Douglas Reeman — Ataca si scufunda

2 ROMANE DE RAZBOI QQ 
mURMARIRI SPECTACULOASE 


PIONAJ SCENE DE COSMAR SABOTAJE 
ÎNTR-UN CUVÂNT "WAR" - O COLECȚIE SENZATȚTIONALĀ & 


DOUGLAS REEMAN 


ATACĂ ŞI SCUFUNDĂ 


Traducere şi note de 


CONSTANTIN PAPADOPOL CAL/MAH 


Ediţie electronică realizată după ediţia 
tipărită a editurii Z, Bucureşti 1993 
[ver. 2.0] 

Enjoy it! 


Fane Babanu' 


Douglas Reeman 
Go In and Sink! 
Hutchinsos & Co., Ltd., London 
© Douglas Reeman, 1973 


CAPITOLUL 1 
O CAPTURĂ INTERESANTĂ 


Intr-o dimineaţă de februarie a anului 1943, la ora 
nouă fix, Tristram, submarin al Maiestăţii sale britanice, 
se strecură printre pilonii daţi cu păcură ai Fortului 
Blockhouse, de la Portsmouth, parâmele fiindu-i 
preluate de echipa de acostare ce-l aştepta la cheu. 

In picioare, la partea dinainte a turelei, comandantul, 
locotenent-comandorul! Steven Marshall, supraveghea 
cu atenţie prinderea parâmelor de babalele? de pe 
cheu. Sub picioare, plăcile de oţel vibrau neobişnuit, 
parcă, asemenea căpitanului, nici navei nu-i venea să 
creadă că ajunse cu bine la destinaţie. 

In zori, când Tristram aştepta în avanport că mareea 
să-i permită a pătrunde prin Haslar Creek în baza de 
submarine, Marshall, privind coasta ce ieşea treptat din 
umbră, reflectase îndelung, întrebându-se dacă avea 
cumva sentimentul unei împliniri. Acum, privind în jos la 
cei care se uitau la el de pe dană, îl încerca, mai 
degrabă, o undă de decepţie. Chiar proprii lui oameni, 
membrii echipajului, i se păreau oarecum străini, şi nu-i 
venea să creadă. Timp de patrusprezece luni trăiseră 
împreună în interiorul navei ce constituia singurul lor 
univers, brăzdând de la un cap la celălalt Mediterana, în 
fiecare zi confruntaţi cu un nou pericol. 

In tot acest timp au apărut doar puţine figuri noi, 
morţii şi răniții erau înlocuiţi, dar, în general, echipajul a 
rămas acelaşi, cel înşirat pe toată lungimea punţii 
submarinului în ziua când ieşise din portul Portsmouth 
pentru a străbate mările în căutarea inamicului. 


1 Corespunzător gradului de căpitan de rangul 1 din marină română 
(echivalent gradului de colonel din armata terestră. (T.S.A.) 

2 Stâlpi scurţi de fier, fontă sau beton, fixaţi pe marginea cheului, de 
care se leagă navele la acostare. 


- Totul în regulă la pupa, sir! 

Marshall privi la cel care raporta, ofiţerul secund 
Robert Gerrard: înalt şi subţire, cu spinarea uşor 
curbată, consecinţă a vieţii pe Tristram, şi alte 
submersibile pe care servise. | se părea curios, 
îmbrăcat acum cu costumul bleumarin şi cu cea mai 
bună şapcă. Luni de zile, Marshall şi el se văzuseră 
reciproc îmbrăcaţi cum dădea Dumnezeu, niciodată în 
ţinută reglementară, ci cu vechi pantaloni de flanelă, 
cămăşi sport roase, şorturi şi sandale când vremea era 
frumoasă, impermeabile şi cizme grele când Mediterana 
îşi arata cealaltă faţă, niciodată prezentată pe afişele 
turistice. 

- iți mulţumesc, Bob, dă ordin să se oprească 
motoarele principale. 

Apoi Marshall şi-a îndreptat privirea la cele ce se 
petreceau pe dană. Două Wrensse adăpostiseră de vânt 
lângă peretele danei, în drum spre vreun birou, cu 
braţele încărcate de dosare şi hârtii. Una din ele l-a 
privit, apoi ambele au luat vântul în piept şi au dispărut. 
Un grup de recruți erau muştruluiţi deasupra unei mari 
cazemate, probabil că un subofițer le arăta cum se 
prezintă un submarin întors din cursă. Puţini dintre 
recruți păreau să dea atenţie spuselor şi Marshall îşi 
cam închipuia care erau sentimentele lor. 

Deasupra capului, pe postamentul periscopului, 
Marshall vedea fâlfâind pavilionul cu cap de mort şi 
oase încrucişate, mândria şefului de echipaj al 
submarinului, care zi şi noapte cât au fost pe mare, 
avusese grijă de el. Cusute alături de simbolul macabru, 
diferite inscripţii aminteau succesele omologate ale 
Tristramului: linii orizontale pentru navele scufundate, 
ţevi de tun încrucişate pentru atacuri dezlănţuite 
asupra navelor sau instalaţiilor de coastă inamice, 
pumnale pentru acţiunile „de capă şi spadă”, adică 
debarcări sau recuperări de agenţi de pe teritoriul 
inamic. Oameni bravi, care operau solitar, ei reveneau 
aducând informaţii preţioase, dar de multe ori erau 


aşteptaţi în zadar. Marshall se rugase pentru ei, 
sperând să nu se fi chinuit prea mult. 

Se gândea cu amărăciune că marinarii recruți de la 
baza de submarine vor fi aceia care se vor fotografia în 
faţa pavilionului, şi nu cei de pe nava brăzdată de răni. 

Puntea  saltă brusc, apoi rămase imobilă. Se 
terminase acostarea, Tristram îşi încheia oficial 
misiunea. 

La pupa, motorul generatorului a tuşit, reluându-şi 
activitatea şi un nor ceţos de gaz ars a trecut pe 
deasupra navei. Marshall şi-a înfundat mâinile în 
buzunare, întrebându-se ce avea de făcut. De fapt, 
nimic. În curând, submarinul va fi dus la şantier şi 
reparat de la prova la pupa. Şi avea nevoie berechet! 
Noul echipaj care îl va lua în primire trebuia să-l fi văzut 
aşa cum arăta acum: sfârtecat peste tot, îşi continuase 
totuşi misiunea, indiferent de circumstanţe. Aproape că 
nu există pe suprafaţa lui o porţiune nescrijelită sau 
care să nu poarte o cicatrice. Plăcile din preajma turelei 
erau deformate în urma exploziei foarte apropiate a 
unei grenade antisubmarin, eveniment petrecut în 
largul coastei tunisiene în timp ce Tristram punea pe 
fugă vasele pentru aprovizionarea lui Afrika-korps?. O 
brazdă adâncă traversa puntea pe toată lăţimea. Era 
opera unui proiectil tras de pe un avion de luptă italian, 
în largul portului Taranto. Omorâse oamenii de veghe, 
în timp ce submarinul intra în imersiune. Un preţ 
cumplit, plătit pentru o greşeală capitală: cei de veghe 
ar fi trebuit să observe pericolul ce-i ameninţa atât pe 
ei, cât şi pe cei de sub ei, din interiorul navei, pe toţi a 
căror soarta depindea de permanenta lor vigilenţă. 

O schelă de lemn: fu împinsă, acum, de pe cheu. 
Marshall zări pe comandantul bazei însoţit de alţi ofiţeri 
cu şepci împodobite cu frunze de stejar, gata pentru 
îndeplinirea formalităţilor de primire. A recunoscut doar 
puţini dintre ei. Nu era de mirare: timp de paisprezece 
luni se întâmplaseră multe, nu numai în Mediterana. 

- Dă drumul oamenilor în permisie, Bob! Aş dori 
însă... 


Se întrerupse, devenit brusc nesigur. 

- AŞ dori să le vorbesc înainte să părăsească nava. 
Până la sfârşit, a pronunţat cuvintele ce i se opriseră pe 
buze. Oamenii, echipajul său de cincizeci de mateloţi şi 
ofiţeri se vor răspândi în diferite părţi ale insulelor 
britanice că să-si petreacă permisiile cum credeau de 
cuviinţă: cu soţia, cu părinţii, cu copiii sau cu prietena. 
Timp de câteva săptămâni se vor integra în lumea 
cartelelor şi a privaţiunilor, a bombardamentelor şi a 
voinţei de a rezista cu orice preţ. După care, vor fi 
afectaţi altor nave, pe fiecare din acestea constituind 
nucleul solid în jurul căruia se vor grupa oameni noi, 
poate dintre recruţii ce se antrenau acum pe cazemata 
de pe dană. Vor constitui echipajul unităţilor nou 
înfiinţate pentru înlocuirea celor zăcând în adâncurile 
unei duzini de mări. 

L-au trecut fiori: o briză rece îi biciuia faţa. Se 
terminase prima lună din 1943. Ce-i rezervă acest an, 
după permisie? 

S-a aplecat peste parapetul pasarelei pentru a urmări 
cu privirea cum mateloţii urcau veseli pe punte prin 
deschiderea principală. Cu caschetele lor albe, cu 
figurile intens bronzate, păreau nelalocul lor, în 
discrepanţă cu peisajul cenuşiu, în contrast cu valurile 
domole ale Canalului Solent, cu ceața de pe dealul 
Portsdown. Marshall suspină şi, părăsind pasarela, 
cobori pe puntea submarinului. 

Comandantul bazei l-a întâmpinat cu sinceră 
cordialitate, cu o călduroasă strângere de mână. Ceilalţi 
l-au înconjurat, l-au bătut pe umeri, i-au strâns şi ei 
mâna. 

- Sunt fericit că te văd, Marshall! Când citeşti relatări 
despre isprăvile ce-ai realizat, te simţi înviorat, este cel 
mai bun medicament! 

Un ofiţer din suita propuse comandantului: 

- Nu ar fi cazul să mergem în biroul dumneavoastră, 
sir? 

Marshall era mort de oboseală şi, cu toate că 
îmbrăcase o cămaşă curată şi ţinuta „numărul unu”, i 


se părea că este murdar, neîngrijit. Nu te desparţi de un 
submarin, simplu, coborând la țărm. Rămâi impregnat 
cu mirosul exalat de diesele şi de metalul umed. Miroşi 
a varză şi a sudoare, poate şi mai urât. Oricât de 
preocupat de asemenea gânduri, Marshall surprinse 
totuşi, între comandantul bazei şi ofiţer, un schimb 
semnificativ de priviri. Înţelese că era vorba de o 
problemă urgentă. 

- Bună idee, spuse comandantul, luându-l pe Marshall 
de braţ. O să afli, cred, că s-au schimbat multe cât timp 
ai fost absent. 

Se angajară pe schela principală şi răspunseră la 
salutul santinelei. 

- Am avut parte pe aici de teribile bombardamente, 
continua comandantul cu un surâs cam stânjenit, dar 
Capul Keppel mai există la locul lui şi lucrurile merg 
încă destul de bine! 

Marshall porni tăcut alături de comandantul bazei, 
urmaţi de mică escortă a acestuia, îndreptându-se cu 
toţii spre clădirile portului. In jurul său, conversațiile 
continuau, îngheţat până în măduva oaselor, chiar când 
treceau prin locuri adăpostite de vântul rece, el se 
întrebă când va reuşi să scape de această reuniune 
neprevăzută. Zări în treacăt tineri ofiţeri mergând 
încolonaţi la instrucţie, în sălile de cursuri, cursuri 
urmate şi de el cândva: de artilerie, de torpile, de ofiţer 
secund, şi, la sfârşit, cursul de comandanţi, cel mai 
„cumplit” din toate. Fort Blockhouse nu se schimbase 
prea mult, dar Marshall se simţea ca un intrus. 

Au intrat într-un birou spaţios, unde ardea un agreabil 
foc de lemne. Deasupra căminului, atrăgea atenţia 
fotografia unui submarin dinaintea războiului, acostat în 
Grand Harbour din Malta. Marshall privi fotografia cu 
interes şi îşi aminti de acest port, aşa cum, recent, îl 
văzuse ultima dată: ruine,  vârtejuri de praf, 
bombardamente fără sfârşit şi populaţia luptând să 
supravieţuiască în pivnițe şi adăposturi. 

La celălalt capăt al încăperii, un steward pregătea 
paharele. 


- Este cam prea devreme, dimineaţă, ca să luăm un 
pahar, declară comandantul amabil, dar prilejul este cu 
totul excepţional. 

Marshall încerca să surâdă îşi amintea bine de acest 
birou: venise acolo, cândva, pentru a primi din partea 
comandantului de atunci al bazei cea mai teribilă 
săpuneala din viaţa lui, pentru o năzbâtie comisă, 
despre care nu-şi mai amintea. După cât va timp, 
acelaşi comandant îl convocase în acelaşi birou pentru 
a-i aduce la cunoştinţă că tatăl său pierise într-o bătălie 
navală. Scene foarte diferite, tipice, însă, pentru viaţa 
de pe submarine. „Aşa se întâmplă în timp de război”, 
gândi el, vag. 

S-au umplut paharele, comandantul începu să 
vorbească, toţi îl priveau. 

- Beau pentru fericita reîntoarcere în Anglia, a 
dumitale şi a echipajului. Aţi făcut o treabă bună. 

Privind spre pieptul lui Marshall, continuă: 

- Ai meritat din plin această D.S.C. “cu barete! 

Dincolo de ofiţerii care ridicau paharele, Marshall s-a 
zărit într-o oglindă. Nu era de mirare că se simţi 
schimbat. Nu mai era acelaşi şi, în orice caz, nu mai 
semăna cu ofiţerii din jur. Părul său negru, rebel pe 
vremuri, era prea lung, îi cădea peste urechi. Din cauza 
motorului tribord, care avea hachiţe, la Gibraltar, ultima 
escală, nu a avut timp să treacă pe la frizer. Şi asta nu 
era totul: chiar în acea dimineaţă descoperise, când se 
râdea la oglindă, că îi apăruseră fire argintii. 
Deocamdată puţine, dar incontestabile. Şi nu avea 
decât douăzeci şi opt de ani! Îşi surâse propriei sale 
imagini din oglindă şi, o secundă, a văzut cum i-au 
dispărut cearcănele din jurul ochilor cenuşii, în timp ce 
colţurile buzelor i se ridicau: câteva clipe, s-a simţit din 
nou tânăr. 

- Sir! Se adresă comandantului bazei ofiţerul de stat 
major, cel atât de grăbit să meargă cu toţii în birou, 
Comandamentul de întreţinere şi reparaţii a făcut 
cunoscut că totul este gata pentru că Tristram să fie 
dus în bazinul docului, şi, îndată ce îşi va fi primit 


soldele, cartelele de alimente şi documentele de 
transport, echipajul lui va putea pleca în permisie. 

Fixându-l pe Marshall, continuă: 

- Doar dacă... 

Marshall îşi arse gâtlejul cu o înghiţitură de whisky 
simplu, ceea ce îl făcu să-şi recapete încrederea în sine. 

- Mai înainte, spuse el cu voce calmă, doresc să 
schimb câteva cuvinte cu cei de pe Tristram. 

Comandantul bazei aprobă: 

- Bineînţeles, după atâtea luni trăite împreună, 
despărţirea este într-adevăr dureroasă. 

- Chiar aşa. 

Marshall îşi termină whisky-ul, întinse stewardului 
paharul gol şi continuă: 

- Este exact ceea ce simt. 

Îşi dădea seama că era prea distant şi-şi reproşa 
mereu acest lucru. 

Toţi acei ofiţeri îi voiau numai binele: căutau să-i 
sărbătorească cât mai plăcut întoarcerea deşi, desigur, 
aveau şi ei destule probleme pe cap, probleme care le 
reclamau prezenta în alte părţi. 

Nu-i convenea, însă, grabă cu care ofiţerul de stat 
major îi luase comanda. Ce era Tristramul pentru acel 
ofiţer? O încâlceală de oţel şi de aparate, o maşinărie 
de război. Dar pentru el, Marshall? Se întrebă dacă şi 
ceilalţi din echipaj încercau acelaşi sentiment de 
singurătate. Se simţea de parcă ceva s-a rupt în el. 
Oare oamenii săi vor fi în stare să vorbească, despre 
cele ce au trăit împreună: angoasa care îi cuprindea 
când aşteptau explozia grenadelor antisubmarin, 
tensiunea nervoasă când urmăreau inamicul, înaintea 
comenzii „foc!”, sau în timpul interminabilelor secunde 
dintre lansarea torpilei şi bubuitura anunțând că 
aceasta-şi atinsese ţinta? 

„Reîntoarcerea lui Tristram are ceva excepţional”, 
spusese comandantul bazei, şi, într-un sens, avea 
dreptate: cinci alte submarine de acelaşi tip părăsiseră 
Portsmouth pentru Mediterana. impreună cu multe 


altele se odihneau acum pe fundul mării, cu echipajele 
închise pe vecie în interiorul lor. 

- Am fost sincer impresionat de moartea tânărului 
Wade, spuse comandantul bazei. 

- Vă înţeleg, sir, răspunse Marshall, tocmai urma să 
se întoarcă în Anglia peste câteva zile. 

Fără a remarca tăcerea generală, el continuă 
emoţionat: 

- Am urmat împreună cursul de comandanţi. Când 
mie mi s-a dat comanda lui Tristram, lui i s-a dat cea a 
lui Tryphon şi, de atunci, ne-am întâlnit de multe ori. 

- De fapt, ce s-a întâmplat? 

Comandantul bazei aruncă o privire ucigătoare celui. 
Ce pusese întrebarea. Marshall îi răspunse: 

- Făceam aprovizionări, duceam la Malta alimente şi 
muniții. Nu puteau pătrunde în port decât submarinele 
şi, în timpul zilei, stăm ascunşi în fundul radei, din 
cauza bombardamentelor. In dimineaţa aceea, Tryphon 
a părăsit Malta înaintea zorilor. Nu s-a mai aflat nimic 
despre el. 

Ridicând încet capul: 

- Cred că a fost o mină, erau multe pe acolo. 

Vorbind, Marshall îşi reamintea ultima lor întâlnire 
într-un local din Malta: Wade, cu figura încadrată de o 
barbă scurtă, neagră, băuturile diverse şi un bătrân 
maltez care mângâia clapele unui pian în camera 
vecină. Auzea, parcă, vocea lui Wade: „N-aş fi crezut că 
o să reuşim să trecem, dragul meu! Parcă suntem 
sortiţi să supravieţuim!”. Cam acestea au fost ultimele 
lui cuvinte. Bietul Bill, nu a fost profet! 

Comandantul bazei îşi consultă ceasul şi se adresă 
ofiţerilor din suită: 

- Cred că este momentul să începem lucrul. În ce mă 
priveşte, aş vrea să pun pe locotenent-comandorul 
Marshall la curent cu unele fapte. 

Ofițerii s-au retras unul câte unul, fiecare oprindu-se 
un moment în faţa lui Marshall, adresându-i un cuvânt 
amabil. Stewardul ieşi ultimul şi închise uşa fără 
zgomot. 


Comandantul se instală confortabil la birou: 

- la loc, Marshall. Ţi-ai făcut vreun program pentru 
permisie? 

Marshall se aşeză în fotoliu, cu coatele pe braţele 
acestuia. Whisky-ul şi căldura din cameră îl moleşiseră 
şi se simţea relaxat. 

- Ca să vă spun drept, nu mi-am făcut nici un 
program, sir. 

Răspunsul era sincer, nu prevăzuse nimic. Mama lui 
practicase activ sportul hipic şi murise înainte de 
război, într-un accident. Cât despre tatăl său, scurt timp 
după sfârşitul primului război mondial fusese scos la 
pensie. După moartea soţiei, devenise apatic, ducea o 
viaţă singuratică şi nu prea a mai avut contact cu fiul 
său. Şi-a revenit la intrarea nemților în Polonia, când a 
fost rechemat în serviciu pe nave comerciale şi a primit 
comanda unui convoi transatlantic spre Statele Unite. 
Dar nava lui a fost scufundată împreună cu altele de o 
flotilă de submarine germane, U-Boott-uri, o întâmplare 
destul de banală. 

- Chiar speram să nu-ţi fi făcut vreun program. După 
un moment de ezitare prelungită, că pentru a-şi face 
curaj, comandantul a continuat: 

- Am să-ţi vorbesc sincer, Marshall: ţi se propune o 
nouă şi urgentă misiune, bineînţeles, dacă eşti dispus s- 
o accepti. Nu ţi-aş vorbi despre misiune atât de brusc, 
dacă am avea destul timp înainte. Dar nu este cazul. 
Misiunea propusă este periculoasă, cere eforturi 
considerabile, poate vor fi risipite în van, reclamă multă 
experienţă, dar şi mai multă abilitate. 

Făcu o pauză, apoi continuă: 

- Ne trebuie cineva cât mai calificat, cred că 
dumneata eşti acela. 

- Şi, întrebă scurt Marshall, privindu-l cu seriozitate, 
trebuie să mă decid imediat? 

Comandantul nu-i răspunse direct la întrebare. 

- Ai auzit vreodată de căpitanul Giles Browning? 
Buster Browning, cum i se spunea în timpul primului 
război mondial. Intre alte isprăvi a primit Victoria Cross 


10 pentru că a intrat cu submarinul său în Strâmtoarea 
Dardanele, în cadrul nenorocitei aventuri de la 
Galipoli!!. Un tip dintr-o bucată acest Buster. 

Marshall ascultă atent, dar nu înţelegea ce rost avea 
această introducere. 

- Mi se pare că am citit ceva despre el. Misiunea care 
mi se propune are vreo legătură cu el? 

- A ieşit la pensie după primul război mondial, dat la 
o parte, la fel ca tatăl dumitale. La începutul actualului 
război, a fost mobilizat, i s-au încredinţat diverse 
sarcini, şef de Centre de antrenament etc., dar până la 
sfârşit i s-a dat un post foarte special la Combined 
Ops!?. Nu intru în amănunte, nu este cazul să vorbesc 
acum prea mult despre toate acestea. 

De afară, se auzi urletul lugubru al sirenei unui 
remorcher. Marshall îşi reaminti de Tristram, acostat în 
port. Curând, nu va mai fi nimeni la bord. Îi trecură prin 
minte fotografiile aproape şterse de fete frumoase, 
prinse cu ace pe pereţii cabinelor echipajului şi 
desenele deşucheate pe care ofiţerul cu navigația le 
zmângălea pe marginile mesei cu hărţi, un mijloc de a- 
şi stăpâni nervii în timpul operaţiunilor. 

La urma urmei de ce să refuze propunerea? Ce să 
facă cu permisia? Doar vizite la câţiva prieteni şi rătăciri 
dintr-un hotel într-altul. 

- Dar nu aş putea şti despre ce este vorba? 

- O nouă comandă. 

Comandantul examina intens figura aparent 
impasibilă a lui Marshall, căuta să-i citească gândurile. 

- Dacă accepţi, vei pleca chiar mâine dimineaţă în 
Scoţia. Acolo îl vei întâlni pe Browning. 

Adăugă, zâmbind: 

- Buster... 

Marshall se ridică, se simţea deodată uşor şi bine 
dispus. 

- Ei bine, sir, ne-am înţeles, accept. 

- iți mulţumesc. Ştiu, împreună cu toţi cei care 
trebuie să ştie, că ai trecut prin teribile încercări şi de 
aceea dumneata eşti omul care ne trebuie. Dacă îţi 


schimbi gândul, vei putea pleca în permisie şi, la 
terminarea ei, vei primi o altă comandă. Poate tot 
comanda lui Tristram, dacă se va constata că merită să 
fie reparat. 

Prin uşa întredeschisă, apăru capul unui ofiţer: 

- M-aţi chemat, sir? 

- Da, locotenent-comandorul Marshall a acceptat. 

Apoi, cu voce joasă: 

- Caută-l pe locotenentul Gerrard, pune-l şi pe el la 
curent. 

Îndată ce s-a închis uşa, Marshall întrebă: 

- Ce legătură are secundul meu cu această 
problemă? Comandantul îl privi lung, înainte de a 
răspunde. 

- Îi cerem să fie de acord să te însoţească în noua 
misiune. 

Ridică mâna dreaptă, pentru a opri orice replică. 

- Noul dumitale echipaj va fi foarte amestecat, 
marinari vârstnici, dar şi tineri. La comandă, avem 
nevoie de un tandem perfect. 

- Dar, sir, Gerrard, este însurat şi după permisie 
trebuia să urmeze un curs de comandanţi. lată că, din 
cauza mea, îl repartizaţi pe altă navă, nu-l lăsaţi să-şi 
tragă sufletul după patrusprezece luni de Mediterana! 

- Ştiu, Marshall. Tocmai de aceea nu ţi-am vorbit de 
la început despre el. 

Cu un surâs cam stânjenit, comandantul continuă. 

- Înainte să se întâlnească cu dumneata în Scoţia, îi 
voi permite să treacă pe-acasă, pentru patruzeci şi opt 
de ore. 

Surâsul i se şterse de pe figură. 

- Nu-i pot da mai mult, misiunea este foarte 
importantă şi urgentă. 

- Am înţeles, sir. 

Lui Marshall îi trecu prin minte figura lui Gerrard în 
acea dimineaţă, când Tristram aştepta zorile în Solent. 
Era figura unui copil care vede un pom de Crăciun 
pentru prima dată. A fost o imagine de-o clipă. 


Nici gând însă să se poată schimba ceva, avea 
dreptate comandantul. Probabil că totul era decis 
demult, de zile sau chiar de săptămâni. Şi ce era oare 
această misiune urgentă? Poate comanda unei nave 
experimentale, cu utilaje în curs de probă, susceptibilă 
de a scurta durată războiului, dar şi de a sări în aer cu 
echipaj cu tot, în perioada testelor. 

Marshall îşi luă şapcă de pe birou: 

- V-aş ruga să-mi permiteţi să mă retrag, sir. Trebuie 
să mă întâlnesc cu oamenii mei. Vocea i se voală, 
imperceptibil: 

- S-au comportat admirabil, nici că se putea mai bine. 

- Te înţeleg, Marshall, poţi pleca. Telefonul începu să 
sune, Marshall se încruntă, totuşi comandantul adăugă: 

- Avem aici o nouă promoţie de sublocotenenţi. N-ai 
vrea să cinezi diseară cu ei? Întâlnirea cu un veteran le- 
ar lărgi orizontul! 

Marshall clătină din cap: 

- Vă mulţumesc, sir, dar nu-i posibil: trebuie să mă 
întâlnesc cu nişte prieteni, am câteva scrisori de 
expediat. 

- Ar fi totuşi bine să te şi odihneşti puţin. Ne vom 
revedea mâine dimineaţă, înainte să pleci spre Scoţia. 

Comandantul îl privi pe Marshall ieşind şi abia acum 
ridică receptorul telefonului. Părea îngrijorat. Când se 
propusese numele lui Marshall pentru misiunea în 
chestie, găsise că alegerea era excelentă, statele lui de 
serviciu, victoriile repurtate, faptul că supravieţuise 
atâtor acţiuni îndrăzneţe, toate pledau pentru alegerea 
lui. Acum însă, după ce stătuse de vorbă cu Marshall, 
era mai puţin convins că judecase just, fără a-şi putea 
explica de ce. Incontestabil, Marshall era un bun ofiţer. 
Şi, pe hârtie, omul cel mai potrivit. Totuşi, parcă îi 
lipsea ceva: „Oare ce?” se întrebă suspinând, 
comandantul. Aă, da, tinereţea, asta-i lipsea, o 
pierduse! O lăsase undeva, în siajul!* 7ristramului. 
Războiul îl cam dărâmase”. 

Comandantul duse receptorul la. 

- Ascult! 


O voce se plângea de insuficienţa alimentelor şi a 
pieselor de rezervă. Comandantul încerca să uite ochii 
lui Marshall, ochi stranii în care i se păruse că observă o 
undă de descurajare. Căută să nu se mai gândească la 
Marshall, şi să se concentreze asupra doleanţelor 
interlocutorului său telefonic.. La urma urmei, problema 
Marshall nu-l mai privea.. 


x 
x * 


Dacă Marshall avusese îndoieli privind urgenţa 
misiunii ce urma să i se încredinţeze, foarte curând avu 
ocazia să gândească altfel. 

Mijeau zorile la Harbour, când împreună cu 
comandantul bazei, Marshall s-a urcat în maşina 
statului major care ia dus la o bază aero-navală situată 
la câteva mile în interior. 

Instalat într-un avion ce zbârnâia îngrozitor şi, pe cât 
părea, era şi neîncălzit, Marshall, odată centura de 
siguranţă încheiată, îşi ridică gulerul mantalei şi se 
gândi la cele întâmplate în ajun. În general, era 
dezamăgit, nedumerit, începând cu luarea de rămas 
bun de la echipajul 7ristramului. Ofiţeri, subofiţeri şi 
mateloţi, deşi trăiseră laolaltă timp de luni de zile, nu 
păreau să fie afectaţi de despărţire. Aşa i se mai 
întâmplase şi altădată, de-a lungul anilor de serviciu. 
Poate din pudoare, ca să nu li se vadă sentimentele lor 
intime. În orice caz, erau nerăbdători să plece cât mai 
repede, să afle ce mai era pe-acasă. 

Nu era încă sigur de-cum va reacţiona Gerrard la 
bruscă modificare a planurilor sale. Când a vorbit cu el 
despre această schimbare, i-a părut că era mai 
preocupat de reacţia soţiei sale şi, surprinzător, nu-l 
interesa deloc aluzia la un curs de comandanţi. Gerrard 
era un foarte bun ofiţer submarinist şi, după cum se 
pronunţase comandantul bazei, împreună cu Marshall 
forma un excelent tandem. După ce a plecat ultimul 
marinar din echipajul submarinului, în timp ce paşii 
lucrătorilor de la şantierul naval răsunau pe puntea 


pustie, Marshall a mai inspectat pentru ultima oară 
nava. Evident, era o prostie să atribui unei nave o 
personalitate. Ofiţerul de stat major avea dreptate: un 
submarin nu este decât oţel şi maşini, combustibil şi 
aparate. Viaţă nu are decât prin oameni. Este doar o 
simplă armă, nimic mai mult. 

Dar când a ajuns cu inspecția în minusculul careu, 
când şi-a plimbat privirea pe perdelele murdare ce 
asigurau fiecărei cuşete un simulacru de intimitate, nu 
a mai fost de acord cu cele spuse de ofiţer. Deasupra 
capului, pe punte, paşii se estompau, din ce în ce mai 
mult, şi Marshall a avut impresia că, la fel ca el, şi nava 
îşi ascuţea auzul aşteptând parcă vocile familiare. Voci, 
fiecare cu alt accent, aparţinând unor oameni foarte 
diverşi. Erau mucaliţi şi posomorâţi, băieţi devotați, 
harnici şi alţii care considerau munca drept o urgie. 
Întâlniţi individual pe stradă în timp de pace, nu erau 
decât componente ale unei mulţimi. Dar reuniți în 
interiorul 7ristramului, formau împreună un tot, o 
entitate, reprezentau o forţă care impunea să se ţină 
seama de ea. 

După ce a găsit unde să doarmă peste noapte, după 
ce a dat instrucţiuni pentru a fi trezit la ora cuvenită ca 
să meargă la aeroport, Marshall a pornit prin oraş. Cu 
unul din puţinele taxiuri care mai circulau, a mers la 
locuinţa lui Bill, într-o suburbie a Southampton-ului. Pe 
drumul de câteva mile, s-a tot gândit ce să-i spună 
tinerei femei cu care Bill se căsătorise numai cu două 
luni înainte de a se îmbarca pentru Mediterana. Şi-o 
amintea foarte bine: mică, brună, plină de vitalitate şi 
zburdălnicie. Ce să-i spună? Că-l văzuse pe Bill în ajunul 
plecării de la Malta? Că petrecuseră seara precedentă 
împreună la un bar? 

La un moment dat, aproape se decisese să spună 
taximetristului să ia drumul înapoi spre Portsmouth, dar 
îşi făcuse probleme degeaba: văduva lui Bill se mutase 
şi noii locatari nu-i cunoşteau adresa. Judecând după 
atitudinea lor, nu părea că s-au despărţit în termeni 
buni. 


Poate că ea se întorsese la părinţi? Sau se angajase 
într-o slujbă în legătură cu războiul, căutând să rupă cu 
tot ce-i putea aminti trecutul? 

S-a întors la Port Blockhouse obosit şi cam abătut, 
trecând pe dană, descoperi un lucru incredibil. Tristram 
plecase, locul lui era ocupat de altă navă. Pentru prima 
oară, de luni încoace, Marshall se simţi părăsit. De 
necrezut! Imposibil! In zori va zbura spre Scoţia şi 
nimeni nu voia - sau nu ştia - să-i spună exact unde va 
merge, ce-l va aştepta acolo. | se luase comanda şi 
echipajul. Era singur, teribil de singur. 

A evitat popota, unde ar fi putut întâlni cunoştinţe şi 
ar fi fost ţinta privirilor noii promoţii de sublocotenenţi, 
ca şi cum ar fi fost infirm sau vinovat de ceva, „sunt 
ridicol şi plictisitor” îşi spunea mereu. A urcat direct în 
camera sa. Bătrânul îngrijitor, marinar pensionar, nu l-a 
întrebat nimic. Văzuse destui ofiţeri ca Marshall, în 
trecere! l-a adus o sticlă de gin, i-a prezentat să 
semneze un bon şi a ieşit din cameră fără să spună un 
cuvânt. Nici măcar despre vreme, ceva cu totul 
surprinzător din partea unui englez... 

Zborul spre Scoţia a fost destul de agitat, cerul era 
înnourat şi aparatul depăşise prima juneţe. Câţiva 
pasageri, destul de diverşi: un matelot cu ten gălbejit, 
un dezertor legat cu cătuşe de cel care-l aducea înapoi 
la nava de pe care fugise, mai era o Wren galonată, 
care a adormit îndată după decolare şi nu s-a trezit 
decât la aterizare, în apropiere de Rosyth. Apoi un 
locotenent suferind de un tic al figurii, părând a fi în 
pragul unei depresiuni nervoase, şi un sergent de 
marină, care îşi masa continuu fluierul piciorului de 
parcă îl durea, dar în realitate îşi tot căuta o poziţie din 
care să vadă pulpele Wren-ei. 

Pentru Marshall, călătoria a fost plictisitoare, mai ales 
că din cauza ginului băut avea gura amară şi maxilarele 
înţepenite. A savurat cu satisfacţie o ceaşcă de cafea 
caldă şi  sandvişurile servite de un membru al 
echipajului. 


La aterizare, un taciturn locotenent R.N.V.R! l-a 
condus la un alt avion, un mic monomotor, al cărui pilot 
părea prea tânăr ca să-şi fi terminat şcoala. Avionul s-a 
îndreptat încă mai spre nord şi Marshall, urlând în inter- 
fon pentru a se face auzit, a reuşit, în fine, să afle ceva 
despre destinaţia spre care se îndreptau. Pilotul strigă: 

- Vom ateriza ceva mai la sud de Capul Wrath, sir! 

Capul Wrath! Extremitatea nord-vestică a Scoției! De 
acolo începea Atlanticul! Din cuvintele rezervate ale 
comandantului bazei de la Portsmouth, Marshall 
sperase că va fi trimis la Holy Loch, unde ştia că există 
o bază de la care submarinele porneau în misiuni 
operative. Nu prea înţelegea ce se putea afla la Capul 
Wrath. 

Din când în când, prin deschideri între nori, se zăreau 
spinări de dealuri şi drumuri spălate de ploaie. Cu 
fiecare învârtire a elicei, se tot depărta de Mediterana, 
nu numai că distanţă, dar mai ales că peisaj: 

În fine, pilotul anunţă: 

- Aterizăm, sir! 

Aeroportul era format dintr-o pistă de beton înotând 
într-un lac de noroi, două barăci în formă de tunel şi o 
manşă de vânt". Dacă zborul ar fi avut loc noaptea, 
Marshall se  îndoia că avionul şi ocupanţii ar fi 
supravieţuit la aterizare. Dintr-o baracă au ieşit siluete 
în impermeabile, parcă cu regret, înfruntând zgribulite 
burniţa şi alergând spre avion. 

Câţiva soldaţi i-au înşfăcat bagajele şi Marshall văzu 
venind spre el, înotând parcă prin smârcurile de apă, un 
sergent de poliție marină, un om zdravăn, cu 
impermeabilul  muiat şi bocancii plini de noroi. 
Sergentul lua poziţie şi salută cu un gest mecanic, 
dându-şi silinţa să-l primească pe ofiţer cum se cuvine. 

- Sunteţi  locotenent-comandorul Marshall, sir? 
Subofiţerul îl examină din cap până în picioare şi 
continuă: 

- Vă rog să-mi arătaţi actul de identitate. Marshall i-a 
întins documentul, sergentul l-a examinat cu atenţie 
după care declară: 


- E-n regulă, sir, putem merge. 

Îi arătă cu un gest un vechi automobil Humber şiroind 
sub ploaie. 

- N-avem de mers departe şi vă aşteaptă o masă 
caldă. 

Se întoarse pe călcâie şi ordonă soldaţilor cu bagajele 
s-o ia înainte. 

îndreptându-se spre maşină, Marshall mai privi o dată 
spre avionul care se depărta pentru a se pune în vânt 
pe pistă, probabil că tânărul pilot îl şi uitase: îşi 
predase, „coletul”, se reîntorcea la bază, apoi la o 
prietenă. Marshall surâse şi gândi: „să-i fie de bine!” 

Sergentul rosti cam autoritar: 

- Ar fi bine să nu întârziem, sir. 

Urcară în vechiul Humber şi Marshall se agăța de un 
miner, vehiculul se angaja trepidând pe un drum cu 
hopuri. 

- Mergem la Loch Cairnbawn, sir, spuse sergentul cu 
ochii la parbriz. 

Apoi trase o înjurătură, adresată unei oi care îi tăiase 
drumul. 

- Ajungem repede, dacă totul merge bine. 

Marshall nu răspunse, pentru a-i da acele câteva 
lămuriri, sergentul aşteptase să fie singuri în maşină şi 
avionul decolat. Se întrebă cum ar reacţiona sergentul, 
dacă i-ar ordona să-l aducă înapoi la micul aerodrom, 
fără îndoială, s-ar face că nu aude... 

Se înserase când au ajuns la destinaţie şi lui Marshall 
nu-i venea să creadă că se terminase, în fine, cu 
sălbaticele zdruncinături ale maşinii şi înjurăturile 
proferate de sergent. Prin geamurile portierei, Marshall 
zări figuri indistincte şi fascicole luminoase de lanterne 
electrice, apoi, în timp ce rulau încet printre barăci, 
reţele de sârmă ghimpată şi, din loc în loc, santinele 
înarmate. 

Maşina se opri, sergentul sări jos, deschise portiera 
lui Marshall, bătând din palme pentru a alerta nişte 
soldaţi să ia bagajele ofițerului, apoi declară: 


- Am ajuns, sir, o şalupă vă va conduce la nava bază!'5 
unde sunteţi aşteptat. 

- După atâta călătorie, replică Marshall acru, bine că 
am ajuns undeva! 

Surprins de propriul său ton, Marshall adăugă: 

- iți mulţumesc, sergent, că te-ai ocupat de mine. 
Sergentul îl privi indiferent, cum se îndrepta spre un far 
de semnalizare de la capătul danei. 

Incă o reţea de sârmă ghimpată. Din întuneric apăru 
un locotenent care-i proiecta direct în fata lumina unei 
lanterne, în timp ce-i examina şi el actul de identitate. 

- Vă rog să mă scuzaţi, sir spuse el până la sfârşit, 
avem consemne de securitate foarte severe. 

Aproape orbit de lanternă, Marshall făcu un gest de 
înţelegere, nu vedea însă nici urmă de navă bază. 

Agitând lanterna în direcţia unei mici ambarcaţiuni cu 
motor care apăruse şi se legăna pe apă, la câteva 
picioare!” de dig, locotenentul continuă: 

- Venerabila nava Guernsey este ancorată-n Loch!5. 
S-au montat geamanduri speciale pentru ea. 

Marshall privi mica ambarcaţiune alăturându-se 
cheiului. Guernsey era pentru el o veche cunoştinţă, ca 
mulţi alţi marinari submarinişti, petrecuse un timp la 
bordul ei: O foarte veche navă bază, care utiliza cărbuni 
pentru propulsie şi era complet lipsită de confort. Acum 
nu se mai deplasa, era folosită doar pentru cartiruire 
temporară. 

Conducătorul ambarcaţiunii sta pe bancheta pupa şi 
Marshall coborî-n micul cocpit!”, Marshall privea cum i 
se încarcă bagajul şi se simţi mai „acasă” citind 
inscripţia ce-i era familiară de pe bonetul respectivului: 
H. M. Submarines%, chiar aici în acest dezolant şi 
friguros Loch, se afla într-o lume cunoscută. 

Drumul până la Guernsey n-a durat mult. Când 
ocoleau pupa demodată a navei, Marshall zări două 
submarine  acostate unul lângă altul. Dar mica 
ambarcaţiune trecu de cealaltă parte a navei şi, cu un 
huruit al elicei, se opri lângă scara din babord. 


Ofiţerul de serviciu apăru la capul scării, îl salută 
ceremonios pe Marshall şi îi ură bun sosit. Marshall îşi 
scutură picăturile de ploaie de pe şapcă şi când 
balustrada s-a închis în urma lui avu certitudinea că 
începe un nou capitol de viaţă. Se auzea un zgomot de 
împuşcături şi tropot de cai, ofiţerul de serviciu zâmbi: 

- Se vizionează un film western la popotă, sir. 
Oamenii l-au mai văzut de câteva ori, dar pe aici nu au 
de ales între prea multe distracţii! 

- Când am venit, începu Marshall, mi se pare că am 
zărit două nave alăturate. 

- Mda..., sir, răspunse ofiţerul, evitând privirea lui 
Marshall. 

Adăugă, schimbând subiectul: 

- Comandorul Browning ne-a dat ordine precise, sir. A 
dispus să vă conducem în cabina dumneavoastră, să vi 
se servească o masă bună şi să vi să pună la dispoziţie 
tot ce aveţi nevoie. 

Ridicând ochii spre ceasul de perete: 

- Vă va primi la ora douăzeci şi unu. 

Marshall se simţi iarăşi cuprins de iritare: era tratat 
chiar că un recrut! 

- Sper că cel puţin pot afla ce se serveşte la masă? 
întrebă el arţăgos. 

Ofiţerul se înroşi la faţă. 

- Pateuri cu carne, sir. 

După care, îşi plecă ochii: 

- Nu fac decât să execut ordinele, sir. 

Condus de un steward, Marshall cobori două scări şi 
ajunse la cabina care-i era destinată: cu lambriuri pe 
pereţi, era curată şi agreabilă. Probabil că, pe timpul 
îndelungat cât Guernsey servise că vas de croazieră, 
fusese o cabină de clasa întâi. 

Marshall făcu o baie fierbinte şi se schimbă. Pateurile 
cu carne, foarte gustoase, i-au risipit proasta dispoziţie. 
A fost servit la capătul unei mese lungi, nu mai puţin de 
trei stewarzi se ocupau de el. Nu mai erau alţi ofiţeri, 
probabil toţi se distrau la cinema. 


Marshall se aşeză comod în scaun şi oftă, bietul 
Gerrard o să se simtă foarte prost când va veni aici. 
Nava părea mai mult o mânăstire decât bază pentru 
submarine. 

- Aş dori un pahar de porto, comandă el. Stewardul îşi 
privi ceasul: 

- Mă iertaţi, sir, dar nu cred că mai aveţi timp! 

Aproape sărind de pe scaun, Marshall izbucni: 

- Am spus, un pahar de porto! lansă el cu voce 
autoritară. 

Stewarzii schimbară între ei priviri înspăimântate. 

- Ba chiar două pahare! 

Afară, vântul vâjiia puternic şi ploaia bătea în 
bordajele înalte ale navei. Marshall auzi la travers 
gâfâitul unui motor de ambarcaţiune şi se întrebă dacă 
era o patrulă de siguranţă sau un exerciţiu de noapte. 
Bău vinul pe îndelete, gândind la Gerrard. Ce făcea el 
oare în acel moment? Fără îndoială, se drăgostea cu 
soţia, sau îi explică încă o dată de ce pleca din nou aşa 
repede pe mare. 

Işi privi ceasul: întârziase cu cinci minute de la 
întâlnirea cu căpitanul Browning. Surâse, uitând recenta 
să pornire de mânie. Buster! 

Când se ridică şi părăsi masa, i se păru că cei trei 
stewarzi au respirat uşuraţi. 

Se  îndreptă spre puntea principală şi într-o 
anticameră Marshall fu întâmpinat de un locotenent cu 
ochelari. Purta o uniformă albă şi epoleţi cu trese aurii. 
Locotenentul se prezentă ceremonios: 

- Sunt Morris, secretarul comandantului. 

Păru gata să facă o remarcă asupra orei, dar se 
mulţumi a declara: 

- Vă aşteaptă. 

Situat pe puntea principală, pe toată lăţimea 
suprastructurii, biroul comandorului Browning era vast, 
cu lambriuri pe pereţi, ca majoritatea încăperilor de pe 
Guernsey şi avea un aspect luxos şi vetust. 

Comandorul Giles Browning era în picioare, sprijinit 
cu spatele de un radiator de calorifer şi privind spre uşa 


prin care intră Marshall, braţele îi atârnau greoaie. Era 
scund, dar lat în umeri şi pântecos, înclinat puţin spre 
spate parcă pentru a-şi menţine echilibrul. 

Aştepta că Marshall să parcurgă o bună parte a 
încăperii şi îi întinse o mână enormă: 

- Sunt fericit să te văd, Marshall! 

Vocea îi era groasă şi caldă, strângerea de mână 
fermă. Îi indică cu un gest un fotoliu şi el se îndrepta 
spre o masă mică pe care se afla o carafă şi pahare. 

Fără să lase să se vadă, Marshall îl observă. Browning 
era chel, doar câteva şuviţe de păr cărunt deasupra 
urechilor şi pe ceafă, chelia îi era bronzată şi presărată 
cu pete maronii. Mai interesantă era faţa lui Browning: 
şifonată,  brăzdată teribil, în tinereţe  practicase 
probabil, boxul sau rugby. 

Comandantul îi oferi un pahar: 

- Este un porto de cea mai bună calitate, spuse el, 
fixându-l pe Marshall cu ochi de un albastru deschis, 
rece, sper să-ţi placă. 

Marshall bău încet, socotind că nu era cazul să se mai 
scuze de întârziere şi oricine dorea să afle cât băuse în 
cabină, putea să afle după cât rămăsese în sticlă. Aşa 
că intră direct în subiect: 

- După câte am înţeles, sunt chemat ca o să preiau o 
comandă... 

Browning îi tăie vorba, cu un ton sec: 

- Fiecare lucru la timpul său! Bea şi destinde-te! Eu 
sunt destul de bine informat, despre dumneata, vreau 
ca şi dumneata să mai afli câte ceva despre mine. 

Se aşeză într-un fotoliu. 

- Totdeauna am admirat oamenii pricepuţi în meseria 
lor. Cu un palmares ca al dumitale, trebuie să fii teribil 
de capabil. Şi eu am fost la vremea mea, dar azi nu mai 
sunt în stare să comand un submarin, cum nu sunt în 
stare să vorbesc chinezeşte. Cu toate acestea, nu 
înseamnă că sunt de la început convins că dumneata 
eşti omul de care am nevoie. 

Marshall era gata să sară în sus. Dar mâna mare a lui 
Browning se ridică cu un gest de împăciuire. 


- Nu te enerva! Îţi spun pe şleau tot ce gândesc şi, 
cum sunt mult mai în vârstă, am dreptul să vorbesc 
primul. Nu crezi că aşa se cuvine? 

Pe figura ridată îi apăru un surâs, „ca o rază de soare 
peste ruine”, gândi în treacăt Marshall. Se pomeni că şi 
el zâmbea! 

- Aveţi dreptate, sir, aşa se cuvine. 

- Bine. Misiunea ce te aşteaptă este şi trebuie să 
rămână ultra-secretă. D-aia sunt aici, cu dumneata. 
Întinse mâna, invitaţie la carafa cu porto. 

- Ai muncit destulă vreme în Mediterana şi cunoşti 
situaţia de-acolo. A fost o încleştare cruntă, dar acum, 
în Africa de Nord, nemţii sunt în debandadă: prinşi între 
armata a VIll-a britanică la est şi americani la vest, 
până la primăvară, Rommel va fi gonit din Africa. 

Marshall se lăsă pe spătarul scaunului, îl fascina 
siguranţă calmă a lui Browning care continuă: 

- Ce va urmă acum, va fi o debarcare a aliaţilor în 
Europa. 

Ochii săi albaştri aruncară o privire tăioasă. 

- Asta-i un alt secret. Dar este sigur că pentru o 
operaţie de asemenea anvergură va fi nevoie de mult 
mai numeroase trupe decât dispunem în prezent. Vom 
porni din Statele Unite, din Canada, dar şi din Australia 
şi Noua Zeelandă, ocolind Capul Bunei Speranţe. 

Marshall se uită la bareta Victoria Cross prinsă pe 
tunica lui Browning, era uşor să ţi-l închipui la comanda 
unei nave. 

Brusc, Browning întrebă: 

- Ştii ce este o „vaca de muls”? 

Întrebarea l-a surprins pe Marshall, dar a fost în 
măsură să răspundă: 

- Da, sir, nemţii au multe: sunt submarine mari 
folosite ca nave de aprovizionare şi, după câte am 
auzit, fiecare are peste două mii de tone deplasament. 

- Bravo, Marshall! La ce servesc, îţi dai seama tot atât 
de bine ca mine. Într-o misiune operaţională, un U-Boot 
obişnuit poate parcurge şapte mii de mile. Chiar 
pornind de la bazele pe care acum germanii le au pe 


coastele Franţei, trebuie să parcurgă patru mii de mile 
pentru a ajunge în centrul Mediteranei şi a se înapoia la 
baze, aşa că nu le mai rămân decât trei mii de mile ca 
să aducă pagube navelor noastre. Socoteala este 
exactă, nu-i aşa? 

Marshall confirma cu o înclinare din cap. Nu vedea 
însă legătura dintre evenimentele din Africa de nord şi 
operaţiile submarinelor germane în Atlantic. 

- Aceste „vaci de muls” se întâlnesc cu U-Boot-urile la 
locuri şi la termene fixe, le aduc alimente, torpile, 
carburant, corespondenţă, pe scurt, tot ceea ce le 
trebuie. Se triplează astfel perioada pe care fiecare 
submarin o petrece pe mare, atacând convoaiele 
noastre. Înainte, pentru a menţine zece U-Boot-uri în 
activitate în largul coastelor americane, erau necesare 
treizeci de submarine obişnuite. „Vacile de muls” au 
simplificat problema. Din păcate, până în prezent nu am 
reuşit să punem mâna pe nici una. Indată ce ne simt 
prin apropiere, intra în imersiune şi o şterg spre alte 
întâlniri fixate. Îţi închipui cât de mult se simplifica 
operaţiunile lor. 

Browning respiră adânc şi continuă: 

- Peste o lună, poate ceva mai târziu, aşteptăm să ne 
sosească din Statele Unite convoaie importante cu 
trupe care ne vor permite să exploatăm succesele 
repurtate în Africa de Nord. Dacă reuşim să punem 
mâna pe o pereche din aceste „vaci de muls”, sau chiar 
numai pe una, multe lucruri s-ar schimba. Fără îndoială, 
vor trece săptămâni până când germanii îşi vor da 
seama de captură, săptămâni nepreţuite pentru noi, 
deoarece jumătate din U-Boot-urile lor ar fi obligate să 
se întoarcă târâş-grăpiş spre bazele lor, sau să rămână 
fără combustibil şi provizii până la sosirea altor 
ajutoare. 

Mâna lui Marshall strânse paharul ceva mai puternic: 
aşadar, viitoarea lui misiune va consta, probabil, în a 
căuta să pună mâna pe una din aceste „vaci de muls”. 


- Dar, sir, întrebă el calm, ce speranţe avem să 
reperăm vreuna din aceste „vaci de muls”? Nu văd nici 
una. 

Browning zâmbea, încântat, se amuză. 

- Dacă există cineva care să poată pune mâna pe una 
din ele, declară el, numai dumneata eşti acela! 

Serios, continuă: 

- În orice caz, mi se pare că merită să încercăm. 

Se ridică de pe fotoliu şi se îndreptă repede spre 
birou. 

- Săptămâna trecută, un U-Boot plecat de la Kiel spre 
Atlantic a avut necazuri la motoare. Submarinul era 
vechi, dar cu echipaj novice, recolta fragedă. Vremea 
era îngrozitoare: vânt „forţa 10”2!, ceaţă s-o tăi cu 
cuțitul. Comandantul a hotărât să se pună la adăpost, 
să încerce să repare avaria şi a intrat într-un fiord pe 
coasta de est a Islandei. Riscant, dar ideea nu era rea şi 
oricine în situaţia lui ar fi avut-o. De când le-am ocupat 
insula, blestemaţii ăştia de islandezi nu ne mai pot 
suferi nici pe noi, englezii, nici pe americani. 

Tăcu,  observându-l pe Marshall atent, câteva 
secunde. 

- Din fericire, reluă el, comandantul unui trauler al 
nostru prevăzut cu ASDIC?” a fost obligat să se îndrepte 
şi el, din întâmplare, spre acelaşi loc de refugiu. S-a 
trezit nas în nas cu neamţul. 

Fără să-şi dea seama, Marshall se ridicase de pe 
scaun. 

- Aşa că aţi pus mâna pe documente, cod în care se 
arăta unde şi când acest submarin trebuia să-şi 
întâlnească „vaca de muls”. 

Browning se îndrepta spre Marshall, îl prinse de braţ, 
Ochii îi străluceau: 

- Mai mult încă, dragul meu! Am pus mâna chiar pe 
U-Boot! 

Cu un gest spre peretele cabinei: 

- Este aici, foarte aproape! 

Stupefiat, Marshall nu se putu opri de a exclama: 

- Dumnezeule! 


- Chiar aşa, spuse Browning, surâzând, şi, acum, i-am 
găsit comandantul! Ce crezi? 

Marshall se lăsă pe scaun, încercând să zâmbească! 

- De acord, sir! 

Browning jubila. 

- Eram sigur că te va interesa problema, este ceva ce 
ţi se potriveşte. 

A întins braţul spre carafa cu porto: 

- Cred că avem dreptul la încă un pahar, Herr 
Kapitän”. 


CAPITOLUL 2 
LUARE DE CONTACT 


In timpul nopţii, ploaia se deplasase spre uscat şi 
vântul glaciar se potolise. După un mic dejun luat în 
cabină, Marshall se urcă pe punte unde găsi pe 
comandorul Browning lângă balustradă, discutând 
aprins cu doi ofiţeri din echipajul navei bază. 

Marshall îşi luase micul dejun singur, în cabină, unde 
locuia temporar conform unei „sugestii” a lui Browning, 
căuta să-l izoleze până la momentul confruntării cu 
viitoarea sa navă. In ajun, conversaţia dintre cei doi se 
prelungise până târziu seara. Marshall vorbise puţin, 
mulţumindu-se să-l asculte pe Browning care-şi 
expunea planul urzit de multă vreme şi acum pe cale să 
devină realitate. 

Captura U-Boot-ului a fost rezultatul unei serii de 
întâmplări fericite, cel puţin pentru englezi. Când a 
întâlnit traulerul, înzestrat cu dispozitiv ASDIC şi piese 
de artilerie, comandantul german încercase s-o şteargă, 
dar curând a descoperit că furtuna îl silise să intre în 
fiord mai adânc decât intenţionase, Submarinul eşuase 
pe nişte stânci, cu balasturile acoperite de apă, 
rămânând la vedere doar postamentul periscopului. 

Submarinul a fost prins în proiectoarele traulerului şi 
câteva obuze de avertizare şuierând pe deasupra l-au 
decis pe comandantul german să se predea, ca să evite 
ceva mai rău. Marinar cu experienţă, la fel ca şi 
secundul său, fără îndoială ar fi încercat să se opună, 
dacă se putea bizui pe oameni. Dar, cum spusese 
Browning, echipajul era format mai mult din „boboci”. 

Ştirea capturării a fost transmisă prin radio 
Amiralității, la Londra. Câteva ore mai târziu, sosea cu 
avionul la Reykjavik o echipă de specialişti cu misiunea 
de a constata ce-i de făcut. Au trebuit să lupte mai 


multe ore pe întuneric, ninsoare şi contra viforniţei ca 
să intre în fiord, unde furtuna le făcea misiunea şi mai 
periculoasă. Doi scafandri s-au înecat, mai mulţi oameni 
au suferit degerături. Cu toate acestea echipa a reuşit 
mai mult decât să culeagă câteva relicve inutilizabile: a 
reuşit să ranflueze submarinul şi, îndată ce vremea a 
devenit mai clementă, a putut fi luat la remorcă şi adus 
în Scoţia. 

In timp ce specialiştii lui Browning lucrau douăzeci şi 
patru de ore din douăzeci şi patru pentru a readuce U- 
Boot-ul la starea de funcţionare, utilizând piesele de 
schimb recuperate o dată cu nava, alţii erau în legătură 
cu serviciile de contraspionaj şi supravegheau fără 
încetare emisiunile radiofonice ale germanilor. Trebuia 
neapărat să afle dacă, înainte de a fi capturat, U-Boot-ul 
semnalase că era în dificultate sau dacă, ulterior, vreun 
agent inamic, operând pe uscat în Islanda, aflase de 
captura atât de straşnic ascunsă de Royal Navy. Se 
părea că nemţii nu aflaseră, mulţi se mirau, dar 
Browning credea că mai exista o altă ipoteză plauzibilă: 
tăcerea putea avea explicaţia că Marele cartier general 
al Marinei germane de la Kiel prevăzuse dinainte o 
asemenea eventualitate şi existau dispoziţii luate 
anterior. 

Cu trecerea zilelor, el a ajuns la convingerea că totul 
decurgea în favoarea planului său. Într-adevăr, un 
comandant de submarin dispune totdeauna de o 
oarecare libertate de acţiune şi cel al unui U-Boot în 
croazieră pe  imensitate Atlanticului era mai 
independent decât oricare altul. 

A sunat prelung o trompetă şi la pupa navei bază s-a 
ridicat pavilionul White Ensigne?*, marcând oficial înce- 
putul unei noi zile de activitate, sub cerul cenuşiu şi 
compact, mărginit de țărmurile înceţoşate ale Lochului, 
solemnitatea căpăta un caracter de irealitate. 

Când Marshall sosi pe punte, Browning i se adresă 
zâmbind: 


24 Denumirea marinărească a pavilionului navelor militare britanice. 


- Bună dimineaţa. 

Părea în mare formă, era greu de închipuit că abia 
câteva ore mai înainte îl ajutase pe Marshall să termine 
carafa cu porto. Tremurând sub briza îngheţată, 
Marshall salută: 

- La ordin, sir! 

Browning făcu prezentările: cei doi ofiţeri erau 
responsabili cu pregătirile necesare ca neobişnuita 
nouă unitate a lui Royal Navy să repornească pe mare. 
Unul dintre ei, un bărbos cu numele Marker, spuse cu 
ton de glumă: 

- Am fost obligaţi să modificăm gradaţiile la o bună 
parte din aparate, să convertim metri în picioare şi alte 
schimbări de acelaşi fel, pentru cei mai neştiutori aflaţi 
la bord. Dar, în general, nu ne-am atins de 
echipamentul tehnic. Nu uitaţi de convertire, dacă, luaţi 
prin surprindere, veţi fi forţaţi să intraţi brusc în 
imersiune! 

Urmându-l pe Browning, micul grup a pornit la drum 
contra vântului şi Marker a continuat: 

- Nu avem în stoc piese de schimb pentru 
submarinele germane, aşa că vă veţi descurca cu ceea 
ce se găseşte la bord. Totuşi, oamenii mei scormonesc 
prin magazii, poate mai găsesc ceva piese de care s-ar 
putea să avem nevoie mai târziu. 

Aceste cuvinte au fost o confirmare pentru Marshall: 
în ajun, Browning lăsase să se înţeleagă că, dacă ducea 
la bun sfârşit prima misiune, U-Boot-ul ar putea fi 
utilizat pentru o altă operaţie, tot atât de puţin 
ortodoxă, de genul celor puse la cale de statul major al 
Operaţiilor amfibii, menţionate de comandantul cu care 
Marshall discutase la Fort Blockhouse. 

În caz de eşec al primei misiuni - nu se spunea, dar 
se subiînţelegea - Marshall şi echipajul său vor fi pe 
fundul mării şi acolo vor rămâne, astfel devenea inutilă 
planificarea unei acţiuni ulterioare. 

Marshall se aplecă peste balustrada navei bază 
pentru a examina cele două submarine acostate. Cel 
mai aproape de Guernsey era un mic submarin englez 


din clasa H, o relicvă din primul război mondial, la care 
participase activ şi Browning. 

- Ne serveşte pentru antrenamente şi drept cobai, 
spuse Browning cu vocea joasă. în plus, păcăleşte pe 
indiscreţii care ne observă de pe mal: ei cred că 
oamenii primesc o instrucţie obişnuită. 

Marshall nu-l auzea: îşi plimba încet privirea asupra 
celuilalt vas, încercând un sentiment straniu, de bucurie 
amestecată cu oarecare îngrijorare. Cu toate că turela 
era mascată cu o prelată mâzgălită, precauţie 
suplimentară contra curioşilor, conturul nu putea da 
ocazie la confuzie: era silueta unui U-Boot, aşa cum şi-o 
imaginase totdeauna, două sute cincizeci de picioare de 
la etrava ascuţită până la pupa în partea submersată. 
Câţiva oameni în combinezoane lucrau la intrarea 
prova, în timp ce alţii pe punte, trebăluiau în jurul unui 
tun destul de mare. y 

- Nărăvaş animal, nu-i aşa? Intrebă Browning, fostul 
comandant al submarinului un oarecare Opetz, căpitan 
de covertă?, a primit faimosul Ritterkreuz’? pentru ulti- 
ma sa victorie pe mare. 

Vocea i se înăspri, continuând: 

- A trimis la fund douăzeci şi două de nave de-ale 
noastre, o sută cincizeci de mii de tone, lua-l-ar naiba! 

Întrerupând examinarea U-Boot-ului, Marshall se 
întoarse surprins spre Browning: pe uscat, deseori 
auzise asemenea vorbe, totdeauna le considerase 
ilogice şi fără rost. Ca submarinist, avea o altă părere 
despre lupta sub apă. Inima i se strângea, gândind la 
navele date la fund şi la nefericiţii care pieriseră 
împreună cu ele. 

- Să coborâm! zise Browning, eşti aşteptat. 

Deschizând drumul, se angaja, fără a mai spune 
ceva, pe schela foarte înclinată ducând spre puntea U- 
Boot-ului. 


25 Rang în marina militară germană, echivalent cu căpitan de rangul 
3 (T.S.A.). 
26 Distincție militară germană - Crucea de cavaler. 


Poate că ghicise gândurile lui Marshall, comandantul 
nu era din cei cărora le poţi ascunde ceva. Pe puntea 
submarinului H, au făcut o scurtă haltă, în timpul căreia 
Browning dădu ordin să fie chemat ofiţerul Marker. 
Marshall l-a aşteptat, ţinându-şi echilibrul pe picioare 
contra uşoarei balansări a navei. 

Privi în sus la turela U-Boot-ului, un matelot termina 
de piturat o emblemă mascotă nouă.. 

- M-am gândit, explică Marker, că se cere o emblemă 
nouă, pentru a înşela pe nemți, dacă află că unul din 
submarinele lor le-a scăpat de sub control. 

Noua emblemă reprezenta un taur cabrat, negru cu 
ochi verzi, holbaţi spre o posibilă victimă şi scoțând nori 
de fum prin nările dilatate. 

- Artistul, continuă Marker, s-a inspirat dintr-un film al 
lui Walt Disney, ca să seducă o „vacă de muls”, cel mai 
potrivit este un taur, nu-i aşa?... 

Browning se adresă lui Marshall: 

- Noul dumitale echipaj va avea cincisprezece zile de 
antrenament la bord, nu dispunem de mai mult timp. 
Dar vei avea vreme să-l mai instruieşti pe drum spre 
zona întâlnirilor prestabilite. La urma urmei, nu-ţi cer să 
cauţi cu tot dinadinsul nod în papură nemților. Singurul 
obiectiv ce-ţi pretindem este cel de care am vorbit 
aseară. 

Ochii albaştri ai comandantului luciră mai dur. 

- Să nu te lansezi în eroisme inutile! Misiunea încre- 
dinţată, nimic mai mult. 

Marshall înclină capul aprobativ, dar îi tremura tot 
corpul, dinţii îi clănţăneau, încât îi era teamă că vor 
observa şi cei din jur. Să fi fost frigul, oboseala, nervii 
suprasolicitaţi, sau pur şi simplu descumpănirea 
stârnită de faptul că rra din nou trimis în vâltoarea 
bătăliilor, fără nici un răgaz cât de mic? 

Au păşit pe o schelă mobilă şi Marshall s-a sprijinit de 
balustrada din jurul turlei U-Boot-ului. Doar câteva 
secunde... şi s-a simţit alt om. 

O santinelă le-a dat onorul când au urcat pe puntea 
navei şi Marshall se întreba dacă echipajul fusese 


anunţat de sosirea lui. Curând, figura santinelei şi a 
altor mateloţi îi va deveni familiară şi va învăţa să le 
citească gândurile la fel ca celor de care se despărţise 
la Portsmouth, numai cu două zile înainte. Apoi a 
început să inspecteze în jur. Puntea i se păru mai lungă 
şi mai îngustă decât a Tristramului. Pe o platformă, 
chiar în spatele turelei, era instalat un Vierling: o armă 
germană cu mare putere de foc, cu patru guri ce 
puteau scuipa obuze de optzeci şi opt de milimetri. 

Au coborât apoi jos, de unde le parveneau că salut 
mirosuri şi zgomote caracteristice unui submarin şi în 
cele din urmă au ajuns în postul central. Observă că 
Browning se ţinea cam la distanţă, probabil ca să-i 
examineze mai bine reacţiile provocate de vizitarea U- 
Boot-ului. Puțin îi pasă, de-acum înainte nu mai conta 
decât abilitatea sa personală şi cunoaşterea meseriei. 
Pe mare, nimeni nu va mai veni să-i dea sfaturi sau 
ajutor. 

Observă că postul central era mai bine alcătuit şi mai 
spaţios decât se aştepta: o mare parte a lui era 
rezervată ofițerului mecanic. Va fi deci în contact direct 
cu el, ceea ce nu semăna cu situaţia de pe submarinele 
engleze. Lucru îmbucurător, căci ofiţerul mecanic avea 
la bord un rol esenţial pentru siguranţa şi performanţele 
navei, era mulţumit să-l aibă sub ochi în timpul 
atacurilor şi al momentelor dificile, cântărindu-l cât era 
de abil. 

Browning îi spuse: 

- Am prevăzut numai personalul strict necesar, cred 
că nici dumitale nu-ţi place înghesuiala. 

- Vă mulțumesc, sir. Privi apoi instrucţiunile 
imprimate, redactate în engleză, recent lipite pe 
majoritatea cadranelor şi indicatoarelor. Pe un perete 
rămăsese ca amintire o placă de alamă cu inscripţia „U- 
192. Krupp-Germania. Kiel 1941”. 

ÎI trecu un fior prin şira spinării, întreba, parcă 
adresându-se sieşi: 

- S-ar putea ridica periscopul? 


Un mecanic a apăsat pe butonul de comandă, 
Marshall: a înclinat pentru a apuca manetele urmărind 
periscopul înălțându-se în lăcaşul său, îşi imagină pe cei 
ce, înainte, făcuseră acelaşi gest. 

Roti periscopul cu câteva grade: se vedea coşul zvelt 
al lui Guernsey, pescăruşi plonjând cu ţipete după 
mâncare şi, dincolo de apele vălurite ale Lochului, 
căsuțe ascunse pe țărm într-un pâlc de arbori, acestea 
au părut că se îndepărtează când a tras de maneta din 
dreapta şi s-au apropiat când a adus la maximum 
puterea lentilelor. A distins o bătrână în pragul unei uşi 
deschise. Chircită de frig, bătrâna îşi privea pisica, 
aşteptând-o să intre sau să iasă din casă. Surâzând, 
Marshall a readus instrumentul cu maneta din stângă la 
putere normală şi a dirijat obiectivul spre cer. Işi 
imagina că cercetează dacă nu se vede vreun avion 
patrulând cu speranţa de a descoperi eventuala ieşire 
la suprafaţă a unui submarin, ceea ce reprezintă 
momentul cel mai periculos pentru acesta din urmă. 

Probabil că Browning îi remarcase surâsul atunci când 
Marshall prinsese scena cu bătrânică de pe țărm, Căci i 
se adresă: 

- Mi se pare că ai început să te acomodezi cu noua 
dumitale navă! 

Marshall îl privi cu seriozitate, parcă, un moment, 
comandorul îşi abandonase masca de impasibilitate şi 
pe figura brăzdată i se puteau citi multe: mulţumire, 
satisfacţie, dar mai ales invidie. „Bietul Buster! Gândi 
Marshall, nu mai este în actualitate, nu mai înţelege 
toate!” Apoi, răspunse: 

- Cam aşa ceva, sir, aş dori însă să vizitez tot vasul, 
după care să-mi compar unele note ale mele cu 
rapoartele referitoare la reparaţiile executate. 

- Ştiţi, fără îndoială, vorbi unul din cei doi ofiţeri de 
şantier, care încă nu scosese vreun cuvânt, vasul are 
şase tuburi lanstorpile la prova şi două la pupa. In 
compartimentul torpilelor sunt douăsprezece torpile de 
rezervă şi încă nouă la pupa, în compartimentele 
etanşe. 


- În total, se grăbi Browning să spună, douăzeci şi 
nouă de torpile! Impresionant, nu-i aşa? 

Toţi îl priviră lung şi Marshall înţelese, cu surprindere, 
că Browning era cam depăşit, planurile lui, stăruința de 
a realiza imposibilul, urmau doar să deschidă drum 
altora care să le ducă la realizare. 

Se mulţumi să spună, calm: 

- De la ultima dumneavoastră comandă pe nave, 
multe lucruri, s-au schimbat: 

- Este foarte adevărat! Pe vremuri, mi-ar fi părut 
enorm chiar un mic submarin precum cel de clasa H, de 
alături. 

- Dieselele, spuse Marker, sunt în stare perfectă, veţi 
putea realiza optsprezece noduri?” la suprafaţă. În 
imersiune, veţi reuşi să obţineţi opt noduri, cu 
motoarele electrice. s 

- Crezi că acestea sunt în stare bună? Intreabă 
Marshall. 

- Oamenii mei le-au demontat complet şi par să fie în 
stare destul de bună. Cred că nici la Kiel nu li s-ar putea 
reproşa multe. Vor trebui însă supravegheate de 
aproape! 

Trecură mai departe prin compartimentul de presiune 
şi se opriră la tabloul principal de bord la care trei 
mecanici se descurcau într-un complex de fire şi 
aparate, se degaja o impresie de energie potenţială ce 
dă viaţă întregului corp al navei. 

Inspecţia a continuat şi Marshall a rămas un moment 
pe gânduri înaintea unei uşi cu inscripţia „Kapitân”. Pe 
Tristram, comandantul locuia în careu împreună cu 
ofiţerii, ceea ce nu-i sporea autoritatea. Aici, va avea 
posibilitatea să se izoleze, să rămână măcar un 
moment singur cu gândurile. Când se va simţi 
îngrijorat, pradă îndoielilor, nu va mai fi nevoie să se 
prefacă, simulând optimismul. 

Deschise uşa, aruncând o privire în încăpere. Pe 
rafturile din perete erau aranjate reviste englezeşti, dar 
mai existau încă publicaţii germane. 

Pe culoar, Browning continuă: 


- Unul din ofiţerii pe care îi vei avea sub comandă 
vorbeşte curent germana. Apoi, doi dintre operatorii 
radio au fost aleşi pentru îndemânarea lor de a se 
descurca în codurile şi transmisiile inamicului. 

- Vă mulţumesc că v-aţi gândit la acestea, sir. 

Dar Marshall de-abia îşi ascundea iritarea: oare 
Browning îşi închipuia că era incapabil să organizeze şi 
să-şi pregătească el însuşi misiunea? Era evident că 
trebuia să aibă la bord un ofiţer şi operatori radio care 
să cunoască germana, nu se putea altfel. 

Vizita continuă. Din când în când, micul grup se 
oprea, făcând loc membrilor echipajului. Marshall le 
surprinse privirile. Evident, vestea prezenţei sale se 
răspândise repede: „A sosit noul comandant. - Ce 
mutră are? - Să mai avem răbdare! O să vedem. - Cu 
comandanții, nu ştii niciodată la ce să te aştepţi!” Şi 
alte reflecţii de acelaşi fel. 

A vizitat totul: careul unde se va întâlni cu ofiţerii, cel 
al subofiţerilor şi, mai departe, cămara frigorifică unde 
ofiţerul cu aprovizionarea  inventaria stocurile de 
alimente, confruntând lista pe care o avea în mână cu 
cea afişată pe panoul uşii. Trebuia utilizat şi cel mai mic 
spaţiu. Alimentele erau controlate, bifate, apoi 
controlate încă o dată. 

La prova, în compartimentul în care erau depozitate 
torpilele, se aflau douăsprezece „balene” lungi şi 
lucitoare, fixate în lăcaşurile lor. O bună parte a 
echipajului îşi va petrece timpul acolo când nu vor fi de 
cart, mâncând şi odihnindu-se alături de maşinile 
morţii. 

Marshall aruncă o privire în sus la ieşirea de salvare 
prova, apoi în jos, la compartimentul ASDIC şi, prin uşa 
etanşă, la încăperea tuburilor lanstorpile. A zărit cozile 
lucitoare a şase torpile. Alături, în contrast, o enormă 
ladă cu cutii de lapte conservat. Şi aici se vedea 
tendinţa de a folosi cât mai bine spaţiul. 

De câteva ori, notase câte ceva într-un carnet, 
căutând să-şi imprime în minte imaginea precisă a 
interiorului submarinului. şi simţea gâtlejul uscat, 


probabil din cauza mirosului puternic, dezagreabil, al 
dieselelor şi al vopselei proaspete, amestecat cu 
mirosul încă foarte persistent rămas de la echipajul 
precedent, noile mirosuri şi nici scurta inundare a navei 
nu-l îndepărtaseră complet. Işi imagina cele ce obişnuit 
se petreceau la un atac: sunetul claxonului, ochiul 
încordat al comandantului privind prin lentila 
periscopului ridicat la suprafaţă. Intreaga scenă a 
atacului, cu imaginile care pătrund prin micul vizor în 
pupila şi creierul omului determinându-i hotărârile ce 
vor fi transpuse în acţiune şi vor duce la distrugere. 

Din nou îl trecură fiori. În ultimele luni trăise aievea el 
însuşi asemenea scene: grupul răsfirat de nave în 
lumea tăcută a câmpului periscopului, alegerea celei 
mai potrivite nave pentru a fi lovită, pândindu-i 
mişcările până când va fi prinsă într-o poziţie 
convenabilă pentru atac. In jur, nava trăia murmurele 
vieţii, ţăcănitul vanelor şi instrumentelor. Încă o scurtă 
privire: unde se afla escorta inamică? Oare nu 
detectaseră prezenţa submarinului atacator? Senzaţia 
de sudoare rece pe şira spinării. Luarea hotărârii. 
Comanda: ţine-aşa! Ignorarea înăbuşitului zgomot al 
elicelor produs de o altă navă de escortă care se 
strecoară periculos printre navele convoiului. Comanda: 
Atenţie! Foc! 

A fost readus la realitate de glasul lui Browning: 

- Nu te simţi bine, Marshall? 

- lertaţi-mă! Mă gândeam la ceva. 

- Imi închipui la ce, murmură Browning, Marshall privi 
vag, undeva. Ce i se întâmpla? Poate că era surmenat. 
Scos din circulaţie, aşa cum văzuse pe mulţi. A 
supravieţui nu era totul, se cerea ceva în plus, îşi 
consultă ceasul: se aflau de două ore la bord, dar lui i 
se părea că nu trecuseră decât câteva minute. Privi la 
însoțitori, întrebându-se ce gândeau despre el? 

- Propun să ne întoarcem pe Guernsey spuse Marker, 
acolo vă pot comunica ultimele rapoarte primite. 


- După care, adăugă Browning, mai rămâne să treci 
vizita medicală şi să faci cunoştinţă cu noul dumitale 
echipaj. 

Marshall nu şi-a ascuns mirarea: 

- Vizita medicală? 

Ridicând din umeri, Browning îl linişti: 

- Un simplu examen general, obligatoriu pentru noul 
dumitale post. Dacă nu îndeplinim această formalitate, 
Amiralul-şef al submarinelor e-n stare să mă spânzure! 

Nimeni n-a râs. 

- Bine, spuse Marshall. 

A păstrat însă în sine ceea ce ar fi adăugat bucuros: 
„Numai asta lipsea! Te pomeneşti că mă găseşte inapt 
şi mă trimite într-un post la uscat, unde o să termin că 
Browning privind la alţii cum pleacă să-şi frângă gâtul”. 

Au urcat tăcuţi scara postului central şi au ieşit pe 
punte. Oare câţi inşi înaintea lui au ieşit astfel pe punte 
pentru o acţiune de artilerie sau ca să zărească mai 
devreme ţărmul patriei la terminarea unei misiuni? La 
aer curat, Marshall s-a simţit mai bine, parcurse cu 
privirea toată lungimea punţii U-Boot-ului „său”. 
incepea să se simtă altul, în pragul unei noi misiuni cu 
totul deosebită de cele precedente. Se încheia un 
capitol. „N-aş fi crezut că o să ne strecurăm”, spusese 
odinioară Bill. Bietul Bill! 7ristram supravieţuise multor 
nave-surori. Dar acum nu mai era vorba de o acţiune 
bazată pe experienţe anterioare. Pleca de la zero 
pentru ceva cu totul diferit. 

Când au ajuns în biroul călduţ al comandantului 
navei, Browning îl întrebă: 

- Cunoşti pe un oarecare Roger Simeon? Marshall îşi 
încreţi fruntea. 

- Destul de vag. Ultima dată când l-am întâlnit, era 
ofiţer secund pe un submarin. 

Işi reamintea personajul: figură pătrată, aer insolent, 
păr blond tăiat scurt, un tip care plăcea femeilor. 

- Probabil că despre el este vorba, evident, acum a 
fost avansat căpitan-comandor. 

Marshall aştepta urmarea: ce rost avea întrebarea? 


- Un tip extraordinar, reluă Browning, astăzi şi el este 
băgat până-n gât în Operaţiile amfibii. O minte de 
primul ordin, un om întreprinzător. Îl vei întâlni curând. 

Marshall privea întrebător la Browning, gândind: „îl 
deteşti, nu-i aşa?”, dar cu glas tare, spuse: 

- Nu l-am văzut decât o dată sau de două ori cel mult, 
la Fort Blockhouse. 

- Mda, probabil el este. 

Aşteptă apoi ca ceilalţi ofiţeri să plece şi continuă: 

- După câte ştiu, locotenent-comandorul Bill Wade îţi 
era bun prieten. Nava lui s-a scufundat anul trecut, 
bietul băiat, n-a avut nici un pic de noroc. 

Marshall îl privi, întrebător: 

- Într-adevăr, eram foarte buni prieteni. 

Observă că Browning era vizibil stânjenit. 

- Mai bine să afli de la mine: văduva lui Wade s-a 
măritat luna trecută cu căpitanul-comandor Simeon. 
Trebuia să-ţi spun. Nu este plăcută meseria de crainic 
de veşti dezagreabile... 

Fraza a rămas neterminată. 

Marshall se forţă să-şi domine reacţia, întoarse capul, 
privind printr-un hublou. Căută să-şi amintească cele 
discutate cu Bill Wade în ultimele lui zile. Se schimbase 
el oare atunci? Aflase ceva despre soţie? Pentru un 
comandant obosit de o prelungă misiune cu 
interminabile ore de veghe, era destul de dificilă 
sarcină de a dirija un submarin prin câmpurile de mine 
din jurul navei, cu nervii încordaţi la limita de 
rezistenţă. Dacă, pe deasupra, Bill avea şi preocupări 
personale, dacă se întreba ce avea să spună şi cum să 
procedeze la întoarcerea în Anglia, asta poate făcuse să 
se reverse paharul şi, muncit de gânduri, a fost 
suficientă o secundă de neatenţie pentru a comite o 
eroare fatală! 

Cu efort, Marshall reuşi să-şi păstreze calmul, dar 
declară cu voce surdă: 

- Cred, sir, că trebuie să mă prezint îndată la vizita 
medicală, după care vom fi lămuriţi. 


Remarcă o expresie de tristeţe pe figura lui Browning, 
îi păru brusc bătrân, abătut, adăugă, mai calm: 

- Vă sunt recunoscător, sir, e mai bine că am aflat 
vestea prin dumneavoastră. 

Trecându-şi mâna peste chelie, Browning spuse, fără 
să-l privească: 

- Penibilă întâmplare, Marshall, războiul a stricat viaţa 
multor oameni... 

Când îşi ridică privirea, observă că Marshall plecase. 

Rămas singur, Browning oftă şi, fără să-şi dea seama, 
îşi pipăi bareta Victoria Cross de pe piept. Il înţelegea 
pe Marshall, uneori, războiul cimentează legături 
trainice între oameni. Şi el, după atâţia ani, îşi mai 
amintea de camarazi care pieriseră. 

Îşi îndesa şapca pe cap şi, trecând prin vestibul, 
ordonă cu glas autoritar ofițerului de serviciu: 

- Unitatea de recruți adunare la centru, la ora 11,00! 

Ofiţerul îl privi cam surprins, salută şi aşteptă să iasă 
din vestibul. „Bietul bătrân!” gândi el, îndreptându-se 
spre portavoce. 

Puse în funcţiune microfonul şi duse la buze sifleea? 
de argint. 

Fluierul a răsunat strident prin cele douăsprezece 
difuzoare răspândite pe navă, ajungând până la 
submarinul alăturat, cu taurul fioros lucind la prova. 

O rafală mai puternică stârni un val care izbi 
pântecosul balast al submarinului acostat alături, 
făcând parâmele să scârţăie şi să se smucească, mai să 
se rupă. 

Orice ar spune scepticii, U-192 era dornic să 
pornească înapoi, spre pânda nevăzută din fundurile 
mării, singura lume ce-i era familiară. 


x 
x * 


În următoarele trei zile, Marshall nu a mai avut vreme 


să gândească la altceva, adânc preocupat de pregătirile 
plecării submarinului. 


Îşi acordă răgazuri scurte, doar pentru mese sau 
pentru a rezolva mici cazuri de indisciplină, căuta să se 
pregătească pentru toate situaţiile cărora urma să le 
facă faţă în noua să comandă. Numai după ce a 
terminat cu vizită medicală şi a luat contact cu 
echipajul, şi-a dat seama că nouă misiune era mai 
dificilă decât crezuse. De obicei, înainte de a porni în 
misiune, noul echipaj al unui submarin dispunea de o 
anumită perioadă de timp pentru a se obişnui cu nava. 
Data plecării nu era încă precizată, dar, de astă dată, 
era evident că lucrurile nu se vor petrece chiar aşa, că 
nu se vor executa decât câteva probe importante. 

Marshall ajunse la concluzia că, în unele privinţe, 
plecarea precipitată prezenta avantaje: oameni vor fi 
prea preocupaţi până în ultimul moment ca să-şi mai 
facă gânduri negre în legătură cu misiunea ce aveau de 
îndeplinit, în plus, problemele de securitate erau foarte 
importante şi fiecare oră alături de Guernsey sporea 
probabilitatea dezvăluirii secretului submarinul fusese 
adus la Cairnbawn Loch, locul era bine ales: acolo se 
antrenau multe echipaje, de exemplu cele ale 
submarinelor „de buzunar”, care, cu neînchipuita 
îndrăzneala, au atacat şi au scufundat puternicul 
cuirasat Tirpitz. Dar, din păcate, în fiecare zi soseau tot 
felul de curioşi să se informeze asupra mersului 
lucrărilor: doi membri ai Parlamentului, o pereche de 
amirali şi multe alte personaje de mai mică importanţă. 
Asemuindu-i cu turiştii din timp de pace, preocupaţi 
doar să profite cât mai mult de vacanțe, Marshall 
socotea că din cauza lor se pierdea un timp pretins şi se 
multiplică pericolul indiscreţiilor. 

Destul de curios, cu vizita medicală nu a avut deloc 
dificultăţi: medicul se arătase mai curând dornic să-l 
interogheze pe Marshall despre isprăvile sale în 
Mediterana, decât să-i examineze condiţia fizică, în 
vederea noii sale misiuni. Omul avea ceva ciudat: îi 
amintea lui Marshall de maniacii care stau zile întregi în 
sălile lui Old Bailey? delectându-se cu amănuntele 


macabre ale unui omor, pândind pe figuri reacţiile 
martorilor şi ale acuzatului. 

In dimineaţa celei de a patra zile, instalat la biroul 
fixat de peretele cabinei sale de pe U-Boot, Marshall îşi 
revedea notele numeroase, luate de el la prima 
inspecţie a navei şi ajunse acum la un caiet de 
grosimea corespunzătoare unui întreg roman. Aştepta 
ca în după-amiaza acelei zile să sosească Gerrard şi 
ţinea să fie în măsură să-i explice clar totul, când vor 
face împreună inspecția vasului. Acum submarinul nu 
mai arăta ca o navă de instrucţie. Era plin cu provizii, 
muniții, combustibil şi, mai ales, cu oameni. Stând la 
bord, Marshall auzea continuu mişcare în jurul său: paşi 
pe punte, scârţiitul parâmelor, zăngănit metalic în 
timpul exerciţiilor la tun. Dincolo de uşa închisă era o 
forfotă continuă, iar în careul alăturat, al ofiţerilor, se 
auzea stewardul aranjând vesela pentru prânz. 

Se gândea la cei patru ofiţeri subalterni ai săi. 
Excluzându-se pe sine şi pe Gerrard, formau 
deocamdată un grup neomogen, prea puţin animat de 
spirit de echipă. 

Locotenentul Adrian Devereaux, ofiţerul cu navigația, 
urma să aibă un rol de prim ordin în micul lor grup. Lăsa 
însă impresia că n-ar fi în locul potrivit şi pentru 
Marshall era evident că el însuşi crea această impresie: 
băiat frumos, politicos, vorbea cu preţiozitate şi părea 
că dispreţuieşte pe toţi cei din jur. 

Cu acelaşi grad, Victor Frenzel, ofiţerul mecanic, era 
tocmai contrariul. Servise pe submarine încă înainte de 
război, îşi dobândise galoanele muncind din greu, 
începuse ca ajutor de fochist. Dar în ciuda faptului că 
începuse viaţa pornind de jos şi că folosea un limbaj 
destul de dur ca să-şi impună opiniile subalternilor, 
avea un real farmec: cu păr brun şi ondulat, mai 
totdeauna surâzător, nu părea niciodată impresionat de 
sarcinile ce i se repartizau. 

Ceilalţi doi erau ofiţeri cu grad temporar. Primul, 
locotenentul Colin Buck, ofiţerul cu torpilele, avusese pe 
vremuri un garaj de reparat automobile şi se ocupase şi 


cu vânzarea de maşini de ocazie. Cu trăsături 
marcante, privire rece, greu puteai dibui ce fel de om 
era. Al doilea, sublocotenent David Warwick, ofiţer cu 
artileria şi cu sarcina de traducător în germană, era cel 
mai tânăr membru al careului de ofiţeri. Cu faţa roz şi 
trăsături delicate, având inocenţa unui copil, nu făcea 
deloc impresia unui om de acţiune. Dar din 
documentele dosarului personal, Marshall aflase că 
renunţase la cursurile universitare pentru a se angaja în 
marină şi că ieşise primul la examenele cursurilor de 
artilerist şi de submarinist. Probabil că era un om mai 
remarcabil decât părea. 

Restul echipajului era tot atât de divers. Marinari 
vechi, ca Starkie, şeful echipajului, sau Murray, şeful 
electromecanic, alături de alţii, abia ieşiţi din şcoli şi 
care urmau să facă pe U-Boot-ul capturat primul lor 
stagiu operaţional. 

Marshall îl mai întâlnise doar de câteva ori pe 
Browning, după ce acesta convocase echipajul U-Boot- 
ului pe nava bază pentru a-l prezenta pe noul 
comandant. E adevărat că Browning fusese foarte 
ocupat cu pregătirea altor nave, dar atitudinea lui 
rezervată avea şi alt motiv. Marshall ştia despre ce era 
vorba şi îi părea rău, temându-se să nu se vorbească de 
un diferend ce ar fi intervenit între ei. Considerând că a 
devenit de pe acum responsabil de soarta U-Boot-ului, îi 
păruse normal să ia el singur unele hotărâri, o dată cu 
preluarea comenzii. 

Aşa cum Marshall prevăzuse, cu ocazia ceremoniei de 
prezentare, Browning ţinuse o mică cuvântare. In timp 
ce Browning îl recomanda, Marshall observa pe ofiţerii 
şi mateloţii adunaţi, care, la rândul lor îl studiau. Dacă 
ar fi fost adresată unui auditoriu de civili sau la radio, 
nu unor oameni direct implicaţi în realităţile războiului, 
cuvântarea lui Browning ar fi avut efect. A fost 
pompoasă, vibrând de patriotism, un patriotism 
complet desuet, nepotrivit cu împrejurările. A vorbit 
despre loialitate şi dârzenie, două virtuţi asupra cărora 
toată lumea era de acord. Când U-192 se va desprinde 


de la cheu, va porni având în interiorul corpului 
rezistent cincizeci de inşi, care, prin forţa lucrurilor, vor 
trebui să se bizuie unii pe alţii şi să ştie ce să facă în 
cazul unui accident, chiar confruntaţi cu teribila 
necesitate de a închide o uşă etanşă pentru a salva 
nava, ştiind că, în acelaşi timp, închideau într-un 
coşciug de oţel pe cel mai bun amic. 

Astfel de gânduri îi trecuseră prin minte în timpul 
ceremoniei când observase că Browning tăcuse şi că 
toate capetele se întorceau atente spre el, noul 
comandant. A început, la rândul său, să vorbească, cu o 
voce pe care iniţial nu şi-a recunoscut-o, i se părea că 
aparţine altuia. 

- Cred că unii dintre voi mă cunosc, poate ne-am mai 
întâlnit pe alte nave, altădată. Dar cea mai mare parte 
dintre voi sunteţi pentru mine oameni noi, ca şi pentru 
meseria de marinar. Imi pare rău că nu putem schimba 
această situaţie, n-avem vreme. Dar înainte de a porni 
împreună la muncă, trebuie să vă spun câteva lucruri 
care să vă rămână clar în minte. 

Fusese conştient că spusele sale îl şocau pe 
Browning, şi Marshall se întorsese puţin într-o parte ca 
să-i evite privirea. 

- Războiul nu este deloc o joacă, nici un prilej de 
eroism pentru ridicarea moralului. Suntem aici pentru a 
manevra această navă, a o folosi ca armă destinată să 
distrugă cât mai mult posibil din forţele inamice. În 
afară de corpul acestei nave, să nu ne încredem în 
nimic. In ce priveşte sarcina noastră, nu există alta mai 
solitară şi fără îndoială, este una din cele mai 
periculoase. 

Observase că cei mai în vârstă aprobau înclinându-şi 
capetele, în timp ce tinerii schimbau priviri pline de 
surprindere. 

- Trebuie să uitaţi că aţi venit ca voluntari sau aţi fost 
repartizaţi de alţii! O dată ce vom fi pe mare, orice 
asemenea discriminări nu trebuie să mai existe. Nu va 
conta decât munca pe care o veţi îndeplini în comun, 


decât ceea ce veţi realiza chiar când veţi fi depăşit 
limitele îndurării. 

A făcut o pauză, nu-i luase oare prea repede? Prea 
brutal? Greu de spus! 

- Dacă vom repurta succese, înseamnă că am muncit 
bine şi merităm să ni se spună „bravo”! Dar atenţie, nu 
veţi avea dreptul să vă mândriţi în public cu reuşita 
voastră, căci, dacă dorim să exploatăm la maxim 
succesele, acţiunile noastre trebuie să rămână secrete. 
Altminteri vom deveni vânat în loc de vânători! 

Işi dădea seama că vocea îi devenise mai joasă, de 
parcă nu mai vorbea pentru echipaj, ci mai curând 
pentru a se convinge pe sine. 

- Veţi avea însă o recompensă: veţi fi singurii, într- 
adevăr „singurii”, care vor duce războiul chiar cu 
mijloacele inamicului, de pe propriul său teren, cu 
propria sa armă. Aştept mult de la voi şi aveţi dreptul 
să aşteptaţi mult de la mine. Atât am avut de spus. 

Se simţea tare obosit şi adăugă: 

- Exerciţiu general de antrenament la ora 14,00. 

O bătaie în uşă l-a smuls pe Marshall din gândurile 
sale despre cum se desfăşurase ceremonia luării de 
contact cu echipajul. Auzi onorul cu sifleea. Cu figură 
inexpresivă, Devereaux intră şi raportă: 

- Comandorul Browning urcă la bord, sir. Operativul a 
anunţat că locotenentul Gerrard a aterizat la aeroport, o 
maşină a plecat să-l aducă la bord. 

- ţi mulţumesc, locotenente. 

Marshall se întreba dacă Browning venea să facă 
pace sau pentru altceva, căută să intre în vorbă cu 
Devereaux: 

- Sectorul dumitale s-a organizat? Răspunsul a fost 
destul de ambiguu: 

- Oarecum, sir. 

Marshall zâmbi, ofițerul cu navigația se ținea încă 
rezervat. 

Au urcat pe punte, unde l-au întâlnit pe Browning în 
dreptul portierei pasarelei. 


- Dumneata eşti de serviciu? întrebă Browning pe 
Devereaux. 

- Da, sir... 

- Bine. Treci pe Guernsey, strânge-ți toți oamenii, 
adunare generală, vreau să-i întâlnim peste o oră, 
înțeles?! 

Devereaux deschise gura să spună ceva, dar se opri. 
În timp ce el se îndepărta, Browning murmură, cam 
printre dinți: 

- Un tip încrezut, dar are foarte bune state de 
serviciu. 

A coborât împreună cu Marshall în minuscula cabină a 
acestuia. Odată uşa închisă, cu voce devenită brusc 
foarte serioasă, Browning spuse: 

- Ordin să porniţi imediat la drum, Marshall! Clătinând 
grav capul. 

- Ştiu ce vei spune şi sunt de acord. Dar am şi alte 
noutăţi, am primit un mesaj de la Cartierul general din 
Islanda: un membru din echipajul iniţial al lui U-192 a 
evadat din lagărul temporar de prizonieri în care era 
internat. Poate că a murit îngheţat într-un loc 
necunoscut, dar e tot atât de posibil să se fi ascuns 
undeva, sperând să părăsească Islanda la bordul 
vreunui vas neutru. În orice caz, noi trebuie să luăm în 
considerare că el poate stabili un contact şi divulga 
secretul nostru. 

- Am înţeles, sir. 

Marshall scoase din dulap o sticlă şi două pahare. 
Inutil să mai discute, să mai susţină că Gerrard abia 
sosea şi se îmbarca fără să cunoască deloc nava al 
cărui secund devenea, să mai obiecteze că echipajul nu 
executase nici măcar o imersiune şi că ar fi necesare 
încă unele teste destul de importante. Desigur, şi 
Browning gândea la fel. Aşteptând că Marshall să 
toarne whisky-ul în pahare, el începu: 

- Imi pare rău de mica mea cuvântare stupidă care a 
umbrit relaţiile noastre. 

Suspină, apoi continuă: 


- La vârsta dumitale, eram şi eu la fel. Cu anii, devii 
mai sentimental, uiţi că eroismul este totdeauna însoţit 
de suferinţă. 

Marshall îi întinse un pahar: 

- Eu trebuie să-mi cer scuze, declară el cu o încercare 
de surâs amar, am mai reflectat şi acum sunt de acord 
cu ceea ce dumneavoastră aţi spus: voi avea destul, 
timp, când vom fi pe mare, să pregătesc echipajul 
pentru cele ce-l aşteaptă. 

Browning dete pe gât o înghiţitură de whisky şi 
exclamă: 

- Sincer vorbesc: tare aş dori să plec cu dumneata! 

- Şi eu aş fi bucuros. 

Cu mirare, Marshall îşi dete seama că într-adevăr 
gândea ceea ce afirmase. Browning se lăsă pe spătarul 
scaunului, inspectă cu privirea minusculă cabină şi 
continuă: 

- Cred că nu te poţi opri să te gândeşti la cel care, 
până de curând, a folosit această cabină, nu-i aşa? 

Se auziră paşi pe culoar, Browning adăugă, brusc: 

- La ora 16,30 va fi destul de întuneric şi veţi porni la 
drum, pilotaţi de o navă auxiliară, iahtul Lima. Va 
rămâne cu voi în timpul primei imersiuni. 

Cu voce parcă obosită, adăugă: 

- După care, urmează să vă descurcaţi singuri. 
Oamenii mei au pregătit un dosar în care vei găsi toate 
informaţiile ce ne-au parvenit în ultimele zile. Vei găsi 
acolo tot ceea ce ştim... şi o serie de lucruri pe care 
numai le presupunem. 

Privi în ochii lui Marshall: 

- Asta am avut de spus, de acum înainte, dumneata 
vei decide totul şi vei proceda cum crezi mai bine. 

- Vă mulţumesc. 

Marshall a mai umplut încă o dată paharele, dar 
gândul îi era la noii marinari care se instalau în 
interiorul submarinului, apăreau deja porecle, dispăreau 
rezervele şi incertitudinile iniţiale. Oamenii începeau să 
se obişnuiască cu noua situaţie. Despre comandant încă 
nu se pronunţau. 


Cineva bătu la uşă şi prin întredeschidere a apărut 
capul locotenentului Frenzel adresându-se lui Marshall: 

- Am fi bucuroşi, sir, dacă aţi accepta să ne reunim cu 
toţii în careu ca să ciocnim un pahar înainte de a porni 
la drum. 

Zâmbind, se adresă şi lui Browning: 

- Bineînţeles, vă rugăm şi pe dumneavoastră să 
poftiţi, sir. 

- Mulţumesc, dragul meu, excelentă idee să 
sărbătorim plecarea! aprobă Marshall. 

Dar Browning, spre surprinderea lui Marshall, declină 
invitaţia: 

- Sunt dezolat, am o groază de lucruri de rezolvat. 
Dar voi asista la plecarea submarinului şi, din toată 
inima, vă urez tuturor noroc. Spune-le şi celorlalţi, te 
rog, Frenzel. 

- Le voi transmite, sir! Apoi, către Marshall: 

- Vă aşteptăm, deci, peste zece minute, sir? 

- Neapărat. 

Frenzel ieşi, îndată ce se închise uşa în urma lui, 
Browning vorbi, adânc îndurerat: 

- Nici n-aş fi în stare să ciocnesc un pahar cu Frenzel! 

Scoase din buzunar o foaie de hârtie mototolită: 

- Am primit acum o oră acest mesaj: soţia şi copilul 
lui au murit noaptea trecută în timpul unui 
bombardament. Dacă îi spun acum, va fi zdrobit şi 
misiunea voastră va fi periclitată. 

Luându-şi şapca, adăugă: 

- Mi-ar fi imposibil să joc o comedie, ştiind că..., 
Bătrânul ofiţer era sincer mâhnit. 

- Frenzel va înţelege că nu s-a putut face altfel, îl 
linişti Marshall. 

Şi-au strâns mâinile în tăcere şi Browning mai 
adăugă: 

- Îi voi spune totul când vă veţi întoarce. Este de 
datoria mea. 

Au ieşit afară trecând prin culoar şi prin postul 
central, puternic iluminat, nu era acolo decât mecanicul 
de serviciu. Dar ambii, Marshall şi Browning ştiau care 


va fi situaţia peste câteva ore, postul central devenea 
centrul nervos al navei, punctul de joncțiune al tuturor 
firelor, locul spre care converg toate energiile, totul şi 
toate la dispoziţia unui singur om: comandantul. 

Au urcat pe punte şi Marshall l-a urmărit cu privirea 
până ce Browning a dispărut la bordul lui Guernsey. 
Avea senzaţia că s-a rupt ultimul fir de legătură, de- 
acum înainte va fi singur, totul va depinde numai de el. 

Pe puntea umedă a submarinului o santinelă bătea 
zgomotos din picioare ca să se încălzească. Marshall 
privi mai departe, dincolo de prova înclinată, către 
capătul Loch-ului. Incercă în zadar să găsească un sens 
celor ce se petreceau în lume. Bill murise, tocmai când 
soţia lui era pe cale să-l părăsească pentru altul. În 
careu, Frenzel umplea paharele şi se pregătea să 
închine în sănătatea comandantului, ignorând că soţia 
şi copilul îi zăceau sub dărâmăturile căminului şi că era 
absolut interzis să i se spună. 

Şi undeva, în Islanda, un neamţ anonim declanşase, 
fără să ştie, un întreg lanţ de evenimente, printre care 
şi faptul că el, Marshall, şi camarazii lui erau împinşi 
spre un destin imprevizibil. 

Nu fără uimire, Marshall descoperi deodată că nu se 
mai temea de viitor. La urma urmei, poate că îndoielile 
şi neliniştile lui îi erau provocate de faptul că se afla 
încă acostat la țărm. Ca şi nava sa, care se legăna încet 
sub picioare, era fericit că porneşte din nou pe mare, 
indiferent de ce-l aştepta acolo. 


