Alex Wassilieff — Submarinul fara echipaj

Alex Wassilieff 


SUBMARINUL 
FĂRĂ ECHIPA) 


O ARMĂ CE-AR FI PUTUT SCHIMBA DESTINUL OMENIRII 


TRADUCERE DE PAVEL POPESCU 


Editions du Rocher, 1989 
UN SOUS-MARIN SANS EQUIPAGE 


Alexandre Wassilieff, s-a 
născut la 5 august 1918 la Odesa, 
Ucraina, și a murit la 6 aprilie 
2008, în Toulon. Dintr-o veche 
familie de nobili, tatăl său a fost 
ofiter în marina imperială rusă. După revoluţia bolşevică 
familia s-a refugiat în Franţa. 

Scriitor francez, membru corespondent al Academiei 
Navale, a avut o deosebita carieră militara în marina franceză, 
avansând pâna la gradul de amiral. 

A fost distins cu ordinul Comandor al Legiunii de Onoare la 
29 august 1969. 

Dupa retragere, în anul 1974, se dedică scrisului realizând 
un numar de romane cu subiecte inspirate din activitatea sa 
militară. A fost ales membru corespondent al Academiei 
Navale la sectiunea Istorie, științe umaniste și arte(22 
februarie 1989). 


Tuturor submariniştilor din lume şi fiului meu Serge 
care face parte din această elită. 


Modificarea denumirii unor instituții sau funcții, în special 
atunci când este vorba de URSS, a fost făcută în mod 
deliberat;  Prim-Secretar, Director, Şcoala Superioară de 
Război Naval etc. exprimă realitatea acestor instituții şi funcții 
şi nu transcrierea lor exactă. Deasemeni, diferitele grade care 
apar au fost echivalate celor existente în marina franceză 

Și, ca să reluăm o formulă arhicunoscută, orice asemănare 
cu persoane existente sau care au existat e pur întâmplătoare 


şi involuntară. 
A.W. 


CAPITOLUL I 


— Eu... Trebuie să vină careva să mă înlocuiască... 

Glasul inginerului de cart la comanda propulsoarelor nu mai 
era decât un murmur; se auziră alte câteva cuvinte 
bolborosite, apoi se stinse. 

Căpitanul de rangul | Kojin, comandantul submarinului 
nuclear purtător de rachete „Amiral Gortşki”, confirmă, 
maşinal, recepţia, îşi luă degetul de pe butonul interfonului şi 
pumnul său uriaş porni să ciocănească pupitrul din dreapta, 
cel care vizualiza rezultatele ascultării. Pe ecranele lui, nici 
urmă de semnal reflectat: o şansă că, măcar în exterior, totul 
era în ordine. Fiindcă la bord... 

Aici, la postul central, unde de mai bine de o jumătate de 
oră Kojin îi înlocuia, de unul singur, pe ofiţer şi pe cei doi 
operatori care, în mod normal, ar fi trebuit să asigure veghea, 
veştile proaste soseau, una după alta. Rapoartele proveneau 
din diverse compartimente, dar nu difereau deloc între ele: o 
cerere de înlocuire urgentă, apoi tăcerea. Neprimind răspuns 
de nicăieri, Kojin se simţea, treptat, cuprins de senzaţia 
absurdă că nava sa ia apă pe la toate cusăturile. Senzaţie 
complet  stupidă: etanşietatea celor două corpuri de 
rezistenţă, fabricate din titan şi alcătuind coca navei, era, 
evident, perfectă. Dealtfel, totul funcţiona impecabil: 
reactoarele, turboalternatoarele, motoarele electrice, 
aparatele de detecție, indicatoarele privind starea 
armamentului şi gradul de regenerare a aerului, calculatoarele 
şi instalația de inerție. Sub raport tehnic, nimic nu şchiopăta; 
rămâneau, însă, oamenii... 

leşind din strâmtoarea Danemarcii, acest larg braţ de mare 
care separă Islanda de Groenlanda, submarinul îşi vedea 
liniştit de drum, cu o viteză de douăzeci şi cinci de noduri, 
direcţia sud-sud-vest, la trei sute cincizeci de metri de 
suprafaţa valurilor, pilotul automat asigurându-i navigația cu o 
precizie absolută, fără cea mai mică intervenţie din partea 
echipajului. 


Această automatizare extremă a tuturor sectoarelor 
îngăduise ca echipajul de pe „Amiral Gortşki” să fie redus la 
numai patruzeci de oameni, toţi specialişti de cel mai înalt 
nivel, riguros selecționați, verificați şi răsverificaţi, 
supravegheați în permanentă de KGB atunci când se aflau la 
țărm. Cu toţii, foşti komsomolişti, acum membri de partid, 
animați de cele mai înflăcărate sentimente patriotice, sănătoşi 
tun. lar acum, uite-i sucombând, unul după altul, victime ale 
unei bizare maladii, cu atât mai bizare cu cât primul atins a 
fost chiar medicul de bord. 

Pentru a doua oară, Kojin lansă un apel general: 

— Aici comandantul. Răspundeţi imediat în ordinea: 
Propulsia? 

— Controlul reactoarelor? 

— Compartimentul torpile? 

— Auxiliarii? 

— Careul? 

— Cazarma maiştrilor? 

— Cazarma echipajului? 

— Infirmeria? 

— Ei, fir-ar să fie! Cel care mă aude să răspundă imediat, 
băga-mi-aş... tună el, incapabil să se mai stăpânească. 

Dar difuzorul instalat deasupra capului rămase mut. Ofiţerul 
îl ţintui câteva clipe, scărpinându-se în claia de păr, roşcovan 
şi cârlionţat, o adevărată sfidare adusă regulamentului, la 
modă printre toţi submariniştii sovietici şi de care era foarte 
mândru, considerând-o drept un semn al bărbăţiei. Brusc, se 
decise: scuturându-se ca un pursânge înainte de a ţâşni în 
galop, se ridică, aruncă o privire rapidă loch-ului! şi 


1 Aparat pentru măsurarea vitezei unei nave (fr.) (n.t.). 


compasului, apoi cobori scăriţa ce ducea spre cazărmi, 
dovedind o agilitate de-a dreptul surprinzătoare pentru 
ditamai matahala. Pe podeaua pasarelei, cu capul rezemat de 
ultima treaptă, zăcea trupul şefului de cart pe care îl înlocuise 
mai adineaori. Kojin se aplecă deasupra lui; cu ochii revulsaţi 
şi un firicel de bale scurgându-i-se pe la colţul gurii, maistrul 
principal abia mai respira. Ceva mai încolo, era întins şi 
camaradul său de veghe şi acesta fără cunoştinţă. „Sultanul”! 
scutură din cap, conştient de propria-i neputinţă. Curbând 
spinarea de fiecare dată când trebuia să treacă, prin scundele 
uşi, dintr-un compartiment într-altul, comandantul îşi reluă 
drumul spre cazarma echipajului. 

Aici era şi mai rău: mateloţi fără viaţă zăceau pe paturi şi pe 
podea, printre vărsături ce degajau o duhoare fetidă. Mai 
încolo, în magazia de armament, îl aştepta acelaşi spectacol; 
porni spre cabinele ofiţerilor, deschizând şi închizând uşile, 
îngrozit de ceea ce vedea. Una din ele se dovedi încuiată, dar 
Kojin nu insistă. 

La intrarea în careu, căpitanul de rangul II Ivan Petrovici 
Scriabin - admirabilul Vania, fidelul său secund! - era întins pe 
burtă, sîngerând pe nas şi pe gură; pesemne, se prăbuşise aşa 
cum se surpă un mal. Comandantul se aplecă, îl săltă ca pe un 
copil, îl întinse cu blândeţe pe o banchetă şi ieşi. Ce altceva 
mai putea face? 

N-avea încotro, evidenţa se impunea de la sine: „Amiral 
Gortşki” nu mai avea echipaj. Un vas-fantomă, iată ce 
devenise submarinul! Kojin se sprijini de peretele metalic. Pe 
frunte îi apărură mari broboane de sudoare. Luându-l prin 
surprindere, o groaznică crampă îi răscoli măruntaiele; abia 
dacă avu timp să se repeadă până la toaletă ca să restituie tot 
ce avea în stomac. 

Suflând precum o focă, Kojin porni mai departe, clătinându- 
se pe picioare aidoma unui marinar după o raită prin 
cârciumile din port, cu inima strânsă de îngrijorare. Până 
atunci, graţie constituţiei sale extrem de robuste, nu simţise 
nimic alarmant. Acum, însă, tâmplele îi zvâcneau, o durere 


1 Comandantul navei. În jargonul marinei franceze (n.t.). 


surdă îi sfredelea stomacul, vederea începuse să se 
împăienjenească. Cât timp va mai putea gândi şi acţiona? 

Revenii în postul central, încercă să raţioneze: cum să-şi 
salveze nava? 

leşind la suprafaţă? Nici vorbă! navele occidentalilor l-ar 
împresura imediat, nespus de fericite sa-i propună asistenţa 
lor. Atunci?... 

Kojin se propti cu coatele de masa de navigaţie, trasatoare 
de drum; lunecând printr-un păienjeniş de meridiane şi 
paralele, un spot luminos materializa poziţia submarinului. 
Latitudinea şi longitudinea erau permanent afişate, sonda de 
adâncime indica fundul la 2320 metri. În creierul său împâclit, 
un plan începu să prindă contur. Desfăşurând harta 
Atlanticului de Nord, comandantul monologă: 

— Stai aşa: cel mai apropiat fund înalt se află pe dorsala de 
la Reykjanes!. Evident, nu-i tocmai departe de bazele 
americane de pe insulă, dar altă alternativă nu există. Va 
trebui să mă las pe acest fund înalt, să cer ajutor şi să aştept 
sosirea alor noştri. 

Harta la scară mare a zonei submarine din sudul Islandei, 
pe care se apucă s-o consulte, era de provenienţă americană; 
releveele erau destul de vechi, dar Serviciul hidrografic al 
Marinei sovietice operase corectări de dată recentă, furnizate 
de pescadoarele-spion. Dorsala se întindea pe zeci de mile 
marine, fundul variind între 720 de metri şi 310 metri, pe 
măsură ce înainta spre nord-est. Prea adânc. Însă, niţeluş mai 
la sud de masivul muntos, un semn convenţional te trimitea la 
o adnotaţie înscrisă la baza hărţii. O parcurse febril: 


„... Probabil, în urma unei erupții vulcanice s-a format un 
platou, culminând la 110 metri de suprafață...” 

— Exact ce-mi trebuie! 

Kojin transmise pilotului automat coordonatele noii direcţii a 
submarinului şi grăbi pasul spre cabina transmisiunilor, chinuit 
de greţuri, cu ţeasta parcă în flăcări şi cu acea veşnică durere 
care-i sfâşia intestinele. 


1? Lanţ muntos submarin, la sud - sud-vest de Islanda (n.a.). 


Unica intrare în post părea blocată din interior. Proptindu- 
se în uşă, Kojin apăsă cu toată greutatea, sa. Treptat-tj-eptat, 
ea se întredeschise. Împinse din nou şi, cu preţui unor vânătăi, 
izbuti să-şi facă loc, între tocul ei şi panoul glisant. Aşa cum se 
şi aşteptase, intrarea era obstruată de corpul maistrului-radio. 
Kojin îl detesta (cordial) pe acest subofițer înfumurat care se 
lăuda că l-ar fi bătut la şah - ceea ce, de altfel, era chiar 
adevărat aşa că împinse, fără menajamente, cu piciorul trupul 
celui căzut. O nouă crampă îl îndoi de şale. 

Durerea devenea de nesuportat, nici măcar nu putea să mai 
vomite. Gâfâind, ispitit să lase totul baltă, trebui să-şi muşte 
pumnul, până la sânge ca să-şi vină în fire. leşind pe coridor, 
intră în prima cabină. Aici, fără să acorde atenţie nefericitului 
locotenent de marină leşinat pe patul lui, umplu chiuveta cu 
apă rece şi-şi cufundă capul, zicându-şi că zăpada ar fi fost 
mult mai bună, 

Revenit în cabina radio, cât de cât întremat, deschise 
câteva fişete la rând până dădu peste ceea ce căuta, respectiv 
- un cilindru din bachelită de dimensiunile unei cutii de bere, 
având la unul din capete o mică antenă: baliză emițătoare 
largabilă. 

Aşezându-se în faţa maşinii de cifrat, branşă baliza la priza 
acesteia şi se apucă să bată mesajul codificat pe care baliza 
urma să-l transmită neîntrerupt până la epuizarea bateriilor. 
Evident, textul era lapidar, rezumat la esenţial: coordonatele 
fundului înalt, indisponibilitatea totală a echipajului şi SOS-ul. 
Bătea literă cu literă, laborios, greşind adesea şi fiindu-i tot 
mai greu să-şi ordoneze gândurile. 

Isprăvind, îşi şterse fruntea şi respiră adânc de câteva ori. 
Trebuie să reziste, să reziste până la capăt. Mâna îi tremura 
când vârt cilindrul în tubul de ejectare. Încleştând dinţii, apăsă 
pe buton. Şuierul aerului comprimat care proiecta baliza spre 
suprafaţă îi sună precum cea mai sublimă muzică. Porni spre 
postul central, oprindu-se des, căzând uneori, dar ridicându-se 
de fiecare dată. 

Un beculeţ prinse să clipească deasupra trasatorului de 
drum: punctul ce urma a fi atins se afla acum foarte aproape, 
dar comandantul se simţea la capătul puterilor. Oh, nu! n- 


9 


avea să se lase răpus când ţinta fusese ca şi atinsă! Se prinse 
de pupitru şi apăsă pe clape. Imediat, submarinul începu să 
urce progresiv, se stabiliză la 80 de metri adâncime şi-şi 
reduse viteza. Ca să-şi dea seama de configuraţia exactă a 
fundului, comandantul începu să descrie un parcurs 
semicircular, asemănător celui al unui alergător pe o pistă de 
atletism. Îşi frecă ochii, încercând să citească cifrele 
luminoase afişate pe ecran de sonda de adâncime. Variau 
întruna, apoi se stabilizară, indicând o adâncime constantă - 
110 metri - exact cea marcată pe hartă. 

„Sultanul” rânji, bătând afectuos cu palma pupitrul: această 
mică minunăţie electronică era copia unui model american: 

— Ce cretini, imperialiştii ăştia, incapabili să-şi păzească 
secretele! 

Brusc, printr-o firească asociaţie de idei, hecatomba din 
submarin îi apăru clară: o otrăvire, premeditată în cele mai 
mici amănunte. Desigur, CIA! Ticăloşii! Cum izbutiseră? Izgoni 
însă gândurile acestea din minte; ceva mai târziu, da, acum, 
nu: răzbunarea e un fel de mâncare care se consumă rece. În 
momentul de faţă, avea nevoie de toate forţele ca să-şi 
salveze nava, or forţele acestea îl părăseau rapid. O supremă 
tresărire a voinţei îi îngădui să amorseze operaţiunea de 
coborâre. Prăbuşit în scaunul comandantului, pradă din nou a 
unor greţuri atroce, ghici mai mult decât urmări manevra 
autopilotată a submarinului. 

Acesta se imobiliză, apoi începu să se cufunde încet, din ce 
în ce mai încet: 90 de metri, 95, 100, 105... 

Lăsarea pe fund se efectuă, aproape fără nici o zgâlţâitură, 
exact în momentul în care ofiţerul simţi durerea iradiindu-i, 
iarăşi, prin tot corpul. Simţea că-i venise sfârşitul. Ce 
importanţă mai avea de vreme ce „Amiral Gortşki” fusese 
salvat! 

Aproape că nu mai vedea. Pe pipăite, declanşă funcţionarea 
balizei de avarie fixată pe coca navei. Din acest moment, ea 
va emite continuu un semnal sonor, permiţând localizarea 
navei. 

Cu un urlet de fiară rănită, Kojin lunecă pe podea. Zăcea, 
cuprins de crampe, icnind, chinuit în toată fiinţa lui. Prin păcla 


10 


lacrimilor, distinse o umbră care îngenunchea alături. Exista, 
deci, un supravieţuitor! Cu o sforţare supremă, izbuti să 
articuleze: 

— Curaj, tovarăşe, vor veni să ne caute... 


11 


CAPITOLUL II 


Undeva în Franţa 


Vechiul fort se înălța pe vârful unui deal năpădit de 
buruieni, pârloagă printre ogoarele semănate cu grâu, departe 
de şoseaua judeţeană. Cei din partea locului l-au ştiut 
dintotdeauna dezafectat, slujind, vag, drept depozit de 
materiale. La două-trei zile, unul din paznici venea în sat după 
niscaiva cumpărături. Se întâmpla rar să fie unul şi acelaşi, 
dar toţi semănau între ei: malaci îndesaţi, cu mişcări 
surprinzător de suple de acrobaţi ieşiţi la pensie. „Nu-s prea 
vorbăreţi, dar foarte corecţi”. Aşa stând lucrurile, bunele 
maniere cereau să nu te bagi în vorbă: ţăranul nu se 
amestecă niciodată în treburile altuia, mai ales în acelea ale 
unor persoane care plătesc întotdeauna cu bani peşin. 

Un dublu grilaj, înalt de cinci metri şi garnisit cu sârmă 
ghimpată, înconjura fortul, delimitând domeniul unei haite de 
dobermani, extrem de descurajanţi pentru oricine s-ar fi 
aventurat pe teritoriul lor. Dealtminteri, nici n-ar fi riscat 
careva. În ceea ce-i privea pe automobiliştii care, în cursul 
week-end-urilor, se angajau pe acest drum ca să evite 
dopurile de pe autostradă, aceştia treceau fără să 
încetinească, zoriţi să fugă din Parisul aflat la vreo patruzeci şi 
ceva de kilometri, sau să revină în el. 

Dacă, totuşi, un vehicul o lua pe bretela asfaltată ce ducea 
spre fort şi se prezenta în faţa porţii, rămânea să aştepte un 
minut sau două, cu motorul oprit. Niciodată conducătorul lui 
nu-şi manifesta nerăbdarea claxonând, cunoscând prea bine 
că în acel răstimp el şi maşina lui sunt explorate de un 
detectiv. Abia după aceea, porţile batante se deschideau. 
Dulăii nu mai erau. 

Maşina urca panta, trecea peste podeţul şanţului de 
apărare, intra sub un portic, primul şi se oprea în curtea 
interioară. De aici, pasagerii ei se îndreptau spre un alt portic, 
la intrarea căruia stopau. Dând curs unui semnal sonor abia 


12 


audibil, aplicau, pe rând, palma lor stângă pe un ecran 
dreptunghiular, amintind de cel al aparatelor radiologice. 
Imediat, panourile blindate se retrăgeau în zid. Noii veniţi erau 
supuşi unui ultim control, primeau câte o fişă magnetică care 
le permitea accesul în interior, diferită după rangul pe care-l 
aveau în Serviciu şi se regăseau într-un alt univers, universul 
lor. 

Era o lume a informaticii, a teleimprimatoarelor, a ecranelor 
video, a bibliotecilor, atlasurilor, a arhivelor cu microfilme, a 
băncilor de date, o lume a laboratoarelor, explozivilor, armelor 
şi otrăvurilor depozitate în nişele practicate în ambii pereţi ai 
unei lungi galerii. Aceasta din urmă dădea într-o vastă sală 
dreptunghiulară, scăldată în lumină. Centrul ei era ocupat de 
circa douăzeci de scaune pivotante, putând fi întoarse fie 
către un ecran de proiecţie, fie spre un imens planiglob, 
împestriţat cu buline multicolore. Unele dintre aceste buline 
erau unite între ele prin fire, toate purtând un număr. Peste 
tot, clasoare, fişiere, monitoare, terminale. Acestea din urmă, 
grupate la peretele din fund şi încadrând o uşă vopsită în 
galben viu - restul, mobile şi zidărie, fiind uniform gri - bâzâiau 
discret, harnice şi domestice albinuţe. În fiece clipă, o 
imprimantă îşi debita producţia, un disc pornea să se învârtă, 
se oprea şi o lua în sens invers. 

Cei care circulau între o consolă şi alta manipulau aparatele 
sau îşi notau câte ceva pe un colţ de masă, vorbeau puţin, dar 
laconicele lor schimburi de cuvinte ori aruncăturile de ochi 
erau impregnate de o evidentă complicitate. Lipsită de ifose. 
Alcătuiau o elită şi ştiau acest lucru. Singurul lucru care conta 
era rezultatul. Instinctiv, de câte ori acest postulat le revenea 
în minte, întorceau capul spre uşa vopsită în galben, în dosul 
căreia lucra şeful lor, al lor şi al altora împrăştiaţi în lumea 
largă: colonelul Constant Meunier. 

Bărbatul pe care-l cunoşteau sub acest nume era de statură 
mijlocie, spre înalt. Ochelarii negri accentuau aerul 
impenetrabil al unui chip cu buze subţiri şi maxilare puternice. 
Chipul unui strateg asiatic sau al unui acuzator public. În acel 
moment stătea tolănit în fotoliu, fără ochelari, filtrând printre 
pleoapele pe jumătate lăsate o privire - şi deferentă, dar şi 


13 


amuzantă spre cel mai vârstnic dintre cei doi oaspeţi, instalaţi 
confortabil în fotoliile lor club. Acesta, după ce pufăi tacticos 
din pipă, îşi continuă expunerea adresându-i-se celui mai 
tânăr: 

— ... A zice că cei de la Kremlin sunt în rahat e încă prea 
puţin! Ce-i căpiază cel mai tare nu-i atât ce se petrece în 
Polonia, Ungaria, Germania de Est, Azerbaidjan sau aiurea, ci 
dezastruoasa lor situaţie economică. Pactul de la Varşovia 
rezistă şi ei au grijă de asta! Vezi tu, Andre băiatule, în pofida 
a tot ce pretind intelectualii, nimic esenţial nu s-a schimbat 
acolo: dogma Revoluţiei mondiale persistă, doar că au făcut 
fitilul lămpii mai mic! 

„Băiatul Andre” - 1,88 metri înălţime şi gradul de 
locotenent-comandor - îl asculta cu susţinută atenţie. 
Admiraţia pe care i-o purta era nelimitată. Ce vârstă să fi 
avut? Cu siguranţă, peste şaptezeci. Un adevărat mit, cu 
coama lui leonină şi chipul ca o mască turmentată. Meunier se 
ferea şi el să-l întrerupă; la urma urmei, bătrânul domn se afla 
oarecum la el acasă. 

Într-adevăr, în urmă cu vreo doisprezece ani, comandorul 
Erkmann, patronul Serviciilor speciale franceze, demisionase 
sub imperiul unui acces de furie, perfect întemeiată: o 
întreagă reţea distrusă, consecinţă a indiscreţiilor unui 
personaj foarte sus-pus. De neatins. Scârbit, Erkmann plecase 
trântind uşa, aşa încât, pentru a prelua expresia unuia din 
subalternii săi direcţi, „apa din Piscină! a scăzut la jumătate”. 
Cum alte câteva eşecuri au confirmat faptul că viermele se 
află în poamă, Primul ministru l-a convocat discret pe 
comandor ca să-i ceară sfatul. Acesta n-a stat să umble cu 
fofârlica: _ 

— ... Dezinfectarea Centralei o să vă ia timp. In plus, 
rezultatul nu-i niciodată garantat. Mi-aţi spus că CIA v-a 
furnizat trei nume stoarse de la un transfug. S-ar putea să fie 
o tentativă de intoxicare; domnii de vizavi excelează în 
asemenea manevre. Nu! Ceea ce ar fi de făcut e crearea unui 
Serviciu absolut nou şi independent, de a cărui existenţă să 


1 Expresie desemnând Amiralitatea (Departamentul Marinei militare) 
(n.t.). 


14 


ştiţi numai dumneavoastră, sau, mă rog, un număr cât mai 
restrâns de persoane. Restul e numai o chestiune de credite - 
aşa ceva vă priveşte - şi de organizare. 

Primul ministru prinse mingea din zbor: 

— N-aţi vrea să-l preluaţi? 

Erkmann scutură energic capul: 

— Eu? După toate cele întâmplate... 

— Exact. Şi aţi avea mână totalmente liberă. 

Satisfăcut, de fapt, în sinea sa, bătrânul mârâise la început 
câteva proteste, ca, până la urmă să accepte, punând însă 
două condiţii. Prima: în afara şefului Statului, nimeni nu 
trebuie informat asupra acestei noi organizaţii fără aprobarea 
sa personală şi, ulterior, a succesorului său. A doua: pe acest 
succesor îl va alege el şi-i va încredința conducerea Serviciului 
în momentul în care totul va fi pus la punct. Primul ministru se 
cam strâmbă, dar cedă. Strâmbătura fu însă şi mai mare când 
Erkmann îi dezvălui numele „finului” său, un fost ofiţer 
paraşutist, devenit directorul general al unei întreprinderi. 

— Nici să nu vă gândiţi la el! E fişat ca extremist. Din 
păcate, nu s-a putut dovedi nimic, altminteri... 

— Ceea ce demonstrează că e abil. Să fim serioşi, domnule 
Prim ministru, O.A.S. şi S.A.C.! sunt de mult îngropate. Sunt 
convins că până şi Generalul? ar fi aprobat... Oricum, e omul 
de care avem nevoie. 

— Şi, credeţi că va abandona situaţia pe care o are ca să se 
înhame din nou? 

— Să ştiţi că n-a lepădat niciodată hamul. Se pricepe să 
facă bani, dar puţin îi pasă de ei. Veţi avea o dugheană bine 
administrată. Pentru el, va fi un an de concediu, după care o 
să mai vedem... 

Şi iată cum un fost locotenent îşi schimbă identitatea şi 
reapăru cu gradul de colonel, fără a figura, însă, nici ca nume, 
nici ca grad, în anuarul ofiţerilor armatei franceze. Printre 


1 Organizaţia Armatei Secrete: Serviciul Acţiune şi Comandouri. Ambele 
organisme au fost create după acordarea independenţei Algeriei, vizând 
răsturnarea prin forjă a guvernului Franţei (n.t.). 

? Generalul Charles de Gaulle. preşedintele Franţei, obiectivul numărul 
unu al acţiunilor întreprinse de organizaţiile sus-menţionate (n.t.). 


15 


colaboratorii aleşi împreună, Erkmann făcu apel la un marinar, 
Andre Establet, ofiţer pe care-l remarcase pe vremea când 
conducea Centrala şi faţă de care nutrea o afecţiune aproape 
paternă. 

Odată organizaţia pusă pe roate, Erkmann se retrase, aşa 
cum fusese convenit. Făcând să circule zvonul morţii sale, se 
mulţumise să-şi lase părul să crească („peria” sa devenise 
legendară) şi să dispară în anonimatul unei suburbii. Din când 
în când, însă, reapărea la fort, aparent fără un scop anume. 
Aşa, în trecere... Ca un făcut, fiecare din vizitele sale coincidea 
perfect cu câte o „noutate”. O comenta pe scurt şi pleca la fel 
cum venise. Meunier îl înţelegea de la sfert de cuvânt, îi 
înregistra sugestiile, intuia criticile abil voalate şi se simţea 
cum nu se poate mai bine. 

— Parcă-ar fi statuia Comandorului!! exclamase într-o bună 
zi unul din adjuncţii săi. Porecla a prins. 

— Ceea ce mă intrigă, continuă Erkmann, este brusca 
antantă între Evgheni Petrov, Primul secretar al Partidului şi 
rivalul său, distinsul meu coleg de la KGB, Boris Udarniev. 

Meunier se întrerupse din rosul unuia din braţele ochelarilor 
şi confirmă: 

— S-au întâlnit, de cel puţin trei ori, în particular, la dacea? 
lui Petrov. Ai zice că... 

Erkmann îi luă cuvântul din gură: 

— ... că pun ceva la cale împreună. Aşa e. 

— Dar parcă se detestau? îndrăzni Establet. 

— Tocmai de aceea nu poate fi vorba decât de o chestiune 
de politică externă, deoarece în acest domeniu sunt, înainte 
de orice, ruşi. lată, sunt trei săptămâni de când preşedintele 
Carson a anunţat că scutul spaţial, american a devenit, 
operaţional, fără ca această veste să provoace o cât de 
măruntă reacţie a Moscovei. Pasivitatea asta mă îngrijorează. 


1 Don Giovanni (personaj din opera anonimă a lui W.A. Mozart), după ce 
a sedus-o şi apoi a repudiat-o pe fiica defunctului Comandor, lansează - 
ca o sfidare - statuiei funerare a acestuia invitaţia de a pofti la cină. 
Comandorul se prezintă şi don Giovanni îşi află moartea în strângerea 
de mână a teribilului musafir şi în incendiul care urmează (n.t.). 

2 În limba rusă, vilă, reşedinţă extravilană (n.t) 


16 


Se aplecă să-şi golească pipa în scrumieră. Chipul îi 
devenise grav. 

— Obiectiv, ar trebui să reacționeze. Şi, fără întârziere, 
pentru că, acum, timpul a încetat să lucreze pentru ei. 
Rachetele lor intercontinentale nu mai valorează nici doi bani, 
poate eventual ceva mai mult decât cohortele lor de tancuri 
confruntate cu bomba cu neutroni. O ştiu şi ei prea bine şi, în 
consecinţă, au căutat, cu siguranţă, altceva. Comportamentul 
lor actual mă îndeamnă să cred că au găsit ceva cu totul 
inedit şi că nu aşteaptă decât o ocazie ca să... 

Un beculeţ roşu prinse să clipească pe biroul lui Meunier. 
Acesta ridică mâna: 

— lertaţi-mă, domnule comandant, o urgenţă. 

Apăsă pe butonul interfonului; în aparat răsună glasul 
şefului transmisiunilor: 

— Domnule colonel, reţeaua a opta anunţă un buletin 
special de informaţii. 

Meunier declanşă telecomanda şi ecranul unui televizor 
instalat într-un colţ al camerei se lumină instantaneu; pe el 
apăru faţa bronzată a crainicului. Arbora un aer de 
circumstanţă: 

„... Decesul preşedintelui Carson, răpus de o criză cardiacă, 
constituie o grea pierdere pentru întregul lagăr occidental. 
Retransmitem în direct ceremonia depunerii jurământului de 
către preşedintele Flush. Până atunci, iată reacţiile diverselor 
capitale...” 

Meunier închise televizorul. Bătrânul comandor aţinti, cu un 
gest profesoral, degetul său arătător spre tavan: 

— lată declicul care probabil, va declanşa totul. Acest Jerry 
Flush nu-mi inspiră nici cea mai mică încredere. Carson l-a 
ales ca vicepreşedinte ca să-şi atragă voturile moderaţilor, dar 
nu va face faţă la Casa Albă. 

— Credeţi că sovieticii vor profita de ocazie ca să încerce o 
lovitură în stil mare? întrebă Establet. 

— S-ar prea putea. lar dacă-i vorba de o lovitură într-adevăr 
mare, Petrov are tot interesul să se păzească de Udarniev. Ca 
Prim-Secretar al Partidului, e mult mai bine plasat decât 
Directorul KGB-ului ca să culeagă laurii izbânzii. E şi acum 


17 


extrem de popular, dar, în caz de reuşită, va deveni, practic, 
cvasiinamovibil; pentru Udarniev, asta ar însemna sfârşitul. 
După câte îl cunosc - Doamne şi sunt ceva anişori! - tipul, 
ştiindu-se pierdut, e capabil de orice. 

Meunier interveni: 

— Dacă e să dăm crezare surselor mele, toată lumea se dă 
de ceasul morţii ca să afle ce se întâmplă la Kremlin: CIA, 
Intelligence Service, propria noastră Centrală... neuitând, 
fireşte, Israelul. De data asta, fără lovituri sub centură. 

Bătrânul domn se ridică: 

— Ei bine, vă las în pace. În fond, acum, sunt un nimeni... 

Şi facându-i cu ochiul colonelului: 

— Asta-i situaţia. Dar nu ştiu ce n-aş da să aflu în ce budă 
vor să ne bage iarăşi amicii de la Moscova. 


Moscova 

Din momentul intrării în funcţie - mai, exact, din momentul 
preluării comandamentului - Boris Udarniev şi-a atribuit, în 
totalitate, ultimul etaj al clădirii ocupate de Serviciile centrale 
ale KGB-ului. Lucra într-o bibliotecă mobilată în stil Regence, 
în care nu pătrundea nimeni, exceptându-l pe secretarul său 
personal, iar pe colaboratorii direcţi sau pe cei veniţi în 
audienţă îi primea într-o încăpere atenantă, imensă, cu pereţii 
de un cenuşiu uniform, complet goi, în afara unui portret al lui 
Lenin, o reproducere fotografică în alb-negru. Unica sursă de 
lumină era îndreptată spre masa de lucru, un birou în formă 
cubică din lemn negru, la fel de gol. La îndemână, pe o 
măsuţă metalică, două telefoane: unul gri-închis, celălalt roşu- 
stacojiu. Restul încăperii era cufundat în penumbră, jaluzelele 
rămâneau permanent închise ermetic. Ansamblul, conceput 
să-l impresioneze pe vizitalor, îşi atingea pe deplin scopul. 

Cam la o săptămână după vizita făcută de Erkmann 
colonelului Meunier, Directorul KGB-ului medita înaintea ter- 
minalului unui calculator pe care-l folosea în exclusivitate. 
Memoria aparatului, permanent realimentată, păstra în ea 
informaţii despre mai-marii acestei lumi şi despre toţi 
demnitarii regimului, informaţii atât de complete şi precise, 


18 


încât Udarniev putea prevedea reacţiile fiecăruia cu o marjă 
de aproximaţie foarte redusă. 

Banca de date referitoare la Evgheni Petrov era deosebit de 
bogată. Cu cât o cerceta mai atent, cu atât se convingea mai 
mult că Primul secretar se bălăcea în păcatul săvârşit de el 
împotriva DOGMEI. Această permanentă iscodire devenise o 
adevărată obsesie, până într-acolo încât nu-şi mai dădea 
seama că începuse să integreze propriile sale convingeri în 
deducţiile furnizate de maşină. Adevărul este că, de câte ori 
trebuia să judece actele rivalului său, Udarniev o lua razna: 
sigur, Petrov dorea ca URSS să devină prima naţiune a lumii, 
dar renunțând la misiunea ei mesianică; însă tot el, Petrov, 
abandona conceptul Revoluţiei universale, admitea 
perenitatea ţărilor capitaliste, aspira să exercite asupra 
Uniunii Sovietice o putere absolută, toate, fiind erezii cu E 
mare. 

Udarniev reflecta încă de mult timp la modalităţile de a le 
face publice, ceea ce l-ar fi condus, evident, la doborârea 
rivalului său, când o iniţiativă a acestuia din urmă, în loc să-l 
deruteze, l-a făcut să întrevadă posibilitatea răsturnării 
situaţiei în propriul avantaj. La început, însă, va trebui să 
mimeze adeziune la proiectele Primului Secretar. Udarniev îl 
revedea, explicând membrilor Politbiroului!, ce armă nouă şi 
formidabilă posedă de aici încolo Uniunea Sovietică: 

— Vom avea la cheremul nostru Statele Unite şi, în 
consecinţă, toate naţiunile capitaliste, declarase Petrov, cu 
detestabila-i înfumurare şi lucrul acesta îl vom obţine fără a 
trebui să jertfim fie şi o picătură de sânge rusesc. Mai mult 
decât atât: cataclismul care se va abate asupra lor şi pe care 
suntem în măsură să-l provocăm, va avea toate aparențele 
unei catastrofe naturale. Imaginaţi-vă, tovarăşi, perspectivele 
ce se deschid în faţa Patriei noastre! 

Udarniev fusese, atunci, primul care să-şi manifeste, 
zgomotos, admiraţia pentru Primul Secretar, care rămăsese 
surprins şi măgulit. In decursul săptămânilor care urmaseră, 
Directorul KGB-ului izbutise, treptat-treptat, să-l convingă de 
totala sa adeziune, simțind cum acesta coboară, încetul cu 


1 Biroul politic al CC. al P.C.U.S. (n.t.). 
19 


încetul, garda. Imbecilul! ce convins putea să fie de farmecul 
său personal şi de măreţia planurilor elaborate de el! Tabloul 
acesta, Udarniev voia să-l picteze cu propriile-i culori: închise 
ochii pentru a se putea concentra mai bine. Cînd îi deschise, 
decizia era luată. 

— Să recapitulăm: astăzi e marţi. Submarinul ridică ancora 
abia lunea viitoare. Pentru îndeplinirea misiunii, îi sunt 
necesare opt pînă la zece zile. Exact în acest răstimp, trebuie 
să isprăvesc cu năpârca asta veninoasă! (Udarniev folosea cu 
plăcere vocabularul epocii staliniste.) 

Se ridică şi merse să scoată un dosar dintr-un sertar care 
nici măcar nu era încuiat; dealtfel la ce bun, căci întreaga 
încăpere nu era decât un uriaş seif, protejată de un triplu 
sistem de alarma de fabricaţie japoneză. Pe cartonul dosarului 
figura o unică literă: V! 

Udarniev îl deschise, parcurse rapid cele câteva pagini pe 
care le conţinea şi-l puse la loc. Apăsând pe butonul inter- 
fonului, ceru: 

— Lotciuk a sosit? 

— În momentul ăsta. 

— Perfect. Să vină încoace şi să-mi fie debranşat telefonul. 
Nu sunt pentru nimeni. 

Trecu în camera alăturată. Un bărbat de statură mijlocie, cu 
părul tuns scurt, stătea în picioare lângă unicul scaun plasat în 
faţa biroului, afişând aerul satisfăcut al unui părinte lăudat de 
profesor pentru succesele la învăţătură ale odraslei. Udarniev 
se instală în fotoliul din piele neagră, îi făcu semn să se aşeze 
şi lansă: 

— In ce stadiu vă aflaţi? 

— Suntem gata, tovarăşe Director. Oricând doriţi... 

— Perfect. Fii atent: operaţiunea va avea loc în timpul 
dineului restrâns pe care Petrov îl va oferi, la dacea lui, Joi, pe 
opt. Sunt şi eu invitat. 

— In acest caz, îmi permit să vă sugerez ca în seara aceea 
să nu miîncaţi icre negre, spuse, cu un aer grav, vizitatorul. 


1 Literă din alfabetul cirilic, corespunzătoare fonemului ia. Reprezintă 
pronumele personal eu şi prima literă a cuvîntului iad = otravă (n.a.). 


20 


— Ah! Pentru că în ele... Pică foarte bine: toată lumea ştie 
că ţin un regim fără sare şi, prin urmare, icrele negre îmi sunt 
interzise. 

Lotciuk înclină capul, fără să răspundă. Udarniev insistă: 

— E sigur că simptomele se vor manifesta exact cum am 
cerut? Garantezi pentru rezultat? 

— Întocmai ca în memoriul pe care am avut onoarea să vi-l 
înaintez. 

Directorul KGB-ului aţinti asupra interlocutorului său o 
privire pătrunzătoare, pe care acesta o susţinu fără să 
clipească, apoi puse capăt întrevederii: 

— Eşti liber. 

Lotciuk se ridică, cu aceeaşi expresie de seninătate pe chip. 
Udarniev îl imită, cu oarecare bruscheţe şi părăsi încăperea 
fără să se mai uite îndărăt. Celălalt îl urmări cu privirea, 
perfect conştient de faptul că, peste câteva zile, viaţa lui nu 
va mai valora o kopeikă. Din fericire, avusese grijă să-şi ia 
precauţiile necesare. 

Revenit în bibliotecă, Udarniev se îndreptă spre calculator. 
Gânditor, îl contemplă îndelung, cântărind în minte efectele 
posibile ale armei. În timp ce Petrov şi acoliţii săi - printre care 
trei mareşali - vor agoniza pe paturile lor de spital, el, 
Udarniev, va ordona personal comandantului Marinei s-o 
utilizeze, sprijinit necondiţionat de tinerii lupi din cadrele 
Armatei care vor lua locul mareşalilor scoşi din uz. A doua zi, 
popoarele Uniunii Sovietice se vor trezi cu un conducător nou, 
a cărui primă grijă va fi să-i pedepsească pe toţi cei vinovaţi 
de dezastrul ţării; a-i găsi pe ţapii ispăşitori va fi o joacă de 
copil! 

Întregul mapamond se va cutremura. 

Instalându-se în faţa pupitrului, apăsă pe câteva taste. Pe 
ecran apăru un nume: Jeremy Flush, preşedintele Statelor 
Unite ale Americii. Udarniev puse imprimanta în funcţiune şi 
începu să citească, pe măsură ce foaia se derula. O făcea din 
pură plăcere, întrucât ştia pe de rost tot ce-i furniza maşina. 
Într-o stare de adevărată beatitudine, fredona, cu buzele 


strânse, o veche melodie rusească. 
x 


21 


x * 


Nu, hotărât lucru, Evgheni Petrov nu se comporta ca și 
predecesorii săi. Aceştia din urmă se străduiseră să ofere, 
când era vorba de ei, imaginea unei stânci fără fisuri, net 
deasupra oricăror slăbiciuni omeneşti. Petrov, dimpotrivă, 
exagera cu bună ştiinţă gusturile şi metehnele proprii, dacă 
ele se potriveau celor ale rusnacului de rând; de pildă, nu 
ascundea defel - ba chiar dimpotrivă - că e îndrăgostit lulea de 
soţia sa Ludmila, o blondă cu forme sculpturale, fostă soprană 
la „Bolşoi Teatr” din Moscova. 

Cum nu aveau copii, Ludmila investise toate comorile ei de 
iubire maternă, rămasă neîmplinită, în fratele mai mic, pe 
care-l crescuse, părinţii lor murind într-un accident de avion, 
în general foarte autoritară, era incapabilă să refuze ceva 
acestui bărbat, acum de patruzeci de ani, cu trăsături de 
bebeluş, mare fustangiu dar şi un rob al muncii când situaţia o 
cerea, fire pasională, dând însă dovadă şi de o surprinzător de 
mare supleţe de caracter, pasionat de şah, dar şi mai mult, de 
fotbal. 

Intrat în Şcoala Militară Navală sub imperiul unui eşec 
amoros, o terminase ca şef de promoţie, în pofida faptului că 
deţinea un adevărat record în materie de zile de carceră. De 
atunci, urmase o strălucită carieră; îşi adora meseria, era 
patriot, şovin şi comunist fără rezerve. Acest amestec bizar se 
numea Nikita Osipovici Kojin. 

Pe seară, Kojin se prezentă inopinat la poarta cu grilaj a 
parcului care împrejmuia dacea lui Petrov, izolată în mijlocul 
unei păduri, la vreo cincizeci de kilometri de Moscova. După 
ce se prezentă căpitanului, comandant al gărzii, trebui să 
aştepte ca acesta să telefoneze anunţându-i venirea şi să 
obţină permisiunea de a-l conduce până la locuinţa propriu- 
zisă; cumnatul Primului Secretar era, în atare situaţie, un 
vizitator, la fel ca toţi ceilalţi. Se supuse, fără să crâcnească, 
la percheziţia obligatorie, glumind tot timpul cu ostaşii, care 
făceau vizibile eforturi ca să păstreze impasibilitatea prescrisă 
de regulament. 

După isprăvirea acestor formalităţi, se sui în maşină şi se 
angajă pe aleea asfaltată ce şerpuia printre mesteceni. 


22 


Ofiţerul care se instalase alături, eliberat de rigorile 
consemnelor, flecărea de una, de alta. Kojin îl asculta cu 
jumătate de ureche, dornic să ajungă cât mai repede la 
destinaţie. Pe parcurs, alte două controale; în sfârşit, apăru şi 
dacea, pată albă în mijlocul unei peluze ireproşabil întreţinute, 
înconjurată de stejari seculari. Căpitanul o arătă cu degetul, 
făcând-o, mai departe, pe ghidul: 

— Datează din secolul al XIX-lea. A fost reşedinţa prinților 
Volkonski. Tovarăşul Prim-Secretar a schimbat tot interiorul 
ŞI... 
Kojin i-o reteză: 

— Ştiu. Am fost aici înaintea dumitale. 

Părăsindu-şi interlocutorul rămas cu vorba-n gât, Kojin urcă 
treptele verandei, sărindu-le din patru-n patru şi aruncând 
peste umăr: 

— Nu stau mult! 

Chiar în clipa în care unul din servitori îl introducea într-un 
salonaş cu aspect vesel - mobilier rustic din lemn gălbui şi 
cretoane înflorate - Ludmila năvălea în odaie, strălucind de 
bucurie: 

— Nikita, bratik moit. Ce fericire să te revăd! 

Deşi era aproape tot atit de înaltă ca şi el, Kojin o ridică, 
fără efort, de subţiori şi, învârtindu-se cu ea prin cameră, 
exclamă: 

— Milocika, eşti la fel de frumoasă! Are cu ce se distra 
băftosul ăsta de Jenia?! 

— Taci din gură, golanule! exclamă Ludmila, prefăcându-se 
scandalizată. Îl trase lîngă ea pe o sofa: Leneşule, m-ai ţinut 
două luni fără o veste. Să nu-mi spui că ai fost în larg, amiralul 
Dukhov mi-a şoptit că submarinul tău e la carenare. 

— Aşa-i. Am fost puşi la secret, confirmă Kojin, devenind 
dintr-o dată serios. Acum am fost convocat la Moscova pentru 
ultimele instrucţiuni privind viitoarea misiune. Avionul meu 
decolează peste un ceas şi... 

— Şi ai venit să mă pupi în loc să-ţi petreci timpul cu una 
din cuceririle tale. Zău că eşti adorabil, când vrei! 


1 Frăţiorul meu (rus.). 
2 Diminutive de la Ludmila şi Evgheni (n.t.). 


23 


— Vezi tu... hâm... te-aş ruga să-mi faci şi un serviciu... 

Ludmila zâmbi, indulgentă: 

— Îmi închipuiam eu... Hai, despre ce-i vorba? 

— Uite, azi e duminică şi totul e închis... 

— Da’ ce dracu îţi trebuie de nu poţi găsi la cooperativa 
bazei tale? 

— icre negre... din cele mai bune... 

Kojin îşi petrecu braţul pe după umerii surorii şi o strânse 
afectuos: 

—  Înţelegi, Milocika, alimentele pe care le primim sunt 
arhipăzite, ţinute în depozite speciale şi aduse la bord abia în 
ultimul moment, în cutii mari de carton, care ajung direct la 
cambuză sau la congelator. Firesc, dealtfel: imaginează-ţi că 
echipajul ar mânca cine ştie ce porcărie şi s-ar intoxica! Dar, 
în felul acesta, nu prea putem să ne alegem meniul; iar eu am 
hotărât să le ofer oamenilor mei nişte icre negre adevărate, 
de morun de Caspica, nu rahatul ăla sintetic pe care 
Intendenţa ni-l oferă cu pipeta, din şapte-n şapte ani! Vreau 
ca, măcar o dată; băieţii să le înfulece cu polonicul, cum 
făceau marii duci pe vremea tarilor. Au tot dreptul! Şi-au dat 
duhul pregătindu-l pe „Gortşki” pentru apropiata lui patrulare. 
Mai e şi o sărbătoare, vom prăznui victoria! 

— Ce fel de victorie? 

— Miercurea viitoare, „Spartak” va câştiga Cupa mondială 
la fotbal. 

— Şi dacă pierde? 

— De neconceput! 

Kojin se ridică şi porni să măsoare încăperea în lung şi-n lat, 
gesticulând aprins: 

— Echipa noastră e cea mai bună, cu un moral de oţel, 
conştientă de importanţa succesului. Va avea de înfruntat 
formaţia americană compusă din italieni, englezi, brazilieni, cu 
toţii aduşi prin diverse combinaţii. Mercenari sadea, ce mai! Ai 
noştri se vor bate punând tot sufletul, ştiind că o fac pentru 
Patrie. 

— Da’ ce te-ai pornit! Vorbeşti ca şi cum ar fi un război! 


24 


— Orice înseamnă luptă împotriva capitaliştilor! rosti, 
sentenţios, Kojin şi-şi privi ceasul de la mână: Fir-ar să fie, 
trebuie s-o întind! Mă serveşti, da? 

Ludmila se ridică şi ea: 

— Ai picat bine. Tocmai le-am primit. Joia viitoare, Jenia dă 
aici un dineu important, dar am tot timpul sa mă 
reaprovizionez. Câte cutii vrei? 

— Tot stocul! Ducă-se-n colo zgârcenia! 

— Dar am opt kilograme... 

— Perfect! Spune să fie rapid scoase din frigider, mă 
înghesuie rău timpul. Milocika, eşti minunată! 

— Da, atunci când îţi fac hatârurile. Bun. Îmbrăţişează-mă, 
potlogarule şi fugi. 

Cuprinzând între palme obrajii fratelui, adăugă: 

— E... e periculoasă misiunea ta? 

— Nu, nici pomeneală! Ştii şi tu, sistriţa!, că nu-ţi pot 
destăinui nimic, dar, la întoarcere, vom sărbători împreună 
stelele mele de contraamiral! dacă, fireşte, ştabii de la 
Amiralitate, nu sunt nişte trombonişti. 

Ţinându-se la braţ, ieşiră din casă. Văzând în pragul uşii pe 
soţia Primului Secretar, căpitanul ţâşni din maşină şi 
încremeni în poziţia de drepţi. Ludmila îi trecu fratelui sacoşa 
adusă de servitor şi-l sărută pe ambii obraji. 

— Du-te... 

Kojin puse sacoşa pe bancheta din spate, se instală la volan 
şi demară în trombă. Comandantul gărzii nu făcu nici un 
comentariu în legătură cu respectiva sacoşă, dar îşi spuse că 
faptul trebuie consemnat în raportul zilnic, aşa, pentru bună 
regulă. 

Ludmila urmări cu privirea maşina care se îndepărta, înainte 
de a închide uşa, se uită în dreapta şi-n stânga, asigurându-se 
că nu-i nimeni prin preajmă, după care schiţă în aer un mic 
semn al crucii, murmurând: 

— Dumnezeu sa te aibă în pază. 


1 Surioară (rus.) (n.a.). 


25 


CAPITOLUL III 


Luni 

În avionul care-l ducea spre Extremul Nord, singurul 
mulţumit de proasta funcţionare a sistemului de încălzire a 
fost Kojin: excelent pentru icrele sale negre! 

Fără să-i învrednicească măcar cu o privire pe ceilalţi 
pasageri înfofoliţi în pledurile distribuite de un caporal care 
îndeplinea oficiul de steward, Kojin se înveli cu pătura primită 
şi adormi pe loc, nesimţitor la zgâlţâiturile aparatului nimerit 
într-o zonă de turbulenţă. 

O maşină îl aştepta la aeroportul bazei navale: în loc să 
meargă direct la bord, ordonă şoferului să-l ducă la Casa 
ofiţerilor, unde, odată ajuns, se încuie în camera lui: 

— Să nu fiu deranjat. Am tot timpul să trag un somn bun. Să 
fiu trezit la ora şapte, porunci el responsabilului de etaj. 

Cînd, fix la şapte, zbârnâi soneria telefonului, Kojin, cu o 
perfectă rea-credinţă, se porni să-l înjure pe telefonist: 

— Idiotule, am spus ora şase, cretin ce eşti! 

Amărâtul încercă un timid protest, dar colegul său, venit să- 
| schimbe, îi suflă la ureche: 

— Taci din gură, prăpăditule! Ştii cu cine vorbeşti? 

Ţâşnind din ascensor aidoma unui taur slobozit în arenă, 
Kojin traversă în goană holul, îl îmbrânci din mers pe 
recepţionerul venit să se scuze, cobori val vârtej, treptele de 
la intrare, reperă imediat maşina de serviciu - un soi de Jeep - 
săltă ca un cascador alături de marinarul-şofer şi-i ordonă 
scurt: 

— La bord! Dă-i bătaie! Am întârziat! 

Dincolo de arsenalul principal şi de instalaţiile portuare, 
datând din perioada Marelui Război pentru Apărarea Patriei, 
baza submarinelor nucleare se găsea implantată într-o insulă 
stâncoasă, cu faleze verticale, fără vegetaţie şi construcţii 
aparente, adevărată fortăreață naturală, legată de uscat 
printr-un dig. O centură din beton şi sârmă ghimpată 


26 


electrificată, cu miradoare înţesate de armament automat, 
bara acest istm artificial, având în centrul ei o poartă, care, în 
acel moment, era ferecată. 

Întinzându-se peste mîinile şoferului, Kojin claxonă in- 
tempestiv; o uşă, încastrată în poarta cea mare, se deschise, 
făcând loc unui ofiţer în uniforma Securităţii, cu casca pe cap 
şi însoţit de doi puşcaşi-marini cu pistoalele-mitralieră în 
poziţie de tragere. Ofiţerul îşi consultă, ostentativ, ceasul, apoi 
se apropie de maşină. Kojin recunoscu în el pe unul din 
comisarii politici ai bazei, personaj cu care jucase câteva 
partide de şah şi-l salută voios, prezentându-i, totodată, 
ecusonul. Impasibil, omul duse mâna la cască: 

— Vă rog să coborâţi. 

— De acord, bătrâne, dar grăbeşte-te, sunt presat rău de 
tot. Căcănarii de la Casa ofiţerilor m-au trezit prea târziu! 

Comisarul dădu din cap şi făcu înconjurul vehiculului. 
Remarcând sacoşa pusă pe bancheta din spate, întrebă: 

— Presupun că-i bagajul dumneavoastră personal? 

— Evident. Ce ar putea să fie? 

— Bagajele personale trebuiau prezentate de ieri-seară. 

— Da’ nu pricepi că tocmai am picat de la Moscova? 

— Ba da, replică, sec ofiţerul, dându-i clar a înţelege că 
greşise neprezentându-se la bordul navei imediat după 
coborârea din avion. 

Kojin trepida de enervare; securistul ezită o clipă, duse 
mâna la cască, apoi apăsă pe un buton fixat pe pilonul poriii; 
cei doi batanţi se desfăcură lent. 

— Treceţi, tovarăşe comandant. 

Kojin răspunse la salut, lansă un „mulţumesc” scrâşnit şi-l 
îmboldi pe matelot: 

— Hai odată, fir-ar să fie! 

Maşina pătrunse pe sub bolta porţii, străbătu un teren pe 
care se îngrămădeau role de cabluri, diverse lanţuri, plase 
antisubmarine şi se angajă, în viteză, într-un tunel săpat în 
stâncă. În urma ei, comisarul îşi scoase casca şi se scărpină în 
ceafă, gândind: 

„Conform regulamentului, ar fi trebuit să-l pun să deşerte 
sacoşa şi să verific conţinutul. Aşa-i, dar nici să-l cauţi de 


27 


purici pe cumnatul tovarăşului Prim nu-i tocmai sănătos... Ca 
să nu mai zic că ordinele sunt clare: «procedaţi cu stricteţe, 
dar fără şicane». Ce-ar putea avea în sacoşă? în cel mai rău 
caz, niscaiva reviste porno daneze. Să fie sănătos!...” 

În vremea asta, rezemat de spătarul scaunului, destins şi 
foarte mulţumit de sine, Kojin fluiera un marş militar. 

Tunelul era cam de un kilometru, destul de larg ca să 
cuprindă, în afara pistei asfaltate, mai multe rânduri de şine 
de cale ferată, unele dintre ele pierzându-se în galerii laterale, 
galerii de unde răzbătea zgomotul diverselor ateliere 
subterane. Trecură două garnituri, făcând să se cutremure 
bolta tunelului. Brusc, şoferul coti la stânga, ca să pătrundă 
într-o uriaşă grotă de mărimea unei catedrale. O catedrală ale 
cărei arcade erau podurile rulante, pilonii - macaralele, iar 
naosul - un bazin în care plutea submarinul nuclear „Amiral 
Gortşki”. Oricât de impresionant ar fi fost ansamblul docului, 
gigantismul lui îl lăsa pe Kojin perfect indiferent; niciodată nu-i 
trecuse prin minte comparaţia cu o catedrală (în care, dealtfel, 
nu intrase vreodată) şi nici gândul la miile de deţinuţi politici 
care trudiseră aici. Dimpotrivă, inima sa se umplea de o 
bucurie mereu reînnoită de fiecare dată când îşi regăsea nava. 
În săptămânile cât fusese nevoit s-o lase pe mâna mecanicilor 
şi a tehnicienilor, încercase un adevărat sentiment de 
frustrare; acum, era din nou în posesia bunului său. 

Înduioşat, contemplă prelungul fus negru care ieşea din 
apă, safranul ca aripioare, dar, mai ales, pe oamenii care se 
agitau la proră şi la pupa, desfăcând parâmele: echipajul său. 

Şuierul ascuţit al sifleei îi ţintui pe loc; în toate marinele 
lumii, urcarea comandantului la bord presupunea un anumit 
ceremonial. Kojin tocmai se îndrepta spre pasarelă, când un 
personaj scund, uscat ca un vrej, arborând două steluțe de 
căpitan de rangul Il pe mâneca salopetei sale albastre - noua 
uniformă de croazieră a submariniştilor - veni în fugă să-l 
întâmpine şi-l trase deoparte: 

— Nikita Osipovici, plecarea se amână. 

— Ce mă-sa nu-i în regulă? 

— Absolut nimic. Totul e gata, dar trebuie să aşteptăm pe 
cineva. lată ordinul. 


28 


Kojin luă hârtia şi o parcurse în grabă, mormăind: 

— Mmm... „Inginerul-şef, Departamentul arme Speciale, 
Djanbek, vine la bord...” mmm... Pentru executarea misiunii 
vă veţi conforma directivelor sale”. 

Ultima frază îl făcu să sară în sus: 

— Vania, ce mai e şi tâmpenia asta? Îmi trimit un şoarece 
de birou ca să-mi spună ce trebuie să fac! 

Scriabin îşi îndepărtă mâinile în semn de neputinţă. 

— Tot ce vă pot spune e că urmează să pice dintr-un 
moment într-altul. Avionul care l-a adus a aterizat acum 
douăzeci de minute. 

— Bine, lămurim asta la bord. Nu, stai puţin... 

— Fomka! strigă el la ordonanța care aştepta, pe puntea 
prora. 

Acesta, un matelot blonziu şi zâmbăreţ, cobori pasarela în 
patru salturi: 

— La ordin, tovarăşe comandant! 

— la sacoşa asta şi bagă imediat tot ce-i în ea în frigiderul 
meu. Nu sufli o vorbă, e o surpriză. 

— "'Nţeles, să trăiţi! 

După ce ordonanța dispăru în măruntaiele navei, Kojin se 
îndreptă de spate, îşi ajustă cascheta şi urcă la bord cu 
încetineala potrivită momentului, în timp ce sifleea şefului de 
echipaj modula  trilurile reglementare. După ce salută 
milităreşte drapelul, se îndreptă spre puntea de comandă, 
răspunzând cu ocheade prieteneşti privirilor aţintite asupra-i, 
aruncând ici o vorbă de încurajare, dincolo o glumă. 

Fericit? Ar fi fost pe deplin dacă nu exista inginerul ăla... 
Zgomotul unei maşini care venea din tunel îl făcu să se 
răsucească. 

— Uite şi pacostea! mârâi el. 

Şi, cum Scriabin se pregătea să-l întâmpine pe noul venit, îl 
stopă net: 

— Dă-l în mă-sa! Ofiţerul de cart e arhisuficient. Altminteri, i 
se suie la cap! De fapt, cu cine l-ai cazat? 

— Păi... i-am spus doctorului să-i cedeze cabina, iar el să se 
culce la infirmerie. 

— Fără favoruri! tună „sultanul”. Ai să-mi faci plăcerea să... 


29 


— Ordinul Statului-Major, Nikita Osipovici. Mi-a telefonat 
chiar adineaori ştabul ăl mare. 

Înghiţindu-şi furia, Kojin întoarse, hotărât, spatele pasarelei 
şi se lăsă absorbit de lectura instrucţiunilor pentru ieşirea din 
şenal, instrucţiuni pe care, dealtfel, le ştia pe dinafară: de 
fapt, pritocea acum formula muşcătoare cu care se va 
„Supune” ordinelor impuse de „expert”. Glasul secundului îl 
smulse din sarcastica sa meditaţie. 

— Tovarăşe comandant, inginerul-şef Djanbek a sosit. 

Compunându-şi o mască arogantă, Kojin se întoarse şi abia 
reuşi să reprime o înjurătură. Asta mai lipsea! „Expertul” 
trimis să-l supervizeze - pe el, „sultanul” era o femeie. Micuţă 
dar admirabil proporţională, ea stătea în poziţie de drepţi, cu 
palma la căciuliţa cazonă. Cu un gest neglijent îi răspunse la 
salut, examinându-i, fără jenă, sânii care bombau, orgolioşi, 
pânza bluzei de uniformă, încheiată până sus şi nepurtând alte 
însemne decât insigna de „Erou al cercetării ştiinţifice”, ovalul 
pronunţat al feţei, aureolat de un păr negru, tuns foarte scurt, 
ochii de un verde intens, uşor migdalaţi, duşi spre tâmple; 
aceşti ochi îl fixau acum cu o totală lipsă de expresie. 
Violentă, unda dorinţei trecu prin el. Se stăpâni şi spuse pe un 
ton indiferent: 

— Puteţi rămâne la postul de comandă, tovarăşă, dar am să 
vă rog să nu vorbiţi. 

Bunului Vania nu-i veni să-şi creadă urechilor: în timpul 
manevrelor portuare, „sultanul” nu tolera prezenţa nimănui pe 
puntea de comandă, exceptându-l pe el, pe ofiţerul de cart şi 
pe timonierul-şef. Hotărât lucru, pe „Amiral Gortşki” ceva era 
în curs de schimbare şi nu în bine. 

— Dispozitivul de siguranţă a fost pus în funcţiune, tovarăşe 
comandant, raportă timonierul-şef. 

Kojin înclină capul, cu privirea pierdută în depărtare. Acolo, 
în largul coastelor, patrula o flotilă de distrugătoare, cu toate 
instalaţiile de ascultare în funcţiune. Desigur, era foarte puţin 
probabil ca vreun submarin spion să fi îndrăznit să se 
aventureze în zonă, dar mai ştii! Încă din ajun, dragoarele şi 
puitoarele de mine puricaseră cu drăcoveniile lor teleghidate 
fiecare metru pătrat de fund. Şi, mai în larg, avioanele 


30 


descriau ample cercuri şi ele la pânda unui submarin pe care 
senzorii lor erau capabili, să-l detecteze chiar în imersiune 
profundă. Pe țărm ca şi pe toate navele, radarurile scotoceau 
văzduhul şi suprafața mării. Completând dispozitivul, 
elicopterele molaseră în apă sonarele lor. 

Sigur, toate aceste măsuri erau necesare, dar oarecum 
perimate; grație sateliților, americanii n-aveau nevoie de 
pândari la faţa locului ca să ştie că „Amiral Gortşki” iese în 
larg. Abia aflat în abisurile oceanului, submarinul va fi fost la 
adăpost de investigația lor. 

— Molaţi peste tot şi semnalizaţi remorcherelor că pot 
pleca, comandă Kojin. 

Secundul se încruntă: a renunţa la ajutorul remorcherelor 
însărcinate cu orientarea submarinului la ieşirea lui din boxă 
însemna sporirea considerabilă a dificultăţilor de manevră şi 
aşa îngreunate de existenţa unui curent venit din travers. Ce 
rost avea să-ţi asumi un risc inutil numai de dragul de a o face 
pe solistul, numai ca s-o epatezi pe muierea aia! 

Fanatic al meseriei sale, căpitanul de rangul Il Scriabin era, 
în acelaşi timp, un înfocat comunist. Nedorind să aibă în cârcă 
şi un comisar, Kojin obținuse ca secundul să îndeplinească şi 
funcţia de ofiţer politic, funcţie de care Scriabin se achita 
admirabil. Luările sale de cuvânt în faţa echipajului, lipsite de 
obişnuitele formule  grandilocvente, aveau darul să-i 
însufleţească pe oameni, chiar şi atunci când le cerea un 
maximum de rigoare în efectuarea celor mai neînsemnate 
corvezi. Convins că, în orice împrejurare, şeful trebuie să fie 
un exemplu, acum se întâmpla pentru prima oară, în cei 
douăzeci de ani de când îl cunoştea şi-l admira pe Kojin, când 
secundul dezaproba, în forul său interior, comportarea 
comandantului. 

Acesta trase adânc aer în piept şi ordonă, apăsând pe 
fiecare silabă: 

— Babord, doi înapoi. Tribord, unu înainte. 

Aidoma unui balaur trezit, uriaşa masă a lui „Amiral 
Gortşki”, 25.000 de tone, vibră şi, sub impulsul forţei 
descătuşate, se puse, lent, în mişcare. Abia începuseră elicele 
să învolbureze apa şi Kojin ordonă scurt: 


31 


— Stop la babord! 

Şi, în momentul în care abaterea la stânga se amorsase, 
urmă: 

— Motoarele, trei înainte! 

Acest ultim ordin, care însemna o accelerare brutală, ţinea 
aproape de un rămăşag: la o creştere atât de rapidă a vitezei, 
cea mai mică ciocnire s-ar fi transformat într-o catastrofă. 
Evoluând la început pe loc, submarinul se aşezase oblic faţă 
de axul bazinului; etrava era îndreptată spre cheiul din 
stânga, în vreme ce pupa stătea să atingă marginea celui din 
dreapta. 

In prezent, succesul - sau eşecul - manevrei depindea de 
ordinul pe care „sultanul” îl va da timonierului şi, mai ales, de 
momentul precis în care acest ordin va fi dat. 

Secundele se scurgeau, interminabile. În clipa în care prora 
părea că, acuşi-acuşi, se va împlânta în chei, Kojin răcni: 

— Cârma, la douăzeci şi cinci dreapta! 

„Gortşki” îşi modifică direcţia, exact la timp ca să evite 
şocul. Scriabin nu-şi putea desprinde privirea de cheiul care 
defila la babord, din ce în ce mai iute, din ce în ce mai 
aproape. Capul urmat de submarin era încă departe de a 
coincide cu axul bazinului, dar în momentul în care chioşcul 
navei ieşea din boxă, Kojin ordonă: 

— Cârma la zero! Mergi aşa. 

S-a întâmplat exact ce prevăzuse comandantul: curentul 
venit din travers se manifestă instantaneu, împingând 
submarinul la tribord, evitând pericolul coliziunii, dar 
aşezându-l iarăşi în afara capului dorit. Acum, primejdia venea 
dinspre pupa, nesupusă încă acţiunii curentului şi care se 
apropia inexorabil de peretele de piatră. Kojin corectă imediat 
deriva: 

— Bandă stinga! 

Docil, submarinul se abătu prompt, datorită vitezei şi viră 
pe lângă capătul cheiului, atât de aproape de el, încât un 
matelot ocupat să facă colac o parâmă, o scăpă din mână şi 
sări îngrozit îndărăt. Un nou ordin transmis timonierului şi 
„Amiral Gortşki” se pomeni în apă liberă, angajându-se pe 


32 


şenal. Scriabin îşi scoase cascheta şi-şi şterse fruntea cu 
palma. 

— Maică, măiculiţa mea! Nikita Osipovici, era când pe-aci s- 
o feştelim! 

Sinceritatea îl obligă însă să adauge: 

— Straşnică lucrătură, fir-aş să fiu! 

Kojin, însă, nu-l asculta, preocupat să capteze privirea 
femeii şi nădăjduind să citească în ea măcar admiraţie dacă 
nu şi altceva. Trudă în zadar: cu spatele la el, inginera 
Djanbec urmărea pescăruşii care se roteau pe deasupra 
siajului. 

În sfertul de oră care urmă, Kojin manifestă o grijă 
constantă în a urma riguros drumul prescris de consemnele 
portuare, treabă care, în mod curent, îi revenea ofițerului 
însărcinat cu manevra. Locotenentul Portnoi, ofiţer de cart, se 
întrebă chiar, destul de nedumerit, ce i-a venit comandantului 
să verifice relevmentele pe care el, Portnoi, le consemna şi să 
anunţe geamandurile de pe şenal înaintea timonierului-şef, 
destul de săcâit de această ingerinţă. Nicicând atmosfera nu 
fusese atât de apăsătoare pe puntea de comandă. In sfârşit, 
după un schimb de semnale cu distrugătoarele, „sultanul” 
anunţă, adresându-se oarecum tuturor celor prezenţi: 

— Peste douăzeci de minute, plonjăm. 

— Bănuiesc că trebuie să cobor, întrebă, cu jumătate de 
glas, femeia, adresându-se secundului. Şi, fără să mai aştepte 
răspunsul, se apucă de barele scării verticale şi se lăsă să 
lunece ca un bătrân lup de mare. Kojin se făcu roşu ca sfecla. 
Putoarea! îl ignora în modul cel mai deliberat. Incleştându-se 
de marginea blindată a chioşcului, răcni: 

— Gata de scufundare! 

Apoi părăsi, la rându-i, puntea de comandă. Pavel Pavlovici 
Portnoi dădu din umeri; azi, îşi zise el „sultanul” are draci. 
Aplecându-se deasupra interfonului, ordonă cu o voce 
înăbuşită, de bas: 

— Toată lumea la posturi. 

În postul central, ordinele se încrucişau: 

— Controlat circuitul de ulei al cârmelor orizontale. 

— Cârmele funcţionează normal. 


33 


— Pompaţi în balasturi. 

— Branşaţi ventilaţia de scufundare. 

— Verificaţi siguranţele. 

— Liberaţi valvulele. 

Kojin asculta încruntat. Când diferitele compartimente 
antrenate în manevră raportară, succesiv, executarea 
ordinelor, Scriabin făcu un semn şefului de cart, care porni 
imediat să-şi facă rondul, apoi se întoarse spre comandant: 

— Care va să zică, Nikita Osipovici, din nou în gaură, aşa-i? 

Incercarea lui de a destinde atmosfera dădu greş; Kojin 
continua să-şi rumege paraponul, ca, deodată - ciudăţenie a 
sufletului slav! - furia să-i piară. Izbucnind într-un uriaş hohot 
de râs, îl apucă pe secund de umăr şi intonă, în franceză, un 
cântec de-al lui Brassens, care cunoscuse un mare succes în 
URSS cu vreo douăzeci de ani în urmă: 

— Păzea la gori-i-i-lă! Nu mai ţin minte, Vania, urmarea, dar 
gorila sunt eu! O-ho-ho-ho! _ 

Scriabin se lumină la faţă: îşi regăsise comandantul. In 
acelaşi moment, apăru şi nostromul; apropiindu-se de 
interfon, apăsă pe clapa marcată: „Puntea de comandă”. 

— Efectuat rondul. Nava în poziţie de marş. Gata de 
imersiune. 

— Ţi-a trebuit ceva timp, Mitia, remarcă secundul. Îl tutuia 
pe nostrom: cei doi se cunoşteau încă din şcoala primară. 

— Un racord niţel înţepenit la sistemul de purjare la tancul 
numărul 4, tovărăşelule, replică cel interpelat, cu un zâmbet 
complice. Noroc că neisprăviţii ăia de la Arsenal nu l-au 
schilodit prea rău pe „Gortşki” al nostru. 

Aluzia la transformările efectuate pe submarin îi provocă lui 
Kojin un nou acces de iritare: pentru anumite lucrări operate 
în timpul carenării nici măcar nu i se ceruse părerea! Ordin de 
la Departamentul arme speciale! replicaseră, de fiecare dată, 
tehnicienii. Scârba aia de muiere ştie cu siguranţă despre ce-i 
vorba! Ei las c-o să-i arate el cine-i singurul stăpân la bord! 

— Tovarăşe comandant, suntem gata de scufundare, răsună 
glasul ofițerului de cart. 

— Daţi-i drumul! ordonă Kojin. 

Vocea lui Portnoi făcu să vibreze difuzoarele: 


34 


— Alarmă! 

O clipă mai târziu, picioarele ofițerului cu manevra apărură 
în sasul de coborâre. Tambuchiul se închise, volantul fu strâns. 

„Amiral Gortşki” începu să se scufunde. Ajuns la imersiunea 
periscopică, Scriabin acţionă mecanismul de echilibrare 
automată a submarinului. Beculeţe verzi se aprinseră, unul 
după altul, pe un panou: nava îşi dobândise asieta şi era gata 
să se mişte în elementul ei natural. 

— Adâncime şaizeci de metri, ordonă Kojin. Când se atinge, 
treceţi pe pilot automat. Eu voi fi în careu, adăugă el. Las totul 
în grija dumitale, Pavel Pavlovici. Să fiu prevenit la prima 
schimbare de cap-compas. Hai, Vania, cred că o ceaşcă de 
ceai ne-ar prinde foarte bine. 

Scriabin acceptă, încântat; sub apă, erau din nou la ei 
acasă. 


35 


CAPITOLUL IV 


Luni (urmare) 

Indată după instalarea sa în cabina pe care i-o afectase 
Scriabin, pasagera se încuie, declinând propunerea lui Fomka 
de a o ajuta la desfăcutul bagajelor, compuse dintr-o geantă 
de voiaj şi o ladă metalică, bine ferecată, pe care doi mateloţi 
o căraseră cu greu prin coridorul central. Kotikov, medicul, 
care-şi făcuse apariţia, ceva mai târziu, sub pretextul golirii 
unui sertar de nişte cărţi uitate (voit), n-a avut nici el mai mult 
succes. 

— Luaţi-vă toate lucrurile, tovarăşe şi lăsaţi-mă, vă rog, să 
muncesc. 

Din acel moment, uşa ei rămase închisă, crăpându-se doar 
pentru popotar, venit să-i aducă sandvişurile şi sticla de 
limonadă cerute de ea pentru dejun. Unica persoană admisă 
în „sacristie” a fost şeful echipei speciale, îmbarcate în ajun. 
Cei şase-oameni care o formau nu fraternizaseră în nici un fel 
cu echipajul; până şi Fomka, maestru în arta de a stârni 
confidente, trebui să se declare învins. 

Şi astfel, învăluită în mister, pasagera deveni în scurt timp 
principalul-subiect de conversaţie a personalului liber, ceea ce 
nu însemna că oamenii de cart, veghind în faţa aparatelor lor, 
nu se gândeau tot la ea. Exceptându-l pe maistrul- 
transmisionist Ignatiev, fervent adept al vechiului adagiu de 
pe vremea corăbiilor cu pînze: „Muierea pe navă, curată 
otravă”, sentimentul dominant era admiraţia. O admiraţie 
exprimată, dealtfel, în termeni surprinzător de pudici. Numai 
doctorul nu se încurcă în delicateţuri şi lansă în plin careu: 

— Ce scântei aş scoate din muierea asta! 

La care, aşezându-şi paharul cu ceai pe masă, Portnoi 
comentă flegmatic: 

— Las-o mai moale, tovarăşe; zi, mai bine, „aş vrea să pot 
scoate”. 


36 


În ceea ce-l privea, Kojin decisese să ignore pasagera atâta 
timp cât şi ea părea să nu-l ia în seamă. 

— Dacă vrea să lucreze, n-are decât şi să fie lăsată în pace. 

În scurt timp, însă, schimbă tactica; pe la sfârşitul după- 
amiezii, popotarul ciocănea din nou la uşă: 

— Comandantul vă anunţă că cina e la ora şapte. 

— Bine, voi fi. 

Când, la şapte fără cinci minute, femeia apăru în uşa 
careului, ofiţerii o aşteptau în picioare. Din ordinul 
„Sultanului”, îmbrăcaseră ţinuta de „gală” pe mare, cămaşă 
albă şi pantaloni negri şi-şi arborau decoraţiile. Kojin îi ieşi în 
întâmpinare, jumătate ironic, jumătate solemn: 

— Tovarăşă inginer-şef, aş vrea să vă prezint statul-major al 
lui „Amiral Gortşki”. Poate, însă, mă autorizaţi să folosesc 
prenumele şi patronimul dumneavoastră... pe care, din 
păcate, nu le cunosc. 

Pleoapele femeii vibrară imperceptibil, umbra unui surâs îi 
pluti pe buze. 

— Tamara Osipovna. 

Kojin prinse mingea din zbor: 

— Ce coincidenţă! Pe mine mă cheamă Nikita Osipovici. Să 
fim, cumva, frate şi soră? exclamă el, mijindu-şi, motăneşte, 
ochii. 

— Sincer vorbind, nu cred... dar îmi pare rău. 

Vocea era joasă, uşor răguşită, teribil de senzuală; dublul 
sens al răspunsului nu-i scăpă lui Kojin, care-şi pocni călcâiele, 
clamând: 

— Bun venit la bord, Tamara Osipovna. Pe căpitanul de 
rangul Il Scriabin şi pe medicul-şef Kotikov aţi apucat să-i 
cunoaşteţi, iată acum... 

Pe rând, ofiţerii salutară; Tamara primi omagiul privirilor lor 
accentuând - doar puţintel - zimbetul înflorit pe buze. Se trecu 
la masă. Kojin acapară conversaţia, lăudând calităţile navei şi 
ale echipajului, enumerând meritele celor prezenţi, dar 
neuitându-le nici pe ale sale. Doctorul se amuza copios de 
eforturile pe care le făcea comandantul ca s-o seducă pe 
frumoasa caucaziană. 


37 


— „Sultanul” nostru se înfoaie ca un păun, şopti el la 
urechea lui Portnoi; acesta mormăi, cu obişnuita-i flegmă: 

— Spune, mai degrabă, ca un şarpe boa care vrea să înghită 
o căpriţă; numai că antilopa noastră nu pare c-ar fi 
hipnotizată. 

Către sfârşitul cinei, profitând de un moment în care Kojin 
îşi golea paharul, Tamara spuse deodată: 

— Aş vrea, tovarăşi, să vă mulţumesc pentru primirea 
făcută. În special dumneavoastră, Nikita Osipovici. Totodată, 
v-aş cere o întrevedere, fireşte, la ora care vă convine. 

In încăpere se făcu, brusc, linişte. Kojin se încordă: femeia 
asta îl trata de la egal la egal, ba chiar aproape de la superior 
la subaltern. Buboiul trebuia incizat şi încă rapid de tot! 

— Dacă doriţi, Tamara Osipovna, o facem imediat. 

Odată rămaşi singuri în cabina-birou a comandantului, 
acesta îi făcu semn să ia loc şi tocmai se pregătea să pună, 
odată pentru totdeauna, lucrurile la punct, când Tamara i-o 
luă înainte: 

— Tovarăşe comandant, înţeleg foarte bine resentimentul 
dumneavoastră la lectura mesajului prin care se menţionează 
că trebuie să urmaţi directivele mele tehnice... 

Ridică mâna, oprind întreruperea: 

— „Şi nu contest că maniera adoptată n-a fost tocmai 
fericită. Preferabil era să luaţi personal cunoştinţă de in- 
strucţiunile remise la Moscova; ştiţi, plicul acela pe care 
urmează să-l deschideţi în seara asta, la orele douăzeci. 

Kojin holbă ochii. Aşadar, femeia ştia de existenţa unui 
document ultrasecret, al cărui unic destinatar credea că este 
el şi numai el. Chipul i se întunecă; ca şi cum i-ar fi citit 
gândurile, Tamara se grăbi să-l liniştească: 

— N-am câtuşi de puţin intenţia să impietez asupra 
prerogativelor dumneavoastră, Nikita Osipovici. Fiţi sigur de 
asta. 

Kojin notă mental apelativul schimbat; niţel mai înseninat, 
aşteptă urmarea: 

— Misiunea dumneavoastră constă în a conduce nava într-o 
anume zonă situată în largul coastelor Statelor Unite şi în a 


38 


lansa aparatul care se găseşte actualmente în compartimentul 
rachetelor, amenajat special în acest scop. 

Kojin revăzu scena şi iarăşi îl apucă furia: jumătate din 
rachetele sale - deci jumătate din forţa de lovire a lui „Amiral 
Gortşki” - nici mai mult nici mai puţin, - îi fusese prelevată 
pentru a fi înlocuită cu un mic şi caraghios batiscaf, aparent 
nici măcar înarmat! Îmbarcarea avusese loc noaptea, 
echipajul, în prealabil, evacuat şi, până la ridicarea ancorei, 
compartimentul respectiv fusese păzit de oamenii Serviciului 
de Securitate. 

— Misiunea mea, urmă Tamara, constă strict - apăsase pe 
ultimul cuvânt - în a pregăti, ajutată de echipa mea specială, 
antrenată în acest scop, aparatul şi a-l pune în funcţiune. 

— Fără ca eu, comandantul, să ştiu la ce... 

— Câtuşi de puţin. Destinația aparatului e descrisă în 
instrucţiunile pe care le-aţi primit, dar ele sunt destul de lungi. 
Vreţi să vi le rezum în linii mari sau preferaţi să luaţi 
cunoştinţă de ele de unul singur? Sunt orele douăzeci şi zece 
minute, adăugă ea, consultându-şi ceasul. 

Kojin dădu să se îndrepte spre seiful în care încuiase 
documentul, dar se răzgândi: 

— Daţi-i bătaie, de vreme ce tot păreţi a fi la curent! 

— Acest minisubmarin, botezat de noi, „Krotik4”1, urmează 
să efectueze foraje în marginea platoului continental 
american, acolo unde panta acestuia coboară spre zonele 
abisale. Executarea acestor foraje trebuie să fie extrem de 
precisă, iar terenul e deosebit de accidentat. lată motivul 
pentru care Statul-Major al Marinei a primit de la Politbirou, 
ordinul de a desemna pentru această misiune pe cel mai bun 
comandant din Flota de submarine. Se pare, Nikita Osipovici, 
că dumneavoastră sunteţi acela. 

Măgulit, nici vorbă, „sultanul” era, totuşi, uimit: de când 
Biroul Politic al Partidului se adresa direct Statului-Major al 
Flotei fără să treacă prin Ministerul Apărării? Orgoliul se 
dovedi însă mai tare: 

— Eu şi oamenii mei suntem oricând gata, tovarăşă, să 
îndeplinim... 


1 Diminutiv de la cîrtiţă (n.a.). 


39 


— Ştiu, Nikita Osipovici, iar tovarăşul Prim-Secretar o ştie 
mai bine ca oricine, nu-i aşa? 

Kojin renunţă să mai examineze dedesubturile acestei 
ultime remarci, dornic să afle cât mai multe. 

— Minisubmarinul, în care mă voi instala eu şi oamenii mei, 
urmează să - aşa cum spun geologii - să planteze „morcovi” 
pe fundul oceanului. Aceşti „morcovi” conţin o armă nouă, mai 
mult n-am dreptul să vă spun. 

Kojin încercă să reia ofensiva: 

— Bine dar... dar e de neconceput! E nava mea! 

— Asta-i o problemă care ne depăşeşte, tovarăşe. E în joc 
salvarea Patriei! În afara tovarăşilor din Politbirou, din care 
face parte şi comandantul Marinei, nimeni, dar absolut nimeni, 
nu mai e la curent. La noi, în Departamentul arme speciale, 
fiecare inginer nu cunoaşte decât strict piesa sau 
subansamblul de care s-a ocupat. Toate activităţile sunt 
coordonate doar de două persoane: una din ele sunt eu. Cât 
priveşte echipa mea specială, oamenii care o formează nu-s 
decât simpli marinari antrenati pentru forări submarine. Odată 
operaţiunea terminată, vor fi... vor fi îndepărtați. Dacă asta vă 
poate consola, aflaţi că amiralul Dukov, şeful dumneavoastră, 
al submariniştilor, ştie şi mai puţin decât dumneavoastră. 

Şi, ridicându-se: 

— Studiaţi bine instrucţiunile, Nikita Osipovici, căci, odată 
treaba isprăvită, va trebui să le distrugeţi. Studiaţi-le şi veţi 
constata că unicul stăpân la bordul lui „Gortşki” sunteţi 
dumneavoastră. Noapte bună, tovarăşe comandant. 

Înainte de a fi putut Kojin să spună o vorbă sau să schiţeze 
un gest, tânăra femeie ajunsese la uşă şi părăsise biroul. 
„Sultanul” rămase un moment gânditor, apoi plesni cu palma 
tăblia mesei: 

— Sigur că da, fir-ar să fie! Djanbek! Osip Djanbek, 
academicianul, discipolul lui Saharov! Ea-i fiica lui. Mamă, 
măiculiţa mea, ce gagică! Pe asta o s-o am, cu orice preţ! 

Se întâmpla pentru prima oară în viaţa de seducător 
profesionist a căpitanului de rangul | Kojin când ideea unei 
căsătorii nu-i provoca o tresărire de groază. Formă cifrul 


40 


seifului, desigilă plicul şi se apucă să citească, fluierând 
încetişor, încântat de perspectivele colaborării. 


Miercuri 

O zi de glorie pentru Kojin: „Amiral Gortşki” ajunsese în 
dreptul strâmtoarei Danemarcii. „Sultanul” ştia prea bine că 
pasajul era balizat cu aparate de ascultare instalate de 
americani şi-şi făcu o plăcere din a-i explica acest lucru 
Tamarei. Ea se integrase perfect în viaţa de la bordul navei: 
discretă, neţinând niciodată de vorbă personalul de cart, dar 
profitând de fiecare ocazie când întâlnea un ofiţer sau un 
maistru disponibil ca să se instruiască. Le asculta explicaţiile 
tehnice întrerupându-i rareori şi atunci numai ca să pună o 
întrebare, întotdeauna pertinentă. Extrem de rezervată, 
neuzând niciodată de cochetărie, era perfect conştientă de 
efectul pe care-l producea prezenţa ei. In mod ciudat, singurul 
element de la bord care nu i-a trezit decât un interes 
mediocru a fost reactorul nuclear.. 

— Probabil că ştie despre el mai multe decât ştim noi, îi 
replicase Scriabin lui  Puritşev, şeful compartimentului 
propulsie, când acesta făcuse respectiva remarcă. 

În acea zi, Kojin o invitase în mod expres în sala postului 
central. 

— Vezi dumneata, draga mea, imperialiştii Yann-ki! au 
împânzit tot fundul cu hidrofoane, ataşate, precum minele, de 
cabluri. Datorită acestui baraj, detectează orice navă care 
trece prin strâmtoare, fie că o face la suprafaţă sau în 
imersiune. Pot determina până şi tipul căruia îi aparţine 
respectivul bastiment. 

— Cum aşa? 

— Hai să luăm un submarin. Oricât ar fi el de silențios, 
elicele care bat apa, scurgerea acestei ape de-a lungul cocăi, 
zgomotele provenite din interior - turbo-alternatoarele, pom- 
pele etc. - formează un soi de polifonie, proprie fiecărei nave. 
Noi îi spuneam semnătura acustică. Este exact ca amprentele 
digitale la oameni, diferite de la individ la individ. Cunoaştem 
toate semnăturile vaselor aparţinând taberei lor. 


1 Stilcire voită a termenului Yankee (iancheu)-(n.t.). 


41 


— Într-adevăr? 

— Da şi asta graţie observaţiilor efectuate de cargourile şi 
pescadoarele noastre, care brăzdează toate mările globului! 

— De fapt, am auzit vorbindu-se de admirabila prestație a 
marinarilor din marina comercială şi de pescuit. 

— Un matelot sovietic e, în primul rând, un combatant! 
exclamă Scriabin. 

Tamara îl aprobă dând din cap. 

— Dar ei nu posedă, la rândul lor, semnătura vaselor 
noastre? întrebă ea, cu un aer inocent. 

— Din păcate, se întâmplă uneori cazul, recunoscu 
secundul. 

— Dar nu şi în cazul lui „Gortşki”! tună Kojin. Niciodată, dar 
niciodată n-au izbutit să mă prindă în afurisita lor de reţea! 

Portnoi, instalat în faţa pupitrului său, furişă o privire piezişă 
în direcţia „sultanului”. 

— Zău dacă n-o ia drept idioată, mârâi el printre dinţi. Cu 
siguranţă că ea ştie că ne este imposibil să aflăm dacă am 
fost sau nu reperaţi de un aparat pasiv de ascultare, dat fiind 
că aceste aparate nu emit nici o undă sonoră. 

Imperturbabil, „sultanul” continua: 

— Din fericire, am descoperit o şmecherie ca să scăpăm de 
blestemata lor curiozitate. 

Şi, aplecându-se spre urechea lui Scriabin, şopti: să nu-mi 
spui, Vania, că o datorăm gândirii leniniste, fiindcă găselniţa 
îmi aparţine. 

Apoi, reluând tonul normal, se adresă Tamarei: 

— Curând vom ajunge din urmă unul din cargouri, 
„Chişinău”. Portnoi nu va întârzia să-l localizeze. Cum stai, 
Pavel Pavlovici? 

— Am interceptat ceva. Analizăm semnalul. 

Doi operatori urmăreau, atenţi, ecranul analizorului. Kojin se 
apropie de aparat, ceva asemănător unui tablou electric. 

— Această genială sculă a înmagazinat în memoria ei 
semnătura tuturor bastimentelor cunoscute, inclusiv ale 
noastre. Comparând cu elementele pe care i le vor furniza 
senzorii lui „Gortşki”, ea ne va comunica cărui tip aparţine 
nava semnalată. Inutil să vă mai spun că nu avem nici un 


42 


cargo analog prin părţile locului. Veniţi, Tamara Osipovna, de 
aici o să vedeţi mai bine. 

Zicând acestea, o apucă de braţ, făcându-i loc; atingerea îl 
înfioră şi atunci accentuă presiunea mâinii. Câteva clipe, 
Tamara păru să nu-i ia în seamă gestul, apoi se desprinse fără 
bruscheţe şi declară, pe un ton uşor alterat: 

— Cred că văd foarte bine şi aşa întregul ansamblu. 

O sonerie zbârnâi în interiorul analizorului, ecranul se 
lumină. 

— Acum, extlamă Kojin, aparatul va rosti verdictul. Priviţi, 
se poate citi: 

Tipul navei: cargo. 

Propulsia: turbină acționată de motorină. O singură elice. 

Pavilion: românesc. 

Nave de acelaşi tip... Astea apar aici, jos. 

Imprimanta prinse să debiteze lista vaselor înregistrate: 
„Chişinău” figura printre ele. 

— De asta aveam nevoie! exultă Kojin. Ne vom apropia şi 
ne vom plasă exact sub el, navigând cu aceeaşi viteză şi în 
aceeaşi direcţie, exact ca un peşte-pilot sub burta rechinului. 
Nu prea aproape, fireşte, dar va fi suficient ca să-i păcălim pe 
ăia, care vor înregistra o singură semnătură acustică. 

Aşa s-a şi întâmplat. Fără a mai recurge la periscop, 
ghidându-se numai după zgomotul elicelor lui „Chişinău”, 
„Amiral Gortşkov” îşi ocupă poziţia şi navigă astfel timp de 
câteva ore, la treizeci de metri sub chila cargoului, 
necomunicând cu nava prin telefonul submarin, considerat ca 
fiind mult prea indiscret. Dimineaţa, calculând că s-a 
îndepărtat suficient de barajul acustic, Kojin decise să 
abandoneze cargoul şi să coboare în adâncurile Atlanticului. 

— Bun. Am terminat cu mersul „în plasă”. Imersiune la trei 
sute cincizeci de metri. 

Răsucindu-se, o descoperi pe Tamara în cadrul uşii. 
Caucaziana înlocuise bluza ei militară cu un combinezon 
negru, care-i mula formele şi-şi prinsese părul într-un prosop 
legat în chip de turban. 


43 


„Vine, probabil, de la duş”, se gândi el şi, timp de o clipă şi- 
o imagină goală. În acelaşi moment, tânăra dispărea, lansând 
cu glasul ei grav: 

— Perfect manevrat, tovarăşe comandant! 


Joi 

Menţinând direcţia sud - sud-vest, cu viteza limitată la 
douăzeci şi cinci de noduri, pentru a rămâne cât mai silențios 
posibil într-o zonă dens patrulată de U.S. Navy! „Amiral 
Gortşkov” îşi vedea liniştit de drum. Carturile se succedau 
regulat, în jurnalul de bord, la rubrica „Observaţii”, figura 
invariabil nimic de semnalat. În cazărmile lor, oamenii citeau, 
jucau cărţi ori şah, sau urmăreau câte un film la video. Febril 
părea doar „sultanul”, care se învârtea de colo pînă colo, ca 
un leu în cuşcă, uitându-se din minut în minut la ceas. Ca un 
bun secund ce eră, Scriabin îşi manifestă nedumerirea: 

— Ce aştepţi cu atâta nerăbdare, Nikita Osipovici? 

— Emisiunea, ce dracu' vrei să aştept? 

— Aşa-i! Azi e joi. Se dau rezultatele şi... 

— Nu vorbi, nu vorbi, Vania! Să nu cobeşti cumva! 

Şi, abandonându-şi secundul, o luă cu paşi repezi pe culoar. 
Zâmbind, Scriabin îl urmări cu privirea; când era vorba de 
fotbal, comandantul se purta leit ca fecioru-su şi el un 
suporter împătimit al echipei Spartak-Moscova. 

Tot în acea zi, căpitanul-locotenent Portnoi se apucase s-o 
iniţieze pe Tamara în tainele comunicaţiilor între submarine şi 
baza lor. Tinerei femei îi plăcea compania acestui ofiţer, al 
cărui calm avea şi o tentă de umor şi care nu vorbea niciodată 
ca să nu spună nimic; îi amintea, prin felul lui de a fi, de 
muntenii Caucazului ei natal. 

— Vedeţi, Tamara Osipovna, un submarin aflat în patrulare 
nu utilizează decât în cazuri cu totul excepţionale radioul. 
Dacă ar face-o, instalaţiile de goniometrie americane, 
britanice sau franceze l-ar localiza imediat. Ca să nu mai spun 
că, pentru a emite, nava e obligată să se ridice până la 
imersiunea periscopică. 


1 United State Navy (Forţele navale ale Statelor Unite) (n.t.). 


44 


Instalaţi pe o banchetă, în careu, vorbeau cu glas scăzut ca 
să nu-i tulbure pe Puritşev şi Kotikov ce-şi disputau a nu se 
ştie câta partidă de şah. 

— In schimb, continuă Portnoi, putem recepționa mesaje. E 
suficient să fie derulată, sub apă, o antenă lungă şi suplă, în 
manşon de cauciuc, al cărei capăt e menţinut la suprafaţa 
apei de un flotor, în timp ce submarinul continuă să fie în 
imersiune. In fiecare zi, la ora fixată, baza transmite 
instrucţiuni şi diverse informaţii. 

— Inţeleg. 

O clipă rămase tăcută, apoi reluă: 

— Să recapitulez, murmură ea, împreunându-şi buricele 
degetelor. Dar... dar cum ştie baza că aţi primit mesajul? 

— Aia-i, că nu ştie. Sistemul ăsta se numeşte transmisie în 
gol. Submarinele aflate în misiune rămân permanent pe 
recepţie, dar tac chitic. Inţelegeţi, primează discreţia. 

— Nu-i imprudent? 

Portnoi zâmbi: 

— Fiţi pe pace, însăşi tăcerea noastră înseamnă că totu-i în 
ordine. In caz contrar, comandantul poate oricând lua decizia 
de a emite, dar n-o va face decât într-o situaţie limită. 

— S-a întîmplat aşa ceva? 

— Odată. „Sultanul” submarinului... mă rog, e secret militar, 
deşi toţi submariniştii îl ştiu, a trântit o criză de apendicită 
acută, încolţit de medicul navei, care se temea de o peritonită, 
secundul a cerut ajutor... 

— Şi ce-a urmat? 

— În sferele sus-puse, treaba n-a fost apreciată. Înţelegeţi la 
ce mă refer. Drept rezultat, de atunci nimeni nu se mai 
îmbarcă pe un submarin atomic fără să fi fost operat în 
prealabil. 

— Ah! iată de ce am fost întrebată la Moscova dacă mai am 
apendicele. Din fericire, mi-a fost extirpat pe când aveam 
numai zece ani. 

Portnoi aruncă o privire celor doi jucători. Puritşev, cu 
coatele sprijinite de genunchi, îşi storcea, cu înverşunare, 
creierii. 


45 


— Îi stânjenim, şopti ofiţerul. Haidem în compartimentul 
radio, o să vedeţi acolo cum merg lucrurile. 

Către sfârşitul dimineţii, Kojin, care nu-şi mai găsea 
astâmpăr, năvăli în postul central, unde-l găsi pe Scriabin.. 

— Aţi început derularea antenei? îl întrebă pe ofiţerul de 
cart. 

— Tocmai mă pregăteam, tovarăşe comandant. 

— Daţi-i bătaie, grăbiţi-vă! O să pierdem începutul. 

— Am înţeles, tovarăşe comandant. 

Ofiţerul apăsă pe câteva taste ale sistemului de pilotaj 
automat, reglând la 80 de metri adâncimea, la care nava 
urma să se stabilească, cu o viteză ascensională lentă şi cea 
de deplasare redusă la 12 noduri. Aplecându-se peste 
interfon, ceru apoi compartimentul radio. 

În acel moment, urmându-l pe Portnoi, Tamara pătrundea în 
post. Remarcând-o, maistrul Ignatiev, ireductibilul adversar al 
oricărei prezenţe feminine la bord, încruntă sprâncenele şi 
întoarse ostentativ capul, prefăcându-se absorbit de 
operaţiunea de deschidere a vanei prin care urma să iasă 
antena. Odată terminată această primă operaţiune, 
continuând să nu-i bage în seamă pe vizitatori, puse în 
funcţiune troliul, care, printr-un sistem de pinioane, asigura 
desfăşurarea cablului. Cum presiunea apei frâna considerabil 
progresia antenei spre suprafaţă, operaţiunea se desfăşura 
destul de încet. Ignatiev trase cu ochiul la Tamara; aceasta nu 
manifesta nici un fel de nerăbdare. 

— Care-i lungimea antenei? îl întrebă ea, cu glas scăzut, pe 
Portnoi. 

— Aproximativ cinci sute de metri. 

— Dar cum obţineţi, la o asemenea adâncime, etanşietatea 
manşonului prin care trece antena? 

Ofiţerul se pregătea să răspundă, când maistrul trans- 
misionist renunţă brusc s-o mai facă pe îmbufnatul; intrusa 
asta pune nişte întrebări al naibii de isteţe pentru o muiere. 

— Există un sistem de clapete pe role, tovarăşă inginer-şcf. 

— Ca la scufundători, nu-i aşa? 

— Chiar aşa, întocmai! exclamă Ignatiev, înseninat. Oh! 
scuzaţi-mă, firul e aproape scos. 


46 


Scărpinându-se în cap, reveni la troliu; hotărât lucru, vechile 
zicale ale corăbierilor se dovedeau, uneori, cam tâmpite! 

— Antena a fost filată, anunţă el în interfon. 

La ora 12 şi 10 minute fix, undeva în imensitatea teritoriului 
sovietic, într-un buncăr de beton, îngropat la mai bine de o 
sută de metri sub pământ, înconjurat de o zonă în care 
accesul era strict interzis, un emiţător de mare putere lansa în 
eter un semnal cu aparenţa unui ţiuit continuu, sfredelind 
dureros timpanele. Era, în realitate, un mesaj cifrat, transmis 
cu viteză accelerată şi destinat submarinelor aflate în 
patrulare în Atlanticul de Nord. În următoarele ore avea să 
vină şi rândul celor ce se găseau în apele Pacificului, ale 
Oceanului Indian, ale Atlanticului de Sud şi ale Oceanului Artic. 

Maşina de decodificat a lui „Amiral Gortşki” începu prin a-i 
restitui, mai întîi, viteza sa normală, de patruzeci de ori mai 
mică decit cea folosită la emisie, apoi se porni să-l traducă. 
Proptit în picioare în faţa imprimantei, Kojin trepida de 
nerăbdare, mai ales că în acea zi traficul operativ era deosebit 
de dens. 

Primele apărură informaţiile meteorologice şi oceanografice. 
Rânduri rânduri de cifre indicau presiunea atmosferică, 
temperatura aerului, cea a apei la suprafaţă, tăria vântului, 
nebulozităţile existente, zonele cu cer degajat, starea higro- 
scopică. Reprezentau sutele de observaţii făcute de navele 
aflate în larg, militare sau comerciale, inclusiv cele aparţinînd 
altor state, dar, mai ales, datele furnizate de sateliții sovietici, 
evoluând pe orbite joase, capabile să procedeze la 
măsurătorile cele mai precise ale parametrilor mediului 
inconjurător. 

Un lucru şi mai extraordinar, interesând direct submarinele, 
era faptul că toate aceste date, adăugate altora, fuseseră 
integrate în calculatoare, care, prin corelare, deduceau 
batitermografia! zonei, furnizând submarinelor un element 
esenţial lor: intensitatea zgomotului natural al mării. Evident, 
submarinele aveau numai de câştigat navigând în locurile cele 


1 Observarea comparată a temperaturii diferitelor straturi de apă, care, 
în mare, nu se amestecă între ele şi de care depinde buna propagare a 
undelor acustice înregistrate de senarele submarinelor (n.a.). 


47 


mai „gălăgioase” ale sectorului încredinţat, acolo unde veghea 
pasivă întâmpina dificultăţile cele mai mari în detectarea lor. 

— Nu-i mai puţin adevărat că la fel de valabilă e şi 
reciproca: acolo unde, practic, suntem de negăsit şi 
posibilităţile noastre de detecție acustică se află reduse la 
jumătate, suflă Portnoi la urechea Tamarei, trăgând în acelaşi 
timp cu coada ochiului la Kojin. 

Acesta din urmă sta să explodeze: aştepta ştirile şi uite că 
decodorul scotea acum din el situaţia tactică: era semnalată 
orice navă ce se găsea în Atlanticul de Nord - poziţie, direcţie, 
viteză -fără distincţie de naţionalitate sau tip, de la 
portavionul gigant, la cel mai prăpădit pescador. Era rodul 
activităţii conjugate a sateliților, navelor de război, comerciale 
sau de pescuit ale Uniunii Sovietice, precum şi ale celorlalte 
ţări participante la Tratatul de la Varşovia, tot atâţia spioni 
conştienţi că trudesc pentru victoria Socialismului. 

În sfârşit, maşina începu să debiteze ştirile. Kojin înşfăca 
foaia de hârtie care ieşea din imprimantă, parcurgând-o pe 
măsură ce se derula. Brusc, o smulse şi-o flutură deasupra 
capului, răcnind: 

— Ura-a-a! Am câştigat Cupa mondială! 

Şi, repezindu-se la microfonul staţiei de amplificare 
generală, apăsă pe toate tastele: 

— Victorie, tovarăşi, victorie! leri, fotbaliştii noştri de la 
Spartak-Moscova i-au zdrobit pe adversari cu un scor 
redutabil: 3-0! 

Ca un bolid, îşi croi drum spre popotă: 

— Fomka! Scoate caviarul! _ 

La bordul lui „Amiral Gortşki” era sărbătoare. In aclamaţiile 
echipajului, Kojin procedase personal la distribuirea icrelor 
negre. 

— Sunt prima-ntâi, tovarăşi! Morunii cei mai grozavi din 
Marea Caspică le-au lăsat special pentru noi! O să vă-ndopaţi 
ca nişte adevăraţi cneji! Dar, bandă de nesătui, nu-i uitaţi pe 
cei din cart! 

Şi în careu domnea veselia. Băuturile tari fiind interzise pe 
submarine, cu excepţia vinului alb şi el strict raţionalizat, 


48 


Fomka scosese rezerva sa, dosită pentru ocazii deosebite. 
Kojin ridică paharul: 

— În sănătatea fotbaliştilor noştri! Şi acum, poftim la masă. 

În momentul în care să se aşeze, se uită în jurul său: 

— Dar unde-i frumoasa noastră specialistă? 

— Lucrează la ea în cabină, tovarăşe comandant, răspunse 
popotarul. Tocmai i-am dus un sandviş şi... 

— Ah, nu! Ce fel de banchet fără ea? Mă duc s-o poftesc. 

O găsi cufundată în studiul unei scheme. 

— Haideţi, lăsaţi-o naibii de muncă. Nu vă aşteptăm decât 
pe dumneavoastră ca să trecem la degustarea caviarului. 
Stropit cu vin din Gruzia dumneavoastră natală! Nici nu se 
compară cu poşirca pe care ne-o distribuie, în-mod obişnuit, 
Intendenţa. 

— Îmi pare rău, tovarăşe comandant, dar, după cum vedeţi, 
mai am enorm de lucru. 

— Ei asta-i, doar n-o să ne lăsaţi singuri! Haideţi. 

— Vă rog, nu insistaţi. Să vă reamintesc că operaţiunea 
începe mâine? Trebuie s-o pregătim cu toţii. 

Tonul, la fel ca şi privirea, era sever. Îmbufnat, Kojin se 
retrase, dând din umeri. Revenit în careu, încercă să-şi 
mascheze contrarierea: 

— Ei bine, tovarăşi, iată-ne din nou numai între noi. Hai, 
Pavel Pavlovici, cântă-ne ceva. 

Portnoi se lăsă niţeluş rugat, apoi se sculă. 

— Cîntecul submariniştilor, ceru Scriabin. 

Solistul acceptă, înclinând capul şi începu: 

„De la Atlantic la Pacific, 

Apărând Patria noastră...” 

leşită pe coridor, Tamara trăgea cu urechea la vocile 
ofiţerilor care reluaseră, în cor, refrenul. Acum sau niciodată... 
în vârful picioarelor, se furişă în postul-radio, a cărui uşă o 
întredeschise cu grijă. Aşa cum se şi aşteptase, înăuntru nu 
era nimeni. Recepţionarea mesajului venit de la bază se 
terminase, Ignatiev era, împreună cu tovarăşii săi, în cazarma 
maiştrilor. 

Un sfert de oră mai târziu, se întorcea, la fel de discret, în 
cabină. Încuie uşa şi se rezemă de ea, respirând adânc, cu 


49 


ochii închişi. De aici încolo, nu mai exista drum de întoarcere. 
În piept, inima zvâcnea violent. Se simţea istovită, cumplit de 
istovită. Noaptea trecută, nu lipise geană de geană. Era 
absolut necesar să doarmă. A doua zi, va avea nevoie de toate 
forţele. 

După o clipă de ezitare, Tamara scoase din trusa de toaletă 
tubul cu somnifere păstrat acolo. Două tablete? Nu, mai bine 
trei. 

„Un pic de somn n-are să-mi strice”, îşi spuse ea, uitându-se 
cum se topesc tabletele în paharul cu apă. 

Două ceasuri mai târziu, medicul fu cuprins de vărsături şi 
se prăbuşi pe podeaua infirmeriei. Felcerul, ghemuit pe 
scaunul dentar, nu se prezenta nici el mai bine. In postul 
central, Puritşev, zgâlţâit de greţuri, se năpustea spre W.C. In 
întregul submarin... 


50 


CAPITOLUL V 


Maistrul-principal Jonathan Caldwell, din Marina Statelor 
Unite, era un om fericit. Cei doi ani petrecuţi pe navele Flotei a 
VI-a (cu solda specială acordată militarilor consideraţi ca 
sacrificați în caz de atac nuclear, oricare ar fi fost dezastrele 
provocate adversarului) îi îngăduiseră să-şi rotunjească 
frumuşel economiile, astfel încât să poată deveni proprietarul 
casei visurilor sale, în apropiere de Annapolis, statul Maryland, 
unde acest specialist al veghei submarine sconta să-şi încheie 
cariera în calitate de instructor al Şcolii Navale. 

Din păcate, Sally, nevasta sa, era cumplit de cheltuitoare, 
cumpărând vrute şi nevrute şi acumulând facturi peste facturi. 
Aşa stând lucrurile, Jonathan primi ca pe un dar al cerului 
detaşarea lui provizorie la baza americană de la Keflavik. 

— Băftosule, stai şase luni în Islanda şi încă în perioada cea 
mai bună a anului! îl felicitase secundul distrugătorului pe 
care slujea, înmânându-i foaia de drum. 

Caldwell era prea puţin sensibil la frumuseţea gheizerelor şi 
la măreţia ghețarilor, în schimb jubila la gândul că, în acel loc 
uitat de Dumnezeu, va putea economisi aproape întreaga sa 
soldă, plus indemnizaţia. Se consacră, deci, trup şi suflet 
misiunii sale: aceea de a forma personalul noului centru de 
ascultare. La Keflavik era prelucrat ansamblul informaţiilor 
privind Atlanticul de Nord, indiferent dacă aceste informaţii 
proveneau de pe apă, de sub apă, din atmosferă sau din 
spaţiul cosmic. 

