Douglas Reeman — Intilnire in Atlanticul de Sud

DOUGLAS REEMAN 


ÎNTÂLNIRE 
ÎN 
ATLANTICUL 
DE SUD 


În româneşte de 


DAN GHIBERNEA 


Mic glosar marinăresc de 


VALERIU IONESCU 


Douglas Reeman 
Rendezvous - South Atlantic 
Hutchinson & Co. (Publishers) Ltd. 
London 
© Douglas Reeman 1972 


Ediţie electronică realizată după ediţia 
tipărită a editurii Meridiane, Bucureşti 1983 


Denumire alternativă: 
Rendez-vous în Atlanticul de sud 


Crucişătoarelor auxiliare Kawal- pindi, Jervis Bay, Laurentic, 
Dunvegan Castle şi celorlalte nave care au brăzdat mările în 
timp de pace şi au pierit în război atunci când patria le-a 
cerut-o. 


Sunt mormântul unui vas ce-a eşuat; dar tu continuă să 
pluteşti: căci noi, de n-om mai fi, voi, cei ce rămâneți, marea 
veți cutreiera. 

(Din „The Greek Anthology”) 


SCAPA 


Humberul cu caroseria vopsită în culori de camuflaj se opri la 
destinaţie, cu bara din faţă la numai câţiva paşi de marginea cheiului, 
vibrând zgomotos, dorind parcă s-o pornească din nou la drum. 

Micuța  şoferiţă, înrolată în „Women’s Royal Navy Service”!, 
înfofolită până peste urechi împotriva frigului puternic de afară, opri 
ştergătoarele de parbriz şi spuse: 

- Am ajuns, domnule comandor?. Trebuie să sosească o şalupă 
dintr-o clipă-n alta. 

Se întoarse puţin şi singurul pasager al maşinii îi răspunse: 

- Nu opri ştergătoarele. Nu încă. 

Ignorându-i mirarea, căpitanul-comandor Andrew Lindsay se aplecă 
în faţă, încercând să străpungă cu privirea-i, aparent lipsită de 
expresie, parbrizul brăzdat de picăturile de ploaie. 

Cenuşiu. Totul era cenuşiu. Conturul nedefinit al insulelor, cerul, 
formele variate ale navelor smucind în cabluri sub vânt şi ploaie. 
Apele uriaşei rade naturale de la Scapa Flow erau plumburii, singura 
licărire de viaţă constituind-o vârtejurile curentului de apă produs de 
maree şi zbuciumul curenților submarini. 

Scapa. Acest cuvânt era suficient. Volume întregi s-au scris despre 
miile de marinari ai celor două războaie mondiale. Umezeală şi frig. 
Furtunile violente şi marea înverşunată făceau ca numai cei mai 
iscusiţi să poată trece cu bine printre stâncile şi insuliţele 
înconjurătoare. 

Cercetând cu privirea vasele ancorate, se întrebă cum arată oare 
cel sortit să-l comande? Nu puteai şti niciodată până nu primeai 
ordinul, cu toată studierea atentă a cărţilor şi rapoartelor informative. 
Nici chiar cei de la Cartierul General al Marinei, din Kirkwall, nu i-au 
putut fi de folos. 

H.M.S.? Benbecula, un crucişător auxiliar, fusese la echipare mai 
bine de şase luni, iar acum îşi aştepta noul comandant. În timpul 
agitatei traversări a estuarului Pentland, venind de pe coasta 
scoțiană, văzuse cam o duzină de marinari tineri cu privirea aţintită 
asupra lui, în ochii lor naivi putându-se citi: curiozitate, speranţă, sau, 
poate, chiar sentimentul pe care îl încerca el însuşi - resemnare. Un 
lucru sigur: erau toţi la fel de nevinovaţi ca iarba care creşte după 
ploaie. De fapt, multora, după numai câteva minute de la urcarea pe 
vas, li se făcea rău de mare. 

Şi era doar septembrie. Al doilea septembrie de război. Şoferiţa îi 


studia profilul, gânditoare. Pasagerul ei trebuia să aibă în jur de 33-34 
de ani. Când îl luase din faţa clădirii Cartierului General, îl surprinsese 
privind strada cu o bună dispoziţie rar întâlnită la Scapa, fapt ce îi 
stârnise interesul. Fetelor din Wren, fiind mult mai puţin numeroase 
decât angajaţii bărbaţi, cu greu un nou venit le mai stârnea interesul. 
„E, totuşi, ceva deosebit în acesta, gândi ea. Are părul blond, mai lung 
decât scrie la regulament, ochi albaştri, foarte gravi.” 

Părea, parcă, tot timpul preocupat de o problemă importantă, 
încercând să ia o decizie. Avea o aparentă indiferenţă faţă de el însuşi, 
atrăgătoare pentru tânăra de la volan. Treptat, însă, îşi pierdu acest 
aer. 

- Poţi să opreşti acum ştergătoarele, spuse încet comandorul. 
Mulţumesc. 

Lindsay se afundă în bancheta maşinii, trăgându-şi gulerul hainei 
peste urechi. Totul era cenuşiu şi rece. Era nerăbdător, lacom să se 
testeze din nou. 

Ştia că fata îl priveşte şi se întreba cum arăta ea fără sumedenia de 
haine şi fulare cu care era îmbrăcată. 

Probabil că avea în jur de douăzeci de ani, ca mai toate fetele din 
Wren văzute de el în camerele călduroase din clădirea Cartierului 
General. Zâmbi agasat. Douăzeci de ani... 

Intrase în marină la doisprezece ani, ca elev, în 1920. Acum 
douăzeci şi unu de ani. Şi în tot acest timp, nici o pauză. Muncă şi 
studiu. 

Călătorea şi învăţa meserie. Zâmbetul îi pierise. Ca să ajungă până 
la urmă aici. La comanda unui vas comercial, nenorocit, care, datorită 
câtorva tunuri şi echipajului militar, fusese numit navă de luptă. 

„Crucişător auxiliar”. Până şi acest titlu era o nebunie. 

- Cred că văd o şalupă care se apropie, domnule comandor. 

Dintr-o dată simţi din nou sentimentul de îngrijorare şi nesiguranţă. 
Măcar de s-ar întoarce pe mare la un distrugător. Oricare ar fi bun, 
chiar şi unul ca bătrânul Vengeur. N-ar mai trebui să gândească aşa! 
Vengeur nu mai exista. Zăcea, undeva, pe fundul oceanului, în 
mijlocul Atlanticului. 

Zări, în depărtare, silueta şalupei, cu contururi neclare, şerpuind 
peste mustăţile albe ale valurilor din prova. Mai avea puţin şi ajungea. 

Fără să vrea, îşi lăsă gândul să zboare la ultimul vas pe care l-a 
comandat, ca un om care îşi atinge o rană de-abia vindecată. 

Primise comanda doar cu două zile înainte de izbucnirea războiului. 
Era un distrugător vechi, din clasa V&W, construit în primul război 
mondial, şi ajunsese să-i îndrăgească toate ciudăţeniile şi capriciile. 

Când loviturile, încasate atât de la duşmani, cât şi de la prieteni, au 
căpătat amploare, Lindsay, ca majoritatea contemporanilor săi, a 
trebuit s-o ia de la cap, să înveţe totul din nou. 


Teoriile legate de tactici deveniseră peste noapte un adevărat mit. 
Credinţa nezdruncinată că nimic nu poate diminua controlul Marinei 
militare engleze asupra mărilor fusese împinsă până dincolo de 
opiniile celor mai optimişti, în jurul lor, însă, lumea trăia o nebunie - 
Dunkerque, căderea Norvegiei şi a Ţărilor de Jos, capitularea Franţei, 
cu consecinţa imediată a pierderii sprijinului flotei de război, au 
însemnat poveri ce s-au adunat una peste alta. 

Ideea apropierii dezastrului era, însă, mult mai clară pentru cei din 
Marina militară. Până şi din această maşină se putea vedea cu ochiul 
liber locul unde fusese scufundată nava de linie Royal Oak, de către 
un U-bot. Sistemele de apărare trebuiau să fie perfectate. 

Cu şase luni în urmă, pe când se afla în spital, fusese distrus 
crucişătorul de bătălie Wood, de către puternica navă germană 
Bismark. Intreaga Marină rămăsese uluită. Nu pentru că o navă 
importantă a fost scufundată. In război trebuie să accepţi şi pierderile. 
Dar Hood era ceva deosebit: nu numai o navă de luptă, ci un simbol. 
Măreaţă, frumoasă şi arogantă, străbătuse lumea întreagă între 
războaie, îşi ridicase pavilionul în zeci de porturi străine, participase la 
ancoră la reviste navale, strălucitoare în zecile de lumini colorate şi 
împodobită cu pavoaz, spre deliciul vârstnicilor şi tinerilor, deopotrivă. 
Pentru toţi, era întruchiparea marinei însăşi. De neatins, un adevărat 
scut. Şi, ca o străfulgerare, un singur punct vulnerabil i-a fost de ajuns 
să fie aruncată uitării. Din sutele de marinari de pe Hood, doar trei au 
mai putut fi salvaţi. 

Poate că Vengeur fusese cea mai aproape de realitate, gândi el 
confuz. Bătrână, dar încercată şi solid construită. Şi-a servit echipajul 
cu devotament, până în ultima clipă, îşi amintea acel moment cu 
exactitate. Parcă ar fi fost ieri. Sau acum. 

Nava al cărei comandant era dirija escorta unui convoi ce se 
îndrepta spre Statele Unite. Douăzeci de vase, imperios necesare 
pentru a aduce proviziile pe care o naţiune întreagă aflată în război le 
aştepta cu disperare. 

Două vase comerciale fuseseră torpilate şi scufundate în primele 
trei zile, dar apoi Atlanticul trecu de partea lor. Se stârni o furtună 
cumplită şi întreg convoiul, serios zdruncinat, îşi urmă drumul spre 
vest, cu Vengeur în continuă căutare a vaselor rătăcite... 

Restul escortei era format din două traulere convertite şi un vas de 
patrulare, cam de prin 1915. 

Era tot ce-şi putea permite cea mai faimoasă flotă din lume şi nu 
s-ar putea spune ea nu s-a străduit să-şi merite renumele. 

Probabil că invizibilele U-boturi au plonjat să scape de furtună şi au 
pierdut convoiul, ori, poate, s-au îndreptat către vreo ţintă mai lesne 
de atins. Oricum, le-ar fi fost foarte uşor. 

Un singur U-bot, cu un comandant mai tenace, reuşi să ţină pasul 


cu restul convoiului. Încerca să lovească cea mai bună navă, un 
petrolier mare şi modern, care, cu puţin noroc, ar aduce înapoi destul 
carburant, astfel încât să le ajungă bombardierelor până în Germania. 
Să le dea o lecţie nemților. 

Vântul se mai potolise, iar cerul era senin, cum nu fusese de mult. 
Se apropia ora întâlnirii cu patruloarele americane, înţelegere ce 
nesocotea neutralitatea acestora, dar care era mai mult decât 
binevenită pentru navele convoiului şi escorta lor. 

Submarinul lansă trei torpile, care, cu toată strădania nemților, 
ratară de puţin petrolierul. Una însă o nimeri pe bătrâna Vengevr, 
chiar în prova babord, sub teugă, şi o reteză pe loc, ca o secure 
uriaşă. Din fericire, tot echipajul se afla la posturile de luptă, căci altfel 
marinarii din bordul liber ar fi stat în cazarma prova şi ar fi murit 
acolo, sau s-ar fi înecat odată cu partea retezată de explozie. În 
cincisprezece minute, nava cobori în adâncuri, cu demnitate, ca o 
„doamnă însângerată”, cum îi zise, mai târziu, timonierul. 

Cinci oameni au pierit, restul echipajului a fost pescuit din bărci şi 
de pe plute de către un vas de transport suedez care fusese, din 
întâmplare, spectator al scufundării. 

Lindsay îşi afundă mâinile în buzunarele mantalei, încleştând 
pumnii. Incă un vas scufundat. 

Se întâmpla din ce în ce mai des, iar acum toţi păreau mulţumiţi că 
nu fusese torpilat petrolierul. 

Era târziu. Târziu. Scrâşni din dinţi, sperând că se va putea abţine 
să vorbească tare. 

- Vă simţiţi bine, domnule comandor? îl întrebă fata. 

- Ce dracu vrei să spui cu asta? 

- lertaţi-mă, şi-şi îndreptă privirea în altă parte. 

- Nu, nu... Îşi scoase chipiul şi-şi petrecu degetele prin păr. Simţea 
transpiraţia cum îi umezea cămaşa. Teamă?! Eu ar trebui să-ţi cer 
scuze. 

Fata îl privi din nou, întrebătoare: 

- Domnule comandor? 

El ridică din umeri. Apoi, brusc: 

Destul! Eşti cumva logodită, sau, mă rog, ceva asemănător? 

II privi cu fermitate. 

- Nu domnule, am fost. S-a curăţat anul trecut deasupra 
Hamburgului. 

- Inţeleg. „S-a curăţat”. Cât de rece sună! Ce înseamnă tăria omului 
în război. Cred că ar trebui să plec, acum. Altfel, barca se va întoarce 
fără mine. 

- Poftiţi, domnule comandor. O să vă ajut la bagaje. 

Se făcu că nu bagă în seamă protestele lui, cobori pe bolovanii 
udaţi de ploaie ai cheiului şi îi dădu o mână de ajutor. 


Vântul trânti uşa maşinii, iar Lindsay îşi simţi faţa biciuită de stropii 
reci şi grei. În barca agitată de valuri îl aşteptau, înfofoliţi în haine de 
ploaie, cârmaciul şi marinarul care îl însoțea. 

- Poate ne-om mai vedea, spuse el. Incercă să zâmbească, dar faţa 
îi rămase neschimbată, ca o mască. 

II privi cu coada ochiului, fruntea şi chipiul semeţ strălucindu-i din 
pricina ploii, în lumina cenușie care îi înconjura. 

- Poate. 

- Cum ai zis că te cheamă? 

Işi trase baticul umezit de ploaie din dreptul gurii şi zâmbi: 

- Collins, domnule. Strâmbă puţin din nas. Eve Collins. Caraghios, 
nu-i aşa? 

Avea o gură frumoasă. Lindsay tocmai observă că marinarul care îi 
lua bagajele ţinea privirea pironită către picioarele fetei. 

Ai grijă de tine, îi mai spuse şi se îndreptă spre trepte, coborând în 
grabă la barca ce-l aştepta. 

Fata se întoarse la maşină şi se cufundă în scaun, lăsând pe el 
urmele scurtei din molton îmbibată cu apă. In timp ce întorcea 
maşina, zări barca depărtându-se în larg. 

„Ce tip bine”, gândi ea... Se încruntă, debreind cu violenţă, speriată 
parcă de un gând ascuns. „De ce i-oi fi dat numele? Oricum, n-o să se 
întoarcă.” Işi privi chipul în oglindă...Bietul de el... „Ca noi toţi, de 
altfel, în locul ăsta nenorocit.” 

In vreme ce barca se năpustea prin valurile umflate de vânt, 
Lindsay rămase în picioare, ţinându-se eu ambele mâini de acoperiş, 
cu privirea spre vasele ancorate în larg. Nave de linie, crucişătoare 
grele, distrugătoare, vase de aprovizionare, toate piturate în aceeaşi 
culoare monotonă, plictisitoare. Singura notă aparte era dată de 
prezenţa pavilionului naţional la pupa sau a petelor de camuflaj de pe 
câte o navă din escorta Atlanticului. Ochiul său experimentat îl ajută 
să-şi facă o imagine despre fiecare... numele, clasa, unde le-a mai 
întâlnit... Feţele şi vocile din marină erau parcă ale aceleiaşi familii. 
Toate aceste nave, poate cele mai bune din întreaga flotă, stăteau 
acum blocate aici, în Scapa, împinse de vânt şi curenţi în jurul ancorei 
şi balizelor, aşteptând ca unităţile grele germane să străpungă 
blocada, să încerce să distrugă convoaiele, să-şi netezească cât mai 
mult diferenţa de forţe faţă de Anglia. 

Bismarck fusese atacat şi scufundat după ce-l distrusese pe Hood. 
A fost o urmărire al naibii de grea, la care a participat mai toată flota 
engleză. Graf Spee fusese scufundat de propriul echipaj, la 
Montevideo, trebuind să accepte înfrângerea de către o forţă navală 
inferioară, dar abilă. Oricum, se descurcase bine până atunci, 
scufundase destule nave engleze valoroase. Chiar şi acum se zice că 
puternicul Tirpitz şi alte nave germane moderne şi periculoase stau 


ascunse în fiordurile norvegiene ori în porturile franceze capturate, 
de-a lungul golfului Biscaya, pândind un moment propice. 

Şi, până când acesta va sosi, toate navele de la Scapa vor trebui să 
zacă, irosindu-se. 

Işi aţinti privirea asupra cârmaciului şalupei. Se întreba, probabil, ce 
fel de comandant le vine pe cap. Va fi oare în stare să se descurce? Să 
păstreze vasul întreg? 

- Am ajuns, domnule comandor, spuse marinarul. 

Lindsay îşi ţinu respiraţia. Pentru un moment, în faţa lui, nava 
apărea ca o umbră, nedesluşită, ca toate celelalte, prin perdeaua 
deasă a ploii care nu mai contenea. | se înfăţişa ca o stâncă abruptă, 
de pe care apa se scurgea şiroaie. 

Lindsay îi studiase trecutul, înfăţişarea şi planul, în repetate rânduri, 
dar, chiar faţă de distrugătorul mic pe care-l avusese în subordine, 
aceasta navă îi părea greoaie şi vulnerabilă. Camuflajul, pavilionul 
Marinei militare şi câteva tunuri puteau cu greu să-i schimbe aspectul. 

Cele cinci sute de picioare lungime şi 12 500 de tone navigaseră pe 
distanţe de mii de mile de când nava fusese lansată la apă, în Clyde, 
în 1919. Născută în perioada speranţelor deşarte şi a şomajului 
puternic, a depresiunii mondiale şi apatiei postbelice, nava a 
reprezentat mai mult o sursă de locuri de muncă pentru muncitorii 
portului decât o speranţă în plus. 

Cunoscută ca un vas mijlociu de linie, făcuse în mod constant ruta 
Londra, Brisbane, Port Said, Aden, Colombo, Fremanth, Adelaida, 
Melbourne şi Sydney. Erau porturi invidiate de mai toate vasele 
comerciale din lume. 

Cărând marfă, corespondenţă sau pasageri, şi-a croit drum de-a 
lungul anilor, aducând bani, oferind plăceri, asigurând locuri de 
muncă. 

După Dunkerque, unde Anglia şi-a dat seama că nu poate câştiga 
războiul cu una cu două, dacă îl va câştiga, navei urma să i se atribuie 
un alt rol. Vasele de pasageri transoceanice deveniseră adevărate 
spitale plutitoare sau transportoare de trupe, iar toate celelalte 
cargouri, petroliere sau bătrâne cabotiere cu aburi fuseseră aruncate 
în luptă, pe rutele convoaielor, să le susţină. Benbecula a transportat 
şi trupe, dar dimensiunile sale nu păreau potrivite pentru o astfel de 
misiune. 

Nefolosibilă în transporturile mari, prea mică pentru a adăposti un 
număr important de marinari, a fost mutată tot timpul de pe o scenă a 
războiului pe alta, ca un pion stângaci. Şi, în sfârşit, Comandamentul 
Marinei se hotărî să transforme nava într-un crucişător auxiliar. 

Putea să înfrunte cea mai neprielnică vreme şi să rămână departe 
de bază mai mult decât oricare altă navă de război medie. Era în stare 
să patruleze vastele întinderi de apă ale Atlanticului şi Islandei şi să 


revină până lângă coastele Danemarcei, observând navele 
spărgătoare de blocadă, raportând orice mişcare suspectă a 
inamicului, evitând pericolele reale. O navă de război mai serioasă ar 
fi putut, însă, cu uşurinţă, să-i facă bucățele carena, şi aşa neblindată. 

Rawalpindi aflase cum e să fii făcută bucățele. Şi numai cu nouă 
luni în urmă, Jervis Bay fusese scufundată, în timp ce încerca să apere 
un convoi important, la o mie de mile depărtare de coastele Americii. 
Convoiul scăpă nevătămat, în timp ce sărmana Jervis Bay, mitraliată, 
în flăcări, încasă obuz după obuz de la o navă de linie germană. 
Distrugerea ei, sacrificiul ei au adus atât mânarie, cât şi umilinţă celor 
ce au fost în stare să părăsească ţara cu o navă cu totul nepregătită 
pentru pericolele ce-o aşteptau. 

Din goana bărcii cu motor, Lindsay zări, în depărtare, gura de 152 
mm a unui tun care parcă-l aştepta. 

- Imi pare uşor înclinată în tribord, spuse Lindsay. 

Cârmaciul şalupei răspunse, rânjind: 

- Aveţi dreptate, domnule comandor. Din câte ştiu, eu, aşa a fost 
dintotdeauna. Un marinar bătrân spune că ar fi luat o buşitură în 
timpul unui taifun, înainte de război, şi-aşa a rămas. 

Lindsay se încruntă. Nu-şi dăduse seama că a gândit cu voce tare. 
„Uşor înclinată în tribord”. Şi nici nu ajunsese încă la bord! 

Îl trecu din nou un fior de nelinişte. Încercă să fugă de gândurile ce 
începuseră să-l chinuie. Tunuri de 152 mm, două sute cincizeci de 
ofiţeri, subofiţeri şi ostaşi, dintre care mai toţi erau veniţi direct din 
şcoli. 

Numele secundului navei: Goss - John Goss. 

Coca navei se afla acum chiar deasupra sa, iar ochii îi erau aţintiţi 
asupra scării de bord ce se prelungea până spre balustrada unde feţe 
nedumerite, întrebătoare, îl aşteptau. Câţi pasageri or fi urcat şi 
coborât această scară? Câte amintiri, câte ilustrate or fi fost trimise de 
la bordul navei? 

„Stop! Trebuie să mă opresc aici!” 

Stătea în picioare în barca ce sălta pe apă, în timp ce omul din 
prova agăța cangea cu o nonşalanţă studiată. 

Pe când Lindsay sărea din barcă, mecanicul întrebă, mai mult 
şuierând printre dinţi: 

- Bob, cum e tipul? 

Cârmaciul, aruncând o privire spre figura osoasă a lui Lindsay, 
răspunse, cu un şuierai asemănător: 

- Dintr-o bucată, zău. Unul de meserie. 

- Nu e ca celălalt. 

Mecanicul oftă. 

- Asta ori a făcut-o de oaie şi nu le dă mâna să-i încredinţeze ceva 
mai bun, ori ne paşte o misiune specială, una a dracului! Oricum, cam 


tot aia e, nu? 

Cârmaciul ascultă atent şuieratul sifleei, ce dădea onorul la capătul 
scării de metal, şi spuse cu ton indiferent: 

- Cam aşa s-arată... Puneţi-vă la treabă flăcăi şi mişcaţi-vă iute, că 
v-aşteaptă lucruri mari! 

Celălalt îngână: 

- Ce-ar fi să mă laşi, naibii, în pace! Eşti un cârmaci şi nimic mai 
mult!” 

Cârmaciul încercă să-şi amintească dacă se proiecta vreun film, în 
acea seară, la cantina trupei de uscat. Oricum, sala va fi plină până 
când va ajunge el la mal. Privi apoi cerul monoton şi ploaia. „S-o ia 
dracu' de Scapa!” 

Lindsay se uită la marinarii aliniaţi, greu de individualizat în 
mantalele lor strălucitoare. 

Părea un loc mai ferit. Intrarea din babord era plasată undeva între 
puntea de promenadă şi cea a bărcilor şi, cum vântul sufla din bordul 
opus, se afla într-un loc destul de liniştit. 

- Bine aţi venit la bord, domnule comandant! Un ofiţer solid făcu un 
pas înainte şi saluta. Eu sunt Goss. 

Lindsay ştia că Goss are 45 de ani, dar arăta cu cincisprezece mai 
mult. Avea un maxilar puternic, o faţă sobră şi, îmbrăcat în mantaua 
de ploaie, era o apariţie, dominându-i cu un cap pe toţi ceilalţi. 

Lindsay îi strânse mâna. 

- Mulţumesc, domnule comandant secund. 

Goss nu clipi şi nu cobori ochii. 

- Am bordul liber şi jumătate din oamenii de serviciu sunt pe țărm 
să aducă provizii. Muniţii am primit la Leith, înainte de a ajunge aici. 

Işi mută privirea pentru prima oară şi spuse aproape cu înfocare: 

- N-aveţi de ce să vă îngrijiţi de mersul serviciului pe această navă, 
domnule comandant. 

Tonul lui, uşor provocator şi agresiv, îl făcu pe Lindsay să replice: 

- Asta urmează să vedem, nu-i aşa? 

Goss se întoarse, strângând din dinţi, încercând să nu mai facă 
vreun comentariu. 

- Acesta este locotenentul Barker, domnule comandant. Se ocupă 
de aprovizionare şi stocarea proviziilor. Are toate registrele gata de 
inspecţie. 

Lindsay distinse o faţă zâmbitoare, lăsând să se vadă toţi dinţii, şi 
doi ochi palizi, în spatele unor ochelari. 

- Bine. 

Goss nu-i aprecie foarte mult grimasa. Deveni nervos, agasat, ostil 
chiar. N-a fost un început prea bun. Care naiba o fi motivul? 

La rândul său, Lindsay îşi atribuia o parte din vină. Erau probabil cu 
toţii mult mai îngrijoraţi de sosirea noului comandant decât şi-a dat el 


seama. 

Incercă din nou. 

- Ordinul de plecare va sosi la bord ceva mai târziu, după-amiază, 
aşa că, până atunci, nu va fi nimeni învoit. De fapt, asta va dura până 
voi vedea cum stau lucrurile cu plecarea. 

Surprinzător, Goss zâmbi. Era mai curând o forţare. Spuse apoi: 

- Am înţeles. Cei mai mulţi sunt preocupaţi să arate a marinari, 
decât să facă vreo treabă. Ne-au potopit civilii ăştia şi la ce te poţi 
aştepta de la ei? N 

Lindsay îşi privi ceasul şi constată că se oprise. Işi aminti, atunci, cu 
enervare, că şi-l potrivise după orologiul catedralei St. Magnus din 
Kirkwall în momentul în care ghidul său, fata din Wren, sosise cu 
maşina. 

Goss sesiză încruntarea de pe faţa comandantului. 

Mi-e teamă că masa de prânz a fost strânsă! După o clipă, adăugă: 
Aş putea să-i spun bucătarului să o... 

Lindsay privea în altă parte. 

- Nu-i nevoie. Un sandviş îmi este suficient. 

Nici nu-şi mai amintea când a mâncat bine, cu adevărat. ultima 
oară. Simţea, în acel moment, cât doreşte să rămână singur. Să 
găsească un loc ascuns sa poată să-şi adune gândurile. 

- Dacă vreţi să mă urmaţi, domnule comandant! spuse Goss, 
arătând cu mâna spre o scară. Cabina comandantului este sub puntea 
de comandă. Nu s-a făcut nici o modificare, încă. 

Lindsay îl urmă în linişte. Modificare? Ce voia oare să spună? Pe 
punte, mai mulţi marinari munceau, dar încercă să le evite privirea. 
Trecuse prea puţin timp ca să poată trage concluzii. Spre deosebire de 
Goss, care-i dispreţuia pe oameni pentru că erau „civili”, Marina ar fi 
fost într-o situaţie al naibii de grea fără ei. La ce se putea aştepta de 
la o navă amărâtă şi bătrână ca asta? 

- Şi cu înclinarea de la tribord, ce este? întrebă Lindsay, pe un ton 
apăsat. 

- A fost întotdeauna... domnule comandant. Atât răspunse Goss. 

Cabina comandantului era spațioasă, întinsă pe toată lăţimea punţii 
de comandă. O scară ducea direct la camera hărților, la postul de 
radio-telegrafie, ca şi la comanda de navigaţie şi la platforma unde 
era instalat compasul etalon. Din cabină se putea vedea aproape 
întreaga punte a bărcilor, ca şi până la prova. 

Goss deschise uşa, cu ochii aţintiţi asupra lui Lindsay. Acesta păşi 
tăcut înăuntru. 

În comparaţie cu Vengeur era parcă o altă lume: covor frumos, 
verde, pereţi îmbrăcaţi în lemn, mobilă bună, perdele noi, din creton. 

Deasupra unui dulap bine lustruit, din stejar masiv, era atârnată 
fotografia color a Benbeculei, aşa cum arăta ea odată... Carena de un 


verde strălucitor, coşurile cenuşii. Numele companiei „Aberdeen and 
Pacific Steam Navigation Company” era de asemenea prezent, sub 
forma unei embleme. N 

- Compania are, de fapt avea, cinci nave, spuse Goss, liniştit. Işi 
scoase mantaua de ploaie şi o împături, cu grijă, pe braţ. 

Pe mâneca hainei sale din pânză groasă, cu două rânduri de 
nasturi, erau cusute  tresele aurii împletite, însemnul 
locotenentului-comandor din Royal Naval Reserve“ 

- Nave pe cinste! Am servit pe toate, cu excepţia uneia. 

Lindsay îl privi grav. 

- Ai lucrat pentru o singură companie, de la început? 

- Intocmai. De când aveam paisprezece ani. Dacă n-ar fi fost 
păcătosul ăsta de război, ajungeam sigur comandant. 

- Inţeleg, Goss. 

Lindsay se îndreptă spre cel mal apropiat hublou şi privi marea 
agitată, până-n depărtare. 

Comentariul lui Goss nu era decât motivaţia atitudinii sale, gândi 
Lindsay. „Ajungeam sigur comandant... Poate chiar al acestui vas, de 
ce nu?” 

Se întoarse şi dădu cu ochii de registrele aliniate pe biroul lustruit, 
aşteptându-i parcă privirea şi semnătură. 

Ordonate şi curate, precum mantaua de ploaie de pe braţul lui 
Goss. 

- Asta a fost ultima dumitale navă, secundule? 

Goss încuviinţă. 

- Am fost secund. Dar când am încetat să transportăm trupe şi 
Amiralitatea a preluat compania, eu am rămas. Fiind rezervist, n-a 
avut nimeni nici o obiecţie. 

- De ce-ar fi avut obiecţii? 

Goss roşi. 

- Dumneavoastră nu ştiţi ca ăştia nu sunt sănătoşi până nu 
schimbă totul? 

- S-ar putea să ai dreptate... Ţi-aş fi recunoscător dacă mi s-ar 
aduce un sandviş, până mă uit prin registrele astea, Goss. 

Goss ezită un moment. 

- Am auzit că aţi fost în spital, domnule comandant. 

Ochii parcă îi licăreau. V-aţi pierdut nava, nu-i aşa? 

- Da, aşa e. 

Goss părea satisfăcut. 

- Vă las. Dacă doriţi ceva, trebuie doar să apăsaţi pe butoanele 
astea. 

Uşa se închise uşor şi Lindsay se aşeză la birou. Nu era grozavă 
situaţia, dar primul contact ar fi putut fi şi mai rău. Mult mai rău. 
începu să frunzărească registrele. În afară de Goss şi el, mai erau la 


bord şaptesprezece ofiţeri, inclusiv un doctor şi, din motive destul de 
dubioase, un locotenent din infanteria marină. Din câte aflase, între 
ofiţeri nu era o atmosferă tocmai destinsă... Zâmbi, cu toate că nervii 
săi erau destul de încordaţi. „Civili” - cum i-ar fi numit Goss. 

Câţiva, ca Goss, ofiţerii mecanici, locotenentul Barker, pe care îl 
cunoscuse în trecere, şi maistrul Tobey, şeful de echipaj, făceau parte 
din Royal Naval Reserve. Marinari profesionişti, antrenați şi obişnuiţi 
cu nave asemănătoare Benbeculei. Era totuşi un câştig. 

Singurii militari de carieră erau cel cu artileria, locotenentul 
Maxwell, şi doi subofiţeri pensionari, rechemaţi, Baldock, artilerist de 
meserie şi Emerson, mecanic. Lindsay se opri în josul paginii. Unicul 
aspirant de marină se numea Kemp. Ce început pentru bietul băiat, 
gândi el. 

Se privi în oglinda de perete şi îşi aduse aminte că un astfel de 
început ar fi putut avea şi el. 

Vântul izbea în puntea de comandă a vasului cu putere, în timp ce 
Lindsay îşi aminti că, de fapt, stau pe loc. Un distrugător ar fi săltat pe 
apă mult mai mult, chiar şi nici, în Scapa. Va trebui să-şi cunoască 
ofiţerii, să cunoască nava de la un cap la altul. Să ajungă să o simtă. 

Îşi cuprinse faţa în mâini. Va trebui să ia măsuri cât mai curând. N- 
avea nici un rost să-şi piardă timpul cu aducerile aminte. Se lupta să 
treacă peste momentul Vengeur. Ezita, gândindu-se la cuvintele 
doctorului, la ieşirea din spital: „S-ar putea să te ţină mult gândul 
ăsta. Incearcă să-l eviţi”. 

Lindsay se ridică brusc. „Să-l evit.. Cine naiba ar putea evita aşa 
ceva? Numai un idiot poate recomanda un lucru ca ăsta!” Rămase cu 
privirea fixată pe individul înalt, solid, îmbrăcat cu o jacheta albă, care 
tocmai păşi în cabină, ţinând în mână o tavă de argint, pe care se afla 
un şerveţel şifonat. Omul se prezentă: 

- Numele meu este Jupp, dom'le comandant. Sunt steward şef. 

Lindsay înghiţi în sec. Probabil că stewardul îl crede nebun sau, mă 
rog, ceva asemănător. 

- Pune tava aici şi... mulţumesc Jupp. 

Stewardul puse tava pe masă şi spuse, pe un ton foarte solemn: 

Chiar eu le-am pregătit, dom'le comandant. Nişte somon în 
conservă... ce-am mai putut dosi p-aici. V-am mai adus şi nişte şuncă 
presată, cu măsline. Ştiţi, le-am luat de la un cargou grecesc, în 
Freetown. 

II privi pe Lindsay şi adăugă: Sunt bucuros să vă avem la bord, 
dom'le comandant. 

Lindsay îl studia atent. 

- Inţeleg că şi dumneata lucrai pentru companie, nu-i aşa? 

Jupp zâmbi vădit încântat. 

- De douăzeci şi trei de ani, dom'le comandant. Aveam de-a face cu 


oameni tare drăguţi. Şi zâmbetul îi deveni deodată dureros. O să vă 
acomodaţi repede, dom'le comandanţi nu vă faceţi griji,.. 

Lindsay simţi că i se urcă sângele în cap de furie. 

- Să ştiţi că sunt foarte bucuros că sunteţi cu noi, dom'le 
comandant. Jupp făcu câţiva paşi spre ieşire. 

- Da, mulţumesc. 

După plecarea lui Jupp, Lindsay privi uşa închisă, calmat şi parcă 
golit pe dinăuntru. Pesemne că, în mintea lui, Jupp mai mult îl alătura 
companiei decât îl considera că preluase funcţia de comandant al 
navei. 

Cu toţi nervii pe care şi-i făcuse şi disperarea care-l apucase, se 
hotărî să mănânce un sandviş. Era subţire şi pâinea foarte frumos 
tăiată. 

Sub farfurie se afla o carte de vizită, pe care erau scrise 
următoarele: „Aberdeen and Pacific Steam Navigation Company vă 
urează bun venit la bordul vasului S.S.5 Benbecula.” Jupp tăiase cu 
creionul primele două majuscule ale numelui vasului şi le înlocuise cu 
H.M.S. 

Lindsay se cufundă din nou în fotoliul biroului, ascultând, parcă, 
liniştea cabinei. Dacă stătea bine să se gândească, Jupp voia măcar 
să-l ajute. Mai înşfacă un sandviş şi îşi dădu seama cât de foame îi 
era. 

Nu-şi dorea, în relaţiile cu oamenii, decât să nu-şi piardă nici o clipă 
judecata sănătoasă şi bunul simţ. 

Jupp dădea târcoale cabinei comandantului, aranjând, ici-colo, câte 
o draperie, curăţând câte-o scrumieră, într-un cuvânt, având grijă ca 
fiecare lucru să fie la locul lui. 

Se înseră, dar sifleea care anunţă trecerea la camuflarea navei se 
auzise de mult, ca şi cum, în Scapa, întunericul s-ar fi lăsat deodată. 

Gândea aşa, nu fiindcă prima sa zi la bord ar fi fost prea 
luminoasă... 

Rămase la masa de lucru, până când citi şi ultimul teanc de foi. 

Se simţea obosit, sfârşit chiar, şi constată, cu surprindere, că 
trecuse o oră întreagă de când nu se ridicase de la birou, o oră 
întreagă de la prima sa inspecţie a navei. 

Cei de la şantierul naval se dovediseră nemiloşi când făcuseră 
reparația, gândi el. Aproape nimic nu mai rămăsese din ceea ce era 
iniţial sub puntea principală. Existase o punte a bocaporţilor la prova 
şi una la pupa, dar acum fostele magazii fuseseră întărite cu bare 
masive de oţel, pentru a fi în stare să susţină armamentul principal. 
Patru tunuri de 152 mm erau instalate pe puntea prova, câte două în 
fiecare bord, iar alte două au fost montate ia pupa, câte unul în 
fiecare bord. 

Nu exista o altă alternativă pentru amplasarea armamentului pe o 


navă gândită a fi folosită pe timp de pace. Şi era evident pentru toată 
lumea că Benbecula n-ar fi putut folosi niciodată toate cele patru 
tunuri în acelaşi timp, spre o singură ţintă. La pupa mai era instalat un 
tun vechi, de 76 mm, rămăşiţă din vremea când nava transporta 
trupe, iar pe puntea bărcilor, Lindsay descoperi, cu plăcere, patru 
tunuri automate Oerlikon$, de 20 mm. 

Cam aici se opreau mijloacele de apărare şi atac ale Benbeculei. 

Majoritatea bărcilor de salvare originale dispăruseră, locul lor fiind 
luat de câteva baleniere, două bărci cu motor, mai multe bărci 
pneumatice şi plute de lemn. Acestea din urmă erau, dacă ne gândim 
bine, singurele cu adevărat utile în cazul unei scufundări rapide. 

Nava era utilată cu o instalaţie frigorifică modernă, îl întâlnise acolo 
pe Barker, ofiţerul cu aprovizionarea, care, ajutat de asistenții lui, 
inventaria ultimele provizii sosite. Barker fusese, înainte de război, 
casier de vapor, mare parte din timp chiar pe Benbecula, şi vorbea cu 
o nostalgie evidentă de „zilele bune” pe care le trăise pe vas. 

Multe dintre cabinele pasagerilor au fost transformate în dormitoare 
pentru echipaj, eleganţă rară pentru condiţiile unui vas, cu toate că 
oamenii şantierului îşi dăduseră osteneala să iasă cât mai înghesuite 
cu putinţă. 

Insoţit de Goss, Lindsay încerca să nu piardă nimic, să nu dea frâu 
liber gândurilor şi părerilor până la sfârşitul inspecției. 

Magaziile pentru muniţia tunurilor de 152 mm, ca şi elevatoarele 
pentru proiectile au fost amenajate deasupra santinei, sub linia de 
plutire a vasului. Tunurile erau tare vechi. „Recoltă” a primului război 
mondial. Le manevrau cu mâna şi trăgeau aproape independent, fără 
legătură directă cu aparatul director de tir. 

II întâlni pe locotenentul Maxwell, artileristul, şi avu vaga impresie 
că acesta aştepta mai de mult momentul. 

Pândise parcă clipa potrivită să apară, aşa, ca din întâmplare. 

Maxwell era ofiţer de carieră, cam de aceeaşi vârstă cu Lindsay. 

Slăbuţ, osos, cu un aspect destul de rigid, părea că nu se relaxează 
nici o clipă. 

Luase imediat poziţia de drepţi, cu mâinile lipite de corp, parcă era 
la o paradă la Whale Island. 

Goss fu chemat de ofiţerul de serviciu, timp în care Maxwell spuse: 

- Mă tem că situaţia nu e prea roză. Dar cu un comandant ca 
dumneavoastră ne-om descurca noi. 

Lindsay descoperise că, spre deosebire de Goss, artileristul se 
referise la ofiţerii şi la diverşii gradaţi ai echipajului proveniţi din 
R.N.R. Mai observă de asemenea că Maxwell şi Goss arareori îşi 
vorbeau. 

Mai târziu, în drumul spre sala maşinilor, Goss remarcă, acru: 

- Ştiaţi, domnule comandant, că Maxwell, înainte de război a fost 


ţinut cinci ani la index, debarcat? O fi făcut vreo trăsnaie mai mare, cu 
siguranţă... Cam neplăcut să ni-l dea la bord tocmai nouă... 

Lindsay se lăsă pe speteaza scaunului, împreunându-şi degetele le 
ceafă. Probabil că, acum, Goss trăgea nişte concluzii şi despre noul 
său comandant. 

Jupp se opri în dreptul biroului, ochii lucindu-i în lumina lămpii. 

- N-aţi dori ceva de băut, dom'le comandant? 

- Mulţumesc, n-aş refuza un whisky, dacă-l ai. 

Jupp îl privi grav: 

- Intotdeauna reuşesc să pun deoparte aşa ceva pentru 
comandanții mei, dom'le comandant. Păru surprins că Lindsay punea 
la îndoială iscusinţa sa de a face rost de ceva atât de rar în acele 
vremuri. 

Lindsay îl urmări cu privirea pe Jupp, care începuse să-şi facă de 
lucru prin dulap. „lată un om pe cari munca lui îl face fericit” - gândi 
destul de plictisit. 

Şi-l aminti apoi pe Fraser, şeful mecanic. Locotenentul-comandor 
Donald Fraser îi fusese ghid prin sala maşinilor şi cea a căldărilor. Era 
mic de statură, cu o înfăţişare delicată, cu păr grizonant, zâmbet 
sardonic şi un foarte ascuţit simţ al umorului. Lindsay îl plăcuse 
imediat. 

Goss trebuie să fie un foarte bun marinar, iar Maxwell părea bine 
documentat în materie de artilerie. Şi Barker se arăta destul de iscusit 
şi activ în domeniul său. 

Dar Lindsay, chiar cu puţină osteneală, nu găsea nimic să-l atragă 
în mod deosebit, la nici unul dintre ei. Fiecare dintre ofiţerii navei erau 
entităţi diferite, pe care nu reuşea să-i încadreze în vreun tipar al său. 
Fiecare îşi apăra cu dinţii propria-i lume, contra oricărui nou venit, fie 
ei şi comandant. Fraser aproape că l-a insultat insistând asupra 
navelor pe care a lucrat. 

Era pe mare de la 17 ani. Avea acum 50. Fusese numit şef mecanic 
pe Benbecula de vreo opt luni, dar înainte lucrase pe nava soră, 
Eriskay. 

- Sunt asemănătoare ca două boabe de fasole, spuse el, fără 
entuziasm. De multe ori, când îmi fac rondul, uit c-am schimbat 
nenorocitele astea de nave. 

Când Lindsay îl întrebă despre serviciul pe care-l avusese înainte de 
Benbecula, Fraser răspunse: 

- Ama lucrat zece ani pentru Compania Cunard, domnule 
comandant, companie grozavă... 

- Şi atunci de ce-ai părăsit-o? 

Inainte de a răspunde, Fraser aruncă o privire rece şi nepăsătoare 
peste grămada de cadrane indicatoare şi generatoare care huruiau 
fără oprire. 


- Mă săturasem de nevastă. Voiajele lungi erau singurele momente 
de linişte pe care le aveam! 

Pe când Lindsay se pregătea să părăsească aerul umed din sala 
maşinilor, Fraser îi spuse, simplu: 

- Noi doi n-o să ne războim, domnule comandant. Pot să vă dau o 
viteză de 15, chiar 16 noduri. Dacă o să vreţi mai mult am să-mi dau 
silinţa. Rânji apoi, arătându-şi dinţii ca de vulpe. Să ştiu c-o fac 
bucățele pe hodorogita asta bătrână şi tot încerc. 

Paharul de whisky era gol şi, în timp ce Lindsay îşi lingea buzele de 
plăcere, Jupp îi făcea plinul, fără nici cel mai mic zgomot. De-abia 
simţea licoarea coborând în stomac şi ăsta era un semn rău. Doctorul 
îi spusese... dar în acel moment Lindsay închise portita memoriei cu o 
trapă de oţet. Pur şi simplu nu mai voia să-şi amintească nimic. 

În schimb, deschise plicul înmuiat de ploaie, pe care-l aruncase la 
bord un ofiţer din barca pazei de coastă, în timpul primei părţi a 
cartului de după amiază. 

Dispoziţii. Nimic nou. Nici măcar ceva informativ. Nava rămâne 
acolo, gata pentru orice misiune. 

Chiar şi prin geamul gros al hubloului răzbătu până la el sunetul 
jalnic al unei goarne. Probabil de la vreo navă de linie. Se simţi, 
deodată, obosit, fără nici o putere. Şi foarte singur. 

Pe un vas mic, toţi se cunosc, se lovesc unii de alţii. Aici însă.. Sorbi 
şi a doua înghiţitură de whisky, cu urechea la vântul surd de afară şi la 
paşii unui semnalizator de pe puntea de comandă. 

Jupp îl întrebă, puţin jenat: 

- Serviţi masa la bord, dom'le comandant? 

Şi-o aminti, deodată, pe micuța Wren, cu faţa înroşită de picăturile 
de ploaie. Ar putea cobori pe țărm să-i dea măcar un telefon. Ar fi 
putut să iasă cu ea undeva, să bea ceva. De ce nu? Dar unde? 
Oricum, ar fi râs de el. 

Apoi răspunse sec: 

- Da. 

Bănuia că lui Jupp îi făcuse plăcere răspunsul. 

- Am să vă pregătesc ceva deosebit, dom'le comandant! 

Jupp aruncă o privire pendulei din perete, apoi plecă grăbit şi foarte 
preocupat. 

Lindsay deschise radioul de pe bufet, ascultând şi nu prea vocea 
caldă, dar cam obosită, a spicherului. „Raiduri aeriene. Altă retragere 
în deşertul de vest. Noaptea trecută forţele noastre de coastă au 
angajat lupte cu vedetele torpiloare inamice în Marea Mânecii. Le-au 
fost pricinuite pierderi. Secretarul Amiralității anunţă, cu regret, 
pierderea traulerului Milford Queen. Rudele celor din echipaj au fost 
informate.” 

Închise radioul, furios, nici el nu ştia de ce. 


Vorbe, vorbe! Habar n-au ce mulţi sunt cei care, retraşi în pivnițe şi 
adăposturi, ascultă îngroziţi huruitul bombardierelor, aşteptând ca 
tonele de beton de deasupra să se prăvălească peste ei! 

Cineva bătu la uşă. Era Fraser. 

Ce este? îşi ţinu mâinile la spate, ştiind că-i tremurau puternic. 

Ofiţerul mecanic scoase o sticlă de gin. 

M-am gândit că vreţi să trageţi o duşcă cu mine, domnule 
comandant. Privirea i se opri, însă, asupra sticlei de whisky de pe 
masă. Dacă doriţi să oferiţi, însă, ceva mai bun... eu nu mă opun. 

Lindsay zâmbi şi-l invită pe Fraser să ia loc, mulţumindu-i în sinea 
sa că apăruse. Era fericit că nu-şi petrecea prima seară la bord singur. 
Acum înţelegea de ce îşi dădea atâta osteneală Jupp. Goss era cel mai 
important ofiţer de pe vas. Ar fi putut să-şi invite noul comandant la 
popotă şi să-i prezinte, cum se cuvine, ceilalţi ofiţeri. Să spargă 
gheaţa. Jupp aştepta un astfel de gest. Lindsay îl privi pe mecanic şi 
constată că acesta îl studia atent. 

- In sănătatea dumitale, Fraser! 

Cu paharul în mână, ofiţerul răspunse calm: 

Suntem amândoi scoțieni. Ce noroc are nava asta... 

Afară, vântul scăzuse în intensitate, dar ploaia se înteţea. Picăturile 
se vedeau în apa neagră ca nişte gloanţe. 

Pe litoral, Eve Collins stătea amorţită în camera unde fusese 
găzduită, storcându-şi ciorapii uzi. 

Asculta cum ploaia biciuia geamul şi, deodată, exclamă enervată: 

- Scapa nenorocită! 


COŞMARUL 


Andrew Lindsay se trezi din coşmar cu cearceaful mototolit sub el. 
Plapuma o aruncase pe jos, făcând eforturi să respire. După 
uscăciunea din gât îşi dădu seama că ţipase în timpul somnului. 
Uriaşe să oprească furtuna, s-o ţină cât mai departe. 

Impleticindu-se şi gâfâind în întuneric, bâjbâi prin cabină, printre 
mobile încă străine, până ce ajunse, în sfârşit, la hublou. Se surprinse 
înjurând şi se chinui să răsucească clapele acestuia. Când reuşi, 
respiraţia adâncă îi fu imediat curmată de o rafală zeloasă, care-l udă 
până la brâu. Scoase capul prin hubloul deschis, lăsând ploaia să-i 
biciuiască faţa. Simţea rama rece de alamă în dreptul umerilor. 
Hubloul era destul de larg. indeajuns, pentru a te putea strecura prin 
el, cu puţină străduinţă. 

Respira încă anevoios, răcorindu-se sub stropii de ploaie. Cerul se 
mai luminase şi i se păru că zăreşte silueta altei nave ancorate în 
apropiere. li era cu neputinţă să-şi dea seama cât arăta ceasul, să 
aprecieze cât a durat visul, sau măcar când începuse. 

Niciodată nu putea stabili aşa ceva. Ştia doar că întotdeauna era la 
fel. 

Închise hubloul, cu un aer obosit, şi aprinse lampa de la capul 
patului. 

Cearceaful era ud. Transpirase îngrozitor, luptându-se să scape din 
strânsoarea visului. 

Simţea respiraţia revenindu-i la normal. Nu ezită să îmbrace halatul 
din cui, când constată că îi este groaznic de frig şi că tremură. 

In jurul său, nava părea un mormânt, care parcă-l apăsa. Nici un 
pas, nici un scârţăit nu tulburau liniştea. 

„incearcă să gândeşti logic, să depăşeşti situaţia”, îşi dădea el 
osteneala să se convingă, strângând în mână pipa, singurul suport în 
acel moment. 

În definitiv, doctorii puteau să se înşele. Spitalele Marinei militare 
erau în permanenţă ticsite, zilnic soseau zeci de marinari arşi, înecaţi, 
de pe vasele eşuate, aşa încât cui îi mai ardea de răniții mai vechi? 

Îşi aprinse cu grijă pipa, după ce sorbi picăturile de whisky rămase 
în pahar. Simţea că nu mai avea mult şi va vomita. 

Işi privi chipul, în oglindă, în lumina chibritului pe care uită să-l mai 
stingă, şi-l trecură fiori. Părul răvăşit şi cam lung, ochii bulbucaţi şi 
nedumeriţi, o figură pierdută. atunci parcă picată pe pământ. Se 
plimbă de-a lungul şi de-a latul cabinei, trăgând din pipă, gânditor. 


Ar fi suportat altfel coşmarurile astea păcătoase dacă nu s-ar fi 
întâmplat tragedia scufundării lui Vengeur. Sau, poate, pur şi simplu, 
văzuse şi trecuse prin prea multe. Işi tocise rezistenţa. 

Realiza, cu surprindere, că viaţa lui, de când era în Marină, fusese 
presărată numai cu succese. Sau poale că, pur şi simplu, aşa le 
socotea el, succese... 

Pe tatăl său abia şi-l mai amintea. Fusese rănit în celălalt război, la 
Jutland, şi nu s-a mai înzdrăvenit cu adevărat până când a murit. 
Mama, consumată de îngrijirea permanentă a soţului, ura cu toata 
fiinţa ei armata. La puţin timp după moartea acestuia, s-a remăritat cu 
un canadian mult mai în vârstă, cu o situaţie înfloritoare în Alberta, 
unde a şi plecat. 

Nu s-a mai întors niciodată. A avut însă grijă să respecte dorinţa 
soţului exprimată pe patul de moarte, ca Andrew să urmeze 
R.N.College”. Ea însă a făcut tot ce i-a stat în putere să fie cât mai 
departe de mare, de acea mare care îi răpise soţul şi o separase de 
singurul fiu. 

Refuzând o viaţă de familie normală, Lindsay se dăruise marinei. Se 
întreba, adesea, dacă, nu cumva, tocmai acea forţă interioară şi acea 
încredere înnăscută nu fuseseră principalele cauze ale prăbuşirii sale. 

Pentru că războiul nu era doar o chestiune de arme şi strategie. 
Era, mai întâi de toate, suferinţă, rezistenţă. 

Pentru a supravieţui, trebuia, în primul rând, să poţi suporta, 
indiferent de ce vedeai sau simţeai. Atlanticul a dovedit-o cu 
prisosinţă. Indurare şi răbdare înverşunată în faţa unui adevărat 
abator. 

Stătea şi contempla tutunul încins al pipei. Supraviețuitorii de pe 
Vengeur fuseseră transportaţi, la New York, de un vas suedez, Dacă ar 
fi ajuns într-un port englez, situaţia lor ar fi fost alta. Nişte oameni 
înfometați s-au trezit, deodată, în mijlocul reclamelor luminoase, 
înconjurați de amabilitate şi de dorinţa sinceră de a le uşura suferinţa. 
Era o altă lume, ireală pentru ei. Era ca o manta aruncată în cap, 
pentru a diminua şi întârzia puţin şocul războiului. 

După o săptămână, Lindsay, împreună cu oamenii săi şi un mare 
număr de pasageri au fost îmbarcaţi pe un vas olandez, cu destinaţia 
Anglia. Pe drum a domnit o atmosferă de vacanţă. Marinarii britanici, 
încărcaţi de cadouri şi pachete cu mâncare, echipajul olandez 
deosebit de prietenos, totul era splendid. 

Lindsay resimţi şi mai mult pierderea navei sale atunci când vasul 
olandez întâlni un convoi englez ce se îndrepta spre est. Se simţi 
stingher, poate pentru că era prima oară când nu avea nimic de făcut. 
Era un simplu pasager. 

Se îndepărtă de oamenii săi, chiar şi de ofiţerii mai apropiaţi, 
amestecându-se din ce în ce mai mult printre pasagerii civili de pe 


vas. Îşi dădea seama că era atât spre binele lui, cât şi al camarazilor 
săi. Trebuia să facă ceva, să aibă o preocupare, să nu dea frâu liber 
gândurilor până ce va vedea din nou pământul. 

Făcuse cunoştinţă cu o familie deosebită. Nişte evrei olandezi pe 
care războiul îi prinsese în Italia şi, nemaiputând ajunge acasă, s-au 
hotărât să fugă cât mai departe. Nu le era greu să-şi închipuie ce li 
s-ar fi întâmplat dacă nemţii puneau mâna pe ei... El era un tip greu 
de descris. Plinuţ, cu chelie, cu nişte ochelari cu lentile duble. Soţia, 
cam toantă, râdea tot timpul. Un râs nervos, agasant. Mai aveau şi doi 
copii după ei, care nu realizau, nici o clipă, sacrificiul şi curajul ieşit din 
comun al părinţilor pentru binele lor. 

Cei patru se îmbarcaseră pe o navă de transport grecească, spre 
Alexandria. Apoi, pe o alta, spre Durban via Suez, pe care micuțul 
olandez, şi-a folosit ultimele rezerve, iar soţia sa bijuteriile, pentru a 
mitui pe cei ce erau prea ocupați ori indiferenți să le mai acorde vreo 
atenție.. 

Ajunseră, în sfârşit, în America, unde, după mai multe amânări şi 
controale ale documentelor, cu buzunarele aproape goale, s-au 
îmbarcat pe vasul olandei. 

Lindsay îi întrebă de ce n-au rămas în America. Ar fi fost în 
siguranţă. Aveau, înainte de toate, protecţie. Era un lucru fără logică 
ce făceau. 

Micuţul dădu din cap a dezaprobare. „Sunt evreu, dar, mai întâi de 
toate, sunt olandez”, îi replică lui Lindsay. 

In Anglia va găsi repede o slujbă. Era depanator radio, cu înaltă 
calificare. Un adevărat profesionist. O să-şi caute de lucru acolo, ca să 
fie de folos celor ce luptă contra nazismului. Şi va rămâne în Anglia 
până vor învinge. 

Şi aproape roşind, continuă: „N-am să uit că Olanda este atât de 
aproape... Nici soţia şi nici copiii nu vor uita asta.” 

Pipa se stinse şi Lindsay se trezi uitându-se fix la hubloul pe care 
tocmai îl închisese. 

Işi amintea... Era o dimineaţă senină şi mai caldă ca de obicei. Din 
cabină vedea linia orizontului, urcând, rămânând sus câteva clipe, 
apoi retrăgându-se deodată, după cum nava se mişca în voia valurilor. 
Cu o seară înainte schimbase câteva cuvinte cu şeful echipajului 
olandez, de la care aflase că şase U-boturi trecuseră în goană pe 
lângă ei, după un convoi ce se deplasa spre sud. Cu viteza pe care o 
avea, în cel mult două zile vasul lor ar fi putut ajunge la Liverpool. 

Nerăbdarea familiei de olandezi creştea cu trecerea fiecărei zile. 
Lindsay se opri câteva clipe la cabina acesteia să transmită ultimele 
noutăţi. li putea analiza pe fiecare în parte. Copiii, aşezaţi pe pat, 
rânjeau printre dinţi, iar părinţii, în mijlocul cabinei, îşi făceau de lucru 
printre valizele ponosite, gata pregătite. l-au mulţumit pentru vizită şi 


i-au urat, toţi patru, pe un ton îndatoritor, noapte bună. 

A doua zi, dimineaţa, se întreba cum îşi va petrece ziua. Ştia că 
familia de olandezi era trează în cabina ei, care, întâmplarea făcea, se 
găsea exact sub a lui. 

Avu, deodată, impresia că a trăsnit undeva, departe, sau că o navă 
a fost torpilată, la câteva mile. 

Când se apropie de hublou să vadă ce se întâmplă afară, simţi o 
explozie puternică, care-l trânti pe spate. 

Se ridică în picioare şi constată, cu surprindere, că marea, atât cât 
se vedea prin hublou, era acoperită de un nor gros de fum, iar pe 
punte se auzeau ţipete, zgomote de păşi, sunetul înfiorător al sirenei. 

Incă o explozie şi încă una zguduiră vasul, de parcă ar fi intrat în 
plin într-un iceberg. Revenind la poziţia normală, îşi dădu seama că 
de-abia îşi putea menţine echilibrul, atât de înclinată era puntea. 

Reuşi, în sfârşit, să deschidă hubloul şi constată că vasul se 
scufunda. Imaginea de afară era aidoma celei din coşmarurile sale 
cele mai îngrozitoare. 

Apa ajunsese la nivelul primului rând de hublouri, din care se 
zăreau braţe şi capete zvârcolindu-se în chinuri groaznice. 

De-abia atunci realiză că hubloul său era prea îngust să poată ieşi 
prin el. 

Se auzeau izbituri din ce în ce mai violente, sala maşinilor vuia ca 
un vulcan gata să erupă. 

Se pierdea abur, cazanele fuseseră pulverizate, geamătul sirenei 
era de nesuportat. Lindsay se zbătu din răsputeri să ajungă pe punte. 

Culoarul era plin de figuri ameţite, centuri de salvare abandonate, 
tăvi cu ceşti de ceai împrăştiate, pe care stewardul le pregătise de 
dimineaţă pentru fiecare cabină. A 

Lindsay era din nou în picioare, clătinându-se la fiecare pas. Işi 
croia drum cu greu printre pasagerii îngroziţi, cu priviri sălbatice, 
ţipând cu disperare după ajutor. Vasul era mai mult în apă decât 
deasupra ei. 

Uşa cabinei familiei de olandezi era deschisă câţiva centimetri. O 
putea auzi pe femeie plângând în hohote, copiii scheunau ca nişte 
animale bolnave. Cu o voce tremurândă, micuțul olandez încerca să-i 
explice că, datorită şocului produs de explozie, uşa se înţepenise. Erau 
prinşi ca într-o capcană, iar apa se afla, acum, la numai câteva palme 
de hubloul cabinei lor. 

Lindsay se surprinse spunându-le: 

- Va trebui să scoateţi copiii prin hublou. 

Parcă auzise pe altcineva vorbind. Părea calm şi sigur, cu toate că 
fiecare fibră îi vibra, întinsă la maximum, 

- Vei avea grijă de ei, nu-i aşa? se auzi vocea stinsă, din spatele 
uşii. 


Atât îşi mai amintea Lindsay. Următoarea scenă avu loc pe puntea 
răvăşită a vasului. Era parcă o imagine dintr-un film de groază. 

Centuri de salvare abandonate, şuvoaie de apă care se revărsau pe 
puntea inundată, doi marinari morţi lângă un ventilator, un ofiţer 
căzând ca o păpuşă în mare. 

Pe apă, săltau aiurea plute de lemn, bucăţi rupte din vas, oameni 
morţi sau în agonie, copii fără ajutor, pierduţi în voia valurilor. 

Centurile de salvare nu-şi mai_aveau rostul. 

Lindsay zări în apă capetele micuţilor olandezi zbătându-se intre 
viaţă şi moarte şi îi reveniră în minte cuvintele tatălui: „Vei avea grijă 
de ei, nu-i aşa?” Nu ezită nici o clipă. 

Se aruncă în apă, cu gândul doar la salvarea copiilor. 

Când îşi întoarse privirea către navă, constată că şi ultima linie de 
hublouri fusese înghițită de apă. Se mai ridicau, ici-colo, mâini care 
implorau ajutor, dar curând fură înghiţite de presiunea extraordinară 
creată de scufundarea vasului. 

Lindsay înotă, ducând copiii cu el, până la cea mai apropiată barcă, 
surd la ţipetele lor îngrozite, încă nerealizând exact ce se întâmplase. 

Micul convoi se împrăştie, iar când Lindsay se ridică în barcă, să 
vadă ce se petrece în jur, zări, nu departe, un cargou în flăcări, care, 
în câteva clipe, explodă. Nu mai rămase nimic din el. De-abia atunci 
văzu inamicul. Plutea la orizont, ca o insuliţă cenuşie, luminată, din 
când în când, de săgețile roşii ale obuzelor pe care ie trimitea. Se 
apropiase cam la şapte mile şi continua să arunce, metodic, obuze 
nemiloase peste navele avariate, peste bărcile cu supraviețuitori 
nevinovaţi şi fără ajutor. Pentru oamenii din spatele tunurilor, ţintele 
apăreau foarte clare. Indeajuns de aproape pentru a distinge victimele 
în agonie, sub acel cer senin şi curat. 

Apoi, cu satisfacția misiunii îndeplinite, distrugătorul german se 
pierdu în linia groasă a orizontului. 

S-a spus, după aceea că, de fapt, nu fusese decât un cuirasat de 
buzunar, sau, poate, un crucişător greu. Nimeni nu ştia cu siguranţă. 

Lindsay trebui să stea cinci zile în barcă, împreună cu alţi şapte 
supraviețuitori. Cinci bărbaţi şi cei doi copii olandezi. 

Copiii n-au rezistat. Când, în sfârşit, o vedetă ajunse în preajma lor, 
Lindsay realiză că micuţii olandezi, ca şi alţi câţiva naufragiaţi, îşi 
dăduseră duhul. li ţinea pe amândoi strânşi la piept, sub haina sa, să 
nu le fie frig şi să nu vadă ce se petrece în jur. Muriseră de epuizare şi 
de groază. 

„Războiul nu era pentru copii”, după cum avea să scrie mai târziu 
un jurnalist isteţ. 

Lindsay se sprijinea de colţul unei banchete, cu ochii fixaţi asupra 
mochetei din cabina sa de comandant. Işi permisese să se mai 
gândească o dată la ce-a fost. Incă o dată şi gata. Ce simţise oare? 


Disperare sau teama că se va mai putea întâmpla...? 

Îşi frecă ochii cu mânecile hainei, în timp ce o goarnă îi îndemna, 
parcă, pe toţi să arunce ancora şi să se odihnească. 

Dacă simţea ceva în acel moment, apoi aceea se putea numi ură. 

Uşa se deschise câţiva centimetri şi lumina de pe coridor se 
prelinse pe covorul încăperii. 

- Ce-aţi zice de un ceai, dom'le? întrebă Jupp. 

Lindsay dădu din cap afirmativ. 

- Mulţumesc, nu-i o idee rea. 

Jupp se îndreptă spre masa din cameră, comentând: 

- M-am gândit eu că nu i-ar prinde rău comandantului nostru un 
ceai tare şi fierbinte, aşa cum numai Jupp ştie să-l facă. Apoi continuă 
pe un alt ton: Cred că aţi avut un coşmar. Nu păreţi prea liniştit... Nu 
vă faceţi griji, dom'le... bătrâna Becky e tare de treabă, n-o să ne dea 
bătăi de cap. O să vedeţi că am dreptate. Mă duc să pun de-o cafea. 
Şi-o omletă ar fi nimerită. Ce ziceţi, dom'le? 

- Aşa cred şi eu, Jupp. Şi-ţi mulţumesc. 

Jupp se întoarse din uşă, părând că n-a auzit. 

- Mai doriţi ceva? 

- Nu Jupp, am spus doar îţi mulţumesc. 

Pe punte, cineva râdea şi, deodată, întreaga navă începu să 
vibreze, de parcă unul dintre motoare s-ar fi pus în mişcare. 

Lindsay se îndreptă spre hublou, cu cana de ceai în mină. incepea o 
nouă zi, pentru el şi pentru navă, pentru bătrâna Becky. S-ar putea să 
fie bună pentru amândoi. 

Locotenentul-comandor John Goss păşi în cabina lui Lindsay, 
scoţându-şi chipiul. 

Aveţi nevoie de mine, domnule comandant? Faţa sa osoasă era fără 
expresie. 

- la loc, te rog. 

Aşezat lingă hublou, Lindsay privea ploaia cum se prelingea pe 
puntea de la prova, unde, câţiva marinari, acoperiţi cu mantale de 
ploaie, munceau, fără prea mare tragere de inimă, între lanţurile 
ancorei. Deşi înainte de amiază, cerul era atât de închis încât părea că 
se întunecă. Cu toată noaptea de coşmar, Lindsay se simţea ceva mai 
bine. O baie bună, urmată de micul dejun pregătit de Jupp făcură ca 
starea sa să se amelioreze considerabil. 

- Am transmis ordinele de zi şi ţi-aş rămâne îndatorat dacă ai 
controla ca toţi ofiţerii să le fi citit. Făcu o pauză, ştiind ce urmează. 

Goss spuse brusc: 

- Eu le-am citit, domnule comandant! Asta nu-i o problemă. 

- Atunci? In geamul hubloului, Lindsay îl urmărea pe Goss cum 
trecea nervos de pe un picior pe altul. Ce te nelinişteşte? 

- Cartul. Şi posturile de luptă... şi restul. Aţi schimbat rolurile 


stabilite de mine. 

Şi, pe un ton mai aspru, întrebă: 

- Pot să ştiu de ce? 

Lindsay se întoarse şi-l studie cu atenţie. 

- Că ne place sau nu, Suntem pe o navă de război, care va trebui să 
funcţioneze ca atare şi, dacă va fi nevoie, chiar să lupte. Se cere să 
fim o formaţie unită. 

Goss replică cu încăpățânare: 

- Şi tot nu văd motivul pentru care... 

Lindsay îl întrerupse. 

_ - Ti-am studiat amplasările. Ai pus toţi rezerviştii într-un singur cart. 
In celălalt cart n-ai lăsat decât recruți tineri, dintre care mulţi nici n-au 
mai fost pe mare, Aceeaşi problemă cu ofiţerii. Adăugă, apoi, pe un 
ton scăzut: Spune-mi, te rog, şi mie, ce crezi că s-ar întâmpla cu nava 
dacă ar fi atacată în timp ce doi ofiţeri rezervişti ar moţăi liniştiţi pe 
punte, sau dacă acelaşi lucru s-ar întâmpla când doi tineri neavizaţi ar 
fi de cart? Te-ai întrebat vreodată? 

Goss cobori ochii: 

- Vor trebui să înveţe, domnule comandant! Aşa cum am învăţat şi 
eu. 

_ - Ai dreptate. Dar vor trebui să fie învăţaţi, aşa cum am fost şi noi. 
In stabilirea rolurilor, am ţinut seama de asta. Vor învăţa câte puţin, în 
fiecare cart. 

- Am înţeles. Goss îl privea furios. 

Lindsay rămase cu ochii la fotografia navei de pe perete - 
Benbecula -, aşa cum arăta ea odată. Íl înţelegea pe Goss, ce simţea 
el, dar dată fiind situaţia în care se aflau, orice altercaţie trebuia 
evitată. 

Unitatea de vederi era un lucru tare important în acele momente. 

- Vreau ca oamenii să treacă la treabă imediat. Să dispară toate 
inscripţiile şi denumirile astea vechi, să fie revopsite. Inţeles? Privirea 
lui Goss se întunecă. Lindsay adăugă: întregul echipaj, înţelegi, 
întregul echipaj trebuie să înţeleagă că Benbecula face parte acum din 
Royal Navy. In loc de restaurant, cum scrie pe vas, este acum popotă. 
E o diferenţă, nu crezi? Sala de recepţie s-a transformat în careul 
ofiţerilor. Schimbările astea pot afecta un om, îi pot determina 
atitudinea, mai ales dacă este un amărât de recrut. 

- N-am nevoie de lecţii în ale războiului, domnule comandant. 

Lindsay îşi auzi replica nervoasă: 

- Nici eu, secundule, aşa că fă dracului ce-am ordonat şi nu mai 
comenta! 

Goss rămase neclintit, chipiul i se îndoi în strânsoarea mâinii. 
Lindsay adăugă: 

- Orice misiune ni s-ar încredința, oriunde am fi trimişi, lucrurile nu 


vor fi uşoare. Dacă vom pleca în misiune, vreau ca totul să meargă 
strună, cu o echipă bine sudată, ca un tot unitar. Mă-nţelegi? Nu ca o 
adunătură de indivizi neinstruiţi, foşti marinari pe vase comerciale şi 
câţiva aduşi din pensie. 

Era răguşit şi simţea cum îi bătea inima de parcă voia să-i sară din 
piept. Stăpânirea de sine pe care o avusese până în acel moment 
începu să-l părăsească. Trebuia, totuşi, să-l facă pe Goss să înţeleagă. 
_ - Forţa unei nave de război este dată de forţa oamenilor de la bord. 
Inţelegi, a oamenilor! 

- Dacă spuneţi dumneavoastră, domnule comandant. 

- Bine. Ajunge. 

Lindsay se îndreptă spre un fotoliu i se aruncă în el. 

- Ai fost destul timp pe mare, ca să ştii ce se poate întâmpla. 
Atlanticul ăsta păcătos este o groapă a morţii. Idealiştii nechibzuiţi 
n-au ce căuta aici. Ştii asta la fel de bine ca mine. Am înţeles ce 
gândeşti despre nava asta. Mă rog, sper c-am înţeles. Crezi că, 
menţinând nişte aparente, poţi s-o faci să supravieţuiască. Ei, bine, te 
înşeli. Se va întâmpla exact contrariul. Mulţi dintre cei pe care-i vezi 
aici vin direct din centre de pregătire a recruţilor. Centre care, până nu 
demult, erau tabere de vară pentru muncitorii din fabricile de prin 
nordul Angliei. După un timp au început să se obişnuiască cu noul lor 
statut pe navă şi, încet, încet, fac şi progrese. Ca acest progres să 
continue, este absolut necesar ca ordinele mele să fie executate 
întocmai. 

- Am înţeles, domnule comandant. Vocea lui Goss suna din nou 
răguşită. 

- Vreau să mă întâlnesc cu ofiţerii, chiar azi. 

Goss păru puţin jenat. 

- Am citit tot ce se putea citi despre ei, până acum. Cam atât. Şi 
continuă pe un ton ferm: Mă voi ocupa personal de această întâlnire, 
domnule comandant. 

Vocea lui Goss era din nou controlată şi sigură. 

- E-n regulă Goss. Mulţumesc. Lindsay continuă mult mai calm. 
Dacă situaţia de pe front se înrăutăţeşte, nu ne va fi uşor! Ridică din 
umeri a nedumerire. Atunci noi va trebui să ţinem culoarele de trecere 
pe mare libere, să eliminăm orice pericol. E simplu, nu? Apoi continuă 
mai mult pentru el: Odată, credeam şi eu altfel... Acum, însă, ştiu mai 
bine care-i adevărul. Războiul nu e o joacă şi a venit timpul să stricăm 
nişte reguli. Ce zici? 

Goss îl privi fără să clipească. 

- Aveţi dreptate. 

Telefonul sună în spatele fotoliului în care era afundat Lindsay şi 
acesta luă receptorul fără să-şi schimbe poziţia comodă, cu greu 
cucerită. 


- Domnule comandant! Vocea din receptor continuă: Semne de pe 
mal, domnule comandant. O şalupă a pazei de coastă se îndreaptă 
spre noi, cu un plic sigilat. Trebuie să fie noi ordine. 

Lindsay privi faţa osoasă a lui Goss şi-şi aminti de vocea de la 
telefon. Cum arăta oare omul cu care vorbise? Care i-o fi numele? 
Erau atâtea de descoperit şi atât de puţin timp... : 

- Mulţumesc. Informează-l, te rog, şi pe ofiţerul de cart. Inchise apoi 
imediat telefonul. | se adresă lui Goss: Poate vom şti acum, în sfârşit, 
ce ne aşteaptă. Secundul începu să-şi plimbe privirea în jur, cu o 
expresie a feţei aproape de disperare. Sper că n-or să ne trimită să 
luptam contra unor nave de suprafaţă. In nici un caz după ce s-a 
întâmplat. 

Goss replică: 

- Una dintre navele noastre surori, Barra, tocmai a primit un bilet 
pentru Singapore. Este tot crucişător auxiliar, ca şi noi, dar, acolo, la 
mama naibii, va fi ferită de păcătoasele astea de U-boturi. 

Lindsay răspunse aproape prieteneşte: 

- S-ar putea să ai dreptate. Dar e mai bine să punem răul în faţă şi 
să ne luăm măsuri în consecinţă, nu crezi? 

Se întoarse să nu i se zărească ochii, căci imaginea clipelor 
îngrozitoare trăite îi revenise în minte. Toate acele braţe trase sub apă 
de o putere nevăzută, toate acele trupuri nevinovate care dispăreau 
într-o clipă, pentru totdeauna. O putere monstruoasă le refuza dreptul 
la viaţă. 

Goss deschise uşa, să plece. 

- Voi... ă... voi executa ordinul, domnule comandant. leşi fără să 
mai adauge ceva. 

Jupp îşi făcu apariţia pe cealaltă uşă a cabinei. Spuse: 

- Şalupa pazei de coastă e aproape, dom'le comandant. Cred c-ar 
trebui să m-apuc să strâng paharele. Ce ziceţi? Sunt tare greu de 
înlocuit în vremurile astea şi zău n-aş vrea să trebuiască să ne 
milogim la ăia de la depozitul Marinei. 

Lindsay se relaxă când îl auzi şi zâmbi când îi văzu faţa 
plângătoare. 

- la zi, bătrâne, la ce te-aştepţi? 

Jupp se bosumflă: 

Ordine de marş, sunt sigur dom'le comandant! Simt eu c-o luăm din 
loc curând... 

Lindsay se ridică în picioare. Cunoştea bine soneria telefonului de 
pe puntea de comandă. Cu toate astea, i se părea că-i zbârnâie ceva 
în ureche. Îl întrebă pe Jupp: 

- Nu cumva ai auzit ceva? Ceva care semăna cu o sonerie. Zâmbi, 
apoi continuă: Mă, Jupp, nu cumva ai vreo rudă pe la Cartierul 
General, de le ştii pe toate? 


Jupp îşi schimbase poziţia, trecuse la alt hublou, concentrat asupra 
priveliştii de afară. Exclamă: 

- Priviţi, dom'le comandant! 

Cu toată ploaia torențială, Lindsay zări o şalupă minusculă, care se 
zbătea în voia valurilor, în stăruința sa de a ajunge la navă. 

Jupp întrebă: 

- Aşteptaţi vreo scrisoare, dom'le comandant? Lăsaţi, nu fiţi trist, 
trebuie să vină. 

Lindsay dădu din cap negativ. 

- Nu, nu aştept nici o scrisoare. 

Se întoarse şi nu apucă să vadă dezamăgirea din ochii lui Jupp. 


xxx 


Popota ofiţerilor fusese, odinioară, principalul restaurant al vasului, 
mândria lui. Se întindea pe toată lăţimea carenei, iar pereţii erau 
îmbrăcaţi în panel de stejar de culoare închisă. Totul era de o eleganţă 
deosebită. Mobila rămăsese aproape în întregime cea veche, scaunele 
din jurul mesei bine lustruite mai aveau încă încrustat numele 
companiei. Până şi fotoliile masive, de piele, din jurul meselor de joc 
mai păstrau însemnele fostului patron. Puținele schimbări de decor ce 
fuseseră operate: un cuier pentru mantalele ofiţerilor, o fotografie a 
regelui şi un dulap plin cu pistoale, folosibile în caz de forţă majoră, nu 
reuşeau să altereze aspectul general de confort şi bunăstare. 

La douăsprezece fix, Goss îşi făcu apariţia, pentru a-l conduce pe 
Lindsay să inspecteze popota. Trecură pe lângă doi marinari, care îşi 
dădeau silinţa să înlăture placa cu „Restaurant - Doar pentru clasa I”, 
fără să lase vreo urmă deranjantă. Lindsay se îndoia de utilitatea 
specificaţiei, căci, din câte fusese informat, Benbecula nu 
transportase decât pasageri de clasa întâi. Excepţie făceau doar 
emigranții spre Australia, care cu greu ar fi nesocotit regulile. 

Când au intrat, toţi ofiţerii s-au sculat în picioare, iar pe faţa lor se 
putea citi, laolaltă, curiozitate, înţelegere şi speranţă. 

Erau aşezaţi într-o anumită ordine, iar în spate, doi stewarzi, în 
haine de un alb imaculat, aşteptau disciplinaţi încheierea ceremoniei, 
pentru a putea servi băutura. Era clar că Goss îşi vârâse coada. 

Lindsay ştia că nu se putea aştepta la o analiză serioasă a 
lucrurilor, într-o asemenea întâlnire scurtă. 

Anumite figuri îi rămaseră întipărite. Una dintre ele era a 
locotenentului Stannard, ofiţerul cu navigația, un tip slab. cu pielea 
aproape de culoarea fotoliilor. Era rezervist, angajat al companiei 
înainte de război. Când Lindsay îi strânse mâna, acesta simţi nevoia 
să-i spună: 

- Sper, din tot sufletul, s-o luăm spre Orientul îndepărtat. Bătrânica 
asta poate ajunge singură acolo. Ştie drumul pe dinafară. Făcu o 


pauză şi adăugă: Altfel, să fiu sincer, nu sunt prea optimist! 

Maxwell era, desigur, prezent, la fel de rigid ca întotdeauna, 
detaşat de ceilalţi, fie marinari de carieră sau amatori, asemenea unui 
arbitru care priveşte cu silă şi dezaprobare un meci mediocru. 

Când îi veni rândul să-l salute pe Lindsay, medicul navei, 
locotenentul David Boase, spuse: 

- Este prima mea navă, domnule comandant. 

Judecând după figura sa, în ciuda treselor uniformei, era limpede că 
venise direct de pe băncile facultăţii. Era, oricum, mai bine decât să 
nu fi avut medic pe vas, aşa cum se întâmpla, adesea, de la începerea 
războiului. 

Erau patru sublocotenenţi la bord, toţi foarte tineri, dintre care doar 
unul mai fusese pe mare. Primul lor contact cu o navă avusese loc în 
timpul practicii dinaintea înscrierii la Şcoala de ofiţeri de marină „King 
Alfred”. Făcuseră pe marinarii. Excepţia se numea Dancy, un tânăr eu 
o figură foarte serioasă, care folosi prilejul pentru a se face cunoscut: 

- De fapt, domnule comandant, înainte de a veni pe această navă 
am făcut veghe aproape trei luni. 

Lindsay îl privi cu interes. 

- Pe ce navă? 

- Pe Valiant, domnule comandant. 

Lindsay fu surprins. 

- Inţeleg că schimbarea nu-i tocmai plăcută... de pe o navă mare de 
luptă pe... 

Dancy roşi. 

- Oh, nu, domnule comandant. Nu e vorba de Valiant acela mare. 
Era doar un yaht echipat de luptă, din Bristol. 

Râsul general fu de bun augur. Se spărsese gheaţa. Goss întrebă, 
pe un ton politicos: 

- Pot să ordon stewarzilor să servească băutura, domnule 
comandant? 

Lindsay încuviinţă, în timp ce privirea-i trecea în revistă figurile 
noilor săi colaboratori, cu care, în curând, va trebui să stabilească 
relaţii foarte apropiate. Va trebui să fie capul unei familii unite, 
închegate. 

După ce Goss dispăru, Lindsay îl zări pe Tobey, masivul cârmaci, 
discutând cu doi subofiţeri, Emerson şi Baldock, şi se întrebă ce 
simțeau ei, cu adevărat, despre numirea pe această navă, după ce, nu 
cu mult în urmă, fuseseră scoşi la pensie şi sărbătoriţi cum se cuvine. 

Locotenentul Mark deChair, din infanteria marină, figură prelungă, 
dar distinsă, cu o mustață îngrijit întreţinută, spuse deodată: 

- Cred că vă întrebaţi ce caut eu la bord, domnule comandant. Nu-i 
aşa că am dreptate? 

Lindsay zâmbi. 


- Povesteşte-mi, te rog. Mă interesează. 

- Am fost adus, împreună cu un sergent şi treizeci de infanterişti, să 
instalăm armamentul la bord. Asta se întâmpla pe când nava 
transporta trupe. Făcu o pauză, apoi continuă. Trupele au plecat, dar 
distinşii domni de la Amiralitate, în înţelepciunea lor, au considerat că 
e mai bine să ne facă uitaţi pe navă. Aşa că, iată-ne. 

- M-am gândit că n-ar fi rău să te ocupi, în continuare, de 
întreţinerea armamentului navei. 

Lindsay luă un pahar de pe tava unui steward şi aşteptă până ce se 
făcu linişte din nou. O popotă cam pestriță, gândi el. De fapt, ca pe 
majoritatea navelor de luptă în asemenea vremuri. Şi, cu toate 
astea... 

Lindsay se adresă celor prezenţi, pe un ton calm: 

- Domnilor, îmi pare rău că sunt nevoit să fiu scurt. Va trebui să ne 
cunoaştem mai bine. Şi asta se va întâmpla, cu siguranţă, când vom fi 
pe mare. Simţi deodată o agitaţie în jurul său, ca o briză ce tulbura 
frunzele copacilor, în serile liniştite de vară. Apoi, continuă. Ne-au 
sosit ordinele de plecare. Işi aminti de spusele lui Jupp. Câtă dreptate 
avusese... Plecăm de la geamandură, mâine, în zori, la 8 fix, şi vom 
executa o patrulare independentă. Vedea cum vorbele sale afectează, 
într-un fel sau altul, pe cei ce-l ascultau. Fraser, într-o relaxare 
indiferentă, locotenentul Dyke, al doilea mecanic al navei, 
încruntându-se uşor, ca şi cum ar fi parcurs roiurile pentru carturile 
fochiştilor şi mecanicilor. 

Barker îşi muşcă buzele, clipind nervos sub lentilele groase ale 
ochelarilor. Stannard, ofiţerul cu navigația, trecea de pe un picior pe 
altul, gândindu-se probabil la hărţile lui, sau poate la căminul de la 
atâtea mile depărtare. 

Maxwell rămase rigid, ca un sfinx. 

Ceilalţi ofiţeri erau atât de tineri, atât de nesiguri şi neîncercaţi, de 
ţi-era şi milă de ei. 

Lindsay continuă, pe acelaşi ton: 

- Vom patrula la sud-vest de Islanda, astfel încât, dacă va fi nevoie, 
să ajungem în scurt timp în Strâmtoarea Danemarcei. Făcea eforturi 
să păstreze acelaşi ton, aceeaşi voce calmă. Nu-i era greu să-şi 
imagineze acea întindere agasantă de berbeci jucăuşi, valuri de hulă 
neagră, urletele stridente ale furtunilor, imensele blocuri plutitoare de 
gheaţă. Cam asta însemna Strâmtoarea Danemarcei. 

Stannard fu primul care curmă liniştea apăsătoare ce se instalase: 

- Pentru Dumnezeu, domnule comandant, ăştia ne vor sfârşitul! 

Goss îngână şi el ceva: 

- Nu e timp. N-avem timp nici să ne strângem lucrurile. Apoi, vocea 
i se stinse. 

Lindsay mai aruncă o privire către figurile celor de la masă. Ştia că 


se va întâmpla aşa. Nu era greu de presupus ce vor simţi aceşti 
oameni când le va comunica veştile primite. Presupunerile sale se 
adeveriseră. 

- La treabă, domnilor! Şi nu uitaţi că toţi marinarii navei vor fi cu 
ochii pe voi de-acum înainte. Ca şi mine, de altfel. Incercaţi să nu-i 
descurajaţi. E spre binele tuturor. 

Privirea i se opri la Fraser. 

- Şi mai e ceva. Aş propune să tragem o petrecere în seara asta. Ce 
ziceţi? 

Nici nu termină de spus, că o figură nouă îşi făcu apariţia în uşa 
popotei. Era Kemp, aspirant de marină, singurul ofiţer pe care nu-l 
cunoscuse încă. Kemp fusese ofiţer de cart în timpul întâlnirii, obrazul 
îi era roşu de frig. Raportă: 

- Radiogramă de la Cartierul General, domnule comandant. Scoase 
din buzunar o foaie de hârtie mototolită. Să vă prezentaţi acolo la ora 
16,00, domnule comandant. 

Lindsay studie hârtia cu atenţie, conştient că ochii ce-l priveau îi 
aşteptau schimbarea expresiei. 

- Afirmativ. In timp ce aspirantul se întoarse să plece, Lindsay 
adăugă: Pe lângă toate însărcinările care ţi s-au dat, ai să te ocupi şi 
de corespondenţa navei. 

Kemp privi în jur şi răspunse: 

- Am înţeles, domnule comandant! 

- Vom porni mâine la 8. Vom patrula spre Islanda, dacă vă 
interesează, spuse Lindsay. 

După plecarea lui Kemp, Lindsay observă şi dispariţia unuia dintre 
stewarzi. Probabil că, după nici cinci minute, tot echipajul va afla 
noutatea. Şi, poate că era mai bine aşa, se vor pregăti în voie de 
plecare. 

Puse paharul pe masă. Era timpul să se retragă, să-i lase să-şi vadă 
de treburi. 

- Nu se vor mai acorda permisii până la plecare. Informati, vă rog, 
fiecare sectorul de care răspundeţi. Corespondenţa să fie expediată 
diseară, nu mai târziu. Incercă apoi să zâmbească. Ce să-i faci, am 
intrat, de-acum, în pâine. Vă mulţumesc. 

In ciuda ploii mărunte şi sâcâitoare şi a vântului rece, Lindsay făcu 
o plimbare pe puntea bărcilor, cu mâinile în buzunar şi capul protejat 
de manta, contra vremii neprielnice. Puntea mai era încă brăzdată de 
dungile albe ale fostului teren de handbal, intens folosit de pasagerii 
Benbeculei, sub soarele arzător al Pacificului. Trecu şi pe lingă tunurile 
Oerlikon, acoperite cu huse de protecţie şi se îndreptă, încet, spre 
puntea de comandă. Aceasta era destul de spațioasă, telegraful şi 
suportul busolei din alamă bine lustruite, cârma, părăsită, aştepta să 
revină la viaţă, să fie de folos. Odată misiunea începută, nu va mai fi 


linişte. 

În ambele părţi ale timoneriei, aripile punţii de comandă se 
întindeau larg. Lindsay îşi continuă drumul, cu grijă, printre băltoacele 
lăsate de ploaie, cercetând cu oarecare melancolie, ţărmul mohorât. 

Un tânăr era aplecat peste balustradă, lăsând stropii de ploaie să se 
joace în voie pe mantaua şi chipiul său, cu privirea dusă undeva, 
departe, spre marea cenuşie. 

Tresări când Lindsay se apropie, şi luă poziţia de drepţi. 

- Sunt Ritchie, dom'le comandant. Maistru cu semnalizarea. 

Avea o faţă rotundă, obişnuită, fără nimic special. Lindsay ştia, din 
experienţă, că maistrul semnalizator este un pion important pe orice 
fel de navă. 

- Ai auzit ultimele noutăţi, amice? 

- Am auzit, dom'le comandant. Ritchie părea că uitase de ploaie. 
Am auzit şi, să fiu sincer, pe mine nu mă deranjează. 

Era ceva curios în expresia sa. Ceva lăsase urme. 

Lindsay îl întrebă, pe un ton liniştit: 

- Ai avut vreo permisie în ultima vreme? 

Ritchie privea în gol. 

- Luna trecută, dom'le comandant. Când îşi îndreptă din nou faţa 
spre Lindsay, stropii de ploaie se contopiseră cu lacrimile. Strada mea 
nu mai era. Se dusese la dracu'. 

- Nu mi-a mai rămas nimic. Inţelegeţi, nimic. Cuvintele veneau din 
adâncul sufletului. 

Lindsay îl privea atent. Ce mai putea schimba el, acum? 

- Aveai... _ 

- Nevastă şi doi copii. Îşi şterse ochii cu mâneca. Totul s-a dus. Mi-a 
luat Dumnezeu ce-aveam mai scump. Încercă să-şi revină şi spuse: Vă 
rog să mă iertaţi, dom'le comandant! 

- Da, bine, e-n regulă. 

Işi aminti, în acea clipă, de cei doi copii înţepeniţi în barca de 
salvare, în ultima noapte înainte de a fi găsiţi de corvetă. Visau poate. 
Ca şi copiii lui Ritchie când bombele s-au năpustit asupra lor. 

Ritchie îşi reveni, deodată, şi spuse: 

- Cred că n-ar fi rău să vă-mbrăcaţi mai bine, dom'le comandant. O 
să fie nevoie de dumneavoastră pe punte, nu în infirmerie, zău aşa! 

Lindsay îl bătu pe umeri, prieteneşte. 

- Da, cred că ai dreptate. Adăugă apoi: Apropo, dacă ai nevoie de-o 
permisie, spune-mi. Am să văd ce pot face. 

Ritchie privea în depărtare, spre o barcă cu motor, care se lupta cu 
valurile. Faţa îi era ca o mască. 

- Mulţumesc dom'le comandant, dar n-am nevoie. Oricum, veţi 
avea nevoie de o semnalizare bună. Ezită o clipă, apoi adăugă: 
Şi-apoi, să ştiţi că nu mă las până nu le-o plătesc nenorociţilor ălora 


care... 

Când Lindsay cobori pe țărm la întâlnirea cu şeful de stat major, 
pentru a primi datele culese de serviciile de informaţii, îşi aminti 
cuvintele lui Ritchie. Se întrebă dacă nu cumva şi acesta acţiona şi 
trăia sub spectrul celor întâmplate. 

Şeful de stat major, un comandor ager la minte, a fost scurt şi la 
obiect. 

- Lucrurile stau prost de tot, Lindsay. Foarte prost. Se aude, din ce 
în ce mai mult, că nemţii vor înteţii raidurile. Punctele de plecare vor 
fi, cu siguranţă, porturile franceze. Totuşi - privi spre imensa hartă de 
pe perete, plină de steguleţe şi panglicuţe colorate - ne este imposibil 
ca friţii să aleagă drumul cel mai lung. 

- Adică Strâmtoarea Danemarcei. 

- Corect. 

Comandorul îl privi cu răceală. 

- Mai e ceva. Uitasem să-ţi amintesc că nu am nevoie de eroi. Cu 
atât mai puţin morţi. Orice raport pe care ni-l puteţi furniza poate fi 
folosit şi exploatat la maximum, aici, în Scapa. 

Privi din nou harta, în timp de Lindsay înregistră îngrămădeala de 
cruci, fiecare reprezentând câte o navă scufundată de inamic. Trebuie 
să fie sute, gândi el. 

Comandorul continuă: 

- iți cunosc experienţa şi regret sincer că nu ţi s-a oferit o navă mai 
aproape de pregătirea şi capacitatea dumitale. Şi, totuşi - folosea 
acest cuvânt a doua oară - în război trebuie să acceptăm ordinele fără 
şovăire. 

O strângere de mână, scurtă, un plic voluminos primit de la un 
locotenent obosit şi cam atât. 

Maşina Cartierului General îl aştepta afară, dar la volan nu mai era 
aceeaşi Wren, ci una palida şi slabă, care-şi sufla continuu nasul într-o 
batistă. Când o întrebă dacă nu cumva cunoaşte o Wren, Collins, îi 
răspunse ca n-a auzit în viaţa ei de numele ăsta. 

Intre două strănuturi, încercă să se scuze: 

- Ştiţi, de-abia am venit aici, de câteva zile, domnule. Toate 
colegele mele s-au îmbarcat cu direcţia Ceylon. 

Lindsay se gândi, din nou, la Ritchie şi la toţi cei ce erau în situaţia 
lui. 

- Da, înţeleg, răspunse el, rece. Păcat. 

In şalupa care îl purta spre navă, Lindsay se gândi la ziua 
următoare, la celelalte zile ce-l aşteptau şi se întreba dacă el şi ai lui 
vor fi în stare să se descurce. 

Trecură pe lângă o barcă de pescari, care se îndrepta, probabil, spre 
Lyness. 

Cei din barcă cântau atât de frumos, erau atât de liniştiţi, încât, 


pentru o clipă, uită de război. Îi privea printre picăturile de ploaie şi îşi 
aminti cuvintele comandorului: „Nu am nevoie de eroi. Cu atât mai 
puţin, morţi”. 

Dacă oamenii ăia din barcă mai erau în stare să cânte, înseamnă că 
o licărire de speranţă mai există, pentru ei şi pentru fiecare. 


CORSARUL 


Lindsay rămase în cabină, picior peste picior, cu privirea pierdută, 
Trecuse o jumătate de oră de când stătea aşa, Comandase încă o 
cafea, pe care o savura tacticos, în dorința de a-şi limpezi gândurile. 
Atmosfera din jur nu mai era liniştită ca înainte. Până în momentul în 
care difuzoarele au anunţat, răguşit „Echipele de serviciu la posturi”, 
peste tot domnea un sentiment de aşteptare nervoasă. Ca 
întotdeauna înainte de părăsirea portului. Nu putea fi altfel. 

In cabină era destul de întuneric, capacele hublourilor erau închise 
cu grijă, aşa cum vor rămâne probabil încă multă vreme. 

Aruncă o privire către cizmele sale butucănoase, din piele, către 
mantaua atârnată în cuier şi binoclul ce se odihnea pe un scaun. De 
câte ori va mai avea prilejul să stea atât de liniştit? se întrebă în acel 
moment. | se părea curios să scoată, pentru prima oară, Benbecula 
din Scapa. 

Timp de doi ani fusese ofiţer cu navigația pe un submarin ce servea 
drept depozit, în Malta, cu toate că ar fi preferat să fie repartizat pe un 
distrugător. 

De fapt, gândul îl ducea mult mai înainte, la Atlantic. Fiecare zi 
petrecută acolo era pentru el un moment de referinţă. 

Puntea zvâcni deodată puternic. li veni în minte figura lui Fraser, în 
mijlocul acelei lumi îngrozitoare de zgomot i uleiuri, boscorodind la 
oamenii săi, într-o limbă numai de ei cunoscută, cu ochii fixaţi pe 
indicatoare. 

Ce noroc avea că Benbecula fusese proiectată cu două elice. Multe 
din navele construite între cele două războaie nu aveau decât una. 
Ceea ce era suficient doar pe timp de pace. 

Zâmbi satisfăcut, în pofida nervilor săi destul de întinşi în acel 
moment. Ce uşor şi repede s-ar termina totul, dacă n-ar fi în stare să 
scoată nava din port! 

Zgomotele se înteţeau. Parâmele de sârmă, pe care Maxwell urma 
să le moleze la geamandură, erau târâte de-a lungul teugei, ultimele 
bărci fuseseră ridicate la gruie, iar marinarii care se munciseră să 
descurce legătura de la inelul geamandurii veniseră la bord să se 
refacă după emoția dată de valurile care erau cât pe ce să-i arunce în 
apă. 

Se auzea un clinchet de clopoței, Goss verifica telegraful, atent la 
fiecare amănunt care ar fi putut să-i dea de furcă comandantului. 

Lindsay puse cana la loc şi îşi controla buzunarele, să vadă dacă are 


la el tot ce-i trebuie; pipa şi punga cu tutun, micuța busolă de argint, 
pe care o întoarse şi mai citi o dată Inscripţia: „Comandant Michael 
Lindsay, H. M. S. Minden - 1914.” Era singura amintire de la tatăl său. 
O băgă cu grijă în buzunar şi abia în acea clipă îşi dădu seama că 
hainele pe care le purta erau noi nouţe. Uniforma cea veche rămăsese 
pe Vengeur. 

Goss bătu la uşă şi întră în cabină. 

- Suntem gata de manevră, domnule comandant! 

Bine, vin şi eu acum. 

Işi îmbrăcă în grabă mantaua şi aruncă o ultimă privire cabinei, încă 
liniştite. Sosise momentul. 

Goss îl urmă spre scara comenzii. Trecură prin faţa 
radiotelegrafistului, prin faţa sălii hărților, inundată de lumina 
puternică din tavan. Ajunseră pe puntea de comandă, unde Lindsay 
verifică imediat curăţitoarele rotative ale geamurilor. 

Pe punte era agitaţie, toţi alergau în stânga şi în dreapta, un 
semnalizator stătea nemişcat în extrema prova, gata să coboare 
pavilionul de îndată ce legătura cu geamandura era desfăcută. Lângă 
el, pe puntea de comandă, era prezent şi maistrul şef, timonierul 
Jolliffe, pe care-l cunoscuse în timpul inspecției. Stătea lipit de timonă, 
cu un ochi aţintit asupra repetitorului giro. Arăta ca un butoi susţinut 
de două picioare, mult prea subţiri şi scurte pentru greutatea ce 
trebuiau să o suporte. Avea încredere în Jolliffe. Fusese timonierul unui 
crucişător de bătălie, aşa că era obişnuit cu capriciile unei nave mari. 

La fiecare telegraf stătea câte un timonier, gata în orice clipă să 
acţioneze mânerele. Pe aripile punţii de comandă, semnalizatorii îşi 
luaseră posturile în primire; felinarele, steguleţele şi telescopul lui 
Ritchie, îndreptat spre țărm, erau şi ele pregătite să intre în acţiune. 

Locotenentul Stannard salută şi raportă: 

- Vântul este normal, domnule comandant. Cam rece pentru gustul 
meu, însă... 

In lumina cenuşie, faţa îi era şi mai pământie ca de obicei, iar ochii 
îi luceau sub chipiu, ca două diamante. 

Doi dintre sublocotenenţii tineri, Escott şi Smythe, stăteau liniştiţi 
într-un colţişor mai retras, încercând să nu intre în raza vizuală a lui 
Lindsay. 

Goss se agita, controla fiecare cotlon, de parcă ar fi dorit să 
descopere ceva în neregulă. Dădu cu ochii de cei doi sublocotenenţi şi 
începu să urle la ei: 

- Treceţi imediat pe aripa comenzii, pentru numele lui Dumnezeu! 
Unde vreţi să învăţaţi şi voi ceva? 

In clipa următoare, Lindsay văzu cum un timonier trage cu ochiul 
spre colegul său şi îşi dădu seama că Goss nu procedase bine, 
răstindu-se la cei doi ofiţeri în faţa subalternilor. Oricum, nu mai era 


timp de discuţii, aşa că o lăsă baltă. 

Ritchie raportă: 

- Semnal, dom'le comandant! 

Prin perdeaua picăturilor de ploaie, o lumină clipea nerăbdătoare. 
Ca un ochi albastru, strălucitor. 

- Incepeţi manevra când sunteţi gata! 

Lindsay încerca să rămână neclintit. Ordonă: 

- Atenţie la maşini! 

Clopotele începură să sune nebuneşte, Lindsay se îndreptă spre uşa 
timoneriei, căutând să vadă ce se petrece pe puntea tribord. Maxwell 
se agita, cu chipiul tras peste ochi, în aşteptarea ordinelor. 

- E-n regulă timonier, dă-i drumul! 

După câteva secunde, un semnai luminos mai înveseli atmosfera 
creată de norii cenușii. 

- Semnal de la remorcherul cu manevra estacadei, domnule 
comandant, raportă sublocotenentul Dancy. N 

Avea o voioşie în glas, pe care Lindsay nu şi-o putea explica. Il 
auzise, cu câteva zile în urmă, mormăind un cântec australian, ale 
cărui cuvinte erau un şir continuu de obscenităţi. Acum, însă, 
redevenise Dancy, sublocotenentul cu experienţă, care veghea ca 
totul să se desfăşoare normal pe puntea bărcilor. 

Deasupra timoneriei se auzeau zgomote de paşi, maistrul Archer cu 
echipa sa se pregătea să dea onorul cu sifleea, în cazul în care ar fi 
trecut pe lângă vreo navă. Legile marinei rămâneau aceleaşi, în orice 
condiţii. La câteva sute de metri se apropia cu greu o navă de război. 
Era cuirasatul Prince of Wales, cel care-l Insoţise pe Hood în ultima sa 
misiune, înainte ca acesta să fie trimis în adâncuri, pentru totdeauna. 

- Amândouă maşinile încet înainte! 

Lindsay urmărea timonierii cum manevrează mânerele de alamă 
ale telegrafelor şi se întoarse spre prova să facă un semn cu mâna 
spre Maxwell, ca şi cum ar fi tăiat ceva. Un maistru îşi cumpănea 
ciocanul. După pocnetul oţelului, atunci când se desfăcu ciocul de 
papagal, se auziră paşii mărunți ai marinarilor care trăgeau parâma 
de sârmă ce legase vasul de geamandură. Aceasta apăru imediat, ca 
şi cum ea ar fi pornit în larg, nu nava. 

Jolliffe raportă: 

- Amândouă maşinile încet înainte, domnule comandant. Cârma 
este zero. 

- Cârma stânga, zece! 

Lindsay vedea cum petecul de pământ rămânea undeva în pupa. 
înclinarea din tribord dădea o senzaţie ciudată, de nesiguranţă. Îl auzi 
pe Goss spunând în şoaptă: 

- Face giraţia prea încet. Goss părea că gândeşte cu voce tare. Dar 
Lindsay ştia că are dreptate. 


- Pune cârma stânga cincisprezece! Maşina tribord jumătate 
înainte! 

Era mai bine acum. O creastă albă de spumă se înălţă în urma 
etravei, iar puntea comenzii se opinti din nou, ca urmare a efortului 
suplimentar al elicelor şi al cârmei. 

Două traulere intrau în port, cu coşurile lor prelungi aruncând fum, 
cu maşinile gâfâind obosite după o nouă patrulare antisubmarin. 

- Cârma zero! Tribordul încet înainte! 

Lindsay privea traulerul cel mai apropiat, cum se rostogolea în 
contra-curent, gata să se descompună. Dumnezeu ştie cum arată ăsta 
în marea largă, gândi el. 

Se auzi, deodată, sunetul ascuţit al unei siflee. Cineva voia să-şi 
arate respectul pentru Benbecula, în timp ce aceasta domina cu 
înălţimea ei trecerea spre ieşirea din port. Deasupra timoneriei, Archer 
strigă: 

- Sună onorul! Ce dracu' mai aştepţi? 

Din prova, Baldock, cel mai în vârstă artilerist, urla şi el cât îl ţineau 
plămânii: 

- Atenţie, puntea principală! Front la babord! 

La tribord, câţiva marinari se mai luptau cu parâma nesfârşită de 
sârmă, desfăcută de pe tambur, ce se zvârcolea ca un şarpe în 
ghearele morţii. Se mai zărea încă silueta întunecată a remorcherului 
cu manevra estacadei, în spatele căruia un trauler submarin explora 
cu grijă zona, ca nu cumva vreun păcătos de U-bot să se strecoare 
atunci când porţile erau deschise. 

- Manevrează dumneata la ieşire, timonier! 

Nu erau necesare alte indicaţii. Jolliffe ştia ce are de făcut. 

- Cineva ne dă semnale, domnule! spuse în grabă un semnalizator. 

Ritchie apăru într-o clipă pe puntea de comandă. 

Unde vezi, mă, omule? 

- Uite, acolo, o maşină nenorocită ne face cu ochiu’. 

Lindsay se îndreptă spre uşa deschisă, când timonierul exclamă: 

- Ai dreptate, bătrâne! Pe noi ne cheamă! Dom'le comandant, 
dacă-l văd ăia de la paza de coastă a dat-o dracu’, pe cinstea mea! 

- Ne urează noroc, dom'le comandant. 

Lindsay şi-o imagina pe tânăra Wren, însoţitoarea lui, la volan, 
înfofolită până peste urechi, cu ochii aţintiţi asupra vasului. 

- Am văzut şi eu... răspunse Lindsay. Ştia bine că toţi ochii erau 
aţintiţi asupra lui... Transmite că-i mulţumim. 

- Lampa de semnalizare începu să păcănească, iar mai apoi maşina 
dispăru. 

Un sublocotenent sprijinea paravântul, în timp ce puntea se ridica 
pe primul val. 

În prova, remorcherul estacadei scotea fum negru şi dens. 


Un marinar se refugie în timonerie, dorind probabil să scape de 
biciuirea stropilor de ploaie rece. 

Lindsay se opri în faţa repetitorului giro şi ordonă: 

- Cârma dreapta zece! Repetitorul ticăia sub ochii lui. Cârma zero, 
drept aşa! 

- Cârma zero! repetă un timonier. 

- Vom schimba de drum în cincisprezece minute, domnule 
comandant! spuse Stannard, liniştit. 

- Doi - cinci - zero! 

- Foarte bine! 

Lindsay ieşise pe aripa comenzii şi se sprijinea cu mâinile de 
paravânt. Pământul se îndepărta, berbecii formau o  înşiruire 
nesfârşită de spumă albă. Se simţea foarte bine. Curios, dar ăsta era 
adevărul. 

Se gândi, deodată, la fata de la volan. Probabil că a dat zor să 
poată ajunge să-i vadă plecând... Se simţea ridicol, dar era ceva mai 
presus de el. 

Telefonul sună şi Stannard răspunse: 

- De la gabie, domnule comandant! Navă care se apropie în prova 
babord. g 

Lindsay aruncă o privire în sus, spre locaşul gabiei, li era greu să se 
obişnuiască cu amplasamentele de aici, după ce fusese atâta timp pe 
nava de război. 

- Putem da liber de la posturile de manevră, domnule comandant? 
întrebă Goss. 

Dar Lindsay nu-l auzea. Era concentrat asupra navei ce se apropia. 
Un crucişător, lăsat la apă atât de mult încât puntea pupa era aproape 
la nivelul mării. Pitură nu mai avea, iar turela fusese transformată în 
fiare vechi. Deşi torpilat lângă pupa, se lupta cu fiecare val să poată 
ajunge acasă. Să-şi aducă echipajul acasă. 

inspre larg, un distrugător îi făcea siguranţa, iar două remorchere 
urmau îndeaproape nava înclinată într-un bord. 

Pe Lindsay îl cuprinse mânia. 

- Vreau cel mai grozav onor pe care l-aţi dat vreodată, secundule! 
Transmite asta oamenilor! 

Vedea figura lui Goss, cuprinsă de confuzie şi îndoială. Probabil că 
are impresia că sunt nebun, gândea el. 

Toţi marinarii şi infanteriştii de marină alergau spre punţile 
Benbeculei. Lindsay ajunse în capătul aripii comenzii, duse mâna la 
chipiu şi rămase aşa până ce nava îi depăşi cu greu. 

Sifleele sunau ascuţit şi prelung pentru salut. Pe puntea vasului 
avariat, Lindsay zări un marinar cu capul bandajat, care se îndrepta 
spre platforma de semnalizare, cu o goarnă în mână. 

Suna stingerea peste întreaga întindere de apă cenuşie, peste 


trupurile care se zvârcoleau între viaţă şi moarte, aliniate pe puntea 
principală a navei. 

Pe puntea Benbeculei, figuri înmărmurite, de marinari neîncercaţi, 
priveau spectacolul deprimant, cu gândul la zilele ce-i aşteptau. 

- Ce scenă, domnule comandant! spuse Stannard, încet. 

Lindsay rămase cu ochii spre locul de unde, cu câteva minute în 
urmă, două faruri de maşină le uraseră noroc... 

Îşi muşca degetele înmănuşate când nava intră din nou în raza sa 
vizuală. 

- O să le prindă bine ce văd acum, Stannard. Ascultă-mă pe mine! 
înregistrează cu ochii lor de ce e în stare Atlanticul. Nu e de ajuns să 
auzi doar despre lucrurile astea... Şi ei nu le-au mai văzut... 

- E timpul să schimbăm de drum, domnule comandant! spuse 
Stannard, vrând să curme discuţia. 

Lindsay îl privi drept în ochi, dându-şi seama că era afectat. 

- Foarte bine. Preia dumneata navigația, atunci. Şi către Goss: Dă 
liber la posturile de manevră, te rog. Vom face, peste zece minute, 
exerciţii de trecere la posturile de luptă. 

Etrava verticală a Benbeculei se ridică şi apoi plonjă într-un şir de 
valuri înspumate. 

Geamurile comenzii erau împroşcate cu spumă albă, cablurile 
ancorei apăreau ca nişte bucăți de sticlă neagră. 

Intr-un târziu, Benbecula se întoarse cu pupa spre uscat, se 
îndreptă spre nord-vest şi, pe la amiază, pe când cei din bordul liber 
se pregăteau de prânz, iar cealaltă jumătate a echipajului se afla la 
posturile de veghe, puteau considera că înfruntă marea cu forţe 
proprii. 

Lindsay rămase pe aripa comenzii, cu pipa între dinţi, neaprinsă, cu 
privirea la peisajul sălbatic din jur, spre valurile înspumate care-i 
înconjurau. Se afla în Atlanticul de Nord. Era din nou acolo... 

Lindsay se răsuci în scaun şi luă o ceaşcă de pe tava stewardului 
care se afla în preajmă. 

Când duse ceaşca fierbinte la gură, câmpul vizual i se micşoră într- 
atât, încât nu mai zărea dacit forma efilată a provei, profilată pe 
valurile năbădăioase. 

In cele opt zile de când părăsiseră geamandura, peisajul nu se 
schimbase aproape de loc. Vremea se răcise, dar era normal, căci, cu 
fiecare oră care trecea, nava pătrundea şi mai adânc spre nord-vest. 

In afară de două traulere şi o corveta, n-au întâlnit nimic în tot 
drumul. Doar marea nesfârşită, cu crestele albe. 

Stannard îşi făcu apariţia pe comandă, corpul său uscăţiv 
legănându-se după mişcarea navei. 

- Prima parte a cartului 12-16 se află la posturile de veghe, 
domnule comandant! Marinarul McNiven la timonă. Privi afară prin 


geamul comenzii. Continuă: Cred că am ajuns, domnule comandant. 

Lindsay încuviinţă: 

- Da. Cred că ai dreptate. 

Un punct invizibil în ocean. Ramura de intrare în zona de patrulare. 
Un paralelogram ale cărui laturi măsurau cinci sute şi trei sute de 
mile. Spre nord se întindea până spre cercul arctic, între Islanda şi 
Groelanda. 

