dori şi eu o ţigară, dar poate că mister Nicolson nu 
este de acord. 

Mister Nicolson, din păcate, nu prea este la curent cu 
bunele maniere. 

l-a oferit pachetul de ţigări, a aprins un chibrit şi. în 
timp ce se apleca, din nou a simţit parfumul de lemn de 
santal şi mireasma uşoară a părului ei. după care s-a 
redresat şi s-a retras în umbră. Nicolson a aruncat chibritul 
şi a întrebat-o cu blândeţe: 

— De ce deteşti Singaporele? 

Până la răspuns, a trecut o jumătate de minut. 

— Poate că am motive personale. După un moment. 
Nicolson a continuat: 

— Dar ce importanţă mai au acum? De acord, ea i-a 
răspuns: 

— Ai dreptate, chiar dacă este o simplă curiozitate din 
partea dumitale, ce importanţă mai are acum? Este un 
simţământ ciudat şi nu am vreun motiv ca să nu ţi-l spun. 


Poate fiindcă sunt convinsă că nu ai obiceiul de a manifesta 
curiozitate din simplă politeţe. 

A tăcut câteva momente, vârful ţigării strălucea viu in 
umbră. 

— Este purul adevăr că detest Singaporele; îl urăsc 
pentru că am mândrie, mândrie personală, pentru că ştiu 
cit preţuiesc si nu mă pot împăca cu ideea să locuiesc 
acolo. Poate că nu înţelegi multe din cele ce spun. Mr. 
Nicolson. 

— Ai dreptate, o îndemnă prietenos Nicolson; şi tocmai 
de aceea, te rog să continui. 

— Nu sunt lucruri greu de înţeles, răspunse ea încet; 
sunt europeană, născută în Europa, am crescut şi am fost 
educată in Europa şi mă consider daneză, la fel ca toţi 
danezii. Am fost bine primită in orice casă din Odense, dar 
nu am fost invitată în nici o casă europeană din Singapore, 
mister Nicolson. 

Incerca să menţină calm tonul vocii: 

— Marfă necăutată, s-ar putea spune; nu sunt o 
persoană cu care se cuvine să fii văzut împreună. Nu este 
plăcut să auzi spunându-se: „Are ceva sânge negru, dragul 
meu", si asta se spune cu glas tare, toţi se uită la tine şi tu 
nu mai dai niciodată pe acolo unde a avut loc scena; ştiu, 
mama mea a fost malaieză, dar o lady după moda de 
altădată şi... 

— Nu te mai necăji, n-ai de ce. Îmi închipui cât de prost 
te-ai simţit; şi cei mai răi au fost englezii, nu-i aşa? 

— Da, chiar aşa. Apoi, după o ezitare: 

— De ce spui asta? 

— Când e vorba de clădit un imperiu sau de colonizare 
suntem cei mai buni - dar şi cei mai răi din lume; 
(Singapore este un teren de vânătoare foarte atrăgător 
pentru cei mai răi şi te miri la ce se pot deda aceşti cei mai 
răi ai noştri. Se cred poporul ales cu o dublă misiune: să-şi 
nenorocească ficaţii cu băutura într-un timp nemaipomenit 
de scurt şi să descopere că cei care nu fac parte dintre 
aleşi rămân continuu conştienţi că sunt sortiţi să fie doar 
tăietori de lemne şi sacagii până la sfârşitul zilelor. Englezii 


mai sunt şi buni creştini, stâlpi loiali ai bisericii - dacă se 
pot dezmetici din beţie, la timp, duminică dimineaţa. Dar 
nu toţi englezii sunt aşa, nici chiar la Singapore; ai avut 
nenorocul să ai de-a face doar cu specimene din prima 
categorie. 

— Nu mă aşteptam să vorbeşti astfel, replică ea 
surprinsă, cu voce joasă. 

— De ce? Spun exact ce gândesc. 

— Nu cred, şi tocmai de aceea nu mă aşteptam să te 
aud vorbind astfel... Niciodată n-aş fi crezut. 

Cam stânjenită, adăugă: 

— Culoarea pielii mele poate are importanţă pentru 
dumneata. 

— Probabil că da, dă-i înainte, răsuceşte cuțitul în rană. 
Nicolson strivi ţigara cu călcâiul, vocea îi devenise aspră, 
aproape brutală: 

— li dai prea multă importanţă, fără rost. Singapore nu 
înseamnă toată lumea. Nouă ne placi aşa cum eşti şi nu ne 
sinchisim de culoarea măslinie a pielii dumitale. 

— Tânărul dumitale subaltern - mister Vannier - se cam 
sinchiseşte, murmură ea. 

— Te înşeli, îţi faci gânduri inutile; cicatricea de pe 
obraz l-a impresionat de la bun început şi de atunci îi este 
ruşine s-o arate. Apoi, e foarte tânăr. Şi căpitanului i se 
scurg ochii după dumneata: spune că obrazul dumitale are 
„transluciditatea ambrei". 

Cu aer reprobativ, Nicolson continuă, în glumă: 

— Un crai bătrân! 

— Nu-i adevărat, este extrem de bun cu mine şi ţin 
foarte mult la el. 

După care, îngăduitoare: 

— Nu-i chiar aşa de bătrân! 

— Asta-i bună! replică Nicolson; cu un glonte în 
plămâni, chiar un tânăr e bătrân! 

Clătinând din cap, adăugă: 

— La naiba, mă ia gura pe dinainte; iartă-mă te rog, nu 
vreau să te necăjesc. Nu crezi că ar fi mai bine să încetăm 
să mai încrucişăm spadele, Miss Drachmann? 


— Gudrun este numele meu. 

Răspunsul cuprindea o invitaţie, complet inocentă, fără 
urmă de cochetărie. 

Gudrun? îmi place acest nume şi ţi se potriveşte. 

— Dar... nu crezi că ar fi cazul de reciprocitate? 

Aproape şoptit, cu drăgălăşenie, ea continuă: 

— Am auzit pe căpitan spunându-ţi uneori „Johnny; 
este un nume frumos, în Danemarca se dă băieţilor mici; 
cred că ar trebui să mă obişnuiesc să-l folosesc. 

— Fără îndoială, spuse Nicolson, stânjenit; dar ştii... 

— Ştiu ce vrei să spui, îl întrerupse ea, râzând, şi el se 
simţi şi mai stânjenit; nu trebuie să-ţi spun „Johnny'" în faţa 
echipajului! Nu merge decât mister Nicolson. 

Şovăind, continuă: 

— Crezi că „sir" ar fi mai potrivit? 

— Deloc! începu Nicolson, dar se opri căci îl umfla şi pe 
el râsul abia perceptibil al tinerei; foloseşte orice nume 
vrei, probabil îl vei nimeri pe cel mai potrivit. 

Se ridică, se duse la ieşirea grotei, unde preotul 
musulman făcea de gardă, îi*spuse câteva cuvinte, apoi 
cobori dealul până unde sta de veghe Van Effen, 
supraveghind singura barcă utilizabilă. Discută şi cu el 
câteva minute, dacă mai era cazul să păzească barca, şi 
reveni sus la grotă. Gudrun Drachmann încă nu se culcase, 
sta alături de micul Peter. Nicolson se aşeză şi el lângă ei. 

— Nu este, cazul să stai de veghe toată noaptea, nu i se 
va întâmpla nimic lui Peter; de ce nu te culci? 

— Spune-mi drept, întrebă ea cu voce joasă; mai există 
speranţă să scăpăm cu bine? 

— Nici una. 

— Răspunsul este sincer şi direct, recunoscu ea; cât va 
dura? 

— Până mâine la prânz, apreciind foarte larg. Este sigur 
că submarinul va trimite o patrulă care mai întâi va 
debarca pe mal sau va încerca să debarce. Apoi vor cere 
ajutor - dacă avioanele nu vor apărea din proprie iniţiativă 
- de îndată ce se va face ziuă. 


— Poate că cei de pe submarin cred că sunt suficienţi, 
poate că nu vor mai cere ajutor; câţi... 

— Oricâţi, îi facem praf pe toţi! exclamă Nicolson cu 
hotărâre; au nevoie de ajutoare şi sigur că le vor primi. 
Apoi ne vor ataca; dacă nu ne vor omori pe toţi cu bombe 
sau proiectile, pe dimineaţa, pe Lena şi pe Miss Plenderleith 
vă vor lua prizoniere, pe mine, sper că nu. 

— Ştiu, de la Kota Bharu, cum se comportă, spuse ea, 
înfiorându-se: sper că nici eu nu voi cădea prizonieră; dar 
micul Peter? 

— Cu Peter este drama, spuse cu amărăciune Nicolson; 
cine va avea grijă de un băieţaş de doi ani? 

Işi dădea seama că se ataşase tot mai mult de copil, 
mai mult decât îşi mărturisea şi, dacă soţia lui, Caroline, ar 
fi trăit... 

— Nu putem face nimic? ii întrerupse gândurile vecea 
Gudrunei. 

— Mi-e teamă că nu, doar să aşteptăm. 

— Poate... poate atacați submarinul... şi faceţi ceva. 

— Da... ştiu: cu săbiile în dinţi, îi capturăm şi mergem 
cu submarinul, triumfători, acasă. Ai citit multe cărţi de 
aventuri copilăreşti, Gudrun. 

Inainte ca ea să fi răspuns, se ridică şi îi cuprinse braţul: 

— O glumă fără rost, iartă-mă; desigur, nu va fi cazul să 
procedăm astfel. 

— N-am putea s-o ştergem cu barca fără să ne audă 
sau să ne vadă? 

— Dragă fată, a fost primul lucru la care ne-am gândit. 
Am putea încerca, dar nu vom ajunge departe. Cei de pe 
submarin sau avioanele lor ne-ar descoperi in zori şi daca 
nu vom fi ucişi, vom muri înecaţi. Ciudat, Van Effen era şi el 
de acord cu o asemenea încercare, dar n-ar fi docil o 
sinucidere rapidă, sfârşi el scurt. 

Ea rămase câteva momente pe gânduri, apoi: 

— Crezi că putem să plecăm fără să fim auziţi. Nicolson 
zâmbi: 


— Stăruitoare mai eşti! Da, ar fi posibil, mai ales dacă 
am crea o diversiune undeva pe insulă spre a le abate 
atenţia; dar cum să reuşim aşa ceva? 

— O speranţă ar fi să-i facem pe cei de pe submarin să 
creadă că am plecat. S-ar putea ca doi sau trei dintre ai 
noştri să plece cu barca, de exemplu spre una din micile 
insule pe care le-am văzut ieri, în timp ce ceilalţi am 
produce o diversiune. 

Acum ea vorbea repede, însufleţită: 

— Când submarinul ar observa că am plecat, ar luau-o 
şi el din loc şi... 

— Ar merge drept la insuliţele alea - singurul loc spre 
care ne-am îndrepta - ar descoperi că cei plecaţi sunt doar 
o parte dintre noi, i-ar ucide, ar scufunda barca, s-ar 
întoarce înapoi, aici, pentru a termina şi cu restul. 

— Vai, exclamă ea, abătută, nu m-am gândit la toate! 

— Dumneata nu te-ai gândit, dar e sigur că prietenii 
noştri japonezi o vor face. Ascultă, Miss Drachmann... 

— Gudrun, aminteşte-ţi că aşa am hotărât! 

— lartă-mă, Gudrun; dar ce-ar fi să nu-ţi mai frămânţi 
mintea cu toate astea? De ce să te apuce durerea de cap? 
Am cumpănit toate şi n-am găsit nici o soluţie. Şi acum, voi 
încerca să dorm niţel, peste puţin timp trebuie să-l schimb 
la veghe pe Van Effen. 

Tocmai când era pe cale să adoarmă, îi auzi din non 
vocea: 

— Johnny! 

— Vai de mine, suspină el, iar ai o inspiraţie? 

— Chiar aşa, m-am mai gândit şi... 

— Teribil eşti de insistentă, o întrerupse Nicolson cu un 
oftat de resemnare. Despre ce-i vorba? 

— Ce-ar fi dacă am rămâne aici până la plecarea 
submarinului? 

— Unde vrei, să ajungi? 

— Răspunde-mi, te rog. la întrebare, Johnny. 

— N-ar fi rău, din contra, ar fi un lucru bun şi dacă 
putem sta aici ascunşi, neştiuţi, o zi sau două, probabil că 
ei ar renunţa să ne mai caute, cel puţin în grotă. Dar cum 


propui să-i convingem că noi am şters-o şi să plece cu 
submarinul? Să ne ducem peste ei ca să-i hipnotizăm? 

— Nu e chiar o prostie, răspunse ea calm; în zori, dacă 
văd că barca noastră a plecat - barca cea bună, evident - 
vor crede că am plecat cu ea, nu-i aşa? 

— Sigur că vor crede, un om normal aşa ar raţiona. 

— Oare nu există pericolul-ca ei să fie bănuitori şi să 
facă totuşi cercetări pe insulă? 

— Ce-ţi mai trăsneşte prin cap? 

— Te rog, Johnny, ascultă-mă fără să mă întrerupi. 

— Bine, mormăi el, şi iarăşi iartă-mă. Nu, cred că nu-şi 
vor mai bate capul să ne mai caute aici. Şi după aceea, 
Gudrun? 

— Să ascundem barca pentru ca ei să creadă că am 
plecat. 

— Să ascundem barca? Oriunde am acosta-o la 
țărmurile insulei, japonezii o vor găsi în prima jumătate de 
oră. lar în interiorul insulei, nu putem s-o ascundem, este 
prea grea ca s-o tragem pe uscat şi operaţia ar face atâta 
zgomot, încât ne-ar auzi şi no-ar împuşca pe toţi, chiar pe 
întuneric, mai înainte s-o fi deplasat cu zece picioare. Şi 
chiar dacă am reuşi s-o târâm, pe această nenorocită insulă 
nu există măcar un pilc de tufişuri ca să ascundem bărcuţă, 
darămite o barcă de salvare de douăzeci şi patru picioare 
lungime! îmi pare rău, dar nu merge; pe mare sau pe 
insulă, oriunde am ascunde-o, japonezii o vor găsi, chiar cu 
ochii închişi. 

— Dar eu nu propun s-o ascundeţi acostată la țărm sau 
pe uscat, replică ea calmă: eu propun s-o ascundeţi sub 
apă. 

— Cum! exclamă Nicolson sărind în picioare, privind-o 
în întuneric. 

— Facem o diversiune la unul din capetele insulei, 
spuse ea repede; ducem barca la celălalt capăt, de 
exemplu, în micul golf de la nord, o umplem cu pietre, 
scoatem buşonul de la fund, sau cum îi spuneţi, o 
scufundăm în apa mai puţin adâncă iar după plecarea 
japonezilor... 


— Ai dreptate, exclamă Nicolson cu voce admirativă; 
asta merge! Doamne, Gudrun, soluţia merită să fie 
încercată. 

Vocea îi devenise şoaptă, se ridică brusc, strânse în 
braţe pe tânăra care protesta râzând; cu un sentiment de 
adâncă bucurie şi speranţă renăscută, Nicolson se târî 
grăbit spre cealaltă parte a grotei: 

— Mr. Findhorn, Vannier, McKinnon, treziţi-vă cu toţii! 

Au avut şi norocul că totul a mers fără necazuri. Au fost 
unele discuţii în privinţa modului de diversiune - unii 
susţinând că, desigur, căpitanul submarinului sau cel care a 
preluat comanda va deveni bănuitor dacă se foloseşte o 
diversiune prea vădită, dar Nicolson a fost de părere că 
cineva destul de stupid ca să fi trimis o patrulă să debarce 
chiar la ţărmul unde erau bărcile, în loc să fi executat un 
atac de flanc, era sigur că n-avea nici suficientă 
perspicacitate ca să nu cadă în cursă; insistenţele lui au 
avut câştig de cauză. Mai mult, vântul se întorsese spre 
nord, devenind un argument în sprijinul propunerii sale. 
Evenimentele i-au dat dreptate. 

Lui Vannier i s-a dat rolul de momeală şi l-a interpretat 
inteligent, tocmai la timp: vreo zece minute s-a plimbat pe 
ţărmul capătului de sud-vest al insulei, aprinzând 
intermitent o lanternă, la intervale neregulate. Avea cu el 
binoclul de noapte al lui Nicolson şi îndată ce a observat că 
umbra întunecată a submarinului începe să se deplaseze 
silențios, acţionat cu acumulatori, a încetat să mai 
semnalizeze cu lanterna şi s-a adăpostit în spatele unei 
stânci. Două minute mai târziu, submarinul se îndrepta 
direct spre el şi a ajuns la cel mult o sută de yarzi în larg; 
atunci Vannier s-a ridicat, a răsucit dispozitivul de 
declanşare al uneia din luminările fumigene plutitoare cu 
care era prevăzută barca numărul doi şi a aruncat-o cât 
mai departe, pe mare. După treizeci de secunde o briză 
uşoară din nord a dus spre submarin un fum portocaliu, 
dens care i-a învăluit şi i-a sufocat pe cei de pe turelă, 
orbindu-i. 


Durata normală de ardere a unei luminări fumigene 
plutitoare, de patru de până la cinci minute, a fost mai mult 
decât suficientă: patru oameni, cu ramele înfăşurate în 
cârpe ca să nu producă zgomot, au îndreptat barca 
numărul doi spre ţărmul din dreapta insulei, unde au ajuns 
tocmai când cutia de tablă a luminării fumigene începea să 
sfârâie încet, semn că se stinge. Submarinul a rămas 
nemişcat unde se afla. Nicolson a îndreptat pe tăcute barca 
de salvare lângă un mal abrupt al golfului care pătrundea 
adânc de la nord; acolo îl aşteptau Farnholme, preotul 
Ahmed, Willoughby şi Gordon, cu o enormă grămadă de 
bolovani guta adunată. 

Willoughby a insistat să se demonteze rezervoarele de 
aer comprimat - conştiinţa lui de mecanic nu se împăca cu 
perforarea lor. Dar, cu puţinele scule pe care le aveau la 
îndemână. operaţia ar fi necesitat prea mult timp şi ar fi 
cerut lumină pentru a fi adusă la îndeplinire: pe deasupra, 
mai provoca mult zgomot şi comandantului submarinului îi 
putea trece prin minte să-organizeze o patrulare prin toată 
insula cu ajutorul cartuşelor de iluminare. în orice caz, 
trebuiau să îndeplinească operaţia plănuită. 

Lucrând cu iuţeală şi într-o tăcere desăvârşită, au 
desfăcut buşoanele din fila de bordaj, au încărcat fundul 
bărcii cu pietre scoase din malul abrupt, având grijă să nu 
se înfunde găurile buşoanelor. După două minute, Nicolson 
a discutat ceva cu Farnholme şi acesta s-a urcat repede sus 
pe deal: după câteva secunde, a deschis de acolo focuri 
intermitente de armă în direcţia submarinului, astfel ca 
bufniturile carabinei să se sincronizeze oarecum cu 
zgomotele metalice din nordul insulei, unde Nicolson şi 
ceilalţi demontau cadrul chesoanelor de aer şi desfăceau 
rezervoarele de aer comprimat, lăsând însă destule 
chesoane la locul lor pentru a asigura bărcii o flotabilitate 
suficientă. 

Au tot pus pietre în barcă, prin găurile buşoanelor ă 
pătruns tot mai multă apă, dar înăuntru şi în afară barca 
rămânea la acelaşi nivel aproape de partea de jos a 
copastiei, până când, cu ultimii câţiva bolovani, barca a 


început să se scufunde încet sub suprafaţa apei, menţinută 
în poziţie orizontală cu barbetele* prova şi pupa, până ce 
chila se aşeză pe un fund de prundiş, la o adâncime de 
cincisprezece picioare de apă. Când s-au întors la grota de 
pe deal, au văzut o rachetă cu paraşută înălțându-se de la 
capătul estic al insulei, traiectoria ei pierzându-se curbat 
spre nord-est. Vannier apreciase bine timpul şi, dacă cei de 
pe submarin făceau cercetări acolo, găseau capătul insulei 
liniştit şi pustiu, aşa cum era acum şi celălalt capăt. Pentru 
japonezi, rezultatul a fost o totală confuzie, le-au trecut prin 
minte' zeci de presupuneri contradictorii şi, la ivirea zorilor, 
au ajuns la concluzia că supraviețuitorii de pe insulă i-au 
păcălit, ştergând-o în timpul nopţii. 

Asta a fost concluzia neîndoielnică la care au ajuns 
dimineaţa - o dimineaţă plumburie cu cerul acoperit de 
nori, cu vânt puternic şi nici urmă de soare. îndată ce s-a 
luminat de zi, pândarii atenţi de pe insulă, aflaţi în 
siguranţă în spatele unor tufişuri, au văzut diverse figuri 
apărând pe turelă, gesticulând aprins, cu binocluri la ochi, 
căci în timpul nopţii submarinul se deplasase destul de 
departe de țărm. Curând, s-a auzit zgomotul motoarelor 
Diesel şi submarinul a pornit-o în jurul insulei. S-a mai oprit 
o dată lângă barca numărul doi rămasă la suprafaţă, au 
ochit-o cu tunul antiaerian şi au deschis focul; probabil că 
în timpul nopţii mecanicii armurieri de pe submarin 
reparaseră tunul. Au tras doar şase focuri. Şase proiectile 
au fost suficiente pentru a transforma barca intr-o epavă 
ciuruită, sfărâmată şi, îndată ce ultimul proiectil a explodat 
în apa mării puţin adâncă. Dieselele au început să pulseze 
din nou, submarinul a pornit direct spre vest, cu mare 
viteză, şi a cercetat cele două mici insule dintr-acolo. O 
jumătate de oră mai târziu, submarinul dispărea, la sud, 
sub orizont. 


30 Bucăţi de parâmă din dotaţia bărcii de salvare, servind 
eventual la legarea sau remorcarea acesteia. 


236 
X 


Nemişcată, înlemnită, barca de salvare sta pe tot atât 
de încremenită oglindă a suprafeței mării. Nimic nu se 
mişca, nimic nu se clintea, nici urmă de o briză cât de slabă 
care să mai unduiască luciul de oţel albăstrui al oceanului, 
lăsând să se vadă cu precizie cel mai mic amănunt al 
bordajului în clinuri de ambele părţi ale bărcii. O barcă 
încremenită, pe o mare parcă moartă, într-o lume 
înlemnită. O mare pustie, o întindere vastă de inexistenţă, 
estompându-se departe, la nesfârşit, pretutindeni, şi 
pierzându-se în cercul unui cer vast fără urme de nori. Nu 
se vedea nici un nor, nu se zărise nici unul în ultimele trei 
zile. Un cer teribil de senin, mai maiestuos în cruda-i 
indiferenţă, părând încă mai vid din cauza soarelui orbitor, 
reverberând ca un cuptor încins peste marea zădufită. 

Barca părea şi ea complet amorţită, dar nu era goală. 
Mai curând plină, până la limita capacităţii, însă aspectul 
era înşelător. Sub puţina umbră a unor rămăşiţe zdrenţuite 
de velă, bărbaţi şi femei zăceau chirciţi sau întinşi pe 
banchete, pe băncile lopătarilor sau pe scândurile de pe 
fund, unii în comă, alţii cufundaţi într-un somn cu 
coşmaruri, câţiva dormitând pe jumătate treji, complet 
nemişcaţi, economisindu-şi cu grijă scânteia de viaţi ce mai 
dăinuia, precum şi voinţa de a o menţine vie. Aşteptau să 
apună soarele. 

Din tot acest grup de supraviețuitori epuizați şi arşi de 
soare, numai doi păreau să fie mai vioi. Erau tot atât de 
extenuaţi ca ceilalţi, cu obrajii supţi, cu ochii duşi în fundul 
capului, cu buzele crăpate şi vineţii şi cu pustule hidoase 
care supurau acolo unde îmbrăcămintea roasa de apa 
sărată şi de arşiţă lăsase porţiuni de piele nebronzată 
expuse la soarele arzător. Amândoi se aflau la pupa şi se 
cunoştea că erau în viaţă numai prin aceea că nu şedeau 
culcaţi. Dar după imobilitate, ai fi crezut că şi ei erau morţi 


sau încremeniţi: unul avea mina sprijinită pe eche, deşi nici 
o adiere de vânt nu umfla velele sfâşiate şi de aproape 
patru zile nimeni nu mai era în stare să mişte ramele; 
celălalt, neclintit, stană de piatră, ţinea în mână un revolver 
şi numai ochii arătau că mai trăia. 

In barcă erau acum douăzeci de inşi. Cu şase zile 
înainte, când au ridicat velele, pornind de la mica insulă din 
Marea Chinei de Sud, erau douăzeci şi doi, dar rămăseseră 
douăzeci, doi muriseră. Pentru caporalul Fraser, slăbit şi 
scuturat de friguri, nu mai existaseră speranţe că va 
supravieţui chiar dinainte ca proiectilele de pe Zero să-i fi 
sfărâmat pur şi simplu braţul stâng atunci când, de pe 
acoperişul timoneriei Viromei înfruntase inamicul de puşca. 
N-au mai avut medicamente, nici un fel de anestezic, dar 
se agăţase de viaţă timp de patru zile şi se sfârşise doar cu 
patruzeci şi opt de ore în urmă. păstrându-şi calmul până în 
clipa ultimei agonii, cu braţul cuprins de cangrenă până la 
umăr. Căpitanul Findhorn se silise să-şi amintească cât mai 
bine versetele serviciului funebru; a fost aproape ultimul 
său act conştient înainte de a cădea şi el într-o comă 
agitată, cu bolboroseli indistincte, din care părea puţin 
probabil că-şi va mai reveni. 

Celălalt care murise, unul din ultimii trei inşi ai grupului 
Siran, se sfârşise în după-amiaza precedentă. 

A avut o moarte violentă, din cauză că interpretase 
greşit zâmbetul oarecum prietenos şi vocea domoală de 
highlandez a lui McKinnon. După moartea lui Fraser, 
Nicolson îi dăduse lui McKinnon şi răspunderea 
supravegherii rezervei de apă potabilă şi acesta găsise 
deschis ventilul unui rezervor, nu se ştie cum; în orice caz, 
rezervorul fusese plin şi acum nu mai rămăseseră decât trei 
galoane pe fund. Nicolson a decis că fiecare avea dreptul la 
o raţie de o uncie*! şi jumătate de apă, de două ori pe zi, 
drămuită cu cana gradată - obiect ce face parte din 
echipamentul obişnuit al oricărei bărci de salvare - pentru 
toţi, cu excepţia micului Peter care primea oricât dorea. N- 
au fost decât unul sau două murmure de protest, dar 


81 Uncie (ounce) - 28,3 g. 


Nicolson nu le-a luat în seamă. în ziua următoare, când 
McKinnon îi înmâna lui Miss Drachmann a treia raţie de apă 
pentru Peter din acea după-amiază, doi din oamenii lui 
Siran au pornit de la locul lor de la prova şi au străbătut 
toată barca, înarmaţi cu un cavalet*? greu, metalic. 
McKinnon a aruncat o privire rapidă spre Nicolson, a văzut 
că dormea - fusese de veghe aproape toată noaptea 
precedentă - şi, calm, le-a spus celor doi să se întoarcă la 
locul lor, însoţindu-şi cererea cu un gest al mâini i în care 
ţinea revolverul. Unul din cei doi a ezitat, dar celălalt s-a 
repezit, mârâind ca un animal, rotind cavaletul care, lansat, 
ar fi zdrobit ţeasta lui McKinnon ca pe un pepene copt; dar 
McKinnon s-a dat rapid deoparte, cu degetul apăsând 
trăgaciul, inerția avântului atacatorului l-a adus pe acesta 
cu capul înainte peste marginea pupei, dar era mort când a 
căzut în apă. Fără un cuvânt, McKinnon şi-a îndreptat Coltul 
spre celălalt, da» gestul era inutil: omul privea la fumul 
albăstrui care mai ieşea din ţeava revolverului şi figura ii 
era  schimonosită de spaimă. S-a întors repede, 
împleticindu-se, la locul său de la prova. 

Când au pornit, cu şase zile înainte, toate au mers la 
început bine. Aveau moralul ridicat şi erau plini, de 
speranţe. Chiar Siran, încă suferind de urmările comoţiei, 
colaborase cât mai mult posibil şi oamenii lui aşişderea; 
Siran nu era deloc prost şi îşi dădea bine seama că şi 
supraviețuirea lor depindea de efortul comun: era o alianţă 
de circumstanţă, pe care o respecta cât timp îi va fi de 
folos. 

Au plecat la treizeci şi. şase de ore după submarin, la 
douăzeci şi patru de ore după ce ultimul avion de 
recunoaştere a trecut peste mica insulă, aviatorul fiind 
probabil convins că nu mai exista nici un semn de viaţă. 
Submarinul plecase la apusul soarelui, pe vreme de hulă 
uşoară şi cu musonul suflând continuu dinspre nord. Toată 
noaptea şi aproape toată ziua următoare au navigat cu 
vânt din pupă şi în tot acest timp. pe cer nu s-a văzut nici 


5 Bară verticală cu furcă sau locaş circular pe care se sprijină un 
catarg sau alt element rabatabil când este în poziţie de repaos. 


un nor, n-au zărit decât o singură ambarcaţie, o prahu, 
departe spre est. Seara, când începea să se profileze spre 
vest capătul estic al insulei Banka*, ridicându-se deasupra 
orizontului roş-auriu, au zărit un submarin emersând la mai 
puţin de două mile distanţă, apoi s-a depărtat liniştit spre 
nord. Nu era sigur că submarinul i-a văzut - barca de 
salvare era mai mult o nălucă pe marea şi sub cerul ce se 
întuneca dinspre est - , şi Nicolson, îndată ce submarinul a 
ieşit la suprafaţă, a coborât velele oranj de control al 
cârmei, prea vizibile. Se putea presupune că submarinul nu 
reperase nimic şi a dispărut din vedere înainte de apusul 
soarelui. 

In noaptea aceea au trecut prin Canalul Maccelesfield, 
cea mai dificilă şi mai periculoasă porţiune a parcursului, şi 
dacă vântul cădea, se inversa sau îşi schimba direcţia, erau 
în orice caz pierduţi, căci la ivirea zorilor deveneau clar 
vizibili de pe țărm. Dar alizeele au suflat constant dinspre 
nord. puţin după miezul nopţii au lăsat Liat de partea 
babord şi au trecut de insula Lepar* cu mult înainte de 
răsăritul soarelui. Dar la amiaza acelei zile, norocul i-a 
părăsit. 

Mai întâi, vântul a căzut brusc, toată ziua au stat pe loc, 
la mai puţin de douăzeci şi cinci de mile de insula Lepar. 
Târziu, după-amiază, a apărut dinspre vest un hidroavion 
zburând greoi - poate acelaşi pe care îl mai văzuseră. S-a 
rotit aproape o oră pe deasupra lor, apoi a dispărut, fără 
să-i atace. Soarele tocmai apunea la orizont, începea o 
briză uşoară, tot dinspre nord, când a apărut un alt avion, 
tot dinspre vest, zburând drept spre ei cam la trei mii de 
picioare. Acesta era însă un Zero de vânătoare, care în 
orice caz nu mai avea drept scop o acţiune de 
recunoaştere. Ajuns la o milă distanţă, a picat şuierând şi 


83 Luntre indoneziana. 

84 insulă în Indonezia, la est de Sumatra. 

3 Două mici insule indoneziene separate prin canalul 
Macclesfield. 

3 Două mici insule indoneziene separate prin canalul 
Macclesfield. 


din cele două tunuri jumelate de la încheietura aripilor cu 
fuselajul traiectoriile proiectilelor au ţişnit, ca nişte pumnale 
roşii, în amurgul din ce în ce mai obscur; proiectilele au 
brăzdat şiruri de picături pe suprafaţa placidă a mării, care 
au căzut peste neputincioasa şi resemnata barcă de 
salvare, peste ea şi în urma ei. Dar barca nu a fost chiar 
aşa de neputincioasă, căci generalul Farnholme mai ţinea 
carabina în mâini când Zero-ul a executat o rotire scurtă şi 
a luat-o înapoi spre vest, spre Sumatra, cu fuselajul lucios 
dungat de prelingeri negre de ulei de motor. La mai puţin 
de două mile depărtare. Zero-ul s-a întâlnit cu hidroavionul 
care se întorcea şi ambele au dispărut împreună, 
estompându-se în zarea aurie a apusului de soare. 
Proiectilele trase de Zero găuriseră barca în două locuri, 
dar din fericire, numai o persoană a fost atinsă: o schijă de 
şrapnel rătăcită îl rănise destul de grav la coapsă pe Van 
Effen. 

Nici nu a trecut o oră, vântul a început să bată în rafale 
de până la şase sau şapte grade“ şi o bruscă furtună 
tropicală s-a năpustit asupra lor, cu totul pe neaşteptate. A 
durat zece ore, zece interminabile ore de vânt şi întuneric, 
urmate de alte interminabile ore de ambardee şi tangaj, în 
timpul cărora, grupul pasagerilor epuizați din barcă au scos 
apa cu ispolul ca să-şi salveze vieţile, înfruntând valurile ce 
treceau peste pupă şi banchete şi se revărsau peste 
borduri. Apa ţâşnea continuu, prin peticele improvizate de 
pe fundul bărcii, iar dopurile de lemn cu care înfundaseră 
găurile nu au rezistat nici ele multă vreme. Condusă de 
Nicolson, barca a navigat spre sud cu vânt din pupa, cu 
focul coborât şi vela redusă la treime atât cât cerea viteza 
de guvernarett. Cu fiecare milă spre sud, se apropiau de 
Strâmtoarea Sunda, dar nu puteau face altceva decât să se 
lase în voia furtunii, chiar dacă direcţia nu era cea dorită: 


37 Aprox. 11 - 17 m/s, exprimat în grade pe scara Beaufort: la 
această tărie, trunchiurile copacilor se îndoaie, vântul .şuieră şi 
pe mare se formează valuri de 4 - 6 m înălţime. 

38 Viteza optimă realizată pentru a asigura guvernarea navei prin 
efectul cârmei. 


cu pupa găurită, adânc intrată la apă, o ancoră de furtună 
lansată la pupă i-ar fi tras la fund şi era cu neputinţă să 
pună ambarcaţia la capă fără o ancoră la prova; viteza mai 
mare, mai ales o viteză de guvernare mai mare, ar fi 
necesitat o suprafaţă de vele mai mare, care ar fi fost 
imediat smulsă provocând poate chiar răsturnarea bărcii; la 
o viteză de guvernare mai mică, leneşă şi încărcată cu apă, 
barca ar fi venit sub vânt şi ar fi fost trasă la fund în 
adâncul dintre, două valuri înalte. Chinuitoarea noapte s-a 
sfârşit tot atât de brusc cum începuse, dar abia atunci a 
urmat o adevărată agonie. 

Aplecat pe timona nefolositoare, McKinnon stă înarmat, 
mereu atent, alături de Nicolson; acesta căuta să-şi 
stăpânească chinurile sâcâitoare, insuportabile provocate 
de sete, de limba umflată, buzele crăpate şi spinarea 
băşicată de arşiţa soarelui; încerca să aprecieze pagubele 
suferite, schimbarea completă, urmare a cumplitelor zile 
scurse de când se terminase furtuna, ore nesfârşite de 
tortură sub biciuirea neîndurătoare a arşiţei solare, sub un 
soare totodată cumplit de impasibil şi neînchipuit de 
duşmănos, soare care se înfierbânta din ce în ce mai 
intolerabil, până îi aducea pe oamenii neputincioşi, 
îndobitociţi, la hotarele epuizării şi prăbuşirii fizice, morale 
şi mintale. 

Vechiul spirit de camaraderie  pierise, dispăruse 
complet, parcă nici nu existase vreodată. De unde, la 
început, fiecare căuta să-şi ajute vecinul, acum urmărea să 
se ajute numai pe sine însuşi, complet indiferent la ce li se 
întâmpla celorlalţi. Când fiecare îşi primea raţia minuscul? 
de apă, lapte condensat sau zahăr - biscuiţii se terminaseră 
de două zile - o duzină de ochi avizi, ostili, urmăreau 
fiecare mişcare a mâini lor încleştate şi a buzelor crăpate 
de sete, ca să se asigure că fiecare îşi primeşte raţia 
cuvenită, nici o picătură sau fărâmitură mai mult. 
Aviditatea, foamea le lucea în ochii injectaţi, pumnii arşi d< 


3 Dispozitiv lansat cu o parâmă la prova bărcii pentru a opune 
rezistenţă la derivare; se află de obicei in dotaţia bărcilor de 
salvare. 


soare se încleştau până la îngălbenire, mai ales ori de câte 
ori vedeau că micuţului Peter i se dădea să bea suplimentar 
şi câteva picături de apă i se prelingeau pe bărbie, căzând 
pe bancheta înfierbântată, evaporându-se îndată ce o 
atingeau. In starea sufletească în care se aflau acum, 
moartea li se părea o alternativă mai atrăgătoare decât 
tortura groaznică a setei, din care cauză McKinnon, care 
răspundea de împărţirea apei de băut. era obligat să stea 
tot timpul cu revolverul în mână. 

Uzura fizică era încă mai gravă-decât prăbuşirea 
moralului. Căpitanul Findhorn căzuse într-o comă adâncă, 
agitată, frământată de suferinţe şi - precaut - Nicolson îl 
legase nu prea strâns de copastie şi de una dintre 
banchete. Şi Jenkins a fost legat, deşi încă destul de 
conştient; era izolat într-o suferinţă infernală cauzată de 
lipsa bandajelor şi a oricărui mijloc pentru protecţia 
teribilelor arsuri pe care le suferise cu puţin timp înainte de 
abandonarea Viromei; soarele arzător îi obrintise fiecare 
bucăţică de carne vie, încât înnebunise de durere, iar 
unghiile degetelor erau înroşite de sânge din cauză că le 
înfigea în carnea arsă. A trebuit să i se lege împreună 
încheieturile mâini lor şi să fie fixate cu o frânghie de o 
banchetă, nu pentru a preveni înnebunitoarele dureri 
cauzate de scărpinatul rănilor, ci pentru a-l împiedica să se 
arunce peste bord, aşa cum încercase s-o facă de două ori. 
Minute întregi zăcea nemişcat, apoi se zbătea din răsputeri 
ca să scape de frânghia care îi fixa încheieturile 
însângerate ale mâini lor, cu respiraţia întretăiată şi grăbită 
a agoniei. Nicolson începea să se întrebe dacă nu era mai 
bine să-i taie legăturile de fixare, dacă există: justificare 
morală să-l condamne pe bietul marinar la o moarte prin 
tortură lentă, in loc să-l lase să termine cu toate, să 
sfârşească repede şi fără complicaţii, lăsându-l să se 
arunce în apele ce parcă atât aşteptau dincolo de bordul 
bărcii. Oricum, tot murea: moartea stătea la pândă. 

Braţul sfârtecat al lui Evans şi încheietura mâini i 
groaznic mutilată a lui Walters mergeau tot mai rău. 
Medicamentele se terminaseră, puterile proprii de refacere 


se sleiseră, iar apa sărată, uscată în bandajele zdrenţuite, 
inflamase rănile deschise. Van Effen era într-o situaţie ceva 
mai bună: rana lui era mai recentă, el însuşi (avea o 
vigoare înnăscută şi rezerve de vitalitate neobişnuite. Ore 
întregi stătea culcat pe scândurile de la fundul bărcii, cu 
umerii sprijiniți de o banchetă, privind în gol. Părea că nu 
mai avea nevoie să doarmă. 