In timpul zilei, maistrul-principal Caldwell aproape nu se 
desprindea de locul său de activitate, chiar şi în afara orelor 
de serviciu, revenind deseori noaptea ca să dea o mână de 
ajutor oamenilor de cart confruntaţi cu cine ştie ce problemă 
mai spinoasă, în locul bătutului trotuarelor, sau zăcutului la 
P.O. Clubi!, preferând munca. In seara asta, însă, abătându-se 
de la obicei, îşi oferise luxul unui film (intrarea era gratuită), 


1 Clubul maiştrilor-militari (n.a.). 


51 


un vechi film cu Clint Eastwood, pe care-l mai văzuse, Seniorul 
Războiului Caldwell se regăsea cu plăcere în personajul 
sergentului din Marines!, un tip dârz şi neînfricat, trăind numai 
pentru meseria sa. Odată spectacolul terminat, se îndreptă 
spre Centru ca să mai arunce o privire pe-acolo înainte de a se 
duce la culcare. Această parte a bazei era obiectul unei 
supravegheri speciale şi, ca de fiecare dată, trebui să prezinte 
la control legitimaţia imprimată pe o plăcuţă magnetică, 
legitimaţie ce-i permitea accesul. Luă un ascensor, apoi se 
angajă pe un coridor lung, ce dădea într-o vastă încăpere de 
formă octogonală, cu tavanul jos, scăldată într-o penumbră 
verzuie, care o făcea să semene cu un acvarium. Cam o 
duzină de operatori vegheau în faţa aparatelor. Caldwell 
tocmai isprăvise consultarea registrului conţinând, în ordine 
cronologică, mesajele trimise sau primite, când unul din 
oameni îi atrase atenţia, pocnindu-şi degetele: 

— Domn’ şef, veniţi să vedeţi. E aici o chestie cam ciudată, 
spuse el şi-l trase la pupitrul care vizualiza datele furnizate de 
hidrofoanele amplasate sub apă în strâmtoarea Danemarcii. 

Cu degetul, făcu un semn spre scope?. 

— Ăsta de aici e cargoul „Chişinău”. Un avion al patrulei 
maritime l-a identificat în mod categoric. 

Caldwell îşi spuse că, la sfârşitul primăverii, lungimea zilei 
arctice uşura considerabil munca aviatorilor. Bombăni: 

— Bun şi ce nu-i în regulă? 

— Semnătura acustică, domn' şef. Nu corespunde deloc 
Cu... 

— la te uită! exclamă maistrul-principal, deodată interesat. 
Hai să vedem ce putem obţine prin analiza spectrală. 

Se instală la pupitrul vecin şi începu să învârtă butoanele. 
Pe ecran apăru un grafic pe care se încrucişau diverse linii, 
corespunzătoare diferitelor frecvenţe ale undelor sonore 
propagate în apă de navele aflate în mers. Caldwell le citea ca 
pe o carte deschisă. 


1 Corp de elită, echivalent puşcaşilor marini din armatele europene 
(n.t.). 
2 Ecranul fluorescent al unui aparat de detecție (n.a.). 


52 


— Bun. Ăsta-i zgomotul mării. le-te-te, se cam vânzoleşte 
dumneaiei! Ah, uite şi cargoul nostru. Vezi, băiete, dungile 
astea care palpită? Tropăie cam aiurea căluţii lor putere. Dar, 
mă rog, turbinele şi generatoarele, chiar prost reglate, se 
recunosc lesne. 

Nu văd ce nu-ţi place?... Ah, pe toţi dracii, ai dreptate: mai e 
ceva! la stai... 

Şi, intorcându-se către maistrul care avea evidenţa 
recunoaşterilor aeriene antisubmarine, întrebă: 

— Zi, Mike, cavalerii manşei n-au repetat nimic astă-seară 
cu Jezebels -urile! lor? 

— Ba da, frate Jonathan: acum două ceasuri, un peşte de 
toată frumuseţea. Dar l-au scăpat. Poate c-a luat-o îndărăt, ori 
poate că, muhaiele cum sunt ăştia... 

Caldwell dădu din cap, nu tocmai convins. Ca majoritatea 
camarazilor săi „de suprafaţă”?, îşi bătea adesea joc de cei de 
la Aeronavală, dar, în sinea sa, îşi scotea pălăria în faţa lor. Să 
faci de la douăsprezece la paisprezece ore de zbor razant 
deasupra valurilor, zgâlţâit ca într-o cotigă pe un drum 
desfundat, ascultând semnalele  geamandurilor acustice 
instalate din douăzeci în douăzeci de mile marine n-avea 
nimic dintr-o partidă de plăcere. Un pilot, prieten de-al său, îl 
luase cu sine într-o bună zi, aşa, ca să vadă şi el cum e. De- 
atunci, Caldwell jurase să nu mai repete experienţa. 

— O.K., Mike, dă-mi de ştire dacă-l regăsesc. 

Apoi, reveni la pultul de analiză spectrală, studie îndelung 
frecvențele care se înscriau şi se adresă maistrului militar de 
alături: 

— Hai să băgăm toate datele astea în calculatorul principal. 

Se instală în faţa unui aparat de dimensiuni impunătoare, 
comportând mai multe ecrane de forme diferite şi nenumărate 
beculeţe mai ceva decât cele din ghirlandele de la 14 iulie?. 

— Mai întâi, cer semnătura acustică normală a cargourilor 
de tip „Chişinău”. Nici o problemă, o are în memorie. Acum, 


1 Geamandură acustică pasivă, permiţind detectarea submarinelor 


aflate în imersiune (n.a.). 
2 Marinari aparţinînd flotei de suprafaţă (n.a.). 
3 Ziua naţională a Franţei (n.t.). 


53 


trec pe analizorul tău şi o compar cu semnătura - diferită - 
înregistrată de hidrofoanele noastre. 

Un beculeţ roşu se aprinse instantaneu. 

— Nu corespunde, remarcă maistrul militar. 

— De bună seamă! Dar asta o ştim deja. Acum, adaug 
semnăturii normale a cargoului pe aceea a unui submarin 
atomic sovietic. Să luăm, mai întâi, pe cele de tipul „Delta Il”!. 
Sunt cele mai vechi... 

Beculeţul roşu se reaprinse. 

— Nu ţine. Trecem la „Delta IlI”. Categorie grea: 13.250 
tone deplasament sub apă, 16 rachete cu focoase multiple. N- 
am brodit-o nici de data asta. Bun, hai să nu ne mai încurcăm 
cu fleacuri: clasa „Typhoon”! Ultimii născuţi: 25.000 tone, 24 
de rachete, două reactoare, 80.000 C.P. 

Apăsă pe o tastă. Beculeţul roşu se stinse, se aprinse unul 
alb, care clipi de parcă n-ar fi fost bun contactul, apoi se stinse 
şi el. li luă locul altul, portocaliu. Pe unul din ecrane apărură 
şiruri de cifre, zbârnâi o sonerie şi cifrele dispărură, lăsând 
locul unei voci sintetice, detaşând fiecare silabă: 

„A-na-lo-gi-e foar-te ma-re. Pro-ba-bi-li-ta-te de con-cor- 
dan-ţă ma-xi-mă. Ter-mi-nat.” 

Caldwell nu-şi mai găsea locul de bucurie. 

— Ura-a-a! L-am găbjit! Mare pezevenghi tipul! S-a lipit de 
burta ăluia românesc ca să traverseze zona cu microfoane. 
Băi, puţă, eşti prea tinerel ca să-l duci de nas pe bătrânul 
Jonathan! Căpitan de bărcuţă! 

Se răţoia la calculator cum ar fi făcut-o cu un proaspăt 
recrut. Apoi, redevenind serios, comentă: 

— Adevărul e că tipu'-i dat în mă-sa! Cât pe aici să ne tragă- 
n piept. Continuă să-l urmăreşti. Eu mă duc să raportez 
ştabilor. Ai făcut o treabă grozavă, băiete! 

Operatorul roşi de plăcere - instructorul era la fel de zgârcit 
cu laudele ca şi cu gologanii săi - şi reveni la pupitru, în vreme 
ce Caldwell zorea spre biroul ofițerului superior de serviciu 
aflat la permanenţa Statului-Major. Pe uşă, un dreptunghi din 
plexiglas indica numele şi gradul: căpitan-comandor Lawrence 


1 E vorba de denumiri convenţionale utilizate de NATO pentru a 


desemna diverse tipuri de nave sau aparate de zbor sovietice (n.a.). 


54 


R. Arnold, jr. Maistrul-principal miji, satisfăcut, ochii: îl 
cunoştea bine. Fusese îmbarcat împreună cu el pe un DLG. 

În tinereţe servise chiar şi sub ordinele lui Arnold-tatăl, 
astăzi viceamiral la pensie. „Ogar de rasa, bun vânător”, gândi 
Caldwell, în timp ce ciocănea la uşă. Arnold-junior îl întâmpină 
cordial: 

— Salut, bătrîne pirat! Ce vânt bun te-a mânat aici în toiul 
nopţii? Ai reperat cumva un Leviathan?? 

— Chiar aşa, domnule căpitan-comandor. Un ditamai 
mastodont sovietic pe cale să treacă prin strâmtoare, cap sud- 
vest, lipindu-se de chila unui cargou. Pariez unu la zece că-i 
vorba de un „Typhoon”! 

— Un „Typhoon” în zona noastră? Mira-m-aş! Mastodonţii 
ăştia n-au câtuşi de puţin nevoie să se apropie atât de mult de 
coastă: rachetele lor bat până la 8.000 de kilometri. De regulă, 
se aţin în vecinătatea Polului Nord, sub calota glaciară. Se 
pare că masa lor e atât de formidabilă, încât pot sparge cu ea 
banchiza ca să-şi lanseze rachetele. Bun. Vom aplica metoda 
obişnuită de relocalizare. Mulţumesc, bătrâne, eşti liber. 

Caldwell însă nu se clinti. Arnold îl cântări din ochi: era clar 
că maistrul militar principal se simţea decepţionat de faptul că 
informaţia sa avea să urmeze calea rutinei zilnice. Perplex, 
ofiţerul îşi frecă bărbia. Dacă era să-i dea crezare spuselor 
tatălui său, avea în faţă pe cel mai bun specialist din toată US 
Navy. El însuşi avusese, de nenumărate ori, prilejul să-i 
aprecieze nemaipomenitul fler. 

— N-ai vrea, sper, să declanşez circul ăl mare? 

Maistrul principal înclină capul: 

— Aţi face un lucru înţelept, domnule căpitan-comandor. 

Cum aţi remarcat şi dumneavoastră, prezenţa unui 
„Typhoon” prin partea locului nu-i treabă normală. In plus, a şi 
luat precauţii speciale. N-a lipsit mult şi mă ducea de nas ca 
pe un bebeluş. 


1 Distrugător, lansator de rachete (n.a.). 

2 Monstru biblic, sălăşluind în adâncul mărilor. Căptuşit cu zale 
impenetrabil, scoate flăcări pe gură şi fum pe nas, iar fiecare din 
mişcarile lui răscoleşte marea . 


55 


Arnold nu-şi putu stăpâni zâmbetul; venită din partea 
altcuiva, fraza asta ar fi sunat a înfumurare, dar Caldwell era 
Caldwell. 

— O.K.! Vom pune imediat în acţiune un plan special de 
investigaţie. 

— Mulţumesc, domnule căpitan-comandor. Şi... dacă-mi pot 
permite, să ştiţi că şi tatăl dumneavoastră, amiralul, ar fi 
procedat la fel. 

Salută şi părăsi încăperea. Revenit în sala de ascultare, se 
ghemui într-un fotoliu, în faţa unui pupitru, pe moment în 
repaos. 

— Trezeşte-mă dacă... Ce mai, trezeşte-mă pentru orice se 
referă la monstrul ăla, îi porunci operatorului. 

Telexurile se şi porniseră să ţăcăne, lansând ordine bas- 
timentelor, avioanelor, elicopterelor. 

SNA! „Jollydark” petrecuse un an în larg, patrulând între 
Islanda şi Insulele Feroe în cadrul unui exerciţiu de alarmă 
generală, o aplicaţie ce de o lună de zile pusese pe jăratec 
întreaga US Navy. Era tocmai în drum spre bază când îi 
parvenise ordinul să reintre în dispozitiv pentru localizarea 
unui submarin sovietic, aparţinând probabil clasei „Typhoon” 
şi a cărui semnătură acustică prezenta mari analogii cu codul 
367. Mesajul îl făcu pe comandant să turbeze de furie. 

— Shit?! izbucnise el. Nici măcar nu-s în stare să ne spună 
ce anume trebuie să căutăm. E clar că nu mai apucăm să ne 
petrecem week-end-ul la Norfolk! Uite, asta-i bafta mea! 

Secundul, căpitan-locotenent Vasquez, zâmbi cu toţi dinţii: 
locotenet-comandorul William D. Clifford avea, dimpotrivă, 
reputaţia unui veşnic răsfăţat al norocului, astfel încât 
camarazii îl porecliseră Lucky Bill’. 

— O să-l găsim, comandante şi încă repede, afirmă el. 

Clifford izbucni în râs, necazul se şi spulberase: 

— E-n regulă, Ricardo! Ştiu la ce te gândeşti. 


1 Sous-maris nucleare d'attaque (Submarin atomic de atac) (n.a.). 


? Rahat (engl.) (n.a.). 


3 Norocosul Bil (engl.) (n.a.). 


56 


O caldă afecţiune îi unea pe aceşti doi oameni, deşi atât de 
deosebiți între ei: Clifford, aristocrat din Boston, destinat 
viitorului celui mai strălucit, exercitându-şi meseria cu brio, 
parcă în joacă; Vasquez, metis de origine portoricană, teribil 
de muncitor, dar suferind de un veşnic complex de 
inferioritate. Primul îl protejase întotdeauna pe cel de al 
doilea, iar acesta îi răspundea cu un devotament de câine. 

— la să vedem cum stăm cu toate astea! 

Clifford se aplecă peste masa de navigaţie; configuraţia 
zonei apărea pe foaia de celuloid. Vasquez apucase să noteze 
cu carioca sectoarele repartizate diverselor unităţi, nave de 
suprafaţă, submarine, avioane participante la căutări, precum 
şi ultima poziţie cunoscută a submarinului sovietic şi trasase şi 
cercul ipotezelor, a cărui rază avea să se mărească din oră-n 
oră. Cu vârful compasului, Vasquez indică un punct pe hartă.: 

— Sectorul nostru începe de aici, comandante. II vom atinge 
la orele 19,30. Deci, ne vom afla într-o poziţie foarte bună ca 
să barăm drumul „clientului”, fireşte, presupunând că a 
urmat, grosso modo, direcţia sud-vest. Dacă am orienta 
barajul cap 300, cred că... avansă el, timid. 

— Exact, Ricardo. Aşa-i logic, numai că ruşii nu fac niciodată 
la fel ca toată lumea. Prin urmare, ne vom începe căutările 
înaintea limitei presupuse. Uite, aici: pe dorsala de la 
Reykjanes. Zona asta nu mi se pare suficient de controlată. 
O.K.! Atunci, procedează în consecinţă. 

Explorau zona de o jumătate de oră fără cel mai mic 
rezultat. După ce aprobase dispoziţiile secundului şi trasase 
drumul de urmat, Clifford se retrăsese în cabina lui pentru a se 
înhăma la redactarea raportului asupra patrulării efectuate. O 
adevărată corvoadă pentru cineva care avea oroare de 
hârţogăraie. 

— Ceea ce detest cel mai mult într-o operaţiune e darea de 
seamă, declarase el într-o bună zi şefului său ierarhic, un 
bătrân cârcotaş care-i purica mereu proza, motiv pentru care 
nu voi scrie niciodată romane porno în care trebuie să explici 
pe-ndelete ce şi cum şi când! 


57 


În compartimentul sonarului!, Vasquez, în picioare în 
spatele operatorului, se gândea la viitoarea avansare pe care 
„Sultanul” său, întotdeauna bine informat, îl lăsase să 
înţeleagă că se apropie. Ofiţer superior, curând-curând 
comandant de submarin! Făcuse ceva drum de la băcănioara 
părintească şi până aici! O exclamaţie a operatorului îl smulse 
din visare. 

— Domnule căpitan! Fantastic! Aş zice că-i un pinger?. 

— Dă-mi căştile! 

Vasquez lipi emisferele de cauciuc de urechi. Slab dar net, 
semnalul nu lăsa loc la dubii. Sunetul îi păru însă mai ascuţit, 
diferit de cel emis de aparatele similare, utilizate de forţele 
navale ale occidentalilor. 

— Madre de Dios! El trebuie să fie! Care-i relevmentul lui? 

— 310.10* tribord. 

— Schimbare de drum! ordonă el timonierului şi se precipită 
spre cabina comandantului. 

— Comandante, am prins un pinger! S-ar putea să fie 
clientul nostru! 

— Vin imediat. 

Abandonând cu vădită plăcere plicticosul raport, Clifford îl 
urmă pe secund în compartimentul sonarului. 

— Azimutul țintei? 

— 310, domnule comandant. Ne îndreptăm spre ea. 

— Ho-ho! Fără pripeală. Dacă şi-a pus în funcţiune pinger-ul, 
înseamnă că rusnacul nostru are o problemă majoră şi, ca 
atare şi-a chemat desigur ortacii în ajutor. Să începem prin a-l 
poziţiona. Vom descrie o spirală în jurul lui, apropiindu-ne 
încetul cu încetul. Direcţionaţi toate sonarele. Reduceţi viteza 
la 14 noduri. Nu-i deloc momentul să ne deconspirăm. 

Vasquez apăsă pe tasta „apel general” a interfonului: 

— Luaţi măsuri de tăcere. Repet: luaţi măsuri de tăcere. 


1 Termen general folosit pentru desemnarea totalităţii aparatelor de 
ascultare (n.a.). 

2 În jargonul naval american: aparat fixat pe coca unui submarin, 
emiţător de semnale sonore (n.a.). 


58 


Nu există prea multe metode pentru a face o navă cât mai 
discretă cu putinţă: sunt stopate toate motoarele auxiliare, 
cele care nu sunt strict indispensabile navigaţiei, ceea ce 
atrage însă după sine şi o serie întreagă de necazuri. Apa 
curentă fiind oprită, pe bucătar îl apucă turbarea, iar trei 
mateloţi, care tocmai îşi făceau duşul, rămaseră cu clăbucii de 
săpun pe ei. În atelierul mecanic, strungul se opri chiar în clipa 
în care maistrul armurier finisa o piesă. Aerul condiţionat fu 
redus la minimul pe care-l îngăduia o electronică avidă de 
temperaturi constante; fumătorii se văzură nevoiţi să renunţe 
la îndrăgitul lor viciu. 

Orele următoare aduseră cu sine două certitudini: 

1) Sovieticul - dacă el era - se găsea perfect imobil. Toate 
relevmenteie obţinute îl fixau în acelaşi punct, exact la 
mijlocul dorsalei de la Reykjanes; 

2) Reactorul îi funcţiona la turaţia minimă, strict cât să 
asigure curentul electric necesar. 

instalat pe scaunul său supraiînălţat, lângă periscop, 
Clifford, cu sprâncenele încruntate, cugeta la atitudinea pe 
care urma s-o adopte. 

— S-a aşezat pe fund, conchise el finalmente. Dacă ar fi 
doar stopat între două ape, curentul l-ar fi făcut să deriveze, 
ori el nu se clinteşte nici cu un centimetru. Continuaţi să 
navigaţi în cerc în jurul lui, la două mile distanţă şi încercaţi să 
reperaţi dacă îi funcţionează pompele, ceea ce ar însemna că 
ia apă dar că o poate refula. 

— Ai remarcat, comandante, că sonda arată o adincime mai 
mică decât cea care figurează pe hartă? 

— Zona asta e o zonă vulcanică, Ricardo; probabil, diferenţa 
provine dintr-o erupție de dată recentă. 

O jumătate de oră mai târziu, sonarele dădeau verdictul: 
submarinul sovietic, deşi oprit, era în perfectă stare de marş, 
iar semnătura sa acustică prezenta, într-adevăr, mari analogii 
cu cea a unui „Typhoon”. 


59 


— Facem ochi!, ordonă Clifford. A sosit timpul să-i punem pe 
patroni la curent. Branşaţi Pentagonul pe recepţie mesaj?. 
Graţie satelitului, ştăbimea de la Washington va afla totul în 
câteva minute. 

„Jollydark” adoptă un unghi pozitiv; Vasquez psalmodia 
modificările de adâncime: 

— 36 metri... 30 metri... 29 metri... 

— Ridicaţi periscopul de serviciu, ordonă „sultanul”; apoi, la 
17 metri, comandă: Stop. 

Apucând mânerele aparatului, întreprinse un tur de orizont: 
în zorii care se năşteau, marea părea absolut pustie. 

— Nimic la radar, raportă operatorul. 

— Se pare că ne-am cam îndepărtat de lumea civilizată, 
glumi Clifford. Ah! dar ce-i drăcovenia aia portocalie? 

Şi, întorcându-se către secund, adăugă: 

— Ei, fir-ar să fie, am impresia c-ar fi o baliză S.O.S. Mare 
baftă că am văzut-o. 

Vasquez zâmbi cu gura până la urechi: hotărât lucru, 
„Sultanul” îşi merita porecla. 

— S-a dus în mă-sa week-end-ul meu, exclamă Clifford, dar 
zău că face! 

Cifrat, imediat mesajul porni în eter: 

EXPEDITOR: SNA „JOLLYDARK” Destinatar: COMICEFOR: 
Ascultaţi pe CNO* NR 3743. 

SUBMARIN PROBABIL CLASA  „TYPHOON” APARENT 
STAŢIONÂND PE FUND EMITE SEMNAL PRIN PINGER 
RELOCALIZAT LA ABKG/CXFD - STOP - IMOBIL DE MAI MULTE 
ORE - STOP - BALIZA SOS LA SUPRAFAŢA POZIŢIE ACEEAŞI - 
STOP ŞI TERMINAT. 

La PC-Operations” de la Keflavik, Arnold exulta: 


1 în jargonul submariniştilor: a ieşi la imersiune periscopică (aici, pentru 
a putea transmite prin radio) (n.a.). 

2 Procedură prin care e informată o altă autoritate decât cea ierarhic 
normală (n.a.). 

3 indicativ al comandantului forţelor US în Islanda (n.a.). 

4 Seful operaţiunilor navale, echivalentul european al şefului Statului- 
Major al Marinei (n.a.). 


°? Postul de comandă al Operaţiunilor (engl.) (n.t.). 


60 


— lată ceva care iese din comun: un „Typhoon” eşuat pe 
dorsala de la Reykjanes. 

Se răsuci către o mare hartă de perete pe care un tânăr 
locotenent de marină ţinea permanent evidenţa şi poziţia 
elementelor participante la cercetări. 

— Avem elicoptere în zona respectivă? 

Locotenentul măsură la repezeală distanţele. 

— Afirmativ. Un „Sea-Hawk” la 30 de mile nord-vest. 

— Transmite-i să se îndrepte spre careul ABKG/CXFD, să 
pescuiască baliza şi să ne-o aducă în viteză. 

Cel interpelat apăsă pe clapele unui minicalculator: 

— E cu carburantul la limită. Ar fi un risc... 

— Imi asum răspunderea! Dacă nu punem mâna pe ea în 
cel mai scurt timp, va fi dusă de curenţi şi pas de-o mai 
găseşte... Executarea! 

Locotenentul se precipită spre centrul de transmisiuni, aflat 
alături. Martor al scenei, Caldwell îşi zise că Arnold-junior era 
într-adevăr fiul lui taică-su. 

Un sfert de ceas mai târziu, pilotul „Sea Hawk”-ului reperă 
baliza care sălta pe valuri şi se îndreptă spre ea, manevrînd în 
aşa fel încât să aibă vântul din faţă şi coborând până la 10 m. 
deasupra mării. 

— Trec la punct fix. Pregătiţi cablarea. 

Prost reglat, laringofonul îi deforma vocea; mecanicul îl bătu 
pe umăr, semn că a înţeles totuşi şi începu să-l ghideze. Când 
aparatul se  stabiliză, sub vânt, la verticala balizei, 
scufundătorul îşi asigură priza pe cablul de oţel care începu să 
se deruleze până ce omul se găsi cu corpul pe jumătate în 
apă. Un val împinse baliza spre el. Ţinându-se cu o mână de 
cablu, o prinse cu cealaltă şi o strânse la piept. 

— Ridicaţi-l! comandă mecanicul. 

„Sea Hawk” avu nevoie de exact nouăzeci şi una de minute 
ca să ajungă la Keflavik. Fierbând de nerăbdare, Caldwell îl 
pândea pe elicoport. In clipa în care aparatul atinse solul, 
nemaiaşteptând oprirea rotoarelor, galopă spre el, smulse pur 
şi simplu baliza din mâinile scufundătorului şi goni spre Jeepul 
său, strângând-o la piept ca pe un prunc răpit. 

— Dă-i bătaie! ordonă şoferului. 


61 


Abia în timpul drumului observă că baliza e ciudat de 
silenţioasă. Depanatorul radio care o demontă îi confirmă 
bănuiala: baliza nu emitea. 

— Nu emite sau nu mai emite? îl presă Caldwell. 

Specialistul ridică ochii în tavan: 

— N-a emis niciodată. Cel care a largat-o a uitat să desfacă 
o siguranţă. Uită-te şi tu: dacă apăs aici, va începe să emită, 
pentru că bateria e bună. Am verificat-o. 

— O duc imediat la secţia cifru. Au o maşină de decodat 
care, se pare, e formidabilă. 

Maşina de decodat era, de fapt, un calculator, deosebit de 
sofisticat, pe lângă care celebra „Enigma”, una din 
făuritoarele victoriei aliaţilor în cel de al doilea Război Mondial, 
ar fi părut un abac pentru copiii de grădiniţă. Cu toate 
acestea, preţ de un ceas, timp în care Caldwell bătuse 
coridorul cât era el de lung, rezultatele se lăsară aşteptate. 
Într-un târziu, şeful serviciului decodări îşi făcu apariţia, cu o 
hârtie în mână şi fixă asupra maistrului principal o privire 
amenințătoare. 

— În afara dumitale şi a depanatorului radio, mai ştie 
careva că baliza asta n-a emis cât timp s-a aflat în mare? 

— Nimeni, domnule comandant. 

— Atunci, grăbeşte-te să-i spui tipului să-şi ţină gura. La fel 
şi dumneata, altminteri vă paşte Curtea marţială. Din acest 
moment tăcerea acestei jucării reprezintă un secret de stat. 

Caldwell înţepeni în poziţie de drepţi, profund decepţionat în 
sinea lui că nu i se spune mai mult. 

— Înţeles, domnule comandant. Puteţi conta pe noi. 

— Sper! 

Imediat după ce citi hârtia pe care i-o prezentase şeful 
serviciului decodări, Arnold se năpusti în biroul comandantului 
bazei şi-i expuse situaţia. Acesta sări ca ars: 

— Pe toţi dracii! Trebuie alertat CNO personal. Mesajul îl 
cifraţi chiar dumneavoastră, cu menţiunea: pentru amiralul 
Sanford, STRICT SECRET şi personal. 


62 


CAPITOLUL VI 


Amiralul Robert Sanford detesta să se trezească dis-de- 
dimineaţă. 

— In treizeci de ani de punte de comandă am acumulat o 
asemenea lipsă de somn încât mă întreb dacă voi reuşi 
vreodată s-o recuperez. 

In dimineaţa aceea, însă, n-avea încotro: preşedintele 
Statelor Unite îl invitase la Casa Albă să împartă cu el micul 
dejun. Ar fi fost prima lui întrevedere cu Jeremy Flush de când 
acesta îi succedase lui Carson. In timp ce se îmbrăca, Sanford 
se întreba dacă fuseseră deopotrivă poftiţi şi şefii Statelor- 
Majore ale Armatei de uscat şi a Aerului. Îi antipatiza, ce-i 
drept, cordial şi pe unul şi pe celălalt: aviatorul era inteligent, 
dar înfumurat; pifanul, viclean ca o maimuţă, nu se dădea în 
lături de la nimic ca să-şi apere interesele. Credite, credite şi 
iarăşi credite! Din zvonurile care circulau, reieşea că noul 
preşedinte ar fi avut intenţia să le reducă. Va fi iarăşi o 
înfruntare la cuțite. 

Cu vestonul de gală pe el, amiralul se postă în faţa oglinzii. 
Nu era vorba de cochetărie, ci doar de o verificare a ţinutei; 
imaginea răsfrântă ar fi fost de natură să măgulească pe cel 
mai exigent dintre bărbaţi: la cincizeci şi patru de ani, nici un 
fir alb, o siluetă tinerească şi un chip de erou de roman. Nu 
exista cumătră în Washington care să nu se fi întrebat de ce 
Sanford nu s-a însurat niciodată. Explicaţia rezida, poate, în 
privirea lui care se voala uneori când contempla un anumit tip 
de femeie. 

In momentul în care se pregătea să părăsească odaia, sună 
telefonul. Reveni la aparat: 

— Aici Sanford. Ascult. 

Niciodată nu menţiona nici gradul, nici funcţia. Era o 
deprindere contrară regulamentului, dar de care nu izbutise 
niciodată să se dezbare. 

— Sosesc! 


63 


Pe coridor, şeful său de cabinet, un tânăr căpitan de marină, 
se repezi în întâmpinarea lui, cu un formular de telegramă în 
mână. 

— Cred că-i ceva important, domnule amiral. Un mesaj de la 
„Jollydark”. 

— Dă-mi-l! Mulţumesc. 

Sanford parcurse rapid textul, încruntă sprâncenele şi porni 
cu paşi repezi. Câteva minute mai târziu, într-o mică încăpere 
atenantă Centralei Transmisiunilor, descifra personal mesajul 
expediat de la baza din Keflavik, mai exact, lua cunoştinţă 
fara martori, de textul furnizat de imprimanta maşini de 
decodare, text care, imediat după lectură, era automat şters 
din memoria calculatorului. Îndată ce aparatul încetă să mai 
funcţioneze, smulse foaia de hârtie şi o compară cu 
informaţiile primite de la „Jollydark”. Rămase câteva clipe 
gânditor, apoi se îndreptă de spate, apăsă pe tasta care 
declanşa ştergerea şi, vârând în buzunar cele două mesaje, 
plecă fără o vorbă, el care de obicei nu omitea niciodată să 
spună un cuvânt amabil personalului de serviciu. 

Ordonând şoferului să-i dea bice, nu-şi descleştă fălcile pe 
toată durata parcursului. Instalat lângă el, aghiotantul îşi 
frământa creierii întrebându-se ce putea conţine acel mesaj 
care părea să-l preocupe atât de mult pe şef şi de ce ţinea să 
ajungă primul la Preşedinte. 

Limuzina se angaja în tunelul subteran prin care vizitatorii 
privilegiați aveau acces la Casa Albă, cu câteva secunde 
înaintea celei în care se afla şeful de Stat-Major al Armatei 
Aerului: Nici n-apucă bine să oprească şi Sanford se şi 
năpustea, singur, spre ascensor. In treacăt, notă că e introdus 
într-o altă încăpere decât cea în care Carson avea obiceiul să- 
şi primească invitaţii la breakfast. 

„Noul Venit ţine să marcheze diferenţa”, îşi spuse el. 

Jeremy Flush îl întâmpină cu braţele deschise, forțând un 
pic nota Cordialităţii: 

— Hello, Bob! Sunt al dracului de fericit să te revăd! Ah! Ah! 
Vom face treabă bună împreună, nu-i aşa? 


64 


Sanford era tocmai pe punctul de a-i răspunde, când larma 
stârnită în spatele său îl preveni de sosirea celorlalţi invitaţi, 
înclinându-se uşor, se grăbi să şoptească: 

— Domnule Preşedinte, mi-aţi putea acorda câteva minute 
între patru ochi? Aş avea ceva... 

Celălalt însă, se şi răsucise către Aviator: 

— Hello, Gary... 

— „Fiţi convinşi, domnilor, că voi continua, faţă de Uniunea 
Sovietică, politica fermă a regretatului meu predecesor. 
Totuşi... 

Jeremy Flush marcă o uşoară pauză. Ca la comandă, cei trei 
şefi de Stat-Major depuseră ceştile pe masă şi ciuliră urechile: 
răgazul consacrat banalităţilor uzuale se isprăvise. 

— Mi se pare că actualul moment e propice pentru a risipi 
climatul de suspiciune reciprocă, instalat, de prea multă 
vreme, între Moscova şi Washington. Propice pentru că scutul 
nostru spaţial constituie o excelentă demonstraţie a forţei de 
care dispunem. Care-i părerea dumneavoastră? 

„Terestrul” se foi pe scaun, hotărât să aştepte evoluţia 
discuţiei; „Aviatorul” deschise gura să spună ceva, dar se 
răzgândi. Sanford nu-şi credea urechilor: a califica scutul 
spaţial, cheie de boltă a securităţii Statelor Unite, drept o 
demonstraţie de forţă, implica o penibilă tentativă de 
târguială. Cât priveşte suspiciunea reciprocă, era imperios 
necesar ca punctele pe i să fie puse imediat: 

— Domnule Preşedinte, mi se pare că sovieticii n-ar avea 
nici un motiv să ne suspecteze. În schimb, în mod constant ei 
ne-au furnizat cele mai întemeiate motive să nu prea avem 
încredere în corectitudinea lor. E cazul să le enumăr? 

— Dragă Bob, astea-s de domeniul trecutului. Ruşii sunt pe 
cale să înţeleagă care le sunt interesele. Dorinţa lui Evgheni 
Petrov de a ameliora relaţiile cu noi e incontestabilă; actual- 
mente, e pe cale să-l surclaseze pe Udarniev, care - aici vă 
dau dreptate - e un uliu dintre cei mai de temut. 

— Dacă ar fi să dăm crezare rapoartelor CIA, în ultima 
vreme cei doi s-au apropiat mult. 

Jeremy Flush se strâmbă, vizibil sâcâit de faptul de a fi fost 
contrazis, dar împunsătura veni de la „Terestru”: 


65 


— În materie de informaţii secrete, sunteţi, nu încape vorbă, 
un maestru. 

Săgeata fusese bine ţintită: înainte de a fi fost numit CNO 
de către Carson, Sanford petrecuse trei ani la conducerea CIA 
şi nimeni nu ignora cât de puţină simpatie nutrea faţă de 
acest organism noul locatar al Casei Albe. Contraatacul 
amiralului a fost imediat: 

— În orice caz, la CIA am învăţat un lucru: în URSS nu există 
nici porumbei, nici ulii, ci doar o religie: marxism-leninismul, 
un papă - Primul Secretar -, o curie pontificală - Politbiroul şi 
un Sfânt Colegiu - Comitetul Central. 

— Erudiţia dumitale în materie de organigramă papală e de- 
a dreptul remarcabilă, observă, într-o doară, „Aviatorul”. 

Sanford preferă să ignore remarca: 

— Dorinţa lor de hegemonie n-a fost niciodată mai puter- 
nică; aş cita doar Africa de Sud, unde îşi multiplică ofensivele. 

Jeremy Flush reprimă - prompt - o tresărire de iritare şi 
întrebă, numai zâmbet: 

— Haida-de, Bob, doar n-ai vrea să sprijinim un guvern care, 
chiar şi cu preţul a câtorva concesii, persistă să aplice 
apartheidul? 

— Domnule Preşedinte, rămânând un anticomunist, ceea ce 
mă interesează e ţara şi nu guvernul ei. Africa de Sud deţine o 
poziţie strategică esenţială, ea produce o cantitate însemnată 
de metale rare de care avem nevoie, de care are nevoie 
întregul lagăr occidental. Mai mult titan, domnule Preşedinte, 
înseamnă tot mai multe submarine capabile să se scufunde la 
mari adâncimi. 

— Noroc că avioanele noastre sunt mai puţin pretenţioase 
din acest punct de vedere, susură „Aviatorul”. 

„Terestrul” supralicită, declarând insidios: 

— Ce-ar zice concetăţenii noştri dacă ar trebui să plătim 
titanul Cu preţul abandonării principiilor noastre 
fundamentale? 

În traducerea Preşedintelui, concetăţeni însemna electorat. 
Simţindu-se pe punctul de a fi victima unei manevre de 
învăluire, Sanford se grăbi să pareze: 


66 


— Cred că Preşedintele Statelor Unite n-are în nici un fel 
nevoie să i se amintească principiile noastre. 

Jeremy Flush ridică braţele într-un gest împăciuitor: 

— Potoliţi-vă, potoliţi-vă! Să ne păstrăm calmul. Cred că m- 
am exprimat greşit. Tocmai pentru că, actualmente, ne aflăm 
în situaţia de a putea discuta de pe poziţii de forţă, socot că ar 
fi oportun să exploatăm prima ocazie ivită pentru a face un 
gest mărinimos. Să arătăm Uniunii Sovietice, să arătăm 
întregii lumi care e cu ochii aţintiţi asupra noastră, să arătăm, 
zic, dorinţa noastră de înţelegere, de reconciliere, dorinţa 
noastră de pace. 

Se opri, epuizat de tiradă. Sanford aruncă o privire colegilor. 
Aceştia aprobau, dând grav din cap, deşi nici unul nu se lăsase 
păcălit de patosul prezidenţial, lucru pentru care amiralul ar fi 
fost gata să-şi bage mâna în foc. „Îşi plasează pionii ca să-şi 
asigure, ulterior, mişcările - gândi el. Culmea e că, în caz de 
criză, vom fi, probabil, toţi trei alături, făcând leal jocul 
echipei”. Amuzat de propria-i indulgență, Sanford zâmbi 
lăuntric şi văzând că nimeni nu ia cuvântul, decise să lanseze 
balonaşul de probă: 

— Aţi vorbit de o ocazie, domnule Preşedinte. V-aş putea 
întreba sub ce formă ar trebui să se prezinte ea în viziunea 
dumneavoastră? 

— Păi... pe moment nu prea văd,, dar... 

Vechi obişnuit al dezbaterilor televizate, Jeremy Flush nu 
rămase prea mult timp descumpănit. Aţintind arătătorul spre 
amiral, exclamă: 

— O-ho-ho, ai cu siguranţă o idee! Hai, Bob, pune cărţile pe 
masă! 

— Hâm, să presupunem - Sanford se prefăcu c-ar ezita - să 
presupunem, deci, că unul din submarinele lor atomice din 
ultima generaţie - cele pe care le-am botezat „Typhoon” şi 
despre care, în ultimă instanţă, ştim foarte puţine lucruri - să 
presupunem, ziceam, că un asemenea mastodont s-ar afla, pe 
neaşteptate, într-o situaţie foarte dificilă, poate chiar 
catastrofală, într-o zonă pe care o controlăm. Evident, sărim în 
ajutorul lui. lată gestul! Dar, în acelaşi timp, n-ar fi cazul să 


67 


profităm de această situaţie ca să recoltăm un maximum de 
informaţii? 

Şi, răsucindu-se către „Aviator”: 

— Nu aşa aţi procedat cu acel „Mig 29”, ultimul răcnet, care 
ne-a picat în mâini anul trecut, după care l-aţi restituit cu 
multă amabilitate? 

— Era de datoria noastră, răspunse, sec, cel interpelat. 

— Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră, exclamă 
Sanford. O asemenea ocazie se exploatează complet. 
Niciodată n-a fost interzis să fie îngemănat utilul cu plăcutul. 

Jeremy Flush îşi agită braţele în semn de protest. 

— Eroare, eroare profundă! A spiona, profitând de ocazie, ar 
anula întreaga măreție a gestului nostru umanitar! 

— E sentimemui dumneavoastra, domnule rreşedinte? 

—  Întocmai. Consider ca nerealistă această abordare a 
problemei, dar dacă lucrurile s-ar prezenta aşa, atunci 
operaţiunile de salvare le-aş organiza mână-n mână cu 
Evgheni Petrov. Numai şi numai fair-play-ul ar putea aduce... 

Amiralul plecă uşor capul; restul nu-l mai interesa. Când, 
schimbând subiectul, Preşedintele făcu anumite aluzii la unele 
economii ce-ar fi de dorit să fie operate în bugetul Apărării, se 
ralie colegilor săi, lăsându-le însă rolul de primsolişti, el 
mulţumindu-se să aprobe pledoaria onctuoasă a „Terestrului” 
şi înfocatul rechizitoriu al „Aviatorului” împotriva „ciocnitului 
de cupe care pune în primejdie securitatea Statelor Unite”. 
Conferinţa se termină în coadă de peşte, fiecare rămânând pe 
poziţiile sale. Cum Sanford era ultimul care să-şi ia rămas bun, 
Jeremy Flush îl întrebă: 

— Mi se pare că ai vrut să-mi vorbeşti între patru ochi? 

— Totul a fost spus, domnule Preşedinte. Respectele mele. 
La revedere.. 

Reîntors în birou, amiralul îl expedie cu un gest pe şeful de 
cabinet care-l aştepta cu dosarul de corespondenţă: 

— Mai tirziu. Sunt ocupat. 

Rămas singur, parcurse încă o dală mesajul lui „Jollydark”, 
apoi se concentră asupra celui provenit de la baza de la 
Keflavik, străduindu-se să se convingă că nu visează, într-atât 


68 


de incredibil părea conţinutul, cu toate că textul, în 
conciziunea lui, nu lăsa loc nici unei îndoieli: 

Expeditor: COMICEFOR Destinatar: CNO WASHINGTON DC. 
STRICT SECRET PENTRU AMIRAL SANFORD A SE DESCIFRA 
PERSONAL. NR 11418 SUBMARIN SOVIETIC CLASA „TYPHOON” 
SEMNALAT PRIN MESAJUL MEU 11406 ŞI MESAJUL 3743 SNA. 
„JOLLYDARK- A ÎNCERCAT FĂRĂ SUCCES - REPET: FĂRĂ 
SUCCES - TRANSMITEREA UNUI APEL SOS PRIN BALIZA DE 
AVARIE - STOP - BALIZA RECUPERATĂ - STOP - TEXT 
DESCIFRAT CITAM: LASAT PE FUND LATITUDINE 61°. 41 
LONGITUDINE 26°. 10' VEST IMERSIUNE 110 - STOP - 
ÎNTREGUL ECHIPAJ FĂRĂ EXCEPŢIE SCOS SERVICIU STARE 
COMATOASA - STOP CAUZA NECUNOSCUTA - STOP - CER 
ASISTENŢĂ - STOP - PROBABIL ÎN IMPOSIBILITATE DE A EMITE 
SAU RECEPŢIONA - STOP - HIDROFONUL EXTERIOR ÎN 
FUNCŢIUNE - STOP - SFÂRŞITUL CITATULUI - STOP ŞI 
TERMINAT. 

Sanford aprinse o ţigară, trase câteva fumuri şi o strivi în 
scrumieră. 

— Să recapitulăm, deci, murmură el printre dinţi. Unu: un 
submarin sovietic, ultimul model, aventurat într-o zonă în 
care, în mod normal, nu are ce căuta. Primul semn de 
întrebare: care-i este misiunea? Doi: oricât de incredibil ar 
părea, dar submarinul nu mai are echipaj. Atunci, cine a largat 
baliza? Fără îndoială ultimul sau ultimii din cei atinşi de rău. 
Conştienţi că vor sucomba şi ei în cel mai scurt timp ceea ce, 
probabil, la ora actuală s-a şi întâmplat. Trei: care-i acest rău 
misterios? O otrăvire generală cu alimente? Exclus! Şi la ei, ca 
şi la noi, hrana destinată submarinelor atomice este 
controlată, răscontrolată, închisă în cutii speciale, mă rog, tot 
tacâmul. Atunci ce? Patru: se lasă pe fund nu departe de 
Islanda, într-o zonă arhisupravegheată de NATO, declanşează 
un pinger al dracului de indiscret şi expediază un mesaj cifrat 
simplu, toate- astea sugerează ideea cuiva aflat într-o situaţie 
disperată, utilizând ultimele puteri. Rezultatul: posibilitatea de 
a pune mâna pe un „Typhoon”, sau, în orice caz, de a-l păstra 
suficient timp pentru a culege o prodigioasă recoltă de 
informaţii. Cum am putea rata o asemenea pleaşcă?! 


69 


Sanford întinse mâna spre telefonul care-l lega direct de 
Casa Albă, dar renunţă în ultimul moment. 

— N-o să vrea niciodată, bombăni el scuturând din cap. Se 
sculă şi începu să măsoare biroul în lung şi-n lat. În el se 
dădea o luptă aprigă. În mod normal, ar fi trebuit să prezinte 
cazul Preşedintelui, Comandantului-şef al Forţelor Armate şi să 
se supună deciziei acestuia. O decizie pe care - din păcate - o 
cunoştea dinainte. Intreaga sa fiinţă se revolta, însă, la gândul 
unui asemenea fiasco. Să monteze, totuşi, operaţiunea şi să-l 
pună pe Jeremy Flush în faţa faptului împlinit? Ispititor, dar 
echivalând cu o sinucidere profesională: în întreaga istorie a 
Statelor Unite nu s-a întâmplat niciodată ca un şef militar să 
iasă biruitor dintr-o înfruntare cu Preşedintele său. Chiar şi cel 
mai prestigios dintre aceştia, Douglas Mac Arthurt. Pus pe tuşă 
de Truman pentru că a pledat pentru utilizarea bombei 
atomice în războiul din Coreea, a revenit în ţară în aclamaţiile 
mulţimii, după care, însă, a dispărut rapid de pe scena 
politică. A-I contra făţiş pe Jeremy Flush însemna să se 
trezească imediat înlocuit. 

Candidaţii nu lipseau, trăgând de pe acum sforile în umbra 
noului stăpân. Să lase US Navy pe mâna cine ştie cărui 
neisprăvit? Nu, asta în nici un caz! 

Bombănind şi mârâind, Sanford continua să se învârtă prin 
odaie. Brusc, se opri, aţintind un deget spre tavan şi exclamă 
ca şi cum s-ar fi adresat unui auditoriu ce trebuia convins: 

— Un singur mijloc, unul singur! 

Revenind la birou, apăsă pe dapa interfonului: 

— Ronnie, vino te rog. 

Şeful de dabinet apăru imediat, ca teancul de dosare sub 
braţ. Amiralul îi întinse mesajul bazei de la Keflavik. 

— Citeşte-l. 

Comandorul Ronald Hodge roşii de plăcere. Era pentru 
prima oară în cele trei luni de când se afla în funcţie că CNO îi 
acorda o adevărată dovadă de încredere. Într-adevăr, contrar 
practicilor curente, acesta nu lăsa pe seama nimănui 


1 General american (1880-1964). principalul artizan al victoriei 
americane în războiul din Pacific împotriva Japoniei imperiale, vreme 


îndelungată idolul necontestat al militarilor (n.t.). 


70 


decodarea mesajelor purtând menţiunea „a se descifra 
personal” şi doar rareori dezvăluia amiralilor aflaţi în 
subordine conţinutul documentului primit. Sanford îi lăsă tot 
timpui necesar ca să asimileze textul, apoi spuse: 

— Ascultă-mă bine, Ronnie: sari imediat în avion şi zbori 
direct la Keflavik. Acolo, iei legătură cu comandantul bazei şi 
cu căpitan-comandorul Arnold, şeful OPSi-ului. Cu el şi cu 
nimeni altul. Spune-le, din partea mea, să acţioneze ca şi cum 
blestematul ăla de submarin nici n-ar exista. De asemenea, să 
aibă grijă să degajeze zona în care se află. 

Din vârful buzelor, Hodge îndrăzni o vagă supoziţie: 

— S-ar putea ca subalternilor să li se pară curios că... 

— De când am ajuns să-mi justific ordinele? Să le găsească 
oamenilor alte ocupaţii şi cu asta basta! Ronnie, între noi fie 
vorba, ştiu că se va interveni pentru salvarea submarinului. Ți- 
o spun eu, dar uită că ţi-am spus-o. Inţeles? Când pleci, treci şi 
pe la CO?. Doresc ca „Jollydark” să fie îndreptat pentru cel 
puţin o săptămână în zona arhipelagului Feroe. 

Submarinist şi el, şeful de cabinet încercă să pledeze cauza 
camarazilor săi: 

— „Jollydark” a avut o misiune de patrulare foarte dură. Azi 
ar fi ultima zi... Echipajul,.,,, 

— Executarea! i-o reteză Sanford, ca imediat să adauge pe 
un ton sensibil mai blând: 

— De când eşti aici, Ronnie, ai făcut treabă bună. Pasează 
adjunctului dumitale lucrările curente şi spune-i aghiotantului 
să-mi aducă mapa cu corespondenţa. La întoarcerea din 
Islanda, inutil să mai dai pe aici, întinde-o direct la San Diego, 
unde originalul pozei pe care o ţii pe birou te aşteaptă cu 
mare nerăbdare. Te prezinţi după opt zile, cu nici una mai 
devreme. E un ordin! 

Chipul lui Hodge se lumină. Salută şi ieşi. După plecarea lui, 
Sanford trase unul din sertarele biroului în care se afla 
disimulat un aparat telefonic şi formă un număr: 

— Alo? Dave? Salut, bătrâne. Eşti liber la prânz? 


1 Postul Central de Operaţiuni (n.a ). 
? Centrala Operaţiunilor (n.a ). 


71 


— O.K.! La obişnuita cârciumioară. Douăsprezece treizeci? 
Perfect. Pe curând. 

La douăsprezece fix, amiralul pătrunse în apartamentul 
personal, se schimbă în civil şi cobori până la garajul unde-şi 
ţinea maşina sa personală, un „Chevrolet” de serie, pe care-l 
conducea el însuşi. Când CNO ia masa, între patru ochi, cu 
directorul adjunct al CIA, nu-i cazul să se lase escortat de 
motociclişti. 


Moscova, aceeaşi zi 


În sânul KGB-ului, unde discreţia, reținerea, neîncrederea 
erau ridicate la rang de dogmă, Lotciuk făcea figură aparte. 
Din câte se ştia, n-avea nici familie, nici prieteni, nici relaţii. 
Numărul lui de telefon de acasă nu-l cunoştea decât Udarniev 
şi secretarul personal. În arhive nu figura nici un dosar şi nici o 
fişă pe numele lui. Lucru extrem de bizar în Uniunea Sovietică, 
nimeni nu-i ştia prenumele şi patronimul. Singurele lui 
convorbiri erau pe teme de serviciu. Aparițiile sale la Centrală 
erau rare, „secţia specială” pe care o conducea dispunea de 
localuri şi instalaţii proprii, înconjurate şi ele de cei mai strict 
secret. 

De o săptămână, Lotciuk trecea în fiecare dimineaţă pe la 
Direcţia supravegherii străinilor. Consulta registrele cu turiştii 
străini aflaţi la Moscova şi pleca, la fel de tăcut cum venise 
nimeni neindrăznind să-l întrebe ceva, dată fiind reputaţia lui 
de eminenţă cenuşie a marelui şef. O reputaţie care trezea 
cele mai vii nelinişti celor doi agenţi, profesionişti de mare 
clasă, pe care cu vreo douăsprezece zile în urmă, secretarul 
lui Udarniev îi însărcinase personal să nu-l scape o clipă din 
ochi pe Lotciuk, dar pe care acesta din urmă îi lăsase mofluji 
în două reprize. 

—  Împuţită treabă, Kolia, se destăinui cel mai vârstnic 
colegului său cu care lucra în echipă de câţiva ani buni. Ai sa 
vezi că tot rahatul noi o să-l înghiţim. 

Celălalt îl aprobase cu toată convingerea: 

— Aşa-i, Lionea!, vai de cozonacul nostru! 


1 Diminutiv de la Leonard (n.a.). 


72 


În vinerea la care ne referim, obiectul supravegherii lor îşi 
efectuase vizita cotidiană imediat după începerea lucrului, 
procedând cu o grabă neobişnuită, apoi se întorsese la punctul 
lui de comandă, lăsându-i pe cei doi copoi să-şi tocească nervii 
cu interminabila lor pândă. 

Zăvorât în camera ticsită de cărţi, clasoare şi diverse alte 
obiecte, cameră ce-i slujea de birou, Lotciuk era la fel de 
îngrijorat ca şi îngerii săi păzitori, dar din motive cu totul 
diferite. Un lucru nu-l înţelegea: dineul oferit de Petrov 
avusese loc aşa cum fusese prevăzut, dar de întâmplat nu se 
întâmplase nimic. Primul Secretar se înapoiase la Kremlin, cei 
trei mareşali, invitaţi la masă, asistau la o şedinţă a Consiliului 
superior al Armatei, iar Ludmila inaugura o creşă. Udarniev 
dispăruse şi el, dar în mod sigur avea să ceară cât de curând 
socoteală specialistului său în „decese naturale”. Degeaba 
avea el, Lotciuk, conştiinţa (profesională) liniştită, ştia prea 
bine că şeful său nu admite eşecuri. 

Un eşec pe care, dealtfel, nu izbutea să şi-l explice, 
operaţiunea fiind montată cât se poate de meticulos. Cel care 
însoţise camioneta transportând caviarul la dacea lui Petrov - 
un om de-al său - avusese tot timpul necesar să desfacă 
ambalajul sigilat, să desprindă banda adezivă care asigura 
etanşeitatea fiecărei cutii, să instaleze în interiorul lor otrava, 
desfăcând uşurel capacele, apoi să repună totul în ordine, 
înlocuind sigiliile rupte cu altele, la fel de autentice. Ulterior, 
agentul fusese victima - întâmplătoare - a unui banal accident, 
atât de banal încât nu putea suscita nici o anchetă cât de cât 
aprofundată. 

Ancheta sa, în schimb, trebuia efectuată fără întârziere. De 
data asta nu-şi mai putea permite să stârnească suspiciuni 
„semănându-i” pe cei doi agenţi puşi să-l urmărească. De 
aceea îi convocă la el pe oamenii însărcinaţi cu operaţiunea. 
Erau trei, fără scrupule şi fără procese de conştiinţă. Trei care, 
deprinşi să execute orbeşte ordinele primite, uitaseră de mult 
de ce şi pentru ce le execută. Obscurele lor satisfacţii şi le 
trăgeau din exercitarea unei tehnici în care deveniseră 
maeştri. Aceşti roboţi cu chip omenesc aveau însă tăinuitele 
lor slăbiciuni, pe care Lotciuk le exploata abil, obţinând o 


73 


eficienţă maximă. În bătaie de joc, îi poreclise „cei trei 
muşchetari”, atribuindu-le, în funcţie de fizicul fiecăruia, chiar 
şi numele eroilor lui Dumas. 

Pe Aramis îl recrutase dintr-un institut de cercetări, unde 
caracterul lui infect şi incapacitatea de a se integra în colectiv 
îl făcuseră unanim detestat. În prezent, Aramis lucra de unul 
singur, având la dispoziţie laboratorul de toxicologie cel mai 
perfecţionat cu putinţă. El a fost primul pe care Lotciuk l-a 
interogat: 

Eşti convins de eficacitatea preparatului tău? 

Cel întrebat încuviinţă dând din cap, stăpânindu-şi cu greu 
contrarierea: nu răbda să-i fie pusă la îndoială perfecțiunea 
muncii. 

Lotciuk se întoarse spre Portos, un munte de muşchi, 
mândru nevoie mare de forţa sa. 

— Otrava a fost injectată cum trebuie? 

— Garantez, tovarăşe. Agentul mi-a raportat cum s-a 
petrecut totul, restituindu-mi seringa. După aia, am executat 
ordinele dumneavoastră aşa cum le-am primit - şi, zicând 
acestea, îşi încleştă pumnii uriaşi într-un gest grăitor. 

— Hâm... Caviarul a parvenit la bucătărie? 

— Nici o îndoială în privinţa asta, certifică Athos, un bărbat 
înalt şi arătos, căpitan de Securitate. Era rândul meu să fac de 
gardă la vila tovarăşului Prim când au fost livrate şi am 
controlat personal fiecare cutie. Micul semn din colţul etichetei 
exista, conform dispoziţiilor. 

Lotciuk se încruntă, murmurând: 

— Incredibil! 

Pumnul său izbi tăblia mesei. 

— Trebuie să acţionăm rapid de tot. Vreau rezultatele chiar 
în după-amiaza asta. Te vei întoarce la dacea, porunci el lui 
Athos şi-l vei descoase pe ajutorul de bucătar pe care-l 
cunoşti. Cu discreţie, m-ai înţeles? În mod diplomatic, cum te 
pricepi. 

Athos se umflă în pene: 

— S-a făcut! 

Câteva ore mai târziu, Athos raporta: 


74 


— Aşa cum am mai spus, caviarul nostru a fost depus la 
oficiu. Asta s-a petrecut sâmbătă. Duminică pe seară, 
căpitanul de rangul I Kojin a trecut pe acolo şi soră-sa i l-a 
dăruit. 

— Tot stocul? 

— Se pare că da. | l-a adus chiar omul nostru, într-o sacoşă. 
Tot el l-a auzit pe Kojin zicând că a doua zi, iese în larg şi că 
are de gând să ofere echipajului un festin. 

— Bine. Eşti liber. Nu sufli o vorba. 

Lotciuk n-a trebuit să se căznească prea tare ca să afle 
unde-i afectat Kojin; oficiosul armatei, Krasnaia Zvezda!, îi 
consacrase un întreg articol cu prilejul avansării în grad. 

Fireşte, mişcările submarinelor atomice purtătoare de 
rachete constituiau unul din secretele militare, cele mai bine 
păzite în întreaga Uniune Sovietică Nici vorbă să poată obţine 
vreo informaţie în acest sens şi încă în scurt timp. Dealtfel, 
puţin îi păsa dacă „Amiral Gortşki” a pornit. In cutare sau 
cutare direcţie, pentru o durată mai lungă ori mai scurtă; ceea 
ce ştia îi era suficient. Analiză la iuţeală situaţia: un atentat 
ratat împotriva Primului Secretar al Partidului Comunist, un 
submarin ducând la bord destulă otravă ca întregul echipaj să 
fie lichidat, directorul KGB-ului în plină criză de colică renală, 
deci, în mod miraculos, incapabil să acţioneze măcar în ziua 
respectivă... Lotciuk oftă adânc: era clar că trebuie să dispară, 
definitiv şi această perspectivă îi apăru ca insuportabilă. Se 
apropie de fereastră şi se uită pe stradă, la trecătorii care 
zoreau sub ploaia ce se pornise. Omul acesta care dispreţuia 
întreaga omenire constata brusc că ţara sa de baştină o să-i 
lipsească. Adio plimbări solitare prin crângurile de mesteceni, 
adio lungi vagabondări de-a lungul cheiurilor râului Moscova în 
timpul cărora urzise planurile sale cele mai subtile... Adio 
Rusie, roşie sau albă... Pe vremea țarilor, probabil, ar fi fost 
omul Ohranei?; acum... acum nu mai exista alternativă. 

Îmbrăcă un impermeabil lung şi negru, îndesă pe cap o 
pălărie boţită, scoase dintr-un dulap o valijoară din imitație de 
piele şi părăsi biroul. 


1 Steaua Roşie (rus.) (n.t.). 
2 Poliţia politică secretă (n.t.). 


75 


Ajuns în stradă, făcu semn unui taxi. Aruncând o privire prin 
lunetă, îi zări pe cei doi agenţi repezindu-se în maşina lor. Azi, 
avea de gând să le uşureze sarcina. 

Rulând fără grabă, taxiul îl lăsă, aşa cum ceruse, în faţa 
hotelului „Rossia”, unul din cele mai mari din lume. Lotciuk 
avea în permanenţă la el un set de taloane-legitimaţie, dintr- 
acelea care erau înmânate turiştilor străini cazaţi la hotel pe 
toată durata şederii lor în capitala sovietică. Intinse una din 
ele recepţionerului, iar acesta-i dădu o cheie prinsă de o bilă 
de lemn, cheia camerii de la etajul VIII în care se presupunea 
c-ar locui. În timp ce se îndrepta agale spre ascensor, îl văzu 
pe unul din „îngerii păzitori” năpustindu-se să-l descoasă pe 
recepţioner; celălalt, îşi spuse el, pândeşte, probabil, în stradă. 

Lotciuk opri la etajul IIl şi părăsi ultimul ascensorul. 
Asigurându-şe că ceilalţi doi pasageri - nişte americani - 
luaseră drumul unuia din barurile deschise la orice oră, se 
angajă pe o serie de coridoare care-l conduseră la celălalt 
capăt al hotelului. Evitând să mai ia ascensorul, urcă pe jos la 
etajul V, o luă pe un alt culoar şi se opri în faţa uşii cu numărul 
525. Ciocăni. 

Pasagerul, un ochelarist bărbos, fără haină pe el, doar în 
cămaşă, deschise imediat. Remarcând valiza pe care o avea 
Lotciuk, protestă, stâlcind cuvintele: 

— Eu _ trebuieşte liberează loc peste sfert oră numai. 
Tumneavoastră... Lotciuk recunoscu accentul finlandez. Era 
omul lui, cel pe care-l selecţionase în registrul KGB-ului: Paavo 
Vataanen, comis-voiajor, care profita de tarifele reduse de 
care beneficiau grupurile turistice organizate ca să mai pună 
la punct niscaiva afaceri aici, la Moscova. Ghidul agenţiei 
„Inturist” - evident, colaborator al Serviciului - îl semnalase ca 
atare, menţionând că nu participa niciodată la vizitele incluse 
în programul excursiei şi nici nu stătea vreodată de vorbă cu 
tovarăşii săi de drumeţie. Lotciuk se răţoi: 

— Miliția! Prezentaţi actele la control! 

Cel interpelat se făcu alb la faţă şi se răsuci să-şi ia 
portofelul din haina agăţată de speteaza scaunului. In acelaşi 
moment, Lotciuk îl pocni scurt în ceafă cu măciuca de cauciuc, 
disimulată în mâneca sa dreaptă. Finlandezul se prăbuşi fără 


76 


un țipăt. Lotciuk se aplecă, îi palpă carotida şi se îndreptă, 
mulţumit: comersantul se va alege doar cu un preafrumos 
cucul. 

ÎI răsturnă cu faţa în sus, îi scoase ochelarii şi-i examină 
atent chipul. 

Instalându-se apoi la măsuţa din cameră, puse valiza pe ea, 
extrase dinăuntru o oglindă, o trusă de machiaj şi diverse 
accesorii... Câteva minute mai târziu, un turist gutunărit, care- 
şi sufla neîncetat, nasul, se amesteca în holul hotelului printre 
finlandezii pe care însoţitoarea grupului îi zorea să se îmbarce 
mai repede în autocar. 

— Grăbiţi-vă, prieteni, grăbiţi-vă, să nu pierdem avionul. 

Cei doi agenţi abia dacă le aruncară o privire distrată. Ajuns 
pe aeroportul de la Helsinki, Lotciuk cumpără un bilet pentru 
zborul de Oslo. Prezentarea unui paşaport în bună regulă a 
fost pentru el un simplu joc. A doua zi dimineaţa, la prima oră, 
redevenit personajul cu obrazul colţuros şi ras, suna la poarta 
Ambasadei SUA din Norvegia. Nu exulta de fericire, dar 
trebuia să supravieţuiască, iar americanii aveau reputaţia de a 
nu fi scârţari cu transfugii capabili să le furnizeze informaţii 
interesante; sub acest raport, Lotciuk nu se temea că i-ar 
putea decepţiona. 

„Oricum ar fi - îşi spuse el ca să spulbere şi ultimele sale 
scrupule - submarinul tot s-a dus dracului”. 


77 


CAPITOLUL VII 


Vineri (urmare) 


Contrar unui binecunoscut principiu, în cazul lui David 
Brown organul a fost cel care a creat funcţia. Imposibil de 
imaginat o figură mai banală: o siluetă mai anonimă, o 
vestimentaţie mai de duzină. Până şi numele lui, purtat de 
zeci şi zeci de mii de americani. Într-o ţară în care 
proiectoarele mass-mediei sunt permanent aţintite asupra a 
tot soiul de personalităţi şi personaje, directorul adjunct al CIA 
se contopea, fără efort, în mulţimea obscură a concetăţenilor 
săi. Asemenea atribute excepţionale îl destinau, încă de la 
terminarea facultăţii, solicitării şi obţinerii unui post în cadrul 
Agenţiei. A urcat pe scara ierarhică nebeneficiind vreodată de 
o avansare „la excepţional”, asta pană la venirea lui Sanford 
la Lengley!. Acesta a avut prilejul, în repetate rânduri, să 
aprecieze capacitatea de analiză şi sinteză a insignifiantului 
Brown, infailibila sa memorie, tenacitatea şi, mai ales, flerul lui 
când era vorba de luat decizii importante; într-un cuvânt, 
extrema sa eficacitate. Scurt, l-a numit director adjunct. 

Desemnat de preşedintele Garson ca şef al Operaţiunilor 
Navale, amiralul l-a sondat imediat pe David Brown, infor- 
mându-l de intenţia sa de a-l recomanda drept succesor. Spre 
marea sa surprindere, cel interesat a refuzat net: 

— Rămânând numărul doi, voi fi mult mai util. Cineva 
trebuie să asigure continuitatea. 

Stând şi cumpănind nlai bine, Sanford i-a dat dreptate. De 
atunci, trei directori s-au succedat la conducerea CIA. Primii 
doi au trebuit să fie oferiţi spre sfâşiere şi devorare opiniei 
publice. Actualul titular al postului, edificat la iuţeală asupra 
valorii adjunctului său, s-a priceput să alieze bunul-simţ - 
lăsându-i întreaga libertate de a conduce, cum ştie, afacerile 
cele mai delicate - cu noblețea de caracter, asigurându-l că, 


1 Sediul CIA, nu departe de Washington (n.a.). 
78 


orice s-ar întâmpla, el, şeful cel mare, îl va acoperi. Brown nu 
abuza niciodată de această situaţie, folosind mai degrabă 
persuasiunea pentru a-l determina pe şeful său să-i 
împărtăşească punctele de vedere. 

Chiar şi viaţa lui particulară părea copiată după cea a 
americanului de rând: singur îşi tundea, în fiecare sâmbătă, 
peluza din faţa casei, lipsea rareori de la slujba de duminică, 
urmărea la TV meciurile celebrei echipe de base-ball „Giants”, 
îi plăceau plimbările lungi prin pădure, dădea la păstrăv şi 
aprecia mesele bune cu condiţia să fie şi uşoare pentru 
stomac. Făcu deci, ca fin cunoscător, onorurile cuvenite 
şniţelului de vițel - Wienerschnitzel - gustă un deget din rozeul 
de Provence, îşi şterse buzele şi lansă: 

— Ei bine, domnule amiral, ce anume şchioapătă? 

Sanford, care cunoştea personajul, se abţinuse - deşi nu-i 
venise uşor - să-l abordeze pe invitatul său cât timp acesta 
savurase felul său preferat. Intrebarea îi dădu frâu liber: 

— Şchioapătă, dragă Dave, faptul că avem în prezent, la 
Casa Albă, un al doilea negustor de piei de cloşcă! 

Brown scoase un mic şuierat. 

— Chiar aşa! Ce-a mai făcut? 

— Zi mai bine ce n-a făcut... şi nici nu va vrea să facă! 

Îşi aprinse o ţigară, pe care o stinse aproape imediat. Brown 
notă gestul, semn al unei extreme tensiuni nervoase la fostul 
său şef. Acesta din urmă continuă: 

— Imaginează-ţi, bătrâne, că ni se întâmplă ceva de-a 
dreptul incredibil, una din acele şanse care nu se ivesc decât 
odată la... 

Asta-i totul! conchise Sanford. Dacă mă supun ordinelor, 
informaţii de o valoare inestimabilă ne vor scăpa pentru 
totdeauna. Dacă nu mă supun, înseamnă că trădez îndatoririle 
ce-mi revin. Şi atunci, m-am gândit la Agenţie şi... şi la 
dumneata. 

Brown nu se grăbi să răspundă. Nutrea faţă de amiral tot 
atâta afecţiune cât şi stimă. După părerea lui, în cazul de faţă, 
CNO avea, pe deplin, dreptate. Pe de altă parte, însă, a 
antrena CIA împotriva unei hotărâri  cvasisigure ale 
preşedintelui Statelor Unite avea să se concretizeze, în chip 


79 


ineluctabil, prin destituirea directorului său, faţă de care 
înţelegea să rămână leal, tocmai pentru că acesta îi lăsa frâu 
liber. Servind desertul, oberchelnerul creă o mică întrerupere. 
Brown aşteptă să plece omul ca să murmure, cu ochii aţintiţi 
în farfurie: 

— Ce aşteptaţi, exact, de la mine, domnule amiral? 

În sinea sa, Sanford scoase un oftat de uşurare; partida era, 
pe jumătate, câştigată. 

— Dacă noi nu putem acţiona, alţii ar putea-o face, nu-i 
aşa? 

Brown se aşteptase la această sugestie. Devenit euforic din 
pricina excelentului dejun, mimă inocenţa. Era felul său de a-şi 
manifesta afecțiunea. 

— Cei care se ocupă de asemenea tratative, domnule 
amiral, sunt industriaşii. Poziţia noastră... 

— Haida-de! - Sanford vorbea cu glas scăzut, dar detaşând 
fiecare cuvânt - CIA, iar, înaintea ei, OSS n-au făcut decât 
asta! Ba am conlucrat chiar şi cu Mafia!, iar dumneata o ştii 
perfect, cum ştii şi ce-a fost în Italia în 1943. E adevărat, mai 
târziu când a fost cu asasinarea lui Fidel Castro, au dat-o-n 
bară. În schimb, în 1986, ca să-i eliberăm pe ostaticii noştri, 
nu ne-am folosit de Israel şi de Arabia Saudită? E nevoie să-ţi 
citez şi alte exemple? 

— Nu vă mai osteniţi, domnule amiral. În esenţă, doriţi să 
pasăm cuiva pontul... Care ar fi ţara? Marea Britanie? 

— Negativ! Sigur, din punct de vedere tehnic, ar fi o 
excelentă soluţie. Deşi i-am cam jumulit aripile, privând-o de 
veritabile portavioane, Royal Navy rămâne remarcabil de 
eficace şi întrutotul demnă de tradiţiile ei. In ziua de azi însă, 
ea nu mai exercită în cadrul NATO decât răspunderi geografic 
extrem de limitate şi nici nu aspiră la mai mult. Or, clientul 
nostru se află exact în centrul unei zone care-i de resortul 
nostru exclusiv. Dacă unităţi britanice, de un tip mai special, 
ar fi subit trimise într-acolo, fără ca noi să fim informaţi în mod 


1 Autentic: pregătind debarcarea din Sicilia. O serie de mafioţi aflaţi în 
puşcăriile americane au fost eliberaţi şi expediaţi în insulă ca să creeze 
printre localnici şi „familii” un climat favorabil operaţiunii militare 
proiectate (n.t.). 


80 


oficial în legătură cu misiunea lor, aşa cum e uzanta între 
Marinele noastre, o seamă de persoane şi de la ei şi de la noi 
şi-ar pune diverse întrebări. Ar fi de ajuns o ureche indiscretă 
şi... 

Brown aprobă dând din cap: 

— Aşa e, aşa e. În atari condiţii, nu văd decât Franţa. Ne- 
maifăcând parte din NATO, nu are de dat socoteală nimănui. 
Dar şi acolo au existat „scurgeri”; riscurile rămân analoage. 

Sanford nu răspunse imediat. Sorbindu-şi pe-ndelete 
cafeaua, directorul adjunct îl observă pe furiş; cu privirea 
pierdută în depărtări, amiralul părea să călătorească pe o altă 
planetă. Nu dură însă decât o clipă. Cu o licărire maliţioasă în 
ochi, trânti pe masă asul din mânecă: 

— Nu şi dacă te-ai adresa Comandorului. 

Brown ridică paharul de parcă ar fi vrut să închine un toast, 
salutând în acest fel abilitatea cu care interlocutorul său ştiuse 
să-şi atingă scopul. Inainte de a părăsi CIA. Sanford îi 
dezvăluise existenţa şi rolul ocult al comandorului Erkmann, 
comunicîndu-i cu aceeaşi ocazie şi numărul de telefon la care 
putea fi sunat în cazuri excepţionale. 

— Să admitem... zic bine, să admitem că aş izbuti să-l 
contactez pe Comandor, asta încă n-ar fi de ajuns. Diriguitorii 
francezi... 

— Comandorul ar şti să-i convingă. Preşedinteje Barsac e un 
tip! La fel, Primul ministru şi ministrul Apărării. În afara lor, 
foarte puţini vor fi la curent: şeful Statului-Major al Marinei şi 
amiralul comandant al Forţelor submarine. Îi cunosc pe 
amândoi încă de mult şi garantez pentru ei. Vor şti să aleagă 
executanţii, în plus, Marina franceză dispune de mijloace 
adecvate: un submersibil conceput special pentru a acorda 
ajutor,submarinelor aflate în dificultate. Bun, mai încolo 
discutăm şi detaliile. 

— O secundă, domnule amiral. În ce-aţi spus, n-aţi ţinut 
cont de sovietici. Şi dacă se reped şi ei să-i ajute pe confrații 
lor care... 

— Ei, Doamne, văd că nu m-ai înţeles: sovieticii habar n-au 
de cele întâmplate. „Clientul” nostru este imobilizat la o 
adâncime de 110 metri. Ca atare, nu poate emite, iar ruşii n- 


81 


au nici un motiv de îngrijorare, dat fiind că un SNLE! nu emite 
niciodată. Nici ale lor, nici ale noastre. Le trimite instrucţiuni, 
dar nu se ştie dacă aceste instrucţiuni sunt sau nu 
recepționate. 

— Cam riscantă toată povestea asta: 

— E o regulă absolută: discreţia contează! 

— Dar dacă „clientul”, în cadrul misiunii sale - pe care nu o 
cunoaştem - a primit tocmai ordinul să încalce faimoasa 
dumneavoastră regulă? 

— Exclus! Ar fi fost instantaneu reperat şi localizat 
goniometric. Am fi trimis nave, avioane care nu l-ar fi scăpat 
din ochi şi care s-ar fi ţinut scai de el săptămâni de-a rândul 
dacă ar fi fost nevoie. Am făcut-o deja de sute de ori, la fel şi 
britanicii şi francezii. Oricare i-ar fi fost misiunea, era sortită 
eşecului. Nu! Aici e marea noastră baftă; cei de la Amiralitatea 
din Leningrad dorm ca nişte puişori. 

Brown nu se dădu însă bătut: 

— Şi dacă amicul nostru lansează o altă baliză-emiţător 
care, de astă dată, va funcţiona normal? 

— Cu totul improbabil. Aş zice, chiar, exclus. Mesajul pe 
care n-a izbutit să-l transmită e categoric: întregul echipaj e în 
comă. În fine, punând răul înainte, admit că timpul ar putea 
lucra împotriva noastră. De aceea şi trebuie acţionat cu 
maximum de rapiditate. Ori, printr-o întâmplare de-a dreptul 
providenţială, „Commandant Houot”? - acesta-i numele 
submarinului francez tip rescue? - se află în acest moment în 
Atlanticul de Nord, deplasându-se de la Scapa Flow la Halifax. 
Este traversarea sa inaugurală, un soi de turneu de 
propagandă. Cu un pic de noroc, ar putea interveni, profitând 
de ocazie. Dave, sper că-ţi dai seama că am cântărit toate 
şansele? Deci, intri în horă, da sau ba? 

Brown zâmbi cu gura până la urechi: 


1 Submarin nuclear lansator de rachete (Sous-marin nuckaire lanceur 
d'engins) (n.a.). Pe parcursul cărţii vom folosi: Submarin atomic purtător 
de rachete (SAPR) (n.t.) 

Numele unui ofiţer francez de marină, explorator al abisurilor oceanice 
la bordul batiscafelor (n.a.). 

3 Salvator (engl.) (n.a,). 


82 


— V-aţi îndoit măcar o clipă, în mod serios, domnule amiral? 

— Nu, Dave, te cunosc prea bine. Acum, ascultă-mă atent, îi 
telefonezi Comandorului şi-i expui situaţia. Spune-i că trimit la 
Paris un ofiţer, absolut de încredere, care va pleca în seara 
asta cu un avion „Concorde” având la el un dosar complet. 
Oficial, omul e în permisie şi va descinde la hotelul „Crillon”, 
exact vizavi de Ministerul Marinei. Dacă acceptă, francezii nu 
vor avea altceva de făcut decât să traverseze strada ca să-l 
contacteze. Nu-i de pierdut nici o secundă. Executarea! 

* 


x * 


În tot lagărul occidental, numărul celor care cunoşteau 
telefonul pe care Sanford îl încredinţase lui Brown, omiţându-l 
cu bună ştiinţă pe noul director plin al CIA, putea fi socotit pe 
degete. Dealtminteri, puținii puşi la curent erau doar arareori 
şefii oficiali ai Serviciilor Speciale ale ţărilor respective, 
reprezentând o rețea de relații pe care Comandorul o 
rezervase strict folosinţei personale.  Ascultându-l pe 
american, Erkmann a înţeles rapid extrema urgenţă a 
operaţiunii, dându-şi în acelaşi timp seama, cu o undă de 
tristeţe, că sosise momentul să-i paseze, cu adevărat, în 
totalitate, lui Constant Meunier toate pârghiile comenzilor. 

— Nu mai sunt responsabilul cu nimic, declară el inter- 
locutorului său, dar vă voi conecta cu cineva... 

— În nici un caz! exclamă Brown. Nu vrem să avem de-a 
face decât cu dumneavoastră. Centrala dumneavoastră... 

— Cine v-a pomenit de aşa ceva? Ce-am montat eu e o mică 
„dugheană” separată care prezintă toate garanţiile posibile. 
Răspund pentru ea... 

— Nu-i chiar ceea ce ne-ar conveni. A fost întotdeauna 
vorba să... 

— Ascultaţi-mă: trataţi cu ei ca şi cum aţi trata direct cu 
mine. Şi, dacă aşa ceva vă poate linişti, aflaţi că, din când în 
când, mai dau câte o raită pe puntea de comandă a acelui 
ship!. 

Brown reflectă puţin, apoi depuse armele. 


1 Navă (engl.) (n.t.). 


83 


— O.K. Voi lua legătura cu omul dumneavoastră. Oricum, 
amiralul Sanford vi-l expediază pe locotenent-comandorul 
Garcy, care va poposi peste câteva ore la „Crillon”, cu toate 
informaţiile necesare. Parola va fi: rămâne să mă revanşez. 
Asta-i totul. Acum, e rândul dumneavoastră. 

Auzind numele ofițerului, Erkmann îşi reprimă o uşoară 
tresărire. Consonanţa evoca o amintire îndepărtată; poate că 
ea explica şi alegerea celui trimis. Aşeză receptorul în furcă şi 
aruncă o privire sarcastică pendulei: orele douăzeci şi unu 
treizeci, o noapte albă în perspectivă pentru mulţi, dar potul 
merita osteneala. 

Brown şi Meunier s-au găsit imediat pe aceeaşi lungime de 
undă. Simţind că interlocutorul său e preocupat, în primul 
rând, de eficacitate, directorul adjunct al CIA i-a prezentat 
faptele fără ocolişuri, în fix şaptesprezece minute pe ceas, 
conchizând: 

— Puteţi practica autopsia, după care restituiţi corpul 
familiei. Singurul lucru pe care-l dorim e să deţinem copia 
rezultatelor. So long!! 

După numai câteva clipe, telefonul suna în biblioteca 
primului ministru. De un sfert de veac, Jean-Paul Marbrier era 
credinciosul scutier al preşedintelui Barsac. Acesta îl 
propulsase mai întâi la Apărare, ca apoi să-l aducă la 
Matignon?. Politehnician dar nu şi cadru didactic, rob al 
muncii, evitând Contactul cu mass-media, Marbrier nu era 
deloc popular, în pofida reuşitei politicii promovate de el. In 
forul său interior, suferea de pe urma acestei stări de lucruri, 
dar era inflexibil în hotărârile sale. 

Colonelul nu obişnuia să-l sune la ore nepotrivite. Premierul 
îl ascultă fără să-l întrerupă, apoi îl întrebă doar: 

— Părerea dumneavoastră? 

La celălalt capăt al firului, Constant Meunier schiţă un 
zâmbet. Era pentru prima oară când Primul ministru uza faţă 
de el de formula concisă, folosită înainte numai în discuţiile cu 
Comandorul. Lansă, fără ezitare: 

— Marşăm, domnule Prim-ministru! 


1 Cu bine, pe curând (engl.) (n.t.). 
Reşedinţa pariziană a Primului ministru (n.t.). 


84 


— Preşedintele se află în Egipt pentru încă patru zile... 

Colonelul sesiză perfect ce subinţelesuri conţinea această 
frază; nici una din formele posibile de comunicaţie cu 
Ambasada Franţei din Egipt nu oferea suficiente garanţii de 
securitate pentru abordarea unui caz de delict. Insistă: 

— Trebuie acţionat cât se poate de repede. 

Atunci, fidelul purtător de paloş al preşedintelui Barsac făcu 
dovada veritabilelor sale dimensiuni: 

— De acord. Îmi asum întreaga răspundere. În acest fel, în 
cazul unui eşec, Preşedintele nu va fi... 

La celălalt capăt al firului, Meunier, deşi nu era deloc genul 
de om care să pice, cu una cu două, în admiraţie, aproape că 
se simţi îmboldit să ia poziţia de drepţi şi să salute. Se grăbi 
să afirme: 

— Vom reuşi, mai exact, marinarii noştri vor reuşi. 

— In regulă. lau legătura cu ministrul Apărării. 

— lar eu mă ocup de ceea ce-mi incumbă. Respectele mele. 

Punând receptorul în furcă, exclamă: 

— Asta da, senior! Mare noroc pe Barsac să-l aibă drept 
pivot în echipă! 

În ora care a urmat, vechiul fort a cunoscut o intensă 
activitate: calculatoarele şi-au scotocit memoriile, diverşi 
agenţi au fost smulşi din paturile lor, echipajul unui avion s-a 
îndreptat, zorit, spre aparatul pe care mecanicii îl pregăteau 
de zbor, automobile au pornit să gonească prin noapte. Când 
socoti că n-a uitat nimie, colonelul ridică receptorul din furcă. 

— Îl pun pe Comandor la curent, îl informă el pe adjunct. E 
de datoria mea s-o fac. Americanii l-au abordat întâi pe el şi 
sunt convins că n-ar fi vândut un asemenea pont nimănui 
altcuiva. 

— Aşa cum îl cunosc, acum stă să fiarbă. Pariez că e cu 
mâna pe telefon. 

Intr-adevăr, Erkmann răspunse de la primul apel, ascultă 
fără comentarii şi nu emise decât o sugestie când, Meunier 
isprăvi relatarea: 

— Sper să-l însărcinezi pe băiat cu misiunea asta. 

Colonelul îşi miji ochii. 

— L-am desemnat, într-adevăr, pe Establet. 


85 


— Perfect. Mulţumesc că m-ai informat. Noapte bună... dacă 
pot ura aşa ceva. 

Comandorul lăsă receptorul în furcă şi, ridicându-se, se 
îndreptă gânditor spre fereastra deschisă; rămase acolo 
câteva clipe, apoi îşi îngădui o abatere de la regimul fixat şi-şi 
oferi un vechi armagnac. Încălzind paharul între palme, se 
rezemă de balustradă şi porni să navigheze în trecut. 


La Alger, patru generali se răsculaseră împotriva lui de 
Gaulle. Puciul a fost înnăbuşit pe loc, protagoniştii lui, arestaţi 
sau intraţi în clandestinitate. În teritoriu, armata era stăpână 
pe situaţie, ţinându-i la respect pe fellgha! dar teroriştii FLN?- 
ului, comandourile OAS? şi poliţiile paralele se căsăpeau în 
oraşe, unde numărul victimelor inocente era de ordinul 
sutelor. Târâş-grăpiş, Algeria se îndrepta spre independenţă. 
Erkmann detestase această perioadă în care duşmanul de ieri 
devenea protejatul de mâine. Fidel fără rezerve celui care, în 
spiritul său, rămânea conducătorul Franţei Libere, a izbutit, 
totuşi, să nu fie direct amestecat în operaţiuni ce-i repugnau, 
consacrându-se integral combaterii intervențiilor diferitelor 
Servicii Secrete care, în situaţia dată, păreau să se fi aliat 
împotriva Franţei. 

Intr-o zi, pe când se întorcea din Oasis“, după ce dejucase o 
tentativă de sabotaj, garda sa de corp, un fost membru al 
comandourilor Marinei, i-a rezumat situaţia, aşa cum o vedea 
el: 

— Chiar dacă nu merg mânâ-n mână, KGB-ul şi CIA ne 
regulează care mai de care. Vă spun eu, dom'le comandant, 
tot bordelul ăsta e ca să ne sufle petrolul saharian. 

Opinia, astfel exprimată, îl mai înveseli pe Erkmann; 
adesea, adevărul iese din gura celor mai simpli cu duhul. 


1 Denumire dată luptătorilor algerieni pentru independenţă (n.t.). 

2 Front de Liberation Naţionale, principalul adversar al menţinerii 
Algeriei ca „teritoriu francez de peste mare” (n.t.). 

3 Organisation de l'Armee Secrete, grupare clandestină, paramilitară, 
violent antigaullistă (n.t.). 

1 Departament al Saharei franceze (n.t.). 


86 


În aceste circumstanţe, unul din prietenii săi, avocat ce 
lucra în domeniul problemelor internaţionale, l-a înştiinţat de 
dorinţa unui ofiţer american de a-l întâlni în mod discret. 
Identitatea ofițerului l-a intrigat: locotenentul Robert Sanford 
nu era nimeni altul decât ataşatul naval adjunct pe lângă 
Ambasada Statelor Unite. 

„Dacă a ciocănit exact la uşa la care trebuia să 
ciocănească, înseamnă că flăcăul ăsta e al dracului de bine 
informat, îşi spuse el, ceea ce nu exclude însă vreo mică 
porcărioară”, fapt pentru care modifică, în ultimul minut, locul 
întâlnirii. Sanford îşi făcu apariţia, senin, dar deloc amăgit de 
pretextul invocat pentru înlocuirea elegantului „Noces de 
Jannette” cu un mic restaurant din cartierul Saint-Sulpice. 
Comandorul atacă, berbeceşte: 

— Cărui fapt datorez plăcerea?... 

— Întâmplarea face, domnule comandant, să deţin, cu titlu 
personal, informaţii de natură să vă intereseze. Sunt dispus să 
vi le comunic, dar cu o condiţie... 

Erkmann n-avea obiceiul să se lase manevrat, dar de data 
asta hotărî să accepte. Într-adevăr, informaţia era 
excepţională: nici mai mult, nici mai puţin, asasinarea 
generalului de Gaulle. Conţinea totul: data, locul atentatului, 
planul operaţiunii, numele complotiştilor, adresele lor, chiar şi 
itinerariul de repliere după atentat. Americanul părea să ştie 
totul, de parcă făcea el însuşi parte din complot. Cât priveşte 
condiţia, aceasta era următoarea: unul din participanţi - o 
femeie - trebuia să scape de poliţie, să poată părăsi Franţa şi 
să nu devină obiectul unor investigaţii ulterioare. 

Erkmann închise carneţelul în care notase totul, după care, 
aplecându-se către interlocutorul său, întrebă aproape şoptit: 

— De ce? 

Sanford deveni ţeapăn: 

— Mi-aţi dat cuvântul dumneavoastră de onoare, domnule 
comandant. 

— Şi mi-l voi ţine. Îngăduiţi-mi însă să fiu mirat. Mai întâi, 
precizia dezvăluirilor dumneavoastră. Ca să ştiţi atâtea, ar 
însemna să faceţi parte din echipă. 


87 


— Dacă lucrurile stăteau aşa ar fi fost de ajuns o scrisoare 
anonimă. Vedeţi dumneavoastră, domnule comandant, am 
cea mai mare admiraţie pentru generalul de Gaulle... 

— Dacă ar fi să judec după acţiunile unora din Serviciile de 
care dispuneţi, compatrioţii dumneavoastră sunt departe de a 
împărtăşi acest sentiment. 

— Şi greşesc foarte mult! Cum a greşit şi Roosevelt 
detestându-l pe de Gaulle şi cedându-i lui Stalin, pe o nimica 
toată, jumătate din Europa. Noi, americanii, nu mai avem voie 
să ne înşelăm asupra adevăraţilor noştri adversari. 
Colonialismul francez, sau aşa-zisul colonialism, este un fleac 
pe lângă ameninţarea pe care o reprezintă Uniunea Sovietică 
pentru întreaga lume liberă. Or, în cazul unei crize grave între 
Moscova şi Washington, sunt convins că de Gaulle nu va şovăi 
asupra conduitei ce se impune a fi adoptată. Pentru mine 
acesta e lucrul cel mai important. 

Comandorul îl aprobă cu un semn al capului, apoi chestionă: 

— Şi care ar fi raporturile cu doamna respectivă? 

Sanford murmură, cu ochii plecaţi: 

— O iubesc. Aşteaptă un copil de la mine. Mai devreme sau 
mai târziu, ar fi capturată... dacă nu şi mai rău. Gorilele 
dumneavoastră sunt adesea foarte... expeditive. Aşa ceva nu 
doresc! conchise el pe un ton categoric. 

— În primul rând, nu sunt gorilele mele şi apoi... 

Erkmann consultă notițele din carneţel: 

— Apoi... hâm... e şi măritată cu un personaj important. Din 
categoria celor care nu divorţează. 

Obrazul tânărului ofiţer se împurpură: 

— Soţul nu mai reprezintă de mult nimic pentru ea. Din 
considerente cu totul sordide, familia a unit-o încă de foarte 
tânără cu acest Tartuffe!, posesor, dealtminteri, al unor 
gusturi..., hai să le zicem, „speciale”. Credeţi că e necesar să 
le evoc?... 


1 Personaj din piesa omonimă a lui Molliere, prototipul fanfaronului, al 
ipocritului şi al venalului (n.t.). 


88 


— Aveţi dreptate. No personal remarks. Spuneţi-mi, însă, 
dacă informaţiile pe care le deţineţi provin de la ea, înseamnă 
că e sufletul conjuraţiei. 

— Micaela e fiică şi nepoată de colonişti. Cei doi fraţi ai ei 
au fost scopiţi şi apoi înjunghiaţi de rebeli. Ea le-a descoperit 
cadavrele. 

Sanford îl privi pe Erkmann drept în ochi: 

— E nevoie să vă spun mai mult? 

— Nu, e de prisos. 

Comandorul se sculă: 

Îndată ce banda va fi neutralizată, doamna va fi condusă... 
De fapt, unde anume? 

— Bruxelles ori şi mai bine, Amsterdam. 

Voi rezolva. Restul nu mă mai interesează. 

— Exact! 

Îşi strânseră mâinile. Peste mai puţin de o săptămână, 
complotiştii, împresuraţi într-o reşedinţă de ţară, erau fie 
doborâţi, fie se sinucideau ca să nu cadă prizonieri. In ajun, 
posesoare a unui paşaport fals, executat de o mână de 
maestru, Micaela trecea frontiera la bordul unei ambulante. 
Câteva luni mai târziu, izbucnea criza cubaneză. Franţa a fost 
prima, înaintea Marii Britanii, care a trecut de partea Statelor 
Unite. Între timp, Erkmann fusese plasat în fruntea Serviciilor 
Speciale. A doua zi după retragerea rachetelor sovietice din 
Cuba, avocatul care-l pusese în legătură cu Sanford i-a 
telefonat acasă. 

— Am să vă transmit un mesaj din partea amicului nostru 
comun. Probabil e codificat. 

— Ascult. 

— M for Mike passed away, stop, it's a boy, stop, you see: I 
was right.! În linii mari, era un răspuns la toate întrebările pe 
care Erkmann şi le-ar fi putut pune. Când, după ani mulţi, l-a 
întâlnit pe Sanford într-un cadru oficial, amândoi s-au declarat 
încântați că, în sfârşit, pot face cunoştinţă. Contactul a fost 
mentinut, dar fară nici o aluzie la trecut. 


1 M (de la Michel) cu trimitere spre ce va fi. E băiat. Vedeţi, am avut 
dreptate (engl.) (n.a.). 


89 


Comandorul îşi termină paharul. Memoria nu-l trădase nici 
de data asta: paşaportul pe care-l procurase Micaelei purta un 
nime foarte răspândit, corespunzând şi fizicului tinerei femei: 
Garcia. 

— Garcia... Garcy... murmură Comandorul. Să fie doar o 


coincidenţă? 
* 
x x 


Ministrul Apărării şi şeful Statului-Major al Marinei sosiră în 
acelaşi timp la Matignon, întrebându-se care ar putea fi 
motivele acestei convocări nocturne. Smuls din week-end-ul 
pe care şi-l petrecea la ţară, ministrul purta un pulover şi un 
sacou din tweed. Amiralul era în ţinută de seară: venea de lao 
recepţie oferită la Muzeul Marinei de foştii elevi ai Academiei 
Navale. 

Philippe Verneuil (zis: Filip cel Frumos) poseda, în afara 
propriilor calităţi şi pe aceea de a şti să-şi aleagă anturajul. 
Şeful său de cabinet era un monument de ingeniozitate, iar 
Denise, soţia, cu treizeci de ani mai tânără, îmbina frumuseţea 
cu inteligenţa. Ofiţerul vorbi la telefon din biroul directorului 
Muzeului. Premierul recomandase maximum de discreţie. 
Văzându-l pe amiral înconjurat şi acaparat de prietenii săi din 
tinereţe, şeful de cabinet se adresă în şoaptă soţiei. Aceasta 
simulă o uşoară indispoziţie, lăsând să se înţeleagă că, în 
starea în care se află, e cât se poate de firesc şi cuplul se 
eschivă sub privirile înduioşate ale celor prezenţi. 

Amiralul o lăsă în faţa reşedinţei conjugale de pe rue 
Royale. În timp ce urca la volan, după ce expediase şoferul, ea 
îi murmură, tandru, la ureche: 

— Dacă nu te întorci prea târziu, dragule, am putea 
transforma minciuna asta într-o fericită perspectivă. 

Verneuil îl ascultă pe Primul ministru, cu ochii scăpărând de 
interes. Mintea sa era perfect aptă să eşafodeze un plan de 
bătaie, lăsându-se, totodată, purtată de o dulce reverie. Se 
temea doar de încetineala mecanismelor administrative, 
factorul timp părându-i-se primordial, dar Marbier îl linişti: 

— Preluaţi afacerea, domnule amiral, coordonându-vă cu 
Serviciile Speciale. 


90 


Apoi, întoreându-se spre ministrul Apărării: 

— Scurtcircuităm Statul-Major al Armatei. Altminteri, n-o 
mai scoatem la capăt. De acord? 

Cel interpelat bombăni ceva, dar nu putu decât să aprobe. 
Verneuil se ridică în picioare: 

— Dacă-mi permiteţi, domnule Prim-ministru... 

— Duceţi-vă, domnule amiral, dar insist asupra acestui 
punct: e vorba numai şi numai de culegere de informaţii. Orice 
recurgere la forţă este absolut exclusă. Dacă, totuşi, în mod 
excepţional, sovieticii nu se află în starea care ne-a fost 
descrisă şi manifestă intenţia de a se opune tentativei noastre 
de... asistenţă umanitară, ordinul meu este de a ne retrage 
imediat. Vă vorbesc în numele preşedintelui Republicii, 
comandantul suprem al Forţelor Armate. 

— Am înţeles perfect. Respectele mele. 

Revenit la sediul de pe rue Royale, Verneuil merse de-a 
dreptul în biroul său, unde era aşteptat de şeful de cabinet. 

— Aveţi parte de un munte de felicitări şi urări de bine, îl 
întîmpină acesta, zâmbind. 

— Mersi, bătrâne, ai jucat perfect, ca de obicei. 

— Meritul e al doamnei Verneuil, o mare actriţă. 

— Aşa-i. E, doar, femeie, nu? Să lăsăm astea. Roagă-l pe 
amiralul Roubaud să poftească. Spune-i că e foarte urgent. Eu, 
unul, mă duc la PC Ops. 

După ce descuie uşa blindată care permitea accesul la 
Centrala Operaţiunilor, amiralul se îndreptă spre harta de 
perete care indica poziţiile tuturor bastimentelor aflate în acel 
moment pe mare. Reţinu, cu satisfacţie, pe aceea a 
portavionului atomic, „Charles de Gaulle”, navigând în mijlocul 
Atlanticului de Nord, luă un compas şi începu să calculeze. 

ÎI întrerupse fregatonul! de serviciu: 

— Domnule amiral, amiralul Roubaud e la telefon. 

— Vorbesc din cuşcă. 

„Cuşca” în cauză era o mică încăpere cu pereţii de sticlă 
peste care puteau fi trase draperii groase. Sumar mobilată - o 


1 În jargonul marinăresc francez, căpitan de fregată, grad corespunzător 
celui de căpitan-comandor sau căpitan de rangul Il din marina noastră 
militară (n.t.). 


91 


canapea extensibilă, o masă-birou, două fotolii - ea servea, de 
obicei, ca loc de repaos pentru ofiţerul de serviciu. Şeful 
Statului-Major, care o folosea cu prilejul marilor manevre, îi 
spunea „odaia mea de cugetare”. De fapt, în caz de război, 
comandamentul urma să se exercite dintr-un alt loc, la 
adăpost de bombele termonucleare. 

Verneuil trase uşa după sine şi ridică receptorul. Accentul 
cântător al lui Roubaud, un provensal pursânge cum îi plăcea 
să sublinieze, răsună în aparat: 

— Salut, Philippe! Ce se întâmplă de m-a scos omul tău din 
scutece? Ne atacă ruşii? 

— Primo: nu. Secundo: nu-ţi pot spune nimic la telefon. 

— Acostează aici în viteză... şi nu sufla nimănui o vorbă. 

— Sosesc! 

Cei doi se cunoşteau încă din Şcoala Militară de Marină. 
Verneuil, aviatorul, şi Roubaud, submarinistul, urmaseră o 
carieră paralelă, exercitând şi unul şi altul, funcţii din ce în ce 
mai importante. Roubaud ar fi putut să fie numit şeful 
Statului- Major, el şi nu Verneuil. Preşedintele Barsac 
hotărâse, însă, altfel. Chiar dacă-l încercase o uşoară 
amărăciune, nu o manifestase niciodată, mulţumindu-se doar 
să apere cu înverşunare interesele armei sumbarine. 

Imediat după ce sosi la Centrala Operaţiunilor, Verneuil îl 
trase după sine în „cuşcă”, după care închise bine uşa şi lăsă 
perdelele. Pe masă stătea întinsă o hartă a Atlanticului de 
Nord. 

— Mi-ai putea indica, aproximativ, unde se află în prezent 
„Commandant Houot”? 

— O clipă, te rog... A părăsit Scapa Flow joi dimineaţa. PIM- 
ul! este de 25 noduri... În linii mari, ar trebui să fie pe undeva 
pe aici. 

Roubaud indică un anumit punct pe hartă. Luând o riglă 
Cras, Verneuil se apucă să măsoare, înşirând cifre pe o foaie 
de hârtie. 

— Parcă s-ar potrivi! Bun. Îi dai ordin să atingă zona dorsalei 
de la Reykjanes. Atenţie, Charles. E ultrasecret! 


1 Poziţia, drumul şi viteza pe care o navă trebuie să le adopte în 
următoarele 24 de ore (n.a.). 


92 


— la spune, Philippe, n-ai putea, totuşi, să-mi explici... 

— De acord! 

Verneuil schiţă la repezeală tabloul situaţiei. 

— Scopul manevrei e să depunem la bordul lui „Comman- 
dant Houot” o echipă de doi-trei oameni, care să pătrundă în 
interiorul submarinului sovietic pentru o inspecţie amănunţită. 

— Şi ai putea să-mi spui cum vor proceda aceşti James 
Bond! ai noştri? 

— Foarte simplu: prin cuplare. 

— Foarte simplu? Hai să vedem! 

Roubaud îşi înălţă ochii spre cer: 

— Şi tu îţi imaginezi, scumpul meu aviator, că submarinul 
de buzunar pe care-l transportă „Houot” nu va trebui decât să 
se lipească precum o ventuză de coca rusnacului, în dreptul 
tambuchiului de salvare şi să-l desfacă, aşa, pur şi simplu. 
Cum poţi fi sigur că cele două trape se vor potrivi exact una 
peste alta? Care este sistemul de deschidere al tambuchiului? 
Diametrul lui concordă cu diametrul vasului nostru? Dar forma 
pe care o are coca lui Ivan? Fir-aş să fiu, voi ăştia de la 
Aeronavală o luaţi mereu razna! La 110 metri adâncime nu te 
mai joci cu încercatul! Etanşietatea cuplării trebuie să fie 
perfectă! 

Exploziile de furie ale submarinistului deveniseră legendare 
în toată Marina. Verneuil îşi lăsă camaradul să se defuleze în 
voie, apoi continuă: 

— Răspunsurile ia întrebările tale sunt, probabil, în dosarul 
pe care ni-l va aduce un ofiţer american. 

Se uită la ceas: 

— Două dimineaţa. Cred că a şi sosit. 

— E aici? 

— Nu, vizavi, la „Crillon”. Băieţii pe care-i am acolo l-au şi 
contactat pesemne. 

— M-aş putea repezi şi eu. Sunt în civil, nimeni n-o să mă 
bage în seamă. Câştigăm, astfel, timp. 

— Ai dreptate. Du-te. 


1 Alias agentul 007, prototipul superspionului, personaj creat de 


scriitorul englez Jan Flemming (1908-1964) (n.t.). 


93 


Roubaud dădu să se repeadă spre uşă. Verneuil îl opri: 

— Ho! Nu aşa de repede. Există o parolă. 

Instalat confortabil în fotoliul de piele din barul hotelului, cu 
geanta diplomat pe genunchi, locotenent-comandorui Garcy 
îşi spunea că, neîndoios, de vreo doisprezece ani trăia o 
aventură extraordinară. Ea...începuse în momentul în care un 
senator mijlocise pentru el bursa de admitere la Academia 
Navală de la Annapolis. Orfan, crescut de Asistenţa publică, 
elev al unuia din liceele militare din care Statele Unite 
selecţionează, cu mare rigoare, viitorii lor ofiţeri, dar lipsit 
totodată de relaţii şi rude influente, şansele de a-şi realiza 
visul erau destul de firave, când iată că pe neaşteptate, acest 
vis încetase să mai fie o himeră. Terminase şcoala printre 
fruntaşi, dar atâta tot - firea sa intransigentă nu era chiar pe 
placul tuturor - însă, pe parcurs, primise cele mai interesante 
misiuni. Sigur, ele erau departe de a fi o sinecură, dar cât de 
benefice şi profitabile pe plan profesional! Ai fi zis că o mână 
protectoare îi ghidează, în permanenţă, paşii. Şi iată că, chiar 
în cursul după-amiezii, un telefon l-a smuls din ocupațiile pe 
care le avea la divizia Submarine a Marelui Stat-Major, telefon 
prin care i se ordona să se prezinte imediat, lăsând la o parte 
orice altă treabă, la şeful Operaţiunilor Navale în persoană. Se 
revedea pătrunzând, cu inima cât un purice, în biroul marelui 
şef. 

În timp ce aştepta, încremenit în poziţia de drepţi, amiralul 
l-a cercetat îndelung cu privirea. La început grav, apoi 
zâmbitor. Un zâmbet bun, călduros.  Necunoscându-şi 
niciodată tatăl, Garcy a fost ispitit să califice, în sinea sa, acest 
zâmbet drept „patern”, dar umorul său natural i-a alungat 
imediat asemenea gând. „ Oricum nu-i semăn deloc; cu 
moaca mea de spaniol, n-am nimic dintr-un waspi. 

Cuvintele lui Sanford îi sunau şi acum în urechi: 


1 Literal: viespe. Sunt însă şi inițialele de la While. Anglo-Saxon 


Protestant (Alb, anglo-saxon, protestant). Un portavion a fost astfel botezat 
(n.a.). 


94 


„Am citit raportul dumitale asupra zgomotelor proprii 
submarinelor. Multe din propunerile de eliminare a lor sunt... 
într-un cuvânt, te felicit”. 

Tânărul ofiţer ar fi putut jura că, în timp ce-i vorbea, 
amiralul era la fel de emoţionat ca şi el însuşi. Urmarea a fost 
şi mai surprinzătoare: 

— la loc. Ştiu că pot avea o încredere totală în dumneata. 
Ca atare, am decis să-ţi încredinţez o misiune de cea mai 
mare importanţă... 

Cu gura căscata, Garcy îl asculta pe CNO destăinuindu-i că 
Marina franceză descoperise un submarin sovietic cu avarie la 
bord şi că se va strădui să obţină maximum de informaţii. 

— Pentru a duce la bun sfârşit această operaţiune, de care 
bineînţeles vom profita şi noi, aliaţii noştri au nevoie de 
anumite detalii. Ele se află în acest dosar... 

Zicând acestea, Sanford îi întinse un plic cartonat pe care 
nu figura nici o menţiune asupra originii sale. 

— Eşti autorizat să le completezi răspunzând la toate 
întrebările ce ţi se vor pune în legătură cu SAPR, clasa 
„Typhoon”, pe care le cunoşti bine, nu-i aşa? 

Amiralul se ridică şi conchise: 

— Nu sufli o vorbă despre misiune absolut nimănui şi, odată 
executată, o ştergi din memorie. Priceput? Oficial, ţi-am 
acordat o permisie de opt zile, drept recompensă pentru 
excelentul studiu asupra zgomotelor. Dealtfel, aşa vor sta 
lucrurile şi în realitate, deoarece contactele cu partea franceză 
nu vor depăşi câteva ore. După aceea... ei bine, după aceea 
vei vizita Parisul. Ai să vezi, e un oraş miraculos. 

Punând astfel capăt întrevederii, Sanford îl condusese până 
la uşă, ţinându-l pe după umăr. În prag, îi întinse mâna, 
înălţându-şi privirea în ochii lui: 

— Eşti pe drumul cel bun. Continuă tot aşa... Michel. 

O voce îl trezi pe Garcy din gândurile sale: 

— N-aveţi, cumva, un foc? 

Un bărbat atletic, cu bărbia pătrată şi trăsături energice, se 
aplecase spre el, cu o ţigară între degete. Maşinal, Garcy îi 
întinse bricheta. 


95 


— Mulţumesc mult, murmură necunoscutul. Rămâne să mă 
revanşez. 

Americanului nu-i căzu fisa imediat. Apoi, conştient de 
încetineala reacției sale, exclamă: 

— Oh, iertaţi-mă, eram cu capul în nori. Mă prezint... 

— Locotenent-comandor Establet. Ar fi mai bine să urcăm la 
dumneavoastră în cameră. 

Pe când traversau holul, pustiu la această oră târzie, 
amiralul Roubaud irupse prin uşa batantă, se îndreptă, grăbit, 
spre bar de unde ieşi imediat, vizibil deconcertat. Zărindu-i 
însă, se apropie, scoase din buzunar un pachet de ţigări 
Rothmans şi întrebă după o uşoară ezitare: 

— N-aveţi, cumva, un chibrit? Ştiţi, rămâne să mă 
revanşez... 

Mesagerul lui Sanford pufni în râs, sub privirea nedumerită 
a lui Roubaud, care întrebă: 

— la spuneţi-mi... 

Establet, recunoscându-l, se grăbi să intervină: 

— Aţi nimerit la fix, domnule amiral. Dumnealui e 
comandantul Garcy. 

Un ceas mai târziu, francezii dispuneau de o schiţă detailată 
a instalaţiilor interioare ale unui submarin din clasa 
„Typhoon”, precum şi de toate precizările necesare. Totuşi, 
Roubaud era în continuare preocupat dacă submarinul de 
buzunar al lui „Com- mandant Houot” se va adapta pe profilul 
cocăi navei sovietice. Garcy se grăbi să-l liniştească. 

— Nu cred să existe probleme din acest punct de vedere. 
După cum ştiţi, tambuchiurile de salvare de pe submarinele 
lagărului occidental sunt standardizate. Din nefericire, 
planurile acestor tambuchiuri au fost livrate tovarăşilor de 
vizavi de un tehnician de la baza noastră de la San Diego. Un 
ticălos pe care l-am priponit anul trecut şi care a făcut 
mărturisiri complete. 

Sunt mari şanse ca sovieticii să le fi preluat ca atare, fără să 
aducă cea mai mică modificare. 

— Şi dacă, totuşi, au făcut-o? 

— Revenirea la căsuţa de plecare face parte din incon- 
venientele meseriei noastre, domnule amiral, ironiză Establet. 


96 


Roubaud îi aruncă o privire iritată, apoi se decontractă: 

— Dumneata, dumneata îmi placi. De fapt, meseria voastră, 
cum îţi place să-i zici, mi-a dat o idee. De îndată ce voi ajunge 
la Postul meu de comandă voi adăuga un grăuncior de sare la 
combinaţiile Serviciilor Speciale; în felul acesta, omor doi 
iepuri dintr-un foc. 

