Clive Cussler — [Dirk Pitt] 08 Dragonul vol.2

CUSSLER 


CLIVE CUSSLER 


DRAGONUL 


Vol. 2 
1130 


(Serie: Dirk Pitt) 


www.virtual-project.eu 


ISBN: 
973-918-004-3 


Traducător: VICTOR OLARU 


Titlu original: 
Dragon 


Editura Olimp 
1994 


a 


Ajima 


PARTEA a III 
Insula 


—— e 


ji (i 


31 


12 octombrie 1993 
Bielefeld, Germania de Vest 


Dimineaţa de toamnă era rece, cu un vânt muşcător suflând 
dinspre nord, când August Clausen păşi afară din casa lui 
construită pe jumătate din lemn şi privi câmpul care se întindea 
până spre movilele pădurii Teutoburg de lângă Bielefeld, din 
nordul Rhenaniei-Westfalia. Ferma lui era în câmpie, mărginită 
de un pârâu şerpuitor pe care îl zăgăzuise de curând. Işi încheie 
paltonul gros de lână, respiră adânc de câteva ori, apoi o porni 
pe potecă spre hambar. 

Bărbat solid şi viguros, trecut puţin de şaptezeci şi patru de 
ani, Clausen era adeptul zilei integrale de muncă, de la răsăritul 
soarelui până la apus. Ferma era în posesia familiei lui de cinci 
generaţii. El şi soţia sa crescuseră două fete, care se măritaseră 
şi plecaseră de acasă, preferând în locul vieţii la fermă o 
existenţă citadină în Bielefeld. 

Cu excepţia unor muncitori sezonieri angajaţi pe perioada 
secerişului, Clausen şi soţia lui se ocupau singuri de treburile 
fermei. 

Clausen împinse uşile hambarului, deschizându-le larg şi se 
urcă într-un tractor mare. Vechiul dar solidul motor cu benzină 
porni la prima cheie. Băgă în viteză şi conduse tractorul în curte, 
cotind apoi pe o şosea de ţară, îndreptându-se spre câmpul care 
fusese recoltat şi pregătit pentru însămânţarea din primăvara 
următoare. Pentru astăzi îşi planificase să umple o mică groapă 
care se formase în colţul dinspre sud-vest al terenului cu lăptuci. 
Era una din puţinele munci pe câmp de care voia să scape, 
înainte ca iarna să-şi intre în drepturi. In seara precedentă 
dotase tractorul cu o cupă de excavator, care să ia pământul 
dintr-o movilă, aflată în apropierea unui vechi bunker de beton 
rămas din timpul războiului. 

O porţiune din pământul lui Clausen servise pe vremuri drept 
aerodrom pentru un escadron Luftwaffe. La întoarcerea acasă, 
după ce servise într-o brigadă Panzer, care luptase împotriva 


5 


Armatei a Treia a lui Patton prin Franţa şi jumătate din Germania, 
găsise mormane întregi de avioane arse şi distruse, cât şi maşini 
avariate împrăştiate peste tot pe terenurile lui ajunse pârloagă. 
Ce era bun păstrase pentru el, iar restul îl vânduse negustorilor 
de vechituri. i 

Tractorul se deplasa pe şosea cu o viteză bună. In ultimele 
două săptămâni nu plouase mai deloc şi dealurile erau uscate. 
Frunzele plopilor şi mestecenilor aveau pete de un galben aprins 
pe verdele şters. Clausen trecu printr-o deschizătură din gard şi 
se opri lângă groapă. Cobori şi studie atent adâncitura. In mod 
curios, aceasta părea mai întinsă şi mai adâncă decât cu o zi 
înainte. La început se întrebă dacă fenomenul nu se datora 
infiltraţiei subterane a râului pe care îl zăgăzuise. Şi totuşi 
pământul din mijlocul adânciturii părea uscat de-a binelea. 

Se urcă din nou în tractor, merse până la movila de pământ de 
lângă bunkerul vechi, care acum era aproape complet acoperit 
de tufişuri şi cârcei de viţă de vie şi cobori cupa. După ce o 
umplu cu pământ, dădu în marşarier, apoi se apropie de groapă 
până când ajunse cu roţile din faţă pe marginea acesteia. Ridică 
uşor cupa cu intenţia de a vărsa încărcătura de pământ, dar 
partea din faţă a tractorului începu să se aplece. Roţile din faţă 
se cufundau în pământ. 

Clausen privi uluit cum adâncitura se deschise şi tractorul 
alunecă într-un puț apărut dintr-o dată. O spaimă cumplită îl 
îngheţă când omul şi maşina căzură în bezna de jos. Era 
înnebunit de frică, dar instinctiv se propti cu picioarele în 
podeaua de metal şi ţinu strâns de volan. Tractorul se prăbuşi în 
cădere vreo doisprezece metri, înainte să alunece cu zgomot 
într-un râu subteran adânc. Bulgări uriaşi de pământ loviră apa, 
transformând-o într-un vârtej înnegrit curând de norii de ţărână 
care cădeau. Zgomotul răsună, până departe în întinderea 
nevăzută, când tractorul se cufundă în apă până la linia înaltelor 
pneuri din spate, înainte de a se opri. 

Impactul alungă respiraţia din trupul lui Clausen. O durere 
violentă îi străbătu spinarea şi ştiu că aceasta însemna o 
vertebră lezată. Două sau poate mai multe coaste trosniră, după 
ce se lovi cu pieptul de volan. Intră într-o stare de şoc, inima 
bătându-i nebuneşte şi respirând dureros. Ameţit, nici nu simţi 
apa învolburându-i-se pe piept. 

Clausen mulţumi cerului că tractorul aterizase pe cele patru 
roţi. Dacă s-ar fi răsturnat pe oricare din părţi, sau ar fi căzut pe 


6 


capotă, în toate aceste cazuri ar fi fost strivit sau ferecat în 
cabină şi înecat. Stătu acolo, încercând să înţeleagă ce i se 
întâmplase. Privi în sus la cerul albastru, pentru a-şi da seama de 
situaţia lui. Apoi cercetă întunericul din jur prin norii de pământ. 
Tractorul căzuse în bazinul unei peşteri de calcar. Un capăt era 
inundat, dar celălalt se ridica deasupra bazinului, spre o peşteră 
imensă. Nu văzu nici urmă de stalactite, stalagmite sau alte 
decoraţiuni naturale. Atât micuța peşteră de la intrare, cât şi 
încăperea mai mare păreau să aibă o înălţime de şase metri, cu 
tavanele netede modelate cu echipament de excavaţie. Cu mare 
chin se strecură afară din cabina tractorului şi, mai târându-se, 
mai înotând, ajunse în porţiunea cu formă de rampă care ducea 
spre peştera uscată. Cu genunchii şi mâinile alunecându-i pe 
suprafaţa lucioasă a peşterii, se luptă să înainteze în patru labe 
până când dădu de teren uscat. Epuizat, reuşi să se ridice, se 
întoarse şi cercetă cotloanele întunecate ale peşterii. 

Aceasta era înţesată de avioane, literalmente zeci de aparate. 
Toate erau parcate în rânduri drepte, de parcă aşteptau un 
escadron de piloţi fantomă. Clausen le recunoscu ca fiind primele 
aparate cu reacţie ale Luftwaffe, Messerschmitt-262 Schwalbe; 
(Rândunică). Stăteau ca strigoii în culorile lor pestriţe verde- 
cenuşiu şi, în ciuda celor cincizeci de ani de nefolosinţă, păreau 
într-o condiţie excelentă. Doar uşoara coroziune a suprafeţelor 
de aluminiu şi pneurile dezumflate indicau lunga abandonare. 
Baza aeriană secretă fusese probabil evacuată şi toate intrările 
ferecate înainte de sosirea armatelor aliate. 

Clausen îşi uită temporar rănile când se plimbă impresionat 
printre avioane, în zona de comandă, precum şi în cea de 
reparaţii şi întreţinere. Când ochii i se obişnuiră cu întunericul, 
rămase uluit de ordinea care domnea acolo. Nu remarcă nici un 
semn de plecare precipitată. Avu simţământul că piloţi şi 
mecanicii se aflau la inspecţie pe aerodromul de deasupra şi se 
puteau întoarce în orice clipă. 

Intră într-o stare de extaz, când îşi dădu seama că toate 
aceste aparate din timpul războiului erau pe proprietatea lui, sau 
sub ea şi îi aparţineau lui. Valoarea avioanelor pentru 
colecționari şi muzee se ridica probabil la milioane de mărci vest- 
germane. 

Clausen se înapoie la marginea bazinului subteran. Tractorul îi 
oferea o imagine jalnică cu volanul şi pneurile din spate ieşind 
afară din apă. Incă o dată privi cerul prin gaura deschisă. Nu 


7 


avea nici o speranţă să se caţere afară prin propriile lui forţe. 
Deschizătura era prea sus şi pereţii prea abrupți. 

Nu se simţea absolut deloc îngrijorat. In cele din urmă nevasta 
lui va veni să-l caute şi va chema vecinii după ce îl va fi găsit 
stând fericit în mina lor de aur subterană, recent descoperită. 

Pe undeva trebuia să existe un generator de curent electric. 
Se hotărî să-l descopere. Poate, se gândi el, ar putea să-l pună în 
funcţiune şi să lumineze peştera. Privi la ceas mijindu-şi ochii şi 
calculă că vor mai trece patru ore până când absenţa lui 
prelungită va stârni curiozitatea soţiei sale. 

Ezită, privind gânditor capătul îndepărtat al peşterii care se 
ridica în bazinul ameninţător, întrebându-se dacă nu cumva, în 
bezna din spatele adâncimilor inundate de ape, se afla altă 
peşteră. 


32 


— Dacă lumea ar şti ce se petrece în spatele ei, ar pune foc 
Washington-ului, zise Sandecker, pe când peisajul rural din 
Virginia se derula prin faţa geamurilor antiglonţ de culoare 
închisă ale autobuzului Agenţiei Naţionale de Securitate, 
deghizat într-un autobuz de linie, cunoscut pe plan naţional. 

— Suntem vârâţi în război până peste cap, mormăi Donald 
Kern, director adjunct al echipei MAIT. Şi nimeni în afară de noi 
nu ştie asta. 

— n ceea ce priveşte războiul ai dreptate, zise Pitt 
contemplând un pahar cu sifon pe care îl ţinea într-o mână. Nu- 
mi vine să cred că tipii ăştia au avut curajul s-o răpească pe 
Loren şi pe senatorul Diaz în aceeaşi zi. 

Kern ridică din umeri. 

— Senatorul a ieşit din cabana de pescuit la şase dimineaţa, a 
vâslit pe un lac nu mai mare decât un iaz şi a dispărut. 

— De unde ştii că nu s-a sinucis sau că nu s-a înecat absolut 
întâmplător? 

— Nu s-a găsit nici un cadavru. 

— Ai dragat şi ai cercetat lacul întreg de azi-dimineaţă? 
întrebă Pitt sceptic. 

— Nimic mai primitiv decât ceea ce spui. Ne-am dirijat cel mai 
modern satelit de spionaj deasupra zonei. Nu există nici un 
cadavru nici deasupra, nici sub apă. 

— Tehnologia de care dispuneţi vă permite să vedeţi din 
spaţiu un cadavru aflat sub apă? 

— Uită ce ai auzit, zise Kern rânjind uşor. Crede-mă pe cuvânt 
că altă echipă japoneză de agenţi secreţi profesionişti l-au răpit 
pe Diaz în miezul zilei, o dată cu barca lui cu motor şi au reuşit 
să o facă în prezenţa altor cinci pescari care jură că nu au văzut 
nimic. 

Pitt îl privi pe Kern. 

— Dar la răpirea lui Loren au existat martori. 

— Al şi Frank, care fireşte şi-au dat seama de ce se întâmpla. 
Dar spectatorii din tribune se concentrau asupra cursei. Dacă s-a 
întâmplat ca unul dintre ei să privească în direcţia lui Loren, în 
timp ce cursa era în desfăşurare, tot ceea ce a văzut a fost o 
femeie urcând de bunăvoie într-o limuzină. 


9 


— Ceea ce a dat la iveală planul bine gândit al răpitorilor, zise 
Sandecker, a fost faptul că voi ştiați că ea a fost răpită şi aţi luat 
urma maşinii. Acţiunea voastră alertă a confirmat totodată 
implicarea japoneză din spatele răpirii senatorului Diaz. 

— Cel care a pus la cale răpirile separate e de meserie, se 
declară Kern de acord. E prea mult pentru Frăția Sângelui Roşu. 

— Organizaţia teroristă, zise Pitt. Ei au făcut-o? 

— E ceea ce doresc ei să credem noi. FBl-ul a primit un telefon 
din partea cuiva care pretindea că e membru al acestei 
organizaţii, asumându-şi responsabilitatea. Un circ întreg. Mi-am 
dat seama de treaba asta în mai puţin de un minut. 

— Dar elicopterul care dirija limuzina? întrebă Pitt. L-aţi 
urmărit? 

— Până la Hampton Roads. Acolo pur şi simplu a explodat şi a 
căzut în apă. O echipă de salvare a marinei cred că îl caută 
acum. 

— Pun pariu pe o sticlă de scotch că nu vor găsi cadavre. 

Kern îi aruncă lui Pitt o privire şireată. 

— Probabil vei câştiga. 

— Dar limuzina care a dispărut? Vreo urmă, ceva? 

Kern scutură din cap. 

— Până acum nimic. A fost probabil ascunsă şi abandonată, 
după ce au transferat-o pe doamna senator Smith în alt vehicul. 

— Cine se ocupă de urmărire? 

— FBl-ul. Cei mai buni agenţi de teren ai lor formează deja 
echipe de cercetare şi pun cap la cap toate datele cunoscute. 