Dar cele mai grave erau cazurile de tulburări mintale. 
Vannier şi bătrânul mecanic-adjunct nu depăşiseră încă 
hotarele echilibrului mintal, dar ambii prezentau simptome 
similare de pierdere crescândă a contactului cu realitatea, 
lungi perioade de tăcere melancolică, dese bombăneli fără 
rost, scurte zâmbete de scuză când îşi dădeau seama că le- 
au fost auzite divagaţiile, după care cădeau iar în 
melancolie şi tăcere. Lena, tânăra infirmieră malaieză, era 
doar melancolică, detaşată cu de-săvârşire, nu vorbea nici 
cu sine însăşi, nici cu alţii. Din contra, preotul mahomedan 
nu era melancolic, nu se emoţiona de nimic, tăcea tot 
timpul. Fiindcă totdeauna fusese tăcut, era imposibil să ştii 
de ce poate fi capabil. Nu se putea şti nici ce era cu 
Gordon: un moment zâmbea vag, cu privire rătăcită, apoi 
îşi înclina capul căzând într-o disperare impasibilă. Nicolson 
avea de mult timp o reticenţă profundă faţă de viclenia 
calculată a lui Gordon şi de mai multe ori în trecut 
încercase, fără succes, să-l convingă pe Findhorn să se 
descotorosească de el: acum îl observa fără a-i da de 
bănuit: poate că simptomele pe care le prezenta erau 
reale, dar tot atât de bine puteau fi ale unui om care a citit 
un articol de medicină popularizată despre depresiunea 
maniacă şi se antrena s-o simuleze. Din nefericire, nu 
exista dubiu în privinţa stării tânărului soldat Sinclair: 
pierduse orice contact cu realitatea, era complet 
dezechilibrai şi prezenta simptome clasice de schizofrenie 
acută. 

Dar apatia, deficienţa fizică şi mintală nu erau chiar 
generale; în afară de Nicolson, mai erau doi inşi care 
rezistau la epuizare, îndoieli şi disperare: şeful de echipaj 
McKinnon şi generalul Farnholme. McKinnon era cel, de 


totdeauna, neschimbat, aparent de nezdruncinat, cu 
acelaşi zâmbet abia schiţat, aceeaşi voce domoală şi cu 
revolverul mereu în mină. Cât despre general. Nicolson îl 
privea pentru a suta oară şi-şi clătina capul cu totală 
nedumerire: Farnholme era extraordinar. Cu cât situaţia 
devenea mai disperată, cu atât reuşea să-i facă faţă. Era 
primul când trebuia alinată o suferinţă, când oameni 
bolnavi trebuiau să fie ajutaţi să-şi găsească o poziţie mai 
confortabilă, să fie apăraţi de arşiţa soarelui sau când 
trebuia evacuată apa cu ispolul, ceea ce se întâmpla acum 
destul de des, căci un proiectil rătăcit stricase pompa 
manuală când se deschisese focul asupra tor pe insulă. 
Totdeauna generalul era prezent la nevoie, încurajând, 
zâmbind şi muncind fără să se plângă, fără să aştepte 
mulţumiri sau recunoştinţă. Pentru un om de vârsta lui - 
Farnholme trecuse de şaizeci de ani - performanţele erau 
uimitoare. Nicolson îl tot observa cu fascinaţie uluită; 
mândrul şi îngâmfatul Moş Teacă de categoria „domnilor 
bine", pe care îl găsise la bordul lui Kerry Dancer pe cale de 
scufundare, parcă nici nu existase vreodată. Apoi, destul de 
ciudat, vorbăria goală, consecinţă a consumului de whisky, 
dispăruse complet, încât Nicolson se întreba dacă nu fusese 
numai o închipuire a lui; un fapt era indiscutabil: expresiile 
cazone şi cel« la modă de pe vremea reginei Victoria, cu 
care îşi împăna conversaţia doar cu o săptămână înainte, 
erau acum atât de rare, încât se punea întrebarea dacă le 
folosise vreodată. Poate că cea mai convingătoare dovadă 
a conversiunii sale - dacă acesta era termenul potrivit - 
consta în aceea că, nu numai ca se împăcase cu Miss 
Plenderleith, dar îşi petrecea aproape tot timpul stând 
lângă ea, vorbindu-i încet la ureche. Foarte slăbită, ea nu 
renunţase totuşi la comentariile acide şi înţepătoare şi 
accepta cu bunăvoință numeroasele mici servicii pe care i 
le făcea Farnholme. Şi acum şedeau unul lângă celălalt, 
Nicolson se uita la ei fără a manifesta vizibil curiozitate, dar 
zâmbindu-şi în sine. Dacă cei doi ar fi avut cu treizeci de 
ani mai puţin, ar fi pariat că generalul avea anumite 
intenţii, bineînţeles, numai intenţii serioase. 


Nicolson a simţit că ceva se mişca lângă genunchii săi şi 
a privit în jos.: Gudrun Drachmann se afla acolo de vreo trei 
zile pe bancheta cea mai de jos, astâmpărându-l pe micul 
Peter când voia să sară peste bancheta din faţă - 
mulţumită raţiilor generoase de hrană şi apă ce primea de 
la Miss Plenderleith şi McKinnon, Peter Talion era singurul 
din barcă care avea de consumat un exces de energie. Miss 
Drachmann îl legăna în braţe ore întregi, în timp ce copilul 
dormea; probabil că ea suferea teribil de amorţeli, dar nu 
se plângea. Figura i se mai prelungise, cu pomeţii foarte 
proeminenţi şi, din cauza bronzajului provocat de soarele 
arzător, marea cicatrice de pe obrazul stâng devenea tot 
mai lividă şi măi puţin agreabilă la vedere. Acum ii zâmbea 
copilului, un zâmbet slab pe buzele crăpate de arşiţa 
soarelui, apoi privi în depărtare şi îşi înclină capul asupra lui 
Peter. McKinnon i-a înţeles şi interpretat corect privirea, i-a 
replicat şi el cu un surâs şi a băgat căuşul în puţina apă 
caldă, sălcie de pe fundul rezervorului. Ca şi cum ar fi fost 
un lucru regizat dinainte, o duzină de capete au urmărit 
mişcarea căuşului, grija cu care McKinnon a trecut apa din 
căuş într-o cană, pofta cu care copilul a prins cana în 
mânuţe şi lăcomia cu care a băut apa. După care şi-au 
întors privirile de la copil şi cana goală, urmărindu-l acum 
cu ochi injectaţi, plini de suferinţă şi ură, pe McKinnon. Dar 
acesta, cu zâmbetul lui abia schiţat de totdeauna, zâmbet 
îngăduitor, îşi ţinea neclintit revolverul în mână. 

Când în fine s-a lăsat noaptea, întunericul le-a adus o 
oarecare uşurare, destul de precara: s-a terminat cu arşiţa 
soarelui, dar aerul era încă fierbinte, înăbuşitor, greu de 
respirat şi infima raţie de apă repartizată fiecăruia la apusul 
soarelui mai mult le aţâţase pofta, setea devenind mai 
cumplită, mai greu de suportat. Două sau trei ore după 
apusul soarelui, oamenii se mai frământau pe locurile lor 
din barcă, unii mai încercau să povestească câte ceva, dar 
conversațiile se terminau repede: gâturile le erau prea 
uscate, buzele băşicate prea dureroase şi tot timpul, în 
străfundul conştiinţei fiecăruia sălăşluia gândul obsedant 
că, dacă nu intervenea un miracol, în seara aceea asistau 


la ultimul apus de soare din viaţa lor. Dar natura era 
neîndurătoare, puterea de a gândi şi trupurile le erau 
epuizate de foame, de sete şi de sfârşeala provocată de 
arşiţa din tot lungul zilei; din când în când, aproape toţi 
cădeau într-un somn fără odihnă intercalat cu bâiguieli fără 
şir. 

Copleşiţi şi ei, Nicolson şi McKinnon au adormit amândoi 
deşi îşi propuseseră să facă pe rând de veghe în timpul 
nopţii; epuizarea îşi înfipsese adânc ghearele în trupurile şi 
în minţile lor; din timp în timp somnul îi toropea, capetele le 
cădeau pe piept şi se deşteptau tresărind. După un 
asemenea somn scurt, lui Nicolson i se păru că aude ceva 
mişcând în barcă şi întrebă încet cine este. Nu i s-a 
răspuns, o a doua întrebare a fost urmată tot de tăcere, aşa 
că a scos lanterna de sub banchetă, bateria era pe sfârşite. 
dar la lumina ei slabă, galbenă a constatat că totul era în 
ordine, că nimeni nu se mişcase de la locul său, umbre 
negre informe zăcând nemişcate între banchete şi pe 
scândurile fundului bărcii, aproape în aceleaşi poziţii cum 
se găseau la apusul soarelui. După scurt timp, Nicolson a 
început clin nou să moţăie, dar a avut impresia clară că 
aude un plescăit străbătându-i ceața de drog a somnului. 
larăşi aprinse lanterna şi cercetă; dar nici de astă dată nu 
observă nimic. Numără apoi umbrele înghesuite: 
nouăsprezece fără el. 

A stat treaz tot restul nopţii, luptând din toate puterile 
cu o oboseală copleşitoare, pleoapele fiindu-i parcă 
încărcate cu plumb, cu mintea încâlcită, căutând să uite de 
gâtlejul însetat şi limba uscată, umflată, care i se părea că-i 
umplea întreaga gură, tentat să se lase în voia sorții, să-şi 
închidă pleoapele clipocinde şi să-şi acorde câteva ore de 
mult dorita uitare. Dar din străfundul conştiinţei, ceva îl 
îndemna să nu se lase copleșit, căci răspundea de barca de 
salvare şi de nouăsprezece vieţi. Când eforturile de a 
rezista nu mai erau suficiente, se gândea la băieţaşul 
adormit la mai puţin de două picioare de el şi reuşea să se 
menţină treaz. Noaptea aceea i se părea a însuma toate 
nopţile fără somn trăite până atunci şi numai într-un târziu 


întunericul adânc începu să se destrame devenind pe 
încetul cenuşiu la orizontul răsăritului. 

Minutele treceau, începea să se desluşească clar silueta 
catargului profilată pe cerul cenuşiu, apăreau apoi 
marginea copastiei şi formele distincte ale oamenilor din 
barcă. Privi mai întâi la băieţaş: dormea încă liniştit, chiar 
lingă el, pe bancheta pupa, înfăşurat într-o pătură, cu figura 
abia zărită în întuneric, cu capul în îndoitura braţului lui 
Gudrun Drachmann care şedea pe cea mai de jos banchetă 
transversală, ghemuită cu capul pe bancheta pupa. Când s- 
a aplecat mai mult, Nicolson a observat că tânăra nu-şi 
ţinea capul direct pe banchetă, doar îl sprijinea şi marginea 
de lemn i se imprimase adânc pe obrazul drept. Nicolson i-a 
ridicat încetişor capul, i l-a pus pe un colţ îndoit de pătură 
pe marginea banchetei, după care, sub influenţa unui 
impuls nestăpânit, a îndepărtat uşor şuviţa de păr negru- 
albăstrui care îi căzuse peste faţă şi îi acoperise lunga 
cicatrice de pe obraz. Un moment mingile uşor cu mâna 
cicatricea, apoi, după lucirea ochilor în ceața cenuşie a 
zorilor, a observat că tânăra nu era adormită. Nu s-a simţit 
nici stânjenit, nici vinovat, i-a surâs fără o vorbă; ea i-a 
văzut dinţii albi apărând pe figura puternic bronzată, i-a 
răspuns tot cu un zâmbet, şi-a trecut uşor cu mâna de două 
ori peste obrazul brăzdat de cicatrice, apoi s-a sprijinit în 
braţ eu grijă ca să nu deranjeze băieţaşul adormit. 

Barca se afundase mai adânc în apă; în interior, nivelul 
ajunsese la doi sau trei inci înălţime peste scândurile 
fundului şi Nicolson ştia că era momentul, ba chiar se 
întârziase, golirea cu ispolul. Dar operaţia ar fi produs 
zgomot şi nu avea rost să trezească oamenii din somnul a 
toate uitător la realităţile brutale ale unei noi zile, şi barca 
mai putea suporta încă o oră fără să se inunde complet; 
este adevărat, multora le ajunsese apa la glezne şi 
jumătate din ei şedeau parţial în apă, dar acestea nu erau 
decât mici neplăceri în comparaţie cu ceea ce aveau să 
sufere până când soarele va apune din nou. 

Brusc, observă ceva care îi schimbă gândurile in 
privinţa acţiunii şi a somnului celor din barcă. îl scutură 


repede pe McKinnon ca să se trezească - â trebuit sa 
procedeze astfel, căci McKinnon era sprijinit de el şi ar fi 
căzut dacă Nicolson s-ar fi ridicat fără să-l avertizeze; apoi 
se sculă de pe bancheta pupa şi se lăsă în genunchi pe 
următoarea, cea mai de jos, banchetă transversală. Jenkins, 
marinarul ce suferise arsuri atât de groaznice, zăcea acolo 
într-o poziţie foarte ciudată, jumătate ghemuit, jumătate în 
genunchi cu încheieturile mâinilor sângerânde puse pe 
banchetă, cu capul înghesuit în suportul rezervorului de 
apă. Nicolson îl scutură de umăr: marinarul căzu de o parte, 
dar fără vreo împotrivire. îl scutură din nou, mai puternic, îl 
strigă pe nume, dar Jenkins nu reacţiona nici la scuturătură 
nici la strigăt: accidental sau intenţionat - poate mai 
repede intenţionat - cu toate frânghiile cu care fusese 
legat, alunecase de pe banchetă în timpul nopţii şi se 
înecase în cei câţiva inci de apă de pe fundul bărcii. 

Nicolson se redresa şi privi spre McKinnon care, printr- 
un gest, arătă că îi înţelegea gândul: nu era deloc nimerit, 
pentru moralul general, ca la trezire, pasagerii greu 
încercaţi ai bărcii să găsească un mort în mijlocul lor; se 
impunea lansarea cadavrului peste bord fără nici un fel de 
serviciu funebru, prevenind astfel ca la trezire, mulţi dintre 
supraviețuitori să-şi piardă raţiunea deja întunecată dacă 
dădeau cu ochii de această prevestire a unei soarte ce îi 
pândea pe toţi. 

Cadavrul lui Jenkins, mai greu decât se aşteptau, era 1 
şi înţepenit între banchete. în timp ce McKinnon a tăiat cu 
un cuţit parâmele cu care îl legaseră pentru mai multă 
siguranţă pe Jenkins şi împreună cu Nicolson trăgeau corpul 
pe o banchetă laterală, cel puţin jumătate din cei din barcă 
s-au trezit; se uitau cum cei doi se luptă cu trupul inert şi 
aflaseră că Jenkins murise, dar reacţia lor a constat simplu 
în a privi cu ochi stinşi, fără urmă de compasiune. Nimeni 
n-a scos o vorbă, se părea că trupul lui Jenkins putea fi 
aruncat peste bord fără a provoca manifestări sau 
demonstraţii isterice, când, brusc, s-a auzit din prova un 
țipăt strident, un țipăt, mai curând un şuierat, care i-a făcut 
şi pe cei mai epuizați şi letargici să-şi întoarcă capetele ca 


să privească spre locul de unde pornise. Chiar Nicolson şi 
McKinnon au tresărit, au scăpat din mâini corpul lui Jenkins 
şi s-au întors să privească într-acolo; în tăcerea desăvârşită 
a zorilor tropicale, ţipătul a răsunat nefiresc de tare. 

Cel ce ţipase era tânărul soldat Sinclair, dar el nu privea 
spre trupul lui Jenkins, ba chiar părea că nu se uita într-o 
direcţie anume. în genunchi, pe fundul bărcii, se legăna 
încet într-o parte şi alta, privind in jos la cineva care zăcea 
lungit. în timp ce Nicolson îl observa, el se dădu de-o parte 
şi îşi plecă capul pe braţul sprijinit, de copastie, mormăind 
încet cuvinte neadresate cuiva. 

In trei secunde, Nicolson a ajuns lingă el şi a descoperit 
ce se afla pe scândurile fundului bărcii: cu dosul 
genunchilor sprijinit peste o banchetă, cu picioarele grotesc 
îndreptate în sus, ca şi cum căzuse pe spate de pe locul 
unde şezuse, cu ceafa în doi inci adâncime de apă, era 
preotul Ahmed, prietenul straniu şi taciturn al lui 
Farnholme. 

Nicolson se aplecă asupra preotului, băgă mina sub 
vestmântul alb, cercetă dacă îi mai bătea inima, dar şi-o 
retrase repede: trupul era rece şi umed. omul murise 
probabil de câteva ore. 

Involuntar, Nicolson îşi clătină consternat capul, privi 
spre McKinnon şi văzu pe figura acestuia reflexul propriei 
sale nedumeriri. Privi din nou în jos, se aplecă asupra 
corpului, încercă să-l ridice de umeri, dar a avut o surpriză 
oribilă: nu reuşea să-l urnească. A mai încercat o dată, tot 
fără a reuşi. La un semn, McKinnon a ridicat o parte a 
corpului, Nicolson a îngenuncheat, faţa lui atingând 
aproape apa de pe fundul bărcii şi a înţeles de ce nu 
izbuteau: între omoplaţii cadavrului era înfipt până la 
plasele un cuţit ce se prinsese în scândurile bărcii. 


254 
XI 


Nicolson se ridică imediat în picioare, îşi trecu braţul 
peste frunte, dar nu din cauza soarelui abia răsărit. Se 
pomeni cu patul coltului strâns între degetele mâini i; 
probabil, cu un reflex inconştient, îl desprinsese din curea. 
Arătă cu un gest spre cadavrul preotului: 

— Omul ăsta a fost asasinat, spuse el cu o voce care 
răsună puternic în liniştea înmărmurită; i-a fost înfipt un 
cuţit în spate şi numai cineva dintre noi, cei aflaţi în barcă, 
a putut s-o facă. 

E mort! Spui că e mort? Cu un cuţit în spinare? se auzi 
vocea lui Farnholme. 

Cu figură calmă, acesta îşi croi drum şi îngenunche 
lângă corpul preotului. Dar repede se ridică, strângând 
buzele, gura i se distingea doar ca o linie albă pe bronzul 
figurii. 

— Intr-adevăr, e mort; dă-mi revolverul, Nicolson: ştiu 
cine l-a ucis. 

Nici nu mă gândesc, îi replică Nicolson, imobilizându-l, 
apoi continuă: 

— lertaţi-mă, domnule general! Cât timp căpitanul este 
bolnav, eu comand barca şi nu te pot lăsa să faci dreptate 
de unul singur. Cine crezi că este ucigaşul? 

— Cine altul, in afară de Siran? declară Farnholme, 
redobândindu-şi controlul, dar ochii îi trădau încă o furie 
rece, şi adăugă: 

— Şi dinele ăsta de ucigaş stă şi zâmbeşte ironic! 

— „Cu zâmbetul pe buze şi cuțitul sub manta", se „auzi 
vocea slabă a lui Willoughby, destul de calmă şi clară. Se 
părea că ii folosise somnul de peste noapte 

— Cuţitul nu mai este sub mantaua cuiva, ci în spinarea 
lui Ahmed, spuse rece Nicolson. 

Apoi. cu amărăciunea bruştei înţelegeri a celor 
întâmplate, adăugă: 

— Este consecinţa criminalei mele lipse de vigilenţă: am 
uitat că în barca numărul doi se aflau un cuţit mare şi două 


toporişti... Domnule general, ce vă face să bănuiţi că Siran 
este ucigaşul? 

— E limpede, omule, sigur că el este! După care. 
arătând spre cadavru: 

— Este un omor executat eu sânge rece, cred că eşti de 
acord? Cine ar putea fi autorul dacă nu Siran? 

Nicolson îl privi pătrunzător: 

— Şi altceva nu mai bănuiţi, domnule general? 

— Ce vrei să spui cu „altceva" ? 

— Ştiţi foarte bine; la fel. ca şi dumneavoastră, n-aş 
ezita să-l împuşc pe Siran, dar mai întâi trebuie să avem 
dovada cât de cât certă că el este asasinul. 

— Ce altă dovadă mai vrei? Ahmed şedea ou faţa spre 
pupă şi a fost înjunghiat în spinare. Deci numai cineva care 
se afla la capătul prova a putut s-o facă şi acolo erau numai 
trei oameni, în spatele lui Ahmed: Siran şi cei doi ucigaşi ai 
săi. 

— Prietenul nostru, generalul este foarte obosit şi 
nervos, se auzi vocea lui Siran, tot atât de calmă şi fără 
expresie ca şi figura lui; atâtea zile într-o barcă nepuntată 
influenţează teribil raţiunea oamenilor. 

Strângându-şi pumnii, Farnholme se pregătea să se 
repeadă asupra lui Siran, dar Nicolson şi McKinnon l-au 
împiedicat, apucându-l de braţe. 

— Fără prostii, se răsti, fără menajamente, Nicolson; 
violenţa nu foloseşte la rezolvarea problemei şi nu-i locui să 
încingem o bătălie în bărcuţa in care ne aflăm. 

l-a eliberat braţul lui Farnholme şi, privind gânditor spre 
prova, adăugă: 

— Poate că aveţi dreptate, domnule general. Noaptea 
trecută, mi s-a părut că aud pe cineva mişcându-se înot în 
jurul bărcii, spre capătul ei, apoi am desluşit o bufnitură 
înăbuşită. După care am auzit un plescăit de apă. Dar am 
observat că preotul şedea încă pe locul lui. 

— A dispărut şi geamantanul lui Ahmed, Nicolson; oare 
ce-a devenit? 


— L-am văzut şi eu, spuse Nicolson calm; din pânză 
groasă, totuşi foarte uşor, şi nu cred că putea fi scufundat 
prin simplă aruncare în apa mării... 

— Cred însă că a fost scufundat, sir, declară McKinnon, 
cu un gest către prova; văd că a dispărut şi ghiara de 
pisică”. 

— Vrei să spui că geamantanul a fost trimis la fund cu 
ajutorul ei, nu-i aşa McKinnon? Şi eu cred la fel. 

— Te mai îndoieşti de ceva? izbucni Farnholme; ei l-au 
omorât, i-au luat geamantanul şi l-au aruncat peste bord cu 
ghiara de pisică; de ambele daţi, astă noapte când ai auzit 
zgomote, l-ai văzut pe Ahmed stând la locul lui, dar era 
mort şi cineva îl menținea în acea poziţie, probabil cu 
ajutorul cuţitului înfipt în spinare. Si acolo, la prova bărcii, 
nu erau decât cele trei bestii ucigaşe care puteau face aşa 
ceva. 

Farnholme respira greu, încleşta pumnii, şi nu-l slăbea 
din ochi pe Siran. 

— Mi se pare că aveţi dreptate, recunoscu Nicolson; şi 
ce mai credeţi despre acest omor? 

— Ce să mai cred? 

— Ştiţi foarte bine la ce mă refer, nu l-au omorât doar 
ca un simplu exerciţiu de antrenament; ce motiv au avut? 

— Cum dracu să ştiu de ce l-au omorât? Nicolson oftă. 

— Domnule general, prea ne credeţi proşti; sunt 
convins că ştiţi motivul. Imediat l-aţi bănuit pe Siran şi aţi 
fost sigur că a dispărut şi geamantanul lui Ahmed; pe 
deasupra, Ahmed vă era bun prieten. 

Doar un moment, în ochii lui Farnholme licări ceva, o 
slabă umbră a unui sentiment corespunzând cu o bruscă 
strâns oare de buze, semn de tensiune, apărut concomitent 
şi pe figura lui Siran, ca şi cum cei doi şi-ar fi aruncat unul 
altuia priviri furişe, poate de înţelegere, poate de altceva. 
Dar soarele era sus şi Nicolson se întreba dacă acest 


% Ancoră mică, cu trei până la patru braţe; serveşte la ancorarea 
ambarcaţiilor mici sau la remorcarea ori căutarea de obiecte 
scufundate în apă; se poate arunca având în ghiare un obiect 
uşor, pentru a-l împiedica să plutească. 


schimb de păreri nu era decât o simplă închipuire a sa şi, în 
orice caz, bănuiala de complicitate între cei doi e cu totul 
absurdă; dacă îi dădea lui Farnholme revolverul, din Siran 
nu mai rămânea decât amintirea. 

— Sunt sigur că ştiţi despre ca este vorba, domnule 
general. 

Acesta părea că-şi dă silinţa să se stăpânească, căutând 
rapid să imagineze o poveste care să poată fi crezută. 

— Promit că n-am să mă ating de el, nici acum, nici 
altădată. 

Işi îndepărtă privirea de la Siran şi se uită spre mortul 
de la picioare; expresia feţei şi tonul vocii i se îmblânziră. 

— Ai spus că Ahmed îmi era prieten: într-adevăr, dar de 
dată foarte recentă şi numai fiindcă el căuta cu disperare 
prietenia sinceră a cuiva. Numele lui adevărat era Jan 
Bekker, compatriot cu Van Effen, şi el aici de faţă. De mulţi 
ani, locuia în Borneo - Borneo olandez*! - lângă Samarinda?” 
ca reprezentant al unei importante firme din Amsterdam, 
administrator al unui întreg grup de plantaţii de cauciuc; 
dar mai avea şi alte îndeletniciri... 

Se opri, dar Nicolson îl întrebă prompt: 

— Ce înţelegeţi prin „alte îndeletniciri"? 

— Nu sunt sigur, dar cred că era un fel de agent al 
Guvernului olandez filonazist. Tot ce ştiu este că, cu câteva 
săptămâni înainte, a rupt-o cu acesta şi a dat în vileag 
activitatea unei bine organizate Coloană-a-cincia* japoneză 
din Borneo de est. Mulţi au fost arestaţi şi împuşcaţi la 
iuţeală, el însuşi a fost manipulat să predea o listă întreagă 
cu toţi agenţii japonezi şi membri ai Coloanei a cincia din 
India, Birmania, Malaysia şi tot Sud-estul Asiei. In 
geamantanul pe care-l purta tot timpul cu el. Ahmed avea 
această listă, document valorând enorm pentru Aliați în 


21 Partea sud-estică a insulei Borneo, pe vremea aceea colonie 
olandeză; azi face parte din Indonezia şi se numeşte 
Kalimantan;. 

% Localitate in Kalimantan. 

% Infiltraţie deghizată, de exemplu, sub formă de turişti, 
comercianţi etc. 


lupta lor contra japonezilor. Japonezii ştiau de listă: 
puseseră un preţ fantastic pe capul lui Bekker - viu sau 
mort - şi ofereau o răsplată similară pentru predarea sau 
distrugerea listei. Bekker însuşi ini-a dezvăluit toate 
acestea. Nu ştiu cum a reuşit Siran sa fie şi el la curent. 
Prin uciderea lui şi distrugerea listei, Siran are dreptul la 
răsplată promisă, dar jur că niciodată nu va reuşi s-o 
încaseze. 

— Aşadar, acesta a fost motivul pentru care Bekker, sau 
cum îl chema, îşi ascundea identitatea? 

— A fost ideea mea, răspunse, amărât, Farnholme; ți- 
am crezut teribil de deştept şi am socotit că, de obicei, 
preoţii mahomedani se bucură de oarecare bună reputaţie, 
ca toţi preoţii din lume; prin contrast, unul necredincios, 
băutor învederat de whisky, stârnea doar dispreţ şi toţi se 
vor feri să aibă contact cu el. Am încercat, pe cât mi-a fost 
posibil să joc rolul unui dezmăţat prieten de beţie, aşa cum 
era firesc să aibă un asemenea preot păcătos. N-am fost 
destul de abil, n-am reuşit să-i înşelăm chiar pe toţi cu care 
am avut de-a face. Asupra lui Bekker, în lungul şi latul sud- 
estului asiatic plana o gravă ameninţare. 

— Mare noroc că a reuşit să scape atâta timp, 
recunoscu Nicolson; de aceea japonezii şi-au dat atâta 
silinţă ca să pună mina pe el şi respectiv, pe noi? 

— Chiar aşa, Nicolson, totul este acum clar! 

Şi Farnholme îşi clătină agitat capul, apoi îl privi iarăşi 
pe Siran: acum, ochii generalului nu mai exprimau ură, 
doar răceală şi implacabilă hotărâre. 

— Aş prefera să avem în barcă un şarpe cobra în 
libertate, decât pe acest bestial ucigaş. Nu vreau să-ţi 
pătezi mâinile cu sângele lui, Nicolson. aşa că mai bine dă- 
mi mie revolverul. 

— La urma urmei, îmi convine şi mie, şopti Siran. Era o 
aluzie maliţioasă că prefera să moară repede, de mina unui 
ochitor mai precis. 

Nicolson îl auzi şi reflectă în sine că, în orice caz, Siran 
nu era lipsit de curaj. 

Cu voce tare, Siran declară: 


— Dă-i drumu', Farnholme, sunt pregătit! 

Nicolson îl privi curios, apoi i se adresă lui Farnholme: 

— Ce tot spune ăsta? 

— Dracu ştie, răspunse Farnholme, nerăbdător; pierdem 
vremea, Nicolson, dă-mi revolverul! 

— Nu. 

— De ce naiba nu mi-l dai? Nu fi prost, omule, vieţile 
noastre nu fac nici cât o ceapă degerată câtă vreme tipul 
ăsta e liber cu noi în barcă. 

— Aveţi dreptate probabil, admise Nicolson, dar simpla 
bănuială, oricât de verosimilă, nu este o dovadă. Chiar un 
păcătos ca Siran are dreptul la judecată după toate 
regulile. 

— Doamne, Dumnezeule, exclamă Farnholme, complet 
exasperat; nu-ţi dai seama că nu-i nici momentul, nici locul 
să mai respectâăm aceste caraghioase vechi precepte 
anglo-saxone despre dreptate şi justiţie? Repet, nu-i deloc 
nici momentul, nici locul, şi de uciderea lui depinde 
supraviețuirea noastră. 

Cu un gest de aprobare, Nicolson replică: 

— Ştiu că aveţi dreptate; chiar dacă îl judecăm, Siran nu 
va recunoaşte nimic din acuzaţiile ce i se aduc. Totuşi, 
domnule general, vă rog să mergeţi la locul 
dumneavoastră, ştiind că nici eu nu sunt indiferent de 
securitatea celor din barca noastră. McKinnon, taie în trei o 
bandulă” şi pregăteşte cele trebuincioase ca să-i 
imobilizăm pe aceşti trei indivizi. Nu are importanţă dacă 
nodurile vor fi prea strânse. 

— Ei drăcie! exclamă Siran, ridicându-şi sprâncenele; şi 
dacă refuzăm să ne supunem unui asemenea tratament? 

— N-aveţi decât! replică Nicolson, indiferent. Atunci voi 
da generalului revolverul pe care îl solicită. 

McKinnon execută cu deosebită grijă operaţia de 
imobilizare a lui Siran şi a celor doi oameni ai hai, era vizibil 
că simţea o mare satisfacţie să-i lege cât mai strâns. Când 


2 Parâmă (frânghie) având la cap o pară de lemn sau un mic sac 
de nisip; se foloseşte pentru aruncarea parâmei pe chei sau pe 
altă navă, în vederea legării. 


a terminat, cei trei aveau mâinile şi picioarele legate cobză, 
incapabili să facă vreo mişcare; ca măsură de precauţie 
suplimentară, capetele celor trei parâme le-a fixat do inelul 
de punte al etravei%*. Farnholme n-a mai protestat. Trebuie 
remarcat însă că atunci când şi-a reluat locul pe banchetă 
lingă Miss Plenderleith, şi-a schimbat poziţia, astfel incit să 
se afle între aceasta şi pupa, putând deci să supravegheze 
deodată şi pe ea şi prova bărcii unde erau cei trei legaţi. 

După ce a terminat operaţia, McKinnon s-a aşezat lângă 
Nicolson pe bancheta pupa. A scos la iveală cana gradată 
pentru repartizarea raţiei matinale de apă şi s-a întors 
brusc spre Nicolson. Vreo cinci sau şase inşi din barcă 
vorbeau intre ei, o conversaţie care nu avea să mai dureze 
după ce soarele apărea la orizont şi începea zăduful. 
Deocamdată, McKinnon i se putea adresa lui Nicolson cu 
voce destul de joasă ca să nu fie auzită la mai mult de două 
picioare distanţă. 

— Teribil de lung este drumul până la Darwin, sir, 
începu el, pe ocolite. 

Nicolson ridică din umeri şi îi replică, zâmbind, dar 
figura i s-a întunecat de grijă: 

— Şi dumneata, şefule de echipaj, ai început să fii de 
părerea lui Farnholme ca să rămânem mai puţini la 
repartizarea apei? Crezi şi dumneata că am judecat greşit? 
Sunt sigur că Siran nu va ajunge niciodată în faţa 
tribunalului, dar nu pot să-l ucid, cel puţin deocamdată. 

— El nu-şi pierde deloc speranţa ea să scape, sir. Adânc 
îngrijorat, McKinnon continuă: 

— E un asasin, aţi auzit ce a spus generalul! 

— Şi eu sini foarte îngrijorai auzind ce fel de individ 
este. 

Nicolson dădu uşor din cap, se uită la Farnholme, la 
McKinnon, apoi privi in jos, adăugând cu voce şoptită: 

— Îţi spun numai dumitale: n-am crezut nici un cuvânt 
din tot ce a spus generalul; a minţit, totul este o scorneală, 
nu ştiu însă cu ce scop. 


Piesă masivă, formând extremitatea prova a ambarcaţiei. 


Ca un enorm disc dogoritor, soarele se ridica la orizont. 
După o oră, toate conversațiile au încetat, oamenii se 
izolau fiecare in carapacea sa de indiferenţă solitară, 
fiecare confruntat cu propriul său iad de sete şi suferinţă. 
Orele se succedau interminabile, soarele urca tot mai sus 
pe albastrul decolorat, gol de orice urmă de nor, ai 
văzduhului, nu sufla nici un pic de vânt; şi ca de atâtea zile 
scurse până acum, barca părea că staţionează neclintit pe 
apă. Totuşi, Nicolson ştia că, de fapt, se deplasaseră mai 
multe mile spre sud, pe nesimţite, în direcţia curentului 
orientat, timp de unsprezece luni din douăsprezece, de la 
sud de Banka spre Strâmtoarea Sunda; dar nu se observa 
nici o mişcare a apei din jurul lor, nimic sesizabil cu ochiul. 

La bordul bărcii, nimeni nu mişca, la fel ca barca ce nu 
se clintea pe suprafaţa apei. Pe măsură ce soarele suia 
spre zenit, cel mai mic efort ducea la epuizare, respiraţia 
oamenilor şuiera ascuţit din gurile uscate si buzele crăpate, 
băşicate. Din când in când, micul Peter se mai mişca la 
locul lui, sporovăind în propriul său limbaj, dar pe măsură 
ce orele zilei înaintau, căldura, aerul fierbinte umed 
deveneau tot mai insuportabile şi sufocante, activitatea 
copilului încetinea şi sfârşea prin a se simţi line stând 
liniştit în poala Gudrunei, privindu-i gânditor ochii albaştri, 
limpezi; curând pleoapele i se îngreunau, închideau şi 
adormea adânc. Nicolson întinse mâinile, fără a pronunţa 
un cuvânt, oferindu-se să ia copilul ca o lase pe Gudrun să 
se mai odihnească; dar tânăra i-a respins propunerea, 
clătinând din cap. Brusc, Nicolson realiză că până atunci, 
aproape totdeauna, Gudrun îi zâmbea când i se adresa; se 
temu că, de astă dată, o va auzi lamentându-se sau 
exprimând pentru prima dată o nemulţumire. Tânăra se 
mărgini însă la a-l privi în mod ciudat, el se simţi obligat să 
schiţeze un surâs, îşi dete sama însă de inutilitate şi 
renunţa. 

Din când în când, de pe banchetele laterale de pan< 
tribordului se auzea un murmur de voci: generalul şi 
Plenderleith discutau. Nicolson se întreba despre e vorbeau 
şi curând a fost complet lămurit: în pauzele conversaţiei, ei 


se priveau ochi în ochi şi tot timpul, generalul îi strângea 
mica mână vestejită. Cu câtva timp înainte o asemenea 
scenă l-ar fi amuzat pe Nicolson, închipuindu-şi-l pe general 
în tinereţe, îmbrăcat elegant, cu frac şi cravată albă, cu 
garoafă roşie la butonieră, cu părul si mustaţa negre ca 
pana corbului, nu albe ca neaua, aşteptându-şi iubita pe 
treptele unui portal ca s-o însoţească în cabrioleta trasă la 
scară. Acum însă, nu mai găsea uzanţă scena ce se 
desfăşura; din contra, o considera înduioşătoare, ca în 
romanele cu o pereche, soţ şi soţie, în amurgul vieţii, foarte 
ataşaţi între ei, aşteptându-şi senini sfârşitul fără să se 
înspăimânte de el. 

Nicolson parcurse cu privirea întreaga barcă: nu se 
observa prea multă schimbare faţă de ajun, doar că toţi 
păreau mai slăbiţi, mult mai extenuaţi, abia mai aveau 
putere să se mişte, căutând adăpostul puţinelor petice de 
umbră ce mai găseau în barcă. Complet epuizați, nu era 
necesar un ochi expert in medicină pentru a deosebi ce 
distanţă mai separa starea de indiferenţă de cea a 
repaosului veşnic; unii erau atât de sfârşiţi, încât le trebuia 
un mare efort pentru a se ridica să primească raţia de apă 
de la amiază şi chiar când reuşeau o înghiţeau cu mari 
dificultăţi. Peste patruzeci şi opt de ore, sigur, cei mai mulţi 
dintre ei erau sortiţi pieirii. Nicolson avea cu el un sextant% 
şi ştia că se aflau în vecinătatea farului Noordwachter, cam 
la cincizeci de mile est de coasta Sumatrei. Problema era 
să mai poată rezista douăzeci şi patru de ore, chiar fără 
ploaie şi vânt. 

Singurul element mai  încurajator era sănătatea 
căpitanului: ieşise din comă o dată cu zorile şi acum, aşezat 
pe o banchetă transversală şi sprijinit de alte două 
banchete, părea hotărât să nu-şi mai piardă cunoştinţa. 
Vorbea normal - pe cât de normal puteau vorbi toţi, cu 
gâtlejurile chinuite de sete - şi nu mai tuşea cu sânge. In 
ultima săptămână slăbise teribil, dar acum părea că îşi mai 


% Instrument pentru determinarea distantei unghiulare dintre 
două repere, folosind la stabilirea punctului în care se află o 
ambarcaţie. 


revenise. Era de necrezut cum supravieţuise ultimelor 
dificultăţi, cu un glonte în plămâni sau în peretele toracelui, 
lipsit de îngrijire medicală şi de medicamente. Lui Nicolson 
nu-i venea să creadă că Findhorn, deşi aproape de vârsta 
pensionării, reuşea să-şi recupereze forţele. Şi mai ştia că, 
de fapt, Findhorn nu avea pentru ce să mai trăiască, n-avea 
nici soţie, nici familie, ceea ce făcea şi mai uimitor curajul şi 
forţa de revenire a căpitanului. Din nefericire, cu tot curajul 
supraomenesc, Findhorn era totuşi un om foarte bolnav şi 
sfârşitul lui nu părea departe. Poate că numai simţul lui de 
responsabilitate , îl făcea să se încordeze în asemenea 
momente grele, sau poate că nu, era foarte dificil, chiar 
imposibil de spus. Nicolson îşi dădea seama că şi el însuşi 
ajunsese la o stare aproape de totală indiferenţă, ca să-şi 
mai chinuiască mintea cu astfel de probleme. Nimic, chiar 
nimic nu mai conta. îşi închise ochii ca să-i ferească de 
strălucirea neîndurătoare, vălurindă a mării dar îl cuprinse 
îndată somnul sub focul soarelui de amiază. 

II trezi zgomotul făcut de cineva care bea apă, dar nu 
minuscula raţie de lichid fierbinte, sălciu pe care McKinnon 
o repartiza de trei ori pe zi, ci cu mari înghiţituri hulpave, 
gâlgâind şi împroşcând ca şi cum apa i se turna cu găleata 
peste cap. La început, Nicolson a crezut că cineva dăduse 
cep restului de rezervă de apă, dar imediat a văzut că se 
înşela: stând pe o banchetă transversală lângă catarg, 
tânărul soldat Sinclair ţinea deasupra capului ispolul de opt 
inci lăţime, plin cu apă. Capul îi era plecat spre spate şi 
tocmai cădeau ultimele picături. 

Nicolson se ridică cu greutate în picioare, îşi croi cu 
atenţie drum spre prova printre cei întinşi pe banchete, şi 
fără rezistenţă luă ispolul din mâna tânărului, îl ridică şi 
lăsă să-i cadă în propria-i gură câteva picături, dar se 
strâmbă la gustul extrem de sărat; aşa cum se aştepta, era 
apă de mare. Tânărul îl privea cu ochii rătăciţi, lipsiţi de 
expresie, şi pe figură i se citea sfidare. Cinci sau şase 
oameni se uitau la ei, cu indiferenţă apatică, fără a 
manifesta vreun interes. Probabil că îl văzuseră pe Sinclair 
umplând ispolul cu apă de mare, bând din el, dar n-au făcut 


nici un gest ca să-l oprească şi nici nu au semnalat altui-a 
faptul. Poate gândeau chiar că ideea nu-i rea. Nicolson 
întrebă: 

— Apă de mare, nu-i aşa, Sinclair? 