Controlul operaţional al submarinelor atomice se exercita 
dintr-o sală dreptunghiulară aflată în centrul unui complex 
subteran, amplasat, întruna din marile suburbii pariziene, pe 
locul unei foste ciupercării. La ora 9,30 fix, comandantul 
forţelor submarine îşi făcea apariţia şi se instala pe o 
banchetă pliantă, în compania celor doi adjuncţi, ca să asculte 
raportul asupra evenimentelor din ultimele douăzeci şi patru 
de ore, prezentat de ofiţerul care-şi termina cartul. Restul 
Statului-Major rămânea în picioare tot timpul cât dura 
expunerea, oricât de lungă ar fi fost ea. Era ideea şefului, care 
pretindea că, în acest fel, atenţia e permanent stimulată. 

Urmând un ritual imuabil, amiralul făcea apoi turul 
panourilor pe care figura poziţia ştiută a tuturor navelor de 
luptă a submarinelor atomice, purtătoare de rachete. Acestea 
erau învăluite în cel mai mare secret, la fel ca şi uriaşul fişet 
blindat în care se aflau dischetele destinate calculatoarelor de 
pe SAPR, conţinând obiectivele acestora. Nici măcar amiralul 
nu cunoştea care sunt ţintele spre care vor porni rachetele 
sale. 

Sosirea lui Roubaud în plină noapte nu l-a surprins din cale- 
afară pe ofiţerul de serviciu, un locotenent-comandor care se 
lungise pe banchetă în speranţa unui scurt răgaz, primul după 
lungi ceasuri de neîntreruptă activitate. Dădu să sară în 
picioare, dar amiralul îi opri gestul: 

— Rămâi pe loc, bătrâne, cu siguranţă eşti frânt. Sunt doar 
în trecere. 

Neglijând panourile cu hărţi, Roubaud se apropie de cel pe 
care figura lista cifratorilor de serviciu. O rapidă aruncătură de 
ochi îi confirmă că maistrul-principal Lengaux îndeplinea 
această funcţiune până la orele 4. Cu un zâmbet mulţumit pe 
buze, se instală la biroul pe care se aliniau telefoanele cu 
sistem de bruiaj ce legau postul său de comandă de celelalte 


97 


mari comandamente şi se apucă să scrie. Când isprăvi, îi făcu 
semn ofițerului de cart, care, bineînţeles, se sculase de pe 
banchetă., 

— la-o, cifreaz-o şi expediaz-o în regim de flash!. 

Ofiţerul parcurse, rapid, mesajul: 

Expeditor: ALFOST” Destinatar: „COMMANDANT HOUOT” - 
IMEDIAT DUPA RECEPŢIE PORNIŢI SPRE CAREUL BXJW/RCQZ 
PENTRU MISIUNE DE ASISTENŢĂ - STOP - PÂNĂ LA NOI ORDINE 
CONTACTE RADIO ORARE: - STOP - NU ESTE VORBA DE UN 
EXERCIŢIU. 

Uimit, obiectă: 

— Dar... domnule amiral, n-avem nimic în careul respectiv... 

— Executarea! la spune-mi, Lengaux e într-adevăr de cart? 

Chipul ofițerului se lumină. Roubaud îi făcu un semn cu 
ochiul: 

— Te-ai prins? 

— Total“! exclamă ofiţerul şi porni cu pas vioi spre localul 
care adăpostea cifrul. Când reveni în sala cea mare, Roubaud 
se instalase pe banchetă, în mână cu un vechi roman poliţist 
găsit pe acolo, absorbit de lectură. La ora, 4,05 terminându-i- 
se serviciul, maistrul-principal Lengaux părăsi, la rândul său, 
locul de muncă, salutându-l în trecere pe amiral care-l urmări 
cu o privire sarcastică. Cu două săptămâni mai devreme, DST5 
îl prevenise că maistrul militar lucrează pentru KGB. În 
înţelegere cu cei de la contrainformaţii, Roubaud hotărâse să 
fie lăsat, provizoriu, în pace. Şeful său de Stat-Major îi 


1 Gradul cel mai înalt de urgenţă pentru transmiterea unei comunicări 
(n.a.). 

 A(mira)L (Commandant des) F(orces) O(ceaniques) St(rategiques) 
(n.a.). 

3 Recepție la ore fixe. În cazul de faţă, pe antenă filară, operaţiune care 
obligă submarinul să încetinească ca să poată primi mesajul (n.a.). 

4 Pavilionul „observat” este ridicat la jumătatea saulei pentru a indica 
faptul că semnalul a fost văzut şi înregistrat. Când este ridicat „total”, 
adică până la capătul de sus al saulei, înseamnă că s-a înţeles şi 
semnificaţia lui (n.a.). 


> Direction de Surveillance du Territoire (Direcţia de Supraveghere a 
Teritoriului), unul din Serviciile Speciale franceze (n.t.) 


98 


prevenise însă pe ofiţerii superiori, astfel încât numai mesajele 
de rutină treceau prin mâna trădătorului. Era, totuşi, un joc 
care nu se putea prelungi la infinit şi amiralul nici că putuse 
găsi ocazie mai potrivită ca să-i pună capăt. Fiind liber a doua 
zi, Lengaux le va comunica obligatoriu sovieticilor această 
informaţie atât de prețioasă, împingându-i pe o pistă falsă: 
aceea a unui submarin francez sau aliat aflat în dificultate. 
Ulterior, maistrul principal se va trezi la răcoare, iar arestarea 
lui va întări credibilitatea informaţiei. 

Extrem de mulţumit de isprava sa, Roubaud azvârli cartea 
cât colo. 

— Bun! Acum, anulează mesajul. Vom expedia un altul. 
Atenţie: ultrasecret! „Commandant Houot” îl va recepționa la 
ora 6? E-n ordine! 


99 


CAPITOLUL VIII 
Sâmbătă 


Era aproape de şapte dimineaţa când amiralul Verneuil, tot 
în ţinută de gală, traversă curtea Ministerului Marinei ca s-o 
apuce pe marea scară de onoare ce ducea şi la apartamentul 
său oficial. Se opri pe prima treaptă, istovit dar fericit. 

Ore în şir, închis în „cuşcă”, pusese, personal, la punct toate 
detaliile operaţiunii. Mai întâi singur, apoi împreună cu 
Roubaud, revenit de la PC-ul său, un Roubaud acum încrezător 
şi entuziasmat: 

— Establet ăsta mi se pare un tip de primă clasă! Coechipier 
al lui, ţi-l propun pe Boulier. Împreună, vor forma o echipă 
senzaţională. 

O alegere pe care Verneuil a aprobat-o cu căldură. Inginerul 
principal cu armamentul Marcel Boulier era, indiscutabil, un 
fenomen şi nimeni nu părea mai calificat ca el pentru 
misiunea ce se pregătea. Fiu de muncitor, el însuşi absolvent 
al Şcolii Profesionale a Arsenalului, urcase treptele ierarhiei 
luptând din greu şi dându-şi bacalaureatul - cu menţiunea 
„foarte bine”- în timp ce-şi satisfăcea serviciu! militar. 
Muncind ziua în atelierele de reparaţii ale submarinelor şi 
tocind noaptea pentru examene, prototipul superînzestratului, 
şef de promoţie al Şcolii Navale de Geniu, inventator dar şi 
realizator, tehnician făra pereche, capabil să născocească un 
aparat şi să-l fabrice cu mâini proprii, dobândise, printre 
altele, o adevărată pasiune pentru exploatarea informaţiilor şi 
cunoştea submarinelor sovietice mai bine ca oricare altul în 
Franţa. 

— Ei bine, mi se pare că poate demara la sfert de cheie! 
exclamă Roubaud. Nu-mi rămâne decât să aştern totul pe 


100 


hârtie. Staff! -ul meu îl va bate la maşină cu mânuţele sale 
albe. Salut! 

Dădu să se ridice, dar Verneuil îl opri cu un gest. 

— Negativ! Mesajul pe care l-ai expediat lui „Commandant 
Houot” ca să se deplaseze unde s-a prevăzut e de ajuns. 
Ordinele de operaţie le voi redacta chiar aici, împreună cu 
tine. Într-un singur exemplar, manuscris. Establet va fi cel 
care-l va duce. Bagă-ţi bine în cap, dragul meu Charles, 
umblăm cu dinamită. Imaginează-ţi numai ce s-ar întâmpla 
dacă sovieticii ar prinde de veste. Hai, să nu mai pierdem 
timpul, la treabă! 

Roubaud se aşeză la loc, convenind în sinea sa că şeful 
avea dreptate: KGB-ul îşi infiltra agenţii peste tot. Pentru unul 
demascat, câţi continuau să opereze? 

Cei doi amirali se înhămară la muncă: portavionului i se fixă 
un punct precis unde să primească avioanele care-i vor aduce 
din Franţa pe Establet şi Boulier. Imediat după apuntare, 
„Charles de Gaulle” urma să se îndrepte cu viteza maximă 
spre un alt punct, determinat de raza de acţiune a 
elicopterului care-i va depune pe cei doi ofiţeri pe 
„Commandant Houot”. Se va proceda la o coborâre pe cablu, 
la limita posibilităţilor aparatului, cu condiţia, fireşte, ca 
vremea să nu-şi facă prea tare de cap; or, previziunile meteo 
pentru zona Atlanticului de Nord erau îngrozitoare. 

Textul destinat submarinului era succint, lăsând din belşug 
loc iniţiativei. Odată Roubaud plecat, Verneuil mai adăugă 
două rânduri: 

„Vă veţi conforma directivelor purtătorului prezentului ordin 
privind modul în care veti executa misiunea primită.” 

Scriindu-le, amiralul îşi spuse că exercitarea comandamen- 
tului comportă, uneori, o anumită doză de ipocrizie, necesară 
însă. Roubaud avea să afle, oricum, de această abatere de la 
regula sacrosanctă a „căpitanului-după-Dumnezeu-singurul- 
stăpân-la-bord”. Sigur, cel al lui „Commandant Houot” era 
excelent, dar un pic cam prea tare preocupat de avansare. 


1 Denumire dată, în jargonul marinei franceze, şefului de Stat Major 
(n.a.). 


101 


Faptul că i se sugera o acoperire oficială îl va face, poate, mai 
temerar. 

Verneuil Semnă, apoi ridică receptorul telefonului: 

— Comunicaţi-i persoanei care aşteaptă să coboare aici. 

Câteva secunde după, Establet apărea în uşa „cuştii”. 

Amiralul îi întinse foaia de hârtie: 

— Citeşte-o. Reţine bine însemnarea pe care am adăugat-o 
la sfârşit. 

De fiecare dată când îşi regăsea apartamentul după o zi 
bogată în evenimente, amiralul Verneuil era încercat de una şi 
aceeaşi senzaţie: un soi de căldură lăuntrică combinată cu o 
juvenilă ardoare şi o adâncă împăcare, într-atât de bine 
izbutise tânăra sa soţie să alunge caracterul impersonal al 
unei locuinţe oficiale. Nu se atinsese de nimic, sau aproape de 
nimic: plafoanele înalte, stucaturile aurite, lambriurile, lustrele 
din cristal, tapiseriile şi mobilierul Empire proveneau din 
rezervele naţionale, toate se aflau la locul lor; schimbate erau 
doar ambianța şi obiceiurile. Acum, florile din vaze variau de 
la o zi la alta şi, exceptând cazurile când avea loc o recepţie, 
„casa civilă”! se retrăgea la sfârşitul după-amiezii. Atunci, 
Philippe şi Denise Verneuil redeveneau ceea ce erau de la 
prima lor întâlnire: doi îndrăgostiţi. 

Conform unei deprinderi imuabile, amiralul intră întâi în 
bibliotecă. După o privire aruncată agendei de lucru în care 
figura programul zilei, începu să-şi golească buzunarele, 
având sentimentul că, pe moment, se leapădă de însăşi 
funcţia sa. Putea să şi-o permită: operaţiunea fusese lansată şi 
rămânea de nemodificat, cel puţin în orele imediat următoare. 
În rest, intrase în week-end. O foaie albă de hârtie, aşezată pe 
colţul biroului, îi atrase privirea. Pe ea nu era decât un mare 
semn de întrebare, desenat cu ruj de buze, iar sub el, o 
săgeată. Inima lui Philippe prinse să bată mai iute remarcând, 
în direcţia indicată de săgeată, rochia de seară a Denisei - din 
lame argintiu - frumos aranjată pe un fotoliu, cu una din 
bretele petrecute peste clanţa unei uşi pe care el o deschise 


1 Personalul de serviciu: majordom, bucătari, şoferi, etc. toţi, de 


altminteri, marinari (n.a.). 


102 


încetişor. Înşirate savant pe mocheta coridorului, o pereche de 
pantofi de lac, mănuşi lungi împodobite cu strasuri, ciorapi 
diafani, un sutien redus la cea mai simplă expresie şi un 
minuscul triunghi din dantelă şi tul jalonau drumul spre 
dormitorul din care filtra o discretă lumină roz. Oboseala 
dispăru ca prin farmec şi, desfăcând din mers nodul 
papionului, înaintă în vârful picioarelor. În anumite împrejurări, 
un amiral nu diferă cu nimic de un june aspirant, dacă nu 
punem la socoteală experienţa şi ameninţarea telefonului de 
la căpătâi, gata să zbârnâie în orice clipă. 


Amiralitatea şi Serviciile Secrete îşi împărţiseră munca; 
celor din urmă le revenea sarcina de a-l transfera pe Establet 
la baza navală de la Landivisiau într-un timp record şi în cel 
mai desăvârşit secret. O cursă contra cronometru, executată 
cu mână dr maestru. Pe un aeroport discret dintr-o suburbie 
pariziană, mi avion militar, care nu figura însă pe niciuna din 
listele afectivelor oficiale ale Armatei Aerului, aştepta la 
capătul pistei, cu reactoarele gata încălzite. Indată ce Andre a 
urcat la bord, a decolat în direcţia Finistere!. Establet era 
obişnuit cu genul acesta de plecări precipitate; neluând cu 
sine nici un fel de bagaj, îmbrăcase o salopetă neagră ale 
cărei multiple buzunare puteau conţine tot de ce ar fi putut 
avea nevoie. Cât dură zborul, profită de răgazul oferit ca să 
recitească dosarul transmis de Garcy, să-şi consulte propriile 
notițe şi, mai ales, sa asimileze cât mai bine natura misiunii 
sale. 

„M-ai înţeles bine, nu? Misiunea dumitale constă numai şi 
numai în culegerea unui maximum de informaţii. Nici o 
înfruntare cu sovieticii. Cu nici un preţ!” insistase Verneuil. 

Boulier se găsea, practic vorbind, la faţa locului, fiind de o 
lună detaşat la Brest, unde lucra la submarinele atomice din 
noua generaţie. Celibatar, locuia la Cercul naval. Telefonul lui 
Roubaud l-a smuls din somn; i se ordona să-i urmeze pe cei 
doi bărbaţi care vor veni să-l ia. Când, o jumătate de oră mai 
târziu, aceştia se prezentară, îl găsiră pe inginer învârtindu-se 


1 Departament din nord-vestul Franţei (Bretagne), având ieşire la 


Canalul Mânecii şi la Oceanul Atlantic (n.t.). 


103 


prin cameră cu braţele încărcate de lenjerie şi uniforme, 
neştiind prea bine ce trebuie să ia. In faţa nerăbdării lor, optă 
finalmente pentru o simplă salopetă de lucru şi îndesă într-un 
rucsac, claie peste grămadă, cămăşi, pulovere, obiecte de 
toaletă, trusa cu scule şi-i urmă, căscând mai, mai să-şi mute 
fălcile din loc. 

Abia coborât din avion la Landivisiau, Establet văzu 
venindu-i în întâmpinare un bărbat scund, pirpiriu, cu părul 
tuns perie, deloc impunător. Această primă impresie dispăru 
însă imediat ce-i întâlni privirea; era privirea cuiva care ştie ce 
vrea şi obţine ce vrea. Primele cuvinte ale lui Boulier risipiră 
definitiv orice urmă de îndoială: 

— Amiralul Roubaud nu mi-a dat prea multe detalii: strict 
esenţialul. Presupun că restul mi-l veţi spune dumneavoastră. 
să punem lucrurile la punct de la bun început: din clipa asta 
sunt la ordinele dumneavoastră. Probabil, sunt mai vechi în 
grad, dar puţin îmi pasă. Sunteţi şeful: îmi arătaţi calea, eu o 
exploatez. De acord? N 

Acest limbaj direct îl surprinse plăcut pe Establet. li întinse 
mâna. Acesta i-o strânse cu o putere care-l surprinse pe omul 
Comandorului. 

— Nici o problemă! exclamă el. Sunt sigur că vom alcătui o 
bună echipă. lată dosarul operaţiunii: îl veţi studia în avion. 

Celălalt schiţă o grimasă comică: 

— Dacă o să pot... adesea, am rău de aer. Darnu vă faceţi 
griji, mă descurc... 

Duduitul unui Jeep care se apropia îi făcu să se întoarcă, 
îndată ce maşina opri, un tânăr atletic, cu trese de căpitan- 
comandor pe costumul de zbor, sări din ea ca un cascador şi 
se apropie în fugă de ei. Un zâmbet larg ilumina chipul său 
prelung de descehdent la vechilor trubaduri. 

— Căpitan-comandor Coulanges. Eu sunt cel care vă va 
transporta, mai exact, pe unul din dumneavoastră, pentru că 
sunt două aparate. 

În timp ce se îndreptau spre avioane, Coulanges le explică: 

— Pentru această misiune au fost prevăzute două 
„coţofene”! de antrenament... 


1 Avioane, în argou marinăresc (n.a.). 


104 


Văzându-l pe Establet că încruntă sprânceana, aviatorul se 
grăbi să-l liniştească: 

— Sunt nişte ACM! modificate pentru două persoane, cele 
mai rapide din aparatele capabile de apuntare de care 
dispune la ora actuală Aviația noastră purtată. Le folosim la 
formarea piloților pentru tipul „Rafale”. 

— Fie şi ACM, dacă ne depun în viteză pe portavion. 

— Nu vă faceţi probleme. Ajungem în două ceasuri, chiar 
dacă la început o să pierdem niţel timp zburând la joasă 
altitudine ca să nu fim detectaţi. Există în permanenţă pes- 
cadoare-spion, sovietice sau poloneze, care-şi fac de lucru în 
larg. Or, ordinele venite de la Paris pot fi rezumate în celebra 
lozincă: „Rapiditate şi discreţie!” 

Spunând acestea, Coulanges izbucni într-un hohot vesel de 
râs. Boulier, care până acum nu deschisese gura, nu se putu 
împiedica să remarce: 

— Aveţi aerul unui om fericit, domnule comandant. 

— Fericit? Spuneţi, mai bine, omul cel mai fericit de pe 
lume! Am o soţie încântătoare şi şase copii splendizi. La 
treizeci şi patru de ani, sunt de acum fregaton. Mai tragem 
uneori mâţa de coadă la sfârşit de lună, dar comand cea mai 
grozavă flotilă a Aeronavalei. Îmi ador meseria şi, în caz de 
conflict, o să lupt cu mâinile curate; sigur, descurajarea 
nucleară e indispensabilă, e cea care, de aproape o jumătate 
de secol, salvează viaţa planetei, dar martor mi-e Dumnezeu 
că prefer să mă bat la comenzile avionului meu! 

Inginerul dădu din cap aprobator. 

„Un veritabil cavaler la cerului, gândi el. O rasă de oameni 
pe care cei ca mine o sortesc dispariţiei, inventând avioanele 
fără pilot. Pe de altă parte, însă, maşinăriile astea ale noastre 
pot salva vieţi omeneşti!” 

Strecură o privire spre Establet, care se pregătea să se 
caţăre pe aripa unui ACM. 

„Şi el e, probabil, un tip nemaipomenit. Oameni ca el sunt 
cei care păzesc pacea, jonglând cu propria lor existenţă...” 

Coulanges îl bătu pe umăr: 

— Nu-i momentul să visaţi! Pilotul vă aşteaptă. 


1 Avion de Combat Marine (Avion de Luptă Marină) (n.a.). 


105 


Câteva clipe mai târziu, cele două ACM se aliniau la capătul 
pistei. Legaţi de scaunul lor, aflat în spatele pilotului, cu 
căştile pe urechi şi măştile de oxigen, având încorporate în ele 
microfonul, Establet şi Boulier îşi amăgeau nerăbdarea 
flecărind cu piloții respectivi. Evident, inginerul discuta 
chestiuni tehnice cu al său; căpitanul-locotenent Leblond îi 
lăuda performanţele aparatului: 

— E un bireactor foarte sofisticat care poate ajunge până la 
mach: 1,7, însă noi vom fi obligaţi să nu depăşim mach 0,8 
sau 0,9 ca să nu ne trezim fără combustibil. 900 de mile 
marine nu înseamnă totuşi, trotuarul de vizavi! 

La rândul său, Coulanges schimbase câteva vorbe cu turnul 
de control. 

— S-ar putea să avem parte de companie, îi spuse lui 
Establet. Englezii semnalează un portavion sovietic la sud de 
Irlanda. 

Acesta se încruntă: 

— Nu-mi place. 

— Nu vă faceţi griji. Precauţiunile au fost luate. Pentru 
început, chiar de acum, tăcere completă radio. Nu vom folosi 
nici radarul şi nici vreun alt auxiliar electronic. Mucles pe toată 
linia. 

— Cu alte cuvinte, pe orbecăite, ca pe vremurile bune de 
altădată? 

— Da, dar cu menţiunea că poziţia noastră ne e furnizată de 
calculator cu aproximaţie de o milă marină plus sau minus. 
Daca „De Gaulle” se află la locul întâlnirii, îl vom găsi fără 
probleme. lar astea două ne vor furniza de îndată carburantul 
de care avem nevoie, continuă Coulanges, arătând cele două 
avioane-cisternă „Super-Etendard” care decolau, înaintea lor, 
unul după celălalt. Ceea ce mă sâcâie însă ţine de meteo. 

Îşi aţinti privirea spre cer: întregul orizont era obstruat de o 
aglomerare densă de nori stratus. 

— la uitaţi-vă la gogoloaiele astea! Pe puţin trei sute de 
metri de vată! Aţi văzut, „Super-Etandard”-urile au dispărut de 
cum au decolat. lar sud-vestul bate din ce în ce mai tare. Ei! 


1 Viteza sunetului (n.a.). 


106 


dar ăsta-i tot farmecul! conchise pilotul, chicotind în mască. 
Şi, după ce mai aruncă o privire turnului de control: 

— Haidem, e rândul nostru! 

Impinse maneta de gaz până la fund şi deblocă frânele; 
imediat, ACM-ul ţâşni aidoma unui pursânge. Deasupra lor, 
avioanele-cisternă amorsau virajul care să le permită aprovi- 
zionarea în zbor. Lipit de spătarul scaunului de brusca ac- 
celeraţie, Establet bombăni: 

— Descurcaţi-vă cum ştiţi, dar apuntaţi pe „De Gaulle”! 

Râsul lui Coulanges umplu receptoarele căştii: 

— E ca şi cum v-aţi şi găsi pe el. 

Acum reunite, cele patru aparate adoptaseră o formaţie 
suplă care să le permită manevre individuale pentru a evita pe 
cât se poate norii care se lăsau tot mai mult peste mare, 
cernând peste întinderea de ape o ploicică măruntă. 
Coulanges nu mai flecărea cu pasagerul. Establet îl simţea 
concentrat, atent la capcanele întinse de vânt şi golurile de 
aer. Neavând ce face, urmărea cadranele tabloului de bord în 
timp ce cea de a doua manşă a avionului oscila lângă şoldul 
său, animată parcă de o viaţă proprie, deşi nu făcea decât să 
reproducă mişcările primei manşe, celei mânuite de pilot. 

Zburau de vreo jumătate de oră, între nori şi valuri, zgâlţăiţi 
cumplit de turbulenţe. Boulier apucase să umple două sau trei 
pungi pe care i le dăduse un mecanic prevăzător şi turba de 
ciudă că uitase la Brest pastilele lui de Emetiral. Brusc, 
Establet observă că indicatorul de viteză scade în mod 
sensibil, coborând de la 360 la 300, apoi la 270 de noduri!. 
Prin interfon, îl întrebă pe Coulanges: 

— Ce se întâmplă? Necazuri cu motorul? 

— Da’ de unde. Merge strună. Încetinim pentru 
aprovizionare. Băieţaşii de colo ne vor pompa niţică benzină; 
câte 2.000 de litri de avion. Uitaţi-vă bine, merită osteneala. 

Ca într-un balet perfect pus la punct, fără a se încălca o 
clipă tăcerea radio, cele două „Super-Etendard” se depărtară 
unul de celălalt, în timp ce ACM-urile se apropiară, mai-mai să 


1 Aeronavala foloseşte aceleaşi unităţi de măsură ca şi Marina: milă, nod 
etc. Reamintim că nodul este viteza cu care se parcurge într-o oră o milă 
marină (1.852 m.) (n.t.). 


107 


se lipească de ele. Establet remarcă atunci sub fuselajul 
„cisternei” un soi de nacelă, cu o mică elice în faţă şi în spate 
cu un fel de trompă conică. Conul acesta se desprinse, 
antrenând după sine un furtun suplu care se lungea progresiv, 
devenind rigid din cauza vitezei. 

— Elicea se învârteşte de una singură, acționată de curentul 
de aer şi este cuplată cu un motor hidraulic, explică 
Coulanges. El acţionează sistemul de derulare a furtunului şi 
pompele care expediază carburantul. Simplu ca bună-ziua, 
numai că cineva a trebuit să se gândească şi la aşa ceva. 

Pilotul de pe „Super-Etendard” „bătu din aripi”. La acest 
semnal, ACM-ul se plasă cam la zece metri în urmă. Răsucin- 
du-se pe cât îi îngăduiau centurile de siguranţă, Establet izbuti 
să zărească capătul unei lungi tije ieşind din botul avionului, 
oblică faţă de axul acestuia, asemeni lăncii unui cavaler de pe 
vremuri galopând la turnir să-şi înfrunte adversarul. Coulanges 
se apropia uşurel de „Super-Etendard”; la un moment dat, 
vârful tijei se inseră în trompa conică, înghiţit parcă de ea. 

— Bun! Ne-am cuplat! exclamă Coulanges, constatând că 
furtunul se curbează niţel. 

— Bravo! aplaudă Establet. Admirabil vizat. Cu toate astea, 
am avut impresia că nici măcar nu puteţi zări vârful tijei. 

— Abia îl văd, dar nu mă ghidez după el. Am alte repere 
pentru aliniere. Uneori, ce-i drept, suntem nevoiţi să repetăm, 
de câteva ori, operaţiunea. Azi am avut baftă. Punct ochit, 
punct lovit! Acum, nu ne rămâne decât să ne umplem 
rezervoarele. 

După câteva momente, ACM-ul începu să se distanţeze pe 
nesimţite. Furtunul se întinse, tija se smulse din trompă. 
Imediat, nacela aspiră furtunul, capătul conic îşi reluă locul, iar 
ACM-ul se îndepărtă de „cisternă”. Establet se uită la ceas; 
întreaga operaţiune durase numai cinci minute. Tandemul 
celălalt isprăvise şi el. Cele două „Super-Etendard” degajară, 
luând înălţime. Coulanges continuă explicaţiile: 

— Acum, ele se vor înapoia la bază, făcând tot posibilul să 
fie reperate, în timp ce noi vom continua la firul ierbii, dacă 
mă pot exprima aşa când e vorba de valuri cât casa! 


108 


În clipa în care socoti că a ieşit din bătaia radarurilor 
indiscrete, Coulanges comandă: 

— Gata, urcăm! 

Cele două ACM-uri cabrară, împlântându-se în vălătucii 
cenuşii, buhăiţi de apă. La 15.000 de metri mai sus, îi aştepta 
cerul de un albastru scăpărător. 

— Gata cu joaca de-a v-aţi ascunselea! Acum îi dăm serios 
bătaie. Intr-un ceas, un ceas şi ceva suntem la locul întâlnirii! 

Zburau sub un soare incandescent, săgeți argintii cu 
traiectorii materializate în dârele de condens neîntâlnind 
aparent nici o împotrivire, dar în realitate considerabil frânate 
de un vânt potrivnic, din ce în ce mai violent. Leblond, vechi 
pilot provenit din trupă, găsea. că şeful lui impune o viteză 
care sporeşte periculos Consumul de carburant. Dacă n-ar fi 
fost tăcerea radio, l-ar fi alertat demult; aşa, însă, nu-i 
rămânea decât să fixeze joja care cobora inexorabil. În spatele 
lui, Boulier, graţie oxigenului pe care-l inhala în aerul rarefiat, 
trăia momente de euforie. Greţurile dispăruseră, plonjase în 
conţinutul dosarului şi se şi vedea explorând cele mai mici 
cotloane ale submarinului sovietic, când Leblond îl preveni: 

— Portavionul ne contactează pe UHF!. Suntem pe radarul 
lui. Curând apuntăm. Cu vremea asta de rahat, o să fie circ, 
nu glumă! 

Inginerul scoase un oftat, închise dosarul şi strânse mai bine 
centurile de siguranţă. Resemnat. 

Vocea nazalizată a şefului Avia? de pe „Charles de Gaulle” 
răsună iarăşi în căşti: 

— Alo, Flamant Bleu (Flamingo Albastru). Pigeon (Porumbel) 
doi-nouă-zero, douăzeci marine?. Repet: condiţii meteo foarte 
proaste. Treceţi pe orbită aşteptând ameliorarea. 

Coulanges se enervă: 

— Negativ! Suntem cu carburantul la limită. Şi nici vorbă să 
schimbăm ruta! tăie el scurt protestele interlocutorului său. 

— Dar mişcarea punţii e foarte mare. 


1 Ultra-Haute Frequance (Frecvenţă ultraînaltă) (n.a.). 

2 Comandantul Grupării de aviaţie (n.a.). 

3 înseamnă: Eşti la 20 mile de mine. la cap-compas 290 ca să vii pe 
direcţia mea (n.a.). 


109 


— N-are a face! Apuntăm. Astea-s ordinele! 

— E nebunie curată! Doar nu suntem în război! 

— Ba s-ar părea că da! replică Coulanges, îmboldit prin 
interfon de Establet: 

— Făceţi-l să priceapă că trebuie să ajungem pe vas cu 
orice preţ! 

Până la urmă, cel de pe navă capitulă: 

— De acord, dar voi aţi vrut-o! Do/-doi-zero direcția noastră 
de marş. Viteza vântului pe punte: 70 noduri. Plafon: 180 
picioare. Fox-Trott Echo 860!. Pregătiţi să vă primim, încheie 
el, parcă în silă. 

— 0.K.! Coborâm! anunţă triumfător Coulanges împingând 
manşa, în timp ce Leblond amorsa un cerc complet ca să-i 
facă suficient loc. 

Aidoma unui şoim care se abate asupra prăzii, ACM-ul 
plonja în nori. Complet lipsit de vizibilitate, zburând când lin, 
când zgâlţâit groaznic, el se lansase într-un teribil picaj, 
aparent orbeşte, dar în realitate urmând o traiectorie foarte 
precisă, ale cărei elemente erau permanent transmise de 
sistemul de ghidare automată a portavionului. Pilotului nu-i 
rămânea decât să urmeze cu stricteţe indicaţiile. Străin de 
lumea din afară, cu ochii fixaţi pe tabloul de bord, Coulanges 
acţiona manşa şi palonierul pentru a menţine pe un cadran 
două ace încrucişate deasupra unei mire, urmărind totodată 
altimetrul. 

— 1.500 picioare! exclamă el deodată. Fac un palier. 

Trase de manşă. Ascultător, aparatul se redresă, vibrând şi 
tresărind, în timp ce tunetul reactoarelor scădea. Două şocuri 
surde zguduiră avionul. Establet tresări. 

— Ce-a mai fost şi... 

— Nimica. Am scos trenul de aterizare şi pintenul?. 


1 indicativ pentru presiunea atmosferică la nivelul mării; avionul trebuie 
s-o cunoască absolut precis spre a-şi regla altimetrul (n.a). 


2 Rolul lui este să se agaţe de cablurile elastice întinse de-a curmezişul 
punţii, frânând rularea aparatului (n.a). 


110 


ACM-ul plonjă din nou, apoi reduse progresiv picajul. Ţâşni 
brusc din păâcle, survolând o mare agitată, de un verde 
veninos, înspumată, ostilă. 

— Pregătit pentru apuntare, anunţă, calm, Coulanges, de 
parcă ar ateriza la baza lui de la Landivisiau, cu vânt zero. 

Ofiţer pe navele de suprafaţă, apoi submarinist, înainte de a 
fi afectat misiunilor speciale, Establet trăia cu pasiune această 
nouă experienţă. Inaintea lor, gigantica masă a portavionului - 
36.000 tone - apărea incredibil de firavă, strivită parcă de 
şapa întunecată a norilor, atât de joşi încât vârful catargului se 
împlânta, din când în când, în ei. Astfel văzut, „Charles de 
Gaulle” părea imobil. În realitate însă, pentru a reduce cât mai 
mult vântul de pe punte, adoptase alura cea mai redusă care 
să-i permită să menţină capul adecvat. Datorită 
stabilizatoarelor, ruliul era cvasinul; în schimb, lungimea sa 
făcea tangajul impresionant, puntea-pupa înălțându-se şi 
coborând cu câţiva metri, într-un ritm neregulat. 

Pe măsură ce se apropiau, totul se accelera aidoma unui 
film proiectat de un aparat devenit deodată nebun. Acum, 
senzaţia lui Establet era că nu ei, ci portavionul se năpustise 
asupra lor. Cu mâinile încleştate de marginea tabloului de 
bord, trăgând de centurile de siguranţă ca să vadă mai bine, 
zări într-o fracțiune de secundă o siluetă viu colorată stând în 
colţul punţii de zbor şi detaşându-se pe fundalul întunecat al 
scutului anti-vânt: era ofiţerul cu apuntarea. Alături de el, un 
proiector de formă dreptunghiulară, barat de o dungă 
Luminoasă de un verde violent. Un spot de mare intensitate 
oscila, urcând şi coborând, alternativ, deasupra şi dedesubtul 
dungii. Establet cunoştea acest sistem optic: spotul indica 
pilotului că era mai sus sau mai jos faţă de traiectoria ideală 
apuntării. II auzi pe Coulanges articulând răspicat: 

— Oglinda. Zece. Noiembrie Alfat. 

Răspunsul sosi prompt: 

— Vânt pe punte 60 de noduri. Tangaj. 

Imediat urmară câteva comenzi precipitate: 


1 în traducere: Văzut dispozitivul optic. Mi-au rămas o mie de livre de 


carburant (10x100). Noiembrie Alfa: inițialele N şi A constituie numele de 
cod al pilotului (n.a.). 


111 


— Vino mai la dreapta... Rămâi aliniat... încă mai la 
dreapta... Motor! Motor! Nu cobori!. Palonier! DREAPTA!!! 
Perfect! 

Docil, Coulanges executa ordinele, ştiind prea bine că 
pentru faza finală nici un radar, nici un laser, nici cea mai 
sofisticată drăcovenie electronică nu face cât ochiul exersat al 
ofițerului cu apuntarea, el însuşi pilot de înaltă clasă. Dirijată 
astfel cu mână de maestru, prezentarea ACM-ului părea im- 
pecabilă dacă Neptun nu s-ar fi amestecat şi n-ar fi vrut să 
aibă ultimul cuvânt. Cu viteza redusă, cabrat cât trebuie, 
avionul era pe punctul să atingă puntea, când un imprevizibil 
val de fund ridică pur şi simplu pupa portavionului, dejucând 
toate calculele oamenilor. Forţă vie împotriva altei forţe vii, 
şocul a fost teribil: roţile săriră în sus, iar pintenul, biciuind 
aerul, trecu pe deasupra celor trei cabluri de oţel întinse în 
diagonala punţii. 

— Calcă-l pe coadă! răcni batman! -ul. 

Dar Coulanges accelerase deja până la fund şi degaja pe 
stânga, comentând incidentul: 

— Am dat-o-n bară. Nu-i nimic, repetăm figura. 

În timp ce avionul lor amorsa virajul şi urca, Establet îl auzi 
pe Leblond anunţându-se: 

— Lima-Charlie. Am albeață pe ochi?. 

— Nu te uita la punte. Eşti în poziţie bună. Urcă un pic! 
Menţine contactul. Bine, foarte bine! 

Cel de al doilea ACM se prezentă exact în momentul în care 
portavionul se găsea la orizontală. Pintenul se agăţă de cablu, 
imobilizând aparatul. Boulier scoase un Of! de uşurare: 

— Jos pălăria! 

— Am avut baftă, răspunse, placid, Leblanc. Azi a fost într- 
adevăr la coardă. Se zgâlţâia al naibii şi, cu nenorociţii ăştia 
de stropi pe parbriz, aveam orbul găinilor! 

— Reglaţi oxigenul la-100%, recomandă Coulanges în timp 
ce avionul ataca cea de a doua prezentare. 

— De ce? întrebă Establet. 


1 Ofiţer cu apuntarea (n.a.). 


2 în jargon, cu parbrizul opacizat (n.a.). 


112 


— Păi, dacă nimerim cumva în băltoacă, o să aveţi ce 
respira până ne ejectăm din carlingă. 

— Splendidă perspectivă! 

— Ei, zic şi eu aşa, pentru conversaţie. De data asta, 
mergem la sigur, afirmă pilotul ca, imediat, să exclame: 

— Fir-ar să fie, am o pană hidraulică! 

— Ce anume? 

— Vedeţi beculeţul din dreapta? E pe roşu. Înseamnă că eo 
scurgere de lichid. Nu mai pot manevra nici trenul de 
aterizare, nici pintenul. 

— Şi-n cazul ăsta? 

— Oh, de apuntat apuntăm noi, dar vom rămâne blocaţi în 
cabluri şi porcăria asta de lichid e al dracului de inflamabil. 
Dacă o picătură atinge o suprafaţă încinsă, capota reactorului, 
de pildă, Bum-m-m! şi Inch'Allah!! oricum, prea mult nu mai 
avem de aşteptat... într-un fel sau altul... 

De obicei, Establet gusta umorul negru, dar de data asta se 
mulţumi să mârâie. Ar fi fost mult prea idiot să eşueze atât de 
aproape de ţintă! 

Un scurt schimb de cuvinte cu ofiţerul cu apuntarea şi ACM- 
ul se şi afla deasupra pistei; în ultimul moment aceasta păru 
că fuge de sub roţi, dar cu un reflex instantaneu, Coulanges 
izbuti să se agaţe de ultimul cablu. Avionul cabră şi recăzu, 
blocat. In aceeaşi clipă, o limbă de foc ţâşni de sub fuselaj. 
Restul se consumă în fracțiuni de secundă; cei doi se mai 
căzneau să desprindă centurile de siguranţă, când flăcările 
dispărură brusc şi plexiglasul carlingii se acoperi de un strat 
alb. Coulanges izbucni într-un râs nervos: 

— Oho, bătrâne, băieţii de la „Intervenţii” au reacţionat la 
mare fix! 

Spunea adevărul: în secunda imediat următoare apariţiei 
flăcărilor, tunurile cu spumă intraseră în acţiune, acoperind 
ACM-ul cu un troian de zăpadă carbonică şi lichidând pe loc 
începutul de incendiu. lar, Coulanges trase cupola de 
plexiglas. Cocoţat pe un taburet, un matelot, grotesc în 
costumul lui din asbest, îi întinse mâna. 


1 Voia lui Allah (arabă) (n.t.). 
113 


— După cum se vede, n-a fost nici pentru data asta! 
Mulţumesc, băieţi! strigă pilotul, desprinzându-se din nămeţii 
care umpluseră carlinga. 

Sări pe punte, urmat imediat de Establet. Un căpitan- 
locotenent, cu capul descoperit, se apropie de ei: 

— Domnul amiral mi-a ordonat să conduc pasagerul în 
biroul domniei-sale. Tovarăşul lui se află deja acolo. 

„Să sperăm că Boulier n-a apucat să flecărească”, îşi spuse 
Establet, luându-se după ofiţer. Se îngrijora de pomană: de la 
primele întrebări ale viceamiralului Moureau, inginerul pusese 
punctele pe i: 

— Regret, dar nu vă pot spune nimic în plus. Dum- 
neavoastră aveţi ordinele dumneavoastră, noi, pe ale noastre. 

Moureau îi aruncase o privire iritată, după care se apucă să- 
şi îndese, metodic, pipa. 

— Aveţi dreptate, scumpe camarad. Nu sunt decât o 
cumătră, bătrână şi curioasă. Dar trebuie să recunoaşteţi că 
toată istoria asta nu-i tocmai lesne de înghiţit: avioanele mele 
au fost cele care v-au adus aici, unul din elicopterele mele vă 
va depune pe „Commandant Houot”... şi singurul drept pe 
care-l am... să tac şi să nu întreb. 

Aghiotantul îl introduse, pe Establet. Arătându-le încăperea 
cu un gest larg al mâinii, amiralul spuse: 

— Domnilor, sunteţi aici la dumneavoastră acasă. Vă las. O 
să vi se arate cabinele care v-au fost rezervate. 

Zicând acestea, comandantul ieşi pe culoar. Acolo, îl 
aştepta şeful Statului-Major. O veche prietenie îi unea pe cei 
doi ofiţeri. 

— Vezi tu, îi spuse amiralul, luându-l familiar pe după umeri, 
noi suntem obişnuiţi cu secretele militare, dar ăştia, bătrâne, 
ăştia reprezintă secretul de Stat! 


114 


CAPITOLUL IX 


La cei patruzeci şi cinci de ani trecuţi, Matthew Forman 
ajunsese să fie convins că îşi ratase viaţa, într-atât de 
constant evenimentul refuza să-l servească. Era de ajuns să i 
se dea un post şi formula „nimic de semnalat” să se impună 
de la sine. Afectat de trei luni la Ambasada Statelor Unite la 
Oslo, oficial în funcţia de ataşat comercial adjunct, în realitate 
însă şeful antenei CIA, Forman nu izbutise să desmintă 
reputaţia care-i adusese, din partea colegilor, porecla de 
peace-maker!. De la preluarea funcţiei, Norvegia devenise, 
subit, un sector absolut calm: nu tu submarin necunoscut 
aventurat printre fiorduri, nu tu avion neindentificat violând 
spaţiul aerian al ţării; până şi pescadoarele-spion păreau să fi 
abandonat zona costieră, astfel încât reţeaua de informatori 
moştenită de la predecesorul său nu furniza decât banalităţi 
de rutină. 

Totul însă s-a schimbat, brusc, în dimineaţa în care un 
mariners, trimis de Primul secretar, l-a introdus în birou pe 
Lotciuk. Două ceasuri mai târziu, Forman începuse să-şi spună 
că, în sfârşit, ziua sa de glorie venise. Exprimându-se într-o 
engleză livrescă, Lotciuk tratase ca un businessman stăpân pe 
situaţie. Conştient de valoarea informaţiilor pe care le putea 
furniza, el înşirase, calm, condiţiile de existenţă - discretă, dar 
foarte confortabilă totuşi - care să-i fie asigurate în Statele 
Unite până la sfârşitul zilelor. 

— lar de plecat, vreau să plec imediat. Aici, n-am să vă 
destăinui nimic. 

— Ho-ho, prea aţi luat-o repede! Mai întâi, trebuie să 
efectuăm anumite verificări. După aceea, mai vedem. 

Lotciuk clătină din cap, chipul său exprimând un soi de milă 
îngăduitoare. Scoţând din buzunar o foaie de hârtie, o 
despături şi o întinse americanului: 


1 încheietor, făcător de pace (engl.) (n.t.). 


115 


— Cu titlul de eşantion, iată organizarea completă a 
direcţiunii KGB. La zi, preciză el, aidoma unui constructor care 
prezintă ultimul său prototip. Puteţi s-o comparaţi cu ceea ce 
aveţi deja. 

Cu arătătorul, împunse o căsuţă marcată: Operaţiuni spe- 
ciale. 

— Direcţia asta depinde, exclusiv, de Udarniev. Sunt, sau 
mai exact, eram şeful ei. Nu-i aşa că nici măcar nu bănuiaţi 
existenţa ei? 

Forman jubila; de data asta prinsese un peşte mare, mare 
de tot. Mimând indiferența, spuse din vârful buzelor: 

— Aşa credeţi? 

— Vă invit să-mi demonstraţi! 

Şi, ridicându-se, Lotciuk conchise: 

— Pot să-mi fac un pic de toaletă şi să-mi astâmpăr foamea, 
în aşteptarea avionului? 

Siderat, agentul CIA îl fixă câteva clipe, apoi izbucni, 
trântind cu pumnul în masă: 

— Da' drept cine vă credeţi? 

— Drept cineva care vă va asigura o strălucită carieră, dar 
care, totodată, ţine la propria-i viaţă, răspunse, glacial, 
Lotciuk. leri, Udarniev era suferind: colică renală. Azi, însă, îi e, 
probabil, mai bine şi-i va lansa pe zbirii lui în căutarea mea. 
Înţelegeţi, aşadar, de ce mă grăbesc şi, ca atare, să nu mai 
pierdem timp. Comandaţi avionul! 

Forman întinse mâna spre telefon, dar se răzgândi: 

— Mai întâi, trebuie să telefonez... 

Sovieticul îşi înălţă privirea spre cer. 

— Of! credeam că americanii sunt capabili să discearnă 
imediat pleaşca cea mare! Ar fi trebuit să mă adresez celor de 
la Inteligence Service. Aia, încaltea, îşi cunosc meseria! 

Privirea lui Forman deveni dură. Printre dinţii încleştaţi, 
lansă:, 

— Cred că v-ar prinde bine câteva zile de... cugetare 
solitară. 

Lotciuk pricepu că mersese prea departe; atunci, aruncă pe 
masă atuul pe care-l găsise: 


116 


— Telegrafiaţi, dacă asta vi-e pofta, dar pregătiţi şi avionul, 
pentru că sunt sigur de natura răspunsului... mai cu seamă 
dacă îi veţi anunţa pe şefii dumneavoastră că unul din 
submarinele noastre cele mai moderne se află în larg şi încă 
într-o situaţie cu totul specială: întregul echipaj e în comă. 

— Fir-ar...! De unde ştiţi? 

— Foarte simplu: eu sunt cel care l-a otrăvit. Desigur, o 
regretabilă eroare. 

Matthew Forman se năpusti asupra telefonului. 

* 


x x 


La Washington era aproape de orele paisprezece când 
David Brown a reuşit să-l contacteze pe amiralul Sanford. 
Acesta tocmai dejuna la clubul său de golf; legătura i se dădu 
la bar. 

— Domnule amiral? Aici Dave. Puteţi să mă sunaţi imediat? 

— O.K.! Plec de îndată. 

Sanford semnă nota de plată şi se urcă în maşină. După 
câteva sute de metri, opri „Chevroletul” în dreptul unei staţii 
de benzină. 

— Fă-mi plinul şi controlează uleiul, aruncă el, îndreptându- 
se spre cabina telefonică de alături, a cărei uşă o lăsă 
intenţionat întredeschisă ca să poată supraveghea ce se 
petrece de jur-împrejur. 

— Alo, Brown? Ce s-a întâmplat? 

— Ce era mai rău. 

— Adică? 

— Azi-dimineaţă, un rus totalmente necunoscut de Serviciile 
noastre s-a prezentat la Ambasada de la Oslo, cerând azil 
politic în Statele Unite. După spusele agentului care l-a primit, 
e vorba de un mare mahăr al KGB-ului, unul din executanţii 
misiunilor speciale ale lui Udarniev. 

— Interesant, dar ce mă privesc pe mine toate astea? 

— Deţine informaţii în legătură cu submarinul. 

Sanford se încruntă: 

— Oh, fir-ar să fie! Exact, ce ştie? 


117 


— A declarat că un submarin atomic, al cărui nume îl 
cunoaşte, după cum ştie şi numele comandantului său, a 
plecat lunea trecută pentru o destinaţie necunoscută... 

— Deci, nu-i cunoaşte poziţia? 

— Asta, admițând că nu minte. Tipul e mare şmecher: 
informaţiile le serveşte cu pipeta, cerând să fie transferat 
imediat în Statele Unite, unde ar trebui să-i organizăm o - 
ceea ce numeşte el - paşnică şi liniştită ieşire la pensie. In 
schimbul ei, ne garantează senzaţionale revelații. În cazul 
submarinului, confirmă că întregul echipaj se află în comă. 

— Cum poate fi atât de sigur? 

— Pentru bunul motiv că el a fost cel care l-a otrăvit. Din 
greşeală! N-a vrut să spună nimic în plus înainte de a fi 
transferat de cealaltă parte a Atlanticului. Dacă am înţeles 
bine, la ora actuală, tot KGB-ul e scai după el. 

Sanford reflectă câteva clipe, apoi: 

— Evident, cam neplăcut, dar până când agentul vostru de 
la Oslo va stoarce de la sovieticul respectiv tot ce ştie ca să se 
confirme credibilitatea spuselor lui, vom avea răgazul necesar 
să luăm o decizie. 

— Din păcate, nu! 

— Ce vrei să spui? 

— Şeful antenei noastre s-a dovedit prea zelos. De fapt, îl 
cunoaşteţi: Matthew Forman. 

— Peace-maker? Formidabil, pentru unul căruia nu i s-a 
întâmplat niciodată nimic, uite-l că trage lozul cel mare! 

— Exact. Vă daţi seama, n-a ratat ocazia. Şansa vieţii sale! 
A transmis, în flash, la Langley, un adevărat roman-fluviu. 
Ghinionul a făcut ca mesajul să aterizeze pe biroul unui june 
fătălău ambițios, care, ca să iasă în evidenţă, l-a alertat direct 
pe directorul meu. la ghiciţi, acum, unde se află acest 
director? 

— Dumnezeule! gemu Sanford. Să nu-mi spuneţi că e la... 

— Întocmai! La Camp David, unde Jerry Flush l-a invitat să- 
şi petreacă week-end-ul. Nu încape îndoială că scumpul nostru 
Preşedinte şi-a dat seama că, pe vremea când nu era decât 
dublu lui Carson, prea şi-a manifestat antipatia faţă de 


118 


Agenţia noastră ca acum să nu vrea să dreagă această 
impresie. 

— N-am ce zice, a ales ziua cea mai potrivită! 

Furibund, amiralul se apucă să înjure ca un birjar, ceea ce 
nu era deloc în obiceiurile sale: 

— Dumnezeul... şi Paştele... şi aia a măsi! Dacă directorul 
vostru îi suflă ceva lui Jerry Flush, o să ne găsim în rahat până- 
n-gât! 

Urmară câteva cuvinte nedeşluşite, după care întrebă: 

— Credeţi că a făcut-o? i 

— Puneţi-vă şi dumneavoastră în locul lui. In orice caz, un 
lucru e sigur: patronul meu a ordonat transferarea clientului în 
Statele Unite cu maximă urgență, fără să mai treacă prin 
centrul principal de triere!. La ora actuală, transfugul e în zbor 
spre noi. 

— Ghinion curat, fiindcă Flush, chiar dacă o mai ia uneori 
razna, e departe de a fi idiot şi va face imediat legătura cu 
aluziile mele de ieri apropo de un submarin sovietic aflat în 
dificultate. Dacă mă ia la întrebări, voi fi obligat să dau în 
vileag totul: faptul că submarinul a eşuat pe un fund înalt, 
poziţia lui, baliza de avarie pe care am pescuit-o... totul... în 
afara, doar, a micului amănunt că le-am pasat francezilor 
pontul. În privinţa asta, însă, sunt liniştit: nu vor exista 
scurgeri. 

— Sunteţi absolut sigur de ofiţerul pe care l-aţi trimis la 
Paris? 

— Răspund pentru el ca pentru mine însumi! Acum, 
problema noastră e să câştigăm timp ca să le permitem să 
opereze înainte ca Flush să apuce să ridice receptorul 
telefonului roşu ca să-i ofere tovarăşului Petrov serviciile sale 
de salvamarist. 

— Aşa cum îl ştim, Petrov va declina oferta, ordonând 
totodată flotilei sale să descopere submarinul cu orice preţ. 

— De asta e şi nevoie să-i prevenim pe prietenii noştri cât 
mai rapid cu putinţă. 


1 CIA a organizat în Germania de Vest un centru de triere prin care sunt 
trecute în mod obligatoriu toate persoanele venite din ţările socialiste care 
au optat pentru dreptul de azil (n.a.). 


119 


— îi alertez imediat. Ştiţi. Comandorul şi-a organizat o mică 
agenţie, numai a lui, distinctă de Centrala oficială. 

— Perfect. 

— Da, însă, tot oficial, e oarecum pe tuşă. Din fericire, 
succesorul lui îmi pare un tip de mâna-ntăi. 

— Fiţi pe pace, Comandorul ştie să-şi aleagă oamenii. Bine, 
cât timp telefonaţi, eu mai încerc să ciupesc câte ceva pe ici 
pe colo, o oră-două. Câştigul mic nu-i pagubă. 

Sanford închise, îşi luă maşina şi o opri doi kilometri mai 
încolo, la liziera unei păduri. Gară în dosul unor tufişuri, astfel 
încât să nu poată fi zărită de pe şosea, cobori şi se îndepărtă, 
cu pas vioi şi ritmic, pe sub copaci. Cine i-ar fi putut reproşa 
că, într-o după-amiază de sâmbătă se dedă plăcerilor jogging- 
ului, cînd, de fapt şi în ziua atacului japonez de la Pearl 
Harbour - era o duminică - generalul Marshall a fost găsit cu 
mare caznă: se plimba şi el prin pădure. Călare! 

* 


x x 


Furtuna dospea în continuare, fără să izbucnească, dar 
vântul sporea întruna. Anemometrul oscila între 80 şi 90 de 
noduri, blocându-se uneori sub rafale. Prelunga hulă atlantică 
se transformase în berbeci uriaşi care se rostogoleau peste 
puntea de zbor, complet pustie, toate aparatele fiind, precaut, 
coborâte în hangare. O operaţiune care se dovedise deloc 
uşoară. Uneori, câte un talaz mai înalt decât celelalte se 
abătea asupra castelului central împroşcând cu stropi 
geamurile, dar neputincios în faţa hublourilor rotative care 
degajau instantaneu panorama. O panoramă monotonă 
reprezentând acelaşi cer mohorât şi aceeaşi mare dezlănţuită. 

Cu mâinile înfundate în buzunare şi pipa în colţul gurii, uşor 
adus de spate şi parcă sudat de podeaua antiderapantă, 
căpitanul-comandor Le Nabour nici nu-şi mai dădea osteneala 
s-o privească. Mijindu-şi ochii, se concentra, făcând apel la 
instinctul lui de urmaş a zece generaţii de navigatori - dintre 
aceia care brăzdaseră apele Capului Horn şi ale Terrei Nova - 
ca să poată aprecia reacţiile navei înfruntând furia valurilor ce 
o izbeau, înverşunându-se s-o ducă la pieire. Maşinile lucrau 


120 


ca pentru o viteză de 30 de noduri - loch-ul indica numai 25 - 
şi „Charles de Gaulle” îşi croia drum, vibrând din toate 
încheieturile, veritabilă sfidare adusă stihiilor naturii. Fregatele 
din escortă căpătaseră de mult libertatea de manevră ca să 
poată lua o poziţie de capă. Ofiţerul scoase un mârâit surd, 
aruncă o privire dezabuzată ecranului radarului de navigaţie, 
complet bruiat de vânzoleala mării, apoi se răsuci spre 
comandantul său: 

— Până la urmă, dăm de dracu’! Ar trebui să încetinim şi 
noi. 

Comandorul Bard, un bărbat scund, cu nasul acvilin, se 
îndesă şi mai tare în fotoliul în care şedea, scutură negativ din 
cap şi murmură: 

— Cunoaşteţi ordinele. Ţineţi-o tot aşa şi nu vă mai 
frământaţi. O să se înmoaie. 

Le Nabour zâmbi în sinea sa. Bard, fost pilot de încercare, 
îşi merita pe deplin porecla de Barakat. De zeci şi zeci de ori 
plonjase în mare sau trebuise să se ejecteze din prototipurile 
forţate de el peste limita posibilităţilor lor şi, de fiecare dată, 
scăpase fără nici o zgârietură. 

— Dacă e careva capabil să iasă la liman, acela e numai şi 
numai sultanul nostru, îşi spuse fregatonul. 

Cu două nivele mai jos, în încăperea rezervată, de regulă, 
amiralului şi Statului său Major, Establet abia îşi mai stăpânea 
nervii. ACM-urile atinseseră portavionul în exact două ore şi 
trei minute, dar „Charles de Gaulle” va avea nevoie de un 
timp sensibil mai îndelungat pentru a ajunge în punctul de 
unde, la limita extremă a razei sale de acţiune, elicopterul îşi 
va putea lua zborul spre „Commandant Houot”. Nu trecea o 
clipă fără să-şi privească ceasul. 

— Of, fir-ar să fie, când o să decolăm odată?! 

— Întrebarea se pune, mai curând, dacă vom putea decola, 
replică moderatul Boulier. 

Isprăvind cu dosarul pe care i-l dăduse Establet, inginerul se 
instalase în faţa unui pupitru pe ecranele căruia apăreau 
datele furnizate de sateliții meteo. 

— Straşnică depresiune! Mai avem până ieşim din budă! 


1 Cuvânt arab, însemnând noroc, protecţie divină (n.t.). 


121 


Pe puntea de comandă, anemometrul se blocase iarăşi: 
vântul depăşea 100 de noduri. 

— Pe toţi dracii! bombăni „sultanul”. Dacă ţin să-mi larghez 
clienţii, va trebui să cam dau cu tifla regulamentului. 

În ochi, îi apăru o lucire maliţioasă: 

— ...Şi n-o să fie pentru prima oară! 

Chemă plantonul: 

— Pofteşte-l încoace pe căpitanul Tholent. 

Un ceas mai târziu, maiorul Mahut din infanteria marină, 
ofiţer cu poliţia, primea ordinul să conducă pe cei doi proaspăt 
sosiți în hangarul nr.1. Se prezentă, ducând mâna la vizieră, 
cu chipul perfect inexpresiv şi o privire pierdută în depărtare. 
În realitate, la fel ca şi toţi cei care-i zăriseră, era devorat de 
curiozitate: iată doi tipi, fără nici un galon sau tresă, pe care 
amiralul i-a poftit la el imediat după apuntare. E un motiv să-ţi 
pui întrebări, nu-i aşa? Neştiind prea bine ce apelativ să 
folosească, optă pentru persoana a treia: 

— Dacă domnii binevoiesc să mă urmeze... 

Un ascensor îi depuse cu trei nivele mai jos, la înălţimea 
punţii de decolare. La capătul coridorului, odată ajuns în faţa 
unei uşi deschise, Mahut se trase, politicos într-o parte. In 
momentul în care-i treceau pragul, răsună o exclamaţie de 
bucurie şi un colos blond, în ţinută de zbor, se repezi spre 
Establet. 

— Ei nu... visez: Andre! Salul, bătrâne pirat! Unde-ai 
dispărut atâţia ani? 

Establet eludă întrebarea: 

— Deci, tu ne cari? 

— Afirmativ. Da’ ce de mistere pentru o misiune de rutină! 
Până şi planul de zbor e strict secret! Ba mai mull, Baraka m-a 
pus să promit că, odată revenit la bord, uit totul. l-am jurat pe 
Biblie, pe Coran, pe Talmud şi pe proxima listă de avansări în 
grad! 

Izbucni în râs, apoi, foarte monden, îi întinse mâna lui 
Boulier, care asistase la scenă, năucit de-a binelea. 

— Încântat să vă cunosc. Mă numesc Tholent. 


122 


— Camaradul meu de promoţie, de pluton şi adesea de... 
„mititica”, preciză, zâmbind, Establet. Bun, să nu mai pierdem 
timp, hai, mergem? 

Zicând acestea, se îndreptă spre ieşire. Tholent îl reţinu de 
braţ. 

— Ho-ho, stai o clipă! Mai întâi, trebuie să vă fac 
instructajul. 

— E cu adevărat indispensabil? 

— Ăsta-i regulamentul. 

Establet îşi înălţă ochii spre cer: 

— Regulamentul! Trăsni-l-ar de regulament, tu nu pricepi că 
n-avem nici o secundă de pierdut? Dealtfel, amiralul tău a 
primit toate instrucţiunile necesare. Aşa că, las-o baltă! 
Direcţia râşniţa ta zburătoare şi s-o întindem de aici cât mai 
repede! 

Tholent nu era însă dintr-aceia care să se lase muştruluit. 

— Atenţie, Andre! Până când n-o să vă las pe submarin, eu 
„sunt cel care comandă şi-o să faci bine să mă asculţi. Primo: 
în cel mai fericit caz, decolăm peste un sfert de ceas. 
Secundo: să zbori pe asemenea nasulie de vreme nu-i o 
partidă de plăcere. Tertio: numai ca să ne desprindem de 
punte şi încă va trebui să ne dedăm la tot soiul de acrobaţii. 
Până una alta, elicopterul rămâne în hangar şi nu va fi scos 
decât în ultimul moment. Atunci o să şi urcați la bord. Maistrul 
militar Cardon o să vă ia în primire, o să vă indice locurile, o 
să vă arate cum se prinde o Mae-West!, cum se încheie 
centurile de siguranţă, cum... 

— Isprăveşte, Gerard, cunoaştem toate marafeturile astea! 
exclamă, excedat, Establet. Pentru numele cerului, scurteaz-o! 

— O.K.! Trec la instrucţiunile în caz de amerizare forţată, în 
pricipiu, aparatul poate pluti, dar o spargere a fuselajului e 
oricând posibilă. Evacuarea o veţi face numai la ordinul lui 
Cardon; în acel moment, vă îndepărtați de elicopter înotând 
pe sub apă. 

— Sub apă! gemu Boulier. Dar eu nu ştiu... 


1 Vestă pneumatică de salvare, poreclită astfel în timpul celui de al 
doilea Război Mondial, prin analogie cu bustul opulent al actriţei americane 
cu acelaşi nume (n.a.) 


123 


Establet explodă pentru a doua oară: 

— Aia a măsii! Dă-le dracului de instrucţiuni! Cu turbatul 
ăsta de vânt, e absolut clar că n-avem nici o şansă să scăpăm 
dacă... 

— În fond, mi se rupe! strigă Tholent, pierzându-şi, la rândul 
său, răbdarea. Trebuie să fiu tâmpit să-mi bat gura cu voi! 
Cardon o să vă dăscălească în timpul zborului. Strângeţi-vă 
catrafusele şi veniţi după mine! 

In hangarul cu dimensiuni de catedrală, furtuna se 
manifesta altfel. Aici şocul valurilor era atenuat, urletul 
vântului aproape nu se auzea, vibrația plăcilor metalice părea 
un fenomen perfect controlat. Ceea ce însă te făcea să-ţi simţi 
stomacul în gât era tangajul, slab ca amplitudine, dar 
formidabil prin presiunea pe care o exercita asupra fiinţei 
omeneşti, sugerând o forţă teribilă, o forţă pe care o simţeai 
parcă stând la pândă şi aşteptându-şi ceasul. 

Aripă lângă aripă, imobilizate prin cabluri de oţel care, 
uneori, se întindeau cu scârţâituri sinistre, aparatele de zbor 
se îngrămădeau într-o aparentă dezordine, dar, de fapt, 
potrivit unui plan amănunţit conceput. Un plan care 
exploatase fiecare loc liber pentru a le putea îmbuca dar care 
permitea totodată, cu preţul unor minime deplasări, să fie 
extrase aparatele primului val spre a fi urcate pe puntea de 
decolare. Lângă uşa culisantă care dădea spre ascensorul 
lateral staţiona un elicopter de mari dimensiuni, ataşat de un 
tractor. 

— la uitaţi-vă la giuvaerul ăsta! exclamă Tholent. E ultimul 
născut al Aerospaţialei. Nici măcar n-a fost încă botezat, îi 
spunem NH 90. Un singur rotor, dar două turbopropulsoare de 
câte 2.000 de cai putere fiecare şi toate găselniţele 
electronice imaginabile, printre care şi un calculator de 
navigaţie de o precizie uluitoare. Poate face orice: transport 
de comandouri, atacul unui submarin, a unei nave uşoare şi 
chiar a unui tanc. Sunteţi răsfăţaţi, băieţaşi, sunteţi răsfăţaţi! 

Mângâie fuselajul aparatului aşa cum mângâi un cal 
pursânge. Un tip bondoc, cu umeri de docher, îmbrăcat într-un 
costum de zbor se desprinse din grupul marinarilor care 
înconjurau elicopterul. 


124 


— Pregătit complet, domnule comandant. Domnul Ros e 
deja la bord. 

— lată-l pe maistrul militar Cardon, mentorul vostru. Ros e 
copilotul, explică Tholent. Un ofiţer specializati. Optsprezece 
ani de serviciu. Granit! 

Un dirijor de zbor, cu radioreceptorul la centură, se apropie 
de ei: 

— Şeful Avia a ordonat să plasați elicopterul exact pe 
ascensorul lateral. ; 

— O.K. li dăm drumul! comandă Tholent. Imbarcarea, băieți! 

Punând piciorul pe treaptă, Establet sări în interiorul 
aparatului. Stânjenit de rucsac, Boulier se văzu nevoit să 
apeleze la ajutorul lui Cardon, care-l trase înăuntru, aparent 
fără efort. Instalat la comenzi, Tholent îl chestionă pe Ros: 

— E-n regulă? 

— Am verificat râşniţa. Totul e O.K. 

Pe puntea de comandă, Bard redusese provizoriu viteza, 
adoptând o direcţie de marş care să aşeze nava cu 30° în 
traversul vântului. 

— S-ar zice c-a lăsat-o mai moale cu zgâlțâiala, constată cu 
satisfacție Tholent. Să profităm. 

Ridică degetul gros, făcându-i semn dirijorului de zbor care 
pândea semnalul. Imediat, masiva uşă a ascensorului lateral 
culisă, scrâşnetul ei contopindu-se cu vuietul furtunii ce se 
năpustea prin breşa astfel deschisă în flancul navei. 

Apăru ascenserul, în poziţia coborât, surplombând oceanul 
răscolit de vânt. Tractoristul îşi puse în mişcare vehiculul, 
împingând elicopterul spre exterior. Fără să piardă o secundă, 
o echipă de mateloţi se repezi să pună calele sub roţi şi să 
prindă cablurile destinate fixării aparatului. 

Alături pe banchetă, legaţi cu centurile de siguranţă, 
Establet şi Boulier tăceau, fiecare pierdut în propriile-i gânduri. 
Cu fălcile încleştate, Andre privea drept înainte, izbind uşurel 
cu pumnul în palmă. Fire entuziastă, veselă şi deschisă, 
funciar- mente bun şi generos, el se afla pe punctul de a 
deveni alt om, insensibil, glacial, necruţător. Era o mutație 
care intervenea în pragul fiecărei noi misiuni. Comandorul, 


1 Ofiţer provenit din rândurile trupei sau ale subofiţerilor (n.a.). 


125 


care o descoperise primul, considera că este principala virtute 
a unui agent secret. Cheia reuşitei: să poţi face abstracţie de 
tot ce e slăbiciune omenească. La fel cum paşnicul rezervist, 
odată mobilizat şi în uniformă, devine fiară întâlnind duşmanul 
într-o luptă corp la corp. În mintea sa, Establet se şi găsea la 
bordul submarinului sovietic. Nu-l va opri nici un obstacol! 
Boulier, aflat la prima sa coborâre cu cablul şi în condiţii atât 
de ticăloase, era mult prea preocupat de ce se întâmpla în 
viitorul imediat ca să se mai gândească la fazele ulterioare. 
De parcă l-ar fi ghicit, Andre îl apucă de umăr, ţintuindu-l cu 
privirea. O privire care lăsa să se înţeleagă că nici o slăbiciune 
nu va fi tolerată. Boulier o susţinu curajos şi, brusc, îi dispăru 
frica: ştia că nu mai are acest drept. 

Cardon le dăduse câte un interfon care le permitea să 
comunice cu postul de pilotaj. Glasul lui Tholent le răsună în 
urechi: 

— Alo. Mă auziţi? Bun. O să ne scuture pentru că „De 
Gaulle” va încasa acum vântul din babord-pupa. Dar, în felul 
acesta şi revenind la 30 de noduri, vom avea pe punte o 
„adiere” de numai vreo sută treizeci de kilometri pe oră. 
Grozavă limita este pentru o decolare! 

Exact în momentul în care nava termina schimbarea de 
drum, ascensorul se ridică. Elicopterul apăru la suprafaţă, 
imediat biciuit de rafalele vântului. Tholent puse în funcţiune 
turbinele şi cuplă rotorul. NH 90 începu să vibreze. Cablurile 
care-l ţineau legat gemeau. In afara dirijorului de zbor, pe 
platforma ascensorului mai rămăseseră şase marinari. Supuşi 
mişcărilor alternative de urcare spre cer şi coborâre în genuni, 
se cramponau de inelele fixate în planşeu. 

— Verde, decolarea! răcniră difuzoarele, abia auzindu-se în 
mugetul furtunii. 

Stând în genunchi, dirijorul de zbor desfăcu în evantai 
bastonaşele sale de semnalizare. 

— Desfaceţi legăturile! 

Într-o perfectă sincronizare, patru mateloţi se repeziră să 
desprindă  carabinele cablurilor, în timp ce ceilalţi doi 
smulgeau de sub roţi calele. Tholent acceleră şi, eliberat, 
elicopterul se înălţă cu câţiva metri. O rafală de vânt, care 


126 


părea că-l pândise, îl devie irezistibil. Cu un gest reflex, 
Tholent corija deriva ca să poată menţine aparatul la punct 
fix. 

— Băga-o-aş în mă-sa de vijelie! 

Alături de el, Ros parcurse cu ochii tabloul de bord, 
înregistrând indicaţiile diverselor cadrane. Această verificare 
indispensabilă nu-i luă mai mult de cincisprezece secunde. 
Cincisprezece secunde în care elicopterul trebuia menţinut 
imobil în văzduh. Era la fel de simplu ca şi cum ai vrea să 
încaleci pe deşălate un cal sălbatec. In sfârşit, copilotul ridica 
în sus degetul gros: 

— Control efectuat! 

Tholent trase de manşă. NH 90 se înclină şi se îndepărtă de 
„Charles de Gaulle”, luând înălţime. Norii îl înghiţiră. 

Revenind la fotoliul său, Bard schiţă gestul de a-şi zvânta 
fruntea. 

— La mustață, bătrâne, la mustață. Redu la 12 noduri, ia 
capă la babord ca să ne mai tragem sufletul. 

Le Nabour aprobă dând din cap şi comandă: 

— Cârma bandă stânga! Vino la 280! 

Accidentele inexplicabile rezultă deseori din extraordinara 
înlănţuire a unor factori, altminteri fără legătură aparentă. E, 
poate, un caz la un milion ca un automobilist, trecând într-un 
viraj peste o pată de ulei, să fie, în acelaşi timp şi orbit brusc 
de soare şi sâcâit de o viespe care i-a intrat pe geam. La fel s- 
a întâmplat şi pe „De Gaulle”: un timonier istovit, enervat ori 
neatent a acţionat prea mult cârma, cu intenţia de a facilita 
abaterea. Evoluând prea strâns, portavionul s-a înclinat uşor la 
tribord. În aceeaşi cîipă, mateloţii de pe ascensor se ridicau, 
cu degetele înţepenite de cât strânseseră cu ele metalul rece; 
şi tot atunci, un val uriaş a atacat nava din flanc, 
accentuându-i, brutal înclinarea. 

— Culcat, tâmpiţilor! răcni dirijorul de zbor. Aşteptaţi să... 

Îl ascultară cu toţii, în afara unui tinerel care se împiedică; 
simțind planşeul metalic că-i fuge de sub picioare, intră în 
panică, dădu din braţe, se răsuci ca un titirez şi căzu în plasa 
de protecţie. Şocul a fost însă atât de, violent, încât plasa l-a 
aruncat în afară. Apucă să se prindă de marginea ei, cu corpul 


127 


spânzurând în vid; doi marinari se năpustiră să-l ajute, dar 
prea târziu; nefericitul descleştă degetele. Inhăţând radio- 
receptorul, dirijorul de zbor zbieră: 

— Om la apă la tribord! 

Difuzoarele de pe puntea de comandă repercutară apelul. 
Fără ezitare, Le Nabour comandă: 

— Cârma dreapta cu 30! 

În timp ce portavionul se abătea brutal, el se repezi pe 
platforma descoperită, de unde timonierul de veghe apucase 
să arunce în mare un phoscar! pentru a marca locul căderii. 
Aţintindu-şi binoclul, Le Nabour căută omul, dar tot ce-a putut 
distinge a fost, timp de o fracțiune de secundă, o clăbuceală 
roşie în vârtejurile de apă stârnite de elici. 

— Dumnezeule! L-au prins dedesubt! 

Bard, care-l urmase, se răsuci spre Moureau, venit să asiste 
la decolare. Ochii îi scăpărau. 

— Sper, măcar, ca nenorocita asta de misiune să fie cu 
adevărat importantă! 

Cu faţa ca varul, amiralul înclină capul fără să răspundă. 

La numai douăzeci de metri de creasta valurilor, NH 90 
gonea cu 160 de noduri spre întâlnirea cu „Commandant 
Houot”. Din nou, turbulenţele privară rotorul de aer. Aparatul 
căzu brusc, aproape la verticală, dar se redresă la fel de rapid, 
stabilizându-se la vechea altitudine. De fapt, tot acest zbor 
avea aparențele unui rămăşag dement: cum se poate imagina 
că cineva ar putea stăpâni un eclicopter, pe un vânt, ce suflă 
cu 100 de noduri, când plafonul are mai puţin de 100 de 
picioare, când- eşti silit să zbori razant cu talazurile ca să 
scapi de detecție şi când, în plus, mai eşti şi obligat să nu-ți 
foloseşti propriul radar? Dar, ceea ce omul, oricât de 
îndemânatic, ar fi fost incapabil să facă, aparatele născocite 
de el o executau de minune. Pilotul automat înregistra instan- 
taneu altitudinea măsurată de o radio-sondă, reacţionând atât 
de prompt pentru restabilirea elicopterului la înălţimea dorită, 
încât acesta din urmă se mula literlamente pe.forma hulei, 


1 Baliză conţinând un element combustibil (pe bază de fosfor) care se 
aprinde în contact cu apa, permiţând reperarea timp de o jumătate de oră, 
o oră sau chiar mai mult, în funcţie de model (n.a.). 


128 


săltând aidoma unui delfin peste valuri. Contracarând în acest 
fel turbulenţele, pilotul ţinea, în acelaşi timp, cont de derivă, 
de rafalele de vânt şi de modificările acestuia; în sfârşit, se 
supunea calculatorului de navigaţie care conducea elicopterul 
către un punct precis, definit de longitudinea şi latitudinea lui; 
un punct pe care-l va atinge fără nici un concurs venit din 
afară. Infailibil. La fel ca şi submarinul, graţie unor procese 
analoage, tot atât de discrete şi de precise. 

În timp ce în carlingă Tholent şi Ros se concentrau asupra 
zborului, în spate, Cardon, ostentativ decontractat, le explica 
pasagerilor funcţionarea balizei SOS, largabilă în caz de 
amerizare forţată. 

— Dacă pitpalacul nostru intră cumva la apă, colegii ne vor 
găsi la sigur datorită drăcoveniei ăsteia! Nouă nu ne rămâne 
altceva de făcut decât să-i aşteptăm cumincior în bărcuţa 
noastră pneumatică. 

Flecăreala asta îl agasa pe Establet; de fapt, ea îl viza pe 
Boulier, pradă unor noi şi atroce accese de vomă. Băiat bun, 
maistrul-mecanic nu mai ştia ce să născocească pentru a-l 
reconforta. 

— Nu-i nici o ruşine să borăşti, adăugă el în chip de 
concluzie. Uite, eu, cel care vă vorbesc, am văzut chiar şi 
amirali... 

Privirea grăitoare pe care i-o aruncă, între două spasme, 
inginerul, mărturisea cât de puţin îl interesau greţurile altora, 
fie ei şi ofiţeri superiori. Establet încruntă sprâncenele: avea 
nevoie de coechipierul său. Restul nu-l mai interesa. 

Se spune că norocul le surâde celor curajoşi. In ziua aceea, 
fără să se descreţească de tot, o făcu un pic pe Gioconda. 
După o oră de zbor, vântul deveni suportabil; nu numai că se 
domoli, aşa cum prevăzuse Bard, dar avu şi fericita inspiraţie 
s-o cotească spre nord-est, în vreme ce norii suiau, 
scămoşându-se şi lăsând să filtreze uneori câte o rază de 
soare. În faţa acestei ameliorări a vremii, chiar şi foarte 
relative, Tholent îşi redobândi la iuţeală buna dispoziţie pe 
care o împărtăşi prin interfon: 

— Până la urmă, întârzierea noastră va fi mai mică decât 
prevăzusem. 


129 


— Suntem încă departe? întrebă Establet. 

— Aproximativ, douăzeci de mile. 

— Dacă şi-a scos periscopul, ar trebui să ne apară curând 
pe radar. 

— Nix radar! Verboteni!! trâmbiţă Tholent. Dealtfel, nici nu i- 
ar servi la mare lucru. Marea e prea agitată. În plus, 
submarinul a primit cu siguranţă ordinul să ne aştepte în 
imersiune profundă. 

— Şi atunci, cum dăm de el? 

— Simplu: odată ajunşi în punctul prevăzut, molăm sonarul 
nostru. Dacă amicul e acolo unde trebuie să fie, vom obţine un 
contact. Oricum, „Commandant Houot” va repera emisiunea 
noastră chiar înainte de a-l fi localizat noi. Şi întrucât avem, în 
plus, posibilitatea să-i expediem şi un mesaj cifrat, ne va 
identifica şi va ieşi la suprafaţă ca să vă culeagă. 


Postul central al unui submarin aflat în imersiune este, prin 
definiţie, un loc al disciplinei şi al tăcerii. Aici nu trebuie auzite 
decât comenzi reglementare, confirmări al executării ordinelor 
primite şi informaţiile provenind de la diverşi senzori; ceea ce, 
fireşte, nu exclude sporadice şi lapidare manifestări de umor. 
O chestiune de ambianţă. lar ambianța din această veritabilă 
inimă a navei este reflectarea exactă a dispoziţiei în care se 
află în acel moment sultanul. 

Or, în acea zi, dispoziţia căpitanului lui „Commandant 
Houot” era mai mult decât feroce: în plină noapte, fusese 
trezit de primirea unui mesaj sibilin: „atingeţi punctul X... 
transfer aero de personal... Veţi primi noi ordine de misiune”. 

Care personal? Ce fel de ordine? Ce nouă misiune? Singurul 
lucru clar pentru căpitanul-comandor Saron-Leperque era 
anularea sau, în cel mai bun caz, reportarea escalei sale în 
Canada. 

Un report care dădea peste cap tot programul 
manifestărilor prevăzute, unde „stăpânul, după Dumnezeu”, al 
celei mai noi bijuterii a Marinei Naţionale înţelegea să deţină 
rolul de vedetă, întru slava şi binele carierei sale. Adio 
discursuri, complimente, emisiuni tv. în care ar fi apărut, 


1 Fără radar! Interzis! (germ.) (n.a.). 


130 


enigmatic şi senin, lăsând să transpară gradul deosebit de 
înalt - şi, deci, de secret - al tehnologiei echipamentelor de pe 
„Commandant Houot”. 

Fiu al unui înalt funcţionar, obişnuit al cabinetelor mini- 
steriale, Pascal Saron-Leperque se gândise, la început, să dea 
la Facultatea de Arhitectură. Scârbit însă de lupta la cuțite 
care se purta acolo pentru obţinerea celor mai bune locuri şi 
hotărât să fie primul în domeniul pe care şi-l va alege, a optat, 
până la urmă, pentru Şcoala de Ofiţeri Marină, convins că 
talentele sale excepţionale îl vor duce în chip firesc pe 
treptele cele mai înalte ale ierarhiei. De atunci nu a avut a se 
plânge, mai cu seamă când i s-a încredinţat comanda acestui 
submarin, de un tip cu totul special, a cărui finisare o 
supervizase şi pe care-l va părăsi, acoperit de laude, îndată ce 
se va încheia turneul inaugural. Să patruleze alţii câte două- 
trei luni sub apă, crăpând de plictiseală! Cum adică, să piardă 
tot acest timp fără să dea pe la Paris şi să facă un pic de curte 
diverselor mărimi? 

De pe acum, noua misiune îi apărea presărată de piedici şi 
capcane, Dealtfel, detesta neprevăzutul. Tehnician desăvârşit, 
bun om de ştiinţă, dar mediocru când era vorba de manevre 
(exceptând pe cele de pe culoarele Amiralității), ştia să-şi 
aleagă oamenii şi să procedeze în aşa fel încât nimic să nu 
scârţâie. Ca secund, de pildă, îl alesese pe Rene Portail, un 
locotenent-co- mandor devotat până la fanatism meseriei sale 
şi, în plus, un adevărat lup de mare. Lui îi încredința Saron- 
Leperque toate acostările delicate, chipurile ca să respecte 
tradiţia: un bun comandant trebuie să aibă deplină încredere 
în subordonații lui. În realitate invidia, în sinea sa, ochiul sigur 
şi simţul marin al secundului şi, la drept vorbind nu-l iubea 
deloc. Desigur, cu prima ocazie, îl va trece pe lista avansărilor, 
dar şi asta făcea parte din imaginea pe care voia să şi-o 
creeze, aceea a unui şef care răsplăteşte serviciile aduse. 
Aplecat peste masa de navigaţie care arăta că „Commandant 
Houot” se apropie de locul întâlnirii, Saron-Leperque mistuia 
cu greu decepţia, iar entuziasmul cu care Portail primise 
schimbarea lor de drum înteţea şi mai tare furia sa lăuntrică. 


131 


O exclamaţie venită din colţul unde se aflau aparatele de 
ascultare submarină îl smulse din gânduri: 

— Pe toţi dracii, emisiunea aia sonar e a elicopterului sau 
nu? 

Cel care tulbura astfel sacrosancta linişte era şeful ser- 
viciului ASM!, dealtminteri duşmanul declarat al oricăror 
zgomote inutile. Conştient de gafa făcută, căpitanul- 
locotenent Fieschi îşi muşcă buzele. Saron-Leperque încruntă 
sprânceana, promiţându-şi să-i tragă o săpuneală zdravănă 
atunci când se vor afla între patru ochi. Portail interveni, 
făcând-o pe inocentul: 

— Cine nu ascultă de ascultarea dumitale? 

Deşi arhicunoscut, calamburul destinse atmosfera; Fieschi 
zâmbi fără voie: 

— lertare, domnule comandant, mi-am ieşit din fire. 
Adevărul e că semnătura e neclară. Cu furtuna care bântuie 
acolo sus, emisiunea e absorbită. 

— Suntem încă prea departe, dar ne vom lămuri peste 
câteva minute, nu-i aşa Maurin? 

Cel cu ascultarea, un tânăr maistru militar, aruncă secun- 
dului o privire recunoscătoare. 

— Cred... cred că e sonarul unui elicopter, deoarece nu 
captăm şi alt zgomot. Dar, n-aş putea afirma că-i al nostru. Imi 
mai lipseşte un element de identificare şi n-am dreptul, făcu el 
intimidat. 

Portail aprobă, înclinând bărbia: Maurin era un scrupulos şi, 
în plus, una din cele mai fine „urechi” ale Marinei. 

Prefăcându-se că urmăreşte pe ecranul mesei mersul navei, 
Saron-Leperque nu pierduse un cuvânt din discuţie. Văzându-l 
pe Portail cuprinzându-i prieteneşte pe după umeri pe Fieschi 
şi pe Maurin şi fixând împreună acul care abia se mişca 
semnalizând prezenţa unei emisiuni, încercă o stranie 
strângere de inimă, de parcă s-ar fi simţit exclus din 
comunitate. Bariera care crezuse, dintotdeauna, că trebuie să 
existe între el şi subalterni - faimoasa solitudine a 
comandantului! - îi deveni brusc insuportabilă. Încercă să 
reacționeze, exclamând pe un ton ce se voia vesel: 


1 Arme submarine (n.a.). 


132 


— Raţie dublă pentru toată lumea dacă-l identificăm rapid. 

Priviri nedumerite se aţintiră spre el. Mirate, da. Amicale, 
nu. Hotărât lucru, curentul nu trecea. Dar trecuse el oare 
vreodată? Şi pentru prima dată în cariera sa, căpitanul- 
comandor Saron-Leperque, viitor amiral cu cinci stele, se simţi 
cuprins de un sentiment pe care nu izbutea să-l definească. 

— Hopa, l-am prins! exclamă Fieschi. El e. Elicopterul ne 
transmite un mesaj cifrat. 

Consultă o planşetă. 

— 3, 2, 3. E codul pentru ziua de azi. 

instantaneu, Saron-Leperque îşi reveni şi preluă comanda: 

— Direct pe emisie. Indată ce sonarul va fi localizat cum 
trebuie, vom evolua în jurul lui pentru confirmare, apoi ieşim 
la suprafaţă. 

— Mă duc să pregătesc echipa care va asigura transferul pe 
punte, anunţă Portail îndreptându-se spre coridorul central, nu 
înainte de a-i fi făcut, încurajator, cu ochiul lui Fieschi. 

Cunoştea foarte bine pricina pentru care tânărul ofiţer era, 
de la o vreme, plin de draci, stare pe care numai comandantul 
- probabil unicul la bord - n-o remarcase niciodată. Fieschi i se 
destăinuise a doua zi după plecarea lor de la Scapa Flow: 

— Vă daţi seama: Corine îmi scrie că va petrece trei 
săptămâni la Saint-Tropez, invitată de nişte prieteni noi pe 
care nici măcar nu-i cunosc. În staţiunea aia deşucheată şi 
desfrânată! 

Am încercat în van s-o prind la telefon. l-am telefonat ca să- 
i interzic plecarea, dar, aşa cum o cunosc, n-o să facă decât 
ce-o taie capul! Sunt zile când, zău; regret că bunicul meu a 
emigrat. Barem, în Sicilia, acolo bărbaţii comandă şi femeile 
se supun. Denu...! 

În căştile lui Maurin, timbrul caracteristic al sonarului 
fundarisit de elicopter se auzea acum la intervale regulate. 
Computerul în a cărui memorie fuseseră introduse semnalele 
tuturor sonarelor cunoscute - şi ale uneia şi ale celeilalte 
tabere 

— ÎI identificase fără ezitare. De la un pupitru la altul al 
postului central, ordinele şi răspunsurile se încrucişau conform 
unui ritual bine stabilit, devenit clasic. Portail reapăru: 


133 


— Raţia aia dublă, domnule comandant, rămâne în con- 
tinuare în vigoare? 

Unul din timonieri pufni în râs, iar Saron-Leperque îşi 
îngădui un mic zimbet. Fireşte, trecuse de mult vremea când 
un supliment de molan putea stârni bucuria echipajului; acum 
acesta mânca meniuri suculente şi rafinate, bea lapte sau 
sucuri de fructe, dar recompensa rămânea, simbolic, o 
recompensă. Zâmbetul „sultanului” se prelungi. În definitiv, 
lucrurile se prezentau cum nu se poate mai bine: un 
comandant care comandă şi un secund care ţine echipajul în 
mână, îl instruieşte şi-l antrenează, făcând din navă o 
adevărată sculă de luptă. Răspunse, străduindu-se să pună în 
glas o cât mai mare bunăvoință: 

— Se-nţelege! 

Ajuns în imediata apropiere a locului de întâlnire, elicopterul 
se plasă în punct fix, cam la 30 de metri deasupra mării, cu 
vântul în faţă. Acesta nu mai depăşea acum 30 de noduri, dar 
hula continua să rămână puternică, parcursă din când în când 
de câte o serie de valuri deferlante. 

— Fundarisiţi sonarul, ordonă Tholent. Cardon puse în 
funcţiune cablul. Carcasa în care se afla instalaţia de emisie- 
recepţie cobori încetişor şi se cufundă în valuri. 

— Nici un contact, anunţă maistrul-mecanic. 

— Nu-i bai, exclamă Ros, dacă noi am întârziat, a întârziat şi 
dumnealui, dar până la urmă tot o să capteze semnalul 
nostru. 

După vreo jumătate de oră, contactul se stabilise. Luptând 
să scoată aparatul din apă, Cardon multiplica recomandările 
făcute inginerului: 

— Când vă coboară cu cablul, strângeţi bine genunchii, dar 
nu încordaţi picioarele. La apropierea punţii, depărtaţi-le, ca s- 
o atingeţi simultan cli ambele tălpi, lăsaţi corpul moale. E cea 
mai bună metodă pentru amortizarea şocului. 

Boulier înregistra totul, străduindu-se să-şi imagineze 
scena. Acum se simţea mult mai bine. 

— O să mă descurc, dar asta datorită dumitale, maestre. 

Cel vizat roşi de plăcere. Andre dădu din umeri şi se sculă 
ca să se uite prin hublou. 


134 


— Ah, uite-l că iese la suprafaţă! Era şi cazul! Prindeţi-vă 
bine rucsacul. 

Recomandarea era pentru Boulier; Cardon se grăbi să 
intervină: 

— Îl coborâm separat, domnule comandant. 

— Nu! replică sec Establet. Inutil să pierdem timp. 

Mai întâi apărură antena radarului şi periscopul, apoi şi 
chioşcul, acoperit imediat de un val. Veni rândul cocăi şiroind 
de apă şi, în sfârşit, „Commandant Houot” se stabiliză. 
Balansându-se când pe un flanc, când pe altul, submarinul 
manevră ca să aibă hula în provă. Schimbarea de poziţie avu 
drept rezultat sporirea tangajului, fără însă a elimina complet 
ruliul, deoarece acum vântul sufla dintr-o direcţie diferită. În 
carlinga elicopterului, Ros răsucea butoanele staţiei radio. 

— Gata, l-am prins pe UIF}. 

O voce gravă umplu câăştile: 

— Guvernăm cap zero-şase-zero. Viteză opt noduri. Pregătiţi 
pentru cablare. 

— De acord cu direcţia. Vin la cablare. 

NH 90 pierdu din înălţime şi se imobiliză aproape paralel cu 
submarinul, la nivelul chioşcului şi la aproximativ cinci- 
sprezece metri de el. Aplecându-se, Tholent zări trei siluete în 
alveola punţii de comandă. 

— Pregăteşte cablarea, îi ordonă el lui Cardon. Prinde-l în 
chingi pe primul. 

— Recepţionat, domnule comandant. Primul e pregătit. 

Intr-adevăr, fără să mai aştepte, Establet se harnaşase şi 
agăţase inelul de cârligul cablului. 

Aşezat pe marginea portierei deschise, cu picioarele 
spânzurând în gol, trăgea cu voluptate pe nări aerul salin, 
exaltat de apropierea acţiunii şi indiferent la valurile care 
măturau puntea submarinului, trecând uneori chiar peste 
chioşc şi scăldându-i pe cei aflaţi înăuntru. 

— Asta-i dat în mă-sa, îşi spuse Cardon uitându-se la el, 
apoi se răsuci spre inginer, făcându-i cu ochiul şi zâmbind: 


1 Ultraînaltă frecvenţă (n.a.). 


135 


— Peste cinci minute o să vă simţiţi ca-ntr-un hotel de lux, 
pe când amărâţii de noi mai avem două ceasuri de 
scuturătură până ajungem pe portavion! 

Curajos, Boulier îi înapoie zâmbetul; cu toate măruntaiele 
înnodate de frică, recapitulă în minte instrucţiunile primite - 
genunchii flexaţi... ambele tălpi deodată... - cu sentimentul pe 
care l-ar avea un spectator din stalul unui circ, solicitat pe 
nepusă masă să-l înlocuiască pe trapezistul căruia i s-a făcut 
rău. 

Maistrul-mecanic slăbi cablul de oţel şi raportă: 

— Gata pentru cablare. Prezentaţi-vă. 

Tholent manevră elicopterul ca să se apropie de verticala 
chioşcului. Când acesta dispăru din câmpul său vizual, lansă: 

— Cardon, preia manevra! 

Ţinându-se de marginile uşii, aplecat în afară, cu Establet 
aşezat între picioare, maistrul îl ghida prin laringofon pe pilot, 
în timp ce nefericiţii din chioşc făceau o nouă baie: 

— Inainte cu 2... bine pentru faţă... lăsaţi-vă mai jos... la 
stânga... STANGA! Incă un pic stânga... Doi metri... un metru... 
Verticala e bună... Coborâţi. Stop! 

NH 90 era doar la câţiva metri deasupra chioşcului. Cardon 
se trase îndărăt şi-l împinse pe Establet care se trezi 
suspendat în gol. Prompt, acţionă cablul; acesta porni să se 
deruleze, dar în acelaşi moment „Commandant Houot” dădu 
brusc bandă şi, în loc să nimerească pe puntea de comandă, 
Andre se pomeni alături de ea, riscând să fie izbit de peretele 
de oţel. Cardon interveni, trăgându-l în sus şi evitând 
accidentul; apoi, când submarinul îşi regăsi asieta şi săltă pe 
creasta unui val, slobozi cablul. Doi mateloţi îl înfăşcară pe 
Establet de glezne, trăgându-l spre ei. Maistrul slăbi cablul, 
Portail desprinse inelul de pe cârlig, exclamâna: 

— Bun venit la bord! 

Andre dădu să răspundă, dar un talaz îl acoperi, tăindu-i 
vorba. 

— Gata cu primul! strigă Cardon şi, răsucindu-se către 
Boulier: Următorul la rând! 


136 


— Daţi-i zor, mama ei de vreme! răcni Tholent care 
întâmpina dificultăţi tot mai mari în a menţine elicopterul în 
poziţie bună. 

Ros, cu ochii ţintă la tabloul de bord, îl aprobă energic: 

— Avem tot interesul, pentru că barometrul se dă de-a 
dura-n jos, iar vijelia începe să-şi arate colții! 

Strângând din răsputeri cablul, Boulier nici măcar nu simţi 
ghiontul care-l expedie în vid. Chingile harnaşamentului îi 
tăiară subţiorile. Instinctiv, închise ochii. Cuvinte de mult 
uitate îi reveniră în minte, dar, odată cu ele şi luciditatea. 
Cablul de oţel începu să se deruleze, frica dispăruse, privea 
acum la puntea de comandă care venea spre el şi la mâinile 
întinse ale celor de acolo. 

Brusc, nu mai văzu decât marea: un gol de aer făcuse 
elicopterul să pice, Tholent îl redresă fulgerător, cu un gest 
reflex Cardon blocase cablul, ca imediat după aceea să dea 
iarăşi drumul. Îmbinarea acestor manevre imprimă însă 
corpului celui coborât o mişcare de pendul, ce se amplifica. 
Culme a ghinionului, în acelaşi moment, „Commandant Houot” 
dădu puternic bandă; cu ochii exorbitaţi, Boulier văzu cum 
chioşcul submarinului se năpusteşte spre el. Incercă să-şi 
desfacă picioarele în echer, dar muşchii, tetanizaţi de groază, 
refuzară să se supună. Atunci, instinctiv, se răsuci, izbindu-se 
violent cu spatele de marginea punţii de comandă. Durerea îi 
tăie respiraţia. Vru să strige, dar nici un sunet nu-i ieşi din 
gâtlej. Cardon apăsă pe maneta mecanismului de urcare, dar 
submarinul redresându-se, unul din mateloţi izbuti să apuce 
rucsacul prins de centura inginerului şi să-l tragă în alveola 
punţii de comandă. 

Portail îl prinse în braţe şi-l întinse pe podea, în timp ce un 
alt marinar desfăcea grăbit carabina harnaşamentului. Boulier 
horcăia, cu ochii închişi, incapabil să scoată un cuvânt. 

— Cunosc figura, spuse secundul. Izbitura a comprimat 
nervul frenic. Are, probabil şi câteva coaste fracturate. Il 
reexpediem pe portavion. 

Secundul dădu să se ridice de lângă rănit, când acesta 
deschise ochii şi, cu preţul unui efort extraordinar, izbuti să 
articuleze: 


137 


— Nu... O... să... mear... gă... 

Establet contempla scena cu o privire furibundă. Brusc, se 
decise: ridicând braţele în direcţia elicopterului, le încrucişă de 
câteva ori, semn că operaţiunea se terminase, apoi se adresă 
lui Portail: 

— Comunicaţi-i prin radio că poate să degajeze. 

Un moment, Tholent fu tentat să ceară confirmarea, dar Ros 
îl îmboldea s-o ia din loc: 

— Ne-a mai rămas numai atâta carburant cât să ajungem 
până la „De Gaulle”. 

În alveola punţii de comandă nu mai erau decât Portail şi 
Establet. Establet ale cărui gesturi iară echivoc îi invitau să 
plece. 

— În fond, aia a măsi! E major şi vaccinat! Hai, i-am dat 
drumul! 

Trase de manşă şi acceleră. Ros îl chestionă: 

— ÎI ştiţi demult, nu-i aşa? 

— Oho! Încă de pe vremea şcolii militare era la fel. Nu se 
recunoştea niciodată învins. Noi îl poreclisem Sfarmă-Piatră! 


138 


CAPITOLUL X 


Principiul lui Boris Udarniev era acela de a nu avea 
încredere în nimeni, imitându-l sub acest raport pe modelul 
său, losif Stalin. Totuşi, neavând încotro, trebuia să se lase pe 
mâna medicilor care-l îngrijeau, de preferinţă practicieni 
străini. De data asta, caracterul inopinat al crizei îl silise să se 
dea pe mâna specialiştilor sovietici, desigur, buni comunişti şi 
cu o reputaţie mondială, dar cum poţi fi sigur? Stăpânul KGB- 
ului era convins că membrii faimosului complot al „halatelor 
albe”, acuzaţi de a fi vrut să-l elimine pe Ţarul roşu şi 
reabilitaţi după moartea acestuia, nu erau chiar inocenți de tot 
şi că fuseseră culpabili fie şi numai în intenţie. Sigur, 
profesorul Şelepin, eminent urolog, îl scăpase în doi timpi şi 
trei mişcări de calculul renal, bombardându-l cu ultrasunete 
după cele mai moderne metode, dar îi făcuse şi o anestezie 
generală. Or, după părerea unora, pacientul cufundat într-un 
somn artificial poate spune vrute şi nevrute. Oare ce secret îi 
fusese smuls? 

Pe patul său de spital, Udarniev se simţea ca un tigru în 
cuşcă, pendulând între îngrijorare şi furie. În sâmbăta asta, a 
doua zi după operaţie, plesnea de nerăbdare. Nu-i era îngăduit 
să primească nici o vizită, iar el trebuia să acţioneze şi încă 
imediat. O să i-o plătească scump cretinul de Şelepin! într- 
adevăr, după intervenţie, Evgheni Petrov, prevenit, se 
interesase de el; deci, Primul secretar era sănătos şi în formă. 
Fireşte, lui Udarniev nu i-a fost deloc greu s-o terorizeze pe 
impunătoarea infirmieră-şef ataşată persoanei sale. Între 
tunetele şi fulgerele profesorului şi perspectiva expedierii într- 
un gulag, cerberul- femelă n-a ezitat prea mult: imediat după 
vizita de dimineaţă, secretarul personal al lui Udarniev, 
deghizat în asistent medical, pătrundea în rezerva bolnavului. 
In pofida titulaturii aparent modeste, Ghenadi Vogak era, în 
realitate, Eminenţa cenuşie şi sufletul damnat al marelui 
patron. Consemnul primit era imperativ: 


139 


— Să fie înhăţat imediat Lotciuk şi ţinut la dispoziţia mea. În 
cel mai absolut secret. Cu aceeaşi ocazie, să fie umflată şi 
toată gaşca lui! 

Fie şi numai după expresia feţei şefului său, Vogak îşi dădu 
seama de importanţa cazului şi de faptul că viaţa lui depindea 
de rapiditatea executării misiunii. O adevărată haită umană - 
şi electronică - a fost lansată pe urmele lui Lotciuk. Imobilul 
care adăpostea Departamentul „Operaţiuni speciale” a fost 
împresurat în mod discret şi întregul personal arestat. Captura 
era lipsită de importanţă, dar, totuşi, băgată după gratii 
pentru orice eventualitate. În interior se organiză o 
ambuscadă. Nebănuind nimic, Porthos căzu primul în ea. 
Impresionat de statura uriaşului, ofiţerul care conducea 
operaţiunea a socotit că-i preferabil să folosească de la bun 
început forţa şi să nu se mai încurce în explicaţii. Greşită 
socoteală: din patru pumni, colosul a pus jos patru milițieni şi 
aproape a sugrumat - cu o singură mână - pe un al cincilea, 
înainte de a se prăbuşi sub loviturile de măciucă. Târât până 
la furgonul celular staționat în spatele clădirii, la intrarea de 
serviciu, deşi încă groggy!, a mai făcut o ultimă tentativă: i-a 
smuls prin surprindere unui miliţian pistolul-mitralieră, dar 
înainte de a apuca să se folosească de el, o rafală trasă de un 
altul i-a sfărâmat ambele rotule. Monstruoasa marionetă 
dezarticulată, urlând de durere, continua să se zbată, 
incapabil de a se ridica, până în momentul în care ofiţerul îl 
pocni cu patul armei peste ceafă. Gigantul încremeni, cu 
braţele larg desfăcute. 

Sosit şi el între timp, Athos a asistat la încăierare; a înţeles 
pe loc că vântul îşi schimbase direcţia şi că departamentul 
este supus represiunii. Faptul în sine nu avea nimic 
extraordinar; de când făcea parte din KGB, Athos văzuse nu o 
dată cum un înalt demnitar lua, pe neaşteptate, drumul 
gulagului (ba poate şi mai rău!), iar colaboratorii săi cei mai 
apropiaţi nu întârziau să-i împărtăşească soarta. Genul acesta 
de evenimente îl lăsase întotdeauna indiferent, numai că în 
ziua aceea nu se afla pe partea cea bună a baricadei. Era o 
situaţie nouă, care-l depăşea. Intuia, fie şi neclar, că nu-l va 


1 Ameţit, năuc (engl.) (n.t.). 


140 


salva simplul fapt că executase riguros ordinele primite; după 
eşecul operaţiunii „Caviar”, Udarniev voia să se debaraseze 
de martorii stânjenitori. Normal. Anii de supunere oarbă nasc 
sentimentul resemnării. Athos se lăsă arestat, mimând, pro- 
forma, un minimum de împotrivire. Dar, în timp ce era dus, 
instinctul de conservare reacţionă: pe toţi dracii, trebuie să 
scap! Trecând prin dreptul maşinii-radio, auzi un ofiţer 
raportând că Lotciuk rămâne de negăsit. Instantaneu. Işi 
întrevăzu şansa: informaţia pe care o deţinea în legătură cu 
noua destinaţie a cutiilor cu icre negre făcea cât tot aurul din 
lume. Fugind, şeful său n-o comunicase nimănui. Era o carte 
de jucat. 

După ce şi-a declinat identitatea: căpitan Varhov din 
Serviciul de securitate al Primului Secretar, îl lăsă pe 
anchetator să-l înjure cât vrea şi să-l amenințe cu un 
„tratament special” dacă nu le destăinuie unde se ascunde 
Lotciuk, după care scoase asul din mânecă: 

— Da, am dezvăluiri de făcut! declară el pe neaşteptate, 
stopând astfel net lovitura măciucii de cauciuc, dar nu le voi 
face decât la un eşalon foarte, foarte superior. 

— Aha, mă iei peste picior! Aşteaptă numa’ niţel... răcni 
anchetatorul, dar Athos i-o tăie glacial: 

— Credeţi-mă, tovarăşe, n-aveţi nici un interes să aflaţi prea 
multe despre povestea asta. 

Fără a fi poftit, se instală pe un scaun, ridicând arătătorul 
spre tavan: 

— Aş zice, mai degrabă, să raportați acolo, sus. Până atunci, 
pot căpăta o ţigare? 

Impresionat de siguranţa lui, anchetatorul ridică receptorul 
şi-l sună pe secretarul personal al marelui şef. 

Câteva ore mai târziu, Vogak rula spre clinică. Ghemuit pe 
bancheta din spate a „Zis”-ului oficial care străbătea Moscova 
într-o viteză nebună, era lac de năduşeală: Lotciuk de negăsit, 
Porthos decedat de un „atac de cord” în timpul audierii, 
incredibila istorie a lui Varhov, iată un bilanţ care-l putea costa 
mult, foarte mult. Cum să iasă din încurcătură, cum să-şi 
salveze nevasta, copiii? Ca să nu mai vorbim de avantajele 


141 


care decurgeau din apartenenţa lui, ca membru influent, la 
nomenclatura! Dacă-l trăda pe Udarniev, se pierdea şi pe sine. 

Maşinal, deschise radioul. Stridenţele unui hard-rock îi 
sfredeliră timpanele. larăşi noutăţile astea decadente pe care 
noua conducere, făcea greşeala să le tolereze. Exasperat, 
dădu să răsucească butonul, când emisiunea se opri de la 
sine, întreruptă automat de apelul telefonic. Ridică receptorul 
şi un torent de cuvinte se revărsă din aparat. 

— C-u-u-m?! 

De emoție, mai, mai să scape receptorul din mână. 

Între alte inovaţii, Petrov cultiva week-end-ul la maniera 
occidentală. De ce să te speteşti muncind într-un birou când 
adversarul potenţial se odihneşte în sânul naturii? In aceste 
sfârşituri de săptămână se mulțumea cu un personal de 
serviciu redus, mai ales că rari erau musafirii poftiţi la dacea: 
câţiva intimi, primiţi fără protocol. În majoritatea cazurilor, 
Evgheni şi Ludmila rămâneau singuri, cu bătrâna niania! a lui 
Petrov ca să-i servească... şi cu cei de la Securitate, care 
aveau însă ordin să se ţină la distanţă. 

Niania! lată un personaj care trecuse prin Revoluţie, fără să 
piardă nimic din tradiționala sa importanţă. Ba dimpotrivă: 
odată cu generalizarea obligativităţii femeilor femei de a 
munci şi suprimarea servitoarelor (înlocuite pentru privilegiaţii 
regimului de „tovarăşe auxiliare”, menite să-i scutească de 
servituţile menajului), numeroase familii încorporau acest 
membru suplimentar, uneori rudă, alteori, nu, zâna cea bună a 
locuinţei, ocupându-se, în principal, de copii. 

Tatăl lui Petrov era inspector al uzinelor de armament şi 
bătea tot timpul drumurile Uniunii Sovietice aflate în plin 
război; mama, medic ginecolog, lipsea de acasă, absorbită de 
muncă. Aşa stând lucrurile, junele Jenia a adoptat-o rapid 
drept a doua mamă pe această tânără verişoară de-a şaptea 
spiţă, al cărei unic fiu murise în timpul unui bombardament 
hitlerist şi care de-atunci venise să locuiască la ei. 

La şaptezeci şi patru de ani bătuţi pe muchie, Elizaveta 
Ivanovna - căreia toată lumea îi spunea tiotia? Liza - nu 


1 Doică dar şi menajeră în casă (rus.) (n.t). 
2 Mătuşă, tuşă. tanti (rus.) (n.t.). 


142 


pierduse nimic din snagă. Mărunţică, zbârcită, cu ochi veseli, 
ea domnea peste toată dacea. Micuţul Jenia putea să fie acum 
un potentat, ea îl vedea tot ca pe băieţelul cu cârlionţi blonzi 
pe care, iarna, nu-l lăsa niciodată să iasă afară decât după ce 
se asigura că-i bine îmbrăcat. Chiar şi acum Petrov se preta 
acestui joc, sub privirile înduioşate ale Ludmilei. 

In acea sâmbătă, cuplul hotărâse să dejuneze la iarbă verde 
şi Liza trebălui în bucătărie pregătind scrumbiile marinate în 
lapte, castraveciorii muraţi ‘şi desăraţi, icrele tarama şi inevi- 
tabilele piroşti, fără a omite, fireşte, caviarul. 

„Noroc că nu l-am dat pe tot când şnapanul ăla de Kojin a 
venit să tâlhărească duminica trecută! Mă pricep eu foarte 
bine: caviarul ăla era mult mai bun decât ăstălalt adus după 
aceea pentru banchetul de joi. Decât nişte străini, mai bine să 
profite de el porumbeii mei.” 

Aşeză bolul pe un platou de argint, grămădi în jurul lui 
cuburi de gheaţă şi porni spre grădină fredonând un cântecel 
cu o voce subţirică dar uluitor de melodioasă. 

Când împinse uşa rezervei lui Udarniev, Ghenadi Vogak era 
într-adevăr cu sufletul la gură. Maşina făcuse pană de cauciuc 
la vreun kilometru de ţinta lor. Cartierul era pustiu, nici un 
taxi, iar şoferul nu izbutea să desfacă unul dintre buloane. 
Decât să cheme prin staţie o altă maşină, preferase s-o ia la 
trap. Dar, culmea şi ascensorul clinicii era tot în pană. Urcase 
scările pe nerăsuflate. In prag, abia articulă: 

— Petrov... nevastă-sa... 