— Crezi că asta are vreo legătură cu cercetarea noastră 
privind maşinile-bombă? întrebă Giordino care, împreună cu Pitt 
şi Mancuso, fuseseră luaţi de Kern şi Sandecker dintr-un loc aflat 
la câteva mile de locul accidentului. 

— Cred că vor să ne facă să renunţăm, răspunse Kern. Dar 
părerea noastră este că vor să stopeze activitatea Comitetului 
Senatorial de Investigare şi să elimine pe deputaţii care susţin o 
lege de stopare a investiţiilor japoneze în Statele Unite. 

Sandecker aprinse unul din trabucurile lui scumpe, după ce îi 
reteză capătul. 

— Preşedintele este într-o situaţie imposibilă. Atât timp cât 
există o şansă ca Smith şi Diaz să fie în viaţă, nu poate permite 
ca ştirea despre răpiri să ajungă la urechile mijloacelor de 
informare. Dumnezeu ştie ce naiba poate ieşi din asta dacă 
Congresul şi marele public află ce s-a întâmplat. 


10 


— Ne-au băgat rău de tot la apă, zise Kern mohorât. 

— Dacă nu e Frăția Sângelui Roşu, atunci cine? întrebă 
Giordino aprinzându-şi un trabuc pe care îl şterpelise din rezerva 
amiralului Sandecker din Washington. 

— Numai guvernul japonez dispune de resurse pentru o 
operaţie de răpire atât de complicată, speculă Pitt. 

— Din câte am putut stabili noi, zise Kern, primul-ministru 
Junshiro şi cabinetul său nu sunt, direct implicaţi. E foarte posibil 
să nu aibă habar de ce se întâmplă în spatele lor. Nu e ceva 
neobişnuit în lumea politicii japoneze. Bănuiala noastră se 
îndreaptă spre o organizaţie ultrasecretă, alcătuită din industriaşi 
ultranaţionalişti bogaţi şi lideri ai lumii interlope, care urmăreşte 
expansiunea şi protejarea imperiului economic japonez aflat în 
plină ascensiune, cât şi propriile ei interese. Cel mai bun agent al 
nostru din „echipa Honda”, cât şi alte surse, indică că e vorba de 
un ticălos extrem de influent numit Hideki Suma. Showalter e 
sigur că Suma este răspunzător de operaţia automobilelor- 
bombă. 

— Un client foarte primejdios, adăugă Sandecker. Viclean, 
lucid, om de acţiune strălucit, a tras sforile în spatele scenei 
politice japoneze timp de trei decenii. 

— lar taică-său a făcut acelaşi lucru trei decenii înaintea lui, 
zise Kern. Se întoarse spre Mancuso. Frank e expert în familia 
Suma. A întocmit un dosar extensiv despre ei. 

Mancuso stătea într-un confortabil scaun rotativ sorbind o 
bere fără alcool, din moment ce băuturile alcoolice nu erau 
permise în autobuzul de comandă al Agenţiei Naţionale de 
Securitate. Işi ridică privirile. 

— Suma, tatăl sau fiul? Ce vrei să ştii? 

— Un scurt istoric al organizaţiei lor, răspunse Kern. 

Mancuso sorbi câteva înghiţituri din pahar şi se uită fix în 
tavan de parcă îşi punea gândurile în ordine. Apoi începu să 
vorbească de parcă recita un expozeu la o lecţie de engleză. 

— In timpul cuceririi japoneze din al doilea război mondial, 
armatele lor au confiscat o imensă comoară, alcătuită din 
prădarea ordinelor religioase, băncilor, corporațiilor de afaceri şi 
comorilor guvernelor înfrânte. Ceea ce începuse ca o scurgere 
înceată din Manciuria şi Coreea se transformă în curând într-un 
fluviu, în timp ce China şi toată Asia de Sud-Est, Malaya, 
Singapore, Indiile Olandeze de Răsărit şi Filipinele căzură în faţa 
atacului violent al Imperiului Soarelui Răsare. Totalul aurului, 


11 


nestematelor şi nepreţuitelor obiecte furate rămâne de domeniul 
speculaţiei, dar estimările se ridică la cifra de patru sute cincizeci 
cinci sute de miliarde, repet, miliarde de dolari la valoarea 
actuală a acestuia. 

Sandecker scutură din cap. 

— Inimaginabil. 

— Numai aurul singur a fost estimat la peste şapte mii de 
tone. 

— Totul a ajuns în Japonia? întrebă Giordino. 

— Numai până în 1943. După aceea, navele de război 
americane şi în special submarinele noastre au întrerupt fluxul. 
Arhivele indică faptul că mai mult de jumătate din întregul tezaur 
a fost trimis pentru inventariere în Filipine şi mai departe la 
Tokio. Dar către sfârşitul războiului a fost îngropat în locuri 
secrete, prin insule şi a devenit cunoscut sub numele de Aurul lui 
Yamashita. 

— Unde intră în joc familia Suma? întrebă Pitt. 

— Ajung şi la ei, zise Mancuso. Societăţile lumii interlope 
japoneze s-au mişcat repede după plecarea trupelor de ocupaţie 
şi-au însuşit conturi în bănci, bunuri de valoare naţională şi averi 
ale persoanelor particulare, toate acestea în numele împăratului. 
Doi agenţi minori ai unei organizaţii criminale cunoscute sub 
numele de Cerul Negru, care domina lumea interlopă a Japoniei 
la început de secol, s-au desprins de aceasta şi şi-au lansat 
propria societate, numind-o Dragonii de Aur. Unul era Korori 
Yoshishu. Celălalt era Koda Suma. 

— Koda, fiind tatăl lui Hideki, concluzionă Sandecker. 

Mancuso încuviinţă din cap. 

— Yoshishu este fiul unui dulgher de temple din Kyoto. A fost 
izgonit de acasă de taică-său când avea zece ani. A intrat în 
rândurile Cerului Negru şi a avansat ierarhic în rândurile acestei 
organizaţii. In 1927, la vârsta de optsprezece ani, şefii lui i-au 
aranjat să se înroleze în armată, unde a avansat cu iscusinţă la 
gradul de căpitan, în perioada când Armata Imperială cucerea 
Manciuria. A pus la cale o operaţiune cu heroină care a adus 
bandei sute de milioane de dolari, pe care aceasta i-a împărţit cu 
armata. 

— Stai puţin, zise Giordino. Vrei să spui că armata japoneză se 
ocupa cu traficul de droguri? 

— Organizau operaţiuni care ar fi stârnit invidia regilor 
drogului din Columbia, răspunse Mancuso. Mână în mână cu 


12 


conducătorii bandelor criminale japoneze, militarii se ocupau de 
comerţul cu opiu şi heroină, îi fortau pe cetăţenii aflaţi sub 
ocupaţia lor să participe la loterii falsificate şi să-şi azvârle banii 
la casele jocurilor de noroc şi controlau negoţul cu produse la 
bursa neagră. 

Autobuzul se opri la lumina roşie a semaforului şi Pitt privi 
spre chipul unui şofer de camion care încerca în zadar să vadă 
prin geamurile întunecate ale vehiculului. 

Probabil, Pitt se uita cu adevărat pe fereastră, dar urmărea cu 
mintea fiecare cuvânt rostit de Mancuso. 

— Koda Suma avea aceeaşi vârstă cu Yoshishu, primul născut 
al unui marinar de rând din Marina Imperială. Tatăl lui îl obligă să 
se înroleze în armată, dar el dezertă şi fu recrutat de gangsterii 
Cerului Negru. Cam în acelaşi timp când îl băgară pe Yoshishu în 
armată, şefii bandei muşamalizară dosarul de dezertare al lui 
Suma şi aranjară să fie reînrolat în armată, de data aceasta ca 
ofiţer. Alimentând cu favoruri şi bani persoanele potrivite ajunse 
repede la gradul de căpitan. Fiind agenţi ai aceleiaşi organizaţii 
criminale, era absolut firesc ca ei doi să lucreze împreună. 

Yoshishu coordona operaţiunile cu heroină, în timp ce Suma se 
ocupa de jafuri şi încărcături clandestine la bordul vaselor de 
război imperiale. 

— O reţea mafiotă monumentală, observă Giordino indispus. 

— Adevărata cuprindere a acesteia n-a putut fi niciodată 
stabilită. 

— Jaful a fost de proporţii mai mari decât cel organizat de 
nazişti în Europa? întrebă Pitt deschizând altă sticlă cu apă 
gazoasă. 

— Cu mult mai întins, răspunse Mancuso zâmbind. Atunci, ca 
şi acum, japonezii au fost mai interesaţi de latura economică - 
aur, pietre preţioase, valută forte - în timp ce naziştii s-au 
concentrat asupra capodoperelor de artă, sculptură şi obiecte 
rare. Expresia chipului său deveni brusc serioasă. Urmând forţele 
japoneze în China şi apoi în restul Asiei de Sud-Est, Yoshishu şi 
Suma s-au dovedit a fi mafioţi de superclasă. Ca şi personajele 
cărţii lui Heller, Captură-22, ei au pus la cale afaceri reciproc 
avantajoase cu propriii duşmani. Au vândut bunuri de lux şi 
materiale de război lui Chiang Kay-Shek, devenind prieteni buni 
cu generalissimul, un aranjament care a adus după sine plata 
unor dividende frumuşele, după ce comuniştii au năvălit în 
China, dar şi mai târziu când guvernul chinez s-a mutat în 


13 


Formosa, care a devenit Taiwan. Au vândut, au cumpărat, au 
jefuit, au făcut contrabandă, au smuls bani prin şantaj şi au 
comis asasinate într-o proporţie nemaiîntâlnită, însângerând 
fiecare ţară care ajungea sub călcâiul lor. E de la sine înţeles că 
Suma şi Yoshishu jucau în stilul „una pentru tine, două pentru 
mine” când prada era inventariată şi împărţită cu forţele 
imperiale. 

Pitt se ridică de pe scaun şi se întinse, atingând cu uşurinţă 
tavanul autobuzului. 

— Cât anume din cantitatea totală a lucrurilor jefuite a ajuns 
de fapt în Japonia? 

— Un mic procentaj se află în trezoreria imperială de război. O 
parte din comoară mai uşor transportabilă, pietrele preţioase şi 
platina, a fost adusă cu uşurinţă la Tokio la bordul submarinelor 
şi ascunsă într-o fermă la ţară. Cea mai mare parte a lingourilor a 
rămas pe insula principală Luzon. A fost depozitată în sute de 
kilometri de tuneluri, săpate de mii de prizonieri de război ai 
forţelor aliate folosiţi ca sclavi, care erau fie ucişi prin epuizare, 
fie executaţi, pentru a asigura secretul ascunzătorilor după 
război. Am excavat un tunel la Corregidor care conţinea 
scheletele a trei sute de prizonieri care au fost îngropaţi de vii. 

— Cum se face că această chestiune n-a fost adusă niciodată 
în atenţia opiniei publice mondiale? întrebă Pitt. 

Mancuso ridică din umeri. 

— Nu ştiu. După patruzeci de ani actele de barbarism au fost 
menţionate în câteva cărţi. Dar până atunci, marşul morţii până 
la Bataan şi armatele de soldaţi americani, britanici şi filipinezi 
care au pierit în lagărele de prizonieri erau doar nişte amintiri 
estompate. 

— Nemţii sunt încă hăituiţi pentru holocaust, medita Pitt, dar 
japonezii au rămas aproape nederanjaţi în urma atrocităților 
comise. 

Chipul lui Giordino era înverşunat. 

— Au recuperat japonezii ceva din comoară după război? 

— Parte din ea a fost descoperită de companiile de construcţii 
japoneze, care pretindeau că îi ajută pe filipinezi să se refacă 
după ravagiile conflictului, prin dezvoltarea unor diverse proiecte 
de construcții industriale. Fireşte, au lucrat deasupra 
ascunzătorilor respective. Altă parte a fost descoperită de 
Ferdinand Marcos care, cu ajutorul vaselor, a scos afară din ţară 
mai multe sute de tone de aur şi l-a transformat discret în valută 


14 


pe pieţele mondiale de vânzare a lingourilor. Şi o parte bunicică 
a fost recuperată de Suma şi Yoshishu, douăzeci de ani mai 
târziu. Poate cam şaptezeci la sută din tezaur a rămas încă 
ascuns şi poate nu va fi recuperat niciodată. 

Pitt îl privi întrebător pe Mancuso. 

— Ce s-a întâmplat cu Suma şi Yoshishu după terminarea 
războiului? 

— Nu sunt proşti tipii ăştia. Au mirosit înfrângerea chiar din 
1943 şi au început să facă planuri de supravieţuire în stil mare. 
Evitând să moară în luptă în timpul întoarcerii lui MacArthur la 
Luzon sau să ajungă la sinuciderea rituală dictată de umilinţa 
înfrângerii, Suma a comandat un submarin. Apoi cu ajutorul 
generos din partea împăratului, au ajuns în Chile, la Valparaiso, 
unde au trăit timp de cinci ani într-un lux exagerat. Când 
MacArthur era ocupat cu războiul din Coreea, mafioţii se 
întoarseră acasă şi deveniră şefi ai bandelor lumii interlope. 
Suma îşi consacră geniul maşinaţiilor economice şi politice, în 
timp ce Yoshishu îşi consolida puterea asupra lumii interlope şi 
noii generaţii asiatice de traficanţi de droguri. In zece ani 
deveniră cei mai puternici mafioţi ai Orientului îndepărtat. 

— O pereche cu adevărat drăgălaşă, zise Giordino caustic. 