CAPITOLUL 3 
NIMIC ALTCEVA DECAT MISIUNEA 


După febra şi agitația ultimelor verificări şi 
preparative ieşirea în larg a constituit o destindere 
pentru toţi. Perfidă că totdeauna, vremea se stricase şi 
un vânt puternic agita apele Loch-ului răscolit de 
nărăvaşii „berbeci”%. Aproape toţi marinarii de pe 
Guernsey erau înşiraţi pe punte de-a lungul balustradei 
pentru a asista la plecare. infruntând valurile cu corpul 
său alungit, iahtul Lima a stopat lângă U-Boot că să-l 
piloteze în larg. 

In picioare, la partea din faţă a pasarelei, aplecat 
peste balustradă, Marshall urmărea cu privirea cum se 
agită ajutorul şefului de echipaj, subofiţerul Cain, 
poreclit „zdrahonul”, dirijând pe cei ce manipulau 
parâmele la posturile de manevră. Cain era un bun 
subofițer de marină şi avea multă experienţă, aşa că nu 
există nici un pericol să scape ceva din vedere. Sub 
cizme, Marshall simţea grătarul punţii trepidând şi 
vibrând din cauza bătăilor puternice ale dieselelor, şi-l 
închipuia pe Frenzel jos, în faţa tabloului de control, 
supraveghind în acelaşi timp cadranele şi oamenii din 
echipa sa. 

Marshall purta un impermeabil peste mai multe 
rânduri de veşminte suprapuse şi un fular gros în jurul 
gâtului, totuşi, îi era frig, nu-şi putea stăpâni tremurul. 
Probabil, mai mult din cauza nervilor. Strigă: 

- Fiţi gata! 

Mai jos un om de veghe a repetat ordinul într-o porta- 
voce, iar de deasupra se auzea un scârţâit uşorş 
„probabil Gerrard manevrează periscopul pentru a lua 
relevmente”, gândi Marshall, amintindu-şi totodată că 


30 Creste albe de spumă rezultate din spargerea valurilor, datorită 
vântului şi aderenţei bazei lor de fund. 


secundul îi păruse foarte obosit la întoarcerea din 
scurta lui permisie. Vorbăreţ nu fusese niciodată, dar 
era de un ajutor preţios să-l ai alături, se putea conta 
pe el. 

- Incă trei minute! Anunţă un matelot. 

- Foarte bine. 

Marshall nu prea avusese timp să stea de vorbă cu 
Gerrard. Îl întrebase doar ce făcea soţia lui, Valerie, şi 
adăugase: „Ce-a spus că pleci atât de repede înapoi?” 
Răspuns: „Nu mi-a făcut prea multe reproşuri”. „Bietul 
Bob! Probabil că fusese aprig luat la rost...”, gândi 
Marshall. 

l-a atras apoi atenţia sublocotenentul Warwick: se 
depărtase puţin de pasarelă ca să schimbe câteva 
cuvinte cu Cain. Lângă robustul subofițer de marină şi 
zdravenii flăcăi din echipa acestuia, sublocotenentul 
părea şi mai firav. 

Alături, pe puntea micului submarin de tip H se aflau 
câţiva marinari, asistau la plecarea U-Boot-ului. Cineva 
le-a strigat: „Noroc bun, camarazi!, iar altul: „Călătorie 
bună şi să vă întoarceţi sănătoşi acasă!” 

Cu toate urările prieteneşti, încurajatoare sau 
glumeţe că de obicei, Marshall încerca un sentiment 
ciudat, deosebit de ceea ce simţise la alte plecări. 
Privind înainte la „berbecii” răscoliţi, vedea teuga’! U- 
Boot-ului prelungită, aparent, cu un capăt de săgeată 
lung şi negru: era sârma antiplasă, marcând o linie 
subţire pe cerul întunecat pe care norii goneau fugăriţi 
de vânt. 

De pe puntea de comandă a navei-bază a ţâşnit un 
fascicol de lumină şi au mai răsunat câteva urale, 
dominând bătăile dieselelor şi vâjâitul persistent al 
vântului. 

Locotenentul Buck ieşi prin tambuchi? şi urcă pe 
dibuite pe grătarul pasarelei. Faţa lui forma o pată 
luminoasă în obscuritatea crescândă. 

- Totul este gata, sir! Anunţă el cu voce în care se 
simţea accentul londonez. Am verificat lista ce mi-aţi 
dat şi cred că n-a fost uitat nimic. 


Marshall i-a confirmat cu un gest primirea raportului, 
dar mai întâi ordonă: 

- Mola”? prova! 

După care, îi răspunse lui Buck: 

- În orice caz, acum e prea târziu ca să mai facem 
ceva. 

Simţea puntea mişcându-se uşor: vântul îndepărtă 
încet prova submarinului de Guernsey. Parâma 
eliberată se frecă cu zgomot de carcasa şi echipa lui 
Cain o ridică repede la bord. 

- Mola pupa! continuă să comande Marshall. 

Se auziră paşi precipitaţii, zgomotul unei căderi, o 
înjurătură grosolană, apoi: 

- Totul în regulă la pupa, sir! Marshall replică scurt: 

- Mai controlează o dată, Buck! 

Acesta se aplecă peste balustradă din spatele 
pasarelei pentru a mai vedea o dată dacă totul era în 
regulă. Căci înfăşurarea unei parâme în jurul elicei 
putea să împiedice plecarea navei la timpul planificat, 
iar un start greşit nu ar fi fost de bun augur. 

Buck raportă: 

- Totul în regulă, sir, peste tot! 

Treptat, se mărea distanţa între cele două nave, pe 
Guernsey figurile oamenilor abia mai erau vizibile. 

- Amândouă maşinile încet, înainte! 

Imediat bătaia motoarelor s-a întețit, a devenit mai 
clară, dar tot se mai întrerupea. La pupa, elicele 
învolburau apa spumoasa, curând motoarele au luat 
însă un ritm regulat. 

- Drum doi-nouă-zero! 

Marshall a aşteptat că ordinul să fie transmis prin 
portavoce, apoi adăugă: 

- Transmiteţi secundului să îndrepte periscopul spre 
Lima, peste un moment, ea îşi va aprinde lumina de la 
pupa, ca să ne ghidăm după ea. 

Totul a decurs foarte repede. U-192 se depărta de 
locul său de acostare, prova ascuţită proiecta de o 
parte şi de altă o dublă învolburare de spumă şi valul 


provocat ondula cu graţie de-a lungul balasturilor 
bombate. 

Marshall auzi cum unul din mateloţii de veghe vorbea 
cu voce joasă, dar foarte animat, şi îl interpelă: 

- Tăcere! Fii atent la ce se întâmplă în sectorul dumi- 
tale şi păstrează-ţi comentariile pentru mai târziu! 

Buck transmitea: 

- Postul central raportează că totul este în ordine, sir! 

- Bine. 

Neştiind dacă să-i mai însoţească sau să se lase 
păgubaşi, pescăruşii zburau la suprafaţa apei, scoțând 
ţipete stridente. In crepuscul, stolul lor apărea ca o 
coroană mortuară abandonată pe mare. Marshall se 
înfioră. 

Acum dieselele submarinului duduiau lin. După ce s-a 
învârtit aproape pe loc, Lima se îndrepta spre larg. Ce 
frumos era! O jucărie de lux, probabil cu portul de ataş 
undeva pe Mediterana, în alte timpuri. 

Aplecat peste portavoce, Marshall ordonă: 

-  Menţine drumul, Starkie! Peste cincisprezece 
minute vom întâlni un curent puternic de travers. 

- Am înţeles, sir. 

Vocea lui Starkie parcă venea de la multe mile 
distanţă. Marshall îl cunoştea mai de mult. Oare la ce se 
gândea el acum De statură excepţional de scundă, 
avea aspectul unui dihor năpârlit. Cu ocazia 
precedentei sale îmbarcări, nava pe care se afla fusese 
scufundată de bombardiere în largul coastelor 
olandeze. Nici el nu ştia cum se salvase, cum 
supravieţuise. A fost cules, împreună cu alţi trei inşi, de 
o vedetă torpiloare, mai mult mort decât viu. Acum 
pornea din nou pe mare. Poate că silueta lui zveltă îl 
salvase, dezminţind părerea că, de obicei, graşii 
supraviețuiesc. 

- Navă la tribord, sir! 

Marshall îşi îndreptă binoclul în direcţia indicată şi, 
după un moment, recunoscu una din navele de 
siguranţă ale lui Browning care îşi îndeplinea misiunea 
de a masca plecarea submarinului. 


- E în ordine, îi răspunse Marshall celui ce anunţase, 
nu te ocupa de ea, continua veghea! 

- Am înţeles, sir. 

Era vocea matelotului de veghe pe care îl repezise 
mai înainte pentru trăncăneala, după ton, se simţea că 
omul fusese sensibil la muştruluială. 

Afară din Loch hula sporea pe măsură ce se depărtau 
în larg. Dar Gerrard reuşea să menţină în câmpul de 
vizibilitate al periscopului lumina din pupa iahtului, era 
un început promiţător. 

Deasupra parapetului pasarelei apăru figură rotundă, 
lucind de sudoare, a lui Warwick. Abia răsuflă: 

- Toate parâmele au fost puse în siguranţă la bord, 
sir. 

- Foarte bine. 

„Unde, gândi Marshall, vor rămâne până ne vom 
reîntoarce în port, dacă nu...” Apoi continuă: 

- Trimite jos echipa cu care ai lucrat! După un 
moment de ezitare: 

- După care, mergi şi verifică capacul prova! 

Sublocotenentul se depărta grăbit, în timp ce Buck 
remarcă: 

- Cred că începe să-i placă. 

- Poate. 

Apoi Marshall îl întrebă: 

- Şi dumneata, cum te simţi în noul serviciu? Mi se 
pare că ai mai făcut optsprezece luni pe submarine? 

Buck ezită între mai multe răspunsuri şi declară: 

- De astă dată e ceva mai neobişnuit, sir. 

Se auzi tropot de paşi pe scară, era un matelot care 
încerca să suie la pasarelă şi unul din echipa lui 
Warwick îl apostrofă viguros. 

- Ce se întâmplă acolo? întrebă Marshall. Buck îl 
informă: 

- Unul care vrea să vomite în aer liber, sir. 

îngheţat sub veşmintele umede, omul din echipa lui 
Warwick nu se lăsă impresionat de suferinţă bolnavului. 
Cineva îl interpelă: 


- Hai, mă Roşcovanule, dă-te la o parte, lasă-l să 
treacă, e bolnav, bietul de el! 

- Ba trimite-l jos! interveni Marshall, dacă îi vine să 
vomite, sunt acolo căldări pentru aşa ceva! 

In timp ce dispărea jos, respectivul tot vomita şi 
Marshall îşi muşcă buza, îşi reproşă duritatea faţă de 
tânărul suferind de rău de mare. Dar odată plecaţi în 
misiune, pe pasarela nu trebuie să se afle decât ofiţerul 
de cart şi oamenii lui de veghe. Orice prezenţă în plus 
poate avea consecinţe grave: un atac neprevăzut 
impune o imersiune rapidă şi se provoacă înghesuiala la 
capacul deschis, în timp ce nava începe să se scufunde 
încet. Gerrard, aflat la postul central, ştia bine aceste 
lucruri şi n-ar fi trebuit să-l lase pe cel suferind să urce 
pe punte prin pasarela. 

Warwick reapăru lângă Marshall, scuturându-se de 
apă ca un căţel plouat: 

- Totul în regulă, sir. 

Adăugă, zâmbind:. 

- În fine! 

Marshall surâse şi el, poate că altădată semănase şi 
el cu Warwick. 

- Bine, îi răspunse, poţi cobori. 

- N-aş putea să rămân aici, sir? întrebă Warwick, 
timid. 

- Dacă vrei! 

Cu binoclul la ochi, Marshall urmărea lumina iahtului 
şi îl văzu balansându-se la primele valuri.. 

- Totuşi, se comporta bine, îi spuse lui Warwick. 

Incercă să-şi imagineze ţărmul care dispărea în 
obscuritate dincolo de pupă, Poate că nici un indiscret 
nu văzuse submarinul plecând. Pe deasupra norilor 
zbârnâia un avion, bâzâitul surd al motoarelor lui a fost 
curând acoperit de cel al dieselelor submarinului. Brusc 
îi veni în minte Frenzel. 

La dejun, fusese plin de bună dispoziţie, bucuros că 
sectorul lui era gata de plecare, că era sigur de buna 
funcţionare a maşinilor. Deasupra cuşetei lui, Marshall 


remarcase fixate pe perete fotografiile soţiei şi 
copilului, un băieţel, şi i se strânsese inima. 

- Aici secundul, mă auziţi, sir! Era Gerrard, la 
portavoce. 

- Schimbăm drumul: doi-şapte-nouă, bineînţeles dacă 
busola Limei este bine verificată. 

- Îţi mulţumesc. 

Dar Marshall mai aştepta, convins că mai urmă ceva, 
şi aşa a fost: 

- În ce priveşte matelotul bolnav, îmi pare tare rău, 
sir, a fost o prostie din partea mea să-l las să iasă pe 
pasarelă... 

- Nu-i nimic, Bob, nu te mai gândi, cred că ai destule 
altele pe cap. 

- Aveţi dreptate, sir, destule. 

Vocea mai puţin crispată, arăta că Gerrard răsuflă 
uşurat. 

- Oamenii încep să se obişnuiască cu nava şi trebuie 
să recunosc că se lăsă uşor manevrată. Să n-o 
deochem! 

Când s-a terminat convorbirea, Marshall reveni la 
gândurile sale: oare Gerrard era preocupat de necazuri 
personale? Probabil că da: chiar pe timp de război, 
chiria tot trebuia plătită, facturile achitate şi alte 
cumpărături trebuiau făcute, chiar dacă erau modeste. 
Şi soţia lui, Valerie, era din nou singură! Marshall se 
întrebă dacă îi plăcuse şalul pe care Gerrard îl 
cumpărase la Malta. Gândurile i-au fost întrerupte de o 
întrebare a lui Warwick. 

- Credeţi că o să ne apropiem mult de ei? 

- De cine? De nemti? Ridicând din umeri, Marshall 
continuă: 

- Se prea poate. Şi dacă se întâmplă, trebuie să te 
descurci. 

- Voi încerca, sir! murmură Warwick. 

- Cred şi eu, interveni brusc Buck, cu ţoalele alea 
nemţeşti pe el, o să semene cu un brav mic nemţoi! 

Marshall aprobă cu un gest din cap, aveau la bord o 
întreagă colecţie de uniforme germane. Urmau să fie 


utilizate numai dacă angajau o bătălie la suprafaţă şi de 
la scurtă distanţă şi pentru asemenea situaţie, Warwick 
era foarte potrivit. 

Devenind serios, Buck adăugă: 

- Nu-ţi bate capul Warwick! Sunt sigur că te vei 
descurca.. 

Marshall tăcu, dar atitudinea prietenească a lui Buck 
dovedea că nu era un insensibil, aşa cum îl crezuse. 

- Îţi convine, îi riposta Warwick lui Buck, cu torpilele 
tale, nu sunt probleme: măgăoiele alea nu trebuie să 
vorbească nemţeşte şi nici altă limbă! 

Submarinul căzu brutal în golul unui val şi o perdea 
de mici picături inundă suportul periscopului. Vremea 
se strică mereu şi de ambele părţi ale provei nu se mai 
zărea nici urmă de țărm. Lumina albastră din pupa 
Limei juca în toate direcţiile şi Marshall ştia că cei de pe 
iahtul auxiliar se simțeau destul de prost. Şi-l imagină 
pe comandant sperând că cele două ore următoare vor 
trece fără incidente şi va veni momentul când, după ce 
asista la proba de imersiune a submarinului, putea să 
se întoarcă la adăpostul portului. 

Şi Marshall se gândea la imersiune. Trebuia executată 
neapărat, nu mai avea altă ocazie să probeze 
comportarea navei în prezenţa unui martor. După 
care... 

Gonindu-şi gândurile, el ordonă: 

- Schimbaţi pe cei de veghe şi stewardul să-mi aducă 
ceva cald de băut! 

Îşi imagina oamenii echipajului stând la posturi, 
supraveghind aparatele şi manetele de comandă, 
ascultând atenţi bătaia motoarelor şi ritmul elicelor. 
Alţii, încă în repaos, aveau timp să gândească, să-şi 
treacă în revistă simţămintele, în timp ce fiecare minut 
îi despărţea tot mai mult de „acasă”. Peste câteva zile, 
se vor obişnui cu submarinul ca şi cu orice altă navă. Nu 
trebuiau însă lăsaţi să se încreadă prea mult în 
abilitatea lor, ar fi primejdios, poate chiar fatal. 

- Matelotul brevetat Churchill cere permisia să urce la 
pasarelă, sir. 


Cel ce raportă abia îşi stăpânea râsul. Afectat la 
tuburile lanstorpile, Churchill îndeplinea şi funcţia de 
steward la careul ofiţerilor. De la începutul războiului, 
toţi surâdeau când i se pronunţă numele patronimic?*. 

- De acord. 

Curând, purtând o cană şi paharele pe o tavă 
sprijinită de piept, stewardul apăru prin tambuchi, 
salută şi spuse: 

- Cacao, sir. 

Turnă lichidul gros în paharele, privi cruciş spre 
„berbecii” rostogoliţi pe suprafaţa mării şi blestemă 
printre dinţi: 

- Lua-v-ar naiba! 

Ducând paharul spre gura, Marshall îl întrebă: 

- Cum merge treaba, Churchill? 

Surprins, stewardul răspunse, cu un vădit accent de 
cockney.” 

- Straşnic, sir! Bucătarul pregăteşte o friptură faină 
specialitatea lui! 

Apoi coborî prin gura deschisă a tambuchiului, în timp 
ce unul din cei de cart îl interpelă: 

- Salută din partea mea pe colegii dumitale din 
Consiliul de război! 

Înainte de a dispare, Churchill replică: 

- Care eşti ăla, deşteptule! 

După acest mic incident, Buck se adresă lui Marshall. 

- Cred, sir, că n-o să avem dificultăţi cu torpilele Le- 
am verificat pe fiecare în parte, dar am auzit că şi 
nemţii au rebuturi... 

Goli pe punte ultimele picături de cacao şi adăugă: 

- Dacă îmi daţi voie, Sir, m-aş duce să văd cum se 
prezintă situaţia la prova. 

- Bună idee! 

Marshall ştia că inspecția lui Buck va dezmorţi pe 
torpilorii din prova, îi va împiedica să se lase furaţi de 


34 Aluzie la faptul că Winston Churchill era în acea vreme prim- 
ministru al Marii Britanii. 
35 Londonez de baştină, mai ales din estul oraşului. 


gânduri. Mai târziu, obişnuiţi cu marea, şi vor pune mai 
puţine întrebări, deocamdată era preferabil să nu prea 
aibă timp să gândească, la fiecare rotire de elice care îi 
îndepărta de cămine, de familii şi prieteni: 

După plecarea lui Buck, Warwick întrebă: 

- Este adevărat ce-a spus, sir? Marshall lăsă binoclul 
în jos: 

- Rebuturi, avem şi noi câteodată, greu de aflat de 
ce. Se întâmplă! 

Se plecă apoi asupra porta vocii: 

- Atenţie la viteză! Lima se mişcă foarte încet şi, dacă 
nu suntem atenţi, o să trecem pe lângă ea, depăşind-o. 

II auzi pe Starkie confirmând primirea comenzii şi 
repetând-o, Gerrard şi Frenzel dădeau desigur ordinele 
necesare. Devereaux se sprijinea cu ambele braţe pe 
masă hărților, deocamdată nu avea nimic de făcut, 
privea cam cu dispreţ agitația celorlalţi. 

- Vom avea mult de furcă, nu-i aşa, sir? 

Marshall îl privi pe Warwick, el pusese întrebarea: 

- Cred că da, sigur că vom avea probleme. Cu încetul 
le vom rezolva pe toate. 

In ochii sublocotenentului, Marshall citea o oarecare 
teamă pe care nu trebuia să i-o alimenteze, ca să nu 
devină paralizantă. Şi nu trebuia ca Warwick să vadă în 
comandantul său o fiinţă superioară, un erou neînfricat, 
tânărul trebuia să rămână el însuşi, să-şi afirme propria- 
i personalitate. Schimbând subiectul, Marshal! îl întrebă: 

- In afară de cursurile universitare, ce te mai intere- 
sează, Warwick? 

- Militez pentru pace, sir. 

Stânjeneala tânărului îl amuza pe Marshall, care 
surâse şi exclamă: 

- Asta-i bună! 

Pe măsură ce submarinul se depărta de coastă, 
deplasarea devenea tot mai anevoioasă, vântul se- 
nteţea, valuri tot mai multe brăzdau suprafaţa mării, 
zgomotul lor acoperea pe cel al maşinilor. Pe pasarelă, 
cei patru inşi se agăţau cu ambele mâini de oţelul umed 


al balustradei şi îşi încordau picioarele ca să facă faţă 
bruştelor mişcări ale navei. 

Ochii îi lăcrimau, totuşi Marshall se forţă să 
urmărească peste prova lumina Limei. Totul va merge 
mai uşor când, îşi vor mări viteza. Căci U-Bootul era 
proiectat să navigheze rapid la suprafaţă ca să-şi poată 
urmări prada, s-o ajungă la distanţă convenabilă, apoi 
să intre în imersiunea şi să atace. Judecând după 
reacţiile propriului său stomac, Marshall îşi spuse că, 
probabil, câţiva „boboci” din echipaj se simțeau teribil 
de rău. 

Cele două nave au ajuns, în fine, la locul convenit. 
Fără a înceta să observe iahtul balansându-se violent, 
Marshall spuse: 

- Am ajuns. 

Apoi, aplecându-se asupra portavocei: 

- Totul este gata jos? 

- Gata, sir, răspunse Starkie, ceasul din postul central 
arata ora 19.00. 

Marshall ordonă: 

- Mesaj pentru Lima! 

Aşteaptă ca Warwick să pregătească lanterna pentru 
semnalizare: 

- Începem proba de imersiune! Ordonă oamenilor de 
veghe: 

- Toată lumea jos de pe pasarelă! 

Era nemaipomenit de calm, detaşat complet de toate. 

Pe mare, se văzu o lumină deplasându-se şi i se păru 
că aude sirena iahtului dând un foarte scurt semnal. 

Warwick se grăbi spre tambuchiul de coborâre şi 
Marshall rămase singur. Încet şi calm, închise capacele 
celor două portavoce*, aruncă o ultimă privire în jur şi 
spre silueta abia perceptibilă a Limei, apoi cobori şi 
învârti roata de blocare a capacului superior. După 
care, fără grabă, cobori scara alunecoasă, la piciorul 
căreia aştepta un matelot pentru a strânge în şuruburi 
capacul inferior. Acesta din urmă făcu un zgomot surd, 
că atunci când afunzi o canistră goală în apă. După 
muşcăturile vântului şi şfichiuirile picăturilor de ploaie, 


în postul central de comandă Marshall simţi că obrajii 
încep să-i ardă. Şi-a predat impermeabilul umed unui 
matelot şi privi la cei din jur: micul Starkie la timonă, 
atent, încordat, cei doi timonieri de la cârmele 
orizontale, cu capetele plecate asupra cadranelor, 
Gerrard în picioare, cu braţele încrucişate, în spatele lui 
Starkie, cu rigla de calcul ieşindu-i din buzunarul tunicii, 
aşa cum şi-l închipuise, Devereaux se afla la masa 
hărților şi Frenzel observă atent tabloul de control, cu 
figura luminată de reflexele becurilor colorate. 

- Totul în regulă, secundule? 

Gerrard se întoarse spre Marshall, se vedea că e 
palid, cu tot tenul bronzat. 

- Totul este gata, sir! 

Marshall se apropie de periscopul prova şi-l roti încet, 
căutând să prindă iahtul Lima, care apăru ca o masă 
imprecisa la distanţă de un cablu”. 

- Manevraţi cârmele orizontale prova! 

Cobori ocularul periscopului şi observă cârmele prova 
desfăcându-se că două braţe. Perechea pupa era deja 
în poziţie de imersiune. Dar trebuia făcută o probă 
completă, cel puţin o dată: 

- Acţionaţi cârmele prova şi pupa, secundule! 

Din nou cârmele se mişcară de la poziţia de urcare la 
cea de imersiune, apoi reveniră la orizontală. Un tânăr 
mecanic rămăsese cu gura căscată la comandant, 
privindu-l ca un iepure hipnotizat. Marshall îi zâmbi, dar 
tânărul rămase mai departe serios. 

Privi din nou la cei din jur, atmosfera era călduţă, 
luminile străluceau, tricourile oamenilor erau încă 
curate, nemurdărite cu pete de ulei. 

- Cârmele prova şi pupa funcţionează bine, sir, 
anunţă Gerrard. 

Marshall se adresă lui Frenzel: 

- Gata, şefule mecanic? 

Acesta aprobă cu un gest scurt din cap. Marshall privi 
din nou prin periscop. Începea imersiunea. Totul era 
straniu de tăcut, nimeni nu mişca în interiorul 


submarinului. Motoarele electrice preluau schimbul de 
la diesele. 

- Gata pentru imersiune! Amândouă maşinile încet 
înainte! Deschideţi purjele:*! Coborâre la paisprezece 
metri! 

Marshall observă cu atenţie cârmele prova, lăsându- 
se în jos ca nişte aripioare de peşte, se distingeau bine 
în valul spumos ce însoțea prova. Ca întotdeauna, 
spectacolul îl încânta. Prova cobora adânc, marea 
năvălea peste punte care se înclină sub picioare. A avut 
impresia că o ţâşnire de spumă îi stropeşte figură şi, că 
de obicei, fu tentat să-şi ţină respiraţia, că pentru a se 
feri de înec. Nava continua să se afunde, înghițită 
treptat de marea tot mai silenţioasă sub valurile 
agitate. 

- Coborâţi periscopul! 

Marshall privi la indicatoarele de adâncime şi la cele 
de poziţie a cârmelor. Gerrard manevra admirabil, calm, 
fără grabă. Privea acul mare deplasându-se în raport cu 
adâncimea. Când acesta se opri, cu voce gravă, Gerrard 
anunţa: 

- Paisprezece metri sir, cota periscopică. 

- Ridicaţi periscopul ! 

Şi Marshall inspecta din nou suprafaţa marii Lima nu 
se mai vedea în întuneric, dar i se auzea uşor bătăile 
ritmice ale maşinilor. 

- Coborâţi periscopul! 

Marshall împinse  manetele instrumentului în 
lăcaşurile respective: 

- Imersiune la douăzeci de metri! 

Apoi aşteptă, de la toate compartimentele veneau 
rapoarte la postul central prin interfon sau portavoce. 
Ascultă vorbele, urmărind, în acelaşi timp, uruitul 
uniform al motoarelor şi bâzâitul sondei ultrason”. 

- Douăzeci de metri, sir! raportă Gerrard ştergându-şi 
fruntea cu braţul, nu se semnalează infiltraţii de apa. 

- In sfârşit o veste bună! exclamă, flegmatic, 
Deveraux. 

Nici un comentariu. 


Conform instrucţiunilor, menţinură o jumătate de oră 
aceeaşi adâncime si viteză. Nava era stabilă că o 
construcţie terestră, şi rapoartele diverselor 
compartimente nu semnalau vreo defecţiune. După ce 
a trecut timpul prescris pentru probă, Marshall ordonă: 

- Pregătiţi ieşirea la suprafaţă! Apoi semnalăm Limei 
că totul este în regulă şi pornim la drum, la suprafaţă. 

- Drăcia asta nemţească se comporta bine, remarcă 
Gerrard. 

Marshall aprobă: 

- Aşa este. Vom intra în imersiune din nou înainte de 
zori. Verifică dacă oamenii de cart cunosc perfect 
instrucţiunile, aici orice greşeală poate fi fatală ! 

Privi la oameni, unul după altul. 

- Începând de acum, U-192 îşi reia cursa. Cu o voce 
gravă, dar zâmbind, adăuga: 

- Sub o conducere cu totul nouă! 


x 
x x 


Marshall deschise ochii şi, timp de câteva minute, 
contempla curbura plafonului de deasupra cuşetei. 
După tăcerea ce domnea, ştia ce se întâmplă: 
submarinul era tot în imersiune, nu se servise încă 
micul dejun. Lămpiţa de citit aprinsă şi carnetul de note 
de pe cuvertura îi dovedeau că aseară adormise pe 
nesimţite. Pentru el nu există interval între stare de 
veghe şi cea de somn, se dezbărase demult de 
asemenea lux. Constată că, în dimineaţa aceea, pentru 
prima oară, la deşteptare nu se mirase descoperind 
tabla curbată deasupra capului, ieri încă, aceasta îl 
surprinsese. Erau de opt zile pe mare şi se obişnuise cu 
multe lucruri. 

Îşi consultă ceasul ora 6.00. De când se despărţiseră 
de Lima, majoritatea zilelor le petrecuseră în imersiune, 
dar aproape toate nopţile la suprafaţă pentru reîncăr- 
carea acumulatorilor, supraveghind însă „multiplele 
semnale care, în întuneric, le aminteau realitatea războ- 
iului. 


În aceste opt zile învățase multe lucruri folositoare 
pentru sarcinile sale de comandă şi în privinţa noii 
misiuni a lui U-192. Navigaseră spre vest, pătrundeau 
tot mai departe în Atlantic şi îşi urmau drumul evitând 
marile itinerarii ale convoaielor, ferindu-se de prieteni, 
ca şi de inamici, dirijându-se numai după instrucţiunile 
secrete ce-i fuseseră încredințate. Statul Major al lui 
Browning lucrase bine, le predase traducerea codurilor 
şi jurnalelor de bord germane, din acestea din urmă, 
Marshall aflase trecutul submarinului, tot aşa de bine ca 
propria sa viaţă. Cu baza la Lorient pe coasta franceză, 
U-192 fusese tot timpul folosit în Atlantic pentru a 
distruge vase aliate, până în ziua când reparaţii urgente 
l-au constrâns să se întoarcă la Kiel, adevăratul său port 
de domiciliu. Acolo, în timp ce era repus în stare de 
funcţionare, echipajul a fost dispersat şi repartizat altor 
unităţi recent ieşite din şantierele navale. De fapt, 
istoricul lui U-192 seamănă cu cel al Tristramului, care 
şi el fusese trimis în mare doar cu scopul de a instrui 
echipajul pentru operaţii ulterioare. La întoarcere, după 
terminarea cu bine a misiunii, U-192 urma să revină la 
Lorient pentru a-şi reluă locul alături de alte nave 
consoarte. 

Altă asemănare cu Tristram: mateloţii erau veniţi de 
pretutindeni şi avuseseră parte de un antrenament doar 
parţial, dar comandantul şi secundul erau oameni cu 
experienţă. 

Marshall îşi aruncă privirea la şapcă germană agăţată 
în cuierul de pe spatele uşii. Poate că va fi obligat să o 
poarte, dacă alte şiretlicuri dădeau greş. O încercase o 
singură dată şi cu coafa ei albă - semn distinctiv de 
comandant de U-Boot - era foarte arătoasă. 

Îşi umezi buzele uscate, în gâtlej simţea parcă un 
gust de motorină. Păcat că au fost obligaţi şi noaptea 
trecută să rămână în imersiune, dar siguranţa trecea pe 
primul plan. U-192 se afla acum la vreo mie de mile la 
sud de Capul Farewell (Groenlanda) şi la o distanţă 
egală de insulă Terra Nova (Canada). In părţile acelea, 
inamic nu le erau doar germanii, se puteau ciocni cu un 


ghețar şi, pentru a evita pericolul, era mai prudent să 
rămână în imersiune. 

Prin pereţi pătrundeau acum zgomote de paşi şi 
zăngănit de veselă, era vremea micului dejun, singura 
ocazie din timpul zilei când putea să stea de vorbă 
concomitent cu majoritatea ofiţerilor. 

Pe drum spre zona în care „vacile de muls” se 
întâlneau cu submarinele pe care le aprovizionau, au 
fost confruntaţi cu toate necazurile obişnuite unei prime 
călătorii: supape defectate şi deteriorări inexplicabile în 
circuitele electrice pe care au trebuit să le detecteze 
unul câte unul cu ajutorul lui Warwick şi al unuia din 
radio telegrafişti, ambii cunoşteau germană şi s-au 
descurcat în instrucţiunile nemţeşti, aflate la bord. 

După primele două-trei zile de mare, mulţi din 
oamenii echipajului începuseră să dea semne ale unei 
încrederi excesive. Era o experienţă neobişnuită, se 
fereau de navele de patrulare engleze şi aliate, se 
scufundau îndată ce zăreau un avion sau auzeau doar 
uruitul unui motor de avion, toate acestea creau o 
atmosferă de „roman de aventuri”, care îi ajută să uite 
de crudă realitate a misiunii lor. 

Faptul că se cerea excesiv de mult fiecăruia avea 
influenţă asupra comportamentului. Cea mai mică 
tensiune dădea naştere unui conflict. Dacă cineva se 
prezenta la cart cu o întârziere de numai un minut, era 
privit duşmănos de cel pe care îl schimba, ieşiri 
nejustificate, dar de-nţeles. Echipajul nu va ajunge să 
formeze un tot unitar, nu se va fi sudat, decât după ce 
va fi înfruntat inamicul. 

Între Gerrard şi Devereaux a avut loc chiar un mic 
incident, din fericire repede aplanat. A fost provocat de 
o decizie luată de Marshall la trei zile de la pornire. 
Vremea se ameliorase şi Atlanticul cenuşiu era brăzdat 
de valuri mari, fără să fie amenințătoare. Aşa că 
Marshall ordonase un exerciţiu de imersiune la mare 
adâncime, primul de acest fel întreprins de ei, proba 
importantă pentru orice submarin, cu atât mai mult 
pentru U-192. 


Trei sute cincizeci de picioare nu erau prea mult, căci 
submarinul fusese construit ca să suporte adâncimi şi 
mai mari dar într-o asemenea probă nimeni nu se simte 
la largul său. Frenzel şi electricianul şef urmau să se 
strecoare cu greutate până în colţurile cele mai strâmte 
ale navei, în căutarea vreunui viciu de construcţie sau a 
unei infiltraţii de apă. Mulţi din echipaj nu prea se 
simțeau în siguranţă la gândul că grosimea tablei 
corpului rezistent nu depăşea un inci”. 

Gerrard operase de multe ori pe Tristram la mare 
adâncime. Şi de data aceasta ca întotdeauna înainte de 
această probă, a făcut multiple şi amănunțite calcule cu 
rigla. Trebuia de câteva ori pe zi verificată asieta navei 
consumul de combustibil putea provoca o pierdere de 
greutate care trebuia cât mai curând compensată. Mai 
trebuia să se ţină seama de schimbările intervenite în 
greutatea rezervoarelor de alimente şi apă potabilă, 
precum şi de deplasările simultane ale oamenilor, de 
exemplu, când se precipitau spre posturile de luptă. Un 
submarin a ieşit pe neaşteptate la suprafaţă în 
momentul lansării torpilelor pentru că un secund 
neatent uitase să compenseze bruscă reducere a 
greutăţii navei. 

Din când în când, un scârţâit strident sau o trosnitură 
înspăimântă pe cei mai neexperimentați membri ai 
echipajului. Chiar la adâncime de numai o sută de 
picioare, fiecare yard pătrat“! al suprafeţei navei 
suporta o presiune de douăzeci şi cinci tone de apă. 

Când acele  indicatoarelor de adâncime s-au 
imobilizat la diviziunea o sută cincizeci de metri, 
Gerrard a întrebat: 

- Începem să urcăm, sir? Devereaux a exclamat însă 
ironic: 

- Mi se pare că nu prea te simţi în siguranţă, 
secundule? 

Marshall îşi dăduse seama de antipatia existenta între 
cei doi. Aflat la bordul lui U-192 de când a fost capturat, 
probabil că Devereaux sperase să devină el secund. Cât 
despre Gerrard, lungă campanie din Mediterana îl 


A 


solicitase poate prea mult, ambele motive îi păreau 
plauzibile lui Marshall, care lasă întrebarea lui Gerrard 
fără răspuns, mulţumindu-se a ordona calm: 

- Verificaţi toate compartimentele! 

După care, a, aşteptat că răspunsurile să parvină prin 
interfon. Nimic de semnalat. Constructorii de nave de la 
docurile din Kiel făcuseră o treabă bună. În acel 
moment, asupra cocii se exercita o presiune totală de 
optzeci de mii de tone - cât deplasamentul marelui 
pachebot Queen Mary. 

Totul era în regulă, dar pentru Marshall nu se 
rezolvase problema esenţială: trebuia ca fiecare să 
acorde o încredere totală atât comandantului cât şi 
navei. Fiecare să înţeleagă că nu pot supravieţui decât 
toţi împreună,  reunindu-şi toate energiile. De 
asemenea, trebuia aplanata animozitatea dintre cei doi 
locotenenţi, care se priveau cu ochi duşmănoşi. 

Marshall ordona scurt : 

- Coborâm la o sută optzeci de picioare, secundule! 

- Am înţeles, sir! 

larăşi s-au auzit trosnituri. Sub efortul suplimentar 
cerut cocii, se coşcovea pitura de pe pereţi, câţiva fulgi 
ca zăpada au zburat prin interior. Submarinul a fost 
adus la orizontală şi în mintea lui Marshall apăru o nouă 
comparaţie. Deasupra capului, avea acum o coloană de 
apă de înălţimea catedralei Saint-Paul din Londra. 
Frenzel se întorsese, după ce terminase inspecția printr- 
un examen serios al compartimentului pupă: totul în 
stare perfectă, ca şi restul navei. Era satisfăcut de 
toate, de corpul rezistent, ca şi de maşini. 

Cu o voce puternică, pentru a fi auzit de toţi, Marshall 
declară: 

- Acum, putem acorda deplină încredere navei 
noastre! 

Reuşita imersiunii consolidase, încrederea 
echipajului, dar între Gerrard şi Devereaux persista 
ostilitatea. 


Cu paşi abia auziţi, Churchill intra în cabină, întreru- 
pând gândurile lui Marshall referitoare la proba de 
imersiune. 

- Să trăiţi, sir! 

Lângă cuşeta, el depuse o ceaşca de cafea. 

- Vă radeţi în dimineaţa asta, sir? 

Marshall se întinse, suspinând, înfofolit în puloverul 
gros, în picioare cu cizme marinăreşti, ar fi dat orice 
pentru o baie caldă, un ras şi schimbarea 
îmbrăcămintei. Dar, pe mare, toate astea erau o 
pierdere de timp. 

- Nu, voi lua o cafea, şi cu asta, gata. Ce mai este 
nou? 

Churchill îşi trecu palma peste bărbie: 

- Totul în ordine, sir, calm şi linişte. Trecând prin 
postul central, am văzut că ne aflăm la douăzeci de 
metri adâncime, cât face asta, în picioare? 

Marshall zâmbi : 

- Şaizeci şi cinci, Churchill. E uşor de calculat, te vei 
obişnui, repede, ai să vezi! 

Ajuns la uşă, Churchill spuse: 

- Poate, sir, dar de ce naiba nemţii ăştia nu 
întrebuinţează şi ei măsuri obişnuite? 

Marshall a băut cafeaua, era caldă, destul de bună, în 
orice caz mai bună decât cea cu care se mulţumise 
precedentul ocupant al cabinei, întreaga Germanie 
ducea mare lipsă de cafea. Dar a lăsat repede ceaşca 
jos, căci în difuzor se auzi : 

- Comandantul este chemat la postul central! Sărind 
din cuşetă, Marshall parcurse în fugă scurtul culoar ce 
ducea la postul central, ceaşca de cafea se rostogoli pe 
podeaua cabinei. 

Buck, ofiţer de cart, i-a raportat, grav: 

- Operatorul de la hidrofon a detectat ecouri pe 
verde-patru-cinci, sir. Foarte slabe. Au dispărut, 
aproape imediat. Probabil, zgomote de elice. 

Marshall se aplecă asupra operatorului de la 
dispozitivul de ascultare“ înghesuit în minusculul său 
compartiment şi îl bătu încet pe umăr: 


- Ce crezi, Speke? 

Operatorul de la ascultare se redresă şi îndepărtă 
unul din receptoarele căştii: 

- Nu sunt sigur, sir, a fost foarte imprecis un moment, 
am crezut că este un banc de peşti. 

Marshall ordona lui Buck: 

- Claxonul imediat! 

La sunetul strident al claxonului, oamenii care nu 
erau de cart s-au precipitat spre posturi. Mai palid ca de 
obicei, Gerrard sosi gâfâind în postul, de comandă. 

- Echipajul la posturile de imersiune, sir! 

Pe scaunul metalic, cu degetele uşor sprijinite pe 
spiţele de alamă ale timonei, Starkie aştepta, nu s-ar fi 
spus că, o jumătate de minut mai devreme, dormea 
profund. 

Marshall îşi privi ceasul, curând va începe să se 
lumineze de zi. 

- Opriţi ventilatoarele! Linişte completă în toată nava! 

Foarte calm, Gerrard întrebă: 

- Ce credeţi, sir? Marshall ridică din umeri: 

- O eroare, probabil, vom încerca să ne lămurim cu 
periscopul. 

Gerrard repetă: 

- Adâncime periscopică! 

Marshall se apropie de aparat, auzea aerul comprimat 
pătrunzând în tancuri. 

- Incet! Să nu urcăm prea repede! Sus periscopul! 
Ridicând braţul, repetă: 

- Încet! 

Când periscopul începu să se ridice în lăcaşul său, 
Marshall se aplecă şi apucă cele două manete. Aparatul 
era cald, anume încălzit, pentru a preveni aburirea 
lentilelor. 

- Încet! 

Privi prin ocular şi zări o slabă lumină cenuşie 
deasupra unui clocot de bule de aer şi spumă, 
obiectivul periscopului ieşea la suprafaţă. 

- Suntem la adâncime periscopică, sir. Vocea lui 
Gerrard era doar o şoaptă. 


Complet aplecat, Marshall rotea încet instrumentul al 
cărui obiectiv era acoperit cu stropi fini de apă. Nu se 
vedea nimic. 

- Ridicaţi complet! 

Marshall se redresă, urmărind mişcarea ascendentă a 
periscopului. Simţea că toţi cei din jur îi pândeau 
impresiile pe figură şi comentau cu voce joasă, în timp 
ce el inspecta suprafaţa mării. 

- Se vede o navă, anunţă el, stă nemişcată. 

Potrivi obiectivul la mărire maximă şi priveliştea îi 
tăie răsuflarea nava era-un cargou, puternic înclinat şi 
coca. Lui prezenta o gaură prin care putea trece un 
autobuz. 

Un subofițer care urmărea citirile pe cercul gradat al 
periscopului anunţa: 

- Nava se afla la Verde-trei-cinci, la distanţă de... Dar 
Marshall îl întrerupse. 

- E pe cale să se scufunde, zăresc două bărci 
acostate de-a lungul ei. 

Nu-şi putea dezlipi ochii de la drama care se derula 
de pe punți, siluete se aruncau în marea cenușie, 
bântuită de hulă, altele înotau către cele două bărci de 
salvare, teribil de încăpătoare. Fără îndoială, cargoul 
rămăsese în urma unui convoi şi echipajul făcuse 
încercări disperate să-l salveze, bieţii oameni, cine ştie 
câte mile vor trebui să rătăcească până vor fi salvaţi, 
dacă vor fi vreodată! Obiectivul devenise obscur, parcă 
năpădit de lapoviţă. Marshall se depărta de periscop. 

- Aruncă şi dumneata o privire, secundule! 

Cargoul era englez, vechi şi prăpădit. Se îndrepta 
probabil spre portul unde trebuia reparat, când, apărută 
ele cine ştie unde, o torpilă... 

- Ecoul pe care i-ai auzit, îi spuse Marshall lui Speke, 
fost probabil, de la submarinul atacant. A rămas câtva 
timp la pândă, pentru cazul când o altă navă ar veni In 
ajutorul victimei. 

Marshall privi, spre Gerrard, care era tot aplecat la 
periscop, vorbi, fără a se adresa cuiva anume. 


- Ar fi poate cazul să vedem ce se mai întâmplă. Cu 
voce surdă, Gerrard întrebă: 

- Vă referiţi, sir, la nenorociţii aceia de naufragiaţi? 

Dar Marshall continuă, hotărât, fără să-i răspundă 
direct: 

- Poate că U-Boot-ul se mai învârteşte încă prin 
împrejurimi, dacă ieşim la suprafaţă, ne atacă imediat. 

Adăugă, cu voce joasă: 

- Nu putem face nimic, Bob! 

A urmat o tăcere apăsătoare. Chiar Starkie s-a rotit 
pe scaun pentru a privi la comandant, vorbele lui, parcă 
îi transformaseră pe toţi în stane de piatră. 

- Sir, exclamă Devereaux, nu-i putem lăsa să piară! 
Marshall apuca manşetele periscopului şi, imprimând 
aparatului o mişcare de rotaţie, inspectă repede marea 
şi cerul marea era pustie, cerul cenuşiu, probabil era 
frig Etrava ruginită a cargoului ieşea acum din apă, 
parcă trasă de invizibile parâme. A lăsat în jos 
manetele. 

- Coborâţi periscopul! Merse la hartă: 

- Ne scufundăm la douăzeci de metri! Noul cap, doi- 
patru-zero! Mărim viteza timp de o oră ca să câştigăm 
timpul pierdut! 

Îşi ascultă cu mirare propria sa voce: rece, egală, fără 
pic de emoție. Cum era în stare să fie atât de calm, 
când cu întreaga sa fiinţă ar fi dorit să iasă la suprafaţă 
ca să ia la bord pe nefericiţii naufragiaţi? 

- Dar, sir, spuse Devereaux, dacă... 

Marshall îl întrerupse şi i se adresă brusc: 

- Nici un dar, nici un dacă, locotenente! Crezi că iau 
decizia cu inima uşoară? judecă, însă, înainte de a face 
pe eroul cavaler! 

Pe cadrane, acele se mişcau încet. 

- Douăzeci de metri, sir, drum doi-patru zero. 

Un zgomot surd a străbătut cocă, apoi s-a auzit un 
enorm vuiet care părea că nu se mai termina: nava se 
rupea în două, înainte de a fi înghițită de mare. 

Ochii lui Marshall i-au întâlnit pe cei ai lui Gerrard, 
secundul înţelegea mai bine decât oricine. |n ochi, 


Marshall i-a citit ruşine şi tristeţe şi că îl compătimea, 
pe el, comandantul, ştiind cât îl costa decizia pe care 
numai el o putea lua. 

- Liber de la posturile de imersiune! 

S-a aşternut o tăcere grea şi Marshall părăsi postul 
central. 


CAPITOLUL 4 
„ATACAŢI” 


Marshai! intră în careu şi trase în urma sa perdeaua, 
acoperind cadrul uşii. 

- Bună ziua! Luaţi loc, vă rog. A aşteptat ca cei patru 
ofiţeri să se aşeze şi ca Warwick să netezească colţurile 
hărţii pe care o întinsese pe masă. Sub unica lampă din 
plafon, figurile arătau obosite şi surmenate, iar 
mişcările apatice. 

Dincolo de perdeaua care unduia încet, se auzea 
vocea severă a lui Buck, dojenind pe unii din oamenii 
săi de la cârmele de imersiune. In rest, în toată nava 
domnea o tăcere deplină. Motoarele băteau în ritm lent, 
deoarece nu li se cerea decât o viteză de patru noduri şi 
submarinul era parcă imobil sub apă. 

Marshall privi pe rând la fiecare din ofiţerii săi, 
încercând să le ghicească gândurile, starea lor 
sufletească. 

Douăzeci şi nouă de zile! Se aflau pe mare de 
douăzeci şi nouă de zile şi, după cum mărturiseau 
fizionomiile, fiecare din aceste douăzeci şi nouă de zile 
lăsase urme adânci. A fost la început agitația plecării, la 
pilotajul Limei, spre largul mării. A urmat tensiunea 
nervoasă a primei imersiuni. Mai târziu, mai ales, oribila 
necesitate de a abandona tragicului său destin cargoul 
în agonie, aceasta cauzându-le un sentiment general de 
frustrare şi decepţie. Se simțeau izolaţi de restul lumii, 
rupţi de realitate. 

La cota periscopică, ca şi la suprafaţă, au urmărit 
continuu semnalele lansate de aliaţi, de surse inamice 
sau neutre. Nu-i interesa nici unul. Apeluri de ajutor de 
la nave comerciale în primejdie, instrucţiuni de la 
Cartierul general german că submarinele să vâneze 
departe în Atlantic, apoi mesaje trunchiate emise de 


nave de război şi de avioane, toate se succedau 
aproape fără întrerupere, Pe măsură ce zilele treceau, 
Marshall ajunsese să se întrebe dacă misiunea lor avea 
vreun sens. Poate că Înaltul comandament german îşi 
modificase planurile de aprovizionare a U-Boot-urilor 
sau descoperiseră că un inamic se introdusese în 
sistemul lor. În ultima ipoteză, poate chiar că îl şi 
căutau, din vânător, poate devenea vânat... 

În interiorul submarinului, aerul era umed şi înăcrit. 
Veşmintele mototolite se lipeau de trupuri, sporind 
atmosfera  deprimantă cauzată de nesiguranța 
aşteptării îndelungate. 

Marshall îşi aplecă privirea asupra hărţii U-192 se afla 
acum aproximativ la două sute de mile la sud de 
Bermude şi la o mie de mile la est de coasta Floridei. Cu 
o oră înainte, submarinul se ridicase la cota periscopică 
şi Marshall avusese ocazia să contemple un spectacol 
minunat acoperită de o ceaţă uşoară, marea era plată, 
verde pal, reflectând razele soarelui şi aruncând în 
obiectivul  periscopului milioane de diamante 
strălucitoare. Ce plăcut ar fi fost să iasă la suprafaţă şi 
să profite de aerul proaspăt, înviorător, de care toţi 
aveau atâta nevoie De aproape trei zile se aflau în 
imersiune, mereu în stare de veghe, în timp ce se 
apropiau de zona întâlnirilor. Era pentru a doua oară, 
căci prima lor tentativă, la vreo două sute de mile mai 
la sud, cu toate căutările atente, nu se soldase cu nici 
un rezultat. Au recepționat mesaje despre un puternic 
atac inamic dat în sud împotriva unui convoi şi Marshall 
presupusese că, „vaca de muls”, dacă nu se mai află 
prin împrejurimi, va veni acolo unde putea fi cel mai de 
folos, adică exact în zona în care şi ei se găseau. Acum 
însă nu mai era sigur de justeţea raţionamentului său. 

- Am convocat această şedinţă pentru a vă pune la 
curent cu situaţia. 

Privi la degetele lui Gerrard care băteau darabana pe 
hartă. 

- Şi vă rog să-mi spuneţi părerea voastră. 

Devereaux luă primul cuvântul: 


- Mi se pare, sir, că am ratat întâlnirea pe care o 
aşteptam. 

Aşeză vârful unui creion pe hartă, de cealaltă parte a 
Atlanticului. 

- După informaţiile ce deţinem, o a doua „vacă de 
muls” operează probabil pe aici, în largul portului 
Freetown“?. De ce nu mergem s-o căutăm? N-ar fi bine 
să ne scape amândouă! 

Gerrard replică imediat: 


3 Iniţialele cuvintelor Women's Royal Navy Service - Serviciul auxiliar 
de femei al Marinei militare britanice. 

4 Corpul expediționar german, de sub comanda feldmareşaliului 
Rommel, în 1941—1943, în nordul Africii. În 1944, Rommel a fost 
implicat într-o conspirație împotriva lui Hitler şi silit să se sinucidă. 

5 Punte de legătura a unei nave cu locul de acostare, pentru 
circulaţia echipajului sau transportul diverselor materiale. (T.S.A.) 

€ Anglia trăia sub blocada navală germană, cu condiţii grele de 
aprovizionare. 

7 Distinguished Service Cross - decorație engleză acordată pentru 
merite excepţionale. 

8 Din limba germană (U-BOOT) însemnând „Navă U” (inițiala provine 
de la Untersee - submarin), engleză: U-boat (n. red. el.) 

9 „Gură Mare". 

10 Decoraţie militară, acordată pentru acte remarcabile de bravură. 
11 încercare eşuată a flotei aliate, în timpul primului război, de a 
pătrunde spre Istanbulul inamic, de-a lungul peninsulei Galipoli. 

12 Operații combinate (amfibii ş.a.) 

13 Dâra ce se formează în apă, la pupa unei nave în mers. 

14 Roval Navy Volunteer Reserve = rezervă de voluntari al Royal 
Navy. 

15 Dispozitiv pentru indicarea direcţiei vântulul, constând dintr-un 
sac de pânză deschis la un capăt şi care se roteşte în jurul unui ax. 
16 Nava special utilată pentru asistenţă tehnică şi cazarea' 
echipajelor pe timpul staţionării submarinelor în port. (T.S.A.) 

17 Picior (foot) = 30,5 cm. 

18 Loch = lac îngust în fundul unei văi (cu sau fără, ieşire la mare), 
caracteristic hidrografiei Scoției (T.S.A.). 

19 Spaţiu deschis la pupa unei mici ambarcaţii 


- Nu-i aşa de simplu! Suntem de o lună pe mare, 
dacă traversăm Atlanticul, şi nu găsim nava cealaltă, 
abia vom mai avea carburanţi ca să ne întoarcem 
acasă. In orice caz este sigur că nu vom avea destul ca 
să ne reîntoarcem aici şi să căutăm pe celălalt păcătos! 

Cu un surâs amabil, Devereaux răspunse: 

- Ştiu toate astea, secundule, uiţi că sunt ofiţer cu 
navigația! 

Marshall interveni: 


20 Submarinele Maiestăţii Sale britanice. 

21 Scara Beaufort categoriseşte tăria vânturilor de la 1 la 12, iar 
uraganele. - De la 13 la 17. 

22 Dispozitiv pentru detectarea submarinelor (cu denumirea formată 
prin abrevierea iniţialelor: Anti-Submarine Detection Investigation 
Commitee). ASDIC este un aparat de emisie-recepţie de ultrasunete 
care poate măsura distanţa la o ţintă submarină pe baza 
cronometrării timpului consumat de unda directă şi cea reflectată de 
ţintă respectivă (T.S.A.) 

23 Domnule căpitan (cu sensul de comandant, în germană). 

27 Nod (knot) = 1 milă marină/oră = 1 853 m/oră. 

28 Fluier special cu care se dau comenzile şi onorurile pe navele 
militare. 

29 Principala Curte cu juri din Londra, azi denumită. „Central Criminal 
Court”. 

31 Suprastructură la extremitatea prova a navei. 

32 Deschidere în puntea navei. 

33 Comanda pe nave pentru manipularea parâmelor = Lasă!, Dă-i 
drumul! 

36 Tuburi acustice pentru comunicare între diferitele puncte ale 
navei (T.S.A.). 

37 Unitate de măsură pentru lungimi, egală cu a zecea parte dintr-o 
milă marină, adică 185 m. 

3 Dispozitiv pentru evacuarea aerului din tancuri şi balastul, 
condiţie a intrării submarinului în imersiune (T.S.A.). 

3 Dispozitiv cu care se măsoară adâncimile în timpul navigaţiei tot 
pe baza unui semnal de ultrasunete. 

49 inci (inch) = 2,54 cm 

4 Yard (yard) = 0,914 m, yard pătrat (squar yard) = 0,836 m? 


- În orice caz, sunt de acord cu cele ce spui 
dumneata, secundule. Decât să alergăm după umbre 
de la o margine la alta a Atlanticului, prefer să 
rămânem aici, unde mai avem o şansă ca să dăm o 
lovitură. 

Rezemat până atunci de perete, Frenzel se aplecă şi 
se sprijini cu ambele mâini de masă: 

- Nu prea sunt de acord, sir, cu o imersiune 
prelungită. Trebuie urgent să aerisim nava şi să 
reîncărcăm acumulatorii. Mai târziu, în caz de necazuri, 
vom avea nevoie să dispunem de întreaga noastră 
capacitate. 

Ridică privirea spre becul solitar din plafon: 

- Am redus încălzirea, Iluminatul şi ventilaţia, atât cât 
a fost posibil ca să nu exasperez echipajul. Nu-mi cereţi 
mai mult! 

- S-a înţeles. 

Marshall se îndreptă de spate şi căută să reflecteze 
cât mai adânc. Lui îi revenea să ia o decizie, dar care? 
Dacă ar fi angajat în luptă directă cu inamicul, echipajul 
ar reacţiona cu totul altfel. Dar îşi dă seama că situaţia 
devenea intolerabilă, chiar pentru vechii submarinişti. 

Cu o săptămână înainte, au întâlnit o navă neutră şi, 
pentru a întrerupe monotonia unei existenţe prea 
calme, Marshall a ordonat, simularea unui atac asupra 
ei. Era noaptea şi au prins „inamicul” în periscop, se 
minunase de încrederea naivă a căpitanului respectiv: 
marele pavilion suedez, zugrăvit pe bordaj, era din 
belşug luminat, pe punți şi prin hublourile cabinelor se 
vedeau tot felul de lumini. Cum era posibil să fie atât de 
încrezător? În timp ce oamenii săi îndeplineau „în 
joacă” gesturile unei lupte, Marshall i-a privit şi toţi i-au 
părut animați de un fel de bucurie sălbatecă, pe care şi 
el o împărtăşea. Dacă ar fi ordonat lai Buck să lanseze 
torpile, era sigur că ar fi fost ascultat. In viitoarea 
războiului, este dificil să te opreşti a acţiona în modul 
care a devenit o a doua natură. 

- Astă-seară vom ieşi la suprafaţă, îi spuse lui Buck, 
aici, sunt aproape sigur că nu întâlnim patruloare aliate. 


Dar ne aflăm în zona întâlnirilor inamice şi vreau să evit 
orice risc: nu ne vom arăta decât când vom fi siguri că 
suntem în contact cu „vaca de muls”. Dacă ieşim la 
suprafaţă în mijlocul unui cârd de U-Boot-uri sau chiar 
sub nasul unuia singur, ne va fi destul de greu să-i 
explicăm ce intenţii avem. 

- Am putea spune că ne-am rătăcit, remarcă 
Warwick, zâmbind. 

Marshall surâse, cel puţin, Warwick îşi păstra bună 
dispoziţie. Îşi consultă ceasul, în curând va fi amiază, 
oră când „vaca de muls” îşi semnalează de obicei 
prezenţa printr-un mesaj discret destul de puternic ca 
să fie auzit de U-Boot-urile care evoluează în 
împrejurimi, dar prea slab pentru a fi captat de 
puternicele staţiuni de radio goniometrie de pe 
continentul american. Evident, numai dacă „vaca de 
muls” se află efectiv în zonă şi căpitanul ei ar fi liniştit 
în privinţa propriei securităţi. Căci nu era o glumă să 
execuţi croaziere în Atlantic cu o încărcătură egală cu o 
bombă uriaşă. 

Devereaux se adresă lui Warwick: 

- Spune-mi, sublocotenente, eşti sigur că te poţi 
descurca în codurile lor de semnale? Emiţătoarele radio 
îşi îndeplinesc misiunea, dar dumitale îţi revine sarcina 
să interpretezi mesajele. 

Era aproape o acuzare, dar Warwick nu se tulbură. 

- M-am verificat de mai multe ori, răspunse el calm, 
dacă nemţii şi-ar fi schimbat codurile, aş fi observat. 

A intervenit Gerrard: 

- Lasă-l în pace! În orice caz, nimeni dintre noi nu-l 
putem înlocui, aşa că nu-l mai bate la cap! 

Marshall îşi încruntă sprâncenele, dihonia dintre cei 
doi ofiţeri persista. Se grăbi să intervină: 

- Dacă noi toţi ne facem datoria... 

Brusc, transmisă prin difuzor, vocea lui Buck curmă 
discuţia din careu care se cam înfierbântase: 

- Comandantul la postul central! 


Marshall se ridică, dădu la o parte perdeaua de la uşă 
şi, urmat de ceilalţi, alergă spre postul central, singura 
încăpere de pe navă bine luminată. 

- Ascultătoarele detectează ecouri slabe la doi-cinci- 
zero, sir, anunţă scurt Buck. 

Imperturbabil, Marshall se apropie de operatorul 
aplecat asupra aparatelor sale, din nou, de serviciu era 
Speke. 

- Despre ce este vorba, Speke? 

Interpelatul ridică din umeri, dar continuă să 
privească atent cadranele. 

- Ecouri foarte slabe, sir, provin de la o singură elice, 
un Diesel. 

- Bine, urmăreşte mai departe! 

Marshall căuta să nu lase să i se vadă decepţia, nava 
semnalată nu putea fi un mare submarin ca „vaca de 
muls”. 

În spate, îl auzi pe Warwick spunând, cu oarecare 
ezitare: 

- Pun rămăşag că e vorba de un U-Boot atins în cursul 
atacului asupra unui convoi, caută un camarad care să-i 
dea ajutor. 

Auzindu-l, Marshall îi aruncă o privire rapidă, făcându- 
| pe tânăr să-şi lase ochii în jos. 

- Ce-ai spus? 

Warwick înghiţi în sec şi se bâlbâi, stânjenit că toţi din 
jur îl priveau: 

- Credeam numai că... 

Dar Marshall îl întrerupse, punându-i o mână pe braţ: 

- Eşti tânăr, sublocotenente, tânăr şi fără experienţă. 
Apoi continuă, cu voce mai puţin severă. 

- Dar se prea poate să ai dreptate. 

Warwick se înroşi şi îşi mişcă încurcat picioarele pe 
podeaua metalică, Adresându-se lui Buck, Marshall 
ordonă: 

- Schimbaţi drumul ca să-l interceptăm şi sunaţi 
alarma! După care, tăcere absolută în toată nava! 

ÎI reţinu un moment cu mâna pe Buck: 


- Şi toată lumea să nu uite: dacă avem de-a face cu 
un U-Boot avariat venit la întâlnire cu „vaca de muls”, 
trebuie să acţionăm repede, să nu-i lăsăm timp să-şi 
alerteze camarazii prin radio! 

Privi în ochii lui Buck: 

- Trebuie deci că atacul să fie perfect executat! Buck 
dădu din cap în semn de înţelegere, un început de 
barbă îi îmblânzea conturul figurii, 

- Am înţeles, sir. 

- Drum doi-cinci-zero, sir! Anunţă timonierul. 

- Foarte bine! Claxonul! 

Treziţi din somnul greoi din cauza aerului îmbâcsit, 
oamenii, încă zăpăciţi, se precipitau spre posturile 
respective. Marshall simţi că propria-i oboseală se 
risipea, ca după un vis provocat de febră. 

Gerrard raportă: 

- Totul e gata pentru atac, sir! 

Marshall privi ceasul din postul central, 11:55. 
Ordonă: i 

- lmersiune la cota periscopică, secundule! Incet! Pe 
buzele lui Gerrard se schiţa un început de surâs. 

Fără îndoială, gândi Marshall, ca şi mine, îşi 
aminteşte de alte atacuri. Acelaşi episod, dar altă piesă. 

Apoi se ghemui alături de puţul periscopului, căutând 
să-şi stăpânească propriile reacţii, ritmul răsuflării, chiar 
bătăile inimii. 

- Paisprezece metri, sir! 

- Ridicaţi periscopul! Nu prea repede! 

Aplecându-se, Marshall îşi sprijini fruntea de garnitură 
de cauciuc a ocularului şi zări lumina soarelui coborând 
spre el un vârtej de bule argintii, apoi strălucirea 
orbitoare a zilei, când obiectivul aparatului a ieşit la 
suprafaţă. 

- Menţineţi aşa periscopul! 

„Acum, încet, să nu ne grăbim!” gândi pentru sine 
Marshall. A rotit aparatul, străbătând ceața, soarele 
strălucea peste o hulă lungă, părând a fi formată din 
lichid verde. A avut impresia că simte căldura razelor 


solare mângâindu-i obrajii şi pe buze salinitatea aerului 
proaspăt. Cu ochii mereu la ocular, întrebă: 

- Ce-aţi mai detectat? 

- La fel ca mai înainte, sir, semnale foarte slabe. 
Vocea lui Speke era calmă, nu se simţea nici urmă de 
emotie. „Lucru bun”, gândi Marshall. 

- Ridicaţi complet periscopul! 

Marshall se redresă, pe măsură ce periscopul se 
înălța încet din locaşul său. A aruncat o privire spre cer: 
nu se aştepta la apariţia vreunui avion, era nevoie de 
ele în alte părţi şi coasta americană era departe. Totuşi, 
trebuiau să fie vigilenţi. Nu era exclusă existenţa unui 
portavion în împrejurimi sau a unui hidroavion din 
escorta unui convoi. Manevrând aparatul pentru mărire 
maximă, Marshall dirija obiectivul spre propria sa provă, 
încă sub apă. Pe suprafaţa mării era un nor des de 
ceaţă, făcând observarea imposibilă. 

- Coborâţi periscopul! 

Marshall abandonă aparatul şi-şi trecu mâna peste 
bărbie, era aspră ca glaspapirul. 

- Măreşte viteza la şapte noduri, secundule! Dacă nu 
suntem atenţi, ne scapă păcătosul! 

Periscopul cobora în lăcaşul său cu un clinchet 
discret, brusc, Warwick, cu un receptor la ureche, strigă 
tare, ca şi cum s-ar fi adresat unor surzi: 

- Semnal radio, sir! 

De la masa de atac, Buck strigă: 

- Relevmentul, pentru Dumnezeu! 

Conştient că nu fusese destul de prompt, Warwick îi 
răspunse: 

- Aproape la fel cu al celuilalt vas, scuzaţi-mă! 
Marshall merse să consulte harta. 

Detectau zgomote provenind de la o singură elice a 
submarinului avariat, dar nimic de la „vaca de muls”, 
probabil că aceasta se afla drept înaintea lor, dincolo de 
U-Boot-ul avariat. 

Ordonă: 

Fiţi gata! Amândouă maşinile pe drum, înainte! 
Coborâţi la douăzeci de metri! 


Raţionând cu glas tare, el continuă: 

- Ne vom apropia cât mai mult posibil de prima navă, 
apoi ieşim la suprafaţă. Trebuie să mărim viteza, să ne 
apropiem cât mai mult, „vaca de muls” ar considera 
suspect un submarin german apărând pe neaşteptate la 
suprafaţă, ea ar şterge-o imediat lăsând pe avariat să 
se descurce cum o putea. 

În faţa tabloului de control, Frenzel era absorbit în 
calcule şi supoziţii, în imersiune, chiar forțând viteza la 
maxim, submarinul lor avea nevoie de cincisprezece 
minute ca să parcurgă două mile. Şi câte nu se puteau 
întâmpla în cincisprezece minute! 

- Douăzeci de metri, sir, drum doi-cinci-zero. 
Timonierul vorbise foarte calm ca şi comandantul, 
poate că era bucuros că, în fine, aveau ceva de făcut. 

Marshall căuta să-şi stăpânească nervii. Cu mâinile 
sprijinite de marginea mesei hărților, privea cum 
secundele treceau pe ceasul din perete, unele după 
altele, formând minute. Oare secundele erau mai 
grăbite decât bătăile inimii sale? 

- Distanţa, anunţă Speke, este probabil de circa şase 
mii de yarzi, sir. E greu de precizat, nava nu are decât 
un diesel şi este se pare destul de paradită. 

Şase mii de yarzi, cam trei mile Marshall gândi că, 
dacă nu era ceaţă, l-ar fi putut vedea pe german dar 
pentru a-l ataca, era încă prea departe. Nu trebuia să se 
ocupe prea mult de submarinul avariat care abia îşi 
trăgea sufletul, era destul de aproape, cu o singură 
salvă îl putea da la fund, fără ca cei de la bord să-şi dea 
seama ce se întâmplă. Dar în primul rând îl interesa 
„Vaca de muls” aceasta trebuia lovită cu o lovitură 
precisă, lansată exact. 

- Dieselul navei avariate a stopat, sir. 

- La naiba! 

- Marshall mai aruncă o privire prin periscop, apoi 
reveni la hartă. Işi imagina situaţia probabil că 
submarinul german observase „vaca de muls” Oamenii 
ei de veghe, fără îndoială zdrobiţi de oboseală, zăriseră 
cu bucurie coca masivă a „vacii de muls” şi sperau că la 


bordul ei se şi făceau pregătiri pentru ca să li se 
pompeze carburant, li se vor da alimente, îmbrăcăminte 
curată şi piese de schimb, pe care mecanicii specialişti 
aflaţi la bordul ei le vor monta acolo unde era nevoie. 
Poate că le va trimite şi un medic pentru bolnavi şi 
răniţi... 

Aproape fără să-şi dea seama, Marshall se auzi 
spunând: 

- Atenţie, ieşim la suprafaţă! Rămânem pe motoarele 
electrice, dar să fie pregătiţi să trecem pe diesele, 
îndată ce vom fi observați. Dacă ratăm lovitura, nu vom 
mai avea altă ocazie! 

Privi figurile celor din jur, toate îndreptate spre el, 
atente şi grave. 

- Warwick, adună-ţi echipa de artilerişti, controlează 
ca toţi să poarte căşti şi veste de salvare germane! 

Ordonă lui Churchill, care sta în picioare lângă masa 
de atac: 

- Adu-mi şapca nemţească! 

Marshall era sigur că toţi l-au înţeles, ştiau că, 
executat de foarte aproape, atacul va fi rapid şi 
periculos. Churchill se depărta grăbit şi Marshall se 
adresă lui Gerrard: 

- Dacă se dau la noi când suntem la suprafaţă, intri în 
imersiune, Bob... şi cât mai adânc! Uită de oamenii 
surprinşi pe punte, nu încerca să-i salvezi! Scufundă-te, 
cât poţi de repede! 

- Am înţeles, sir, aprobă Gerrard cu gravitate. 

- Şi nu va mai fi cazul să te ocupi de alte întâlniri cu 
„vaci de muls”, dacă ratăm ocazia de acum, vom fi 
hăituiţi de toate U-Boot-urile aflate de aici până la Pasul 
Calais. 

Apoi Marshall îşi atârnă binoclul de gât, luă de la 
Churchill şapca albă şi-şi plimbă vârful arătătorului 
peste emblema decolorată de soare, un vultur cu 
svastica în gheare. 

- Gata? 

- Gata, sir. 


Aruncând o privire asupra postului central, Gerrard 
continuă: 

- Aşa cum aţi ordonat, atac la suprafaţă cu şase 
tuburi lanstorpile, acţiune de artilerie numai în ultimă 
instanţă. 

Ridicând capul: 

- Doamne! Grea meserie ne-am ales! 

Atenţia lui Marshall i-a fost atrasă de un zgomot de 
paşi venit de sub turelă era Warwick cu echipa lui de 
artilerişti. Unii dintre ei râdeau copilăreşte când îşi 
puneau în cap căştile nemţeşti şi îmbrăcau vestele de 
salvare oranj, aşa cum purtau oamenii de pe punţile U- 
Boot-urilor. Nici un detaliu nu trebuia neglijat. Niciodată 
Warwick nu-i păruse atât de tânăr şi multe depindeau 
de sângele rece şi priceperea lui! Calm Marshall ordonă: 

- Pregătiţi tunul, îndată ce ieşim la suprafaţă! 
Oamenii să stea pe lângă el, fără să se arate că sunt 
preocupaţi de ceva! Dar gata să intervină, la nevoie! 

Ridicând vocea: 

- Acelaşi lucru pentru cei de la mitraliere! Este 
normal ca un U-Boot ieşit la suprafaţă să fie pregătit 
pentru apărare, dar cu măsură! 

Toţi priveau spre el, sudaţi acum într-o singură 
voinţă, cu figurile  bărboase încordate. Marshall 
continuă: 

- Revenim din nou la cota periscopică! 

Puntea se ridică foarte încet, aerul comprimat 
pătrundea în balasturi. Îi trecu prin minte Browning. Ce- 
ar fi gândit despre toate astea Buster, Gură Mare? 

- Paisprezece metri, sir. 

Îşi umezi buzele. În compartimentele submarinului 
toţi aşteptau să înceapă acţiunea. Se stabileau devierile 
pentru fiecare torpilă, toate se puneau la punct. 
Germanii perfecţionaseră submarinele lor adaptându-le 
pentru lansarea în evantai. In timp ce un submarin 
englez trebuia să schimbe de cap în momentul lansării 
fiecărei torpile, U-Boot-urile erau prevăzute cu un 
dispozitiv special care le permitea ca fiecare lovitură să 
fie executată individual pe relevmente diferite, fără să 


fie nevoie să se modifice direcţia navei. Poate că 
antrenamentul la care Buck îşi supusese oamenii va da 
roade. 

Marshall a aşteptat, numărând secundele, apoi se 
aplecă asupra instrumentului şi răsuflă uşurat: inamicul 
era acolo! 

- Patru sute yarzi distanţă, sir! Se auzi vocea calmă a 
lui Buck, 

Marshall înregistra mintal anunţul, dar nu răspunse. 
Observa ridicându-se prin ceața slabă turela 
submarinului german, parcă detaşată de corpul navei 
sau de altă fundație. Era mai mică decât cea a 
submarinului lor şi de un cenuşiu murdar în lumina 
filtrată a soarelui. Cu obiectivul la putere de 
multiplicare maximă se distingea rugină şi depunerile 
de pe tablă, îi lipsea o porţiune din parapet, semn că 
recent purtase o bătălie. 

- Jos periscopul! 

Apoi, se îndreptă spre scară, 

- Deschideţi capacul inferior! 

A urcat primele scări, cu artileriştii grămadă în urma 
lui. Auzea zgomotul respiraţiilor lor în spaţiul strâmt al 
urcuşului prin turelă. A apucat volanul capacului 
superior şi a simţit o ploaie de picături de apă pe 
încheieturile mâinilor. Cineva i-a prins ferm gleznele 
pentru a preveni orice întâmplare. Un comandant de 
submarin a fost propulsat afară prin tambuchi, înainte 
ca presiunea să se echilibreze. A observat pe o treaptă, 
la înălţimea gleznei, mâna lui Warwick, mică şi albă 
aproape ca de copil. Marshall a inspirat adânc şi a 
ordonat cu voce tare, 

- La suprafaţă! 

Aproape imediat a auzit parcă departe, jos, ordinul 
repetat de Gerrard. Încordat, Marshall a învârtit volanul 
greu. Când s-a deschis capacul, a simţit pe figură o 
împroşcătură de apă îngheţată. Ajuns pe punte, 
grătarul acesteia tocmai ieşise din apa care încă se mai 
scurgea gâlgâind prin drenaje. Cu cârmele orizontale la 
elevaţie maximă, corpul submarinului apărea în lumina 


soarelui. Marshall alergă la prova pasarelei, din 
balasturi şi tancuri ieşea clocotind apă înspumegată, 
lăsând să apară tunul şi puntea, precum şi sârma anti- 
plasă, dincolo de care se vedea celălalt U-Boot, 
avariatul, cam la travers şi foarte aproape. 

Prin binoclu, Marshall îi vedea pasarela încă aburindă. 
Un ofiţer îşi potrivea binoclul în direcţia neaşteptatei lor 
apariţii, Marshall îşi imagina acele rapide secunde de 
panică ale germanilor, văzând că apare aproape de ei 
un submarin, apoi uşurarea când descopereau că era 
vorba-de unul de-al lor. 

Un om de veghe deschise capacul portavocelor, 
Gerrard anunţă: 

- Primul obiectiv se află în vedere pare că se roteşte 
în jurul său. 

Marshall continuă să observe cu binoclul, îşi reproşa 
că nu-şi dăduse seama U-Boot-ul avariat se oprise nu 
numai pentru că aştepta ajutor, dar şi din cauză că 
ultimul său diesel refuzase să mai funcţioneze. Plutea 
greoi pe valurile de hulă cu puntea la nivelul apei şi sub 
pasarelă se afla un grup de marinari. Il auzi pe Warwick 
dând ordine artileriştilor, după care urmă un clinchet 
metalic, de cele două borduri ale pasarelei, servanţii 
mitralierelor, îşi pregăteau armele. La pupa, pe punte, 
căutând să nu alunece pe tabla umedă, alţi oameni 
pregăteau Vierling-ul. 

Foarte încet. Marshall inspecta suprafaţa mării dintre 
cele două submarine, nu se vedea nimic. Probabil că, 
„Vaca de muls” era invizibilă pentru U-Boot-ul avariat. 
Nici Marshall n-o zărea. 

- Spune şefului mecanic să treacă pe diesele! Să 
înceapă încărcarea acumulatorilor şi ventilarea navei! 

Frenzel se aşteptase la asemenea ordine: aproape 
imediat, dieselele îşi reluau ritmul tuşind, în timp ce un 
curent de aer puternic era absorbit în interiorul navei 
prin tambuchiul deschis. 

- Amândouă maşinile încet, înainte. 

Intre cele două nave, distanţa se micşora rapid, dar 
Marshall vroia să câştige timp: nu dorea să atace 


înaintea apariţiei „vacii de muls”. Zgomotul dieselelor 
îngreuna conversaţia cu submarinul avariat, 
împiedicându-l să-şi dea seama de imperfecţia 
germanei lor, apoi, lipsa de grabă contribuia la risipirea 
eventualelor bănuieli ale comandantului U-Boot-ului 
avariat în privinţa bruştei lor apariţii. 

Peste marea spumegândă, a trecut un semnal 
luminos.  Subofiţerul semnalizator Blythe confirmă 
primirea cu lanterna sa, în timp ce, alături de el, 
operatorul radio traducea rapid: 

- Cere denumirea navei noastre, sir. 

- Răspunde, Blythe, „suntem U-unu-nouă-doi!” 

Doamne, ce repede se apropiau! Ceaţa se risipise, 
gonită de o briză slabă, aşa că acum rănile suferite de 
corpul submarinului avariat arătau clar că foarte 
aproape de el explodase o grenadă submarină. 

Apoi, Marshall adăugă: 

- Cere-i să-şi declare şi el identitatea. 

Marshall se sprijinea cu ambele mâini de balustradă, 
aproape că-i amorţeau degetele. Ştia că jos, Gerrard 
privea prin micul periscop de atac, gata să intre în 
imersiune urgent, în caz de pericol. 

Totul se juca în acel moment: o eroare de cod, un 
semnal de recunoaştere necorespunzător... 

Blythe murmură: 

- Răspund, sir: U-unu-cinci-patru. 

Apoi începu să răsfoiască grăbit un mic anuar al- 
submarinelor germane. 

- Probabil, denumirea adevărată. Nu este din banda 
păcătoşilor cu bază la Lorient. 

Au urmat alte semnale: rare şi nesigure, căci U-154 
se balansa puternic sub picioarele celui ce transmitea. 
Se auzi apoi vocea operatorului radio, 

- Ne cer să-i luăm la remorcă, sir, se balansează prea 
mult ca să... 

Operatorul n-a terminat vorba, întrerupt de un om de 
veghe care strigă: 


„Vaca de muls”, sir! Chiar la prova babord! 
Aproape în acelaşi moment, Gerrard chema prin 
portavoce, 

- Obiectiv în vedere, sir, relevment Roşu-unu-cinci. 
Distanţă, cinci mii yarzi. Se apropie. 

La început, Marshall n-a văzut nimic, înjura printre 
dinţi, conştient că pierdea un timp preţios ca să-şi 
şteargă lentilele aburite ale binoclului. Când privi din 
nou, marele submarin de aprovizionare ieşea din ceaţă, 
ca un imens monstru dintr-un coşmar. Nu semăna cu U- 
Boot-urile obişnuite, părea mai curând o navă de 
suprafaţă nefinisată. 

- Drace! Murmură Blythe, este uriaş! 

Marshall privi peste parapetul pasarelei aplecat 
deasupra balustradei punţii, Warwick îşi agita şapca 
germană în direcţia U-Boot-ului avariat. Câţiva oameni 
din echipa lui gesticulau şi ei, salutând pe nemți ca şi 
cum întâlneau vechi camarazi. Dar Marshall observă că 
marinarul brevetat Tewson, servant-ochitor, rămăsese 
la locul său, în aşteptare, cu o mână pe volantul de 
bronz al tunului, cu cealaltă ştergea uşor cu o cârpă 
vizorul telescopic. 

Gerrard chemă din nou, 

- Toate tuburile lanstorpile sunt gata, sir. 

Vorbind încet, Marshall adăugă, 

- Bine. 

- Dumneata vei conduce atacul, din postul central. 
Suntem prea aproape ca să procedăm altfel. Dacă 
blestemaţii ăştia de nemți ne văd că umblăm la vizorii 
de pe pasarelă... 

Apoi tăcu. Jos, îl auzea pe Gerrard dând ordine şi îi 
venea să coboare şi el ca să ia comanda. In aparatul 
poreclit „automatul” se introduceau acum relevmentele 
şi distanţele, acestea erau prelucrate prin calcul şi 
rezultatele transmise la prova, la compartimentul 
torpilelor. 

- Tuburile prova au fost deschise, sir. 

- Ce să le răspund, sir? 


Întrebarea lui Blythe l-a surprins pe Marshall, aproape 
uitase cererea de ajutor a U-Boot-ului. Trebuia să 
răspundă: orice altă manevră ar fi dat imediat de gândit 
submarinului de aprovizionare. 

- Spune-le că vom veni în babordul lor. Să trimită 
oameni cu parâme la prova! 

Fără să ţină seama de cilipirile lămpii de semnalizare, 
îi strigă lui Warwick care acum se găsea chiar sub 
turelă. 

- Sublocotenente, e rândul dumitale! Un om să se 
prefacă că vrea să lanseze o parâmă! 

La un semn al lui Warwick, Cain apucă o parâmă şi 
începu s-o învârtească ca pe o bandulă “%. 

Marshall încerca să-şi concentreze gândurile. Vroia să 
uite U-Boot-ul avariat aflat foarte aproape, semnele 
amicale şi apelurile echipajului de pe puntea acestuia. 

Se auzi vocea perfect calmă a lui Gerrard: 

- Acum distanţa este patru mile cinci sute yarzi, sir, 
tuburile unu până la patru sunt gata de lansare. 

Marshall îşi muşcă buza, submarinul avariat se afla 
acum numai la două cabluri distanţă. Nu mai era cazul 
să întârzie, dintr-un moment într-altul nemţii puteau 
observa că se petrece ceva anormal. Poate 
comandantul U-Boot-ului îl va interpela pe numele 
fostului căpitan. Înjură în gând şi, voit, întoarse spatele 
inamicului. Ce putea să-i facă pe nemți să bănuiască 
ceva? Simulaseră perfect întâlnirea cu un camarad. Cei 
de pe U-Boot erau desigur destul de preocupaţi de 
situaţia lor şi sperau că acest submarin neprevăzut le 
putea aduce un ajutor binevenit. 

Marshall privea  mitralierele sale rotindu-se pe 
trepieduri, lungile benzi cu cartuşe ieşeau ca o pereche 
de şerpi prin tambuchiul deschis. 

Gerrard chemă din nou: 

- Imposibil să tragem asupra submarinului avariat, 
sir, explozia ne-ar lichida şi pe noi. 

- Mulţumesc, Bob, tocmai mă gândeam şi eu la acest 
lucru. 

Apoi se adresă unui om de veghe. 


- Anunţă pe tunari! Când voi da comanda, să 
deschidă imediat foc asupra U-Boot-ului avariat... Dar 
umblă calm, nu alerga! Trebuie să părem că suntem 
prieteni! 

Blythe, ironic: 

- Curat prieteni, sir! 

- Sir, raportă al doilea om de veghe, nemţii au scos 
un megafon, se pregătesc să ne vorbească când vom fi 
mai aproape. 

- Am văzut şi eu. 

Din nou, Marshall privi „vaca de muls”: se deplasa 
greoi, ca o enormă dală de ciment rătăcită pe mare. Pe 
punte se agitau mici siluete, muştiucul de alamă al 
furtunului de aprovizionare cu combustibil scânteia în 
soare. 

Marshall văzu că omul de veghe ajungea aproape de 
tun şi transmitea lui Warwich mesajul concomitent o 
voce abia perceptibilă, dominată de murmurul 
dieselelor şi şuieratul vântului peste cocă, ajunse la 
urechea lui Marshall, întrebau ceva nemţii de pe U- 
Boot-ul avariat. 

Fără să se zorească, Marshall îşi scoase şapca şi o 
agită deasupra capului. Şiretlicul păru că prinde, dar 
vocea omului de veghe îl făcu pe Marshall să tresară: 

- Sir! Se vede pe mare fum la travers tribord! 
Marshall nu îndrăznea să se întoarcă spre a privi 
probabil, nemţii încă nu zăriseră fumul. Mascat de 
turela submarinului său se apleca asupra unei 
portavoce. 

- Postul contral? Aici, comandantul, se vede fum la 
travers tribord. Verificaţi cu periscopul mare! 

A urmat o aşteptare exasperantă, apoi i s-a 
comunicat, 

- Navă la orizont, sir. 

Marshall nu a căutat să mai identifice vocea, probabil 
a unui matelot. Nu mai putea întârzia. A ordonat scurt: 

- Atacaţi imediat! 

A urmat un moment de tăcere completă, ca şi cum 
toţi cei de jos fuseseră zdrobiţi de o forţă invizibilă. 


Dar imediat, prin difuzoarele interfonului au început 
să fie transmise ordinele date de Buck echipei sale. 

- Tubul unu, foc! 

Puntea a săltat uşor şi Marshall s-a lovit cu pieptul de 
parapetul metalic al pasarelei, urmărea cu gândul 
torpila ieşind din tub. 

- Tubul doi, foc! 

La prova, un matelot învârtea şi el o parâmă pe 
deasupra capului, ca un cowboy de cinema, cu un ochi 
la pasarelă, parcă măsurând secundele ce se scurgeau 
încet. 

- Tubul trei, foc! 

încă un mic salt, ca un semn de înţelegere 
conspirativă. Marshall ordonă iarăşi, 

- Gata pentru ultima! 

- Tubul patru, foc! 

După un moment de tăcere, vocea lui Buck: 

- Toate torpilele au fost lansate, sir. 

Conform planului, ultimele două rămase în tuburile 
prova erau destinate U-Boot-ului avariat, dar acesta se 
găsea prea aproape îl puteau ajunge chiar cu o 
aruncare de piatră. 

Un om de veghe anunţă: 

- Nava de la travers tribord se apropie, sir. Un singur 
coş, probabil un distrugător american. 

Marshall a confirmat, primirea raportului cu un gest 
din cap. Nu-şi lua ochii de la silueta înceţoşată a 
submarinului de aprovizionare. Urmărea cu gândul cele 
patru torpile alergând pe sub apă cu viteză în jur ele 
patruzeci şi cinci de noduri, desfăşurându-se în evantai, 
o salvă mortală. 

- Sir, murmură Blythe, mi se pare că l-am atins! 

Îndată a detunat prima explozie. Într-o clipită, 
Marshall a văzut partea dinainte a enormei coci 
desfăcându-se în două, iar deasupra navei se ridica un 
glob de foc oranj înconjurat de fum negru şi dens, care 
se tot mărea. Prin văzduh zburau bucăţi de metal tot 
mai mari, mai strălucitoare şi zgomotul era aşa de 
intens, încât explozia celeilalte torpile abia s-a auzit. 


Pe lângă teribilul zgomot şi groaznicul incendiu 
izbucnit, Marshall înregistra în minte o întreagă 
succesiune de mărunte întâmplări aşa de rapid 
înlănţuite. Încât i-au părut aproape simultane, durând 
cât o clipită sub pasarelă, alergând spre pupa, un 
matelot şi-a pierdut echilibrul din cauza şocului cocii 
după prima explozie Cain abandona parâmă pe care o 
învârtise şi striga oamenilor săi să se pună la adăpost 
artileriştii se deplasau în jurul tunului ca nişte roboţi şi. 
Împreună cu ei, Warwick avea figura luminată de 
infernul incendiului, părând că de aramă. 

Următoarele explozii au fost şi mai groaznice şi 
Marshall a simțit corpul propriului său submarin 
zguduindu-se ca şi cum s-ar fi lovit de o epavă scufun- 
dată. 

Pe U-Boot-ul avariat stupefacţia şi groaza primei clipe 
s-a transformat într-o agitaţie nebună. Unii se 
precipitau către tunul de pe punte, cu pistolul în mâna 
un ofiţer trăgea orbeşte pe deasupra scurtei distanţe ce 
separa cele două submarine. Instinctiv, Marshall îşi 
băgă capul între umeri, când „ceva” a ricoşat pe turelă. 
îndepărtându-se cu un şuierat ca să cadă în mare a fost 
un glonţ sau o bucată de metal provenind de la 
submarinul de aprovizionare? Dar nu avea nici o 


importanţă. 

Atrase atenţia servantului de mitralieră cel mai 
apropiat: 

- Deschide focul! Mătură-i pe toţi care se află pe 
punte! 


Mitraliera ţăcăni. Primele proiectile trasoare au trecut 
deasupra periscoapelor germanului, dar următoarele au 
căzut pe puntea lui, ridicând jerbe de scântei din oţelul 
cenuşiu al navei. 

Marshall căută cu ochii, vaca de muls dispăruse. Pe 
cer, doar un nor des de fum şi, pe mare, epave şi o pată 
de păcură marcau locul unde se scufundase pentru 
ultima dată. Ordonă: 

- Înainte, cu toată viteza, cu ambele motoare! Zece 
grade la stânga! 


Urmărea manevrele tunarilor: aduceau ţeava lungă a 
tunului deasupra balustradei, îndreptând-o asupra U- 
Boot-ului avariat care balansa pe hulă. 

- Foc! 

Tunul a reculat şi proiectilul a explodat mult dincolo 
de ţintă, într-un nor de spumă şi împroşcături de apă. 

- Scurtează o sută! 

S-a auzit clinchetul închiderii culatei. 

- Foc! 

Turela lui U-192 s-a scuturat puternic, căci simultan, 
o jerbă înaltă de apă s-a ridicat aproape de flancul lui, 
la o jumătate de cablu, Marshall s-a întors brusc, ştiind 
ce avea să strige omul de veghe. 

- Distrugătorul a deschis foc asupra noastră, sir! Prin 
portavoce se auzi, 

- Submarinul avariat încearcă să transmită ceva! Dar 
Marshall nu a mai avut timp să reflecteze, pe deasupra 
capului i-a şuierat un obuz care a explodat în mare, la 
travers. Pasarela a fost viu luminată. Intorcându-se 
repede, Marshall a văzut zburând în ţăndări suportul 
periscopului şi antena radio a submarinului avariat: era 
opera artileriştilor lui Warwick. Din puntea găurită ieşea 
fum. Câţiva mateloţi fugeau fără rost spre turelă. Era 
inutil, fără motor nava era neputincioasă, condamnată, 
dar ascultau de instinctul de conservare şi de 
implacabila lege a marinarilor de submarine: luptă până 
la ultima secundă. 

Cu cele patru guri, Vierling-ul continua să scuipe cu 
furie proiectile, secerând oamenii, ca o maşină de tăiat 
spicele pe câmp. Rămas singur, ofiţerul german îşi 
încărca pistolul, dar, lovit şi el, se prăbuşi. Un alt obuz a 
pătruns vâjâind într-un balast şi, printre strigătele de 
bucurie ale echipei lui Warwick şi duduitul motoarelor, 
Marshall auzi tunetul apei năvălind înăuntru. 

Se forţă să-şi menţină calmul. Chemă mai întâi postul 
central. 

- S-a terminat! Opriţi ambele diesele! 

Apoi, cu mâinile în chip de pâlnie la gură, strigă spre 
tunari, 


- Asiguraţi tunul şi toată lumea jos! 

Se auzi vocea lui Gerrard, răsunând puternic în tăcere 
brusc intervenită. 

- Oprit amândouă maşinile, pornim motoarele 
electrice. 

Zăpăciţi, răsuflând ca după o cursă de alergare, 
oamenii de pe punte se înghesuiau prin tambuchi, 
ducând cu ei mitralierele cu ţevi încă fumegând. 
Marshall şi un om de veghe au rămas singuri. Observau 
distrugătorul american venind la atac, cu prova aproape 
în întregime ascunsă de valul înalt provocat de etravă. 
Fără îndoială, comandantul respectiv îşi închipuia că a 
surprins două submarine germane atacând şi. 
scufundând o navă neidentificată. Cu un singur 
proiectil, distrugătorul ar fi adăugat încă un trofeu la 
palmaresul victimelor. 

Marshall ordonă omului de veghe să coboare şi 
aşteptă până ce acesta dispăru. 

Un obuz îi trecu pe deasupra capului, foarte jos, unda 
de şoc îl lovi ca un braţ de om, se aplecă asupra 
portavocei: 

- Urgent imersiune! Nouăzeci metri! Probabil vom fi 
atacați. Imersiune! 

Închise capacul portavocei şi aruncă o ultimă privire 
la travers U-Boot-ul avariat aproape dispăruse, doar 
prova îi mai rămânea afară din apă, ieşind ca o săgeată 
dintr-o clocotire de bule de aer şi de păcură. 

- Marshall se grăbi spre tambuchi, simţea că, treptat, 
coca cobora, se auzeau valurile năvălind peste punte şi 
asaltând turelă, conform ordinului, Gerrard urgenta 
imersiunea. 

Închise deasupra capului capacul tambuchiului, roti 
volantul de etanşare şi cobori scara. Incepea să simtă 
mirosul din postul central, caracteristic pentru 
atmosferă închisă din timpul imersiunii. A închis şi 
capacul inferior şi auzi vocea lui Gerrard, 

- Fiţi gata. Înainte cu toată viteza. Apoi Gerrard se 
adresă lui Marshall: 

- Executat, sir! 


Cu mâna încă sprijinită de scară, gâfâind, simțindu-se 
părea golit de substanţă. Marshall aprobă din cap, abia 
putând să adauge: 

- Tocmai la timp! 

- Nouăzeci de metri, sir. De la timonă, Starkie întrebă, 

- Oare, sir, ce vor fi devenit cei de pe submarinul 
avariat? 

Marshall făcu un gest vag, era peste măsură de 
obosit şi deprimat, două submarine şi vreo sută 
cincizeci de oameni pieriţi, aşa, într-o clipită! 

Se auzeau deasupra bătăile ritmice ale elicelor 
distrugătorului care, probabil, se pregătea să lanseze 
grenade. Cu puţin noroc, U-192 putea scăpa neatins, 
dacă ASDIC-ul distrugătorului repera epava 
submarinului scufundat. Dacă mai existau 
supraviețuitori, grenadele lansate de distrugător le vor 
veni repede de hac, nu se vor mai chinui. 

Marshall înghiţi în sec, simţea un gust amar în gură. 
Spera că Browning să fie mulţumit, misiunea a fost 
îndeplinită. 

A explodat prima grenadă, destul de departe, cu un 
zgomot surd ca de tobă cu surdină. ASDIC-ul 
distrugătorului  localizase submarinul scufundat, îşi 
socotea şi el misiunea îndeplinită. 

Marshall privi în jur, oamenii îşi ciuleau urechile. Dar 
figurile erau aparent calme, inexpresive. 

Ştiau că, deocamdată, pentru ei, pericolul trecuse. 


CAPITOLUL 5 
„SE-NTOARCE-N PORT 
MARINARUL...” 


AINA 


Fšrā să i se facă cunoscut motivul, lui U-192 i s-a 
cerut să suspende urmărirea celui de-al doilea 
submarin german de aprovizionare. La două zile după 
atacul încununat de succes şi după ce au scăpat teferi 
de grenadele  distrugătorului american, de la 
îndepărtata Amiralitate de la Londra au primit un scurt 
mesaj cifrat, redactat probabil chiar de Browning 
„Reveniţi imediat la bază”. 

In momentul primirii mesajului, submarinul se afla la 
suprafaţă, navigând spre sud-est, spre zona de întâlniri 
ale „vacilor de muls” situată în dreptul portului 
Freetown, era noapte, cerul senin, presărat cu stele 
până departe la orizont. 

După ce au luat cunoştinţă de mesaj, Marshall şi 
Gerrard au început, să-şi pună întrebări. Poate că 
bruscă rechemare însemna că inamicul nu fusese 
înşelat de şiretenia misiunii lor şi urma să li se 
încredinţeze o cu totul altă misiune. Folosind un sistem 
de informaţii bine pus la punct, fără îndoială Browning 
reuşise să urmărească periplul lui U-192 până la primul 
lor contact cu inamicul, dar poate că n-a mai putut 
stabili dacă acest contact se soldase cu o victorie sau 
dacă Marshall şi echipajul său păruseră daţi la fund. 

Aşa că, pentru prima oară de când părăsiseră 
Cairnbawn, Marshall se hotărî să trimită lui Browning un 
mesaj foarte scurt, doar cu scopul să-l asigure că erau 
în viaţă. Operatorii radio şi specialiştii în coduri, atât 
aliaţi, cât şi germani, vor fi fost foarte intrigaţi de textul 
respectiv, dar n-avea importanţă ce vor presupune sau 
suspectă, trebuia doar că Browning să afle care era 


situaţia, că unul din planurile lui reuşise şi că putea fi 
mândru de năstruşnica lui idee. 

Pentru tot echipajul vestea a fost o surpriză, îşi 
dăduseră seama de riscurile nesăbuite ale deplasării 
într-o altă zonă de întâlniri ale celeilalte „vaci de muls”, 
dar, după ce stabiliseră ruta şi reîncărcaseră tuburile de 
lans-torpile, precum şi acumulatorii, se obişnuiseră cu 
ideea. Ca şi Marshall, acum echipajul se întrebă de 
rostul neaşteptatei rechemări în Anglia. 

Prima parte a călătoriei de întoarcere s-a desfăşurat 
într-o atmosferă de vacanţă. Navigând spre nord-est, 
submarinul a evitat obişnuitele căi maritime şi a rămas 
la suprafaţă cea mai mare parte a timpului. De câte ori 
a fost posibil, oamenii au ieşit pe punte şi tolăniţi pe 
grătare, s-au bronzat la soare ca pasagerii unei 
croaziere turistice. Ba chiar, atunci când Frenzel a cerut 
o oprire pentru a inspecta elicea babord, Marshall le-a 
permis să se şi scalde, dar totdeauna numai aproape de 
navă. Contravenea la regulamente, dar şi misiunea lor 
nu era prea regulamentară. 

Mai târziu, când s-au apropiat de drumurile practicate 
de convoaie şi au intrat în zonele patrulărilor aeriene, 
oamenii au înţeles că scurta lor recreaţie la soare şi pe 
marea calmă era singura răsplată pentru ceea ce 
realizaseră. Nu-şi mai băteau capul cu ceea ce făceau 
sau nu germanii. Zi după zi blestemau cu mai multă 
ostilitate şi  animozitate avioanele britanice şi 
bombardierele americane cu baza în Europa, decât pe 
nemți. 

S-a întâmplat chiar că de două ori să fie confruntaţi 
cu situaţii foarte grave. Prima dată, atunci când au fost 
siguri că parcurgeau ultima etapă a călătoriei spre casă 
şi au ieşit la suprafaţă pentru încărcarea acumulatorilor, 
apărând din nori de la mică înălţime, un greoi 
hidroavion englez Sunderland i-a mitraliat în picaj, apoi 
a aruncat grenade care au căzut aproape de ambele 
borduri, în timp ce intrau la iuţeală în imersiune. 
Altădată în largul coastelor irlandeze, au fost surprinşi 
de un bimotor de vânătoare, ieşit din ceaţă doar la 


câteva picioare deasupra mării. Gloanţele au ricoşat pe 
coca şi punte, unul din ele a străbătut impermeabilul lui 
Devereaux, trecându-i prin subţioara braţului întins, 
fără să-l rănească. „S-a dat la mine, ticălosul” a glumit 
Devereaux, dar nu mică i-a fost spaima. 

Conform instrucţiunilor, peste patruzeci şi opt de ore 
submarinul a rătăcit la vest de Hebride, aşteptând 
întâlnirea cu nava de pilotaj, tot iahtul armat Lima. 
Câmpurile de mine şi posibilitatea unui atac englez, din 
cer sau de pe mare, îl obligau pe Marshall să nu intre 
singur în port, mai ales că trebuia să păstreze şi 
caracterul secret al navei sale. 