— Ştiu! i-o tăie sec Udarniev. Au fost transportaţi aici. Se 
consideră starea lor ca fiind disperată. Pentru moment, nu 
sunt probleme; ţâcnita aia bătrână de niania, care s-a ţinut 
după ei, zbiară pe toate coridoarele că-i vina ei, că laptele în 
care pregătise scrumbiile s-a brânzit. În felul acesta, câştigăm 
timp. Politbiroul se întruneşte diseară şi să mă ia toţi dracii 
dacă nu voi fi şi eu acolo! Şelepin n-are decât să facă spume! 
Acum, ascultă-mă bine... 

— Tovarăşe Director, trebuie să ştiţi... otrava... 

— Ce-i cu otrava? Văd că şi-a făcut efectul. E drept, abia 
după patruzeci şi opt de ore. In fine, Lotciuk va trebui să dea 
explicaţii. Aţi pus mâna pe el? 


143 


— Nu... din păcate, nu... se bâlbâi secretarul. A dispărut. 

— Cretin nenorocit! Bandă de incapabili! 

— Am pus în acţiune toate mijloacele, tovarăşe Director, dar 
avea un avans prea mare. 

Udarniev se încruntă, cu capul înfundat în perne. Bles- 
temată criză care-l împiedicase să-l înşfaee mai devreme pe 
Lotciuk. Vogak profită de pauză ca să continuie: 

— In cazul lui Petrov şi al nevestei lui, a fost, într-adevăr, 
caviarul care i-a... Dar o singură cutie. Celelalte nu s-au servit 
la banchet. Au fost luate... 

— Luate? Cum aşa? De către cine? 

— De cumnatul lui Petrov. A trecut duminică seara pe la 
dacea şi sor-sa i le-a dăruit. E ofiţer de marină. Comandă un 
submarin care a ieşit în larg luni. O servitoare l-a auzit 
declarând că-şi va ospăta echipajul ca să sărbătorească 
victoria. Am notat numele lui. 

Vogak consultă carnetul de notițe: 

— Kojin, Nikita Osipovici, căpitan de rangul |. 

Secretarul se întrerupse şi deveni livid. Sprijinindu-se în 
coate, Udarniev îşi apropiase faţa de a lui. Trăsăturile i se 
mineralizaseră parcă, ochii nu mai erau decât două fante 
înguste. Glasul vibra de surde ameninţări: 

— Ii dai seama, fir-ar să fie, ce mă anunţi? Că un submarin 
de-al nostru, un submarin sovietic zace undeva pe fundul 
oceanului cu un echipaj pe cale de a muri?! 

Inspăimântat, Vogak bâigui: 

— Nu neapărat. Memoriul lui Lotciuk susţinea... 

— Ce noutate îţi închipui că-mi spui?. Că trei-patru zile vor 
rămâne în comă înainte de a sucomba? E ceea ce am prevăzut 
pentru Petrov şi convivii lui ca să-i înşelăm pe medici şi să-i 
facem să diagnosticheze o toxiinfecţie alimentară. Sfârşitul e 
însă inevitabil, exceptând, poate, o constituţie deosebit de 
robustă. Dar şi atunci!... Vor muri toţi, pricepi? Tocmai ei care 
aveau misiunea... 

Udarniev îşi muşcă buzele. Orbit de furie, fusese cât pe aici 
să spună prea multe. Apucându-l pe Vogak de încheietura 
mâinii, o strânse mai, mai s-o frângă. 


144 


— Voi pleca de aici imediat, iar tu, dacă ţii la viaţă, îl găseşti 
pe comandantul Marinei Militare şi mi-l aduci la birou. Du-te! 

Secretarul ţâşni spre uşă. Niciodată până acum nu-l văzuse 
pe directorul KGB-ului într-o asemenea stare şi nici nu fusese 
vreodată tutuit de el. Vogak plecat, Udarniev se lăsă pe spate 
şi, acoperindu-şi faţa cu palmele, scrâşni turbând de furie 
neputincioasă: 

— "Gortşki”! Trebuia să i se întâmple tocmai lui „Gortşki”! 

Îşi reveni însă repede şi aruncă de pe el pledul. Cu paşi 
nesiguri, se apropie de dulap, scoase de acolo hainele şi 
începu să se îmbrace. In momentul în care înnoda cravata, 
sora-şefă îşi făcu apariţia. 

— Păi... păi... n-aveţi voie să... 

— la mai lasă-mă în pace, auzi! 

La orele nouăsprezece treizeci, Udarniev îl primea, în 
biblioteca sa, pe amiralul Vornov. Era o favoare pe care n-o 
acordase până acum nimănui, dar pe care comandantul 
Marinei o acceptă ca pe un drept. Introdus în sacrosanctul 
birou, se lăsă să cadă într-un fotoliu, exclamând: 

— Ce gust rafinat aveţi, Boris Antonovici. Ce perfectă 
armonie! 

Intr-o lume în care stricteţea, dacă nu chiar bădărănia, era o 
regulă generală, Vornov îşi îngăduia luxul de a cultiva 
manierele vechiului regim. De ce nu, remarca el adesea, de 
vreme ce regretatul tovarăş Brejnev a reabilitat pupatul 
mâinii? 

Ţeapăn ca un obelisc, Udarniev aşteptă în tăcere ca 
invitatul său să se instaleze, să scoală o ţigară dintr-un 
portţigaret de aur, s-o aprindă, apoi, scuzându-se, să-i ofere şi 
lui una. O refuză cu un gest al mâinii, câtuşi de puţin 
impresionat de tot acest preambul. Nu era decât o 
mizanscenă şi o ştia prea bine. În realitate, Vornov era un 
marxist-leninist intransigent, un organizator fără egal, un 
adevărat şef, dar mai ales, un marinar. Marina era domeniul 
lui, nu trăia decât pentru ea şi-i apăra cu îndârjire interesele 
împotriva celorlalte Arme. Preluând conducerea ţării, Petrov îl 
păstrase pe postul pe care-l ocupa în virtutea popularității de 
care se bucura printre echipaje, a ascendentului pe care-l 


145 


avea asupra corpului ofițeresc, dar, cu precădere, pentru că 
nu nutrea nici o altă ambiţie. Era într-atât de mulţumit de 
alegerea făcută, încât a susţinut cooptarea amiralului în 
Politbirou. Mai târziu, după câteva decizii defavorabile flotei, 
Primul Secretar a minimalizat decepţia şefului ei. Udarniev, în 
schimb, a ştiut să exploateze acest resentiment în favoarea 
sa. Acum, mai mult ca oricând, avea nevoie de acest om. l-a 
rezumat, pe scurt, situaţia. Deşi de acord cu eliminarea lui 
Petrov, Vornov optase, prudent, pentru ignorarea modalităţii 
de execuţie; ca atare, Udarniev nu-i dezvălui decât strictul 
necesar: 

— ...Aşa încât, cutiile cu icre negre se află, actualmente, la 
bord. Nu ştim însă dacă au fost, ori nu, consumate. 

Din momentul în care Udarniev îşi începuse expunerea, 
orice urmă de nonşalanţă dispăruse din atitudinea 
marinarului, care nici măcar nu clipi auzind despre ce-i vorba. 
Mental, Directorul KGB-ului aduse un omagiu calmului său şi-l 
întrebă: 

— Există vreo şansă de a fi vorba de un alt submarin? 

— Nici una. În ultimele două săptămâni, singurul submarin 
atomic purtător de rachete care a ieşit în larg a fost „Gortşki”. 
Lunea trecută şi pentru misiunea pe care o cunoaşteţi. 

— Atunci, trebuie prevenit fără să se piardă o secundă. 

— Nu-i chiar atât de simplu. Când e vorba de SAPR, secretul 
primează. Aşa stând lucrurile, ele pot primi mesaje dar nu 
emit niciodată, fie şi pentu a confirma recepţia. 

— In cazul ăsta, cum puteţi fi siguri că ordinele transmise 
le-au parvenit? 

— Aici e buba: habar n-avem. 

— Dar e îngrozitor! 

— Asta-i situaţia. Esenţial pentru noi e ca submarinele să nu 
poată fi localizate. Dacă emit, sunt inevitabil reperate. 

— Şi această regulă nu poate fi încălcată într-o situaţie 
excepţională? 

— Desigur, mai ales că navele sunt cvasipermanent pe 
recepţie, fie şi pentru a putea riposta imediat în cazul unei 
agresiuni străine. În plus, datorită sateliților noştri putem, 
uneori, să cunoaştem chiar şi locul exact unde se află. 


146 


— Atunci ce mai aşteptaţi dacă vă poate auzi? 

— Din nefericire, nu şi el. Pentru îndeplinirea misiunii sale, 
„Gortşki” trebuie să navigheze în imersiune profundă şi nu 
poate Capta mesajele noastre decât odată la 24 de ore. 
Următorul contact va fi mâine, în cursul după-amiezii. 

— Curată nebunie! Fiecare clipă scursă sporeşte proba- 
bilitatea'ca icrele să fie mâncate! izbucni Udarniev, aţintind un 
deget acuzator spre amiralul care continua să rămână 
impasibil. 

— Directivele speciale primite de navă au fost aprobate de 
întregul Politbirou, deci şi de dumneavoastră. 

— Pe toţi dracii, ce vom face? 

— Mai corect ar fi să întrebaţi ce am făcut, îl corectă, calm, 
Vornov. Întrucât colaboratorul dumneavoastră a făcut aluzie la 
„Gortşki” şi a insistat asupra caracterului extrem de urgent 
al... hâm... convocării, m-am gândit la o avarie gravă, poate 
chiar la un sabotaj. Prea adesea avem tendinţa să-i socotim 
idioţi pe americani. În consecinţă, am dat următoarele 
dispoziţii: gruparea tactică 55, care actualmente se găseşte la 
sud de Irlanda, se va deplasa, cu toată viteza, spre debuşeul 
meridional al strâmtoarei Danemarcii. Ştim că „Gortşki” s-a 
strecurat prin ea, dejucând pânda inamică. Gruparea tactică 
59, în escală la Havana, ridică ancora chiar în acest moment, 
dirijându-se spre zona în care „Gortşki” urma să-şi 
îndeplinească misiunea. Suplimentar, un submarin conceput 
special pentru a veni în ajutorul altor submersibile aflate în 
dificultate iese în larg în seara asta. Sincer vorbind, tovarăşe 
Director, nu cred că e cazul să ne alarmăm peste măsură. 
Dacă echipajul se află realmente în situaţia pe care mi-aţi 
descris-o, comandantul navei dispune de mai multe mijloace 
pentru a cere ajutor. Kojin e un băiat care nu se teme să ia o 
iniţiativă. 

Udarniev aprobă din cap; hotărât lucru, Vornov ăsta îşi 
cunoştea meseria. _ 

— Oh, fir-ar să fie! tresări el, uitându-se la ceas. Intârziem la 
şedinţa Biroului Politic. Să ne grăbim. 

În lift, se porni să-şi dezvolte planul tactic: 


147 


— l-am bifat pe toţi cei pe care pot conta în mod sigur. 
Dacă, ajutat de dumneavoastră, izbutesc să atrag de partea 
mea pe doi din cei trei mareşali, şovăielnicii ni se vor alătura 
şi vom avea mână liberă. Lucrul de care trebuie să avem grijă 
înainte de orice e... 

Vornov îl asculta, distrat: lupta pentru putere îl interesa 
prea puţin. Singurul lucru important în ochii lui era „Gortşki” şi 
marinarii de pe el. Îl chinuia o sumbră presimţire. 

x 


x x 


În infirmeria de pe „Commandant Houot”, medicul, un tânăr 
internist, care se oferise voluntar să-şi facă stagiul militar la 
bordul unui submarin, îl examinase pe Boulier, confirmând 
diagnosticul lui Portail: trei coaste rupte. 

— Simple fracturi, fără deplasarea segmentelor. Ați avut 
noroc. Odihniţi-vă. În trei săptămâni sunteţi ca nou. 

Cu pieptul strâns în feşe elastice, inginerul protestă 
vehement: 

— Trei săptămâni! Vreţi să glumiţi, doctore! Am treabă. Şi 
încă imediat. 

— Mă rog, duceţi-vă dar evitaţi eforturile fizice. 

Boulier se ridică: 

— De acord. Mulţumesc mult. 

— Mai ales, să nu tuşiţi, altminteri vă vede sfântul! 

În chip de răspuns, Boulier strănută. Durerea îi smulse un 
țipăt. Schimonosit la faţă, se rezemă de o masă. 

— Vedeţi, v-am prevenit, făcu medicul. Hai, potoliţi-vă. 

Resemnat, inginerul se aşeză la loc. 

— L-aţi putea ruga pe comandantul secund să vină până 
aici? 

— Cu plăcere. 

După câteva clipe, Portail îşi făcea apariţia în pragul uşii: 

— Ei, cum merge? Mai bine? 

Boulier, care-şi strângea nasul cu degetele ca să nu 
strănute din nou, îi făcu semn că momentan nu poate vorbi. 
Secundul clătină din cap: 

— Ar fi trebuit să vă expediem înapoi pe portavion. 


148 


— Nici vorbă, replică inginerul, scăpat de strănut. Dacă am 
calculat exact, peste patru sau cinci ceasuri, „Saint-Bernard” 
va efectua prima sa misiune reală. 

Şi, aţintind privirea srpre Portail, completă: 

— ... lar eu îl voi pilota. 

— Dar avem un ofiţer antrenat special pentru... 

— Nu, nu. Dealtfel, veţi primi ordinele necesare. Fiţi fără 
grijă, adăugă, căznindu-se să zâmbească, voi şti cum să-l 
conduc; întâmplător, sunt inventatorul drăcoveniei astea. 

După plecarea elicopterului, Portail îl conduse pe Establet în 
careu. 

— Cât durează scufundarea, staţi aici. Cambuzierul e la 
dispoziţia dumneavoastră. 

Uşor surprins, Andre se instală pe banchetă, refuzând 
ceaşca de cafea oferită. Când încetară ruliul şi tangajul, 
înţelese că submarinul atinsese pacea adâncurilor. Puțin mai 
încolo, secundul reapăru: 

— Veniţi cu mine, vă rog. 

Pătrunzând în postul central, Establet măsură din privire 
încăperea, remarcând imediat cât de strâmt era totul. Între 
puţul  periscopului, diferitele console şi dispozitivele de 
guvernare, spaţiul fusese calculat la milimetru. 

— Imi dau seama că v-aş fi stânjenit în timpul manevrei, îi 
spuse lui Portail. În comparaţie cu SAPR-urile, sunteţi 
înghesuiți rău de tot. 

— Aşa e. Vechea poveste: lipsa de credite. Guvernele, 
oricare ar fi ele, trebuie să ţină seama de opinia maselor, iar 
franţuzul nostru îl ştiţi cum e: da, iubesc Marina, da, o respect, 
dar de umblat la pungă nu vor să umble! Aveam absolută 
nevoie de un asemenea submarin pentru operaţiuni de 
salvare şi l-am construit... dar cu economie. Orice s-ar zice, e 
totuşi o adevărată minune tehnică. Cei de la Proiectări navale 
s-au depăşit pe ei înşişi. După ce îl veţi vizita... 

— Mai întâi, aş vrea să mă prezint comandantului. 

Portail consultă ceasul. 

— Vă va primi peste... peste unsprezece minute. Mi-a 
ordonat să vă las să vă trageţi sufletul. 


149 


Lui Establet i se păru că discerne o uşoară ironie în tonul 
secundului. li aruncă o privire, dar faţa acestuia era perfect 
impasibilă. 

— Sultanul dumneavoastră e foarte amabil. Cred că... 

Establet trase fermoarul salopetei şi scoase dintr-unul din 
buzunarele interioare un plic de hârtie cerată. 

— Până atunci, vă rog să-i înmânaţi asta. Cred că, înainte de 
a mă primi, ar fi bine să ia cunoştinţă de conţinut. 

Portail luă plicul, cu un zâmbet discret în colţul gurii. 

— Mă duc chiar acum. 

Rămas singur, Andre se sprijini de scaunul pivotant fixat 
exact sub periscop. Desigur, acela al comandantului. 
Observând că ofiţerul de cart, un locotenent, se uită la el pe 
furiş, întoarse capul. 

— Viteza reglată la 28 noduri, anunţă un submaistru instalat 
la comenzi. 

— Cap compas la 340, adăugă vecinul lui, un maistru- 
principal bărbos. 

Având grijă să respecte liniştea din postul de comandă, 
Establet încercă să identifice diversele aparate. Reperă cal- 
culatorul, detectoarele de radaruri, sonarele active şi pasive. 
Altele îi erau complet necunoscute. Căută în van comenzile 
pentru lansarea torpilelor. Să fi fost posibil ca „Commandant 
Houot” să nu posede arme ofensive? Cum ofiţerul de cart 
tocmai trecea, scuzându-se că-l deranjează, se decise să-l 
întrebe cu glas scăzut: 

— Dar unde-i DLT!? 

— Acolo, în colţul ăla, răspunse ofiţerul cu un puternic 
accent meridional. Suntem rudele sărace, nu avem decât 
patru tuburi. În schimb, echipajul e superb! făcu el cu vădită 
mândrie. Uitaţi-vă, aici, sunt consolele pentru ascultare. De la 
stânga la dreapta, aveţi mai întâi un sonar de joasă frecvenţă 
DSUV... 

Iscat în spatele său, Portail îl bătu pe umăr: 

— Stop! Dragul meu Fieschi, lăudăroşeniile mai târziu. 
Acum, „sultanul” îl aşteaptă pe pasagerul nostru. Împreună, 
porniră pe coridorul ai cărui pereţi erau căptuşiţi cu cabluri 


1 Direction de lancement des torpilles (n.a.). 


150 


electrice şi diverse siguranţe. Secundul ciocăni la o uşă pe 
care se afla, prinsă cu şuruburi, o placă de aramă purtând 
inscripţia Comandant scrisă cu caractere cursive, aplecate 
mult spre dreapta, după vechea modă. Literele erau aproape 
şterse de cât fusese frecată plăcuţa. Andre îşi spuse că 
provenea de la cine ştie ce antic cuirasat, vândut ca fier vechi 
de cel puţin o jumătate de veac. Faptul că fusese recuperată - 
probabil din depozitele vreunui muzeu al Marinei - vădea o 
anumită stare de spirit, un ataşament pentru vechile obiceiuri 
şi datini ale flotei din vremuri de mult apuse, când „sultanul” 
era un soi de dumnezeu, invizibil trei sferturi din timp şi 
redutabil când se arăta, o dorinţă de a sublinia acest lucru 
chiar şi în universul claustrat al unui submarin. Relaţiile cu un 
astfel de tip nu vor fi lesnicioase. Trecu prin faţa lui Portail, 
care se retrase imediat, luă poziţia de drepţi, corectă dar nu 
rigidă şi se prezentă: 

— Locotenent-comandor Establet. 

Cu bună-ştiinţă, omise regulamentarul „prezentat la ordinul 
dumneavoastră”, zicându-şi că-i mai bine ca lucrurile să fie 
puse la punct de la bun început. Dacă amiralul Verneuil ţinuse 
să precizeze foarte clar natura raporturilor dintre ei, însemna 
că ştia ce ştia. 

Departe de a se înscorţoşa. Saron-Lepergue îl întâmpină în 
picioare, cu mâna întinsă, zâmbitor: 

— Incântat. Luaţi loc, vă rog. 

Se duse până la uşă, răsuci cheia şi reveni la masa lui de 
lucru. 

— lată, deci, o misiune cu totul ieşită din comun pe care 
Statul-Major al Marinei îmi face cinstea să mi-o încredinţeze. 
Dacă poziţia submarinului e exactă, vom fi acolo în mai puţin 
de patru ore. Avem tot timpul să examinăm problema pe- 
ndelete. 

Zicând acestea, se apucă să recitească instrucţiunile 
amiralului. 

— Hâm... hâm... Transferul din elicopter... S-a făcut! 
Apropo, camaradul dumneavoastră e rănit? 

— Da, dar nu contează. Va trebui să reziste, 


151 


— Ca în Legiunea Străină, nu? Mergi-ori-crapă! Saron- 
Leperque încercă să atenueze sarcasmul remarcii printr-un 
zâmbet amabil. Cum îl cheamă? 

— Boulier, inginer-şef al Armamentului. 

— Boulier? Păi îl ştiu foarte bine! Un băiat cu totul 
remarcabil. Şi dumneavoastră aţi făcut Şcoala Navală? 

— Exact. 

— Ciudat. Nu cred să vă fi întâlnit vreodată şi nici să vă fi 
auzit pomenindu-se numele. Ce promoţie sunteţi? 

— Trei promoţii după dumneavoastră, domnule comandant. 

— Aşa, aşa... 

Saron-Leperque trase spre el anuarul ofiţerilor aflat pe o 
etajeră antiruliu. 

— Nu căutaţi, domnule comandant, spuse Establet. Sunt la 
rubrica „detaşaţi în afara serviciului şi în afara bugetului”. 

— Ah, ah, m-am prins. Şi, aplecându-se în faţă, întrebă, la 
fel de amabil: Piscina, nu? 

Establet schiţă un, gest ambiguu. Comandantul continuă: 

— Bun. Să rezumăm: localizăm „clientul”. Instrucţiunile nu 
specifică naționalitatea. Deduc că e sovietic, doar dacă 
chinezii... 

Establet continua să tacă. Saron-Leperqgue reluă lectura: 

— Perfect. Urmează să ajungeţi la bordul lui cu ajutorul 
sculei noastre, micuțul submarin destinat salvării echipajelor 
submersibilelor aflate în situaţii critice, denumit de noi „Saint- 
Bernard”. Trecerea de pe o navă pe altă se va face prin 
metoda cuplării. Acest aspect îl vom discuta cu ofiţerul de 
specialitate. Îl chem imediat. 

— De prisos, domnule comandant. Mininava va fi pilotată de 
Boulier. Numai noi doi vom pleca de la bord ca să vizităm 
submarinul. Imi permit să adaug că tuum!-ul între „Saint-Ber- 
nard” şi „Commandant Houot” nu va fi utilizat decât în caz de 
extremă necesitate. Dumneavoastră ne veţi aştepta, atâta tot. 

Atitudinea lui Saron-Leperque se schimbă brusc. Ochii îi 
scăpărau de furie. 

— Nu vă lipseşte tupeul, tinere domn! Sunteţi mai mic în 
grad decât mine. Când am intrat în Şcoala Navală, 


1 Telefon submarin (evident, fără fir) (n.a.). 


152 


dumneavoastră umblaţi în pantalonaşi scurţi, sau pe aproape. 
lar acum, poftim, îmi daţi ordine! 

Establet, care se aştepta la o izbucnire, ripostă calm: 

— Nu sunt ordinele mele, ci ale şefului Statului-Major al 
Marinei, ba pot să vă, asigur că vin, chiar de mai sus. In 
circumstanţele date, gradul şi vechimea nu au ce căuta. 
Boulier, care-i mai vechi ca mine, a înţeles perfect acest lucru. 
Îmi voi îndeplini misiunea aşa cum cred de cuviinţă. După cum 
precizează şi instrucţiunile, e o misiune de cercetare. De 
spionaj, ca să vorbim pe şleau. Prin urmare, e de competenţa 
mea. În tot restul, conservaţi integral prerogativele 
comandantului şi nu voi impieta în nici un fel asupra lor. 

Gânditor, Saron-Leperque îşi scărpină bărbia şi încercă o 
manevră de flanc: A 

— Sigur că Boulier ar putea pilota „Saint-Bernard”-ul. In 
fond, el l-a inventat. Cum puteţi fi însă sigur că va reuşi 
cuplarea? 

— Informaţii provenind din cele mai bune surse ne fac să 
credem că sas-ul lui „Saint-Bernard” se va adapta perfect la 
tambuchiul de evacuare al submarinului. In caz contrar, totul 
s-a dus dracului şi nu ne va rămâne altceva de făcut decât să 
ne întoarcem şi să raportăm că am eşuat. Ar fi deosebit de 
regretabil pentru că avem de a face cu un peşte într-adevăr 
mare. 

— Chiar aşa? 

— Da. Aţi ghicit bine: „clientul” e sovietic. Ultimul nou 
născut al seriei lor de SAPR: clasa „Typhoon”. 

— Şi vă imaginati, ricană Saron-Leperqgue, că tipii dinăuntru, 
chiar dacă nava e în situaţie critică, o să vă lase frumuşel în 
pace, mai ales că - dacă am citit bine - recurgerea la forţă 
este categoric exclusă. Cum v-aţi gândit să procedaţi? 
Explicaţi-mi, vă rog... fireşte, dacă mi-e îngăduit să ştiţi, 
completă el pe un ton caustic. 

— Foarte simplu: oricât de incredibil ar părea, întregul 
echipaj al submarinului este în prezent în stare de comă, dacă 
n-o fi şi răposat. 

Comandantul sări ca fript: 

— Cee? 


153 


— Exact cum v-am spus. Aşa stând lucrurile, Boulier şi cu 
mine vom putea recolta tot ce ne interesează în deplină 
siguranţă, având doar grijă să nu lăsăm nici o urmă a trecerii 
noastre. Apoi, revenim la bord. Oficial, n-am făcut altceva 
decât să efectuăm o lungă recunoaştere a unei epave pe care 
dumneavoastră aţi descoperit-o. Căci dumneavoastră, 
domnule comandant, veţi fi cel care va trimite un mesaj către 
ALFOST, superiorul dumneavoastră, raportând că aţi reperat, 
pe fundul mării, un submarin, probabil sovietic - judecând 
după semnătură - şi aparent în situaţie critică. Cei de pe Rue 
Royale îl va informa, cu perfidă plăcere, pe ataşatul naval al 
Ambasadei U.R.S.S., Franţa va propune, din considerente 
umanitare, asistenţă, domnii-tovarăşi vor refuza, conform 
bunului lor obicei şi rolul dumneavoastră se va încheia. 

— Bine, dar sovieticii vor bănui - cum e şi normal - că măcar 
am încercat să pătrundem în interior. 

— Şi ce dacă? Hoţul neprins e negustor cinstit. Veţi nega, în 
modul cel mai categoric, că vreunul din membrii echipajului 
dumneavoastră ar fi săvârşit o asemenea tentativă. Noi vom fi 
preluaţi de un elicopter, iar dumneavoastră, la întoarcere, veţi 
fi călduros felicitat. 

— lată... iată un plan bine conceput! exclamă Saron- 
Leperque. Scumpe camarad, vă urez noroc. Mergeţi acum să 
vă odihniţi sau să îmbucaţi ceva. Cu siguranţă că vă e foame. 

Rămas singur, „sultanul” emise un chicotit; toate astea i se 
păreau de cel mai bun augur pentru viitoarea sa avansare. În 
plus, era acoperit de ultimul paragraf din instrucţiunile şefului 
Statului-Major al Marinei. Le reciti din nou, ferm decis să 
acţioneze cu toate mijloacele pentru a asigura succesul 
operaţiunii. Exact cum prevăzuse şi Verneuil. 


154 


CAPITOLUL XI 


Coincidenţă ori consecinţă a transferului la bord a celor doi 
pasageri, dar barometrul moralului echipajului lui 
„Commandant Houot” urca vertiginos. In mai puțin de două 
ceasuri, de la „timp închis şi variabil” pe care sus-pomenitul 
barometru îl indicase de dimineaţă, se ajunsese la „timp 
frumos şi stabil”, de parcă fabulosul anticiclon al Azorelor şi-ar 
fi oferit o escapadă înspre sudul Irlandei. Explicaţia aceslei 
subite înseninări rezida în comportamentul „sultanului”. 

Chiar de la începutul marşului inaugural, echipajul îl simţise 
nervos, deşi comandantul se autocontrola admirabil. In 
asemenea situaţii, instinctul marinarilor e infailibil. Şi uite că, 
pe neaşteptate, îl descopereau decontractat, jovial. El, care 
mai înainte se mulțumea să dea ordinele cu glas neutru, fără 
pic de căldură, le lansa acum cu un soi de antren. EI, care 
considera că un lucru bine făcut, o manevră corect executată 
erau de la sine înţeles, mulţumindu-se să le aprobe cu o 
simplă înclinare a capului sau o mişcare a mâinii, acum le 
considera cu bunăvoință, nezgârcindu-se la complimente şi 
încurajări. Şi, ceea ce era de-a dreptul de necrezut, fusese 
auzit glumind! 

În sala de mese a subofiţerilor - un veritabil forum la bord - 
animația atinsese cota maximă. 

— Nu-i cu putinţă, ni l-au schimbat pe şest! exclamă 
maistrul-principal Manach, instalându-se în faţa unui uriaş 
antricot de vită, escortat de cuveniţii cartofi pai. 

Şeful electroniştilor fusese felicitat pentru remedierea unui 
fleac. 

— Nu mai departe de azi-dimineaţă, aş fi avut dreptul la cel 
mult o mormăială. Ce l-o fi făcut pe bătrânu' să devină atât de 
Zglobiu? 

În realitate, după discuţia cu Establet şi în timp ce acesta 
vizita nava pilotat de Portail, Saron-Leperque îl vizitase pe 
Boulier. Inginerul transformase infirmeria în birou de 
proiectare, adnotând crochiurile unui submarin din clasa 


155 


„Typhoon”, furnizate lui de Garcy şi elaborând planul 
investigaţiilor ce urmau a fi întreprinse. Comandantul, el însuşi 
mare specialist în probleme de zgomote şi metode de 
eliminare a lor, i-a sugerat să fotografieze elicele navei 
sovietice, înainte de a pătrunde în interiorul ei. 

— Se pare că au descoperit un anume profil care la face 
deosebit de silenţioase. Dacă l-am putea reconstitui... 

Conversaţia avută a risipit şi ultimele îndoieli ale lui Saron- 
Leperque, într-atât de molipsitor era entuziasmul lui Boulier. A 
plecat de acolo pe deplin convins de succesul misiunii. Sigur, 
un succes ai celor doi „spioni”, dar care se va răsfrânge, 
negreşit şi asupra lui. „Commandant Houot” se apropia de 
ţintă şi totul, vorba lui Coulanges, „mergea ca uns.” 

Posac era numai Fieschi. Primise scurtul mesaj la care are 
dreptul, săptămânal, oricare om îmbarcat pe un submarin 
atomic: A 

„SAINT-TROP FORMIDABIL SOARE RADIOS MA DISTREZ 
GROZAV O SĂ MĂ GĂSEŞTI BRONZATĂ PESTE TOT SĂRUTĂRI 
DULCI TE IUBESC CORINNE”. 

Bineînţeles, nu arătase nimănui conţinutul, dar Portail, care- 
| surprinsese în timp ce citea, a cam ghicit despre ce putea fi 
vorba. 

— Revoltător cât rău poate face o descreierată în numai 
nouăsprezece cuvinte. 

— Fundul urcă rapid. Ne apropiem de dorsala de la 
Reykjanes, anunţă cu vocea-i piţigăiată locotenentul Dufour. 
Glasul ofițerului cu navigația corespundea perfect siluetei sale 
de cocostârc, cu un început pronunţat de chelie. Urâţenia sa 
devenea însă imediat simpatică graţie unei feţe permanent 
mobile şi a unor ochişori vii şi maliţioşi. Dufour era preferatul 
echipajului, care-l poreclise „Bâtlanul”. 

— Ba urcă chiar mai repede decât ar trebui, remarcă Portail, 
care urmărea la masa de navigaţie punctul luminos ce 
materializa poziția lui „Commandant Houot”. O hartă 
introdusă sub folia de plexiglas permitea confruntarea datelor 
de pe ea cu cele furnizate de sonda ultrason. Spotul se opri la 
cifra 475. 


156 


_ — lar sonda indică numai 250 de metri! exclamă secundul. 
Inseamnă că ne găsim deasupra unui vulcan care a trântit o 
preafrumoasă erupție de la ultimul releveu încoace! 

Zicând acestea, aruncă o privire asupra casetei tehnice a 
hărţii. 

— Ce-i drept, releveul e vechi de douăzeci de ani şi 
hidrograful a fost, pesemne, marsiliez, ăia sunt hahalere cum 
numai în piesele lui Pagnol! mai găseşti. 

Saron-Leperque zâmbi indulgent de această remarcă; cu 
câteva ore mai devreme, l-ar fi agasat cu siguranţă. Manach îi 
aruncă o ocheadă grăitoare lui Maurin. Întorcându-se, privirea 
sa o întâlni pe cea a comandantului. Ceea ce acesta din urmă 
citi în ea îi încălzi deodată inima: descifrase un sentiment 
necunoscut până atunci, acela al comunicării. În minte i se 
învălmăşiră idei noi. Niciodată nu se simţise atât de bine în 
propria-i piele iar acest „bine” era o senzaţie cu totul nouă şi 
foarte plăcută. In acelaşi moment, Dufour psalmodie: 

— Trei mile până la obiectiv. 

— Am prins ceva. În sonar, anunţă, aproape simultan, 
Maurin. Ca smuls dintr-un vis lăuntric, Fieschi se repezi la 
aparat: 

— Eşi sigur? 

— Absolut, domnule căpitan. Fără îndoială, motoarele 
auxiliare ale unui submarin. Probabil, turboalternatoarele. Le 
aud ca pe clopotele unei catedrale... Consultă analizorul de 
frecvenţe şi se răsuci, triumfător, spre ofiţer: 

— 50 de hertz. E un rusnac! 

O tăcere uluită întâmpină această veste. Andre, venit de 
câteva momente, se apropie de Fieschi. Ofiţerul cu ASM îl 
lămuri în şoaptă: 

— Curentul nostru alternativ e de 60 de perioade, al ruşilor 
de 50. Nu există dubiu, e un Ivan. 

Saron-Leperque îi făcu semn lui Establet să-l urmeze. Ajunşi 
pe coridorul central, comandantul chestionă: 

— Cum se simte Boulier? 


1 Marcel Pagnol (1895-1974), scriitor, dramaturg şi cineast francez, reputat 
pentru ironia şi verva scrierilor sale (n.t.). 


157 


— Nu-s probleme. E înfăşat ca o mumie, dar o să facă faţă. 
Cel puţin cât să-l piloteze pe „Saint-Bernard”. 

— Dar dacă ăilalţi reacţionează? 

— În principiu, acest risc nu există. În caz contrar, voi 
vedea. 

— Ordinele prevăd... 

— Le cunosc. Amiralul Verneuil a insistat destul asupra 
acestui aspect. Dar chiar admițând că mai e careva în viaţă... 
vreau să spun capabil să reacționeze, credeţi că va trage în 
nişte oameni veniţi, totuşi, să-i salveze? 

— Cu condiţia să creadă că au venit, într-adevăr, în acest 
Scop. 

— E ceea ce la voi explica, eventual. 

— Vorbiţi rusa? 

— La fel ca şi franceza. Bunica a fost rusoaică. La şase ani 
eram bilingv. 

— Ei bine, în cazul ăsta, să-i dăm drumul. 

Saron-Leperque reveni la masa de navigaţie pe care Dufour 
notase scrupulos indicaţiile sondei atunci când acestea 
difereau de cele ale hărţii. 

— la uitaţi-vâ, domnule comandant. S-ar zice că am ajuns 
pe un platou. Din momentul în care am depăşit nivelul de 200 
de metri, fundul continuă să se ridice, dar tot mai lent. 

— Perfect, bătrâne. Acum, vom face turul obiectivului. 

Apoi, întorcându-se către ofiţerul cu ASM: 

— Dragă Fieschi, contez pe dumneata ca să determini 
semnătura acustică a „clientului”. 

— E un „client” foarte barosan, domnule comandant, un 
monstru! 

— Îi aud pompele cum funcţionează, spuse Maurin. 

„Sultanul” îl bătu pe umăr. 

— Aceeaşi ureche fină, ai? 

Hotărât lucru, totul „mergea ca uns”. 

Adăpostit şi fixat în spatele chioşcului, „Saint-Bernard” se 
prezenta sub forma unui imens trabuc, lung de 6 metri şi de 2 
metri în diametru, având pe partea superioară un unic ochi, 
ciclopic şi holbat: proiectorul. Structura sa interioară era, în 
mare, constituită din două stere lipite intre ele care-i 


158 


permiteau să reziste la formidabilele presiuni ale adâncurilor. 
Batiscaful era menţinut pe puntea pupa a submarinului 
„mamă” cu ajutorul unei ventuze-tambuchi. aflată sub 
pântecul său şi a unor prize magnetice. Boulier a îndurat toate 
chinurile iadului până să treacă prin tambuchi şi să ajungă la 
postul de pilotaj. Unele mişcări îi smulgeau gemete de durere, 
altele păreau de-a dreptul cu neputinţă de făcut. Aşezat 
alături, cu fălcile încleştate, Establet privea în gol, izbind cu 
pumnul în palmă. Ce ghinion! Avea o absolută nevoie de acest 
supertehnician, singurul în stare să înţeleagă sistemul de 
funcţionare a anumitor aparate, să descopere diversele 
„găselniţe”, să identifice ce e cu adevărat important şi ce nu 
e. Intr-un cuvânt, să stoarcă esenţialul. Cum va putea proceda 
la toate aceste investigaţii în starea în care se afla, dat fiind 
că va fi nevoit să se strecoare, să îngenuncheze, să se 
caţere?... De parcă i-ar fi ghicit gândurile, inginerul îl bătu pe 
braţ. Regăsind felul de a vorbi al ucenicului de altădată, îi 
spuse, tutuindu-l pentru prima oară: 

— Nu te strofoca de pomană, Andre. M-am cam smiorcăit 
căţărându-mă în drăcovenia asta, dar treaba mi-o voi face 
chiar dacă mă iau toţi dracii, cum zice dom’ doftor. Uite, mi-a 
dat şi o seringă pentru cazul că-mi va fi prea nasol. O să mă 
înţepi tu, o subcutanată în spinare. 

Establet se răsuci spre el. Timp de o fracțiune de secundă, 
platoşa pe care şi-o punea la fiecare început de misiune se 
topi precum neaua la soare, ca apoi să redevină ceea ce 
fusese, dură, ermetică. Se mulţumi să murmure: 

— Marcel, aici m-ai avut. 

Un glas îl strigă prin tambuchiul rămas deschis. Trecu în 
spate şi se aplecă peste orificiu. Agăţat de scăriţa verticală, 
Saron-Lepergqgue aproape răcnea, atât de mare îi era 
surescitarea: 

— Extraordinar! Este exact în punctul indicat. Aşezat pe un 
platou stâncos, neted ca palma. Un „Typhoon”! Ne aflăm la 
două mile de el, aproximativ la acelaşi nivel. Terenul e în 
pantă, dar ne vom menţine graţie cricurilor. Daţi-i drumul şi 
noroc! 


159 


Establet strânse, zâmbind, mâna întinsă şi-şi reluă locul, 
după ce închisese bine chepengul de acces. 

În afară de tuum, exista şi un telefon cu circuit intern care 
lega „Saint-Bernard” de postul central al lui „Commandant 
Houot”. Priza acestuia se debranşa automat imediat ce 
batiscaful îşi modifica poziţia iniţială. Instalat pe scaunul său 
într-o poziţie care să mai atenueze durerile, Boulier, cu o 
planşetă în mână, efectua verificările indicate de check-/ist!. 
Odată încheiată operaţiunea, rosti în microfonul aflat în faţa 
lui: Pregătit pentru marş! cu o voce în care vibra un soi de 
sfidare. li răspunse, jovială, cea a lui Portail: 

— Podul peste şanţul cetăţii a fost coborât! 

Postul de pilotaj de pe „Saint-Bernard” semăna prin 
complexitatea lui, cu acela al unui avion de cursă lungă. In 
faţă avea două hublouri ovale, oferind un vast câmp de 
vedere. Establet urmărea manevrele, interesat, dar detaşat: 
munca lui va începe abia când se va afla la bordul 
submarinului sovietic. Panoul santinei se închise, făcând loc 
unui hău întunecat: marea. La adâncimea asta, n-o agita nici o 
mişcare. Un scurt schimb de cuvinte cu postul central. Boulier 
apăsă pe un buton: 

— Deconectat circuitele magnetice. 

— Recepţionat. Desprindeţi-vă. 

Abia deschise vanele, apa năvăli în ventuza batiscafului. 
Când presiunea se echilibră, „Saint-Bernard” avu o uşoară 
legănare: acum, nimic nu-l mai ţinea de „Commandant 
Houot”. Inginerul verifică încă o dală presiunea, corectă un 
uşor excedent cu ajutorul regulatorului şi conectă propulsorul, 
un motor anaerobic, funcţionând în circuit închis şi permiţând 
eliminarea gazelor chiar şi în imersiune maximă. 

Nava se puse în mişcare încet de tot, lunecând în stilul 
vehiculelor pe pernă de aer. Un ultim ordin parvenit de la 
postul central îi indicase capul ce trebuia urmat. La comenzile 
odraslei sale, Boulier, în culmea fericirii, uitase de dureri. 

— Avem de parcurs două mile. Posibilele erori ale lochului şi 
ale girocompasului, adunate, pot naşte, la sosire, o abatere de 
mai puţin de 100 de metri, atât în plan vertical cât şi în cel al 


1 Termen englezesc, intrat în uz, însemnând „listă de control” (n.t.). 


160 


direcţiei. Posedăm însă şi un sonar pasiv. Ajută-mă să-mi pun 
căştile. Uite, îl aud 5/51. Cine pretindea că submarinele 
sovietice sunt absolut silenţioase? 

— Hotărât lucru, Marcel, ştii să le faci pe toate. 

Tutuiala rămăsese în vigoare. 

— Am dat de el! exclamă inginerul. 

Establet, care trecuse la comenzile proiectorului, întrebă: 

— Aprind? 

— Nu încă. Chiar şi cu becurile noastre halogene super- 
puternice, dincolo de 50 de metri tot nu putem vedea, apa-i 
prea tulbure. Ceea ce nu-i tocmai rău. Telemetrul laser ne va 
da distanţa exactă. Uite, am ajuns. Aprinde! 

Un fascicol luminos de o orbitoare albeaţă străpunse bezna, 
lăsând să joace prin faţa ochilor o pulbere irizată, formată din 
milioanele de microorganisme aflate în suspensie. Dincolo de 
această pâclă mişcătoare se înălța o adevărată faleză 
metalică, a cărei rece imobilitate contrasta cu necurmata 
foşcăială a planctonului. 

— E un Leviathan! gemu Boulier. 

„Saint-Bernard” se imobilizase în timp ce Andre manevra 
proiectorul încolo şi încoace, fără însă a izbuti să lumineze, 
vreuna din extremităţile submarinului. 

— Fir-ar să fie, are cel puţin 200 de metri lungime! 

— 195, dacă e să dăm crezare buletinelor Biroului 22, îl 
corectă calm Boulier. E incontestabil din clasa „Typhoon”. Fii 
bun, dirijează fascicolul de sus. 

Se ivi chioşcul, foarte alungit şi oarecum aplatizat, carac- 
teristic acestui tip de SAPR. 

— Bun, iată-ne lămuriţi! făcu inginerul. Prova trebuie să fie 
încoace, la stânga. 

„Saint-Bernard” se îndreptă în sensul opus. AndrC interveni: 

— Stai că ai luat-o aiurea! După planurile lui Garcy, 
tambuchiul de evacuare e pe puntea-prova. 


1 indicativ convenţional, mergând de ia 1 la 5, pentru definirea calităţii 
recepţiei; în cazul de faţă, înseamnă că e perfectă (n.t.). 

 Deuxieme Bureau: Serviciul de informaţii şi contrainformaţii al Armatei 
franceze (n.t.). 


161 


— Da, însă mai întâi vreau să fotografiez elicele. „Sultanul” 
a insistat mult pe chestia asta. Se pricepe, băiatul! 

— Mda, pe mine, a încercat să mă ia de sus, da’ n-a ţinut, 
bombăni Establet. Dacă vrei să-mi ştii părerea, tipul e foarte 
plin de el însuşi. 

— De acord, exagerează un pic, dar în fond e de treabă. 

— Asta o să vedem la autopsie. Până atunci, dă-i zor. 

Operaţiunea le luă totuşi mai bine de jumătate de oră, 

Boulier manevrând batiscaful încolo şi încoace ca să poată 
fotografia din toate unghiurile posibile, alternând clişeele 
făcute la lumina proiectorului cu cele executate cu blitz-ul. În 
fine, se declară satisfăcut. 

— Cu ce am pozat, dacă ordinatorul nu le reconstituie la fel 
de exact ca şi când le-am fi conceput chiar noi, merit să fiu 
spânzurat! 

Andre însă dădea semne de nerăbdare. 

— Bun şi acum, hai să căutăm tambuchiul. Ai văzut cât e 
ceasul? La Paris, e deja duminică. 

După ce ocoli chioşcul, „Saint-Bernard” porni să înainteze 
extrem de încet spre prova submarinului. Luminată acum de 
un proiector ventral, impunătoarea punte a navei defila la 
câţiva metri de cei doi ofiţeri care o urmăreau graţie unei 
camere de televiziune al cărei ecran era încastrat în tabloul de 
bord. 

Brusc, inginerul tresări: 

— Ei drăcia dracului! 

Frână, inversă propulsia, reveni în marşarier până la chioşc, 
apoi porni din nou spre prova şi mai lent decât prima oară. 

— Vită-te bine, Andre. Aici sunt trapele pentru lansarea 
rachetelor. Le-am numărat, douăsprezece în total. Ar trebui 
insă să fie douăzeci şi patru: toate informaţiile şi ale noastre şi 
ale americanilor, concordă asupra acestui punct: douăzeci şi 
patru de rachete cu focoase multiple... Or, aici, nu sunt atâtea. 
Nu-i normal. 

Mări la maximum imaginea de pe ecran. 

— Nimic şi iarăşi nimic! Treizeci de metri de punte şi atâta 
tot. Mă întreb ce-i dedesubtul ei. 


162 


— Mijlocul cel mai bun de a afla e să mergem şi să vedem, 
răspunse, cam înţepat. Establet. 

— Este exact ce vom face imediat ce voi descoperi afurisitul 
ăla de tambuchiu. Unde moaş-sa pe gheaţă o fi? 

Explorară din nou toată puntea prova, apoi pupa până la 
elice, chioşcul, până şi învelişul tancurilor de balast. Boulier 
era lac de năduşeală; o mişcare făcută prea brusc ca să 
orienteze camera de televiziune îi redeşteptase durerile. După 
două noi treceri, evidenţa se impunea: tambuchiul de 
evacuare nu se găsea nici la locul indicat în plan... şi nici 


aiurea. 
* 


x x 


La Camp David, într-o feerie de culori, soarele tocmai 
dispăruse în spatele dealurilor. Miresmele pădurii îmbălsămau 
văzduhul. Locul de odihnă şi desfătare al preşedinţilor Statelor 
Unite respira linişte şi pace. În realitate, întregul domeniu era 
o veritabilă fortăreață: invizibil şi tocmai de aceea mai eficace, 
un important Serviciu de securitate îi păzea frontierele. Baraje 
de sârmă ghimpată sub înaltă tensiune, dublate de celule 
fotoelectrice îl împrejmuiau, mitraliere, radaruri şi baterii de 
rachete sol-aer completau dispozitivul. 

Cei trei bărbaţi, instalaţi confortabil pe terasă, ofereau toate 
aparențele unor paşnici businessmeni, fericiţi să poată da 
vremelnic uitării grijile, pentru a gusta, fără gânduri ascunse, 
un moment de plăcută relaxare. Observaţi mai îndeaproape, 
impresia se modifica: muţi, cu trăsăturile feţei crispate, fixau 
fundul paharelor goale, fără ca vreunuia să-i treacă prin minte 
să le umple. Tăcerea devenea apăsătoare; o întrerupse 
Jeremy Flush adresându-i-se lui Sanford pe un ton glumet, 
care nu izbutea să-i ascundă iritarea: 

— Dragul meu Bob, teamă-mi e că ai ascuns mingea sub 
tricou! un pic prea mult. 

Cum era şi firesc, apariţia inopinată, pe la sfârşitul după- 
amiezii, a şefului Operaţiunilor navale îi surprinsese pe ceilalţi 
invitaţi. În mod discret, ei se împrăştiară prin parc, lăsându-l 


1 Aluzie la filmul Match, în care un jucător american procedează în acet 
fel, câştigând partida trişând (n.a.). 


163 


pe Preşedinte să discute cu amiralul şi şeful CIA. Jeremy Flush 
îl rugase pe acesta din urmă să relateze cele aflate, pândind 
reacţiile lui Sanford pe măsură ce şeful Serviciilor Secrete 
expunea, cu delectare, una după alta, dezvăluirile lui Lotciuk. 
Chipul marinarului nu exprima însă nimic altceva decât o 
politicoasă atenţie. Când îi veni rândul să vorbească, raportă 
strict faptele care-l priveau. Succint, dar cu suficientă precizie 
pentru a preveni întrebările jenante. Se abţinu, deliberat, de 
orice apropiere între cele ştiute de el şi informaţiile furnizate 
de şeful CIA, nu emise nici un fel de ipoteze şi termină făra să 
conchidă ceva. La interpelarea Preşedintelui, răspunse calin: 

— Nu eram încă în măsură să prezint, un raport complet 
- apăsă pe acest cuvânt - comandantului şef al Forţelor 
Armate. Care erau, de fapt, elementele aflate în posesia mea? 
Primo: un submarin sovietic aşezat pe un platou undeva în 
largul coastelor Islandei, departe de apele ei teritoriale. Pe de- 
a-ntregul în drepturile sale. Până aici, nimic extraordinar. 
Secundo: o baliză S.O.S. pescuită, o baliză în imposibilitate de 
a emite, ca urmare a unei stranii neglijenţe. Tertio: un mesaj 
aberant, menţionând că un întreg echipaj e în comă, fără a 
menţiona cauza probabilă sau certă a acestei stări de lucruri. 
Finalmente, o afacere cu totul şi cu totul abracadabrantă. Cum 
să nu ne gândim la o capcană? 

Vulpoi bătrân în ale politicii, Jeremv Flush detectă imediat 
punctul slab al argumentării. 

— Cu toate astea, ieri-dimineaţă ai vrut să-mi vorbeşti, ca 
apoi să renunţi. De ce? 

Simţindu-se pe un teren alunecos, Sanford jucă totul pe o 
carte: 

— Exact. Am fost ispitit s-o fac, după care mi-am dat seama 
că greşesc. Livrându-vă o informaţie incompletă, riscam să 
alterez judecata dumneavoastră. Dacă însă consideraţi că am 
procedat rău, pot să... 

— Haide-haide, Bob, nu-mi băga, te rog, demisia dumitale 
sub nas. Să fim, mai bine, pragmatici. Admit scrupulele 
dumitale, dar, după ce ai auzit ceea ce ai auzit, nu crezi că 
problema se pune şi în alţi termeni? 


164 


Sanford pricepu că furtuna trecuse... până la următoarea. 
Se grăbi, deci, să replice: 

— incontestabil. Declaraţiile transfugului constituie, fără 
îndoială, o confirmare care îmi lipsea... 

Aici, schiţă un gest de salut în direcţia şefului CIA, care se 
abţinuse de la orice fel de comentariu, apoi lansă: 

— Toate astea, cu condiţia să nu fie vorba de un scenariu 
diabolic. Aş sugera ca toate informaţiile să fie încredințate 
unui calculator. Analiştii noştri ar putea să... 

— Aşa ceva ar cere câteva zile, iar timpul ne presează, dacă 
vrem să exploatăm această ocazie. Dumneata, Bob, eşti pe 
cale să complici lucrurile, când de fapt totul se potriveşte. 

— Recunosc, piesele din puzzle se ajustează între ele, dar 
asta nu exclude riscul unei maşinaţiuni. 

— Veşnic neîncredere! Neîncrederea asta pe care aş fi vrut 
s-o exorcizez! exclamă Flush, înălţând privirea spre cer. 

Se ridică, împingându-şi fotoliul. Cei doi săriră în picioare ca 
împinşi de un arc. Preşedintele îi concedie printr-un gest, 
declarând: 

— Am nevoie să reflectez. Mulţumesc, domnilor. 

Sprijinit de balustradă, Jeremy Flush rămase imobil multă 
vreme, contemplând peisajul care se topea, încetul cu încetul, 
în întuneric. Dincolo de spectacolul oferit de natură, gândurile 
sale vagabondau peste întregul teritoriu al ţării. Încă o noapte 
de pace pentru milioane de cămine, pentru cei avuţi ca şi 
pentru cei năpăstuiţi, a căror unică avere era tocmai această 
pace. Datoria sa cea dintâi era să le asigure şi alte nopţi de 
pace, multe de tot. Atâta timp cât va fi la Casa Albă. Şi, era 
decis să candideze şi pentru al doilea mandat. Ca majoritatea 
celor aflaţi la putere, Preşedintele se considera mai apt ca 
oricine să promoveze politica cea mai înţeleaptă şi era absolut 
sincer în convingerile sale. Acest Petrov, pe care nu-l întâlnise 
niciodată, îşi iubea, cu siguranţă, la fel de mult ţara precum o 
iubea şi el pe a lui. Acest Petrov nutrea pentru concetăţenii săi 
aceleaşi sentimente cvasipaterne pe care şi el, Jeremy Flush, 
le avea faţă de bărbaţii şi femeile liberei Americi care-l 
votaseră. Acest Petrov se zbătea curajos pentru a învinge 
dificultăţile economice care copleşeau tot mai mult Uniunea 


165 


Sovietică pentru a oferi popoarelor sale o bunăstare sporită. 
Acest Petrov voia şi el pacea. Tot răul venea de la militarii 
ăştia care nu visau decât la glorie, sau de la doctrinarii de la 
Kremlin, ferecaţi în dogmele lor, ori prefăcându-se că sunt. 
Flush cunoştea şi acest aspect. Suspiciune, neînțelegere, două 
hidre ce trebuiau doborâte. Numai un contact direct, o 
discuţie sinceră şi leală... Şi iată, avea putinţa să producă o 
dovadă strălucită a bunelor sale intenţii. Martor e Domnul, o 
va face! 

Răsucindu-se brusc pe călcâie, intră în cabinetul de lucru şi 
ridică receptorul telefonului. 

Contrar legendei, aparatul nu era deloc mai roşu decât 
celelalte trei aşezate pe biroul său, ca întotdeauna plin de 
hârtii. 

— Faceţi-mi legătura directă cu Primul Secretar al Partidului 
Comunist al Uniunii Sovietice. Da, chiar acum. Ora Moscovei? 
Da, cunosc... în cât timp?... Bine, aştept. Grăbiţi-vă. 

Jeremy Flush întinse pe masă notițele pe care le luase în 
timpul raportului lui Sanford. Printre altele, ele indicau poziţia 
exactă a submarinului. O clipă se gândi să-l cheme pe amiral, 
pentru cazul în care interlocutorul său ar pune niscaiva 
întrebări de ordin tehnic. Renunţă însă; detaliile vor veni mai 
încolo. Mai întâi şi mai întâi, o discuţie de la inimă la inimă. 
Telefonul sună; ezită o secundă înainte de a ridica receptorul. 

— Alo. Aici Jeremy Flush în persoană. Domnul Prim- 
Secretar?... Alo... La telefon e... Căută un apelativ potrivit 
situaţiei date, care să creeze imediat un climat de cordialitate. 
N-ar fi folosit pentru nimic în lume termenul de „tovarăşe”. 
Preşedintele optă pentru o abatere deliberată de la regulile 
protocolului: 

— E cetăţeanul Evgheni Petrov? (Excelentă găselniţă, mult 
mai amicală, mai democratică!) 

La celălalt capăt al firului, o voce gravă răspunse în 
engleză: 

— Aici Boris Udarniev. Vă ascult. 

— Dar... 

— Domnule Preşedinte, am onoarea să vă salut. Tovarăşul 
Prim-Secretar e în momentul de faţă grav bolnav şi am primit 


166 


din partea Biroului Politic sarcina de a asuma, interimar, 
funcţiile sale. De fapt, ne temem de un deznodământ fatal, 
dar v-aş fi infinit recunoscător dacă aţi păstra această 
informaţie strict pentru dumneavoastră. 

Flush tresărise aflând identitatea interlocutorului, care, 
după părerea kremlinologilor, era cel mai feroce dintre ulii de 
acolo. Ultima frază însă îl mai linişti. Dacă Udarniev se 
apucase să facă destăinuiri, însemna că discuţia debuta sub 
auspicii mult mai favorabile decât ar fi putut spera, având de 
a face cu Directorul KGB-ului. Hotărât lucru, avusese dreptate. 

— Apelul meu la o oră atât de insolită pentru dum- 
neavoastră, începu el, vorbind rar, ca să fie sigur că e înţeles, 
apelul meu, deci, vă va edifica - aşa sper - asupra dorinţei 
mele de destindere, înţelegere şi cooperare. 

— Vă ascult, domnule Preşedinte, vă ascult cu atenţie. 

„Drace! îşi spuse Flush, rămâne în gardă”. Trase adânc aer 
în piept şi plonja: 

— lată despre ce-i vorba: în cursul zilei de azi, U.S. Navy a 
localizat cu precizie poziţia unei nave aparţinând Flotei 
dumneavoastră, ce pare să aibă nevoie de asistenţă. Un 
submarin. Staţionează pe fundul mării, în sudul Islandei. Am 
dobândit... avem aproape certitudinea, că întregul său echipaj 
este, la ora actuală, scos din serviciu. Intenţia mea este să vă 
propun o operaţiune combinată ca să-i venim în ajutor. Vă 
asigur, fără nici un gând ascuns. Voi pune la dispoziţie 
mijloacele noastre cele mai perfecţionate. Operând astfel 
mână în mână, guvernele noastre vor arăta lumii întregi 
dorinţa lor comună de a trudi împreună pentru pace. Eu unul 
sunt ferm decis s-o fac şi îmi exprim nădejdea că în felul 
acesta se vor risipi... pâclele de pe urma cărora am suferit, 
până acum şi unii şi alţii. 

Flush se opri şi aşteptă. Se scurseră câteva secunde. Când 
Udarniev glăsui, în sfârşit, o făcu pe tonul cel mai solemn: 

— Domnule Preşedinte, permiteţi-mi să mă înclin cu emoție 
şi respect în faţa conducătorului luminat pe care destinul l-a 
aşezat la cârma Statelor Unite ale Americii, naţiune glorioasă, 
ai cărei bravi ostaşi şi-au amestecat sângele cu acela al 
luptătorilor din Armata Roşie în timpul, victorioasei bătălii 


167 


împotriva hoardelor naziste şi fasciste. Oferta dumneavoastră 
mi-a mers drept la inimă. Graţie preţioaselor dumneavoastră 
informaţii, vieţi omeneşti vor fi smulse din ghearele unei morţi 
oribile. 

Flush era în al noulea cer. Ca şi cum ar fi făcut-o într-o 
doară, Directorul KGB-ului, adăugă: 

— Ziceaţi că poziţia submarinului este... 

Preşedintele apucă febril foaia de hârtie din faţa lui: 

— O clipă numai, să-mi pun ochelarii. Aşadar... Ah! 61°, 4T’ 
latitudine nordică, 26* 10' longitudine vestică. Da, am spus 
exact. 

— Domnule Preşedinte, gestul dumneavoastră generos nu 
va fi uitat. Văd în el chiar premiza unor noi negocieri directe 
vizând o dezarmare generală. 

— In principiu, sunt de acord. Până atunci, însă, situaţia 
submarinului dumneavoastră mi se pare că reclamă decizii 
mai urgente. Nu credeţi că un contact direct între şeful 
Operaţiunilor navale americane şi comandantul şef al Marinei 
sovietice... 

— Întâmplător, e chiar lângă mine. Permiteţi-mi să... 

Flush închise ochii, copleşit: am reuşit, Dumnezeule, am 
reuşit! Udarniev reveni pe fir: 

— Amiralul Vornov m-a rugat să vă transmit expresia 
respectuoasei sale gratitudini. Mi-a comunicat că informaţiile 
dumneavoastră coincid cu cele pe care le deţinem. Chiar în 
momentul în care vă vorbesc, unităţi ale flotei noastre, special 
echipate, se îndreaptă în mare viteză spre sudul Islandei. In 
curând, ele se vor afla la faţa locului. Evident, dacă mijloacele 
noastre se vor dovedi insuficiente, nu vom ezita să apelăm la 
cele de care dispune marina unei ţări pe care sunt mai fericit 
ca oricând s-o pot numi prietenă. Mulţumesc încă o dată, 
domnule Preşedinte, mulţumesc! 

Clac! Comunicaţia a fost întreruptă. Năucit, Jeremy Flush 
contemplă câteva clipe receptorul devenit mut, apoi îl aşeză 
încetişor în furcă, murmurând: 

— M-am lăsat tras pe sfoară ca un copil... 

Porni să măsoare odaia în lung şi în lat. 


168 


— Ah, ticăloşii! Ei bine, dacă-i pe-aşa, o să vadă ei ce-mi 
poate pielea! Ah, păi... păi în cazul ăsta domnii aceştia vor 
avea de aici încolo înaintea lor un nou Kennedy, ca în afacerea 
cu rachetele din Cuba! Un nou Reagan! Un nou Carson! O să... 

Se opri şi se scărpină în ceafă: 

— Cum naiba să-i anunţ lui Sanford acest fiasco?! 


169 


CAPITOLUL XII 


Duminică 

Boulier  imobilizase  batiscaful la nivelul  chioşcului 
„Typhoon”-ului. Establet îşi rumega furia şi decepţia. 

— Da' nu se poate aşa ceva! exclamă el deodată. Nu există 
submarin fără tambuchiu de evacuare. 

De câteva minute, Boulier îşi pusese din nou căştile. 

— În orice caz, e cineva viu înăuntru. 

— Ce spui? 

— Am auzit clar un zgomot, asemenea celui provocat de un 
obiect metalic scăpat pe jos. 

— Asta-i culmea! lar noi stăm şi... 

Strânse braţul inginerului: 

— Găseşte un mijloc, Marcel, găseşte un mijloc. Descurcă- 
te, fir-ar să fie! Să mai căutăm o dată. 

Boulier clătină din cap. 

— Am căutat peste tot. De la prova la pupa... 

Se întrerupsebrusc, plesnindu-se peste frunte. 

— Sunt regele tâmpiţilor! Nu, n-am căutat peste tot. Mai 
adineaori, am trecut pe deasupra trapelor pentru lansarea 
rachetelor, mulţumindu-mă să le număr maşinal. Hai să ne 
întoarcem! 

— Crezi că... 

— Nu cred nimic, dar e ultima noastră şansă. 

Punând în funcţiune propulsorul, inginerul îl dirijă pe „Saint- 
Bernard” deasupra trapelor de lansare. 

— Aprinde proiectorul ventral. Bun. Acum cercetează orice 
detaliu, cât de mărunt. 

Porni cu cea mai mică viteză posibilă, comentând: 

— Un pic mai iute decât pe stop, cum spun piloţii din portul 
Toulon. 

Puntea-prova apăru din nou pe ecranul tv. şi trapele 
prinseră să defileze, două câte două. Când dispăru şi ultima 
pereche, Boulier se văită: 


170 


— Am zbârcit-o! 

— Stai! exclamă Establet. Dă un pic îndărăt. E ceva acolo. 

Inginerul se execută şi mări imaginea pe ecran. 

— Pe toţi dracii, ai dreptate! 

Puțin după ultima pereche de trape, spre prova, se 
distingea limpede o canelură foarte fină, circulară, de 
aproximativ un metru diametru. În centrul cercului se profila o 
cruce matriţată în metal. Ceva mai încolo, o altă canelură 
pornea spre prova, urmând axa longitudinală a submarinului. 
Boulier emise un şuierat admirativ. 

— Frăţioare, asta da execuţie de înaltă clasă! 

— Crezi că e tambuchiul nostru? 

— Îmi bag mâna în foc. Probabil se deschide cu un volant 
magnetic. Din fericire, avem aşa ceva. 

— Formidabil! 

Topit de bucurie, Establet îl plesni peste umăr pe camaradul 
său. 

Acesta răcni: 

— Potoleşte-te, cretinule, mă doare! 

— Oh, iartă-mă! Îmi pare rău... Nu-i însă momentul să te 
fleşcăi. Dă-i bice şi lipeşte-te! 

— lar tu să ai răbdare, pentru că ajustarea trebuie făcută la 
microfon. Încep eu reglarea mirei pe cruce. 

Boulier manevră cursoarele sistemului de vizare. Acest 
foarte complex aparat optic îi îngăduia să dirijeze batiscaful 
direct la ţintă şi, ajutat de camera tv., să-l aşeze exact în 
punctul dorit. 

Coborârea începu, interminabilă, punând nervii la grea 
încercare. Când marginea ventuzei se găsi doar la un metru 
de cerc, imaginea de pe ecran deveni neclară. 

— Ce se întâmplă? se nelinişti Andre. 

— E normal. Ultima parte a apropierii se face oarecum 
orbeşte, dar poziţia e bună, explică inginerul. Atenţie, luăm 
contact! 

Acţionă câteva manete, introducând mai multă apă în 
tancurile de balast. Îngreuiat, „Saint-Bernard” se cufundă; 
buza ventuzei atinse puntea şi se fixă solid. 


171 


— La tanc! jubilă Boulier. Acum o să vedem dacă Garcy ăla 
al tău a avut sau nu dreptate. Voi purja apa din ventuză şi 
vom vedea dacă s-a cuplat aşa cum afirma el. 

Zgomotul apei aspirate de pompă umplu cabina. Cei doi îşi 
ţineau respiraţia, cu ochii pe manometre. Acum e minutul 
adevărului, îi trecu prin minte lui Establet. Ori coca sovieticului 
are forma potrivită cuplării, ori... 

Boulier continua să-şi facă de lucru cu manetele. Isprăvi şi- 
şi şterse fruntea suspinând: 

— Uf, am impresia c-o să meargă, 

— Jos pălăria. Eşti mare! Şi acum, cu ce ne distrăm? 

— Vei trece în spate şi vei slăbi, încetişor de tot, chepengul 
sasului. Dacă auzi cel mai mic zgomot de apă care pătrunde, 
închizi imediat chepengul şi mă previi. 

Peste câteva clipe, emulul Comandorului reveni şi ridică 
degetul gros. 

— Etanşietate perfectă. Ne lipim de „Typhoon” chiar ca o 
ventuză. 

— Bine. Poţi deschide complet chepengul, te laşi în sas şi 
vezi dacă cercul pe care l-am reperat este complet în 
interiorul ventuzei. 

— Şi dacă nu-i? 

— Punem punct şi o luăm de la capăt. 

Andre îşi înălța ochii spre cer: 

— Poftim cum mi-o spune domnul! Pe cinstea mea, ai sânge 
de crocodil în vine! 

— Ba deloc, dar trebuie să compensez nerăbdarea ta. 

După o nouă incursiune în compartimentul sasului, Andre 
apăru, fosforescent: 

— Impecabil. E chiar pe centru. Acum, nu-mi rămâne decât 
să deschid tambuchiul „Typhoon”-ului. Am găsit volantul mag- 
netic şi... 

Boulier se lăsă pe spătarul scaunului de pilotaj. 

— Aşteaptă, vin cu tine. 

— Nici vorbă! 

— Mă iei la mişto? 

Establet se reaşeză şi-şi puse mâna pe aceea a inginerului. 


172 


— Marcel, ascultă-mă. Am fost doar de acord: eu sunt cel 
care comandă. Aşa stând lucrurile, voi da de unul singur o 
raită la bord. Dacă, după cum ai spus, mai e careva viu şi în 
stare să mânuiască o armă, va trebui să reacţionez extrem de 
repede. Tu n-ai fost antrenat să faci faţă unor atari situaţii; eu, 
da. 

— Mă iei drept un bleg? se răzvrăti Boulier, furibund. O 
cârtiţă de birou? Ei bine, află că te înşeli şi am să ţi-o 
dovedesc! 

Dădu să se ridice, dar Andre îl sili, cu blândeţe, să stea 
locului: 

— Nu spune prostii, dar recunoaşte că nu eşti în formă. Poţi 
aluneca, cădea, te poţi răni serios, or eu am nevoie de tine şi 
ştii perfect acest lucru. Aş zice chiar că eşti indispensabil. Prin 
urmare, menajează-te şi lasă-mă să pregătesc terenul. După 
aceea, vin şi te iau. Dealtfel, rămânem în contact radio. 
Atenţie însă, nu mă chemi decât dacă e absolut necesar. Ca 
să dai alarma, fluieri în microfon, atâta tot. Acelaşi lucru şi 
pentru tuum: tăcere completă, exceptând o maximă urgenţă. 
L-am prevenit şi pe Saron-Leperque să procedeze la fel. Bun. 
Suntem de acord? 

— Ascultă, Andre, am putea totuşi... 

Privirea lui Establet deveni dură: 

— Basta! Am pierdut şi aşa destul timp. Rămâi aici până la 
noi ordine. Terminat! 

Răsucindu-se pe călcâie, îi întoarse spatele şi se îndreptă 
spre partea din fund a batiscafului. Neştiind cu ce să-şi 
omoare timpul, Boulier se apucă să verifice buna funcţionare a 
diverselor aparate, apoi îşi puse căştile pe urechi; de data asta 
sonarul rămânea mut. Nemaiputându-se stăpâni, părăsi 
scaunul şi merse până în pragul compartimentului în care 
Establet se lupta cu volantul magnetic, icnind în faţa unei 
neaşteptate împotriviri, probabil un tachet care se blocase. Pe 
neaşteptate, volantul cedă. Andre se îndreptă de şale, 
gâfâind, dar triumfător. Zărindu-l pe camaradul său, îi făcu, 
vesel, cu ochiul. Boulier stoarse din el un zâmbet: 

— Trebuia să-mi aduc un rebus. 


173 


— Mai bine ai începe să redactezi raportul. Trece mai uşor 
timpul. 

Se propti şi ridică tambuchiul. Boulier îl privi lung şi porni 
spre postul de pilotaj. 

Gaura neagră care se căsca la picioarele sale părea fără 
fund. Establet aprinse lanterna. La doi-trei metri mai jos, 
scăpără un reflex metalic. Se aşeză pe marginea orificiului, cu 
picioarele spânzurând în gol, apoi se răsuci, precaut, ca să 
pună talpa pe prima treaptă a unei scări la verticală, sudată 
de perete. Lanterna îl stânjenea; o stinse şi o vâri în buzunarul 
de la spate. Poate era chiar mai bine să avanseze pe pipăite, 
astfel încât să-şi dezvăluie cât mai târziu prezenţa. 

Rapid, cobori până la tambuchiul de jos al sasului de 
evacuare pe care-l deschise cu uşurinţă şi-şi continuă drumul. 
La jumătatea lui, o cornişă circulară corespundea unei uşi 
etanşe. Establet întinse mâna ca să manevreze sistemul ei de 
închidere, dar se răzgândi. Instinctul îl îmboldea să exploreze 
tubul de oţel până la capătul lui. Pe măsură ce cobora în 
măruntaiele „Typhoon”-ului, simţea cum urcă spre el o 
duhoare dulceagă şi scârboasă. Când, în sfârşit, atinse 
podeaua, situată undeva la şase-şapte metri mai jos, talpa i se 
afundă în ceva lipicios. Establet aprinse lanterna: o băltoacă 
de vomismente amestecate cu sânge se lăţea în faţa unei uşi 
etanşe întredeschise, din spatele căreia se strecura o rază de 
lumină. O împinse încet, gata să riposteze. Pe culoar zăcea un 
corp inert. Îngenunche alături de el, pipăi pulsul, carotida, 
ridică una din pleoape. Pupila dilatată nu reacţionă. Omul era 
mort. 

Andre trecu peste el şi deschise o altă uşă, mult mai 
masivă, vizibil destinată să facă faţă unor mari presiuni şi-şi 
stăpâni cu greu o exclamaţie. Se afla într-un compartiment 
imens - treizeci de metri în lungime, cincisprezece în lăţime şi 
cam tot atât în înălţime - puternic iluminat. Înaintea lui, 
ocupând aproape tot spaţiul disponibil, un submersibil aşezat 
pe cavaleţi cu kedere din cauciuc, îl domina cu masa lui. Un 
submersibil sau altceva? E adevărat, era dotat cu tancuri de 
balast şi partea superioară a cocăi aducea oarecum cu aceea 
a vechilor batiscafe - acelea pe care comandorul Houot le 


174 


condusese spre marile abisuri - dar partea dinspre chilă era 
ciudat de evazată. Un profil mai curând destinat să asigure 
navei o bună aşezare pe fund decât să-i uşureze navigația. În 
plus, nu se v«dea nici un sistem de propulsie. 

Establet înaintă cu câţiva paşi. De-a lungul pereţilor se 
înşirau fişete metalice, unele dintre ele purtând sigla 
binecunoscută a prezenţei radioactivităţii, dar în mod bizar 
barată de o cruce albastră. Deasupra lor, poliţe încărcate cu 
tuburi din oţel şi cu nişte scule ciudate, cu vârfuri 
scânteietoare. Andre se cocoţă pe unul din dulapuri ca să 
examineze un asemenea vârf: era din diamant. 

„Ai zice că-s nişte freze de foraj, gândi el, dar să foreze ce?” 

Ridică privirea. Tavanul era ranforsat de grinzi metalice 
încrucişate, împărţite net în două grupe. Văzut invers, 
ansamblul evoca calele pentru bombe ale fortăreţelor 
zburătoare. Era clar că cele două elemente ale plafonului 
fuseseră concepute să se deschidă, permiţând ieşirea 
submarinului căruia „Typhoon” îi slujea drept doică. 

Revenind pe podea, dădu ocol ciudatei ambarcaţiuni. O 
serie de gratii sudate de cocă se înălţau până sus, la chioşc. 
Establet se căţără pe ele, aruncând din când în când câte o 
privire spre uşa prin care intrase, deşi o închisese şi o blocase. 
Odată ajuns, un chepeng larg deschis părea că-l invită să-şi 
continue investigaţiile. Era aproape prea frumos. Desfăcând 
unul din şuruburile-fluture care reţinea bara de fixare, o propti 
în aşa fel încât să împiedice căderea nedorită a chepengului şi 
transformarea lui într-o capcană. Odată isprăvită această 
operaţiune, se strecură în interiorul navef, trezindu-se într-o 
cabină de formă ovoidală, cu siguranţă postul de pilotaj, dar 
mai cu seamă un post cu telecomandă, judecând după 
numărul ecranelor de televiziune, al manetelor şi al 
butoanelor care împânzeau un tablou de bord, mai încărcat şi 
mai complicat chiar decât acela de pe „Saint-Bernard”. Cel 
mai mic spaţiu fusese utilizat în detrimentul confortului, unicul 
scaun fiind, de fapt, o strapontină sub care, printr-un orificiu 
circular, se putea ajunge, cu ajutorul unei scăriţe înguste şi 
verticale, la compartimentul principal. 


175 


Acesta din urmă era cufundat în întuneric. Agăţat de scară, 
Andre aprinse lanterna şi găsi, aproape imediat, 
întrerupătorul. Se aprinseră becuri, palide luminiţe lăsând în 
umbră diferitele unghere. Inițial, Establet se gândi la 
acumulatoarele, probabil epuizate, apoi reperă lângă 
întrerupător un buton, pe care-l răsuci la întâmplare. Lumina 
crescu până când deveni orbitoare, reflectându-se într-o serie 
de hublouri, alternând cu stative pentru proiectoare, probabil 
orientabile. Miji ochii şi reduse din intensitate. Coborând, 
Andre descoperi un clopot de scufundare, cu unul din obloane 
deschise, lăsând să se întrezărească un vilbrochen cuplat la 
un motor. La baza lui, Establet recunoscu un circuit de apă 
sub presiune, destinată să îndepărteze sterilul, în vârful 
clopotului, un sistem de cuplunguri permitea îmbucarea unor 
tuburi; erau chiar acelea pe care le văzuse mai adineaori. 
Concluzia se impunea de la sine; se afla în faţa unei instalaţii 
de foraj la mare adâncime, acolo unde nu s-ar putea aventura 
nici un scafandru. De aceea şi telecomanda. 

Altminteri, cum putea fi explicat tot acel hăţiş de cabluri 
electrice menite, în mod evident, să transmită comenzile? 
Cilindrul orizontal care ducea până la prova submarinului - 
semănând cu un tub lanstorpile, dar de un diametru mai mare 

— urma, în mod sigur, să servească la propulsarea în 
exterior a celor trei roboţi, în prezent fixati de pereţi, longilini, 
lesne de recunoscut după braţele lor dotate cu cleşti ca de 
homar, după ochiul electronic şi camera de luat vederi, ca 
urmare să transmită imagini pe ecranele aflate în cabina 
superioară. De acolo, o singură persoană putea dirija întregul 
ansamblu al operaţiunilor. Aceeaşi întrebare: în ce scop? 

Era oare de conceput ca sovieticii să utilizeze unul din 
SAPR-urile lor cele mai moderne pur şi simplu ca să efectueze 
nişte prospecţiuni geologice? Era oare necesar ca nava să fie 
privată de jumătate din rachetele ei cu încărcătură nucleară 
numai ca să caute petrol, gaze naturale ori noduli? In plus, 
într-o regiune care nu se preta la aşa ceva? Evident, nu! 

„Comandorul are dreptate: pregătesc o lovitură de anver- 
gură. Care însă?” 


176 


Această aparatură bizară îl deconcerta. Sigur, urmase 
diverse instructaje în vederea îndeplinirii diverselor sale 
misiuni, sigur, putea descifra inscripţiile făcute cu litere 
kirilice, putea face nenumărate fotografii, dar pentru a afla 
mai mult avea, acum, nevoie de Boulier. 

Prin urmare, trebuia să se ducă imediat după inginer, să-l 
ajute să se strecoare în drăcia asta - nu va fi lesnicios, dar 
omului nu-i lipsea voinţa! - apoi să-l lase să o „exploateze”, 
după propria-i expresie. 

Andre se îndreptă grăbit spre conducta de evacuare şi 
începu să urce scăriţa. Ajuns în dreptul uşii etanşe pe lângă 
care trecuse la venire şi pe care o neglijase, se opri şi clătină 
din cap. Eventualitatea - oricât de improbabilă - a unui 
supravieţuitor rătăcind pe undeva prin interior nu trebuia 
neglijată. 

„Mai întâi, sunt dator să vizitez totul, îşi spuse el. Marcel, să 
mai aştepte.” 

În loc să deschidă însă imediat uşa, Establet se propti, cu 
picioarele larg desfăcute, pe îngusta cornişă şi, la lumina 
lanternei, consultă schiţa „Typhoon”-ului pe care o luase cu 
sine; de fapt, o avea perfect întipărită în memorie şi ştia că 
uşa aceasta comunica direct cu compartimentul rachetelor. 
De acolo, se putea ajunge la partea centrală, unde se aflau 
cazărmile echipajului, postul de comandă, infirmeria. Avea 
însă nevoie să reflecteze înainte de a acţiona. 

„Dacă la bord se mai găseşte careva în posesia tuturor 
facultăţilor sale, numai aici ar putea fi”, conchise el. 

Răsuci volanul de închidere; bine unse, penele intrară lin în 
lăcaşurile lor. Establet împinse batantul, dar se opri un 
moment înainte de a trece pragul. Taina submarinului abia 
urma a fi dezlegată. 

Un culoar slab luminat se întindea între cele două şiruri de 
alveole portrachetă. Establet trecu printre ele, identificându-le 
după uşiţele de acces cu încuietoarele lor autoclavizate. 
Penultima dintre ele era larg căscată. Se lăsă în genunchi şi 
îndreptă lumina lanternei spre interior. Una din plăcile care 
formau învelişul rachetei fusese demontată, lăsând la vedere 
circuitele imprimate. Percepând un miros de vomismente, la 


177 


fel cu cel de adineaori, Andre cobori spre podea fascicolul 
lămpii: între rachetă şi tubul de lansare, zăcea un trup zgârcit 
într-o poziţie bizară. Omul mai ţinea în mână un aparat de 
măsură. Ochii revulsaţi atestau chinurile morţii. li atinse 
obrazul: era rece. 

Establet se ridică, stinse lanterna şi rămase nemişcat un 
lung moment. „Veţi găsi întregul echipaj în comă”, afirmase 
amiralul Verneuil. Atunci apreciase mai ales latura pozitivă a 
unei atari situaţii, misiunea sa fiind în acest fel considerabil 
facilitată. Dealtfel, când se vorbeşte de o hecatombă, 
imaginea ei devine, de cele mai multe ori, abstractă. 
Confruntat însă cu realitatea, Andre începea să realizeze 
dimensiunile ororii. Câte cadavre, câţi muribunzi va mai întâlni 
în drum? 

Treptat, îşi redobândi însă luciditatea: vii sau morţi, oamenii 
aceştia erau adversari, probabil chiar agresori şi, în orice caz, 
inamici potenţiali. Îndărătnici şi hotărâți. N-avea dreptul să-i 
fie milă. Miza era mult prea importantă. „Un agent care-şi 
îngăduie stări sufleteşti e un agent terminat!” îi repeta întruna 
instructorul său de la Comandoul 11-Şoc. Establet trase adânc 
aer în piept. Pauza făcută îi prinsese bine. Se simţea din nou 
perfect disponibil şi mai decis ca oricând. 

Avansă până la capătul culoarului. Ajuns în faţa uşii etanşe 
care dădea spre partea centrală - o indica o inscripţie - se 
încruntă şi-şi trozni degetele. 

— Ah, fir-ar să fie, am uitat să arunc o privire în 
extremitatea prova! 

Auzindu-l venind, supravieţuitorul - dacă exista vreunul - ar 
fi putut să se refugieze acolo, deşi un asemenea 
comportament devenea ilogic; în mod normal, ar fi trebuit să 
alerge în întâmpinarea salvatorilor. Afară, fireşte, de cazul că 
i-ar fi identificat ca fiind intruşi. Oricum, ipoteza se cerea 
verificată. 

Să nu laşi niciodată adversarul să te surprindă pe la spate, 
iată o regulă de bază. 

Establet reveni în compartimentul cel mare şi dădu roată 
instalaţiei de foraj, căutând ieşirea care ar fi trebuit să se afle 
în cealaltă extremitate a încăperii. Fără succes. Dar, ridicând 


178 


capul, o descoperi, în sfârşit, pe la jumătatea peretelui, într-un 
fel de nişă. O scară verticală permitea accesul. 

„E la nivelul coridorului alveolelor, îşi spuse. Probabil, 
continua până aici, înainte de a fi redus la jumătate numărul 
rachetelor”. Andre urcă icnind treptele şi deschise uşa; într- 
adevăr, se găsea în partea superioară a provei, fapt atestat şi 
de forma tronconică a compartimentului. Acesta era plin-ochi: 
pe fiecare din laturi, trei tuburi lanstorpile suprapuse; aşezate 
pe cavaleţi, alte torpile; în mijloc, un orificiu larg căscat, 
deasupra căruia fusese instalat un palan pentru ridicarea altor 
torpile aflate în magazia de rezervă. Examină rapid unul din 
proiectile: era un model cunoscut, deja depăşit, cu funcţionare 
acustică. Nu prezenta nici un fel de interes. În schimb, 
nenumăratele fascicole de cabluri, uriaşele apucătoare 
prevăzute cu  electromagneţi,  basculele intermediare 
demonstrau o automatizare completă a sistemului de 
încărcare şi lansare, excluzând orice intervenţie din partea 
omului. Schița primită indica amplasamentul sonarelor în 
partea inferioară a provei. Întregul ansamblu merita o 
cercetare mai amănunţită. Establet îşi făgădui să revină. 

Inchise binişor uşa şi făcu cale-ntoarsă. Ajuns pe culoarul 
rachetelor, aruncă o privire la ceas: trecuse o oră de când îl 
părăsise pe Boulier. „Trebuie neapărat să-l liniştesc, altminteri 
e capabil de o prostie”. 

Era însă şi un risc. După un moment de ezitare, Establet 
desprinse micul emiţător-receptor pe care-l purta agăţat la 
centură. 

— Marcel, mă auzi? 

Nici un răspuns. Reînnoi apelul. În sfârşit, vocea inginerului: 

— Of, André, ţi-a trebuit ceva timp! Eram gata să plec în 
căutarea ta. 

— Ferească sfântul! N-am apucat să explorez decât partea 
din faţă. Stai unde eşti şi ai răbdare. Terminat. 

Establet notă cu satisfacţie absenţa protestelor. Din punctul 
ăsta de vedere, totul era în ordine. Îi rămăsese acum să vadă 
şi ce-i în inima „Typhoon”-ului. 

Ajunse cu paşi repezi la capătul culoarului, manevră volanul 
uşii şi cu un gest hotărât împinse batantul de oţel. 


179 


Schimbarea de decor era izbitoare, dar Establet se 
aşteptase la aşa ceva. Piesele nichelate străluceau, culoarea 
gri-deschis a vopselei înveselea pereţii despărțitori. O placă de 
bronz prinsă chiar la intrare îi dezvălui numele navei şi data 
intrării ei în serviciu. 

„«Amiral Gortşki»!... la te uită!” 

Pe vremea când nu era decât un june căpitan-locotenent, 
Andre îl întâlnise pe răposatul şef al Marinei sovietice al cărui 
nume îl purta acum submarinul. Gortşki, un colos înalt de 
şapte picioare!, efectua o vizită oficială la Toulon. Establet, pe 
atunci aghiotant al prefectului maritim?, îi fusese prezentat ca 
interpret. 

„— Ştiu cine sunteţi!” tunase sovieticul, îndreptând un 
deget acuzator spre tânărul ofiţer. 

Primise replica într-o rusească impecabilă: 

„— Ştiu că ştiţi, domnule amiral. Contrariul ar demonstra 
carenţa Serviciilor dumneavoastră”. 

Relaţiile dintre ei se opriseră aici. Dar incidentul a contribuit 
substanţial la decizia lui Establet de a se oferi voluntar pentru 
„Misiuni speciale”. De operat nu operase însă niciodată pe 
teritoriul Uniunii Sovietice. Aceasta era prima oară când îl 
călca. 

Schița furnizată de Garcy era remarcabil de precisă. 
Establet se orientă lesne. La dreapta, infirmeria, cu uşa 
rămasă deschisă. Două corpuri zăceau pe linoleum: fără 
îndoială, medicul şi infirmierul. Trecu mai departe. Puțin mai 
încolo, alţi doi marinari prăbuşiţi cu faţa la podea. Îi depăşi, 
neacordându-le nici o atenţie, cu toată fiinţa concentrată 
asupra a ceea ce auzise: un zgomot de paşi la etajul superior. 
O scară permitea accesul. O urcă, în vârful picioarelor, 
reţinându-şi respiraţia. 


1 Unitate de măsură, aproximativ egală cu 0.305 în (n.t.). 
2 în Franţa, amiral având în subordine o regiune maritimă (n.t.). 


180 


CAPITOLUL XIII 


Bătuse miezul nopţii. În timpul supeului, Preşedintele se 
dovedise a fi gazda perfectă, intervenind doar pentru a 
relansa conversaţia şi oferind, pe rând, fiecăruia dintre invitaţi 
posibilitatea de a străluci. Subsecretarul de Stat tocmai se 
întorsese de la Paris şi deplângea faptul că nu putuse rezerva 
decât o după-amiază vizitării noilor realizări ale capitalei. Arcul 
înălţat la Defense! şi piramida de la Louvru, adăugă soţia, îi 
fermecaseră, dar îi şi deconcertaseră. Abătându-se de la 
regulă, senatorul de Massachussets omise de astă dată să 
facă apologia strămoşilor săi şi se lansă într-o descripţie 
entuziastă a deliciilor muzicale pe care le va gusta la festivalul 
de la Bayreuth, povăţuind-o cu o uşoară ironie 
condescendentă pe opulenta soţie a colegului său din Texas 
să nu scape cumva acest must?. (Dacă veţi găsi locuri, 
scumpa mea. Poate doar la negru...) Texanul o luă cu petrolul, 
dar schimbă rapid subiectul ca să vorbească despre 
grandioasele manifestări care vor marca data naşterii lui Sam 
Houston, întemeietorul oraşului ce-i poartă numele, Jeremy 
Flush făgădui că o să asiste, declarând totodată că va profita 
de ocazie ca să viziteze principalele centre urbane ale unui 
Stat pe care, din păcate, îl cunoştea prea puţin... 

Un înger cu aripi însângerate trecu prin văzduh, fiecare din 
cei prezenţi amintindu-şi, fără voie, asasinarea lui John 
Kennedy. Preşedintele curmă tăcerea, declarând vesel: 

— Lucru bine ştiut: niciodată două obuze nu cad în aceeaşi 
pâlnie! 

Aşezat în capătul mesei, Sanford tăcea, admirând 
stăpânirea de sine a amfitrionului; să fie oare acelaşi om care, 
cu două ceasuri mai devreme, îi mărturisea, stânjenit, eşecul 
intervenţiei sale pe lângă cel ce devenise, pare-se, noul 


1 Rond-point de la Defense, mare intesecţie pe linia de centură a 
Parisului, zonă în care s-au executat vaste lucrări arhitectonice (n.t.). 
2 Necesitate imperioasă (engl.) (n.t.). 


181 


stăpân al Kremlinului? Nu-i de mirare că alegătorii se lăsau 
duşi şi că, probabil, îi vor acorda şi a doua oară votul lor. 

„Necazul, îşi spuse amiralul, e că-i sincer şi nu lipsit de 
curaj”. 

Într-un fel, îl deplângea. 

Când fiica lui Jeremy Flush, care preluase atribuţiile de 
gazdă, înlocuind-o pe maică-sa, bolnavă, dădu semnalul 
ridicării de la masă, amiralul se apropie de Preşedinte, 
lansându-i un apel mut. Acesta îl trase după sine pe terasă. 

— Trebuie să plec imediat la Washington. 

— Nici să nu vă gândiţi la aşa ceva! exclamă, voit tare, 
Jeremy Flush. Aveţi pregătită camera. 

Apoi, cu glas scăzut şi ochi strălucitori: 

— Ai vreo idee? 

— Nici una, domnule Preşedinte. Cum v-am mai spus, 
singurul lucru pe care-l putem face este să supraveghem de 
departe - dar nici prea de departe - escadra rusă, care va 
atinge dorsala de la Reykjanes mai mult ca sigur în cursul 
dimineţii de mâine. Nu vor avea nevoie decât de câteva ore - 
din moment ce le-aţi dat coordonatele exacte - pentru a 
localiza submarinul. 

Flush ridică din umeri: 

— Mă rog! De altfel, comandantul Marinei lor le cunoştea cu 
aproximaţie. În sfârşit, n-am făcut decât să le confirm... 

— Sovieticii habar n-aveau de nimic, domnule Preşedinte. 
Erau convinşi că submarinul se află la sute de mile marine 
distanţă de respectivul loc. 

Abătut, Jeremy Flush lăsă capul în jos şi nu comentă. 
Sanford continuă: 

— Lucrurile stând aşa cum stau, suntem, în plus, nevoiţi să 
ţinem seama de prezenţa lui Udarniev la comenzi. Mă păzesc 
de el ca de ciumă, fiindcă dacă există acolo cineva care să 
vrea pielea lumii occidentale, el e acel cineva. Ca atare, 
doresc să mă aflu cât mai repede la postul meu de comandă 
pentru a putea reacţiona prompt în caz că s-ar petrece ceva 
neprevăzut. 


182 


Privirea marinarului spunea clar: „suntem prizonierii erorilor 
dumneavoastră”. Mesajul fu recepționat şi Jeremy Flush 
murmură cu amărăciune: 

— Procedează cum crezi mai bine, Bob, cum crezi mai bine. 
Ai... 

Cuvintele îi ieşeau greu din gâtlej: 

— „ai mână liberă. 

Amiralul strânse palma întinsă şi se duse să-şi ia rămas bun 
de la restul invitaţilor, compunându-şi o expresie senină. 

— Ne şi părăsiţi! protestă senatorul de Texas. Şi eu care 
speram să vă trag o chelfăneală zdravănă, mâine dimineaţă, 
la golf! 

— Domnule senator, e în curs de desfăşurare un exerciţiu 
deosebit de important. Veghem să folosim cât mai bine 
creditele pe care ni le acordati. 

Un hohot general de râs întâmpină aceste cuvinte. Inter- 
pelatul era binecunoscut pentru opoziţia sa la „nebuneştile 
cheltuieli ale militarilor în timp ce ţara numără milioane de 
şomeri”. 

In avion, Sanford încercă să doarmă. „Somnul e şi el o 
armă”, obişnuia să repete ofiţerilor săi; somnul, însă, nu 
venea. 

„Flush nu-mi va ierta niciodată faptul că l-am văzut într-o 
stare atât de jalnică, gândi el. Măcar de i-ar servi povestea 
asta drept lecţie...” 

intoarse capul spre hublou: la înălţimea la care zburau, 
cerul era spuzit de stele, dar o masă noroasă acoperea 
pământul. 

„Straniu mai e şi comportamentul guvernanţilor noştri, cu 
rare excepţii. Veşnic convinşi că ar putea să facă un business 
cu sovieticii. La Yalta, Roosevelt s-a lăsat dus de nas de Unc/e 
Jo!, cu atât mai lesne cu cât consilierul său, Algier Hiss, era o 
„Cârtiţă”. Fiindcă l-a demascat ca trădător, câţiva ani mai 
târziu, tânărul avocat Richard Nixon a avut de pătimit după 
alegerea sa ca preşedinte. Afacerea Watergate putea fi foarte 
bine o răzbunare minuţios elaborată. La începutul carierei, 


1 Poreclă atribuită de americani lui Stalin (n.t.). 


183 


chiar şi Kennedy mai păstra nişte iluzii. S-a lămurit însă destul 
de repede. Prea repede: drept rezultat... 

„Să nu mai vorbim de Jimmy Carter, nici de Mac Namara 
care s-a deconspirat dând deodată dreptate Kremlinului în 
legătură cu instalarea în Europa a rachetelor „Pershing”. 
Ronald Reagan, care s-a ţinut tare şi a făcut ce era de făcut în 
America Centrală, a fost tot timpul muşcat de fund de 
parlamentari. Ca să nu mai vorbesc de câte gloanţe s-au tras 
în el! Acum Carson a dispărut. Zău dacă Lenin n-avea perfectă 
dreptate atunci când vorbea despre «idioţii folositori»! Hotărât 
lucru, singura nădejde rămâne în Dumnezeu...” 

La acest ultim gând îl cuprinse, în sfârşit, moţăiala. Ziua 
fusese istovitoare. Sanford adormi exact în momentul în care 


avionul amorsa coborârea. 
* 


x x 


Dimineaţa, de duminică era pe sfârşite când amiralul 
Vornov, cu ochii injectaţi de nesomn, pătrunse în PC-ul său 
subteran, amenajat de curând într-una din suburbiile Moscovei 
şi conceput să reziste chiar şi la explozia unei bombe ter- 
monucleare. Amiralul era nespus de mândru de această 
realizare şi nu-i călca niciodată pragul fără a-şi arăta 
satisfacția. De data asta însă se îndreptă spre ascensor fără să 
adreseze vreun cuvânt cuiva. In timp ce cabina cobora în 
măruntaiele pământului, Vornov se rezemă de perete, pradă 
unor sentimente contradictorii.  Neîndoielnic, informaţiile 
furnizate de preşedintele Flush îi vor da posibilitatea să-l 
descopere pe „Gortşki” intact. Dar echipajul? Toţi morţi sau pe 
punctul de a muri. Flush folosise o expresie destul de 
ambiguă: „scoşi din serviciu”. Din păcate, nici un dubiu nu mai 
era posibil: marinarii săi consumaseră caviarul otrăvit. Deşi 
dur din fire, Vornov nutrea pentru ei o afecţiune profundă; 
acum însă trebuia să facă abstracţie de sentimente şi să se 
gândească numai şi numai la arma pe care „Gortşki” o purta 
la bord. Instrucţiunile lui Udarniev fuseseră categorice; după 
câteva cuvinte de compasiune - care sunaseră teribil de fals - 
Directorul KGB-ului îl concediase apăsând pe fiecare cuvânt: 


184 


— Toate mijloacele - am spus, toate mijloacele - să fie puse 
în acţiune în vederea recuperării submarinului şi a ceea ce 
transportă. Vă consider personal răspunzător de această 
operaţiune. 

Tonul era acela al unui dictator implacabil. Nu mai încăpea 
îndoială, „interimarul” intrase în pielea stăpânului. Vornov se 
grăbi să ia notă de acest amănunt. Oricât de greu îi venea să 
treacă la rubrica „profit şi pierderi” pe comandorul Kojin şi 
echipajul lui, de aici încolo în joc se afla propria sa existenţă. 
Partida urma să fie jucată strâns, dar din fericire poseda 
destule atuuri. 

În primul rând, cu excepţia unui colaborator, poate doi, 
dintre cei mai apropiaţi lui Udarniev, era singurul care 
cunoştea legătura existentă între otrăvirea marinarilor de pe 
„Gortşki” şi cea a cuplului Petrov. Sigur, a încerca să-l 
blocheze în felul acesta pe Directorul KGB-ului reprezenta o 
primejdie în sine: Vornov îşi luase, în consecinţă, precauţiile 
de rigoare, dar nu încăpea îndoială că şi celălalt aflase de ele. 
E drept, Udarniev mai avea nevoie de el gentru a fi confirmat 
în funcţie imediat după decesul lui Petrov. In calculele 
amiralului, preţul votului său şi a influenţei pe care o exercita 
asupra unora din membrii Biroului Politic fusese de acum fixat: 
începerea construcţiei unui portavion cu propulsie nucleară. 
Evident, dacă, printr-un miracol, Petrov ar supravieţui, poziţia 
lui Udarniev ar deveni delicată. Şi în această eventualitate, 
Vornov se gândea la diferite soluţii. De pildă, să compară ca 
victimă: i-au fost asasinați marinarii, consecinţă indirectă a 
maşinaţiunii urzite de Directorul KGB. Să-l sacrifice pe acesta 
din urmă ca să-şi păstreze proprii nădragi curaţi? Dificil, da; 
imposibil, nu. Oricum, amiralul era hotărât să alerge după 
izbândă, mereu în interesul Marinei sale. Adiacent şi a 
securităţii personale. Pentru asta, însă, era nevoie să pună 
mâna pe submarin... şi pe armă. 

După ce străbătu sala unde situaţia tactică de pe toate 
mările lumii era ţinută la zi pe gigantice hărţi de perete, 
Vornov pătrunse în biroul atenant care-i era rezervat, făcând 
din mers un semn comandorului Krupski, şeful secţiei 
„Operaţii”. Acesta se grăbi să desfăşoare pe masă harta de 


185 


drum a Atlanticului de Nord. Vornov îşi aprinse o ţigară, dar 
nu-i oferi şi celuilalt; Krupski nu fuma. Nici nu bea. N-avea 
familie, n-avea o legătură. Unica lui pasiune era slujba. Nu 
părăsea PC-ul; aici dormea, aici îşi lua mesele. 

— Cum stăm, Feodor Alexeevici? 

— Tovarăşe amiral, Gruparea tactică 55, având în com- 
ponenţă portelicopterul „Volgograd” ar putea fi la faţa locului 
mâine, către orele 15, ora locală, adică pe seară, în cazul 
nostru. 

Putem sconta că „Gortşki” va fi descoperit, acum că ne-aţi 
dat poziţia lui precisă, înainte de sfârşitul zilei. 

Ofiţerul se străduia să adopte un ton impersonal. Vornov 
însă îl simţea mistuit de curiozitate: cum de-a aflat şeful locul 
unde submarinul s-a lăsat pe fund, ba să ştie chiar şi că e în 
dificultate, când cel în cauză nu semnalase nimic? Krupski 
telefonase cu siguranţă la Serviciul de informaţii al Marinei şi, 
probabil, sunase şi la GRU!, care, evident, nu era la curent cu 
nimic. În alte împrejurări, Vornov s-ar fi amuzat, dar în ziua 
aceea nu-i stătea mintea la aşa ceva. Cu un gest îl pofti pe 
Krupski să continue. 

— Gruparea tactică 59 se îndreaptă spre Nord, conform 
ordinelor primite. Am pregătit un mesaj, comunicându-i să 
ralieze Gruparea 55. 

— Bună iniţiativă. Să fie imediat transmis. 

Krupski deschise uşa şi pocni din degete în direcţia 
ofițerului cu transmisiunile. Pesemne, acesta aştepta ordinul, 
pentru că se şi repezi spre sala cifrului cu o foaie de hârtie în 
mână. Krupski reveni lângă amiral: 

— Dacă, aşa cum ne-aţi lăsat să înţelegem „Gortşki” nu va 
răspunde la apelurile noastre, navele vor patrula pe deasupra 
lui; una din ele va menţine contactul acustic, celelalte vor 
simula un exerciţiu de luptă, schimbând frecvent direcţia şi 
viteza, iar avioanele de pe „Volgograd” vor lansa câteva 
bombe în apă şi vor simula atacuri, scopul tuturor acestor 
manevre fiind acela, de a tăia cheful oricărei nave străine de a 
traversa zona. Dacă totuşi, US Navy s-ar arăta... hâm... 


1 Serviciul de informaţii şi contrainformaţii al Armatei, deseori rivalul 
KGB-ului (n.a.). 


186 


insistentă, până unde suntem autorizaţi să... hâm... s-o 
descurajăm să... 

— Americanii o să ne dea pace! i-o tăie Vornov. 

Descumpănit de siguranţa manifestată de şef, Krupski 
desfăcu braţele în semn de neputinţă. 

— Oricum, nu putem încerca nimic serios înaintea sosirii lui 
„Botman Bunin”, ceea ce se va întâmpla în cel mai bun caz 
miercuri, dacă n-are necazuri pe drum. 

Amiralul percepu net reproşul conţinut de aceste ultime 
cuvinte. Chestiunea era veche de câţiva ani, când, în urma 
pierderii a şapte unităţi datorită unor defecţiuni tehnice, 
Marina sovietică decisese construirea unui submarin destinat 
ajutorării sau salvării - în cazuri limită - a echipajelor unor 
submersibile aflate în dificultate. Dorind să-l aibă cât mai 
repede, Vornov fixase termene prea scurte pentru realizarea 
lui. Rezultatul a fost un sistem de propulsie prea puţin fiabil şi 
o viteză sub 25 noduri. Francezii stăteau mult mai bine cu 
noul lor „salvator”: „Commandant Houot”, construit ceva mai 
târziu. In acest domeniu, îi depăşiseră chiar şi pe americani. 

— Aşa cum aţi ordonat, „Botman Bunin” a îmbarcat şi un 
echipaj de schimb, urmă Krupski. La adâncimea la care se află 
„Amiral Gortşki”, transferul n-ar trebui să ridice probleme; mă 
întreb, în schimb, dacă „Gortşki” va putea sau nu porni cu 
propriile-i mijloace... 

— M-ar mira să nu fie în stare, lansă neglijent Vornov, 
ridicându-se. Krupski se uită la el uluit: de unde-i venea atâta 
siguranţă? Amiralul îl bătu pe umăr: 

— Ei bine, Feodbr Alexeevici, mi se pare că totul a fost 
impecabil organizat. O notă bună pentru viitoarele dum- 
neavoastră steluțe de pe epolet! ; 

Krupski roşi de plăcere. „Toţi sunt la fel”, gândi Vornov. Işi 
împinse scaunul, aţintind arătătorul în sus: 

— ...Dacă reuşim! 

Privirea i se înăspri brusc. 

— lar de reuşit, trebuie să reuşim, tovarăşe! Cu orice preţ! 

Krupski înţepeni în poziţie de drepţi, vizibil răscolit şi din ce 
în ce mai intrigat. „Are, totuşi, dreptul să ştie ceva mai mult”, 
îşi spuse Vornov. 


187 


— Dată fiind natura misiunii ce-i fusese încredinţată lui 
„Amiral Gortşki”, pierderea lui e absolut inadmisibilă. Apropo, 
echipajul înlocuitor e echipajul normal de rezervă a lui 
„Gortşki”? Nici o schimbare? 

— Doar un submaistru-mecanic, bolnav. Alegerea înlocu- 
itorului am aprobat-o personal. 

— Perfect. Cine-l comandă? 

— Igor, fratele meu mai mic. 

— Prea bine. 

Brusc, Vornov se decise: 

— Veţi pleca la Londra. Imediat! 

Pe chipul lui Krupski se zugrăvi cea mai perfectă uluire. 

— Întocmai, la Londra. Săptămâna asta are loc Expoziţia 
internaţională de la Farnborough. Aşa cum ştiţi, prezentăm o 
serie de aparate de zbor, printre care şi un avion cu rază mare 
de acţiune, capabil să apunteze pe „Volgograd”. O să vă 
transporte pe navă. De acolo, veţi fi transbordat pe „Bunin” şi 
veţi prelua personal conducerea operaţiunilor de salvare a 
submarinului. De succesul acţiunii depinde gloria Patriei. 
Mergeţi şi vă pregătiţi. Ordinul scris îl veţi primi pe aeroport, 
înaintea decolării. Citindu-l, veţi înţelege. Duceţi-vă, Feodor 
Alexeevici şi mult noroc. 

Crispat de emoție, Krupski salută şi părăsi încăperea, păşind 
ca un automat. Gânditor, Vornov îl urmări cu privirea. De aici 
încolo, multe, foarte multe, vor depinde de acest om. Era 
oare, cu adevărat, cel mai bun, cel mai apt să îndeplinească 
misiunea primită? În orice caz, nici el, nici fratele său nu vor 
vorbi niciodată. Ceea ce prima înainte de toate era secretul 
armei. 

Îşi mai aruncă odată ochii pe harta de drum şi ieşi la rândul 
său. 

Pe când se apropia de ascensor, uşa acestuia se deschise, 
lăsând să iasă un ofiţer care, văzându-l, exclamă: 

— Tovarăşe amiral, chiar pe dumneavoastră vă căutam! 

Noul venit purta uniforma şi însemnele de general-maior al 
trupelor de Securitate. Îi întinse un plic sigilat. 


188 


— Tovarăşul Director... vreau să spun, tovarăşul Prim- 
Secretar ad interim mi-a ordonat să vă înmânez personal 
acest mesaj. E foarte urgent. 

Vornov desigilă plicul şi se apucă să citească. Ofiţerul 
interveni: 

— Dacă aţi binevoi să semnaţi de primire... 

— Aşteptaţi, vă rog: 

Isprăvi cu cititul şi întrebă: 

— Tovarăşul Udarniev e la Kremlin? 

—  Întocmai, tovarăşe amiral. În biroul Primului Secretar, 
adăugă omul KGB-ului cu o notă de mândrie în glas. 

— Bun, vin acolo. 

— Vă rog, semnaţi-mi, tovar... 

— Daţi-mi-l. 

Rapid, semnă în carnetul întins şi porni aproape în fugă la 
maşină. In timp ce aceasta gonea pe şosea, Vornov reciti 
documentul, un mesaj venit prin telex: 

ANTENA DIN PARIS SEMNALEAZĂ. CITAT: AM AFLAT PRIN 
AGENT NAŢIONALITATE FRANCEZA SLUJIND LA 
COMANDAMENTUL FORŢELOR NAVALE STRATEGICE CA 
SUBMARINUL „COMMANDANT HOUOT” A FOST ABĂTUT DIN 
DRUM ÎN NOAPTEA DE VINERI SPRE SÂMBĂTĂ PENTRU A 
ACORDA ASISTENȚĂ UNUI SUBMARIN FRANCEZ ÎN 
DIFICULTATE - STOP - DESTINAȚIA ŞI SECTORUL 
NECUNOSCUTE - STOP - NICI UNA DIN BAZELE DE SUBMARINE 
DE LA BREST CHERBOURG TOULON NU CONFIRMA VREO 
AVARIE SUFERITĂ DE VREUN SUBMARIN FRANCEZ AFLAT ÎN 
LARG - STOP - POSIBIL ASISTENŢA SUBMARIN ALIAT - STOP... 

In acest scop, foaia de hârtie purta o adnotare manuscrisă: 
„Absolut improbabil”, purtând parafa responsabilului cu 
problemele NATO din cadrul KGB-ului. i 

AGENTUL NOSTRU A FOST ARESTAT IMEDIAT DUPA 
TRANSMITEREA INFORMAŢIEI OFIŢERULUI SĂU DE LEGĂTURĂ 
CARE URMEAZĂ PROBABIL A FI EXPULZAT SFÂRŞITUL 
CITATULUI STOP ŞI TERMINAT. 

În josul hârtiei, o frază scrisă de aceeaşi mână: „Cu 
siguranţă e vorba de exerciţiu, un simplu exerciţiu-test de 


189 


reacţie: «Commandant Houot» efectuează turneul său 
inaugural şi n-a fost încă admis în Serviciul activ”. 