— Koda Suma a murit de cancer în 1973, continuă Mancuso. 
Precum un cuplu de gangsteri din Chicago din perioada 
prohibiţiei, fiul lui Suma, Hideki şi Yoshishu se puseră de acord 
să-şi împartă masiva organizaţie în arii de activitate diferite. 
Yoshishu conduse activităţile criminale, în timp ce Hideki alcătui 
o bază de putere în guvern şi industrie. In bună parte ticălosul 
bătrân s-a cam retras, menţinându-şi ghearele pe diverse 
plăcinte, conducându-i pe actualii lideri ai organizaţiei criminale 
Dragonii de Aur şi ocazional punând la cale o acţiune comună 
împreună cu Suma. 

— Potrivit „echipei Honda”, îi informă Kern, Suma şi Yoshishu 
şi-au unit forţele să sprijine financiar uzina de armament şi 
Proiectul Kaiten. 

— Proiectul Kaiten? repetă Pitt. 

— Numele codificat pentru operaţiunea cu automobilele- 
bombă. In engleză aceasta înseamnă „O schimbare de cer”. Dar 
pentru japonezi are o însemnătate mai largă: „Se apropie o nouă 
zi, o mare schimbare”. 

— Dar Japonia pretinde că interzice introducerea 
armamentului nuclear, îndrăzni să observe Pitt. Pare al naibii de 


15 


ciudat faptul că Suma şi Yoshishu au putut să construiască o 
fabrică de producere a armamentului nuclear fără cunoştinţa sau 
sprijinul guvernului. 

— Nu politicienii conduc Japonia. Sforile sunt trase de 
trepăduşii din spatele uşilor închise ale democraţiei. N-a fost nici 
un secret atunci când Japonia a construit reactorul care a produs 
rapid metalul lichid. Dar nu s-a ştiut că, pe lângă funcţionarea lui 
ca sursă de energie, acesta producea totodată plutoniu şi 
convertea litiu în tritiu, ingrediente esenţiale pentru armele 
termonucleare. Presupunerea mea este că primul-ministru 
Junshiro şi-a dat în secret binecuvântarea pentru construirea 
arsenalului nuclear, oricât de greu i-a venit s-o facă, din cauza 
riscului ca acest lucru să ajungă la urechea publicului, dar în mod 
intenţionat a fost exclus de la Proiectul Kaiten. 

— Fireşte, guvernul lor nu funcţionează ca al nostru, zise 
Sandecker. 

— „Echipa Honda” a localizat uzina de armament? îl întrebă 
Pitt pe Kern. 

— Sunt siguri că se află într-un perimetru de şaizeci de 
kilometri pătraţi din jurul oraşului subteran Edo. 

— Şi încă nu au găsit-o? 

— Jim Hanamura crede că oraşul dispune de tunele adânci 
care fac legătura cu obiectivul. O acoperire ingenioasă, fără 
construcţii la suprafaţă sau şosele ca să dea la iveală locul. 
Proviziile intră împreună cu miile de oameni care trăiesc şi 
muncesc în Edo. Majoritatea echipamentului şi materialelor de 
orice fel pot fi introduse şi scoase fără probleme. 

— S-a descoperit vreo pistă care duce la centrul de comandă 
al exploziei? întrebă Giordino. 

— Centrul Dragonului? 

— Aşa l-au numit? N 

— Au un nume pentru orice, zâmbi Kern. Nimic solid. În ultimul 
său raport Hanamura spune că dăduse de o pistă care are ceva 
de a face cu un tablou. 

— Informația asta ne ajută ca lopata pe mort, comentă ironic 
Giordino. 

Uşa compartimentului de comunicaţie aflată în spatele 
autobuzului se deschise, un bărbat ieşi şi îi înmâna lui Kern trei 
foi de hârtie. A 

In timp ce ochii îi străbăteau textul, chipul i se contractă. In 
cele din urmă, după ce termină de citit a treia pagină, cuprins de 


16 


mânie lovi cu pumnul braţul unui fotoliu. 

— Oh, Dumnezeule. 

Sandecker se aplecă înspre el. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Un raport de la Mel Penner de la Palau. Zice că Marvin 
Showalter a fost răpit în drum spre ambasadă. Un cuplu de turişti 
americani a afirmat că a văzut doi japonezi intrând în maşina lui 
Showalter când acesta a oprit din cauza unui camion ce bloca o 
şosea la o distanţă de un bloc de ambasadă. S-a întâmplat ca 
soţul şi soţia să raporteze acest lucru funcţionarilor ambasadei 
pentru că au remarcat numerele de înmatriculare americane şi 
surpriza arătată de şofer când răpitorii au sărit în maşină. N-au 
mai văzut nimic altceva deoarece autocarul cu turişti s-a mişcat 
în faţă şi le-a obturat vederea. Când au ajuns să vadă din nou 
strada, maşina lui Showalter dispăruse în trafic. 

— Continuă. 

— Jim Hanamura a cam întârziat cu informaţiile. În ultimul său 
raport către Penner, Jim confirmă localizarea uzinei de armament 
la trei sute cincizeci de metri sub pământ. Zona principală este 
legată de Edo City la patru kilometri spre nord, de o cale ferată 
electrică care trece printr-o serie întreagă de tuneluri spre 
arsenale, spații de depozitare a deşeurilor şi birourile 
personalului. 

— Mai e ceva? insistă blând Sandecker. 

— Hanamura a mai spus că urmăreşte o pistă serioasă care 
duce spre Centrul Dragonului. Asta e tot. 

— Ce zice de Roy Orita? întrebă Pitt. 

— Numai o scurtă menţiune. 

— A dispărut şi el? 

— Nu, Penner nu zice asta. Afirmă doar că Orita insistă să se 
ţină tare până când lămurim noi lucrurile. 

— AŞ zice că oaspeţii conduc echipa gazdă cu trei la unu, zise 
Pitt cu un aer filosofic. Ne-au răpit doi parlamentari, au tăiat 
elanul echipelor „Honda” şi „Cadillac” şi, ultimul dar şi cel mai 
grav lucru, au aflat ce urmărim şi de unde suntem. 

— Suma are toţi aşii, încuviinţă Kern. Aş face mai bine să-l 
informez de îndată pe domnul Jordan ca să-l avertizeze pe 
Preşedinte. 

Pitt se lăsă pe spătarul scaunului şi îl fixă pe Kern cu o privire 
rezervată. 

— De ce te grăbeşti? 


17 


— Ce vrei să spui? 

— Nu văd nici un motiv de panică. 

— Preşedintele trebuie să fie alertat. Nu ne confruntăm numai 
cu pericolul unui şantaj nuclear, ci şi cu o răscumpărare politică 
pentru Diaz şi Smith. Suma poate lăsa securea să cadă în orice 
moment. 

— Nu, nu o va face. Oricum nu încă. 

— De unde ştim noi asta? întrebă Kern. 

— Ceva îl reţine pe Suma. Are o sumedenie de automobile- 
capcană ascunse. Are nevoie doar ca unul dintre acestea să 
străbată străzile din Manhattan sau Los Angeles pentru a speria 
de moarte Casa Albă şi publicul american. Literalmente are 
guvernul la mână. Dar el ce face? Se joacă de-a răpitul. Nu, îmi 
pare rău, ceva nu merge conform planului normal. Suma nu e 
gata de acţiune. Vă spun eu că bate pasul pe loc. 

— Cred că Dirk are dreptate, zise Mancuso. Este posibil ca 
agenţii lui Suma să fi aşezat automobilele-capcană pe poziţie 
înainte să pună la punct comanda exploziilor. 

— E logic, i se alătură şi Sandecker. Am mai putea avea încă 
timp să trimitem o nouă echipă pentru a o găsi şi neutraliza. 

— In momentul de faţă totul depinde de Hanamura, ezită Kern 
temător. Putem spera doar că a descoperit Centrul Dragonului. 
Dar totodată trebuie să luăm în consideraţie şi posibilitatea 
foarte reală că este ori mort, ori capturat de oamenii lui Suma. 

Tăcură cu toţii în timp ce peisajul rural al Virginiei se derula 
prin faţa geamurilor autobuzului. Frunzele copacilor aruncau 
reflexe aurii sub soarele toamnei. 

Trecătorii de pe marginea şoselei nu acordară nici o atenţie 
autobuzului aflat în mers. Dacă vreunul dintre ei ar fi zărit 
înscrisul cu destinaţia, aflat deasupra parbrizului şoferului, ar fi 
crezut pur şi simplu că înăuntru se afla un grup de vizitatori ai 
câmpurilor de luptă din războiul civil, aflaţi în vacanţă. 

In cele din urmă Sandecker rosti gândul care stăruia în mintea 
tuturor. 

— De-am şti măcar ce pericol urma să descopere Jim 
Hanamura? 


18 


33 


În acel moment, în cealaltă parte a lumii, Jim Hanamura şi-ar fi 
oferit bucuros noul automobil Corvette şi modemul sistem de 
sunet Redondo Beach oricui din amintitul autobuz ce străbătea 
Virginia, fiind dispus să facă schimb de locuri cu el. 

Ploaia rece a nopţii îi uda hainele şi pielea, în timp ce zăcea 
într-un şanţ de scurgere a apei acoperit de noroi şi frunze aflate 
în putrefacție. Poliţia şi agenţii de securitate care îl vânau 
împânziseră zona şi porniseră la acţiune cu zece minute în urmă, 
dar el zăcea acolo în nămol, încercând să se odihnească şi să-şi 
alcătuiască un plan de acţiune. Cu un efort dureros se rostogoli 
până ajunse să se sprijine pe cotul nevătămat şi privi de-a lungul 
şoselei. Singurul semn de viaţă venea din partea unui bărbat 
aflat în garajul unei case mici, care stătea aplecat sub capota 
deschisă a unui camion de transport. 

Căzu la loc în şanţ şi leşină pentru a treia oară de când fusese 
împuşcat în timpul evadării sale din Edo City. Când Hanamura îşi 
reveni în fire, se întrebă cât timp fusese inconştient. Privi 
încheietura mâinii drepte, dar ceasul se oprise, fiind spart în 
momentul avarierii maşinii. Probabil un interval nu prea lung, 
deoarece şoferul camionului de transport încă repara la motor. 

Cele trei gloanţe provenite din puştile automate ale agenţilor 
de securitate îl atinseseră în braţul şi umărul stâng. Avusese 
parte de unul din acele ghinioane, un incident neprevăzut care 
se întâmplă unul la o mie şi care poate prinde un agent operativ 
profesionist pe picior greşit. 

Planurile lui fuseseră precise şi executate întocmai. Falsificase 
permisul de trecere al unuia dintre inginerii şefi ai lui Suma cu 
numele de Jiro Miyaza, care semăna foarte mult cu Hanamura la 
chip şi alură. 

Intrarea în Edo City şi trecerea de punctele de control de până 
la secţia de design şi construcţie fuseseră floare la ureche. Nici 
un paznic nu se arătă suspicios în legătură cu un om care se 
întorcea la serviciu după program şi lucra în plus până după 
miezul nopţii. Toţi japonezii obişnuiesc sa lucreze în plus, rareori 
întâmplându-se să se limiteze la programul normal de opt ore. 

Inspecţia fusese destul de lejeră, totuşi mai severă decât cea 
impusă la pătrunderea în sediul Pentagonului din Washington. 


19 


Paznicii dădură din cap spre Hanamura şi stătură cu ochii pe el 
când îşi introduse permisul de intrare în computerul electronic de 
verificare a identităţii. Se auzi bâzâitul corespunzător, becul 
verde al unei camere video se aprinse şi paznicii îi făcură semn 
să treacă, satisfăcuţi că Hanamura era autorizat să pătrundă în 
acea secţiune a clădirii. Cu aşa de mulţi oameni care intrau şi 
ieşeau la orice oră din zi şi din noapte, nu-şi amintiră că 
persoana reală - căreia i se substitui se Hanamura - plecase spre 
casă cu câteva minute înainte. 

Hanamura cercetă trei birouri într-o oră şi jumătate înainte să 
găsească ceva interesant. In spatele sertarului biroului unui 
proiectant găsi un cilindru cu ciorne ale unei instalaţii secrete. 
Schiţele ar fi trebuit să fie distruse. Presupunea doar că 
proiectantul neglijase să le arunce într-unul din aparatele de 
tocat hârtie. 

Nu se grăbi deloc, fotocopie desenele, introduse copiile într-un 
plic şi puse originalele înapoi în sertar aşa cum le găsise. Plicul îl 
îndoi şi îl legă cu un şnur pe gamba piciorului. O dată ce trecu de 
paznici când părăsi clădirea, Hanamura crezu că nu mai are nici 
o problemă. leşi în vastul atrium şi îşi aşteptă rândul la un lift ce 
dădea spre un tunel pietonal care ducea la parcarea unde îşi 
lăsase camioneta Murmoto. In lift se aflau douăzeci de oameni şi 
Hanamura avu ghinionul de a se afla în rândul din faţă. 

Când uşile se deschiseră la nivelul unde se afla parcarea, 
soarta îi jucă o festă urâtă. Impins în faţă de mulţimea din 
spatele său, Hanamura dădu nas în nas cu Jiro Miyaza. 

Inginerul, a cărui identitate o împrumutase Hanamura, ieşise 
dintr-un ascensor adiacent cu soţia şi cei doi copii ai săi. Se 
îndreptau către acelaşi nivel de parcare având de gând să facă în 
acea seară o plimbare cu maşina la suprafaţă. In mod 
inexplicabil, ochii lui Miyaza fură atraşi de ecusonul prins de 
buzunarul lui Hanamura. 

Timp de o clipă se zgâi pur şi simplu, apoi ochii i se măriră şi 
se uită la figura lui Hanamura fără să-i vină să creadă. 

— Ce faci cu permisul meu? întrebă el indignat. 

— Sunt de la serviciul de securitate interioară, răspunse calm 
Hanamura cu un aer autoritar. Examinăm zonele de securitate 
pentru a verifica vigilenţa paznicilor. Intâmplător mi s-a dat 
permisul cu numele tău şi numărul actului de identitate. 