În cursul acestor ultime zile, Marshall a avut răgaz să- 
şi observe camarazii. li era din ce în ce mai dificil să 
întâlnească privirea lui Frenzel, să-i vorbească sau să 
rămână singur cu el. Ce să-i spună? Cum va reacţiona 
când, din gura lui Browning, va afla de moartea soţiei şi 
fiului? Şi Gerrard părea din ce în ce mai nervos, mai 
puţin dispus la confidenţe de când se deplasau cu 
viteză mică şi se ridicau ocazional la adâncime 
periscopică pentru a determina punctul navei, sau a lua 
un relevment de control sau, simplu, pentru a observa o 
navă în trecere. Preocupat de animaozitatea dintre 
Gerrard şi Devereaux, Marshall îi consacrase lui 
Warwick mai puţin timp decât ar fi dorit. După două luni 
de mare, Warwick se schimbase mult: adolescentul 
devenise un bărbat rezervat, cu privire serioasă. Cauza 
profundă a acestei transformări nu a scăpat observaţiei 
lui Marshall, se aflase alături de Warwick, în postul 
central, când, fugind de grenadele lansate de 
distrugător au auzit cum U-Boot-lui avariat exploda în 
timp ce se scufunda. Cu figura albă ca de cretă, 
Warwick începuse să tremure privind la pereţii cocii ca 
şi cum se aştepta ca aceştia să crape. De spaima 
morţii? Nicidecum. Fără să vrea, într-o noapte, Marshall 
îl auzise pe Buck spunându-i lui Gerrard: „Ce te poţi 
aştepta de la el, secundule? Warwick este un puşti, n-a 
cunoscut greul vieţii, nu ştie decât ce a învăţat din cărţi 
şi, brusc, iată-l confruntat cu o realitate oribilă şi 


descoperă că se află aici ca să ucidă! Tunarii cu 
vechime sunt preocupaţi doar de executarea corectă a 
ordinelor primite, adică să procedeze astfel ca să nu 
supravieţuiască nici unul dintre nemţii cu care 
schimbaseră saluturi camaradereşti!” După o pauză, 
Buck adăugase,"Iln ce mă priveşte, nu-mi pasă de 
nemţoii ăştia. Ştiu de ce sunt în stare şi nu ezit să-i 
împuşc dacă este nevoie. Dar alta este situaţia cu 
tânărul Warwick”. Cel puţin deocamdată Marshall spera 
că, în timpul viitoarei permisii, venind în contact cu 
„omul de pe stradă”, schimbarea va avea un efect 
salutar asupra lui Warwick. Altminteri, cu toate calităţile 
tânărului sublocotenent, va fi obligat să ceară mutarea 
lui, şi nu pe submarine, arma în care prea multe lucruri 
depind de comportarea fiecăruia, toţi se bizuie pe 
ceilalţi, tot atât cât pe ei înşişi şi trebuie să-şi ţină firea. 

Într-o seară, la ora stabilită, U-192 a pus capul spre 
coastă atunci când detunătura unei mici grenade 
submarine i-a semnalat sosirea navei pilot. Ghidat de 
lumină albastră din pupa iahtului Lima, submarinul a 
fost pilotat spre țărm. 

Pentru această ultimă etapă, submarinul a ieşit la 
suprafaţă. Lăsând pe seama lui Gerrard grijă guvernării 
şi lui Buck pe aceea a pregătirii acostării, Marshall sta 
pe grătarul pasarelei. Loch-ul Cairnbawn era aproape la 
fel cum îl părăsise, acum era aprilie, însă răceală 
aerului tăia că o lamă iar marea agitată era tot atât de 
neagră. Gândi că această întoarcere nu semăna cu 
altele trăite: cu tot succesul lor, se întorceau pe ascuns. 
Nici un echipaj pe dană ca să le ureze bun venit, nici o 
aclamaţie, nimic. 

Îşi trecu mâna pe obraji, se gândea la baia şi 
veşmintele curate de care va avea parte când va fi 
iarăşi pe puntea lui Guernsey. Se răsese cu o oră 
înainte, totuşi se simţea murdar şi respingător. Cel 
puţin, în această privinţă, lucrurile se petreceau normal, 
că la alte întoarceri din misiune. 

Din semiîntuneric s-a desprins o şalupă care s-a rotit 
uşor pentru a veni paralel cu submarinul. Marshall se 


întreba cum ar fi reacţionat cei de pe şalupa dacă 
inamicul ar fi capturat un submarin britanic şi l-ar 
escorta acum în propria lor bază. 

Urmărea rapidul schimb de semnale, o serie de lumini 
clipind aproape de suprafaţa apei, emise de echipele de 
legare la chei care erau pregătite şi aşteptau. 

- Amândouă maşinile încet înainte! 

Motoarele păcăneau surd şi pe balustradă pasarelei s- 
a abătut o ploaie de mici picături, în chip de salut. 

- Zece grade babord! 

Observă lumina unei lanterne rotindu-se încet pe 
bordajul înalt al navei bază. 

- Cârma zero! 

II auzi pe Buck strigând tare cuiva de dincolo de 
prova, dar urmări cu privirea lumina lanternei în timp ce 
parcurgeau ultimii câţiva yarzi. 

- Dreapta, încet înapoi! 

Submarinul se roti uşor şi Marshall văzu cum pari- 
mele şerpuiau prin fasciculul de lumină al lanternei, 
auzi vocile marinarilor ce aşteptau, scrâşnetele 
parâmelor înnodate. 

- Stop maşinile! 

Corpul submarinului a trepidat şi s-a făcut simţit ruliul 
provocat de valurile cam agitate ale Loch-ului. 

- Totul în regulă la prova, sir! 

S-au mai auzit şi alte interpelări, paşi tropăind la 
bordul micului submarin de tip H, Marshall nu se miră 
că-l găsea tot acolo. 

- Totul gata la pupa, sir! 

- Foarte bine! 

Apoi Marshall se aplecă asupra portavocei : 

- Liber la maşini! 

Aşteptă până ce Gerrard transmise ordinele şi îl 
interpelă: 

- Ne-am întors acasă, Bob! Teferi. Trimite nişte băieţi 
să camufleze turelă. Probabil că încă mai figurăm pe 
listă secretă. 

Se simţea satisfăcut, relaxat, ca şi în alte dăţi 
misiunea îndeplinită, revenea cu întreg echipajul. 


Buck, care apăru pe pasarelă, frecându-şi mâinile, 
tresări brusc când porniră generatoarele. 

- Am devenit cam nervos, exclamă el, scuzându-se. 

- Păstrează-ţi calmul, Buck! În zori vin cei de la 
şantier ca să inspecteze nava. Să le arătăm că totul 
funcţionează bine! 

S-au mai auzit alţi paşi pe punte şi apăru Marker, 
bărbosul comandor, cu mâna întinsă. 

- Sunt tare bucuros că vă văd, sir! 

Apoi privi interogativ spre lumină tambuchiului 
deschis: 

- După cât se pare, nu aţi avut necazuri cu 
motoarele? 

Cu voce joasă adăuga: 

- Vă aşteaptă comandorul Browning, dar, mai întâi 
doreşte să-l vadă pe ofiţerul mecanic. 

- Bine. 

Şi Marshall se adresă lui Buck care ascultase, 

- Vrei să-l anunţi? 

- Groaznic bun venit îl aşteaptă, murmură Marker 
Marshall îl observă pe acesta, plimbându-şi mâna pe 
balustradă pasarelei. De fapt, gândea el cu amărăciune, 
pe Marker nu prea îl interesează familia lui Frenzel. Mai 
mult se bucura că i-am readus acasă jucăria. Il înţeleg, 
este blazat. Vede plecând nave care nu se mai întorc 
niciodată, observă locuri goale în cabinele de pe nava 
bază, dar nu vorbeşte despre cei ce lipsesc: au fost 
sortiţi să dispară, ca şi cum n-ar fi existat vreodată.” 

Încă în combinezon, Frenzel apăru prin tambuchi, 

- Ce înseamnă asta, sir? Nepricepuţii ăia de la 
şantiere vor veni să-mi ciocănească maşinile, aşa că 
acum trebuie să pun multe lucruri la punct! 

- Ştiu, răspunse Marshall cu voce cât putea mai 
calmă, dar mergi să-l vezi pe comandorul Browning. 
Pentru ce-i de făcut până te întorci, dă instrucţiuni 
ajutorului dumitale. 

Frenzel a deschis gura pentru a spune ceva. Dar o 
închise brusc, a urmat o lungă tăcere. 


- Voi face cum ordonaţi, sir, spuse el după o pauză, 
mă duc să mă îmbrac. 

Privi spre Marker dar părea că nu-l vede şi adăugă: 

- Vin îndată. 

„Ştie, gândi Marshall, a înţeles.” 

Dregându-şi glasul, Marker se adresă lui Frenzel: 

- Aştept să te îmbraci şi mergem împreună. Continuă, 
lăsând ochii în jos. 

- Între timp, mă voi informa pe scurt despre modul 
cum s-a comportat submarinul. 

Marshall chema postul central prin portavoce: 

- Aici, comandantul, preveniţi-l pe secund că mă duc 
la nava bază. 

A închis capacul portavocei care funcţiona destul de 
bine. Deşi stătuse atâta timp sub apă. Dacă 
evenimentele ar fi decurs altfel, acest gest l-ar fi făcut 
un german, într-un alt port, în care consemnele ar fi 
fost altele. 

Mai privi o clipă la oamenii care se agitau la ieşirea 
prova şi îşi continuă gândurile: „Dar şi la ei, oamenii au 
de furcă cu acelaşi mizerabil război...” 

Marshall intră în vasta cabină situată chiar sub 
puntea de comandă de pe Guernsey şi auzi în urma lui 
că uşa se închidea încet de către comandorul rămas în 
culoar. La birou, Browning era adâncit în consultarea 
unui dosar. Nu a remarcat prezenţa lui Marshall, decât 
când a ridicat capul, a părut surprins şi un moment l-a 
privit în tăcere. 

- lartă-mă! spuse el, probabil că îmbătrânesc. 

În ciuda aerului obosit, se îndreptă rapid către 
Marshall, cu braţele întinse: 

- Nu ştii cât sunt de bucuros că te revăd teafăr şi ce 
să mai vorbim despre ceea ce ai realizat! Intr-adevăr, o 
treabă bună! 

Greoi, se îndrepta spre o măsuţă pe care se afla o 
sticlă de whisky şi două pahare. Marshall îl observă: 
bătrânul ofiţer nu glumise, parcă îmbătrânise cu zece 
ani. 


- L-am văzut adineaori pe ofiţerul mecanic, aduse 
vorba Browning, i-am anunţat vestea, cu câte 
menajamente am putut. 

- Cum a reacţionat? 

Întinzând mâna spre paharul pe care i-l oferea 
Browning, Marshall remarcă pe propria-i mâneca vreo 
două pete. Îi trecu prin minte ţinuta îngrijită a lui 
Marker, pe lângă acesta, el avea aerul unui vagabond. 

- Nu a vorbit prea mult, răspunse Browning, învârtind 
paharul între degete, am avut impresia că ştia de ce l- 
am convocat. 

Ridică paharul şi adăugă, 

- Acum, în sănătatea dumitale, Marshall! Sunt teribil 
de mândru de dumneata. 

Servit sec, whisky-ul era de bună calitate şi Marshall, 
care nu mai gustase nici o picătură de două luni, a avut 
impresia că imediat i se va urca la cap. 

Cei doi s-au aşezat, faţă-n faţă şi au rămas tăcuţi un 
moment, ambii se gândeau la Frenzel. 

- Îmi închipui că eşti frânt de oboseală, începu, în 
fine, Browning, după un lung moment de ezitare. 

Sorbi o înghiţitură de whisky, 

- Probabil te întrebi de ce v-am rechemat. Foarte 
simplu: a doua „vaca de muls” nici nu a apucat să 
pornească la drum, a fost distrusă în port împreună cu o 
altă navă la fel, într-un raid de bombardament care a 
costat pe Royal Air Force“ vreo douăzeci de aparate, 
consider însă că nu a fost prea scump. Va fi nevoie de 
luni întregi pentru ca nemţii să-şi revină de pe urma 
loviturii ce li s-a dat cu acea ocazie... Şi ei încă contează 
pe celălalt mare submarin de aprovizionare, cel pe care 
l-aţi scufundat. Căci nu avem nici un motiv să credem 
că până acum au aflat de pierderea lui. 


33 Port la Atlantic, astăzi capitala statului Siera Leone din Africa 
Occidentală. 

4 Parâmă subţire având la un capăt o pară de lemn ce se aruncă la 
locul de acostare pentru a uşura manevrarea parâmei de legare, 
prinsă de celălalt capăt. 


Clătinând din cap, continuă: 

- Şi aţi mai dat încă unul la fund, ca să facă o 
pereche, admirabil! 

Marshall auzea cum vuia vântul lovind bordajul navei 
bază. Cu toată căldura plăcută din cabină, se simţea 
înfrigurat. Avea nevoie să facă o baie, să-şi schimbe 
veşmintele, încă nu se obişnuise cu ideea că nu mai era 
expus unui permanent pericol. Dar ceva din atitudinea 
lui Browning îl îngrijora. Ca şi la prima lor întâlnire, 
bătrânul ofiţer părea să caute a întârzia momentul când 
va trebui să-i comunice ce avea de spus, de astă dată 
însă, Browning s-a decis brusc: 

- Trebuie să-ţi fac cunoscut că Amiralitatea mi-a cerut 
să-i înapoiem codurile germane capturate. Conducătorii 
de convoaie, fregatele care urmăresc pe nemți şi alte 
nave le vor utiliza, continuând treaba pe care ai 
început-o. Amiralitatea considera că în lunile ce 
urmează, le vor da o utilizare mai bună decât să 
servească la operaţii individuale de genul celei pe care 
ai executat-o. Marshall goli paharul, păstrând în gura 
whisky-ul, câteva secunde, alcoolul îi ardea cerul gurii. 

- Mă aşteptam, sir, răspunse el. Numai că, prin 
aceasta, inamicul va înţelege mai repede ceea ce s-a 
întâmplat. Va schimba codurile, poate şi tactica. 

Îi apăru în minte, cu precizie, imaginea sferei de foc, 
ieşind din submarinul de aprovizionare când a fost lovit 
de torpile: tone de carburant şi muniții, torpile şi 
oameni distruşi. Un adevărat dezastru. 

După un oftat: 

- Şi noi, ce devenim? Vom fi afectaţi unei activităţi... 
normale în cadrul flotei, ca U-Boot al Maiestăţii Sale? 

Browning n-a surâs. Se uită la două mici pete de 
unsoare scurse pe covor de pe cizmele lui Marshall, ca 
două minuscule potcoave. 

- Nu chiar aşa, îi răspunse Browning. Se consideră că 
vei putea să aduci mari servicii, într-un mod cam tot 
atât de puţin regulamentar ca şi în precedentă 
misiune... 


Browning s-a întrerupt, căci se deschise uşa şi o voce 
clară întrebă: 

- Pot să particip şi eu la reuniune, sir? 

Fără să aştepte încuviinţare, a intrat un ofiţer cu 
servieta sub braţ. Marshall schiţă gestul de a se ridica, 
dar cu mâna, noul venit îl invită să rămână pe loc. 

- Nu te deranja! Pari destul de obosit. 

Un surâs îi descoperea dinţii frumoşi şi regulaţi, dar 
expresia figurii nu era agreabilă. Cu o politeţă neobişnu- 
ită, Browning făcu prezentările: 

- Căpitanul comandor Simeon, care asigură legătura 
noastră cu Intelligence Service şi S.0.E.% 

Pe gânduri, Marshall privea la Simeon. Il regăsea, aşa 
cum îl cunoscuse prima dată: figura pătrată, păr blond 
cu grijă pieptănat, uniforma impecabilă. Şi soţia lui era 
Gail, văduva lui Bill! 

- Am terminat tocmai de citit darea de seamă pe care 
ai remis-o lui Marker, se adresă Simeon, calm, lui 
Marshall, este un excelent raport, exact ceea ce trebuie 
pentru a reţine atenţia celor mari. 

Adăugă, cam ironic: 

- Dă-i înainte pe această cale, poate vei reuşi să bagi 
ceva în capetele opace ale celor de la Amiralitate! 

A deschis servieta, cu gesturi precise, „ale unui om, 
îşi spuse Marshall, care nu are timp de pierdut, un tip 
eficient”. 

- Cred, reluă Simeon, că ai aflat de la comandorul 
Browning că Amiralitatea reclamă codurile. Eu, nu 
regret, continuăm să dispunem de un U-Boot în 
perfectă stare şi ar fi păcat să-l folosim pentru 
plicticoase patrulări de rutină. Cred că eşti de aceeaşi 
părere? 

Marshall n-a încercat să-şi ascundă contrarietatea: 

- In ce mă priveşte, nu am găsit „plicticoasă” ultima 
noastră acţiune. 

Simeon îl privi calm , 

- Da? Poate că ai dreptate. Dar dacă îţi voi explica... 
Se întrerupse, şi se adresă lui Browning, arătându-şi toţi 
dinţii într-un zâmbet larg: 


- Aş accepta şi eu un pahar, dacă se poate... sir? 

Cu colţul ochiului, Marshall îl observă pe bătrânul 
comandor. S-a mirat văzând cu câtă grabă acesta s-a 
dus, cu pasul sau greoi, să ia sticla de whisky pentru a-l 
servi pe Simeon, care, cel puţin teoretic, îi era 
subordonat. 

Simeon întinse o mână după pahar în timp ce cu 
cealaltă scotea din servietă un dosar cu coperta roz. 

- În sănătatea dumitale, Marshall! Acum să revenim 
la ale noastre. 

Marshall îl privea cu răceală. Nu se miră că Browning 
se temea de el. Personajul ştia ce vrea, nici un obstacol 
nu-l putea opri, îi era scris pe figură. Minte clară, 
înţelegea repede evenimentele şi ştia cum să le 
folosească. 

Simeon tot mai caută ceva prin dosar. 

- Este curios, spuse el, cum intervine hazardul în 
planurile cele mai bine studiate. De exemplu, acel 
neamţ evadat din lagărul din Islanda: a fost prins, pe 
jumătate mort de frig, la mai puţin de un sfert de milă 
distanţă de unde fugise, dar isprava lui a provocat o 
mare emoție, care a precipitat lucrurile. Din această 
cauză ai fost trimis pe mare, căci, dacă ar fi fost 
consultaţi creierii de pe White-hall“ ai fi mucegăit aici, 
în Loch, săptămâni întregi! 

Browning s-a simţit dator să intervină, 

- Am procedat cum se putea mai bine. U-192 nu 
putea rămâne aici prea mult timp. Nemţii ar fi sfârşit 
prin a afla şi Marshall ar fi căzut imediat într-o capcană! 

Simeon îi replică, 

- Credeţi că aţi reuşit să-i scoateţi din amorţeală? Nu 
ştiţi că strategia lor se inspiră din filme vechi, de acum 
douăzeci de ani? 

Îşi reprimă rapid un zâmbet ironic, 

- Din fericire, după cum v-am spus, U-192 a 
demonstrat ce poate face un submarin când nu i se 
cere să-şi expedieze torpilele spre nave comerciale care 
nu pot riposta! 

Privind spre Marshall: 


- Să nu crezi că vreau să-ţi reproşez ceva. 

Marshall căuta să-şi păstreze calmul. 

- Sunt sigur, replică el, simplu. 

- Foarte bine! După câte văd, ne vom înţelege de 
minune. 

Din nou, Simeon se adresă lui Browning: 

- Apropo, sir, i-am cerut lui Marker să pună în grafic 
raportul misiunii lui U-192. L-a realizat şi expus în sala 
operativă şi cred să ar dori să aibă şi... 

Se întrerupse un moment, căutând parcă un cuvânt, 

- ... părerea dumneavoastră. 

Se ridică, luă în mână sticlă de whisky şi se adresă 
mai insistent către Browning: 

- După câte ştiu. ar dori să vă cunoască cât mai 
curând opinia, sir. 

Stăpânindu-şi cu efort mânia care i se vădea prin 
crisparea figurii, Browning se ridică şi se opri înaintea 
lui Marshall. 

- Am să te revăd mai târziu. Marshall sunt foarte 
bucuros că te-ai întors! 

Cu intenţie faţă de Simeon, adăuga, 

- Este-o plăcere să stai de vorbă cu un veritabil sub- 
marinist! 

leşi, trântind violent uşa în urma lui. Simeon, ridicând 
din umeri: 

- Ce dramatic! După aproape patru ani de război, ne 
mai împiedicăm de asemenea fosile! Mă întreb dacă 
amiralul Doenitz“ are şi el asemenea pensionari în 
activitate. 

Părea amuzat de propria-i ironie. 

Marshall se  relaxă. lInţelese că atacându-l pe 
Browning, Simeon încerca să-l exaspereze. Îi va 
răspunde cum se cuvine. 

- Credeam, replică el calm, că nu sunt prea numeroşi 
pensionarii care poartă pe piept Victoria Cross... 

Surâzând, după o mică pauză, adăugă: 

= mau Sir! 


- Se prea poate, spuse Simeon tot căutând printre 
dosarele din servietă. La urma urmei nu este cazul să 
discutăm acum meritele lui Browning. 

Tonul cu care îi vorbise Marshall îl făcuse să-şi mai 
piardă din suficienţă. 

- Important este doar că am, vreau să spun că avem, 
o altă misiune în perspectivă pentru dumneata. 
Impreună cu cei de la Intelligence Service, am vegheat 
nopţi întregi aşteptând vestea că ai terminat cu 
submarinul acela de aprovizionare şi te putem 
rechema. Personal, de la început am fost contra 
planului lui Browning. Dacă U-192 era distrus, pierdeam 
imense posibilităţi. Lucrurile au luat însă o întorsătură 
bună, domnii de la Amiralitate au fost foarte 
impresionați şi recentul lor optimism este favorabil 
pentru a pune în practică planurile noastre. 

- Rămâne însă un fapt cert, spuse sec, Marshall, 
ideea lui Browning a salvat multe vieţi omeneşti. Multe 
vase transportând trupe, care altminteri ar fi fost 
trimise la fund, îşi îndeplinesc acum în continuare 
misiunile, şi până când germanii o să-şi dea seama, 
vasele de escortă, informate de cele întâmplate, vor 
scufunda mai multe U-Boot-uri decât ar fi reuşit dacă 
mai exista „vaca de muls” distrusă. 

Simeon suspină uşor: 

- După cât înţeleg, te-ai pătruns de predicile lui 
Buster, Gura Mare! 

Surâzând, continuă, 

- Dar nu are importanţă! Acum, te rog să mă asculţi! 

Pe deasupra plafonului, Marshall auzi un tropăit de 
picioare, în timp ce un difuzor anunţa „Bucătarul a 
terminat de pregătit dejunul!” Cum echipajul de pe U- 
192 se afla şi el acum la bordul lui Guernsey, Marshall 
gândi că, după multe săptămâni, era primul lor dejun 
demn de acest nume. 

Simeon continua cu stăruinţă, 

- A pierde, în timp de război, o navă de război sau ori 
ce altă navă, este, într-adevăr, o pagubă! Dar dacă ne 
alarmăm de mulţimea dezastrelor suferite, de mult ar fi 


trebuit să renunţăm la luptă. Începând însă cu anul 
acesta totul s-a schimbat. Bătălia Atlanticului face o 
cotitură: tot mai multe U-Boot-uri sunt scufundate, tot 
mai multe convoaie reuşesc să treacă intacte. In Africa 
de nord, nemţii au pierdut partida. Luna viitoare, Afrika- 
korps va trebui sau să capituleze, sau s-o şteargă, cum 
va putea. Va fi, să spun aşa, Dunkerque-ul lor... După 
care, Aliaţii vor da lovitură decisivă, debarcând pe 
continent. Cu voce gravă, continuă: 

- Operaţie care trebuie să decurgă perfect, fără 
rateuri. Bineînţeles, toate acestea sunt ultrasecrete, 
curând vom debarca în Sicilia, apoi vom urca spre nord, 
prin Italia. 

Marshall îşi aminti de conversaţia avută cândva cu 
Browning. Simeon folosea acum aproape aceleaşi 
cuvinte şi continuă: 

- Evident, vom căuta să ne purtăm bine cu 
macaronarii. Se speră că vor trece de partea noastră, 
pe măsură ce vom înainta şi că vor lăsa pe nemti să se 
descurce singuri. 

- Îmi închipui, spuse Marshall, cât de surprinşi vor fi 
nemţii! 

Privea la gesturile rapide ale lui Simeon, pline de 
suficienţă! Nu înţelegea ce găsise Gail la el, ce o făcuse 
să-l părăsească pe Bill. 

- Surprinşi, e prea puţin spus şi din această cauză 
debarcarea trebuie să se desfăşoare perfect, ca un 
mecanism de ceasornic! Toate ţările ocupate din 
Europa vor fi cu ochii asupra noastră. Un nou dezastru 
că la Creta sau că la Singapore ar compromite 
perspectivele noastre de a invada nordul Franţei şi 
cucerirea Berlinului va fi amânată pe mulţi ani, poate 
pentru totdeauna! 

- Dar nu văd. 

Simeon îl opri cu un gest al mâinii. 

- Totul la vremea sa! Desigur, vei fi pus la curent. De 
mai mult timp avem oameni în toate ţările ocupate, 
aceştia au legături cu mişcările de rezistenţă, creează 
noi reţele, procură arme oricui poate trimite un neamt 


pe lumea cealaltă. Patrioţi, partizani, sau cum vrei să le 
zici, esenţialul este că ei ne ajută mult şi, dacă pierd 
încrederea în noi, ne va fi greu să înaintăm. Nici nu vom 
mai putea să punem măcar piciorul pe o plajă de 
debarcare! Din sursă sigură ştiu că, după două luni de 
la predarea lui Afrika-korps sau de la retragerea lui, noi 
vom lansa o debarcare în Sicilia. Fă socoteala! Asta 
înseamnă peste cel mult trei luni începând de azi. 

Se plimba acum cu paşi mari şi repezi prin cabină. 

- Acest interval, de care bonzii plasați în posturile 
cele mai înalte nu ştiu să profite, nu trebuie să-l 
pierdem fără să acţionăm! 

- Dar, întrebă Marshall, ce rol am eu în toate astea? 

- Ce rol? Ca şi în ultima misiune, să intervii acolo 
unde sunt cele mai bune perspective să păcălim pe 
inamic, folosind o armă tot atât de ucigătoare că bomba 
sau torpila. 

A făcut o pauză, faţa i se aprinse de însufleţire: 

- Vreau să te întorci în Mediterana, este o mare pe 
care o cunoşti la perfecţie. Vei fi ca acasă. Ca şi 
precedenta, misiunea este  ultrasecretă. Păstrarea 
secretului nu este problema dumitale, ci a noastră. Vei 
conduce operaţiile cum crezi mai bine, unde şi când 
crezi că poţi întreprinde o acţiune eficace. După cât ai 
dat dovadă, te pricepi admirabil să înşeli pe inamic. 
Dumneata şi cu mine, o să-i dăm un aperitiv la ceea ce 
îl aşteaptă! 

Marshall îşi trecu mâna peste bărbie. 

- E vorba de lovituri date de pe mare pe uscat şi alte 
operaţii combinate de acest fel? 

Simeon surâse, 

- O să vorbim mai târziu, dar mai întâi vreau să ştiu 
ce părere ai despre asemenea acţiuni? 

- Am mai participat la unele operaţii aventuroase de 
felul acesta. 

Gura lui Simeon se strâmbă într-un rictus dispreţuitor. 

- Mici acţiuni, implicând multe riscuri, dar aducând 
inamicului doar mici pagube. 


Marshall privi cu răceală la Simeon. „Oare cât timp, 
de când l-am văzut ultima oară, acest viteaz ofiţer 
petrecuse pe mare, la bordul unui submarin?” se 
întrebă el şi spuse: 

- Cunosc acest gen de operaţii şi ştiu că pun teribil la 
încercare nervii unui echipaj. Pentru un englez, nu este 
o bucurie să se ştie hăituit de nave şi avioane engleze. 

Pe figura lui Simeon se lăţi un surâs. 

- Mie îmi spui? Şi eu am păţit-o în unele misiuni, îmi 
amintesc că într-o zi, când mă îndreptam cu submarinul 
spre bază după o asemenea misiune pe coastele 
Olandei, abia am izbutit să scap de atacul avioanelor 
noastre. 

Marshall nu reuşi să-şi stăpânească un surâs, 

- Sunt de acord că cei din Royal Air Force au uneori 
tendinţa să dea drumul cam repede la bombe. Dar 
ultima mea misiune m-a învăţat ce înseamnă să ai 
inamici în cele două tabere. 

Preferând să nu mai insiste, Simeon a continuat: 

- Deci suntem de acord. Voi vorbi cu echipajul 
dumitale: secret, gura cusută şi toate celelalte. Oamenii 
vor înţelege, e vorba de propria lor securitate. 

- Dar ce facem cu permisiile? 

- Permisii? Glumeşti! Nu uita că aţi revenit mai 
curând decât era prevăzut! De altminteri, majoritatea 
oamenilor dumitale au stat pe uscat timp de mai multe 
luni pentru antrenament şi altele, acum este corect să 
navigheze un timp mai îndelungat! 

Figura îi luă o expresie de gravitate, 

- Ceea ce am spus, evident, nu se referă la 
dumneata. |ţi cer mult, îmi dau seama. Dar cred că nu 
eşti de acord să lăsăm resursele de care dispunem să 
se irosească şi că nu avem dreptul să ne culcăm peo 
ureche! 

Căută să devină cât mai convingător, 

- Atacă şi scufundă! Loveşte şi şterge-o! Aceasta va fi 
viitoarea dumitale misiune şi îţi vine ca o mănuşă! 

Marshall se ridică. In perete, într-o oglindă, vedea o 
dublă imagine a sa, un individ bărbos, cu tunica 


grosolană plină de pete, şi cea a lui Simeon, de ofiţer 
spilcuit. „Că într-o reclamă înainte şi după”, gândi el. 

- Dar echipajului am să-i vorbesc eu, în felul meu. 

- De acord. Poate că voi putea obţine câteva permisii 
de patruzeci şi opt de ore pentru cazuri speciale. De 
exemplu, pentru secundul dumitale. Nu promit însă 
nimic. 

Işi consultă ceasul: 

- Acum, plec abia îmi trag sufletul de ocupat ce sunt! 

Aranjându-şi, cam fără rost hârtiile în servietă, 
adăugă: 

- Mi se pare că în trecut ai cunoscut-o pe soţia mea? 

Marshall se pregăti la defensivă, 

- Aşa este. 

- Minunat! 

Cu ton foarte natural, Simeon continuă, 

- Locuim într-o vilă rechiziţionată, la câteva mile de 
Loch. Înainte de a pleca din nou pe mare, ne-ar face 
plăcere să vii să cinezi cu noi. Să te mai răcoreşti de 
mirosul dieselelor. 

Privi pe Marshall direct în ochi: 

- Ce zici? 

- iți mulţumesc. 

După o scurtă pauză Marshall adăugă: 

- Bietul Bill Wade n-a avut noroc! 

- Wade? 

Simeon se prefăcea că încearcă să-şi aducă aminte. 

- Aă, da! Aşa este! Ce să-i faci, se întâmplă... Işi 
consultă din nou ceasul. 

- Se răresc cei din vechea gardă! Cât de folositori ne- 
ar fi, unii dintre ei, astăzi! 

Cu un gest scurt, el pocni închizătoarea servietei. 

- Ne revedem mâine. Imediat după micul dejun de 
acord? 

- De acord. 

Simeon se îndrepta cu paşi rapizi spre uşă, Marshall îl 
urmări cu privirea. În ultimele secunde înţelesese ce se 
afla dincolo de faţada lui de eficienţă şi stăpânire de 
sine. Poate că se simţea vinovat? Sau poate că avea 


pică pe Marshall că o cunoscuse pe Gail înaintea lui, ba 
chiar înaintea lui Bill? 

Ajuns la ieşire, Marshall îl întrebă pe şeful de cart 
care se plictisea în post: 

- Oamenii de pe U-192 au ieşit în oraş? Examinând 
uniforma ponosită a lui Marshall, marinarul avu un 
moment de ezitare, dar îi răspunse: 

- Da, sir, cu excepţia ofițerului mecanic, rămas la 
bord. 

Marshall coborî pe scara la schela de legătură şi trecu 
peste submarinul vechi de tip H, unde ofiţerul de 
serviciu de pe Guernsey verifică, cu o lanternă 
parâmele de legare, păşi peste o mică şi instabilă 
schelă şi urcă pe scara de lângă parapetul încă umed a 
lui U-192. O santinelă înfofolită într-o şubă a mormăit 
ceva când s-a strecurat în jos prin tambuchiul oval cu 
care se obişnuise timp de atâtea săptămâni. 

L-a găsit pe Frenzel în careul ofiţerilor. Imbrăcase din 
nou combinezonul său murdar, stă la masă cu părul 
căzut peste frunte, privindu-şi paharul. 

- Ce faci, Frenzel? întrebă Marshall aproape în şoaptă, 
dar în tăcerea înconjurătoare, cuvintele au răsunat 
neobişnuit de tare. 

Frenzel ridică ochii spre el, cu privire pierdută, că de 
câine bătut. 

- Ştiaţi, nu-i aşa, sir? 

Marshall a aprobat cu un gest din cap. 

- Da, îmi pare tare rău, dar am crezut că trebuie să 
tac. Astăzi însă nu mai sunt sigur că am procedat bine. 

Fără să se scoale de pe scaun, Frenzel. A întins braţul 
şi a deschis un dulăpior din care, fără să privească, a 
mai scos un pahar. 

- În locul dumneavoastră, aş fi făcut la fel. 

În timp ce turna ginul mâna îi tremura vizibil. 

- Luăm împreună un pahar, sir? 

Marshall se aşeză, înţelegea că inima îi era zdrobită şi 
îi citea pe figură o cumplită disperare. 

- Cred că aş putea să-ţi obţin o scurtă permisie 
înainte să plecăm din nou pe mare... 


Frenzel goli paharul, câteva picături de gin i s-au 
scurs pe bărbie, ca nişte lacrimi. 

- Plecăm din nou? Aşa curând? Cu glas stins: Mă 
aşteptam ! 

Apoi păru că înţelese propunerea lui Marshall: 

- O permisie? Vă mulţumesc, sir, nu-i nevoie. Tatăl ei 
s-a ocupat de toate... mormântul şi celelalte. Dacă 
merg acolo, tot nu-i pot readuce în viaţă. Aici, cel puţin 
mă preocup cu ceva... 

Marshall îi evită privirea: 

- Vino cu mine la bordul lui Guernsey, Frenzel! 
Mergem în cabina mea, mâncăm ceva împreună. 

Dar Frenzel îşi continuă propriile gânduri, 

- La urma urmei, mai bine să plec din nou, cât mai 
curând! lubesc marea, te laşi în mrejele ei şi uiţi de 
toate. 

Se ridică şi cu gesturi precaute, desfăcu cele două 
fotografii prinse cu ace deasupra cuşetei. In timp ce le 
strecura în portvizit, s-au prelins pe ele două picături, 
dar nu mai erau de gin. 

Marshall a stins lampa din careu şi amândoi s-au 
îndreptat în tăcere către tambuchiul turelei. Pe punte, 
Frenzel s-a oprit, a închis portiera balustradei şi a 
ridicat ochii spre cer: norii alergau repede, stratul lor 
era acum subţire şi se întrezăreau stele. 

- În orice caz, sir, spuse el cu voce calmă, să nu fiţi 
îngrijorat, am să pot face faţă! 

- Ştiu, răspunse Marshall, nici nu m-am îndoit. 

Ajunşi pe Guernsey, Frenzel ceru lui Marshall 
permisiunea să se ducă mai bine în cabina sa. 

- Mâine, adăugă el, va fi ziuă cel puţin, aşa se spune! 

încerca să surâdă, dar n-a reuşit. A trecut pe lângă 
postul timonierului şi s-a îndreptat spre puntea 
cabinelor. 

Acelaşi şef de cart îl întâmpină pe Marshall, frecându- 
şi mâinile şi tropăind picioarele pentru a le dezmorţi. 
Privi la Frenzel care se îndepărtă şi glumi: 

- Aşa cum spune cântecul, „se-ntoarce în port 
marinarul”, nu-i aşa sir? 


Marshall îl privi sever şi tânărul îşi dădu seama că a 
făcut o gafă. 

- Nu este momentul să faci glume prosteşti! 

Apoi Marshall se îndreptă spre scara tambuchiului. 

Marinarul rămase nedumerit, gândind „oare ce la 
apucat pe comandant?” 

Marshall îl mai privi încă o dată lung şi se mai răsti: 

- Nu stă cu gura căscată! Fă ceva! 

- Am înţeles, sir! 

Bietul marinar încercă să surâdă mânzeşte şi privi pe 
Marshall îndepărtându-se. „Dracul să-i ia pe ofiţerii 
ăştia, gândi el, niciodată nu ştii ce-i apucă!”. | se 
stricase dispoziţia pe restul timpului de cart. Apoi 
zâmbi, gândind ce bine le-ar prii şi ofiţerilor să facă 
munci de rând. 

În diferite compartimente ale navei bază, echipajul lui 
Marshall se prepară pentru noapte. Până la gât într-o 
cadă cu apă foarte caldă, Devereaux visa, gândind la 
glonţul care îi găurise haina, dar nu-i nimerise inima, 
doar cu câţiva centimetri. In cabina sa, Gerrard se 
oprise la jumătatea unei scrisori către soţie se întrebă: 
să o termine sau mai întâi să se informeze despre 
perspectiva de a obţine o permisie? In cabina alăturată 
intrase Frenzel şi, îmbrăcat, se prăbuşise pe cuşetă. Nu 
va dormi. Dorea să rămână treaz, să-şi întipărească cât 
mai bine în minte imaginea a lor săi, aşa cum erau când 
l-au condus la gară şi s-a despărţit de ei ultima dată. De 
cealaltă parte a peretelui se auzea cineva: era Warwick, 
se plimba că o fiară în cuşcă. Trei paşi într-un sens, trei 
paşi în celălalt. „Bietul băiat! Este obsedat de amintirea 
ororilor la care a asistat. Totuşi, cu timpul, le va uita. Pe 
când eu...” Şi Frenzel îşi scufundă faţa în pernă, cu 
umeri zguduiţi în hohote de plâns. 

În altă parte a navei, într-o cabină mare unde locuiau 
împreună subofiţerii de pe submarin, aşezaţi în jurul 
unei mese, urmăreau cu privirile pe Starkie, timonierul, 
care făcea cinste, împărțindu-le rom. 

Kerville, şeful electrician, învârtea cu o linguriţă romul 
în pahar, îşi linse buzele şi întrebă: 


- Ei, Starkie, ce spui? 

Murray, maistrul mecanic îşi întredeschise pleoapele 
umflate de somn: 

- Ce să spună, şi despre ce? Zâmbind, Starkie îi privi 
pe toţi la rând, 

- Cred că e cazul să repetăm, ce ziceţi? 

Kerville clătină din cap, abia îi ieşiră cuvintele din 
gură, 

- Nu, eu mă refeream la ultima noastră călătorie. 
Starkie oftă, „încă un gât de rom şi Kerville nu va mai 
şti bine ce e cu el! O să-i cadă capul peste pahar!” 

- Să ştii, dragul meu, niciodată nu mă gândesc la 
ultima călătorie. Şi nici la viitoarea. Mă preocupă doar 
ce se întâmplă acum! 

Cu zgomot surd, capul lui Muray se prăbuşi pe masă. 
Starkie abia avu vreme să scape de dezastru sticla 
aflată acolo. 

- Adică, replică Kerville cu ochi împăienjeniţi, eşti 
îngrijorat? 

- Sigur că sunt! strigă Starkie, suspinând uşurat, încă 
puţin, şi prăpăditul ăsta răsturna sticla şi se pierdea 
romul din ea! 

Râsete zgomotoase i-au salutat glumă, au ajuns până 
la Blythe, lungit pe cuşetă, dincolo de peretele subţire. 
Şeful semnalizator încercase să citească un roman 
poliţist şi acum închidea cartea, îngrijorat de sforăiala 
sonoră a lui Cain, în cuşeta de sus. Se gândea la bravul 
Starkie: încă o dată s-a ameţit. Apoi gândul îl duse la 
lupta de pe mare, la canonadă, la figura descompusă a 
tânărului Warwick, alergând pe punte, când s-a dat 
ordinul de imersiune... 

Starkie se mai aflase o dată pe o navă torpilată şi 
supravieţuise, nimeni nu-şi explica cum. Era un 
slăbănog, doar piele şi oase, dar îşi cunoştea admirabil 
meseria. Cu Starkie alături şi cu Marshall comandant 
vor avea poate norocul să ducă la bun sfârşit şi noua 
misiune. A stins lămpiţa de citit. „Doamne, gândi el, 
avem mare nevoie de noroc!” Un minut mai târziu, căzu 
într-un somn ca de plumb. 


CAPITOLUL 6 
CU CE OCHI NE VĂD ALŢII... 


După două zile de la întoarcerea lui U-192 la Loch 
Cairnbawn, evenimentele s-au precipitat. A fost 
precipitarea provocată de Browning, de Simeon, sau de 
amândoi? Marshall nu putea spune. Dar se pare că, 
oricare avea să fie misiunea rezervată lui se urmărea să 
se verifice dacă echipajul întreg, de la comandant până 
la ultimul matelot erau în stare s-o ducă la bun sfârșit. 
Marshall ştia că în tot timpul zilei soseau tot felul de 
specialişti misterioşi, care împărțeau oamenii de pe U- 
192 în mici grupe, pe unii îi duceau cu şalupele pe 
mare, pe alţii pe țărm, de unde erau transportaţi cu 
camioane militare spre locuri de instrucţie după metode 
noi. 

Cât despre Marshall, nici nu mai părăsea bordul navei 
bază, afundat până la gât în organizarea viitoarei 
misiuni. Studierea numeroaselor dosare şi documente 
puse la dispoziţie de Intelligence Service şi rutina 
cotidiană a recompenselor şi pedepselor echipajului îl 
ţineau izolat. Urmărea doar mintal cele ce se întâmplau. 

Toată zona înconjurătoare părea presărată cu tabere 
izolate şi locuri bine păzite, unde oamenii erau instruiți 
să mânuiască tot felul de pistoale şi arme automate 
fabricate în toate ţările lumii. Apoi erau învăţaţi să 
escaladeze pe faleze şi să treacă peste viroage. 
Obişnuiţi să trăiască în strâmtoarea de pe submarin, 
bieţii mateloţi făceau pe alpiniştii, deseori noaptea pe 
întuneric, mereu hărţuiţi de instructori cu cizme de 
piele care nu-şi precupeţeau mustrările şi amenințările, 
câteodată, pentru a-i stimula, trăgeau un glonte de 
pistol în apropierea picioarelor lor, bineînţeles cât 
permitea prudenţa, ca să adauge la exerciţii şi un dram 
de pericol. 


Erau foarte ciudaţi aceşti specialişti care dirijau 
antrenamentul. Nu purtau uniforma corespunzătoare 
armei căreia aparţineau. Ofiţeri de specialitate se 
ocupau de transmisiuni în cursul exerciţiilor sau 
explicau cu competenţă arta de a folosi mici, dar 
ucigătoare  „creioane” explozive. Un căpitan care 
pretindea că aparţine Serviciului medical l-a pus pe 
Buck şi echipa lui de torpilori să facă un marş forţat pe 
o ploaie torențială şi noroi, pentru a simula un atac 
împotriva unei poziţii de artilerie, puternic apărată. 
Câteva salve „şi explozii au fost mai „reale” decât era 
recomandat, dar instructorul-şef a ţinut să-i declare lui 
Marshall că marinarii lui se comportau mai bine decât 
îndrăznise să spere. 

Inginerii de pe nava bază imaginaseră şi au montat 
pe turelă U-Boot-ului un înveliş uşor şi pliant care, de la 
distanţă, dădea navei aspectul de submarin britanic. Pe 
mare, îl puteau demonta, strângându-l că pe o umbrelă 
şi amarându-l pe puntea submarinului. 

Iniţial, oamenii murmuraseră, ba chiar protestaseră 
cu glas tare. Apoi au început să se entuziasmeze de 
activităţile noi pentru ei şi, foarte curând, exerciţiile pe 
care le executau şi asprul cLimat scoţian i-a călit. In 
acelaşi timp, au descoperit că instrucţia intensă îi 
apropia mai mult pe unii de alţii, devenind o echipă mai 
coerentă şi mai puternică decât atunci când porniseră 
în căutarea „vacii de muls”, de cealaltă parte a 
Atlanticului. Pe deasupra, erau mândri că o echipă 
întreagă de specialişti se interesau de ei şi le lăudau 
performanțele.. 

În a zecea zi, atmosfera de agitaţie a luat sfârşit, ca şi 
cum  specialiştii-instructori îşi epuizaseră ideile şi 
energia. În timpul destul de scurt pe care l-au avut la 
dispoziţie, ei împărtăşiseră marinarilor tot ceea ce ştiau. 
Acum învăţăturile urmau să fie puse în aplicare, în 
confruntări veritabile cu inamicul. 

Browning urmărise de aproape toată activitatea de 
antrenament. li  admonestase pe  şovăitori şi 
recalcitranţi, instalat pe un scăunel pliant de vânătoare, 


hotărât să nu piardă nimic din spectacol. Participă 
foarte activ şi, de multe ori, Marshall se întrebă ce ar fi 
devenit dacă vârstnicul comandant ar fi fost mutat într- 
un post pur birocratic sau, mai rău, dacă toată 
răspunderea activităţii bazei ar fi fost trecută lui 
Simeon. 

În ultima zi de antrenament, Browning a venit să-l 
vadă pe Marshall. L-a găsit în biroul care i se rezervase 
pe Guernsey, fără veston, înconjurat de o grămadă de 
hârtii prinse în agrafe, mostre de alimente şi de 
combustibil, şi de tot felul de alte produse pentru 
aprovizionarea submarinului. 

- Am venit, începu Browning, ca să-ţi aduc ultimele 
noutăţi. Chiar azi, germanii vor afla că întregul echipaj 
al lui U-192 este prizonier în mâinile noastre, nu putem 
păstra secretul mai departe. Este o datorie de 
umanitate să dăm veşti de existenţa lor, nu avem 
dreptul să mai tăcem. 

Marshall a primit vestea cu sentimente contradictorii, 
în câteva localităţi din Germania, mulţi vor respira 
uşuraţi, soţii, copii sau logodnice, ba chiar vecini care 
abia îi cunoşteau pe prizonieri, apoi colegii de muncă. 
Browning avea dreptate, era o problemă de umanitate 
şi în conformitate cu prevederile Convenţiei de la 
Geneva, până atunci neîncălcată nici de englezi, nici de 
germani. 

- Credeţi, sir, că vor afla şi ce punem noi la cale? 
Browning clătină din cap: 

- După părerea mea, nu, prizonierii au fost 
îndepărtați înainte de sosirea specialiştilor noştri în 
fiord. Ei ştiu doar că submarinul lor se afla pe fundul 
unde a eşuat. Am luat măsuri ca această veste să fie 
larg difuzată. Pentru dumneata, singura diferenţă va fi 
că, în următoarea misiune nu veţi mai fi obligaţi să 
„Ssimulaţi”. U-192 a încetat să mai existe şi, la viitoarele 
operaţii, vă veţi prezenta sub denumirea pe care o veţi 
crede mai potrivită. Putem spune că veţi opera sub o 
identitate la alegere, dar fără falsele documente 
respective. 


- Drept vorbind, prefer această situaţie, spuse 
Marshall. 

Avea un simţământ de uşurare, nu-şi dădea seama 
de ce, şi continuă: 

- Nu văd nici un inconvenient să rivalizez cu inamicul 
în inteligenţă, abilitate şi iscusinţă, dar un anumit gen 
de război îmi repugnă, este josnic. 

Se gândea la cele suportate cu greu de Warwick. 

- Să întâmpini cu semne prieteneşti pe nişte oameni 
care ştii că îţi sunt inamici, dar care te cred că eşti 
amic, apoi să-i dai la fund, mărturisesc că... 

Atent, Browning îl ascultase în tăcere. 

- Căpitan-comandorul Simeon, îl întrerupse el, sunt 
sigur că nu va fi de acord cu dumneata. Ar susţine că te 
înşeli pe dumneata însuţi, că este o eroare să-l 
informezi pe inamic despre prizonierii pe care i-ai luat, 
că este nerealist să priveşti războiul numai prin vizor 
sau periscop şi tot atât de fără rost să-l anunţi pe 
inamic ce prizonieri ai capturat. El este de părere că 
toate mijloacele sunt bune şi trebuie toate utilizate. 

„Inclusiv, gândi Marshall, materialul uman”, totuşi, 
admitea că în raţionamentul lui Simeon era şi o parte 
de adevăr. Piloții care îşi leapădă bombele deasupra 
unui oraş, reîntorşi la bază după un raid masiv, n-au 
văzut nimic din suferinţele şi ororile pe care le-au lăsat 
în urma lor. Prin lentilele periscopului nu se aude 
zgomotul exploziilor din camera maşinilor unui cargou 
sau petrolier torpilat, nici strigătele de teroare ale celor 
prinşi între punți, înnebuniţi de groază, rugându-se să 
moară cât mai curând. 

Poate că la acestea făcuse aluzie Simeon când 
vorbise cu un oarecare dispreţ de confruntările dintre 
torpiloare şi navele comerciale. Sigur, era o parte de 
adevăr, dar submarinele care zăceau pe fundul mărilor 
dovedeau cu prisosinţă că lupta nu era atât de inegală 
cum pretindeau unii. 

În ultimele zile, ansamblul echipajului beneficiase de 
permisii locale, scurte, doar câţiva privilegiați au fost 
autorizaţi să petreacă patruzeci şi opt de ore în 


căminele lor. Gerrard a plecat spre sud pentru a se 
întâlni cu soţia. Va avea doar timpul s-o îmbrăţişeze şi 
să plătească câteva datorii făcute în lipsa lui, apoi să se 
agite în căutarea unui aviator care, zburând spre Scoţia, 
să aibă bunăvoința să-l aducă până la terenul de 
aterizare de lângă Loch. Pentru liniştea sufletească a 
secundului său, Marshall spera că va găsi un asemenea 
aviator binevoitor. 

Datorită bombardării caselor lor, doi mateloţi au 
putut merge acasă, ambii în periferia Londrei. Primul, a 
cărei mamă pierise sub dărâmăturile casei, avea 
nouăsprezece ani, el era „bărbatul”' familiei, de când 
tatăl său căzuse la Dunkerque. Mai în vârstă, celălalt îşi 
pierduse soţia, o bombă rămasă intactă explodase la 
trecerea autobuzului cu care nefericita mergea de 
acasă spre uzina aeronautică unde lucra. 

Buck plecase singur la pescuit, lăsând un număr de 
telefon unde putea fi găsit. Un ofiţer de pe Guernsey 
făcuse observaţia că numărul de telefon lăsat aparţinea 
unei cabane simpatice, la fel de simpatică cum era şi 
proprietara cabinei, al cărei soţ, circumstanţă poate 
semnificativă, se afla în Ceylon, în cadrul Royal Air 
Forces. 

Cât despre mateloţii care murmuraseră că nu li se 
dăduseră permisii, nici ei nu prea se depărtaseră de 
vas, mulţumindu-se să coboare la uscat ca să meargă la 
cantina marinarilor, la două cârciumi şi la o fermă din 
vecinătate, al cărui proprietar se spunea că îşi fabrica el 
însuşi băuturile spirtoase. 

John Willard, un mecanic de douăzeci de ani, plecase 
şi el într-o astfel de învoire dar cu hotărârea să nu se 
mai întoarcă la bord. Dezertarea lui a contrariat întreg 
echipajul, întrucât aruncă o umbră asupra legitimei 
mândrii rezultată în urma recentelor lor isprăvi, pe 
mare. 

- Dezertorul ăsta, declarase Simeon, trebuie neapărat 
găsit şi adus înapoi, cu orice preţ! Şi nu mi-ar părea 
deloc rău dacă poliţia militară i-ar crăpa capul idiotului! 


Willard locuia la Newcastle, dar a fost prins la mai 
puţin de cincizeci de mile de Loch. 

De regulă, nu este prudent să fie menţinut la bordul 
unui submarin un om care a încercat să dezerteze, are 
o tară şi la bord se ivesc situaţii când poate deveni 
periculos. Dar în cazul lui Willard, Marshall a fost obligat 
să privească lucrurile la fel ca Simeon care susţinea că 
nu era de dorit să fie lăsat să apară pe căi obişnuite în 
faţa Curţii marţiale şi să fie pedepsit. Intr-o baracă de 
deţinuţi sau mai târziu, pe nava sau în portul unde va fi 
trimis, mecanicul putea dezvălui totul sau o parte din 
secretele lui U-192, repetată din gură-n gura, vestea 
risca să ajungă până la urechi inamice. 

Willard a fost adus la bordul lui Guernsey cu mâinile 
încătuşate şi păzit de doi poliţişti. Marshall a văzut trista 
procesiune sosind cu barca de serviciu şi se întrebă ce 
să-i spună omului. Browning declarase că decizia 
aparţinea comandantului şi Simeon se alăturase, 
semnând raportul de arestare a dezertorului. 

In biroul care i se pusese la dispoziţie la bordul lui 
Guernsey, Marshall reflectă asupra cazului. Rolul lui în 
operaţiile întreprinse de U-192, comanda lui, echipajul, 
toate figurau pe o listă secretă cunoscută de cel mult 
de două sute până la trei sute de persoane. Era puţin, 
foarte puţin, într-un conflict în care erau implicaţi 
milioane de oameni. Pentru inamic, U-192 fusese trecut 
la contul pierderi, încă o victimă a bătăliei Atlanticului, 
nimic mai mult. În registrele oficiale ale lui Royal Navy 
Forces figura numai sub denumirea unei cifre, navă 
afectată unor „misiuni speciale”, două cuvinte fără 
semnificaţie precisă. Ultrasecret. 

Dar, în realitate, Marshall comanda un submarin şi 
răspundea de oameni în carne şi oase dintre care unul 
se numea John Willard. 

Marshall se afla în biroul său. Încărcat cu hârtii, când 
intră Simeon. Impecabil că întotdeauna, dar cu fruntea 
încreţită de griji. 

- Rezolvi chiar acuma cazul Willard ? întrebă el. 


Îşi aruncă şapca cu frunze de stejar pe un scaun şi-şi 
aprinse o ţigară. 

- Da, răspunse Marshall, şi cum secundul este încă în 
permisie, eu am să mă ocup de el împreună cu ofiţerul 
cu navigația. 

Simeon pufăi un nor de fum. 

- Imi face impresie bună acest Devereaux, are şi 
state de serviciu bune, ceea ce se întâmplă destul de 
rar în aceste vremuri. 

Marshall oftă îşi păstra greu calmul când Simeon îşi 
exprimă simpatiile şi antipatiile. 

În picioare, privind printr-un hublou pătat de sare prin 
care apa cenuşie i se reflectă în ochi, Simeon vorbi, 

- Cred că veţi porni la drum cam peste două zile. 
Instrucţiunile referitoare la misiunea pe care urmează 
să o îndepliniţi vor sosi azi după-amiază. În linii mari, 
desigur, amănuntele, ţi le voi da eu. 

Marshall era pe cale să răspundă când cineva bătu la 
uşă. Devereaux trecu pragul şi anunţă ceremonios, 

- Deţinutul şi escorta lui, sir. 

Privi la Simeon fără să-şi schimbe expresia. 

Prin uşa deschisă. Marshall îl zări şi pe Starkie care 
ţinea sub braţ o foaie de placaj pe care, cu patru 
pioneze era fixată o hârtie cu enumerarea crimelor 
comise de mecanic. Şeful de echipaj era ciufulit, parcă 
atunci se dăduse jos din cuşetă. 

- Foarte bine, spuse Marshall nu uita ce ţi-am 
recomandat, Devereaux nu e vorba de un proces. 

Devereaux lua poziţie: 

- Am înţeles, sir. 

John Willard a fost introdus cu ritualul obişnuit. A 
rămas în picioare, între una din santinelele care îl 
însoţiseră la bord şi Starkie. Acesta din urmă începu să 
citească raportul cu data, ora şi locul unde fusese 
arestat. Willard ascultă, părea că nu înţelege ceva şi nu 
avea deloc aerul unui dezertor. 

Scund de statură, cu faţa rotundă, lui Willard nu i se 
dădea vârstă. Marshall îl văzuse de multe ori pe lângă 
maşini, totdeauna în combinezon şi de obicei murdar de 


unsoare şi funingine, că toţi din echipa lui Frenzel. Mai 
mult o parte din maşini, decât o fiinţă umană. Acum, în 
ţinută „de paradă”, cu o elice din fir de aur pe mâneca, 
întruchipa perfect naivitatea şi fragilitatea vulnerabilă. 

Când s-a terminat lectura, Marshall i se adresă, 
căutând să vorbească blând, convins că bietul om se va 
pierde complet dacă îl va lua repede. 

- Ei bine Willard, ce ai de spus? 

- Ce să vă spun, sir? Ce-aş putea să vă spun. 

Se balansa de pe un picior pe celălalt. 

- Cred, sir, că... 

Fraza a rămas neterminată ţinând în mână bonetul 
deţinutului, Starkie se răsti la el. 

- Stai liniştit şi răspunde comandantului, ridică-ţi 
capul! 

De lângă hublou, Simeon respira cu zgomot, pentru 
a-şi arata nemulţumirea. 

- Hai, spuse Devereaux cu voce calmă, explica 
comandantului de ce ai dezertat? 

Toţi aşteptau. Willard privea fix, undeva, deasupra 
umărului drept al lui Marshall şi trăsăturile crispate ale 
figurii  mărturiseau efortul de concentrare ce-şi 
impunea. 

- Nu ştiu cum să vă spun, sir. De unde să încep,.. 
Bărbia tânărului maşinist era agitată de un tremur slab. 

- Din cauza mamei mele, sir. Marshall îşi plecă 
privirea asupra biroului. 

- Şeful tău direct, Frenzel, este mulţumit de tine. 
Până acum n-ai făcut năzbâtii. Dacă mama ta este 
bolnavă, trebuia să te adresezi unui superior şi... 

Marshall tăcu. Liniştit, ca şi cum nu auzise nici un 
cuvânt, Willard continuă, 

- Tatăl meu este prizonier, sir. L-au prins japonezii la 
Singapore. Nu am aflat decât acum câteva luni, toţi am 
crezut că murise. La ultima mea permisie, sir, chiar 
înainte de a fi venit aici. Am fost acasă. 

înghiţi în sec şi continuă, 

- Mama era... După o lungă ezitare, 


- Deja încurcată cu un tip. Marshall îl opri cu un gest 
al mâinii. 

- Te poţi retrage Starkie, şi escorta... Adresându-se 
lui Devereaux, 

- Şi dumneata, locotenente. 

Când uşa s-a închis în urma lor. Willard privi la 
Simeon, apoi la mâinile proprii, mirat că nu mai sunt 
încătuşate. 

- În echipaj, sir, reluă el, mai sunt doi băieţi din 
Newcastle. Am fost mobilizați împreună şi o cunosc pe 
mama mea. Dacă află că ea... 

Marshall regreta că nu a ieşit şi Simeon împreună cu 
ăilalţi. 

- Şi de asta voiai să mergi acasă? 

Willard răspunse mai întâi cu un semn energic, 
afirmativ din cap. 

- Da, sir, mama mi-a scris că tipul o bătea şi a 
ameninţat-o ca va fi vai de capul ei dacă îndrăznea să 
se plângă. Este un zdrahon, înţelegeţi, şi are o mulţime 
de prieteni. Trăia de pe urma ei... a obligat-o să facă 
trotuarul! 

Willard era torturat, i se vedea pe figură. Trăsăturile 
feţei spuneau totul ruşine, milă şi nestăpânită pornire 
care îl îndemnaseră să meargă la Newcastle ca să facă 
ordine. 

- Şi, întrebă blând Marshall. Ce sperai să faci? 

- Să aplic, sir, o parte din cele învăţate la 
antrenamentul pe care-l facem aici. 

Willard schiţă un pas înainte, dar se răzgândi şi 
rămase pe loc. 

- Nu m-am priceput niciodată la bătăi, dar instructorii 
comando-ului mi-au arătat cum trebuie procedat. Cum 
să te lupţi, sir, cum să dobori adversarul. Cu 
haimanalele acelea, tocmai asta trebuia! 

Pe birou, a sunat telefonul şi maşinistul l-a privit 
speriat, Marshall a ridicat receptorul: 

- Am spus să nu fiu deranjat! 

La celălalt capăt al firului, Browning răspunse scurt, 


- Îmi pare rău, Marshall, Simeon este încă la 
dumneata? 

- Da, sir. 

- Cum merge treaba? 

Marshall aruncă o privire spre Willard începuse 
tremure şi ochii îi erau plini de lacrimi. Intreruperea îi 
mărise disperarea. 

- Destul de bine, sir, mă temeam că o să meargă mai 
greu. 

Browning îşi potrivi vocea, tuşind, 

- Sunt într-o situaţie delicată, reluă el la celălalt 
telefon, am o comunicare pentru dumneata, personală 
şi urgentă. 

A urmat o pauză. 

- Poţi să vorbeşti? Cred că este ceva, într-adevăr, 
foarte urgent. Îţi fac legătura. 

În receptor se auzi o hârâială, apoi o voce feminină, 

- Aş vrea să vorbesc cu locotenent comandor Steven 
Marshall. 

- La aparat. 

Se auzea prost, dar Marshall avu totuşi impresia că 
interlocutoarea răsuflă greu. 

- Steven? Aici este Gail. 

Fără să mişte capul, Marshall privi succesiv la cei doi 
inşi care se aflau în cabină. Palid ca hârtia, Willard se 
tot balansa de pe un picior pe celălalt. Incă în picioare 
lângă hublou, Simeon îşi scutură de pe şapca fire de 
praf. Nu părea să fie atent la convorbirea telefonică. 

- Despre ce este vorba? reluă Marshall în receptor, 

- Roger îţi va cere să ne faci o vizită. 

Vorbea precipitat, parcă temându-se că nu va fi 
lăsată să termine. 

- M-am gândit că poate ai să găseşti o scuză că refuzi 
invitaţia, dar dacă îţi spun că... eu doresc, sper că vei 
accepta... 

Marshall îşi drese glasul pentru a pronunţa clar: 

- Perfect, am înţeles. 

Puse la loc receptorul, întrebându-se de ce proceda 
astfel? 


Simeon zâmbi: 

- Tot Browning? Nu putea să mai aştepte? 

Marshall reluă discuţia cu Willard, 

- Pe scurt, rosti el binevoitor, te-ai comportat ca un 
mare prostănac. li dai seama? Te pregăteai să te 
încaieri cu nu ştiu ce puşlama. Poate chiar să-i frângi 
gâtul. Crezi că prin asta ai fi aranjat lucrurile, şi pentru 
tine şi pentru maică-ta? 

Willard răspunse încet, 

- Trebuie să fac ceva, sir! 

- Acum totul depinde de tine, continua Marshall, locul 
tău este aici cu camarazii tăi, oameni care au încredere 
în tine şi în care tu te poţi încrede. 

Marshall abia îşi auzea propriile-i cuvinte. „De ce îi 
telefonase Gail, cu riscul de a trezi bănuielile lui 
Simeon?” gândea el între timp. 

- Am să cer Serviciilor de Asistenţă Socială să verifice 
cele ce ne-ai povestit. Dacă este adevărat, voi vedea... 
sau, mai bine spus. Royal Navy va vedea ce este de 
făcut. lar dacă ai minţit, te trimit la Curtea Marţială. In 
orice caz, deocamdată ai să rămâi aici, sub comanda 
mea. Suntem de acord? 

- Da, sir. 

Împietrit de mirare. Willard continuă, precipitat. 

- Vă mulţumesc, sir. 

- Până la noi ordine, nu te vei mişca de pe nava bază 
şi acum şterge-o! 

Tânărul salută, făcu stânga-mprejur şi dispăru cu 
atâta grabă, că se împiedică de pragul uşii. 

Simeon, deschizându-şi tabachera, zise: 

- La naiba! Maică-sa se prostituează şi el vrea să 
alerge s-o scape. Bănuiesc că se teme că jumătate din 
Home Fleet“ va veni să bată la uşa casei sale, data 
viitoare când va fi în permisie. 

Răsturnat în fotoliu, Marshall privea la Simeon, dar 
mai mult monologa, 


9 Flota care a operat, între anii 1902+1967, în apele teritoriale ale 
Regatului Unit. (n. red. el.) 


- Am încercat să-mi imaginez ultima noastră 
călătorie, aşa cum acest tânăr mecanic a trăit-o. A 
participat pentru prima dată la o bătălie şi cred că 
atunci când „vaca de muls” a explodat, camera noastră 
de maşini i s-a părut că un adevărat iad sau, dacă 
preferi, ca un vulcan. 

Simeon îi răspunse, indiferent, 

- Ei, şi? Şi dumneata ai trecut prin aşa ceva şi eu, 
toată lumea! 

- S-a întors din misiune zdruncinat sufleteşte de cele 
trăite. Ajuns în port, îl aştepta faimoasa scrisoare, în 
jurul lui, camarazii scriu familiilor, cei mai mulţi 
mamelor, căci echipajul este format din tineri. Ce crezi 
despre toate astea? 

Marshall se ridică în picioare, prezenţa lui Simeon îi 
devenise insuportabilă, îl interpelă: 

- Ce ai fi făcut dumneata în locui lui? 

Simeon ridică ambele mâini, într-un gest împăciuitor, 

- Frumoasă pledoarie! Nu te ambala! La urma urmei, 
este treaba dumitale. Nu a mea! 

Revenind la tonul de conversaţie banală. Simeon 
adăugă, fără tranziţie, 

- Cinezi cu noi astă seară? 

Anterior, Marshall hotărâse să refuze invitaţia, dar 
după conversaţia telefonică cu Gail, răspunse fără 
ezitare, 

- Bucuros, îţi mulţumesc. 

- În ordine. 

Simeon se dirija spre uşă în momentul ieşirii. Se 
întoarse: 

- Ai cumva vreun preot în familie? 

Marshall zâmbi: 

- După câte ştiu, nu. 

- Mă mir! 

Când Simeon ieşi. Marshall se reaşeză în fotoliu, 
reproşându-şi că prea uşor îşi ieşea din sărite. Ridică 
din umeri. Nu avea importanţă. Scrise o scurtă notă pe 
care a introdus-o în dosarul lui Willard, înainte de a-l 
închide. De ce se amestecă în întâmplările mamei lui 


Willard? Tânărul avea desigur motive serioase că să 
dezerteze, dar va fi obligat să rămână la bord, 
indiferent de motivele pentru care încălcase disciplina. 
Din moment ce trebuia câştigat războiul, indivizii nu 
mai contau. Devereaux reapăru în cabină. 

- Mai aveţi să-mi ordonaţi ceva, sir? Marshall îi întinse 
dosarul Willard. 

- Da, să previi Asistenta Socială de la Newcastle: 
Devereaux răspunse, dar cu o grimasă de mirare! 

- Foarte bine, sir. 

- Ce să faci, locotenente, spuse Marshall trebuie să 
ne ocupăm de necazurile oamenilor. 

Se ridică şi ieşi din cabină. Foarte surprins, 
Devereaux privi lung în urma lui. 

Marshall se examină câteva secunde în oglindă. Cu 
toate eforturile stewardului uniforma lui - deşi cea mai 
bună - tot era cam mototolită. Prea stătuse mult timp 
închisă Într-un dulap metalic. Cel puţin nu se umezise. 
Cămaşă curată conferea totuşi ţinutei o oarecare 
eleganţă. 

Simeon apăru la uşa cabinei. 

- Gata? 

Ţinea neglijent şapca în mână. 

- Aşa dichisit, semeni a erou. Avansă câţiva paşi. 

- Sau, cum ar spune Gură Mare, veritabil submarinist. 

Marshall schiţă un surâs sec: 

- Pe aici, găseşti doi la o para! 

- Dacă eşti gata, să plecăm imediat. Străzile, probabil 
denumite astfel în glumă, sunt destul de dificil de 
parcurs după căderea nopţii. 

Au urcat pe punte şi s-au îmbarcat într-o barcă cu 
motor care îi aştepta. Cerul era foarte întunecat, dar 
fără pic de nori. „Se anunţă vreme bună mâine, gândi 
Marshall. Primele semne de primăvară.” 

Paşii le răsunau pe cheu şi Marshall îşi dădu seama că 
aproape nu coborâse deloc pe uscat, de când preluase 
sarcina noii misiuni. În orice caz, nu ieşise din zona 
bazei. 


Se auzea bătaia motorului unui automobil cu 
caroserie strălucitoare staționat la extremitatea schelei. 
De la volan cobori un matelot care deschise portiera 
pentru că Simeon să se aşeze în locul lui. După ce 
Marshall s-a instalat, Simeon spuse matelotului, 

- Mâine să-i mai tragi o lustruială. 

- Am înţeles, sir! Automobilul demară. 

- Îmi aduc totdeauna maşina pe cheu, spuse Simeon 
asta mă scuteşte s-o caut printre celelalte. 

„M-aş mira dacă ar proceda altfel”, îşi spuse în sine 
Marshall, în timp ce maşina avansa încet între garduri 
de sârmă ghimpată păzite din loc în loc, de santinele. 
Simeon vorbise şoferului că unui servitor personal, sau 
că unui portar de hotel luxos. Aici, şi probabil 
pretutindeni, viaţa îi era bine organizată. 

Când au ieşit din bază, Simeon apăsă pe accelerator. 
Conducea cu siguranţă şi îndrăzneală, lua virajele scurt, 
aproape fără să încetinească. Pentru a se feri, siluete 
imprecise se dădeau la o parte. Maşina „răspundea” 
admirabil la comenzi, probabil costase multe parale. 

- Vila în care locuim, începu Simeon, nu este grozavă, 
dar l-am convins pe amiral să-mi împrumute pe unii din 
şefii săi bucătari, aşa că cina va fi acceptabilă. Totuşi aş 
fi bucuros să mă întorc în locuri mai civilizate! 

Trase o înjurătură, orbit de farurile unui camion 
militar venind în sens contrar şi adăugă. 

- Tot felul de „boboci” au ajuns la volan! 

Drumul a durat cam o jumătate de oră şi Simeon a 
vorbit tot timpul despre raporturile lui cu Intelligence 
Service, de modul cum era condus războiul, despre 
toate avea păreri foarte ferme. Amintindu-şi de prima 
conversaţie, Marshall era surprins de francheţea cu 
care îi vorbea acum şi nu-şi mai explica schimbarea. 
Simeon critică guvernul, Înaltul Comandament şi se 
referea la personaje importante, care pentru Marshall 
nu erau decât nume citite în ziare. Făcea pe grozavul? 
Marshall nu era prea convins. Părea că evolua într-o 
altă lume, lumea prestigioasa a Mărimilor, a celor cu 
influenţă. 


Au intrat printr-o poartă şi s-au angajat pe o alee 
largă, apoi s-au oprit lângă alte maşini parcate. Simeon 
îşi consultă ceasul: 

- Am cam întârziat. Pe viitor va trebui să conduc mai 
repede. 

Apoi îl invită pe Marshall: 

- Să intrăm! 

Marshall îl urmă, se gândea la cât de mult ţinea 
Simeon la talentele lui de şofer, la abilitatea de a 
conduce maşina cât mai repede. Părea că da mai multă 
importanţă şoferiei decât muncii sale profesionale. Oare 
nu era din cauză că-i invidia în secret pe cei că 
Marshall, care trăiau efectiv războiul? 

Camera în care l-a condus Simeon era bine mobilată 
şi atractivă. În şemineu ardea vesel un foc de lemne, 
încăperea respirând un aer de prosperitate rurală. 

- Mai avem alţi câţiva invitaţi, spuse Simeon. 
Obligaţii. 

Cu un gest îi indică lui Marshall un dulăpior cu 
băuturi, 

- Serveşte-te, în timp ce îmi pun la punct ţinuta. Nu 
am avut timp nici să mă pieptăn înainte de a părăsi 
bordul lui Guernsey. 

Marshall îşi reţinu cu greu un zâmbet. Simeon se 
credea obligat să scoată continuu în evidenţă cât de 
copleşit era de lucru şi că tot timpul se făcea apel la 
inteligenţa lui. Marshall deschise dulăpiorul cu băuturi şi 
contemplă cu mirare un impresionant sortiment de 
sticle, aici nu existau restricţii! Alese o sticlă cu whisky 
de malţ şi îşi servi o bună jumătate de pahar. Era o 
precauţie pe care o socotea înţeleaptă şi utilă, căci 
reuniunea promitea să comporte momente dificile. 

S-a întors la zgomotul unei uşi care se deschisese, 
Avea o frază pregătită pentru Gail, dar se găsi în 
prezenţa unei alte tinere femei pe câte n-o cunoştea, 
îmbrăcată foarte simplu, cu o fustă de stofă groasă şi 
tricou negru. În lumină discretă a camerei, lui Marshall 
se păru că trăsăturile figurii ii trădau o oarecare 


oboseala, poate chiar contrarietate că îl găsise pe el în 
cameră. 

- Scuzaţi-mă! zise ea, luând maşinal în mână o 
revistă, apoi punând-o la loc nu ştiam că este cineva 
aici. 

Vorbea cu un abia perceptibil accent străin, poate 
francez. Marshall se prezentă, 

- Numele meu este Steven Marshall eu trebuie să mă 
scuz! 

Noua venită se îndreptă spre un fotoliu. Se deplasa cu 
graţia suplă a unei pisici. Părul şaten îi era tăiat scurt şi 
privirea ochilor mari îi păru lui Marshall că avea o 
fixitate neobişnuită, Îi spuse că se numea Chantal 
Travis, apoi cu un surâs cam trist, dar care îi lumină 
toată figura, adăuga, 

- Dar sunt franţuzoaică, născută la Nantes. 

Se aşeză şi, încrucişându-şi picioarele, se sprijini de 
spătarul fotoliului. Părea că se relaxă, pe jumătate 
absentă. 

- Acum locuiţi aici? întrebă Marshall cu oarecare 
ezitare, observând o fugitivă crispare a miiniior tinerei 
femei, mâini mici, frumos modelate. N-aş vrea să fiu 
indiscret. 

Ea zâmbi din nou, dar întrebarea a rămas fără 
răspuns.. 

- Nu face nimic... Văd că aveţi multe decoraţii, mai 
multe decât mă aşteptam! 

Marshall surâse, înțelegând că Simeon îi vorbise 
despre el. 

- Suntem în plin război! 

- Se pare, răspunse ea, gânditoare. În plin război! 

- Sunt stupid, reluă el calm, am spus o prostie. Uita- 
sem... familia v-a rămas în Franţa? 

Ea înclină capul afirmativ, părul îi căzu uşor peste 
frunte. 

- Da, tatăl şi mama au rămas la Nantes. 

Marshall îşi aminti că ea se recomandase Travis, 
nume englez. 

- Sunteţi căsătorită? 


Acelaşi gest afirmativ din cap, apoi, 

- Da, cu un englez. 

Privea spre paharul pe care Marshall îl ţinea în mână. 

- Dacă ar fi să aleg, decât încă o întrebare, aş prefera 
mai bine ceva de băut. 

Confuzia lui Marshall o amuză. 

- lartă-mă! N-ar fi trebuit să spun asta. Marshall îi 
indică o sticlă cu vin de Xeres şi ea acceptă cu un gest. 

În timp ce el umplea paharul, îi spuse, amabilă: 

- Soţia căpitanului comandor Simeon mi-a vorbit 
despre dumneata, despre isprăvile din Mediterana. El îi 
întinse paharul. Când se aplecă să-l apuce, părul tinerei 
femei reflectă lumina lămpii, Marshall decise că părul îi 
era brun, nu şaten, cum crezuse. 

- O cunoaşteţi de multă vreme pe Gail? Cu un gest de 
necaz el continuă, 

- Vai! lată că reîncep cu întrebări! 

Ea râse. 

- Nu-i nimic! Am cunoscut-o aici... recent. Marshall se 
aşeză într-un fotoliu, în faţa ei. | se părea că o forţă 
invizibilă îl ţinea departe de tânăra femeie. Totuşi, dacă 
ar fi avut mai multă vreme? Înainte, i-ar fi plăcut să 
rămână în prezenţa ei, poate doar pentru a-i auzi 
sunetul vocii şi a gusta farmecul odihnitor al prezenţei 
sale. 

Simeon reveni în cameră şi examină, nedecis, 
dulăpiorul cu băuturi. 

- Aţi făcut cunoştinţă? Bravo ! Ne aşezăm la masă 
peste un sfert de oră. 

Prin perdeaua grea din culoar străbătu un murmur de 
voci precedând intrarea altor invitaţi, doi ofiţeri de 
uscat, dintre care Marshall recunoscu că unul era maior 
medic. După prezentări şi strângeri de mâini, 
conversaţia a devenit generală. Marshall observă că se 
evita să se vorbească despre război, probabil din cauza 
tinerei franceze, a cărei ţară trăia sub cizma nazistă. 

- Vine şi comandorul Browning? întrebă Marshall. 
Simeon îl privi pe deasupra paharului. 


- Nu. A luat avionul pentru Londra, convocat de 
Mărimile de la White-hall. 

- Chiar dacă nu pleca, spuse unul dintre ofiţeri, cred, 
Roger, că nu l-ai fi invitat! 

A urmat un râs general. 

Marshall avu o strângere de inimă când, din spate, 
auzi o voce feminină exclamând, 

- Steven! De câtă vreme nu te-am văzut! 

Se întoarse. Gail purta o rochie înflorată, fără mâneci, 
nu se schimbase, era aşa cum o păstrase în amintire. 

- Tot fermecătoare! 

Mâna pe care ea i-a întins-o era îngheţată, cu toate 
că în încăpere era cald şi Marshall a avut impresia că 
percepea un tremur uşor. 

- O rochie nouă, draga mea? se auzi vocea lui 
Simeon, şi cam decoltată, nu crezi? 

Gail răspunse, fără a-şi lua privirea de la Marshall: 

- Vreau să determin primăvara să vină mai repede, 
am văzut în sat primele flori şi mi-am spus... Simeon îi 
tăie vorba, 

- Poate! Dar uiţi că tichetele de îmbrăcăminte nu 
cresc pe copaci! 

Maiorul medic protestă. 

- Nu-l asculta! Ne desfeţi ochii! 

S-a pornit o conversaţie generală, dar lui Marshall i se 
păru că atmosfera rămânea încordată. Cele două tinere 
şedeau alături, păreau două surori, dar faţă de rochia 
înflorată şi de brăţara scumpa de pe braţul lui Gail, 
franţuzoaică parcă şi mai izolată. 

Marshall simţi un fior, probabil din cauza whiskyu-lui. 
Nu-şi mai amintea de câte ori Simeon îi umpluse 
paharul. S-au poate că nu se mai simţea în apele lui, 
dezobişnuit de atâta vreme de lumea civilizată. 

Servită impecabil de un foarte demn steward- 
marinar, cina era excelentă. Marshall nu contenea să se 
întrebe cum reuşise Simeon să procure materii prime 
pentru numeroasele mâncăruri alese şi vinuri de cea 
mai bună calitate. 


În timp ce stewardul îi turnă un pahar de coniac, 
Simeon se adresă maiorului medic: 

- Aşadar, Jack, curând ne părăseşti? 

- Aşa mi s-a spus. De acum înainte, mă aşteaptă 
regim de cârnaţi şi piure de cartofi! 

Marshall se aştepta ca o să urmeze o conversaţie pe 
aceeaşi temă, dar s-a înşelat, n-a mai urmat nici o 
întrebare şi nici altă explicaţie. Parcă asista la o cină de 
conspiratori. 

De la capătul mesei, auzi vocea lui Gail. Ochii îi 
străluceau şi îşi învârtea verigheta pe deget: 

- Vorbeşte-ne despre Malta, Steven! 

- Ce pot să vă spun? Bombardamente masive, 
precum ştiţi, cu care maltezii au sfârşit prin a se 
obişnui. 

- Bieţii oameni, comentă Jack, maiorul medic, ce pot 
face altceva? 

Stewardul se aplecase şoptind ceva la urechea lui 
Simeon. Acesta se ridică, îşi şterse buzele cu şervetul şi 
anunţă, 

- A sosit un curier motociclist de la Statul Major 
trebuie să merg să văd despre ce este vorba. 

Plimbă privirea asupra celor din jurul mesei şi 
continuă: 

- Vă rog să vă simţiţi că acasă! Robbins vă serveşte 
orice doriţi să beţi. 

Făcând cu ochiul: 

- Bineînţeles orice, afară de şnaps nemtesc. 

Cei doi ofiţeri şi tânăra franţuzoaică au trecut în 
camera vecină. Marshall şi Gail au rămas singuri. 

- Ţineam neapărat să te văd, spuse ea repede ca să- 
ţi vorbesc despre Bill. A 

- Ce mi-ai putea spune? Intrebă el, incapabil să-şi 
ascundă amărăciunea. L-am văzut pe Bill în ajunul 
morţii sale. 

Conversaţia celorlalţi se estompă, până la sfârşit nu 
mai auzea nimic. In tăcerea ce domnea în sufragerie, 
Marshall observă respiraţia precipitată a lui Gail. 


- Tu nu înţelegi. Nici n-ai putea şi nici nu vrei a 
înţelege! 

- Poate! Replică el, dar ştiu că erai soţia lui Bill şi, în 
timp ce el se bătea în Mediterana, ai decis să-l părăseşti 
ca să te măriţi cu Simeon. Mai este ceva de spus? 

Gail se ridică şi se apropie de şemineu. In trecere, cu 
un gest mecanic, ea redresa ramă strâmbă a unui 
tablou. 

- Bill, continua Marshall, a fost un băiat minunat, n- 
am cunoscut altul ca el. 

Gail se întoarse, figura îi exprima o profundă tristeţe. 

- Da, Steven. Dar lumea nu este făcută numai din 
băieţi minunaţi. Semeni mult cu Bill, de altminteri, 
totdeauna i-ai semănat. lţi mai aminteşti de mică vilă 
de lângă Southampton? 

Ea umbla încet prin cameră, nici nu observă că se 
lovea de mobile. 

- Îmi amintesc când Bill a venit într-o permisie. Eram 
tocmai după trei nopţi de bombardamente, în raiduri 
neîntrerupte. Portsmouth a fost aproape complet 
distrus şi la Southampton am avut sute de morţi şi 
răniţi. Oribil! 

Gail se opri, privi la Marshall şi figura îl luă o expresie 
dura. 

- Bill nici n-a întrebat cum  suportasem 
bombardamentele! Nu-l interesa decât viitoarea sa 
misiune, viitoarea acţiune, echipajul său, submarinul 
său. 

Tonul îi deveni mai blând 

- Ştii bine cum era. 

- De ce te-ai căsătorit cu el? 

- Tu întrebi? Ştii bine de ce! Îl privi pe Marshall, drept 
în ochi. 

- Cu tine doream să mă căsătoresc, dar tu erai aşa de 
sigur că vei muri! Ca toţi ceilalţi prieteni ai noştri! li 
mai aminteşti? Atât de sigur erai că vei fi omorât! 

Mirat, Marshall o întrebă, 

- Eşti sigură de ce spui? 


- Perfect sigură. Am avut timp să mă gândesc la zilele 
petrecute cu Bill, Nu regret nici una dintre ele! 
Niciodată! Dar războiul nu este suportat numai de voi 
bărbaţii, ca Bill şi ca tine! Şi noi, femeile, îl suportăm! 
Trăim şi noi zilele lui odioase, una după alta! Viaţa 
trebuie să continue şi am crezut că dacă mă remărit cu 
Simeon, voi avea un cămin adevărat. Este un lucru 
neobişnuit? 

- Îmi pare tare rău, eu am ţinut mult la Bill. 

- Pentru Dumnezeu, exclamă ea îndreptându-se spre 
el fii sincer! Măcar cu tine însuţi! 

Apoi, revenindu-şi, 

- Când m-am căsătorit cu el, nu ţi-ai dat seama că şi 
tu erai oarecum de vină? Cred că da, după modul cum 
mă priveai. 

Marshall îşi plecă ochii. 

- E greu să spun exact ce am simţit. 

Era lângă el. Aproape îl atingea, ochii ei îi căutau pe 
ai lui, că pentru a-i ghicit gândurile. 

- Vai, Steven... lată ce a făcut războiul din tine! Toată 
seara te-am observat ce mult te-ai schimbat! 

- Războiul te face mai dur. 

Îşi aminti imaginea sa din oglindă, când Tristram s-a 
reîntors la Portsmouth. 

- Şi mai este ceva, Steven! Cauţi să mergi până la 
limita extremă a puterilor tale! In ultimul timp, am avut 
ocazia să văd mulţi oameni purtând uniforma, invitaţi 
de-ai lui Roger. Vorbesc, îşi spun părerile, dar nu 
seamănă cu tine. 

Îi lua ambele mâini, strâns într-ale ei: 

Tonul îi deveni mai blând, 

- Din tine, războiul a făcut o maşină! 

Marshall o privi în ochi, convingerile începeau să se 
prăbuşească, mânia îi trecuse. 

- Încearcă, Gail, să vezi lucrurile aşa cum le văd eu. 
Trebuie să fiu aşa cum sunt, altminteri aş înnebuni. 

Fără să-şi dea seama, o îmbrăţişase, capul tinerei 
femei i se culcase pe piept. El continuă să vorbească, 
cuvintele i se revărsau ca un fluviu. 


- Nu poţi să-ţi dai seama ce viaţă duc! Nici un 
moment de răgaz. Şi nu văd când se va termina. 
Trebuie să dau ordin altora să atace, să atace mereu, 
să mă gândesc la navă, la luptă, la obiectiv! Să fac 
totul, da, totul, pentru că întregul sistem să nu se 
năruie. Nu te puteam face părtaşă la o asemenea 
existenţă, să-ţi impun a fi mereu singură. 

Răspunsul ei a fost abia perceptibil, 

- AŞ fi acceptat cu toată inima toate acestea! 
Marshall o îndepărta, cu mâinile pe umerii decoltaţi. 

- Dar ce-i cu Simeon? 

Gail îi susţinu privirea fără să clipească. 

- Cu el este altceva. El îmi dă siguranţă şi, destul de 
curios, în felul lui, şi el are nevoie de mine. Dar între 
tine şi mine a fost altceva. Indrăzneşti să spui că nu-i 
aşa? 

Se auzi zgomotul uşor al unei uşi deschizându-se şi în 
pupilele lui Gail, Marshall văzu o undă de îngrijorare. Se 
întoarse repede, simțindu-se năpădit de o iritare 
inexplicabilă. Dar nu era decât cealaltă tânără, Chantal 
Travis, îi privea imobilă şi, foarte simplu, pronunţă: 

- lertaţi-mă! Cred că am greşit camera. Se retrase, 
închizând uşa şi încercând o scuză. 

- Am crezut că... 

Surprins de cum arată figura lui Gail, Marshall a 
întrebat-o: 

- Ce-i cu tine? 

Foarte încet, Gail se îndepărtă. 

- Ce mutră ai făcut, Steven, când s-a deschis uşa! 
Credeam că era Roger şi mie mi-a fost teamă şi, 
oarecum ruşine. Dar tu aveai aerul unuia gata să ucidă! 

Marshall ridică din umeri, 

- Poate chiar eram în stare... 

Privi la masa părăsită. Ce să facă, nu mai era un om 
ca ceilalţi, avea dreptate Gail. Se simţea descurajat, 
chiar înspăimântat. 

- Steven, reluă Gail cu însufleţire, dacă ar fi să ne 
regăsim într-o zi, fără reproşuri, fără comparații, mă 
agăţ de amintirea pe care tu o ştii. Am nevoie de ea! 


Marshall îşi aminti de Frenzel cu fotografiile lui, de 
maşinistul Willard şi mama acestuia, precum şi de 
Gerrard, probabil, în acest moment era sfâşiat 
sufleteşte ca Bill altădată, între necesitatea de a pleca 
de lângă soţie şi dorinţa de a mai rămâne. 

Poate că Gail avea dreptate: era furios că ea se 
căsătorise cu Simeon. Mai puţin din cauza lui Bill, decât 
din cauza lui însuşi. Oricum, era prea târziu. Pentru ea, 
ca şi pentru el. 

- Nu mai este cazul să discutăm! spuse el, privind-o 
drept în ochi. Între noi totul s-a sfârşit. 

- Numai fiindcă tu vrei să fie aşa, Steven. 

Din vestibul, un murmur de voci marca plecarea 
invitaţilor. 

- Nu mai este vorba de ce vreau eu şi nici de ce vrei 
tu. 

Se deschise uşa, de astă dată intră Simeon. Îi privi cu 
aer înţelegător, apoi, surâzând, îşi puse mâinile pe 
umerii lui Gail. 

- Aţi schimbat confidenţe şi amintiri? Foarte bine. 
Acum copii, petrecerea s-a terminat! 

Marshall aprobă cu un gest din cap „Chiar aşa, gândi 
el, din multe puncte de vedere”. 


CAPITOLUL 7 
A DOUA REPRIZĂ 


A doua zi după cina de la Simeon, Marshall află că 
instrucţiunile se schimbaseră, data plecării fusese 
devansată cu douăzeci şi patru de ore, adică urmau să 
pornească la drum chiar în acea seară, la orele 20,00. 

Malurile  Loch-ului începeau să se învăluie în 
obscuritate instalat la biroul din cabina sa, Marshall 
proceda la ultimele verificări, deocamdată prea 
preocupat pentru a se gândi la cele ce-i rezervau zilele 
următoare. 

Alături de el, în picioare, cu braţele încrucişate. 
Gerrard îl privea semnând raportul de plecare. În culoar 
şi deasupra, pe punte, un constant du-te vino de paşi 
marcau că totdeauna forfota ultimelor pregătiri de 
plecare. 

Gerrard se întorsese chiar în acea dimineaţă cât p-aci 
să rateze plecarea din cauza devansării datei. 

- Cred că totul este în regulă, declară Marshall, 
proviziile, combustibilul, muniţiile şi apă potabilă. Ai 
inspectat echipamentul? 

Gerrard răspunse mai întâi cu un gest, părea obosit. 

- Da, sir. A trebuit o adevărată luptă ca să depozităm 
tot calabalâcul suplimentar ce ni s-a dat să îmbarcăm, l- 
am împărţit cam peste tot. Doar după ce vom consuma 
o bună parte din provizii, vom avea loc să respirăm mai 
În larg. 

Cu surâs amar, adăugă: 

- Şi ne întoarcem în Mediterana! Cine ar fi crezut? 
Buck îşi băgă capul prin uşa întredeschisă, 

- Căpitan-comandor Simeon urca la bord, sir. 

Vocea îi era cam răguşită, amintire de la faimoasa lui 
partidă de pescuit. „Dar pescuitul nu-i justifica nici 
cearcănele din jurul ochilor, nici expresia de 
satisfacţie”, gândi Marshall, apoi îi răspunse, 


- Foarte bine, Buck. Se adresă lui Gerrard: 

- Poţi merge să-ţi vezi de treabă, pornim peste vreo 
treizeci de minute. Ar fi timpul să începi a te distra cu 
rigla de calcul. 

Repetarea acestei vechi glume a lor n-a adus decât 
un slab surâs pe buzele lui Gerrard.. 

- Suntem aşa de încărcaţi, sir, încât să ne ferească 
Dumnezeu de necesitatea de a ne scufunda urgent! 

Simeon tocmai intră în cabină şi Gerrard plecă. 

- Totul este gata, începu Simeon, numărând pe 
degete am făcut toate verificările, am cenzurat 
corespondenţa expediată de echipaj şi am trimis-o la 
poştă. Cred că nu s-a uitat nimic. 

- De ce ni s-a devansat ora plecării? 

- Pentru multe motive, răspunse Simeon, la Greenock 
se adună vase pentru un convoi ce se va îndrepta spre 
vest şi mâine, în canalul navigabil, vor opera dragoarele 
de mine. Nu este cazul să vă întâlniți cu alţii pe drum 
fără să mai vorbesc de foştii stăpâni ai navei voastre, 
atraşi de convoiul ce se pregăteşte să pornească la 
drum. 

- Comandorul Browning nu s-a întors? Simeon îşi 
încruntă sprâncenele. 

- Nu văd legătura între întoarcerea lui şi plecarea 
voastră! 

„Nu-i mulţumit că am întrebat”, gândi Marshall, 
uitându-se calm la Simeon. Era sigur că ghicise: Simeon 
precipitase plecarea ca să aibă loc în absenţa lui 
Browning. Dorea ca toate meritele operaţiei să-i revină 
lui. 

- O simplă întrebare, răspunse Marshall, cu oarecare 
întârziere. 

O clipă. Simeon îl privi cu ochi cam bănuitori. 

- Curând după plecarea voastră, reluă el, veţi întâlni 
o vedetă care vă va aduce trei agenţi de-ai noştri pe 
care îi veţi lua la bord. Am aranjat ca bagajele lor să fie 
de pe acum aduse la bord, dar prezenţa persoanelor 
trebuie să rămână secretă până în ultimul moment. 

- Am înţeles, ţi-e teamă de ceva? 


- Sunt doar prudent. Trebuie luate toate precauţiile, 
totul trebuie prevăzut. Munca de securitate seamănă cu 
cea pe care o îndeplineşte submarinistul atunci când 
efectuează o primă probă de imersiune la mare 
adâncime. Dacă nu ia toate măsurile, nu va mai apucă 
să regrete că nu le-a luat. 

Schimbă vorba, suspinând, 

- Această cabină este mai spațioasă decât cea pe 
care am avut-o pe ultimul submarin. 

Marshall continua să-l studieze cu atenţie pe Simeon. 
Cum de nu observase până atunci că personajul părea 
deplasat la bordul unui submarin? Lucru de care, parcă 
şi cel în cauză îşi dădea seama. 

Deasupra se auzea hârşiitul parâmelor de oţelul cocii 
şi subofiţerul Cain îşi muştruluia echipă. Se apropia ora 
plecării. 

Pe culoar, mateloţii se înghesuiau din ce în ce mai 
numeroşi şi se auzeau frânturi de conversații despre 
isprăvile lor de pe uscat. Liniştiţi, indiferenți la cele ce-i 
aşteptau. 

- Ce?! Te-ai dus la muierea aceea, prostănacule? Nu 
mi-au văzut ochii una mai urâtă ca ea! Trebuie că ţi-ai 
pierdut minţile! 

l-a răspuns o voce, în defensivă, 

- Ei aşi! Parcă tu te uiţi la gură sobei când aţâţi focul. 

Simeon surâse, îngăduitor, 

- Cred că nu se vor schimba niciodată! 

- Tocmai pe asta mă bizui, replică Marshall. 

Şi se ridică, verificându-şi buzunarele pentru a se 
asigura că luase cu el toate cele de care va avea nevoie 
în orele următoare. 

insoţit de Simeon, a mers la postul central. Încă o 
dată, Marshall remarcă contrastul dintre Simeon, în 
ţinută lui imaculată, şi oamenii echipajului. Pulovere 
groase, cizme marinăreşti, pantaloni peticiţi şi tot felul 
de tichii de lână. 

Poate nu ar strica să i se reamintească lui Simeon de 
responsabilitatea sa faţă de oamenii aceştia, care-şi 


pun pielea la bătaie încercând să traducă în viaţa cele 
plănuite. 

Aplecat asupra tabloului de comandă, Frenzel discuta 
cu Kerville, şeful electrician. Aruncă o privire spre cei ce 
intrau, dar Marshall n-a fost prea sigur că Frenzel îşi 
dădea seama de prezenţa lor. De când Browning îi 
anunţase moartea alor săi, Frenzel nu se mai interesa 
decât de maşinile sale. Acordându-le şi mai mult timp şi 
atenţie decât înainte. 

Urcând spre scara spre punte, Marshall se întrebă 
cum îşi va lua Simeon rămas bun. Fără îndoială, îi va 
ura noroc, va face câteva remarci despre riscurile 
misiunii şi o aluzie la Gail. 

S-au oprit alături un moment privind la mateloţii care, 
pe punte, filau parâmele“, sporovăind cu camarazii de 
pe micul submarin alăturat. Buck şi. Warwick se 
plimbau în lung şi-n lat, pe pasarelă, Blythe verifica 
starea portavocelor, a lămpii de semnalizare şi a 
curelelor de siguranţă, absorbit de lucru, fluierând 
printre dinţi. Dintr-o portavoce se auzi un glas răguşit. 
Blythe a recepționat mesajul şi l-a repetat imediat lui 
Marshall, aflat la câţiva paşi. 

- Staţia radio raportează, sir, plecarea peste zeci 
minute. Lima este la punctul stabilit, gata pentru pilotaj. 

- Răspunde „primit mesajul”. Marshall se adresă lui 
Simeon, 

- Mai rămâi un moment cu noi. 

Cu toată penumbra, Marshall observă că, de astă 
dată Simeon a avut un moment de ezitare, apoi a 
răspuns scurt, 

- Nu, mai bine să mă întorc la cabina radio de pe 
Guernsey. |n caz că ceva nu merge, eu trebuie să iau 
decizia cuvenită. 

„Nu fără satisfacţie, Marshall constată în gând că 
personajul rămânea acelaşi. Simeon strânse mâna lui 
Marshall, îi ură noroc şi porni spre puntea lui Guernsey. 


50 Desfăşurarea cu încetul a unei parâme sau a unui lanţ, în timpul 
manevrei unei nave. 


Marshall zâmbi. Îşi încheie gulerul impermeabilului şi se 
îndrepta spre portavoce. Auzi zgomotul retragerii 
schelei după trecerea lui Simeon şi se aplecă asupra 
portavocei. 

- Postul central? Aici comandantul. Pregătiţi-vă de 
plecare. Gata motoarele principale! 

Pasarela a început să vibreze când s-au pus în funcţie 
dieselele. 

Privind pe deasupra balustradei, Marshall adăugă: 

- Fiţi gata! Buck ridică braţul. 

- S-au redus parâmele la prova, şi la pupa, sir! 

Oamenii de veghe şi-au luat poziţiile la posturi, 
ajustându-şi fiecare binoclurile de noapte, cu o grijă 
specială ştiind că în spate se afla comandantul. 

- lat-o pe Lima! anunţa Blythe. Ocoleşte prova lui 
Guernsey. 

- În regulă. 

Brusc, Marshall îşi aminti de Gail. De pielea ei 
catifelată, de parfumul părului ei. „Războiul a făcut din 
tine o maşină.” Işi strânse pumnii. S-o ia naiba! Putea el 
deveni altceva? 

Pe puntea de comandă a lui Guernsey clipi o lumină. 
Nici nu se terminase bine transmisia, şi Blythe confirma 
recepţia cu lampa sa, apoi comunica lui Marshall 
mesajele, 

- Plecaţi când sunteţi gata apoi noroc la vânătoare! 

- Bine. Comunică aceste mesaje şi postului nostru 
central. 

Marshall ezită, deşi ştia că Blythe aştepta, inevitabil 
urmărea, 

- Şi transmite-i lui Guernsey mulţumiri pentru ajutorul 
dat. 

Oare cele două nave se vor mai regăsi vreodată 
ancorate alături? Marshall se îndoia. Peste o zi sau 
două, probabil că nava bază va primi o nouă misiune. 
Nu lipseau proiectele poate lansarea unui submarin 
experimental, a unui nou sistem de detecție submarină 
sau poate acele dane flotante reclamate de atâta 
vreme de necesităţile războiului. 


Revenind la prezent, Marshall se scutură şi ordonă: 

- Mola pupa! 

Apoi, forţându-se să nu se mai gândească la nimic, 
aşteptă. O briză uşoară împingea nava, despărţind-o de 
micul submarin alăturat. 

- Amândouă maşinile încet înapoi! Făcând un semn 
cu mâna lui Buck: 

- Mola prova! 

Cu pupa înainte, submarinul se depărta de Guernsey 
care îl domina cu toată înălţimea ei. Apa alunecă peste 
balasturi formând o arcuire de spumă albă. Se auzi 
pocnetul capacului de pe puntea prova închizându-se, 
parâmele erau puse la adăpost de apă sărată a mării. 

- Lima i-a viteză, sir. 

- Foarte bine. 

Marshall ordonă prin porta-voce: 

- Stop maşinile! 

Urmărea cu privirea semnalul luminos albăstrui de la 
pupa iahtului Lima şi siajul format de un trauler în 
trecere. 

- Amândouă încet înainte! Douăzeci de grade babord! 

- Aici Gerrard, sir, ţinem după lumina lui Lima? 

- Da. 

Marshall auzi periscopul înălțându-se în lăcaşul său. 

- Peste o oră vom îmbarca nişte pasageri. 

Simţi nava virând la manevrarea cârmei. Gerrard o 
ţinea bine în mâini. 

- Oamenii de pe punte, jos! 

Marshall căuta să-şi aranjeze  binoclul pentru 
vizibilitate de noapte, dar casele de pe țărm 
dispăruseră din vedere, îşi aminti de precedenta să 
plecare pe mare, de bătrâna doamnă şi de pisica ei. 

Într-o parte a parapetului apăru capul lui Buck, 

- Camuflajul turelei a fost strâns pe punte, sir! 
Mateloţii se înghesuiau la coborâre. Cu ochii spre coasta 
obscură, Warwick se apropie de Marshall care dădea 
instrucţiuni lui Blythe': 

- Atenţie! Când va fi semnalată şalupa, verificaţi-i mai 
întâi indicativul! 


Marshall era precaut, îl credea capabil pe Simeon să 
trimită o altă vedetă, pentru a se asigura că Marshall nu 
se lăsa înşelat. De altminteri, Marshall recunoştea că 
Simeon şi Browning organizaseră cu mare pricepere 
plecarea submarinului. Nu fusese o treabă uşoară să se 
realizeze pornirea U-Boot-ului fără ca acesta să fie 
reperat de patrulatoarele de coastă şi de alte nave. 
Fără a mai vorbi de nenumărate alte precauţii, precum 
păstrarea secretului repartizării echipajului, aprovi- 
zionarea cu combustibil etc. 

- Coboară, ordonă Marshall lui Buck, şi inspectează 
cum a fost aranjată încărcătura. Nu ţin deloc să văd 
cutii de conserve rostogolindu-se prin compartimentul 
prova! 

De fapt, era sigur că operaţia se executase cu grijă, 
dar dorea să rămână singur cu Warwick. 

- Am înţeles, sir! replică Buck, care probabil ghicise 
motivul adevărat al ordinului. 

Marshall privi câtva timp la lumina din pupa Limei şi 
la siajul de spumă albicioasă pe care mică navă o lăsă 
în urmă. Apoi se adresă lui Warwick, 

- Mă duc la pupa să arunc o privire asupra 
„umbrelei”, camuflajului nostru. 

Observă surpriză pe figura tânărului locotenent. 