Rândurile fuseseră subliniate, energic, cu cerneală verde, 
cea folosită de Udarniev, care adăugase: „S-ar putea ca 
francezii să fie amestecați. Luaţi toate măsurile necesare şi 
veniţi la mine”. 

Cuvântul toate fusese subliniat de trei ori. 

— A, nu! mârâi Vornov. E simplu să fiu eu făcut răspunzător 
pentru ca, în caz de eşec, ponoasele să le tragă Marina. 
Tovarăşul Prim va trebui să fie ceva mai explicit. 

La Moscova, Kremlinul este un oraş în oraş. Chiar şi în 
interiorul său sunt două sectoare distincte, deşi aparent 
îmbucate unul într-altul. Primul e cel al monumentelor, vizitat 
de grupurile de turişti, întotdeauna strict supravegheate. 
Acestora le sunt arătate bisericile - rareori şi interioarele lor - 
galeriile de artă, uriaşul clopot de bronz denumit Ţar-Kolokol şi 
giganticul tun, Ţar-Puşka, atestând puterea Rusiei sub Ivan- 
cel-Groaznic şi Petru-cel-Mare, doi despoti venerati în Uniunea 
Sovietică, unul ca duşman al boierilor împilatori ai poporului, 
iar celălalt ca Tar revoluţionar. Cel de al doilea sector, 
inaccesibil vulgului, e creierul URSS. În acest templu al 
marxism-leninismului nu sunt nici cristelniţe, nici amvoane, 
dar există, totuşi, o Sfânta-sfintelor: camera de lucru a 
Primului Secretar. 

Întrând în ea, Vornov nu-i putu stăpâni o anumită strângere 
de inimă. Acum, previziunile sale îi păreau niţel cam prea 
optimiste; atuurile de care dispunea - cele reale - fi-vor oare 
suficiente în faţa atotputerniciei noului stăpân la a cărui 
încoronare - ce paradox! - nu putea decât să contribuie? 
Dealtfel, diverse semne îi indicau că Udarniev intenţionează 
să modifice, fără întârziere, natura relaţiilor dintre ei. Pentru 
început, Vornov fu nevoit să aştepte mai bine de o oră în sala 
boltită, cu pereţii acoperiţi de freşte, cândva probabil 
antecamera foştilor suverani. Vogak, un Vogak plesnind de 
îngâmfare, îl instalase aici, abandonându-l apoi cu o vagă 
scuză. Tot soiul de înalţi funcţionari, umflaţi de importanţă, 
treceau pe lângă ei cu braţele încărcate de dosare. Consultă 


190 


ceasul: orele paisprezece! Nici nu apucase să dejuneze. Vogak 
reapăru şi-i strecură la ureche înainte de a dispare din nou: 

— Căpitanul Varşov, ştiţi, cel cu otrava, s-a sinucis azi- 
dimineaţă în celulă. 

Intr-un târziu, generalul-maior care-i adusese plicul veni să-l 
caute. 

— Tovarăşul Prim-Secretar vă aşteaptă. 

Şi, în timp ce ofiţerul îi făcea loc, cu un uşor zâmbet ironic în 
colţul gurii, Vornov simţi cum deodată i se spulberă toate 
temerile. Dacă Udarniev ordonase toată această mizanscenă, 
însemna că e departe de a-şi fi asigurat poziţia. Pătrunse în 
încăpere, ferm decis să nu cedeze. Cu un gest amplu, 
Udarniev îl pofti să ia loc. 

— Socot că ar fi bine să determinăm-punctul exact, cum 
spuneţi dumneavoastră, marinarii. 

Vornov se mulţumi să încuviinţeze din cap şi aşteptă 
urmarea. Directorul KGB-ului continuă, numărând pe degete: 

— Primo: cunoaştem poziţia lui „Gortşki” şi care e... hâm... 
starea sănătăţii echipajului. Secundo: ignorăm de unde şi cum 
au aflat totul americanii... 

Lășă fraza în suspensie. Vornov profită ca să ia cuvântul. 

— In privinţa primului punct, nu văd decât o singură 
explicaţie: Marina americană a reperat submarinul absolut 
întâmplător. 

— Şi pentru al doilea? 

— Cu siguranţă, au interceptat vreun mesaj transmis de 
„Gortşki” care dispunea de mai multe mijloace pentru a ne 
alerta. 

— Dar n-am primit nimic. 

— Această anomalie are indubitabil o explicaţie tehnică. 
Cred că în momentul de faţă e absolut inutil să ne pierdem 
timpul cu ea, Boris Antonovici. 

Folosirea patrimoniului în locul noului titlu însemna a-i 
aduce aminte interlocutorului. caracterul încă provizoriu al 
funcţiei sale. Udarniev clipi uşor: 

— Sunt de părerea dumneavoastră. Vom vedea despre ce-i 
vorba după ce recuperăm submarinul. Când şi cum o vom 
putea face? 


191 


— Considerând ca fapt împlinit acela că marina americană 
nu va interveni, operaţiunea a fost planificată pentru miercuri. 
Submarinul nostru special „Boţman Bunin” va transfera pe 
„Gortşki” un echipaj de schimb. Dar, chiar dacă dificultăţile se 
limitează doar la... hâm... efectele icrelor negre, noul echipaj 
va trebui să procedeze, totuşi, la anumite verificări tehnice. 
Exceptând un necaz grav, „Gortşki” ar putea porni la drum joi, 
ceea ce înseamnă că ar ajunge la bază... 

— Nu! Udarniev izbi cu palma în tăblia mesei. „Gortşki” nu 
se va întoarce la bază. Misiunea va fi continuată! 

— In acest caz, vor trebui îmbarcaţi alţi specialişti. Oameni 
capabili să pună în funcţiune arma. Echipajul de schimb nu se 
pricepe la aşa ceva. Personalul a fost furnizat de 
departamentul Arme speciale. 

— Cunosc! E o oră de când mă căznesc să-l contactez pe 
academicianul Djanbek pentru a-i cere să-mi trimită o altă 
echipă. Laboratorul lui parcă s-a mutat subit pe o altă planetă! 
Imposibil să obţin legătura. 

Chiar atunci sună telefonul. Udarniev se repezi la aparat, 
ascultă şi mugi: 

— Incercaţi! Incercaţi mereu! 

Şi, întorcându-se către amiral: 

— De îndată ce-i adunăm pe blestemaţii ăia de tehnicieni îi 
şi expediem în viteză la locul acţiunii. E realizabil în termenul 
prevăzut? 

— Nici o problemă. 

— Perfect, iată ordinele mele: arma trebuie depusă, aşa 
cum s-a stabilit, pe fundul oceanului. Vreau să fiu în măsură s- 
o utilizez în oricare moment. 

Se ridică: 

— lar acel moment poate fi foarte apropiat. Niciodată nu 
vom mai beneficia de circumstanţe atât de prielnice. 

Vornov se sculase şi el de pe scaun, cuprins de un soi de 
entuziasm. Îl readuse la realitate tot Udarniev, declarând: 

— Hai să discutăm un pic şi despre submarinul acela 
francez... 

Se reaşeză; amiralul îl imită punându-se din nou în gardă. 


192 


— Tovarăşe  Prim-Secretar, am nevoie de instrucţiuni 
precise în legătură cu atitudinea ce se cere adoptată faţă de 
navă şi aş dori să le capăt chiar acum pentru că timpul 
presează. Commandant Houot” a părăsit Scapa Flow cu 
destinaţia Halifax. În mod normal, itinerariul lui trece pe la sud 
de Islanda. S-ar putea să se afle încă de pe acum la faţa 
locului, în timp ce ai noştri nu vor sosi acolo decât mâine. Cât 
despre modul în care francezii au dat de fir... 

Lăsând fraza neterminată, Udarniev se porni pe înjurat: 

— Ah, ticălosul! Ah, feciorul de târfă! 

— Despre cine-i vorba? întrebă, interlocat, Vornov. Direc- 
torul KGB-ului părea completamente scos din ţâţâni. 

— Sanford, nenorocitul ăla! Şeful Operaţiunilor navale. 
Fostul patron al blestematei lor CIA! Nimeni nu ne-a dat 
vreodată atât de furcă! La KGB era considerat, cum spun 
yankeii, inamicul numărul unu! Constatând că Flush a luat 
legătura cu noi, a pasat pontul francezilor. 

— Cu neputinţă, tovarăşe Prim-Secretar. Dacă este exact 
ceea ce presupuneţi, înseamnă că Sanford i-a prevenit pe 
francezi înainte de a-i raporta propriului său Preşedinte. Nici 
un militar american n-ar proceda astfel. 

— Spui aşa pentru că nu-l cunoşti! Fir-ar să fie, asta 
schimbă totul! 

— În acest caz, care vă sunt ordinele? insistă Vornov. 

Când să răspundă, zbârnâi telefonul. 

— Alo, ascult... Ce-e-e? 

Cu o mişcare înceată, Udarniev puse receptorul în furcă. 
Faţa îi devenise lividă. 

— In laboratorul profesorului Djanbek s-a produs o explozie. 
Instalaţiile au fost complet distruse. 

Îşi cuprinse fruntea între palme. 

— Incredibil! Era locul cel mai bine păzit din toată Uniunea 
Sovietică. Am aprobat personal măsurile de securitate. 

— Şi totuşi, duşmanii noştri au reuşit. Vreun trădător? 

Udarniev clătină din cap, negând eventualitatea: 

— Dacă aţi şti ce precauţii au fost luate... Controale, 
verificări, percheziţii... Până şi Djanbek li se supunea. Mai mult 


193 


decât atât, le ceruse chiar el. E o catastrofă ireparabilă. 
lreparabilă! 

— Dar arma? chestionă neliniştit Vornov. 

— Toate... toate câte au fost montate au pierit în flăcări. 

— Şi planurile? Cu siguranţă că seifurile au rezistat la şoc şi 
incendiu. 

— Seifurile?... Ah! 

Udarniev scoase un urlet de turbare, apoi izbucni într-un râs 
dement: 

— Seifurile au fost dotate cu un dispozitiv special. E 
suficient ca cineva să încerce să le forţeze sau numai să le 
mişte din loc ca un acid să se reverse şi să ardă documentele. 
lar cel care a prescris acest sistem de autodistrugere am fost 
eu. Eu personal! 

Acum, Udarniev semăna cu o fiară rănită. Cutremurat, 
Vornov se uita la zbuciumul lui. In sfârşit se potoli, scoase o 
batistă din buzunar şi-şi suflă zgomotos nasul în ea. 

— Singurele exemplare ale armei care ne-au mai rămas se 
află la bordul lui „Gortşki”, rosti el cu glas înăbuşit. Nimeni nu 
se pricepe să fabrice altele. Pentru a face arma operaţională, 
propria fiică a lui Djanbek, care este şi cea mai apropiată 
colaboratoare a lui; s-a îmbarcat pe submarin împreună cu o 
echipă de specialişti. Acum sunt morţi cu toţii, sau cam aşa 
ceva... Ce năpastă, ce nenorocire! 

Telefonul sună din nou. Udarniev ridică receptorul şi-i făcu 
semn lui Vornov să-l ia pe celălalt. La capătul firului, o voce 
precipitată urla ca să se facă auzită: 

— ...Cu un sfert de ceas înaintea exploziei, întregul personal 
al laboratorului şi al biroului de cercetare-proiectare a părăsit 
imobilul ca să se strângă la club. Profesorul organizase o mică 
recepţie cu ocazia aniversării zilei sale de naştere. El şi încă 
doi asistenţi au mai rămas la birou. Sunt singurele victime, 
exceptând milițienii aflaţi în post. 

Udarniev închise şi clătină din cap. 

— Djanbek mort, ce pierdere pentru Patrie! Împreună cu 
Larmonov şi Tşenko, asistenții săi, doi adevăraţi comunişti. Pe 
vremuri, am făcut parte din aceeaşi organizaţie de 
Komsomol... 


194 


Brusc, se încruntă şi apăsă pe butonul interfonului: 

— Să mi se aducă anuarul Academiei de Ştiinţe. 

Vogak îşi făcu apariţia, puse volumul pe birou şi ieşi. 
Directorul KGB-ului se apucă să-l răsfoiască, ca apoi, furibund, 
să-l arunce într-un colţ al încăperii. 

Am bănuit eu! Djanbek s-a născut la 11 februarie... iar noi 
suntem în iunie! 

— Credeţi că... 

— Sare în ochi! Ticălosul s-a sinucis, distrugându-şi opera şi 
târând după sine pe singurii oameni de ştiinţă capabili să 
reconstituie intervenţia. Ah! da' ştiu ca m-a tras bine în piept 
cu aşa-zisa lui preocupare pentru păstrarea secretului. Trebuia 
să bănui ceva când îmi tot împuia capul cu aplicaţiile paşnice 
ale invenţiei lui. Acum, mai mult ca oricând, trebuie să 
recuperăm dispozitivele care se află la bordul lui „Gortşki”! Şi 
când mă gândesc: Djanbek! Un dosar impecabil, membru de 
partid de patruzeci de ani! Cercetător ştiinţific emerit! 
Membru al Comitetului Central! Ah, cum de-a putut.., să fi 
înnebunit subit? Udarniev oftă şi clătină din cap: Ţâcneală 
curată... sau poate surmenajul...? 

— Cum rămâne cu francezii? insistă Vornov. Aflaţi că 
„Commandant Houot” are în dotare un minisubmarin care se 
poate lipi de coca lui „Gortşki”. ale cărui tambuchiuri de 
evacuare au fost copiate după modelul NATO. Ca să 
economisim timpul de proiectare, vezi Doamne, adăugă 
amiralul zâmbind amar. 

Udarniev tresări: 

— Vreţi să spuneţi că ar putea pătrunde uşor la bord? 

— Fireşte, dacă nu întâmpină nici o rezistenţă... 

— Dacă încearcă să se atingă de „Gortşki”, scufundaţi-l! 
tună Directorul KGB-ului. 

— N-ar trebui să fie consultat Biroul Politic înainte de a lua o 
măsură atât de gravă? 

— Care Politbirou? Ala sunt eu! 

Vornov se crispă: de data asta, interlocutorul său mersese 
prea departe. Hotări să-l înfrunte: 

— Tovarăşe, eu... 


195 


— Ah, vă rog, lăsaţi comedia! Eu sunt cel care comandă şi, 
după cum ştiţi prea bine, jucăm acelaşi joc. 

Udarniev aţinti asupra amiralului privirea unei păsări de 
pradă: 

— Aflaţi, tovarăşe, că Evglieni Petrov a murit acum o oră, 
dar decesul va fi anunţat abia mâine. A cedat inima. Nevasta- 
sa mai trăieşte, adică mai suflă. Nu se va proceda la autopsie, 
nu va fi nici o anchetă. Trei medici au şi semnat buletinul de 
deces. Niania a fost expediată într-o clinică de psihiatrie, iar 
cu restul personalului de la dacea totul e aranjat. 

Zeflemitor, adăugă: 

— Funeralii naţionale, de bună seamă. lar noi doi vom 
merge cot la cot în urma sicriului. 

Apoi, se porni din nou pe urlat: 

— Acum, eu sunt stăpânul şi vreau acea armă. Cu ea, vom 
domina lumea! 

Ca îmbătat de un vis, se aruncă pe spate în fotoliu, cu 
mâinile crispate pe rezemătoarele pentru braţe şi cu ochii 
închişi. Când îi deschise, un licăr viclean îi juca în privire: 

— Ştiu la ce vă gândiţi, dar fiţi pe pace. Francezii nu vor 
reacţiona violent. Ne vor adresa un protest oficial, îşi vor 
rechema ambasadorul, s-ar putea să rupă relaţiile 
diplomatice, noi vom riposta tăindu-le furnizarea de gaz 
metan... 

— Dar Statele Unite? îl întrerupse Vornov. 

— Oh, democraţii ăştia decadenţi! Se agaţă de pace ca 
păduchii laţi de floci! li paralizează până şi simpla idee a unui 
al treilea război mondial.. O să vedeţi, lucrurile se vor aranja. 
lar noi vom poseda arma. Acum, vă mulţumesc. _ 

Vornov se jurase să pretindă instrucţiuni scrise. In loc de 
asta, înclină capul: 

— Ordinele dumneavoastră vor fi executate, tovarăşe Prim- 
Secretar. 

La câteva minute după ce amiralul părăsise încăperea, 
Vogak apăru în prag. Săcâit, Udarniev dădu la o parte dosarul 
pe care-l studia. 

— Ce mai e? 


196 


— Am trecut pe la Centrală să văd dacă au ceva interesant. 
Tocmai primiseră buletinul săptămânal de supraveghere a 
Ambasadei Americane de la Oslo. Împreună cu fotografiile 
celor care o vizitaseră. Am dat peste ele din pură întâmplare 
şi... 

— Şi ce-ai vrea? Să mă ocup şi de fleacurile astea? 

Vogak îi întinse un plic. 

— Fotografia asta a fost făcută ieri-dimineaţă. M-am gândit 
că-i preferabil s-o retrag din colecţie. 

Directorul KGB-ului desfăcu plicul; văzând ce-i înăuntru, 
scrâşni: 

— Asta ne mai lipsea! 

Apoi, îndreptându-şi privirea către Vogak, chestionă: 

— N-ai lăsat urme? Borderoul? 

— E-n regulă. Cei de la Centrală nu vor băga de seamă că 
lipseşte o poză. Cei de la Oslo nu-l cunosc pe individ. Muncă 
de rutină: au transmis ce era de transmis şi cu asta, basta. 
Nefiind idioţi, americanii îl vor ascunde pe gagiu în fundul 
pământului. Adio a doua fotografie! Probabil, l-au şi expediat 
la ei. 

— Ai făcut treabă bună, băiete. Îţi mulţumesc. 

Vogak ieşi, cu inima în sărbătoare. Viitorul se anunţa în 
culori roze, patronul nu făcea complimente cu una - cu două. 

Rămas singur, Udarniev, rupse fotografia în patru şi o arse 
în scrumiera de onix de pe birou, privind, fără s-o vadă, limba 
jucăuşă de foc şi hârtia care se răsucea, calcinată, înainte de a 
deveni cenuşă. 

— Lotciuk a trecut la occidentali. De data asta chiar că 
suntem în rahat. 


197 


CAPITOLUL XIV 


A fost de ajuns un simplu telefon dat de la aeroportul bazei 
Camp David ca, la sosirea la Pentagon, Sanford să găsească 
toţi colaboratorii de care avea nevoie reuniți într-una din sălile 
de şedinţă. Era ora trei dimineaţa; un ceas mai târziu, totul 
fusese pus la punct: portelicopterul „Sikorsky” împreună cu 
escorta primiseră ordinul să se deplaseze într-un punct situat 
la 30 de mile vest de dorsala de la Reykjanes; portavionul 
atomic „Spruance” şi două crucişătoare purtătoare de rachete 
urmau să ralieze şi ele zona în viteză maximă, rămânând însă 
la o distanţă mai mare, în aşteptarea instrucţiunilor, iar o 
grupare de sprijin logistic va ridica ancora de la Norfolk luni. În 
sfârşit „Jollydark” s-a trezit că i se modifică, pentru a doua 
oară, direcţia, ordin care l-a lăsat pe Clifford, comandantul lui, 
contrariat şi nedumerit. 

— Marii noştri şefi ar trebui să ştie ce vor. Găsim un 
submarin sovietic. Bun! Ni se spune să lăsăm totul baltă şi, 
drept primă, ni se oferă o patrulare pe lângă arhipelagul 
Feroe. Bun! Adică mai de grabă rău: adio gagicuţele de la 
Norfolk! lar acum, poftim şi fă cale-ntoarsă, dar strict oprit să 
ne apropiem de submarinul respectiv la mai puţin de douăzeci 
de mile marine. 

— A înţelege înseamnă a te supune, cum spunea şi 
servitorul ăla hindus, replică, filozofic, Vasquez. Între timp, am 
impresia că ar trebui să fim foarte atenţi la veghea acustică 
pasivă. 

— Ai, ca întotdeauna, dreptate, Ricardo. Într-adevăr, s-ar 
putea să devină interesant. 

Vasquez zâmbi, încredinţat că dacă există vreun dedesubt, 
„Lucky Bill” îl va descoperi negreşit. 

Câteva ore mai târziu, timonierul-şef Redgrave semnala 
zgomot de elice. Semnătura acustică a fost obţinută la 
repezeală: un portavion francez, tip „Charles de Gaulle” şi 
două fregate. 


198 


— la-n te uită! exclamă Clifford. leri, SITREP! ne anunţase 
prezenţa dumnealui, ca şi a unui portelicopter sovietic la sud 
de Irlanda. Dacă toată această lume bună se adună în acelaşi 
loc cu „Spruance”, „Sikorsky” şi restul bandei, vom avea parte 
de o adevărată trecere în revista nautică internaţională. De n- 
ar fi însă ceva mai grav, adăugă el redevenind serios. 

Apăsă pe butonul apelului general: 

— Mare băgare de seamă, băieţi! Vegheaţi în toate direcţiile 
ca şi cum scorul ar fi de l-0 în meciul cu „Army”? la trei minute 
înaintea fluierului final! 

Nu mai puţin intrigaţi erau şi ofiţerii de Stat-Major reuniți în 
sala de şedinţe. Sanford aşteptă ca măsurile pentru intrarea în 
dispozitiv a navelor să fie elaborate, apoi oferi şi câteva 
explicaţii: 

— Domnilor, iată care-i situaţia: un submarin sovietic, după 
toate probabilitățile un SAPR de mare calibru, clasa 
„Typhoon”, confruntat cu serioase probleme, s-a aşezat pe 
fundul mării în acest punct... 

Amiralul îl indică pe harta de perele, după care urmă: 

— Ruşii au expediat o importantă forţă navală să-i vină în 
ajutor. După o primă estimare, ea ar putea sosi la faţa locului 
începând de mâine. Casa Albă ne-a prescris să observăm, fără 
însă a interveni ori a-i stânjeni. Deci, până la noi ordine, 
trebuie să facem act de prezenţă şi atâta tot. Submarinul e în 
apele internaţionale, iar marea, v-o repet, aparţine tuturor. 
Res nullius’. In consecinţă, ei au tot dreptul să acţioneze... iar 
noi să ne uităm cum fac. Atenţie: să fie evitat orice accident, 
mai ales la survolarea zonei. Aş dori, totuşi, să vă atrag 
atenţia asupra faptului că poziţia submarinului e destul de 
anormală: nu există nici o rațiune de ordin tactic ca el să se 
găsească acolo unde se găseşte. Este şi motivul pentru care 


1 Raport cotidian asupra situaţiei tactice dintr-o anumită zonă (n.a.). 

2? Meciul anual de fotbal (american) între Armata de uscat şi Marină 
prilejuieşte de fiecare dată viforoase pasiuni şi ciocniri homerice, captivând 
toate Forţele armate ale SUA (n.a.). 

3 Termen juridic (din dreptul roman) desemnând un bun asupra căruia 
nu există drepturi de proprietate (n.t.). 


199 


suntem datori să facem faţă oricărui eveniment neprevăzut. 
Asta a fost totul. Întrebări? 

Un tânăr căpitan-comandor ridică degetul: 

— Cum trebuie privită prezenţa unui portavion francez în 
această parte a Atlanticului de Nord? Urmează să cooperăm 
cu el? 

Sanford avu o uşoară ezitare, apoi răspunse, cumpănindu-şi 
cuvintele: 

— Francezii sunt aliaţii noştri, dar nu mai fac parte de mult 
din organizaţia integrată a NATO. Insă, după cum ştiţi, 
schimbăm cu ei informaţii. În cazul de faţă „Charles de Gaulle” 
se află în larg de vreo zece zile, în consecinţă, cu mult înaintea 
descoperirii submarinului sovietic. 

Tânărul ofiţer insistă; 

— Dar submarinul lor rescue „Commandant Houot”? Nu se 
află şi el pe undeva între Scapa Flow şi Halifax, ceea ce-l 
plasează pe o traiectorie ideală în eventualitatea unui 
„pescuit”, nu-i aşa? 

Sanford izbuti să stoarcă din el un zâmbet: 

— Turneu inaugural, amice. Marfa e prezentată clienţilor 
potenţiali! Parisul are în permanenţă nevoie de devize, de 
preferinţă dolari! 

Izbucniră râsete, încordarea dispăru. Amiralul profită de 
ocazie ca să mai dea câteva directive referitoare la veghea 
acustică şi transmisiuni, apoi ridică şedinţa. 

După câteva ore de somn „ciupite”, Sanford îşi făcea duşul, 
când se auzi sunând telefonul din birou. Înfăşurând un prosop 
în jurul şalelor şi inundând parchetul, se grăbi spre aparat, 
dar, până să ridice receptorul, soneria se opri. Blestemând, se 
întoarse în baie şi, tocmai când isprăvea cu rasul, telefonul 
zbârnâi din nou. De data asta era pe circuitul special, cel care 
se termina în sertarul biroului. 

— Aici Sanford. Ascult. 

— Aici Brown. Am noutăţi. 

— Ei, bravo! Am şi eu. 

— O.K. Pot să vă văd de dimineaţă? 

— Lasă-mă să-mi trag sufletul. M-am culcat în zori şi abia m- 
am sculat. În plus, mi-e o foame de lup. 


200 


— În cazul ăsta vă invit să luăm micul dejun la un sea-fooad! 
unde am mâncat luna trecută cu Marty şi Clark. E alături de... 

— Ştiu unde e. Să zicem, peste un ceas. 

Sanford trase pe el la repezeală o cămaşă cu mâneci scurte 
şi o pereche de pantaloni subţiri. Se îndrepta spre garajul său 
personal când îl prinse din urmă un aghiotant. 

— Medicul şef al Spitalului Militar din Bethesda? a sunat mai 
adineaori. Întrucât n-aţi răspuns, a insistat să luaţi legătură cu 
el între orele 11 şi 12. În momentul de faţă operează. lată-i 
numărul de telefon. 

Amiralul îndesă biletul într-unul din buzunare, întrebându- 
se cam ce-ar putea dori de la el captain-surgeon* Graham. 
Bun, o să vadă asta mai târziu. David Brown avea prioritate. 

Circulaţia pe autostradă era aproape nulă. Cernea o ploaie 
măruntă, făcând betonul lunecos, dar neputând să alunge 
zăduful care  copleşise regiunea. Dădu drumul aerului 
condiţionat şi reduse viteza. 

Restaurantul avea şi el aer condiţionat. Condensul care se 
strânsese pe geamuri ascundea peisajul, dar amiralul nu 
venise aici să admire natura. David Brown îl aştepta la o masă 
retrasă, într-un colţ al localului, cufundat în lectura presei. 
Titluri de o şchioapă anunțau creşterea substanţială a cursului 
dolarului. Zărindu-l pe Sanford, directorul adjunct al CIA îşi 
împături ziarele. Cei doi se instalară în faţa unui platou cu 
fructe de mare, spre marea bucurie a amiralului, care adora 
acest fel. Când i se păru că oaspetele său s-a ghiftuit 
îndeajuns, Brown atacă. 

— Transfugul nostru a sosit. Dat dracului tipul! O moacă de 
patron presbiterian, dar ce Tartuffe! Abia debarcat la Langley, 
la două dimineaţa, ştiţi ce a pretins înaintea oricărui in- 
terogatoriu? 

— O damă. 

— Aţi câştigat lozul cel mare! Dar ştiţi ce fel de damă? 


1 Restaurant specializat în scoici, peşte, tructe de mare etc. (n.a.). 

2 „Naval Hospital din Bethesda” (în apropiere de Washington) se bucură 
de o reputaţie mondială, perfect justificată (n.a.). 

3 Medic-şef din cadrele Marinii, grad echivalând pe acela de 
comandor(n.a.). 


201 


— Dave, am şi eu lucruri importante să-ţi spun. Scuteşte- 
mă, aşadar, de perversiunile sexuale ale acestui individ. 

— Voiam numai să vă faceţi o idee: a cerut o negresă. 

Mi-ar fi plăcut să văd mutra lui Robertson... 

— Nu ştiu cine-i! i-o tăie Sanford, care începuse să se 
enerveze. 

— E nou la Agenţie. El e limbutul care l-a alertat ieri pe 
marele patron, telefonând direct la Camp David. Înnebunit la 
gândul că trebuie s-o facă pe codoaşa şi neştiind cum să 
procedeze, m-a sculat din pat. Altminteri, un băiat de ispravă, 
iute la minte, exceptând puritanismul lui. Explicabil, descinde 
din pelerinii coborâţi de pe corabia „Mavyflower”. Atunci, am 
preluat eu ştafeta: i-am spus gagiului: de acord cu fufa, dar 
vreau, în schimb, un serios aconto. 

— Rezultatul? 

— Domnule amiral, tipul m-a lăsat paf! Închipuiţi-vă că, 
după spusele lui, Udarniev a proiectat nici mai mult nici mai 
puţin decât asasinarea lui Petrov. Propriile-i cuvinte: 
„eliminarea fizică”. Joia trecută, în cursul unui dineu intim, 
Primului Secretar şi invitaţilor săi - printre care doi mareşali - 
urmau să le fie servite icre negre otrăvite. Cel care a montat 
întreaga operaţiune, de la A la Z, a fost chiar omul nostru. 
Numai că, planul a eşuat: Evegheni Petrov, soţia şi invitaţii 
sunt bine-mersi. Dându-şi seama că Udarniev nu-i va ierta 
eşecul, s-a grăbit s-o ia din loc şi să ne ofere serviciile, 
sperând că... 

Sanford îl întrerupse: 

— Stai o clipă. Când a părăsit individul dumitale teritoriul 
Uniunii Sovietice? 

— Alaltăieri. 

— Ei bine, e în întârziere cu un război mondial. 

— Cum aşa? 

— Termină mai întâi ce ai de spus. O să vorbesc după 
aceea. După cum ţi-am comunicat şi la telefon, sunt şi eu în 
posesia unor noutăţi. 

Brown acceptă cu un oftat: 


202 


— Cum doriţi, domnule amiral. Aşadar, dacă Petrov trăieşte 
înseamnă că icrele negre otrăvite au luat allă cale. Bănuiţi 
cumva care? 

— Aceea a unui submarin? 

— Exact. Echipajul navei a fost otrăvit din greşeală. Înainte 
de a dispare, transfugul nostru a efectuat o anchetă. 

— Acum, ştiţi tot cât şi mine... ba am chiar impresia că ceva 
mai mult, conchise directorul adjunct al CIA. 

— Într-adevăr, faptele se leagă. Deci, submarinul se 
numeşte „Amiral Gortşki”. Eram un june căpitan-comandor 
când a răposat tovarăşul Gortşki. Trebuie s-o spun, un mare 
marinar. El e cel care a făurit flota lor de SAPR-uri. la spune- 
mi, presupun că l-ai sunat pe noul nostru prieten francez? 

— Evident. 

— Ce ţi-a răspuns? 

— Că zarurile au fost aruncate, că submarinul „Comman- 
dant Houot” a sosit, probabil, în cursul nopţii la faţa locului şi 
că agenţii lui n-au câtuşi de puţin nevoie să fie împinşi de la 
spate. 

— Ei bine, sună-l din nou şi spune-i că Flush a pus mâna pe 
telefonul roşu... 


— Ce-e? El... 
— A deşertat tot sacul, bătrâne Dave. Exact de ce mă 
temeam. „Să  salvăm, umăr la umăr, submarinul 


dumneavoastră!, etc. etc. l-a dat lui Udarniev până şi poziţia 
exactă a navei. 

— De ce lui Udarniev? Dar Petrov? 

— Se pare că Petrov e grav bolnav, sau cam aşa ceva. Într- 
un cuvânt, Udarniev e cel care asigură, la ora actuală, 
interimatul. 

— Înseamnă că a recidivat! 

— Nu ştiu. Cert e că Petrov se află scos din circulaţie pentru 
un timp nedeterminat. 

— Udarniev la putere! Nu mi se putea întâmpla ceva mai 
rău. 

— Animalul n-a stat cu mâinile în sân: două armade 
sovietice se îndreaptă acum către dorsala de la Reykjanes. 
Prima va sosi mâine, luni. Sateliții noştri le-au fotografiat cap- 


203 


coadă. Nu au în componenţă nici o unitate specializată în 
ajutorarea submarinelor aflate în deficultate, dar Vornov, care- 
şi cunoaşte meseria, a trimis cu siguranţă la locul avariei un 
submarin rescue. Ştim că sovieticii posedă aşa ceva. Din 
fericire, mai puţin performant şi mai puţin rapid decât cel al 
francezilor. Oricum, însă, n-au nevoie să-l aştepte ca să trimită 
scafandri pentru identificarea lui  „Gortşki” şi chiar 
pătrunderea la bord. Ca să nu mai spun că, dacă 
„Commandant Houot” se află în preajmă, va fi inevitabil 
detectat şi izgonit. 

Brown trânti câteva înjurături zdravene: 

— Paranoicul ăsta de Udarniev e în stare să ordone 
scufundarea lui! 

— Din păcate, e într-adevăr în stare. 

— Şi-n cazul ăsta, ce facem? 

— Aici e toată drama. Azi-noapte, Jeremy Flush era atât de 
dezorientat, încât mi-a dat mâna liberă, dar nu-mi va permite 
niciodată să ripostez atâta vreme cât n-a fost atacată nici o 
navă americană. 

— În cazul ăsta, totul s-a dus dracului? 

— Poate că nu. Vezi, marea noastră şansă e că ruşii ignoră 
implicarea francezilor în toată această afacere. Sper ca 
espectativa pe care am ordonat-o forţelor noastre să-i 
întărească în credinţa că sunt singurii care se ocupă de 
submarin... cel puţin până în momentul în care-l vor localiza 
pe „Commandant Houot” Date fiind condiţiile meteo infecte 
din zonă, s-ar putea să câştigăm câteva ore. Ajută-ne însă 
Dumunezeu ca francezii să nu se mocăie şi... să dispară 
înainte de a fi reperaţi. 

Sanford se ridică: 

— Telefonează-i omului dumitale şi explică-i... 

Făcu un semn chelnerului: 

— Nota, te rog. 

Brown protestă; 

— Nici vorbă. Sunteţi invitatul meu. 

Amiralul făcu un gest de refuz şi se scotoci după cartea de 
credit; odată cu ea, scoase din buzunar şi o hârtiuţă 
mototolită. 


204 


— Hait! Trebuia să sun la spitalul Marinei. E douăsprezece 
fără un sfert, tocmai la ţanc. Aşteaptă-mă, e o chestie de 
câteva minute. 

Sanford reveni aproape imediat: 

— Mă vrea un bolnav. E pe moarte. Un fost ofiţer al Marinei 
japoneze. 

— Un japonez? Internat la Bethesda? 

— E un caz cu totul special. Tata mi-a vorbit de el. Trebuie 
să mă duc. La revedere şi mulţumesc pentru micul dejun. 

Tatăl lui Sanford, erou al războiului din Pacific, ieşise la 
pensie cu gradul de viceamiral. Doi ani mai târziu, o embolie 
punea capăt zilelor sale. Robert îl idolatrizase şi, de câte ori 
era confruntat cu câte o problemă mai deosebită, se întreba 
întotdeauna: „ce-ar fi făcut tata în locul meu?” Şi, de fiecare 
dată, soluţia era cea bună. În acea zi, ducându-se să-l vadă pe 
japonez, trăia din nou cu impresia că-i urmează povaţa. In 
timp ce rula spre spital, auzea parcă vocea paternă 
istorisindu-i extraordinara poveste a căpitan-locotenentului 
Nosuke Kanno. 

„Era pe la începutul lui august 1945. Pe atunci, comandam 
un portavion. Strâns în cleşte, imperiul Soarelui-Răsare 
adoptase o nouă tactică, soluţia supremă pentru a întârzia 
inevitabilul sfârşit. Tineri piloţi fanatici se năpusteau asupra 
navelor noastre, dar, în loc să-şi lanseze bombele, se 
zdrobeau, odată cu ele, de punți. Li se spunea Kamikaze. 

Din fericire, apărarea noastră antiaeriană dobora un mare 
număr înainte de săvârşirea atacului-sinucidere. Unii, ratând 
obiectivul, picau în mare. Dar erau şi alţii care provocau 
pierderi însemnate. 

În acea dimineaţă, apucaserăm să avem parte de câteva 
atacuri de acest gen şi tunarii mei obţinuseră dreptul să 
picteze cinci, drapele japoneze pe ţevile tunurilor lor. Deodată, 
cu puţin înainte de prânz, apare un avion, unul singur. Zbura, 
fireşte, cu soarele în spate, ca să-i stânjenească pe ochitorii 
A.A. Se năpustea asupra navei aidoma unui hultan care şi-a 
ales prada. Îl urmăream cu binoclul: venea în picaj printre 
explozii, minuscul punct spre care convergeau dârele de foc 
ale proiectilelor noastre trasoare. O schijă i-a smuls o bucată 


205 


din profundor. O lovitură la ţintă i-a secţionat aripa dreaptă. 
Nu ştiu, zău, prin ce miracol izbutea să-şi mai conducă 
aparatul! Îl vedeam cum creşte în ocular, cum creşte întruna... 
îndreptându-se direct spre puntea 

de comandă pe care mă aflam. Trebuie să-ţi mărturisesc, 
dragă Bobby, că mă cuprinsese o sfântă spaimă şi irezistibila 
dorinţă s-o şterg undeva la adăpost. Imi mestecam chewing- 
gum-ul, rugându-mă lui Dumnezeu ca băieţii din jur să nu 
remarce cât mi-e de frică. Hellis, secundul meu, un monument 
de calm, a mormăit: 

«Dat în mă-sa, bastardul!» 

Un nou impact cutremură avionul care intră în glisadă, dar 
percută nu puntea de comandă, ci cea de la pupa, 
încrustându-se; literalmente bigă. Ca prin minune, bomba nu 
explodă, astfel încât nimeni n-a pierit, iar începutul de 
incendiu a fost lichidat pe loc datorită curajului unei echipe de 
pompieri care, în loc să acţioneze din nişele protectoare de pe 
marginea punţii de zbor, s-au repezit direct la aparat cu 
extinctoarele lor cu spumă. 

Nu ştiu exact ce m-a apucat, dar, ordonându-i lui Hellis să 
preia comanda, m-am năpustit, la rîndu-mi, spre puntea de 
zbor. Avionul japonez era acum o grămadă de fiare răsucite şi 
fumegânde. În carlingă, a cărei cupolă de plexiglas fusese 
pulverizată, pilotul, fără cască, cu fruntea încinsă cu un batic 
alb, zăcea prăbuşit pe scaunul lui, reţinut de centurile de 
siguranţă. 

Aparent, apropierea de el nu prezenta nici un pericol. 
Totuşi, nimeni nu risca s-o facă. Marinarii mei se strânseseră 
în cerc, la oarecare distanţă, fascinaţi şi am citit în privirile lor, 
de obicei pline de înverşunare cât timp ţinea acţiunea, ceva ce 
aducea a uluire. De ce, se întrebau ei pesemne, să mai dai 
dovadă de atâta bravură când, ca să zicem aşa, înfrângerea e 
consumată? Cedând unui imbold subit, m-am căţărat pe aripa 
avionului, mai exact pe ciotul ei şi m-am aplecat peste pilot. 

Incredibil, dar japonezul nu era mort, nici măcar nu-şi 
pierduse cunoştinţa. Ochii lui piezişi mă fixau cu atâta 
disperare, încât, fără să mă gândesc, i-am întins mâna. Abia 
atunci am observat pistolul pe care-l îndreptase spre mine, 


206 


ţinându-l lipit de şold. Mi-am stopat gestul, rămânând 
încremenit. Probabil a luat nemişcarea mea drept un act de 
curaj, de sânge rece, ştiu eu? Cert e că a lăsat braţul înarmat 
să-i lunece pe lângă coapsa însângerată, continuând să mă 
fixeze cu privirea. O lacrimă i se prelinse de-a lungul 
obrazului. N-a opus nici o rezistenţă când l-am dezarmat, cu 
blândeţe, înainte de a-mi striga băieţii: 

«O brancardă, rapid! Scoateţi-l uşurel!» 

Un ceas mai târziu, medicul şef a trimis pe puntea de 
comandă pe unul din asistenții lui ca să-mi dea raportul. De 
emoție, tânărul aspirant se bâlbâia: 

Nici nu mai ştiu câte fracturi. Medicul şef l-a prevenit: «O să 
vă doară foarte tare, n-avem încotro, pentru că n-aţi suporta o 
anestezie generală». La care japonezul a răspuns, vorbea bine 
engleza: «Va fi prima pedeapsă pentru greşeala săvârşită 
neîndeplinindu-mi misiunea». 

Au trecut patru zile înainte de a-l putea transfera pe o navă- 
spital. Dealtfel, dispuneam şi la bord de un echipament 
chirurgical de prima mână. L-am vizitat de câteva ori. 
Rămâneam unul în faţa celuilalt minute în şir fără să scoatem 
o vorbă. Mă studia cu un soi de perplexitate în privire. Ştiam 
că suferă atroce. Pe jumătate din corp avea arsuri de gradul 
trei. Niciodată însă un geamăt. La a treia vizită, pe când 
dădeam să mă ridic, l-am auzit murmurând: mulţumesc. 

Descoperiserăm printre sfărâmăturile avionului sabia lui de 
samurai, o adevărată minune, cu siguranţă foarte veche. 
Dădusem ordin să fie aşezată pe o măsuţă, alături de pat încât 
s-o poată vedea bine, dar să nu poată ajunge la ea. In ziua 
plecării, anunţându-l că va veni un elicopter să-l ia, mi-a 
vorbit: 

«E o cinste, domnule comandant, să fii înfrânt de un senior 
al mării. De aici încolo, voi accepta îngrijirile duşmanilor mei. 
Cu, recunoştinţă chiar pentru a fi apoi apt să-mi curm viaţa în 
mod onorabil.» 

Eram răscolit. Cum să-l anunţ că ţara lui capitulase după ce 
două oraşe fuseseră distruse de bombele atomice? Am făcut-o 
cum m-am priceput. 


207 


«Japonia şi Statele Unite au angajat tratative de pace. Dacă 
Dumnezeu v-a acordat putinţa de a supravieţui, nu credeţi că, 
în prezent, datoria vă impune să contribuiţi la reconstruirea şi 
renaşterea Patriei?» 

«Aşadar, am fost învinşi» a suspinat el, înecat de plâns. 

«Singurul învingător trebuie să fie o lume izbăvită de 
suferinţe. Sunt sigur că noi, americanii, vom fi capabili să nu 
ne lăsăm dominați de sentimentul victoriei şi să vă întindem 
mâna». 

Doamne, ce tâmpenii puteam să îndrug! Să le întindem 
mâna după toate ororile săvârşite de armatele Mikadol-ului! 
Adevărul e că nu-l puteam asocia în nici un fel pe Nosuke 
Kanno cu toate aceste crime. El, el era un cavaler fără 
prihană. De aceea, replica lui m-a uimit şi mai mult: 

«Aşa cum aţi făcut în avion? Din milă?» 

Cel mai surprinzător era tonul: un amestec de ironie, de 
condescendenţă, poate chiar de dispreţ. Inainte de a-şi 
întoarce capul - atât cât îi îngăduiau pansamentele - am 
crezut chiar că discern în privirea lui un licăr de ură. 

Au trecut două săptămâni. După o spectaculoasă 
demonstraţie de forţă în largul capitalei nipone, ne-am întors 
la baza noastră de la Hawaii. Odată terminale manevrele şi 
îndeplinite corvezile oficiale, l-am invitat pe Hellis să cinăm 
împreună la «Officer's Club» din Pearl Harbour. În timpul 
mesei, i-am relatat ultima mea discuţie cu japonezul. 
Credinciosul meu secund a exclamat: 

«Cred că vă înşelaţi în ceea ce-l priveşte, domnule 
comandant. Odată datoria faţă de Patrie împlinită, magnific 
chiar, Kanno a pus categoric cruce trecutului. Doctorul l-a 
văzut azi după-amiază, mergând să-i viziteze pe răniții noştri 
de pe nava-spital. Tipul e formidabil! l-a cucerit pe toţi medicii, 
ba mai găseşte resurse şi pentru a broda madrigaluri 
infirmierelor. Nu vorbeşte decât despre viitorul economic al 
Japoniei, speră să vină la noi ca să ne studieze metodele şi, în 
această perspectivă, învaţă un maximum de expresii 
idiomatice, chiar şi argotice. Japonezul ăsta, credeţi-mă, e 
O.K.». 


1 Titlu purtat de împărații Japoniei (n.t.). 


208 


L-am crezut, ba am şi înaintat un raport special. Finalmente, 
amiralul-comandant, apreciindu-i curajul şi încântat de starea 
lui de spirit, a decis că Nosuke Kanno, căpitan-locotenent în 
marina Imperială, va fi admis, de câte ori o va cere, să 
primească îngrijiri medicale în spitalele aparţinând de US 
Navy. 

Cam tot pe atunci, am fost avansat contraamiral şi am 
putut să vă regăsesc, pe tine şi pe maică-ta. Ulterior, cariera 
mea a pendulat între Pentagon şi Flota Atlanticului. Nu l-am 
revăzut niciodată pe Kanno, dar primeam de la el în fiece an o 
felicitare cu o amabilă formulă de politeţe, la care 
răspundeam cu punctualitate”. 

Intr-adevăr, ce poveste extraordinară, îşi spuse Robert 
Sanford. Dar ce-ar putea dori de la mine samuraiul? 

Încetini în faţa grilajului spitalului. 

Anunţat de sergentul de zi, captain-surgeon Graham îl 
aştepta în prag. 

— Vă rog, pe aici, domnule amiral. 

In timp ce-l conducea printr-un labirint de coridoare, 
Graham îl puse la curent cu situaţia: 

— Amicul Kanno e cu adevărat un caz antologic. De aproape 
o jumătate de veac umblă cu torsul ferecat într-un corset, cu 
şoldul protezat şi cu un picior artificial de la genunchi în jos. Ei 
bine, în ciuda infirmităţii, mai joacă şi badminton!! în plus, 
este un expert în electronică: magnații industriei japoneze îşi 
dispută concursul lui. Adăugaţi la astea faptul că bea, ţeapăn, 
fumează de parcă-i vulcanul Fuji-Yama şi continuă să se ţină 
de fuste cu toţi cei şaptezeci de ani şi mai bine pe care-i 
numără. Ne-a făcut această confidenţă, nu fără o vădită 
plăcere. 

Din păcate, ducând o viaţă atât de săltăreaţă, Kanno s-a 
căptuşit cu o hipertensiune. A sosit aici joia trecută pentru 
controlul anual complet. Seara, medicul de gardă a remarcat 
că întâmpină dificultăţi la exprimare. Am fost alertat imediat 
şi, când am examinat pacientul, am constatat că-şi pierduse 
mobilitatea braţului drept. O hemiplegie clasică, consecinţă a 
spargerii unui vas de sânge pe creier. L-am instalat imediat la 


1 Cazul este autentic (n.a.). 


209 


reanimare. A recuperat destul de bine, mai ales vorbirea. 
Rămâne însă la discreţia unei recidive şi, la vârsta lui, i-ar fi 
fatală. Cunoscându-i firea, i-am spus-o clar şi direct. Atunci, a 
cerut să vă vadă. Vă daţi seama, nici prin gând nu-mi trecea 
să deranjez pe şeful Operaţiunilor Navale, dar a insistat: 
„Vreau să-l văd. Doar să-i spuneţi numele meu şi va veni”. 
Părea atât de sigur, încât mi-am călcat pe suflet şi v-am sunat. 

— Şi aţi făcut foarte bine, replică Sanford. 

Se opriră în faţa unei uşi purtând inscripţia: „Interzis 
vizitarea”. 

— Aici e, domnule amiral. Vă rog să poftiţi. 

Plin de electrozi, cu acul perfuzorului în încheietura unui 
braţ şi tensiometrul la celălalt, japonezul părea că doarme. 
Alături, o asistentă medicală urmărea indicaţiile aparatelor: 
ace care oscilau, benzi de hârtie pe care se înscriau sinusoide, 
ecrane pe care puncte luminoase indicau bătăile inimii. Puţinul 
zgomot pe care-l provocă intrarea celor doi îl făcu pe Kanno să 
deschidă ochii. Văzând că însoţitorul medicului e un civil, 
întrebă sec: 

— Cine... cine sunteţi? 

Sanford răspunse. Japonezul clipi în semn de salut. 

— Sunteţi chiar fiul viceamiralului Roderick Sanford? 

— Întocmai. 

Kanno îndreptă privirea în sus, de parcă ar fi invocat cine 
ştie ce divinitate celestă, apoi o mută asupra amiralului. 

— Vă sunt... profund recunoscător. g 

Vorbea distinct, poate doar un pic sacadat. Intorcând capul 
spre Graham, ceru: 

— Ne-aţi putea lăsa singuri, doctore? La fel şi domnişoara? 

La un semn al medicului, asistenta se eclipsă. Graham o 
imită, şoptind la urechea amiralului: 

— Rămân pe culoar. 

Sanford îşi împinse scaunul aproape lipindu-l de pat. 

— Ce aveţi să-mi spuneţi? 

Kanno îl contemplă îndelung, fără să răspundă, apoi 
murmură: 

— Cât îi semănaţi... 


210 


Un vag zâmbet îi lumină chipul. Doar o clipă însă. Cu fălcile 
încleştate, japonezul scrâşni: 

— E greu, foarte greu... să te destăinui... mai ales unui... 
unui inamic... 

Sanford deveni rigid: 

— Din câte ştiu, ţările noastre sunt în pace şi încă de multă 
vreme. 

Kanno îl întrerupse, asociind gestul cuvintelor: 

— Pentru noi, nu poate fi pace decât atunci când duşmanul 
o imploră iar noi îi dictăm condiţiile. 

Amiralul se ridică: 

— Mă tem că nu vă pot consacra timpul meu ca să ascult 
asemenea discurs. Un discurs care mă uimeşte, dacă e să-l 
judec în funcţie de atitudinea dumneavoastră de până acum. 

Japonezul întinse mâna şi-l apucă de încheietură. 

— Vă rog... rămîneţi. E... e important. 

Sanford şovăi, apoi se reaşeză: 

— Vă ascult. 

Kanno închise ochii şi începu, vorbind ca în transă: 

— Ne-aţi învins numai şi numai pentru că aţi descoperit 
primii secretul atomului. A fost o armă necavalerească. Mii şi 
sute de mii de victime inocente... 

Sanford ripostă cu brutalitate: 

— Ce-ar fi dacă am vorbi despre infirmierele engleze 
aruncate pradă poftelor animalice ale soldaţilor voştri? Şi de 
torturile la care au fost supuşi prizonierii? 

O expresie dureroasă se zugrăvi pe chipul japonezului. 

— Domnule amiral, îmi faceţi şi mai grea situaţia. Vă conjur, 
însă, ascultaţi-mă! Soarta întregii omeniri... 

Brusc, debitul său deveni precipitat: 

— Da, v-am urât, i-am urât pe americani. Pe voi, cei care i- 
aţi obligat pe samurai să se închine în faţa drapelelor voastre. 
Care aţi pângărit prin simpla voastră prezenţă pământul sacru 
al Patriei. Care aţi făcut din fetele noastre nişte destrăbălate. 
Care l-aţi umilit pe Majestatea-Sa împăratul! 

— Mi se pare, totuşi, că generalul Mac Arthur l-a tratat 
întotdeauna cu cea mi mare corectitudine. 


211 


— Corectitudine... corectitudine faţă de un dumnezeu în 
viaţă! Da, v-am urât din clipa în care tatăl dumneavoastră mi- 
a relatat înfrângerea noastră. Oh, trebuie să spun că a făcut-o 
cu o infinită delicateţe. Tatăl dumneavoastră e singurul 
american pe care nu l-am detestat niciodată. 

De câteva ori, trase adânc aer în piept. 

— Am petrecut mai bine de un an prin spitalele dum- 
neavoastră. Ingrijit în mod ireproşabil. Şi totuşi, în adâncul 
inimii, îi dispreţuiam pe aceşti doctori, atât de stupizi încât să 
vrea să-i redea viaţa celui mai implacabil duşman. Când am 
revenit acasă, foştii mei prieteni mi-au întors spatele. Cum de 
îndrăzneam să mai apar, eu care jurasem să mor? Aveau 
dreptate. Dispreţul lor mi-a întărit ura, o ură cu atât mai 
violentă, cu cât trebuia s-o ascund. Da, am luat aparențele 
unui colaborator, aşa cum au făcut şi generalii prusaci după 
bătălia de la Jena. Şi v-am înşelat pe toţi la fel cum l-au tras şi 
ei pe sfoară pe Napoleon. Mulţi dintre compatrioţii mei, care- 
mi împărtăşeau sentimentele, au înţeles rapid că-i singura 
cale. N-am avut nevoie de prea mult timp ca să ne pregătim 
revanşa. S-o mai obţinem pe calea armelor, era imposibil. Şi 
atunci, fiind exclusă modalitatea cea mai onorabilă, am 
deplasat războiul pe planul economicului, ţintind să vă lovim 
în ceea ce aveţi mai scump: banul! Am reuşit câteva lovituri 
grozave, nu-i aşa? Cu toate acestea, pentru oameni ca mine 
era prea puţin. Voiam să vă doborâm. Să doborâm puterea 
politică şi militară a Statelor Unite. 

Atunci, am fondat o organizaţie secretă. Foarte puţini 
membri, dar toţi în posturile cheie ale industriei. De vreme ce 
nu vă puteam înfrunta deschis, am înarmat pe noul vostru 
duşman, cel mai de temut pentru voi: URSS. Am livrat, 
sovieticilor, mai exact, le-am vândut şi încă foarte, foarte 
scump, invențiile şi descoperirile noastre, violând acordurile şi 
folosind căi ocolite. Se găsesc oricând intermediari în ţările 
aşa-zis neutre. Chiar şi printre pretinşii voştri aliaţi! Şi chiar în 
Statele Unite! Eram pe cale să reuşim, mă simţeam nebun de 
fericire când s-a produs un eveniment îngrozitor... 

Kanno scoase un geamăt prelung. 


212 


— Aveam un fiu. Da. Mă căsătorisem în urmă cu aproape 
treizeci de ani. Distinsa mea soţie a murit dându-i viaţă. Acest 
copil era speranţa mea, mândria mea. Promitea mult. ÎI şi 
vedeam ofiţer, un amiral victorios poate. Dar nu. În loc să intre 
la Academia Navală, a decis să studieze sociologia, economia 
politică. MI-A NESOCOTIT VOINȚA. Captiv al propriului meu 
personaj, am fost nevoit să mă înclin. A plecat să înveţe la o 
universitate germană. S-a întors marxist sau anarhist, nu mai 
ştiu. La început, am crezul că aiureala asta de tinereţe ar 
putea sluji cauzei noastre. Intr-o zi, însă, şeful poliţiei din Tokio 
m-a rugat să trec să-l văd: fiul meu fusese reţinut cu prilejul 
unei manifestații. El şi tovarăşi săi merseseră până acolo încât 
să insulte public persoana împăratului. Din consideraţie pentru 
mine i s-a dat drumul. Am încercat să-l ascult, să-l înţeleg. 
Dacă-aţi şti ce mi-au auzit urechile. De la el, moştenitorul a 
douăzeci de generaţii de samurai! Familia mea se trage din 
neamul Tokungava! 

Ridică pumnii, blestemând parcă cerul. 

— A fost ca şi cum s-ar fi sfâşiat un văl. Am priceput atunci 
ce era ideologia comunistă: un cancer al sufletelor. Fiul meu 
îmi fusese furat şi înlocuit cu un monstru. Nimic nu putea fi 
mai important decât stoparea acestei ciume care contamina 
lumea. Brusc, setea mea de răzbunare pe americani mi s-a 
părut a fi cea mai mare stupiditate. A-i favoriza pe sovietici 
însemna să distrug propria-mi Patrie... 

Kanno apucă din nou mâna amiralului. Picături mari de 
sudoare îi broboneau fruntea. 

— Trebuie să aflaţi ca să vă puteţi apăra. Anul trecut, le-am 
livrat super-conductorii noştri cei mai perfecţionaţi, căci în 
acest domeniu v-am depăşit. Am negociat personal vânzarea. 
Acordul s-a perfectat la Moscova şi s-a terminat cu o orgie. 
Atunci omologul meu sovietic - rezistam mai bine la alcool 
decât el - mi-a mărturisit între două sţacane de vodcă: 

„Graţie vouă, vom putea, în sfârşit, produce o temperatură 
de câteva milioane de grade într-o milionime de secundă. lar 
Statele Unite... bum!!!” În clipa aceea mi-am dat seama că le- 
am oferit... le-am oferit posibilitatea de a fabrica arma... arma 
absolută. 


213 


Kanno gâfâia. Respirația îi devenise şuierătoare, debitul 
verbal, sacadat, se poticnea la cuvinte. 

— Îngrozit... am sistat orice activitate, pretextând necazuri 
cu sănătatea. Doream... doream să... repar... Fiul amiralului 
Roderick Sanford... numai lui... 

Japonezul se întrerupse: tetania îi îngheţă muşchii feţei, 
ochii se holbară, un rictus îi schimonosi gura. Braţele îi căzură, 
moi, de-a lungul corpului. Sanford se năpusti pe coridor. 

— Repede! | s-a făcut rău! 

Graham lipi urechea de pieptul bolnavului şi-i pipăi pulsul. O 
rapidă privire aruncată monitorului şi celorlalte aparate îi 
confirmă temerile. Nosuke Kanno plecase să-şi întâlnească 
strămoşii. Se întoarse spre amiral, dar acesta părăsise 
rezerva. Gonea pe culoare. Mai iute, să ajungă cât mai iute la 
Pentagon, să acţioneze... Să acţioneze, cum? 

Arma absolută. În clipa în care fostul kamikaze rostise 
aceste cuvinte, amiralul avusese un soi de revelaţie. 
Necesitatea  imperativă de a produce, instantaneu, o 
asemenea temperatură nu putea corespunde decât unui 
singur tip de armă: aceea pe care nici o naţiune n-o poseda 
încă. Înseamnă că sovieticii o realizaseră şi instinctul îi striga 
că ea se află exact la bordul lui „Gortşki” Copleşit de un 
sumbru presentiment, murmură în timp ce urca în maşină: 

— Fie ca francezii să reuşească, altminteri... 


214 


CAPITOLUL XV 


Scara ducea la cabinele statului-major al submarinului, 
lucru lesne de ghicit după ecusoanele lipite pe uşi. Establet nu 
se osteni să le deschidă, cunoscând prea bine ce va găsi şi 
continuă să avanseze, mereu în vârful picioarelor şi ciulind 
urechea în direcţia de unde venise zgomotul paşilor. Capătul 
culoarului era mascat de o draperie. Pe o placă de alamă, 
prinsă în şuruburi la înălţimea unui stat de om, citi: CAREUL 
OFIŢERILOR. 

Trase cu urechea: nimic. Şi totuşi, parcă auzise ceva care 
semăna cu un suspin, sau cu un plânset gâtuit. Establet trase 
încet draperia. Încăperea, destul de vastă, era cufundată în 
semiîntuneric. O masă mare, dreptunghiulară, scaune, o 
canapea, deasupra căreia se întindeau poliţe înţesate cu cărți. 
Sprijinită de ceea ce părea o combină tele-radio-picup, o 
siluetă îmbrăcată în negru stătea cu spatele la el. Intinzând cu 
precauţie mâna, căută întrerupătorul. Lumina ţâşni dintr-o 
aplică montată deasupra combinei, iluminând silueta, care 
tresări şi se răsuci cu faţa la el. Andre nu-şi putu reţine 
exclamaţia: supravieţuitorul era o femeie care se năpusti spre 
el ţipând cuvinte fără noimă, cuprinzându-l cu braţele, lipindu- 
se de el. 

Alegând calea pe care şi-o alesese, Establet, deliberat, se 
autocondamnase să cunoască doar aventuri erotice fără o „a 
doua zi”, cultivând şi o anumită rezervă faţă de efemerele sale 
partenere. La contactul unui corp pe care-l ghicea superb, 
reflexele sale de apărare acţionară instantaneu. Fără 
bruscheţe, dar ferm, îndepărtă necunoscuta şi o sili să se 
aşeze. Tremurând toată, ea se prăbuşi pe banchetă cu capul 
între mâini, bâlbâina: 

— Nu-ţi poţi închipui.,. Am crezut că înnebunesc. Luasem un 
somnifer, iar când m-am trezit era oribil: toţi aceşti oameni 
bolnavi ca nişte câini, pe jumătate inconştienţi sau chiar mai 
rău. Era ca un coşmar. Pretutindeni unde mă duceam, numai 
cadavre... Ivan Petrovici, sărmanul, era aici, culcat pe 


215 


banchetă. Am izbutit să-l târâi până la el în cabină. A murit 
ieri... sau azi, nu mai ştiu. Am trăit două zile de iad. Sucombau 
unul după altul. Şi în ce chinuri... Comandantul Kojin e sus,,în 
postul central. Adineaori, respira încă. N-am putut să-l 
deplasez, e prea greu. 

Sări în picioare, urlând ca o isterică: 

— Dar fă ceva! 

Establet o lăsă să se defuleze, fără s-o întrerupă, 
cumpănind în acelaş timp, cu maximă viteză, situaţia. 
Teoretic, prezenţa unui supravieţuitor punea capăt misiunii 
sale, exceptând doar cazul când acesta ar rămâne perfect 
pasiv. Ordinele Parisului fuseseră categorice: retragere 
imediată la cea mai mică opoziţie. Fiind însă vorba de o 
femeie? Pe deasupra, în pragul panicii, o stare de spirit pe 
care ar putea-o, cu siguranţă, exploata... Ţipătul ei îl făcu să 
se decidă: va lăsa situaţia aşa cum este, dar mai întâi va 
trebui rezolvată problema marinarilor muribunzi. Aceştia 
riscau să compromită totul. Spuse sec. 

— Ne vom ocupa de ei mai încolo. Acum, sunt singur. Şi, ca 
să prevină orice obiecţie, se grăbi să adauge, tot pe ruseşte: 
Aparţin eşalonului precursor, tovarăşă. Un echipaj de schimb 
urmează să fie îmbarcat. 

Ea păru să reflecteze, apoi aprobă dând din cap. Socotind-o 
devenită îndeajuns de receptivă, Andre lansă un balon de 
încercare: 

— Misiunea primează, nu-i aşa? 

Obrazul femeii păli: 

— Eşti... eşti la curent cu misiunea? 

Terenul devenise alunecos, dar pentru Establet era prea 
târziu să mai dea îndărăt. 

— Altminteri nu m-aş afla aici, afirmă el, cu siguranţă în 
glas. 

Ea îl cercetă cu atenţie: 

— Cine eşti? 

Îl luase, evident, drept un compatriot. Prin orice mijloace, 
această eroare trebuia prelungită. Ca să câştige timp, întrebă, 
la rându-i: 

— Dar dumneata? 


216 


— Sunt inginerul-şef Tamara Osipovna Djanbek. 

Ghinionul dracului! Un cadru ştiinţific de nivel superior! 

Pe una ca asta n-o poţi duce prea mult timp cu preşul. 
Logica îi poruncea s-o neutralizeze, dar instinctul îi sufla că va 
putea afla mult mai mult prin ea, decât scotocind nava 
împreună cu Boulier. Văzându-l că şovăie, femeia repetă 
întrebarea. Establet înghiţi în sec şi aruncă la întâmplare: 

— Echipa specială. 

Tamara sări în picioare: 

— Minţi! Îi cunosc personal pe toţi membrii echipei noastre 
speciale: eu i-am format. S-au îmbarcat odată cu mine. 

Pierduse partida. Andre încercă un ultim bluf: 

— Fac parte din echipa de rezervă. 

— Mincinos parşiv! Nu există echipă de rezervă, n-a fost 
niciodată prevăzut aşa ceva! 

Brusc, se dezlănţui: 

— Ai fost de la bun început la bord! Tu i-ai otrăvit pe 
marinari! În afară de mine, care n-am cinat împreună cu 
ceilalţi, dar asta n-aveai cum s-o prevezi! Spion ticălos! 
Ucigaşule! 

Tamara se năpusti asupra lui, încercând să-l zgârie şi 
căutându-i ochii. Andre o prinse de încheietura mâinilor. Ea 
însă se zvârcolea, străduindu-se să-l muşte, să-i lovească între 
picioare cu genunchiul. La început, Andre pară atacurile fără 
să riposteze, apoi, pierzându-şi răbdarea, o proiectă pe 
banchetă şi o imobiliză. 

— Gata! Potoleşte-te, altminteri o să te doară şi încă rău de 
tot! 

Drept răspuns, Tamara îi expedie o nouă lovitură cu 
genunchiul, mai mai să-l nimerească. Andre îşi asigură priză 
şi, blocând-o cu tot corpul ca s-o imobilizeze, îi aruncă în 
obraz: 

— Gândeşte-te un pic, fir-ar să fie! Dacă-ţi eram duşman, te 
curăţăm în loc să stau de vorbă cu tine! 

Argumentul percută. În ochii femeii, perplexitatea înlocui 
furia. Establet se ridică. 

— Bun, acum e în regulă. Aşează-te şi ascultă-mă. 

Se supuse, masându-şi încheieturile îndurerate. 


217 


— Bine, aştept explicaţiile. 

— Mai întâi şi întâi, abia am sosit la bord şi n-am nici un fel 
de amestec în otrăvirea echipajului. Asta bagă-ţi-o bine în cap. 

— Vrei să mă faci să cred că ai pătruns aici de unul singur, 
fără teamă că vei întâmpina rezistenţă? Mă iei drept idioată? 

— N-am spus aşa ceva. Adevărul e că am interceptat S.0.S.- 
ul vostru. Cu totul întâmplător, dealtfel. 

Tamara se încruntă. 

— Interceptat? Nu înţeleg. 

— Marina sovietică n-a recepționat niciodată acest mesaj, o 
lămuri, calm, Establet. 

Tamara izbucni iarăşi: 

— Fiindcă l-ai distrus! Sabotor mizerabil! 

— Nici pomeneală. Simplu accident tehnic. Prea complicat 
să-ţi explic. 

— Nu prea te descurci cu minciuna! 

— Mă crezi sau nu mă crezi, puţin îmi pasă! Ceea ce 
contează e faptul că, la ora actuală, suntem singurii care 
cunosc poziţia exactă a submarinului şi starea în care se află 
echipajul. 

Se aplecă spre ea, împlântându-şi privirea în ochii ei. 

— Reprezint ultima voastră şansă, mă înţelegi? 

Tamara se uită la el năucită: 

— De fapt, cine eşti? 

— Un ofiţer francez. 

— FRANCEZI... 

— Întocmai. Vin de pe un submarin care actualmente se 
găseşte lângă al vostru. Ni s-a ordonat să vă ajutăm. De 
îndată ce superiorii mei primesc raportul meu, vor preveni 
autorităţile sovietice, care vor trimite, cu siguranţă, un echipaj 
de schimb, de astă dată unul adevărat. Acum, mă crezi? 

Ea îşi scutură capul. 

— Nu mai ştiu. Totul e atât de incredibil... în plus, prea 
vorbeşti bine limba noastră. 

— Am învăţat-o de mic. Bunica-mea era rusoaică. 

Chipul Tamarei deveni aspru, dispreţuitor. 

— Rusoaică albă, presupun. 


218 


— Exact. Familia ei a emigrat în 1919. Pe bunicul l-a 
cunoscut la Constantinopol. Era ofiţer al Marinei franceze. 

— Emigraţia albă a luptat întotdeauna împotriva Uniunii 
Sovietice. In timpul războiului, au pactizat cu Hitler. 

— Absolut fals, cu rarisime excepţii. Ruşii, naturalizaţi sau 
nu francezi, s-au bătut vitejeşte cu naziştii. Chiar şi numai în 
legendara divizie a generalului Leclerc care a eliberat Parisul 
au fost aproape treizeci de ofiţeri de origine rusă. Dar toate 
astea reprezintă acum un trecut îndepărtat. 

Establet se aşeză alături de ea. 

— Uite, vrei o dovadă? E simplu. 

Scoţând radioreceptorul, chemă: 

— Marcel, mă auzi? Vorbeşte. 

Mări la maximum volumul aparatului, din care izbucni, 
furibundă, vocea inginerului: 

— Ce dracu’ faci acolo? Vino să mă iei! 

— Un pic de răbdare, Marcel. Terminat. 

Apoi, întorcându-se către Tamara: 

— Mulțumită? Bun. Acum, o să mă aştepţi cumincioară aici, 
altminteri voi fi nevoit să te leg ca pe un salam. 

— Dar dumneata, dumneata ce vei face? 

— Voi inspecta nava. Dacă există supraviețuitori, voi 
organiza transbordarea lor pe submarinul nostru, unde 
medicul va face imposibilul ca să-i salveze. Apoi, voi raporta 
situaţia şefilor mei, care, la rândul lor, îi vor preveni pe ai 
voştri. După cum vezi, Franţa n-are câtuşi de puţin intenţia să 
facă piraterie pe „Gortşki”. 

— De unde-i ştii numele? Submarinele noastre atomice nu-l 
au înscris pe cocă şi nici... 

— Ştiu. L-am citit pe uşa comandantului. 

Îi zâmbi încurajator: 

— Hai, înveseleşte-te: peste câteva zile te vei întoarce în 
Patria-mumă, cum ziceţi voi. 

Andre se ridică. Câştigase prima manşă. Cu a doua va fi mai 
dificil, întrucât se punea o altă întrebare: căror scopuri urma 
să slujească submarinul de buzunar şi straniul material pe 
care-l descoperise? Care era adevărata misiune a lui „Amiral 
Gortşki”? 


219 


Andre porni spre culoar, dar se opri în pragul uşii şi întoarse 
capul. Tamara nu se clintise din loc. Stătea ghemuită pe 
banchetă, cu mâinile împreunate, copleşită de tot ce trăia. O 
privi în tăcere, apoi trase draperia. Când să păşească pragul, o 
auzi strigând: 

— Aşteaptă! ' 

Andre se răsuci pe călcâie. Ochii cei verzi îl fixau, rugători. 
Simţi cum o undă de căldură îi trece prin trup. 

— Aşteaptă! Nu trebuie... Nu preveni pe nimeni. Îţi spun eu 


totul. 
* 


x x 


Tolănit pe pernele „Zil”-ului cu geamuri opace, rezistente la 
glonț, care gonea pe străzile Moscovei, precedat de 
fluierăturile agenților de circulație care-i degajau drumul, 
Ghenadi Vogak se scălda în beatitudine, privindu-i pe 
trecătorii care nu-l puteau vedea şi care căutau, precipitaţi, 
adăpostul trotoarelor, ferindu-se din calea maşinii. Beţia 
puterii i se urca la cap aidoma unui vin nobil şi generos. 

După ce-l convocase pentru a zecea oară în cursul acelei 
zile, Udarniev îl expediase, spunându-i: 

— Mergi la Centrală şi rămâi acolo. Dacă am nevoie, îţi fac 
semn. Până atunci, te ocupi de tot şi toate. Inţelegi, în noile 
mele funcțiuni, am nevoie ca în fruntea prăvăliei să fie cineva 
demn de întreaga mea încredere. Un om eficace. 

Rememorându-şi cu deliciu aceste cuvinte, Vogak se şi 
vedea promovat la conducerea KGB-ului, surclasându-i pe toţi 
cei care ar fi aspirat la acest post. Chiar dacă, atâta timp cât 
Udarniev va rămâne la putere, nu va fi Director decât cu 
numele, va arbora acest titlu şi se va bucura de toate, 
privilegiile pe care el le comportă. Cu o singură condiţie: să 
ducă la bun sfârşit operaţiunea ce i-a fost încredinţată. 

— Lotciuk trebuie lichidat în cel mai scurt timp! poruncise 
Udarniev, apăsând pe fiecare cuvânt. Intr-un chip care să-i 
pună pe toţi pe gânduri. Să se ştie cât costă trădarea când ai 
cinstea să aparţii unei instituţii ca a noastră! 


220 


— Tovarăşe Prim-Secretar, individul e, cu siguranţă, bine 
ascuns şi păzit ca o comoară de oamenii CIA. Ca să dau de el, 
pot umbla la cămară? 

— Treaba dumitale. Nu mai am acum timp să mă ocup de 
toate fleacurile. 

Fleacuri! Vogak nu-şi mai venea în fire: Udarniev îl 
autorizase să scoată la iveală „cârtiţele” care dormitau de ani 
de zile la Langley. Mai mult ca oricând, Vogak n-avea dreptul 
să greşească. Eşuând şi-ar fi semnat cu mână proprie 
condamnarea. Dar şi dacă va reuşi... 

Maşina ajunse în piaţa Dzerjinski!. Şoferul îl smulse din 
meditaţiile sale stopând în faţa intrării. 

Veştile se răspândeau repede în Centrală. Colegii întâlniți pe 
coridoare îl salutau cu un neobişnuit servilism. În lift, un 
general se întreţinu cu el pe un ton aparent degajat, iar la o 
oprire îl pofti să iasă primul. Vogak notă cu satisfacţie aceste 
schimbări de atitudine la adresa lui, dar ştiu să se arate 
deferent cu cei care, până una alta, îi rămăseseră superiorii 
ierarhici. 

Odată instalat în birou, apăsă butonul interfonului: 

— Să mi se aducă dosarele „conspiraţilor” de la CIA. 

După ce studie îndelung fişele, Vogak se scărpină în cap. 
Bilanţul era cam slăbuţ. În cursul ultimilor doi ani, mai multe 
„Cârtiţe” fuseseră demascate - uneori în mod inexplicabil - 
astfel încât KGB-ul nu mai dispunea la Langley decât de un 
singur agent susceptibil de a avea acces la informaţiille 
necesare pentru descoperirea trădătorului şi pedepsirea lui 
exemplară, aşa cum poruncise Udarniev. 

Elementarul bun-simţ cerea ca acest ultim atu să nu fie scos 
şi pus pe masă atât de lesnicios, ci să se recurgă la metoda 
clasică: şantajul. Computerele KGB-ului ar fi avut cu ce să 
alimenteze presa de scandal a lumii întregi. Vogak renunţă 
însă: procedeul ar fi luat prea mult timp, or Udarniev precizase 
categoric: „în cel mai scurt timp”, cu alte cuvinte, imediat. 

Un mesaj a fost expediat şefului antenei KGB de la 
Washington - în speţă, cel de al doilea consilier cultural - 


1 Sediu al KGB, Felix Edmundovici Dzerjinski fiind făuritorul CEKA, 
devenită, pe rând, G.P.U., NKVD şi, în final, KGB (n.t.). 


221 


cerându-i-se să contacteze de urgenţă „cârtiţa” şi să pretindă 
rezultate ultrarapide. Fără a mai aştepta răspunsul, Vogak 
puse în stare de alertă un comando special. Membrii săi 
fuseseră formaţi ca să ofere aparențele americanului de rând: 
vorbeau ca el, aveau gusturile şi deprinderile lui. Rezidau în 
Canada, în localități diferite, exersau profesiunea de 
reprezentanţi comerciali ai unor firme americane, ceea ce-i 
obliga să treacă frecvent frontiera. Erau cunoscuţi de toţi 
vameşii. La primul semnal, urmau să vină în Statele Unite, să- 
şi ia armele şi să-l scoată pe Lotciuk din vizuina în care fusese 
ascuns. Trădătorul avea să cunoască o moarte atroce. 
Fotografii ale corpului său mutilat, dar recognoscibil, vor 
circula printre lucrătorii Centralei. În diverse ţări occidentale, 
ziarişti în slujba KGB-ului vor broda pe tema: uite că CIA nu-i 
nici măcar capabilă să-i protejeze pe transfugii roşii. 

După ce totul a fost pus la punct, Vogak îşi îngădui luxul de 
a se duce în bibliotecă. Îl fascinase întotdeauna decorul rafinat 
al acestei încăperi; astăzi, însă, nu-i acordă decât puţină 
atenţie, îndreptându-se către o comodă care ascundea barul, 
îşi servi un whisky on the rocks! şi, luând cu sine paharul, 
alese un disc din colecţia patronului: Concertul N° 1 pentru 
pian şi orchestră de Ceaikovski. Confortabil instalat în fotoliu, 
puse în funcţiune picupul. Primele acorduri ale pianului, 
urmate de revărsarea sonoră a instrumentelor, umplură odaia. 
Euforic, Vogak savura clipa. 

În avionul cu reacţie „Tupolev” care-l ducea spre Londra, 
căpitanul de rangul | Krupski refuză pe rând toate băuturile pe 
care i le propusese stewardesa. Bine instalat în scaun, cugeta 
intens. Misiunea sa îi apărea din ce în ce mai insolită. Prea 
multe puncte rămâneau obscure. În treizeci şi unu de ani de 
conştiincioase şi leale servicii nu mai cunoscuse o asemenea 
situaţie. 

La început, instrucţiunile fuseseră cât se poate de clare: 
odată găsit „Gortşki”, echipajul de rezervă e transbordat, 
fratele său preia comanda şi aduce submarinul înapoi la bază. 
Dar iată că, numai cu cinci minute înaintea decolării, când 


1 în engleză, rock înseamnă stâncă, piatră; în cazul expresiei, e vorba de 
cuburi de gheaţă (n.t.). 


222 


avionul se afla de acum la capătul pistei, turnul de control 
comunicase pilotului să mai aştepte. Un motociclist cu grad de 
căpitan al trupelor de Securitate, urcase la bord şi-l rugase pe 
Krupski să-l urmeze. Când au ajuns jos, la piciorul scării, 
mesagerul îi înmână un plic, retrăgându-se cu câţiva paşi ca 
să-l lase să citească nestingherit, apoi, revenind, îl întrebase, 
rectificându-şi poziţia: 

— Aţi citit şi reţinut totul, tovarăşe căpitan de rangul I? 

— Desigur, însă... 

— În acest caz, permiteţi-mi... 

Şi, înainte ca Krupski să fi putut schiţa un gest, ofiţerul îi 
luase documentul din mână, îi dăduse foc şi strivise sub tocul 
cizmei cenuşa rămasă. Apoi, salutase regulamentar, 
încălecase pe motocicletă şi, înainte de a demara declarase: 

— lertaţi-mă, tovarăşe căpitan de rangul |, dar acestea au 
fost ordinele. 

Câteva clipe mai târziu, mugind, reactoarele propulsau 
avionul spre cer. 

Şi, în timp ce aparatul îşi urma zborul, Krupski cernea prin 
minte suplimentul de instrucţiuni pe care-l primise: 

„Vă veţi îmbarca la bordul lui «Amiral Gortşki» odată cu 
echipajul de schimb. După terminarea operaţiunilor de îmbar- 
care, nimeni nu are voie să părăsească nava şi nici să 
comunice cu exteriorul. În cazul în care membri ai echipajului 
iniţial se 
mai află în viaţă, îngrijirile medicale cerute de starea lor vor fi 
acordate la bord. Oricare ar fi consecinţele, evacuarea lor pe o 
altă navă este exclusă. 

De îndată ce căpitanul de rangul Il Igor Alexeevici Krupski 
vă va confirma că submarinul e apt pentru navigaţie, veţi 
porni spre bază, respectând toate consemnele generale ale 
unui SAPR revenind din patrulare. În eventualitatea - 
improbabilă - că «Amiral Gortşki» ar trebui remorcat, raportați 
şi aşteptaţi, pe loc noile directive. 

Dacă totuşi - submarinul fiind capabil să navigheze - 
inginerul-şef Tamara Osipovna Djanbek, de la departamentul 
Arme speciale, sau adjunctul ei, losif Vissarionovici Kaşnadze, 
declară că sunt în măsură să facă faţă însărcinărilor primite, 


223 


veţi duce la bun sfârşit misiunea iniţială a lui «Amiral Gortşki», 
conformându-vă directivelor celor doi sus-numiţi şi in- 
strucţiunilor pe care le veti găsi în seiful comandantului, cifrul 
fiind 23 7 14 9.” 

Krupski le învățase pe de rost. Până aici, nu erau probleme. 
Nu la fel stăteau lucrurile cu ceea ce urma. 

„Este posibil ca forţe navale occidentale să încerce să se 
apropie de «Amiral Gortşki» sub pretextul venirii în ajutor. Vă 
veţi opune, amenințând cu recurgerea la forţă. În cazul unei 
tentative de pătrundere în submarin, tentativă pe care o veţi 
considera ca fiind pe punctul de a reuşi, nava sau navele 
angajate în respectiva operaţiune trebuie atacate şi distruse. 
Acest ordin se referă în special la submarinul de profil 
«Commandant Houot» aparţinând Marinei franceze, aflat în 
prezent în zona care ne interesează. Dacă, totuşi, un 
reprezentant al naţiunilor considerate adversare va reuşi să se 
introducă la bordul lui «Amiral Gortşki», el va fi tratat ca spion 
şi neutralizat. Numai acest ultim paragraf face obiectul unui 
raport verbal ce va fi prezentat viceamiralului comandant al 
grupării tactice Nr. 55, cu precizarea că emană direct de la 
Biroul Politic.” 

În final, consemne privind transmiterea rapoartelor în regim 
„Prioritate absolută” în cazul unui angajament armat. 

Ordinul fusese redactat în întregime de Vornov - de mână şi, 
evident, în mare grabă, fapt dovedit şi de numeroasele 
ştersături. Amiralul îl iscălise cu binecunoscuta-i parafă, 
adăugând după iscălitură şi trei cruciuliţe, obiceiul lui când 
voia să sublinieze extrema importanţă pe care o ataşa 
executării respectivului ordin. 

Stewardesa îl smulse pe Krupski din gândurile sale, ad- 
monestându-l: 

— Tovarăşe, respectaţi consemnele şi legaţi-vă centura de 
siguranţă. Becul de semnalizare e aprins de zece minute. 

Se supuse, bombănind. Totul îl enerva în această călătorie, 
începând cu faptul că fusese obligat să se îmbrace civil, iar 
acum, poftim, fătuca asta îl lua drept un oarecare. Un incident 
minor, pe care altădată l-ar fi trecut perfect cu vederea, dar 
care acum izbutise să-l exaspereze. De fapt, era altceva: tot 


224 


recapitulând ultima din instrucţiuni, analizând-o şi cântărindu-i 
fiecare termen, în suflet i se strecurase o surdă nelinişte, 
sentimentul că a căzut într-o capcană. 

De la absolvirea Şcolii de Marină, Krupski primise doar 
ordine precise, logice, conforme doctrinei militare ce-i fusese 
inoculată. Biblia sa era regulamentul. Ofiţer de Stat-Major, 
pregătea hotărârile comandantului expunând în mod obiectiv 
datele problemei, avantajoase sau nu şi-şi manifesta 
preferinţele pentru o soluţie ori alta, numai dacă amiralul i-o 
cerea. Era un adevărat profesionist, simțindu-se în largul său 
numai într-un cadru rigid şi, chiar dacă ignora acest lucru, 
eminamente cartezian. Desigur, ar fi fost extrem de surprins 
dacă cineva i-ar fi spus că acţionează precum un robot, dâr nu 
putea concepe că şeful său, acţionând, la rându-i, în numele 
unei autorităţi supreme - deci infailibile - i-ar putea încredința 
responsabilităţi atât de grave fără să-i ofere şi integrala 
elementelor de decizie. 

Hai, mai treacă-meargă faptul că va cunoaşte misiunea pe 
care, eventual, ar urma s-o continuie, abia după ce se va afla 
la bordul submarinului; procedeul era destul de curent. Sigur, 
îl irita ideea că va trebui să se supună ordinelor unor noncom- 
batanţi şi, ce-i mai rău, ale unei femei, dar disciplina e 
disciplină. Ceea ce-l deconcerta cel mai tare, mai ales prin 
ambiguitatea formulării, era ordinul categoric de a scufunda 
orice intrus, în cazul prezent, submarinul „Commandant 
Houot”. Nu că i-ar fi repugnat actul în sine. Ba chiar 
dimpotrivă: încă din fragedă tinereţe, Krupski trăia cu 
speranţa că într-o zi i se va oferi prilejul să lupte pentru Patrie. 
Circumstanţele în care i se prescria să treacă la acţiune erau 
însă foarte vag definite. „În cazul unei tentative de pătrundere 
în submarin, tentativă pe care O VEŢI CONSIDERA ca fiind pe 
punctul de a reuşi” scrisese Vornov (scrisese, era un fel de a 
vorbi nu mai rămăsese nici o dovadă tangibilă), fără a mai 
adăuga şi alte precizări. Dar dacă, după ce va deschide focul, 
cu riscul - aparent acceptat de şefii lui - de a declanşa un al 
treilea război mondial, va descoperi la bordul lui Gortşki că 
unul din ingineri e în măsură să continuie misiunea?... într-o 
atare situaţie, ordinul era să ducă al bun sfârşit sărcina iniţială 


225 


a submarinului. Cum însă? Cazul nu fusese prevăzut şi, cu atât 
mai puţin, reacţiile forţelor NATO. Să te dai cu capul de pereţi, 
nu alta! 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât toate aceste ambiguităţi 
şi lacune îi apăreau mai voite; în caz de eşec, sau dacă 
evenimentele scăpau de sub controlul Kremlinului, el, Krupski, 
devenea, automat, ţapul ispăşitor. Incercă să reacționeze, să 
se autoconvingă că Biroul Politic - acesta din urmă perfect 
informat - ştia ce face, că Partidul are întotdeauna dreptate, 
dar ceva-ceva nu mai mergea. Pentru prima oară în carieră, 
odată cu impresia că a fost prins într-un angrenaj, tovarăşul 
căpitan de rangul | Krupski, militar exemplar, gata oricând 
pentru sacrificiul suprem, cunoştea ce înseamnă îndoiala. 

„Tupolev”-ul se angajase în operaţiunea de aterizare. 
Krupski se îndesă în scaun, plin de ranchiună la adresa lui 
Vornov şi a procedeelor lui ipocrite. La aeroport, ataşatul 
naval îl aştepta cu o maşină a Ambasadei. Cât a ţinut drumul 
până la Farnborough, Krupski nu-şi descleştă fălcile. Nu le 
descleştă nici măcar atunci când descoperi prototipul cu 
forme de-a dreptul revoluţionare în care se îmbarcă imediat ca 
să fie depus, două ceasuri mai târziu, pe puntea lui 
„Volgograd”. Odată ajuns la bord, păstră acelaşi mutism până 
în momentul în care se găsi faţă-n faţă cu viceamiralul, 
comandantul grupării tactice Nr. 55. Când discuţia se încheie, 


citi în privirea acestuia din urmă o hotărîre de nezdruncinat. 
* 


x * 


Furiile colonelului Meunier se manifestau într-un fel aparte: 
în loc să se uite drept în ochii interlocutorului, lăsa capul în jos 
şi vorbea cu glas scăzut, detaşând bine fiecare silabă. 
Subalternii săi nu se lăsau însă păcăliţi: percepeau, ca să 
zicem aşa, fizic, mânia şefului şi, odată raportul terminat, se 
grăbeau să părăsească biroul. 

In cazul de faţă, tensiunea dura de la ultimul apel telefonic 
al lui David Brown. Odată soluționate problemele curente - 
evident, tot Orientul Mijlotiu - Meunier continua să-şi rumege 
paraponul: Jeremy Flush ăsta depăşea toate limitele! 


226 


— Nu-i cu putinţă ca cineva să fie atât de dobitoc! scrâşni - 
pentru a câta oară? - colonelul. 

Cam în acelaşi moment se anunţă şi Erkmann. Văzându-l, 
colonelul nu-şi putu reţine un zâmbet: hotărât lucru, 
Comandorul adulmeca evenimentul aşa cum adulmecă un 
câine vânatul. Rapid, îl puse la curent cu faptele. 

— Problema mea e să alertez Marina. Urgent. Cum însă 
amiralul Verneuil îmi ignoră până şi existenţa, nu mă pot 
adresa lui direct şi nici nu izbutesc să dau de Primul ministru. 

Fixându-l pe Erkmann pe deasupra ochelarilor, Meunier 
împinse încetişor telefonul spre el. Bătrânul se prefăcu - dar 
numai niţel - că şovăie, apoi formă un număr. îi răspunse un 
glas de femeie: 

— Nu închideţi, vi-l dau. 

Chiar dacă Verneuil a fost uimit să audă în receptorul unui 
telefon secret vocea unei persoane care trecea drept 
decedată sau, în cel mai bun caz, demult retrasă din 
circulaţie, n-a lăsat să se vadă nimic din toate astea: 

— Ascult. 

Comandorul se mulţumi să-i comunice că sovieticii cunosc 
în prezent poziţia submarinului lor, precum şi starea 
echipajului, fără a preciza originea acestor informaţii. Verneuil 
reacţionă exact aşa cum se aşteptase: 

— Sateliții ne-au şi furnizat date în legătură cu poziţia 
escadrei sovietice. Avem la dispoziţie cam douăzeci de ore: 
sper să ne ajungă pentru o mică vizită la bordul „clientului”. 
Oricum, l-am prevenit pe „Commandant Houot”, care are 
antena filară derulată în permanenţă. La adâncimea la care se 
află poate capta mesajele noastre fără greutate. In cazul în 
care ar fi urmărit, am şi alte mijloace de transmisiune. Voi 
menţine în zonă pe „De Gaulle” şi escorta lui până când 
lucrurile se vor mai limpezi. 

— Atunci... atunci, totu-i în ordine. Dezolat că v-am 
deranjat. 

— Nu ezitaţi s-o mai faceţi. Nu mă mişc de acasă. 

— Perfect, domnule amiral. Respectele mele. 

La celălalt capăt al firului, Verneuil exclamă: 


227 


— Dacă e cineva care trebuie să prezinte respecte, acela 
sunt eu. Sunteţi marele, marele meu dascăl! 

În cursui serii, Meunier izbuti, în sfârşit, să-l contacteze pe 
Primul ministru, întors la Matignon după ce asistase la o gală 
de binefacere şi-i raportă gafa săvârşită de Jeremy Flush. 

— Dată fiind urgenţa, l-am rugat pe comandantul Erkmann 
să-l prevină pe amiralul Verneuil că sovieticii sunt, în prezent, 
în măsură să intervină, fără a-i indica însă de unde deţin ei 
informaţiile. Amiralul va întreprinde cele necesare pentru ca 
operaţiunea să se încheie înaintea sosirii escadrei lor. 

— Aţi procedat foarte bine. 

— Domnule Prim-minisiru, îmi pot îngădui o sugestie? 

— Vă ascult. 

— Consider că ar trebui atrasă atenţia preşedintelui Barsac 
asupra... hâm.. asupra naivităţii preşedintelui Statelor Unite, 
iertată fie-mi sinceritatea. 

— E cel mai potrivit cuvânt. O să-l informez imediat ce se 
întoarce din Egipt. 

Un ceas mai târziu, telefonul suna din nou în vechiul fort. 

— Alo. Aici tot Brown. 

Directorul adjunct al CIA părea foarte tulburat: 

— Prietenul nostru Bob m-a chemat iarăşi... 

Remarcând că interlocutorul său evită să-l desemneze 
nominal pe Sanford, Meunier ciuli urechea. Brown îi relată pe 
larg confesiunea lui Nosuke Kanno. 

— Bob e extrem de preocupat, adăugă el. Se teme ca nu 
cumva arma pe care sovieticii au pus-o la punct graţie 
furniturilor japoneze să se afle tocmai la bordul submarinului. 

— Ce-l face să presupună aşa ceva? 

— Până una-alta, doar flerul lui, dar ştiţi că nu i lipseşte. 

— Hmm... Ca probă, nu atârnă prea greu. 

— Posibil. Prietenul nostru a fost însă categoric: dacă acea 
jucărie se află acolo, oamenii dumneavoastră trebuie s-o 
neutralizeze cu orice preţ, altminteri - e catastrofă. E neapărat 
necesar să le transmiteţi instrucţiuni în acest sens. 

Colonelul detesta ca altcineva să-i dicteze ce are de făcut, 
mai cu seamă dacă acest altcineva era un străin. De aceea, 
replică pe un ton tăios: 


228 


— Poate că, mai întâi, îmi spuneţi despre ce armă e vorba? 

— Habar n-am! Japonezul a vorbit de nişte super-conduc- 
tori cu performanţe fantastice. Imediat, Bob a făcut legătura 
cu un proiect la care cooperează Statele Unite şi Franţa. 

— Nu sunt la curent, făcu, vexat, Meunier. 

— În afara faptului că există, nici eu nu ştiu nimic. Afacerea 
a fost, probabil, pusă pe rol cu prilejul ultimei întâlniri cu uşile 
închise  Carson-Barsac. La noi, exceptând cercetătorii, 
persoanele care ştiu pot fi numărate pe degetele unei singure 
mâini. Bob este convins chiar că, de fapt, Carson nu i-a suflat 
o vorbă lui Jeremy Flush... 

— Propriului vicepreşedinte? Mi se pare cam prea de tot! 

— Ba e cât se poate de plauzibil: Roosevelt a procedat la fel 
cu Truman în privinţa bombei atomice. 

— Şi, de când e Flush la Casa Albă, nici unul din 
responsabilii proiectului n-a venit să-i spună nimic? 

— Nu încă. Evident, mult nu va mai dura. De aceea. Bob v- 
ar fi recunoscător să transmiteţi aceste informaţii la cel mai 
înalt eşalon cu putinţă. 

— Să vorbesc despre ceva pe care nu-l cunosc... cum nu-l 
cunoaşteţi nici dumneavoastră, dealtfel...nu mi-e tocmai la 
îndemână. 

— Prietenul nostru susţine că e de-ajuns să menţionaţi 
numele codificat al proiectului: Rosemary. 

— Şi amiralul Verneuil va înţelege? 

— Nu ştiu dacă el, dar Primul ministru, cu siguranţă. 

— Oho! exclamă colonelul. Apoi, după o scurtă pauză: De 
acord. Il sun chiar acum. La revedere. 

— O clipă, nu închideţi. Bob m-a mai rugat să vă transmit 
următoarele: Deocamdată, aceste confidenţe îl privesc doar 
pe el. So long! 

Legătura se întrerupse. Meunier aşeză, încet, receptorul în 
furcă, ţinându-şi mâinile deasupra lui. 

„Ceea ce înseamnă, gândi el, că Sanford se consideră 
obligat să-l informeze pe Preşedintele lui de revelaţiile 
japonezului şi să-i împărtăşească propriile-i deducţii. Cum va 
reacţiona acesta din urmă aflând că, poate, sovieticii ne-au 
luat-o înainte, iată necunoscuta ecuaţiei. Nimic nu este mai 


229 


periculos decât mânia unui utopist dezamăgit. Din fericire, în 
viitorul imediat n-o să prea poată face mare lucru. 

Colonelul formă din nou numărul telefonului secret al 
Primului ministru. Aşteptă ca acesta să pună în funcţiune 
dispozitivul de bruiaj, apoi îi comunică, textual, discuţia avută 
cu directorul adjunct al CIA. Când pronunţă cuvântul 
Rosemary, interlocutorul său exclamă: 

— Ce-aţi spus? 

Urmă o pauză prelungită. Când Jean-Paul Marbrier reluă 
conversaţia, tonul era al cuiva care gândeşte cu glas tare: 

— Dacă v-am înţeles bine, e vorba de o simplă supoziţie? 

— Întocmai. 

O nouă tăcere, după care: 

— Miza e colosală. 

— Aşa e. 

— S-ar putea ca oamenii noştri să fie deja la bordul 
submarinului. 

— Dacă n-au fost întârziaţi de nici o problemă tehnică, 
probabil sunt în plină activitate. 

— Nu credeţi c-ar trebui preveniţi? 

— Preveniţi în legătură cu ce, domnule Prim-ministru? Că 
există, eventual, o nouă armă a cărei natură şi al cărei aspect 
îl ignorăm? Inutil. Unul din ei e un inginer de înaltă calificare, 
selecționat de amiralul Verneuil, celălalt - cel mai bun agent 
pe care-l avem. Şi el a urmat o pregătire tehnică intensivă. 
Dacă descoperă ceva neobişnuit... 

— Tocmai asta e. Ordinul lor e să se limiteze la culegerea 
de informaţii. Or, în prezent, ar fi necesar... 

— Să preleve niscaiva - ca să zicem aşa - eşantioane? Pot să 
vă asigur în această privinţă: dacă omul meu descoperă ceva 
inedit, nu va ezita o secundă. 

— Am să-l rog, totuşi, pe amiralul Verneuil să expedieze un 
mesaj lui „Commandant Houot” ca să... 

— Nu faceţi nimic, domnule Prim-ministru. lertaţi-mă că 
insist. Agentul nostru e conştient pe deplin de consecinţele 
unui pas greşit. Şi apoi, un Serviciu Secret poate fi oricând 
dezavuat, nu-i aşa? Pentru asta şi există. 


230 


— Bine, mă raliez punctului dumneavoastră de vedere. 
Mulţumesc. 

— Un ultim amănunt, domnule Prim-ministru. După părerea 
amiralului Sanford, preşedintele Flush nu este încă la curent 
cu proiectul Rosemary, dar va fi într-un viitor foarte apropiat, 
după cum va afla şi despre existenţa, posibilă, a unei arme 
analoage la bordul submarinului sovietic. 

— Şi, după opinia dumneavoastră, ce va face? 

— Un ordin imprudent din partea lui, nu e exclus. Din 
fericire, va fi tardiv. Navele sovietice vor sosi la faţa locului 
mâine, luni, iar conform asigurărilor date de preşedintele 
Flush lui Udarniev, US Navy nu va avea altceva de făcut decât 
să se uite la ele cum îşi recuperează bunul. In timpul acesta, 
oamenii noştri vor fi de acum departe. Cu mostrele, dacă 
găsesc aşa ceva. 

— Sunteţi optimist? 

— Câtuşi de puţin! Dar, ca orice posesor al unui certificat de 
absolvire a şcolii primare - pe care, dealtfel, nu-l am - ştiu pur 
şi simplu să rezolv problema aceea a celor două trenuri care 
vin unul spre altul şi a căzilor care se umplu şi se golesc în 
acelaşi timp. 

— Bine, aşa să fie. Ţineţi-mă la curent. 

— Desigur, domnule Prim-ministru. 

Marbrier închise şi căzu pe gânduri. Îl revedea pe preşedin- 
tele Barsac la întoarcerea sa din Statele Unite destăinuindu-i 
acordul secret pe care izbutise să-l încheie cu Carson, punând 
astfel capăt unei jumătăţi de veac de neîncredere. Şi uite că, 
pare-se, sovieticii reuşiseră primii. 

— Nu-mi pot permite... îşi spuse el. Nimic nu trebuie 
neglijat! 

Apucă telefonul şi compuse un număr: 

— Alo. Amiralul Verneuil? 

Aşa-s făcuţi oamenii politici. 


231 


CAPITOLUL XVI 


În careul lui „Amiral Gortşki” timpul părea că se oprise, 
încremenită pe banchetă, cu privirea pierdută, Tamara tăcea. 
Andre se aşeză alături. 

— Ce se întâmplă, e atât de complicată povestea dumitale? 

Ea desfăcu mâinile într-un gest de neputinţă. 

— Nici nu ştiu de unde să încep. 

— În general, e preferabil să se înceapă cu începutul. 

— Asta-mi spunea şi tata când eram mică şi mă încurcam în 
explicaţii. 

Se răsuci spre Establet. Ochii plini de lacrimi implorau 
ajutor. O întrebă: 

— Ţi-ai pierdut tatăl? 

— Nu... da... nu mai ştiu. În ce zi suntem? 

— Duminică. 

Tamara îşi trecu o mână peste frunte, murmurând: 

— Dumnezeule, astăzi va... 

Apoi, pe neaşteptate, se porni precipitat: 

— Tatăl meu, academicianul Ossip Djanbek e unul din cei 
mai mari fizicieni ai secolului. N-avea decât nouăsprezece ani 
la terminarea Marelui Război pentru Apărarea Patriei, dar 
fusese avansat ofiţer şi decorat cu ordinul Drapelul Roşu. 

Mândria făcea vocea să-i vibreze. 

— După victorie şi-a reluat studiile, acumulând diplome 
după diplome. Remarcat de cei mai eminenţi dintre savanții 
noştri, a fost încorporat în echipa care punea la punct bomba 
atomică sovietică. Ororile războiului îl făcuseră să devină un 
profund pacifist, dar asta nu l-a împiedicat să trudească din 
răsputeri la realizarea acestor scule ale morţii, convins că 
numai aşa pot fi contracarate planurile imperialiştilor, fără a-i 
uita pe revanşarzii germani! 

După demascarea, de către Nikita Hruşciov, a crimelor 
săvârşite de Stalin, tata şi-a pus toata nădejdea în destinderea 
dintre blocurile noastre. Autorităţile începuseră să-i acorde o 


232 


atenţie specială. A făcut parte din delegaţiile oamenilor de 
ştiinţă invitate în străinătate; aşa s-a întîmplat că a vizitat 
Franţa. Deşi înconjurat numai de oficialități şi privat de orice 
contact direct cu populaţia ţării voastre, a fost frapat de 
abundența care domnea, dar şi mai mult de ambianţă. La ei, 
acolo, îmi povestea el, oamenii de pe stradă sunt fericiţi. Işi 
pot permite: nu le lipseşte nimic. 

E drept, tatăl meu punea mizeria pe care suferea poporul 
nostru pe seama priorităţilor acordate regiunilor devastate de 
război şi a cerinţelor de apărare a Patriei, din nou 
amenințate... De ce zâmbeşti? 

— Aşa... Mă gândeam că-n perioada aceea Franţa cunoştea 
o inflaţie cronică şi că toată lumea se plângea. Atenţie, nimic 
nu s-a schimbat: văicăreala francezilor continuă. 

Tamara dădu din cap: 

— Compatrioţii dumitale, ca, dealtfel, toţi occidentalii, nu-şi 
cunosc fericirea. La noi, chiar şi astăzi... Să trecem, însă... 
Oricum, tata se număra prinţre privilegiați. A întâlnit-o pe 
mama. M-am născut... 

Au trecut anii. Locuiam într-un orăşel rezervat oamenilor de 
ştiinţă. Aveam o casă frumoasă. Eram fericită. Atunci s-a 
produs drama... 

O clipă, lăsă fraza neterminată. 

— La vremea aceea, aveam treisprezece 'ani. Mama mea, 
informaticiană, fusese detaşată pentru o lună undeva în 
fundul Siberiei. Eram nespus de mândră ca, în absenţa ei, s-o 
fac pe stăpâna casei. Tata pleca dis-de-dimineaţă şi se 
întorcea seara târziu. Cinam împreună, ascultând muzică. Ne 
certam, uneori, la alegerea câte unui disc; întotdeauna el era 
cel care ceda. 

Glasul i se frânse. 

— Într-o seară - n-am s-o uit cât voi trăi - tata mi-a telefonat 
prevenindu-mă că e reţinut la laborator. Am fost furioasă. 
Pentru prima oară în viaţă mi-am făcut temele rasolindu-le, 
apoi m-am învârtit fără rost prin grădină. M-am băgat în pat, 
dar nu izbuteam să adorm. Tata s-a întors pe la trei dimineaţa, 
răvăşit la faţă. M-a strâns în braţe, repetând întruna: „Mămica 


233 


LU 


ta, scumpa ta mămică...” Deodată, a sărit în picioare, cu 
pumnii încleştaţi, răcnind: „Ticăloşii! Ticăloșii!” 

Am plâns îndelung, apoi m-a furat somnul. Abia a doua zi 
tata mi-a povestit totul: o rachetă care explodează înainte de 
vreme, gazul asfixiant care ţâşneşte... 

Tamara ricană cu amărăciune: 

— Ei da, încărcătura experimentală a rachetei era formată 
din gaze toxice. La combinatul la care lucra mama, nimeni nu 
ştia de aşa ceva. Dintr-un capriciu meteorologic, vântul şi-a 
schimbat brusc direcţia şi a împins norul otrăvit spre zona 
instalaţiilor. Alarma n-a fost dală la timp. 

Ancheta care a urmat l-a scârbit profund pe tata: au fost 
condamnaţi numai nişte amărâţi, de adevărații vinovaţi nu s-a 
atins nimeni. Tata era distrus; cu toate astea, continua să 
creadă în comunism. Curând avea să mi se destăinuie, în 
ciuda vârstei pe care o aveam: „Vezi tu, îmi spunea, principiile 
sunt bune, oamenii le aplică, însă prost.” Decis să lupte 
împotriva unui sistem care, după părerea lui, denatura 
socialismul şi-a dat rapid seama că o acţiune deschisă 
echivala cu sinuciderea. Invadarea brutală a Cehoslovaciei l-a 
convins pe deplin. Şi atunci, m-a învăţat să disimulez. 

Tamara îşi aţinti privirea spre Andre: 

— Îţi poţi oare imagina cum e să fii o fată lânără şi să nu 
poţi avea încredere în nimeni? La noi, delaţiunea este o 
îndatorire patriotică. Eu însămi, ca să mă ascund mai bine, mi- 
am denunţat colegii de facultate, obligându-i să-şi facă public 
autocritica. 

O zgâlţâi un mic râs nervos: 

— Ah, jocul trebuia jucat până la capăt! Tata se refugia din 
ce în ce mai mult în spatele cercetărilor sale. Odată terminate 
studiile, i-am devenit colaboratoare. Eram singura care 
cunoşteam conflictul lui lăuntric, nevoia de a spera, în pofida a 
tot şi toate: a intervenţiei din Afganistan, a zvonurilor despre 
gulaguri, a spitalelor psihiatrice transformate în închisori. „Se 
va schimba, trebuie să se schimbe”, mă asigura el neîncetat. 
Dorea atât de tare să creadă, încât, uneori, chiar şi izbutea. 
Eu, eram mai lucidă. Ajunsesem să fiu cea care să-l pună în 
gardă. Perestroika şi acordurile asupra dezarmării îl făcuseră 


234 


fericit. Convins că noii noştri conducători doreau cu adevărat 
liberalizarea regimului şi îndepărtarea incapabililor, iar, pe de 
altă parte, că forţa de descurajare făcea imposibil un conflict 
între marile puteri, tata s-a lansat cu toată energia în descope- 
rirea noilor utilizări paşnice ale energiei nucleare. La început, 
lumea l-a luat drept un visător, dar iată că a sosit şi ziua în 
care Evgheni Petrov i-a acordat o audienţă. S-a întors de la 
Moscova, strălucind de fericire. De la moartea mamei nu-l mai 
văzusem niciodată aşa. „Mă apropiu de ţintă, fetiţo, mă 
apropiu de ţintă”. 

Establet se uita la ea, subjugat. 

— Primul Secretar îi împărtăşea pe de-a întregul vederile şi-i 
lăsase totală libertate de acţiune. Dragul meu tătic, cât de 
tare se amăgea! 

Ochii ei verzi se voalaseră. 

— Vezi, tata descoperise mijlocul de a fabrica ceea ce toţi 
fizicienii din lume se străduiau în zadar să realizeze: o bombă 
curată. Graţie unor explozii semisubterane, nedegajând la 
suprafaţă nici un fel de radioactivitate, omul urma să poată 
ameliora natura: să modifice cursul fluviilor, - să fertilizeze 
deşerturile, să niveleze munţii, să exploateze bogăţiile sub- 
solului... M-a cucerit entuziasmul lui. Eu am fost cea care a 
conceput piesa esenţială a dispozitivului de detonare. Totul 
mergea de minune, până în ziua în care, din pură întâmplare, 
am surprins o discuţie purtată de cei doi asistenţi principali ai 
săi, Larmonov şi Tşenko, ambii spionându-l pe tata în contul 
KGB-ului. L-am prevenit imediat. „Ei, simplă rutină”, mi-a 
răspuns el atunci. Nimic nu conta în ochii lui, în afara primei 
experienţe, la scară reală, pe care urma s-o efectueze. 

Buzele Tamarei schiţară un zâmbet trist. 

— Incercarea a depăşit toate speranţele. Ne-a adus 
felicitările Biroului Politic, dar şi laţul supravegherii s-a strâns 
mai tare. Am descoperit microfoane ascunse în casă. Tata s-a 
alarmat, iar îngrijorarea i-a sporit şi mai mult după ce a primit 
o serie de noi instrucţiuni suplimentare: bomba trebuia 
miniatuarizată după anumiţi parametri care corespundeau 
fără echivoc unei aplicaţii strict militare. 


235 


Câtva timp mai târziu., tata a fost convocat la Moscova, 
unde- a rămas două săptămâni, fără să-mi telefoneze măcar o 
dată. La întoarcere şi-a adunat colaboratorii şi le-a ţinut un 
discurs înflăcărat, îndemnându-i să muncească din răsputeri 
pentru triumful definitiv al socialismului. În aceeaşi seară însă, 
mi-a dezvăluit ce se cocea la Kremlin: o operaţiune care să 
instaureze supremaţia absolută a Uniunii Sovietice cu preţul 
unui genocid săvârşit în timp de pace. 