Le-ar fi fost imposibil să determine cu precizie punctul navei. Poziţia 
o obțineau după metoda obişnuită, ştiută de marinari drept „navigaţie 
pe ghicite şi cu ajutorul lui Dumnezeu”. Singura diferenţă era că acum 
nu-şi puteau permite să lucreze „după ureche”, căci riscul era prea 
mare. Puteau ajunge printre cine ştie ce nave nemţeşti şi, zău, n-ar fi 
fost o plăcere... 

- Foarte bine, navigator! întoarce nava la drum trei-cinci-zero. 
Rotaţii pentru zece noduri. 

Il auzea pe Stannard cum transmite ordinele şi răspunsul prompt de 
la sala maşinilor demonstra că oamenii lui Fraser sunt numai ochi şi 
urechi. 

Când nava a întors uşor spre babord, vibrația deveni bruscă şi 
violentă, valurile năpustindu-se spre puntea tribord, izbind cu furie 
balustrada, pentru ca apoi să se prelingă pe fiecare punte liberă. Era 
aproape întuneric dincolo de prova, doar coamele valurilor marcau 
diferenţa dintre mare şi cer. 

Lindsay îşi plimba degetele pe mânerele scaunului şi îşi aducea 
aminte de figura lui Goss, atunci când îl informase despre intenţiile 
sale. Ceea ce Goss părea că nu înţelege, era faptul că nu avea nici un 
rost să încerce să se comporte normal, conform unei rutine zilnice. 

Se schimba cartul, oamenii scăpaţi din post se îndreptau mulţumiţi 
spre cabine, dornici să mai respire puţin, să-şi mai tragă sufletul. 
Lindsay rămăsese pe puntea de comandă de la plecarea navei din 
Scapa Flow. 

„Secundule, vreau să am aici un scaun mare şi sănătos!”, îi spusese 
Lindsay lui Goss, în prima lor zi pe mare. Marangozii bordului i l-au 
făcut imediat, în timpul unei veghi, dintr-un lemn de stejar ce stătea 
aruncat într-un cotlon al magaziei principale. Înalt, puţin înclinat, îi 
oferea lui Lindsay o vizibilitate perfectă, iar faptul că nu trebuia să se 
ridice pentru a ajunge la telefoanele comenzii îi conferea o utilitate în 
plus. Goss însă era singurul care nu-l privea cu ochi buni. 

„Dar, domnule comandant, lemnul ăsta trebuia păstrat... unde mai 
găsim aşa ceva!', îi spuse Goss, într-o zi, când nu se mai putu abţine. 

Nu-l deranjă afirmaţia secundului. Tot ce ştia era că avea nevoie de 
scaunul acela şi că se simţea de minune în el. 

Era curios faptul că Goss evita orice discuţie despre navă sau 
misiunea sa. Părea că nu-l interesează. Ori poate aştepta ca, într-o 


bună zi, nervii comandantului să cedeze şi să poată lua comanda 
nestingherit. 

Lindsay rememora exerciţiile de luptă ale întregului echipaj 
efectuate până să ajungă în zona de patrulare. 

Cu toată vremea câinoasă, nu iertase pe nimeni. Nici măcar un 

marinar nu scăpase. Exerciţii de artilerie, de luptă pentru vitalitatea 
navei, de apărare antiaeriană, prelungite şi repetate, până ce pe faţa 
oamenilor se putea citi disperarea şi, nu de puţine ori, ura. 
__ Poate că Goss avea motive întemeiate să spere că-i vor ceda nervii. 
II surprinsese de două, trei ori urlând în telefon, sau pe puntea de 
comandă, la câte un marinar, care, spre ghinionul lui, se afla în 
preajmă tocmai atunci. 

Exerciţiile de tragere i se păruseră cele mai grele. Le-ar putea numi 
chiar „partea patetică”, căci văzuse faţa rigidă a lui Maxwell chinuită 
de o expresie vecină cu ruşinea. In vreme ce de la aparatul director de 
tir, de pe aşa-zisa comandă de artilerie, se indicau obiective 
imaginare, oamenii celor şase tunuri făceau tot ce le stătea în putinţă 
să le prindă în vizoare şi să fie gata imediat de tragere. 

Dar fiecare tun era manevrat manual, astfel că se pierdea mult 
timp, iar Maxwell şi ajutorul său, locotenentul Hunter, dezamăgiţi şi 
disperaţi că nu obţin rezultate satisfăcătoare, au zbierat atâta la 
oameni încât au răguşit de tot. 

Pe majoritatea navelor de război, era posibilă dirijarea simultană a 
tuturor tunurilor de mare calibru direct de pe puntea de comandă a 
artileriei sau de pe telemetrul de deasupra. Aceeaşi minte şi acelaşi 
ochi puteau acţiona deodată, asemenea unui comandant de submarin 
care foloseşte periscopul. Dar, din păcate, sistemul de conducere a 
focului de pe Benbecu/a nu le dădea prea mari speranţe. Tunurile de 6 
inci nu aveau protecţie, aşa încât bietul artilerist se ghemuia în 
spatele apărătoarei, tremurând şi îngheţând în aşteptarea ordinului de 
tragere. 

Până şi obuzele erau aduse manual. Dacă nava îţi juca o festă şi se 
răsucea în vreun fel, tocmai în momentul încărcării, putea să-ţi fie 
fatal dacă nu erai un marinar încercat... Se întâmpla, uneori, în ciuda 
precauţiilor normale, ca închizătorul de oţel masiv al unui asemenea 
tun să se smucească şi să închidă culata, zdrobind braţul unui om, ca 
o copită de cal care trece peste un morcov. |ţi venea tare greu să-i 
încurajezi pe artilerişti să-şi asume nişte riscuri în plus, aşa că atât 
încărcatul cât şi tragerea se făceau într-un ritm cu mult sub necesităţi. 

Un marinar de pe comandă raportă: 

- Barca pneumatică numărul trei e pe punctul de a se desface din 
legături, domnule comandant! 

Stannard deschise gura să spună ceva, dar şi-o închise imediat. Se 
apropie de scaunul lui Lindsay: 


- Nu pot trimite oamenii la aşa treabă, pe o vreme ca asta. Să-i 
spun şefului de echipaj... s-o ţină cumva până dimineaţa. 

Lindsay îi răspunse calm: 

- Trebuie făcută acum, Stannard. Puntea bărcilor este foarte sus 
faţă de linia de plutire, aşa că îţi imaginezi ce se poate întâmpla... Dă 
ordin imediat să se instaleze parâme „ţine-te bine”! 

Stannard rămase lângă comandant, gânditor. Lindsay se învârti în 
scaun şi, într-o secundă, zări figurile mohorâte ale celor din jur. 
Sublocotenentul Dancy, ajutorul lui Stannard la veghe, semnalizatorul, 
oamenii de la telefoane. Toţi erau prelungiri ale propriilor sale gânduri 
şi interpretări. 

- Fă aşa cum ţi-am spus, Stannard! De câte ori să-ţi repet? Lindsay 
nu se mai putea controla. Din tot ce-am văzut pe această navă, de 
când o comand, trebuie să-ţi spun că plutele de salvare sunt cele mai 
folositoare lucruri cu care suntem dotați! Pentru Dumnezeu, nu crezi 
că trebuie să avem grijă de ele, oricare ar fi vremea? 

Stannard se încruntă şi spuse, încercând să-şi păstreze calmul: 

- N-am vrut decât să... mă rog... vă rog să mă iertaţi dacă... Se 
poticni, fără să reuşească să-şi termine fraza. 

- Ascultă-mă bine, Stannard. Lindsay căuta să vorbească pe un ton 
normal. Vremea va fi din ce în ce mai rea. In curând, oamenii de pe 
ambele punți vor trebui să folosească furtunurile cu apă caldă pentru 
a înlătura gheaţa. Va trebui deci să facem tot ce putem acum, până 
nu e prea târziu. Şi, zău că nu văd nici un motiv să ne văicărim pentru 
nişte stropi de ploaie. 

Stannard se întoarse către Dancy. 

- Du-te, te rog, sublocotenent şi spune-i şefului de echipaj să-şi ia 
toate măsurile de siguranţă Stătea cu spatele la Lindsay. Continuă: N- 
are rost să ne omorâm oamenii cu bună ştiinţă... 

Lindsay rămase în scaunul său, cu privirea pierdută în depărtare, pe 
gânduri. Cu toată vremea rea, ar fi dorit să iasă pe aripa comenzii, 
să-şi urmărească oamenii cum înlocuiesc legăturile rupte ale plutei de 
salvare. In acelaşi timp, ştia că trebuia să rămână acolo unde era. Să-i 
lase să-şi facă treaba. Să-i lase să-l urască, să-i urască capriciile, să 
muncească mai bine ca să-i demonstreze de ce sunt în stare.. 

Îşi privi ceasul. În exact cincisprezece ore vor trebui să întâlnească 
un alt crucişător auxiliar, aflat tot în misiune de patrulare. 

Probabil că nici nu vor apuca să-l vadă. Şi poate că e mai bine aşa. 
Multora dintre marinari nu le-ar face bine să vadă cum arată o navă 
soră de aproape. Să-şi dea seama cum vor arăta după câteva 
săptămâni de mizerie. 

Telefonul sună din nou. 

- Barca pneumatică a fost amarată, domnule comandant. 

- Foarte bine, băieţi, foarte bine! 


Lindsay îşi frecă faţa cu mănuşa şi constată că barba îi crescuse 
destul de mult. Nu se va rade până dimineaţă, hotărî el. Se simţea 
destul de liniştit şi ăsta era un lucru bun. 

Dancy apăru pe comandă, cu obrajii şi nasul roşii de frigul de afară, 
radiind mulţumire. Părea satisfăcut de tot ceea ce făcuse. 

- N-a fost rău de loc, domnule comandant! Dar, pe cinstea mea, te 
congelezi afară pe o vreme ca asta! 

- Mă duc la sala hărților, sub* - spuse Stannard scurt. Ţine-mi locul, 
te rog. 

Dancy rămase nemişcat lângă scaunul lui Lindsay, care-l privea 
într-un mod curios. Ştia puţine lucruri despre el. Un tânăr ce părea 
serios, disciplinat până atunci, care nu le dăduse bătăi de cap. O 
figură ce putea fi descrisă cu greu. 

- Ce făceai înainte de a te înrola în armată, sub? îl întrebă Lindsay. 

- Scriam... scriam tot felul de lucruri. Dădu din cap, Da... cred că 
eram scriitor, domnule comandant. 

Lindsay îi privea profilul. Ştia că înainte fusese funcţionar de bancă. 
Dar dacă lui îi convenea să-şi spună scriitor, de ce să nu-i facă o 
plăcere? În acel moment, nimic din ce se întâmplase înainte ca 
Germania să invadeze Polonia nu mai conta. Era totuna. 

- Povesteşte-mi! 

Dancy se încruntă. 

- Păi, ce să vă spun... mă atrăgea marea teribil de tare... părinţii 
mei însă, după ce am terminat liceul, nu m-au lăsat să mă înscriu la 
şcoala de marină. Am început atunci să scriu. 

- Romane? 

Dancy se simţi incomodat de întrebarea lui Lindsay. 

- Nu, nu romane, domnule comandant. 

- Atunci, ce? 

- Diverse, domnule comandant. Dancy îl privea cu disperare. Tot 
felul de lucruri despre mare. 

Stannard dădu buzna şi spuse: 

- Domnule comandant, tocmai a sunat doctorul şi vă roagă... ezită 
un moment - întreabă dacă nu s-ar putea să schimbaţi de drum vreo 
douăzeci de minute. Un marinar a căzut pe o scară şi a făcut fractură 
deschisă la un picior. Doctorul spune că nu poate să-l îngrijească la 
viteza asta. 

Lindsay îl privi atent. Putea să jure că omul din faţa sa aştepta un 
răspuns negativ. Să-l poată include în categoria ticăloşilor fără suflet. 

- Foarte bine, Stannard... dar calculează câte rotații în plus ne 
trebuie să punem, mai apoi, pentru a recupera întârzierea. Să-l 
informezi şi pe şeful de echipaj. 

După plecarea lui Stannard, Dancy îşi continuă povestea. 

- Desigur, domnule comandant, a trebuit să mai fac câte ceva, să 


pot supravieţui. Ce să vă mai spun? 

Lindsay se ridică din scaun, simţindu-şi picioarele amorţite. 

- Ei, bine, acum vei avea o treabă serioasă. Am să te rog să preiei 
comanda. Mă duc să mă rad, că prea mi-a crescut barba! Faţa lui 
Dancy deveni deodată şi mai palidă ca de obicei. Cheamă-l pe 
Stannard dacă se întâmplă ceva deosebit. Se sprijini de telefonul de 
alamă. Sau dacă preferi... pe mine. Privea cu nedumerire figura 
panicată a lui Dancy. O să-ţi prindă bine mai târziu... vreau să zic că 
va fi o experienţă bună pentru scrisul tău, ce spui? 

Aruncă o privire repetitorului giro şi se îndreptă spre scara care 
ducea la cabina lui, fără să se mai întoarcă spre Dancy. 

Acesta rămase înţepenit, i se părea că picioarele i-au prins rădăcini 
în punte, era incapabil să facă vreo mişcare. Până şi respiraţia îi 
devenise mai grea. Aruncă o privire în spate. Ochii timonierului şef 
străluceau ca două pietre în lumina-reflectată de busolă, ceilalţi 
membri ai echipei de pe puntea de comandă se legănau odată cu 
nava, ca nişte beţivi tăcuţi. 

De fapt, nu se schimbase nimic. Nu-i venea însă a crede că el 
singur se afla la comanda navei şi vreo două sute cincizeci de oameni 
trebuiau să-l asculte în acele momente. 

Timonierul şef, de exemplu. Cum îl privea oare? Avea el curajul să-şi 
încredinţeze viaţa unui ofiţer ca oricare altul? 

- Cum se comportă nava, timonier? întrebă el, brusc. 

Marinarul McNiven se schimonosi când auzi întrebarea. 

Fusese tot timpul atent la repetitorul giro, străduindu-se să menţină 
nava cât mai precis pe drumul ordonat, aşa că „ce dracu' mai voia şi 
ăsta?” gândea el. 

Răspunse, totuşi: 

- Foarte bine! 

Dancy aştepta cuvântul „domnule”, dar acesta nu veni. 

- Dacă-i aşa, dă-i înainte! încercă să zâmbească. Trebuia doar să fie 
apropiat de oameni... în situaţia în care se afla el. 

- Ce idiot individ, gândi McNiven... „Dă-i înainte!”... Aia-i tot ce ştiu 
să zică. Habar n-au de nimic... 

Nefiind în stare să definească nedumerirea de pe faţa timonierului, 
renunţă să se mai întrebe, şi-şi îndreptă privirea înainte. Parţial era 
adevărat ce-i spusese comandantului. A iubit întotdeauna marea şi 
navele, dar situaţia financiară a părinţilor şi opoziţia lor fermă i-au 
anulat orice şansă de a ajunge la şcoala de marină de la Dartmouth. 
Când lucrase la bancă, întâlnise adesea un ofiţer de marină care-şi 
scotea bani la fiecare permisie. Se nimerise ca la ghişeu să se afle 
tocmai el aproape de fiecare dată. Era numai ochi şi urechi când 
ofiţerul începea să povestească întâmplări de pe nava sa, din locurile 
exotice prin care trecuse, cum ar fi Singapore, Bombay sau Gibraltar. 


Tot ce-i rămânea de făcut, după aceste povestiri, era să dea frâu liber 
imaginaţiei. 

Se gândea, de multe ori, că dacă n-ar fi fost războiul, ar fi înnebunit 
la bancă. l-ar fi luat Dumnezeu minţile, ar fi ajuns şi la crimă, la jaf, 
l-ar fi pus pe Durnsford, directorul, să-i ceară îndurare în genunchi. 

Era convins, totuşi, că, dacă n-ar fi venit războiul, ar fi continuat să 
fie funcţionar la bancă. Nici vorbă de nebunie sau crimă. Şi-ar fi 
continuat existenţa monotonă de zi cu zi, colorată doar de imaginaţia 
sa bogată. 

Pe când era în practică pe King Alfred, Dancy se împrietenise cu un 
tânăr de vârsta lui, un estonian, căzut parcă de pe altă planetă, pe 
care reuşise să-l transforme într-atât, încât ajunsese să se 
mândrească cu asta. Ce-i drept, tânărul estonian fusese foarte 
receptiv. 

Când Dancy primi tresa de ofiţer şi fu repartizat pe acel iaht armat 
la Bristol, prima întrebare din partea secundului a fost în legătură cu 
profesia lui de bază. Profesia lui? îşi amintea perfect acel moment. | se 
păruse foarte normal să răspundă: „Sunt scriitor, domnule”. Nu-i era 
greu să mintă. Secundul fusese la fel de impresionat ca şi Lindsay 
acum. Scriitorii erau consideraţi ca ceva deosebit. Mai ales în armată, 
unde nivelul intelectual nu era pe cele mai înalte culmi. Oricum, aveau 
un piedestal al lor, de neatins. 

Stannard trânti uşa în urma lui, îl privi furios pe Dancy şi-l întrebă, 
pe un ton nu tocmai prietenesc: 

- Unde e comandantul, omule? Spune-mi odată, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

- M-a delegat pe mine să conduc nava. Dancy nu reuşea să-l 
privească în ochi pe australian. 

Stannard mormăi printre dinţi: 

- Şi-o fi pierdut minţile, comandantul ăsta, de a putut face aşa 
ceva! 

Se întoarse către McNiven. 

- Voi schimba de drum. Să luăm cap compas zero-doi-zero. Imediat! 
Voi informa şi infirmeria. li aruncă o privire lui Dancy. „Delegat”... 
auzi... Dumnezeule, pe cine lasă delegat! 

Lindsay termină bărbieritul şi-şi studie faţa în oglindă, cu un 
pronunţat simţ autocritic. | se accentuaseră cearcănele şi parcă se 
mai îngrăşase puţin. Se gândea la bietul om cu fractura deschisă. O fi 
reuşit doctorul să-i calmeze măcar durerile? Simţea nevoia unui somn 
lung şi liniştit. Nu mai avusese parte de aşa ceva de multă vreme. 

Telefonul se porni să zbârnâie. Avea un sunet metalic, greu de 
suportat în acel moment. Era Stannard, care-i spuse: 

- Doctorul a raportat că a terminat operaţia, domnule comandant! 
Sunt gata să schimb de drum, dacă n-aveţi nimic împotrivă! 


- Bine, dă-i drumu’ navigatorule! 

Simţi cum puntea tremură şi ia o înclinare bruscă, când cârma îşi 
făcu datoria, iar perdeluţele hublourilor se depărtară de acestea, ca 
trase de nişte fire invizibile. Marea se izbi zgomotos de bordaj, pentru 
ca apoi să se retragă, pregătindu-şi un nou atac. 

Telefonul sună din nou. 

- Aici comandantul. Ascult. 

Vocea lui Stannard părea sugrumată. 

- Radiotelegrafistul a interceptat un S.O.S., domnule comandant. 
Foarte clar. Spune aşa: „Sunt atacat de un corsar german. Se pare că 
e o navă sub pavilion suedez”. Dar cred că asta o fi vreo greşeală de 
citire a omului nostru, domnule comandant. 

-  Rămâneţi pe recepţie. Sosesc acum, răspunse Lindsay, 
grăbindu-se să se îmbrace. 

Lindsay se repezi pe scara ce duce spre biroul radiotelegrafistului. 
Stannard îl aştepta în faţa uşii. Doi operatori erau aplecaţi asupra 
aparatelor, iar maistrul telegrafist Hussey, şeful lor, apăru şi el, cu 
pijamaua ieşită din haina îmbrăcată în grabă. Il văzu pe Lindsay şi 
spuse mai mult să se scuze: 

- Tocmai trăgeam un pui de somn, domnule comandant. Visam 
urât, aşa că nu se putea să nu se întâmple ceva. Mâinile lui 
îmbătrânite impuneau respect. De câte ori se întâmplase să nu-şi 
ducă somnul până la capăt... 

- Ce mai e nou? întrebă Lindsay. 

A comunicat poziţia în care se află, domnule comandant. Am 
notat-o pe hartă. Cam la nouăzeci de mile nord de noi. 

- Trebuie să fie Loch Glendhu, celălalt crucişător auxiliar, cu care 
urma să ne întâlnim. 

- Mort, domnule comandant. Nu se mal aude nici un semnal, spuse 
Hussey, dând semne vădite de îngrijorare. 

- Asta poate însemna orice, replică Stannard. 

- Să văd şi eu ce calcule aţi făcut. Lindsay trecu în camera hărților. 
Cu toate conductele de abur, aerul era foarte umed, iar pe pereţi 
apărură urme de condens. 

- După informaţiile noastre, Loch Glendhu trebuie să fie în zona 
asta, domnule comandant, spuse Stannard, care-şi recăpătă vocea 
sigură şi detaşată, de profesionist adevărat. 

Lindsay privea cu atenţie însemnările de pe hartă. Loch Glendhu 
era mai mare decât Benbecula, cu armament mai modern la bord. 
Oricum, nu putea ţine piept unei nave de război adevărate. Probabil 
că acum încearcă să câştige timp şi cere instrucţiuni de la bază. 

- Rămâneţi pe recepţie. Spune-i lui Hussey să urmărească pe toate 
canalele. 

- Ce dracu' să caute acolo o navă sub pavilion suedez? 


- Trasează un drum de întâlnire, navigator! 

Îşi aminti cuvintele lui Fraser: „Pot să vă dau şaisprezece noduri, 
domnule comandant”. Asta ar însemna mai mult de cinci ore pentru a 
ajunge la poziţia acelei nave neutre. Şi mult mai mult, dacă ar fi cerut 
instrucţiuni de la ofiţerul de serviciu al Amiralității... Cinci ore, în care 
oamenii aceia mureau, fără să li se ofere vreo speranţă. 

Simţea cum transpiraţia i se prelingea pe spate, de parcă cineva 
i-ar fi turnat apă de la gheaţă. 

Fără nici un efort îşi putea imagina cum obuzele lovesc în plin nava, 
cum o transformă într-o masă de fiare vechi, cum oamenii aleargă 
disperaţi după câte un colţişor mai ferit să se refugieze... „Of, 
Doamne!”... Încerca din răsputeri să-şi oprească gândurile, să uite, să 
nu-şi mai poată aduce aminte de tot ce i se întâmplase. 

- Ai reuşit să determini drumul de întâlnire, navigatorule? 

Stannard puse compasul jos şi raportă: 

- Noul drum va fi zero-unu-zero, domnule comandant. 

Lindsay aprobă din cap. 

- Nu va fi, navigatorule. Este. Fă-mi, te rog, legătura cu şeful 
mecanic. 

Işi dădu seama că Goss se afla pe comandă, cu faţa sa osoasă 
încruntată, ce trăda îngrijorare. 

- Crucişătorul auxiliar despre care e vorba ajută probabil o altă 
navă, secundule. 

- Da, ştiu, am fost informat. Neutră, nu-i aşa? 

Suna mai mult a acuzare. 

- Nimeni nu mai poate fi neutru, acum, secundule, răspunse 
Lindsay, îngândurat. 

- Aveţi la telefon pe şeful mecanic, domnule comandant. 

Lindsay luă imediat receptorul: 

- Loch Glendhu e în primejdie, Fraser! 

- Vă dau tot ce pot, domnule comandant! Să-mi spuneţi când! 
Fraser se auzea de parcă vorbea de la câteva mile distanţă. 

Lindsay îi privi pe cei din jur. 

- Să vedem de ce-om fi în stare, domnilor! Toată viteza înainte, 
Stannard! 

Telegrafele au dat clinchetul obişnuit, iar jos, în compartimentul 
maşinilor, înconjurat de o aureolă de abur, stând pe platforma 
metalică cu grătar, Fraser privea limbile indicatoare rotindu-se într-o 
parte şi alta pe cele două cadrane şi oprindu-se la indicaţia „Toată 
viteza înainte”. 

Alături, asistentul său, locotenentul Dyke îi urla în ureche: 

- O să se ducă dracu’ amărâta asta. In mii de bucăţi! 

- O să facem, o treabă bună amice, ai să vezi! Zgomotul creştea cu 
fiecare rotire a axului, maşinile şi fitingurile trepidau la unison, 


adăugind larma lor, iar Fraser uită de Dyke şi de orice altceva, cu 
excepţia treburilor de moment. 


O NAVĂ ÎN FLĂCĂRI 


- Nici o veste încă de la postul de transmisii, domnule comandant. 
Vocea lui Stannard suna îngrijorată. 

Lindsay făcu semn din cap, dar îşi menţinu privirea aţintită spre 
prova învolburată. Benbecula încetase să mai călărească fiecare 
creastă de val şi se năpustea cu etrava, ca un imens rât de oţel, în 
masa de apă furioasă. In jurul teugei se formase o perdea aproape 
neîntreruptă de spumă pulverizată, pe care vântul o împroşca pe 
ferestrele comenzii ca pe o ploaie cu piatră, iar ruliul devenise de-a 
dreptul sălbatic. Intreg scheletul suprastructurii protesta, gemând din 
încheieturi, iar când un val cât un munte se abătu asupra punţii 
bocaporţilor, acoperind-o complet cu apă, catargul prova îi apăru lui 
Lindsay izolat în spuma albicioasă. Se întrebă o clipă cam ce simte 
marinarul de veghe din gabie când catargul tremură sub izbiturile 
valurilor şi se balansează în ruliul dezordonat,. O scurtă privire la ceas 
îi arătă că în curând trebuie să apară ceva în zare, dacă, într-adevăr, 
exista ceva de văzut. Cele câteva ore trecute de la primirea 
semnalului morse prin radio păruseră lungi cât zilele şi, în tot acest 
timp, nava se zbuciumase şi se luptase cu valurile, se afundase în 
tangaj adânc şi se balansase în ruliu sălbatic, croindu-şi drum 
împotriva valurilor şi vântului. 

Deasupra comenzii se auzi un ciocnet metalic. Şi-l închipui pe 
Maxwell, postat la aparatul director de tir, verificând telemetrul şi 
înjurând spuma învolburată care-i acoperea lentilele. Dispuneau de un 
telemetru foarte bun, dar, în acest război, în care sofisticarea 
armamentului depăşise chiar şi imaginaţia celor care planificau 
supraviețuirea de zi cu zi, devenise demodat. Bătrânei Vengeur i se 
permisese luxul unui echipament de detecție sub apă, iar navele noi 
erau înzestrate cu cele mai recente şi mai secrete dispozitive. Numai 
că Benbecula se afla chiar pe ultimul rând al listei în ceea ce priveşte 
dotarea. Pe hârtie apărea logic şi echitabil să se dea prioritate 
siguranţei convoaielor, activităţii antisubmarin şi lovirii instalaţiilor de 
coastă ale inamicului. 

In timp ce-şi încorda privirea prin micul cerc al curăţitorului de 
geam, Lindsay se întreba, cam ce-ar zice planificatorii, dacă s-ar afla 
pe această punte de comandă, în locul confortabilelor birouri, cu 
program de lucru de la nouă la cinci. Era de-a dreptul enervant să ţi-i 
imaginezi pe operatorii radio stând în clipa asta la Scapa, sau în 
beciurile adăpostite ale Amiralității. Informare şi apeluri de ajutor sau 


de indicaţii. Un convoi masacrat, un submarin detectat, ba chiar 
radiograme care te scot din sărite cu conţinutul lor privitor la 
distribuirea îmbrăcămintei, sau, la programul de distracţii al unui om 
politic venit în vizită. Transmisioniştii deveniseră de pe acum 
impasibili la oricare ştire. Probabil că şi în clipa de faţă stau acolo şi-şi 
sorb tacticos ceaiurile, discutând între ei despre femei şi învoiri în 
oraş. 

Aruncă o scurtă privire în jurul comenzii. Adăpostea o mică lume 
încordată, dar cu speranţa în suflet, înconjurată de vaietele mării şi de 
simfonia scrâşnetelor de metal.. 

Probabil că, de pe acum, fiecare om de la bord era în cunoştinţă de 
cauză şi el se hotărî să ordone ca sistemul interfon să fie extins la 
toate punţile, şi- compartimentele astfel ca, la nevoie, să poată vorbi 
direct fiecăruia. 

Incercă să-şi amintească dispunerea exactă a întregului echipaj, să 
o revadă în minte ca pe un proiect sau o planşă desfăşurată. Erau cu 
toţii acolo jos, ascultând şi aşteptând. Auzind geamătul mării şi 
simțind opintelile navei, de parcă ar fi fost gata să se dezmembreze. 
Înfofoliţi în echipamentul de iarnă şi în vestele pneumatice de salvare, 
cu luminiţele acelea roşii, care trebuiau să indice locul unde un om 
pluteşte în derivă pe mare. 

Stannard îi zise: 

- E timpul, domnule comandant. Părea mai puţin obosit de data 
asta. Mai degrabă atent, sau, poate, chiar speriat, ca cea mai mare 
parte dintre ei. 

Lindsay simţi o uscăciune bruscă în gât. „Ca şi mine”. 

- Foarte bine, navigatorule. 

intinse mâna şi puse degetul mare pe butonul roşu. A mai ezitat o 
fracțiune de secundă. Erau pentru prima dată împreună. Un echipaj de 
navă. Se înjură singur în gând pentru neliniştea sâcâitoare din el şi 
apăsa cu putere pe buton. 

Clopotele de alarmă sunară înăbuşit, dar putu auzi distinct şuieratul 
în toate colţurile navei, ca şi tropăitul brusc de pe scările comenzii şi 
bufniturile surde ale porţilor etanşe închise în grabă. 

Timonierii şi oamenii şefului de echipaj şi-au ocupat în grabă 
posturile la portavoce şi telefoane, căci imediat începură să se audă 
raportările unităţilor de luptă. 

- Tunul şase este armat! 

- Tunul patru este armat! 

- Echipa de combatere a avariilor este la post! 

Vocile pe diferite tonuri şi confirmările scurte sunau nereal, metalic. 
Prin perdeaua străvezie de spumă zări siluetele aplecate ale 
oamenilor care se grăbeau spre tunurile din prova şi aproape că 
simţea răceala metalului îngheţat al elevatoarelor de muniții şi al 


închizătoarelor. 

Stannard îi raportă: 

- intreg echipajul se află la posturile de luptă, domnule comandant! 

- Bine. Numai trei minute. Nu e rău deloc. Lindsay îl privi în ochi. 

Se întoarse în scaun şi cercetă pe toţi cei veniţi pe puntea de 
comandă. Echipa lui proprie, cu care va trebui să facă faţă la tot ce 
urma să se întâmple. 

Jolliffe la timonă, ştergând cu mâneca condensul de pe faţa 
repetitorului giro. Timonieri şi. semnalizatori, cu Ritchie care se 
sprijinea de un rastel de pavilioane, ca să-şi regleze binoclul de 
noapte. Stannard şi tânărul Dancy, ca şi locotenentul Aikman, şeful 
echipei de abordaj, gata să lupte, să înnebunească, să moară, să facă 
orice. 

Se întoarse să privească din nou prin curăţitorul de geam, care-i 
bâzâia în fereastră. Goss se afla la postul echipei pentru combaterea 
avariilor. Având lângă el toţi fochiştii şi mecanicii din bordul liber, gata 
să sprijine pereţii etanşi, să stingă incendiile, să lupte pentru 
vitalitatea navei, chiar şi cu mâinile goale dac-o fi nevoie. Secundul 
era destul de departe de puntea de comandă, pentru a se crea 
siguranţa că va supravieţui şi-l va înlocui la comandă pe comandant, 
dacă acesta va fi omorât sau rănit. Era o chestiune de practică 
elementară să nu-ţi pui toate ouăle în acelaşi coş. Practic, dar deloc 
încurajator. 

Se gândi şi la locotenentul de infanterie marină, de Chiar, având 
sub comandă cele două tunuri de 152 mm, ca şi pe cel demodat de 76 
mm. Dacă, în sinea lui, se simţea nemulţumit de rolul de şef al unei 
baterii învechite, de la pupa unui crucişător auxiliar, nimic nu trăda 
acest lucru. Elegant, cu o comportare înşelător de firească, ar fi fost, 
fără îndoială, de mult mai mare folos la conducerea oamenilor lui în 
luptă terestră. 

Stannard repuse în furcă receptorul. 

- Nimic deosebit de la veghea din gabie, domnule comandant. 

- Mulţumesc. Privi încă o dată la ceas. Redu viteza la jumătate. 

„N-are nici un sens să zdruncin acum şandramaua până se face 
bucăţi.” Simţi cum scaunul freamătă sub el a uşurare, când telegraful 
din compartimentul maşinilor dădu clinchetul de confirmare. Poate că 
vasul suedez fusese scufundat sau că, în învălmăşeală, dăduse o 
poziţie greşită. S-ar fi putut ca inamicul să-şi fi dat seama de greşeala 
pe care a făcut-o, să fi încetat focul şi să se fi retras în grabă, 
navigând spre baza proprie, cu conştiinţa unui ucigaş vinovat. 

Nici de la Loch G/endhu nu se primise nici un semnal. Dar, 
bineînţeles, aici, în Strâmtoarea Danemarcei, nu te poţi bizui aproape 
pe nimic, ci, aşa cum îi spusese cineva, odată, „doar pe ochi, pe 
urechi şi pe amărâtul tău de instinct!”. 


Curăţitorul rotativ scârţâia din ce în ce mai tare şi-şi dădu seama că 
sticla este presărată cu pete mai mari, mai albicioase decât picăturile 
de spumă. Stannard mormăi: 

- Ninsoarea dracului! Numai asta ne mai lipsea! 

Era mai mult lapoviţă decât ninsoare, dar se putea înrăutăţi şi, dacă 
dădea îngheţul, armamentele tunurilor ar fi fost puse la grea 
încercare. 

Coamele valurilor îşi mai potoliseră violenţa, iar văile dintre ele 
deveneau din ce în ce mai largi, ceea ce însemna că, în curând, va 
începe să ningă. Se cutremură în sinea sa şi se întrebă dacă invazia 
nemților în Uniunea Sovietică întâmpinase sau nu o astfel de vreme. 
In ciuda tuturor greutăților, se simţi mulţumit că se află aci, la 
adăpostul comenzii navei şi nu undeva pe uscat, să frământe fără 
spor noroiul, ori să se afunde până la brâu în nămeţi de zăpadă. Nava 
era în acelaşi timp armă şi cămin. Deseori un soldat ajunge să se 
lupte pe uscat fără să ştie unde se află, iar dacă rămâne singur, este 
imediat considerat de mai marii războiului drept element dispensabil, 
neglijabil. 

Telefonul îl făcu să tresară în scaun. Stannard răspunse scurt: 

- Foarte bine. Continuă observarea. Apoi către Lindsay: Veghea din 
gabie raportează o strălucire roşie drept în prova, puţin 1a babord. 

Inainte-de a apuca să răspundă ceva, sună difuzorul: 

- Comanda de artilerie către comandă. Era vocea lui Maxwell, 
lipsită de grabă şi intonaţie. Roşu doi-zero. Distanţă unu-zero-zero. O 
navă în flăcări. 

Lindsay îşi îndreptă binoclul spre curăţitorul rotativ. Nimic. Oamenii 
lui Maxwell se dovediseră a fi buni observatori dacă reuşiseră s-o 
zărească pe o vizibilitate atât de slabă. Se lăsă să alunece din scaun 
şi-şi cobori ochii pe cadranul luminos al repetitorului giro. 

- Cârma stânga zece! 

- Cârma stânga zece, domnule comandant. Cârma continuă să fie 
stânga zece! Vocea lui Jolliffe suna greoaie, ca şi omul. 

- Cârma zero! Drept aşa! Ţine cap compas trei-patru-zero! Adăugă 
pentru Stannard: Sper că oamenii dumitale îşi cunosc meseria. Am 
nevoie de o echipă excelentă la lucrul pe hartă, ca să ne putem lămuri 
de cele ce se întâmplă. 

Puse mâna pe un alt telefon şi vocea lui Maxwell îi răsună în 
ureche. 

- Artileristule, aici comandantul. Nu vreau să risc nimic. O să iau un 
drum oblic de apropiere, ca să ai câmp de tragere cu toată bateria din 
tribord, înţelegi? 

- Şi proiectile luminoase la tunul 1, domnule comandant? Maxwell 
înţelesese perfect. 

- Desigur. 


Auzi vocile îndepărtate ale servanţilor de la aparatul director, 
strigând de pe acum, către cei de la armamentele i urnirilor, 
distanţele şi gismentele. 

- Ascultă, te-ai descurcat foarte bine ca să descoperi obiectivul. 
Trebuie că Loch Glendhu a interpretat greşit semnalul, sau a pornit în 
grabă mare să-l urmărească pe neamt. 

Puse receptorul în furcă. Dancy raportă: 

- Tunul 1 este încărcat cu proiectile luminoase şi gata de tras, 
domnule comandant! 

Difuzorul artileriei răsună din nou: 

- Către toate tunurile, cu proiectile semi-perforante, încărcaţi! 

Lindsay duse pipa la gură şi, fără să-şi dea seama, o strânse în dinţi 
atât de tare, încât durerea îl făcu să-şi recapete stăpânirea de sine. 

- Acum, navigatorule. Adu-o la cap trei-doi-cinci! 

Pe când timona se rotea încă, difuzorul artileriei răsună metalic: 

- Distanţa este acum zero-opt-zero! 

Patru mile. In lapoviţa asta viscolită de vânt puteau fi şi o sută. 
Lindsay îşi concentră atenţia asupra vocilor care mormăiau şi se 
piţigăiau la telefoane şi portavoce. Işi aminti de sublocotenenţii 
proaspăt avansați care comandau armamentul din prova. Ochitorii de 
la piese erau antrenați şi ştiau, mai bine ca oricine ce au de făcut, aşa 
că tinerii ofiţeri erau acolo mai degrabă nişte învăţăcei, decât 
instructori. 

Dar Lindsay cunoştea, dintr-o amară experienţă, că timpul nu este 
întotdeauna binevoitor. Pe Vengevur fusese martor cum unul dintre 
tunurile de 101 mm a trebuit armat de doi fochişti şi un bucătar, 
comandaţi de un aspirant, atunci când armamentul sau iniţial a fost 
transformat în rămăşiţe însângerate în urma unui raid aerian. Nu te 
poţi bizui niciodată pe timp! i 

- Uite-o! Stannard se aplecă înainte. In prova tribord, domnule 
comandant! 

Lindsay îşi ridică binoclul şi zări, pentru prima oară, pâlpâiala roşie. 
Se reflecta mai mult pe norii care formau un plafon coborât, decât pe 
suprafaţa mării, iar lapoviţa deasă abia o lăsa să se vadă. Stannard 
adăuga amărât: 

- Proiectilele luminoase o să-i scoată de tot din minţi pe băieţii ăia 
prăpădiţi. 

- Mai bine decât să ne apropiem orbeşte de el. Dacă lapoviţa se 
transformă în zăpadă, s-ar putea chiar s-o pierdem din vedere. 

In difuzoare se auzi vocea înăbuşită a lui Maxwell: 

- Tunul 1! lnălţător zero-şapte-cinci! Probabil că unul dintre 
sublocotenenţi replicase ceva, căci se răsti deodată, sălbatic: Ascultă 
aici, pentru numele lui Dumnezeu! Gismentul a rămas tot verde 
zero-cinci Şi acum, dă-i drumul! 


Tunetul a izbucnit aproape înainte de amuţirea difuzorului, 
bubuitura loviturii fiind purtată de vânt şi adusă pe navă ca o a doua 
explozie. Proiectilul a izbucnit, declanşând ceea ce părea pe moment 
o stranie furtuna electrică. Lindsay se dumiri că ochitorul tunului a 
tras eu un înălţător prea mare, astfel că proiectilul luminos sa aprins 
în nori, deasupra lor. Poalele lor rotunjite luceau ca argintul prin 
lapoviţă, după care, atunci când torta cobori la vedere, marea fu 
scăldată într-o lumină puternică, ca de gheaţă. 

Vasul incendiat era adânc afundat în apă şi coca lui, puternic 
înclinată, strălucea în lumina crudă, în timp ce fumul ieşit din 
compartimentele în flăcări era purtat de vânt într-o trâmbă solidă, 
neagră şi de nepătruns. Flăcările se potoliseră în mare parte, deşi, din 
când în când, izbucneau, ici-colo, focare proaspete, care-şi înălţau 
spre cer limbi înalte de flăcări, cu scântei şi tăciuni aprinşi, zburând 
peste apă ca nişte trasoare. 

Torța aproape se terminase. 

- Incă una! Lindsay nu-şi mai putea desprinde ochii de la vasul 
muribund. Era convins că are dreptate. Deşi dorea să nu aibă. ŞI 
asuda de încordare. 

O uşă se deschise zgomotos şi Tobey, şeful de echipaj, îşi făcu 
apariţia în timonerie, urmat de o pală de aer îngheţat. Il căută din ochi 
pe Lindsay. 

- Vă rog să mă iertaţi, dom'le comandant, dar tocmai mă întrebam, 
dacă toţi amărâţii ăia care au rămas în viaţă nu înţeleg vorba noastră, 
cum facem să ne priceapă ce vrem? Nici nu băgă de seamă că faţa lui 
Lindsay luă o expresie rigidă, ca de gheaţă. Mi-am pus oamenii să 
pregătească plutele şi colacii... 

Stannard interveni liniştit: 

- Din câte ştiu, aspirantul din echipa mea vorbeşte suedeza, 
domnule comandant. 

Lindsay lăsă să-i cadă binoclul pe piept. Se forţă să respire adânc 
de câteva ori până să-şi poată recăpăta vocea. 

- Te vor înţelege foarte bine, Tobey. Merse la uşa deschisă. Nava 
asta este Loch Glendhu. Se sprijini de tocul uşii, pentru a se linişti. Am 
mai întâlnit-o şi înainte. O cunosc bine. 

- Vai de mine, Dumnezeule! şopti înfiorat Stannard. 

Tobey căuta cu privirea dincolo de Lindsay, spre flăcările acelea 
jucăuşe. 

- Marea s-a mai liniştit un pic, dom'le comandant. Am putea lăsa 
balenierele la apă. 

Lindsay nu se întoarse. 

- Cârma dreapta zece! Aşteptă puţin, cu nervii vibrând de tăcuta 
încordare cârma zero! Drept aşa! Amândouă încet înainte! Apoi se uita 
la faţa înmărmurită a lui Tobey. Aşa cum ai spus. Balenierele şi plutele. 


Se întoarse pe călcâie când o explozie tăioasă aruncă o săgeată de 
foc în înaltul cerului. Probabil o magazie de muniții. Nu mai avea mult 
de trăit. 

Pe când Tobey alerga la îndatoriri, Ritchie se feri din calea lui şi zise: 

- Să-i semnalizez ceva, dom'le comandant? 

- Transmite-i doar atât: Venim să vă salvăm. Auzi trăncănitul lămpii 
de semnalizare a lui Ritchie, dar, aşa cum se aşteptase, nu primiră nici 
un răspuns Zise: Continuă încercarea de a intra în legătură ei. Trebuie 
să mai fi rămas cineva în viaţă. Şi au nevoie de cea mai mică speranţă 
pe care le-o putem da. i 

In întuneric, o faţă se apropie. Era Boase, doctorul. Il întrebă pe 
Stannard: 

- Cam câți crezi c-au rămas în viață? 

Era prea mult pentru încordarea lui Lindsay 

- Unde dracu’ îţi închipui că te afli? Vocea i se transformase în țipăt, 
dar nu mai putea să se controleze. „Boase e şi el ca ceilalţi doctori. 
Nu-l lua în seamă. Uită-l. Nu te preocupa. Ticăloşi stupizi, cu inima 
împietrită” - gândi Lindsay. 

Boase făcu un pas înapoi. 

- lertaţi-mă, domnule comandant, n-am vrut să... 

Lindsay îi strigă: 

- N-ai vrut, pe dracu’! Ce crezi că-i aici, un spital amenajat ca să ai 
dumneata ce face? Sau o serată de sâmbătă seara, cu câţiva invitaţi 
dintre foştii pacienţi, în faţa cărora să te simţi ca un zeu atotputernic? 
Se răsuci şi arătă spre mare. Prin uşa deschisă, cu lapoviţa sclipind în 
roşu din pricina flăcărilor, se părea că din ceruri cade o ploaie de 
sânge. Uită-te bine afară! Acolo sunt oameni care mor în clipa asta! 
Blestemaţi să fie tâmpiţii aceia orbi şi proşti care i-au lăsat să plece la 
război într-o navă prăpădită ca a lor. Şi ca a noastră! 

Un marinar zise, răguşit: 

- Bărcile sunt gata de lăsat la apă, domnule comandant. 

- Foarte bine, interveni repede Stannard. Spune-le să se ferească 
de păcura aprinsă... 

- Stop maşinile! ordonă Lindsay. 

Îşi şterse fruntea cu mâna. Pielea îi era fierbinte, încinsă, în ciuda 
aerului rece ce pătrundea pe uşă. Nu, nu era vina doctorului. Dar nu 
era drept ca cineva să-l aducă în stare să se trădeze singur în faţa 
celorlalţi. Nedrept şi crud, să-l facă să dea în vileag că şi-a pierdut 
puterea şi stăpânirea de sine. 

Puntea se clătină uşor când nava stopă maşinile, pentru prima dată 
de la plecarea din bază, şi continua să înainteze încet, datorită 
inerţiei. 

Alte sunete surde răzbăteau prin întuneric, sunete de navă care se 
dezmembrează. Ca nişte strigate de protest, împotriva nebunilor care 


au îngăduit să se întâmple aşa ceva. Incendiile de la bordul ei se 
stinseră, în afara unei singure limbi de flăcări care parca că pătrunde 
prin plăcile bordajului, în vreme ce nava pornea să se rostogolească, 
învăluită într-o sihlă de abur şi spumă. In golurile dintre valuri se 
zăreau clipind luminiţe roşii, iar una dintre baleniere înainta viguros 
spre nava ce se scufunda. Lindsay scrâşni din dinţi, când tunul prova 
bubui pentru a zvârili în înalt un alt proiectil luminos, deasupra acestei 
scene de nenorocire şi durere. 

Şeful de echipaj aruncase în jurul Benbecu/ei câteva plute, în ideea 
că supraviețuitorii voi găsi un sprijin, unde să-şi tragă răsuflarea, 
înainte de a fi luaţi pe sus şi ridicaţi peste bordajul înalt al navei. În 
întunericul rece şi umed, zări câteva halate albe şi speră că, printre 
ele, se află şi Boase cu echipa de brancardieri. 

Când îşi întoarse privirea spre coşul acoperit de un nor jos de fum 
negru, observă că o latură a lui lucea în noapte ca gheaţa. Se pornise 
ninsoarea. Nu mai rămânea timp. In baleniere, marinarii voluntari 
probabil că se uitau îngrijoraţi la ninsoare, cu gândul mai mult la 
propria lor supravieţuire, decât la cei pe care porniseră să-i salveze. 

Gândul îi zbură, fără voie, la dimineaţa aceea şi la înfăţişarea punţii 
micuţei corvete. La şirul lung de corpuri aşteptând să fie 
înmormântate, la fel ca cele de pe crucişătorul avariat de la Scapa. 
Mai ales la cele două mici mogâldeţe, învelite în pavilionul naţional. În 
timp ce erau lăsate să alunece peste balustradă. De acum au trecut 
într-o lume în care nu este durere. Nici persecuții. Stannard strigă: 

- Se duce la fund! 

S-a văzut o bulboană înspumată, care a stins şi ultimele flăcări, ca o 
aripă a morţii. Apoi nimic. 

I se păru că a trecut un secol până ce Stannard să raporteze: 

- Se întorc bărcile, domnule comandant. 

Se duse repede în aripa tribord a comenzii şi se forţă să vadă prin 
rafalele de viscol. Bărcile erau încărcate până la refuz cu corpuri. Pe 
bordaje lucea păcura prinsă de ele. O privelişte destul de familiară, 
acum, în Oceanul Atlantic. Alţi oameni atârnau în afara lor, ţinându-se 
de copastia bărcii, călcând apa, cu gâfâieli ce se auzeau până pe 
comandă. Ici-colo, câte o luminiţă roşie strălucea pe mare, altele 
pluteau îndepărtându-se în derivă, nişte minuscule gămălii roşiatice 
care marcau, fiecare, câte un cadavru. 

Incercă să-şi smulgă privirea de la umbrele care se zbăteau pentru 
viaţă acolo jos. Erau prea multe de făcut. Trebuia, mai întâi, să 
codifice un semnal radio, pentru a informa toate forurile interesate de 
cele întâmplate. Adică să pornească mişcarea inevitabilelor angrenaje. 

Lindsay se trase de lângă balustrada de oţel şi, în întoarcere, dădu 
cu ochii de locotenentul Aikman, care-l privea lung. 

- Du-te şi aranjează ca totul să fie în ordine. Dacă mai au nevoie de 


oameni, ia-i pe cei de la pupa. Vreau ca bărcile să fie urcate şi fixate 
la gruie, fără nici cea mai mică întârziere. Il urmări pe ofiţer cu 
privirea, pe când cobora în grabă scările. Altă victimă a disperării şi 
mâniei mele, gândi el. 

Dancy spuse, răguşit: 

- Dacă va fi să mor, domnule comandant, sper să pot muri ca ei. 

Lindsay îl privi, preţ de câteva secunde, simțind cum mânia din el 
face loc unui soi de nebunie, al cărei hohot de râs sălbatic, de 
nestăpânit, aproape că se făcu auzit. Apoi întinse mâna şi-l bătu pe 
Dancy, părinteşte pe braţ. 

- Om vedea noi ce putem face pentru asta când va veni momentul. 
Până te hotărăşti definitiv, însă, du-te şi fă o vizită să-i vezi de 
aproape pe supraviețuitori, la postul sanitar. Şi, pe urmă, să-mi spui 
cum rămâne. 

- Suntem gata de plecare, domnule comandant, spuse Stannard. 

Lindsay îşi privi imaginea reflectată de geamul comenzii, ca şi cum 
ar fi fost cu adevărat un al doilea eu care-i cântăreşte forţele. 

- Foarte bine. Amândouă maşinile încet înainte! Ad-o din nou la 
drum. 

ÎI văzu pe Ritchie că răsfoieşte un catalog şi se opreşte cu lumina 
lanternei deasupra unei pagini. Il întrebă: 

- Câţi au fost? 

- Avea un echipaj de trei sute de oameni, dom'le comandant, 
răspunse liniştit Ritchie. 

Pe uşă se arătă Goss. 

- Am cules din apă treizeci, domnule comandant: 

Lindsay se lăsă să cadă în scaun. Curios lucru cât de ciudat îşi 
simţea membrele. Ca într-un vis. 

Goss îşi închipui că nu fusese auzit şi repetă: 

- Numai treizeci, domnule comandant! 

- li mulţumesc, secundule. Oamenii să rămână la posturile de luptă 
încă cel puţin o oră. Dă ordin să se întărească veghea cât mai avem 
vizibilitate. „Deşi n-au nevoie să li se spună”, adăugă el în gând. 

II auzi pe Goss cum pleacă de pe comandă, trântind uşa. „Probabil 
că mă şi trimite undeva. Comandantul cu inimă de fier, pe care nimic, 
nici durere, nici sentimente nu-l pot zdruncina. Dac-ar şti el, 
Dumnezeule!“ 

O oră mai târziu se aşternu ninsoarea şi, pe nesimţite, nava ajunse 
să-şi croiască drum prin perdeaua albă a viscolului, care o înconjura 
din toate părţile şi o izola complet de restul lumii. 

Oamenii, lăsaţi acum liberi de la posturile de luptă, au alergat, care 
cum a putut, sub punte, la căldură, cu iluzia de siguranţă, iar lui 
Lindsay râsul unui marinar îi sună ciudat de trist în viscolul nopţii. 

Ororile la care fuseseră martori făcuseră acum loc sentimentului de 


uşurare că au scăpat cu bine de data asta. S-ar putea că, mai târziu, 
lucrurile să se prezinte altfel, dar cât de bine îţi face când cineva mai 
are puterea să râdă. 

Goss intră în timonerie tropăind, pentru a-şi scutura zăpada de pe 
cizmele de vreme rea şi haina de ploaie. Firele de barbă nerasă 
luaseră o nuanţă cenuşie, aproape albă, astfel încât, în lumina palidă, 
omul părea mai bătrân decât în realitate. 

- Gata, domnule comandant, îl privi pe Lindsay cum alunecă din 
scaun şi apoi se îndreaptă spre uşa din tribord. 

Mişcările navei erau acum mai potolite şi marea îşi pierduse, peste 
noapte, o parte din mânie, ca şi cum fusese ogoită de puterea 
crescândă a zăpezii. Mai exista, totuşi, vânt care învolbura zăpada în 
rafale ciudate, mânând-o paralel eu puntea - asemenea unei furtuni în 
deşert - izbind-o de suprastructuri. N 

Lindsay rămase cu mâna pe clanță. In afară de câteva minute în 
care aţipise în scaunul de pe comanda, nu dormise deloc şi, de unde 
se oprise acum, lingă uşii. simţea răceala ce-i pătrunsese în oase şi 
neputinţa de a mai gândi cu claritate. Ochii lui Goss, înroşiţi de apă 
sărată şi de oboseală, îl urmăreau cum iese pe aripa comenzii, 
aşteptând să descopere ceva. 

Zăpada scârţâia sub tălpile cizmelor, dar puntea nu îngheţase încă. 
Merse încet până la balustrada aripii, lăsând zăpada să-i cadă pe faţă 
şi să se scurgă apoi pe haina de ploaie. Vizibilitatea era aproape nulă 
şi singurul semn că nava îşi continuă marşul era valul însoțitor de-a 
lungul bordajului. 

işi ridică fruntea şi privi fix în largul mării, zăpada topindu-i-se pe 
gene şi curgând pe obraji, aşa cum curseseră lacrimile lui Ritchie în 
ziua aceea, la Scapa. Dar acum, maistrul semnalizator avea trăsăturile 
feţei ca dăltuite în piatră. 

Cu toată zăpada şi viscolul, pe punte se vedeau mulţi marinari din 
bordul liber. Apăreau ca nişte ciorchini de umbre întunecate, 
proiectate pe albul ninsorii. 

Se surprinse spunând: 

- Plec numai pentru vreo zece minute, secundule. 

Asta fusese tot? N-a mai aşteptat răspunsul lui Goss şi a coborât pe 
scară, alunecând cu cizmele greoaie pe zloata de pe trepte, simțind 
cum mâinile îi îngheaţă pe fierul rece, căci uitase să-şi ia mănuşile Mai 
cobori o scară, până la puntea promenadă, în vreme ce se îndrepta 
spre pupa, observă mici pete de rugină care ieşiseră de pe acum la 
iveală prin crăpăturile piturii cenuşii. Se opri şi se uită înspre larg. 
Undeva, acolo, la vreo sută şi cincizeci de mile depărtare, se găsea 
extrema cea mai de vest a Islandei. Cel mai apropiat petic de pământ. 
Singurul petec de uscat din părţile acelea. 

Işi grăbi pasul şi, când ajunse la capătul punţii, fu nevoit să se 


cumpănească din nou, înainte de a cobori ultima scară, spre puntea 
bocaporţilor pupa, unde Maxwell şi Stannard îl aşteptau pentru 
solemnitatea înmormântării. Nu erau decât opt. Cinci dintre ei 
fuseseră culeşi din apă încă în viaţă. Ceilalţi, trei au fost luaţi de 
baleniere din greşeală. Numai opt şi, totuşi, linia de trupuri înţepenite 
părea nesfârşită, căci Lindsay îi vedea în minte pe toţi ceilalţi pe care 
Benbecula îi lăsase în urmă, în siajul ei. Căci pe Loch Glendhu fusese 
ambarcat un echipaj de trei sute de oameni, după cum citise Ritchie. 

Se apropie de balustradă şi răspunse la salutul lui Maxwell. In 
spatele ofițerului cu artileria distinse câteva figuri mohorâte, printre 
care locotenentul deChair cu infanteriştii săi. 

Dumnezeule, cum să facă s-o ducă până la capăt? Lui Goss îi 
spusese „vreo zece minute” şi iată-l că şi cedează. Simţea că ultima 
rezervă de energie se scurge din el ca şi cum ar fi fost dezbrăcat de 
un înveliş protector, rămânând despuiat în faţa oamenilor. Işi drese 
glasul. 

- Hai să-i dăm drumul. 

Işi scoase cărticica din buzunar şi, când ridică privirea, fu luat prin 
surprindere de deChair, care zise, liniştit: 

- Foarte-bine, sergent. Scoateţi mantalele. 

Privi oarecum nedumerit cum soldaţii îşi scot, ascultători, hainele 
de ploaie şi se aliniază dincolo de trupurile acoperite cu pânză. 
Observă acum că purtau cu toţii uniforma lor albastră de paradă şi că 
erau proaspăt bărbieriţi, în ciuda tuturor greutăților pe care le 
întâmpinau. „O, Doamne, ce vor să facă din mine?!” 

Răsfoi, fără să vadă, în cărţulia deschisă, rândurile tipărite 
dansându-i în faţa ochilor şi zăpada căzându-i, molcom, pe faţă. 

= Acum. 

Işi scoase chipiul şi-şi îndreptă privirea direct spre cernerea fulgilor 
albi. Era atât de deasă încât n-a putut vedea nici dacă pavilionul era 
sau nu coborât în bernă. Dar ce importanţă mai putea avea pentru 
oamenii ăştia morţi? 

Maxwell strigă ceva spre puntea de comandă şi Lindsay auzi - 
clinchetul îndepărtat al telegrafului, urmat de o nouă tăcere a 
maşinilor. 

Privi absent pagina deschisă a cărţii şi, deodată, cu o hotărâre 
bruscă, băgă broşura înapoi în buzunar. Nu mai avea nevoie de ea. 
Prea adesea repetase aceleaşi cuvinte. Le auzise de prea multe ori 
pentru a le putea uita, chiar de ar fi vrut-o. 

- Mâinilor Tale milostive, bunule Părinte, încredinţăm sufletele 
adormiţilor, robilor Tăi şi trupurile lor le dăm adâncurilor... 

işi trecu limba peste buze când soldaţii eu feţe îngândurate, ca 
aceea a lui Ritchie, păşiră înainte şi ridicară trupurile acoperite de 
două uriaşe pavilioane naţionale. Totdeauna momentul acesta a fost 


deosebit de dureros, Mai ales că nu puteai cunoaşte pe nici unul dintre 
cei care formau muşuroaiele nemişcate. Necunoscuţi... ba chiar mai 
mult. Numai uniformele le erau aceleaşi. 

Unul dintre ei era comandantul lui Loch Glendhu şi a murit la 
treizeci de minute după ce fusese ridicat la bord. Ar fi avut dreptul să 
moară acolo, sus, pe puntea de comandă a navei sale. Fusese izbit de 
mai multe schije de proiectil şi suferise câteva arsuri groaznice înainte 
de a fi aruncat în mare de explozie. Chiar şi atunci omul a refuzat să 
moară. Probabil că văzuse semnalul făcut de Ritchie cu lampa sau 
zărise balenierele care se apropiau să-i culeagă oamenii. Sau, poate, 
simţea nevoia să rămână în viaţă destulă vreme ca să apuce să spună 
tot ceea ce ştia. Ca să transmită altora întreaga sa furie şi ură. 

Lindsay îşi părăsise, pentru moment, postul său de pe comandă, ca 
să-l vadă. La infirmerie, pândise gura celuilalt comandant cum se 
căzneşte să-i spună, printre bandajele feţei, povestea lui scurtă şi 
amară. 

Nu existase nici un vas suedez. Nici un neutru atacat. Numai 
corsarul acela german, aşteptându-i acolo, la pândă, ca un rechin 
înfometat. Este adevărat că, la început, datorită steagului suedez 
piturat pe bordaj, avea înfăţişarea unui vas neutru, dar când Loch 
Glendhu s-a apropiat să-i dea ajutor, tunurile inamicului au deschis 
focul, dintr-o duzină de poziţii  camuflate,  străpungându-i 
compartimentele şi sfâşiind în bucăţi sângerânde oamenii care, cu 
câteva secunde mai înainte, se pregăteau să lase bărcile la apă şi să 
le sară în ajutor. 

In timp ce Loch Glendhu se transforma într-un iad de flăcări şi se 
scufunda, corsarul şi-a văzut de drum, nezăbovind decât să mai tragă 
câteva proiectile şi să măture, cu foc de mitraliere, punţile navei şi 
aşa distruse. 

Comandantul, muribund, spusese: 

- Numai eu sunt de vină. Trebuia să mă apropii pregătit. Să mă 
aştept la aşa ceva. Dar prea era un lucru neobişnuit. După aceste 
cuvinte, omul muri. 

Lindsay rostise textul ritual în mod automat, în timp ce, în minte, 
retrăia acele ultime clipe. Când reveni la realitate, pavilioanele erau 
împăturite şi trupurile dispăruseră. 

Făcu un semn din cap lui Maxwell şi. după câteva secunde, elicele 
uriaşe au pornit să vânture apa într-un vârtej de spumă. Işi repuse 
chipiul, răceala curelei de meşină din interior formându-i un cerc de 
gheaţă pe frunte. 

Infanteriştii de marină se munceau să-şi îmbrace mantalele de 
ploaie. Stannard privea departe, peste balustradă, cu sprâncenele 
albite de zăpadă. 

Făcuse şi asta. Terminase. 


Răspunse din nou salutului lui Maxwell şi-i zise: 

- Îţi mulţumesc, artileristule. Privi către ceilalţi. Şi vouă, tuturor. 

Stannard îl urmă de aproape, în cadență, în drumul său pe puntea 
promenadă. Lindsay se auzi zicând: 

- Am să compun acum radiograma, navigatorule. Nu prea am multe 
să le spun... lnălţă din umeri, ştiind că Stannard îl priveşte. Amănunte 
de care nu-i mai păsa - sau care erau situate dincolo de preocupările 
lui. Ori pentru care căuta explicaţii şi justificări inexistente. 

Urcând pe ultima scară spre comandă Lindsay auzi zgomot de voci. 
Voci groase, bărbăteşti, asprite de tonul de mânie. Urcă până la aripa 
comenzii şi-l văzu pe Goss proţăpit într-un colţ, dominând cu figura lui 
masivă pe bietul Fraser, care îi răspundea cu o plivire înfuriată, 
salopeta sa albă distingându-se cu greu de zăpada viscolită. Lindsay 
se răsti: 

- Ce naiba se petrece aici? Observă că în spatele celor doi, uşa spre 
timonerie rămăsese închisă, astfel ca discuţia lor furioasă să nu fie 
auzită de alţii. Goss se întoarse pe călcâie. 

- Nu e nimic, domnule comandant. 

Fraser explodă: 

- Nimic, rahat! Se grăbi spre Lindsay. Am venit aici, pe comandă, 
doar aşa... să privesc şi eu, în linişte, când... Trase cu coada ochiului în 
spatele său. Erau prea mulţi oameni de faţă şi eu doream să fiu 
singur, să mă liniştesc. Goss încercă să-l întrerupă şi el îl opri cu un 
gest al mâinii. M-am dus în prova, la tunul 2, tocmai când s-au stopat 
maşinile. 

Pentru o clipă Lindsay îşi închipui că Fraser detectase vreo neregulă 
în mersul ca de ceas al maşinilor. Micul ofiţer mecanic adăugă, liniştit: 

- Am auzit ceva, domnule comandant. 

- Dar nu e ceva sigur, pentru numele lui Dumnezeu, interveni, 
aspru, Goss. 

Fraser se uită la Lindsay şi tonul său deveni dintr-o dată rugător. 

- Sunt de prea multă vreme în meserie ea să nu pot recunoaşte 
zgomotul unui vinci, atunci când îl aud! Se întoarse pe călcâie şi arătă 
cu degetul înspre viforniţa din prova. Era un sunet mai îngroşat ca de 
obicei şi am zărit şi teuga, abia de se ghicea. Viscolul din prova navei 
era ca un zid alb. A fost o navă, acolo, domnule comandant! Sunt 
sigur de asta! 

Lindsay rămase ca împietrit, gândurile fiindu-i acum pline de 
cuvinte, feţe de oameni, sunete. Serviciul funerar. Infanteriştii de 
marină în uniformele albastre de paradă. Zăpada... Cei doi copii morţi. 

Goss zise, cu greutate: 

- Şi dacă ţi s-a părut numai, şefule? Pentru că nimeni nu-i răspunse, 
continuă, cu voce mai tare: Ar fi putut fi orice pe lume! 

Stannard era încă pe scară şi nu putea trece de Lindsay. Spuse: 


- În nici un caz ticălosul de corsar nu mai poate fi pe aici. 

Lindsay se îndreptă spre balustrada aripii. 

- De ce nu? Vocea îi suna atât de liniştită, că ceilalţi se apropiară de 
el. Până acum i-a mers foarte bine. A scufundat un crucişător auxiliar, 
fără mare zarvă. Cum de putea, oare, să arate aşa de calm? lar acum, 
şade acolo, în viscol, şi se pregăteşte să facă de petrecanie celor care 
vin în ajutorul lui Loch Glendhu. Nouă, în cazul de faţă. 

Goss se uită la el neîncrezător. 

- Bine, dar nu ştim nimic sigur, domnule comandant. 

- S-ar putea, totuşi, să fie aşa, interveni din nou Stannard. Stă şi 
ascultă să detecteze semnale radio. Să se încredinţeze că nu mai 
există nici o navă în preajmă, care să dea alarma... 

Făcu un pas îndărăt, îmbrâncit de Lindsay, care-şi croia drum spre 
uşa timoneriei. 

In vreme ce-şi scoase grăbit haina de ploaie şi o aruncă neglijent 
într-un colţ, se răsti: 

- Du-te înapoi la maşini, şefule. Vreau să le faci să nu se audă, 
înţelegi? Se uită la Stannard. Dă de ştire repede, din om în om: vreau 
ca toată lumea să treacă la posturile de luptă în pas alergător. Dar să 
nu aud nici un clopot, nici o siflee, nici un sunet, oricât de mic, de la 
nimeni. Dac-o fi nevoie, să umble desculți, mă-nţelegi? Părea că s-a 
sălbăticit. 

Aspirantul Kemp a ieşit din camera hărților şi Lindsay îl apucă 
strâns de braţ. 

- Du-te personal şi adu-mi-l aici pe ofiţerul cu artileria, băiete, dar 
să te mişti ca fulgerul! 

Tânărul ezită, pălind de tot. 

- Dar unde-l găsesc, domnule comandant? 

- Jos la pupa. Tocmai mi-a dat o mână de ajutor să înmormântăm 
prietenii aceia, ai noştri. Privi rece spre Goss, care stătea lângă uşă: 
Aş dori, din tot sufletul, să înmormântez şi câţiva dintre ticăloşii cale 
i-au omorât, dac-oi putea! 

Nu dădu nici o atenţie privirilor nedumerite ale oamenilor şi se 
apropie de fereastra comenzii. 

Vibraţia punţii aproape că nu se mai simţea acum. Trebuie că Fraser 
alergase ca nebunul de a ajuns atât de repede la maşini. 

Cinci minute mai târziu Stannard raporta: 

- Echipajul se află la posturile de luptă, domnule comandant. 

Lindsay se întoarse şi arunca o privire asupra celorlalţi. Şi Jolliffe 
fusese foarte rapid în acţiune. Mai purta încă papucii de pâslă 
învechită şi pe burta rotunjoară rămăseseră câteva firimituri. 

- Am nevoie de trei oameni destoinici în prova. Era ca şi cum îşi 
mărturisea gândurile cu voce tare. Ca şi cum descria o scenă care nu 
fusese încă jucată. Chiar la extrema prova. Semnalizator, trimite 


dintre oamenii dumitale, că au ochi mai antrenați şi urechi mai 
ascuţite. 

- Dacă - se corectă singur - atunci când îl ajungem din urmă şi-l 
dibuim pe ticălosul ăsta, vreau ca eu să fiu cel care-şi vede primul 
adversarul. Aşa, ca să ştie şi el cum te simţi într-o astfel de situaţie! 

Ritchie îşi încheie mantaua de ploaie până la guler, 

- Mă duc eu însumi, dom' comandant! Făcu semn spre doi din 
semnalizatorii săi. E o plăcere pentru noi! 

Benbecula aluneca înainte, în viscol, ca o stafie masivă, pe ale cărei 
suprastructuri zăpada se şi aşternuse în strat gros de mai mulţi 
centimetri. 

In afară de bătaia molcomă a maşinilor, de scârţâitul ocazional al 
oţelului sau de mişcarea nervoasă a picioarelor celor de pe comandă, 
nimic nu trăda prezenţa ei. 

Lindsay îşi scoase pipa şi-o încleştă între dinţi, cu ochii ţintă pe 
silueta neagră a lui Ritchie, înaintând cu paşi grăbiţi printre lanţurile 
de ancoră. Probabil că Fraser se înşelase. S-ar putea să nu fie nimic, 
acolo, în viscol. 

Işi aduse aminte deodată de comandantul muribund: „Un lucru 
neobişnuit” spusese el, aproape ruşinat că nu putuse înţelege noile 
reguli. 

Se încleştă de spătarul scaunului şi aşteptă. „Avem consolarea că 
măcar noi am încercat”, gândi el. 


ÎNVĂŢĂMINTE 


Maistrul Ritchie îşi scoase mănuşa, trăgând-o cu dinţii şi zdruncină 
cu mâna încuietoarea uşiţei de metal a locaşului în care se afla 
telefonul. Ajunsese la extrema prova, chiar lângă etravă, înconjurat de 
o tăcere înăbuşită, ca şi cum nava întreagă fusese abandonată, pradă 
ninsorii. Smuci uşiţa de metal s-o deschidă şi duse receptorul la 
ureche. O scurtă privire către pupa îi arătă puntea de comandă 
ascunsă aproape cu totul de ninsoarea deasă, lăsând să se observe, 
distinct, numai două ferestre ale timoneriei, asemenea unei perechi 
de ochi pătraţi şi întunecaţi. 

- Aici comanda. Era vocea comandantului şi Ritchie şi-l imagină 
cum stă, alături de scaun, eu privirea aţintită pe fereastră, spre prova, 
aşa cum îl lăsase la plecarea lui pe teugă. 

- Aici e maistrul semnalizator, dom'le comandant M-am instalat la 
postul ordonat! Îşi întoarse spatele spre comandă şi aruncă o privire 
deasupra parapetului. 

- Bine. Am să ţin telefonul ăsta deschis tot timpul. 

Ritchie atinse cu mâna zăpada adunată ca o căptuşeală de bumbac 
pe parapet. Era mai aspră la pipăit, dădea o senzaţie de gheaţă, îşi 
zise în gând şi-şi mută privirea, încet, dintr-un bord în celălalt. Din 
când în când, vântul sufla în rafale şi sucea zăpada în forme curioase, 
lăsând să se vadă marea venind amenințătoare către navă, întunecată 
ca plumbul. Se cutremură ca şi cum i-ar fi fost frig, deşi avea pe el 
mai multe straturi de îmbrăcăminte. 

li auzise pe ofiţeri povestind, iar restul şi-l imagina singur. Cineva, 
care a făcut serviciul pe vreo duzină de punți de comandă, în tot 
atâţia ani, n-are cum să nu capete învăţăminte. 

Işi ţinu respiraţia o clipă, când o umbră se ridică prin viscol, dar se 
relaxă imediat. Vântul croise o spărtură în ninsoare, destul de lungă ca 
să descopere o fâşie de mare. Un petec lung şi neclar, care, pentru 
câteva clipe, apăruse ca o navă. Dacă exista, într-adevăr, un vapor, 
acolo, era lucru sigur că acum sta să asculte şi să-i aştepte. 
Transformat din nou în vânător. Probabil că ticăloşii ăia de nemți îşi 
ajustează de pe acum vizoarele, îşi încleştează mâinile pe proiectile şi 
trăgace, aşteptând ca silueta Benbeculei să apară drept în firele lor 
reticulare. Chiar dacă ieşea treaba aşa cum zicea comandantul şi 
reuşeau să tragă primii salvele de tun, tot se putea ca ambele nave 
să-şi arunce una alteia o ploaie de proiectile, să se lovească reciproc 
şi să se scufunde, aici, la o sută cincizeci de mile de cel mai apropiat 


pământ. 

Auzi pe unul din semnalizatorii săi, Cummings, trăgându-şi nasul 
din pricina frigului şi pentru o clipă se întrebă ce părere o fi având 
băiatul ăla de tot ce se întâmplă? Acum şase luni mai era încă 
vânzător ambulant, la un brutar din Birmingham, şi acum... se scutură 
mânios. Care dracu' o fi diferenţa? Curios lucru cum te face zăpada să 
moţăi, indiferent de cât de încordat ai fi la un moment dat. 

Doamne, cum mai stă puntea asta la orizontală. Aproape că nici o 
vibraţie a maşinilor nu ajungea până la el, ba chiar i se păru că, în 
receptorul telefonic, aude şi suflarea lui Lindsay. De ispravă tip, omul 
ăsta, gândi el. Nu-i scorţos ca unii ticăloşi aroganţi pe care i-a întâlnit 
el până acum. Are suflet bun, poate chiar prea bun. Ca unul care-şi 
oblojeşte o durere ascunsă şi veche. Ceva care îi sfâşie inima, atunci 
când aude de durerile altora le simte şi el, ca şi cum ar fi ale lui. De 
exemplu, serviciul funebru de azi. Tresări. Numai câteva momente să 
fi trecut de atunci? 

Îşi reaminti faţa comandantului în clipa în care rostea rugăciunea 
pentru morţi. Aceeaşi expresii pe care o văzuse la mulţimea de la 
Londra, la înmormântarea aceea, în masă. Auzi aproape întreaga 
stradă. Aproape întreagă strada aia nenorocită, fir-ar a dracului! Au zis 
că bombardierele ţinteau spre docurile Londrei, dar au lovit drept în 
strada lui. Cartierul East End n-a fost, niciodată, un loc atrăgător al 
capitalei. Case cu terase, fiecare din ele la fel cu cea a vecinului şi 
fiecare cu câte o curticică în spate, de mărimea unui covor. Străzi în 
uniformă. Asta era imaginea. Madge insista tot timpul s-o numească 
grădină. Simţi că, fără să vrea, buzele îi schiţează un zâmbet slab. O 
grădină. Vremea făcu ca înmormântarea să fie cea mai dureroasă 
parte. O zi luminoasa şi însorită, ca şi cum tot restul lumii dorea să 
ignoreze drama lor. Autobuze roşii treceau fără întrerupere pe la 
capătul străzii, îndreptându-se spre staţia de metrou Bethnal Green. 
Un baraj de baloane captive, fiecare din ele durduliu şi lucitor ca o 
balenă sătulă. Un lucrător fluierând printre ruinele unei biserici ce 
fusese bombardată în raidul de săptămâna trecută. 

Numai feţele erau aceleaşi. Inmărmurite. Ca a lui Lindsay. Se 
întrebă chiar dacă mai observase cineva lucrul ăsta. În orice caz nu 
Maxwell, era sigur că nu. Asta nu era decât un tâmpit amărât. Ar fi 
trebuit să fie, de fapt, tot un ticălos de nazist şi el. 

Se încorda brusc. lar s-a auzit! îşi suci capul într-o parte, ca să audă 
clinchetul foarte şters, dar distinct, al metalului. 

- Relevment verde patru-cinci, dom'le comandant Departe de tot. 
Am auzit metal. - Continuă să asculţi atent, îi zise Lindsay, calm, 
detaşat, de parcă ar fi comentat un meci de crichet. 

- Ce-i aici, dom'le maistru? îi şopti Cummings. 

Ritchie ridică din umeri: 


- Nu-ş ce-i. 

Simţi pe ceafă că gulerul flanelei îl încălzeşte mai mult decât 
trebuie. Chiar Madge i l-a împletit, dintr-un pulover vechi, pe care l-a 
desfăcut ca să recupereze lâna. Incercă să-şi stăpânească valul de 
emoție ce-l ameninţa. Trebuie să se obişnuiască, odată, cu durerea 
asta. S-o accepte. Dar cât o să mai fie până la obişnuinţa? Nu mai 
departe decât ieri, când l-a auzit pe Hussey, maistrul telegrafist, 
descriind păţaniile din timpul când era cu o canonieră în China, înainte 
de război, s-a surprins, zicându-şi: „Astea o să le povestesc şi copiilor 
acasă, la prima permisie”, de parcă nu-i pierduse. Tocmai momentele 
astea neînsemnate şi la care nu lua aminte îl îndurerau şi-l lăsau fără 
rost pe lume. 

Obrazul îi fu biciuit cu zăpadă udă de o rafală de vânt care a 
izbucnit cu forţă peste parapet. O şterse necăjit de pe ochi şi, când 
privi din nou, văzu nava cealaltă. 

Era de necrezut că se află atât de aproape, că fusese aşa de 
aproape toată vremea. Se prezenta în diagonală faţă de drumul urmat 
de Benbecula, cu pupa spre ea, suprastructura ei înaltă şi duneta 
sclipind ca o glazură pe un tort uriaş. Se răsti, răguşit, în microfon. 

- O navă, dom'le comandant! Drept în prova, niţel la tribord. 
Distanţă cam vreo două cabluri. 

işi ţinu ochii ficşi pe cealaltă navă, în vreme ce secundele se 
scurgeau, una după alta, nesfârşite, de parcă abia se târau. Era mare 
a dracului, probabil un fost pasager transoceanic. Avea două coşuri şi 
un steag suedez, imens, piturat pe bordaj. Pe când o privea, remarcă 
cum o parte din puntea de comandă a inamicului se mişcă puţin şi-şi 
dădu seama că era ridicată cu totul de una din bigile din prova. Şeful 
mecanic auzise, într-adevăr, un vinci. Nemţii îşi schimbau aspectul, se 
pregăteau pentru victima următoare. Brusc, observă bolboroseala de 
spumă de sub etambou, acolo unde, până acum, nu fusese decât 
clipoceala dată de hula lungă a mării. Şopti hârâit. 

- Culcat, fraţilor! Ne-a văzut. Apucă pe Cummings de mânecă şi-l 
târî, gâfâind, să se culce pe punte. Ţineţi-vă gămălia jos şi staţi cu ea 
aşa până vă zic eu s-o ridicaţi! 

Cummings era întins lângă el, la numai câţiva centimetri depărtare, 
cu ochii cât cepele. Icni: 

- Hait, mi se face rău! 

Ritchie deschise gura să-i zică ceva, dar auzi sunetul unui clopot la 
tunul cel mai apropiat şi se răzgândi. 

Ca şi maistrul semnalizator, Lindsay văzuse conturul nedesluşit al 
navei inamice şi aproape că nu-i venea să-şi creadă ochilor. Probabil 
că ninsoarea viscolită era pe cale să înceteze, căci dădea impresia ca 
lasă în jurul celor două nave o zonă cu vizibilitate bună, în vreme ce, 
dincolo de ele, cernerea de fulgi mari continua sa fie la fel de deasă ca 


şi mai înainte. 

- Cârma stânga cincisprezece! Amândouă maşinile cu toată viteza 
înainte! 

Asprimea tonului de comandă păru că sfarmă tăcerea apăsătoare 
din timonerie, iar oamenii, înmărmuriţi, de-o parte şi de alta, au pornit 
să se mişte şi să acţioneze de parcă ar fi fost împinşi de pârghii 
invizibile. 

- Cârma zero! Drept aşa! 

- Cârma este zero, domnule comandant! murmură Jolliffe. Cap 
compas trei-cinci-cinci. 

Portavocele şi telefoanele din fiecare parte a comenzii reveniră 
brusc la viaţă şi-l auzi pe Maxwell ordonând: 

- Incepeţi tragerea! 

Ordinul fu urmat imediat de replica clopotelor de la tunuri. 

Făcând o scurtă întoarcere spre babord, Lindsay adusese nava pe 
un drum aproape paralel cu cel al inamicului, aflat acum la vreo patru 
sute de metri distanţă. Observă îndată bulboana înspumată produsă 
de cele doua elice ale acestuia, văzu cum duneta se înclină uşor din 
pricina pornirii bruşte a elicelor şi fu convins că, în ciuda împrejurărilor 
favorabile, minusculul avantaj căpătat până acum poate fi foarte 
curând pierdut. 

Apoi, la intervale de numai câteva secunde, cele trei tunuri din 
bordul tribord deschiseră focul. Tunul 3, care se afla la pupa, a tras 
primul şi Lindsay înţelese că infanteriştii de marină fuseseră mai ageri 
la traducerea în fapte a instrucţiunilor transmise de la comanda de tir. 
Proiectilul de 152 mm vâjâi pe lângă comanda de navigaţie, unda sa 
de şoc izbindu-se fierbinte de suprastructuri, asemenea unui expres 
care trece printr-o gară mică. Celelalte două tunuri îl urmară aproape 
simultan, aruncându-şi trâmba de foc şi fum peste punte, detunăturile 
lor sălbatice zguduind grătarele sub picioarele lui Lindsay şi smulgând 
mici tresăriri de spaimă celor de pe comandă. 

- Abate din drum ca să fugă! Locotenentul Aikman fu cât pe-aci să 
cadă. Tunul 3 se smuci cu furie în arcurile recuperatoare şi azvârli un 
nou proiectil deasupra apei cenuşii. Fără inflexiuni în voce, servantul 
de la aparatul director de tir rosti: 

- Lungă. Scurtează doi! 

Puntea, se zbuciuma violent din pricina maşinilor care-şi măreau 
necontenit numărul de rotații şi valul din prova, brăzdat adânc de 
etravă, ţâşnea în ambele borduri, ca două săgeți solide de sticlă albă. 

- Cârma dreapta zece! Lindsay îşi lăsă privirea pe repetitorul giro. 
Cârma zero! Picături de sudoare îi căzură de pe frunte pe sticla 
compasului. Drept aşa! 

Când îşi ridică din nou privirea, inamicul era mai aproape, dar 
într-un relevment mai înspre prova. Unul din oamenii şefului de 


echipaj strigă: 

- Tunul 3 a încetat tragerea, dom'le comandant. Nu mai are câmp 
de tragere! 

Lindsay îl privi pe Stannard. N-avea de ales. Dacă abătea din nou 
spre babord, ca să dea infanteriştilor de marină câmp de vedere şi de 
tragere asupra inamicului, nava acestuia scăpa fugind la adăpostul 
invizibilităţii dată de viscol. Era un vas cu adevărat mare. De vreo 
şaptesprezece mii de tone. Mare, modern şi cu maşini suficient de 
puternice ca să aibă viteza bună de marş. 

Cele două tunuri din prova al căror câmp de tragere nu era acoperit 
de suprastructuri, traseră din nou. Limbile uriaşe de flăcări portocalii 
ţâşniră din gurile de foc, odată cu proiectilele ce s-au năpustit spre 
inamic. 

Prin vârtejul de zăpadă, Lindsay deosebi o lucire scurtă, ca un ochi 
roşu şi auzi pe Maxwell că urlă: 

- Un impact! L-am lovit pe ticălos! 

Acesta fugea pe fiece clipă, coşurile nu i se mai distingeau din 
ninsoare. 

Lindsay îşi trecu mâna pe frunte şi aşteptă, numărând secundele, 
până ce tunurile bubuiră iară. De data asta intervalele erau mai lungi. 
Gândul îi zbură spre elevatoarele de muniții care se opinteau în şinele 
de ghidare, spre cărătorii de muniții care se căzneau, înjurând, să 
alimenteze tunurile cu proiectilele acelea mari, grele şi incomod de 
manipulat, în timp ce, în jurul lor, toată nava se zguduia. In 
compartimentele maşinilor şi căldărilor, oamenii lui Fraser stăteau cu 
urechile ciulite la zarva şi exploziile de deasupra, auzindu-le peste 
larma de maşini şi pândind din ochi bordajul înalt din interior, în timp 
ce se rugau, în tăcere, ca nici un proiectil să nu vină la ei. La năvala 
apei prin eventuala spărtură, la aburul care opăreşte totul, la trecerea 
în nimicnicie. 

Zăpada se ridică în vârtej deasupra navei inamice şi Lindsay văzu 
clar flăcările portocalii atotgrăitoare. Comandantul inamic a reuşit, în 
sfârşit, să dea câmp liber de tragere tunurilor sale din pupa. 

Proiectilul a lovit bordajul Benbecu/ei; ca un trăsnet, şocul exploziei 
aruncând oamenii şi echipajul peste tot pe punte, în vreme ce, din 
spărtura făcută în tribord, fumul ieşea deasupra, ca un vârtej solid, de 
culoare cafenie. 

Lindsay se agăţă de portavoce şi auzi cum schijele sfâşie metalul 
bordajului sau ricoşează , iar în gură simţi gustul neplăcut de lidită, 
adus de aerul rece. 

Dar tunurile continuau să tragă, şi pe deasupra larmei generale, îi 
auzi pe ochitori cum urlă, nebuni de bucurie, la loviturile lor directe, 
hârşiitul aspru al oţelului lovit, clinchetul închizătoarelor împinse în 
culată înainte de strigătul servantului „Gata!”. Aikman ţipă : 


- Echipa de luptă contra avariilor raportează un incendiu pe puntea 
A, domnule comandant. Doi oameni morţi. 

- Bine. 

Lindsay îşi duse binoclul la ochi şi studie inamicul. Dispăruse acum 
aproape complet, conturul navei nu se mai vedea decât ca o umbră 
murdară în ninsoare. N-avea de ales, trebuia să rişte. 

- Cârma stânga zece! Apoi spuse, răstit, către Aikman: Comunică-i 
directorului de tir să aducă tunul 3 în gisment de tragere. 

Urmări în continuare ticăitul repetitorului giro. 

- Cârma zero! Nu mai aşteptă confirmarea lui Jolliffe şi se duse în 
aripa tribord, unde fu izbit de vântul îngheţat. 

Tunul lui deChair redeschise focul imediat ce inamicul i-a apărut în 
vizor, în relevment prova tribord, iar proiectilul său lovi direct spatele 
comenzii navei inamice. De data aceasta, explozia a avut urmări mai 
dramatice şi Lindsay ghici că proiectilul aprinsese vreo mică magazie 
de muniții sau un depozit de rachete de semnalizare. 

Zăpada luase nuanţe de roşu şi auriu, din pricina flăcărilor care 
izbucniseră lacome în jurul coşurilor înalte şi porneau noi explozii în 
apropierea lor, marea fiind ciuruită de fragmente şi schije căzute. 

Inamicul trase din nou şi, la fel ca şi până acum, pregătirea 
artileriştilor lui se dovedi perfectă. Proiectilul izbi Benbecula în bordaj, 
înspre pupa şi. explodă adânc în interior cosind cu schijele sale 
incandescente totul împrejur. Unele au izbucnit în sus, prin puntea 
bărcilor şi au ferestruit în două o balenieră, lăsând prova şi pupa 
acesteia să atârne fiecare la un palanc al gruiei, ca nişte curioase 
fructe coapte. 

Stannard spuse, răguşit: 

- Ninsoarea se înteţeşte din nou 

Se ghemui, fără să vrea, când un proiectil căzu alături de navă, 
flacăra exploziei fiind instantaneu mascată de tromba de apă 
înspumată. Puntea de comandă şi aripa ei fură inundate de apa 
căzută ca o cascadă, iar Lindsay îl auzi pe Jolliffe înjurându-l pe unul 
din timonieri, care se prăvălise peste timonă. 

Lindsay îşi şterse lentilele binoclului şi-l îndreptă apoi spre nava 
inamică, exact la timp pentru a o zări cum dispare de tot, într-un nou 
vârtej de viscol. 

Doar strălucirea focului se mai zărea, se auzeau câteva explozii mai 
mici, în timp ce obuzele lui deChair continuau să se năpustească 
asupra punţii inamicului. 

Aikman raportă: 

- Incendiul de pe puntea A este sub control, domnule comandant! A 
doua lovitură a primit-o tot puntea A. N-a provocat incendiu, dar au 
fost răniţi patru oameni. 

Telefonul zbârnâi din nou. Stannard transmise 


- E şeful mecanic, domnule comandant. Întreabă dacă poate reduce 
turaţia. Axul elicei tribord se-ncinge al dracului de tare. Nimic grav, 
totuşi. 

Lindsay îşi dădu seama că australianul îl fixează şi abia după câteva 
clipe realiză că trebuie să şi răspundă. 

- Da... mulţumesc, spune-i să reducă viteza cât crede de cuviinţă. 
N-are rost să omorâm motoarele. Nu cred că nemţii vor mai încerca să 
ne atace încă o dată. In orice caz, nu acum. Ar risca prea mult. Aştia 
nu sunt de loc tâmpiţi, şi zău că sunt momente în care aş prefera să 
fie... Apoi adăugă încet: Pregăteşte, te rog, o radiogramă. Către 
Amiralitate. Repede. Comunică poziţia noastră, direcţia şi viteza 
aproximativă a inamicului. 

Işi frecă ochii, încercând să se concentreze. 

- Mai spune-le că l-am lovit de două ori. Nu ştim exact ce avarii are. 

- Asta-i tot, domnule comandant? întrebă Stannard, dând să plece. 

- Menţionează că Loch Glendhu a fost scufundat şi ia de la 
infirmerie lista supravieţuitorilor. 

Lindsay se îndreptă spre uşă şi o deschise, în semn de mulţumire, 
când văzu că doi marinari încercau să înlocuiască geamurile sparte 
ale timoneriei. Stannard ieşi, în timp ce Lindsay, de pe aripa comenzii, 
urmărea cum echipele de luptă contra avariilor se străduiau să repare, 
ce se putea. Tremura, îi era imposibil să se stăpânească. Probabil că 
totul pornea din subconştient. 

Pe punte, forfota continua, ofiţeri şi marinari îşi uniseră forţele 
pentru a umple cât mai repede golurile făcute de obuzele inamicului. 

Goss apăru, deodată, în uşa timoneriei şi se grăbi să raporteze: 

- Nici o victimă, domnule comandant. Un singur om şi-a pierdut un 
picior, dar doctorul zice că va trăi. Se întoarse când Ritchie dădu 
buzna pe uşa timoneriei şi replică cu asprime: 

- A fost o victimă, dom'le comandant! tăcu o pauză, încercând să-şi 
amintească cum s-a petrecut tragedia.. Semnalizatorul Cummings. Un 
proiectil l-a lovit direct în spate. Dacă n-ar fi fost el, m-ar fi atins pe 
mine, dom'le comandant. N-am mai putut face nimic. Am încercat, dar 
era prea târziu. 

Lindsay îl asculta cu atenţie. 

- N-aveai ce face, te înţeleg. 

Goss tuşi zgomotos. 

- In legătură cu avariile... 

- Ce-i cu ele? 

- Să ştiţi că e treabă de docheri. 

Lindsay simţea cum i se urcă sângele în cap de nervi. Ar fi fost în 
stare să-l scuture pe Goss, să-l pocnească chiar, numai să-l facă să 
înţeleagă. 

Reuşi să se controleze şi spuse, plat: 


- Nu, te înşeli, secundule! Este treaba ta, până la noi dispoziţii. 

Goss răspunse printre dinţi. 

- Dacă ninsoarea nu s-ar fi potolit la timp, intram în plin în neamţul 
ăla. 

Lindsay se întoarse spre el. 

- Bine că măcar l-am jerpelit pe nemernic. Pentru numele lui 
Dumnezeu, apucă-te de reparaţiile alea, odată! 

Afară, câţiva marinari cărau spre prova un corp înţepenit. 
Cummings. 

Din uşă, Dancy raportă: 

- Şeful mecanic spune că totul este în regulă, domnule comandant! 

Lindsay îl privi şi nu ştia de unde să-l ia. Uitase complet de Dancy. 
Constatase, însă, că se comportase bine, pentru prima sa misiune. 

- Mulţumeşte-i din partea mea, te rog. Dă liber la posturi! Se 
întoarse, dar Dancy rămase pironit, cu ochii spre el. 

Acesta roşi: 

- Vă rog să mă iertaţi, dar încă nu mi dau seama cum a fost posibil 
aşa ceva. Părea că ignorează atât figura gravă a lui Lindsay, cât şi 
disperarea lui Ritchie. Cum de-aţi reuşit, cu o astfel de navă ca a 
noastră, să-l eliminaţi pe neamţul ăla îngrozitor? 

Lindsay făcu eforturi să se abţină. 

- Ascultă, măi sub. Fă ce vrei, apucă-te şi scrie-ţi memoriile, spune-i 
şi maică-ti, dacă vrei, cum s-a întâmplat, numai scuteşte-mă odată! Te 
rog! 

Dancy se retrase, iar în clipa următoare se auzi în megafon: „Toată 
lumea liber de la posturile de luptă! Bordul tribord să treacă la 
posturile de veghe”. 

Lindsay îl privea pe Ritchie şi căuta să înţeleagă ce simţea bietul de 
el în acele clipe. 

Un om, tovarăş de-al lui, îi salvase viaţa. Cu ce preţ...! 

- Gata, ajunge. Să ne liniştim puţin, încercă Lindsay să schimbe 
atmosfera. 

- Bună idee, domnule comandant. Zău că merităm - spuse 
Stannard, îndreptându-se spre timonerie. 


xxx 


Sublocotenentul Michael Dancy trase cortina grea a careului 
ofiţerilor şi păşi înăuntru. Cu toate că doar jumătate din lumini mai 
funcționau, atmosfera era plăcută, panelul de stejar strălucea, încă, 
urându-ţi bun venit. Mai era vreo oră până la miezul nopţii. Dancy, 
fiind de cart, renunţase la ideea de a încerca să mai aţipească. 

Lângă voluminoasa sobă cu cărbuni, Barker discuta cu Boase, 
doctorul, cu toate că figura acestuia din urmă era atât de lipsită de 
expresie, încât se putea, cu uşurinţă, trage concluzia că doar asculta 


ce i spune 

- Aveam nişte pasageri foarte bogaţi mai întotdeauna. Nu din ăia 
amărâţi, care strâng o viaţă întreagă să meargă şi ei cu vaporul două- 
trei zile, zise Barker. 

Boase îi răspunse plictisit: 

- Da, înţeleg. 

Fostul ofiţer casier cobori vocea: 

- lar despre nava asta, ce să mai zic. Nu spun că nu poţi găsi 
oameni buni şi printre ăştia temporari, dar unii, zău, i-am surprins 
odată vorbind... Să îi fi auzit cum o făceau „scroafă” pe biata asta de 
navă. Îţi pierea tot cheful.. 

Boase mormăi: 

- Nici un altul nu e mai temporar pe nava asta ca mine. Barker îi 
aruncă un zâmbet ironic. 

- Dar dumneata eşti un profesionist adevărat, e altceva...nu? 

Dancy le întoarse spatele. Nu-i era foarte antipatic Barker, dar nu 
putea suporta să-i vadă cum toarnă pe gât băutură. 

Dancy nu era băutor. Inainte de război, nu-şi putea permite să dea 
bani pe băutură decât la Crăciun. Chiar şi atunci întâmpina opoziţia 
mamei sale; aceasta nu pierdea nici o ocazie să-i aducă aminte de nu 
ştiu ce unchi, care o luase razna din pricina alcoolului. După ce s-a 
înrolat şi a ajuns pe iaht înarmat, s-a amestecat în mai multe 
incidente nocturne, terminate toate, datorită gradului avansat de 
imbibiţie bahică, cu câteva zile bune petrecute în pat. Acum, însă, se 
ţinea bine. 

Rămase într-un fotoliu, cu spatele la ceilalţi, cu ochii aţintiţi asupra 
draperiilor ce despărţeau spaţiul de masă de restul încăperii, 
ascultând vântul care izbea valurile de coca navei. Nu putea, încă, 
realiza că acea dimineaţă reprezenta prima lor luptă pe mare. 

S-a tras în ei şi au ripostat. Au îngropat un tânăr semnalizator, 
prima lor pierdere adevărată. lar el, Dancy, trăia. Supravieţuise. Işi 
simţea plămânii parcă prea mari pentru corp, simţea nevoia să urle, 
să râdă în hohote, să se descarce. Ce ştia Barker ăla, cu mutra lui de 
femeiuşcă, despre toată povestea asta? Il preocupa, oricum, mai mult 
carnea de vacă şi îmbrăcămintea, decât povestea asta cu războiul. În 
timp ce Barker stătuse jos, la adăpost de orice pericol, el, Michael 
Dancy, rămăsese la datorie, sus lângă comandant, urmărind şi trăind 
fiecare clipă. Mai presus de orice, nu capotase, aşa cum credea, 
odată, că i se va întâmpla. 

Auzi clopoţelul şi-şi dădu seama că ceilalţi sună după nişte băutură 
în plus. El trebuia să facă de veghe în curând, iar secundul îi 
informase pe toţi ce li se poate întâmpla dacă vin în post băuţi. 

Incerca să-şi facă ordine în gândire, să nu treacă cu vederea peste 
nici un amănunt. Aşa cum orice autor procedează înainte de a începe 


să scrie ceva. Era, însă, atât de greu. Totul se petrecuse repede, parcă 
ar fi fost o mâncare la care nu ştiai ce să preţuieşti mai întâi, gustul 
sau mirosul. Se trezise, deodată, pe nava asta, enormă faţă de iahtul 
pe care mai mult se amuzase, înainte. 

Se întoarse şi dădu cu ochii de Fraser, care tocmai intrase şi se 
aruncase într-un scaun, nu înainte de a aşeza clopoţelul în poziţia 
iniţială. 

Barker spuse: 

- Sigur, doctore, de-asta compania a fost prosperă. Nu avea decât 
cinci nave, dar echipajele erau atât de devotate, aveau sentimentul 
datoriei şi al loialității în sânge, nu ca acum. 

Fraser închise ochii. 

- Rahat! făcu el scurt. 

Barker îl privi, intrigat. 

- Cum poţi să zici aşa ceva? 

Inginerul îşi deschise ochii, în timp ce stewardul apăru în lumina 
lămpii. Spuse: 

- Vreau un gin. Să fie mare. Apoi adăugă lui Barker, pe o voce 
joasă. Motivul pentru care această companie a fost, într-adevăr, un 
succes şi asta nu neg, este că proprietarii au ştiut să fie îndeajuns de 
zgârciţi, au ştiut, întotdeauna, ce-au vrut. Nu s-au încurcat, niciodată, 
în lucruri mici. 

Boase îi urmărea pe fiecare în parte. 

Fraser continuă, calm: 

- Ce zici de pereţii ăştia, doctore? Dar de cabine? Ce vezi aici ţine 
până la puntea B, Atât. Cabinele echipajului, ca să nu mai vorbesc de 
sala destinată emigranților, sunt chiar mai îngrozitoare decât pe 
navele indiene. Zări figura jignită a lui Barker, Eşti un neghiob dacă 
crezi că loialitatea a jucat vreun rol. Oamenii aveau nevoie de locuri 
de muncă şi, ca să le obţină, făceau pe dracu-n patru. Dar acum, 
bineînţeles că toată lumea a uitat de asta. 

Stewardul tocmai aşeză paharul plin ochi, când telefonul ţârâi 
nerăbdător. Ridică receptorul. 

- E pentru dumneavoastră. 

Fraser preluă receptorul. 

- Da, da. Oh, doamne, iar pompa de apă dulce. Asta o să mă 
omoare într-o bună zi! Inchise telefonul şi sorbi în grabă ginul rămas în 
pahar. Când ajunse lângă uşă se opri o clipă şi spuse: Dacă n-o să am 
destul aer cald pentru cazane, ştiu unde să vin să mai iau! Uşa se 
trânti în urma lui. 

Barker se ridică brusc, vizibil afectat. 

- Mă duc să preiau cartul! Se uită împrejur. Dar, mai întâi, va trebui 
să verific nişte registre. 

In timp ce se grăbea să plece, Boase spuse mai mult în şoaptă: 


- Desigur, desigur, trebuie neapărat să verifici. Apoi zâmbi către 
Dancy. Văd că eşti pe fapte mari... 

Dancy răspunse cu răceală: 

- Va trebui să intru de cart. Sunt cartul de mijloc. 

- Oh! atunci... Boase aruncă o privire la ceas. Cred că am să mă 
culc. 

Dancy deschise gura să spună ceva, dar renunță. „Am să mă culc”. 
Boase nici măcar nu învățase încă limbajul lor. Ce figură, individul 
ăsta! Rece, distant şi, totuşi, în stare de fapte mari. Se spune că a 
salvat un om, i-a amputat piciorul la care avea o cangrenă 
îngrozitoare şi l-a scăpat de moarte. 

- Mai doriţi ceva, domnule? întrebă stewardul, politicos. 

- Nu, mulţumesc, poţi să te retragi. 

Ochii stewardului alunecară spre singura tresă de pe mâneca hainei 
lui Dancy. 

- Veţi face rondul, domnule? 

Dancy privea în altă parte; răspunse: 

- Nu, nu tocmai. 

Stewardul plecă spre oficiu, bombănind: 

- Atunci am să aştept pe cineva care-o face... A 

Uşa se deschise din nou. Intră Kemp, aspirantul de marină. In afara 
celor câţiva sublocotenenţi, Kemp era cel mai tânăr ofiţer de pe navă. 
În consecinţă, era singurul asupra căruia Dancy îşi putea exercita 
autoritatea şi aşa redusă. Tânărul i se adresă, timid: 

- Voiam... voiam doar să văd dacă nu cumva... şi vocea i se stinse. 

Dancy se încruntă. _ 

- Dacă vrei, ia loc aici. Işi privi din nou ceasul. Şi aşa eu am cartul 
de mijloc şi, până la miezul nopţii, mai e... 

Kemp încuviinţă. Tânăr, suficient de înalt, părea, totuşi, pricăijit, 
hainele curgeau de pe el, iar faţa-i avea o paloare bolnăvicioasă. In 
schimb, era înzestrat cu ceva de care nici nu-şi dădea seama, o 
însuşire pe care Dancy n-ar fi putut-o avea niciodată. Era ofiţer de 
carieră şi, în plus, studiase la Dartmouth. Dancy aflase că tatăl 
tânărului aspirant este un ofiţer superior şi că se trage dintr-o familie 
cu veche tradiţie în ale marinei. A 

Kemp întruchipa toate visele lui Dancy dinainte de război. Intrebă, 
aşa, ca din întâmplare: 

- Bătrânu' e destul de mărişor, am auzit, nu? „Bătrânul”, suna 
perfect, gândi el. 

Dancy se obişnuise cu eticheta. Odată, pe când era pe acel iaht 
amărât, au făcut o petrecere la care au invitat mai multe fete. Când a 
întrebat-o, pe una din ele, cu ce se ocupă tatăl ei, aceasta i-a răspuns, 
pe un ton foarte normal: 

- Oh, tata e marinar! 


Fusese de-a dreptul şocat. 

- Cum, nu e ofiţer? 

Fata l-a privit de parcă ar fi spus cine ştie ce obscenitate. 

- Dar, bineînţeles, isteţule! Ce-ai vrea să fie? 

Dancy trăsese învăţămintele cuvenite. 

Kemp răspunse: 

- Tatăl meu este comodor. Lucrează la Rosyth. A fost nevoit să 
rămână pe țărm între cele doua războaie, câţiva ani buni.. 

Dancy înclină din cap, grav. 

- Sunt convins că de-abia aşteaptă să revină pe mare, nu-i aşa? 

Kemp îl privi cu nişte ochi curios de trişti. 

- De-abia aşteaptă? Pe dracu! 

Dancy simţea că se enervează şi nu ştia exact de ce. Discuta cu 
Kemp şi parcă avea în faţă un perete de piatră. Continuă: 

- Vorbeşti de parcă te nemulţumeşte ceva. Nu-ţi place nava asta? 
Te deranjează ceva? 

- Sunt nemulţumit. Dar nava asta, biata de ea, n-are nici un 
amestec. Marina, în general... Ştiţi, o urăsc. O urăsc din toată inima. 
Acum, dacă tot începuse să-şi descarce sufletul, simţi nevoia să-şi 
spună oful până la capăt. N-am vrut, niciodată, să intru în Marină. Nici 
când eram mic. Dar s-a ţinut de capul meu. Imi amintea mereu de 
obligaţiile mele, de datoria mea... 

Dancy îl întrerupse: 

- Cred că nu ţi-a dorit decât binele... 

Doamne, parcă-l auzea vorbind pe taică-său...! 

Dancy mai încercă o dată: 

De vreme ce tatăl dumitale cunoştea atât de bine Marina, eu cred 
că nu aveai de ce să te îndoieşti de bunele sale intenţii, n-am 
dreptate? 

Kemp se ridică brusc, o şuviţă de păr îi intră în ochi. Răbufni 
deodată: 

- Tatăl meu nu e în stare să înţeleagă nimic când e vorba de mine. 
De fapt, îl doare-n cot de ce zic eu, sau de ce simt eu. Este un bigot, 
stupid şi idiot, aşa că vreţi să mă scutiţi odată cu el? Vă rog mult! M- 
am săturat. Asta-i tot. 

Dancy rămase, pur şi simplu, cu gura uscată. Fără replică. Şi, totuşi, 
spuse. 

- N-ai dreptul să vorbeşti aşa! Doamne, dacă aş fi avut cu şansa pe 
care ai avut-o dumneata! Işi controlă tonul şi continuă. Vreau să spun 
că dacă nu mi-aş fi ales altă meserie, aş fi dorit cu siguranţă să intru 
în Marină. 

Mâinile lui Kemp începură să tremure. 

- Văd că până la urmă v-aţi realizat visul, domnule, nu-i aşa? 

Cum se îndrepta precipitat spre uşă, se lovi de Stannard, care 


tocmai venea, cu chipiul, mantaua şi cizmele în mână. 

II privi pe aspirant cum trece în fugă pe lingă el şi spuse sec: 

- Să mă ia dracu’ dacă p-ăsta nu l-a apucat burta.,. 

Dancy replică răutăcios; 

- Habar n-are ce e bine şi ce e rău, pe lumea asta. Ce merită şi ce 
nu... Am să stau cu ochii pe el, de-acum înainte. 

Australianul rânji, întinzându-se leneş. 

- Chiar te rog să stai cu ochii pe el, amirale! Da' până una alta, 
mişcă-ţi oasele spre comandă. Uită-te niţel la ceas. Ne-a venit rândul 
la cart, ce dracu' mai aştepţi? 

Lui Dancy îi pieri încruntarea. 

Stannard se sprijinea de uşă şi-l privea întrebător. 

- Spune drept, băi, sub, ai trecut şi tu pe la vreo femeie? Spune 
drept! 

Dancy îl privi cu ochi mari, nedumeriţi. 

- Păi, eu... asta e că... 

Stannard îşi udă buzele: 

- Eu zic că e momentul să iei măsuri că... vezi, trece timpul. 

Afară, noaptea era neagră. Nici stele, nici zăpadă. Doar vântul 
şuiera. Dancy îşi încheie mantaua şi-l urmă pe locotenent spre scară. 
Aşa cum se petrecuseră lucrurile, era mai mult decât sperase el. 
Fusese... acceptat. 


x k * 

Jupp se opri lângă biroul plin de hârtii şi cărţi împrăştiate şi aşeză 
cu grijă castronul din serviciul chinezesc pe o laviţă, înainte de a-i 
scoate capacul. 

II privi pe Lindsay şi spuse: 

- O supă caldă nu strică, dom'le comandant. Face somnu' bun... 

Lindsay se întinse în scaun şi răspunse pe un ton prietenesc: 

- Miroase bine, amice. 

Deasupra, se auzeau paşi şi voci înfundate, care se îndreptau spre 
comandă. Se schimba cartul de la miezul nopţii. 

Supa era fierbinte şi Lindsay îşi dădea seama că-i este tare foame. 
Nu băgase nimic în gură de la incidentul cu inamicul. Fusese o zi 
lungă. Parcă nu se mai termina, înregistrarea avariilor, urmărirea 
reparațiilor, înmormântarea lui Cummings, urmată de altă scurtă 
solemnitate... Bietul Cummings, nici n-apucase să se obişnuiască cu 
viaţa. 

Nu puteau să afle nimic despre corsarul german avariat. 
Amiralitatea abia a înregistrat nişte semnale, dar i-a fost imposibil să-l 
poată localiza. In plus, vântul sufla atât de puternic, încât nici un avion 
de recunoaştere n-ar fi putut decola. Şi-apoi, chiar dacă ar fi reuşit s-o 
facă, unde să-l caute? Marea era al dracului de întinsă. Probabil că, 


acum, nava pirat alerga, de-i ieşeau ochii, spre bază, care nu putea fi 
decât într-unul din fiordurile ascunse ale Norvegiei, loc sigur, unde 
putea să-şi vindece rănile. Măcar n-a scăpat nevătămată, gândea 
Lindsay. Căpitanul ei îşi va aminti destulă vreme ziua în care a fost 
nevoit să arunce peste bord propriii oameni, însoţiţi de o rugăciune 
sau de cine ştie ce cântec nazist. Işi dădea seama că Jupp îl mai 
priveşte încă, ochii lui trădând îngrijorarea. 

- S-au descurcat bine băieţii azi, dom'le comandant! spuse 
stewardul şef. 

Lindsay încuviinţă. 

- Da, bine. 

li veniră în minte suprafeţele negre de pe puntea principală, acolo 
unde explodaseră obuzele. 

Avariile erau destul de însemnate, dar dacă Benbecu/a ar fi fost un 
distrugător, proiectilele acelea mari de 180 mm ar fi rupt-o în două, ca 
pe un morcov. 

Vizitase infirmeria, împărţise în stânga şi în dreapta cuvinte de 
îmbărbătare, urmărise figurile recunoscătoare ale răniților care, 
nefiind atât de drogaţi, puteau să-l înţeleagă. 

Şocul suportat trezise în ei un fel de mândrie. Se gândeau, probabil, 
de pe acum, la prima lor permisie, la privirile pline de admiraţie şi 
compasiune ale celor din jur. Cu excepţia ostaşului rămas fără un 
picior. Inainte de război, fusese un jucător de tenis cu perspective. 

Telefonul zbârnâi din nou. Era Stannard. 

- Oamenii din cartul 0-4 la posturile de veghe. E timpul să 
schimbăm de drum. 

Marea era grea, ostilă, făcea ca înaintarea cu şapte noduri să fie 
anevoioasă. 

- Vin şi eu, acum, navigatorule. Ezită o clipă. Nu, mai bine preia 
dumneata comanda. Dacă ai nevoie de ceva, să mă chemi! Puse 
receptorul în furcă. 

„Stannard e un tip competent şi, în definitiv, ce rost are să le stau 
pe cap tot timpul - gândi Lindsay - lasă-i să înveţe... Până nu se 
încurcă lucrurile de tot”. 

Cineva bătu la uşă. Era Maxwell, care nu aşteptă să i se răspundă şi 
păşi înăuntru. 

- M-aţi chemat, domnule comandant? 

Obrajii ofițerului cu artileria se înroşiseră din cauza vântului. 
Uniforma îi era impecabilă. Purta ca întotdeauna în jurul gâtului un 
lanţ de siflee strălucitor, al cărui capăt dispărea în buzunarul de la 
piept. Lindsay îşi aminti de regulile impuse la şcoala de artilerie. 

- Da, artileristule. lartă-mă că nu te las să te odihneşti după cart, 
dar îţi promit să terminăm repede. Câteva chestiuni. Atât. 

Maxwell îşi scoase chipiul. Avea un cap ţuguiat, lucios, parcă era un 


glonte lustruit. Spuse: 

- Ar fi trebuit să vin mai devreme, domnule comandant. Urăsc să nu 
fiu punctual, dar am fost schimbat cu întârziere. 