- Secundul conduce nava din postul central, dar e 
bine că nici dumneata să nu scapi din vedere semnalul 
Limei. Ea va observa înaintea noastră întâlnirea cu vreo 
navă. 

Cobori apoi scara spre punte şi cu mâna sprijinită pe 
balustradă, simţi împroşcături de apă pe impermeabil. 

Mecanicii de pe Guernsey făcuseră o treabă bună, 
strânsă umbrela ocupa puţin loc. Era bine fixată, lucru 
de care Marshall se convinsese prin câteva lovituri cu 
tocul încălțămintei dar nu va rezista nici o clipă când 
prima grenadă va exploda în apropierea submarinului. 
Se întoarse pe pasarelă. 

- Nu seamănă deloc cu prima noastră plecare, nu-i 
aşa, Warwick? 

Acesta n-a răspuns imediat. 


- Mi se pare, sir, că abia ne-am întors şi deja... 

- Şi eu sunt de aceeaşi părere. Nu avem însă ce face. 
Lumina zilei era pe sfârşite, colinele țărmului începeau 
să se estompeze, Loch-ul intrase în completă 
obscuritate. 

- Nu credeam să ne mai întoarcem în Mediterana. Lui 
Marshall vorbele îi ieşeau din gură parcă fără voia lui. 

- Mai ales după cele ce am îndurat acolo, timp de 
paisprezece luni afurisite! 

Marshall îşi strânse pumnii în buzunare, ce mai putea 
adăuga? Paisprezece luni! Şi, de astă dată, câte vor mai 
fi? Cine putea prevede? 

- Credeţi că vom avea necazuri, sir? 

Marshall îşi aminti de cele spuse lui Gail. Oare asta 
fusese ieri seara? „Trebuie făcut orice, pentru că 
întregul sistem să nu se năruie!” 

Dar lui Warwick îi răspunse: 

- Nu cred. 

Cu tot frigul, simţea transpiraţia rece sub şapcă. 

- Nu cred că vom întâmpina dificultăţi pe care să nu 
le putem rezolva. 

„Eşti un mincinos, un mincinos! De ce nu-i spui 
adevărul?” gândi Marshall, dar cu voce severă continuă, 

- Spune timonierului că se menţine prea departe de 
pupa babord a Limei! Ştii bine, sublocotenente, că 
trebuie să iei în primire cartul! Procedează deci în 
consecinţă! 

- Da, sir, iertaţi-mă. 

Warwick se precipită spre portavoce. 

Blythe îi privea pe amândoi, spunându-şi în sine 
„Warwick este un băiat bun, dar încă nu este călit 
pentru ceea ce i se pretinde. Marinarii l-au poreclit 
„lepuraşul”, dar fără răutate. Slavă Domnului! Bine că 
pe pasarelă sunt acum eu şi nu prăpăditul ăla de Buck 
sau Devereaux, bine poreclit „Gomosul”? Aia ar fi 
mirosit că, „Bătrânul” Marshall îşi făcea probleme cu 
Warwick”. Îşi frecă mâinile ca să le încălzească şi se 
gândi la soţia lui, acolo, la Gosport*!. Privi la silueta lui 
Marshall, care se zărea vag după parapetul pasarelei. 


„Bietul om! Trebuie să ridice tuturor moralul când, de 
fapt, el însuşi ar avea nevoie de aşa ceva” 

Urmărind lumina Limei, U-192 se deplasa rapid pe 
suprafaţa Loch-ului, într-o linişte abia tulburată de 
slabul fâşâit al apei despicată de etravă. Se auzi vocea 
lui Gerrard: 

- Postul central, către comandant. Peste câteva 
minute, trebuie să îmbarcăm pasagerii, sir. 

- Foarte bine, secundule. Spune subofiţerului Cain să 
trimită urgent oameni pe punte. 

După o pauză, se auzi tropăit de paşi pe scară din 
spate. 

- Acolo sus totul merge bine, sir? mai întrebă Gerrard. 

- Cum? De ce să nu meargă bine? 

Marshall îşi şterse faţa cu dosul mănuşii şi adăugă, 
îngăduitor: 

- lartă-mă, Bob! Nu lua în nume de rău că te-am 
repezit! 

În acelaşi moment, Blythe anunţă: 

- Lima semnalizează, sir, „Ambarcaţiune la tribord” 

Marshall privi prin binoclu într-adevăr, şalupa era 
acolo, o mică pată neagră pe mare. 

- Stop maşinile! Spune-i lui Cain să fie gata! 

Observă că Lima îşi continuă drumul fără să-şi 
modifice capul.  Precauţie  înţeleaptă, dacă un 
observator invizibil privea, totul îi părea normal. 

De pe şalupă, o lanternă electrică lansă un semnal 
peste suprafaţa Loch-ului. 

- Indicativul, sir, spuse Blythe, l-am verificat! 

- Confirmă primirea! 

Marshall înainta pe grătarul din tribordul pasarelei ca 
să urmărească şalupa. Cu motorul ţăcănind, mica 
ambarcaţiune se apropia de submarinul care îşi vedea 
încet de drum. Era momentul să se acţioneze repede. 

O comandă, o parâmă dată peste bord, un hârşâit de 
lemn pe oţelul cocii şi, fără ceremonie, au urcat la bord 
trei siluete. După mai puţin de un minut şalupa îşi 
schimbă direcţia, îndepărtându-se. 


- Amândouă încet, înainte! Puntea submarinului 
trepidă uşor. 

- Măriţi viteza până veţi reocupa poziţia stabilită! 
Marshall zări pe cei trei pasageri dispărând prin 
tambuchi. Un moment el se întrebă ce fel de oameni 
erau cei ce se ofereau voluntar pentru o misiune atât 
de periculoasă. Mai avusese şi altă dată asemenea 
pasageri la bord, dar prea scurt timp pentru a lega 
cunoştinţe. Ceea ce era mai bine date fiind pericolele 
ce-i aşteptau. Cei ce se îmbarcau executau acum numai 
partea cea mai uşoară a misiunii lor. 

- Trebuie să merg să salut pe musafiri, Warwick. 
Spune-i lui Buck să vină să mă schimbe. 

- Şi eu vă pot schimba, sir! 

Marshall ezită, nu-i vedea clar figura, dar după tonul 
vocii înţelegea că Warwick ardea de dorinţa de a se 
face util, de a fi pus la încercare pentru a dovedi altora, 
cât şi sie însuşi, ce era în stare. 

- Ai dreptate, spuse Marshall, punând mâna pe mi- 
neca tunicii lui Warwick, îţi dau nava în seamă! 

Apoi cobori. În postul central, toţi îşi vedeau de 
treabă. Gerrard la periscop, cu ambele mâini pe scaunul 
timonierului, Devereaux supraveghea  repetitorul 
giroscopului*?. Willard îi prezenţa lui Frenzel un carnet 
de note, pe care şeful a aruncat o privire, înainte de a-l 
semna cu iniţiale, îndreptându-se spre pupa. Tânărul 
mecanic îl observă pe comandant. Cu un gest 
prietenesc, Marshall îl întrebă, 

- Merge, merge? 

- Da, sir, răspunse acesta zâmbind. Vă mulţumesc, 
sir! 

Frenzel întoarse capul pe jumătate, înţelese şi îşi 
îndreptă privirea din nou spre panoul de comandă. 
Marshall porni spre careu. La intrare, aproape se ciocni 


52 Dispozitiv care repetă indicaţiile giroscopului. Aparatul modern 
care indică în permanenţă drumul navei, înlocuind compasul 
magnetic (busola). 


cu Churchill care ieşea grăbit, cu un ibric de făcut cafea 
în mână.. 

- Mare comedie, sir! 

Mirat, Marshall privi pe Churchill îndepărtându-se şi 
intră în careu. Cei trei pasageri îşi  descheiau 
hanoracele, îşi scuturau picăturile de apă de pe mâneci 
şi pantaloni. Unul dintre ei, înalt şi slab, îl întâmpină pe 
Marshall cu mâna întinsă: 

- Numele meu este Carter, sir. Vom căuta să vă 
stânjenim cât mai puţin cu prezenţa noastră. 

- Suntem bucuroşi că vă avem la bord. Carter reluă, 

- Vă prezint pe Toby Moss. Cât despre ai treilea 
component al echipei, cred că-l cunoaşteţi: d-na Travis. 

Dându-şi la o parte gluga hanoracului, tânăra îl privi 
pe Marshall cu acel amestec de gravitate şi tristeţe pe 
care îl remarcase când o cunoscuse. 

- Aşa este, spuse Marshall fără emoție aparentă, ne- 
am mai întâlnit. 

Tânăra n-a surâs. 

- Pot dormi oriunde, sir, nu va faceţi griji. Revenit cu 
ibricul plin cu cafea fierbinte, Churchill îi întinse tinerei 
o ceaşcă metalică, pe care ea o luă, spunându-i: 

- Minunat, îţi mulţumesc! 

Părea să fi uitat complet de Marshall. 

- D-na Travis va avea la dispoziţie cabina mea, 
declară acesta cam confuz. Aici în careu sunt două 
cuşete, unul dintre titulari este totdeauna de cart şi pot 
s-o folosesc eu pe cea liberă. Voi comunica cele 
necesare secundului. 

Moss, cel mai scund dintre cei doi bărbaţi, cu 
înfăţişare tipic italiană, exclamă, zâmbind uşor, 

- Voi fi atât de aproape şi totuşi departe de casa 
mea! Interesant! Cred că această expediţie îmi va 
plăcea. 

Carter îşi scoase hanoracul şi se aşeză. Purta o ţinută 
de campanie de infanterist, doar cu cele trei trese de 
maior. 

- Îmi închipui că ştiţi de la căpitan-comandorul 
Simeon ce aşteptăm noi de la dumneavoastră. 


Marshall îi confirma cu un gest privind la tânără. 
Ţinea ceşcuţa cu ambele mâini îşi bea pe îndelete 
cafeaua ca un copil. 

- Sunt la curent cu toate, răspunse Marshall, bagajele 
vă sunt depuse la prova. 

- Admirabil. 

Ridicând capul, doamna Travis observă că Marshall o 
privea. 

- Cred domnule comandant, că ai petrecut bine 
aseară? ` 

Privirea ei era calmă, oare îşi bătea joc de el? li 
reproşa ceva? Nu-şi dădea seama. Marshall răspunse, 
scurt: 

- Destul de bine. 

- Aşa mi s-a părut şi mie. 

Se auzi o voce: 

- Comandantul este chemat pe pasarelă. 

Marshall ieşi precipitat din careu şi urcă scara, spre 
pasarelă. Tânăra părea că nu-i mai dă atenţie. Când 
Marshall ajunse pe pasarelă: 

- Îmi pare rău că v-am deranjat, sir, îi spuse Warwick. 
Lima a semnalat prezenţa unei mici nave în apropiere, 
dar nu era decât o bucată de lemn plutitoare. 

Warwick credea că făcuse o enormă greşeală, dar îl 
linişti îndată. 

- Nu face nimic, sublocotenente, îi răspunse Marshall, 
abia trăgându-şi sufletul din cauza grabei cu care 
venise, mai bine un exces de prudenţă, decât să regreţi 
ceva. 

Prin tambuchiul deschis parveneau râsete, oare 
împreună cu tânăra râdeau de el? D-na Travis era o 
amică de-a lui Simeon şi poate povestise camarazilor 
că-l surprinsese pe el, Marshall, cam prea aproape de 
Gail. Îşi scoase şapca şi-şi trecu palma peste păr. 

Acum tânăra se afla la bordul navei comandată de el. 
Împreună cu el, că toţi ceilalţi, până ce... Brusc îşi 
aminti de anxietatea latentă care părea că n-o 
părăseşte niciodată, de felul ei de a observa şi ascultă. 
Oare nu semăna cu el? Angajată într-o acţiune pe care 


o detesta, o aventură căreia nu era sigură că-i va 
supravieţui. Aceasta asemănare îl mai linişti. Amândoi 
erau angajaţi în aceeaşi bătălie. 

Îi veni în gând şi Simeon, vinurile ce le oferise, 
stewardul împrumutat de la amiral, maşina lui, noua lui 
soţie, pe toate, el le manevră ca pe nişte marionete. 

Warwick i se adresă: 

- Aţi spus ceva, sir? 

Marshall îl privi mirat, gândind „trebuie să mă 
supraveghez!” 

- Nu, gândeam cu glas tare, nu da atenţie! 

Pe țărm, foarte departe, lucea o lumină, un ochi 
gălbui în noapte. Cineva deschisese uşa ca să privească 
cerul nocturn. Ce n-ar fi dat să fie în locul lui! Să calce 
pe iarbă, piatră, şi pământ, nu pe oţel umed! 

Consulta oră pe cadranul luminos al ceasului. Mai 
erau treizeci şi cinci de minute până la proba de 
imersiune. După care, Lima, îi părăsea, ca să-şi vadă de 
alte treburi. 

Cu binoclul, el căută din nou mica lumină dar 
dispăruse. La orizont, intersecţia pământului cu bolta 
cerească se estompase. 

- Cercetaţi cu toată atenţia de jur împrejur! ordonă el. 

A făcut o pauză pentru a lăsa celor ce-l ascultau 
timpul necesar ca să înţeleagă că recomandarea nu era 
numai formală. 

- După ce ne despărţim de Lima, orice navă zăriţi, va 
fi una inamică. 

Îşi imagina perfect cum va decurge călătoria lor ca şi 
cum urmărea o hartă. La noapte vor intra în Atlantic şi 
vor trece prin apropierea multor insule obscure, cu 
malurile adânc crestate, cu denumiri vechi de când 
lumea. Apoi vor cobori spre sud spre Golful Gasconiei şi, 
navigând de-a lungul coastelor paşnice ale Portugaliei şi 
Spaniei, vor ajunge la Gibraltar, poarta acelei 
Mediterane pe care vor pătrunde din nou. Probabil că 
tare s-au amuzat in ceruri mulţi dintre inamicii morţi, 
scufundaţi de el, când au aflat că urma să se reîntoarcă 
în Mediterana şi încă la comanda unui U-Boot capturat! 


Dacă lumea cealaltă există, probabil că aceşti foşti 
inamici se mai distrau şi acum, şi-l aşteptau să vină 
printre ei ca să le povestească pe larg cele pătimite. 

Din nou gândurile i se îndreptară spre tânără din 
careu. Probabil că mai mult ca oricând era frământată 
de temeri. 

- Spune să ne aducă cafele, Warwick! Toţi avem 
nevoie. 

Ştia ce le trece prin minte, lui Warwick şi celor de 
veghe. Erau mai destinşi şi recăpătau încredere. „Ei 
cred,” gândi Marshall cu un surâs amar „că sigur de 
sine, comandantul este calm. Preocupat numai de 
misiunea să, un supraom, pe care nimic nu-l clinteşte”. 
Churchill tropăia pe treptele scării cu ibricul de cafea în 
mâini. „Fie ce-o fi, gândi Marshall. Incepe a doua 
repriză!” 

Primele trei zile de călătorie spre sud, spre Golful 
Gasconiei, au fost marcate de câteva incidente tehnice, 
în legătură cu starea navei, şi atât de frecvente încât 
mulţi din echipaj începuseră să se întrebe dacă nu vor fi 
constrânşi să se întoarcă la bază. 

Chiar Marshall şi-a pus de câteva ori aceeaşi 
întrebare, fără însă să-şi  împărtăşească cuiva 
îngrijorările. Culmea e că submarinul revenise din 
precedentă sa expediție fără avarii sau pierderi, după 
ce scufundase două U-Boot-uri inamice. De astă dată, 
însă, nava părea a-i avertiza cu răutate că, incomplet 
domesticită, refuza să mai asculte de noii săi stăpâni. 

În prima zi s-a constatat o scurgere la manşonul 
periscopului. A survenit într-un moment foarte dificil, 
când submarinul naviga prin zone periculoase şi se 
apropia de canalul Mânecii, pe care trebuia să-l 
străbată în timpul acelei zile. Frenzel şi mecanicii lui au 
terminat reparația tocmai la timp. A doua zi, ofiţerul de 
cart raporta o altă scurgere: aerul dintr-o torpilă 
introdusă în tub strecură prin coca cu o viteză 
alarmantă şi bolborosea ieşind la suprafaţă. Navigând la 
adâncime periscopică, bulele de aer puteau fi zărite 
chiar şi de un orb. 


Şi, colac peste pupăză, arborele motorului principal 
tribord a început să se încălzească, obligându-i să 
navigheze la suprafaţă într-o zonă încă accesibilă 
patruloarelor de coastă şi avioanelor de vânătoare. 

In fine, pana cea mai supărătoare a fost blocarea unei 
valve de admisie care i-a pus lui Frenzel o problemă ce 
părea insolubilă, dar unul dintre mecanicii lui a 
descoperit că valva nu mai funcţiona din cauza unei 
bucăţi de cârpa uitată acolo de un lucrător neglijent de 
la nava bază unde revizuiseră submarinul, o eroare 
omenească, dar care a contribuit la afectarea moralului 
echipajului. 

După care, submarinul păru a consimţi să mai lase 
răgaz echipajului. Au putut naviga mai repede, la 
suprafaţă şi să-şi încarce acumulatorii, fără alt incident. 

Marshall nu prea avusese timp să stea de vorbă cu 
pasagerii săi. Pe tânăra a zărit-o doar de două sau de 
trei ori, totdeauna şezând parcă neclintită într-un fotoliu 
din cabina lui, cu ochii deschişi, dar cu privirea 
pierdută. 

In dimineaţa celei de a treia zi, el se afla în careu, 
somnolând deasupra unei ceşti cu cafea. Churchill 
debarasa masa de resturile micului dejun şi pregătea 
tacâmurile pentru ofiţerul al cărui cart urma să se 
termine. Zgomotul asurzitor al dieselelor se amesteca 
cu cel al mobilelor şi veselei scuturate de trepidaţia 
provocată de mersul submarinului la suprafaţă. Marea 
era agitată, vizibilitatea foarte redusă. Rămas pe 
pasarelă până în zori, Marshall fusese surprins de 
brusca schimbare a vremii. Nu era frig, dar valurile 
asaltau coca şi loveau furios turela că în toiul iernii. 

Marshall bea multă cafea neagră, băutura îl 
reconforta şi avea nevoie de aşa ceva. Rarele momente 
de repaos ce îşi acorda erau totdeauna întrerupte de 
probleme urgent de rezolvat. In general, nu era 
nemulţumit de cum începuse misiunea. Avuseseră 
necazuri, dar le rezolvaseră fără ajutor din afară. Spera 
că până şi bobocii echipajului şi-au dat seama. 


În jurul lui, dincolo de perdelele lăsate, ceilalţi ofiţeri 
dormeau, deocamdată eliberaţi de răspunderi şi ne mai 
fiind obligaţi să-şi stoarcă minţile şi trupurile de puteri. 
Îi lipsea destul de mult cabina sa, fapt de care se miră. 
Câteodată, în careu, încercând să doarmă în spatele 
perdelelor cuşetei sale, avusese impresia că ceilalţi 
acolocatari nu îndrăzneau să vorbească între ei, parcă îi 
reproşau că-şi impusese prezenţa acolo. Temeri 
nejustificate, toţi îl agreau şi de când porniseră, toţi 
fuseseră prea ocupați ca mai intereseze de asemenea 
amănunte. 

Submarinul plonja în golul unui val şi Marshall prinse 
ceaşca ce alunecă pe masă. Auzi metalul cocii vibrând, 
cu elicea aproape ieşită din apă. In postul central 
răsunau înjurăturile celor de serviciu. 

Când ridică ochii, o zări pe Chantal Travis. Ţinându-se 
cu ambele mâini de perdeaua oscilantă. Marshall se 
precipita, 

- Dă-mi voie să te ajut! 

A luat-o de braţ şi a ajutat-o să se aşeze pe bancheta 
aliniată de-a lungul peretelui, sub cuşete, era palidă şi 
transpira. 

- E groaznic! spuse ea, m-am simţit teribil de rău. 
Churchill intră în careu şi depuse o ceaşcă pe masă, 
fixată în grătarul de ruliu. 

- Cu ce v-aş putea servi, Miss? 

Marshall îl privi îngrijorat, ştia din experienţă că 
marinarii nu sunt indulgenţi cu victimele răului de mare. 
Dar îşi făcea griji degeaba. 

- Beţi totuşi această cafea, în timp ce mă mai 
gândesc. spuse Churchill. 

Încreţindu-şi fruntea, 

- Jumări din câteva ouă şi puţină pâine prăjită. Şi 
continuă, surâzând, 

- Pentru dumneavoastră, Miss, orice doriţi! Dispăru, 
fără să aştepte răspuns. 

- Nu înţeleg ce mi se întâmplă, spuse tânăra lui 
Marshall, cu voce joasă, privind spre plafon, poate 
zgomotul, mirosul de păcură... 


Marshall o privea, în timp ce ea încerca să-şi bea 
cafeaua. În lumina slabă, figura ei părea foarte tânără. 

- Îmi pare rău, spuse el, din păcate, deseori se 
întâmplă asemenea vreme rea în Golful Gasconiei. 

- Golful Gasconiei? Am ajuns aşa departe? 

- Cred că acum ne aflăm la două sute mile sud-vest 
de Brest. Zonă nu prea periculoasă, dar trebuie să fim 
vigilenţi. 

- Brest! Am fost acolo de multe ori... spuse ea cu 
privirea pierdută. Când crezi că scăpăm de vremea asta 
îngrozitoare? 

Marshall zâmbi, 

- Dacă totul merge bine, la noapte navigăm de-a 
lungul coastei de nord-vest a Spaniei până la Capul 
Finisterre. Apoi, vom urma coasta în afara limitei apelor 
teritoriale ale Portugaliei. Acolo vremea va fi mai 
blândă. 

- Mă bucur! 

Tânăra a tăcut pierdută în gânduri. 

- Soţul dumitale este în Franţa? întrebă el, după o 
ezitare. 

Ea negă din cap, 

- Nu. Este în ltalia, lucrăm împreună, dar nu pot 
spune mai mult. 

Marshall considera inutil să mai insiste şi schimbă 
conversaţia. 

- Sper că oamenii mei sunt amabili cu dumneata. 

- Desigur, mulţumesc. 

Tânăra îşi plimbă privirea peste dezordinea din careu, 
mantale de cart agăţate la uscat, raftul cu pistoale şi o 
grămadă de reviste răvăşite. 

- Aici, pe navă, mă simt înconjurată de prieteni. O 
trecură fiori. 

- Am un sentiment de securitate, care îmi va lipsi, 
adăugă ea după o pauză. 

- Să ştii, declară el curtenitor ca şi dumneata ne vei 
lipsi tuturora şi mie! 

Tânăra se ridică, cu o figură mai relaxată. 


- Cred, domnule comandant, că zilele îţi sunt foarte 
pline. 

Marshall o privi înconjurând masă şi spuse, 

- Să ştii că în privinţa lui Gail şi a mea cred că te 
înşeli, o poveste veche, terminată demult. 

- Nu mă priveşte ! 

Se întoarse spre el cam iritată, după o pauză: 

- Nu mă interesează ce aveţi de împărţit, dumneata 
şi Gail! Nu cer decât să fiu lăsată în pace. 

- Foarte bine, spuse Marshall 

În uşa apăruse Gerrard, cu ochi întrebători. Marshal! i 
se adresă scurt, profesional, dorind să arate să socotea 
încheiată conversaţia cu tânără. 

- Nimic de semnalat, secundule? 

- Nu, Sir. 

Gerrard se aşeză pe o banchetă. 

- Drum doi-zero-patru. Douăsprezece noduri. 

Îşi frecă cu mâna bărbia nerasă, adăugând: 

- Şi mor de foame! 

Churchill tocmai intră, aducând o farfurie cu ouă 
jumări. 

- Ei drăcie! exclamă Gerrard, ce-i asta? Ne aflăm într- 
un mare restaurant? 

Churchill spuse cam stânjenit: 

- Este pentru doamna, sir. Pentru ofiţeri, nu am decât 
ouă în prafuri. 

Chantal îi surâse lui Gerrard, punându-i mâna pe 
umăr. 

- Mănâncă dumneata! Nu sunt încă sigură de 
stomacul meu... Te rog, îmi faci o mare plăcere. 

Gerrard ridică din umeri: 

- În acest caz, foarte mulţumesc! Apoi, se adresă lui 
Churchill: 

- Ouă în prafuri! Dă-le-ncolo! 

Tânăra se pregătea să iasă şi, după o ezitare, întrebă: 

- AŞ putea urca pe punte? 

Nu se adresase lui Marshall, ci lui Gerrard. 

- Doar câteva minute, aerul mi-ar face bine. Gerrard îl 
consulta pe Marshall, 


- Ce credeţi, sir? Cam balansează, acolo sus, dar nu 
prea tare. 

- De acord, răspunse Marshall, anunţă pasarela, 
Warwick este de cart. Anunţă-l şi spune-i să-i 
pregătească o centură de siguranţa d-nei Travis. 

Gerrard aşeză o farfurie întoarsă peste jumări şi 
părăsi careul. 

- Mulţumesc, domnule comandant, spuse Chantal şi 
îşi aranjă hanoracul. iți sunt recunoscătoare. 

Gerrard reveni, în timp ce tânăra ieşea. 

- Drăguţă fată! Păcat că este măritată. 

lritat, Marshall se sculă brusc, 

- Mă duc şi eu să mă dezmorţesc puţin! 

- Bună idee, sir. 

Gerrard atacă lacom pâinea proaspăt prăjită şi 
declară: 

- Până şi pâinea prăjită miroase a femeie! Marshall 
ajunse în postul central, furios pe Gerrard şi pe el 
însuşi, fără să ştie de ce. Aruncă o privire pe harta 
rămase un moment în spatele timonierului, acesta sta 
imobil şi impasibil, ca şi cum ghicise proastă dispoziţie 
a comandantului. 

In afară de cei de cart, restul oamenilor coborâseră 
căutând un pic de odihnă, până va fi din nou nevoie de 
ei. 

Marshall se îndreptă spre scara turelei şi privi spre 
cer, era plumburiu, ici şi colo cu spaţii albastre. Poate 
că vremea se ameliora mai repede decât sperase. Se 
îndreptă spre periscopul prova, era înălţat, un mecanic 
îl gresa. 

- Vreau să arunc doar o privire, îi spuse Marshall. 

Manevră foarte încet instrumentul ca să facă un tur 
de orizont complet, observând valurile ce se spărgeau 
de navă şi asaltau pasarela în lungi şiroaie răsfirate. 
Vizibilitatea rămânea încă foarte slabă, cam până la o 
milă, nu mai mult. ŞI-I imagină pe Warwick pe cei de 
veghe şi tânăra femeie, stând în apropierea 
periscopului. El se află sub ei, dar i se părea că-i 
observa de sus, nu prea distingea clar. Zgomotul 


discret ce însoțea manevrarea periscopului nu-i 
scăpase, desigur, lui Warwick care, poate, îi spunea lui 
Chantal că „Bătrânul” încearcă să vadă ce se petrece 
pe punte. Poate Chantal îşi punea acum mâna pe 
umărul lui Warwick. Aşa cum făcuse adineaori cu 
Gerrard? Tânăra asta se înţelegea bine cu toată lumea, 
doar cu el, Marshall, nu prea. 

Furios, îndreptă obiectivul spre cer. La urma urmei 
poate că Gail avea dreptate spunând că numai el însuşi 
nu-şi dă seama ce teribil se schimbase. 

Brusc alarmat, îşi apăsă ochiul de ocular, apăruse 
ceva ca o licărire printre nori. Privi ca hipnotizat, a 
trecut parcă o veşnicie, apoi licărirea se repetă. Fără 
îndoială, nu se înşela şi strigă, îndepărtându-se de 
periscop. 

- Claxonul! Avion la prova babord! 

Postul central se animă. Marshall alergă la scară, cu 
capul golit de alte gânduri, nu mai conta decât această 
ameninţarea din ceruri. Din cauza hulei puternice, 
poate că inamicul nu observase submarinul, dar un 
lucru era sigur, dintre cei de pe pasarelă, nimeni nu 
observase apariţia avionului. 

leşind prin tambuchi, simţea curentul aerului supt de 
dieselele înfometate. Claxonul începu să sune din 
interior, oamenii de veghe scrutau zărea cu feţele ca 
nişte măşti. Tânăra Chantal se agăţase de balustradă şi 
Warwick tocmai arăta ceva la travers, cu braţul întins, 
parcă înlemnise în acea poziţie. 

Marshall strigă cât îl ţinea gura: 

- Avionul la babord prova! Zboară de la stânga la 
dreapta! Toată lumea jos, la posturile de imersiune! 

Dieselele au fost oprite şi echipa lui Frenzel a dat 
drumul motoarelor electrice. Avionul se apropia, 
zbârnâitul lui devenea tot mai distinct. Cu ochi cam 
speriaţi, cu gesturi stângace, Warwik închidea 
portavocele, dezvinovăţindu-se: 

- Nu l-am observat, sir! Tocmai.. 

Marshall nu-l asculta, după ce desfăcuse centura de 
siguranţă a tinerei, o împingea spre tambuchi. Unul 


dintre cei doi oameni de veghe dispăruse, celălalt sta 
pe capac, aşteptând să ajute tinerei să coboare. Totul a 
durat mai puţin de un minut. Marshall simţea că 
submarinul începe să se scufunde, auzea aerul ieşind 
forţat din balasturi, totul devenea confuz din cauza 
şuieratului provocat de aerul evacuat în grabă. 

Un val enorm lovi pasarela, udându-i leoarcă şi 
răsturnându-i pe Marshall şi pe Chantal Travis. Marshall 
se ridică, o ridică şi pe tânără. Dar tocmai atunci au 
început să pârâie mitralierele avionului, gloanţele 
porneau pe tabla în jurul lor şi o mare umbră le trecu pe 
deasupra capetelor. 

Cu toată grabă, Marshall nu-şi putea lua ochii de la 
matelotul ce aştepta la tambuchi, se răsturnase pe 
spate, cu ambele mâini se ţinea de pieptul din care se 
prelingea o dâră de sânge. Cineva strigă din interior şi 
ţinând-o de mâna pe Chantal pentru a o ajuta să 
coboare, Warwick aproape căzu peste cel ce striga. 

La rândul său, Marshall se lăsă şi el în jos pe scara 
dar mai avu vreme să vadă apa năvălind peste parapet 
înainte de a închide capacul tambuchiului, după care 
răsuci volanul de etanşare deasupra capului. In josul 
scării se ciocni de cei de-al doilea om de veghe şi, 
căutând să-l ajute, degetele i s-au mânjit de sânge. 

Işi impunea să nu ţină seama de gemetele rănitului, 
nu voia să gândească decât la sarcina sa imediată: să 
scape submarinul de pericol! Aşa că ordonă: 

- lmersiune la o sută de metri!5* Amândouă maşinile 
toate viteza înainte! 

Se simţea sfârşit, merse la periscop şi se prinse cu 
ambele braţe. 

- Inchideţi uşile etanşe! Trebuie să ne aşteptăm la un 
atac cu grenade submarine. 

Gerrard îl privea cu resturi de jumări in jurul gurii şi 
pe bărbie. 

- Un avion Liberator, spuse el, abia reluându-şi ritmul 
răsuflării, fără îndoială, echipat cu rezerve suplimentare 
de benzină. 


Ambii supravegheau cadranele şi indicatoarele de 
adâncime şi direcţie. Oamenii de la cârmele orizontale 
se munceau să echilibreze nava. Gerrard anunţă: 

- O sută de metri, sir! 

Din cauza presiunii, în cocă se auzi o puternică 
pârâitură şi un matelot scoase o exclamaţie de spaimă, 
crezând că este vorba de un atac cu grenade 
submarine. Da nu s-a aruncat nici o grenadă. Marshall 
îşi explică acest lucru prin faptul că, probabil, întâlnirea 
surprinsese tot atât de mult pe aviatori, ca şi pe cei din 
submarin. 

În liniştea care se stabilise brusc se auzi glasul lui 
Buck: 

- A murit, sir. 

Marshall privi la micul grup îngrămădit sub capacul 
turelei. Omul de veghe ucis zăcea pe spate, cu gura 
larg deschisă, ca şi cum chema ajutor într-un ultim 
strigat disperat. Buck şi Chantal erau în genunchi lângă 
el. Warwik stătea mai la o parte, cu braţele atârnând 
de-a lungul corpului. Una dintre mâinile lui era stropită 
cu sânge. 

- Eu sunt de vină, murmură Chantal cu vocea înecată 
de lacrimi, n-ar fi trebuit să urc. 

Punând mâna pe braţul lui Warwik: 

- Dumneata n-ai nici o vină. 

Marshall îşi aminti că şi el ezitase după sesizarea 
primei licăriri în obiectivul periscopului, nu a fost sigur 
şi a aşteptat a doua licărire. 

- Nu este greşeala nimănui, spuse el cu voce calmă şi 
hotărâtă. Totdeauna trebuie să ne aşteptăm la apariţia 
unor bombardiere care ne atacă, chiar atunci când nu 
avem motive să credem că se afla în partea locului. 

Culmea era însă că atacantul era un Liberator, avion 
englez, de-al lor, probabil acum ajuns în apropiere de 
bază, unde va povesti că a obligat un U-Boot să intre 
nepregătit în imersiune şi că a împuşcat câţiva nemţoi 
aflaţi pe punte. La drept vorbind, de ceea ce se 
întâmplă la orice oră a zilei şi nopţii, responsabil era 


numai el, Marshall. Şi nu împărțea responsabilitatea cu 
nimeni Continuă: 

- Transportaţi corpul în camera torpilelor de rezervă, 
îl vom scufunda la noapte. 

Chantal Travis plângea încet, cu capul plecat asupra, 
matelotului ucis. 

- Ne ridicăm la cota periscopică? întrebă Gerrard, 

- Peste cincisprezece minute, răspunse Marshall. Vom 
face mai întâi o rapidă inspecţie a cerului şi marii. 

Încercând să surâdă: 

- Mulţumesc că ai acţionat atât de rapid, secundule. 
Am trecut printr-un moment greu! 

Blythe şi un operator radio aduceau o targă. 

- Primul ucis dintre noi! Vino! spuse Marshall, luând-o 
pe Chantal de braţ. 

Încă puternic emoţionată, ea schiţă un gest de 
rezistenţă. 

- Unde? 

- În careu, să luăm câte o cafea, ne va fi de folos 
amândurora. 

Tânăra îl fixă pe Marshall, căutând, parcă, să-i 
citească gândurile. 

Un sfert de oră mai târziu, submarinul revenea la 
adâncime periscopică şi Marshall inspectă cu atenţie 
suprafaţa mării: era pustie, ca şi cerul. 

- Pregătiţi pentru ieşire la suprafaţă. Frenzel, încarcă 
acumulatorii! 

Buck îşi revenise din emoția provocată de moartea 
matelotului: 

- Preiau cartul, sir? După Warwick este rândul meu. 
Aşa că, ceva mai devreme sau mai târziu, îmi este egal! 

- Dar mie nu-mi este egal! replică Marshall. Apoi se 
adresă lui Warwick: 

- Te simţi în formă, sublocotenente? 

Vorbise blând, dar Warwick rămânea sumbru. 

- Da, sir. 

- Bine, schimbă oamenii de veghe şi fii atent! Cu voce 
joasă, ca să nu-l audă ceilalţi: 


- Şi nu mai face mutra asta! | se putea întâmpla 
oricăruia dintre noi. 

- Da, sir, dar dumneavoastră aţi venit tocmai la timp, 
deşi nu eraţi obligat să urcați.. 

Sublocotenentul nu termină, complet calm Gerrard se 
apropia: 

- Gata pentru ieşirea la suprafaţă, sir. 

- Bine, executarea! Schiţă un surâs, adăugând: 

- Secundul se grăbeşte să termine jumările începute! 

Privi la placă de alamă fixată pe perete U-192, Kiel. 
Neînvins încă, U-Boot-ul îşi continua misiunea, Marshall 
ridică din umeri şi continuă: 

- Şi când vei avea un moment liber, înlătură, Buck, 
drăcia asta de placă! Cunoaştem originea navei 
noastre, inutil să ne mai fie mereu adusă aminte! 

Privi pe punte, la pata de sânge rămasă acolo unde 
agonizase unul din mateloţii săi şi adăugă: 

- Placa asta... este cu totul de prisos! 


CAPITOLUL 8 
TREI NECUNOSCUȚI 


În picioare, lângă masa hărților, Marshall privea 
degetele agile ale lui Devereaux jonglând cu riglele şi 
raportoarele. Harta era mâzgălită, plină de ştersături. 

Motoarele electrice bâzâiau slab, asieta submarinului 
era perfectă. Dacă indicatoarele de profunzime nu ar fi 
arătat nu ai fi crezut că nava se deplasa la adâncime de 
patruzeci de metri sub suprafaţa mării. 

De la scurtul şi câinosul atac al Liberator-ului trecuse 
o săptămână. Marshall urmărea liniile trasate de 
Devereaux, memorându-şi fiecare cruciuliţă sau punct. 
Traversarea Strâmtorii Gibraltar ridicase o problemă 
delicată, din cauza a două distrugătoare britanice care 
depăşiseră probabil zona lor de patrulare sau investigau 
ecoul inexplicabil al unei sonde ultrason. Prezenţa lor i- 
a amintit lui Marshall că trebuia să se grăbească şi îi 
furniza motive suplimentare ca să-l înjure în gând pe 
Simeon şi pe ceilalţi strategi de birou care-i acordaseră 
o marjă de timp foarte redusă. 

Din fericire, un cargou venerabil, cu coş înalt, le-a 
venit, fără să ştie, în ajutor. 

Tot cercetând prin periscop, Marshall zărise la început 
o pală groasă de fum, cu mult înainte ca nava să apară 
la orizont spre vest, cu capul spre Gibraltar. A urmărit-o 
cu interes crescând, pe bordajul ruginit erau pictate 
pavilioane turceşti şi, cu rufe spălate fâlfâind agăţate 
de bigă** se îndrepta cu totală indiferenta spre distrugă- 
toare, căpitanul continuând să-şi fumeze pipa pe 
puntea de comandă, cu şapcă de uniforma pe cap, dar 
îmbrăcat doar cu o flanelă murdară şi şort. U-Boot-ul a 
urmărit din imersiune cargobotul la o distanţă atât de 
mică de pupa lui, că neîndoios, distrugătoarele au 
atribuit cargoului undele reflectate de submarin. 


Este sigur că nava turcească era o veche cunoştinţă a 
distrugătoarelor, căci nici nu şi-a micşorat viteza, s-au 
schimbat chiar saluturi, între punţile de comandă, 
cargoul era grăbit, nu avea timp să întârzie cu 
semnalizări formale. 

După ce a trecut prin Gibraltar şi de-a lungul coastei 
spaniole fără a fi reperat, submarinul s-a îndreptat spre 
nord-est, a lăsat în urma Balearele, înaintând spre 
Corsica. Oamenii îşi vedeau de treburi sau dormeau ca 
să facă economie de aer respirabil şi de rezervele 
proprii de energie, puse la încercare cart după cart. 

Deseori au trebuit să rămână în imersiune, fie din 
cauză că nave rapide apăreau chiar deasupra lor, fie că 
observau în apropiere un vas suspect. Cu mult necaz, 
Marshall a prins în ocularul periscopului un enorm 
petrolier trecând în apropiere. Ce-ar fi gândit echipajul 
submarinului, dacă ar fi ştiut că lasă să-i scape o pradă 
pe care cu o singură salva de torpile ar fi expediat-o la 
fund? Se aflau acum în ape inamice patrulate de 
avioane cu baze în peninsulă italică şi în Sardinia şi de 
nave de război cu baze în nenumărate porturi, ape 
care, de obicei, erau calme. 

Devereaux se îndreptă din şale. 

- Am terminat, sir. 

Cu satisfacţie, continuă: 

- Peste treizeci de minute vom fi la punctul de 
întâlnire. 

Buck se apropie: 

- Eşti sigur, ofiţer cu navigația? 

Devereaux replică scurt, 

- Nu sunt un idiot! Buck râse ironic: 

- Tot faci pe grozavul! 

Fără să se ocupe de ei, Marshall examină mai cu 
atenţie harta: erau marcate adâncimile, distanţele, 
locurile eventuale unde să se ascundă dacă 
evenimentele luau un curs defavorabil, zonele de evitat, 
cu pericole evidente de eşuare. 

Incercând să-şi uite oboseala. Marshall îşi frecă ochii 
dureroşi, parcă plini cu grăunţi de nisip. Gura şi limba îi 


erau coclite, aerul era greu de respirat din cauza 
mirosului oamenilor îmbâcsiţi în spaţiul restrâns în care 
erau obligaţi să trăiască. 

Se apropie un matelot: 

- Sir, maiorul Carter întreabă dacă puteţi veni până în 
careu? 

Marshall îşi trecu mâna peste cap, 

- Bine, voi veni. 

De când ieşiseră din Golful Gasconiei, se poate spune 
că nici nu-şi mai văzuse pasagerii. Aceştia se odihneau 
cât mai mult posibil şi, în restul timpului revedeau 
planurile misiunii ce aveau de executat. Acum se 
apropia momentul intrării lor în acţiune. 

Marshall ridică ochii la urma care rămăsese pe 
perete. Placă de alamă nu mai era acolo. Greutatea ei 
contribuise la lestarea corpului omului de veghe ucis, 
pentru lungul drum până la fundul mării. L-au scufundat 
noaptea. Momente teribile pentru toţi. Submarinul n-a 
putut sta mult timp la suprafaţă. Prin tambuchiul 
deschis, unii trăgând alţii împingând, trupul cusut într-o 
pânză a fost ridicat pe punte pe aceeaşi scară pe care 
fusese tras în jos. Gemând şi agonizând. L-au însoţit 
cinci inşi, Marshall, cei doi camarazi de veche de cart, 
subofiţerul Cain şi un matelot, cel mai bun prieten al 
defunctului. Valuri negre asaltau nava şi enorme 
şuvoaie de spumă albă se scurgeau pe punte. 
Spectacolul era halucinant, cinci siluete lucitoare în 
impermeabile  şiroind de apă, asemănătoare, în 
obscuritate, unor foci pe o stâncă, printre care, proptit 
de balustradă turelei, conturul mortului părea încă un 
spectator. 

Marshall nu îndrăznise să utilizeze lanterna electrică 
ca să citească cele câteva versete din biblie. De 
altminteri, gândea el, la ce bun? Toţi îl priveau. 
Stânjenit, neştiind ce să facă, el spuse: 

- Daţi-i drumul, băieţi! 

Camarazii de veghe au pus mâna şi totul s-a petrecut 
foarte repede, greutăţile prinse de sacul giulgiu au 
scârţâit frecându-se de peretele balastului şi corpul s-a 


prăbuşit în adâncimi. Aplecat peste balustradă, 
prietenul decedatului, părând că abia acum îşi dădea 
seama de realitate, a strigat, 

- Drum bun, Im! 

Marshall îi atinse braţul: 

- Face mai mult decât toate predicile funebre. 

După care, au coborât, s-au întors la posturile lor, la 
munca zilnică. Nu privi niciodată înapoi! Acest sfat i-l 
dăduse lui Warwick, dar Marshall ştia că, de fapt, şi-l 
adresa sieşi. Îşi aminti de scena când a surprins-o pe 
Chantal, observându-l din cadrul uşii, acasă la Simeon. 
Îi cercetă figura, dar şi-a schimbat expresia când el a 
privit-o. Nu ştia ce descoperise tânăra în acele câteva 
secunde. Poate că se temuse de el, de ceea ce 
devenise? 

Nu se lăsă pradă gândurilor. Era obosit, frânt de 
eforturile făcute pentru a aduce în secret nava intactă 
în punctul pe care Devereaux îl marcase cu o cruce pe 
hartă. 

Se îndrepta spre careu şi se opri în prag, când dădu 
de pasagerii săi, surprins ca şi cum îi întâlnea prima 
dată. Îmbrăcată cu un mantou negru, Chantal Travis 
şedea pe banchetă, cu o mică valiză pe genunchi. Moss 
purta acum o haină de piele şi o elegantă beretă. După 
ureche, o ţigară fumată pe jumătate. lar maiorul Carter 
avea aspectul unui om de afaceri dintr-o ţară 
europeană în timp de război, pardesiul, iniţial bine croit 
şi elegant, avea acum mânecile franjurate, dar cârpite 
cu deosebită grijă. Pălăria şi pantofii trădau semnele 
privaţiunilor, restricţiilor suportate de civili pe timp de 
război. 

- Ce spuneţi, domnule comandant? întrebă Carter, 
sunt oare destul de elegant pentru o premieră la un 
teatru şic din Londra? Te rog să ai grijă de ţoalele mele 
militare. Altminteri, „ăia” ar fi în stare să mi le reţină 
din soldă! 

Marshall zâmbi, îi părea rău că se despărţeau. 

- Am spus subofiţerului Cain că toate bagajele ce vă 
aparţin să le depoziteze în magazia prova. 


Carter suspină şi se adresă lui Moss, 

- Să mergem să ne vedem şi noi bagajele, Toby, e 
mai bine să ne asigurăm. 

Cu o clipire spre Marshall, 

- Ştii cum sunt marinarii, iuți de mână. 

Au ieşit din careu două fiinţe stranii, dintr-o lume 
ireală. 

- Sper, se adresă calm Marshall lui Chantal, că totul a 
fost în regulă. 

Ea se ridică, încheindu-şi mantoul, 

- Îţi mulţumesc. Am ajuns la locul de întâlnire? 
Marshall îi privea cearcănele de sub ochi, ar fi dorit s-o 
oprească, s-o împiedice să plece. 

- Da, răspunse el la jumătatea drumului dintre 
Corsica şi Insula Elba. Astăzi am ocolit nordul Corsicii, 
sectorul părea calm. 

După câteva secunde de ezitare, 

- Crezi... că vă veţi putea îndeplini misiunea? 

- Prima parte a misiunii nu are nimic secret, îi 
răspunse ea cu gravitate, când ne vom despărţi de 
submarin vom fi conduşi în insula Elba. De acolo, la 
momentul stabilit, aceeaşi navă ne va duce în Italia. 

Auzind-o, lucrul părea simplu. Totuşi, între Elba şi 
coasta italiană erau peste zece mile şi sectorul mişuna 
de patrule şi pază costieră. 

Cu acelaşi calm, ea continuă: 

- Vom lua trenul şi vom cobori spre sud cu destinaţia 
Napoli după care, vom mai vedea! 

- Maiorul pare să fie un om descurcăreţ. 

- Da. 

Se  întrerupse, îşi deschise valiza şi examină 
conţinutul, zâmbind cam forţat, 

- Totul în regulă! Totdeauna e bine să te asiguri că n- 
ai uitat ceva. 

Reluă conversaţia, închizându-şi valiza cu un pocnet: 

- Da, maiorul este un descurcăreţ. Vom călători în 
acelaşi tren, dar separat, îţi închipui de ce. Dacă se 
întâmplă ceva unuia dintre noi... ştii la ce mă refer, 
ceilalţi să poată continua. 


- Mai avem zece minute, sir! Vocea venea din postul 
central. Marshall continua conversaţia cu Chantal. 

- Ai mai executat astfel de misiuni? 

- Câteva. 

Se apropie de ea luându-i mâna: 

- Tare aş dori să rămâi aici ! 

- Ai mai spus-o, domnule comandant! replică ea, fără 
să-şi retragă mâna. 

- Sau să te însoțesc! Ea zâmbi: 

- Ai fi reparat în primele cinci minute, degajându-şi 
uşor mâna. 

- Totuşi, îţi mulţumesc şi regret unele cuvinte pe care 
ţi le-am spus. 

Ridicând din umeri, 

- În timp de război... Îi înţeleg pe bărbaţi... 

De dincolo de perdea se auzeau paşi şi din postul 
central parvenea un murmur de voci, toţi se adunau ca 
să asiste la plecarea pasagerilor. 

- Sper că ne vom mai întâlni, declară Marshall. 

- Ai să mă uiţi repede... şi poate e mai bine aşa. 
Luându-şi mică valiză, adăugă: 

- Cine ştie, poate că într-adevăr ne vom mai întâlni, 
într-o zi! 

Marshall o urmă, îndreptându-se spre postul central. 
Gerrard anunţă: 

- Totul este gata, sir! 

Marshall aruncă o privire la ceasul din perete, era ora 
2:00. 

- Foarte bine. Transmiteţi semnalul. Şi linişte 
completă în toată nava. 

Căuta parcă să ţină timpul în loc, nu-şi luă ochii de 
ea. Tânăra aştepta să vină un matelot, s-o conducă la 
cei doi parteneri ai ei. Şi ea îl privea, parcă aştepta să-l 
vadă transformându-se, pândea momentul, când el 
înceta să mai fie omul care dorea ca ea să rămână şi 
redevenea comandantul navei. 

- Amândouă maşinile încet înainte. Echipele să fie 
gata! ordonă Marshall. 


Privea la mâinile lui Frenzel, mişcându-se pe tabloul 
de comenzi. 

- Adâncime periscopică! 

Când privi din nou la locul uncie se afla înainte, 
Chantal Travis plecase. 

- Paisprezece metri, sir ! 

- Ridicaţi periscopul! 

Marshall apucă manetele şi roti cu un cerc 
instrumentul. Cerul şi marea se confundau. Aduse 
obiectivul la multiplicare maximă şi zări o mică flotilă de 
vase pescăreşti ale căror lumini clipoceau pe apă, în 
continuarea stelelor de pe cer, la cinci sau şase mile 
distanţă dificil de apreciat din cauza întunericului. 

- Jos periscopul! Pregătiţi pentru ieşirea la suprafaţă! 

- Chemăm pe cei de la mitraliere, Sir? întrebă Deve- 
reaux. 

- Nu, spuse scurt Marshall, ajustându-şi binoclul de 
noapte. Dacă se iveşte ceva neprevăzut, nu insistăm. 

Se îndrepta spre capătul scării de ieşire spre punte 
mulţumit că zărise la timp micile lumini şi ordonă, 

- leşire la suprafaţă! 

Ajuns pe punte, l-a surprins cât era de cald. Se 
îndreptă în grabă spre prova. O briză uşoară îi răcorea 
faţa. Inspectă întinsul mării jur împrejur. Foarte departe, 
numai bărcile pescarilor, cu micile lor lumini dansând 
pe marea calmă. Marshall se plecă asupra unei 
portavoce: 

- Deschideţi capacul punte prova! 

Pe deasupra balustradei, el urmări îngrijorat un val, 
după ce se spărsese de balasturi, se retrăgea leneş, 
lăsând în urma lui un siaj fosforescent. Viteza 
submarinului era redusă la minimum dacă navigau mai 
încet, riscau să intre în derivă şi să rateze întâlnirea 
fixată. 

Se auzi un zgomot de cizme pe punte, apoi un 
hârşâit. Prin deschiderea prova era scoasă o mică barcă 
pneumatică cu rame. Momentul era foarte periculos, cu 
puntea afară din apă şi deschiderea prova descoperită 


era imposibil ca nava să intre rapid în imersiune, în caz 
de pericol. 

Reţinându-şi respiraţia. Marshall îşi potrivi binoclul şi 
zări o mică umbră ce se deplasa pe suprafaţa mării. Un 
om de veghe o văzuse şi el şi anunţă: 

- Navă la travers tribord, sir! 

- Opriţi motoarele! 

Umbra devenea tot mai distinctă curând, începu să 
audă şi gâfâitul răguşit al motorului ei. Cu gâtul întins 
deasupra balustradei, Marshall strigă: 

- Semnalizaţi! 

Buck dirija operaţiile la prova, lansă cu lanterna un 
scurt mesaj în direcţia umbrei, în timp ce sta lângă 
ambarcaţia pneumatică pregătită. 

Marshall aşteptă, secundele i se păreau că trec 
nemaipomenit de încet. Aştepta ca proiectilele trasoare 
să ţâşnească brusc din întuneric. Într-adevăr, curând o 
rapidă succesiune de puncte şi linii luminoase au 
străbătut întunericul nopţii, aşa că răsuflă uşurat. 

- Mola barca! 

Era să adauge, „cât puteţi mai repede” dar n-a fost 
nevoie. 

S-a auzit un „pleosc” şi pe apă, despicată de ramele 
manevrate cu vioiciune de mateloţi, au apărut dâre 
fosforescente. Barca se depărtă, curând s-a topit în 
noapte, spre vasul pescăresc care virase pentru a o 
întâlni. 

Marshall auzea vocile pescarilor, i-a ajuns la nări un 
miros de peşte, de gudron şi scule de pescuit. 
Necunoscuţii de pe mica navă, meritau ei încredere? Îşi 
punea întrebarea şi se gândea la cele spuse de Simeon, 
se utilizau toate ajutoarele, partizani patrioţi sau, 
simplu, oameni care doreau să scape de nemți. Dar şi 
alţii care, pentru bani, îşi asumau orice risc. 

- Barca pneumatică a terminat transportarea pasage- 
rilor, sir. 

- Bine. 

Marshall lăsă binoclul să-i atârne pe piept. Câteva 
momente mai târziu, a zărit pe mare învolburarea 


albicioasă provocată de elicea navei de pescuit. După 
preluarea pasagerilor, mică navă se întorcea printre 
celelalte, ca şi cum nimic nu se întâmplase. 

Foarte departe, la multe mile, se auzea zbârnâitul 
vag al unui avion şi Marshall gândi la Chantal Travis 
care, curând, urma să debarce pe ţărmul stăpânit de 
inamic. Cât de calm vorbise ea despre călătoria spre 
sudul Italiei! Până la Napoli! Peste două sute de mile, cu 
controale, verificări de acte şi numeroase întrebări la 
care trebuia să dea răspunsuri bine gândite! 

- Barca s-a înapoiat şi a fost amărată la locul ei, sir. 

- Bine, închideţi capacul prova. Prin portavoce, 
ordonă: 

- Amândouă maşinile încet înainte ! 

Auzi cum se închidea capacul prova, dar gândul îi 
zbură la Chantal, la imensa ei singurătate, atât de 
asemănătoare cu a lui. Merse să verifice închiderea 
capacului. 

Când s-a întors în postul central. Gerrard l-a întrebat, 

- Totul a decurs bine, sir? 

- Da. 

Marshall privea la uşa etanşă deschisă, parcă aştepta 
s-o mai vadă pe Chantal măsurându-l din ochi. 

- Coborâm la douăzeci de metri! Ne depărtăm în 
grabă de vasele pescăreşti apoi ne reluăm drumul. 

- Am înţeles, sir. 

Gerrard se adresă lui Frenzel: 

- Daţi-i drumul! Deschideţi purjele! 

Marshall se sprijini cu ambele mâini de masă hărților 
Se auzea apa năvălind în tancuri şi balasturi. 

Mai târziu, când au ridicat iarăşi la cota periscopică, 
flotilă de pescari dispăruse şi la est mijeau zorile, 
începea o nouă zi. 


- M-aţi chemat, sir? 
Gerrard intra în cabină şi se adresă comandantului 
aşezat la biroul încărcat cu tot felul de hârtii. 


- Da, a venit momentul ca să afli ceva mai mult 
despre cele ce ne aşteaptă. 

Gerrard dădu la o parte câteva dosare şi se instală 
cum putu pe marginea cuşetei. Ca toţi din echipaj, era 
palid şi obrazul îi dispărea sub o barbă de trei zile. 

De când cei trei pasageri fuseseră transbordaţi pe 
nava de pescuit, U-Boot-ul îşi continuase drumul spre 
sud, cât mai aproape posibil de coastă Siciliei, apoi s-a 
îndreptat spre nord-est, spre călcâiul cizmei italiene. 
Privită de la adâncime periscopică, strălucirea soarelui 
era uluitoare, marea părea de un albastru intens, 
imensă şi tentanta. După ce privea câtva timp prin 
periscop, Marshall simţea totdeauna remuşcări când 
dădea cu ochii de oamenii săi, de atâta vreme privaţi 
de lumina soarelui, cu figurile trase, marcate de 
oboseală. 

Deocamdată U-Boot-ul ţinea drumul spre nord, cam la 
şaizeci de mile depărtare de coastă italiană. 

Luând în mână un teanc de note ale Intelligence 
Service-ului, Marshall adăugă: 

- Mai bine mai târziu, decât niciodată, trebuie să te 
pun la curent cu ce avem de făcut. Zâmbind, continuă: 

- Se prea poate, că mai târziu să nu mai avem ocazia 
să stăm de vorbă împreună... 

- Ştiu, spuse Gerrard, că vom pătrunde în Adriatica. 

- Da, dar asta nu este totul! Ar fi bine să fie doar atât! 

Marshall ascultă atent câteva secunde. În navă 
domnea o linişte de mormânt, nu se auzea decât uşorul 
bâzâit al motoarelor şi din când în când, zgomot de paşi 
în postul central. 

- În Africa de Nord, nemţii vor fi obligaţi să depună 
armele dintr-un moment într-altul. Aliaţii sunt pregătiţi 
să pătrundă în teritoriul controlat de inamic. 
Bineînţeles, nemţii se aşteaptă la aşa ceva. Sunt 
informaţi că forţele noastre de debarcare, precum şi 
vasele de sprijin respective, se adună în diverse locuri, 
iar agenţii lor le-au semnalat intrarea în Mediterana a 
multor nave de-ale noastre. 

- Era dificil să treacă neobservate, comentă Gerrard, 


- Comandorul Browning crede că nemţii sunt convinşi 
că debarcarea noastră va avea loc în Grecia, de unde 
trupele noastre să urce apoi spre Balcani. 

Gerrard se strâmbă, 

- Ceea ce n-aş face dacă eu aş fi cel care decide, dar 
cum asta nu se va întâmpla... 

- Ai dreptate, spuse Marshall şi eu, dacă aş fi ofiţer la 
Marele Cartier General german m-aş aştepta mai 
curând la o debarcare în Italia sau sudul Franţei. 

Ridicând din umeri, continuă, 

- Dar Browning pare sigur ca nemţii au fost înşelaţi şi 
sunt convinşi că vom debarca în Grecia. Este consecinţa 
unui şiretlic? E vorba de divulgări voite de secrete? 
Pentru noi n-are importanţă! 

Intinse un dosar lui Gerrard, 

- Sarcina noastră este să le întărim nemților credinţa 
că vom debarca efectiv în Grecia. Ultimele rapoarte ale 
Intelligence Service-ului semnalează ca un doc plutitor 
coboară prin Adriatica spre Bari. Se pare deci că tabăra 
duşmană este convinsă că partidă se va juca prin 
părţile acelea. 

- Docul ăsta este destinat pentru reparația marilor 
unităţi germane care ar fi avariate în cursul operaţiilor 
de debarcare în Grecia? Intrebă Gerrard. 

- Ai ghicit bine. Şi tocmai acest doc trebuie să-l 
aruncăm în aer! Pentru ca nemţii să fie şi mai convinşi 
că nu ne dăm înapoi de la nimic pentru a facilita 
pregătirile noastre în vederea zilei Z. 

Gerrard, cu un gest de mirare: 

- Cred totuşi că unul din submarinele noastre cu baza 
la Alexandria putea să preia această sarcină. Amândoi, 
şi dumneavoastră şi eu, am mai făcut Adriatica. Îmi 
amintesc că într-o zi, am ieşit la suprafaţă ca să 
bombardăm o linie de cale ferată, mult mai la nord de 
Ban. 

- De astă dată trebuie să realizăm un tărăboi de toată 
splendoarea! spuse Marshall, răsturnându-se în scaun 
cu mâinile sub ceafă, şi să părem cât mai convingători! 

- Aşa este. 


Rămas, o clipă, pe gânduri, Gerrard adăuga, 

- Dar dacă suntem obligaţi să ieşim la suprafață., 
perspectivele noastre sunt foarte sumbre. 

- Ai dreptate. 

Marshall închise ochii. Gerrard nu-şi dădea încă 
seama că fiecare acţiune a lor putea să fie ultima. 
Simeon lăsase să se înţeleagă aceasta, şi instrucţiunile 
scrise o confirmau. lIntr-adevăr, din păcate, fiecare 
operaţie a lor reprezenta o acţiune independenţă, se 
putea termina cu un dezastru sau pregătea calea 
pentru următoarea şi pentru încă alta. Marshall îşi 
redeschise ochii şi continuă, calm, 

- Vom ataca, că de obicei, şi dacă lucrurile iau o 
întorsătură proastă, vom vedea atunci ce-i de făcut! 

Gerrard luase dosarul în mână şi, în timp ce-l răsfoia, 
Marshall observă sub cuşeta o mică valiză lăsată de 
Chantal. Probabil, gândi el, conţine doar veşminte, cele 
purtate când sosise la bord şi la cina oferită de Simeon. 
Valiza o umpluse, aici în cabină, cu cinci zile înainte, 
când şi-a schimbat identitatea şi s-a pregătit sufleteşte 
pentru misiunea ce avea de îndeplinit. Oare unde se 
afla acum? Unde ajunsese? i 

- Credeţi în povestea asta cu docul? Intrebă Gerrard. 

- Nu ştiu ce să spun. 

Apoi Marshall reveni la preocupările de moment. 

- Cred că data indicată va fi respectată. Dar, naiba să 
mă ia, nu ştiu ce fel de escortă poate însoţi docul. 

- Aveţi dreptate, informaţiile sunt destul de vagi, 
aprobă Gerrard, căscând zgomotos, probabil că docul 
nu se va depărta de coastă, ca să beneficieze de 
protecţie aeriană. La drept vorbind, recunosc că planul 
nemților nu este prost. Cum nu sunt prea siguri de 
aliaţii lor italieni, ei vor trimite cu siguranţă noi unităţi 
navale proprii în zonă. Poate că vor considera oportun 
să expedieze şi trupe terestre în lugoslavia şi în Grecia. 

- Tocmai asta se speră. 

Marshall îşi imagina desfăşurarea formațiilor inamice, 
piese minuscule ale unei enorme maşinării. In teritoriile 
ocupate vor sări în aer poduri, trenuri cu muniții vor 


deraia şi vor fi obligaţi să blocheze pentru represiune 
forţe armate urgent necesare în alte părţi. De exemplu, 
în Sicilia, cum spunea Browning. Dar ce preţ trebuia 
plătit pentru toate acestea? Mai bine să nu te gândeşti 
la el. Ostateci puşi la zid şi împuşcaţi fără judecată, 
partizani, bărbaţi şi femei, torturați de Gestapo până îşi 
dau sufletul. lritat de aceste gânduri, Marshall privi din 
nou mică valiză a lui Chantal, apoi întrebă brusc: 

- Şi oamenii din echipaj ce spun, Bob? Eşti mai 
aproape de ei decât sunt eu şi, desigur, nu-şi pun lacăt 
la gură în prezenţa dumitale. Te rog să-mi spui tot ce 
gândesc. 

- Să ştiţi că se comportă mai bine decât mă 
aşteptam! Moartea camaradului lor i-a afectat destul de 
mult, dar plecarea pasagerilor le-a făcut o puternică 
impresie. Cred că şi-au spus că trebuie să facă şi ei 
ceva. 

Cu un gest spre dosar, continuă: 

- Şi după cele ce am citit, vor avea curând ocazia. Se 
auzi zgomot de paşi pe podeaua metalică şi vocea lui 
Buck din postul central. Devereaux prelua cartul, rutina 
cotidiană, nimic altceva. 

- Mai curând sau mai târziu, reluă Marshall, va fi 
nevoie să ieşim din joc, să ne acordăm puţin repaos. 
Am de gând să cer să fii mutat într-o unitate cu sediul în 
Metropolă. 

Observă faţa lui Gerrard crispându-se, dar continuă: 

- Dumneata ai contribuit mai mult decât oricine la 
formarea pe această navă a unui echipaj bine închegat, 
demn de acest nume. Şi de multă vreme trebuia să fii 
promovat. Ştii bine cât de util este un bun comandant! 

Gerrard zâmbi, 

- Nu mă puteţi înşela, ştiu că vă gândiţi mai mult să 
faceţi bucurie soţiei mele. Dar când Valerie s-a măritat 
cu mine, cunoştea riscurile meseriei mele! 

Marshall îşi plecă ochii. Valerie credea că le cunoştea, 
că toate soțiile, ca şi Gail. 


- Şi mai este ceva, continuă Gerrard. Dumneavoastră 
şi cu mine am venit împreună aici, de ce să nu conti- 
nuăm împreună ceea ce am început? 

Adăugă cu un surâs forţat, 

- Războiul va dura mulţi, încă mulţi ani destui ca să 
am timp să preiau şi eu o comandă! 

Marshall se ridică, muşchii îi erau dureroşi de atâta 
oboseala şi umiditate. Răspunse, dorind să încheie 
conversaţia: 

- Ca de obicei, cred că ai dreptate. Gerrard se ridică 
şi el. 

- Atunci, îmi permiteţi să vorbesc pe şleau? 

- Dă-i drumul! 

- Prea vă expuneţi! O să cădeţi din picioare de 
oboseală! 

- Tocmai dumneata îmi reproşezi aşa ceva? Gerrard 
ridică din umeri. 

- Trebuie că cineva să vă spună adevărul în faţă! 
Majoritatea oamenilor vă văd doar superficial şi spun 
„Un ofiţer de mare clasă! Nervi de oţel!” Dar, la naiba, 
ce ştiu ei? 

Continuă repede, cuprins că de o bruscă mânie: 

- Eu, eu am mai văzut cum această meserie îi 
distruge pe cei ce o profesează şi văd ce-a făcut din 
dumneavoastră. Galonaţii de pe uscat n-au nici cea mai 
mică idee de realitate. Ce este pentru ei, un submarin? 
O cocă, cu oameni înăuntru, înghesuiți ca într-o cutie de 
sardele. 

Abia stăpânindu-se, cobori tonul: 

- Trăiesc alături de dumneavoastră de optsprezece 
luni, destul ca să cunoşti bine pe cineva. 

Marshall ştia din experienţă că era greu să-l opreşti 
pe Gerrard, când se pornea. Totuşi încercă: 

- Ai terminat? 

- Aproape. Ca toţi cei ce suntem sub comanda dum- 
neavoastră, vă acord deplina mea încredere şi-mi dau 
silinţa să vă ajut să îndepliniţi cu bine sarcina. Cred că 
ştiţi acest lucru. Deci, nu duceţi povara numai pe umerii 
dumneavoastră! Warwick avea dreptate, n-ar fi trebuit 


să vă riscaţi viaţa ca să-i veniţi într-ajutor atunci când el 
era vinovat că nu observase drăcia aia de Libertor! 

Gerrard ridică mâna. ca pentru a pară răspunsul lui 
Marshall. 

- Ştiu! Dacă tânăra aceea nu era acolo sus, puteaţi să 
fi ordonat intrarea în imersiune şi să fi lăsat oamenii de 
pe punte să se descurce cum puteau. Şi mai ştiu că 
mulţi ar fi procedat aşa. Dar dumneavoastră, nu cred. 
Pentru că vă cunosc încă de pe Tristram. Şi acolo eraţi 
acelaşi! Menajaţi pe toţi oamenii din echipaj! li purtaţi 
în braţe în loc să-i lăsaţi să umble pe propriile picioare. 
Dacă cel puţin aţi fi avut o permisie înainte de a pleca 
acum din nou pe mare, poate ar fi fost mai bine. In 
orice caz, aţi luat-o din nou de la capăt şi sunteţi pur şi 
simplu pe cale să vă distrugeţi! 

Continuă cu un surâs amar, 

- Acum, sir, puteţi să mă luaţi la rost pentru cele ce v- 
am spus, merit din plin. 

Marshall, simțind că-i tremură mâinile şi le înfundă în 
buzunare. 

- Voi încerca să nu uit ce mi-ai spus. 

Ar fi dorit să manifeste iritare sau indiferenţă, dar 
descoperi că era incapabil să spună ceva. | se părea ca 
şi cum ar fi ascultat în vis, ca spectator, un discurs 
adresat altuia. Se auzi, spunând: 

- În orice caz, ne place sau ba, astă seară trecem prin 
Strâmtoarea Otranto. După care, trebuie să dăm peste 
drăcovenia aia de doc plutitor. 

Îl privi pe Gerrard, drept în ochi, 

- Poate mai ai ceva de spus, secundule? 

- Nu mai am, sir. 

Marshall observă că ultima sa întrebare îl şocase pe 
secund, când acesta se îndrepta spre uşă, îl rechemă şi- 
i spuse, 

- Nu-mi foloseşte să ştiu ce-i cu mine, tot nu pot face 
nimic. 

- Am înţeles, sir, răspunse Gerrard, privindu-l cu 
tristeţe, şi sunt dezolat! 

- Şi eu. 


Apoi, Marshall se reaşeză şi începu să-şi aranjeze 
hârtiile în seif. 

- Ştii ce se spune, „Ai intrat în horă, trebuie să joci!” 

- Al naibii joc! spuse Gerrard ieşind. 

Marshall îşi cuprinse capul în mâini. A fost cât pe-aci 
să nu reziste până la sfârşitul conversaţiei. S-a simţit ca 
un dig în preajma ruperii, pe punctul să-i mărturisească 
totul lui Gerrard, să-i destăinuie cumplita sa suferinţă, 
să strige că nu mai poate, că tensiunea nervoasă de 
fiece clipă îl măcina îngrozitor. 

Cu câteva zile înainte, aproape că mărturisise toate 
acestea lui Gail şi ar fi dorit s-o poată spune şi acelei 
tinere care acum era, undeva, în Italia. 

Gerrard a fost cât pe-aci să-i smulgă secretul ce-i 
sfâşia sufletul. Încă fericit în recenta sa căsătorie, 
Gerrard suferea că era despărţit de soţie, poate că n-o 
va mai revedea vreodată. Totuşi, starea lui sufletească 
era mai bună decât a lui Marshall. 

Prin deschiderea uşii apăru Frenzel, ştergându-şi 
degetele cu o cârpă. 

- Îmi puteţi acorda un minut, sir, aş dori să vă expun 
situaţia combustibilului şi alte două sau trei mici 
probleme. 

Marshall îşi dădu acordul cu un gest. Nu avea rost să 
regrete ceva în legătură cu starea sa sufletească. La ce 
bun să se frământe? Şi nici nu avea vreme să se 
frământe. 

- la loc, Frenzel, şi spune-mi ce te necăjeşte. 

Treizeci şi şase de ore mai târziu submarinul ocolea 
peninsula Monte Gargano, la o sută douăzeci de mile 
distanţă de la intrarea în Adriatică. Traversarea 
Strâmtorii Otranto, între călcâiul Italiei şi coasta 
albaneză, fusese mai uşoară decât se temuse Marshall. 
Zăriseră un distrugător în patrulare şi captaseră în 
ASDIC câteva ecouri, ceea ce le-a dat de gândit că în 
împrejurimi dădeau târcoale torpiloare inamice, dar 
acestea păreau să se ocupe doar de acel du-te-vino al 
numeroaselor nave mici care brăzdau marea. Nu se 


ocupau de un submarin solitar. Probabil, problema era 
în sarcina altora. 

In strâmtoare, traficul era intens. Constituia un 
adevărat coşmar supravegherea mişcărilor neîncetate 
şi imprevizibile ale unei sumedenii de goelete, caiace şi 
minuscule ambarcaţiuni construite parcă pe timpul 
aniversării a cincizeci de ani de domnie a reginei 
Victoria. Marshall ştia că, printre ele, erau şi nave care 
aprovizionau pe partizanii iugoslavi şi altele care 
participau la misterioasele operaţiuni ale formaţiei 
„Special Boat Squadron” lui Royal Navy, formaţie a 
cărei misiune diferă, căci avea ca obiectiv înfruntarea 
directă a adversarul într-o bătălie crudă, un război 
înverşunat dus cu inteligenţă şi şiretenie, în care eşecul 
nu era iertat. 

Stând lângă piciorul scării ce ducea la turelă, Marshall 
privea la Devereaux care lucra pe hartă. Ping-urile 
regulate ale sondei ultrason îl informau continuu despre 
fundul mării. Adâncimile erau mici, în vecinătatea 
malului nu depăşeau douăsprezece fathom”. U-Boot-ul 
trebuia să ţină drumul cât mai aproape coastă. Marshall 
se întrebă dacă docul plutitor ajunse la Bari sau era pe 
drum, poate că nici nu pornise iar în ajun, submarinul 
se apropiase de Bari. Portul era armat, dar nici urmă de 
doc plutitor. Un bastiment de asemenea talie, cel mai 
mare pe toată Mediterana, era vizibil. 

Devereaux se adresă comandantului: 

- Sir, cam la treizeci de mile înaintea noastră se află 
Insulele Tremiti. Să dirijez nava spre larg? 

- Nu, dacă le ocolim, se poate să nu întâlnim 
obiectivul nostru. 

- Am înţeles, sir. Dar în canalul dintre aceste insule 
nu avem destulă adâncime, douăzeci şi unu de fathomi, 
cel mult. 

Sonda ultrason emise un „Ping” ca pentru a confirma 
avertismentul. 

- Voi ţine seama, Devereaux! 


5 Fathom = unitate de măsură pentru adâncimi, egală cu 1,852 m 


Marshall surprinse un schimb de priviri între timonier 
şi subofiţerul Cain, care aştepta momentul să preia 
cartul. 

Şi-a dat seama că trebuie să reflecteze serios să nu 
se mai gândească la altceva decât la docul plutitor. 
Cum să procedeze dacă nu dau de el în următoarele 
câteva ore? Să-şi continue drumul până la Trieste, de 
unde se presupunea că docul trebuia să pornească? Îi 
revenea în minte cele câteva cuvinte, mereu aceleaşi. 
„Decizia îţi aparţine!” 

Apoi mai erau şi problemele ridicate de Frenzel de 
exemplu, combustibilul. De unde să se aprovizioneze? 

O voce anunţă scurt, 

- Ecouri hidrofonice la trei-unu-zece, sir, retur foarte 
lent, încă foarte slabe. 

Marshall se depărta de scară turelei şi ordonă: 

- La cota periscopică! 

Se redresă pentru a-şi dezmorţi muşchii. Poate că nu 
era docul, obiectivul căutat, dar, lucru foarte neplăcut, 
poate că trebuia să modifice drumul ca să nu 
întâlnească un intrus în canalul de mică adâncime 
despre care îi vorbise Devereaux. 

- Paisprezece metri, sir ! 

- Reduceţi viteza la foarte încet! Ridicaţi periscopul! 

Aşteptă ca periscopul să se ridice din lăcaşul său şi 
apucă  manetele instrumentului. Palmele îi erau 
transpirate, scrâşni din dinţi ca să-şi stăpânească 
nervozitatea. 

Işi închise pleoapele când dădu de lumina 
strălucitoare a soarelui. Aruncă o privire în sus, apoi jur 
împrejur pe mare. Işi umezi buzele, aveau un gust de 
păcură. Plutea o ceaţă deasă şi lumina soarelui, pe 
suprafaţa uşor unduita a mării, era orbitoare. În fine, 
prinse în câmpul de vizibilitate cealaltă navă. 

- Un iaht cu motor, anunţă el. 

Mări puterea de multiplicare a instrumentului şi 
adăugă, 

- Piturat în cenuşiu. 


Vasul apărea treptat din ceaţă. Se zărea un mic 
pavilion, fluturând la catarg. 

- Este italian, probabil în vânătoare antisubmarin. 
Auzi pe cineva spunând cu jumătate glas: 

- Credeam că este vechea noastră prietenă Lima, 
care a venit să vadă ce mai facem! 

Gluma a stârnit un hohot de râs. Marshall lăsă în jos 
manetele. 

- Coborâţi periscopul! ordonă el, privind spre Gerrard, 
fără să-l vadă, vom avea de furcă cu drăcia asta! 

Speke anunţă, 

- larăşi ecouri, sir, la acelaşi relevment! Mai 
numeroase, dar foarte slabe. 

Marshall îl întrebă, 

- Să fie nava de război? 

- Nu. Ecourile sunt prea slabe, răspunse Speke, 
clătinând din cap. 

- Poate un remorcher, interveni Gerrard cum putem 
cunoaşte ecourile ce ar proveni de la un doc plutitor? 

Speke anunţa din nou: 

- Ecourile sunt acum amestecate, sir. Poate provin de 
la fundul puţin adânc... sau de la un alt vas. 

- Sus periscopul! 

Marshall roti instrumentul ca să prindă nava în 
câmpul de vizibilitate. Ceata împiedica vederea. Roti 
puţin aparatul. Zări departe verdele coastei şi, mai 
departe încă, creste de coline verzi, un peisaj paşnic. 
Brusc, atenţia îi fu reţinută de un mic punct strălucitor 
apărut în văzduh. 

- Un avion, secundule. Nu cred că trebuie să ne 
alarmăm decât dacă face parte dintr-o escortă. 

Marshall vorbea mai mult pentru a întârzia momentul 
când trebuia să ia o decizie. Să atace? Era prea riscant. 
lahtul nu va întârzia să repereze în ASDIC-ul său 
prezenţa submarinului. Şi, în apele puţin adânci din 
zonă, va menţine uşor contactul până la sosirea 
ajutoarelor pe care le va solicita. Ce să facă, deci? Să 
aştepte întunericul? Era prea mult de aşteptat. Să 
manevreze pentru a se depărta de drumul micului vas ? 


Putea pierde contactul şi ar fi avut nevoie de un timp 
preţios ca să-i regăsească poziţia. 

Brusc, inima începu să-i bată mai repede: zări ceva, 
că o imensă clădire, ieşind parcă din mare. Invăluită în 
ceaţă, pe jumătate ascunsă de fumul unui remorcher. 
Nu trebuia ratată ocazia. Cu ochii încă la ocular, 
Marshall strigă, 

- La gesturile de luptă, secundule!  Coborâţi 
periscopul! 

Privi ceasul, ferindu-şi urechile de sunetul strident al 
claxonului. 

- Warwick să fie gata să ieşim la suprafaţă ! 

Ocazia era minunatăş în primele secunde, nespus de 
preţioase, ale atacului, Marshall avea soarele în spate. 
Ordonă: 

- leşim la suprafaţă! Pregătiţi-vă de atac! 


CAPITOLUL 9 
O LOVITURA GREA 


După răcoarea umedă a aerului greu de 
respirat din interiorul submarinului, căldura de pe 
pasarelă părea înăbuşitoare. Abia s-au retras ultimele 
valuri de pe punte, şuvoaiele de apă se mai scurgeau 
prin drenaje şi, din cauza soarelui, de pe plăcile punţii 
se ridicau mici nori de aburi. 

Considerând că nu avea rost să se preocupe de 
marinarii care mai urcau prin tambuchiul deschis sau 
alergau spre tunul de dincolo de turelă, Marshall îşi 
potrivi binoclul ca să observe iahtul. In timp ce-l 
examina, era totuşi vag conştient de altele, de căldură 
care îl pătrundea până la oase, de puternicul miros salin 
inhalat cu plăcere de plămânii avizi după o atât de 
prelungită imersiune. 

- Escorta în relevment verde, unu-cinci. Aruncă o 
privire rapidă spre punte, apoi adăugă, 

- Vizaţi spre unu-cinci! 

Acum iahtul avansa în zigzag, ridicând cu etrava-i 
elansata o înaltă jerbă de spumă. Era, oare, o mişcare 
întâmplătoare sau o manevră premeditată, pentru a 
oferi docului o protecţie suplimentară? Greu de spus. 
Dar faptul complica lucrurile. 

Ghici alături prezenţa lui Buck care îşi reglă aparatele 
de vizare. Respiră scurt şi neregulat. De sub parapetul 
pasarelei, aproape de tun, Warwick strigă, 

- Gata pentru tragere, sir! 

- Bine, replică Marshall. Tot cu binoclul la ochi, 
escorta încă nu ne-a reperat, dar ne va observa curând. 
Fiţi deci gata! 

Se întoarse ca să se adreseze lui Buck şi nu-şi putu 
reţine o tresărire. Cu şapca nemţească şi veston de 
piele, avea aerul unui veritabil german. Apoi Marshall 


privi în jos, la puntea submarinului şi după aspectul 
celor de acolo, submarinul părea a fi fost înapoiat 
foştilor proprietari: cu casca şi în şort, Warwick avea un 
proeminent pistol de tip german pe coapsă. Vestele 
oranj ale tunarilor contrastau cu cenuşiul submarinului. 

Când îşi îndreptă din nou privirea spre iaht, Marshall 
avu impresia că mica navă era pe cale să fie zdrobită 
de masă impozantă a docului, a cărui silueta, încă 
estompată, apărea masiv în urma ei. Un fum gros 
dovedea prezenta în apropiere a încă unui remorcher, 
deocamdată invizibil, prevăzut a servi ca ancora de 
deriva dacă mastodontul înfrunta o furtună sau era 
antrenat de un curent din larg. 

Cu bărbia aproape sprijinită de marginea unei porta- 
voci, Buck preciza poziţia inamicului, 

- Docul la verde-trei-zero distanţă, zero-cinci-zero. 
Apoi se adresă lui Marshall, 

- Ce credeţi, sir? Să-i expediem de îndată o jerbă 
întreagă? 

Marshall clătină negativ din cap, se întrebă dacă 
italienii de veghe nu dormeau. 

- Nu, se pronunţă el, mai întâi să ne reglăm torpilele 
la adâncime minimă. Altminteri riscăm să treacă pe sub 
doc! Nu ştim ce pescaj are şi, dacă deschidem focul 
îndată, s-ar putea să atingem iahtul şi stricăm toată 
treaba. 

Câteva momente mai târziu o lumină sclipi pe puntea 
iahtului. 

Un om de veghe anunţă: 

- Ne-au observat, sir! 

Blythe, transmisionistul, declară satisfăcut: 

- Folosesc tot acelaşi cod, sir, nu l-au schimbat! 
Pregătindu-şi lanterna. Întrebă, 

- Să răspund? 

- Incă nu. Să-i lăsăm câtva timp nedumeriţi! Marshall 
încerca să-şi închipuie cum apărea nava lor inamicilor 
care se apropiau. Numărul U-Boot-ului fusese demult 
înlocuit cu o mare Cruce de fier, de pe acum deteriorată 
de mare şi depuneri, dar păstrând încă un foarte 


suficient caracter de autenticitate. Se ştia că trei sau 
patru U-Boot-uri operau deja cu italienii în Mediterana. 
Erau de prea scurt timp acolo, pentru că italienii să se fi 
familiarizat cu aspectul lor. 

- Au repetat semnalul, sir. 

- Bine, răspunde-le! 

Dintr-o portavoce, se anunţă că echipa lui Buck avea 
gata toate tuburile lanstorpile. 

- Bine, spuse Marshall, umezindu-şi buzele care acum 
aveau gust sărat. 

- Reglaţi imersiunea torpilelor la trei metri dar mai 
întâi să ne apropiem, suntem încă prea departe ca să 
fim siguri de reuşită. 

În timp ce Buck dădea rapid instrucţiuni echipei sale, 
Marshall îşi concentră din nou atenţia asupra iahtului 
inamic. Drumul său în zigzag îl aducea pe încetul în 
prova tribord a submarinului. Pe puntea de comandă a 
iahtului vedea mici siluete în uniforme albe, altele, la 
prova, erau grupate în jurul unui tun arătos. 

Marshall ordonă, 

- Postul contrai să supravegheze continuu avionul cu 
periscopul principal. Operația să fie executată de un om 
priceput, un om care să nu fie tentat să se ocupe de 
ceea ce facem noi aici sus pe pasarelă! 

- Să ridic pavilionul sir? Întrebă Blythe cred că este 
momentul. k 

- Da, spuse Marshall să ne luăm rolul In serios. 

Se auzi hârşâitul sardelor** pavilionului şi Marshall îl 
privi cum se înaltă de-a lungul suportului periscopului, 
era roşu, cu cruce neagră şi zvastica şi flutură pe 
deasupra, echipei de tunari încremeniţi în nemişcare. Şi 
de astă dată, Marshall nu şi-a putut stăpâni un 
sentiment de surpriză. 

Tânăra franţuzoaică avusese dreptate, el n-ar fi fost 
în stare să execute o misiune ca a ei, în care te puteai 
aştepta la orice: bănuieli, acuzări, trădare. 


56 Parâma subţire pentru manevra velelor, ridicarea pavilioanelor 
etc. 


- Sir, anunţa Buck, ofiţerul cu navigația raportează că 
e timpul să schimbăm drumul la tribord. 

- Nici vorbă! 

Marshall şterse abureală de pe lentilele binoclului şi 
privi din nou spre docul plutitor acum se afla cam la 
două mile distanţă. Devereaux avea dreptate să-i 
atragă atenţia că nu era la adâncime. Dar U-Boot-ul era 
obligat să-şi tina drumul între coastă şi principalul său 
obiectiv. Cea mai mică schimbare de drum risca să 
trezească bănuielile inamicului şi aerodromului cel mai 
apropiat care probabil nu era ia o distanţă mai mare de 
zece mile. 

Buck ridică din umeri la urma urmei, nu era treaba 
lui! 

- Pasarela, către postul central. Drum neschimbat la 
doi-şapte-opt grade. Amândouă maşinile încet înainte! 

Marshall auzi fâşâitul micului periscop de atac 
înălțându-se în lăcaşul său. Ştia că Gerrard era la ocular 
şi observă şi el vasele ce se apropiau, stabilind poziţia 
inamicului şi comparând-o cu propriile sale calcule. 

Acum iahtul se afla la mai puţin de o mie de yarzi 
distanţă. Pe puntea lui, un matelot era gata să golească 
peste bord conţinutul unei găleți. Deasupra, se roteau 
pescăruşi, unii plonjând deja spre suprafaţa apei. 

- La naiba! exclamă Blythe, docul are ataşate pe 
laturile sale şalande, sir! 

Lasă jos binoclul şi trase o înjurătură, adăugând, 

- Şi drăcia asta de ceaţă devine tot mai deasă! Nu se 
mai vede bine. 

Marshall îl privi pe Blythe, nu era omul care să aibă 
halucinaţii. Probabil că inamicul ataşase şalande de 
laturile docului ca să-i asigure o protecţie suplimentară. 
O idee bună, pentru a limita avariile provocate de o 
lovitură de la distanţă. O torpilă, sau chiar două, ar fi 
explodat în şalande, fără ca docul să fie serios 
periclitat. 

- Continuă observarea! Îi spuse lui Blythe. 

Apoi se aplecă peste parapet şi se adresă lui 
Warwick: 


- Atenţie, sublocotenente! Pregăteşte-te să-ţi îndepli- 
neşti meseria, dacă se mai apropie! Răspunde-le în 
nemţeşte! Dar dacă simţi că nu se prinde, vino imediat 
alături de mine. 

Warwick începu să le facă semne prieteneşti cu mâna 
şi Marshall se întrebă dacă italienii vor observa, oare, 
paloarea celor de pe submarin şi că nu purtau uniforme 
albe la fel cu ale lor. Teamă nejustificată, căci marinarii 
de pe submarine se poartă după o lege a lor, aceeaşi 
pretutindeni, indiferent cărei marine îi aparţin. 

Buck lansa într-o portavoce un torent continuu de 
ordine pentru oamenii lui de jos relevmente, distanţe, 
direcţie, viteza estimată, îi părea rău că nu i se 
permitea să lansete o jerbă în evantai. Pentru a obţine 
un rezultat, trebuie neapărat lovit, dacă nu cu toate 
torpilele, cel puţin aproape cu toate. 

Protejându-şi ochii cu mâna de lumină orbitoare a 
soarelui. Marshall inspecta văzduhul, nu se vedea nici 
un avion, doar doi pescăruşi evoluau în jurul 
periscoapelor, probabil cu speranţa că U-Boot-ul le va 
oferi o hrană mai bună decât italienii de pe iaht. 

- lahtul semnalizează, siv, anunţa Blythe, de astă 
dată. În limba macaronarilor. 

- Răspunde. „Nu înţeleg”! 

Ca să nu pară că manifestă un dispreţ total pentru 
aliatul latin, un comandant de U-Boot trebuie să fie 
politicos. 

Pavilionul s-a ridicat fâlfâind în briza uşoară şi 
Marshall observă pentru prima dată docul în toată 
măreţia lui. În lentilele binoclului părea că avansează o 
înaltă faleza albicioasă şi suprastructurile lui, braţele de 
macara şi podurile rulante desenau pe cer un gigantic 
arabesc. A distins şi şalandele, ambarcaţiuni lungi şi 
joase. Erau patru şi, probabil, tot atâtea de celălalt 
flanc. Primul remorcher era o ambarcaţiune scurtă, 
îndesată şi puternică, în timpuri mai. Calme destinată, 
probabil, operaţiuni lor de salvare în caz de naufragiu. 
Al doilea remorcher era încă ascuns dincolo de pupă 


docului, trădat doar de un subţire fir de fum ce apărea 
deasupra. 

- Ce mare este, murmură Buck, poate folosi la 
repararea  crucişătoarelor, chiar a  cuirasatelor. O 
bazaconie utilă! 

Marshall nu-i răspunse. El urmărea cum iahtul armat 
înainta, conducând lentul convoi spre cartul prova 
tribord al submarinului. Ajuns în dreptul lui, poziţia va fi 
potrivită, ba chiar excelentă, căci ţinta se va reliefa net 
pe fundalul orizontului clar şi degajat... 

- Pregătiţi-va! 

Deplasându-se pe grătarul punţii unde se afla Buck, 
Marshall se aplecă pentru a privi prin aparatele de 
vizare. Mai întâi îi apăru falnicul pavilion verde-alb-roşu 
al iahtului armat. A avut un gest reflex de reţinere a 
respirației când pe firele co/imatorului s-a profilat mai 
întâi remorcherul, apoi masa enormă a docului, ambii 
continuându-şi impetuoasă înaintare. 

- Tuburile de la unu la şase, atenţie! 

Se redresa şi îşi scoase şapca nu era cazul să stea cu 
ochiul lipit de vizor, l-ar fi alertat pe inamic. Auzi pe 
Buck strigând furios, 

- Ei drăcie! Păcătoşenia aia de iaht virează spre noi! 

Ce aveau de gând? Micul vas vira în unghi aproape 
drept, dacă îşi păstra direcţia, avansa direct spre prova 
submarinului. Curiozitate? Nebunie? Nu mai era timp de 
lămurit! 

- Warwick să fie gata! strigă Marshall. 

Privi spre pupa pentru a se asigura că şi oamenii de 
la celălalt tun nu slăbeau din ochi iahtul. Vierlingul era 
îndreptat spre cer, mică echipă de tunari era ascunsă 
după parapetul metalic al pasarelei se vedeau doar 
degetele ochitorului încleştate pe manete, gata de a 
orienta arma spre ţintă. 

- Sir, pe puntea iahtului se afla un neamţ anunţa 
Blythe. 

Marshall îşi impuse, cu efort, să nu se întoarcă prea 
brusc. Privi din nou cu binoclul la iaht pe puntea lui de 
comandă, în cadrul uşii timoneriei, se vedea o siluetă în 


alb. Nu mai era îndoială pe multe din navele italiene era 
şi personal german, pentru încurajare, dar şi pentru 
motive de securitate. Şi neamţul de pe iaht părea că 
acordă un viu interes U-Boot-ului. 

- Postul central către pasarela! Se auzi vocea lui 
Gerrard vine peste noi! 

Marshall se smulse din contemplarea ofițerului 
german şi se aplecă peste vizoare. Acum sau niciodată! 

De sub chipiu, transpiraţia îi curgea pe figură, 
tulburându-i vederea. 

- Atenţie! Dar fără pripeală! 

Gândea cu glas tare, simţea că toţi din jurul lui, 
extrem de încordaţi, aşteptau. În co/imator, docul părea 
imobil. 

- Tubul unu, foc! 

Aerul refulat cu putere spre interior îi imprimase cocii 
o mişcare de cabrare. 

- Să lansat torpila, sir! A 

Cu figura încordată, Buck strângea cronometru! In 
mână, aproape să-l sfărâme. 

- Tubul doi. Foc! 

Cu voce joasă, Blythe comunica, 

- lahtul semnalizează din nou, sir. 

- Tubul trei. Foc! 

Mugetul unei sirene a sfâşiat aerul, Marshall înţelese 
că U-Boot-ul său nu mai înşela pe inamic. 

- Deschideţi focul! 

Cele patru ţevi ale Vierling-ului se lăsară în jos, 
îndreptate spre iaht. Banda de cartuşe a unei mitraliere 
de pe punte luci în lumina soarelui când ochitorul apăsă 
pe trăgaci. 

Marshall căuta să uite totul, să-şi concentreze atenţia 
numai asupra suprafeţei de apă din fata provei 
submarinului. Dar nu s-a întâmplat nimic, n-a apărut 
nici o dâră de spumă de la cea de-a treia torpila. 

S-a aplecat asupra portavocei, dar un şoc violent l-a 
aruncat înapoi o explozie surdă a scuturat pasarela, 
urmată imediat, chiar dedesubtul provei, de un fulger 
albăstrui de intensitate orbitoare. O cascadă de apă se 


revărsă peste submarin, răsturnând un mitralior care 
căzu pe spate, scăpând arma din mâini. 

- Dracu s-o ia! Zbieră Buck, porcăria asta de „balenă” 
a pornit cu capul în jos şi a lovit fundul mării. 

În mod reflex, Buck s-a curbat: un roi de proiectile 
trasoare ciocăniră coca metalică. Marshall se aplecă 
asupra portavocei, 

- Continuaţi atacul! 

Îşi încordă auzul, pregătit să audă că torpila defectă 
lovise mortal submarinul. Dar tot ce auzi era un zgomot 
de sticlă spartă, urmat de o voce care cerea să se dea 
drumul la sistemul de iluminat de rezervă, apoi de 
răspunsul torpilorilor: 

- Gata de lansat, sir! 

- Tubul patru, foc! 

Marshall căuta cu privirea iahtul: micul vas încerca să 
taie drumul U-Boot-ului. De pe punte, două mitraliere 
trăgeau continuu, tunul încercând să nimerească 
submarinul. 

O bubuitură înăbuşită se rostogoli peste mare, 
urmată imediat de o puternică explozie. Marshall căută 
docul cu binoclul o coloană de fum se ridică deasupra 
şalandelor, mai exact, de locul unde două din ele se 
aflau cu puţin înainte, O altă explozie tulbura marea 
calmă şi un enorm nor de fum, de astă dată amestecat 
cu limbi de flăcări portocalii au semnalat că cea de a 
doua torpilă şi-a atins ţinta. 

Primul proiectil al tunului echipei lui Warwick s-a 
pierdut în mare la peste o milă dincolo de iaht, dar 
Vierling-ul fusese mai norocos. Ca nişte linii 
convergente, cele patru traiectorii de proiectile trasoare 
au lovit puntea de comandă a iahtului, străpungându-i 
coca. În toate direcţiile zburau părţi din agrement. 
Bucăţi de lemn şi piese de metal. O sirenă continua să 
urle lugubru, de parcă mâna unui mort ar fi rămas 
încleştată pe mânerul ei. 

- S-au lansat toate torpilele, sir. 

Figura lui Buck se însenină când încă o torpilă lovi 
docul, explodând violent într-o latură. Şalandele 


dispăruseră, după puternică înclinare a remorcherului 
se părea că italienii renunţaseră să mai tragă docul sau 
încearcă să-l îndrepte spre țărm. 

- Raportaţi cât de grave sunt avariile! 

Marshall se sprijini de parapetul pasarelei. Jur 
împrejur gloanţele şuierau ameninţător, provocând 
scântei când pocneau în tabla ricoşând în mare. Sau 
dispărând în fum. 

Ştergându-şi ochii şi privind la silueta învăluită în fum 
a docului, Buck exclamă, 

- Păcătosul! Mi se pare că i-am venit de hac! 

- Doi răniţi pe punte, sir! 

Fără a aştepta răspuns. Blythe ordonă, 

- Aduceţi tărgile. 

lahtul era acum în situaţie foarte dificilă, corpul lui 
puţin rezistent, ciuruit de proiectilele Vierling-ului, era 
învăluit, ici şi colo, de fum şi vâlvătăi de flăcări. Una 
dintre  mitralierele submarinului desăvârşea opera, 
distrusese armamentul principal al iahtului şi secerase 
mulţi oameni din echipaj. 

O explozie în cala proiectase în spaţiu o parte a 
punţii, în timp ce navă începea să se răstoarne, gurna” 
ei prezenta încă o gaură căscată, urmă a loviturii fatale 
dată de echipa lui Warwick. 

- Avion la travers babord, sir! 

Strigătul de alarmă al omului de veghe l-a făcut pe 
Marshall să tresară, dar se forţă să-şi păstreze capul 
limpede. Avionul era destul de departe, probabil încă 
deasupra uscatului, ascuns acum de o perdea de fum 
abia putea fi zărit. 

- Incă o lovitură la ţintă! Spuse Buck, agitând şapca, 
priviţi! 

Torpila pătrunsese în doc la pupa, cam la două treimi 
de travers. lzbucnită din navă, o coloană de fum părea 
încremenită în aer, parcă solidificata, de sub bordajul 
docului apăreau porțiunile de unde fragmente din 
suprastructura şi din maşini s-au prăvălit în mare. 

Pe submarin, un om alerga pe punte, purtând o trusă 
cu cruce roşie, cu tot fumul, Marshall îl recunoscu pe 


Willard, tânărul mecanic, cel a cărui mamă, făcea 
trotuarul” În trecere, Willard întoarse capul spre 
comandant, doar o clipă, şi îi surâse. Alţi mateloţi îl 
urmau, zăpăciţi de lumina soarelui, şi de apropierea 
morţii. 

Cu mâinile în formă de pâlnie. Marshall ordonă, 

- Încetaţi focul! Ochiţi acum remorcherul! 

Cu toate că iahtul aproape dispăruse în mare. Echipa 
lui Warwick nu se putea opri. Salvele de proiectile se 
succedau, ciuruind corpul navei incendiate şi ridicând 
vârtejuri de stropi de apă în jurul ei. 

A şasea torpila a lovit docul la câţiva yarzi distanţă de 
locul unde pătrunsese precedentă. S-a înălţat o nouă 
coloana de fum. de astă dată fără flăcări. Marshall 
examina neîncrezător silueta încă impozantă a docului. 
Nu-r venea să creadă că bastimentul putea supravieţui 
unui atac atât de distrugător. Fără voie, şi-a strâns 
pumnii când tunul de pe puntea submarinului a reluat 
focul, trăgând asupra marelui remorcher primul proiectil 
îl izbi puternic sub etrava înaltă. 

- Avionul virează spre noi, sir! 

Marshall îşi îndreptă binoclu spre travers încă foarte 
departe, avionul părea imobil, un mic punct, scânteind 
în soare. Era evident că avionul vira, se îndrepta spre 
locul unde avea loc bătălia. 

- Trimit toată lumea jos, sir? întrebă Buck. Marshall îl 
prinse de braţ, 

- Nu mai întâi să fim siguri că am dat docul la fund. O 
să ne mai apropiem de el, ca să-l atacăm cu tunul. 

II scutură puternic de braţ, adăugând: 

- Spune celor de la Vierling să se pregătească să 
respingă un atac aerian, până acum este vorba doar de 
un singur avion! 

Buck se îndrepta după ce ascultase la o portavoce. 

- Nici o avarie serioasă, sir! 

Marshall, incapabil să vorbească, îi semnala doar cu 
un gest că înregistrase cele raportate. Dacă torpila 
defecta ar fi găurit corpul submarinului, nu aveau 


altceva de făcut decât să meargă la țărm şi să se 
predea. 

- Avionul se apropie, sir! 

Cu voce care nu se ştia dacă era disperată sau 
mânioasă, Buck strigă, 

- Să pregătim şi cele două torpile pupa, sir! 

- Nu! Dacă n-au fost de ajuns cinci torpile, atunci,. 
Marshall tocmai se întorcea, când apa mării deveni 
tumultoasă în apropierea docului, că agitată de o 
gigantică maşinărie submarină. 

- L-am dat gata! Exclamă Buck cu un oftat de rare, s- 
a dus dracului! 

Încet, foarte încet, ca şi cum execută o manevră 
docului, se culca pe o parte. La nivelul liniei de plutire o 
învolburare de spumă arata brutală navală a apei 
pătrunzându-i în cală, în urmă distrugerii unuia sau mai 
multora din marile balasturi. O macara rămasă 
suspendată în aer, dea supra mării, părea o barză. 
Bucăţi de metal se desprindeau şi cădeau de pe toată 
lungimea bordului. Remorcherul era o vâlvătaie de 
flăcări, cu coca apărând brusc din trombă de apă 
stârnită de ultimul proiectil al lui Warwick. 

- L-am dat gata! Strigă şi Marshall părăsiţi puntea! 
Pregătiţi pentru imersiune! 

încerca să descopere avionul, dar acesta dispărură-n 
fum, nu se ştie unde. Tunul tăcuse, şi prin tambuchiul 
deschis se auzi brusc sunetul claxonului. Pe punte, 
şchiopătând sau ducând pe braţe camarazii răniţi, 
oameni ce grăbeau către scara de coborâre la loc 
„Sigur”. 

Prin fum, se auzeau zbârnâind motoarele avionului. 
Brusc, acesta apăru la o distanţă de două cabluri la 
travers, scuipând jerbe de foc din mitraliere. Proiectilele 
zburau peste puntea submarinului şi se pierdeau în 
mare rotindu-se, Vierling-ul urmărea aparatul şi ripostă. 
Mateloţii mai tineri, terorizaţi de proiectilele trasoare şi 
zgomotul infernal, se înghesuia la coborâre, căzând 
peste tambuchi. Buck le strigă, 

- Coborâţi, pentru numele lui Dumnezeu! Mai repede! 


Ţăcănitul mitralierelor continua însoţit de zgomotul 
metalic al loviturilor oţel pe oţel. Apoi avionul s-a 
îndepărtat, pentru a lua un nou viraj. Sigur că se va 
reîntoarce. 