La auzul acestor cuvinte, Andre tresări, smulgându-se parcă 
dintr-un vis: ascultând-o pe Tamara, ajunsese, treptat-treptat, 
să uite şi locul în care se afla şi motivele care-l aduseseră aici. 

— Da, un adevărat genocid declanşat de la bordul lui 
„Gortşki”. Cu orice preţ, mi-a spus tata, trebuie să împiedicăm 
această crimă împotriva umanităţii. Bănuiesc că ştii ce 
înseamnă să adopţi o asemenea atitudine în ţara noastră? 
conchise ea, întorcând faţa către Andre. 

Acesta îi luă mâna, strângând-o uşor. Ea nu şi-o retrase. 

— Când tata s-a prezentat la Primul Secretar ca să-i expună 
proiectul său, n-avea de unde să ştie cât de la ţanc pica 
această invenţie. Evgheni Petrov tocmai aflase că scutul 
spaţial american fusese instalat şi că Franţa posedă un stoc de 
bombe cu neutroni: în atare situaţie, rachetele noastre 
balistice şi miile de tancuri nu mai serveau la nimic. 

Establet surâse în sinea sa, amintindu-şi de vorbele Coman- 
dorului. Ca întotdeauna, bătrânul văzuse just. 

— Stategilor de la Kremlin nu le-a trebuit mult timp ca să 
descopere care-i cea mai bună formulă pentru utilizarea noii 
bombe... 

Tamara se întrerupse, şovăitoare: 

— S-ar putea ca explicaţiile mele să nu fie tocmai clare. Ştii, 
marea nu-i chiar domeniul meu... 

— În schimb, e al meu, replică Andre. Continuă. 

Ea încuviinţă din cap şi-şi urmă relatarea, poticnindu-se 
uneori în cuvinte: 

— Cunoşti, cu siguranţă mai bine decât mine, că erupțiile 
vulcanilor submarini provoacă uneori valuri gigantice. Cele 
mai violente se produc atunci cînd apa şi sedimentele de rocă 
aflate pe fundul mării pornesc să lunece, aidoma unei 


236 


avalanşe sau revărsări de lavă, spre platoul continental. Ştiu 
de la tata că fenomenul se numeşte curent de turbiditate. Mă 
urmăreşti? 

— Perfect. 

— Curentul acesta determină un vârtej şi o gigantică viitură. 
Valul astfel format se năpusteşte spre coastă. În general, nu 
depăşeşte câţiva metri, exceptând cazul că respectivul curent 
ia naştere într-o zonă în care panta platoului continental se 
ridică în loc să coboare... 

— Mărturisesc, în chestiunea asta nu mă prea pricep. 

— In acel caz, deci, înălţimea valului poate fi înmulțită cu 
zece sau chiar cu douăzeci. Fenomenul e foarte rar, dar s-au 
găsit urmele lui, vechi de câteva secole, în Extremul-Nord al 
Canadei. Uriaşe blocuri de bazalt au fost aruncate ca nişte 
biete pietricele la mari distanţe de țărm. Calculele efectuate 
au permis să se stabilească precis că, în momentul atingerii 
uscatului, valul măsura aproximativ trei sute de metri. 

Andre se încruntă; începuse să întrevadă urmarea. 

— Acum, presupune că o serie de erupții submarine sunt 
provocate de-a lungul liniei de inversare a pantei. Valul care 
ar rezulta ar atinge dimensiuni fantastice pe un front de 
câteva sute de kilometri. 

Establet păli. 

— Bombe atomice... 

— Exact; bombe atomice curate, miniaturizate şi îngropate 
pe fundul Oceanului Atlantic, în faţa coastelor estice ale 
Statelor Unite. 

Andre îşi ciocăni fruntea cu degetul; deci asta era ciudatul 
batiscaf, sculele de foraj... 

— Nici măcar nu era nevoie să fie îngropate prea adânc. Cât 
priveşte detonarea lor de la distanţă, asta era un joc de copil. 
Fiecare din ele posedă o antenă la firul apei şi era suficient ca 
un emiţător acustic să lanseze un semnal sonor, modulat pe o 
anumită frecvenţă. O putea face şi „Gortşki”, dar şi oricare 
altă navă înzestrată cu un sonar activ. Chiar şi un simplu 
pescador. Un asemenea semnal poate fi propagat şi 
recepționat la mari distanţe. 


237 


— Dar, fir-ar să fie! exclamă Establet, aici e ceva care nu 
merge! Instalaţiile americane vor detecta instantaneu 
exploziile voastre, iar riposta va fi imediată şi automată. 
Conducătorii voştri nu pot ignora că aşa ceva ar însemna 
holocaustul, distrugerea reciprocă. 

— Ba deloc: centrele  seismografice occidentale vor 
înregistra doar o serie de violente zguduiri ale scoarței. Şi, ce-i 
cu asta? Cum ar putea detecta prezenţa unei mâini omeneşti, 
când marea va absorbi în totalitate radioactivitatea bilelor de 
foc? New York, Boston, Philadephia, Washington vor fi rase de 
un colosal talaz, mai înalt decât turnul vostru Eiffel, având 
toate aparențele unei catastrofe naturale. 

— lar Uniunea Sovietică va profita ca să atace? 

— Nicidecum, ba chiar dimpotrivă! Kremlinul îşi va exprima 
ostentativ compasiunea şi va da buzna să ajute națiunea 
sinistrată. Cu maximă promptitudine, mai ales că mijloacele 
au şi fost prevăzute. Cine n-ar fi emoţionat de un asemenea 
gest de solidaritate? Profitând de ocazie, organizaţiile pacifiste 
vor face tărăboiul de rigoare. Traumatizată de cataclism, 
opinia publică va fi lesne de manipulat, iar Uniunea Sovietică 
va apare pe cât de generoasă, pe atât de eficace. Acesta ar fi 
timpul unu. Timpul doi: oameni de ştiinţă vor susţine cum că 
dezastrul era previzibil şi vor acuza guvernul american de 
neglijenţă. Ziariştii 

— sunt cele mai bune elemente de manevră - vor lăsa 
limpede să se înţeleagă că diferite semne precursoare au fost 
în mod deliberat ignorate din sordide raţiuni economice. 
Timpul trei: scandalul astfel stârnit îi va obliga pe Preşedinte şi 
pe principalii lideri să demisioneze. O nouă echipă - 
sprijinitoare în taină a Uniunii Sovietice - va prelua puterea. 
Legal, democratic, fără pic de violenţă. La fel se va întâmpla şi 
în Europa: cei mai clarvăzători dintre oamenii voştri de Stat 
vor fi înlocuiţi cu cei mai creduli. 

— Bine, dar aceste guverne, fie ele şi simpatizante, vor fi, 
totuşi, guverne capitaliste. Nu văd care-i câştigul doctrinei 
comuniste? 

— Puțin îi pasă lui Evgheni Petrov de doctrină! El năzuie la 
hegemonia URSS-ului, cu sine în frunte. Işi va atinge scopul, 


238 


acela de a domina politic lumea occidentală, dar milioane de 
oameni vor pieri. 

Tamara îşi muşca pumnul, repetând cu glas înăbuşit: 

— E monstruos! E diabolic! 

Destăinuirile ei avură asupra lui Establet efectul unei lovituri 
de cravaşă. Sări în picioare şi se propti în faţa ei: 

— Bine, de acord, e abject. Dar, în mod concret, cum speraţi 
voi, dumneata şi tata, să contracaraţi această monstruozitate? 

— Hotărâserăm să aşteptăm ca bombele să fie gata. 
Larmonov săvârşise adevărate miracole în materie de mini- 
aturizare, ajutat, ce-i drept, de tot ce putuseră obţine 
Serviciile noastre secrete ca informaţii provenite din Occident. 
N-ai idee cât datorează înzestrarea noastră militară spionajului 
industrial. 

— Ba zic că am, replică, ironic, André. 

— Pe măsură ce lucrările avansau, ne simţeam din ce în ce 
mai supravegheați. Atunci, i-am tras pe sfoară, folosindu-ne 
de metodele lor şi de veşnica lor obsesie: spionita şi groaza de 
o eventuală scurgere a secretului. Tata a cerut şi a obţinut 
măsuri sporite de securitate. Intre echipele de cercetare s-a 
instituit un riguros sistem de etanşeizare. Coordonarea o 
făcea numai tata: în fiecare seară, inginerii îi înmânau notele 
şi calculele, pe care el le păstra într-un seif, împreună cu toate 
celelalte planuri; tot numai el putea interconecta diferitele 
computere şi avea controlul exclusiv asupra datelor introduse 
în memoria calculatorului central. Eu, considerată drept o 
comunistă exemplară, am fost însărcinată cu esenţialul: 
asamblarea pieselor care constituiau „inima” bombei. Mi s-a 
impus însă de Moscova, mai exact de KGB, să împart taina cu 
un coleg de la departamentul Arme speciale, un oarecare 
Kaşnadze, un gruzin al cărui tată fusese garda de corp a lui 
Stalin şi care a primit cu entuziasm propunerea mea de a se 
îmbarca, împreună cu mine, pe „Gortşki”. Când, în urmă cu o 
lună, tata i-a raportat direct Primului secretar că bombele 
necesare executării planului deveniseră operaţionale, eram şi 
noi gata. O săptămână mai târziu, echipa specială se îmbarca, 
Kaşnadze pe post de simplu tehnician, ca să poată 
supraveghea mai bine echipajul. Dealtfel, era încântat. Acum, 


239 


intraserăm cu toţii în dispozitiv: tata rămăsese la centrul de 
cercetări, eu pe submarin, putându-l ţine pe securist la 
distanţă. Ţi-am spus totul. 

Establet rămase câteva clipe pe gânduri, apoi se aplecă 
spre Tamara: 

— Deci, bombele sunt la bord, gata să fie instalate? 

Ea încuviinţă, înclinând capul. 

— Şi pretinzi c-ai fi în măsură de una singură, să împiedici 
detonarea lor? Nu-i cam pretenţios? Ca să nu pun la socoteală 
faptul că laboratoarele voastre ar putea fabrica oricând altele 
noi. la spune, care-i jocul pe care-l joci? 

Tamara înălţă privirea spre tavan. 

— Ah, văd că n-ai înţeles nimic! În urma precauţiilor luate 
pentru păstrarea secretului, există doar trei persoane pe lume 
- exceptându-l pe tata şi pe mine - capabile să fabrice aceste 
bombe: Larmonov, Tşenko şi Kaşnadze şi asta cu condiţia să-şi 
unească eforturile şi să dispună de elementele deţinute de 
tata. Oricărei alte persoane i-ar trebui ani de zile ca să ajungă 
la acest rezultat... dacă ar ajunge. Pe de altă parte, numai 
echipa specială, formată de mine, e capabilă să instaleze 
bombele existente. După cum vezi, soluţia a fost găsită; acum 
rămâne doar să fie achitat preţul. 

Oricât de blindat pe dinăuntru ar fi fost Andre, concluzia 
Tamarei îi tăie răsuflarea. 

— Intenţionaţi cu adevărat, dumneata şi tata...? 

Ea ridică imperceptibil din umeri: 

— Ce importanţă pot avea două vieţi când e vorba de 
milioane de jertfe inocente? 

Cu un gest scurt îl împiedică să vorbească: 

— Nu spune nimic. E nevoie să fii rus pentru a înţelege. 

Establet detesta acţiunile disperate, ele contraveneau men- 
talităţii sale de combatant care vrea să câştige lupta. 
Confruntat cu o asemenea partidă, nu mai putea fi vorba de 
un meci nul; ea trebuia câştigată net, prin k.o. Atacă: 

— Doreai să previi un genocid. Ei bine, l-ai prevenit. 

Tamara clătină din cap, murmurând: 

— Aici, da, însă tata... 

Apoi, pe un ton mai ferm: 


240 


—  Îngroparea bombelor pe fundul oceanului fusese 
programată să înceapă ieri. Prevăzusem totul, chiar şi o 
defecţiune greu de descoperit a antenei noastre filare pentru 
a-l împiedica pe Kojin să primească, eventual, un contraordin 
de ultimă oră. Urma apoi să se îmbarcăm pe „Krotik” - acesta 
e numele minisubmarinului destinat efectuării forajelor - şi... 
să nu mai revenim. Acum aşa ceva e inutil, dar tata... 

O grimasă dureroasă îi strâmbă obrazul. 

— Astăzi, tata urma să arunce în aer laboratorul, ducând cu 
sine în mormânt pe Larmonov şi Tşenko şi distrugând 
planurile şi memoria calculatoarelor. Ştiu precis că a făcut-o! 

Sări în picioare, brusc vehementă: 

— Tatăl meu s-a jertfit deliberat. Eram şi eu gata s-o fac, iar 
dumneata vii şi-mi vorbeşti de prevenirea autorităţilor 
sovietice ca să vină şi să-l recupereze pe „Gortşki”! 

Într-o fracțiune de secundă, Establet întrezări şansa care i 
se oferea. 

— Stai puţin, după toate câte mi-ai spus, nici nu mai poate 
fi vorba de aşa ceva. 

— Dar astea-ţi erau ordinele? 

Simţind-o bănuitoare, se eschivă: 

— Ordinele... ştii, ordinele mai pot fi interpretate şi în 
funcţie de împrejurări. 

Tamara reacţionă de parcă ar fi fost arsă: 

— Jigodie! Acum vreţi voi bombele! Ucide-mă mai întâi! 

— Da' de unde, da' de unde! Franţa e o ţară paşnică. Uite, 
îţi propun să le facem vânt în mare, iar apoi să-l restituim pe 
„Gortşki” tovarăşilor. De acord? 

— Nu-i chiar atât de simplu. Îţi dai seama ce se va întâmpla 
când vor descoperi dispariţia lor? 

Simţind că aici e cheia problemei, Establet se abţinu de la 
orice replică. Tamara rămase câtva timp tăcută, apoi se răsuci 
din nou cu faţa la el. 

— Ar fi, poate, o soluţie... 

— Da? 

— Kaşnadze e, mai exact era, un maniac al spionatului: 
pretutindeni nu vedea decât agenţi ai CIA. De aceea, i s-a 
părut suspect până şi Fomka, ordonanța, care prea se tot 


241 


învârtea pe lângă „Krotik”. În realitate, băiatul era doar 
nelămurit ce-i cu intruşii ăştia din echipa specială care refuzau 
orice contact cu restul echipajului. Ca atare, în ajunul zilei în 
care a avut loc otrăvirea, Kaşnadze m-a rugat să păstrez în 
cabina mea cutiile cu circuitele integrate ale detonatoarelor. 
Ele comandă întregul sistem de dare a focului. Dacă le 
distrugem, nimeni nu-şi va da seama de nimic până când 
bombele nu vor fi demontate în laboratoare speciale. 

Inima lui André îşi acceleră brusc bătăile. Încercă să adopte 
o atitudine neutră, dar licărul care i se aprinse în privire îl 
trădă. Tamara remarcă acest lucru şi-şi muşcă buzele. Atunci, 
se grăbi s-o liniştească: 

— Le ejectăm printr-unul din tuburile lanstorpile. Un jet de 
aer comprimat şi totul se duce la fund. 

— Pot avea încredere în tine? 

— Ai s-o constaţi personal. 

Tamara se ridică, apoi se aşeză la loc. 

— Nu, imposibil. Ar trebui... 

Establet o prinse de umeri. 

— Ascultă: ori mă crezi, ori nu mă crezi. Dacă nu mă crezi, 
păstrează-ţi cutiile cu circuite. Ce-o să faci însă cînd vor veni 
tovarăşii? Eşti capabilă să arunci submarinul în aer? 

— Nu, bineînţeles. Nu mă gândisem decât la „Krotik”... 

— Bun. Şi-n cazul ăsta? 

Ea tot mai şovăia. 

— Înţelege-mă, insistă el. Ordinul meu e să culeg informaţii. 
Atât şi nimic mai mult. Guvernul meu e decis să-l restituie pe 
„Gortşki”. În acelaşi timp, sunt perfect de acord cu dumneata: 
arma nu trebuie recuperată. Vezi vreo altă modalitate pentru 
a o face să dispară? 

Tamara îşi încleştă palmele, închise o clipă ochii, apoi se 
decise brusc: 


— Ai dreptate. Vino în cabina mea. 
x 


x x 


Nikita Kojin deschise ochii, dar îi închise imediat, orbit de 
lumină. Işi trecu mâna peste faţă, încercând să priceapă ce i 


242 


se întâmplase. Capul îi era greu, limba încleiată. Treptat, 
amintirile reveniră, ideile se înlănţuiră. A fost ca un trăsnet: 

„Submarinul meu! Oamenii mei!”? 

Comandantul lui „Amiral Gortşki” se uită în jurul lui: se afla 
în postul central, dar singur. Lipsea ofiţerul de cart, lipseau 
operatorii dinaintea consolelor, lipseau timonierii. Nu era 
nimeni! Aparatele, păreau să funcţioneze normal. Acele 
oscilau pe cadrane, ledsurile  scânteiau, ecranele 
radiolocatoarelor difuzau halourile lor verzui. Răsucindu se pe 
o parte, se sprijini în cot, apucându-se cu mâna liberă întâi de 
un taburet, apoi de masa de navigaţie. O durere ascuţită îi 
sfredelea tâmplele. Odată în picioare, se scutură şi-şi lipi 
fruntea de o suprafaţă metalică, a cărei răceală îi făcu bine. 
Acum amintirile îl năpădeau: misteriosul rău care se abătuse 
asupra lor, trupurile inerte zăcând care pe unde, largarea 
geamandurei, lăsatul pe fundul dorsalei, baliza de avarie de 
pe cocă... Baliza! Brusc, Kojin îşi dădu seama că nu auzea 
semnalul sonor pe care ar fi trebuit să-l emită fără întrerupere. 
Cu toate astea, ar fi putut jura că o pusese în funcţiune înainte 
de a-şi pierde cunoştinţa. Duse la ureche ceasul de mână; nu, 
nu surzise, deci baliza era cea care nu mergea. Verifică 
siguranţa de la tabloul electric: perfectă. Să se fi epuizat 
acumulatorul, prost încărcat? O neglijenţă a lui Scriabin, 
secundul? Exclus, Ivan Petrovici era personificarea conştiin- 
ciozităţii şi verifica totul cu o extremă minuţie. Faptul rămânea 
însă fapt: baliza amuţise. 

Kojin cunoscu un scurt moment de panică - n-o să poată fi 
găsiţi - dar se linişti imediat. Nu, nu era prea grav. În cel mai 
rău caz, tovarăşilor le va trebui ceva mai mult timp până să-i 
repereze. Le-am comunicat doar poziţia noastră exactă. N-au 
cum să ne rateze. 

Ridicând ochii la cifrele luminoase ale pilotului automat, 
Kojin constată că latitudinea şi longitudinea corespundeau 
celor menţionate în mesajul său. Clătinându-se pe picioare ca 
un om beat, se apropie de tabloul de comandă a navigaţiei: 
indicatoarele de viteză şi turație a elicelor erau la zero. Cele 
ale turboalternatoarelor de pe ecranul alăturat îi confirmară că 
reactoarele funcționau la relanti. Imediat, însă, inima i se 


243 


strânse de îngrijorare: nu cumva prizele de apă pentru răcire 
erau pe cale să fie înfundate cu mâl? „Gortşki” nu fusese 
conceput să rămână lipit de fund timp de... De fapt, de cât 
timp submarinul stătea aşa, imobilizat? Ceasul-calendar 
electronic îl lămuri: era duminică, orele douăzeci şi trei şi 
treizeci şi şapte de minute, ora Moscovei. 

„Dumnezeule, asta însemna trei zile!” îşi spuse. 

Trei zile de când viaţa se oprise la bord. Inchizând ochii, 
Kojin încercă să-şi limpezească gândurile. Facultăţile sale 
mintale erau parcă amorţite. Avea senzaţia că iese dintr-un 
neant, din care însă nu se poate desprinde pe de-a-ntregul. 

„lată-mă pe punctul de a învia... precum Christos!” 

Comparaţia îl făcu să zâmbească. Când mai era copil, sora 
sa încercase să-i inculce câteva noţiuni de religie. Sărmana 
Liulicika, ea era o credincioasă. Komsomolist fiind, scăpase 
rapid de toate aceste superstiții. Acum, nu mai ştia ce să 
creadă; faptul că se afla în viaţă ţinea de miracol. 

Să fie oare singurul supravieţuitor? O clipă fu ispitit să 
lanseze un apel general prin sistemul intern radio. Renunţă 
însă; „dacă ar fi existat şi alţii, îşi spuse el, s-ar fi ocupat de 
mine. Un comandant nu este lăsat de izbelişte. Nu, e clar însă, 
rămăsese singur. Dar oare comandantul unei nave nu-i 
permanent singur de vreme ce e şi singurul care poate 
decide?” 

Pe măsură ce-i revenea luciditatea, prima dintre priorităţi se 
impuse de la sine: să se asigure că nava e încă în stare să 
navigheze. Sigur, ajutoarele nu vor întârzia, poate chiar mâine 
vor fi la faţa locului. Dar dacă, totuşi, mai durează...? ŞI, 
oricum ar fi, submarinul trebuie să se poată mişca. 

Kojin verifică prin sistemul de telecomandă dacă arborii 
portelice erau decuplaţi, apoi acceleră rotația turboalter- 
natoarelor. O aruncătură de ochi pe ecrane îi confirmă că 
puterea reactoarelor sporea, în limitele tolerabile ale încălzirii. 
Deci, prizele care aspirau apa nu se aflau înfundate. Nu mai 
avea de ce să-şi piardă vremea aici; trecu la compartimentul 
armament. Atât pe tabloul de comandă al rachetelor, cât şi pe 
cel al torpilelor, led-urile aprinse erau verzi, ceea ce însemna 
că totul era normal. Declanşă o alarmă fictivă: docile, 


244 


beculeţele trecură la galben. Liniştit, bătu uşurel cu palma 
pupitrul de lansare aşa cum ai mângâia spinarea unui câine: 

„Bravo, bătrâne galoş, eşti încă în stare să te aperi”. Apoi, îl 
fulgeră alt gând: „Radioul! Ce cretin, să nu mă fi gândit din 
primul moment!” 

Kojin grăbi spre compartimentul transmisiunilor, constatând 
cu plăcere că paşii îi deveneau tot mai siguri. In prag, se opri 
perplex: ceva nu era în regulă. În clipa imediat următoare, îşi 
aminti: când venise aici ca să largheze baliza, corpul respon- 
sabilului bloca uşa. Acum, maistrul militar Ignatiev zăcea pe 
patul de campanie. Kojin îi atinse obrazul. Era rece. 

„Probabil - îşi spuse el - amărâtul s-a târât până aici după 
plecarea mea” şi, fără să-i mai acorde vreo atenţie, se 
îndreptă spre micul scripete al antenei filare: aceasta părea 
corect derulată. 

„Nici o problemă. La adâncimea asta trebuie să-i 
recepţionez 5/5.” 

Frecvența comandamentului SAPR fiind prereglată, nu 
trebui decât să apese pe un buton ca să treacă pe recepţie 
nonstop; restul îl va face computerul, inclusiv comanda 
telexului din postul central. Brusc, tresări: în şirul de beculeţe 
de control, unul era pe roşu, semn că circuitul antenei se 
defectase. Înjurând şi blestemând, încercă să descopere pana, 
dar până la urmă fu nevoit să se plece în faţa evidenţei: nici 
un mesaj nu putea parveni. 

„întâi geamandura, acum antena, stăm bine, mârâi el. Dacă 
şi baliza de avarie s-a paradit, suntem în pom!” 

Nu se simţea însă învins: „Nu-ţi face griji, amice. La nevoie 
te aduc şi de unul singur până la bază.” 

Întors în postul central, Kojin îşi făcu planul: 1) să se 
desprindă de fund ca să ventileze prizele de apă; 2) să 
rămână în flotaţie staţionară sau să se rotească cu viteză 
redusă în jurul poziţiei iniţiale, dar, în orice caz, să nu se 
îndepărteze, pentru a putea fi reperat de echipa de salvare. 

Dar dacă ea nu va veni?... 

Decizia pe care urma s-o ia era dintre cele mai grave: 
revenirea la bază din proprie iniţiativă însemna condamnarea 
la eşec a misiunii încredințate; o misiune pe care un echipaj 


245 


de schimb, însoţit de specialişti în foraj, putea s-o ducă la bun 
sfârşit. 

„Deci, trebuie să aştept”, conchise Kojin, aruncând o privire 
maşinală în jurul său. Deodată tresări, atras de o luminiţă 
purpurie ce venea, contrastând cu penumbra, dintr-una din 
nişele compartimentului. Se apropie şi nu-i veni să-şi creadă 
ochilor: becurile semnalizatoare ale deschiderii chepengurilor, 
inferior şi superior, ale sasului de evacuare erau, ambele, pe 
roşu. Pentru cel de jos, mai treacă-meargă: poate că matelotul 
de cart, doborât de rău, nu mai avusese puterea să-l închidă. 
Dar celălalt, cel de sus, care comunica direct cu marea?... 
Dacă era deschis, fără ca apa să inunde submarinul, nu putea 
însemna decât un singur lucru: cineva se cuplase pe coca lui 
„Gortşki”. Cine anume? 

„Imposibil să fie unul de-ai noştri. N-ar fi avut timpul 
material să ajungă, doar dacă...” 

Kojin consultă cu febrilitate ultimul buletin al situaţiei 
tactice din Atlanticul de Nord; îl primise joi, dar el îi confirmă 
că nici o navă sovietică echipată cu materialul adecvat nu se 
găsea la mai puţin de patru zile de marş de dorsală. Cineva 
din tabăra adversă? Dar cum ar fi putut... cum ar fi ştiut? 

„Bat câmpii, îşi spuse, aruncând pe masă foaia de hârtie. Cu 
siguranţă, un contact defect. Totuşi, să verificăm...” 

Kojin cobori la nivel inferior. Şeful echipei de cart zăcea în 
continuare la piciorul scării, ajutorul său, ceva mai încolo, pe 
culoar. Trecând prin faţa careului unde-l dusese pe secund, 
ridică draperia şi aruncă o privire înăuntru: Scriabin dispăruse. 

De data asta nu mai era îngăduit nici un dubiu: avariile 
geamandurii şi ale antenei se datorau unor acte de sabotaj, 
cineva deplasase trupul transmisionistului, cineva îl mutase pe 
Vania... Inamicul pătrunsese la bord. Simţi cum îl cuprinde 
turbarea: dacă acest inamic izbutise să localizeze poziţia 
submarinului şi să pătrundă în el însemna că fusese ajutat 
dinăuntru. Un trădător printre oamenii săi? De neconceput! Nu 
putea fi decât unul din membrii acelei nenorocite echipe 
speciale. 

Subit, comandantul îşi aminti de silueta aplecată deasupra 
lui în momentul în care îşi pierdea cunoştinţa... Era clar, o 


246 


bestie de spion reuşise să-i otrăvească echipajul şi acum 
ticăloşii se pregăteau să-i răpească submarinul! Ei bine, o să 
vadă ei! 

Kojin se năpusti spre cabina lui, situată în capătul celălalt al 
culoarului, ca să-şi ia pistolul, o armă redutabilă, cu nouă 
focuri, bună să ucizi cu ea elefanţi. In grabă, greşi uşa şi se 
trase îndărăt, uluit: Scriabin zăcea întins pe patul său, cu 
mâinile împreunate pe piept. Cineva îi închisese ochii. 

Brusc i se făcu frică. Nu pentru viaţa lui, ci pentru navă. ÎI 
năpădi senzaţia că o hoardă invizibilă aşteaptă momentul 
propice ca să se năpustească... Sprijinindu-se de peretele 
cabinei, trase adânc, de câteva ori, aer în piept. Fruntea era 
îmbrobonită de sudoare. Greţurile reîncepuseră. Işi înghiţi 
saliva, strângând dinţii. Când îşi reveni, privirea-i era ca de 
gheaţă. 

Planul de bătaie fu stabilit la iuţeală: înainte de a-i căuta pe 
adversari, al căror număr nu-l ştia, va încerca să le taie orice 
posibilitate de retragere, sabotând „ventuza” lipită de cocă. 
După aceea, o să mai vadă. 

In primul rând, însă, trebuia să-şi apere propriul spate. După 
ce-şi luă pistolul şi vâri în buzunar două încărcătoare 
suplimentare, Kojin închise cu cheia toate cabinele de pe 
culoar şi trase zăvoarele uşii etanşe care ducea la 
compartimentele din spate. Odată terminată această 
operaţiune, reveni în postul central şi controlă dacă nu-i 
nimeni ascuns pe acolo. La fel procedă şi în compartimentele 
transmisiunilor şi instalaţiilor electronice. Toate posedau 
broaşte de siguranţă. 

Dominându-şi răul printr-un efort al voinţei, Kojin se 
îndrepta spre coridorul unde se aflau alveolele rachetelor, 
când auzi voci omeneşti ce păreau să vină din cabina 
medicului, lipită de infirmerie. Se apropie în vârful picioarelor. 
Un glas de bărbat, un glas de femeie: Tamara! 

Mâna care ţinea arma ridicată abia dacă mai tremura. 


247 


CAPITOLUL XVII 


Aşezată pe unicul scaun din cabină, Tamara nu-şi putea 
dezlipi privirea de la cele şase cutii metalice aliniate pe podea. 
Establet le contempla şi el, de-a dreptul fascinat. Secretul 
bombei curate era aici, sub ochii lui, la îndemâna lui. Nu-i mai 
rămânea decât să neutralizeze fata: păcat, îşi spuse el, 
această rusoaică era într-adevăr un om şi jumătate. Dar dacă 
exista şi o altă soluţie care i-ar scuti pe cercetătorii francezi de 
complicate şi lungi căutări? Ideea era ispititoare. Întrebă: 

— Când compatrioţii dumitale vor recupera submarinul, 
pleci cu ei? 

— Evident. 

— Crezi c-ai să mai poţi realiza planul dumitale, acela de a 
dispare cu minisubmarinul? Mai mult ca sigur că, după toate 
cele întâmplate, şefii dumitale vor amâna operaţiunea foraj, 
deoarece, aşa cum mi-ai spus, nu există echipă de rezervă. Nu 
crezi că „Gortşki” va fi, mai întâi, readus la bază? Inevitabil, va 
urma o anchetă. lar dacă domnii de la KGB au cea mai mică 
bănuială, presupun că ştii ce te aşteaptă... 

Tamara ridică din umeri. 

— Ce altceva aş putea face? 

Establet nu-i răspunse. E nevoie de săptămâni, uneori chiar 
de luni pentru a convinge un sovietic să devină transfug. „Mai 
ales, nu vă pripiţi”, repeta mereu Erkmann. Dar cum s-o 
convingă când avea atât de puţin timp? 

Ochii verzi erau aţintiţi asupra lui. Brusc, expresia privirii sc 
modifică, reflectând din nou neîncrederea. O imensă lehamite 
îl cuprinse deodată pe Andre, Se uită fix la ceafa tinerei, acolo 
unde va izbi cu muchia palmei. Îşi reţinu gestul în ultima 
secundă: holbându-se îngrozită, Tamara se uita acum peste 
umărul lui. Andre se răsuci. In prag, un colos roşcovan, cu 
trăsăturile feţei schimonosite de ură, îndrepta un pistol în 
direcţia lui. Degetul tocmai se crispa pe trăgaci când Tamara 
se năpusti urlând: 

— Niet! 


248 


Amplificată de spaţiul retrâns, detunătura bubui asurzitor. 
Femeia păru că se poticneşte de un obstacol nevăzut, se 
clătină şi se prăbuşi. O pată roşie îi apăru pe piept. Buimăcit, 
Kojin cobori braţul cu arma. lute ca fulgerul, Establet plonjă 
aidoma unui portar în faţa mingii, îi răsuci pumnul drept cu 
mâna stângă şi-l pocni cu cealaltă în plex. Kojin scăpă pistolul 
şi căzu pe spate, izbindu-se violent cu ceafa de pragul înălţat 
al uşii. Establet îşi desăvârşi opera cu o lovitură seacă peste 
beregată, apoi se repezi la Tamara. 

Inţelese din prima aruncătură de ochi şi rămase un lung 
moment nemişcat, strângând pumnii. Piuitul radioreceptorului 
îl readuse pe pământ. Apucă aparatul: 

— Alo, Marcel ce se întâmplă? 

Glasul neliniştit al lui Boulier vibră în receptor. 

— Asta-i bună! Pe tine ar trebui să te întreb. Am auzit o 
împuşcătură. 

— Da, am dat de-o belea, dar s-a rezolvat. Vin imediat. 
Terminat! zise Establet cu voce perfect calmă. 

Ingenunchind lângă Tamara, îi atinse pleoapele, după care 
se răsuci, hotărât, spre cutiile metalice. Nici una nu arăta c-ar 
fi avut o broască sau alt sistem de închidere. 

— Ce dracu' or mai fi născocit? bombăni el. 

Culegând de jos pistolul lui Kojin trase de câteva ori, într-o 
cutie, dar metalul rezistă la impactul gloanţelor şi cutia îşi 
păstră taina. Andre se scărpină în cap. 

— Categoric nu pot lăsa porcăriile astea în urma mea. 

Revenind la uşă, se lăsă pe vine lângă Kojin. Acesta nu-şi 
revenise încă în simţiri. Establet îi pipăi ceafa, mânjindu-se de 
sânge. Lipi urechea de pieptul sovieticului şi ascultă: inima 
bătea regulat. 

„Voinicul ăsta se va alege cu un cucui zdravăn şi va hârâi 
câteva zile - îşi spuse el. In fond, e preferabil să fie aşa şi nu 
altfel.” 

judecând după însemnele gradului, omul era, probabil, 
comandantul lui „Gortşki”. De fapt, îşi făcuse datoria. Establet 
îl răsturnă pe burtă. Sfaşiind un cearceaf luat de pe banchetă, 
îi legă mâinile la spate, apoi gleznele. Odată terminată 
această operaţiune, săltă pe umăr prima din cutiile metalice şi 


249 


o transportă până la coridorul rachetelor, depunând-o în faţa 
uşii care comunica direct cu puţul de evacuare. Procedă la fel 
cu toate celelalte, asigurându-se de fiecare dată că sovieticul 
era în continuare inconştient. La terminare, încuie uşa cabinei, 
apoi trase zăvoarele celei care despărţea coridorul infirmeriei 
de cel al rachetelor. Pentru mai multă siguranţă, Andre legă 
volantul, cu ce-i mai rămăsese din cearceaf, de unul din 
zăvoare. 

Revenit la baza puţului de evacuare, luă radioreceptorul: 

— Marcel, ce-ţi fac coastele? 

— Bine, dacă nu mă mişc prea mult. 

— Necazul e că va trebui să te mişti. Am nişte colete pentru 
tine. Şi nu chiar categoria pană. Fă rost de o frânghie, de un 
cablu, de ceva solid, fixeaz-o în scripetele care-i deasupra 
sasului şi trimite-mi ambele capete. Sunt cutii metalice, le voi 
urca, una câte una, tu nu va trebui decât să le dezlegi şi să le 
depozitezi la picioare. Crezi c-o să izbuteşti? 

— N-am dat încă în primire, mârâi inginerul. Cam ce 
lungime îţi trebuie? 

— Păi, fiecare latură a buclei ar avea vreo zece metri, deci 
douăzeci în total. 

— Aşteaptă... Aha, am găsit un colac de saulă. 

— Perfect! 

— Atenţie, o las să cadă. 

Frânghia şuieră prin aer. Andre prinse unul din capete, îl 
legă de mânerul cutiei, apoi trase de celălalt, întinzându-l 
strună. 

— Sus acolo e în regulă? strigă el către Boulier, a cărui 
siluetă o întrezărea aplecată peste buza „ventuzei” lui „Saint- 
Bernard”. 

— Dă-i drumul! 

Proptindu-se zdravăn pe picioarele desfăcute, purcese la 
ridicarea cutiei, accelerând tracţiunea de îndată ce cutia 
metalică trecu de gâtuirea chepengului inferior al sasului. 

— Stop! strigă Boulier. A ajuns. Slăbeşte saula ca să pot 
desface nodul. 

Când capătul liber al saulei reveni, Andre trecu la 
următoarea cutie, apoi la o alta, grăbindu-se cât putea, de 


250 


teamă să nu apară vreun alt adversar. Tamara îi spuse că n-a 
mai rămâs nici unul în viaţă şi uite că s-a ivit comandantul... 
dacă existau şi alţii? Tamara! Brusc, îşi dădu seama că i se 
ştersese complet din minte din clipa în care părăsise cabina, 
într-atit întreaga sa fiinţă se concentrase asupra reuşitei 
misiunii. Simţi cum îi trece prin suflet o undă de amărăciune. 

În sfârşit, se apucă să urce şi ultima cutie, icnind şi 
asudând, oprindu-se des ca să-şi tragă sufletul. 


Încă buimac, Kojin mişcă din cap şi gemu. O durere atroce 
iradia de la ceafă, de la baza craniului. Işi dădu seama că a 
fost legat şi furia îi stimulă forţele. Zvârcolindu-se, ajunse să 
se întoarcă pe spate, apoi să se ridice pe şezut. Atunci o zări 
pe Tamara. Stăpânindu-şi suferinţa, sprijinindu-se cu ceafa de 
banchetă, reuşi să se salte în genunchi, apoi în picioare. 
Înnebunit de furie, de regrete şi disperare, Kojin zmucea din 
toate puterile de legăturile care-l ţineau captiv, căutând în jur 
un mijloc pentru a scăpa de ele. Unul din gloanţele trase de 
Establet ricoşase, smulgând o ţandără din tăblia mesei şi 
lăsând în urma-i o muchie tăioasă. Cu sărituri mărunte, Kojin 
se apropie de masă, se întoarse cu spatele la ea, găsi pe 
pipăite muchia şi se apucă să frece de ea pânza care-i 
încătuşa încheietura mâinilor. În graba sa nu mai ţinu seama 
că-şi jupoaie rău de tot pielea, principalul era că, după câteva 
minute, mâinile îi erau libere. 

După ce scăpă şi de legăturile de la picioare, Kojin se lăsă în 
genunchi lângă Tamara, o ridică pe braţe, legănând-o ca pe 
un prunc şi o depuse, cu neslarşită blândeţe, pe banchetă. 
Acum, ochii, aburiţi cu o clipă în urmă, îi scânteiau de ură. 
Uşa, confecţionată dintr-un metal uşor, nu-i rezistă prea mult 
timp: la a treia izbitură cu umărul, sări din ţâţâni. Kojin se 
năpusti pe scară în sus, spre cabina secundului, unde ştia că 
va găsi o armă. Nu mai stătu să caute cheia potrivită printre 
cele pe care le vârâse în buzunar, sparse uşa la fel ca şi pe 
cea dinainte, deschise sertarul biroului cu ajutorul unui 
briceag, înşfăcă pistolul lui Scriabin şi părăsi cabina, 
neînvrednicindu-l pe mort nici măcar cu o privire. 


251 


Ajuns în faţa uşii etanşe pe care o blocase Establet, îşi dădu 
imediat seama că pe asta n-o mai putea sparge. Se trase 
îndărăt, schimonosindu-şi gura într-un rictus sardonic: 

— Jigodia aia şi-a închipuit c-o să mă pună cu botul pe labe. 
Ei bine, las’ că-i arăt eu! 

Coborând în goană scara, Kojin ajunse cu două nivele mai 
jos, în cală, deschise precipitat chepengul de acces al uneia 
din galeriile cablurilor şi se vări,cu greu în îngustul tunel. 
Înaintând pe coate şi genunchi, în plină beznă, ieşi la celălalt 
capăt, la baza puţului de evacuare, chiar în momentul în care 
Boulier se pregătea să ia în primire ultima cutie, iar Establet, 
sleit de puteri, se rezemase de peretele de metal. In 
semiîntunericul care domnea, Kojin nu-l reperă din prima 
clipă; în schimb, silueta inginerului, decupându-se ca o umbră 
chinezească pe fondul luminos al „ventuzei”, îi apăru ca o 
ţintă ideală şi trase fără să ezite. Braţele inginerului zvâcniră 
în lături, trupul lui dispăru din câmpul vizual al sovieticului. 
Din acel moment, totul se derulă cu o viteză nebună. Establet 
era neînarmat, aşa cum îi ordonase amiralul Verneuil, iar 
pistolul lui Kojin nu mai avea nici un glonţ în încărcător. Auzind 
detunătura şi crezându-se cel vizat, se trase fulgerător 
îndărăt, răcnind: 

— Marcel, adăposteşte-te! 

În acelaşi timp, scăpă din mână saula şi cutia metalică porni 
vertiginos în jos, răsucindu-se ca un titirez, izbind în cădere 
marginea cornişei şi ricoşând de pereţii de oţel. 

Auzindu-l pe Andre exprimându-se în franceză, Kojin, care 
fusese până atunci convins că are de a face cu americani, 
rămase o clipă siderat, dar nu într-atât încât să nu apuce să 
vadă meteoritul care se prăvălea peste el. Cu o rapiditate 
surprinzătoare pentru un bărbat cu gabaritul său, se refugie în 
galerie exact în clipa în care cutia metalică percuta podeaua 
în locul de unde tocmai se refugiase. Andre riscă o privire şi-şi 
încercă norocul urcând în goană scara. Trânti cu călcâiul 
chepengul inferior al sasului chiar în clipa în care Kojin apăsa 
pe trăgaci. Glontele izbi oţelul care vibră sub impact. Establet 
strânse volantul, se strecură în interiorul lui „Saint-Bernard” şi 
strigă: 


252 


— Hai, o roim de-aici! Dă-i rapid bătaie! 

Glasul i se stinse în gâtlej: Boulier, cu chipul răvăşit, se 
sprijinea cu o mână de spătarul scaunului din postul de pilotaj, 
în timp ce cu cealaltă îşi comprima stomacul. Printre degete 


mustea sângele. 
* 


x x 


La bordul lui „Commandant Houot”, instalat în continuare 
pe tălpicile lui la începutul decilivităţii platoului vulcanic, 
tensiunea creştea. Înaintarea lui „Saint Bernard” spre 
submarinul sovietic fusese urmărită, metru cu metru, din 
postul central, înlocuind ochiul şi sonarele indiscrete, 
ascultarea pasivă reconstituise cu fidelitate reuşita cuplării, 
punerea în funcţiune a pompei, apoi oprirea ei şi cea a 
motoarelor. De atunci, însă, nimic. Establet şi Boulier îşi 
continuau, probabil, cercetările, aşa cum o atestau uneori 
zgomote vagi, corespunzând mai mult ca sigur manevrării 
diverselor uşi şi tambuchiuri. 

În sufletul lui Saron-Leperque, nerăbdarea, apoi neliniştea 
succedaseră euforiei provocate de bunul mers al operaţiunii. 
Dar, afectând calmul cel mai absolut - aşa cum îi şade bine 
unui comandant - se retrăsese în cabina sa, unde-şi amăgea 
îngrijorarea cu redactarea ciornei unui raport asupra 
executării misiunii. La un moment dat, Fieschi, cumplit de 
surescitat ciocăni la uşa lui: 

— Domnule comandant, am auzit ceva care seamănă cu un 
foc de armă: 

— Eşti sigur? Ce spune Maurin? 

— Maurin tocmai ieşise şi am preluat eu ascultarea. Acum s- 
a întors. 

— Ei bine? 

— Zero! 

— Mulţumesc. Continuaţi veghea. 

— Am înţeles. 

Din pragul uşii, Fieschi se răsuci: 

— Domnule comandant... 

Saron-Leperque, care se reapucase de lucru, îl apostrofă 
iritat: 


253 


— Ce mai vrei? 

— Nu credeţi că... poate... ar trebui să-i chemăm prin 
tuum... ca să ştim dacă... 

Saron-Leperque schiţă un mic zâmbet, pe jumătate ironic, 
pe jumătate satisfăcut: nu-i displăcea deloc să dea lecţii. 

— Ca să ştim ce, dragul meu? Cunoşti, nu-i aşa, consemnul: 
legătură numai în caz de urgenţă? La fel şi în ceea ce-i 
priveşte: dacă au ceva important să ne comunice, o vor face. 
Atunci? 

— Dar dacă... 

— Hai, judecă un pic. Ai auzit - sau ţi s-a părut că auzi - o 
detunătură, una singură, aşa-i? 

— Da. 

— Deci, exceptând ceva cu totul ieşit din comun, unul din 
băieţi e teafăr şi în măsură să ne alerteze. Dar chiar dacă ar fi 
- mai ştiu eu? - prizonier sau în vreo situaţie asemănătoare, 
explică-mi şi mie ce-ar rezolva, în momentul de faţă, un apel 
telefonic? 

Mai mult stânjenit decât convins, Fieschi lăsă capul în jos. 
Saron-Leperque îi adresă o privire triumfătoare, dar îndată ce 
ofiţerul părăsi cabina, expresia feţii se schimbă complet. 

„Hai să admitem că cei care au tras au fost ruşii, deşi 
ofiţeraşul pe care mi l-a trimis Parisul ca să-mi spună ce 
trebuie să fac o declarat că sunt cu toţii scoşi din uz. Punând 
răul înainte, l-au ucis ori l-au rănit pe unul şi l-au găbijit pe 
celălalt. Acesta din urmă le-a explicat, fără doar şi poate,, că 
au venit strict ca să-i ajute. Dovada: nu erau înarmaţi. În 
paranteză fie zis, supraviețuitorii sunt, probabil, foarte puţin 
numeroşi dacă au intervenit atât de târziu. Ce-o să urmeze?” 

Monologând, comandantul măsura cabina în lung şi-n lat. 

„Sau ruşii sunt în măsură s-o ia din loc, iar eu nu am voie să 
mă opun, sau sunt nevoiţi să facă apel la noi. Nu-mi rămâne 
decât să aştept. Împuţită misiune!” 

Gânditor, se lăsă într-un fotoliu, eşafodând de pe acum 
planuri pentru a justifica, în ochii superiorilor, atitudinea 
adoptată. 

Un ciocănit la uşă: era Portail. 

— Un nou mesaj de la ALFOST, domnule comandant. 


254 


Saron-Leperque citi, fără grabă, cu glas tare:, 

DACĂ FLOAREA NECUNOSCUTĂ E ÎN GRĂDINĂ ÎNCERCAŢI SĂ 
ADUCEŢI EŞANTIOANE. 

Ridică din sprâncene: 

— Aiurit text! E clar că sunt noi instrucţiuni pentru 
exploratorii noştri. Pe ce cale ne-a parvenit? 

— Flash. Dublu cifrat, cheie specială, mă rog, tot tacâmul. 

— Ce de precauţiuni! Am impresia că Parisul nu prea ştie ce 
vrea. Mai adineaori, ne-a ordonat categoric să eliberăm zona 
înainte de ora 11 GMT. Desigur, din pricina escadrei sovietice 
semnalate în ultimul SITREP... o escadră care, evident, cu totul 
întâmplător, se îndreaptă spre noi. lar acum, poftim, un 
supliment de sarcini, când băieţii s-ar putea afla rău de tot în 
budă! Trebuie să-i chemăm imediat, hotărî el, ridicându-se. 
Chiar şi numai pentru a fi cât de cât lămuriţi. Vino cu mine. 

Pătrunseră în postul central. Remarcându-i, Fieschi le ieşi în 
întâmpinare: 

— Tocmai mă pregăteam să vă anunţ, domnule comandant. 
De câteva momente, auzim nişte zgomote ciudate. 

— O să vedem imediat despre ce-i vorba. Înainte însă... 

Saron-Leperque se întoarse către Dufour: 

— Contactaţi-l pe „Saint-Bernard” prin tuum. 

Ofiţerul cu navigația se îndreptă spre fundul compartimen- 
tului; acolo se găsea aparatul, instalat într-o insonorizată. ÎI 
văzură cum mişcă din buze, cum ascultă, cum reia apelul, 
aparent fără să primească răspuns şi cum revine spre ei. 

— Imposibil să-i prind, domnule comandant. 

— insistă! 

In aceeaşi clipă, Maurin scoase o exclamaţie: 

— Din nou un foc de armă! Nici o îndoială! 

Saron-Leperque se încruntă: 

— Drace, se-ncurcă treaba! 

Se scurseră minute în şir. Fiecare îşi ţinea răsuflarea. În 
sfârşit, Maurin ridică o mână: 

— li aud, dar foarte, foarte prost. 

— Bun şi? 

— Aş zice că i-a apucat cântatul! 

* 


255 


x * 


Livid, cu trăsăturile schimonosite de durere, Boulier gemu, 
prăbuşit în scaun: 

— De băut... 

Establet scutură din cap: 

— Cu atâta plumb în mate? Nici vorbă! 

Apoi, bătându-l uşor pe umăr: 

— Un pic de răbdare, bătrâne. Injecţia nu va întârzia să-şi 
facă efectul. 

Celălalt se strâmbă de durere: 

— Până atunci... Doamne, ce mă mai sfredeleşte... 

— Ba să zici că ai o baftă de încornorat: glontele a perforat 
emițătorul tău radio, care l-a frânat. Ţi-am încropit şi un 
pansament, nu-i chiar o operă de artă, dar va ţine. Rana nu 
mai sângerează. Dom’ doctor o să extragă glonţul, iar tu ai să 
te alegi cu Legiunea de Onoare. 

Boulier îşi ridică primirea spre Andre: 

— Nu-mi mai îndruga... verzi şi uscate..., articulă el cu 
greutate. Dă-mi... dă-mi mai degrabă ceva... ceva ca să mai 
rezist... 

Şi, cum Establet tăcea, porni să urle: 

— P... măsi! Nu înţelegi că trebuie să aduc înapoi troaca 
asta în care suntem? 

Andre lăsă capul în jos. Camaradul său avea dreptate: era 
singurul capabil să-l piloteze pe „Saint-Bernard”. Il privi pe 
furiş: paloarea, pulsul care scădea, setea, tot atâtea simptome 
ale unei hemoragii interne. 

— Aşteaptă. Să văd dacă pot să te dopez cu ceva. 

Scotocind prin trusa de prim ajutor, Establet dădu peste o 
seringă gata umplută, purtând menţiunea: adrenalină. In cazul 
de faţă, remediul putea fi fatal, dar altceva nu exista. Trebuia 
să se grăbească: inginerul se afla în pragul lipotimiei. Andre se 
uită la el cutremurat. Sigur, riscul era mare, dar şi miza 
considerabilă. Nu mai era nici o secundă de pierdut: inamicul 
se afla pe urmele lor şi inamicul era înarmat. În momentul în 
care înfigea acul, Andre îşi spuse: „E unica soluţie”. 

Efectul substanţei s-a manifestat aproape instantaneu: trei 
minute mai târziu, alb ca varul la faţă, dar vizibil remontat, 


256 


Boulier se instala la comenzi, nerecurgând la ajutorul lui 
Establet decât pentru manevrele care cereau un efort fizic. 
Acesta din urmă le executa, trăncănind întruna, înşirând vrute 
şi nevrute, amestecând datele tehnice cu îmbărbătările: 

— Jos pălăria, Marcel, eşti grozav! Deschis vana de admisie, 
scârba merge al dracului de greu...! Şi atunci, i-am expediat 
caseta drept în mutră, ratându-l la mustață... Pun în funcţiune 
pompa?... Ţin-te, bătrâne, le venim noi de hac!... Gata pentru 
decuplare, ventuza a fost desprinsă... Totul merge ceas! 
Verificat propulsia. Hai, trezeşte-te! 

Cu capul căzut pe piept, inginerul abia respira. Nemaiştiind 
ce mijloc să folosească pentru a-l stimula, Andre se porni să 
ragă cât îl ţineau bojocii: 

„La digue au cul, en revenant de Nantes... 

Bătând cu pumnul în rezemătoarea scaunului ca să ritmeze 
cântecelul  golănesc, exagerându-i obscenitatea, Establet 
făcea tot ce-i stătea în putinţă ca inginerul să nu dea ochii 
peste cap. 

Pornind motorul, inginerul fredonă şi el câteva note, apoi 
amuţi, istovit. 

— Formidabil!Dă-i bătaie, Marcel! Am câştigat! 

„Saint-Bernard” tresări, se ridică lent deasupra lui „Gortşki”, 
viră şi se îndreptă spre „Commandant Houot”. 

Cu ochii lipiţi de ecranul sonorului şi mâinile crispate pe 
comenzi, brobonit de sudoare şi suferind atroce, Boulier pilota 
fără să se abată cu un milimetru de la rută. 

— Bun, acum putem să-i chemăm, făcu Establet întinzând 
mâna după receptorul tuum-ului. 

Nu-şi duse însă gestul până la capăt şi exclamă: 

— Fir-ar să fie! Firul difuzorului e smuls. Putem emite, dar 
nu-i putem recepționa. Probabil că Saron-Leperque a apucat 
să ne cheme şi acum înălţimea sa e plină de draci! 

Andre îşi părăsi locul ca să repare stricăciunea, întrebându- 
se cum s-a putut produce: „Probabil, l-a smuls bietul Marcel 
când a dat să se instaleze. Cu coastele lui rupte, i-a fost 
pesemne greu şi l-a rupt din greşeală”. 

Inapoindu-se, îl anunţă pe inginer: 


n 


1 Cu digu'-n cur, când reveneau din Nantes... (n.t.). 


257 


— E-n regulă, merge. 

Boulier dădu din cap. Obrazul îi era ca de ceară, nările i se 
subţiaseră, se scutura ca de friguri. 

— O scot eu la capăt, murmură el printre dinţi. 

Difuzorul pârâi, glasul ascuţit al lui Dufour umplu cabina: 

— Alo, Sierra Bravo. Răspundeţi! 

Establet apucă receptorul: 

— Charlie Hotel, aici Sierra Bravo. Ne îndreptăm spre voi. 
Boulier e rănit. Preveniţi medicul. 

Saron-Leperque se manifestă imediat: 

— Ce are? Răspundeţi. Medicul e lângă mine. 

— Un glonte în stomac. l-am injectat adrenalină. 

— Sunteţi nebun! Poate muri! 

De data asta, cel care vorbise fusese tânărul doctor. 

— Altminteri, cum aţi fi vrut să reziste! exclamă Establet. Aş 
fi vrut să vă văd... 

Inginerul îi smulse receptorul: 

— Andre a...a făcut bine, gâfâi el. Ah... 

Aparatul îi scăpă din mână. Căscă gura, horcăi şi se prăbuşi 
peste comenzi. Imediat „Saint-Bernard” veni cu prova în jos, 
luă bandă la babord, propulsorul se ambală de la sine. 
Establet sări să-şi ajute camaradul, dar înainte de a fi izbutit, 
nava atinse fundul, se izbi de o stâncă, ricoşă şi se culcă peo 
parte. Coca se fisură, apa ţâşni cu putere pe sub tabloul de 
bord. Nivelul ei creştea rapid, provocând jerbele de scântei ale 
succesivelor scurtcircuite. Luminile se stinseră, ca imediat să 
se reaprindă: intraseră în funcţiune bateriile de avarie. Nu 
dură însă mult, intensitatea luminii scăzu şi mirosul acidului 
sulfuric se răspândi în cabină. 

Brutala înclinare a batiscafului îl proiectase pe Andre peste 
inginer. Regăsindu-şi poziţia, îşi dădu seama că nu mai e nimic 
de făcut pentru el şi atunci, escaladând, în patru labe, cutiile 
metalice care se rostogoliseră pe jos, atinse fundul cabinei. 
Din fericire, fişetul în care se afla echipamentul de scufundare 
autonomă nu era blocat. Trase în grabă pe el costumul din 
neopren, apoi mănuşile, fermoarele etanşe, agăţă la spate 
buteliile cu aer, fixă la încheietura mâinii busola; de fapt, era 
un aparat mai complex, incluzând, pe lângă busolă, un ceas, 


258 


un aparat pentru măsurarea adâncimii şi un minicalculator. În 
momentul în care isprăvea şi cu pusul labelor de cauciuc, apa 
îi ajunsese până la centură. Spre norocul lui, tuum-ul se găsea 
la tribord şi nu fusese încă inundat. Smulse receptorul şi 
strigă: 

— Ne ducem la fund! Aprindeţi proiectoarele. Voi... 

Nivelul apei creştea vertiginos. Comunicaţia se întrerupse 
şi, simultan, lumina electrică. Andre abia mai apucă să-şi 
potrivească, pe pipăite, casca, asemănătoare celor folosite de 
astronauți şi să deschidă valva care avea să-i furnizeze 
amestecul de oxigen şi heliu necesar respirației, cu dozare 
automată în funcţie de profunzime, că se şi pomeni în 
întregime sub apă. Aprinzând lampa frontală, se propulsă 
înspre tambuchiul sasului şi nu trebui să aştepte prea mult ca 
marea să pună complet stăpânire pe „Saint-Bernard”. 
Senzaţia unei apăsări îl paraliză pentru câteva clipe, dar o 
suportă calm; ştia că e de natură pur fizică, generată de 
presiunile care se echilibrau. Tambuchiul se deschise de la 
sine; Establet îl blocă şi, din două bătăi de picioare, ajunse la 
locul unde se aflau cutiile. Apucă una la întâmplare, o strânse 
zdravăn şi lunecă în exterior. 

Aici, bezna era completă. Nici un reper spre care să te 
dirijezi. Ultimul cap adoptat de Boulier fusese zero-trei-şapte, 
determinat de relevmentul pe sonar al vocii lui Dufour, dar 
înainte de scufundare „Saint-Bernard” se abătuse considerabil 
la stânga. Cât de mult deviase? Şi, ca incertitudinea să fie şi 
mai mare, Andre habar n-avea de distanţa care-l separa de 
„Commandant Houot”. Se blestemă în gând pentru că nu 
urmărise cu destulă atenţie indicaţiile telemetrului-laser, dar 
acum era inutil să se reîntoarcă, aparatul se dereglase. 

„Sunt completamente în budă, îşi spuse el, deşi «Houot» 
trebuie să fie pe aproape. Totul e să fi recepționat ultimul meu 
apel”. 

Agăţându-se de această speranţă, se uită în toate direcţiile. 
Nimic. Ţinând cutia cu mâna stângă, Andre nu îndrăznea să-şi 
desprindă dreapta de corpul epavei, mai ales că simţea cum 
curentul încearcă să-l tragă după sine. Hotărârea însă nu mai 
putea fi amânată. Fiecare minut în plus petrecut la această 


259 


adâncime sporea timpul de decompresie necesar revenirii la 
presiunea normală. Sentimentul care-l domina nu era acela al 
descurajării, ci al furiei: va să zică, tot ce se petrecuse, 
moartea lui Boulier, a Tamarei, sacrificiul bătrânului savant 
acolo, în Uniunea Sovietică, totul fusese de pomană, nu slujise 
la nimic? La fel o să piară şi redutabilul secret pe care, posibil, 
îl aducea cu sine? 

Nu, prea ar fi fost nedrept! 

Scrâşnind din dinţi, Establet consultă busola la lumina 
lămpii frontale, aprecie, de bine de rău, deriva şi-şi fixă capul. 

„Fie ce-o fi, îi dau drumul. Dumnezeu cu mila!” 

Ţinând cutia în mâna stângă şi păstrând mereu în faţa 
ochilor încheietura celei drepte ca să nu devieze de la 
azimutul ales, Establet începu să înoate, mişcând cu supleţe 
picioarele,  disciplinându-şi respirația, preocupat să-şi 
economisească efortul, întunecimea din jur, aidoma unei 
gigantice caracatiţe, îl ţinea captiv între tentaculele ei, 
instalându-i, încetul cu încetul, îndoiala în suflet. În apa 
glacială, muşchii deveneau dureroşi, îl pândeau cârceii, cutia 
de metal părea să cântărească acum o tonă. In minte îi răsări 
o imagine: aceea a unui astronaut ieşit din navă în spaţiu, 
căruia i s-a rupt cordonul ombilical şi care se tot îndepărtează, 
pierzându-se în infinitul sideral. Îşi impuse să izgonească 
această imagine, să facă vid în creier, să se bizuie numai şi 
numai pe busolă. Zadarnic; în minte îi juca o sarabandă de 
amintiri. Nu se spune oare că, înainte de a sucomba, înecaţii 
îşi revăd întreaga lor existenţă? Brusc, ideea de a muri 
eşuând, inutil, îi deveni intolerabilă... Atunci, se produse şi 
miracolul: acolo, în dreapta, în bezna din jur, pâlpâia un vag 
halo, abia vizibil şi totuşi perfect distinct. Nu, nu era o iluzie. 
Andre corijă direcţia de înaintare şi constată că este purtat de 
curent tocmai într-acolo. Lumina se intensifica, se preciza. Era 
chiar proiectorul lui, „Commandant Houot”. judecând după 
bătaia sa maximă, n-avea de parcurs mai mult de o sută de 
metri. Întrevăzându-şi atât de aproape salvarea, nervii săi, 
încordaţi de prea mult timp, se relaxară o fracțiune de 
secundă şi degetele înţepenite se descleştară, lăsând să 
scape cutia, care se duse imediat la fund. 


260 


Paradoxal, această scăpare i-a redat întreaga luciditate: a 
căuta cutia de unul singur ţinea de imposibil, dar nimic nu 
fusese, totuşi, pierdut. „Commandant Houot” poseda un 
echipament analog celui care i-a permis lui „Nautile” să 
recupereze comorile de pe „Titanic”. Robotul teleghidat, dotat 
cu camere de televiziune, va descoperi fără probleme obiectul 
pierdut. Establet se opri din înot, calculă, folosind busola şi 
acele ceasului, locul căderii, apoi îşi reluă înaintarea, 
străduindu-se să nu grăbească prea tare ritmul. 

* 


x * 


Văzând că duşmanul i-a scăpat, Kojin lăsă frâu liber furiei, 
aţintind pistolul asupra chepengului închis, urlând, izbind cu 
pumnii oţelul tambuchiului, ca apoi, fire slavă să se calmeze 
tot atât de brusc,. Aşezându-se pe podeaua de fier, se apucă 
să reflecteze. Prea multe întrebări rămâneau fără răspuns: 
cum reuşiseră francezii să-l repereze pe „Gortşki” într-o zonă 
în care nu prea flutura pavilionul Marinei lor? De unde 
provenea batiscaful care, cu siguranţă, tocmai se decupla? Şi, 
mai ales, cum îndrăzniseră să se introducă la bord, aparent 
neînarmaţi? De parcă ar fi fost siguri că nu vor întâmpina nici 
o rezistenţă. Tot atâtea enigme, pe care Kojin se simţea 
incapabil să le dezlege, în schimb, o certitudine: că va fi nevoit 
să-l apere pe „Gortşki”, fie de submarinul-mamă care adusese 
intruşii, fie de oricine ar râvni la el. De unul singur. Până acum 
nu făcuse decât să reacționeze, „lovitură cu lovitură”, cum 
spun infanteriştii, la evenimente care-l depăşeau. Poate sosise 
momentul contraatacului. Însă, el trebuia organizat ţinând 
cont de faptul că era unicul supravieţuitor la bord. Spre 
norocul lui, dată fiind automatizarea navei, îl putea conduce 
din postul central. Pentru început, zăvori temeinic 
tambuchiurile care dădeau spre tunelul cablurilor precum şi 
toate uşile etanşe dinspre prova, aşa cum făcuse şi cu cele 
dinspre pupa. 

Revenit în postul central, Kojin cuprinse cu o privire 
circulară compartimentul. | se păru imens, acum când întregul 
personal lipsea. Dificultatea de a izbândi într-o acţiune nu face 
decât să sporească necesitatea de a întreprinde respectiva 


261 


acţiune, repeta întruna bunul Vania în timpul cursurilor politice 
ţinute echipajului. „Şi avea dreptate - îşi spuse el. Dealtfel, 
Partidul are întotdeauna dreptate.” Îmbărbătat de acest gând, 
acţionă comenzile pentru desprinderea de pe fundul mării. 
Înainte de orice altceva „Gortşki” trebuia să-şi redobândească 
libertatea de mişcare: un submarin imobil e un submarin mort, 
nici o torpilă nu-l va putea rata. Kojin amplifică puterea 
reactoarelor, urmărind atent termometrul. Dar în momentul în 
care cuplă elicele, submarinul intră în vibraţie. O vibraţie 
ciudată, venită de undeva din adâncuri, care zgâlţâi nava şi 
încetă, tot atât de brusc precum începuse. 

Kojin se încruntă. Nu mai pricepea nimic. Practic, acul 
termometrului nu se clintise. Programă pomparea lentă a apei 
din balasturi şi „Gortşki” porni să se ridice uşurel; dar, de 
îndată ce programă „încet înainte”, temperatura urcă 
fulgerător. Kojin abia avu răgazul să inverseze comanda 
balasturilor ca să reaşeze submarinul pe fund şi să decupleze 
motoarele, că acul termometrului oscila deja în sectorul 
marcat cu roşu. Reduse la iuţeală puterea reactoarelor, 
aşteptă câteva clipe, apoi făcu o nouă tentativă, dar fu 
imediat nevoit să accepte sumbra realitate: valvele de 
admisie a apei pentru răcire erau obstruate, nava nu putea fi 
manevrată. Comandantul ei va fi obligat să se bată pe loc, 
eroic, cu spatele la zid, fără a-i putea chema pe ai săi în 
ajutor.. 

Vechi submarinist, cunoscând toate chichiţele meseriei, 
Kojin văzu şi acum o ieşire din situaţie: oprind toate motoarele 
devenite, în ocurenţă, inutile şi păstrând în funcţiune doar pe 
cele strict indispensabile „Gortşki” va deveni nereperabil 
pentru un sonor pasiv. Pentru a fi detectat, inamicul, oricare 
ar fi fost el, va fi silit să recurgă la un sonar activ, a cărui 
emisiune el, Kojin, o va putea localiza cu toată precizia cerută 
de aplicarea binemeritatei riposte. Aici intervenea eterna 
dilemă a luptei sub apă: să nu fii auzit, limitându-te la 
ascultarea pasivă, mult mai puţin performantă când ai de-a 
face cu un adversar şi el extrem de silențios, sau să-l reperezi 
pe acesta din urmă, utilizând un mijloc precis dar indiscret şi 
acceptând astfel autodemascarea. 


262 


Sigur, şansa asta era destul de slăbuţă: cunoscând poziţia 
lui „Gortşki”, adversarul îl va ataca expediind o torpilă 
autodirijată, fără a mai recurge la sonarul activ pentru 
obţinerea unor elemente ultraprecise ale ochirii. În atare 
situaţie, Kojin n-avea de ales: trebuia să localizeze inamicul 
cât mai repede şi să lovească primul, contând pe faptul că 
francezii vor aştepta întâi întoarcerea minisubmarinului lor şi 
abia după aceea vor trece la acţiune. 

Kojin debranşă la iuţeală sistemul de regenerare a aerului 

— aşa cum era, îi ajungea cu prisosinţă pentru câteva ore - 
pe acela de condiţionare şi ventilaţie, exceptându-l pe cel 
necesar ansamblurilor electronice, opri apa şi se concentră 
asupra sonarului pasiv de alarmă. Acesta din urmă, destinat în 
principal detectării torpilelor, se afla instalat sus în chioşc şi 
era dotat cu un microfon omnidirecţional. Aşteptă, cu căştile 
lipite de urechi: nimic, nici cel mai mic feding. Hotărât lucru, 
porcii ăia de franţuji erau campioni în materie de luptă 
împotriva zgomotelor şi ştiuseră să-şi apere secretele. În 
cursul anilor, Kojin se plânsese nu o dată de incapacitatea 
inginerilor sovietici de a ajunge la rezultate similare. Acum, 
impotenta lor putea să-l coste nava. 

„Nulităţi! Sabotori! l-aş împuşca pe toţi!” scrâşni el, plin de 
venin. Deodată, însă, chipul i se lumină la auzul unui bâzâit 
modulat nici sacadat, nici muzical, tipic pentru un telefon 
submarin. 

Un tuum! Nu încăpea îndoială, batiscaful conversa cu nava- 
mamă. Deci, aceasta din urmă trebuia să se afle prin 
apropiere, în orice caz, în bătaia torpilei. Se repezi la consola 
sonarului principal, care urma să-i furnizeze coordonatele 
emisiunii. Între timp, ea se opri, fu reluată, apoi se întrerupse 
iarăşi. Kojin umblă la reglaj, găsi intensitatea maximă şi 
repetă cu glas tare: 

„Zero-trei-nouă. De data asta îi ţin!” în acelaşi moment, 
zgomotul unei izbituri umplu căştile, răsunându-i violent în 
urechi. 

Tresări: „Fir-ar să fie! Asta ce-o mai fi?” 

Se scurse un minut, apoi altul. Emisiunea reveni pentru trei- 
patru secunde, apoi se făcu linişte. Kojin insistă: acum 


263 


percepea un sunet nou, un soi de bolboroseală abia audibilă, 
dar suficientă, totuşi, pentru fixarea azimutului: zero-trei- 
nouă. Trecu la pupitrul de la care se putea comanda lansarea 
torpilelor, optând pentru o lansare simplă pe o direcţie dată. 
Era un gen de atac clasic şi Kojin îl executase de zeci de ori în 
cadrul exerciţiilor tactice de luptă; de astă dată, însă, nu mai 
era vorba de un submarin amic şi încărcătura explozivă nu 
fusese înlocuită cu un calculator de traiectorie care să permită 
reconstituirea operaţiunii şi analizarea ei ulterioară în faţa 
Statului Major. 

Ca pe toate submarinele atomice sovietice şi pe „Gortşki” o 
torpilă acustică se găsea în permanenţă gata de lansare în 
tubul ei. Lui Kojin nu-i rămase decât să dicteze creierului ei 
electronic azimutul dorit şi să apese pe butonul FOC. Un bec 
roşu se aprinse instantaneu pe consolă şi mai curând ghici 
decât auzi şuierul aerului comprimat care proiecta afară din 
tub lungul trabuc de oţel. Puse în funcţiune cronometrul, astfel 
va cunoaşte distanţa parcursă până la atingerea țintei şi ciuli 
urechea la sonarul care-i restituia cu fidelitate zgomotul 
regulat al elicei; traiectoria torpilei nu devia cu un milimetru 
de la capul ordonat. 

Pentru această misiune - al cărei scop îl ignorau, 
dealtminteri - autorităţile de la bază nu consideraseră că ar fi 
fost cazul să-l înzestreze pe „Gortşki” şi cu torpile teleghidate. 
Nici nu era atât de important: cea lansată acum avea în conul 
ei de căutare două sonare. La început, îl va folosi pe cel pasiv. 
Indetectabil de către adversar, insensibil la bruiaj şi capcane 
electronice, garantând o maximă discreţie. Când inamicul va 
capta, în sfârşit, zgomotul elicei, va fi prea târziu pentru el ca 
să mai evite torpila. 

Spintecând apa cu circa 40 de noduri, ea ducea în corpul ei 
un exploziv superputernic, capabil să sfârtece coca neblindată 
a lui „Commandant Houot”. Urmându-şi programul, torpila se 
ridică mai întâi cu câţiva metri, spre a elimina zgomotele 
parazitare, bizuindu-se în această primă fază pe auzul ei 
electronic. Fără succes: tuum-ul amuţise, iar submarinul 
francez se învăluise în tăcere. Aflând de naufragiul lui „Saint- 
Bernard”, Saron-Leperque ordonase, pentru orice 


264 


eventualitate, măsuri sporite de discreţie, analoage celor luate 
de Kojin. 

Neînregistrând nici un indiciu, creierul torpilei acţionă, 
automat, sonarul activ. Acestuia nu-i trebui prea mult timp ca 
să detecteze ce avea de detectat. Fusul de oţel se înclină uşor 
şi se îndreptă direct spre submarinul francez... 


265 


CAPITOLUL XVIII 


Ultimii metri care-l separau de „Commandant Houot”, 
Establet îi parcurse menţinându-se în fascicolul de lumină al 
proiectorului. Norul de microorganisme care  învăluia 
submarinul îi dădea acestuia un aspect fantomatic, dar 
puntea-provă pe care o aborda în acel moment era cât se 
poate de reală, la fel ca şi cerul luminos al sasului lăsat 
deschis pentru primirea lui. Ajuns deasupra tambuchiului, 
plonjă şi pătrunse înăuntru. În acelaşi moment, proiectorul se 
stinse. n 

„Totu-i în regulă, îşi spuse. inseamnă că m-au văzut”. 

Reperă imediat interfonul şi-l branşă la priza fixată pe 
cască. 

— Decomprimaţi-mă în viteză! 

Tambuchiul de acces se închise şi apa din sas începu să 
scadă, înlocuită cu aer sub presiune, operaţiune al cărei, scop 
era acela de a menţine organismul scafandrului la 
„adâncimea” la care îşi efectuase parcursul. Inainte chiar ca 
sasul să fie complet golit, glasul ascuţit al lui Dufour formulă 
întrebarea rituală: 

— Cât timp aţi petrecut la adân... 

Imperativ, Establet îl întrerupse: 

— Las-o baltă, calculul e gata făcut: la baremul de urgenţă, 
ar trebui să stau douăzeci de minute. Vă dau zece ca să mă 
scoateţi de aici. 

— Riscaţi o embolie. 

— Riscăm cu toţii şi mai mult, dacă rămân închis prea multă 
vreme. Hai, executarea! 

Andre auzi ecourile unui conciliabul, apoi tânărul medic 
preluă microfonul. 

— Puteţi părăsi sasul în... în douăsprezece minute, dar ţin 
să vă anunţ că-mi declin orice răspundere. Regulamentul 
cere... 


266 


— Bine, bine, cunosc piesa. Mai degrabă, rugaţi-l pe 
comandant să pregătească robotul. Trebuie neapărat să 
recuperăm o cutie metalică pe care am scăpat-o la vreo sută 
de metri de aici. 

— Dar... 

— Destul cu vorbăria! Daţi-mi-l pe comandant! 

Tăcere. La celălalt capăt al firului, careva scoase o 
exclamaţie. Establet răcnea de pomană: 

— Alo, alo! Răspundeţi! Răspundeţi odată! 

Cazul Boulier, plecat în misiune cu trei coaste rupte, făcuse 
ocolul navei, aducând inginerului simpatia generală a 
echipajului. De aceea, pierderea lui „Saint-Bernard” a fost cu 
atât mai dureros resimţită. Atmosfera din postul central era 
dintre cele mai încărcate. Aşezat în scaunul său, sub bolta 
periscoapelor, Saron-Leperque arbora chipul său de zile negre. 

— le-te-l pe bătrân că are iar o moacă de paraponisit, şopti 
Manach la urechea lui Maurin, întâlnit pe coridor. Acesta se 
pregătea să intre în cart. Când tocmai trecea pragul compar- 
timentului, operatorul sonarului central, pe care urma să-l 
schimbe, anunţă cu o voce alterată de emoție: 

— Torpilă la doi-unu-şase! 

Fraza căzu precum securea călăului. Mateloţii de cart 
schimbară între ei priviri neliniştite. Maurin se repezi spre 
aparat: 

— Dă-mi căştile! Hai, cară-te de aici! ordonă el operatorului. 

Se instală pe scaun, dar Saron-Leperque fusese şi mai 
prompt: 

— Purjaţi balasturile! ordonă el. Apoi, apropiindu-se de 
submaistru, întrebă: Emite? 

— Da, domnule comandant şi cadenţa creşte. 

Saron-Leperqgue se încruntă şi-şi înfundă mâinile în 
buzunare. Această accelerare era un indiciu că torpila şi-a 
găsit ţiiita. Zgomotul aerului comprimat expulzând apa din 
balasturi umplu postul central, dar, în loc să se desprindă de 
pe fund, submarinul luă un unghi negativ, înclinându-se la 
tribord. 

— Una din tălpici s-a înţepenit în bolovani, rosti Portail. 


267 


„Sultanul” îl aprobă, înclinând capul, apoi ordonă, la fel de 
calm: 

— Goliţi rapid balasturile prova. 

În jurul lui, spinările se curbară instinctiv în aşteptarea 
inevitabilului. „Commandant  Houot” vibră din toate 
încheieturile şi, brutal, se smulse de pe fund, redresându-se. 
Maurin ridică mâna: 

— Modificare de cadență. 

Cu bărbia împinsă înainte şi ochii strălucitori, Saron-Leper- 
que comandă: 

— Continuaţi golirea. Deschideţi valvele. La motoare, 
înainte cu 6!. Banda dreapta la 30. Escamotaţi tălpicile. 

Timpul păru să se oprească în loc, apoi rapoartele de 
executare se  succedară, după tipic. Postul central îşi 
redobândea seninătatea. „Commandant Houot” evoluă, prinse 
viteză. 

— Tălpicile au fost escamotate, raportă Dufour. 

Zmucitura navei îl făcu pe Establet să-şi piardă echilibrul în 
temniţa sa cu aer comprimat. Se ridică, furios. Simţind că 
submarinul se mişcă, urlă din răsputeri în microfon: 

— Staţi aşa! Marcaţi poziţia! Cutia... 

Portail înşfăcă receptorul: 

— Slăbeşte-ne! Avem o torpilă pe cap! 

Establet însă o ţinea pe a lui: 

— Habar n-ai! Cutia aia... 

Secundul îl întrerupse: 

— Fii calm! Masa de navigaţie e în funcţiune. Poziţiile sunt 
înregistrate la milimetru. O să-ţi găsim cutia. 

lritat, Saron-Leperque se stropşi: 

— Spune-i să tacă! 

Şi, adresându-i-se lui Fieschi: 

— Ecranul! să intre în funcţiune! 

Ca dintr-un gigantic sifon, miriade de bule de aer ţâşniră din 
chioşcul submarinului şi se răspândiră în apă. „Commandant 
Houot” accentuă abaterea la tribord şi spori viteza. Torpila se 
afla la numai 400 de metri de el, dar îşi modifică uşor ruta şi 
păru că ezită: brusc, ţinta ei devenise nemăsurat de mare şi, 


1 Viteza maximă, peste norma admisă (n.a.). 


268 


în acelaşi timp, difuză. Într-un asemenea caz, ea era 
programată să aleagă obiectivul cel mai bine definit. 
Ultrasunetele emise baleiară zona şi creierul ei electronic optă 
pentru masa cea mai apropiată care le reflectase; ascultând 
orbeşte de ordinul lui, torpila percută violent un uriaş bloc de 
bazalt şi explodă. 

Urlând de durere, cu timpanele parcă arse de un fier roşu, 
Maurin îşi smulse căştile de pe urechi. Un formidabil bubuit, 
amplificat de ecouri, se rostogoli prin întreaga navă. Un tânăr 
timonier, însărcinat cu înregistrarea relevmentelor electrice, 
izbucni într-un hohot de râs nervos: 

— A căcat-o putoarea, a căcat-o! 

Dându-şi seama unde se afla, amuţi, roşu de stânjeneală. 
Indulgent, Saron-Leperque îi zâmbi: 

— Ai dreptate, am avut baftă. 

Tinerelul îi înapoie zâmbetul, bâiguind: 

— lertaţi-mă, domnule comandant. 

Acesta îşi puse palma pe umărul lui: 

— Nu-ţi fă probleme, bătrâne. În fond, pentru tine a fost 
botezul focului. 

Şi, aplecându-se, îi suflă la ureche: 

— Ştii şi mie mi-a fost frică. Cât timp continui să-ţi faci 
treaba, n-are de ce să-ţi fie ruşine. 

Întors în grabă la postul central ca să vadă dacă totul e-n 
regulă, Manach contempla scena, nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor. Privirea sa se încrucişă cu cea a comandantului: ceea 
ce văzu era chipul unui om fericit. 

Pe „Gortşki”, Kojin sălta de bucurie. 

Zăvorit în sas, Establet se descotorosise de costumul de 
scafandru şi turba de nerăbdare, cu ochii la manometru: 
presiunea scădea prea lent pentru gustul său. Tunetul 
exploziei însutise graba lui de a se vedea liber. Incă patru 
minute... încă trei... în sfârşit, uşa se deschise. Îmbrâncindu-l 
pe junele medic care-l pândea cu stetoscopul de gât, porni în 
goană pe culoar. 

— Aşteptaţi! Trebuie să vă ascult. Inima dumneavoastră..., 
gemu doctorul. 

— Inutil. Sunt în perfectă formă! 


269 


Aşa şi era: galvanizat de perspectiva acţiunii, Andre nu se 
simţise niciodată atât de bine. Ajuns în pragul postului central, 
îl căută cu privirea pe Saron-Leperque. Acesta, abandonându- 
şi locul obişnuit, stătea în spatele lui Maurin. Operatorul ţinea 
căştile lipite de urechi şi chipul său, cu trăsături copilăreşti, 
reflecta un mare efort de concentrare. 

— Asta-i. L-am prins. A dat drumul unui motor hidraulic. Aud 
zgomotul apei. 

— Pesemne, amicul reîncarcă tuburile, spuse Portail. 

Observându-l pe Establet îndreptându-se, cu paşi hotărâți, 
spre comandant, îi ieşi în întâmpinare şi-l trase după sine în 
celălalt capăt al încăperii. 

— Nu-i momentul. N-am terminat cu jupânul din faţă. 

— Tocmai de aceea. Eu... 

— Sss. Sss. Lasă-l pe comandant să guverneze. Până acum, 
a făcut-o de minune, adăugă el, zâmbind. 

— Dar trebuie neapărat să-i vorbesc. E vital. 

— la, mai întâi, cunoştinţă de mesajul ăsta care te inte- 
resează. 

Bombănind, Andre luă foaia de hârtie şi începu să citească. 
Brusc, trăsăturile feţei i se împietriră: cel care redactase 
mesajul utilizase expresia floare necunoscută, ceea ce, în 
limbaj cifrat, însemna o nouă armă. Căzu pe gânduri; 
încredinţându-i misiunea, amiralul Verneuil nu făcuse nici un 
fel de aluzie la posibilitatea unei astfel de descoperiri. Acum, 
la Paris, lucrul părea cunoscut şi dobândise importanţa 
cuvenită. Un motiv în plus pentru a găsi cutia înainte de 
sosirea sovieticilor. 

Între timp, Saron-Lepergue ordonase reducerea vitezei. 
Revenind la masa de navigaţie, îl remarcă, la rându-i, pe 
Establet. 

— Ah, iată-vă. O secundă şi sunt al dumneavoastră. 

Şi, aplecându-se peste masa de navigaţie, decise: 

— Bun, ne vom îndepărta de „client”, menţinându-l pe 
direcţia optimă a sonarului. Înainte cu 4. Cap-compas la 280, 
ordonă el timonierului. 

Andre se repezi, agitând foile de hârtie: 

— Domnule comandant, nu aveţi dreptul!... 


270 


Strigătul său îi făcu pe toţi să tresară. Tânărul timonier 
rămase cu gura căscată: să îndrăzneşti să te adresezi 
„Sultanului” pe un asemenea ton... Acesta îl fulgeră pe 
Establet cu privirea: 

— Cum vă permiteţi!... 

Conştient că exagerase, Andre încercă să aplaneze: 

— Domnule comandant, să mergem în cabina dum- 
neavoastră. O să vă explic... 

— Tăceţi! Un cuvânt în plus şi vă arestez! 

— Motoarele sunt la 4! comunică cel de la transmiţător, cu 
glasul cuiva care lansează o sfidare. 

— Pe drum la 280! completă cel de la timonă, cu o vagă 
notă de jubilare în glas. 

— Nimic la sonar! adăugă - dealtfel perfect inutil - 
operatorul, ca să nu rămână mai prejos. 

Inima lui Saron-Leperque se umplu de mândrie: îşi simţea 
echipajul alături cum nu-l mai simţise niciodată. Devenit 
generos, i se adresă, împăciuitor lui Andre. 

— Ştiu ce-o să-mi spuneţi: ordinele Parisului. Acele ordine 
se refereau însă exclusiv la misiunea lui „Saint-Bernard”. Din 
nefericire, ea s-a terminat. În consecinţă, nu mai sunt dator să 
vă... 

— Dar principala misiune nu s-a terminat! Informaţiile pe 
care acest ultim mesaj ne ordonă să le culegem se află tocmai 
în cutia de care vă vorbesc. Trebuie, neapărat, s-o recuperăm 
şi, în prezent, timpul ne e măsurat. Indepărtându-vă de poziţia 
iniţială, veţi complica teribil căutările. Ca să nu mai spun că şi 
curentul ne-a deviat. 

— Instrucţiunile pe care mi le-aţi transmis specifică, în mod 
expres, să nu insistăm în nici un fel dacă întâlnim cea mai 
mică opoziţie din partea sovieticului. E ceea ce am şi făcut, 
nu? Rusul a încercat să ne torpileze. Ce vă mai trebuie? 

— Tocmai despre asta-i şi vorba! Conţinutul cutiei valorează 
de o mie de ori mai mult şi decât submarinul ăsta şi decât 
toate vieţile noastre! 

— Pe cinstea mea, aş zice că aţi pus mâna pe arma 
absolută! 

— Nici nu ştiţi cât adevăr grăiţi! 


271 


— Atunci, n-aveaţi decât s-o aduceţi la bord! 

— Vedea-v-aş în locul meu: operaţiunea nu se petrecea într- 
un salon! 

Replicile se  încrucişau precum nişte săbii. Văzând că 
lucrurile se înveninează, mateloţii de cart băgaseră capetele 
între umeri şi nu suflau o vorbă; doar cei mai temerari riscau 
câte o privire furişă. Numai Fieschi, cu privirea în gol şi 
palmele aşezate pe consolă, părea indiferent la tot ce se 
întâmplă. Adineaori, când torpila sovietică gonea spre ei, 
neprimind nici un alt ordin, aplicase automat consemnele 
permanent valabile: riposta era pregătită, beculeţul roşu se 
aprinsese. Odată îndeplinită această sarcină, perspectiva 
morţii îl împinsese, în mod firesc, să se gândească, din nou, la 
soţie. Şi-o imagina, bronzându-se la soare, impudică, oferindu- 
şi goliciunea poftelor din jur. Turbat de gelozie, încleştă 
pumnii. Ah, târfa! 

Saron-Leperque îşi pierdu răbdarea: 

— Fir-ar să fie, în definitiv, ce-aţi vrea să fac? 

— Să recuperaţi cutia aşa cum vă ordonă mesajul. 

— Inexact. Mesajul spune: „încercaţi”. Haide, fiţi logic: 
credeţi că sovieticii o să ne lase în pace în timp ce noi vom 
plimba robotul nostru teleghidat încolo şi încoace ca s-o 
găsim? 

— În primul rând, pe submarin nu-i decât un singur sovietic. 
Cred că este chiar comandantul. Ceilalţi sunt morţi. E singur. 

— Ceea ce nu l-a împiedicat să ne expedieze o torpilă în 
fund, deşi, Dumnezeu mi-e martor şi eu aş fi procedat la fel în 
locul lui! E clar că va reedita figura. 

— Nu şi dacă e incapabil s-o facă, rosti, glacial, Establet. 

Saron-Leperque tresări cu tot corpul. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Spun că trebuie să-l neutralizăm pe sovietic, să-l 
reducem la neputinţă... prin orice mijloc! Recuperarea cutiei 
primează, e mai presus de orice. 

— Un act de război? V-aţi pierdut minţile! Gândiţi-vă la 
consecinţe! 

— Credeţi-mă, nu fac decât asta. 


272 


Excedat, Saron-Leperque îi întoarse spatele, ridicând ochii 
spre cer. Dufour şopti la urechea lui Portail: 

— Pricepi ceva din mişmaşul ăsta? 

— Cred că da, însă, oricum ar fi, treaba noastră e să ne 
supunem. 

Cu compasul în mână, Establet calcula pe masa de 
navigaţie distanţele: în momentul de faţă „Commandatit 
Houot” se găsea la mai mult de patru mile marine de 
„Gortşki”. Momentul tocmelilor trecuse. Se plantă înaintea 
comandantului: 

— Domnule! 

Saron-Leperque strânse, exasperat, pumnii: ce mai vrea de 
la el? 

— Amiralul Verneuil v-a scris cu propria-i mână: trebuie să 
vă conformaţi directivelor mele. Ei bine, iată-le: recuperaţi 
cutia cu orice preţ. Am spus clar: cu orice preţ. Imi asum 
întreaga răspundere. 

Atins în punctul cel mai sensibil, „sultanul” tună: 

— Singurul care-şi poate lua o răspundere sunt eu şi numai 
eu! Da, sunt singurul care are dreptul să ordone: FOC! 

Complet ieşit din sărite, răcnise ultimele cuvinte. Auzindu-l, 
Fieschi tresări ca un şcolar prins că nu-i atent. Condiţionate de 
nenumăratele exerciţii şi antrenamente, reflexele reacționară, 
poate chiar mai prompt din pricina enervării, nemailăsând 
răgazul necesar ca să constate caracterul insolit al unui 
asemenea ordin. Ca un automat, apăsă pe buton. 

— Torpila lansată! raportă el în mijlocul stupefacţiei 
generale. 

Kojin triumfa: torpila lui îşi atinsese ţinta în pofida unor 
condiţii neprielnice de lansare; Scriabin, secundul, ordonase 
ca proiectilul să fie încărcat în tuburile de jos, lăsându-le pe 
cele de sus libere pentru şedinţele de antrenament cu 
materialul de luptă submarină, şedinţe pe care le ţinea cu 
oamenii aparţinând altor specialităţi: mecanici, transmisionişti 
etc. 

— Un marinar sovietic, un bun comunist, proclama el, 
trebuie să-şi cunoască la perfecţie nava ca să poată, în caz de 


273 


nevoie, să-l înlocuiască la postul de luptă pe tovarăşul rănit 
sau bolnav. 

In condiţii normale, faptul că torpila se afla în tubul de jos n- 
ar fi avut nici un fel de importanţă, dar în cazul de faţă, 
proiectilul plecase razant cu suprafaţa platoului vulcanic. Din 
fericire, programul de ridicare cu câţiva metri după lansare 
funcţionase ireproşabil şi Kojin se porni să-i binecuvânteze pe 
inginerii pe care-i înjurase atât de copios cu câteva minute în 
urmă. 

Glorie lor! Sunt cei mai buni din lume! 

Totuşi, departe de a se culca pe laurii victoriei, operă 
încărcarea a două tuburi - cele de sus, de data asta. Nu-i bine 
să te joci cu norocul! Dimpotrivă, înţelept e să te aştepţi la o 
posibilă reacţie, să nu te laşi niciodată descoperit, chiar şi 
după o lovitură la ţintă. Fiara s-ar putea să nu fie decât rănită. 
Kojin porni mecanismul de aprovizionare automată şi urmări 
desfăşurarea operaţiunilor pe tabloul de control. Când 
beculeţele verzi se aprinseră, indicând că torpilele se aflau la 
locurile lor, se aşeză, scoțând un oftat de satisfacţie. 

Chiar în acea clipă, răsună o sonerie şi un leds roşu porni să 
clipească: sonarul omnidirecţional dădea alarma. 

— Svoloci!! Chiar şi lovit de moarte, tot îşi arată colții! 
exclamă el, cu involuntară admiraţie pentru adversarul său. 

Se precipită la sonarul principal: nimic. Cu toate astea, 
judecând după datele cronometrului, torpila l-a izbit pe 
francez la mai puţin de două mile distanţă. Şi totuşi, nici un 
semnal. De necrezut! Era diabolic inamicul! Ei bine, o să vadă 
el de ce-i în stare Marina rusă. Da, rusă! În acea clipă, Kojin nu 
se mai gândea la Partid, ci numai la Patrie. Era rus până-n 
măduva oaselor, comandantul unui vas rusesc înfruntându-i 
pe francezi, pe descendenţii celor care, în 1812, îi cotropiseră 
ţara. Copil fiind, Kojin vizitase muzeul „Ermitaj” din Leningrad. 
O întreagă sală era consacrată campaniei lui Napoleon?. Acolo 
tronau portretele marilor comandanţi de oşti ai ţarului 
Alexandru l-ul: Kutuzov, Bagration, Barclay de Tolly. N-avea 


1 Ticălos, nemernic (rus.) (n.t.). 
2 Numeroşi ghizi fac în aşa fel încât această sală să fie „uitată” în 
circuitul grupurilor de turişti francezi (n.a.). 


274 


importanţă că fuseseră prinți; la plesnetul knutului lor, un 
întreg popor pusese mâna pe arme, la fel cum a făcut şi peste 
o sută douăzeci şi nouă de ani, ridicându-se împotriva lui 
Hitler şi a blestemaţilor nazişti. De-a lungul întregii istorii, n-a 
existat năvălitor care să fi călcat pământul sfânt al Patriei, 
fără să fie, până la urmă, zdrobit. Şi el trebuia să învingă: o 
datora strămoşilor, o datora eroicilor combatanți din timpul 
Marelui Război pentru Apărarea Patriei, o datora oamenilor săi 
otrăviţi în mod laş. 

În sfârşit, un zgomot în sonarul principal: acela al unei elice. 
Torpila francezului se apropia şi imobilitatea lui „Gortşki” îl 
condamna fără scăpare... Exista, totuşi, o ultimă eschivă: ca şi 
toate celelalte submarine sovietice, „Gortşki” era dotat şi el cu 
o falsă torpilă. Forma şi sistemul de propulsie erau ale uneia 
reale, ea fiind, de fapt, un simulator perfecţionat, producând o 
serie de zgomote mult mai puternice decât cele proprii unui 
submarin: o capcană ideală pentru sonarele inamice. O 
asemenea torpilă se află în permanenţă în unul din tuburi, de 
îndată ce submarinul atomic părăseşte baza. 

„Băga-mi-aş... Cu siguranţă că Scriabin a plasat-o într-unul 
din tuburile de jos, alături de cealaltă! Fie ce-o fi!” 

Kojin apăsă pe butonul de lansare şi ascultă. 

A pornit la fix! 

Falsa torpilă urma să se îndepărteze pe-o traiectorie curbă, 
imitând deplasarea submarinului care manevra ca să evite 
impactul. Brusc, comandantul păli. Difuzorul restitui ecoul unui 
şoc, iar vacarmul provocat de elice, în loc să diminueze în 
intensitate, rămânea constant. Kojin verifică reglajul sonarului. 
Confirmarea sosi imediat: falsa torpilă înţepenise pe loc. Elicea 
continua să se învârtă la turaţia maximă, huruia din răsputeri, 
dar de mişcat nu se mişca deloc. 

Explicaţia îi veni pe moment: sistemul electronic simplificat 
al  pseudoproiectilului nu prevedea nici o corecție a 
profunzimii. Părăsind tubul, torpila se afundase un pic sub 
efectul forţei gravitaționale şi ogiva ei se înfipsese în nămolul 
de pe fund. 

Oare la ce distanţă de „Gortşki”? Suficient de departe ca să 
deturneze lovitura, sau, dimpotrivă, atrăgând trăznetul asupra 


275 


lui? Kojin nu pierdu decât o fracțiune de secundă punându-și 
această întrebare. Pierdut sau salvat, esenţial era să se bată 
până la capăt, să izbească. Încălcând toate regulile, va 
recurge la sonarul său activ. Acesta îl va detecta pe francez, 
dar emisiunea sa va spori cosiderabil riscurile. Ei şi? Inamicul 
încasase deja o torpilă, nu rămânea decât să fie definitiv 
distrus. Chiar în momentul în care ecranul se lumina, făcâd să 
apară cercurile sale concentrice divergente, Kojin resimţi o 
senzaţie bizară: aceea a unui soi de cutremur şi a unei 
prăbuşiri, de parcă, pentru foarte scurt timp, podeaua i-ar fi 
fugit de sub picioare. Aruncă o privire în jur: totul părea 
normal. 

„Doar n-oi fi având halucinaţii?... 

Uitându-se, însă, la ecranul sonarului, nu-şi putu stăpâni o 
exclamaţie: acesta se stinsese. S-ar fi putut să fie o simplă 
desprindere de contact, datorată zguduiturii, dar pentru 
repararea defectului era necesară demontarea întregii console 
şi verificarea tuturor circuitelor. N-ar fi apucat niciodată s-o 
facă înainte ca torpila inamică să lovească nava, în cazul că 
simulatorul n-ar izbuti s-o abată din drum. Atunci, să lanseze 
orbeşte? La urma urmei, de ce nu? Sonarul pasiv repercuta 
acum zgomotul, în crescendo, al unei elice. Nu mai 
rămăseseră decât câteva secunde pentru a slobozi ultima 
salvă. Kojin apăsă rapid pe taste, dictând calculatorului 
ordinele sale. Inaintea lansării, mormăi câteva cuvinte, 
aducând vag a rugăciune adresată unui dumnezeu al 
răzbunării. 


LU 


* 
x * 


Sub efectul descărcăturii de aer comprimat care proiecta 
torpila afară din tub „Commandant Houot” săltă ca un tun sub 
efectul reculului. O tăcere mormântală se lăsă peste postul 
central. Marinarii păreau împietriţi. Saron-Leperque dădu să se 
repeadă la Fieschi, dar izbuti să se stăpânească şi întrebă, cu 
ochiul crunt: 

— Ce-ai spus? 

— Torpila lansată, repetă, docil, căpitanul-locotenent, 
întrebându-se cam ce-ar fi putut stârni mânia şefului său. 


276 


— Eşti nebun! Cine ţi-a dat ordin? 

— Păi... dumneavoastră, domnule comandant. _ 

— Niciodată în viaţă! Opreşte-o! Deviaz-o! Impiedic-o să 
fixeze ţinta! 

— Nu pot, domnule comandant, bâigui Fieschi, complet 
năucit. Nu este o filoghidată!. Ştiţi şi dumneavoastră că... 

Nu-şi isprăvi fraza, cerşind cu privirea ajutorul lui Portail. 
Acesta rosti sec: 

— Exact! _ 

Saron-Leperque îşi muşcă buzele. Işi amintea prea bine de 
insistenţele lui Fieschi, sprijinit de secund, de a fi dotați cu 
torpile de ultimul model, pe care însă Biroul materiale- 
armament considerase că n-ar fi cazul să le aprobe, dat fiind 
că era vorba de un simplu turneu de propagandă, axat numai 
pe operaţiunile de ajutorare a submarinelor aflate în 
dificultate. Când trecuse ultima oară pe la Amiralitate, 
înaintea plecării de la Cherbourg, irosise cea mai mare parte 
din timp punând la punct cu cabinetul CEMM?-ului detaliile 
diverselor ceremonii care urmau să se desfăşoare în Marea 
Britanie şi Canada, abţinându-se de la o pledoarie ceva mai 
energică în favoarea celorlalte doleanţe, ca să nu-i irite pe 
ştabii de acolo. Urmarea a fost că submarinul „Commandant 
Houot” a ieşit în larg cu un lot de simple torpile acustice, 
excelente, dealtminteri, dar autonome după părăsirea tubului. 
Acum, una din ele se îndrepta spre obiectiv, fapt confirmat din 
zece în zece secunde de operatorul sonarului prin apăsarea 
tastei: „Ochire corectă”. Azimutul proiectilului era în felul 
acesta transmis calculatorului DLT?, care-l compara cu cel al 
țintei. Linia care se înscria pe masa de navigaţie se prelungea 
drept spre poziţia, neschimbată, a submarinului sovietic. Fără 
să vrea, Maurin răsuci şi mai tare cuțitul în rană: 

— Cadenţă modificată. Ţinta a fost fixată. 


1 Torpilă legată prin cablu de nava lansatoare care-i poate transmite 
diverse comenzi (n.a.). 

2 Chef d Etat-Major de la Marine (n.a.). 

3 Direction de lancement des torpiles (Direcţia de conducere a tragerii) 
(n.a.). 


277 


Cu inima încleştată, Saron-Leperque aţinti privirea spre 
ceasul electric, al cărui tic-tac i se păru, deodată, asurzitor. 
Lângă ceas, pe un alt cadran, se derula numărătoarea inversă: 
opt... şapte... şase... cinci... 

Obrazul comandantului se crispă. Cincisprezece ani de 
strădanii! 

Patru... trei... 

Radiolocatorii îşi scoaseră, grăbiţi, căştile de pe urechi. 
Establet se încordă instinctiv. 

Doi... unu... zero. 

Submarinele atomice din clasa „Typhoon”, cu corpul de 
rezistenţă dublu, protejat de o a doua cocă şi ea tot dintr-un 
aliaj de titan şi oţel special, erau considerate ca fiind invul- 
nerabile la oricare din proiectilele clasice. Această 
impunătoare cuirasă prezenta însă un singur punct slab şi 
anume la provă, acolo unde se căscau gurile tuburilor 
lanstorpile. E adevărat că riscul ca un proiectil inamic să 
lovească tocmai în acest loc era, practic, nul. 

Or, tocmai aşa ceva s-a întâmplat: torpila acustică lansată 
de pe „Commandant Houot” a fost irezistibil atrasă de falsa ei 
surată, a cărei coadă ieşea din mâlul de pe fund la numai 
câteva braţe de „Amiral Gortşki”. Dispozitivul ei de dare a 
focului era astfel programat încât să se producă imediat ce 
zgomotul va  descreşte, după ce în prealabil atinsese 
intensitatea maximă. Ea se prezentă la verticala falsei torpile, 
îşi urmă drumul timp de o fracțiune de secundă - atât cât i-a 
trebuit mecanismului să funcţioneze - şi explodă aproape 
tangent cu extremitatea tuburilor de pe „Gortşki”. Acestea 
erau deschise, Kojin pregătindu-se să lanseze. 

Deflagraţia ar fi fost de ajuns ca să avarieze grav nava, 
distrugându-i prova ca şi cum aceasta s-ar fi izbit, în plină 
viteză, de o stâncă; ceea ce s-a întâmplat, însă, a fost mult 
mai rău: torpilele aflate în tuburi şi cele depozitate în siloz 
explodară prin simpatie. Partea anterioară a lui „Gortşki” se 
dezintegră literalmente, apa năvăli în uriaşul compartiment în 
care se găsea „Krotik” şi în tunelul de evacuare. Următorul 
perete despărțitor, ranforsat, rezistă, prezervând rachetele şi 
partea centrală, dar tambuchiurile pentru accesul în 


278 


tubulatura cablurilor au fost smulse sau au cedat la 
formidabila presiune şi torentul inundă santina; dublul fund al 
corpului de rezistenţă nu cedă, dar, îngreuiat cu câteva mii de 
tone de lichid, „Amiral Gortşki” rămase complet paralizat. 

Izbitura îl azvârlise pe Kojin într-un pupitru. Se ridică 
anevoie, năucit, cu o rană urâtă la frunte. Braţul strâng îi 
atârna, inert. Se scutură, capul îl ttrdea, durerea iradia prin tot 
corpul şi, clătinându-se, se apropie de tabloul de control al 
avariilor. O singură privire i-a fost de-ajuns ca să constate 
dimensiunile dezastrului. Puzderia de led-uri roşii semnalizau 
compartimentele inundate.  Rezistaseră numai  incintele 
dinspre pupa. Brusc, o pârâitură sinistră, provenind din 
măruntaiele navei, umplu postul central. Lumina electrică se 
stinse. Automat, intrară în funcţie acumulatoarele de avarie, 
dar şi curentul furnizat de ele slăbi cu repeziciune, apoi muri. 
Inexplicabil, un singur ecran, acela al radiolocatorului 
omnidirecţional, mai străluci preţ de câteva minute, difuzând 
unda sa verzuie, după care se stinse şi el, cufundând postul 
central într-o beznă completă. 

Kojin îşi duse mâna validă la beregată. Se sufoca. Scutură 
din cap aidoma unui taur în arenă, obligându-se să raţioneze; 
aerul nu era încă irespirabil, dar va deveni, din păcate, foarte 
curând şi atunci va începe lenta-i agonie. Pe pipăite, ajunse la 
pupitrul DLT. De-ar putea măcar, înainte de a sucomba, să-i 
aplice duşmanului o lovitură de moarte! Tatonă, în căutarea 
butonului de lansare, dar lăsă mâna să-i cadă, ricanând: 

— Mare tâmpit! Totul e distrus... 

Şi totuşi, încă mai refuza să-şi recunoască înfrângerea; se 
împleticea între diversele aparate şi instalaţii, izbindu-se de 
obstacole, scrâşnind de durere, mereu în căutarea unei 
imposibile soluţii. Părâiturile venite de jos se amplificau. li 
vâjâiau oare urechile, sau auzea, într-adevăr, nişte tunete 
îndepărtate? Dinspre nivelele inferioare se infiltra mirosul 
pătrunzător al acidului sulfuric scurs din acumulatoare. 

Atunci, Kojin se decise să nimicească nava. Pentru asta, era 
suficient să lanseze reactoarele la capacitatea maximă. 
Private de apă de mult timp, ele se vor ambala şi asta va 
însemna sfârşitul. Orbecăi, din nou, prin postul central. Braţul 


279 


stâng se izbi, chiar în dreptul fracturii, de muchia mesei de 
navigaţie. Suferinţa îi smulse un muget de fiară rănită. După 
câteva tentative infructuoase, simţi, în sfârşit, sub degete o 
manetă pe care o recunoscu şi o împinse până la refuz. li 
răspunse o sonerie slabă: reactoarele se opriseră. 

În faţa acestui ultim refuz al Destinului, energia îl părăsi. 
Resemnat, căzu în genunchi, murmurând: 

„Boje moit, Milocika...” 

Cândva, fusese şi el copil... 

În momentul impactului, „Commandant Houot” se găsea 
îndeajuns de departe de „Gortşki” pentru ca explozia torpilei 
să nu se traducă altfel decât printr-o serie de bolboroseli într- 
un difuzor, căruia o mână precaută îi redusese, cu câteva clipe 
mai înainte, volumul. Urmă unda de şoc, abia perceptibilă la 
distanţa asta.  Copleşit de emoție, operatorul  bâigui 
reglementara formulă: „ţinta lovită”, ridicând energic degetul 
gros, ca să fie înţeles şi mai bine. Toţi cei aflaţi în postul 
central schimbară între ei priviri, departajaţi între satisfacția 
profesională şi îngrijorare. Maurin, care era în afara subtilelor 
stări sufleteşti, îşi puse casca şi anunţă, hlizindu-se: 

— la apă cu nemiluita. 

Andre închise ochii: Tamara se întorcea în neant. De aici 
încolo, ea nu va fi decât un caz, ca atâtea altele, pe care să-l 
claseze în memoria lui de agent secret. Dar în aceea de 
bărbat?... lritat de momentana slăbiciune, scutură din cap şi 
se apropie de comandant. Rezemat de masa de navigaţie, cu 
fruntea în piept, Saron-Leperque părea că se prefăcuse într-o 
statuie de sare. Simţindu-l, se învioră şi, ridicându-se, aţinti, 
pe rând, asupra tuturor celor prezenţi, o privire pătrunzătoare, 
după care o mută asupra lui Establet: 

— Ei, bine... 

O mică pauză, apoi: 

— Comanda la mine! 

În sinea sa, Establet salută folosirea formulei tradiţionale ce 
reîntrona o autoritate absolută. „Sultanul” îl trase după sine 
spre ieşire, continuând: 


1 Dumnezeul meu (rus.) (n.a ). 


280 


— Finalmente, e torpila mea cea care ne-a adus în această 
situaţie. 

Şi, adresându-i-se lui Fieschi, prăbuşit în colţul lui, exclamă: 

— O remarcabilă lansare, bătrâne. Bravo! La fel, întregii 
echipe. _ 

Căpitanul-locotenent roşi până la urechi. In jurul lui, 
chipurile se destinseră. Maurin stătea mai-mai să plesnească. 
Ajunşi pe coridor, Saron-Leperque, îl împunse pe Establet cu 
arătătorul: 

— Înainte de orice, băgaţi-vă bine în ţeastă: îmi asum totul! 
Erorile, greşelile, tâmpeniile, ale mele, ale dumneavoastră, ale 
tuturor. În rest, aveţi dreptate: pornim în căutarea casetei fără 
să mai pierdem un minut. 

Din pragul postului central, ordonă: 

— Dufour, întoarcere la poziţia iniţială. Portail, asiguri 
aşezarea pe fund. Pregătiţi scoaterea robotului. Mă aflu în 
cabina mea. Nu ezitaţi să mă alertaţi. Mulţumesc. 

Andră îl observa; neaşteptata metamorfoză a „sultanului” îl 
lăsase perplex. Acesta se răsuci spre el: 

— Am nevoie să reflectez. Faceţi la fel. O să vă chem în 
curând. Pentru că, nu-i aşa, cu sau fără cutia aia, acum nu mai 
putem spăla putina ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

O luminiţă maliţioasă îi juca în privire. Senzaţia lui Establet 
era că-i citise gândurile. 


281 


CAPITOLUL XIX 


Dacă în fumoarul unui portavion, în careul unui submarin, 
sau într-un „Officers-club” de pe uscat cineva pomenea de 
contraamiralul Daniel Brennan, zis şi Raging Bull! putea fi 
sigur că va declanşa de îndată o aprigă discuţie, într-atât de 
contradictorii erau părerile: 

— Un tip formidabil, o forţă! 