- Cu întârziere? Cum adică? 

Maxwell nici nu clipi. 

- Da, un minut şi jumătate mai târziu, domnule comandant! 

Jupp nu putu să-şi ascundă zâmbetul şi, ca să nu dea naştere unei 
situaţii neplăcute, se strecură afară. 

Lindsay îl privi pe locotenent, gânditor. Curios tip! Nu se poate să 
nu fi călcat el strâmb, înainte de război. | s-a permis să părăsească 
Marina fără vâlvă. Când a început războiul şi armata a avut nevoie de 
oameni, l-au adus înapoi, tot fără valuri. 

| se adresă: 

- Când vom ajunge la bază, ori când s-ar întâmpla asta, aş dori să 
te ocupi de obloanele de oţel pentru puntea de comandă. Coborârea 
geamurilor în timpul luptei ne fereşte de rănile provocate de cioburi. 
Dar asta nu-i de ajuns. Oamenii din cart şi echipa de artilerişti trebuie 
să aibă o protecţie ca lumea. 

Ca din senin, în mâna lui Maxwell apăru un carneţel. Răspunse: 

- Aveţi dreptate, domnule comandant. 

- Şi radiotelegrafistul are nevoie de aşa ceva, dar asta voi discuta 
cu secundul. Este de neconceput cum de s-au putut neglija asemenea 
aspecte. Şi mai e ceva. Mitralierele de pe comandă. Sunt nişte 
prăpădite de Lewis, din primul război mondial. Uită-te puţin la ele. 
Te-apucă mila. Vezi dacă poţi să subtilizezi nişte Browninguri mai ca 
lumea de la Serviciul chimic. Aştia trebuie să aibă.. stau şi se uită la 
ele. 

Maxwell avea o privire obosită. 

- Să le „subtilizez”, domnule comandant? 

- Ai auzit bine, Maxwell. Şi am să-ţi dau şi o recomandare bună 
dacă te încălzeşte în vreun fel treaba ăsta. Maxwell îşi arătă dinţii. 

- Eu pun totul pe hârtie, să ştiţi, domnule comandant! Fac tot ce 
scrie acolo şi nimeni nu mă poate trage de mânecă, mai târziu. 

- Inţeleg că ţi s-a întâmplat ceva, vreodată, nu? 

Maxwell înghiţi în sec. 

- N-a fost mare lucru. O nimica toată, mai mult o neînțelegere, prin 
‘37. Dar m-am învăţat mine. Şi, de-atunci, pun totul pe hârtie. ŞI 
procedez în consecinţă. 

Lindsay zâmbi. 

Şi zici că aşa nu te pot trage de mânecă? 

- Da, domnule comandant. Maxwell nu schiţă zâmbetul aşteptat de 
superiorul său. 

„Un om căruia îi lipseşte cu desăvârşire simţul umorului”, îl 
caracteriză Lindsay. 


- Artileria a fost tare lentă azi dimineaţă. S-au tras doar câte două 
obuze pentru unul primit de la inamic. E, totuşi, prea puţin. 

Maxwell spuse scurt: 

- Ajutorul meu, locotenentul Hunter, provine din R.N.R. Foarte iute, 
dar fără experienţă. Mă voi ocupa de el mâine dimineaţă. 

Puntea începu să trepideze. Perdeluţele hublourilor se trăgeau 
singure. Schimbau de drum. 

- Să te ocupi de chestia asta, artileristule. E treaba ta. Eşti liber. 

- Am înţeles, domnule comandant! 

După ce se închise uşa, Lindsay se îndreptă cu paşi mici spre 
cabina alăturată. Lampa de citit, de la capul patului arunca o lumină 
plăcută, iar alături, Jupp pusese, cu grijă, un termos, încadrat de două 
cizme, ca, în caz de balans al navei, să nu-l lase să cadă. 

In ciuda oboselii pe care o resimțea ca o povară, Lindsay zâmbi, 
înregistrând gestul plin de atenţie al lui Jupp. 

Ce valet bun şi credincios ar fi... 

Se întinse pe pat îmbrăcat şi, după câteva clipe de ezitare, îşi 
scoase cizmele şi le aruncă într-un colţ. 

Nu putea avea o clipă liniştită. Ordine şi indicaţii, reparaţii ce 
trebuiau urmărite, verificarea şi semnarea rapoartelor şi câte altele... 
Pleoapele îi căzură, în timp ce încerca să recapituleze evenimentele 
zilei. Mai auzea mişcările regulate ale mării, îşi imagina spuma 
valurilor ce pătrundea până la hublouri. Câteva clipe şi căzu într-un 
somn adânc. 

Nu-şi putea da seama cât de mult dormise. Tot ce înţelegea era că 
se luptase cu pătura, o aruncase pe jos, în încercarea de a scăpa din 
teroarea coşmarului, care fusese mai îngrozitor ca niciodată. 

Se întoarse pe o parte, orbit de lumina lămpii, îndreptată exact spre 
ochii lui, iar, în timp ce strânsoarea se micşora, o voce îndepărtată, 
dar insistentă, care părea că se înalţă din străfundul mării, continua 
să-l chinuie. 

- Ofiţerul de veghe, domnule comandant! 

Era Stannard. Lindsay privi telefonul, dar n-avu curaj să preia 
receptorul. Vocea repetă: 

- Ofiţerul de veghe! 

Suna ca o placă stricată. : 

Receptorul nu mai era la locul lui, în furcă. Il lovise, probabil, în 
timpul coşmarului, în lupta lui să scape de sub teroare. 

II înşfăcă, într-un târziu, şi răspunse: 

- Aici comandantul. 

Se auzi vocea lui Stannard,: 

- Vă rog să mă iertaţi, domnule comandant. Am crezut că m-aţi 
chemat. 

Lindsay făcu eforturi să-şi menţină vocea pe acelaşi ton. 


- E-n regulă. Cât e ora? 

Trei şi cincizeci, domnule comandant Vizibilitatea e aceeaşi. Vântul, 
tot din nord-est. 

- Mulţumesc, Stannard. 

Puse receptorul în furcă. Doamne, cât o fi stat deschis? Ce spusese 
oare în somn? îşi frecă ochii, încercând să-şi ordoneze gândurile, să-şi 
revină. Intinse mâna spre termosul lăsat de Jupp. Deschise capacul, cu 
greutate, şi constată că era gol. Băuse tot ceaiul. Dar când? 

Sus pe comandă, Dancy, aflat lingă portavoce, îl întrebă pe 
Stannard, în timp ce acesta punea receptorul în furcă: 

- E-n ordine? 

Stannard nici nu-l privi. 

- Bineînţeles. Şeful voia să ştie cât e ceasul. 

Dancy îşi dădu seama că nu trebuia să întrebe nimic. Nu s-ar fi 
cuvenit să tragă cu urechea. Se simţea de parcă ar fi dat peste un 
secret pe care nu trebuia să-l afle. 

Goss urca scara cu mult zgomot. Urma să-şi preia cartul. Stannard 
îşi aminti de vocea disperată, imploratoare, de la telefon. Mulţumi 
Domnului că fusese el cel care o auzise şi nu Goss. Şi aşa situaţia nu 
era de loc fericită. Aveau nevoie de Lindsay, indiferent de suferinţa lui. 
Intâlni figura osoasă a lui Goss. 

- Bună dimineaţa, secundule! 

Goss salută, aşteptând, liniştit, până ce Stannard termină de 
întocmit raportul. Se apropie apoi de scaunul lui Lindsay şi, după o 
scurtă ezitare, se aşeză. 

„E mai mult simbolic gestul lui Goss”, gândi Stannard, Veghea se 
schimbă. Fiecare, în patul sau hamacul său, căuta odihna, rememora 
lupta. 

Barker răsfoia câteva pagini din „Lilliput”, pe ale cărei coperţi erau 
lipite câteva poze cu nuduri, foarte apetisante pentru acele momente. 

În infirmerie, un asistent moţăia lângă marinarul căruia i se 
amputase piciorul, într-un colţ un fochist, rănit, plângea dar nimeni 
nu-l auzea, cu capul vârât în pernă. In cabina sa, aspirantul Kemp era 
treaz, privea în întuneric, cu gândul la tatăl său. Ritchie dormea 
liniştit, abia i se auzea răsuflarea, vegheat de poza familiei sale 
dispărute. Jolliffe, timonierul, visa urât, gura-i, cu dinţi rari şi negri, 
semăna cu a unui rechin în agonie. 

La popota ofiţerilor, Stripey, pisica navei, se juca cu un coltuc de 
pâine. Era poate singurul suflet liniştit şi sătul, în acel moment. 

indiferentă la tot ce se întâmpla, Benbecula înainta, imperturbabilă, 
cu silueta ei neagră, ca marea căreia îi aparţinea. 


OFIŢERI ŞI OAMENI 


Dacă patrularea din Islanda, cunoscută sub numele de „Uncle Item 
Victor”, era concepută pentru a testa capacitatea de rezistență şi 
îndurare a omului, apoi o altă alegere n-ar fi fost mai nimerită. Pe la 
mijlocul lui octombrie, la o lună de la incidentul cu nava germană, 
responsabilii au ajuns la concluzia că echipajul era aproape de capătul 
puterilor. Marinarii şi artileriştii simțeau că navighează într-un voiaj 
nesfârşit, spre eternitate, în care condiţiile erau din ce în ce mai grele. 
Doar cei ce stăteau de veghe realizau cu exactitate desele schimbări 
de direcţie şi viteză ale navei în oceanul de o monotonie dezolantă. 

In tot acest timp se întâlniseră cu o singurii navă, o corvetă, căreia 
primiseră ordin să-i transfere răniții şi supraviețuitorii de pe Loch 
Glendhu. Au aşteptat două zile să se îmbunătăţească vremea, ca 
transferul să poată avea loc. Apoi, sunetul sfidător al sirenei anunţă 
încetarea misiunii corvetei, aceasta îndreptându-se spre o altă vijelie 
de care se simţea, parcă, atrasă. 

Echipajul Benbeculei îşi continua misiunea de patrulare. Se 
obişnuise. De fapt, încerca sa se obişnuiască... 

Vremea se răcise mult, iarna îşi arăta colții, tunurile luceau 
îngheţate, saulele pavilionului de semnalizare semănau cu o cascadă 
împietrită. Veghea era anevoioasă... |n interiorul navei lucrurile 
stăteau însă ceva mai bine. Parcă nimic nu mai ajungea să se usuce. 
Şi, cu toate conductele cu aburi, oamenii suportau hainele şi 
aşternutul umede până când erau nevoiţi să iasă din nou pe punte, să 
înfrunte marea. 

Odată, au trebuit să facă faţă unei furtuni de gradul 11, cea mai 
serioasă ameninţare de până atunci. Vânturi puternice, de peste o 
sută de km pe oră, urlau dinspre Groenlanda, transformând valurile în 
obstacole din ce în ce mai greu de trecut. Spuma lor, aruncată cu 
mânie pe punte, izbea balustradele, pentru a se retrage apoi în mare, 
acolo unde-i era locul. 

Chiar şi cei mai ursuzi membri ai echipajului îşi pierdură răbdarea, 
privind ore în şir micuța corvetă legănându-se în voia apei, dispărând 
între două valuri mai mari, astfel încât doar puntea mai rămânea la 
suprafaţă. Intr-un târziu, când vântul se mai potoli, transferul avu loc. 
Şi în aceste condiţii, cu toate eforturile oamenilor lui Fraser de a 
neutraliza efectul valurilor, vieţile câtorva dintre răniţi nu putură fi 
salvate. Lindsay ordonă coborârea bărcilor rămase, căci de folosirea 
unor colaci cu pantalon sau a centurilor nici nu putea fi vorba. Au fost 


necesare trei transporturi. Bărcile dispăreau şi apăreau de parcă erau 
jucării. 

Pete albe şerpuiau pe puntea vasului şi apoi îngheţau imediat pe 
tunuri şi greement. 

Nefericiţilor din cart nu le rămânea decât să curețe stratul de 
gheaţă, înainte ca acesta să devină o povară în plus pentru navă. 

Spiritele se înfierbântaseră, izbucneau certuri din te miri ce, în timp 
ce Lindsay citea pe chipul marinarilor măsura nemulțumirii şi mizeriei 
lor. 

__ Cea mai mare parte a duşmăniei era îndreptată, evident, spre el. 
Incercase să-i ţină ocupați, să nu le dea timp să dispere. 

Fraser fusese un munte de voinţă. Precum gunoierii, el, împreună 
cu câţiva oameni de-ai săi, a explorat toate cotloanele navei, a ajuns 
chiar în santină, încercând să taie, ce-i drept cu mare greutate, bucăţi 
de metal din magaziile de alimente, nefolosite, pentru ca, apoi, cu 
multă dibăcie, să le dea o nouă formă şi astfel să umple găurile făcute 
de obuzele inamicului. işi construise până şi un mic „atelier de 
fierărie”, cum îi plăcea să-l numească, unde echipa sa era în stare să 
facă reparaţii, care, altfel, ar fi trebuit să aştepte bunăvoința docurilor. 

Lui Fraser i se părea că această izolare fortuită acţionează ca un 
test al resurselor şi înzestrării personale, iar atunci când Lindsay îi 
mulţumi pentru tot efortul depus, replică fără şovăială: 

- Pe dracu', domnule comandant. Nu fac decât să încerc să mai ţin 
vaca asta bătrână în patru picioare, până voi reuşi să mă transfer. 

Izbucnirile de furie nu se înregistrau doar pe puntea inferioară. 
Maxwell avea o dispută, pe tonalități nu tocmai prietenoase, cu Goss, 
în timp ce Fraser nu pierdea nici o ocazie să-l ia peste picior pe Barker, 
ori de câte ori aresta începea să-şi depene amintirile zilelor de glorie. 

Ecourile unui incident s-au făcut auzite şi mult după consumarea 
lui. În careu, atmosfera era destul de sumbră când venea vorba de 
ultimele reglementări privitoare la permisii. Un ordin al Amiralității 
prevedea acordarea lor pe data de şaisprezece a lunii. Dar, datorită 
unor circumstanţe neprevăzute, toate permisiile fuseseră amânate cu 
o săptămână. 

Şapte zile în plus, după tot ce-au îndurat, nu însemna mare lucru 
pentru cei ce luaseră hotărârea. Insă, pentru, majoritatea membrilor 
echipajului, decizia era echivalentă unei lovituri fatale în moalele 
capului. Mulţi numărau zilele, orele, rugându-se ca timpul să treacă 
mai repede. Un fochist nu se mai putu abţine şi, într-o zi, exclamă: 

- După ce-om pleca de-aici, n-o să-mi pese de Scapa nici dac-o văd 
în flăcări... 

In careu, atmosfera eră cam aceeaşi. La cină, în timp ce masa se 
legăna bolnăvicios, dintr-o parte în alta, iar tacâmurile şi vesela 
zăngăneau deranjate de la locul lor, s-a declanşat un incident 


neplăcut. 

Cordeaux, unul din sublocotenenţi, un băiat tânăr şi arătos, discuta 
liniştit cu Dancy despre artilerie. Răspundea de tunul 2, care nu 
trebuia folosit decât în situaţie extremă. Dancy se întoarse spre 
deChair, care stătea chiar lângă el, holbându-se la cârnaţii sleiţi, 
conservati, rămaşi în farfurie. 

- Eşti mai bun la tunuri, Mark. Dancy îi dădu un ghiont lui Cordeaux 
şi continuă: Cei din Marină sunt întotdeauna mai buni la tunuri...! 

Mark deChair se trezi din gândurile sale adânci şi, cu o voce leneşă, 
tărăgănată, începu să puncteze elementele ce-l puseseră în vădită 
încurcătură pe Cordeaux. 

Maxwell, care stătea în capul mesei, interveni, apăsat: 

- Pentru Dumnezeu, m-am săturat să tot laud cât de nemaipomeniţi 
sunt marinarii în de-ale artileriei! Indreptând furculiţa spre 
nedumeritul Cordeaux, continuă: lar dumneata, domnule, încetează să 
te mai comporţi la masă ca în piaţă. Ştiu că eşti novice în ale bunelor 
maniere, dar cum totul se poate imita, n-ar fi fost rău să... 

Cordeaux îşi plecă ochii, vădit jenat de atmosfera ce se crease. 

Apoi, deChair Se întoarse încet şi spuse: 

- Vorbea cu mine, sper că s-a înţeles. De fapt, cred că nimic legat 
de meseria noastră nu ne-a stricat masa. Il privi calm şi continuă: Din 
păcate, mintea ta nu poate depăşi limitele stricte ale unei activităţi 
sexuale. Să fiu sincer, mi-a cam pierit pofta de mâncare. 

Nimeni nu mai scoase un cuvânt. 

Maxwell spuse, zâmbind: 

- Suntem cam arţăgoşi în seara asta, nu credeţi? Am impresia că 
eşti nefericit din pricina comandantului care, nu ştiu cum naiba, a 
uitat să te decoreze pentru superbele tale calităţi de artilerist! Puțin 
noroc în plus, ar face cât zece medalii de-alea. 

Mark deChair se ridică foarte încet, figura lui îngrijită şi demnă 
dominând careul. 

- S-ar putea să ai dreptate, nu zic nu. Dar eu măcar mi-am folosit 
calităţile de artilerist omorând nemti. 

Faţa lui Maxwell îşi schimbă deodată culoarea. 

- Ce dracu’ vrei să spui cu asta? 

Mark deChair se îndreptă spre ieşire. 

- Să mi te fereşti din cale, tunarule, altfel dai de dracu' şi, 
crede-mă, ai să regreţi! Ecoul vorbelor lui deChair rămase multă 
vreme în aer după plecarea' sa. 

Maxwell spuse, şovăind: 

- Nu ştiu, zău, ce-o fi în capul ăstuia! 

Dar nimeni nu-l privea, sau asculta. 

Barker nu participase la discuţia aceea încinsă, dar în mai puţin de- 
o oră ştia totul. Unul din stewarzi servise pe vapor în timp de pace şi 


fusese pregătit cu conştiinciozitate de Barker pentru astfel de situaţii. 
De fapt, atunci când a lucrat ca ofiţer casier pe aceasta navă, Barker 
îşi crease o adevărată reţea de spionaj. 

Coaforul vasului adunase o cantitate impresionantă de informaţii 
privitoare la pasagerele bogate, stewarzii mai versaţi trăgeau cu 
urechea pe la mese, în salonul de jocuri, suficient să prindă câte un 
cuvânt, ici-colo. Mai erau şi alţii cu astfel de îndeletniciri şi toate 
informaţiile curgeau către Barker. 

In condiţiile Benbecu/ei, cu un echipaj pestriţ, cu marinari mai 
vechi, mai noi sau pur şi simplu cu rezervişti, îi venea tare greu lui 
Barker să mai ţeasă o reţea asemănătoare. 

Şi, totuşi, încerca. li ura pe ofiţerii de carieră, pentru că în faţa lor 
se simţea inferior. Era motivul pentru care vestea altercaţiei dintre 
deChair şi Maxwell îl bucura nespus. Despre Lindsay nu ştia încă mare 
lucru. Îl simţea doar extrem de controlat şi, din câte auzise, era foarte 
competent, greu de păcălit, cu o voce aspră, dură, atunci când era 
nevoie. 

Aspirantul de marină Kemp, pe care îl plasa la baza piramidei, era 
fiul unui ofiţer superior. Barker considera că merită să stea cu ochii pe 
el. Orice legătură cu un ofiţer superior putea fi folositoare. Aspirantul, 
în sine, nu prezenta nici un interes. Destul de timid, chiar efeminat, 
atât cât să poţi avea dificultăţi în a-i stabili sexul. Il eliminase pe 
Emerson, inginerul de bord. Un pensionar bătrân, gras şi tare 
plictisitor. Vorbea mai tot timpul despre nevasta lui din tinereţe, iar 
când începea să o descrie aşa cum arăta atunci, devenea de-a dreptul 
dezgustător. 

Cu Maxwell era cu totul altceva. Goss lăsa să se înţeleagă că 
locotenentul avusese ceva necurat la dosar, dar Barker era convins că 
era vorba de cine ştie ce găinărie neînsemnată. 

Vreo lipsă minoră în fondurile încredințate, sau vreo încurcătură cu 
nevasta vreunui superior. „Mă rog, nimic de condamnat cu adevărat.” 
Dar, din ceea ce auzise şi văzuse stewardul, părea că Maxwell fusese 
implicat într-un accident serios. 

L-ar fi tratat, totuşi, pe deChair cu mai mult respect, chiar dacă era 
ofiţer de carieră. 

Mark deChair semăna leit cu mulţi dintre pasagerii pe care îi servea 
Barker în zilele bune, de pace. Superficial în aparenţă, enervant de 
relaxat, dar cu siguranţa şi aroganţa omului care se simte puternic. Pe 
scurt, nu era un tip cu care să glumeşti. 

Se gândise de mai multe ori la Jupp, de fiecare dată îi părea rău că 
nu-l putea folosi cum ar fi vrut. Ca steward şef, având şi obligaţia de 
a-l servi pe comandant, acesta ar fi fost un pion cheie în partida pe 
care Barker voia s-o joace. Lucraseră de două ori împreună, pe vase 
diferite, şi ştia bine cum ar fi putut să-l facă pe om să-şi trădeze 


crezul. Ar fi de-a dreptul periculos să forţezi nota. 

Niciodată nu puteai bănui câte ştie un steward bătrân despre şeful 
lui. Barker era proprietarul unei pensiuni în Southampton şi a încă 
uneia în Liverpool. Binevoitorii puteau sugera că astfel de proprietăţi 
erau greu de achiziţionat de unul singur. Şi n-ar fi greşit de loc. 

Unicul om de pe vas căruia Barker îi făcea confidenţe era Goss. Nu 
pentru că l-ar fi apreciat cine ştie ce, mai mult pentru posibilitatea 
manifestării instinctului său de superioritate. Goss nu încercase, 
niciodată, să-şi depăşească limitele. Era un lucru care îi oferea lui 
Barker linişte. Căldura, cerul plin de stele al Pacificului, magia 
orchestrei de pe vas, rochiile de seară atrăgătoare, smochingurile albe 
îl făceau pe Barker să se simtă în elementul său. O dată, sau de două 
ori, se simţi stânjenit la masa şefului de echipaj, în faţa evidentei lipse 
de rafinament a lui Goss. 

Conştiincios, chiar meticulos în problemele de serviciu, Goss părea 
neputincios când era vorba să facă faţă la o masă cu oameni cât de 
cât civilizaţi. Barker înregistrase zâmbete discrete în timp ce Goss 
povestea, cu patos, cum ridicase ancora pe vreme de furtună, sau 
cum se bătuse cu patru docheri beţi într-un bar din Sydney, pe care-i 
trimisese cu pumnul său în lumea viselor. Era greu să-l cunoşti cu 
adevărat. Şi mai greu să te împrieteneşti cu el. Dar era secundul navei 
şi, în ochii lui Barker, rămânea ofiţerul cu cea mai mare experienţă din 
echipaj. 

După terminarea războiului, indiferent dacă va evolua sau nu, Goss 
va primi, cu siguranţă, comanda unui vas. Cu vechimea sa, plus 
experienţa de război, Goss nu putea fi ignorat de conducerea 
companiei. Şi, atunci, Barker va fi gata să facă ultimul pas în sus pe 
scară, dacă, bineînţeles, toate condiţiile vor fi îndeplinite. 

Fără nici o ezitare, se hotărî să-l viziteze pe Goss, chiar în acea 
seară. 

Ştia că secundul era de cart după amiază şi, ca de obicei, va sta în 
cabina rezervată în acest scop, departe de ochii celorlalţi, până 
aproape de ora de terminare a cartului. Proceda astfel nu doar pentru 
a descuraja pe eventualii curioşi, ci, pur şi simplu dintr-o atitudini 
neprietenoasă, asemenea unui director de muzeu pe care vizitatorii îl 
agasau din principiu. 

Dacă restul navei fusese reamenajat de când se găsea în custodia 
Marinei militare, Goss a făcut tot ce-a putut să-şi menţină cabina aşa 
cum fusese pe vremea companiei. Şi a reuşit. Cabina sa era ca un 
muzeu, un fel de inventar al vieţii şi carierei lui. 

Pereţii erau împodobiţi cu tot felul de fotografii ale navelor pe care 
a lucrat în lunga sa carieră. Poze cu diferite grupuri, mari şi mici, cu 
ofiţeri, proprietari, pasageri şi cu întâmplări din porturile pe unde a 
trecut. Drapelul alb-albastru al companiei era, bineînţeles, prezent pe 


unul din pereţii cabinei, iar rafturile şi mobila veche erau încărcate cu 
poze înrămate. 

Una dintre ele îl înfăţişa pe Goss, strângând mâna domnului Cairns. 
Cu câteva săptămâni înainte de începerea războiului, bătrânul director 
al companiei, a trecut în lumea celor drepţi. Ori de câte ori Barker 
intra în cabină, privirea îi era furată de acea poză deosebită. Eră 
singura data când îl vedea pe Goss zâmbind. 

Goss ascultă fără emoție deosebită obişnuitele scuze ale lui Barker, 
legate de neanunţata sa vizită. Ca o motivaţie a prezenţei sale, se 
apucă să îndruge ceva în legătură cu nu ştiu ce mărfuri care trebuiau 
să sosească a doua zi, şi-l întrebă pe secund dacă-l poate sprijini cu 
nişte oameni să ducă treaba la bun sfârşit. 

Totul suna destul de nevinovat. 

Barker îi studia trăsăturile dure, cu un deosebit interes metodic. 
Secundul era instalat într-unui din fotoliile mari, de piele, haina îi era 
agăţată îngrijit pe un cuier, în spatele uşii, chipiul şi binoclul la 
îndemână, pe masă. Dar, aşa cum arăta în cămaşa aceea mototolită, 
fără guler, cravată şi cu perechea de botoşei vechi de când lumea, se 
încadra perfect printre relicvele care-l înconjurau. Dacă Barker ar fi 
fost înzestrat de natură cu un dram de sensibilitate, înfăţişarea lui 
Goss i-ar fi stârnit, cu siguranţă, înduioşarea sau chiar milă. Incercă 
însă un sentiment de curiozitate. Goss, marinarul de neînfrânt, arăta 
îmbătrânit, obosit, îngrozitor de singur. 

Goss spuse într-un târziu: 

- Asta e tot? 

- Desigur. Barker se învârtea în jurul scaun sprijinindu-se cu mâinile 
de masă, ori de câte ori nava se balansa ca o copaie. 

- Apropo, am auzit ceva despre Maxwell. A fost implicat într-un 
accident sau aşa ceva. Barker făcu o pauză tactică şi apoi continuă: 
deChair a pomenit ceva la masă, despre chestia asta. Păcat că n-ai 
fost să-l asculţi. 

- Accident? Ce fel de accident? 

Barker încercă să lase impresia că tratează chestiunea 
dezinteresat. 

- O fi împuşcat pe vreun amărât, din greşeală. 

- Probabil, îngână Goss. 

Barker fu surprins de indiferența afişată de Goss. Acesta, aşezat pe 
scaun, privea în gol, plictisit, bătând cu piciorul un ritm de el ştiut, 
semn evident că ar fi dorit să fie lăsat singur. Nu mai suporta prezenţa 
lui Barker. - 

- Am crezut că poate te interesează problema - încercă Barker să 
se justifice. 

Goss spuse încet: 

- Ştii, Henry, tocmai mă gândeam - dădu din cap şi privi spre poza 


cu pricina - mă gândeam la domnul Cairns. Era un proprietar bun. 
Destul de dur, susțineau unii, şi îndrăznesc să spun că era la curent cu 
tot ce se întâmpla în companie. Se pricepea şi la afaceri, cunoştea pe 
fiecare subordonat în parte. Pe fiecare, până şi pe aspiranţii de marină 
temporari. Acum însă s-a dus şi parcă fără el nici compania nu mai 
există. 

Barker îngheţă. 

- Dar după război se vor acorda în mod sigur compensaţii, nu? 
Vreau să spun că guvernul nu poate doar să rechiziţioneze navele, să 
le folosească, să le ia viaţa şi să nu recompenseze cu nimic compania! 

Goss se ridică atât de brusc încât fu gata să lovească lampa din 
tavan. 

- Chiar dacă vom câştiga războiul, aşa cum îi văd eu p-ăştia de pe 
vas lucrurile nu vor fi ca înainte. Locul domnului Cairns a fost luat de 
nepotul lui. Un puşti cu nasul pe sus, care s-a instalat, comod, într-un 
birou la Londra, în loc să stea acolo unde-i sunt vapoarele. L-am avut 
la bord în ultima cursă pe care am făcut-o în vreme de pace. Figura i 
se înăspri. Tot timpul numai gin şi cocteiluri. Atât ştia. Cunoşti genul. 

Barker înghiţi prelung. Ştia. Aşa gândea şi el. 

Goss începu să îngâne ceva, de parcă s-ar fi aflat singur în cabină. 

- Mi s-a promis că voi lua comanda unei nave. Mi s-a promis, 
înţelegi? Aş fi avut-o pe bătrâna Becky pân-acum, dacă n-ar fi fost 
blestematul asta de război. 

Era o ură în vocea lui Goss care-l făcu pe Barker să se bâlbâie. 

- Bi... bine, eu mă duc, atunci. Gândeşte-te pentru mâine, poate 
poţi să m-ajuţi. Părăsi cabina, în timp ce Goss rămase cu ochii aţintiţi 
la fotografia sa preferată. 

Nici nu se închise bine uşa şi Goss scoase din buzunar o cheiţă pe 
care, după o scurtă ezitare, o introduse într-un dulăpior de deasupra 
biroului său. Ilnăuntru, strălucea de sub o manta de protecţie şapca de 
căpitan, împodobită cu tradiţionalele frunze de stejar, cusute de mână 
de un ceaprazar evreu în Liverpool. 

După ce închise dulăpiorul, se aruncă în scaun şi-şi cuprinse faţa 
între mâini. 

- AŞ fi fost căpitanul acestui vas acum... Mi-au promis... 

Cuvintele rămăseseră atârnate între pereţii cabinei, ca un epitaf. 

După mai bine de o săptămână, pe când Benbecula înainta la 
sud-est de zona de patrulare, s-a apropiat la mai puţin de o milă de 
celălalt crucişător auxiliar. 

Chiar şi fără binoclu se putea vedea pitura proaspătă, semn că 
fusese, mai multă vreme, pacient al docurilor. Işi permisese chiar să 
rămână o săptămână în plus după reparaţii, timp în care Benbecula 
îndura furtunile şi mările duşmănoase. 

Lindsay stătea în scaunul său înalt a privea cum cealaltă navă 


dispărea la orizont. 

Emoţia care-l cuprinse, când dădu ordinul de a se îndepărta de 
nava de patrulare, se transformă în indignare, atunci când o lasă, 
undeva, în urmă, pentru că aceasta se îndrepta către locuri 
considerate de cei mai mulţi „ape limpezi”. Vântul era rece, dar 
parcă-şi mai pierduse din violenţă, astfel încât celor din cart le era mai 
uşor să spargă stratul de gheaţă de pe punte şi tunuri. 

Lindsay se afundă în scaun, continuând să privească linia groasă şi 
cenuşie a orizontului. Lipsa de tangaj făcea ca înclinația navei să fie şi 
mai evidentă. 

Orizontul se ridica deasupra hublourilor. asemenea unui deal 
cenuşiu fără de sfârşit în spatele său, Lindsay auzea vocea unui 
transmisionist, care se întreținea liniştit cu Ritchie, scârţâitul monoton 
al cârmei şi pe Maxwell, venind tocmai din sala hărților. Cartul de 
după-amiază era pe sfârşite. Cerul la fel de cenuşiu şi mirosea a 
zăpadă. 

Lindsay fusese el însuşi, destulă vreme, secund al unei nave, sub 
mai mulţi comandanţi. Nu putea însă înţelege lipsa de tragere de 
inimă a lui Goss pentru noul său rol. Secundul unei nave de război 
însemna, în primul rând, legătura între ofiţeri şi comandant, singurul 
om care putea şi-trebuia să unească toate sufletele de pe vas, într-o 
unitate strânsă, astfel încât să formeze o adevărată familie. Goss însă 
nu era în stare de aşa ceva Părea ca o uşă masivă, capitonată, care-l 
ţinea pe comandant departe şi ferit de viaţa de zi cu zi a echipajului. 

Eficienţa sa în ale navei şi în organizarea internă nu putea fi pusă la 
îndoială. În cazul în care nu se va schimba, gândea Lindsay, zilele sale 
pe mare, în serviciul Marinei, erau numărate. 

Maxwell ajunse lângă scaunul în care Lindsay rămăsese gânditor şi, 
jucându-se cu lanţul din jurul gâtului, întrebă scurt: 

- Ce ziceţi domnule comandant, avem vreo şansă de permisie? 

Lindsay urmărea cu atenţie expresia locotenentului. 

- N-aş prea crede, măi tunarule! Două, trei pensule cu vopsea, 
două, trei puncte de sudură şi-o luăm din loc iar. Aşa văd eu... 

„Se întâmplă ceva cu Maxwell ăsta!” gândi el. Fusese foarte liniştit 
în ultima vreme. Mult prea liniştit. 

Maxwell continuă: 

- In cazul ăsta... Se opri aici. 

- Te nelinişteşte ceva, Maxwell? Spune-mi dacă a ceva ce te 
preocupă? 

- Pe mine? Doamne fereşte! Dar degetele i se agăţară şi mai 
puternic de lanţul de la gât. Continuă: Nu, mă gândeam doar....Mă 
gândeam că nu mi-ar strica un curs de artilerie. Un curs mai avansat, 
bineînţeles. Nu prea ai ce învăţa pe nava asta. 

Cuvintele-i erau destul de sacadate, dar Lindsay simţea că ele 


fuseseră pregătite de multă vreme. Pândise momentul să i le spună. 

- Dacă înţeleg bine, vrei ca eu să-ţi dau o recomandare, nu-i aşa? 

Maxwell se legăna de pe un picior pe altul. 

- Intr-un fel, aş dori. Asta aşa e. 

Lindsay îşi scoase pipa din gură. 

Intr-adevăr, nu era nimic interesant pentru Maxwell pe navă. 
Artilerist de modă veche, asistase, datorită timpului petrecut pe uscat, 
doar la instruirea unor copilandri, ce se făcea odată cu însăşi 
construcţia navelor de război. Acum, timpul presa, astea erau 
condiţiile. „Trebuie să mai fie totuşi ceva la mijloc”, îşi zise Lindsay. 
"Poate adjunctul său, locotenentul Hunter?”. De puţin timp ofiţer, 
Hunter - în vreme de pace, proprietarul unui garaj la multe mile de 
mare - mânuia armamentul de parcă s-ar fi născut cu el în braţe. N- 
avea ceva mai bun de făcut sau, ca şi Fraser, aptitudinile spre tehnică 
îl ajutau să considere armamentul mai mult ca o provocare decât ca 
obstacol. A 

- Am să mă gândesc la ce mi-ai spus. lţi promit. Dar nu crezi că, 
înainte de a mă apuca să fac recomandări, ar trebui să am un 
înlocuitor ca lumea? 

Maxwell încuviinţă: 

- Aveţi dreptate. 

Ofiţerul de serviciu raportă: 

- Vă rog să mă scuzaţi că vă-ntrerup, domnule comandant, dar 
tocmai am fost sunat de la tunul 6. Una din bărcile de salvare s-a 
desprins şi a luat-o razna, la pupa. Avea un ton dezinteresat. Incă 
puţin şi l-ar fi apucat nervii. Se gândea la o ceaşcă de ceai cu mult 
zahăr şi la un pui de somn până la cină. 

Maxwell răspunse în locul lui Lindsay: 

- E clar, spune-i locotenentului Aikman să se ocupe de toată 
afacerea asta. 

Dar omul rămase cu telefonul în mină, privindu-l. 

- Nu va putea. L-aţi trimis chiar dumneavoastră la camera hărților. 

Maxwell dădu din cap, semn că-şi amintise. 

- Da, ai dreptate. Şi continuă către Lindsay: L-am trimis să 
stabilească planul. 

Lindsay se întoarse şi-i studie expresia. Maxwell nu-şi pierdea 
niciodată firea. 

- Dar ce-i cu tânărul Kemp? L-am trimis să facă de veghe, îi prinde 
bine ca experienţă şi nici nu se mai plictiseşte de moarte citind 
corespondenţa navei. 

- Am înţeles, mormăi Maxwell. lar apoi răcni către marinar: Domnul 
Kemp se află sus. Transmite-i, din partea mea, să se ocupe de chestia 
asta. Să-şi ia şi nişte oameni să-l ajute. Apoi adăugă nervos: Da' mişcă 
dracu' odată! 


Lindsay fu surprins de brusca iritare care-i cuprinse pe Maxwell. 
Poate că prezenţa lui să-l fi stârnit. De fapt, s-ar putea ca masca asta 
de echilibru şi autocontrol permanent să nu fie atât de puternică pe 
cât pare. 

Se auzi în difuzor vocea răguşită a marinarului care-i transmitea 
ordinul. 

- Aştia vor să mă scoată din sărite! îşi dădea seama că tonul folosit 
fusese exagerat de brutal, nejustificat. Dă semnalul cu sifleea ca 
bordul babord să treacă la posturile de veghe. lar de gradatul acela, 
care fuma în post, mă voi ocupa peste zece minute, e clar? 

Marinarul răspunse rece, uşor scârbit. 

- E clar, domnule. 

Lindsay îşi aminti de Goss şi, în acel moment, decise: „Atitudinea 
lui Maxwell e primejdioasă, nu putea fi tolerată! Dar era treaba 
secundului să se ocupe de neregulile de pe vas, să le rezolve cum 
crede de cuviinţă”. 

Când aspirantul de marină Kemp se îndreptă spre pupa, se 
întunecase de-a binelea. Cum bâjbâia de-a lungul balustradei, simţi 
stratul de gheaţă prin mănuşi şi regretă că nu se îmbrăcase mai gros, 
căci pelerina pe care o avea pe el nu reprezenta decât un firav 
obstacol în calea frigului. 

Marea era de un cenuşiu închis, cu hule adânci, prin care nava lăsa 
dâre albe de spumă, care după numai câteva clipe, reveneau la 
culoarea lor mohorâtă. 

Lângă tunul acoperit cu grijă, Swan îl aştepta pe Kemp, cu un picior 
sprijinit de partea inferioară a balustradei, uitându-se, resemnat, către 
pupa. 

Kemp îl întrebă: 

- Dar ceilalţi unde sunt? 

Swan luă poziţia de drepţi şi-l privi în ochi. Era un bărbat masiv, ale 
cărui dimensiuni păreau şi mai accentuate de numărul mare de 
pulovere, de sub manta. Mai făcuse câteva reparaţii pe punte pe un 
frig asemănător, iar acum se pregătea să o ia de la cap. 

Gâtul şi bărbia îl dureau, mai ales de când începuse să-şi lase 
barbă, frigul şi aerul umed punându-i la grea încercare nervii. Prezenţa 
lui Kemp nu-l făcu să mai uite suferinţa. Swan avea multă experienţă, 
căpătată în cei şapte ani petrecuţi pe mare şi ştia ce înseamnă 
suferinţa şi privaţiunea. Era unul dintre cei mai docili aspiranţi. 
Intotdeauna împăciuitor, nu se lua la harţă cu nimeni, căuta să facă 
pe mediatorul. Nici în căruţă, nici în teleguţă, pica, adesea, victimă 
răutăţilor superiorilor, că te-apuca şi mila Acum, însă, era tare pe 
poziţie, îl simţea pe Kemp dezorientat, neştiind ce avea de făcut. 

Răspunse, puţin jenat: 

- Trebuie să sosească şi ceilalţi, din clipă-n clipă. Aştepta să fie 


întrerupt de Kemp, să nu mai termine propoziţia cu „domnule”. 

Kemp îl întrebă, scuturându-şi mantaua: 

- Poate-mi spui despre ce-i vorba, totuşi. 

Masivul Swan îi arătă cu mâna, protejată de o mănuşă groasă, de 
piele, spre cea mai apropiată plută. Era susţinută la verticală de două 
piedici de lemn, în caz de urgenţă puţind fi lansată, la apă, în câteva 
clipe. 

- Necazul cu bărcile astea e că sunt vopsite şi pe unde trebuie şi pe 
unde nu. Vreun idiot a aruncat vopsea şi peste saule, vopseaua s-a 
scorojit, şi din cauza climatului ăsta nenorocit, saulele s-au dus 
dracului. 

Kemp aruncă o privire neîncrezătoare către pluta masivă, ce atârna, 
nevinovată, în faţa lor. 

- Da’ cu îngheţul ăsta şi cu vopseaua aruncată din belşug, s-ar ţine 
bine chiar de s-ar răsturna o cazarmă întreagă peste ea, continuă 
Swan. 

Doi marinari urcară pe scara de la pupa Când îi zări, Swan începu 
să răcnească: j 

- Pe unde dracu’ umblaţi, mă ? Inălțăm două blocuri de când stau 
aici şi mă congelez aşteptându-vă. 

Primul marinar răspunse: 

- Ofiţerul de cart mi-a făcut morală până acuma, că m-a prins 
fumând. Îi aruncă o privite lui Kemp Cu asta am pierdut vremea... 

Swan aşteptă ca Kemp să intervină. Dar nimic. Tăcea chitic. Atunci 
continuă pe un ton imperativ: 

- Rămâneţi aici. Să nu de-a dracu’ să vă mişcaţi din loc! Mă duc să 
caut nişte saule noi. Voi încercaţi să vedeţi ce mai e stricat, să 
înlocuim. M-aţi înţeles? 

Nu făcu nici zece paşi şi unul din marinari comentă: 

- Ce-are şi Hookey ăsta? | s-au înecat corăbiile? Al dracu' mizerabil! 

Kemp se sprijini cu ambele mâini de balustradă, vrând parcă să se 
concentreze asupra plutei ce le dădea bătăi de cap. Ştia bine că cei 
doi marinari, ca şi Swan de altfel, îl studiază, îi analizează reacţiile. 
Mai ştia că orice alt aspirant de marină, venit din lumea din care 
venea el, ar fi încercat să atace, mai mult ca o reacţie de autoapărare. 

Ar fi câştigat din partea lor, dacă nu supunere, măcar un anumit 
respect. Avea din nou acelaşi sentiment. O neputinţă de a înfrunta 
situaţia, faptul că se afla acolo şi că, oricât şi-ar fi dorit să fie altfel, nu 
putea schimba mare lucru. Işi amintea vocea puternică a tatălui său, 
care spunea: „Nu ştiu unde ai să ajungi! Eşti slab, n-ai tărie de 
caracter, n-ai nimic, nici viaţă în tine nu ai!” 

li auzea pe unul din marinari trăncănind ceva, în spatele tunului de 
la pupa, în timp ce aprindea un chibrit. 

Dacă Kemp nu voia, sau nu era în stare să facă ceva, erau chiar 


bucuroşi să aştepte până se întorcea Swan. 

Cei doi vorbeau între ei: g 

- Ai auzit-o p-aia cu fochistul din Scapa? In loc să vadă de boilerul 
unui amiral, l-au găsit înfundat într-un pat cu o oaie...! 

Cealaltă voce răspunse: 

- Nu cred, să mă tai! lţi baţi joc de mine. 

- E-adevărat, să mor eu dacă nu îi plăcea să se joace cu blana ei! 
Vorbea mai tare, ştiind că aspirantul ascultă. Când şefu' i-a cerut 
explicaţii, a răspuns că nu şi-a dat seama că era o oaie. Cum şefu' nu 
era de azi, de ieri, în Scapa, nu ştiu cum făcu de-şi dădu seama că era 
o Wren, învelită într-o haină de blană. Să mori de râs, ce zici? Ţi-ar fi 
plăcut şi ţie o oaie d-asta, hă? 

Kemp se apropie de ei. 

- Nu credeţi că ajunge? Nu v-aţi săturat? Cei doi îl priviră miraţi. Mai 
bine apucaţi-vă de treabă. 

- Nu prea se vede nimic în întunericul ăsta, zău - răspunse unul din 
marinari, în zeflemea. N 

Kemp simțea cum i se urcă sângele în cap. Incercă acelaşi 
sentiment ca atunci când Dancy îl supusese unui întreg interogatoriu 
în legătură cu tatăl lui. Era la fel, întotdeauna! 

Agasat de nesimţirea celor doi, îl înşfăcă de mânecă pe cel mai 
apropiat şi-l trase până lângă plută. 

- Treaba asta o poţi face şi pe întuneric. Pune mâna pe saule şi vezi 
care sunt putrezite şi care nu. Nu trebuie să ai reflectoare să faci asta! 

Il apucă şi pe celălalt de mânecă, îl trase până lângă plută şi-i zise: 

- Şi tu, pune mâna şi dă gheaţa la o parte! Ori vrei şi tu reflectoare? 
Swan n-o să poată schimba saulele dacă toată pluta e acoperită cu 
gheaţă. 

In spatele său, unul din marinari făcu un gest obscen, în vreme ce 
el reveni lângă balustradă. 

Kemp tremura, nu se putea controla, atât din cauza frigului cât şi 
pentru că era conştient de neputinţa sa de a-şi juca rolul, de a-şi 
păstra demnitatea. Singurul copil la părinţi, fusese obişnuit să 
respecte şi să adopte punctul de vedere al tatălui. De mic era aşa. 
Tradiţia, casa plină de tablouri şi amintiri din Marina militară îl 
făcuseră să înţeleagă dorinţa tatălui, ambiția lui, ca el, unicul fiu, să 
moştenească şi să ducă mai departe această tradiţie. 

Poate că dacă şi-ar fi dat seama exact ce-şi doreşte, sau ar fi 
întâlnit pe cineva în stare să-l ajute şi să-l povăţuiască, alta ar fi fost 
poziţia părintelui său. La optsprezece ani, Kemp nu se decisese încă. 
Tot ce ştia cu adevărat era că nu dorea să-şi satisfacă serviciul militar, 
situaţie în care tatăl îi deveni aproape duşman. 

Când a fost repartizat pe navă, şi-a dat scama că acesta avusese o 
mare contribuţie. Voia să-l modeleze. Să-i rotunjească colţurile prea 


ascuţite. Începuse însă să creadă în posibilităţile lui. Ofițerii erau atât 
de amestecați, atât de diferiţi de ceea ce cunoscuse el până atunci. 
Nu era într-atât de lipsit de experienţă să nu-şi dea seama cine îi 
putea deveni duşman şi cine nu, dar când voia să-i analizeze, toţi i se 
păreau la fel. Când se afla în mijlocul lor şi îi auzea vorbind, le vedea 
chipurile, îşi dădea seama cât de goi şi fără expresie erau, îndobitociţi 
de o disciplină absurdă, impusă, pe care o respectau, indiferent de 
convingeri. 

Deodată, tresări, când îl văzu pe Swan că-i apare în faţă, cu un 
colac întreg de saule. Acesta şi începu să răcnească: 

- Ce dracu’ faceţi acolo bă, nătărăilor? Dă-te jos şi ia imediat o 
centură de salvare, mă ploşniţă idioată! Ce, eşti defect la minte, 
Biggs? 

Nici nu termină de rostit numele, că în clipa următoare, celălalt 
marinar, urcat şi el pe plută, tăie o parâmă cu cuțitul pe care-l avea în 
mâna. Probabil degetele îi erau îngheţate, ori stratul de gheaţă de sub 
cizme îl făcu să-şi piardă echilibrul - nu puteai să-ţi dai seama exact 
ce se întâmplase - dar efectul fu fulgerător. Capătul parâmei, terminat 
cu un inel metalic, se răsuci brusc şi izbi cu puterea unui bici îngheţat 
faţa lui Biggs, care tocmai se chinuia să coboare pe punte. 

Kemp privi înmărmurit cum acesta se balansează asemenea unui 
beţiv neajutorat şi plonjează în întuneric. Următoarea imagine fu 
aceea a mantalei care plutea în voia valurilor. Swan se repezi spre 
plută, dar era prea târziu. Bietul Biggs nu avusese timp nici măcar să 
tipe. 

Fu înghițit de valuri aproape instantaneu. 

Swan îl împinse pe Kemp de-o parte, bâjbâind, spre o centură de 
salvare mai la îndemână, lângă tunul din pupa. Dar velatura era 
îngheţată toată: Se repezi suspinând spre scară, urlând spre cel mai 
apropiat infanterist de marină care-i ieşi în cale. 

Mâinile lui Kemp se încleştaseră pe balustradă, iar ochii rămăseseră 
fixaţi asupra locului în care marinarul fusese înghiţit de apă. De fapt, 
nici nu ştia exact unde să se uite. Unde să-l caute pe Biggs? Marea 
asista impasibilă la tragicul eveniment, Privirea-i bâjbâia prin 
întuneric, zări o baliză şi tresări la gândul că s-ar putea să fie corpul 
lui Biggs. Iluzie, însă. 

Swan reveni la pupa şi spuse, răguşit: 

- Lasă-l, trebuie să fie departe acum. Jos, jos de tot, săracul. 

Celălalt marinar, care mai privea încă transfigurat, cu cuțitul în 
mână, urlă, deodată: 

- Facem rondou! Cârma este banda! 

Kemp privea şi nu-i venea să creadă. Nava se trezise parcă dintr-un 
somn adânc, înscriind lent o curbă largă. Aşa, deodată, Kemp mai 
spera că visează. Era un vis îngrozitor. Trebuia să fie vis! 


Swan îi ţipă în ureche: 

- Vor trebui să pornească motoarele. Altfel ne blocăm în gheaţa 
asta nenorocită. 

In clipa următoare, un caporal se năpusti spre pupa, răcnind 
înfundat: 

- Complimentele comandantului, domnule Kemp. Vă aşteaptă pe 
comandă. Il privi pe Swan şi adăugă: Şi pe dumneata! Imediat! 

Marinarul cu cuțitul în mână îngână, cu voce stinsă: 

- N-a fost vina mea Hookey! Crede-mă, n-a fost! 

Swan îl privi pe Kemp cu un dispreţ sălbatic. Răspunse: 

- Ştiu. Te-ai supus doar ordinelor. 

Kemp făcu eforturi să vorbească, să spună ceva, simţea nevoia să 
se dezvinovăţească. 

- Imi... Îmi pare rău, am încercat doar să... 

Swan făcu un gest cu mâna. 

- Să-i spui asta şi comandantului dom'le! O să fie al naibii de 
bucuros să te audă spunând că-ţi pare rău. Al naibii de bucuros va fi! 

In tot drumul spre puntea de comandă, Kemp nu putu scoate un 
cuvânt. Figuri, împietrite îl fixară pe tot drumul. Nu conta ce se 
întâmplase cu adevărat. In ochii lor, el era condamnat. Liniştea aceea 
grea era ca un verdict irevocabil. 

Ajunseră pe comandă şi auziră vocea lui Lindsay, foarte plată şi 
ştearsă, ca şi cum venea de departe: 

- Incă cinci minute, timonier, şi-o aduci din nou la drum. 

Se auzi apoi vocea lui Stannard: 

- Dacă ar fi avut centură de salvare sau măcar o lampă în mână... 

Lindsay se întoarse mormăind; 

- Dar n-a avut! Apoi accentuă: Asta contează! 

Stannard zări silueta lui Kemp în uşa deschisă a timoneriei şi dădu 
din umeri în semn de dispreţ. Se părea că nu mai rămăsese nimic de 
spus. 


EVE COLLINS 


Cana Lindsay apăru în pragul uşii, şeful de stat major îşi ridică 
ochii de pe hârtiile ce le avea în faţă. 

- Odihneşte-ţi picioarele, comandante. Am de gând să te ţin mai 
mult de-un minut. 

Lindsay se aşeză. După aerul rece din şalupă, atmosfera din biroul 
în care intrase era aproape tropicală. Se înserase de-a binelea, 
ferestrele erau camuflate, soba se înroşise de căldură, iar pe Lindsay îl 
apucă somnul. 

Comandorul vorbea la telefon, pe un ton grav: 

- Foarte bine, Flags. Aşa să fie, dacă spui tu. Ne soseşte un nou 
contingent la noapte. Ştiai, nu? Dă o raită prin magazie şi vezi cum 
stăm cu uniformele. Va trebui, totuşi, să-i îmbrăcăm, ce zici? Bine, e-n 
regulă, să trăieşti. Puse receptorul în furcă şi-i aruncă un zâmbet lui 
Lindsay. Nu poţi avea o clipă de linişte. 

Cotrobăi prin dulap şi scoase două pahare şi o sticlă de whisky. 

Lindsay se relaxa, un whisky era binevenit. Asculta cum vântul 
biciuia geamurile, iar alături, dactilografa se chinuia cu cine ştie ce 
raport. 

De dimineaţă, pe când stătea pe aripa comenzii, căscând gura la 
nişte marinari care se hârjoneau pe teugă, a avut revelaţia unei 
privelişti grandioase: Scapa Flow i se înfăţişa cu măreție şi demnitate 
înaintea ochilor. Zăpada se topise, nici nu mai ploua, în lumina 
puternică a dimineţii totul apărea ca o frumuseţe primitivă. Aerul rece, 
marea plumburie, insuliţele maronii. Parcă-şi cereau drepturile. 
Drepturile primului venit. 

Whisky-ul era sec şi foarte bun. 

Comandorul i se adresă: 

- Nu te-am chemat până acum pentru că ştiam că ai destule pe 
cap. Oricum, am avut timp suficient să-ţi studiez raportul. Zâmbi şi, 
pentru o clipă, asprimea figurii sale dispăru. Ai procedat bine că ai 
atacat corsarul acela blestemat. Cu toate că a fost împotriva ordinelor 
primite. Să fiu sincer, şi eu aş fi procedat la fel. 

Lindsay îl întrerupse: 

- Aş fi preferat să termin cu el. 

- Pot să-ţi spun că am avut norocul unor zile senine şi avioanele 
noastre de recunoaştere n-au stat degeaba. Corsarul vostru se află 
acum în Norvegia. Cred că. te interesează. E vorba de Nassau, 
şaptesprezece mii de tone, de construcţie recentă. Era obişnuit să 


atace porturile de pe coasta de est a Africii. Le-a zăpăcit, zău aşa. 
Turnă din nou în pahare. Rapoartele serviciilor de informaţii zic c-ar fi 
fost transformat în corsar de curând Adăugă, eu o grimasă de 
nemulţumire: Şi, bineînţeles, domnii de la informaţii n-au binevoit să 
ne spună şi nouă decât acum câteva zile. 

Lindsay dădu din cap, semn că înţelege situaţia. Se aşteptase ca 
Lovelace să-l critice, să-l condamne pentru dreptul pe care şi-l luase 
de a acţiona de capul lui. Dar acum îşi dădea seama că nu s-ar fi putut 
întâmpla aşa ceva. 

După ce Benbecula a depăşit estacadele, au aşteptat disciplinaţi 
ordinele de legare la o geamandură liberă. 

Nu-şi făceau probleme, căci rada era aproape părăsită. 

Ofiţerul din barca pazei de coastă urcă la bord după corespondenţă 
şi raportul oficial al Benbecul/ei. | se adresă lui Lindsay: 

- Multe din cuirasatele ce vegetau aici de destulă vreme au pornit, 
în sfârşit, spre Orientul îndepărtat. Altele au luat-o spre Mediterana. 
Vitrina, după cum vedeţi domnule comandant, e cam goală. 

Deci, gândea Lindsay, chiar dacă Benbecula ar fi respectat ordinele 
şi ar fi aşteptat ajutor, în loc să atace singură, tot n-avea de unde să-l 
primească. „Nu vreau acte de eroism”, spusese Lovelace, la ultima lor 
întâlnire. Nu avuseseră încotro, au trebuit să le facă. 

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, acesta zise: 

- Suntem destul de înghesuiți, Lindsay. Treburile nu merg bine de 
loc în Mediterana şi, în plus, am avut şi destule pierderi în partea de 
vest. lţi voi arăta pe hartă situaţia exactă, să ai o imagine clară. 
Devenise foarte grav. N-am făcut încă publică pierderea lui Loch 
Glendhu. Cu cât inamicul ştie mai puţin despre noi, cu atât e mai bine. 
Cred că îţi imaginezi că posturile de radio germane au şi bătut toba că 
au scufundat un crucişător greu. Poate sunt chiar convinşi de asta, dar 
eu cred că mai degrabă au vrut să ne testeze. Să ne vadă reacţia. 

Lindsay se simţi deodată extenuat. Incordarea fără sfârşit, efortul 
continuu de a face din mâna de oameni pe care-i comanda o unitate 
de luptă adevărată, lăsaseră urme. 

- N-aş zice că sunteţi foarte optimist, domnule comandor, spuse el. 

Lovelace făcu o pauză, cu sticla de whisky în mână, deasupra 
paharului lui Lindsay, gata să toarne. 

- Ştiam că voi, scoţienii, beţi, nu va încurcaţi. Bea, domnule ce ai în 
pahar, ce Dumnezeu! Adăugă, cu ochii aţintiţi asupra sticlei: Mare 
ghinion eu tipul acela care a căzut în apă... Şi, totuşi, ai avut. Noroc că 
s-a întâmplat doar atât. Cu oamenii pe care îi ai la dispoziţie, cu lipsa 
lor de pregătire, mă aşteptam ca pierderile să fie de zece ori mai mari. 

- Asta cam aşa e... Bău whisky-ul încet, lăsându-l să-i ardă limba. li 
veni în minte chipul lui Kemp, cu faţa palidă, mâinile tremurând, 
atunci când îi relatase cele întâmplate cu Biggs. Işi mai aminti de furia 


lui Swan, revolta care-l apucase când îi spusese: „Domnul Kemp habar 
n-are de nimic, domnule comandant. Nici nu ştie pe ce lume 
trăieşte...” 

Ca să ai habar de ceva, pe o navă, e nevoie de timp. Lindsay ştia 
asta prea bine. Şi tânărul Kemp avusese la dispoziţie foarte puţin 
timp. li mai lipsea însă, ceva, îi lipsea interesul. 

Lovelace îl întrebă: 

- Ce-ai făcut cu aspirantul acela? 

- Nimic, domnule comandor. A fost un accident datorat mai mult 
ignoranței marinarului decât lipsei de atenţie. 

- Sunt sigur că nu va uita niciodată cele întâmplate! Lovelace era, 
aparent, satisfăcut de ce auzise. E-n regulă. Va trebui să i se dea de 
lucru serios. Să-i sfârâie călcâiele. Dacă l-aş transfera în altă parte, i- 
aş face mai mult rău. li aruncă o privire lui Lindsay, să-i vadă reacţia. 
Bineînţeles, va rămâne pe navă numai dacă dumneata nu vei dori să 
fie mutat. 

- Nu, cred că e bine să rămână. Am să mă descurc eu cu el. 

- Bine. Mai ales. că mă văd nevoit să-ţi iau nişte oameni. Pe Tobey, 
şeful de echipaj, şi alţi câţiva. Va trebui să întregesc efectivele unor 
nave pe care friţii le-au cam rărit. iți vei completa oamenii din cei ce 
sosesc la noapte. Au încă mintea limpede, căci vin direct din centrele 
de instrucţie. 

Telefonul sună şi Lovelace ridică receptorul. Răspunse: 

- Da, îl voi primi pe comandantul lui Merlin în trei minute. Spune-i 
să-şi încălzească niţel spatele la soba ta, până atunci. 

Lindsay se ridică: 

- Nici un ordin pentru mine, domnule comandor? 

- In curând. Deocamdată, nimic. 

Lovelace deveni din nou distant şi foarte oficial, plin de importanţă, 
în mijlocul problemelor. 

- Am ordonat ofițerului cu întreţinerea să facă tot ce poate, să vă 
dea tot sprijinul. Nava atelier va fi gata să vă ajute. Dacă vor fi 
probleme ce nu le veţi putea rezolva împreună, mă tem că va trebui 
să mai aşteptaţi. Şi, încă ceva. Mai mult de o săptămână nu vă pot 
acorda. Din câte am înţeles, aţi şi făcut plinul. In cazul ăsta vă puteţi 
permite să daţi câteva permisii. 

Lindsay îşi luă chipiul în mână. Stomacul îi ardea ca focul după 
whisky-ul băut. 

Era o chestiune de prioritate, iar Benbecula se afla în coada listei. O 
săptămână de pauză, de respiraţie. Şi, apoi, din nou în misiune de 
patrulare. Printre gheţuri. Oamenii vor fi iar supuşi frigului şi 
privaţiunilor, care nu vor face decât să le slăbească vigilenţa. Poate că 
echipajul de pe Loch Glendhu păţise ceva asemănător. Extenuaţi, 
învinşi de greutăţile întâmpinate în timpul patrulării, au neglijat cu 


desăvârşire existenţa inamicului. Şi le-a fost fatal. 

- Mulţumesc pentru băutură, domnule comandor. 

Lovelace rânji, mulţumit. N 

- Plăcerea a fost de partea mea. Intre atâtea necazuri, atâtea 
nereuşite raportate în fiecare zi, atunci când mai aud o veste bună, 
este un adevărat privilegiu. Lindsay părăsi biroul, trecu prin camera 
secretarei, unde aştepta liniştit cel ce urma să intre la şeful de stat 
major. Era comandantul lui Merlin, distrugătorul modern şi puternic, 
ancorat în vecinătatea Benbeculei. Inferior în grad lui Lindsay şi, 
totuşi, avea comanda unei nave mult mai serioase. Il privi pe Lindsay 
cu o curiozitate pe care acesta n-o înţelese. 

După ce trecu pe lângă el, nu i-a fost greu să-şi imagineze scena ce 
va urma. 

Tânărul locotenent-comandor o va întreba, politicos, pe secretară, 
cine părăsise tocmai biroul comandorului? Aceasta îi va răspunde, 
bineînţeles. In mintea tânărului, lucrurile se vor limpezi. A fi 
comandantul unui crucişător auxiliar, ca Benbecula, şi a arăta cum 
arăta Lindsay, ceva era în neregulă. Ceva se întâmplase. Avea ceva la 
dosar! r 

Rămase nemişcat pe culoarul ce dădea spre ieşire. Il apucase 
disperarea. „Să-i ia dracu’! Să-i ia dracu’ pe toți!” 

- Ce faceţi, domnule comandant? Nu vă simţiţi bine? 

Lindsay se întoarse şi dădu cu ochii de o tânără Wren, care-l privea 
nevinovată. Era înfofolita până peste urechi, iar picioarele îi erau 
ascunse de o pereche de cizme, nu tocmai elegante. 

O fixă câteva clipe. 

- Ba da, mulţumesc. Incercă să zâmbească, ca răspuns la îndoiala 
şi preocuparea din ochii ei. Sunt doar cam obosit. Atâta tot. 

Fata îşi scoase chipiul şi lăsă părul să-i alunece pe spate. 

- V-am văzut venind, azi dimineaţa. Continua să-l studieze. Am 
auzit cu toţii ce s-a întâmplat. 

O uşă se deschise şi se închise la loc, cu zgomot. O altă Wren îşi 
făcuse apariţia. Era la fel de înfofolită. Se apropie şi-i înmână colegei 
un mănunchi de chei de contact. Eve Collins, noua venită, spuse: 

- Îți mulţumesc că m-ai schimbat aşa de devreme, Sue. Fii atentă la 
şosea. E numai gheaţă, toată. 

Fata nu-i răspunse imediat, îl privea cu atenţie pe Lidsay. 

Vă urez numai bine! Ai să faci şi tu în locul meu Eve, nu-i aşa? Apoi 
plecă, lăsând în urmă aerul rece pătruns pe uşa deschisă. 

Eve Collins spuse: 

- Sunt bucuroasă că v-aţi întors sănătos, domnule comandant. 

Lindsay îşi aminti lumina farurilor care-i ura drum bun, maistrul 
semnalizator care înregistrase scena fără vreun comentariu. 

- Unul din oamenii mei a descifrat mesajul, ştiai? A fost drăguţ din 


partea dumitale să-mi urezi drum bun. Făcu o pauză. Mă întreb, ce-ai 
zice să am o sticlă cu ceva tare la mine? li înregistră surpriza şi 
adăugă: Poate mâncăm undeva, sau, mă rog... 

Eve îşi puse chipiul şi răspunse, puţin jenată: îmi pare rău... tare 
rău, dar... 

- Ai vreo întâlnire, nu-i aşa? De vreme ce colega dumitale te-a 
schimbat mai repede, trebuie că e planificată de mult. 

- Cam aşa ceva. Aş putea totuşi să o amân. 

- Nu, lasă, nu e cazul... Făcea eforturi să nu pară afectat. Să lase 
impresia că nu-i pasă. Nici nu-şi dădea seama de ce devenise totul 
atât de urgent, atât de important. 

Uşa se deschise şi, în lumina coridorului, apăru un locotenent tânăr 
de aviaţie. Işi scoase mănuşile în grabă şi spuse: 

- Cred că-ţi trebuie o noapte întreagă să te schimbi, draga mea. 
Sunt cu o maşină afară. Te conduc eu, dar hai odată! 

De-abia atunci dădu cu ochii de Lindsay şi continuă, jenat: 

- Oh, vă rog să mă iertaţi. Am dat aşa buzna... 

Eve făcu prezentările: 

- Jack, fă cunoştinţă cu domnul comandor Lindsay. Se întoarse spre 
el şi zise, cu o voce nu prea entuziastă: Colegii lui Jack fac o petrecere 
în seara asta. O să se şi danseze. N-aţi dori să veniţi cu noi? Ar fi, 
oricum, o schimbare faţă de... Apoi, spre noul venit: Ce zici, Jack, nu e 
o idee bună? 

- Sigur. De ce nu? Nu părea, însă, că e, într-adevăr, de acord. 

Lindsay sesiză îndoiala din glasul tânărului locotenent şi replică: 

- Trebuie să mă întorc pe navă. Mă aşteaptă cu toţii să le dau 
ultimele veşti. Vă mulţumesc, oricum. Distracţie plăcută! 

In clipa următoare se trezi în stradă, în întuneric şi vântul rece făcu 
să-i dea lacrimile. 

Pe coridor, spre ieşire, locotenentul nu putu să se abţină. 

- Asta ce-a mai fost? 

Eve îşi strânse fularul şi se încruntă 

- Asta n-a fost nimic. Este un tip pe cinste, atâta tot. 

Tânărul făcea eforturi să zâmbească. 

- Şi mai e şi comandor pe deasupra! Dumnezeule, văd că ştii să 
acorzi priorităţi... 

In stradă, Lindsay auzi râsul fetei şi zgomotul maşinii care demară 
imediat. „M-am purtat ca un idiot!”. li părea rău. Simţea o durere în 
coşul pieptului. Izbucni cu voce tare: „Eşti un idiot, un neghiob tâmpit, 
asta eşti, Lindsay!” Apoi mări pasul şi aruncă o privire spre locul unde 
Benbecula era legată la geamandură. 

Lindsay lucra la birou, când Goss, urmat de Fraser, apărură în uşă. 

- Luaţi loc, domnilor. E aproape douăsprezece. Putem bea ceva, nu? 

Urmărea figura osoasă a lui Goss, în timp ce acesta îşi alegea un 


scaun şi constată că ridurile din jurul gurii şi ochilor se accentuaseră. 
Toţi trăiseră clipe grele, în ultimul timp, dar se pare că Goss le 
resimțea mai puternic. 

Comandorul Lovelace avusese dreptate cu planificarea reparațiilor. 
„Mai mult de o săptămână nu vă pot acorda”. 

li privi pe cei doi şi spuse, calm: 

- Am primit noi ordine. Trebuie să fim pregătiţi de plecare în 
patruzeci şi opt de ore. 

Fraser comentă: 

- O săptămână şi o zi. Asta e tot ce ne-au dat. Ai dracu' de 
generoşi! 

Lindsay se întoarse spre Goss. 

- Dumneata ce-mi poţi spune? Mai e mult de lucru? 

Bietul Goss. Muncise pe brânci. Lindsay îl surprinsese de câteva ori 
certându-se şi luptând cu inginerii şi mecanicii de pe nava atelier, pe 
care îi urmărea pas cu pas, prin toate cotloanele Benbecu/ei, ca o 
cloşcă ce-şi protejează puii împotriva unor vulpi înfometate. 

Dacă n-ar fi fost Fraser cu echipa lui, care au reparat tot ce se 
putea repara până să ajungă în radă, cine ştie cât ar fi durat acum? 
Găurile produse de obuze în cocă au fost astupate cu grijă, iar noul 
strat de pitură deasupra făcea ca numai un avizat să fie în stare să-şi 
dea seama de cele întâmplate. 

La bord, remedierile au fost minore, într-atât de bine lucrase Fraser. 

Când Jupp intră în cabină să servească băuturile, Goss spunea: 

- Am făcut tot ce-am putut, domnule comandant. Reparaţiile sunt 
aproape gata. Măcelarii ăia de pe nava atelier mai mult au deranjat 
decât au reparat. Ar fi trebuit să mergem la Greenock sau Rosyth. Privi 
afară, prin hubloul cel mai apropiat, şi exclamă: Vremea se 
înrăutăţeşte! Ne-aşteaptă nişte zile... 

Fraser nu se putu abţine: 

- Eşti optimist ca o rază de soare, secundule! Lindsay interveni: 

- Am impresia că vom fi pe mare de Crăciun. Observă cum cele 
spuse de el îi afecta diferit pe cei doi. De când se ştie, numai pe mare 
l-a prins Crăciunul. Dar asta nu conta acum. Cei mai mulţi din echipaj 
nu erau obişnuiţi cu astfel de sacrificii. Şi, după mizeria îndurată în 
timpul ultimei misiuni de patrulare, să-ţi mai petreci şi Crăciunul prin 
întinderile arctice, suna ca un dezastru final. Observă mirarea de pe 
faţa lui Goss în timp ce privea afară. Cerul era plin de nori albi. In 
cabină aerul se menținea umed, din pricina încălzirii cu aburi. Frigul 
tăios te îmbia să rămâi înăuntru. 

- Este absolut sigur, domnule comandant? întrebă Fraser, sperând 
într-un răspuns negativ. 

Lindsay glumi: 

- Stewardul şef îmi spune că aşa e. 


Jupp, aplecându-se peste birou, cu tava în mână, i se adresă lui 
Lindsay, timid: 

- Am văzut cu ochii mei curcanii ce ne au fost aduşi. Dom' Barker 
de-abia aşteaptă să se apuce de ei... Dădu din cap. Asta-i un semn 
clar că... 

- Foarte clar! întări Fraser. 

Goss părea că nu aude discuţia. 

- Ne-aşteaptă din nou vreo misiune de patrulare? 

- Nu. Lindsay ridică paharul. Mai la sud-vest decât „Uncle Item 
Victor”. Dar asta rămâne între noi. Vă rog. 

Goss se cutremură: 

- Doamne, asta trebuie să fie pe lângă Groenlanda. Pe-acolo totul e 
îngheţat. 

Nici unul din cei trei nu mai scoase o vorbă şi zgomotele de pe 
punte pătrundeau în cabină, asemenea unor martori indiscreţi la 
discuţia lor. 

Lindsay îl studie pe Jupp, în vreme ce stewardul şef îi umplea din 
nou paharul, şi se întrebă dacă acesta observase că, în ultimul timp, 
începuse să bea mai mult ca de obicei. Ar fi trebuit să coboare de mai 
multe ori de pe navă. Să mai schimbe peisajul. Dar, în afară de două 
vizite oficiale la cartierul general din Kirkwall, a rămas acolo, pe 
punte, să urmărească pregătirile de plecare. Ştia că fusese prea multă 
vreme singur şi că asta nu ajuta la nimic. Mai ştia că trebuie să facă 
ceva, să rupă monotonia ce se instalase în viaţa sa de zi cu zi. Şi când 
se gândea că şi Crăciunul îl va petrece pe navă... 

Acordase destule permisii oamenilor săi, dar, din păcate, toţi 
ajunseseră la concluzia că în Scapa, pur şi simplu, nu aveai ce face. În 
lipsă de distracţii organizate oficial, marinarii îşi ofereau singuri 
divertismente: beţii, bătăi, patrule ale poliţiei atacate şi altele de 
acest fel. Mulţi dintre cei aduşi în faţa lui, spre pedepsire, încercau să 
se dezvinovăţească. Le acorda circumstanţe atenuante, căci ştia că 
modul lor de comportare era consecinţa permanentei frustrări, a vieţii 
pe care o duceau. Amenințarea că vor avea aceeaşi soartă ca a celor 
de pe Loch Glendhu se nărui odată cu pătrunderea în port. Urmele nu 
puteau fi şterse deodată. Erau martorii descărcării nervoase a unor 
oameni. 

- Credeam că vom trage şi noi o petrecere înainte de plecare. Aşa, 
să ne ţină până la Crăciun, spuse, deodată, Lindsay. 

Fraser îl privi curios. 

- Timpul trece, oricum... 

Dar Lindsay se uita la Goss. 

- Totul depinde de dumneata, secundule. Dacă crezi că ai şi aşa 
prea multe pe cap, o lăsăm baltă, naibii. 

Goss se agită în scaun. 


- Am destule pe cap, domnule comandant. Accentua pe cuvintele 
lui Lindsay. Oricum, cine credeţi că o să vină? 

Lindsay încercă să nu-şi schimbe tonul, mai ales că Fraser era cu 
ochii pe el. 

- Cum cine? Ca de obicei. Cei de la bază, unii dintre oamenii care 
ne-au ajutat, cam aşa ceva... 

- Şi eu cred că ar fi destul de greu. Oamenii secundului n-au 
terminat curăţenia, mai au destule lucruri de pus la punct. Şi, zău, 
cine o să vină pe nava asta? Mai ales că, de curând, a ancorat în 
apropiere un port-avion al dracului de mare şi zău... 

Goss îl întrerupse şi se răsti la el, nervos: 

- Atâta ştii să spui. Câte nave ca a noastră ai văzut la viaţa ta? 
Zi-mi, câte? Câteva picături din băutură îi săriră pe haină, dar nu 
observă. Portavion? O altă navă de război, ce mare scofală? Şi mai 
află, dragul meu, că cei mai mulţi sunt sătui, până peste cap, de astfel 
de nave. 

Lindsay întrebă, liniştit: N 

- Aş vrea să ştiu dacă eşti pentru, secundule. Il văzu pe Fraser 
coborând ochii, jenat. 

Goss reveni repede la demnitatea sa obişnuită. 

- Ce să zic... dacă dumneavoastră credeţi că., îi aruncă o privire lui 
Fraser. Da, sunt de acord, domnule comandant. 

- S-a aranjat, deci. Las totul în grija dumitale. Două zile nu 
înseamnă prea mult, dar sunt sigur că te vei descurca. 

Goss întinse paharul gol către Jupp. 

- Să mă descurc? Se încruntă. Păi, domnule comandant, eu, cu 
mâinile şi capul meu, am organizat o recepţie în salonul cel mare, de 
s-a dus vestea. In vremurile bune, desigur. Un prinţ, cu toată suita, 
plus unii dintre cei mai bogaţi pasageri ai noştri au mâncat şi au băut 
până au crăpat! O să le-arătăm noi de ce suntem în stare. Se ridică în 
picioare, cuprins de un entuziasm molipsitor. Vă rog să mă scuzaţi 
acum, domnilor, cred c-am să mă duc să-l găsesc pe Barker. Vreau să 
discut cu el nişte chestii. Uită cu totul de misiunea lor viitoare. Auzi, 
„portavion”. Ce drac de portavion? Trebuie să fii nebun să vezi o 
dihanie d-asta. Nebun de legat! Părăsi cabina într-o viteză puţin 
obişnuită pentru el. 

Fraser mai ceru un pahar, apoi spuse: 

- Nu l-am văzut aşa, de ani de zile, domnule comandant! Nici nu vă 
daţi seama ce-aţi declanşat. 

Lindsay zâmbi. 

- Sper să ai dreptate, Fraser. Nava noastră avea nevoie de puţină 
viaţă. Ceva s-o mai trezească. Şi-o să începem cu petrecerea asta. E 
bine? 

- E foarte bine, domnule comandant! 


Lindsay n-a avut prea mult timp să se gândească la petrecerea 
proiectată. Până aproape de începerea ei, a fost prins cu tot felul de 
rapoarte şi urgenţe. S-a ocupat şi de pregătirea adaptărilor ce urmau 
a fi făcute, pentru mărirea vitezei navei, de alimentele proaspete şi 
muniţiile sosite la bord. Primise şi o nouă balenieră, ca să o 
înlocuiască pe cea veche, distrusă de un obuz. Curcanii promişi sosiră 
şi ei şi luară imediat drumul camerei frigorifice, prin grija oamenilor lui 
Barker. În sfârşit, mai erau şi marinarii nou veniţi la bord, care-i 
înlocuiau pe cei ce au fost nevoiţi să părăsească nava, prin 
bunăvoința lui Lovelace. 

intreg echipajul urmărea cu atenție pe fiecare membru nou. 
Oameni pentru care Benbecula reprezentase prima navă, cei mai 
mulți veniţi direct din centrele de instrucţie, îi priveau, acum, ca nişte 
marinari încercaţi, pe noii veniţi, cu un sentiment curios de 
superioritate şi mulţumire. Lindsay îi vedea şi el de pe puntea de 
comandă. Mantalele şi măştile de gaz nou-nouţe, părul tuns 
regulamentar, aerul de confuzie totală îi făceau uşor de recunoscut. 

Il auzi pe Archer, ajutorul şefului de echipaj, răstindu-se la ei: 

- Haideţi, aşa, săriţi odată! Ce-aşteptaţi mă, ziua de mâine? 
Aliniaţi-vă până vă repartizez. Mai repede! 

Archer parcă mai crescuse în lăţime, de când Tobey, fostul şef de 
echipaj, plecase pe o altă navă. lar în ce priveşte puterile ce i le dădea 
postul, le folosea din plin. 

Un recrut deschise gura şi spuse, timid: 

- Credeam că venim pe o navă de război, dom'le maistru, nu o... 

N-apucă să termine şi Archer răcni la el 

- Asta e un crucişător auxiliar, bă deşteptule! Orice nenorocit se 
poate descurca pe o navă de luptă. Pe asta însă e nevoie de marinari 
adevăraţi. M-aţi înţeles? 

Se întoarse să plece şi-şi mai aminti ceva: 

- Şi eu nu sunt dom' maistru! Eu sunt şeful de echipaj. Să nu dea 
dracu' să uitaţi asta! 

Micuţul recrut încercă să se ascundă în spatele celorlalţi, dar glasul 
puternic a lui Archer îl urmări, ca un cal de mare: 

- Şi să te mai tunzi, m-auzi, mă? 

Se întunecase, când Goss veni în cabina lui Lindsay. 

- Totul este gata şi lumea vă aşteaptă în careu, domnule 
comandant. 

Goss purta o uniformă nouă şi, după cum mirosea, trebuie că 
făcuse o baie înainte şi se şi bărbierise. 

Mai era ceva. Un fel de sfidare în ochii lui. 

Când ajunseră, Lindsay rămase încremenit. li era greu să creadă că 
se află pe aceeaşi navă. 

Totul strălucea, lumini colorate, în colţuri, aduceau aminte de un 


pom de iarnă, cele două mese lungi erau pline cu sandvişuri, tartine 
de tot soiul, una mai ornată ca alta, încât îţi era greu să te hotărăşti 
cu ce a începi. Lindsay se gândi la buzunarul ofiţerilor când va veni 
momentul socotelilor. Stewarzii care serviseră pe navă înainte de 
război îşi puseseră jachetele de gală. In timp ce-l însoțea pe Goss spre 
locul ce-i era rezervat, zări şi trei stewarzi cu viori în mână şi unul 
aşezat la un pian, care, cu siguranţă, nu făcuse parte din peisajul 
navei până atunci. 

Goss se întoarse şi-l întrebă mândru: 

- Ei, ce ziceţi, domnule comandant? 

Lindsay nu schiţă un gest. j 

- Asta nu seamănă a marină, secundule! II apucă apoi pe Goss de 
braţ. Pe cinstea mea că e minunat! Ştiam ca te vei descurca, dar chiar 
aşa... 

Goss ÎI privi puțin nedumerit: 

- Deci, vă place, domnule comandant? 

Barker apăru şi el şi spuse: 

- Ca în vremurile bune, domnilor! 

Goss nici nu-l privi măcar. 

- Chiar vă place, domnule comandant? 

- Imi place. Foarte mult! Lindsay îl văzu pe Jupp venind spre ei cu o 
tavă plină cu pahare. Este exact de ce aveam nevoie acum. De ce 
avem cu toţii nevoie, de când cu războiul ăsta nenorocit! Şi ştia că 
spune asta din tot sufletul. 

- Am auzit motorul unei bărci. Sosesc primii oaspeţi, strigă Goss, 
cât îl ţineau plămânii. Apoi aruncă o privire pe mese, să fie sigur că 
nimeni nu se atinsese de bunătăţi, până la venirea invitaţilor. 

Fraser îl privi pe Goss cum pleacă să întâmpine oaspeţii şi-i spuse 
lui Lindsay: 

- L-aţi făcut fericit, domnule comandant. Beau în sănătatea 
dumneavoastră. Ridică paharul. Aţi făcut un lucru nemaipomenit. Să 
trăiţi. 

In câteva minute careul se umplu cu musafiri. După zarva de acolo, 
după hohotele de râs, după muzica celor trei care făceau totul să se 
autodepăşească, Lindsay îşi dădea seama că organizarea lui Goss 
fusese perfectă şi produsese o puternică impresie. 

Ceea ce începuse mai mult în glumă se transformase într-un 
eveniment. Se simţea mândru că reuşise să reînvie tradiţia navei, s-o 
prelungească până în prezent. 

Figuri noi apăreau în fiecare clipă. Strângeri de mână, bătăi amicale 
pe spate marcau prezenţa noului venit. Surorile medicale şi soțiile 
câtorva ofiţeri superiori contribuiau la colorarea atmosferei. lar marea 
cantitate de băutură nu făcea decât să o accentueze. 

Veniseră şi câteva fete din Wren, dar, printre ele, nu se număra 


aceea pe care Lindsay ar fi dorit s-o vadă. Ştia că era în zadar să mai 
încerce acum să o aducă, cu toate că nu voia să plece din Scapa 
înainte de a o mai întâlni odată. 

Ofițerii lui păreau că se distrează de minune. Mark deChair, 
impecabil ca întotdeauna, cu uniforma sa albastră, se întreținea cu 
două doamne. 

Stannard şi sublocotenentul Cordeaux se întreceau în băutură, în 
timp ce Dancy discuta, grav, cu o soră blondă, despre ultimele cărţi 
pe care le citise, despre faptul că unui scriitor i s-ar oferi destule surse 
de inspiraţie dacă ar trăi pe o navă, ca ei. 

- Trebuie să fie extraordinar să fii scriitor adevărat, puse ea, pe un 
ton răguşit. 

Dancy o privi fix în ochi şi adăugă, plin de importanţă: 

- Este în acelaşi timp şi o mare responsabilitate, nu crezi? _ 

Până şi Emerson, bătrânul subofițer mecanic ieşise din scorbură. In 
spatele lui, Lindsay o auzi pe sora cu care se întreținea Dancy, 
întrebându-l pe acesta: 

- Este subofițer? 

- Este. Şi încă unul din cei mai buni. 

Goss patrula de colo-colo, cu ochii la respectarea celor mai mici 
amănunte, mulțumea pentru complimentele ce i se făceau, răspundea 
cu amabilitate tuturor întrebărilor. 

__ Lindsay mai luă un pahar, încercând să-şi dea scama al câtelea era. 
II urmărea pe Goss, care se simţea minunat. Era pentru el cea mai 
bună ocazie să demonstreze calităţile lui şi ale bătrânei sale nave. 

Jupp îi şopti lui Lindsay: 

- Am fost anunţaţi, prin telefon, că va sosi în curând şi comandorul 
Lovelace, dom'le comandant. 

Dar Lindsay privea peste el, spre uşă. Boase, doctorul, ura bun 
venit unui grup de întârziaţi, pe care îi conduse apoi la mese. Printre 
aceştia, Lindsay o recunoscu pe tânăra Wren, Eve Collins. 

N-a fost sigur, la început. Fără fularul acela gros şi mantaua de 
ploaie, arăta cu totul altfel. Mult mai mică de statură decât şi-o 
amintea. Părul foarte scurt îi dădea o delicateţe aparte. O porni cu 
sufletul la gură spre locul unde se oprise Eve şi, când ajunse, Boase se 
simţi obligat să facă prezentările: 

- Oh, iată-l şi pe comandantul nostru, domnişoară. Ea îi întinse 
mâna. Era gingaşă şi caldă. 

- Da, ştiu. Ne cunoaştem. 

- Sunt bucuros că ai reuşit să ajungi, până la urmă, spuse Lindsay. 

Avea ochi căprui, mari. Il studia, cu aceeaşi gravitate cu care o 
făcuse atunci când îl adusese cu maşina comandorului. 

- Nava asta nu seamănă cu nici una din cele pe care le-am văzut. E 
minunată! 


Lindsay îşi dădu seama că îi mai strânge încă mâna şi spuse timid: 

- Uite, vine stewardul. la un pahar de pe tavă şi povesteşte-mi ce-ai 
mai făcut. 

Ea îi zâmbi. 

- N-am prea făcut cine ştie ce. Ridică paharul. Noroc! 

Boase se retrăsese discret, în mulţime până ca Lindsay să bage de 
seamă. 

- Îmi pare rău că m-am purtat ca un copil tâmpit, atunci, seara! 
Cine ştie ce-ai gândit despre mine... spuse Lindsay.. 

II întrerupse brusc: 

- Arătai foarte obosit. Sfârşit chiar. Şi mie mi-a părut rău... că n-am 
putut dansa împreună, însă. 

Lindsay privi în jur. 

- L-ai adus şi pe el? Incercă un zâmbet. Părea un tip simpatic... 

- II urai şi asta se vedea. Râse cu poftă. Dar nu e cu mine, sic! Se 
opri din râs. Era prietenul lui Bill. Un bun prieten de-al meu, care a 
murit nu de mult. 

Ridică paharul spre o altă Wren, care era captivată de discuţia cu 
locotenentul Hunter. A 

- Ai grijă, Judy! Ştii cât de periculoşi sunt tinerii locotenenţi. işi 
schimbă din nou starea de spirit. 

Lindsay o conducea spre holul mai retras, de lângă intrare. 

- Mâine ridicăm ancora, cred că ştiai. Mă gândeam la... prânzul pe 
care ţi-l propusesem... 

II privi, preocupată. 

- Am uitat să-ţi spun că am fost înrolată 

- Înrolată? Cuvântul îl lovi pe Lindsay ca un trăsnet. 

- Imi doream de mult să ajung la un curs de specializare în 
transmisii. Aş fi putut s-o fac de la început, dar, cum aveam carnet de 
conducere, înţelegi ... 

Lindsay nu înţelegea. Îi era clar, în acel moment, că n-avea s-o 
piardă, înainte chiar de a o descoperi. 

- Carnet de... ce carnet? Lindsay se bâlbâia. 

- Da... având carnet de conducere, au preferat să mă folosească 
şofer. Asta-i tot. Îl prinse de braţ. Încep să mă latin... Şi, cum 
spuneam, mi-a venit, ordin de înrolare în cadrele active ale Marinei. 
Făcu o pauză. Voi pleca în Canada. 

- Mă bucur pentru tine, spuse Lindsay, privind în uită parte. 

- Nu, nu te bucuri. Nici eu nu mă mai bucur. Acum. Rămase cu 
mâna pe mâneca hainei lui. 

Canada... Nici măcar nu va putea s-o viziteze. li părea rău că nu se 
stăpânise şi lăsase să i se vadă dezamăgirea. Nu era vina ei. Nu era 
vina nimănui. 

- Doar n-ai venit aici să te întristezi, nu? Hai să-ţi prezint oamenii 


mei. 

- Nu prea pot să rămân mult. Mă voi îmbarca ia noapte. Va trebui să 
ajungem un convoi tocmai la Liverpool. Nu schiţă nici un zâmbet. 
Groaznic, nu-i aşa? 

- Da. Simţea nevoia s-o ia în braţe, să fugă cu ea, departe, să nu-i 
mai găsească nimeni. Ai să-mi lipseşti. Tare mult... 

II fixă câteva clipe. 

- Chiar simţi asta? 

Capul lucios a lui Maxwell se desprinse din mulţime şi se apropie de 
comandant. 

Vă rog să mă iertaţi că vă deranjez, domnule comandant, dar a 
sosit comandorul Lovelace. li aruncă o privire fetei. Apoi continuă. Şi 
nu e singur. E însoţit de o persoană foarte importantă. 

- Transmite-i că vin îndată. In timp ce Maxwell se grăbea spre noii 
veniţi, Lindsay spuse: _ 

- N-ai să părăseşti nava fără să ne luăm rămas bun. Imi promiţi? 

Eve dădu din cap. 

- Sigur că-ţi promit. Până atunci, mă voi întreţine cu simpaticul 
vostru doctor. 

Lindsay îşi croi cu greu drum prin mulţime spre locul unde stăteau 
Lovelace şi Maxwell. Când dădu cu ochii de el, comandorul zâmbi. 

- Ah, Lindsay, aş dori să-ţi prezint pe domnul comodor Kemp. 

Comodorul, un tip îndesat, spuse în loc de bună seara: 

- Petrecere în toată legea. Parcă n-am fi în război, domnilor. 

Lovelace îl privea pe Lindsay rece. 

- Ai făcut o treabă frumoasă, Lindsay! 

Acesta, însă, nu-şi putea lua ochii de la Kemp. Era ceva agresiv în 
atitudinea comodorului. Ceva de netolerat. Ca şi cuvintele lui, de 
altfel. 

- Aţi fost numit la baza noastră, domnule comodor? Acesta luă un 
pahar de pe tava unui steward şi îl privi pe Lindsay critic. 

- Sunt aici pentru a coordona noua strategie, domnule. Nu prea e 
momentul acum să discutăm chestiuni profesionale, dar mă rog... Nici 
măcar nu zâmbi. 

Pe Lindsay îl cuprinse deodată furia. „Cine dracu' se crede idiotul 
ăsta gras?” Gândul îi zbură la Eve, la ultimele clipe care le-ar fi putut 
petrece împreună.,. Comodorul i se adresă: 

- Pe unde naiba umblă fiul ăla al meu? 

Era vorba de aspirantul Kemp. Trebuia să-şi imagineze. 

- Nu prea am idee pe unde e acum. Ar însemna să ştiu, în fiecare 
moment, unde-mi sunt ofiţerii. Lucrul ăsta e cam greu. 

- Veniţi domnule comodor, să vă prezint ceilalţi oaspeţi. Domnul 
comandant Lindsay n o să se deranjeze pentru un aspirant, nu-i aşa? 
spuse Lovelace, pe un ton tensionat. 


Kemp îl privea cu aceiaşi ochi inexpresivi. 

- Vreau să-l văd. Nu înţelegi? 

A- -m să trimit după el, îndată. 

De fapt asta trebuia să facă de la început. Doar bătrânul Kemp 
bătuse atâta drum ca să-şi vadă fiul... II auzea pe comodor spunând: 

- Idiotul! Când am auzit de ultima tâmpenie pe care a făcut-o, 
simţeam că explodez! 

Lindsay se întoarse brusc din drum şi spuse: 

- Sunteţi aici în misiune oficială sau ca oaspete, domnule comodor? 

Kemp îl privi surprins. 

- În calitate de oaspete, bineînţeles. 

- In cazul ăsta, mi-aş permite să vă sugerez că ar fi bine să vă 
comportaţi în consecinţă. Se întoarse şi plecă, nelăsându-i lui Kemp 
timp de replică. 

- Impertinent acest comandant.! Pe întoarse spre Lovelace. Pot să 
te asigur că vor fi nişte schimbări: pe-aici, când am să vin în control! 

Lindsay se lovi de Jupp în graba sa spre uşă. 

- Vă rog să mă iertaţi, dom'le comandant... dar să ştiţi că 
domnişoara a plecat... A fost chemată urgent la comandament. Am 
impresia că va pleca mai devreme... sau mă rog... nu ştiu... ceva în 
legătură cu plecarea, oricum. M-a rugat să vă dau asta. li înmână o 
foaie de hârtie împăturită. 

Lindsay o deschise nervos. Era scrisă cu creionul. 


Am fost chemată urgent. Ai grijă de tine. Ne vedem la Eden. 
Eve. 


Alergă pe puntea promenadă, unde aerul rece îi tăia respiraţia. 

Timonierul îl zări şi i se adresă: 

- Cu ce vă pot fi de folos, domnule comandant? 

- Ultima şalupă care a plecat... O mai vezi? Dar noaptea era atât de 
neagră, încât nici vorbă de aşa ceva. 

- Nu, domnule comandant. A plecat de vreo zece minute... acum e 
departe. 

- Mulţumesc, să trăieşti! 

Lindsay se întoarse în careu şi îl văzu pe comodorul Kemp discutând 
cu fiul său, într-un colţ. 

Mai mulţi dintre invitaţi dădeau semne de plecare. Se apropie de 
Goss şi îi şopti la ureche: 

- Mă găseşti în cabina mea, secundule. Preia comanda, te rog. 

Goss îl privi cu uimire. Spuse, totuşi: 

- Grozavă petrecere, domnule comandant! 


O MICĂ GREŞEALĂ 


Telefonul de la capătul cuşetei lui Lindsay se porni să sune şi 
acesta duse receptorul la ureche, fără a mai aprinde lampa de 
deasupra capului. N 

- Domnul comandant? Stannard părea surprins. Işi imaginase 
probabil că Lindsay doarme mai adânc. E timpul să schimbăm de 
drum. 

Lindsay îşi aduse ceasul în dreptul ochilor şi privi semnele 
fosforescente, lucind în întuneric. Ora patru dimineața. O nouă zi. 

- Foarte bine. Ce mai e pe sus? 

N-avea cum să se schimbe ceva doar în cele trei ore scurse de când 
părăsise puntea de comandă. După cum nu se prea schimbase nici în 
zilele şi săptămânile trecute de la momentul desprinderii lor de 
geamandura din Scapa Flow. Zece zile pentru a ajunge în zona de 
patrulare şi alte douăzeci pentru a parcurge liniile invizibile ale 
extremității acesteia, în timp ce marca făcea tot ce-i sta în putință să 
le transforme viaţa într-un calvar. Chiar şi acum, când asculta gâfâitul 
lui Stannard în telefon şi bufniturile surde ale valurilor în bordaj, 
revedea, parcă, trâmbele de apă ce se azvârleau peste puntea 
bocaporţilor prova, pentru a îngheţa apoi, transformându-se în 
adevăraţi bolovani, în vreme ce spuma învârtejită de vânt schimba 
suprastructura şi greementul în mase de sticlă brută. Pe punte, 
oamenii îngheţau până în măduva oaselor, alunecau şi înjurau în 
întuneric, în vreme ce manipulau ciocanele şi furtunurile cu apă caldă, 
ştiind că tot chinul lor va trebui luat de la capăt, în cel mult o oră. 

Stannard răspunse: 

- Vântul continuă să sufle de la nord-vest. Destul de tare. Poate că o 
să ne fie mai uşor atunci când ne vom întoarce şi vom pune capul în 
vânt. 

- Bine. Ţine-mă la curent. Puse receptorul la loc şi lăsă capul pe 
pernă. 

Curios modul acesta de a duce războiul. Milă după milă, care mai 
de care mai nenorocită. Distanțe pustii, pe mare violentă şi friguroasă. 
Auzi pe puntea de deasupra paşii marinarilor, zăngănitul înăbuşit al 
instalaţiei de guvernare, când Stannard a întors nava şi a înscris-o pe 
ramura cea mai de sud a patrulării. In momentul întoarcerii, poziţia 
Benbeculei - indicată de o mică cruce făcută de creionul lui Stannard 
pe hartă - era la aproape cinci sute de mile sud-vest de Islanda, iar la 
circa şapte sute şi cincizeci de mile în prelungirea drumului brăzdat de 


prova navei se găsea temutul Cap Karewell al Groenlandei. După 
părerea lui Lindsay, asta nu mai era o zonă de patrulare. Era, de-a 
dreptul, o sălbăticie, un deşert îngheţat. 

Mai aveau o zi până să intre în decembrie, după care trebuiau să 
mai rabde încă o lună întreagă ca să înceapă drumul spre casă, adică 
spre Scapa şi geamandurile ei înveşmântate în iarbă de mare. 

Se suci în aşternut şi auzi sub pernă pilulele izbindu-se de sticluţa 
lor minusculă. Sunetul îi părea o dojană aspră şi încercă să nu-şi mai 
amintească de tonul rezervat cu care îl sfătuise Boase, atunci când i le 
înmânase: „Fiecare este suficientă să vă facă să dormiţi cel puţin 
patru ore. Somn adânc, gol de orice gând”, somn pe care îl dorea cu 
disperare şi de care avea atâta nevoie. Somnul milostiv. Şi, totuşi, îi 
fusese teamă să ia fie chiar şi numai una din pilule. In caz că... Se suci 
pe cealaltă parte şi se gândi ce-ar fi să deschidă o altă sticlă de 
whisky? Tot degeaba! Nu mai putea continua în felul ăsta, se distrugea 
lent şi îşi dădea seama că devine, pe zi ce trece, o ameninţare pentru 
toţi cei care depindeau de el zi şi noapte. 

Ori de câte ori se trântea pe cuşetă, chiar şi numai pentru câteva 
momente, coşmarul revenea cu o regularitate necruțătoare. lar şi iar... 
Se trezea năduşit şi înfricoşat. Tremurând din toate mădularele şi 
conştient că este înfrânt. 

Poate că dacă ar fi însoţit convoaiele totul ar fi fost altfel. S-ar fi 
preocupat de verificarea zilnică a vaselor aflate sub escortă, de 
manevrele executate cu grijă de către acele masive cargoboturi, care 
trebuiau să-şi menţină orbeşte viteza prin ceaţă sau noapte neagră, 
de frică să nu piardă contactul cu formaţia; de căutarea navelor 
rămase în urmă... Şi, apoi, poate... satisfacția aproape triumfală de, a 
vedea, în sfârşit, cum fiecare dintre ele întră nevătămată în port, la 
adăpost. 

Pe când aici, nu exista nimic din toate astea, lucru care afecta la fel 
de mult pe aproape fiecare om de la bord. Incordarea se transforma 
uşor în mânie. Cel care întârzie un minut la schimbarea cartului 
devine obiectul blestemelor celui care aşteaptă, exprimate eu 
vehemenţă şi cu ură caracteristică unui inamic. Lindsay încerca să 
sfărâme monotonia de moarte şi lipsa de confort vorbind zilnic 
echipajului prin intermediul noului sistem interfon. Din când în când, 
pleca de pe comandă ca să facă un rond, să treacă în revistă cât mai 
multe părţi ale navei, fără a-şi neglija celelalte îndatoriri, dar ştia bine 
că numai atât nu era de ajuns. Chiar şi podoabele din hârtie colorată, 
aranjate cam de timpuriu în careuri şi cabine, în aşteptarea 
sărbătorilor de iarnă, păreau a lua în derâdere eforturile lor de a 
rămâne sănătoşi la minte. 

Clopoţelul telefonului îi răsună printre gânduri, ca o bubuitură de 
tun. Era din nou Stannard. 


- Îmi pare rău că vă deranjez iar, domnule comandant. Accentul său 
de australian era mai pronunţat decât de obicei. La sud-est de noi se 
află un convoi, în marş în direcţie vest, care schimbă de drum acum. 
Postul nostru de transmisii face veghe radio continuă, aşa cum aţi 
ordonat. 

- La ce distanţă e de noi? 

- Cam la vreo cinci sute de mile. Stannard nu părea sigur de el. 

- Altceva? 

- Amiralitatea avertizează că un grup de şapte U-boturi, posibil 
chiar mai multe, a fost dirijat să ocupe poziţii pe drumul iniţial al 
convoiului. N 

- Bine. Continuaţi veghea radio. In receptor se auzi clichetul de 
închidere a circuitului. 

Işi repuse capul pe pernă, gândindu-se de câte ori auzise şi el astfel 
de avertismente, pe vremea când comanda pe Vengeur. Cu diferenţa 
că acum erau implicate mai multe submarine, mai mari şi mai bine 
organizate decât înainte. Işi putea imagina cu ce strângere de inimă 
comandantul convoiului necunoscut şi cel al escortei examinează şi 
discută ultima informaţie. Să schimbe de drum. Să ia drum spre nord 
pentru a evita U-bolurile care-i aşteptau. In orice caz, se pierde o 
groaza de timp, dar, dacă au noroc, vasele ar putea fi salvate de la 
distrugere. Rareori submarinele îşi prelungesc eforturile prin căutări 
mult depărtate de rutele principale, obişnuite, ale convoaielor. De ce 
ar face-o, la urma urmei? Cifra mereu crescândă a procentului de 
scufundări evidenția că eficacitatea lor era maximă. 

Numai că, în Atlantic, nu poţi fi niciodată sigur, de nimic. Timpul şi 
distanţa, viteza şi vizibilitatea erau atât de diferite aci, faţă de calculul 
eficienţei, efectuat în confortabilele birouri de operaţii ale buncărelor 
Amiralității... 

Aceasta nu constituia, însă, nici pe departe, o preocupare pentru 
Benbecula. Convoiul întâlnit, ca şi toţi cei care se aflau pe mare, la un 
moment dat, trebuia să se bazeze numai pe forţele proprii. 

Inchise ochii şi încercă să-şi alunge convoiul din minte. Dar oricât 
de tare s-ar fi căznit, tot nu putea înlătura un brusc sentiment de 
nelinişte. Bănuială sau instinct? Era imposibil de definit. 

Aprinse lumina şi-şi repezi picioarele în afara cuşetei, bâjbâind cu 
gesturi automate după cizmele de vreme rea. 

Nu l-a surprins ciocănitul lui Jupp la uşă, mutra amărâtă a acestuia, 
care-l căuta din ochi. Probabil că nici el nu putea dormi. 

- Nu doriţi să gustaţi ceva, în chip de dejun timpuriu, dom'le 
comandant? Am pus să fac o ţâră de cafea. Ochii lui cântăriră rapid 
dezordinea din cuşetă. 

Lindsay negă, din cap, în timp ce încerca să se ţină pe picioare, în 
contra balansului neregulat al navei. 


- Cred că pentru moment mi-e de-ajuns o cafea. 

Jupp dispăru, tot atât de fără zgomot precum intrase, şi reveni, 
după câteva minute, cu o cană cu cafea proaspătă. 

- Pe-acolo, pe sus, suflă cam ai naibii vântul. Se uită cu vădită 
dezaprobare la puloverul mototolit şi pătat al lui Lindsay. Am să vă 
mai aduc nişte schimburi de la mine, din magazie. 

Lindsay zâmbi. 

- Lasă, altă dată. 

Se răsuci pe călcâie când sună telefonul din nou. 

- Domnul comandant? Vorbea Stannard. Postul de transmisii a 
primit, chiar acum, o radiogramă pentru noi. Strict secretă. L-am pus 
pe Aikman s-o descifreze fără întârziere. 

Locotenentului Aikman, având la bord funcţia de ofiţer de priză, i 
s-a încredinţat şi îndatorirea suplimentară de a decodifica radiograme 
mai secrete şi, bineînţeles, numai plăcere nu i-a făcut când Stannard 
l-a scos din aşternutul cald al cuşetei. 

Lindsay sorbi o gură de cafea şi apoi întrebă: 

- Mai ai vreo ştire despre convoi? 

Alte şase U-boturi au fost semnalate la sud de el. Le-am pus 
poziţiile pe hartă, aşa că puteţi avea o idee generală de situaţia 
convoiului. g 

- Bine ai făcut. In Stannard era mai multă stofă de marinar decât îşi 
imaginase la început. 

Repuse receptorul la loc, iar Jupp îi zise: 

- E de minune, dom'le comandant, cum de ştie Amiralitatea toate 
marafeturile astea. 

Lindsay ridică din umeri. 

- Tot nemților trebuie să le mulţumească! Amiralitatea 
interceptează radiogramele transmise de U-boturile aflate în larg către 
comandamentul lor naval din Germania şi apoi comunică aceste 
informaţii convoaielor, înţelegi? 

- Nu prea. Jupp arăta nedumerit. 

Lindsay se întinse după un şervet din apropiere şi îl înfăşură în jurul 
gâtului. 

- Dacă un U-bot vede un convoi, comandantul lui trimite vestea, 
prin radio, în Germania. Nemţii de la Secţia de operaţii a lor dau şi ei o 
radiogramă la toate U-boturile din preajmă să se adune pe urmele 
convoiului, ca o haită de lupi. 

Pe când îşi încheia vestonul, continua să se gândească la 
submarinele astea. Cel puţin şapte se aflau dispuse în drumul iniţial al 
convoiului. Acum, alte şase la sud de el. La un loc reprezentau o forţa 
formidabilă, dar, din fericire, mai era încă timp să fie evitate. 
Mulțumită operatorilor radio de la Amiralitate. Jupp îi înmână chipiul şi 
binoclul. 


- Toate astea sunt prea mult pentru mine. Mă fac să mă simt 
îmbătrânit. 

- Tu n-ai să fii niciodată bătrân - eşti ca nava noastră: reumatică, 
dar te poţi bizui pe ea. 

Lindsay trecu pe lângă el şi ieşi. Mergând cu paşi grăbiţi spre 
comandă, tresări. Işi dădu seama că era pentru prima dată când 
spusese o glumă de la... îşi alungă imaginea aceea din minte. 

Lângă camera hărților făcu o pauză şi aruncă o privire înăuntru. 
Stannard se aplecase cu totul pe masa lui mare şi lucra cu 
îndemânare distanţierul şi paralelele. Făcu câteva notații apoi se 
îndreptă din şale. Dând cu ochii de Lindsay în pragul uşii, îi zise: 

- Bună dimineaţa, domnule comandant. Deşi afară e tot aşa de 
întuneric ca în fundul unei cizme. 

Lindsay se aplecă pe hartă şi studie puţin liniile subţiri şi 
relevmentele trasate. Stannard îi zise: 

- Din câte îmi dau eu seama, convoiul a făcut o schimbare de drum 
cu adevărat drastica. Lovi harta cu distanţierul. Acum navighează 
aproape spre nord vest curat, şi-i dă bătaie. 

- Ce ştim din toată povestea? 

Lindsay înţelegea foarte bine ce dorea să facă comandantul 
convoiului. Se afla de mult dincolo de limita până la care putea 
beneficia de acoperire aeriană eficientă de la bazele din Anglia şi 
acum se abătuse mai spre nord, în speranţa de a ajunge în zona în 
care i-ar putea fi de ajutor avioanele de bombardament care patrulau 
din Islanda. Existau prea multe părţi de ocean în care avioanele nu 
puteau ajunge din pricina razei limitate de acţiune şi, deci, unde nu 
puteau executa patrulare şi atacuri antisubmarin. Cum ar fi, de 
exemplu, acea zonă vastă pe care îşi făcea Benbecula nesfârşita ei 
patrulare. Stannard zise: 

- Am citit în registrul cu buletine informative, domnule comandant. 
Se pare că e un convoi rapid, către vest. Format numai din zece nave, 
dacă dăm crezare ultimei informaţii. 

Uşa se deschise zgomotos şi Aikman, numai cu haina vătuită pe 
deasupra pijamalei, păşi peste prag 

- Fir-ar a dracului de treabă, navigatorule! Nu laşi omul nici să 
închidă ochii! îl zări pe Lindsay. Oh, iertaţi-mă, domnule comandant. 

Lindsay zâmbi. 

- Te înţeleg foarte bine. Ce zice în radiogramă? Gândul lui era tot la 
convoi. 

Aikman îşi trecu degetele prin părul zburlit. 

- Trei nave grele nemţeşti au plecat din Tromso, domnule 
comandant. Ultima oară au fost; văzute navigând spre sud, pe lângă 
coasta norvegiană. Alte informaţii nu se cunosc încă. Il privi pe 
Lindsay care îşi întoarse faţa spre el. Dau şi o listă cu desfăşurarea 


forţelor noastre în zonă. 

Lindsay luă în mână formularul cu radiograma descifrată şi 
transcrisă pe scurt şi o citi pe îndelete. S-ar putea să nu fie nimic. 
Dacă inamicul nu făcea altceva decât să-şi mute trei nave grele de 
luptă spre sud, la Kiel sau în Baltica, unde să le folosească împotriva 
forţelor sovietice? Ele au fost văzute, într-adevăr, în marş spre sud, 
dar asta putea fi foarte uşor o strălucită, cu intenţia de a înşela agenţii 
norvegieni care au transmis probabil ştirea la Amiralitate, la Londra. 
Sau, poate, vor să facă o nouă încercare de a forţa străpungerea, cu 
nave mai importante, în Atlantic. 

Analiză informaţia privind desfăşurarea forţelor. Un divizion de 
crucişătoare era pe drum, plecat din Islanda, iar alte unităţi grele 
ieşiseră din Scapa Flow. Constată că citeşte din ce în ce mai repezit, 
pe măsură ce imaginea teatrului de luptă i se forma în minte. Aproape 
toate navele grele disponibile fuseseră dislocate pentru a 
preîntâmpina orice acţiune posibilă a celor trei nave germane. Işi 
închipui cum arată geamandurile părăsite din Scapa. Mai mult ca sigur 
că, acum, rada părea de a dreptul pustie. 

Se uită la Stannard. 

- Prelucrează dumneata radiograma asta pe hartă, ia-ţi şi oameni 
de ajutor, iar eu o să stau pe puntea de comandă un timp, până ce 
auzim veşti noi. 

Stannard arătă din cap că a înţeles şi ridică un telefon. 

- Şeful de echipaj? Trimite-l la mine, pas alergător, pe maistrul cu 
navigația. Şi spune şi aspirantului Kemp că am repede nevoie de el. 
Lăsă grăbit telefonul în furcă şi căută, înfrigurat, prin teancul de hărţi, 
până ce găsi ceea ce-i trebuia şi trase afară, cu un mormăit de 
satisfacţie, o hartă, pe care o desfăşură pe masa mică de lângă 
perete. Uite aşa, o să pot pune situaţia şi din apele Norvegiei. Zâmbi 
larg şi adăugă: Sigur că nu ne priveşte îndeaproape, dar ne mai trece 
timpul cu asta. 

Lindsay îl cântări lung din priviri. 

- Te-ai gândit foarte bine. Numai nu te bizui prea mult pe partea 
asta, spuse la urmă. 

Intrând în timonerie, Lindsay cugetă la informaţiile atât de grijuliu 
detaliate în ultima radiogramă. Ceea ce nu băgase însă de seamă 
Stannard era că, în afară de Benbecula şi alte două vase de patrulare 
din Strâmtoarea Danemarcei, nu mai exista aproape nici o altă navă la 
mai puţin de cinci sute de mile de convoi şi escorta lui. 

II găsi pe Dancy stând în mijlocul comenzii, cu ochii fixaţi spre 
prova, privind prin geamul cu curăţitor rotativ. Nu se vedea prea bine 
prin sticla aceea groasă, dar conturul întunecat al teugei se profila pe 
şirurile de valuri cu creste albe, care veneau în întimpinarea navei. 
Dincolo de acestea, nu era decât beznă, nu se arăta nici măcar vreo 


stea prin perdeaua groasă de nori. 

Dancy luă poziţie de drepţi, când îl zări pe Lindsay aşezându-se în 
scaun, şi acesta i se adresă: 

- Cum e gheaţa pe punte, sublocotenent? 

- Cartul zero-patru a curăţat-o înainte a lua noi în primire, domnule 
comandant, răspunse Dancy. Dar se formează din nou, mai ales la pe 
postamentul tunului 2. Am să pun oamenii s-o cureţi peste vreo 
jumătate de oră. Ezită o clipă şi adăugă. Dacă permiteţi 
dumneavoastră. 