Soldatul n-a răspuns, buzele i se frămâtau ca şi cum 
încerca să articuleze vorbe, dar nu ieşea nici un sunet, îl 
fixa pe Nicolson cu privire dementă, cu ochi mari, fără 
viaţă, inexpresivi, fără nici o clipire a pleoapelor. 

— Ai băut tot ispolul? insistă Nicolson. 

De astă dată, tânărul a ripostat cu o serie monotona de 
înjurături, cu voce ascuţită, stridentă. Câteva secunde. 
Nicolson îl privi fără un cuvânt, ridică din umeri şi ii întoarse 
spatele. Sinclair se sculă pe jumătate de pe banchetă, 
încercând să apuce ispolul, dar Nicolson îl împinse îşi 
tânărul căzu greoi pe locul lui, se aplecă de şale, îşi .prinse 
capul în palme şi începu să şi-l legene dintr-o parte in alta. 
Nicolson ezită un moment, apoi îşi continua drumul înapoi 
spre bancheta de la pupa bărcii. 

A trecut şi amiaza, soaiele depăşise zenitul, căldura 
devenea tot mai intensă. Barca era acum tot aşa de tăcută 
şi fără viaţă, încetaseră chiar murmurele dintre Farnholme 
şi Miss Plenderleith, amin doi cuprinşi de un somn agitat. 
Indată după ora trei după-amiază, când şi cei mai dârji 
ajunseseră la convingerea că se zbăteau zadarnic intr-un 
purgatoriu interminabil, a survenit o brusca schimbare. 

De şi de proporţii minime, schimbarea a fost nu numai 
dramatică, clar şi cu totul neaşteptată. Iniţial, părea atât de 
fără importanţă, încât, minţile extenuate ale celor din barcă 
aproape că n-au observat şi, în orice caz. nu şi-au dat 
seama de însemnătatea ei. Cel dintâi, a observat McKinnon 
schimbarea, nu numai că a observat-o dar a şi înţeles 
însemnătatea ei, încât a sărit de pe bancheta pupa. La 
început clipind din cauza strălucirii soarelui oglindita in 
mare, apoi cercetând înfrigurat orizontul de la nord spre 
est. După câteva secunde, prinse braţul lui Nicolson şi-l 
scutură ca să-l trezească. _ 

— Ce este, McKinnon? Intrebă Nicolson. ce se întâmpla? 


Dar McKinnon nu spunea nimic, sta la locul său şi îl 
privea cu buzele crăpate - -, probabil dureroase, crispate 
într-un zâmbet de bucurie. Neiînţelegând ce se petrecea, 
Nicolson îl privi şi un moment îi trecu prin minte că, până la 
sfârşit, şi McKinnon îşi pierduse firea, dar îndată pricepu: 

— Vânt! 

Vocea ii era doar o şoapta, scurtă, dar faţa i se lumina 
simțind o briză mai puţin sufocantă decât fusese cu câteva 
minute înainte. Concomitent cu McKinnon, tot cerceta cu 
privirea spre nord şi spre est, apoi, pentru prima oară în 
viaţă, îl înghionti în spate pe şeful de echipaj: 

— Vânt. McKinnon! Şi nori! îi vezi? întindea braţul spre 
nord-est, unde, departe, o dungă albăstriu-purpurie de nori 
începea să se ridice la orizont. 

— Îi văd, sir, nu este nici o îndoială, vin drept spre noi. 

— Şi vântul se înteţeşte mereu, îl simţi? 

Nicolson scutură umerii tinerei infirmiere adormite: 

— Trezeşte-te, Gudrun, trezeşte-te! Ea se întinse, 
deschise ochii şi îl privi: 

— Ce este, Johnny? 

— Pentru dumneata, sunt Mister Nicolson! îi spuse el cu 
falsă severitate, trădată de un zâmbet de bucurie; vino să 
priveşti cel mai minunat spectacol ce s-a văzut vreodată! 

Dar în albastrul limpede al ochilor ei, Nicolson observă o 
umbră de spaimă, înţelese că îl bănuia că şi-a pierdut şi el 
mintea şi surise din nou: 

— Nori de ploaie veritabilă, prostuţo! Minunaţi, minunaţi 
nori de ploaie! Scutură-l te rog, trezeşte-l şi pe căpitan! 

Asupra tuturor celor din barcă efectul a fost 
extraordinar, având loc o transformare de neînchipuit; în 
două minute toţi erau treji de-a binelea si priveau cu 
aviditate spre nord-est, comentând agitat între ei. Dar nu 
chiar toţi: Sinclair, tânărul soldat, nu dădea atenţie celor ce 
se petreceau, privea spre fundul bărcii, rătăcit în completă 
indiferenţă. Ceilalţi se comportau ca oameni condamnaţi la 
moarte şi graţiaţi, ceea ce de fapt chiar aşa era. Findhorn a 
ordonat să se acorde tuturor o raţie suplimentară de apă. 
Dunga lungă de nori se apropia, vântul le sufla mai tare şi 


mai răcoros pe chipuri, renăştea speranţa şi sentimentul că 
viaţa merită să fie trăită. Nicolson ştia însă că această 
agitaţie, această activitate era consecinţa stării lor 
nervoase, psihice şi, fără să-şi dea seama, le storcea 
ultimele rezerve de rezistenţă; orice deziluzie, revers al 
neaşteptatului noroc, era echivalent cu o condamnare la 
moarte. Din fericire, un asemenea revers nu părea 
probabil. 

— Când crezi că va începe ploaia, Nicolson? se auzi 
vocea lui Farnholme. 

— Greu de spus, răspunse Nicolson privind spre nord- 
est; poate peste o oră şi jumătate, poate mai curând dacă 
vântul devine mai rece. 

Apoi, privind spre căpitan: 

— Ce credeţi, sir? 

— Cred că mai curând, răspunse acesta; mi se pare că 
vântul se înteţeşte. . 

„Aduc ploaie florilor Insetate" se auzi, citind cu 
solemnitate, adjunctul mecanicului şef. 

După care continuă: 

— În loc de flori, revarsă-te peste Willoughby, ploaie, 
binefăcătoare ploaie! 

— E încă prea devreme să numărăm bobocii, Willy, 
comentă Nicolson precaut. 

— Ce te face să te îndoieşti? întrebă Farnholme, cam 
iritat. 

— Stropii de ploaie nu înseamnă chiar ploaie, cel puţin 
nu imediat, răspunse împăciuitor Nicolson. 

— Vrei să spui, tinere, că nu va fi mai bine ca înainte? 
se auzi o voce. 

Doar o singură persoană de la bord îşi putea permite să 
i se adreseze lui Nicolson cu „tinere". 

— Nici nu mă gândesc să spun aşa ceva, Miss 
Plenderleith; norii ce se văd par groşi şi grei, ca de ploaie, 
în orice caz ne vor feri de arşiţa soarelui. Dar pe căpitan, ca 
şi pe mine, ceea ce ne interesează cel mai mult este 
vântul: dacă se înteţeşte şi se menţine astfel, vom putea 
ajunge în Strâmtoarea Sunda chiar la noapte. 


— Atunci de ce nu ridicăm velele? întrebă Farnholme. 

— Fiindcă sper să avem norocul să înceapă ploaia, 
răspunse Nicolson cu răbdare; vom folosi velele ca să 
scurgem apa în căni, ispol, sau orice alt vas pe care-l avem 
la îndemână. Deocamdată, nu avem vânt destul ca să ne 
mişcăm măcar cu două picioare pe minut. 

O jumătate de oră cel puţin, nimeni n-a mai vorbit. 
Dându-şi seama că salvarea nu era chiar iminentă, aşa cum 
crezuseră, reveneau în parte la apatia lor anterioară. Dar 
speranţa exista şi nici unul dintre ei nu renunţa la ea. 
Nimeni n-a mai închis ochii, n-a mai dorit să doarmă. Norii 
se profilau clar acolo, la traversul tribordului, de venind tot 
mai mari şi mai întunecaţi şi le captau atenţia. Nu aveau 
ochi pentru altceva şi din această cauză n-au văzut, decât 
prea târziu, ce se întâmplă cu Sinclair. 

Gudrun Drachmann a observat cele ce se petreceau şi, 
impresionată, s-a ridicat repede căutând să ajungă până la 
locul unde se afla tânărul. Acesta îşi dăduse ochii peste 
cap, pupilele nu se mai vedeau, doar albul ochilor; se 
convulsiona, dinţii îi clănţăneau violent ca într-un acces de 
friguri şi faţa îi era cenuşie. Când tânăra a ajuns lângă el, 
chemându-l pe nume cu blândeţe, stăruitor, el o lovi peste 
picioare, făcând-o să se împiedice şi să cadă peste spinarea 
generalului. Mai înainte ca cineva să-şi revină din uimire şi 
să intervină, tânărul îşi smulse cămaşa, o azvârli spre 
Nicolson care se îndrepta spre el, după care sări peste bord 
cu capul înainte, provocând o împroşcătură de apă si 
răspândind stropi peste întreaga barcă. 

Toţi au rămas încremeniţi câteva secunde, totul s-a 
petrecut atât de repede şi de neaşteptat, încât părea doar 
o închipuire. Dar nu era închipuire locul rămas liber pe 
banchetă, nici cercurile din ce în ce mai largi de pe oglinda 
apei Înmărmurit la jumătatea drumului, Nicolson rămase cu 
cămaşa zdrenţuită într-o mână. Gudrun, încă răsturnată 
peste spinarea lui Farnholme striga „Alex, Alex", fără a 
înţelege bine ce se întâmplă, când se auzi o nouă 
împroşcătură în apă, chiar la pupă, de astă dată mai puţin 


zgomotoasă: McKinnon se aruncase şi el în apă ca să-l 
salveze. 

A doua împroşcătură de apă l-a trezit din încremenire 
pe Nicolson care acţiona prompt: se aplecă repede, apucă 
cangea şi se duse la latura bărcii, aşezându-se în genunchi 
pe banchetă. Instinctiv, şi-a scos revolverul din centură şi-l 
ţinea în cealaltă mână: cangea era pentru a-l ajuta pe 
McKinnon, iar revolverul pentru tânărul soldat: panica cu 
care de obicei se agaţă orice om care se îneacă era un 
pericol serios pentru salvator şi nu se putea şti cum se va 
manifesta un om cu mintea dinainte rătăcită. 

Sinclair se zvârcolea în apă cam la douăzeci do picioare 
depărtare de barcă, iar McKinnon înota cu hotărâre spre el 
- ca toţi muntenii, nu era prea meşter în ale înotului - când, 
brusc, lui Nicolson îi îngheţă sângele în vine observând 
ceva. Zvârli cangea, care, după ce descrise un arc larg în 
aer, pătrunse în apă doar la câţiva inci de umărul lui 
McKinnon. Instinctiv, şeful do echipaj prinse cangea si se 
întoarse ca să privească spre barcă: pe faţa lui bronzată se 
citea uimire. 

— Întoarce-te imediat, omule, strigă din răsputeri 
Nicolson. 

Deşi cuprins de panică, Nicolson îşi dădu seama că 
vocea îi era răguşită şi dogită, aşa că mai strigă o dată. 

— Pentru Dumnezeu, grăbeşte-te! 

Ascultător, McKinnon îşi schimbă direcţia spre barcă, 
deşi nu înţelegea nimic: se agăţă de cange, iar Nicolson o 
trase către bordul bărcii. Pe faţa lui McKinnon se putea 
observa o expresie aproape comică de uimire. Mai privi 
peste umăr la locul unde Sinclair se zvârcolea fără rost, 
acum la peste treizeci de picioare distanţă, apoi se întoarse 
spre barcă, deschise gura să spună ceva dar scoase un 
țipăt de groază. După o fracțiune de secundă, ţipă din nou, 
începu să înoate frenetic, spre barcă, ajunse lângă ea şi 
cinci-şase mâini l-au apucat de cap ca să-l tragă în barcă; 
înainte ca întreg trupul să-i fie în interiorul bărcii, s-a 
observat o formă cenuşie, reptiliană, care s-a desprins de 
pulpa piciorului lui McKinnon şi s-a scufundat înapoi în apă. 


— Ce naiba a fost asta? se auzi vocea tremurândă a 
Gudrunei care zărise prima dinţii teribili şi corpul fioros ca 
de reptilă. 

— O baracudă”, i-a răspuns scurt Nicolson, evitând s-o 
privească drept în faţă. 

— O baracudă! murmură impresionată tânăra şi după 
tonul vocii se simţea că auzise şi ea despre acest animal 
marin extrem de vorace. 

— Şi ce-i cu Alex, iată-l acolo; repede, să-l scăpăm! 

— Nu putem tace nimic, replică Nicolson cu voce 
aproape brutală, afectat şi el de neputinţa unei intervenţii; 
din păcate, nu mai putem face nimic pentru el. 

Nici nu a terminat Nicolson de vorbit şi peste apă ajunse 
până la ei ţipătul de agonie al lui Sinclair: țipăt îngrozitor, 
parcă animalic, repetat de mai multe ori cu o stridenţă de 
teroare, în timp ce nefericitul se zvârcolea; uneori trupul i 
se ridica din mare şi se îndoia, ceafa rămânându-i sub apă, 
iar mâinile înspumau apa luptând nebuneşte cu inamicul 
invizibil pentru cei din barcă. In mâna lui Nicolson, Coltul a 
pocnit de şase ori la rând. Împuşcăturile au fost trase la 
întâmplare, fără speranţe, dar chiar prima dintre ele n-a 
fost fără rost: l-a lovit pe Sinclair chiar în cap. Nici nu se 
risipise mirosul de cordită şi fumul împuşcăturilor, că 
suprafaţa apei redeveni calmă; Sinclair dispăruse, nu se 
mai vedea nimic pe oglinda de un albastru metalic a mării. 

Dar n-au trecut douăzeci de minute şi marea nu mai era 
albastră; se învolbura, apărea o spumă albă lăptoasă şi o 
pânză de ploaie torențială se întindea peste suprafaţa apei, 
spre toate orizonturile. 

Au trocul aproape trei ore. se apropia asfinţitul soarelui, 
dar nu putea şti unde se afla acesta pe boltă, căci furtuna 
ca ploaie înainta mereu spre sud şi, în lumina amurgului, 
cerul avea aceeaşi culoare cenuşie ca de plumb în toate 
carturile** compasului magnetic. Ploaia continua, se revărsa 


9 Peste de pradă, trăind în mările calde (familia phyraenidelor). 
% Diviziune unghiulară reprezentând a 32-a parte din cerc, 
servind pentru a defini direcţia în care se află un obiect, direcţia 
din care baie vântul etc., faţă de prova sau traversul 


asupra bărcii neprotejate, dar nimănui nu-i păsa. Uzi până 
la piele, dârdâind de răceala ploii care le lipea veşmintele 
de braţe, trupuri şi picioare, îndurau totul, erau chiar 
bucuroşi. Cu tot şocul deprimant provocat de moartea lui 
Sinclair, cu toată inutilitatea practică a morţii lui tocmai 
când ploaia era atât de iminentă, în ciuda tuturor 
nenorocirilor, erau fericiți, fericiţi căci instinctul de 
conservare rămăsese predominant. Erau fericiţi că îşi 
potoliseră teribila sete bând apă pe săturate, fiindcă ploaia 
rece le răcorise arsurile şi pieile băşicate, fiindcă reuşiseră 
să umple unul din bidoane cu peste patru galoane de apă. 
Erau foarte fericiţi, căci minată de briza puternică, barca 
parcursese multe din milele care îi despărţeau de locul 
unde aproape că staţionaseră atâta vreme şi se apropiau 
de coasta lavei de Vest. Erau fericiţi, mai fericiţi decât ar fi 
îndrăznit să viseze, căci se considerau aproape salvaţi, 
fiindcă se mai întâmplă miracole şi - credeau ei - se 
terminaseră, în fine, necazurile. 

Ca totdeauna, McKinnon a fost primul care a zărit o 
formă lungă, joasă? într-o pauză dintre vârtejurile de 
ploaie, la vreo două mile depărtare. Nu aveau motive să le 
mai fie teamă de ceva, dar era cazul să ia toate măsurile ca 
să prevină ceva ce putea fi evitat: în câteva secunde au 
coborât vela zdrenţuită de la treime şi focul, au desfăcut 
bulonul de la tachetul arborelui, au demontai arborele şi |- 
au ascuns în fundul bărcii, astfel încât aceasta, chiar de la 
mică distantă, să nu pară decât o barcă de salvare 
abandonată, în derivă, dificil vizibilă în ceața rafalelor de 
ploaie şi care nu merită a mai fi cercetată, chiar dacă este 
observată. Degeaba: fuseseră văzuţi, lunga formă cenuşie 
îşi schimbase drumul, interceptând direcţia de derivă a 
bărcii: aşa că acum nu puteau decât să mulţumească 
providenţei, să binecuvânteze pe cei de veghe de pe zisa 
formă care au reuşit imposibilul desluşind mica lor barcă 
cenuşie, pe vastul fond plumburiu. 


ambarcaţiei, de obicei indicate pe roza compasului magnetic 
(busola marină). 


Nicolson a fost primul care, neîncrezător, a identificat în 
ce consta zisa formă, după care s-au lămurit şi alţii: 
Findhorn, McKinnon, Vannier, Evans şi Walters. Nu 
întâlneau pentru prima dată aşa ceva şi nu exista îndoială: 
era un torpilor al Marinei militare S.U.A. orice confuzie era 
exclusă. Luciul lung curbat al provei, coca, lungă de 
şaptezeci de picioare, acționată de trei motoare electrice 
navale de mare viteză, cele patru tuburi lansatoare de 
torpile şi  Mitraliere de calibru 50 erau cu totul 
caracteristice. Nu arbora nici un fel de pavilion, dar pentru 
a risipi orice îndoială asupra naţionalităţii, un marinar de la 
bordul torpilorului a desfăşurat un mare steag care fâlfâi 
mândru în curentul de aer provocat de mersul rapid al 
navei: aceasta se apropia cu o viteză de mai bine de 
treizeci de noduri - departe de maximumul ce putea 
dezvolta - şi prova ridica o spumă albă pe apă. Cu toată 
întunecimea amurgului, pe lingă tipul de torpilor, steagul 
desfăşurat nu lăsa nici o posibilitate de îndoială: pavilionul 
Sturs and Stripes” este cel mai uşor identificabil din toate. 

În barcă, toţi s-au ridicat in picioare, unul sau doi inşi 
mai şedeau jos, toţi făceau semne cu mina spre torpilor, de 
pe care doi inşi, unul din timonerie, celălalt de pe turela 
prova, le-au răspuns agitând şi ei mâinile. In barca de 
salvare, oamenii începură să-şi strângă bietele boarfe pe 
care le mai aveau, pregătindu-se să urce la bordul navei 
americane, iar Miss Plenderleith tocmai îşi înfigea, mai 
zdravăn pălăriuţa pe cap, când, brusc, torpilorul şi-a 
încetinii turaţia puternicelor motoare Packard, le-a trecut în 
marşarier şi a alunecat lin alături, doar la câteva picioare 
distanţă de barca de salvare, un uriaş faţă de mica 
ambarcaţie. Chiar înainte de a se opri, de pe torpilor au fost 
lansate două parâme groase pe suprafaţa apei, caro s-au 
izbit zgomotos drept de prova şi pupa bărcii. Coordonat ea 
precisă şi acostarea bărcii dovedea înaltul antrenament al 
echipajului torpilorului. Când cele două ambarcaţii s-au 
atins una de alta, Nicolson a pus o mână pe latura 


%% Denumirea drapelului S.U.A. după stelele şi dungile imprimate 
pe el. 


torpilorului, iar cu cealaltă a făcut un gest de salut către un 
personaj scund şi îndesat care apăruse de după timonerie. 

— Hei! 

Salutând, Nicolson zâmbea larg. 

— Fraţilor, suntem bucuroşi că vă întâlnim! 

— Nici noi nu suntem mai puţin bucuroşi! 

Pe faţa bronzată a celui care răspunsese a apărut un 
surâs care i-a descoperit dinţii albi; cu mina stingă a făcut o 
mişcare abia observabilă şi cei trei marinari de pe punte s- 
au transformat brusc din simpli spectatori curioşi in 
santinele foarte  vigilente, cu mâinile încleştate pe 
mitraliere automate. lar in mâna celui care răspunsese la 
salut, a apărut un revolver si li s-a adresai din nou: 

— Mi-e teamă însă că bucuria voastră va fi mai scurtă 
decât a noastră. Vă sfătuiesc să staţi foarte liniştiţi. 

Nicolson simţi parcă o lovitură în stomac. Fără să ştie 
de ce, şi-a dat seama că mina nu i se mai sprijinea uşor de 
peretele navei, ci apăsa energic cu fiecare tendon crispat al 
dosului palmei. Cu toată cantitatea de apă băută de 
curând, gura i s-a uscat brusc ca interiorul unui cuptor, dar 
a încercat ca vocea să-i pară destul de calmă: 

— Ce înseamnă asta, o glumă de prost gust? 

— Sunt de aceeaşi părere, a fost răspunsul. Respectivul 
îşi înclina capul afirmativ şi abia acum Nicolson observa 
oblicitatea ochilor şi pielea netedă de la colţul lor. 

— Nu va fi o bucurie pentru voi, priveşte! 

Şi cu mina îi arăta că pavilionul Stars and Stripes 
dispăruse, iar în locul lui fâlfâia cel cu Soarele Răsare 
japonez. 

— Un vicleşug condamnabil, nu-i aşa? continuă cel de 
pe navă, părând a se amuza grozav; ca şi nava şi, oroare! 
aspectul destul de anglo-saxon al meu şi al oamenilor mei. 
In ce priveşte acest aspect, să spunem drept, nu suntem 
deloc mândri de el. 

Vorbea  englezeşte perfect, cu pronunţat accent 
american şi, evident, simţea o plăcere să-şi arate măiestria. 


— Aţi indurat multă arşiţă şi furtună, în ultima 
săptămână; aveţi un mare merit de a fi supravieţuit. Noi v- 
am aşteptat tot timpul şi acum vă spunem bun sosit. 

Se opri brusc, cu buzele strânse, îndreptându-şi 
revolverul spre general, dar acesta sări în picioare cu o 
iuţeală de mirare pentru vârsta lui, învârtind în mână, ca 
pentru a o arunca, o sticlă goală de whisky. Degetul 
ofițerului japonez apăsă involuntar pe trăgaci, dar se opri la 
timp, observând că sticla nu-i era destinată lui, ci lui Van 
Effen, care, întors pe jumătate, simţise apropiindu-se 
proiectilul, dar a ridicat prea târziu braţul pentru a se 
apăra. Sticla grea l-a izbit deasupra urechii şi Van Effen se 
prăbuşi pe banchetă, trăsnit. Ofiţerul japonez i se adresă lui 
Farnholme: 

— Dacă mai faci o mişcare, vei fi mort, bătrâne! Eşti 
nebun? 

— Nu eu sunt nebun, ci omul acesta, toţi am fost în 
pericol de a fi omorâţi, căci el tocmai era pe cale să pună 
mâna pe o mitralieră. Am îndurat destul ca acum să mor 
aşa, cu trei mii raliere îndreptate spre mine. 

— Eşti un bătrân înţelept, mormăi ofiţerul japonez; într- 
adevăr, nu aveai altceva de făcut. 

Cu tristeţe, Nicolson realiză că, într-adevăr, nu aveau 
altceva de făcut, chiar nimic. Simţi o amărăciune 
copleşitoare, un gust amar în gură. înduraseră destule, 
trecuseră prin atâtea suferinţe de necrezut, şi cu preţul a 
cinci vieţi, ca să nu ajungă decât la acest deznodământ. 
Auzi însă din spatele lui murmurul vocii lui Peter, se 
întoarse şi văzu că băieţelul sta pe bancheta pupa privindu- 
| pe ofiţerul japonez printre degetele palmelor cu care îşi 
acoperea figura, nu prea înspăimântat, mai curând precaut 
şi uimit, şi din nou Nicolson se simţi năpădit de amărăciune 
şi disperare. Putea suporta înfrângerea, dar aceasta 
devenea intolerabilă mai ales din cauza lui Peter. 

Cele două infirmiere stăteau de o parte şi alta a 
copilului; ochii negri, măriţi de teroare ai Lenei, ca şi cei ai 
Gudrunei, albaştri, exprimând tristeţe şi deznădejde, 
reflectau sentimentele pe care le încerca şi Nicolson. Pe 


figura Gudrunei, nu se vedea spaimă, dar pe tâmplă, unde 
cicatricea se termina la marginea părului, se vedea bătaia 
accelerată a pulsului. încet, involuntar, Nicolson a parcurs 
cu privirea întreaga barcă şi a înţeles că figurile tuturor 
exprimau aceeaşi teamă şi disperare, acelaşi sentiment de 
zădărnicie uluită, aceeaşi sfâşiere de inimă. Dar nu toţi 
arătau aşa: figura lui Siran era inexpresivă ca totdeauna, 
ochii lui McKinnon iscodeau rapid de o parte şi de alta 
bărcii, în sus spre torpilor, apoi din nou la cei din barcă, 
căutând să cântărească, îşi dădea seama Nicolson, 
şansele unei rezistente sinucigaşe. lar generalul părea 
nenatural de indiferent: cu braţul peste umerii slăbuţi ai lui 
miss. Plenderleith şoptea ceva la ureche. 

— O scenă mişcătoare, patetică, nu-i aşa? comentă, 
ofiţerul japonez cu un gest spre cei doi, cu aer de tristeţe 
batjocoritoare: vai, gentlemeni, ce fragile sunt speranţele 
omeneşti. Mă uit la voi şi mă simt aproape impresionat; 
spun aproape, nu complet. Şi mi se pare că o să plouă, o 
ploaie zdravănă. 

Privi la vălătucii de nori groşi ce se apropiau din nord- 
est, la perdeaua deasă de ploaie ce aluneca la mai puţin de 
o milă depărtare peste suprafaţa întunecată a mării, şi 
adăugă: 

— Am o profundă aversiune să mă las udat de ploaie, 
de aceea propun... 

— Orice propunere este de prisos: crezi că am să rămân 
toată noaptea în această blestemată barcă? 

Vocea răsuna iritată în spatele lui Nicolson care se 
întoarse şi-l văzu pe Farnholme în picioare, intr-o mină cu 
minerul greului geamantan de care nu se despărţea. 

— Ce... ce ai de gând să faci? îl întrebă Nicolson. 
Farnholme îl privi, dar nu-i răspunse. În schimb, zâmbi, 
ridicând buza superioară sub mustaţa albă cu o expresie de 
abia perceptibil dispreţ, privi în sus, adresându-se ofițerului 
japonez, şi întinse arătătorul în direcţia lui Nicolson: 

— Dacă nebunul ăsta face vreo prostie sau mă reţine de 
la ceea ce am de gând să fac, împuşcă-l! 


Nicolson se uita la el, nu-i venea să-şi creadă urechilor, 
apoi privi la ofiţerul japonez care nu manifesta nici 
neîncredere, nici surpriză, ba chiar o oarecare satisfacţie, si 
începu să vorbească repede intr-o limbă neînţeleasă pentru 
Nicolson, iar Farnholme - ii răspundea prompt şi fluent în 
aceeaşi limbă. Apoi, înainte ca Nicolson să înţeleagă ce se 
întâmpla, Farnholme băgă mâna in geamantan, scoase o 
mică mitralieră şi se îndreptă spre marginea bărcii, eu 
geamantanul într-o mână şi mitraliera în cealaltă. 

— Acest gentleman mi-a urat bun găsit, i se adresă 
Farnholme, zâmbind, lui Nicolson; sunt însă convins că mi 
s-a adresat doar mie, consider că mi-a urat bun venii şi mă 
onorează ca oaspete, după cum veţi vedea. 

Apoi i se adresă japonezului: 

— Aţi procedat admirabil, veţi fi bine răsplătit. 

Vorbi iarăşi în limba aceea străină - japoneza, era sigur 
Nicolson - şi conversaţia dură vreo două minute. După 
care, i se adresă din nou lui Nicolson, în timp ce picăturile 
grele ale rafalei de ploaie începeau să răpăiască pe punţile 
torpilorului: 

— Prietenul meu este de părere să urcați la bord ca 
prizonieri. Eu sunt însă convins că sunteţi prea periculoși şi 
că aţi trebui împuşcaţi fără ezitare. Merg să stăm de vorbă 
pe îndelete ca să punem la cale ce vom decide în privinţa 
voastră. 

| se adresă apoi japonezului: 

— Legaţi barca la pupa torpilorului, sunt nişte oameni 
disperaţi şi nu-i deloc recomandabil să-i aveţi prea aproape. 
Vin, prietene, să stăm de vorbă, dar mai întâi, un moment: 
am uitat să fiu politicos, musafirul care pleacă trebuie să 
mulţumească gazdelor. 

Şi se adresă ironic. 

— Căpitane Findhorn, mister Nicolson, vă salut cu toată 
stima şi va mulţumesc pentru ajutorul ce mi-aţi acordat, 
pentru politeţea şi mai ales, pentru competenţa cu care aţi 
manevrat ca să mă pot întâlni la locul cuvenit cu nişte 
foarte buni prieteni de-ai mei. 


— Eşti un trădător neruşinat! exclamă Nicolson, cu ură 
greu reţinută. 

Vorbeşti cu vocea unui patriotism necugetat, replică 
Farnholme clătinând trist din cap; mă califici aspru şi crud, 
tinere. Trebuia într-un fel oarecare să-mi câştig existenţa. 

Făcând un gest neglijent cu mâna: 

— Au revoire. A fost foarte plăcută compania. 

Un moment mai târziu dispărea din vedere, în timp ce 
ploaia se revărsa în torente orbitoare... 


281 
XII 


O bucată de timp care a părut foarte lungă, nimeni, din 
barcă n-a vorbit, n-a făcut nici o mişcare; neluând seama la 
ploaia ce cădea rece, priveau in gol, prosteşte, locul pe 
care şezuse Farnholme înainte de a pleca. 

Poate că, de fapt. nici nu a fost lung timpul, probabil 
numai câteva secunde, când Nicolson o auzi pe Miss 
Plenderleith chemându-l şi spunându-i ceva. Dar din cauza 
zgomotului ploii pe suprafaţa apei şi a răpăitului frenetic pe 
puntea torpilorului, vocea ei nu era decât un murmur 
neînțeles. Nicolson se apropie ca să audă mai bine şi, deşi 
încă sub şocul impresiei celor întâmplate, aspectul ei îl 
frapa: şedea pe bancheta laterală babord, cu spatele 
perfect drept, cu mâinile încrucişate în poală, cu figura 
calma, netulburată. Parcă era acasă, în salon, doar un 
singur lucru i-a atras atenţia: ochii îi erau înecaţi în lacrimi 
şi, deşi deschişi, două mari picătura se prelingeau încet pe 
obrajii ridaţi şi cădeau pe mâini. 

— Ce se întâmpla, Miss Plenderleith? întrebă Nicolson; 
ce este? 

— Du barca mai departe de torpilor, spuse ea, privind 
înainte, părând că nu-l vede pe Nicolson; aşa a spus... cât 
mai departe, imediat. 

— Nu înţeleg, spuse Nicolson dând din cap: de ce vreţi 
Să... 

Se întrerupse brusc, ca şi cum ceva dur şi rece l-ar fi 
izbit in ceafă; se întoarse şi privi la figura galbenă, 
strălucind în ploaie, a unui marinar japonez care Îl 
ameninţa cu ţeava mitralierei. 

— Vorba, englezule! 

Engleza lui era mult mai puţin corectă decât a ofițerului. 
Părea periculos: tipul de om care se bucură de ocazia de a 
folosi arma ce se legăna în mâini. 

— Nimeni să nu scoată o vorbă, nu am încredere în voi, 
cine vorbeşte, îl împuşc. 


— Cred că ai înţeles ce am spus, se auzi vocea şoptită, 
dar hotărâtă, limpede, fără urmă de emoție a lui Miss 
Plenderleith. 

Marinarul japonez îşi mişcă arma, ochind spre capul lui 
Miss Plenderleith şi douăsprezece perechi de ochi îi 
urmăreau articulaţia degetului arătător gata să apese pe 
trăgaci. Buzele îi erau strânse într-un zâmbet drăcesc şi 
Nicolson ştia că militarii japonezi aşteptau o cât de mică 
provocare pentru a ucide. Miss Plenderleith îl privea pe 
japonez cu figură inexpresivă - aproape sigur că nici nu-l 
vedea - şi, brusc, japonezul lăsă arma în jos cu o 
exclamaţie de mânie şi se dădu un pas înapoi. Işi întoarse 
capul spre celălalt marinar înarmat - ofiţerul luase cu el sub 
punte pe al treilea - şi cu un gest arătă că parâma legată 
de prova bărcii trebuia mutată la pupa. Nicolson şi 
McKinnon au filat:% atunci parâma, făcând să alunece barca 
de-a lungul laturii torpilorului şi foarte curând s-au depărtat 
de pupa acestuia, la capătul parâmei. Cei doi marinari 
japonezi, unul lingă altul pe duneta torpilorului, stăteau cu 
carabinele despiedicate în mâini. Priveau avid spre barcă, 
căutând o mişcare cât de mică ce i-ar îndreptăţit să-si 
folosească armele. 

Torpilorul a fost pus în mişcare, motoarele tuşeau din 
nou foarte încet, dar destul ca să despice valurile cu trei 
sau patru noduri. Ţinea capul spre nord-est, străbătând 
marea şi ploaia puternică, atât de puternică, încât, de pe 
barcă, prova torpilorului abia se zărea în amurgul din ce în- 
ce mai întunecat. Barca începuse şi ea să tangheze, nu 
prea intens, la capătul parâmei întinse. 

Miss Plenderleith sta cu spatele contra ploii, spre cei de 
veghe de pe torpilor. Poate i se mai prelingeau lacrimi pe 
obraji, nu se observa, ploaia străbătuse prin borduri} de 
paie a pălărioarei ei şi toată fata îi era udă. Dar ochii îi erau 
acum mai limpezi, privea drept spre Nicolson; acesta îi 
răspunse tot cu o privire, şi o văzu pe a ei îndreptându-se 
spre carabina de lângă ea, acolo unde o lăsase Farnholme, 
apoi îşi ridică ochii iar către el. 


1% Au slăbit. 


— Nu te uita la mine, şopti ea. fă-te că nu-mi dai 
atenţie; oare ei mă aud? 

Nicolson privi spre cei de gardă pe torpilor, cu figura, 
imobilă:  clătinatul negativ al capului său a fost 
imperceptibil pentru ei. 

— Poţi vedea acum, în spatele valizei mele? mai şopti 
ea. 

Nicolson aruncă o privire scurtă la bancheta pe care 
şedea Miss Plenderleith, apoi din nou îşi îndreptă ochii 
înainte, inexpresiv. În spatele valizei de piele şi pânză 
groasă, în care Miss Plenderleith îşi ţinea andrelele, 
împletitura la care lucra şi alte lucruri, singura ei avere pe 
lume, Nicolson zări curbura patului carabinei lui Farnholme 
pe care acesta o folosise atât de eficient, de atâtea ori... 
Brusc, lui Nicolson îi trecură prin minte toate împrejurările 
în care generalul folosise carabina, isprăvile realizate cu ea, 
cum spulberase marele tun de pe submarin, cum pusese pe 
fugă avionul Zero când acesta a atacat barca de salvare, 
cum îi salvase viaţa lui, a lui Nicolson, pe plaja acelei mici 
insule şi, deodată, înţelese că era cu totul stranie 
dezertarea şi trădarea generalului, că o asemenea 
schimbare totală nu era deloc firească... 

— O vezi? întrebă şoptind repede, miss Plenderleith. 
Nicolson se înfiora, dar nu lăsă să îi apară emoția şi aprobă 
cu un gest scurt din cap. Patul carabinei se afla la mai puţin 
de un picior de mâna lui. 

— Carabina este  despiedicată, pronunţă Miss 
Plenderleith tot în şoaptă; e gata de tras, aşa mi-a spus 
Foster. 

De astă dată, Nicolson o privi cu mirare, cu ochii clipind 
des din cauza bătăii ploii, încercând să-i descifreze expresia 
figurii. Apoi uită cu totul de Miss Plenderleith, se ridică pe 
jumătate de pe locul său, privind încordat spre prova şi, 
aproape fără să-şi dea seama, întinse mâna spre carabină... 

Brusc, chiar de la cele patruzeci sau cincizeci de 
picioare distanţă, explozia care a avut loc pe torpilor i-a 
asurzit complet pe cei din barcă şi puternicul ei şoc a 
unduit ca un suflu invizibil peste chipuri. Dintr-o enormă 


gaură de la tribordul torpilorului au erupt fum, flăcări şi, 
aproape imediat, a izbucnit la mijloc un incendiu puternic. 
Sentinelele japoneze au uitat complet de misiunea lor, s-au 
întors spre prova. lar una dintre ele, din cauza suflului 
exploziei, s-a împiedicat şi, în încercarea disperată de a-şi 
regăsi echilibrul, şi-a pierdut mitraliera, a căzut înapoi 
peste pupă, în mare. Cealaltă sentinelă a reuşit să alerge 
câţiva paşi spre prova, dar împuşcătura carabinei din mâna 
lui Nicolson l-a pocnit drept în faţă şi a căzut mort pe loc. 
Cam în timp ce acesta se prăbuşea, McKinnon s-a repezit 
spre prova cu o toporişca în mână şi cu o singură lovitură 
zdravănă a tăiat dintr-o dată parâma de remorcare întinsă 
de copastia bărcii. Indată, Nicolson a pus echea complet la 
traversul tricordului şi barca s-a îndepărtat rapid spre vest. 
Torpilorul îşi menținea neschimbat drumul spre nord-est şi 
după o jumătate de minut, cu toate flăcările ce se 
învălătuceau deasupra punţii dispărea în rafalele de ploaie 
şi întunericul care se lăsa repede. 

La iuţeală, într-o neobişnuită unanimitate şi tăcere, cei 
din barcă au înfipt catargul la locul lui, au ridicat vela la 
treime şi focul, iar barca a luat-o la sănătoasa prin ploaie şi 
întuneric, atât cât îi permiteau velele zdrenţuite. Cu 
copastia babord periculos înclinată, Nicolson ţinea drumul 
spre nord-vest; oricât de puternică fusese explozia, era 
puţin probabil ca o ambarcaţie atât de mare să rămână 
definitiv paralizată; exista pericolul ca, după explozie şi 
incendiu, torpilorul să-şi revină şi să pornească în urmărirea 
bărcii, însă era aproape cert că, în acest caz, s-ar îndrepta 
spre sud-vest, în direcţia în care bătea vântul, în direcţia 
Strâmtorii Sunda şi a libertăţii. 

In următoarele cincisprezece minute, interminabile, nu 
s-au auzit decât valurile încălecate spărgându-se de coca 
bărcii, fâlfâitul velelor zdrenţuite, macaralele scârţâind şi 
verga!” lovind în catarg. Nimeni din barcă nu îndrăznea să 
vorbească, să discute despre cauza exploziei de la bordul 
torpilorului; se uitau cu sfială la mica figură împietrită cu 


101 Bară de lemn sau metal, mobilă faţă de arbore, deplasabilă 
orizontal şi vertical de-a lungul acestuia. 


ridicola pălăriuţă de paie pusă într-o parte pe capul lui Miss 
Plenderleith, şi renunțând să mai deschidă discuţii. Era 
uimitor de impresionantă comportarea ei, expresia acelei 
figuri gingaşe de sub pălărie, atitudinea dârză, indiferența 
faţă de răceala timpului şi faţă de ploaie, mândria ei, care 
excludeau orice conversaţie inutilă. 

Doar Gudrun Drachmann a avut curajul să facă o primă 
încercare de abordare cu delicateţea corespunzătoare stării 
sufleteşti a lui miss Plenderleith; Gudrun s-a ridicat calmă, 
în braţe cu micul Peter învelit într-o pătură, şi s-a îndreptat 
spre locul rămas gol lângă Miss Plenderleith - unde cu puţin 
înainte şezuse generalul. Nicolson a urmărit-o cu privirea, 
reţinându-şi, fără să vrea, respiraţia şi gândind că poate era 
mai bine ca Gudrun să nu fi încercat abordarea: uşor putea 
rezulta o inadvertenţă, era sigur că încercarea va eşua. Dar 
Gudrun Drachmann nu a eşuat. 