— Da, un ţâcnit! 

— Cel mai bun specialist al Aeronavalei! Ce pilot, ce as! 

— Aiurea: pomeneşte-mi măcar un singur consemn de zbor 
pe care să nu-l fi încălcat de cel puţin douăzeci de ori! 

— Cu el, ori te ţii tare, ori crăpi! 

— Da' de unde! Poate că-i o brută, dar cu suflet mare. 
Băieţii lui s-ar lăsa căsăpiţi pentru el! 

— În orice caz, e un marinar dat în mă-sa! 

— Vrei să zici, doar dat în mă-sa! 

Cel în cauză, un colos - 1,92 m. măsurat „la capac” şi 82 de 
kilograme la cântarul din obor - se complăcea, dealtfel, să-şi 
justifice reputaţia. La nevoie, mai şi supralicita. Un exemplu, 
între alte o mie: titular ai unor prestigioase decoraţii 
dobândite în timpul războiului din Vietnam - pe care nu le 
arbora niciodată, în ciuda regulamentului - declara oriunde şi 
oricui: 

— Mândria mea cea mai mare din toată perioada campaniei 
e aceea de a fi fost căpitanul echipei lui Navy, care trei ani la 
rând i-a pus cu botul pe labe pe căcănarii de la Army. 

Gustul său pentru paradoxuri, calambururile, insolenţa în 
faţa superiorilor deveniseră legendare. Sanford era singurul 
care-şi găsea păsuire în ochii lui: 

— El e excepţia care confirmă regula. 

Acesta era omul pe care CNO îl desemnase să supervizeze 
ansamblul forţelor însărcinate - în mod oficial - să-i 
supravegheze pe sovieticii porniţi în căutarea submarinului lor 
avariat. Sanford ţinuse să-l întâlnească pe Brennan înainte ca 


1 Taur furios (engl.) (n.a.). 


282 


acesta să-şi ia zborul pentru a lua în primire postul încredinţat 
la bordul lui „Sikorski”. Intrevederea, înconjurată de cel mai 
strict secret, a avut loc în biroul comandantului bazei aviatice, 
de unde avea să aibă loc decolarea. Cei doi se cunoşteau încă 
de la Annapolis!. Conform obiceiului, Brennan atacă 
berbeceşte: 

— Hă-hă, Bob, de unde-mi vine pleaşca acestui mirific 
comandament în larg, atât de comod în aparenţă? Dacă am 
citit cum trebuie instrucţiunile tale, n-avem altă treabă decât 
să-i supraveghem pe Ivani, fără să-i stânjenim câtuşi de puţin. 
Păi, aşa ceva e plăcintă curată! Dacă învârtiţii tăi de la 
Pentagon n-au scheunat după o asemenea, misiune, semn e 
că rahatu'-i cât carul! 

Sanford zâmbi în sinea lui. Sub aparențele unui bădăran, 
camaradul său de promoţie ascundea un spirit extrem de fin. 
In plus, nici nu intenţiona să-l ducă de nas: 

— Intr-adevăr, Dan, există în plăcinta asta şi un oscior. 

— Asta-mi ziceam şi eu! exclamă cel interpelat, lăsându-se 
să cadă într-un fotoliu, care gemu sub greutatea lui. Sanford 
se instală vizavi: 

— Consider că trebuie să fii complet informat, astfel încât, 
dacă împrejurările o vor cere, să poţi lua iniţiative în deplină 
cunoştinţă de cauză. Să zicem, în împrejurări delicate. 

— Iniţiative faţă de sovietici? pufni colosul. Eu, un pârlit de 
contraamiral, condamnat să se pensioneze cât de curând, 
atunci când atâtea creiere strălucite şi mult superioare în 
grad... 

— Incetează s-o mai faci pe matrozul năpăstuit. Dacă eşti 
ceea ce eşti, a cui e vina? 

Brennan schiţă o strâmbătură: 

— A păcătoasei mele de guri, evident! Fără tine, n-aş fi 
obţinut niciodată steluţele de contraamiral, asta o ştiu prea 
bine. . 

— Incetează şi cu tămâierea. Te-am avansat pentru că 
meritai să fii avansat, iar acum te-am ales pentru misiunea 
asta - Sanford îşi miji ochii - în primul rând pentru că eşti 
şmecher ca o maimuţă, atunci când nu calci în străchini, iar în 


1 Sediul Academiei navale americane (n.a.). 


283 


al doilea, pentru că, probabil, eşti singurul care nu mi-ai face o 
porcărie pe la spate ca să-ţi salvezi cariera. 

Celălalt se bosumflă: 

— Sper că nu te-ai îndoit vreodată? 

— Tocmai de aceea te trimit în linia întâi, eu neputând s-o 
fac. 

— Ascultă, Bob, exclamă Brennan, cu privirea dintr-o dată 
înflăcărată, ştii că începi să mă interesezi! 

— Atunci, ascultă-mă cu atenţie. Ceea ce-ţi voi destăinui 
acum e mai mult decât top-secret. În afara Preşedintelui şi a 
directorului CLA nimeni nu mai e la curent... 

Expunând situaţia celui care urma s-o înfrunte la faţa 
locului, CNO nu neglijă nici unul din aspectele ei. Trecu sub 
tăcere doar două din ele, importante în sine, dar a căror 
cunoaştere nu era indispensabilă pentru ca Brennan să 
reacționeze pe linia bunului-simţ în cazul în care s-ar ivi ceva 
neprevăzut. Mai întâi, din lealitate faţă de Preşedinte, omise 
să precizeze că Jeremy Flush în persoană informase Kremlinul. 
Apoi, ca să nu-şi compromită prietenul, tăinui faptul că el, 
Sanford, cu ajutorul lui Brown şi al Comandorului, făcuse în 
aşa fel încât francezii să dreagă gafa actualului oaspete al 
Casei Albe. 

— Parisul şi-a prevenit oamenii de sosirea unei escadre 
sovietice. În principiu, vor dispărea în timp util, dar dacă au 
dificultăţi, nu uita că sunt, totuşi, aliaţii noştri. 

— E o groază de timp de când s-au retras din NATO. 

— Da, dar au rămas în lagărul nostru şi asta-i esenţial, asta 
contează. Dealtminteri am... hâm... am încheiat cu ei o 
înţelegere: ne vor comunica toate informaţiile obţinute despre 
„Cclient”. 

— O.K. Nici o problemă. Dacă-i cazul, îi corcolesc mai ceva 
ca o mămică. N-avem noi baftă să vizităm în orice zi un 
„Typhoon”! 

— Mai ales că, în principiu, cel despre care-i vorba n-avea 
ce căuta la sud de Islanda. Am toate motivele să cred că se 
pregătea să ne facă o figură din cele mai parşive. 

— Dacă înţeleg bine, în cazul în care Ivan nu va izbuti să-şi 
recupereze submarinul, n-ai să verşi şiroaie de lacrimi. 


284 


— Exact. Dar, atenţie, Dan, umbli ca pe ouă. Sanford se 
ridică: în prezent, ştii tot ce trebuia să ştii şi chiar ceea ce n-aş 
fi avut dreptul să-ţi dezvălui. 

— Fii fără grijă, Bob, îţi sunt prieten. 

— lar eu, ţie. Acum, şterge-o. Eşti deja în întîrziere. 

În prag, Brennan se opri: 

— Mi-ai spus că roşiii ştiu că le-am localizat submarinul, dar 
că nu vom întreprinde nimic. 

— Întocmai. 

— Cine a putut să le... Nu-şi termină fraza şi continuă 
precipitat: şi chiar dacă sunt la curent cu prezenţa francezilor 
în zonă, ignoră total intenţia lor de a investiga „Typhoon”-ul. 
Corect? 

— Corect. 

— Dar neîncrezători vor fi totuşi, nu? 

— Ei sunt întotdeauna neîncrezători. 

— Aşa încât, dacă descoperă că... cum ai zis că-l cheamă? 
ah, da, „Commandant Houot”, că ăsta le scotoceşte 
submarinul, ar putea deveni deodată ai dracului. 

Sanford înclină capul, fără să răspundă. Brennan insistă: 

— Ăsta-i osciorul? 

— Asta-i. Mă bizui pe tine să-i ajuţi cât poţi. Vezi, dacă 
bănuielile mele se adeveresc, informaţiile pe care prietenii 
noştri le-ar putea recolta sunt de o importanţă vitală. 

— Chiar aşa? exclamă uriaşul, ducând, în chip de salut, 
două degete la frunte. Constat că nu-i vorba de un oscior, ci 
de un întreg schelet! 

„Straşnic tip Raging Bull ăsta!” îşi spuse Sanford, uitându-se 
pe fereastră cum se grăbea către avionul ale cărui reactoare 
se încălzeau. „A priceput perfect tot ce nu i-am putut spune”. 

* 


x x 


La bordul lui „USS Jollydark”, care se îndrepta în imersiune 
profundă să ocupe poziția indicată la est de dorsala de la 
Reykjanes, gradatul de cart la sonar era un robust roşcovan, 
ceh ca origine, pe nume Joseph Svoboda. Fecior de ţărani din 

Minnesota, visa să fie admis la Şcoala militară de Marină din 
Annapolis. Şi cum succesul candidaturii sale depindea esenţial 


285 


de aprecierea pe care i-o face la dosar comandantul după 
întoarcerea din patrulare, junele submaistru se ruga din tot 
sufletul să se ivească prilejul de a se distinge, lucru nu tocmai 
lesnicios când faci parte dintr-un echipaj deosebit de dinamic 
şi remarcabil antrenat. Svoboda crezu că, poate, i-a zâmbit 
norocul auzindu-l pe căpitanul Vasquez - care trecea pe acolo 
cu un mesaj în mână - şoptindu-i, înainte de a dispare pe 
coridorul care ducea la cabina „sultanului”: 

— Fii mai atent ca oricând, băiete. 

Surescitat la culme, Svoboda îşi lipea din răsputeri căştile 
de urechi, străduindu-se să capteze cel mai neînsemnat 
zgomot. Cu trei ore în urmă, exact înaintea intrării în schimb, 
maistrul- principal Redgrave, rivalul său în materie de acuitate 
auditivă, detectase mai multe emisiuni undeva în urma lor, 
radiolocatoare active care se demascau pentru câteva zeci de 
secunde numai şi pe care analizorul le identificase imediat ca 
fiind sovietice. 

— Pe puţin patru nave de escortă, plus grosul care vine din 
urmă. O adevărată armadă. Urmează aproximativ acelaşi cap- 
compas ca şi noi. „Jollydark” sfârşise prin a se distanţa, 
furtuna obligând navele de suprafaţă să-şi reducă viteza. 
Acum, cartul era pe sfârşite, dar atenţia lui Svoboda rămânea 
la fel de trează. Brusc, tânărul submaistru se încruntă: abia 
audibilă, la limita bătăii radiolocatorului, discernuse ceva care 
semăna... da! semăna a explozie. Exact acelaşi sunet pe care-l 
auzise cu douăzeci-treizeci de minute în urmă, dar atât de 
slab, încât îl pusese pe seama marii sale dorinţi de a auzi 
ceva. De astă dată, era mai net, mai prelungit: de fapt, o serie 
de explozii, aproape simultane, însă totuşi distincte. Se 
întoarse către „consăteanul** său, timonierul-şef Fiszera, 
însărcinat cu evidenţa situaţiilor din zonă: 

— Hei, Mike! Avem programate azi exerciţii de tir în sudul 
Islandei, ori lansări cu torpile reale? 

— Negativ, Jo, e duminică, sau, mă rog, aproape luni. 

Svoboda nu mai ezită şi-l chemă pe ofiţerul de cart care 
trecea în jurnalul de navigaţie ultima poziţie a navei. 


286 


— Domnule locotenent, am prins ceva ciudat de tot. Ca un 
pattern! de grenade antisubmarine. 

Locotenentul Milland ridică fruntea. Cunoştea excepţionalul 
auz al subofiţerului, după cum ştia că „sultanul” nu se supăra 
niciodată când era deranjat, fie şi pentru un fleac. li bătu, deci, 
la uşă. Locotenent-comandorul Clifford sări din pat şi, cu 
pijamaua pe el, năvăli fără cea mai mică stânjeneală, în postul 
central. 

— Ce se întâmplă? 

Svoboda îi descrise zgomotele: 

— Am apucat să notez azimutul. La doi-şase-doi, direct 
Vest. 

Comandantul se apropie de masa de navigaţie, puse mâna 
pe rigla Cras, trase o linie-şi porni să fluiere melodia Onty You: 
linia astfel trasată trecea exact peste poziţia submarinului 
sovietic din clasa „Typhoon” descoperit de el cu trei zile în 
urmă în staţionare pe fundul mării. 


— Daţi-mi un blocnotes, exclamă el. Merită o transmisie. 
x 


x * 


Ca şi cum ar fi vrut să-şi bată joc de previziunile meteo care 
anunțau o acalmie, furtuna se înteţi şi mai tare. In timp ce 
distrugătoarele purtătoare de rachete din cadrul escortei erau 
când cu prova, când cu pupa sub val, culcându-se ba pe un 
bord, ba pe la altul şi căznindu-se să răzbată prin noaptea de 
catran, portavionul „Volgograd” îşi croia, majestuos, drumul: 
etrava sa despica talazurile aproape fără tangaj, sistemul său 
de stabilizatoare atenuând cu succes mişcările 
suprastructurilor. Un confort pe care, după istovitoarea zi de 
exerciţii la care fuseseră supuşi, marinarii îl apreciau în cel 
mai înalt grad, dovadă şi sforăiturile sonore care umpleau 
cazărmile echipajului. 

Numai viceamiralul Kakoşnikov nu izbutea să-şi găsească 
somnul. Pînă la urmă, renunţă; sărind din pat, trase ghetele în 
picioare - se culcase îmbrăcat - puse mantaua pe umeri şi 
intră în sala de comandă, aflată în imediata vecinătate a 
cabinei sale de veghe. 


1 Ansamblu de grenade reglate să explodeze ta adâncimi diferite (n.a.). 


287 


Halourile verzui ale ecranelor creau o atmosferă de 
acvarium, reliefând trăsăturile operatorilor. Kakoşnikov nu 
putea suferi această ambianţă, preferându-i de departe aerul 
tare şi stropii de apă de pe punţile de comandă din vremurile 
bune de altădată. Dar, n-ai ce-i face, trebuie să trăieşti în pas 
cu epoca. 

Zărindu-l, căpitanul de rangul | Krupski ieşi din colţul său de 
umbră şi-i întinse o foaie smulsă din telex. 

— Tocmai a sosit, tovarăşe amiral. Comandantul escortei 
raportează că „Ivan Susanin” a captat cu radiolocatorul lui de 
distanţă mare un semnal ce poate fi atribuit unui submarin. 
Contactul s-a menţinut timp de vreo zece minute, apoi a fost 
pierdut, nava interceptată deplasându-se foarte repede. E un 
submarin de război american. 

— De yankei mă doare-n cot, mormăi comandantul grupării 
tactice nr. 55. Mă interesează, în schimb, submarinul ăla 
francez echipat pentru intervenţii în caz de avarie. Nimic nou 
în direcţia asta? 

— Nu, tovarăşe amiral. Ceea ce-i curios e că americanul se 
îndreaptă exact spre poziţia prezumtivă a lui „Gortşki”. 

Kakoşnikov tresări: 

— Eşti sigur, Feodor Alexeevici? Nu mi-ai afirmat chiar 
dumneata că occidentalii o să ne lase în pace? 

— Într-adevăr, amiralul Vornov a primit această asigurare 
din partea Biroului Politic, dar faptele rămân fapte. 

Krupski arătă spre masa de navigaţie: 

— Am izbutit să facem câteva relevmente succesive: nu 
încape îndoială, se îndreaptă direct spre el. 

lritat de insomnie, Kakoşnikov mătură aerul cu un gest 
furios al mâinii: 

— In cazul ăsta, dă ordin escortei să mărească viteza ca să-l 
regăsească. 

— Marea e foarte rea, tovarăşe amiral. Fac şi aşa faţă cu 
greu. Dacă mai şi sporesc alura, veghea radio devine 
inoperantă din pricina fenomenului de absorbţie. Dealtfel, 
americanul e încă foarte departe de „Gortşki”. 

Exceptând stagiile obligatorii la Şcoala superioară de război 
a Marinei şi, mai târziu, la Institutul superior de studii navale, 


288 


Kakoşnikov se fălea cu faptul că în treizeci şi cinci de ani de 
carieră nu fusese niciodată detaşat în vreun serviciu pe uscat. 
N-avea nici cea mai mică simpatie pentru ofiţerii de la marile 
State-Majore. În ochii lui, Krupski era însăşi încarnarea a ceea 
ce denumea el, cu evident dispreţ, „hârciogii PC-urilor sub- 
terane”. În cazul de faţă, era furios tocmai pentru că inter- 
locutorul său avea dreptate: să descoperi pe o vreme ca asta 
un submarin de război reperat fugitiv la zeci de mile distanţă 
era ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân. 

— Bun, de acord, lasă-i să-şi vadă de-ale lor, mâărâi el, 
întorcând spatele trimisului lui Vornov. 

Se pregăti să părăsească sala de comandă, dar se răzgândi 
şi reveni spre stat-majorist: 

— Dacă intenţionează s-o ia spre „Gortşki”, îl interceptăm 
fără probleme. Elicopterele pot decola mâine în zori. Până 
atunci, nu crezi, Feodor Alexeevici, că a sosit momentul să 
difuzăm instrucţiunile verbale - apăsă pe cuvânt - pe care mi 
le-ai transmis? Emană de la Politbirou, nu-i aşa? 

— Exact. 

— Bine. la un blocnotes. Dictez: 

„Orice submarin detectat pe o rază de douăzeci de mile în 
jurul punctului X ZERO trebuie localizat, iar contactul acustic 
cu el menţinut, indiferent de dificultăţile întâmpinate. Stop. 
Utilizarea sonarelor active este autorizată fără restricţii.” 

— Fără restricţii, repetă Krupski, aşteptind cele ce vor urma, 
cu creionul ridicat. 

„Dacă submarinul se apropie la mai puţin de zece mile”... 

Un licăr viclean se aprinse în ochii bătrânului lup de mare: 

„... Să i se semnalizeze să facă cale întoarsă lansându-se 
grenade de manevră conform instrucţiunilor NATO reproduse 
în buletinul informativ 327/EMM 2”. 

Kakoşnikov aruncă lui Krupski o privire ironică: 

— Ei, tovarăşe, ce zici? Îi gonim pe yankei de la „Gortşki” 
utilizând propriile lor procedee. 

Interpelatul dădu din cap: 

— Ar putea ţine... dar dacă nu ţine? 

— În acest caz, scrie: „Dacă, totuşi submarinul continuă să 
manevreze apropiindu-se de punctul X ZERO, să se aplice 


289 


procedura de atac cu grenade antisubmarine reale. Stop. 
Legătură permanentă pe lungimea de undă tactică nr. 1. 
Terminat”. Dă-l la cifrat şi transmite-l tuturor navelor de 
escortă. 

Amiralul se ridică de pe scaun cu o expresie zeflemitoare pe 
faţă. 

— i se pare conform cu instrucţiunile? 

— Întru-totul, tovarăşe amiral, răspunse Krupski, încercând 
un imens sentiment de uşurare. 

Kakoşnikov se uită îndelung la el, ridică din umeri şi ieşi fără 
să mai spună o vorbă. 

Ajuns în cabină, adormi buştean. 


De la întoarcerea sa în Washington, Sanford era prada unei 
violente lupte lăuntrice. În mod normal, ar fi trebuit să-i 
comunice neîntârziat lui Jeremy Flush bănuielile pe care i le 
treziseră destăinuirile japonezului şi să-i relateze despre 
proiectul Rosemary. Putea însă alerta un om atât de impulsiv 
numai în temeiul unei simple ipoteze? Işi petrecu întreaga 
după-amiază cu aceste întrebări, conştient că-şi depăşise 
considerabil drepturile, chiar dacă o făcuse în strictul interes 
al ţării sale. Către orele douăzeci şi unu, sună la Casa Albă, 
cerând o audienţă în primă urgenţă. Vocea ascuţită a unei 
secretare pătrunse de propria-i importanţă îi răspunse că 
Preşedintele nu s-a întors încă de la Camp David. Văzând în 
asta un semn al destinului, hotărî să aştepte noi veşti de la 
„Commandant Houot”. Brown părea că făcuse priză cu 
succesorul lui Erkmann, ca atare, acesta îl va preveni dacă se 
întâmplă ceva. 

Pentru a face faţă oricărei eventualităţi, Sanford se instală 
în apartamentul care îi era rezervat în complexul Central 
Operation din clădirea Pentagonului, locuinţa sa în caz de 
criză. Aici l-a trezit, în plină noapte, aghiotantul, aducându-i 
raportul transmis de „Jollydark” şi anunţându-l că amiralul 
Brennan doreşte să-i vorbească în fonie. Trecând printr-un nou 
sistem antiintercepţie, care, cel puţin în principiu, excludea 
orice indiscreţie, legătura era excelentă. 

— Care-s noutăţile, Dan? 


290 


— Pentru început, înainte chiar de a poposi la noua-mi casă, 
am dat ordin să fie stropită grădina. Ştii şi tu că florile mătuşii 
mele au nevoie de îngrijiri. 

Mental, Sanford salută prudenţa interlocutorului său, care 
nu acorda o încredere totală nici măcar unui sistem reputat ca 
fiind „purificat” 100%. Pentru el, mesajul era clar: inventivul 
Raging Bull molase pur şi simplu în jurul poziţiei lui „Gortşki** 
o serie de geamanduri acustice, ultimul model, care 
permiteau o ascultare de calitate, recepţionată la bordul unui 
avion evoluând la mai bine de treizeci de mile depărtare. În 
plus, aceste geamanduri prezentau şi avantajul de a se 
autodistruge dacă se încerca pescuirea lor fără anumite 
operaţiuni prealabile. Puteau sovieticii să stea şi-n cap şi-n 
coadă, că de recuperat lot n-ar fi izbutit să le recupereze. 

— Bineînţeles, continuă Brennan, grădinarul lucrează pe 
blat, aşa că n-are cum să taie chitanţă. E un prieten de-al 
meu. 

Sanford traduse: „Am desemnat pentru această misiune un 
echipaj sigur şi discret, nu va exista nimic scris”. Aprobă: 

— Excelentă idee, Dan. Ce altceva? 

— Dulăii vecinului n-au lătrat.. De fapt, sunt încă la dracu’ 
cu cărţi. În schimb, agitaţie mare în pivniţă. 

— Ce-ai spus? 

— Tărăboi, tărăboi mare şi repetat în locul unde-s ascunşi 
biştarii. Ce fac? 

— Aştepţi şi acţionezi aşa cum ne-am înţeles. Eu nu ies din 
bârlog. 

— O.K., Bob, so long! 

Sanford aşeză receptorul în furcă şi căzu pe gânduri. 
Explozii, mai multe explozii submarine exact în poziţia comu- 
nicată de Preşedinte lui Udarniev. Faptul era confirmat şi de 
mesajul lui „Jollydark”. Ce dramă se juca acolo, la 110 metri 
adâncime? Din fericire, escadra sovietică, pe care un satelit o 
supraveghea neîncetat, se afla încă departe, probabil prea 
departe ca să poată să fi auzit ceva. Scoase un oftat adânc, 
apoi făcu semn ofițerului de serviciu: 

— Comunici lui „Sikorsky”... ba nu, liber la cârmă, nu le 
comunica nimic. 


291 


În fond, până în prezent, Brennan se descurcase de minune, 
era preferabil să fie lăsat în pace. Oricum, imposibil să mai 
dea îndărăt. Trebuiau, însă, gândite toate consecinţele 
posibile, încercând să n-o ia la trap, se îndreptă spre biroul 
său ca să-l sune pe Brown de la telefonul special. 

— Alo, Dave? 

— Ah, dumneavoastră sunteţi, domnule amiral. Tocmai 
voiam... 

— Stai, ascultă-mă mai întâi. E tărăboi în sectorul „clien- 
tului” nostru. 

— Ce fel de tărăboi? 

— Nu ştiu foarte exact, dar băieţii au captat ecoul unor 
explozii. Exact unde se află „Typhoon”-ul. Avertizează-l pe 
noul dumitale corespondent. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, 
„De Gaulle” să nu complice lucrurile cotrobăind prin zonă. 
Salut! 

— Staţi aşa, nu întrerupeţi! 

— Ah, aşa-i, voiai să-mi spui ceva. Dă-i drumul. 

— Evgheni Petrov e mort, soţia - la fel. 

— Nu se poate! 

— Oficial. Moscova a anunţat ştirea. Boris Udarniev a fost 
confirmat în funcţie. A vorbit şi la televiziune. N-am auzit 
niciodată pe nimeni proclamându-şi dorinţa de pace în 
termeni atât de belicoşi. 

— Of, fir-ar să fie! 

Sanford reveni în grabă la Central Operations. i 

— Forţele noastre navale să intre în ALERTA GALBENA! 

Ofiţerul de serviciu dădu să scoată o exclamaţie de 
surprindere, îşi reveni imediat şi se năpusti la Postul de 
comandă al Transmisiunilor pentru difuzarea ordinului. Două 
simple cuvinte care aveau să pună pe picior de război sute de 
nave şi mii de aparate de zbor... 

Când dracul îşi vâră coada... într-una din suburbiile 
Parisului, teroriştii au aruncat în aer o centrală telefonică şi lui 
David Brown i-a trebuit mai bine de un ceas ca să obţină 
legătura cu vechiul fort. Când isprăvi ce avea de spus, 
colonelul Meunier confirmă, cu glas surd, recepţie, după care 
scrâşni printre dinţi, detaşând bine fiecare silabă: 


292 


— Că-ca-tul că-ca-ţi-lor şi în-că o-da-tă că-cat! 


293 


CAPITOLUL XX 


Robotul teleghidat al lui „Commandant Houot” „domicilia” 
în faţa chioşcului, într-o nişă practicată în cocă, protejată de 
un panou glisant. In stare de repaos semăna cu o gigantică 
broască ţestoasă, cârmele lui verticale şi orizontale evocând 
labele animalului. Când opera şi-şi desfăcea antenele şi lungile 
braţe articulate, aspectul lui devenea acela al unui monstruos 
carustaceu, dotat cu un ochi ciclopic, exorbitat: proiectorul 
combinat cu camera de televiziune. Fusese conceput pentru 
explorarea interioarelor navelor scufundate, pentru recoltarea 
şi depozitarea diverselor materiale şi roci şi pentru „bubuirea” 
minelor ori a epavelor periculoase pentru navigaţie. Acest 
model experimental nu avea un alt nume decât o siglă 
complicată. Spontan, echipajul îl botezase „scurmă-n rahat”. 

Robotul nu asculta decât de doi stăpâni: Dufour şi Manach. 
După cursul de iniţiere la simulatorul Arsenalului de la 
Cherbourg, ei îl puseseră la treabă în largul bazei de la 
Lorient, apoi plecaseră să împărtăşească timp de trei 
săptămâni, existenţa inginerilor de pe „Nautile” în misiune de 
explorare a zonelor abisale ale Pacificului. Se întoarseră 
entuziasmați după stagiul făcut şi acum ardeau de nerăbdare 
să pună în practică cunoştinţele proaspăt dobândite. 

Condus de pilotul automat în punctul său de plecare 
„Commandant Houot” stopă şi se lăsă, încetişor, pe fund. 
Portail se întoarse spre Establet. 

— Suntem la punct. Care credeţi c-ar fi zona de explorat? 

Andre aşeză rigla de calcul pe masa de navigaţie, al cărei 
celuloid îl vârstase cu tot soiul de linii convergente. 

— Cutia trebuie să se găsească între cincizeci şi o sută 
cincizeci de metri de aici, într-un sector cu o deschidere de 
douăzeci de grade. Merge? 

— Ne descurcăm. 

— Perfect. Azimutul aproximativ ar fi doi-cinci-cinci. 


294 


Secundul îi adresă un semn lui Dufour. Acesta, gata 
întotdeauna să facă plăcere altcuiva, îl plesni amical pe 
Manach peste spate. 

— Dă-i bătaie, patroane. Ai manşa în mână! 

Celălalt protestă de formă: 

— Ba nu, dom’ căpitan, cinstea asta vă revine. 

— Haide hai, te văd că mori de poftă. Dă-i drumul! 

— Păi... doar cât să-l încerc... „Scurmă-n rahat”, să te 
ferească sfântul dacă o feşteleşti! exclamă maistrul, 
adresându-se robotului ca unui animal domestic şi se instală 
în faţa pupitrului de teleghidare. 

— Deschideţi panoul, ordonă Portail. Mă duc să-l previn pe 
comandant. 

Manach se execută, aşteptă câteva secunde, apoi apăsă pe 
un buton. Pe ecranul de televiziune de deasupra pupitrului 
apăru un soi de nebuloasă: era mâlul de pe fund care nu 
apucase încă să se lase. Fascicolul proiectorului nu bătea la 
mai mult de treizeci de metri. Maistrul îl plimbă întâi la 
dreapta, apoi la stânga, ca să se asigure că spaţiul din jur e 
liber, după care împinse progresiv un levier. 

Robotul lunecă afară din alveola lui şi pluti. Manach operă o 
scurtă verificare, apoi raportă: 

— Gata de manevră. 

— Cap 255, comandă Dufour. 

Supus, robotul îşi luă direcţia şi se îndepărtă, precedat de 
un con de lumină. Cordonul ombilical care-l lega de „Comman- 
dant Houot” se derula lin. 

— Parcurşi 60 de metri, anunţă maistrul-principal. 

Establet se apucă să examineze mai atent peisajul care 
defila pe ecran, creind iluzia că submarinul e cel care se 
deplasează. Portail îşi făcu apariţia şi-l trase după sine: 

— "Sultanul” m-a rugat să-l previn când vom recupera 
cutia, după care mi-a făcut vânt. Foarte amabil, dealtfel. 
Pesemne, îşi stoarce din răsputeri creierii. 

— Mda... Care-i impresia dumneavoastră? 

— Greu de spus. Azi, omul acesta m-a uimit. E clar că 
preţuieşte mai mult decât reputaţia pe care o are. 

— Incep şi eu să cred acelaşi lucru. 


295 


Robotul adoptase acum un parcurs sinuos ca să poată 
baleia totalitatea sectorului demarcat de Establet. Acesta din 
urmă devenea tot mai îngrijorat: 

— Ar fi trebuit să vedem cutia. Sunt sigur că... 

Se întrerupse brusc, scoțând o exclamaţie. Pe ecran, 
decorul, până atunci monoton, se schimbase pe neaşteptate 
cu desăvârşire, în prim-plan se căsca o gaură uriaşă. In 
spatele ei, o gigantică stâncă, ce părea să fi fost despicată în 
două de un paloş vrăjit, strivea sub masa ei un indiscriptibil 
morman de fiare răsucite şi sfâşiate. De jur împrejur, 
împrăştiate aidoma unor stropi, fragmente metalice. Dufour 
tresări: 

— Dumnezeule! E „Saint-Bernard”! 

Acţionă transfocatorul: camera de luat vederi păru că se 
năpusteşte înainte, dezvăluind amploarea dezastrului. Obrazul 
lui Establet se crispă. 

— Asta-i, cu siguranţă, torpila rusului, rosti, fatalist, Portail. 

Andre nu se dădu bătut: 

— Puneţi robotul să scotocească. Cu un pic de noroc, 
izbutim să recuperăm măcar una din cele cinci cutii care erau 
la bord. 

— E ca şi cum le-am avea! proclamă Dufour, instalându-se 
lângă Manach şi introducându-şi mâinile în două manşoane 
fixate de pupitru. 

— De fapt, îi explică el lui Establet, sunt nişte mănuşi 
groase din piele întoarsă, împănate de contacte magnetice, 
care, prin relee, fac ca braţele cu cleşti ale robotului să 
reproducă mişcările degetelor mele. Aproximativ, cam ce fac 
păpuşarii, dar mult mai precis. 

Ora care urmă puse nervii lui Andre la grea încercare. 
Manipulate de Dufour, braţele robotului s-au tot întins şi 
retractat, cleştii lor au apucat bucăţi de metal, dislocându-le, 
au smuls fascicole de fire, au secţionat mănunchiuri de 
cabluri, au decupat tablăria ca să ajungă până-n inima 
încâlcelii de fiare, dar cutiile au rămas de negăsit. Manach îi 
luă locul şi porni de la zero. Condus de el, robotul ocoli epava 
scoțând la iveală o fantastică denivelare; ceea ce fusese 
cândva prova submersibilului se afla, oarecum în echilibru, 


296 


deasupra unui abis al cărui fund nu se întrezărea. Establet nu- 
şi credea ochilor: 

— Când am ieşit din el, faleza asta verticală nu exista. Pun 
mâna în foc! 

— O alunecare de teren poate, presupuse ofiţerul cu 
navigația. 

Portail se scărpină în ceafă: 

— Mă întreb dacă nu-i cumva vorba de un cutremur. Zona e 
vulcanică. 

— Bine, dar noi n-am simţit nimic, obiectă Dufour. 

— S-ar putea să se fi produs în timp ce manevram ca să 
evităm torpila. Un miniseism, suficient ca să... 

Manach, care se încăpăţâna să continuie manevrele, 
exclamă deodată: 

— Cred că am înhăţat-o! 

Braţul robotului apăru ţinând în cleşte o formă vag 
dreptunghiulară, aplatizată parcă. Descurajat, Andre lăsă 
capul în jos. 

— Dacă-i cutia, parcă a trecut printr-un laminor, remarcă 
Dufour. 

Portail şuieră uşurel printre dinţi: 

— Oho. Da' ştiu că are ceva forţă în el noul exploziv al 
rusnacilor! Am citit despre asta într-un buletin al Biroului 2. 

— Să mai câutăm, insistă Establet. 

— Nu, e prea târziu. 

Cu toţii se întoarseră: în pragul uşii se afla Saron-Leperqgue. 

— În ceva mai mult de o oră trebuie să părăsim zona. 
Acestea-s ordinele. lar până atunci, mai avem şi alte treburi. 
Readuceţi robotul la bord. 

— Dar... 

— Executarea! \ 

Manach începu manevra. În timp ce robotul se retrăgea, 
proiectorul lui părea să restituie beznei domeniul ce-i 
aparținea. Deodată, comandantul ridică mâna: 

— Stop. Măriţi imaginea. 

Manach procedă în consecință şi, într-un colţ al ecranului, 
apăru, iţindu-se din mâlul de pe fund, un soi de mică piramidă. 
Pe una din suprafețele ei se vedea un mâner. 


297 


— E cutia mea! izbucni Establet. Cum de n-am remarcat-o 
mai adineauri? 

Transfocatorul, operând la puterea lui maximă, făcu să 
apară câteva litere kirilice, barate de o dungă de culoare 
închisă. 

— Uitaţi-vă la scrijelitura aia! E cutia în care am tras 
încercând s-o deschid. 

— În regulă, spuse Saron-Lepergue. Recuperaţi-o în viteză, 
Realmente n-avem timp de pierdui. 

— Asta-i ceea ce numesc eu un gol marcat în ultima 
secundă, făcu, zâmbind, Portail. 

— Încalte, Boulier n-a murit de pomană, rosti André, 
scuturându-şi capul. 

Comandantul contemplă îndelung cutia metalică pe care doi 
mateloţi o aduseseră în cabina lui, apoi dădu din umeri. 

— Uite pentru ce m-am băgat în rahatul în care m-am 
băgat! 

— Asta vă era misiunea, domnule comandant, protestă 
Establet. Nu vă puteţi învinui de nimic din... 

Saron-Leperque îl întrerupse cu un gest care voia să spună 
că, de fapt ceea ce e făcut, e bun făcut. 

— Puteţi traduce? întrebă el arătând literele de pe capac. 

— Ele nu înseamnă nimic. Probabil, o abreviaţiune. 

— Mi-aţi spus că nu poate fi deschisă? 

— Specialiştii noştri o să-i vină de hac şi vă jur că merită 
osteneala. 

— Până atunci, mai e... Dealtfel... Dar de ce nu luaţi loc? 

Andre se instală pe un scaun şi aşteptă urmarea. Tăcerea 
se  prelungea. Saron-Leperqgue o curmă într-un târziu, 
murmurând ca pentru sine: 

— Sovieticii vor sosi în câteva ore. Cu publicitatea pe care 
televiziunea franceză, engleză şi canadiană au făcut-o 
turneului nostru, ei nu ne pot ignora prezenţa în zonă. Din 
păcate, o bună parte din vină îmi aparţine. Cum aş fi putu 
bănui..., adăugă el cu o mică strâmbătură amară. 

O nouă tăcere. Apoi, Saron-Leperqgue aţinti privirea spre 
Establet. 


298 


— Aceste... vreau să spună conţinutul acestor cutii e, într- 
adevăr, foarte important pentru ei? 

— Pentru ei, pentru noi, pentru toată lumea! Mai mult decât 
v-aţi putea imagina. Depăşeşte orice închipuire. 

— N-aţi putea fi mai explicit? Poziţia mea e dificilă şi... 

Chipul lui Andre deveni ca de piatră. Saron-Leperque clătină 
din cap. 

— Nu-i ceea ce credeţi; nu mă gândeam la mine, dar am de 
rezolvat o problemă şi-mi lipsesc anumite elemente. 

Establet nu fusese niciodată partizanul tatonărilor indirecte. 
De aceea, răspunse glacial: 

— Am impresia că soluţia o cunoaşteţi la fel de bine ca şi 
mine. 

— Nu-s chiar atât de sigur, făcu, grav, comandantul. Ce-i 
drept, întrevăd câteva şi cel puţin una din ele m-ar putea sili 
să iau o decizie... neplăcută. Fireşte, oricare ar fi preţul, nu voi 
căuta să mă eschivez şi-mi voi asuma întreaga răspundere. Nu 
credeţi însă că, înainte de a opta, ar trebui să fiu mai bine 
informat? 

Se rezemă de spătarul scaunului, cu pieptul drept şi umbra 
unui surâs în colţul gurii. Andre îl cercetă cu privirea: hotărât 
lucru, Saron-Lepergque se schimbase, se lepădase de ezitări, 
părea un om decis, avea ceva nobil în felul lui de a fi. La naiba 
cu regulile, atunci când împrejurările ies din comun, îşi spuse 
Andrd Acest om e gata să-şi accepte soarta; înainte de asta, 
are dreptul să ştie. Establet trase adânc aer în piept şi lansă: 

— De acord. 

In sinea sa îşi propuse însă să spună adevărul, dar 
limitându-se numai la ce era indispensabil. Scrupulele astea îi 
smulseră un zâmbet lăuntric: câţi dintre politicienii pe care-i 
ştia s-ar fi încurcat-în asemenea probleme de conştiinţă? 
Atacă, aşadar, subiectul de-a dreptul: 

— In urmă cu câtva timp, un savant sovietic a pus la punct 
o bombă atomică fără degajări radioactive. 

Comandantul căscă ochii mari: 

— Vreţi să spuneţi că a descoperit faimoasa bombă U, cea 
după care aleargă toţi cercetătorii din lume? 


299 


— Exact. În intenţia lui, această invenţie trebuia să 
slujească exclusiv scopurilor paşnice. 

— Ah, da, am citit pe undeva despre aşa ceva: era vorba de 
modificarea cursurilor unor fluvii. lertaţi-mă, v-am întrerupt. 

— Kremlinul însă a decis altfel. Primele bombe disponibile, 
miniaturizate prin nu ştiu ce procedee, au fost îmbarcate pe 
„Amiral Gortşki” - ăsta-i numele „clientului” nostru - urmând a 
fi depuse pe fundul Oceanului, în faţa coastei de est a Statelor 
Unite. Explozia lor ar fi provocat un gigantic val de şoc, un 
tsunami, devastând marile oraşe riverane, New-Yorkul şi 
Washingtonul, fără ca cineva să poată bănui că pustiitorul 
cataclism ar avea alte cauze decât cele naturale. Rezultatul: 
milioane de morţi. 

— Dar e nebunie curată! 

— Din păcate, nu. Perspectiva unui genocid l-a revoltat pe 
savantul de care vorbeam şi, la ora actuală, e mai mult ca 
sigur că s-a sinucis, trăgând după sine pe toţi colaboratorii lui 
apți să fabrice asemenea arme. Planuri, laboratoare, instalaţii, 
totul a fost, în principiu, distrus. Sovieticilor le vor trebui ani 
de zile ca să redescopere procedeele de fabricaţie... dacă vor 
mai izbuti vreodată. Asistentul acestui savant, îmbarcat pe 
„Gortşki”, era şi el gata să saboteze operaţiunea făcând, cu 
preţul vieţii, să dispară bombele. 

— Grozav, flăcăul ăsta al dumneavoastră! 

Flăcăul dumneavoastră... Andre lăsă capul în jos, simțind 
cum i se pune un nod amar în gât. Saron-Leperque se agită: 

— Nu vă simţiţi bine? Decompresia a fost prea rapidă. 
Vedeţi, doctorul v-a prevenit... 

— Nu, nu, merge. Mi-a fâlfâit niţel aorta, dar a şi trecut. 
Bun, continui. Acum, operaţiunea e avortată, deoarece sunt cu 
toţii morţi. 

— Exceptându-l pe cele care a încercat să ne torpileze. 
Probabil, acum s-a dus şi el, dar nu putem fi absolut siguri. 

— În orice caz, supravieţuitorul - mai mult ca sigur, 
comandantul navei - ignora natura armei şi efectele pe care 
le-ar fi produs. 

— Cu neputinţă! 


300 


— Ba aşa e, vă garantez. Cutia recuperată conţine esen- 
ţialul: secretul invenţiei se află înăuntru. lată, acum ştiţi totul. 

— Vă mulţumesc pentru încredere. Bun. Să facem bilanţul. 
Dar, mai întâi, vă pot pune o altă întrebare? Cine de la noi ela 
curent cu realizarea acestei bombe curate? 

— Nimeni. 

— Cum adică, nimeni? Atunci, de ce a fost trimis în misiune 
„Commandant Houot”? 

— Singurul lucru pe care-l ştiam era situaţia, cu totul 
specială, în care se afla submarinul. Nici cu gândul nu 
gândeam că am să găsesc la bordul lui această fantastică 
armă. 

— Dar „floarea necunoscută” din mesaj? 

— Am fost la fel de surprins ca şi dumneavoastră. În orice 
caz, dacă Parisul a aflat ceva, a fost după plecarea mea. 

Saron-Leperque se încruntă: 

— E aici ceva care nu mi-e clar: dumneavoastră m-aţi 
asigurat că sovieticii nu ştiu nimic despre dezastrul de la 
bordul submarinului, or, o întreagă armadă se îndreaptă spre 
locul accidentului, adică spre noi, iar Parisul ne ordonă s-o 
ştergem în viteză. S-ar părea că cineva a prevenit Moscova. 

— Exclus în ceea ce ne priveşte. În afara Primului ministru şi 
al ministrului Apărării, doar amiralul Verneuil şi amiralul 
Roubaud mai sunt la curent. 

— Să admitem. Dar sovieticii... După părerea dum- 
neavoastră, cum vor reacţiona descoperind că submarinul le-a 
fost torpilat? 

— Mai mult sau mai puţin violent: depinde care e tendinţa 
dominantă la Kremlin. 

— la staţi: am ceva care o să vă intereseze. 

Saron-Leperque deschise unul din sertare, scoase de acolo 
o foaie de hârtie dactilografiată şi o împinse spre Establet. 

— In timp ce eraţi ocupat cu recuperarea cutiei, şeful 
transmisioniştilor mi-a adus buletinul informativ pe care-l 
citesc întotdeauna înainte de a fi afişat. Uitaţi-vă la pasajul 
bifat. 

Andrd citi cu jumătate de voce: 


301 


.„„.„EVGHENI PETROV, PRIMUL SECRETAR AL PCUS ESTE, SE 
PARE, GRAV BOLNAV ŞI PROVIZORIU ÎNLOCUIT DE ACTUALUL 
DIRECTOR AL KGB BORIS UDARNIEV. 

Trăsăturile feţii i se înăspriră. 

— Ceva mai rău nici că ni se putea întâmpla. E cel mai 
belicos din toată gaşca de acolo! 

Saron-Leperque îl aprobă cu un semn al capului. Cineva 
ciocăni la uşă: era Portail. 

— Un mesaj în flash, domnule comandant. 

Acesta aruncă o privire peste cele scrise, apoi înapoie hârtia 
secundului. 

— OCTOMBRIE BIS. În cazul nostru, nu modifică mare lucru. 
Mulţumesc. 

Odată Portail plecat, explică: 

— OCTOMBRIE e cuvântul convenit pentru a pune întreaga 
Marină în alertă sporită. BIS înseamnă zona cea mai sensibilă, 
în ocurenţă Atlanticul de Nord. S-ar părea că lucrurile se 
precipită, ce ziceţi? 

— De la Udarniev te poţi aştepta la orice. Dacă află că l-am 
torpilat pe „Gortşki”, poate oricând decide să aplice Franţei o 
pedeapsă exemplară, spunând la toată lumea şi de ce a făcut- 
O. 

— N-aş crede. Avem forța noastră de descurajare. 

— Rămâne de văzut: dacă sovieticii atacă unul din port- 
avioanele noastre utilizând arme convenționale, noi o să 
recurgem oare la cele atomice? 

— Bine, dar... Avem aliați. Statele Unite... 

— Preşedintele Flush e departe de a fi un vultur. Atâta timp 
cât țara lui nu-i direct agresată... 

André avu un gest elecvent şi continuă: 

— ...ca să nu mai spun că vina-i a noastră. Împrejurările şi 
detaliile nu mai au importanţă: am invadat o nava sovietică, 
echipajul ei s-a apărat şi noi am avariat-o grav, dacă nu 
cumva şi mai rău. In plină pace! In asemenea condiţii şi cu un 
Udarniev la putere, cine mai poate prevedea urmările? Unde 
se va opri escalada? Din acest moment, totul devine posibil! 

Saron-Leperque se ridică: 


302 


— Aveţi perfectă dreptate. Cu ochii aţintiţi în tavanul 
cabinei, urmă: M-am făcut avocatul diavolului, dar adineauri 
aţi spus adevărul: cunosc soluţia. Sigur, m-am căznit să 
născocesc şi altele, de pildă, legitima apărare, dar în sinea 
mea ştiam că, de fapt, nu există decât una singură. Mi s-a 
impus, cred, chiar în clipa în care torpila mea l-a lovit pe 
„Gortşki”. 

Establet se sculă la rându-i. Comandantul se răsuci spre el. 
Chipul lui era acela al unui om care, brusc, a scăpat de o grea 
povară. Aruncă, dezinvolt: 

— Camarazii mă consideră drept unul care-i mort după 
avansări. Pe bună dreptate dealtfel! Am intrat în Şcoala navală 
cu intenţia clară ca, într-o zi, să devin marele patron al 
Marinei. Ei bine, n-o să fiu niciodată şi, culmea, nu regret 
deloc! 

Scoase un soi de chicotit: 

— Da, e destul de ciudat şi primul uluit sunt eu însumi, 
încerc chiar o senzaţie de plenitudine. Binecuvântez clipa, 
cum spune Faust al lui Goethe. 

Privirea i se aprinse. 

— Şi ştiţi de ce? Pentru că voi hotărî de unul singur. În zilele 
noastre e un rarisim privilegiu. Uitaţi-vă la amiralii noştri: în 
cel mai fericit caz, pot lua anumite iniţiative tactice, dar 
întotdeauna în cadrul unor instrucţiuni precise. Chiar şi şeful 
Stalului-Major al Marinei; nu el e cel care decide nici asupra 
construirii marilor nave, nici a efectivelor şi, mai cu seamă, 
nici asupra intervențiilor. Ce-i drept, e regretabil, dar nu mai 
avem ministru la Amiralitate şi toiul se centralizează la nivel 
guvernamental. Pe când un comandant aflat în larg... în acest 
moment, stă în puterea mea să declanşez sau să împiedic un 
război mondial şi nu există nimeni care să-mi dea ordine. Până 
acum câteva ceasuri nu eram decât un cadru superior, 
directorul unei uzine pe care o conduceam având ca principală 
idee să urc treptele ierarhiei. lată însă că am redevenit 
SULTANUL, ca pe vremurile corăbiilor cu pânze pornite să 
descopere noi ţărmuri. După-Dumnezeu-singurul-stăpân-la- 
bord, colonel-tată-al-regimentului şi alte vechi lozinci! l-aţi 


303 


văzut pe oamenii mei? Nu s-au înşelat şi cred că au înregistrat 
această schimbare a mea, înainte chiar să-mi fi dat eu seama. 

Glasul i se frânse. 

— Şi nici măcar nu-i pot salva. Nu am acest drept. Exclus ca 
supraviețuitorii să nu vorbească. Nevestelor, rudelor, iubitei, 
unor prieteni. E perfect omenesc. Or, datoria mea e să fiu 
inuman. 

Andră se uita la el, profund emoţionat. Dar Saron-Leperqgue 
îşi revenise. Se aşeză calm şi continuă pe un „ton potolit, ca şi 
cum ar fi expus tema unui exerciţiu oarecare: 

— Pentru început, vom plasa sub epava lui „Saint-Bernard” 
câteva încărcături explozive pe care le-am luat cu noi în 
vederea unor demonstrații cu robotul. Asta pentru 
eventualitatea că una din cutii a rămas intactă. În nici un caz, 
nu-i aşa, ca nu trebuie să ajungă în mâna sovieticilor? După 
aceea... Tare n-aş vrea să mă gândesc, dar n-am încotro. 

Establet avu o mişcare atât de bruscă, încât îşi răsturnă 
scaunul. 

— Domnule comandant, aş... 

— Aveţi o idee mai bună? 

— Nu, domnule comandant, eu... aş fi vrut, ah, fir-ar să fie! 
uitaţi, v-am judecat greşit şi-mi pare rău. Dacă-mi permiteţi, 
voi considera ca o mare cinste să rămân aici, cu 
dumneavoastră, sub ordinele dumneavoastră până la capăt. 

Saron-Leperque agită arătătorul în semn de refuz. 

— Nu, dragul meu. Dumneavoastră vă revine sarcina să 
duceţi cutia şi să raportați despre cele întâmplate. Sus de tot 
trebuie cunoscut adevărul. Eu... 

Lăsă fraza neterminată, ca să rostească pe tonul cel mai 
sec: 

— Să nu mai pierdem timp. Nu există altă ieşire, o ştiţi la fel 
de bine ca şi mine. 

Şi, aplecându-se peste interfon: 

— Alo, postul central? Daţi-mi-l pe secund. Ah, dumneata 
eşti? Fii bun şi vino până aici. 

Portail ascultă fără să clipească ordinele comandantului şi 
doar o uşoară crispare a fălcilor îl trădă, către sfârşit. Saron- 
Leperque întrebă: 


304 


— Te aşteptai, nu-i aşa, la ceva de genul ăsta? 

Secundul se mulţumi să încline capul drept răspuns, apoi se 
întoarse spre Establet. 

— Vă echipați de pe acum şi mergeţi în sas. Vă largăm 
imediat după detonarea încărcăturilor. 

Înghiţind în sec, André se ridică şi-şi aţinti privirea asupra 
celor doi ofiţeri. Ambii îi zâmbeau. Acelaşi zâmbet senin şi 
totodată călduros. Ar fi dorit, greşind, fireşte, să descopere în 
el şi un pic de condescendenţă, dar nu. Se simţea doar exclus, 
exclus prin natura misiunii sale, dar asta nu făcea senzaţia 
mai puţin neplăcută. Nu era nici în firea sa, nici în obiceiuri să 
părăsească linia întâi, lăsându-i acolo pe alţii. Deschise gura 
să spună ceva, nu găsi nimic potrivit şi atunci luă poziţia de 
drepţi într-un soi de salut mut, apoi părăsi rapid încăperea. 
Saron-Leperque îl urmări cu privirea: 

— Nu-l invidiez, spuse el. 


305 


CAPITOLUL XXI 


Cum trebuiau aşezate încărcăturile explozive sub carcasa 
lui „Saint-Bernard” pentru a fi asigurată distrugerea lui totală? 
Dufour şi Manach se sfătuiseră cu Fieschi, expert în explozive. 
Finalmente, cea adoptată a fost soluţia propusă de maistrul 
principal. 

— Dacă reuşim să facem epava să se prăbuşească în 
prăpastia creată e cu atât mai bine. 

In timp ce robotul, pilotat de Dufour, dispunea, pe rând, trei 
încărcături între partea centrală a micului submersibil şi 
stânca crăpată, aceasta urmând să amplifice unda de şoc în 
momentul exploziei şi o a patra sub ceea ce fusese cândva 
pupa, Establet, în echipamentul de scafandru cu care venise 
pe „Commandant Houot”, dar ţinându-şi casca sub braţ, 
pătrundea în compartimentul de evacuare. Portail îl aştepta 
lângă uşă. 

— Cutia e înăuntru. l-am făcut şi un soi de ham ca s-o puteţi 
prinde la centură. 

André, cu gâtlejul încleştat, dădu din cap. 

— Sper că greutatea ei n-o să vă stânjenească pentru 
ieşirea la suprafaţă. 

— O să umflu bărcuţa pneumatică imediat ce părăsesc 
sasul. Voi căpăta un plus de flotabilitate pozitivă. Dacă nici 
asta nu ajunge, mai am şi aşa ceva, spuse el, arătând spre un 
sac de marinar luat de la magazie. Ţinându-l deschis cu gura 
în jos şi pompând în el amestecul din buteliile de respirat, va 
funcţiona ca o paraşută ascensională. E un vechi truc utilizat 
pentru scoaterea de pe fund a amforelor ce se mai găsesc în 
Mediterană. L-am învăţat pe vremea când eram la Aspretto!. 

— ingenios! N-are cum să nu meargă. 


1 Fost centru al scafandrilor militari - şcoală a direcţiei..Acţiuni” - 
dizolvat, apoi transferat în Bretagne, după cazul Rainbow Warrior (n.a.). 
Numele unui vas aparţinând organizaţiei „Green Peace”. dinamitat de un 
comando francez într-un port neo-zeelandez. (n.t.). 


306 


Cei doi se priviră în tăcere. Portail o curmă primul, cu 
oarecare timiditate în glas: 

— N-am prea avut timp să facem cunoştinţă... 

— Îmi pare şi mie rău. 

— Probabil, suntem cam de o vârstă. Mi-ar face plăcere... 
mi-ar face plăcere să vă spun tu, adăugă secundul. 

— Dacă doreşti! replică, spontan, Establet. 

— Sunteţi... adică, eşti, cu siguranţă, mai vechi în grad ca 
mine. 

— Promoţia Tholent. Dar dum... dar tu? 

— N-am trecut pe la Navală. Provin din rezervă. 

— Nici o importanţă. 

O tăcere. Andre trase adânc aer în piept: 

— Pot face ceva pentru tine când... în sfârşit, când voi 
reveni în Franţa? 

Secundul scutură din cap: 

— Sunt celibatar şi fiu unic. Părinţii nu mai trăiesc, aşa că... 
Oricum, îţi mulţumesc. 

— Ei bine, atunci... făcu Establet întinzându-i mâna. Portail i- 
o strânse îndelung, apoi îl bătu pe umăr. 

— Grăbeşte-te, eşti cu timpul la limită. 

Andre îşi încleştă dinţii şi păşi peste pragul înalt al sasului 
fără să se mai uite îndărăt. Pe când greaua uşă se închidea în 
urma lui, crezu că-l aude pe Portail murmurând: Dumnezeu să 
te aibă în pază. 

Înăuntru, un bec se aprinse avertizându-l că se inundă 
compartimentul. Îşi puse casca, o clipă fu ispitit să se 
branşeze pe interfon, apoi renunţă: totul fusese deja spus. 

„N-am voie să eşuez”, gândi el. 

Odată amplasate încărcăturile explozive, Dufour trecu la 
partea cea mai delicată a operaţiunii: racordarea 
detonatoarelor la un mic radio-receptor, bine proptit de 
stâncă. Un aparat rudimentar, destinat să primească doar un 
singur impuls. Înainte de a izbuti, a fost nevoie să refacă de 
câteva ori manevra, enervându-se şi năduşind din belşug, în 
timp ce Fieschi şi Manach, cu privirile lipite de ecran, îl 
copleşeau cu sfaturi şi încurajări. 


307 


Văzându-i atât de prinşi cu treburile lor, Saron-Leperque se 
opri în pragul postului central, fără să-şi semnaleze prezenţa. 
Manach îl descoperi în clipa când se întoarse să branşeze 
circuitul telecomandei. Pe un ton pe care-l dorea vesel, 
„Sultanul” lansă: 

— O frecăm, o frecăm? 

Dufour ridică o mână: 

— Gata, domnule comandant, dar ne-a dat de furcă. 

— În regulă. Readuceţi robotul la bord şi ocupați poziţia 
prevăzută. Să fiu prevenit când... 

Nu-şi termină fraza, se răsuci pe călcâie şi se înapoie în 
cabină. Imediat, însă, îi păru rău; mai adineaori, simţise 
nevoia să fie singur, dar îşi dorea, dimpotrivă, să fie în mijlocul 
oamenilor lui până în ultimul moment. Ca atare, aşteptă, de 
formă, câteva minute, după care se înapoie în postul central. 

Robotul revenise în nişa lui, dar panoul glisant rămăsese 
deschis într-un scop dublu: să permită utilizarea camerei de 
televiziune şi, prin mijlocirea antenei, să transmită impulsul 
care avea să declanşeze exploziile. 

— Ne aflăm la trei sute de metri de obiectiv, anunţă Dufour. 

— Acţionaţi, răspunse Saron-Leperque. 

Manach răsuci comutatorul telecomenzii. Pe ecran apăru o 
străfulgerare, urmată de zgomotul unei unice explozii. 

— Simultan toate! exclamă Fieschi. Asta zic şi eu material 
de calitate! 

De când fusese felicitat de comandant, buna lui dispoziţie 
părea să fi revenit. Saron-Leperque aprobă cu un semn al 
capului: 

— Să vedem rezultatele. 

Localizarea vechii poziţii n-a fost tocmai uşoară: stânca se 
volatilizase, carcasa lui „Saint-Bernard” dispăruse complet. 

— Stabilizaţi nava deasupra falezei şi lansați robotul, ordonă 
comandantul. 

Maşinăria basculă şi începu să coboare de-a lungul peretelui 
vertical, o adevărată despicătură în suprafaţa platoului. După 
ce parcurse vreo douăzeci de metri, Manach îşi îngădui să 
observe: 


308 


— Ar trebui să-l readucem, domnule comandant. Riscăm să 
se agaţe şi să fie pierdut. 

— Asta, în nici un caz! Scoateţi-l! 

— E un gropan cât toate zilele! Dacă bietul nostru „Saint- 
Bernard” a ajuns pe fundul lui, n-o să-l mai găsească nimeni! 

— S-a făcut şi s-a făcut cum trebuie! proclamă Portail, 
pătrunzând în postul central. Saron-Leperque îi aruncă o 
privire interogativă, secundul se apropie de el: 

— Sasul l-am deschis prin comandă locală, şopti el la 
urechea comandantului. Nimeni n-avea cum să remarce ceva, 
cu toţii erau mult prea interesaţi de robot. 

— Foarte bine. Aduni echipajul aşa cum ne-am înţeles. Să 
zicem, în douăzeci de minute. Caută să le captezi atenţia, va fi 
nevoie de cel puţin un sfert de oră. 

Imediat după explozie, Establet îşi organiză ieşirea. Fixând 
cutia între coapse şi agăţând capătul saulei bărcuţii 
pneumatice de breteaua costumului, potrivi sacul de marinar 
cu gura în jos şi introduse în el capătul de respirat, cât mai 
adânc. Aerul din butelii purjă la iuţeală o parte din apă şi 
sacul, astfel umflat, urcă lipindu-se de tambuchiul de 
evacuare. Andre prinse o carabină de inelul sacului şi fixă 
şiretul lui de breteaua cealaltă a costumului de scafandru. În 
acest fel, flofabilităţile pozitive ale sacului şi bărcuţei 
pneumatice aveau să se exercite în condiţii optime. 
Reintroduse muştucul în gură, se forţă să respire normal şi 
aşteptă. 

Când tambuchiul de evacuare se deschise, lăsă sacul să 
pornească în sus, împinse bărcuţa afară din sas, inspiră 
profund şi trase siguranţa buteliilor cu bioxid de carbon: mica 
ambarcaţiune de cauciuc se umflă instantaneu şi Establet se 
simţi aspirat spre suprafaţă. Desfăcu picioarele, lăsând cutia 
să atârne - chinga cu care fusese legată măsura vreo doi metri 
şi n-avea cum să-i stânjenească ascensiunea. Ca s-o facă mai 
rapidă, vâri iarăşi muştucul în gura sacului, mărind cantitatea 
de aer, el însuşi urcând cu apnee, golindu-şi, progresiv, 
plămânii. La jumătatea parcursului, inspiră o nouă doză de 
amestec şi se forţă apoi să expire cât mai lent cu putinţă. 
Sacul îl trăgea irezistibil după sine. Andră consultă 


309 


cronometrul: două minute şi zece secunde de când părăsise 
sasul. 

Din fericire, bărcuţa ieşi la suprafaţă într-o scobitură a 
valului şi se aşeză cu fundul în jos. Andre profită de mişcarea 
ei, bătu energic din labe şi se căţără înăuntru. Dezlegă de la 
breteaua costumului şiretul sacului şi îl legă de saula fixată 
de-a lungul bordajului; acum, sacul avea să-l slujească drept 
ancoră plutitoare, împiedicând bărcuţa să se aşeze în 
traversul hulei. După ce-şi trase sufletul, începu opinteala 
pentru scoaterea cutiei la suprafaţă. Ticăloasa era grea, 
chinga îi zdrelea degetele. Nu isprăvise cu chinul, când 
ambarcaţiunea ajunse pe creasta vasului, ridicându-se 
aproape la verticală. 

„Dacă se dă peste cap, m-a luat dracu'”, îşi spuse el. 

Dar, bine orientată de sac, bărcuţa încălecă coama şi lunecă 
pe partea cealaltă. Acum, cutia era chiar lângă bord; 
adunându-şi ultimele puteri, Andră se răsuci pe o parte, 
trăgând disperat de chingă. Cutia basculă peste bord şi căzu 
peste el. Durerea îl fulgeră prin toată coapsa. Sleit, se trânti 
pe spate, cu faţa la cer. Abia în acel moment realiză pe deplin 
caracterul definitiv al despărțirii sale de submarin. Închise 
ochii: rolurile fuseseră ireversibil împărţite, trebuia să-l joace 
pe cel care-i revenise şi nu mai putea face nimic pentru 
ceilalţi. 

— Nemernică meserie! scrâşni el şi întinse braţele să 
desprindă  faşia de  leucoplast care proteja butoanele 
radioemiţătorului încorporat în bărcuţă. Desfăcu antena tele- 
scopică şi puse aparatul în funcţiune. 


LL 


Din nou, Comandorul se afla la vechiul fort ca să asculte 
relatarea lui Constant Meunier în legătură cu ultima 
conversaţie avută cu David Brown. Auzind de explozie, sări în 
sus: 

— Va să zică, informaţia lor era falsă! N-aş fi crezut 
niciodată aşa ceva din partea lui Sanford! 

— Vreţi să spuneţi că sovieticii n-ar fi cu toţii morţi sau fără 
cunoştinţă? Dar prietenul nostru părea convins de contrariu. 


310 


Dealtfel, faptul e confirmat şi de transfug, or el e în perfectă 
măsură să ştie de vreme ce... 

— Atunci, cine a deschis focul? tună Comandorul. Sunt sigur 
că nu ai noştri! 

— Poate, un accident? 

— Ar fi prea frumos. Dacă însă a avut loco ciocnire... 

Chipul lui Erkmann deveni de o fixitate înfricoşetoare, ochii 
îi scăpărau: 

— ... Ar putea însemna un război şi răspunderea îmi revine! 

Meunier se îmbăţoşă: 

— Permiteţi-mi, domnule comandant, eu am fost cel care l- 
am sfătuit pe Primul ministru... 

— Să fim serioşi! Când am stabilit legătura cu Brown, ştiam 
foarte bine despre ce-i vorba şi mă ambalasem ca un puştan. 
Ce splendidă lovitură, nu-i aşa? Dealtfel, nu mai contează. 
Turbez însă la gândul că suntem în imposibilitate de a mai 
întreprinde ceva! 

Într-adevăr, comentă sec colonelul. Şi asta nu-i încă totul: 
Brown m-a rugat în mod expres să ne ţinem portavionul 
deoparte. Ar trebui s-aflăm ce planuri au cei de la Langley? 

— E, cu siguranţă, ideea amiralului Sanford. Presupun că se 
teme ca aparatele de pe „Charles de Gaulle” să nu se apropie 
prea tare de ruşi. Imaginează-ţi numai că unul din ele se 
prăbuşeşte, că pilotul e salvat şi luat la întrebări. Cu drogurile 
pe care le au, spune totul. 

— Dar nici nu putem să ne lăsăm oamenii de izbelişte, 
tocmai în momentul în care portavionul i-ar putea ajuta. 

— Bineînţeles că nu. 

— Haideţi să recapitulăm: amiralul Verneuil a dispus ca 
„Commandant Houot” să părăsească de urgenţă zona... 

— ...Cu cel puţin patru-cinci ore înainte de sosirea escadrei 
sovietice. 

— lar „Charles de Gaulle” urmează să rămână prin 
vecinătate? 

— Nu cunosc termenii exacţi ai mesajului primit de el, dar 
bănuiesc că amiralul Verneuil, fără a deconspira în ce constă 
misiunea lui „Houot”, i-a indicat poziţia submarinului sovietic 
ca fiind centrul unei zone sensibile. 


311 


— Şi ce credeţi că va face portavionul nostru? 

— Va naviga la limita razei de acţiune a elicopterelor sale, 
trimițând patrule aeriene în direcţia respectivă. 

— În acest caz, amiralul Sanford are dreptate! 

— Nu, fiindcă şi amiralul Moureau e un vulpoi viclean, care a 
înţeles necesitatea de a se arăta cât mai discret. 

— Atunci, domnule comandant, lucrurile se simplifică: nu 
mişc un deget. Dealtminteri, nici n-aş putea să iau - în viitorul 
imediat - legătura cu Primul ministru: îl primeşte, la Roissy, pe 
preşedintele Barsac. La urma urmei, chiar pică bine: de când 
am făcut aluzie la proiectul Rosemary, Marbifer nu-şi mai 
găseşte astâmpăr. Împotriva opiniei mele categorice, a şi 
expediat un mesaj pentru „Commandant Houot”. Poftim, am 
primii o copie. 

Erkmann luă foaia de hârtie întinsă de colonel, o parcurse 
cu privirea şi o aşeză pe birou: 

— Într-adevăr, abosolut de prisos: băiatul ştie ce are de 
făcut. 

— Exact. Să revenim la explozii. Ori Establet e amestecat, 
ori oamenii noştri le-au auzit primii, exceptând cazul că 
„Commandant Houot” a şi plecat, considerând misiunea 
încheiată. Sau - şi e o eventualitate de luat în consideraţie - nu 
va reveni niciodată. Sigur, e lesne de făcut supoziţii instalat 
confortabil într-un fotoliu, dar cred că decizia cea mai 
înţeleaptă e să acordăm toată încrederea celor de la faţa 
locului. 

Comandorul se ridică, aţintindu-şi degetul arătător spre 
Meunier: 

— Văd, paraşutistule, că începi să pricepi ce-i aia marina. 
Ştii care-i rugăciunea navigatorilor marsiliezi? „Maică Precistă, 
ocroteşte-i pe marinari când sunt pe uscat, că pe mare ies şi 
singuri din rahat!” 

Şi, încheindu-şi nasturii de la trenci, conchise: 


— O să fie furtună. Reumatismele nu m-au înşelat niciodată. 
* 


x x 


La bordul unui vas de război, ofiţerul cu poliţia nu e numai 
gradatul însărcinat cu supravegherea vieţii de zi cu zi a 


312 


echipajului şi cu menţinerea disciplinei la bord. Principalul său 
rol este - poate - acela de a lua pulsul oamenilor îmbarcaţi, de 
a le radiografia stările de spirit şi de a-l informa în permanenţă 
pe comandant. 

Pe „Charles de Gaulle”, maiorul Mahut se achita admirabil 
de acastă sarcină. Sever dar drept, neîntrebuinţând niciodată 
cuvinte ordinare atunci când îi freca ridichea vreunui matelot 
(exceptând înjurăturile în dialect breton care, făcând parte din 
tradiţie, nu puteau fi socotite insultătoare), ofiţerul se bucura 
de stima tuturor. Nu recurgea la turnători ci opera numai cu 
destăinuiri spontane, infinit mai utile pentru cunoaşterea fluc- 
tuaţiilor moralului trupei. 

Trecuseră aproape patruzeci şi opt de ore de când un 
elicopter decolase într-o direcţie necunoscută cu doi pasageri 
misterioşi la bord. Accidentul mortal care îndoliase această 
decolare fusese dureros resimţit de toată lumea. Personalul 
punţii de zbor declara sus şi tare că nu mai văzuseră 
asumându-se asemenea riscuri, fie că se refereau la 
apuntarea celor două ACM-uri, fie la misiunea lui NH 90 întors 
cu joja de carburant la zero. Şi cum, Tholent şi Ros, în careul 
ofiţerilor, iar Cardon, în cel al maiştrilor tăceau chitic în 
legătură cu acest zbor periculos, ei care, în mod normal, l-ar fi 
descris cu un puhoi de amănunte, comentariile şi supoziţiile 
curgeau cu nemiluita. 

Ca în fiecare dimineaţă, Mahut veni la raport la căpitan- 
comandorul La Nabour: 

— Băieţii sunt nedumeriţi, domnule comandant. Şi atunci, în 
mod firesc, îşi pun întrebări. Sigur, ordinele sunt executate, 
aici nu-i nici o problemă, dar n-o fac din inimă, dacă înţelegeţi 
ce vreau să spun. 

— Inţeleg foarte bine. 

— Dacă s-ar putea, nu ştiu nici eu ce să zic, să li se explice 
un pic... leri, după slujbă, când s-a adresat echipajului, domnul 
amiral n-a suflat o vorbă despre misiunea elicopterului. Dacă 
ar fi făcut măcar aluzie la importanţa misiunii, băieţii ar fi luat- 
o mult mai bine. 

— la spune-mi, sunt chiar idioţi băieţii ăştia ai dumitale 
închipuindu-şi că pentru orice fleac... 


313 


— Nenorocirea e că se găsesc dintr-ăia care lansează tot 
soiul de zvonuri. Întrucât unul din cei doi civili avea cu el un 
ditamai sac, se vorbeşte de o operaţiune cu parale multe; 
mari fonduri exportate pe şest în Statele Unite... 

— Ce tâmpenie! Îi ştii pe autorii acestor mârşăvii? 

— Oh, am bănuieli: mereu aceiaşi, cei trei din Billancourt?. 
Mari pezevenghi: lansează câte o şopârlă şi, după un timp, îşi 
amintesc de ea. Ar fi o treabă să-i putem debarca. 

— Ca să-i trimitem unde? Pe alte nave ca s-o ia de la capăt? 
Nu mai avem de mult unităţi disciplinare şi cred că-i mai bine 
aşa. 

Mahut clătină din cap, nu tocmai convins. 

— Şi apoi, ne-ar trebui dovezi şi n-aş vrea ca un camarad să 
depună mărturie împotriva altui camarad. Nu-i chiar atât de 
grav, adăugă el cu un gest liniştitor al mâinii. Necazul e că ieri 
echipajul a rămas inactiv din pricina furtunii care ne-a obligat 
să suspendăm orice activitate aeriană. Zborurile se vor relua 
însă chiar imediat. 

Ofiţerul cu poliţia aprobă energic: 

— Aşa e, le lipseşte munca! Exceptând câteva capre 
râioase, în rest sunt cu toţii băieţi buni. Mulţi dintre ei au fost 
cu mine pe „Clem”? în Oceanul Indian. Crăpai de căldură, 
serviciul era greu, dar nimeni nu se plângea. Ce-i drept, pe 
vremea aia, ştiau cu toţi de ce se află acolo unde se află! 

Indată după ce Le Nabour îi comunică părerile lui Mahut, 
comandorul Bard se lăsă să lunece de pe scaunul său de 
comandă: 

— Bun. S-ar zice că lucrurile încep să se aşeze! exclamă el, 
veşnicul optimism, aruncând o privire spre puntea de zbor, în 
continuare măturată de stropii de apă. Cobor. Înlocuiţi-mă un 
moment. 

Şi, atrăgându-l după sine, adăugă cu glas scăzut: 

— O să vorbesc imediat cu amiralul. Vedeţi, îi înţeleg pe 
băieţi, dar nici eu nu ştiu mai multe. Amiralul n-a vrut să-mi 
spună nimic şi mărturisesc, am un dinte împotriva lui. Bietul 
Rouzic: nu împlinise nici măcar douăzeci de ani! 


1 Suburbie a Parisului, reputată pentru cota ridicată a delincvenţei (n.t.). 
? Portavionul „Clemenceau” (n.a.). 


314 


Când se afla la bord, amiralul lua masa în sufrageria sa 
personală împreună cu şeful de Stat-Major şi căpitanul de 
pavilion; Bard, care, practic, nu părăsise puntea de comandă 
de trei zile, îi găsi pe Moureau instalat în faţa unui breakfast 
după tipicul englezesc, în compania comandorului Pradel, 
inamovibilul său staf. Chipurile celor doi ofiţeri, pe care-i lega 
o îndelungată afecţiune, se luminară la vederea „sultanului”. 

— Popotar, cafea pentru comandant. Şi ouă cu şuncă! 
exclamă Moureau. Baraka, de vreme ce-ai apărut, înseamnă 
că furtuna e pe sfârşite. la loc, trebuie să fii mort de foame! 

— Mai pot să aştept, replică cel interpelat, făcând semn 
popotarului să iasă. Apoi, le repetă, cuvânt cu cuvânt, cele 
aflate de la Le Nabour. 

— AŞ sugera, domnule amiral, să faceţi echipajului o scurtă 
informare. 

Moureau se apucă să sufle în pumnul strâns, semn la el de 
adâncă reflexie. 

— Partea proastă e că nu prea ştiu ce le-aş putea povesti. 
De prisos să adaug că aş fi preferat de departe ca zborul 
elicopterului să treacă neobservat. 

— Aici am cam dat-o-n bară, mormăi comandantul. 

— O ştiu prea bine, din păcate. Ordinul Parisului era însă 
categoric: cu orice preţ, transbordarea trebuia asigurată. lar 
acum, patrulele noastre aeriene au misiunea să supravegheze 
o zonă centrală în jurul unui punct la sud sud-vest de Islanda, 
operând cu maximum de discreţie. Habar n-am ce se întîmplă, 
dar constat că avem parte de lume bună; ultimul SITREP ne 
anunţă o escadră americană la vest de zona respectivă, una 
sovietică la est şi încă una, tot rusească, la sud-vest, dar mult 
mai departe. Parcă ar fi bătălia de la Midway, nu alta! 

Pradel interveni: 

— Suntem permanent pe lungimea de undă a submarinului 
nostru, care păstrează, fireşte, tăcerea radio. Parisul ne-a 
recomandat să asigurăm veghea şi pe FIF, probabil o 


3 Comandantul navei pe care se află îmbarcat amiralul comandant al 
escadrei (n.a.). 


315 


frecvenţă utilizată în caz de pericol. Ascultarea o execută şi 
avioanele. 

Bard însă nu părea satisfăcut: 

— lar oamenii mei îşi pun tot soiul de întrebări şi printre ei 
au început să funcţioneze radio-şanţul. Nu-mi place. 

— Ei hai, bătrâne, doar n-o să-mi spui că echipajul... 

„Sultanul” se înfoie ca un cocoș furios: 

— Echipajul meu e cel mai bun şi va asculta de mine în 
orice împrejurare, dar prefer s-o facă din entuziasm şi nu 
altfel. 

— Ei bine, conservă-i entuziasmul, replică, agasat, amiralul. 
Până una-alta, mă duc să asist la catapultări. Pe curând. 

lritat, Bard refuză ceaşca de cafea adusă de popotar şi 
părăsi sufrageria. Pradel dădu din cap: 

— În locul lui aş fi la fel. 

— Crezi că eu nu? Dar ce vrei, înotăm în secrete de Stat! Ti- 
am mai spus-o. Să sperăm că aflăm ceva mai multe de la 
patrule. 

Nu întotdeauna avioanele cele mai moderne sunt şi cele 
mai potrivite pentru anumite misiuni. Grupul aerian de pe 
„Charles de Gaulle” mai păstra în dotare câteva „Breguet- 
Alize”, model mai vechi dar robust şi rezistent, a cărui viteză 
redusă reprezenta un factor de succes în goana 
antisubmarină. Două dintre aceste avioane se aflau în aer cu 
consemne de zbor foarte precise: în timpul primei ore se 
păstrează o altitudine de şase sute picioare, în următoarea, 
numai de trei sute picioare, pentru a scăpa de radarurile 
escadrei sovietice, a cărei progresiune era urmărită prin 
satelit. 

Căpitanul-locotenent Herve, specialist în observare şi unul 
din veteranii Aeronavalei, era tocmai pe punctul de a face 
cale- ntoarsă, când Saliou, navigatorul lui, îi comunică: 

— Am prins ceva pe frecvenţa aia necunoscută pe care ni s- 
a ordonat s-o urmărim, dar e foarte slab. N-aţi putea urca 
niţel, domnule căpitan? 

— Negativ. Ivan ne-ar repera. Încearcă să iei un relevment. 

— Trei-trei-doi, domnule căpitan. 

— Mă îndrept într-acolo. 


316 


După câteva minute, glasul navigatorului se auzi din nou în 
căşti: 

— S-a făcut. Recepţionez mai bine: e o baliză. 

— Branşează-mă pe frecvenţă. 

— Executat. 

— Baliză de avarie, baliză de avarie, psalmodie Herve. Aici 


Bravo Victor. Răspundeţi. 
* 


x * 


Postul central îşi reluase activitatea de rutină, când Portail îl 
traversă dintr-un capăt într-altul şi branşă interfonul pe „apel 
general” 

— Intregul echipaj, adunarea în sala de mese. Repet: 
întregul echipaj, adunarea în sala de mese. Terminat. 

Cei din cart nu clintiră. Secundul lăsă microfonul şi se 
întoarse spre ei: 

— Voi, n-aţi auzit? Am spus: întregul echipaj. Executarea! 

Gradaţii se ridicară primii, schimbând între ei priviri 
nedumerite. Submaistrul de la timonă întrebă: 

— Dar... cine-mi ia locul? 

— Treci pe pilot automat şi întinde-o! 

Intrigaţi, marinarii părăsiră compartimentul. Fieschi se 
apropie de secund: 

— Ce se întâmplă? 

— Ai să afli în sala de mese. 

— Cum? Şi ofiţerii? 

— Da, drăguţule. Veţi avea rara ocazie să mă auziţi ţinând 
un discurs, dar n-am de gând să-mi bat gura de mai multe ori. 
lată de ce eşti poftit să vii în sala de mese. Ceilalţi camarazi ai 
dumitale se şi află acolo. În trecere, asigură-te că junele 
nostru doftor n-a fost uitat. Pe curând. 

După ce ofiţerul-torpilor părăsi postul, Portail luă telefonul: 

— Alo, sala de mese? Daţi-mi-l pe căpitanul Dufour. Alo... S- 
a strâns toată lumea?... Cum?... Am zis: fără excepţii. 
Mecanicul-şef să-i trimită imediat! 

Apăsă pe câteva taste ale pilotului automat, se aşeză şi-şi 
trecu palma peste frunte. Chipul îi devenise grav. În prag 
apăru comandantul. 


317 


— Totul e gata? 

Portail sări în picioare. 

— Da, domnule comandant. Tocmai voiam să vă anunţ. 

Saron-Leperque se sprijini de masa de navigaţie. 

— Unde ne aflăm faţă de „client"? 

— În momentul actual, descriem cercuri în jurul lui. 

— Perfect. Încărcăturile? 

— Cele care ne-au mai rămas le-am plasat între tuburile 
lanstorpile şi peretele sălii de mese. Am meşterit şi un 
dispozitiv pentru ca la şoc să explodeze simultan, adăugă el 
cu voce joasă. Saron-Leperque îl privi lung. Cum pot exista 
asemenea oameni? se gândi el. 

— Ei bine, cred că am făcut tot ce ne-a stat în putinţă... 

— Nu vor suferi, domnule comandant. Va fi instantaneu. 

— Mulţumesc. Acum, du-te la ei. Încearcă să fii cât mai 
prolix. 

Portail încuviinţă din cap. Ajuns în prag, se răsuci: 

— N-ar trebui, totuşi, în ultimul moment, să le spun 
adevărul? 

— In nici un caz, răspunse comandantul, încruntându-se. Ar 
provoca panică, oamenii s-ar năpusti spre pupa şi... îi aruncă o 
privire lungă, examinatoare: Ce ţi-a venit aşa, dintr-o dată? 

— Sunt creştin, domnule comandant. Presupun că şi 
dumneavoastră. Nu-i oare de datoria noastră să le îngăduim... 
să se pregătească? 

— Oh, eu unul nu m-am omorât cu biserica, n-am făcut nici 
măcar prima comuniune, dar nu-ţi fă probleme: în cazul de 
faţă Dumnezeu va şti să-i recunoască pe cei drepţi. 

Portail şovăi o clipă, apoi murmură: 

— Aveţi dreptate. 

Pocni din călcâie şi ieşi. Saron-Leperqgue rămase un moment 
pe gânduri, apoi se îndreptă cu paşi hotărâți spre pilotul 
automat şi programă noul lor cap-compas. 

Situată exact în spatele compartimentului tuburilor lanstor- 
pile, sala de mese fusese concepută şi pentru a caza, la 
nevoie, echipajul unui sumbarin avariat, ceea ce explica şi 
dimensiunile ei, neobişnuite pentru o astfel de navă, unde 
fiecare locşor e riguros drămuit. Pentru ofiţeri, Manach se 


318 


îngrijise de câteva scaune, marinarii se intalaseră pe bănci, iar 
unii chiar pe' marginile meselor. În ochi li se citea o curiozitate 
nedisimulată, în vreme ce corpul maiştrilor afişa o anumită 
rezervă, iar ofiţerii, aparent dezinvolţi, se întrebau în sinea lor 
ce nouă idee i-a dat prin cap „sultanului”. 

Portail întoarse scaunul ce-i fusese adus şi, sprijinindu-se cu 
ambele mâini de spetează, cercetă, pe rând, cu privirea 
chipurile care-l înconjurau de parcă ar fi căutat pe cineva 
anume, într-o lume în care multe noţiuni morale şi etice îşi 
pierduseră sensul, aceşti oameni, cu toate diferenţele dintre 
ei, cu calităţile şi defectele lor, reprezentau, indiscutabil, unul 
din puţinele creuzete ale adevăratelor valori. Şi tocmai pe ei 
trebuia să-i mintă! Tuşi, dregându-şi glasul şi se sili să 
zâmbească: 

— Cunoaşteţi cântecelul care zice că „la armată, nu încerca 
să înţelegi”. Ei bine, cîntecul ăla e complet tâmpit! 

Careva din fundul sălii izbucni în râs. 

— ...Sigur, disciplina cere să te supui chiar şi atunci când nu 
pricepi temeinicia unui ordin, dar voi trebuie să executaţi 
ordinele nu pentru că le-aţi pricepe sau nu, ci pentru că aveţi 
încredere în şefii voştri. Ştiu că aveţi încredere în comandant. 
(Nu, nu, sunt prea dogmatic, nu merge!) Fireşte, idealul ar fi 
să vi se explice. Dar, de cele mai multe ori, aşa ceva nu-i cu 
putinţă. 

Ridică puţin tonul: 

— Ei bine, azi e posibil. De aceea, comandantul m-a rugat 
să vă pun la curent cu situaţia. Ce ziceţi? 

După licărele de interes apărute în priviri, înţelese că 
nimerise tonul care convenea. 

Saron-Leperque cuprinse cu privirea postul central golit de 
personal şi-l găsi deodată supradimensionat, nebănuind, 
fireşte, că, înainte cu câteva ore, comandantul lui „Gortşki” 
încercase aceeaşi senzaţie, în circumstanţe similare: la fel ca 
şi Kojin, era singur. 

O privire aruncată sonarului, o alta telemetrului laser: 
distanţa care-l separa de submarinul sovietic descreştea 
rapid. Puse comanda la maşini pe „jumătate înapoi”, ca să 
anuleze inerția navei, apoi pe „stop”, când loch-ul afişă o 


319 


viteză inferioară unui nod şi reveni precipitat la ecranul 
televizorului: proiectorul robotului scormonea, dar în van, 
bezna  adâncului. Saron-Leperque era silit să se agite 
neîncetat de colo până colo, constructorii neprevăzând 
conducerea navei de către un singur om. 

80 de metri... 60 de metri... „Commandant Houot” se 
imobiliză şi tot atunci, umplând ecranul, apăru masa lui 
„Gortşki”. Fascicolul proiectorului căută zadarnic impactul tor- 
pilei, partea centrală nu prezenta nici o urmă, iar extremităţile 
se pierdeau în întuneric. 

— Ce mastodont! Indiscutabil, clasa „Typhoon”. 

Saron-Leperque porni submarinul, manevrând la tribord ca 
să poată examina pupa. Descoperind elicele, se gândi imediat 
la Boulier care, fără îndoială, le fotografiase din toate 
unghiurile, încă o informaţie care nu va ajunge niciodată pe 
masa unuia din serviciile interesate. 

O nouă manevră schimbă câmpul vizual al camerei de 
televiziune. Fascicolul proiectorului îşi continuă investigaţiile, 
fixându-se, în sfârşit, pe prova lui „Gortşki” sau, mai exact, pe 
sinistrul ciot care mai rămăsese. Operând cu transfocatorul, 
comandantul examină atent porțiunile devastate. Dincolo de 
compartimentul torpilelor, complet dezintegrat, cel pe care 
Establet îl descrisese ca fiind hangarul submarinului de 
buzunar, nu mai era decât o încâlceală de fiare smulse şi 
răsucite. Deasupra, prin spărturile fundului dublu şi ale 
tancurilor de balast, cei doi cilindri ai corpului de rezistenţă 
apăreau în secţiune, ca pe un ecorşeu în mărime naturală. 
Soluţia se impunea de la sine: „Gortşki” trebuia abordat prin 
faţă, pe axa sa longitudinală „Houot” împlântându-se direct în 
măruntaiele dezgolite ale monstrului. Coliziunea cea mai 
incredibilă, dar şi accidentele cele mai grave sunt adesea 
imputabile unor împrejurări, la rândul lor, incredibile. Zadarnic 
ar căuta experţii vinovatul. Era şi cel mai bun mijloc de a 
îndepărta orice urmă a torpilării. În atari condiţii, cine ar putea 
susţine, cât de cât serios, ipoteza unei agresiuni şi, mai cu 
seamă, cum ar putea s-o probeze? Discuţiile şi pertractările ar 
dura luni şi luni de zile, criza s-ar dezamorsa de la sine. Da, 
era singurul mijloc. Dar cu ce preţ! 


320 


Fără a mai pune la socoteală că se va găsi cu siguranţă un 
specialist care să demonstreze că, atunci când două 
submarine vin provă în provă, fenomene de surditate 
reciprocă pot afecta ascultarea, fapt deja constatat. 

Saron-Leperque schiţă un vag zâmbet: 

Până la urmă, propria mea torpilă mi-a indicat drumul ce-l 
voi urma. 

— ...După cum unii dintre voi ştiu, continuă Portail, am 
primit ordin să venim în ajutorul unui submarin sovietic aflat în 
dificultate. Dar, atenţie, nu din pricina unei avarii! Nu, aici, 
echipajul întreg a dat în primire, victimă a unei otrăviri 
generale. Probabil, conserve alterate. Aţi auzit, desigur, 
despre  toxiinfecţiile alimentare provocate de bacilul 
botulinic... 

Felcerul, gata întotdeauna să-şi etaleze cunoştinţele se şi 
pornise să şuşotească explicaţii la urechea unuia dintre vecini. 
„Excelent, excelent” gândi Portail şi urmă: 

— Incredibil dar adevărat, cum zic cei de la TV. Cu toţii, 
k.o.1 Cu toţii... exceptând unul singur! 

Auditoriul era captivat. Secundul marcă o pauză, privirea sa 
o întâlni pe cea a tânărului timonier care atrăsese atenţia 
„Sultanului” în momentul în care torpila sovieticului îl ratase 
pe „Houot”. Băiatul îi sorbea cuvintele, ochii îi luceau, era la 
cinema şi vedea un film de aventuri. 

— Acest unic supravieţuitor - de fapt, comandantul 
submarinului - s-a înşelat complet asupra intenţiilor paşnice, 
prieteneşti şi umanitare („ţine-o tot aşa, lungeşte sosul”) a 
mesagerilor noştri, bineînțeles, neînarmaţi. Crezându-se 
atacat, a tras în ei, rănind grav unul din cei doi ofiţeri pe care 
„Saint-Bernard” i-a adus la bord. După aia, ne-a expediat şi o 
torpilă. Aţi văzut şi voi cum am izbutit s-o evităm; şi ea „a 
căcat-o”, nu-i aşa? exclamă el, adresându-se direct 
timonierului, în mijlocul unui hohot general de râs. Flăcăul 
roşi, apoi se alătură veseliei celorlalţi. 

— Am ripostat în stare de legitimă apărare şi torpila noastră 
şi-a atins ţinta, echipa căpitanului-locotenent Fieschi neavând 
năravul să fuşerească treaba! 


321 


Palme amicale se abătură peste umerii şi spinările tor- 
pilorilor. In al noulea cer, Fieschi uitase complet de 
zburdălniciile soţiei. 

„Uite măcar unul care se va duce fericit”, se gândi Portail. 

Să aşezi nava faţă-n faţă cu sovieticul, menţinând an cap 
riguros invers, cu înclinare zero pentru înclinare zero,- apoi să 
te lansezi spre el, cu toată viteza, nedeviind cu nici o gradaţie, 
e o manevră extrem de delicată chiar cu efectivul complet; 
pentru un singur om, aşa ceva ţinea de miracol, cu atât mai 
vârtos cu cât, „Houot”, pentru a dobândi viteza necesară, 
urma să se îndepărteze la câteva sute de metri ca apoi să se 
repeadă absolut orbeşte. În plus, comandantul era nevoit să 
se încreadă numai şi numai în instrumente, care nici măcar nu 
se aflau cu toatele la îndemână şi sub ochi. O operaţiune 
imposibilă, o provocare făcută diavolului! Dar tocmai 
dificultatea ei aproape insurmontabilă, polarizându-i întreaga 
energie, îi îngădui lui Saron-Leperque să se concentreze 
integral asupra procesului. 

Când socoti că se află perfect pe traiectorie - telemetrul- 
laser afişa în permanenţă distanţele - împinse până la fund 
levierul de comandă a maşinilor blocându-l la poziţia „înainte- 
Şase”. „Commandant Houot” se smuci înainte, vibrând din 
toate încheieturile sub imperiul creşterii brutale a propulsiei, 
pilotul automat corectând instantaneu abaterile de la direcţia 
de mers programată. După ce verifică dacă tuburile lanstorpile 
sunt deschise, comandantul îşi sudă privirea de ecranul 
televizorului,  pândind apariția obiectivului, pregătit să 
rectifice, chiar şi în ultimul moment, cursa navei, cu toată 
fiinţa lui aţintită spre un mic ţel, cu toate simţurile încordate la 
maximum. 

Portail simţi podeaua trepidând sub picioare. Echipajul îşi 
dădu şi el seama de brusca accelerare a submarinului. 
Răspunzând privirilor întrebătoare, se grăbi să continuie: 

— Da, am fost nevoiţi să distrugem epava bunului nostru 
„Saint-Bernard”. Era absolut necesar... („vorbeşte, vorbeşte, 
nu te opri, nu-i lăsa să pună întrebări!”) mai ales că o 
importantă forţă navală sovietică se îndreaptă încoace, în 
ajutorul lui „Amiral Gortşki”, da aşa se numeşte, iar campionul 


322 


nostru în materie de ascultare, Maurin, a avut dreptate: face 
parte din clasa „Typhoon”, ăl mai barosan: 25 000 tone, 20 
sau chiar 24 de rachete, două reactoare. Ne îndepărtăm ca să 
evităm orice incident, dar închipuiţi-vă că dumnealor ar 
descoperi epava lui „Saint-Bernard” („n-a mai rămas decât un 
minut, continuă, continuă!”), ce informaţii interesante ar 
putea culege! Aşa ceva, nu-i cu putinţă! 

Portail surprinse privirea lui Dufour, care-l fixa surprins de 
acest patos atât de neobişnuit la secund. Cu tâmplele 
zvâcnind, stringând din răsputeri speteaza scaunului şi 
aproape ţipând, continuă să peroreze: 

— Ştiţi prea bine cât profită sovieticii de pe urma 
spionajului! Ne-au şterpelit destule secrete, secrete militare 
(„îngroaşă, insistă!”)... iată, ca să nu dau decât un singur 
exemplu, prea bine cunoscut dealtminteri: faimosul lor avion 
„Tupolev” este sosia lui „Concorde” al nostru. Aşa că, 
înţelegeţi, nu?... 

Căscată hidos, sfârtecată, dantescă, prova mutilată a lui 
„Amiral Gortşki” apăru brusc în lumina proiectorului. Saron- 
Leperque privea fascinat acest monstru, parcă zămislit de un 
vis de groază, ce părea că se năpusteşte asupra lui. Brusc, o 
durere fulgurantă în tot trupul şi, odată cu ea, întreaga sa 
fiinţă se răzvrăti: gestul său îi apăru în toate hidoşenia lui, 
ştergând imperativul necesităţii. Un ucigaş! Ucigaşul propriilor 
săi oameni! Nimic nu putea justifica asemenea crimă. Nici 
măcar pacea mondială! Şi apoi, cine era dumnealui ca să se 
împăuneze cu o astfel de certitudine? In el, o voce răcnea: 
înapoi! înapoi cu toată viteza! încă mai e timp! Mâna, animată 
de o forţă lăuntrică, se crispă pe levierul de comandă a 
maşinilor, care însă nu se clinti. „Dumnezeule! exclamă Saron- 
Leperque, tot eu l-am blocat!” 

Incearcă să desfacă piedica. Prea târziu: botul Leviathanului 
se căscase. 

Loch-ul indica peste treizeci de noduri în momentul în care 
„Commandant Houot” se împlântă, aidoma unui pumnal într-o 
rană, în gigantica breşă. Pătrunse în ea, strivind şi sfâşiind 
metalul deja mutilat, smulgând în trecere bucăţi de tăblărie şi 
dislocându-se, la rându-i, în momentul în care se izbi de 


323 


peretele blindat al următorului compartiment etanş. Percutând 
una din grinzi, torpilele din tuburile tribord explodară, urmate, 
prin simpatie, de cele din tuburile babord. Despărţitura etanşă 
cedă, plesnind ca un pepene răscopt. Inaintea apei, focul 
pustii totul, detonând rachetele, desfiinţând postul central. 
Kojin pieri, carbonizat într-o fracțiune de secundă. 

Într-o scăpărare orbitoare, încărcăturile explozive plasate de 
Portail pulverizară sala de mese şi pe cei care se aflau acolo, 
cruţându-i, aşa cum dorise atât de mult comandantul, de orice 
suferinţă. 

Aflându-se mai la distanţă de locul impactului, Saron- 
Leperque acceptase eventualitatea unei oribile agonii. 
Îndurător. - destinul i-a acordat dreptul la o moarte de căpitan: 
înainte chiar de explozia torpilelor, chioşcul lui „Commandant 
Houot” a fost pur şi simplu smuls şi Oceanul l-a înghiţit pe 
„Sultan”. Aşa cum se cuvine, la postul lui de comandă. 


324 


CAPITOLUL XXII 


Frontul atmosferic care se deplasa către nordul Scoției 
complica substanţial sarcina sateliților de observaţie. Pe 
vreme frumoasă, „ochii” lor puteau repera chiar şi cea mai 
mică ambarcaţiune, dar această fantastică acuitate vizuală 
scădea net dacă stratul de nori devenea prea dens şi prea 
gros. Pe moment, americanii şi francezii izbuteau să 
urmărească mersul escadrei amiralului Kakoşnikov, acesta din 
urmă ştiind mult mai puţine din ceea ce făceau ei. 

— La venirea serii, lucrurile vor sta invers, spuse coman- 
dorul Jefferson examinând harta meteo prezentată de 
specialist. Căpitanul lui „Sikorski” îndeplinea şi funcţia de şef 
de Stat-Major pe lângă Brennan, care refuzase categoric să ia 
cu sine un „nenorocit de marinar de apă dulce încrustat ca o 
molie de zid în pereţii Pentagonului”, preferându-l pe vechiul 
său tovarăş de arme din Vietnam. De când ridicaseră ancora, 
Jefferson făcea întruna naveta între puntea de comandă şi PC 
ops, din fericire instalat alături. 

Grupul de nave continua să evolueze la vest de poziţia lui 
„Gortşki”. Decalat mai la sud, portavionul „Spruance” furniza 
acoperirea aeriană - US Navy se afla în Alertă Galbenă - şi un 
avion de observaţie „Hawkeye” baleia cu radarul său zona. 
Jefferson tocmai aprobase o modificare a programului 
zborurilor, când ofiţerul cu transmisiunile îi întinse un mesaj. 

— Geamandurile noastre radiohidroacustice ne dau veşti, 
domnule comandant. 

Jefferson citi la repezeală textul şi se indreptă spre 
platforma punţii de comandă, de unde Brennan urmărea 
evoluţiile aparatelor pe puntea de zbor. Cei treizeci de ani de 
serviciu în Aeronavală, timp în care pilotase toate avioanele, 
hidroavioanele şi elicopterele posibile, nu izbutiseră să-l 
blazeze câtuşi de puţin. Pentru el, zborul continua să fie un 
spectacol. Jefferson tuşi ca să-i atragă atenţia: 


325 


— Încă o explozie în acelaşi loc. Una singură, dar mult mai 
puternică decât cele precedente. Nimeni nu mai pricepe 
nimic. Cu atât mai mult cu cât sonarele şi balizele captează, 
dar numai pe durata a câtorva secunde, un zgomot ce 
seamănă cu acela al unui tren într-un tunel. 

Amiralul  mormăi, distrat: „da, da” şi continuă să 
urmărească evoluția unui  „Harrier”, pregătindu-se să 
apunteze. Uşor cabrat, VTOLI!-ul se plasase la vreo cincizeci de 
metri în traversul babord al lui „Sikorsky”, la marginea dinspre 
pupa a punţii de zbor. Orientând ejectoarele cu gaz aproape la 
verticală şi chiar niţel în faţă, pilotul frânase cursa aparatului, 
aşa încât acesta părea imobil, deşi, în realitate, se apropia 
sensibil. Ajuns deasupra punţii, el cobori încetişor, aureolat de 
gazele fierbinţi şi se lăsă pe planşeu cu graţia unei balerine. 
Brennan aplaudă: 

— Superb! 

Când se întoarse spre comandant, un zâmbet larg lumina 
faţa lui tăbăcită de vânt: 

— Ce spuneai? Ah, da, o explozie şi zgomote ca de tren. Se 
petrec lucruri al dracului de ciudate prin părţile astea! 

— Ca şi cum reactorul sovieticului s-ar fi dat peste cap. 

— Vax! astea se întâmplă numai în romane, dar mi-ai dat o 
idee. 

Şi, pocnind din degete, arătă spre „Harrier”-ul care rula spre 
ascensor: 

— Convoacă-l pe comandantul escadrilei de Leathernecks?. 

Un sfert de oră mai târziu, locotenent-colonel Willoughby 
din USMC: zbura razant cu valurile, îndreptându-se către 
escadra sovietică, încă la o depărtare de peste o sută 
patruzeci mile marine. Glasul controlorului de zbor de pe 


1 Vertical take off and landing: avion capabil să decoleze şi să aterizeze 
ta verticală. Tipul, „Harrier” de construcţie britanică (şi-a demonstrat 
meritele în războiul din Malvine), este utilizat în SUA de către Marine Corps 
(n.a.). 

? Literal: gât de toval, poreclă dată puşcaşilor marini (n.a.). 

3 United States Marines Corps (n.a.). 


326 


„Hawkeye” răsună în căşti exact în momentul în care se 
aştepta: 

— Quebec Alfa! Urcă la nouă mii de picioare. 

Trase de manşă şi, ghidat în continuare de „Hawkeye”, se 
înfundă în caierul cenuşiu şi umed al norilor. Când ieşi din ei, 
se pomeni aproape nas în nas cu un enorm „Badger”!, pe 
punctul de a-i tăia drumul. Încă ceva la care se aşteptase. 
Reducând viteza, îl interpelă pe sovietic în engleză, pe 
lungimea de undă internaţională, ştiind prea bine că celălalt e, 
obligatoriu, pe recepţie: 

— Aparat sovietic, rog modificaţi direcţia, îmi stânjeniţi 
manevra. Terminat, recepţie. 

Fireşte, nu era cazul, dar testul se dovedi concludent: rusul 
rămase mut, însă viră. 

— Roşiii ăştia nu răspund niciodată, mormăi Willoughby, dar 
tipul m-a recepționat. 

Sigur că e ascultat, începu să citească textul dat de 
Brennan, străduindu-se să pronunţe rar şi limpede: 

„Din partea amiralului american comandant superior al 
zonei către amiralul comandant al forţelor navale sovietice în 
drum spre submarinul aflat în dificultate pe coordonatele 
61,41 grade latitudine nordică şi 26,10 grade longitudine 
vestică. Stop...” 

Willoughby marcă o pauză. | se părea că aude chiar 
răsuflarea sacadată a corespondentului său. Continuă: 

„Vă adresez salutările mele şi vă confirm că suntem gata să 
vă oferim concursul la salvarea submarinului - stop - 
indicându-vă totodată că am constatat o radioactivitate 
anormală a apei în partea de est a sectorului unde ar trebui să 
se afle. Terminat”. 

De data asta rusul nu-şi putu reţine o exclamaţie. Willough- 
by zâmbi şi amorsă un viraj de 180*. „Hawkeye” îl preluă 
imediat: 

— Vino la doi-şase-doi. 


1 în terminologia NATO: bombardier sovietic cu rază mare de acţiune 


(n.a.). 


327 


Câteva minute mai târziu, „Harrier”-ul relua legătura cu 
Centrala de operaţiuni de pe „Sikorski”. Colonelul se grăbi să 
raporteze: 

— Comunicaţi domnului amiral că totul s-a desfăşurat 
conform prevederilor. 

Jefferson transmise veste lui Brennan, care pufni în râs: 

— E o tâmpenie! Ce le-am spus noi n-are nici o noimă, dar 
figura va ţine: îşi vor bate capul cu ea, vor pierde timp... 

Îşi aprinse trabucul şi conchise: 

— ... Ceea ce este exact scopul manevrei! 

Primind raportul bombardierului, Kakoşnikov izbucni, furios: 

— Asta-i o cacialma! Mint de îngheaţă apele! Poftim: „în 
partea de est a sectorului”, adică între „Gortşki” şi noi. Ca din 
întâmplare! Deci, ca să ajungem la el, urmează să străbatem 
o zonă aşa-zis contaminată. E clar, vor să ne întârzie! Mototoli 
hârtia şi o aruncă la coş. E de-a dreptul stupidă cursa asta a 
lor, pentru că „Gortşki” nu se poate mişca. Imperialiştii ăştia 
ne iau drept imbecili! 

Krupski însă rămânea sceptic. 

— Dar dacă „Gortşki” a încercat, totuşi, să revină la bază şi 
a avut necazuri cu reactorul din pricina lipsei de 
supraveghere? E perfect posibil, dată fiind starea echipajului. 
O scurgere la circuitul primar, lipsa apei de răcire... 

Kakoşnikov îl fulgeră cu privirea: 

— Aiureli! Te gândeşti la Cernobâl. Inginerii noştri au tras 
învăţămintele de rigoare şi au prevenit posibilele defecţiuni. 

— În orice caz, replică grav trimisul lui Vornov, un lucru e 
sigur: nici o navă americană nu s-a apropiat la mai puţin de 
treizeci de mile de poziţia lui „Gortşki”, fapt confirmat de 
recunoaşterile noastre aeriene. Dealtminteri, avionul tocmai s- 
a înapoiat. 

— Bine, bine! Expediază un elicopter să ia o probă de apă, 
deşi sunt sigur de rezultat. 

— Am înţeles, tovarăşe amiral, dar să ştiţi că operaţiunea va 
dura ceva timp. Până atunci, ce facem? 

— Continuăm  marşul. Suntem încă departe. Deşi... 
(Kakoşnikov se scărpină în ceafă.). Lasă-mă singur, Feodor 
Alexeevici. Am nevoie să reflectez. 


328 


Amiralul se cocoţă pe scaunul lui şi mormăi, privind valurile 
înspumate: 
— Când eram în Arctica, dădeam în brânci, dar măcar 


trăiam fără toate bazaconiile astea! 
x 


x x 


Gigantică, jerba ie apă se ridică dintre valuri şi recăzu, zid 
şiroind, aspirată de furtună. În scobitura dintre două talazuri, 
cam la o milă şi ceva de ea, André n-o văzu, dar simţi perfect 
unda de şoc. Lacrimile îi aburiră ochii. 

— S-a terminat, îşi spuse. 

În acelaşi timp, îl cuprinse o energie de nestăvilit: trebuie să 
scap, trebuie să fiu găsit. Dacă o ţară întreagă va ignora 
sacrificiul lor, măcar la cel mai înalt nivel să se ştie că ela 
existat. În clipa aceea, Establet nu se mai gândea la 
informaţiile pe care le deţinea, ci numai la Saron-Leperqgue şi 
echipaj. Întinse mâna să verifice radioemiţătorul; funcţiona, 
trimițând în eter semnalul său, dar difuzorul rămânea mut. 
Începuseră oare să-l caute? Parisul ordonase lui „Commandant 
Houot” să elibereze zona şi, neprimind nici o veste de la el, va 
reacţiona cu siguranţă. Când însă? Amiralul Moureau nu 
cunoştea decât locul unde se operase transbordarea, loc 
situat la zeci de mile de poziţia lui „Gortşki”. Despre misiune 
nu ştia nimic. Atunci, de ce şi-ar orienta patrulele în acest 
sector şi nu în oricare altul? Baliza nu bătea prea departe. E 
clar, rămâneau numai hazardul şi întâmplarea... 

Vântul îşi schimbase direcţia, valurile se ciocneau între ele, 
aruncând bărcuţa de colo până colo. Oricât se căznea Andre 
să-şi  mişte membrele  înţepenite, nu izbutea să le 
dezmorţească. Pe măsură ce orele se scurgeau era tot mai 
tentat să treacă pe o lungime de undă internaţională, sporind 
astfel şansele de a fi salvat. Nici vorbă însă de aşa ceva! 
Establet strânse lângă el preţioasa cutie pe care avusese grijă 
s-o lege bine: va rezista cât va fi nevoie! Deodată, răsplătind 
parcă tenacitatea lui, o voce răsună, surprinzător de clară, în 
difuzor. 

— Sunt Bravo Victor. 

Establet smulse microfonul de pe suport: 


329 


— Bravo Victor, Bravo Victor! Te recepţionez cinci pe cinci! 

Comandorul Pradel ţinuse să-l instruiască personal pe şeful 
patrulei aeriene, pe care, în decursul carierei, îl avusese de 
mai multe ori în subordine. 

— La altitudinea la care o să zburaţi, radarurile sovietice nu 
prea au cum să vă detecteze; cel puţin în principiu, pentru că 
o propagare anormală e oricând posibilă. Ca atare, fiţi foarte 
circumspecţi faţă de apelurile radio pe care le-aţi putea primi 
şi verificaţi cu mare atenţie proveniența lor. 

Auzindu-l pe Establet, Hervé se supuse consemnului şi 
articulă apăsat: 

— Baliză, identifică-te! 

Luat din scurt, Andre şovăi. Pilotul reînnoi cererea: 

— Identificarea. Repet: identificarea! 

„Dumnezeule! îşi spuse Establet, ăsta-i complet ţâcnit! De 
parcă aş avea un indicativ! „ în exasperarea sa fu cât pe aici 
să smulgă firul microfonului. 

— Fir-ar mama ei a dracului, eşti sau nu de pe „Charles de 
Gaulle”? 