Lindsay îl privi. Dancy devenise e mult mai sigur pe sine. Probabil 
pentru că lucra cu Stannard. 

- Bine. 

Câteva minute mai târziu, Stannard îşi făcu apariţia în timonerie, 
dar acum părea mai tulburat. Ă 

- Am pus toate datele pe hartă, domnule comandant. Işi trecu 
mâna în răspăr pe barba nerasă. Dacă cei trei jupâni ar dori să dea o 
raită prin Atlantic, pe unde credeţi c-ar încerca? 

Lindsay ridică din umeri. 

- Sunt şi ei convinşi c-au fost văzuţi, aşa că n-or să mai piardă 
timpul căutând scăparea prin Strâmtoarea Danemarcei. In afară de 
problemele pe care le pun aisbergurile în derivă, se gândesc că vor 
avea de înfruntat şi o sumedenie de nave de patrulare ale noastre, 
care-i aşteaptă. 

- Dacă ar cunoaşte realitatea! Zise Stannard, liniştit. 

- Părerea mea e că ar încerca prin Grădina de Trandafiri. 

- N-am înţeles, domnule comandant. Dancy părea uluit. Stannard 
înţelesese: 

- Aşa-i poreclită zona dintre Islanda şi Insulele Feroe, copilaş 
neştiutor ce eşti. 

Dancy răspunse, reţinut: 

- Totuşi, o să le fie greu să se strecoare pe lângă navele noastre. 

- Pe mai mult de patru sute de mile lăţime, sublocotenent? Lindsay 
îşi întoarse privirea. Să ştii că e o distanţă suficient de mare. 

Se aranjă din nou în scaun şi aşteptă ca ceilalţi să plece la treburile 
lor. Nu avea chef de discuţii. Voia să fie lăsat să gândească şi să-şi 
explice, singur, de ce se simţea atât de neliniştit. Atât de implicat. 

La prima vedere, optimismul lui Dancy era deplin justificat. De când 
cu pătrunderea executata de Bismarck, marina britanică se pregătise 
pentru o astfel de eventualitate. Numai că, în momentul de faţă, 
condiţiile erau nefavorabile: vizibilitatea - de-a dreptul descurajantă, 
acoperirea aeriană - foarte restrânsă, din aceleaşi motive. Nu era 
imposibil ca nemților să le reuşească încercarea. Dacă s-ar întâmpla 
aşa, către ce s-ar îndrepta? Spre sud ca să prăduiască convoaiele ce 
vin din zona Capului Bunei Speranţe, sau în continuare, spre vest, în 


căutarea unor rezultate mai rapide? 

Aikman intră în timonerie; ochii îi luceau uşor în lumina compasului. 

- Incă o radiogramă, domnule comandant. Alte două U-boturi au 
fost semnalate la sud de convoi. 

- Dă-mi-o mie! se răsti Stannard. O pun eu pe hartă. 

Vocea lui Lindsay îl făcu să e oprească la uşă. 

- Tot eşti acolo, navigatorule, pregăteşte-mi, cu ocazia asta, un 
drum şi o viteză, ca să interceptăm convoiul. Ezită o clipă, presimţind 
obiecţia nerostită a lui Stannard. Vreau să interceptăm convoiul numai 
dacă ajunge spre nord până la limita zonei noastre de patrulare; 

- Imediat, domnule comandant, a răspuns Stannard. 

- Doar n-o să vină ei tocmai până aici, domnule comandant, 
interveni Aikman. 

- Dumneata n-ai veni dacă ai avea pe urme vreo cincisprezece U- 
boturi? îi replica Lindsay, privindu-l în faţă. 

- Ba cred că da, admise Aikman, dând clin cap, amărât. 

Undeva, sub puntea de comandă, un difuzor porni să spună, cu ton 
ascuţit: „Bucătarii să treacă la bucătărie. Cei din cartul de dimineaţă 
să ia dejunul.” 

Lindsay îşi privi ceasul. Trecuseră aproape trei ore de când îl 
chemase Stannard la telefon să-i raporteze schimbarea de drum. Şi lui 
i se păruseră numai câteva minute. 

Stannard se înapoie. 

- Drumul de întâlnire ar fi la o sută de grade, domnule comandant. 
Cu viteza de cincisprezece noduri. Făcu o pauză şi continuă pe un ton 
care nu trăda nimic altceva decât interes profesional. Dacă îşi menţine 
drumul actual şi viteza, putem lua contact cu convoiul către ora 
douăzeci. Făcu un pas înapoi şi rămase aşa, cu faţa în umbră, 
aşteptând reacţia lui Lindsay. Apoi adăugă încet: Evident, am putea 
ieşi din zona noastră do patrulare pe la amiază, dacă doriţi să dăm 
goană de pe acum, domnule comandant. 

Da. Se gândi la cele două linii subţiri trasate de Stannard pe hartă. 
Două linii convergente. Una pentru Benbecula, cealaltă pentru mâna 
aceea de vase disperate, dar preţioase. Drumul lor iniţial fusese 
interceptat de submarine inamice. Şi spre sud poarta le fusese închisă 
în acelaşi fel. Dar dacă îşi va continua drumul spre nord, iar navele 
grele ale nemților forţează trecerea prin liniile de patrulare, convoiul 
va avea nevoie de orice ajutor, oricât de mic. Zise: 

- Foarte bine. Intoarce la drum unu-zero-zero. Când vei dori să iei 
viteză maximă, previne-l mai întâi pe şeful mecanic, dar avertizează 
de pe acum compartimentul maşinilor, ca să ştie la ce să se aştepte. 

Sesiză brusca nelinişte printre cei din jurul său. Până acum, 
stătuseră cu toţii moţăind, legănaţi de mişcările regulate ale navei, 
aproape adormiţi şi amorţiţi de plictiseală. Intr-o clipă, toată aceasta 


atmosferă fusese schimbată de vorbele sale. 

- Cârma stânga cincisprezece! Stannard se rezemă de repetitorul 
giro cu o mână, urmărind cum timonierul execută comanda de 
întoarcere. 

Sub punți, oamenii care intrau în cartul dinainte de amiază stăteau 
în şir, aşteptând să-şi primească gustarea de dimineaţă, cârnaţi şi 
omletă de ouă praf, ceai îndulcit şi marmeladă. Ei vor simţi, desigur, 
schimbarea bruscă de drum şi se vor agăța de mese să nu cadă, până 
ce se termină întoarcerea. Ceilalţi se vor mulţumi să-i înjure pe ofiţerii 
de pe comandă care, în mod voit, după părerea lor, încercau să le 
strice micul dejun. 

- Cârma zero! Stannard îşi aţintise ochii pe cadranul repetitorului 
giro. Drept aşa! 

- Drept aşa! Cap compas zero-nouă-cinci. 

Timonierul părea că-şi pierde respiraţia când nava se înclină în 
tangaj greoi după un val înalt. 

- Ţine cap compas unu-zero-zero. 

Stannard îşi ridică privirea auzind deasupra comenzii clinchetele 
uşoare, ca de zurgălăi. Spuma răvăşită şi purtată de vânt peste etrava 
înaltă formase ţurţuri de gheaţă pe greement şi pe comanda de 
artilerie. 

Un telefon ţârâi şi Stannard răspunse. 

- Da, domnule şef mecanic. Se uită la Lindsay. E pentru 
dumneavoastră. 

Tonul lui Fraser părea a fi al unui om iritat. 

- Ce-i toată chestia asta pe care o aud despre maximum de rotații, 
domnule comandant? 

Lindsay se întoarse cu spatele către ceilalţi de pe puntea de 
comandă şi vorbi liniştit în telefon: 

- S-ar putea ca un convoi să intre în zona noastră de patrulare.. Am 
fost informaţi că trei bandiți au ieşit în larg, din Norvegia, şi o întreagă 
haită de U-boturi vine dinspre sud. Mă gândesc că prezenţa noastră 
are să-i înveselească un pic. Ofiţerul cu navigația îţi va povesti 
amănuntele. Am vrut ca mai întâi să ştii dumneata care-i situaţia. 

- Am înţeles, domnule comandant, veni răspunsul după o pauză 
lungă. Sunaţi la telegraf când sunteţi gata de pornire. Vă dau tot ce 
pot. 

Lindsay îi înmână telefonul lui Stannard şi îi zise: 

- Mă duc sub punte. Am impresia că o să fie o zi lungă pentru noi. 

Două ore mai târziu, Jupp stătea lângă masa lui Lindsay şi-l privea 
cu un aer grav, de aprobare. Comandantul se bărbierise, făcuse un 
duş şi-i permisese lui Jupp să-l înzestreze cu un pulover proaspăt 
spălat. Dar, ceea ce părea că-i face stewardul o evidentă plăcere, era 
faptul că Lindsay mâncase primul dejun complet, de la luarea 


comenzii navei. Chiar şi el se simţea mai bine şi nu putea spune din 
ce motiv. 

De pe punte se auzeau bocăniturile ciocanelor, care spărgeau 
gheaţa şi clinchetele făcute de armamentele tunurilor cărora li se 
verificau piesele, ca nu cumva mecanismele să fi îngheţat peste 
noapte. Pe punte era încă întuneric şi avea să rămână aşa mare parte 
a zilei. Pupa se ridica încet pe valurile care o urmăreau, în vreme ce 
prova se izbea în val şi vibra ca un tunet surd, aruncând în sus spuma, 
sub formă de fâşii zdrenţuite, înalte cât bigile de prova. 

După o bătaie în uşă, maistrul Ritchie trecu pragul, ţinându-şi 
chipiul sub braţ. Şi el arăta mai odihnit şi mai luminos la faţă decât şi-l 
amintea Lindsay. Probabil că, asemenea lui, era înfometat de nevoia 
de a acţiona într-un fel, chiar dacă nu i-ar fi slujit decât la amăgirea 
durerii din adâncul sufletului. 

- Bună dimineaţa, semnalizator. Ceva nou? 

Ritchie scoase un carnet din buzunar. 

- Nu cine ştie ce, dom'le comandant. Nu s-au mai semnalat alte U- 
boturi. Şi nici nu ni s-au mai transmis informaţii despre cele trei nave 
nemţeşti. Răsfoi prin carnet. Vreme rea în Strâmtoarea Danemarcei, 
aşa că toate avioanele de patrulare au rămas la aerodromuri. 

- Lucru normal. Lindsay făcu semn lui Jupp să mai pună cafea. 

Ritchie adăugă: 

- Dar am primit noi informaţii despre convoi. Sunt zece vase şi trei 
nave de escortă. 

- Numai trei? 

- Se pare, dom'le comandant, că e vorba de un convoi rapid. 
Ritchie făcu o grimasă. Cea mai mare parte tancuri petroliere 
navigând cu balast şi două vase transportând personal la bord. Din 
câte am înţeles, unul din cele două are la bord fete din Wren. O echipă 
pentru cursul special de semnalizatori. 

Lindsay rămase cu ochii pironiţi la el, cuprins de o răceală în tot 
corpul. Era mai mult decât o coincidenţă! Evident. Neliniştea aceea. 
instinctul sâcâitor că ceva nu e în regulă. Ca într-un vis. Numai că, de 
data asta, era real. 

- Dă-mi-l! Luă carnetul şi-şi trecu ochii pe scrisul rotund al lui 
Ritchie, ca şi cum ar fi vrut să descopere mai mult decât detaliile ce-i 
fuseseră raportate. Ritchie îl privea curios. 

- Am auzit şi eu, dom'le comandant, că vor trimite nişte fete din 
Wren la cursuri în Canada. Şi mie mi-ar ii prins bine, acolo, un post de 
instructor la fete. Lindsay se ridică. 

- Du-te înapoi pe comandă şi spune postului de radio-transmisii că 
am ordonat să facă veghi pe toate canalele. Orice - făcu o pauză, 
pironind cu privirea ochii lui Ritchie - orice aud ei, pe aceste canale, 
vreau să ştiu şi eu. Apoi, anunţă-l pe locotenentul Stannard ca vreau 


să-l văd. 

Ritchie părea că ar fi vrut să mai întrebe ceva, dar, când îşi ridică 
ochii, îl zări pe Jupp scuturând negativ din cap şi se hotărî să renunţe. 

Jupp aşteptă să se închidă uşa în urma semnalizatorului şi întrebă: 

- Să mai aduc cafea, dom'le comandant ? Văzând că Lindsay a 
rămas neclintit, privind în gol, adăugă, cu ton blând: Cred că fata-i în 
siguranţă, dom'le comandant. N-o să-şi rişte friţii pielea pentru un vas 
plin cu fete. 

Lindsay se întoarse încet şi-l privi. Sărmanul Jupp, ce ştia el despre 
Atlantic? Zise liniştit: A 

- Am impresia că ai dreptate. |ţi mulţumesc. 

Jupp se aştepta ca Lindsay să-i miră în cap pentru astfel de cuvinte 
şi se pregătise să îndure orice. Era hotărât să nu-l lase pe comandant 
să fie înghiţit de disperarea bruscă care i se citea pe figură. Dar faptul 
că Lindsay vorbise atât de liniştit era, oarecum, mai rău decât orice. 
Jupp fu adânc mişcat de această descoperire, după cum a fost şi 
foarte tulburat de neputinţa de a face ceva să-l ajute. 


xxx 


În biroul special, de sub puntea de navigaţie, locotenentul Philip 
Aikman încuie cu grijă codurile secrete în seif şi aruncă o privire scurtă 
imaginii sale din oglindă. Trecuse de treizeci de ani şi începuse să se 
îngrijoreze, din când în când, de rotunjimile ce se distingeau sub 
bărbie şi în talie. li plăcea să-şi îngrijească înfăţişarea, ori de câte ori 
avea posibilitatea, dar, aci şi cu Benbecula bălăngănindu-se ca un 
beţiv după fiecare val, nu-i era deloc uşor să facă exerciţii fizice în 
linişte şi să-şi transforme în sudoare excesul de greutate corporală, 
fără a se lăsa privit de ochi indiscreţi. 

Spre deosebire de ceilalţi ofiţeri de la bord, Aikman se bucurase, 
sincer, că a fost ambarcat pe Benbecula. Nava nu era implicată în 
manevre complicate, de cooperare cu acţiunile flotei. Era destul de 
ferită de toate atacurile, cu excepţia câtorva ocazii rare, în care 
trebuia să facă faţă unor avioane sau U-boturi, ceea ce lui îi convenea 
de minune. 

Îşi îmbrăcă haina vătuită şi-şi aranjă cu grijă chipiul peste părul 
blond, frumos pieptănat, puţin cam prea pe-o sprânceană, dar nu 
destul de mult ca să atragă vreo observaţie usturătoare din partea lui 
Goss. 

In viaţa civilă, Aikman fusese şeful unei mici, dar prospere, agenţii 
de turism, pentru suburbiile Londrei. Vacanţe pentru familiile de 
mici-burghezi, la Brighton şi Torquay. Petreceri de sfârşit de 
săptămână, pentru cei mai puţin înstăriți la Southend şi Selsey Bill. Nu 
existau multe variante la acest tipic şi numai rareori apărea cineva 
care să-i ceară sfatul în privinţa unei călătorii mai îndrăzneţe: Franţa 


sau Italia, o croazieră spre insulele greceşti, sau vacanțe pe pantele 
de schi ale Elveţiei. Aikman cunoştea fiecare loc, de parcă l-ar fi vizitat 
el însuşi. 

Nu avea studii complete, dar le suplinise, cu brio, prin capacitatea 
sa deosebită de a reţine detaliile şi prin maniere alese. Asculta, în 
tăcere, pe cei care veneau la agenţie să-şi aranjeze concediul şi, 
niciodată, nu-şi făcea simțită prezenţa mai mult decât era necesar, 
când dorea să obţină informaţii de la ei, atunci când aceştia se 
întorceau să-şi exprime satisfacția sau nemulţumirea faţă de 
aranjamentele făcute de el. 

In adâncul sufletului încă tânjea să facă şi el parte din lumea pe 
care alţii o cumpărau la agenţia lui. Acea lume ireală, de pe afişele 
multicolore, cu fete vesele care ţin în braţe imense mingi de plajă şi te 
îmbie să te duci la soare şi odihnă. Lumea vaselor albe de pasageri, 
ancorate în golfuri şi porturi scânteietoare, înconjurate de pitoreşti 
ambarcaţii băştinaşe şi - evident - alte fete zâmbitoare. 

Când s-a declarat războiul, s-a prezentat voluntar la Marină, nici el 
nu ştia de ce. A folosit toate ocaziile de a găsi pe cineva să-l ajute să- 
şi atingă acest nou ţel, ambarcarea în Marina militară, iar când i-a 
surâs norocul, s-a agăţat de el cu amândouă mâinile. In timpul 
primelor luni, pe timpul „războiului ciudat” - ( cum i se spunea de 
către cei care nu-şi riscau pielea pe front - multe lucruri erau confuze, 
căci Marina militară din timp de pace se umflase şi luase proporţii. Din 
întâmplare, a dat peste un fost client, un comandor în rezervă, 
rechemat în activitate şi care, ca şi Marina, se îngrăşase grozav. 
Aikman îl flatase mereu, aşa că bătrânul s-a gândit să-l întrebe pe el 
întâi dacă nu i-ar conveni o slujbă în echipa de combatere a 
contrabandei, iar Aikman a primit cu entuziasm. 

Avea un mare avantaj asupra ofiţerilor mai tineri, candidaţi la post 
şi, anume, experienţa vieţii din afara Marinei şi din afara băncilor 
şcolii. Fără să roşească măcar de minciunile declarate, şi-a completat 
formularele de înscriere, adăugind o listă de limbi străine pe care 
pretindea că le vorbeşte curent, împreună cu alta de limbi străine pe 
care le cunoaşte suficient. In realitate, el nu vorbea decât una, cea 
maternă, şi chiar asta cu unele limite. Dar, aşa cum spunea el, 
adeseori clienţilor, „toată lumea vorbeşte engleza”. Increderi asta, 
absolută, în forţele sale şi graba cu care acceptase noua însărcinare 
au reuşit, cumva, să-l scoată la liman. In prima parte a războiului, 
când naţiunile maritimi neutre erau mai numeroase decât cele 
beligerante, era mereu solicitat la bordul vaselor lor, pentru a se 
convinge a nu treceau la inamic, prin contrabandă, nici un fel de 
material. Spre propria-i surprindere, descoperea că, într-adevăr, toată 
lumea vorbea englezeşte, sau aproape toată lumea, iar, în cazul 
foarte rar, când interlocutorul se dovedea ignorant în tainele limbii 


engleze, Aikman găsea vreun alt ofiţer sau steward de la bord care 
să-i poată da informaţia necesară, Până la urmă, s-a descurcat atât de 
bine, încât a căpătat cea de a doua tresă, de locotenent, încă înainte 
ca prima să se fi învechit de-a binelea. 

Totuşi, când a fost transferat pe o navă transportoare de trupe şi, 
după aceea, pe Benbecula, Aikman a răsuflat uşurat. Ofițerii de aici 
erau foarte diferiţi, dar oameni cumsecade şi numai câţiva, cum ar fi 
Maxwell, artileristul, şi Goss, comandantul secund, îi mai dădeau ceva 
bătăi de cap. Nu primise o altă însărcinare precisă la bord, în afară de 
ofiţer de priză, până ce noul comandant i-a încredinţat pe aceea de 
ofiţer cu cifrul, poziţie în care el devenea de neatins şi de neînlocuit. 
Se potrivea de minune aspirațiilor sale. 

Păşi peste pragul cabinei şi se crispă când vântul îl bufni şi-l 
împinse înapoi, pe puntea udă de oţel. In jurul navei, marea nu înceta 
să coboare, ca şi cum şi-ar lua avânt, pentru a se repezi, apoi, cu forţă 
în bordaj, aruncând apa înspumată peste parapet, aşa că el trebui să 
alerge pentru a ajunge la scara punţii de comandă fără a fi udat 
leoarcă. 

Intră în camera hărților şi-şi scutură cu grijă chipiul, jos, aproape de 
podea. Stannard nu era acolo, pe cele două hărţi lucrau numai 
aspirantul Kemp şi Squire -, maistrul cu navigația. 

Kemp era un om de familie bună, se vedea asta după tenul lui curat 
şi gura ce denota sensibilitate. Mai avea şi un tată într-o poziţie 
importantă, după cum aflase Aikman de la cineva, astfel că spera să 
găsească în el o treaptă de ridicare, dacă se va pricepe să manevreze 
cum trebuie. Spuse, într-o doară: 

- Tocmai am descifrat ultima radiogramă strict secretă. Puse caietul 
pe hartă. Zice că două, repet două, din navele grele ale nemților au 
intrat în Skagerrak, aşa că aţi face bine să treceţi asta în jurnalul de 
bord. 

Kemp îşi ridică faţa de pe hartă, cu ochii roşii de oboseală. 

- Numai două din ele? 

Aikman îi zâmbi cu greutate. 

- E la mintea cocoşului că dacă două din ele s-au dus în bârlog, cel 
de-al treilea trebuie să le urmeze îndeaproape. Ridică din umeri. Şi, 
chiar de n-ar fi aşa, bănuiesc că flota metropolitană o să fie în stare 
să-i vină de hac unui singur amărât! 

Kemp îi înmână caietul lui Squire; 

- Fii bun şi trece-o dumneata în jurnal. 

- Tot aşa i-am spus şi ofițerului cu navigația. Aikman căscă să-şi 
rupă fălcile. Când m-a sculat din cârpe cu noaptea-n cap. Aşa că, asta 
e! 

Se apropie de un hublou pătat de picuri de apă sărată şi privi în jos, 
la crestele înspumate ale valurilor. Trecuse de amiază şi, totuşi, cerul 


era cenuşiu, ca o ceaţă de iarnă la Londra. Urmări cu privirea dârele 
lăsate de spumă pe sticlă, pe care gerul le transformă, curând, în mici 
viermi imobili. 

- Urâtă vreme. Dar am văzut şi altele mai rele! 

În spatele lui, Squire îşi ridica capul şi zâmbi larg. „Mincinos fudul. 
Să pară că e un bătrân lup de mare”, îşi plecă din nou capul şi luă 
creionul în mână. Squire fusese angajat în marina comercială, iar 
acum, când, oficial, aparţinea celei militare, era la fel de hotărât ca şi 
Aikman să-şi îmbunătăţească situaţia. Dar asemănarea dintre ei se 
oprea aci. Era un tip brunet, de douăzeci de ani, cu o figură drăguță şi 
liniştită, asociată, mai degrabă, cu aceea a unui cercetător, decât cu a 
unui marinar. Muncise din greu şi câştigase invidiata slujbă de maistru 
cu navigația şi ajutor personal al lui Stannard, treaptă care aşa cum îi 
explicase australianul de nenumărate ori - iar putea aduce şi o tresă 
aurie pe mânecă, dacă va şti să deosebească pe care parte e unsă 
pâinea cu unt. 

Făcu o pauză, ţinând creionul în aer. Se simţea mult prea obosit. 
Epuizat de frig şi de umezeala pe care trebuia să le înfrunte cu ocazia 
prea deselor sale ieşiri pe comandă. O luă din nou de la capăt. 

Când Aikman se depărtă spre postul de radio transmisii, Squire 
spuse liniştit: 

- Domnule aspirant, cele două nave ale nemților cum de pot fi 
acum în Skagerrak? 

Kemp, care în acest timp rumegase în minte cele petrecute între el 
şi tatăl său la ultima discuţie furioasă, se întoarse şi-l întrebă obosit: 

- De ce nu? _ 

Squire îl privi îngândurat. li plăcea de Kemp, dar ca ofiţer nu făcea 
doi bani. li explică cu răbdare. 

- Dacă azi noapte au plecat din Tromso trei nave, cum s-ar putea, 
oare, ca două dintre ele să ajungă atât de departe spre sud, aproape 
de Danemarca, într-un timp aşa de scurt? Puse creionul jos. Nu e 
posibil aşa ceva, domnule aspirant, decât dacă au prins, între timp, 
aripi. 

Din afara camerei hărților se mai auzea vocea lui Aikman şi Squire îl 
îmboldi pe Kemp: 

- Eu zic să vă duceţi să-i atrageţi atenţia. S-ar putea să fie ceva 
important. 

- Ce să-mi spună? Aikman se întorsese şi le zâmbea cu multă 
siguranţă de sine. 

Kemp lăsă ochii în jos, pe caietul cu radiograme. 

- Maistrul susţine că navele alea n-avea cum să ajungă în 
strâmtoarea Skagerrak aşa de repede, domnule locotenent. 

- Ce zici? Aikman continua să zâmbească. Nu vorbi prostii, băiatule. 
Se apropie de hartă. Dacă înălțimile lor, ăia de la Amiralitate, ne 


informează că nemţii au ajuns acolo, cine suntem noi ca să le punem 
la îndoială spusele? Râse. Sau poate vreţi ca eu să transmit o 
radiogramă specială primului lord al Amiralității? In care să-i spun că 
domnul aspirant Kemp şi cu maistrul Squire, ajutor al ofițerului cu 
navigația, sunt de părere că informaţia lui nu face doi bani? 

- Ziceam doar că... încercă Kemp lăsând ochii în jos, dar Squire îl 
întrerupse. 

- Eu cred că ar trebui ca dumneavoastră să verificaţi textul original 
al radiogramei, domnule locotenent. 

- Nu zău? Aikman simţi că-l năpădeşte un început de alarmă. „Prea 
sunt ăştia îndrăzneţi, insistenţi!” Işi pierdea stăpânirea de sine. Ştii ce, 
Squire? N-am nevoie de sfaturi de la alţii cum să-mi fac meseria. 

- Am înţeles. Squire îi ocoli privirea rănit în simţăminte şi de-a 
dreptul mânios. „Ce dracu' se întâmplă cu Aikman?” Trase cu coada 
ochiului la figura încordată a lui Kemp. „Nici ăsta nu-i mai breaz. Ar fi 
trebuit să se pronunţe, să-şi îndeplinească sarcina pe care i-o trasase 
Stannard.” Zise, cu încăpățânare: 

- Când s-o întoarce ofiţerul cu navigația, domnule locotenent, va 
trebui să-i raportez cazul. 

- Da, da, s-o faci neapărat, Squire! Aikman îi fulgeră cu o privire 
nimicitoare. Şi eu am să-i povestesc câteva lucruri! leşi din camera 
hărților trântind uşa. 

Kemp ridică din umeri. 

- Na. Acum l-ai scos cu adevărat din sărite! 

Squire nici nu întoarse capul să-l privească. Era prima oară când o 
făcuse de oaie. Auzi, să înfrunte un ofiţer! Trebuie că a înnebunit. Nici 
chiar Stannard nu va putea să-i anuleze notația rea din memoriul 
personal. 

Chiar în clipa aceea, Stannard se afla lângă scaunul lui Lindsay, eu 
privirea fixată pe orizont şi pe panorama veşnic aceeaşi a valurilor 
înspumate. Zise: 

- Ştiţi, domnule comandant, trebuie să vă raportez că e timpul să 
întoarcem. Chiar dacă punem la socoteală şi aproximaţia dată de 
navigația estimată şi tot ne aflăm cu mult dincolo de limita zonei 
noastre de patrulare. j 

Lindsay aprobă din cap. Stannard avea, desigur, dreptate. Intreaga 
dimineață şi-a petrecut-o stând sau plimbându-se de colo până colo 
pe puntea de comandă, care trosnea şi scârțâia din încheieturi, şi 
ascultase şirul aproape neîntrerupt de radiograme primite. Convoiul a 
mai făcut o întoarcere spre vest, probabil pentru că se convinseseră 
că U-boturile renunțaseră la urmărire. Patrulele americane de 
recunoaştere le transmiseseră mai multe semnalări de sloiuri şi 
aisberguri spre sud şi sud-est de capul Farewell. Orice comandant 
trebuie să fie pregătit ca, în apele astea, să evite de aproape astfel de 


piedici. Răspunse: 

- Ei, tot e bine, pentru că dacă s-ar fi întâmplat ceva, am fi putut să 
ajungem la timp şi să-i ajutăm. Justificarea suna tot atât de 
neconvingătoare pe cât era. 

Aikman se prezentă pe comandă şi raportă: 

Două nave inamice au fost văzute în apele lor proprii, domnule 
comandant. Despre cel de al treilea nu se spune nimic. 

Stannard zâmbi satisfăcut. 

- Şi cu asta, basta. Mă duc să stabilesc un nou drum. 

Lindsay se uită la Dancy şi-i zise: 

- Pune telegrafele la jumătate viteză. 

Se înfundă în scaun şi-şi lăsă gândurile să zboare iar ia convoi şi la 
grupul de fete din Wren care, probabil, nici nu-şi dădeau seama de 
pericolul ce se apropia. 

Observă că Aikman nu plecase de lângă el şi, când se întoarse, 
văzu că are faţa palidă, ca şi cum i-ar fi fost rău. 

- Ce s-a întâmplat? 

Aikman vorbi printre dinţi: 

- S-a făcut o greşeală, domnule comandant. Nu mai are importanţă 
acum, pentru ea navele inamice au intrat în apele lor, la adăpost, 
dar... 

- Ce fel de greşeală? întrebă Lindsay 

- Azi dimineaţa am fost chemat aici şi mi s-a ordonat să descifrez 
prima radiogramă. Vorbea mecanic, ca şi cum îşi pierduse orice 
stăpânire asupra vocii. Eram obosit, pentru că am avut multă treabă 
în ultimul timp şi... am amestecat datele iniţiale despre navele 
inamice. 

Lindsay strânse în pumni marginile scaunului. 

- Ce-ai făcut? 

- Domnule comandant, n-a fost decât o mică greşeală. O picătură 
de sudoare, apărută pe sub şapcă, i s-a prelins pe frunte. Cele trei 
nave nemţeşti au plecat din Tromso cu douăzeci şi opt de ore mai 
înainte decât am calculat eu. 

Lindsay observă că Dancy îl priveşti de după repetitorul giro, cu 
faţa imobilă, ca o mască. 

- Dar două dintre ele Sunt acum înapoi în apele lor. Lindsay se forţa 
să vorbească blând, ştiind că Aikman era pe punctul de a face o criză. 
Partea asta este reală? 

- Absolut, domnule comandant. 

Uşa alunecătoare din spatele timoneriei se deschise cu zgomot şi 
Stannard păşi, răstindu-se: 

- Ape proprii, pe dracu! Au ajuns acum în Skagerrak, aşa se face că 
Squire şi-a dat seama că ăsta - Stannard arătă furios cu degetul spre 
umerii ţepeni ai lui Aikman - a bălmăjit descifrarea! 


- la-o uşor, navigatorule! Lindsay se ridică din scaun, cu capul 
vâjâind de gânduri dezlănţuite. Cearta n-ajută nimănui! 

Stannard se plimba furios pe comanda. li zise lui Aikman: 

- Mă, ticălosule! De ce dracu ţi-a trebuit atâta timp să-ţi descoperi 
greşeala? 

Aikman rămase calm, deşi buzele-i erau decolorate ca cenuşa. 

- Ei şi, acum au ajuns înapoi la ai lor, aşa că ce mai faci atâta 
vâlvă? 

Vocea lui Lindsay îi potoli pe amândoi: 

- În douăzeci şi opt de ore se pot întâmpla multe lucruri. Se uită la 
Stannard. Du-te şi vezi ce mai poţi afla despre convoi. Apoi se întoarse 
spre Aikman: Sper, din tot sufletul, să mă înşel în cele ce bănui acum. 
Dar dacă nu, să ştii că ai dat de un bucluc mare! 

Aikman ieşi din timonerie, cu ochii holbaţi, dar fără să mai vadă pe 
nimeni în cale, tocmai când Stannard se înapoia de la postul de 
radio-transmisii. Acesta raportă: 

- Convoiul navighează acum în drum doi-şapte-cinci, domnule 
comandant. Cu cincisprezece noduri. Va trece la circa cincizeci de mile 
depărtare de limita noastră de patrulare dinspre sud, către ora 
douăzeci. 

Lindsay aşteptă, ştiind că mai urmează ceva. 

- Un cargobot suedez a raportat că a văzut un vas neidentificat în 
Strâmtoarea Danemarcei alaltăieri noapte. E singura informaţie de 
care dispunem în această privinţă. 

Lindsay trecu pe lângă el şi se opri lingă fereastra cu curăţitor 
rotativ. Rosti încet, ca pentru sine: 

- Aşadar, în vreme ce toate navele disponibile au alergat să caute 
pe cele trei plecate din Tromso, o alta se strecoară, pe tăcute, prin 
Strâmtoarea Danemarcei. A stat acolo la pândă, aşteptând cu răbdare 
ca U-boturile să-i hăituiască prada. Se întoarse brusc spre Stannard şi 
izbi cu pumnul în palma deschisă. Au reuşit să mâne vasele convoiului 
ca pe nişte vite la abator! 

Stannard îl privi uluit: 

- Ce capcană, domnule! 

Lindsay se întoarse şi-i ordonă: 

- Intoarce nava la noul drum! Punem din nou maximum de rotații şi 
dă ordin să se facă exerciţiu de trecere la posturile de luptă, peste 
treizeci de minute, înainte să se întunece. 

Făcu semn unui timonier alergător. 

- Trimite-i la mine pe comandantul secund şi pe ofiţerul cu artileria! 
În timp ce omul alerga să execute ordinul, se adresă lui Dancy: lar 
dumneata, sublocotenent, roagă-te să vină un viscol mare, sau ceva 
asemănător, dacă n-ai nimic mai bun de făcut. 

Jos, în micul său birou, Aikman se aşezase pe marginea unui scaun 


şi strângea în dinţi cât putea încheietura unui deget, ca să nu 
izbucnească în suspine zgomotoase. Greşeala de care mai întâi se 
temuse, iar apoi o dăduse uitării, l-a ajuns până la urmă. Tot nu 
înţelegea pe deplin ce se întâmplase în realitate, acolo, sus, pe puntea 
de comandă, dar ştia că e ceva mult mai teribil decât orice îşi 
închipuise el. 

Deasupra, un difuzor al interfonului strigă: 

„Echipajul va trece la exerciţii de ocupare a posturilor de luptă, 
peste treizeci de minute. Echipele pentru combaterea avariilor se vor 
aduna pe puntea A". 

Aikman privi lung difuzorul, până începură să-l doară ochii. Ce 
naiba se întâmplă acum? Doar nu exista vreun pericol real. Două din 
navele inamice fuseseră descoperite şi probabil că şi cea de a treia. 

Lacrimile îi curgeau pe obraji, fără întrerupere. Numai măgarul ăla 
de Stannard şi cu tâmpitul lui de maistru linguşitor erau de vină. 
Radiograma putea fi clasată şi uitată, ca şi multe altele de mai înainte. 
Şi. acum, orice s-ar întâmpla, mica lume pe care şi-o făurise cu trudă 
era sfărâmată şi pierdută, pentru totdeauna. 


CAPCANA 


Linasay se sili să rămână neclintit în scaun. În ciuda mişcării navei, 
care, după ce a ezitat o clipă pe coama valului, s-a zbătut într-un ruliu 
adânc, pe partea cealaltă. Pe puntea de comandă nu se vedea nici o 
lumină, în afara celei reflectate de cadranul compasului prin habitaclu. 
Marea se mai potolise şi zgomotele de la bord păreau acum mult mai 
sonore. Oţelul scrâşnea şi gemea de dureri, iar deasupra punţii de 
comandă şiragurile lungi de spumă îngheţată pe sarturi şi saule se 
ciocneau cu clinchete de geamuri sparte. 

Benbecula schimbase de drum făcând o giraţie largă, astfel că 
acum naviga din nou cu capul pe extremitatea de sud a Groelandei. 
Şi-au petrecut întreaga după-amiază ascultând piuiturile de morse ale 
postului de radiotelegrafie şi urmărind teancul mereu crescând de 
radiograme. Cea de a treia navă germană, un crucişător, fusese 
văzută intrând in strâmtoarea Skagerrak după consoartele ei, astfel că 
orice urmă de îndoială din mintea lui Lindsay era acum înlăturată cu 
totul. Toată tevatura nu fusese deloc o operaţie ocazională, în scop de 
propagandă sau pentru ridicarea moralului. Marina germană arătase 
limpede ceea ce poate realiza, atunci când e vorba de cooperare 
strânsă între toate armele. 

De n-ar fi fost cele douăzeci şi opt de zile de întârziere, situaţia 
putea fi alta în acest moment. Lindsay s-ar fi putut repezi cu 
Benbecula, cu viteza maximă, spre limita de nord a zonei sale de 
patrulare, unde avea cele mai multe şanse să detecteze orice navă 
care ar fi încercat să pătrundă prin Strâmtoarea Danemarcei. Păcat că 
acel cargou neutru n-a comunicat mai devreme că a zărit a patra navă 
şi astfel vasul necunoscut a profitat din plin de răgazul acordat şi de 
şiretlicul, plănuit cu grijă, pentru atragerea rezervei flotei 
metropolitane. In momentul de faţă, inamicul ar putea fi departe de 
ei, undeva spre convoi. 

Amiralitatea intrase şi ea la bănuială. Benbecula recepţionase mai 
multe radiograme cu detalii privitoare la drumul convoiului şi la poziţia 
lui estimată. Lindsay n-avea altceva mai bun de făcut docil să se 
menţină într-un drum uşor convergent, punându-şi nava între convoi 
şi ceea ce era presupus că va veni dinspre nord-est. 

Cele zece vase şi escorta lor se aflau acum în prova babord faţă de 
Benbecula. Distanţa exacta însă era imposibil de stabilit. Puteau fi 
treizeci de mile, tot aşa de bine cum puteau fi şi o sută. 

Privi îngândurat cum spuma înălţată de etravă este aruncată de 


vânt spre curăţitoarele rotative şi remarcă o scurtă fulgerare de 
lumină de la lampa unui ofiţer care executa o verificare la tun, în 
vântul acela îngheţat. Marea era acum mult mai calmă, ondulată de o 
hulă largă, care nu lăsa decât rareori să se vadă câte o coamă 
înspumată ce îi trăda furia. Se semnalase, în câteva rânduri, prezenţa 
de sloiuri, iar faţa mai netedă a apei dădea semn sigur că unele se 
găsesc în apropiere. Asculta bătăile ritmice ale maşinilor cu o ureche 
distrată şi şi-l imagina pe Fraser la postul său, urmărind cadranele 
indicatoare reglate pentru viteza redusă din acest moment, aşteptând 
să deschidă larg valvulele de admisie într-o secundă de la primirea 
ordinului. 

Gândul i-a zburat, şi la fata aflată undeva, acolo, în beznă. Părea 
ceva de necrezut. Probabil ca avea pe ea, acum, întregul echipament 
regulamentar, vesta pneumatică de salvare pe deasupra, şi că vorbea, 
liniştită, cu colegele sau asculta zgomotele şi strigătele neobişnuite de 
pe vas. Bine că întregul convoi era format numai din nave rapide. Nu 
dădeau o siguranţă absolută, dar... Se suci în scaun şi întrebă răstit: 

- Ora? 

- Douăzeci şi unu, fix, dom'le comandant, răspunse un 
semnalizator. 

Deasupra punţii de comandă, acolo unde Maxwell şi servanţii 
aparatului director de tir aşteptau înfriguraţi de câteva ore, se auzea 
acum tropăit de picioare. 

Aruncă o privire în jurul său. Erau acolo toţi, Dancy şi maistrul 
Ritchie, Stannard, chiar lângă uşa dinspre pupa, iar semnalizatorii şi 
timonierii postați lângă telefoane şi porta-voci, ca tot atâtea statui. 
Jolliffe se aplecase, uşor, asupra timonei, cu faţa încruntată de 
concentrarea cu care urmărea ticăitul repetitorului giro. Tensiunea 
devenise aproape ceva fizic, o prezenţă aievea. 

Porţile etanşe fuseseră închise, şi toate capacele de tambuchiuri şi 
hublouri, cu excepţia obloanelor de la ferestrele comenzii, erau 
zăvorâte. 

Lindsay simţi că i se contractă stomacul şi îşi aminti că nu mai 
mâncase de la micul dejun. Zbârnăâitul unui telefon răsună strident, 
făcându-l pe marinarul de alături să tresară alarmat. Stannard smulse 
receptorul să asculte şi raportă: 

- Radiogramă de la escorta convoiului, către Amiralitate, domnule 
comandant. Făcu o pauză să audă vocea pe fir, de dincolo de plăcile 
de oţel care protejau postul de radiotransmisii şi continuă: „Sunt 
atacat de corsar german. O navă de escortă este pe cale de a se 
scufunda. Angajez inamicul”. Inghiţi în sec fără să vrea. „Cerem ajutor 
imediat, repet, imediat!” 

Lindsay nu-şi întoarse faţa. 

- Amândouă maşinile cu toată viteza înainte. 


Stannard ţipă să se facă auzit peste clinchetele telegrafelor: 

- Radiogramă de la Amiralitate către Benbecula, domnule 
comandant: „Acţionaţi după cum cere situaţia. Nici o posibilitate de 
ajutor în mai puţin de douăsprezece ore”. 

Dancy şopti: 

- Dumnezeule! Un alt telefon zbârnâi şi Lindsay îl auzi pe Dancy 
răspunzând: Gabia? Da. Bine! apoi raportă: Flăcări de la gura ţevilor, 
în relevment roşu doi-zero. 

Comanda începuse să vibreze sălbatic pe măsură ce rotaţiile 
elicelor se înteţeau. Stannard vorbi din nou. 

- Amiralitatea a ordonat convoiului să se disperseze, domnule 
comandant. 

- Gabia raportează că vede mai multe flăcări, adăugă Dancy. 

- Foarte bine. 

Lindsay se îndesă cu spatele în spătarul scaunului, forţându-şi 
mintea să rămână clară. Flăcările constituiau un reper sigur, dar norii, 
la un plafon atât de coborât şi încărcaţi cu gheaţă, făceau imposibilă 
aprecierea distanţei. 

- Vedem şi noi flăcările, domnule comandant, dar nu avem încă 
distanţa, se auzi de la difuzorul comenzii de artilerie. 

Nu era de mirare, căci spuma îngheţată cădea peste comandă ca o 
continuă ploaie deasă. Servanţii telemetrului şi ai aparatului director 
se chinuiau încercând să şteargă lentilele de gheaţă. 

- Au mai venit alte ştiri de la escortă? 

- Nu, domnule comandant. Stannard era cu receptorul la ureche. 

Lindsay curăţă geamul comenzii eu degetele înmănuşate. „Hai 
bătrâno. Hai mai repede!” Işi repetă în minte cuvintele Amiralității: 
Acţionaţi după cum cere situaţia”. Ar mai fi spus acest lucru dacă ar fi 
ştiut că Benbecula se află atât de aproape? Dancy întrebă liniştit: 

- Credeţi că e vorba tot de nava care a scufundat pe Loch 
Glendhu? Vocea suna foarte răguşit. 

- Sigur. Acţiunea aceea fusese mai mult o repetiţie generală. Poate 
că şi asta de acum e tot o repetiţie. 

Cineva a suspinat tare, când o trombă portocalie a luminat brusc 
bezna orizontului. Părea că atârnă ca o limbă strălucitoare de flăcări şi 
a dispărut la fel de repede cum venise. 

- S-a zis cu el, săracul! oftă Stannard. 

Vocea lui Maxwell îl făcu să se întoarcă cu faţa spre difuzor. 

_ - Distanţa aproximativă este de trei-zero-zero, domnule comandant. 
In relevment roşu unu-cinci 

Lindsay îşi strânse pumnii, ca să se poată stăpâni. Cincisprezece 
mile. La distanţa asta, sau la dublul ei, nu mai avea importanţă, tot 
târziu vor ajunge. Stannard se apropie din nou de el. 

- Suntem un pic mai aproape decât calculasem eu, domnule 


comandant. Păru că simte disperarea lui Lindsay, căci adăugă: încă 
putem să le fim de ajutor. 

O nouă jerbă luminoasă s-a aprins pe întunericul neclintit. De data 
aceasta păru că durează câteva minute şi le-a permis să distingă 
poalele norilor strălucind şi licărind ca şi când ar fi avut focuri în ei. 

Acolo, departe, ardeau vase şi mureau oameni. Lindsay privea 
pierdut şi neliniştit la pâlpâiala aceea de lumină. Totul fusese plănuit 
atât de exact, atât de metodic şi de precis, încât semăna cu un 
asasinat. 

Focul dispăru brusc, parcă fusese stins de o mână nevăzută. 
Lindsay îşi întoarse privirile. Dacă ea se găsea în vasul acela, măcar 
să se fi sfârşit repede. Să nu fi avut parte de oroarea ce se iveşte sub 
punte când toată nava se dezmembrează în jur. Nici de agonia dată de 
opăreala în abur supraîncălzit sau de schijele care sfârtecă 
măruntaiele. Să moară repede, în apa îngheţată, devenită, în astfel de 
împrejurări, aproape o milostivire. 

Stannard smulse receptorul din mâna unui marinar, încă înainte de 
a fi terminat de sunat. 

- E pentru noi, domnule comandant. De la Amiralitate: „Convoiul 
s-a dispersat. Cele doua vase cu personal la bord au întors spre nord, 
sub comanda comodorului. Tancurile petroliere şi escorta rămasă au 
continuat spre sud. Inamicul a încetat focul!”. Părea surprins. 

Lindsay se ridică din scaun şi merse pe grătarele zbuciumate de 
trepidaţii. Sigur ca neamţul a încetat focul. Distrusese două sau chiar 
mai multe vase ale convoiului. Submarinele stau acum în aşteptarea 
tancurilor petroliere, iar corsarul nu are nevoie să se grăbească în 
acţiune. Poate urmări fără grijă cele doua vase lipsite de apărare până 
în zona aisbergurilor şi acolo... 

Se răsuci şi zise aspru: 

- Hai în camera hărților, navigatorule. Vreau să schimbăm repede 
de drum. 

- Plecăm după ei, domnule comandant? 

- Până în pânzele albe. Lindsay îl privi ţintă. 

Ritchie îi pândi cum ies din timonerie, şi, apoi, se apropie de 
repetitorul giro, lângă care se proţăpi cu picioarele depărtate, să 
prevină mişcarea legănată a navei pe hulă. 

- Ce zici de asta, cârmaciule? Crezi că mai scăpăm? 

Fata lui Jolliffe rămase necilintita în lumina rece a compasului, ca 
săpată într-o stânca roasă de vreme. 

- Află un lucru, semnalizator. Dacă ne lăsăm înţepeniţi în gheaţa 
blestemată, vom fi la fel de uşor de prins ca nişte peşti într-un borcan. 

Dancy îl auzi şi se îndepărtă cu paşi repezi spre fereastra comenzii. 
Privi lung spuma stropită de geamuri şi rumegă în gând cele spuse de 
Jolliffe şi de Ritchie. Oameni de profesie şi se arătau, totuşi, îngrijoraţi. 


Strânse în mâini balustrada şi se cutremură, fără să se poată stăpâni. 
Simţea că îi este frică. 


xxx 


Jos, la postul echipei de combatere a avariilor, Goss se aşezase 
într-un scaun de fier şi sta cu mâinile pe genunchi, cu capul întins 
înainte şi privirea fixată pe schema de compartimentare a navei, de 
pe peretele opus. Incăperea în care se afla nu se schimbase aproape 
cu nimic de pe vremea curselor făcute de vas, cum nu se 
schimbaseră, de fapt, nici schemele cu diferitele secţiuni prin navă, 
singurele noutăţi fiind doar unele titluri suplimentare şi câteva funcţii 
noi. Lumini colorate clipeau pe plan, indicând compartimente şi pereţi 
etanşi, cambuze şi magazii, labirintul de coridoare şi tuneluri nelipsite 
din organizarea oricărei nave. 

Echipele de luptă pentru vitalitatea navei se aflau la posturile lor de 
mai multe ore. În spatele lui, Goss auzi câţiva marinari de punte şi 
mecanici sporovăind între ei, glasurile fiind aproape înecate de larma 
ventilatoarelor şi bătaia înfundată a maşinilor. 

Intr-un alt scaun, de cealaltă parte a încăperii, cu şapca pe ceafă şi 
capul legănat de ruliul navei, sta maistrul principal Archer, aşteptând, 
ca şi ceilalţi, să se întâmple ceva. 

Goss nu-l prea înghiţea pe Archer, cu care avusese câteva discuţii 
nu tocmai prietenoase. Cu Tobey, ca şef de echipaj, care fusese 
debarcat pentru a primi însărcinări mai importante - după cum 
explicaseră cei de la docuri - Goss se împăcase foarte bine. Evident, 
nu pe tărâm social, ci din punct de vedere profesional, adică exact 
ceea ce Goss cerea de la un om. Tobey fusese maistru al companiei de 
navigaţie, unul care o servise ani îndelungaţi, dintre care, cea mai 
marc parte, pe Benbecula. Cunoştea nava ca pe buzunarul său, 
fiecare nit, fiecare colţ şi o îngrijise cu devotament de a lungul a 
multor mii de mile parcurse împreună pe oceanele lumii. A fost tot 
timpul econom cu pitura şi materialul pentru curăţenie, evitând risipa 
şi pândindu-i cu ochi de vultur pe marinari, forţându-i să pună mâna şi 
să matisească o parâmă, în loc să dea repede chitanţă pentru una 
nouă. Şi, totuşi, nava fusese perfect întreţinută, motiv de mândrie 
pentru companie. 

Trase cu coada ochiului la Archer Era tipul adevărat de om al 
Marinei militare. Habar n-avea de cum trebuie să facă faţă nevoilor cu 
un minim de materiale şi cu un funcţionar de birou care verifică 
fiecare cheltuială şi fiece lucru nou cumpărat. Trăise pe banii 
contribuabililor prea multă vreme şi nu punea nici un preţ pe 
economisire. Când Goss îl luase la rost, pentru numărul din ce în ce 
mai mare de pete de rugină pe suprastructură, Archer se mulţumise 
să ordone oamenilor să dea pe ele cu mai multă pitură. Să le ascundă, 


până ce un altul va veni să le trateze aşa cum trebuie. Acest altul, în 
ochii lui Archer, era docul şantierului, oricare dintre ele. Pe el nu-l 
interesa. 

Sări în sus din scaun când puntea şi instalaţiile s-au smucit brusc, 
iar pe deasupra bufniturilor regulate ale maşinilor s-a auzit un trosnet 
prelung şi ameninţător. Un marinar a strigat: 

- Ce-a fost asta, dom'le maistru ? 

Archer se uită la Goss cu ochi îngrijoraţi. 

- Habar n-am. 

Goss ascultă cum zgomotul se îndepărtează şi, până la urmă, piere. 

- Trebuie că am intrat printr-un sloi de gheaţă. Işi trecu limba peste 
buze. A înnebuni comandantul, e nebun de legat dacă mână nava în 
halul ăsta printre sloiuri. 

- Ba deloc, or fi ştiind ei ce fac, acolo sus, pe comandă, zise liniştit 
Archer. Dar nici el nu părea prea convins. 

Se deschise o uşă şi un marinar păşi înăuntru purtând o tavă uriaşă 
cu ceşti de cacao fierbinte. S-a pornit imediat o tropăitură de picioare 
şi clinchete de căni ciocnite, când toţi cei prezenţi s-au repezit să-l 
întâmpine, uitând de îngrijorarea lor trecătoare. 

Goss fulgeră cu privirea ceasul. Era şase dimineaţa. Trecuseră nouă 
ore de când comanda semnalase că se văd flăcări de la tunuri şi 
pusese telegrafele pe drum înainte. Trebuie că bătrâna Becky făcuse 
până acum peste o sută patruzeci de mile şi era o minune că nu i-au 
sărit căldările în aer. Un nou trosnet de gheaţă sfărâmată răsună de-a 
lungul bordajului şi secundul strânse tare în mâini marginile scaunului, 
cu gândul la sloiurile masive ce se reped în plăcile navei şi apoi se 
pierd în vâltoarea siajului. 

Işi simţea palmele asudând şi ştia, după tăcerea bruscă, că toţi cei 
de faţă îl privesc cu atenţie. Zise, îmbufnat: 

- N-aveţi grijă, bătrâna asta poate încasa şi altele mai rele, aşa că 
daţi-i înainte cu cacaua ai nenorocită! 

Goss încercă să şi-i alunge pe toţi din minte, să-i ţină departe de 
gândurile lui, aşa cum făcea întotdeauna când era îngrijorat. Işi aminti 
de ultima lui croazieră, făcută înainte ca războiul să schimbe toate 
lucrurile. Chiar şi numai o singură căutătură la schema 
compartimentării îi aducea în minte acele vremuri. Deseori pasagerii 
veneau aici jos, în vizită, în cursul tururilor de acomodare cu nava şi ei 
toţi se bucurau de o mare popularitate printre călători. Doamnele în 
rochii de mătase, cu umeri bronzaţi, domnii cu jachete albe de seara, 
răspândind în jur mireasma de ţigări de foi scumpe şi ascultând 
explicaţiile vreunui tânăr ofiţer asupra instalaţiilor de securitate ale 
navei. Pentru aceia, totul nu fusese decât un fel de mică glumă. Ca şi 
exerciţiile cu bărcile, cu care ocazie tinerii marinari îşi puteau îngădui 
să ia în braţe cucoanele atunci când le „ajutau” să-şi îmbrace 


centurile de salvare. În schimb, Goss considera toate aceste lucruri ca 
pe ceva extrem de serios. Fusese ambarcat pe o nava de pasageri pe 
care a izbucnit, brusc, un incendiu, iar bărcile de salvare au fost lăsate 
la apă abia în ultimele minute. Un episod urât. Se uită la schemă cu o 
privire întunecată. În vremurile acelea, unul din punctele principale de 
care trebuia să aibă grijă era sistemul de porţi etanşe. Despre el nu se 
spunea nimic în schemă, dar Goss ştia că, dacă Benbecula ar fi 
început să se scufunde, datoria lui - fixată de regulamentul companiei 
- era să asigure ca nu cumva emigranții, şi pasagerii săraci să 
pătrundă prin acele porţi, până ce toţi pasagerii de clasa întâi nu au 
fost urcați în bărci. Lui nu i-au plăcut niciodată tururile de acomodare 
ale pasagerilor până în compartimentul de aici, tocmai de teamă să 
nu existe vreun deştept care să bage de seamă acest lucru evident. 

Simţi că spătarul scaunului îi intra în coaste, şi se uită la un creion 
care pornise să se rostogolească pe masă. 

Se aplecă înainte şi apucă marginea mesei, auzind cum alte sloiuri 
se izbesc de bordaj. Numai ca de data asta, nu au mai trecut aşa de 
repede. Chiar în clipa când se ridică pe picioare, întreg 
compartimentul se opinti brusc, făcându-i pe unii marinari să cadă pe 
duşumea şi să înjure vehement din mijlocul băltoacelor de cacao 
răsturnate peste ei. Un bec de deasupra a clipii o secundă şi apoi s-a 
stins, în mijlocul unei veritabile ninsori de fire de praf şi de pitură 
uscată. Puntea s-a mai opintit odată şi, apoi, totul a reintrat în normal 

Dar Goss se şi afla lângă consola lui cu butoane, cu ochii fixaţi pe 
punctul din schemă care indica un compartiment din babord şi la care 
un bec roşu se aprindea şi se stingea mereu, marcând o stare de 
urgenţă. 

- Pompele! Repede, da-ţi drumul la pompe! Smulse un receptor şi 
urlă în el: Dă-mi comanda! Il văzu pe Archer şi pe un marinar mecanic 
cum manipulează butoanele de comandă ale pompelor şi răcni în 
telefon: Da, comanda, dobitocule! 

Benbecula se izbise puternic de ceva şi acum lua apă. Asta era tot 
ce ştia şi tot ce-l interesa. 

- Comanda? Dă-mi-l pe comandant! 


xxx 


Lindsay privi siluetele deformate ale câtorva marinari care 
alunecau, încercând să meargă pe puntea bocaporţilor prova. Pojghiţa 
subţire de gheaţă scotea în evidenţă culoarea neagră a hainelor de 
ploaie şi-i făcea să se asemene cu nişte gândaci care se agită, atunci 
când au pornit să spargă cu ciocanele gheaţa de pe scurgerile punţii şi 
greementului, înainte ca această treaba să devină imposibil de 
îndeplinit. Dancy rosti: 

- Gabia? Da, poţi să te schimbi acum. 


Lindsay îşi îndreptă, pentru o clipă, gândul la veghea de pe gabie. 
Chiar şi cu încălzitorul electric de care dispunea, marinarul trebuia 
schimbat din oră în oră de la postul său, ca să-şi poată restabili 
circulaţia sângelui. Se uită la ceas. Şase. Nu părea adevărat că au 
navigat aşa prin beznă timp de mai multe ceasuri. Se deplasă pe aripa 
din babord şi văzu cum alte fragmente de sloiuri îngheţate apar prin 
apa neagră şi se scurg, jucăuşe, de-a lungul navei. Nu era nimic 
periculos, de fapt acest lucru era firesc şi de neînlăturat. Părea mai 
ameninţător decât în realitate, iar întunericul amplifica dimensiunea şi 
viteza sloiurilor. Stannard zise: 

- Nu se poate, trebuie să vedem ceva... 

Aproape că nimeni nu mai pronunţase vreo vorbă în orele lungi în 
care nava înainta grăbită în noapte. Zgomotul şi mişcările violente îl 
determinaseră pe fiecare să se refugieze în sine, pe propriile metereze 
de rezistenţă, astfel că oamenii care au adus cacao şi sandvişurile cu 
şuncă au venit şi s-au retras în cursul acelei aşteptări de agonie, fără 
a stârni mai mult de un cuvânt sau două. Stannard adăugă: 

- Mă duc să mai verific odată harta. 

- Foarte bine. Lindsay îşi înfundă mâinile în buzunare, simțind sub 
tălpile cizmelor cum grătarele trepidează de parcă ar fi primit lovituri 
de ciocan. Fă o verificare. 

Poate că neamţul a plecat, într-adevăr, spre casă. Ar fi putut să-şi 
închipuie că flota metropolitană engleză are o dispunere mai 
convenabilă decât se întâmpla în realitate şi să se teamă de vreo 
ripostă rapidă şi copleşitoare. Dar unde erau cele două vase? 

Un telefon bâzâi strident şi un timonier raportă: 

- E doctorul, dom'le comandant! 

Lindsay îşi smulse gândurile de la imaginea hărţii şi a drumului pe 
care el şi cu Stannard îl calculaseră pentru a ajunge din urmă cele 
doua nave. 

- Şi ce vrea? 

- Vrea să vorbească cu dumneavoastră, răspunse marinarul, 
nevăzut din întunericul punţii de comandă. 

Lindsay înjură în gând şi-şi croi drum spre telefon. Era alunecuş, din 
pricina nenumăratelor picioare ce trecuseră pe acolo încălţate cu 
cizme murdare de zloată. 

Luă smucit receptorul şi se răsti în el 

- Aici comandantul. E aşa de urgent ? 

- lertaţi-mă, domnule comandant. Boase părea iritat. E vorba de 
locotenentul Aikman. S-a încuiat în cabină. Unul din sanitarii mei a 
încercat să-1 facă să deschidă uşa. Cred că şi-a ieşit din minţi. 

- Şi-a ieşit din minţi? Cuvintele răsunară ca un fel de glumă. Şi ce 
vrei de la mine? Lindsay se forţă să-şi stăpânească vocea. Crezi că e 
într-adevăr bolnav ?. 


- Da, domnule comandant. 

In vreme ce Lindsay rămase cu telefonul la ureche şi cu ochii 
pironiţi pe silueta neclara a lui Ritchie, aflat la fereastră, ceasul din 
perete arăta lora şase şi opt minute. 

In acel moment s-au întâmplat câteva mici incidente, oare 
însumate au condus la efecte major. 

Caporalul Laker, poreclit de camarazi Scaraoţchi, din pricina dinţilor 
lui mari şi ieşiţi în afară, era pe punctul de a fi schimbat de la postul 
său de veghe, din gabie de către marinarul Phelps. In timp ce 
amândoi se aflau pe grătarul de fier, din afara gabiei, agăţaţi sa nu fie 
aruncaţi de ruliul navei, Laker i-a urlat în ureche celuilalt, spunându-i 
cât de tâmpiţi au fost amărâţii care au înzestrat nava cu un radiator 
electric aşa de mic destinat să ţină în viaţă omul de veghe din gabie. 
Nici unul dintre cei doi, ca urmare, nu dădea nici un fel de atenţie 
celor ce întâmplă dincolo de etrava Benbecu/ei. 

Pe puntea bocaporţilor prova, un marinar a alunecat de pe babă şi 
s-a dus târâş pe gheaţă, ca un crab mare şi negru, prilej cu care a 
folosit cea mai cruntă înjurătură ce i-a venit în minte într-un răstimp 
atât de scurt. Oamenii de veghe de la tunurile 1 şi 2 s-au întors cu 
faţa spre pupa, ca să-i admire traiectoria şi să se bucure, din plin, de 
hazul stârnit de eforturile lui de a se repune pe picioare. Desigur, şi 
ceilalţi marinari de pe punte s-au oprit din lucru pentru a se amuza 
deopotrivă. 

Pe puntea de comandă, Dancy se gândea la vocea panicată a lui 
Aikman şi la patetismul cu care acesta se apăra în faţa mâniei lui 
Stannard şi a întrebărilor necruțătoare ale comandantului. Nu auzise 
ce vorbise doctorul Boase la telefon, dar putea ghici. Nu-l cunoştea 
îndeaproape pe Aikman, dar intuia, probabil, mai bine decât toţi 
ceilalţi, că omul, ca şi el de altfel, poza faţă de toţi şi juca un rol care-l 
depăşise, acum, cu totul. Se întoarse să se uite la conturul vag al lui 
Lindsay, aflat la peretele din pupa al timoneriei, întrebându-se ce 
putuse face Aikman să-i emoţioneze într-atât pe Boase, încât să-l facă 
să deranjeze chiar şi pe comandant. 

Toate acestea erau incidente mărunte, dar, când Dancy îşi întoarse 
din nou privirea la curăţitorul rotativ al gramului, văzu ceea ce lipsa 
de vigilenţă, de numai o clipă, a putut crea. Venind către ei, din 
întunericul depărtării, se arăta o lamă solidă de gheaţă. Işi imagină că 
aisbergurile sunt înalte şi maiestuoase, ca nişte catedrale, astfel că, 
pentru câteva clipe a fost incapabil să vorbească sau să acţioneze. 
Apoi, urlă disperat; 

- Cârma banda dreapta! Auzi cum timona se roteşte, însoţită de 
exclamaţiile de alarmă şi strigă în continuare: Gheaţă! Drept în prova! 

- Lindsay aruncă telefonul din mână şi se repezi spre fereastra 
comenzii, ordonând eu voce egală, dar aspră: 


- La loc comanda! Cârma zero! Amândouă maşinile cu toată viteza 
înapoi! 

Fără a mai lua în seamă clinchetul telegrafelor şi şocul violent dat 
de elicele puse în marş inversat, larma vocilor din jur, apucă 
balustrada şi privi fix la blocul de gheaţă care-i întâmpina. Era greu 
să-i aprecieze mărimea: nu prea înalt, cam de zece picioare, dar lung, 
probabil, de optzeci. Profilat pe fundalul întunecat, pe care-l formau 
marea şi norii, el apărea învăluit în abur, ca un cub de gheaţă scos 
dintr-un frigider gigantic. Simţi cum maşinile se opintesc şi trepidează 
eu forţă crescândă, pentru a opri elanul de înaintare a navei şi se 
pomeni numărând singur secundele, în timp ce distanţa continua să 
se micşoreze. Dancy nu trebuia să pună cârma. Dacă nava ar fi lovit 
gheaţa cu carena, aceasta ar fi fost sfâşiată şi deschisă ca o uriaşă 
cutie de conserve dar dacă omul n-ar fi văzut deloc blocul de gheaţă, 
nava ai fi izbit cu viteză maximă în el, ceea ce ar fi avut efecte 
dezastruoase, Stannard sosi pe comandă alergând şi rămase împietrit, 
lângă Lindsay, cu vocea strangulată de emoție: 

- Vai de mine, intrăm în el! 

Părea că va trece o eternitate până ce blocul de gheaţă va ajunge 
la ei. Maşinile au încetinit mersul navei şi se opuneau, ca nişte ancore 
grele, înaintării astfel că valul din prova nici nu se mai zărea în 
momentul în care aisbergul îşi împinse creasta neregulată peste prova 
babord, de parcă ar fi fost tras de un cablu. 

Când s-a produs, izbitura nu a făcut zgomot mare, dar senzaţia s-a 
transmis în toată nava, prin chilă, ca şi prin carnea şi oasele oamenilor 
de la bord. 

Mormanul de gheaţă se roti încet sub lovitura dată de vas, făcând 
un fel de piruetă stângace şi lăsând să-i cadă bucăţi de sloiuri, 
desprinse din el. 

- Stop maşinile! 

Lindsay alergă la uşa din babord şi o deschise cu o smucitură. Pe 
aripa comenzii simţea cum vântul îi biciuia faţa. Sub mâinile 
înmănuşate, balustrada apărea ca poleită. Privi spre aisbergul care 
acum se depărta încet, în timp ce nava mai aluneca încă, înainte, deşi 
puntea sub paşii săi era neclintită. 

In jur se vedeau sloiuri, dar numai din cele mărunte, ca şi mai 
înainte. Un moment de ghinion le-a scos în cale masa enormă de 
gheaţă, fără ca cineva să o vadă dinainte. Stannard strigă: 

- Vă caută secundul, la telefon, domnule comandant. 

Lindsay reveni pe comandă, unde îl învălui din nou aerul încins, 
asemenea unui ştergar umed şi cald. Goss a fost scurt: 

- Magazia numărul doi ia apă, domnule comandant. Am pus 
pompele în funcţiune şi aştept să mi se raporteze situaţia din 
compartimentul căldărilor. Peretele etanş îl desparte de magazia 


inundată. Făcu o pauză şi adăugă mormăind: Eram sigur că o să se 
întâmple aşa ceva. 

- Sunt şi răniţi? 

- Nu ştiu încă. Intrebarea păru că l-a prins pe Goss nepregătit. 

- Atunci continuă treaba şi ţine-mă la curent. Repuse receptorul 
foarte încet în furcă. 

Ştia exact ce gândeşte Goss. Ceea ce probabil gândesc toţi. Că noul 
lor comandant nu e în stare să-şi exercite comanda ca lumea. Chiar şi 
asta, de pe un crucişător auxiliar. Mai ales asta. Simţi că-l năpădesc 
disperarea şi durerea, ca o năvală de sânge în creier,şi a trebuit să se 
întoarcă cu spatele la ceilalţi deşi n-aveau cum să-i distingă faţa. 

Jolliffe îi aminti: 

- Stăm în derivă, domnule comandant. Avem acum cap compas 
trei-trei-zero. 

- Foarte bine, timonier, îi zise repede Stannard. 

- Compartimentul maşini raportează că nu are nici o avarie, strigă 
un marinar de pe comandă, şi înghiţi apoi în sec, adăugind moale: 
Adică, vreau să zic, la peretele etanş, dom'le comandant. 

Stannard remarcă, cu voce joasă: 

- Am văzut şi eu, odată, un aisberg, în largul coastelor Georgiei de 
Sud. Era înalt cât podul de la Sydney şi acoperit peste tot cu pinguini. 

- Pinguini? rosti, fără intonaţie, Lindsay. Era surprins că vorbise cu 
glas tare. 

- Da. Se găseau prin preajmă balene, din cele mici şi ucigaşe, ştiţi, 
şi pinguinii împingeau câte unul dintre pui în apă, din când în când, ca 
măsură de siguranţă. Dacă micuțul rămânea neatacat, toţi pinguinii 
săreau şi ei în apă. Dacă era mâncat de balene, ceilalţi rămâneau pe 
gheaţă şi aşteptau, acolo, ca un grup de chelneri fără treabă, iar, după 
un timp, împingeau au alt pui în apă. 

Nimeni nu râse. 

Lindsay îşi aminti, deodată, de Aikman şi era pe punctul de a-i 
spune lui Stannard să-l sune pe doctor, când Ritchie strigă: 

- Ascultaţi! Se aude o sirenă de vapor! 

Din nou Lindsay se repezi pe aripa tribord a comenzii, în aerul 
îngheţat, urmat îndeaproape de Ritchie şi Stannard. 

- S-a auzit încă o dată! Ritchie înţepenise adulmecând orizontul, ca 
un ogar la vederea unui iepure. 

Stannard zise repede: 

- E de la aceeaşi navă. Şi el se aplecase peste balustradă şi asculta 
cu încordare. Atunci când am văzut pinguinii de care vă spuneam, 
eram ofiţer trei pe un vas vânător de balene. Unii comandanţi de 
baleniere îşi întrebuinţau sirenele pentru a putea aprecia mai bine 
dacă prin preajmă sunt aisberguri. Pe baza ecoului dat de gheaţă. 

Lindsay auzi şi el sirena. Un sunet tânguit şi necrezut de apropiat. 


Ecoul replică după câteva secunde. 

Dancy li se alătură lângă balustradă. 

- Eu... Îmi pare rău de comanda pe care am dat-o la cârmă, 
domnule comandant. Ştiţi, îmi pierdusem cumpătul. 

Lindsay nu-şi luă privirea de la relevmentul în care se auzea sirena. 

- Erai singur de tot în momentul acela, sublocotenent. Il auzi pe 
Dancy că respiră greu şi înţelese că suferă mult. Dacă nu opream 
maşinile, nu mai auzeam sirena asta. 

- Grupul de combatere a avariilor zice că pompele fac faţă spărturii, 
domnule comandant. Peretele etanş de la compartimentul căldări nu 
este în primejdie. Marinarul care raportă păru că aşteaptă ceva, 
gâfâind în aerul îngheţat. Avem un singur rănit; un om de pe puntea A 
şi-a rupt un braţ, . 

- Bine, aprobă Lindsay, dând din cap. incepu să curețe gheaţa de 
pe faţa repetitorului giro, de pe aripa amenzii, dar aceasta se lipise ca 
o glazură de tort. O să încercăm să ne apropiem de sirena care se 
aude, navigatorule. Avertizează grupul de avarii, să n-aibă surprize. Şi 
să punem câţiva oameni, în plus, de veghe pe puntea bărcilor. 

Stannard îl asculta cu atenţie când, brusc, faţa îi fu luminată de o 
violentă văpaie roşie. Trosnetul sălbatic al unui tun făcu ecou pe 
întinsul apelor şi bucăţi răzleţite de gheaţă sclipiră, ca pictate cu 
purpuriu şi galben, când tunurile sfâşiară, în repetate rânduri, 
întunericul nopţii, sfărâmându-l în scurte şi violente străluciri de 
camee. 

Lindsay se năpusti prin uşa deschisă, binoclul lovindu-i-se de piept. 
Strigă: _ 

- Amândouă jumătate înainte! In jurul lui oamenii trânteau, la 
ferestre, noile obloane de oţel. Lăsaţi-l pe ăsta din centru liber, le zise. 
Îl deschise şi fu izbit de aerul rece pe faţă şi buze, simţi, din nou 
impulsul forţat dat de maşini, în timp ce nava se punea, din nou, în 
mişcare. 

Se încordă, când o minge de foc explodă şi-şi împrăştie lumina, 
dând la iveală silueta unui vas aflat la mai puţin de două mile 
distanţă, puntea superioară şi suprastructura fiind cuprinse de flăcări 
furioase, în vreo zece locuri. În jurul lui era multa gheaţă, fragmente 
mai mici şi mai mari, sloiuri neregulate, cure păreau că-l ţin prins, ca 
într-o capcană. Un nou ropot de bubuituri şi flăcări izbucni de dincolo 
de vasul incendiat şi Lindsay putu observa grăitoarele jerbe de apă 
înălțate spre cer, ca şi explozia luminoasă, pornită de sub puntea de 
comandă a navei. Sirena se tânguia fără întrerupere blocată, probabil, 
de mâna înţepenită de moarte a celui care o declanşase ultima oară, 
iar pentru Lindsay, plânsul ei suna ca acela al unui animal în agonie. 

Benbecula prinsese viteză. 

Hotărâtă şi fără emoție a sunat în difuzor vocea directorului de tir 


către tunari: 

- Cu proiectile semiperforante, încărcaţi! 

Alte bufnituri şi clinchete se făcură auzite de pe punte. Undeva, o 
voce pătrunzătoare şi-a strigat ordinele, pe un ton furios, ieşit de sub 
control: 7 

- Ţinta la tribord în gisment verde doi-zero! Inălțător zero-cinci! 

Lindsay îşi duse binoclul la ochi, în vreme ce Maxwell continua să-şi 
transmită ordinele către tunuri. Cinci mii de metri. Servanţii lui 
Maxwell de la aparatul director estimaseră deosebit de bine distanţa, 
la început, numai pe baza flăcărilor de la tunuri. 

- Cârma stânga zece! Urmări cum ticăie repetitorul giro. Cârma 
zero! Drept aşa! 

- Drept aşa! Cap compas trei-unu-zero! veni răspunsul greoi al lui 
Jolliffe. 

Lindsay murmură mai mult pentru sine: 

- In felul ăsta vor avea şi infanteriştii de la tunurile din pupa ocazia 
să tragă pe obiectiv. 

Flăcări noi brăzdară bezna şi se împletiră cu cele aprinse pe vasul 
incendiat. Putea vedea două coşuri, piesele mari de echipament 
prăbuşindu-se în mijlocul flăcărilor şi aruncând până în nori vârtejuri 
de scântei. Nava nu mai avea mult de trăit. Se răsti la Dancy: 

- Comunică-le să pregătească radiograma pentru transmisie. 

- Da, dar codurile sunt la Aikman, domnule comandant, interveni 
Stannard. 

Lindsay continua să privească prin binoclu vasul incendiat. Era oare 
un joc al flăcărilor reflectate în apă, sau vasul începuse să se afunde. 
Răspunse aspru: 

- Spune postului de transmisii s-o dea în clar. Ce importanţă mai 
poate avea acum? 

Stannard făcu semn din cap că a înţeles şi înmână carnetul cu 
formulare de radiograme unui timonier. 

- Dă asta maistrului radiofonist. Ştie el ce trebuie să facă. 

- Bateria tribord, fiţi gata! Era din nou vocea lui Maxwell. 

Lindsay îşi cobori binoclul de la ochi. 

- Deschideţi focul. 

Maxwell aşteptă până ce corsarul trase o nouă salvă şi apoi apăsă 
pe buton. Nici n-au apucat clopotele de la fiecare piesă să sune, că 
toate cele trei tunuri din tribord au bubuit la unison, limbile lor lungi 
de flăcări prelungindu-se peste apă. 

Lindsay îşi reţinu respiraţia şi numără. Se forţă să nu audă 
comenzile strigate la tunuri, clinchetul închizătoarelor lovite de culată, 
corul de voci din diferitele difuzoare. Poate că vreunul de la 
Amiralitate o fi ascultând toate astea, gândi el vag. Probabil ca acum 
pun pe hartă poziţia dată de Stannard şi scoală din somn ofiţerii de 


permanenţă din beciurile acelea. „De la Benbecula, către Amiralitate. 
Luat contact cu corsar inamic. Deschid focul”. Nu e un epitaf prea 
grozav, dar s-ar putea ca cineva să-şi amintească de el. 

- Lungeşte cinci! Foc! 

Din nou tunurile îşi vărsară focul şi fumul, scuturând violent puntea 
de comandă cu unda lor de şoc şi făcând oţelul să trepideze, ca izbit 
de un alt aisberg. 

- Vasul celălalt se duce la fund, domnule comandant! Dancy a 
zbierat şi vocea i-a răsunai toarte ascuţit, după bubuitul tunurilor. 

- Da. 

Lindsay rămăsese nemişcat, cu ochii ţintă la vasul care începuse să 
se încline către el. Trebuie că fusese lovit rău, adânc, în interior, iar 
flăcările, pe care le crezuse la început provenind de la suprastructuri, 
ieşeau, de fapt, dintre punți. Putea vedea bine, acum, golurile 
căscate, înroşite de focul mânios, ca şi învălmăşeala de bare de oţel 
rupt şi de catarge căzute. Ar fi dorit ca, în acea clipă, la bordul vasului 
să nu mai fie nimeni în viaţă, să nu fie nimeni nevoit să moară atât de 
groaznic. 

Alte flăcări de tunuri îndepărtate şi, de data asta, simţi proiectilele 
trecând pe deasupra capului, traiectoria lor prea înaltă făcându-le să 
se audă ca o fâlfâire de aripi. Clopotele lui Maxwell au dat un nou 
clinchet şi, câteva secunde mai târziu, Lindsay îl auzi strigând: 

- O lovitură în plin! 

O limbă de foc lumină depărtarea, dincolo de vasul ce se scufunda, 
timp de câteva secunde, suficiente pentru ca tunurile lui Maxwell să 
poată trage încă o salvă. Apoi se stinse, şi Lindsay înţelese că 
inamicul s-a întors, fie să se apropie de îndrăzneţul care-l ataca, fie să 
fugă, aşa cum făcuse data trecută. 

Probabil că auzise şi el radiograma emisă şi acum se întreba cu ce 
fel de navă are de a face. Numele Benbeculei nu figura pe lista 
generală a flotei, din câte ştia, aşa că neamţului o să-i trebuiască timp 
să se dumirească. 

- Inamicul a încetat focul, domnule comandant. Maxwell părea că 
abia îşi mai trage sufletul. 

- Foarte bine. Lindsay se uita mereu la conturul întunecat al 
celuilalt vas, care se afunda din ce în ce mai mult în apă. Spune 
secundului să pregătească plutele pentru lăsare la apă. 

- O să oprim maşinile? întrebă Dancy. 

Lindsay îşi frecă ochii cu mâna şi apoi ridică din nou binoclul. 

- Nu încă. 

O explozie înfundată aruncă alte resturi de echipamente peste 
bordul vasului avariat, iar el avu impresia că vede lumina unei 
lanterne licărind pe duneta acestuia. Vreun supravieţuitor singuratic, 
gândi Lindsay. 


- Amândouă maşinile, încet, înainte. Auzi oamenii bocănind cu 
picioarele pe puntea bărcilor. Cârma dreapta cincisprezece! Continuă 
să privească vasul care acum era învăluit de o perdea de abur şi 
înţelese că apa pătrunsă prin spărturi stinsese focurile. Era însă prea 
târziu. 

- Nu avem voie să oprim acum, sublocotenent. Dacă ticălosul acela 
mai e pe aproape, am fi o ţinta fixă pentru el, îl auzi pe Stannard 
spunând. 

- Da, înţeleg. Dar din tonul său se deducea că nu înţelesese deloc. 
Ca şi ceilalţi, se gândea la oamenii care încercaseră să scape din 
flăcări pentru a ajunge apoi să moară îngheţaţi în câteva minute. 

Lindsay se căţără din nou pe scaunul său şi privi prin fanta de 
observare a oblonului de oţel. Flăcările celuilalt vas făceau ca fanta să 
sticlească în roşu, asemenea unei ferestruici de urmărire de la un 
furnal. Ca o bucăţică ruptă din iad. Privi, iar, cadranul repetitorului 
giro. 

- Cârma zero! 

Trecuseră aproape dincolo de pupa vasului, când acesta se răsturnă 
şi plonjă în adânc, cufundând marea în beznă. 

Lindsay îşi privi ceasul. Era şapte şi un sfert. 

- Pregătiţi ambele bărci cu motor pentru lăsare la apă. Fiecare din 
ele să ia la remorcă câte o plută. Ştie secundul ce trebuie să facă. 

- La travers tribord se văd câteva luminiţe roşii, dom'le comandant. 
Ritchie îşi cobori telescopul. S-ar putea să-i culegem la timp. 

- Da. 

Lindsay auzi duduitul vinciului care manevra gruiele, scârţâitul 
acestora, ca un protest, când cele două bărci cu motor au fost scoase 
în afara bordului. „Ar fi o adevărată minune ca motoarele bărcilor să 
pornească în condiţiile astea.” 

- Suntem gata, domnule comandant. 

- Stop maşinile! 

Alte zgomote se făcură auzite, când bărcile au fost lăsate la apă şi 
au luat la remorcă plutele. Apoi le-au pornit motoarele şi Lindsay fu 
recunoscător providenţei că are la bord un mecanic şef ca Fraser, care 
nu lăsa să-i scape astfel de detalii. 

- Cerul s-a mai luminat un pic, domnule comandant. 

Stannard se uită la umbra lui Lindsay, ce se confunda cu fundalul 
format de oblon. 

Inamicul fugise. Lindsay n-ar fi putut spune de unde îi venea o 
astfel de convingere, dar era sigur că fugise, îi scăpase din nou. Ca şi 
ultima dată. Lăsând în urmă obişnuitul şir de morţi. Sânge plutind pe 
faţa apei. Se ridică brusc. 

- Semnalizator, aprinde proiectorul cel mare. Spune ofițerului cu 
artileria să se aştepte la un atac, dar n-avem ce face, vom risca. 


Se duse la uşă şi ieşi pe aripa deschisă a comenzii. Fascicolul 
albăstrui al proiectorului de deasupra comenzii ţâşni în noapte, ca o 
limbă prelungă de gheaţă, măturând marea şi făcând să apară cele 
două bărci şi remorcile lor, ca nişte jucării strălucitoare. Lumina lui 
crudă dezvălui ochilor dâra nesfârşită de resturi carbonizate plutind 
pe apă. Scaune şi lăzi sparte, plute de salvare pustii, bucăţi de pânză. 
Ici-colo, câte un trup, cu faţa adâncită în apă, sau altele, susţinute 
încă de veste de salvare, ochii lor sticlind ca pietrele preţioase, când 
fascicolul de lumina trecea pe deasupra. 

Mirosea a păcură şi a pitură arsă. Lindsay rămase pe aripa 
comenzii, urmărind cum bărcile se separă pentru a căuta 
supraviețuitori şi aşteptă acolo, cu trupul aproape îngheţat de frig, dar 
incapabil sa se clintească de lingă priveliştea tristă. 

Stannard veni aproape de el şi zise: 

- Comandantul secund raportează ca Aikman a încercat să se 
sinucidă. Şi-a tăiat venele de la mâini cu nişte foarfece, dar a rămas în 
viaţă. Privi lung la una din bărci, care se oprise să culeagă pe cineva. 

- Nici asta n-a fost în stare s-o facă cum trebuie? Lindsay clătină din 
cap. 

Şi el privea bărcile cu motor care porniseră către un alt grup de 
trupuri. Probabil că cel de al doilea vas cu personal la bord se afla mai 
departe, spre nord-vest, aşteptând lumina zilei, ca să poată încerca să 
evite pericolul gheții şi al unul nou atac. Poate că văzuse flăcările 
tunurilor Benbeculei şi le interpretase ca fiind cele ale unui al doilea 
corsar inamic. 

O lanternă fulgeră peste întunericul apei şi Ritchie remarcă: 

- Una din bărci a luat la bord unsprezece supraviețuitori, dom'le 
comandant. Se întoarse sa urmărească lumina celei de a doua bărci, 
clipind peste hula leneşă. Asta a luat optsprezece, deşi naiba ştie cum 
a reuşit să înghesuie atâţia în ea. 

Lindsay ar fi vrut să-l pună să cheme bărcile, să întrebe ceea ce îi 
stăruia în minte şi-l interesa cu deosebire. Dar îi era frică. Frică să nu 
declanşeze nenorocirea tocmai prin dezvăluirea temerii sale. S-ar 
putea ca ea să fie în celălalt vas. Înspăimântată, dar teafără. Teafără. 

Căutarea a continuat timp de o oră întreagă. De jur Imprejur, în 
crucişul şi curmezişul petei imense de păcură, cu cadavrele şi 
fragmentele ei. 

- Recheamă bărcile. Telefonează postului sanitar să fie pregătit. 
Lindsay îşi şterse stratul de chiciură de pe sprâncene. 

Uşile din borduri s-au deschis cu zgomot, încadrate de cei care 
aşteptau să ridice supraviețuitori pe punte. Goss se prezentă pe 
comandă şi zise: 

- Bărcile sunt ridicate la post, domnule comandant. A trebuit, însă, 
să renunţ la plute. Erau transformate în sloiuri de gheaţă. N-aş fi reuşit 


să le urc la bord pentru nimic în lume. Îl studie cu privirea pe Lindsay 
şi adăugă: Printre cei culeşi sunt şi cinci femei. Dar nu ştiu dacă au să 
poată supravieţui după toate astea. 

Lindsay se sprijini de fereastră. Deci Atlanticul tot îl înşelase până la 
urmă. Zise: 

- Preia dumneata conducerea navei şi pune-o pe drum. Mă duc sub 
punte. 

Aproape că alerga când a ajuns la postul sanitar. S-a strecurat 
printre corpurile strânse în pături şi sanitarii care-şi vedeau de treburi. 
Desluşi, pe un scaun, o fată, cu părul năclăit de păcură şi uniforma 
pârlită ca de un fier prea încins, cu faţa toată numai arsuri. Boase se 
uită la el, pe deasupra capului fetei, şi-i spuse: 

- O să facem tot ce putem, domnule comandant. 

Lindsay nu-i dădu atenţie, ci privi în jur, cu faţa asemenea unei 
măşti de gheaţă, spre această scenă de durere şi supravieţuire 
chinuită. Un trup zăcea jos, lângă uşă, învelit într-o pătură. Un picior 
gol ieşea în lumina nemiloasă. şi, ca înnebunit, Lindsay trase 
învelitoarea de pe chipul fetei. Era foarte tânără, cu trăsăturile feţei 
torturate de frig, imobilizate în clipa morţii. Apa de mare formase ace 
de gheată în jurul ochilor şi al gurii, dându-i o înfăţişare de copil care 
plânge. li acoperi la loc capul şi, după o mică ezitare, trase pătura să 
astupe şi piciorul gol. Degetele l-au atins fără să vrea şi contactul a 
fost rece, aproape dureros. 

Fără a mai scoate vreun cuvânt, s-a întors şi a plecat spre comanda 
de navigaţie. Maşinile îşi reluaseră bătăile regulate, lăsând resturile 
naufragiului să plutească, săltate de bolboroseala siajului. lar ea 
rămăsese acolo, cu ele. Acolo în urmă, în imensul Atlantic. Singură. 

„Ai grijă!” îi fuseseră cuvintele de la despărţire. Acum n-o mai 
putea întâlni decât dincolo de viaţă. 

Ajuns pe puntea de comandă, ordonă: 

- Daţi liber de la posturile de luptă. Se uită la Stannard. Luăm drum 
nord-est, timp de o oră, şi apoi vom vedea ce se întâmplă. 

Stannard întrebă liniştit: 

- Ce facem cu Aikman, domnule comandant? 

Lindsay nu l-a auzit. 

- Preia conducerea, secund. Plec sub punte, pentru o jumătate de 
oră. 

Părăsi comanda, fără a mai spune ceva. Goss mormăi şi se aşeză în 
scaunul comandantului. Stannard oftă şi se întoarse în camera 
hărților, la lucrul său. g 

Numai Ritchie ştia ce-l tulbură pe comandant. li explicase Jupp mai 
înainte. Dar tot nu-l ajută cu nimic pe bietul om, gândi Ritchie. 


PERMISIA 


De îndată ce păşi în infirmeria lui Boase, Lindsay îşi scoase chipiul. 
Trecuse o săptămână de când fuseseră aduşi la bord supraviețuitorii, 
timp în care doctorul şi ajutoarele sale au făcut minuni. Trei dintre cei 
aduşi n-au rezistat, din pricina rănilor şi-arsurilor puternice, dar, în 
acele condiţii, fusese un miracol cum supravieţuiseră incendiilor şi 
frigului tăios de afară. 

Când îl zări pe Lindsay, Boase se îndreptă spre el, cu paşi repezi. 
Arăta foarte obosit, dar avu puterea să zâmbească şi să spună: 

- Mă bucur că aţi trecut şi pe la noi, domnule comandant! Mi-ar 
face plăcere să rămâneţi câteva clipe. 

Lindsay cercetă din ochi fiecare colţişor al infirmeriei. Toate 
ajutoarele lui Boase purtau halate albe, scrobite şi cochete, iar aerul 
avea acel miros specific, de mediu steril, miros de care Lindsay se 
săturase în perioada petrecută în spital. 

Cea mai mare surpriză a avut-o când a dat cu ochii de cele cinci 
fete din Wren. Supravieţuiseră. Patru dintre ele stăteau pe scaune, 
îmbrăcate în haine de tot soiul, adunate de la membrii echipajului, şi îl 
priveau atent. 

A cincea era lungită pe un pat de campanie, cu faţa arsă, acoperită 
de bandaje, cu mâinile de-a lungul corpului, acoperite de cearceafuri. 
Boase îi spuse că în timp ce colegele sale dormeau, ea a plâns 
îngrozită de gândul că va rămâne cu un obraz mutilat după scoaterea 
bandajelor. 

Fuseseră salvate treizeci de persoane. Din câte putuse să afle 
Lindsay, nava avea un echipaj de o sută cincizeci de oameni şi 
transporta vreo patruzeci de fete din Wren, spre Canada. 

- După câte ştiţi, am primit ordin să ne îndreptăm direct spre 
Liverpool, unde vasul va putea să intre în reparaţii - spuse Lindsay, pe 
un ton grav. 

In ochii fetelor din Wren se citea recunoştinţa faţă de cei ce le-au 
salvat de la pieire, cât şi durerea la gândul că toate colegele lor, la fel 
de tinere şi doritoare de viaţă ca şi ele, s-au stins, în chinuri groaznice. 
Bărbaţii din paturile infirmeriei, tineri şi bătrâni, majoritatea trecuţi 
prin bombardamente şi torpilări, îl priveau pe Lindsay tăcuţi, 
reconstituind, probabil, momentele şalvarii lor. Trebuie să fie grozav 
ca, atunci când nu mai ai nici o speranţă, să apară, din ceaţă, o barcă 
de salvare, care să te aducă printre ai tăi, într-un pat cald, fie el şi de 
campanie, şi o voce necunoscută să-ţi şoptească: „Domnule, trăieşti, 


n-ai murit!” 

- Am primit, de curând, o radiograma de la Amiralitate, continuă 
Lindsay. Japonezii au invadai Malaiezia şi ieri dimineaţă au întreprins 
un atac de o violenţă fără precedent asupra lui Pearl Harbour. In 
Pacific. Incercă să zâmbească când îi văzu pe cei din faţa lui cum se 
uitau nedumeriţi unul la altul. Continuă: Asta înseamnă că americanii 
au intrat în război. Deci, de azi înainte, nu mai suntem singuri. Se 
întoarse spre Boase. Vă las în pace, doctore. Sănătate la toată lumea! 

Nici nu înţelegea de ce venise să le pună noutăţile. Putea s-o facă, 
foarte bine, şi Boase. Era un mod de a se chinui singur. Dorise să stea, 
măcar câteva clipe, lângă cei ce fuseseră aproape de Eve, atunci când 
au înghiţit-o valurile. Ce însemna pentru ei, în acele momente, 
ocuparea Malaieziei sau atacul de la Pearl Harbour? Vuietul mării din 
ghearele căreia fuseseră salvaţi îi urmărea şi-l uitau doar când îi fura 
somnul. 

Işi aminti atmosfera din infirmerie, atunci când Benbecula trecu pe 
lângă al doilea transportor de trupe, la două zile după atac. Se lupta 
să scape din strânsoarea unui bloc de gheaţă. Apariţia navei sale le-a 
descreţit, cu siguranţă, frunţile celor de la bord. In infirmeria 
Benbeculei, atmosfera era însă alta. Cei abia salvaţi încercau un 
sentiment de frustrare. Simţeau, probabil, că nu e drept ca tovarăşii 
lor să fie măcelăriți cu cruzime, în timp ce nava cealaltă scăpa cu ceva 
mai mult decât o cicatrice. 

In situaţia în care se aflau, te puteai aştepta şi la un astfel de 
raţionament din partea lor. 

Transportorul de trupe primise ordin să se îndrepte spre Islanda, 
aşa că, acum, se afla, probabil, la Reykjavik, împreună cu escorta sa. 
Nici Benbecula nu mai era singură, în drumul spre sud era însoţită ele 
două avioane de vânătoare şi de un distrugător. Paza era, însă, inutilă. 

Inainte de a părăsi infirmeria, Lindsay ţinuse să le spună tuturor: 

- Nu uitaţi că veţi face Crăciunul acasă! 

Crăciunul acasă. Doamne, cine ar fi putut crede aşa ceva? 

Când se întoarse să iasă, o mână se agăţă de haina lui. Era fata cu 
capul bandajat. Se aplecă spre ea şi îi luă mâna... 

- Vă mulţumesc pentru tot ce-aţi făcut, domnule comandant. Ştiţi, 
v-am văzut când am fost adusă la bord... doar câteva clipe... Sunteţi 
un om bun, domnule. 

Boase se apropie să curme discuţia: 

- Ai vorbit destul, ajunge. Ştii că n-ai voie! 

Dar Lindsay nu-l auzi. Continuă să-i ţină mâna într-a lui. O întrebă, 
în şoaptă: 

- O cunoşti pe Wren Collins? Eve Collins? 

- Cred că da. Cred c-am văzut-o într-o barcă de salvare când... Fata 
s-a oprit, n-a mai putut continua. 


Lindsay îi aşeză mâna la loc şi-i spuse, cu căldură: 

- Încearcă să dormi puţin. lţi face bine. Se ridică brusc. Voia să 
scape cât mai repede din acea atmosferă curată, de mirosuri pure, şi 
minţi şocate. 

li găsi pe Goss şi Fraser în faţa cabinei sale. 

- Imi pare rău că v-am făcut sa aşteptaţi cam mult. Nu-şi dădea 
seama de ce, dar nu-i putea privi în ochi. Voiam doar să mă consult cu 
voi în legătură cu staționarea noastră în docurile de la Liverpool. 
Apropo, secundule, mi-ai spus, în ziua în care am luat comanda 
Benbeculei, că una din navele surori era un crucişător auxiliar, aflat 
undeva prin Orient, nu-i aşa? 

Goss îl privea atent. 

- Era vorba de bătrâna Barra, domnule comandant. Aveţi dreptate. 

- Ei bine, mă tem că a fost scufundată de japonezi, la Kuantan. 

II văzu pe Goss cum se încruntă, cum încearcă să realizeze cele 
auzite, ca imediat să revină la masca sa sobră. 

- Asta-i o veste proastă, domnule comandant. Tăcu apoi. 

Privindu-l pe Goss, Lindsay simţea cum sufletul îi este cuprins de 
agonie, de o tristeţe imensă, ar fi dat orice, în acel moment, să poată 
merge în cabina lui, să fie lăsat singur. 

- Deci, să începem cu muniţia şi carburantul. Goss scoase un 
carneţel. Il privea pe Lindsay în ochi, dar gândul lui era departe, la 
crucişătorul auxiliar Barra. 

Fusese ofiţer III pe această navă ani în şir. Poza ei îi domina şi acum 
cabina. Nu mai era, însă... 

- Se ridică şi problema permisiilor. Trebuie să dăm drumul la 
oameni. La cât mai mulţi. Să-şi petreacă sărbătorile acasă - spuse 
Lindsay. 

Aş dori să rămân la bord, domnule comandant, se grăbi Goss să 
răspundă. 

- Pentru Dumnezeu! Şi dumneata, secundule? interveni Fraser. 

Lindsay notă ceva pe o bucată de hârtie. In oficiu, Jupp pregătea 
cafeaua şi se ruga Domnului ca cei doi să nu-l lase singur pe 
comandant. Işi dădea seama ce simţea Lindsay de când aflase de 
moartea fetei şi ştia prea bine că nu trebuia lăsat singur în acele 
momente. Fusese aproape de el în timpul câtorva coşmaruri şi era 
sigur că scenele se vor repeta cu o intensitate şi mai mare. Ziua, când 
rămânea singur în cabină, comandantul îşi făcea de lucru cu tot felul 
de rapoarte confidenţiale sau buletine informative, încerca din 
răsputeri să nu se lase pradă gândurilor... dar noaptea... 

Poate că atunci când vor ajungi în docuri, Lindsay îşi va găsi 
liniştea, spera Jupp. Gândul îi fu curmat când îşi aminti că, de fapt, nici 
nu avea o casa a lui. Se auzi clopoţelul. insemna că Lindsay rămăsese 
singur. Jupp puse ceaşca de cafea pe o tavă şi deschise uşa cabinei 


comandantului, hotărât să facă tot cei stătea în puteri pentru a-i 
înveseli acele clipe. 

Careul se umplu cu ofiţeri care aşteptau ca unul dintre stewarzi să 
deschidă barul. In timp ce nava înainta, nu fără dificultate, spre 
siguranţa care i-o dădea portul, ofiţerii sărbătoreau apropierea de 
Liverpool, fiecare în felul lui. 

Lindsay rămase în scaunul său mare parte din timp. Părea cu 
gândul departe, iar când cineva voia să intre în contact cu el, se purta 
de parcă ar fi fost deranjat. De parcă ar fi fost violată propria-i 
intimitate 

Stannard trecu pe lângă Dancy, îl bătu pe umăr şi-i spuse: 

- Am scăpat teferi, ce zici, sub? Să vedem data viitoare cum o fi! 

Părea destul de relaxat şi Dancy îl invidia... 

Stannard avea un rol important pe nava Trebuia să-i determine 
poziţia, chiar şi atunci când stelele sau soarele nu-l ajutau, să traseze 
pe hartă drumuri noi. Nu avea voie să greşească. 

- Aştept comenzile, domnilor! striga un steward. 

Dancy şi Stannard stăteau mai retraşi, dorind să evite îmbulzeala 
din jurul stewardului. 

- Ce zici de japonezii ăştia, navigatorule? 

Stannard îl privi gânditor. 

- Dumnezeu ştie... Ni s-a spus, întotdeauna, că dacă, vreodată, 
Malaiezia sau Singapore vor fi atacate, inamicul nu va putea veni 
decât din sud. Şi, uite acum când mă gândesc că prin locurile alea 
minunate mişună japonezii, îmi vine să mă iau cu mâinile de cap. Dar 
ce facem, nu bem nimic? 

Dancy se încruntă. 

- Eu vreau coniac şi gin. 

- Amestecat? se miră Stannard? 

- Da. amestecat. Ce vezi rău în asta? 

- Păcătos mic, ce eşti. Sper să li se urce la cap chestia asta. 

Uşa se deschise larg şi Goss apăru în careu, negru de furie. 

- Nu bei ceva cu noi, secundule? Meriţi şi dumneata să te relaxezi 
niţel! 

Dar Goss nu-l auzea. lzbucni, deodată: 

- Avem noutăţi din Orientul îndepărtat. Japonezii continuă să 
avanseze spre sud. Inghiţi în sec. Au scufundat şi Prince of Wales şi 
Repulse! Parcă nu-i venea să creadă ce spune. Pe amândouă! În mai 
puţin de o jumătate de oră! Vă imaginaţi ce înseamnă asta!? 

- Dumnezeule! făcu Stannard, privind spre Dancy. Ce nave mari! 
Cum dracu' au reuşit să radă doi monştri într-o jumătate de oră? 

- N-aveau acoperire aeriană şi, în plus, au fost şi atacate de 
bombardiere inamice. Asta a fost... răspunse Goss, cu privirea în gol. 

- Se împute treaba! zise Stannard, dând pe gât băutura care-i mai 


rămăsese în pahar. Credeam că este o acţiune comună acolo. Cum de 
i-au lăsat descoperiţi pe amărâţii ăia? Ce, au înnebunit oamenii noştri? 

Goss continuă, pe un ton mai liniştit: 

- Veţi primi permisii de trei săptămâni, fiecare. Va trebui să treceţi 
pe la locotenentul Barker, să vă luaţi cartelele pentru mâncare şi 
legitimaţiile de călătorie. Faceţi asta cât mai repede, să nu pierdem 
timp, atunci, când vom ajunge. 

Dancy îşi privea chipul în oglindă. Vestea lui Goss îl emoţionase 
într-atât încât nu-şi putea reveni. Credea că ori au făcut lucruri mari, 
ori au lăsat impresia asta. Toate actele lor de bravură păreau uitate, 
însă, acum, când Goss le anunţă, în câteva cuvinte, vestea scufundării 
celor două nave grele. Incepea să semene a război adevărat. 
Modificarea rapidă a balanței în favoarea uneia dintre forţe putea să 
ducă până la căderea unui guvern, până la schimbarea modului de 
viaţă a milioane de oameni. Faţă de asemenea consecinţe, o bătălie 
navală, din mijlocul unui ocean, îi părea, totuşi, un lucru neînsemnat. 

- Bea chestia aia, sub! spuse Stannard. Zău că am chef să mă fac 
praf! 

Dancy atinse cu limba băutura şi i se păru că are gust de parafină. 

- Fratele meu este într-un batalion în zona aceea. Când mă gândesc 
că viaţa lui depinde de bestiile alea de japonezi, îmi vine să-mi iau 
câmpii. Îl privi pe Dancy şi-i zâmbi. lartă-mă, amice, că mi-am ieşit din 
fire. Tu n-ai nici o vină. 

- Ce-ai zice să vii la mine acasă, navigatorule? Părinţii mei ar fi 
încântați să aibă oaspeţi de sărbători. Se opri, ezită o secundă, dându- 
şi seama ce făcuse. Intreaga imagine pe care încercase să o creeze se 
va duce dracului în clipa în care Stannard îi va cunoaşte părinţii. 

- Mulţumesc, sub, dar nu pot. Işi aduse aminte de fata pe care o 
cunoscuse în timpul ultimei permisii la Londra. Avea un mic 
apartament în cartierul Paddington, unde îşi petrecuse întreaga 
permisie. Au făcut o petrecere grozavă, pe care au prelungit-o până la 
plecarea lui. Stannard se simţi dator să adauge: Mulţumesc, oricum. Ai 
fost tare drăguţ. Dar poate o facem data viitoare, 0O.K.? 

Dancy încuviinţă, uşurat şi întristat în acelaşi timp. Işi imagină ce 
putea gândi Stannard despre el. Işi aminti apoi casa părintească, 
împodobită pentru sărbători, mama sa care, cu siguranţă, se plângea 
că rațiile sunt prea mici, iar tatăl dădea lecţii, în stânga şi în dreapta, 
despre cum trebuie câştigat războiul. 

- Poate ne întâlnim totuşi, odată, să bem ceva. Ce zici 
navigatorule? 

- Sigur. De ce nu? Am să-ţi dau de veste când ajung la frumuseţea 
aia a mea. 

Poate că-l şi uitase, dar trebuia să încerce, cu orice risc. Prea era 
frumoasă. Avea un păr lung, negru şi o piele catifelată, cum nu mai 


întâlnise până atunci. 

- Au sosit ambulanţele să ia răniții. Aşteptă până ce Boase reuşi să 
se smulgă din grupul ofiţerilor de la bar. Şi şeful de coastă va urca la 
bord. 

- Hai navigatorule să-i vedem şi noi cum pleacă, puse Dancy, 
trăgându-l de mânecă pe Stannard. 

- Tocmai mi-era milă de mine, dragă Dancy. Aşa că sunt chiar bun 
să le ridic lor moralul. 

Îşi potriviră chipiurile şi porniră spre puntea principală. Pe drum, 
constatară că nu fuseseră singurii cu ideea asta. Mulţi dintre membrii 
echipajului se îmbulzeau spre pasarelă, pentru a urmări spectacolul. 
Dacă putea fi vorba de aşa ceva... 

Primul care ieşi fu Aikman. Era urmat, îndeaproape, de un maistru, 
gata să-i acorde ajutor, în caz de nevoie. Locotenentul era trimis la 
spital, pentru un control suplimentar. Stannard îşi muşcă buza. Era 
tipic pentru Lindsay. Oricare alt comandant l-ar fi trimis, pe bietul 
Aikman, la arest, iar apoi la curtea marţială, pentru neglijenţă în 
timpul misiunii. Sau cine ştie ce Dumnezeu mai născocea. Lindsay 
considera, probabil, că îşi luase pedeapsa cu vârf şi îndesat. Din câte 
fusese informat, a leşinat de două ori în timpul intervenţiei doctorului 
Boase. 

Va rămâne un timp în spital, după care va fi trimis la plimbare şi 
uitat de cei din serviciul Marinei. 

- Bietul de el! spuse Stannard. Făcu un pas înainte şi i se adresă lui 
Aikman: Te retragi, deci, locotenente! 

Aikman se opri brusc, ca trăsnit de fulger. Când se întoarse, 
întreaga asistenţă descoperi o faţă palida, cu cearcăne negre, o figură 
de drogat. Răspunse scurt: 

- Da. Nu sunt... nu sunt încă sigur... Nu mai putea continua. 

Dancy îl privea atent pe Stannard, întrebându-se care-i vor fi 
următoarele cuvinte. Aikman arăta îngrozitor, chiar mai rău decât 
atunci când încercase să se sinucidă. Nu mai ieşise din cabină, unde 
un infirmier de-al lui Boase se îngrijea să nu-i lipsească nimic. Acum 
pleca singur, tăcut şi resemnat, fără vreun cuvânt din partea colegilor 
săi ofiţeri. 

Stannard îi întinse mâna şi-i spuse. 

- Noroc, amice! Imi pare rău de cei a ce s-a întâmplat. Se întoarse, 
ca şi cum ar fi dorit sa urmărească ambulanţele. Putea să ni se 
întâmple şi nouă aşa ceva. 

Aikman îşi smulse mâna din strânsoarea lui Stannard şi îngână: 

- Da, dar nu vi s-a întâmplat. Mi s-a întâmplat mie! 

Ochii i se umeziră şi lacrimile începui a să curgă şiroaie. Descărcare 
nervoasă. 

- Să mergem, domnule locotenent. Nu e bine să-i facem să aştepte 


atât! spuse maistrul care-l însoțea. Parcă erau vorbele unui profesor 
către un elev înapoiat mintal, îl luă de braţ şi-l conduse până la 
ambulanţă. 

- Când pleci în război ştii că mulţi trebuie să moară. Dar când 
ajungi pe câmpul de luptă, ţi se pare imposibil ca printre aceştia să te 
numeri şi tu. Ce stupid... spuse Stannard, întorcându-se cu spatele la 
Dancy. 

Cabina lui Lindsay era inundată de fumul pipei, iar în aer plutea un 
miros de whisky. 

Oficialii portului, în costumele lor albastre, urcau, unul câte unul, la 
bord. Un locotenent, de la Serviciul de informaţii, câţiva ofiţeri de la 
departamentul de întreţinere, urmaţi de un şir nesfârşit de figuri 
necunoscute. Lindsay îl zări pe Fraser vorbind cu un ofiţer, care 
tocmai urcase lu bord şi, după felul în care se legăna, îşi dădu seama 
că nu era foarte treaz. Chiar şi el băuse destul, nici nu mai ştia câte 
pahare de whisky golise, dar, în loc să se încălzească, tremura de frig. 
Nici oboseala n-o mai simţea. Era doar înţepenit. 

Lindsay trecuse prin infirmerie, înainte de plecarea răniților. Le-a 
strâns mâinile, i-a îmbărbătat, pentru că ştia că au nevoie de aşa 
ceva. 

Simţise pe pielea lui ce înseamnă un cuvânt de încurajare, atunci 
când totul ţi se pare pierdut. Când orice speranţă ţi se pare deşartă. 

Fata cu capul bandajat, purtată pe un scaun rulant de un infirmier, 
se oprise în dreptul lui, să-i mulţumească din nou. 

Se făcuse linişte pe navă. Infirmeria se golise, iar ambulanţele erau 
departe acum. Benbecula aştepta, răbdătoare, următoarea etapă. 
Aceea a reparațiilor şi a tuturor neplăcerilor cauzate de staționarea în 
docuri. Pentru ca, apoi, să ia din nou drumul mării. Tot spre Atlantic. 

Lindsay ştia bine că, dacă Goss nu ar fi fost atât de hotărât să 
rămână la bord, el ar fi fost cel sacrificat. 

Secundul nu avea unde să meargă. Intre a-şi petrece sărbătorile 
într-un hotel gălăgios, cu cine ştie ce companie de ocazie, şi a rămâne 
pe navă, cu oameni oricum cunoscuţi, prefera a doua variantă. 

- Voi face un raport amănunţit asupra observaţiilor dumneavoastră, 
domnule comandant. Sunt sigur că va ieşi ceva folositor din discuţia 
noastră - spuse locotenentul de la serviciul de informaţii, Lindsay îl 
privea atent. Era un ofiţer tânăr, cu o uniformă croită perfect, cu o 
educaţie aleasă. Mai mult ca sigur că înainte de război fusese ziarist. 
Se simţea că îi place ceea ce face. Vorbea cu o discreţie aproape 
conspirativă, specifică spionilor de bună calitate, din filmele dinainte 
de război. Lindsay se întreba la ce-i folosea, totuşi, un raport atât de 
amănunţit? Trebuia să-şi justifice şi el existenţa într-un fel, aşa că se 
hotărî să coopereze. 

- Cred că dacă am afla mai multe amănunte despre corsarul 


german şi despre omul care-l comandă, ar fi un lucru bun. Ce ziceţi, 
domnule locotenent? 

Zâmbetul politicos al tânărului locotenent îl făcu pe Lindsay să 
înţeleagă că se gândea la cu totul alt gen de informaţii. Continuă, 
totuşi: 

- De când sunt cu japonezii în război, nu cred că putem conta pe o 
protecţie eficientă din partea americanilor, în cealaltă parte a 
Atlanticului. Vor avea nevoie de toate navele disponibile pentru a le 
trimite în Pacific, unde trebuie să echilibreze situaţia, daca doresc ca 
raportul de forţe să nu se schimbe. 

- Cred că ne putem concentra mai mult asupra acestui aspect, 
domnule comandant. 

- Sunt sigur, locotenente. 

- Domnule comandant, sunt nevoit să plec acum. Sper să avem 
prilejul să discutăm pe îndelete, zilele viitoare. Vă urez o şedere cât 
mai plăcută. 

După o baie bună, pregătită cu multă tragere de inimă de Jupp, 
Lindsay îşi îmbrăcă uniforma cea nouă şi se pregăti sufleteşte să 
părăsească nava. Va trebui să se reobişnuiască cu o existenţă aproape 
uitată. Se simţea de parcă ar fi îmbrăcat nişte haine care nu-i 
aparţineau. Şi, totuşi, trebuia să se obişnuiască cu ele. 


AMINTIRI 


În dimineața zilei de doi ianuarie 1942, crucişătorul auxiliar 
Benbecula a fost remorcat din docul uscat şi tras la cheiul de unde 
plecase. 

Revenirea n-a stârnit nici un fel de emoție celor din 
Comandamentul Marinei. Singurul lor gând era de a scăpa cât mai 
repede de el pentru ca locul să-i fie luat de un alt bolnav al flotilei. Era 
o nerăbdare explicabilă, de-altfel. 

Permisiile se încheiau la prânz şi încă de dimineaţă ofiţerii şi 
marinarii din echipaj se îndreptau, ce-i drept fără cine ştie ce tragere 
de inimă, spre acoperişul lor plutitor. Puteai citi pe feţele lor mulţumire 
sau plictiseală, după cum îşi petrecuseră neaşteptatul concediu. Cum 
dădeau cu ochii de navă, încercau un sentiment de surpriză şi 
înţelegere în acelaşi timp. In lipsa lor, aceasta îşi schimbase 
înfăţişarea. Din prova până în pupa pitură nouă, culori amestecate, 
verde, albastru închis şi negru, astfel încât la prima vedere aveai 
impresia că ai în faţă un alt vas. 