Un minut sau două, bătrânica şi tânăra au stat alături, 
fără o mişcare, fără o vorbă. Apoi, băieţaşul, semiadormit în 
pătura udă de ploaie, a scos o mânuţă şi a atins obrazul 
umezit de ploaie şi lacrimi al lui miss Plenderleith. 
Bătrânica s-a întors spre copil, i-a zâmbit, i-a luat mânuţa 
între ale ei, aproape fără să-şi dea seama, copilaşul i s-a 
strecurat în poală şi ea a început să-l strângă în braţele-i 
subţiri. L-a strâns cu oarecare putere, dar băieţaşul parcă 
ştia că era clin dragoste, aşa că o privea atent pe sub 
genele grele de somn. Apoi, ii zâmbi bătrânei lady, care îl 
strânse din nou la piept, încă mai puternic răspunzându-i 
tot cu un surâs, cu toată inimi ei sfâşiată. 

— De ce ai venit lângă mine, cu băieţaşul? întrebă eu 
aproape pe şoptite. 

— Nu ştiu, răspunse Gudrun, clătinând capul, ca un gest 
ca şi cum de-abia la întrebarea ei îi dădea seama de ce 
făcuse; n-am vrut să vă tulbur, nu ştiu ce mi-a venit. 

— Nu-i nimic, eu ştiu de ce, îi replică Miss Plenderleith, 
luându-i mâna şi zâmbindu-i: este ciudat, foarte ciudat dar 
şi eu cred că se cuvenea să vii lingă mine. Ceea ce a făcut 
generalul, a fost şi pentru ca să vă salveze pe dumneata şi 
pe băietei 


— Credeţi că... 

— Foster, cel fără frică! 

Nu era deloc o nuanţă peiorativă sau de reproş în 
vorbele lui miss Plenderleith, le-a pronunţat ca o incantaţie. 

— Neînfricatul Foster Farnholme; aşa obişnuiam să-l 
spunem altădată, când eram colegi la scoală. Nu se temea 
de nimic pe lume. 

— ÎI cunoaşteţi aşadar de multă vreme, Miss 
Plenderleith? 

Dar bătrânica păru a nu fi auzit întrebarea, îşi clătină 
meditativ capul, ochii i se înduioşau de amintiri. 

— Chiar azi după-amiază se referea la dumneata, 
spunând că nu înţelegea ce au tinerii de azi în gând, dar 
dacă ar fi avut cu treizeci de ani mai puţin, desigur că s-ar 
fi însurat cu dumneata. 

— Era foarte amabil, zâmbi Gudrun, fără umbră de 
stânjenire dar mă tem că nu mă cunoştea îndeajuns şi mă 
supraestima. 

— Şi el regreta că nu se apropiase mal mult de 
dumneata şi de Peter. 

Cu blândeţe, miss Plenderleith îi îndepărtă băieţaşului 
degetul din gură, era-aproape adormit. 

— Foster spunea că educaţia este indispensabilă, dar 
nu principala problemă, deşteptăciunea înnăscută este mai 
importantă decât educaţia; şi nici ea nu contează prea 
mult, înţelepciunea dobândită la şcoala vieţii este pe 
departe cea mai importantă. Spunea că nu îşi dădea seama 
dacă dumneata erai educată, deşteaptă sau înţeleaptă, dar 
ceea ce contează şi mai mult, ceea ce şi un orb putea 
vedea, este faptul că ai inimă bună, iar inima bună este 
lucrul cel mai minunat pe lume. 

Miss Plenderleith surise, uitându-şi momentan durerea, 
cuprinsă de nostalgice amintiri. 

— Foster obişnuia să se plângă că pe lume sunt din ce 
în ce mai puţini oameni cu inimă bună. 

— Generalul Farnholme a fost un om minunat, murmură 
Gudrun. 


— Generalul Farnholme a fost un om înţelept, o corectă 
blând Miss Plenderleith; destul de înţelept ca să aprecieze 
multe lucruri la justa lor valoare, de exemplu pe dumneata; 
asta nu mai are acum importanţă, dar să ştii, şi pe 
dumneata şi pe băieţaş vă iubea teribil. 

— „Să urmăm exemplul celor cu nimburi de glorie." 

— Ce este? întrebă, surprinsă, Miss Plenderleith pe 
Willoughby; ce-ai spus? 

— Nimic, doar un gând ce mi-a trecut prin minte, Miss 
Plenderleith. 

Miss Plenderleith îi zâmbi, apoi privi spre băieţaşul din 
braţe. A urmat o nouă perioadă de tăcere, nestânjenită. 
Căpitanul Findhorn a întrerupt primul tăcerea, cu o 
întrebare la care toţi doreau răspuns: 

— Dacă vreodată mai ajungem teferi acasă, o datorăm 
numai şi numai generalului Farnholme, cred că nimeni 
dintre noi nu va uita acest lucru. Ne-a motivat prin firea lui, 
fapta... Se pare că îl cunoaşteţi mai bine decât oricare 
dintre noi, Miss Plenderleith; îmi puteţi spune cum a reuşit 
să provoace această explozie? 

— Am să vă spun, încuviinţă Miss Plenderleith; foarte 
simplu, Foster era un om sincer, dintr-o bucată. Aţi 
observat cu toţii acel geamantan mare pe care-l căra tot 
timpul cu el? 

— Da, răspunse zâmbind Findhorn; era încărcat cu 
provizii... 

— De whisky, spune-o clar, căpitane. In realitate, nu ea 
suferi această băutură, bea numai pentru a crea o anumită 
atmosferă, pentru a evita discrepanțe cu mediul 
înconjurător. In orice caz, s-a descotorosit de toate sticlele 
şi do ce mai conţinea geamantanul, acolo, pe insula unde 
am debarcat, aruncând totul intr-o groapă printre stânci. 
Apoi... 

— Ce... ce-aţi spus? o întrerupse Van Effen încă ametit 
de lovitura pe care i-o dăduse Farnholme în cap. 

Incercă să se ridice de la locul lui, dar se chirci din 
cauza durerii din piciorul rănit. 

— A... a lăsat tot conţinutul acolo, pe insulă? 


— Aşa cum am spus; de ce ţi se pare surprinzător, 
mister Van Effen? 

— Aşa... fără un motiv anume. 

Van Effen se reaşeză şi schiţă un surâs spre miss 
Plenderleith: 

— Continuati, vă rog. 

-— Asta-i tot; în noaptea petrecută pe insulă a găsit o 
mulţime de grenade japoneze şi vreo cincisprezece din ele 
le-a băgat in geamantanul golit. 

— În geamantan? întrebă Nicolson, arătând cu mână 
sub locul pe care şedea; dar grenade mai sunt şi aici, 
dedesubt, miss Plenderleith. 

— El a găsit mai multe decât ţi-a spus dumitale, 
răspunse miss Plenderleith cu voce abia auzibilă. 

După un moment continuă: 

— A luat grenadele cu el când a trecut pe torpilor; 
vorbea fluent japoneza, şi nu i-a fost greu să-i convingă, 
spunând că ducea cu el planurile lui Jan Bekker. Când a 
ajuns la bordul torpilorului ca să le arate planurile, a băgat 
mâna în geamantan, a apăsat pe declanşatorul unei 
grenade şi a ţinut mâna înăuntru; după câte mi-a spus, 
toate grenadele trebuiau să explodeze după patru 
secunde... 

Noaptea aceea a fost fără lună, fără stele, numai cu nori 
negri fugăriţi de vânt pe cer. Nicolson a condus barca ore în 
şir, pe ghicite şi la noroc. Geamul de la cutia compasului 
magnetic se spărsese, aproape toată soluţia alcoolică se 
scursese şi roza compasului se rotea de capul ti, încât era 
imposibil s-o citeşti, mai ales la lumina unei lanterne cu 
bateria pe sfârşite. A căutat să urmeze drumul după vânt, 
ţinând tot timpul vântul în babord, atent ca alizeele să 
rămână constante, să nu se inverseze, să nu-şi schimbe 
prea mult direcţia. Chiar cu vânt constant, manevrarea 
bărcii era destul de dificilă: din ce în ce tot mai multă apă 
pătrundea prin scândurile rupte de la bordaj, mai ales la 
pupa, şi ambarcaţia se îngreuna de această parte, cu 
tendinţa de a-şi schimba mereu direcţia spre sud. 


Pe măsură ce noaptea înainta. îngrijorarea şi încordarea 
lui Nicolson sporeau, iar încordarea lui se transmitea şi 
celorlalţi din barcă, dintre care doar puţini au reuşit să 
doarmă. Curând după miezul nopţii, cu toate mijloacele 
atât de primitive de stabilire a poziţiei, Nicolson aprecia că 
se aflau la zece sau douăsprezece mile de Strâmtoarea 
Sunda, în nici un caz mai mult, poate numai la cinci mile. Şi 
motive erau destule ca să fie îngrijorat. Harta Arhipelagului 
Malaiez, singura pe care o avea, se pătase din cauza apei 
sărate, era ruptă, greu de descifrat, dar el îşi amintea din 
alte călătorii stâncile, recifii şi bancurile de nisip presărate 
de-a lungul coastei de sud-est a Sumatrei. Nu le cunoştea 
însă poziţiile şi nici pe cea a bărcii; poate că latitudinea pe 
care o presupunea era atât de departe de realitate, încât se 
putea întâmpla să treacă de Strâmtoarea Sunda fără ao 
repera. Erau ameninţaţi de pericolul de a se aşeza eu 
fundul barai pe un recif din larg, dar se putea tot atât de 
bine să-l ocolească; cei din barcă erau atât de bolnavi şi 
şocaţi, încât dacă eşuau chiar la mai puţin de o milă de 
țărm, nici jumătate din ei nu aveau perspectiva să mai 
supravieţuiască. Şi dacă scăpau de alie pericole, rămânea 
problema acostării bărcii pe plajă într-o zonă cu brizanţi 
puternici. 

Scurt timp după ora două noaptea. înainte de apariţia 
zorilor, Nicolson i-a pus pe şeful de echipaj McKinnon şi pe 
Vannier de veghe la prova ca să repereze ce se întâmpla în 
faţa lor pe mare. Încă vreo şase inşi s-au oferit să facă de 
veghe voluntari, dar Nicolson le-a ordonai, să rămână la 
locurile lor, să şadă cât mai posibil pe fundul bărcii sa să-i 
dea maximum de stabilitate. Ar mai fi putut adăuga, dar s-a 
abţinui, că vigilenţa ochilor lui McKinnon era mai sigură 
decât a tuturor celorlalţi laolaltă. 

A mai trecut o jumătate de oră şi Nicolson a simţit că 
intervine o schimbare abia perceptibilă, nu era bruscă, ci 
urmarea unor semne care îl îngrijorau teribil şi scruta cu 
încordare întunericul în direcţia în care înaintau: hula 
înaintând lent pe suprafaţa mării dinspre nord-vest se 
schimba, valurile devenind tot mai scurte şi mai abrupte. 


Dar obosit, extenuat fiziceşte de guvernarea fără 
vizibilitate pe toată durata nopţii, era cât pe ce să nu 
observe cele ce se întâmplau. Vântul rămăsese la fel, nici 
mai puternic, nici mai slab decât în ultimele câteva ore. 

— McKinnon! strigă el cu voce joasă, totuşi o duzină de 
inşi s-au ridicat de pe locurile lor; atenţie, curând ajungem 
la ape cu fund mic.1%2 

— Da, sir, cred că aveţi dreptate, se auzi vocea şefului 
de echipaj, dominând vuietul vântului. 

Stătea în picioare pe bancul catargului, de partea ba-l 
bordului, cu o mână încleştată pe catarg, cu cealaltă 
apărându-şi instinctiv ochii spre a desluşi mai clar în 
întuneric. 

— Vezi ceva? 

— Nu văd nimic, noaptea este neagră ca smoala, strigă 
McKinnon. 

— Fii atent! recomandă Nicolson. Apoi interpelă: 

— Vannier! 

— La ordin, sir, se auzi răspunsul, cu voce agitată, dar 
destul de clară. 

Vannier abia ieşise din colapsul suferit cu mai puţin de 
douăsprezece ore înainte, dar îşi revenise destul de lepede 
şi părea să-şi fi recâştigat energia şi să fie mai vioi ca mulţi 
alţii. 

— Coboară vela de la treime! Cât mai repede! Nici n-o 
mai strânge, nu mai este timp! Van Effen şi Gordon, daţi-i 
ajutor! 

Barca de salvare începuse să tangheze violent pe 
suprafaţa mării, din ce în ce mai puţin adâncă. 

— Tot nu se vede nimic, McKinnon? 

— Chiar nimic, sir. 

— Taie parâmele cu care sunt imobilizaţi Siran şi cei doi 
oameni ai lui. Trimite-i la mijlocul bărcii. 

A aşteptat o jumătate de minut până au ajuns la locul 
indicat şi le ordonă: 


102 Zonă de mare periculoasă pentru navigaţie, în apropierea 
coastei sau deasupra bancurilor de nisip. 


— Siran, cu cei doi oameni ai tăi, luaţi fiecare câte o 
ramă şi dumneata, Gordon, la fel; când voi da ordin, băga- 
ţi-le în furcheţi şi începeţi să vâsliţi. 

— Nici nu mă gândesc, mister Nicolson, se auzi vocea 
lui Siran, rece şi obraznică. 

— Ce-ai spus? 

— Ce-aţi auzit: nici nu mă gândesc, mâinile îmi sunt 
amorţite din cauza legăturilor şi nu am nici un chef să vă fiu 
de ajutor. 

— Ai înnebunii de-a binelea, Siran; salvarea noastră, a 
tuturora, de asta depinde. 

— A mea nu, răspunse Siran, sunt un excelent înotător, 
mister Nicolson. 

Chiar prin întuneric, Nicolson observa că zâmbea larg, 
cu răutate. 

— Ai mai lăsat să moară patruzeci de oameni pe Kerry 
Dancer, nu-i aşa, Siran? întrebă Nicolson, privindu-l pieziş. 

Tăcerea se lăsă brusc în barcă şi se auzi nefiresc de 
tare cum Nicolson îşi despiedică Coltul lui. A trecut o 
secundă, două, apoi trei. Siran băgă cu zgomot rama în 
locaşul ei şi începu să vâslească, ordonând celor doi 
oameni ai lui să facă la fel. 

— Foarte bine, murmură Nicolson. Apoi, cu voce tare: 

— Ascultaţi cu toţii: cred că ne apropiem de țărm, 
probabil vom întâlni stânci sau recifi în apropierea coastei, 
sau brizanţi puternici. Se poale ca barca să se scufunde, 
sau, cel puţin, să se răstoarne, nu este nimic sigur. 

„De fapt, gândea în sine, ar fi un miracol să nu se 
scufunde sau să se răstoarne"; apoi continua: 

— Dacă vă pomeniţi în apă, ţineţi-vă unii de alţii, 
agăţaţi-vă de barcă, de rame, de centuri de salvare sau 
orice alt obiect plutitor, dar mai ales căutaţi să vă ţineţi 
unul de altul. Aţi înţeles? 

A urmat un murmur abia auzit, afirmativ. Nicolson a 
cercetat cu lanterna interiorul bărcii, controlând, în lumina 
slabă, mijindă, a zorilor dacă toţi erau treji. Veşmintele lor 
umede, informe, nu le puteau ascunde  încordarea 
trupurilor. Repede, Nicolson stinse lanterna; oricât j de 


slabă îi era lumina, ştia că, totuşi, din cauza ei i se îngustau 
pupilele, reducându-i acuitatea vederii in întunericul ce încă 
mai dăinuia. 

— Tot nimic, McKinnon? 

— Tot nimic, sir; este un întuneric... dar staţi un minut! 

In picioare, imobil, cu o mână susţinându-se de catarg, 
cu capul întins, nu scotea un cuvânt. 

— Ce este, omule, întrebă, nerăbdător, Nicolson; ce 
vezi?.. 

— Brizanţi! strigă McKinnon; brizanţi sau deferlări':, 
aud destul de bine. 

— Unde? încotro? 

— înaintea noastră, încă nu pot distinge precis. După o 
pauză: 

— Cred, la prova tribord. 

— Jos focul! ordonă Nicolson; catargul jos, Vannier! 
Manipula apoi echea spre a aduce barca contra vântului şi 
valurilor. Ambarcaţia a răspuns încet la comanda echei, din 
cauza greutăţii a cel puţin cincizeci de galoane de apă 
inundată la capătul prova, dar până la urmă tot s-a rotit, cu 
toată încărcătura de apă şi marea agitată, şi s-a lăsat 
mânuită cu ajutorul focului. 

— Acum pot vedea bine, strigă McKinnon de la prova; la 
traversul pupa tribord, sir. 

Nicolson se întoarse pe locul lui şi privi repede peste 
umăr: vreo două secunde n-a zărit nimic, n-a auzit nimic, 
dar curând a observat o dungă subţire şi albă în întuneric, o 
dungă lunga continuă, dispărând şi apărând, totdeauna mai 
aproape de câte ori reapărea. Cu siguranţă, erau deferlări, 
brizantii nu arătau astfel in întuneric. In orice caz erau de 
profera!. Nicolson încercă să scruteze mai bine in întuneric 
şi dădu comanda: 

— Înainte mola, McKinnon! 

„Acesta tocmai o aştepta, era pregătit: Unea in mină 
braţele metalice ale ancorei de derivă, o aruncă in mare cât 


103 Cădere înainte abruptă a crestei valului, ca urmare a faptului 
că baza valului a întâlnit un obstacol, un fund mic sau un banc 
de nisip. 


mai departe, desfăşură parâma respectivă pe măsură ce 
ancora se depărta şi începu a fi remorcată. 

— Ridicări ramele! comandă Nicolson. 

La rândul lui, ridică cârma, trecând suportul ramiei- 
cârmă prin inelul de trecere, vâslind cu furie pentru a 
menţine totuşi capul până ca ancora de derivă ajungea sa 
se fixeze: nu era o treabă uşoară, căci era încă destul de 
întuneric şi nu distingea bine direcţia, valurilor, nu avea 
după ce să se orienteze deci! după vântul contrar m 
direcţia deplasării bărcii pline cu apă. Auzea înjurăturile 
înăbuşite ale oamenilor trăgând din greu să ridice ramele 
din apa, apoi clinchetele acestora pe f'urcheţi. 

— Acum vâsliţi înainte cu toţii, dar încet, foarte încet, 
lingăi el. 

Nu avea speranţă că îşi vor coordona mişcările, mai 
ales pe întuneric, din contra, era sigur că nu vor reuşi. În 
timp ce ei trăgeau la rame, el putea corecta mersul cu 
rama-cârmă. Aruncă iar o privire peste umăr: acum direcţia 
deferlărilor era îndreptată direct spre ei şi auzea clar 
vuietul lor înăbuşii, predominând pe cel al vântului. Se aflau 
cam la cincizeci de yarzi depărtare, dar se putea prea bine 
să fie la două sute cincizeci, era imposibil de apreciat în 
întunericul încă persistent. 

Nicolson privi din nou înaintea lor, încercând să străbată 
cu ochii cât mai departe, dar vântul îi aruncă o ploaie de 
picături sărate, orbindu-l, şi nu reuşi să zărească ceva. 
Vântul parcă se înteţea, îşi făcu palmele pâlnie la gură şi 
strigă: 

— Ce se mai întâmpla, McKinnon? 

— Acum sunt mai sigur, sir, se distinge destul de bine. 
O bucată din parâma ancorei de derivă trecuse peste prova 
şi şeful de echipaj a străpuns cu cuțitul punga cu păcură 
ataşată de aceasta. Operația a fost făcută cu toată atenţia, 
căci păcura ieşea greu şi dacă reuşea s-o împrăştie cât mai 
larg pe suprafaţa apei, potolea în oarecare măsură şocul 
deferlărilor şi le înfruntau mai uşor. A trecut punga cu 
păcură peste prova şi a lăsat să-i treacă prin mâini mai 


multă parâmă de legare, apoi o fixă zdravăn de bancheta 
catargului. 

Toate aceste precauţii pentru abordarea plăjii au fost 
executate tocmai la timp: deferlările se aflau la mai puţin 
de cincizeci de yarzi depărtare, nu la două sute cincizeci, şi 
acum barca ajunsese la ele. Cu atenţie, cu abilitate, 
folosind din plin ramele, rama-cârmă şi ancora de derivă, 
Nicolson a reuşit să manevreze barca aducând-o pe 
porţiunea mai calmă a zonei agitate de deferlări; îndată, 
barca a luat viteză, pocnind rapid cu un val gigantic, cu 
ramele ieşite din apă; McKinnon a tras ca să întindă parâma 
de derapare!*, barca a luat viteză lin şi fără zgomot, iar 
deferlarea şi-a ondulat cursa într-o clocotire de furie albă 
de spumă. La comanda scurtă a lui Nicolson, parâma de 
derapare a fost slăbită, barca s-a avântat peste creasta 
sfărâmată a deferlării şi a pornit în goană spre plaja cu fund 
în pantă, într-o ceaţă de spumă şi picături mici - nu fusese 
timp suficient pentru ca marea să aducă atât de departe 
păcura împrăştiată - cu parâma ancorei întinsă rigid, 
menţinând pupa îndreptată direct spre țărm; valul înălbit 
de spumă a trecut peste barcă, aceasta şi-a urmat cursa 
spre țărm. Atunci, numai atunci, când depăşiseră pericolul 
deferlărilor, Nicolson, scrutând intens spre țărm, a observat 
ceva neaşteptat. A strigat din răsputeri ca să atragă atenţia 
celorlalţi, totuşi era prea târziu. 

Creasta de stâncă - probabil o margine ca lama de cuţit 
a unui recif coraligen - a spintecat fundul bărcii, de la pupa 
până la prova. Smuncitura izbiturii le-a smuls celor din 
barcă mâinile de pe balustrada de care se ţineau, i-a 
proiectat într-o învălmăşeală de braţe, trupuri şi picioare ]a 
pupa, doi sau trei inşi au fost zvârliţi peste bord, în apă. 
După o secundă, barca naufragiată a pivotat violent pe o 
parte şi s-a răsturnat, azvârlindu-i pe toţi în apele agitate 
din urma deferlării. 

Despre momentele următoare, fiecare n-a rămas decât 
cu o amintire confuză, inconsistentă: s-au răsturnat în 


104 Parâmă cu care se dislochează o ancoră de derivă, aflată pe 
fund, în poziţie necorespunzătoare. 


valuri, au înghiţit apă de mare, au atins cu picioarele 
pietrişul de pe treptele imense ale plăjii, şi-au pierdut 
echilibrul, împiedicându-se de barca răsturnată, s-au ridicat 
din nou cu picioarele pe fundul mării, pentru a fi luaţi pe 
sus de valurile în retragere, s-au zbătut să se menţină 
iarăşi în picioare, în fine, au ajuns cu greu, clătinându-se, 
pe țărm, unde s-au azvârlit epuizați pe plajă, cu inimile 
bătând să se rupă. 

Nicolson a făcut trei drumuri până la plajă: a început cu 
transportarea lui Miss Plenderleith; şocul unui val i-a 
surprins în timp ce se îndreptau amândoi rapid spre pupa 
bărcii şi, instinctiv, a căutat s-o sprijine cu braţul ca să nu 
cadă pe fundul bărcii. Mirat, a observat că era mult mai 
grea decât se aştepta: Miss Plenderleith ţinea cu ambele 
mâini mânerele sacoşei de pânză cu unelte de tricotat şi s- 
a opus să se despartă de sacoşă. Nicolson a considera» 
gestul ca egal cu o sinucidere şi l-a pus pe socoteala 
spaimei si a panicei. A transportat-o totuşi cu greu la țărm, 
cu toată ciuda ce-i provoca sacoşa strâns ţinută de ea in 
mâini. După ce a depus-o pe țărm pe Miss Plenderleith, a 
aşteptai retragerea valului deferlant şi a intrai din nou în 
apă ca să-i ajute lui Vannier să-l ducă şi pe căpitan la țărm. 
Findhorn nu voia să se lase purtai, repeta că nu are nevoie 
de ajutor, dar picioarele şi puterile îi erau foarte slăbite din 
cauza rănii şi a suferințelor îndurate în ultima săptămână: 
s-ar fi înecat, căzând după primii paşi prin apă. Alunecând, 
căzând şi ridicându-se din nou, cei doi l-au transportat cu 
greutate la țărm şi l-au aşezat pe nisip, dincolo de locul 
unde se spărgeau valurile. 

Curând, pe plajă se aflau îngrămădiţi vreo doisprezece 
inşi, unii culcaţi, alţii şezând, câţiva în picioare, forme 
indistincte în întuneric, gâfâind, gemând sau vomitând apă 
de mare, mulţi cu acces de icneli. Respirând şi el din greu, 
Nicolson s-a apucat să facă apelul celor prezenţi, dar n-a 
ajuns să strige decât un prim nume: 

— Gudrun, Miss Drachmann! 

N-a primit răspuns, se auzeau doar câteva icneli 
dureroase. 


— Miss Drachmann! repetă el: n-a văzut-o nimeni, nici 
pe micul Peter? 

Tăcere. 

— Pentru Dumnezeu, răspundeţi, l-a văzul cineva pe 
Peter, micul băiat? Nu ştie nimeni ce s-a întâmplat cu el? 

Tăcerea a continuat, se auzea doar vuietul neînduplecat 
al deferlărilor, foşnetul frământat al valurilor în retragere, 
scurgându-se pe prundişul plajei: 

Nicolson st lasă în genunchi, căută orbecăind printre 
formele şi chipurile celor care zăceau pe plajă: nici urmă 
Peter sau de Gudrun Drachmann. A sărit în picioare, s-a 
izbit, clătinându-se de cineva ce-i sta în cale, a alergat 
nebuneşte spre mare, a intrat în apă şi a fost doborât de 
vâltoarea unei deferlări. Ca o pisică, s-a ridicat rapid 
picioare, îi pierise orice urmă de extenuare. Vag, a 
conştient că încă cineva intrase în mare în urma lui, nu i-a 
dat nici o atenţie. 

După şase paşi mari, cât putea deschide picioarele, 
simţi ceva îi loveşte rotulele cu nemiloasă ferocitate: barca 
turnată eu fundul în sus. S-a dat peste cap în apă. a urnit 
cu umărul chila bărcii, s-a lăsat iar la fund şi - ieşit de 
cealaltă parte cu un gâfâit exploziv, cu respiraţia tăiată şi a 
pornit din nou în căutare, cu o îndârjire neobişnuită, cum 
nu mai încercase vreodată. Durerea din piept şi din picioare 
îl chinuia, îl tortura la fiece pas, dar îşi încorda cu dârzenie 
voinţa să nu mai simtă arsura dureri. După alţi doi paşi a 
simţit că atinge ceva moale, suplu, împins de năvala unui 
val în retragere. S-a oprit, a apucat o bluză şi se ridică 
împreună cu Gudrun, sprijinind-o ca sa facă faţă valului 
deferlant. 

— Gudrun? 

— Johnny, vai, Johnny! Tânăra se agăța de el şi o simţi 
că tremura. 

— Peter! Unde este Peter? întrebă el grăbit. 

— Vai, Johnny! 

Obişnuita ei stăpânire de sine dispăruse, vocea îi era 
aproape un geamăt. 

— Barca s-a izbit şi... şi... - Unde este Peter? 


Degetele lui Nicolson se înfigeau in umerii tinerei, o 
scutura violent, vocea lui devenise un strigăt sălbatic. 

— Nu ştiu, nu ştiu, nu-l mai găsesc. 

Ea se smulse de lângă el, şi se aplecă sa mai caute în 
apa ce li se învolbura până la talie. O reţinu, o ridică în 
picioare şi se întoarse: Vannier îl urmase şi se afla în 
spatele lui; i-o încredința pe tânăra, spunându-i: 

— Du-o la țărm, Vannier. 

— Nu vreau, nu vreau! striga ea zbătându-se, dar 
puterile au lăsat-o curând. 

— L-am pierdut pe băieţel, l-am pierdut! 

— Ai înţeles, Vannier? se auzi vocea tăioasă a lui 
Nicolson, depărtându-se. 

— Am înţeles, sir! mormăi acesta, contrariat că trebuia 
s-o ducă la țărm pe tânăra înnebunită, în loc să-i dea ajutor 
lui Nicolson., 

Fără răgaz, Nicolson s-a scufundat în apa înspumată, 
scormonind disperat cu mâinile prundişul de pe fund; dar 
nu reuşea să găsească ceea ce căuta. Un moment a crezut 
că, în fine, a găsit, dar nu era decât o valiză goală pe care a 
aruncat-o cu ciudă şi se afundă mai departe în valurile 
deferiante, lângă reciful de corali de care se lovise barca. 
Apa îi ajungea acum aproape la umeri, picioarele îi erau 
lovite cu regularitate de baza valurilor, înghiţea guri pline 
de apă sărată şi striga, în toate direcţiile, numele 
băieţaşului, ca o nebunească litanie, impunându-şi eforturi 
supraomeneşti, stăpânit de o spaimă necruțătoare, de o 
groaznică anxietate care, pur şi simplu, simţea că-l 
înnebuneşte, cum nu mai simţise vreodată şi nu credea că 
putea exista într-un suflet de om. 

Au trecut poate trei minute de când barca se lovise de 
recif şi, aşa înnebunit cum era, îşi dădea seama că băieţelul 
nu mai putea trăi dacă se scufundase în apele învolburate. 
Nu mai a-a conştient de ce făcea, dar mai plonja încă o 
dată prin spuma valului deferlant, până la fundul cu prundiş 
al marii, dar tot fără rezultat, nici sub mare, nici pe 
suprafaţa mării bântuită doar de ploaie, vânt, întunecime şi 


urletul răguşit al valurilor deferiante. Şi, deodată, de peste 
vânt şi valuri, a auzit clar vocea băieţaşului. 

Ţipătul subţirel şi înspăimântat al copilului venea de la 
dreapta, de-a lungul plajei, de la vreo treizeci de yarzi 
distanţă. Nicolson a pornit nebuneşte în acea direcţie, 
blestemând adâncimile de apă care îi reduceau alergătura 
la sărituri groteşti. Din nou a auzit copilul strigând, de astă 
dată mult mai aproape. Nicolson a strigat şi el numele 
copilului, dar acum i-a răspuns o voce bărbătească şi se 
pomeni deodată lingă silueta unui bărbat, tot atât de înalt 
ca el, ţinând sus în braţe copilul. 

— Sunt tare bucuros că ne întâlnim, Mr. Nicolson. 

Era vocea lui Van Effen, slabă, parcă venind de departe. 

— Băieţaşul n-a păţit nimic rău, ia-l însă, te rog, 
dumneata în braţe. 

Nicolson abia avu vreme să ia copilul în braţe, că 
olandezul se clătină şi căzu, cât era de lung, cu faţa în apa 
înspumată. 


302 
XIII 


Jungla era umedă, domnea o căldură jilavă, ca de etuvă. 
La înălţime, deasupra capelelor, printre puţinele luminişuri 
ale încâlcelii ramurilor de copaci, greu încărcaţi cu liane, 
naufragiaţii puteau zări cerul plumburiu, posomorit, acelaşi 
care ascunse se complet, cu două ore înainte, răsăritul 
soarelui. Lumina filtrată printre vârfurile copacilor părea 
straniu de ireală, de rău prevestitoare şi în perfect acord cu 
simţământul de izolare provocat de-perdelele verzi de 
vegetaţie deasă tropicală şi de smârcurile cu mâăzgă 
pestilenţială care mărgineau de ambele părţi o potecă ce 
străbătea jungla. De fapt, nu se putea spune că era o 
potecă, mai curând o defrişare făcută de curând; la ambele 
părţi se vedeau urme recente de topoare şi cuțite. Pe lângă 
aceasta, poteca era  înşelătoare: unele poteci erau 
bătătorite şi netezite prin folosire, apoi dispăreau brusc si 
misterios când ajungea la un trunchi uriaş de arbore 
prăvălit sau se pierdeau într-un smârc mlăştinos, poteca 
reapărând după câţiva yarzi, din nou netedă st bătătorită. 

Stropiţi până la brâu cu mii putregăit şi duhnind 
groaznic, Nicolson şi Vannier s-au obişnuit curând cum să 
se descurce cu aceste dispariţii ale potecii. Au descoperit 
ca totdeauna exista un ocoliş al smârcurilor şi dacă 
cercetau mai stăruitor şi mai îndelungat, de obicei reuşeau 
să găsească continuarea potecii. Dar descoperirea acestora 
dura şi uneori s-au depărtat atât de mult de potecă, numai 
din întâmplare au reuşit s-o regăsească; aşa dacă nu 
dădeau imediat de ocoliş, treceau direct prin: şi ieşeau la 
mal de cealaltă parte, unde făceau suri ca să se curețe pe 
cât posibil de mâl şi de lipitori scârboase ce li se prindeau 
de picioare. Apoi se grăbiră din nou să urmeze cât mai fără 
greş poteca întortocheată în jurul copacilor masivi în semi- 
lumina fantoma-i, vagă a pădurii tropicale, făcându-se că 
nu observă, ambele părţi ale parcursului, ciudatele 
frământări si foşnete ce le însoțea înaintarea, provenind din 
ambele părţi ale drumeagului. 


Nicolson era un marinar înveterat, în general nu se 
simţea în largul lui pe uscat, cu atât mai puţin într-o junglă 
nu ar fi dorit nici în ruptul capului să facă o asemenea 
călătorie, dacă ar fi avut de ales. Dar nu era altceva, nimic 
altceva de ales şi curând faptul a fost violent pus în 
evidenţă, la mijirea mai accentuată a zorilor când avusese 
posibilitatea să cunoască mai bine situaţia şi condiţia 
foştilor pasageri ai bărcii, întinşi acum pe plajă, iar cele 
constatate erau departe de a-i inspira optimism. 

Debarcaseră undeva în Strâmtoarea Sunda, pe ţărmul 
insulei Java, într-un golf larg, cu deschidere de două mile, 
pe o plajă îngustă, pietroasă şi cu jungla coborând aproape 
până la marginea mării, o junglă densă, părând de 
nepătruns şi care se întindea în interior până la pădurea de 
rain-tree'* ce acoperea dealurile scunde dinspre sud. 

Malurile golfului păreau complet pustii, fără urme de 
viaţă omenească sau animală; doar mica lor ceată, 
cuibărită ca vai de lume sub un pilc de palmieri, pe plajă, 
cam la o sută de yarzi de barca de salvare răsturnată şi ea 
pe țărm. 

Barca era aproape distrusă, între chilă şi brâul de 
acostare era spintecată pe o lungime de aproape 
cincisprezece picioare, chila însăşi era sfărâmată şi piesa 
de îmbinare smulsă. Barca ora ireparabilă, complet 
inutilizabilă. Nu le rămânea decât alternativa vieţuirii în 
junglă, dar nu aveau mijloace să facă faţă unei asemenea 
situaţii. 

Cu tot curajul lui, căpitanul Findhorn era încă foarte 
bolnav, incapabil să parcurgă mai mult de câţiva paşi. 
Salvat şi el, Van Effen era extrem de slăbit, avea dureri 
cumplite, cu accese violente aproape de leşin la intervale 
regulate. Nicolson şi McKinnon l-au scăpat de o moluscă ce 
i se prinsese de piciorul greu rănit, când încercase să ducă 
singur copilul la țărm, apoi căzuse şi aproape se înecase, 


1% Denumit şi „monkey pod" este un arbore tropical care poate 
atinge 24 m înălţime şi o coroană cu diametrul de 30 m; fructele 
în forma de păstăi, se folosesc ca nutreţ pentru vite, iar lemnul 
pentru confecţionarea de mobilă. 


deşi apa era puţin adâncă; se mai adăugau rana de şrapnel 
din coastă primită cu câteva zile mai înainte şi lovitura în 
cap primită nu demult de la Farnholme: toate acestea îi 
slăbiseră puterile şi capacitatea de recuperare. Walters şi 
Evans aveau braţele inflamate din cauza unor răni 
infectate, se simțeau foarte prost, iar McKinnon, deşi nu se 
plângea de dureri, şchiopăta de piciorul înţepenit. 
Willoughby era slăbit, Gordon fără vlagă şi neajutorat, iar 
Siran si oamenii lui nu se gândeau decât să-şi fie de ajutor 
numai lor înşişi. 

Singurii mai zdraveni erau Nicolson şi Vannier, al 
patrulea ofiţer, dar Nicolson îşi dădea seama că nu puteau 
face prea mult pentru ceilalţi, să le aline suferinţele, în 
izolarea în care se aflau. Nu se punea problema să poată 
repara barca de salvare, şi, de asemenea, nici gând să 
poată construi altă burcă sau plută cu puţinele scule ce 
posedau. Se aflau pe uscat şi pe uscat trebuiau să rămână, 
dar nu puteau sta la nesfârşit pe plajă, căci mureau de 
foame. Nicolson nu-şi făcea iluzii nici asupra posibilităţilor 
de a supravieţui cine ştie. cât pe baza hranei pe care o 
puteau culege din arbori, arbuşti, de pe sol şi de sub sol. Un 
obişnuit cu traiul în junglă ar fi ştiut să-şi procure cele 
necesare pentru a supravieţui, dar pe ei îi pândea pericolul 
de a se otrăvi de la prima încercare de a se hrăni cu lucruri 
necunoscute. Şi chiar dacă nu se otrăveau, cu scoarță de 
copac şi cu câteva grăunţe nu rezistau multă vreme 
oameni atât ele bolnavi, şi, pe deasupra, fără medicamente 
si bandaje curate pentru rănile infectate şi supurinde, aşa 
că perspectivele erau foarte sumbre. 

Hrana, adăpostul, bandajele şi medicamentele erau 
vitale pentru naufragiaţi şi pentru căutarea lor plecaseră în 
cercetare, să vadă dacă existau posibilităţi să le procure. 
Dar cât de departe existau asemenea posibilităţi şi în ce 
direcţie se aflau erau adevărate şarade. Nicolson ştia că în 
colţul de nord-vest al Javei existau locuitori care poate le-ar 
fi dai bucuroşi ajutor şi îşi amintea că erau unul sau două 
oraşe mai mari. undeva în interiorul uscatului, prea 
depărtate insă - aşa că nu le rămânea decât perspectiva 


unor sate de pescari pe coastă. Dar poate că ar întâmpina 
ostilitate în loc să primească ajutor, poate că ar da peste 
ocupanţi japonezi; intr-un ţinut deluros de junglă şi păduri 
ca Java, era aproape sigur că aceştia îşi limitau activitatea 
la zonele de coastă. Nicolson îşi dăduse seama că, 
indiferent de riscuri, trebuia să încerce şi luase hotărârea 
să plece la drum: numai la o oră după mijirea zorilor, şi-a 
luat Coltul de 0,455 iar a doua armă ce mai fusese salvată, 
pistolul mitralieră al generalului Farnholme, l-a lăsat-o în 
grija lui McKinnon şi pătrunsese în junglă, împreună doar cu 
Vannier. 

La mai puţin ca douăzeci de yarzi de la țărm, înainte de 
a ajunge chiar la marginea pădurii, dăduseră de poteca 
pătătorită ducând de-a lungul coastei, de la nord-est la sud- 
vest, între pădure şi mare. Instinctiv, au luat-o spre sud- 
vest şi numai după ce au parcurs o oarecare distanţă, 
Nicolson şi-a dat seama de ce au luat-o în acea direcţie: în 
perspectivă, sudul reprezenta salvarea şi libertatea La mai 
puţin de o jumătate de milă de unde lăsaseră grupul 
celorlalţi, plaja se arcuia departe spre vest şi nord-vest, 
spre capătul mai plat al golfului; poteca trecea drept peste 
baza promontoriului, părăsea zona de tufişuri şi arbuşti şi 
pătrundea adânc în desişul pădurii. 