Marshall prinse de braţ. Un matelot şi îl împinse de pe 
punte. Avionul nu avea grenade submarine, dar un nou 
atac de felul celui precedent putea pune U-Boot-ul în 
imposibilitate de a intra în imersiune. 

Atinse aproape cu gura marginea portavocei: 

- Dreapta toată viteza înainte! Imediat! 

Aplecat deasupra parapetului, Buck strigă, 

- Uite că mai rămas un leneş! 

Era Willard, mecanicul, cu faţa albă ca varul, dar 
părând că nu se emoţiona se ce canonada şi de urletul 
motoarelor avionului. Un om de veghe întinse braţul 
arătând ceva, şi îi spuse, 

- A rămas unul acolo la tun! 

- E mort, răspunse Willard cu voce stinsă, n-avem ce-i 
face! 

Şi repetă, mai tare: 

- Da de unde, declară ornat de veghe, l-am văzut că 
mai mişca. 

Marshall ordona scurt în portavoce: 

- Preia comanda jos, secundule! 

Apoi se redresa şi se uită la omul de care vorbiseră 
cei doi întins sub ţeava încă fumegândă a tunului, zăcea 
cu braţele în cruce într-o baltă „ sânge. Fără îndoială 
Willard avea dreptate pierduse un picior şi probabil 
murise Totuşi, şi lui Marshall păru că îi văzuse o mână 
mişcându-se încet. 

Avionul dispăruse iarăşi, dar prin perdeaua de fum i 
se mai auzea zbârnâitul motoarelor. Nu mai era cazul 
să se întârzie. 

- Încetaţi focul! 

Tunarii se precipitară pe punte, mitraliorii îşi aruncară 
armele prin tambuchi şi se îngrămădeau să coboare şi 
ei. 

- Toată lumea jos de pe punte! 

Buck lansa o înjurătură şi se adresă lui Willard: 


- Întoarce-te, dobitocule! 

Marshall ajunse din doi paşi lângă Buck şi înţelese cui 
se adresă cu geanta de cruce roşie bătându-i pe şold ca 
un ghiozdan de şcolar, Willard alerga spre cel lovit. 
Marshall îl dădu la o parte pe Buck: 

- Coboară, Buck! îţi ordon! 

Puntea se goli, rămânând numai Marshall şi Willard. 
Într-o portavoce se auzi glasul îngrijorat al lui Gerrard: 

- Ce se întâmplă, sir? 

Dar Marshall n-a răspuns, atent numai la Willard care 
se apropia de tun, când ajunse, tânărul mecanic se opri, 
apoi, după câteva secunde, se întoarse cu faţa la 
pasarelă. A deschis gura, strigând cuvinte care s-au 
pierdut acoperite de zgomotul produs de avionul ce se 
întorcea, totuşi, Marshall crezu că îl înţelege. Cu tot 
fumul care întunecă în parte lumina soarelui, pe figura 
lui Willard se citea teroarea, sfâşierea, dar şi bruscă 
acceptare a unei morţi iminente. 

Pilotul inamic îşi calculase greşit atacul, derutat, 
probabil, de schimbarea de drum a submarinului şi de 
viteza lui mărita. Când apăru din fum, se afla departe în 
urma vasului. Din nou mitralierele lui au scuipat foc 
unele proiectile au găurit pavilionul german, altele au 
ricoşat departe, spre norul des de fum planând 
deasupra remorcherului în flăcări. Dar câteva au lovit în 
plin Marshall l-a văzut pe Willard clătinându-se şi 
rostogolindu-se, peste balustradă. In apă. 

- Intră în imersiune, secundule, în imersiune! Rămas 
pe punte, Marshall se apropie de balustradă: trupul lui 
Willard plutea pe lângă balasturi, cu faţa îndreptată 
spre submarin, dar curând a fost apucat de vârtejul 
elicei şi a dispărut. 

Într-o atmosferă de vacarm prova submarinului 
începea să se scufunde, se auzea zgomotul motoarelor, 
zbârnâitul avionului, şuieratul apei pătrunzând în 
balasturi şi vuietul mării care, trecând peste punte, 
ducea tot mai departe cadavrul matelotului ucis. 

Marshall  percepea toate acestea  înmărmurit, 
incapabil să facă o mişcare. 


A fost însă conştient că cineva îl împingea spre 
tambuchi, mai multe mâini l-au ajutat să pună 
picioarele pe primele trepte ale scării. Coborând, îşi 
ridică privirea, deasupra lui, albastrul cerului era 
încadrat de ovalul tambuchiului încă deschis. 

În postul central domnea o tăcere deplină. 
Submarinul intra în imersiune cu toată rapiditatea 
posibilă. Marshall privi la indicatoarele de adâncime şi 
la înregistrările regulate ale sondei ultrason. 

Era perfect conştient de toate, dar avea impresia că 
este străin de cele ce se întâmplă. În jurul lui toţi 
vorbeau fără a ţine seama de el, ca şi cum ar fi rămas 
încă pe pasarela sau, luat de hulă, împreună cu Willard, 
şi dus departe de orice suferinţă. 

- Rămânem la adâncimea actuala timp de douăzeci 
de minute, ordona Gerrard, drum zero-opt-zero! 

Un zgomot surd zgudui toată nava docul se aşezase 
acum pe fundul mării. Marshall recunoştea zgomotul, îl 
auzise de mai multe ori la alte nave scufundate şi nu-l 
mai impresiona. 

Gerrard se adresă lui Marshall, 

- Cred că am stăpânit bine nava, sir! 

- Îţi mulţumesc, Bob, îi răspunse Marshall. cu un glas 
pe care nu. şi-l recunoştea ar fi momentul să avem 
parte de linişte, câtva timp! 

Simţea o sfârşeală la stomac, pe figură o transpiraţie 
rece, semn prevestitor al unei îmbolnăviri. Ce bine dacă 
ar fi putut să meargă măcar câteva momente în cabina 
sa, să se odihnească cât de puţin, să-şi recapete 
energia pentru a-şi duce mai departe sarcina! 

Blythe trecu pe lângă Marshall zdrobind cu cizmele 
bucăţi de becuri şi cadrane de aparate căzute pe jos. 
Zgomotul îl aduse pe Marshall la realitate. Sub nici un 
motiv, orice s-ar întâmpla, şi putea permite să 
gândească la sine. 

- Ce avarii sunt? întrebă el, v-aţi ocupat de raniţă? 

Un curent submarin a scuturat uşor nava şi Marshall a 
fost nevoit să se sprijine de scaunul metalic al 
timonierului. Blythe răspunse: 


- Sunt trei răniţi, Avem medicamentele lar avariile, 
nimic grav. 

Veşmintele lui Blythe şiroiau de apă, fără îndoială, el 
venise şi-l luase pe comandant de pe pasarelă. 

- În regulă, spuse Marshall, înlocuiţi becurile aparte şi 
reîncărcaţi tuburile lanstorpile], 

Apoi se adresă lui Frenzel, 

- Cred că este necesară o verificare generală a 
întregii părţi mecanice. Mâine intrăm în Strâmtoarea 
Giranta şi e bine să evităm eventuale necazuri cu 
maşinile. 

Gerrard se apropie de Marshall şi-i vorbi foarte calm, 

- Totul este în regulă. Eu însumi am controlat, ar fi 
momentul să vă odihniţi, cât de puţin, meritaţi din plin! 

Marshall se descoperi şi, câteva secunde privi la 
şapcă cu vultur german ţinând svastică în gheare. 
Simţea o teribilă epuizare nervoasă şi-i venea să urle. 
Gerrard continuă, 

- De ce aţi rămas atâta pe punte? Era cât p-aci să fiţi 
omorât! 

Marshall n-a răspuns şi Gerrard stărui mai departe: 

- Din cauza lui Willard, nu-i aşa? Cu un gest evaziv, 
Marshall răspunse 

- Probabil. Se uită la mine, voia să-mi arate de ce era 
în stare! Să-mi dea să înţeleg cât de mult conta pentru 
el aprecierea mea. 

- Dar nu mai puteaţi face nimic pentru el! 

Şi continuă. După ce privi împrejur şi se convinse că 
toată lumea din postul central este ocupată şi nu 
ascultă: 

- Ştiaţi bine acest lucru! 

- Poate că ai dreptate. 

Retrăia ultimele momente ale lui Willard: rămaşi 
singuri, se stabilise între ei o legătură invizibilă pentru 
acele ultime clipe. 

- Doream din suflet, spuse Marshall să-l fac să 
înţeleagă că nu era singur, că cineva ţinea la el, chiar 
dacă era prea târziu! 


- Am înţeles sentimentele dumneavoastră, spuse 
Gerrard cu un surâs trist. 

Anunţat printr-un scrâşnet de sticlă spartă pe 
podeaua metalică, Warwick s-a oprit lângă uşă. 

- Cum te simţi, sublocotenente? îl întrebă Frenzel. 

- Destul de bine, mulţumesc! 

Warwick privea la Marshall şi, încă scuturat de un 
tremurat nervos, continuă, 

- N-am fost deloc emoţionat, declară el. Pareă 
surprins de ce simţea cel puţin, deocamdată! 

Fără să-şi dea seama, Marshall se plimbă în lungul şi- 
n latul postului central.. Devereaux era aplecat peste- 
masa hărților, dar observă că mâinile şi instrumentele 
erau imobile. Apropiindu-se, descoperi că ofiţerul cu 
navigația avea ochii închişi, parcă în. Adâncă meditaţie. 
În culoar, dincolo de uşă, Buck vorbea cu câţiva dintre 
oamenii săi cum şi de ce drăcia aia de torpilă capotase? 
Discuţia îşi urma cursul. Warwick rămăsese lângă uşă, 
încă în şort, cu greul pistol german la şold. Emoţionat 
sau nu, el se comportase ca un vechi marinar. Marshall 
încerca să-şi amintească amănunte în legătură cu 
desfăşurarea luptei şi modul cum s-au comportat cei de 
sub comanda sa. De exemplu, Buck şi Warwick. Primul, 
fost patron de garaj şi al doilea, student fost militant 
pacifist! 

ÎI observă pe Frenzel, care, cu braţele încrucişate, 
urmărea munca unui mecanic care, cu o şurubelniţă în 
mână, încerca să repare o piesă deformată cu ocazia 
exploziei torpilei defecte. Oare se mai gândea şi el la 
bietul Willard? Sau îl şi uitase? Poate că nu-şi mai 
amintea, cum nu-şi amintea de o cârpă de şters 
devenită inutilizabilă. 

- Poţi să dai liber de la posturile de imersiune, spuse 
Marshall. După ce se face puţină curăţenie pentru a 
îndepărta urmările torpilei capotate, spune-i bucătarului 
să prepare masa! 

Simţea nevoia să vorbească, să continue a da ordine, 
pentru a-şi preocupa mintea şi a scăpa de gândurile ce-l 
obsedau. 


Gerrard îl însoţi până la uşă: 

- Dacă se întâmplă ceva, vă voi chema, sir. Cu un 
surâs, adăuga: 

- Ca totdeauna! Dar trebuie să vă odihniţi! De asta 
dată, Marshall nu a mai protestat. 

- Am trecut cu toţii prin momente grele, spuse el 
calm, parcă întâmpinăm dificultăţi mereu mai mari! 

Gerrard îl privi depărtându-se şi-şi reluă locul în 
spatele timonierului. Aproape că-i era milă. de Marshall. 
Era necesar ca el să-şi revină, interesul propriu, dar şi al 
întregului echipaj. 

Departe, în urmă, unde au imersat ultima dată, 
remorcherul rămas cerceta cu grijă dacă nu erau ceva 
supraviețuitori, deşi nu se putea vedea mai nimic din 
cele întâmplate, din cauza fumului produs de navele 
explodate şi provenite din tirul de artilerie. Seara, 
renunţa, îndreptându-se spre țărm. 

intins pe cuşeta, cu ochii în plafon, Marshall îşi 
imagina cele ce se petreceau acolo unde se 
desfăşurase bătălia, ca şi cum ar fi fost de faţă. Era 
aproape sigur că nu au fost supraviețuitori şi U-192 nu 
ar fi putut face ceva în această privinţă. În orice caz, 
acum era prea târziu. 

Din culoar, auzea cum un matelot matura spărturile 
fluierând încet, în ritmul mişcării măturii. Căută să-şi 
amintească titlul cântecului, dar, brusc, se prăbuşi într- 
un somn greu, fără vise. 


CAPITOLUL 10 | 
MISIUNE URGENTĂ 


Noaptea era răcoroasă. Marshall scrâşni din dinţi şi, 
cu binoclul la ochi, îşi apăsă coatele pe balustradă 
pasarelei. Motoarele electrice mergeai cu minimum de 
rotații, nu se auzeau decât loviturile valurilor de-a 
lungul balasturilor şi, din timp în timp, un geamăt 
metalic, ca şi cum înfruntau o puternică hulă. 

U-Boot-ul naviga la suprafaţă de aproape o jumătate 
de oră, dar orice atingeau era încă umed şi rece. Zile 
întregi văzuseră prin periscop strălucind soarele şi 
acum erau decepţionaţi că nu se bucurau de lumina şi 
căldura lui. 

A răsunat zgomotul unui ciocan izbind într-o piesă 
metalică, chiar sub turelă, urmat imediat de un torent 
ele înjurături proferate de Cain. 

Aflat alături d. e Marshall, Buck îşi lăsă jos binoclul de 
noapte şi explică: 

- Ştiţi, sir, drăcia aceea de camuflaj s-a cam scofâlcit 
când torpila defectă a explodat sub noi. 

Se mai auzeau şi alte zgomote metalice, mai puţin 
puternice, dar se amplificau în tăcerea nopţii. 

- Spune-le să termine repede, ordonă Marshall, şi să 
facă cât mai puţin zgomot! 

Işi plecă privirea asupra cadranului luminos al 
repetitoruluiss, de la girocompas, submarinul se dirija 
direct spre sud, cu capul fixat spre golful Siriei şi coasta 
Libiei. Spusele lui Buck despre avariile suferite de 
submarin din cauza torpilei defecte aminteau că era 
cazul să fie vigilenţi, să evite alte avarii în apropierea 
coastei. 


58 Dispozitivul care transmite şi repetă indicaţiile girocompasului în 
diverse compartimente unde este necesar să se cunoască drumul 
submarinului. 


Noaptea era sumbră, numai un sfert de lună şi câte 
va stele zărite prin ceaţă luminau suprafaţa răscolită de 
valuri a unei mări foarte negre. După ce trimisese la 
fund enormul doc plutitor un vas din escorta lui, 
Marshall şi echipajul trăiseră opt zile într-o nemiloasă 
incertitudine. Nivelul combustibilului scădea vertiginos 
şi rezervele din alimentele cele mai indispensabile se 
epuizau. Păreau a îi uitaţi de restul lumii, ale cărei 
ecouri le parveneau pe undele scurte ale unui aparat de 
radio veşnic în ascultare. Uitaţi, sau poate scoşi din 
preocupări din cauza vreunui eveniment nou. In fine, 
într-o seară., începând ascultarea la ora fixată pe 
lungimea de undă ce le era rezervată, au recepționat 
mesajul aşteptat După descifrare şi ci te va puncte de 
reper fixate pe hărţile lui Devereaux, Marshall pus 
îndată capul spre coasta nord-africană. In fine, cineva 
îşi amintise de ei Curând îşi vor reîmprospăta atât de 
necesarele provizii de combustibil şi alimente poate că 
vor beneficia şi de o perioadă de odihnă. 

Marshall gândea la coasta invizibilă, ascunsă undeva, 
la babord. Acolo se desfăşuraseră câteva din cele mai 
înverşunate lupte ale campaniei nord-africane la 
Benghazi şi Derna. Apoi, mai departe la est, devastat, 
dar încă semeţ, era portul Tobruk. Ultima dată când 
operase în aceleaşi ape la bordul lui Tristram, 
strecurându-se de-a lungul coastei în căutarea 
transporturilor inamice, situaţia se prezenta altfel se 
auzea continuu bubuitul îndepărtat al canonadei, 
estompată de întinderile nisipoase ale deşertului, din 
timp în timp, rachetă urca în văzduh şi se auzeau 
împuşcături izolate marcând angajări de patrule. 

Buck se întoarse, frecându-şi mâinile pentru a le 
încălzi. 

- S-a făcut, sir! În întuneric, nu mi s-a părut că s-a 
realizat ceva prea faimos, dar la lumina zilei şi de la 
distanţă cred că va face impresie destul de bună! 

Se referea, la uşorul camuflaj metalic din spatele 
turelei, construit la iuţeală de mecanicii de la nava bază 


pentru a se putea masca aspectul german al navei, la o 
primă vedere. 

- În orice caz, spuse Marshall, confecţionarea lui a 
fost un timp pierdut. Acuma inamicul ne-a înregistrat 
precis în fişele sale! 

Se auzi prin portavoce glasul lui Gerrard, provenind 
din postul central, 

- Au trecut zece minute, sir, de când trebuia să fi 
primit mesajul! 

- Ai dreptate. 

Încet, Marshall îndreptă din nou binoclul spre tribord 
nu se vedea nimic şi nu se auzea alt zgomot decât cel 
al propriului submarin. 

- Oare ceva nu este în regulă? 

- Am o bănuială, sir, interveni Buck poate că nemţoii 
şi-au dat seama de situaţie şi ne aşteaptă. S-ar putea 
foarte bine să cădem, chiar în mijlocul unei patrule a 
lor! 

Marshall zâmbi. 

- Aproape că eu nu mai ştiu de partea cui luptăm.! 

Cum putea oare să glumească cu Buck, ca şi cum 
toate cele ce se întâmplau nu-l priveau? Când, în 
realitate, tensiunea lui nervoasă creştea secundă cu 
secundă şi totul, chiar calmul mării, îi părea plin de 
amenințări.. 

- Spune, operatorului ASDIC să cerceteze din nou cu 
atenție. Poate că a fost indus în eroare de ecourile 
venite dinspre fund sau de la coastă. 

Dar îl opri cu mâna pe Buck: 

- Mai bine stai! Inutil să-l tulburăm pe operator cu tot 
felul de ordine. Desigur că face verificarea din proprie 
iniţiativă. 

Buck râse încet: 

- Nu credeţi, sir, că cei de acasă, din Anglia, şi-ar 
râde de noi dacă ne-ar vedea în acest moment? 

Marshall lăsă binoclul în jos şi îşi frecă ochii cu 
mâinile, evocarea patriei îi aduse în minte imagini de 
acasă era luna mai. Natura reînvia şi bombardamentele 
nu puteau schimba mersul anotimpurilor. 


Îşi aminti de acea vilă, de lângă Southampton: 
îmbrăţişarea Gail sfidând orice prudenţă. Dacă se 
însura cu ea, viaţa fi fost altă? 

- O navă, sir! La prova babord! 

Era vocea lui Buck, aplecat peste parapet, în umbră, 
servanţii de la mitraliere îşi preparau armele. 

De fapt apărea doar ca o pată mai întunecată pe 
suprafaţa mării şi numai agerimea ochilor lui Buck au 
putut-o distinge. Foarte jos pe apă s-a zărit lucirea 
fugară a unei lanterne şi unul dintre mitraliori a fluierat 
tare, a surpriză. 

- Răspunde, Blythe! 

Cu mâinile crispate pe balustradă umedă, Marshall 
aştepta. Lampa cu voleuri a lui Blythe a emis în cod 
indicativul submarinului. Imediat s-a auzit demarând un 
motor şi umbra neagră începu să se mişte pe apă, 
venind spre U-Boot. 

judecând după etrava înaltă şi după pupă, era o 
veche rablă, un vas pescăresc portughez. Dar vocea 
care sporovăia în megafon era incontestabil britanică. 

- Ţineţi drumul după noi, Căpitane! Căci înainte de a 
părăsi locurile, nemţoii şi-au scufundat navele şi 
acestea au format un fel de spargeval, constituind 
acum un bun dig de larg pentru protecţia portului, dar 
periculos. Puteţi da peste vârfurile care aproape ies din 
apă. Ar putea să vă spargă coca! 

- Face pe deşteptul! murmură Buck. 

Dincolo de prova submarinului a apărut un semnal 
luminos pentru ghidaje şi cele două nave, una după 
alta, se îndreptară către coasta invizibilă. 

- Oamenii de la posturile de pe punte să urce! Spuse 
Marshall, să aducă cu ei un proiector, nu mai e cazul să 
ţinem seama de camuflaj! N-am ajuns până aici ca să 
ne spintecăm submarinul! 

S-a mirat el însuşi de violenţa tonului său. Şi-a 
plimbat mâna pe metalul rece al balustradei. Oare 
începea să se ataşeze de submarinul nemţesc? Avusese 
dreptate Buck să se supere când cei de pe vasul 
pescăresc au spus că au perspectiva să-şi sfâşie coca. 


- Numai un prost putea prevesti aşa ceva... 

In tribord, apăru la un moment dat masa confuzii, 
mâncată de rugină, a unei nave sau a unei părţi de 
navă. Parcă era o faleză artificială, construită de mâna 
omului şi abandonată să putrezească acolo. Când se va 
sfârşi războiul, va fi îndepărtată acea epavă? Sau va fi 
conservată timp de generaţii, ca dovadă a sacrificiilor 
războiului, şi a stupidităţii oamenilor? Un fascicol 
puternic de lumină străpunse obscuritatea plimbându- 
se încet de-a lungul corpului U-Boot-ului. Tot mai multe 
lumini apăreau deasupra suprafeţei agitate a mării şi se 
vedea clar  sparge-valul constituit din diverse 
bastimente parțial scufundate se recunoşteau, bătute 
de valuri, ici un şir de hublouri, dincolo un sistem de 
guvernare grav avariat. 

- Stop dreapta! 

O bandulă a şerpuit printre luminile de pe mare şi s-a 
auzit un om alunecând şi căzând în apă când a încercat 
s-o prindă. 

- Dreapta încet înainte! Stop stânga! 

Prova submarinului era acum chiar deasupra luminilor 
de pe suprafaţa apei şi se vedeau mici siluete cu 
apărători în mâini, precipitându-se pentru a amorţi 
şocul acostării. 

- Stop dreapta! 

Submarinul a oscilat uşor şi, la pupa, echipa lui Cain 
lansa alte parâme, protecţie suplimentară contra 
teribililor ghimpi ai „danei” de epave. 

In întuneric se auzea un vioi schimb de cuvinte şi 
undeva a răsunat un râs prelung, parcă nu se mai 
termina. Un om era ajutat să se suie peste balasturi la 
bordul submarinului. Tocmai când ordona lui Frenzel să 
oprească motoarele, Marshall văzu un cap apărând 
deasupra parapetului pasarelei. 

- Ei bine, dragul meu, l-ai dat gata! Excelentă treabă! 

Era Simeon în semiîntuneric se observa totuşi cât era 
de destins, ca totdeauna, şi surâdea cu toată gura.. 

- Nu mă aşteptam deloc să ne întâlnim aici, spuse 
Marshall. 


Nu ştia cum să înceapă conversaţia. Pentru el, 
această întâlnire nocturnă pe o mare pustie avea ceva 
ireal şi se părea cam absurdă. li trecu prin minte 
amintirea a doi actori dintr-o piesă, în mijlocul, unei 
scene obscure. Curând scena se va ilumina şi atunci... 

- Nu vrei să coborâm? Spuse Simeon, e răcoare şi 
suntem îmbrăcaţi cam subţire. 

Jos, în postul central strălucitor iluminat, Marshall nu 
se putu abţine, nici de data aceasta, să facă o 
comparaţie. Oamenii săi, cu ochii obosiţi şi flanele 
pătate de unsoare, se agitau în jurul intrărilor şi a 
vanelor de încărcare a combustibilului alţii manipulau 
cutii şi rafturi goale, cu figuri cumplit de trudite. Prin 
contrast, spilcuitul Simeon, purtând o uniformă kaki 
deschis, bine croită, şi cu un pistol la şold, avea aerul 
unui şerif gata să intervină ca să pună capăt unei 
încăierări. 

Au intrat în careu şi Simeon examina, cu un aer cam 
ironic, dezordinea din încăpere. 

- Nu prea vă preocupaţi de ale gospodăriei! Marshall 
scoase din dulăpior o sticlă şi două pahare. 

- Am dat docul la fund, dar ne-a costat viaţa a doi 
oameni. 

li apăru în minte Willard şi vocea i-a tremurat puţin. 
Şi-l amintea în faţa lui, de cealaltă parte a aceleiaşi 
mese, vorbindu-i despre întâmplarea cu mama sa, apoi, 
la prova, aşteptându-şi moartea. 

- Nu ştiu încă precis ce avarii am suferit, o torpilă 
defectă... 

S-a întrerupt, observând privirea vagă a lui Simeon, 
era evident că aceste lucruri nu-l interesau, nu-i păsa 
de ele. 

- Toate acestea le-am consemnat în raportul meu, 
încheie Marshall. 

Simeon luă paharul ce i se oferea. 

- Am aflat imediat de torpilarea docului, o lovitură 
reuşită! Şi se pare că inamicul încă nu v-a descoperit. 
Am spus eu că eraţi cei mai potriviţi ca să dezorganizaţi 
acţiunea pe care o puneau la cale cu acel doc! 


Ridică paharul: 

- Noroc! 

Marshall se aşeză pe banchetă şi îşi trecu mâna prin 
păr, simţi mici asperităţi, probabil, grăunţi de nisip 
aduşi de vânt pe coastă, din deşert. Bău dintr-o 
înghiţitură whisky-ul. 

- Acum, reluă Simeon, aţi terminat cu necazurile, în 
zonă sunt o grămadă de arme şi materiale şi avem 
echipe care triază tot ceea ce a abandonat inamicul 
când s-a retras precipitat. Arme care vor fi foarte de 
folos machisarzilor şi altor partizani. Am organizat 
aducerea aici a două şalande germane transformate 
provizoriu în tancuri petroliere. Înaintea zorilor, vă voi 
da tot combustibilul ce veţi putea îmbarca. Apoi apă şi 
altele de care aveţi nevoie. 

Părea foarte încântat de el însuşi. 

- Mulţumesc, spuse Marshall, neputându-se opri de a 
resimţi o oarecare admiraţie, şi cum merge războiul? 

- Aşa este,., nu prea mă eşti la curent. Putem spune 
germanii au părăsit Africa de Nord. Mai rămân câteva 
unităţi răzlețe, dar grosul trupelor au şters-o spre Capul 
Bon din Tunisia, unde se îmbarcă pentru evacuare. Încă 
mai înainte, Rommel s-a repatriat cu avionul, asta 
înseamnă că reprezentaţia s-a sfârşit. Gerrard a apărut 
în uşă: 

- Scuzaţi-mă, sir! Am cam terminat treburile şi au 
rămas câţiva oameni neocupaţi. Pot trimite unii din ei 
pe uscat? Ar duce şi o parte din echipamentul nostru la 
cantonamentul pe care căpitan comandorul Simeon l-a 
prevăzut pentru timpul cât vom sta aici. 

l-a răspuns chiar Simeon, privindu-l cu răceală, 

- Aşadar, secundule, văd că nu o cedaţi după vechiul 
obicei, vă ocupați mai întâi de mateloţi! 

Continuă, zâmbind: 

- Mi-e teamă însă că nu este posibil. Trebuie să 
porniţi la drum chiar la mijirea zorilor şi nimic nu vă va 
împiedica s-o faceţi. 


Continua să zâmbească, dar tonul devenise glacial. 
Gerrard îl ascultase cu stupoare şi se adresă lui 
Marshall, 

- Aşa este, sir? 

Simeon nu-l lăsă pe Marshall să răspundă, 

- Să ştii secundule, că n-am intenţia să discut 
dispoziţiile cu oricine. Le voi comunica comandantului, 
care ţi le va transmite. 

Se aşeză comod pe scaun şi privi la Gerrard câteva 
secunde, 

- Bineînţeles, în măsura în care va crede necesar. 

Incet, Marshall se ridică i se părea că pereţii careului 
oscilează, şi că vede totul ca printr-o oglindă concavă. 

- Poţi pleca, secundule. 

După ce Gerrard a ieşit, Marshall se adresă lui 
Simeon, 

- Nu ai văzut oamenii când te-ai urcat la bord? Sânt la 
capătul puterilor, nedormiţi de nu mai ştiu câte zile şi 
nopţi. 

Simţea un tremur, un nod în gât: 

- Ce dracu le mai ceri? Simeon îşi păstra calmul, 

- Stai jos! răspunse el. Dacă n-am fost clar, am să mă 
explic. Războiul a ajuns la o cotitură. Armata terestră, 
marina militară, înaltul Comandament şi chiar 
adversarul, toată lumea ştie că acum se joacă partida. 
Momentul este decisiv şi nici eu nu pot să fiu de acord 
cu o pauză pentru că dumneata şi echipajul să vă 
destindeţi! Vocea îi deveni dură. 

- Totul este gata pentru o debarcare în Sicilia. Am 
repus în funcţiune cea mai mare parte din porturile 
recucerite pe coasta Africii de Nord. Afrika-korps abia 
părăsise portul Sicilia şi acesta a şi redevenit 
operaţional pentru noi. Chiar acolo am pus mâna pe 
combustibilul pe care-l veţi încărca. 

Se auzea cum un generator era pus în mişcare, 
Marshall era conştient şi de alte zgomote provenind din 
exteriorul navei, lăzi grele erau trase pe puntea 
submarinului, macaralele scârţâiau coborând provizii 
prin intrarea prova. 


- Şi ce anume urmăreşti? întrebă Marshall. Simeon 
luă sticla şi turnă în ambele pahare câte o porţie bună 
de whisky. 

- Aşa mai merge să te aud vorbind, bătrâne! 
Zâmbind, adăugă: 

- Nu are sens să ne ciorovăim! 

- Te ascult. 

- Bine. 

Simeon scoase din buzunar uri carnet gros şi începu 
să-i răsfoiască filele, 

- Nemţii au şters-o cu mare viteză, dar nici noi n-am 
pierdut vremea. Debarcarea va avea loc peste două 
luni. 

Marshall ridică încet capul, 

- Şi atunci? 

Simeon îşi privea paharul pe care-l înălţase spre 
lumină. 

- Atunci... atunci o să avem de furcă! Cei de la 
Intelligence Service raportează că nemţii au inventat o 
armă nouă. 

- Probabil tot ăia de care mi-ai mai vorbit, replică 
Marshall, morocănos. 

- Acum este o realitate. 

Închizându-şi zgomotos carnetul, Simeon continuă: 

- O bombă teleghidată. Lansată din avion, ea poate fi 
dirijată prin radio spre orice obiectiv important... Cred 
că-ţi dai seama de posibilităţile ei de utilizare. 

- Dar, întrebă Marshall, ce amestec avem noi în toate 
astea? 

Simeon nu a răspuns direct. 

- Dacă dorim ca debarcarea să reuşească, trebuie ca 
trupele terestre să primească un ajutor maxim din 
partea lui Royal Navy. Cel puţin, până când se vor 
ocupa anumite terenuri de aviaţie. După care, aviația 
noastră de vânătoare şi de bombardament vor colabora 
la operaţii douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru. 

Marshall se ridică în picioare şi începu să se plimbe 
prin încăpere. 


- Bomba asta teleghidată este uşor de manipulat? 

- O joacă de copil. 

Simeon apăsa cu mâinile pe masă. 

- Va pune în pericol orice vas de linie, inclusiv 
cuirasatele, care nu vor mai fi în stare să sprijine 
debarcarea prin bombardarea sectoarelor respective. 
Trupele terestre ar fi obligate să pună piciorul pe plaje 
fără nici un pic de protecţie. 

Marshall se opri din mers şi-l privi, 

- După câte înţeleg, spuse el, secretul nu prea a fost 
păstrat? 

- Totdeauna sunt scăpări. Acum cunoaştem, însă, mai 
mult sau mai puţin intenţiile germanilor şi putem 
acţiona. Dar mai întâi... 

Tăcu: perdeaua uşii a fost dată la o parte de Frenzel 
care, cu figura mânioasă, intră în careu. 

- Este adevărat ceea ce mi se spune, sir? Nu a 
aşteptat răspunsul şi a continuat: 

- Nu răspund de sectorul meu dacă din nou pornim 
imediat la drum fără o inspecţie serioasă a maşinilor. 
Ce-şi închipuie „ăia”? 

Calm, Marshal! îi răspunse: 

- Îți voi spune părerea mea, îndată ce voi cunoaşte 
eu însumi ordinele pe care „ăia” ni le dau. 

Frenzel îl privi cu mâhnire, 

- Atunci, este deja hotărât? 

Se întoarse şi ieşi fără un cuvânt, Simeon oftă, 

- Dacă le dai prea mult nas... foarte calm, continuă: 

- Veţi lua la bord nişte agenţi secreţi. Aceştia pot 
culege cele mai bune informaţii despre ce pun nemţii la 
cale. Pentru ca debarcarea să reuşească, este absolut 
necesar să cunoaştem planurile inamicului. 

- Agenţii ăştia îi vom lua de pe mare sau de peo 
insulă? 

- Nici una, nici alta, de pe coasta italiană sunt 
alertaţi, vă aşteaptă şi este poate chiar prea târziu! În 
orice caz, trebuie să fim informaţi! 

Imobil, impasibil Marshall asculta gâfâitul ritmic al 
unui motor pompând în rezervoarele lui Frenzel 


combustibilul de pe şalandele capturate. Să facă plinul 
şi în zori să plece! Pentru tipii ăştia de uscat, nu 
contează altceva. Dar nu era just şi mai mult încă, era 
chiar periculos să ceară U-Boot-ului şi echipajului mai 
mult decât putea da. 

Cu aceeaşi voce calmă Simeon continuă, 

- Printre agenţii pe care trebuie să-i preluaţi este şi 
acea tânăra franceză pe care ai transportat-o, îţi mai 
aminteşti? 

Marshall îl privi pe Simeon, judecând după expresia 
figurii, spusele nu erau decât o informaţie banală. 

- Fireşte! zise el. Îmi amintesc. 

- Aş fi putut încredința această misiune unui 
submarin obişnuit. Ţinând însă seama de circumstanţe 
şi mai ales de ceea ce s-ar putea întâmpla ulterior, am 
preferat submarinul vostru, cred că este mai bine aşa. 

- inţeleg. 

- Ştiam că vei vedea lucrurile la fel ca mine. Simeon 
se ridică şi îşi luă şapca. 

- Când plecaţi, vor merge cu voi şi nişte tipi de la 
Intelligence Service pentru orice eventualitate. 

Nu mai insistă asupra acestui subiect, dar adăugă, 

- Bineînţeles, în cursul acţiunii, dumneata vei decide! 
Marshall îl privi în ochi şi spuse: 

- Ca de obicei, răspunderea îmi revine mie. 

- Nu cred că ti-ar plăcea să fie altfel! Simeon zâmbi, 
punându-şi chipiul: 

- Amicul dumitale, Browning-Gură Mare, este la 
Gibraltar. Mâine îl aduce aici un avion. Dacă totul 
merge bine, nu m-aş mira ca el să fie cel felicitat! 

- Şi dacă nu merge bine? 

Cu un bobârnac, Simeon, îşi scutură un grăunte de 
nisip de pe mânecă. 

- Asta e altă problemă. 

Cei doi au părăsit careul. La întoarcere, Warwick 
supraveghea mateloţii care îmbarcau saci plini cu cutii 
de conserve şi îi aşezau la întâmplare în colţurile libere 
din interior. Marshall se opri lângă el. 


- Peste o oră, conferinţă cu ofiţerii în careu, anunţă-i 
pe toţi! 

Simeon a urcat scara şi a dispărut, iar Marshall s-a 
întors în cabină. Îşi privi cuşeta, era tentat să se întindă, 
să doarmă, să uite. Dar a respins tentaţia. Apoi zări 
mica valiză a tinerei franceze şi resimţi aceeaşi 
strângere de inimă ca adineauri, când Simeon, în 
trecere, vorbise de ea. Era acolo, undeva pe coasta 
italiană, aşteptând ajutor. 

O oră mai târziu, când se îndrepta spre careu, pe 
submarin domnea tăcere adâncă şi mulţi oameni din 
echipaj erau jumătate adormiţi sau numai întinşi pe 
podea chiar acolo unde terminaseră munca. 

A vorbit şi ofiţerii l-au ascultat în tăcere. Buck se 
sprijinea de perete cu pleoapele înroşite, aproape 
închise. Devereaux se prezenta ceva mai bine, tânărul 
Warwick nu-şi putea stăpâni căscatul. lar Frenzel 
urmărea ceva în jurnalul de bord, controlând cu ochii 
mari şi obosiţi nişte calcule făcute cu creionul. Numai 
Gerrard părea în formă. 

Când Marshall a terminat, Gerrard a întrebat calm, 

- Aşadar, sir, nu avem de ales? 

- Nu. 

Buck se ridică cu greutate, încheindu-şi tunica. Ştia 
că toţi îl priveau şi începu cu voce răguşită: 

- O să adun oamenii chiar dacă trebuie să trag de ei 
din cuşete. Trebuie să profităm că stăm pe loc, solid 
acostaţi şi putem să încărcăm torpilele de rezervă în 
tuburile pupa, ca să le avem la îndemână când va fi 
nevoie. 

Luând de pe masă lanterna electrică, privi la cei din 
jur. 

- Dacă tot e să plecăm, fir-ar să fie, măcar să facem o 
treabă bună! 

La rândul său, Frenzel se ridică, 

- Are dreptate. 

Zâmbind, se adresă lui Marshall. 

- Păcat că căpitan-comandorul Simeon nu ne 
însoţeşte, cred că sunteţi de acord! 


leşi în urma lui Buck şi Warwik. Devereaux îşi frecă 
ochii şi murmură: 

- Spuneţi-mi măcar încotro mergem ca să pregătesc 
harta respectivă. 

- Îți voi spune când voi şti ceva precis. 

Şi Marshall privi cu tristeţe la cei ce părăseau careul 
unul după altul, ca nişte somnambuli. Rămas ultimul, 
Gerrard exclamă, 

- Avem o echipă formidabilă, sir! 

Marshall nu îndrăznea să-l privească în ochi, îi atinse 
doar braţul, 

- Nici nu există alta mai bună, Bob! 

leşind, se încrucişă cu matelotul Churchill. Acesta se 
dădu la o parte, apoi intră în careu, avu grijă să tragă 
perdeaua în urma lui şi se opri în faţa lui Gerrard. 

- Peste cinci minute, vă aduc o cafea proaspătă, sir! 
Cu un gest spre uşă: 

- Mă întreb cum de mai rezistă şeful? Gerrard îşi 
aminti de ochii obosiţi ai lui Marshall. 

- Nici eu nu ştiu! 

Cu o grimasă, Churchill continuă: 

- Aveţi un exemplu despre ceea ce vă aşteaptă când 
veţi avea şi dumneavoastră comanda unui submarin, 
nu-i aşa, sir? 

Apoi, stewardul porni spre oficiu, fluierând încet, 
admirativ. 

Gerrard se răsturnă pe scaun cu mâinile sub ceafă. 
Comandant de navă! Eventualitate la care Marshall 
făcuse deseori aluzie. Putea el, însă, să mărturisească 
că acum avea oroare de această meserie? Că 
totdeauna la intrarea în imersiune îi venea aproape să 
vomite când privea la acele indicatoarelor de 
adâncime? 

Se ridică şi se îndreptă din şale, atingând ca de obicei 
plafonul cu capul. 

O comandă de submarin? Niciodată nu discutase cu 
Valerie această posibilitate. Era inutil. Nici ea nu dorea 
aşa ceva. Când se va termina misiunea în curs, va 
spune adio submarinelor pentru totdeauna. 


De după perdea, apăru capul lui Starkie, îmbătrânit 
de barba căruntă: 

- Îmi puteţi acorda câteva minute, sir? Ca să mergem 
împreună să inspectăm cum am aranjat tot ceea ce am 
îmbarcat... 

- Desigur! Şi să avem grijă de asieta navei. 

Ambii au pornit spre prova. Oamenii părăseau 
cuşetele şi începeau pregătirile pentru ieşirea în mare. 
Nu mai erau oameni din carne şi oase, ci elemente ale 
unei echipe solidare. Gerrard se gândea la ultimele 
cuvinte ale lui Marshall, nici nu există alta mai bună! Cu 
toate obsesiile sale, Gerrard zâmbi, cu asemenea băieţi, 
nimic nu era imposibil. 

Şi îi vor demonstra şi lui Simeon acest lucru. 

x 


x * 


- Comandantul este chemat la postul central! 
Marshall sări din cuşetă şi din doi paşi ieşi din cabină. 

Nu ştia dacă apucase să doarmă său rămăsese doar 
suspendat între starea de veghe şi sfârşeala de pe 
urma epuizării, într-o secundă se afla alături de Gerrard. 

- Sir, îi spuse acesta cu o grimasă, îmi pare rău că v- 
am deranjat, dar s-au reperat nişte ecouri la doi-şase- 
zero, care se deplasează repede. Mi-e teamă că vom 
avea curând necazuri. 

Marshall se apropie de masa cu hărţi. U-Boot-ul 
părăsise de trei zile acea improvizație de port, trei zile 
de un calm neobişnuit, parcă Mediterana le acorda un 
scurt răgaz după luni şi luni de lupte. Dar tensiunea 
nervoasă devenea tot mai mare. Imposibil să se 
odihnească, se lungeau pe cuşete cu ochii în tavan. 
Făceau cartul, mâncau, duceau o viaţă de automate, cu 
gesturi mecanice. Permanent, aveau un sentiment de 
anxietate latentă. 

Probabil că la suprafaţă, fireşte, marea îşi înviora 
culoarea în fiecare zori de zi. Aici, în imersiune, domnea 
mereu aceeaşi atmosferă mohorâtă, totul era jilav, 
ventilatoarele erau imobilizate pentru a economisi 
curent şi a reduce cât mai mult zgomotul. Acum U-Boot- 


ul se dirija spre cunoscuta strâmtoare ce separă Sicilia 
de Capul Bon de pe coasta tunisiană. O distanţă de 
optzeci de mile, unde lupte nedecise s-au terminat când 
în avantajul unuia, când al celuilalt adversar, atacuri 
aeriene şi de submarine asupra convoaielor britanice ce 
căutau să aprovizioneze Malta, sau asupra liniilor de 
aprovizionare ale lui Rommel. Marshall cunoştea bine 
toate acestea, ca şi cei de o seamă cu el, dar situaţia 
era mai puţin cunoscută pentru „boboci”, care 
participau acum prima dată la confruntări. 

- La cota periscopică, ca să aruncăm o privire la 
suprafaţă! 

In timp ce Gerrard dădea ordinele necesare şi puntea 
se înclina destul de accentuat, Marshall se depărta de 
masa hărților şi se apropie de puţul periscopului 
impasibil faţă de  fâsâitul aerului comprimat ce 
pătrundea în balasturi pentru a ridica nava la suprafaţă. 

Deocamdată, căuta să evite orice confruntare, atât cu 
englezii, cât şi cu germanii. Socotea că era mai cuminte 
aşa, căci îi mai trebuiau doar două zile ca să ajungă la 
locul de întâlnire, în largul coastei occidentale a Italiei. 

Gândurile i se îndreptară la cei trei pasageri aflaţi în 
careu. Probabil că profitau să doarmă când aveau timp. 

Pentru aşa ceva erau stăpâni pe nervii lor şi puteau 
să doarmă atunci când era posibil. Formau un grup 
destul de disparat probabil, dar asemănător desigur cu 
alte grupuri pe care Marshall le mai întâlnise, de 
oameni angrenaţi în acel misterios război secret. 

Şeful celor trei era maiorul Mark Cowan. Slăbuţ, puţin 
comunicativ, nu avea aspectul unui militar de carieră. 
Din cât de puţin vorbise, rezulta că nu era prea convins 
de şansele misiunii. 

Cei trei au fost anunţaţi printr-un mesaj radio de oră 
şi locul exact al întâlnirii cu ceilalţi agenţi. N-au 
confirmat primirea mesajului şi nici nu era aşteptată o 
asemenea confirmare. După cum spunea Cowan, nemţii 
bănuiau zona în care se aflau şi un mesaj radiofonic din 
partea lor ar fi compromis perspectivele de reuşită. 
Cowan nu vorbise mult, probabil că aştepta să fie mai 


aproape de obiectiv, să nu divulge secretele decât 
atunci când putea da şi alte amănunte. 

Marshall se aplecă asupra periscopului şi cu degetele 
apăsă cele două manete gemene pentru a fixa aparatul 
în cea mai bună poziţie. Lumina soarelui pătrundea prin 
lentilă trecând de la verde deschis la albastru pe 
măsură ce obiectivul urca prin abureală, apropiindu-se 
de suprafaţă. Cât de tentantă era lumina văzduhului! 

- Ridicaţi periscopul complet! 

Îşi redresa şalele dureroase şi, departe la orizont, zări 
o vagă ridicătură purpurie, încă înceţoşată, ieşind din 
apă în lumina zorilor era insula Pantellaria. U-Boot-ul se 
afla deci pe drumul prevăzut. Fireşte, cum ar fi spus 
Devereaux, ofiţerul cu navigația. 

Marshall roti încet periscopul se opri brusc se vedea 
ceva. Primele raze ale soarelui se reflectau pe bordajul 
sticlos al comenzii unei nave care înainta cu prova 
însoţită de o mustață ele spumă albă. Chiar cu 
obiectivul la putere maximă, silueta navei rămânea 
imprecisă, imposibil de identificat cu certitudine. Alături 
de ea, la babord, se mai distingea încă o navă desigur, 
două distrugătoare. 

Se adresă lui Gerrard: 

- Coborâm periscopul. Schimbăm drumul, cârma zece 
grade tribord şi drum trei-doi-zero. Coborâm la treizeci 
de metri ! 

Se apropie de hărţi: 

- Atenţie la fundul mării! Trecem pe lângă bancul de 
la Adventure cu fund mic. Nu depăşeşte treizeci de 
fathomi. 

- Am înţeles, sir. 

Gerrard îşi umezi buzele şi se sprijini cu ambele mâini 
de spătarul scaunului timonierului. 

Marshall îl privi îngândurat, zicându-şi în sine: „poate 
avem noroc şi fundul mării ne va curăța depunerile de 
pe chilă5%”. 


59 Grindă metalică instalată pe fundul navei, de la prova la pupa. 


Marshall observă că în uşă se află maiorul Cowan cu o 
ceaşcă în mână. 

- Sunt dificultăţi, sir? 

- Nu, două distrugătoare patrulează, dar departe de 
noi. 

Cowan se apropie de Marshall, spunându-i, 

- Ştiţi, această călătorie nu seamănă deloc cu ceea ce 
îmi  închipuiam! Credeam că am să aud sunând 
claxoane şi o să văd echipajul alergând dintr-o parte 
într-alta. În loc de asta, calm absolut, te-ai crede într-o 
mânăstire! 

Marshall zâmbi, tentat să răspundă „dacă mai rămâi 
cu noi, ai să ai ce vedea, prietene!”. Dar se mulţumi să 
spună: 

- Merg şi eu să beau o cafea, vrei să mă însoţeşti? 
Intrară împreună în careu. 

- Şi acum, spuse Marshall cu ton calm, ce-ar fi să-mi 
dai câteva amănunte suplimentare? 

Împinse ibricul cu cafea către Cowan: 

- Am oroare de necunoscut! Cowan zâmbi: 

- Fie! 

Apoi, privi în jur: perdelele erau trase şi sforăielile 
indicau că cuşetele erau ocupate. 

- Te înţeleg, cred că este natural să ştii. De fapt, ce 
doreşti să cunoşti? 

Nu se grăbea să spună totuşi ceva: 

- Ce-i cu d-oara Travis? Care este rolul în această 
poveste? întrebă Marshall. Cowan oftă, 

- Personal, n-am fost de acord ca ea să fie implicată. 
Marshall aştepta, îşi amintea răspunsul tinerei când 
întrebase dacă mai îndeplinise alte misiuni. Cowen 
spuse: 

- În ultimul timp, a lucrat pentru noi la Paris, unde ca 
franţuzoaică, ne aducea servicii nepreţuite. Dar a 
devenit suspectă şi a fost arestată. Poliţiştii francezi 
colaborează cu nemţii şi, în unele privinţe, sunt chiar răi 
decât aceştia, cred că rezistenţa constituie o 
ameninţare pentru situaţia lor... şi pentru viaţa lor. 

- Şi după arestare? 


- A fost ţinută patruzeci şi opt de ore undeva la 
marginea Parisului, aştepta să fie preluată de germani. 
Gestapo-ul o căuta de multă vreme, fără însă să-i 
cunoască identitatea. 

Marshall îşi aminti că în sinea să o compara pe 
Chantal Travis cu un animal fugărit. 

- Până la sfârşit, continuă Cowan, ai noştri au reuşit 
cu greu s-o elibereze. A fost cât p-aci s-o păţească. 

Ridicând umerii, 

- Dar asta n-a împiedicat-o, când i s-a propus această 
nouă misiune, s-o accepte fără ezitare. Bărbatul ei se 
află în Italia în apropiere de Napoli. 

- Acum înţeleg şi el lucrează pentru voi! Figura lui 
Cowan se întunecă: 

- Nicidecum. Este un colaboraţionist, lucrează cu 
nemţii. Inginer-constructor, execută în Italia lucrări 
asemănătoare cu cele de care s-a ocupat şi în Franţa. 
Lucrări foarte importante. 

Lui Marshall nu-i venea să creadă cele auzite. 

- Şi, cu toate astea, ea consimte să-l revadă. Cowan 
îşi reumplu ceaşca cu cafea. 

- V-a spus ceva despre părinţii ei? Tatăl face parte 
din rezistenţă. Pentru noi, este un contact foarte util 
căci lucrează la căile ferate franceze. Vă închipuiţi, deci. 
Dar revin la soţul ei, Travis. Din sursă sigură am aflat că 
au început să-l cam treacă sudorile şi ar dori din nou să 
schimbe partida. Să se întoarcă în Franţa şi să se facă 
uitat. Soţia, care-l dispreţuieşte, este totuşi singura 
persoană din lume de la care ar accepta sfaturi. El îi 
acordă încredere, fiind convins că ea nu este o 
momeală a Gestapo-ului. 

Scârbit, Marshall fixă cu privirea ceaşca de cafea. 

- Şi aţi fost de acord să se întoarcă la el, când ştiţi că 
poate fi suspectată de germani şi că poate acest Travis, 
dacă acesta este numele lui adevărat, le-a şi spus totul 
despre ea? 

Cowan negă din cap: 

- Puțin probabil, nu prea sunt contacte între forţele 
de ocupaţie din Franţa şi cele din Italia. Fără îndoială, 


există un pericol şi cred că în alte circumstanţe n-am fi 
procedat astfel. Dar aşa cum stau lucrurile, riscul 
merita să fie preluat. De fapt, este soţia lui. Vine acolo 
unde el s-a instalat, lucru foarte normal. În plus, actele 
ei sunt în regulă şi îşi cunoaşte meseria de agent 
secret. 

Cowan adăugă, fără pic de emoție: 

- Travis ştie multe despre acele noi proiectile 
teleghidate. Dacă reuşim să-l aducem în Anglia, poate 
vom salva prin aceasta un mare număr de vieţi 
engleze! 

- Şi dacă ea nu reuşeşte? 

- Atunci vom vedea ce vom putea obţine prin alţi 
agenţi. Dacă poţi să-i repatriezi... 

Asaltat de mii de gânduri, Marshall îl întrerupse, 
ridicându-se, 

- Dar acum nemţii ştiu totul despre ea! 

- Poate, dar nu vom avea certitudinea decât atunci 
când... 

Restul frazei se pierdu: submarinul se înclină brusc şi, 
din postul central parveniră strigăte de alarmă. 

Marshall îşi pierdu echilibrul, aproape căzu, căci coca 
se smuci violent. Se auzea un zgomot ciudat, ca acela 
de bomfaier hârşâind în blindajul submarinului şi 
crescând, părând că umple întregul careu cu 
intensitatea să. 

Basculând în trecere mateloţi zăpăciţi, sculaţi din 
somn sau de veghe, Marshall alergă la postul central. 
De la periscop, Gerrard, cu figura palidă, dădea ordine, 

- Aer în balasturi! La suprafaţă! Marshall îl apucă de 
braţ, strigând, 

- Ordin anulat! 

Aruncă o privire rapidă la indicatoare, apoi, de la 
spatele timonierului care se muncea cu timona, ordonă, 

- Claxonul! 

Din cauza vacarmului, abia îşi auzea vocea. 

- Ce s-a întâmplat? 

A fost nevoie să-l zgâlţâie puternic pe Gerrard ca să 
obţină un răspuns, secundul părea că nu-l vede. 


- Submarinul s-a înclinat cu prova în jos! reuşi el să 
spună. Apoi, s-a pornit acest zgomot. 

Privi în jur brusc, zgomotul încetase. 

- Am crezut că am lovit o epavă şi că mergem la 
fund. 

Oamenii alergau la posturi. 

- Verificaţi asieta! ordonă Marshall. 

Se adresă lui Frenzel, care tocmai apărea lângă 
tabloul de control: 

- Raportează dacă sunt avarii la cocă! 

Unul dintre timonierii de la cârmele orizontale striga 
alarmat: 

- Nu mai pot menţine la orizontală, sir! Nava a luat-o 
razna! 

In picioare, în centrul postului, Marshall stătea imobil. 

- Ce arată ASDIC-ul? Apoi, lui Frenzel$ 

- Cârmele pupa sunt blocate, probabil că am dat 
peste ceva. 

- Nu sunt ecouri la ASDIC, sir! 

Marshall confirmă cu un gest primirea răspunsurilor. 
Cowan şi cei doi însoțitori ai lui apăruseră în cadrul uşii. 
Marshall era conştient de prezenţa lor, fără să-i vadă. 
Nu avea ochi decât pentru cei din echipai. Toţi erau 
acolo, fiecare la postul lui, aşteptând ca el, 
Comandantul, să facă ceva, la nevoie, chiar o minune. 

Cu telefonul în mână, adjunctul lui Frenzel raporta: 

- Nu sunt avarii la corpul navei, sir! 

Marshall îşi impuse să mai aştepte câteva chinuitoare 
secunde. li era teamă că, vorbind, vocea îi va fi 
întretăiată, ca adineaori, vocea lui Gerrard. 

- Să urcăm încet, secundule! Până la cota 
periscopică. Trebuie să-i dăm de rost! 

Zâmbind, 

- Cum am mai reuşit şi altădată, nu-i aşa? Gerrard 
veni în spatele timonierului: 

- Atenţie! Amândouă maşinile încet înainte! Starkie 
trase o înjurătură: 


- Nu pot manevra timona decât pe jumătate, sir! 
Apăsă pe mânerele timonei, într-un sens, apoi în 
celălalt. 

- Drăcia dracului! 

Brusc, zgomotul reîncepu, parcă un geamăt, parcă un 
scârţâit care încetă după un pocnet violent pe cocă. Cu 
gâtlejul uscat, Gerrard anunţă: 

- Paisprezece metri, sir! 

- Sus periscopul! 

Marshall apucă manetele. Nu mai era cazul să fie 
prudent o privire rapidă la dreapta, alta la stânga, apoi 
în văzduh. Se făcea ziuă dar cerul era încă cenușiu. 

A dirijat obiectivul spre pupa, reducând uşor puterea 
aparatului. Nu se vedea vreo parâmă sau un cablu, dar 
o mină se balansa pe suprafaţa apei, în urma 
submarinului. Acoperită cu mâl verzui, probabil că 
plutise pe mare luni întregi, sau ani. Derivase din 
câmpul iniţial de foarte multă vreme cu o parte din 
legături, aşteptând momentul să lovească ceva: o 
epavă, o navă, orice. Cu ţepi. Ascuţiţi, era tot atât de 
periculoasă ca în ziua când părăsise Germania. Sau 
Anglia. 

- Coborâţi periscopul! 

- Acum, nava parcă ascultă mai bine, sir! declară 
Starkie. 

- Foarte bine ! 

Marshall ridică glasul, ca să fie auzit de toţi cei aflau 
în postul central, 

- Târâm la remorcă o mină, la cincizeci de picioare în 
urma noastră. 

Marshall remarcă privirea stupefiată a celor ce-l 
ascultau, unii dintre ei se uitau pe furiş spre uşa etanşă 
de la pupa. Ca şi cum căutau să se asigure de ceva.. 
Cowan vorbi primul: 

- Puteţi face faţă situaţiei, Căpitane? Redobândindu-şi 
brusc calmul, Marshall îi răspunse, 

- Pentru asta sunt aici! 

Se apropie de masa cu hărţi . 

- Ce părere ai. Devereaux? 


Ofiţerul cu navigația îşi şterse buzele cu dosul palmei. 

- Locul nu mi se pare potrivit ca să ieşim la suprafaţă, 
sir. 

- Nu eu l-am ales! 

Făcând abstracţie de tot ce-l înconjura, se apleca 
peste masă, Marshall examina cu atenţie hărţile zonei. 

- Chiar în mijlocul Strâmtorii! Schimbaţi capul, îl 
punem direct spre nord! 

In postul central, a început agitația. 

- Incet! Nu vă grăbiţi! Cablul este prins dedesubt, în 
dreptul turelei şi s-a înfăşurat pe cârmele orizontale 
pupa. Sper că mina nu va ajunge la elice! 

Calm, Cowan mai puse o întrebare, 

- Nu putem aştepta până la noapte, sir? Dacă ieşim 
acum, riscăm să fim imediat reperaţi. 

- Ziua abia începe, aşteptarea ar fi lungă şi nu 
suntem departe de coasta inamică, răspunse Marshall, 
privindu-l grav în plus, dacă încercăm să ne descurcăm 
pe întuneric, creşte riscul să sărim în aer. 

Depărtându-se de la masa cu hărţi: 

- Sus periscopul ! 

O inspecţie rapidă: cerul era gol, mâna tot acolo, 
strălucind amenințătoare în soare. 

- Zece grade tribord! 

Marshall îl observă pe Gerrard supraveghind 
stabilitatea navei. Era bună. Dar el însuşi nu-şi pierduse 
capul adineaori? La ce se gândea? La cele două 
distrugătoare? La Bitl Vehicle? Răsuci încă o dată 
periscopul şi i se păru că vede umbra submarinului 
aproape de suprafaţa apei. 

- Drept aşa! ordonă el timonierului. 

- Drept aşa, sir , confirmă timonierul. 

După ce execută ordinul, Starkie se aplecă puţin pe 
spate ca să privească repetitorul girobusolei, al cărui ac 
se imobiliza după o ultimă oscilație, direct spre nord. 

- Coborâţi periscopul ! 

Marshall îşi băgă mâinile în buzunare. 


- Frenzel. Adună-ţi oamenii şi pregăteşte uneltele cu 
care să încercăm a scăpa de mină! Dar cât mai puţină 
lume pe punte! 

Buck se apropie de Marshall, 

- Vă rog, sir, să fiţi de acord să preiau eu conducerea 
operaţiei! 

Zâmbind timid. 

- Şeful mecanic îşi cunoaşte perfect meseria şi 
maşinile sale, dar eu, la garajul meu de la Wandsworth, 
am tăiat în atelier multe rable de maşini şi cred că mă 
pricep mai bine la ce este de făcut. 

Marshall aprobă: 

- Ai dreptate, îl căută din ochi pe Warwick. 

- Pregăteşte-ţi mitraliorii să urce pe punte! Privind 
spre hărţi, căuta să-şi pună ordine în gânduri ca să 
organizeze cât mai bine acţiunea. 

Spre pupa, în afara postului central, se auzea un 
zgomot unelte răvăşite şi Buck spunea, 

- Dă-mi aia... şi asta... şi cleştele ăla mare... Curând 
Buck reapărea cu aer satisfăcut: 

- Sunt gata, sir, aştept ordine! 

- Pot şi eu să fiu de folos? întreba Cowan. 

- Poate, cu o rugăciune! glumi Marshall. 

Îşi privi ceasul. Al dracului ghinion! Şi la cel mai 
nepotrivit moment ! 

Gerrard se apropie de Marshall: 

- Vă rog să mă iertaţi, sir! Cred că adineauri mi-am 
cam pierdut capul! 

Marshall îl privi gânditor, apoi: 

- Nu-ţi face probleme, Bob ! 

- Câţiva oameni treceau pe lângă ei îndreptându-se 
către scara de sub turelă, unde alţii formau deja un mic 
grup. Mateloţii de punte, încinşi cu veste de salvare, 
duceau uneltele lui Buck, mitraliorii, benzile de cartuşe. 
Warwick îşi ştergea lentilele binoclului cu o batistă. Toţi 
păreau încordaţi, dar nimeni nu avea aerul că-şi pune 
întrebări în privinţa ordinelor primite. Comandantul 
ordonase, ei executau, atâta tot. 

Marshall dă instrucţiuni lui Gerrard: 


- Îndată ce ieşim la suprafaţă, vei izola toate 
compartimentele. Dacă drăcia aia explodează, fă tot 
posibilul ca oamenii să fie evacuaţi. 

Observă că figura lui Gerrard se întuneca. 

- Dacă voi scăpaţi şi eu pier, maiorul Cowan îţi va 
spune unde să mergeţi şi ce aveţi de făcut. Răspunzi de 
cei trei pasageri. 

Punându-i mâna pe umăr: 

- Ne-am înţeles, Bob? 

- Da, sir, dar fiţi prudent! 

Mergând spre scară, Marshall îi ordonă lui Devereaux: 

- Înainte de închiderea uşilor etanşe, treci la prova! 
Coborând vocea, 

- Dacă se întâmplă o nenorocire, va fi nevoie ca 
dumneata să te descurci. 

Devereaux aruncă o privire la uşa masivă de oţel. 

- Am înţeles, sir. 

- Mai ales, ai grijă să nu se producă panică! Dacă 
trebuie să evacuezi oamenii, vezi să fie atenţi când se 
strecoară prin ieşirea de salvare. 

Cu un zâmbet forţat: 

- Dar să nu ne legăm la cap înainte să ne doară! 

Când capacul inferior a fost deschis, Marshall începu 
să urce. | s-a părut că treptele alunecă, dar poate că de 
vină erau mâinile transpirate. Cineva îl sprijinea de 
picioare, el apucă strâns volanul de deschidere şi 
ordonă cu glas tare, făcând să răsune interiorul: 

- leşim la suprafaţă! 

Învăţase multe în ultimele minute, despre el însuşi, 
despre Gerrard şi chiar despre Buck, despre care abia 
acum aflase că era de fel din Wandsworth. 

Auzi fluieratul strident al lui Gerrard şi Marshall 
începu să rotească deasupra capului greul volan al 
capacului. 


CAPITOLUL 11 | 
ARMA SECRETA 


Locotenentul Colin Buck îşi trase pe ochi cozorocul 
şepcii şi examina mina: o sferă cu ghimpi ascuţiţi şi 
încărcată cu mâl. Era chiar la extremitatea pupa a 
submarinului, partea cea mai îngustă a acestuia, şi cu 
spatele la turelă. Buck se simţea cu totul detaşat, parcă 
plutea deasupra mării, fără nimic sub picioare. 

Ce dimineaţă superbă! Nici un nor pe cer, doar o 
geană de ceaţă masca albastrul orizontului. O lume de 
vis, după îngustimea cocii, animată de permanentul du- 
te-vino al mateloţilor, unde mereu eşti obligat să te 
lipeşti de pereţi ca să laşi pe alţii să treacă sau să te 
apleci ca să păşeşti prin uşile etanşe, înguste şi joase. 

Purtând doar un şort murdar, un subofițer mecanic 
din echipa lui Frenzel înota lângă pupă navei, în dreptul 
cârmelor orizontale în timp ce Buck îl urmărea cu 
privirea. Locotenentul, conştient de riscul întârzierii la 
suprafaţă în plină zi, era mai lucid ca oricând, animat de 
dorinţa fierbinte de a termina cu mina aia blestemată. 

- Spune-mi, Rigby, cum se prezintă? îl întrebă pe 
subofiţerul mecanic când acesta se urcă pe puntea 
metalică. 

Rigby se scutură şi oftă: 

- Destul de prost, sir! Mare porcărie! 

- Ai putea face ceva? 

Subofiţerul se aplecă peste capătul navei arătând 
spre siajul acesteia: 

- Aşa cum mi-aţi spus am urmărit drăcia de cablu 
începând din locul de unde este agăţat de pupă. Pare- 
se că s-a înfăşurat pe sub balast împrejurul cârmei 
orizontale din babord. Necazul este că s-a înfăşurat 
teribil de strâns şi stă întins la extremitatea pupei, 
trecând foarte aproape de cârma submarinului. 


Buck aprecie din ochi grosimea cablului şi se apleca 
asupra pupei înguste, aproape ascuţită. Marea era atât 
de limpede, încât se puteau distinge algele prinse de 
cocă şi arabescurile aurii desenate de lumina solară în 
vârtejul elicei. 

- Ai dreptate, Rigby. Mare porcărie! 

Buck se întoarse şi privi peste punte spre turela 
profilată în văzduh se vedeau ţevile Vierling-ului, 
mitraliorii şi Marshall care urmărea mersul operaţiei. 

Cu palmele în formă de pâlnie, Buck strigă, 

- Cablul s-a înfăşurat pe cârma orizontală, sir. Nu se 
poate tăia de pe punte, trebuie intrat sub apă. 

- Treaba nu-i uşoară! bombăni Rigby, vă daţi seama? 
Elicea ar putea cresta fesele celui ce ar încerca să se 
apropie! 

Buck continuă cu voce tare, 

- Dacă opriţi maşinile, sir, cablul nu mai stă întins şi 
mâna ajunge la pupa. 

- Ai idee ce-i de făcut? 

Cu un semn din ochi, astfel ca să fie văzut doar de 
Rigby, Buck se lăudă: 

- Am mai multe idei, sir! 

- Fă cum crezi că e mai bine. Spune-mi dacă mai ai 
nevoie de ajutoare. 

Marshall s-a întors spre partea dinainte a pasarelei, 
cu părul fluturat de briza uşoară. 

Buck privi la micul grup de mateloţi ce trebuia să-l 
secondeze. 

- Şi acum, las pe noi! Patru din voi luaţi nişte prăjini 
ca să menţineţi mina la distanţă. Subofiţerul Rigby vă 
va spune de pe punte ce veţi avea de făcut. 

Incepu să-şi dezbrace cămaşa. 

- Cablul îl tai eu. 

Îşi scoase ceasul de la mană şi-l încredința unui 
matelot: 

- Ai grijă de el, l-am câştigat la o partidă de poker! 

Se aflau la suprafaţă doar de zece minute, dar li se 
părea multă vreme de când, împleticindu-se, ieşiseră la 
lumina soarelui. Pregăteau pe punte sculele, cleştele 


mare de tăiat sârmă şi o parâmă cu care să-l lege pe 
Buck de mijloc. 

Încruntat, Rigby îl sfătuia 

- Fiţi atent să nu vă prindă curentul elicei, sir. Sub o 
navă ca a noastră, totdeauna se formează aşa ceva. 

- Am luat notă şi voi avea grijă! 

Buck îşi ajustă ochelarii de scufundare şi se aşeză pe 
extremitatea punţii. Metalul se încălzise, dar era încă 
umed, alunecos. 

- Locotenentul se lăsă să alunece în apă, marea i se 
păru rece ca gheaţa, un şoc după căldura soarelui. 
Reţinându-şi respiraţia, Buck se scufundă şi examina 
sârma groasă, ghimpată, acoperită cu rugină şi alge şi 
semănând cu cea din reţelele tranşeelor războiului din 
1914-1918, despre care bătrânul Buck, tatăl lui, vorbea 
cu un fel de stranie nostalgie. Bătrânul păstrase 
amintirea bombardamentelor sau nopţilor petrecute în 
tranşee, cu noroi până la brâu. Murise câtva timp mai 
târziu, când Buck era foarte tânăr. Tot din cauza 
războiului, cu plămânii mâncaţi de gazele asfixiante. 
Buck şi-l amintea tuşind în micul dormitor din spatele 
casei. Tuşea continuu, ziua şi noaptea. Dar când a 
încetat să tuşească, tăcerea a devenit mai apăsătoare 
decât tusea. 

Buck a ieşit la suprafaţă şi îşi ridică ochelarii de 
scufundare pe frunte. 

- Nu-i nimic de făcut cu sculele astea. Spuneţi şefului 
mecanic să-mi trimită un cleşte de tăiat sârmă acţionat 
electric! Şi cât mai repede! 

Privi în sus, spre cer, era tentat să se depărteze înot 
de coca submarinului până departe, tot mai departe. 

L-a auzit pe Marshall vorbind cu matelotul care ducea 
mesajul. Un om de treabă, acest Marshall! Cu totul 
deosebit de anumiţi înfumuraţi întâlniți la început, după 
ce s-a angajat ca voluntar în Royal Navy. Luase această 
decizie ca să scape de Wandsworth, cu casele lui 
murdare şi aglomerate, cu veşnicele certuri între 
cumetre şi smiorcăielile puştilor. Sâmbăta seara, ieşind 
din cârciumă, capii de familie vomitau pe uliţe, se 


întorceau beţi acasă şi îşi băteau nevestele. Soseau 
poliţiştii de la postul din Lavender Hill şi îl luau pe sus 
pe beţiv. Glumind, dar cu mână forte. „De ce faci atâta 
tărăboi, bătrâne?” şi urmau câteva înjurături şi individul 
îşi termina noaptea la postul de poliţie. 

Ca să evadeze din acest mod de existenţă, Buck nu 
găsise decât o singură cale angajare temporară în 
Royal Navy. Devenit la moartea tatălui său singurul 
susţinător al familiei, lucrase mai întâi în acel oribil 
garaj din strada Battersea High. Patronul, o mare 
puşlama, demonta automobile furate şi le vindea că 
piese detaşate sau recondiţiona maşini întregi şi le 
repunea în circuit, în afara Londrei, cu numere false. 
Dar Buck nu avea de ales, era greu de găsit o slujbă şi, 
pe lângă mama sa, mai avea de întreţinut trei surori. 

A început actualul război ca torpilor brevetat. Cu 
toate că îşi făcuse ucenicia pe nave de tipuri demult 
reformate şi cu instructori a căror majoritate nu-şi mai 
îmbogăţiseră cunoştinţele de la primul război mondial, 
el a avansat mai repede decât alţi colegi. In nenorocitul 
ăla de garaj, învățase totuşi multe lucruri, să nu se 
amestece unde nu-i fierbea oala, ceea ce era deseori 
foarte util, şi, mai ales, învățase să se descurce cu un 
circuit electric şi cum să producă căldură şi energie. 
Toate acestea i-au folosit ca să se evidenţieze faţă de 
alţi tineri, chiar mai instruiți decât el. 

Avea acum douăzeci şi opt de ani şi de la vârsta de 
douăzeci de ani devenise patron, proprietar al acelui 
garaj care îl aştepta şi la care se va întoarce într-o zi, 
dacă între timp nu va fi distrus de bombardamente. 

În marină, avusese iniţial o viaţă dură, admis ofiţer cu 
titlu temporar, el fusese ţinta ostilităţii abia ascunse a 
unor ofiţeri de carieră, plini de ei. Dispreţul lor nu la 
demobilizat, ba, din contră, a reacţionat cu insolenţă 
deliberată, numai ca să arate că e capabil să răspundă 
şi să se distreze pe seama mutrelor lor ofensate. 

Toate acestea i se păreau tare departe, astăzi mulţi 
ofiţeri de marină erau oameni ca el, sau proveneau din 
simpli mateloţi profesionişti dinainte de război. Ceilalţi, 


neadaptaţi, se retrăgeau în cochilia lor. Buck nu se 
putea opri de a zâmbi. „Sau erau înaintați în grad, ca 
gogoaşa aceea de Simeon”, gândi el. 

Din fericire, mai existau tipi de felul lui Marshall. Cu 
aceştia merita să te încurci. Dealtminteri, recunoştea că 
pe submarine era ceva mai deosebit ca pe alte nave. Pe 
submarine, nu aveai timp să te plictiseşti, cel puţin el. 
Ba, câteodată, se întreba dacă va mai fi în stare să se 
reîntoarcă la garajul său... 

Matelotul trimis după cleşte îi strigă: 

- Se pregăteşte cleştele, sir! Incă nu este gata! Rigby 
mârâi: 

- Sper să nu fie prea târziu! 

Gândurile lui Buck se reîntoarseră la o cârciumă din 
Scoţia. Straşnică muiere, cea de-acolo! O parteneră 
demnă de el. La plecarea lui, ea plângea ciudat! Nu se 
aşteptase la aşa ceva. 

Îl auzi pe Warwick strigând ceva tunarilor săi. Probabil 
că tânărul nici nu cunoscuse vreo femeie până acum. 
Se vedea cât de colo! Buck încercă să-şi reamintească 
prima sa cucerire: oare pe când era în şcoală? Sau când 
pastorul organizase o excursie la Brighton. Ridică din 
umeri şi îşi scutură picăturile de apă de pe trup. O să-i 
aleagă el o femeie tânărului Warwick! Una pe cinste, 
pricepută! 

- lată că soseşte instrumentul, sir, spuse Rigby. 

Doi mateloţi, cu cablul electric târâş în urma lor, 
aduceau la pupa masivul cleşte, semănând cu un cap 
de monstru din poveşti. Buck se aplecă pentru a 
examina mai bine elicea: era foarte aproape, o mică 
neatenţie şi s-a terminat cu el! 

- Atenţie la picioare, sir! îi spuse Rigby îngrijorat. 
Punându-şi ochelarii de scufundare, Buck îi replică, 

- Ştiu cât sunt de nepreţuite picioarele şi o să am 
grijă de ele! 

Deşi tot îngrijorat, Rigby zâmbi şi ripostă în glumă, 

- Dacă le pierdeţi, am să cer şefului să vă 
confecţioneze în atelierul său altele. Nici o femeie nu va 
sesiza diferenţa! 


Dar Buck sărise deja în apă, Rigby îi mai recomanda: 

- Ţineţi-vă solid de saulă de siguranţă“ şi atenţie la 
cablu! 

De la locul său, la partea dinainte a pasarelei, 
Marshall văzu cum dispare sub apă capul lui Buck şi se 
aştepta să audă uruitul cleştelui în acţiune. Dar nu s-a 
auzit nimic. De o utilitate incontestabilă, instrumentul 
figura în inventarul majorităţii U-Boot-urilor. Permitea 
unui scafandru să lucreze pe punte - în timp ce coca 
era sub apă - pentru a tăia plasele antisubmarin şi 
estacadele de la intrarea porturilor. 

- Cât timp îi va trebui lui Buck? Întrebă Warwick. 

- O jumătate de oră, răspunse Marshall, poate mai 
mult, greu de precizat. 

Cu tot pericolul operaţiei, era bucuros că Buck se 
oferise, nu ştia care altul ar mai fi fost în stare s-o 
execute... Se întoarse, Warwick îi transmitea un mesaj, 

- De la postul central, sir, ecouri care se deplasează 
rapid la unu-cinci-zero. Se apropie. 

Marshall se precipită în spatele pasarelei şi îşi 
îndreptă binoclul spre mare. Pe măsură ce soarele se 
ridica, ceața devenea mai densă, ascundea linia 
întunecată a orizontului. 

- Urmăriţi cu atenţie! Poate că se îndepărtează... 

- Ce facem cu locotenentul Buck, sir? Să-l previn? 
întrebă Warwick. 

- Nicidecum, inutil să-l distragem de la treaba lui. Are 
destule pe cap! 

- Fără porcăria asta, ne-am fi văzut liniştiţi de drum! 

Marshall nu a răspuns. Dacă U-Boot-ul n-ar fi intrat în 
imersiune ca să scape de distrugătoare, probabil că 
mina l-ar fi lovit în plin în loc să se fi agăţat doar cu 
cablul de el. 

- Spune postului central să mă ţină la curent cu 
ecourile! 


50 parâmă cu care se asigură un marinar ce lucrează în exteriorul 
bordajului, capătul liber fiind fixat la bord. 


Îl văzu pe Buck ieşind din apă lângă balast, suflă din 
greu şi îşi scutură capul ca un câine ud. 

Marshall se întreba ce să facă dacă această navă 
necunoscută îi reperează? Aproape sigur, era vorba de 
un distrugător englez său american. Ocupaţi cu 
reîmbarcarea trupelor din Africa de Nord, probabil că 
nemţii nu mai aveau bastimente în zonă. Să intre în 
imersiune cu mina la remorcă? Nici gând. Nu numai că 
blestemata asta de maşinărie ar încurca mişcările 
submarinului, dar o lansare de grenade la adâncime, 
chiar mai puţin apropiată, ar face-o să explodeze. In 
asemenea caz, U-Boot-ul risca să i se amputeze toată 
partea anterioară. Atunci? Să rămână pe loc şi să 
încerce a comunica cu acea navă? Nici un comandant 
de distrugător englez nu ar fi lăsat să se piardă ocazia. 
U-192 nu era trecut în registrele lor şi orice submarin 
german la suprafaţă reprezenta o linie care nu trebuia 
cruţată. l-a trecut prin cap ideea de recurge la învelişul 
de camuflaj care îi ascundea aspectul german. Dar nici 
asta nu prezenta suficiente garanţii, persista riscul unei 
neînţelegeri, iar cablul minei era clar vizibil, putând 
provoca suspiciuni. Apoi, o zdruncinătură cât de mică, o 
încetinire de viteză neaşteptată putea provoca o 
ciocnire cu mina, sau, în orice caz, îl putea împinge pe 
Buck în vârtejul aripilor elicei. 

Ascultând la portavoce, Warwick repeta cele auzite. 

- Ecouri regulate, sir, tot la unu-cinci-zero. Continuă 
să se apropie. Distanţa aproximativă, douăsprezece mii 
de yarzi. Şi sunt două nave, sir, Speke crede că sunt 
distrugătoare. 

Marshall îşi frecă bărbia. Căuta să-şi imagineze harta, 
drumul de urmat, apropierea de coasta Siciliei. Erau tot 
cele două distrugătoare pe care le mai zărise? Işi goni 
întrebarea din minte acelea sau altele, n-avea 
importanţă! 

- Sir, anunţă un om de veghe, locotenentul Buck a 
intrat din nou sub apă. A cincea oară! 


Marshall privi la periscopul principal ridicat la 
maximum, cu obiectivul dirijat spre pupa tribord. Acum 
lucrurile se vor precipita. 

- Spune-i semnalizatorului să urce la pasarelă, 
probabil vom avea ceva de transmis. 

Blythe apăru aproape imediat. Surprins de strălucirea 
soarelui, cu ochii întredeschişi doar ca două mici fante 
orizontale, privea mina. 

- Păcat că nu putem deschide focul asupra ei! După 
care oftă. 

- E prea aproape, lua-o-ar dracu! 

Marshall privi în gol. Se gândea la Bill Wade, la 
sfârşitul lui, explozia bruscă, apa năvălind în navă, 
oamenii răsturnaţi unul peste altul, căutând să se ridice 
spre plafon, cu figuri schimonosite de spaimă şi în timp 
ce coca plonja spre fund, gurile se căscau, încercau să 
aspire o ultimă înghiţitură de aer... 

Foarte distinct, la celălalt cap al pasarelei se auzi într- 
o portavoce glasul lui Gerrard, 

- Postul central către pasarelă: navă în vedere, 
relevment prova verde unu-patru-cinci. 

- O văd, sir! strigă un om de veghe cu binoclul la 
ochi. 

Era aplecat, ca un vânător observând apropierea 
victimei. 

Marshall aştepta, ţinându-şi respiraţia, distingea o 
masă cenuşie învăluită în ceața orizontului. Estompată, 
dar nu exista îndoială. 

- Când ne vor zări, murmură Warwick printre dinţi, o 
să tragă în noi că la fasole! 

Marshall continua să observe cu binoclul zona unde 
se aflau cele două nave care avansau, probabil una în 
urma celeilalte. Poate că reperaseră prezenţa U-Boot- 
ului cu noile radiolocatoare instalate de curând pe unele 
nave.. 

A remarcat că, de câteva momente, Rigby nu înceta 
de a-l privi din dreapta pupei, nu trebuia să fii un geniu 
ca să ghiceşti că se întâmplă „ceva”. Îi strigă lui 
Warwick: 


- Mergi şi vezi ce se întâmplă! îl prinse însă de un 
braţ. 

- Incet, nu provoca prea multă agitaţie! 

- Au deschis focul, sir! Strigă Blythe. 

La orizont, ceața se învolbura, ca fumul tunurilor din. 
Picturile reprezentând bătălii navale din secolul al XVIII- 
lea. Câteva secunde mai târziu, Marshall auzi bubuitul 
tunurilor şi observă două jerbe de apă gemene 
ridicându-se spre văzduh, exact pe axa submarinului, 
dar destul de departe. A simţit o slabă săltare a navei, 
în momentul dublei explozii. 

- Prea lung tirul, spuse el, dar îi vor corecta.. 

Lăsă în jos binoclul şi îi şterse lentilele. Când privi din 
nou, două largi cercuri de spumă marcau locul unde 
proiectilele dispăruseră în mare. 

- Două lovituri deodată, spuse Blythe, la următoarea 
salvă, ne vor încadra! 

Marshall îşi imagină pe comandantul distrugătorului 
care, în acel minut, primea raportul ofiţerilor de tir, un 
U-Boot la suprafaţă, n-a intrat în imersiune, deci este 
avariat. Ce noroc pentru cele două distrugătoare! În luni 
întregi de lupte înverşunate, văzuseră multe nave 
engleze incendiate de submarinele germane şi 
salvaseră supraviețuitori înlemniţi de spaimă. Era 
ocazia să se răzbune. 

Scrâşnind din dinţi, Marshall îşi spunea că, în locul lor 
nici el nu ar fi gândit altfel. 

Din apa albastră a mării au mai ţâşnit două gheizere: 
au rămas un moment ca suspendate în lumina soarelui, 
nişte strălucitoare perdele de cristal, apoi au căzut 
încet, parcă cu regret. Erau mai aproape de submarin 
decât precedentele, la mai puţin decât o jumătate de 
milă.  Distrugătoarele goneau pe mare, ca nişte 
adevăraţi pur-sânge. Marshall fusese locotenent pe o 
navă de acel tip. Era în timp de pace, dar avusese 
ocazia să cunoască de ce era în stare. 

Warwick revenea, trăgându-şi sufletul: 


- Aproape a terminat, sir, mai sunt de tăiat două sau 
trei fire de cablu şi va putea trage de capătul eliberat 
ca să degajeze cârma orizontală. 

Tresări căci proiectile au explodat în mare, foarte 
departe unul de altul, dar mai aproape de submarin. 

- Şi când te gândeşti că tocmai ai noştri ţin neapărat 
să ne dea la fund, murmură Blythe. 

Trase o înjurătură, aşteptând următoarea pereche de 
explozii de astă dată, corpul submarinului s-a 
cutremurat serios. 

- Nu prea e-n regulă! comentă mai departe Blythe. 

Marshall lăsă binoclul să-i atârne pe piept. Era o 
nebunie să mai insiste căci precizia tirului 
distrugătoarelor se ameliora şi, dintr-un minut într-altul 
mina putea exploda. Ar fi fost omorâţi degeaba. Aşa că 
se adresă lui Blythe, 

- Pregăteşte-te! O să încercăm să semnalizăm ca să 
ne facem recunoscuţi. 

Blythe plecă după lampa de semnalizare şi Marshall 
privi din nou cu binoclul la distrugătoare, acum erau 
perfect vizibile. Distrugătorul din capul formaţiei, cu 
etrava să puternică, părea o secerătoare tăind spice 
într-un lan de grâu. S-au văzut mai multe fulgerări ale 
tunurilor apoi s-a auzit şuieratul proiectilelor căzute în 
mare la o distanţă de submarin de mai puţin de patru 
cabluri. Prima navă îşi modificase uşor drumul şi se 
dirija direct spre pupa submarinului. Cu cele două 
tunuri trăgând simultan îl putea încadra imediat. lar 
dacă Marshall se hotăra să intre în imersiune, 
distrugătorul era în măsură să-l atace cu grenade 
antisubmarin. 

- Un avion, sir! strigă brusc un om de veghe, la 
tribord prova! 

Aparatul se deplasa teribil de încet şi, strălucind m,: 
oare, încă nu putea fi identificat. Marshall auzi cum 
Vierling-ul era pivotat. Atac aerian! Asta mai lipsea! 

- Este un avion german, sir! raportă precipitat 
Warwick, un Dornier 172, vine direct spre noi. 

Continuă, ca şi cum gândea cu glas tare, 


- Ei drăcie! Credeam că au renunţat la aceste 
„creioane zburătoare”! 

Marshall urmărea cu binoclul evoluţia aparatului. Deşi 
se afla la vreo patru mile distanţă, îl recunoştea uşor 
după profilul lui lunguieţ. Era bine aleasă porecla de 
„creion zburător”. Aceste Dornier-uri, bombardiere 
bimotoare, executaseră cea-mai mare parte din 
acţiunile lui Luftwaffe! când trupele hitleriste au 
început să invadeze ţările aliate, încete şi putând 
încărca un număr limitat de bombe, astăzi nu mai 
jucau decât un rol minor în luptele devenite mult mai 
sofisticate. Involuntar, Marshall se curbă, când alte 
două obuze au căzut în mare, dintre care unul nu prea 
departe de submarin. 

Blythe înjura: 

- Nu merge drăcovenia asta de lampă de 
semnalizare, sir! 

Warwick interveni, explicând: 

- Am uitat ceva! Tocmai pe circuitul lămpii este 
branşat cleştele de tăiat sârmă. Cu celelalte circuite nu 
se putea ajunge până la pupa. 

Blythe ridică din umeri: 

- Abia acum îmi spui! 

Marshall urmărea, „creionul zburător” care trecea în 
apropierea  U-Boot-ului. Între cele două cercuri 
provocate de învârtirea elicelor se vedeau crucile negre 
pe fuzelaj şi pe aripi, precum şi lucirea botului din 
plastic transparent incasabil. 

Pilotul cântărise just situaţia, imobilizat la suprafaţă, 
un submarin german era atacat de două distrugătoare 
inamice, trebuia să-l ajute cum putea mai bine. 

Pivotând încet, Vierling-ul prinse Dornier-ul în linia de 
vizare. 

- Nu trageţi! strigă Marshall, o să avem timp să ne 
răfuim cu el! 

- Nu prea cred, sir, spuse calm Blythe, cu puterea lor 
de foc, distrugătoarele vor face praf jucăria asta de 
Dornier în mai puţin de două secunde! 


Cu trapele larg deschise pentru lansarea bombelor, 
Dornier-ul descria un arc de cerc deasupra 
submarinului, cu mitralierele pregătite ca să atace 
distrugătoarele, apoi luă înălţime. Curând, în jurul 
avionului cerul se presără cu colaci de fum brun închis. 
„Nu era cazul să atace cu armele sale cu bătaie scurtă”, 
gândi Marshall. Pentru ca un distrugător navigând în 
Mediterana să poată supravieţui, trebuia să fie 
formidabil echipat, o adevărată platformă de tir 
plutitoare. După cât părea, bombardierul se forţa din 
greu să se înalțe. 

De la pupa, s-a auzit o voce strigând: 

- Cablul a fost tăiat, sir! 

Marshall privi mina care se îndepărta rostogolindu-se, 
în timp ce Buck era ridicat pe punte de ajutoarele lui. În 
mâinile mânjite cu mâl ţinea masivul cleşte electric şi 
părea teribil de extenuat. 

- La posturile de imersiune! 

Mai explodă încă un proiectil, foarte aproape. Dacă 
nu apărea Dornier-ul, fără îndoială, acesta şi-ar fi atins 
obiectivul. 

Oamenii se îngrămădeau să coboare ducând cu ei 
unelte şi materiale. Mitraliorii îşi demontau armele de 
pe trepiede. Doar servanţii Vierling-ului nu se mişcau. 

Observând  Dornierul, Marshall avu impresia că 
acesta, planează într-un mod curios. Crezu că fusese 
atins de schije. Probabil că pilotul german şi echipajul 
respectiv se sacrificaseră pentru a da răgaz U-Boot-ului 
să scape. Acum, distrugătoarele erau destul de aproape 
şi urmau deschidă un atac cu grenade. Cu viteza lor de 
aproximativ treizeci de noduri, în timp ce submarinul 
abia dacă reuşea să facă sub apă nouă noduri, era sigur 
că atacul cu grenade îşi atingea ţinta. Cu condiţia ca... 

Cu mirare, Marshall observă un proiectil care se 
desprindea de pântecul Dornier-ului, sclipind în lumina 
soarelui. 

- Dornier-ul şi-a pierdut cumpătul, spuse Blythe, nu-i 
cazul să-i reproşăm ceva. Dar bomba va cădea prea 


departe şi nu va reuşi nici să-i sperie pe cei de pe 
distrugătoare! 

Susţinut de doi mateloţi, Buck se apropia de turelă, 
trapul îi era plin de răni sângerânde, tăieturi, unele din 
cauza cablului minei, altele din cauza asperităţilor de pe 
corpul submarinului. 

- Echipa Vierling-ului să coboare! 

Marshall simţi trecând pe deasupra unda de şoc a 
unui nou proiectil. Sigur, următorul va atinge puntea. 
Strigă: 

- Toată lumea jos! Ilmersiune! Ilmersiune! Imediat! 
Dar Warwick îl apucă de braţ, arătându-i ceva, 

- Priviţi, sir! Bomba aceea! Nu-i posibil! Exclamă, 
complet înnebunit. 

- Urmăreşte distrugătorul! Se aruncă asupra lui! Cu 
binoclul, Marshall căuta bomba pe suprafaţa apei. 

Când a descoperit-o tocmai izbea distrugătorul în 
spatele punţii de comandă. A ţâşnit un fulger 
formidabil, în văzduh s-a ridicat o coloană groasă de 
fum şi, sub ochii îngroziţi ai lui Marshall distrugătorul, 
aflat în plin atac, începu a se roti ca o pasăre, 
continuând, pe baza vitezei dobândite, să brăzdeze 
marea ca un imens fier de plug. 

In timp ce U-Boot-ul sălta din cauza şocului cauzat de 
ultimul proiectil, Marshall deveni martorul unui 
spectacol de neînchipuit. Al doilea distrugător a virat 
scurt ca să nu dea peste nava atinsă şi trăgea cu toate 
tunurile asupra Dornier-ului care se îndepărta la nord, 
spre coastă. Şi el fusese lovit, unul din motoare lăsa în 
urmă o lungă dâră neagră. 

Marshall cobori pe scara pasarelei şi închise capacul 
superior valurile mării începuseră asaltul turelei.. 

- Rămânem la adâncime periscopică, secundule! 
ordonă el. 

După lumina soarelui, ochii i s-au acomodau greu cu 
lumina din postul central. 

- O navă naufragiază dincolo de pupă noastră, sir. 

Operatorul ASDIC anunţase foarte calm. Fără 
îndoială, încă nu-şi dădea seama de ce se întâmplă.. 


- Suntem la adâncime periscopică, sir. 

Marshall privi în jur, pe figuri se citea o maximă 
tensiune nervoasă. 

- Încet înainte! 

În picioare, lângă masa cu hărţi, Cowan părea că nu 
se mişcase... 

- A fost o navă engleză, îi spuse Marshall. 

Cu vorbe răspicate, căzând ca nişte pietre, el 
continuă, 

- Scufundată cu una din acele bombe teleghidate, 
pretinse ultrasecrete. Într-o jumătate de minut, lansată 
de un vechi bombardier care abia reuşea să se târască 
cu două sute de mile pe oră.. 

Ordonă să se ridice periscopul şi adăugă cu voce 
amară. 

- Priveşte şi dumneata! 

Cu aceeaşi voce neutră, Speke anunţa: 

- Nava se scufundă, sir ! 

Cu tot  zbârnâitul produs de motoarele şi 
ventilatoarele submarinului, s-a auzit scrâşnetul plăcilor 
de oţel care se sfărâmau în bucăţi, în timp ce 
distrugătorul se precipită spre fund. Cu o viteză care nu 
permitea vreo speranţă că ar exista supraviețuitori. 

Marshall luă locul lui Cowan la periscop şi inspectă 
îndelung marea dincolo de pupă. Nu mai era decât un 
singur distrugător acolo unde, cu câteva momente 
înainte, erau două. Oprise ca să ia la bord bărcile de 
salvare lansate pentru eventualii supraviețuitori. Nici un 
semn despre Dornier, salvatorul U-Boot-ului. Il salvase, 
fără să ştie că în realitate cruţase un inamic care avea 
să aducă mari pagube germanilor. Probabil şi Dornier-ul 
căzuse în mare, la câteva mile distanţă. 

- Jos periscopul! Reluăm drumul la aceeaşi adâncime! 
Marshall aşteptă un moment, ştia că tot calmul straniu 
ce reuşise să-l păstreze atâta vreme, nu va întârzia să-l 
părăsească, lăsându-l fără apărare. 

- Deschideţi porţile etanşe, liber de la posturile de 
imersiune! 


După un schimb de priviri cu Gerrard, Marshall ieşi 
repede din postul central şi se îndreptă spre careu. Ce 
se petrecea cu el? De ce îşi simţea inima ca de piatră? 
De ce nu-l mai impresiona nimic? 

În careu, răsturnat pe un scaun, cu ochii închişi, Buck 
primea îngrijiri de la Churchill, care, cu un tampon de 
tifon în mână, îi pansa cu atenţie o duzină de răni, 
Marshall luă el tamponul şi continuă pansarea umărului 
lui Buck. 

- Un whisky pentru dl. Buck, Churchill! Auzind vocea 
comandantului, Buck deschise ochii: 

- Whisky, sir? Dar poate că mai este nevoie de mine 
şi trebuie să am mintea clară! 

- Totdeauna avem nevoie de dumneata! Churchill îi 
prezentă ofițerului torpilor un pahar plin ochi. 

- Şi eu, şi toţi ceilalţi avem nevoie de dumneata! ŞI 
voi avea grijă să fii recompensat pentru ceea ce ai 
realizat. 

Buck privi mirat spre Marshall, nu prea ştia ce să 
spună: 

- Este de ajuns paharul cu whisky, sir! 

Marshall recomandă lui Churchill să aibă grijă de Buck 
şi se întoarse în postul central, direct la masa cu hărţi. 
Cowan era tot acolo, ca şi numeroşi mateloţi care nu se 
grăbeau să servească masa. Toţi erau tăcuţi. 
Examinând conturul coastei italiene, Marshall revedea 
în minte distrugătorul răsturnându-se. Simeon precizase 
că misiunea lor era importantă, dar nu bănuise nici pe 
jumătate însemnătatea ei. Nu numai că germanii 
posedau arma nouă, dar începeau chiar s-o utilizeze. Şi 
această armă putea nimici orice încercare de debarcare 
amfibie după tipicul obişnuit. 

Marshall făcu două mici semne cu creionul pe hartă 
şi-i spuse lui Devereaux, 

-  Calculează drumul, ţinând seamă de aceste 
modificări! Pasagerii pe care îi căutăm, trebuie să-i 
îmbarcăm repede şi de la prima încercare, nu poate 
exista o a doua! S-a înţeles? 

Devereaux înghiţi în sec. 


- Să ne apropiem aşa mult de coastă? Îmi cereţi prea 
mult, sir! 

- Nu-ţi cer nimic, replică Marshall, îţi spun doar ce 
trebuie să faci! 

Îi veni în minte tânăra franceză, expusă la mari 
pericole pentru a recupera un personaj care o trădase şi 
pe ea, şi propria lui patrie. Adăugă scurt: 

- Operația va reuşi, neapărat! 

Se gândea la acel Travis. Războiul producea situaţii 
cu adevărat absurde, trebuia dus în Anglia un englez, 
unul care-şi trădase ţara şi urma să fie interogat, în 
timp ce un pilot german împiedicase că Marshall şi 
echipajul lui să fie omorâţi de proiectile engleze! 

Fără să adauge un cuvânt, se întoarse pe călcâie şi 
merse în cabina sa. 

Când Browning - Gură Mare şi Statul său major au 
repus în funcţiune U-Boot-ul capturat, nu aveau decât o 
vagă idee de ceea ce declanşau. Marshall se aşeză la 
micul său birou şi îşi deschise jurnalul de bord. Spera că 
aceleaşi creiere vor şti să termine ceea ce începuseră. 

x 


x * 


În aerul jilav şi stătut ai careului, toți ofiţerii erau 
adunaţi în jurul lui Marshall, în picioare ca şi ei, în faţa 
uni hărţi desfăşurată pe masă. Din timp în timp, din 
plafonul  piturat contra  condensării cădeau totuşi 
picături de apă. 

Toţi se îngrămădeau în jur, respirând greu şi privind 
la harta brăzdată de semnele creionului cu care se 
făcuseră calculele. 

Cu un raportor, Marshall lovi repetat un punct precis 
de pe hartă: 

- Ne aflăm aici. 

Observă că Cowan şi cei doi însoțitori îl priveau 
tăcuţi. 

- In golful Gaeta. 

Raportorul se deplasă încet. 


- Napoli este aici, la şaizeci de mile sud-est de poziţia 
noastră şi noi ne aflăm cam la trei mile sud de Capul 
Circeo. 

Cowan aprobă cu un gest şi spuse, 

- Cred că cunosc locul, foarte aproape de coastă sunt 
ruinele unei mânăstiri de care aparţineau altădată 
câteva sate din zona mlaştinilor Pontine din centrul 
Italiei. 

Arătă cu un deget pe hartă: 

- Dacă totul merge bine, cei pe care îi căutăm vor fi 
aici. 

După o tăcere de câteva secunde, Marshall întrebă, 

- Nu crezi că ar fi bine să ne mai dai şi alte informaţii 
care ne-ar interesa? 

- Aglomeraţia ceva mai importantă şi mai apropiată 
este Terracina, arătă Cowan cu degetul pe hartă, cam 
la zece mile la est de locul stabilit. Altădată, acolo nu 
erau decât câteva posturi de pază italiene. Dar 
timpurile s-au schimbat şi probabil că nemţii au trimis şi 
acolo trupe blindate de la Napoli. O să vedem! 

Marshall gândi, scrâşnind din dinţi. „O să vedem! 
Totul pare aşa simplu”. 

Îşi privi ofiţerii unul după altul cu figura trasă şi ochii 
înfundaţi în orbite. Înfăţişarea lui Buck amintea că, cu 
patruzeci şi opt de ore înainte, dusese o luptă grea, 
epuizantă, pentru a scăpa submarinul de mină. Acum 
ascultă, atent şi grav la vorbele lui Cowan. Devereaux 
părea foarte calm, deşi avusese mult de furcă, timp de 
două zile şi jumătate de când cu episodul minei nu 
încetase de a calcula noi drumuri. După ce au trecut de 
golful Napoli, U-Boot-ul executase un mare ocol pentru 
a evita două grupe de mici insule în vecinătatea cărora, 
după rapoartele serviciilor de spionaj, inamicul instalase 
pe fundul mării aparate de detectare a submarinelor. 
Chiar dacă informaţia era falsă au socotit că nu era 
cazul să se expună la riscuri inutile. De mai multe ori, 
submarinul a fost obligat să intre în imersiune pentru a 
se feri de recunoaşterile aeriene sau navale. Cu toate 
dificultăţile, continuaseră să urce orbeşte de-a lungul 


coastei italiene, neutilizând periscopul de atunci când 
trebuia neapărat să se determine poziţia sau când 
ASDIC-ul înregistra un ecou neidentificat. 

Sosise momentul să joace ultimul act al piesei. 
Semnele şi graficele de pe hartă deveneau nisip şi 
stânci, iar rapoartele serviciului secret, salve de artilerie 
şi lupte corp la corp. 

Adresându-se lui Cowan, Marshall reluă: 

- Pentru coborârea la țărm, veţi primi instrucţiuni de 
la secund. 

li spuse lui Gerrard, 

- leşim la suprafaţă peste cincisprezece minute. Dacă 
totul pare liniştit, o să ne apropiem cât mai mult de 
coastă, pândind semnalul convenit. Atunci, şi numai 
atunci, vom deschide capacul punte prova şi vom lăsa 
barca la apă. Alte întrebări? 

Cowan negă din cap şi îşi scoase din centură un mare 
pistol automat: 

- Din partea mea, nici una. Însoţitorii lui păreau şi ei 
lămuriţi. 

- Dacă semnalul este cel convenit, spuse Gerrard, am 
putea, sir, să aşezăm nava cu prova spre larg, pentru 
cazul când am fi nevoiţi s-o ştergem repede. Altminteri, 
cum ne aflăm la adâncimi mici de apă, vom avea 
nevoie de mult timp ca să facem manevra şi va fi o 
manevră la suprafaţă. 

Vorbise hotărât, dar foarte repede, ca şi cum se 
aştepta să fie întrerupt. 

- Imposibil, replică Marshall, dacă se deschide focul 
de pe coastă, n-am putea riposta ca să ne acoperim 
oamenii. Vom căuta să ne aşezăm paralel cu ţărmul. 

Zâmbind, adăugă, 

- Intre două rele... Buck se îndreptă spre uşă, 

- Mă duc la prova ca să verific starea bărcii 
pneumatice, sir. 

Se adresă celor trei pasageri 

- Vă urez noroc! Sper că veţi scăpa teferi! 


Ventilatoarele erau oprite pentru a evita zgomotul, 
atmosfera devenise înăbugşitoare şi toţi transpirau. In 
lumina gălbuie, figurile păreau palide parcă de spaimă. 

- Cred că ne-am gândit la toate, spuse Marshall, 
încurajator, aşadar, să începem! 

L-au urmat în postul central. In timp ce Gerrard 
proceda la unele controale cu Frenzel şi oamenii de 
cart, Warwick îşi alinia echipa de tunari în ordine sub 
turelă, la piciorul scării. Vorbeau puţin, cu voce joasă, 
toţi erau îngrijoraţi. 