Lindsay se întoarse din permisie cu câteva zile mai devreme, 
pentru a putea studia în linişte listele eu provizii sosite la bord şi 
armament, precum şi ultimele rapoarte ale Serviciului de informaţii. 
Din cabina sa, înregistra comentariile, nu de puţine ori maliţioase, la 
adresa navei şi a noilor veniţi. 

Ca de obicei, nimeni nu ştia care va fi următoarea misiune 

încredinţată Benbecul/ei. Era treaba celor de la Cartierul General al 
Marinei. 
__ In timpul reparațiilor, toate dorinţele lui Lindsay au fost satisfăcute. 
In afară de îmbunătățirile cerute de el, responsabilii departamentului 
de întreţinere au adăugat, din proprie iniţiativă, două tunuri Oerlikon 
pe puntea bărcilor, astfel încât apărarea antiaeriană putea fi privită 
acum cu alţi ochi. Mai optimişti. Câteva mitraliere au fost schimbate 
cu unele noi, iar tunurilor vechi li se făcuse o revizie minuțioasă. 
Numărul plutelor de salvare se mărise, un generator nou apăruse 
lângă cel vechi, în sala maşinilor, găurile produse de obuze fuseseră 
astupate. Cei din docuri nu şi-au permis nici un moment de relaxare. 
Chiar şi sărbătorile le-au petrecut aproape de Benbecula. 

Pentru Lindsay, permisia reprezentase o experienţă tristă, care-l 
făcea să încerce, acum, un sentiment de frustrare. 

In loc să caute liniştea unui hotel, cum îşi propusese la plecare, a 
ales, drept refugiu, sudul Londrei. După mai multe încercări, a reuşit 


să obţină o întrevedere la Amiralitate cu unul dintre ofiţerii superiori ai 
Serviciului de informaţii. După cum bănuia, nu auziseră nimic despre 
raportul tânărului locotenent din Liverpool, nimic despre corsarul 
german, nimic din sugestiile făcute de el. Nu se putea plânge de 
amabilitatea ofițerului de la informaţii, dar utilitatea vizitei sale fusese 
minimă. Când Lindsay începu să expună motivele pentru care crede 
că nemţii vor începe o nouă serie de atacuri asupra convoaielor 
aliaţilor, cu scopul de a le reduce capacitatea de transport, ofiţerul 
deveni, deodată, mult mai interesat. Nu existau probe care să 
dovedească cele spuse de Lindsay. Dar războiul era şi aşa destul de 
complicat pentru a nu mai lăsa loc unor „dacă” şi „poate”. 

Imaginea tristă a Londrei îi revenea în minte tot mai des. Case 
transformate în ruine, străzi spintecate de bombe, saci de nisip 
aşezaţi în jurul clădirilor oficiale, poliţişti cu căşti de oţel care alergau 
înnebuniţi după fiecare raid inamic; urletul sfâşietor al sirenei nu ţinea 
seama de zi sau noapte. Locuitorii Londrei erau extenuaţi, cu nervii 
întinşi În maximum, dar mai găseau resurse să se aşeze răbdători la 
cozile din staţiile de autobuz. Pe străzi, vedeai numai uniforme şi, ca şi 
cum uniformele celor trei arme ale armatei engleze nu erau de ajuns, 
te loveai la tot pasul de soldaţi şi ofiţeri ai ţărilor sub ocupaţie. 
Polonezi, norvegieni, olandezi, cehi, pe care, dacă îi priveai, îţi dădeai 
seama de dimensiunea exactă a succeselor inamicului. 

Atunci când nu trebuia să aştepte în vreun hol al Amiralității sau să 
parcurgă ultimele rapoarte ale Serviciului de informaţii, Lindsay 
cutreiera Londra pe jos. Făcuse kilometri - din East End până la docuri, 
din Green Park până în veselul Picadilly. Pe când se plimba cu mâinile 
la spate, liniştit, a fost surprins de un raid al aviaţiei germane, pe care 
îl înregistră ca pe un fapt divers, până ce un pompier, indignat, i-a 
urlat în ureche: „Cine dracu' te crezi, dom'le? Dumnezeu? Ai să te 
trezeşti fără cap, dacă nu intri în adăpost! Mişcă odată!” 

Se aşeză pe o bancă improvizată, cu spatele lipit de peretele rece al 
unui subsol, care se cutremura după fiecare bombă căzută. Oamenii, 
prea numeroşi pentru încăperea în care se aflau, se gândeau cu 
înfrigurare la imaginea ce-i aştepta afară. Oare căminul lor, rezultatul 
trudei şi sacrificiului atâtor ani, mai exista în acea clipă? în dreptul uşii 
de oţel a adăpostului, acelaşi pompier care-l apostrofase, îl fixa, acum, 
încercând probabil să-i înţeleagă comportarea. 

De afară se auzeau clopotele pompierilor, fluierele poliţiştilor, 
jeturile de apă ale furtunurilor în acţiune. 

Chiar de la începutul carierei sale în Marină, Lindsay învățase 
tainele vieţii pe mare, atât pe timp de pace, cât, mai ales, de război. 
Fusese instruit să conducă o navă, să mânuiască tunurile şi 
mitralierele de la bord, să folosească bărcile de salvare, să atace şi să 
se apere. Era pregătit să înfrunte orice situaţie ce l-ar fi solicitat. 


Nimeni nu-i pomenise, însă, vreodată de cealaltă faţă a războiului. 
Dunkerque şi Creta, Norvegia şi Africa de Nord au reprezentat fiecare 
lecţii triste, despre care nimeni nu le vorbise la şcoala de marină. 
Figurile îngrozite ale refugiaților de pe marginea şoselelor, avioanele 
de vânătoare nemţeşti, care-i decimau cu bombe şi rafale de 
mitralieră, soldaţi cu pieptul gol, implorând pe plajele devastate 
apariţia unui vas salvator, şi Doamne, câte alte imagini de coşmar! 
Nimeni nu vorbea de preţul plătit de toţi aceşti oameni. 

Pierderea propriului vas lăsase o cicatrice adâncă în viaţa lui 
Lindsay. În timpul ultimei vizite la Londra, îşi dădu seama cât de diferit 
era războiul acolo, faţă de ce trăia el pe mare. Toţi erau implicaţi, 
direct sau indirect, îşi dădea seama că dacă cei cu care împărţise 
adăpostul, în acele clipe, îşi pierdeau încrederea şi speranţa, sfârşitul 
era mai aproape chiar decât îl prevesteau unii pesimişti. Era uimitor 
cum de nu le cedaseră nervii până atunci, gândea el. In localurile în 
care intrase, cu toate lipsurile şi berea care aducea mai mult a apă, 
oamenii îşi păstrau veselia şi optimismul, fără să aibă motive pentru o 
astfel de stare. 

Pe front, lucrurile mergeau prost, singurul motiv de linişte, acela al 
intrării americanilor în război ca aliaţi, nu era decât aparent. Pentru 
că, de fapt, fiecare ştia că adevăratul război de-abia începe. 

Nici nesfârşitele coloane ale ziarelor nu puteau explica ultimele 
evenimente din Malaiezia. 

In mai puţin de o lună, japonezii reuşiseră să cucerească întreaga 
peninsulă, după ce au semănat groază şi au transformat-o într-un 
abator greu de descris. 

In timpul permisiei, Lindsay s-a gândit, o clipă, să încerce să 
descopere unde locuia Eve Collins. l-ar fi vizitat părinţii. L-ar fi liniştit 
întâlnirea cu ei. Dar îşi îndepărtă gândul imediat. Ce-ar fi putut să le 
spună? Că a văzut cu ochii lui cum a fost înghițită de ape nava în care 
se afla fiica lor? Că a fost martor al acestei drame şi că nu a putut 
face nimic s-o salveze? Nu, era mai bine să-i lase să-şi înfrunte 
durerea cu propriile forţe. Numai timpul îi va ajuta. 

Goss bătu la uşă şi intră în cabina comandantului, cu paşi greoi. 

- Avem şapte întârziaţi, domnule comandant. Dar am aflat că un 
tren, care trebuia să sosească acum câteva ore, are o întârziere destul 
de mare. Ar putea fi în el - spuse secundul, fără vreun alt comentariu. 

- Am primit o telegramă de la spitalul Marinei militare. McNiven 
este reţinut pentru nişte controale medicale. Am dat ordin să fie 
înlocuit în timonerie. 

Părea că nu-i pasă de soarta lui McNiven. De obicei, în astfel de 
momente, nimeni nu este reţinut pentru simple controale medicale. 

- Mulţumesc, Goss. Lindsay îl privea atent. Părea mai încordat ca de 
obicei. Era clar că nu-i plăcea noua imagine a navei. Probabil că vom 


primi în curând ordinele de drum. 

- Da, răspunse Goss laconic. 

Greu se putea stabili un contact cu el. Era atât de rece şi distant, 
încât îţi venea să-l laşi în pace, cu gândurile şi preocupările lui. 

- Vom face plinul şi vom aduce muniţia la bord, chiar azi. Va trebui 
să ne îngrijim ca veghea de după amiază să se respecte întocmai. 
Dacă li se năzare nemților să treacă în zbor pe deasupra portului, să 
nu stăm ca nişte gâşte uitându-ne la ei. Să-i întâmpinăm cum se 
cuvine. 

Afară, pe coridor, se auzeau râsete şi comentarii de tot soiul. Cei 
întorşi din permisie îşi povesteau aventurile, cu împlinirile şi 
nereuşitele lor. 

- Am coborât de câteva ori pe țărm, domnule comandant. Mai mult 
ca să aflu ce ne aşteaptă. 

- Şi ai reuşit să „ciupeşti” ceva? întrebă Lindsay. 

- Nu mare lucru. Ticăloşii ăştia nu spun nimic. Dar tot am mai 
„Mirosit” eu câte ceva, domnule comandant. Se pare că ne vom 
îndrepta spre sud. 

- S-ar putea să ai dreptate. Judecind după sistemele de ventilaţie cu 
care am fost dotați, sau după pitura mai deschisă la culoare, numai 
spre Islanda nu ne pot trimite... Asta înseamnă că nu vom mai întâlni 
corsarul acela blestemat. Şi zău că-mi pare rău. 

- Cât aţi fost în permisie, domnule comandant, l-au scufundat şi pe 
bătrânul Eriskay. L-au torpilat. Ai noştri nici n-au anunţat unde s-a 
întâmplat povestea asta, După tragismul expresiei lui Goss. Lindsay 
trase concluzia că şi Eriskay făcuse parte, cândva, din compania 
pentru care lucrase ani în şir. 

- Au mai rămas trei nave din compania mea, domnule comandant. 
Nu e drept ce se întâmplă. Cum pot să trimită nişte vase ca astea în 
regiuni în care n-au cum să supravieţuiască? Este ca şi cum cei de la 
Amiralitate mi-ar ordona mie să traversez Atlanticul înot, iar în drum 
să mai distrug şi vreo două, trei nave inamice, aşa, ca să nu mă 
plictisesc. Este ceva îngrozitor ce se întâmplă! Cine dă dreptul acestor 
oameni să se joace cu viaţa semenilor lor? Când mă gândesc că cele 
mai bune distrugătoare sunt ţinute la geamandură şi că nave ca 
amărâta asta de Beky le fac lor treaba. Imi vine să mă iau cu mâinile 
de cap. Doamne, ce-aş mai scutura eu pe câţiva de acolo, din birourile 
alea călduţe... 

Goss se înfierbântase de-a binelea şi Lindsay se hotărî să intervină: 

- M-am întâlnit, la Londra, cu mai mulţi ofiţeri superiori, de la care 
nici eu n-am scos mare lucru, secundule. Aşa sunt toţi. Parcă nu-i 
cunoşti... Mulţi ştiu chiar mai puţin decât noi. Asta ţi-o spun sigur. 

- S-ar putea să aveţi dreptate, domnule comandant. 

Puntea începu să vibreze uşor, semn că Fraser ajunsese în camera 


maşinilor şi testa un motor sau chiar noul generator cu care fusese 
înzestrată nava. 

Ritchie apăru în uşă şi rămase acolo până ce Lindsay îl pofti să 
intre: 

- Ce-ai rămas pironit în uşă, omule? Intră odată! Cum ai petrecut? 

- Cum să petrec? Am stat la Union Jack Club. Oricum, mai bine 
decât nimic. Să ştiţi că nu-mi pare rău că s-a terminat permisia. De 
fapt, venisem să vă raportez că s-a primit o radiogramă, acum câteva 
minute... ăă... de la Cartierul general, dom'le comandant. Ofiţerul cu 
operaţiile vine la bord la ora paişpe. Apoi, adăugă, pe un ton jos: îl 
aduce şi pe dom’ comodorcu el. 

Lindsay tresări. 

- Comodorul Kemp? Ştiam că urma să rămână la Scapa... 

- Aşa sunt ăştia, dom'le comandant. Te pregătesc pentru tropice şi 
ajungi în Islanda, te înzestrează ca torpilor şi te trezeşti transportor de 
trupe, ce să mai vorbim, nici ci nu ştiu ce vor! Şi-o mai şi numesc 
planificare! j 

Lindsay zâmbi. Îi era bine în compania lui Ritchie. ÎI simţea aproape, 
de-al casei. 

- O să vedem ce ne-aşteaptă, dom'le comandant! Am uitat să vă 
spun că am mai primit o radiogramă. In legătură cu McNiven. L-a prins 
o patrulă dând lovitura la o farmacie. Voia să fure o siringă. | se 
spărsese cea veche şi nu-şi făcuse doza din ziua aia. Bietul de el... 
Trebuie să fie groaznic să ajungi să te droghezi. Oricum, înlocuitorul 
său şi-a luat postul în primire. 

Jupp îşi făcu şi el apariţia în cabina comandantului. 

- Vă rog să mă scuzaţi! Nu ştiam că e atâta lume. 

- Bine c-ai venit, Jupp. Nu ne-ar strica ceva de băut. Ce spuneţi, 
domnilor? Aşa, să intrăm în forma. 

- Dacă ziceţi dumneavoastră... eu nu refuz niciodată.... mama m-a 
învăţat că nu e politicos... spuse Ritchie, satisfăcut că a făcut şi el o 
glumă. 

- Şi pentru că suntem încă în port, în siguranţă, să bem din 
paharele cele mai bune. Ce zici, Jupp? 


xxx 


Imediat după ora prânzului, întregul echipaj al Benbecu/ei se afla în 
efectiv complet. Aşa cum ordonase Lindsay, încărcarea muniției 
începu chiar în acea după amiază. Ritmul era alert, căci vântul rece de 
afară nu te lăsa să şovăi o clipă. Rezervoarele Benbecu/ei erau 
umplute din pântecele unui petrolier, pe care celelalte vase din radă îl 
aşteptau cu nerăbdare. In fiecare compartiment al navei, membrii 
echipajului erau la posturi, concentrați asupra bunului mers al 
operaţiilor premergătoare părăsirii portului. Din când în când, fiecăruia 


îi reveneau în minte momentele plăcute sau mai puţin reuşite ale 
permisiei. Meritată şi binevenită permisie. 

Fraser urmărea, efectuarea plinului. Asistase de atâtea ori la 
această operaţie, încât ştia pe de rost fiecare etapă. Se gândea la 
familia lui, din Dundee. Avusese noroc cu ele trei săptămâni de 
permisie. În ultimii patru ani era ca un străin în familie. Un om care 
vine şi pleacă, niciodată n-a putut rămâne mai mult de o săptămână, 
cel mult două. Cutreiera mările, dintr-o parte în alta a globului, 
acumulând experienţă după experienţă, supus mizeriei şi privaţiunilor 
de orice fel. 

De data asta, însă, constatase, cu surprindere, că soţia lui 
îmbătrânise. Chipul nu-i mai era atât de proaspăt şi viu. Faţa nu-i mai 
era întinsă ca înainte. Cei doi copii se purtau de parcă se aflau în faţa 
unui străin, îi simţea chiar deranjaţi de familiarismele lui. Renunţase la 
turul cârciumilor din jur, evitase astfel reproşurile tăioase ale soţiei, 
atunci când se întorcea acasă ameţit. Incerca sa redescopere acum 
viaţa după care tânjea, dar, pe care, atunci când a avut posibilitatea 
să o aibă, a neglijat-o. Incerca să-şi ajute nevasta să treacă peste 
complexul creat în ani şi ani de viaţă în acelaşi cartier cu alte familii 
de marinari, cei mai mulţi superiori în grad şi pregătire soţului ei. 
Soţiile acestora nu scăpau niciodată ocazia să povestească despre 
avansările, primele primite sau navele mari şi cunoscute pe care erau 
îmbarcaţi bărbaţii lor. Doamna Fraser nu avea însă cu ce să se 
mândrească. Au petrecut un Crăciun liniştit, iar venirea Anului Nou 
însemnă atât încheierea unui capitol în viaţa lor, cât şi apropierea 
sfârşitului permisiei. Reîntoarcerea pe mare. 

- Dacă se va întâmpla ceva cu mine, promite-mi că-l laşi pe Jamie 
să urmeze şcoala de marină. Bineînţeles, dacă va dori asta, îi spuse 
soţiei, în seara de Crăciun. Fiul său nu avea decât unsprezece ani, dar 
era foarte dezvoltat pentru vârsta lui. 

- Nu mai vorbi aşa, Donald! Ce ţi-au făcut blestemaţii ăia de te-au 
adus în starea asta? Tu nu vorbeai aşa niciodată. li întinse un pahar 
plin cu whisky. Bea asta.0 să te mai calmeze. 

- Nu am vrut să te supăr, draga mea. Nu ştii cum e în viaţă? Azi 
eşti, mâine... cine ştie... 

- Jamie îţi seamănă. N-am să-l opresc, indiferent de ce va dori să 
facă. 

Inainte de plecare, mai aruncă o privire casei, grădinii ce-o 
împrejmuia, ca şi când ar fi vrut s-o ţină minte multă vreme. Şi-a 
îmbrăţişat soţia şi copiii, şi a pornit pe aleea care ducea spre stradă, 
fără să se mai întoarcă 

- E sătulă fetiţa acum. Ce ziceţi, domnule Fraser? îi întrerupse 
gândul şeful fochist. 

Pe puntea bărcilor, locotenentul Maxwell asista la verificarea 


elicelor. Ajutorul său, tânărul locotenent Hunter, îi raportă: 

- Am verificat legăturile, domnule locotenent. Totul este în ordine. 
Se ferea să dea mai multe amănunte, ştiind cât de chiţibuşar era 
Maxwell. 

- Foarte bine, Hunter. Foarte bine. Toate trebuie să fie la locul lor, 
acum, înainte de plecare. De fapt nici nu auzise prea bine ce-i spusese 
ajutorul sau. Gândul îi era departe, la clipele îngrozitoare pe care le 
trăise în timpul permisiei. | se părea că încă nu s-a trezit dintr-un vis 
urât. li era greu să accepte realitatea. Dacă ar fi avut inspiraţia să 
telefoneze acasă, din gară, totul s-ar fi desfăşurat normal. Simţea cum 
broboane de transpiraţie îi curg pe frunte. Ar fi trebuit să telefoneze 
sau măcar sa trimită o scrisoare că soseşte. Dar cum se gândea că 
Decia, soţia lui, stă mai tot timpul acasă, ardea de nerăbdare să-i facă 
o surpriză. 

Decia avea destui bani, tatăl său era putred de bogat, astfel încât 
prefera să-şi invite prieteni acasă, decât să meargă ea în vizite. 

In ultima etapă a călătoriei spre Hampshire, avusese ghinionul ca 
trenul să fie ţinut în loc mai multe ore datorită unei deraieri. Călătorii 
compartimentului aşteptau, înfriguraţi, momentul în care vor porni din 
nou mai departe. Când, în sfârşit, ajunse la destinaţie, în gară nici 
vorbă de taxi sau vreo maşină de închiriat. Intrebă un hamal bătrân ce 
se întâmplă, şi acesta îi replică iritat: 

- Dar dumneata n-ai aflat că suntem în război, dom'le? 

„Nenorocitul! Uite cine-mi vorbeşte de război!” îşi zise. 

A fost nevoit să meargă pe jos cele cinci mile care-l despărţeau de 
casă. Când, în sfârşit, ajunse, respira de parcă urcase un munte. Valiza 
era grea, plină cu ţigări cumpărate la preţ redus şi câţiva metri buni 
de mătase naturală, obţinută cu mare greutate, de la o cunoştinţă din 
Liverpool. Pentru Decia. 

Casa părea cufundată într-o linişte de mormânt. Câteva clipe a 
crezut că soţia plecase. Ingrijitorul nu mai locuia acolo. Odată cu 
deschiderea atâtor fabrici, era din ce în ce mai greu să găseşti 
servitori. Decia se plângea adesea. De fapt nu era singurul lucru care 
n-o mulțumea. Deodată o auzi râzând. Un râset prelung, excitant, 
senzual. Nu-şi mai amintea dacă a urcat scările până la dormitor în 
fugă sau nu. Nu-şi mai amintea dacă se oprise, pentru câteva clipe, în 
faţa uşii, sau a dat buzna în dormitorul ei. Nu-şi mai amintea decât 
scena ce i se înfăţişă dinaintea ochilor, asemenea unui tablou hidos. 
Decia, în pat, goală, cu pielea care-i strălucea în lumina lămpii, cu 
părul despletit acoperindu-i umerii, într-o poziţie în care el, soţul ei, n- 
o mai văzuse niciodată. Alături, un bărbat cu o figură transfigurată, 
care rămase cu gura deschisă, cu mâinile agăţate încă de mijlocul ei. 
Când, în sfârşit, îşi dădu seama de situaţia în care se afla, se repezi, 
împleticindu-se, spre pantalonii aruncaţi pe jos, îi înşfacă şi se năpusti 


pe uşă, afară. Maxwell n-a fost în stare să-l oprească şi să-şi descarce 
nervii pe spinarea lui. Dacă ar fi încercat să-l lovească, l-ar fi omorât 
cu siguranţă. Nici măcar nu era un bărbat arătos. Nici măcar nu era 
tânăr. Maxwell trânti uşa în urma lui şi rămase singur cu Decia. şi 
simţea inima cum se zbate în piept, respiraţia îi era tăiată. 

- De ce? Pentru Dumnezeu, de ce?! 

In loc să încerce să-şi acopere trupul, Decia rămase întinsă pe 
spate, cu privirea pierdută. Ochii ii deveniseră, deodată, calmi, liniştiţi. 

- De ce nu? îţi imaginezi, cumva, că pot trăi la nesfârşit singură, 
fără un bărbat? Ei bine, domnule, nu pot. După cum ai constatat, nu 
pot! 

- Bărbat?! Dar ăla era bărbat? Asta numeşti tu bărbat, nenorocito? 

- A fost o variaţie de care aveam nevoie. Asta-i tot. 

Nici dacă s-ar fi aflat între două tunuri Oerlikon, care trăgeau 
simultan, Maxwell n-ar fi fost atât de şocat. De câte astfel de variaţii 
mai avusese ea nevoie până atunci?! Destule, probabil. 

- Stricato! Târfă ordinară ce eşti! 

- Ce voiai? Să stau aici, să-mi pierd vremea singură, în timp ce tu 
faci pe eroul nu ştiu pe unde? Dacă nu era războiul ăsta, ai fi rămas 
acasă, să-mi toci banii ca un gentleman în rezervă, când amândoi 
ştim, la fel de bine, că ai fost dat afară din armată. Mă şi mir cum de 
te-au mai acceptat! Uită-te cum arăţi! Nu e de mirare că pierdem 
războiul dacă toţi sunt ca tine. 

- N-am fost dat afară! încercă el să se apere. A fost un accident 
nenorocit. Altcineva a fost de vină! 

- Altcineva? Intotdeauna există altcineva când faci o prostie. Placa 
asta o cunosc prea bine! îşi sprijinea umerii de pernă, sânii săi perfecţi 
erau conturaţi de lumina pală a lămpii. Eşti un nimic. Asta eşti. Până şi 
în pat tot un nimic ai fost! 

Era aproape deasupra ei, cu ochii în lacrimi, cu privirea disperată, 
cu mâinile încleştate în jurul gâtului. Faţa i se înroşise şi începu să 
urle: 

- Nu e adevărat! Minţi! Ştii că nu e adevărat! N-am avut niciodată 
noroc! N-am încercat decât să te fac fericită. Atât am vrut, să fii 
fericită! Se îneca în lacrimi, nu mai putea continua. 

Decia îl privea nemişcată, cu un dezinteres dezgustător, cum se 
umilea în faţa ei. 

- Imi faci scârbă, pleacă! a fost tot ce i-a răspuns. 

Gata. Nu mai putea îndura. Işi adună puterile, se ridică şi o lovi cu 
forţă peste faţă. Incă o palmă şi încă una, până ce simţi că se 
sfârşeşte. Nu-şi mai amintea de câte ori o lovise. Singura imagine 
care-i rămase întipărită era aceea a buzelor însângerate, a părului 
vâlvoi şi a obrajilor ei frumoşi care se învineţiseră. 

Inainte ca el să-şi revină, ea îl umili din nou: 


- Te simţi mai bine acum, nenorocitule? Lacrimile i se amestecau cu 
sângele care-i curgea din buze. Se aştepta, poate, s-o omoare şi nu-i 
mai păsa de nimic. 

Maxwell nu-şi mai amintea cum plecase de acasă. Chiar şi după ce 
a închis poarta curţii, o mai auzea urlând: „Nenorocitule!” 

Un singur cuvânt, pe care-l auzea şi acum ea un ecou,..' 

Işi petrecu restul permisiei într-un hotel A încercat să-i telefoneze 
de acolo. A scris chiar şi câteva scrisori, pe care, însă, nu a avut 
puterea să le expedieze. S-a apucat să bea. Bea, până uita de el, uita 
de tot ce i se întâmplase. Coşmarul deveni şi mai greu de suportat 
atunci când ceilalţi oaspeţi ai hotelului au început să cânte colinde de 
Crăciun. Le cântau din suflet, cu o bună dispoziţie pe care nu mai 
reuşea s-o înţeleagă. Odată, pe când se afla la masă, scoase din 
buzunarul hainei o poză de-a ei, o privi, înjură de câteva ori, apoi o 
rupse furios. Un bărbat din spatele său, care înregistră scena, se 
apropie şi i şopti la ureche: 

- Calmează-te, amice! Pe cine ai rupt acolo? Vreo tigroaică, ha? 

Maxwell rămase o clipă pironit, iar apoi cu o disperare patetică, se 
aruncă în genunchi, adunând cu mâna tremurândă fragmentele de 
poză. Încercă să le pună cap la cap, să reconstituie fotografia, în timp 
ce-i murmura numele. 

Hunter îl privea pe Maxwell cu atenţie. Nu-l prea avea la inimă, dar 
starea în care se afla îl puse pe gânduri. Incercă un sentiment de milă. 
Probabil aflase vreo veste proastă, gândi el. Il întrebă, totuşi: 

E totul în ordine, acasă, domnule locotenent? 

- Când auzi întrebarea, Maxwell se răsuci pe călcâie, ca un taur, 
faţa i se înăspri şi răspunse furios, deranjat de întrebare: 

- De ce nu-ţi vezi, domnule, de treburile dumitale? Fă-ţi meseria aşa 
cum ai învăţat şi vezi lunurile alea să funcţioneze perfect. Atât vreau 
de la dumneata. E clar? 

Nici nu termină bine şi se îndreptă spre aripa comenzii, cu paşi 
apăsaţi, ca la defilare. 

Locotenentul deChair trecea pe lângă ei şi aruncă o vorbă: 

- O luăm de la cap cu toţii, ce ziceţi domnilor? 

- Ca o familie mare şi unită, locotenente. 

- Să sperăm că se va menţine aşa, amice - ţinu deChair să adauge. 

La țărm, opri o maşină oficială. Era de la Cartierul general şi din ea 
cobori comodorul Kemp. 

- Mă duc să-l anunţ pe tânărul aspirant Kemp să fie în recepţie... a 
sosit o inspecţie din familie! spuse deChair, cu ironia-i cunoscută. 

Comodorul Martin Kemp se instală, lejer, în primul fotoliu care-i ieşi 
în cale. Era la fel de libidinos ca la petrecerea din Scapa. 

- Te întrebi, poate, de ce am venit anunţat. Aş fi putut pur şi simplu 
să dau buzna, desigur. 


Lindsay îl privea fără să schiţeze vreun gest. Cuvântul „desigur” 
făcea parte, cu siguranţă, din vocabularul său preferat, gândi el. Nu se 
putu abţine şi spuse: 

- Sunt pregătit să vă primesc oricând, domnule comodor. Nu avem 
nimic de ascuns. 

- Dar sunt convins, comandante! N-am vrut să te prind cu nimic, 
cred că îţi dai seama. 

- Doriţi ceva de băut, domnule comodor? întrebă Lindsay, calm. 

- N-am timp. Sunt foarte grăbit. Dar dacă simţi dumneata nevoia, 
să nu vezi în mine un obstacol. 

Lindsay trecu peste ironia comodorului şi, dorind să scurteze, pe cât 
posibil, discuţia, îl întrebă: 

- De fapt, de ce aţi ţinut să mă vedeţi? 

- După câte ştii, am coordonat, destulă vreme, deplasările 
convoaielor noastre. O sarcină cel puţin ingrată. A fost un spectacol 
neplăcut, soarta ultimului convoi pe care l-ai însoţit. Dar e de 
domeniul trecutului, acum. 

Lui Lindsay îi veni în minte imaginea fetei cu faţa bandajată. 
Disperarea cu care-l prinsese de mână. 

- A fost crimă curată, domnule comodor! Nu ştiu când vor înceta 
oamenii noştri de la Amiralitate să considere inamicul ca pe simple 
jucării. Când vor privi războiul, în sfârşit, ca pe un lucru serios? Este 
îngrozitor să vezi cum mor oamenii şi să nu poţi să-i ajuţi în vreun fel! 
Şi să ştii că totul se întâmplă din ignoranţa unora... 

Kemp zâmbi, indulgent. 1 

- Văd că n-ai scăpat încă de obsesiile dumitale... În plus, am auzit 
că nu prea te-ai purtat cu mănuşi la Amiralitate. Nu găseai un mod 
mai plăcut de a-ţi petrece permisia? De fapt venisem să-ţi spun în ce 
va consta misiunea Benbeculei. N-am să mă complac în strategia asta 
de amator, pe care constat că nu vrei s-o abandonezi. 

- Observ, cu tristeţe, domnule comodor, că pentru dumneavoastră 
contează prea puţin viaţa oamenilor şi a navelor de luptă. 

- Dragă Lindsay, ştiu că ai trecui prin momente grele, în ultima 
vreme, aşa că îţi propun sa nu mai dezvoltăm subiectul, în interesul 
nostru comun. 

- Cum doriţi, domnule comodor. 

In definitiv, gândea Lindsay, ce-l costa să tacă? Tot nu putea să 
schimbe nimic. Era ca şi cum s-ar fi luptat cu morile de vânt. 

- Cred că eşti la curent, cu ce se întâmplă în Malaiezia şi Singapore. 
Situaţia este mai gravă decât mi-am închipuit. Va trebui să trimitem 
întăriri de urgenţă. S-a şi format un convoi rapid, care va porni în cel 
mult patru zile. Este un convoi vital pentru noi. Va transporta vehicule 
blindate, tunuri grele, muniţie, trupe şi alimente, mă rog, tot ce este 
necesar, în acest moment, pentru a echilibra balanţa de forţe. Nu mai 


putem sta cu mâinile în sân, vom trece la ofensivă. Şi, îţi imaginezi că 
nu putem ajunge acolo prin Mediterana şi apoi prin Canalul de Suez. 
Am fi o pradă uşoară pentru bombardierele şi submarinele inamice. 

- Asta îmi imaginez, domnule comodor. 

- Va trebui să ne îndreptăm, fără oprire, până în Ceylon. De acolo, 
trupele şi alimentele vor fi împărţite unor nave mai mici, care vor 
pomi, sub escorte puternice, spre zonele ce ne interesează. 

- Ţin să vă atrag atenţia, domnule comodor, că până în Ceylon nu 
sunt, nici mai mult, nici mai puţin, decât treisprezece mii de mile. Mile 
marine! Dacă luăm în considerare schimbările de drum minime, atât 
cât să evităm atacurile submarinelor, ca să nu mai vorbim de micile 
defecţiuni ce pot apărea, vom ajunge acolo după cel puţin şapte 
săptămâni. 

- Serios? Imi pare bine că ai un asemenea simţ al distanțelor. Dar 
sper că nu eşti convins că Singapore se va scufunda, pentru, 
totdeauna, în şapte săptămâni. Rânji, satisfăcut de răspunsul pe care-l 
considera spiritual şi ironic. Continuă, sigur pe el. Vom avea o escortă 
puternică şi trebuie să pornim fără nici o întârziere. 

- Vreau să vă spun un lucru, interveni Lindsay. Ideea mea cu 
corsarul german nu este o născocire. Sunt convins că nemţii au 
declanşat o acţiune puternică de distrugere a convoaielor noastre. 
Avem nave în două oceane, iar pe ajutorul americanilor nu putem 
conta, până ce nu-şi vor reface flota nimicită la Pearl Harbour. 

- Nici o clipă n-am luat în calcul flota americană, Lindsay. E treaba 
lor cum se descurcă. Personal, am mai mult respect pentru japonezi, 
în clipa de faţă. Sunt curajoşi, agili şi bine pregătiţi. 

- Deci Benbecula se va îndrepta spre Orientul îndepărtat, cu alte 
cuvinte. 

- Exact, răspunse Kemp, ridicându-se. Trebuie să plec. Am o 
întâlnire importantă, peste un sfert de oră. 

- Nu doriţi să vă vedeţi fiul, domnule comodor? se simţi Lindsay 
obligat să întrebe. 

- Când o să facă ceva demn de luat în seamă, voi dori să-l văd. 
Până atunci, însă... 

Lindsay îşi aminti vorbele lui Goss: „Nu cred că ne vom mai întoarce 
de unde am venit”. 

Avea dreptate. Atlanticul de Sud îi aştepta. 


CONVOIUL 


- Cartul de dimineață a trecut la posturile de veghe,’ domnule 
comandant. 

Stannard salută regulamentar şi aşteptă răspunsul lui Lindsay. 

Acesta aruncă o privire spre ropotitorul giro, după care se aşeză în 
scaun şi scrută, gânditor, orizontul cenușiu, timp de câteva secunde. 

- Foarte bine, navigator. După ce Stannard se depărtă, îşi duse din 
nou binoclul la ochi să cerceteze marşul vaselor din formaţie. Convoiul 
se afla în drum de patru zile pline şi încă nu se semnalase nici un fel 
de incident. În primele două, au avut mult de furcă cu marea rea, 
vânturi de tăria furtunii şi vizibilitate scăzută de până la patru mile. 
Probabil că submarinele se refugiaseră la adâncime, ca să evite 
zgâlţâiala sălbatică pe care valurile unei astfel de mări ar fi 
administrat-o carenelor lor alungite. Sau poate că a avut convoiul un 
noroc deosebit şi nu le-a întâlnit. Era format dintr-un număr mic de 
vase, dar ducea încărcături preţioase. Organizat pe trei coloane, cea 
din mijloc era condusă de un crucişător modern, înzestrat cu 
douăsprezece tunuri de 152 mm, ceea ce făcea ca această navă 
impunătoare să fie elementul principal al escortei. In urma lui, 
veneau, în coloană, două petroliere şi cel mai detestat participant la 
convoi, un cargou mare şi plin cu muniţie, plasat exact în prova 
Benbeculei. Cele două coloane de pe laturi navigau conduse de câte 
un vas încărcat cu trupe, urmate, la distanţă regulamentară, de 
cargouri având punţile înţesate de lăzi cu subansamble de avioane şi 
de vehicule blindate de toate soiurile. După cât erau de joase la apă, 
Lindsay ghicea că şi magaziile gemeau de încărcătură. 

Escorta de distrugătoare era, de asemenea, impresionantă. Nu mai 
puţin de şase nave, toate noi, lucru cu totul ieşit din comun, dată fiind 
lipsa de vase de luptă pe toate teatrele de operaţii, dar care evidenția 
importanţa deosebită acordată protecţiei acestui convoi. 

Vremea se ameliorase în chip miraculos. Şi ăsta era un lucru ieşit 
din comun pentru luna ianuarie. Orizontul se contura foarte net şi se 
întuneca, ceea ce, gândea Lindsay, foindu-se pe scaun, făcea şi mai 
evidentă înclinarea Benbeculei într-un bord. Din pricina ei, linia 
orizontului apărea aplecată pe o latură, iar vasele dădeau impresia că 
sunt în pericol să alunece pe faţa înclinată a oceanului. 

Işi reglă binoclul, ca să poată observa zigzagul făcut de unul dintre 
distrugătoare, la cinci mile înaintea convoiului. Se vedeau bine 
mustăţile albe ale valului din prova, despicate furios de etrava arcuită, 


în vreme ce coca sa efilată abia se mai zărea din spumă în drumul ei 
protector de-a curmezişul direcţiei de marş a convoiului. La vederea 
navei, îi reveni în minte propriul său distrugător, ca şi celelalte pe care 
fusese ambarcat mai înainte. Rapid, agresiv şi elegant. Mai presus de 
toate, aceste vase reţineau în ele arta aproape dispărută a formelor 
elegante în construcţia de nave. În comparaţie cu distrugătorul, 
crucişătorul semăna cu o fortăreață plutitoare, cenuşie şi greoaie. 
Punţile de comandă suprapuse, postamentele turelelor triple şi cele 
ale artileriei secundare îi dădeau aerul unei masive construcţii 
indestructibile. 

La verga transportorului de trupe, din capul coloanei tribord, fâlfâiră 
câteva pavilioane de semnalizare. Comandantul convoiului atrăgea, 
probabil cu asprime, atenţia vreunui nefericit comandant de vas că 
nu-şi ţine corect postul în formaţie, sau că trebuie să mărească viteza. 
Şi-l imagina pe Kemp stând pe comandă şi împăunându-se de 
atotputernicia noii sale poziţii de comandant de convoi şi spera că era 
la fel de conştient şi de marea răspundere ce-i revine. 

In jurul lor, orizontul era pustiu; undeva, la travers babord, la 
câteva mii de mile depărtare, se afla litoralul francez ocupat de 
inamic. În afara siluetelor întunecate ale navelor de escortă, nimic nu 
se zărea pe întinsul mării. Nici un avion de cercetare, nici măcar vreun 
pescăruş singuratic nu întrerupea monotonia cerului acoperit de nori 
şi nimic nu trăda existenţa unui pericol. 

In total şaptesprezece nave. Observă cum câteva tunuri 
antiaeriene, de la bordul crucişătorului, îşi leagănă ţevile subţiri către 
înaltul cerului, efectuând exerciţiul zilnic. Fără să vrea, îşi trecu 
degetele pe tresele aurii de pe mânecă. Nava din faţa lui era 
cunoscutul Madagascar, de nouă mii de tone, capabil să ţină piept 
oricărui tip de vas de luptă, în afara cuirasatelor. De n-ar fi fost 
întâmplările nenorocite din trecutul său, acum s-ar fi aflat, probabil, pe 
puntea de comandă a acestui mândru crucişător, sau pe a unuia de 
aceeaşi clasă. Să fie, adică, în postul pentru care se pregătise tot 
timpul. Pentru care muncise toată viaţa. 

Işi roti privirea în jurul comenzii, plimbând-o pe tăbliile uzate, pe 
scena monotonă şi obişnuită a cartului în navigaţie. Timonierul la 
timonă, oamenii de la telegrafe legănându-se la unison cu ruliul 
molcom al navei, cu ochii pierduţi în gânduri intime. Un semnalizator 
se aşezase pe un rastel şi matisea o saulă, iar Ritchie răsfoia 
rapoartele cartului de dimineaţă, fără ca ceva să trădeze pe faţa lui 
natura gândurilor. Un timonier aduna de pe puntea de comandă cănile 
cu smalţul ciobit, pentru a le duce înapoi la careu. Totul se petrecea ca 
de obicei. 

Dancy ieşise pe aripa deschisă a comenzii, cu binoclul aţintit pe 
unul din vase. Stannard stătea aplecat spre fereastră, privind înspre 


larg, cu faţa brăzdată de cutele încruntării. 

Lindsay se aplecă un pic înainte, pentru a putea urmări, din privire, 
pe cei câţiva marinari care lucrau pe punte, sub supravegherea lui 
Archer, folosind această rară ocazie de mare calmă pentru a aplica un 
strat de pitură la suprastructură. Era foarte frig, dar, după cele 
pătimite pe vremea când totul era acoperit cu gheaţă şi erau nevoiţi 
să lucreze pe o punte lunecoasă, în timp ce valurile se spărgeau peste 
trupurile lor amorţite, situaţia de acum li se părea aproape normală. 

Işi duse binoclul la ochi şi privi nava comodorului. Se numea 
Cambrian, un fost pasager cu două coşuri, de pe linia Anglia-America 
de Sud. De când venise la comanda Benbeculei, Lindsay îşi schimbase 
total vederile în privinţa vaselor comerciale. Inainte vreme, le 
considera numai nişte obiective ce trebuiau apărate. Nume înscrise pe 
lista convoiului, cărora le transmitea ordine observatoare, sau pe care 
le hăituia să nu se rătăcească de convoi. După situaţie, dacă scoteau 
fum mult sau mergeau prea încet, dacă se apropiau prea tare de vasul 
din faţă, ori ieşeau în lături din coloana formaţiei. Dar acum, având zi 
de zi în jurul său aproape numai oameni proveniţi din marina 
comercială, ajunsese să le privească în mod diferit. Aceştia nu încetau 
să povestească despre aventurile din trecut, încărcăturile sau 
pasagerii transportaţi. Despre croazierele de plăcere sau despre lunile 
petrecute în port din lipsă de încărcătură, cu vasele acostate la danele 
înţesate cu marinari şomeri şi înfometați. Vase năbădăioase şi 
comandanţi daţi dracului. Traversade rapide sau timp şi încărcături 
preţioase pierdute în căutarea vreunui alt vas pe cale să naufragieze. 
Transbordarea încărcăturii pe furtună de gradul nouă sau comandanţi 
meschini care-şi mențineau echipajele în regim de foamete, numai 
pentru a-şi realiza scopuri personale. Toate acestea sunau atât de 
straniu şi de îndepărtate de viaţa ordonată şi corectă a Marinei 
militare. | se părea că, ascultând pe ceilalţi, a început să reînţeleagă 
lucrurile. 

Stannard lucrase pe o flotă de baleniere şi în comerţul cu carne 
congelată înainte de a se angaja la compania Benbeculei. Ajutorul 
şefului mecanic, locotenentul Dyke, îşi făcuse prima ambarcare pe un 
cargou grec care transporta armament pentru republicani, în războiul 
civil spaniol. Pentru ei, vasele întâlnite în convoaie erau siluete 
cunoscute, ca nişte prieteni vechi, cu însuşiri caracteristice. 

Stannard cerceta cu luare-aminti vasul aflat înaintea lor în formaţie. 

- Puneţi două rotații în minus! Il privi pe Lindsay şi zâmbi forţat. Nu 
vreau să fiu prea aproape de şmecherul din faţă când o încasa ceva. 

Lindsay îl aprobă din cap. Văzuse un vas cu muniţie care exploda. 
Deşi se afla la două mile distanţă, zgomotul formidabil şi presiunea 
sălbatică în urechi fuseseră aproape de neîndurat. Un glob imens de 
foc care se ridicase şi crescuse ca un al doilea soare. Când fumul şi 


aburul s-au destrămat, pe locul unde fusese vasul nu se mai vedea 
nici măcar o bucată de lemn. Se întrebase şi atunci, ce fel de oameni 
erau aceştia care nu ezitau să plece din nou pe mare deşi ştiau că vor 
fi vânaţi de inamic? 

Un tambuchi se deschise la magazia prova şi locotenentul Barker se 
căţăra pe punte, unde rămase tremurând în bătaia vântului. Fusese 
să-şi verifice proviziile, fără îndoială. N-avea încredere în nimeni, când 
era vorba de proviziile lui. Barker revenise din permisie foarte 
zdruncinat. Lindsay auzise că omul deţinea o proprietate particulară, 
undeva în Anglia. O casă cu pensiune sau aşa ceva. Dar când şi-a 
vizitat, în cadrul permisiei, această sursă de venit, a constatat cu 
groază că-i fusese rechiziţionată de militari. Fiecare cameră era 
înţesată de soldaţi. Tapetele erau toate sfâşiate, iar parchetul servise 
drept lemn de foc. Haosul era de nedescris. Jupp îi menţionase 
întâmplător lui Lindsay. Părea că povestea îl amuză foarte mult. 

Un distrugător din escortă făcu o giraţie largă, pentru începerea 
unui nou zigzag, şi el îl privi fascinat. Işi reaminti că e vorba despre 
Merlin şi de tânărul său comandant, pe care-l văzuse aşteptând în 
biroul de la Scapa, în ziua când avusese întrevederea cu Lovelace. 
Atunci când întâlnise fata aceea pe coridor. Işi înfundă mâinile în 
buzunare şi-şi aţinti privirea pe orizont. Parcă ar fi fost ieri. 

- Semnal de la comodor, dom'le comandant! Ritchie se trezise 1a 
viaţă. Zice: „Schimbaţi de drum, prin ocolire la doi-doi-zero”. 

- Confirmă! 

Il auzi pe Stannard trecând repede la repetitorul giro. 

Ritchie îşi fixă telescopul, să nu se clatine. 

- Executarea! 

Ca nişte animale greoaie, apocaliptice, vasele începură întoarcerea 
la noul drum. Un distrugător se repezi în viteză printre coloane, 
licărind furios dintr-o lampă de semnalizare, către un cargou ruginit, 
care ieşise cu totul de la postul său din formaţie. Când ajunse în 
dreptul Benbeculei, megafonul cu amplificare bubui pe deasupra 
zgomotului apei învârtejită de elice: 

- Eşti cam aplecat pe o parte, bătrâne! 

Stannard smulse un megafon şi alergă cu el pe aripa deschisă. 

- lar tu ai gura cam mare, bătrâne! Era de-a dreptul furios. 

Lindsay îl privi, îngândurat. Ca şi Fraser, Stannard era totdeauna 
gata să ironizeze Benbecula. Dar când altcineva încerca acelaşi lucru, 
lua imediat apărarea vasului, ba devenea chiar agresiv. Acum revenea 
pe comandă, gâfâind mânios. 

- Tolomacul dracului! 

Lindsay îl întrebă: 

- Ai ceva veşti de cum îi merge fratelui dumitale? 

- Nu prea. Stannard privea încruntat vasul din apropiere. De când îl 


ştiu, e tot timpul optimist. Cred chiar că îi place în armată. 

Lindsay simţi că Stannard ar fi vrut să sporovăiască. Părea foarte 
încordat, cu totul diferit de cel dinaintea permisiei. 

- Din câte am aflat, familia dumitale este în Perth. 

- Da. Tata are un atelier de reparaţii şi piese de schimb pentru 
utilaje agricole. Cred că îi duce lipsa lui Jason. Băiatul are aproape 
douăzeci şi cinci de ani. Alor mei le-a fost destul de greu că eu am 
plecat pe mare. Îşi întoarse brusc faţa: Ţine cârma bine timonier! Nu 
vezi că ai un siaj şerpuit ca drumul unui beţiv primire mesele 
cârciumii? 

- Am înţeles, dom'le locotenent! Dar omul nu părea din cale afară 
de impresionat. Nu se mai impresiona nimeni când Stannard scăpa, 
din când în când, câte o expresie mai colorată. 

- Cei mai mulţi din ceata lui Jason vin din Perth sau din împrejurimi. 
Zâmbi scurt. Imprejurimi însemnează, în Australia, cam vreo două 
sute de mile într-o parte şi alta. 

Lindsay îşi îndreptă gândurile către buletinele de ştiri şi telegramele 
foarte vagi, pe care le citise în ziarele londoneze. Erau formulate ca şi 
când japonezii au traversat toată peninsula malaieză şi au tăiat-o în 
două cu o barieră de oţel. Ritchie strigă din nou: 

- Semnal de la Merlin, dom'le comandant! Avion în relevment 
zero-opt-zero! 

Inainte ca cineva să apuce să facă vreo mişcare, interfonul raportă: 

- Avion la roşu unu-patru-zero! Unghi de elevaţie unu-zero! 

- Trebuie că Merlin are un radar excelent! izbucni Stannard răstit. L- 
a dibuit imediat, deşi se află cu două mile mai departe decât noi, în 
pupa tribord. Scutură cu pumnul către tavan. De ce nu ne dau şi nouă 
echipamente mai bune? Că ce-avem nu fac mai mult decât un binoclu 
de teatru! 

Lindsay trecu pe aripa babord şi-şi potrivi binoclul. Nu era dificil de 
văzut acum. O schijă neagră, proiectată pe fundalul norilor, părând 
desprinsă din însăşi linia orizontului. 

Il auzi pe Dancy manevrându-şi binoclul lângă el. 

- Nu te osteni degeaba, sublocotenent. Nu poate fi decât un avion 
de cercetare Focke Wulf. Treaba asta se face de departe. Nici gând să 
se apropie în bătaia tunurilor, decât doar din întâmplare. 

Peste vuietul mării şi bufniturile înfundate ale maşinilor, Lindsay 
auzi, abia perceptibil, notele ascuţite ale unei goarne. Crucişătorul 
respecta cu stricteţe literă regulamentului şi proceda ca la carte. După 
câteva secunde tunurile antiaeriene vor începe să urmărească prin 
vizoare avionul îndepărtat. Ocazia de a antrena servanţii era oricând 
binevenită. Se frecă cu mâna la ochi şi-şi potrivi din nou binoclul să 
urmărească avionul. Ce mic se vedea şi cât de aproape de apa mării! 
Dar nu erau decât aparenţe, ştia bine acest lucru dintr-o amară 


experienţă. Căci avioanele Focke Wulf sunt ca nişte vulturi imenşi 
atunci când se apropie destul de mult şi le poţi vedea cum trebuie. 
Sunt capabile să zboare multe sute de mile peste ocean, dacă nu 
întâlnesc avioane de vânătoare care să le doboare, sau artilerie 
antiaeriană cu bătaie mare, care să le împiedice să mai dea roată 
convoiului şi să tot transmită, prin radio, informaţii cheie despre 
acesta: poziţia, viteza şi drumul. Mereu aceleaşi lucruri. Chiar şi acum, 
undeva, acolo, în largul Atlanticului cenuşiu, cine ştie ce comandant 
de U-bot este trezit din scurta lui odihnă de către unul dintre ofiţeri, 
care-l scutură de umăr: „Convoi, Herr Kapitan!” Nici radiograma 
comandantului său de pe uscat nu va întârzia să sosească:,,Atacă, 
atacă, atacă!” 

- Semnal de la comodor, dom'le comandant. Ritchie se oprise în 
pragul uşii. „Menţineţi drumul şi viteza. Nu angajaţi inamicul!” 

„Nu angajaţi.” Lindsay simţi că disperarea îl împunge, ca o durere. 
Ce naiba îşi închipuie nebunul ăla că ar putea face în această situaţie? 
Dancy întrebă: 

- Stăm rău, domnule comandant? = 

- Rău, dar situaţia nu e chiar disperată. Il privi calm. O să 
schimbăm de drum la căderea întunericului şi, în felul ăsta, s-ar putea 
să ne piardă urma. Dacă menţinem viteza de acum, ar fi posibil să 
ieşim din raza de acţiune chiar şi-a ticălosului care zboară colo sus. 
Vorbise cu neaşteptată patimă, fără să-şi dea seama şi Dancy îl privea 
uimit. Uimit că un comandant cu sânge rece poate avea şi 
simţăminte. Că poate purta ură în suflet. Adăugă, cu glas scăzut: O să 
stea să ne urmărească de sus cât va putea mai mult. Dându-ne roată 
tot timpul şi observându-ne. S-ar putea chiar să fie înlocuit de un altul 
dintre ai lui. Se întâmplă şi asta. 

Dancy se întoarse spre crucişătorul din capul coloanei. 

- Şi ăsta al nostru are un avion, L-am văzut şi eu pe catapultă. 

Lindsay râse. 

- Amărâtul ăla de Walrus. E şi el mai bun decât nimic, dar ticălosul 
de neamt l-ar dobori în flăcări cit ai zice peşte. 

- Când îl văd acolo, sus, am senzaţia că stau dezbrăcat în ochii 
lumii, domnule comandant. 

- Nu-l slăbi din ochi, sublocotenent. Lindsay se depărtă spre 
timonerie. Mă duc să mai studiez situaţia pe hartă. 

Dancy rămase pe aripa comenzii, urmărind avionul cu privirea. Ce 
încet părea că se mişcă. Dar era un lucru real. Un inamic. Ceva pe 
care-l puteai vedea bine. Nu ca licăririle acelea nesigure de la gura 
tunurilor apărute în noapte. Sau oglindirile pe luciul gheții ale 
flăcărilor unui vas care arde şi moare sub ochii tăi. Aceştia de acum 
erau germani în carne şi oase, o realitate fizică. Stăteau, probabil, pe 
scăunaşele lor şi-şi sorbeau cafeaua, în timp ce studiau convoiul. 


„Cum s-or fi văzut de sus, vasele noastre? se întrebă el. Fără îndoială, 
ca nişte pete mici, întunecate, trădate de siajele lungi şi înspumate, 
ca şi de dârele de fum de la coşuri. Ceva impersonal. Depărtat. Simt ei 
cumva, vreo ură împotriva oamenilor din convoi? Au, oare, vreun 
simţământ sau ascultă, impasibili, cum telegrafistul ţăcăne necontenit 
în cod morse?” 

Işi schimbă brusc gândurile. către permisia avută. Mamă-sa îl 
îndemnase blând: 

- Hai, Mike mamă, povesteşte-ne cum a fost. 

Terminase de aranjat masa pentru cină şi scosese farfuriile şi 
paharele cele mai scumpe. Cu sandvişuri şi prăjituri de casă. Soră-sa 
şi iubitul ei erau şi ei de fată. Ca şi tatăl său, însoţit de un prieten, cu 
care venise de la jocul de popice al cârciumii „La capul de cal”, din 
josul străzii. Hai, spune-ne cum a fost... 

Incercase să le descrie nava, primul contact cu gheaţa plutitoare, 
serbarea de la Scapa. Pornise să le vorbească despre comandant, 
despre acest Lindsay care tocmai plecase de lângă el. Mamă-sa 
întrebase: 

- Bănui că e un scorţos, din ăia din lumea bună, nu, Mike? Nu unul 
de-ai noştri. 

Tată-său o privise cu reproş. 

- Uite ce, mamă, Mike e pe aceeaşi treaptă cu oricare dintre ei, 
pentru că e şi el acum ofiţer. 

Discuţia se oprise aci. Mamă-sa pornise să se plângă de rațiile prea 
mici şi cât de greu reuşise să adune câte ceva chiar pentru seara asta 
de bun-venit. 

- Ar trebui să se arate mai multă grijii pentru aceia care au rămas la 
vatră şi duc greul. 

Tată-său scoase atlasul de război editat de ziarul Daily Mail. 

- După părerea mea, n-ar fi trebuit să ne încredem deloc în 
broscării ăştia de franţuzi. Tot aşa au făcut şi data trecută. N-au vână 
deloc în ei, asta e. 

Dancy îşi amintise de figura lui Lindsay din timpul serviciului de 
înmormântare. De vocea lui cumpătată. Şi, dintr-o dată, i-a pierit tot 
cheful să le mai povestească ceva. Să-i mai facă părtaşi la ceva pe 
care ei nu-l pot înţelege, pentru că, de fapt, nu doreau să înţeleagă. 

Stannard se prezentă pe aripa comenzii şi-şi miji ochii căutând să 
vadă avionul. Era acum aproape la travers şi zbura paralel cu coloana 
de vase din babord. 

- Uite, al dracului, cât e de sigur de el! Trase cu coada ochiului la 
faţa încruntată a lui Dancy şi adăugă: îi urez să-şi termine toată 
benzina fără să bage de seamă! 

Au tăcut din nou amândoi, urmărind din ochi Focke Wulf-ul, până ce 
le-a fost ascuns de un cargou şi de suprastructura vasului cu trupe, 


din capul coloanei. Dancy zise, neliniştit: 

- Cu escorta de care dispunem n-avem cum să nu ne descurcăm cu 
bine. 

- Ai dreptate. Distrugătoarele sunt destule ca să le vină de hac 
submarinelor. lar crucişătorul ăsta mare poate face oricând fărâme 
corsarul care-l frământă pe comandant. 

- Crezi că aşa stau lucrurile? 

- Cu corsarul? Stannard ridică din umeri, amintindu-şi cât de 
chinuită răsunase la telefon vocea lui Lindsay, atunci când îl trezise 
din coşmar sau ce naiba era chestia aia care-i sfâşia sufletul. Fiecare 
ins trebuie să aibă, în timp de război, ceva de care să-şi lege 
gândurile. Ceva pe care să-l urască sau la care să spere. Un ţel, o 
ambiţie personală, sau mai ştiu eu ce. Trase cu coada ochiului în jur, 
ca să fie sigur că nu-l aude omul de veghe din apropiere. lartă-mă că 
nu am mai apucat să te sun, sublocotenent. M-am cam încurcat şi eu. 
Ştii cum se întâmplă, câteodată. Bănui însă că ai avut şi dumneata la 
îndemână o mică sirenă, care să-ţi ţină de cald, nu? 

Dancy încercă să zâmbească. 

- Sigur că da. 

- Dar, în realitate, nici nu mai voia să-şi amintească de permisie. 
Sau de cât de tare l-a durut faptul că Stannard nu l-a chemat la 
telefon. Măcar ca să bea ceva împreună. Orice ar fi fost. Privi profilul 
regulat al lui Stannard. Mare norocos. Avea ceva deosebit în felul de a 
fi. Un soi de neastâmpăr lipsit de griji, care plăcea mult femeilor, după 
câte îşi închipuia Dancy. 

In vreme ce el, singura dată când s-a găsit mai aproape de o femeie 
a fost cu prietena surorii lui. Formaseră un grup de patru inşi, 
incluzând bineînţeles şi pe iubitul surorii Acesta nu era în armată, ci 
lucra într-o funcţie specială, la o fabrică de avioane. Dispunea de bani, 
petrecea zgomotos şi sora sa părea că-l iubeşte la nebunie. 

Pe cealaltă fată o chema Gloria. Au mers cu toţii la un local, unde 
se dansa, şi Dancy s-a simţit atât de dornic de petrecere încât a uitat 
de toate şi a amestecul băuturile. Apoi, nesăbuit, a invitat fata la el 
acasă. Sora şi prietenul ei dispăruseră încă de la jumătatea dansului, 
aşa că el şi-a făcut socoteala în gând că locul cel mai indicat pentru a 
adânci cunoştinţa sa cu Gloria era camera lor de toate zilele, de 
acasă. Fata era tânără şi chiar drăguță; chicotise nervos când el i-a 
zis: 

- Hai să bem ceva ca lumea, noi doi. Am adus eu ceva special. 

Focul care-l încingea, mireasma părului şi trupului el, ginul băut, 
toate îi ameţeau simţurile. Când a sărutat-o, ea nu s-a împotrivit şi 
părea ea va ceda. Dar când el i-a mângâiat sânul, fata l-a îmbrâncit 
din toate puterile şi a sărit în sus cu atâta forţă încât ginul şi paharele 
s-au risipit care încotro, căzând pe podea, cu un zgomot ce părea că 


scoală şi morţii. 

De fapt nu s-a trezit decât mama lui Dancy. Revedea exact, cu mare 
claritate, toate cele întâmplate, ca şi cum s-ar fi petrecut acum. 
Umilirea şi stânjeneala ce l-au cuprins când mamă-sa a apărut în prag, 
îmbrăcată în halat şi cu părul pe bigudiuri şi s-a răstit: 

- Nu mă aşteptam să văd asemenea lucruri în casa mea! Nu ştiu cu 
ce fel de derbedei ai tu de-a face la marină, dar aici, sub acoperişul 
meu, nu permit astfel de murdării! 

Colac peste pupăză, Gloriei i-a venit rău tocmai atunci, de prea 
multă băutură. Orice s-ar spune, permisia nu a fost reuşită sub nici o 
formă! 

Stannard duse binoclul la ochi şi-l îndreptă spre vasul cu muniții, pe 
care-l observă câteva secunde în tăcere. 

- la verifică în ce relevment e, sublocotenent, căci mie mi se pare 
că nu-şi ţine postul în formaţie. 

II auzi pe Dancy intrând în timonerie şi oftă. „Probabil că s-a 
întâmplat ceva cu mine”, gândi el. Nu crezuse niciodată în 
coincidenţe, în dragoste la prima vedere, în „Am fost sortiţi unul 
pentru altul” şi alte asemenea declaraţii siropoase, care se fac zilnic, 
în nenumărate porturi ale lumii. 

Şi, totuşi, i se întâmplase aşa ceva. Dintr-o dată. Ceva care nu avea 
viitor pentru nici unul dintre ei doi. Ceva născut fără speranţă. Care ar 
fi mai bine dat uitării. Dar tot atât de bine ştia că el însuşi e complet 
subjugat. Indiferent de cum se va sfârşi totul. 

Băuse vreo două pahare la hotelul de lângă gară, înainte de a lua 
un taxi să-l ducă la apartamentul cunoscut. Era exact aşa cum şi-l 
amintea. Aşa cum îl visase de atâtea ori pe durata patrulărilor şi a 
carturilor friguroase, a spectacolelor de moarte şi a celor cu 
supraviețuitori demni de milă. 

Dar i-a deschis uşa o altă fată. Când i-a explicat cine este şi pe cine 
caută, aceasta i-a zis, calmă: 

- Da, dar ea a plecat de aici, de acum câteva săptămâni. 

Stannard a rămas înmărmurit. Nici un mesaj. Nimic. Nici măcar o 
vorbă de rămas bun. Fata i-a întrerupt gândurile: 

- Dar, dacă vrei să te întorci peste o oră, sunt eu liberă. 

- li zâmbise şi, în clipa aceea, Stannard îşi dădu seama că visul său 
fusese prea îndrăzneţ faţă de cruda realitate. 

- Ştii, în zilele astea, suntem toate foarte ocupate. Ridică mâna şi-i 
atinse epoletul. Dar, pentru un locotenent atât de drăguţ ca 
dumneata, am să contramandez toate întâlnirile, e bine? 

Plecase fără a mai spune vreun cuvânt, cu mintea întunecată ca de 
o ceaţă groasă. Când a dat să coboare scara, fata i-a strigat din urmă: 

- Ce moaşă-ta oi fi vrând să găseşti aici, pe artista Betty Grable, 
sau ce? Fir-ai să fii de amărât! 


Peste câteva zile, pe când străbătea fără ţintă străzile Londrei şi se 
pregătea să intre într-un bar, pe care-l frecventase acum câţiva ani, 
s-a sunat alarmă aeriană. În câteva minute, sau aşa i se păruse lui, a 
început să plouă cu bombe, iar capătul străzii s-a umplut de praf, fum 
şi moloz. A alergat la un adăpost, împreună cu mulţimea de figuri 
necunoscute, uimit că era singurul care nu părea a şti unde să meargă 
şi ce să facă. 

Semnalul de încetare a alarmei a dat peste vreo treizeci de minute. 
Fusese un raid scurt, aşa cum îl definise unul de la apărarea pasivă, 
un poştaş îmbufnat: 

- Mai mult ca sigur că măgarul ala s-a rătăcit deasupra noastră. 

Dar, când Stannard a ieşit din adăpost, se făcuse aproape întuneric 
şi începuse să plouă, aşa că toţi ceilalţi s-au topit, ca prin farmec. 

Atunci a zărit-o prima oară. Stătuse în uşorul unei uşi de la un 
magazin bombardat, strângând la piept o pungă de hârtie şi privind 
speriată picăturile de ploaie. Fără să ezite, şi-a scos mantaua de pe el 
şi i-a trecut-o peste umeri, înainte ca ea să apuce să protesteze. 

- Mergeţi departe? N-are a face, vă conduc până acolo, dacă-mi daţi 
voie. In felul ăsta nu vom fi singuri, dac-o veni un nou raid. 

Aşa începuse povestea lor. Ea locuia într-o căsuţă din Fulham, pe 
lângă podul Putney. În pragul uşii, fata i-a privit uniforma udă de 
ploaie şi i-a zis: 

- Ai vrea să intri, pentru câteva minute, să te usuci? Măcar atât să 
fac pentru dumneata. 

Se numea Jane Hillier şi era măritată cu un căpitan, dintr-o mare 
unitate de blindate. 

Stannard şi-a scos haina şi a agăţat-o să se usuce la focul din 
cămin, pe consola căruia a văzut fotografia soţului. Un tânăr cu figură 
drăguță, stând, împreună cu câţiva camarazi, în faţa unui tanc. 

- Te-aş pofti la masă, dar n-am, acum, decât nişte şuncă din 
conserve, şi toate magazinele sunt închise până mâine. 

Era o fată brunetă şi zvealtă, foarte drăguță. Desfăcuse punga udă 
de ploaie şi scosese din ea o pălărioară viu colorată. 

- Am fost cam cheltuitoare, dar am ţinut, neapărat, să fiu drăguță. 

Stannard privi, fără să vrea, către fotografie, dar ea ghici ce 
gândeşte şi interveni repede: 

- Nu, nu-i asta. Nu vine acasă. Cel puţin, nu acum. E pe undeva în 
deşertul Libiei. Nu l-am mai văzut de doi ani. 

Stannard merse la valiza lui. 

- Am eu ceva mai bun... Am adus pentru... 

A zâmbit veselă. Pentru prima dată. 

- Prin urmare, pe amândoi ne-au lăsat baltă la întâlnire. 

Niciodată de atunci, oricât de serios a încercat, Stannard nu şi-a 
putut aminti exact momentul, cuvântul sau semnul care i-a adus pe 


unul în braţele celuilalt. 

Acum, stând rezemat de balustrada aripii comenzii şi privind din 
depărtare avionul inamic, care-şi făcuse apariţia din nou pe după 
vasele coloanei, tot ceea ce-şi putea aminti era doar trupul ei, gol, în 
braţele lui, pasiunea furioasă cu care i se dăruise, trăgându-l spre ea 
grăbită, ca şi cum nu mai rămăseseră decât câteva minute până la 
sfârşitul lumii. Afară sirenele sunaseră din nou şi, undeva, în oraş, alte 
case fuseseră sfărâmate. La un moment dat, pe când Stannard 
rămăsese treaz şi privea lung, în întunericul de afară, o simţi pe Jane 
că plânge, alături de umărul lui, uşurel ca un copilaş. Dar plângea prin 
somn şi el se întreba dacă, asemenea lui, nu se gândea şi ea la 
celălalt, la omul din fotografie, cel care se afla cu tancul lui undeva în 
deşert. 

A doua zi şi-a luat toate lucrurile de la hotel şi s-a mutat în căsuţa 
de lângă podul Putney, unde a rămas până la sfârşitul permisiei. La 
plecare, ea i-a spus: i 

- Să nu crezi că-mi pare rău de ceea ce am făcut. Iți dai seama de 
asta, nu? 

Pe când stăteau lângă uşă, un camion încărcat cu soldați a trecut 
prin faţa casei, iar Stannard a ascultat cu ură fluierăturile, piţigăielile 
şi strigătele admirative ce veneau din camion. 

- Şi nici să nu crezi că totul a fost din pricină că tu sau amândoi ne 
simţeam singuri şi părăsiţi. Vreau să ştii şi asta. 

Secundele s-au depănat ticăind. Unde erau vorbele, tocmai atunci 
când avea mai mare nevoie de ele? 

- Jane, nu ştiu încă ce o să facem, dar sunt sigur că vom rezolva 
situaţia asta. Trebuie să te văd din nou. Neapărat. 

In trenul aglomerat, încercase să-şi pună ordine în gânduri, să-şi 
formuleze argumentele. Totul se terminase. Nu fusese decât un 
episod, unul inevitabil în vreme de război. O dorise. Ea fusese 
înfometată de dragoste, tot răstimpul acela de doi ani. Asta era tot şi 
nimic mai mult. 

Când Lindsay i-a vorbit despre convoiul de acum şi de drumul lung, 
pe la Capul Bunei Speranţe la Ceylon, Stannard s-a hotărât din nou să 
uite. Timpul şi distanţa vor face ca totul să se şteargă. Dar, în fundul 
inimii, ştia precis că va trebui neapărat s-o vadă din nou, măcar ca să 
fie sigur că nu are speranţe. 

Pe grătar răsunară paşi şi Lindsay îi zise 

- Ne-a venit o radiogramă de la Amiralitate. Cel puţin patru U-boturi 
sunt în apropierea noastră. Strânge-ţi echipa şi pune situaţia pe hartă. 
Observă faţa îngândurată a lui Stannard. E ceva care te necăjeşte? 

- Nu, domnule comandant. Mă simt bine, răspunse Stannard, 
forţându-se să zâmbească. Mă gândeam numai că era mai nimerit să 
fi rămas lângă tata, la vânzarea tractoarelor, decât să mă chinui aici. 


Lindsay îl urmări cu privirea. Şi el e ca ceilalţi. Ca şi mine. Bolnav şi 
obosit de a rămâne mereu în defensivă. 

Uzat de necontenita retragere şi de încercările inconsistente de a 
lovi un inamic invizibil. 

- Semnal de la comodor, dom'le comandant. Ritchie făcu o 
strâmbătură. Pentru Benbecula. „Faceţi mai puţin fum!” 

- Confirmă primirea. 

Lindsay îşi aruncă privirea spre coşul înalt, piturat de curând. Nu 
scotea mai mult fum decât de obicei. În nici un caz nu mai mult decât 
era de aşteptat de la un vas bătrân care, de drept, ar fi trebuit să fie 
lăsat să-şi termine zilele zăcând undeva la soare. Acolo unde războiul 
nu însemna decât o strădanie pentru încărcătură mai bună sau 
cheltuieli mai mici de întreţinere. 

Probabil că în radiograma scurtă a Amiralității, comodorul desluşise, 
în sfârşit, o sugestie asupra celor ce-l aşteptau de acum încolo. Nu 
bolduri şi steguleţe colorate pe o hartă. Nici comunicate zilnice pentru 
presă şi pentru civilii care, după părerea lor, o duceau din greu. Aici, 
pe mare, totul era real. Câmp de luptă unde nu mai încăpeau reguli şi 
standarde, ci numai moarte. Un loc unde orizontul părea că nu se mai 
apropie nici odată, unde cea mai uşoară scăpare era cea direct în jos, 
la fund. 

Observă cum două distrugătoare se întorc într-un vârtej de spumă 
şi valuri să-şi ocupe poziţie în pupa babord şi să înceapă o nouă 
căutare, ascultând să surprindă zgomotul inamicului nevăzut şi 
pregătindu-se să-l atace şi să-l nimicească dacă li se oferă ocazia. 

Îşi privi ceasul. Aveau timp destul. Vânătorii şi vânatul îşi cunoşteau 
fiecare puterile, tot aşa de bine cum ştiau şi că rolurile li se pot 
inversa cu uşurinţă 

- Mă duc în cabină navigatorule. Cheamă-mă dacă se iveşte ceva. 

Stannard se uită la el cum coboară scara, comenzii. Apoi se 
întoarse şi-şi fixă privirea pe orizontul îndepărtat. Căsuţa de lângă 
podul Putney îi părea acum foarte, foarte departe. Numai o amintire, 
dar una de care el e nevoit să se agaţe cu disperare. Indiferent de ce 
s-o întâmpla. 

Când torpilele şi-au săgetat drumul spre vasele convoiului se făcuse 
seară. Toată după-amiaza au primit nenumărate informaţii despre U- 
boturi aflate în vecinătate, iar, mai târziu, unul dintre distrugătoare, 
Merlin chiar, detectase ceva cu aparatele. 

La bordul Benbeculei, aflată la coada convoiului, echipajul se găsea 
la posturile de luptă, dar, deocamdată, nu avea de făcut altceva decât 
să aştepte şi să privească în întuneric, ascultând bubuiturile 
năprasnice ale grenadelor antisubmarin. Au privit cum se înalţă 
coloanele de apă, izbucnind înspumate spre cer, încă de pe când 
distrugătorul a făcut întoarcerea pentru a executa o nouă pasă de 


grenadare deasupra submarinului nevăzut. Curând i s-a alăturat şi cel 
de al doilea distrugător şi din nou grenadele au fost azvârlite în adânc, 
bubuiturile lor zguduind carena Benbeculei, de parcă ar fi fost ea 
însăşi atacată. 

In compartimentul maşinilor, Fraser observă că unii dintre oamenii 
săi se opresc din treburi să privească pereţii uleioşi, ca şi cum şi-ar fi 
imaginat că o torpilă e pe drum să-i lovească. 

Pe comandă, însă, lucrurile păreau depărtate şi fără legătură cu 
atacul sau apărarea. Cele trei coloane de vase continuau să brăzdeze 
oceanul către orizontul întunecat, în vreme ce distrugătoarele 
patrulau încolo şi încoace, ca nişte dulăi nervoşi în jurul unei turme de 
oi preţioase. 

Merlin a raportat că a pierdut contactul. Este drept că s-a văzut, la 
un moment dat, o pată mare de ulei, dar nimeni nu i-a dat prea multă 
atenţie. S-ar fi putu ea U-botul să fie avariat, dar tot atât de bine 
putea fi o şiretenie, care să-i permită comandantului neamt să ia drum 
de evitare. Oricum, atacul năpustit al lui Merlin dăduse un răgaz 
apreciabil convoiului. 

Lindsay, aşezat în scaunul său înalt, privea vasele într-un bord şi în 
celălalt. Acestea începuseră să-şi piardă personalitatea din pricina 
întunericului care se adâncea. Mergeau mai repede şi atingeau chiar 
patrusprezece noduri, ca urmare a insistențelor comodorului. Dancy 
zise: 

- S-ar părea că o să reuşim să-i pierdem pe drum, de data asta, 
domnule comandant. Glasul îi suna foarte obosit. 

Lindsay ridică din umeri. 

- Da, dar cu condiţia ca escorta să le ţină permanent la adâncime. 
Dacă apucă să iasă la suprafaţă, pot şi ele lua viteza necesară. Se uită 
la Dancy. Fusese de cart înainte de amiază şi, curând după aceea, 
venise pe comandă, când s-a dat semnalul de ocupare a posturilor de 
luptă, aşa că pe figură au început să se vadă semnele încordării. 

Stannard smulse repede receptorul de pe telefonul al cărui şuier 
nemilos a sfărâmat tăcerea punţii de comandă. Se întoarse spre 
Lindsay şi raportă grăbit de urgenta momentului: 

- Gabia anunţă nişte torpile care se apropie în pupa babord! 

- Amândouă pe drum înapoi! zise Lindsay, sărind de pe scaun. 

Când ajunse la aripa comenzii, reuşi să zărească dârele albe şi 
palide apărând pe faţa apei şi mintea lui încercă să determine 
automat direcţia şi viteza lor, în timp ce în faţa ochilor îi jucau licăririle 
precipitate ale lămpilor de semnalizare care, odată cu bâzâitul 
înfundat al transmiţătoarelor radio, răspândeau alarma de-a lungul 
coloanelor de vase. 

- Stop maşinile! 

Se aplecă adânc peste balustradă să urmărească siajul de torpilă 


cel mai apropiat îndreptându-se cu viteză spre prova Benbeculei. Dar 
nu se întîmplă nimic. Torpila trebuie că trecuse pe lângă etrava navei 
la mai puţin de două picioare. 

- Reluaţi drumul şi viteza, navigator! 

Mai aşteptă câteva secunde, pe jumătate convins că o a doua 
torpilă îşi va face apariţia din beznă. Schimbarea bruscă a maşinilor 
de la marş înainte la toată viteza înapoi, fie chiar şi numai pentru 
câteva minute, trebuie că a dereglat toată lansarea inamicului. 

Nu s-a auzit decât o singură explozie, înăbușită, ce părea că vine de 
la mare depărtare, ca tunetul deasupra unui şir de coame de deal. 
Alergă spre aripa tribord, la timp ca să apuce să vadă un stâlp înalt de 
foc izbucnind în roşu aprins către cer şi un nor de fum gros care 
ascundea victima cu totul. 

Lindsay se aplecă să ia repede un relevment cu repetitorul giro de 
pe aripa comenzii. Trebuie că torpila a făcut o cursă în diagonală prin 
toată lăţimea convoiului şi a lovit un cargou aflat chiar în pupa vasului 
comandant. Nu s-au mai auzit alte explozii şi bănui că U-botul lansase 
de la distanţă maximă, răsfirându-şi torpilele în jerbă, în speranţa că 
va obţine un impact norocos. 

Exploziile antisubmarin bubuiră din nou, răspândindu-şi ecourile pe 
întinsul apelor, iar Lindsay auzi o voce impersonală anunțând pe unde 
ultrascurte: „Am contact! Trec la atac!” 

Cargoul din urma celui torpilat deviase imediat de la poziţia lui în 
coloană şi bordajul îi lucea, înroşit de lumina flăcărilor vasului 
incendiat, focul reflectându-se în hublouri, ca şi cum compartimentele 
i-ar fi fost luminate feeric. 

Un distrugător a pornit în viteză de-a lungul coloanei de vase şi 
Lindsay reuşi să audă, peste bubuitul grenadelor antisubmarin şi 
vuiala ventilatoarelor, megafonul cu amplificare ţipând spre cargou: 
„Ține aproape, Pole Star! Nu ieşi în afara coloanei! Stannard rosti, 
răguşit: 

- Uitaţi ce grozăvie! 

Cargoul lovit începuse să se răstoarne şi, în lumina flăcărilor, se 
putea vedea încărcătura de pe punte rupându-se din amare şi 
prăvălindu-se peste bordajul de oţel, sfărâmându-l cu uşurinţa cu care 
se rupe băţul de chibrit. Camioane militare se desprindeau în mers 
clătinat şi se rostogoleau peste bord, iar la pupa o coloană nouă de 
flăcări izbucnea dintr-o magazie sigilată, întinzându-se pe punte şi 
incendiind câteva bărci de salvare. 

Distrugătorul trecu ca o nălucă pe lângă Benbecula, valurile stârnite 
de el izbind furioase plăcile bordajului, înainte de a dispare în 
întuneric. Lindsay întrevăzu ţevile tunurilor şi marinarii ghemuiţi lângă 
lansatoarele de grenade antisubmarin de la pupa. Dancy strigă: 

- Pole Star a oprit maşinile, dom'le comandant! 


Cineva exclamă răguşit: 

- Incearcă să culeagă supraviețuitorii! 

Lindsay strânse în mâini balustrada şi privi cargoul care se 
scufunda încet, la travers de el. Celălalt vas, Po/e Star, dădea toate 
semnele că intenţionează să nu respecte ordinul transmis de nava de 
escortă şi de pe acum se vedea o barcă legănându-se în palane, gata 
de lăsat la apă, conturată net de lumina flăcărilor, de parcă ar fi fost 
miezul zilei. 

- Cârma dreapta zece! 

Timp de câteva secunde, nimeni nu vorbi şi nici nu mişcă. Apoi 
Jolliffe raportă: 

- Cârma dreapta zece! Cârma continuă să fie dreapta zece, dom'le 
comandant. 

Lindsay îşi aţinti privirea pe prova care întorcea încet spre vasul în 
flăcări. 

- Cârma zero! 

Prova continua să întoarcă încet, până ce vasul stopat. Pole Star, 
apăru, dintr-o dată, în linie cu etrava Benbeculei. 

- Drept aşa! Lindsay alergă din nou pe aripa comenzii, privind peste 
umăr la semnalizator. Transmite lui Pole Star. Reluaţi imediat drumul 
şi viteza. Nu e permis să opriţi! 

Auzi lampa lui Ritchie cum ţăcăne grăbită semnalul ordonat, iar el 
urmări atent vasul din faţa lor. Stannard exclamă: li pintenăm dacă 
menţinem drumul ăsta, domnule comandant! 

- Exact! Lindsay nici nu clinti. 

La câteva mile în urma convoiului, un proiectil luminos explodă 
aproape de nivelul norilor, urmat de bubuitul tunului. 

Trebuie că distrugătorul a prins vreun submarin la suprafaţă. 

Ritchie zise: 

- Pole Star cere permisiunea să culeagă supraviețuitorii, dom'le 
comandant! 

- Negativ! 

Stannard zări faţa înmărmurită a lui Dancy şi dădu din umeri. Dacă 
Lindsay nu ordonă schimbarea drumului Benbecul/ei, vor ajunge să 
izbească celălalt vas exact în pupa babord. La viteza ei de acum, de 
aproape cincisprezece noduri, Benbecula ar intra în dunetă ca o 
secure într-un arbore. 

- Pole Star a pornit din nou maşinile, dom'le comandant! Ritchie 
şi-a dres glasul înainte de a adăuga: A început să întoarcă! 

- Cârma stânga, cincisprezece! 

Lindsay rămase lângă fereastră, dar inima îi bătea la unison cu 
maşinile navei. Comandantul lui Po/e Star nu a executat un ordin 
categoric impus de situaţie, pentru a încerca să salveze câteva vieţi 
omeneşti. A trebuit să fie obligat să dea cu ochii de prova masivă şi 


amenințătoare a Benbeculei ca să-şi schimbe părerea. Cargoul 
întorcea acum, greoi, pe drumul normal, lăsând să se vadă în tribordul 
său vasul pe cale să se scufunde. Lindsay privea ca fascinat nava în 
flăcări. Când Pole Star s-a îndepărtat, lăsând vederea liberă, a avut 
senzaţia că se deschide uşa unui cuptor încins. Aproape întreg cargoul 
era cuprins de flăcări şi se lăsase la apă spre pupa, cu duneta şi 
bocaporţii învăluiţi în aburul dat de valurile prelinse pe metalul înroşit 
de foc. Un semnalizator strigă: N 

- E oameni în apă, dom'le comandant! li văz lângă o plută! 

Ritchie îl admonestă cu asprime; 

- Ţine-ţi ochii boldiţi pe nava comandant, Bunts! 

Insă omul se întoarse spre el şi-i ripostă cu voce sugrumată: 

- Da', dom'le maistru, e oameni acolo, se îneacă! l-am văzut eu, cu 
ochii mei, făcea cu mâna la noi! Era gata, gata să izbucnească în 
plâns. 

Ritchie se apropie şi-l apucă strâns de braţ. 

- Şi ce-ai vrea să facem noi, măi băiatule? Să ne oprim aici şi friţii 
să ne bage nouă una în fund, nu? îl suci furios cu faţa spre el. Acolo, în 
capul convoiului, sunt două transportoare de trupe, cu naiba ştie câţi 
ostaşi la bord, mă! Dacă vrem să-i trecem cu bine prin năpasta asta, 
trebuie să ţinem strâns, unul lângă altul! 

Marinarul era un tânăr abia ieşit din adolescenţă. 

- Ştiu eu asta, dom'le maistru. Işi repezi o mână să-şi şteargă ochii 
şi apucă din nou lampa de semnalizare. Da' când i-am văzut că... 

Ritchie îl întrerupse cu blândeţe. 

- Nu mai spune nimic, ştim cu toţii că e greu, băiatule. Oftă şi-l lăsă 
pe om să se depărteze spre cealaltă parte a comenzii. Cât mai 
departe de iadul de flăcări, ajuns acum în dreptul lor. Simţea pe faţă 
dogoarea de cuptor pătrunzând prin uşa deschisă a timoneriei şi avea 
în nări izul greţos de pitură arsă şi lemn carbonizat. Un vas care 
moare! încă unul ce va fi şters de pe listă! 

Marinarul de lângă portavoce murmură, înciudat: 

- la uite la comandant, cum îi priveşte nepăsător şi-i lasă să se 
prăjească! Ticălos, cu inima de piatră! 

Ritchie se răsuci pe călcâie şi-şi împinse agresiv faţa la câţiva 
centimetri de ochii omului. 

- Dacă te mai aud o dată zicând o măgărie ca asta, te scot la raport 
să te dea la Curtea Marţială! 'nţeles? Se întoarse puţin să tragă cu 
coada ochiului spre silueta lui Lindsay, profilată pe văpaia furioasă a 
incendiului. Mă, şeful face mai mult decât douăzeci de netrebnici ca 
tine şi, ţine minte, ai să ajungi să-ţi înghiţi vorbele alea, dacă reuşeşti 
să nu mori prea curând de prost ce eşti! 

Lindsay nu a auzit nimic din toate acestea. Privea pierdut cum 
prova vasului lovit începe să se înalțe, încet, deasupra rămăşiţelor 


plutind pe faţa mării şi asculta gâlgâitul apei ce se năpustea în 
compartimente, şi scrâşnetele echipamentelor prăbuşite peste pereţii 
etanşi, grăbind astfel sfârşitul vasului. Un avion de vânătoare se 
desprinsese din lada lui şi se agăţase, suspendat deasupra uneia 
dintre magazii. In văpaia roşie a focului, parcă-i un crucifix înnegrit, 
gândi Lindsay. 

Cu o gâlgâire finală, vasul alunecă vertical în adânc, lăsând în urmă 
o vâltoare de spumă şi de bule de aer. Şi apoi nimic. Un timonier 
raportă strigând: 

- Dom'le comandant. De la postul de transmisii. Mai mult de şase 
submarine sunt semnalate în preajma convoiului! 

Stannard se răsti: 

- Bine. Spune-i şi maistrului meu din camera hărților. Se depărtă 
spre aripa, comenzii, trăgând în piept aerul rece ca un om căzut în 
apă şi ajuns din nou la suprafaţă. Zise tare: Bieţii de ei! Credeţi că vor 
reuşi navele de escortă să-i salveze? 

Umerii lui Lindsay păreau că atârnă sub o povară grea. 

- Ascultă! 

În urma lor, exploziile grenadelor antisubmarin creşteau în 
intensitate şi ritm. Stannard deschise gura, dar o închise fără a mai 
zice nimic, cu mintea subit cuprinsă de ameţeală. Ceea ce n-a reuşit 
să facă torpila, vor încheia grenadele. Avusese ocazia să vadă cu ochii 
lui cum mor sute şi mii de peşti, scoşi la faţa apei în urma atacului cu 
grenade antisubmarin. Oamenii din apă mor la fel de uşor, eu 
diferenţa că ei sunt conştienţi de ceea ce îi aşteaptă. 

Lindsay continuă să privească în urma convoiului, încă ameţit de 
priveliştea neaşteptată a morţii. Ar fi trebuit ca până acum să se fi 
obişnuit. Să-şi fi împietrit inima, aşa cum şi-l imaginează echipajul 
ăsta instruit numai pe jumătate. Dar nimeni nu se poate obişnui cu 
aşa ceva...[ine aproape! Dă-i viteză! Nu privi în urmă!” Gura i se 
strâmbă într-un fel de zâmbet. Asta era partea cea mai importantă: să 
nu cumva să priveşti înapoi! 

Stannard zări zâmbetul şi zise liniştit: 

- lertaţi-mă, domnule comandant. Nu mi-am dat seama de situaţie. 

Lindsay întoarse spatele către mare şi privi silueta lui Stannard. 

- Nu te mai preocupa de oamenii aceia. Observă că Stannard se 
îmbăţoşează şi adăugă, cu răceală: Mai puţin de un metru a lipsit ca 
să fim noi în situaţia lor. Gândeşte-te cum ai fi reacţionat într-un astfel 
de caz. 

Mai trecu o oră fără ca ceva să întrerupă bătaia regulată a maşinilor 
şi vuietul mării dincolo de comandă. In bezna nopţii se părea că 
vasele se strânseseră mai aproape unele de altele, ca şi cum ar fi 
căutat sa se ajute reciproc. Altă iluzie. 

Ritchie îl găsi pe Lindsay aşezat pe scaunul său. 


- Semnal de la escortă, dom'le comandant. Nu s-a cules nici un 
supravieţuitor. 

Mai mult pentru sine, Lindsay zise: 

- Şi nici un U-bot n-a fost scufundat. 

- Nu, dom'le comandant. 

Lindsay se întoarse în scaun. 

- Spune-i locotenentului Barker să trimită la toate posturile de luptă 
nişte supă fierbinte. Şi nişte sandvişuri. 

Pe când Ritchie instruia un timonier alergător, Lindsay îl auzi pe 
Stannard murmurând: 

- Ar fi trebuit să se gândească ăla singur la aşa ceva. 

- Lindsay se întoarse şi-şi îndreptă privirea spre pupa rotundă a 
vasului cu muniţie ce părea că pivotează de-o parte şi de alta a 
bastonului din prova Benbeculei. 

- Vino mai aproape, navigatorule. 

- Ordonaţi! Stannard se apropie de scaun. 

Lindsay păstră vocea pe un ton foarte coborât. 

- Dumneata ai tot ce trebuie unui bun ofiţer, unui ofiţer de marină 
vreau să spun. Cât de greu îi venea să-şi menţină vocea la un ton 
egal. Eşti în acelaşi timp şi un bun ofiţer cu navigația, ceea ce este 
esenţial pe o navă ca asta a noastră. Ridică privirea şi studie 
trăsăturile feţei lui Stannard, palide în umbra nopţii. Dar, spre binele 
dumitale, nu încerca să fii mai aprig decât ţi-e firea. Nu te înăspri mai 
mult decât trebuie, căci devii fragil. Destul de fragil ca să cedezi 
tocmai când e mai mare nevoie de dumneata! 

- N-am vrut să spun decât că... 

- Nu-mi pasă de ce ai vrut să spui! Din câte ştii dumneata, Barker 
s-ar putea să se fi ocupat înaintea noastră de hrana oamenilor. Sau ar 
fi putut să cadă într-un tambuchi şi să-şi frângă gâtul. 

Stannard zise brusc: 

- Mi-am cerut iertare! 

- Atunci e în regulă. Lindsay se întoarse spre ferestrele comenzii. 
Să-ţi mai spun un singur lucru şi apoi poţi să-ţi vezi de treabă. Dacă se 
întîmplă să şuiere prin aer o bucăţică de schijă Krupp şi să treacă prin 
fereastra asta, sau să explodeze un proiectil deasupra noastră, pe 
Maxwell şi oamenii lui, s-ar putea ca toate lucrurile să se schimbe 
pentru dumneata, dintr-o lovitură. Lăsă să treacă câteva secunde, 
cântărind resentimentul şi nehotărârea din sufletul lui Stannard. 
intr-un astfel de caz, dumneata rămâi la comanda navei. Poate chiar 
singur pe toată puntea de comandă. Şi poate numai pentru câteva 
secunde, până ce vine cel de al doilea proiectil. Sau pentru mai multă 
vreme, în care timp vei fi nevoit să conduci carcasa asta bătrână fără 
nici un ajutor de la nimeni. 

Stannard dădu uşor din cap... 


- Cred că v-am înţeles, domnule comandant. Vă cer iertare. Surâse 
cu tristeţe. Când ai toată vremea pe comandant sau pe altcineva 
lângă tine să-ţi dea ordine şi să te scoată din încurcătură, e greu să-ţi 
imaginezi cum va fi când eşti singur. 

Lindsay aprobă din cap şi-şi scoase pipa. 

- Cu asta am încheiat definitiv discuţia. 

Dar Stannard îi răspunse: 

- Tot aşa am greşit şi în cazul lui Aikman. N-am să uit niciodată cum 
arăta la chip când a plecat de la bord. A 

- Eu sunt acela care a făcut atunci greşeala. Işi dădu seama că 
Stannard se miră. Te surprinde că pot greşi? Râse scurt. Şi eu 
gândeam la fel despre primul meu comandant. A murit la Narvik. Dar, 
până la urmă, m-am convins că nu era decât un om. Ca noi toţi. 

Dancy transmise: 

- Domnul comandant secund este la telefon. Vrea să ştie dacă 
putem da liber de la posturile de luptă. 

- Spune-i că nu. |n vreme ce Dancy sel înapoia spre telefon, 
adăugă, cu voce calmă: Ştiu că le este frig şi sunt obosiţi. Mai mult ca 
sigur că mă blestemă şi mă înjură pentru tot câte pătimesc. Dar eu 
vreau să fiu sigur că, dacă vom încasa vreo torpilă, oamenii din 
echipaj, sau măcar cea mai mare parte a lor, vor fi pe punte, unde mai 
au şanse de supravieţuire în astfel de cazuri. 

Jupp îşi făcu apariţia la uşă, purtând o tavă: 

- N-aţi vrea o cacao fierbinte, dom'le comandant? 

Lindsay se uită la Stannard, simțind că abia se mai poate stăpâni 
de încordare. 

- Vezi, navigatorule ‘? Cineva tot şi-a adus aminte de noi! 

Stannard se duse spre tribord, unde Dancy urmărea prin binoclul de 
noapte vasul dinaintea lor. 

- Ar fi fost bine să auzi şi dumneata, măcar în parte, cele ce mi-a 
spus mie. Îşi păstră vocea la un ton foarte coborât. Poate că, odată, în 
viitor, ai fi putut să le pui pe hârtie, în scrierile dumitale. 

Dancy lăsă jos binoclul. 

- Le pune şi el pe toate, la inimă, nu-i aşa? 

Stannard aprobă încet din cap. 

- Şi cum! l-am zărit faţa când nava a trecut printre sărmanii ceia 
rămaşi în urmă, în baltă. Ştii că am fost ambarcat cu fel de fel de 
comandanţi în viaţa mea, dar nici unul nu era ca ăsta! 

Dancy mărturisi simplu: 

- Mie mi-a fost o frică, ca de moarte! 

Stannard ridică o cană de cacao de pe tava lui Jupp şi o ţinu în 
mâinile înmănuşate. „Şi mie mi-a fost la fel, gândi obosit. lar, în acest 
timp, Lindsay se silea să privească, fără să clintească, cum mor 
oamenii, deşi a trebuit să se forţeze aproape fizic ca să reuşească. 


Parcă şi-ar fi pus la încercare tăria şi s-ar fi urât singur pentru ceea ce 
face.” 

Işi aduse brusc aminte de un comandant de-al său, de pe un vas cu 
carne congelată, plecat din Australia. S-a abătut din drum să dea 
asistenţă unui portughez care-şi pierduse cârma, pe timpul furtunii, în 
larg de capul Finisterre. Şi ce furtună a fost! Pe atunci Stannard era 
ofiţer III, proaspăt venit la bord, iar ideea de a rămâne lângă un vas 
avariat, pe marea zbuciumată de valuri cât munţii, l-a făcut să jure că 
aceea va fi ultima lui călătorie pe mare, dacă o apuca să mai ajungă 
în port. Bătrânul comandant a stat atunci pe punte timp de trei zile, 
fără să doarmă nici un minut şi fără să se odihnească, până a reuşit să 
ia la bord şi ultimul marinar de pe vasul portughez. lar soluţia aceasta 
a adoptat-o abia după ce i-au eşuat toate încercările de a remorca 
nava avariată. 

La bord se afla şi un pasager, de meserie doctor, iar Stannard l-a 
auzit că-i spune comandantului: 

- Eşti obligat, acum, să te odihneşti, că de nu, viaţa dumitale e în 
primejdie. 

Căpitanul, un om tăcut în cea mai mare parte a timpului, l-a privit 
cu indiferenţă şi i-a răspuns: 

- Viaţa mea, doctore? A plecat pe puntea ce se mişca dezordonat şi 
i-a zis peste umăr: Viaţa mea este făcută numai din obligaţii. Nimic 
altceva nu mai contează. 

Pe atunci, Stannard se lupta cu necazuri proprii şi nu a dat 
importanţa cuvenită vorbelor acelea. 

Acum, îl privi pe Lindsay cum se apleacă pe repetitorul giro, ţinând 
în dinţi pipa neaprinsă. Abia azi reuşea să le înţeleagă aşa cum 
trebuie. 


ABANDONAŢI 


Cea de a treisprezecea zi de la plecarea din Liverpool a găsit 
convoiul în marş direct spre sud, având insulele Capului Verde la 
travers babord, la circa trei sute de mile depărtare. Natura îmbrăcase 
cu totul alte culori, dar cei de la bordul Benbecule; nici nu au băgat de 
seamă momentul exact al acestei schimbări. In locul cenuşiului de 
plumb, marea şi-a colorat faţa cu un albastru închis, iar deasupra 
înaltelor catarge, cerul avea o nuanţă mult mai deschisă, a cărei vastă 
singurătate era întreruptă de câteva fâşii de nori străvezi risipiţi 
ici-colo. 

In scaunul său, Lindsay simţea fiecare clătinare a navei, ale cărei 
tangaj şi ruliu se îmbinau în neplăcute mişcări în spirală. 

Briza constantă nu înceta să răscolească apa albastră, presărând-o 
cu milioane de berbeci albi, iar vântul de larg îşi adăuga efectul, 
mărind tangajul şi ruliul, încât comandantul avea impresia că scaunul i 
se înfige în trup, iar oasele încearcă să-i străpungă pielea. 

Treisprezece zile. Zile lungi, urmate de nopţi şi mai lungi, fără 
aproape nici un răgaz dat oamenilor care veneau şi plecau la treburile 
lor în mod mecanic, ca nişte roboţi cu ochi obosiţi. 

Nu se schimbase numai vremea. Convoiul naviga acum doar pe 
două coloane, căci se micşorase. A doua zi după ce primul cargou a 
fost torpilat, un altul, Pole Star, avusese aceeaşi soartă. Cu diferenţa 
că atacul nemților a fost de data aceasta mai bine pus la punct şi 
executat mai coordonat, probabil simultan de către trei submarine. A 
încasat două torpile într-un bord şi a început să se scufunde în câteva 
minute. Mai înainte chiar ca valul din jurul etravei sale ruginite să se 
stingă, o a treia torpilă a izbit drept la cuplu maestru, rupând vasul în 
două, partea prova scufundându-se imediat, iar cea din pupa 
rămânând să plutească, până ce un distrugător a acostat lângă ea şi a 
cules supraviețuitorii. Tot în aceeaşi zi, una clin navele de escortă a 
fost lovită, explozia forfecându-i corpul ca o uriaşă flacără de sudură, 
şi despărţindu-i teuga de rest atât de net încât interiorul carenei a fost 
vizibil, timp de câteva minute, până ce nava s-a culcat pe o parte şi a 
dispărut, capătul siajului ei de spumă, drept şi alb, marcând locul 
unde plonjase. 

incurajate de succesul de până atunci, submarinele au efectuat un 
atac la suprafaţă, pe timpul nopţii, dar au fost surprinse şi ţinute în 
şah cu proiectile luminoase de un alt distrugător. Acesta rămăsese în 
urma convoiului, pentru a culege câţiva supraviețuitori descoperiţi de 


hidroavionul crucişătorului. De fapt, erau oameni din alt convoi şi nici 
nu se puteau numi supraviețuitori. Opt într-o barcă ciuruită de schije, 
n-au fluturat din mâini şi nici n-au chiuit, când distrugătorul s-a 
apropiat. Erau morţi de o câteva săptămâni. Purtaţi în derivă de 
curenţi şi de vânturi, uitaţi de lumea cea vie, pe care o părăsiseră. 

Distrugătorul a pornit în viteză, să ajungă convoiul din urmă şi, 
tocmai când se pregătea să dea semnal de recunoaştere, a detectat 
submarinele navigând la suprafaţă, chiar în drumul său. 

In strălucirea de basm a proiectilelor luminoase, a deschis focul cu 
toate tunurile care aveau câmp de tragere. Unul din U-boturi a reuşit 
să plonjeze în imersiune, fără a fi lovit, dar la un altul au fost 
observate explozii atât de aproape de el, încât mai mult ca sigur că nu 
va ajunge acasă. Cel de al treilea a fost şi mai puţin norocos. In lumina 
înşelătoare a proiectilelor, comandantul neamţ n-a apreciat corect 
relevmentul şi depărtarea la care se afla distrugătorul. Sau poate că 
tuburile lanstorpile din pupa erau goale, şi a încercat să angajeze 
adversarul cu tuburile prova. Indiferent de motivul care a determinat 
rondoul brusc al submarinului, rezultatul imediat a fost catastrofal. 
Năpustindu-se cu viteza de douăzeci şi cinci de noduri, distrugătorul a 
pintenat inamicul la mică distanţă în pupa chioşcului, sfâşiindu-i şi 
încălecându-i puntea şi corpul rezistent, cu un scrâşnet de oţel ce s-a 
auzit până şi la bordul Benbecu/ei. Ca un rechin despicat, U-botul s-a 
dat peste cap, rupându-se în două, când distrugătorul şi-a desăvârşit 
lovitura, trecând complet peste el. 

La ivirea zorilor, marinarii de pe vasele din coada convoiului s-au 
aliniat la balustrade şi au ovaţionat distrugătorul victorios, cu strigăte 
sălbatice şi disperate, iar acesta s-a întors şi a luat drumul spre 
periculoasele ape ale Gibraltarului. Din pricina etravei rupte şi îndoite 
până aproape de peretele etanş al compartimentului de coliziune şi a 
teugei larg deschise spre mare, nava va fi multă vreme scoasă din 
luptă. A prezentat o privelişte dureroasă, dar sfidătoare, până ce 
silueta ei joasă s-a estompat în urma convoiului, în care numai puţini 
au fost aceia care nu s-au rugat pentru sosirea ei cu bine la destinaţie. 

Nimic deosebit nu s-a mai înregistrat în următoarele două zile. Dar 
apoi, un tanc petrolier a fost lovit de o torpilă lansată de la mare 
distanţii, încărcătura lui răspândindu-se în jurul carenei sparte, ca un 
sânge negru, până ce petrolul a luat foc şi a înconjurat vasul cu un zid 
de flăcări, care aproape a prins în capcană una din navele de escortă, 
în încercarea ei de a salva câţiva oameni din echipaj. 

Lindsay aprinse tutunul din pipă şi căută să se concentreze asupra 
vaselor care navigau înaintea sa. Fără acest efort continuu, i se 
închideau ochii şi se vedea silit să se scoale în picioare şi să se mişte, 
încoace şi încolo, ca un animal în cuşcă, până ce circulaţia sângelui şi 
mintea îi reveneau la normal. Treisprezece zile. Două nave de escortă 


lipsă şi trei vase din convoi scufundate. Cele două coloane rămase 
aveau în cap transportorul de trupe Cambrian şi crucişătorul 
Madagascar. Numai câte patru vase în fiecare coloană, Benbecula 
navigând exact la traversul cargoului încărcat cu muniţie. Teama 
iniţială pe care o produsese prezenţa acestuia în convoi, în cea mai 
mare parte a timpului într-o poziţie foarte apropiată de Benbecula, 
făcuse loc, până la urmă, unui soi de admiraţie. Zi de zi, sub atacurile 
de submarine şi disperatele schimbări de drum şi de viteză pentru 
evitarea lor, vasul continua să se menţină în poziţie. Mare şi urât, ca şi 
numele pe care-l purta, Demodocus, navigase până acum - după 
părerea lui Goss - sub aproape toate pavilioanele pământului, din 
momentul când fusese lansat la apă, cu patru ani înainte de 
izbucnirea primului război mondial. Vasul folosea cărbuni şi constituia, 
de obicei, calul de bătaie al semnalelor ironice. privind fumul în exces 
scos pe coş, dar cel de la comanda lui nu dădea doi bani pe 
observaţiile ce i se făceau, iar şeful mecanic - aşa cum sugerase 
Fraser - era silit să apeleze la orice metodă, ca să nu-i sară căldările în 
aer. 

Lindsay se uită la câţiva dintre oamenii clin cartul liber, întinşi pe 
bocaporţii prova. În lumina intensă, feţele şi braţele lor goale apăreau 
foarte palide, aproape albe. Era bucuros că în ultimele douăzeci şi 
patru de ore nu mai avusese loc nici un atac de U-boturi şi nici 
avertizări din partea Amiralității asupra activităţii submarinelor 
inamice. Marinarii au putut astfel să se odihnească un pic, să se 
bucure de mese calde, gătite ca lumea şi, mai ales, să fie scutiţi de 
zgomotul iritant şi îngrijorător al clopotelor de alarmă. 

Il auzea pe Stannard umblând prin camera hărților. Nu era de cart, 
aşa că probabil încerca să-şi completeze jurnalul de bord personal. 

Locotenentul Maxwell conducea cartul de dinainte de amiază şi se 
afla, acum, pe aripa babord a punţii de comandă, măsurând din ochi 
vasul cu muniții, pe sub cozorocul şepcii trase pe ochi ca să se apere 
de soare. Locotenentul Anthony Paget părea că nu ştie unde să stea. 
Temător să nu-şi deranjeze comandantul de cart, se ţinea în tribordul 
punţii, dar, în acelaşi timp, părea preocupat să nu iasă din raza de 
vedere a lui Maxwell, în cazul în care acesta ar avea nevoie de el. 

Paget îl înlocuise pe Aikman. „Pare un tip destul de plăcut”, gândi 
Lindsay. Işi obținuse certificatul de ofiţer de cart pe o corvetă, deşi 
intrase în marină doar de optsprezece luni. Inainte de război fusese 
membru al unei firme de avocaţi din Leeds. Instituţia era fondată de 
tatăl său, altfel ar fi ajuns cu mult mai greu la poziţia pe care o 
deţinea, gândi Lindsay. Era sfios şi temător, iar fostul său comandant îi 
scrisese în caracterizarea-memoriu: „Cinstit şi demn de încredere, dar 
îi lipsesc calităţile de conducător”. 

Insă, acum, se număra printre locotenenţii calificaţi să execute 


serviciul de ofiţer şef de cart, ceea ce va uşura mult sarcinile în 
navigaţie, căci ceilalţi ofiţeri nu aveau nici un fel de experienţă şi nu li 
se putea încredința această răspundere. 

Hussey, maistrul telegrafist, se prezentă la Lindsay: 

- Nimic altceva decât buletinele obişnuite, dom'le comandant. Nici 
o avertizare despre submarine. Răsfoi prin registrul de radiograme, 
pus la punct cu mare stricteţe. Se pare că japonezii continuă să 
avanseze. Ţinu registrul în lumina soarelui şi-l privi de aproape, ca să 
descifreze scrisul. Zice că au ajuns la o localitate numită Batu Pahat. 
Zâmbi încurcat: Din cât mă pricep eu la geografie, ar putea fi şi în 
Siberia, dom'le comandant. 

Uşa spre pupa se închise cu zgomot. 

- Care-i aia? Stannard se oprise în lumina soarelui, cu gheara de 
compas într-o mână. Lindsay îi răspunse calm: 

- Batu Pahat. 

Stannard se clătină, sprijinindu-se de portavoce. 

- La numai şaizeci de mile de Singapore, pentru numele lui 
Dumnezeu! Nu se poate! Nici o armată nu se mişcă atât de repede! 

Paget interveni sfios: 

- E situat în colţul de sud-vest al Malaieziei, domnule locotenent. 

- Ştiu, îi răspunse Stannard, privindu-l fără să-l vadă. 

Paget, zelos, socoti că e momentul să-şi arate cunoştinţele: 

- Am citit, pe undeva, că acolo se face un negoţ de coastă foarte 
intens cu cauciuc şi... 

- Du-te, te rog, şi anunţă-l pe ajutorul şefului de echipaj să vină la 
mine, pe comandă. 

In vreme ce tânărul locotenent plecă grăbit să dea telefon, 
Stannard zise: 

- Vă mulţumesc, domnule comandant. Nu era nevoie să faceţi asta 
pentru mine. Omul n-ave intenţia să mă supere. 

- Sunt convins. Lindsay îl privi grav. Dar, uneori, un singur cuvânt în 
plus e suficient să înnebunească pe cineva. Zâmbi. Cred că fratele 
dumitale a fost scos de acolo. Dacă insula Singapore trebuie să devină 
poziţia principală de rezistenţă împotriva inamicului, retragerea 
oamenilor din peninsulă este o primă măsură evidentă pentru oricine. 

- Bănuiesc că da, aprobă Stannard, înclinând din cap. Dar când mă 
gândesc la toate rapoartele astea! Se încurajă singur, zicând: Nu se 
poate ca cei răspunzători de luarea măsurilor acolo să nu-şi dea 
seama de situaţia reală. 

Lindsay îşi feri privirea într-o parte. 

- Există unii care niciodată nu se obosesc să citească cuvintele de 
avertizare; Se mulţumesc să verifice numai dacă virgulele sunt puse 
corect! Se freca la ochi. Să nu ne mai gândim însă la asta. Probabil că 
şi cei de acolo fac tot ceea ce le stă în putinţă. 


Paget se reîntoarse pe comandă. 

- Maistrul principal Archer vine imediat, domnule comandant. 

- Bine. Lindsay se aşeză din nou în scaun. Acum trebuie să ticluiesc 
ceva de spus ăstuia. 

- Da, domnule comandant. Page arăta pierdut, nu înţelegea nimic. 

Un semnalizator strigă: 

- Semnal de la escortă, dom'le comandant! Merlin a prins în 
aparatul de detecție sub apă un obiectiv în relevment zero-nouă-zero. 
Şi distanţa faţă de el descreşte continuu! 

Paget îl privea cu gura deschisă. Lindsay se răsti: 

- Sună la posturile de luptă! Simţea sudoarea adunându-se sub 
strânsoarea chipiului. Hai odată, mişcă, omule! 

Când clopotele răsunară strident în toată nava, se ridică din scaun 
şi merse la aripa tribord, unde Maxwell încă se mai uita la vasul cu 
muniţie. 

- Ce s-a întâmplat, tunarule? N-ai auzit alarma? 

Maxwell tresări şi-l privi aproape cu uimire. 

- Ba da, domnule comandant. lertaţi-mă! 

Alergă către postul său de luptă, de pe comanda de artilerie, 
concomitent cu Hunter şi ochitorii aparatului director, care tropăiau, 
venind dinspre puntea bărcilor, să urce cealaltă scară. 

Ritchie era de acum pe comandă, ştergându-şi firimiturile de pe 
jachetă şi mestecând încă, în momentul când şi-a pus luneta la ochi şi 
a strigat: 

- Semnal de la comodor, dom'le comandant. „Formaţia va schimba 
de cap, luând drum adevărat doi-cinci-zero.” 

- Confirmă! 

Lindsay se sprijini de consolă şi simţi în mâini vibrația navei, odată 
cu revenirea la viaţă a portavocelor şi telefoanelor din toate 
compartimentele. 

Luneta telescopică a lui Ritchie scârţâi când o întinse din nou să 
privească nava comandant. 

- Semnal: „Intoarcerea se execută prin ocolire!” 

Stannard se şi găsea lângă girocompas, fără ca faţa să-i trădeze 
vreo emotie, în timp ce studia coloana care întorcea încet, la tribord. 
Vasul din prova lor, singurul tanc petrolier care le mai rămăsese, era 
de construcţie recentă şi evitase cu greu o torpilă în cursul atacurilor 
anterioare. Ritchie raportă: 

__— Merlin a ridicat la vergă flamura neagră, dom'le comandant. 
Inseamnă că e pe cale să lichideze submarinul! 

- Să sperăm că aşa va fi, mormăi un timonier alergător. 

- Cârma dreapta zece! 

Gura lui Stannard se încordă când o salvă de grenade antisubmarin 
explodă undeva, în pupa babord. Merlin naviga cu viteză maximă şi 


gira acum într-un rondou larg, siajul său curb fiind presărat cu 
erupțiile de apă înspumată ale exploziilor. 

- Cârma zero! 

Stannard îşi întoarse faţa să urmărească cum etrava dreaptă a lui 
Demodocus face ocolirea în noul drum, executând astfel ordinul primit 
prin semnal. S-au auzit noi explozii, iar o altă navă din escortă veni în 
viteză de-a lungul coloanei, pentru a se năpusti asupra zonei aceleia 
de apă răscolită de ultimele grenade. 