După nouăzeci de minute au parcurs cam trei mile de la 
plajă şi Nicolson a decis o haltă. Tocmai se zbătuseră să 
străbată vreo treizeci de yarzi de apă mlăştinoasă care le 
ajunsese aproape până la subsuori şi amândoi erau 
extenuaţi. Efortul, munca grea pentru a străbate îngrozitor 
de încet mlaştinile erau istovitoare pentru nişte oameni 
care de o săptămână băuseră doar puţină apă şi nu 
mâncaseră aproape nimic. Dar mai insuportabile erau 
aburi) i ungi ei, căldura neîndurătoare şi picăturile de 
sudoare care le pătrundeau în ochi, orbindu-i. 

Socotindu-se mai în siguranţă pe o porţiune de pământ 
uscat, Nicolson şedea cu spinarea sprijinită de un trunchi 
de arbore. Işi ştergea de murdărie fruntea cu dosul palmei 
stingi - cu mâna dreaptă tot încleştată pe Colt - şi se uita la 
Vannier care, cât era de lung, se întinsese pe pământ. cu 


antebraţul peste ochi, pieptul zbătându-i-se în respiraţii 
adânci şi repezi. 

— Ce zici Vannier? Pun rămăşag ca n-ai gândit nici 
odată că examenul de ofiţer IV ar putea consta în a hoinări 
prin jungla indoneziana. 

Fără să-şi dea seama de ce vorbea pe şoptite; jungla, in 
întregimea ei, respira ostilitate. 

— E groaznică jungla asta, nu-i aşa, sir? 

Vannier era agitat, mormăia încet, ea şi cum efortul 
vorbirii îi producea dureri musculare, apoi încerca un 
zâmbet si continua: 

— Tarzanii pe care ii vezi in filme sărind din cracă în 
cracă îţi dau o imagine greşită de modul cum se poate 
înainta prin junglă. Mi se pare că putem merge o veşnicie 
pe poteca asta blestemată. Nu credeţi oare, sir, că ne 
învârtim in cerc? 

— Foarte posibil, admise Nicolson. Toată ziua n-am zărit 
soarele, deasupra noastră desişul nici nu ne lasă să vedem 
cerul. Nu sini deloc sigur dacă ne îndreptăm spre nord, sud 
sau vest - nu-mi dau seama. Probabil însă, poteca asta iese 
iar la mare. 

— Sper să aveţi dreptate, sir. 

Vannier era îngândurat, dar nu deprimat. Privindu-i 
figura prelungă, bronzata de soare, cu maxilarele acum 
foarte proeminente, cu buzele băşicau, dar cu o expresie 
de hotărâre. Nicolson constata în sinea sa că in ultimele 
câteva zile, furnalul privaţiunilor şi încercărilor îl 
modelaseră ca într-o adevărată matriţă, transformându-l 
dintr-un tânăr şovăielnic, nesigur de sine, într-un bărbat 
tenace, un om conştient, cu noi resurse şi capacităţi 
nebănuite anterior, interesant să-l ai alături la nevoie. 

A urmat un minut, poate două, de tăcere, tăcere 
tulburată doar de şuieratul din ce în ce mai potolit al 
respiraţiilor. Apoi, brusc, Nicolson se încorda, întinse mâna 
stingă şi-l bătu pe umăr pe Vannier, pentru a-i atrage 
atenţia. 


Gestul era de prisos: Vannier auzise şi el ceva, şi se 
ridica încet, fără un pic de zgomot. În câteva secunde, 
amândoi s-au ascuns după trunchiul de copac, în aşteptare. 

Murmurul de voci şi paşi uşori pe pământul ca o saltea 
al junglei se apropia din ce în ce mai mult, cei ce vorbeau 
fiind încă ascunşi de o cotitură a drumeagului, la o 
depărtare de zece yarzi. Poate că era mai bine să aştepte 
momentul când reuşeau să-i identifice după vorbă pe cei ce 
se apropiau, dar probabil, atunci ar fi fost prea târziu. 
Nicolson căută la repezeală alt loc unde să se ascundă, dar 
numai trunchiul de copac le oferea un adăpost în care să 
aştepte cele ce urmau să se întâmple. Cei ce se apropiau - 
pare-se, doar doi - puteau fi japonezi. Chiar înăbuşit sub 
tunică, ţăcănitul cu care şi-a armat Coltul i s-a părut lui 
Nicolson nefiresc de tare. Nu s-ar fi crezut în stare să se 
pregătească să tragă asupra unui necunoscut, pândindu-l 
dintr-un ascunziş, dar încercările prin care trecuse în ultima 
lună îi schimbase mult mentalitatea. 

Curând, cei ce se apropiau au ajuns la cotitura 
drumului, puteau fi văzuţi din plin: trei inşi, nu doi, şi nu 
erau japonezi, ceea ce Nicolson a putut observa cu 
certitudine. A simţit o mare uşurare, dar şi o vagă surpriză: 
subconştient, se aştepta, dacă nu erau japonezi, să fie 
localnici din Sumatra, îmbrăcaţi sumar după cerinţele 
climatului local şi purtând sulițe sau sarbacane:%; doi dintre 
ei purtau Insă pantaloni de dril şi cămăşi albastre- 
decolorat. Şi mai mult l-a surprins faptul că cel mai vârstnic 
dintre cei trei purta o puşcă. N-a abandonat Coltul pe care-l 
ţinea în mână; a aşteptat până s-au apropiat la vreo zece 
picioare, în mijlocul potecii, şi a îndreptat ţeava pistolului 
spre pieptul celui cu puşcă. 

Când a observat, omul cu puşca a reacţionat rapid: s-a 
oprit brusc, ochii negri, ridicaţi i-au scăpărat sub pălăria de 
paie şi ţeava lungă a puştii s-a răsucit spre Nicolson, când 
acesta şi-a lăsat mâna stingă în jos. Dar tânărul de lângă el 
a reacţionat şi mai repede: cu o mână muşchiuloasă a 


1% Armă a unor populaţii primitive, constând dintr-un tub lung şi 
drept prin care, suflând, se lansează mici proiectile. 


apucat, ţeava puştii îndreptând-o în sus şi la surpriza şi 
mânia apărute pe figura celui cu puşcă, i-a răspuns cu 
câteva cuvinte hotărâte, rostite repede. Cel mai în vârstă a 
părut de acord, cam cu îndoială şi a lăsat arma aproape să 
atingă pământul cu vârful ţevii. Apoi, îi şopti ceva tânărului 
care răspunse cu un gest de aprobare şi privi cu ochi ostili 
spre Nicolson 

— Begrijp U Nederlanas? 

— Olandezi? îmi pare rău, nu! răspunse Nicolson, în 
engleză, însoţindu-şi vorbele cu o ridicare din umeri, în 
semn de negaţie. 

Apoi, ordonă scurt: 

— l-ai puşca, Vannier! 

— Englezeşte? Vorbiţi englezeşte? 

Tânărul vorbea domol, şovăielnic, se uita la Nicolson cu 
ochi bănuitori dar mai puţin ostili, fixându-i capul şi îndată 
zâmbi. Se întoarse, spuse repede celui mai vârstnic câteva 
cuvinte, după care se adresă lui Nicolson: 

— l-am spus tatălui meu că sunteţi englezi, vă recunosc 
pe chipiu. 

— După asta? spuse Nicolson, atingându-şi cu mâna 
semnele gradului de pe chipiu. 

— Da; am locuit la Singapore aproape doi ani, răspunse 
tânărul, făcând cu mâna un gest vag spre nord; am văzut 
acolo ofiţeri englezi de pe nave. Ce căutaţi pe aici? 

— Avem nevoie de ajutor, răspunse direct Nicolson. Mai 
întâi se gândise să temporizeze, să afle cu ce fel de oameni 
avea de-a face, dar căutătura sinceră a tânărului i-a 
schimbat părerea; la ce să se mai prefacă, la ce să mai 
temporizeze: 

— Nava noastră a fost scufundată, mulţi dintre ai noşti 
sunt pe aici pe aproape bolnavi, alţii răniți, ne trebuie 
adăpost, hrană şi medicamente. 

— Dă-mi puşca înapoi, spuse brusc, tânărul. Nicolson a 
ordonat prompt: 

— Dă-i puşca înapoi, Vannier. 

— Puşca? întrebă ezitând Vannier; dar dacă... 


— Nici un dacă, dă-i puşca, replică Nicolson. El însuşi îşi 
puse Coltul înapoi la centură. 

Incă ezitând, Vannier dădu înapoi puşca omului cu 
pălărie de paie; acesta o apucă, o puse la umăr, în poziţie 
de tragere dar fără a ochi precis. Tânărul îl privi cu 
reprobare şi zâmbi în chip de scuză către Nicolson: 

— Trebuie să-l iertaţi pe tatăl meu, declară el, 
şovăielnic; l-aţi ofensat grav. Nimeni nu se cuvine să-i ia 
arma. 

— De ce? 

— Pentru că Trikah este cineva şi nimeni nu 
îndrăzneşte. 

Vocea tânărului era un amestec de afecţiune, mândrie 
dar tonul suna prietenos; continuă: 

— E căpetenia satului nostru. 

— E mai marele satului? 

Nicolson îl privi pe Trikah, de astă dată cu interes de 
acest om, de hotărârea lui de a le acorda sau nu ajutor 
depindeau vieţile lor. Privindu-l acum mai atent, pe figura 
iui brună, ridată, gravă şi severă, Nicolson desluşi 
autoritate şi calm, atributele unui conducător de trib sau de 
sat. Fizic, Trikah semăna cu fiul său şi cu un băiat mai tânăr 
ce sta la oarecare distanţă în spate, probabil un fiu mai 
mic. Toţi trei aveau fruntea lată, ochi inteligenţi, buze 
frumos arcuite şi subţiri, nas aproape acvilin, fără nici o 
caracteristică negroida, aproape sigur aveau o ascendență 
pur arabă. „Un om pe care te poţi bizui, gândi Nicolson, 
dacă e dispus să te ajute." 

— Este căpetenia noastră, confirmă tânărul, şi eu sunt 
Talak, fiul lui mai mare. 

— Numele meu este Nicolson; spune-i tatălui dumitale 
că sunt câţiva englezi bolnavi şi câteva femei pe plajă, la 
vreo trei mile spre nord. Avem nevoie de ajutor. Întreabă-l, 
dacă vrea să ni-l dea. 

Telak i s-a adresat tatălui, vorbindu-i repede, sacadat, 
timp de un minut ascultă răspunsul şi-l întreba pe Nicolson: 

— Câţi sunt bolnavi? 


— Cinci inşi. Cel puţin cinci. Mai sunt şi trei femei - şi 
cred că nimeni nu poate merge prea departe. Câte mile 
sunt până la satul vostru? 

— Mile? surise Telak; ajungem în zece minute. Din nou 
vorbi cu tatăl său, care îl aprobă prin gesturi, apoi i se 
adresă scurt băiatului mai tânăr. Acesta ascultă atent, 
repetă instrucţiunile, zâmbi arătându-şi dinţii albi spre 
Nicolson şi Vannier, apoi o luă la fugă în direcţia din care 
veniseră. 

— Vă vom da ajutor, spuse Telak; fratele meu s-a dus în 
sal ca să revină eu câţiva oameni zdraveni pe tărgi pentru 
cei bolnavi; hai să mergem la camarazii dumitale. 

Au pornit pe poteca aparent greu de urmărit prin 
pădure, printre arbuşti, ocolind mlaştina pe care Nicolson şi 
Vannier nu demult o trecuseră direct, atât de greu; au ieşit 
din nou pe potecă, totul într-un minut. Vannier privi spre 
Nicolson şi zâmbi cu necaz: 

— Tare am fost nepricepuţi, nu-i aşa? Ce uşor este când 
ştii cum să te descurci. 

— Ce spune prietenul dumitale? întrebă Telak. 

— Spune că bine ar fi fost dacă erai cu noi ceva mai 
devreme, când am făcut drumul în sens invers.; am pierdut 
mult timp, bălăcindu-ne până la brâu prin mlaştină. 

Trikah murmură întrebător, ascultă răspunsul lui Telak, 
apoi mormăi ceva. Telak zâmbi: 

— Tata spune că doar proştii şi copiii foarte mici se udă 
pe picioare când merg prin pădure; uită însă că trebuie să 
fii obişnuit cu aşa ceva. 

Zâmbind din nou: 

— Şi el a uitat că a întâlnit odată ceva neobişnuit: o 
singură dată în viaţa lui, s-a urcat într-un automobil: când a 
pornit-o, a sărit din el şi s-a rănit grav la un picior. 

Cât timp au mers prin lumina verzuie, filtrată de desişul 
junglei, Telak şi-a dat drumul la gură: a mărturisit că el şi 
tatăl său nu-i iubeau prea mult pe englezi, dar nu ţineau 
nici cu olandezii, nici cu japonezii. Erau indonezieni şi 
doreau ca ţara lor să fie liberă. lar când se va termina 
războiul, vor fi bucuroşi să trateze libertatea ţării lor cu 


englezii sau cu olandezii. Japonezii se manifestau ca nişte 
prieteni, dar se ştia că dacă intrau într-o ţară, nu mai 
plecau; propuneau o aşa-zisă cooperare, spunea Telak, şi 
dacă n-o puteau obţine de bună voie, utilizau alte căi: 
baioneta şi puşca automată. 

Nicolson îl privi cu surprindere şi îngrijorare: 

— Sunt japonezi pe aici? Au şi debarcat? 

— Din nefericire, sunt şi pe aici, răspunse Telak cu 
seriozitate. 

Cu un gest spre est: 

— Englezii şi americanii se mai luptă încă, dar nu vor 
rezista multă vreme. Japonezii au şi ocupat multe oraşe şi 
sate, la o sută de mile de aici Au înfiinţat ceea ce voi numiţi 
o garnizoană, la Bantuk, o garnizoană mare, având 
comandant un colonel, pe nume, Kiseki. 

Telak clătină din cap, înfiorându-se ca de frig: 

— Colonelul ăsta n-are nimic omenesc, este un animal, 

o fiară de junglă. Dar animalele din junglă omoară 
numai când sunt nevoite s-o facă, pe când Kiseki taie mâna 
unui om chiar a unui copilaş, aşa cum un băiat fără minte 
smulge aripile unui fluture. 

— La ce depărtare de satul vostru se află acest oraş? 

întrebă Nicolson. 

— Bantuk? 

— Da, acolo unde este garnizoana. 

— Nu mai mult de patru mile. 

— Patru mile! Şi vrei să ne adăposteşti... doar la patru 
mile de japonezi! Şi ce se va întâmpla dacă... 

— Intr-adevăr, cred că nu puteţi sta multă vreme la noi, 
îl întrerupse, grav, Telak; Trikah, tatăl meu, spune că ar fi 
periculos, şi pentru voi, şi pentru noi. Sunt mulţi turnători 
care dau informaţii pentru a câştiga bani, chiar printre ai 
noştri. Dacă află, japonezii vă prind şi ne duc pe toţi la 
Bantuk: şi pe tata, şi pe mama şi pe mine cu toţi fraţii mei. 

— Ca ostateci? 

— Aşa spun ei, zâmbi, cu tristeţe, Telak; dar ostatecii 
luaţi de militarii japonezi nu se mai întorc niciodată. Sunt 


cruzi japonezii, de aceea vrem să vă ajutăm să scăpaţi de 
ei. 

— Cât timp am putea sta la voi? 

Telak se consultă cu tatăl său şi răspunse: 

— Cât timp vom socoti că nu-i nici un pericol. O să vă 
dăm de mâncare, o colibă în care să dormiţi, iar bătrânele 
din satul nostru se pricep să vindece tot felul de răni. Cred 
că veţi putea sta trei zile, nu mai mult. 

— Apoi, ce vom tace? 

Telak ridică din umeri şi continuă in tăcere drumu prin 
junglă. 

L-au întâlnit pe McKinnon la mai puţin de o sută de yarzi 
de locul unde eşuase barca pe plajă, cu o noapte înainte; 
alerga, împleticindu-se, nu din cauza piciorului anchilozai; 
de la o tăietură din mijlocul frunţii, îi curgea sânge pe ochi 
şi Nicolson înţelese numaidecât cine est-l autorul. 

Furios, vânăt de necaz şi făcându-şi reproşuri doar sieşi. 
McKinnon era foarte amărât; nu i se putea aduce nici o 
vină. Când şi-a revenit în simţiri, şi-a dat seama că o piatră 
îl lovise în cap, lăsându-l inconştient, şi zăcea pe pământ. 
Era imposibil să-l fi putut păzi pe Siran şi pe cei doi oameni 
ai lui continuu şi simultan. Ceilalţi naufragiaţi au asistat 
neputincioşi, atacul fusese pus la cale eu grijă şi singura 
carabină existentă Siran i-a smuls-o Ini McKinnon în 
momentul când acesta, lovit, se prăvălea la pământ. 
Findhorn observase că Siran cu ciracii lui fugiseră spre; 
nord-est. 

McKinnon stăruia să s-e pornească în urmărirea celor 
trei şi Nicolson a fost la început de acord, considerând că 
Siran, în viaţă şi liber, era un pericol potenţial, oriunde s-ar 
afla. Dar Telak s-a opus: in primul rând, considera imposibil 
ca fugarii să fie găsiţi în desişul junglei; apoi. a urmări pe 
un om înarmat cu o puşcă-automată, şi care îşi putea alege 
un loc de pândă unde să stea liniştit, însemna pur şi simplu 
o sinucidere. Nicolson a recunoscu că era hotărârea unui 
om cu experienţă şi s-au îndreptat spre plajă, unde se aflau 
naufragiaţii. 


Două ore mai târziu, purtătorii de tărgi cu răniţi, cu 
bolnavi şi cu toţi ceilalţi ajungeau la Kampoug-ul lui Trikah, 
un sat situai într-o porţiune defrişată a junglei. 

Mici de statură, dar uimitor de robuşti şi tenaci, 
majoritatea, brancardierilor au făcut drumul fără a fi 
schimbaţi la purtarea tărgilor şi fără a se opri măcar o 
singură dată. 

Trikah şi-a ţinut promisiunile: bătrânele satului au 
spălat şi curăţat rănile supurinde, le-au acoperit cu unsori 
răcoritoare şi alinătoare, apoi le-au învelit cu frunze mari şi, 
pe deasupra, cu fâşii de vată de bumbac. Toţi au fost 
ospătaţi, ospătaţi magnific, li s-a oferit un copios meniu: pui 
de găină, ouă de broască ţestoasă, orez fiert, durians:%” 
făină de crevete, igname!*, rădăcinoase dulci fierte şi 
peşte uscat; dar le pierise pofta, înduraseră prea mult timp 
foame şi nu au fost în stare să aprecieze cele ce li s-au 
oferit. Cel mi mult doreau să doarmă, nu să mănânce, şi 
curând s-au culcat. Nu au avut la dispoziţie paturi, hamace, 
grămezi de rămurele, saci de iarbă, ci rogojini împletite din 
fibre extrase din arborii de nucă de cocos, întinse pe 
pământul bătătorit al colibei. Dar era destul, mai mult 
decât destul, o adevărată desfătare pentru aceşti oameni 
care nu-şi mai aminteau de când nu mai avuseseră parte 
de o noapte de somn tihnit. Au dormit duşi, somnul adânc 
al unor oameni istoviţi. 

Când Nicolson s-a trezit, soarele apusese demult şi 
peste junglă se lăsase noaptea, o noapte calmă peste o 
junglă încremenită în tăcere: nici sporovăială de maimuțe, 
nici ţipete de păsări de noapte, nici măcar o şoaptă de 
viaţă. Interiorul colibei părea tot atât de încremenit în 
tăcere, dar nu era întuneric: lingă intrare, două lămpi 
fumegânde atârnau fiecare de câte un stâlp. 

Nicolson căzuse într-un somn adânc, parcă narcotizat. 
Probabil dormise multe ore în şir, o odihnă bine meritată! Şi 


107 Fructul oval mare, cu ţepi pe coajă, al unui arbore (Durut 
Zibethinus), crescând în sud-estul Asiei. 

108 Tuberculele făinoase ale unei plante tropicale (genul 
Dioncorea). 


nu s-a trezit de la sine, ci din cauza unei slabe înţepături 
dureroase pe care o simţea prin ceața somnului, o 
înţepătură rece, greu de definit: s-a trezit cu o baionetă 
japoneză gata să-i străpungă gâtul. 

Baioneta era lungă, ascuţită, amenințătoare, suprafaţa 
ei lucioasă'strălucea răutăcios în lumina pâlpâindă a 
lămpilor. De la vârf la bază, avea o crestătură pentru 
scurgerea sângelui. De la distanţa de câţiva inci, de la care 
o privea Nicolson, crestătura părea un enorm jgheab 
metalic;i prin mintea lui surprinsă, semiconştientă i-au 
fulgerat viziuni drăceşti de masacre şi gropi comune. Apoi 
filmul ce i se desfăşura imaginar în faţa ochilor a dispărut, 
privirea a parcurs cu fascinaţie bolnăvicioasă lungimea 
lucitoare a baionetei, până la capătul carabinei şi mâna 
bronzată ce susţinea arma jumătate înclinată în jos, dincolo 
de închizător, de încărcător, până la patul de lemn şi 
cealaltă mână bronzată, apoi mai departe, la uniforma gri- 
verzuie încinsă cu centiron şi la figura de sub liziera 
chipiului: o figură cu buzele rânjite într-un zâmbet larg, 
care numai zâmbet nu se putea numi, mai curând un rictus 
animalic de ură şi pândă, cu răutate batjocoritoare în 
perfect acord cu setat de sânge trădată de ochii mici, 
porcini. Când a văzut că Nicolson se trezeşte, buzele i s-au 
rânjit şi mai larg peste caninii lungi şi individul s-a înclinat 
mai mult asupra patului puştii. Vârful baionetei i-a străpuns 
pielea la baza gâtului şi Nicolson a simţit că-l inundă valuri 
de sânge, ca nişte valuri de mare. Lămpile din colibă 
păreau să pâlpâie mai des şi totul i s-a întunecat în faţa 
ochilor. 

După câteva secunde, Nicolson a început treptat să 
vadă mai clar. Omul aplecat deasupra - şi-a dat seama 
acum - era un ofiţer, avea la centiron o sabie - nu se 
mişcase, baioneta era încă înfiptă in pielea gâtului. Incet, 
îndurerat, pe cât posibil fără să mişte câtuşi de puţin capul 
sau gâtul, Nicolson a parcurs cu privirea interiorul colibei şi 
din nou a simţit că se pierde. De astă dată, nu din cauza 
baionetei, ci de amărăciunea, disperarea ce l-a inundat ca 
un flux fizic de groază. Cel care îl ţinea sub ameninţarea 


baionetei nu era singurul japonez din colibă: mai erau încă 
cel puţin o duzină, toţi înarmaţi cu puşti şi baionete, toate 
îndreptate în jos spre femeile şi bărbaţii adormiţi. Tăcerea, 
atitudinea de pândă şi concentrarea lor imobilă avea ceva 
spectral şi râu prevestitor. Nicolson se întreba dacă toţi ai 
săi vor fi omorâţi in somn, când omul aplecat deasupra lui îi 
rupse firul gândurilor şi tăcerea generală. 

— Despre porcul ăsta vorbeai? 

Intr-o engleză corectă, gramatical fluentă, se cunoştea 
că întrebarea venea de la un om instruit care îşi însuşise 
limba engleză prin studiu, nu prin simplă conversaţie. 

— Asta este căpetenia lor? 

— El este, Nicolson. 

Răspunsul a venit de la Telak, care vorbea nevăzut, din 
afara uşii; vocea părea că vine de departe, indiferentă: 

— Este şeful lor. 

— Aşa este? Vorbeşte, porcule de englez! 

Ofiţerul şi-a accentuat întrebarea cu încă o împunsătură 
a baionetei în gâtul lui Nicolson. Acesta simţea sângele 
prelingându-se încet, călduţ pe gulerul cămăşii. Un 
moment, i-a trecut prin minte să nege, să spună că, de 
fapt, comanda aparţinea căpitanului Findhorn, dar imediat 
şi-a dat seama că va fi vai de capul aceluia pe care 
japonezii îl vor trata drept căpetenie. Şi căpitanul Findhorn 
nu era In stare să mai suporte pedeapsa ce-i pregăteau; 
abia îşi trăgea sufletul. 

— Da, eu sunt comandantul. Lui însuşi, vocea i se păru 
înăbuşita. Privi ia baionetă, întrebându-se cum ar putea să 
scape de ameninţarea ei, dar şi-a dat seama că nu era 
posibil. Chiar dacă reuşea să scape de japonezul aplecat 
asupra lui, alţi doisprezece erau pregătiţi să-i vină de hac. 
Încercă prin vorbe: 

— Dă drăcia asta la o parte! 

— Vai, aşa e! Ce uituc sunt şi nepoliticos! 

Ofiţerul depărta baioneta, se dădu un pas înapoi şi-l lovi 
in şale, răutăcios, cu piciorul: 


— Mă prezint, căpitanul Yamata, mormăi el domol; sunt 
ofiţer in armata Majestății Sale Imperiale Nipone. Aşa că fii 
atent cum vorbeşti cu un ofiţer japonez. Drepţi, porcule! 

Apoi ridică tonul vocii: 

— Şi voi toţi ceilalţi, în picioare! 

Incet, clătinându-se, cu figura aproape cenuşie cu tot 
bronzul, gata să vomite din cauza durerii cumplite 
provocată de lovitura primită în şale, Nicolson reuşi cu greu 
să se ridice în picioare. Toţi ceilalţi prizonieri din colibă 
căutau să-şi împrăştie somnul, se străduiau năuciţi să se 
ridice de pe podele, iar cei care se mişcau mai încet, 
suferinzi sau grav răniţi, erau smuciţi cu brutalitate şi 
ridicaţi în picioare, neţinându-se seama de gemete şi 
plânsete si îmbrânciţi spre uşă. Nicolson observă că Gudrun 
Drachmann era printre cei mai brutal trataţi: se aplecase ca 
să-i înfăşure într-o pătură pe Peter încă adormit şi îl luase în 
braţe: unul dintre japonezi i-a smucit pe amândoi cu atâta 
violenţă, incit aproape i-a dislocat braţul tinerei; ea a scos 
un lipăi de durere, dar repede si l-a reprima strângându-şi 
buzele. Cu toată suferinţei şi disperarea, Nicolson o privea 
şi se mira, se mira de răbdarea, de curajul ei şi de 
devotamentul necurmat şi altruist cu care îngrijise copilul 
vreme de atâtea zile lungi şi nopţi fără sfârşit; privind-o şi 
minunându-se, se simţea copleşit de o imensă milă şi îşi 
dădea seama că ar fi fost în stare de orice ca s-o scape de 
necazurile şi umilirile cumplite care o aşteptau, un 
simţământ pe care şi-l mărturisea cu oarecare surpriză şi 
nu-şi amintea să-l mai fi simţit decât pentru Caroline, soţia 
sa pierdută in timpul războiului. O întâlnise pe această 
tânără doar cu zece zile înainte şi o apreciase mai bine 
decât ar fi cunoscut-o timp de mai multe vieţi de om: teiul 
şi intensitatea încercărilor prin care trecuseră în ultimele 
zece zile avuseseră puterea stranie şi efectul de a distinge, 
a pune în lumină şi multiplica cu o claritate brutală şi 
revelatoare defecte şi calităţi, vicii şi virtuţi cuie altminteri 
ar fi rămas necunoscute sau latente ani de-a rândul. 
Adversităţile şi privaţiunile constituiseră un catalizator care 
scosese în evidenţă, mai presus de orice îndoială, binele şi 


răul, şi, la fel ca McKinnon, Gudrun Drachmann trecuse cu 
curaj şi neîntinare prin iadul durerilor, suferințelor şi 
loviturilor sorții. De necrezut, pentru un moment Nicolson 
uită unde se afla, uită trecutul amarnic şi viitorul lipsit de 
orice Speranţe, privi din nou la tânăra şi înţelese pentru 
prima dată că se amăgise el însuşi, în mod deliberat. Nu 
era milă. nu era doar compasiune ceea ce simţea pentru 
această tânăra, cu zâmbetul domol, cu cicatricea ei, cu 
tenul catifelat şi ochii albaştri ai celor din ţinuturile mărilor 
nordice; dar dacă într-adevăr încolţise un sentiment nou, 
viitorul nu-i mai promitea nimic, absolut nimic. Nicolson îşi 
zâmbi în sine, dar protestă de durere când Yamata îl 
împunse cu ţeava puştii între omoplaţi şi îl împinse să se 
împleticească spre uşă. 

Afară era încă destul de întuneric, dar Nicolson a văzut 
încotro erau duşi: spre locul bine iluminat, destinat pentru 
întrunirea bătrânilor, marea clădire pătrată a sfatului, unde 
fuseseră ospătaţi, de cealaltă parte a kampong-ului. Era 
destulă lumină pentru ca Nicolson să mai vadă ceva: silueta 
slab conturată a lui Telak, nemişcat în semiîntuneric. 
Neţinând seama de ofiţerul din spatele său, ignorând o altă 
sudalmă clănţănită de acesta, Nicolson s-a oprit la mică 
distanţă de Telak care părea tăiat din piatră, nu se mişca, 
nu făcea nici un gest, sta tăcut în întuneric, pierdut în 
gânduri. 

— Cu cât le-au plătit, Telak? se auzi aproape pe şoptite, 
vocea lui Nicolson. 

Au trecut secunde până ce Telak a răspuns. Nicolson s-a 
aştepta la o altă lovitură în şale, dar n-a venit. Apa Telak a 
vorbit: cuvintele îi erau ca un murmur atât de depărtat 
încât, involuntar, Nicolson s-a aplecat pentru a desluşi ce 
spunea. 

— M-au plătit bine, mister Nicolson. Telak a înaintat un 
pas, s-a întors pe jumătate, astfel că in lumina venită prin 
uşa deschisă a colibei, i s-a văzut brusc profilul: obrazul 
sting, gâtul, braţul şi partea de sus a pieptului erau oribil 
brăzdate de tăieturi de sabie sau de baionetă, nu-ţi puteai 
da seama unde începeau şi unde se terminau; pe toată 


latura corpului se prelingea sânge care, observă Nicolson. 
picura încă fără zgomot pe pământul bătătorit al kampong- 
ului. 

— M-au plătit bine, repetă cu voce stinsă Telak; tatăl 
meu, tatăl meu Trikah a fost omorât şi mulţi alţi dintre noi 
au fost ucişi. Am fost trădaţi, luaţi prin surprindere. 

Copleşit de amărăciune, Nicolson se uita la el, zguduit 
de aspectul lui Telak; chiar aşa grav rănit, acesta mai era 
încă pândit din spate de o baionetă japoneză, ba chiar de 
două, probabil fiindcă se opusese cu dârzenie înainte de a fi 
fost doborât. Şi când şi-a revenit in fire după şocul produs 
de aspectul lui Telak, lui Nicolson i s-a frânt inima la gândul 
nenorocirilor ce se abătuseră, atât de repede, asupra 
oamenilor care cu altruism le acordaseră prietenie; în 
continuare, a simţit un imens regret pentru cuvintele 
rostite, pentru oribila acuzaţie nedreaptă adusă lui Telak, 
adevărate grăunţe de sare peste amărăciunea şi durerea 
rănilor sale. Nicolson a deschis gura ca să spună ceva, n-a 
putut rosti nici un cuvânt, a icnit doar de durere când, din 
nou, un pat de armă l-a lovit în spate cu o bufnitură surdă, 
sincronizată cu râsul înăbuşit, drăcesc al lui Yamata. 

Japonezul care îl împingea cu patul carabinei a întors 
arma şi a continuat să-l dirijeze prin kampong cu 
împunsături de baionetă. înainte, Nicolson îi vedea pe 
ceilalţi minaţi să treacă prin dreptunghiul iluminat de la 
intrarea casei sfatului. Unii intraseră, acum trecea Miss 
Plenderleith, apoi Lena, Gudrun cu Peter, urmate 
îndeaproape de McKinnon şi Van Effen. Când să păşească 
la intrare, Gudrun â-a împiedicat de ceva, şi-a pierdut 
echilibrul cu copilul în braţe, cât pe ce să cadă. Japonezul 
care o urma a smucit-o brutal de umăr şi a împins-o. 
Probabil că voia s-o grăbească să intre, dar a greşit direcţia 
şi tânăra cu copilul în braţe s-a prăbuşit pe prag. De la 
douăzeci de picioare distanţă, Nicolson a auzit bufnitura 
capului sau a capetelor lovindu-se de lemnul tare al 
pragului; Gudrun % scos un geamăt de durere şi copilul a 
tipat de frică şi din cauza loviturii. La câteva picioare în 
urma ei, McKinnon a strigat ceva ininteligibil şi probabil în 


dialectul lui highlandez, gândi Nicolson - a înaintat doi paşi 
şi a sărit în spatele japonezului care o îmbrâncea pe fată; 
dar patul armei japonezului care avea în urma lui McKinnon 
s-a ridicat mai repede, şeful de echipaj n-a văzut şi n-a 
parat lovitura... 

Bine luminată cu şase lămpi de gaz, casa sfatului era o 
încăpere mare, înaltă, lată de douăzeci de picioare şi lunga 
de treizeci, cu intrarea la mijlocul unuia din pereţii cei mai 
lungi. La dreapta uşii, ocupând aproape jumătate din 
lăţimea încăperii, se afla o platformă cu o uşă în spate, 
ducând afară, în kampong. Tot restul marii încăperi de 
lemn, în faţa uşii şi la stingă ei, era gol. doar pământ bine 
bătătorit. Stând pe jos. prizonierii formau un semicerc mic 
şa înghesuit. Toţi, afară de McKinnon; de unde se afla, 
Nicolson îi putea vedea, în fascicolul de lumină ieşind pe 
uşă, umerii, braţele inerte întinse şi ceafa capului cu păr 
brun buclat, restul trupului întins pe jos rămânând afară, 
ascuns în întuneric, aşa cum căzuse în urma loviturii 
primite. 

Dar Nicolson n-a aruncat decât întâmplător o privire la 
şeful de echipaj lungit pe jos şi la paznicii atenţi care se 
opriseră în spatele grupului, spre uşă; ca fascinat, nu-şi 
putea lua ochii de la platformă, de la oamenii de pe 
platformă, şi îşi reproşa stupiditatea, nesăbuinţa şi 
uşurinţa, lipsa lui de vigilenţă din cauza căreia toţi - 
Gudrun, Peter, Findhorn - ajunseseră în această situaţie, 
fără nici o perspectivă de scăpare. 

Pe platformă se afla căpitanul Yamata, şedea pe o 
bancă scundă şi lângă el... Siran. Un Siran zâmbăreţ, 
triumfător, care nu-şi mai da osteneala să-şi ascundă 
gându-rile sub o figură inexpresivă, un Siran prieten la 
cataramă cu surâzătorul Yamata, un Siran care, din când în 
când, îşi scotea dintre dinţii lucitori o lungă ţigară de foi şi 
sufla dispreţuitor un nor de fum în direcţia lui Nicolson care 
îi răspunse doar cu o privire în gol, fixă, cu figura neclintită, 
dar cu moartea în suflet. 

Erau perfect evidente cele întâmplate: Siran se 
prefăcuse că se îndreaptă spre nord când a plecat de pe 


plaja unde debarcaseră, dar a fost o înşelătorie. Furios, 
Nicolson j-i spunea că şi un copil ar fi ghicit: probabil că a 
mers O scurtă distanţă spre nord, apoi s-a ascuns, a 
aşteptat până au trecut purtătorii de tărgi, a ocolit satul, s- 
a îndreptat spre Bantuk, unde a avertizat garnizoana. Era 
inevitabil, clar că Siran nu putea să procedeze altfel. Orice 
prost ar fi prevăzut şi ar fi luat mai demult măsurile de 
precauţie necesare. Acestea ar fi constat în a-l omori pe 
Siran, dar el, Nicolson, făcuse greşeala de neiertat de a nu 
lua această precauţie. Acum îşi spunea că dacă s-ar mai 
repeta situaţia, l-ar împuşca pe Siran cu mai puţină emotie 
decât ar trage într-un şarpe sau într-o cutie de conserve 
goală. Nu spera însă că va mai avea ocazia. 

Încet, luptând parcă cu greutate pentru a se sustrage 
mei puteri magnetice, Nicolson îşi întoarse ochii de la Siran 
şi-i privi pe rând pe cei care şedeau pe jos, lângă el. 
Gudrun, Peter, miss Plenderleith, Findhorn, Willoughby, 
Vannier - toţi erau acolo, extenuaţi şi suferinzi, dar destul 
de calmi, resemnaţi şi neînspăimântaţi. Amărăciunea lui 
Nicolson deveni şi mai insuportabilă: toţi îi acordaseră 
întreaga lor încredere şi, implicit, el era obligat să facă tot 
posibilul ca să-i ducă teferi acasă. Se încrezuseră în el şi 
acum... nici unul nu va mai ajunge acasă. S-a uitat apoi la 
platformă: căpitanul Yamata era în picioare cu o mână 
înfiptă sub centiron, cu cealaltă sprijinită pe minerul săbiei. 

— N-am să vă ţin mult timp de vorbă, declară japonezul 
cu voce calmă şi hotărâtă; peste zece minute plecăm spre 
Bantuk unde-l vom întâlni pe comandantul meu, colonelul 
Kiseki, care este foarte nerăbdător să vă cunoască pe toţi; 
colonelul Kiseki a avut un fiu care comanda torpilorul 
american capturat şi trimis să vă întâmpine. 

A remarcat privirile rapide schimbate intre ei de 
prizonieri, uşoara accelerare a respiraţiilor lor şi adăugă cu 
un surâs: 

— Nu va servi la nimic să negaţi ceva; căpitanul Siran, 
aici prezent, va depune o mărturie precisă. Colonelul Kiseki 
este extrem de îndurerat de pierderea fiului său. Ar fi fost 


mai bine pentru voi - pentru toţi, până la ultimul - să nici 
nu vă fi născut. 

— Mai avem zece minute, urmă el calm, nu mai mult. 
Este însă ceva ce trebuie să lămurim mai întâi, nu va dura 
mult, apoi plecăm. 

A zâmbit din nou, îi privi pe rând pe prizonierii aşezaţi 
pe jos în faţa lui: 

— Şi, în timp ce aşteptăm, o să aveţi cu toţii plăcerea să 
cunoaşteţi pe cineva pe care credeţi că-l cunoaşteţi dar nu 
ştiţi deloc cine este. Cineva, un foarte bun prieten al 
gloriosului nostru Imperiu, cineva Căruia, sunt sigur, 
Gloriosul nostru împărat va fi bucuros să-i mulţumească 
personal. Nu mai are nici un rost să mai simulaţi, sir! 

Printre prizonieri s-a iscat o mişcare bruscă, ( unul 
dintre ei s-a ridicat în picioare, a înaintat spre platformă 
vorbind fluent japoneza şi a strâns mina căpitanului 
Yamata, înclinat cu respect. Nicolson încercă să se ridice în 
picioare, cu consternare şi disperare adânc imprimate pe 
figură, dar a căzut greu pe pământ când patul unei 
carabine l-a lovit peste umăr. Un moment, gâtul şi braţul i- 
au fost fulgerate de durere dar n-a ţinut seama: 

— Van Effen! Ce dracu ai de gând... 

— Greşiţi, scumpe mister Nicolson. protestă Van Effen; 
nu „Van", ci „von" m-am săturat să mai fac pe maimuţoiul 
olandez. 

Zâmbi uşor, se înclina, continuând: 

— La ordinele dumneavoastră, mister Nicolson: 
locotenent-colonel Alexis von Effen, din contra-spionajul 
german. 

Nicolson îl privea, fără să spună un cuvânt şi nu era 
sigurul adânc impresionat. Toţi ochii celor din casa sfatului 
erau îndreptaţi spre Van Effen, ochi aţintiţi involuntar, dar 
gândurile năucite încercau să descifreze cele ce vor urma, 
pentru a înfrunta cât mai bine situaţia; amintirile şi 
incidentele din ultimele zece zile se legau între ele, multe 
începând a fi abia acum înţelese. Secundele se succedau 
interminabile, întregindu-se într-un minut, apoi într-alt 
minut şi nu se mai mirau şi nici nu mai încercau să 


înţeleagă: rămânea doar certitudinea, rece ca piatra, că 
acest colonel Alexis von Effen era într-adevăr ceea ce 
declara că este, nu mai exista îndoială. 