În carlinga sa, Hervé jubila: 

— Eram sigur că-i un rusnac! Vor să ne tragă de limbă. Nu 
ştie gagiul cu cine are de-aface! îi lansă el lui Saliou. l-den- ti- 
fi-ca-rea! psalmodie el. l-den-ti-fi-ca-rea. Dacă nu, pa şi pusi! 

Lui André nu-i venea să-şi creadă urechilor. Explodă: 

— Adunătură de bese-n cizmă! Spuneţi-i lui Gerard Tholent 
să vină după Sfarmă-Piatră! 

Surprins, Hervé îşi muşcă buzele: 

— Măi să fie, pare de-al nostru. Dacă răspunde şi la 
încuietoarea asta, a luat examenul! 

Şi, trecând pe frecvenţa balizei, ceru: 

— Spre verificare, dă-mi numele copilotului obişnuit al lui 
Gerard. 

Scos complet din ţâţâni, Establet se bătu cu pumnii în cap: 
poftim, acum vrea numele copilotului! Cum dracu’ îl cheamă? 
Brusc, memoria îi reveni. 

— Ros! răcni în microfon. Ros! R-O-S! Şi grăbiţi-vă odată, 
vascrisul ei de treabă! 

Hervé nu mai stătu pe gânduri: 


330 


— Recepţionat. Sosim! 

Rapid, stabili coordonatele balizei emițătoare, apoi intră în 
legătură cu portavionul şi raportă, precizând: 

— E un prieten al comandantului Tholent. 

Gândul că sovieticii l-ar putea auzi îi zburase complet din 
minte, 

Neavând zboruri în acea zi, Tholent rezema pereţii la 
Centrala de operaţiuni, când glasul lui Herve se auzi în difuzor: 

— ... Şİ a zis să fie căutat... n-am reţinut bine, era ceva cu 
piatră. 

Tholent scoase un strigăt: 

— Sfarmă-Piatră! El e! E cel care... 

Privirea i se încrucişă cu cea a lui Pradel, venit după 
informaţii; şeful Statului-Major clipi mărunt, ordonându-i să 
tacă şi-i făcu semn să vină după el. Ajunşi pe coridor, îl 
întrebă: 

— Crezi că e unul din cei doi ofiţeri pe care i-ai transbordat 
alaltăieri? 

— Absolut sigur. Sfarmă-Piatră este Establet. Aşa l-am 
poreclit la Baille. 

— Bun şi ce naiba caută el într-o bărcuţă pneumatică? 
Chipul lui Pradel se întunecă. Nu-mi place deloc treaba asta. 
Mă duc să-l previn pe amiral. Pregăteşte-te să decolezi. Cu 
Ros şi Cardon de bună seamă. Şi, mai mult ca oricând, lacăt la 
gură. 

Se apropie de interfon: 

— Alo, comanda? Cu comandantul... Alo, Bard? Aici Pradel. 
Cap-compas la 350 şi măreşte până la treizeci de noduri. Bagă 
turbinele-n draci! Ordonă să fie pregătit un NH 90. Avem de 
scos pe cineva din baltă. 

Cât timp a durat raportul şefului de Stat-Major, Moureau n-a 
încetat să-şi sufle în pumn. 

— Deci, e singur, într-o bărcuţă pneumatică? 

— Exact. „Alize” a efectuat câteva treceri pe deasupra lui, 
dar a fost nevoit să se întoarcă. Homingl!-ul s-a operat, aşa 


1 Home (engl.) = casă, cămin. Modalitate de a localiza goniometric o 
emisiune radio, prin raportarea ei la bază (home) (n.a.). 


331 


încât Tholent îl va găsi cu uşurinţă. Mai prost vor sta lucrurile 
cu pescuitul: marea e încă foarte agitată: 

— Vax! N-o să fie mai rău ca la ducere. Tholent a văzut 
altele şi mai şi. 

Ţărâi buzărul interfonului: 

— Domnul amiral? Aici PC Transmisiuni. Aveţi Parisul pe 
canalul Siracusa!. Amiralul Verneuil doreşte să vă vorbească 
personal. Pentru bruiaj, butonul Nr. 3. 

— Pică la ţanc! exclamă Moureau. Chiar aş avea nevoie să 
ştiu ceva mai multe despre toată afacerea asta. 

Ridică receptorul: 

— Alo, Philippe? Salut, aici Bertrand. 

— Nu, nici un semn de viaţă. In fond e normal, dacă-i băgat 
la gaură?, nu? 

— Ah, cred că tocmai am reperat unul din cele două daruri 
pe care ni le-ai trimis. Ne pregătim să-l culegem. 

— Nu, unul singur. 

Pradel, care, discret, ieşise pe coridor, ciocâni imediat ce 
becul roşu aflat deasupra uşii amiralului (Intrarea interzisă) se 
stinse. li răspunse un mormăit şi, când intră, abia îşi stăpâni o 
exclamaţie de uimire: cocârjat în fotoliu, cu umerii căzuţi, 
Moureau părea că îmbătrânise cu zece ani. Cu un gest vag, îi 
făcu semn să ia loc. 

— Suntem în rahat până-n gât... 

Pradel încercă să glumească: 

— Cum zicea prietenul nostru: totul e să nu facem valuri! 

— Oh, te rog, zău nu-i momentul! Ştii, submarinul pe care i- 
am depus pe cei doi naşpariii, ei bine, submarinul acela e 
„Commandant Houot”. 

— la te uită! Noul nostru submarin de salvare! Cel care face 
turul aliaţilor, doar-doar ne-or comanda ceva asemănător ca 
să-l putem amortiza pe ăsta? Vedeta televiziunilor! 

— Uite că, în locul turneului propagandistic, „Commandant 
Houot” a primit o misiune specială. Verneuil n-a vrut să-mi 


1 Contact prin satelit, permiţând stabilirea unei legături telefonice cu 
navele militare în orice punct a! globului s-ar afla ele (n.a.). 
2 în imersiune profundă (n.a.). 


332 


spună nimic mai mult, dar misiunea s-a încheiat şi ar fi trebuit 
să dea semne de viaţă de acum două-trei ore pe puţin. La 
Comandamentul forţelor strategice sunt cu toţii foarte 
îngrijoraţi, în frunte cu Verneuil. 

Pradel păli: 

— Dumnezeule! În cazul ăsta tipul din bărcuţă... 

— S-ar putea să fie unicul supravieţuitor. Aşa e. 

— Să fi pierit „Houot”? Punem imediat în mişcare un plan de 
căutare... 

— Nici vorbă. Ordinele sunt categorice: interzisă orice 
acţiune, interzisă apropierea de zonă înainte de recuperarea 
naufragiatului. Urmarea va depinde de ce ne spune el, sau, 
mai exact, de ce va spune la Paris. Verneuil aşteaptă de 
urgenţă raportul lui. 

— Nu-i nici o problemă. Tholent urmează să decoleze... 

Şeful Statului-Major îşi consultă ceasul: 

— ... Exact în douăsprezece minute. O să-i... 

— Aşteaptă, mai e ceva. Adineaori mi-ai spus că, survolând 
bărcuţa, Hervé a observat că omul din ea strângea la piept un 
soi de pachet, o lădiţă... 

— Exact. 

— Ei bine, nu ştiu ce conţine, dar aş jura că, în momentul în 
care i-am semnalat acest detaliu, acolo, în Rue Royale, 
Verneuil a sărit până în tavan. Îi comunici lui Tholent ca 
imediat ce ia legătură cu amicul său să-l întrebe dacă aduce o 
floare nouă. 

— Ce mai e şi comedia asta? 

— Să mă bată Dumnezeu dacă ştiu, însă în cazul unui 
răspuns afirmativ, tipul din barcă şi pachetul lui devin mai 
preţioşi decât tot aurul Băncii Franţei. 

— la te uită! Să fi avut dreptate cei trei găinari ai noştri care 
ațâtță echipajul? 

— Nu-i vorba de bani! Verneuil mi-a vorbit de soarta lumii. 
Bun, nu mai pierde timpul şi, îndată ce tipul ajunge la bord, 
instalează-l în cabina pentru oaspeţi de seamă care-i alături 
de cabina mea; cu cât o să fie mai puţin văzut, cu atât va fi 
mai bine. 


333 


— la spune-mi, amirale, n-o fi cumva faimoasa Mască de 
Fier? 

— Ba chiar mai ceva, dacă am înţeles bine din puţinul pe 
care Philippe Verneuil mi l-a spus. 

În timp ce Pradel se îndrepta spre uşă, Moureau îl opri; 

— Coulanges să fie gata să-l transporte la Landivisiau cu un 


ACM. Hai, executarea. 
w 


x * 


Luând cunoştinţă de raportul elicopterului, Kakoşnikov trânti 
un formidabil pumn în masă: 

— Probele sunt negative, aşa-i? E tot atâta radioactivitate în 
apă cât în pişatul meu! Din vina dumitale am pierdut o oră! 

Cu coada între picioare, Krupski se grăbi să schimbe 
subiectul: 

— Ultimele imagini primite de la satelit sunt mai clare, 
tovarăşe amiral. lată-le, împreună cu raportul radar. 

Puse clişeele pe birou. 

— Aici sunt americanii care se menţin în afara sectorului. 
Avionul care a transmis mesajul a revenit la bază, în aer nu 
mai au decât un aparat de observaţie şi două de vânătoare 
pentru protecţie. In schimb, la sud, lucrurile stau altfel... 

Căpitanul de rangul | indică partea de jos a uneia din 
fotografii: 

— Aştia-s francezii. Până mai adineaori au stat cuminţi în 
banca lor, dar deodată portavionul lor a pornit cu toată viteza 
spre nord, direct către „Gortşki”! 

Kakoşnikov se strâmbă: 

— Avea dreptate amiralul Vornov să fie bănuitor, dar nimic 
din toate astea nu ne spune unde-i submarinul lor. Acela 
despre care mi-ai vorbit. 

— Ne va fi foarte greu, tovarăşe amiral, să-l reperăm de la 
mare distanţă: este extrem de silențios. In schimb... 

Un licăr de maliţie îi apăru în ochi: 

— ... „De Gaulle” a trimis un elicopter exact în aceeaşi 
direcţie. Aşa cum vă spun: chiar înspre „Gortşki”, de-ţi vine să 
crezi că francezii cunosc cu precizie locul în care se află. 
Elicopterul e un model nou, se deplasează cu o sută şaizeci de 


334 


noduri şi zboară la altitudine joasă. A scăpat de radarurile 
noastre, dar nu şi de satelit. Sunt sigur că are întâlnire cu 
„Commandant Houot”. 

Kakoşnikov sări ca ars: 

— Pe toţi dracii! Dacă ipoteza dumitale se adevereşte... 

— Ne vom găsi exact în cazul prevăzut în instrucţiunile 
amiralului Vornov. 

— Vreau două elicoptere, două elicoptere mari de luptă! Să 
pornească imediat pe urmele lui! 

— Au şi decolat, tovarăşe amiral. 

— Foarte bine. Îl pot intercepta? 

— Tangent, dar vor izbuti. 

Kakoşnikov se apucă să-şi roadă unghia de la degetul mare: 

— Ca să intre în contact cu submarinul, francezul va fi 
obligat să fundarisească sonarul şi să emită. Auzindu-l, 
„Houot” va ieşi la suprafaţă. Nu însă şi dacă se simte 
supravegheat. Exceptând o situaţie de extremă urgenţă... Ah, 
dacă i-am putea surprinde... Hai să coborâm în sala de 
operaţiuni, spuse el, ridicându-se. Vreau să urmăresc 
îndeaproape desfăşurarea acţiunii. 

* 


x x 


Recunoscând vocea lui Establet, Tholent scoase un strigăt 
de bucurie: 

— André, aici Gerard! Ţin-te bine, bătrâne, sosesc! Te 
scoatem din apă în doi timpi şi trei mişcări! 

Dădu să treacă pe circuitul intern, când îşi aminti de ultima 
recomandare a lui Pradel: 

— André, ştabii vor să ştie dacă aduci o floare nouă. 
Recepție. 

— O... ce? Ah, da, înțeleg. Ba bine că nu: model unic, 
ultimul răcnet! 

Transmis imediat portavionului, răspunsul lui Establet 
declanşă o extraordinară cursă radiofonică, din releu în releu, 
cu o viteză record şi o acurateţă la înălţimea evenimentului. 
La mai puţin de cinci minute de la mesajul comunicat de 
Tholent lui Moreau, amiralul Verneuil era deja informat. Şeful 
de Stat-Major al Marinei porni imediat în căutarea Primului 


335 


ministru. Spre norocul său, îl contactă în maşina care-l aducea 
de la aeroportul din Roissy la Paris. Inainte chiar de a ajunge 
la Matignon, Marbier suna la vechiul fort. Colonelul Meunier 
puse mâna pe telefon şi-l alertă pe David Brown, pe care-l găsi 
la birou. Acesta intră fără întârziere în legătură cu Pentagonul 
şi-l înştiinţă pe Sanford. CNO era în legătură permanentă cu 
„Sikorsky”: 

— Daţi-mi-l pe amiralul Brennan. 

— E în zbor. A decolat pe un „Harrier”, răspunse Jefferson. 

— Ce-e! 

— Da. A ţinut să-l piloteze personal. 

— Bine, dar ce se petrece acolo? 

— "Hawkeye” a reperat un elicopter venind din sud - mai 
mult ca sigur, unul francez - şi alte două venind din est: 
sovietice. Au drum de interceptare. Amiralul a spus că vrea să 
vadă despre ce-i vorba la faţa locului. 

— Imi puteţi preciza dacă direcţia pe care a luat-o îl va face 
să depăşească limita care v-a fost fixată? 

— Cinstit vorbind, se îndreaptă chiar spre centrul 
perimetrului interzis, care este şi punctul de convergenţă al 
elicopterelor. 

Sanford reflecta cu toată viteza: bărcuţa pneumatică nu 
putea proveni decât de pe „Commandant Houot”. Era clar că 
elicopterul plecase să-l culeagă pe unul din cei doi ofiţeri 
trimişi pe „Gortşki” şi că acesta aducea cu sine informaţii 
inestimabile ca valoare. Cum aflaseră însă sovieticii şi care le 
erau intenţiile? 

— Bine, ţineţi-mă la curent. 

Închizând telefonul, Sanford nu-şi putu reprima un zâmbet: 

— Mare dreptate am avut desemnându-l pe Raging Bull 
pentru misiunea asta. Acum însă şi-a pus la bătaie izmenele... 
pe ale lui, dar şi pe ale noastre! 

Intr-un contact radiofonic, flecăreala era categoric prohibită; 
cu toate astea, din momentul stabilirii legăturii, conversaţia 
între Establet şi Tholent continua aproape fără întrerupere. 
După ore de încordare şi angoasă, Andre simţea nevoia să se 
defuleze, iar Gerard îi ţinea, voios, isonul: 

— Hei, Sfarmă-Piatră, eşti gata să fii luat în cârlig? 


336 


— Gata, numai că nu-mi pot mişca degetele. 

— Dezmorţeşte-le, bătrâne, dezmorţeşte-le că n-am un 
magnet să te sui până la mine. 

— E bagajul ăsta care-i greu. 

— Ah da, faimoasele tale florii. 

— În materie de flori, oferă-mi una: vino dracului mai 
repede! 

Râdeau, spuneau tot soiul de prostii, unul savurând 
întoarcerea sa la viaţă, celălalt bucuria de a-şi găsi prietenul 
aparent viu şi nevătămat. Debitul verbal al lui Andre devenea 
tot mai precipitat, Tholent îl intuia la capătul puterilor, fizic şi 
psihic. Abandonând tonul glumet, anunţă cu glas monocora: 

— Contact vizual. În trei minute începem cablarea. 

La comenzile „Harrier”-ului, Brennan nu mai putea de 
plăcere: avea să dea nas în nas cu sovieticii şi încă pe un 
avion aparţinând lui Marine Corps, ceea ce nu li se întâmpla 
prea des ofiţerilor superiori din US Navy. Nu întâmpinase nici o 
greutate să-l convingă pe locotenent-colonelul Willoughby să 
i-l „împrumute”. 

— Ştiţi să pilotaţi un asemenea aparat? Atunci, nici o 
problemă, domnule amiral. Aţi salvat mult prea mulţi din 
băieţii noştri în Vietnam ca Marines să vă poală refuza ceva. 
Luaţi-l chiar pe al meu. Tocmai i s-a făcut plinul. 

Vântul se mai domolise, dar marea rămânea agitată. Norii 
se buluceau, acoperind şi ultimele petice de cer albastru. 
Văzduhul era încărcat de electricitate, se pregătea o nouă 
furtună. La şaizeci de picioare deasupra valurilor, îndreptându- 
se cu viteză de interceptare spre elicopterul francez, Brennan 
îl asculta pe controlorul de zbor de pe „Hawkeye” informându- 
| în legătură cu evoluţia situaţiei: 

— Cele două „ventilatoare” ale roşiilor sunt la cincisprezece 
mile de francez. Vă aflaţi în poziţie bună de contact. Ah, unul 
din roşii face punct fix... 

Erau elicoptere mari, cântărind fiecare cincisprezece tone 
cu încărcătura completă, dotate cu un tun, lansatoare de 
rachete, o torpilă cu con de căutare şi un sofisticat 
echipament de ascultare. In repertoriul NATO figurau sub 
denumirea codificată de „Helix”. 


337 


Cum elicopterul francez pe care-l urmăreau intrase în 
câmpul lor vizual, unul dintre ele se imobiliză în aer cu 
speranţa că, poate, va detecta „complicele”, adică submarinul 
aflat, posibil, prin apropiere. Sonarul cobori prin trapa 
deschisă şi se cufundă în valuri. După câteva clipe, operatorul 
raportă comandantului de bord: 

— Nici cel mai mic semnal, tovarăşe locotenent, dar aud 
ceva ca o bătaie de tobă care creşte în intensitate. E ca un 
tunet sub apă şi anihilează toate celelalte sunete. 

— In cazul ăsta, Grişa, las-o baltă şi scoateţi drăciile din 
apă. Dacă e prin zonă, franţuzul o să ne ducă drept la el. 

Destinat atacului la sol al trupelor, „Harrier”-ul nu avea 
radar. Ghidat în continuare de „Hawkeye”, Brennan zări, în 
sfârşit, NH 90-ul care urma o direcţie aproape perpendiculară 
pe a sa şi se apropie de el bătând din aripi, semn prietenesc 
pe care Tholent îl interpretă ca atare, întrebându-se totodată 
ce mai vrea şi acest nou venit. Abia în acel moment, Brennan 
reperă cele două elicoptere sovietice, în stânga lui. Descriind 
o largă curbă, trecu prin faţa lor ca o săgeată şi se plasă în 
spatele francezului, uşor lateral. Mesajul adresat sovieticilor 
era limpede: Atenţie, tovarişci, e sub protecţia mea! 

Locotenentul Banov, comandantul patrulei, nu se aşteptase 
câtuşi de puţin să vadă apărând un avion american. Chiar şi 
fără el, misiunea era destul de complicată: interceptarea 
elicopterului francez şi căutarea unui submarin care, dacă se 
apropia de un anumit punct ale cărui coordonate le primise, 
trebuia somat să se îndepărteze, folosindu-se grenade de 
manevră şi atacat în cazul în care nu s-ar supune. Nici o clipă 
însă nu fusese vorba de avioane americane. După spusele 
căpitanului de rangul | care-l instruise (şi pe care nu-l 
cunoştea nici după tat-su, nici după mă-sa), acestea, la fel ca 
şi navele de suprafaţă, se mențineau în mod deliberat în afara 
zonei respective. 

Banov era un tânăr pilot, pasionat de meserie, bine notat de 
şefi, ireproşabil din punct de vedere politic. Se pregătea să 
intre în partid, deşi, după stagiul din Afganistan începuse să-şi 
pună anumite întrebări. Se mulțumea să execute ordinele şi 
avea destulă minte ca să nu se destăinuie nimănui. Cazul de 


338 


faţă, însă, nu fusese prevăzut în nici un fel. Reduse turaţia 
rotorului, încetinind şi chemă  „Volgogradul” pentru un 
supliment de instrucţiuni. Legătura era însă proastă, cu 
paraziți şi fedinguri, nu izbutea să înţeleagă nimic. 

Brusc şi NH 90 reduse viteza; Brennan nu-l mai putea 
urmări decât cu preţul unui consum foarte mare de carburant 
şi atunci începu să se rotească deasupra lui, încercând să 
descopere motivul acestei manevre. Deodată, pe creasta unui 
val, zări bărcuţa pneumatică. O pierdu din vedere aproape 
imediat, ca s-o regăsească peste câteva clipe. Deci, asta era. 
Acum, NH 90 se găsea la verticala micuţei ambarcaţiuni. 
Brennan văzu cum se deschide uşa lui laterală şi se 
pregăteşte cablarea. 

La comenzi, Tholent lupta din răsputeri să menţină aparatul 
la o altitudine constantă, operaţiune dificilă din pricina tur- 
bulenţelor. De trei ori la rând, Cardon se căzni să plaseze în 
barcă harnaşamentul fixat la capătul cablului şi de fiecare 
dată valurile îi zădărniciră strădaniile. Era ca o joacă, o joacă 
sinistră, având drept miză viaţa unui om. La a patra încercare, 
Establet reuşi să apuce harnaşamentul, dar degetele sale 
amorţite nu izbutiră să-l reţină atunci când un nou val împinse 
bărcuţa. 

În ciuda paraziţilor provocaţi de furtuna gestantă, Krupski 
reuşi să desluşească întrebarea pe care i-o pune Banov şi urlă 
în microfon: 

— Interpuneţi-vă şi împiedicaţi salvarea individului. După 
aia, să fie recuperat de băieţii noştri. Cu orice preţ! M-ai auzit, 
cu orice preţ! 

Banov aruncă o privire peste umăr: cei patru scafandri de 
luptă aşteptau ordinul, aşezaţi pe banchetă. Pe feţele lor nu se 
putea citi nimic. Odată urcat la bord cel din bărcuţă, misiunea 
lor se încheia. 

Banov intră, în legătură cu celălalt elicopter: 

— L-ai auzit pe căprang!? Acţionăm! Eu vin pe la dreapta, 
tu, pe la stânga. 

După o nouă şi infructuoasă tentativă, Tholent îşi pierdu 
răbdarea: 


1 În jargon, căpitan rangul... (n.a.). 


339 


— Aşa, n-o scoatem la capăt. Amărâtul e complet sleit. Ros, 
ia comenzile. Cobor după el. 

Părăsindu-şi locul, trecu în compartimentul din spate. 

— Trage cablul sus, ordonă el. Schimbăm metoda. 

Cardon se execută, dar, văzându-şi şeful că-şi pune 
harnaşamentul, protestă: 

— Cu statura şi greutatea dumneavoastră, căpitane, dacă 
nu nimeriţi chiar în bărcuţă, o daţi cu fundu-n sus! 

— Tocmai de aia ai să mă laşi în mare, exact lângă ea. Văd 
eu cum mă descurc! 

Se aşeză pe marginea de jos a uşii, cu picioarele 
spânzurând şi mâinile încleştate pe cablu. Înainte de a-şi da 
drumul, aruncă o privire circulară: aidoma unor păsări de 
pradă, cele două „Helix”-uri convergeau spre el. Coliziunea 
părea inevitabilă şi Ros manevră, indepărtându-se. 

— Ce mai e şi tâmpenia asta! 

Virând pe o aripă ca să se apropie de NH 90, Brennan îi 
văzu pe sovietici. În cadrul uşii, doi scafandri în costume negre 
se pregăteau să plonjeze. Dintr-o clipire, îşi dădu seama 
despre ce-i vorba: 

— Ah, nenorociţii, se pregătesc să-l răpească pe frenchie! 

Apucă maneta de orientare a ejectoarelor de gaze ce se 
găsea în stânga lui şi o trase, progresiv spre el, apoi reajustă 
regimul motorului, manevrând totodată manşa şi palonierul. 
Printr-o magistrală glisadă, „Harrier”-ul depăşi elicopterul fran- 
cez şi se imobliliză în faţa lui, protejându-l ca un meterez şi 
înfruntându-i pe sovietici, care se văzură nevoiţi să vireze 
brutal ca să evite coliziunea. lzbucnind într-un sălbatec hohot 
de râs, Brennan agită braţul în direcţia lui Ros, care ridică 
degetul gros în semn că a înţeles şi readuse la iuţeală 
elicopterul deasupra bărcuţei. Tholent sări şi înşfacă ancora 
plutitoare. 

— Prea mult timp nu pot rămâne în staţionare, îşi spuse 
Brennan. Mi se duce tot carburantul. 

Elicopterele sovietice reveneau şi contraamiralul observă că 
cel de al doilea - fără scafandri - îndreptase tunul spre el. 

— Sunt nebuni! Dacă trage, ripostez - şi gata un nou război 
mondial! 


340 


Mâna i se crispă pe manşă. „Harrier”-ul nu se clintea din 
loc, dar consuma două sute de livre de kerosen pe minut. 

În momentul în care se pregătea să ordone deschiderea 
focului, îndoiala puse stăpânire pe Banov. Căprangul de pe 
„Volgograd” spusese, ce-i drept, „cu orice preţ”, dar nimic mai 
mult. Ce te faci însă când eşti într-o asemena încurcătură... 
Nu-şi putea desprinde privirea de la steaua, mare şi albă, 
vopsită pe fuselajul avionului spre care era aţintit tunul săi. 
Emblema Statelor Unite, simbol al formidabilei lor forţe. Dar 
dacă aparatul acesta, care părea să-l provoace, era doar o 
capcană? Indecis, apăsă pe tasta corespunzătoare frecvenţei 
portavionului... 

— Voi, care aveţi posibilitatea, mugi Brennan, adresându-se 
celor de pe „Hawkeye”, contactaţi-l pe lungimea de undă 
internaţională pe şeful capsomanilor ăstora şi explicaţi-i că 
împuţitele lui de „ventilatoare” ne împiedică să salvăm un 
aviator american. Reţineţi: american! 

O tromboneală în plus, ce mai contează! 

Tholent, care reuşise să se urce în bărcuţă, îl ajuta pe 
Establet să se harnaşeze. 

— Întâi, te ridicăm pe tine. 

— Şi tu? 

— Nu-ţi fă griji, mă descurc. 

— Leagă bine caseta: e mai prețioasă decât mine. 

Tholent ridică privirea: în văzduh, „Harrier”-ul şi „Helix”- 
urile păreau că se uită precum câinele şi pisica, în tunetul 
asurzitor al motoarelor. 

Livid la faţă, Krupski se întoarse spre Kakoşnikov: 

— Individul din bărcuţa pneumatică e... 

— American, completă, glacial, amiralul. lată şi explicaţia 
prezenţei „Harrier”-ului în zonă. Îți dai seama ce s-ar fi 
întâmplat dacă te lăsam de capul dumitale? 

— Bine, dar elicopterul e francez, încercă Krupski să-şi: 
pledeze cauza. 

— Şi ce dacă? Sunt aliaţi, e normal să se ajute. 

— Dar dacă ne-au minţit? 

— Uite ce-i, dacă mătuşa avea un c... era ministru de 
război! zbieră Kakoşnikov, roşu de furie. Să recurgem la forţă 


341 


împotriva unora care ar fi vrut să pătrundă pe „Gortşki”, cu 
asta sunt de acord! Dar nu şi împotriva unui elicopter, pe baza 
unei simple supoziţii. Nu ţine! Mai ales fără un mesaj prealabil 
sau a unui ordin scris. Fă bine şi potoleşte-ţi imediat oamenii! 

Îi întoarse spatele şi se lăsă absorbit de masa de navigaţie. 

În spatele „Harrier”-ului, care-i bara în continuare trecerea, 
Banov îl putea vedea pe Establet cum începe să se înalțe, 
agăţat de cablu. Picături mari de sudoare broboneau fruntea 
sovieticului. Să tragă? Să nu tragă? La distanţa asta putea 
pulveriza avionul dintr-o singură rachetă, iar cu a doua - dacă 
tot intrase în horă - şi elicopterul. La prima sa cerere de ordine 
suplimentare, glasul unui radist de pe „Volgograd” confirmase 
recepţia, dar atâta tot. Acum, primind contraordinul, scoase 
un oftat de uşurare - venea de departe! - şi se grăbi să-i 
comunice coechipierului: 

— Reluăm căutarea blestematului ăluia de submarin-fan- 
tomă. Zburăm paralel, zece mii metri distanţă. Molez sonarul. 

Uşurarea-i era atât de mare, încât doar subconştientul 
conservă imaginea naufragiatului urcând şi ţinând strâns la 
piept o cutie metalică: ciudat pentru un pilot, care a făcut o 
amerizare forţată, că nu s-a debarasat de ceva atât de 
voluminos. 

În căşti, un glas nedumerit: 

— Ce dracu' se petrece sub apă? Mai adineaori auzeam un 
tren-expres, acum parcă-i o avalanşă! 


342 


CAPITOLUL XXIII 


Tholent fusese ridicat, la rândul lui şi, fără să mai 
zăbovească, elicopterul îşi luă zborul. In uşa rămasă deschisă, 
Brennan zări o siluetă care agita braţul în semn de mulţumire. 
Totul era, deci, în ordine. Aduse ejectoarele la poziţia lor de 
croazieră şi se îndepărtă, jubilând: 

— Grozav i-am tras în piept pe rusnaci! 

Întrebat, „Hawkeye” îi indica direcţia de urmat ca să ajungă 
la „Sikorski”, aflat la numai şaizeci şi şapte de mile. O 
aruncătură de băț! În schimb, când se uită la jojă, îngheţă: 

— Am feştelit-o cu kerosenul! Acum ori niciodată e de 
aplicat deviza lui Shell: fiecare picătură contează! 

Împinse maneta de gaze până la fund şi amorsă urcuşul pe 
direcţia portavionului. Ajuns la treizeci şi două de mii de 
picioare, având deasupra un cer strălucitor, redresă aparatul, 
reduse turaţia motorului la ralenti şi începu să coboare 
adoptând viteza de „fineţe maximă”, cea care-i permitea 
„Harrier”-ului să opună o minimă rezistenţă aerului: două sute 
optzeci de noduri. Avionul părea să planeze şi traversarea 
stratului de nori sporea această iluzie. 

Când ieşi din împâcleală „Sikorski” se zărea la orizont, 
punct negru ce se mărea cu repeziciune. După ce mulţumi 
controlorului de zbor de pe „Hawkeye”, Brennan trecu pe 
frecvenţa portavionului. Jojele erau, practic, la zero. 

— Emergency petrol!! Nu mai am nici o rezervă. Liberaţi 
puntea şi abateţi sub vânt. 

— Recepţionat, mă conformez. 

Glasul lui Jefferson era calm, dar îngrijorarea căpitanului său 
de pavilion răzbătea vizibil. El însuşi trăgea cu urechea la 
sunetul reactorului, aşa cum un îndrăgostit pândeşte da-ul 
şoptit al femeii dorite, temându-se în fiece clipă să-l audă 
oprindu-se. Acum putea distinge marinarii, în salopete de 
culori diferite, care degajau puntea, împingând alte două 


1 Carburantul la zero (engl.) (n.a.). 


343 


„Harrier” spre ascensor, în timp ce nava venea la drum, iar 
elicopterul „Pedro”, destinat intervențiilor de salvare, se 
înălța. 

„Hotărât lucru, bătrânul Jeff se gândeşte la toate”, îşi spuse 
Brennan strângând manşa, cu ochii ţintă la oglinda de 
apuntare; la joje era inutil să se mai uite, ambele indicau zero. 

„Sunt chiar pe axă...” 

Ultimele secunde... şi o ultimă orientare a ejectoarelor 
reglate la verticală pentru cele din urmă jeturi de gaze ale 
motorului, un motor care s-a oprit exact când aparatul se afla 
la numai un metru de punte. Nu degeaba, i se spunea în 
Vietnam: „Raging  Bull-făr-de-moarte”.  Roţile  atinseră 
planşeul. Avionul sări în sus, recăzu şi porni să ruleze. Prea 
repede, mult prea repede, iar „Sikorski” nu era dotat cu 
cabluri de stopare, după cum nici „Harrier” nu poseda pinten 
pentru acroşare. Brennan blocă frânele. Ţâşniră scântei, 
mirosul cauciucului ars umplu carlinga. 

— Fără carburant, rânji el, măcar nu risc să devin friptură! 

„Harrier”-ul parcurse jumătate din punte în linie dreaptă, 
apoi devie brusc şi, în ciuda eforturilor depuse de pilot pentru 
a-l menţine pe direcţie, se năpusti spre castelul central. Când, 
în sfârşit, se opri, botul avionului se afla la un lat de palmă de 
peretele blindat. 

Din nişele în care se refugiaseră cei de pe punte izbucniră 
aclamații. Echipele de intervenţie înconjurară instantaneu 
aparatul cu manicile gata pregătite, alţi mateloţi îndesau 
calele sub roţi. Brennan desfăcu centura de siguranţă şi 
deschise cupola carlingii. Willoughby, prezent şi el pe punte, 
se uita la el ca la un extraterestru. Încântat, contraamiralul o 
făcu pe snobul: 

— A fost un zbor de.-li-ci-os! A piece of cake!! 

Ridicând privirea, îl văzu sus pe puntea de comandă, pe 
Jefferson, care contempla scena, dând din cap într-o manieră 
mai mult decât elocventă. 


1 Literal: o felioară de chec. Cu sens figurat de: o plăcere, un 


amuzament (engl.) (n.t.). 


344 


— Acum, se gândi Brennan. Să-i raportez rapid lui Sanford 
cele întâmplate; o să-i placă figura! 
* 


x x 


Lăsându-l pe Ros mai departe la comenzi, Tholent şiroind de 
apă dar amuzat la culme, se instală alături de Establet. Frigul 
părea să n-aibă nici un efect asupra lui. 

— Am câştigat, bătrâne, hohoti el, cuprinzându-şi prietenul 
pe după umeri. Am câştigat şi acum ne întoarcem acăsică! 

Infofolit în pătura pe care i-o dăduse Cardon după ce-l 
ajutase să-şi scoată costumul de scafandru, Andre îi zâmbi la 
rândul său şi se desprinse uşurel din îmbrăţişare. 

— Aşteaptă un pic: vreau să văd cu ce se ocupă domnii din 
faţă. 

Se apropie de uşa pe care mecanicul tocmai se pregătea s-o 
închidă, aruncă o privire şi murmură: 

— Este exact de ce-mi era frică. 

Cele două elicoptere sovietice, în punct fix, începuseră să 
sondeze marea, căutându-l pe „Gortşki”... pe „Houot”... sau 
ambele submarine. Mai devreme ori mai târziu, vor localiza 
epavele şi atunci să te ţii necazuri! Personal, nu mai putea 
face nimic, în afară de a raporta. 

— De acord, ne întoarcem, aruncă el peste umăr. 

In aceeaşi clipă, scoase un strigăt: sub ochii lui, marea 
începuse să se zbuciume, dar nu animată de hula foarte lungă 
ci, incredibil, în interiorul unui cerc cu un diametru de câteva 
sute de metri, care-şi lărgea rapid circumferința. Această 
gigantică lentilă, cu bizare reflexe arămii, absorbi valurile, le 
aplatiză, apoi se transformă într-un soi de pâlnie, extrem de 
evazată, în centrul căreia apa părea că e suptă în adâncuri. 
Creştea, mişcarea valurilor se accelera, devenea turbionară, 
era o înfricoşetoare bulboană de proporţii apocaliptice. 

Tholent veni lângă Establet; în spatele lor, Cardon îşi făcea 
semnul crucii: 

— Isuse, Maică Precistă, Sfinte... 

Unul din elicopterele sovietice, prins chiar în epicentrul 
fenomenului, fugea trăgând după sine cablul sonarului smuls 
de stihie; celălalt, mai îndepărtat, o întindea şi el cât putea 


345 


mai repede, fără să-şi mai aştepte coechipierul. Cerul 
devenise plumburiu. Brusc izbucni furtuna: trăsnete, tunete, 
potop. Concentrat asupra comenzilor, trebuind să facă faţă 
turbulenţelor, Ros nu văzuse nimic. Tholent îl chemă pe 
circuitul intern: 

— Abate-te cu douăzeci de grade la dreapta. S-o ştergem 
de aici cât mai repede! 

Intorcând spatele cataclismului, NH 90 dădu frâu liber 
întregii puteri a rotoarelor lui. Cardon închise uşa. Înainte de a 
se aşeza, Andre aruncă o privire gânditoare mării... Să fi fost 
aici mâna destinului? 

După coliziunea voluntar provocată de Saron-Leperqgue, 
epavele strâns îmbucate ale lui, „Amiral Gortşki” şi „Comman- 
dant Houot” părea sortite unei odihne veşnice pe platoul iscat 
în urmă cu câţiva ani în mijlocul dorsalei de la Reykjanes. 
Natura, însă, avea şi ea un cuvânt de spus. O masă de lavă, 
dornică de cuceriri, provocase, împingând în scoarţa 
submarină, această gigantică excrescenţă; dar, neputând să-şi 
desăvârşească opera şi să ţâşnească, incandescentă, din 
craterul pe care-l forase, magna s-a cuminţit, s-a aplatizat şi, 
răcindu-se, s-a contractat. A fost, ca să zicem aşa, o erupție 
ratată. 

lată însă că, într-o bună zi, dislocată de una din acele 
„reajustări” ale scoarţei terestre, ştiute doar de vulcanologi, 
lava solidificată a prins să lunece de-a lungul unor straturi mai 
stabile, aşa cum uneori se lasă fundul unei fântâni. Aproape 
imperceptibilă în prima sa fază, mişcarea aceasta a provocat, 
la început, doar crăpături. O succesiune de noi zguduiri a 
accelerat procesul şi precarul echilibru existent de câţiva ani a 
fost, brutal, rupt. Întâmplarea a vrut ca această rupere să se 
producă exact după ce Establet şi Tholent au fost suiţi la 
bordul elicopterului. 

Neaşteptata prăbuşire a afectat, în primul rând, centrul 
platoului, care s-a scurs ca o clepsidră, antrenând după sine, 
într-o vertiginoasă cădere, resturile celor două submarine şi 
acoperindu-le cu milioane de metri cubi de rocă sfărâmată. 
Marea s-a năpustit în hăul astfel creat, dând naştere 
bulboanei. 


346 


Seismul propriu-zis a durat extrem de puţin. Oceanul puse 
ordine în haosul creat şi, la suprafaţă, hula îşi reintră în 
drepturi. 

Fireşte, semnele precursoare ale fenomenului n-au trecut 
neobservate pentru savanţi: de ambele părţi ale Atlanticului, 
seismografele înregistraseră undele seismice generate de 
cutremurele precursoare. Dar, întrucât epicentrul lor presupus 
se situa departe de țărmurile populate, cum nici un cablu 
submarin nu străbătea zona şi cum, de fapt, treaba asta nu-i 
privea decât pe oamenii de ştiinţă, aceştia schimbară 
informaţiile intre ei, după obicei, dar nici unul nu socoti că ar fi 
cazul să alerteze autorităţile competente ale ţării sale. 

E adevărat că nici un val seismic nu ajunse să devasteze 
ţărmul sudic al Islandei. Numai unda de şoc se propagă cu 
aproape cinci mii de kilometri pe oră!, aplicând veritabile 
lovituri de baros navelor ambelor flote. Violenţa a fost diferită 
- în funcţie de distanţă şi unghiul de izbire - dar reacţia s-a 
dovedit identică: ofiţerii de cart, comandanții de bastimente, 
amiralii - sovietici sau americani - au decretat în unanimitate: 

— Ne-am lovit de o epavă, în derivă între două ape. Toată 
lumea la posturi. Cercetaţi fundul. 

Constatând însă că nu există nici o spărtură în corpul navei 
şi unii şi alţii s-au reîntors la ocupațiile lor iniţiale. Navele de 
escortă, indiferent de naţionalitate, au semnalat că, de la un 
anumit moment, radiolocatoarele lor erau saturate. Şi de data 
asta, diagnosticul a fost unanim: probabil, o erupție 
submarină. Acum, nu se mai înşelau. 

„Helix”-urile apuntaseră pe „Volgograd”. După ce ascultase 
raportul lui Banov, şocat şi de cele văzute, Kakoşnikov 
expedie imediat trei distrugătoare ca să cerceteze zona şi să 
încerce, din nou, localizarea lui „Gortşki”. Krupski propuse 
folosirea scafandrilor în cazul că submarinul ar fi descoperii. 
Amiralul refuză categoric: 

— Nici vorbă! Prea periculos pentru moment. Să mai 
aşteptăm, 


1 Cu viteza sunetului în apă, adică 1,3 km/secundă sau 4700 km/h. 
(n.a.). 


347 


— Dar dacă americanii vin să dea târcoale... 

— Atunci vom aplica instrucţiunile amiralului Vornov, atât şi 
nimic mai mult! 

Primele rapoarte ale distrugătoarelor puseră capăt oricăror 
discuţii: „Fundul nu mai corespunde hărților. In nici un punct 
sonda, nu indică mai puţin de patru sute de metri 
adâncime...” 

Kakoşnikov lăsă capul în jos, rămase tăcut, apoi dădu din 
umeri: 

— Să continuie, totuşi, căutările, spuse el, fără prea multă 
convingere. 

La bordul lui „Sikorsky”, Brennan tocmai îşi schimba ţinuta, 
când resimţi şocul. Imediat, ţâşni la telefon: 

— Ce s-a întâmplat? 

Primind explicaţiile lui Jefferson, întrebă: 

— Avem, în continuare, legătura în fonie cu Pentagonul? 

— Cinci pe cinci. 

— Să fie informat CNO că am o comunicare urgentă. 

În mai puţin chiar de treizeci de secunde, era în contact cu 
şeful lui. Când menţionă că naufragiatul ţinea în braţe ceva ca 
o lădiţă, Sanford scoase o exclamaţie de bucurie: 

— Dacă a reuşit, înseamnă că tipul e un as! Oricum, Dan, 
te-ai descurcat al dracului de bine! 

„Charles de Gaulle” se afla mult prea departe ca să 
perceapă fenomenul. Atenţia tuturor era concentrată asupra 
elicopterului. După un zbor dificil din pricina furtunii, acesta 
coborâse pe o punte complet goală, exceptând echipa de 
primire; Nabour îi prescrisese lui Mahut: 

— Alegi numai băieţi care ştiu să-şi ţină gura, înţeles? 

Elicopterul a fost tractat până la ascensorul lateral de la 
tribord şi coborât în hangarul Nr. 2, golit şi el. Singurul care-l 
aştepta era Le Nabour. 

— Pasagerul, pe aici. 

Ducându-şi cutia ascunsă sub pătură, Establet a fost condus 
la cabina rezervată oaspeţilor de vază, alături de cea a 
amiralului, înviorat de un duş fierbinte, devoră gustarea adusă 
de popotar şi tocmai isprăvea să se îmbrace când îşi făcu 
apariţia Moureau. 


348 


— Sincer bucuros să vă revăd sănătos şi teafăr. Dar Boulier? 

Şi, cum Andre tăcea, amiralul continuă uşor iritat: 

— Bine, bine, ştiu: nu-mi puteţi spune nimic. Perfect. 
Tholent o să vină să vă ia. Veţi avea acelaşi pilot ca la venire: 
Coulanges. Aveţi ceva să-mi cereţi? Un mesaj de transmis? 

— Nu, domnule amiral. Mulţumesc. Totul e să fiu la Paris cât 
mai repede. 

Moureau aprobă din cap şi-i întinse mâna: 

— Atunci, la revedere şi... drum bun. 

Cu o mişcare a bărbiei arătă spre casetă: 

— Sper că drăcia asta merită... 

— Aveţi cuvântul meu de onoare, domnule amiral. 

După o impecabilă aterizare la Landivisiau, ACM se 
pregătea să se angajeze pe taxi-way! când turnul de control îi 
ordonă lui Coulanges să rămână pe loc. Un Jeep se şi îndrepta 
spre aparat. Andre a fost debarcat la capătul pistei, unde un 
mic bireactor se pregătea să decoleze. lnăuntru, dădu peste 
Meunier, care-l salută cu un laconic: 

— Raportează! 

Cât a durat zborul, Establet a avut timp din belşug să-i 
relateze şefului său cele întâmplate; acesta l-a ascultat fără 
să-l întrerupă şi fără să-şi manifeste sentimentele. Chiar şi 
atunci când a fost vorba de hotărârea lui Saron-Leperqgue, 
chipul colonelului a rămas impenetrabil. După ce Establet 
tăcu, el spuse: 

— Mergem direct la Matignon. Ai să repeţi Primului ministru 
tot ce mi-ai spus, neomiţând nici un detaliu. 

Avionul ateriză pe un teren discret din apropierea capitalei; 
era aproape patru dimineaţa când cei doi ofiţeri au fost 
introduşi în biblioteca apartamentului personal al lui Marbrier. 
Pe toată durata expunerii lui Establet, Premierul rivaliză în 
impasibilitate cu colonelul. La sfârşit, se ridică: 

— Să rezolvăm, mai întâi, esenţialul. Nu, nu, rămâneţi pe 
scaune. 


1 Cale de acces care leagă pistele de aterizare cu zonele de staţionare 
(n.a.). 


349 


Traversă încăperea până la o mică uşă şi reveni cu un 
bărbat înalt, impunător, cu o coamă argintie deasupra unei 
feţe de tribun roman. 

— Presupun că nu-i nevoie să vi-l prezint... 

Meunier şi Establet se ridicaseră, recunoscându-l pe 
profesorul Galborde, savant celebru în întreaga lume, laureat 
al premiului Nobel pentru fizică. 

— Întâmplarea face să fim cumnaţi, continuă Marbrier. L-am 
rugat pe Victor să alcătuiască o echipă, oferind toate 
garanţiile, ca să examineze ce aţi adus. li puteţi încredința 
„piesa”, adăugă el, adresându-se în special lui Andre. 

Acesta, profund emoţionat, se aplecă pentru a ridica de jos 
cutia, pe care o păzise cu atâta grijă şi o întinse savantului. 
Acesta o preluă, aparent fără efort. 

— Nu-mi plac frazele sforăitoare, declară el, cu accentul lui 
cântător, învăluindu-l totodată pe Establet cu o privire 
pătrunzătoare, dar, credeţi-mă, voi pune tot sufletul. 

După ce-l conduse pe profesor, Marbrier reveni la oaspeţii 
săi. 

— Îl voi vedea pe Preşedinte chiar în dimineaţa asta. 
Dumneavoastră, domnule colonel, bănuiesc că-i veţi contacta 
pe prietenii americani. În ceea ce vă priveşte, domnule 
comandant, Franţa vă datorează mult, dar cunoaşteţi regula. 
Nici recompense, nici decoraţii, ci doar uitarea. În plus, până 
la noi ordine, sunteţi pus la secret. 

Andre simţi un gust amar în gură: la fel ca şi Meunier, 
Primul ministru nu avusese nici un cuvânt de compasiune 
pentru Boulier, pentru Saron-Leperque şi echipajul lui. Nu se 
putu împiedica să dea din umeri şi lăsă să-i scape, la limita 
insolenţei: 

— Asta-i meseria. 

Însă, în maşina care-i ducea la vechiul fort, Establet izbucni: 

— Politicianul ăsta scârbos are un bolovan în loc de inimă! 

— Greşeşti, bătrâne, replică domol colonelul, cu ochii mereu 
la şosea. Dimpotrivă, Marbrier este un om extrem de sensibil, 
dar care-şi interzice orice exteriorizare, tocmai pentru că are o 
idee foarte înaltă despre rolul pe care-l joacă. Aşa cum îl 
cunosc, a şi calculat când va putea anunţa pierderea lui 


350 


„Commandant Houot”, ţinând seama de versiunea ce va 
trebui acreditată, atât pentru sovietici, cât şi pentru opinia 
noastră publică şi e preocupat de pe acum de măsurile care 
urmează a fi luate în vederea atenuării durerii familiilor 
îndoliate şi ajutorării celor care s-ar afla în nevoie. Oamenii, 
adăugă el după o pauză prelungită, nu trebuie judecaţi numai 
în funcţie de aparente. Glasul îi era extrem de blând. 

Andră lăsă nasul în jos. 

— Cred că am spus o mare tâmpenie. 

Ajuns la birou, Meunier îl lăsă pe Establet să facă onorurile 
unui mic dejun copios, iar el formă numărul pe care David 
Brown i-l dăduse pentru eventuale apeluri nocturne: la 
Washington era acum unu dimineaţa. Americanul ridică 
receptorul de la prima sonerie: 

— Brown la aparat. Ascult. 

— Meunier. Nu dormiţi niciodată? 

— Numai atunci când mi-o pot permite, ceea ce nu-i deloc 
cazul în aceste zile. Ce se întâmplă? 

Odată relatarea terminată, cei doi trecură la concluziile ce 
se desprindeau şi la acţiunile care trebuiau întreprinse. 

— Ar fi de dorit să ne întâlnim cât mai curând cu putinţă, 
propuse Brown. V-aş sugera să faceţi un salt până aici, eu 
neputându-mă deplasa fără a furniza un motiv plauzibil direc- 
torului meu. Inţelegeţi cum stau lucrurile? In afară de asta, 
presupun că absenţa dumneavoastră s-ar remarca mai puţin 
decât a mea. 

— Din nenorocire, îmi e şi mie imposibil să mă mişc: Libia a 
lansat o coloană blindată în direcţia Ciadului, am în cârcă o 
nouă afacere cu luare de ostateci în Liban, ca să nu mai pun la 
socoteală o tentativă de sabotaj la baza noastră de la Kourou, 
care mâine va lansa racheta Ariane 5. 

— Cam tot atâtea am şi eu pe cap cu America Centrală şi cu 
China. În plus, încă un caz pe plan intern. 

— Intr-adevăr, neplăcut. Dar staţi puţin, cred că am găsit 
soluţia: cu siguranţă, Comandorul ar fi încântat... 

— D-apoi eu! Sunt ani de zile de când visez să-l cunosc! 

Avându-l pe Carson la Casa Albă, schimburile artistice dintre 
SUA şi URSS scăzuseră într-atât, încât transformaseră în 


351 


sinecură postul de consilier cultural II al Ambasadei sovietice 
la Washington, teoretic însărcinat cu sporirea lor. Cu toate 
acestea, actualul său titular nu se temea să fie tras de urechi 
pentru lipsă de randament: adevărata sa îndeletnicire era 
mult mai importantă. 

Primind în cursul după-amiezii de duminică ordinul de a-l 
lichida pe Lotciuk în cel mai scurt timp, Ivan Petrovici 
Kaliujnâi, abandonase cu mare plăcere proiectul turneului 
trupei de balet de la „Bolşoi” în Statele Unite, proiect la care 
trudea cu o totală lipsă de entuziasm. lată, în sfârşit, o 
operaţiune demnă de un colonel al KGB-ului, cu perspectiva 
unei avansări în caz de reuşită. 

Treaba se prezenta sub cele mai favorabile auspicii. 
Convocată imediat, conform procedurii de urgenţă, printr-un 
mesaj depus la o „cutie poştală moartă”, „cârtiţa” infiltrată la 
CIA se prezentase, cu punctualitate, la întâlnirea fixată pe a 
doua zi, adică luni. 

Locul fusese bine ales: un şantier naval aparţinând unei 
întreprinderi în stare de faliment; cu toate activităţile oprite şi 
având un singur paznic ce-şi dospea trăscăul generos furnizat 
de Kaliujnâi. Era pentru prima oară când acesta din urmă se 
întâlnea cu spionul. Nu-l ştia decât după fişă. lan O'Malley 
fusese recrutat de predecesorul său după vechile şi bunele 
metode, atât de eficace în Marea Britanie: acelea de a racola 
dintre studenţii universităţilor de prestigiu pe aceia care, 
seduşi de ideile comuniste, erau suficient de înţelepţi ca să 
nu-şi facă publice convingerile. Selecţionat după acest 
principiu, la început fără ştirea lui, O'Malley fusese împins 
uşurel-uşurel să-şi declare spontan dorinţa de a sluji cauza. 
După o perioadă de probă, ofiţerul care se ocupa de el l-a 
îndemnat să-şi depună candidatura la CIA. De la admiterea sa 
în cadrul Agenţiei, tânărul se străduise să dea dovadă de zel, 
pentru a putea urca treptele ierarhiei: exact ce dorea şi KGB- 
ul. Antena de la Washington nu apelase niciodată la el; 
dealtminteri, pentru a deconspira o „cârtiţă” atât de prețioasă 
era nevoie de aprobarea Centralei. Această aprobare venise, 
cu recomandarea expresă de a se acţiona rapid. 


352 


„Tare îl frige inima pe Udarniev să-l vadă pedepsit pe 
transfug dacă e în stare să renunţe la un asemenea atu, de la 
care puteam spera mult mai multe”, îşi spuse Kaliujnâi văzând 
venind spre el un bărbat de vreo treizeci de ani, înalt, brunet, 
cu umeri largi şi şolduri înguste, purtând ochelari cu ramă de 
baga, costum de culoare închisă şi cravată. Tipul clasic al unui 
yuppie!. li expuse, succint, problema: 

— Am absolută nevoie de adresa unde e dosit ticălosul. Cât 
mai rapid. Operaţiunea trebuie să aibă loc în noaptea de 
miercuri spre joi. Puțin înaintea zorilor, pe la ceasurile patru, 
când oboseala începe să se facă simțită şi vigilenţa scade. 

Americanul îşi scoase ochelarii şi se apucă să-i lustruiască, 
folosind batista de la piept. 

— Se poate, declară el într-un târziu şi adăugă cu aerul cel 
mai firesc din lume: un asemenea trădător merită moartea. 

Cu toată experienţa sa în materie de mârşăvii, Kaliujnâi 
rămase cu gura căscată şi cu un sentiment de dezgust pentru 
acest privilegiat al societăţii capitaliste. În fond, îşi spuse el, 
nici o pagubă dacă-l deconspirăm. Ceva nu-i în regulă cu 
băiatul ăsta. 

Se despărţiră fără să-şi strângă mâna: americanul nici nu 
schiţă gestul de a o întinde şi omul KGB-ului avu chiar 
impresia că e tratat ca un subaltern. Culmea culmilor! 

Marţi seara, Kaliujnâi exulta: O'Malley îi transmisese nu 
numai adresa unde Lotciuk era ţinut la secret - un mic orăşel 
din Connecticut - dar şi un plan detaliat al locului şi 
împrejurimilor, precum şi indicaţii referitoare la dispozitivul de 
protecţie. Aproape prea frumos ca să fie adevărat! Dosarul 
conţinea şi o foaie albă de hârtie cu aceste simple cuvinte 
bătute la maşină: „N-o să aveţi întotdeauna în mână un careu 
de aşi”. 

Era un mod de a sublinia meritul excepţional al informaţiei. 
Nu-i vorbă, treaba fusese făcută cu mână de maestru! Şi 
totuşi, Kaliujnâi se simţea stăpânit de un sentiment bizar care- 
| şi făcu să decidă ca, de aici înainte, O'Malley să rămână în 
afara operaţiunii: 


' în jargon american, cadru tânăr şi ambițios (n.a.). 
353 


„Rolul şi l-a jucat, nu mai e nevoie să ştie nimic în plus; şi 
aşa i-am spus prea multe.” 

O jumătate de oră mai târziu, doi funcţionari ai Ambasadei 
sovietice, însoţiţi de neveste, porniră spre un supermarket la 
bordul unui „Chevrolet” nou-nouţ. Lăsară maşina în parcajul 
magazinului şi intrară după cumpărături. În timpul acesta, un 
tânăr negru, tuns scurt, se apropie de maşină, încercă mai 
multe chei până o găsi pe cea potrivită, deschise portiera, se 
instală la volan, porni motorul şi demară. Ajuns la capătul 
aleei de acces, îmbarcă două mulatrese şi o luă spre oraş. 

Doi agenţi ai CIA supravegheau, de departe, maşina. Era un 
consemn general, valabil pentru toate autovehiculele care în 
acea seară părăseau Ambasada. Porniră imediat în urmărire. 

— Fac pariu că asta-i maşina cu cântec, îi spuse cel de la 
volan colegului. Mai mult ca sigur că gagiul e în portbagaj. 

În realitate, încă din momentul plecării, Kaliujnâi se lungise 
pe bancheta din spate a maşinii şi ieşise din ea în patru labe 
atunci când urcaseră fetele. La fel se strecură şi în hârbuitul 
„Oldsmobile” pe care ele îl abandonaseră. Riscând o privire 
prin parbriz, văzu filajul cum se îndepărtează. La ieşirea din 
oraş, schimbă din nou maşina, de astă dată într-un drive-inn.. 
Asigurându-se că nimeni nu-l urmăreşte, se angajă pe 
autostrada Nord. După două sute de mile se opri la o staţie de 
benzină, alături de care era şi un bar. În timp ce i se făcea 
plinul, dădu o raită pe la w.c., ca apoi să pornească din nou la 
drum. Imediat, unul din consumatorii de la bar, vizibil 
chitrofonit, îşi părăsi taburetul şi se îndreptă spre acelaşi loc, 
presat, pesemne, de aceeaşi nevoie. Barmaniţa luă de pe 
tejghea paharul golit şi rosti, adresându-se unuia din clienţi: 

— Aşa e când bei prea multă bere! E a patra oară când se 
duce la toaletă. 

Beţivanul îşi făcu apariţia şi se împletici până la cabina 
telefonică. Acolo, brusc degrizat, compuse un număr care-i 
solicită multe monezi: 

— Evacuaţi imediat baza avansată. Ne întâlnim la Hartford. 


1 Cinematograf în aer liber, unde spectatorii urmăresc filmul stând în 
maşină (n.a.). 


354 


Clădirea cunoscuse şi zile mai bune, dar încă mai era 
prezentabilă. Făcea parte din acele imobile pe care 
„conspiraţii” KGB-ului le închiriau cu anul sub diverse nume 
false. Comandoul se reunise într-un salon cu mobila acoperită 
de huse. Incăperea era cufundată în penumbră, cu excepţia 
unui cerc luminos care cădea pe masa de biliard. Kaliujnâi 
depuse pe ea dosarul furnizat de O'Malley. 

— Vila e păzită de şase bodyguards, dintre care doi 
patrulează permanent în jurul ei. Alţi doi, se găsesc într-o 
maşină parcată în vecinătate. Teoretic, partida e egală ca 
forţe, dar voi sunteţi mai buni. 

Cei opt bărbaţi se aplecară peste dosar, mestecând chew- 
ing-gum. Dimineaţa trecuseră frontiera prin puncte diferite şi 
înlocuiseră breakurile lor înmatriculate în Canada cu maşini 
purtând numerele Statelor de pe coasta de Est. Primiseră şi 
armamentul. Kaliujnâi îi lăsă să studieze documentele aduse, 
apoi li se adresă din nou: 

— Tovarăşi, e pentru noaptea următoare. Luna apune la ora 
două şi zece minute. Ora H a fost devansată: 2,40. Veţi 
proceda cu maximum de discreţie şi cu cât mai puţine 
violenţe... 

Când termină, urmară câteva întrebări. Pertinente. Aceşti 
ruşi originari din Harkov, Kiev sau Leningrad se exprimau într- 
o americană împănată cu expresii argotice de care nu s-ar fi 
ruşinat un garajist din New Hampshire ori un negustor 
ambulant din Vermont. 


Cele mai bine elaborate proiecte sunt, uneori, dereglate de 
neprevăzut: în drum spre aeroport, maşina lui Erkmann a fost 
izbită în plin de un automobilist bezmetic. Şoferul a fost rănit 
serios, Comandorul s-a ales doar cu câteva zgârieturi, dar 
medicul clinicii de urgenţă unde fusese dus de Salvare - 
bătrânul îşi pierduse cunoştinţa - a insistat să-l ţină sub 
observaţie până a doua zi. Oricât a protestat şi a tunat când 
şi-a venit în fire, rezultatul a rămas acelaşi şi abia miercuri a 
putut pleca la New York. 

Zborul cu „Concorde” i-a redat buna dispoziţie. La aeroport, 
rezidentul instalat de Meunier cu câteva luni în urmă, îl 


355 


aştepta ca să-l ducă la Washington. Întâlnirea fusese fixată la 
restaurantul în care David Brown lua adesea masa cu Sanford. 
Spre marea surpriză a lui Erkmann, cel care l-a întâmpinat a 
fost chiar amiralul şi nu directorul adjunct al CIA. 

— Prietenul nostru m-a rugat să-l scuz, iar eu am profitat 
bucuros de ocazie ca să vă revăd, scumpe comandant. 

Apoi, îi întinse meniul, adăugând: 

— Vă recomand langustele. 

Cât ţinu masa, nu abordară decât subiecte banale, reţinuţi 
de un soi de pudoare, datorată, poate, neobişnuinţei de a se 
găsi faţă-n faţă, de a discuta altfel decât la telefon. Ani de-a 
rândul fuseseră complici, rareori adversari, dar de întâlnit se 
întâlniseră doar de două sau trei ori şi asta demult de lot. 

La cafea, Erkmann, se decise; după ce completă informaţiile 
furnizate de Constant Meunier lui David Brown, conchise: 

— În sfârşit, totul rezidă în conţinutul acelei faimoase 
casete; dacă găsim ceea ce sperăm, preţul plătit nu va fi prea 
mare. Tot ce ţine de proiectul Rosemary va fi comunicat, 
prioritar, grupului de lucru însărcinat cu acest proiect. In rest, 
ne vom respecta angajamentele. 

— Nu m-am îndoit nici o clipă. 

Sanford aprinse o ţigare, trase un fum adânc şi o strivi în 
scrumieră. 

— Voi solicita lui Jeremy Flush să mă primească chiar 
diseară. Nu mai pot tergiversa momentul deplinei informări. 

Comandorul dădu de câteva ori din cap. 

— Se înţelege, se înţelege. Dar ce se mai întâmplă în zona 
de pescuit? 

— Ai noştri stau deoparte, nu fac nimic, ca să nu trezească 
bănuieli. Sovieticii continuă să cerceteze zona. Le-a venit şi 
submarinul pentru salvări. 

— N-o să găsească nimic şi ştim şi de ce. Cum vor reacţiona 
însă în continuare? Mă tem teribil de Udarniev. 

— În ceea ce-l priveşte - un licăr scânteie în ochii lui Sanford 
- amicul lui David i-a pregătit o surpriză. O să vă spună despre 
ce-i vorba. Dacă reuşeşte... Dar hai să vorbim mai bine de 
savanții dumneavoastră! Când cred că vor putea anunţa 
primele rezultate? 


356 


— Oh, luminăţiile lor nu trebuie presate. Tot ce ştiu e că 
profesorul Galborde a reuşit să deschidă cutia şi că, dându-i 
această veste premierului Marbrier, cumnatul său, fremăta de 
entuziasm. 

— Excelent. Acum haidem să trecem la flecuşteţe, cum le 
spuneţi dumneavoastră. Brown m-a rugat... 

Sanford scoase un carneţel din buzunar: 

— Ne întinereşte, nu-i aşa? 

Euforic, Comandorul se apucă să-şi îndese pipa. 

* 
x x 


Dincolo de luminile bulevardului stăpânea întunericul. Nici o 
rază nu filtra prin jaluzelele vilelor împrejmuite de peluze 
admirabil întreținute şi presărate cu tufe de trandafiri. In acest 
cartier rezervat oamenilor cu stare, nimic nu tulbura liniştea 
densă a nopţii. Saint-Murdoch era renumit pentru calmul care 
domnea aici... iar impozitele erau mai mici în Connecticut 
decât în statul New York. 

Una din vile, oarecum izolată de celelalte pe ridicătura de 
pământ pe care fusese înălţată, se distingea prin viţa de vie 
sălbatică ce-i năpădise zidurile şi prin totala absenţă a florilor 
de pe peluză, loc neted ca în palmă. Patru stejari bătrâni, 
acoperiţi de muşchi, o înconjurau la o distanţă respectabilă, 
conferindu-i şi denumirea de Four Oaks. 

Virând brutal în intersecţie, o „Lancia” decapotabilă se opri 
chiar în mijlocul ei, scrâşnind din frâne; glasul furios al 
conducătorului sparse tăcerea: 

— Cară-te dracului, paraşută împuţită! 

Azvârnlită din maşină, o roşcovană înaltă, într-o bluză 
pestriță, se poticni pe asfalt şi se repezi urlând spre limuzina 
neagră care staţiona, cu luminile de poziţie stinse, la doi paşi 
mai încolo: 

— Ajutor! Vrea să mă violeze! 

William Walsh era un agent cu experienţă, dar avea şi două 
fiice, care-i creau probleme. Reflexul patern îşi spuse 
cuvântul, înainte ca cel de alături să-i atragă atenţia, deschise 
portiera. Aici le-a fost pierirea: trase cu un pistol minuscul cu 
aer comprimat, acele încărcate cu lichid paralizant li se 


357 


înfipseră în obraz; vestele lor antiglonţ nu le-au slujit la nimic. 
Se prăvăliră, fără un strigăt. Şoferul „Landei” se apropie de 
roşcovană, care-şi scotea peruca: 

— Of! Ce cald ţine flocăraia asta! Ceilalţi? 

— Van şi Tom i-au reperat rapid. Cred că au tras în 
momentul în care zbieram. 

— Să-i aşteptăm un pic. Ah, uite-i că vin. 

Din beznă, se desprinseră două umbre ţinând în mână câte 
o carabină dotată cu vizor cu infraroşii şi surdină. Doi coloşi. 
Primul ridică degetul gros în sus: 

— O.K. S-a făcut. 

— Vizoarele astea japoneze sunt formidabile! comentă 
celălalt. In schimb, echipa a doua n-a izbutit să dea de 
intrarea cablului telefonic. Chiar şi în patru. Până la urmă, au 
deconectat-o de la cofretul de pe bulevard. În felul ăsta, 
suntem în siguranţă: tot cartierul a rămas decuplat. 

Cel în travesti - părea a fi şeful - scoase bluza pestriță şi 
rămase într-o salopetă neagră, la fel ca şi a celorlalţi. In timp 
ce-şi ştergea machiajul, le făcu semn să se ascundă în dosul 
maşinii. 

— Jo, adu drăcovenia. 

Şoferul „Lanciei” aduse din portbagaj un aparat asemănător 
unui aspirator mare. Culcându-se pe burtă, porni târâş spre 
vilă, trăgând după sine aparatul. Ajuns lângă zidul ei, scotoci 
prin viţa de vie şi până la urmă a descoperit priza de aer a 
instalaţiei de climatizare. Murmură, cu gura schimonosită de 
un rânjet răutăcios: 

— O să capeţi imediat un aer proaspăt de-ai să mă 
pomeneşti! 

Cu ajutorul unei şurubelniţe desfăcu grătarul de protecţie și- 
| aşeză, grijuliu, în iarbă, apoi introduse în orificiu extremitatea 
unui furtun de cauciuc. Punându-şi masca de gaze pe care o 
avea la centură, le făcu semn coechipierilor să-l imite. Apoi, 
desfăcu robinetul aparatului: cu un şuierat aproape inaudibil 
gazul ţâşni, răspândindu-se în interiorul vilei. 

— Am înţeles. Terminat. 

David Brown puse receptorul în furcă şi exclamă: 


358 


— Bară! Oamenii noştri au pătruns în coteţ, dar n-au mai 
găsit pe nimeni. 

Apoi lansă peste umăr bărbatului care se afla în spatele 
său: 

— M-ai asigurat că echipa va rămâne grupată până-n 
ultimul moment. 

Cel interpelat încuviinţă dând din cap. Brown aruncă o 
privire ceasului de perete din biroul transmisioniştilor în care 
se instalase. 

— Ora două şi patruzeci şi una de minute. Mai avem o oră 
înainte ca ruşii să treacă la acţiune. Doar dacă... 

Plesni din degete. 

— Sigur că da, evident! Dacă au părăsit mai devreme baza, 
înseamnă că au schimbat şi ora. Rapid, legătura cu Saint-Mur- 
doch! 

— Ultima am avut-o acum zece minute şi totul era în ordine, 
domnule. 

— Chemaţi încă o dată. 

— Four Oaks nu răspunde, anunţă radistul după câteva 
momente. 

— Încercaţi telefonic. 

Unul din inspectori formă numărul: 

— Sună... şi nu răspunde. 

Brown luă microfonul: 

— Alo, maşina 96... Pat?... dispozitivul numărul doi. Toată 
lumea la vilă! Ceilalţi s-ar putea să fi sosit deja! 

Lăsă microfonul şi clătină din cap: 

— Dorind să-i culeg înainte, m-am dovedit, pesemne, prea 
lacom. De n-ar sosi Donnely prea târziu! 

Alee Sharples se trezi din somn; ceasul arăta trei fără zece. 
Inutil să mai adoarmă, deoarece intra în schimbul de afară 
peste douăzeci şi cinci de minute (o idee de-a lui Brown, 
moştenită din război: gărzile să nu se schimbe niciodată la ore 
fixe). Merse la baie să-şi dea cu apă rece pe faţă şi-şi jucă 
muşchii în faţa oglinzii. Gata şi în plină formă! 

Huck, colegul său, sforăia în patul vecin. Vince şi Doughy 
făceau cu schimbul la parter. Sovieticul ocupa restul etajului, 
un apartament de toată frumuseţea. Alee se pregătea să 


359 


coboare la bucătărie ca să-şi încălzească puţină cafea, când se 
opri brusc. Mirosul! Deoarece testele, la care era regulat 
supus, scoseseră la iveală uluitorul său simţ olfactiv, urmase 
un curs practic asupra gazelor paralizante. Sub înfăţişarea de 
boxer categorie grea, ascundea o minte foarte ascuţită. 
Pricepu imediat despre ce-i vorba: jaluzelele fuseseră ermetic 
închise, e clar deci că porcăria aia se infiltra prin sistemul de 
condiţionare a aerului. Aplecându-se peste balustradă, strigă: 

— Vinle! Doughy! 

Nici un răspuns: la parter, gazul îşi făcuse efectul. Sharples 
nu dispunea decât de puţine secunde. Apucând un fular, îl 
muie în apă şi-l legă peste nas şi gură - decât nimic, tot era 
ceva! - apoi se năpusti în odaie ca să oprească instalaţia, 

— Huck! Scoală-te! 

Coechipierul său se ridică, se clătină şi recăzu pe pat. Prea 
târziu! Alee se repezi atunci în apartamentul sovieticului. 
Climatizorul mergea din plin. Prăbuşit pe burtă, Lotciuk nu 
mişca. Ţinându-şi respiraţia, Alee îl săltă pe umăr şi grăbi spre 
baia aflată la capătul culoarului. Aici, aerul condiţionat fiind 
opritv riscă să-şi tragă sufletul. 

În tavanul camerei, un chepeng dădea spre podul casei, 
într-un colţ, un scaun pliant. Se căţără pe el şi, cu o măiastră 
lovitură de pumn, dădu peste cap capacul de lemn. Apoi, 
strecură trupul sovieticului prin deschizătură şi-l împinse 
înăuntru. A 

Ochii îi lăcrimau, capul devenea greu. Işi încleştă dinţii, 
străduindu-se să nu respire. Smulgând cordonul unui halat de 
baie care atârna de cuier, legă unul din capete de scăunel. li 
trebui un efort supraomenesc ca să ajungă, la rându-i, în pod. 
Cu capul în flăcări şi urechile vâjâind, trase după sine scaunul 
pliant, închise chepengul şi se târî până sub streaşină. Aici, 
desprinse două ţigle şi aspiră cu nesaţ aerul nopţii. Inviorat, 
examină chepengul. Deşi părea etanş, pentru mai multă 
siguranţă, Alee îşi scoase pantalonii şi înfundă cu ei 
crăpăturile. Atunci constată că-şi uitase pistolul pe noptieră. 

Jo se înapoie la maşină: 

— Pete, rezervorul e gol de zece minute. Dorm, cu 
siguranţă, buştean. Cred că-i putem da drumul. 


360 


— De acord! Van, Tom, e rândul vostru! 

Cei doi malaci se ridicară. 

— O.K! Am demarat. 

Traversară peluza şi atacară uşa. Forţa musculară în 
serviciul unui material sofisticat: broaştele nu rezistară prea 
multă vreme. Descoperiră în hol două corpuri lungite pe 
podea, apoi un al treilea la etaj. Van cobori scara sărind 
treptele din patru-n patru şi ieşi afară. La chemarea sa, sosi şi 
restul comandoului. g 

— Tu, stai la pândă! Ceilalţi, scotociți cocioaba! In viteză! 
Atenţie, mai e un polițist pe undeva. Daţi-i bătaie, am pierdut 
destul timp. Trădătorul trebuie capturat! 

Cercetările au fost rapide. 

— Nimic în pivniţă. 

— Un post de emisie-recepţie radio în bibliotecă. 

— Nu puneţi mâna pe el! strigă Pete. La etaj? 

— Nimic prin camere în afara tipului pe care l-a găsit 
adineaori Van. 

— Pe toţi dracii, ticălosul ăla trebuie să fie pe undeva! 

— Am remarcat un chepeng în baie, făcu Jo, da' nu-i chip să 
ajungi la el. 

— Cretinule, nu puteai să spui mai devreme? Tom, i-al în 
cârcă! 

Ajutat de Van, Jo se căţără pe umerii matahalei şi se propti 
în chepeng, care nu cedă însă. După ce-l adăpostise pe 
Lotciuk într-un ungher, Sharples se lăsase, cu toată greutatea, 
pe capacul de lemn. 

— E pesemne un gagiu acolo care mă împiedică să deschid! 

— Cel de-al patrulea poliţist! exclamă Pete. Aşteaptă numai 
niţel, pui de căţea! 

Înşurubă surdina la ţeava pistolului şi goli întregul 
încărcător. Nouă gloanţe care-şi nimeriră ţinta. Alee Sharples 
muri pe loc. 

Ajunse la capătul bulevardului, ultimele două maşini se 
opriră, pasagerii săriră jos şi se răspândiră printre copaci. 
Ocupanţii primelor trei erau deja la posturi. În câteva minute, 
treizeci de agenţi împresurau vila. Pândarul fusese neutralizat 
înainte de a fi putut da alarma. 


361 


— Pe cât posibil, fără gălăgie prea mare, recomandase 
Brown. Transfugul însă trebuie salvat. 

La rândul, lui, Van se cocoţase pe umerii lui Tom, proptit şi 
el de trei din oamenii comandoului. Suflând din greu, stânjenit 
de masca de gaze, se opinti din răsputeri în chepeng. Fără 
succes. 

— Nenorocitul ăla de poliţist... e deasupra... nu pot... prea 
greu... 

— Bivolul dracului! dacă nu izbuteşti, ai să regreţi! răcni 
Pete, turbat de furie. 

Icnind, celălalt îşi încordă muşchii. Capacul se săltă niţel, 
apoi recăzu la loc. Pete ieşi pe coridor: 

— Hei, voi de colo, găsiţi-mi o rangă, o coadă de ceva! 

In prezent, agenţii înaintau spre peluză. Metodic, folosind 
terenul, profitând de orice loc accidentat. Aparţineau unităţilor 
speciale ale CIA şi se găseau la Langley înaintea unei noi 
misiuni care avea să-i trimită în cine ştie ce punct fierbinte al 
globului; unii erau la odihnă, în permisie, alţii în aşteptarea 
următoarei destinaţii. Cu o zi în urmă, la apelul lui Brown, se 
oferiseră cu toţii voluntari. Acum înaintau, stăpâniţi de mânia 
provocată de descoperirea corpurilor camarazilor din maşină, 
pe care-i credeau morţi. Totuşi, înainte de a ordona asaltul, 
Patrick Donnely, unul din veteranii comandourilor speciale, îşi 
schimbă gândul şi reveni la maşina care-l adusese. 

— Totul e în regulă, boss, îi spuse adjunctul care rămăsese 
pe loc. Băieţii nu sunt morţi şi doctorul zice că-şi vor reveni în 
câteva ceasuri. 

— E o dovadă că amicii noştri au primit ordine să nu meargă 
prea departe. O să intru în contact cu ei. 

— Telefonul e scos complet din funcţiune, dar staţia de 
radio e cu siguranţă pe recepţie nonstop. 

— Branşează-mă pe lungimea lor de undă. O să ţină minte 
telefonul meu roşu! 

Ultima legătură radio cu Centrala fusese atât de proastă, 
încât Doughy răsucise potenţiometrul la maximum şi-l lăsase 
în poziţia asta. De aceea, glasul lui Donnely făcu geamurile 
vilei să zăngăne, răsunând precum trâmbiţa Judecăţii de apoi: 

— V-aţi ars! leşiţi unul după altul, cu mâinile la ceafă! 


362 


Cuvintele lui avură efectul unei bombe: Tom se clătină, Van 
fu cât pe aici să cadă. La parter, Jo aruncă, instinctiv, o privire 
spre uşă: aceasta stătea crăpată. Se repezi s-o închidă, dar 
constată că broasca se înţepenise. Blestemându-i pe cei doi 
malaci care o forţaseră, se sprijini de perete, respirând 
sacadat. Niciodată nu mai fusese confruntat cu asemenea 
situaţie; nici el, nici tovarăşii lui. În toate misiunile precedente 
şi erau ani de atunci, se aflaseră întotdeauna de partea celui 
mai tare. Glasul din difuzor continua: 

— Predaţi-vă! Şeful vostru a fost arestat şi v-a denunţat. 
Gândiţi-vă bine: încă n-aţi comis ireparabilul! 

lreparabilul. Pete se crispă văzându-şi oamenii cum ridică 
privirile spre tavan, apoi le mută către el, încărcate de 
reproşuri mute. „Cât mai puţină violenţă”, precizase Kaliujnâi, 
dar, fir-ar să fie, mai întâi misiunea! Răcni, agitând pistolul: 

— Pe primul care se dezumflă, l-am ras! 

In chip de răspuns, Van sări jos, lăsând să-i scape ranga cu 
care se pregătea să forţeze chepengul. Ceilalţi îl înconjurară 
pe nesimţite. Îi privi, năucit. Nu-i mai recunoștea. În toţi aceşti 
ani de când făceau naveta între Canada şi Statele Unite, 
frecându-se de localnici, având cu siguranţă aventuri 
amoroase, adoptând obiceiurile şi moravurile respectivelor 
ţări, apreciindu-le opulenţa, folosindu-le limba - li se ordonase, 
dealtfel, nu numai să se exprime în limba lor, ci şi să 
gândească în ea, nu în rusă, -ei bine, aceşti oameni se 
schimbaseră. Inţelese şi lăsă arma în jos, ca imediat s-o ducă 
la tâmplă şi să apese pe trăgaci. Surdina făcu plop. Jo se şi 
repezise la uşă urlând: 

— Nu trageţi! 


Comandorul, pe care Brown îl invitase să urmărească 
derularea operaţiunii prin radio, îşi împinse fotoliul şi se ridică. 

— Remarcabil. Felicitările mele. 

— El e cel care trebuie felicitat, replică Brown, indicându-l 
pe O'Malley, care se încruntă, stingherit şi nemulţumit de 
această publicitate. 

Erkmann îl salută cu un gest al mâinii, apoi se întoarse din 
nou spre gazda sa: 


363 


— E demult timpul să ajung în pat. Nopțile albe nu mai sunt 
pentru vârsta mea. 

— Vă însoțesc, se grăbi să se ofere Brown. 

Odată ajunşi pe culoar, Erkmann exclamă: 

— Splendid exemplu de cum poate fi „întors” un agent! 

— Eroare! O'Malley era de-al nostru încă din universitate. 
Sovieticii au fost cei care au muşcat din momeală. 

— Formidabil! Sigur, acum e deconspirat, dar merita. 
Kaliujnâi face, probabil, spume la gură. Ca să nu mai spun că 
Moscova nu va aprecia deloc... 

— Ba noi i-am oferit posibilitatea să se justifice. De mâine 
va fi declarat persona non grata şi invitat să părăsească 
teritoriul naţional. 

— Şi Lotciuk? 

— Doarme în continuare, dar mai are multe de destăinuit, îi 
vom relata cele petrecute şi asta îl va încuraja fără doar şi 
poate să devină mai vorbăreţ. Încleştă pumnii: Când mă 
gândesc că, din pricina lui, un om ca Alee Sharples a trebuit 
să piară şi că Kaliujnâi scapă teafăr, îmi vine să vărs! 


364 


CAPITOLUL XXIV 


Rațiunea de Stat nu face ca o închisoare să devină mai 
plăcută, iar pentru Andre vechiul fort devenise acum o 
închisoare. Faptul că odaia ce-i fusese repartizată era dintre 
cele mai confortabile, bucătăria excelentă, biblioteca bogată şi 
casetele video încărcate de filme bune nu schimbau nimic din 
datele problemei. Ca să omoare timpul, făcea gimnastică în 
sala de sport şi devora presa şi buletinele informative. După 
două săptămâni de la întoarcerea sa şi după confirmarea 
pierderii „accidentale” a lui „Commandant Houot”, o ştire îi 
atrase atenţia: 

„MOSCOVA.  NEAŞTEPTATA DEMISIE A NOULUI PRIM- 
SECRETAR AL PC AL US. BORIS UDARNIEV, SUFERIND, DUPĂ 
CUM SE PARE, DE SERIOASE TULBURĂRI RENALE. PÂNĂ LA 
ÎNLOCUIREA LUI, UNIUNEA SOVIETICĂ VA FI CONDUSĂ DE UN 
COLEGIU FORMAT DIN OLEG ŞURSKI, POLITICIAN MODERAT, 
MAREŞALUL VOZNESENSKI ŞI AMIRALUL VORNOV...” 

Parcurse, rapid, ziarele. Editorialiştii se dedau la obişnuitele 
lor speculaţii, apreciind că porumbeii au câştigat partida în 
faţa uliilor. Cum aceste consideraţiuni nu găseau în ochii lui 
nici un fel de credibilitate, decise să se informeze la Meunier, 
pe care nu-l mai întâlnise de câteva zile. Ca din întâmplare, 
era prezent şi Comandorul. 

— la spuneţi-mi, domnule colonel, se pare că s-a lăsat cu 
bubuială la Kremlin. 

Impasibil în spatele ochelarilor săi negri, Meunier îl invită, 
cu un gest al mâinii, pe Erkmann să ia cuvântul. Acesta nu se 
lăsă rugat: după ce evocă, pe scurt, complotul imaginat de 
directorul KGB-ului ca să-l elimine pe Evgheni Petrov, 
otrăvirea involuntară a echipajului submarinului „Amiral 
Gortşki” şi eşecul atentatului împotriva lui Lotciuk, ajunse, cu 
o evidentă plăcere, la relatarea stratagemei imaginate 
împreună cu David Brown: 


— ...Unul din membrii comandoului - un oarecare Jo Adams, 
acesta e cel puţin numele pe care ni l-a dat - a făcut, aproape 
imediat, mărturisiri. Din spusele lui rezulta că, înainte de a fi 
executat, transfugului urma să i se ardă jumătate din faţă cu 
vitriol; numai jumătate, pentru a putea fi recunoscut în 
fotografii, astfel încât să inspire o frică salutară tuturor celor 
care ar fi fost ispitiţi să-l imite. Bineînţeles, Brown s-a grăbit 
să-i istorisească totul celui în cauză, ba i-a arătat şi flaconul cu 
acid sulfuric descoperit asupra sinucigaşului. Terorizat la ideea 
că KGB-ul ar putea reedita tentativa, Lotciuk a acceptat 
propunerea noastră de a fi supus unei operaţii estetice, cu 
condiţia ca, în prealabil, să fie înregistrată o videocasetă. ţi 
cam dai seama ce conţinea! Restul a fost o simplă joacă: o 
copie a videocasetei a ajuns, discret, în mâinile membrilor 
Biroului Politic, a celor care erau mai legaţi de Evgheni Petrov 
şi care fuseseră invitaţi la faimoasa cină în care urmau să fie 
otrăviţi cu toţii. Ca tacâmul să fie complet, a fost servit şi GRU. 
Serviciul de informaţii şi contrainformaţii al Armatei Roşii s-a 
arătat încântat de figura făcută eternului său rival, KGB-ul. O 
copie a primit-o şi amiralul Vornov. 

— Dar mi-aţi spus că amiralul era de conivenţă cu Udarniev, 
exclamă Establet. 

— Exact! Şi aş putea paria că a fost primul care s-a lepădat 
de el ca de Satana. Acum, însă, va fi obligat să stea cuminte în 
banca lui. 

— Va să zică, Udarniev a fost lichidat? 

— Măturat, da, dar nu lichidat fizic, ca să folosesc o formulă 
dragă inimii acelor domni. Vezi tu, băiatule, de la moartea lui 
Stalin şi asasinarea lui Beria, marii granguri ai regimului nu se 
mai căsăpesc între ei. A intervenit un soi de pact: eliminarea 
pe şest. Dovadă, Hruşciov. 

— Deci, Udarniev a ieşit liniştit la pensie? 

— Ei, nu chiar. Noua troika! a găsit că e atins de paranoie 
acută, aşa că... 

Actor de prima mână, Comandorul se pricepea să mane- 
vreze suspansul: Andre căscă ochii la el: 


1 Treime (rus.) (n.t.). 


366 


— Doar nu vreţi să spuneţi că e... că e într-un spital 
psihiatric? 

— Ba da! După ce a fost principalul lor furnizor, iată-l printre 
pacienţi până la sfârşitul zilelor sale. Recunoaşte şi tu că e 
totuşi o dreptate pe lumea asta! 

— Nu văd însă cum au putut accepta sovieticii pierderea 
unui submarin atomic de ultimul tip fără să reacționeze? 

— Ce-ar fi putut face? În prezent, ştiu că submarinul lor se 
afla într-o zonă în care s-a produs un seism. Fenomenul a fost 
notificat de savanții din lumea-ntreagă. Cât despre „Com- 
mandant Houot”, n-au nici cel mai mic indiciu că ar fi 
participat la dispariţia lui „Gortşki”. Ideea de a te da drept un 
pilot american care s-a prăbuţit în larg mi se pare de-a dreptul 
genială. 

— De acord, domnule comandant, dar arma? 

— Oh, oamenii de ştiinţă sovietici vor izbuti, poate, s-o 
refacă, dar le va trebui timp. Până atunci, însă, americanii 
beneficiază de un formidabil avantaj: fără să se fi compromis 
în vreun fel, ştiu modul în care arma urma să fie utilizată şi, ca 
atare, pot să-şi modifice strategia. 

— În ce fel? 

— N-aş şti să-ţi răspund. Nu-i meseria mea, dar, la rigoare, 
ar putea aduce cazul în faţa opiniei publice, sau să-i prevină 
pe conducătorii Kremlinului că ştiu despre ce-i vorba. Bun! N- 
am ajuns încă până acolo. Concret însă, lumea a câştigat, fără 
îndoială, câţiva ani buni de pace. Nu-i asta şi raţiunea de a 
exista a Serviciilor Secrete? conchise Erkmann, întorcându-se 
spre colonel, care înclină capul în semn de asentiment. 

Establet se ridică, dând să plece, dar Meunier, după ce-l 
consultase din privire pe Comandor, îl chemă îndărăt: 

— Stai un pic. Avem veşti de la profesorul Galborde. Echipa 
lui a isprăvit examenul cutiei. 

— Formidabil! exclamă Andre, reaşezându-se. Ce-au aflat? 

— Din păcate, rezultatul e complet negativ. Dacă am înţeles 
bine, au găsit gol compartimentul care ar fi trebuit să conţină 
circuitele, adică esenţialul invenţiei. Mă rog, nu chiar gol... 
exista în el o scrisoare. 

Colonelul îl fixă pe Establet pe deasupra ramei ochelarilor: 


367 


— Da, o scrisoare a profesorului Djanbek adresată fiicei 
sale. la-o, dumneata vorbeşti curent ruseşte. 

Andre luă foaia ce-i fusese întinsă şi se apucă să citească. 
Textul era bătut la maşină: 

„Tamara, copilul meu drag, 

Sunt sigur că mi-ai fi urmat instrucţiunile şi ai fi reglat 
detonatoarele în absenţa martorilor, mai cu seamă, a lui 
Kaşanadze. Am plasat în fiecare casetă câte un exemplar din 
scrisoare. Pe aceasta o vei găsi acolo unde ar fi trebuit să se 
afle superconductorii - luaţi de mine - şi fără de care, ştii bine, 
detonatoarele devin inoperante. 

Întrucât bombele sunt acum inofensive, le poţi amplasa, aşa 
cum era prevăzut, pe fundul mării. La adâncimea aceea ele 
vor fi irecuperabile, mai ales dacă introduci în computer şi o 
mică eroare de calculare a poziţiei. N-o să-ţi vină greu. După 
aceea, în loc să dispari, aşa cum ai hotărât, te vei întoarce în 
patrie. 

Fetiţa mea iubită, cum ţi-ai putut imagina că voi accepta 
sacrificiul tău, tu, care de la moartea scumpei tale mame, îmi 
luminezi existenţa? 

Ştii bine că, în momentul în care conducătorii noştri - 
indiferent care ar fi - vor ordona detonarea, iar bombele nu 
vor exploda, eu nu voi mai fi pe lumea asta. Dar tu, tu trebuie 
să supravieţuieşti. O vreau! _ 

Vei fi bănuită, vei fi acuzată. In acest caz, nu şovăi o clipă: 
învinovăţeşte-mă, reneagă-mă, clamează-ţi ruşinea de a fi 
fiica unui sabotor, mânjeşte-mă cu noroi, urlă laolaltă cu lupii. 
Te implor, te conjur, îţi poruncesc: rămâi în viaţă rămâi din 
dragoste pentru mine, rămâi în numele nemărginitei iubiri ce 
ţi-o port. La ce mi-ar servi să salvez milioane de vieţi 
omeneşti, dacă prin asta îmi pierd propriul copil?” 

Cu scris de mână, bătrânul gruzin adăugase: „Allah 
verdi!...” 

Andre se ridică, palid ca un mort. Buzele îi tremurau. Lăsă 
foaia de hârtie pe biroul colonelului şi ieşi fără să scoată un 
cuvânt. Erkmann îl urmări cu privirea: 


1 Primul vers dintr-un poem al lui M. Lermontov: „Allah verdi, Gospodi s 
toboiu...” (în tătară şi rusă): „Dumnezeu, fie cu tine...” (n.t.). 


368 


— Bietul băiat! Acum e convins că tot ce-a făcut n-a folosit 
la nimic. 

— Dacă lăsăm deoparte experienţa dobândită, operaţiunea, 
într-adevăr, n-a servit la nimic! declară sec Meunier. 

— Cum aşa? Dar scrisoarea? 

— E, din păcate, perfect autentică! Profesorul Galborde a 
venit personal s-o remită cumnatului său. 

— Ah... Şi eu care credeam că s-a recurs la vechiul truc 
constând în a ascunde unui agent calitatea recoltei sale... In 
sfârşit... Andre însă a încasat o lovitură zdravănă. 

— E tânăr, o să-i treacă! Ce-ar fi, domnule comandant, să-l 
luaţi la dumneavoastră câteva zile? 

— Cu mare plăcere. Nu mai e consemnat? 

— Măsura nu se mai impune. Evident, nu poate părăsi 
Hexagonul! şi va trebui să se supună anumitor restricţii. 

— Înţeleg. Rutina... 

Se ridică: 

— Bine, ne-am înţeles. Îl iau cu mine. La revedere. 

După ce Erkmann părăsi încăperea, colonelul ridică recep- 
torul: 

— S-a făcut, domnule Prim-ministru. 

— Nu s-a prins? Mi-a fost teamă că patetismul acela să nu-l 
facă bănuitor. 

— Dimpotrivă. Era perfect în nota firii caucaziene. Gruzinii 
sunt şi ei orientali. E convins sută la sută... ca şi comandantul 
Erkmann, dealtfel. Şi, cum Establet va petrece câteva zile la 
Comandor, convingerea asta se va găsi întărită. 

— Cum? se miră Marbrier, nu i-aţi spus nimic Comandorului? 

— Nici lui, nici altcuiva. 

— Hâm... poate că aveţi dreptate. Bună seara. 

— Respectele mele, domnule Prim-ministru. 

Constant Meunier lăsă încet receptorul. Pentru prima oară 
de când îi succedase lui Erkmann la conducerea Serviciului se 
simţea cu adevărat şef. Cu un gest maşinal, se apucă să-şi 
şteargă lentilele în vreme ce fixa cu privirea uşa din faţă. O 
uşă pe care o dorise vopsită în galben-viu pe partea dinspre 


1 Franţa. Denumirea a fost sugerată de forma ţării (n.t.). 


369 


sala cea mare şi care,- aici în biroul lui, se confunda cu 
peretele. Deşi totul fusese insonorizat, auzea răpăiala 
teleimprimatoarelor, soneriilor neîntrerupte ale telefoanelor, 
clinchenitul memoriilor ordinatoarelor, vânzoleala maşinilor în 
curte: clocotul unei vieţi nevăzute, nebănuite. 

Dincolo de ziduri vechiului fort, gândurile sale îi urmăreau 
pe oamenii lui răspândiţi prin lumea largă, riscând uneori mai 
mult decât viaţa într-o luptă ce n-avea să se oprească 
nicicând. 


SFÂRŞIT 


Le Revest-les-Eaux, octombrie 1989. 


370 


GLOSAR 


Abatere 

întoarcere deliberată a provei într-o anumită direcţie. 

Alură 

Valoarea propulsiei unei nave: înceată, moderată, rapidă, 
maximă. În sens figurat, ţinută, înfăţişare. 

Amara (a) 

A fixa (a lega, a prinde) un obiect la bordul navei, 
împiedicând deplasarea acestuia pe vreme rea. 

Ambardee 

Abaterea navei din drum prin salturi bruşte şi necontrolate 
ale provei datorită şocurilor valurilor sau a rafalelor de vânt. 

Apnee 

Oprire temporară a respirației; coborârea (ridicarea) 
scafandrului în apnee. 

Asietă 

Poziţia navei faţă de planul orizontal; ea poate fi negativă 
(când prova se afundă în apă şi rămâne aşa până la 
înlăturarea cauzei), normală şi pozitivă (când pupa este cea 
care se cufundă). 

Azimut 

Unghiul dintre direcţia Nord şi direcţia la un reper de 
navigaţie. 

Babord 

Partea stângă a unei nave, privită dinspre pupa spre prova; 
a veni la b.: a manevra astfel încât nava să se abată spre 
stânga faţă de direcţia anterioară de marş. 

Banda (a) 

A balansa alternativ dintr-un bord în altul. 

Bandă; 

B. dreapta (stânga)!, comandă dată timonierului pentru a 
pune cârma maximum în tribord sau babord. 

Bigă 

Dispozitiv pentru manevrarea diverselor greutăţi la bord. 


371 


Cablu 

Unitate de măsură pentru distanţe relativ reduse, egală cu a 
zecea parte dintr-o milă marină, respectiv 185,2 m. 

Cap; Cap-compas 

Sinonim cu „drumul navei”. Orientarea urmată de o navă 
faţă de direcţia Nord. 

Capă 

Poziţia navei cu prova în val şi vânt pentru a suporta mai 
bine elementele dezlănţuite. 

Carenaj, carenare 

Curăţirea sau repararea bordajului aflat sub linia de plutire. 

Carenă 

Parte a corpului navei care intră în apă, aflată deci sub linia 
de plutire. 

Castel (insulă) Chioşc 

Suprastructură situată pe puntea superioară a unei nave de 
suprafaţă, cuprinzând complexul de conducere a acesteia 
(navigaţie, manevre, semnale, etc.) 

Termen utilizat în marina românească pentru a desemna 
elementul structural al submarinului, dispus perpendicular pe 
corpul de rezistenţă (coca) şi dublat în exterior de un înveliş 
hidrodinamic. Deasupra lui, protejată de un parapet, e puntea 
de comandă. In chioşc se află toate aparatele şi dispozitivele 
necesare transmiterii comenzilor. 

Coca 

Corpul navei, de la nivelul punţii până la chilă. 

Con de căutare (urmărire) 

Dispozitiv electronic plasat în vârful torpilei (poate fi 
magnetic, acustic, termic) care conduce proiectilul la ţintă 
chiar dacă elementele de lansare nu au fost exacte sau 
obiectivul îşi schimbă, pe parcurs, direcţia de marş. 

Contact 

Legătura stabilită între mijloacele de detectare ale unei 
nave (vizuale, acustice, mecanice, electromagnetice) şi o altă 
navă sau obiectiv de la suprafaţă, din adânc, din aer sau de pe 
uscat. 

Deferlare 


372 


Fenomen de curbare şi de spargere a valului, ca urmare a 
faptului că baza acestuia a întâlnit un obstacol, o porţiune cu 
fund mic sau un banc. 

Derivă 

1) Abaterea nedorită a navei de la drumul trasat, provocată 
de elemente naturale; 2) Distanţa (în mile marine) dintre 
punctul real al navei şi punctul calculat. 

Dorsală 

Sisteme şi creste muntoase subacvatice, întâlnite în toate 
oceanele. Dorsala Atlantică = creastă stâncoasă submarină, 
lungă de cca. 16.000 km. 

Drum 

Direcţia spre care se îndreaptă nava; 2) Unghiul format 

între direcţia Nord-Sud şi direcţia de deplasare a navei, 

calculată pe axul ei longitudinal. 

Ecosondă 

Aparat electric de navigaţie destinat să măsoare distanţa 
sub apă. Sinonim: sondă sonoră, ultrason. 

Ecran 

Panou de sticlă (camponent al blocului de recepţie) pe care 
sunt indicate diversele elemente măsurate cu sonda ultrason 
sau radarul de la bord. 

Etravă 

Piesă din oţel de mare rezistenţă, constituind extremitatea 
prova a unei nave. 

Fila (a) 

A slăbi, a derula lent, a desfăşura încet, un lanţ, o parâmă. 

Flanc 

Parte exterioară a bordajului, înveliş al corpului oricărei 
nave. 


Flotabilitate 

Proprietate a oricărei nave de a pluti şi a se deplasa 
menţinându-se pe o anumită linie de plutire. In cazul 
submarinelor, ea poate fi pozitivă când nava pluteşte la 
suprafaţa apei, zero când nava se află „între ape” şi negativă 
când submarinul pătrunde şi staţionează la adâncimi mari. 


373 


Frecvenţă 

În general, frecvențele emisiunilor radio se împart în: RF = 
radio frecvenţă; FIF = foarte înaltă frecvenţă; UIF = ultra 
înaltă frecvenţă; SHF = supra înaltă frecvenţă (prin satelit). 

Fundarisi (a) 

A lăsa ancora să cadă în afara bordului cu scopul de a 
imobiliza nava; a arunca în afara bordului un obiect care se 
scufundă. 


Geamandură 
Corp plutitor cu diverse destinaţii (marcare a unei treceri, 
balizare, semnalizare, etc.). Geamandură radar-activă = G 


destinată recepţionării semnalelor radio ale radiolocatorului 
navei, amplificării acestora şi retransmiterii lor la radiolocator; 
Geamandură radiohidroacustică = G dotată cu receptoare de 
ascultare submarină cuplate la emițătoare care transmit sis- 
tematic elementele de mişcare ale țintei submarine. 

Gisment 

Unghiul orizontal format de axa longitudinală a navei 
(originea: prova) şi direcţia la un obiect de pe mare sau de pe 
uscat. Se măsoară fie de la 0° la 180° la tribord sau babord, 
fie de la 0° la 360° în sensul mersului acelor de ceasornic. 

Goană 

Acţiune de urmărire a unei nave, cu scopul interceptării ei 
sau a distrugerii. Drum de G. = drumul urmat de o navă 
pentru a ajunge o alta aflată şi ea în mişcare; G. 
antisubmarină = totalitatea manevrelor întreprinse de o navă 
de suprafaţă în vederea localizării şi apoi a atacării unui 
submarin. 

Goniometru 

Aparat electric de navigaţie destinat să fixeze direcţiile şi 
unghiurile anumitor surse emițătoare. 


Grad 
In marina militară ele sunt: amiral = general-colonel; 
viceamiral = general-loco- tenent; contraamiral = general- 


maior; comandor =colonel; căpitan-comandor = locote-nent 
colonel; locotenent-comandor = maior (acestor ultime trei 
grade le corespund, după model sovietic: căpitan de rangul |, 
rangul Il, rangul Ill). Urmează: căpitan-locotenent = căpitan, 


374 


locotenent de marină = locotenent, aspirant = sublocotenent. 
În Marina franceză, echivalenţele sunt: capitaine de vaisseau 
= comandor; capitaine de fregate = căpitan- comandor; 
capitaine de corvette = locotenent-comandor. 

Guverna (a) 

A imprima navei anumite direcţii de mişcare (a conduce). O 
navă nu mai guvernează când cârma nu mai poate determina 
direcţia de deplasare a respectivei nave. 

Hidrolocator 

Aparat de detectare, bazat pe proprietatea de reflectare a 
undelor acustice. În mare, sunt de două tipuri: hidrofoane 
(ascultă şi recepționează zgomotele propagate prin apă) şi 
hidrolocatoare (descoperă obiectele din apă prin 
recepţionarea semnalelor trimise şi reflectate de acestea). 
Sinonime: sonar, asdic. 

Hulă 

Poate fi: contrarie care se propagă în sensul contrar 
direcţiei vântului; de fund, când suprafaţa mării ondulează în 
zonele unde platforma continentală are pantă accentuată, iar 
apa adâncime mică; foarte lungă = cu val lung de peste 100 
m.; staţionară = mişcare ritmică de ridicare şi coborâre 
alternativă a mării, fără deplasarea maselor de apă. 

Imersiune 

Cufundarea în apă a submarinului prin umplerea cu apă a 
tancurilor de balast. 

Inimă 

|. navei = sistemul care asigură propulsia navei şi energia 
electrică de la bordul ei. 

insulă 

Termen generic, desemnând suprastructura unui portavion. 

Înregistrator (trasator) de 

Aparat care înregistrează automat pe o drum diagramă 
drumul urmat de navă. 

Larga (a) 

A arunca de pe o navă (aeronavă), manual sau cu ajutorul 
unui dispozitiv, un anumit obiect cu un scop bine determinat 
(parâmă, baliză, sonar etc.) 

Loch 


375 


Aparat electric de navigaţie, destinat să măsoare distanţa 
parcursă şi viteza navei. 

Maistru 

Grad în marina militară, inferior celui de ofiţer. lerarhia este 
stabilită prin determinativul: „m.m. clasa...” Există patru 
clase, I-IV, ultima fiind însă cea mai mică. Lor li se adaugă şi 
gradul de maistru militar principal, echivalentul plutonierului- 
adjutant din armata de uscat. 

Manevră 

1) Oricare din activităţile sau acţiunile echipajului vizând 
nava sau anumite elemente ale navigaţiei ei; 2) totalitatea 
cor- dajelor (parâme, saule, straiuri, fungi, etc.). 

Manică 

Furtun din pânză (în, cânepă) folosit pentru stingerea 
incendiilor, ambarcarea apei în tancuri, spălarea punţii etc. 

Marş 

Deplasarea unei nave cu ajutorul elementelor «ei 
propulsoare şi ale unei instalaţii de guvernare. 

Mola (a) 

A da drumul unei parâme; mola! comandă: dă drumul 
parâmei, ancorei. 

Nod 

Unitate de viteză folosită în marină, egală cu timpul necesar 
parcurgerii unei mile arine (1852 m.) într-o oră. De ex.: 20 de 
noduri = 37,04 km/h. Formularea: „viteza navei era de 20 
noduri pe oră este inexactă şi pleonastică. 

Om la apă! 

Semnal dat de primul care observă că o persoană de la bord 
a căzut în apă. 

Parâmă 

Frânghie sau cablu din material vegetal, metalic, sau 
sintetic, răsucit şau împletit, cu multiple întrebuinţări la bordul 
unei nave. 

Pasarelă 

Punte îngustă care face legătura între navă şi cheu sau jntre 
elementele suprastructurii unei nave. În anumite cazuri 
înseamnă şi punte de comandă. 

Picior 


376 


Unitate de măsură egală cu 0,305 m. 

Post central 

Compartiment în care se găsesc operatorii şi aparatura 
necesară pentru executarea comenzilor de conducere a 
submarinului. 

Post de comandă 

Incăperea în care se află persoanele care iau hotărâri şi dau 
comenzi referitoare la conducerea navei. 

Post energetic 

Compartimentul unde sunt centralizate dispozitivele, 
aparatele de măsură şi control, distribuitoarele de energie 
electrică şi termică precum şi operatorii însărcinaţi cu 
supravegherea şi manevrarea lor. 

Prova 

Extremitatea frontală a navei în sensul de înaintare a 
acesteia. 

Punte de comandă 

În cazul submarinelor: platformă amplasată în extremitatea 
de sus a chioşcului, apărată de un parapet blindat şi legată 
prin telefon şi radio de postul de comandă. 

Pupa 

Extremitatea posterioară a navei. 

Purjare 

Operaţiune de evacuare a apei din tancurile de balast cu 
ajutorul aerului comprimat. 

Puţ 

Tunel (galerie) legând interiorul submarinului cu diversele 
lui compartimente sau cu exteriorul. Puţ de salvare = tunel 
vertical prin care echipajul poate ieşi pe punte sa direct în 
mare atunci când ieşirile normale nu mai pot fi folosite. 

Relevment 

Unghiul orizontal cuprins între o direcţie de referinţă şi 
direcţia la obiectul vizat. Direcţia de referinţă poate fi: Nordul 
adevărat sau geografic (R. adevărat)-, Nordul magnetic (R. 
magnetic); Nordul-compas (R. compas) Unghiul se măsoară de 
la 0° la 360°. 

Repetitor 


377 


Aparat care indică aceleaşi elemente ca şi aparatul de bază 
(compasul-mamă, girocom- pasul etc.) 

Ruliu 

Mişcare de balans a unei nave în jurul axului său 
longitudinal. 

Sabord 

Deschizătură mare în punte sau în parapet, prevăzută cu o 
poartă  culisantă, destinată să  uşureze încărcarea sau 
descărcarea navei, precum şi scurgerii apei de pe punte în 
afara bordului. 

Santină 

Spaţiu cuprins între fundul navei şi panourile metalice ale 
primei punți de deasupra chilei; aici se adună lichidele 
infiltrate sau sursele de la tubulaturi. 

Saulă 

Parâmă subțire folosită în special pentru ridicarea 
pavilioanelor, a felinarelor de semnale. 

Scobitura valului 

Adâncimea dintre crestele a două valuri succesive. 

Siaj 

Dâră de apă învolburată lăsată la pupa unei nave în mers 
sau de către o torpilă lansată. 

Siflee 

Fluier special folosit la bord pentru transmiterea unor 
comenzi sau pentru prezentarea onorului. 

Sonar 

Detector de  reperare subacvatică, folosit pentru 
identificarea unor obiective submarine. Provine din: So(und) - 
Na(vigation and) - R (anging). 

Sondă 

Sondă ultrason (în cazul acestui roman) cu o precizie de 
+10-50 cm., destinată măsurării gdâncimii cu ajutorul undelor 
ultrasonore (frecvenţa = 20.000-50.000 vibrații pe secundă). 

Tambuchi 

Deschizătură în puntea navei, folosită pentru accesul 
înăuntrul ei, sau ieşire, prevăzută cu un capac rabatabil şi 
dispozitiv de închidere etanşă. 

Tanc 


378 


Compartimente etanşe care se inundă (pentru imersiune) 
sau se purjează (în cazul ieşirii la suprafaţă). Umplerea lor 
simultană-  prova-centru-pupa - pot permite intrarea 
submarinului în imersiune în mai puţin de 60 de secunde. 
Tancurile pot fi de balast sau de asietă. 

Tangaj 

Mişcare oscilatorie, provocată de valuri şi vânt, imprimând 
navei un balans prova- pupa. 

Tărie 

Intensitate a vântului, calfculată pe scara Beaufort (scară 
convenţională introdusă în 1808) în care gradaţiile merg de la 
l-12, ultima cifră reprezentând uragan. 

Travers 

Direcţie perpendiculară pe axa longitudinală a navei; 
spunem deci: nava X e la traversul navei Y atunci când drumul 
primei intersectează perfect perpendicular marşul celei de a 
doua. 

Tribord 

Partea din dreapta a unei nave privită de la pupa la prova 
pe axul ei longitudinal. 

Tsunami 

Cuvânt japonez însemnând val violent provocat de seisme 
submarine. Poate atinge o înălţime de 30-50 de metri, o 
lungime de 185 km. şi o viteză de înaintare de 821 km/h. 

Valvulă 

Dispozitiv montat pe carenă şi destinat să introducă la bord 
apă prin tubulaturi. V. Kingston, priză de fund. 

Yard 

Unitate de măsură, aproximativ egală cu 0,9144 m. 
Anecdotica istorică pretinde că ar fi fost, la obârşie, distanţa 
de la vârful nasului regelui britanic Henric al II-lea (1547-1559) 
şi capătul degetelor mâinii sale întinse lateral. 


379