— Fratele meu este adjunctul şefului serviciului de securitate. 
Nu mi-a pomenit de o astfel de acţiune. 


20 


— Nu facem reclamă pe tema asta, zise Hanamura privindu-l 
aspru pe Miyaza care refuză să dea înapoi. 

Hanamura încercă să-şi croiască drum pe lângă Miyaza, dar 
inginerul îl înşfacă de braţ. 

— Aşteaptă! Vreau să verific chestia asta. 

Mişcarea iute ca fulgerul a lui Hanamura rămase aproape 
neobservată. Işi repezi palma în pieptul lui Miyaza, rupându-i 
sternul. Inginerului i se tăie respiraţia, se apucă cu mâinile de 
piept şi alunecă în genunchi. Hanamura îl dădu la o parte şi se 
îndreptă calm către vehiculul său pe care îl parcase cu spatele în 
spaţiul special amenajat. Deschise repede uşa neîncuiată a 
camionetei Murmoto V-6, se strecură pe locul şoferului şi acţionă 
cheia de contact. Motorul porni la a doua atingere a cheii, 
acţionă schimbătorul de viteze şi se îndreptă spre rampa şi 
poarta de ieşire aflate la nivelul inferior. 

Ar fi putut să reuşească dacă soţia şi copiii lui Miyaza n-ar fi 
început să urle cât îi ţinea gura arătând înnebuniţi cu mâna către 
Hanamura. Un paznic aflat în apropiere se repezi spre ei şi îi 
interogă. Nu înţelese mare lucru din sporovăială lor, dar fu 
suficient de isteţ pentru a folosi aparatul portabil radio alertându- 
şi colegii de la intrarea principală. 

Hanamura nu întâmpină nici un obstacol, dar ajunse cu o 
fracțiune de secundă prea târziu. Un paznic păşi afară din 
gheretă şi ridică braţul făcându-i semn lui Hanamura să se 
oprească. Doi camarazi de-ai săi, aşezaţi pe laturile opuse ale 
tunelului de ieşire, îşi ridicară armele în poziţia de tragere. În 
plus exista şi solida barieră de oţel ce închidea drumul. 

Hanamura aprecie scena cu un ochi de profesionist. Trebuia să 
încerce să-şi croiască drum în partea cealaltă. işi încordă toate 
puterile pentru impact, apăsă până în podea pedala de 
acceleraţie şi se ghemui pe locul şoferului cât de jos putu. Lovi 
bariera în parte cu bara de protecţie a camionului, în parte cu 
farurile, făcându-le praf, iar masca din faţă pătrunse în radiator. 
Şocul nu fu atât de puternic pe cât se aştepta Hanamura, se auzi 
doar un zornăit de metal şi sticlă şi un scrâşnet smucit în 
momentul în care camioneta smulse bariera de oţel din locul în 
care era fixată în blocul de beton. Apoi geamurile dispărură într-o 
ploaie de ţăndări când paznicii deschiseră focul cu puştile lor 
automate. Aici avu un pic de noroc. Paznicii, în loc să tragă în 
motor, în rezervor sau în cauciucuri, ţintiră mai sus. 

Focul încetă brusc când ieşi afară din tunel şi goni printr-un 


21 


şuvoi de maşini ce intrau în oraşul subteran de pe o şosea 
adiacentă. Hanamura îşi împărţi în mod egal atenţia între oglinda 
retrovizoare şi şoseaua şi traficul din faţă. Nu se îndoia nici o 
clipă că oamenii din serviciul de securitate al lui Suma alertau 
poliţia pentru a ridica baraje. 

Folosind viteza a patra, trecu camioneta Murmoto peste 
trotuar şi se înscrise pe un drum neasfaltat, plin de noroi din 
cauza ploii care nu contenea. Numai după ce străbătu cu greu 
zece kilometri dintr-o zonă împădurită îşi dădu seama de durerea 
care îi ardea umărul şi de sângele lipicios care i se prelingea pe 
partea stângă a trupului. Se opri sub un pin falnic şi îşi examina 
umărul şi braţul stâng. 

Fusese atins în trei locuri. Un glonţ îi trecuse prin biceps, unul 
îi lovise clavicula, iar altul îl izbise în muşchiul umărului. Nu erau 
răni mortale, dar neîngrijite puteau deveni extrem de serioase. 
Ceea ce îl îngrijora pe Hanamura era faptul că pierduse mult 
sânge. Deja simţise primele semne ale leşinului. Işi rupse 
cămaşa şi făcu câteva bandaje primitive oprind scurgerea 
sângelui cât de bine putu. 

incetul cu încetul, şocul şi durerea fură înlocuite de amorţeală 
şi de ceața care i se infiltra în minte. Ambasada era la o sută 
şaizeci de kilometri distanţă în inima Tokio-ului. N-ar fi reuşit 
niciodată să ajungă acolo străbătând mulţimea de străzi 
aglomerate fără să fie oprit de un poliţist intrigat de camioneta 
scrijelită de gloanţe sau de reţeaua de agenţi înarmaţi ai lui 
Suma, care vor bloca fiecare drum important ce ducea în oraş. 
Pentru o clipă îi trecu prin cap să se refugieze în hanul echipei 
MAIT, dar Asakusa era la nord-est de Tokio în partea opusă a Edo 
City-ului din vest. 

işi ridică privirea prin parbrizul sfărâmat spre cerul ploios. 
Norii joşi împiedicau urmărirea cu elicopterul. Asta îi venea în 
ajutor. Bazându-se pe viguroasa tracţiune pe 4 roţi a camionetei 
Murmoto, Hanamura se hotărî să meargă pe teren variat folosind 
şoselele mărginaşe, înainte de a abandona autocamioneta cu 
speranţa de a fura o maşină. 

Hanamura continuă să şofeze prin ploaie înconjurând cursuri 
de apă şi lanuri de orez, îndreptându-se mereu către luminile 
oraşului ce licăreau difuz pe cerul acoperit de nori grei. Cu cât se 
apropia mai mult de metropolă, cu atât circulaţia devenea mai 
densă. Peisajul de ţară se curma aproape imediat şi micile 
drumuri întunecate se lăţiră în şosele şi autostrăzi aglomerate. 


22 


La rândul ei autocamioneta începu să dea semne de oboseală. 
Radiatorul era avariat în urma coliziunii cu bariera şi aburul alb 
ieşea şuierând de sub capotă din ce în ce mai ameninţător. Privi 
aparatul de măsură de la bord. Acul de temperatură vibra pe 
roşu. Era timpul să găsească altă maşină. 

Apoi din cauza pierderii de sânge leşină şi se prăbuşi peste 
volan. Autocamioneta Murmoto părăsi şoseaua şi lovi cu putere 
câteva maşini parcate, înainte de a trece prin peretele subţire de 
lemn al unei case. Şocul îl făcu să-şi recapete cunoştinţa şi privi 
zăpăcit în jurul unei mici curţi distruse de camionetă. li mulţumi 
lui Dumnezeu că locuitorii casei erau plecaţi, iar camerele 
mobilate scăpaseră de dezastru. 

Un far încă funcţiona, luminând o poartă în spatele curţii. 
Hanamura trecu poticnindu-se prin ea, ajungând într-o alee din 
spatele casei, când zbieretele vecinilor alertaţi răsunară în 
spatele lui. Zece minute mai târziu, după ce străbătu 
împleticindu-se un mic parc, căzu epuizat şi se ascunse într-un 
şanţ  înnămolit. Zăcu acolo ascultând şuieratul sirenelor 
îndreptându-se spre camioneta avariată. La un moment dat, 
după ce mai prinse puteri, începu să avanseze spre unul din 
cartierele retrase ale Tokio-ului, dar un vehicul al poliţiei patrula 
şoseaua, luminând cu proiectoarele parcul şi străzile înguste din 
jur. În acel moment leşină din nou. 

Când frigul umed îl trezi, îşi dădu seama că era prea slăbit să 
fure o maşină şi să continue drumul. Incet, ţeapăn şi strângând 
din dinţi ca să-şi înăbuşe durerea care revenea chinuitor în 
valuri, traversă şoseaua legănându-se şi se apropie de bărbatul 
care lucra la motorul camionului său. 

— Te rog, ai putea să mă ajuţi? îl imploră Hanamura cu voce 
scăzută. 

Bărbatul se întoarse şi privi uluit la străinul rănit care se 
clătina în faţa lui. 

— Eşti rănit, zise el. Sângerezi. 

— Am avut un accident mai sus pe stradă şi am nevoie de 
ajutor. 

Bărbatul îl cuprinse pe Hanamura cu braţul după mijloc. 

— Să te duc în casă, soţia mea îţi va da primul ajutor în timp 
ce eu chem ambulanta. 

Hanamura îl îndepărtă. 

— Să lăsăm asta. E în regulă. 

— Atunci ar trebui să mergi direct la spital, zise omul cu 


23 


sinceritate. Te duc eu imediat. 

— Nu, te rog, se eschivă Hanamura. Dar ţi-aş fi extrem de 
recunoscător dacă vei duce la ambasada americană un pachet 
din partea mea. E foarte urgent. Sunt curier şi venind din Edo 
City maşina mea a derapat şi a ieşit de pe şosea. 

Proprietarul camionului rămase aşteptând în picioare fără să 
înţeleagă, în timp ce Hanamura mâzgăli ceva în engleză pe 
spatele plicului şi i-l dădu. 

— Vrei să duc asta la ambasada americană în loc să te 
transport la spital? 

— Da, trebuie să mă întorc la locul accidentului. Poliţia va 
chema o ambulanţă. 

Şoferul camionului nu înţelese nimic din toate astea, dar 
acceptă rugămintea fără alte comentarii. 

— De cine să întreb la ambasadă? 

— De un anume domn Showalter. Hanamura căută în buzunar, 
îşi scoase portofelul şi îi înmâna şoferului un teanc gros de 
bancnote japoneze. Pentru efortul dumitale. Ştii unde să mergi? 

Chipul şoferului se lumină la ivirea chilipirului neaşteptat. 

— Da, ambasada este lângă joncţiunea liniilor expres trei şi 
patru. 

— Cât de repede poţi să pleci? 

— Tocmai am terminat de reparat distribuitorul camionului. 
Pot să plec în câteva minute. i 

— Foarte bine. Hanamura se înclină. lţi multumesc foarte mult. 
Spune-i domnului Showalter că va trebui să-ţi dubleze ceea ce ți- 
am plătit în momentul în care primeşte plicul. 

Apoi Hanamura se întoarse şi plecă clătinându-se în ploaie şi 
în bezna nopţii. 

Ar fi putut să meargă cu şoferul camionului până la ambasadă, 
dar nu îndrăznea să rişte un leşin sau chiar moartea, în ambele 
eventualităţi şoferul ar fi intrat în panică şi s-ar fi dus la cel mai 
apropiat spital sau ar fi chemat un poliţist. Atunci preţioasele 
desene ar fi fost probabil confiscate şi s-ar fi reîntors la sediul lui 
Suma. Cea mai bună soluţie era să se încreadă în şansa şi în 
onoarea şoferului de camion, în timp ce el atrăgea urmărirea în 
altă direcţie. Impins numai de curaj şi de voinţă, Hanamura 
merse aproape un kilometru, înainte ca un vehicul blindat să 
apară din bezna parcului, să zvâcnească pe stradă şi să 
gonească în urmărirea lui. Prea epuizat să poată alerga, alunecă 
în genunchi lângă o maşină parcată şi scotoci în haină după 


24 


pastila ucigătoare. Degetele tocmai i se încleştaseră în jurul 
capsulei cu otravă când maşina blindată cu însemne militare şi 
lumină roşie intermitentă pe capotă se opri, iar în lumina farurilor 
umbra lui Hanamura apărea pe peretele unui depozit la câţiva 
metri distanţă. a 

O siluetă cobori din maşină şi se apropie. In mod ciudat, purta 
un straniu palton de piele croit ca un chimono şi avea la brâu o 
sabie katana de samurai a cărei lamă şlefuită scânteia în lumină. 
Când se apropie încât i se putu vedea chipul în lumina farurilor, 
privi în jos spre Hanamura şi vorbi cu un glas infatuat. 

— la te uită, vestitul copoi amator de artă, Ashikaga Enshu. 
Nici nu te-am recunoscut fără perucă şi barbă falsă. 

Hanamura ridică ochii spre chipul de şarpe cu clopoței al lui 
Moro Kamatori. 

— la te uită, repetă el, doar nu oi fi slugoiul lui Hideki Suma. 

— Ce ai spus? 

— Ştii tu. Slugoi, lingău, ăla care îşi linge stăpânul la fund. 

Kamatori deveni livid şi îşi dezveli turbat de furie dinţii 
strălucitori. 

Hanamura nu-i oferi lui Kamatori satisfacția unui răspuns. 
Gâfâia cu buzele întinse într-un rânjet chinuit. Vâri rapid în gură 
pilula aducătoare de moarte şi o muşcă cu molarii pentru a 
elibera lichidul. Otrava fu absorbită instantaneu în gingie prin 
țesut. In treizeci de secunde inima urma să i se oprească şi era 
mort. 

— Adio, căcănarule, murmură el. 

Kamatori avu la dispoziţie doar o clipă să acţioneze, dar ridică 
sabia, apucând mânerul lung cu ambele mâini şi o învârti cu 
toată puterea descriind un cerc larg. Şocul surprizei scânteie o 
clipă scurtă în ochii lui Hanamura, înainte ca acesta să fie înlocuit 
cu luciul morţii. 

Kamatori încercă satisfacția finală de a vedea cum sabia sa 
câştigă în cursa cu otrava, când lama desprinse capul de pe 
umerii lui Hanamura cu perfecțiunea ghilotinei. 