Până la sfârşit, Van Effen a întrerupt tăcerea. Şi-a întors 
capul şi a privit afară prin uşă, apoi din nou la foştii săi 
camarazi, cuprinşi acum de o disperare şi mai adâncă. Pe 
faţă i se distingea un surâs uşor, dar nici de triumf, nici de 
bucurie, nici de satisfacţie; din contra, zâmbetul lui era 
parcă îndurerat. 

— Acum, gentelmeni, veţi înţelege motivul peripeţiilor şi 
suferințelor din ultimele zile; veţi înţelege de ce japonezii - 
vă amintesc, aliaţii poporului meu - ne-au urmărit şi hărțuit 
fără încetare. Mulţi dintre voi vă miraţi de ce japonezii 
dădeau atâta importanţă micului nostru grup de 
supraviețuitori; acum veţi şti totul. 

Printre cei ce şedeau pe pământ, şi-a făcut drum un 
soldat japonez care a depus o valiză grea între Van Effen şi 
Yamata. Toţi priveau valiza, apoi spre Miss Plenderleith. Era 
valiza ei; buzele lui Miss Plenderleith erau galbene ca de 
ceară, ochii doar întredeschişi, vădind suferinţă. 

La un semn al lui Van Effen, soldatul a luat unul din 
mânerele valizei, Van Effen pe celălalt, au ridicat-o până la 
înălţimea umerilor şi au răsturnat-o. Din ea nu a căzut 
decât căptuşeala lăsată în jos prin gura deschisă a valizei 
de postav gros şi piele, atârnând ca plină cu plumb. Van 
Effen îl strigă pe ofiţerul japonez: 

— Căpitane Yamata! 

— Cu plăcere, domnule colonel. 

Yamata păşi înainte, scoţându-şi sabia din teacă, 
aceasta luci în lumina galbenă a lămpilor cu petrol, apoi 
tăişul ei ca de brici spintecă uşor căptuşeala groasă de 
postav, ca pe o foaie de hârtie. Luciul săbiei s-a şters, stins 
de un şuvoi orbitor, strălucitor ca focul, scurs din valiză, 
şuvoi care inundă pământul dedesubtul valizei, formând un 
con înalt, sclipitor de-o splendoare scânteietoare. 

— Lui Miss Plenderleith îi plăceau teribil asemenea 
zorzoane şi podoabe. 


Zâmbind amabil, Van Effen atinse neglijent, cu vârful 
piciorului iradierea strălucitoare a grămezii de pe jos. 

— Diamante, mister Nicolson; cred că e cea mai bogată 
colecţie existentă în afara Africii de Sud. Este evaluată la 
aproximativ două milioane de lire. 


XIV 


Murmurul vocii lui Van Effen se estompase, în casa 
sfatului se aşternu o tăcere grea şi adâncă. Pentru fiecare 
cei prezenţi, nu mai existau ceilalţi: grămada de diamante 
de pe pământ, scânteind şi strălucind cu o splendoare 
crudă în lumina pâlpâindă a lămpilor de petrol avea forţă 
hipnotică, nepământească, subjuga toate privirile. )in când 
în când, Nicolson privea spre Van Effen. Foarte ciudat, nu 
simţea nici amărăciune, nici ostilitate împotriva lui: 
trecuseră împreună prin atâtea încercări, Van Effen făcuse 
faţă mai bine ca mulţi alţii, dezinteresat, îndurător şi 
totdeauna săritor într-ajutor. Amintirile erau mult prea 
recente ca să dispară brusc. 

— Evident, pietrele Sunt din Borneo, murmură Nicolson; 
au venit de la Banjermasin cu Kerry Dancer, nu au putut 
proveni pe altă cale. Cred că sunt neşlefuite, şi totuşi 
valorează două milioane? 

— Chiar şlefuite brut şi neşlefuite, admise Van Effen; 
valoarea lor comercială este cel puţin aceasta, adică 
valoarea a o sulă de avioane de luptă sau a două 
distrugătoare, n-aş putea spune exact. lar în timp de 
război, valorează infinit mai mult, pentru cine pune mina pe 
ele. 

Cu un uşor surâs, continuă: 

— Nici una din pietrele astea nu va mai străluci ni 
degetele sau la gâtul vreunei lady; vor fi utilizate numai 
industrial: la confecţionarea de unelte de tăiere, cu vârf de 
diamant. Păcat, nu-i aşa? 

Nimeni nu a scos o vorbă, toţi se uitau ţintă la vorbitor. 
Auzeau vorbele, dar nu le înregistrau, toţi erau numai ochi. 
Apoi Van Effen a păşit repede înainte, răsucindu-şi piciorul, 
astfel că grămada de diamante s-a răspândit pe pământ ca 
o cascadă scânteietoare. 

— Mofturi, fleacuri! 

Vocea lui Van Effen era aspră, dispreţuitoare. 


— Ce importanţă au toate diamantele, toate pietrele 
preţioase din lume când marile naţiuni sunt încleştate într-o 
luptă crudă şi oamenii mor cu miile, cu sutele de mii? Orice 
viaţă, chiar a unui inamic, valorează mai mult decât toate 
diamantele Indiilor şi n-ar trebui sacrificată. Dar eu am 
sacrificat multe vieţi şi, mă tem, am pus în pericol de 
moarte şi mai multe pentru a salva un alt tezaur, un tezaur 
infinit mai valoros decât aceste meschine pietre de la 
picioarele noastre. Ce însemnătate au câteva vieţi, dacă 
prin pierderea lor cineva ajunge să salveze o mie de ori mai 
multe? 

L-a întrerupt, cu tristeţe, Nicolson: 

— Vedem toţi cât de inimos şi nobil eşti, scuteşte-ne 
însă de alte justificări şi treci la subiect. 

— Chiar sunt la subiect, declară Van Effen, calm; 
comoara de care vorbesc este aici în faţa noastră, nu 
doresc să prelungesc fără rost cele ce am de spus şi nu 
urmăresc efecte dramatice. 

Întinse mâna, în chip de invitaţie: 

— Miss Plenderleith, poftiţi vă rog! 

Ea îl privi, părând a nu înţelege. 

— Vă rog, fiţi bună şi veniţi încoace. Făcu un gest 
îmbietor cu mâna; zâmbind: 

— Vă admir isprăvile, dar nu pot aştepta toată noaptea. 

— Nu înţeleg ce doriţi, răspunse ea, rece. 

— Poale că vă ajut să înţelegeţi dacă vă spun că ştiu 
totul. 

In vocea lui Van Effen nu se distingea nici bucurie 
răutăcioasă, nici triumf, doar certitudine şi o ciudată nuanţă 
de superioritate. 

— Totul, Miss Plenderleith, chiar acea intimă, simplă 
ceremonie care a avut loc într-un sat din sud-estul Angliei 
la 18 februarie, 1902. 

— Ce rost au toate acestea? întrebă Nicolson. 

— Miss Plenderleith ştie prea bine, nu-i aşa, miss 
Plenderleith? 


In vocea lui Van Effen se distingea acum compătimire: 
de pe figura ridată a lui Miss Plenderleith dispăruse parcă 
viaţa şi umerii i se lăsaseră în jos, cu resemnare. 

— Ştiu despre ce vorbeşti, aprobă miss Plenderleith. Şi, 
privindu-l pe Nicolson, adăugă: 

— Se referă la data căsătoriei mele cu generalul de 
Brigadă Farnholme. A patruzecea aniversare a căsătoriei 
noastre am sărbătorit-o la bordul bărcii de salvare. 

După care, a încercat să surâdă timid, dar n-a reuşit. 
Nicolson se uită la ea, la mica ei figură obosită cu ochii 
privind în gol şi şi-a dat seama că spunea adevărul. Privind- 
o, fără s-o vadă efectiv, l-au năpădit amintiri despre multe 
întâmplări recente pe care nu le înţelesese la vremea lor şi 
care acum deveneau clare... Dar Van Effen vorbea din nou: 

— 18 februarie, 1902; şi dacă cunosc acest eveniment, 
ştiu toate câte s-au mai întâmplat. 

— Da, probabil că le cunoşti, murmură, cu voce parcă 
îndepărtată, Miss Plenderleith. 

— Vă rog, începu el, întinzând mâna ca pentru a primi 
ceva; cred că nu preferaţi să vă perchiziţioneze corporal 
oamenii căpitanului Yamata. 

— Nici gând să prefer. 

Se căută pe sub jacheta pătată de sare şi decolorată, 
desfăcu o centură şi o întinse lui Van Effen: 

— Cred că despre asta e vorba. 

— Vă mulţumesc. 

Pentru un om care vorbise atât de pompos despre un 
tezaur nepretuit, figura lui Van Effen era ciudat de lipsită de 
orice expresie de triumf sau satisfacţie... 

— Intr-adevăr, asta doream să-mi încredinţaţi. 

Van Effen a deschis compartimentele centurii, a scos 
fotocopiile şi filmele ce se aflau înăuntru şi le-a ridicat în 
lumina pâlpâindă a lămpilor de petrol. Timp de un minut le- 
a examinat în adâncă tăcere, apoi, cu un gest de 
satisfacţie, a băgat din nou foile de hârtie şi filmele în 
centură. 

— Sunt toate intacte, murmură el; multă vreme au 
parcurs o cale destul de lungă dar sunt toate intacte. 


— Despre ce tot vorbeşti? întrebă iritat Nicolson; ce 
sunt astea? 

— Astea? 

Van Effen privi spre centura cu care îşi încinsese acum 
propria-i talie. 

— Astea, mister Nicolson, astea merită să se facă multe 
sacrificii pentru ele. Astea sunt cauza întâmplărilor noastre, 
suferințelor din ultimele zile, pentru ele Kerry Dancer, 
Viroma au fost scufundate, pentru ele au murit atâţia 
oameni, pentru ele aliaţii mei erau pregătiţi să nu se dea în 
lături de la nimic, în timp ce încercaţi să vă salvaţi 
împreună cu ele, să ajungeţi în Marea Timor!%. Pentru ele, 
căpitanul Yamata este acum aici, dar nu ştiu dacă ieste la 
curent cu toate acestea. Superiorii lui ştiu însă despre ce 
este vorba. Astea sunt... 

— Dar spune o dată ce sunt astea! rosti, scurt Nicolson. 

— Ai dreptate, răspunse Van Effen bătând cu palma pe 
centura; sunt planurile complete cu toate amănuntele 
transpuse în cod, referitoare la invazia Australiei de Nord, 
plănuită de japonezi. Este adevărat, ştie toată lumea, 
codurile japoneze sunt aproape imposibil de descifrat, dar 
se ştie că există la Londra un om care se pricepe. Dacă 
cineva scăpa teafăr cu ele şi ajungea la Londra, hârtiile şi 
filmele aveau o valoare imensă pentru aliaţi. 

— Doamne! exclamă, năucit Nicolson; de unde, de unde 
provin? 

— Nu ştiu, răspunse Van Effen, clătinând din cap; dacă 
ştiam, n-ar mai fi ajuns în mâini de trădător... Absolut, toate 
planurile invaziei, mister Nicolson: forţele armate necesare, 
perioada de timp, datele, totul. în mâini engleze sau 
americane înseamnă pentru japonezi o amânare de trei 
luni, poate chiar şase. în situaţia de azi a războiului, 
asemenea amânare ar putea fi fatală pentru japonezi; aşa 
că înţelegi cit au fost de nerăbdători să le recupereze. Ce 
valorează o grămadă de diamante în comparaţie cu toate 
acestea, mister Nicolson? 


1% |n Oceanul Pacific, între insula cu acelaşi nume şi Australia. 


— Într-adevăr, nu se poate compara, murmură Nicolson, 
mecanic, cu gândul aiurea. 

— Acum le avem pe amândouă - planurile şi 
diamantele. 

Ciudat, şi de astă dată vocea lui Van Effen era complet 
lipsită de orice nuanţă de triumf. întinse vârful piciorului şi 
atinse grămada de diamante. 

— Poate că m-am grăbit, exprimând dispreţ pentru 
toate astea. Au şi ele frumuseţea lor. 

— Da, o splendoare fantastică, Van Effen, se auzi vocea 
lui Nicolson, trădând amărăciunea eşecului, dar figura îi era 
inexpresivă. 

Convorbirea le-a fost întreruptă de vocea rece, brutală a 
căpitanului Yamata, aducându-i la realitate: 

— Admiră-le cât mai poţi! 

Japonezul atinse vârful grămezii conice de diamante cu 
capătul săbiei, făcând să lucească şi să scânteieze ca un 
foc viu pietrele care se răspândeau pe jos. 

— Sunt, într-adevăr, frumoase, dar trebuie să existe 
ochi care să le vadă, continuă Yamata. 

— Ce vrei să spui? întrebă Nicolson. 

— Vreau să spun că ordinul colonelului Kiseki este să 
recuperăm diamantele şi să le predăm neatinse Japoniei. 
Dar n-a spus aşa ceva şi despre prizonieri. l-ai omorât fiul şi 
cred că înţelegi ce vreau să spun. 

— Îmi închipui, replică Nicolson, privindu-l cu dispreţ; o 
lopată, o groapă de şase pe două picioare şi o împuşcătură 
în spate, când am terminat s-o sap. Civilizație orientală, am 
auzit noi despre ea. 

Yamata surise îngăduitor: 

— Lucrurile nu se întâmplă chiar aşa de repede, simplu 
şi uşor, crede-mă; aşa cum ai spus, suntem civilizaţi, ştim 
cum să ne comportăm. 

— Căpitane Yamata! interpelă Van Effen, strângându-şi 
parţial pleoapele ochilor, singurul semn de oarecare emoție 
de pe chip. 

— Ce doriţi, domnule colonel? 


— Nu, nu puteţi proceda astfel! Omul ăsta nu este un 
spion, nu poate fi împuşcat fără judecată; nici nu face parte 
din forţele armate, de fapt, nu este un combatant. 

— Aveţi multă dreptate, replică, foarte ironic Yamata; 
până acum, nu este răspunzător decât de moartea a 
patrusprezece marinari şi a unui aviator de-ai noştri. Mă 
cutremur la gândul ce masacru ar fi realizat dacă ar fi st 
combatant. Şi, nu uitaţi, l-a omorât pe fiul lui Kiseki. 

— Nu el l-a omorât, Siran poate depune mărturie. 

— O să-i dea explicaţii colonelului Kiseki, spuse Yamata, 
indiferent; despicăm firul în patru, fără folos. Hai să ieşim, 
camionul nostru va fi curând aici. 

— Ce camion? întrebă Van Effen. 

— L-am lăsat la vreo milă de aici, zâmbi, ironic, 
Yamata: n-am vrut să tulburăm somnul celor din colibă. 
Apoi, sfârşi scurt: 

— Mai aveţi ceva de spus, mister Nicolson? 

— Nimic, replică tot scurt, Nicolson. Privind însă prin uşa 
deschisă, fără să vrea, pe figură îi trecu o undă de emoție, 
care dispăru însă înainte ca Yamata să observe. Căută ca 
vocea să-i fie cât mai nepăsătoare: 

— Până soseşte camionul, aş dori totuşi să pun una sau 
două întrebări lui Van Effen, 

— Fie, un minut sau două, aprobă Yamata; poate că mă 
distrez şi eu, dar fii scurt. 

— Mulţumesc. 

Şi Nicolson se adresă lui Van Effen: 

— AŞ vrea să ştiu cine i-a dat lui Miss Plenderleith 
diamantele... şi fotocopiile'? 

— Ce importanţă mai are? replică Van Effen cu voce 
domoală, parcă de departe; sunt lucruri trecute, fără 
legătură cu situaţia de acum. 

— Vă rog, totuşi! insistă Nicolson. 

Brusc, căuta cu orice preţ să câştige timp, aşa că 
adăugă: 

— Tare aş vrea să ştiu. 

— Foarte bine, răspunse Van Effen privindu-l, la rândul 
lui, ciudat; am să-ţi spun: Farnholme avea asupra lui şi 


diamantele şi planurile, şi le-a ţinut cu el aproape tot 
timpul. Ar fi trebuit să-ţi dai seama de aceasta, când au 
apărut acum în posesia lui Miss Plenderleith. In ce priveşte 
planurile, am mai spus, nu ştiu cum şi le-a procurat, dar 
diamantele i-au fost date de autorităţile olandeze din 
Borneo. 

— Mare încredere au avut în el, spuse, sec, Nicolson. 

— Este adevărat, dar aveau şi motive serioase, 
Farnholme era pentru ei un om de toată încrederea, 
înzestrat cu calităţi excepţionale, înţelept şi bun cunoscător 
al Estului, în special al insulelor din sud-estul Asiei. Vorbea 
curent cel puţin patrusprezece limbi asiatice. 

— Văd că ştii multe despre el. 

— Într-adevăr, era treaba noastră - ba chiar, mai mult, 
interesul nostru - să cunoaştem cât mai multe. Farnholme 
era unul din cei mai importanţi adversari al noştri. Ştim 
sigur, a fost timp de peste treizeci de ani membru al 
Serviciului Secret britanic. 

S-au auzit câteva exclamaţii de surpriză şi un murmur 
brusc de voci joase. Chiar Yamata s-a aşezat pe scaunul lui, 
înclinat atent înainte, cu coatele pe genunchi, cu o expresie 
de interes pe figura bronzată. 

— Serviciul Secret! exclamă Nicolson, cu un uşor şuier 
prelungit de surpriză, frecându-şi involuntar fruntea cu 
mina, într-un gest de totală uimire. 

În realitate, înţelesese exact cum stau lucrurile cu cinci 
minute înainte. lar sub protecţia gestului de surpriză, de 
acoperire cu mâna a ochilor, a aruncat o privire în lături, 
prin uşa deschisă a casei sfatului: apoi i se dresă din nou lui 
Van Effen, căutând cu orice preţ să prelungească 
conversaţia. 

— Dar... dar Miss Plenderleith spunea că acum câţiva 
ani, el comanda un regiment în Malaysia. 

— Aşa este, a avut această comandă, afirmă Van Effen 
zâmbind. 

Apoi adăugă: 

— Cel puţin aparent. 


— Spune mai departe, continuă! insistă de astă dată 
căpitanul Findhorn. 

— Nu mai sunt multe de spus: şi eu şi japonezii am ştiut 
de planurile dispărute, la numai câteva ore după ce au fost 
furate. Cu sprijinul oficial al japonezilor, am pornit să 
descopăr autorul. Nu am ştiut că Farnholme se aranjase să 
ia cu el şi diamantele - o idee genială. li putea servi de 
dublu scop: dacă cineva descoperea deghizarea lui în 
haimana de porturi, putea să scape de necaz plătind cu 
câteva diamante. Sau dacă cineva mai bănuitor descoperea 
diamantele, era sigur că va gândi că numai pentru a le 
camufla se deghizase în haimana şi nu se mai preocupa de 
fotocopii. Dacă, în cele din urmă, japonezii descopereau pe 
ce navă se află, el spera că lăcomia personală sau dorinţa 
naturală de a pune mâna pe o marfă atât de valoroasă în 
timp de război, îi va face să se gândească de două ori 
înainte de a scufunda nava, cu speranţa de. a pune mâna şi 
pe planuri şi pe diamante, vânând două vrăbii dintr-o 
împuşcătură. Vă spun, Farnholme era de o inteligenţă 
extraordinară, dar a avut un ghinion teribil, infernal. 

— Nu ştiu dacă lucrurile sunt chiar aşa, obiectă 
Findhorn; atunci, de ce au scufundat japonezii Kerry 
Dancer? 

— Atunci, ei nu ştiau că Farnholme se află la bord, 
explică Van Effen; dar Siran ştia, tot timpul a ştiut, 
cunoştea şi existenţa diamantelor, bănuiesc că un 
funcţionar olandez ticălos îşi trădase ţara şi îi vânduse 
pontul lui Siran pentru o promisiune de participare la profit 
când acesta va pune mâna pe comoară. Dar Siran ar fi avut 
grijă să nu vadă nici un gologan, nici o piatră prețioasă, nici 
trădătorul, nici japonezii. 

— O încercare isteaţă de a mă discredita, vorbi, pentru 
prima dată, Siran, cu voce stăpânită! pietrele ar fi fost 
predate bunilor noştri prieteni şi aliaţi, japonezii; asta era 
intenţia mea, o pot confirma şi cei doi oameni ai mei, aici 
prezenţi. 

— Greu de dovedit adevărul, replică, indiferent, Van 
Effen; trădarea comisă în noaptea asta pledează în 


favoarea dumitale. Fără îndoială, stăpânii dumitale ţi-ar fi 
aruncat un os de l-os. 

După o pauză, Van Effen continuă: 

— Farnholme nu a bănuit cine sunt, cel puţin înainte de 
a fi petrecut acele câteva zile împreună, în barca de 
salvare. Dar eu ştiam demult cine era el, i-am cultivat 
prietenia, am băut împreună. Siran ne-a văzut deseori 
împreună şi, probabil, s-a gândit că Farnholme şi cu mine 
eram mai mult decât prieteni, oricine ar fi comis aceeaşi 
greşeală. Acesta este motivul pentru care a lăsat să fiu 
salvat - mai bine-zis nu s-a descotorosit de mine aruncâdu- 
mă peste bord când Kerry Dancer a fost scufundat. Credea 
că ştiu unde sunt diamantele, în orice caz, că am aflat ceva 
de la Farnholme. 

— A fost o greşeală, declară, cinic, Siran; ar fi trebuit să 
te las să te îneci. 

— Ai dreptate, astfel ai fi primit singur cele două 
milioane de lire. 

Van Effen a făcut o pauză înainte de a relua firul 
povestirii, adresându-se ofițerului japonez: 

— Spune-mi, căpitane Yamata, ai auzit de vreo acţiune 
navală britanică, neobişnuită, recent prin împrejurimi? 

Surprins, căpitanul Yamata răspunse: 

— De unde ştii? 

— Despre nişte distrugătoare? continuă Van Effen, 
neluând în seamă întrebarea ofițerului; pe aici, pe aproape, 
noaptea? 

— Aşa este! răspunse mirat Yamata; de câtva timp, 
nişte distrugătoare au venit în fiece noapte în apropierea 
Capului Java, la vreo opt mile de aici, dar se retrăgeau 
înainte de ivirea zorilor, înainte ca avioanele noastre să se 
apropie. Dar cum... 

— Voi explica: în zorii zilei în care Kerry Dancer a fost 
scufundată, Farnholme a stat o oră în cabina radio. E sigur 
că a comunicat cu ai lui, spunându-le că speră să scape 
ajungând la sudul Mării Java. Navele aliate nu îndrăznesc să 
navigheze în apele din nordul Indoneziei, încercare egală cu 
o rapidă sinucidere. Aşa că au patrulat în sud, navigând 


noaptea. Bănuiesc că mai este o navă ce patrulează în 
apropiere de insula Bali. N-aţi făcut nici o tentativă să luaţi 
contact cu acest intrus, căpitane Yamata? 

— Ar fi greu, răspunse, scurt, Yamata; singura navă pe 
care o avem pe aici este a comandantului nostru, colonelul 
Kiseki. Este destul de rapidă, dar prea mică, un fel de 
şalupă, mai mult o staţie radio mobilă. Prin aceste părţi, 
comunicațiile sunt dificile. 

— Ştiu. 

Van Effen privi spre Nicolson, şi continuă povestirea: 

— Restul e uşor de ghicit: Farnholme a ajuns la 
concluzia că nu mai era în siguranţă purtând diamantele cu 
el - nici planurile. Pe acestea din urmă, cred că i le-a dat lui 
miss Plenderleith încă pe când se aflau la bordul Viromei; 
iar diamantele, când ne aflam pe insulă - şi-a golit valiza şi 
a umplut-o cu grenade... Nu am întâlnit niciodată un om 
mai brav. 

Van Effen a tăcut câteva momente, după care a 
continuat: 

— Bietul preot mahomedan, considerat trădător, era 
chiar preot; Farnholme a debitat fără premeditare o 
poveste deloc adevărată, dar care caracterizează 
îndrăzneala acestui om de a acuza pe altcineva - e drept, 
în cazul acesta mort - de ceea ce el însuşi comitea... Ca să 
închei, îl rog pe mister Walters să mă ierte, 

Van Effen zâmbi uşor: 

— In noaptea aceea agitată, Farnholme n-a fost singurul 
care s-a plimbat prin cabinele altora: şi eu am stat o oră şi 
mai bine în cabina radio a lui mister Walters. El are un 
somn adânc, iar eu aveam cu mine mijloace ca să mă 
asigur că oamenii dorm zdravăn câtva timp. 

Walters îl privi pe vorbitor, îşi întoarse ochii spre 
Nicolson, amintindu-şi cât s-a simţit de prost în dimineaţa 
următoare; şi Nicolson îşi aminti de asemenea cât de palid, 
preocupat şi suferind părea atunci operatorul radio. Van 
Effen surprinse impresia făcută asupra lui Walters fi 
continuă: 


— Îl rog pe mister Walters să mă ierte, am fost obligat 
să procedez astfel, trebuia să emit un mesaj. Sunt un 
operator destul de priceput, totuşi mi-a luat mult timp; 
mereu auzeam paşi pe culoar, mă temeam că mă surprinde 
cineva, dar am izbutit să transmit mesajul. 

— Drumul navei, viteza şi poziţia, nu-i aşa? îl întrerupse 
Nicolson; şi pe deasupra, ai cerut ca petrolierul să nu fie 
bombardat. Cereai ca nava să fie oprită, nu-i aşa? 

— Cam aşa ceva, admise Van Effen; totuşi, nu mă 
aşteptam ca japonezii să execute o simplă oprire a navei. 
Pe de altă parte, nu uitaţi că dacă nu aş fi transmis 
mesajul, dezvăluind că diamantele se aflau la bord, 
probabil că ar fi făcut praf nava. 

— Aşadar, noi toţi îţi datorăm dumitale că am scăpat cu 
viaţă, spuse, cu ciudă Nicolson; îţi mulţumim. 

Îl privi tăios, un moment lung, cu încordare, apoi îşi roti 
ochii, simulând că nu se uită la ceva anume, încât nimeni 
nu s-a gândit să urmărească încotro privea. Dar ochii lui 
Nicolson urmăreau ceva şi acum nu se mai îndoia că 
văzuse bine: în ultimele câteva minute, McKinnon se 
mişcase, se deplasase cu şase inci, poate cu nouă, dar nu 
ca urmare a unor convulsii inconştiente, pricinuite de 
dureri, ci cu mişcări furişe, calme, ale unui om complet 
stăpân pe sine, preocupat să înainteze treptat, in tăcere, pe 
pământ, aşa de liniştit, fără pic de zgomot, cu o viteză 
imperceptibilă, încât numai cineva cu nervii ajunşi la un 
maximum de sensibilitate putea observa. Nicolson a 
înţeles, convins că nu se înşela. Acolo unde iniţial îi fusese 
capul, umerii şi braţele lui McKinnon, în zarea de lumină 
izvorâtă prin uşă, acum se afla numai grumazul şi un 
antebraţ bronzat. Incet, fără să se simtă, cu faţa ca o 
mască lipsită de orice expresie, Nicolson şi-a îndreptat 
privirea înapoi, spre camarazii săi. Van Effen vorbea din 
nou, privindu-l şi el cu o curiozitate neliniştită. 

— Probabil acum înţelegeţi, mister Nicolson, de ce 
Farnholme a stat liniştit în cambuză în timpul incendiului: 
numai fiindcă ţinea pe genunchi două milioane de lire şi nu 
putea să le rişte, comportându-se după vechile canoane ale 


curajului, onoarei şi altruismului. Eu am rămas în sala de 
mese ca să nu fiu obligat să trag asupra aliaţilor mei - şi-ţi 
aminteşti că singura dată când am făcut-o, ochind 
marinarul din turela submarinului - să ştii că voit nu l-am 
nimerit. Totdeauna am procedat astfel ca să nu trezesc 
bănuieli. După primul atac japonez, n-au mai urmat altele 
asupra Viromei, în timp ce pregăteam barca de salvare şi 
după aceea; toate s-au întâmplat astfel, deoarece, de pe 
acoperişul timoneriei, semnalizasem cu o lanternă care era 
situaţia şi cum trebuia să se procedeze. Din aceleaşi motive 
nu ne-a scufundat submarinul - căpitanul lui nu ar fi primit 
laude la întoarcere, raportând că a trimis pe fundul Mării 
Chinei de Sud diamante în valoare de două milioane de lire. 

Zâmbi, tot fără satisfacţie: 

— iți aminteşti probabil că am spus să ne predăm 
submarinului - dar ai luat atitudine ostilă acestei propuneri. 

— Atunci de ce ne-a atacat avionul? 

— Cine ştie? răspunse Van Effen ridicând din umeri - 
poate de ciudă. Şi nu uita că mai era prezent încă un avion 
- ar fi putut prelua unul sau doi supraviețuitori anume aleşi. 

— De exemplu, pe dumneata? , 

— De exemplu, pe mine, admise Van Effen; curând 
după aceea, Siran a descoperit că nu la mine erau 
diamantele - căutase în valiza mea într-una din nopţile 
calme: l-am văzut chiar eu şi l-am lăsat, tot nu era nimic 
important în ea. lar această descoperire, micşora riscul ca 
eu să fiu înjunghiat pe la spate - ceea ce s-a întâmplat 
întocmai cu cel de-al doilea pe care Siran îl suspecta, 
nefericitul Ahmed; şi de astă dată, Siran s-a înşelat. 

Continuă apoi, adresându-i-se lui Siran cu un dispreţ 
făţiş: 

— Bănuiesc că Ahmed s-a trezit în timp ce-i scotoceai în 
valiză? 

— Nicidecum, a fost doar un accident nefericit, 
răspunse Siran, cu un gest vag al mâinii; mi-a alunecat 
cuțitul. 

— Mai ai puțină vreme de trăit, Siran, vorbi Van Effen cu 
un ton de ciudată profeție şi de pe figura lui Siran se şterse 


expresia de dispreţ calm; eşti prea blestemat ca să mai 
trăieşti. 

— Superstiţie prostească! 

Pe faţa lui Siran reapăru surâsul, buza superioară 
arcuindu-se deasupra dinţilor albi. 

— O să trăim şi o să vedem! 

Van Effen îşi îndreptă privirea spre Nicolson: 

— Asta-i tot, mister Nicolson; acum aţi înţeles de ce 
Farnholme m-a lovit în cap când torpilorul s-a alăturat de 
noi. A procedat astfel numai ca să vă salveze. Un om foarte 
brav - şi lua repede hotărâri. 

| se adresă apoi lui Miss Plenderleith: 

— Şi pe mine m-a trecut un fior de spaimă când aţi spus 
că Farnholme şi-a lăsat toată marfa pe insulă. Mi-am dat 
însă seama că nu putea face aşa ceva, nu mai exista nici o 
probabilitate să se mai întoarcă pe acolo. Şi am dedus că 
toate sunt la dumneavoastră. 

O privi cu compasiune: 

— Sunteţi o lady foarte curajoasă, miss Plenderleith; aţi 
fi meritat o soartă mai bună. 

A terminat de vorbit, în casa sfatului s-a aşternut o 
tăcere adâncă, apăsătoare. Din când în când băieţelul 
scâncea, agitat, în somn, un scâncet slab de teamă, dar 
Gudrun îl legăna şi îl strângea în braţe, potolindu-l. Yamata 
privea pietrele preţioase, figura lui bronzată cu nas acvilin 
arăta că sta pe gânduri, nu se grăbea să plece. Prizonierii îl 
priveau toţi pe Van Effen, cu expresii de la mirare până la 
completă lipsă de încredere. In spatele lor, stăteau cei de 
pază, zece sau douăsprezece japonezi în total, atenţi şi 
vigilenţi, cu armele pregătite în mâini. Nicolson riscă o 
ultimă privire prin lumina uşii, simţi că i se accelerează 
bătăile inimii şi, involuntar, îşi strânse pumnii. Cadrul uşii şi 
dreptunghiul luminat din spatele ei erau acum goale: 
McKinnon dispăruse. Încet, precaut, Nicolson respiră uşurat, 
cu un oftat înăbuşit, îşi schimbă direcţia privirii şi constată 
că Van Effen îl fixa cu ochi întrebători - întrebători şi 
înţelegători. Chiar în timp ce Nicolson urmărea cele ce se 
întâmplau, Van Effen privise şi el dintr-o parte, spre uşă, un 


timp ciudat de lung, după care se uită gin nou la Nicolson. 
Acestuia îi trecu prin minte fiorul rece al eşecului, şi se 
întreba cum ar putea sări la gâtul lui Van Effen ca să-l 
împiedice să scoată vreun cuvânt despre cele ce se 
întâmplau cu McKinnon. Ştia că n-ar fi realizat nimic, ar fi 
întârziat doar inevitabilul. Chiar dacă îl omora pe Van Effen 
- Nicolson era destul de conştient ca să nu se amăgească 
singur: nu avea nici o şansă şi chiar dacă ar fi avut, chiar 
dacă ar fi reuşit să se salveze cu toţi prizonierii, nu era în 
stare să-i facă un rău lui Van [Effen; ţinea minte că îi datora 
acestuia o viaţă - viaţa micului Peter. Foarte uşor, Van 
Effen ar fi putut, atunci, la acostarea bărcii de salvare, să 
se ocupe doar de sine însuşi, nimeni n-ar fi ştiut nimic. L-ar 
fi putut lăsa pe Peter la voia întâmplării şi s-ar fi salvat uşor 
luptând cu ambele mâini contra valurilor; dar alesese calea 
de a-şi expune propria-i viaţă cu copilul în braţe, în ciuda 
piciorului său rănit şi schilodit... Van Effen îi zâmbi şi 
Nicolson înţelese că era prea târziu ca să mai încerce să-l 
oprească a vorbi. 

— Splendid executat, nu-i aşa, mister Nicolson? Acesta 
n-a scos un cuvânt, dar căpitanul Yamata a ridicat capul, 
întrebând mirat: 

— Ce s-a executat splendid, domnule colonel? 

— Ei bine... întreaga operaţie! Continuă cu un gest vag 
din mână: 

— De la început, până la sfârşit. 

Zâmbea parcă ironic şi Nicolson simţi că sângele îi 
năvăleşte în cap, sigur acum că şi Van Effen văzuse 
manevrele lui McKinnon şi, probabil, avea de gând să le 
dea în vileag. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, mormăi Yamata. Se ridică 
în picioare şi adăugă: 

— E timpul să mergem, se aude camionul. 

— Foarte bine, replică Van Effen. 

Îşi flexiona piciorul rănit, rigidizat; din cauza rănii din 
coapsă şi din cauza muşcăturii moluştei, îl folosea 
anevoios. 


— Mergem să ne întâlnim cu colonelul dumitale? Chiar 
în astă noapte? 

— Peste o oră, răspunse scurt Yamata; în astă seară, în 
vila lui, colonelul Kiseki are oaspeţi căpetenii importante. 
Fiul lui a murit, dar datoria trece peste durerile personale; 
trece peste, dar nu le face să dispară. Poate că doar 
gemetele acestor prizonieri îi vor alina inima îndurerată. 

Nicolson se înfiora, închipuindu-şi, crispat, că cineva se 
plimbă peste propriul său mormânt. Chiar înainte de sadica 
anticipare din vorbele lui Yamata, nu-şi făcuse iluzii în 
privinţa celor ce îl aşteptau. Un moment îi trecură prin 
minte toate cele auzite despre atrocitățile japoneze comise 
în China, dar căută să-şi alunge aceste gânduri negre. 
Singura lui speranţă atârna acum ca de un fir de păr şi nici 
nu era sigur că mai exista vreo speranţă, poate era doar o 
închipuire... într-adevăr, McKinnon ieşise din încăpere, dar 
ce putea face el, decât să se expună la o moarte sigură? 
Nici nu-i trecea prin minte că McKinnon acţiona numai 
pentru propria-i salvare, şeful de echipaj nu era omul care 
să facă aşa ceva... Van Effen vorbea din nou: 

— Şi după aceea? După ce colonelul îi vede pe 
prizonieri? Aveţi unde să-i adăpostiţi? 

Nu cred că vor mai avea nevoie de adăpost, replică, 
Yamata: mai curând, de un serviciu funebru. 

— Nu este momentul de glumă, căpitane Yamata, îi 
tăie, scurt, vorba Van Effen. 

— Nici nu glumesc, domnule colonel. 

Şi Yamata zâmbi, fără să mai spună ceva. Se aşternu 
brusc tăcere şi se auzi scrâşnetul frânelor şi accelerarea, 
înainte de oprire, a motorului camionului în mijlocul 
kampong-ului. Căpitanul Findhorn îşi drese glasul şi 
declară: 

— Eu sunt căpetenia grupului, căpitane Yamata, şi în 
această calitate îţi amintesc convențiile internaţionale 
valabile pe timp de război! 

Vocea îi era slabă, dar hotărâtă: 

— In calitate de căpitan de vas în Marina Comercială 
Britanică, cer... 


— Taci! 

Vocea lui Yamata a fost mai mult un țipăt şi figura i s-a 
schimonosit hidos. A continuat mai mult în şoaptă un 
murmur ce voia să pară îngăduitor, dar mult mai 
înspăimântător decât un muget de mânie: 

— Nu cere nimic, căpitane, nu-i cazul să ceri ceva. 
Convenții internaționale! Pfui! Scuip pe convențiile 
internaționale! Bune pentru slăbănogi, naivi şi copii. Celor 
tari nu le pasă de ele, colonelul Kiseki nici n-a auzit 
vreodată de ele. El nu ştie decât una: i-ai omorât fiul! 

Yamata continuă, cutremurându-se: 

— Nu mi-e teamă de nimeni pe lume, decât de colonelul 
Kiseki. Toţi se tem de el. E un om cumplit. Intreabă-l pe 
prietenul dumitale de colo, a auzit multe despre colonel. 

ŞI-I indică pe Telak, stând în fund, între două sentinele 
înarmate. 

— Colonelul Kiseki nu este om, rosti Telak, cu figura 
brăzdată de dâre lungi de sânge coagulat; un diavol, 
Dumnezeu îl va pedepsi! 

— Aşa...? exclamă Yamata. 

Ordonă ceva scurt în japoneză şi Telak se răsturnă pe 
spate, primind o brutală lovitură de pat de puşcă drept în 
faţă. 

— Telak face parte dintre aliaţii noştri indonezieni, se 
scuză Yamata, dar mai are nevoie de educaţie. In special, 
nu trebuie să-i vorbească de rău pe ofiţerii noştri 
superiori... După cum spuneam, Kiseki este totdeauna un 
om teribil, dar acum, când singurul său fiu a fost ucis... 

Vocea i se pierdu treptat în tăcere. 

— Ce-o să facă colonelul Kiseki? se auzi, indiferentă, 
vocea lui Van Effen, fără urmă de emoție sau compătimire; 
e sigur că femeile şi copiii... 

— Sunt primii care vor pleca de aici şi o să li se pară 
lung drumul ce-l vor avea de făcut până la capăt. 

Probabil că Yamata şi colonelul lui pregătiseră ceea ce 
urma să se întâmple, căci continuă: 

— Colonelul Kiseki este un cunoscător, un artist în astfel 
de treburi; oameni mai needucaţi, ca mine, avem ce învăţa 


de la el. Este de părere că suferinţele psihice sunt mai 
importante decât cele fizice. 

Yamata se entuziasma vorbind, se vedea că subiectul îi 
făcea plăcere. 

— De exemplu, atenţia lui se va îndrepta în special 
asupra lui mister Nicolson. 

— Inevitabil, murmura Van Effen. 

— Inevitabil. Astfel, la început, îl va ignora. In schimb, 
îşi va concentra atenţia asupra copilului. Poate însă că ii f 
va cruța, are o slăbiciune ciudată pentru copii. 

Yamata se încruntă, apoi figura i se destinse: 

— Cred că se va mai ocupa şi de tânăra cu cicatrice pe 
obraz. Siran mi-a spus că ea şi Nicolson sunt buni prieteni, 
cel puţin prieteni. 

O privi îndelung pe Gudrun şi Nicolson simţi parcă un 
pumnal care ii străpungea inima. 

— Colonelul Kiseki are o manieră specială de a se purta 
cu doamnele, mai ales cu cele tinere: o foarte ingenioasă 
combinaţie de pat din bambus verde şi tratament cu apă. 
Poate aţi auzit de aşa ceva, domnule colonel Van Effen? 

— Am auzit, răspunse acesta, cu un surâs nedesluşit. 