In timp ce escortorul brăzda adânc apa înspumată, Lindsay observă 
grenadele antisubmarin zburând în ambele borduri, concomitent cu 
alte două lansate de pe planul înclinat de la pupa, direct în siaj. Şi le 
imagina cum cad în adâncuri, cu viteză de zece picioare pe secundă 
şi... apoi... Deşi se aştepta la aşa ceva, nu s-a putut împiedica să 
tresară când grenadele au detunat şi şi-au azvârlit spre ceruri parte 
din furia lor dezlănţuita Coloanele de apă înălțate păreau că atârnă 
mult timp în aer, până să se aştearnă, domolite, în vaste cercuri de 
spumă şi peşti morţi. 

- Semnal de la Madagascar, dom'le comandant! Vocea omului se 
transformă într-un țipăt: Torpile! Vin spre noi din tribord! 

Crucişătorul îşi întorcea masa cenuşie cu prova către torpilele 
invizibile, iar la mare depărtare, în capul formaţiei, un distrugător 
făcea rondou pentru a veni cât mai repede să ajute la combaterea 
inamicului. 

- Trebuie că sunt două ticăloase care ne atacă, domnule 
comandant. Stannard îşi duse binoclul la ochi şi adăugă: Fii cu ochii pe 
vasul din prova noastră, timonier! Ţine-te după el ca un câine 
ciobănesc, indiferent de ce se întîmplă! 

- Am înţeles, domnule locotenent! Jolliffe manevră uşor timona din 
cavile şi-şi pironi ochii pe tancul petrolier. 

- Bine că nu l-au nimerit? Dancy se răsuci pe călcâie, când o dublă 
explozie zgudui pereţii comenzii şi fulgi de pitură uscată i se cernură 
pe chipiu. 

Cargoul din pupa crucişătorului fusese lovit. Torpilele au trecut, pe 
cât se pare, printre cele două transportoare de trupe din coloana 
tribord, n-au nimerit crucişătorul, dar au lovit celălalt vas, pe când 
acesta executa întoarcerea. 

incepu să se încline în babord, scoțând un fum gros prin spărtura 
făcută în bordaj şi lăsând să atârne aripa punţii de comandă deasupra 
mării, ca o încâlceală de fier răsucit şi echipamente sfărâmate. 

O bolboroseală puternică de apă înspumată sub etamboul vasului îl 
făcu pe Stannard să spună: 

- A pus maşinile pe drum înapoi. Comandantul încearcă probabil 
să-l oprească ca să uşureze presiunea asupra peretelui etanş. 

Lindsay îşi ţinea binoclul la ochi, cu toate că întreaga comandă se 


zguduia de tunetul grenadelor antisubmarin. Observă cum figuri 
mărunte aleargă pe puntea vasului lovit, în timp ce altele se căznesc 
să facă să alunece o plută peste bord. S-a auzit o explozie interioară, 
atât de puternică, încât puntea de comandă s-a ridicat şi s-a sucit cu 
totul din poziţia ei, iar coşul s-a muiat din tăblii şi s-a prăbuşit într-un 
vârtej de fum, de parcă ar fi fost din carton. 

Indiferent de cauză, gândi Lindsay, explozia îi omorâse pe toţi cei 
de pe comandă. Sau transmisiile comenzii au fost distruse de şoc. 
Orice-ar fi fost, vasul continua să toace apa în mers înapoi, cei din 
compartimentul maşinilor fiind în momentul acesta prea ameţiţi sau 
prea disperaţi pentru a-şi mai da seama de tot ceea ce se întîmplă pe 
punte. 

Cargoul care avea poziţie în formaţie în urma celui torpilat a înţeles, 
într-un târziu, pericolul în care se află şi comandantul lui a redus 
viteza, lucru evidenţiat de valul prova care se micşorase mult, însă 
distanţa dintre el şi cel avariat continua să descrească. 

O barcă de salvare reuşi să ajungă la nivelul apei, dar fu răsturnată 
de elanul spre înapoi al vasului, oamenii fiind azvâriliţi în apă şi 
înghiţiţi imediat de bulboana elicelor. 

Ceilalţi au izbutit până la urmă să dezlege pluta de salvare, dar 
acum nu mai puteau face altceva decât să stea înghesuiți lângă 
balustradă, căci vasul continua să meargă înapoi. Acesta se apleca din 
ce în ce mai mult într-un bord şi era, evident, pe cale de scufundare, 
dar mai constituia încă o ameninţare reală pentru vasele din convoi, 
care căutau să-şi menţină formaţia. 

- Comodorul transmite ca Rios să ia drum de evitare, dom'le 
comandant! 

Rios era cargoul din pupa celui torpilat şi Lindsay îl observă cum 
întoarce încet şi ia drum afara coloanei dezmembrate. 

- Torpilă în babord, domnule comandant! Dancy strângea în mână 
receptorul telefonului de comunicaţie cu gabia, de i se albiseră 
degetele. Distanţii două cabluri! 

Lindsay îşi potrivi binoclul pentru a urmări agitația de nedescris de 
pe comanda cargoului cu muniții. Torpila părea că se îndreaptă direct 
către el. Cineva strigă în apropiere: 

- Dacă sare el, sărim şi noi! 

- Linişte pe comandă! Vocea lui Jolliffe răsună ca un oţel de 
fierăstrău, dar ochii săi rămaseră fixaţi pe vasul din prova. 

A fost mai mult o senzaţie decât un zgomot. Lindsay văzu vasul cu 
muniţie cum se opinteşte în marş şi cum cargoul prova şi bigile sale 
se prăbuşesc învălmăşite, odată cu apariţia violentă, deasupra punţii, 
a binecunoscutei coloane uriaşe de apă. 

In acele câteva secunde, nimeni n-a mai mişcat şi nici n-a rostit 
vreun cuvânt. Părea că toţi au încetat chiar şi să respire. Demodocus 


şi-a încetinit treptat mersul înainte, din care cauză a început să piardă 
la relevment şi să rămână în pupa babord faţă de Benbecula, 
trăindu-şi, aşa cum erau convinşi toţi cei care îl priveau, ultimele 
secunde de viaţă. Nici marea, nici cerul, nici exploziile grenadelor 
antisubmarin nu mai aveau importanţă în ochii lor. 

Cargoul torpilat continua să fie tras înapoi de elice şi se adâncea 
încet în apă, până ce s-a rupt în două şi a plonjat în adâncuri. Dar era 
foarte puţin probabil ca cineva de la bordul Benbecu/e; să fi fost 
martor al acestor ultime momente sau să observe cum câţiva dintre 
marinarii care se zbăteau să se salveze au fost supti în adânc de 
bulboana sălbatică, formată în urma scufundării vasului. 

Lindsay îşi cobori binoclul şi-şi frecă ochii cu o mişcare bruscă, 
care-l făcu pe Dancy să tresară alarmat. 

Bătrânul Demodocus mai era încă acolo. Un fum negru şi des îi 
ascundea rana şi se înălța deasupra ei, iar Lindsay îşi ţinu un pic 
respiraţia pentru a auzi troncănitul metalic al lanţului ancorei din 
babord derulându-se pe navă şi căzând în apă. Probabil că explozia 
sfărâmase vreun cabestan sau, pur şi simplu, distrusese puţul lanţului, 
lovind adânc carena sub teugă. 

- Ne cheamă să ne transmită ceva, dom'le comandant! Ritchie îşi 
cuibări lampa de semnalizare sub braţ şi urmări cu atenţie luminiţa 
care clipea fără încetare pe puntea de comandă a vasului cu muniții. 
„Am un incendiu în magazia prova.” Oftă adânc. „Am gaură mare de 
apă în babord, dar pompele fac faţă situaţiei.” Suspină şi păcăni cu 
lampa semnalul de confirmare a recepţiei, înainte de a adăuga: Şi zice 
că, totuşi, speranţele nu sunt pierdute! 

De câteva secunde, un telefon se pornise pe bâzâit. Sau de câteva 
minute. Se părea că nimeni nu mai înţelege nimic. Apoi un timonier 
raportă în grabă: 

- Postul de transmisii anunţă că navele de escortă au scufundat 
încă un submarin, domnule comandant. Spun că e o scufundare certă. 

Lindsay îşi şterse faţa cu mâna. Devenise lipicioasă. 

- Asta o să-i ţină un pic la respect. Se simţea nesigur pe picioare, 
parcă atunci îşi revenise după o febră teribilă. 

- Semnal de la comodor, dom'le comandant! Ritchie se arătă foarte 
calm. Cheamă vasul cu muniții. Zâmbi amărăt. Nici nu mai pot să-i zic 
numele. Îl întreabă ce avarii are, dom'le comandant. 

Lindsay trecu pe aripa din babord a comenzii şi privi spre cealaltă 
coloană a formaţiei. Spre crucişător, spre Rios, care, cu mare greutate, 
reuşise să evite pintenarea cargoului torpilat şi spre carcasa aceea 
urâtă al cărui nume Ritchie nu-i putea pronunţa şi care rămânea din 
ce în ce mai departe în pupa babord. 

Din cele şaptesprezece vase plecate atât de curajos din Liverpool, 
doar unsprezece mai existau în coloană. 


Ritchie rupse brusc tăcerea: 

- Vasul raportează comodorului că nu mai poate naviga decât cu 
cinci noduri, până or termina reparaţiile, dom'le comandant. Dar 
incendiul este ţinut sub control. Nu există nici un fel de muniţie în 
magazia aia, dom'le comandant. Continua să urmărească clipirile 
regulate ale lămpii de semnalizare. Dar magazia de alături e plină ochi 
cu trinitrotoluen. 

Lindsay se uită la Stannard. 

- A scăpat ca prin urechile acului. Şi totuşi, s-ar putea să fie obligaţi 
să abandoneze vasul. Spune-i  secundului să pregătească 
armamentele bărcilor şi pe cei de la manevra plaselor şi colacilor de 
salvare. 

Un distrugător se apropie încet, venind de dincolo de Demodocus şi 
contrastând puternic, prin alura catargelor şi suprastructurilor, cu 
carcasa greoaie şi silueta demodată a vasului cu muniții. Când a ieşit 
în plină vedere, Lindsay observă că e vorba despre Merlin. 

Megafonul cu difuzor şuieră, înainte de a anunţa cu voce de tunet: 

- Am de transmis un ordin pentru dumneavoastră, domnule 
comandor! 

Lindsay îşi îndreptă binoclul spre distrugătorul care trecea încet pe 
lângă ei. Văzu ofiţerii şi veghea de pe comanda descoperită, 
odihnindu-se după ultima lor luptă, ultima lor victorie. 

Faţa comandantului dansă în lentilele binoclului, bătută de soare şi 
de vânt, aceeaşi faţă pe care o văzuse în biroul de la baza din Scapa. 
Acesta avea măcar ceva de care să fie mândru. Scufundase un U-bot 
şi avariase cel puţin încă unul. 

Lindsay luă megafonul şi ţipă în el: 

- Bravo, Merlin! 

Dar în interiorul său fu din nou cuprins de un val de resentiment şi 
disperare. Pentru acest tânăr ofiţer de pe distrugător, Benbecula nu 
era decât un vas oarecare, ce trebuia escortat şi protejat. Nimic 
altceva decât o mare şi vulnerabilă pacoste. 

Megafonul continuă: 

- Ordin de la comodor: „Veţi rămâne lângă Demodocus şi-i veţi 
asigura escorta.” Dânsul consideră că încetinirea marşului constituie 
un risc prea mare pentru transportoarele de trupe. Adăugă, cu ton 
oarecum de scuză: în aceste condiţii, chiar şi crucişătorul este cam 
golaş în faţa inamicului. 

In spatele lui Lindsay, Dancy şuieră furios: 

- Ce zice ăsta? Fără escortă? Chiar ne părăsesc şi ne lasă să ne 
descurcăm singuri? 

Distrugătorul îşi mări viteza, iar vocea răsună din nou la megafon: 

- Mâine, în zori, veţi fi luaţi în primire de alte nave de escortă. Dar 
suntem siguri că acum nu mai există nici un U-bot prin preajmă. 


Oricum. se va ţine tot după convoi, chiar dacă a mai rămas vreunul 

Lindsay ridică o mână şi flutură spre el: 

- Noroc bun! 

Urmări distrugătorul cum se depărtează, în plină viteză. „Noroc 
bun.” Era sigur că tânărul avea aşa ceva, din plin. lar lui îi venea greu 
să-şi ascundă durerea, convingerea că s-ar fi cuvenit ca el să fie pe 
puntea de comandă a unei astfel de nave. Să fie cu adevărat folositor. 

Se întoarse cu spatele la celelalte vase. 

- Semnalizează lui Demodocus să ia poziţia în pupa noastră. 
Determină-i viteza exactă, şi reduceţi în mod corespunzător rotaţiile 
noastre. 

Stannard se mai uita încă la tancul petrolier. Naviga înainte atât de 
repede încât părea ca Benbecula are maşinile în marş înapoi. Lămpi 
de semnalizare continuau să clipească şi la verga navei comandant 
fluturau pavilioane de semnalizare. Navele de escortă şi-au reluat 
postul în formaţie, iar crucişătorul schimbă de drum, pentru a lua 
conducerea liniei de şir formată de vasele comerciale, ca un cavaler în 
armură, care-şi păzeşte avutul. In răstimp de cincisprezece minute, 
convoiul se depărtase destul de mult pentru ca vasele, care le erau 
până atunci atât de familiare, să-şi piardă cu totul personalitatea şi 
caracteristicile. După o oră, aproape că nu se mai vedea nimic. Doar o 
pată de fum la orizont, o lucire de soare reflectată de fereastra 
comenzii vreunei nave de escortă, în giraţie pentru reluarea căutării 
antisubmarin. Ritchie zise, cu ton liniştit: 

- Ei, timonier, ai văzut ce mai ispravă faină? 

Jolliffe trase cu coada ochiului spre ofiţerii din jur şi aprobă grav din 
cap. 

- Am văzut. Nu m-aş mira să aud cum comodorul a umflat ordinul 
Serviciul Credincios, comandantul escortei Crucea Serviciul Credincios 
şi toţi pricopsiţii ăilalţi câte o medalie. Zâmbi silit. Şi noi? Noi ne 
putem socoti al dracului de norocoşi dac-om apuca să vedem zorii zilei 
de mâine, darmite vreo nenorocită de navă de escortă. 

- Veniţi să vedeţi avaria, domnule comandant! strigă Stannard. 

Lindsay i se alătură pe aripa babord a comenzii şi studie vasul cu 
muniții. Avea o spărtură mare, de parcă ar fi fost pintenat de un alt 
vas în plină viteză. Tot mai ieşeau nori de fum din spărtură şi de pe 
puntea de deasupra ei. Dar nu mai erau în cantitate tot atât de mare 
şi pe teugă se desfăşura o activitate febrilă, oamenii zbătându-se să 
debaraseze sfărâmăturile bigilor căzute. „Parcă ar lucra pe o uriaşă 
bombă plutitoare, gândi el. Dacă incendiul le scapă de sub control sau 
peretele etanş se încinge prea tare, chiar că devine o bombă uriaşă.” 
Ordonă: 

- Liber de la posturile de luptă! 

Stannard părea surprins. 


- Aşa trebuie, navigatorule. Pentru că, dacă există vreun submarin, 
noi tot nu-l putem auzi; aşa că la ce bun să scoatem sufletul din 
oameni degeaba? Il apucă pe Stannard de braţ. Află că, dacă era pe 
aici vreunul dintre huni, cum le zice comodorul, până acum şi-ar fi 
manifestat prezenţa fără doar şi poate. 

- Bănuiesc că da, fu de acord Stannard. 

- Dar dublează posturile de veghe şi menţine servanţii lunurilor 
mici grupaţi în apropierea pieselor. 

Stannard plecă grăbit să execute ordinul, tocmai când Goss urcă 
scara spre comandă şi se opri în uşă, răsuflând din greu. Apoi îşi 
întoarse capul în stânga şi în dreapta, cu o mişcare lentă, ea şi cum 
nu-i venea să creadă că întreg convoiul se evaporase. 

Ritchie strigă: 

- Vasul cu muniții a luat contact radio cu noi, dom'le comandant. 

Lindsay se grăbi spre postul de transmisii, unde Hussey şi 
telegrafiştii săi moţăiau obosiţi în scaunele de oţel. 

Hussey zise: A 

- Poftiţi aci, dom'le comandant. Inmână un microfon lui Lindsay şi 
adăugă: Ne daţi voie să fumăm, dom'le comandant? Băieţii mei au 
ajuns aproape la limita de rezistenţă. 

Lindsay aprobă din cap şi întoarse întrerupătorul cu un ţăcănit. 

- Benbecula către Demodocus. Vorbeşte comandantul. Cum merge 
treaba? 

Telegrafiştii şi-au îndreptat privirile spre difuzorul din care o voce 
obosită răspundea: 

- Vă mulţumesc că aţi rămas cu noi. N-o ducem prea rău. Doar că 
peretele compartimentului de coliziune lăcrămează un pic şi toţi 
oamenii liberi sunt ocupați acum să-l proptească cum or putea mai 
bine. În magazia prova mai este încă incendiu, iar noi nu dispunem de 
măşti cu oxigen. Nu se poate lucra acolo, înăuntru, mai mult de 
câteva minute. În difuzor se auzi, răspicat, un oftat. Nu pot lua mai 
mult de patru noduri viteză. Dacă blestematul ăla de perete se 
prăbuşeşte, se inundă toată magazia. Greutatea apei, adăugată la cea 
a încărcăturii din prova, o să-mi scoată pur şi simplu fundul afară din 
lighean! Râse. Da' tot e mai bine, chiar şi aşa, decât cum dorise bestia 
de neamţ, nu? 

Lindsay îi răspunse: 

- Menţineţi o veghe cât mai bună la pupa, domnule comandant. Am 
să las o barcă la apă ca să vă trimit nişte măşti cu oxigen şi câţiva 
marinari ca mână de lucru. 

- Vă rămân îndatorat. Urmă o scurtă pauză. Trimiteţi şi un doctor, 
dacă vă puteţi lipsi de el pe moment. Al meu a fost ucis de explozie şi 
doisprezece dintre băieţi abia o mai duc. 

- Şi un doctor. Lindsay îl zări pe Ritchie în pragul uşii: Spune asta 


secundului. Cât poţi mai repede! 

Mai ezită o clipă şi apoi continuă în microfon: 

- La primul semn că sunteţi pe cale să daţi de necazul cel mare, 
domnule comandant, săriţi cu toţii în apă. Voi face tot ce pot să vă 
culeg. 

Difuzorul amuţi şi el se reîntoarse pe aripa comenzii. Goss îi 
raportă: N 

- l-am pus pe toţi în mişcare, domnule comandant. În cinci minute, 
barca e gata de lăsat la apă. Am să-l trimit pe locotenentul Hunter ca 
şef al echipei. Doctorul aşteaptă pe puntea bărcilor. Mă duc şi eu cu 
ei, dacă doriți, adăugă el, după o mică pauză. 

- Nu! Lindsay se uită cum barca cu motor din babord atârnă liberă, 
în afara bordului, la gruie. Am nevoie de dumneata aici. 

- N-ar fi mare diferenţă între un loc şi celălalt dacă mai apare un 
submarin, zise Goss, ridicând din umeri. 

O jumătate de oră le-a luat transbordarea oamenilor şi 
echipamentului necesar şi ridicarea bărcii cu motor. Grupuri de 
marinari din bordul liber s-au adunat pe duneta Benbecu/ei să 
privească activitatea de pe puntea vasului avariat: furtunurile aduse 
aruncau jeturi de apă în magazia incendiată, un vinci s-a trezit la viaţă 
cu zgomot şi a început să fie curăţite şi ridicate resturile de pe teugă. 

Lucrul a continuat toată după-amiaza, în vreme ce navele brăzdau 
apa albastră a oceanului cu o viteză ceva mai mare ca cea a melcului. 

La bordul Benbeculei, atmosfera devenise calmă şi curios de lipsită 
de griji. Când se găseau în convoiul apărat, iar din toate direcţiile se 
raportau submarine inamice, moartea devenise ceva foarte apropiat. 
Dar, de regulă, cei mai mulţi dintre oamenii aflaţi în război speră că 
moartea îi va alege pe alţii, niciodată pe ei. Acum însă, fără escortă 
sau vreun ajutor oarecare, starea de spirit se schimbase radical. 
Marinarii îşi vedeau de treburi cu o calmă indiferenţă. Intocmai ca şi 
oamenii pe care Lindsay îi observase la Londra, pe timpul raidurilor 
aeriene. Ştiau bine că ei nu pot interveni cu nimic să schimbe situaţia, 
aşa că „ducă-se dracului, fie ce-o fi!”, părea să spună starea lor de 
spirit. 

Maistrul principal Archer şi oamenii săi verificaseră din nou plutele 
de salvare şi posibilitatea de lansare grabnică la apă, iar când soarele 
a început să-şi moaie discul în negura orizontului, majoritatea 
echipajului acceptase inevitabilul cu resemnare. 

Cea de a doua parte a cartului de după-amiază era aproape de 
sfârşit, când un semnalizator strigă: 

- Cineva ne dă semnale, domnule comandant! 

Ritchie, care se sprijinea de un rastel de pavilioane, cu picioarele 
întinse înainte, ca şi cum ar fi dormit, a ajuns la aripa comenzii înainte 
ca Lindsay să se fi mişcat din scaun. 


- Nu văd nici pe dracu'! 

- Acolo, dom'le maistru, deasupra punţii de comandă! i-a arătat 
marinarul. 

Lindsay îşi potrivi binoclul şi zări pe unul dintre ofiţerii vasului cu 
muniții, o siluetă estompată pe platforma demodată a girocompasului, 
mişcând braţele foarte încet, ca acelea ale unei păpuşi. 

Ritchie îşi potrivi şi el telescopul şi înjură: 

- Semnale cu braţele! Cum mă-sa mare crede el că pot eu să le 
citesc în lumina asta? 

Lindsay îşi desfăcu picioarele ca să fie mai stabil pe grătare. Nava 
dansa pe o hulă leneşă, căci briza dispăruse aproape de tot. La viteza 
lor foarte mică era greu să poţi menţine binoclul pe silueta aceea 
minusculă. 

- Zice că-i ceva în pupa, dom'le comandant! La cinci mile sau cam 
aşa ceva. Se uită repede la Lindsay, să-i citească pe faţă. Ar putea fi 
un submarin. 

Lindsay îşi lăsă binoclul pe piept. Vasul cu muniții devenise de 
acum parte integrantă din scenă. Familiar. Aproape să fie socotit de-al 
lor. Părea imposibil ca ceva să-i mai despartă. Zise: 

- Comandantul ăsta e un om dibaci, maistre Ritchie. Telescopul lui 
Ritchie se legăna, din pricina hulei, ca o ţeavă de tun. Mulţi alţii, 
obosiţi şi îngrijoraţi cum trebuie că este el acum, ar fi folosit o lampă 
de semnalizare, sau, şi mai rău, chiar transmisia radio. 

Goss ieşi în grabă mare din camera hărților. 

- Ce face? 

- Du-te la pupa, semnalizator, zise Lindsay şi ţine legătura cu 
comanda prin telefonul de pe dunetă. Lui Goss îi adăugă: Redu viteza 
la cea mai mică posibilă, ca să micşorăm distanţa şi să ajungem în 
dreptul vasului. Trebuie neapărat să menţinem contactul de vedere. 
Ştiu că veghea de pe vas poate să observe bine U-botul, dar dacă noi 
facem acum rondoul, inamicul va înţelege că l-am detectat. 

Stannard întrebă: 

- De ce n-o fi trăgând, ticălosul? 

- Ştie, al dracului, că noi abia ne mişcăm şi că ne poate ajunge 
oricând, răspunse Goss, clătinând din cap. 

Un timonier comunică: 

- Postul de transmisii raportează că nu a înregistrat nici o emisie 
radio, dom'le comandant. 

Lindsay dădu încet din cap. „Ar fi, totuşi, posibil ca submarinul să fi 
fost avariat în cursul atacului anterior. Poate că nici nu are cum să 
între în imersiune, sau că tuburile lanstorpile sunt scoase din funcţie, 
din pricina exploziilor de grenade antisubmarin. Şi, totuşi, se ţine după 
noi. Şchiopătând ca un lup rănit, dar periculos.” 

Aruncă o privire spre flamura de la catarg. Flutura foarte uşor spre 


pupa. Deci vântul continua să sufle dinspre sud-est. 

Se întoarse să privească, fără a clipi, la soarele îndreptat spre 
asfinţit. Era încă prea sus pe cer. Ambele nave, cu mişcările lor încete, 
se vor profila pe orizont, ca nişte ţinte perfecte, încă o jumătate de 
oră, poate chiar mai mult. 

- Cred că U-botul va încerca să se apropie şi să folosească tunul de 
pe punte. 

Chiar în clipa când pronunţă cu voce tare aceste gânduri, ştiu că se 
angajează într-un risc. Care-i privea pe toţi. Goss arăta uimit. 

- Păi, dac-o băga un proiectil în prăpăditul ăla cu muniții.. Nu s-a 
simţit în stare să mai continue. 

Stannard interveni: 

- Să le dau un semnal să abandoneze vasul, domnule comandant? 
Lăsăm la apă, pentru ei, toate bărcile şi plutele de salvare şi poate că 
vom reuşi să revenim să-i culegem. 

Lindsay continua să privească vasul din pupa. Mare, solid şi negru. 
E sigur că va fi recunoscut uşor de comandantul submarinului. Ba, 
poate că acesta cunoaşte chiar şi periculoasa lui încărcătură, până la 
ultimul glonţ. Ce straşnică plată pentru cele îndurate de nava sa pe 
timpul atacurilor cu grenade antisubmarin. Pentru teroarea sub care 
au fost ţinuţi submariniştii săi, în timp ce grenadele plouau asupra lor, 
lansate de vânătorii de la suprafaţă. 

- Vrei să spui că trebuie să-l părăsim? Vorbise foarte liniştit. Şi să 
fugim? 

- Nu este chiar aşa, interveni Goss. Trebuie să luăm în considerare 
şi nava noastră. Şi oamenii noştri. 

Un semnalizator strigă: 

- Dom’ maistru zice că vasul cu muniţie vede bine submarinul, 
dom'le comandant. Zice că-i la suprafaţă, complet la suprafaţă. 
Lindsay îşi îndreptă gândul la comandantul lui Demodocus. Un om pe 
care ar vrea să-l întâlnească neapărat. Un om care, în ciuda hidoasei 
morţi ce-i pândeşte, atât de aproape, pe el şi pe oamenii săi, putea 
observa detaliile, mărunte dar vitale. „Nici un submarin n-ar îndrăzni 
să umble după pradă cu balasturile total golite şi cu nava ieşită 
complet la suprafaţă. Ci s-ar menţine cu o parte din balast în tancuri, 
astfel ca să nu iasă la suprafaţă decât cu strictul necesar, chioşcul şi 
puntea. Inseamnă că-i sigur avariat! Aceasta este unica noastră 
speranţă de scăpare şi nu poate să fie altfel!” 

- Spune-i maistrului semnalizator să-şi folosească lampa Aldis când 
transmite ordinul pe care i-l comunic. In poziţia de acum, lampa este 
mascată de corpul celuilalt vas. Vreau ca Demodocus să pornească un 
nou incendiu. Ştiu că e foarte periculos. Dar comandantul lui cunoaşte 
lot atât de bine ce riscă, fără să mai fie nevoie să-i spun eu. Stupă, 
zdrenţe murdare de păcura, orice, dar să facă un fum al dracului! Îi 


dădu la o parte pe ceilalţi şi ridică receptorul telefonului cu 
compartimentul maşinilor. Şeful mecanic? Aici comandantul. 

- Am crezut c-aţi uitat de noi, chicoti Fraser 

- Ascultă. Vreau să faci fum; cu tot ce ştii şi ce poţi, să-mi scoţi cea 
mai teribilă perdea de fum de la facerea lumii încoace! De îndată ce-ţi 
dau cu semnal. 

- Am înţeles, domnule comandant. Lindsay îl auzi cum urlă către 
asistentul său, Dyke, întrecând zgomotul puternic al ventilatoarelor. 
Mi-aţi putea spune şi mie motivul, domnule comandant? 

- Sigur. Suntem pe cale să angajăm în luptă un submarin aflat la 
suprafaţă. 

Puse receptorul la loc, când Stannard zise: 

- Aoleu, ce mai foc au făcut! Dacă n-aş fi auzit ordinul pe care l-aţi 
dat, aş fi fost sigur ea vasul ăla s-a prăpădit. 

Lindsay văzu şi el trâmba de fum ce se ridica cu repeziciune la 
pupa. 

- Sună la posturile de luptă! îl apuca de braţ pe Goss. Peste zece 
minute am să pun cârma banda dreapta. Văzu că pe faţa lui Goss se 
întipăreşte o expresie de îngrijorare şi se întrebă dacă este pentru 
viaţa sa, sau pentru cea a navei? Faptul că U-botul n-a întrebuințat, 
încă, radioul nu înseamnă că nu-l va folosi de acum încolo. S-ar putea 
ca staţia lor de transmisie radio să fie avariată, dar dacă apucă s-o 
repare, s-a zis cu noi. A trebuit să ţipe ca să se facă auzit, peste toată 
larma clopotelor. Aşa că du-te la postul dumitale de combatere a 
avariilor şi roagă-te! 

Dancy îi strigă: 

- Echipajul este la posturile de luptă, domnule comandant. 

- Foarte bine. Dă ordin comenzii de artilerie să fie gata. Maxwell va 
trebui să angajeze lupta cu bateria din tribord. 

Îl privi pe Stannard şi-i zise: 

- Spune şefului mecanic să facă fum, acuma. 

Se întoarse să urmărească norul unsuros şi gros care începuse să 
gâlgâie peste buza coşului, aproape imediat ce Stannard a pus 
receptorul în furcă. Se sili să aştepte câteva minute, simțind cum nava 
se opinteşte sub el şi încercând să estimeze mărimea rondoului făcut 
în asemenea împrejurări disperate. 

Eşti gata, timonier? 

- Gata, dom'le comandant! Jolliffe aprobă şi din cap. 

- Ofiţerul cu navigația? 

- Gata, ca întotdeauna, domnule comandant. Stannard îşi forţă un 
zâmbet. 

Lindsay îşi scoase pipa din buzunar şi o strânse între dinţi. 

- Stop maşina tribord. Babordul, toată viteza înainte. Numără din 
nou câteva secunde, simțind cum puntea se zbuciumă violent, sub 


împingerea puternică a unei singure elice. Cârma banda dreapta! Privi 
printr-un hublou înspre pupa, la fumul dens. Maşina tribord toată 
viteza înapoi! 

Se întoarse către marea pustie din faţa provei. „S-ar putea să nu 
reuşim. Cărţile nu scriu nimic care măcar să îndreptăţească o 
asemenea încercare. Dar, în toate cărţile alea, nu găseşti prea multe 
lucruri despre războiul adevărat”, gândi Lindsay. 

- Cârma zero! Amândouă maşinile pe drum înainte! 


LOVITURI DE RĂSPUNS 


Dana bandă accentuată într-un bord, sub efectul violent al cârmei 
şi al elicelor, Benbecu/a se răsuci în rondou, până ce ajunse să ia un 
drum aproape opus celui iniţial. Lindsay sta la centrul comenzii de 
navigaţie, cu binoclul ridicat în dreptul bărbiei, aşteptând clipa în care 
va zări inamicul. Teuga era aproape ascunsă de norul gros, înăbuşitor, 
scos de coş şi împins de vânt. Schimbarea de direcţie şi curentul 
descendent făcuseră ca fumul motoarelor lui Fraser să se întindă 
peste navă, ca o perdea proiectoare. Lindsay ştia bine că Demodocus 
se află undeva în tribord, dar perdeaua de fum era aşa de groasă, 
încât nu-şi putea da seama dacă e la o milă depărtare sau numai la 
cincizeci de metri. Chiar şi cu uşile închise, Lindsay simţea în gură 
gustul acru şi neplăcut şi auzea, peste zumzetul maşinilor, cum pe 
pasarela comenzii oamenii de veghe icneau şi-şi trăgeau răsuflarea. 
Îşi coborî privirea până la repetitorul giro. 

- Ţine cap compas zero-unu-zero! 

Auzi răspunsul imediat ai lui Jolliffe, dar îşi menţinu ochii fixaţi pe 
pala de fum ce se subţia mereu pe direcţia de marş a navei. Nu mai 
era mult şi va afla dacă avusese dreptate. Dacă hotărârea sa era 
justificată. 

Comandantul U-botului presupunea, probabil, că cele două vase 
sunt răzleţite de convoi, ceea ce era adevărat şi se simţea atât de 
sigur de sine, încât considera că folosirea torpilelor împotriva lor ar fi 
fost o risipă. 

Lindsay îşi şterse sudoarea de pe ochi. Dacă aşa stăteau lucrurile, 
iar submarinul german era nevătămat, o singură jerbă de torpile din 
tuburile prova ale acestuia vor fi de ajuns. Cum Benbecula înainta cu 
viteză maximă, efectul lor ar fi atât de îngrozitor, încât nici nu se mai 
gândea la el. 

In difuzorul comenzii se făcu auzită vocea detaşată şi lipsită de 
intonaţii a lui Maxwell: 

- Bateria din tribord, fiţi gata! 

Lindsay îşi cobori privirea spre teugă, urmărind, cum cele două 
tunuri din tribord îşi mută, încet, gurile în vârtejul de fum, bâjbâind ca 
nişte fiinţe oarbe. Mai la pupa, artileriştii lui deChair erau obligaţi, 
deocamdată, la inactivitate. Tunul lor din tribord nu avea câmp de 
tragere, dacă presupunerile lui Lindsay erau corecte. Dacă, dacă, 
dacă! Părea că acest cuvânt îi răsună în creier ca şi cum cineva l-ar fi 
strigat cu voce tare. 


Fâşii înspumate ţâşniră peste provă; era convins că toate cadranele 
lui Fraser ajunseseră să indice limita de pericol. Bătrâna carcasă se 
cutremura şi gemea sub forţa elicelor, iar puntea de comandă părea 
că se dezmembrează din pricina efortului. 

Vocea lui Maxwell răzbi pe deasupra tuturor celorlalte zgomote, ca 
şi cum ar fi avut microfonul lângă buze: 

- Submarin la suprafaţă, în gisment verde doi-cinci! Distanţă 
zero-opt-zero! 

Lindsay scrâşni din dinţi, în dorinţa de a pătrunde mai repede prin 
perdeaua de fum şi a vedea singur cele zărite de Maxwell şi 
telemetriştii săi, de la posturile de pe pasarela comenzii. 

Dincolo de fum se făcu văzută o scurtă lucire şi, la câteva secunde 
după ea, se auzi explozia unui proiectil. O clipă fu convins că inamicul 
îi anticipase manevra şi că acum trage cu tunul în Benbecula, pentru a 
o face să se abată de la drum şi să prezinte astfel o ţintă perfectă 
jerbei de torpile. 

Prin fum apăru o nouă lucire, urmată de bubuitul exploziei. 

Lindsay îl privi pe Stannard şi zise: 

- Trage în vasul cu muniții! 

Când îşi reîntoarse privirea, zări, în fine, U-botul. Chiar la depărtare, 
de patru mile, silueta austeră a acestuia arăta exact aşa cum şi-o 
închipuise. Lumina asfinţitului se reflecta puternic pe chioşc, făcându-l 
să pară confecţionat numai din aramă. 

Atunci clopotele de sub comanda de navigaţie sunară şi ambele 
tunuri de 152 mm deschiseră focul la unison. 

Părea că un secol întreg s-a scurs până ce proiectilele eu ajuns la 
ţintă. Când Lindsay şi-a fixat binoclul la ochi, două coloane gemene de 
apă au ţâşnit în pupa submarinului, albul lor deosebindu-se uşor de 
orizontul întunecat. 

- Lungi! Scurtează doi! 

Maxwell se simţea ca la un exerciţiu de tragere la poligon. Niciodată 
nu-l auzise Lindsay vorbind atât de calm. 

Urmări cu respiraţia tăiată reacţia bruscă a celor de pe puntea 
submarinului. Acesta schimba de cap, pentru a lua drum de coliziune. 
Dar era încă prea sus la apă, valul din prova trimițând limbi înspumate 
de-a lungul curburii tancurilor de balast, în timp ce-şi executa scurta 
întoarcere. 

Clopotele au sunat din nou şi ambele tunuri s-au smucit în arcuri, 
undele de şoc zăngănind în geamurile comenzii, ca un suflu de 
furtună. 

Lindsay îşi muşcă buzele când cele două proiectile au răscolit 
marea la dreapta țintei. 

Tunul de pe puntea submarinului răspunse cu o lucire şi Lindsay 
simţi cum corpul navei se cutremură, când proiectilul inamicului 


explodă alături de bordaj, azvârlind o coloană înaltă de apă şi fum, în 
vreme ce schijele zăngăneau pe tăblii. 

Se simţea foarte liniştit. Tot ceea ce se va întîmplă în momentele 
următoare va decide soarta navei sale şi a vasului avariat 
Demodocus. Un lucru însă era sigur. Comandantul german nu putea 
intra în imersiune şi nici să-şi folosească torpilele. Dacă ar fi putut, ar 
fi făcut-o de mult. Lindsay îşi imagina consternarea celor de pe 
chioşcul submarinului faţă de proiectilele lui Maxwell, care se 
prăvăleau spre ei, din ce în ce mai aproape, în fiece secundă 
agonizantă. Şi cât de uşor le păruse totul la început: două inofensive 
vase răzleţite de convoi, fără nici o navă de escortă, cât vedeai cu 
ochii... 

Dinspre prova ţâşni o trâmbă de fum şi Lindsay auzi izbitura 
scrâşnită a proiectilului ce exploda între punți. 

- Distanţă zero-şase-doi! 

Lovi cu pumnul în balustrada din lemn de tec. Submarinul nu dădea 
semne că vrea să întoarcă şi tunul trăgea mai repede ca înainte. Era 
de ajuns o singură lovitură bună şi Benbecula ar fi fost oprită sau 
încetinită, în vreme ce nava germană ar fi manevrat într-o poziţie 
favorabilă, chiar în prova, acolo unde nici unul din tunuri nu ar fi avut 
câmp de tragere. 

Un proiectil şuieră pe deasupra comenzii şi explodă undeva, spre 
pupa. Făcea un zgomot îngrozitor pe traiectorie, ca de pânză sfâşiată, 
şi a trecut atât de aproape, încât, repetitorul giro, de la aripa din 
tribord a comenzii, a explodat ca o mică bombă, fragmente din el 
izbind în uşă şi în plăcile de oţel de deasupra. 

Lindsay auzi un om ţipând şi pe Maxwell răstindu-se! 

- Echipa de prim ajutor, pas alergător! 

Stannard strigă sălbatic: 

- L-am încadrat pe ticălos! 

Aproape că suspină de emoție, atunci când două jerbe au încadrat 
submarinul, îngropându-i puntea pupa sub tone întregi de apă 
înspumată. 

Două firave siluete căzură de pe platforma din pupa chioşcului, 
unde cele patru ţevi ale unui Vierling împungeau neputincioase cerul, 
şi dispărură în potopul ce se prăvălea pe punte. Unul dintre proiectile 
căzuse destul de aproape şi împroşcase cu schije toata puntea. 

Stannard zise repezit: 

- Submarinul schimbă de drum, domnule comandant! 

Difuzorul comenzii anunţă: 

- Ţinta schimbă de drum, mergând spre dreapta. Tunul numărul 
trei, fiţi gata de tras! 

- Cred că are avarie la cârmă, fu de părere Lindsay. 

Tunul submarinului mai fulgeră odată şi explozia proiectilului 


pătruns în navă făcu să tresalte puntea sub picioarele lui Lindsay. 

Un tun Oerlikon deschise focul de pe puntea bărcilor, proiectilele 
sale trasoare zburând ca nişte mingi roşii spre U-bot, înainte de a se 
pierde inutil în spinarea valurilor întunecate. 

Se auzi vocea lui Maxwell furioasă: 

- Oerlikonul numărul trei, încetează focul! 

Lindsay îl înţelegea pe deplin pe tunarul Oerlikonului, ca şi motivul 
pentru care îşi pierduse cumpătul. Nici convingerea că tunul său este 
neputincios la distanţe mai mari de o mie de metri, nici instrucţia 
făcută şi nici disciplina impusă de Maxwell nu au fost de ajuns pentru 
a-l opri. Să vezi clar inamicul, să-l prinzi exact în vizor şi totuşi, să nu 
faci nimic pentru a-l lovi, era ceva peste puterile oricărui om. 

Tresări când cele două tunuri din prova şi-au dezlănţuit din nou 
flăcările. Nu mai avea nici o noţiune de timp şi de distanţă parcursă. 
Mintea şi auzul păreau pierdute în trăsnetele tunurilor şi ale loviturilor 
trimise de submarin. 

O coloană înaltă de apă ţâşni înspre cer, dincolo de antena 
submarinului german, în vreme ce un al doilea proiectil explodă direct 
în bordaj. Probabil că lovise un balast imediat sub suprafaţa apei şi, 
pentru câteva secunde, Lindsay fu convins că inamicul fusese rupt în 
două. Spuma continua să cadă, când zări clar coca U-botului 
alunecând înainte şi-l auzi pe Stannard ţipând: 

- Ticălosul pluteşte încă! 

Lindsay îşi potrivi binoclul, aşteptând să vadă care-i va fi direcţia. 
Se pomeni zicând: 

- Se duce la fund. Uite, navigatorule, marinarii sar în apă. 

Oare de ce vocea îi suna atât de egală? Atât de lipsită de emoție? 

Işi mută uşor binoclul pentru a observa cum alte forme întunecate 
se răsturnau de pe chioşcul care începuse să se încline înspre el. 
Părea că se rupe de corpul submarinului, în jurul căruia explodau la 
suprafaţă bule gigante de aer, ca nişte creaturi obscene, venite din 
adâncuri! 

- Reduceţi viteza la jumătate. Cârma dreapta zece! 

Se răsuci în jurul său când cel de al doilea tun se smuci înapoi şi 
proiectilul îi explodă lângă bordajul înclinat al submarinului, ca o 
minge de foc. 

- Incetaţi focul! strigă Lindsay, coborându-şi privirea spre 
girocompas. Cârma zero! Drept aşa! Ţine cap compas zero-patru-cinci 
1 

Ultima lovitură fusese mai mult decât de ajuns. Prova submarinului 
s-a ridicat încet deasupra capetelor celor din apă, iar oceanul lacom 
începu să înghită treptat puntea pupa, care târa după ea, spre adânc, 
un cadavru. 

Lindsay urmărea scena fără emoție. Atlanticul îşi savura încă o 


victorie. Era la fel de imparţial, pe cât era de nemilos. 

- Echipa de luptă pentru vitalitate comunică: „Gaura de apă la 
magazia numărul trei”, domnule comandant! raportă Dancy. Mai este 
şi un incendiu pe puntea B! _ 

Lindsay îşi menţinu privirea asupra submarinului. În lentilele 
puternice ale binoclului putea distinge algele şi mâzga de pe coca 
ieşită din apă. Fusese, probabil, în misiune multă vreme, săptămâni 
sau chiar luni. Poate chiar astăzi s-ar fi aflat în drum spre casă, dacă 
n-ar fi fost ambiția comandantului său. Ambiţia stârnită de vederea a 
două obiective neajutorate şi lipsite de importanţă. 

- Reuşeşte secundul să se descurce? întrebă el, aproape cu 
dezinteres. 

- Da, domnule comandant. Vocea lui Dancy tremura de emoție, 
sugrumat de efortul de a şi-o stăpâni. Doar un marinar a fost ucis, iar 
alţi douăzeci sunt răniţi de schije sau au arsuri. 

- Bine. Dă semnal la Demodocus ţi cere să retrimită pe doctor cât 
pot de repede. 

Se întoarse pentru a privi printr-un hublou spre pupa. Vasul negru, 
încărcat cu muniții, arăta acum şi mai întunecat în umbrele înserării. 
Rămăsese de faţă la întreaga luptă, deşi ştia că ar fi fost aruncat de 
explozie până în fundul iadului, dacă tactica Benbecu/ei ar fi dat greş. 

Cineva ţipă: 

- Se duce la fund! 

De pe puntea de deasupra, Lindsay auzi alte strigăte, urmate de o 
serie de urale, când submarinul începu să alunece spre adânc. Câteva 
secunde, acesta se mai menţinu ridicată spre cer, lucind în ultimele 
raze ale soarelui, ca şi cum ar fi fost mistuită de un foc interior. Apoi 
dispăru cu totul. 

Uralele descrescură şi se stinseră, iar Lindsay observa cum unii 
marinari se aliniază lângă balustradă să privească în tăcere pata de 
ulei care se lăţea pe apă, mărind întunecimea ca o umbră de nor 
solitar. 

- Amândouă maşinile încet înainte! 

Lăsă binoclul să-i cadă pe piept. Aproape că simţea fizic ce a ce 
gândeau oamenii, tulburarea şi nesiguranța care-i cuprinsese. Era 
prima lor victorie clară, probabil una din acele puţine ocazii în care o 
navă construita în scopuri paşnice a distrus una creată pentru război. 
Acum, că imposibilul se împlinise, toate emoţiile le dispăruseră, 
lăsând loc şocului psihic şi îndoielii. 

- Lumina zilei aproape că a dispărut, domnule comandant, zise 
Stannard. Urmări faţa impasibilă a lui Lindsay, aşteptând să-i 
descifreze reacţia. 

- Se apropie şalupa de la vasul cu muniții, dom'le comandant, 
anunţă Ritchie. 


- Foarte bine. Comunică oamenilor secundului să-l ajute pe doctor 
să urce la bord. 

Lindsay se îndreptă încet spre uşa deschisă a comenzii şi privi 
îndelung repetitorul giro avariat. Pe placa suportului se distingea o 
cicatrice neagră. Atât de aproape trecuse proiectilul. Numai trei metri 
mai la dreapta şi ar fi explodat în interiorul timoneriei. Se gândi la 
Stannard şi la Dancy, la Ritchie şi la toţi ceilalţi care ar fi murit odată 
cu el. 

Stannard i se alătură lângă paravânt. 

- Oprim maşinile, domnule comandant? 

Lindsay urmări cu privirea forma întunecată a şalupei care se 
apropia de ei. 

- Da. Il văzu pe Stannard că rămâne pe loc. Aştepta. Adăugă scurt: 
Pune o echipă din oameni de-ai noştri în şalupă şi trimite-o să culeagă 
supraviețuitori. Dacă mai sunt cumva. 

Strânse în mână balustrada până ce durerea fizică reuşi să-l 
cumpănească. Auzi telegraful sunând din nou, ca şi suspinul apei de-a 
lungul bordajului, când nava începu să-şi încetinească mişcarea. 
Fuseseră obligaţi până acum să treacă nepăsători pe lângă vase ce se 
scufundă. Oameni aidoma lor strigând şi murind, în timp ce ei şi 
celelalte vase ale convoiului ascultau de ordinul primit prin semnale: 
„Nu priviţi înapoi!” 

De data asta, însă, exista răgazul necesar, pentru o bucată de 
vreme erau feriţi cu totul de un al doilea atac. Aşa încât vor respecta 
codul marinăresc. Cu deosebirea că acum supraviețuitorii erau nemti, 
nu oameni de-ai lor. 

Goss se prezentă pe puntea de comandă şi raportă: 

- Incendiul a fost stins, domnule comandant. Părea incredibil de 
obosit. Învins. Pompele fac bine faţă găurii de apă din magazie, dar 
careul infanteriştilor a fost total distrus. Bordajul din tribord arată ca o 
sită! 

- Vasul cu muniții ne-a transmis, prin radio, că ultimul proiectil pe 
care l-a tras submarinul în el i-a îndoit axul elicei. Şeful lor mecanic 
zice că nu crede să poată executa marşul, îl anunţă Ritchie, din 
timonerie. 

Lindsay îşi scoase chipiul şi se întoarse cu faţa spre briza răcoroasă 
a serii. „După toate câte au tras, vor trebui să părăsească vasul. Să-l 
abandoneze!” Zise cu voce tare: 

- Dacă ştiam asta dinainte, aş fi... Goss îl întrerupse: 

- A-ţi fi lăsat nemţii aceia să se înece? 

Lindsay îl privi, încercând să-şi stăpânească mintea îndurerată. 

- Cred că da. 

Goss urmări cu privirea şalupa care tocmai pornea înapoi, către 
coca înaltă a Benbeculei. 


- Oricum, tot n-au rămas mulţi... Se întoarse spre Lindsay: Ticăloșii! 

Ritchie întrebă, liniştit: 

- Dăm vreun răspuns vasului cu muniții, dom'le comandant? 

Goss i se adresă şi el: 

- Am putea oare rămâne lângă vas până mâine dimineaţă? 

- Da. Lindsay îşi repuse chipiul. Este mai sigur decât să încercăm 
să-i transferăm echipajul la noi, pe întuneric. 

- Nu la asta mă refeream. Goss părea straniu de calm. Am putea 
să-l luăm la remorcă. 

Lindsay îl privi cu uimire. 

- Vorbeşti serios?! 

- Ştiu că nu suntem echipați pentru aşa ceva. Bătrâna Becky a fost 
construită pentru lucruri mai alese. Vorbea foarte repezit, ca şi cum 
hotărârea sa fusese luată în ciuda unor îndoieli şi reticenţe interioare. 
Dar dacă mobilizez câţiva marinari buni, am putea lucra toată noaptea 
şi aranja un cablu de remorcare. Nu prea avem de ce să-l fixăm la 
pupa, dar cred că... 

- Obuzierul de la pupă? 

- Da. E probabil că nu va mai apuca să tragă vreodată, dar poate 
ţine foarte bine locul unei babale pentru remorcare. 

Lindsay îşi întoarse gânditor faţa de la secund. 

- Din câte ştiu eu, nici n-a tras vreodată. 

Se iviseră multe probleme de rezolvat. Planuri privind acţiunile 
viitoare, cercetarea şi remedierea avariilor. Apoi răniții şi cei care 
muriseră. 

Dar nu se putea concentra decât asupra tonului lui Goss şi 
convingerii evidente cu care îşi susţinea cauza. Ba, chiar mai mult 
decât atât. Pentru prima oară, de când preluase comanda, secundul 
său Goss, împărtăşea în mod deschis responsabilitatea în conducerea 
navei. Aprobă din cap. 

- Aşa vom face. În cel mai rău ca vom avea mângâierea că am 
încercat tot ce am putut. Apoi, către Stannard: Transmite lui 
Demodocus ca vom rămâne în preajmă, până se luminează de ziua. 
Explică-i ce am hotărât să încercăm mâine. Se corecta însă imediat. 
Nu, explică-i ceea ce vom face mâine! 

Incotoşmănat în mantaua grea de veghe, Goss ridică din umeri. 

- Probabil că mâine vor veni alte nave de escortă. Cred că vor fi 
trimise de la Freetown. Oricum, nu ne vor mai găsi pe aici, îşi trase pe 
ochi cozorocul chipiului şi privi lung la puntea promenada. Acum mă 
duc să constat câtă marinărie cunoaşte amărâtul ăla de maistru 
principal Archer. 

Lindsay rămase nemişcat pe puntea de comandă, urmărind cum 
şalupa saltă pe hulă, alături de bordajul navei. 

- Comandant secund! 


- Ordonaţi, domnule comandant. Goss se opri cu piciorul pe prima 
treaptă a scării. 

- Dă ordin doctorului să improvizeze ceva pentru cazarea 
supravieţuitorilor nemți. Postul său sanitar a devenit neîncăpător, 
după cât se pare. 

- Mă îngrijesc eu. Aşteptă, ştiind că Lindsay mai are ceva de spus. 

- Şi încă ceva, secund. Vreau să-ţi mulţumesc. 

Goss se răsuci în capul scării şi privi lung silueta întunecată a lui 
Lindsay, profilată pe cerul asfinţitului. Apoi, fără a rosti vreun cuvânt, 
cobori zgomotos scara, pierzându-se în lumina pală a înserării. 

Lindsay îşi scoase pipa şi o ciocăni mecanic de oţelul umed al 
comenzii. Goss avea mândria lui. De neclintit, ca şi încrederea 
nestrămutată în vasul său. Aproape că reuşise să şi-o învingă acum, 
pentru câteva secunde. Dar nu de tot. 

Oftă şi intră în timonerie. 

- Amândouă maşinile încet înainte! Preia conducerea, navigatorule, 
până ce vom putea stabili deriva reală. N-aş vrea să ajung să-l 
pintenez pe Demodocus, tocmai acum când partea grea a trecut. 

Stannard zâmbi grav şi se apropie de compas. Auzise cea mai mare 
parte din conversaţia ce avusese loc pe aripa descoperită a punţii de 
comandă, scorojită de proiectil. Işi dădea seama ce mult îl costase pe 
Goss să se hotărască să facă propunerea cu remorcarea. „Ar fi putut 
foarte bine să tacă, iar Lindsay ar fi abandonat vasul celălalt. Căci, 
slavă Domnului, făcuse destule pentru noi toţi până acum şi fără 
asta”, îşi zise. 

Dar Goss iubea vasul mai presus decât însăşi viaţa; iar Stannard nu 
se îndoia câtuşi de puţin că, dacă secundul ar fi fost pus în situaţia de 
a proba ce poate realiza bătrâna lui Becky, remorcând fără nici o 
instalaţie, doar cu mâinile goale, nebunul ar fi încercat chiar şi aşa 
ceva. 

Un telefon ţârâi şi ajutorul şefului de echipaj raportă: 

- Aici postul sanitar, dom'le comandant. Dom’ doctor zice că printre 
supraviețuitorii nemți e şi un locotenent. Şi ne mulţumeşte că i-am 
scos din saramură. Aşteptă un pic, apoi întrebă: Dăm vreun răspuns, 
dom'le comandant 7 

Stannard se uită la Lindsay. 

- Domnule comandant? 

- Spune doctorului doar atât: să facă tot ce poate pentru ei. Se 
îndreptă spre camera harţilor. Dar să nu mi-l aduceţi pe ticălosul acela 
de locotenent pe puntea de comandă, aţi înţeles? 

In timp ce marinarul transmitea prin telefon cele ordonate, Lindsay 
adăugă, din pragul uşii: 

- Ce-or fi aşteptând de la mine? Să le strâng mâna? Să fim prieteni, 
acum că războiul s-a terminat pentru ei? Vocea îi era calmă, dar, în 


liniştea bruscă, răsuna ca un bici. Ei bine, eu nu sunt de acord, 
navigatorule. Dar dacă dumneata se întîmplă să dai cu ochii de acest 
pricăjit de locotenent politicos neamţ, să-i spui, din partea mea, că nu 
i-am cules decât cu un singur scop. Şi anume, să-i văd eu însumi cum 
arată la faţă. 

- Şi acum ce facem, domnule comandant? 

- Acum? Râse amărât. Acum, nu-mi mai pasă. Nu mai dau nici doi 
bani pe tot ce se întîmplă. Păru că-şi dă seama de prezenţa tuturor 
celor de pe comandă, care-l priveau, şi adăugă scurt: Rămânem cu 
toţii la posturile de luptă, dar aveţi grijă ca oamenii de veghe să fie 
schimbaţi cât mai des posibil. Servanţii tunurilor pot dormi lângă 
piese. Şi vezi să li se dea ceva hrană caldă tuturor. S-ar putea să mai 
fie vreun U-bot prin preajmă, deşi mă îndoiesc. 

Stannard răspunse liniştit: 

- Voi executa întocmai. Văzu cum Lindsay se clătină un pic în 
dreptul uşii deschise, îl privi cu compasiune şi înţelese cât de mult îl 
uzase starea de tensiune. Ezită puţin şi adăugă: Şi, domnule 
comandant, felicitări. Manevra asta a fost un adevărat exemplu de 
măiestrie! 

Lindsay se opri în pragul uşii, cu faţa în umbră. 

- Şi dumneata ai fost la înălţime, navigatorule. Privi în jur, prin 
comanda întunecată. Cu toţii aţi fost la înălţime. Apoi plecă. 

Dancy se apropie de Stannard şi-i suflă: 

- Am crezut că s-a zis cu noi. 

Stannard se uită la mustăţile de spumă, alburii, aruncate de etravă. 

- Şi eu la fel. lar acum, că am rămas în viaţă, tot nu-mi dau seama 
cum stau, în fund sau pe coate. 

Dancy încuviinţă din cap şi-şi trecu degetele pe balustrada lucioasă, 
de lângă scaunul lui Lindsay. Nu putea să-şi explice, să se dumirească. 
Când erau în convoi, reuşise să-şi ascundă frica, ce-i drept cu foarte 
mare greutate. Fiece minut fusese pentru el o eternitate. lar când, la 
un moment dat, s-a dat liber de la posturile de luptă, fusese incapabil 
să se târască până la cabină, deşi, cu câteva momente mai devreme, 
acest lucru i se păruse tot pe poate fi mai important, însuşi țelul 
suprem al vieţii sale. O forţă cruntă îl ţintuise pe loc. Se pomenise 
meditând la scurtele radiograme ale Amiralității. Incepuse să se 
gândească la toţi marinarii din cele şase submarine inamice anunţate 
în preajma convoiului. Şase submarine! Asta însemna un total de circa 
patru sute de oameni. Patru sute de nemți, pititi acolo, undeva în 
adâncul nemilosului ocean, aşteptând şi pregătindu-se să ucidă. Să-l 
omoare pe el. Chiar atunci când se ghemuise, asudat, dar complet 
treaz, lângă peretele comenzii, îşi închipuise că o torpilă se şi afla pe 
traiectorie spre ei. Tăcută, şi nevăzută, ca toţi acei patru sute de 
marinari nemți. 


Toate acestea au fost însă schimbate de lupta neaşteptată cu 
submarinul aflat la suprafaţă, deşi nu putea explica de ce sau în ce 
fel. Ca şi cum fusese împins într-o altă lume, unde sta la adăpostul 
unui scut protector, într-o ţară a nimănui. Cum o numise 
comandantul? „Terenul de ucidere.” Nici bunul simt, nici speranţa, nici 
raţiunea, nimic nu mai avea importanţă aici. Numai oamenii 
dimprejurul tău. Şi nava din jurul lor. Nimic altceva nu mai conta. 

Stannard îi zise: 

- Du-te şi verifică toate careurile. Ai grijă să nu se vadă vreo 
lumină. 

- AŞ putea trimite pe altcineva, replică Dancy. 

Stannard clătină negativ din cap. 

- Dumneata trebuie să te duci. Să te mai mişti puţin, e mai bine, 
decât să rămâi proţăpit aici şi să rumegi tot felul de gânduri. Stai prea 
mult pe gânduri. 

Jupp îşi făcu apariţia în timonerie 

- Am adus niscaiva sandvişuri pentru dom’ comandant, dom'le 
locotenent. 

Stannard deschise uşa camerei hărților şi-l privi pe Lindsay cum 
dormea prăvălit pe un cheson, cu o mână încă întinsă după nişte 
hârtii, cu chipiul căzut pe punte. Inchise uşa uşurel. 

- Lasă-le aici, Jupp. Am eu grijă să i le dau, mai târziu. 

- Am înţeles, dom'le locotenent. Dar părea că nu se dă dus, ca şi 
Dancy. 

- Lasă-l să se odihnească cât are un pic de vreme. Merită şi el 
măcar atât, îi zise Stannard. 

Auzi scrijelitura oţelului frecat pe oţel, precum şi vocea răsunătoare 
a lui Goss tunând pe puntea promenadă. Se şi pornise pe lucru, cu 
sârme şi ocheţi, cabluri şi întinzători, cu tot ceea ce constituise până 
atunci întreaga sa viaţă. Stannard se plimbă nesigur, de-a lungul 
grătarelor punţii de comandă, alungându-şi amorţeala din membre. 
Probabil că stătuse tot timpul la fel de înţepenit şi de rigid ca şi 
infanteriştii lui deChair, îi trecu vag prin minte. „Ai fost la înălţime, 
navigatorule!”. Cuvintele acestea îi stăruiau încă în gând. Dar el nu-şi 
prea amintea cum a acţionat pe timpul luptei, dacă a dat vreun ordin 
sau a intervenit în vreun fel. Ştia doar că la un moment dat, gândurile 
i-au zburat către fata din Londra şi că a încercat să-şi reamintească 
chipul ei. 

Oftă. Mai aveau de făcut cale lungă, lungă de tot, până la 
Trincomalee, în Ceylon. lar de acolo, încotro? 

- Vasul cu muniții în prova tribord, dom'le locotenent, strigă un 
transmisionist. 

Stannard se scutură de amorţeala care-l cuprinsese şi se apropie de 
geamul timoneriei. Va avea destul timp să mediteze la ceea ce-i 


rezerva viitorul, atunci când toată tevatura prezentului va lua sfârşit. 

- Vino la stânga zece! Se frecă la ochi. Cârma zero! Cartul a 
continuat să se desfăşoare normal, în timp ce în camera hărților, 
învăluit în semi-obscuritatea ei, Lindsay dormea netulburat de vise 
sau amintiri, braţul său întins legănându-i-se uşor după mişcările 
navei. 

In zorii zilei următoare s-a pornit o activitate frenetică pentru 
fixarea parâmei de remorcare. A ţinut toată dimineaţa şi mare parte a 
după-amiezii, în vreme ce şalupele nu mai conteneau cursele între 
nave, pentru transportul celor care supravegheau operaţia. Le-au 
trebuit ore întregi de muncă istovitoare şi de răbdare fără margini, în 
care timp Lindsay o menținea pe Benbecula cât mai aproape de 
Demodocus, iar Goss se agila într-o parte şi alta a pupei, urlând ordine 
şi directive, din care cauză vocea i se transformase într-un şuierat 
răguşit. De două ori cablul de remorcare s-a rupt chiar în momentul 
când maşinile Benbeculei începuseră să ia asupra lor întreg efortul şi, 
de fiecare dată, toată treaba a trebuit reluată de la capăt. 

Duneta şi puntea bocaporţilor pupa erau în întregime presărate cu 
sârme, parâme şi cabluri grele, iar postamentul obuzierului luă curând 
înfăţişarea unui obiect prins într-o menghină uriaşă. 

A treia oară însă treaba a mers bine. 

- Un semnal, dom'le comandant, striga Ritchie. „Cablul de 
remorcare a fost fixat”. 

- Amândouă încet înainte! 

Din nou se simţi vibrația crescândă a maşinilor, în timp ce cablul, 
ridicându-se încet pe toată lungimea, preluă treptat efortul. 

Lindsay urmări cu binoclul silueta masivă n celuilalt vas, fixându-şi 
privirea pe un ofiţer aflat în prova, înarmat cu un pavilion de 
semnalizare, viu colorat, pe care-l ţinea deasupra capului. Trecură 
câteva secunde, apoi minute întregi, cu Demodocus rămas aparent 
imobil între valurile scunde, ca şi cum ar fi pândit momentul propice 
să se elibereze din legătură. 

Dar, dintr-o dată, prova vasului începu să se mişte şi Lindsay 
observă cum pavilionul din mâna ofițerului se agită deasupra capului 
acestuia, descriind cercuri mici. Incet şi greoi, vasul îşi roti prova, 
aducând-o în micul siajul făcut de Benbecula, în timp ce sirena lăsa să 
se audă un muget prelung, de parcă dădea o aprobare. 

Cablul de remorcare nu s-a mai rupt, iar când cele două 
distrugătoare le-au întâlnit, a doua zi, ambele vase erau în plin marş. 

Distrugătorul care comanda formaţia făcu întâi un cerc în jurul lor şi 
apoi se apropie ca să le vorbească prin megafon. 

- Bucuroşi că v-am găsit! Din câte se vede, aţi cam avut de tras! 

Lindsay îi răspunse, tot prin megafon: 

- Aveţi şi un remorcher în drum spre noi? 


Comandantul distrugătorului îşi aduse nava şi mai aproape, încât 
Lindsay desluşi marinarii care se aliniaseră la balustradă, pentru a 
vedea mai bine găurile de schije din bordajul Benbeculei. 

- Da. Aveţi mare noroc că mai sunteţi în stare de plutire! Ni s-a 
semnalat că există un submarin la suprafaţă, care urmăreşte convoiul. 
O să-l luăm noi în primire de îndată ce se apropie. 

Lindsay se mulţumi să spună cu voce joasă: 

- Adu-i pe ăia pe punte, sublocotenent! 

N-a mai scos nici o vorbă până ce marinarii nemți şi locotenentul lor 
nu şi-au făcut apariţia pe teugă, aliniindu-se în bătaia soarelui. Mai 
aşteptă câteva secunde şi zise către distrugător: d 

- După cum vedeţi, ne-am şi întâlnit cu submarinul! li urmări din 
privire pe marinari cum îşi întorc capetele, să se uite la grupul de pe 
teugă. Vă mulţumim, totuşi, că v-aţi oferit. 

A mai trecut o zi până ce a apărut şi remorcherul care l-a luat pe 
Demodocus. In acest timp, au transferat, pe unul dintre distrugătoare, 
zece marinari grav răniţi. In Freetown vor putea beneficia de o îngrijire 
mai bună, cu toate că Lindsay avea impresia, pe când răniții erau 
coborâţi în şalupă, că cei care nu-şi pierduseră cunoştinţa nu ardeau 
deloc de dorinţa de a părăsi vasul. 

lar când remorca a fost molală, acelaşi simţământ îl cuprinse şi pe 
el. Tot nu reuşise să dea ochii cu comandantul vasului cu muniții şi, 
probabil, nu-l va întâlni niciodată. Dar, pe când nava luneca încet la 
traversul său, fiind ţinută în frâu de cablul masiv al remorcherului, 
Lindsay îl văzu pe comandantul lui Demoadocus în poziţie de drepţi pe 
comanda de navigaţie, salutând cu mâna la chipiu. Pe puntea de sus, 
marinarii lui fluturau din mâini şi adresau urale vasului acela curios, 
înclinat în tribord şi cu pitura scrijelită şi găurită de schije, urmărindu-l 
cu privirea până când s-a pierdut în negura evaporaţiei oceanului. 

Goss se prezentă pe puntea de comandă, cu mâinile încă murdare 
şi cu uniforma pătată de ulei şi rugină, îşi umbri ochii, ca să poată 
urmări mica procesiune care schimba de drum spre est, şi apoi zise, 
morocănos: 

- Ei, cu asta le-am arătat eu lor. 

Stannard şi Dancy se aflau lângă Lindsay, iar locotenentul Paget, 
noul venit, se ţinea, nervos, la câţiva paşi depărtare. Dar cu toţii 
înţeleseseră ceea ce secundul voise să „arate”. Mai ales Jolliffe, căci 
stătuse neîntrerupt la timonă şi simţise astfel întreaga tensiune la 
care fusese supusă nava, pentru a face faţă imensei greutăţi a 
remorcii. 

Goss se întoarse către Lindsay şi-i zise: 

- Recunosc, nu cred c-aţi fi putut manevra mai bine nici dacă eraţi 
ofiţer al companiei noastre. li întinse mâna: Dacă îmi permiteti, 
domnule comandant! 


Lindsay i-o strânse cu căldură. Vedea feţele celor din jur estompate 
şi neclare, şi simţea strânsoarea puternică a mâinii lui Goss. Dar nu 
putea articula nimic. Oricât de mult s-a străduit, tot n-a putut scoate o 
vorbă. 

Goss adăugă, cu voce joasă: 

- Am avut şi diferenduri între noi, nu zic nu. De drept, nava ar fi 
trebuit să fie sub comanda mea. Se uită lung la flamura de la mărul 
catargului. Dreptul ăsta, însă, era în vreme de pace. Acum recunosc 
că bătrâna carcasă are nevoie de noi amândoi. 

Lindsay privi într-o parte: N : 

- iți mulțumesc pentru cele ce-mi spui. Işi drese vocea. iți 
mulţumesc foarte mult. Apoi intră în timonerie, iar sunetul paşilor săi 
pe scara metalică se pierdu când cobori în cabina de sub comanda de 
navigaţie. 

Goss nu contenea să-şi examineze pumnul slinos, dar, la un 
moment dat, îl observă pe Paget că-l fixează, cu privirea plină de 
respect. 

- La ce mama dracului te zgâieşti atâta, domnule Paget? Se năpusti 
spre scară, mormăind: Ageamii! N-ai ce dracu face cu ei, nici unul nu-i 
mai breaz! 

Stannard se uită la Dancy şi zise liniştit: 

- Totdeauna a mers vorba, în compania noastră de navigaţie, că se 
întîmplă ceva necurat cu vasul ăsta. Işi roti privirea în jur, ca şi cum îl 
vedea pentru prima oară. Ei bine, am ajuns azi s-o cred şi eu. Să fiu al 
dracului de n-o cred! Apoi privi înspre prova şi adăugă: Şi acum, bagă 
naibii pe friţii ăia sub punte, că am uitat de tot de ei! 

Pe când Dancy alerga să execute ordinul, îl auzi pe Stannard 
mormăind: 

- Că are o voinţă a lui, proprie, aşa se spunea. Şi, pe cinstea mea, 
am simţit cum şi-o manifesta! 


DINEUL 


De sus, de pe aripa tribord a punţii de comandă, Lindsay urmărea 
cu privirea forfota ce se pornise pe chei. Docherii, toţi de culoare 
măslinie, cam câteva sute, mişunau care încotro, deşi, de unde se 
afla, Lindsay vedea limpede nu numai haosul aparent, ci şi scopul 
acelei agitaţii deosebite. 

Saulele bandulelor s-au şerpuit prin aer pentru a fi prinse pe chei 
de o duzină de mâini tuciurii, ce păreau total indiferente faţă de 
comenzile răguşite, strigate de cartnicii de pe Benbecu/a, în vreme ce 
bordajul navei se sprijinea, încet, de tranchetele de lemn masiv, care-l 
fereau de zidăria din piatră colţuroasă a cheiului. 

După bandule, au urmat parâmele grele de sârmă, ale căror gaşe 
fuseseră petrecute, cu multă vociferare, peste babalele imense ale 
cheiului, spre marea uşurare a ofiţerilor de pe teugă şi dunetă, astfel 
că Benbecula n-a mai apucat să lunece decât câţiva metri, înainte de 
a fi oprită definitiv de springurile date la mal. 

Un timonier raportă: 

- S-a luat volta la springul pupa, dom'le comandant! 

Lindsay rămăsese cu receptorul la ureche, privind lung la clădirea 
albă şi magaziile portuare de pe dană. 

- S-a luat volta şi la springul prova, dom'le comandant! 

De pe teugă, Goss flutură din mâini către Lindsay, statura sa 
voinică apărând foarte stângace în pantaloni scurţi şi cămaşă albă. 

- S-a luat volta peste tot, dom'le comandant! 

- Foarte bine. 

Lindsay se aplecă peste balustradă, sub soarele care-i înfierbânta 
ceafa, pentru a examina cum parâmele de acostare se slăbesc şi se 
întind datorită hulei uşoare. 

- Daţi traversele şi spuneţi şefului de echipaj să dea schela la mal. 

Pe țărm, printre docherii ocupați cu parâmele, desluşea mai mulţi 
tipi în uniforme albe, care aşteptau ca Benbecu/a să termine manevra 
şi să devină din nou dependentă de uscat. 

- Daţi liber la maşini! 

Ascultă clinchetul telegrafului, imaginându-şi cum arătătoarele 
cadranelor de sub punte se sucesc în poziţia „Liber la maşini”, spre 
marea uşurare a lui Fraser şi a oamenilor săi. 

Acostarea se făcuse lent. intreg portul Trincomalee era înţesat cu 
nave de toate soiurile, astfel că nici chiar cele două remorchere, care 
ajutaseră la manevră, nu se putuseră descurca decât cu greu pe 


distanţa ultimelor cabluri până la chei. Nave de luptă şi vase de 
aprovizionare. Vase pentru transport de trupe, cu arborada 
împodobită de rufe soldăţeşti întinse la uscat, de parcă ar fi purtat 
pavoaze kaki, şalupe portuare şi cargouri costiere, ca să nu mai 
vorbim de covârşitoarea masă de ambarcaţii locale de toate tipurile. 
Dhowuri, sampane, schoonere, ca şi unele bătrâne costiere ce păreau 
construite în primele zile ale existenţei maşinii cu aburi. 

Simţi, sub tălpi, un ultim tremur al grătarului punţii de comandă, 
rămas, după aceea, neclintit. Ritchie îi spuse: 

- Unul dintre vasele cu trupe este Cambrian, dom'le comandant. 

- Da. 

Lindsay răspunse fără să se întoarcă. Probabil că Ritchie se gândea, 
ca şi el, la primele zile după plecarea din Liverpool, când vasul 
comodorului naviga în capul coloanei din tribord. La exploziile şi 
flăcările ce pâlpâiau peste întunecimea apei. La toată strădania 
zadarnică şi la preţul plătit. 

Il auzi pe Stannard vorbind într-o portavoce şi încercă să-şi 
închipuie cam ce gândea acesta. 

De la un moment dat, au ajuns, în sfârşit, să simtă că totul se va 
sfârşi cu bine. Li se schimbase norocul, dacă se poate spune aşa. 

După ce s-au despărţit de vasul cu muniții, şi-au continuat drumul 
într-o climă mai blândă, învăluiţi, pentru prima dată, de o atmosferă 
de linişte, ca aceea a unei sărbători. La optsprezece zile după 
plecarea din Liverpool au trecut ecuatorul, cu care ocazie s-a întrerupt 
orice activitate, în vederea sărbătoririi tradiţionale şi gălăgioase a 
evenimentului. Revedea în minte totul. Jolliffe îl întruchipase pe 
Neptun, cu coroană de carton pe cap şi în mână cu un trident 
impunător, fălcile-i masive fiind bine ascunse de o falnică barbă 
confecţionată din câlţi. Soaţa zeului a fost personificată de unul din 
marinarii lui Boase, un tânăr imberb, al cărui sex fusese deseori pus la 
îndoială, în glumă, din pricina tenului său alb şi neted, ca de fată. 

Soarele şi cerul senin, trupurile din ce în ce mai bronzate de soare 
şi o raţie suplimentară de rom au completat ceremonia. Totul fusese 
ca un adevărat preludiu al zilelor plăcute ce vor urma. 

Au întrerupt marşul la Simonstown, pentru facerea plinului de 
combustibil, cu care ocazie echipajul a fost învoit să viziteze 
împrejurimile şi să culeagă, drept amintiri, ca de obicei, tot felul de 
nimicuri, ce vor împodobi, până la urmă, numeroase rafturi şi 
policioare de-a lungul şi de-a latul Marii Britanii. 

Barker aranjase ca învoiţii să fie duşi cu autobuzul la Cape Town. 
Încetase pentru o zi să mai fie ofiţerul cu aprovizionarea al unui 
crucişător auxiliar. Devenise, din nou, agentul administrator al 
pasagerului companiei şi acum nu precupeţea nici o strădanie pentru 
organizarea unor excursii reuşite, ca şi cum fiecare marinar învoit ar fi 


fost un pasager de clasa întâi. 

Apoi au ieşit din nou în mare şi Lindsay îşi reamintea exact 
momentul în care Stannard venise la cabina sa. Benbecula dublase 
capul Bunei Speranţe şi naviga în Oceanul Indian, în drum nord-est, 
pentru completarea ultimului traseu al voiajului. 

Şi, dintr-o dată, mica lor lume îşi schimbă înfăţişarea. Evenimentele 
din afara ei, războiul şi tot ce îi aparţinea acestuia au dat năvală şi 
i-au încolţit din nou. 

Japonezii nu putuseră fi opriţi. Fâşia aceea de apă, dintre insula 
Singapore şi continent, nu a constituit nici pe departe un Canal al 
Mânecii, aşa cum pretinseseră unii. Inamicul a trecut-o şi acum înainta 
în interiorul insulei. Părea ceva imposibil şi, totuşi, s-a întâmplat 
aievea. 

Stannard, rămas în picioare în cabina luminată de soare, urmărea 
cum Lindsay citeşte radiograma. 

- Ce părere aveţi, domnule comandant? Vor reuşi s-o scoată la 
capăt băieţii noştri de acolo? 

Retrăind acum momentul acela, era greu să-şi amintească ce 
crezuse într-adevăr. In mod sigur, nu va exista o nouă retragere. Căci, 
de data asta, nu mai putea fi vorba de un nou Dunkerque, şi nici de 
falezele albe din apropiere, la îndemâna celor suficient de viteji sau de 
îndrăzneţi să încerce să ajungă la adăpostul lor. Nici un om întreg la 
minte nu va fi atât de nesăbuit încât să ordone distrugerea întregii 
garnizoane. A unei armate întregi. Era ceva de neconceput, dar acum, 
pe când sta în cabina luminată de razele soarelui, îşi dădea seama 
clar că fusese totuşi ceva inevitabil. 

A urmat o perioadă în care ruperea tăcerii radio a fost interzisă din 
motive de securitate, în care n-au mai aflat veşti noi despre război. 
Benbecula şi-a continuat drumul prin Oceanul Indian, ca şi cum s-ar fi 
bucurat că se află din nou în ape bine cunoscute ei. S-a încrucişat în 
acest timp, cu mai multe convoaie ce navigau în sens invers. Carne şi 
cereale din Australia şi Noua Zeelandă, petrol din Golful Persic. Provizii 
indispensabile pentru supraviețuirea oamenilor care aşteptau ca 
aceste vase să sosească în Anglia. 

Marinarii de pe Benbecula le-au urmărit cu privirea cum trec pe 
lângă ei. Au fluturat din mâini şi au râs la auzul obişnuitelor schimburi 
de semnale fără perdea sau glumeţe. Dar, în minte, le-a stăruit 
imaginea celuilalt ocean, care aştepta să prindă aceste convoaie. Cel 
prin care ei trecuseră luptând şi reuşiseră să supravieţuiască. 

Lindsay observase că Stannard îşi vede de treburi din ce în ce mai 
absorbit de gânduri. Şi nu numai el era obsedat de soarta 
Singaporelui. Mulţi dintre marinari aveau fraţi şi prieteni acolo. Unii 
aveau pe insulă chiar taţi şi unchi, atât de mari ajunseseră cerinţele 
războiului. 


Apoi, exact cu o săptămână în urmă, pe când Benbecula trecea, la 
distanţă de vedere, de insulele Seychelle, veştile s-au dezlănţuit. 
Singapore căzuse. Gibraltarul Orientului îndepărtat, cum fusese el 
numit deseori de presă, capitulase în faţa inamicului. Şi, odată cu el, 
toţi cei care nu putuseră scăpa pe puţinele vase rămase neavariate de 
bombardierele japoneze. 

Convoiul rapid al comodorului Kemp, mai bine zis rămăşiţele lui, se 
afla încă la Trincomlee, împreună cu celelalte vase care se pregătiseră 
să ducă ajutoare la Singapore. Câţi soldaţi nu mulţumeau acum sorții 
că n-au ajuns la timp, pentru a fi sacrificați în zadar! 

Stannard se prezentă pe aripa punţii de comandă şi salută. Purta 
ochelarii de soare şi era imposibil să-ţi dai seama de expresia privirii. 

- S-a luat volta peste tot, domnule comandant. Pot avea 
permisiunea să dau liber de la posturile comenzii de navigaţie? 

- Bine. Ezită o clipă şi apoi zise, liniştit: Uite ce, navigatorule, nu 
înseamnă neapărat că fratele dumitale mai este încă acolo. Poate că 
se află printre cei norocoşi, care au scăpat. 

Stannard privi în jos, la mogâldeţele care se munceau să dea o 
mână de ajutor oamenilor lui Archer la întinsul schelei. 

- Nici măcar nu ştiu cum ar fi mai bine să fie: prizonier sau mort?! 
Aţi auzit, cred, de ceea ce fac japonezii cu prizonierii. Adăugă, cu 
multă amărăciune: După cum văd eu, şansa de a mai recuceri 
Singapore vreodată, ca şi oricare alt obiectiv pierdut până acum, este 
al dracului de mică. 

- Inţeleg toată neliniştea din sufletul dumitale. 

Stannard se întoarse. 

- Ştiu. Şi eu înţeleg la fel de bine ceea ce simt. Dar pe mine mă 
preocupă Jason, care n-a fost niciodată plecat din Australia. Nu e nici 
pe departe ca noi, e doar un copilandru. Salută. Deci, dau liber pe 
comanda de navigaţie, domnule comandant! 

Făcu stânga împrejur şi intră grăbit în timonerie. 

Între timp, pe aripa punţii de comandă apăruse Goss, plin de 
năduşeală pe faţa-i înroşită. 

- Ce i s-a întâmplat? 

- Fratele. 

Goss dădu din cap a înţelegere 

- Aşa e. Uitasem. Oftă. Bănuiesc că lipii de la docuri or să vină 
curând la bord să vadă cum stăm cu avariile, domnule comandant. li 
fulgeră cu o privire cruntă pe băştinaşii de pe chei. O să trebuiască să 
bat în cuie toate chestiile ca să nu le şterpelească, dracului, prăpădiţii 
ăştia! 

- Ocupă-te dumneata de problema asta. 

Lindsay îl privi obosit. Goss se retrăsese din nou în universul 
propriu. Dar numai în parte. Acum exista o diferenţă faţă de situaţia 


dinainte. O înţelegere tacită. Una care fusese pecetluită cu o 
strângere de mână. Lindsay ştia bine că n-are nevoie să întrebe. Era o 
înţelegere de nezdruncinat. Ca şi omul, de altfel. 

- Am înţeles, domnule comandant. Goss făcu un gest cu mâna spre 
restul portului. Ce vor să facă cu toate vasele astea şi cu trupeţii de 
pe ele? 

Lindsay privi câteva figuri în uniformă care se apropiau de schela 
navei. Primii vizitatori. Întrebări şi rapoarte, aprobări şi promisiuni. 

- Cine ştie? Poate în India. Sau Australia, dacă japonezii ameninţă 
să ajungă atât de departe. 

Goss se încruntă. 

- Chestia asta s-a îngroşat atâta, că nici nu mai încerc s-o pricep. 
Privi şi el figurile în alb care veneau pe schelă. A 

- Mă duc să-i primesc la bord, domnule comandant. Işi arătă dinţii, 
ceea ce constituia, pentru el, aproape un zâmbet. Apoi făcu un gest 
spre coşul navei, pe care fusese piturat un submarin, cu o svastică 
sub el. Cred că asta o să le mai ia din scrobeala de pe izmene, 
galonaţilor! A 

Maxwell sosi pe comandă şi salută. In pantaloni scurţi şi cu cămaşa 
sclipitor de albă, părea subţire ca un băț. 

- Sunt ofiţer de gardă, domnule comandant. Ambulanţele sosesc 
îndată să preia răniții. Aduc şi o escortă pentru friţii ăia. 

- Bine. 

Lindsay îl urmări eu privirea. Se schimbase şi ăsta. Continua să fie 
foarte gălăgios, dar se ţinea retras şi părea că evită, pe cât îi era 
posibil, pe ceilalţi ofiţeri. 

Se aşteptase ca Maxwell să se laude cu precizia tragerii sale şi cu 
scufundarea submarinului. Mai ales că, de data asta, infanteriştii lui 
deChair aflaţi la bord nu luaseră deloc parte. 

Când l-a felicitat, Maxwell a răspuns scurt: 

- Am făcut ceea ce am fost instruit să fac, domnule comandant. Cu 
timpul, până şi un butuc poate fi învăţat să tragă precis. Fusese tot ce 
avea de spus. 

Lindsay îşi ridică privirea spre U-botul piturat pe coş şi se întrebă la 
ce bun păstrase prizonierii la bord. Putea să-i debarce, foarte bine, la 
Simonstown, sau să-i paseze unuia din distrugătoarele care îi 
căutaseră pe el şi pe Demodocus. li zărise o dată sau de două ori 
până atunci, în vreme ce se dezmorţeau pe puntea bocaporţilor pupa. 
Vreo duzină cu toţii, inclusiv locotenentul, care se plimba întotdeauna 
singur, numai cu un om de escortă. Ce se aşteptase să vadă? Vreun 
semn caracteristic „rasei superioare”? Fiinţe extraordinare care-şi 
afişau înfumurarea chiar şi în captivitate? Până acum se înfăţişaseră 
ca nişte oameni foarte obişnuiţi. 

Probabil că ajunsese şi el un om de tipul lui Goss, care piturase 


submarinul pe coş. Dorea să-şi arate nemţii capturați în chip de trofee. 
Capete tăiate în bătălie. Scalpuri. 

Işi petrecu mâna după ceafă şi se cutremură. Soarele era mai tare 
decât îşi închipuise. 

Privi, în treacăt, spre timoneria goală şi straniu de paşnică. Cobori 
vioi scara punţii de comandă şi apoi pe aceea spre puntea principală, 
unde se deschisese o uşă în parapet, pentru a primi schela grea de 
lemn ce făcea legătura cu malul. Trecu pe lângă diferite grupuri de 
marinari lăsaţi liberi de la îndatoriri şi plecaţi spre cazarma de sub 
punte, să se pregătească de ieşirea în învoire. Păreau veseli, chiar 
joviali, şi el pricepu că oamenii retrăiesc încă clipele micii lor victorii. 
Când vor cobori pe uscat, gândi el, se vor trezi că a fost într-adevăr 
foarte mică. Alte evenimente, mai cu greutate şi mai însemnate, au 
depăşit semnificaţia unui U-bot scufundat, fie chiar şi în împrejurări 
deosebite. 

Mai spre pupa, câţiva dintre infanterişti îşi lustruiau cizmele, 
hotărâți, după cât se pare, să-şi păstreze renumele de excepţională 
disciplină, în ciuda faptului că în luptă cazarma le fusese transformată 
într-o ruină incendiată. 

Se opri să privească pereţii cu pitura scorojită şi afumată de 
incendiu. Cicatricele lucioase lăsate de schije l-au făcut, dintr-o dată, 
să se simtă mişcat. Socotise tot timpul că, la fel cu distrugătorul său, 
şi nava pe care o comanda acum a ajuns la capătul carierei. La 
momentul de uitare de la care nu mai există întoarcere, în care nu se 
mai întrevede nici un viitor. 

Mai târziu, însă, îşi schimbase părerea. lar când ultimul proiectil al 
submarinului făcuse să-i tremure puntea de comandă sub picioare, în 
suflet simţise cu totul altceva decât îngrijorare. Afecţiune, dragoste, 
nici nu există un cuvânt care s-o definească exact. Cu toate acestea, 
nava se afla acolo şi nu-l părăsise. 

Se prea poate ca destui dintre ofiţerii bordului să fi fost ambarcaţi 
pe navă fiindcă nu erau apți pentru altceva mai bun. Majoritatea 
marinarilor erau neobişnuiţi cu rigorile războiului, aşa că şi ei fuseseră 
trimişi aci ca să conteze la număr. Inţelegea perfect chiar şi motivul 
pentru care i se dăduse această comandări îl accepta fără crâcnire. 

lată însă că, pe sutele de mile marine parcurse între cercul arctic şi 
Ceylon, toţi cei de la bord deveniseră un tot unit, ceea ce nu se 
întîmplă chiar pe oricare navă. 

Ca şi pentru Goss, Benbecula era acum pentru el totul pe lume. 
Avea nevoie de ea ca să poată continua să vieţuiască. 

Goss îl aştepta la schelă, lângă un elegant locotenent în uniformă 
albă. Acesta salută respectuos şi zise: 

- Domnul comodor Kemp vă transmite complimente, domnule 
comandor, şi vă roagă să-i faceţi plăcerea de a accepta invitaţia la un 


dineu în reşedinţa sa. 

Lindsay aprobă din cap. 

- Foarte bine. 

- Desigur, şi domnul amiral doreşte să vă vadă. Vă transmite, prin 
mine, regretul că nu are posibilitatea să facă acest lucru decât mâine. 
Vi se va comunica ora, în timp util, domnule comandor. 

- Mulţumesc. 

Locotenentul se uită în jur, la găurile lăsate de schije. 

- Firele de transmisii au  bâzâit grozav despre U-botul 
dumneavoastră, domnule comandor. Oftă. Evident, acum suntem cam 
înglodaţi în evenimentele nefericite de pe aici. 

Bocănind pe punte cu cizmele, prizonierii germani au fost escortaţi 
spre schelă de câţiva oameni ai poliţiei militare. In urma lor, 
locotenentul, care-şi păstrase în chip miraculos chipiul, atunci când 
sărise de pe submarin în apă şi când fusese cules de şalupă, se 
îndreptă singuratic spre malul însorit. Dând cu ochii de Lindsay şi de 
ceilalţi ofiţeri, saluta cu rigiditate regulamentară şi i se răspunse cu 
egală formalitate de către locotenentul lui Kemp. 

Ofiţerul german făcu un gest ca şi cum ar fi vrut să-i vorbească, dar 
Lindsay se întoarse cu spatele, până ce auzi paşii neamţului 
îndepărtându-se pe schelă. 

Locotenentul rupse tăcerea, iritat: 

- Hei. Dumneata de colo! Nu ştii că trebuie să iei poziţie de drepţi 
atunci când trece un ofiţer, indiferent dacă este inamic sau nu? 

Din nefericire, „dumneata de acolo” fusese Fraser. Fără şapcă, cu 
salopeta de serviciu aproape total înnegrită de recenta inspectare a 
santinei, se rezemase de carcasa unui ventilator, cu trupul uşor îndoit 
de oboseală. Işi îndreptă, foarte încet, statura şi privi lung la 
locotenentul înfuriat. 

- Mai întâi, eu nu salut niciodată ticăloşii care au încercat, cu tot 
dinadinsul, să mă facă praf! Şi în al doilea rând, eu nu primesc ordine 
de la un mucos prăpădit ca tine! 

Goss pronunţă, cu gravitate: 

- Acesta este şeful mecanic, locotenent-comandor Fraser. 

Locotenentul se înroşi ca focul 

- Vă-vă-îmi pare rău, domnule comandor! N-am înţeles bine. 

Fraser îl privi calm. 

- Nici n-ai putea. 

Locotenentul se întoarse disperat spre Lindsay. 

- Domnule comandor, voi raporta domnului comodor acceptul 
dumneavoastră. Aruncă o privire fricoasă spre Fraser. Acum, trebuie 
să plec. 

Goss se uită la Fraser şi-i zise: 

- Formidabil! Mă mir cum naiba n-a reuşit ăsta să recunoască 


gentlemanul din tine, când te-a văzut în halul în care eşti! 

Cu egală gravitate, Fraser îi întoarse privirea. 

- In cartea mea de maniere elegante, gentleman este unul care 
iese din cada de baie ca să se ducă să facă pipi! 

Goss i se adresă lui Lindsay: 

- Vedeţi, acum, de ce, la compania de navigaţie am căutat să-i 
ţinem pe mecanici departe de pasageri, domnule comandant? Pentru 
că, prin rafinamentul lor înnăscut, ţiclerii i-ar fi făcut pe clienţii noştri 
să se simtă inferiori! 

Se întoarse şi plecă încet spre comandă. 

- Măi, să fiu al dracului! se minună Fraser, privind lung după 
secund. Uite că a făcut un banc! Nu-i prea cine ştie ce de el, dar vorba 
e că l-a făcut! 

Lindsay îi zâmbi. 

- Nu poţi zice că n-ai căutat-o cu luminarea. Dacă mai insulţi 
vreodată pe vreunul dintre aceşti viitori amirali, s-ar putea să nu mai 
fiu în stare nici eu să te salvez,. 

- Când carieriştii că cel de azi vor ajunge amirali, zise Fraser, 
ridicând din umeri, eu mă voi afla în grădină, trebăluind la stratul cu 
flori, sau la doi metri sub strat. Chicoti. Dar nu-mi iese din minte 
minunea că John Goss a făcut un banc. Mai chicotea încă în vreme ce 
se îndrepta spre cabină. 

Maxwell se apropie de comandant şi-l salută. 

- Am adunat specialiştii docului, în careu, unde vă aşteaptă, 
domnule comandant. 

- Bună idee. Nu strică să-i îndulcim cu câteva păhărele, înainte de a 
le cere ajutorul. Se opri lângă uşă. E ceva ce nu merge, artileristule? 
Te pot ajuta cu ceva? 

Maxwell deveni băţos. 

- Ce să nu meargă? De ce să nu meargă, domnule comandant? Fixă 
cu privirea un punct deasupra umărului lui Lindsay. Întreg bordul 
tribord şi a doua jumătate a bordului babord sunt învoiţi astăzi, 
domnule comandant? 

- Da. Pune să se semnalizeze cu sifleea, zise Lindsay, privindu-l 
gânditor. 

Va trebui să fie cu ochii pe Maxwell, în viitor. Era aşa de încordat, 
tot timpul, încât putea uşor deveni un al doilea Aikman. Zâmbi cu 
amărăciune. Sau un al doilea Lindsay. 

Işi îndreptă statura şi deschise uşa careului. 

- Şi, acum, domnilor, să discutăm despre reparaţii. 


xxx 


Reşedinţa temporară a comodorului Kemp era situată la câteva mile 
depărtare de baza navală. |n contrast cu străzile înghesuite, 


aglomerate, ticsite de un număr nesfârşit de soldaţi, ea dădea o 
confortabilă impresie de izolare paşnică. Un automobil de 
comandament, având la volan un caporal bărbos, îl luase pe Lindsay 
de la chei, exact la ora stabilită, iar atunci când îl depuse la poartă, 
acesta se întrebă, cu mirare, cum de mai era viu şi nevătămat. 
Caporalul condusese cu o totală indiferenţă, de parcă toate străzile ar 
fi fost complet pustii, iar singura formă de supravieţuire ar fi 
constituit-o claxonul. 

Casa era foarte atrăgătoare, cu pereţi albi şi înconjurată de 
palmieri. În jur se întindea o grădina viu colorată şi bine îngrijită, şi nu 
putu să nu se gândească la numărul de servitori necesari pentru 
întreţinerea ei. Un copil de casă, cu tunică albă şi turban stacojiu, îi 
luă chipiul şi-l conduse într-o încăpere mare şi răcoroasă, în care se 
afla comodorul, stând cu spatele la un portret de mari dimensiuni. 
Pictura reprezenta un bărbos din epoca victoriană, privind ţintă în 
depărtare, cu braţele încrucişate şi cu piciorul pe capul unui tigru ucis. 

Kemp aşteptă până ce Lindsay ajunse la el şi-i întinse mâna. 

- Imi pare bine că te văd sănătos şi nevătămat. Pocni din degete 
către servitor. Imi închipui că accepţi un păhărel înainte de cină? 

- Vă mulţumesc, domnule comodor. Aş bea un scotch. 

Kemp fuma o ţigară de foi şi-i făcu semn lui Lindsay să ia loc pe 
unul din scaunele înalte, cu incrustaţii aurite. i 

- E drăguţ aici, nu? Aparține unui plantator de ceai. In cea mai mare 
parte a vremii stă sus, la plantație. Vine jos numai când i se face 
lehamite de viața de acolo. 

Lindsay încercă să se relaxeze. Whisky-ul era bun. Foarte bun. 
Kemp părea că se complace în noul său rol. Îl savura chiar, ca şi cum 
casa şi tot ceea ce îi era aferent i se cuveneau de drept. 

- Mi-a părut grozav de bine când am auzit despre U-botul dumitale. 
Kemp urmări fumul de ţigară până ce fu absorbit de un ventilator. 
Comandantul lui Merlin era absolut sigur că-l lichidase definitiv, altfel 
nu te-aş fi lăsat în urmă fără escortă, evident. 

Lindsay îşi reaminti de convoiul care se depărta la orizont. De 
senzaţia de părăsire şi de pericol. 

- Dar navele dumneavoastră au reuşit să treacă cu bine, domnule 
comodor? 

- Am pierdut şi celălalt cargou, zise Kemp, ridicând din umeri. A 
avut o avarie la maşini. Comandantul mi-a semnalizat că unele din 
grenadele noastre antisubmarin au explodat prea aproape de vas. Işi 
turnă singur în pahar, fără a mai chema servitorul. Mâna îi cam 
tremura. Dar eu ştiam precis că nu mai există nici un risc de a fi 
atacați de submarine, aşa că am dat bătaie. După cum ţi-ai dat seama 
convoiul era elementul vital al misiunii noastre. Şi, oricum, de la 
Freetown porniseră mai multe nave de escortă, plus două 


distrugătoare de la escadrila pentru apele interioare. 

Lindsay îl privi pe deasupra paharului. 

- Aşa că l-aţi lăsat să se descurce singur. 

Kemp nu părea a fi la largul său. 

- Era absolut în siguranţă. Numai că distrugătoarele n-au mai găsit 
nici urmă de vas. Trebuie că a avut loc vreo explozie la bord, Oricum, 
nu exista altă soluţie. Cum s-ar zice, nu poţi face omletă fără să spargi 
ouă. 

Lindsay îşi înghiţi băutura şi întinse paharul servitorului care 
aştepta impasibil. Kemp îşi abandonase şi cel de al doilea cargou. 
Intocmai ca şi pe Benbecula şi vasul cu muniții. 

- Şi n-a transmis nici un semnal de ajutor? 

- Nici unul. Răspunsul lui Kemp suna cam prea dezinvolt. Nimic. 

- Curios lucru. 

Kemp se ridică şi se îndreptă spre o fereastră. 

- Ei, ce naiba să-i mai facem acum! Se întoarse spre cameră, cu 
faţa toată numai zâmbet. Hai să vorbim despre dumneata. Sunt sigur 
că i-ai frecat ca pe naiba pe ăia de la docuri, în legătură cu reparaţiile. 
Le vor face fără îndoială, dar nu-ţi pot promite prea mult. Va trebui să 
ne mulţumim cu o treabă de peticire. Am fost informat că avariile sunt 
numai superficiale. N 

- Ne vom descurca, domnule comodor. Incercă să-şi ascundă 
amărăciunea clin ton. 

Kemp aprobă din cap. A 

- Imi place cum priveşti lucrurile. Imi pare rău, dar navele de luptă 
trec pe lista de urgenţa întâi. De altfel, nu e nevoie să-ţi spun 
dumitale aşa ceva. 

- Mă întrebam care va fi misiunea noastră următoare, domnule 
comodor. Observă cum sticla de whisky se ridică deasupra paharului 
lui Kemp. 

- In seara asta nu putem discuta chestii de serviciu, nu? Mai ales că 
este un fel de sărbătorire a dumitale. Un „bine aţi venit!” Redeveni 
serios. Desigur, acum că Singapore a fost înghiţit de inamic, n-avem 
ce face cu toate întăririle acestea pe care le-am adus din Regatul Unit. 
Am discutat cu amiralul şi cu şeful său de stat major şi, din cât am 
înţeles eu, vom avea de escortat un alt convoi. Nu dădu alte 
amănunte şi continuă: Bănuiesc că trupele acestea vor fi foarte 
bine-venite în altă parte. Din câte ştiu, lucrurile au devenit cam 
dureroase şi în Africa de Nord. 

Lindsay îl privi turnându-şi încă un pahar. Gândi: „Nici măcar nu-ţi 
pasă. Nu dai doi bani pe nimic, în afară de tine! Vase părăsite fără 
ajutor, oameni muribunzi, nimic nu contează. Toate sunt în afara ta, 
dincolo de viziunea comodorului Kemp şi de interesul lui.” 

Kemp păru că-şi dă seama că este studiat de Lindsay şi zise, cu 


veselie forţată: g 

- Dumneata, însă, n-ai de ce să te plângi. Işi clătină paharul spre el. 
Să nu te surprindă dacă ai să capeţi o decorație pentru că ai salvat 
vasul cu muniții şi ai scufundat submarinul neamţ. Nu m-aş mira să fii 
şi înaintat în grad. Acum, că problemele dumitale din trecut, ca să 
spun aşa, au fost ca şi anulate, nu văd nici un motiv care ar împiedica 
să ţi se dea o nouă comandă, mai acătării. 

- Am câţiva dintre oamenii mei pe care i-aş recomanda... 

Kemp se încruntă. 

- Trebuie să mai aşteptăm... şi să vedem. Nu este încă nimic 
definitiv stabilit, înţelegi? Aici totul este ca o vâltoare şi se aude că 
întreg comandamentul naval va suferi o schimbare. Comandantul lui 
Merlin va fi înaintat în grad şi va primi comanda unuia din noile 
grupări de escortă. Grupări de distrugere li se spune acum. Drăguţ 
băiat. O să ajungă departe. Privi vag la paharul lui Lindsay şi zise : 
dacă n-ar fi fost cele din trecut, şi dumneata a fi fost acum pe listă 
pentru o carieră similară. 

Lindsay răspunse calm: 

- Mi-am pierdut nava, domnule comodor. Şi am sărit în aer cu o a 
doua. Mulţi ofiţeri au avut aceeaşi soartă ca mine. Vocea i se înăspri. 
Dar mulţi alţii au fost mai puţin norocoşi. 

Kemp părea că n-a prins poanta celor spuse. Aprobă greoi, din cap. 

- Cunosc toate astea, Lindsay. Noi, cei care stăm cu moartea în faţă 
şi trăim ca să intram din nou în luptă, rareori ne dăm bine seama de 
cât de mică este şansa supravieţuirii! 

Lindsay îşi fixă privirea pe portretul din faţa scaunului său. 
Supărarea lui, născută din cuvintele lui Kemp, făcea de pe acum loc 
unei noi stări de conştiinţă. Işi dădea seama nu numai că Kemp este 
beat, dar şi de faptul că acesta avea nevoie să fie astfel. „Noi, cei care 
stăm cu moartea în faţă”. Kemp nu mai navigase niciodată în timp de 
război înainte de acest ultim convoi. Fusese, într-adevăr, nevoia acută 
şi vitală de oameni şi nave pentru Singapore motivul care-l împinsese 
să-şi mâne formaţia fără răgaz? Sau fusese propria lui teamă, subita 
sa convingere că este complet depăşit de condiţiile acestui război, că 
nu-şi cunoaşte decât foarte vag rolul pe care trebuie să-l joace? 

In uşă îşi făcu apariţia un alt copil de casă: 

- Dineul este servit, domnule comodor. 

Işi dezgoli dinţii, deschizând gura până la urechi. 

- Ce clică de impertinenţi, se văită Kemp, clătinându-se, în vreme 
ce se ridica greoi. Şi, totuşi, ne mai sunt încă de folos. Presupun chiar 
că ne vor binele. 

Se opri lângă masă şi adăugă brusc: Ţi-aş fi recunoscător dacă 
mâine, când vom fi primiţi de comandantul şef, nu mai pomeneşti 
nimic de ideile dumitale despre nave corsar şi altele asemănătoare. 


Are şi aşa destule pe cap. Nu văd cum ţi-ar putea fi recunoscător 
pentru că-i faci să-şi piardă vremea fără rost. 

- Chiar dacă prin asta reuşim să salvăm nave şi oameni de la pieire, 
domnule comodor? 

Kemp părea că are dificultăţi cu claritatea vederii, atunci când 
încercă să-l privească ţintă. 

- Cargoul ăla ultim s-a scufundat dintr-un accident, Lindsay, zbieră 
el. Asta-i tot şi nimic mai mult! 

Lindsay rămase împietrit. Nici măcar nu-i trecuse prin minte ceva 
despre vasul acela nefericit, în afară doar de faptul că Kemp îl 
părăsise la voia întâmplării. Dar acum, adevărul ieşise la iveală şi nu 
mai putea fi ocolit. De fapt, Kemp era convins de realitatea celor 
raportate de Lindsay, însă era hotărât să ignore adevărul, pur şi 
simplu, pentru a-şi scăpa propria-i piele. Avea nevoie ca lucrurile să 
rămână aşa cum sunt, ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc, exact atât 
cât îi trebuia să-şi facă rost de o poziţie mai convenabilă în altă parte. 

Mintea lui Lindsay era preocupată de această înspăimântătoare 
eventualitate, în vreme ce traversa pardoseala de marmură, spre 
sufragerie, în urma siluetei mătăhăloase a lui Kemp. 

Vestea teribilă a căderii Singaporelui putea însemna exact ceea ce 
le trebuia nemților pentru a trage cât mai mare folos de pe urma 
victoriei aliaţilor lor. În următoarele câteva luni, trupele britanice şi 
aprovizionările lor vor trebui desfăşurate într-un dispozitiv care să facă 
faţă noului pericol, iar forţele navale vor fi nevoite să se disperseze 
dincolo de orice limită de siguranţă. Japonezii ar putea invada India şi 
ar înainta în bogatele terenuri petrolier ale Orientului Mijlociu. Este 
chiar posibil ca acest lucru să fi fost plănuit de ei şi de germani cu 
luni, ba chiar cu ani în urmă, astfel că unirea dintre forţele lor armate 
să devină un fapt împlinit. Un imens cleşte de oţel care, străpungând 
prin Rusia şi prin Orientul Mijlociu, să sfâşie omenirea în două părţi. 

Stând în răcoroasa locuinţa a plantatorului de ceai, totul apărea cu 
claritate stranie, încât el se simţi aproape în panică. „Nu se poate ca 
situaţia să nu le pară la fel de clar şi celor care ne conduc. Doar 
dacă...” Se uită la umerii dolofani ai lui Kemp. „In războaiele din trecut 
au fost necesari câţiva ani până ce conducerea să se debaraseze de 
tipi ca acesta. Se spune că pe vechile câmpuri de bătălie din Flandra, 
plugurile continuă să dea la iveală oasele celor trimişi la moarte de 
generali convinşi de superioritatea cavaleriei faţă de mitraliere şi de 
sârma ghimpată. Ca şi amiralii care pufneau dispreţuitori când era 
vorba de consecinţele atacurilor cu submarine. 

Fu foarte surprins să constate că nu era singurul oaspete la dineu. 
Un medic, căpitan-comandor din statul major al amiralului, adjutantul 
comodorului - cel care fusese ridiculizat de Fraser - şi un maior mai 
vârstnic, din artilerie, se aflau în jurul mesei, impecabil aranjată. 


Aspirantul Kemp era şi el de faţă, dar stătea mai retras de ceilalţi; se 
afla şi o femeie micuță şi uscăţivă, prezentată ca fiind soţia medicului 
şi îndeplinind acum rolul de gazdă. 

Deşi toate ventilatoarele funcționau, aerul era foarte încins, iar 
porţiile respectabile, servite din diferitele feluri de mâncăruri indiene, 
nu erau de natură să dea vreun ajutor în această privinţă. Dincolo de 
ferestrele cu jaluzele lăsate, Lindsay putea zări ultimele raze de bronz 
ale soarelui şi siluetele negre ale palmierilor, proiectaţi pe cerul 
asfinţitului. 

S-a băut foarte mult. Prea mult. Lindsay se minuna de ce cantitate 
putea bea comodorul. Vocea i se făcea din ce în ce mai tare şi limba i 
se împleticea, iar servitorii nu conteneau să aducă, cu paşii lor 
neauziţi, feluri de vin care dispăreau repede. 

Lângă Lindsay, aspirantul îşi vedea de mâncare în tăcere, rareori 
ridicând ochii de pe masă, până ce tatăl său spuse, deodată: 

- Ce naiba, Julian, termină cu ciugulitul! incearcă şi mănâncă, ca un 
bărbat, dacă altceva nu faci bărbăteşte! 

Lindsay îşi aminti de înfăţişarea băiatului, imediat după terminarea 
luptei. Cu gura încleştată, dar straniu de hotărât. Stannard îi povestise 
cât de devotat lucrase în cadrul echipei de navigaţie şi cum, deşi i se 
făcuse rău, a reuşit să se stăpânească şi să-şi vadă de îndatoriri. 
Probabil că în tot acest timp, băiatul şi-l imagina pe tatăl său fugind cu 
escorta aceea puternică, pentru a se pune în siguranţă. Părăsindu-l la 
voia întâmplării, aşa cum făcuse toată viaţa. 

Lindsay se lăsă pe spătarul scaunului. Simţea că este puţin ameţit, 
dar acum nu-i mai păsa de nimic. 

- De fapt, domnule comodor, aspirantul s-a comportat excelent în 
ultima misiune. Observă că băiatul îl priveşte atent şi că soţia 
medicului şi-a întrerupt uimită zelul cu care îşi potolea foamea, 
aparent nesfârşită, rămânând cu furculiţa ridicată în aer. 

Adjutantul interveni repede: 

- Bravo lui! Îmi amintesc că eu la Dartmouth...’ 

- Ţine-ţi fleanca! Il opri, categoric, comodorul. | se adresă apoi lui 
Lindsay: Nu-mi cunoşti băiatul, că altfel n-ai mai vorbi aşa. Făcu semn 
să i se mai toarne vin, indiferent faţă de tensiunea stârnită printre 
comeseni. Fiul meu nu agreează marina. l-ar conveni să stea lungit, 
ascultând muzică sofisticată, decât să facă ceva folositor. Când îmi 
aduc aminte de tatăl meu şi de tot ce m-a învăţat el, îmi vine să 
plâng. 

Maiorul artilerist îşi şterse bărbia cu şervetul. 

- Bătaia-i ruptă din rai, nu? Râse, dar râsul său sună gol în liniştea 
camerei. 

- Cred că e destul de matur să ştie ce vrea. Lindsay simţea cum îi 
revine mânia. Când se va termina războiul îşi va putea alege singur 


drumul. 

- Aşa crezi dumneata? Comodorul se aplecă înainte, arătându-şi 
ochii înroşiţi în lumina candelabrului. Ei, bine, află, domnule 
căpitan-comandor Lindsay, că eu sunt acela care voi hotărî ce să facă 
şi ce nu! Nu voi permite nici unui fiu al meu să-mi facă familia de 
ruşine, înţelegi dumneata? A 

- Perfect, domnule comodor. Işi strânse cu putere paharul pentru a 
nu lăsa mâna să-i tremure. Dar în prezent, este sub comanda mea şi 
eu îi apreciez calităţile aşa cum sunt. 

Comodorul se foi pe scaun şi, într-un târziu, se răsti: 

- Vom servi un păhărel de Porto în camera de alături! 

Lindsay se ridică: 

- Vă rog să mă iertaţi, domnule comodor, că vă cer permisiunea să 
mă retrag. 

Nevasta medicului interveni în graba 

- Trebuie că eşti grozav de obosit, domnule comandor. Dacă numai 
jumătate din cele ce se spun despre misiunea dumitale sunt 
adevărate, atunci cred că ai absolută nevoie de odihnă. 

Comodorul nu reuşi să se ridice din scaun decât cu ajutorul unui 
servitor. A 

- Ai permisiunea să te retragi. Il privi pe Lindsay drept în faţă şi 
adăugă, cu gura încleiată: lar în ceea ce mă priveşte, poţi să... Se 
întoarse cu spatele şi plecă, clătinându-se, spre uşă, fără a încheia 
fraza. 

Lindsay părăsi încăperea şi aşteptă să-i fie adus chipiul, de către un 
copil de casă. Auzi zgomot de paşi şi îl văzu pe aspirant privindu-l în 
ochi. 

- Imi pare foarte rău, domnule comandant. N-aş fi vrut, pentru 
nimic în lume, să se întâmple aşa ceva. 

Lindsay se forţă să zâmbească: 

- Vezi-ţi de treabă. Totul a fost numai din vina mea. 

- Nu m-aţi înţeles, domnule comandant. Vocea lui Kemp se 
înăsprise de îngrijorare: Eu îl cunosc bine. Nu se va lăsa până nu se va 
răzbuna pe dumneavoastră. Işi plecă privirea: Nu e ca 
dumneavoastră. Dacă ar fi fost, n-aş fi avut nevoie să mi se spună să 
intru la Marină. 

Sinceritatea băiatului, ruşinea şi umilinţa lui îl făcură să pară şi mai 
lipsit de apărare decât de obicei. 

- Mi-ai făcut un compliment foarte frumos, îi zise liniştit Lindsay. 
Unul pe care eu îl apreciez deosebit, de mult. 

Îşi luă chipiul şi se depărtă în grădină. 