25 


34 


Limuzinele Murmoto de un cafeniu metalizat erau parcate într- 
un şir dezordonat în spatele rampei ce ducea spre interiorul ca o 
peşteră al unui mare semitrailer. George Furukawa se simţea 
grozav de uşurat că aceste patru automobile erau ultimul 
transport. Documentele pe care le găsise ca de obicei sub 
scaunul din spate al propriei maşini sport includeau un scurt 
răvaş care îl informa că partea care îi revenea din proiect se 
încheiase. 

Totodată primi noi instrucţiuni să examineze maşinile, 
controlând dispozitivele de transmitere a semnalelor radio. Nu i 
se dădea nici o explicaţie, dar trase concluzia că Hideki Suma era 
îngrijorat de faptul că ultimul transport s-ar putea să fi fost 
urmărit de un anume grup nenumit. Gândul că acesta ar putea fi 
format din agenţi federali îl făcea pe Furukawa să se simtă 
extrem de neliniştit. Se învârti repede în jurul fiecărui automobil 
studiind afişajul digital al unui dispozitiv electronic care detecta 
transmiterea de semnale radio. 

Satisfăcut că limuzinele sport cu urâta lor culoare cafenie erau 
în regulă, făcu semn şoferului camionului şi ajutorului său. 
Aceştia înclinară uşor din cap fără să rostească vreun cuvânt şi 
pe rând începură să ducă maşinile de pe rampe în trailer. 

Furukawa se întoarse şi se îndreptă spre maşina lui, fericit să 
fi scăpat de o misiune pe care o considera inferioară poziţiei lui 
de vicepreşedinte al Laboratoarelor Samuel J. Vincent. Onorariul 
frumuşel, pe care Suma i-l plătise deja pentru efortul şi loialitatea 
lui, va fi înţelept investit în corporaţii japoneze care îşi 
deschideau filiale în California. 

Rulă până la poartă şi înmâna paznicului copiile documentelor. 
Apoi îndreptă botul bombat al maşinii sport Murmoto spre traficul 
aglomerat de camioane din jurul terminalului docului şi porni 
spre birou. De data aceasta nu-l mai mânca curiozitatea, aşa că 
nu mai privi înapoi. Interesul său privind destinaţia secretă a 
transportului de automobile se stinsese. 


Stacy îşi trase în sus fermoarul hanoracului, strângându-şi 
bine gulerul în jurul gâtului. Uşa laterală a elicopterului fusese 
îndepărtată şi aerul rece al oceanului pătrundea în interiorul 

26 


cabinei de control. Lungile plete blonde îi biciuiau chipul şi-şi le 
legă la spate cu o scurtă bandă de piele. Ţinea pe genunchi o 
cameră video pe care o ridică şi o pregăti. Apoi se aplecă într-o 
parte cât de mult îi permise centura de siguranţă şi fixă 
obiectivul camerei pe automobilul sport Murmoto ce părăsea 
zona docurilor. 

— Ai văzut numărul de înmatriculare? întrebă pilotul blond 
care menținea elicopterul într-un zbor orizontal. 

— Da, l-am filmat. Mulţumesc. 

— Pot să mă apropii puţin dacă vrei. 

— Rămâi în siguranţă, îi ordonă Stacy vorbind în microfonul 
căştii în timp ce se uita prin obiectivul camerei. 

Eliberă declanşatorul şi aşeză din nou camera pe genunchi. 

— Probabil sunt alertaţi că cineva e pe urmele lor, altfel n-ar fi 
căutat dispozitivele de transmitere a semnalelor radio în maşini. 

— Ce noroc pe bătrânul Weatherhill că nu transmitea! 

Bill McCurry o îngheţa pe Stacy doar când se uita la ea. Era 
îmbrăcat numai într-un şort de doc, un tricou cu o reclamă de 
bere mexicană pe el şi purta sandale. Când făcuseră cunoştinţă 
mai devreme în aceeaşi dimineaţă, Stacy îl privise mai mult ca 
pe o gardă de corp decât ca pe unul dintre cei mai importanţi 
detectivi ai Agenţiei de Securitate Naţională. 

Cu părul lung decolorat, pielea bine bronzată de soarele din 
sudul Californiei şi ochii de un albastru pal, privind pătrunzător 
prin lentilele roşii ale ochelarilor cu ramă de plastic, mintea lui 
McCurry era concentrată în parte spre camionul de transport al 
automobilelor şi parte spre meciul de volei în care promisese să 
joace în seara aceea pe plaja de la Marina del Rey. 

— Camionul o ia spre Harbor Freeway, zise Stacy. Rămâi în 
afara sferei vizuale a şoferului şi vom urmări transmisia lui 
Timothy. 

— Ar fi trebuit să fim sprijiniți mai mult, zise McCurry serios. 
Dacă nu există nici o echipă care să-i urmărească în vehicule la 
sol şi nici alt elicopter care să ne înlocuiască, dacă avem 
probleme cu motorul, e posibil să ratăm urmărirea şi să-l punem 
în pericol pe Weatherhill. 

Stacy scutură din cap. 

— Timothy ştie care e treaba. Tu, nu. Crede-mă pe cuvânt, nu 
putem risca să folosim vehicule terestre sau o grămadă de 
elicoptere bâzâind deasupra. Tipii din camion au fost alertaţi şi 
urmăresc semnele unei operaţiuni de supraveghere. 


27 


Deodată vocea tărăgănată cu accent texan a lui Weatherhill 
se auzi în căşti. 

— Sunteţi acolo sus, „echipă Buick”? 

— Te auzim, Tim, răspunse McCurry. 

— Pot să transmit? 

— Bandiţii au căutat microfoane, răspunse Stacy, dar poţi să 
transmiţi. 

— Menţineţi contactul vizual? 

— Temporar, dar ne menţinem la câţiva kilometri în spate, ca 
să nu fim reperaţi din cabina şoferului. 

— Am înţeles. 

— Nu uita să transmiţi pe frecvenţa stabilită. 

— Da, mămico, zise Weatherhill jovial. Acum ies din cutia asta 
unde am transpirat tot şi mă pun pe treabă. 

— Ţinem legătura. 

— Normal. Nici nu-mi trece prin cap să fug de voi. 


Îndepărtând panoul fals de sub bancheta din spate şi 
dezmorţindu-şi trupul din poziţia contorsionată în care se afla, 
Weatherhill se târî în spaţiul portbagajului celei de a treia 
limuzine Murmoto încărcată în trailer. Desfăcu încuietoarea 
dinăuntru şi deschise portbagajul. Apoi, ieşi afară, se ridică în 
picioare şi îşi întinse încheieturile care îl dureau. 

Weatherhill suferise în poziţia asta chinuitoare timp de 
aproape patru ore, după ce o echipă specială de agenţi vamali îl 
ascunsese în interiorul maşinii, înainte de sosirea camionului şi a 
lui Furukawa. Soarele care bătea în capotă şi lipsa ventilaţiei - nu 
putuse nici măcar crăpa ferestrele de teama de a nu trezi 
suspiciunea şoferilor camionului - în curând îl scăldară în 
sudoare. Nu crezuse niciodată că o să ajungă să i se facă rău din 
cauza mirosului unei maşini noi. 

Interiorul trailerului era întunecat. Scoase o lanternă dintr-un 
săculeţ pe care îl ţinea la centura aferentă uniformei unui 
mecanic auto obişnuit şi lumină maşinile bine ancorate din 
interiorul trailerului. 

Două erau pe rampele aflate deasupra celor două de pe 
podea. 

Din moment ce camionul rula pe o şosea californiană plată, iar 
călătoria în trailer nu ridica probleme, Weatherhill hotărî să 
cerceteze mai întâi limuzinele Murmoto aflate pe rampele de sus. 
Se caţără şi deschise încetişor capota celei mai apropiate de el. 


28 


Apoi scoase micuțul analizator de radiaţii din săculeţ şi studie 
afişajul, în timp ce îl învârtea în jurul compresorului de aer 
condiţionat al automobilului. 

Citi afişajul de pe spatele mâinii sale. Apoi aşeză un set de 
scule îngrămădite pe apărătoare. Se opri şi vorbi în aparatul de 
emisie recepţie. 

— Alo, „echipa Buick”? 

— Te ascultăm, răspunse Stacy. 

— Incep operaţia de explorare. 

— Fii atent să nu tai vreo arteră. 

— N-ai nici o grijă. 

— Suntem pe recepţie. 

In cincisprezece minute  Weatherhill demontase cutia 
compresorului şi examinase bomba. Era uşor dezamăgit. Modelul 
nu era atât de avansat precum anticipase. Inteligent alcătuit, de 
acord, dar el ar fi putut concepe şi construi de unul singur o 
bombă mult mai eficientă şi distrugătoare. 

Ingheţă când auzi sunetul servofrânei şi simţi cum încetineşte 
camionul. Dar acesta o coti pe altă autostradă şi curând începu 
să gonească din nou. Asamblă la loc compresorul şi o semnaliza 
pe Stacy. 

— Incă pe recepţie? întrebă el scurt. 

— Incă aici, răspunse Stacy. 

— Unde mă aflu? 

— Traversezi Covina de Vest. Vă îndreptaţi spre răsărit, către 
San Bernardino. 

— Mi-am retras contul şi nu mai am nici o treabă la bancă, 
transmise el. La ce staţie să cobor din autobuz? 

— O secundă să verific opririle, îi răspunse Stacy. După câteva 
clipe reveni. Este un punct de oprire în partea asta din Indio. E 
obligatorie. Şoferii trebuie să se oprească pentru inspecţie. Dacă 
din vreun motiv anume se abat din drum, o să-i facem să tragă 
pe dreapta cu ajutorul maşinii şerifului. Altminteri ar trebui să 
ajungi în staţia de oprire în patruzeci şi cinci sau cincizeci de 
minute. 

— Ne vedem acolo, zise Weatherhill. 

— Drum bun. 

Ca majoritatea agenţilor secreţi, a căror adrenalină pompează 
puternic în timpul perioadelor critice ale operaţiunii, acum, că 
partea dificilă trecuse, Weatherhill se relaxa repede şi curând 
începu să se plictisească nemaiavând nici o treabă. 


29 


Tot ce-i mai rămânea acum de făcut era să se caţere prin 
trapa de ventilaţie până pe capotă şi să sară în spatele trailerului 
în afara razei vizuale a oglinzilor retrovizoare ale şoferilor. 

Deschise torpedoul şi scoase pachetul ce conţinea hârtiile de 
garanţie ale automobilului şi manualul proprietarului. Aprinzând 
luminile interioare, Weatherhill începu să răsfoiască pe îndelete 
manualul. Deşi făcuse studii de fizică nucleară, fusese 
întotdeauna fascinat de electronică. Căută la pagina cu diagrama 
electrică a limuzinei cu intenţia de a depista firele. 

Dar pagina din manual nu conţinea nici o diagramă electrică. 
În locul acesteia era o hartă cu instrucţiuni pentru amplasarea 
automobilelor în poziţiile desemnate pentru explozie. 

Strategia lui Suma îi păru lui Weatherhill atât de îndrăzneţ de 
evidentă, încât trebui să se forţeze s-o creadă. Bombele din 
maşini nu erau pur şi simplu o ameninţare pentru protejarea 
planurilor de expansiune economică a Japoniei. Spaima şi 
oroarea erau reale. Exista intenţia ca acestea să fie folosite. 


30 


35 


Trecuseră cel puţin zece ani de când Raymond Jordan nu mai 
forţase o intrare. Fireşte, acest lucru nu se întâmplase de când 
începuse să avanseze în grad, pornind de la un simplu agent 
operativ. Dintr-un capriciu, se hotărî să vadă dacă mai avea încă 
astfel de disponibilităţi. 

Introduse sonda unui minuscul computer în firele sistemului de 
alarmă al hangarului lui Pitt. Apăsă un buton şi extrase 
combinaţia în sondă. Cutia de alarmă recunoscu codul şi i-l oferi 
pe un afişaj LED. Apoi cu o nonşalanţă şi uşurinţă înşelătoare, 
formă combinaţia potrivită care anula alarma, deschise cu 
şperaclul încuietoarea uşii şi pătrunse înăuntru fără să facă cel 
mai mic zgomot. 

II spionă pe Pitt stând în genunchi în faţa Stutz-ului turcoaz, cu 
spatele la el, în colţul îndepărtat al hangarului. Pitt părea să 
repare un far. 

Jordan rămase neobservat şi privi colecţia. Era uimit de faptul 
că era atât de bogată. Il auzise pe Sandecker vorbind despre 
aceasta, dar descrierea verbală era departe de realitate, 
încetişor se strecură în spatele primului rând de maşini, îl ocoli şi 
se apropie de Pitt din partea hangarului unde se afla 
apartamentul. Era un test. Curiozitatea îl împingea să vadă 
reacţia lui Pitt faţă de un nepoftit care apărea brusc la un braţ 
distanţă de el. 

Jordan se opri înainte de a parcurge ultimii trei metri şi pentru 
o clipă îi studie pe Pitt şi maşina. 

Stutz-ul era rău avariat în multe părţi şi avea nevoie să fie 
vopsit. Parbrizul era crăpat şi farul din stânga părea să atârne de 
un fir. 

Pitt era îmbrăcat de casă, purtând o pereche de pantaloni de 
catifea cord şi un pulover. Părul lui negru era ondulat şi zburlit. 
Avea o expresie hotărâtă, ochii verzi sub cearcănele negre 
privind pătrunzător, capabili să străpungă tot ce aveau în faţă. 
Părea să vadă dincolo de sticla farului în interiorul cromat al 
acestuia. 

Jordan se apropie când Pitt zise dintr-o dată, fără să se 
întoarcă. ` 

— Bună seara, domnule Jordan. Imi pare bine că ai venit. 