Surâsul nu prevestea nimic bun şi pentru prima dată, 
Nicolson simţi siguranţa copleşitoare a înfrângerii finale: 
Van Effen se juca cu el, ca pisica cu şoarecele, dându-i false 
încurajări sadice, în aşteptarea momentului când îl va 
sfâşia. 

— Da, am auzit despre toate acestea, sunt spectacole 
foarte interesante şi sper că mi se va permite să asist la... 
festivități? 

— Veţi fi oaspete de onoare, scumpe domnule colonel! 
îl asigură Yamata. 

— Minunat, minunat: după câte am înţeles, sunt prilejuri 
de a învăţa câte ceva. 

Van Effen îl privi ciudat şi indică cu un gest nepăsător al 
mânii spre prizonieri. 

— Oare colonelul Kiseki va avea, să zicem... conversații 
cu toţi? Chiar şi cu răniții? 

— l-au omorât fiul, răspunse categoric Yamata. 


— Aşa este, i-au omorât fiul. 

Van Effen se uită din nou la prizonieri, cu ochi 
inexpresivi şi reci: 

— Dar unul dintre ei a încercat să mă omoare pe mine. 
Oare colonelul Kiseki n-ar renunţa la el? 

Yamata îşi ridică sprincenele, nedumerit, şi spuse: 

— Nu ştiu dacă eu... 

— Unul dintre ei a încercat să mă omoare, îl întrerupse, 
aspru, Van Effen; am o răfuială personală cu respectivul şi 
aş considera ca o mare favoare, căpitane Yamata, dacă ai fi 
de acord să mă răfuiesc acum. 

Yamata se uită la soldatul care băga diamantele înapoi 
în valiza ruptă şi-şi frecă bărbia. Nicolson simţi încă o dată 
că sângele i se urcă la cap, dar se sili să respire liniştit, 
normal. Nu-şi putea închipui ce va urma. 

— Este cel mai neînsemnat lucru pe care-l puteţi 
pretinde, ştiind cât de mult vă datorăm. Dar colonelul... 

Brusc, de pe figura lui Yamata dispărură îndoiala şi 
nesiguranța; continuă, surâzând: 

— Fie! sunteţi un ofiţer superior aliat, aşa că un ordin al 
dumneavoastră... 

— li mulţumesc, căpitane Yamata, îl întrerupse Van 
Effen; consideră că l-am dat. 

Merse repede, şchiopătând în mijlocul prizonierilor, se 
aplecă şi-l apucă de pieptul cămâăşii pe Gordon, smucindu-l 
cu răutate ca să se ridice în picioare. 

— Aştept de multă vreme acest moment, blestematule! 
la treci dincolo! 

N-a ţinut seama nici de zbaterile lui Gordon, nici de 
figura lui înnebunită, de spaimă şi nici de protestele 
incoerente de nevinovăție; l-a târât în spaţiul gol din fundul 
casei sfatului, direct opus cu uşa, împingându-l prin grupul 
îngrămădit al prizonierilor şi l-a țintuit în picioare de 
peretele colibei; Gordon a ridicat un braţ într-un gest jalnic 
de apărare, figura îi era schimonosii de panică. 

Van Effen nu a luat în seamă nici panica, nici protestele 
omului, şi-l împinse către platformă, spre-un soldat japonez 
care ţinea într-o mână o armă şi un pistol-mitralieră în 


cealaltă. Cu siguranţa nepăsătoare a unuia care nu se 
aşteaptă să fie nici întrebat, nici să i se opună rezistenţă, 
Van Effen îi luă soldatului pistolul-mitralieră, îl verifică dacă 
e încărcat, îl aruncă pentru tir automat şi se îndreptă, 
şchiopătând, spre Gordon care sta la perete cu ochi holbaţi, 
plini de spaimă. In încăpere, totul încremenise în tăcerea 
întreruptă doar de respiraţia gâfâită-a lui Gordon. Toţi ochii 
erau îndreptaţi spre Van Effen şi Gordon, privirile reflectau 
stări diferite: de milă, de mânie, de groaza celor ce aveau 
să urmeze sau de simpla neînțelegere a celor ce se 
petreceau. Figura lui Nicolson era complet inexpresivă, a lui 
Yamata cam la fel, dar modul cum îşi plimba limba peste 
buze îi trăda nedumerirea. Nimeni nu vorbea, nimeni nu 
mişca, nimănui nu-i venea să vorbească sau să mişte. Un 
om era pe cale să fie omorât, ucis, dar ceva nedesluşit 
împiedica orice protest, orice intervenţie în atmosfera 
încărcată ce domnea în interiorul colibei, întreruperea a 
venit de afară, din kampong, producând un şoc brusc care 
a sfărâmat atmosfera ireală din încăpere, aşa cum o piatră 
face ţăndări un cristal, izbindu-l. 

Un țipăt tremurat, strident, în japoneză a făcut ca toate 
capetele să se întoarcă spre uşă. Imediat a urmat de afară 
larma unei încăierări scurte şi stridente, un strigăt, un 
zgomot în gol ca de un topor uriaş despicând un pepene, 
apoi, un moment de tăcere ciudată, generală; după care s- 
a auzit un urlet, însoţit de o explozie de fum şi flăcări 
cuprinzând cu o iuţeală de necrezut cadrul uşii şi 
majoritatea peretelui respectiv, formând ca un zid de 
flăcări. 

Căpitanul Yamata a făcut doi paşi spre uşă, a deschis 
gura să strige un ordin şi căzu trăsnit cu gura deschisă, cu 
pieptul sfârtecat de gloanţele carabinei lui Van Effen. In 
interiorul încăperii, ţăcănitul staccato al pistolului-mitralieră 
era asurzitor, dominând mugetul flăcărilor. Sergentul 
japonez de pe platformă a fost şi el împuşcat, apoi un 
soldat de lângă el, iar în mijlocul feţei lui Siran s-a deschis o 
mare floare roşie; calm, Van Effen s-a încovoiat peste ţeava 
carabinei, cu degetele înţepenite pe trăgaci, cu faţa tăiată 


parcă în piatră. S-a cutremurat când primul glonţ de armă 
japoneză l-a izbit sus în umăr, s-a împleticit şi a căzut într- 
un genunchi când al doilea glonţ l-a izbit într-o parte cu 
forţa unei lovituri de berbec, dar chipul lui nu şi-a schimbat 
nicidecum expresia şi degetul îngălbenit de încordare a 
apăsat şi mai tare pe trăgaci. Toate acestea, Nicolson le-a 
văzut şi abia atunci a înţeles situaţia: s-a aruncat jos, izbind 
în picioarele unui soldat japonez care ţintea spre Van Effen 
cu puşca automată. S-au rostogolit amândoi încleştaţi într-o 
luptă furioasă, Nicolson a lovit de mai multe ori cu patul 
puştii automate faţa adversarului de deasupra lui şi a sărit 
în picioare, înlăturând, tocmai la timp, sclipitul unei 
baionete şi lovind cu piciorul, cu răutate, sub un pântec 
neprotejat. 

Chiar în timpul cât era cu degetele înfipte în gâtul 
adversarului, a observat că Walters, Evans şi Willoughby 
erau şi ei în picioare, luptând cu disperare nebunească în 
semiintunericul straniu format din strălucirea roşiatică a 
flăcărilor şi usturimea sufocantă a fumului ce umplea 
încăperea. Şi-a mai dat seama că pistolul-mitralieră al lui 
Van Effen tăcuse, că o altă mitralieră cu ritm de tragere 
diferit răpăia prin flăcările răşinoase învăluitoare care 
blocau uşa. Apoi aproape şi-a pierdut cunoştinţa, căci un fit 
japonez îl atacase pe la spate, şi-i încinsese gâtul cu braţul, 
strangulându-l intr-o tăcere nemiloasă, sălbatică. In faţa 
ochilor i-a fâlfâit o ceaţă roşie, o ceaţă cu străfulgerări de 
scântei şi flăcări, fluturându-i înaintea feţei; îşi dădea 
seama că nu era decât propriul său sânge care îi pulsa in 
cap şi că nu se prăbuşeau pereţii arzând furios ai casei 
sfatului. Nicolson simţea că îl părăsesc puterile, că alunecă 
in întuneric când îl auzi pe omul care îi strangula scoțând 
un țipăt de moarte, apoi simţi că McKinnon îl apucase de 
braţ şi îl ducea, împleticindu-se, către pervazul incendiat al 
uşii; McKinnon trecu de uşă, dar pentru Nicolson a fost prea 
târziu: grinda de sus a uşii in flăcări, i-a căzut peste cap şi 
umeri, ceea ce a fost îndeajuns ca, în starea de slăbiciune 
in care se afla, să-şi piardă din nou cunoştinţa. 


Şi-a revenit după un minut, zăcând sprijinit de peretele 
şopronului cel mai apropiat de casa sfatului. Vag, îşi dădea 
seama că în jurul lui stăteau şi se mişcau oameni, că Miss 
Plenderleith îi ştergea faţa de sânge şi funingine, că o limbă 
înaltă de flăcări lucea vertical în întuneric până la treizeci 
sau patruzeci de picioare înălţime, în cerul întunecat, fără 
stele, în timp ce casa sfatului, cu un perete şi aproape tot 
acoperişul mistuit, ardea ca o torţă necruţând nimic. 

Revenindu-şi în fire, s-a ridicat şi a dat-o la o parte pe 
Miss Plenderleith. A observat că împuşcăturile încetaseră şi 
că se auzea doar zgomotul îndepărtat al unui motor de 
camion, când mai tare, când mai încet, după cum se 
schimbau vitezele: japonezii, cei care mai rămăseseră în 
viaţă, fugeau în grabă, cuprinşi de panică. 

— McKinnon! strigă Nicolson, căutând să domine cu 
vocea mugetul flăcărilor; McKinnon unde eşti? 

— S-a dus de cealaltă parte a casei, îl informă 
Willoughby. 

Apoi, arătând spre casa sfatului în flăcări: 

— Arde zdravăn, Johnny! 

— Au ieşit toţi din casă? întrebă Nicolson; au părăsit-o 
toţi, spune-mi, pentru Dumnezeu! 

— Cred că toţi au ieşit, sir, rosti Walters de alături, dar 
cu voce şovăielnică, cred că nu a rămas nimeni înăuntru. 

— Slavă, slavă Domnului! Dar se opri brusc: 

— A ieşit şi Van Effen? Nu a răspuns nimeni. 

N-aţi auzit ce-am întrebat? strigă Nicolson; a ieşit şi Van 
Effen? îl căută din ochi pe Gordon, se apropie de el şi îl 
prinse de umeri: 

— Van Effen a rămas înăuntru? Trebuie să ştii, erai cel 
mai aproape de el. 

Gordon îl privi nedumerit, ochii îi erau încă plini de 
spaimă. Buzele i se frământau necontrolate dar nu scotea 
nici un cuvânt. Nicolson îl lăsă de umeri, îl pălmui zdravăn 
de două ori cu faţa şi dosul palmei, dar trebui să-l sprijine 
ca să nu cadă. 

— Spune-mi, sau te omor, Gordon! L-ai lăsat pe Van 
Effen înăuntru? 


Gordon răspunse afirmativ din cap, cu figura înălbită de 
spaimă, acum brăzdată cu roşu, urmele degetelor palmelor 
primite. 

— L-ai lăsat înăuntru? îl întrebă iarăşi Nicolson, 
nevenindu-i să creadă; l-ai lăsat în iadul acela de flăcări? 

— A vrut să mă omoare, scânci Gordon, era chiar să mă 
omoare. 

— Tâmpitule! Ţi-a salvat viaţa, ţie şi nouă tuturora! 

Il îmbrânci fără milă, dădu la o parte o pereche de mâini 
care încercau să-l reţină şi se repezi prin flăcările 
învolburate în lumina uşii, fără să realizeze la ce se 
expunea. 

Inăuntru, căldura l-a izbit cu un suflu violent, simțind că 
îl înconjoară un val enorm de pârjol dureros, aerul 
supraîncălzit, lipsit de oxigen, îi pătrundea în plămâni ca un 
efluviu de foc. A simţit că îi miroase părul a părlit, lacrimi i- 
au năpădit ochii, aproape nu mai vedea nimic şi dacă 
interiorul ar fi fost în întuneric, n-ar fi putut distinge nimic; 
dar din cauza sălbaticei străluciri roşii a flăcărilor, era 
lumină, ca sub soarele de amiază. 

L-a descoperit repede pe Van Effen: era lângă un perete 
rămas intact, zăcea pe pământ, sprijinit într-un cot. Cămaşa 
kaki şi pantalonii de dril îi erau pline de sânge, faţa îi era 
cenuşie. Gâfâind, înăbuşindu-se, cu plămânii luptând în van 
după aer, Nicolson a mers împleticindu-se cât a putut de 
repede spre peretele opus al casei sfatului. Ştia că trebuia 
să se grăbească, nu putea rezista decât câteva clipe în 
atmosfera aceea, cel mult o jumătate de minut. Veşmintele 
îi începuseră să ardă înăbuşit, părţi din ele sfâşiate 
fumegau, chiar se înroşeau pentru o clipă, plămânii nu-şi 
mai primeau oxigenul, era din ce în ce mai slăbit, căldura îi 
dogorea figura şi tot corpul. 

Van Effen îl privi cu ochi vagi, fără un gest sau vorbă. 
„Probabil aproape mort, gândi Nicolson, Dumnezeu ştie 
cum a supravieţuit." Se aplecă, încercă să desprindă 
degetele lui Van Effen de pe siguranţa şi trăgaciul 
pistolului-mitralieră, dar nu reuşi, mâna îi era parcă lipită 
de metal. Nu avea timp de pierdut, poate că era chiar prea 


târziu. Gâfâind, zbătându-se, cu năduşeala curgând şiroaie 
pe trupul înfierbântat, Nicolson îşi încorda ultimele rămăşiţe 
de putere într-un efort disperat şi-l luă pe rănit în braţe. 

A parcurs jumătate din distanţa de întoarcere, când, 
peste mugetul flăcărilor se auzi o trosnitură care îl făcu să- 
şi oprească brusc paşii tocmai la timp: din acoperiş, câteva 
grinzi, în flăcări, fumegând s-au prăvălit pe jos cu o erupție 
ca de artificii zburătoare şi tăciuni roşii, la mai puţin de trei 
picioare distanţă de unde se oprise. Uşa era complet 
blocată. Nicolson îşi scutură capul, privi în sus cu ochii 
împăienjeniţi de sudoare, văzu ca printr-o ceaţă acoperişul 
dărâmându-se, prăbuşindu-se peste el şi nu mai şovăi: cu 
patru paşi împleticiţi trecu peste grămezile arzânde aflate 
între el şi uşă, dar cei patru paşi i s-au părut o eternitate. 
Veşmintele de dril, uscate acum ca iasca, s-au aprins şi 
limbi de foc răsucite i se ridicau de la picioare, tot mai sus, 
încât vârfurile lor înfometate îi îndurerau antebraţele goale 
susţinând greutatea inertă a trupului lui Van Effen. Săbii 
roşii de foc îi străbăteau parcă prin tălpile încălțămintei, 
înţepând nemilos, nările îi erau pline de o duhoare 
scârboasă de carne pârjolită. Simţea că-şi pierde mintea, 
nu mai avea puteri, nu mai era conştient de timp, de scop 
şi de direcţie, când simţi că mâini grăbite îl iau de braţe şi 
de umeri şi-l împing afară în aerul rece, calm, dătător de 
viaţă al serii. 

Ar fi fost normal să-l lase pe Van Effen în mâinile celor 
care îi salvaseră, şi Nicolson să se azvârle pe pământ, să se 
lase pradă valului de inconştienţă ce-l asalta şi să se 
scufunde într-o uitare binefăcătoare. Dar n-a procedat aşa: 
a stat în picioare, inspirând cantităţi enorme de aer în 
trupul care nu mai era în stare să preia decât o fracțiune 
din ceea ce i-ar fi trebuit. Doar după câteva minute mintea 
i s-a limpezit, i s-a potolit tremurul picioarelor şi a văzut pe 
Walters şi pe Willoughby care îl înconjurau, dar nu a ţinut 
seamă de ei, s-a smucit şi l-a transportat pe Van Effen până 
la cel mai apropiat şopron din kampong. 


Încet, cu infinită atenţie, a depus rănitul pe pământ, i-a 
deschis cămaşa ruptă şi pătată de sânge. Van Effen i-a 
prins slab mâinile: 

— Pierzi timpul degeaba, mister Nicolson, murmură el 
cu voce slabă, înecată de sânge, abia auzibilă din cauza 
urletului flăcărilor. 

Fără să ţină seama de ce spunea Van Effen, Nicolson i-a 
desfăcut cămaşa şi a fost teribil de impresionat văzând ce 
era sub ea: pentru ca Van Effen să mai trăiască, trebuia să i 
se oprească urgent hemoragia. Işi smulse propria-i cămaşă 
pârlită şi zdrenţuită, o sfâşie şi aplică tampoane peste răni, 
observând tot timpul figura palidă, crispată a germanului. 
Buzele lui Van Effen încercau să zâmbească, poate un surâs 
de zădărnicie; Nicolson i-ar fi citit mai repede simţămintele, 
după expresia ochilor, dar nu mai era posibil să descifreze 
ceva în ei, erau înceţoşaţi de lucirea unei iminente pierderi 
de cunoştinţă. 

— i-am spus... nu mai pierde vremea degeaba, 
murmură rănitul; şalupa... şalupa lui Kiseki, caută să ajungi 
la ea; are probabil o staţie puternică de radio - ai auzit, ce 
spunea Yamata... Walters poate emite un mesaj. 

Vocea îi devenea o şoaptă grăbită: 

— Du-te imediat, mister Nicolson, cât mai curând. 
Mâinile i s-au desprins de braţele lui Nicolson şi au căzut 
neputincioase deoparte, cu palmele în sus, pe pământul 
bătătorit al kampong-ului. 

— De ce te-ai expus în halul ăsta, Van Effen? îl întreba 
Nicolson, clătinându-şi încet capul, cu uimire; de ce ai 
făcut-o? 

— Cine ştie; dar poate... ştiu şi eu. 

Respira repede, întretăiat, abia şoptea cuvintele: 

— Războiul total îşi are legile lui, mister Nicolson, dar 
este un lucru barbar. 

Continuă, arătând cu o încercare de gest spre coliba 
incendiată: 

— Orice alt compatriot de-al meu ar fi fost aici, în 
noaptea asta, ar fi făcut la fel, exact ceea ce am făcut eu. 


Şi noi, germanii suntem oameni, mister Nicolson, oameni 
ca şi voi. 

Abia mişcându-şi mâna, îşi desfăcu cămaşa şi zâmbi: 

— Dacă suntem tăiaţi, nu curge tot sânge? 

L-a apucat o tuse care îi contracta muşchii răniţi ai 
stomacului, făcându-l să-şi ridice de pe pământ capul şi 
umerii, apoi căzu iarăşi jos, rămase atât de nemişcat şi 
tăcut, încât Nicolson se înclină asupra lui, convins că 
murise. Dar Van Effen îşi redeschise pleoapele, cu 
încetineala şi efortul infinit al unui om care ridică o imensă 
greutate şi reuşi să-i surâdă lui Nicolson cu ochii înceţoşaţi. 

— Noi germanii nu ne dăm atât de uşor sfârşitul; cred 
că n-a venit încă sfârşitul lui Van Effen. 

După o pauză mai lungă, continuă în şoapte: 

— Costă mult câştigarea unui război; multe sacrificii. 
Câteodată costul cerut este prea scump şi nu merită ceea 
ce se poate obţine. In noaptea asta, preţul ce mi s-a cerut 
era prea mare. Şi eu... nu l-am putut plăti. 

Tocmai atunci, o mare pălălaie de flăcări a izbucnit din 
acoperişul prăbuşit al casei sfatului, scăldând figura lui Van 
Effen într-o strălucire roşie, puternică, capul i-a căzut în jos, 
faţa îi era albă şi fără viaţă, dar murmura indistinct ceva 
despre Kiseki. 

— Ce este cu Kiseki? întrebă Nicolson, apropiindu-şi 
capul de figura lui. 

Ce vrei să spui? 

— Colonel Kiseki... 

Vocea lui Van Effen era din ce în ce mai slabă, încercă 
să zâmbească, dar nu reuşi decât să contracte puţin buza 
de jos. 

— Cred că am ceva comun cu el, cred... Vocea i se 
stinse, dar îşi reveni: 

— Cred că amândoi avem slăbiciune pentru copiii mici. 
Nicolson îl privi un timp, apoi atenţia i se îndreptă spre 
direcţia din care venea, peste kampong, un trăsnet 
puternic, iluminând cel mai îndepărtat colţ al mici aşezări: 
ultimii stâlpi ai casei sfatului se prăbuşiseră, cu o şi mai 
serioasă vâlvătaie de flăcări. Dar nu a durat mult: Nicolson 


a văzut doar limbile de foc ce se micşorau îndată ce 
atingeau pământul şi din toate părţile năvăleau umbrele 
întunericului. A mai încercat să-i mai spună ceva lui Van 
Effen, dar acesta îşi pierduse cunoştinţa. 

Epuizat, Nicolson se îndreptă cu greu din şale, rămase 
însă sprijinit pe genunchii îndoiţi, privind la omul atât de 
grav rănit. Brusc, extenuarea, disperarea şi durerea 
ascuţită, chinuitoare a picioarelor şi braţelor îl copleşi şi 
devenea tot mai puternică tentaţia de a se lăsa în voia 
soartei, de a se lăsa să alunece în întunecimea prietenoasă, 
cuprinzătoare care începea să pună stăpânire pe toate 
ascunzişurile minții sale. Oscila înapoi şi înainte, în 
genunchi, cu ochii aproape închişi, cu braţele bălăbănindu- 
se, când auzi o voce strigând, zgomot de paşi precipitaţi 
prin kampong şi simţi că degete puternice îl prindeau 
neîndurătoare de pielea înroşită de arsurile de pe braţ. 

— Haideţi, sir, veniţi! Pentru Dumnezeu, ridicaţi-vă în 
picioare. 

In vocea lui McKinnon se distingea o disperare 
vehementă, nerăbdătoare. 

— Diavolii ăştia galbeni i-au luat cu ei, sir... 

— Cum? Ce? strigă Nicolson, clătinându-şi capul zăpăcit 
şi dureros; ce au luat cu ei? Planurile, diamantele? Abia 
scăpaseră cu bine din atâtea... 

— Lua-le-ar dracu de diamante, arde-le-ar focul cu toţi 
blestemaţii ăştia galbeni. 

Vocea lui McKinnon era între şoaptă şi strigăt, Nicolson 
nu i-o mai auzise astfel niciodată, ochii îi era năpădiţi de 
lacrimi, pumnii strânşi i se albiseră de încordare, părea 
înnebunit de furie. 

— Ar fi fost bine dacă luau numai diamantele; dar 
diavolii ăştia au luat şi ostateci, am văzut când îi încărcau 
în camion: căpitanul, Miss Drachmann şi bietul Peter! 


XV 


După mânie, începe furia, pornire necugetată, neţinând 
seama de nimic, şi după furie, o cale ceva mai lungă duce 
la hotarele nebuniei, precedată însă de o zonă de 
indiferenţă rece şi completă detaşare. Când omul ajunge în 
acea stare - e drept, numai puţini ajung - nu mai este ei 
însuşi, nu se mai stăpâneşte, nu se mai comportă după 
regulile normale de simţire, gândire şi emotivitate, pentru 
el cuvinte ca teamă, pericol, suferinţă, extenuare sunt de 
pe o altă lume şi nu le mai înţelege semnificaţia. Starea lui 
este acum caracterizată printr-o anormală înţelegere, 
printr-o percepere hipersensibilă a eventualelor pericole, 
printr-un dispreţ supraomenesc şi total faţă de pericol. Mai 
presus de toate, această stare se caracterizează printr-o 
completă îndârjire. în asemenea stare se afla Nicolson la 
ora opt şi jumătate seara in acea zi de sfârşit de februarie, 
la numai câteva secunde după ce McKinnon îi spusese că 
Gudrun şi Peter fuseseră luaţi de japonezi. 

Mintea i se limpezise, devenise chiar nefiresc de 
limpede şi analiza situaţia, atât cât o cunoştea, cântărind 
posibilităţile şi probabilitățile, căutând să prevadă 
evenimentele şi să-şi întocmească un plan cu perspective 
cât mai sigure de succes. Oboseala, extenuarea fizică îi 
dispăruseră, ca o mantie de care te descotoroseşti; ştia că 
schimbarea e doar psihologică, nu fiziologică, că o va plăti 
scump mai târziu, dar n-avea importanţă; era sigur însă că 
indiferent de sursă, energia ce-l însufleţeşte va fi suficientă 
ca să înfrunte încercările. în oarecare măsură, era conştient 
de gravitatea arsurilor suferite pe picioare şi braţe, de 
durerea pe care o simţea în ceafă unde îl împunsese destul 
de adânc baioneta japoneză; dar nu percepea decât 
intelectual rănile şi arsurile, ca şi cum ar fi fost îndurate de 
altcineva. 

Planul era simplu, neînchipuit de simplu, perspectivele 
de a eşua erau multiple, eşecul aproape inevitabil, dar 
refuza să ia în considerare un insucces. l-a împroşcat cu o 


adevărată canonadă de întrebări pe Telak şi pe McKinnon, 
i-a lămurit ce aveau de făcut, ce trebuie să întreprindă 
fiecare din ei, oricât de mici erau speranţele. Din relatările 
lui McKinnon a înţeles ce se întâmplase. 

Casa sfatului arsese cu furie şi cu atâta iuţeală, pentru 
simplul motiv că McKinnon stropise copios întregul perete 
al şopronului alăturat, cu tot conţinutul unui bidon cu patru 
galoane de benzină. Furase bidonul din camionul 
japonezilor, la două minute după sosirea acestuia, profitând 
de lipsa de atenţie a şoferului, care acum zăcea mort pe 
pământ la mai puţin de zece picioare distanţă. Şi McKinnon 
tocmai era pe cale să dea foc camionului, când o patrulă de 
strajă aproape că se împiedicase de el. Şi nu numai că 
furase benzina, dar încercase să imobilizeze camionul. 
Căutase distribuitorul, nu-l găsise pe întuneric, dar 
descoperise ţeava de benzină spre carburator şi îndoirea ei 
a fost o jucărie pentru mâinile lui. Era puţin probabil, chiar 
imposibil, ca benzina rămasă în distribuitor să permită 
camionului să parcurgă mai mult ca o milă - şi până la 
Bantuk erau patru mile. 

Grăbit, Nicolson îi ceru lui Telak să le fie de ajutor, iar 
acesta consimţi: de vreme ce tatăl său şi alţii din tribul lor 
fuseseră omorâţi, nu mai era cazul să fie neutru. A vorbit 
puţin, dar ceea ce a spus era plin de mâhnire, vădit că 
dorea cu înverşunare să-i răzbune pe cei răpuşi. A răspuns 
cererii lui Nicolson de a le indica o călăuză care să conducă 
grupul celor şapte prizonieri râmaşi, sub conducerea lui 
Vannier, pe drumul principal ce ducea la Bantuk, unde 
aveau misiunea să captureze şalupa şi să urce la bordul ei, 
dacă reuşeau să realizeze totul în cea mai desăvârşită 
linişte; Telak a tradus repede instrucţiunile unui compatriot 
şi grupul a plecat, urmând să se întâlnească, sperau, la 
bordul şalupei. Apoi. Telak a ordonat la şase consăteni de- 
ai săi să caute soldaţii japonezi morţi care zăceau prin 
kampong, să le ia toate armele şi muniţiile şi să le adune la 
un loc. S-a constatat că mai erau utilizabile: o puşcă 
automată Thomson, alte două puşti automate şi un pistol 
automat de un tip neobişnuit. Telak dispăru într-o colibă 


alăturată, de unde ieşi cu două mari pumnale malaieze, cu 
tăişuri ca bricele, şi cu o pereche de hangere curioase, 
minuţios gravate, lungi de zece inci şi în formă de flacără 
pe care şi le-a prins de propria-i centură. La cinci minute 
după prăbuşirea casei sfatului, au pornit la drum şi cei trei: 
Nicolson, McKinnon şi Telak. 

Şoseaua spre Bantuk - de fapt, nu era o şosea, ci un 
drumeag lat de vreo şase picioare - trecea întortocheat 
printre plantaţii de palmier, culturi de tutun şi printre 
mlaştini urât mirositoare în care te puteai afunda până la 
brâu, drumeag foarte greu de urmat in întuneric. Dar în 
noaptea aceea, Telak i-a condus pe scurtături, ocolind 
drumul o dată, traversându-l de două ori, pătrunzând de-a 
dreptul prin mlaştini, culturi de orez şi plantaţii, un parcurs 
ca traiectoria unei săgeți ţintind direct spre inima Bantuk- 
ului. 

Toţi trei erau grav răniţi, toţi pierduseră sânge, Telak in 
primul rând. şi orice doctor, cât de cât priceput, n-ar fi 
ezitat să-i interneze pe toţi în spital. Dar ei se grăbeau cit ii 
ţineau picioarele spre Bantuk, să înfrunte imposibilul: 
parcurgerea unui teren care le punea inimile la grele 
încercări şi era departe de a fi o plimbare. Alergau gâfâind 
nebuneşte din cauza  încordării  supraomeneşti, cu 
picioarele ca de plumb din cauza muşchilor dureroşi, la 
limita puterilor, cu piepturile zbătându-se, zbătându-se din 
cauza plămânilor care aveau nevoie de aer. tot mai mult 
aer. şi cu sudoarea şiroaie pe trupuri. Alergau cât îi ţineau 
puterile: Telak, fiindcă era obişnuit şi fiindcă tatăl său zăcea 
mort în kampong cu o baionetă înfiptă în piept. McKinnon. 
fiindcă era înnebunit de furie şi inima îl îndemna să fugă 
până va cădea jos; Nicolson. fiindcă era scos din fire de 
suferinţele care amenințau fiinţe dragi lui. 

A doua oară când au traversat drumul, au văzut 
camionul japonez staționând la cinci yarzi distanţă. Nici nu 
s-au oprit din mers. nu exista îndoială. era abandonat, 
japonezii ii luaseră pe prizonieri cu ei şi se grăbeau pe jos 
spre oraş. Camionul reuşise să meargă mai departe decât 
se aşteptase Nicolson, adică ajunsese cel puţin la 


jumătatea drumului până la Bantuk şi nu puteau aprecia cu 
cât timp înainte fusese părăsit de japonezi şi de prizonierii 
lor. Nicolson îşi dădea seama că şansele lor erau din ce în 
ce mai reduse, aproape inexistente. Toţi trei erau 
conştienţi, dar nici unul nu-şi mărturisea gândul şi nu 
propunea să-şi încetinească ritmul ucigător al fugii câtuşi 
de puţin. Din contra, lungeau paşii şi alergau mai disperaţi 
prin întuneric. 

După ce a văzut camionul abandonat, prin mintea lui 
Nicolson au fulgerat tot felul de imagini despre modul cum 
se purtau soldaţii japonezi în timp ce-i grăbeau pe 
prizonierii plini de teamă, pe drumeagul junglei. Işi imagina 
scene cu paturi de puşti, chiar cu baionete, mânându-l cu 
răutate pe bătrânul căpitan bolnav,  împleticindu-se 
complet epuizat, şi pe Gudrun, şi ea împleticindu-se prin 
întuneric, îngreunată de povara copilului purtat în braţe; 
după o jumătate de milă, chiar un copil de doi ani devine o 
povară teribilă, în astfel de condiţii. Sau poate că îl părăsise 
pe micul Peter, poate că îl abandonaseră in graba cu care 
erau hărţuiţi, undeva în junglă, şi nu-l mai aştepta decât 
moartea. Dar înverşunarea ce-l însufleţea pe Nicolson l-a 
îndemnat la eforturi şi mai mari; evita să se lase obsedat 
de gânduri negre şi să se prăbuşească sfârşit; în tot timpul 
acelei goane interminabile şi extenuante prin întuneric, 
mintea lui Nicolson a rămas neobişnuit de limpede şi a 
funcţionat raţional. 

Vremea se răcise, stelele dispăreau şi a început să 
plouă când, în fine, au ajuns la periferia Bantuk-ului: oraş la 
coasta mării, tipic pentru insula Java, nici prea mare, nici 
prea mic, un amalgam curios de vechi şi de nou, amestec 
de Indonezie de acum o sută de ani şi de Olandă aflată la 
zece mii de mile depărtare. Pe țărm, de-a lungul golfului, 
erau presărate dezordonat un fel de construcţii primitive, 
improvizate pe stâlpi înalţi de bambus, sub cota maximă a 
apei, cu plase suspendate pentru a prinde peştii aduşi de 
maree; la mijlocul plajei, un din curbat înainta în golf, 
formând adăpost pentru şalupele şi vasele de pescuit, 
pentru bărcile cu coviltir, tipic indoneziene, şi canoele cu 


două rânduri de rame, prea mari pentru a fi trase pe uscat. 
Paralele cu plaja, în spatele construcţiilor, se întindeau, 
dispersate la întâmplare, două sau trei şiruri de colibe de 
lemn, cu acoperişuri de paie, colibe similare celor din satele 
din interior; mai departe de țărm, se afla centrul comercial 
al localităţii, continuat cu locuinţe ce se întindeau până la o 
vale atrăgătoare din spatele lor. Aceste locuinţe formau o 
suburbie tipică olandeza, fără bulevarde largi, aliniate ca la 
Batavia sau Medan, dar constând din mici bungalouri şi vile 
cochet; de tip colonial, fiecare împrejmuită de o grădină 
bine întreţinută. 

In această parte a oraşului şi-a condus Telak însoțitorii. 
Au străbătut repede străzile întunecate din centru! oraşului, 
fără să se mai ferească, nu mai aveau de ce. l-au văzut 
doar puţini oameni, aflaţi pe străzile spălate de ploaie. La 
început. Nicolson a crezut că japonezii interziseseră 
circulaţia între anumite ore. dar curând şi-a dat seama că 
nu: cafenelele erau încă deschise, proprietarii lor chinezi 
stăteau fumând în prag, privindu-i cu placiditate. 

La o jumătate de milă de golf, Telak a încetinit pasul şt 
i-a condus pe cei doi pe lingă un gard viu înalt, la adăpost 
de priviri nedorite. înaintea lor, la peste cincizeci de yarzi 
distanţă, drumul asfaltat se termina într-o fundătură 
mărginită de un zid înalt, boltit la mijloc şi având dedesubt 
o arcadă luminată de două lămpi electrice. Sub arcadă se 
aflau doi inşi, vorbind şi fumând, fiecare sprijinindu-se de 
zid. Puternic luminaţi, li se puteau perfect distinge de la 
distanţă uniformele cenuşiu-verzui şi chipurile rotunde de 
soldaţi japonezi. Dincolo de arcadă se vedea un drum m 
urcuş, luminat de lămpi la fiecare câţiva yarzi. Drumul se 
termina la o vilă mare, cu ziduri albe. Prin arcadă, vila se 
vedea doar parţial: un pridvor de stâlpi şi o pereche de 
bovindouri de o parte, puternic iluminate. Nicolson i se 
adresă lui Telak, care răsufla din greu alături: 

— Asta e, Telak? 

Erau primele cuvinte schimbate de când plecaseră din 
kampong. 

— Asta-i. 


Ca şi, întrebarea lui Nicolson, cuvintele lui Telak se 
intercalau între respiraţiile scurte, repezi. 

— E cea mai mare casă din Bantuk. 

— Fireşte! replică Nicolson, ştergându-şi sudoarea de 
pe faţă, de pe piept de pe braţe şi mai. ales de pe palme: 

— Tot pe drumul ăsta trebuie să vină şi ai noştri, aduşi 
de japonezi? 

— Nu există altă cale, vor veni tot pe aici, dacă n-au şi 
trecut. 

— Dacă n-au şi trecut! repetă ca un ecou, Nicolson. 
Pentru prima dată, a simţit că-l cuprinde un val de teamă şi 
de nerăbdare; teama i-ar fi produs însă panică şi 
nerăbdarea putea duce la eşuarea planului, aşa că a făcut 
un efort ca să se stăpânească. 

— Dacă au şi trecut, este prea târziu să mai sperăm 
ceva. Dacă nu, mai avem timp. Avem nevoie de un minut 
sau două cit să ne mai tragem sufletul - nu putem pătrunde 
înăuntru aşa obosiţi, mai mult morţi decât vii. Şef de 
echipaj, cum te simţi? 

— Mă mănâncă palmele, sir, răspunse McKinnon încet. 

— Să intrăm imediat în casă. 

— N-o să întârziem mult, promise Nicolson. Şi i se 
adresă lui Telak: 

— Mi se pare că văd nişte ţepi pe zid. 

— Chiar sunt, răspunse Telak, sumbru; şi ar fi bine dacă 
ar fi numai ţepi simpli, dar prin ele trece curent electric. 

— Asta este singura intrare? întrebă, în şoaptă, 
Nicolson. 

— Şi singura ieşire. 

— Ai dreptate, aşa-i. 

In următoarele două minute n-au mai scos nici un 
cuvânt, li se auzeau doar respiraţiile devenind treptat mai 
calme şi mai rărite. Nicolson şi-a impus să aibă răbdare 
pentru ca toţi trei să-şi vină în fire. Până la sfârşit, n-a mai 
aşteptat, s-a ridicat, şi-a frecat palmele de resturile 
zdrenţuite ale pantalonilor de dril kaki pentru a îndepărta 
de pe ele orice urmă de umezeală şi i se adresă lui Telak: 


— La vreo douăzeci de paşi în urmă. am trecut pe lângă 
un zid înalt. 

— Aşa-i, aprobă Telak. 

In spatele zidului aproape de el. se vedeau copaci 

— l-am observat şi eu. 

— Să ne întoarcem acolo. 

Impreună cu cei doi, Nicolson a pornit cu paşi uşori, 
tiptil pe lângă gardul viu. 

După două minute, au ajuns la mai puţin de treizeci sau 
patruzeci de yarzi, de unde cele două santinele japoneze 
puteau auzi cel mai slab sunet, Nicolson s-a întins pe 
pământ, la piciorul zidului înalt şi a început să geamă încet, 
apoi mai tare, mai plângăreţ, căci primele sale vaiete n-au 
avut nici un efect. După câteva secunde, una dintre 
santinele a sesizat, şi a privit atent drumul; un moment mai 
târziu, a doua santinelă l-a imitat, căci i-a atras şi lui 
atenţia un geamăt mai strident. Cei doi s-au uitat unul la 
altul, s-au consultat scurt, au pornit repede pe drum, unul a 
aprins din mers o lanternă. Nicolson s-a văitat şi mai tare, 
întorcându-se ca zvârcolit de dureri, cu spatele spre 
sentinele, să nu poată fi repede identificat drept european. 
Vedea luciul  scânteietor al baionetelor în lumina 
tremurătoare a lanternei; se temea, căci ştia că un paznic 
înfricoşat preferă să aibă de-a face cu un cadavru, decât cu 
un inamic în viaţă, oricât de grav rănit ar fi. 

Bocancii grei au tropăit pe drumul asfaltat, cele două 
santinele au alunecat oprindu-se din fugă, s-au aplecat 
asupra celui căzut pe pământ şi au murit aşa aplecaţi, unul 
cu un pumnal în formă de limbă de flacără înfipt în spate, 
până la plasele, de către Telak care a sărit de pe zidul înalt, 
celălalt sugrumat de mâinile viguroase ale lui McKinnon, la 
numai o secundă după ce Nicolson îi smulsese pe 
neaşteptate arma din mâna nebănuitoare. 

Nicolson a sărit în picioare şi i-a examinat atent pe cei 
doi morţi. „Prea scunzi, gândi el cu ciudă, mult prea mici de 
statură"; spera să se deghizeze cu uniformele lor, dar nici 
nu se potrivea vreunuia din cei trei. Nu era timp de pierdut: 
Telak şi Nicolson l-au luat de piept şi de picioare, l-au 


balansat de două ori, McKinnon l-a săltat zdravăn de mijloc 
şi trupul primei santinele a fost aruncat peste zid, ca să nu 
mai fie la vedere; peste cinci secunde, i-a urmat cealaltă. 
Curând, cei trei au pătruns in curtea interioară a vilei. 