In urma lui, băiatul rămase privind lung prin uşa deschisă, mult 
timp după ce Lindsay dispăruse în întuneric. 

Un taxi hodorogit îl aduse, încet, pe Lindsay înapoi în port. Capul i 


se clătina fără să vrea la fiecare hurducături a maşinii, iar gâtul îi era 
uscat, deşi băuse atâta vin. 

Când reuşi să găsească dana, luna răsărise şi, în lumina ei palidă, 
Benbecula se odihnea lângă chei, pitura de camuflaj ieşind în mod 
straniu în relief. Santinela se plimba în sus şi în jos la intrare, iar el 
distinse, în lucirea albastră a lămpii de camuflaj, pe şeful de cart 
aplecat peste un pupitru, probabil cufundat în lectura unei cărţi sau a 
unei scrisori vechi, de acasă. 

Totul era foarte liniştit şi, după ce şi-a aprins pipa, Lindsay parcurse 
agale pe chei toată lungimea navei, de la etrava dreaptă şi înaltă 
până la duneta demodată, pe care tunul acela vechi ţintea către lună, 
ca un deget de oţel. Oftă şi urcă apoi pe schela abruptă, dând din cap 
la salutul uimit al şefului de cart şi îndepărtându-se spre prova către 
cabină. 

Tocmai trecea prin dreptul unei uşi când auzi zgomot de sticlă 
făcută ţăndări. Era cabina lui Stannard şi, când vru să pună mâna pe 
clanţă, îl auzi pe Dancy spunându-i: 

- E mai bine să-l lăsăm în pace, domnule comandant, Dancy stătea 
sprijinit de balustrada ascuns complet în umbră Adăugă: 

- Imediat după ce aţi plecat, a sosit o radiogramă. Fratele ofițerului 
cu navigația se afla la bordul unei nave spital. 

- A reuşit să iasă de acolo, deci? 

Lindsay îl urmări atent cu privirea, dar Dancy păru că nu auzise. 

- S-a dus imediat să-l vadă. De când s-a întors şi până acum stă 
închis acolo şi bea. Dancy se rezemă cu coatele de balustradă şi 
adăugă: A reuşit să-l vadă. Dar băiatul nu mai avea mâini. Umerii lui 
Dancy se zguduiră fără putinţă de stăpânire. când adăugă: Şi, în plus, 
este şi orb, domnule comandant! 

Lindsay privi ţintă spre clădirile îndepărtate, albite de strălucirea 
lunii. 

- Ai stat aici tot timpul? 

- Pentru orice eventualitate, răspunse Dancy, înclinând capul. 

Lindsay îi atinse braţul. 

- Deocamdată, eu nu mă culc. Vino să bem un pahar în cabina mea, 
după ce adoarme Stannard. Aşteptă un pic şi apoi zise: Dacă simţi că 
ti-ar face bine. 

Dancy îşi îndreptă statura. 

- Vă mulţumesc, domnule comandant. i 

Lindsay se îndepărtă, încet, spre scara punţii de comandă. Intr-o 
singură seară aflase o sumedenie de lucruri despre ofiţerii săi. Ca şi 
despre el însuşi. 


MIRACOLUL 


|n următoarele trei zile nu s-a primit nici un ordin pentru Benbecula 
şi nici vreo altfel de ştire despre misiunea viitoare. Nici Lindsay nu 
fusese chemat să dea ochii cu amiralul, sau măcar cu şeful lui de stat 
major, dar, pentru început, această omisiune nu l-a tulburat câtuşi de 
puţin. Ba chiar, dacă se gândea bine, se simţea uşurat. Statul major 
local avea destul de lucru şi aşa, iar el era ocupat cu reparaţiile navei. 

Tocmai în legătură cu reparaţiile Benbecu/ei şi cu completarea 
aprovizionărilor simţi Lindsay primele semne că se petrece ceva 
nedefinit, de care el nu are cunoştinţă. Lucruri mărunte în cea mai 
mare parte, dar care, adunate, stabileau o conjunctură precisă. 

Locotenentul Hunter se prezentase la el plângându-se că nu 
reuşeşte să înlocuiască muniţia de 150 mm trasă, deşi i se spusese că 
există destulă în depozit. 

Când Lindsay l-a întrebat dacă a vorbit, în această privinţă, cu 
ofiţerul cu artileria Hunter i-a răspuns cam reţinut: 

- Cum să vă spun, domnule comandant, a fost cam preocupat cu 
altele în ultima vreme. Oricum, pot rezolva singur problema, dacă mi 
se dă mână liberă. 

Maxwell se comporta şi mai curios decât înainte, lucrul era sigur. 
Rămăsese în fiecare noapte la uscat, cu toate că nimeni nu văzuse 
unde anume. 

Goss fusese şi el necăjit de lipsa de atenţie cu care era tratată lista 
sa de reparaţii de către conducerea docurilor. Lucrul era normal într-o 
oarecare măsură. Secundului i se părea că fiecare lucrător de la docuri 
este un hoţ, un bun de nimic, unul care nu face decât să strice 
aspectul navei şi eficienţa ei. Dar era adevărat că unele lucrări 
fuseseră mai mult date peste cap, decât remediate. Şi locotenentul 
Baker se izbea de aceeaşi poveste. Proviziile se obțineau cu greu şi, în 
afara raţiilor normale de hrană şi îmbrăcăminte, foarte puţine lucruri 
erau disponibile pentru Benbecula. 

Toate adunate reprezentau, în mintea lui Lindsay, mai mult decât o 

coincidenţă. 
_ Echipajul, însă, accepta această situaţie cu evidentă satisfacţie. 
Invoirile la uscat, priveliştile noi, femeile în costume orientale, 
îmblânzitorii de şerpi, elefanții şi ricşele, toate contribuiau la 
transformarea fiecărei zi obişnuite într-un eveniment. 

Stannard nu coborâse decât rareori pe uscat. De fapt, în afara 
îndatoririlor sale, aproape că nici nu mai părăsea cabina. 


Lindsay stătuse de vorbă cu el, între patru ochi, după noaptea cu 
dineul comodorului, şi-l întrebase dacă poate face ceva pentru a-l 
ajuta. Stannard îi replicase: 

- L-au trimis pe Jason la un spital, domnule comandant. Mâine îl vor 
expedia la un altul, în oraşul Karachi. lar după asta, zic ei, totul este 
chestiune de timp. Îl privise pe Lindsay cu îngrijorare bruscă. 
Spuneţi-mi, cum să fac să-i scriu bătrânului acasă astfel de lucruri?! 
Vă daţi seama ce-o să-i producă o asemenea veste? 

După această scurtă întrevedere, Lindsay îl întâlnise numai de 
puţine ori. Nici chiar Dancy nu părea că reuşeşte să-l ajute în 
disperarea sa. 

Poate că atunci când se vor afla din nou pe mare, lucrurile se vor 
mai schimba. Şederea aceasta cu vasul legat la chei, în căldură 
înăbuşitoare nu putea ajuta cu nimic cuiva torturat de gânduri cum 
era Stannard. 

In dimineaţa celei de-a patra zi, Lindsay a primit ordinul de a se 
prezenta la comandamentul naval şi, ca urmare, a îmbrăcat o 
uniformă albă, pe care n-o mai purtase de la declararea războiului, în 
vreme ce Jupp îl dădăcea, ca o cloşcă îngrijorata de puiul ei. Jupp făcu 
remarca: 

- E puţin cam prea largă în talie, dom'le comandant, dacă pot 
îndrăzni să v-o spun. Trebuia să mi-o daţi mai devreme, s-o ajustez. l-a 
înmânat sabia de paradă şi a adăugat: Nu v-aţi hrănit ca lumea în 
ultima vreme, dom'le comandant. Prea multe griji nu vă fac bine. 

Lindsay se privi în oglindă, Chiar în timp de război, regulile etichetei 
trebuie respectate. Să vadă bine că nu există nici un fel de fisură a 
fundațiilor. Işi descreţi fruntea. 

- O să mănânc mai cu poftă când o să ştiu despre ce este vorba. 

Aşteptă, convins pe jumătate că Jupp îi va furniza vreun zvon sau 
măcar vreun motiv pentru această bruscă chemare la comandament. 
Dar Jupp părea preocupat numai de înfăţişarea comandantului 
Benbeculei, de impresia pe care o va face când va ajunge la amiral. 

La plecare, Goss a trebuit să zbiere, ca să se facă auzit peste 
bocănitul ciocanului pneumatic: 

- Nu uitaţi să le spuneţi despre pitură, domnule comandant, Mai 
avem numai foarte puţină. Şi despre lanţul ancorei babord, care-mi dă 
bătăi de cap 

Lindsay zâmbi discret. Echipa pentru onor era aliniată la milimetru, 
şeful de cart udându-şi mereu buzele gata să sune din siflee semnalul 
pentru plecarea sa de la bord. 

Locotenentul Paget, ofiţer de gardă, stătea ţeapăn în poziţie de 
drepţi, cu ochii ţintă la Lindsay şi părea cuprins de spaimă, ca şi cum 
se aştepta ca schela să se rupă tocmai acum, sau unul dintre timonieri 
să moară subit. 


Lindsay răspunse: 

- Voi face tot posibilul. Am şi eu câteva probleme de pus. 

Apoi, cu o mână la cozorocul cu frunze de stejar al şepcii şi cu 
cealaltă ţinând forma puţin familiară a săbiei, cobori grăbit schela, 
spre maşina care licărea în arşiţă, aşteptând să-l poarte până la sediul 
atotputernicilor zilei. 

Dar a fost întâmpinat de un adjutant hărțuit, un locotenent, care s-a 
grăbit să-i explice că amiralul nu poate, totuşi, să-l primească. 
Comandantul şef al teatrului de operaţii fusese solicitat la o conferinţă 
foarte importantă. Aşa cum se întîmplă deseori. Inevitabil... 

Lindsay a mai aşteptat vreme do douăzeci de minute, într-o 
cămăruţă, până când locotenentul să reapară şi să-l conducă în 
încăperea de alături. Şeful de stat major se ridica de la biroul său şi-l 
întâmpină ca să-i strângă mâna. 

- Imi pare foarte rău că s-a ivit încurcătura asta. Trăim timpuri 
grele. Sunt însă sigur că şi dumneata eşti destul de sătul de întâlniri 
cu amirali. li zâmbi: Ca şi mine. 

Lindsay se aşeză pe scaunul oferit şi-l urmări pe superiorul său cum 
priveşte lung pe fereastră, către port. 

Celălalt zise, rar: 

- Aşadar, am aşteptat să ne vină instrucţiuni noi de la Amiralitate. 
Ni s-au făcut unele recomandări şi e de datoria mea să te informez în 
privinţa lor. Se întoarse şi-l studie gânditor. 

- Războiul devine mai crâncen. Intensa activitate submarină şi 
aviația cu rază mare de acţiune au transformat ideile tactice în nişte 
gândiri perimate. De pe o zi pe alta, dacă pot spune aşa. 

Lindsay se încordă. Se aşteptase să primească unele aluzii la 
ordinul pentru noua misiune, ba chiar şi acceptarea propunerilor 
făcute el în privinţa unora din membrii echipajului Benbecu/ei. Dar era 
ceva în atitudinea şi în tonul şefului de stat major care emana a 
avertizare. Părea tulburat. Ba nu, părea stingherit. 

- Statul major lucrează în momentul de fată la ordinele pentru 
dumneata, Lindsay Cred însă că e mai bine pentru toţi cei interesaţi 
să afli neîntârziat conţinutul lor. Se aşeză la biroul său masiv şi-şi privi 
mâinile: Benbecula se va reîntoarce în Marea Britanie, de îndată ce 
docurile vor garanta că este capabila să navigheze. 

„Capabilă să navigheze.” Nu „gata de luptă”, sau „gata pentru 
patrulare”. Ci doar să fie în stare să facă voiajul până acasă. Lindsay 
întrebă încordat: 

- Şi, după aceea, domnule comandor? 

- La Rosyth. Am dedus că vor să o folosească drept depozit şi 
navă-cazarmă pentru recruți, personal în refacere şi alţii. Căută ceva 
printre hârtii. Secundul dumitale va fi avansat la gradul de 
căpitan-comandor când va ajunge acolo. Tot atunci va prelua şi 


comanda navei. Încercă să zâmbească. Un fel de diamant necizelat, 
din câte îmi dau seama, dar pentru munca asta va fi exact ceea ce 
trebuie. Işi plecă din nou ochii. Este foarte probabil că avansarea 
dumitale e pe drum. Imi pare bine pentru dumneata. Ai meritat-o eu 
prisosinţă. 

Lindsay se simţea de parcă pereţii se prăbuşeau peste el. | se părea 
că-i zdrobesc plămânii şi-i scot tot aerul din ei. 

- Dar încadrarea mea, domnule comandor? 

Şeful de stat major îşi menţinu privirea plecată. 

- Marina se măreşte pe zi ce trece. Recruţii curg spre baze, ca 
furnicile. Va trebui să scurtăm perioadele de instrucţie, nu să le 
lungim, iar ei au nevoie de tot ajutorul pe care li-l putem oferi. Mai 
răsfoi puţin prin maldărul de hârtii şi continuă: Şi eu detest slujba de 
acum. Am intrat în marină ca să simt în jurul meu un vapor. Sunt 
convins că munca de acum este mai importantă şi că sunt mult mai 
folositor aici, decât pe comanda unui crucişător, în baza de la Scapa 
Flow. Ridică din umeri. Imi este totuşi greu să mă resemnez. Privirea 
se ridică până pe faţa lui Lindsay şi adăugă liniştit: Tot aşa cum îţi va fi 
şi dumitale la început. 

- Cum? O slujbă la uscat? 

Tocmai sunt pe cale să finiseze o nouă bază de instrucţie pe coasta 
răsăriteană. Nici nu i-au dat încă vreun nume, dar nu mă îndoiesc că 
până ajungi dumneata să preiei comanda, lorzii cei mari îi vor găsi un 
nume măreț. 

Lindsay se ridică în picioare fără să-şi dea seama că s-a mişcat din 
scaun. Coasta răsăriteană. Slujbă la uscat. Probabil, vreo tabără de 
vacanţă, sau vreun hotel din timp de pace transformat pentru nevoi 
de instruire. Cu un pavilion naţional înălţat la un catarg. Cu un clopot 
de vapor, la intrarea principală. O iluzie temporară, pentru marinari 
temporari. Zise: 

- Credeam că voi căpăta... 

Şeful de stat major îl privi amărât. 

- Ştiu. Evident, poţi face întâmpinarea regulamentară împotriva 
acestei hotărâri, dar ştii şi dumneata, la fel de bine ca mine, cât de 
puţin va atârna în cumpănă. 

Lindsay trecu la fereastră şi se uită în curtea de dedesubt, fără a 
privi ceva anume. Putea să-şi imagineze, cu exactitate, cum va arăta 
baza de instrucţie, ca şi cum ar fi vizitat-o de curând. Aproape că şi 
auzea voci zicând: „Noul comandant? A, da, a venit aici fiindcă l-au 
cam sonat bombele...” 

Cei mai mulţi dintre ofiţerii care comandau astfel de instituţii erau 
bătrâni în retragere, aduşi din nou în marină, ca să mai uşureze din 
sarcini. Oameni de tipul comodorului Kemp. 

- Înţeleg că ideea asta îi aparţine comodorului Kemp, domnule 


comandor? 

- Ştii bine că nu pot discuta rapoartele confidenţiale. Şeful de stat 
major adăugă: Dar poţi trage singur concluziile pe care le crezi de 
cuviinţă. 

- Voi face acea întâmpinare. Se întoarse de la fereastră şi-l văzu pe 
comandor dând din cap. 

- Este dreptul dumitale. Totuşi, dat fiind că suntem în război şi că 
tocmai ai fost avansat în grad, te sfătuiesc să nu întreprinzi o astfel de 
acţiune. 

Un telefon zbârnâi impacientat şi şeful de stat major se răsti „Nu. 
Aşteaptă!” Trânti telefonul în furcă şi adăugă, liniştit: 

- Eu, personal, nu-l cunosc pe comodorul Kemp. Merg chiar mai 
departe : nu vreau să-l cunosc prea bine. Dar, din câte am înţeles, aş 
spune că nu este omul care să acţioneze fără justificare, chiar şi 
aparentă. 

Lindsay se târî până lângă birou şi se rezemă de el, zicând, cu voce 
aproape rugătoare: 

- Nu se poate să nu fi fost radiograme de la cargou, domnule 
comandor! Măcar cu aluzii la chestia asta. 

- Incă odată, toate sunt confidenţiale. Dar a existat un raport 
integral făcut către Amiralitate. Privi în altă parte. Inclusiv unul din 
partea ofițerului medic al statului major. 

Lindsay îşi îndreptă statura, scârbit. Işi aminti de medicul bărbos şi 
de soţia sa, care nu se putea opri de la mâncare. Kemp trebuie că 
plănuise totul dinainte. Probabil chiar în urma antipatiei resimţită la 
prima lor întâlnire, la Scapa. 

Işi aminti şi de vocea aspirantului care-l avertizase: „Nu se va lăsa 
până nu se va răzbuna pe dumneavoastră”.. 

Sau, poate, a stârnit el toate acestea, în seara când a luat apărarea 
băiatului, în timpul dineului. Intrase singur în capcana pe care o 
deschisese lipsa lui de prevedere. 

In aceste secunde interminabile, revedea în minte coca Benbeculei 
rezemată de francheţii cheiului, în lumina soarelui, Până şi ea îi fusese 
luată. Mai ales gândul acesta era cel mai greu de îndurat. 

- Ascultă, Lindsay, încearcă să nu iei toată chestiunea aşa de tragic. 
Că doar războiul nu se termină săptămâna viitoare. Şi, cine ştie, se 
prea poate ca în Anglia să primeşti alte ordine, care vor face ca toate 
astea să ţi se pară că au fost un vis urât. 

„Un vis urât.” Cuvintele îi stăruiau în minte. Poate că cineva, de la 
bordul navei, iniţiase prima mişcare. Ascultase aiurelile sale 
pronunţate în somn, pe când retrăia coşmarul, înregistrase până şi 
cele mai mici acţiuni sau toane, în scopul de a-l distruge. 

- E timpul să plec, domnule comandor. Intâlni privirea turburată a 
celuilalt. N-aş dori să fiu în locul dumneavoastră şi să am sarcina de a 


transmite ordine atât de dureroase. Vă mulţumesc că aţi încercat 
să-mi menajaţi sentimentele. 

Şeful de stat major zâmbi. 

- Este drept, am încercat. Şi, totuşi, nu mă pot împiedica să am 
senzaţia că sunt un călău. Sper numai că oamenii care vor trece prin 
mâinile dumitale vor şti să aprecieze ceea ce sunt sigur că le vei oferi. 

- Ce anume, domnule comandor? 

- N-am de gând să te plictisesc cu toată gargara obişnuită, despre 
exemplul personal şi arta de a conduce. Ştiu că o să ai parte de ea din 
plin, mai târziu. Se aşeză din nou pe scaun, privirea-i devenind, dintr-o 
dată, pierdută în depărtare. Dă-le acelaşi simţ al valorii, pe care îl ai 
dumneata faţă de bătrâna Benbecula. lată ce ar fi mai folositor decât 
o cameră întreagă plină de amirali 

Lindsay îşi luă şapca şi se îndreptă încet spre uşă. Totul se 
terminase. Pentru el, ca şi pentru navă. 

- Voi încerca să-mi amintesc mereu cele ce-mi spuneţi. De acum 
încolo voi avea timp berechet să meditez la ele. 

În anticameră, locotenentul adjutant îi înmână un plic şi-i zise: 

- Aveţi aici o listă cu toate numirile noile posturi, domnule 
comandor. Dacă doriți, puteţi să le comunicaţi oamenilor 
dumneavoastră. 

Lindsay străbătu toată clădirea, fără a mai scoate un cuvânt. Avea 
numai impresia că a trecut pe lângă oameni la birouri, înregistrând, 
nedefinit, zgomot de voci la telefoane şi clămpănit de maşini de scris. 
Un altfel de război. Unul pe care-l va purta, în curând, şi el sau pe care 
îl va urmări de pe margine. 

Răspunse la salutul celor două santinele şi se îndreptă spre 
automobilul comandamentului. 

Trebuie să se stăpânească. Măcar până când ajunge în cabină. Să 
se ascundă, aşa cum făcuseră Stannard şi Maxwell. Deşi ştia că se 
minte singur. Nu există pe lume loc în care să te ascunzi de tine însuţi! 


xxx 


Goss se ţinea la câţiva paşi în faţa biroului lui Lindsay, ascultând, cu 
faţa ferită într-o parte, noile instrucţiuni de pe foaia scrisă la maşină. 

- Aşa că, până la urmă, tot ţi-ai căpătat nava, secundule. În timp ce 
pronunţa cuvintele, Lindsay se gândea că ele prezintă pentru el 
singura fărâmă de bucurie adusă de noua situaţie. lar avansarea în 
grad face ca, după război, să ai o poziţie avantajoasă când te vei 
angaja la o nouă companie de navigaţie şi vei concura cu oameni mai 
tineri. 

Nu ştia nici el la ce fel de reacţie să se aştepte. Tăcerea lui Goss era 
aproape ceva fizic. Se foi pe scaun şi întrebă: 

- Nu eşti bucuros? Am crezut că este ceea ce-ţi doreşti? 


Goss îşi descleştă mâinile şi le împreună din nou. 

- Am dorit-o dintotdeauna pe Becky. Nici nu mai ţin minte de când. 
Degetele i se încleştară, din nou, cu forţă, în pumnii strânşi. Dar nu în 
felul ăsta! 

- Ca navă bază are să fie în siguranţă. Nu mai are de-a face cu 
convoaie. Nici nu mai e lăsată singură, fără altă apărare decât câteva 
amărâte de tunuri, rămase din primul război mondial. 

Goss răspunse, liniştit: 

- O navă moare atunci când devine inactivă. Am văzut cu ochii mei 
câteva nave bune prăpădindu-se în felul ăsta, în timpul crizei. Părea 
că se luptă să-şi găsească cuvintele. O navă trebuie să fie pe mare. 
De asta are nevoie. Asta e viaţa ei. Rațiunea ei de a fi. Se întoarse 
puţin şi Lindsay desluşi emoție pe trăsăturile greoaie. Ca un om 
bătrân care a devenit prizonierul scaunului. Incepe să moară din acel 
moment. Nu mai poate face nimic ca să scape. 

Lindsay îşi smulse cu greu privirea de la figura disperată a lui Goss. 

- iți las dumitale sarcina să le comunici celorlalţi. Poţi folosi lista 
asta. Stannard este trimis la un curs de specializare pentru navigaţie 
modernă. Va fi, probabil, ambarcat după aceea pe unul din 
distrugătoarele noi. DeChair şi oamenii lui vor fi trimişi la cazarma 
Eastney, pentru a fi repartizaţi la alte posturi, iar Maxwell va primi o 
tresă în plus. Va fi trimis la Whale Island, pentru specializare ca 
instructor. 

Se minuna singur cum de-şi poate menţine vocea atât de calmă, în 
vreme ce întreaga sa făptură scrâşnea ca un instrument torturat. 
Calm, chiar indiferent. Trebuia să fie astfel. Era singura atitudine 
posibilă. 

Işi aminti de vremea când mama sa a luat hotărârea să plece în 
Canada, pentru totdeauna. El s-a plimbat îndelung prin bătrâna casă, 
pentru a mai privi o dată toate lucrurile apropiate lui, pe care le 
considerase până atunci cuvenite de la sine şi care acum se vor 
dispersa după bunul plac al ciocanului de lemn al celui care conduce 
licitaţia. Lucrurile pe care el le iubise. 

Acum se întâmpla acelaşi lucru. Feţe cunoscute, despărțite şi 
trimise care încotro. 

- Tânărul Dancy se va duce la un curs de specializare în navigaţie. 
Practica lui ca ajutor al lui Stannard o să-i ajute mult. Ceilalţi 
sublocotenenţi vor transferați la nave de escortă, de îndată ce se 
întorc din permisie. Hunter este numit ofiţer cu artileria pe o navă a 
Zonei maritime costiere vest. 

Goss întrebă brusc: 

- Şi Fraser ce face? 

Este transferat la o navă atelier a flotei. 

- Inţeleg. Goss se plimbă câţiva paşi şi apoi se opri, ca şi când nu 


ştia încotro să se ducă. Nu rămâne chiar nimeni de la compania de 
navigaţie? 

- Dyke va prelua conducerea camerei maşinilor, deşi îndatoririle 
sale vor fi limitate, căci nava rămâne o navă bază. Adăugă: Credeam 
că Fraser nu ţi-e simpatic. 

Goss răspunse evaziv: 

- Dyke nu poate face faţă. Trebuie să existe un şef mecanic 
adevărat. Nava e bătrână, are nevoie de îngrijire ca lumea. Adăugă, 
cu o violenţă bruscă: Nu, nu mi-a fost deloc simpatic. Dar este un bun 
şef mecanic. Cel mai bun din întreaga companie şi, indiferent de ce 
v-a spus până acum, să ştiţi că şi el a îndrăgit al dracului nava asta. 

- Ştiu... Lindsay se uită lung la hârtiile de pe birou. Le distingea cu 
greu, ca şi pe cele de pe biroul şefului de stat major. Rămâne Barker la 
dumneata. Va primi şi el o nouă tresă, ca şi Maxwell. 

Goss se apropie de birou şi-l privi pe Lindsay câteva secunde. 

- Sunteţi şi dumneavoastră debarcat, domnule comandant. Ştiu ca 
multă lume nu-i în stare să vadă decât tresa în plus pe care aţi 
căpătat-o şi să vă invidieze pentru ea. Insă eu îmi dau seama că 
treaba stă altfel. Nu sunt un tip isteţ şi n-am fost niciodată. A trebuit 
să scot din mine sudori de sânge, ca să ajung unde sunt, şi o mulţime 
de netrebnici ticăloşi au fost avansați înaintea mea, numai pentru că 
eu sunt greoi din fire. Sunt greoi şi-mi trebuie timp să mă descurc la 
ceva. N-am putut niciodată să-mi ofer luxul unei greşeli. N-a existat în 
companie nici un comandant pe care să nu-l invidiez, cum n-a existat 
nici unul a cărui slujbă să n-o pot face eu mai bine decât el, dacă mi 
se dădea ocazia. Işi sprijini mâinile pe birou. Dar pe dumneavoastră 
nu v-am invidiat, pentru că eu n-aş fi putut face niciodată ceea ce aţi 
avut dumneavoastră de făcut. Indiferent de cât de mult m-am minţit 
pe mine însumi în această privinţă. Sunt convins de asta şi nimeni nu 
mi-o poate scoate din cap. 

Lindsay nu-şi ridică privirea. 

- iți mulţumesc! 

Il auzi pe Goss că se foieşte lângă un hublou deschis şi că exclamă: 

- Uite că şi ea simte de pe acum! Săraca bătrânică simte ce se 
întîmplă! 

Lindsay se ridică în picioare: 

- Pentru numele lui Dumnezeu, secundule, trebuie să executăm 
nişte ordine. Nimic altceva nu mai poate avea importanţă. Vapoarele 
nu simt. Sunt făcute din oţel şi lemn, din ţevi şi maşini şi sunt bune 
sau rele, după cum sunt oamenii care le conduc. 

Incă de pe când articula cuvintele, celălalt clătina din cap. 

- N-are rost să-mi spuneţi mie lucrurile astea, domnule comandant. 
Nici dumneavoastră nu le credeţi. Bătrâna simte totul. Se răsuci către 
hublou, cu ochii pierduţi în depărtarea însorită şi strigă: Şmecherii 


ăştia cu nasul pe sus, care-şi tocesc fundurile prin birouri, nu vor 
înţelege niciodată, chiar de-ar trăi şi un milion de ani! Eu nu cunosc 
prea multe, dar să fiu al dracului dacă nu cunosc vapoarele! Şi, mai 
ales, pe ăsta. Când vorbi din nou, rosti foarte calm: lertaţi-mă pentru 
ieşirea mea. La vârsta pe care o am artrebui să mă fi învăţat de mult 
să încasez lovituri în fundul nădragilor. 

Undeva, un difuzor zbârnâi: „Masa echipajului! Bordul babord în 
învoire de la 14 la 23. Maiştrii şi cartnicii până la opt jumătate mâine 
dimineaţă. Marinarul Jones să se prezinte la şeful de cart, pentru 
scrisori.”, Goss se îndreptă spre uşă. 

- V-o puteţi imagina zăcând legată de vreun chei împuţit, plină ochi 
cu ostaşi de la uscat, sau cu porcării inutile, domnule comandant? 
Aşteptă, privind capul plecat al lui Lindsay. Aşa-i că nu? Nici eu nu pot! 

In timp ce uşa se închidea în urma lui, Jupp intră în cabină şi 
întrebă: 

- Nu vreţi să serviţi masa, dom'le comandant? 

Lindsay scutură din cap. Goss ştia dinainte. Cu siguranţă că ştia 
mai demult. Un minut în plus şi nici el n-ar mai fi rezistat. 

- Adu-mi, te rog, nişte whisky. 

Jupp ridică sabia de paradă de pe scaunul pe care o trântise 
Lindsay şi răspunse: 

- lertaţi-mă că vă zic, dom'le comandant, da’ nu e bine. 

- N-ai auzit? Numai whisky! 

Jupp se grăbi să dispară. Era singura dată în viaţa lui când nu ştiuse 
ce să zică sau ce să facă, pentru a înţelege ce se petrece. 

Inapoiat la bufetul careului, un steward mai tânăr îl întrebă: 

- Ce s-a întâmplat, şefule? Vine sfârşitul lumii? 

Jupp îl fulgeră cu privirea, iar celălalt păli întâlnindu-i figura 
înfuriată. 

- O singură dată, în toată viaţa ta ticăloasă, ai şi tu dreptate. 

Apucă un pahar curat şi-l ridică în mod automat în lumină, înainte 
de a-l aşeza pe tava de argint. Tânărul se bâlbâi: 

- N-a fost decât o glumă, şefule! 

Jupp puse cu grijă carafa pe tavă şi se gândi la figura abătută a lui 
Lindsay, stând în cabină, cu privirea fixă pe birou. Zise cu glas tare: 

- Să nu glumeşti, băiatule, când cineva este pe moarte. 

Dar stewardul plecase. 


xxx 


Lindsay nu-şi mai aducea aminte cum de a ajuns tocmai la 
restaurantul ăsta. | se părea că mersese ore întregi, picioarele 
purtându-l tot pe străzi înguste, departe de îmbulzeala de oameni şi 
de vehicule cu claxon... Clădirea era mică, partea de sus fiind hotel al 
aceluiaşi proprietar. 


Purta o firmă care înfăţişa un elefant împodobit cu bijuterii. Sub 
acesta era scris: „Mâncăruri englezeşti şi franţuzeşti. Numai cele mai 
bune”. 

Se făcuse seară şi soarele se ascunsese de pe acum în spatele unui 
templu alb şi înalt, pe partea opusă a pieţei prăfuite. Ghicea că hotelul 
ar fi arătat foarte prăpădit în lumina necruțătoare a soarelui. 

Dar era liniştit şi părea aproape părăsit. Nu existau uniforme şi nici 
feţe familiare, ca cele pe care le văzuse la Clubul naval, unde se 
oprise să bea ceva. Recunoscuse pe câţiva acolo. Câţiva din trecutul 
lui. De pe alte nave şi din locuri uitate. 

Au fost binevoitori cu toţii, dar lui i se părea mereu că vede în ochii 
lor aceleaşi întrebări. Curiozitate, simpatie? Era greu de desluşit. Şi-a 
terminal băutura şi a plecat mai departe. Işi dădea seama că este 
foarte obosit şi că i se lipise cămaşa de spate, ca un ştergar ud. 

O scândură scârţâi sub picior, când pătrunse printr-o perdea de 
mărgele şi se lăsă să cadă pe un scaun, la una din mesele de trestie 
împletită. Din fericire, nu mai erau acolo decât doi clienţi, care i-au 
aruncat doar o privire în treacăt. Conversaţia lor părea a fi compusă, 
în întregime, din preţurile curente ale cauciucului şi ale mâinii de 
lucru. Ca şi de ineficienţa transporturilor, în general. inţelese că erau 
amândoi plantatori, care se cunoşteau atât de bine, încât nici unul nu 
părea că ascultă ce zice celălalt. Un chelner, numai zâmbet, se frânse 
de mijloc lângă masă. 

- Domnul? Lindsay privi lung la lista de bucate, dându-şi seama, 
pentru prima oară, că de la amiază nu făcuse altceva decât să bea 
mereu. De când stătuse de vorbă cu Goss, Dar se părea că toată 
băutura nu avusese alt efect asupra lui decât să-i facă insuportabil 
gândul mâncării. 

- Poate că domnul comandor doreşte să fie servit ceva mai târziu? 

Işi ridică privirea către figura nou apărută. Ori noul venit umbla ca 
pisica, ori Lindsay era mai beat decât îşi închipuise. | se părea 
imposibil să nu fi băgat de seamă că un astfel de om era prezent în 
cameră. Gras, cu trupul său uriaş bine îmbrăcat într-un costum alb, 
încins la brâu cu o eşarfă purpurie, asortată cu fesul minuscul din 
vârful capului. Unul din scaune gemu groaznic când omul se lăsă în el. 

- Poate ceva de băut, pentru început? Pocni din degete. Am un gin 
special. 

Lindsay îl privi întunecat. Ar fi vrut să plece de îndată. Nu dorea de 
fel să susţină o conversaţie. N-avea nimic de spus. Omul însă îl 
informă, calm. 

- Eu sunt proprietarul. Flutură din mâna dolofană, făcând să 
scapere mai multe inele, în lumina colorată a lanternelor de deasupra. 
Şi vă urez bun venit. 

Chelnerul turnă gin simplu, în două pahare. Lindsay reuşi să 


descifreze pe eticheta sticlei cuvintele „Scutit de taxe. Numai pentru 
consum pe navele Maiestăţii sale.” 

- Mulţumesc. Luă paharul, întrebându-se ce i se va întâmpla acum 
stomacului. 

Patronul gustă din gin şi zâmbi. 

- Religia mea consideră ginul ca ceva rău. Şi, totuşi... Gustă din nou 
din pahar. E necesar să te adaptezi la obiceiurile locului, nu? îl privi pe 
Lindsay fără să clipească. Avea ochi foarte negri, umezi ca aceia ai 
unui tânăr silit să stea închis într-o mască grotescă. Continuă, pe 
acelaşi ton blând. Eu sunt turc. Odinioară, deşi e greu pentru cineva 
să mă creadă, am făcut parte din cavaleria imperială. Căpitan de 
cavalerie. Chicoti, cu un sunet care parcă venea din adâncuri. Ştiu ce 
gândeşti, că acum mi-ar trebui mai mult de un cal ca să mă poarte. 

Lindsay zâmbi: 

- lartă-mă. Nu cred că sunt un interlocutor prea plăcut. 

- Numai singurătatea este rea, domnule comandor. Făcu apoi semn 
chelnerului Am luptat împotriva compatrioţilor dumitale, la Dardanele, 
în celălalt război. Am învăţat acolo să respect curajul lor, cu toate că 
nu pot spune acelaşi luciu şi despre comandament. Aşa că, atunci 
când a trebuit să fug din propria mea ţară, am decis să vin aici. La 
jumătatea drumului dintre două moduri de viaţă. Est şi vest. Voi fi 
fericit să-mi sfârşesc zilele aici. N 

Lindsay simți că ginul îl ustură pe gât ca focul. li zise: 

- Trebuie să plec. Incercă să zâmbească. Aşa cum spuneam, nu 
sunt prea simpatic... acum 

Omul scutură din cap: 

- Nu încă. Nu este încă timpul. 

- Timpul? 

Omul zâmbi, blând. 

- Nu te juca cu soarta, domnule comandor. Mai bea încă un pahar 
şi, atunci, poate va fi timpul. 

Lindsay îl privi lung. Trebuie că n-a auzit bine sau că şi-a pierdut 
minţile. Se uită repede, în jurul său, dar în cameră nu mai era absolut 
nimeni. Cei doi plantatori se evaporaseră. 

Patronul zise, liniştit: 

- Totul e în ordine, domnule comandor. Au fost amândoi aci. Acum 
au urcat la ei în camere, căci au un aranjament cu nişte femei. Işi 
încreţi nasul, dispreţuitor. Mai întâi se îmbată bine şi pe urmă femeile 
lor li se par din nou frumoase. Părea că ideea aceasta îl amuză grozav. 

Lindsay oftă şi duse paharul la gură. Ce-o fi făcând acum echipajul 
navei? Unii, probabil sărbătoresc avansarea şi noile numiri. Alţii sunt, 
pe semne, la uscat, să profite cât mai mult de ultimele zile petrecute 
în Ceylon. Acasă, în Anglia, totul va fi cenușiu şi rece. În lunile sau anii 
care vin, multora dintre oamenii echipajului de pe Benbecula le vor 


deveni preţioase amintirile adunate pe aceste meleaguri. 

Turcul masiv pocni din nou din degete şi, ca prin farmec, sticla de 
gin dispăru de pe masă. 

- Trebuie să plec acum, domnule comandor. Se ridică de pe scaun şi 
răsuflă adânc. Mi-a făcut plăcere mica noastră conversaţie. Intinse o 
mână grăsulie. Poate că veţi mai veni pe aici. Dar eu cred că nu. 

Lindsay îşi apucă şapca, întrebându-se dacă face sau nu să se ofere 
să plătească pentru băuturi, fiind convins, totodată, că omul se va 
supăra în acest caz. li auzi că adaugă, liniştit: 

- Acum puteţi pleca. Simt oarecum că puteţi suporta mai uşor 
durerea dumneavoastră. 

Lindsay îi mulţumi şi ieşi în penumbra purpurie, cu mintea încă 
ameţită de această neaşteptată întâlnire. Poate că omul era nebun... 
Din cauza asta hotelul era atât de pustiu... 

Se clătină şi se rezemă de uşa oblonită a unei prăvălii. Dar ginul 
oferit fusese real, adus de un om sănătos. 

La capătul străzii, zări lumini lucitoare şi mulţimea de pietoni ce se 
încrucişează grăbiţi. Poate că va reuşi să găsească şi un taxi. N-avea 
curajul să ia în piept grupurile acelea vesele şi să-şi croiască drum 
până înapoi în port. 

Dar n-a găsit nici un taxi liber, aşa că-şi mări pasul, cu hotărâre, 
izolându-se de zgomotul vocilor şi al muzicii, al claxoanelor, al roţilor 
de ricşe, în timp ce încerca să-şi concentreze atenţia asupra turcului 
acela gras, care fusese, odinioară, căpitan de cavalerie la Dardanele. 

- Hei, camarade, ai un foc? Se opri în faţa celor doi australieni, 
agăţaţi unul de celălalt, în căutarea unui sprijin. Işi scoase cutia cu 
chibrituri. Le-o oferi şi aşteptă, în timp ce unul dintre ei se căznea să 
aprindă ţigările. Felul lor de a vorbi îi amintea de Stannard. 

Unul dintre soldaţi îşi aruncă privirea spre gradele de pe umărul lui 
Lindsay. 

- Marinar, hă? Zâmbi larg. N-are a face, camarade, 'mneata m-ai 
scos pe mine şi pe prietenul meu din Singapore din încurcătură. Râse 
de parcă ar fi fost cea mai grozavă dintre glume. Cel puţin, unii dintre 
voi ne-a scos! 

S-au îndepărtat, clătinându-şi pălăriile cu bor larg, arătând straniu 
de ne la locul lor în lumina lanternelor colorate şi a bazarelor. 

Işi scoase pipa, dar îşi dădu seama ca soldaţii plecaseră fără a-i mai 
înapoia chibriturile. Se mai căuta încă prin buzunare, când un taxi 
prinse cu aripa una dintre tarabele alăturate şi trimise un maldăr de 
fructe, cât un munte, să se reverse în cascadă sub roţile maşinii. Intr-o 
clipă s-a adunat în jur o grămadă de gura cască, dispusă să se 
distreze pe gratis, ascultând aprigele replici schimbate între şofer şi 
negustor. Lindsay încerca să se elibereze de strânsoarea din ce în ce 
mai mare a mulţimii, dar fu în zadar. Printre cei din jurul său deosebi şi 


feţele a doi poliţişti impasibili, care-şi croiau drum prin mulţime, către 
taxiul înconjurat din toate părţile de spectatori. j 

Zări o uşă întunecată, undeva, şi se hotărî să se îndrepte spre ea. li 
vor trebui cel puţin câteva minute poliţiei să împrăştie gloata. Poate 
că va reuşi să găsească şi nişte chibrituri. Două persoane în alb se 
aflau în pragul uşii cu pricina, conduse probabil de aceeaşi idee ca a 
lui. Un grup de oameni l-a înghesuit mai tare şi se simţi împins, încet, 
către vitrina unui magazin. Abandonă orice încercare de eliberare. Nu 
mai avea nici o şansă şi, în plus, îi venise rău, voia să vomite. 

Dar, peste zumzetul ameţitor de strigăte şi răcnete, i se păru, 
dintr-odată, că aude o voce. Parcă ar fi fost ceva de vis. Un nerv 
dezgolit în mijlocul memoriei. 

- Domnule comandor! Comandor Lindsay! 

Chemarea l-a făcut, brusc, să-şi reia lupta pentru a-şi croi drum prin 
mulţime, să împingă, cu toată puterea ce-i mai rămăsese, deşi ştia că 
nu mai are rezerve. 

Un poliţist îl apucă de braţ, urlându-i ceva, dar el îl îmbrânci într-o 
parte, surd la vacarmul mulţimii, cu ochii orbi faţă de orice altceva, 
decât uşa cu cele două figuri albe în cadrul ei. 

Păreau că plutesc în întunericul nopţii, ca nişte stafii, iar el, 
zbătându-se în acele ultime momente disperate, avu convingerea că a 
înnebunit. 

Gâfâind de oboseală şi aproape suspinând, se eliberă din 
strânsoarea mulţimii şi se aruncă înainte, în spaţiul liber. Apoi, se opri 
locului, înmărmurit. li era frică şi să clipească sau să respire, deşi totul 
nu putea fi decât doar un alt vis. 

Ea îi zise: 

- Ştiam că dumneata eşti! 

Incet de tot, el întinse mâinile şi i le puse pe umeri. 

- Eve. O simţi cum se înfioară în strânsoarea mâinilor sale. Eve. Am 
crezut că... Ea încă îl mai privea, cu faţa ascunsă de umbră. Colega ei 
se dăduse deoparte şi stătea lângă vitrină, neştiind ce să facă. Atunci 
el o atrase la piept şi o strânse puternic în braţe, murmurând: Vai, 
Eve, atâta timp... 

Îi răspunse liniştită: 

- Văd că nu te simţi bine. Se adresă apoi celeilalte fete: Spune 
poliţistului să ne aducă un taxi. Işi apăsă faţa pe pieptul lui şi îi şopti: 
E un miracol. Tocmai încercam să ajungem înapoi în port, când s-a ivit 
gloata asta şi te-am văzut. Nici idee n-aveam că ai putea fi aici. Se 
cutremură. Incă nu-mi vine să cred. Apoi îşi ridică din nou faţa, ochii ei 
mari căutându-i pe ai lui. Deci, n-ai primit scrisoarea mea? 

El o privi cu teamă, ca şi cum visul s-ar fi putut termina dintr-o 
dată. 

- N-am mai primit nici o scrisoare, în afara celor locale. 


- Şi, în acest timp, ai crezut că sunt în Canada? Fata râse, cu ochii 
înecaţi în lacrimi. În ultima clipă s-a făcut o încurcătură. Fişa mea 
medicală s-a încurcat cu aceea a unei alte Wren şi, până să se clarifice 
greşeala, convoiul plecase fără mine. Aşa că, în loc de Canada, m-au 
trimis aici. Probabil că cei în cauză se prăpădesc de râs pe chestia 
asta. Fata ridică o mână şi-i atinse faţa. Eşti rece ca gheaţa. Ce s-a 
întâmplat? Spune-mi! 

- Convoiul... Simţea cum este apucat de tremur în tot corpul. A fost 
atacat. Vasul cu fetele din Wren a fost scufundat. Şi eu eram de faţă. 
Am văzut totul cu ochii mei. li mângâie părul cu degetele. L-am văzut 
arzând. Venisem acolo pentru a încerca să te găsesc. Nu mai avu 
putere să continue cu voce tare şi şopti: Să te salvez. 

Unul dintre poliţişti strigă: 

- Ce se întîmplă acolo? 

- Mai bine adu un taxi şi nu face pe nebunul, îi replică cealaltă 
Wren, la fel de răstit. 

Lindsay auzea totul, dar nimic nu-l interesa, în afară de fata pe care 
o ţinea strâns la piept. Era nevoie s-o simtă aproape, să se sprijine de 
ea. Căci altfel... 

- Vine taxiul acela, Marion, întrebă ea? Trebuie să-l ducem repede la 
vapor, îi este rău. Il mângâie din nou pe faţă, cu un gest plin de 
blândeţe. De-acuma, totul e în regulă, băiatul meu drag. Imi pare aşa 
de rău de cele întâmplate! 

- A venit taxiul! 

Lindsay nu-şi mai amintea decât foarte puţin de călătoria cu 
maşina... nişte discuţii la intrarea în docuri şi o pauză, în care cealaltă 
Wren s-a dus grăbită să dea un telefon. 

Intre timp, fata îi spuse: 

- Noi două nu putem merge mai departe. Din cauza regulamentului. 
Am avut o permisie de patru zile şi ar fi trebuit să ne prezentăm înapoi 
încă de acum câteva ore. li trase capul să se sprijine pe umărul ei şi îi 
vorbi cu duioşie. Altfel aş fi ştiut că eşti aici; aş fi văzut nava intrând în 
port. 

Cealaltă fată reveni şi li se adresă vehement, privindu-i prin geamul 
maşinii: 

- Am vorbit cu ofiţerul de serviciu pe docuri şi i-am explicat situaţia. 
Dar n-am putut să mă înţeleg cu boul ăla! 

Eve îi şopti lui Lindsay: 

- După cum vorbeşte n-ai zice că tată-său e lord, nu-i aşa? Pe 
jumătate râdea şi pe jumătate plângea. 

Cealaltă adăugă: 

- Atunci am pus sentinela să-mi facă legătura direct cu nava. Aşa 
cum mi-ai spus, n-am vrut să vorbesc cu nimeni în afară de el. 

În întuneric, se auzi scrâşnet de paşi şi faţa lui Jupp îşi făcu apariţia, 


peste umărul fetei. 

- Bine că v-am găsit, dom'le comandant. Recunoscu fata şi aprobă 
grav din cap. Mă bucur pentru dumneavoastră, dom'şoară. Pentru 
amândoi, de fapt. 

- Ai grijă de el, îi răspunse. Când Lindsay încercă să o ţină din nou 
de braţ, adăugă: Totul e în regulă, dragule. Ne vom revedea mâine, îţi 
promit. 

- 'aideţi cu mine, dom’ comandant. 

Jupp îl ajută să coboare din taxiul al cărui şofer urmărea fascinat 
scena, până ce fiica de lord se răsti la el: 

- Du-ne la cazarmă, pas alergător! 

Lindsay îşi dădu seama că a ajuns la schelă. La capătul ei 
recunoscu figura aceluiaşi şef de cart. Ca şi lumina albastră. 

- Doar câţiva paşi, atât mai avem, zise, încet, Jupp şi se retrase. 
Dumneavoastră, singur. Il urmă pe Lindsay cu ochii ţintă la umerii lui, 
dorindu-i din suflet, să poată urca nesfârşita lungime a schelei. 

Lângă şeful de cart apăruse şi Stannard. Acesta îi cuprinse dintr-o 
privire, pe Lindsay şi Jupp, şi comandă, cu voce hotărâtă: 

- Comandant pe bord! Apoi păşi între şeful de cart şi intrare şi 
adăugă liniştit: Bine aţi venit, domnule comandant. 

Jupp zâmbi recunoscător, dar nu-şi dezlipi ochii de pe Lindsay. 

- Nişte supă fierbinte, dom'le comandant, aranjează toată treaba. 

Stannard îi urmări cu privirea cum se depărtează în întuneric. De 
fapt, ofiţer de gardă era Paget, dar, când Jupp venise la Stannard să-i 
ceară ajutor, acesta l-a trimis imediat pe locotenent undeva, nici nu-şi 
mai amintea cu ce pretext. Se aflase până atunci în cabină, bând cu 
Dancy. Nu stăteau de vorbă, ci doar beau, în tăcută tovărăşie. 

A fost, oarecum, mişcat, în mod curios, că Jupp l-a ales tocmai pe el 
să-l ajute în a face neobservată situaţia comandantului. Că a avut 
încredere să-i împărtăşească secretul. 

Paget se înapoie, gâfâind. 

- N-am găsit, domnule locotenent. 

- Ce să găseşti? 

- Ce m-aţi trimis să caut. Paget privi cu mirare registrul de schelă. 
Comandantul e la bord?! 

- lnî. 

- Şi eu nu l-am văzut! Părea dezamăgit. 

- Păcat, nu? Stannard se îndepărtă fluierând încetişor, pentru sine 
însuşi. 

Jupp reuşi să-l conducă pe Lindsay la cabină, fără a mai întâlni pe 
altcineva. Aşteptă până ce ofiţerul se prăvăli în cuşetă şi-i zise: 

- Acu' aduc supă, dom'le comandant. 

- Nu-ţi bate capul. Ochii lui Lindsay erau închişi. Mă simt destul de 
bine. 


- O am gata făcută. Nu-i nici o daravelă. Văzu că lumina de citit, 
bate direct pe faţa lui Lindsay. O sting eu, chiar acu”. 

- Nu, las-o. Işi deschise ochii. Ai văzut-o şi tu, nu-i aşa? 

- Sigur că da, dom'le comandant! Surâse larg. N-aveţi nici o grijă, 
lumină sau nelumină, mâine vă întâlneşte sigur, de-ar fi s-o aduc cu 
forţa la bord, şi asta v-o garantez eu! 

Ochii lui Lindsay se închiseră din nou. 

- Turcul ăla... M-a făcut să mai rămân. Zicea că nu o timpul. Şi ceva 
despre soartă. Voiam să plec şi, totuşi, nu mă puteam mişca. lar el îi 
da, întruna, despre timp şi despre Dardanele. 

Jupp aşteptă cu răbdare, în vreme ce vorbele lui Lindsay deveniră 
mai liniştite, iar trăsăturile feţei i se relaxară. 

- Incercam să găsesc nişte chibrituri. Şi, atunci, am auzit-o că mă 
strigă pe nume. Vocea i se stinse treptat. 

- Aşa e, dom'le comandant. Jupp îl privea cu tristeţe. Nu înţeleg nici 
o boabă, da' sunt sigur că aşa e. Stinse lumina şi ieşi, încet, din 
cabină. 

Inapoiat, la bufetul său, se aşeză pe un scaun şi privi, îngândurat, la 
supa care fierbea molcom, pe un reşou mic. N-o să aibă nevoie de ea 
acum. Işi ciuli urechile să asculte atent, dar nu auzi nimic. Numai 
scârţâitul oţelului de trancheţi şi zgomotul înăbuşit al paşilor 
sentinelei, în mersul ei regulat. 

Atunci cotrobăi într-un dulap şi scoase de acolo o sticlă de 
Drambuie. Era mica lui slăbiciune şi numai pentru ocazii speciale. 
Şterse un pahar şi-l ridică în lumină, înainte de a-şi turna o porţie 
generoasă. 

Pentru Jupp, ocazia de azi era, într-adevăr, foarte specială. 


CASA DE PE MALUL MĂRII 


Cartnicul Ritchie aşteptă să audă răspunsul lui Lindsay şi apoi intră 
în cabină. 

- Bună dimineaţa, dom'le comandant. Puse mapa cu radiograme pe 
birou şi îi înmână un plic sigilat. Chiar acum a venit de la 
comandament. 

In timp ce Lindsay deschidea plicul, Ritchie furişă o privire spre 
Jupp. Auzise de întoarcerea la bord a comandantului, căci Jupp îl 
trezise înainte de zorii zilei şi-i povestise. Observă că gustarea de 
dimineaţă sta neatinsă pe masă, spre marea îngrijorare a lui Jupp. 

- Am primit, în sfârşit, ordine, zise liniştit Lindsay. Spune-i 
secundului să vină la mine de îndată ce termină ceremonia ridicării 
pavilionului. Privi îndelung instrucţiunile redactate cu multă grijă. 
Termen, patru zile. Nu era mult deloc. 

Telefonul din perete zbârnâi. Se forţă să rămână foarte liniştit, până 
ce Jupp îl anunţă: 

- Era ofiţerul de gardă. Despre cei scoşi la raport sau cu cereri. 

- Inţeleg. 

Incercă să-şi ascundă dezamăgirea şi să-şi concentreze atenţia 
asupra ordinului primit. Lucrările de reparaţii trebuiau terminate 
înainte de ieşirea în mare, dar acordarea de permisii rămâne la 
latitudinea comandantului. Informații de detaliu urmează a fi 
transmise în timp util etc. etc. etc. 

In spatele cabinei, o trompetă izbucni prelung, cu sunetele 
pătrunzătoare ale semnalului. „Atenţie la pavilion, cei de pe punte. 
Faceţi front la pupa şi salutaţi!”. 

Lindsay se ridică din scaun şi merse, încet, la un hublou deschis, 
lăsându-şi faţa să se scalde în soarele dimineţii. Ascultă onorul dat de 
unul din trompeţii lui deChair şi urmării, cu închipuirea, cum pavilionul 
se înalţă, la semn, la bostonul pupa, odată cu geacul ridicat la prova.. 
De îndată ce vor ieşi în mare, pavilionul majestos de astăzi va fi 
înlocuit cu unul vechi, rupt şi mai puţin curat, pe care Ritchie îl păstra 
pentru momentele de uzură ale navigaţiei îndelungate. 

Când se deşteptase din somn, Jupp tocmai se apropia de cuşetă, cu 
o ceaşcă de cafea, gata pregătită, şi-l scutura de umăr. Timp de 
câteva secunde a rămas pradă unei senzaţii de teroare, până ce Jupp 
i-a zâmbit larg şi i-a zis: 

- E-n regulă, dom'le comandant. Aşa s-a 'ntâmplat, exact cum vă 
amintiţi acum. 


În vreme ce se rădea, încercă să-şi adune gândurile şi să refacă 
şirul evenimentelor. In jurul său nava se deştepta la rutina zilnică. Voia 
să retrăiască până şi cel mai neînsemnat moment, astfel ca să i se 
întipărească în minte pentru totdeauna. 

Când te gândeşti că ceea ce la salvat a fost doar o chestiune de 
secunde. Era de ajuns ca o singură clipă să mai treacă şi nu s-ar mai fi 
întâlnit. Scrisoarea ei, probabil, a fost pierdută sau s-a înfundat în cine 
ştie ce oficiu poştal. Dacă n-ar fi rămas în restaurantul acela straniu... 
Dacă, dacă, dacă... Părea că nu se mai sfârşeşte. 

Goss apăru în prag: 

- M-aţi chemat, domnule comand? 

- Am primit ordinul, secundule. Avem termen patru zile. 

- Nu-i mult deloc. Mai avem o grămadă de făcut. Presupun că ălora 
nici nu le mai pasă de noi. 

- Fă şi dumneata ceea ce poţi. N-ar fi exclus să ni se anuleze ordinul 
acesta. 

Goss clătină din cap, a îndoială. 

- Am fost în oraş, aseară, şi m-am întâlnit cu un prieten de-al meu. 
Zicea că se formează aici un convoi mare de tot. Cu plecarea foarte 
pe curând, după cât se pare. 

Zvonul era plauzibil. Vor avea nevoie de toate navele de escortă 
disponibile, dacă e un convoi mare. Replică: 

- Învoirile se vor da ca şi înainte. 

- Foarte bine, aprobă Goss. Imi rămâne spaţiu liber, să pot aranja 
unele lucruri, dacă cea mai mare parte a răţoilor ăstora ai noştri ies la 
uscat. 

Telefonul zbârnâi din nou. Faţa lui Jupp nu arăta nimic deosebit, 
când raportă: i 

- Centrul de transmisii la aparat, dom'le comandant. li înmână 
receptorul şi zise voios: Şi acum, dom'le Goss, că tot sunteţi aci, ce-aţi 
zice de o ceaşcă cu cafea? 

Vocea fetei părea că-i vorbeşte chiar lângă el. 

- lartă-mă că te-am decepţionat, dar chiar vorbesc de la centrul de 
transmisii. Apoi, adăugă repede: Cum te simţi, bine? 

- Da, sigur. Perfect. Goss, Jupp şi cabina întreagă dispăruseră 
pentru el. Când te pot vedea? 

Auzi răspunsul ei pe un fundal de ţăcănit al maşinilor de scris. 

- Şi acum, dacă vrei. La poartă. Trebuie să te văd cât mai curând cu 
putinţă. Adăugă, foarte răspicat: Nu-i aşa că n-avem prea mult timp la 
dispoziţie? 

- Aşa e. Se uită repede la ceas. Vin la poartă de îndată. 

Când puse receptorul în furcă, observă că Goss îl urmăreşte cu 
privirea, ceaşca de cafea părând un degetar în mâna lui mare. 

- Cobor la uscat, secundule. Nu întârzii mult. 


- Fac eu faţă şi singur, domnule comandant. Îl studie pe Lindsay pe 
deasupra marginii ceştii. Va să zică asta era. Ei, să fie într-un ceas 
bun! 

- E faină cafeaua, dom'le Goss? întrebă Jupp. 

- Foarte faină. Goss îşi compuse o faţă ca la jocul de poker. Dar şi 
mai fain este pentru unii, nu? 

In mod cu totul surprinzător, făcu cu ochiul şi ieşi din cabină, pe 
urmele lui Lindsay. La capătul schelei se opri, lângă comandant, şi 
privi forfota de pe chei. 

- Apropo, domnule comandant. Dacă - şi zic dacă - v-ar surâde o 
mică permisie... Aşteptă până ce Lindsay se întoarse cu faţa la el. Să 
ştiţi că ne putem descurca destul de bine. Ridică din umeri. La urma 
urmei, cu cât mă obişnuiesc mai din vreme să port toată răspunderea, 
cu atât mai bine, ca să zic aşa. 

- Da. iți mulţumesc. Se întoarse să privească o coloană de soldaţi, 
ale căror siluete erau grotesc deformate de raniţe şi armament. Să ştii 
că s-ar putea să-ţi accept propunerea. Apoi salută şi coborî schela în 
goană. 

Eve îl aştepta la poartă, părând şi mai tânără, în uniforma ei albă. 
Dar exact aşa cum şi-o amintea. 

- Există un restaurant micuţ, chinezesc, puţin mai sus, pe şosea, 
propuse ea. Şi e liniştit. li aruncă o privire pe furiş. Nici nu e prea 
luminat. 

In vreme ce se îndepărtau grăbiţi, pe lângă vehiculele în drum spre 
docuri şi printre marinarii care salutau, îi spuse, cu răsuflarea tăiată: 

- Ştii că azi dimineaţă a trebuit să mă ciupesc ca să fiu sigură că nu 
visez? Ba şi acum, încă mai mi-e frică să nu mă trezesc din somn. 

Restaurantul se înfăţişă exact aşa cum îl descrisese. La ora asta era 
complet pustiu. Au fost conduşi la o masă, unde el îi şopti: 

- Dumnezeule, eşti mai frumoasă decât îmi aminteam eu. 

- Trebuie că aici e prea întuneric! Vocea îi suna răguşită şi, pentru 
câteva momente, nici unul dintre ei nu rupse tăcerea. Ea îşi scoase 
boneta şi-şi scutură părul, să cadă liber. Şi gestul acesta, plin de 
feminitate, îi dădu lui o strângere de inimă. Lucrez, acum, la centrul 
de transmisii. Evita să-l privească în faţă. Aşa că ştiu ce ordine ai 
primit. Patru zile. Tăcu pe timpul cât un chelner le-a pus pe masă 
ceştile de ceai. Şi eu voi fi trimisă înapoi, în Anglia. Se întoarse cu faţa 
la el şi-i prinse mâna între ale ei. Poate că vom fi amândoi în acelaşi 
convoi. li strânse blând mâna. N-ai grijă, nu va păţi ca celălalt. Nu se 
poate întîmplă aşa ceva. 

- Sigur că nu. Dar de ce te înapoiezi aşa de repede? 

Ea îşi încreţi năsucul. 

- Am fost trimisă aici, împreună cu câteva colege, pentru operaţia 
Singapore. Trebuia să lucrăm la transmisii. Acum, că totul s-a 


terminat, ne ducem din nou acasă. Poate chiar să urmez cursul acela 
de specialitate. Îşi cobori privirea. lartă-mă că am uitat despre 
celelalte fete, care s-au prăpădit. Trebuie că a fost groaznic. Lindsay 
se pregăti să răspundă, dar Eve îi strânse din nou mâna cu afecţiune. 
Stai un pic. Trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Nu ştiu ce ai să crezi sau ce 
ai să spui, dar eu mă simt obligată să fiu sinceră. 

Lindsay aşteptă cu sufletul la gură. 

- Îţi aminteşti de prietena mea, Marion? 

- Cea al cărui tată e lord? 

- Exact, Marion. Tatăl ei este grozav de bogat, dar ea e o fată 
deosebit de drăguță. Eve deveni, brusc, încurcată. 

- El are o întreprindere aici. Tatăl ei, vreau să zic. Are o casă pe 
malul marii. Unde am stat noi două la ultima permisie. Mâna îi 
tremura peste a lui. Acum, că sunt pe lista de plecare, pot lua o altă 
permisie. Se întoarse brusc şi-l privi drept în ochi. Dacă ţie ţi-ar face 
plăcere. 

- Eve! Ştii bine că aş fi fericit. Dacă eşti sigură că... 

Ea privi gânditoare la mâinile lor înlănţuite pe masă. 

- Sunt absolut sigură. Pentru că mi-e teribil de frică să nu te pierd 
din nou. În felul acesta ne vom convinge amândoi. Râse fără haz. Mi-a 
fost, de asemenea, grozav de teamă că tu ai să crezi că am obiceiul 
să invit, la vilă, pe malul mării, toţi comandorii pe care îi cunosc. 

- Când poţi lua permisia? 

Ea îşi ridică din nou privirea, cu ochii luminaţi de bucurie. 

- Chiar azi. Şi tu? 

Îşi aminti cuvintele lui Goss. Vorbi se de parcă ar fi ştiut. Te 
pomeneşti că toţi de la navă erau în cunoştinţă de cauză. 

- In după-amiaza asta. Cu ce mergem acolo? 

- Pot căpăta o maşină. De fapt, Marion o găseşte. Fata asta e în 
stare să găsească orice. 

- Ştii că a început să-mi fie foarte simpatică şi mie? 

- E mai bine să plecăm de aici, ii răspunse, liniştită. Mai am de 
făcut câteva lucruri până la plecare. Işi repuse boneta şi adăugă: Cel 
puţin eşti sigur că vei fi condus de un şofer excelent. Cel mai bun din 
Scapa, se spunea pe atunci. 

- Şi aveau dreptate. 

La ieşirea din restaurant, lumina era de-a dreptul orbitoare. 

- Am să-ţi telefonez la cazarmă. 

- Da. lar eu am să vin să te iau. Zâmbi. Nu sună urât? 

- Mie nu. O mângâie pe braţ. Te iubesc, Eve. 

O coloană de marinari mărşăluia pe şosea, spre o corvoadă 
oarecare şi, când ajunse în dreptul lor, cartnicul urlă comanda: „Pentru 
onor, spre stân... ga!” 

Când se întoarse după primirea onorului, fata îl salută 


regulamentar, cu ochii numai zâmbet: 

- Şi eu pe dumneavoastră, domnule comandor! 

O urmări cu privirea până ce dispăru în interiorul unei clădiri vecine 
şi apoi se grăbi să intre pe poartă, în urma coloanei de marinari. Chiar 
şi după ce a parcurs întreaga schelă, încă se mai temea să nu apară 
vreo piedică. Vreo modificare a ordinului. Sau o conferinţă la statul 
major. Cine ştie ce moment de criză, care să-l imobilizeze la bord, 
întocmai ca o ultimă şi crudă capcană. 

Goss ascultă cu atenţie toate instrucţiunile pe care i le dădu şi apoi 
spuse: 

- Unde o să staţi, domnule comandant? Pentru cazul când am 
nevoie să iau legătura cu dumneavoastră. 

- iți dau telefon, în momentul când aflu numărul la care mă poţi 
găsi. 

Se uită la Stripey, pisica bordului, care urca voioasă pe schelă, după 
o scurtă vizită la docuri. 

- Păi, atunci propun să plecaţi chiar acum, domnule comandant, îi 
zise Goss, aprobând grav din cap. 

Intră în cabină să-şi pună câteva schimburi într-o valiză, dar nu se 
putu abţine să nu stea cu urechea atentă la ţârâitul telefonului. Jupp îl 
ajuta la împachetat, iar când fu gata să plece, acesta îi zise: 

- Poate că-i bine să luaţi şi asta, dom'le comandant. li întinse o 
mică machetă a Benbeculei, fin executată, din argint; n-avea nici cinci 
centimetri în lungime, dar fiecare detaliu era perfect reprodus la 
scară. Adăugă, ceva cam încurcat: A fost făcută de nostromul lui 
Becky, cu mulţi ani în urmă. Ştiu că nu se cade să vă zic, taman 
dumneavoastră, da' nostromul a trebuit să topească f'o patru ceainice 
de argint din restaurantul de la clasa întâi, ca s-o facă. 

Lindsay îl privi, mirat: 

- Bine, dar ştiu ca aşa ceva ai dori din toată inima să păstrezi 
pentru dumneata. 

- Ei, o păstram şi eu, aşa... dom'le comandant. Poate chiar pentru 
un caz ca ăsta. Da' oricum, sunt sigur c-o să-i placă dom'şoarei. 

Lindsay puse macheta în valiză. 

- In mod sigur da. La fel de mult ca şi mie. 

Jupp se schimba de pe un picior pe celălalt. 

- Aoleo, eu stau la taclale şi treaba nu vrea să se facă singură. Ezită 
un pic şi apoi adăugă: Şi, dom'le comandant, vă urez vânt de mare 
larg în vele! 

- Cum am să-i mai duc dorul felului în care mă răsfeţi, atunci când 
voi ajunge din nou la milităria Marinei! 

Jupp zâmbea cu gura larg deschisă. 

- Am de gând să-mi iau o cârciumioară, când s-o termina 
prăpădenia asta, dom'le comandant. Vă invit să veniţi să mă vedeţi, 


câteodată. 

- iți promit solemn că voi veni. 

Jupp îl conduse până la scară şi-l privi cum se grăbeşte pe puntea 
promenadă. „Curios, cum am avut tăria să mă despart de miniatura 
asta de argint, după atâţia ani de zile?” gândi el, vag. Dar fata pentru 
care o pregătise nu l-a aşteptat. Se strâmbă, dezgustat de micimea 
firii omeneşti. „S-a măritat cu un pârlit de zidar şi, aşa-i trebuie, să se 
înveţe minte!” 

Auzi trilurile sifleei dând onorul comandantului şi oftă adânc, a 
uşurare. Lindsay reuşise să plece fără nici o piedică. Se duse în cabină 
şi ridică receptorul telefonului. 

- E-n regulă. Bob. De-acu' poţi să pui din nou telefonul în legătură. 
Toată treaba-i în ordine. 

Apoi, fredonând vesel, se duse spre bufetul său să-şi caute sticla de 
Drambuie. 

Era un automobil militar, deschis, de tip vechi, dar motorul suna 
normal şi, când au depăşit cartierele de margine ale oraşului, 
kilometrii au început să se scurgă din ce în ce mai repede. 

La un moment dat, când luau o curbă largă pe faleza ce se ridica 
binişor deasupra mării, ea îl întrebă: 

- De ce mă priveşti aşa de insistent? Nu e drept. Eu sunt obligată să 
mă uit pe şosea şi tu... 

Lindsay îşi petrecu braţul pe după spătarul scaunului ei, atingându-i 
părul cu degetele ori de câte ori i-l resfira vântul. N-o mai văzuse până 
atunci fără uniformă. La poarta docului era cât pe-aci să treacă pe 
lângă ea fără s-o recunoască. Rochia era foarte simplă, de culoare 
verde deschis. O luase - i-a explicat ea - chiar atunci, direct din 
galantar şi, ca să-i dovedească, a rupt în faţa lui eticheta cu preţul, 
prinsă de tiv. 

- Fiindcă îmi face mare plăcere. Aşa că, tu conduci şi eu te privesc, 
e bine? 

Altă dată, în timp ce aşteptau o cireadă de vaci să traverseze 
şoseaua, şi-au înlănţuit mâinile, uitând cu totul de zăpuşeală şi de 
praf, ca şi de văcar, care se uita la ei cu gura căscată. 

Colinele înverzite, cu arbori aproape împreunaţi deasupra şoselei, 
se succedau cu porțiunile de câmpie cu drumuri lungi, deschise, lângă 
care numai rareori apărea câte o clădire sau vreun bungalou, formând 
un singuratic semn de viaţă. Praful izvora necontenit de sub roţi, 
formând un neîntrerupt nor gălbui, iar maşina se hurduca violent 
peste rădăcini şi pietroaie, de parcă nu-i păsa de nimic. Se căţăra în 
viteza a doua, pentru ca, apoi, să pornească din nou, sforăind, la vale, 
lăsând să se întrevadă scurte luciri de albastru, printre palmierii înalţi, 
ca să arate că marea nu se găsea niciodată prea departe. 

Apoi au intrat pe o altă şosea, mai îngustă decât cea principală, în 


care fata a fost nevoită să reducă viteza pentru a putea efectua 
numărul mare de viraje. li zise: 

- Ce spuneai despre navă? S-a hotărât definitiv? 

- Da, i-a răspuns, aprobând din cap. 

Ea întinse o mână şi o apucă pe a lui, ţinându-şi privirea îndreptată 
spre şosea. 

- iți pare tare rău de asta, nu-i aşa? Ezită, dar continuă: Poate că 
voi reuşi să mă transfer şi eu în apropierea localităţii unde vei fi tu. 

Probabil că i-a revenit în minte povestea cu plecarea în Canada, 
căci adăugă: 

- Să ştii că nu mai plec de lângă tine, acum că abia te-am găsit. Am 
să fac tot ce pot să împiedic aşa ceva. 

- Ar fi bine să vorbeşti cu Marion în problema asta. E cea mai 
indicată să cunoască astfel de dedesubturi. 

Ea râse cu hohot, arătându-şi dinţii ca perlele, şi-i strigă, ca să se 
facă auzită în ciuda zgomotului de motor: 

- A mai făcut treaba asta pentru o altă fată. A sfătuit-o să rămână 
însărcinată, ca să evite de a fi trimisă din ţară. 

- Şi a rămas? 

- N-aş crede. Să-i fi văzut amorezul! Parcă era un rinocer. 

Într-un târziu, opri maşina pe creasta unei mici coline. Lindsay avu 
priveliştea unei semiluni de nisip auriu, terminată cu un promontoriu, 
căruia oceanul îi făcea un colier de valuri înspumate. Un soi de clădire, 
tupilată printre palmieri, părea că se află aici de la începutul 
începuturilor. 

- Asta e? 

Ea îl privi grav: | 

- Cum o să fie? Asta-i un templu, bătrân de tot. Lăsă maşina să mai 
meargă un pic şi apoi strigă: Uite, acolo, vezi? 

Casa era situată în interiorul unei îngrădituri joase, din zid văruit în 
alb şi ascuns în parte de un şir de pomi. Arăta foarte răcoroasă şi 
îmbietoare. 

Lindsay nu putu discerne nici un semn de viaţă şi, chiar după ce 
maşina se opri la poartă, nu se văzu nici o mişcare din casă. 

- Un bătrâne! şi cu fiul său au grijă de ea în cea mai mare parte a 
timpului. Atunci când sosesc, însă, invitaţi de soi, aduc servitori de 
meserie, bineînţeles. 

- E de-a dreptul minunată! 

Ea sări din maşină şi-l trase de braţ. 

- Stai frate-meu, că încă n-ai văzut nimic! 

Râdea din plin, copilăreşte, spionându-i faţa, în timp ce-l trăgea de 
mână spre casă. 

Locuinţa nu avea decât parter şi părea construită numai din piatră 
şi marmură. Chiar şi pe vremea când mâna de lucru era ieftină, tot 


trebuie să fi costat o mică avere. 

- Uite-l, îi zise ea. 

Ingrijitorul avea o bărbuţă cenuşie şi faţa plină de riduri adânci. 
„Probabil că are optzeci de ani”, gândi Lindsay. 

- Bine aţi venit înapoi, domnişoară, o întâmpină el. Am trimis 
băiatul să vă aducă bagajele în casă. 

Fata se uită la Lindsay. 

- Dacă ai nevoie de telefon, e acolo. Arătă către o uşă. Pentru o 
clipă, faţa i se întunecă. Să nu te duci înapoi! Indiferent de ce se 
întîmplă. Chiar dacă ia baza foc! 

- Tu ce faci acum? 

- Of, praful ăsta! răspunse, trecându-şi degetele prin păr. Mă duc să 
mă scald în mare şi, după aceea, vom mânca ceva. Făcu, în glumă, o 
plecăciune de curtoazie. Mai doreşte ceva domnul? 

Lindsay păşi într-o încăpere cu plafonul scund. Nu avea multă 
mobilă, dar cea care exista părea a fi foarte veche şi sculptată de 
mână. Telefonul de alamă arăta neverosimil şi fusese instalat lângă 
fereastră. Lindsay îşi imagină pe cineva aparţinând trecutului că se 
află în cameră şi ascultă o voce venind din lumea de afară. Există oare 
cineva care să vrea să mai plece dintr-un astfel de loc? se întrebă 
singur. 

Legătura telefonică era surprinzător de clară şi, după un scurt timp, 
putu vorbi direct cu nava. 

- Aici e comandantul. Dă-mi, te rog, pe ofiţerul de gardă. 

Aşteptă, imaginându-şi ce zarvă a iscat pe puntea superioară a 
navei şi încercă să-şi alunge o presimţire ca o strângere de inimă. 

Dar nu ofiţerul de gardă s-a prezentat la telefon, ci Goss. Părea 
calm şi indiferent. 

- Totul este în ordine de partea noastră, domnule comandant. 
Tocmai mi-au adus doi din trupeţii de uscat beţi turtă. lar eu sunt pe 
cale să-i fac fundul praf unui hoţoman de hamal, un băieţandru, pe 
care l-am găsit în magazia de materiale a şefului de echipaj. Făcu o 
pauză. Cu alte cuvinte, o zi normală. 

Lindsay citi numărul telefonului de alamă şi-l comunică lui Goss. 
Apoi adăugă: 

- Cum să-ţi mulţumesc că stai la metereze şi aperi fortul? 

- Nu-i nici o bătaie de cap, domnule comandant. Urmă o pauză în 
care, pe fir, nu se auzi decât murmurul vocii cuiva, mai de departe, 
apoi Goss zise brusc: Tocmai am aflat unde aş putea pune mâna pe 
nişte pitură. Nu mai am timp de vorbă, domnule comandant, că mi-e 
frică să nu pierd aşa ocazie! Şi legătura se întrerupse, cu un ţăcănit. 

- După zâmbetul tău de motan şmecher, deduc că baza n-a luat 
încă foc. 

Se întoarse şi o distinse profilată în uşa deschisă. Purta un costum 


de baie, negru, care scotea şi mai mult în evidenţă bronzul pielii. 

- lar te-am prins uitându-te lung la mine! 

- Aşa cum îţi spuneam, eşti adorabilă. In special astăzi. Se îndreptă 
spre ea. 

Işi puse mâinile în şolduri şi încercă să se încrunte: 

- Am gura prea mare, toată faţa mi-e numai pistrui şi silueta este 
exact ca a unui băieţoi. Tăcută, îl privi cum o prinde de umeri. Şi te 
iubesc, deşi eşti un mare mincinos. 

- Mă şi mir că te-au primit în serviciu ca Wren. Ar trebui să porţi 
ochelari, îi zise el şi se minună cât de moale şi de catifelată e pielea 
fetei. 

Ea îşi puse capul pe pieptul lui. 

- Minţi, da’ eşti drăguţ! Apoi îl respinse: Puneţi chiloţii, sau cum se 
cheamă ceea ce poartă comandorii în ocaziile nesimandicoase, şi vino 
după mine pe plajă. Făcu o pauză, ca să-l poată privi în voie, şi se 
înroşi toată. Bătrânul Mohammed îţi va arăta unde-ţi sunt puse 
lucrurile. 

- Asta-i numele lui adevărat? 

Dar ea era afară, alergând scăldată în soare, picioarele zvelte lucind 
ca aurul, în contrast cu verdele frunzelor de palmier unduite de briză. 

Bătrânul îl aştepta la uşa unei camere, ţinând în mână costumul de 
baie şi-i zise cu seninătate: 

- Domnişoara este foarte vioaie astăzi. Mă bucur s-o văd aşa. 

- Inainte era nefericită? întrebă Lindsay, scoţându-şi cămaşa. 

- Singuratică, cred eu. Dar acum a trecut. Luă cămaşa şi adăugă: 
Am eu grijă să pun femeia să o spele. 

Lindsay îl urmări cu privirea cum se depărtează, încet, pe coridor. 
Bătrân, dar plin de demnitate. Ai putea spune, un al doilea Jupp. 

Privi în jurul său prin cameră. Rochia verde se odihnea pe un scaun 
lingă pat. O mângâie uşor. Mai păstra încă din căldura trupului ei. 
Atunci, el descinse valiza şi scoase macheta de argint. Pe măsuţa de 
lemn de tec fata îşi lăsase ceasul-brăţară. Ezită un moment, apoi puse 
micuța navă lângă acesta. Patru ceainice de argint, spusese Jupp. Ce 
echilibristică oratorică trebuie că făcuse atunci ca să explice 
asemenea lipsă din inventar. 

Zâmbind, se întoarse şi alerga prin holul a cărei pardoseală o 
simţea rece sub picioarele goale. 

O regăsi pe Eve stând până la brâu în apă, corpul ei zvelt fiind 
clătinat într-o parte şi alta de hula adâncă. 

- Haide, vino! Işi mijea ochii în lumina soarelui, ceea ce l-a făcut să 
regrete că nu are la îndemână un aparat de fotografiat. Na! lar te 
prind că mă mănânci din priviri! Râse voios, acelaşi sunet cristalin pe 
care-l auzise în noaptea aceea de la Scapa Flow, şi se aruncă în valuri. 

Când, într-un târziu, au ieşit din mare, şiroind şi trăgându-şi 


răsuflarea, lumina zilei începuse să se stingă. Linia înaltă de arbori 
avea coroanele aurite de ultimele raze de soare şi-şi trimitea umbrele 
lungi, ca nişte bare negre, peste casă. 

Ea îi aruncă un prosop şi începu să-şi frece viguros părul cu un altul. 
Apoi, brusc, îl chestionă: 

- Nu mi-ai spus până acum. 

- Ce? 

- Cât timp? 

- Două zile. 

Observă cum umerii ei devin mai rigizi sub sclipirea picurilor de apă 
înspumată. Apoi, fata îi răspunse, cu ton liniştit: 

- Vom profita la maximum de ele, nu-i aşa? Dar trupul îi tremura, ca 
sub biciuirea unui vânt rece, până ce el o cuprinse în braţe. Să ştii că 
n-am să plâng, promise. Apoi se suci în braţele lui şi-l privi în ochi. 
Sunt atât de fericită, încât nici n-am cuvinte să-ţi spun. 

- Apropo, bătrânul s-a enervat de-a binelea când i-am zis 
Mohammed. 

Lindsay se aplecă şi-şi culese prosopul de pe nisip. Ea îl privi, 
deznădăjduită: 

- Vai de mine, nu cumva...? Dar îi zări faţa şi exclamă: Răule! Să ştii 
că nu mai vorbesc cu tine, niciodată! Chicoti. Deşi văd şi eu că e 
bătrân bine. 

Au traversat plaja, alergând împreună şi au intrat în casă. Mai multe 
lumini erau aprinse, iar în camera cu tavanul scund, masa fusese 
aranjată şi o sticlă de vin se răcea în frapiera de alături. Rămaseră 
unul lângă celălalt în pragul uşii, încântați de cina care-i aştepta şi de 
camera atât de liniştită. Işi petrecu braţul pe după umerii ei, simțind 
că pielea umedă este aproape rece. O auzi spunând: 

- E de-a dreptul miraculos. N-am crezut că astfel de lucruri se pot 
întîmplă aievea. 

- Nici eu. Am impresia că tot Marion şi-a băgat coada un pic. 

Da, da. Aşa cred. Se depărtă cu o mişcare uşoară, înainte ca el s-o 
poată reţine Mă duc să mă schimb. Am să încerc să arăt ca o doamnă, 
în cinstea ta. Făcu o pauză. Apoi te poţi îmbrăca şi tu. Dar nu în 
uniformă. Măcar de data asta. 

- Nici n-aveam de gând. Zâmbi. De data asta. 

- Serveşte-te cu o băutură. Dar nu prea multă. Vreau să împart cu 
tine toate cele. Fugi prin hol către dormitor. Vai, Doamne, ce 
neruşinată m-am făcut! Zău că da. 

Bătrânul servitor apăru, ţinând în mâini un halat de baie. 

- Vă anunţ eu când domnişoara e gata, domnule. 

- E minunat ceea ce ai făcut aici pentru noi. lţi mulţumesc. 

- Asta e un nimic, zise omul, ridicând din umeri. Dar pe faţă i se 
citea umbra unui zâmbet, când se depărtă cu demnitatea lui 


dintotdeauna. 

Lindsay se aplecase asupra tăvii cu băuturi, când fata dădu buzna 
în cameră. Era tot în costum de baie şi ţinea în mâini nava de argint. 

- Ce dar minunat mi-ai adus, iubitule! Alergă la el şi-l sărută, 
apăsat, pe obraz. Faţa îi era umeda toată, dar de data asta nu din 
pricina mării. 

- E de la Jupp. Doreşte s-o primeşti tu. 

- Drăguţul de el. Făcu un pas înapoi şi-l studie câteva secunde. Şi 
scumpul de tine. Apoi plecă din nou din cameră, ţinând strânsă la 
piept miniatura, ca pe un talisman. 

Cina, ca toate celelalte ele până acum, a fost perfectă. Pe când 
Lindsay se îmbrăca cu pantaloni şi cămaşă deschisă, pe masă şi-au 
făcut apariţia lumânări aprinse. Au fost serviţi de bătrân şi de fiul său. 
Lindsay şi fata au luat masa unul în faţa celuilalt, absenţi de la toate 
cele din afara prezenţei lor. In depărtarea întunecată se auzi un răcnet 
de animal sălbatic, iar insectele nu conteneau bâzâitul în încercările 
lor orbeşti de a trece prin sitele ferestrelor. Dar nimic de dincolo de 
cercul luminos al luminărilor nu mai era pentru ei real sau de 
importanţă. 

Fata purta o rochie de un galben diafan, croită astfel ca să-i lase 
umerii liberi. Faţa arăta senină, în lumina pală, şi-şi schimba expresia 
de la un moment la altul, oglindind perfect starea lor sufletească. O 
singură dată Eve reveni la lumea din afara lor. 

- Când se va sfârşi, oare, blestemul ăsta? Ar mai putea dura ani de 
zile. 

- Nu te mai gândi la el. Mâinile li se uniră pe deasupra mesei. 
Gândeşte-te la noi doi. 

Şi-au vorbit foarte puţin după aceea, iar când masa a fost strânsă şi 
ceştile de cafea s-au golit, Lindsay desluşi o nouă schimbare în starea 
ei de spirit. 

Eve se depărtă, spre uşă, de unde-i zise: A 

- Să nu te uiţi la mine. Nu. Nu vreau să mă fac de ruşine. Işi 
întoarse faţa spre el şi continuă cu voce foarte domoală: Dar avem 
prea puţin timp la dispoziţie. Buza de jos îi tremura uşor. Şi te doresc 
atât de mult! Când el vru să-i spună ceva. adăugă: Dă-mi răgaz doar 
câteva minute. Incercă din nou să râdă. Mi se zbate un pic sufletul! 

Lindsay a rămas în camera tăcută, ascultând bâăzâitul insectelor 
care se loveau de site. Nu se mai auzea răcnetul animalului, ceea ce 
făcea ca liniştea să fie şi mai puternic resimţită. 

Apoi suflă în luminări şi ieşi din încăpere. In hol ardea o singură 
lumină şi sub uşa dormitorului se zărea alta. 

Eve, întinsă în pat, nu făcu nici o mişcare, dar îl urmări cu ochii cum 
trece prin lumina lămpii şi se opreşte lângă ea, să o privească tăcut. 

Un chimonou negru se odihnea pe spătarul unui scaun şi ea zise: 


- E al lui Marion. 

Andrew se aşeză pe marginea pulului şi-i mângâie părul. 

- Dar nu vreau să port acum nimic care aparţine altcuiva, adăugă, 
cu voce liniştită Nu-i aşa că sunt o caraghioasă? 

- Nu. Bineînţeles că nu. Se aplecă şi o sărută pe frunte. Sunt de 
părere că tu eşti aparte, ceva eu totul special. 

- Nu doresc decât să fii fericit cu mine. Işi îndreptă privirea asupra 
mâinii lui, în timp ce el îi trăgea, încet, velinţa de sub bărbie. Vreau să 
nu stric, să nu pângăresc absolut nimic. Apoi închise ochii şi nu 
reacţionă când Lindsay îndepărtă cu totul velinţa şi-şi plimbă, 
mângâietor, mâna pe corpul ei marmorean, privind-o cu dragoste. Nu 
s-a mişcat până ce nu s-a dezbrăcat şi el şi s-a lungit alături, 
trecându-i un braţ pe sub cap. Atunci a deschis ochii şi l-a privit, 
suflarea ei caldă mângâindu-i faţa. 

- Două zile şi trei nopţi... 

Când mâna lui a lunecat pe curba lină a taliei, întreg trupul fetei s-a 
încordat. Andrew şi-a pus capul pe pieptul ei şi a auzit cum inima i se 
zbate, ca un animal în capcană. Cum se sileşte să ajungă la unison cu 
a lui. 

Braţele fetei se desfăcură şi-l cuprinseră pe după gât, iar unghiile 
se prinseră de umerii lui, sub imperiul unei subite nerăbdări, în timp 
ce-i şoptea: 

- Vai, Doamne, cât de mult te iubesc! 

Degetele se înfipseseră mai adânc în carne când mâna bărbatului a 
coborât şi a simţit cum trupul ei se înviorează sub mângâiere, nevoia 
şi dorinţa amândurora sfâşiind orice reticenţă, ca pe un simplu cuvânt 
nerostit. 

Când el s-a îndreptat, Eve şi-a desfăcut larg braţele şi l-a privit în 
ochi, gura-i întredeschisă lucind în lumina lămpii. 

Atunci Andrew a coborât asupră-i, simţind-o cum se arcuieşte să-l 
primească, cum îl prinde şi-l trage după sine, în adânc, în vârtejul 
acela ca un abis al simţurilor, până ce ardoarea feroce a dragostei lor 
i-a făcut să cadă înlănţuiţi, în semiobscuritatea camerei, un grup 
statuar vlăguit. 

Lindsay n-a mai ştiut de el până ce s-a trezit deodată, cu capul 
cuibărit pe şoldul fetei, care-şi trecea, blând, degetele prin părul lui. 
Lampa se stinsese, iar printre jaluzele puteau zări lumina ştearsă a 
zorilor. Ea îi şopti: 

- Ai strigat tare, iubitule. Dar numai odată, şi apoi ai fost liniştit. 

El îi sărută şoldul. Simţi cum un fior o străbate în tot corpul. Oare îl 
părăsise, în sfârşit, coşmarul? S-a izbit, oare, acesta de unica, 
invincibila tărie care l-a alungat definitiv şi a readus pacea în suflet? O 
sărută din nou şi-i zise: 

- Te doresc. 


Eve îi cuprinse capul şi-l trase spre faţa ei, gemând uşurel, pe 
măsură ce el o amăgea, amânând câte un pic momentul contopirii. 

Mai târziu, când amândoi s-au întins istoviţi să privească printre 
jaluzele primele raze galbene de soare, i-a zis: 

- Curios, mă simt cu totul altfel decât eram. Parcă n-aş mai fi eu. 

- Oricine ai fi, pentru mine eşti minunată. 

| se păru că aude paşi în hol. Şi clinchet de veselă. Aproape că se 
aştepta să-l vadă pe Jupp apărând pe după uşă. 

Trase învelitoarea peste trupurile lor şi-i zise: 

- Acoperă-te, că e ruşine! O sărută apăsat pe gură. Ori vrei să ne 
dea afară? 

Ea s-a încadrat repede în joc, aruncându-şi picioarele peste toată 
lăţimea aşternutului, a sărit din pat şi şi-a luat chimonoul de pe scaun. 

- Dacă îndrăzneşti să mă atingi, fie şi doar cu un deget, ştii ce-ai să 
păţeşti? Alerga şi îl luă în braţe, strângându-l bine la piept. Am sa te 
las să faci ce vrei cu mine! 

Au continuat aşa următoarele două zile şi nopţi. Au fost momente 
de linişte şi de tăcere intimă, altele de pasiune violentă, care-i lăsa cu 
respiraţia tăiată şi fără vlagă, ca pe două animale tinere. Soarele şi 
marea albastră, singurătatea lor netulburată şi perfecțiunea găzduirii 
formau fundalul pe care li se profila fericirea. 

Când a venit momentul de a se urca din nou în bătrânul automobil, 
Lindsay zise, liniştit: N 
___— Nu voi uita raiul de aici cât voi trăi! li strânse mâna cu putere. 
Intr-o bună zi am să-ţi aduc aminte de el. In ziua când vei începe să te 
plictiseşti de mine. 

Ea se uită lung la căsuţă. Bătrânul şi fiul său îşi luaseră rămas bun 
mai dinainte, ca să permită o mai mare intimitate momentului 
plecării. k 

- Intr-o zi vor pune o placă comemorativă aici. Işi scutură părul 
care-i acoperea ochii. „Pentru Wren Eve Collins, care a căzut în acest 
loc”. 

Au zâmbit şi el îi aminti: 

- E timpul să pornim. 

Maşina s-a opintit în susul colinei, pe lângă ruinele pentru care nu 
au avut timp de vizită. 

Aproape că nu şi-au vorbit de loc pe tot drumul de întoarcere; la un 
moment dat, el a observat o lacrimă pe obrazul ei şi fata l-a prins de 
mână, zicându-i: N 

- N-am nimic. Nu te îngrijora, iubitule. li aşeză palma pe coapsa ei 
şi continuă să şofeze pe drumul prăfuit, ce trecea acum pe faleza 
înaltă. Aşa sunt eu: egoistă, încăpăţânată şi caraghioasă. 

li strânse coapsa în mână, ştiind că şi fata trăieşte aceleaşi emoţii 
ca şi el. O completă: 


- Şi perfectă. 

Primele clădiri ale oraşului îşi făcură apariţia şi Eve îi zise: 

- Te las la poarta docurilor. 

El încuviinţă din cap. 

- Da. Îţi telefonez de îndată ce aflu ce se va întâmpla. 

Maşina se opri, lucind sub soarele neîndurător. Eve îşi menţinu 
mâinile pe volan. 

- Nu regreţi cele întâmplate? 

- Dimpotrivă, sunt recunoscător. Observă că-şi întoarce capul să-l 
privească. Şi fericit. 

- Şi eu la fel. 

Maşina se depărtă, înghițită de trafic, şi Lindsay se îndreptă spre 
poarta docurilor. 

- Bună dimineaţa, răspunse el salutului sentinelei. 

Soldatul, urmărindu-l cu coada ochiului, bombăni: 

- Bună pentru unii. 


DRUMUL SPRE PATRIE 


Zvonul ajuns pe căi lăturalnice la urechea lui Goss se dovedi pe 
deplin întemeiat. La douăsprezece ore după ce şi ultimul dintre cei 
câţiva neîntorşi din permisie şi daţi lipsă la apel a fost găsit şi adus de 
patrulele garnizoanei, Benbecula se afla în marş spre ieşirea din pori. 

In ajunul plecării, Lindsay luase parte la o conferinţă ţinută în 
clădirea comandamentului bazei, în urma căreia şi-a dat seama de 
importanţa vaselor ce intrau în compunerea convoiului. Transportul de 
trupe, muniții, petrol şi alimente fusese organizat sub forma unei 
uriaşe curse de ştafetă. Primul schimb, de-a curmezişul Oceanului 
Indian, urma un drum mai mult sau mal puţin drept, căci aici 
submarinele japoneze nu ajunseseră decât puţin sau chiar deloc. 
După ce vor dubla însă Capul Bunei Speranţe, noi nave de escortă vor 
lua în primire convoiul, ca nişte gardieni care se perindă la paza unei 
comori deosebite. In tot acest timp, o puternica escadră de 
crucişătoare se va menţine în larg, suficient de aproape pentru a 
interveni împotriva oricăror unităţi grele inamice. 

La Gibraltar, convoiul urma să se reorganizeze. O parte din vase se 
va refugia la adăpostul instalaţiilor de apărare ale bazei de pe stâncă, 
ducând acolo aprovizionări pentru nave şi pentru armata care lupta în 
deşert. Alte câteva se vor integra într-un convoi cu destinaţia 
America. lar cele rămase, reprezentând majoritatea, îşi vor continua 
marşul pe ultimul şi cel mai periculos schimb, încercând să se 
strecoare sub ameninţarea submarinelor şi a aviaţiei germane cu rază 
mare de acţiune. 

Deosebita grijă arătată pentru partea finală a voiajului dovedea 
marea importanţă dată convoiului. Ba chiar se zvonea că un 
portavion, însoţit de escortă proprie, va asigura zi şi noapte 
acoperirea aeriană, lucru nemaiauzit până acum. 

Ajunsă în larg, Benbecula s-a alăturat celorlalte nave care erau 
ocupate să îndrume în formaţie, pe trei coloane, vasele ce trebuiau 
escortate şi al căror număr se ridica la douăzeci şi patru. Lindsay 
luase până atunci parte la convoaie mult mai numeroase, dar acesta 
de acum părea a fi mai impunător. Probabil ca mărimea şi ţinuta 
marţială a fiecăruia dintre vase impresionau mai mult decât numărul 
lor. Cele patru încărcate cu trupe, de exemplu, fuseseră înainte de 
război pasagere de linie, de reputaţie mondială. Mari, cu maşini foarte 
puternice, de construcţie modernă. Celelalte erau la fel de diferite ca 
şi pavilioanele sub care navigau. Spre deosebire de majoritatea 


convoaielor la care participase Lindsay, acesta, de acum, era compus, 
în cea mai mare parte, din vase moderne, capabile să menţină viteza 
de croazieră în aproape orice împrejurare. 

Incă de pe când se adunau în port, venind din Colombo şi Bombay, 
din Kuweit şi chiar din îndepărtatele Noua Zeelandă şi Australia, se 
lămurise de marea lor varietate. Aproape fiecare pavilion reprezenta 
câte o ţară ocupată de inamic. Erau franceze şi olandeze, daneze şi 
norvegiene, o suită aproape nesfârşită de pavilioane piturate pe 
bordaj sau fluturând la pupa. Existau şi câteva britanice, precum şi 
două americane, iar Lindsay ajunsese să se întrebe cam ce ar putea 
simţi cineva care se află pe mare, la discreţia resurselor proprii, dar 
liber, în timp ce patria sa geme sub călcâiul inamicului. 

Zvonul prins de Goss omisese, totuşi, un fapt. Întrucât convoiul 
urma să-şi schimbe de mai multe ori formaţia şi componenţa, era 
necesar sa se numească un comandant, care să conducă întreaga 
operaţie, de la bordul unei nave care va rămâne în convoi pe toata 
durata traversării. Benbecula a fost această navă şi comodorul Kemp - 
ofiţerul comandant. 

Kemp, probabil, nu era încă sigur de reacţia lui Lindsay sau poate 
că şi-a dat, în sfârşit, seama de lipsa sa de popularitate în cercurile 
oficiale superioare. In orice caz, părea mulţumit să se menţină la 
distanţă, luând cât mai rareori cu putinţă contactul direct cu Lindsay. 

Când venise la bord, îl avertizase pe acesta: 

- Dumneata comanzi nava, eu voi supraveghea desfăşurarea 
generală a evenimentelor. 

Acum, după patru zile ele mare, navigând spre sud-vest prin 
orbitoarea lucire albastră a Oceanului Indian, Lindsay se întreba ce 
nou post i se va oferi comodorului la capătul călătoriei. Fără îndoială, 
foarte mult va depinde de succesul prezentului convoiaj, deşi era greu 
de întrevăzut ca operaţia să dea greş, când se dispunea de escorte 
atât de grijuliu planificate. 

Păşi pe puntea de comandă până la aripa din babord şi privi spre 
pupa, la panorama vastă înfăţişată de numărul acela mare de nave. 
Benbecula avea poziţie în capul coloanei tribord, iar unul din vasele 
mari cu trupe conducea coloana din centru. Cea din babord avea în 
frunte un crucişător piturat în culori de camuflaj. Işi lăsă privirea să 
alunece pe fiecare vas, întrebându-se care din ele vor supravieţui 
războiului. Tancuri petroliere şi cargouri, cerealiere şi mineraliere, 
având în mijloc cele patru maiestuoase pasagere de linie, purtând cea 
mai prețioasă încărcătură dintre toate. Chiar fără binoclu se putea 
distinge masa de oameni de pe punte, nişte palide siluete kaki, 
ocupând fiecare metru pătrat de la bord. Cel de al doilea transportor 
de trupe era ascuns de către primul, iar el se întrebă unde se afla, în 
acel moment, Eve. Se uita oare la Benbecula? Sau se odihnea în 


cabină, sporovăind cu nelipsita Marion? Nici nu se putea uita la vas 
fără ca Eve să nu-i apară în minte. 

Din pricina şedinţelor de instructaj, a planificării şi a activităţii de 
organizare în detaliu a convoiului, nu putuse să se întâlnească cu fata 
decât de două ori, şi atunci numai pentru scurt timp. 

Pe când îşi încorda privirea, încercând să zărească vasul, îşi 
reaminti de întreg acel joc de coincidenţe care i-a făcut pe amândoi să 
se reîntâlnească. Chiar greşeala autorităţilor de la Liverpool, care au 
trimis la moarte o fată, dar au salvat-o pe Eve, părea că face parte 
dintr-o stranie planificare. 

Prin uşa deschisă a timoneriei auzi vocea lui Stannard predându-şi 
cartul. 

- Capul compas este tot doi-doi-zero. Mergem cu una-una-zero 
rotații. 

Distinse şi răspunsul înăbuşit al lui Hunter. 

Stannard se prezentă pe aripa comenzii şi admiră navele. 

- Grozavă privelişte, domnule comandant. 

Lindsay îl cercetă din ochi. Omul părea la fel de încordat ca mai 
înainte, iar tonul cu care vorbise îl trăda. Nu mai pomenise despre 
fratele său şi a făcut tot timpul eforturi evidente de a părea neafectat. 
Dar semnele tulburării interioare erau foarte clare. Poate că după 
terminarea cursului de specializare în navigaţie şi după prezentarea la 
nava pe care va fi apoi îmbarcat, noile îndatoriri nu-i vor lăsa răgaz să 
se frământe cu gânduri negre. 

- Cum vi se pare, domnule comandant? 

Lindsay observă că australianul îi privea epoleţii. Cea de a patra 
tresă aurie lucea, nouă, în contrast cu cele vechi. 

Avansarea în grad, la care nu aştepta, fusese unul din primele 
noutăţi pe care i le raportase Goss, la înapoierea din cele două zile de 
permisie. Niciodată nu puteai fi cu adevărat sigur de ceea ce gândeşte 
acest Goss. Dacă vorbeşte serios sau se amuză de vreo glumă 
ascunsă. li spusese: 

- Două veşti noi, domnule comandant. Una bună şi una nu atât de 
bună. 

Vestea bună fusese avansarea lui Lindsay la gradul de comandor. 
Cea rea - sosirea comodorului Kemp la bord. Acum, când răspunse lui 
Stannard, zâmbi: 

- Nu mi se pare nimic deosebit. 

Era adevărat. Odinioară, cu mulţi ani în urmă, îşi imaginase că 
obţinerea gradului atât de râvnit era tot ce-şi poate dori un tânăr 
ofiţer. Dar, între timp, se schimbase. Totul părea acum diferit. 

Stannard se arătă mirat: 

- Zic aşa pentru că nu v-am mai văzut până acum arătând atât de 
destins, domnule comandant. În ce mă priveşte, cred că n-o să apuc 


niciodată să fiu apăsat de tensiunea răspunderii de a comanda. Nici n- 
o doresc, de altfel. 

Lindsay privi înspre nave. 

- Mă însor când ajungem în Marea Britanie. 

Stannard rămase uluit: 

- Ei, asta-i...! Vreau să spun, mă bucur foarte mult, domnule 
comandant. Cu adevărat o veste foarte bună! 

- Eşti primul care o afli. Nici nu ştia ce-l determinase să i-o spună 
tocmai lui Stannard. Aşa dintr-o dată. Dar, văzându-l cât de sincer se 
bucură, nu regretă că a făcut-o. 

- Total pe neaşteptate, domnule comandant. 

Un transmisionist raportă: 

- Semnal de la John P. Ashton, dom'le comandant. Cere permisiunea 
să reducă viteza. Are avarie la maşini. 

Lindsay aprobă din cap: 

- Răspunde afirmativ. Mai bine acum, decât atunci când vom fi la 
strâmtoare. 

Semnalul venise de la un distrugător american, cea mai bătrână 
navă din tot convoiul, cu excepţia Benbecu/ei. Amândouă fuseseră 
lansate de pe cală în acelaşi an şi Lindsay înţelegea perfect greutăţile 
de care se izbea mereu comandantul distrugătorului. Nava era de tip 
vechi, cu patru coşuri, şi făcea parte din cele închiriate de americani 
marinei britanice pentru misiuni de luptă antisubmarin. Nu era prima 
de acest fel care-şi schimba pavilionul în urma convenției încheiate 
între cele două state, dar, spre deosebire de celelalte, se afla la 
Singapore în momentul când japonezii declanşaseră atacul. Acum se 
legăna într-un neobosit ruliu, odată cu imaginea reflectată de oglinda 
albastră a oceanului, rămânând în urmă, pe flancul formaţiei; probabil 
că în acest, moment comandantul lui imploră providenţa ca avaria să 
nu fie prea gravă, de neînlăturat. 

In faţa convoiului, abia de se zăreau prin negura evaporaţiei, alte 
două distrugătoare, dar Lindsay ştia că unul din ele era Merlin. Şi 
comandantul acestuia sta, probabil, pe gânduri. La noua sa comandă, 
fără îndoială. Nu a unei nave, ci a unui grup de nave. O sarcină de 
încredere. Ceva care conta cu adevărat. 

Pentru prima dată de când revenise la bord simţi că resentiment şi 
amărăciunea pun din nou stăpânire pe el. Cât a stat pe uscat, a 
încercat să-şi ascundă simţămintele faţă de Eve, presupunând că fata 
este încântată de postul pe care îl va primi. N-ai cum să te îneci sau 
să arzi de viu la comanda unei baze de instrucţie. Decât dacă te-ai 
născut fără noroc. 

Dar acum, pe când observa crucişătorul din escortă şi clipirea 
lămpilor de semnalizare vechile nemulțumiri îi reveneau. 

ÎI privi pe deChair, care supraveghea pe teugă exerciţiile făcute de 


soldaţii săi, cu nişte puşti mitraliere Bren. În pantaloni scurţi şi cu 
cizme, în trupurile bronzate de soarele Ceylonului, păreau a fi oameni 
din alte ţări. 

- De la John P Ashton, dom'le comandant: „Am reluat marşul”. 
Omul făcu o pauză şi adăugă: Asta n-are zile multe, e ca o găină gata 
de pus în oală! 

Stannard interveni: 

- La naiba! Ce nume o fi şi ăsta pentru o navă? Mă întreb cine o fi 
fost tipul? 

- Vechi sau nou, distrugătorul e binevenit. La ora actuală, orice 
poate pluti reprezintă un mijloc necesar. Lindsay zâmbi. 

Stannard se uită la mărul catargului şi completă, liniştit: 

- Cu excepţia lui Becky. Pe ea n-o mai vrea nimeni. 

- Îţi înţeleg sentimentele, îi zise Lindsay, privind într-o parte, 
repetând cele ce-i mai spusese odată: dar nu putem face nimic. 

- Cred că e timpul să pun şi eu puţin capul pe pernă, domnule 
comandant, zise Stannard, oftând. Prevăd că o să am multă treabă 
mai târziu. 

Lindsay aşteptă până ce ofiţerul cu navigația părăsi puntea de 
comandă, după care ridică binoclul, să-l cerceteze pe cel de al doilea 
transportor din coloana de centru. S-ar putea întâmpla, totuşi, s-o 
zărească, măcar în fugă. 


xxx 


După optsprezece zile de la plecarea din Ceylon, convoiul se afla în 
larg de Capul Bunei Speranţe şi lua drum nord-vest, prin Oceanul 
Atlantic. Fiecare zi nu se deosebea cu nimic de cea precedentă. 
Instrucție şi alte activităţi de rutină, vremea fiind caldă şi prietenoasă. 
Cele două distrugătoare, din capul formaţiei, fuseseră înlocuite de 
altele, venite de la Cape Town, iar canoniera indiană, care le 
întovărăşise până aici, s-a reîntors în patria sa. Crucişătorul continua 
să fie cu ei, tot aşa cum, spre surprinderea tuturor, rămăsese şi John P. 
Ashton. Mai avusese două mici incidente la maşini, care-l ţinuseră în 
urmă, dar, de fiecare dată, a reuşit să-şi reia locul în formaţie, în zorii 
zilei. 

La ora când oamenii cartului de dimineaţă îşi luau posturile în 
primire, Lindsay urcă pe puntea de comandă şi-l găsi pe comodorul 
Kemp înfundat în scaunul său şi cu privirea pierdută peste prova, spre 
marea largă. Goss era de cart, dar nu-şi părăsea deloc postul de 
observare din aripa tribord a comenzii, menţinându-se, după cât se 
pare, cât mai departe de superiorul său. Acesta din urmă nu se prea 
arătase pe comandă până acum. | se pusese la dispoziţie o cabină 
vastă, de la pupa, rezervată, odinioară, pentru pasagerii de foarte 
mare importanţă şi ţinută liberă şi în timpul războiului, cam în acelaşi 


scop, iar Lindsay bănuia că antipatia lui Goss cântărise mult în 
repartizarea unui loc atât de retras comandantului de convoi. 

Kemp îşi întoarse capul spre Lindsay, când acesta îl salută 
regulamentar. 

- Tocmai voiam să trimit după dumneata. Se răsuci în scaun, să 
privească din nou, zările oceanului. Am primit, acum, o radiogramă, 
strict secretă, de la Amiralitate. Glasul îi suna răguşit, făcându-l pe 
Lindsay să se întrebe dacă nu cumva comodorul îşi petrecea timpul 
bând din greu în cabină. Se pare că a avut loc un mic necaz în largul 
insulelor Capului Verde. A fost scufundat un cargou. Se crede că a fost 
bombardat de o navă de suprafaţă. Işi mişcă umerii sub tunica 
imaculată, de doc. Nu ne priveşte pe noi, bineînţeles, dar e bine să 
cunoaştem aceste evenimente. 

Lindsay îl urmărea cu atenţie. 

- Astă-i tot ce spune radiograma, domnule comodor? 

- Amiralitatea este de părere că ar exista oarecare legătură cu o 
altă informaţie. Un crucişător a fost grav avariat de o mină. Una aflată 
mult prea în largul Atlanticului pentru a proveni dintr-un câmp minat. 
Probabil lansată în derivă, împreună cu altele, în ideea că ar putea, 
eventual, lovi vreun vapor ce trece prin zonă. 

Lindsay îşi încleştă pumnii spre a stăpâni. 

- Trebuie că e tot corsarul acela. Nu ne poate să nu fie el. 

- Nu ştim precis dacă e tot ăla. Nimeni nu ştie acest lucru, răspunse 
evaziv Kemp. Oricum, dacă cele două atacuri au, într-adevăr, legătură 
între ele, pe hunul respectiv îl aşteaptă o mare surpriză. Convoiul 
nostru face parte din cele înscrise în lista strict secretă, ca şi formaţia 
de crucişătoare care ne face siguranţa îndepărtată. Dacă inamicul 
încearcă să ne pună bete în roate, pot asmuţi pe el suficiente tunuri 
de calibru mare, pentru a-l face ţăndări. Se roti iar în scaun şi-l 
înfruntă cu privirea. Eşti satisfăcut? 

Lindsay simţi un iz de alcool. 

- Nu pe deplin. Se îndreptă spre balustradă şi-şi plimbă mâna de-a 
lungul lemnului de tec. S-a mai primit vreo informaţie de la cargou, 
înainte de a fi redus la tăcere? 

- Era sub pavilion grec. Kemp înghiţi în sec. A raportat, întâi, că se 
duce să dea ajutor unui vas spaniol, care se afla în dificultate. 

- Lindsay îşi muşcă buzele. Cât timp le trebuie, oare, până să-şi dea 
seama de această simpla înşelătorie? Revedea în minte, fără efort, 
flăcările sălbatice ale gurilor de foc, profilate pe albul sloiurilor de 
gheaţă, vasul cuprins de incendiu şi fata care fusese orbită. 

Kemp avea dreptate în privinţa unui singur lucru. Dacă nava corsar 
întâlneşte convoiul, chiar şi numai crucişătorul din escortă îi poate 
veni cu siguranţă de hac. Dacă pui la socoteală şi pe cele din 
siguranţa îndepărtată, inamicul nu are nici o şansă, nici măcar de a se 


apropia la bătaia tunurilor sale. 

Kemp interpretă tăcerea lui Lindsay ca fiind o acceptare a spuselor 
şi adăugă, scurt: 

- Peste o săptămână, ne întâlnim cu o puternică escortă 
suplimentară, plecată din Freetown. Gândul acesta reconfortant îi 
dădea din nou siguranţa de sine. Aşa îmi plac mie lucrurile, să meargă 
strună! 

Uşa dinspre pupa se deschise şi aspirantul Kemp păşi în timonerie. 

Comodorul îl privi cum îşi trece câteva note în jurnalul de bord şi 
apoi îi spuse: i 

- Aha, Jeremy. lată-te, în sfârşit. Incepusem să mă întreb cu ce te 
ocupi. Schiţă cu grijă un zâmbet. Te ascunzi de mine, nu? 

Băiatul îl privi: 

- Ordonaţi. 

Comodorul îşi desfăcu mâinile. 

- Nu m-ar mira ca în Anglia să te aştepte o surpriză plăcută. Nu 
promit nimic, evident, dar dacă pun eu o vorbă bună, acolo unde 
trebuie, ai putea căpăta ceva care să te avantajeze. Işi plimbă 
privirea, încântată de sine, pe rând, pe la fiecare dintre cei aflaţi în 
timonerie, devenită subit, foarte tăcută: timonierul impasibil, omul de 
la semnale, un ajutor al şefului de echipaj care privea în toate părţile, 
în afară de direcţia în care se afla comodorul. 

Fără a fi impresionat, aspirantul îl întrebă: 

- Mai doriţi ceva, domnule comodor? 