31 


Jordan îngheţă, dar Pitt îşi văzu de treabă cu aerul indiferent al 
unui şofer de autobuz care aştepta banii potriviţi pentru un bilet 
de călătorie. 

— Ar fi trebuit să bat la uşă. 

— Nu, nu trebuia. Ştiam că eşti în apropiere. 

— Ai un simţ în plus sau ochi în spate? întrebă Jordan, 
mişcându-se uşor în zona periferică a câmpului vizual al lui Pitt. 

Pitt se uită la el şi rânji. Ridică şi înclină vechiul far care arăta 
pe suprafaţa lui de argint imaginea lui Jordan. 

— Am observat că ai dat târcoale hangarului. Ai intrat ca un 
profesionist. Cred că nu ţi-a luat mai mult de douăzeci de 
secunde. 

— N-am observat camera video din spate. Cred că am devenit 
senil. 

— Se află vis-a-vis pe stâlpul de telefon. Majoritatea 
musafirilor o observă pe cea fixată pe clădire. E cu infraroşii. 
Activează un clopoțel alert când cineva se apropie de uşă. 

— Ai o colecţie incredibilă, îl complimentă Jordan pe Pitt. Cât 
timp ţi-a luat să o aduni? 

— Am început cu un automobil închis cu două locuri, un Ford 
maro club din 47, acum douăzeci de ani, acela din colţ, iar 
colecţionarea lor a devenit o boală. Unele le-am achiziţionat în 
timpul proiectelor cu NUMA, altele le-am cumpărat din colecţii 
particulare sau la licitaţie. Maşinile vechi şi clasice sunt investiţii 
de care te mândreşti. E mult mai amuzant decât picturile. Pitt 
termină înlocuirea farului şi se ridică în picioare. Pot să-ţi ofer 
ceva de băut? 

— Stomacului meu bulversat nu i-ar strica un pahar de lapte. 

— Te rog, vino sus, îl pofti Pitt către scara ce conducea la 
apartamentul lui. Sunt onorat că şeful a venit să mă vadă, în loc 
să-şi trimită adjunctul. 

Când Jordan ajunse pe prima treaptă, ezită şi zise: 

— Pentru că am considerat că eu trebuie să fiu acela care să-ţi 
spună. Doamna deputat Smith şi senatorul Diaz au fost scoşi 
afară din ţară. 

Urmă o pauză când Pitt se întoarse încetişor şi îl fulgeră cu 
privirea, în care se citi brusc un sentiment de uşurare. 

— Loren e în viaţă? 

Cuvintele veniră mai degrabă ca o dorinţă decât ca o 
întrebare. 

— Nu ne ocupăm de terorişti demenţi, răspunse Jordan. 


32 


Operaţiunea de răpire a fost prea sofisticată pentru a provoca 
rănire sau moarte. Avem toate motivele să credem că dânsa şi 
Diaz sunt trataţi cu respect. 

— Cum de au scăpat controlului? 

— Agenţii noştri au ajuns la concluzia că ea şi Diaz au părăsit 
ţara de pe aeroportul Newport News, Virginia, într-un avion 
particular ce aparţine uneia dintre corporaţiile americane ale lui 
Suma. Până când să putem trece prin ciur toate zborurile 
programate sau nu de pe toate aeroporturile aflate pe o 
suprafaţă de o mie de kilometri pătraţi, să depistăm înregistrarea 
fiecărui avion, până să-l depistăm pe cel al lui Suma şi să-i luăm 
urma prin satelit, acesta era deja deasupra Mării Bering, în zbor 
spre Japonia. 

— A fost prea târziu pentru a-l forţa să coboare pe una din 
bazele noastre militare sub presiunea unui avion al armatei? 

— Cu mult prea târziu. A fost întâmpinat şi escortat de o 
escadrilă de avioane de vânătoare japoneze FSX aparţinând 
Aviației Militare Japoneze de Autoapărare. Aş putea adăuga că 
acest tip de avion a fost construit pe o relaţie de parteneriat între 
General Dynamics şi Mitsubishi. 

— Şi apoi ce s-a întâmplat? 

Jordan se întoarse şi privi spre maşinile sclipitoare. 

— l-am pierdut, zise el cu o voce lipsită de tonalitate. 

— După ce au aterizat? 

— Da, la Aeroportul Internaţional Tokio. N-are rost să explic de 
ce n-au fost interceptaţi, sau cel puţin urmăriţi, deoarece numai 
mentalitatea idioată a Departamentului de Stat e de vină pentru 
lipsa agenţilor noştri secreţi din Japonia, care i-ar fi putut opri. 
Pentru moment asta e tot ce avem. 

— Cei mai buni specialişti în materie de informaţii de pe 
suprafaţa pământului şi asta e tot ce aveţi! Vocea lui Pitt suna 
foarte obosită. Intră în bucătăria lui, deschise frigiderul şi turnă 
nişte lapte. Apoi îi dădu paharul lui Jordan. Dar ce au făcut 
grozavele voastre echipe speciale din Japonia? Unde au fost când 
a aterizat avionul? 

— Dat fiind faptul că Marvin Showalter şi Jim Hanamura au fost 
asasinați... 

— Asasinaţi amândoi? îl întrerupse Pitt. 

— Poliția din Tokio a găsit cadavrul decapitat al lui Hanamura 
într-un şanţ. Capul lui Showalter, minus trupul a fost descoperit 
acum câteva ore, înfipt în gardul ambasadei noastre. Colac peste 


33 


pupăză, bănuim că Roy Orita e agent dublu. Ne-a vândut încă de 
la început. Numai Dumnezeu ştie câte informaţii i-a furnizat lui 
Suma. Nu vom putea niciodată să evaluăm scurgerea de 
informaţii. 

Mânia lui Pitt se înmuie când citi tristeţea însoţită de frustrare 
de pe chipul lui Jordan. 

— Imi pare rău Ray, nu ştiam că situaţia e atât de proastă. 

— Nu mi s-a întâmplat niciodată ca o echipă MAIT să 
înregistreze un astfel de eşec. 

— Ce anume te-a pus pe urmele lui Orita? 

— Câteva chestii mai generale. Showalter era prea deştept să 
fie răpit fără ajutor din interior. A fost trădat de cineva în care 
avea încredere şi care îi cunoştea mişcările cu exactitate. Şi a 
mai fost şi Jm Hanamura; şi-a exprimat câteva suspiciuni cu 
privire la Orita, dar nu avea argumente solide. Pentru a spori 
suspiciunea, Orita a părăsit misiunea şi a dispărut. Nu i-a mai dat 
raportul lui Mel Penner de când a dispărut Showalter. Kern crede 
că se ascunde în bârlogul lui Suma din Edo City. 

— Ce ştii despre el? 

— A treia generaţie de americani. Taică-său a câştigat Steaua 
de Argint în campania italiană. Nu ne putem imagina ce 
momeală a folosit Suma pentru a-l recruta. 

— Cine i-a executat pe Hanamura şi Showalter? 

— Nu avem încă toate dovezile. Se pare că e vorba de un 
omor ritualic. Un medic patolog al poliţiei crede că le-au fost 
tăiate capetele cu o sabie de samurai. Asasinul principal al lui 
Suma e cunoscut ca un mare iubitor al vechilor arte marţiale, dar 
nu putem dovedi că el a făcut-o. 

Pitt se cufundă încet în fotoliu. 

— O pierdere, e a dracului de mare pierdere. 

— Jim Hanamura n-a murit degeaba, zise Jordan cu subită 
încăpățânare. Ne-a oferit prima şi singura pistă spre centrul de 
control al exploziei. 

Pitt ridică privirea încrezător. 

— L-aţi localizat? 

— Nu avem încă motive de sărbătorire dar suntem foarte 
aproape. 

— Ce informaţii a furnizat Hanamura? 

— Jim a pătruns în birourile proiectanţilor lui Suma şi a găsit 
ceea ce para fi nişte schiţe ale unui centru de control electronic 
care se potriveşte cu ceea ce căutăm noi. Informaţiile sugerează 


34 


că e vorba de o instalaţie subterană la care se ajunge printr-un 
tunel. 

— Ceva despre locul unde se află? 

— Mesajul scurt pe care l-a scris pe spatele unui plic, pe care l- 
a trimis la ambasadă printr-un şofer al unui camion pentru 
distribuirea pieselor auto, este prea enigmatic pentru a fi 
descifrat cu acuratețe. 

— Mesajul? 

— A scris: „Căutaţi pe insula Ajima”. 

Pitt dădu uşor din umeri. 

— Deci care e problema? 

— Nu există insula Ajima, răspunse Jordan înfrânt. Ridică 
paharul şi-l examina. Asta e lapte smântânit. 

— E mai bun pentru tine decât laptele gras. 

— Ca apa de băut, murmură Jordan, pe când studia o vitrină 
cu trofee. Majoritatea erau premii obţinute cu automobilele 
deosebite la concursurile de frumuseţe, câteva erau trofee de 
fotbal dobândite în liceu şi în Academia de Aviaţie Militară şi 
două erau pentru scrimă. Eşti scrimer? 

— Nu chiar din echipa olimpică, dar mă descurc când e cazul. 

— Spadă, floretă sau sabie? 

— Sabie. 

— Mă uimeşti cât eşti de priceput. Şi eu mă ocup de scrimă. 

— Tu preferi loviturile abile. 

— Ce păcat că nu putem avea o întâlnire, zise Jordan. 

— Am putea să ajungem la un compromis, să folosim spada. 

Jordan zâmbi. 

— Tot eu voi rămâne în avantaj, din moment ce tuşeurile cu 
floreta şi spada sunt făcute cu vârful, în timp ce la sabie se 
socotesc loviturile cu muchia. 

— Hanamura trebuie să fi avut un motiv foarte bun pentru a 
sugera că pe insula Ajima se află centrul de control, zise Pitt 
întorcându-se la miezul problemei. 

— Era un pasionat al artei. Operaţiunea lui de a plasa 
microfoane în biroul lui Suma s-a bazat pe multiplele lui 
cunoştinţe de artă japoneză timpurie. Ştiam că Suma 
colecţionează tablouri, în special lucrări ale unui artist japonez 
din secolul al XVI-lea, care a pictat o serie de peisaje ale 
insuliţelor ce înconjoară insula principală Honshu, aşa că am 
falsificat una. Apoi Hanamura, făcând pe negustorul de artă, i l-a 
vândut lui Suma. Singura lucrare care îi lipseşte lui Suma este 


35 


cea care înfăţişează insula Ajima. E unica legătură pe care pot s- 
o fac. 

— Atunci Ajima trebuie să existe. 

— Sunt sigur de asta, dar numele nu poate fi asociat nici unei 
insule cunoscute. Nu apare nicăieri, nici pe hărţile vechi, nici pe 
cele moderne. Presupun doar că a fost un nume de alint folosit 
de artist, Masaki Shimzu şi înregistrat astfel în cataloagele de 
artă ale operei sale. 

— Au înregistrat microfoanele lui Hanamura vreo discuţie 
interesantă? 

— O conversaţie cu caracter foarte informativ între Suma, 
măcelarul său Kamatori, bătrânul Korori Yoshishu şi un mafiot 
important pe nume Ishiro Tsuboi. 

— Geniul financiar din spatele Campaniei Kanoya Securities. 
Am auzit de el. 

— Da, a participat la dezbaterea aprinsă cu senatorul Diaz şi 
Loren Smith, membra Congresului în timpul audierii comitetului 
pe Capitol Hill, cu câteva zile înainte ca aceştia să fie răpiți. 

— Şi zici că e în legătură cu Suma? 

— Sunt legaţi unul de altul până peste cap, răspunse Jordan. 
Mulțumită microfoanelor puse de Jim în biroul lui Suma, am aflat 
că Tsuboi a fost acela care a manevrat fondurile pentru 
construirea arsenalului nuclear în spatele fruntaşilor politici 
japonezi şi mai mult ca sigur în spatele oamenilor acestora. 
Totodată am auzit pentru prima dată numele de cod Proiectul 
Kaiten. 

Pitt turnă o ceaşcă de cafea rece făcută mai de mult şi o băgă 
în cuptorul cu microunde. Privi prin uşa de sticlă cana, cu ochii 
îngustaţi de concentrare. 

Jordan sparse tăcerea. 

— Ştiu la ce te gândeşti, dar nu mi s-a dat numărul de oameni 
necesari pentru a-i salva pe Diaz şi Smith şi să distrug şi 
Proiectul Kaiten într-o singură operaţiune. 

— Nu pot să cred că Preşedintele le întoarce spatele. 

— Nu are de gând să facă publică chestiunea şi să amenințe 
cu război din cauza răpitorilor, când se află într-o situaţie clar 
dezavantajoasă. Prioritatea noastră urgentă este de a anihila 
Proiectul Kaiten. Odată realizat acest lucru, Preşedintele ne va da 
aprobarea să folosim orice forţă e necesară pentru eliberarea lui 
Smith şi Diaz. 

— Deci ne întoarcem la mistica insulă Ajima, zise Pitt aspru. 


36 


Spui că este singurul tablou din ciclu pe care Suma nu-l posedă? 

— Da, răspunse Jordan. Hanamura a spus că şi-l doreşte cu 
disperare. 

— Avem vreo informaţie asupra locului unde ar putea fi? 

— Tabloul cu Ajima a fost ultima dată văzut la ambasada 
japoneză din Berlin, chiar înaintea căderii Germaniei. Vechile 
arhive OSS menţionează că a fost inclus pe lista obiectelor de 
artă, pe care naziştii le-au prădat din Italia şi transportat cu 
trenul în nord-vestul Germaniei, înainte de avansarea armatei 
ruse în ultimele săptămâni de război. Apoi a dispărut din istorie. 

— Nu s-a auzit ca ulterior să fi fost recuperat? 

— Nu. 