Aleea bine luminată era flancată de ambele părţi de 
arbuşti şi copaci ornamentali. De partea dreaptă, dincolo 
de copaci, era zidul înalt cu grilajul prin care trecea curent 
electric, de cealaltă parte a aleii se întindea o pajişte largă, 
în pantă, bine întreţinută şi netedă, cu copaci plantați 
neregulat, fiecare într-un strat circular de pământ. fără altă 
vegetaţie. Pajiştea primea lumină de la lămpile înşirate de- 
a lungul aleii sau de la faţada vilei, dar nu prea multă. Cei 
trei au mers repede, fără zgomot, prin iarbă, ascunzându- 
se pe rând în umbra copacilor, până au ajuns la un pâlc de 
arbuşti, la marginea pietrişului din faţa porticului vilei. 
Nicolson îi şopti la ureche lui Telak: 

— Ai mai fost pe aici? 

— Niciodată, răspunse Telak, tot pe şoptite. 

— Nu ştii dacă mai sunt şi alte intrări? sau dacă 
ferestrele au bare de fier sau sunt prevăzute cu fire sub 
tensiune, ori cu sisteme de alarmă? 

Telak clătină negativ din cap. 

— Atunci, murmură Nicolson. n-avem altceva de făcut, 
decât să intrăm pe uşa principală. Probabil că nu se 
aşteaptă ca vizitatorii, mai ales Vizitatori ca noi, să intre pe 
uşa principală. 

S-a căutat la centură, a scos cuțitul malaiez pe care i-l 
dăduse Telak şi s-a ridicat în picioare: 

— Nici un zgomot, nici cel mai mic zgomot: repede, în 
perfectă linişte: să nu deranjăm gazdele. 

A înaintat o jumătate de pas, a scos o exclamaţie 
înăbuşită şi s-a lăsat din nou pe vine: deşi de statură 
mijlocie, McKinnon cântărea aproape optzeci de kilograme, 
era extrem de puternic şi-l oprise brusc, prinzându-l de 
braţ. 

— Ce-i? murmură Nicolson, frecându-şi braţul pârjolit şi 
dureros; degetele lui McKinnon parcă îi rupseseră o bucată 
de piele. 


— Vine cineva, îi şopti McKinnon la ureche; probabil, au 
santinele şi în afara vilei. 

Nicolson a ascultat un timp, apoi făcu un gest că nu 
auzea nimic. A dat totuşi crezare spuselor lui McKinnon - 
dotat cu auz şi văz fără pereche. 

— Pe bordura da iarbă, nu pe pietriş, murmură 
McKinnon: vine încoace, aş putea să sar la el. 

— Lasă-l în pace, îi şopti Nicolson; prea mult zgomot. 

— Mergem pe pietriş şi o să ne audă. 

Acum Nicolson auzea şi el pe cel care se apropia, se 
distingeau paşii pe iarba umedă. McKinnon stărui: 

— Nu va fi nici un zgomot, vă promit. 

De astă dată, Nicolson şi-a dat acordul, strângându-i 
braţul în semn de înţelegere. Cel ce se apropia venea drept 
spre ei şi, fără să vrea, Nicolson se înfiora: urma să fie a 
patra victimă din noaptea aceea a şefului de echipaj, omul 
cu vocea domoală a locuitorilor din Highland şi, până 
acuma, doar una dintre ele apucase să mai scoată un 
cuvânt. „Poţi trăi multă vreme alături de un om - trei ani, în 
cazul de faţă - şi să nu-l cunoşti îndeajuns...", gândi 
Nicolson. 

Când omul a ajuns la un picior distanţă de ei, cu capul 
întors spre cele două ferestre luminate şi atent la murmurul 
înăbuşit de voci din spatele geamurilor, McKinnon S-a 
ridicat în picioare, fără zgomot, ca o fantomă, apucându-l 
cu mâinile de gât, ca într-o capcană de oţel. McKinnon se 
ţinuse de cuvânt: totul s-a petrecut fără cel mai mic 
zgomot, nici măcar un geamăt cât-de slab. 

Au lăsat victimele în spatele arbuştilor, au traversat 
porţiunea cu pietriş, fără grabă prea mare, atenţi să nu mai 
fie vreo altă santinelă care să-i. audă, au urcat treptele, au 
trecut prin arcadă şi au intrat nestingheriţi pe uşa dublă, 
larg deschisă. 

Au pătruns într-un hol mare, nu prea luminat de un 
candelabru central, cu un tavan înalt, în boltă, pereţii cu 
lambriuri de stejar şi o pardosea din parchet lucios lucrat 
fin din bucăţi confecţionate din lemn de mahon şi de 


kauri! alternând cu altele din lemn tare, tropical, slab 
colorat. De ambele părţi ale holului, scări largi, destul de 
abrupte, dintr-un lemn de culoare închisă la fel cu lambriul 
de pe pereţi, duceau sus la un balcon lat, pe stâlpi, care se 
întindea pe toată lungime ambelor laturi şi pe peretele din 
spate al încăperii. La piciorul fiecărei scări era câte o uşă 
dublă, închisă, iar între ele, în fund, o a treia uşă simplă. 
Toate uşile erau vopsite în alb, făcând notă discordantă cu 
lambriul de culoare închisă de pe pereţi. Uşa din fundul 
holului era deschisă. 

Nicolson le făcu semn lui McKinnon şi lui Telak să stea 
de fiecare parte a uşii duble de la dreapta, apoi păşi, ea o 
pisică, prin hol, spre uşa deschisă din fund. Simţea sub tălpi 
pardoseala rece şi tare: cursa istovitoare îi distrusese 
resturile de pingele din pânză groasă, rămase după ce-l 
scosese pe Van Effen din casa incendiată a Sfatului. Toate 
aceste necazuri le Inregistra automat, dar nu ţinea seama 
de ele, cum nu ţinea seama nici de durerile provocate de 
carnea vie a arsurilor. Va avea de suferit din cauza lor, dar 
nu sosise încă momentul să se!'ocupe de ele. deocamdată îl 
stăpânea un sentiment nemaipomenit de indiferenţă, rece 
ca gheaţa, asociat cu efortul de-a cumpăni evenimentele. 

S-a lipit de peretele din fund, şi-a ciulit urechile 
ascultând, uşa deschisă din ochi supraveghind. La început 
nu a auzit nimic, apoi a desluşii un murmur depărtat de 
voci şi, din când în când. zgomote de veselă ciocnită. 
Desigur, veneau de la bucătărie - iar dacă cei ce se aflau 
dincolo de uşa dublă şedeau la masă. şi probabil că aşa 
era, fiind cam ora cinei, se putea întâmpla ca servitorii să 
treacă în orice moment prin coridorul lung ce ajungea în 
hol. Nicolson se strecură fără zgomot şi aruncă o privire 
rapidă de la marginea uşii: coridorul era slab luminat, lung 
cam de douăzeci de picioare, cu două uşi închise de fiecare 
latură, şi una, deschisă, la capăt, vizibilă ca un dreptunghi 
alb-luminos. în coridor nu era nimeni: Nicolson intră, căută 
în dosul uşii. găsi cheia în broască, o scoase, se întoarse în 
hol, închise uşor uşa în urma lui şi o încuie. 


110 Conifer din Noua Zeelandă. 


Străbătu din nou holul, pentru a se alătura celorlalţi doi 
lingă uşa dublă vopsită în alb. Aceştia îl priveau cum se 
apropie: McKinnon, la fel de hotărât şi de dârz, stăpânindu- 
şi însă mânia ce-l năpădea, dar gata să explodeze în orice 
moment; Telak, plin de sânge. cu faţa trasă şi cenuşie de 
oboseală, dar susţinut încă de dorinţa aprigă a răzbunării. 
Nicolson şopti câteva instrucţiuni direct in urechea lui 
Telak, se asigură că a fost înţeles şi aşteptă până ce acesta 
se strecură şi se ascunse in spatele scării din dreapta. 

De după uşa dublă se auzea un murmur slab de voci, 
întrerupt, din când în când, de hohote de râs. Nicolson 
ascultă câteva momente, apoi încercă pe rând cele două 
batante ale uşii, împingându-le uşor cu degetul. Au cedat 
cu câte o infimă fracțiune de inci, spre satisfacția lui 
Nicolson. După un gest de înţelegere cu McKinnon, cu 
armele în mâini în poziţie de tragere, deschizând larg uşa 
cu o lovitură de picior au intrat în încăpere. 

Era o cameră lungă, nu prea înaltă, cu lambriuri de 
lemn şi cu pardoseală de parchet la fel ca cea din hol, cu 
bovindouri largi prevăzute cu plase contra ţânţarilor. 
Beretele opus avea o fereastră mai mică şi între cele două 
uşi de pe peretele din stânga se afla un bufet de stejar, 
singura mobilă de-a lungul pereţilor. Cea mai mare 
porţiune' a pardoselii era ocupată de o masă de ospeţe în 
formă de „U” şi de scaunele celor patrusprezece inşi care 
se aflau în jurul mesei. Unii vorbeau, râdeau, ţinând în 
mâini pahare mari din care beau; nu toţi şi-au dat seama 
de intrarea celor doi, dar tăcerea bruscă a celui care 
tocmai. vorbea le-a atras atenţia celorlalţi, aşa că au amuţit 
cu toţi, privind spre uşă, foarte liniştiţi. 

Pentru un om atât de îndurerat de moartea fiului său, 
colonelul Kiseki era teribil de ocupat ca să-şi uite mâhnirea. 
Nu te puteai înşela care anume era Kiseki: ocupa, în capul 
mesei, un scaun de onoare, ornamentat şi cu spătar mai 
înalt; era un tip scund, masiv, cu un pântec enorm, cu gâtul 
revărsat în cute de osânză peste gulerul strimt al uniformei, 
cu ochi mici, ca de porc, înfundaţi în cutele obrajilor, şi păr 
negru, foarte scurt tăiat, cărunt la tâmple, ţepos, pe capul 


rotund, ca firele unei perii de sârmă. Figura îi era 
îmbujorată din cauza alcoolului, cum dovedeau şi sticlele 
goale din dreptul lui şi petele de vin de pe faţa de masă. 
Când Nicolson şi McKinnon au intrat, el tocmai îşi dădea 
capul pe spate într-un hohot de râs, dar îndată s-a aplecat 
înainte cu pumnii strânşi pe braţele scaunului; râsul i-a 
pierit brusc, de pe faţa bucălată, transformându-se încet 
într-o expresie de totală uimire. 

Nimeni n-a scos o vorbă, nici unul n-a mai mişcat, în 
cameră domnea o tăcere profundă. Incet, cu prudenţă. 
Nicolson şi MacKinnon au înaintat fiecare de o parte a 
mesei, în tăcerea nefirească ce domnea, Nicolson pe la 
stingă, McKinnon pe lângă largul  bovindou. Cei 
patrusprezece inşi stăteau nemişcaţi pe locurile lor, dar 
ochii li se roteau urmărind mişcările celor doi oameni 
înarmaţi. La jumătatea din partea stingă a mesei, Nicolson 
s-a oprit, s-a asigurat că McKinnon supraveghează întreaga 
masă, s-a întors şi a deschis prima uşă de pe stânga, 
lăsând-o să se rotească încet îndată ce a scăpat din clanţă, 
s-a întors apoi din nou fără zgomot, făcând un pas spre 
masă. Când uşa a fost deschisă, un ofiţer de la masă, cu 
spatele la Nicolson. scăpând observaţiei lui Nicolson aflat 
de cealaltă parte a mesei, a făcut cu mâna o mişcare 
încercând să scoată un revolver din toc; îl şi apucase de 
ţeava, dar Nicolson l-a lovit cu răutate cu patul puştii în 
tâmpla dreaptă. Revolverul a căzut cu zgomot pe parchet şi 
ofiţerul s-a prăbuşit greoi peste masă. Cu capul a lovit o 
sticlă de vin aproape plină şi conţinutul acesteia s-a 
revărsat gâlgâind, într-o linişte nefirească. Ca hipnotizaţi, o 
duzină de perechi de ochi urmăreau singurul lucru ce se 
mişca in încăpere: pata roşie ca sângele se răspândea tot 
mai mult pe fata de masă albă ca zăpada. Şi nimeni n-a 
scos un cuvânt. 

Nicolson s-a întors ca să privească din uşa acum 
deschisă: se vedea un culoar lung, gol. A închis uşa, a 
încuiat-o şi s-a ocupat de uşa următoare; în spatele 
acesteia se afla o mică debara, un pătrat cu latura cam de 


şase picioare, fără ferestre. Uşa debaralei a lăsat-o 
deschisă. 

S-a reîntors spre masă, s-a deplasat încet de o parte a 
ei, cercetând dacă cei aşezaţi mai aveau arme., în timp ce 
McKinnon urmărea operaţia, plimbându-şi încet, în cercuri 
puşca automată. Când Nicolson a terminat de cercetat, a 
aşteptat până ce McKinnon a repetat-o de partea sa; prada 
a fost surprinzător de mică: doar câteva bricege şi trei 
revolvere găsite la ofiţerii superiori. Cu cel ridicat de pe 
parchet erau patru revolvere în total: Nicolson i-a dat două 
din ele lui McKinnon iar două şi le-a prins în propria-i 
centură. Dar la nevoie, cea mai sigură armă rămânea tot 
puşca automată. 

Nicolson merse la capul mesei şi se uită la corpolentul 
om de pe scaunul din centru. 

— Eşti Colonelul Kiseki? 

Ofiţerul aprobă cu un gest din cap, fără un cuvânt. 
Uimirea îi dispăruse, ochii atenţi erau acum singura 
expresie de pe chipul lui. Işi redobândise stăpânirea de 
sine. „Un om periculos, gândi Nicolson; ar fi o greşeală 
fatală să-l subestimez." 

— Spune-le tuturor să pună mâinile cu palmele în sus 
pe masă şi să stea liniştiţi. 

— Refuz. 

Kiseki îşi încrucişa braţele, se lăsă neglijent pe spate, in 
scaunul său. 

— De ce să... 

Dar s-a întrerupt cu un oftat când ţeava puştii automate 
îl împunse adânc în cutele grase de carne din jurul gâtului. 

— Număr până la trei, rosti cu indiferenţă Nicolson. 

In realitate, nu era indiferent, uciderea lui Kiseki nu 
folosea, ba dimpotrivă. 

— Unu, doi... 

— Opreşte! 

Kiseki se frământă pe scaun, depărtându-se de 
apăsarea puştii, şi începu să vorbească rapid: imediat 
mâinile au apărut pe masă, cu palmele în sus. cum ceruse 
Nicolson. 


— Ştii cine suntem? 

— Ştiu. 

Engleza lui Kiseki era rară şi greoaie, dar suficient de 
inteligibilă. 

— De pe petrolierul englez V/roma. Proştilor, proşti şi 
nebuni! Ce speraţi? Mai bine vă predaţi de pe acum, vă 
promit că... 

— Tacă-ţi gura! 

Nicolson arătă spre cei doi aşezaţi de fiecare parte â lui 
Kiseki: un ofiţer superior japonez şi un indonezian, 
împodobit cu bijuterii, cu păr negru ondulat cu grijă şi 
îmbrăcat într-un costum gri, bine croit. 

— Cine sunt ăştia? 

— Locţiitorul meu şi primarul din Bantuk. 

— Ahaa, primarul din Bantuk! Nicolson îl privi cu 
interes: 

— După cât se pare, un fidel colaboraţionist. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. replică Kiseki privindu-l pe 
Nicolson cu ochi întredeschişi. 

— Primarul este membru fondator al organizaţiei Marea 
Asie de Est pentru Coprosperitate... 

— Isprăveşte! 

Nicolson se uită pe rând la ceilalţi: doi sau trei ofiţeri, 
şase chinezi, un arab şi câţiva javanezi; îşi întoarse iar 
privirea spre Kiseki: 

— Dumneata, locţiitorul şi primarul veţi rămâne aici; 
ceilalţi să meargă în debara! 

— Sir! se auzi încet, vocea lui McKinnon, de la unul din 
bovindouri; sosesc ai noştri luaţi cu camionul. 

— Repede, executarea! ordonă Nicolson împingând 
puşca în gâtul lui Kiseki; spune-le: imediat, în debara! 

— În cutia aia? Nu este destul aer, replică cu scârbă, 
Kiseki; o să se sufoce. 

— Dacă preferă să moară aici, n-au decât. 

Nicolson se aplecă asupra puştii, degetul începu să i se 
îngălbenească apăsând pe trăgaci. 

— Şi voi începe cu dumneata. 


După treizeci de secunde, încăperea era liniştită şi 
aproape goală; doar cei trei oameni indicaţi mai şedeau la 
capătul mesei. Unsprezece au fost înghesuiți în debara, cu 
uşa încuiată. McKinnon se sprijinea de perete lângă uşa 
dublă deschisă şi Nicolson se afla în pervazul uşii care 
ducea spre culoarul lateral. Era plasat astfel încât putea 
vedea intrarea spre uşa dublă prin crăpătura dintre uşa 
lângă care stătea şi pervazul ei. Era, de asemenea, plasat 
cu puşca în mână, ţintind spre pieptul colonelului Kiseki. Şi 
colonelul Kiseki ştia ce înseamnă ordinele. Ştia din 
experienţă proprie, trecuse prin multe, văzuse mulţi 
oameni disperaţi, ajunşi la capătul răbdărilor, ca să-şi dea 
seama că Nicolson, l-ar împuşca pur şi simplu ca pe un 
câine turbat, la cea mai mică bănuială, nu numai la 
certitudinea că nu este ascultat. Reputația de cruzime a lui 
Kiseki era întrecută de curajul lui, dar nu era un prost. Aşa 
că s-a hotărât să se supună ordinelor. 

De afară se auzea acum un tropăit pe treptele 
porticului; sigur, erau cei ce-i escortau pe prizonieri, dintre 
care micul Peter se tânguia obosit, neînţelegând ce se 
întâmpla. Nicolson scrâşni din dinţi; Kiseki se uita la el, 
muşchii gâtului i se încordau sub tensiunea aşteptării 
pocnetului înăbuşit al glonţului, dar văzu că Nicolson clătina 
din cap şi devenea mai calm. Apoi paşii au străbătut holul, 
s-au oprit la uşă, şi cei ce veneau au înaintat când Kiseki le- 
a strigat un ordin. Un moment mai târziu, escorta de 
japonezi - şase la număr - a intrat în încăpere, împingându- 
i pe prizonieri înaintea lor. 

In frunte era căpitanul Findhorn, ţinut de ambele braţe 
de câte un soldat; abia îşi târa picioarele, faţa ii era cenuşie 
şi trasă, respira repede şi se vedea cât era de suferind. 
Când soldaţii s-au oprit, l-au lăsat de braţ şi Findhorn s-a 
aplecat spre spate, apoi în faţă, ochii injectaţi i s-au dat 
peste cap şi s-a lăsat încet pe pardoseală, căzând în uitarea 
îndurătoare a inconştienţei. Gudrun Drachmann venea 
chiar în spatele căpitanului, cu Peter în braţe. Părul negru îi 
era în dezordine, despletit, bluza, odată albă, îi era sfâşiată 
până la jumătatea spinării. De unde se afla, Nicolson nu-i 


vedea spinarea, dar îşi închipuia că pe piele erau urme de 
sânge, căci un japonez în urma ei ii apăsa umerii cu 
baioneta. A fost cuprins de un impuls puternic să treacă 
dincolo de uşă şi să-şi golească încărcătura puştii automate 
în cel cu baioneta; dar s-a stăpânit, a rămas pe loc, tăcut şi 
calm, plimbându-şi privirea de la imperturbabila figură a lui 
Kiseki la figura brăzdată de cicatrice a tinerei. Şi Nicolson 
mai vedea că aceasta oscila uşor, picioarele îi tremurau de 
oboseală, dar îşi menținea capul sus. mândră. 

Repede, colonelul Kiseki a lătrat un ordin. Oamenii săi |- 
au privit fără să-l înţeleagă. A repetat ordinul, lovind cu 
putere cu palmele pe masă şi îndată, patru din cei şase 
oameni şi-au aruncat pe parchet armele. Al cincilea s-a 
încruntat stupid, nu-i venea să creadă urechilor, a privit la 
însoțitorii lui. le-a văzut armele aruncate pe pardoseală şi, 
cu părere de rău, a aruncat şi el puşca pe parchet, lângă 
celelalte arme. Dar al şaselea, cel ce împingea cu baioneta 
în spinarea Gudrunei, şi-a dat seama că ceva nu era în 
ordine. S-a aplecat ghemuindu-se, a privit rătăcit în jur... şi 
s-a prăbuşit pe parchet ca un copac retezat: din hol, Telak 
intrase în urma lui cu paşi nesimţiţi şi izbise cu puşca în 
ceafa descoperită a japonezului. 

Acum, toţi trei, Nicolson, McKinnon şi Telak se aflau în 
încăpere, Telak îi mână pe cei cinci soldaţi japonezi ca pe o 
turmă, într-un colţ, McKinnon trânti cu piciorul ca să închidă 
uşa dublă, privind precaut la cei trei rămaşi la masă, iar 
Nicolson îi îmbrăţişa fără stânjenire pe Gudrun cu copilul în 
braţe, zâmbind fericit şi cu imensă uşurare, fără un cuvânt. 
Gudrun îl privi lung, nedumerită, apoi se lipi de el, cu faţa 
pe umărul lui, repetându-i în şoaptă numele. Din timp în 
timp, surâzând cu înduioşare, McKinnon îi privea, de pe 
chip dispărându-i expresia de mânie; dar privirea n-a durat 
decât cel mult o fracțiune de secundă şi ţeava puştii lui nu 
slăbea nici o clipă pe cei trei inşi de la capătul mesei. 

— Johnny, Johnny! repeta tânăra. 

Şi-a ridicat capul, privindu-l cu ochii de un albastru 
intens, acum lucind de lacrimile ce-şi croiau drum peste 
petele de murdărie de pe obraz. Tremura, de emoție şi din 


cauza îmbrâcăminţii leoarcă de apă, udată de ploaie, dar 
toate acestea. Nicolson îi citea în ochi o fericire ce nu i-o 
mai văzuse mai înainte. 

— Vai, Johnny, am crezut că totul â-a sfârşit. că nici 
Peter, nici eu... 

S-a întrerupt, zâmbind din nou. 

— Cum ai ajuns aici? Nu... nu înţeleg, cum ai reuşit? 

— Cu un avion particular, glumi Nicolson, cu un gest 
vag; nu a fost mare ispravă, o să vorbim mai târziu, 
Gudrun. Acum, să ne grăbim, McKinnon! 

— La ordin, sir, replică acesta, faţa redevenindu-i 
severă. 

— Leagă-i pe cei trei de la capătul mesei cu spinările de 
spetezele scaunelor. 

— Cum... să ne lege? 

Kiseki se aplecă, cu mâinile pe masă: 

— Nu văd de ce... 

—  Împuşcă-i, dacă nu se lasă, McKinnon! ordonă 
Nicolson; tot nu ne mai folosesc la nimic. 

În realitate, Nicolson gândea că mai avea nevoie de 
Kiseki, dar încă nu era momentul să-şi dea în vileag 
intenţiile, ar fi putut să-l ducă pe Kiseki la comiterea unui 
act de disperare. 

— Lăsaţi pe mine, sir. 

Şi McKinnon se apropie de cei trei, smulgând în trecere, 
de la ferestre, câteva plase contra ţânţarilor: răsucite, erau 
nişte frânghii foarte bune de legat. După ce îi aşeză pe 
Gudrun cu Peter pe un scaun, Nicolson se aplecă asupra 
căpitanului Findhorn, scuturându-l de umeri; până la sfârşit, 
acesta îşi reveni, deschizându-şi cu greu ochii. Ajutat de 
Nicolson s-a ridicat în picioare, mişcându-se ca un om 
foarte bătrân şi îşi rotea privirea în jurul încăperii; mintea 
extenuată începea cu încetul să înţeleagă cele întâmplate. 

— Nu ştiu cum ai reuşit, dar ai realizat o ispravă 
admirabilă, băiete. 

II privi pe Nicolson, scrutându-l din cap până-n picioare, 
şi se înfiora de rănile şi arsurile oribile ce i se vedeau pe 
picioare şi pe braţe. 


— Eşti extraordinar! Probabil că nici nu ştii în ce hal te 
afli! 

— Cine mai e ca mine, sir? replică Nicolson, zâmbind. 

— Eşti un iremediabil mincinos, mister Nicolson; ai tot 
atâta nevoie de spital, ca şi mine. Şi acum, ce se mai 
întâmplă? 

— O s-o ştergem, şi cât mai curând, peste câteva 
minute, sir; întâi să mai aranjăm unele treburi. 

— Dă-i drumu', Nicolson. 

Continuă, jumătate în glumă, jumătate în serios: 

— Ce-ar fi să mă predau prizonier? Desigur, ştiu ce ar 
însemna: dar nu mai sunt îh stare să mai suport încercări 
ca cele prin care am trecut. 

— Nu vor mai fi multe, sir, vă garantez. 

Nicolson împinse cu piciorul valiza adusă de un soldai 
japonez din garda prizonierilor, o deschise şi privi înăuntru. 

— lată. planurile şi diamantele sunt aici. Dar la ce vă 
mai pot folosi? Colonele Kiseki, cred că nu ţii prea mult la 
ele. 

Kiseki îl privi, cu figură inexpresivă. Gudrun Drachmann 
începu să respire accelerat. 

— Aşadar, acesta este colonelul Kiseki! îl privi un 
moment şi se înfiora. 

— Cred că avea dreptate căpitanul Yamata. Bine că ai 
ajuns aici înaintea noastră, Johnny. 

— Căpitanul Yamata! repetă Kiseki. 

Ochii înfundaţi în obrajii plesnind de grăsime, acum 
dispăruseră complet. 

— Ce-a devenit căpitanul Yamata? 

— Căpitanul Yamata s-a dus să-şi întâlnească străbunii, 
rosti scurt Nicolson; Van Effen i-a făcut de petrecanie. 

— Minţi! Van Effen era prietenul nostru, un foarte bun 
prieten. 

— Într-adevăr, era aprobă Nicolson; dar ce s-a întâmplat 
mai recent, pot să-ţi spună oamenii dumitale aici prezenţi. 

Şi arătă spre grupul ţinut sub strictă supraveghere de 
ameninţarea puştii lui Telak. 


— Între timp, trimite pe unul din oamenii dumitale să 
aducă o targa, pături şi lanterne. Nu este nevoie să-ţi atrag 
atenţia ce s-ar întâmpla dacă încerci să faci vreo prostie. 

Kiseki a stat un moment pe gânduri, dar a dat ordine 
unui om de-al său. Nicolson îl urmări pe acesta plecând, 
după care se adresă din nou lui Kiseki: 

— Probabil că aveţi un post de radio, aici în casă. Unde 
este?! 

Mai întâi Kiseki zâmbi, descoperind o măreaţă colecţie 
de dinţi frontali de aur. 

— Îmi pare rău că te dezamăgesc, mister... cum te 
cheamă? 

— Nicolson. Nu este cazul de prezentări ceremonioase. 
Unde-i postul de radio, colonele Kiseki? 

— E singurul pe care-l avem. răspunse Kiseki. arătând 
cu un gest alături de el, zâmbind şi mai larg, un mic 
receptor. 

Şi fiindcă îşi mişcă puţin capul, McKinnon i l-a sucit la 
loc, neîntrerupând supravegherea. 

Nicolson aruncă o privire la micul post receptor. 

— Unde este postul de emisie, Colonele Kiseki? Asta te 
întreb, ripostă calm Nicolson. Cred că nu întrebuinţaţi 
porumbei călători pentru comunicaţii. 

— Umor englezesc, ha, ha, ha; foarte spiritual! 
Zâmbind, Kiseki adăugă: 

— Avem un post de transmisie, mister... da, da... 
Nicolson, la barăcile în care sunt încartiruiţi soldaţii. 

— Unde anume? 

— La celălalt capăt al oraşului, cam la o milă de aici, 
răspunse Kiseki, cu un ton care voia să pară binevoitor. 

— Aşa..., replică Nicolson, gânditor. Prea departe şi mă 
îndoiesc că voi fi în stare să merg până la barăcile 
dumitale, să intru cu revolverul pregătit, să distrug 
transmiţătorul şi să ies - fără a fi fost eu însumi omorât 
înainte. 

— O judecată foarte înţeleaptă, mister Nicolson. 
răspunse înţelegător Kiseki. 

— N-am de gând să mă sinucid. 


Nicolson îşi frecă barba nerasă de atâta vreme şi 
țepoasă şi i se adresă din nou lui Kiseki: 

— ŞI... e chiar singurul post de emisie din localitate? 

— Da, pe cuvântul meu, 

— Să zicem că te cred. 

Nicolson nu mai insista, îl observa pe McKinnon care 
termina să-l lege pe celălalt ofiţer, cu un entuziasm ce i-a 
smuls respectivului un gemăt de durere, apoi se uită la 
soldatul trimis de colonel: se întorcea cu o targa, pături şi 
două lanterne. După care privi spre capătul ei, mai întâi la 
Kiseki, apoi la civilul de lângă el. Primarul încerca să facă 
pe indignatul, pe ultragiatul, dar se vedea bine că era 
înspăimântat: i se citea spaima în ochi, colţul buzelor îi 
tremura uşor şi transpira abundent; până şi impecabilul său 
costum gri parcă se cam şifonase... Nicolson i se adresă lui 
Kiseki: 

— După câte am înţeles, primarul este un prieten bun al 
dumitale, colonele? 

În ochii lui McKinnon, foarte ocupat tocmai cu legarea 
inimilor primarului, Nicolson citea graba să plece, era 
nerăbdător să se termine cu această discuţie; dar Nicolson 
părea că nu înţelege. 

Kiseki îşi drese cu solemnitate glasul: 

— In... cum se spune, calităţile noastre de comandat al 
garnizoanei şi primar al localităţii, fireşte noi... 

— Scuteşte-mă de ce vrei să mai spui, îl întrerupse 

Nicolson, cred că îndatoririle sale de primar îl aduc 
destul de des aici în casă. 

Privea spre primar, cu o nuanţă de interogare în ochi, 
Kiseki i-o luă înainte: 

— Dacă vine des pe aici? Dragă Nicolson, este chiar a 
primarului, eu sunt musafirul. 

— Ce spui? exclamă Nicolson, privindu-l pe primar; 
poate că vorbeşti câteva cuvinte englezeşti, domnule 
primar? 

— Vorbesc perfect englezeşte, răspunse acesta, 
mândria biruindu-i momentan spaima. 


— Foarte bine, ripostă scurt Nicolson; hai să discutăm 
atunci. 

Îşi scăzu vocea cu o octavă şi continuă cu un mârâit 
ameninţător; dar primarul nu păru mai înspăimântat. 

— Unde este postul de emisie al colonelului Kiseki, în 
această casă? 

Kiseki se întoarse spre primar. Pe faţă i se citea 
îngrijorarea de a fi trădat; începu să-i strige ceva 
ininteligibil, dar se opri la mijlocul torentului de vorbe când 
McKinnon îl plesni cu palma peste ureche. 

— Nu fă prostii, colonele, îl apostrofă Nicolson; şi nici să 
nu mă crezi prost. Cine a mai auzit ca un comandant 
militar, mai ales într-un punct nevralgic, într-o zonă 
periculoasă cum sigur e asta, să aibă centrul de comunicaţii 
la o milă depărtare? E sigur că emițătorul se află aici şi-i tot 
atât de sigur că de obicei funcţionează toată noaptea. Nu 
mă îndoiesc că primarul face asemenea sacrificii pentru 
preţioasa zonă în Cooperare. 

| se adresă din nou civilului înfricoşat: 

— N-am timp de pierdut; unde-i? 

— N-am să spun nimic. 

Buzele primarului se frământau, abia reuşind să scoată 
cuvintele. 

— Nu mă puteţi forţa să spun. 

— Te cam înşeli, avem mijloace. 

Şi Nicolson i se adresă lui McKinnon: 

— la răsuceşte-i niţel braţul, şef de echipaj! McKinnon 
se execută! primarul începu să se vaiete. 

La început mai mult de spaimă decât de durere. Dar 
McKinnon încleşta şi mai mult strânsoarea. 

— Ei... ce spui? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

De astă dată, nu a, mai fost nevoie să i se spună lui 
McKinnon ce are de făcut: a răsucit mai vârtos braţul drept 
al primarului, până ce încheietura mâinii i-a ajuns ia 
omoplat. Primarul ţipa ca porcul la apropierea cuţitului. 

— La etaj, a şoptit primarul, din cauza durerii, dar mai 
ales a spaimei. 


— În pod; vai. braţul meu, mi-ai rupt braţul. 

— lartă-l, McKinnon. 

Cu dezgust, Nicolson îşi luă privirea de la primar. 

— În regulă, colonele, chiar dumneata ai să ne conduci. 

— Poate s-o facă şi politicosul meu prieten, primarul, 
rosti disprețuitor Kiseki. 

— îşi încleşta gura şi expresia chipului arăta că nu-i va 
merge bine primarului, dacă se vor mai întâlni cândva, în 
alte împrejurări. 

— Primarul poate să vă arate unde este postul. 

— Fără îndoială, dar prefer să ne arăţi dumneata. 
Probabil că oamenii dumitale se plimbă prin împrejurimi cu 
puşti-mitraliere şi sunt sigur că n-ar ezita să ne găurească 
şi pe mine şi pe primar. Dar dumneata ne foloseşti ca cea 
mai bună poliţă de asigurare pe viaţă. 

Nicolson şi-a trecut puşca în mâna stingă, a scos un 
revolver din centură şi l-a controlat dacă e armat. 

— Sunt grăbit, Colonele, să mergem. 

S-au întors după cinci minute şi în urma lor postul de 
emisie nu mai era decât o grămadă încâlcită de fire de oţel 
şi piese distruse; nu întâlniseră pe nimeni, nici la dus nici la 
întors. Pare-se că vaietele primarului n-au atras nimănui 
atenţia, poate din cauza uşilor închise, dar mai probabil, a 
bănuit Nicolson, din cauză că personalul de serviciu era 
obişnuit să audă gemete venind din încăperile în care se 
afla Kiseki. 

Nici McKinnon n-a stat degeaba în absenţa lui: acoperit 
cu pături şi ţinându-l în braţe pe micul Peter Talion, care 
era foarte speriat, Findhorn era întins pe o targa de pe 
parchet. La fiecare din cele patru braţe ale tărgii se afla 
câte un soldat japonez, conştienţi că erau sub strictă 
supraveghere şi nu aveau de ales: şeful de echipaj le 
legase zdravăn încheieturile mâinilor de braţele tărgii. 
Primarul şi locţiitorul lui Kiseki erau legaţi împreună cu 
aceeaşi bucată de frânghie, cot la cot, Victima lui Telak mai 
zăcea pe parchet şi Nicolson îşi spunea că, probabil, va 
rămâne acolo multă vreme. Nu mai exista nici urmă din cel 
de-al şaselea soldat japonez. 


— Minunat ai procedat, şef de echipaj, spuse Nicolson, 
aruncând o privire în jur; dar lipseşte un prieten de-al 
nostru. 

— De fapt, nici el nu lipseşte, sir; este în debara. Cu 
toate privirile furioase şi protestele lui Kiseki, 

McKinnon căuta să-l lege cât mai strâns de cotul stâng 
al primarului, dar continuă să-i răspundă lui Nicolson: 

— Am avut de furcă până am închis uşa debaralei, dar 
am reuşit s-o şi încui. 

— Foarte bine. 

Nicolson a mai aruncat o ultimă privire în jurul încăperii. 

— Nu mai are rost să zăbovim aici; să ne vedem de 
drum. 

— Unde ne duceţi! întrebă Kiseki, proptit zdravăn pe 
picioare şi cu capul afundat între umeri. 

Nu i s-a răspuns imediat şi a repetat întrebarea: 

— Unde ne duceţi? 

— Telak spune că şalupa dumitale personală este cea 
mai bună şi mai rapidă pe o sută de mile în josul şi susul 
coastei. Tocmai bună ca să ajungem prin Strâmtoarea 
Sunda în Oceanul Indian cu mult înainte de ivirea zorilor. 

— Cum! răcni Kiseki cu figura răvăşită de furie; îmi luaţi 
şalupa? N-o să ajungeţi departe cu ea, să ştiţi, englezilor! 

A tăcut un moment, dar se cunoştea că prin minte îi 
treceau tot felul de gânduri şi ţopăia pe pardoseala de 
parchet, târând şi pe cei doi de care era legat, amenințând 
să dea cu piciorul in Nicolson, atât de mult îl cuprinsese 
furia: 

— Mă iei cu tine blestematule, mă iei cu tine! 

— Desigur; cum aş putea face altfel? răspunse Nicolson 
rece. 

S-a dat cu un pas înapoi ca să evite lovitura lui Kiseki şi 
îl împunse cu ţeava puştii, nu prea delicat, în abdomen, 
chiar sub coşul pieptului. Kiseki se chirci de durere. 

— Eşti cel mai bun permis de trecere pentru noi şi am fi 
nebuni să te lăsăm aici. 

— Nu vreau să merg, bolborosea Kiseki, nu vreau să 
merg, nici mort, nu vreau să merg. Să ajung într-un lagăr! 


Prizonier la englezi! Niciodată, nicidecum! Mai bine omoară- 
mă! 

— Nu-i nevoie să te omorâm, replică Nicolson; dacă te 
opui, te legăm, îţi înfundăm un căluş în gură, ba chiar te 
punem pe o targa. 

După care, arătând spre uşa debaralei: 

— Mai avem şi acolo nişte muşterii de luat cu noi, dar 
sunt prea mulţi şi ne-ar încurca. Alege: mergi cu noi pe 
propriile-ţi picioare sau pe targa? In cazul ăsta îţi vom găuri 
picioarele cu două gloanţe ca să stai liniştit. 

Kiseki citi neîndurare dârză pe figura lui Nicolson şi se 
decise: a pornit pe propriile-i picioare. 

Pe drum, până la debarcader, n-au întâlnit nici un soldat 
japonez. Noaptea era fără vânt, dar cădea o ploaie 
puternică, stăruitoare, şi străzile Bantuk-ului erau pustii. în 
fine, de astă dată, norocul începea să le surâdă. 

Vannier şi ceilalţi erau deja la bordul şalupei. Când au 
sosit la debarcader, au găsit numai un om de pază şi, 
împreună cu consătenii lui Telak, s-au strecurat tăcuţi ca 
noaptea. Van Effen se instalase şi adormise într-o cuşetă de 
sub punte, iar Walters pregătise postul de radio ca să poată 
transmite. Lungă de patruzeci şi patru de picioare şi lată de 
patrusprezece picioare, şalupa era vizibilă chiar pe ploaie şi 
în întuneric, gata de plecare. 

Willoughby luase în primire cabina motorului şi mai că 
dansase de bucurie văzând cele două diesele mari 
admirabil întreţinute. Gordon şi Evans au mai încărcat încă 
vreo şase bidoane de combustibil pe puntea de la pupa. lar 
McKinnon şi Vannier au dat o raită pe la alte câteva mici 
ambarcaţiuni acostate în spatele digului spargeval, căutând 
piese de radio şi au distrus magnetoul singurei şalupe care 
se mai afla în micul port. 

Au pornit la drum exact la ora zece seara, pe o mare 
calmă, netedă ca untdelemnul. Nicolson a stăruit pe lângă, 
Telak să meargă cu ei, dar acesta a refuzat, spunând că 
vrea să rămână împreună cu compatrioţii săi. A mers pe dig 
atât timp cât a putut să-i mai vadă şi Nicolson ştia că nu se 
vor mai reîntâlni vreodată. 


Când au început să se depărteze în întuneric, cei patru 
soldaţi japonezi alergau grămadă pe dig, strigând cât îi 
ţinea gura cu vocile lor piţigăiate. Dar strigătele lor nu s-au 
mai auzit, înăbuşite de zgomotul brusc făcut de şalupă 
când, după ce a ocolit capătul spargevalului, cele două 
jiglere ale dieselelor au fost deschise la maximum şi nava a 
pus capul cu viteză spre sud-vest, spre Capul Java şi 
dincolo de el, spre Oceanul Indian 

Conform celor stabilite prin radio, s-au întâlnit cu 
HMAS!” Kenmore, un distrugător de tipul „Q", la ora doua şi 
jumătate, in aceeaşi noapte. 


Sfârşit. 


111 His (Her) Majesty Australian Ship: navă a marinei militare 
australiene.