Marshall se apropie de Devereaux care căuta o hartă 
nouă. 

- Ai făcut o treabă bună, cu variantele dumitale! 

Ofiţerul cu navigația reuşi să surâdă, deşi ţinea 
creionul între dinţi fericit de aprecierea comandantului 
sau bucuros că acesta preluase, aşa cum gândea el, 
răspunderea următoarei faze a operaţiei. 

Cowan anunţă că merge la prova şi ieşi cu cei doi 
însoțitori. Marshall îşi privi ceasul, apoi îl controlă cu cel 
din perete. 

- Gata, secundule! 

Ochii lui Gerrard străluciră în penumbră, 

- Gata, sir. 

- Dacă suntem întâmpinați cu alai, reluă calm 
Marshall o ştergem spre larg cu toată viteza! Ar fi cu 
totul inutil să insistăm în asemenea situaţii. 

Merse la scară: 

- Deschideţi capacul inferior! 

Examina micul grup de oameni, asigurându-se că 
erau înşiruiţi în ordinea prevăzută pentru ieşire pe 
punte. 

- Este momentul convenit, sir! 

- Foarte bine. 

Merse la periscop şi aşteptă ca ocularul să-i ajungă la 
nivelul ochilor. Simţea transpiraţia curgându-i de-a 
lungul şirei spinării şi mâinile umede îi alunecau pe 
manete. Şi-a concentrat atenţia asupra imaginii tăcute 
ce apărea: câteva stele, dâre de spumă în jurul 


periscopului şi, foarte departe, la distanţă de mai multe 
mile, o minusculă lumină în întuneric. 

Devereaux supraveghea inelul gradat de aramă din 
jurul periscopului, spunând cu-voce joasă: 

-  Relevmentul corespunde sir, lumină este o 
geamandură temporară pe care italienii au fixat-o acum 
câteva luni. 

Râzând înfundat: 

- Relevementul este perfect identic. 

- Jos periscopul! 

Apoi Marshall privi la Devereaux: 

- Sunt sigur că niciodată nu ai greşit calculele. Păşind 
spre scară: 3 

- La suprafață, secundule! Incepem! 

Ca totdeauna zgomotele ieşirii la suprafață i s-au 
părut interminabile, asurzitoare, iar atunci când paşii lui 
şi ai lui Warwick răsunară pe grătarul alunecos al 
pasarelei i-a fost teamă că manevra va fi sesizată de 
inamic, deşi ştia că zgomotul unui submarin ce iese la 
suprafaţă nu este auzit dincolo de o jumătate de cablu. 

Au mai ieşit prin tambuchi doi oameni de veghe. 
Semnalizatorul stătea la capătul scării ca să facă semn 
tunarilor să urce după ce se va fi eliberat calea de 
acces. 

Warwick dezveli portavocele: 

- De la postul central, ASDIC-ul nu semnalează nimic! 

- Bine. 

Foarte încet, Marshall examina cu binoclul orizontul în 
babord. Lumină intermitentă a micii geamanduri 
dispăruse, ascunsă de capul de la extremitatea golfului. 
Noaptea era întunecoasă, aerul răcoros şi agreabil, 
parcă plin de miresme. „Ca vinul italienesc”, gândi 
Marshall. După zile întregi de imersiune obligatorie, se 
simţea bine când ieşea la răcoare şi aer plăcut, uneori 
plin de miresme. Era încordat şi examina cu binoclul o 
formă lungă întunecată, dar se linişti îndată ce hula 
domoală de larg o făcu să dispară. 

- Sir, se auzi încet vocea lui Warwick, postul central 
anunţă că mai sunt cinci minute. 


Priveau amândoi la o lumină care se deplasa departe 
la babord prova: probabil o maşină pe uscat cu farurile 
aprinse, un cetăţean care nu respectă camuflarea 
luminilor. 

Domnea un calm perfect, se auzea doar clipocitul 
liniştit al valurilor spălând coca şi Marshall simţea 
dedesubt ritmul lent al motoarelor. 

Ridicându-se de deasupra unei portavoce, Warwick 
raporta: 

- Fund la douăzeci de fanthomi, sir. 

- Bine. 

Acum se putea distinge coasta: o linie şerpuită sub 
lumina palidă a stelelor. Parcă pictată cu o pensulă 
mare de un artist gigant. Douăzeci de fathomi: 
adâncime de apă teribil de redusă. Şi nu trebuia să se 
apropie de locul stabilit în unghi drept, în goană mare. li 
veni în minte Gerrard: îl îngrijora, căci de multă vreme 
părea surmenat. Ştia că nu este un fricos, adică nu mai 
mult decât era normal să fie după atâtea prin câte 
trecuseră. 

II chemă sus pe Blythe, semnalizatorul, care apăru 
urgent, bucuros să respire aer curat. 

- Incă o pereche de ochi nu strică, Blythe ! 

- Optsprezece fathomi, sir! 

- Îţi mulţumesc, sublocotenente! Căutând să pară 
calm, Marshall adăugă: 

- Continuă să sondezi! 

- Acolo, sir! La tribord! Se auzi vocea lui Blythe. În 
întuneric începu să strălucească puternic un semnal: 
N... N... N... N... 

- Să răspund „primit”, sir? Întreabă Blythe cu voce 
încordată, 

- Nu! Să vedem dacă ei cunosc consemnul oprire un 
minut, apoi repetare timp de alt minut. 

Marshall se simţi îngrijorat: semnalul persista, foarte 
strălucitor. S-a liniştit, când a dispărut şi s-a repetat în 
termen. 

- Deschideţi capacul punte prova! Tunarii la posturi! 

Warwick a transmis ordinele, apoi comunică: 


- De la ofiţerul cu navigația, sir, suntem cam la o mie 
de yarzi depărtare de coastă. 

Ezită, înainte de a continua: 

- Propune să începem rondoul. 

- Nu! Trebuie să ne mai apropiem, cel puţin cu încă 
un cablu. 

A aşteptat, ascultând paşii oamenilor care ieşeau pe 
punte şi se adunau în jurul turelei, apoi a continuat: 

- Trebuie să uşurăm sarcina celor ce vor merge în 
întâmpinare. Îţi dai seama, Warwick? Nu le va fi uşor să 
vâslească până la coastă cu bărcuţa aceea şi să revină. 

Vocea i-a devenit dură: 

- lată din nou semnalul! Prinse de braţ pe Warwick: 

- Du-te la tun şi vizează lumina! Fii gata să faci faţă, 
la nevoie! 

Blythe înlocui pe Warwick la portavoce: 

- Paisprezece fathomi, sir! 

Se auzi un zgomot metalic şi Marshall zări în umbră 
siluete care se agitau pregătind barca pneumatică 
scoasă pe punte. 

- Zece fathomi, sir! 

Pe țărm, se vedea încă o lumină deplasându-se: 
probabil tot o maşină pe drum. Incurajaţi de liniştea 
sectorului, se pare că mulţi uitau consemnele de 
camuflaj. 

Marshall se aplecă asupra portavocei. 

- Cincisprezece grade la dreapta! Stop tribordul! 
Urmărea cu privirea repetitorul de girocompas: 

- Cârma zero! Dreapta, încet înainte! 

Privi pe deasupra parapetului: ţărmul era întunecat. 
La lumina soarelui, peisajul ar fi fost unul din cele mai 
colorate din lume. Ţeava lungă a tunului era dirijată 
spre coastă, ca un deget arătător. 

- Stop maşinile! 

Cu mâna pe braţul lui Blythe: 

- Spune la prova să lase la apă barca pneumatică! 

- Nouă fathomi, sir! 

Marshall hotărî să ignore rapoartele despre 
adâncime, urmărea cu privirea mica ambarcaţiune, 


depărtându-se spre coastă: o umbră în întuneric. Cei de 
la bordul ei începeau acum să rameze, echipați pentru 
luptă, curând ei urmau să înfrunte mari pericole. 

N... N... N... N... N... 

Blythe exclamă pe înfundate: 

- Ei drăcie! Crede că suntem orbi? 

- Deocamdată nici nu ştiu că suntem aici, îi replică 
calm Marshall, şi că am sosit la punctul de întâlnire. 

- lertaţi-mă, sir! Am spus o prostie, uitasem că e 
vorba de o acţiune specială. 

Marshall citi ora pe cadranul luminos al ceasului său. 
Va aştepta un semnal de la Cowan, apoi va pune 
motoarele în marş şi va descrie pe mare un cerc. Când 
se vor întoarce la locul de unde au plecat, barca 
pneumatică va fi acolo, aşteptând. Işi dădu seama că, 
inconştient, îşi strângea pumnii: să nu i se fi întâmplat 
ceva lui Chantal! Să nu fie în barcă la întâlnire... Nu! Ea 
trebuie să fie acolo! 

- lată semnalul, sir! spuse Blythe, plescăind din buze, 
maiorul Cowan a luat contact. 

Marshall se aplecă asupra portavocei: 

- Amândouă, încet, înainte! Executăm rondoul, 
Devereaux! 

- Am înţeles, sir! 

Dar nu se putu opri să adauge: 

- Acum, sir, fundul, este la şase fathomi. 

Puntea începu să vibreze când submarinul viră încet 
spre larg. Ţeava tunului s-a rotit virând spre coastă 
până când aceasta a fost mascată de turelă. 

Marshall îşi scoase şapca şi îşi trecu mâna prin păr: 
era umed de transpiraţie. Dar nu era mai încordat ca 
altădată, în împrejurări similare. Aştepta, sondându-şi 
reacţiile. Poate că, într-adevăr, devenise o maşină 
insensibilă. 

Brusc îi apăru însă în minte imaginea tinerei aflată 
acolo, undeva, pe coasta învăluită în întuneric, şi-a dat 
seama că se minţise singur considerându-se insensibil. 

Şi simţea că îl cuprinde un sentiment nou, de caldă 
recunoştinţă. 


_ CAPITOLUL 12 | 
O MICA PLIMBARE PE ŢARM 


Întinzând braţul peste balustradă, Blythe strigă cu o 
voce sugrumată de emoție, 

- lată barca, sir! 

Încălecând creasta unui val, submarinul se ridică, 
apoi căzu leneş, dar Marshall îşi menţinu binoclul în 
direcţia indicată. Semnalizatorul avea dreptate, mica 
ambarcaţiune se întorcea. Il auzi pe Warwick dând 
ordine, nu era nevoie să mai controleze personal: 
Marshall era sigur că tunul de pe punte şi se rotea 
urmărind lenta apropiere a bărcii. 

- Echipa de pe punte, fiţi gata pentru acostare! 
ordonă Marshall. 

Lăsă binoclul în jos şi îşi frecă ochii, avea impresia că- 
i ieşiseră din orbite, tot căutând să străbată întunericul, 
întrebă pe Blythe, 

- Poţi distinge câţi sunt în barcă? Răspunsul a cam 
întârziat, 

- Greu de spus, sir, mi se pare că văd zece capete. 
Nici nu ştiu cum naiba încap cu toţii! 

Marshall observă pe mateloţii care se adunau în jurul 
capacului prova. Am reuşit! Marshall se întoarse 
repede, când o rachetă de semnalizare începu să urce 
în văzduh, era departe, pe uscat, în interior, poate un 
exerciţiu de antrenament sau semnalul unei patrule 
care-i urmărea pe agenţi. 

- Stop maşinile! 

Marshall privi din nou eu binoclul spre barcă. Blythe a 
avut dreptate: se distingeau destul de multe siluete. Pe 
puntea bombată a bărcii, subofiţerul Cain aştepta să 
prindă o bandulă. 

Mica ambarcaţiune a balansat uşor când s-a fixat 
prima parâma şi Warwick a strigat unui matelot să ajute 
pasagerii să se urce la bord. Inima lui Marshall bătea 


precipitat, de ce oare această anxietate? Din cauza 
tăcerii absolute în care se desfăşura scena? Sau poate... 
Strânse din dinţi văzând că un corp e depus pe punte. 
Un mort? Un rănit? Se auzeau crâmpeie de conversaţie, 
întrebări şi răspunsuri în şoaptă. Unul câte unul, cei din 
barcă apăreau pe punte. 

Maiorul Cowan alergă spre pupa şi curând tălpile de 
cauciuc ale cizmelor lui scrâşneau pe treptele scării 
pasarelei, în câteva cuvinte, l-a pus pe Marshall la 
curent: 

- Au avut necazuri, domnule comandant. Cu braţul 
arătând spre coastă: 

- De mai multe zile ai noştri se ascundeau, obligaţi să 
schimbe fără încetare locul. Tot sectorul mişună de 
patrule. 

Aspiră adânc de câteva ori: 

- Dar am pus mâna pe Travis... nemernicul! 

- Şi ceilalţi? 

Marshall înţelese că Chantal nu a revenit, dar nu-i 
venea să creadă. 

- Mi s-a părut că erau mulţi în barcă. 

- Aşa este, am recuperat mai mulţi agenţi de-ai 
noştri, printre care şi un locotenent de paraşutişti care 
a lucrat cu un grup italian de sabotori. Apoi, un italian 
rănit, după cât se pare un comunist. Şi pe Moss, 
singurul din echipa iniţială. 

- Ce-au devenit ceilalţi doi? 

- Maiorul Carter şi d-na Travis au fugit spre interior ca 
să scape de nemţii care-i căutau. Moss nu i-a însoţit: 
rănit, cu un glonte în coapsă, nu le putea fi de nici un 
folos. Mi-e teamă că nu mai putem face nimic ca să-i 
salvăm pe cei doi. 

Warwick a apărut pe pasarelă. 

- Sir, raportă el, sublocotenentul Buck întreabă dacă 
închide capacul prova. 

Marshall nu a răspuns, parcă nu-l auzise: 

- Crezi că cei doi au fost prinşi? întrebă el pe Cowan. 

- În orice caz, intenţia lor era să se lase prinşi. Numai 
procedând aşa, germanii renunţau să-i mai caute pe 


ceilalţi. Important era să ne dea posibilitatea să luăm cu 
noi pe Travis care deţine informaţii preţioase ce nu pot 
fi ţinute decât de la el. 

Marshall îşi aminti acea rachetă pe care o văzuse 
ridicându-se în întuneric poate că semnala să se 
oprească urmărirea, căci agenţii fuseseră prinşi. 

Se adresă lui Warwick: 

- Spune-i secundului să urce imediat, eu merg la 
prova. 

Cobori scara şi, urmat de Warwick şi Cowan au ajuns 
repede pe puntea umedă de la prova. Barca sălta încă 
pe apă. „Ca şi cum aş aştepta ceva”, gândi Marshall. Se 
adresă direct unuia care vorbea cu Cain. 

- Dumneata eşti ofiţerul paraşutist recuperat? 

- Da, sir, numele meu este Smith. Omul era de 
statură foarte scundă. 

- Cunoşti bine regiunea? 

Smith îl consultă din ochi pe Cowan, care aprobă, 

- Poţi răspunde. 

- Destul de bine, de fapt, nu făceam parte direct din 
cei implicaţi în această acţiune. Vocea îi căpătă o 
nuanţă de regret. 

- Doream doar să trimit un glonte în scăfârlia 
numitului Travis! 

Marshall aşteptă un moment ca să-şi pună ordine în 
gânduri, apoi declară hotărât: 

- Cobor pe uscat. 

Smith rămase înlemnit, cu un braţ în aer. 

- Crezi că-i mai putem găsi? continuă scurt Marshall. 
Ridicând din umeri, paraşutistul lăsă să se înţeleagă că 
îndoieşte. 

- Este drept că macaronarii din sector au ordine 
clare: să păstreze pe prizonieri până la sosirea aliaţilor 
germani, adică Gestapo-ul, preciză Smith. 

Apoi, ridicând încet capul, adăugă: 

- Totuşi, merg cu dumneavoastră. Adresându-se lui 
Cowan: 

- Ne însoţiţi, sir? 


- Îmi pare rău, răspunse Cowan, dar trebuie să mă 
conformez ordinelor şi să încep imediat interogarea lui 
Travis. 

Se apropie de Marshall, 

- Nu ştiu care sunt motivele, Marshall, şi nici nu 
doresc să le ştiu. Dar dacă îmi permiţi să-ţi dau un sfat, 
îţi spun să rămâi pe navă. Lasă-te păgubaş! În partida 
pe care noi, agenţii secreţi, o jucăm, sunt şi riscuri. 
Astăzi este rândul celor doi rămaşi pe țărm, mâine ai 
altora, cine ştie? 

Pe punte apăru figură prelungă a lui Gerrard, 
înaintând de-a lungul balustradei. 

- Mă duc la țărm, îi spuse Marshall, în absenţa mea, 
secundule, iei comanda, ne reîntâlnim aici peste patru 
ore. 

- O să avem nevoie de cel puţin patru ore, sir, 
murmură Smith. 

- Dacă nu mă întorc, continuă Marshall, urmaţi 
drumul căutând să fiţi cât mai mult în siguranţă! Cred 
că nu veţi avea dificultăţi, faceţi toate ocolurile pe care 
le credeţi necesare. Când veţi fi siguri că aţi scăpat 
ieşind din zona periculoasă, utilizaţi indicativul nostru 
codificat şi chemaţi prin radio pe Simeon. Vă va spune 
spre ce port să vă îndreptăţi. S-a înţeles? 

Gerrard protestă, 

- Dar este o adevărată nebunie, sir! N-aveţi nici un 
pic de şansă! Nu... nu vă pot lăsa să faceţi asta! Dar 
subofiţerul Cain îl şi întrebă pe comandant: 

- Ajung cinci voluntari, sir? Marshall îl privi lung, cu 
satisfacţie. 

- Da, îţi mulţumesc, să ia cu ei puşti-mitraliere şi 
grenade! Şi să-şi amintească antrenamentul făcut în 
Scoţia, cu instructorii speciali! 

Se adresă din nou lui Smith: 

- Eşti sigur că mai poţi face o escapadă, locotenente? 
Cu un râs scurt, Smith răspunse, 

- De fapt, aproape opt zile m-am odihnit în acea 
veche mânăstire, bând vin şi nefăcând nimic, până 


când Cowan şi ai lui au dat peste mine... Acum, nu vom 
mai putea folosi acea ascunzătoare! 

Gerrard, îngrijorat, reluă obiecțiile: 

- Pentru numele lui „Dumnezeu, sir, cum voi putea 
justifica cele întâmplate dacă veţi cădea prizonier? 

- Dându-mi dreptate, Bob, şi accentuând că-mi pare 
rău că am dat greş. 

Luând pe secund de braţ: 

- Pentru mine problema este de o importanţă 
capitală! 

Cain coborâse în barca pneumatică: 

- Oamenii mei sunt gata, sir, presimţisem că pregătiţi 
ceva! 

Marshall privi la cei din jur, 

- Inchideţi capacul punte prova şi aşteptaţi în larg! 
Apoi se adresă lui Gerrard: 

- Intră în imersiune dacă consideri necesar! Decizia îţi 
aparţine... şi, mai ales, nu te necăji, Bob! 

Warwick se afla alături, cu greul pistol german la şold 
cu voce înceată, rugătoare, declară: 

- Luaţi-mă şi pe mine, sir! 

- Nu sublocotenente, nu pot să expun prea mulţi 
deodată. 

Se lăsă să alunece pe marginea punţii şi, ajuns în 
barcă, Marshall apucă o ramă: 

- Şi acum să-i dăm bătaie! Să vedem cât de repede 
suntem în stare să mişcăm jucăria asta! 

Intorcând capul, zări deasupra silueta submarinului, şi 
i se strânse inima ca la o grea despărţire. Apoi, în timp 
ce barca se depărta în întuneric, adăugă: 

- İn orice caz, o mică plimbare pe uscat ne va 
dezmorţi picioarele! 

Nu se auzi decât un râset stingher şi Marshall îşi 
reproşă că recurgea la reflecţii atât de copilăreşti ca să 
susţină moralul oamenilor săi. 

- Cred, vorbi Smith, că ştiu singurul loc de pe coastă 
unde patrulele de macaronari ţin pe prizonieri în 
aşteptarea nemților. Dacă m-am înşelat, nu avem ce 


face, trebuie să renunţăm! Peste patru ore va fi ziuă şi 
atunci... 

Nu a mai sfârşit fraza. 

Coasta devenea tot mai vizibilă. Nimeni nu vorbea şi 
Marshall îşi dădea seama că, la fel ca şi ai lui, nervii 
tuturor erau încordaţi la extrem. lar când şi-a privit 
însoțitorii, s-a simţit cuprins de remuşcări. Cu ce drept 
îşi permitea el să le pună vieţile în pericol? 

- Se vede o porţiune de plajă, sir! strigă Cain, dar va 
trebui să ne bălăcim puţin prin apă ca să debarcăm. 

Au sărit în apă. Marshall simţi un slab contracurent 
submarin cuprinzându-i picioarele, dar contactul cu 
solul, absenţa oţelului şi a trepidaţiei maşinilor l-au 
ajutat ca să se menţină în picioare şi dădu instrucţiuni 
oamenilor: 

- Doi dintre voi rămân cu barca, dacă noi, ceilalţi, nu 
ne întoarcem, cei doi rămaşi se vor înapoia la submarin 
la ora stabilită şi vor raporta locotenentului Gerrard. Te 
las să-i alegi dumneata, Cain! 

S-a depărtat cu câţiva paşi, urmat de Smith, care, 
impresionat, murmură, 

- Straşnică echipă, sir! Toţi par gata să intre în joc, 
aşa că alegerea va fi dificilă. 

Grăbind pasul pe nisipul umed, Cain îi ajunse din 
urmă, raportându-i lui Marshall: 

- l-am ales, sir, şi putem porni la treabă, îşi scoase 
pistolul-automat şi-l încarcă. Examinându-şi busola 
Smith spuse răspicat: 

- Urmaţi-mă! Fără zgomot şi când vedeţi că mă 
opresc, opriţi-vă şi voi! 

Smith, care în comparaţie cu mateloţii părea şi mai 
scund, îi prelucra: 

- Dacă suntem obligaţi să luptăm, daţi-i drumu'! Fără 
menajamente, altminteri murim înainte de a începe 
lupta!  Repeziţi-vă asupra inamicului şi  omorâţi-l. 
Imaginaţi-vă că aveţi de a face cu un ofiţer superior, vă 
va veni mai uşor! 

Au început să escaladeze un mal destul de abrupt, 
depărtat de marginea apei. Smith, nu s-a oprit decât o 


singură dată pentru a-i spune lui Marshall cu voce abia 
perceptibilă: 

- Ştiţi, sir, o aventură ca asta poate foarte bine să 
reuşească! Căci numai unul bun de legat e-n stare s-o 
încerce! 

După o oră de mers, Smith se aşeză pe pământ, cu 
pistolul automat pe genunchi. 

- Să ne odihnim puţin! Şi să ne orientăm! 

Marshall se aşeză alături. Era evident că Smith 
cunoştea terenul. Condusese micul grup pe un drum 
care, pornind de pe coastă, înainta spre interior peste o 
câmpie aridă şi pustie. Din timp în timp, întindea braţul 
prin întuneric, numea un sat invizibil sau o simplă 
potecă ducând la o locuinţă izolată, avea bine întipărită 
în minte harta regiunii. 

- Am lucrat la nord de Terracina spuse el, acolo este 
o cale ferată care traversează colinele. Machisarzii din 
partea locului voiau s-o arunce în aer şi cu greu i-am 
convins să renunţe! 

Zâmbind, 

- Le-am explicat că tot nouă ne va servi într-o zi. 
Brusc, sări într-o parte: 

- Nu trageţi! 

Toţi s-au aruncat în iarba înaltă. Pe drumul din 
apropiere trecea un convoi de maşini, apoi zgomotul s-a 
estompat şi a dispărut. 

- Probabil, spuse Smith cu voce calmă, trec trupe pe 
drumul apropiat. Se întorc la cantonament, după ce au 
terminat vânătoarea de suspecți. 

Se adresă lui Marshall, privindu-l cu interes, 

- Ciudat mod de a face război, pentru un marinar, 
dacă îmi permiteţi să spun ce gândesc! 

- Tot războiul este ciudat! 

- Sunt cu totul de aceeaşi părere. 

Apoi Smith dădu semnalul: 

- E timpul s-o luăm din loc! Cam la două mile de aici, 
la o răscruce de drumuri, este un post de poliţie. O casă 
cu etaj, cu două mici anexe. Altădată, acolo erau numai 


jandarmi italieni, acum este cazat în permanenţă un 
grup de soldaţi. 

Au mers în tăcere pe drumul prăfuit, cu armele 
pregătite să întâmpine orice pericol venit din întuneric. 

- O lumină, sir! exclamă alarmat Cain, lipindu-se de 
nişte buşteni. 

- Este de la casa de care am vorbit. 

Cu un gest, Smith îi adună lângă el pe mateloţi: 

- Voi trei treceţi de cealaltă parte a drumului, în faţa 
clădirii. 

Privind în sus: i 

- Trebuie să fie undeva un fir telefonic. Indată ce 
intrăm în casă, o să-l tăiem ca să nu avem surprize 
dacă operaţia va dura mai mult decât am prevăzut. 

Cu prudenţă tot mai mare, au continuat să avanseze, 
mergând aplecaţi, ca şi cum se aşteptau să fie 
întâmpinați cu rafale de mitralieră. Acum casa se 
distingea foarte clar, având un gard de zid spoit cu văr 
în care poarta dublă apărea ca o strungăreaţă. 

Smith se apropie de Marshall, 

- În interiorul curţi nu este decât o santinelă. Îi vedeţi 
ţigara aprinsă? 

Smith aşteptă cu răbdare şi adăugă: 

- Escapada asta e ceva nou pentru dumneavoastră, 
nu-i aşa? Sunt sigur că puteţi comanda admirabil un 
submarin, dar aici este altceva! 

Se aşeză pe jos şi-i făcu semn lui Marshall să-l imite. 

- Postul de gardă este chiar în faţa porţii, de obicei, în 
interior sunt zece soldaţi şi un locotenent. Acesta 
locuieşte în sat. Dar astă-seară cred că şi el este la 
post, gata să primească laudele nemților. 

- O maşină, sir! 

- Culcat! 

S-au aruncat în iarba deasă şi înaltă, pe drum, 
zbârnâitul motorului devenea tot mai distinct. 

- Este o maşină mică şi rapidă, murmură Smith. 

Cu faţa plină de praf Marshall îşi ridică puţin capul. 
Lumina farurilor se proiecta pe faţada albă a casei, apoi 


se auziră voci germane, aspre şi mânioase, răspunzând 
la somaţia santinelei. 

- Nu-mi place! declară Smith. Au venit nemţii, o să 
avem de furcă! 

Portierele maşinii au pocnit, se auziră iarăşi voci, apoi 
lângă poartă a reapărut solitar vârful de ţigară. 
Santinela italiană îşi reluă garda întreruptă. 

- Să mergem! Spuse Smith. 

Apoi, către cei doi mateloţi mai apropiaţi de el: 

- Luaţi fiecare poziţie la capetele gardului, dar de 
această parte a drumului. Realizăm astfel o bună 
încrucişare de focuri. 

Întinse ceva celui de al treilea matelot: 

- Tu, să te caţeri pe stâlpul acela şi să tai firul. Dar îl 
reţinu pe om de braţ. 

- Nu încă, băiete! Nu fii aşa grăbit! Nu trebuie să dai 
buzna! 

- Şi noi, sir? întrebă Cain, neliniştit, 

- Äi să vezi! 

Smith examina grenadele pe care le adusese cu el, 

- Noi... noi intrăm şi-i dăm drumul fără să pregetăm! 
Drept la ţintă, ca în Far West! 

Din carâmbul cizmei scoase un pumnal de comando, 
apoi fără pic de zgomot, purtat parcă de o adiere 
neauzită, a trecut de cealaltă parte a drumului. Silueta 
lui se detaşa pe albul gardului, mai mult ca o umbră. 

Marshall îşi potrivi în mână enormul său revolver şi 
încercă să-şi amintească ce i se spusese în legătură cu 
piedica lui. Când a ridicat ochii, Smith dispăruse. 

- Doamne! murmură Cain, i-a făcut felul! 

Nu s-a auzit nici un strigăt, dar încet, foarte încet, 
vârful roşu al ţigării santinelei cobora spre sol. Două sau 
trei secunde s-a mai văzut doar ca un licurici, jos pe 
pământ. 

Marshall se ridică în picioare: 

- Taie firul! 

Cu Cain alături, a traversat drumul alergând, cât pe 
ce să se împiedice de cadavrul santinelei. Foarte calm, 


cu un genunchi pe pământ, Smith îşi ştergea pumnalul 
ascunzându-l apoi din nou în carâmbul cizmei. 

După care s-a ridicat, a făcut un semn spre casă şi a 
pornit-o foarte încet, urmat de Marshall şi Cain. Se 
auzea un zgomot confuz de voci şi în nări simțeau miros 
de benzină. Şoferul nu menajase maşina, a cărei 
caroserie era împodobită cu o Cruce de fier. 

Smith se apropie de o fereastră a clădirii şi, două sau 
trei secunde privi printr-o gaură din oblon, prin care 
filtra o rază de lumină. 

- Sunt cel puţin o duzină înăuntru, murmură el, se 
cinstesc cu vin italienesc. Sunt numai italieni şi ofiţerul 
nu este cu ei în cameră. 

Cu precauţie, încercă cu mâna un colţ al oblonului. 

- Norocul nostru cu căscaţii ăştia! 

incepu să scoată grenade din sacul de pânză pe care- 
| purta la el: 

- Luaţi fiecare câte două, scoateţi ştifturile de 
siguranţă şi slăbiţi pârghiile de armare, numărați până 
la doi şi aruncaţi-le prin fereastră! 

Işi aşeză pistolul automat sub braţul stâng. 

- Să sperăm că geamurile nu sunt incasabile! 
Altminteri cădem noi victimă grenadelor! 

Cu atenţie, Marshall armă una dintre grenadele sale, 
apoi se ocupă de a doua. Vedea pe Cain că-l imită şi se 
întreba dacă însoțitorii auzeau cât de tare îi bătea 
inima. 

Smith nu armase decât una din grenade, cu mâna 
liberă, apucă oblonul. 

- Sunteţi gata?... Atenţie! 

Cu un gest brutal, trase de oblon ca să se ridice şi 
strigă: 

- Daţi-le drumul! 

A urmat un vacarm de geamuri sparte, de strigăte de 
surpriză apoi de teroare. Totuşi, s-a auzit cum striga 
Cain: 

- Ei, drăcie! Am scăpat o grenadă în exterior! Smith 
se aplecă repede, apucă de pe sol grenada amorsata şi 
o lansă cu mâna fermă după celelalte. Abia a mai avut 


timp să amorseze propria sa grenadă şi, după ce 
aruncat-o, să facă un salt înapoi, alături de Marshall şi 
Cain. Fațada clădirii explodă cu un zgomot ca de tunet. 
În lumina orbitoare a flăcărilor resturi de sticlă, piatră şi 
bucăţi de lemn zburau în toate direcţiile în timp ce de 
sus cădea un potop de ţigle sparte şi de moloz. 

- Să intrăm! a strigat Smith. 

Cu o lovitură de picior, Smith izbi uşa de perete, iar 
marinarii năvăliră în încăpere. Curentul era întrerupt, 
dar dintr-un culoar din spate mai venea suficientă 
lumină pentru a constata că grenadele îşi îndepliniseră 
opera aducătoare de moarte. Doar într-un colţ întunecat 
mai gemea unul sufocându-se, fără preget, Smith ochi 
şi cu o rafală de armă îl reduse la tăcere. 

Apoi, traversând culoarul, Smith se aruncă cu toată 
greutatea asupra unei uşi, forţându-i zăvorul. Prin uşa 
larg deschisă lumina năvăli brusc în culoarul plin de 
fum, orbindu-i pentru un moment pe marinari. 

Răsună o singură împuşcătură care desprinse din 
perete o bucată de tencuială deasupra umărului lui 
Marshall. Autorul era un ofiţer italian care îi privea cu 
ură, pregătindu-se să mai tragă o dată. 

Smith zbieră, 

- Lichidaţi-l! 

Marshall a avut impresia că pistolul i-a zvâcnit de la 
sine în mână. Ofiţerul s-a rotit şi s-a prăbuşit ca o 
marionetă: în spatele lui, peretele s-a pătat cu sânge. 
lar Cain strigă, 

- Sir! lată-l pe maiorul nostru! 

Ceea ce rămăsese din Carter mai era îmbrăcat în acel 
costum de „om de afaceri în mizerie”, care acum era 
murdar şi mototolit. Nefericitul maior fusese împuşcat 
cu mai multe gloanţe, iar figura îi era aproape de 
nerecunoscut. 

- Atenţie la uşa aceea! strigă Smith, 

Într-adevăr, în fundul încăperii se vedea o uşă 
îngustă, întărită cu bare de fier. Uşa se deschise foarte 
încet şi, după descoperirea corpului mutilat al lui Carter, 
această nouă ameninţare potenţială îi îndârjea şi mai 


mult. Cu maxilarele contractate, Marshall privi încordat, 
prin uşa crăpată apăru o dâră de lumină alunecând 
peste italianul omorât, până, la cizmele lui Cain, după o 
foarte scurtă pauză, a apărut o mână fluturând o batistă 
albă. 

- Armistiţiu? întrebă Smith scurt. 

Faţa îi exprimă, însă, o decizie necruțătoare, el ridică 
tonul şi ordonă, 

- leşiţi! Cu mâinile sus! Îi şopti lui Marshall: 

- Dacă vreunul clipeşte din ochi, trageţi fără milă! 

Erau doi germani, în uniforme negre, atât de 
asemănători între ei, de parcă erau gemeni. Cu un gest, 
Smith le arătă podeaua, 

- Culcaţi-vă jos! Cu mâinile la ceafă! 

Au ascultat, ştiau că nu era cazul să se prefacă că nu 
înţeleg şi s-au întins lângă ofiţerul mort. Foarte calm, 
Smith se adresă lui Cain, 

- Supraveghează-i! 

Fără grabă, deschise complet uşa şi intră în camera 
alăturată, urmat de Marshall. Era cât pe-aici să scape 
din mina arma automată când a zărit-o pe Chantal: era 
întinsă, în pielea goală, pe o masă masivă, legată de 
mâini şi de picioare. În lumina ce cădea de sus, părea o 
statuetă frântă. 

- N-o atingeţi! strigă Smith. 

Marshall încremeni lângă uşă. De sânii şi coapsele 
tinerei erau conectate fire ce ieşeau dintr-o cutie 
metalică de lângă masă, cutie care emitea un uşor 
bâzâit. Smith, lăsând jos arma apăsă pe nişte butoane, 
bâzâitul a încetat. Apoi către Marshall, 

- Acum poţi să-mi dai o mână de ajutor. 

Marshall luă în mâini capul lui Chantal şi-l năpădiră 
lacrimile văzându-i gura însângerată şi vânătăile de pe 
corp. Smith a desfăcut firele unul după altul. Când a 
îndepărtat şi ultimul fir, tânăra a deschis ochii, cu 
pântecele încordat ca pentru a rezista la noi torturi. 
Marshall îi şopti: 

- Nu te teme, s-a terminat! Smith îşi scoase mantaua 
de piele şi o întinse lui Marshall: 


- Îmbrac-o cât se poate de repede! Apoi strigă: 

- Totul e în regulă, Cain? 

- Da... Dar mi se pare că aud voci din spatele casei. 

- Probabil alte santinele. 

Marshall a coborât-o pe tânără de pe masă. Cea mai 
mică mişcare îi smulgea un geamăt de durere, era 
complet epuizată şi se sprijini inertă de pieptul lui. 

- Duceţi-o pe braţe! spuse Smith. 

Îşi reîncarcă arma, după care se adresă lui Marshall, 

- Puteţi pleca! 

Cu Chantal pe braţe, Marshall trecu în încăperea 
vecina, Smith privi la cei doi nemți supravegheați de 
Cain şi, arătând spre uşa camerei de tortură, le ordonă: 

- Voi amândoi, înăuntru! Schnell! 

Calm, Smith scoase din sac ultima sa grenadă, o 
amorsă a o arunca la picioarele lor, sări rapid înapoi, 
închise uşa grea şi o încuie cu cheia. S-au auzit ţipete 
de groază şi bătăi în uşă ale celor dinăuntru. 

- Somn bun, bestiilor! Le ură Smith când a explodat 
grenada. 

Afară, pe drum, era răcoare, chiar rece. S-a adresat 
mateloţilor: 

- Daţi-i o mână de ajutor comandantului! 

A aşteptat ca ei să dispară în întuneric şi-i spuse lui 
Cain, 

- Mai avem un ultim lucru de terminat, apoi plecăm şi 
noi după ei. 

Cu pistolul-automat întins se îndreptă tiptil spre colţul 
casei. Ascunse în umbră, acolo stăteau pitite două 
santinele din postul de gardă, alarmate de Împuşcături. 
Italienii s-au oprit cu prudenţă ca să afle care e situaţia. 
Smith descarcă asupra lor o rafală întreagă, răpăitul 
armei fiind multiplicat de ecou. Privi în treacăt cele 
două leşuri şi spuse, 

- Am terminat! Tocmai bine, mai avem o oră până la 
întâlnire. 

Şi-a reîncărcat arma şi a pornit ca să-i ajungă pe 
ceilalţi. După el, cu arma automată lovindu-l pe şold la 
fiecare pas, venea şi Cain, îngrozit de toate cele văzute, 


toate i se păreau de necrezut, nereale, spera că nu 
fusese decât un coşmar şi se va trezi... 

Smith se opri alături de el: 

- Să tragem o ţigară! 

Îşi aprinse ţigara, mâna nu-i tremura, apoi se aplecă, 
ridică o mică piatră rotundă şi o băgă în buzunarul lui 
Cain. 

- Păstreaz-o ca amintire, o bucată din teritoriul 
ocupat! Sunt mulţi care n-or să mai aibă parte de aşa 
ceva! 

Cain trase un fum de ţigară şi tuşi. Se gândea la 
maiorul Carter, la trupul lui însângerat, ciopârţit. 
Aproape nu se mai cunoştea că a fost un om! Se gândi 
şi la tânăra care suportase torturi inimaginabile. La 
Marshall, care mergea înaintea lui, purtând-o pe 
Chantal pe braţe, fără să dea vreun semn de oboseală. 

Lui Cain îi veni în gând şi soţia sa, de la Harwich. Ce- 
ar fi simţit el, dacă ea ar fi fost pe masă în locul acestei 
tinere? 

S-a oprit la marginea drumului şi, răscolit de gânduri 
şi întâmplări, a vomitat. Smith l-a aşteptat, 

- Cred că acum te simţi mai bine? 

- Chiar aşa, e greu să suporţi toate astea, dacă nu 
eşti obişnuit! 

Cain îşi şterse faţa cu mâneca. 

Smith zâmbi şi privi cerul, începea să se lumineze. 

x 


x * 


În picioare, lângă tabloul de control, locotenentul 
Victor Frenzel supraveghea pe şeful electrician Keville 
care, nu se ştie pentru a câta oară, verifica aparatele de 
măsură. În postul central liniştea era totală şi, mereu la 
adâncime periscopică, submarinul naviga în largul 
coastei. Echipajul sta la posturile de imersiune gata să 
intervină la nevoie, becurile reduse din plafon luminau 
slab capetele apleca şi mâinile gata să execute 
manevrele necesare. 


Buck era la periscop, manipula încet manetele pentru 
a inspecta fără grabă orizontul. Secundul şi Devereaux 
se aflau în careu. 

Frenzel privi cu nerăbdare la ceasul din perete. 
Probabil că sus se făcuse ziuă de-a binelea. În curând se 
va termina afurisita asta de aşteptare. 

Sub tambuchiul turelei, Warwick discuta în şoaptă cu 
cel mai vârstnic ochitor din echipa sa, aprobând 
detaliile tehnice pe care acesta i le expunea, trecea 
timpul, îşi mai stăpâneau îngrijorarea. 

Frenzel suporta greu aceste momente de aşteptare 
sub tensiune. Nu totdeauna se comportase astfel, 
numai de când maiorul Browning îl convocase în biroul 
lui ca să-i spună teribila veste. Bietul bătrân Gură Mare! 
Nu ştia cum să înceapă. Nu-şi dădea seama că nu 
există şi nu va exista niciodată cineva care să ştie cum 
trebuie început aşa ceva! 

Îşi strânse pumnii. Îi revenea în minte soţia şi băiatul, 
un mic omuleţ, semăna aşa de mult cu mama sa! 

Incepuseră bine el şi soţia. Se căsătoriseră foarte 
tineri, când el nu era decât fochist brevetat. Fără ea, 
niciodată nu ar fi băgat nasul în cărţi, niciodată n-ar fi 
descoperit că era în stare să-şi croiască o soartă mai 
bună. A devenit ofiţer şi au rămas strâns legaţi unul de 
altul, destul de izolaţi de cei din preajma lor. Totdeauna 
aşa fusese, aşa se simţea şi acum, privind în jur la cei 
clin postul central. Era copil când a început să 
navigheze. În afară de Starkie şi încă unul sau doi, 
astăzi era decanul bordului. Dar şi altă dată, pe alte 
submarine se simţise la fel, niciodată îngrijorat sau 
speriat. L-a trecut un fior. Poate era ceva trecător. 

- Coborâţi periscopul! spuse Buck. Se apropie de 
Frenzel: 

- Încă nu se vede nimic! 

- S-a făcut ziuă? 

- Da, se vede coasta. Durează cam mult operaţia, 
Buck nu era în apele lui, continuă: 

- Nu prea ne simţim bine când şeful nu-i aici, nu-i 
aşa? 


- Nu prea, ai dreptate. 

- Crezi că a procedat bine? 

Buck părea că are poftă de vorbă, lucru neobişnuit 
pentru el. 

Frenzel îl privi: 

- Ştii vreodată dacă procedezi bine? Oftă, şi adăugă: 

- Este un om plin de surprize. 

- O să plătească scump fantezia de astăzi. 

Frenzel gândi la noii pasageri pe care îi văzuse 
urcând la bord: 

- O să plătească şi mai scump dacă nemţii pun mâna 
pe el! 

Remarca lui Buck îl lămurise, absenţa lui Marshall 
schimba totul. Când se afla acolo, totdeauna gata, 
făcând faţă dificultăţilor şi luând decizii, bune sau rele, 
te simţeai liniştit. În absenţa lui, parcă îţi lipsea un 
picior sau un element esenţial al navei... 

Electricianul Keville se întoarse pe scaun, 

- Am verificat aparatele de măsură! Construiesc bine 
navele, păcătoşii ăia de nemți! 

Nerăbdarea lui Buck mergea crescând. 

- Nu mai putem aştepta, murmură el, ce naiba să 
facem? 

Churchill intră în postul central. 

- Scuzaţi-mă, sir! Se adresă el lui Frenzel, secundul 
vă cheamă la careu. 

Buck zâmbi acru, 

- Poate că au luat o hotărâre. 

- Poate, replică Frenzel, mai degrabă cred însă că nu 
sunt în stare s-o ia. 


În careul slab luminat de un singur bec din plafon, 
Gerrard şi Devereaux şedeau faţă-n faţă, fiecare la un 
capăt de masă. In spatele perdelelor trase cineva 
gemea încet. Frenzel ghici că era Moss, agentul rănit. 
Mirosea a dezinfectant. ltalianul ocupa altă cuşetă şi 
sforăia zdravăn. 


Travis şi ceilalţi trei agenţi secreţi se aflau în cabina 
lui Marshall. Ce făceau acolo? Frenzel nu ştia şi nu era 
treaba lui. 

Când a intrat, Devereaux a ridicat capul: 

- lată omul pe care îl aşteptăm! 

- Ofiţerul cu navigația, începu Gerrard, crede că a 
sosit momentul să nu mai aşteptăm, să plecăm. 

Frenzel se aşeză şi privi la secund: l-a impresionat 
figura descompusă a acestuia, obrajii scofâlciţi, fruntea 
în brăzdată de riduri. În câteva ore, Gerrard părea a fi 
îmbătrânit cu zece ani. Răspunsul lui Frenzel a fost 
destul de tăios. 

- Dumneata ai preluat comanda! Dumneata ce crezi? 

Devereaux nu-l lăsă pe Gerrard să răspundă. 

- Părerea mea este că nu mai putem aştepta nici o 
secundă. Este indiscutabil, comandantul şi-a depăşit 
instrucţiunile primite. 

- După mine, nu este aşa! se pronunţă Frenzel. 

Privi din nou spre Gerrard, care îl interpelă: 

- Atunci ce crezi? 

- Înţeleg perfect situaţia comandantul a făcut ceea re 
credea că trebuie să facă, dar... 

Schimbându-şi parcă gândul, Frenzel îşi aprinse o 
ţigară, spunându-şi în sine „totdeauna aceleaşi cuvinte: 
a făcut bine, dar.,.” 

Gerrard declară scurt: 

- Să vorbim de ceva care te priveşte, Frenzel! 
Maşinile mai au destul combustibil? Destul ulei? Ai tot 
ce-ţi trebuie? 

Frenzel se ridică brusc, 

- Un adevărat ofiţer mecanic nu este niciodată 
satisfăcut de ceea ce are! 

Privi pe rând la toţi şi continuă: 

- Probabil că îmbătrânesc, trebuia, să-mi dau seama 
doriţi ca eu să înlesnesc luarea unei hotărâri. Să 
furnizez un motiv. 

Devereaux protestă: 

- Nu-i aşa! Secundul nu ştie... De astă dată, Gerrard îi 
tăie vorba, 


- Când voi avea nevoie de părerea dumitale, ţi-o voi 
cere, n-ai grijă! 

Se adresă lui Frenzel: 

- Nu mă înţelegi, Frenzel! Nu încerc să arunc 
răspunderea asupra dumitale. 

Frenzel îl privi stupefiat: 

- Dar despre ce răspundere poate fi vorba? Făcu doi 
paşi spre Gerrard, la 

- Este comandantul prietenul dumitale sau nu? In 
locul dumitale el nu te-ar aştepta? În orice caz, ar face 
tot posibilul! 

Gerrard plecă ochii spre masă, 

- Ştiu, dar nu asta este problema. Calm, Frenzel 
continuă: 

- Te credeam mai curajos. Gerrard sări în sus, 

- Ce ştii despre curajul meu? Dumneata nu mai ai 
nevastă! Aşa că-ți convine să ne recomanzi o decizie 
care poate să ne ducă pe toți la moarte! 

Chipul lui Frenzel şi-a pierdut culoarea. Brusc, 
Gerrard şi-a dat seama că vorbise fără rost, adăugă 
repede, 

- lartă-mă, Frenzel, nu mai ştiu ce vorbesc! 

Au tăcut toţi trei. Din postul central se auzi vocea lui 
Buck. 

- Se vede barca! A şi lansat un semnal! 

Dând la o parte pe ceilalţi doi, Gerrard se precipită 
spre postul lui pentru a dirija ieşirea la suprafaţă. 

Frenzel apucă pe Devereaux de braţ, împiedicându-l 
să-l urmeze: 

- Am ştiut totdeauna că eşti un ipocrit. Dar n-am 
crezut că eşti în aşa hal o javră! 

Devereaux îl privi cu gura încreţită de un mic surâs 
rece: 

- Cred că nu-ţi dai seama de ce vorbeşti! 

- Îmi dau perfect seama, replică Frenzel. 

li lăsă braţul. 

- Vrei să-l distrugi pe comandant! Apoi să te duci şi te 
lauzi şi să te faci bine văzut de cei de sus. 


Devereaux se îndreptă grăbit spre postul central. 
Frenzel rămase, gândindu-se la gestul ireparabil pe care 
poate l-ar fi comis dacă nu intervenea la timp vocea lui 
Buck. 

Când Frenzel s-a întors la tabloul său de control. 
Gerrard îşi trecea peste cap cureaua binoclului, 
supraveghind deschiderea capacului inferior. 
îndeplinind funcţia de secund, aplecat deasupra lui 
Starkie, Devereaux urmărea indicatoarele. 

- Goliţi balasturile respective şi se auzi şuieratul 
norului comprimat intrând în balasturi. 

Marshall revenea. În ultima clipă. 


CAPITOLUL 13 É 
UNDE NU CANTA NICI O PASARE 


Vă rog să aşteptaţi aici, sir.., Ofiţerul de serviciu ţinea 
uşa deschisă, poftindu-l pe Marshall să intre într-o 
cameră spațioasă, 

- Comandantul vă primeşte imediat. 

Marshall intră în încăpere, se apropie de o fereastră 
mare cu vedere dominând asupra portului. Afară, 
căldura era înăbuşitoare. Strălucea soarele, numeroase 
nave erau acostate şi întinderea de apă albastră a mării 
lansa reflexe orbitoare: Alexandria. Marshall zâmbi trist. 
Fără pitura de camuflaj a unor nave, fără şirul micilor 
geamanduri şi al flotoarelor semnalând estacadele şi 
plasele antisubmarin, te-ai fi crezut în timp de pace. Pe 
multe nave erau întinse tende“? şi la pupa unui mare 
crucişător, o fanfară cânta ca la paradă. Ca să ceară 
executanţilor să cânte pe o asemenea căldură, şeful 
fanfarei trebuie că era un adevărat tiran. 

Marshall privi în cameră mozaicul fin al podelei şi 
plafonul în cupolă. Aveau ceva odihnitor şi, pentru cine 
venea de afară, încăperea părea răcoroasă ca un 
cavou. Pe marmura unei mese solitare se afla un vechi 
număr dintr-un magazin englez, alături de un carton 
îngălbenit de vreme pe care se citea „Ce trebuie făcut 
în caz de alarmă aeriană”. Sub recomandările tipărite, 
cineva care aşteptase acolo scrisese cu creionul: 
„Adăposteşte-te într-o sticlă cu gin”! 

Ocupat acum de comandamentul naval, localul îşi 
păstrase aproape intact aspectul din timpul 
precedentului proprietar. Acesta fusese un înalt 
funcţionar al guvernului egiptean, dar, se spunea, se 
ocupa mai ales de petrecerile pe care regele le oferea 
prietenilor. Marshall examina îndelung enormele picturi 


62 pânze pentru protejarea punţii de soare. 


murale, dansatoare nude în toate poziţiile imaginabile. 
Chiar picioarele scaunelor prezentau picioare feminine. 

Marshall îşi întoarse ochii, gândurile îi reveneau 
mereu la cea pe care o descoperise legată pe o masă, 
cu mai bine de o săptămână în urmă. Se gândea 
neîncetat la Chantal, cum i se zbătea în braţe, lovindu-l 
cu pumnii micuţi, fără putere... şi fără să-şi dea seama 
ce face. Ea îi dăduse semne că ar deveni conştientă nici 
când, din barcă, au zărit submarinul, şi când Cain, în 
picioare, îşi agitase nebuneşte braţele ca să atragă 
atenţia celor de veghe. 

Odată ajunşi la bord, în timp ce U-192 îşi croia drum 
rând în imersiune, când la suprafaţă, Marshall a 
vegheat ca Chantal să fie confortabil instalată în cabina 
lui. Cowan încercă să protesteze.: 

- Dar acolo îl interoghez pe Travis! 

- Du-l în altă parte! îi replică Marshall, dacă ai poftă, 
bagă-l într-un tub lanstorpile, îmi este egal! 

Chiar la câteva minute de când reluase comanda, 
Marshall descoperise că Travis nu se arătă dispus să 
aducă servicii patriei sale de bunăvoie. La locul din 
Italia unde lucrase, s-au comis unele încercări de 
sabotaj, şi, fără ştirea lui, poliţia începuse cercetări. 
Cuprinşi de panică, italienii alertaseră serviciile de 
spionaj germane care, la rândul lor, telefonaseră 
Cartierului general al Gestapoului. Majoritatea mâinii de 
lucru de acolo fusese recrutată local sau consta din 
nişte nenorociţi, straşnic păziţi, de la un lagăr de 
concentrare din nord. S-au verificat fişele tuturora, între 
care şi a lui Travis şi oficiul Gestapo din Paris 
comunicase informaţii amănunțite asupra personajului, 
dar şi asupra relaţiilor pe care soţia sa era bănuită că le 
întreţine cu Rezistenţa. 

Sosirea neaşteptată a lui Chantal în Italia, a sporit 
temerile lui Travis. De aceea, fără a pierde timp, ela 
considerat că a venit momentul să se sustragă 
cordonului de supraveghere care se strângea în jurul 
lui. Indată ce a fost contactat, s-a decis să plece cu 
Chantal şi însoțitorii ei, conspirativ de-a lungul ţării, 


rătăcind un timp prin ascunzători mai mult sau mai 
puţin sigure sau dormind pe câmp sub cerul liber. Dar 
tot îşi considera soţia ca fiind cauza principală a 
schimbării soartei sale. Din cauza ei nu mai putuse 
continua să lucreze liniştit pentru germani. Bine plătit, 
el spera să fie şi mai bine într-un viitor apropiat. 
Călătorise mult înaintea războiului şi ştia că, dacă 
germanii pierdeau ultimă bătălie, ipoteză ce-i părea 
improbabilă, va găsi modalitatea să dispară în vreo ţară 
neutră, unde va aştepta până când timpurile se vor 
schimba. Vor fi necesari peste tot ingineri pricepuţi, mai 
ales după război, şi el ştia că era foarte bine cotat în 
meseria lui. 

De multe ori, Marshall încercase să-şi imagineze ce 
fel de om era cel care, chiar dacă relaţiile lor nu mai 
erau bune, îşi expunea soţia ghearelor Gestapo-ului, cu 
scopul de a se pune la adăpost, ba chiar de a fi 
reabilitat, divulgând unor oameni ca Simeon şi Cowan 
multe secrete în legătură cu strategia duşmanilor. 

Nu aveau medic la bordul submarinului, dar Marshall 
îşi dăduse toată osteneala ca Chantal să se simtă cât 
mai bine, deşi nu putea ghici reacţiile ei interioare. 
Churchill i-a fost de mare ajutor, veghea asupra ei, 
păzind să nu fie deranjată, apărând-o ca un câine de 
pază. 

Zi după zi, oră după oră, în timp ce U-Boot-ul îşi urmă 
drumul prin apele abandonate acum de patruloarele 
inamice, Marshall aşteptase ca ea să-l cheme. Dar n-a 
făcut-o. Sta singură în cabină, fără altă companie decât 
o veioză deasupra cuşetei. 

Smith încercase să-l consoleze pe Marshall. 

- Răbdare, sir! Nu îşi revine aşa de repede, trebuie 
timp... câteodată şi altceva! 

Au ieşit la suprafaţă pentru a-şi transmite prin radio 
indicativul codificat. Răspunsul a venit imediat: desti- 
naţia Alexandria, păstrând acelaşi caracter ultrasecret. 

În dimineaţa respectivă, ieşit la suprafaţă exact la ora 
convenită, submarinul intrase în portul Alexandria 
escortat de o canonieră din Special Boat Squadron“. 


Acum submarinul se afla alături de o navă bază, ea 
însăşi la dană. Sosise cu turela camuflată. Dar imediat 
specialiştii i-au completat deghizarea cu tende şi câteva 
găleți de vopsea. Nu trebuia să atragă atenţia, deşi 
riscul era destul de limitat: locul mişuna de nave în 
reparaţie sau în revizii rapide. O vechitură mai mult sau 
mai puţin... 

Marshall îşi aminti de prima dată când Chantal i-a 
vorbit după ce au revenit la bord, el se afla lângă 
intrarea cabinei, observându-l pe Churchill care apropia 
o ceaşcă de supă de buzele tinerei. Cât i se păruse de 
micuță, pierdută într-un veston larg de matelot şi nişte 
pantaloni ponosiţi! 

Zărindu-l, ea îndepărtase ceaşca cu un gest brusc şi 
strigase cu vocea voalată: 

- Unde ai fost? 

Cu ochii plini de groază, ca un animal hăituit, 
continuase, 

- Nu ai venit la timp! 

Apoi, lăsase să-i cadă capul pe pernă, în timp ce 
Churchill, sincer afectat, o scuză: 

- Nu şi-a revenit încă, sir. 

Îşi amintea de Chantal aşa cum era când a fost 
ridicată la bord, vânătăi pe tot corpul, sânge în jurul 
gurii. Nici un alt spectacol nu-l revoltase mai mult. Dacă 
l-ar fi avut pe Travis la îndemână, l-ar fi omorât. 

Submarinul odată acostat la Alexandria, 
evenimentele s-au precipitat. S-au urcat la bord ofiţeri 
cu figuri severe şi l-au preluat pe Travis şi pe cei trei 
agenţi ai Intelligence Service-ului. Alţii, de la Serviciul 
sanitar, au acordat îngrijiri lui Chantal şi lui Moss. Parcă 
bucuros de călătorie, italianul a coborât la sol fără 
ajutorul nimănui, salutând cu mâna, ca un suveran în 
vizită, pe mateloţii care priveau de pe cheu. 

Smith plecase ultimul, în plin soare, cu cizme 
murdare şi veston de piele părea un erou încarnat de 
Peter Lorre®*. 

- Vă urez noroc, sir, spusese el lui Marshall 
strângându-i mâna, sunteţi un om şi jumătate! 


Cu arătătorul pe pieptul lui Marshall, în dreptul inimii, 
adăugase, 

- Dar mi-e teamă că sunteţi, totuşi, mult prea inimos! 

O uşă se deschise fără zgomot şi întrerupând şirul 
gândurilor lui Marshall, ofiţerul de serviciu îl anunţă: 

- Comandorul vă aşteaptă, sir! 

Marshall l-a urmat printr-un culoar gol, numai în 
cămaşă şi şort alb, ofiţerul nu părea la locul lui în acest 
palat. Ar fi fost mai potrivit aici rochii vaporoase, miros 
de cafea şi domnişoare. 

A fost introdus într-o încăpere asemănătoare cu cea 
pe care o părăsise, dar plină de dulapuri, telefoane şi 
mese încărcate cu hârtii şi dosare. Se ghicea că şi aici 
erau picturi murale, dar dansatoarele nude erau 
mascate cu hărţi şi grafice. 

Comandorul Browning stătea în picioare în faţa 
ferestrei cu spatele spre uşă. La soare, chelia lui lucea 
ca o castană dezghiocată. S-a întors, la intrarea lui 
Marshall: 

- Marshall, exclamă el, totdeauna ai ştiut să mă 
uluieşti! 

I-a luat mâna şi i-a strâns-o îndelung: 

- Şi cu toate cele prin care ai trecut, pari foarte în 
formă! 

Marshall îşi puse şapca pe un colţ al mesei şi se 
aşeză, Strângerea de mâna a lui Browning nu mai era 
aceeaşi: mai puţin fermă, cam tremurândă, ca a unui 
om bântuit de friguri. 

- Nu-ţi fac alte complimente, reluă Browning, 
răsturnându-se în fotoliul turnant, se pare că-ţi prieşte 
pericolul. 

Nu i-a oferit vreo băutură. De altminteri, părea că nici 
nu există aşa ceva în încăpere. Browning continuă. 

- Căpitan comandorul Simeon doreşte să-ţi vorbească 
cât mai curând posibil. Pentru moment, este însă cu cei 
de la Intelligence Service, caută să lămurească ce a 
reuşit Cowan să scoată de la Travis. Am citit raportul 
dumitale, şi m-a interesat mai ales partea care se 


referă la distrugătorul scufundat de o bombă 
teleghidată. 

Clătină din cap: 

- îngrozitor! Nu-mi vine să cred! 

Marshall revedea în minte bătălia cele două nave 
trăgând salve asupra submarinului său. Apoi întrebă. 

- Ce navă era, sir? 

- Dundee. 

Intorcându-se, Browning a rotit fotoliul care scârţâi 
sub greutatea lui, privea undeva departe. 

- La bord se afla şi fiul meu, aspirant. 

Marshall îl privi lung. li trecură prin minte şi alte 
suferinţe, ale altora: momente de tensiune pe mare, 
atacul condus de Smith contra postului de poliţie 
italian,. 

- Îmi pare rău, sir! Au fost supraviețuitori? Browning 
oftă adânc: 

- Câţiva. Dar el n-a fost printre ei. 

Se uita la Marshall, dar privea parcă la ceva dincolo 
de el. Işi drese glasul şi, reaşezând hârtiile de pe birou, 
continuă, 

- Mi-e teamă că n-o să putem acorda permisii 
echipajului dumitale. Am dat instrucţiuni ca oamenii să 
beneficieze pe nava bază de tot confortul, băi, 
spectacole de cinema, distracţiile obişnuite. Îmi pare 
rău că nu pot face mai mult, din motive de securitate. 

Pronunţase foarte încet ultimele, cuvinte, parcă 
reflectând asupra lor. 

- Mă întrebam, sir, în legătură cu doamna Travis, 
aduse vorba Marshall. 

Urmărind reacţia lui Browning, adăugă după o scurtă 
pauză: 

- Ce se va întâmpla cu ea? 

- Cred că se va întoarce în Anglia. Organizaţia de care 
depinde se va ocupa de ea. O tânără curajoasă, mi-ar fi 
plăcut s-o cunosc. 

Cu un surâs uşor, continuă: 


- Doamne, Marshall, ai avut perfectă dreptate să 
procedezi aşa cum ai făcut! Dar nu toţi sunt de aceeaşi 
părere. 

Ridicând din umeri. 

- Va trebui totuşi să se ia o decizie: ori sunteţi o 
unitate navală ca oricare, ori îndepliniţi misiuni 
speciale! Încep să mă întreb dacă noi ştim ce vrem. 

Uşa s-a deschis încet, 

- A sosit căpitan comandorul Simeon, sir. 

- Bine. 

Cu voce grăbită, privind în ochii lui Marshall, 
Browning adăugă, răsturnându-se în fotoliu. 

- Să mă laşi pe mine să aranjez lucrurile! Oi fi eu 
bătrân, dar tot mai sunt bun la câte ceva! 

Simeon intră grăbit şi îşi aruncă şapca pe un scaun, 
purta o uniformă albă, bine croită şi imaculată. Vorbea 
tare, roşu de mânie. 

- Am aflat că eşti aici, Marshall. La naiba! De astă 
dală ai întrecut măsura! 

Browning a intervenit: 

- Stai jos! Nu vreau să vă certaţi în biroul meu. 
Simeon se aşeză, îşi potrivi dunga pantalonilor şi 
continuă mai calm: 

- Când am fost informat de isprava dumitale, când 
am auzit cum ai expus totul, misiunea, submarinul, 
totul, procedând după capul dumitale, nu mi-am crezut 
urechilor! 

- Chiar dumneata mi-ai spus, replică Marshall, că la 
faţa locului voi fi singurul care decide. Submarinul şi-a 
îndeplinit misiunea, a fost la întâlnire la momentul 
stabilit, conform instrucţiunilor dumitale... 

După o scurtă tăcere, fixându-l pe Simeon în ochi: 

= Sir! 

- Nu ţi-am dat instrucţiuni să cobori la uscat. Nebunia 
asta ai comis-o din proprie iniţiativă. 

Figura lui Simeon devenea din nou purpurie. 

- Tânăra Travis îşi făcea meseria, ca noi toţi! Marshall 
îşi dădu seama că, fără să vrea, se ridicase în picioare: 


- O torturau. Nu şedea ca alţii în spatele unui birou. 
Debarcase cu maiorul Carter, dacă acesta era 
veritabilul lui nume, şi ambii s-au lăsat arestaţi. Şi toate 
astea, pentru a salva un nemernic, trădătorul cu care 
discutai adineaori. 

Şi privindu-l rece pe Simeon, continuă, 

- Oamenii dumitale au trimis-o în viesparul acela, fără 
să ştie că lucrurile puteau deveni atât de periculoase, 
de fapt, nici nu vă pasă! 

Furios, Simeon ripostă: 

- Şi dacă te prindeau şi pe dumneata? Nu crezi că ar 
mai fi aflat şi alte lucruri? Despre U-Boot, despre 
misiune, despre toate! Ar fi aflat totul! 

Marshall zâmbi, văzând cum Simeon dădea în vileag 
punctele slabe ale planurilor sale şi îi trânti, scurt: 

- Cred că spusele dumitale se aplică mai curând celor 
din organizaţia din care faci parte! 

Browning s-a ridicat: A 

- Daţi-mi voie! Acum este rândul meu să vorbesc. In 
ultimele zile ne-am consultat îndelung cu şefii de Stat 
Major, atât britanic, cât şi american şi s-au luat unele 
hotărâri importante. 

Un moment, Simeon îl uită pe Marshall: 

- lată o veste interesantă, sir, n-am fost informat! 
Browning îl privi, calm 

- Mi se pare că tocmai asta fac acum! Mai rămân de 
stabilit unele amănunte, dar vom debarca în Sicilia în 
primele două săptămâni din iulie. Este aproape sigur. 

Simeon îşi scoase din buzunar tabachera: 

- Dacă despre asta este vorba, sunt şi eu la curent. 

- Foarte bine, ripostă Browning zâmbind, dar înainte 
de debarcare, avem de îndeplinit o anumită sarcină 
care va facilita operaţia şi, cu puţin noroc, va salva 
numeroase vieţi omeneşti. 

Cu ţigara aprinsă, Simeon se reaşeză pe scaun, 
păstrând tăcere. Impasibil, fără emoție aparentă, 
Browning continuă: 

- Bombele teleghidate sosesc în Italia că piese 
detaşate. După ce sunt asamblate în uzina în care lucra 


acest Travis, sunt dirijate pe calea ferată sau cu 
camioane spre diferite baze aeriene. Aproape toate 
sunt expediate spre est şi pe coasta Adriaticii, 
indiscreţii premeditate au convins pe inamic că plănuim 
să debarcăm în Grecia, în Balcani. Totuşi, unele din 
aceste maşinării sunt expediate, pe mare, în Sicilia şi 
puse la dispoziţia celor din Luftwaffe. Multe au şi ajuns 
în Sicilia, dar mai puţine decât dacă germanii ar fi 
cunoscut adevăratele noastre intenţii. 

- Evident, sir! spuse Simeon pe un ton sec 

- Imi pare bine că te aud vorbind astfel! Dar ceea ce, 
fără îndoială, nu ştii, este că stocurile din Sicilia sunt 
puse sub comanda unui anumit general italian pe care îl 
cunosc chiar dinaintea războiului din 1914-18. Am 
luptat apoi în primul război mondial pe acelaşi front şi, 
fără împrejurările ştiute, am fi rămas excelenți prieteni. 

Simeon îşi redobândise încrederea în sine, un râs 
scurt, ironic: 

- În locul dumneavoastră, sir, n-aş prea vorbi despre 
asta! 

- Ba am şi vorbit, şefilor de la Statul Major. A lăsat să 
treacă două-trei secunde, cuvintele îşi atinseră ţinta, se 
cunoştea după expresia uimită a lui Simeon. 

- Toţi sunt de acord că italienii vor trece de partea 
noastră îndată ce vom debarca. Bineînţeles, cei din 
partea locului. Generalul în chestiune este inteligent, 
destul de perspicace ca să înţeleagă că, dacă 
colaborează cu noi înainte de debarcare, viitorul lui este 
asigurat... Şi în acelaşi timp, va cruța mulţi oameni din 
regimentele sale. 

Simeon se ridică pe jumătate şi se reaşeză pe scaun , 

- Inaintea debarcării, sir? 

- Da, am vorbit clar. Dacă i se fac promisiuni cu 
certitudinea că vor fi respectate, generalul va pune 
mâna pe toate depozitele subterane unde se află 
bombele şi le va bloca. Asemenea bombe mai sunt şi în 
alte părţi, dar până să parvină unde trebuie... 

Cu un gest larg, îşi trecu mâna pe deasupra hărţii. 


- Scurt! Răcanii britanici şi americani vor putea 
curând să se bronzeze la soare la Palermo şi Siracuza. 

Se adresă lui Marshall, care ascultase în tăcere, 

- Ce crezi? Marshall aprobă din cap: 

- Dacă se poate face, sir, sunt de acord cu dumnea- 
voastră. 

Simeon nu s-a mai putut stăpâni: 

- Dacă se poate face! Dar, dacă mi-e permis să ştiu, 
sir, cine va primi misiunea de a-şi lua un asemenea 
angajament faţă de acel general italian? 

Figura lui Browning s-a destins, zâmbind: 

- Eu. 

- Da... dar... 

Simeon privi în jur, rătăcit: 

- Dar, sir, n-aveţi nici o experienţă în acest gen de 
acţiuni! 

- Ce spui? Sunt prea bătrân, nu-i aşa? După un oftat 
nu lipsit de satisfacţie, continuă: 

- Slavă Domnului, mai sunt unii care judecă altfel! 
Privi calm la Simeon, 

- Dacă vrei să ştii mai multe, du-te la biroul coman- 
dantului-şef şi aghiontantul lui îţi va da amănunte. 

Simeon îşi luă şapca şi se ridică foarte înţepat: 

- Am înţeles, sir, din moment ce totul este decis..: 

- Într-adevăr, totul este decis! Zâmbind din nou, 
Browning adăugă: 

- În mod definitiv. 

Când s-a închis uşa în urma lui Simeon, Browning se 
îndreptă spre un dulap ce părea plin cu dosare şi 
scoase o sticlă intactă: 

- Whisky special, spuse el, l-am primit în dar de la un 
ofiţer din Statul Major al lui Eisenhower. Nu l-am gustat 
încă, dar ziua de astăzi merită a fi sărbătorită cu aşa 
ceva! 

Era emoţionat, câteva picături au căzut pe masă: 

- Am aşteptat mult timp acest moment. Numai ca să 
văd ce mutră face acest tip impertinent! 

- Veţi avea nevoie de submarinul meu, sir? 


- AŞ putea găsi ceva mai bun? Browning îl privi drept 
în ochi: 

- Ţin mult la dumneata, Marshall, cred că eşti un om 
la fel cum ar fi devenit şi David, fiul meu. Cel puţin, îmi 
place să cred. 

Marshall îşi stăpâni emoția: 

- Vă mulţumesc, sir, de încrederea ce-mi acordati, 
nici nu ştiţi cât sunt de impresionat, nu găsesc 
cuvinte... 

Pe figura lui Browning apăru o undă de satisfacţie: 

- Mă bucur, reluă el, că, atunci când această nouă 
misiune va fi îndeplinită, vom putea termina şi cu U- 
192. Vom conferi submarinului dumitale un nume 
corespunzător şi-l vom folosi la operaţii mai puţin 
neobişnuite. 

- Şi dumneavoastră, sir? 

- Ei bine, Simeon are dreptate numai dintr-un singur 
punct de vedere, încep să îmbătrânesc. 

Cu ton foarte indiferent: 

- Se vorbeşte, dar nu este decât un zvon, că voi fi 
înaintat contraamiral. 

Ochii îi străluciră un moment: 

- Şi mi se va da comanda unei baze de submarine, 
undeva. 

- Mă bucur pentru dumneavoastră, sir! Meritaţi cu 
prisosinţă o asemenea avansare! 

- Acum, Marshall, să nu iei în nume de rău ceea ce îţi 
voi spune cu toată sinceritatea. Războiul te-a solicitat 
mult, ţi s-au cerut prea multe în prea scurt timp. Până la 
sfârşit, surmenajul îşi arată colții, îmi închipui că ştii tot 
atât de bine ca şi mine. 

S-ar fi cuvenit că Marshall să protesteze cu energie. 
N-a făcut-o, dar a avut impresia că se ridică brusc o 
greutate ce-i apăsa umerii. Browning continuă, 

- Pentru că viitoarea bază să fie aşa cum o văd eu, 
am nevoie de un om priceput care să mă ajute s-o 
dirijez. Un combatant, care a participat la operaţii, nu o 
momâie provenind direct de la Amiralitate. După care, 
cred că voi putea fi numit comandant al unei grupe de 


escortă. Ei luptă la suprafaţă, vei învăţa pe alţii cum să 
distrugă submarine. Gândeşte-te la toate astea! Dar, 
deocamdată, avem încă foarte multe de făcut! 

Marshall ascultase, fără un gest: 

- Mă voi gândi, sir. 

- Astfel, reluă Browning, îmi mai trebuie câteva zile 
să pun definitiv la punct planul meu. Am dat dispoziţii 
ca dumneata şi secundul dumitale să fiţi încartiruiţi la 
țărm. Ambii aveţi nevoie de odihnă, dar nu putem face 
prea mult pentru voi. De fapt, cum se simte secundul 
dumitale? 

Lui Marshall îi trecură rapid prin minte ultimele 
întâmplări, pe drumul de întoarcere simţise încordarea 
crescândă, devenind o veritabilă barieră între Gerrard şi 
Devereaux. Şi Frenzel avea parcă o parte din vină. Dar 
Marshall se făcuse că nu înţelege. Aşa că îi răspunse lui 
Browning: 

- Foarte bine, sir. 

- Minunat, Gerrard a acţionat bine aşteptând să vă 
întoarceţi din escapadă aceea. L-am propus să fie 
decorat, ca şi pe dumneata de altfel. 

Fără să-i lase timp lui Marshall să-i răspundă, 
Browning adăugă: A 

- Şi acum încearcă să te relaxezi. In ce mă priveşte, o 
să-mi mai acord încă un pahar, poate chiar mai multe, 
ca să savurez modesta mea victorie de astăzi. 

Când Marshall părăsi încăperea, Browning se 
apropiase e fereastră, avea ochii umezi. Din cauză că 


privea la soare? Poate, dar Marshall nu era deloc sigur. 
x 


x * 


Camionul militar de mare tonaj se opri cu o smucitură 
brutală, stârnind un adevărat nor de praf. Şoferul, un 
soldat cu ten bronzat, purtând doar şort şi cască 
metalică, arătă cu mâna spre o clădire cu ziduri albe nu 
departe de drum. 

- Am ajuns, sir, Îmi pare rău că nu vă pot aştepta ca 
să vă aduc tot eu înapoi la Alexandria. 


Marshall sări din cabină şi îşi scutură praful de pe 
cămaşă. Soldatul era de tip obişnuit, simplu şi serios. 
Nu mai era foarte tânăr. Povestea lui se confunda cu 
imaginea de pe portiera îndoită a vehiculului, înfăţişând 
un şoarece din deşert, însemnul Armatei a 8-a britanice. 
Ca şi mulţi alţii, peste câteva săptămâni va lupta în 
Sicilia, dacă planurile lui Browning vor ajunge a fi puse 
în aplicare. 

- Îţi mulţumesc, soldat! îi spuse Marshall, dându-i un 
pachet de ţigări. Nu-i nimic, am să mă întorc pe jos! 

- Ţigări de import? Vă mulţumesc, sir! Şoferul privi în 
văzduh. 

- Dar băgaţi de seamă, după cincizeci de paşi veţi fi 
devorat de muşte! 

A ambreiat şi camionul s-a îndepărtat, roţile lăsând în 
urmă o-tornadă în miniatură de nisip şi praf. 

Un drum lateral îngust ducea la clădirea izolată 
indicată, făcând-o să pară şi mai impozantă. Semăna, în 
mai mare, cu cea în care o regăsise pe Chantal Travis, 
îşi aminti de spaima bruscă a lui Cain, în momentul 
când scăpase grenada, privind cu ochi încruntaţi la 
fulgerările armelor, la Smith, strigând „dă-i la cap!” 
Apoi la tânăra imobilizată sub becul slab din plafon. 

La poartă, un militar cu chipiu roşu de poliţist îi ieşi în 
întâmpinare, salută şi, recunoscând gradul de ofiţer de 
pe umărul lui Marshall, îl întrebă: 

- Ce doriţi, sir? 

Marshall îşi aminti de sergentul-major care îl primise 
în Scoţia, pe acel teribil aeroport, cât de multe se 
întâmplară de atunci şi cât de repede! Işi prezentă 
permisul de intrare. 

- Sunt autorizat să vizitez o persoană internată în 
spital. 

- Aaa, asta-i altceva! Polițistul s-a dat înapoi cu câţiva 
paşi pentru a intra în umbra zidului. 

-  N-avem mulţi vizitatori. Se pare că nu prea sunt 
permise vizite. 

la restituit documentul, apoi l-a îndrumat pe o alee. 

- Prin uşa aceea mare şi mai întrebaţi! 


Pe drum, Marshall s-a întors din simplă curiozitate: 
polițistul telefona. Mereu vigilenţă. 

Ceremonia de la poartă s-a repetat într-un vestibul 
răcoros. Permisul, buletinul de identitate, cerute 
politicos, dar cu o vagă iritaţie în voce: de ce tulbura 
liniştea oamenilor? 

Aşa cum se aştepta, spitalul nu era unul obişnuit. Era 
destinat numai pentru cei îmbolnăviţi fizic, nu psihic în 
invizibilul război al spionilor şi contra-spionilor. 

- Vă rog să mă urmaţi, sir... 

Condus de un planton, Marshall a trecut printr-un 
culoar cu parchetul admirabil ceruit, la care totuşi mai 
lustruia şi acum un grup de ordonanţe egiptene. 

- Priviţi-i, spuse plantonul, freacă de o oră! 

A deschis o uşă, lăsând pe Marshall să treacă, 
spunându-i, 

- Aici este doctorul, sir! 

Scund de statură şi dichisit, medicul semăna cu o 
pasăre. Când ventilatorul i se rotea deasupra capului, 
făcea să-i fâlfâie gulerul bluzei sale albe şi personajul te 
ducea cu gândul la un cocoş, umflându-se în pene. 

- Cu ce vă pot fi de folos? Întrebă medicul. 

- AŞ dori s-o văd pe d-na Travis, dacă se poate. 

- Ah, da. 

Cu un gest, doctorul îl invită pe Marshall să ia loc. 

- Sunteţi, probabil, comandantul submarinului care... 
Foarte bine, să stăm puţin de vorbă! 

- Este pe cale să se însănătoşească? Micul om ridică 
ochii spre ventilator, 

- Nu putem decât spera. Fizic, desigur totul merge 
bine. N-am să vă plictisesc cu un jargon de specialitate, 
care de obicei nu spune mare lucru, dar pot afirma că 
nu ar fi trebuit trimisă în acea misiune. Acum, faptul 
fiind consumat, nu are rost să mai fie acuzat cineva, 
oricum este prea târziu. 

- Vreţi să spuneţi că mai are nevoie de repaos? Că va 
mai trebui timp până să-şi revină? 

Medicul privi lung la Marshall: 


- Dacă înţeleg bine, reluă el, vizita dumneavoastră nu 
este de simplă politeţe? Bănuiam, dar prefer să fiu 
sigur. 

Ridicând din umeri, 

- Sincer vorbind nici nu prea ştiu ce pot face pentru 
dânsa. Poate că se însănătoşeşte complet, dar s-ar 
putea să nu-şi mai revină, ca mulţi alţi pacienţi pe care 
i-am îngrijit aici. 

Se ridică şi merse la fereastră: 

- Veniţi lângă mine! 

A întredeschis jaluzelele de la o fereastră care dădea 
într-o mică grădină interioară, în parte umbrită şi 
înveselită de culorile florilor din câteva mări vaze de 
piatră. Înaintea uneia din aceste vaze sta un om 
singuratic şi o contemplă cu atenţia încordată. Purta 
pantaloni de pijama şi o tunică şi avea cam douăzeci de 
ani. 

- Este locotenentul... n-are importanță numele, spuse 
medicul, a servit în formațiile de comando care au 
operat în deşert. Un om inteligent. Inainte de război 
începuse să lucreze ca arhitect. Astăzi, nu mai vorbeşte 
şi nu reacţionează chiar dacă îi amintesc de familie şi 
de propriul lui trecut. Pare că s-a desprins cu 
desăvârşire, ca şi cum toate ar fi încetat să mai existe. 

Vederea acestui om, cu totul străin de lumea lui, la 
consternat pe Marshall. 

- N-ar fi mai omeneşte, întrebă el, să fie trimis în 
Anglia, îndepărtat de aici? 

Medicul reînchise oblonul: 

- Nu îndrăznesc. În afară de flori, nu mai manifestă 
interes pentru nimic. Ce reprezintă florile pentru el? 
Oare vede? Nu ştiu, dar poate că este un început... Un 
progres? Poate, dar singurul în trei luni... A sunat 
nerăbdător telefonul. 

- Vă spun toate astea ca să vă previn, să vă pregătiţi 
sufleteşte. 

Ridică receptorul, dar continuă, 

- Camera doamnei Travis este în fundul culoarului: 
numărul douăzeci. 


Marshall mai ezita să bată, când uşa se deschise fără 
zgomot şi apăru o infirmieră care îl examină cu un ochi 
sever timp de câteva secunde. 

- Sunt locotenent-comandorul Marshall... 

Ea l-a întrerupt, 

- Ştiu, am fost prevenită, bine aţi venit! 

Privindu-şi ceasul, 

- Să nu staţi prea mult, de altminteri, poate că va 
cere să plecaţi imediat. Se întâmplă! 

Marshall ar fi sugrumat-o pe această infirmieră. Se 
întâmpla ca şi cum Chantal era deja condamnată, ca 
unicul locotenent din curte, cu florile lui! 

- Nu voi fi departe, adăugă infirmiera. La nevoie, mă 
chemaţi! 

Chantal era întinsă pe un pat de campanie alb, cu 
spatele sprijinit de perne, cu braţele întinse pe cearşaf. 
întoarse încet capul spre Marshall, dar ochii îi erau 
ascunşi de ochelari de soare cu sticle puternic colorate, 
ui Marshall îi trecu prin minte imaginea unui copil orb. 

- Dumneata eşti? 

Îşi trase cearşaful şi cuvertura până la gât. 

- Mi s-a spus că vei veni. 

În voce, nici urmă de emotie, figură inexpresivă. 
Marshall se apropie de pat şi se aşeză pe un scaun. Era 
cald, probabil îl ocupase infirmieră, păzindu-şi pacienta. 

- Am vrut să-ţi aduc ceva, dar n-am avut timp. M-am 
zbătut ca să obţin permisul şi să găsesc un mijloc de 
transport. 

Se împotrivea tentaţiei de a întinde braţul şi a lua 
mâna tinerei într-a sa. 

- Cum te simţi? 

- Din pat, pot privi pe fereastră. 

A schiţat începutul unui gest, dar îndată şi-a lăsat 
mâna să cadă. 

- Se vede un copac, dar n-am reuşit încă să zăresc o 
pasăre. 


A tăcut. Marshall s-a aplecat puţin spre ea, 
provocându-i o uşoară mişcare de retragere. Cum se 
mai întâmplase şi altă dată. 

- Arăţi minunat, reluă el, chiar în această pijama de 
spital militar. 

Ea nu-i zâmbi. 

- Afară e cald ca-ntr-un cuptor... 

Marshall descoperi cu disperare că nu ştie ce să 
spună, că e incapabil să-i fie de ajutor, că se simte 
stângaci şi inutil. „Ca o maşinărie !” gândi el, 

- Vorbeşte-mi de cei de pe submarin! 

Şi tânăra s-a întors pe o parte spre a-l privi. 

- Ce face acel marinar din Londra, care a fost atât de 
bun cu mine? 

- Churchill? forţându-se să zâmbească, 

- Continuă să se plângă, îi pare rău că nu mai are 
cum să se ocupe de dumneata. Cred că şi ofiţerii te 
regretă! 

- Cât de departe mi se par toate astea! 

Lui Marshall îi veniră în minte, spusele medicului-şef, 
repede, adăugă, 

- Aş vrea să te scot de aici, cât mai curând! 

Chantal privi din nou spre fereastră şi rămase un 
moment tăcută. 

- Imposibil! 

Cu o uşoară ridicare din umeri, 

- Şi unde m-ai duce? 

- În altă parte, departe de război. 

Marshall nu era sigur că ea îl asculta, dar continuă, 

- Vreau să mergem la Gizeh să vedem piramidele, o 
să dejunăm pe malul Nilului şi ne vom plimba pe cămile 
ca nişte turişti adevăraţi. 

Şi-a pus mâna pe cea a tinerei: 

- Ţi-ar face bine. 

Dar ea îşi retrase mâinile, ascunzându-le sub 
cuvertură. 

- Visuri! 


Vocea îi părea venind din depărtare şi Marshall se 
întreba dacă nu cumva se afla sub influenţa unui 
tranchilizant. 

- Piramidele... 

Dar Marshall nu renunţă. 

- Da, spuse el, la lumina lunii... Privindu-l din nou: 

- Le-ai mai văzut? Împreună cu o prietenă? Accentul 
francez devenise mai pronunţat. Marshall clătină din 
cap şi adăugă, scuzându-se: 

- Nu le-am văzut niciodată! 

De afară se auzeau voci, paşi pe coridor. 

- Inspecţiile obişnuite, spuse ea. După un gest din 
umeri, continuă, 

- Mă supraveghează. 

- Vor numai să te facă bine, Chantal! 

O privi, temător. Fără să vrea, îi spusese pe nume. 

- Şi... într-adevăr, n-ai văzut niciodată piramidele? Ea 
se întoarse într-un cot, spre a-l privi direct. 

- Numai în filme. 

Incapabil de a privi în altă parte, vedea o mână ieşind 
de sub cuvertură, foarte încet, ca un animal fricos, 
ieşind din ascunzătoare. 

- Nu mi s-ar permite, pronunţă ea cu glas slab, e 
contrar regulamentului. 

Acum, mâna ei o atingea pe cea a lui Marshall. 
Privind mâna tinerei femei, observă că nu mai avea 
verighetă. 

- Aş putea totuşi încerca. Ştiu, Chantal, că tovărăşia 
mea nu este prea interesantă, dar... 

- Nu vorbi aşa! 

Degetele ei i-au apucat mâna, strângând tare. 

- Eşti un om minunat. Când mă gândesc cum m-am 
purtat cu dumneata şi ce ai făcut pentru mine... 

De sub lentilele negre ale ochelarilor au apărut două 
lacrimi. 

- Nu-i nimic, nu te îngrijora îi continuă ea, de când 
sunt aici mi se întâmpla des să plâng. 

Nu s-a ferit când el i-a tamponat obrajii cu batista. 
Marshall s-a ridicat încet, pregeta să se despartă. 


- Mă duc să vorbesc cu medicul-şef. 

Era emoţionată. Buza inferioară îi tremura aproape 
imperceptibil. 

- Mi se pare, spuse ea, că adineauri mi-ai spus pe 
nume. 

- Aşa este. Ai un nume atât de frumos! 

- Al dumitale este Steven! încruntând fruntea, 
silabisi: 

- Ste-ven. 

Zâmbind, la rândul ei: 

- Nici Steven nu este urât! Infirmiera a deschis uşa, 
anunțând: 

- S-a terminat vizita. Cum ne simțim? Marshall o luă 
de mâna pe Chantal şi răspunse: 

- Mulţumesc, ne simţim minunat. Plec, dar mă întorc 
peste un minut. 

infirmiera încă nu-şi revenise din mirare când 
Marshall intră în cabinetul medicului-şef. 

Doctorul Williams ascultă cererea lui Marshall fără să- 
| întrerupă, apoi îl întrebă, 

- Cât timp ai la dispoziţie? 

- Nu prea ştiu, probabil câteva zile. 

- Destul, ca să încercăm experienţa. Nu văd de ce n- 
ar reuşi. Doar dacă... 

- Doar dacă? f 

- Dacă încerci să forțezi vindecarea. In acest caz, s-ar 
putea să nu reziste. Deocamdată, orice contact prezintă 
pentru ea un risc. Dar riscul merită să fie asumat. 

Întinse mâna lui Marshall: 

- Obține permisia, de rest mă ocup eu. 

Cu mâna pe clanţa uşii, Marshall declară, 

- Sunt sigur de reuşită, doctore, îi trebuie o 
schimbare radicală. 

După plecarea vizitatorului, medicul ridică receptorul 
telefonului. „Nici ofiţerul ăsta de marină nu prea stă 
bine cu sănătatea, gândi medicul, dar poate că are 
dreptate şi va reuşi s-o vindece pe tânăra franțuzoaică. 
Şi s-ar putea ca vindecarea să fie reciprocă.” 


Când a terminat convorbirea telefonică, doctorul a 
revenit la fereastră: locotenentul X îşi contempla mereu 
vaza cu flori, numai umbra i se deplasase puţin. 


CAPITOLUL 14 | 
CEVA CARE MERITA STRADANIA 


Comandorul Browning îşi tampona ceafă cu batista. 

- Teribilă căldură! 

Arătând spre dosarele şi telegramele îngrămădite pe 
biroul său, 

- Dacă astea mai continuă, îmi plesneşte capul! 

Pe scaun, în faţa lui, se afla Marshall, dar gândul îi 
zbură la vizită făcută la spital. La întoarcere vorbise 
comandantului, despre o eventuală permisie, dar 
Browning avusese pe cap multe alte lucruri pe care le 
considerase mai importante. 

- Incă două sau trei probleme de pus la punct şi o 
vom putea lua din loc, declară Browning. 

Zâmbind, 

- Am obţinut aprobarea întâlnirii cu generalul italian, 
dar numai după aprinse discuţii, ca între aprigi oameni 
de afaceri care se ciorovăiesc. 

Tonul i-a redevenit serios: 

- N-a fost uşor, dar scopul merită strădania. Dacă 
ajungem la o înţelegere cu italianul, războiul se va 
termina mai repede şi mii de vieţi vor fi cruţate! 

Marshall asculta, aproba din când în când, dar 
gândurile îi mergeau la oamenii săi. Tocmai coborâse 
de pe nava bază unde descoperise cu satisfacţie că 
echipajul său s-a obişnuit cu izolarea forţată. Intre timp, 
se vor obişnui poate şi cu cele ce mai aveau de 
înfruntat. Pe Gerrard îl găsise într-o cabină, scriind 
scrisori. 

- Credeam, Bob, că ai coborât la țărm. 

Nu se aştepta ca secundul să fi rămas pe nava bază, 
din moment ce echipele de întreţinere cu utilajele lor 
erau concentrate pentru punerea la punct a 
submarinului. 


Gerrard îi răspunsese, cam pe gânduri: 

- Am primit o scrisoare de la Valerie, aşteaptă un 
copil. 

- Bună veste! 

- Şi ea este bucuroasă, amândoi îl doream demult. 

- Atunci, felicitări! Şi iată încă o veste bună. 

- Bob, când terminăm misiunea viitoare, o să fim 
lăsaţi în pace, încă nu este oficial şi, bineînţeles, nu 
trebuie să vorbeşti despre asta. 

- Şi misiunea viitoare va fi mai dificilă decât ultima? 

- Ei, Bob! Parcă tocmai dumneata îmi recomandai să 
fiu optimist! Oare a început să-ţi fie frică? 

Marshall se aşteptase la o replică promptă sau la o 
glumă mai mult sau mai puţin învechită, după obiceiul 
lor de altădată. 

De astă dată, Gerrard i-a replicat: 

- În timpul ultimei misiuni, a fost cât p-aci să-mi pierd 
curajul. Ceilalţi s-au făcut că nu observă, dar sigur că s- 
au întrebat dacă data următoare nu voi provoca o 
catastrofă. 

Consternat, Marshall se aşezase lângă Gerrard 

- Bob, dacă crezi că ai nevoie de repaos, îl voi obţine 
şi nu-ţi voi purta pică. Numai din pricina mea eşti 
angrenat în această teribilă aventură. Meriţi un răgaz... 
şi multe altele. Şi cum Valerie este pe cale de a deveni 
mamă, aş înţelege foarte bine sentimentele dumitale. 

- Nu. Dacă e vorba numai de încă o singură misiune, 
voi rezista. Amândoi formăm o echipă şi dacă v-aş 
părăsi acum, nu mi-aş ierta-o niciodată. 

Vocea lui Browning l-a smuls pe Marshall din gânduri : 

- Ţi-aş putea acorda patru zile. 

- Patru zile, sir? 

Marshall nu se aştepta la atât, Browning zâmbea: 

- Văd că eşti mulţumit cu aceste patru zile, aşadar 
ne-am înţeles. Doctorul Williams,  medicul-şef al 
spitalului cu care am şi vorbit, a aranjat totul, din 
partea sa. Are la dispoziţie un fel de vilă la câţiva 
kilometri de Cairo şi, de o oră, este chiar pe drum într- 
acolo cu soţia şi cu d-na Travis. Am aranjat şi 


transportul dumitale, nu am vrut să împart cu alţii 
plăcerea de a-ţi fi de folos. 

Marshall căuta cuvintele: 

- Nu ştiu ce să vă spun, sir, nu este încă sigur că 
această escapadă îi va face bine... 

- Vom vedea. 

Browning se ridică şi ocoli biroul: 

- Şi dumitale îţi va face bine! 

- Atunci, sir, dacă nu mai aveţi nevoie de mine.. 
Browning îl conduse spre uşă: 

- Am izbutit să fac rost de o maşină de la Statul 
Major. Dacă şoferul apasă puţin pe acceleraţie, vei fi la 
Cairo înainte de căderea nopţii. 

Cu capul uşor înclinat într-o parte, privi la Marshall: 

- Patru zile, dacă nu intervine ceva neprevăzut, caută 
să le foloseşti cât mai bine! 

O jumătate de oră mai târziu, a sosit maşina. Marshall 
şi-a aruncat valiza pe bancheta din spate şi şoferul l-a 
întrebat: 

- Sunteţi gata, sir? 

Arătând cu un gest la fanionul îmbrăcat cu plastic de 
lângă capotă: 

- Cu toate că este învelit, egiptenii se vor da la o 
parte din calea noastră când îl vor vedea. O să creadă 
că trece o mărime. 

Apoi râse satisfăcut, porni rapid cu maşina pe străzile 
aglomerate, exclamând: 

- Ţineţi-vă bine, sir! 

Sprijinit de spătarul scaunului, Marshall privea 
aglomeraţia de pietoni şi căruţe, de ambele părţi ale 
maşinii. Nu-l interesa deloc ce va spune Şeful de Stat 
Major dacă se întâmpla un accident şi ce explicaţie ar 
da Browning. 

Vila era mică, dar cochetă, se afla în afara oraşului 
Cairo, destul de aproape de Nil, aşa că se vedeau 
catargele şi pânzele ambarcaţiunilor indigene. Seara 
era calmă. Coborând din maşină, Marshall privi în jur. | 
se părea că era într-altă lume, cu ambarcaţiunile 
acostate pe Nil şi deşertul ca fundal. 


- Acum, sir, mă întorc la Alexandria, la 
Comandament, spuse şoferul zâmbind, cred că 
comandorul Browning vă va trimite altă maşină pentru 
întoarcere. 

Bătând, uşor cu palma volanul, şoferul continuă: 

- Nu va mai fi chip să vă întoarceți tot cu mine, 
şefului meu nu prea i-ar plăcea să mă ştie mereu pe 
drumuri. 

Când maşina a plecat, Marshall privi spre vilă: 
doctorul Williams cobora scara de la intrare ca să-l 
întâmpine. 

- Lasă valiza! spuse el, servitorul se va ocupa de ea 
şi-ţi va pregăti o baie. Ai venit destul de repede! 

Departe de cabinetul spitalului şi fără halat alb, 
medicul avea mai curând aerul unui funcţionar decât al 
unui specialist în maladii mintale. 

- Înainte de toate, să bem ceva! 

L-a condus pe Marshall într-o încăpere răcoroasă cu 
pereţii acoperiţi de rafturi cu cârti. 

- Un gin? 

Marshall acceptă şi se aşeză într-un fotoliu de nuiele, 
era foarte bine dispus, ca pe mare, înaintea unui atac 
cu mintea clară şi ideile bine formulate. 

Zâmbind, Williams ridică paharul 

- În sănătatea dumitale! Acum, să te pun la curent cu 
situaţia. D-na Travis este sus, cu Megan, soţia mea. Vila 
este agreabilă, nu-i aşa? Am s-o regret când mă voi 
întoarce în Anglia. 

Vorbind, doctorul îşi ordonă ideile spre a se face mai 
bine înţeles: 

- Chantal l-a întâlnit pe Travis în Anglia, puţin înainte 
de război. Era studentă, el urma nişte cursuri, nu prea 
ştiu de care, la universitate. Nimic surprinzător că 
personajul, care avea să devină un foarte bun inginer, a 
părut seducător tinerei. Aşa că s-au căsătorit, apoi s-au 
stabilit în Franţa. El lucra acolo, când a intervenit 
dezastrul Dunkerque, căderea Parisului şi toate 
celelalte. Curând, Chantal s-a întors la Nantes, la familia 
sa. 


- S-a despărţit de el? Întrebă Marshall surprins. 

- Da. Descoperise că nu era omul pe care şi-l 
închipuise. Era el sincer convins? Nu ştiu, dar se 
comporta ca un veritabil nazist. Bineînţeles, autorităţile 
militare germane nu prea aveau încredere în el, au fost 
totuşi foarte bucuroşi să-l utilizeze. Când armatele 
noastre aliate vor debarca pe coasta de nord a Franţei, 
multe din ele vor trebui să-şi croiască drum prin 
fortificațiile proiectate şi construite de prietenul Travis. 

- Atunci, de ce s-a mai dus la el, la Paris? întrebă 
Marshall. 

- În parte, fiindcă se temea pentru tatăl ei, unul din 
şefii Rezistenței de la Nantes. Un om dintr-o bucată. 
Cred că îi era teamă că Travis va căuta s-o lovească 
prin tatăl ei, că era în stare să-l denunțe nemților. La 
Paris, ea a început să lucreze pentru Intelligence 
Service, când a aflat că Travis a denunţat Gestapo-ului 
zece francezi! Nu ştiu nici măcar dacă făceau toţi parte 
din Rezistență. Important e că rezultatul a fost acelaşi: 
toţi au fost torturați, cei mai norocoşi au murit 
împuşcaţi. Atunci a început Chantal să culeagă 
informaţii pe care le comunica Rezistenței, mai ales le 
semnala ce sabotaje erau realizabile. Dar Travis îşi 
urma ascensiunea. După ce a denunţat pe acei francezi, 
se bucura de încredere, dovedise loialitate faţă de 
cauza nazistă. 

- ţi mulţumesc că-mi spui toate astea. 

- Urmarea o cunoşti: tocmai când Gestapo-ul era pe 
cale s-o aresteze, s-a reuşit ca Chantal să fie trecută în 
Anglia. Travis n-a ştiut nimic, a crezut că ea se 
întorsese la Nantes, la părinţi. Când Intelligence Service 
a aflat că Travis ocupa un post important într-o uzină 
din Italia, unde se fabricau bombe teleghidate, Chantal 
a fost, evident, considerată ca cel mai indicat „contact” 
cu el. Desigur, misiune foarte periculoasă pentru ea. 
Dar marii şefi de sus socotesc că o informaţie contează 
mult mai mult decât o viaţă omenească. 

Marshall îşi privi mâinile. Cu toate că se simţea foarte 
calm, i s-a părut că-i tremurau. 


Dacă Chantal n-ar fi urcat la bordul submarinului său, 
Marshall n-ar fi ştiut niciodată cine era, ce făcea şi nu s- 
ar fi interesat de ea. Şi ea ar fi murit în chip oribil pe 
acea masă de tortură sau pe alta de acelaşi fel. Şansa 
de i se fi întâlnit fusese neînchipuit de mică. 

Williams se ridică: 

- lată că vin şi doamnele! Le aud pe scară. Nu uita fii 
cât mai natural, dar prudent. O cât de mică 
neînțelegere şi totul se compromite. 

Cele două femei au intrat în încăpere. Lui Marshall i i- 
a tăiat răsuflarea Chantal purta o rochie albă foarte 
simplă, cu braţele goale, punând în valoare bronzajul 
lor, cu băsmăluţă roşie pe părul negru, scurt, şi aceiaşi 
ochelari de soare. 

Radioasă, Megan, soţia medicului, i-a urat lui Marshall 
bun venit. 

- Regret doar, adăugă ea, că nu vă putem găzdui 
după moda de acasă, din Wales%. 

Chantal îi întinse mâna lui Marshall. 

- Sunt bucuroasă că ai putut veni să stai cu noi câtva 
timp. 

Vocea îi era calmă, puţin emoţionată. 

- Mâine, declară Williams, facem un tur şi vom putea 
admira Piramidele. 

- Şi, făcând cu ochiul către Marshall: 

- Cred că nu le-aţi văzut încă! 

Marshall privi la Chantal: aşadar, îi vorbise doctorului 
despre el. 

- Bănuiesc, spuse Chantal, că ţi se cuvenea o 
permisie, după cele... 

Figura îi deveni serioasă 

- lartă-mă! Nu trebuie să vorbesc despre probleme de 
serviciu! 

Marshall observă un scurt schimb de priviri între 
medic şi soţia lui. 

- N-am decât patru, zile de permisie, puţine, dar mai 
multe decât îndrăzneam să sper. 


6 Tara Galilor. 


Chantal a surâs, prima dată. 

- Sper că eşti convins de ce spui... 

- Sigur că este convins! Exclamă Williams. Apoi se 
îndreptă spre un dulăpior cu băuturi. 

- În timp ce comandantul va face un duş şi îşi va 
schimba uniforma, noi vom bea un pahar în sănătatea 
lui. 

Urcând scara în urma servitorului indigen, Marshall o 
auzi pe soţia lui Williams spunând „Bietul om, pare 
teribil de obosit!” şi pe Chantal răspunzând „Numele lui 
este Steven şi trebuie să încercăm să-i facem permisia 
cât mai agreabilă”. Marshall continuă să urce scara: 
„trebuie să încercăm”... Chantal se gândea deci la bună 
lui dispoziţie, era un început. 

Primele două zile au trecut nespus de repede, 
înveselite de episoade pitoreşti şi numai câteva 
momente cam dificile. Marshall se simţea ca într-o 
pensiune de vacanţă, împărțind viaţa cotidiană cu 
câţiva turişti care aleseseră pentru concediu aceeaşi 
perioadă de timp. 