— Şi nu avem nici un indiciu privind localizarea generală a 
insulei sau conturul ei? 

— Nici unul. 

— Mare ghinion, comentă Pitt. Găseşte tabloul, compară forma 
țărmului zugrăvit de artist cu cea a insulelor de pe hartă şi vei 
obţine localizarea ascunzătorii lui Hideki Suma sau cam aşa se 
spune într-un basm de adormit copiii. 

Ochii lui Jordan se îngustară. 

— Se întâmplă să fie singurul indiciu în favoarea noastră de 
care dispunem. 

Pitt nu fu convins. 

— Avioanele şi sateliții spion ar trebui să detecteze instalaţia 
cu uşurinţă. 

— Cele patru insule importante ale Japoniei: Honshu, Kyushu, 
Hokkaido şi Shikoku, sunt înconjurate de aproape o mie de insule 
mai mici. A o găsi pe cea care ne trebuie nu e chiar aşa uşor. 

— Atunci de ce nu le izolaţi pe acelea care pot fi legate printr- 
un tunel de oricare din cele patru insule principale? 

— Nu ne considera atât de proşti, zise Jordan iritat. Am 
eliminat deja orice insulă situată la o depărtare mai mare de 
zece mile de coastă şi ne-am concentrat asupra celorlalte. In 
primul rând la suprafaţa lor nu apar nici un fel de structuri sau 
activităţi suspecte. Nu-i nimic neobişnuit în asta, dacă 
presupunem că întreaga instalaţie se află probabil mult sub 
pământ. Şi în sfârşit toată geologia insulelor este alcătuită din 
rocă vulcanică pe care senzorii noştri nu o pătrund. Ţi-am 
răspuns la toate întrebările? 

Pitt insistă. 

— Nimeni nu poate să excaveze un tunel fără să se 


37 


debaraseze de pământ şi roci. 

— Aparent, japonezii pot. Analiza fotografiilor din satelit nu a 
demonstrat urme ale excavării unui tunel pe coastă sau ale unei 
şosele care să ducă într-o anumită intrare. 

Pitt ridică din umeri şi înălţă steagul alb. 

— Deci ne întoarcem la un tablou rătăcit undeva în trecut. 

Deodată Jordan se aplecă înainte în scaun şi îl fixă adânc cu 
privirea pe Pitt. 

— Aici intri tu în acţiune. 

Pitt bănui întrucâtva despre ce putea fi vorba. 

— Ai de gând să mă trimiţi în Japonia să mă învârt pe insule? 
Asta e treaba? 

— Greşit, zise Jordan cu un zâmbet ocrotitor, care nu-i plăcu 
deloc lui Pitt. Pleci în Germania să te învârti într-un bunker 
Luftwaffe. 


38 


36 


— S-au scufundat şi au dispărut pur şi simplu. 

Pitt se ghemui sprijinindu-se într-un genunchi şi privi apa 
întunecată şi rău prevestitoare, pe lângă tractorul pe jumătate 
cufundat. Întârzierea avionului îl obosise şi, în timpul călătoriei 
de la Washington, de abia reuşise să fure câteva ore de somn. 
Afurisită treabă să n-ai timp să te bucuri de un mic dejun pe 
cinste într-unul din hanurile locale şi de o porţie de somn până la 
amiază, îşi plângea el de milă. 

— Corzile de siguranţă au fost tăiate. Tânărul ofiţer care 
comanda echipa de scafandri germani dădu la iveală o coardă de 
nailon al cărei capăt părea să fi fost secţionat. De ce anume? Nu 
ne putem imagina. 

— Dar liniile de comunicaţie? 

Pitt sorbi încet o înghiţitură de cafea. Cu mâna liberă ridică o 
pietricică şi o zvârli leneş în apă, observând vălurelele care se 
răspândeau în urma aruncării. 

— Linia telefonică cu şeful echipei de scafandri a fost 
întreruptă şi ea, admise neamţul. Era înalt şi musculos. Engleza 
lui avea doar un uşor accent. La scurt timp după ce echipa 
formată din doi scafandri s-a scufundat în eleşteu au descoperit 
un tunel subacvatic care mergea spre vest. Au înaintat pe o 
distanţă de nouăzeci de metri, înainte de a raporta că tunelul se 
termină în faţa unei încăperi cu o uşă din oţel. Câteva minute 
mai târziu telefonul şi corzile de siguranţă au fost tăiate. Am 
trimis o altă echipă să investigheze. A dispărut întocmai ca 
prima. 

Pitt întoarse capul şi îi privi pe membrii echipei de scafandri ai 
Marinei Militare Germane, care stăteau nedumeriţi şi întristaţi la 
gândul morţii colegilor lor. Erau strânşi în jurul meselor şi 
scaunelor pliante ale unui post de comandă portabil format dintr- 
un grup de scafandri-salvatori aparţinând poliţiei. Trei civili, 
despre care Pitt presupuse că erau funcţionari guvernamentali, îi 
chestionau cu voce scăzută pe scafandri. 

— Când s-a scufundat ultimul om? întrebă Pitt. 

— Cu patru ore înainte de sosirea dumneavoastră, îi răspunse 
tânărul ofiţer care se prezentase cu numele de locotenent 
Helmut Reinhardt. Am avut de furcă cu restul oamenilor care 


39 


insistau să-i urmeze. Dar nu am de gând să mai risc altă viaţă, 
până nu aflu ce se petrece acolo. Se opri şi arătă cu capul spre 
scafandrii poliţiei care erau gătiţi în costume de un portocaliu 
aprins. Imbecilii ăştia de poliţişti se cred invincibili. Vor să trimită 
o echipă acolo jos. 

— Există persoane predestinate sinuciderii, zise Giordino 
căscând. Uită-te la mine. N-aş merge acolo decât într-un 
submarin atomic. N-o să las dracii să se dea la fiul doamnei 
Giordino. Am de gând să mor în pat în braţele unei frumuseți 
erotice din Orientul îndepărtat. 

— Nu-i da importanţă, zise Pitt. Bagă-l la întuneric şi îl apucă 
halucinaţiile. 

— Inţeleg, murmură Reinhardt, dar evident nu pricepea nimic. 

În cele din urmă Pitt se ridică şi dădu din cap în direcţia lui 
Frank Mancuso. 

— Capcane cu bombe, zise el simplu. 

Mancuso încuviinţă din cap. 

— De acord. Intrările de la tunelele comorii din Filipine au fost 
înţesate cu bombe, armate să explodeze în caz de atingere cu 
echipament de săpare. Diferenţa este că japonezii au plănuit să 
se întoarcă şi să recupereze comoara, în timp ce naziştii au dorit 
ca bombele capcană puse de ei să distrugă prada cu căutători cu 
tot. 

— Dacă oamenii mei au fost prinşi acolo, zise cu amărăciune 
Reinhardt, incapabil să folosească cuvântul „ucişi”, asta nu s-a 
întâmplat din cauza bombelor. 

Unul dintre bărbaţii cu aspect oficial veni de la postul de 
comandă şi i se adresă lui Pitt. 

— Cine sunteţi şi pe cine reprezentaţi? îl întrebă el în 
germană. 

Pitt se întoarse spre Reinhardt, care-i traduse întrebarea. Apoi 
îl privi din nou pe cel care îi adresase întrebarea. 

— Spune-i că noi trei am fost invitaţi. 

— Eşti american? izbucni străinul într-o engleză anevoioasă. 
Cine ţi-a dat autorizaţia să vii aici? 

— Cine-i mutra asta? întrebă Giordino cu o ignoranță sublimă. 

Reinhardt nu-şi putu reţine un uşor zâmbet. 

— Herr Gert Halder, ministrul Monumentelor Istorice. Să vă 
prezint pe Herr Dirk Pitt şi colegii dânsului de la Agenţia 
Naţională Americană de Studii Marine şi Subacvatice din 
Washington. Se află aici la invitaţia personală a cancelarului 


40 


Lange. 

Halder făcu o mutră de parcă ar fi primit o lovitură la plex. Îşi 
reveni repede, luă o poziţie băţoasă şi, fiind cu jumătate de cap 
mai scund decât Pitt, încercă să-l intimideze pe acesta cu un 
comportament teutonic de tip superior. 

— In ce scop? 

— Am venit din aceleaşi motive ca şi dumneavoastră, zise Pitt 
studiindu-şi manichiura. Dacă dosarele cu înregistrarea 
interogatoriilor  înalţilor funcţionari nazişti din arhivele 
dumneavoastră de la Berlin şi din Biblioteca Congresului spun 
adevărul, optsprezece opere de artă au fost ascunse în tuneluri 
excavate sub un aerodrom secret. Acesta poate fi chiar acel 
aerodrom secret cu depozitul lui de artă care se extinde undeva 
dincolo de bariera de apă. 

Halder fu suficient de înţelept să-şi dea seama că nu putea să 
facă pe grozavul cu bărbaţii aceştia duri şi hotărâți, îmbrăcaţi în 
costume comode de un albastru verzui. 

— Ştiţi, desigur, că orice obiect de artă găsit aparţine 
Republicii Germane, până când poate fi identificat şi returnat 
proprietarilor de drept. 

— Suntem perfect conştienţi de acest lucru, zise Pitt. Ne 
interesează doar o singură lucrare. 

— Care anume? 

— Imi pare rău, nu am voie să spun. 

Halder îşi jucă ultima carte. 

— Trebuie să insist ca scafandrii poliţiei să fie primii care să 
intre în încăpere. 

— In ceea ce ne priveşte e în regulă, se înclină Giordino şi 
gesticula către apa întunecată. Poate, dacă unul din ajutoarele 
dumneavoastră e suficient de norocos să se şi întoarcă, vom afla 
cine dracu mănâncă oameni în gaura aia de iad. 

— Am pierdut patru oameni, vorbi Reinhardt solemn. S-ar 
putea să fie morţi. Nu aveţi voie să mai lăsaţi oameni să moară 
prin ignorarea necunoscutului. 

— Sunt scafandri profesionişti, replică Halder. 

— Aşa erau şi oamenii pe care i-am trimis eu acolo. Cei mai 
buni scafandri din marina militară, cu o condiţie fizică mai bună 
şi mai bine antrenați decât echipa de salvare a poliţiei. 

— AŞ sugera un compromis, zise Pitt. 

Halder încuviinţă din cap. 

— Sunt dispus să ascult. 


41 


— Să formăm o echipă din şapte oameni. Noi cei trei de aici, 
ţinând cont de faptul că Mancuso e inginer minier, expert în 
excavaţia şi construcţia tunelurilor, în timp ce Al şi cu mine avem 
experienţă în  salvări subacvatice. Doi dintre oamenii 
locotenentului Reinhardt, deoarece sunt specialişti în 
dezamorsarea oricăror bombe pe care le-am putea întâlni şi doi 
dintre scafandrii poliției, pentru sprijin medical sau de salvare. 

Halder îl privi în ochi pe Pitt şi văzu numai tenacitate îndârjită. 
Era o propunere sănătoasă bazată pe logică. Zâmbi forţat. 

— Cine intră primul? 

— Eu, zise Pitt fără ezitare. 

Vorba lui păru să răsune în peşteră câteva clipe lungi şi apoi 
tensiunea se evaporă brusc şi Halder îi întinse mâna. 

— Cum doreşti. li strânse mâna lui Pitt şi scoase pieptul în faţă 
pentru a recâştiga imaginea demnităţii autoritare. Dar te fac 
responsabil, Herr Pitt, dacă declanşezi vreun mecanism explozibil 
şi distrugi operele de artă. 

Pitt îi aruncă lui Halder un rânjet dispreţuitor. 

— In cazul acesta, Herr Halder, poţi să-mi iei şi capul, 
literalmente. 


Pitt stabili timpul pe computerul microelectronic ataşat cu o 
coardă de rezerva de aer şi verifică pentru ultima dată 
regulatorul şi compensatorul de flotabilitate. Pentru a cincizecia 
oară de când coborâse scara de pe terenul fermierului Clausen 
privi în jos spre băltoaca neagră. 

— Angrenajul se mişcă, observă Giordino în timp ce îşi 
potrivea curelele tuburilor de aer. 

Pitt îşi frecă bărbia gânditor fără să răspundă. 

— Ce crezi că se întâmplă acolo? întrebă Mancuso. 

— Cred că am rezolvat jumătate din mister, răspunse Pitt. Dar 
tăierea corzilor? Asta chiar că te pune în încurcătură. 

— Cum îţi merge tubul acustic? întrebă Mancuso. 

Pitt introduse mufa regulatorului şi vorbi. 

— Mary avea un mieluşel... 

Cuvintele se auziră înăbuşite dar totuşi clare. 

— Cred că a sosit momentul, conducător neînfricat, mormăi 
Giordino. 

Pitt dădu din cap spre Reinhardt care era însoţit de unul din 
oamenii săi. 

— Gata, domnilor? Vă rog, încercaţi să staţi la doi metri 


42 


distanţă de omul din faţa voastră. Vizibilitatea pare să fie de 
patru metri, aşa că n-ar trebui să aveţi probleme în menţinerea 
distanţei. Echipa mea va comunica cu voi prin tuburile acustice. 

Reinhardt flutură mâna în semn că a înţeles şi se întoarse, 
transmițând instrucţiunile în germană scafandrilor poliţiei din 
spatele său. Apoi îl salută scurt şi milităreşte pe Pitt. 

— După dumneavoastră. 

Nu avea rost să o mai lungească. Pitt întinse ambele braţe 
înainte, cu degetele arătătoare aţintite în faţă. 

— Eu o iau pe centru. Frank, în stânga mea la doi metri în 
spate. Al, tu vii pe dreapta. Fii foarte atent la orice fel de 
mecanisme neobişnuite lipite de pereţi. 