- Nu. Vezi-ţi de treabă! se răsti Kemp, întorcându-i, smucit, spatele. 
Când uşa se închise în urma băiatului, bufni înfuriat: A dracului 
lighioană nerecunoscătoare! 

Jupp îşi făcu apariţia, prin uşa din babord, purtând o tavă acoperită 
cu un şervet. Îl căută cu privirea pe Lindsay şi-i zâmbi, dezgolindu-şi 
dinţii. 

- Un sandviş şi nişte cafea, dom'le comandant. 

Dar pentru mine? întrebă tăios Kemp. 

Ordonaţi! Jupp plasă cu grijă tava pe un rastel de pavilioane, ce 
vibra în ritmul maşinilor. li zic eu ordonanţei dumneavoastră că a-ți 
dori să vă aducă ceva de-ale gurii. Privi faţa furioasă a ofițerului 
superior şi adăugă: dom'le comodor. j 

Kemp îşi desprinse trupul gras din scaun, şi se îndreptă spre uşă. In 
vreme ce dispărea pe scară, Lindsay avu senzaţia că oamenii din jurul 
lui revin la viaţă, ba chiar îl surprinse pe timonier făcând cu ochiul 
către semnalizator. 

- Degeaba, nu merge aşa, Jupp. Zâmbi cu gravitate. Mai ales că nu 
ajută la nimic. 

Jupp era foarte atent să împăturească şervetul exact în patru. 

- Nu înţeleg ce vreţi să ziceţi, dom'le comandant. Am făcut eu 


ceva? 

- Hai, du-te înapoi la bufetul tău, îi zâmbi Lindsay, cât mai eşti încă 
în viaţă! 

Goss reapăru în timonerie, căscând zgomotos. 

- Tii, ce bine miroase aici! 

Lindsay îşi mută privirea spre mare. Se comportau cu toţii la fel. 
Până şi Goss. Pentru el şi pentru navă. Era singura lor cale de a arăta 
ceea ce simt. 

Jupp încă îşi mai făcea de lucru pe lângă rastelul cu pavilioane. 

- lertaţi-mă, dom'le comandant, da’ aş vrea să raportez că au 
dispărut nişte chestii de la careu. 

Goss îl întrerupse, calm: 

- Nu-ţi face griji. Probabil că le-a şterpelit vreunul din dracii ăia de 
băieţandri de la docuri. Sau a fost aruncat din greşeală pe tromba de 
gunoi. 

Lindsay nu ştia cum să facă să nu-i privească direct. 

- Nu cumva ceainice de argint? 

- Ba, ca să fiu sincer, se arătă foarte mirat Jupp, chiar aşa e, dom'le 
comandant. 

Goss oftă. 

- Eh, se mai întîmplă. 

Se îndepărtă, încet, spre aripa comenzii, faţa fiindu-i lipsită de orice 
expresie. 

In zilele care urmară, Lindsay începu să se vadă din ce în ce mai 
des cu comodorul. Acesta nu spunea multe, ci se mulțumea să 
citească radiogramele sosite, sau să stea, tăcut, în scaunul de pe 
comanda de navigaţie. 

Era evident că devenea din ce în ce mai neliniştit, pe măsură ce 
primea alte informaţii de la Amiralitate, asupra noilor situaţii create de 
activitatea inamicului. Se părea că nu mai poate exista nici o îndoială 
asupra faptului că toate incidentele au o legătură între ele. Un corsar 
german se afla în marea largă, ba, mai mult, era acelaşi pe care-l 
văzuse Lindsay, ultima oară, în largul Groelandei. 

Comandantul german părea că nu se sinchiseşte deloc de propria 
sa siguranţă. De mai multe ori scăpase ca prin urechile acului de 
crucişătoarele care-l căutau, iar acum plasa se strângea, din ce în ce 
mai mult în jurul lui. Ultima victimă fusese scufundată la trei sute de 
mile nord-est de Trinidad şi, din această cauză, mai multe convoaie au 
fost amânate, pentru a nu risca să fie atacate. Pe malul vestic al 
Atlanticului se dispunea de prea puţine nave de escortă, iar 
ameninţarea submarinelor în apele de nord ale oceanului anula orice 
speranţă de a se putea face un transfer rapid de forţe. Convoaie cu 
încărcături de care era urgentă nevoie au trebuit ţinute la 
geamandură sau în porturi, în timp ce crucişătoarele îşi intensificau 


eforturile de a vâna şi nimici nava germană, odată pentru totdeauna. 

Cu două zile înainte de întâlnirea planificată cu navele de escortă 
de la Freetown, Kemp îl chemă pe Lindsay în cabină. Stătea înfundat 
într-o canapea, în jurul său podeaua fiind acoperită cu radiograme şi 
instrucţiuni Părea că îmbătrânise în ultima săptămână şi avea cute 
adânci în jurul ochilor şi al gurii. Nu-l invită pe comandor să i-a loc. 

- Alt raport despre un vas scufundat. 

Lindsay încuviinţă din cap. Citise şi el radiograma. Un tanc petrolier 
danez, navigând cu balast şi fără escortă, fusese atacat cu tunurile şi 
scufundat, la mai puţin de o sută de mile depărtare de locul atacului 
precedent. De data aceasta, comandantul danez reuşise să emită şi 
câteva informaţii, nu numai chemarea de ajutor. Nu mai încăpea nici o 
îndoială, corsarul era aceeaşi navă ca în celelalte cazuri. Răspunse 
comodorului: 

- Neamţul îşi face treaba în apele de sud, domnule comodor. Caută 
să prindă cât poate mai mult din transporturile Americii. O să mai 
scufunde câţiva de-ai noştri, până să fie încolţit şi distrus. Nici nu 
încercă să-şi ascundă amărăciunea din glas. 

Kemp ridică o radiogramă şi apoi o lăsă să cadă. 

- Ştiam şi singur că ticălosul nu poate să ajungă la noi. Se uită la el 
cu ochi furioşi. Dar şefii au dat ordin crucişătoarelor din siguranţa 
noastră să se deplaseze spre Vest. Mi-au luat tot sprijinul pe care 
contam. 

Lindsay îl privi cu răceală. 

- Da, domnule comodor. Am auzit de asta. 

- Nici măcar nu mi-au cerut părerea. 

- N-aveau de ales. Dacă nava corsar continuă să înainteze spre sud 
sau sud-est, crucişătoarele îl vor prinde ca într-o plasă. N-are cum să 
fugă, aşa, o veşnicie. 

- Da, dar convoiul ăsta este de mare valoare. Poate chiar vital. 
Părea că spune cu voce tare ceea ce gândeşte. Nu e drept să mă lase, 
numai pe mine, cu răspunderea. 

- Mai aveţi să-mi spuneţi altceva, domnule comodor? 

Kemp îl privi furios. 

- Ştiu ce speri dumneata! Să fac o greşeală, pentru ca, apoi, să poţi 
croncăni la toată lumea despre ea! 

- Atunci înseamnă că nu mă cunoaşteţi deloc. Lindsay îşi forţă tonul 
să sune egal. Când sunteţi la comanda unui convoi, există riscul să 
apară schimbări şi modificări de planificare. Nu este neapărat 
obligatoriu ca lucrurile să meargă întotdeauna perfect! 

Se auzi o bătaie în uşă şi Stannard păşi în cabină. Kemp îl fulgeră cu 
privirea. 

- Ce este? 

- Altă radiogramă de la Amiralitate, domnule comodor. Cere să 


detaşaţi, de îndată, crucişătorul Canopus şi distrugătoarele din 
escortă. Il privi pe Lindsay. Au ordin să lase convoiul imediat şi să 
pornească în căutare cu toată viteza. Ridică din umeri. Se pare că 
plasa se strânge în jurul neamţului. 

Kemp dădu din cap a încuviinţare. 

- Executarea! Când uşa se închise în urma ofițerului, mormăi: De 
acum nu mai avem decât nava noastră până ce sosesc cele de la 
Freetown. Ridică privirea din pământ. Când are loc întâlnirea? 

- Peste patruzeci şi opt de ore, domnule comodor. Am trecut 
paralela douăzeci, astăzi la prânz. 

Lindsay îl lăsă pradă gândurilor şi se întoarse pe puntea de 
comandă. Crucişătorul începuse manevra de ieşire din coloană, iar 
departe, în faţa convoiului, cele două distrugătoare îşi măreau de 
acum viteza, pentru a-şi lua posturile în formaţia nouă. 

- Transmite cargoului Brittany să ia poziţie în capul coloanei babord. 
Ridică binoclul la ochi şi urmări clipirile lămpii de semnalizare de la 
comanda  cargoului. Zise: După cum se vede, am ajuns noi 
responsabili pe toată comedia. 

Ritchie, care nu-l slăbea din ochi pe semnalizator, încuviinţă din 
cap. 

- Afară doar de american, dom'le comandant. Arătă cu degetul 
mare peste umăr. Stă cu noi şi acum, mai mult sau mai puţin. 

Lindsay zâmbi. Nu exista nici un pericol real, dar era straniu ca, în 
câteva ore, toată forţa convoiului să se topească, lăsându-l sub 
protecţia a numai două nave bătrâne. 

- Transmite lui John P. Ashton să ocupe poziţie în faţa convoiului. 

- O să-i sară căldările în aer, dom'le comandant, îi zise Ritchie. 

- Comandantul distrugătorului ştie că e singurul care dispune de 
aparate de detecție submarină. Nu-i nevoie să-i spunem noi ce are de 
făcut. 

Mai târziu, pe când bătrânul distrugător se grăbea pe lângă vase, îi 
văzu lampa de semnalizare clipind cu repeziciune şi auzi pe Ritchie 
raportând: 

- Semnal, dom'le comandant. „Trebuie că azi e ziua veteranilor!”. 
Clătină din cap. Da' să ştiţi că nu glumeşte. 

Când întunericul căzu peste cele trei coloane, americanul cu patru 
coşuri îşi ocupase poziţia, departe, în faţa convoiului. Lindsay spera să 
nu mai aibă vreo avarie pe timpul nopţii. Căci, altfel, era foarte posibil 
să fie pintenat de câteva vase din convoi. Ştiind că s-ar putea întîmplă 
aşa ceva, mecanicii de la bordul lui vor fi foarte grijulii, fără îndoială. 

Moţăia în scaun, pe jumătate dormind, pe jumătate ascultând 
bătaia cadenţată a maşinilor. Intr-un târziu, Stannard îl trezi. 

Aţipise de-a binelea când s-a schimbat cartul şi nu auzise nimic. 
Visa o plajă scăldată în soare. Şi Eve, udă de la spuma valurilor şi 


caldă, în braţele sale. Râzând voioasă. 

Se îndreptă în scaun. 

- Da? 

Stannard era cu spatele la lumina camuflată a habitaclului şi 
Lindsay nu-i putea observa faţa. 

- Am descifrat o radiogramă foarte urgentă, domnule comandant. 
De la Amiralitate. Dacă veniţi în camera hărților, o puteţi citi. 

- Zi-mi dumneata... Aşteptă, ştiind aproape cu exactitate ce-i va 
spune ofiţerul. 

- Cercetarea aeriană raportează căi o navă grea germană a ieşit în 
mare. De la Brest. 

Lindsay îl privi lung. 

- Când s-a întâmplat asta? 

- Aici e buba. Nici ei nu ştiu. Vremea a fost foarte neprielnică 
pentru luat fotografii aeriene iar antiaeriana din jurul Brestului este 
deosebit de densă. Friţii întrebuinţează acolo tot felul de şmecherii 
pentru camuflaj, plase şi aşa mai departe. Tot ce au putut afla cu 
siguranţă e că o navă mare, care era acolo, nu mai este... 

- Când s-a făcut ultima verificare? 

- Acum două săptămâni, domnule comandant. Stannard părea că 
se teme de ceva. Nu ne poate afecta pe noi, nu-i aşa? Vreau să spun, 
având în vedere că noi suntem un convoi strict secret. 

Lindsay se lăsă să alunece din scaun. 

- Nimic pe lume nu poate fi atât de secret. Cum s-ar putea ascunde 
douăzeci şi patru de vase şi Dumnezeu ştie câţi oameni de pe ele? 
Adăugă aspru: Trimite pe cineva să-l scoale pe comodor. E o problema 
care îl interesează. 

In timp ce Stannard se grăbea să telefoneze, Lindsay se duse în 
aripa babord a comenzii. Putea distinge foarte clar, în lumina lunii, 
transportorul de trupe cel mai apropiat, puntea bărcilor şi cele două 
coşuri cu siluetele lor, pe cerul înstelat, ca donjoanele unei fortărețe. 

Să fie o greşeală? E posibil. Germanii au căutat totdeauna să-şi 
mute navele grele dintr-un loc în altul, pentru a le feri de raiduri 
aeriene. Erau obligaţi să le aibă mereu în bună stare şi gata, oricând, 
să iasă în mare. Numai prin simpla lor prezenţă, navele acestea 
constituiau o permanentă ameninţare. Destul de însemnată pentru a 
obliga flota metropolitană engleză să-şi ţină navele grele nemişcate la 
baza de la Scapa, precum şi altele ceva mai la sud. Fiind stăpân pe 
întreg ţărmul francez, şi pe al său propriu, inamicul avea posibilitatea 
să-şi extindă această ameninţare. 

Strânse în mâini balustrada şi încercă să-şi descurce gândurile de 
îndoiala care-l sâcâia. Şi dacă toate făceau parte dintr-un plan ticluit? 
Acela ca atacurile corsarului asupra lui Loch Glendhu şi a celuilalt 
convoi să constituie o pregătire pentru cele ce aveau să urmeze. În cel 


mai bun caz, însemna că germanii erau îndreptăţiţi să spere că un 
singur corsar poate fixa un număr de nave mult mai mare decât l-ar 
presupune valoarea lui. În cel mai rău caz... Strânse şi mai tare în 
mâini lemnul balustradei. Inseamnă că toate crucişătoarele de care se 
dispunea în acest moment au fost retrase de la convoi, ca să fie 
trimise să vâneze potcoave de cai morţi. Este drept că vor găsi şi 
scufunda corsarul. Işi fixă privirea pe vasul care transporta trupe. Dar, 
în schimbul acestui sacrificiu, germanii pot spera să obţină premiul cel 
mai preţios. Un convoi întreg. Oameni, aprovizionări, materiale 
esenţiale şi... 

Făcu stânga împrejur când un om îi strigă: 

- Domnul comodor soseşte sus, pe comandă, domnule comandant. 

Stannard i se alătură pe aripa babord. 

- Ce facem, domnule comandant? 

Aşteptăm, navigatorule. Dar nu-l privi direct. Şi sperăm. 


xxx 


Dimineaţa se ivi frumoasă şi senină. Chiar din ultima parte a 
cartului patru-opt, soarele şi-a anunţat arşiţa ce avea să vină, iar 
orizontul s-a învăluit într-o negură joasă, ca un abur. 

Maxwell era ofiţer de cart, iar locotenentul Hunter porni să execute 
verificarea zilnică a coloanelor din formaţie şi a diferitelor relevmente 
în care se mențineau vasele din preajmă. Maxwell a rămas lângă 
balustradă, cu ochii aţintiţi pe forma abia vizibilă a distrugătorului 
american. Negura dată de evaporaţie producea distorsiuni jucăuşe 
imaginii suprastructurilor şi a coşurilor zvelte şi prezenta nava ca şi 
când ar fi fost tăiată în două jumătăţi, lipite apoi în unghi greşit. 

Trase cu coada ochiului spre Lindsay, care însă continua să rămână 
aţipit în scaun, un braţ, atârnându-i pe lângă corp, ca fără viaţă. Işi 
reluă firul gândurilor, încleştându-şi mâinile la spate, într-un gest 
reflex, ca la paradă. i 

Curând îşi va primi şi tresa îngustă de locotenent-comandor. Işi 
imagina cum va fi la şcoala de artilerie Whale Island. Şirurile de 
marinari şi ofiţeri trudiţi în marş. Comenzile lătrate la ei şi clinchetul 
armelor. Pentru el va fi ca şi când a reînnodat, în sfârşit, firul. Cu puţin 
noroc, o nouă avansare va veni în mod automat şi lumea va uita de 
acea singură greşeală, care, însă, îl costase atâta timp pierdut. 

Fiind ofiţer cu artileria, pe un distrugător, a trebuit să organizeze şi 
să execute o tragere de instrucţie, treabă absolut normală, un 
exerciţiu de rutină. Ajutorul său era, pe atunci, un sublocotenent, un 
tânăr răsfăţat şi stupid, în care n-ar fi trebuit să aibă deloc încredere. 
Probabil că, în acel moment, se gândea la proaspăta sa soţie. La 
emoţiile şi brusca îmbelşugare pe care i-a adus-o căsătoria. Era 
mândru din fire şi, la început, îi displăcuse ideea de a se însura cu o 


fată bogată, în timp ce el trăia dintr-o amărâtă soldă de locotenent. 

În momentul acela, gândurile îl duceau aiurea şi nu putea să se 
concentreze asupra tragerii. Sublocotenentul făcuse o greşeală 
grosolană în calcularea derivei, astfel că, în loc să nimerească ţinta 
remorcată, proiectilul a lovit remorcherul, omorând şapte oameni. 

Sublocotenentul a fost dat afară din armată, cu blam. Dar era un 
tânăr fără experienţă şi şocul nervos pe care l-a avut în urma 
accidentului a convins completul de judecată asupra acestui punct. Ca 
urmare, chiar dacă nu Maxwell apăsase pe trăgaci, a fost considerat 
ca fiind primul vinovat. Numai notaţiile excelente din dosarul său 
personal l-au salvat de la soarta sublocotenentului. Din punctul de 
vedere al completului de judecată, obligaţia de a-şi da demisia era o 
pedeapsă mai uşoară, dar, pentru Maxwell, aceasta însemnă un 
dezastru. 

Reintrat în Marină datorită războiului, aproape că se aştepta ca 
trecutul să-i fie uitat. Spera că i se oferă o şansă. O nouă ocazie. Dar 
nu a fost aşa. | s-au dat numai însărcinări lipsite de semnificaţie, una 
după alta, până ce, în final, a fost ambarcat pe Benbecula. Pe cea mai 
de jos treaptă a scării. 

Se lăsă pe spate, apăsând în călcâie. Dar când va ajunge din nou la 
Whale Island, nimeni nu va mai îndrăzni să-l ironizeze, sau să-l 
privească de sus. Va fi pentru ei cel care a scufundat un U-bot şi care 
a făcut astfel istorie. Cu nişte tunuri îmbătrânite şi câţiva rezervişti 
neinstruiţi, care să le armeze, împotriva elitei Marinei germane. Ochiul 
şi mintea sa realizaseră acest lucru. 

Gândul îi zbură apoi spre Decia. Spre acea viziune de coşmar a 
dormitorului ei, în care, un bărbat străin îngenunchease şi-i ceruse, 
lui, îndurare pentru că-l înşelase. Asta a făcut ca acum totul să fie 
prea târziu. Nu o mai poate avea. Nu mai poate savura admiraţia şi 
invidia de pe feţele camarazilor ofiţeri atunci când va intra cu ea la 
braţ într-o cameră. 

Telefonul de lângă cot îl făcu să tresară. 

- Ofiţerul de cart? 

Işi ridică ochii spre gabia catargului prova, revenindu-i în minte 
imaginea omului de veghe. 

- Avion, dom'le locotenent. La verde patru-cinci. 

Maxwell continuă să privească catargul prova. 

- Mai zi o dată! 

- Zău, dom'le locotenent, sunt sigur că a fost un avion. 

Maxwell acoperi microfonul cu mâna şi privi spre Lindsay. 

- Nebunul ăsta zice c-a văzut un avion, în prova tribord, domnule 
comandant. Se încruntă. La o mie cinci sute de mile depărtare de cel 
mai apropiat mal şi el vede avioane! Trebuie că l-a năucit arşiţa asta 
blestemată! 


Lindsay se sculă de pe scaun şi luă receptorul. 

- Aici comandantul. Exact ce vezi, băiatule? 

Marinarul păru tulburat. 

- Acu' nu mai văd nimic, dom'le comandant. Continuă cu 
încăpățânare: Da’ a fost unul. Ca o fărâmă de sticlă, aşa lucea în 
soare. Jos de tot. Deasupra negurii. 

- Continuă veghea! Lui Maxwell îi adăugă: A dispărut. 

- Evident, strâmbă din nas ofiţerul. 

Hunter veni de afară, împăturindu-şi listele cu vase. 

- Poate că a fost un avion mic, domnule comandant. Zâmbi 
stânjenit, când cei doi îl priviră. Am uitat că nu există nici un portavion 
pe aici. 

Telefonul zbârnâi din nou. Lindsay ridică repede receptorul. 

- Aici comandantul. 

- Tocma' l-am zărit din nou, cam în acelaşi relevment, dom'le 
comandant. Numa’ o sclipire. Foarte mic, dar e, sigur, un avion. 

Lindsay înmână receptorul lui Maxwell. 

- Raportează comodorului că i-aş fi recunoscător dacă ar veni până 
aici. Aşteptă ca Maxwell să transmită mesajul. Foarte bine, tunarule. 
Îşi aruncă privirea spre vasul cu trupe cel mai apropiat. Acum poţi da 
liber de la posturile de luptă. 

Nimeni nu mai mişcă. Apoi Maxwell întrebă: 

- De ce aşa, domnule comandant? 

- Ca să ne dea... făcu o pauză, amintindu-şi de restaurantul pustiu 
şi de turcul de la masa sa, ca să ne dea „timp”. 

Maxwell ridică din umeri. Fără vreun cuvânt, apăsă tare pe butonul 
roşu. 


xxx 


Dancy îşi frecă fruntea cu o batistă. Cu toate conductele de aerisire 
ale punţii de comandă, atmosfera, era înăbuşitoare. Intrebă, liniştit: 

- Crezi că o să se întâmple ceva? 

Stannard trase cu coada ochiului spre făptura voluminoasă a 
comodorului aflat în scaun, apoi la Lindsay, care sta în afara uşii din 
tribord. 

- Nu ştiu. Aşteptarea asta mă fierbe de tot. 

Nava se afla, de două ore, în alarmă de luptă, deşi tuturor li se 
părea că dura de mult mai mult timp. 

Fără veste, comodorul se ridică din scaun şi se răsti: 

- La camera hărților. Aşteptă până ce Lindsay îl ajunse din urmă şi 
adăugă: Şi dumneata, navigatorule. 

In camera hărților, aerul era şi mai încins, căci toate hublourile şi 
capacele lor fuseseră închise ermetic. Comodorul zise: 

- Nimic. 


Stannard se uită la Lindsay. Părea foarte echilibrat, chiar calm. 

- Omul de veghe era foarte sigur de avion, domnule comodor. 
Lindsay îl privi pe deasupra mesei. E un marinar cu experienţă. 

- Înţeleg. Mâinile comodorului fluturară vag peste masă şi apoi se 
aşezară pe hartă. Ce propui? 

Lindsay se relaxă, un pic. 

- Dacă nu greşesc, a transmite acum o radiogramă pentru a cere 
ajutor, înseamnă a căuta cu luminarea un dezastru. Întâi, pentru că 
ştim că navele de la Freetown vor lua contact cu noi cel mai devreme 
mâine. Al doilea pentru că dacă există o navă inamică aici, în larg, s-ar 
putea ca ea să nu ştie de prezenţa şi poziţia noastră. 

- Ei şi? 

- Propun să schimbaţi direcţia spre est, domnule comodor. Sau să 
facem o întoarcere de o sută optzeci de grade şi, după aceea, să 
cerem ajutor. Să mărim viteza de marş la maxim. Asta ne-ar da timp şi 
spaţiu de manevră. 

- iți dai seama ce ceri dumneata? Vocea lui Kemp tremura. Ca eu să 
fug de frica unei umbre! Trebuie că ţi-ai pierdut minţile! 

Lindsay zise răbdător: 

- Acel avion a fost, după toate probabilitățile, catapultat de pe o 
navă de luptă. Dacă este aşa, atunci trebuie să vă aşteptaţi la tot ce 
poate fi mai rău. Adăugă, tonul său luând o asprime bruscă: Şi care e 
alternativa? Să dăm ca berbecul, cu capul înainte, direct în distrugere? 
Vorbi mai repede, ca şi cum ar fi vrut să evite să fie întrerupt. 
Stannard îl văzu strângând pumnii, ceea ce vădea efortul pe care-l 
face ca să înfrângă rezistenţa lui Kemp. Gândiţi-vă, domnule comodor, 
la urmări, dacă lăsăm acest convoi să fie decimat. Nu mai vorbesc de 
lovitura morală pe care o va da, acum, după dezastrul de la 
Singapore, iar pierderile pe care le vom înregistra vor fi teribile. 
Trupele acestea sunt vitale pentru următoarele luni şi, din câte ştim, 
tot aşa sunt aprovizionările şi materialele. 

Kemp făcu câţiva paşi spre peretele cabinei şi rămase cu spatele la 
ei, un timp. 

- N-o pot face. E prea mult. Adăugă ezitant: Suntem obligaţi să 
riscăm. 

- Domnule comodor. s-au luat până acum prea multe riscuri. 
Lindsay vorbise foarte liniştit. Cel pe care şi l-a asumat amiralul 
Phillpis, cu Repulse şi Prince of Wales, dar amândouă au fost 
scufundate. Singapore a căzut, tot aşa. Am riscat să trimitem o 
armată pentru a-i ajuta pe greci, când oricine, în afara unui nebun, 
putea vedea că este o imposibilitate să se oprească acolo lanţul 
eşecurilor. Rezultatul: am pierdut o groază de oameni şi un număr de 
vapoare bune, încercând să-i scoatem din Creta. 

- Mă acuzi că risc convoiul? Aşa e? Kemp tot nu se întorsese cu 


faţa. 

- Cred că nu aveţi de ales, sunteţi obligat să luaţi un drum de 
evitare, acum, domnule comodor. Cum Kemp nu răspunse, persistă: 
Dacă mai aşteptaţi, încercarea de a dispersa convoiul va fi fără folos. 
Avem în faţă o zi întreagă de vizibilitate bună... 

- Lasă-mă să mă gândesc, îl întrerupse, brusc, Kemp. 

- Ce fac cu echipa mea de calcule nautice, domnule comodor? 

- Lasă-i să aştepte până sunt eu gata! ţipă Kemp. Şi, acum, pentru 
numele lui Dumnezeu lăsaţi-mă singur! 

Stannard îl urmă pe Lindsay pe coridor şi se strecură pe lângă 
aspirantul şi semnalizatorul său, care aşteptau. Işi mormăi în barbă. 
„Ticălos nemernic!” Apoi trânti uşa în urma lui, ce-l făcu pe unul dintre 
timonierii alergători să sară în sus, alarmat. 

Deasupra punţii de comandă, la pustei său blindat de conducere a 
focului, Maxwell auzi bubuitul uşii. Era leoarcă de sudoare, iar 
cămăşile observatorilor şi a lui Hunter, care se afla imediat dedesubtul 
scaunului său de oţel, arătau de parcă ar fi fost scoase atunci din 
mare. In apele Groenlandei, reuşiseră să facă faţă rigorilor vremii, cu 
îmbrăcămintea groasă şi cu mici radiatoare electrice. Dar, în arşiţa de 
aici, nu exista nici un fel de posibilitate de apărare împotriva soarelui. 

Hunter se suci în scaun şi-l privi. 

- Nici un avion. Nu e nici dracul pe aici. Atunci de ce nu se dă liber 
de la posturile de luptă? 

Pentru că tâmpitul ăla de comodor nu-i în stare să se hotărască 
odată, de aia. Dar, cu voce tare, Maxwell răspunse aspru: 

- Pentru Dumnezeu, nu mai începe şi tu acuma! 

Hunter ridică din umeri şi se întinse să deschidă o fantă de 
observare în peretele din babord. Nu aducea decât foarte slabă briză, 
dar vederea vasului cu trupe din apropiere îi dădea încredere. Aceeaşi 
privelişte zi de zi, zi de zi. Îl simţi pe Maxwell că se foieşte în spatele 
lui şi zâmbi. Whale Island. Lui Maxwell o să-i placă grozav acolo. 
Numai gura şi nădragii de el, ca toţi cei de felul lui. 

Pentru o frântură de secundă, i se păru că un avion a venit în picaj, 
peste ei, dar era ceva imposibil. Şuierul ţipător părea că se 
grămădeşte asupra lui, până ce mintea se întunecă cu totul. Atunci 
auzi şi exploziile şi, uitându-se mirat spre vasul cu trupe, văzu jerbele 
de apă înspumată cum se ridică dincolo de acesta, mai sus şi mai sus, 
până ce ajunseră să strălucească ca mătasea albă în lumina soarelui. 

Când coloanele înalte de apă începuseră să cadă, distinse şi pala 
atotgrăitoare de fum negru, crescând şi învârtoşându-se pe cerul 
senin, ca o pată murdară. Un vas din coloana babord primise o 
lovitură. Dar, de la ce? Nu fusese decât o chestiune de secunde. 
Secunde în care totul şi fiecare om din jurul său păruseră suspendaţi 
în timp şi spaţiu. 


Atunci Maxwell urlă: r 

- Nu căsca gura la mine! Incepe observarea obiectivului! Dădu un 
pumn în umărul unui marinar apropiat. Mişcă-te odată, treci pe 
obiectiv! 

Îşi îndesă ochii în puternica lunetă a aparatului director de tir, care 
începuse să se rotească Încet pe soclul său. Clipi din pricina luminii 
orbitoare şi-şi şterse fruntea cu încheietura mâinii. Nimic. Orizontul 
era încă înceţoşat, dar nu aşa de tare ca să ascundă nave. Ar trebui să 
se vadă ceva. Simţi că-l trece un fior rece prin şira spinării, când puse 
mâna pe telefon şi raportă: 

- Domnule comandant, proiectilele vin de dincolo de orizont. 

II auzi şi pe Hunter gâfâind. 

- Nu e nici un obiectiv, domnule locotenent. 

Lindsay auzi vocea tremurânadă a artileristului, şi alergă spre uşa 
timoneriei. Vasul ce fusese încadrat de trei sau patru proiectile grele 
ieşise din formaţie, cu puntea arzând puternic sub o trâmbă imensă 
de fum. Strigă: 

- Transmite o radiogramă! Mai mâăzgăli pe hârtie câteva cuvinte în 
plus, înainte ca Ritchie să apuce să se repeadă la postul de TFF. Cel 
puţin aşa, va exista cineva care să ştie ce se întîmplă. 

II auzi pe comodor făcându-şi loc printre oamenii de veghe de la 
comandă şi întrebând, cu voce tremurătoare: 

- Ce-a fost asta? Unde-i inamicul? 

Din nou se auzi şuieratul ţipător, iar Lindsay se încordă gândindu-se 
la proiectilele care se năpusteau spre ei, din arcul de foc al traiectoriei 
lor. Avusese dreptate. Trei coloane de apă izbucniră deasupra liniei de 
vase din cealaltă latură a formaţiei, Strigă: 

- Am raportat că suntem atacați! Nu-şi dezlipea ochii de pe cargoul 
în flăcări. 

- Da, da. 

Kemp părea că nu mai poate gândi cu claritate. Se uita şi el la 
cargou, la fumul şi flăcările care acum înghiţiseră întreaga dunetă a 
vasului. 

Lindsay îi zise: 

- Trag cu observare din avion. Loviturile au căzut cam la întâmplare. 
Privi, cu coada ochiului, la faţa înspăimântată a celuilalt. Mi-e teamă, 
însă, că n-o să ne mai putem bizui pe noroc. 

Îl lăsă pe comodor pe aripa comenzii şi intră în timonerie. Era prea 
târziu, acum, pentru întoarcerea convoiului din drum. În orice 
moment, nava inamică îşi putea face apariţia. Dar, dacă trăgea de la 
aşa distanţă şi cu precizie atât de mare, însemna că e o navă grea. 
Mult prea grea. 

Văzu feţele oamenilor din jur, pândindu-l, aşteptând să-i audă 
hotărârea. Zise, liniştit: 


- Dă semnal convoiului să se disperseze. 

Umbra lui Kemp umplu uşa. 

- N-am dat un astfel de ordin! îşi trăgea nervos gulerul. Ordon să fiu 
imediat informat! 

- Ei, bine, vă informez acum, domnule comodor! Aveţi vreo 
obiecţie? 

Kemp îşi plecă privirea. 

- Presupun că în felul acesta unele vase vor scăpa. N-avem ce face 
altceva. 

Lindsay îl privi calm. Doamne, cum de putea să se simtă atât de 
detaşat? Zise: 

- Aşa după cum mi-aţi spus când aţi venit la bordul navei, domnule 
comodor, nava asta este sub comanda mea. In momentul când 
convoiul se dispersează, comanda dumneavoastră a luat sfârşit. 

Kemp îl privi lung, cu ochii umezi de efortul concentrării. 

- Dar distrugătorul american mai există! 

De data asta, Lindsay nu se mai osteni să-şi ascundă disprețul. 

- Aţi fi în stare să-l trimiteţi la pieire, nu-i aşa? li întoarse spatele. 
Oricum, vom avea nevoie de el, ca să menţină contactul cu inamicul, 
când totul se va fi isprăvit. 

Parcă pentru a sublinia finalitatea cuvintelor sale, difuzorul 
transmiţătorului de ordine comunică: 

- Directorul de tir către comandă: inamicul în vedere! 


NE-AU SCUTIT El DE PERICOL 


Cargoul cuprins de flăcări rămăsese cu o milă în urma convoiului, 
când coloana de vase din babordul formaţiei a început întoarcerea 
ordonată prin semnale de Lindsay, valul din ce în ce mai înalt în prova 
vaselor vădind că acestea îşi măresc progresiv viteza. 

De la John P Ashton, dom'le comandant. Ritchie îşi potrivi luneta să 
vadă semnalul. „Cer permisiunea să angajez inamicul!” 

O nouă salvă de artilerie trecu vâjâind pe deasupra lor, făcând să 
vibreze întreaga punte de comandă. Proiectilele au explodat la numai 
un cablu depărtare de vasul cu trupe aflat în capul coloanei de centru, 
făcând să ţâşnească în sus jerbe înalte de spumă şi fum negru. 

- Răspunde negativ. Chiar şi o lovitură care nu l-ar nimeri în plin, 
dar ar cădea lângă ţintă, ar fi de ajuns să scufunde bătrânul 
distrugător. Dă semnal celei de a doua coloane să se disperseze 
imediat! 

Stannard mormăi, furios: 

- N-or să poată ajunge departe, ticăloşii ăştia trag prea bine. 

Un nou muget înfricoşător învălui puntea de comandă şi 
locotenentul văzu, uimit, cum proiectilele explodează exact în locul în 
care gigantul pasager de linie s-ar fi aflat dacă n-ar fi schimbat la timp 
direcţia de deplasare. 

Lindsay deschise o fantă de observare dinspre tribord şi-şi ridică 
binoclul la ochi. Nu distinse, la început, decât negura şi apa albastră a 
mării, mai jos de orizont. Auzi, în spate, la interfon, vocea lui Hunter: 

Verde trei-zero! Distanţă unu-opt-zero! 

Şi apoi, brusc, dădu cu ochii de nava inamică. Forma o pată, mai 
închisă, pe negura orizontului, iar în momentul când o desluşi, 
licăririle portocalii de la gura tunurilor dezvălui privirii silueta 
suprastructurilor. Căută să se abţină de a înghiţi în sec, deşi gâtlejul îi 
ardea ca un cuptor. Ştia că toţi cei din jur stau cu ochii pe el. 
Incercând să-i interpreteze fiecare gest. 

Cel puţin un crucişător, dacă nu cumva o navă mai mare. Auzi din 
nou geamătul asurzitor al proiectilelor sfâşiind tăriile cerului, pentru a 
se abale pe vasele care încercau să se disperseze şi simţi 
binecunoscuta zguduire a exploziilor în apă. 

- Transmite acelaşi semnal şi coloanei noastre. Spune-le să execute 
cât pot mai repede. 

Inamicul mai trase odată şi vasul clin coada coloanei fu încadrat de 
trei proiectile. Continuă să înainteze cu încăpățânare prin torentele de 


spuma revărsate de explozii, dar când reuşi să le străbată, Lindsay 
observa că este avariat. Puntea bărcilor arăta de parcă se prăvălise pe 
ea o avalanşă de stânci. 

- Au confirmat toţi primirea semnalului, dom'le comandant. 

Ritchie scria înfrigurat în jurnalul său. Deşi nu mai avea nici un rost. 
Nimeni nu va mai apuca să citească vreodată ceea ce scrisese. 

Se făcu o tăcere apăsătoare în timonerie, când Lindsay zise: 

- Dă-mi microfonul. 

II luă din mâna lui Dancy şi, pentru o clipă, revăzu în minte pe toţi 
cei de sub comanda sa. 

- Vă vorbeşte comandantul. Suntem atacați de o navă grea de 
luptă a inamicului, aflată în momentul de faţă în prova tribord, la 
distanţă de nouă mile. Este o navă mare şi rapidă. Dacă ar fi fost 
întuneric sau timp cu vizibilitate redusă, convoiul ar fi putut scăpa prin 
dispersare. 

Făcu o pauză, în timp ce marea izbucni departe, în pupa-babord, cu 
alte jerbe ucigătoare, care încadrau unul din vase. Chiar la acea 
distanţă se putea auzi scrâşnetul de metal ciocnit, asemănător 
loviturilor de topor ale pădurarului, într-o zi liniştită. Sunetul schijelor 
ascuţite muşcând din oţelul bordajului. 

Continuă să vorbească în microfon: 

- Pentru a le lăsa măcar speranţa de scăpare, trebuie să le dăm 
timp. 

Închise întrerupătorul microfonului şi-l privi pe Ritchie. 

- Şi cu asta, basta. Semnalizator, ridică pavilionul de luptă! 

Comodorul, care până atunci privise pierdut cargoul cu puntea 
bărcilor răvăşită, se roti în scaun şi strigă: 

- Stop! îţi ordon să... 

- Intenţionez să dau convoiului cât mai mult răgaz posibil, ca să 
aibă o şansă de salvare, îl întrerupse, răstit, Lindsay. Cu sau fără 
încuviințarea dumneavoastră, domnule comodor! 

Ritchie se împinse printre cei doi, apucă de mână pe un timonier 
semnalizator şi-i zise: 

- Hai cu mine, băiatule! O să ai ce povesti nepoților! 

Lindsay se apleca pe girocompas. 

- Vino la dreapta zece. Cârma zero! Drept aşa! 

- Drept aşa! Cap compas trei-patru-zero, domnule comandant! 

- Amândouă înainte! 

Stannard ascultă clinchetul rapid al telegrafelor. 

- Să-l chem aici pe şeful mecanic, domnule comandant? 

- Nu e nevoie. Ştie ce se întîmplă. Lindsay simţi sub picioare 
grătarul de pe puntea de comandă vibrând şi zăngănind. lată dovada, 
ştie perfect! 

În timp ce nava se înclina uşor, făcând curba pentru luarea noului 


drum, Lindsay deosebi o umbră întunecată, care trece scurt, prin faţa 
geamului comenzii. Urmări cu privirea pavilionul mare de luptă 
înălțându-se de-a lungul catargului prova şi pe câţiva dintre marinarii 
armamentelor de la tunuri cum se întorc să-l privească. Il auzi pe 
Ritchie făcând remarca: 

- Curios lucru. Is de atâţia ani cu semnalele şi pavilioanele, da’ 
n-am apucat până acum să-l văd pe ăsta ridicat! 

Când îşi reîntoarse privirea, în pupa navei marea părea plină de 
vase, navigând care încotro, în drumuri şi relevmente diferite. 

Din nou văzduhul fu sfâşiat de zgomotul proiectilelor pe traiectorie 
şi din nou explodară în apropierea unei ţinte, un tanc petrolier în plină 
viteză. 

- Avion, drept în prova, domnule comandant! 

Descoperi din ochi ciobul acela argintiu de deasupra orizontului, 
mişcându-se calm, în lumina soarelui. Ochiul inamicului, ucigător şi 
imposibil de ajuns. Raportând cum cade fiecare dintre proiectile. Gata 
pregătit să urmeze şi să ghideze crucişătorul, întocmai ca un peşte 
pilot care-şi îndrumă rechinul. 

Prea rapid pentru tunurile greoaie ale lui Maxwell. Şi prea depărtat 
pentru bătaia tunurilor automate. 

Până acum nimeni de la bordul navei inamice nu părea că a 
observat provocarea de luptă a Benbecu/ei. Işi imaginau, probabil, că 
şi ea încearcă să scape cu fuga, în direcţie greşită, sau că nu mai 
poate guverna. Stannard zise, încordat: 

- Tunurile lui Maxwell nici măcar n-ajung până la ticălosul ăsta, la 
asemenea distanţă! 

Lindsay nici nu-l privi. Apucă receptorul, care-i vibra puternic în 
mână, ca şi structura întregii punți de comandă, sub smuciturile 
maşinilor lui Fraser. A 

- Ofiţer cu artileria! Aici comandantul. Incepe tragerea cu bateria 
din tribord. Aşteptă un pic şi apoi continuă, întrerupând hotărât 
protestul lui Maxwell. Ştiu că tunurile armate de cei din trupele de 
uscat nu au acum câmp liber de tragere. Dar trebuie să abatem focul 
inamicului de la vasele convoiului. Încerc să micşorez distanţa cât pot 
mai repede. 

Puse receptorul la loc şi ascultă sunetul înăbuşit al soneriei de 
deschidere a focului, urmat imediat de bubuitul tunurilor 1 şi 3, care 
au reculat amândouă odată. 

- Scurte! 

Işi ridică binoclul la timp ca să vadă jerbele subţiri do spumă 
destrămându-se exact pe direcţia siluetei înnegurate a inamicului, 
care se distingea bine acum: punţile diferitelor comenzi înalt etajate şi 
turelele ce se roteau, ca şi cum l-ar fi căutat pe impertinentul 
provocator. 


Dancy se uita, transfigurat, la apa care se zvârcolea ca creastă de 
val izbită de o stâncă, o clipă înainte de a izbucni într-o coloană înaltă, 
spre cer, la travers în tribord. | se păru că simte dogoarea exploziei şi 
că are în nări mirosul greţos al proiectilelor grele. 

Descoperi că Stannard îl apucă strâns de încheietura mâinii şi îi 
şopteşte, foarte apăsat. _ 

- la scrisoarea asta. Păstreaz-o pentru mine. Il privi în ochi. Pentru 
orice eventualitate, înţelegi, prietene? 

Dancy n-apucă să răspundă, căci se prăvăli, când întreaga 
comandă s-a zvârcolit din pricina unei teribile explozii. Simţi, vag, cum 
picioarele i se încurcă cu cele ale lui Stannard şi ale unui semnalizator 
şi chiar după ce explozia asurzitoare încetă, în urechi îi mai stărui 
zgomotul ei, ca vâjâitul presiunii în auzul celui cu capul sub apă. 

Văzu în jur feţe înspăimântate, guri dând ordine pe care nu le auzea 
şi uşa din tribord presărată de stele luminate de soare. Se smuci 
ridicându-se în picioare, odată eu revenirea auzului, şi constata că 
stelele din uşă erau găuri de schije, dar avu imediat o puternică 
senzaţie de vomă, când dădu cu ochii de forma însângerată de sub 
ele. 

Locotenentul Paget fusese trimis pe comanda de navigaţie să dea o 
mână de ajutor şi fusese aproape rupt în două de explozie. Mâinile 
încă i se mai mişcau, încercând zadarnic să se încleşteze, ca nişte 
gheare de ceva de-a lungul corpului şi răcnetele se auzeau mai tare şi 
mai tare, ca cele ale unei femei torturate. 

- Cârma dreapta douăzeci! Lindsay îşi petrecu repede braţul pe 
după portavoce, când cârma se roti repede spre tribord. Bateria 
babord, fiţi gata de tragere! Şterse cu mâneca hainei praful şi pitura 
scorojită căzută pe faţa giroscopului. Cârma zero! Drept aşa! 

- Drept aşa! Cap compas zero-trei-zero! 

- Jolliffe a trebuit să-şi încleşteze dinţii, când un semnalizator i-a 
înfăşurat un bandaj în jurul braţului. O schijă mică îl brăzdase după ce 
trecuse prin corpul locotenentului, care răcnea, prăvălit câţiva paşi 
mai încolo. 

Tunurile din babord se smuciră puternic în arcurile recuperatoare, 
cu gurile ridicate spre cer, în efortul lor de a lovi inamicul. 

Lindsay se forţă să nu audă strigătele şi gemetele rănitului, până ce 
deveniră mai slabe şi, deodată, încetară. Ştia că o echipă cu targă 
intrase pe comandă, dar nu şi-a întors capul, concentrându-şi fiecare 
fibră a creierului asupra navei inamice. 

- Distanţa e acum unu-şase-zero! 

Işi privi cu grijă adversarul, prin binoclu. Opt mile separau 
crucişătorul, cu blindajul său puternic, de nava lui canarisită în tribord 
şi apărată doar de pitura de camuflaj. Acum inamicul înţelesese foarte 
bine mesajul Benbeculei. Pusese prova pe ea şi folosea alternativ cele 


două turele din faţă. Toate şase tunurile trăgeau cu regularitate 
matematică, făcând suprastructurile crucişătorului să pară incendiate 
de flăcările de la gura ţevilor. 

Când, într-un târziu, aruncă o privire peste umăr, constată că trupul 
lui Paget fusese luat de acolo. Nu se mai vedea decât o pată purpurie, 
ca o urmă de pensulă, care să amintească de locul unde omul îşi 
pierduse viaţa. 

Pe măsură ce focul tunurilor creştea în intensitate, Lindsay schimba 
direcţia la intervale neregulate, marcate de curbele formate în siajul 
înspumat. Bateriile trăgeau alternativ. Întâi cea din tribord, apoi cea 
din babord. De două ori câte două tuburi, împotriva celor şase ale 
germanului. 

Maxwell comunică prin interfon: 

- Este crucişătorul Minden. Tunuri de 203 mm, douăsprezece tunuri 
lanstorpile. Oftă scurt. Viteza estimată: treizeci şi trei de noduri. 

Lindsay îşi muşcă buza. ca să-şi ascundă disperarea. In ceea ce o 
priveşte pe Benbecula, era ca şi când s-ar fi luptat cu un crucişător de 
bătălie în toată regula. 

Un telefon zbârnâi, zgomotul lui fiind înăbuşit de explozii şi de 
larma ventilatoarelor. 

- Postul de transmisii a primit o radiogramă despre celălalt corsar, 
domnule comandant. 

Lindsay clipi, când marea de dincolo de prova dispăru din vedere, 
ascunsă de un zid uriaş de spumă şi fum. Simţi cum toată coca navei 
se zguduie sub unda de şoc, de parcă ar fi fost lovită de bombă. 

- Citeşte-mi-o! 

Marinarul îşi dezlipi privirea de la fanta de observare şi se aplecă pe 
telefon. 

- „Corsarul scufundat. Toate navele disponibile sunt în drum să vă 
dea ajutor”, Câteva secunde mai târziu: Crucişătorul Canopus ne 
cheamă, domnule comandant. Întreabă: „Care este poziţia dvs.?” 

Lindsay privi cum marea izbucneşte din nou în jerbe înspumate. 
Mult mai aproape de data asta. 

- Răspunde-le: poziţia noastră este disperată! 

Stannard puse mâna pe braţul marinarului. 

- Lasă. O dau eu la postul de transmisii. 

- Ce fac vasele convoiului, locotenent? strigă Lindsay. 

Dancy alergă la fereastra dinspre pupa şi privi prin panaşul de fum 
lăsat de coşul Benbeculei. În câteva secunde văzu toată situaţia. 
Vasele, dispersate, apăreau mititele în depărtare, în comparaţie cu 
pavilionul care flutura la catargul lor mare. Siajul alb, ondulat de 
schimbările de drum, marea, totul. 

- Transportoarele de trupe sunt dincolo de bătaia tunurilor, 
domnule comandant. Restul vaselor sunt dispersate. 


- Foarte bine. 

- Distanţa e acum unu-cinci-zero. 

Toate cele patru tunuri trăgeau şi reîncărcau cât puteau de repede, 
iar servanţii lui Maxwell, de pe comanda de artilerie, strigau 
gismentele şi derivele după fiecare schimbare de drum a navei. 

In camera maşinilor, Fraser se agăţase de platforma care se tot 
smucea şi-şi supraveghea oamenii furnicând în jurul maşinilor. În 
compartimentul echipei de combatere a avariilor, Goss se ţinea 
nemişcat în scaun, în faţa panoului de semnalizare, cu mâinile 
împreunate pe burtă. Pretutindeni pe navă, deasupra şi dedesubtul 
punților, în spatele uşilor etanşate sau pe platformele lipsite de 
apărare ale tunurilor, marinarii aşteptau inevitabilul. li făcea faţă 
fiecare în felul său. 

Departe, în pupa, răspândit în evantai pe linia orizontului, convoiul, 
odinioară atât de falnic, îşi pierduse de mult formaţia. Vasul lovit cel 
dintâi se scufundase, dar celelalte care nu primiseră lovituri în plin, ci 
numai explozii apropiate, reuşiseră să se menţină pe drumul spre 
salvare, unele din ele lăsând în urmă dâre de fum, ca nişte cicatrice 
uriaşe pe cer. 

La bordul celui de al doilea transportor de trupe, punţile şi posturile 
vasului erau înţesate de siluete tăcute, deformate de centurile de 
salvare, strânse în rânduri dese, rămase locului de la începutul 
atacului. 

Un ofiţer, aflat la postul său pe punte, lângă o barcă, zise, deodată: 

- la priviţi ce face nava aia bătrână! N-aş fi crezut în viaţa mea aşa 
ceva! Cu toate că soldaţii săi subordonați erau de faţă, îşi scoase 
chipiul şi-l flutură deasupra capului. Dar vocea nu reuşi să sune decât 
a şoaptă, când continuă: Noroc bun, bătrânico! 

Micul grup de fete Wren, înghesuit la capătul dinspre pupa al punţii 
bărcilor, se strânse şi mai tare, când nava îndepărtată fu din nou 
încadrată de jerbele înspumate ridicate de proiectile. 

Marion îşi petrecu braţul pe după umerii prietenei sale şi-i zise: 

- Nu mai plânge, Eve! 

- Ştiu că plâng, răspunse aceasta, scuturând capul, îşi miji ochii, 
încercând să nu piardă clin vedere nava canarisită şi cu pupa de formă 
demodată. Dar îmi vine să strig urale! 

Ceva ca un suspin se propagă prin rândurile de soldaţi privitori. O 
voce exclamă: 

- A fost lovită! 

Când sunetul exploziei a ajuns într-un târziu la vasele dispersate, 
semăna cu un tunet. Nici ofiţerii cu binocluri nu reuşeau să distingă 
vreo parte a Benbeculei, din pricina fumului gros. Marion îşi înteţi 
strânsoarea braţului. 

- Dar continuă să tragă. Cum de mai pot oare? 


Eve nu răspunse. Nu vedea decât mica vilă, cu masa luminată de 
luminări. Apoi el, aşezat pe pat. Privind-o. Strângând-o în braţe. 

Încă un grup de explozii bubui pe faţa mării. Mult mai înăbuşit 
acum, căci distanţa de navele angajate se mărea din ce în ce. Un om 
rosti: 

- O lovitură în plin de data asta. Trebuie să fi fost în plin. 

- N-ai vrea să te duci sub punte? Marion privea dezolată la 
perdeaua de fum gros lăsată de coş în urma navei. Poţi cobori, nu mai 
e nici un pericol. Ne-au scutit ei de pericol. 

- Nu. Scutură din cap. El ştie că sunt aici. Sunt sigură de asta. 

- Ca şi mine. 

Amândouă rămaseră tăcute lângă balustradă. 


xxx 


- Foooc! 

Maxwell răguşise de atâta strigat în microfon. Compartimentul 
părea înecat de fum, iar zgomotul era de nesuportat, din pricina 
deselor salve inamice care clătinau necontenit nava. 

- De ce dracu' n-o putem lovi? strigă Hunter prin trâmbele de fum, 
de pe locul său din spatele scaunului lui Maxwell. Doar am ajuns la 
numai şase mile distanţă, pentru numele lui Dumnezeu! 

Tunurile din tribord trosniră din nou şi Maxwell trase o înjurătură 
când proiectilele lor explodară în negură. 

- Lungeşte doi! 

Nu terminase de pronunţat, când salva următoare încadră nava lor, 
ca într-o menghină de oţel. Îl văzu pe Hunter cum se clatină în scaun 
şi-l priveşte cu ochii holbaţi şi o expresie de groază pe faţă, sângele 
gâlgâindu-i pe gură şi privirea pierdută fiind lipsită de înţelegere, 
pentru totdeauna. 

Doi dintre marinari erau şi ei doborâţi, iar cel de al treilea se târa 
agăţat de scaunul lui Maxwell, ţinându-şi şoldul cu o mână şi horcăind 
în agonie. 

- Echipa de prim ajutor să vină la comanda de artilerie! 

Maxwell oftă. Telefonul nu mai funcţiona. Se ridică şi atârnă 
receptorul de scaun, apoi ieşi, în bătaia soarelui, după ce-l mângâie, o 
clipă, pe creştet, pe marinarul rănit. 

Câteva siluete trecură pe lângă el, învăluite în fum, şi un marinar 
strigă: _ 

- Sus pe teugă! In tribord! 

Tunul 1 încă mai trăgea, când Maxwell sosi la el şi-l găsi pe bătrânul 
Baldock, subofiţerul rechemat, dând ordine. Celălalt tun era făcut 
fărâme, azvăârlit într-un crater adânc, în jurul căruia zăceau, risipite, 
resturi de trupuri omeneşti şi bălți macabre de sânge. 

Baldock îi strigă: 


- În bordul ăsta, ambii ofiţeri de la tunuri au fost ucişi. 

Maxwell dădu din cap că a înţeles; se simţea foarte detaşat. 

- Continuă să tragi dumneata, atunci! 

Se deplasă în celălalt bord, unde găsi pe tânărul sublocotenent care 
comanda tunul stând pe un cheson şi ţinându-şi un braţ în dreptul 
feţei, ca un om care se apără de soare. 

- Eşti teafăr, Cordeaux? 

Ofiţerul îl privi lung. 

- Da, domnule locotenent. 

Apoi îşi îndreptă ochii spre cadavrul de lângă celălalt tun: capul îi 
lipsea, dar mai purta încă haina. Era ca şi a lui, tot cu o singură tresă 
ondulată. 

Un proiectil vâjâi pe deasupra, dar Maxwell nici nu se clinti. 

- Ce să-i faci, băiatule, fiecare cu norocul lui. Işi aranjă chipiul. Mă 
duc la pupa să văd ce fac berbecii noştri. Dumneata ai să continui aici, 
nu? 

Tânărul îl urmări cu privirea un timp şi apoi îşi ridică casca de jos. În 
faţă, ochitorul în înălţime şi cel în direcţie, ca şi marinarul cu mânuşi 
de asbest, care manevra închizătorul, îi aşteptau ordinul. Vor muri în 
curând. Cu toţii. Ca şi prietenul său care acum zăcea fără cap. 
Ochitorul în-direcţie îi zise, obosit: 

- Incepem din nou să întoarcem, dom'le sublocotenent! 

Cordeaux se auzi singur rostind: 

- Tunul 2, fiţi gata! 

Apoi, împreună cu ceilalţi, urmări cu privirea cum prova începe să 
se rotească spre tribord. 


xxx 


- Cârma zero! 

Lindsay a trebuit să zbiere ca să se facă auzit. Tunarii nemți trăgeau 
foarte repede şi el ştia că Benbecula fusese lovită rău. Dar zgomotul 
era prea mare, prea vast pentru a mai putea recunoaşte sau distinge 
exact. Timpul încetase să mai însemne ceva pentru el, iar în vreme ce 
continua să-şi conducă nava, forţând-o să se sucească ca un beţiv, 
într-o parte şi în cealaltă, nu mai era conştient decât de distanta care 
mai separa pe cei doi combatanți atât de inegali. 

- Cârma este zero, dom'le comandant! 

Jolliffe se cramponase de timonă, faţa-i arătând ca cenuşa din 
pricina pierderii de sânge. 

Ritchie veni lângă el şi-i zise: 

- Lasă, bătrâne, că mergem împreună la fund. 

Timonierul îl privi cu ochi de gheaţă. 

- Du-te dracului de aici, cobe ticăloasă 1 

Ritchie îşi feri privirea. „Dumnezeule! Bietul amărât încă mai crede 


că vom supravieţui!” 

Lumina soarelui răzbi prin fum şi Lindsay se întoarse la timp pentru 
a zări hidroavionul de observare sclipind la travers în tribord, la mai 
puţin de jumătate de milă depărtare. Micul aparat părea atât de 
aproape şi de detaşat de tot scrâşnetul şi vâltoarea luptei. Parcă ar fi 
fost o jucărie, băzâitul lui neputând fi auzit din pricina zgomotului 
navei. Când maşinăria se înclină pe o aripă, distinse bine crucea 
neagră de pe ea şi i se păru că vede chiar şi capul cu cască al pilotului 
în carlingă. Făcându-şi observarea cu indiferența răbdătoare a unui 
pescăruş însoţind o navă. 

Undeva, spre pupa, un tun Oerlikon reveni la viaţă, trasoarele sale 
licărind prin fum şi silind hidroavionul să vireze pentru a se îndepărta, 
surprins şi temător. Fusese la distanţă prea mare pentru ca tragerea 
tunuleţului să fie eficace, dar Lindsay înţelegea deplin gestul 
servantului de la Oerlikon. Incătuşat de arma pe care o deservea, 
vulnerabil şi neajutorat, în vreme ce în jurul său întreaga navă se 
dezmembra. 

Stannard îi strigă în ureche: 

- Vasele sunt de acum în siguranţă?! 

Era mai mult o întrebare decât o afirmaţie. 

- Mai e încă prea mult până la căderea întunericului, îi răspunse 
Lindsay. 

Urmări apoi cu privirea hidroavionul care se reîntorcea. Dacă n-ar fi 
fost el, inamicul n-ar mai fi avut şanse să găsească vasele. Dar aşa, 
de îndată ce Benbecula va fi scufundată, comandantul german va 
porni neîntârziat la urmărire. Cât spusese Maxwell? Ce greu îi venea 
să facă eforturi de gândire. Să-şi amintească. Treizeci şi două de 
noduri. 

Puntea navei se înclină violent şi un zid de flăcări izbucni de pe 
teugă spre cer. 

Telefoanele se porniră să zbârnâie şi auzi oamenii ţipând în 
portavocele rămase în funcţie. 

- Incendiu puternic la prova, domnule comandant! Tunul 1 a fost 
distrus. Baldock e mort şi el. 

Lindsay îşi târî cu greu paşii prin lucrurile în dezordine de pe 
grătarele comenzii. 

Cine a mai rămas acolo? 

- Tânărul Cordeaux, domnule comandant, i-a strigat Stannard. 

Lindsay îşi şterse faţa cu mâna. Un copilandru. Şi Baldock fusese 
ucis. In loc să stea acasă şi să-şi vadă de nepoți. 

O explozie sălbatică se auzi într-un bord şi tot spaţiul de jur 
împrejur fu cuprins de schije şi bucăţi sfărâmate. Cabinele şi 
compartimentele, maşinile şi pereţii etanşi, toate o resimţiră din plin, 
căci şocul se transmise ca o mişcare de cosire prin toată coca. Coşul 


ciuruit, cu nenumărate găuri de schije, lăsă să-i scape trâmbe de fum 
şi de abur şi Lindsay constată că fusese retezat şi catargul mare. 

De acum nu mai era mult. Ceva plescăi pe telegraful maşinilor, care 
mai indica încă „Toată viteza înainte” şi, când ridică privirea, văzu 
sânge curgând printr-o spărtură din tavan. Probabil al lui Hunter, se 
gândi el, istovit. 

Când îşi cobori ochii, constată că scaunul este gol. O clipă îşi 
închipui că o schijă îl doborâse pe comodor. 

- A fugit pe punte, domnule comandant, i-a strigat, cu dispreţ, 
Stannard. Vomând ca un prăpădit de copil! 

Lindsay ridică clin umeri. Acum nu mai avea nici o importanţă. 

Puse din nou binoclul la ochi. Era atâta fum, încât nu se putea 
vedea nimic dincolo de prova. Fum de la tunuri şi de la explozia 
proiectilelor. Şi de la incendiile de pe navă, care sfidau eforturile 
furtunurilor şi ale apei din compartimentele inundate pentru a stăvili 
focul pornit să se întindă. 

Distanţa de inamic era acum mai mică de şase mile. Le era 
imposibil de precizat de câte ori loviseră în plin nava germană. Dacă 
reuşiseră măcar s-o lovească vreodată! Crucişătorul continua să se 
apropie, intr-un drum oblic, care-l bara pe al lor, turelele urmărind cu 
încăpățânare apropierea Benbeculei, cu acea rece eficienţă de 
vânător aşteptând animalul rănit să iasă din nou din desiş. 

Un creion se rostogoli pe un pupitru de sub fereastra comenzii şi el 
îl privi timp de o secundă. Canarisirea care amărâse până atunci, ani 
de zile, pe proprietarii pasagerului, ca şi pe cei de la şantierele navale, 
dispăruse acum, în sfârşit. Probabil că Goss inundase unele 
compartimente amenințate de incendiu şi greutatea apei a restabilit 
asieta navei, redându-i, oarecum, o demnitate târzie. Cum va fi 
apărând vasul în ochii inamicului, ai ofițerului german cu artileria? 
Această navă răvăşită, pe jumătate distrusă, târându-se spre nimicire 
sigură şi refuzând, totuşi, să moară. Ce-or simţi ei acum? Admiraţie 
sau mânie, că sunt siliţi să întârzie? 

Strânse iar din fălci când alte explozii făcură din nou să zbârnâie 
corpul navei. Era de ajuns să-i silească să întârzie. „Neamţul trebuie 
ţinut pe loc până ce vin ajutoarele.” 

- Unde-i acum Canopus? 

Stannard îl privi amărât. 

- Postul de transmisii a fost lovit rău, domnule comandant. Nu pot 
şti nimic despre ce s-a mai întâmplat. 

Lindsay deschise gura să replice ceva, dar se pomeni lungit pe 
grătarele comenzii, cu faţa în jos, cu cineva care lovea şi se zbătea pe 
spinarea lui. In jur totul era fum şi praf. Abia de mai putea respira şi 
simţea că pierde tot aerul din piept.. 

Lângă el, lucruri mărunte se conturau cu uimitoare claritate. Nituri 


lângă piese din ceasul său de mână, ce fusese sfărâmat în ciocnirea 
cu plăcile de oţel. Un pumn de om, iar când întoarse capul descoperi 
că era al lui Jolliffe. Timonierul fusese smuls de lângă timonă şi acum 
zăcea inert, cu ţeasta sfărâmată în căderea pe habitaclu. Lindsay se 
ridică, clătinându-se pe picioare, scuipând praf şi pitură scorojită, 
căutând din ochi să vadă cine mai rămăsese dintre oamenii de pe 
comandă. İl văzu pe Stannard întins pe spate, cu sânge şiroindu-i pe 
sub picioare şi Dancy aplecat asupră-i. 

Ritchie începuse să se târască spre timonă şi reuşi să horcăie: 

- O ţin eu, dom'le comandant. Drept aşa! Se forţă să zâmbească. 
Drept aşa, până-n fundul iadului! 

Stannard deschise ochii şi-l fixă pe Dancy. 

- Linişteşte-te prietene. Mă simt bine. Nici nu mă mai doare ceva... 

Două chipuri noi intrară în comanda plină de fum, alunecând pe 
sângele închegat şi cioturile de grătare şi bâjbâind să se apuce cu 
mâinile. Erau aspirantul Kemp şi Squire, maistrul navigator. Lindsay le 
zise: 

- Armaţi portavocele! 

- Am trimis după echipa de prim ajutor, domnule comandant, îi 
răspunse Kemp, dând din cap în semn că a înţeles. 

Dancy se aplecă peste australian, susţinându-l, când întreaga navă 
tresări sub impactul unui nou proiectil. 

- Ai să te faci bine. Ai să vezi că da. Putem ajunge amândoi în 
Anglia şi... 

Stannard privi dincolo de el, spre Lindsay şi se strâmbă de durere. 

- Scrisoarea. Ai grijă s-o primească ea, da? Nu vreau să creadă că 
am uitat... 

Capul îi alunecă moale într-o parte şi Lindsay interveni: 

- Lasă-l, sublocotenent. S-a sfârşit cu el! 

Dancy se ridică, tremurând puternic. Apoi zise: 

- Sunt teafăr, domnule comandant. lIncercă să-şi privească 
prietenul ce zăcea pe grătare. Mai târziu am să... Dar n-a mai 
încheiat... 

Uşa dinspre pupa se deschise hârşâind pe grătarele sfărâmate şi 
Boase îşi făcu apariţia cu doi brancardieri. Era palid, livid, casca de 
oţel îi stătea strâmb pe cap, iar el privea aiurea, la haosul şi atmosfera 
de moarte din comandă. Un transmisionist fusese strivit de peretele 
din pupa al timoneriei, un timonier alergător zăcea mort la picioarele 
lui, fără urme de rană. 

In cursul unei întreruperi inexplicabile a focului de artilerie, Kemp 
urlă sălbatic: 

- Dă-i drumul, doctore, arată-ne ce ştii să faci! Smuci mâna lui 
Squire, care încerca să-l reţină, apucându-l de braţ, şi continuă, pe 
acelaşi ton sacadat: Eşti al dracului de bun numai să dai sfaturi altora! 


Boase rămăsese împietrit, cu braţele atârnând, cu casca 
clătinându-se în vibraţiile maşinilor. Lindsay se răsti: 

- Ţineţi-vă firea! 

Figura lui Kemp păru că e gata să se prăbuşească. 

El îi cânta în strună lui taică-meu şi doctorului ăluia, ca să vă ducă 
de râpă. El a întocmit un raport defavorabil, care să vă închidă 
definitiv cariera. Îi reveni furia iniţială şi, din nou, urlă la doctorul 
împietrit: Putregai şi ticălos, laş ce eşti! Eşti de aceeaşi teapă cu 
taică-meu, aşa că de ce nu alergi jos, să te ascunzi ca şi el? 

Squire îl apucă pe Boase de mână şi-l împinse, spre brancardierii 
care aşteptau cu disperarea întipărită pe faţă. 

- Luaţi-l de aici, fraţilor! 

Se întoarse la postul său, în vreme ce Boase se lăsă tras de la uşă. 
Un fir lung de salivă îi atârna de bărbie. 

- Comandantul secund la telefon, domnule comandor, raportă un 
ajutor al boţmanului. 

- Aici comandantul, spuse Lindsay, în microfon. 

Goss părea că vorbeşte de la mare depărtare. 

- Peretele etanş din prova s-a burduşit rău. Dacă nu-l proptim ca 
lumea se duce dracului toată şandramaua. Tuşi răguşit şi adăugă: Mai 
e şi un incendiu cumplit. Şi nici n-am, fir-ar al dracului, vreun loc să 
bag ceva aici. 

Lindsay se forţă să reflecteze la raportul rezumativ al lui Goss. 
Lucrurile stau foarte prost dacă a trebuit să iasă comandantul secund 
în persoană la comanda echipei de combatere a avariilor. 

- Vrei să reduc viteza? 

Goss aşteptă câteva secunde. 

- Da. Dacă mai mergem cu maximum de rotații, bătrâna carcasă ne 
duce direct la fund, dac-o ceda peretele etanş. O altă pauză. Avem 
nevoie de vreo cincisprezece minute. Deocamdată nu mai mult de 
atât. 

- Cincisprezece minute. Putea la fel de bine să fi cerut şi o 
săptămână, că tot aia era. 

Dancy îl privea, aşteptând cu un alt telefon în mână. 

- Şeful mecanic, domnule comandant. Două pompe au fost scoase 
din funcţie. Compartimentul maşinilor ia apă. 

Lindsay tresări când un nou proiectil explodă undeva, la pupa. Auzi 
cum nişte echipamente grele se prăbuşesc, între punți, şi hârşâitul 
schijelor ricoşate din tăblii. 

- Zi-i şef mecanic! 

Fraser părea a fi foarte calm. 

- Incă mai am posibilitatea să vă dau viteză maximă, domnule 
comandant. Dar trebuie să vă avertizez că lucrurile pot deveni foarte 
serioase aici, jos. 


- Bine. Chiar şi acest unic cuvânt îi cerea un efort. Scoate toţi 
oamenii care nu-ţi sunt absolut necesari şi adună-i în comanda de 
combatere a avariilor. S-ar putea să nu mai dureze mult de acuma. 

- Am înţeles. Fraser strigă ceva ajutorului său şi apoi adăugă: Să 
ştiţi că bătrâna noastră nu merge chiar rău. 

Linia telefonică se întrerupse şi Lindsay zise, privind lung 
receptorul: 

- Sunaţi la telegraf; jumătate viteză înainte! Dancy manevră 
ambele telegrafe şi rămase uitându-se la sângele lui Hunter cu care se 
mânjise pe mâini. 

- Acuma ne pot lua ca din oală, domnule comandant. Un alt 
proiectil explodă pe teugă, schijele izbucnind departe, peste puntea 
bocaporţilor, iar catargul şi bigile începură să se clatine dezordonat şi 
căzură peste bord. Scondri, echipamente şi un vinci întreg dispărură 
prin spărtura tăbliilor, împroşcând, în trecere, rămăşiţele lui Cordeaux 
şi ale armamentului său de tun. 

Lindsay simţi că cineva îi înnoadă un bandaj în jurul braţului şi-şi 
dădu seama că fusese lovit de o schijă mică. Probabil că atunci când 
fusese ucis Stannard. Nu-şi mai amintea. Nu simţea nici o durere. 
Numai un soi de amorţeală, ce părea că începe de la creier şi se 
împrăştie prin membrele-i îndurerate, ca un şuvoi fierbinte. 

- Inamicul a încetat tragerea, domnule comandant. Ajutorul 
boţmanului se sprijini de geam, gata să se prăbuşească. 

Lindsay păşi ca un automat spre uşa din babord şi-i desfăcu 
zăvoarele. Când o smuci, constată că privea direct pe puntea de 
dedesubt, printr-o învălmăşeală de lemne şi bare de oţel, strâmbate şi 
înnegrite. Aripa din babord primise o lovitură directă. Proiectilul care-i 
ucisese pe Stannard, Jolliffe şi pe ceilalţi de pe comanda de navigaţie 
smulsese întreaga aripă, ca pe o cutie de carton. Era o minune cum 
de scăpaseră el şi Dancy. 

Trase adânc în piept aerul sărat care-i alunga fumul din plămâni şi 
ridică binoclul în căutarea inamicului. Nava se mişca acum aşa de 
încet, încât el simţea sub picioare ruliul la fiecare val. Trebuie că ia 
apă multă, se gândi. S-a îngreunat teribil. Aproape să se scufunde. 

II auzi pe Goss cum păşeşte bocănind pe comandă, dar îşi menţinu 
binoclul îndreptat spre inamic. Crucişătorul aproape ca stopase şi el, 
la mai puţin de patru mile distanţa. Putea distinge pavilionul roşu 
care-i flutura la pic şi fumul rămas de la tunuri deasupra turelelor. 

In spate Goss mormăi: 

- Ticălosul s-a oprit să-şi ridice hidroavionul, domnule comandant. 

Lindsay văzu, atunci, micul aparat săltând pe valuri, în vreme ce se 
apropia cu grijă de coca masivă, cenuşie, a crucişătorului. O gruie 
specială era pregătită în dreptul catargului mare şi sta aplecată în 
afara bordului, gata pentru ridicare. 


Probabil că tocmai priveliştea unor manevre atât de obişnuite şi de 
calm executate a făcut să dezlănţuie rezervele lui Lindsay, mai mult 
decât orice act de violenţă la care s-ar fi aşteptat. Crucişătorul era cu 
totul încrezător în victoria sa. Işi putea permite să ignore nava aceea 
străpunsă de lovituri, în flăcări, fără catarge sau pavilion şi să plece în 
urmărirea vaselor din convoi. Datorită sacrificiului făcut de Benbecula, 
multe din acele vase vor supravieţui. Altele nu! Şi cu o subită mânie, 
Lindsay ordonă: 

- Stop maşina tribord! 

Goss se feri într-o parte, când comandantul se repezi în timonerie. 

- La posturile de abandonare a navei! Aduceţi răniții pe punte şi 
desfaceţi plutele din legături. Il priveau cu gura căscată cu toţii. Hai, 
imediat, mişcaţi-vă | 

Telegraful răsună în camera maşinilor şi, cu o scurtă zvâcnire, 
elicea din tribord îşi opri rotirile. Dancy strigă: 

- Inamicul îşi orientează tuburile lanstorpile spre noi! 

Lindsay alergă spre fereastră. Chiar fără binoclu putea distinge acel 
gol din silueta crucişătorului în care un set de tuburi lanstorpile fusese 
rotit, gata de lansare. 

Comandantul inamic intenţiona să nu le lase timp nici măcar pentru 
evacuarea răniților. Poate ştia că sunt ajutoare în drum spre ei, poate 
chiar imediat dincolo de orizont, astfel că timpul era mult mai preţios 
pentru el, decât mâna aceea de nebuni, care încercaseră să-i 
împiedice victoria. Sau, poate, doreşte dinadins să-i lichideze. Ca să 
şteargă, pentru totdeauna, insulta acelei întârzieri, pusă în calea unui 
întreg plan dinainte pregătit. Goss murmură: 

- Nu mai avem timp să scoatem băieţii afară, domnule comandant. 

Privi cum prova se mişcă foarte încet spre tribord, împinsă de elicea 
din babord, care continua să se învârtească. Ghicise intenţia lui 
Lindsay de îndată ce-i putuse zări chipul. Ştia ce avea să facă, chiar 
dacă se afla în faţa morţii. Era surprins să constate că poate înţelege 
şi primi cu calm inevitabilul. Tot aşa cum acceptase distrugerea 
cabinei sale. Alergase tot timpul cu echipa de combatere a avariilor, 
astupase găuri de apă, târâse răniţi ce gemeau, pentru a-i scoate din 
strânsoarea oţelului răsucit, reparase pompe învechite şi se căznise să 
rămână în viaţă în acea închisoare plină de larma schijelor şi ecourile 
exploziilor. Cabina îi fusese răvăşită de schije, pozele şi amintirile lui 
fuseseră transformate în gunoaie. Mânie, disperare, resentimente; în 
acele câteva momente le încercase pe toate. Era ca şi cum întreaga 
lui viaţă zăcea acolo, printre dărâmături, ca s-o poată privi. A desprins 
cu grijă flamura companiei de navigaţie de pe perete şi a ieşit din 
cabină purtând-o pe un braţ. Călcase cu un picior fotografia lui şi a 
preşedintelui companiei. Dar, cu voce tare, nu spusese decât: 

- Şeful mecanic avea dreptate. Ai fost, într-adevăr, un ticălos, 


meschin şi bătrân. Apoi trecu să-şi îndeplinească mai departe 
treburile, fără a mai privi înapoi. 

Goss îl văzuse pe comodor ghemuit pe un cheson spart, rugându-se 
de un sanitar să-i panseze rana. Acesta nu-şi mai vedea capul îngrijind 
alţi răniţi şi-i răspunsese, cu răceală: 

- Păi nu sunteţi rănit. Pentru numele lui Dumnezeu, lăsaţi-mă în 
pace! 

„Nu-i de mirare că aspirantul e aşa cum e. Cu asemenea tată, putea 
fi nebun de-a binelea!” 

Zgomotul şi larma de pe navă aproape că se potoliseră. Cerul se 
zărea printre palele de fum purtate de vânt, iar marea, între cele două 
nave, încetase să mai fie răscolită de elicele grăbite. „De fapt, fu de 
părere Goss, arată chiar răcoroasă şi atrăgătoare”. Se uită la micul 
hidroavion siluetat pe bordajul crucişătorului, închipuindu-şi cum 
vreun ofiţer conduce operaţia de ridicare şi aducere la bord, probabil 
chiar sub ochii comandantului de navă. Unul ca Lindsay. 

Goss scutură furios din cap. Nu, nu putea fica el. 

Se auzi vorbind tare: 

- Sunt gata şi eu să facem încercarea, dacă şi dumneavoastră 
sunteţi gata. 

Lindsay îi întâlni privirea şi zise liniştit: 

- N-avem decât o foarte slabă şansă de reuşită. 

- Da-i mai bine decât să aşteptăm aici să ne ciopârţească. Goss se 
duse spre pupa. Le zic eu lui deChair şi Maxwell, dacă mai sunt întregi 
la ora asta. 

Lindsay se sprijini cu mâna de fereastra comenzii. Era caldă. Dar nu 
putea spune dacă-i din cauza soarelui sau a incendiilor. 

- Stop babordul! 

Nici nu se stinsese clinchetul telegrafului, şi Lindsay telefona şefului 
mecanic, explicându-i, scurt, ce are de gând să întreprindă. 

Prin fanta de observare zări, din nou, hidroavionul german profilat 
pe bordajul cenuşiu de oţel. Părea o jucărie. 

Fiind pe aproape, Dancy asculta, cu mirare, vocea calmă a lui 
Lindsay. In mod normal, auzind cele spuse de comandant, ar fi trebuit 
să înţeleagă totul, aşa cum făcuse Goss. Dar această liniştită şi 
dureroasă îngreunare a navei, ca şi înăbuşitoarea atmosferă de 
moarte care domnea pe ea îi amorţiseră mintea, de parcă ar fi 
învăluit-o într-o imensă pătură udă. 

Lindsay i se alătură lângă portavoce şi dibui cu mâna după pipă. 
Dar o găsi sfărâmată. Zise: 

- Nu mai folosi telegrafele. Stai însă cu receptorul ăsta la ureche şi, 
când îţi spun eu, comunică-i şefului mecanic să-i dea bătaie cât poate. 

Până să apuce Dancy să zică ceva, i se adresă lui Ritchie: 

- Ţine capul pe pupa inamicului. Vreau să mai dau tunurilor noastre 


de la pupa o ocazie... Ştiu că numai unul din ele poate avea câmp de 
tragere, dar dacă nu reuşim de prima dată, aş vrea să virăm de bord 
şi să mai încercăm odată. Zâmbi trist, gândind: „Numai că nu va mai 
exista o a doua încercare. Dacă prima dă greş, ne ducem direct la 
fund!” 

Undeva, dedesubt, un marinar răcnea în agonie; paşii celor care-l 
căutau se auzeau printre sfărâmături. 

Pe puntea bocaporţilor pupa, Goss îl găsi pe Maxwell ghemuit lingă 
postamentul unui tun, cu şapca trasă pe ochi, privind pierdut sclipirile 
apei. Aşezaţi între cele două tunuri, în rânduri neregulate, răniții 
gemeau sau picoteau toropiţi de droguri. Câţiva fochişti şi marinari de 
punte aşteptau epuizați, formând grupuri mici, iar cei de la unităţile 
de uscat îl priveau pe deChair, în umbra unui vinci sfărâmat. Faţa 
acestuia era ascunsă de bandaje prin care sângele începuse să 
pătrundă. Işi mişcă încet mâna, când auzi pe Goss vorbind. 

- Veţi deschide focul cu tunul 6. Ordin de la comandant. 

Doi marinari aduseră un cadavru şi-l întinseră lângă parapet. Era 
Jupp. Chiar aşa, cu faţa acoperită, Goss l-ar fi recunoscut oriunde. Oftă 
amărât. 

Sergentul de la tun răspunse: 

- Am înţeles, domnule comandant secund. 

Dar când se apropie de piesă, Maxwell sări în sus şi se repezi la 
tunul de 150 mm. 

- Nu! ÎI împinse la o parte pe ochitorul în înălţime şi se înghesui pe 
scaunul acestuia, zicându-i cu ton de comandă: Verifică elementele 
puse la tun! 

Un tânăr trompet, de lângă Goss, vorbi şi el sfios: 

- Eu pot să fac ceva, dom'le comandant secund? 

Goss îşi desprinse ochii de la Maxwell, de la frenetica agitare a 
mâinilor lui, care manevrau, nervoase, manivelele lunetei. „Şi-a ieşit 
din minţi!” 

- Tu? De ce nu. Despături, grijuliu, fanionul companiei şi adăugă: 
Leagă ăsta pe antena de radio. Nu ne-a mai rămas nici un pavilion 
naţional, iar catargele s-au dus dracului. Se forţă să zâmbească. Cred 
că bătrâna Becky preferă să fie sub pavilionul ei adevărat, în 
momentul când îşi sfârşeşte zilele. 

Un alt marinar din trupele de uscat a găsit un telefon care menținea 
legătura cu puntea de comandă şi sta cu receptorul la ureche, profilat 
pe cerul luminos, ca un vechi monument al eroilor. Nu-şi mişca decât 
ochii, urmărind cum micul gornist urcă bocănind spre puntea bărcilor 
şi cum - câteva secunde mai târziu - pavilionul companiei flutură în 
vânt, de pe antena care forma un baston improvizat. Sergentul îşi 
frecă gânditor bărbia. 

- O să creadă friţii că ne filează o lampă! 


Goss se uită impasibil la el. 

- Ba eu cred că asta-i ceea ce contează. Apoi plecă spre prova, 
către puntea de comandă. Il găsi pe Lindsay exact aşa cum îl lăsase. 

- Gata, domnule comandant. 

Lindsay dădu din cap în semn că a înţeles şi-i zise: 

- Şeful mecanic mi-a raportat că acum compartimentul maşinilor ia 
apă din ce în ce mai repede. Fără pompele alea două... 

Se întrerupse şi se încorda, când văzu hidroavionul ridicat mai sus 
de silueta umbrită a crucişătorului, pendulând mult deasupra 
balustradei. Se întoarse şi privi spre Squire. 

- Când vă fac eu semn cu mâna... 

Squire înghiţi greu în sec şi se uită repede la Kemp: 

- E-n regulă, dom'le aspirant? 

Tânărul îl privi lung, eu faţa ca o mască fără expresii? Apoi dădu 
violent din cap şi replică: 

- Mă simt perfect, mulţumesc. Perfect. 

Lindsay îşi concentră atenţia asupra navei inamice. Observă câteva 
dintre plutele Benbecu/ei derivate la întâmplare de curenţi. Probabil că 
vor contribui şi ele la manevră. Comandantul neamt îşi va închipui că 
supraviețuitorii vasului englez caută să se salveze. 

Uşor. Uşor. Cât de grijuliu era manevrat hidroavionul cu gruia 
specială. 

Işi reţinu respiraţia şi, cu un gest brusc, îşi coborî mâna într-o 
mişcare rapidă de retezare. Squire icni: 

- Acum! 

Semnalul zbârnâi pe sârma telefonului rămas în funcţie şi în 
urechea soldatului ce sta neclintit. Peste puntea acoperită de 
sfărâmături şi de răniții aceia jalnici, peste trupul inert al lui Jupp şi cel 
al locotenentului orbit, spre Maxwell care se plecase încordat pe 
luneta sa de ochire, ca un atlet care aşteaptă pistolul starterului. 

Incă o infimă, dar agonizantă frântură de secundă, în vreme ce 
etrava crucişătorului pâlpâia în firele reticulare, ca ceva văzut printr-o 
fereastră bătută de ploaie. Maxwell a trebuit să-şi smulgă gândurile de 
la oamenii de lângă tun, de la ochitorul în direcţie, aflat de cealaltă 
parte a piesei, de la încărcătorii care aşteptau cu proiectilul gata de 
introdus şi cu cel următor în braţe. Acesta era momentul unic. 
Momentul său. 

- Foooc! 

Simţi apărătoarea de cauciuc a lunetei înfundându-i-se în ochi, 
smucitura năprasnică dată de reculul tunului, şi fu aproape asurzit de 
detunătură. Uitase să-şi pună dopurile în urechi, dar nu mai luă în 
seamă durerea ascuţită, în înfrigurarea de a vedea cum proiectilul 
explodează direct în ţintă. 

O fulgerare orbitoare şi, în locul în care hidroavionul atârnase 


deasupra postamentului său, s-a ridicat un vârtej de fum cafeniu. A 
fost urmată, îndată, de o nouă lucire, mai puţin luminoasă, a flăcărilor 
care se întindeau şi jucau înalt, încă înainte ca servanţii tunului să fi 
apucat să desfacă închizătorul şi să încarce al doilea proiectil. 

Pe comandă, Lindsay abia a izbutit să-şi stăpânească valul de 
emoție.  Hidroavionul fusese sfărâmat în bucățele şi întreaga 
suprastructură de sub el incendiată de benzină octanică. Strigă: 

- Acum, Sublocotenent! 

Tunul bubui din nou şi înecă vocea lui Dancy, dar jos, sub punte, 
Fraser auzise şi se aruncă cu toată greutatea trupului pe valvule, 
trezind din nou la viaţă elicele care s-au pornit să răvăşească apa, 
într-o gâlgâire de spumă, împingând înainte bătrâna navă şi 
zguduind-o atât de puternic, încât părea că acum, acum, se 
dezmembrează. 

Incendiul de pe puntea crucişătorului dădea semne că-şi face 
datoria. Servanţii tuburilor lanstorpile au fost siliţi să se tragă înapoi 
de la posturi, iar camarazii lor s-au repezit spre flăcări, înarmaţi cu 
furtunuri şi stingătoare. 

Al doilea proiectil al lui Maxwell a avut traiectoria scurtă, explozia 
lui aruncând spuma mării mult mai sus de silueta navei inamice, 
flăcările jucăuşe sclipind prin cortina străvezie, ca nişte pietre 
preţioase. 

Lindsay lovi înciudat cu pumnul în balustradă. Rotaţiile elicelor se 
înteţeau cu repeziciune şi crucişătorul inamic rămăsese în prova 
babord. Dar nu destul de repede, căci putea zări cum turela din prova 
se roteşte violent, încercând să prindă în vizoare nava care înviase. 

De pe scaunul de oţel al singurului tun cu câmp liber de tragere, 
Maxwell inspiră adânc. Nu luă în seamă nici fulgerele luminoase ale 
tunurilor inamice, nici locul în care au căzut proiectilele acestuia, ci îşi 
concentră toată atenţia pe coloana de fum din faţa catargului mare al 
crucişătorului. Un singur set de tuburi lanstorpile ar putea face toată 
treaba. Şase torpile, precis aliniate pe un rând, reglate şi pregătite să 
dea o lovitură de moarte Benbeculei. Cu diferenţa că acum erau 
lipsite de servanţi, erau abandonate, din pricina primului său proiectil. 
In ciuda încordării, putea simţi cum faţa i se destinde într-un zâmbet 
de satisfacţie. De l-ar vedea acum Decia. Dacă măcar... 

- Foooc! 

Cele două nave au tras aproape simultan, undele de şoc 
rostogolindu-se şi interferându-se, până ce zgomotul atinse nivelul la 
care nu mai putea fi suportat. 

Maxwell n-a mai apucat să vadă ce se întîmplă după aceea. Tunul 
lui, oamenii care-l armau şi mare parte dintre soldaţii de uscat de la 
postamentul opus au fost azvârliţi în nimicnicie de explozie. În câteva 
secunde, puntea bocaporţilor şi duneta au fost cuprinse de flăcări de 


la un capăt la celălalt, arşiţa mistuitoare declanşând şi alte incendii 
sub punte şi chiar pe puntea bărcilor. 

Lindsay resimti şocul ca o lovitură directă în trup. Ştiu, în acea 
clipă, că Benbecula realizase tot ce a putut şi că nu mai era capabilă 
să lupte. Avalanşa de metal care o acoperise fusese aşa de mare, 
încât zidul imens de foc, ţâşnit înspre ceruri, deasupra vârtejului de 
fum de pe nava inamică, l-a luat prin surprindere. Apoi, când uriaşa 
trâmbă se potoli şi se desfăcu în două, constată că etrava înclinată a 
crucişătorului iese la iveală în bătaia soarelui, bordajul cenuşiu 
reflectând spuma albă a valului din prova. 

Primele strigăte de disperare făcură loc unui oftat de uşurare, când 
nava inamică ieşi cu totul din norul neguros. Valul din prova era de 
acum în scădere şi, când fumul de pe suprastructură se risipi, Lindsay 
observă că pupa era afundată în apă până la nivelul punţii. Trebuie că 
torpilele, în explozia lor, cauzată de proiectilul lui Maxwell, i-au rupt 
coca cu efect mult mai mare decât dacă ele ar fi fost lansate la apă. 
Se întâmplase imposibilul. 

Lindsay simţi cum Dancy îl apucă de umeri, iar Ritchie izbucneşte 
într-un horcăit de bucurie sau nebunie. Pretutindeni, pe vasul lor 
răvăşit de luptă, oamenii strigau şi se îmbrăţişau între ei, ba chiar şi 
unii dintre răniţi răcneau către cer, înnebuniţi de larma din jur, dar 
conştienţi că, în ciuda tuturor celor îndurate de ei, erau acum încă în 
viaţă. 

Crucişătorul se lăsase pe o parte, fundul santinei ieşi din apă când 
acesta începu să se răstoarne, ascunzând vederii haosul şi 
învălmăşeala de pe punți. Alte explozii se făcură simţite peste apă şi, 
chiar de la distanţă, Lindsay auzi zgomotul maşinilor grele şi al 
armamentului care se rupeau din postamente, mărind oroarea 
născută sub punți. 

Nu exista vreo speranţă de a găsi supraviețuitori. Benbecula nu mai 
avea nici o barcă întreagă şi cele mai multe dintre plute fuseseră 
distruse sau pierdute în luptă. 

Un nor de abur se înălţă mult deasupra provei crucişătorului, când 
acesta se ridică încet din apă, ca o săgeată înnegrită, profilată pe 
orizont şi cerul limpede. Apoi plonja în adâncuri, vârtejul apei şi o pată 
de ulei marcând locul ultimului moment do viaţă al giganticei nave. 

Cu voce răguşită de emoție, Dancy întrebă: 

- Îmi permiteţi să evacuez oamenii noştri, domnule comandant? 
Părea că e încă înmărmurit. Am putea construi nişte plute. 

Fără a mai aştepta alte ordine, Fraser redusese viteza la foarte 
încet. Lindsay presupunea că mulţi dintre oamenii săi socotiseră că 
le-a venit sfârşitul, atunci când tunul lui Maxwell a fost distrus, ca să 
nu mai vorbim de violenta dispariţie a navei germane. 

- Da. Îi puse mâna pe braţ şi adăugă: Şi-ţi mulţumesc! Dancy nici 


nu se clinti. Arăta de parcă nu-i venea să creadă propriei sale raţiuni. 

- Domnule comandant! Ascultaţi! 

Abia sesizabil la început. Puțin mai tare decât un murmur, pe 
deasupra fâşâitului de flăcări şi al pocnetelor de muniţie arsă, iar 
Lindsay pricepu că aude sunetul pompelor lui Fraser. Puse receptorul 
la ureche. 

- Şef mecanic? 

Fraser chicoti la telefon: 

- Vaca asta bătrână! Nu v-am spus eu? Dar glasul îi suna ca şi cum 
ar fi fost pe punctul de a izbucni în plâns. A dracului vacă bătrână, îşi 
spune cuvântul exact în ultima clipă!... 

N-a mai putut continua, nu-şi mai putea controla vocea. 

Lindsay îi răspunse, liniştit: 

- Dacă am putea stinge incendiile şi controla apa care pătrunde, 
poate că am reuşi s-o ţinem pe linia de plutire până la capăt. 

Puse la loc receptorul cu multă grijă. 

Apoi ieşi pe aripa punţii de comandă rămasă încă întreagă, şi-şi 
încleştă mâinile pe balustradă. Işi plimbă, încetişor, privirea pe punte 
şi de-a lungul întregii nave. Nici atmosfera de moarte şi de distrugere 
totală, nici chiar flăcările care continuau să se înalțe de pe puntea 
bocaporţilor nu puteau schimba chipul familiar al bătrânei nave. 
Furtunurile de pe puntea fumegând au revenit la viaţă, mânuite de 
oamenii ieşiţi de prin ascunzătorile în care se vârâseră. Observă un 
fochist, cu capul bandajat, purtând în braţe pisica bordului şi dându-i 
să bea apă dintr-o cană. Apoi omul se retrase un pas, să urmărească 
reacţia animalului, ca şi cum ar fi fost martorul celui mai mare miracol 
din lume. 

Trei ore mai târziu, pe când nava, învăluită în fum şi în abur scăpat 
de la maşini, se lupta să se târască înainte cu viteză foarte mică, un 
om de veghe raportă: 

- O navă la orizont. 

Era Canopus, care se grăbea să ajungă, în speranţa zadarnică de a 
salva măcar o parte din convoi. 

Priveliştea prezentată de bătrâna navă înnegrită de incendii şi 
găurită de proiectile, al cărui pavilion - necunoscut la prima vedere - 
flutura vioi deasupra unei mase de sfărâmături, l-a făcut pe 
comandantul crucişătorului englez să creadă, în primul moment, că 
dezastrul convoiului se produsese. 

Ritchie luă luneta de la ochi şi raportă: 

- Vrea să ştie, dom'le comandant: „Ce navă sunteţi?” 

Goss, cu capul descoperit, şi înnegrit de funingine din creştet 
până-n tălpi, îşi sorbea, încetişor, ceaiul în spatele punţii de comandă. 
Se uită la chipul obosit al lui Lindsay şi-i făcu cu ochiul. După care i se 
adresă lui Ritchie: 


- Transmite lui Canopus: „Suntem H.M.S. BENBECULA”. Îşi întoarse 
spatele, ca nu cumva Lindsay să-i vadă ochii. „Cea mai grozavă navă 
a companiei!” 


COLI 


MIC GLOSAR MARINĂRESC 


| 
NOMENCLATURA 


A 


ABORDA (a) - A trage la țărm; a acosta. A se alătura altei nave, 
bord la bord (pentru a o ataca etc.). 


ABORDAJ - Luarea cu asalt, atacarea altei nave. Ciocnire între nave 
sau a unei nave cu un obstacol. 


ARIPA COMENZII - Platformă neacoperită, care prelungeşte puntea 
de comandă într-un bord şi în celălalt, asigurând un câmp cât mai larg 
de vedere pentru manevrarea navei şi efectuarea observaţiilor cerute 
de calculele de navigaţie. 


ARMA (a) - A aduce un echipament în starea gata de funcţionare, 
prin asigurarea lui cu toate materialele necesare şi cu oamenii care ÎI 
deservesc (a arma o barcă, un tun, o navă etc.). 


BABA - Corp, cu una sau două coloane scurte şi rezistente, solid 
fixate în postament, servind pentru legarea parâmelor la chei sau la 
bordul navei. 


BABORD - Partea din stânga a navei, privind de la pupa spre prora. 


BALENIERĂ - Vas dotat special pentru pescuitul balenelor. Datorită 
bunelor calităţi nautice, anumite bărci de pe nave (de 5-7 rame, cu 
pupa de formă ascuţită ca şi prova, cu câte un singur marinar pe un 
banc) au fost denumite baleniere. 


BANDA (a da) - înclinare accentuată a navei într-un bord, sub 
efectul cârmei, elicelor, valurilor sau al vântului. 


__ BERBECI - Coame albite de spumă, ale valurilor, pe o mare agitată. 
In argou marinăresc, ostaşii trupelor dec uscat sunt desemnaţi şi ei cu 
termenul generic de berbeci. 


BOCAPORŢI - Deschideri de dimensiuni mari practicate în punte, 
pentru a permite introducerea (scoaterea) materialelor în (din) 
magaziile vasului. Navele de luptă, neavând în mod normal misiunea 
de a transporta materiale, nu au magazii încăpătoare şi nici bocaporţi. 


BORD - Fiecare din părţile laterale ale punţii unei nave. 


BORDAJ - Fâşiile de lemn, sau metalice, care învelesc coastele şi 
traversele unei nave. 


BORD DE SERVICIU (LIBER) - Echipajul navei este împărţit în două 
părţi, numite borduri, astfel ca una să poată asigura serviciul curent, 
în timp ce a doua parte se odihneşte. 


C 


CABESTAN - Maşină de forță, cu abur sau motor (rar manuală), 
care, prin învârtirea unui tambur cu ax vertical, trage parâme sau 
lanțuri. 


CAMBUZĂ - Magazie de alimente şi provizii, la bordul unei nave. 


CANARISIRE - înclinarea într-un bord a navei, datorită unei 
incorecte poziționări a echipamentelor grele (maşini, tunuri etc.), a 
încărcăturii, sau din cauza unui accident etc. 


CAP COMPAS - Unghiul citit pe roza compasului, între direcţia 
nord-sud şi direcţia de marş a navei. 


CARENĂ - Partea din corpul navei care se află sub apă (sub linia de 
plutire). 


CAREU - încăpere destinată consfătuirii ofiţerilor navei, servind şi 
ca sală de mese şi de lectură pentru aceştia. 


CAVILĂ - Piesă din lemn sau metal, având un capăt strunjit într-o 
formă ce se pretează apucării cu mâna. Timona are cavile de jur 
împrejur. 


CHILĂ - Grindă longitudinală, aşezată pe mijlocul fundului navei, de 
la prova la pupa, constituind întăritura de bază a osaturii (a 
elementelor de rezistenţă; înspre prova, chila se continuă cu o grindă 
verticală sau uşor înclinată numită etravă, iar spre pupa cu o altă 


grindă numită etambou. 


COCĂ - Corpul navei, format din osatură, bordaj exterior şi bordaj 
interior (ambele din oţel). 


COMANDA (prescurtare de la PUNTE DE COMANDA) - O punte, 
relativ îngustă, dar extinsă pe toată lăţimea navei, plasată la înălţime 
suficient de mare pentru asigurarea posibilităţilor optime de observare 
şi cât mai spre centrul de giraţie al navei. După destinaţia ei, poate fi: 
comandă de navigaţie, comandă de artilerie, comandă de luptă etc. 


COMPAS (BUSOLĂ) - Aparat de navigaţie, care indică, permanent, 
direcţia nord-sud şi unghiul format de această direcţie cu axul 
longitudinal al navei (drumul navei, cap compas). Se deosebesc 
compasuri magnetice şi giroscopice. 


COMPAS (BUSOLĂ) ETALON - Compas magnetic, servind pentru 
verificarea prin comparaţie a indicaţiilor repetitoarelor giro. 


COPASTIE - Piesă de lemn, grindă. Formează marginea superioară a 
bordajului unei bărci. În ea se încastrează capetele superioare ale 
coastelor (crevacelor). 


CULATĂ - Piesă de la capătul dinapoi al unui tun, având rolul de a 
mări rezistenţa gurii de foc şi a formă lăcaşul închizătorului. 


CUPLU MAESTRU - Secţiune transversală verticală la o navă, 
situată, de regulă, în partea ei cea mai lată. 


D 


DIRECTOR DE TIR - Ofiţer care conduce tragerea de artilerie navală. 
De regulă, foloseşte un ansamblu de aparate optice, mecanice şi 
electrice, ansamblu numit aparat director de tir, care-i permite 
conducerea centralizată a tragerii tunurilor. 


DUNETĂ - Punte suplimentară, deasupra punţii principale, la pupa 
navei, formând o suprastructură în care se amenajează diferite 
încăperi. 

E 


ETAMBOU - Grindă de rezistenţă, de formă mai mult sau mai puţin 


regulată, care închide corpul navei, în plan vertical, la extrema pupa 
(în continuarea chilei) şi care susţine cârma. 


ETRAVĂ - Grindă de rezistenţă, care închide corpul navei, în plan 
vertical, la extrema prova (în continuarea chilei). În marş, etrava este 
cea care despică apa. 


G 


GABIE - Platformă bine întărită, aşezată în partea superioară a 
coloanei unui catarg, pentru a servi la prinderea legăturilor care 
fixează catargul unei nave cu vele. La navele moderne, este folosită, 
în special, ca post de observare, în care scop i se construieşte şi un 
adăpost individual. 


GEAMANDURĂ - Corp plutitor, solid ancorat pe fundul apei, 
prevăzut cu un inel de care ne poate lega parâma unei nave, astfel ca 
manevra de dezlegare şi plecare să se poată face repede şi fără ajutor 
din afară. Existenţa geamandurilor pentru legarea navelor măreşte 
posibilităţile de adăpostire ale portului respectiv. Există şi geamanduri 
cu alte scopuri. 


GIRAŢIE - Mişcarea navei pe un arc de cerc, în timpul unei 
întoarceri, ca urmare a efectului cârmei şi al elicelor. 


GIROCOMPAS (GIROBUSOLA) - Aparat de navigaţie, care indică 
direcţia nord-sud, pe baza proprietăţilor giroscopului de viteze mari; 
fiind un aparat foarte complicat şi delicat este plasat cât mai la 
adăpost, în interiorul navei, iar pe comenzile de navigaţie, de artilerie, 
de luptă etc. se instalează câte un repetitor giro, care nu face decât să 
afişeze indicaţiile transmise electric de „busola-mamă”. 


GISMENT - Unghiul orizontal, între axul longitudinal al navei şi 
direcţia de tragere a unui tun. 


GREEMENT - Totalitatea parâmelor (vegetale sau metalice) care 
servesc la fixarea catargelor şi a vergilor, precum şi la manevrarea 
velelor, a greutăților, a pavilioanelor de semnalizare. 


GRUIE - Dispozitiv de ridicarea şi lăsarea la apă a bărcilor, 
încărcăturilor etc. 


H 


HABITACLU - Cutie de lemn sau metal nemagnetic (alamă), care 
acoperă compasul navei, îi luminează roza, dar nu permite luminii să 
deterioreze obscuritatea necesară pe timpul nopţii pe puntea de 
comandă. 


HUBLOU - Deschidere circulară, în bordajul navei, sau în peretele 
unui compartiment; este prevăzut cu ramă metalică, geam foarte gros 
şi rezistent; se poate deschide pentru aerisire şi se închide etanş, cu 
capac pentru opacizare şi etanşeizare suplimentară şi cu zăvoare. 


HULĂ - Mişcare ondulatorie a suprafeţei mării, sub forma unor 
valuri care nu fac spumă. Apare după încetarea vântului. 


ÎNĂLŢĂTOR - Unghiul (calculat în funcţie de distanţa la obiectiv şi 
condiţiile atmosferice) cu care trebuie înclinată ţeava puştii, tunului 
etc., pentru ca proiectilul să ajungă la ţintă. Pentru a se înclina ţeava 
în mod corespunzător, acest unghi calculat se înscrie la armă, tun 
etc., pe un dispozitiv gradat, care se numeşte tot înălţător. 


L 
LIDITĂ - Exploziv derivat al acidului picric. 
LINIE DE ŞIR - Formaţie de marş, în care vasele navighează unul 
după altul, la intervale care să le asigure posibilitatea evitării 
abordajelor între ele. 


M 


MATIS (a) - Înnădirea a două capete de parâmă, prin împletirea 
după anumite reguli a şuviţelor din care sunt formate. 


MILĂ MARINĂ - Unitate de măsură a distanțelor pe mare, egală cu 
lungimea arcului de meridian de un minut, la latitudinea de 45* (1852 
metri). 

N 


NOD - Unitate de măsură, egală cu viteza unei nave care se 
deplasează cu o milă marină pe oră. 


PARÎMĂ - Frânghie, odgon. 


PAVILION - Steag din pânză, folosit pentru a indica naționalitatea 
navei sau compania căreia îi aparţine, ori pentru a efectua semnale 
între nave. 


PICIOR - Unitate de măsură, aproximativ o treime dintr-un metru. 


PITURĂ - Vopsea, conţinând ingrediente speciale, folosită pentru 
nave şi echipamentele aferente. 


PORTAVOCE - Tub metalic (alamă) pentru convorbire între 
compartimentele navei. 


PROVA (PRORA) - Partea de dinainte a unei nave; botul navei (se 
zice şi provă, proră). 


PUNTE - Planşeu din table de oţel, fixate pe traverse, pentru 
împărţirea orizontală şi etajarea spaţiului navei, precum şi pentru 
mărirea rezistenţei corpului ei sau susţinerea mecanismelor şi 
echipamentelor de la bord. Se poate întinde pe toată lungimea şi 
lăţimea navei, sau numai pe porţiuni din ele. La vasele de pasageri 
există: puntea (de) promenadă, plasată cât mai degajat, pentru a 
permite pasagerilor plimbări agreabile şi puntea bărcilor, pe care se 
află plasate bărcile de salvare. 


PUPA - Partea de dinapoi a navei (se zice şi pupă) 
R 
RELEVMENT - Unghiul orizontal făcut de direcţia în care se vede un 
obiectiv (navă, far, stea etc.) cu o direcţie origină (axul navei, direcţia 


de marş a navei, sau direcţia nord-sud). 


RULIU - Oscilarea navei, dintr-un bord în altul, pe axul ei 
longitudinal. 


S 


SANTINĂ - Spaţiu rămas între puntea cea mai de jos şi fundul navei; 


colectează scurgerile de apă care au pătruns accidental în interiorul 
navei. 


SART - Parâmă de sârmă care fixează catargul navei în borduri. 


SAULĂ - Parâmă până la 25 mm grosime, servind la susţinerea 
pavilioanelor, sondelor etc. 


SIAJ - Dâră temporară lăsată în apă de trecerea unei nave (torpile, 
bărci), vizibilă în special datorită spumei şi bulelor de aer produse de 
elice, cârmă şi curenţi de apă scurşi de-a lungul bordajului. 


SIFLEE - Fluier special, pentru darea semnalelor şi a unor comenzi 
la bordul navelor. 


Ş 


ŞCONDRU - Grindă cilindrică de lemn (bilă), cu folosiri diverse la 
bord, în special pentru întărirea (susținerea, proptirea) pereților sau 
bordajului în caz de avarii. 

T 


TAMBUCHI - Deschidere pentru comunicare sub puntea principală 
sau între punți, dispunând de o ramă cu prag şi capac etanş cu zăvor. 


TELEGRAF - Dispozitiv mecanic pentru transmiterea rapidă şi sigură 
a comenzilor de la puntea de comandă la compartimentul maşinilor; 
foloseşte sunete de clopot pentru a atrage atenția şi permite 
confirmarea promptă a înțelegerii comenzii date. 


TEUGĂ - Punte suplimentară, deasupra punţii principale, la prova 
navei, formând o suprastructură în care se amenajează diferite 
încăperi. 


TIMONA - Roată de lemn (metal), cu ajutorul căreia se manevrează 
cârma unei nave. 


TRANCHET - Corp cilindric de lemn. de regulă de 1-2 metri lungime, 
legat la un capăt sau la ambele cu parâme sau lanţuri, destinat a fi 
aşezat între bordajul navei şi un corp dur (chei, bordajul altei nave 
etc.), în timpul manevrei de acostare, pentru a preveni deformarea 
sau spargerea tăbliilor bordajului. 


TRIBORD - Partea din dreapta a navei, privind de la pupa spre 
prova. 


TRUPE DE USCAT ALE MARINEI - Specializate în acţiuni specifice: 
debarcări, apărarea litoralului etc. In Marina britanică se folosesc 
subunităţii de trupe de uscat şi la bordul navelor mai mari, pentru 
pază, menţinerea ordinei etc. 


U 


U-BOT - Termen preluat din limba germană (U-BOOT) însemnând 
„Navă U” (inițiala provine de la Untersee - submarin). In cele două 
războaie mondiale, Marina germană şi-a numit submarinele cu litera 
U, urmată de un număr, ceea ce a condus la adoptarea de către aliaţi, 
pentru desemnarea submarinelor germane, a termenului U-BOOT, dar 
în ortografia specifică limbii respective; engleză = U-boat; română = 
U-bot. 


V 


VERGĂ - Traversă cilindrică, subțiată la extremităţi, plasată de-a 
curmezişul catargului, pentru a susţine vela şi a permite manevrarea 
ei; la navele moderne, rolul vergii se rezumă la susţinerea antenelor şi 
a pavilioanelor de semnalizare. 


VINCI - Maşină de forţă, cu abur sau motor (mai rar manuală), care, 
prin învârtirea unuia sau mai multor tambure cu ax orizontal, trage 
parâme sau lanţuri. 


lI 
GRADE MILITARE 


COMMODORE - Comodor (colonel cu stea) 

CAPTAIN - Comandor (colonel) 

COMMANDER - Căpitan-comandor (locotenent-colonel) 

LIEUTENANT - COMMANDER - Locotenent-comandor (maior) 
MIDSHIPMAN - Aspirant (absolvent al şcolii de ofițeri, neconfirmat încă 
sublocotenent). 

CHIEF PETTY OFFICER - Maistru principal 

PETTY OFFICER - Maistru 

WARRANT OFFICER - Ofițer asimilat 

NONCOMMISSIONED OFFICER - Subofiţer 


IHI 
COMENZI UZUALE 


(cârmă, maşini, artilerie) 


Cârma zece dreapta (stânga) = Se roteşte timona spre dreapta 
(stânga) până ce axiometrul acesteia arată zece diviziuni. Se menține 
timona (şi deci, implicit, cârma) în această poziţie până la comanda 
următoare. 

Cârma zero = Se roteşte timona astfel ca axiometrul să revină la 
zero (cârma revine în axul navei). 

Drept aşa = Timonierul citeşte pe compas diviziunea (gradul de 
cerc) care se afla în dreptul reperului în momentul primirii comenzii şi 
o raportează cu voce tare. Dacă nu i se dă altă comandă, manevrează 
timona astfel ca nava să navigheze în drumul citit. 

Pe drum înainte = Comandă dată la maşini, prin intermediul 
telegrafelor, pentru a porni cu toată viteza înainte (corespunzătoare 
numărului maxim de rotații stabilit). 

Puneţi cinci rotații în plus = Comanda pentru mărirea numărului de 
rotații pe minut ale axului elicei cu încă cinci, ceea ce corespunde cu o 
mică creştere de viteză a navei, 

Scurtă (lungă). Lungeşte (scurtează) doi = Comandă în tragerea de 
artilerie prin care se arată că lovitura precedentă a căzut dincoace 
(dincolo) de ţintă şi că se măreşte (micşorează) înălţătorul astfel ca 
lovitura următoare să cadă cu doi hectometri mai departe (aproape) 
decât prima. 


VALERIU IONESCU 


Scapa 

Coşmarul 

Corsarul 

O navă în flăcări 
Invăţăminte 

Ofiţeri şi oameni 

Eve Collins 

O mică greşeală 
Capcana 

Permisia 

Amintiri 

Convoiul 

Abandonaţi 

Lovituri de răspuns 
Dineul 

Miracolul 

Casa de pe malul mării 
Drumul spre patrie 
Ne-au scutit ei de pericol 
Mic glosar marinăresc 


CUPRINS 


1 Serviciu auxiliar al Marinei militare compus din femei, prescurtat Wren (N.T ) 
*Pentru a uşura cititorilor înţelegerea ierarhiei şi a le asigura cursivitatea 
lecturii, atunci când denumirile difereau, gradele din Marina militară au fost 
echivalate, în traducere, cu cele din Marina militară română existente la data 
la care se petrece acţiunea. Vezi „Mic glosar marinăresc” de la finele cărţii. 
(In paranteză sunt trecute gradele corespunzătoare din armata terestră) 

3 Iniţialele cuvintelor: Her Majesty's Ship = Navă a Maiestăţii Sale (N. T.) 

t Rezerva Marinei regale militare britanice, prescurtat R.N.R. (N. T.) 

5 Iniţialele cuvintelor : Steam Shipp = Vas cu abur (N. T.) 

5 Tun antiaerian automat, de calibru mic, construit de fabrica de armament 
din cartierul Oerlikon, al oraşului Zurich, Elveţia (N.T.) 

7 Royal Navy College = Şcoala regală de marină (militară ; N. T.) 

3 Prescurtare de la sublocotenent (N. T.)