Conform promisiunii, Williams şi-a condus oaspeţii pe 
celălalt mal al Nilului, la Giseh şi la Piramide. Suflând 
din greu în urma unui ghid bun de picior, au escaladat 
până la vârful de patru sute cincizeci de picioare al 
marii piramide a lui Keops. Medicul şi soţia lui s-au oprit 
la jumătatea urcuşului, pretextând că nu mai era pentru 
vârsta lor. Marshall a înţeles că, de fapt, era o atenţie 
delicată din partea lor şi le-a mulţumit în sinea sa. 

Din vârf, fericiţi şi emoţionaţi, au contemplat măreţul 
peisaj: jos, pe Nil, pânzele colorate ale felucilor$*, Cairo, 
de cealaltă parte a fluviului şi la vest, imensitatea 
africană, deşertul. 

- Aici, spuse Chantal, mă simt liberă, într-adevăr 
liberă. 

Borurile mari ale pălăriei îi umbreau faţa. Adăugă: 

- Eşti mulţumit? 

Marshall îi prinse braţul: 

- Foarte mulţumit! 


Chantal nu şi-a retras braţul, dar îşi plecă privirea 
asupra mâinii lui Marshall, de parcă voia să-şi testeze 
propriile reacţii. 

Când au coborât de pe piramidă, Williams a propus 
să-i fotografieze călări pe cămile. Cu această ocazie, 
Marshall a înţeles de ce aceste animale erau poreclite 
„corăbiile deşertului”. Este destul de uşor să te urci pe 
spinarea animalului, dar mai greu să te menţii când 
cămila se ridică, prin patru înclinări succesive, pe 
lungile ei picioare. Conducătorii cămilelor zâmbeau, 
Williams îi da sfaturi. , 

- Lasă-te pe spate, Steven! Acum înainte! Incă o dată 
pe spate! Atentă la spectacol, Chantal aplaudă. Se 
distra ca o şcolăriţă în vacanţă, dar Marshall avea 
impresia că i se rupe în două coloană vertebrală. 

Marshall nu se mai gândea la cele prin care trecuseră 
şi îl revoltă gândul că trebuia să se întoarcă în lumea de 
oţel şi umiditate a submarinului. Ar fi dorit să rămână 
mereu cu Chantal. l 

În a treia zi, soții Williams au plecat la Cairo. În 
absenţa lor, casa părea prea tăcută şi, la dejun, în faţa 
lui Chantal, Marshall a avut impresia că ambii se 
simțeau lot mai stânjeniţi, parcă vinovaţi. 

- Vreau să ştiu, începu el, dacă ai intenţia să rămâi un 
oarecare timp în Egipt? 

Chantal şi-a dat la o parte o buclă de pe frunte 

- Aşa cred. 

Îl observă, atentă. 

- Şi dumneata, ce vei face? 

- Mă aşteaptă o nouă misiune, după care, cine mai 
ştie? 

Brusc, i se păru că ceea ce avea să-i spună îi depăşea 
puterile. După o ezitare, continuă: 

- Într-o zi sau alta, te vei întoarce în Anglia, aş dori... 
S-a întrerupt: cuvântul nu i se părea potrivit: 

- Trebuie să te revăd, Chantal, doresc nespus. 

- Dar abia mă cunoşti! 


Părea emoţionată, răsufla precipitat. Era mulţumită? 
Sau numai surprinsă? Sau nu era decât semnul 
prevestitor al unei reuşite? 

- Vreau să ne cunoaştem mai bine, spuse el, am 
nevoie de prezenţa dumitale. 

Ea s-a îndreptat spre fereastră şi privind prin aceasta, 
i-a răspuns 

- S-ar putea să-ţi port nenoroc, Steven, cum am 
purtat şi altora... 

Marshall îi replică prompt: 

- Nu vorbi aşa, Chantal! Nu ai dreptate! Orice bărbat 
şi-ar da bucuros viaţa pentru dumneata, în orice caz, eu 
n-aş ezita. 

l-a pus mâna pe umăr, dar ea a îndepărtat-o. 

- Nu mă înţelegi, Steven! Emoţia o făcea să-i tremure 
vocea 

- Te-aş putea face foarte nefericit poate că nu voi fi în 
stare... 

Îşi întoarse faţa spre fereastră şi reluă 

- ... să fiu capabilă de vreun sentiment. Insensibilă. 

- Voi aştepta să-ţi revii complet! Mai liniştită, Chantal 
îl privi în ochi 

- Ştiu, Steven. 

Cu degetele, îi atinse buzele 

- Va fi o încercare crudă această aşteptare şi eu n-aş 
vrea să-ţi provoc o cât de mică supărare. 

Marshall îi zâmbi 

- Atunci, te rog să ai încredere în mine! 

- Am! 

Încet, luând-o pe Chantal de ambii umeri, a strâns-o 
la piept. 

- După toate cele prin care am trecut, nu vreau să te 
mai pierd, Chantal! Cred că n-aş mai putea suporta. 

Mai calmă acum, dar Marshall tot îi simţea respiraţia 
încă precipitată. 

- Dar, întrebă Chantal cu voce stinsă, uiţi că am un 
soţ! 

- Nu mă interesează. 


Tonul a fost atât de drastic, încât Chantal a ridicat 
capul. 

- O să găsim cum să rezolvăm problema, continuă 
Marshall, ar face bine să nu caute să te mai revadă. 

- Vai! Steven, şopti ea bucuroasă, niciodată n-am 
crezut că mai pot fi fericită! Îmi amintesc de prima 
noastră întâlnire. Credeam că erai amorezat de soţia lui 
Simeon, poate iubitul ei... 

Marshall nu a lăsat-o să continue: 

- Romanul acela s-a terminat, demult. Am reuşit s-o 
fac să înţeleagă. Nici nu mă pricep să-mi ascund 
simţămintele. 

Chantal s-a întors şi, văzându-i umerii scuturaţi de un 
unor tremur, Marshall, îngrijorat, a crezut că plângea, 
de fapt, ea râdea încet. 

- Nu-i totdeauna adevărat că nu ştii să-ţi ascunzi 
simţămintele! 

Mângâindu-l pe obraz, continuă: 

- Nu fi modest, Steven, te pricepi destul de bine să te 
faci înţeles. 

Marshall a simţit că i se ia o piatră de pe suflet şi 
răspunse zâmbind: 

- Se întâmplă uneori. 

Pe şosea, s-a oprit o maşină. Curând, apăru Williams 
în cameră şi îi privi pe rând, cu atenţie. 

- Fii liniştit, doctore, spuse Marshall, am fost cuminţi. 

Privi la Chantal şi schimbară un surâs conspirativ. 

- Perfect! Sunt încântat pentru amândoi, spuse 
Williams cu un gest de încurajare. 

Işi muşcă buza inferioară: 

- Totuşi... 

Marshall remarcase că doctorul ţinea o hârtie în 
mână. 

- Sunt rechemat? 

- Aşa mi se pare, şi încă urgent. Ţi se trimite o 
maşină. 

Se vedea că îi părea rău de veste 

- Mă duc s-o caut pe Megan, va fi foarte necăjită, ar fi 
dorit să mai staţi aici amândoi. 


Rămaşi singuri, cei doi s-au privit un lung moment şi 
Chantal vorbi prima: 

- Ce obosit pari, Steven! 

Cu o mână pe umărul lui, continuă: 

- Nu am observat până acum, fără îndoială din cauză 
că mă preocupă prea mult propriile mele necazuri. 

Cu voce mai calmă: 

- Eşti obligat să pleci şi nu pot merge cu tine! Cât de 
mult aş-fi dorit! Te-am mai observat şi altă dată, înainte 
de a trece de pe submarin pe barca de pescari erai la 
periscop, în jurul tău oamenii se simțeau în siguranţă. 
Contau pe tine, îţi acordau toată încrederea. 

Capul ei se sprijinea pe pieptul lui Marshall. 

- Aş vrea să fiu ca ei! Dar să te văd plecând fără 
mine... Ce nedreptate! O zi în plus, ce-ar fi însemnat 
pentru ei? 

Ridicându-i bărbia cu un gest plin de tandrete, 
Marshall i-a scos ochelarii căci lacrimile îi inundaseră 
ochii. 

- Am să revin, Chantal,. şi nu pentru o singură zi. 
Tânăra îl privea insistent, pe obraji îi curgeau lacrimi, 
nu încerca să le ascundă. 

- Am să-mi amintesc de toate, Steven, bărcile 
indigene, bazarul, Marea Piramidă... 

Mângâindu-i părul, ea continuă: 

- Şi figura ta, călare pe cămilă! 

De afară, se auzea zbârnâitul unui motor, sosea 
maşina, interludiul se termina. Williams şi soţia l-au 
aşteptat la uşă până ce Marshall a aranjat în grabă 
conţinutul valizei. Megan declară, printre lacrimi: 

- O să avem grijă de Chantal până te întorci! 

- Destul, dragă soţie! exclamă Williams, altminteri 
încep şi eu să plâng. 

Se adresă lui Marshall: 

- Te însoțesc până la maşină. 

Marshall o sărută pe frunte pe Chantal, apoi îl ajunse 
din urmă pe doctor coborând treptele peronului. 

- Spune-mi doctore, o să reuşeşti s-o vindeci? 


- Dumneata eşti cel mai indicat s-o vindeci, Steven! 
Nimeni altcineva. 

Deschizând portiera maşinii: 

- Şi fii prudent, omule! Ne vom gândi mereu la 
dumneata şi la echipajul dumitale. 

Maşina a demarat, Marshall a mai privit în urmă, ea îi 
făcea semne de rămas bun, dar, după un viraj, nu s-a 
mai văzut. 


x 
x * 


În cabina lui Marshall, Frenzel aştepta să i se 
semneze nişte hârtii. Deasupra, se auzeau paşi pe 
punte. Din postul central parveneau frânturi de 
conversații. Când a terminat de semnat, Marshall a 
ridicat capul: 

- Gata de plecare, Frenzel? 

- Da, sir, lucrătorii de la nava bază au terminat. 
Ţinând seama de scurtul timp ce l-au avut la dispoziţie, 
au făcut o treabă foarte bună. 

Marshall se ridică şi îşi consultă ceasul: ora şapte 
seara. Plecarea avea loc la ora nouă. Cum hotărâse 
Browning. 

Gerrard intră, raportând: 

- Am luat toate măsurile pentru instalarea pasagerilor 
la bord, sir. Comandorul Browning a anunțat că doreşte 
să doarmă în careu. 

- Foarte bine! răspunse Marshall zâmbind, aşa mi-a 
spus şi mie. l-am oferit cabina mea, dar, după câte văd, 
vrea să fie tratat ca oricare! 

Frenzel râse înfundat: 

- ÎI înţeleg, redevenind simplu matelot, se va simţi 
mai tânăr! 

Sosea şi Buck: 

- Schela mare a fost ridicată, sir, corespondenţa a 
fost cenzurată şi trimisă la Oficiul poştal al flotei. 

Buck părea în excelentă formă, cum nu mai fusese de 
multă vreme. 


- Îţi mulţumesc, spuse Marshall, pari bine dispus! Cu 
un zâmbet larg, de i se vedeau toţi dinţii, Buck 
răspunse: 

- Poate, sir, pentru că se vorbeşte că este ultima 
noastră misiune, şi că o să terminăm cu viaţa asta 
agitată! Să nu credeţi însă că mă plâng. Nici n-am de 
ce, până acum am avut noroc cu carul! 

Plecă, interesându-se în continuare de echipa sa de 
torpilori. 

- E destul de ciudat, remarcă Gerrard, dar la nebunia 
asta de existenţă, Buck s-a adaptat mai bine decât 
ofiţerii de carieră! 

Din spatele lui Gerrard apăru figura asistentului lui 
Buck: 

- lertaţi-mă, sir, dar ofiţerul de cart raportează că 
primul dintre pasageri urcă la bord... 

După un scurt timp de gândire, adăugă: 

- Căpitan-comandorul Simeon. 

Când matelotul a dispărut, Gerrard exclamă: 

- Lua-l-ar dracu! Ne-am fi lipsit bucuroşi de el! 

Frenzel îşi punea vechile sale mănuşi de lucru. 

- Plec, sir, o ultimă inspecţie. Să mă asigur că nu s-a 
uitat vreun tampon de stupă“ într-o ţeava de 
alimentare! 

După câteva secunde, Gerrard închise uşa. 

- Sir, aş vrea să vă spun că regret modul cum m-am 
comportat acum câteva zile. Fiţi sigur, voi rezista. 
Atunci mă gândeam însă la Valerie, care va naşte în 
timp ce eu mă voi afla naiba ştie unde... 

Incercă să surâdă, 

- Trebuie să mă obişnuiesc cu ideea. 

- Ai dreptate, Bob. 

Lui Marshall îi trecu prin minte imaginea lui Chantal, 
lipită de pieptul lui şi privindu-l emoţionată. Adăugă: 

- Mai bine să merg să-l întâmpin pe acest Simeon. 
Privindu-l o clipă, se adresă lui Gerrard 

- Nu-ţi face sânge rău! Ne-am înţeles? 


- Ne-am înţeles, sir. Mă duc acum să văd cum se 
prezintă  camuflajul turelei, probabil că a ruginit 
zdravăn. 

Marshall îl găsi pe Simeon în careu, absorbit în 
contemplarea unei ceşti cu cafea. Protocolar, îl întrebă: 

- Vi s-a adus bagajul? 

- Da. Comandorul Browning va urca la bord cam 
peste o oră, împreună cu ceilalţi. 

- Cine sunt aceşti „ceilalţi”? 

Impasibil, Simeon răspunse 

- Mai întâi, un tip de la Intelligence Service, ataşat la 
Cartierul General al Armatei, apoi... ăsta... Travis. 

Marshall nu şi-a ascuns mirarea: 

- Travis?... Ce dracu caută aici? 

- Browning a obţinut permisiunea să-l întâlnească pe 
scumpul său amic italian, dar se poate întâmpla că 
Asociaţia Bătrânilor Camarazi să nu fie un intermediar 
destul de serios. Aşa că, pentru a negocia, trebuie să 
mai dispunem şi de alte atuuri care să facă impresie 
asupra acestui macaronar galonat. 

- Vrei să spui că ai reuşit să-i convingi pe cei de la 
Statul Major să-l dubleze pe Browning cu Travis, nu-i 
aşa? 

- Ca măsură de prevedere. Simeon părea acum 
foarte satisfăcut. 

- Pentru a face pe acest onorabil italian să înţeleagă 
ceea ce i s-ar întâmpla dacă se va afla contra noastră în 
ziua Z, sau dacă încearcă să rămână numai neutru, cine 
ar fi mai calificat să-l convingă, decât Travis, care ştie 
totul despre posibilităţile bombelor teleghidate şi 
despre modul cum nemţii socotesc să le utilizeze? 

- Am înţeles. 

Marshall simţea o imensă scârbă la ideea de a-l 
revedea pe Travis la bordul navei sale. Un trădător şi 
dezaxat, de tipul cel mai rău, după cum fusese descris 
de doctorul Williams. Acum revenea la bord, urma să 
fie, eventual, utilizat şi, probabil, iertat. 


- Ştii, reluă Simeon, în timp de război nu ai de ales. 
Se întâmpla că prietenul de astăzi devine inamicul de 
mâine şi viceversa. Totdeauna a fost aşa. 

După brusca vibrare a punţii, Marshall a înţeles că 
Frenzel îşi testa unul dintre motoare. S-a uitat la 
Simeon, căutând să-i vadă reacţia, o crispare nervoasă 
a figurii. 

Marshall îşi punea în ordine gândurile în legătură cu 
misiunea pe care urma să o îndeplinească. In dimineaţa 
aceea, Browning îi schiţase în linii mari planul de 
acţiune. Generalul italian primise mesajul transmis prin 
agenţi ai lui Intelligence Service care lucrau în Sicilia. 
Scrisoarea personală a lui Browning nu-l indignase şi 
nu-şi alertase superiorii. Se stabilise o întâlnire pe 
mare, U-192 urmând să întâlnească o navă aleasă de 
italian. Aceasta însemna că generalul acceptă 
propunerea. Dacă nu venea la întâlnire, nu se întâmpla 
nimic şi Browning n-avea decât să informeze de eşec pe 
cei de la Statul Major. 

Curios mod de a purta război. Dar atât de multe 
lucruri se schimbă în ultima vreme, gândi Marshall. 

Se adresă lui Simeon: 

- Şi Travis ăsta va fi păzit? 

- Supravegheat, răspunse Simeon cu un gest vag. 
Dar va lua mesele cu noi ca să-l facem să creadă că 
este din nou de-al nostru. 

Calm, Marshall privea la Simeon gândind „Bestia ştie, 
desigur, ce s-a întâmplat cu Chantal şi este bucuros. 
Aşteaptă o revanşă”. Cu glas tare, îi spuse: 

- Din partea mea, să-l ia dracu! 

Simeon răspunse, privindu-l cu seriozitate 

- Foarte bine, dragul meu! Ocupă-te de conducerea 
navei şi lasă pe seama noastră diplomaţia. De acord? 

- Da. Acum urc pe punte. 

Până a ajuns la pasarelă, s-a mai liniştit. La urma 
urmei, dracul să-l ia şi pe Simeon, dacă îşi închipuie că 
poate să-l exaspereze, vă descoperi că se înşeală. 
Obiectivul misiunii ce aveau de îndeplinit era prea 
important şi Marshall hotărî să se preteze la joc. 


Se apropie de parapetul pasarelei. Sub privirea 
atentă a şefului de echipaj Cain, mateloţii desfăceau 
parâmele legate la cheu. Cu un picior sprijinit neglijent 
de balustradă, Warwick discuta cu Blythe şi, în calda 
lumină purpurie a înserării, totul părea calm şi paşnic. 
De ambele părţi ale submarinului, ambarcaţiuni şi 
instalaţii portuare luceau în lumina ciudată, o navă de 
pază ocolea geamandura de care era legată nava bază, 
vălul din prova având o strălucire de metal lichid. 

Portul era aglomerat. Se remarca prezenţa a 
numeroase vase speciale cu coca joasă, scunde, fără 
pretenţii de a fi arătoase, construite numai pentru un 
scop bine determinat, transport de oameni şi tancuri 
pentru debarcări pe plaje. Asemenea nave se 
concentrau în multe puncte de-a lungul coastei Africii 
de nord. Aşteptau de multă vreme, încât părea greu de 
crezut că acum era atât de apropiată ora intervenţiei 
lor. 

Devereaux a venit să-i raporteze: 

- Am însemnat reperele pe hărţi, aşa cum mi-aţi spus, 
sir. Cred că nu vor fi probleme. 

- Să sperăm! 

Marshall aştepta, ştia că ofiţerul cu navigația nu era 
omul care să se deranjeze fără motiv. De ce venise să 
raporteze că pregătise hărţile? Era doar sarcina lui. 

Cu ton de conversaţie, Devereaux a adăugat: 

- Mă întrebam, sir, dacă la întoarcerea din această 
misiune am vreo perspectivă să fiu propus ca să urmez 
un curs la Fort Blockhouse? 

- Un curs de ofiţer secund? Desigur. M-am şi gândit şi 
am să fac propunerea. 

Devereaux schiţă o grimasă, 

- Vă mulţumesc, sir. Dar lucrez pe submarine de mai 
multă vreme şi adeseori am acţionat ca secund. Pe 
ultimul submarin am înlocuit chiar pe secund când 
acesta şi-a rupt piciorul. Am destulă practică. 

- Totuşi, trebuie să urmezi cursul. 

Devereaux şi-a continuat însă firul gândurilor: 


- S-a întâmplat destul de frecvent, sir, şi pe acest U- 
Boot. Aşa că speram să fiu propus a urma direct un curs 
de comandanţi. 

Marshall rămase un moment pe gânduri. Se imagină 
în locul lui Devereaux şi-i înţelegea nerăbdarea. Dacă n- 
ar fi fost repartizat pe neaşteptate la bordul lui U-192, 
poate în ambiția lui ar fi fost până acum satisfăcută. 

- Ştii cum merg lucrurile, Devereaux, trebuie să ne 
închinăm în faţa regulamentului. Chiar dacă ai merita 
să ajungi amiral, tot trebuie să urmezi ierarhic 
cursurile.. 

- Cred, sir, că unele lucruri nu se pot rezolva uşor, 
printr-o simplă glumă. 

Marshall îl repezi: 

- Pentru Dumnezeu, scuteşte-mă de fraze pompoase! 

Dar Devereaux s-a încăpățânat să răspundă: 

- Nu aveţi dreptate, sir! M-am gândit chiar să mă 
plâng pe cale oficială, dar... 

- Să te plângi? De ce? 

Tonul era atât de dur, încât Devereaux ezită să 
răspundă, dar numai o secundă. 

- De lipsurile secundului nostru, sir. Acum câtva timp, 
aproape şi-a pierdut capul. N-aţi fost de faţă, dar asta 
este adevărul! 

- Destul! 

Marshall îşi imagina scena la care Devereaux se 
referea, ca şi cum ar fi asistat la ea. 

- Aveam o părere mai bună despre dumneata, nu te 
credeam în stare să vorbeşti de rău, în absenţă, pe unul 
din camarazii dumitale. 

- Dar, sir, sunt obligat, este datoria mea! 

- Aşa crezi?... Atunci fă bine şi mergi să te ocupi de 
adevăratele dumitale îndatoriri! 

Înainte de a cobori pe scară, Devereaux mai spuse: 

- Cred, sir, că nu mai este cazul să contez pe 
propunerea pentru Fort Blockhouse! 

Marshall îşi strângea pumnii, mai să-şi înfigă unghiile 
în carne. Îl subestimase pe ofiţerul cu navigația! Dacă 
acum nu mai făcea propunerea, Devereaux se va 


plânge pretutindeni că n-a înaintat-o din cauză că 
îndrăznise să-l critice pe Gerrard,  răsfăţatul 
comandantului. lar dacă înainta propunerea, Devereaux 
va sfârşi poate prin a obţine o comandă. Insă prin cele 
câteva fraze schimbate, Devereaux arătase exact că nu 
era mare lucru de capul lui, îi lipsea simţul 
responsabilităţii colective, al camaraderiei, care este 
adevărata forţă a unui echipaj şi fără care mai ales un 
submarin, nu poate supravieţui. 

Cu un sac gol sub braţ, un matelot urcă la pasarelă. A 
salutat: d 

- Am dus poşta la mal, sir. Intinzându-i un plic: 

- Este pentru dumneavoastră, sir. A fost adus de un 
curier special, din partea domnului Williams. 

Marshall aproape că a smuls plicul, poate că Chantal 
îşi schimbase părerea şi îi scria că... 

În plic a găsit o fotografie şi un bilet scris la iuţeală cu 
mâna lui Williams pe hârtie cu antetul spitalului „Am 
developat-o cât mai repede, dorind să-ţi fac o bucurie”. 

Fotografia era foarte bună, o arăta pe Chantal aşa 
cum era în zilele petrecute împreună, tristă, fericită, 
dezamăgită. Probabil că n-a ştiut că era fotografiată. A 
privit-o lung, amintindu-şi vocea tinerei, spunându-i: 
„Te-aş putea face nefericit”. După tot ce îndurase, după 
încercările de neînchipuit prin care trecuse, ea se 
gândea însă la el, temându-se de a nu fi capabilă să 
răspundă la dragostea lui, incapabilă să-l iubească. 

A pus cu grijă fotografia în portvizit. Darul reprezenta 
mult mai mult decât presupusese doctorul Williams. 
Probabil că acesta se întorsese la spitalul său. Poate, 
chiar în acel moment, observa de la fereastră pe 
locotenentul solitar, contemplându-şi florile... 

Abia s-a reţinut să nu scoată din nou fotografia, s-o 
mai privească. 

De pe punte, Warwick striga: 

- Prizonierul şi escorta urcă la bord, sir! 

Se zărea un mic grup care părăsea nava bază. 
Marshall îi răspunse: 

- Nu e vorba de un prizonier, Warwick! 


Acesta a căscat ochii de mirare. 

- D-l Travis trebuie tratat ca pasager. Nici mai mult, 
nici mai puţin! 

- Bine, sir, am înţeles. 

Marshall cobori pe punte. Curând, Travis ajunse la 
capătul scării. 

Purta un costum nou, kaki, croit milităreşte şi ţinea în 
mână o servietă. Il însoțea un căpitan din armata de 
uscat, vădit consternat de aspectul U-Boot-ului. Travis 
la salutat pe Marshall cu o scurtă mişcare din cap. 

- lată că ne întâlnim. 

Aruncând o privire spre tambuchiul deschis, făcu o 
grimasă. 

- După cât înţeleg, o luăm de la început. Căpitanul 
însoțitor se prezentă lui Marshall. 

- Mărturisesc, adăugă el, că nu prea sunt bun de 
marinar. 

- Cred că vom avea o mare destul de calmă, 
răspunse Marshall. 

Privea la ochii lui Travis înfundaţi în orbite şi îşi spuse 
că nu vor fi atât de calmi în interiorul submarinului. 

- Vă rog să coborâţi, am aranjat să fiţi instalaţi în 
careu. 

Apoi privi spre port. Inserarea învăluia treptat navele 
postate şi marea devenea de un albastru mai închis. 
Era inert pe punte, când a apărut Browning, respirând 
greu, dar radios. Evident, călătoria cu submarinul îl 
încânta. 

Marshall îl salută: 

- Fiţi binevenit la bord, sir... V-am instalat în careu, 
aşa cum aţi cerut. Sper că vă veţi simţi bine. 

Browning zâmbi satisfăcut 

- Abia aştept să mai reîncep o dată viaţa de pe 
submarin! 

Era cu palma pe o geantă de piele agăţată de 
centură: 

- Totul este aici! Cred că vom avea noroc şi vom reuşi 
ceva care merită strădania, asta înseamnă enorm 
pentru mine! 


- Vă înţeleg, sir! 

Browning mângâie cu mâna portavocele şi aruncă o 
privire fugară prin tambuchiul de coborâre, apoi se 
adresă lui Marshall: 

- Şi dumneata? Sper că totul a mers bine? 

Ochii i-au dispărut într-o reţea de riduri minuscule. 

- După figura dumitale, înţeleg că da. Sunt încântat, 
ai un motiv ca să trăieşti! 

Câteva momente mai târziu, puntea a început să 
vibreze după ritmul maşinilor lui Frenzel. La prova şi la 
pupa, oamenii de serviciu pe punte îşi preluaseră 
posturile, Blythe, de la portavoce, zâmbind: 

- Postul central comunică: comandorul Browning cere 
să urce la pasarelă. 

Marshall a aprobat cu un gest din cap. Privea la 
numeroşii mateloţi înşiruiţi de-a lungul balustradelor pe 
punţile navei bază. U-Boot-ul nu-şi vă mai păstra mult 
timp secretul, prea mulţi ştiau de existenţa lui. 

Browning a reuşit să se strecoare urcând prin 
tambuchi, cu greu din cauza corpolenţei. 

- Să ştii Marshall, spuse el, că n-am să te plictisesc şi 
n-am să te incomodez. 

Ajustându-şi cureaua binoclului, Marshall îi răspunse: 

- Vă mulţumesc, sir! 

Urmări cum un val, stârnit de briză, îndepărta parâma 
prova de bordul navei. 

- Gata maşinile! 

De pe nava bază a licărit o lumină. Blythe anunţă: 

- Aştept ce să transmit, sir! Mola prova! 

Marshall simţea în spate prezenţa lui Browning, îi 
auzea respiraţia. Bătrânul ofiţer trăia intens minutele 
pornirii la drum. 

- Mola pupa, sir! 

- Babord încet înainte! Mola pupa! 

- Mola pupa, sir! 

Apoi, în portavoce, Starkie, 

- Babord încet înainte, sir! Cârma zero! 

- Tribord, încet înainte! Marshall aruncă o privire pe 
repetitorul giro: 


- Zece grade babord! 

- lată vasul care ne va pilota, sir! anunţă Blythe. 
Aceeaşi canoniera mică, graţioasă, ca la sosirea lui U- 
192 în port. 

- Bine, comunică-i indicativul nostru! 

- Cârma zero! Canoniera a virat, provocând un siaj 
puternic. 

Buck strigă: 

- Nava gata de luat marea, sir! 

- Foarte bine. Toată lumea la front! 

Privi la cele două şiruri de mateloţi de pe punte cu 
Buck în frunte. 

Apoi, pe furiş, la Browning. Ştia ce înseamnă această 
plecare pentru el, i se adresă, salutându-l: 

- Sir, nava aşteaptă ordinele dumneavoastră, dacă 
doriţi să... 

Câteva secunde, Browning l-a privit mirat, parcă nu 
înţelegea bine. Apoi, trăgându-şi viziera şepcii peste 
ochi, păşi pe grătar. Marshall s-a dat la o parte, bucuros 
că oferta făcută a fost primită. 

S-a auzit o voce: 

- Postul central, către pasarelă. 

Browning şi-a plecat cu atenţie capul, 

- Aici pasarela, ascult! | s-a auzit din nou vocea, cam 
surprinsă. 

- Căpitan-comandorul Simeon cere să i se permită să 
urce la pasarelă, sir. 

Browning privi la oamenii de veghe, ochii i s-au oprit 
un moment asupra lui Marshall, apoi, aplecându-se 
asupra portavocei, rosti un singur cuvânt: 

- Refuz! 


CAPITOLUL 15 
VALVATAIA 


Marsha privi ceasornicul din perete şi se adresă lui 
Gerrard: 

- Să urcăm! La paisprezece metri! 

II trecu un fior, probabil din cauza umidității, dar se 
întrebă de ce era atât de nervos. Le trebuise şase zile 
ca să ajungă la poziţia lor actuală, la nord-vestul Siciliei. 
Şase zile de navigaţie liniştită şi prudentă, în timpul 
căreia au evitat orice întâlnire, ceea ce n-a prezentat 
mari dificultăţi. Nu ieşiseră la suprafaţă decât noaptea, 
doar atât cât trebuia pentru reîncărcarea 
acumulatorilor. Totuşi, în întreaga navă domnea o 
atmosferă de tensiune, tot atât de tăcută ca atunci 
când U-Boot-ul traversase câmpurile de mine din largul 
coastelor Africii de Nord. 

Cu expresia încordată, cu privirea fixă, Gerrard 
supraveghea indicatoarele de adâncime. 

- Paisprezece metri, sir! 

Şuieratul aerului comprimat a încetat şi nava a 
redevenit tot atât de silenţioasă ca mai înainte. 

- Sus periscopul! 

Marshall s-a aplecat asupra aparatului şi i-a adus 
manetele la poziţia cuvenită când obiectivul a apărut la 
suprafaţă. 

Se observa şi în lumină tot mai redusă, suprafaţa 
mării, foarte întunecată, puţin agitată, părea ca o 
mătase neagră. 

A acţionat încet periscopul ca să descrie o rotire 
completă, căutând o lumină sau o jerbă de spumă care 
pune în evidenţă prezenţa unei nave. Nu se vedea 
nimic. A ridicat obiectivul spre cer, apăreau primele 
stele, încă foarte pale şi un mic nor, cu contur 


neregulat, mai reflecta ultimele raze ale soarelui, deja 
dispărut sub orizont. 

Marshall privi prin periscop spre țărm, cu puterea de 
mărire la maximum. Linia coastei era o umbră 
albăstruie, difuză, cu un promontoriu destul de vizibil în 
apropiere, ce părea familiar asemenea unui vechi 
prieten. Sau unui duşman. 

- Ce drum ai? 

- Unu-cinci-zero, sir! răspunse Devereaux. 

- Capul Santo Vito, un bun reper. 

Marshall auzea respiraţia rapidă a lui Devereaux, dar 
ofiţerul cu navigația tăcea. De la Alexandria, de la 
conversaţia de pe pasarelă cu comandantul, Devereaux 
vorbea puţin şi se arăta prudent în cele ce spunea. 

- Jos periscopul! Coborâm din nou la nouăzeci de 
metri! 

Apa năvăli cu un vuiet surd în balasturi. Marshall 
întoarse şi văzu că Browning îl observa, sta împreună 
cu Frenzel aproape de tabloul de control şi, cu toată 
barba nerasă, aproape albă, care îi acoperea obrajii, 
părea că  întinerise cu zece ani. Işi respecta 
promisiunea. Căuta să nu stânjenească pe nimeni, dar 
s-a făcut util de câte ori a putut. Bolnav, căpitanul de la 
Intelligence Service nu încetase să geamă între două 
crize de vomat. Studiind ostentativ documentele sale 
ultrasecrete, Simeon căutase să pară foarte activ 
răsfoindu-şi dosarul cu informaţii confidenţiale. Bătrânul 
Gură Mare părea nu numai că întinerise, dar parcă 
devenise şi mai înalt. 

Deşi observase că exista o oarecare animozitate între 
unii ofiţeri ai submarinului şi o ostilitate evidentă a lui 
Simeon faţă de Marshall, Browning se abţinuse de la 
orice comentarii. În careul aglomerat personalitatea lui 
îi eclipsa pe ceilalţi, mânca cât patru şi stârnea interes, 
povestind episoade din timpul războiului „său”, cel din 
1914-1918. 

- Dacă totul merge bine, îi spuse Marshall, mâine 
seară vom ajunge cu siguranţă la locul de întâlnire, sir. 

Browning oftă. 


- Sper că bătrânul lup de mare Capello îşi va ţine 
cuvântul. Ştii, îi trebuie curaj ca să facă ceea ce Îi 
cerem! 

Se îndreptă spre masa cu hărţi şi scoase din buzunar 
o pereche de ochelari cu montură metalică. 

- Va veni la întâlnire pe o mică navă, doar cu câţiva 
oameni siguri. În această privinţă, putem fi liniştiţi, 
ofiţeri, soldaţi sau mateloţi, toţi cei care îl însoțesc, sau 
aproape toţi, sunt din micul oraş natal al generalului 
sau din împrejurimi. Au încredere în el şi îi urăsc pe 
hitlerişti. 

Arătă cu degetul pe hartă: 

- Văd că aţi marcat locul întâlnirii. 

- Da. Aţi spus că generalul va veni la bordul navei 
noastre. Cred deci că este prudent să ne apropiem pe la 
nord, de-a lungul coastei. Astfel vom avea destul timp 
să inspectăm minuţios marea. Nu e înţelept să fim prea 
încrezători! 

- Ai perfectă dreptate. 

Browning rămase câtva timp cu ochii la cadranele şi 
indicatoarele supravegheate de Frenzel. 

- Frumoasă navă! 

Se distingea însă în vocea lui şi necaz, ca şi cum 
regreta că laudă calitatea muncii inamicului. Dar i-a 
revenit bună dispoziţie. 

- Hai să bem o cafea! 

In careu, Simeon făcea însemnări pe o hartă 
personală. Hart, căpitanul de la Intelligence Service 
şedea la capătul mesei, suferind de rău de mare, 
galben ca ceară şi privea cu ochi ficşi la o ceaşcă cu 
cafea aburindă. Intr-un colţ, Travis şedea îngrămădit pe 
un scaun şi răsfoia o revistă ţinută pe genunchi. 

- Sunteţi satisfăcut, sir? întrebă Simeon. 

- Foarte satisfăcut îi răspunse Browning, aşezându- 
se, cu un ochi la cafeaua pe care i-o servea Churchill, 
dacă vrea Dumnezeu, mâine seară vom avea de lucru. 

- Bine că terminăm şi cu asta! declară Travis. Părea 
că nu-i pasă deloc de ce gândeau ceilalţi despre el, 


parcă nici nu existau, aşa cum nu-l interesa nici soarta 
soţiei sale. Simeon i se adresă, 

- Ce vei face, după război? 

- Cred că voi reîncepe să lucrez în meseria mea. 

Imperturbabil, Travis înfruntă privirea lui Simeon. 

- De ce mă întrebi? continuă Travis. 

- Din simplă curiozitate. 

Simeon începu să-şi răsfoiască hârtiile, semn că nu 
mai dorea să continue discuţia. Dar Travis a continuat, 
sfidător: 

- Ştiu ce vrei să insinuezi şi puţin îmi pasă. Patronii 
dumitale mă apreciază la justa mea valoare. Şi nu mă 
interesează deloc ce gândeşti dumneata. 

- Atât mai bine pentru dumneata! Mi se pare că nu te 
interesează nici ce gândeşte soţia despre dumneata. 

- Vezi-ţi de treburile dumitale! 

Travis îşi pierduse brusc calmul impus şi continuă: 

- N-am nevoie de aprecierile dumitale! 

- Bine, încheie Simeon, privind vag la Marshall, 

- Cum se simţea D-na Travis când ai văzut-o la Cairo? 
Arată bine? 

Nemaiputând suporta, Browning interveni: 

- Destul! Avem suficiente probleme de rezolvat 
pentru ziua de mâine, ca să ne ţinem de certuri! 

Simeon ridică mâinile în semn de scuză. 

- lertaţi-mă, sir! Am călcat în străchini! Aruncând o 
privire piezişă spre Marshall: 

- Nu bănuiam, bătrâne, că e un lucru atât de serios! 

Marshall simţea că i se urcă sângele la cap, dar 
indignarea ce se citea pe figura lui Browning l-a obligat 
să se stăpânească şi-i răspunse: 

- Ei bine, acuma ştii! 

Se ridică, făcând un semn lui Churchill: 

- Am să-mi beau cafeaua în cabină. 

De fapt, nici nu s-a atins de cafea şi au trecut câteva 
minute până şi-a redobândit calmul. 

Era clar, Simeon căuta să se servească de Travis ca 
să-l exaspereze, sperând, prin aluzii insidioase, să-l 
provoace să spună sau să comită o prostie. Desigur, 


asta din cauza lui Gail, gelozie retrospectivă. Trecuse 
multă vreme, dar ranchiunos, Simeon nu se împăca cu 
ideea că Marshall şi Gail fuseseră intimi. Găsea normal 
că i-o luase lui Bill pe Gail, dar nu suporta gândul că, 
înainte, Gail îi aparținuse lui Marshall. Evident, numai 
din motive de orgoliu. 

Marshall îşi aminti de telefonul primit de la Gail la 
bordul navei bază, când tocmai îl judeca pe Willard, 
acel biet fochist de douăzeci de ani, îngrozit că trebuia 
să plătească scump tentativa de dezertare. Simeon era 
atunci prezent la scenă sau poate chiar el o îndemnase 
pe Gail să telefoneze, pentru a-şi confirmă sau infirma 
vagi bănuieli... 

Se aşeză mai bine în fotoliu, şi, cu gesturi pline de 
atenţie, Marshall scoase din portvizit fotografia lui 
Chantal. Cită linişte simţea privind-o! Slavă Domnului, 
era salvată! Niciodată nu va mai avea de suferit! Işi 
aminti de recenta ieşire a lui Travis. Sigur, individul ăsta 
nu trebuia lăsat să se mai apropie vreodată de Chantal. 
A pus înapoi fotografia în portvizit. 

In acea noapte, submarinul a înconjurat capul de 
nord-vest al Siciliei şi a intrat în Marea Tireniană. 
Marshall nu se grăbea, se deplasau pe îndelete, înainte 
de a cobori spre sud ca să ajungă la locul stabilit pentru 
întâlnire. Marea era pustie. Auziseră câteva zgomote de 
elice, provenind de la nave de patrulare, dar depărtate 
şi neglijabile. 

În timpul cartului de dimineaţă, în picioare lângă 
periscoapele învelite în capoate, Devereaux se gândea 
la Marshall, la Gerrard şi mai ales la Simeon. La început, 
acesta îi păruse antipatic, dar acum începea să creadă 
că-i putea fi folositor pentru a-şi vedea satisfăcute 
ambițiile. Când misiunea actuală se va fi terminat, 
Browning se va instala în fotoliul unui birou şi Marshall 
va fi avansat căpitan-comandor. Dar el, Devereaux, ce 
va deveni? Va fi probabil mutat pe alt submarin, unde 
va avea de a face cu cine ştie ce comandant câinos, 
care nu-i va recunoaşte meritele. Poate că ar fi cazul să 


se facă binevăzut de acest Simeon, care probabil va fi 
chemat să ocupe posturi importante... 

A fost smuls din gânduri de o deviere a acului 
repetitorului giroscopic şi s-a răstit la timonier să ţină 
cârma bine. Cel certat s-a scuzat, dar în sinea lui îşi 
spunea că tare l-ar da cu capul de pereţi pe acest 
înfumurat Devereaux. 

In camera maşinilor, cu spatele sprijinit de peretele 
compartimentului cu torpilele de rezervă şi ţinându-şi 
echilibrul cu mâna înmănuşată, Frenzel se gândea şi el 
la ziua de mâine. 

Când U-192 va reveni acasă, ce i se va oferi lui? Un 
curs de perfecţionare la Fort Blockhouse? Repartizare 
pe o altă navă? O permisie? N-o dorea, dar alţii vor 
stărui s-o primească! La ce bun? Să facă pelerinaj la 
morminte? Să-şi amintească de îmbrăţişările soţiei, de 
chiuitul băieţelului când se juca cu el? 

S-a pomenit exclamând cu glas tare, 

- Doamne! De ce mi i-ai luat? Intins pe cuşetă, cu 
mâinile sub ceafă, Warwick stătea cu ochii deschişi în 
întuneric. Se îndreptau spre o nouă întâlnire, spre noi 
pericole. Totuşi, nu avea emoţii. Nu uita nimic, retrăia 
acea clipă de groază, când tunarii din echipa sa au 
deschis focul asupra nemților care le făceau semne 
amicale: parcă fusese ieri. Dar acum, se schimbase 
complet. În bine sau în rău ? Nu ştia... O picătură grea 
de apă condensată i-a picat pe faţă, a mormăit ceva, a 
înfăşurat în cuverturile jilave şi a adormit. 

In penumbra careului, căpitanul Hart de la 
Intelligence Service, înfundat într-un fotoliu, îl observă 
pe Travis, instalat la masă. Ştia multe despre el, mai 
multe decât alţii. La început, asemenea tipi, îl revoltau. 
Trădători, agenţi dublii, mincinoşi, ucigaşi cu sânge 
rece, gata să execute toate ororile care li se ordonau. 
Dar pe măsură ce războiul s-a prelungit, s-a obişnuit să 
aibă de-a face cu ei, să-i utilizeze, să-i exploateze şi, la 
momentul potrivit, să se descotorosească de ei. 

Era la curent cu cele prin care trecuse soţia lui Travis 
şi ştia ce tratament aplicau nemţii agenţilor care le 


cădeau în mână. Dar mai ales, ştia că el personal avea 
acum nevoie de un repaos, să se întindă pe pat şi să 
profite că era prima zi de când urcase la bordul acestui 
blestemat submarin, când răul de mare nu-l mai 
chinuia. De fapt, stomacul tot îl mai supăra, nu era 
capabil să înghită nici o bucăţică de hrană. Şi mâine 
dimineaţă, la micul dejun, va reîntâlni şunca aia grasă 
şi cârnaţii conservaţi. Simţi că i se ridica un nod în gât. 

- De ce nu te culci? îl întrebă Travis, închizând revista 
pe care o frunzărise, n-ai să fii bun de nimic mâine 
dimineaţa! 

Hart nu s-a simţit în stare să-i răspundă. S-a ridicat şi 
s-a îndreptat spre cuşeta sa. 

Când Hart a dispărut în spatele perdelelor, Travis s-a 
sculat în picioare, în careu nu mai era nimeni. 

Intr-o cuşetă opusă uşii, Buck s-a ridicat într-un cot şi, 
furios că a fost trezit de conversaţia dintre Hart şi 
Travis, a privit printr-o gaură făcută cândva de o ţigară 
aprinsă în perdeaua cuşetei. Cu o privire rătăcită, 
Travis, acum singur, îşi frământa mâinile. Foarte mirat, 
Buck descoperea un personaj cu totul diferit de acel 
Travis sigur de sine şi arogant pe care-l cunoscuse până 
atunci. Avea aerul unui dezechilibrat mintal, cu ceva 
straniu în privire. Până la urmă Travis se urcă şi el în 
cuşetă sa şi Buck se mai linişti. Îşi spunea că Travis ăsta 
trebuie supravegheat de aproape. Hart susţinea că se 
pricepe la oameni de aceasta teapă. Dar ochii rătăciţi ai 
lui Travis l-au făcut pe Buck să înţeleagă că nu era un 
vânat obişnuit. Unul care se comportă ca el, nu se 
schimbă peste noapte. 

Un matelot bărbos a dat la o parte perdeaua uşii: 

- Incepe cartul dumneavoastră, sir! 

- Păcat!, răspunse Buck, tocmai adormeam. Cobori 
din cuşetă şi fără grabă ajunse în postul central, unde 
oamenii îşi luau în primire carturile. Devereaux i-a 
predat consemnele, i-a comunicat drumul, adâncimea şi 
viteza. 

- Parcă domneşte aici o linişte de mormânt! îi spuse 
Buck. 


De la uşă, ofiţerul cu navigația îi răspunse, serios: 

- Chiar aşa! Cu precizarea că ne aflăm într-un sicriu al 
naibii de scump! 

Buck ridică din umeri, apoi, cu glas tare, se adresă 
tuturora din postul central: 

- Atunci, înainte! Toate drumurile merg spre Londra! 
Ţineţi-vă bine, băieţi! 

S-au auzit câteva râsete şi Buck s-a simţit mai 
încurajat. Seara trecută Marshall îi spusese că l-a 
propus să fie decorat cu D.S.C. “ pentru isprava 
degajării minei ce se agăţase de submarin. Nu şi-a 
putut opri un zâmbet ce-or să zică cei de pe Wandworth 
Road când vor afla? 

După care, cu un oftat, a început controlul de rutină. 
Decoraţiile sunt un lucru bun, dar după părerea lui, 
maşinile sunt mult mai importante. 

x 


x * 


În postul central, lângă puţul periscopului, Marshall 
supraveghea pregătirile pentru intrarea în acţiune. De 
câte ori, în trecut, se mai aflase în aceeaşi situaţie? Pe 
acest submarin, la bordul 7ristram-ului şi, mai înainte, 
pe atâtea alte nave? Până la sfârşit, se obişnuise. 
Totuşi, nu până într-atât, încă să renunţe la vigilenţă. 

Toată ziua, submarinul făcuse navetă între două 
puncte la distanţă respectabilă de coastă. Spre seară, 
cu o ultimă schimbare de cap, plasase nava pe un drum 
care s-o ducă direct la locul întâlnirii. 

Ziua păruse lungă, lungă şi posomorâtă. Plictisitoare, 
chiar pentru Browning. O ultimă consfătuire n-a adus 
nimic nou. S-au stabilit măsuri de retragere rapidă, în 
caz că lucrurile luau o întorsătură rea şi s-au trasat 
drumuri de urmat în zig-zag ca să se ferească de navele 
de patrulare. 

Nu erau semne de pericol iminent. Patrularea 
antisubmarin se execută mai la nord de zona de 
întâlnire şi după un orar regulat, iar dacă ziua 
numeroase avioane străbăteau cerul, se părea că 


italienii aveau oroare de orice activitate nocturnă. Nu 
era cazul să li se facă reproşuri. 

Marshall aruncă o privire la ceasornicul din perete, 
era aproape miezul nopţii. 

Gerrard discuta calm cu timonierul. Atent, Frenzel îşi 
supraveghea tabloul de control. Sub turelă, cei de 
veghe aşteptau, cu ochii protejaţi de ochelari cu lentile 
negre, pentru a nu fi stingheriţi de lumina din postul 
central. Păreau doi orbi, invalizi de război. 

- Nici un ecou, sir. 

- Bine. 

A apărut şi Browning. Purta o uniformă kaki, proaspăt 
călcată şi şapcă cu frunze de stejar înclinată neglijent 
într-o parte. Se bărbierise, ceea ce îi dădea un aspect 
cam neobişnuit în acea lume de bărboşi. 

- Nu am vrut să par netîngrijit, explică el, scuzându- 
se, trebuie să fiu prezentabil, nu-i aşa? 

La piciorul scării, un matelot a surâs, tot echipajul îl 
simpatiza pe Browning şi Marshall considera că faptul 
nu era surprinzător. 

- Sir, îi spuse el, aşteptăm ordinele dumneavoastră. 

- Bine. 

Browning îşi ajustă centura, ca pentru a câştiga timp 
şi adăugă: 

- Atunci, începem! 

Marshall se adresă lui Gerrard 

- Urcăm, secundule! La adâncime periscopică! 
Simeon şi ceilalţi se aflau în careu, ca să nu 
stânjenească manevrele. Rolul lor începea peste câteva 
minute şi atunci cel al lui Marshall lua sfârşit. 

- Paisprezece metri, sir. 

Marshall se instală la periscop. Constată cu satisfacţie 
că de la ultima observaţie cerul se acoperise. Doar 
câteva raze de soare apăreau printre nori. Marea nu era 
agitată, numai câţiva „berbeci”, măriţi de lentilele 
aparatului. Îi trecu un moment prin minte căpitanul Hart 
cu răul lui de mare şi ordonă: 

- Deschideţi capacul inferior! leşim la suprafaţă! Se 
depărta de periscop, care începu să fie coborât 


- Şi băgaţi de seamă să nu dăm peste generalul 
italian! Ar fi un prost început! 

Râsetele provocate de glumă lui s-au pierdut în 
zgomotul produs de aerul năvălind în balasturi. Marshall 
urcă pe scară şi începu să învârtească greul volan al 
capacului superior. Acţiona fără să-şi dea seama, 
automat, ca o maşină. Aerul răcoros al nopţii îl izbi în 
faţă ca un prosop umed şi, ca să nu cadă pe spate, s-a 
sprijinit cu ambele mâini de metalul şiroind de apă. 

Blythe l-a urmat pe pasarelă, şi a deschis portavocea. 

- Bate un vânt puternic! spuse el, ne-ar fi fost mai 
prielnică o briză uşoară! 

Sprijinindu-se de metalul umed al balustradei. 
Marshall cercetă cu binoclul de noapte suprafaţa mării. 
Valurile erau scurte, nărăvaşe şi o ceaţă de picături fine 
trece peste prova. 

- Postul central, către pasarelă! Vocea lui Gerrard era 
calmă, prea calmă. 

- Miezul nopţii, sir. 

- Foarte bine. A 

Marshall reluă cercetarea cu binoclul. Incepea să se 
întrebe dacă nu se acordase prea mult credit agenţilor, 
cu privire la generalul italian. Dar curând a distins, abia 
vizibilă prin ceața de picături fine, o mică licărire 
luminoasă. 

Blythe o zărise. 

- Este semnalul convenit, sir. 

- Bine. Răspunde „Primit” şi spune căpitanului Hart să 
urce pe pasarelă. 

Marshall auzi ritmul sacadat al unui motor pus în 
funcţiune. Ambarcaţia generalului italian se oprise un 
timp pentru a aştepta miezul nopţii. Hart a sosit lângă 
el, maţele îi ghiorţăiau atât de tare că întreceau 
zgomotul valurilor. 

- Italianul vine în babord, sir. 

În vocea lui Blythe se simţea o oarecare neîncredere. 

- Dacă nu bagă de seamă, o să dea peste noi! 

- Dă ordin lui Cain să-şi urce oamenii pe punte! Să ia 
cu ei apărătoarea! 


Apoi Marshall se adresă lui Hart 

- Te simţi mai bine? 

Căpitanul aprobă din cap. 

- În aer liber, merge... mi-e ceva mai bine! 

- Perfect, vei servi ca interpret. 

Ambarcaţiunea italiană se deplasa pe valuri, într-o 
prudentă apropiere în diagonală, judecând după profilul 
ascuţit, era destul de rapidă. 

- Pe puntea ei, cineva a început să vorbească într-un 
megafon. 

Hart a tradus: 

- Generalul declară că nu poate părăsi bordul, cere să 
meargă ai noştri pe vedetă. 

Cu binoclul la ochi, Marshall observa nava italiană, 

- De ce această schimbare? Intreabă-i! 

A venit răspunsul, tradus de Hart, cuvânt cu cuvânt: 

- Spune că nu departe spre nord patrulează două 
nave. Vin dintr-un port italian... De două zile se tot 
plimbă prin zonă. 

Marshall înţelegea prudenţa generalului: nu vroia să 
rişte ca vedeta să fie surprinsă de o navă italiană, în 
timp ce el s-ar afla la bordul unui submarin inamic. Unul 
câte unul, mateloţii lui Cain ieşeau prin tambuchi. 
Marshall ordonă lui Blythe: 

- Coboară şi pune-l pe comandorul Browning la 
curent! 

Semnalizatorul îl privi, nedumerit: 

- Eu, sir? Marshall zâmbi: 

- Vrei să mă duc eu şi să rămâi dumneata aici ca să 
conduci operaţiile? 

Pe punte se alinia un şir de mateloţi cu baloane de 
acostare pregătite pentru primul contact cu vedeta. Cu 
un concert de hârâieli, vedeta s-a lovit de apărătoare. 
Marshall zări figura timonierului italian, slab luminată 
de lampa busolei. Execută manevra de acostare. Se mai 
vedeau câteva siluete, puţin numeroase. Evident, 
generalul limita riscurile. 

- Aici Browning! 

Marshall se plecă asupra portavocei. 


- După câte înţeleg, cere să merg eu pe nava lui! 

- Cred că trebuie să acceptăm, sir. 

- Bine. lau cu mine pe Travis şi pe Hart! De acord? 

Se auzi exclamaţia lui Hart: 

- Poftim, asta îmi lipsea! 

Curând, respirând greu, Browning apăru pe pasarelă. 

- Sunt gata. 

- Vă vor însoţi şi câţiva oameni înarmaţi, sir! spuse 
Marshall. 

- Nici gând! 

Cu un gest energic, Browning îşi îndesă şapca. 

- Nu iau cu mine nici pe Simeon. Nu vreau să complic 
lucrurile îmbarcând jumătate din Royal Navy pe această 
drăcie italienească. Lucrurile sunt destul de complicate 
şi aşa! 

Marshall n-a insistat şi l-a condus pe Browning spre 
scară. Raționamentul bătrânului ofiţer părea just. În 
orice caz. acum vedeta era bine legată de submarin şi, 
la nevoie cu două sau trei grenade putea fi scufundată. 
Dar nu era deloc liniştit că Browning se ducea însoţit 
doar de Travis şi de Hart. 

- Dealtminteri, murmură Browning, am cu mine 
revolverul. 

S-a oprit, înainte de a pune piciorul pe scară. Figura îi 
strălucea de satisfacţie. 

- Şi îţi mulţumesc, băiete! Ştii de ce. 

A coborât. Marshall şi-a reţinut răsuflarea când cei 
trei inşi, pe jumătate susținuți, pe jumătate împinşi au 
trecut, pe deasupra unei efervescenţe de spumă, 
spaţiul strâmt şi periculos care separa cele două nave. | 
s-a părut că unul din cei trei i-a adresat un semn cu 
mâna înainte de a dispărea în mica timonerie a vedetei. 
Probabil Browning, poate Hart. 

Când s-a întors la pasarelă, tocmai se auzea o voce 
de la postul central. Simeon cerea permisiune să urce. 
Marshall îşi reţinu un surâs, amintindu-şi cum o aseme- 
nea cerere fusese respinsă de Browning. 

- De acord. 


Sosi Simeon, înfofolit în impermeabil, cu gulerul 
ridicat. 

- Au plecat? întrebă el, cu ciudă. 

- Da. 

- Timp pierdut! 

Părea că aşteaptă o discuţie. Cum Marshall păstra 
tăcerea, Simeon reluă: 

- Dacă m-ar fi ascultat! 

- Postul central către pasarelă, ecouri rapide la nord 
de noi, sir. Dar foarte slabe şi cu multe interferenţe. 

După o pauză. 

- Deocamdată, par fără importanţă. 

Revenit la postul său, Blythe merse la pupa pasarelei 
şi ascultă câteva secunde cu mâinile până la urechi. 

- Cred că sunt două nave de patrulare, sir! Tot iritat. 
Simeon replică: 

- Puțin probabil să vină încoace. Se vor dirija mai 
curând spre insula Ustiea, după câte ştiu, asta e ruta 
lor. 

A intervenit Marshall: 

- Semnalizatorul ne spunea doar părerea lui. 

- Din moment ce sunteţi de acord... spuse Simeon, 
mai calm.. 

Marshall reflectă totuşi la cele două nave reperate de 
ASDIC. Rapide şi probabil mici. Poate că nu dispuneau 
de aparate de detectare la mare distanţă. Pe această 
mare agitată, nu prea departe de țărm, considerau că, 
deocamdată, nu-i paşte vreun pericol. 

Inamicul posedă, probabil, avioane echipate cu 
radaruri asemenea celor folosite de avioanele Royal Air 
Force. Aparate care le-au fost fatale multor submarine 
noaptea la suprafaţă. Dar era îndrituit să creadă că 
aceste aparate erau mai curând utilizate în sudul Italiei, 
sau cât mai aproape de zona prezumtivă a unor 
iminente debarcări aliate. 

- Le aud, sir! anunţa un om de veghe. 

Ca Blythe adineaori, Marshall îşi făcu mâinile pâlnie la 
urechi. 

- Sunt departe. 


Se auzea doar ca bâzâitul unui roi de albine, zgomot 
pe care Marshall îl cunoştea, îl auzise deseori când 
escadrilele britanice de vedete torpiloare ieşeau pentru 
raiduri nocturne de-a lungul coastelor. 

- Mă întreb ce fac acolo? exclamă Simeon. 

Nu se referea la cele două nave, ci la Browning şi la 
însoțitorii lui. 

Nu i-a răspuns nimeni. Gerrard chemă din nou, 

- Ecourile se deplasează de la est spre vest, şi scad în 
intensitate. 

- Mulţumesc. 

Simeon judecase just, vasele de patrulare urmau un 
traseu prestabilit şi-şi îndeplineau conştiincios 
programul, la nevoie acceptau o confruntare, dar n-o 
căutau. 

Simeon privea spre vedeta generalului şi nu-şi 
ascundea ciuda: 

- Probabil îşi evocă amintiri din celălalt război! Dacă l- 
aş avea eu în faţă pe acest macaronar! 

Din nou, Gerrard, în portavoce: 

- Postul central, către pasarelă. 

- Aici pasarela, ascult. 

- Ofiţerul cu torpilele doreşte să urce ca să vă 
vorbească, sir. 

- Un necaz? 

Gerrard a ezitat, înainte de a răspunde: 

- Prefer să vă comunice el însuşi despre ce este 
vorba, sir! 

- Foarte bine, Buck a apărut gâfâind, cât pe-aici să 
alunece pe grătarul incomod al punţii. 

- A dispărut din careu pistolul Very“, sir! Presimţeam 
ceva, nu ştiu, de ce, şi m-am dus să controlez... 

- Era în grija dumitale! exclamă sever Simeon şi 
trebuia să verifici mereu dacă este la loc sigur! 

Buck replică, acru: 

- Noi nu suntem niciodată la loc sigur! 

- Sir, strigă omul de veghe din babord, cei de pe 
vedetă s-au încăierat! 


Dându-i la o parte pe Buck şi Simeon, Marshall a 
alergat la balustradă. Lângă timoneria vedetei se 
vedeau câţiva inşi, dintre care unul lovea din exterior 
cu pumnul în uşă, s-a auzit un zgomot de sticlă spartă şi 
strigăte. Apoi, prin uşa opusă a apărut un om alergând 
spre pupa, cu un braţ ridicat în sus. 

A urmat un pocnet înfundat şi, după câteva secunde, 
s-a înălţat în văzduh o rachetă luminoasă care a 
explodat, reliefând cu reflexe argintii marginea de jos a 
norilor. 

- E Travis! strigă Marshall, împuşcă-l Cain! 

Pe puntea îngustă a vedetei au mai apărut şi alte 
siluete. La lumina produsă de rachetă, Marshall a zărit 
strălucind capul chel al lui Browning. Bătrânul ofiţer se 
zbătea să scape de îngrămădeala de la uşă ca să se 
repeadă sa-l prindă pe Travis. Acesta, aplecat şi cu 
părul fâlfâind în vânt reîncărca pistolul. 

- Nu pot trage, sir! strigă Cain. Risc să nimeresc pe 
altcineva! 

Browning s-a sprijinit cu spatele de o gură de 
ventilaţie ca să-şi scoată revolverul din buzunar. Se 
vedea cum Travis îi striga ceva, dar vorbele nu se 
înțelegeau în vacarmul ce domnea pe vedetă. Travis a 
ridicat pistolul, un surâs îi dezvăluia dinţii, poate 
râdea... 

- Postul central, către pasarelă ecouri la zero-zece- 
zece, sir. 

- Se apropie. 

- Numai nişte orbi n-ar fi văzut lumina rachetei! 
strigând Blythe, consternat. 

În momentul când Travis apăsă din nou pe trăgaciul 
pistolului Vers, Browning, care se lăsase pe genunchi pe 
punte ca să ochească mai bine, l-a împuşcat. S-a 
produs o învălmăşeala de oameni cu figuri deformate 
de spaimă şi mânie. Travis se prăbuşi şi a doua rachetă 
explodă în spatele micii timonerii, declanşând o minge 
de foc. 

În momentul următor, întreaga punte a vedetei era în 
flăcări. Prin gurile de drenaj curgea petrolul aprins şi 


Marshall văzu doi mateloţi, mai curând două torţe 
umane, aruncându-se urlând în mare. 

Vocea lui Gerrard devenea tot mai insistentă. 

- Ecourile se apropie rapid, sir, trebuie să ne îndepăr- 
tăm. 

Geamul timoneriei vedetei s-a spart în ţăndări din 
cauza căldurii, timonierul s-a răsucit ca un derviş în 
transă, într-o agonie groaznic de privit. O nouă explozie, 
incendiul creştea în intensitate, limbi de foc se aplecau 
periculos spre submarin, atingându-i, aproape, bordajul. 
Parâmele de legătură au început să ardă ca fitilele de 
bumbac muiate în petrol lampant. 

- Sir! strigă Blythe cu voce  înspăimântată, 
comandorul s-a prăbuşit! 

Sub privirea înspăimântată şi neputincioasă a lui 
Marshall, Browning s-a ridicat cu greutate, a încercat să 
meargă, parcă ezitând, şi se prăbuşi în mijlocul 
flăcărilor, căzând, probabil, într-o gaură deschisă în 
punte de explozia unui rezervor de carburant. A 
dispărut, n-a apucat nici măcar să strige. 

Briza şi valurile îndepărtau acum mica vedetă în 
flăcări, cu corpul adânc intrat în apă. O perdea de aburi 
ascundea oribilul spectacol. Totuşi, la prova, Marshall a 
distins o siluetă cuprinsă de flăcări, i s-a părut că-l 
recunoaşte pe căpitanul Hart. Apoi, cu o imensă 
sfârâială, vedetă a dispărut, înghițită de valuri. 

- Toată lumea coboară! strigă Marshall, nu rămâne 
nimeni pe punte! 

Simeon era în spatele lui, striga ceva, aproape urlă: 

- De ce a făcut ăsta? De ce? 

- Poate pentru că dumneata l-ai montat! Şi împingân- 
du-l spre scară, Marshall adăugă: 

- lar acum coboară! 

Pe punte, oamenii lui Cain se îngrămădeau la 
tambuchiul de coborâre fără un cuvânt, înmărmuriţi de 
teribilul spectacol la care asistaseră. Marshall a mai 
privit o dată în direcţia vedetei. Pe marea întunecată nu 
se mai vedea decât un nor de aburi. S-a aplecat asupra 
unei portavoce: 


- Coborâm! Urgent! 

Marshall a închis portavocele şi a părăsit pasarela, 
adânc impresionat de cumplitul sfârşit al lui Browning. 
Ajuns în postul central, ordonă sec. 

- Coborâre la o sută optzeci de metri! Drum doi-opt- 
zero! 

Încordându-şi braţele puternice, Starkie roti timona. 
Corpul navei protestă cu un geamăt ascuţit, în timp ce 
submarinul continua să intre în imersiune. Mai jos! Tot 
mai jos! Indiferente, acele indicatoarelor de adâncime 
se deplasau pe cadrane. 

- Cap doi-opt-zero, sir. 

- Inchideţi pereţii etanşi! Ne putem aştepta, probabil, 
la o lansare de grenade. 

Se auzeau bipurile regulate ale ASDIC-ului, dar 
Marshall le ignoră. Percepea mersul rapid al celor două 
nave invizibile, chiar fără să le audă ecourile. 

- O sută optzeci de metri,sir . 

Abia acum, Marshall privi la Gerrard: 

- Reduceţi viteza. Amândouă maşinile încet! 

Printre aparate şi instrumente, urmărind indicatoarele 
de imersiune, Marshall se gândea numai la Browning, i 
se părea că mai este încă pe navă. Şi-a strâns pumnii, 
căutând să-şi stăpânească simţământul de mânie 
neputincioasă. 

- Ecourile se apropie mereu, sir, două nave de 
patrulare, probabil rapide. 

- Bine, spuse Marshall, privind compasul giroscopic, 
curând vor trebui să-şi încetinească drumul, pentru că 
zgomotul lor propriu să nu acopere ecourile prinse în 
ASDIC. 

Marshal s-a mirat că a reuşit să-şi păstreze vocea 
calmă şi, din nou, îl privi pe Gerrard. Îl vedea din profil: 
părea dus pe gânduri, fără îndoială necăjit că U-192 nu- 
şi îndeplinise misiunea. Nu era, totuşi, ultimul angaja- 
ment, aşa că, poate altă dată... 

- Ce întâmplare! 

Era vocea lui Simeon. Marshall îl privi întrebându-l 
rece 


- Doreşti ceva? 

La rândul lui, Devereaux îl invită: 

- Poate vă aşezaţi aici, lângă masa cu hărţi... 

Simeon îl fulgeră cu privirea: 

- Vezi-ţi de treabă! N-am nevoie să mi se spună ce 
am de făcut! 

Marshall se sprijini de suportul periscopului şi privi la 
Simeon gândind: „N-ai nevoie să ţi se spună! Dar dacă 
scăpăm teferi din buclucul ăsta, am să-ţi spun eu 
multe! Şi încă pe faţă!” 

Trei minute mai târziu, explodau în apropiere primele 
grenade antisubmarin. 


CAPITOLUL 16 
A DOUA ZI 


La prima explozie corpul submarinului a scrâşnit din 
toate încheieturile şi Marshall observă câţiva mateloţi 
schimbând priviri pline de îngrijorare, nu-şi luau ochii de 
la indicatoarele de adâncime. De când luase comanda 
lui U-192, niciodată nu coborâseră atât de adânc. 

Primul atac a fost executat de o singură navă. 
Probabil că a doua se îndepărtase aşteptând rezultatul 
şi pentru ca ASDIC-ul propriu să nu se interfereze cu 
zgomotele de la elicea celeilalte nave. 

- Se apropie ecouri din pupa noastră, sir. 

Marshall nu a reacţionat, atent doar la indicatoare. 

- O sută optzeci de metri, sir. 

- Ecourile se apropie rapid, sir. 

La o adâncime atât de mare, ecourile nu mai erau 
aceleaşi, obişnuitul „bip-bip-bip” metamorfozându-se în 
„Scrump-scrump-scrump”. Cu degetele încleştate pe 
suportul aparatului, Marshall îşi imagina grenadele ina- 
mice alunecând pe şinele de lansare, apoi coborând 
spre fundul mării, cu zece picioare pe secundă. 

- Banda stânga”! ordonă el. Amândouă cu toată 
viteza înainte! 

Ascultătoare, nava răspundea prompt. Frenzel 
manevra levierele, asemenea unui interpret cântând la 
orgă. 

- Cârma zero! Ţine-aşa! 

- Cârma zero, sir. Drum doi-doi-zero. 

Vocea lui Starkie era calmă. 

Mai multe grenade au explodat simultan, zguduind 
violent corpul navei. Submarinul s-a aplecat pe o parte, 
s-a scuturat ca un cal nărăvaş, apoi şi-a revenit. Fire de 
vopsea scuturată zburau în lumina becului. 


Marshall asculta atent. Uruitul motoarelor străine se 
atenua. Navele inamice se îndepărtau, fără îndoială 
pentru a pregăti un nou atac. 

Devereaux privea spre plafon, parcă se aştepta să-i 
cadă ceva în cap. Marshall îi spuse: 

- Trasează cât mai corect prin calcul drumul navei, nu 
pune prea multă bază pe indicaţiile ultrason! 

Îl privi pătrunzător 

- Dacă eşuăm, nu ţi-o voi ierta! Devereaux dădu din 
cap înghițind în sec. 

De câtva timp, Simeon îl observă pe Marshall şi-l 
interpelă scurt 

- Ce faci? N-ar fi mai bine să stăm aici liniştiţi până 
când ăştia renunţă? 

Dar Marshall asculta atent un anunţ al operatorului 
ASDIC 

- Ecourile se apropie dinspre babord, sir. 

Apoi răspunse lui Simeon 

- Nu cred. După cât pare, avem de-a face cu vedete- 
torpiloare. Acestea nu urmăresc decât să ne imobilizeze 
până în zori. Atunci vor primi întăriri, şi încă multe! Nu e 
cazul să aşteptăm. 

Blythe se sprijini cu o mână de dulapul cu pavilioane 
şi murmură 

- lar încep ! 

Sus, deasupra lor, uruitul motoarelor s-a amplificat 
apoi s-a estompat din nou. De astă dată, grenadele au 
explodat mult mai aproape, provocând submarinului o 
violentă ambardee. Corpul navei a pârâit îngrozitor şi 
Gerrard lupta să-şi menţină echilibrul. Marshall ordonă: 

- larăşi la nouăzeci de metri! Încet înainte! Gerrard 
înghiţi în sec, repetă ondinele, apoi se adresă lui 
Marshall: 

- Urcăm, sir. 

- Da. Să nu-i lăsăm să ne afle exact poziţia! Ascultă 
atent zgomotul aerului comprimat, care, ia început, 
acoperea duduitul motoarelor inamice. 

- Nouăzeci de metri, sir. 

- Bine! Ţine aşa! 


Marshall se apropie rapid de masa cu hărţi, lângă 
Devereaux. Foarte palid, acesta transpira de încordare. 

Puntea s-a balansat încet, sub efectul exploziei unei 
singure grenade, probabil destul de îndepărtată. Un 
matelot scoase un fluierat, exprimându-şi îngrijorarea. 
Marshall studia harta. 

- Douăzeci de grade tribord! 

- Drum trei-zero-zero ! 

ÎI observă pe Devereaux cu coada ochiului, în timp ce 
acesta urmărea cârma. 

- Ne trebuie mai mult spaţiu de manevră. 

Din nou lângă periscoape, aşteptă, numărând 
secundele. S-a auzit un dublu „bang”, mai apropiat, dar 
foarte distinct. Dispăreau ecourile exploziilor şi se 
auzeau bătăile motorului celeilalte nave. Nu avea 
nevoie de indicaţiile ASDIC-ului ca să înţeleagă. 
Inamicul îşi schimba tactica. Se adresă lui Gerrard: 

- Ce părere ai, câte grenade poate duce fiecare 
navă? 

Gerrard şi-a strâns buzele, reflectând 

- Cam o duzină, sir, n-au mai mult loc la bord. 

Brusc, s-a auzit un zgomot nou, continuu, insistent 
că atunci când un fir de sârmă se freacă de un perete 
metalic. 

- Doamne, strigă Gerrard de astă data ne-au detectat 
ferm! 

- Din nou la o sută optzeci de metri! ordonă Marshall. 

Apoi privi la Devereaux, pe a cărui figură se citea 
spaima, şi-l încurajă cu un surâs: 

- Fii calm, şi vezi-ţi de calcule! 

înaintând alăturat, ca doi ogari lansați în urmărirea 
aceluiaşi iepure, cele două nave au tăiat în diagonală 
drumul U-Boot-ului. 

A reînceput lansarea de grenade, mai intensă. Şase 
au explodat pe rând, ultimele două cu violenţă. Pupa s- 
a ridicat atât de mult, încât, cu toate eforturile, cei de la 
cârmele orizontale abia mai puteau frâna coborârea 
navei. 


Acele indicatoarelor se roteau nebuneşte, submarinul 
emitea gemete disperate, pitura de pe pereţi se detaşa 
în pelicule şi unul din oamenii de veghe, sprijinit de 
scara turelei, strigă înspăimântat: 

- Doamne, se îndoaie scara! 

Apucând de umeri pe un timonier de la cârmă, 
aplecat aproape la orizontală, Gerrard striga, 

- Ţine bine, Kennan! Ţine bine! 

Când acele aparatelor s-au stabilizau, indicatoarele 
de adâncime arătau două sute de metri. Aerul părea să- 
şi fi modificat consistenţa, solidificat, parcă, de teribilă 
presiune ce apăsa asupra lor. Cu un surâs de 
satisfacţie, Marshall se adresă lui Gerrard: 

- Pe lângă imersiunea de acum, prima noastră probă 
de adâncime a fost o joacă de copil ! 

Incerca să glumească, dar fără tragere de inimă. La 
fel ca ceilalţi, a tresărit când nava a scos un geamăt 
sfâşietor. Potrivindu-şi mai întâi glasul, Devereaux a 
anunţat: 

- Ne aflăm la şase sute de fathomi, şi acum avem 
destul spaţiu de manevră. 

Marshall îl căuta cu privirea pe Simeon. Surprins, l-a 
descoperit stând jos pe podea, cu spatele sprijinit de 
perete, privind fix, ca hipnotizat, la îngusta porţiune de 
podea dintre picioarele sale. 

- Ecourile se apropie din urmă noastră, sir. Marshall îl 
bătu pe Simeon pe umăr 

- În locul dumitale, m-aş ridica în picioare. Dacă 
următoarea salvă de grenade explodează în apropiere, 
şocul poate să-ţi rupă coloana vertebrală! 

Aproape imediat s-a auzit vocea lui Gerrard: 

- Mi se pare că salva asta de grenade coboară mai 
încet ca celelalte! 

Toţi au ridicat ochii spre plafon, ca şi cum puteau 
străpunge cu privirea grosimea oţelului. Erau conştienţi 
de enorma coloană de apă de deasupra şi de abisul 
întunecat de sub picioare. 

Nu se mai auzea ritmul normal al ASDIC-ului navei de 
patrulare, ci un nesfârşit, monoton „srum-srum-srum”. 


- Ecourile sunt mai rapide sir! 

Marshall privi în jur la toţi cei din postul central şi se 
întreba cum se comporta restul echipajului din celelalte 
compartimente ale submarinului. Fără îndoială, toţi ştiu 
de ce motoarele inamice băteau acum mai repede. 
După lansarea grenadelor, cele două nave se 
îndepărtau în grabă ca să nu aibă ele însele de suferit 
din cauza exploziilor. 

Exploziile au fost trei, aproape simultane. Cu sângele 
îngheţat în vine, şi sprijiniți de pereţii navei, zgâlţâiţi cu 
furie, marinarii, aproape asurziţi, au fost copleşiţi de un 
vacarm ca de avalanşă. Becurile s-au spart, cioburi de 
sticlă au zburat în toate direcţiile, peste tot a plouat cu 
piese metalice smulse din aparatele dislocate, lovind pe 
oamenii cărora li se părea că totul e pe cale să se 
sfarme. 

- Porniţi iluminatul de avarie! 

Marshall alunecă pe cioburi de sticlă şi auzi o voce 
care cerea ajutor. La lumina tremurătoare a becurilor 
de avarie, el a observat pe ecranele indicatoarelor de 
adâncime o nouă lentă deplasare a acelor. U-192 se 
afla acum la şapte sute de picioare sub nivelul mării. De 
necrezut, rezistase la presiunea conjugată a mării şi a 
exploziilor. Marshall privi la ceasornicul de perete, 
trecuse de ora trei dimineaţa, atacul dura de mai bine 
de două ore. Curios, i se părea că începuse doar de 
câteva minute 

- Asieta noastră este în regulă, sir, spuse Gerrard cu 
voce cam sugrumată. 

Ofiţerul secund părea pe punctul de a-şi pierde 
cumpătul. 

- Foarte bine! răspunse Marshall lui Gerrard, ţine aşa! 

Apucă pe Gerrard de braţ şi continuă, căutând să 
domine vacarmul 

- Ştiu că vei fi în stare, Bob! 

Doar cu un gest de asigurare, fără un cuvânt, Gerrard 
şi-a întors privirea la aparatele sale. Marshall a adăugat: 

- Cere rapoarte de la toate compartimentele. 


Unul dintre oameni s-a apropiat de telefon şi a ridicat 
receptorul ca să execute ordinul. Incă zăpăciţi, toţi îşi 
reluau posturile, păşeau fără siguranţă, îşi târau 
picioarele ca nişte bătrâni. 

Curând, un mecanic anunţă: 

- In camera maşinilor nu sunt avarii şi nici răniţi, sir. 
Motoarele sunt intacte. 

Cu casca la ureche, matelotul de la telefon comunică, 
la rândul lui: 

- Locotenentul Buck anunţă că totul este în regulă în 
compartimentul prova, sir, doar un om şi-a scrântit 
încheietura mâinii. 

Au venit şi alte rapoarte, toate pozitive. Dar zgomotul 
motoarelor inamice se auzea din nou, cele două nave 
începeau un nou rondou, undeva la tribord. 

Simeon traversă postul central şi, fără să ţină seama 
de prezenţa celorlalţi, îl interpelă pe Marshall cu voce 
şuierătoare 

- Scoate-ne de aici! Măreşte viteza, fă ce ştii. Dar 
scoate-ne de-aici! 

Marshall îl privi cu răceală: 

- Mi se pare că mai mult ţi-e grijă de persoana dumi- 
tale! 

- Ecourile se apropie mereu din tribord, sir. Marshall 
n-a clintit. 

- Viteza, declară el, am s-o măresc curând, când vom 
ieşi la suprafaţă, nu înainte. 

- Ecourile au încetat, sir. 

Operatorul ASDIC s-a întors şi el pe jumătate, pe 
scaun, când l-a auzit pe Simeon exclamând, 

- La suprafaţă? Eşti nebun de legat! Vrei să ne omori 
pe toţi? Asta vrei? 

Tot imperturbabil, Marshall, a replicat: 

- Inamicul a stopat. Asta înseamnă că va sta imobil 
un timp, probabil că proiectoarele lui cercetează marea, 
căutând rămăşiţe, pete de păcură sau poate cadavre. 
Din cauza asta rămânem aici, la adâncime. Consemn de 
tăcere completă, până vor pleca. 

Cu ochii ieşiţi din orbite, Simeon strigă, 


- Şi dacă nu pleacă? 

- Atunci, vom fi obligaţi să rămânem aici până mâine 
seară. 

Simeon a trebuit să aştepte ca să-şi recapete 
respiraţia înainte de a protesta, 

- Până mâine seară? Incă o zi la fel cu asta? 

- Intre timp, spuse Frenzel cu ton sec, ei vor chema şi 
alte nave mari într-ajutor: 

Privi la Simeon cu dezgust: 

- Aşa că nu vom fi lipsiţi de companie! 

Marshall s-a apropiat de Simeon: 

- Te sfătuiesc să te stăpâneşti! Imi... 

- Au pornit din nou motoarele! se auzi strigând 
Gerrard. 

Toţi s-au privit surprinşi. Duduitul monoton al 
motoarelor s-a amplificat apoi a început să scadă şi 
curând a dispărut. Marshall respiră uşurat. 

- Peste zece minute, spuse el, începem să urcăm şi 
vom căuta să observăm ce se întâmpla la suprafaţă. 

Menţinându-se, cu greu, în picioare, se sprijini de 
scara turelei. lIntr-adevăr, sub enorma presiune 
suportată de cocă, scara se îndoise la partea de sus. 
Omul de veghe avusese dreptate. 

Cele zece minute au părut de douăzeci de ori mai 
lungi decât cele două ore cât a durat atacul. Nimeni nu 
vorbea. În afara uruitului generatoarelor şi, din timp în 
timp, a unui geamăt al cocii, tăcerea era absolută. 

Marshall aruncă o privire la ceas, dar ochii îi erau 
înceţoşaţi de oboseală. Şi ştia că aceasta va creşte şi 
mai mult până îşi va fi scos echipajul la liman. În 
prezent, era singurul lucru care îl obseda. Îşi aminti de 
Browning, îi revedea figura în momentul când bătrânul 
ofiţer, gata să treacă pe vedeta italiană, îi spusese 
„Mulţumesc, băiete, ştii de ce.” La ce făcuse aluzie? 
Poate la faptul că regăsea în Marshall pe fiul pierdut. 
Poate că aceasta era explicaţia. 

S-a apropiat de Gerrard 

- Pregăteşte să începem a urca la adâncime perisco- 
pică, Bob! Dar mai înainte, avertizează toate comparti- 


mentele! Se prea poate ca inamicul să se repeadă la 
noi îndată ce vom fi mai aproape de suprafaţă. 

Când U-Boot-ul a ajuns la adâncimea periscopică, 
Marshall constată că marea era pustie. l-a spus lui Buck 
să-l înlocuiască la periscop, s-a apropiat de timonă şi a 
luat în mână microfonul reţelei interfon. Cu degetul pe 
butonul de comandă a stat un moment pe gânduri, 
nehotărât încă ce să spună şi cum să spună. In fine, a 
început: 

- Aici comandantul. Ştiţi toţi, am fost atacați, am 
trecut o noapte groaznică. Dar poate că unii dintre voi 
încă n-aţi aflat că l-am pierdut pe comandantul 
Browning, Gură-Mare, pentru cei mai mulţi dintre voi. 
Trebuie să ştiţi că a murit îndeplinind o misiune despre 
care credea că merita să fie întreprinsă, cum eu însumi 
credeam şi continui să cred. 

S-a tras deoparte ca să-şi ascundă faţa de cei din jur. 

- Dacă mai era cu noi, sunt sigur că ar fi fost primul 
să vă felicite pentru felul cum v-aţi comportat. O fac în 
locul lui, vă mulţumesc tuturor, din toată inima! 

A luat degetul de pe butonul microfonului şi ordonă 
scurt: 

- Deschideţi capacul inferior! Trecem pe diesele, 
începem să încărcăm acumulatorii. Dar mai întâi am să 
arunc o privire pe suprafaţa mării. 

Ceva mai târziu, când se îndrepta spre scara turelei, 
Frenzel îi tăie drumul. 

- Ce se întâmpla, Frenzel? 

Acesta îl privi direct în ochi şi, cu sinceră gravitate, îi 
spuse: 

- Voiam doar să vă mulţumesc, sir, în numele între- 
gului echipaj! 

Marshall puse piciorul pe prima treaptă şi privi în sus, 
spre turelă. Crezuse că nu va mai urca niciodată pe 


acea scară. 
* 


x * 


La Alexandria, încăperea era aceeaşi, dar fără 
Browning la birou şi lui Marshall i-a părut cu totul 
diferită. 

Instalat într-un fotoliu de trestie, Marshall încerca să 
se destindă, surprins că nu mai era obosit. Chiar în acea 
dimineaţă, submarinul lui acostase alături de nava 
bază. Acum era seară şi ziua fusese lungă. 

In cameră se mai aflau încă patru inşi, şeful de Stat 
Major, doi locotenenţi aferaţi şi un personaj important, 
contraamiralul Dundas, principal ofiţer de legătură între 
serviciile de contraspionaj englez şi american. Cu 
vestonul de stofă fină, gri închis, acesta părea mai 
curând un profesor pensionar, decât ofiţer superior în 
activitate. 

Curând după ce plecase de la bord, Marshall predase 
un raport preliminar în mâinile unui ofiţer de pe nava 
bază. Fără îndoială, fusese convocat pentru discutarea 
lui. 

Contraamiralul îşi împreună mâinile şi privi lung la 
Marshall prin ochelarii cu ramă groasă. 

- Misiunea lui Browning putea foarte bine reuşi. El era 
un ofiţer foarte abil, lucru-cunoscut de multă vreme, de 
când era tânăr. 

Şeful de Stat Major luă cuvântul. Avea figura obosită 
ca şi cum nu mai dormise nici o oră de când Marshall 
anunţase prin radio că se întorcea şi că misiunea 
eşuase. 

- Am primit în ultimul timp o mulţime de informaţii. 
Hitleriştii acumulează stocuri enorme de proiectile 
teleghidate şi unele din acestea sunt mai mari şi mai 
eficace decât cel pe care Marshall l-a văzut în acţiune. 

Vocea îi deveni mai gravă: 

- În tot ce vom întreprinde în viitorul apropiat, trebuie 
să ţinem seamă de această nouă armă. Desigur, când 
vom fi implantat serioase forţe în teritoriul inamic, când 
vom fi capturat şi reorganizat baze de avioane şi vom fi 
asigurat aprovizionarea normală a trupelor debarcate, 
cu susţinerea din partea lui Royal Air Force şi a 
artileriei, vom fi în măsură... 


A tăcut, întrerupt de Dundas: 

- Pentru o cât de mică şansă de a reuşi debarcarea în 
Sicilia, trebuie neapărat să reducem la minimum 
folosirea acestor noi proiectile teleghidate. 

- Comandorul Browning era de aceeaşi părere, sir, 
spuse Marshall. 

Privindu-l intens pe Marshall, Dundas continuă: 

- Trebuie să fii pus la curent cu toate. Peste trei 
săptămâni şi patru zile, începând de mâine dimineaţă, 
va avea loc debarcarea, operaţia denumită codificat 
Husky. 

Marshall privi la hărţile de pe pereţi, care ascundeau 
dansatoarele egiptene. Prin minte i se derulau imagini: 
distrugătorul scufundându-se într-o clipită, cu fiul lui 
Browning la bord, vedeta italiană în flăcări, Browning 
bărbierit proaspăt pentru întâlnirea cu generalul italian. 
Dar Dundas continuă: 

- Nu uităm micul depozit de proiectile deja constituit 
în Sicilia şi va fi sarcina primelor noastre valuri de 
comando-uri că să-l neutralizeze. Dar stocul de pe 
continent rămâne problema cea mai arzătoare. Dacă nu 
facem nimic contra lui, nu ne rămâne altceva decât să 
amânăm dezbaterea. Poate chiar să renunţăm. 

Marshall se ridică şi se apropie de una dintre hărţi. 

- Cunoaşteţi amplasamentul acestui stoc de pe conti- 
nent? 

- Desigur, nebunul ăla de Travis ne-a dat informaţii, 
confirmate ulterior de proprii noştri agenţi. Depozitul 
este în golful Polieastro, la Nestore, un port recent 
construit, dispunând de bune legături, rutiere şi 
feroviare. Asamblate mai la nord, acolo unde lucra 
Travis, proiectilele din acest depozit sunt transportate 
la diverse sectoare militare. Pe mare, Nestore se află la 
o sută şaizeci de mile de Palermo. Îndată ce se va fi 
lămurit asupra veritabilelor noastre intenţii, pentru 
inamic va fi o simplă joacă să transfere tone de 
proiectile de la un loc la altul. Oare toate manevrele la 
care am recurs pentru al face pe inamic să creadă că 
vom debarca în Grecia vor fi fost zadarnice?! 


Tăcut şi atent, Marshall examină harta. Nestore era 
reprezentat doar ca un mic sat de pescari, de care nu 
auzise încă vorbindu-se. 

Ghicindu-i parcă gândurile, şeful de Stat Major 
apropie, dând explicaţii lui Marshall 

- Nemţii au transformat sătucul într-o adevărată 
fortăreață. Populaţia băştinaşă a fost în mare parte 
evacuată, portul este folosit numai în scopuri militare. 
După informaţiile noastre, proiectilele sunt aduse pe o 
mică linie ferată simplă până la o nouă dană, de unde 
sunt ambarcate direct la bordul navelor care le 
aşteaptă. Nu ştim prea multe despre apărarea 
antisubmarin, dar sigur că exista o estacadă”!, mai 
multe posturi de observare, şi de pe mare, italienii 
asigură patrularea antisubmarin douăzeci şi patru de 
ore din douăzeci şi patru. Pe scurt, situaţia nu este 
deloc încurajatoare. 

- Dacă reuşea planul lui Browning, spuse Dundas, 
lucrurile se petreceau altfel. Cu depozitul din Sicilia 
făcut de la început inutilizabil şi o dată trupele noastre 
debarcate, nemţii şi-ar fi văzut dispozitivele lor date 
peste cap. 

- Ce credeţi, sir, interveni Marshall, despre un atac 
prin bombardament aerian? 

Afară, pe o navă de război ancorată, o fanfară, 
marinărească marca ceremonia coborârii pavilionului, 
„poate în amintirea lui Browning”, gândi Marshall. 

- Imposibil, răspunse şeful de Stat Major, operaţia ar 
fi prea dificilă ca să dea rezultate interesante şi, mai 
grav, ar permite ca inamicul să afle ceea ce în special 
dorim să nu cunoască. Ar fi ca şi cum l-am informa de 
ziua şi ora debarcării. 

Marshall se întoarse lângă scaunul său, dar a rămas 
în picioare, cu mâinile la spate. Îşi aminti de Simeon şi 
se întrebă de ce nu pomenise nimic despre el în 
raportul pe care-l predase. Probabil fiindcă se temuse 
că din cauza antipatiei ce simţea faţă de acest personaj 
nu ar fi fost suficient de obiectiv. Dar acum descoperea 
că nu procedase bine. Dacă, la început, Travis avusese 


intenţia să-i trădeze încă o dată pe englezi, el n-ar fi 
spus nimic despre noul port, Nestore. Şi dacă revenise 
asupra primei sale hotărâri, cauză nu putea fi decât 
Simeon, cu insinuările lui despre Chantal. Şi această 
schimbare a lui Travis, Browning o plătise cu viaţa! 

- Cred, sir, că s-ar putea întreprinde ceva, declară 
Marshall. 

Fără să-şi dea seama, îşi exprimase gândul cu voce 
tare. Dar poate că intrând în cameră era hotărât 
dinainte să accepte dacă i se propunea o misiune, 
indiferent despre ce era vorba. Cei doi interlocutori 
ştiau şi ei acest lucru, dar pregetau să facă ei 
propunerea. 

- Te-ai gândit bine? 

Marshall n-a răspuns direct la întrebarea 
contraamiralului. 

- Sunt mai multe luni, sir, de când dispunem de acest 
U-Boot şi poate că nimeni nu a ştiut cum să-l folosească 
cât mai bine. 

Cei doi stăteau şi-l priveau. Fără să-şi dea seama, 
Marshall începuse să meargă încolo şi-ncoace prin faţa 
biroului care-i aparținuse lui Browning. 

- O ultimă misiune ar fi un prilej ca să-l folosim cât 
mai bine. 

- Şi ne va dovedi că Browning a avut dreptate de la 
început. 

- Da, sir, asta este şi părerea mea. Aş fi bucuros să 
arăt că în planul lui nu era nimic utopic, că nu era o 
pierdere de timp. 

Şeful de Stat Major se adresă contraamiralului: 

- Ce credeţi, sir? 

- Ce cred? 

Dundas îşi frecă bărbia şi continuă 

- Nu avem de ales! Apoi, se adresă lui Marshall: 

- Cu ce te-aş putea ajuta? 

- AŞ dori, sir, să am mâna liberă când ajungem la 
locul cu pricina, să am dreptul de a decide dacă să intru 
în port sau să fac cale întoarsă, în caz că apreciez că 
încercarea este fără speranţă. 


Sprâncenele şefului de Stat Major s-au ridicat uşor, 
dar şi-au revenit când Dundas a răspuns, 

- De acord! 

Apoi se adresă unui locotenent, 

- Telefonează lui Saunders şi spune-i că doresc să 
obţin o convorbire cu generalul Eisenhower în 
următoarele patruzeci şi opt de ore. 

În timp ce locotenentul se grăbea spre uşă, Dundas 
continuă: 

- Ideea dumitale mi se pare excelentă, Marshall. Dar 
pentru o asemenea expediţie pe țărm, îţi trebuie nişte 
oameni. Îţi vom da un comando de treizeci de inşi din 
infanteria marină pe care îi vei înghesui cum vei putea 
în submarin şi pe care îi vei utiliza cum crezi mai bine. 

Marshall îl privi dintr-o parte. Fără îndoială, Dundas 
gândea că bieţii băieţi nu se vor mai întoarce, aşa că 
nu conta dacă va fi confortabilă sau nu călătoria... 

- Evident, mai spuse Dundas, poţi reveni asupra 
deciziei, dar răspunsul precis trebuie să mi-l dai până 
astă seară, căci voi fi obligat să aleg pe altcineva. Cred 
că mă înţelegi! 

Marshall zâmbi: 

- Ţin să îndeplinesc eu această misiune. Am credinţa 
că voi reuşi s-o duc la bun sfârşit. 

Amiralul s-a ridicat şi i-a întins mâna, 

- Nu ştiu ce să-ţi mai spun, Marshall! Credeam că 
cunosc toate formele de curaj, dar al dumitale mi se 
pare cu totul deosebit şi sunt mândru că te-am întâlnit! 

Jenat, parcă, de a-şi fi arătat pe faţă sentimentele, se 
adresă şefului de Stat Major 

- Cred, Charles, că se va face totul ca să i se uşureze 
sarcina. 

- Desigur, sir. Oamenii mei se vor ocupa de tot ce 
trebuie. 

După această asigurare însoţită de un surâs, şeful de 
Stat Major se adresă lui Marshall, 

- Echipajul submarinului dumitale poate cobori la 
uscat, dar, pentru motive de securitate, să nu se 
îndepărteze de baza navală. Ne vom ocupa de 


reparaţiile urgente ale submarinului. Mi s-a spus că 
elicea tribord a cam suferit în cursul ultimului 
angajament. 

- Aşa este, sir, o aripă este fisurată şi ne-ar putea 
aduce necazuri. 

Dundas a făcut un gest cu mâna: 

- Vei organiza totul cât mai bine, Charles şi dacă se 
iveşte vreo dificultate, anunţă-mă! 

Continuă, adresându-se lui Marshall: 

- În orice caz, dumneata să nu te ocupi de nimic! 
Păstrează-te pentru misiunea propriu-zisă. Nu-ţi pot da 
decât trei zile de permisie. E foarte puţin, dar doresc să 
nu le petreci învârtindu-te în jurul submarinului şi 
certându-te cu oamenii de la şantierul naval, îi cunosc 
eu pe comandanții de submarine! Vreau să fii în plină 
formă când vei porni la drum! Şi dacă pregătirile nu 
merg cum trebuie, să-şi spargă capul Charles, nu 
dumneata! 

- Vă mulţumesc, sir! 

Întrevedea ocazia să se întâlnească cu Chantal. 
Probabil ea aflase de moartea lui Travis. Oare nu i-o 
reproşa? Oare sentimentele ei au rămas aceleaşi, după 
dispariţia lui Travis? 

- Vă sunt recunoscător, sir, adăugă Marshall. 

- Acum altceva, reluă Dundas. Inălţarea dumitale la 
gradul de căpitan-comandor este pe cale de a deveni 
oficială. Felicitări! Evident, cu condiţia că războiul să nu 
se termine mâine, altfel pierzi un galon! Cu un yâmbet 
larg, continuă: 

- Acum, eşti liber! Vom îngriji ca şi ofiţerii dumitale să 
se simtă bine în cele trei zile cât vor dura reparaţiile 
submarinului. Bineînţeles, deocamdată nu le spune nici 
o vorbă despre cele ce am discutat! 

Lui Marshall, Dundas îi era simpatic, îi amintea de 
Browning. 

- Am înţeles, sir şi vă mulţumesc! 

Serios, Dundas i-a replicat: 


- Dumneata îmi mulţumeşti! Eu îţi mulţumesc pentru 
hotărârea luată! Şi mulţi alţii îţi vor mulţumi, când te vei 
întoarce cu misiunea îndeplinită! 

Marshall remarcă cu plăcere că Dundas nu spusese 
„dacă te vei întoarce”. şi luă şapca şi se îndreptă spre 
uşă. Dar se opri şi mai aruncă o privire asupra încăperii. 
Se gândea la Browning, la bucuria bătrânului ofiţer, atât 
de fericit când i se acceptase planul. La cele spuse 
despre fiul său, la toate cele petrecute. 

Însoţindu-l spre uşă, Dundas înţelesese ce gânduri îi 
treceau prin minte lui Marshall. 

- Da, spuse el, Browning a fost un om şi jumătate. Am 
servit odinioară sub comanda lui şi ştiu ce vorbesc 
Misiunea pe care o vei întreprinde este de genul celor 
care îl încântau când era tânăr ofiţer. Pentru o misiune 
oarecum asemănătoare a obţinut Victoria Cross, dar nu 
există decorație pe lume demnă de curajul său, de 
probitatea sa sufletească. 

- Ştiu, sir, sunt lucruri pe care nu le voi uita niciodată. 

După plecarea lui Marshall, în încăpere s-a aşternut 
tăcere până când locotenentul rămas singur cu Dundas 
a riscat o întrebare: 

- Misiunea asta, sir, este oare posibil de realizat? 
Dundas tocmai examina o hartă de pe perete şi se 
întoarse: 

- Acum o oră, eram convins că este categoric 
irealizabilă. Dar după discuţia cu acest ofiţer, după cele 
ce mi-a spus, mi-am schimbat părerea. In orice caz, 
dacă există cineva care s-o poată îndeplini, apoi acela 
nu este decât acest Marshall! Deci, să avem încredere 
deplină şi să continuăm a ne ocupa de blestematul ăsta 
de război! 

Era ora unu noaptea, o noapte calmă şi caldă, când 
maşina s-a oprit în faţa vilei doctorului Williams, pe 
malul Nilului. 

După hurducăială maşinii de comandament care 
ridicase nori de praf, liniştea era binevenită. Marshall 
aştepta ca maşina să dispară pe drumul umbros, apoi 
se îndreptă spre intrarea vilei. Tot drumul, de la 


Alexandria până aici se gândise mereu la momentul 
reîntâlnirii cu Chantal. Cum îl va primi? Ce-i va spune? 
De necrezut, totuşi, pe drum îi pierise complet din 
minte viitoarea sa misiune. 

Se pregătea să sune, dar uşa s-a şi deschis. Se 
aştepta fie întâmpinat de Williams sau de soţia lui. Dar 
i-a deschis chiar Chantal! Profilată pe lumina din 
vestibul i s-a părut mai slăbuţă. A simţit ca o adiere 
mireasma părului ei. Ar fi dorit s-o ia în braţe şi s-o ţină 
mult timp strâns la piept. 

Dar n-a îndrăznit şi i s-a adresat cu o voce aparent 
calmă: 

- lată-mă, m-am întors! Nu m-am lăsat prea mult 
aşteptat! 

Fraze banale, cu care căuta să-şi ascundă 
stânjeneală. Nici nu apucase să-i spună ce-i sta pe 
suflet şi se simţea intimidat. 

- Intră! Îi spuse Chantal, luându-l de mână şi închi- 
zând uşa. 

La lumina încăperii, ochii ei străluceau. 

Zâmbind, adăugă: 

- Gazdele s-au culcat, cred, din discreţie. 

În sufragerie, pe o măsuţă, se afla friptură rece, 
câteva foi de salată şi o sticlă de vin într-o frapieră. 
Învârtind sticla, Chantal îl întrebă: 

- Pentru început, un pic de vin? Gheaţa aproape s-a 
topit. 

- Bucuros. Nu ştiu ce ţi s-a spus, Chantal, în legătură 
cu soţul tău... 

A remarcat că degetele tinerei s-au crispat pe sticla 
de vin. 

- Mi s-a povestit totul. Mă temeam că se va întâmpla 
aşa ceva. Am fost îngrijorată de când am auzit că pleca 
împreună cu tine... A 

- Îmi pare rău, Chantal. Înţeleg că erai îngrijorată 
pentru el... 

Nu ştia cum să mai continue, dar ea l-a întrerupt. A 
lăsat să cadă în găleată sticla şi s-a apropiat de 
Marshall. 


- Dar nu pentru el îmi făceam griji! Pentru tine îmi era 
teamă! 

Se lăsă în genunchi lângă scaunul lui, căutându-i 
privirea. f 

- Ştii, Steven, îl cunoşteam! Il cunoşteam foarte bine 
şi ştiam de ce era capabil! Când mi s-a spus că se afla 
la bordul submarinului tău... 

Cu o ridicare din umeri... 

- În fine, acum s-a terminat! Să nu mai vorbim 
despre asta! Ai revenit, slavă Domnului! Cât m-am 
rugat ca să te întorci cu bine! Şi m-am gândit tot timpul 
la zilele petrecute împreună. 

Marshall a pus mâna pe umărul lui Chantal, temerile 
s-au spulberat, s-a simţit pătruns de o linişte interioară 
nemaicunoscută vreodată. 

- Ce fericit sunt să te aud vorbind astfel, Chantal! Să 
ştiu că... 

Privindu-l insistent, Chantal schiţă un surâs şi îl 
întrerupse: 

- Să nu ne mai gândim la cele întâmplate, te-ai 
întors! Altceva n-are importanţă! Când doctorul 
Williams mi-a spus că s-a terminat... 

Strânse braţul lui Marshall cu vigoare neaşteptată 

- Căci s-a terminat, nu-i aşa, Steven? S-a terminat? 
Spune-mi! 

- Misiunea a eşuat, Chantal! 

- Şi ţi se dă alta? murmură ea, ridicându-se. După 
câte înţeleg, aşa este? 

- Da. 

- Dar de ce n-au găsit pe altcineva? De ce mereu tu? 
Mergea agitată prin cameră, apoi din nou se lăsă în 
genunchi, cuprinzându-i picioarele: 

- De ce mereu tu? N-ai făcut destul? Să te schimbe cu 
cineva! 

Nu-şi mai reţinea lacrimile şi el o mângâie pe păr: 

- Se pare că eu sunt cel mai potrivit pentru noua 
misiune. Şi tu poţi înţelege mai bine ca alţii că nici eu 
nu pot s-o las pe seama altora! 

Ea îl privi cu disperare în ochi: 


- Te înţeleg, dar tocmai dificultăţile misiunii mă fac să 
mă tem şi mai mult! 

Căutând s-o mai liniştească, Marshall schiţă un 
zâmbet, şi-i spuse: 

- Deocamdată sunt bucuros că mi s-a acordat o 
permisie de trei zile. Nu vor să-i mai necăjesc cu 
pretenţii în timpul reparării submarinului. 

Chantal îşi şterse pleoapele. 

- Trei zile? Întotdeauna englezii îşi închipuie ca totul 
se rezolvă cu trei zile de permisie! 

Dorind să-i urmeze exemplul, încercă şi ea să surâdă, 
dar pe obraji tot i se mai prelingeau lacrimi. 

- Eşti probabil mort de oboseală. Am să te las să 
mănânci liniştit. 

Marshall o luă de talie, bucuros să-i simtă trupul 
suplu, lipit de al său. 

- Şi vinul meu? 

- Vai, iartă-mă! 

Ridicând paharul, Marshall comentă: 

- Pradă de război, vinul ăsta! In sănătatea ta, cu urări 
din partea lui Afrika-korps! Hoch”?! 

Au băut în tăcere, privindu-se reciproc. 

- Dacă mă voi întoarce... 

Dar Marshall nu continuă. Din nou, se simţea 
îndepărtat de ea, ca separat printr-o prăpastie. Chantal 
îi veni în ajutor: 

- Sunt sigură că te vei întoarce, Steven ! Sunt convin- 
să! Trebuie să te întorci! 

Zâmbind, Marshall îi replică: 

- Când mă voi întoarce, ai să accepţi să devii soţia 
mea? 

l-a răspuns cu o privire lungă, ca şi cum nu 
înţelesese. El reluă: 

- Îmi cunoşti sentimentele... Deocamdată, îţi cei doar 
să te gândeşti şi... 

Ea s-a ridicat şi a întins mâna după sticlă. 

- Puțin vin? 


Scutură din cap, dând la o parte părul ce-i cădea 
peste ochi. Apoi s-a întors, privindu-l pe Marshall, cu 
ochii radiind de fericire. 

- Nu mai trebuie să aştepţi, Steven! M-am şi gândit. 
Dacă eşti sigur că mă iubeşti... Mi-a fost tare teamă... 

Restul frazei s-a pierdut, căci Marshall a îmbrăţişat-o, 
a strâns-o la piept cu putere. In sfârşit, s-a convins că şi 
ea îl iubea. Toate îndoielile anterioare i se păreau fără 
rost. Îl durea fizic doar gândul apropiatei despărţiri. 

Chantal ridică privirea: 

- Trei zile! 

- Numai trei zile, dar vom merge să le petrecem 
undeva, unde nici nu s-a auzit de război... 

- N-ai vrea să rămânem aici? 

- Bineînţeles, dacă aşa doreşti... 

- Atunci, ne-am înţeles! Îţi mulţumesc! 

Prin culoar a trecut un om de serviciu, controlând 
ostentativ dacă uşile erau încuiate pentru noapte. Ea 
explică: 

- Aşteaptă să plecăm. 

El aprobă şi începu: 

- Mâine... 

Ea îl întrerupse, punându-i un deget pe buze: 

- Să nu vorbim încă despre mâine! 

Au urcat la primul etaj, ea îl părăsi la uşa camerei lui, 
dar îi spuse, zâmbind: 

- Sunt bucuroasă că ai venit astă seară, Steven, alt- 
minteri poate că, cine ştie, îţi schimbai gândurile! 

S-a depărtat în grabă ca să nu-l lase să răspundă. 

Mai târziu, culcat în pat, cu ochii închişi, ascultând 
cum sufla vântul în storuri, Marshall îşi lăsă gândurile să 
vagabondeze spre viitor. Acum, când avea atât de mult 
de pierdut, trebuia să fie de două ori vigilent. O eroare 
de raţionament, un moment de neatenţie şi se poate 
întâmpla o catastrofă! Aşa cum a păţit-o săracul Bill, cu 
gândul, probabil, la Gail, în timp ce submarinul lui a 
pătruns în câmpul de mine... 

I s-a părut că aude uşa deschizându-se încet. Ştia, 
intrase Chantal. Stătea nemişcată lângă pat, în 


întuneric corpul ei părând o formă fantomatică. 
Marshall a încercat să facă o mişcare. 

- Te rog, spuse ea repede, nu te mişca! N-am putut 
să nu vin, să te tot aştept, fără să fiu sigură de mine! 
Marshall n-o vedea, dar avea impresia că tremură. 

- Nu mă atinge, dragule! Dă-mi răgaz, încearcă să mă 
înţelegi! 

Marshall s-a dat la o parte, reţinându-şi respiraţia, în 
timp ce ea se strecura lângă el. Steven era conştient de 
lupta disperată din sufletul ei, şi pentru nimic în lume 
nu voia să-i mărească frământarea. 

Nu şi-a dat seama cât timp a trecut aşa. Cu încetul, 
respiraţia întretăiată a tinerei s-a liniştit. Curând, cu un 
gest firesc, Chantal s-a apropiat de el, murmurând: 

- Steven. 

l-a repetat numele de câteva ori, ca şi cum îi aducea 
linişte şi curaj. Apoi îl îmbrăţişă, spunându-i: 

- lubeşte-mă, Steven! lubeşte-mă!... 

Marshall era acum sigur că va dispărea fără urmă 
groaznicul coşmar care o chinuise. 


CAPITOLUL 17 
ULTIMUL EFORT 


U mare grup de ofiţeri erau îngrămădiţi în mijlocul 
camerei, în jurul mesei hărților din biroul Operații de pe 
nava bază. De obicei plină de forfota asistenţei, 
încăperea era acum neobişnuit de liniştită. Hublourile 
erau acoperite, deşi seara abia începea, şi pe mesele 
părăsite de  dactilografe maşinile de scris erau 
acoperite. Lângă uşă, un subofițer solitar sta la un mic 
birou, cu casca de ascultare la urechi pentru 
menţinerea contactului cu celelalte birouri. Începea o 
consfătuire. 

Intrând în urma contraamiralului, Marshall îl însoţi pe 
acesta până la masă şi salută cu un gest ofiţerii din 
echipajul său şi pe infanteriştii de marină care urmau 
participe la expediţie. Dar mai erau prezenţi şi alţii, 
Şeful secţiei Operații, specialişti de la Intelligence 
Service, şeful de Stat Major şi un ofiţer pe care Marshall 
a fost surprins să-l revadă, pe Smith, micul locotenent 
de Paraşutişti care semăna cu Peter Lorre şi împreună 
cu care o salvase pe Chantal din ghearele Gestapoului. 

Pe masă era desfăşurată o hartă la scară mare a 
obiectivului. Dundas o privi şi spuse, 

- Puteţi fuma, mai târziu veţi fi prea preocupaţi! 

Marshall urmărea reacţiile ofiţerilor săi. Warwick a 
zâmbit forţat la invitaţia lui Dundas, Buck, impasibil, ca 
de obicei, cu sprâncenele încruntate, Frenzel studia 
harta, fără îndoială gândindu-se la posibilităţile de 
manevră, Gerrard părea că nu aude nimic, cu aer 
îngrijorat, la fel şi Devereaux, care părea că de patru 
zile nu prea se odihnise, de când se aflau în port. 

- Cunoaşteţi, începu contraamiralul, scopul misiunii. 
Vi s-au comunicat amănuntele, o pătrundere în noul 
port Nestore pentru a distruge un stoc de proiectile ce 


constituie pentru inamic o formidabilă putere de foc. 
Până azi dimineaţa ştiaţi numai că veţi lua parte la o 
nouă acţiune, căci încă nu eram siguri că vom fi 
autorizaţi s-o întreprindem. Avem acum dezlegarea 
Comandamentului Suprem. Vom juca o carte mare, 
marele  şlem. Căpitanul Lambert conduce un 
detaşament de treizeci infanterişti de marină, cu tot 
echipamentul, inclusiv bărci pneumatice. S-a întrerupt o 
secundă, zâmbind. 

- Poreclite de obicei „pui”, dacă sunt bine informat. 
Locotenentul Smith are sarcina să distrugă bombele, 
fiind şi principal consilier al comandantului în probleme 
de apărare şi de recunoaştere. 

Mai mulţi ofiţeri luau note şi Frenzel clătină din cap 
când Dundas adăugă: 

- Pentru a compensa încărcarea suplimentară pe care 
o va lua, submarinul nu va îmbarca decât minimum de 
carburant şi apă potabilă. 

Şeful de Stat Major atrase atenţia lui Dundas printr-o 
tuse discretă şi acesta i se adresă: 

- Crezi, Charles, că mai este ceva de spus? 

- Un cuvânt despre intrarea în port. 

Impacientat, contraamiralul răspunse: 

- Am menţionat asta în ordinele scrise pe care le-am 
înmânat. La faţa locului, căpitan comandorul Marshall 
va lua decizia finală. S-a constituit un mic dosar cu date 
privind dispozitivele de apărare a portului şi 
organizarea siguranţei locale, dar informaţiile noastre 
nu sunt prea bogate. 

Se adresă concluziv lui Marshall: 

- Doreşti să adaugi ceva? 

- Îmi pare rău, sir, că revin asupra problemei de secu- 
ritate, dar... 

- Ai dreptate, dragul meu! Adăugă Dundas cu un 
oftat. Facem şi noi ce putem. Comandantul suprem a 
avut contact permanent cu serviciul de informaţii 
american. Operația este ţinută cât mai secret posibil şi, 
dacă totul desfăşoară cum sperăm, peste câteva zile 
vom cere Comandamentului operaţional de la Gibraltar 


să vi se asigure o protecţie, sau să se pună la cale o 
diversiune oarecare. In orice caz, dumneata Marshall, ai 
în mână ansamblul acţiunii. 

Marshall zâmbi. Înainte de conferinţă, mulţumise 
Cotraamiralului pentru a-i fi acordat dreptul de a lua 
decizia finală la faţa locului, cum spusese adineaori. Şi 
Dundas îi răspunsese „Vei afla că n-ai nici un motiv să- 
mi mulţumeşti. Uneori e mult mai bine să ai doar de 
executat ordine precise, bune sau rele!” 

- Cei de la Statul Major, continuă Dundas, vor rămâne 
cu voi până în momentul când veţi părăsi nava bază. 

Uitându-se la ceas, Dundas continuă: 

Asta înseamnă cam peste opt ore. Infanteriştii de 
marină se vor îmbarca îndată ce se lasă noaptea şi îi 
veţi instala la bord cum veţi putea. 

Privind la Frenzel, 

- Ai ceva de spus? 

- Da, despre elicea avariată, sir, n-ar putea fi 
reparată? 

- Nu este timp. Consilierul meu tehnic şi şeful 
mecanic al bazei apreciază că reparația va dura prea 
mult. O operaţie care necesită ridicarea navei pe doc. 

Schimbă vorba şi, cu un surâs, se adresă lui Marshall: 

- Acum că sunteţi complet angajaţi, pot să divulg un 
secret. Aliaţii vor debarca în Sicilia exact peste o lună, 
începând de mâine. Precizez deoarece, dacă nu reuşiţi 
să distrugeţi  neîntârziat stocul de imediată 
aprovizionare cu proiectile a inamicului, se prea poate 
ca debarcarea să nu mai aibă loc. Şi cu asta, s-ar pune 
deocamdată punct întregii operaţii. 

Marshall a remarcat expresia de surpriză a unora din 
cei de faţă şi un schimb de priviri între cei doi ofiţeri de 
infanterie marină. Doar atât. Ca şi cum li se propunea 
nu o misiune aproape egală cu o sinucidere, ci o soldă 
lunară suplimentară. 

Dar Marshall îşi goni din minte orice teamă de eşec, 
amintindu-şi de expresia feţei în momentul când s-au 
despărţit în ajun. Deşi nu ştiau la ce să se aştepte în 


următoarele câteva zile, amândoi au fost extrem de 
calmi, detaşaţi de realitate, într-o lume numai a lor. 

Cu o voce monotonă, ofiţerul cu operaţiile dădea 
detalii despre organizarea apărării de coastă inamice, 
dar gândul lui Marshall zbura la cele câteva zile şi nopţi 
petrecute împreună cu Chantal. Acum, nimic nu avea 
mai multă importanţă. Se întorsese însufleţit de 
sentimente complet schimbate şi, indiferent de 
dificultăţile misiunii, era sigur că le va face faţă. 

In fine, vocea monotonă a tăcut şi Dundas îşi închise 
servieta, spunând: 

- Încă un cuvânt trebuie să adaug că căpitan 
comandorul Simeon va participa la expediţie pentru a 
asigura conducerea operaţiunilor terestre. 

Toate privirile se îndreptară spre Marshall, care reuşi 
să rămână impasibil. De fapt, era deja la curent şi ştia 
de ce Simeon nu putea asista la consfătuire. 

Anume, puţin timp înainte de începerea consfătuirii, 
când îşi strângea lucrurile în cabină pe care o ocupa la 
bordul navei bază, Simeon năvălise peste el. Vizibil 
stăpânit de o mânie pe care abia şi-o stăpânea, a trântit 
uşa în urma lui şi a strigat: 

- Aşadar ai obţinut ceea ce doreai? Controlul absolut 
al operației?  lată-te devenit copilul protejat al 
amiralului! 

Marshall păstrase tăcere, privindu-l rece, abia 
auzindu-i potopul de cuvinte. În picioare, în dreptul unui 
hublou deschis, cu soarele în spate, cu figura în umbră, 
îl observa pe Simeon clocotind de exasperare. 

- Să ştii că de multă vreme sunt lămurit cine eşti! Ştiu 
şi ce a fost între soţia mea şi dumneata... 

- Inainte ca dumneata s-o cunoşti, îl întrerupse 
Marshall. 

Roşu de mânie, Simeon continuă: 

- Nu mă întrerupe! Şi acum, iei locul lui Travis în 
expediţie şi, totodată, te strecori în patul lui! 

Marshall îşi păstrase calmul, bucuros că acuzaţiile lui 
Simeon nu-i făceau nici o impresie. In lumina soarelui 


ce intra prin hublou, vedea cum celuilalt îi ieşiseră ochii 
de mânie din orbite şi spuse calm: 

- Scuză-mă. Am uitat ceva, am uitat să te informez 
de avansarea mea. Este adevărat că nu-i acord decât o 
importanţă relativă, dar acum... 

Simeon râsese batjocoritor 

- Ce spui! După cât te cunosc, probabil că acum... 

Inaintând spre Simeon, Marshall îl întrerupse scurt 

- Acum, dragul meu, nu voi mai putea fi acuzat că am 
plesnit un superior! 

II lovise cu toată puterea, gustând din plin satisfacția 
de al vedea pe Simeon prăbuşit pe cuşetă. Pe bărbie i 
se prelingea o dâră de sânge, coborând spre plastronul 
cămăşi, până atunci imaculată. 

Apoi Simeon se ridică în picioare, uimit, umilit la 
culme şi cu faţa schimonosită de durere. 

- M-ai lovit! Pe mine! 

Nu-şi găsea cuvintele şi, fără a mai spune ceva, ieşise 
lăsând în urmă picături de sânge pe covor. 

Când contraamiralul îi anunţase participarea lui 
Simeon la expediţie, Marshall s-a simţit tentat să 
protesteze, dar n-a făcut-o, căci Dundas adăugase: 

- Dacă dumitale ţi se întâmpla ceva, cine va prelua 
comanda? Secundul dumitale? Un alt ofiţer? Simeon are 
cel puţin experienţa unor asemenea expediţii. După ce 
se lansează acţiunea pe țărm, el este în stare s-o ducă 
la bun sfârşit. Dar i s-a pus în vedere că dumneata ai 
puteri de decizie depline. Importanţa misiunii nu ne 
permite să ţinem seama de simpatiile şi antipatiile 
personale. 

Consfătuirea s-a terminat târziu. Împreună cu Gerrard 
şi Frenzel, Marshall s-a urcat pe puntea superioară. Toţi 
trei au privit timp de mai multe minute la submarinul 
lor acostat alături. Ajutaţi de mateloţii care le duceau 
armele şi bagajele, cei din comando-ul de infanteria 
marină urcau la bord. 

- Bărcile pneumatice vor ocupa mult loc, spuse 
Marshall lui Gerrard. Dă ordin lui Buck să depoziteze 


jumătate din ele la pupa, în compartimentele rămase 
goale prin scoaterea torpilelor de rezervă. 

- De astă dată, spuse calm Frenzel, în timp ce 
secundul pleca, suntem pe cale să dăm ultima lovitură, 
ultimul efort! 

- Şi avem şanse să reuşim! îi replică Marshall. 

- Desigur! Doar un prost ar putea crede că o să las să 
ne scape o asemenea ocazie! 

Se apropie căpitanul de infanterie de marină şi 
salută. 

- Gata pentru îmbarcare, sir! 

Era înalt şi subţire, cu mustață stufoasă roşcovană 
care probabil şi-o lăsase ca să pară mai în vârstă. Dar 
nu prea reuşea, avea aerul unui adolescent, jucând un 
rol de bărbat matur într-o piesă de amatori. 

- Sunt bucuros că vei fi împreună cu noi, căpitane 
Lambert! 

Marshall observa manevra ce se făcea cu prima barcă 
pneumatică adusă alături de nava bază. 

- Am mai utilizat în alte expediţii asemenea bărci, 
declară căpitanul  infanteriştilor de marină, sunt 
minunate. 

Apoi s-a îndepărtat, dând ordine celor doi locotenenţi 
ai săi. 

Frenzel spuse, cu zâmbet cam acru.: 

- Tare vom fi înghesuiți la bord! 

Marshall se uită la ceas. Peste câteva momente, 
solicitat de pretutindeni, nu va mai avea nici un minut 
liber. Trebuia totuşi să găsească un răgaz ca să-i scrie 
lui Chantal. Nu putea să plece fără să-i lase un cuvânt, 
pentru orice eventualitate. 

- De fapt, sir, spuse brusc Frenzel, ţineam să vă 
felicit. Nu mă refer la avansare, aceasta vi se cuvenea. 

Marshall remarcă faptul că Frenzel îşi freca palmele 
de balustradă, desigur era emoţionat, îşi amintea de 
soţia sa, de ceea ce ar fi putut să fie. 

- Îţi mulţumesc, Frenzel! Nu ştiam că totul este deja 
cunoscut. 


- Nu se ştie, sir, dar v-am zărit pe amândoi când v-a 
condus la bază şi am înţeles. Formaţi o pereche 
minunată, dânsa este foarte frumoasă. Pe deasupra, şi 
curajoasă. 

- Da, cred că am avut noroc. 

Marshall se pregătea să plece, dar Frenzel îl mai 
reţinu un moment 

- Să aveţi mereu noroc, sir! Niciodată nu avem prea 
mult noroc! 

Marshall a pornit încet de-a lungul punţii răspunzând 
din când în când la salutul oamenilor săi. Aceştia se 
îndreptau spre schela de legătură cu submarinul. l-a 
văzut pe Starkie şi Blythe, fiecare cu pipa în gură, 
cărând câte un geamantan voluminos. Discutau calm, 
ca vechi lupi de mare, plecând într-o călătorie obişnuită. 

- Bucuroşi să ne întâlnim la bord, sir! spuse Starkie. 

lar Blythe, semnalizatorul, adăugă: 

- Cum se spune pe nemţeşte „Lua-v-ar naiba”, sir? Aş 
dori să le semnalizez ceva special când vom porni la 
drum! 

- Cere părerea sublocotenentului! l-a îndemnat 
Marshall zâmbind. 

Apoi trecu prin portiera balustradei şi se duse în 
cabină sa. Blocul de corespondenţă era deschis pe 
masă. Brusc a simţit că-i îngheaţă sângele în vine. Îi era 
din ce în ce mai rău şi când a încercat să scrie data 
scrisorii nu mai putea ţine tocul în mina. A privit la 
perete. Il cuprindea disperarea, ca o febră. „Tocmai 
acum să mă pierd, nu se poate!”. A închis ochii, şi-a 
strâns pleoapele. l-a apărut imaginea lui Chantal, parcă 
i-a simţit chiar prezenţa, căldura ei. În fine, şi-a revenit. 
Numai atunci a început să scrie. 

Ca să intre în postul central, Marshall a trebuit să 
păşească peste un infanterist de marină adormit pe 
podea. Incărcat la limită, submarinul era plin de forfota 
echipajului şi pasagerilor. Peste tot vedeai mateloţi şi 
infanterişti, dormind, mâncând sau lucrând, după un 
orar aproximativ respectat. 


Şi asta dura de opt zile! În timpul cărora, navigând cu 
viteză redusă, submarinul evitase zonele 
supravegheate şi tot ce putea prezenta o ameninţare 
pentru securitatea lui. 

Marshall se aplecă asupra mesei hărților şi îşi 
compară calculele cu cele ale lui Devereaux. Dirijându- 
se spre vest, U-Boot-ul avea în tribord, la vreo douăzeci 
de mile câmpul de mine cel mai apropiat de Malta. 
Frenzel sta în picioare la tabloul de control, unde, 
deocamdată, prezenţa lui nu era necesară. Dar se 
complăcea acolo, lângă aparatele sale, se simţea mai 
„acasă”. Şi asta îl ajuta-să suporte multe. 

Marshall le cedase cabina lui Simeon şi ofiţerilor 
comando-ului de infanterie marină, căci nu avea alt loc 
unde să-i cazeze. Careul era şi el ocupat până la refuz şi 
Churchill nu prindea să satisfacă comenzile de cafea, 
cacao, ceai şi alte alimente. 

Auzind pe cineva că râde, Marshall se întoarse: în 
culoar se afla un sergent german, cu cască în cap şi 
înarmat cu un fioros pistol nemtesc, l-a recunoscut pe 
plutonierul-major al căpitanului Lambert. 

- Mâinile sus! strigă un mecanic, primul nostru 
nemţoi prizonier! 

- Imi probez uniforma, sir, explică infanteristul, dacă 
mi se potriveşte şi cum o să arăt când voi debarca? 

Marshall  surâse, incidentul l-ar fi amuzat pe 
Browning, i-ar fi plăcut această atmosferă de roman de 
aventuri, ca şi replica acestui infanterist, mai 
preocupat, de ţinută decât de pericolele care-l 
aşteptau. 

Marshall se apropie de Frenzel: 

- Tot îngrijorat? 

- Oarecum, Sir. Cu fisura aceea a elicei, nu putem 
depăşi în imersiune şase noduri fără să înceapă o 
trepidaţie puternică, din cauza căreia am fi reperaţi 
imediat de primul ASDIC inamic întâlnit. 

- Atunci, să respectăm aceste şase noduri! O să 
vedem ce-i de făcut, în caz de pericol. Sau... ajungem 
să folosim „puii”! 


Buck, ofiţer de cart, se apropie 

- Mi se pare că astă seară intrăm în marele câmp de 
mine sicilian, nu-i aşa, sir? 

- Exact, şi după ce-l vom fi depăşit ne vom îndrepta 
spre continent. Lovitura o vom da peste patru zile, 
adică duminică, zi de odihnă... 

- Vai! Voi fi obligat să lipsesc de la slujbă 
bisericească! 

Marshall privi spre Frenzel, încrederea lor nu era oare 
simulată? Nu jucau toţi o comedie, pentru a-i da curajul 
de care el avea nevoie ca să ducă sarcina la bun sfârşit 
şi să se întoarcă teferi? 

- Când ne apropiem de coastă, reluă Marshall, o să 
revedem ultima dată planul de acţiune, să stabilim 
exact fiecare fază a operaţiei şi să  corectăm 
eventualele erori. 

Incercă să-şi imagineze cum vor decurge lucrurile. 
Căuta să-şi reprezinte portul aşa cum era în realitate, 
nu cum apărea marcat pe hartă. Dacă briza va fi 
puternică? Sau dacă vremea se va strica, va fi imposibil 
să lase bărcile la apă departe de coastă. Asta însemna 
o pierdere de timp pentru submarin, care va trebui să 
se întoarcă pentru a ajunge la zona de unde începea 
atacul. Şi aceasta ar provoca o altă întârziere, dacă... A 
avut un gest de enervare Dacă... dacă... dacă... O să 
vadă la faţa locului şi o să decidă atunci. 

Şi ieşi cu demnitate. 

- Sper, începu Frenzel, că toţi îşi dau seama de ce se 
cere şi că se apreciază la justa valoare expediţia 
noastră. 

Buck a surâs, de i s-au văzut toţi dinţii: 

- M-aş mira să nu fim toţi decoraţi şi avansați ! 

Marshall s-a reîntors la masa cu hărţi, glumele care 
aveau ca scop numai să-l reconforteze îi deveneau 
insuportabile. Apoi îi aminteau importanţa misiunii, 
responsabilitatea lui în aventura în care îi antrenase pe 
toţi. 

- Este ora schimbării cartului, sir! declară un mecanic 

- Foarte bine, dă-i drumul! 


Gerrard a apărut în postul central. Ascultă cu atenţie 
raportul lui Buck, apoi merse să consulte harta. 

- Aşadar, iată-ne din nou printre mine! 

- Astă seară intrăm în câmpul de mine, adăugă, iritat, 
Gerrard. 

Marshall remarcase  nervozitatea  secundului şi 
completă 

- Şi vom reuşi să scăpăm cu bine! 

- Desigur! 

Privirea lui Gerrard fixa ostentativ umărul lui 
Marshall, cu semnul noului său grad 

- Sunt unii care reuşesc totdeauna! 

Profund jignit, Marshall îl privi nedumerit: 

- Îţi dai seama ce vorbeşti? Eu umblu după glorie? Îmi 
închipuiam că mă cunoşti mai bine. 

Gerrard se îndreptă spre girocompas, spunând: 

- lertaţi-mă! Am vorbit fără să-mi dau seama. 

- Mă duc să mănânc ceva, încheie Marshall. 

Când ieşea din postul centrai, l-a auzit pe Frenzel 
spunând: 

- Nu era momentul să faci o remarcă atât de stupidă! 
Nu auzi răspunsul lui Gerrard, nici nu-l interesa. S-ar fi 
aşteptat la o asemenea remarcă din partea lui Simeon 
sau a lui Devereaux, într-un moment de enervare. 
Poate şi de la alţii. Dar nu de la Gerrard, pe care îl 
socotea prieten. 

In careu, Warwick juca şah cu Smith, locotenentul de 
paraşutişti. La celălalt cap al mesei, Buck se îndopa cu 
cârnaţi conservaţi, ca şi cum ar fi fost ultimii existenţi în 
lume. Marshall ar fi vrut să fugă, să se ascundă. Dar 
unde? 

- Mai ai o singură mişcare de făcut, îi spuse lui 
Warwick Smith, cu un semn din ochi. 

- Sublocotenentul dumneavoastră, sir, este poate un 
as în artilerie, dar la şah nu prea se descurcă! 

Churchill îi servi lui Marshall o ceaşcă de cafea şi îl 
întrebă dacă nu vrea să se întindă pe cuşeta 
secundului. 


- Este de cart, explică el, şi un pui de somn v-ar face 
bine. 

- Nu, îţi mulţumesc, deocamdată nu. 

Răspunsul a fost probabil prea tăios, căci Buck şi 
Warwick au schimbat o privire între ei. 

Împăciuitor, Smith interveni în conversaţie: 

- Într-o misiune executată în sudul Franţei, n-am 
dormit trei zile şi trei nopţi. Imi făcusem capul calendar 
cu probleme de tactică şi strategie. După care am 
dormit timp de o săptămână. Este cel mai bun sistem. 

- Cred, spuse Marshall. 

- Graţie acestui sistem mai exist! Apoi, împingând ta- 
bla de şah: 

- Nu prea îmi place să joc cu ageamii. 

Marshall a surâs. 

- Îţi mulţumesc! 

- Mie? De ce? 

- Cred că ştii, am să caut să pun şi eu în practică sis- 
temul dumitale. 

Cu faţa buhăită de somn, a apărut Simeon. 

- Pot să beau şi eu o cafea? 

S-a aşezat pe un scaun. Pe figură se cunoşteau 
urmele pumnului încasat. Căută să intre în discuţie: 

- Vorbeaţi despre expediţie? 

- Da, replică Smith cu voce calmă, este o joacă de 
copii! 

Simeon se adresă lui Marshall: 

- Asta este şi părerea dumitale? 

Marshall se ridică şi se îndreptă spre uşă: 

- Părerea mea o cunoşti! 

S-a întors în postul central unde Gerrard, care îl 
aştepta îl acostă imediat: 

- Vreau să vă prezint scuze, sir! 

- Am uitat totul. Să nu mai vorbim despre asta! 

Gerrard a căutat să insiste, dar Marshall l-a întrerupt: 

- Ţi-am spus că am şi uitat. Nu eşti singurul care are 
probleme, Bob! Dacă vrei, o să discutăm după 
îndeplinirea misiunii, atunci te voi asculta. Deocamdată, 
am prea multe lucruri la care trebuie să mă gândesc! 


Gerrard, dezolat: 

- Ştiu, sir. Dar vă rog să mă înţelegeţi şi pe mine. 
Poate că de prea multă, vreme duc viaţa asta 
neobişnuită. Oare din această cauză? Nu ştiu, dar... 

Marshall îl luă de braţ, îl trase mai deoparte, lângă 
masa cu hărţi, şi-i spuse cu voce joasă: 

- Toţi suntem în aceeaşi situaţie, Bob! Nu ştiu dacă 
vom fi în stare să mai suportăm încă douăzeci şi patru 
de ore! Eşti îngrijorat, şi ai dreptate: Valerie şi copilul. 
Dar gândeşte-te şi la bravii oameni care peste câteva 
săptămâni vor debarca pe plajele siciliene! Şi ei au soţii 
şi copii! 

Cu toată figura crispată a lui Gerrard, a continuat cu 
brutalitate voită, 

- Şi dacă asta nu-i destul, gândeşte-te la Browning, 
şi-a pierdut fiul şi s-a omorât încercând să cruţe vieţile 
altora! Sau întreabă-l pe Frenzel despre familia lui şi îţi 
va spune de ce nu înnebuneşte! 

Işi dădu seama că Gerrard era mâhnit de duritatea 
cuvintelor lui. 

Schimbând tonul, Marshall termină cu voce obosită, 

- Ştiu, această nouă misiune nu era prevăzută. Şi nici 
nu va fi o joacă, cum spune sublocotenentul Smith... Cu 
toate astea, nu-i nevoie să mi le mai spui, mai ales în 
prezenţa altora! Dacă consideri că suntem prieteni, nu- 
mi refuza această favoare! 

A părăsit brusc postul central. Ştia că Gerrard privea 


îngândurat în urma lui. 
x 


x x 


Marshall a examinat cu privirea careul, înghesuit 
până la limită, aşteptând ca cei prezenți să se aşeze 
astfel ca toți să poată vedea planul la scară mare 
desfăşurat pe masă. 

Din motive de economie a energiei, funcționau doar 
puţine ventilatoare şi atmosfera era foarte umedă. 

După ce a scăpat de ultimul câmp de mine, 
submarinul a urcat spre nordul Siciliei. Acum îşi 
continua calea spre coasta ltaliei continentale. Toţi 


dădeau semne de oboseală şi nervozitate, ochii le 
sticleau, putea simţi în ei anxietate, frică, dar şi dorinţa 
fermă de a reuşi. 

- Toţi, sau aproape toţi, ştiţi că acum vremea nu este 
aliatul nostru, începu Marshall. 

În ajun, seara, U-Boot-ul revenise la adâncime 
periscopică şi se înălţase antena pentru un ultim 
contact prin radio. Marshall a fost foarte decepţionat de 
raportul lui Randal, al doilea subofiter telegrafist. 
Prevederile meteorologice erau rele, se anunțau vânturi 
puternice din sud-vest. Adică tocmai ce trebuia pentru a 
stârni mare agitată. Marshall era îngrijorat, dar nu lăsa 
să vadă şi continuă: 

- Dar vremea nefavorabilă pentru navigația submari- 
nului este favorabilă pentru debarcarea propriu-zisă. 
Căci dacă vor ieşi avioanele de recunoaştere inamică şi 
ele vor fi preocupate mai mult de propria lor soartă 
decât de a observa manevrele noastre. 

A parcurs cu privirea figurile celor ce-l ascultau, 
ofiţerii de infanterie marină, Smith, micul grup de ofiţeri 
din echipaj, în afară de Gerrard care era de cart, 
subofiţerii şi gradaţii de infanterie marină, dintre care 
mulţi se sprijineau cu mâinile de ţevăria de sub plafon. 
În fine, de cealaltă parte a mesei Simeon, cu braţele 
încrucişate, cu figură inexpresivă. 

- lată, reluă Marshall, cum vom acţiona. 

Capetele s-au aplecat asupra hărţii. Rada portului 
Nestore părea o pungă mare, având la sud, în partea 
cea mai îngustă, o lăţime de abia un sfert de milă. 
Indicând cu compasul un punct precis, Marshall 
continuă: 

- Ştim că aici se află o estacadă supravegheată de un 
vas care o deschide şi închide după caz. Intrând în port, 
pe partea stângă este o faleză, ce se ridică aproape 
vertical, şi nimic altceva. La dreapta, unde altădată se 
afla portul de pescari, majoritatea caselor au fost 
demolate, terenul a fost curăţat şi s-au construit 
cazemate, reprezentate pe hartă prin aceste mici 
cercuri roşii. Deşi inamicul a sperat că nu vor fi folosite 


niciodată, cred că totuşi le-a dotat cu o putere de foc 
deloc neglijabilă. 

- O să le facem repede să tacă! Vorbise un tânăr 
locotenent de infanterie marină, dar a lăsat capul în jos 
când căpitanul Lambert i-a aruncat o privire severă. 

Zâmbind, Marshall a continuat, 

- Poate că nici nu va fi nevoie să angajăm o bătălie. 

A intervenit Lambert, 

- Dacă nu se pot lansa la apă, „puii” la o distanţă 
potrivită de coastă, va trebui să reducem la jumătate 
durata debarcării propriu-zise şi să sperăm că nu vom 
atrage atenţia. 

- De acord, vom ieşi la suprafaţă şi vom lansa bărcile 
cât mai aproape posibil de estacadă. 

Cu două zile înainte, cu ocazia unui scurt exerciţiu de 
antrenament pentru a stabili cel mai potrivit mod de a 
calcula manevra, s-a produs un incident îngrijorător. 
Anume, bărcile erau foarte uşoare şi uşor de manevrat, 
dar încărcate cu explozivi, arme şi instrumente erau în 
pericol să scape de sub control dacă se lăsau la apă pe 
vreme rea. Buck a găsit o soluţie foarte simplă, 
prevăzut la capăt cu o bucată mai lungă de lemn, ca o 
baionetă, tunul de pe punte putea servi ca macara 
pentru a cobora bărcile alături de submarin. Când 
cineva şi-a exprimat îndoiala, Lambert a ripostat, 

- Cum nu avem altă soluţie, o s-o încercăm pe asta! 

- Dar patruloarele de coastă, sir? întrebă Devereaux. 

- Avem informaţii asupra câtorva dintre ele şi ieri am 
putut stabili orarul uneia. Probabil au la bord consilieri 
germani, poate-întregul echipaj este german. În orice 
caz sunt strict şi punctual planificate, deci previzibile. 
Dar ăsta nu este un motiv ca să ne culcăm pe o ureche. 

Privind spre Simeon: 

- Dumneata ce ai de spus? 

Ambii reuşiseră până atunci să se evite, dar trebuiau 
să ia parte la discuţii. Simeon începu, cu un ton degajat: 

- Obiectivul nostru este distrugerea şi întârzierea 
intrării în acţiune a unor mijloace inamice. Dar nu 
trebuie să lăsăm să se ghicească că e vorba mai ales de 


a împiedica inamicul să aprovizioneze urgent forţele 
sale din Sicilia. 

A luat în mână un compas şi a început să-l mişte pe 
hartă 

- Aici este o cale ferată care traversează ltalia 
pornind din nord-est şi se termină la Bari, port la 
Adriatica, prin care se tranzitează tot materialul de 
război destinat trupelor din Grecia şi lugoslavia. Dacă 
intenţia noastră ar fi să debarcăm în acele ţări, cum 
încercăm să-i facem să creadă pe germani, această 
cale ferată ar fi un obiectiv evident. Căpitanul Lambert 
o va distruge cu jumătate din oamenii de care dispune. 
Cealaltă jumătate va merge cu mine şi, împreună cu 
locotenentul Smith, ne vom ocupa de ceea ce se află 
mai sus de localitatea propriu-zisă. Clipind uşor clin ochi 
şi privind spre Marshall: 

- lar comandantul nostru, Marshall, va dirija atacul 
asupra principalei dane de încărcare şi asupra clădirii ce 
domină portul, un fel de buncăr enorm, care permite să 
se îmbarce proiectile pe nave fără să se vadă din 
exterior. După informaţiile date de inginerul Travis, este 
o lucrare formidabilă, iar distrugerea ei va bloca întreg 
sistemul, timp de săptămâni, poate şi mai mult. 
Lambert îşi trăgea mustaţa. 

- lată o treabă interesantă de făcut! 

Marshall se uită la ceas era ora două după amiază. 

- Reuşita, începu el, depinde de rapiditatea acţiunii 
noastre. Garnizoana germană cea mai apropiată se afla 
în Lagonegro, la şaisprezece mile nord-est de Nestore. 
Trebuie să avem în vedere trei puncte esenţiale: primo, 
să ne ferim de patruloarele de coastă, secundo, să 
scăpăm de estacadă şi de vasul de siguranţă din 
interiorul portului, probabil o şalupă, în fine, terţio, să 
alertăm cât mai târziu cu putinţă pe apărătorii portului, 
ştiind că ei vor solicita imediat ajutor din interior. 

În jurul lui, figurile deveniseră serioase. Marshall 
întrebă: 

- Are cineva de pus întrebări? 


- N-ar fi posibil, sir, întrebă Warwick, să tăiem 
estacada şi să ne strecurăm în port fără să fim reperaţi? 

- Nu cred, portul are o adâncime suficientă doar 
pentru navele de cabotaj, mici şi de talie mijlocie. 

Devereaux adăugă, plictisit, 

- N-are mai mult de şase fathomi adâncime. 

Frecându-şi mâinile zgomotos, Buck adăugă, 

- Am fi prinşi ca un crap într-un butoi! 

- Ne vom apropia de estacadă la ora stabilită, 
continua Marshall, vom lansa torpilele spre partea din 
amonte a portului, apoi, cu puţin noroc, vom recupera 
echipele noastre debarcate, care, în acest moment, vor 
fi izbutit să dezlănţuie un vacarm în toată regula. 

Simeon se ridică în picioare, 

- Acesta este planul de atac ce propuneţi? 

Tonul era acuzator, Marshall replică scurt, 

- Asta este! Ai altă propunere? 

Simeon se prefăcu că îşi scutură fire de praf de pe 
mânecă. 

- Eu? Nicidecum! Planul este al dumitale. Şi răspun- 
derea, nu-i aşa? 

- Chiar aşa, replică Marshall. Apoi, ridicându-se: 

- Vom trece la posturile de luptă peste patru ore. Se 
vor distribui atunci uniforme şi echipamente germane. 
Dar, mai înainte, să se servească tuturora o masă 
copioasă! Ocupă-te de asta, Buck! 

Consfătuirea se terminase, participanţii se risipeau. 
Lambert îşi potrivi ceasul după cel al lui Marshall şi 
spuse: 

- Vom fi gata de acţiune mâine dimineaţă la ora 
prevăzută. Şi va merge bine! 

Buck întrerupse, ironic: 

- Tocmai într-o duminică, zi de repaos! 

Marshall se îndreptă spre ieşirea din postul central, 
cu Frenzel alături. Acesta declară: 

- Păcat că nu putem ataca pe întuneric! 

- Ştiu! Ar fi totuşi prea complicat, oamenii noştri s-ar 
descurca noaptea mai greu decât inamicul. 


Curând, Marshall s-a reîntors la postul central, unde, 
câteva momente mai târziu, Buck veni să-i raporteze că 
totul era pregătit, echipajul şi comando-ul au mâncat, 
toţi au primit instrucţiuni amănunțite în privinţa 
participării lor la acţiune. 

- Îţi mulţumesc, spuse Marshall. Consemn de linişte în 
toate compartimentele! 

Se adresă lui Gerrard, atent la indicaţiile aparatelor 

- Supraveghează ordinea, secundule! Şi când vor 
debarca infanteriştii de marină, atenţie la tancurile de 
reglaj. 

Au trecut minute, foarte lungi, şi Marshall simţea 
sudori reci pe şira spinării. Din timp în timp, arunca o 
privire la aparatele indicatoare. U-Boot-ul se afla mereu 
în imersiune, coca aproape imobilă, din când în când 
scuturată de un scurt tremur. 

- S-au terminat toate verificările, sir! anunţă Frenzel. 


- Bine. 
Gerrard sta în picioare, în spatele operatorului ASDIC, 
Marshall i se adresă, încercând să descopere ce 


gândea, cum se mai simţea: 

- Gata, Gerrard? 

- Peste câteva minute, sir! 

Operatorul anunţă 

- Nici un ecou, sir. 

Apoi, cu un gest către ceasul de perete: 

- Următoarea navă de patrulare ar trebui să treacă 
cam peste douăzeci de minute. 

Tonul era calm, aproape indiferent. Gerrard se 
întoarse pe călcâie: 

- Acum sunt gata, sir! 

- Bine. Ne ridicăm la douăzeci de metri! 

Frenzel începu să manevreze aparatele, în timp ce un 
mecanic notă pe un bloc. Cu mult timp înainte ca 
submarinul să ajungă la nivelul ordonat, nava începu să 
se încline. De pe masa cu hărţi a căzut un creion, s-a 
rostogolit pe podea şi Blythe se sprijini ca să facă faţă 
înclinării punţii. Gerrard se sprijinea şi el cu mâna de 
scaunul timonierului şi urmărea indicatoarele. 


- Douăzeci de metri, sir... Străbatem un curent foarte 
afurisit. 

Devereaux declară: 

- Mai afurisit decât mă aşteptam! Nici acum nu sunt 
ecouri, sir! 

- Bine. 

Marshall îşi şterse palmele pe cămaşă, erau 
transpirate şi ordonă, 

- Adâncime periscopică! 

Aştepta, numărând secundele. Se auzea vocea lui 
Gerrard, ordonând mereu ajustarea asietei. Nava se 
înclina teribil, îi era teamă că prova îi va ieşi din apă. 

- Sus periscopul! 

Ţinând strâns manetele aparatului din cauza unei 
smuceli violente, Marshall îşi lipi fruntea de cauciucul 
ocularului. Mai întâi, nu a văzut decât spumă şi coama 
unui val deferlant. Apoi, în timp ce periscopul se mai 
înălța, au apărut nori joşi şi o mare cu „berbeci” mici, 
abrupți, asaltând submarinul ca o armată duşmană. A 
ajustat lentilele la mărire maximă. Coasta apărea 
departe, ultimele raze de soare colorau colinele şi 
făceau să lucească unele ferestre ale caselor. 

- Ecouri slabe la tribord, sir! 

Marshall roti periscopul, căutând să prindă în câmpul 
vizual nava care le producea. Probabil că se afla 
departe, deocamdată era invizibilă. Şi pe o asemenea 
hulă cum ar fi văzut submarinul chiar de aproape? Un 
avion, chiar la altitudine joasă, ar fi luat periscopul 
drept o dară de spumă produsă de valuri. 

S-a auzit un râs nervos şi Marshall a înţeles că cei din 
apropiere îl priveau intens, încercând să ghicească cele 
ce se întâmplau după reflexele ochilor lui. 

Marshall îndreptă obiectivul spre țărm cu lentilele la 
putere de mărire maximă. 

În lumina înserării, la început coasta i-a apărut 
neclară, o linie gri-albastră. Apoi a distins silueta 
estompată a unei nave imobile care nu putea fi decât 
vasul estacadei, şi, dincolo de el, portul cu o masă 
cenuşie în planul din fund, probabil partea de deasupra 


apei a enormei construcţii de beton formând dana şi 
buncărul subteran. 

- Coborâţi periscopul! 

Redresându-se, Marshall a observat că Simeon se 
uita la el. 

- Totul se petrece conform planului! îi spuse. 

- Ecourile sunt mai slabe, sir. 

Marshall zâmbi. Probabil că pe nava de patrulare 
italiană comandantul blestema vremea, marea şi 
stupiditatea aliaţilor germani, sclavi ai orarelor şi 
itinerarelor. La ce folosea această patrulare inutilă? 

- Vom lăsa să-şi execute patrularea timp de o 
jumătate de oră, spuse Marshall, apoi coborâm din nou 
la adâncime. 

Sprijinit cu ambele mâini de masa hărților, simţea că-i 
tremură picioarele ca după o lungă cursă. Continuă, 

- După miezul nopţii, ne vom apropia cât mai mult şi 
vom începe treaba! 

Căpitanul Lambert intrase în postul central, 
îmbrăcase uniformă de Afrika-korps şi terminase de 
verificat pistolul nemţesc. A auzit ultima frază şi, 
băgându-şi arma la loc, exclamă 

- Perfect! Aşa că mâine.. 

Marshall n-a vrut să mai asculte. S-a sprijinit de masa 
cu hărţi gândind „Să dea Domnul să mai apucăm ziua 
de mâine!” 


_CAPITOLUL 18 
ÎNVINGĂTORII 


Vremea era rea. Sprijinit cu ambele coate de 
parapetul pasarelei, Marshall îşi îndreptă binoclul spre 
țărm. Turela dansa nebuneşte şi, gonit de valuri din 
pupă, submarinul se lăsa cu greu dirijat. Gerrard 
întrebuința cât putea mai bine cele două elice pentru a 
ajuta cârma. Din cauza vântului, Blythe trebuia să strige 
ca să se facă auzit. 

- Nici un ecou, din nici o direcţie, sir. 

Apoi scuipă, căci un val înalt a trecut peste pasarelă 

- Doamne! Groaznică noapte! Marshall îi ordonă 

- Spune secundului să ridice nava complet şi să 
deschidă capacul prova. 

O stea solitară a apărut într-o deschidere printre nori. 
U-Boot-ul se afla la suprafaţă de zece minute. Zece 
minute lungi cât o oră! Marshall privi peste prova, 
crestele albe ale valurilor asaltau coasta, încă invizibilă 
Dacă reuşeau să lase bărcile la apă fără incidente, briza 
va împinge destul de repede „puii” spre țărm. Sosise 
momentul decisiv. 

- Anunţaţi prima echipă, să se pregătească de 
debarcare. 

Capacul punte prova se deschise scârţiind şi apărură 
mai multe siluete ca nişte spectre ieşind dintr-un 
mormânt. Mai întâi apăru Warwick cu oamenii săi, 
precum şi Buck care-i strunea pe infanteriştii de marină, 
împingând, împreună cu ei, prima dintre micile 
ambarcaţiuni spre macaraua improvizată. 

De la pupa, se auzeau pocnituri şi bufnituri provocate 
de deschiderea compartimentelor etanşe. Căpitanul 
Lambert s-a apropiat de parapetul pasarelei salutându-l 
pe Marshall: 


- Ce bine-i la aer! spuse el, m-am săturat până peste 
cap de submarinul dumneavoastră! 

Marshall zâmbi şi ordonă lui Blythe: 

- Comunică la postul central să reducă viteza cât mai 
mult posibil! Prima barcă va fi gata de lansare dintr-un 
minut într-altul. 

Prelungit cu stâlpul imaginat de Buck, tunul se înclina 
lent, prinzând în palane prima barcă, în care se 
îngrămădiseră oameni, arme şi instrumente. 
Suspendată la înălţime, barca părea un coş enorm, prea 
greu încărcat. 

Buck conducea operaţia: 

- Fila parâma prova! Cu grijă, băieţi! 

Parcă regretând, barca ajunse pe suprafaţa agitată a 
mării. Penele ramelor au lucit în întuneric şi barca s-a 
depărtat imediat de submarin. 

- Următoarea! strigă Buck, sprijinit cu mâinile de 
parapet. Agăţaţi-o! Atenţie! Gata, coborâţi! 

Apoi mormăi: 

- Drum bun, pifanilor! 

Un om de veghe anunţă: 

- Se vede o lumină, sir! La tribord prova! 

Dar lumina a dispărut mai înainte ca alţii s-o vadă. 
Era departe, probabil în interiorul portului, un vas de 
gardă sau un soldat neglijent care a aprins o lanternă. 

Marshall ordonă celui care strigase: 

- Fii atent în continuare! 

Se forţa să-şi domine nervozitatea. Căuta să-şi 
amintească dacă nu uitase ceva. 

- A treia barcă este la apă, spuse Blythe, urmează 
celelalte două. 

Micile bărci se îndepărtau rapid, curând au dispărut 
din vedere. Echipa de comando era bine antrenată. 

Marshall îşi aminti că, puţin înainte ca submarinul să 
iasă la suprafaţă, Lambert îi spusese „Dacă ne-or 
prinde, cel mai rău lucru ce ni se poate întâmpla este să 
fim împuşcaţi pentru că am îmbrăcat uniforme 
germane!” Marshall nu a răspuns, dar şi-a amintit 
trupul de nerecunoscut al maiorului Carter în postul de 


poliţie şi pe Chantal răstignită pe masa de tortură. Cel 
mai rău lucru ce li se putea întâmpla! Lambert nu era 
un prost, ştia ce-i aştepta, dar nu voia să producă 
panică. 

Un ropot de strigăte şi înjurături l-a făcut pe Marshall 
să tresară. 

- Barca patru a cam intrat la apă, sir! exclamă Blythe. 

Într-adevăr, din cauza încărcăturii, barca aproape se 
scufundase şi infanteriştii de marină căutau să prindă 
parâmele ce li se lansau de la bord. Păstrându-şi 
sângele rece, Buck dădea ordine pentru următoarea 
barcă: 

- Barca cinci la palane! 

- Lambert prevăzuse un incident de acest fel, spuse 
Marshall, ştia că se putea să mai piardă din oameni 
chiar înainte de a ajunge la țărm. 

Toate bărcile erau acum pe mare. Blythe scoase un 
oftat de uşurare văzându-i plecaţi. 

- Bine, spuse Marshall. 

Işi frecă pleoapele şi 
transpiraţie. 

- Totul în regulă, sir. 

- Închideţi capacul prova! Tunarii să coboare! Nu mai 
rămâne nimeni pe punte! Apoi, în portavoce: 

- Veniţi la noul drum! 

A urmat raportul lui Gerrard, 

- Drumul trei-zero-zero, sir. Ofiţerul cu navigația 
apreciază că marginea de est a portului se află la 
tribord cam la zece mile de noi. 

- Bine. Coborâm la nouăzeci de metri! 

De pe marginea tambuchiului Blythe anunţă: 

- Toţi au coborât, sir! 

Marshall a închis portavocele şi urmat de Blythe, care 
şi altă dată rămăsese singur cu el pe punte şi-l scăpase 
de la pieire, au coborât prin tambuchiul turelei. Ajuns în 
postul central, Marshall simţi cu uşurare că navigau din 
nou la adâncime. Submarinul se deplasa lin. li ardeau 
însă ochii şi obrajii îi erau înroşiţi de muşcătura vântului 
şi a apei sărate. 


A 


îşi şterse figura şiroind de 


În picioare, lângă masa cu hărţi, cu faţa în întuneric, 
Simeon întrebă: 

- Avem mult de aşteptat? 

Înainte de a răspunde, Marshall privi harta: 

- Îi vor trebui trei ore căpitanului Lambert ca să 
ajungă la țărm. Apoi, depinde de el cum se descurcă! 
Cunoaşte terenul şi ştiu că va căuta să evite 
complicațiile. 

Cu mutră dispreţuitoare, Simeon replică 

- Asta nu înseamnă că va şi reuşi! lar după o tăcere, 
adăugă: 

- Păcat că vremea este atât de proastă! 

Ridică vocea, parcă dorind să se facă auzit de cei de 
veghe: 

- Dacă mai aşteptam douăzeci şi patru de ore, 
probabil că vremea se va ameliora şi, fără îndoială, am 
fi avut mai multe şanse. 

Marshall controla calculele lui Devereaux şi le găsi 
ireproşabile, apoi răspunse: 

- Ştiu. Dar am considerat că duminica este ziua cea 
mai indicată pentru această acţiune. 

Simeon ridică din umeri: 

- Dumneata ai decis, nu eu! 

Marshall nu i-a răspuns, urmărea cu gândul 
minusculele ambarcaţii săltate de hulă, în care Lambert 
şi oamenii lui scrutau întunericul, cu speranţa să 
zărească în fine ţărmul... 

Nu avea astâmpăr, traversă nava în căutarea 
locotenentului Smith şi a unui sergent din infanteria 
marină rămas la bord. 

- Mă voi apropia cât mai mult de estacadă ca să 
debarcăm şi echipa voastră de comando. Sper că veţi 
reuşi să pătrundeţi în port fără prea multe dificultăţi. 

Micul locotenent de paraşutişti zâmbi. 

- Am făcut instructaj cu oamenii mei, sir. Şi cunosc pe 
de rost această parte a țărmului, încă de pe vremea 
când locuitorii din Nestore nu se ocupau decât cu 
pescuitul! 


- Admirabil, răspunse Marshall zâmbind, în orice caz, 
aminteşte-ţi de instrucţiunile referitoare la reîntoarcere, 
chiar dacă uiţi tot restul! 

Pe ceasornicul de perete, acele se învârteau parcă 
mult mai încet ca de obicei. O oră... Două ore... 
Tăcere... Puțin du-te-vino cu ocazia schimbării cartului... 
Crâmpeie de conversații... Rar, câte o glumă... 

- Se apropie momentul, sir! anunţă Devereaux, 
răsucind un creion între degete pentru a-şi calmă 
nervozitatea. 

- Bine. Spune celui de al doilea comando să se 
pregătească, ordonă Marshall tuşind pentru a-şi drege 
glasul. Curând urcăm să vedem ce se întâmpla la 
suprafaţă. 

- Sir! strigă Speke, operatorul şef ASDIC comunică: 
ecouri ciudate la Verde-patru-cinci! lată! Reîncep! 

Marshall îşi duse receptorul la ureche şi aşteptă. Re- 
începând, zgomotul semăna cu şipotul apei unei fântâni 
sau cu bătăi uşoare pe un geam la intervale regulate. 
Merse rapid la masa cu hărţi. 

- Care este poziţia noastră exactă, Devereaux? 

Cel interpelat indică cu compasul o mică cruce pe 
care n desenat-o pe hartă: 

- Sunt sigur că suntem aici, sir! 

Marshall se întoarse spre Speke căruia nu-i vedea 
decât umerii: 

- Ce-i cu ecourile? 

- Se aud mereu, sir, se apropie şi se depărtează 
destul de constant. 

Marshall îşi băgă mâinile în buzunar, ca să nu se vadă 
că-i tremurau. 

- Drum doi-opt-zero! Încet, înainte! 

Când Starkie a adus nava la noul cap, Marshall 
reflectând cu voce tare, rosti gânditor: 

- Se pare că au instalat pe fundul mării un nou sistem 
de aparate detectoare. 

- Sir, întrebă Warwick, n-ar fi bine să aşteptăm ca 
nava de patrulare să se întoarcă din cursă în zori şi să 


ne şi recurăm în urma ei când i se va deschide 
estacada? 

- Nu, nava de patrulare este rapidă şi chiar dacă 
reuşim s-o urmăm de aproape... 

Marshall lăsă fraza neterminată, dar a continuat-o 
Frenzel. 

- Nu merge, sublocotenent. Admiţând că zgomotul 
nostru ar fi acoperit de cel făcut de elicele navei de 
patrulare, elicea noastră cu aripa fisurată, forţată la 
plină viteză, ar emite ecouri atât de puţin obişnuite, 
încât noul lor sistem de detectare le-ar repera imediat. 
Am fi descoperiţi în primele minute. 

Apoi, Frenzel se adresă lui Marshall: 

- După cum se vede, avem un teribil ghinion! 

Smith se apropie de Marshall: 

- Totuşi, trebuie să debarce şi echipa mea. Ar fi păcat 
să-l scutim pe inamic de pagubele pe care i le-ar putea 
provoca! 

Simeon vorbi, prima dată după multă vreme: 

- Câteva pagube, dar nu suficiente, nu-i aşa? Marshall 
îl privi direct în ochi, 

- Nu. 

- Atunci e minunat! reluă Simeon cu ton dulceag. Ai 
făcut gestul măreț, acum poţi pune capăt expediției. Cu 
toate onorurile! Abia acum înţeleg de ce ai stăruit atât 
să ai în mână ansamblul operaţiei! 

Toate privirile se îndreptară spre cei doi. 

- Aşa crezi? răspunse Marshall. Apoi, privind spre 
Gerrard, continuă: 

- Mai sunt şi alţii care cred la fel, se pare! 

Întorcând spatele lui Simeon, Marshall se apropie de 
masa cu hărţi. Căuta să se stăpânească, avea impresia 
că trăieşte un vis urât. 

- Cred, îi spuse Devereaux, că nu avem de-a face 
numai cu câteva detectoare, ci cu o reţea întreagă. 

Lovind harta cu vârful creionului, continuă. 

- Care, dacă Speke nu se înşeală, se întinde în larg 
până la cel puţin două mile. 


Chiar dacă încurcătura în care se afla Marshall îi 
dădea oarecare satisfacţie ofițerului cu navigația, 
acesta nu-şi trăda sentimentele. 

- Ai dreptate, spuse Marshall. 

Dar aceasta nu schimba situaţia. Pentru a fi în stare 
să atace instalaţiile portuare conform planului, U-Boot- 
ul trebuia să înainteze până la estacadă. Marshall 
simţea că îl cuprinse mânia şi disperarea. Oare tot ce 
întreprinse-seră să fi fost în zadar? 

Prefăcându-se că îşi examinează palma cu atenţie, 
Simeon vorbi din nou 

- Dacă aş fi putut debarca oamenii mei la locul 
potrivit şi la ora cuvenită, cine ştie, poate că reuşeam. 

Ridică din umeri$ 

- Aşa stând lucrurile, mi se pare, iertaţi-mi expresia, 
că am pierdut trenul. 

Marshall ridică ochii spre ceasul de perete: 

- La ce oră se face ziuă? 

- Cam peste două ore, sir, răspunse Devereaux poso- 
morât. Cu condiţia ca vântul să se mai liniştească şi să 
nu fie negură. 

Simeon zâmbi maliţios: 

- Căpitanul Lambert ar fi mulţumit să aibă în faţa lui o 
zi cu vreme bună! 

Marshall îl privi. Foarte calm, dar simţea că este pe 
punctul de a izbucni. li venea să-l apuce pe Simeon de 
gât şi să-l izbească cu capul de peretele metalic, să-i 
şteargă surâsul ironic odată pentru totdeauna. Tentaţie 
care îl încercase şi atunci când Simeon îl găsise 
împreună cu Gail. 

- Vom ieşi la suprafaţă, declară el cu fermitate, vom 
intra în port şi vom debarca acolo comando-ul! 

A urmat o tăcere destul de lungă, pe care au rupt-o 
simultan mai multe voci. 

Devereaux: 

- Dar nu cred că vor deschide estacada pentru noi. 

Frenzel: 

- Şi dacă estacada rămâne închisă, nu putem face 
nimic! 


Marshall rămânea neclintit: 

- Da, spuse el, dar vom câştiga timp, şi ne vom 
apropia mai mult de obiectiv. 

- Oare, întrebă Simeon, speri să-i convingi cu vorbe 
frumoase pe cei care manevrează estacada? 

Nu ascundea că se amuză şi continuă, 

- Mi se pare că îţi iaci iluzii! 

- Poate, dar aşa am decis. Anunţaţi toate comparti- 
mentele! 

Se adresă lui Gerrard: 

- Fără îndoială, vor începe prin a trimite o ambarca- 
ţiune după informaţii şi, în acel timp, estacada va 
rămâne închisă. 

Îşi imagina scenă ca şi cum ar fi trăit-o: o navă de 
pază cu un conducător nervos, submarinul la suprafaţă, 
bună ţintă pentru o baterie de coastă, şeful estacadei 
alertat urcă pe pasarela de manevrare a estacadei, 
toate acestea durau un timp, poate mai puţin decât 
credea. Dar ce putea face altceva? Continuă cu aceeaşi 
voce hotărâtă: 

- Trebuie să reuşim! E prea târziu să mai punem la 
cale o variantă, chiar dacă am avea una la îndemână. 
Trebuie să alegem: de o parte, viaţa noastră şi nava, de 
cealaltă, soarta operaţiilor care vor începe peste zece 
zile! 

Aştepta, observând figurile, conştient că importanţa 
considerabilă a misiunii lor apărea pentru prima dată 
multora din cei care îl ascultau. 

- Am hotărât şi peste un moment mă voi adresa 
întregului echipaj. 

Fără să scape din ochi girocompasul, Starkie aprobă 
cu un gest din cap. Blythe aruncă o privire complice 
către unul din oamenii echipei sale. 

- Aşadar, pronunţă calm micul locotenent Smith, 
intrăm pe poarta cea mare! 

După un fluierat discret, adăugă, 

- Merită să încercăm! 

Palid, cu faţa crispată, Simeon se detaşă brusc de 
grup şi se precipită spre Marshall: 


- Dacă lovitura nu reuşeşte, dragul meu, nu vei mai 
obţine o comandă câte zile vei avea, nici măcar aceea a 
unui feribot! Te asigur! 

Marshall îi susţinu privirea, fără a clipi: 

- Dacă lovitura nu reuşeşte, mi se pare că nu vor 
exista supraviețuitori. Nu crezi? 

Întorcându-se, se adresă lui Devereaux: 

- Să-mi calculezi un drum nou pentru apropiere, prin 
centru. 

Apoi, lui Warwick: 

- lar dumneata, sublocotenente, rememorează-ţi 
frazele germane! 

Zece minute mai târziu, Marshall luă în mână 
microfonul interfonului, rămase un moment pe gânduri, 
apoi vorbi echipajului prin toate difuzoarele bordului: 


- Aici comandantul... 
x 


x * 


Când, urmat de cei de veghe, Marshall a urcat pe 
pasarelă, vremea se îndreptase. Vântul era încă 
puternic, valurile mai puţin înalte şi prova submarinului 
se ridica şi se scufunda, spintecându-le. 

Se auzeau ordine transmise prin portavoce, 
zgomotele metalice ale armelor pregătite pentru 
acţiune, dar Marshall îşi concentră atenţia la cele ce se 
întâmplau pe mare şi în aer. 

Spre răsărit, cerul începea să se deschidă, dar în faţă 
marea rămânea încă întunecată, ţărmul se întrezărea 
ca o linie la orizont. 

- Schimbaţi drumul cu două grade tribord! 

Marshall şterse cu mâneca peliculă de sare umedă 
depusă pe repetitorul girocompasului şi urmări cu 
privirea mişcarea indicatoarelor aparatului. 

- Drum, trei-patru-zero, sir, anunţă Starkie. 

- E întuneric ca într-o pivniţă, sir, remarcă Blythe. 

Apărut pe pasarelă, Warwick scruta cerul şi comentă: 

- Ştii cum este în Mediterana, Starkie, abia zăreşti 
ceva în întuneric, ca apoi, brusc, să te orbească lumina! 


Marshall observă că Blythe zâmbea în spatele lui 
Warwick. Desigur, gândea că acesta se schimbase mult, 
vorbea acum ca un bătrân lup de mare. 

- Postul central, în portavoce, sir, ofiţerul cu navigația 
apreciază că mai avem şase mii de yarzi ca să ajungem 
la reţeaua de detectare. 

- Bine. 

Marshall lăsă binoclul în jos. Privea drept înainte, dar 
gândul îi era în altă parte, la aceste noi ciudate 
detectoare de care se tot apropiau. Se întreba de la ce 
distanţă vor fi observați, sau când se va deschide focul 
asupra lor. S-au auzit paşi tropăind pe punte la pupa, 
apoi un scârţâit metalic şi plescăitul unui obiect căzând 
în apă. După care, peste parapetul pasarelei apăru 
capul lui Buck: 

- Am aruncat în apă drăcia aia de camuflaj, sir. Sper 
că cei de la nava bază nu ne vor reproşa că ne-am 
descotorosit de această monstruozitate, opera lor! 

Warwick întrebă: 

- Oare nu va mai fi nevoie de ea? 

Marshall nu comentă. Nu era cazul să scadă moralul 
lui Warwick. În schimb, îi ordonă, 

- Întreabă-l pe ofiţerul cu navigația dacă a hotărât ce 
indicativ să folosim, curând, va fi nevoie! 

- De la postul central, sir, căpitan-comandorul Simeon 
cere permisiunea să urce pe pasarelă. 

- De acord! 

Dar Marshall îşi aduse aminte de Browning, 
răspunzând „refuzat!” la aceeaşi solicitare a aceluiaşi 
Simeon. Bătrânul „Gură Mare” murise, dar i se părea că 
era mereu cu ei. 

Blythe transmise răspunsul primit de la Devereaux 

- Ofiţerul cu navigația crede că U-178 ar fi indicativul 
cel mai potrivit, sir. 

- Fie deci U-178! 

Privi spre Blythe şi Warwick, ale căror siluete se 
precizau mai clar cu toate că întunericul încă persista. 

- Rapoartele Intelligence Service semnalează că U- 
178 este unul din submarinele germane care 


colaborează cu marina italiană. Se presupune că în 
prezent nu se află pe aici, dar nu este sigur. Când ni se 
va cere să ne declinăm identitatea, vom transmite 
acest indicativ, cu speranţa că totul va ieşi bine! 

Se auzi în umbră vocea lui Simeon: 

- Pişcă al dracului frigul! 

- Spune şefului mecanic, continuă Marshall, să fie 
gata să treacă pe diesele la comanda mea! Un 
submarin prieten nu intră niciodată în port pe 
acumulatori. Chestiune de economie! 

Simeon rânji: 

- Tare mai suntem atotştiutori! 

Marshall se îndreptă spre el 

- Vrei să mai rămâi pe pasarelă? 

- Cred şi eu! replică Simeon surprins. 

- Atunci, ia seama! Dacă mai faci glume, te azvârl 
jos! 

- Cinci mii de yarzi, sir! Un val înalt se năpusti asupra 
provei şi se prăvălii într-un un clocot de spumă. Cerul 
nu mai era cenuşiu, ci gălbui şi ţevile Vierlingului 
începeau să lucească în primele raze de soare. Cu 
căştile germane pe cap, tunarii erau la posturi. Warwick 
îmbrăcase şi el uniforma inamicului. 

Văzând că Marshall îl urmăreşte cu privirea, 
sublocotenentul îi surâse cam stânjenit 

- În marina germană am şi obţinut gradul de 
locotenent, sir! 

Marshall îşi privi ceasul, se apropia ora critică, 
trebuiau să înceapă marea lovitură. 

- Şeful mecanic să treacă pe diesele! 

Cu toate că se aştepta, Marshall tresări când acestea 
au intrat în acţiune. Eşapamentele tuşeau, la început, 
cu zgomot, după care s-a statornicit un ritm regulat de 
funcţionare. 

- Amândouă maşinile jumătate înainte! ordonă 
Marshall. 

Şi-a ciulit urechile, căutând să prindă vreo modificare 
în ritmul elicelor, dar nu auzi nimic. Cu binoclul la ochi, 
privi înainte. Acolo, pe țărm, într-o cazemată, dormitând 


deasupra aparatelor, operatorul inamic de gardă nu va 
întârzia să-i audă. Probabil, cu mult înainte că 
detectoarele de sub apă să dea alarma. Fără îndoială va 
observa bătaia ciudată a elicei fisurate. O defecţiune 
din care probabil inamicul va trage avantaje. 

Deasupra tambuchiului deschis, cu câte un picior de 
fiecare parte a acestuia, Buck, cu părul zburlit de 
curent, strigă: 

- Începem, sir? 

- Da. Spune oamenilor dumitale să pregătească o 
salvă completă, torpilele de la unu la şase. Nu vom 
avea timp să reîncărcăm. 

Buck a dispărut în tambuchi. Siluetele periscoapelor 
se profilau acum pe cer, ca şi sârmele respective de 
legătură. Antena se balansa şi ea după mişcarea navei. 

Gerrard privea, desigur, prin periscop la intervale 
regulate, urmărind să schimbe direcţia îndată ce va fi 
observat nava care manevra estacada. Dar la ce se 
gândea el oare? La soţia lui? La copilul aşteptat? Sau la 
moarte? 

- Arborează pavilionul german, Blythe! ordonă 
Gerrard. 

- Să sperăm că o să funcţioneze dispozitivul de 
ridicare a pavilionului. 

Drapelul german flutură deasupra capetelor. Marshall 
îi aruncă o privire. Il detesta din toată inima, dar 
deocamdată soarta lor depindea de el. 

- Ţineţi-l şi pe celălalt pregătit! îi ordonă lui Blythe. 

- Am înţeles, sir. 

Printre dinţi, Blythe adăugă: 

- N-aş vrea să crăp sub faldurile acestui steag 
blestemat! 

A trecut un minut. 

- ASDIC-ul semnalează ecouri drept în faţă, sir, 
Marshall inspiră adânc, probabil că acum inamicul 
prinsese contactul. Ordonă lui Warwick: 

- Spune tunarilor să fie gata! Să încarce, dar să se 
aranjeze astfel ca să nu se vadă muniţiile. 


Un matelot alerga pe punte cu casca bălăbănindu-i-se 
pe cap ca o oală. 

- Spune-i să scoată drăcia aia de pe cap, ordonă 
Marshall lui Warwick, numai tunarii vor acţiona 
camuflaţi. 

Marshall căuta să-şi pună ordine în gânduri, care 
toate i se învălmăşeau în minte. 

- Ecourile devin mai puternice, sir! 

- Foarte bine. 

La travers babord s-a luminat brusc o porţiune de 
apă. Se vedea acum clar puntea prova, ba chiar tatuajul 
braţului unui tunar care-şi verifica muniţia. 

Un matelot se apropie 

- V-am adus şapca germană, sir. 

Marshall şi-o puse pe părul în dezordine. Ar fi vrut să 
coboară să mai inspecteze încă o dată toate 
compartimentele, să fie sigur că totul este în ordine. 
încerca să-şi stăpânească nervozitatea. „Acum, își 
spuse el, mai sunt doar câteva secunde!” 

Lumina zilei creştea cu fiecare rotire de elice, parcă 
de ambele borduri se ridica o perdea, lăsând 
submarinul descoperit, vulnerabil. Dincolo de prova lui 
ascuţită se distingea la babord linia imprecisă a 
țărmului. Consultă busola. Această linie de culoare 
închisă era probabil partea de vest a portului. Dacă 
planul lui eşua, peste o jumătate de oră nu va mai avea 
suficient spaţiu pentru a manevra. Poate că undeva, pe 
coastă, un comandant de baterie dădea ordine, 
aşteptând momentul să-i sfarme în bucăţi. 

Brusc, peste marea agitată străbătu o lumină 
albastru-închis, maturând hula de larg ca o coadă de 
cometă. 

- Ne cer identitatea, sir! spuse Blythe, să mă 
pregătesc! A 

Şi-a ridicat lanterna, dar n-o ţinea chiar dreaptă. In 
mod premeditat, Marshall se întoarse cu spatele spre 
coastă... 

- Acum, ascultaţi-mă toţi! Să nu ne pierdem firea, să 
ştim ce avem de spus, am suferit o avarie gravă şi 


cerem acces în primul port prieten la care am putut 
ajunge, s-a înţeles? 

Toţi au aprobat automat din cap, ca nişte marionete, 
cu excepţia lui Simeon. Marshall apucă mâna lui 
Warwick, era sloi de gheaţă. 

- E gata mesajul în germană! citeşte-l lui Blythe! 
Gata, Blythe? 

- Ca totdeauna sir, încercă acesta să glumească. 

Apoi deveni serios şi scoase lanterna peste 
balustradă. 

Marshall se întoarse ca să privească spre coastă care 
acum ieşea din întuneric. Se vedeau chiar valurile 
înspumate cu alb asaltând plaja. Auzea, în spate, 
clinchetul lanternei lui Blythe. Spera că Warwick 
redactase corect textul, limitat doar la două cuvinte: 
„Cerem asistenţă”. Nimic altceva. Mesajul pe care îl 
emite orice comandant de submarin, avariat în cursul 
unui atac, când ajunge în situaţia de a solicita ajutor. 

Lumina albastră clipi din nou. 

- Ne cer indicativul, sir, spuse Warwick după o pauză. 

- Dă-l: U-178. 

Era primul moment critic. Sau ultimul. 

- Ecourile se depărtează, sir. 

- Mulţumesc. 

Din nou, în depărtare, a străfulgerat lumina albastră. 

- Semnalează „primit”, sir. 

Marshall îşi muşcă buza. Acolo, un om se întreba: să 
decidă singur, sau, pentru mai multă siguranţă, să 
telefoneze unei autorităţi ierarhice? Într-o duminică 
dimineaţă, la asemenea oră, era nevoie de curaj, pentru 
a telefona unui superior. 

Marshall a privit din nou prin binoclu, cuprinzând cu 
vederea intrarea portului în toată lăţimea ei. La tribord, 
se vedea ancorată nava care manevra estacada. Pe 
puntea ei luceau geamurile, coşul fumegă, se ridica 
presiunea pentru deschiderea estacadei când se va 
întoarce prima navă de patrulare a zilei. Îşi privi ceasul: 
asta se va întâmpla cam peste două ore. Simţi că-l 
năpădeşte transpiraţia şi făcu un efort să-şi ţină firea. 


- Spune-i lui Buck să fie pregătite tuburile lanstorpile 
unul la şase, adâncime minimă. 

In timp ce observa vasul de manevre a estacadei, 
dintr-o portavoce peste care îşi sprijinea cotul ţâşni 
vocea lui Gerrard. 

- Pasarela! In port se află ancorat un cargou, sir! L- 
am zărit prin periscop. Nu putem lansa torpilele spre 
instalaţii. 

- Ei drăcie! exclamă Blythe. Simeon traversă cu paşi 
mari pasarela: 

- Grozavă idee, de a fi ales tocmai duminica! Zi de 
repaos! 

Furios, vorbea şuierând, cu faţa aproape de cea a lui 
Marshall. 

- iți dai seama că nu mai poţi face nimic? Cargoul va 
încasa torpilele şi nemţii îi vor scoate epava într-o 
săptămână! Totul este ratat! 

- Un mesaj, sir! Cer să stopăm! Ne trimit pe cineva. 

- Reduceţi viteza la foarte încet, dar continuaţi a 
înainta! 

Abia putea pronunţa cuvintele. Simeon avea 
dreptate, făcuse o socoteală greşită, ar fi trebuit să ţină 
seama de ceea ce intervenea acum, că în port se putea 
afla o navă, chiar dacă era duminică. Totul îi era 
potrivnic. 

- O ambarcaţiune trece prin estacadă, sir! E foarte 
mică, o şalupă de port. 

Mânia lui Simeon nu se potolise. 

- Aşadar, strigă el, vom aştepta până vor binevoi să 
ne omoare! Pentru Dumnezeu, s-o ştergem cât mai este 
posibil! 

Nu i-a răspuns Marshall, căci i-a luat-o Warwick 
înainte. 

- Dacă n-a fost prins, comando-ul căpitanului Lambert 
trebuie să se întoarcă curând. Incărcăturile de explozivi 
de pe linia ferată îşi vor face datoria peste o oră. Nu-i 
putem abandona! 

- Tacă-ţi gura! Cum o să explici celor de pe şalupa ce 
căutăm aici? Spuse Simeon. 


- În orice caz ai dreptate, Warwick, interveni Marshall, 
nu-i putem abandona. 

Apoi, continuă, fără a lăsa pe Warwick să spună 
vreun cuvânt 

- Spune-i lui Smith să meargă la prova, ştie el de ce. 
Prin binoclu, Blythe urmărea fără încetare şalupa, cu 
viteză redusă, se apropia de U-Boot. 

- Este o şalupă italiană, sir, dar comandantul este un 
ofiţer german. 

- Dar ce aşteptai să fie, mormăi Simeon, un popă? 
Marshall se simţea neobişnuit de calm, parcă era 
drogat. Bătând încet cu vârful piciorului în grătarul 
punţii, observa manevra şalupei. Era grav dacă neamţul 
venea direct în tribordul submarinului. Dar dacă, 
cedând unei curiozităţi foarte naturale, făcea mai întâi 
ocolul U-Boot-ului, mai existau speranţe, căci şalupa 
rămânea un timp ascunsă privirilor de pe vasul de 
manevrare a estacadei. 

De pe punte, câţiva mateloţi gesticulau, adresau 
semne amicale celor din şalupă. La piciorul turelei, 
Marshall zări pe cineva, nu l-a recunoscut la început: 
era Smith. Neavând timp să îmbarce uniforma 
germană, urcase pe punte în şort, doar cu o bonetă 
germană, cochet pusă pe-o ureche. Şi el făcea semne 
amicale, strigând ceva în nemţeşte, când, ocolind pupa 
submarinului, şalupa s-a apropiat de babordul acestuia. 

Blythe murmură: 

- Îşi anunţă vizita, sir! 

leşind din minuscula timonerie, un locotenent în 
uniformă germană albă striga într-un megafon: 

- Was ist los, Herr Kapitän?” 

Marshall îl strânse pe Warwick de braţ. 

- Spune-i că am avut avarii la motoare şi că ne 
îndreptăm spre Taranto. Invită-l să ia un pahar la bordul 
nostru! Sperăm că o să-i facă plăcere. 

- N-o să se prindă! mormăi Simeon. Ajutându-se de o 
parâmă binevoitor aruncată de la bord, ofiţerul german 
apucând mâna întinsă de Smith, începu să urce pe tabla 
alunecoasă a punţii. Timp de câteva secunde, Marshall 


nu i-a mai văzut, se aflau în spatele turelei. Spre marea 
surpriză a neamţului, Smith, continuând să-i vorbească 
amabil, l-a înconjurat cu braţele si l-a proptit de 
parapetul de sub pasarelă. Apoi, brusc, Smith îşi degajă 
mâna dreaptă, scoase un pumnal din centură şi-l înfipse 
în pieptul neamţului. 

În acelaşi timp, câţiva inşi din echipa lui Smith au 
sărit în şalupă. In două minute, treaba a fost gata. 
Italienii n-au fost în stare să opună rezistenţă 
infanteriştilor de marină. 

- Acum, exclamă Marshall, să ne grăbim! Comando-ul 
doi, în şalupă! Dar să nu vă arătaţi, până nu treceţi de 
estacadă! Şi spuneţi italienilor de pe şalupă că îşi pot 
salva vieţile dacă ascultă de voi fără să scrâşnească! 

Pe puntea submarinului au răsunat paşi şi s-a auzit 
zăngănit de arme: infanteriştii de marină treceau în 
şalupă. Simeon îi spuse lui Marshall: 

- Merg şi eu cu ei în şalupă! Punem mâna pe cargou 
şi sper că ne putem întoarce. 

S-au privit lung, ochi în ochi. 

- Când veţi termina, vă reîmbarc pe toţi, spuse 
Marshall. 

Fără să gândească prea mult, îi întinse mâna lui 
Simeon, 

- Noroc! 

Simeon privi mâna oferită, dar nu numai că n-a strîns- 
o, dar exclamă: 

- Lua-te-ar dracu! 

Marshal îl privi plecând. Nu-i venea să creadă! Ce 
însemna acest gest? Ridică din umeri, oamenii trebuie 
acceptaţi aşa cum sunt. Apoi ordonă: 

- Mola barbeta şalupei! 

Şalupa se îndreptă spre port, cu doi sau trei mateloţi 
italieni la vedere. Nava estacadei era tot imobilă, în 
lumina crescândă a dimineţii. Marshall aştepta, 
reţinându-şi răsuflarea. Aplecat peste balustradă, văzu 
ceva care se scufunda în apă. intrebă din ochi pe 
Blythe. 


- Este corpul neamţului care comanda şalupa, sir, 
explică acesta, locotenentul Smith l-a lestat, 
înfăşurându-l cu o parâmă de sârmă. E iute ca un 
diavol! 

Mâinile lui Marshall s-au crispat de balustradă. 

- Amândouă maşinile jumătate înainte! Urmăm 
şalupa! 

Aştepta, abia îndrăznea să respire. S-au auzit, în fine, 
scârţiind troliile cu care nava estacadei deschidea 
plasa. 

Curând, nava estacadei s-a deplasat la tribord. De pe 
pasarela ei, un ofiţer saluta U-Boot-ul intrând În port. 

- Estacada se închide în urma noastră, sir! Marshall n- 
a răspuns celui ce anunţase. Urmărea cu privirea şalupa 
care, acum cu toată viteza, se deplasa spre fundul 
portului adormit, spre cargoul ancorat. 

- Şalupa a acostat la cargou, sir! 

- Amândouă maşinile încet înainte! 

Marshall examina dana cea mai apropiată şi se forţă 
să nu gândească la cazematele de pe colină. Privi la 
Cain şi la oamenii de pe punte care manipulau 
ostentativ parâme, simulând pregătirea acostării. Pe 
mica dană, trândăvea un mic grup de italieni, probabil 
mateloţii de pe cargoul acostat în fundul portului. 

- Acum e momentul! spuse Warwick cu voce reţinută. 

- Observaţi cu atenţie cargoul! ordonă Marshall, 
îndată ce grupă lui Simeon va părăsi şalupa, trebuie să 
acţionăm imediat! 

Işi privi ceasul. Nu va mai dura mult. Totul părea că 
decurge bine, suspect de bine! Imposibil să nu intervină 
ceva neprevăzut! 

Warwick îl prinse de braț: 

- Cargoul se mişcă, sir! Priviţi-i catargul mare! 
Marshall se aplecă asupra unei portavoce: 

- Inainte, cu toată viteza! Zece grade babord! 

Submarinul a făcut un salt, ridicând în prova un 
puternic val care izbi cu zgomot în peretele danei 
apropiate, spre marea surpriză a italienilor aflaţi acolo. 

- Ţine aşa! 


Marshall lovi cu pumnul în parapet, 

- Anunţaţi ofiţerul cu navigația că am nevoie de el pe 
pasarelă! Trebuie să luăm la remorcă cargoul şi să-l 
dăm la o parte, ca să nu ne mai stânjenească! 

Pătruns mai adânc în interiorul portului, submarinul 
descrise un mare arc de cerc. Pe puntea cargoului, la 
prova, infanteriştii de marină manevrau o parâmă de 
sârmă, în timp ce alţii îndreptau pistoalele-mitralieră 
spre țărm. 

A răpăit o mitralieră şi Marshall a zărit minusculi 
gheizeri apărând în vecinătatea şalupei abandonate. 
Undeva, departe, a început să urle o sirenă şi, cu toate 
că garnizoana fusese luată prin surprindere, deasupra 
portului au apărut dâre luminoase de proiectile 
trasoare. 

- Banda stângă! Stop babordul! 

Marshall îşi strânse maxilarele foarte aproape acum, 
cargoul domina cu înălţimea sa U-Boot-ul care se 
îndreptă direct spre el. 

- Fiţi atenţi, cei de pe punte! 

Nu mai era timp să se scoată apărătoarele. Nu mai 
era timp pentru nimic. Un glonte ricoşa pe turelă şi căzu 
şuierând în apă. 

Barajul mitralierelor din port s-a întețit şi Warwick 
întrebă 

- Deschidem focul, sir? 

Submarinul trecu cu tribordul pe sub marea ancoră 
suspendată a cargoului şi cele două coci se frecară una 
de alta cu un scrâşnet metalic. Mâini apucau parâmele. 
Cu capul gol, cu ochii aprinşi, Devereaux striga ordine 
oamenilor care trăgeau parâma de remorcă pe 
submarin. 

Primele salve cu proiectile şi trasoare ale tunului lui 
Warwick au sfâşiat aerul, vizând cazematele cele mai 
apropiate. Una din ele a ripostat cu un tir puternic şi un 
matelot de pe puntea submarinului a căzut într-o baltă 
de sânge. Pe metalul cenuşiu, sângele apărea ca o 
vopsea neagră. 

- S-a legat, sir! 


- Bine. Spune-ţi comando-ului să treacă urgent la 
bordul nostru! 

Marshall a  tresărit când tunul de pe puntea 
submarinului a bubuit prima dată, proiectilul a fulgerat 
peste turelă şi a explodat lângă o cazemată care a 
încetat să mai tragă. S-a auzit un şuierat mai ciudat, 
urmat de o violentă explozie, un moment, Marshall a 
crezut că provenea de la un tun mobil inamic, dar 
Devereaux explică: 

- Este un mortier chiar deasupra buncărului. Blythe 
anunţă, 

- Frenzel raportează că a pregătit totul pentru 
remorcare, sir! 

Dieselele se opriseră, dar din cauza vacarmului 
canonadei, Marshall nu observase. Din fericire, 
indiferent de pericol şi de ce se întâmpla pe afară, 
Frenzel nu uitase consemnul şi motoarele electrice 
mergeau lin. 

- Amândouă maşinile încet, înapoi! Ordonă Marshall. 
Parâma de remorcă s-a întins, cargoul s-a cutremurat 
violent din cauza exploziei unui obuz de mortier pe 
puntea lui superioară. Datorită tracţiunii susţinute a U- 
Boot-ului mergând în marşarier, cargoul se depărta de 
la locul de acostare iniţial. Dar l-a lovit în plin încă un 
obuz, împroşcând în toate direcţiile bucăţi de lemn şi de 
fierărie. Agitându-şi frenetic şapca, Warwick exclamă 

- Cargoul a început să se scufunde! Simeon i-a 
deschis vanele! 

Aşa era, şi cu avariile cauzate de obuzele de mortier, 
curând cargoul urma să se aşeze pe fundul bazinului 
portuar. Acum infanteriștii de marină îl părăseau, 
coborând pe o scară de pisică agăţată de balustradă. 
Jos, marinarii îi luau în primire pe puntea submarinului. 

Acesta s-a deplasat mai departe, cu toate că tirul 
continua, fumul devenea tot mai des şi abia mai puteau 
distinge inamicul. 

O răpăială furioasă de mitraliere a parvenit dinspre 
țărm şi gloanţele au măturat puntea submarinului. Când 
şi-a ridicat capul, Marshall a văzut că mulţi din oamenii 


săi zăceau întinşi pe punte şi alţii se târau cu greu spre 
turelă. Sprijinindu-se de balustradă, Devereaux căuta să 
ajute un infanterist de marină care se împleticea la 
capătul scării de pisică. La o nouă răpăială de proiectile, 
infanteristul a căzut de pe scară în apa spumegânda şi, 
antrenat de greutatea armelor, a dispărut în adânc. Un 
bubuit surd trecu peste coline. 

- Sunt exploziile provocate de căpitanul Lambert, sir! 
exclamă Blythe. 

- O să-i scoale din somn! 

Vorbise unul din cei de veghe, dar îndată şi-a dus 
mâinile la piept şi, icnind o dată, se prăbuşi mort peste 
mitraliorul de alături. 

- Gata de molare, ordină Marshall, stop maşinile! Nu 
mai puteau aştepta pe coastă, împuşcăturile continuau, 
mai dese. 

- lată, vine comando-ul căpitanului Lambert! 

Blythe văzuse bine: adăpostindu-se pe rând în 
spatele câte unei cazemate, infanteriştii de marină se 
reîntorceau. Aerul vibra din cauza exploziilor grenadelor 
aruncate între două cazemate. In adăposturile de 
beton, nemţii trăiau probabil un adevărat coşmar. Luaţi 
pe nepregătite, credeau că sosesc întăriri din interior, 
dar curând descopereau teribila realitate, grenadele, 
pârâitul mortal al pistoalelor mitralieră... 

Cu mâinile pâlnie la gură, Cain striga la cei de pe 
pasarelă: 

- Au mai rămas doi dintr-ai noştri pe cargou, sir! 

Marshall se aplecă pentru a se feri de gloanţele 
trasoare şuierându-i pe deasupra capului, observa 
cargoul, care se apleca tot mai mult. Unul din cei doi 
rămaşi nu putea fi decât Simeon. Marshall îşi duse 
mâna la ochi şi-l zări pe Smith, acesta cobora pe scara 
de pisică ducându-l în cârca pe Simeon, inert ca un sac 

- Simeon a fost rănit, sir, spuse Warwick cu voce 
joasă. 

Marshall privi cu jale la cei morţi şi răniţi zăcând pe 
punte: 

- Deschideţi capacul prova! Apoi, către Cain: 


- Dă o mână de ajutor, să fie duşi jos! 

leşiţi prin prova, Buck şi alţi câţiva mateloţi, nefiresc 
de calmi, transportau răniții pe puntea submarinului şi îi 
coborau în interior, indiferenți la pârâitul armelor de foc 
şi la gemete. Pe punctul de a ajunge cu un ultim efort 
pe U-Boot, Smith, rănit şi el, scoase un strigăt şi căzu 
între cele două vase. În locul unde căzuse, apa s-a 
colorat în roşu. Un matelot preluase însă pe Simeon şi-l 
ducea spre intrarea prova. 

- Mola! ordonă Marshall. 

La prova nu mai erau decât câţiva mateloţi 
neînsufleţiţi şi Devereaux care se lupta cu nodul 
parâmei de remorcă. Cain căuta să-l ajute cu un singur 
braţ, valid, celălalt îi atârna inert şi sângerând. 

Cu umărul gol, rănit de o schijă pe puntea cargoului, 
Simeon era pe punctul de a fi coborât în navă, dar, 
înlăturând mâinile care căutau să-l ajute, a urcat înapoi 
pe punte şi s-a repezit spre prova. Se clătina şi striga 
furios cuvinte acoperite de pârâitul mitralierelor. Rănit 
şi el mortal, Devereaux mai apucă să-l vadă cu o 
secundă înainte de a se prăbuşi, îmbrâncind la o parte 
pe Cain Simeon se repezi la parâma de remorcă şi o 
apucă cu ambele mâini. Un prim efort, apoi altul şi 
parâma degajată alunecă încet spre balustradă şi 
dispăru în apa portului, chiar în locul în care muriseră 
Smith şi alţii înaintea lui. 

Simeon privi spre pasarelă, parcă înnebunit de 
durere, apoi când se pregătea să ajungă din nou la 
intrarea din prova căzu în genunchi şi se întinse încet 
pe punte. 

- Cu toată viteza, înapoi! strigă Marshall, trebuie să-i 
luăm la bord pe Lambert şi comando-ul lui de pe cheu! 
Privea spre prova. Pe punte nu mai erau decât morţi şi 
capacul fusese închis. 

In marşarier, submarinul ajunse lângă mica dană de 
pe care îl priviseră italienii la sosire. S-a oprit doar un 
scurt timp pentru a permite infanteriştilor de marină, 
gâfâind, să sară la bord. Căpitanul Lambert era şi el dar 
mai mult de jumătate din oamenii lui erau răniţi. 


Marshall privea toate acestea, dar se simţea detaşat, 
nu-l mai interesa nimic, ca un om în pragul morţii. Îl 
împinse pe Warwick spre scara pasarelei : 

- Du-te şi ajută-i să coboare ! Nu mai avem nevoie de 
tunul de pe punte. Am terminat ce aveam de făcut cu 
el. 

Blythe îl întrebă : 

- Vă simţiţi bine, sir ? 

- Stai cu mine, răspunse Marshall. 

Privi spre pupa îndreptată către ieşirea din port şi că 
prin ceaţă vasul estacadei manevrând pentru a închide 
intrarea. 

- Tuburile pupa, gata ! Trei secunde interval de 
lansare. 

Pe punte răpăiau din nou gloanţele. Marshall închise 
ochii şi când îi redeschis îl zări pe Warwick lăsând să 
cadă prin tambuchi un matelot rănit. 

- Foc! 

Puntea submarinului a săltat uşor. Marshall număra 
secundele, o nouă smucitură a însoţit plecarea la drum 
a celei de-a doua torpile, erau acum atât de aproape de 
nava estacadei, încât cele două explozii aproape s-au 
suprapus. Curând, în timp ce resturi mai zburau prin 
aer, nava estacadei s-a aplecat pe o parte, într-un 
vârtej de flăcări şi fum. A început să se scufunde, o dată 
cu toată estacada. 

Marshall se îndrepta clătinându-se către partea 
dinainte a pasarelei şi îşi dădu seama că era singurul 
supravieţuitor pe puntea navei. Işi şterse fruntea de 
sudoare şi privi : avea acum sub ochi obiectivul pentru 
care veniseră atât de departe: cargoul zăcea puternic 
înclinat într-un colţ al portului, iar enormul zid de beton, 
cu intrarea întunecată a buncărului apărea tot atât de 
clar că pe schiţa lui Travis. 

- Tuburile prova unu la şase, sunt pregătite, sir! 

- Bine, murmură Marshall. 

- Pasarela către postul central: le vin ajutoare, sir... 
Acolo, departe! 


Era vocea înceată a lui Blythe şi cu tot fumul dens ce 
acoperea totul, Marshall zări un tanc deplasându-se pe 
drumul de pe faleză, dar îi păru ireal, ca o jucărie 
inofensivă. Marshall îşi concentră atenţia asupra cheului 
de la intrarea buncărului. Se putea distinge un mare 
pod rulant şi, dincolo de acesta, lăzi metalice de 
dimensiuni impresionante. Fără îndoială, rachete 
teleghidate care a doua zi dimineaţă urmau să fie 
încărcate pe cargouri, cu destinaţia vreunui aeroport 
german. 

- Tubul unu, foc! 

S-a auzit în interfon vocea lui Buck repetând ordinul şi 
Marshall şi-l imagină pe acesta urmărind atent 
cronometrul. 

- Continuaţi lansarea! Torpilele la câte trei secunde 
interval! 

U-Boot-ul se apropia acum de locul estacadei care se 
odihnea pe fundul mării. Şi nava respectivă dispăruse. 
În locul ei, pe suprafaţă apa apăruse o mare pată de 
păcură. 

A patra torpilă a ieşit din tub tocmai când prima 
exploda în plin pe cheu. După care, nu s-au mai putut 
distinge între ele exploziile torpilelor următoare. 

Probabil că au fost atinse şi rachetele pregătite pe 
cheu, căci s-a auzit o explozie gigantică şi apa din bazin 
s-a ridicat ca o mică maree, în timp ce valurile 
spumoase asaltau furioase corpul submarinului, ca o 
răzbunare. Vacarmul a durat multă vreme, liniştindu-se 
câte un moment, pentru a reîncepe cu aceeaşi 
intensitate când explodau proiectilele stocate în 
interiorul buncărului sau alte depozite de pe colină. 

- S-au lansat toate torpilele, sir! 

- Bine. Toată lumea jos! 

Pe Marshall l-a înecat tusea, fumul se întinsese 
asupra întregului port. Se simţea obosit. Trebuia totuşi 
să continue, să cumpănească, să acţioneze ca o 
maşină... 

- Stop stânga! Dreapta pe drum înainte! Cârma 
banda stânga! 


Un proiectil explodă prin apropiere şi Marshall se 
pomeni jos pe grătar cu o durere puternică într-un şold, 
ar fi vrut să strige, dar nu a fost în stare. Şi-a dat seama 
că Blythe îl împinge spre tambuchi şi reuşi, totuşi, să se 
ridice şi să se sprijine de o portavoce pentru a mai da 
un ordin: 

- Stânga pe drum înainte! Cârma zero! Îi venea să 
geamă şi ochii i se înceţoşau. 

Apoi auzi vocea lui Gerrard, care venise lângă el pe 
pasarelă şi se sprijinea de balustradă. Blythe exclamă: 

- Comandantul a fost rănit! Gerrard îl sprijinea, 
spunându-i: 

- Nu vă necăjiţi, sir! Preiau eu comanda! Marshall îşi 
ridică ochii spre el: 

- Părăsiţi cât mai repede zona estacadei, Bob! Apoi 
intraţi în imersiune şi ştergeţi-o! 

Gerrard se simţi cuprins de o imensă tristeţe: 

- Totul va merge bine, sir, dar trebuie să coborâţi ca 
să vi se panseze rana! 

Împreună cu alt matelot, Blythe l-a cărat pe Marshall 
spre intrarea prova. Gerrard îi urmări cu privirea, apoi 
ridică capul spre cer: aşa cum prevestise Devereaux, 
începea să se însenineze. Se aplecă asupra unei 
portavoce, 

- Drum unu-cinci-zero! Cu toată viteza! 

Privi spre pupa, un fum opac ascundea portul. Din 
timp în timp se mai auzea câte o explozie subterană. 

„Am reuşit! Succes pe toată linia!” îşi spunea 
Gerrard. Gândul i se îndrepta spre Marshall la tot ceea 
ce făcuse, nu pentru el însuşi, ci pentru ei toţi. 

Căci victoria era a lor, a tuturora. 

x 


x * 


Trei zile mai târziu, navigând la suprafaţă cu cele 
două diesele grav avariate, U-192 se îndrepta spre vest, 
în direcţia Gibraltarului, Marshall contempla marea de 
pe pasarela grav avariată, pentru prima dală mulţumit 
să lase altora comanda. 


Submarinul îşi îndeplinise misiunea şi anunţase că se 
întorcea în Anglia, conform ordinelor iniţiale. Nu mai 
avea altceva de făcut, decât să ajungă la Gibraltar mai 
înainte ca o nouă avarie să-l facă mai vulnerabil la 
atacurile inamice. 

In cursul dimineţii celei de a treia zi, i-au găsit două 
distrugătoare britanice. În timp ce ele se apropiau încet, 
Blythe spunea: 

- Sper, sir, că ştiu ce-i cu noi şi nu vor trage asupra 
noastră! 

Intr-adevăr, erau la curent, ceea ce s-a confirmat 
după un schimb de semnale luminoase. 

- Sir, transmise Blythe, comandantul lor întreabă 
dacă doriţi să abandonaţi submarinul sau să-l ia la 
remorcă. 

Marshall îşi ridică ochii spre pavilionul ce flutură 
deasupra lor, de astă dată cel adevărat, care aşteptase 
şase luni într-o ladă şi pe care acum, în fine, îl 
înălţaseră. 

Buck observă distrugătoarele ridicând în borduri 
valuri de spumă şi manevrând pentru a ocupa poziţie 
de o parte şi de alta. 

- Auzi, ce tupeu, să ne ceară să abandonăm nava! De 
necrezut! 

Pipăindu-şi şoldul rănit, Marshall dictă răspunsul: 

- Nici una, nici alta! Transmite „U-Boot-u/ 192 al 
Maiestăţii Sale Britanice se întoarce acasă cu mijloacele 
proprii!” 

Ezită un moment, îşi aminti de toţi cei dispăruţi şi 
adăugă: 

- Nava asta ne-a adus până aici, chiar aşa avariată, 
nu este cazul s-o abandonăm! 

Blythe a transmis mesajul, apoi comunică răspunsul: 

- Răspunsul, sir: Felicitări! 

Marshall zâmbi, 

- Cred că le merităm din plin! 


CUPRINS 


1. O CAPTURĂ INTERESANTĂ 
2. LUARE DE CONTACT 
3. NIMIC ALTCEVA DECÂT MISIUNEA 
4. „ATACAŢI” 
5. „SE-NTOARCE-N PORT MARINARUL...” 
6. CU CE OCHI NE VĂD ALŢII... 
7. A DOUA REPRIZĂ 
8. TREI NECUNOSCUȚI 
9. O LOVITURĂ GREA 
10. MISIUNE URGENTĂ 
11. ARMA SECRETĂ 
12. O MICĂ PLIMBARE PE ȚĂRM 
13. UNDE NU CÂNTA NICI O PASĂRE 
14. CEVA CARE MERITĂ STRĂDANIA 
15. VÂLVĂTAIA 
16. A DOUA ZI 
17. ULTIMUL EFORT 
18. ÎNVINGĂTORII 


42 Pentru reperarea direcţiei şi tăriei sunetelor sub apă (T.S.A.). 

4 Forţele aeriene britanice. 

46 Serviciul secret britanic şi Special Operations Executive (Direcţia 
operaţiilor speciale ale armatei). 

47 Artera de Circulaţie în Londra, pe care se afla şi Ministerul Marinei 
(Amiralitatea). 

48 Karl Doenitz, comandant suprem al marinei hitleriste începând din 
1943, promotor al războiului submarin. Succesor al lui Hitler în 1945, 
a negociat capitularea Germaniei. A fost judecat împreună cu ceilalţi 
criminali de război nazişti şi condamnat la zece ani închisoare 
(1945--1950). 

51 Port în sudul Angliei. 

53 Fiind germane, aparatele indicau adâncimea în metri. 

54 Dispozitiv pentru ridicarea şi manevrarea greutăților la bord. 

57 Partea inferioară, rotunjită a navei aflată sub apă. 

$1 Forţele aeriene germane. 

63 Flotilă britanică de operaţii speciale. 

54 Actor de teatru şi cinema, interpret de filme germane şi 
americane, polițiste şi de aventuri (1904-1964). 

66 Mici ambarcaţiuni folosite, pentru cabotaj, în nordul Africii. 

5 Bumbac de şters unsoarea. 

68 Distinguished Service Cross - Crucea pentru merite excepţionale. 
©? Pistol lansator de rachete luminoase 


70 Comandă dată timonierului pentru a aduce cârma imediat şi com- 
plet într-un bord sau în celălalt (în cazul de faţă la babord). (T.S.A.). 
71 Obstacol constituit din bârne de lemn, pontoane, plase de sârmă 
şi alte mijloace flotante, instalat la intrarea unui port pentru a 
împiedica pătrunderea navelor inamice 

72 „Noroc, trăiască” (în germană). 

73 Ce s-a întâmplat, domnule comandant? (în germană).