Toate fiind spuse, Pitt aprinse lanterna de scafandru, verifică 
coarda de siguranţă pentru a vedea dacă e prinsă şi plonja în 
apă. Pluti o clipă, apoi foarte încet băgă capul în apă şi înotă spre 
fund cu lanterna de scafandru în faţă. 

Apa era rece. Privi ecranul digital al computerului. 
Temperatura apei era de paisprezece grade Celsius sau cincizeci 
şi şapte grade Fahrenheit. Fundul de beton era acoperit cu nămol 
verde şi un strat subţire de mâl. Fu atent să nu-şi târască labele 
sau să le atingă de sediment, ridicând nori care ar bloca 
vizibilitatea celor din spate. 

În realitate lui Pitt îi plăcea. Din nou se afla complet în 
elementul lui. indreptă lanterna în sus şi examină tavanul 
bunkerului. Acesta cobora intrând complet sub apă şi 
îngustându-se într-un tunel, aşa cum se aştepta. Apa de pe fund 
era de nepătruns, iar particulele care pluteau pe lângă el 
scădeau vizibilitatea la şase metri. Se opri şi îi sfătui pe ceilalţi să 
stea mai grupaţi. Apoi îşi continuă înaintarea, înotând uşor şi 
uniform, în timp ce conturul spectral al podelei cobora gradat, 
până când se uniformiza şi fu înghiţit de întuneric. 

După ce străbătu încă douăzeci de metri, se opri din nou şi 
timp de un minut atârnă suspendat în timp ce se răsuci şi se uită 
după Giordino şi Mancuso. |n spatele luminii anemice a 
lanternelor, aceştia păreau nişte forme fantomatice, dar îşi 
mențineau cu exactitate poziţiile ordonate. Se uită la computer. 
Afişajul de presiune indica o adâncime de numai şase metri. 

Puțin mai departe tunelul subacvatic părea să se îngusteze, iar 
fundul începu să se ridice. Pitt se mişcă precaut, cu privirea 
încordată în beznă. Işi ridică mâna liberă deasupra capului şi 
simţi că ajunsese la suprafaţă. Se răsuci pe spate şi lumină cu 


43 


lanterna. Lumina zilei apăru brusc şi se rostogoli concomitent cu 
mişcările lui la câţiva centimetri de vizor, ca argintul-viu. 

Ca o creatură necuvântătoare ridicându-se din adâncuri, capul 
lui învelit în cască de cauciuc, cu vizor şi regulator, luminat 
sinistru de la suprafaţă, ieşi din apa rece în aerul stătut şi jilav al 
unei mici încăperi. Dădu uşor din labe şi nimeri o scară scurtă de 
beton. Incepu să urce şi ajunse pe o podea netedă. 

Priveliştea de care se temea nu se materializa, cel puţin nu 
încă. Pitt nu găsi trupurile echipei de scafandri ai Marinei Militare 
Germane. Văzu locul unde frecaseră cu labele pe mâzga podelei 
de beton dar acesta era singurul semn. 

Examină cu atenţie pereţii încăperii, negăsind nici un fel de 
ieşitură amenințătoare. In capătul îndepărtat, lanterna lumină o 
uşă masivă de metal mâncată de rugină. Urcă, chinuindu-se, 
scările încălţat cu labe şi se apropie de uşă. O apăsă cu umărul. 
Balamalele se învârtiră pe ştifturile lor incredibil de uşor şi de 
silențios, aproape de parcă ar fi fost unse săptămâna trecută. 
Uşa se deschise spre interior şi apoi se închise repede, când Pitt 
încetă apăsarea, trasă înapoi de arcuri. 

— Alo, ce ai găsit acolo? 

Cuvintele se auzeau, dar vocea lui Mancuso suna de parcă ar 
fi făcut gargară în regulatorul de respiraţie prin tubul acustic. 

— Ghiceşte ce se află dincolo de uşa numărul unu şi câştigi o 
rezervă de un an de zile de tablete Brillo, zise Giordino cu umor 
sec. 

Pitt îşi scoase labele, îngenunche şi crăpă uşa încă câţiva 
centimetri. Studie pentru o clipă pragul şi făcu semn spre 
marginea de jos a uşii mâncate de rugină. 

— Aceasta explică tăierea cablurilor de siguranţă şi de telefon. 

Giordino încuviinţă din cap. 

— Secţionate de marginea de jos, ascuţită, a uşii, după ce 
scafandrii au intrat şi sistemul de arcuri a trântit uşa la loc. 
Mancuso îl privi pe Pitt. 

— Ziceai că ai rezolvat cealaltă jumătate a şaradei. 

— Da, mormăi Giordino, cum ar fi cauza morţii celor mai buni 
scafandri din Marina Militară Germană. 

— Gaz, răspunse Pitt scurt. Gaz otrăvitor inhalat după ce 
oamenii au trecut dincolo de această uşă. 

— O teorie sănătoasă, se declară de acord Mancuso. 

Pitt lumină cu lanterna apa şi zări bulele de aer care se 
apropiau, scoase fiind de Reinhardt şi echipa acestuia. 


44 


— Frank, rămâi aici şi opreşte-i pe ceilalţi să intre. Al şi cu 
mine vom merge singuri. Şi orice s-ar întâmpla asigură-te ca 
toată lumea să respire numai aerul din rezervoare. Să nu-şi 
îndepărteze regulatoarele sub nici un motiv. 

Mancuso ridică mâna în semn că a înţeles şi se întoarse să 
întâmpine echipa următoare. 

Giordino se lăsă pe un perete, îndoi un picior şi scoase o labă. 

— N-are rost să ţopăi în astea ca un răţoi. 

Pitt îşi frecă încălţările de cauciuc pe podeaua dură de beton 
pentru a vedea câtă aderenţă aveau pe suprafaţa lunecoasă. 
Frecarea era egală cu zero. Cea mai uşoară pierdere a 
echilibrului echivala cu o cădere. 

O ultimă verificare pe computer a rezervei de aer. Putea să 
respire liniştit la presiunea atmosferică încă o oră. leşit din apa 
rece, temperatura aerului se afla la un punct în care îi era bine în 
costumul lui uscat. 

— Fii atent pe unde calci, îi zise lui Giordino. 

Apoi împinse uşa deschizând-o pe jumătate şi păşi înăuntru la 
fel de uşor de parcă ar fi mers pe sârmă. Atmosfera deveni brusc 
uscată şi umiditatea scăzu până aproape de zero. Se opri şi 
mătură cu lanterna podeaua de beton, căutând atent cabluri sau 
fire capcană ce conduceau la detonatori de bombe sau 
containere cu gaz otrăvitor. Un fir de pescuit, subţire, de culoare 
gri şi aproape invizibil în lumina difuză, era rupt în două la 
picioarele sale. 

Lanterna lumină un capăt al firului care ducea spre o canistră 
pe care scria FOSGEN. Slavă Domnului, se gândi Pitt profund 
uşurat. Fosgenul era fatal numai inhalat. Nemţii inventaseră 
gazul paralizant în timpul celui de-al doilea război mondial dar, 
din anumite motive pierdute în trecutul difuz, nu-l folosiseră şi 
aici. Un noroc neaşteptat pentru Pitt, Giordino şi oamenii care îi 
urmau. Agentul paralizant putea ucide în contact cu pielea, iar ei 
toţi aveau porţiuni de piele expuse pe mâini şi în jurul vizoarelor. 

— Ai avut dreptate în legătură cu gazul, zise Giordino. 

— Prea târziu pentru a-i ajuta pe bieţii scafandri. 

Mai descoperi alte patru capcane cu gaz, două dintre ele 
activate. Fosgenul îşi îndeplinise misiunea ucigaşă. Cadavrele 
scafandrilor militari zăceau în poziţii contorsionate la numai 
câţiva metri distanţă. Toţi îşi scoseseră rezervoarele de aer şi 
regulatoarele de respiraţie, fără să bănuiască prezenţa gazului, 
până când fusese prea târziu. 


45 


Pitt nu se obosi să le ia pulsul. Culoarea albăstruie a feţei şi 
ochii deschişi şi lipsiţi de expresie erau suficiente dovezi că erau 
morţi de-a binelea. 

Indreptă lumina lanternei spre o galerie lungă şi îngheţă. 
Aproape ochi în ochi îl privea o femeie cu capul aranjat într-o 
poziţie cochetă. Zâmbea la el cu un chip adorabil, cu pomeţii 
ridicaţi şi pielea netedă şi trandafirie. 

Aceasta nu era singură. Alte câteva figuri de femei stăteau 
lângă şi în spatele ei, iar ochii lor nemişcaţi păreau să-l fixeze pe 
Pitt. Erau goale, cu trupurile acoperite doar de lungi cosiţe care 
le atârnau până la genunchi. 

— Am murit şi am ajuns în raiul Amazoniei, murmură, Giordino 
cu o înfiorare fermecată. 

— Nu te emoţiona, îl avertiză Pitt. Sunt sculpturi pictate. 

— Mi-ar fi plăcut să le modelez şi eu în felul ăsta. 

Pitt păşi în mijlocul sculpturilor în mărime naturală şi ţinu 
lanterna deasupra capului. Aurul scânteie într-un ocean de rame 
de tablouri poleite cu aur. Pe distanţa cuprinsă de lumină şi 
dincolo de aceasta, mult dincolo, lunga galerie era ticsită de 
şiruri nesfârşite de rafturi ce conţineau un depozit secret imens 
de minunate picturi, sculpturi, relicve religioase, goblenuri, cărţi 
rare, mobilă veche şi antichităţi arheologice, toate depozitate în 
cutii ordonate şi coşuri mari deschise. 

— Cred, murmură Pitt prin tubul acustic, că vom face fericiţi o 
mulţime de oameni. 


46 


37 


Germanii au acţionat cu eficienţa caracteristică. În patru ore 
sosiră experţii în decontaminare, instalară echipamentul de 
pompare şi băgară tulumba în galeria tezaurului. Atmosfera 
otrăvită fu absorbită repede şi eficient în camionul cisternă 
parcat la suprafaţă. In timp ce procesul de curăţire era în 
desfăşurare, Reinhardt şi oamenii săi dezamorsară mecanismele 
de eliberare a fosgenului şi dădură canistrele în primire 
echipajului de decontaminare. Numai atunci reuşiră scafandrii 
marinei să-şi transporte morţii la ambulanţele care aşteptau. 

In continuare o ţeava mare de aluminiu fu vârâtă printr-o 
deschizătură în pământ ca un pai imens şi ataşată la o imensă 
pompă de absorbţie, care, în curând, începu să tragă apa din 
tunelul subteran, vărsând-o într-un pârâiaş din apropiere. 

O echipă de excavare îşi făcu apariţia cu echipamentul 
respectiv şi începu să sape în rampa de intrare originală care 
conducea jos, în bunkerul umplut până la refuz la sfârşitul 
războiului. 

Mancuso păşea nerăbdător prin bunker, oprindu-se de fiecare 
dată după câteva minute şi uitându-se la instrumentele care 
măsurau nivelul descrescând al gazului otrăvitor. Apoi se muta la 
marginea rampei - şi privea la apa care scădea rapid, înainte şi 
înapoi, urmărind progresul, numărând minutele până când putea 
să intre în siguranţă în galeria care conţinea prada jefuită de 
nazişti. 

Pentru a fi în formă, Giordino dormi tot timpul. Găsise un pat 
de campanie vechi şi colbăit în atelierul unui fost mecanic 
Luftwaffe şi adormise imediat. 

După ce Pitt îi dădu raportul lui Halder şi Reinhardt, îşi omori 
timpul acceptând invitaţia la un prânz gătit în casă de Frau 
Clausen în conacul ei cald şi confortabil. 

Mai târziu, hoinări prin bunker examinând vechile aparate de 
zbor. Se opri şi se învârti în jurul unui Messerschmitt 262, 
admirându-i forma suplă în formă de trabuc a fuselajului, 
stabilizatorul vertical triunghiular şi dizgraţioasele rezervoare de 
reacţie, care atârnau din aripile ca nişte cuțite ascuţite. In afară 
de crucile negre vopsite în alb de pe aripi şi fuselaj şi zvastica de 
pe coadă, singurul alt înscris era un mare număr 9, zugrăvit 

47 


imediat înainte de carlingă. 

Primul şi cel mai operativ avion de vânătoare cu reacţie, din 
lume, fusese fabricat prea târziu pentru a salva Germania, deşi 
timp de câteva luni îi speriase de moarte pe aviatorii britanici şi 
americani. 

— Zbura de parcă îl împingeau îngerii. 

Pitt se întoarse la auzul vocii şi îl descoperi pe Gert Halder 
stând în spatele lui. Ochii albaştri ai neamţului fixau cu nostalgie 
carlinga Messerschmittului. 

— Păreţi prea tânăr să fi zburat cu unul ca ăsta, zise Pitt. 

Halder scutură din cap. 

— Sunt cuvintele unuia dintre aşii aviaţiei noastre din timpul 
războiului, Adolf Galland. 

— Punerea lor în funcţiune n-ar presupune cine ştie ce efort. 

Halder privi escadrila de avioane care stătea în tăcere 
spectrală în vastul bunker. 

— Rareori guvernul acordă fonduri pentru un astfel de proiect. 
Voi fi fericit dacă voi putea păstra cinci sau şase din ele pentru 
muzee. 

— Şi celelalte? 

— Vor fi vândute sau oferite la licitaţie pentru muzee şi 
colecționari din întreaga lume. 

— Ce mi-ar place să-mi pot permite şi eu o ofertă, zise Pitt cu 
jind. 

Halder îl privi; aroganţa îi dispăruse. Zâmbi şiret. 

— Câte aparate sunt în total? 

Pitt se dădu în spate şi numără în gând avioanele din bunker. 

— Exact patruzeci. 

— Greşit. Sunt treizeci şi nouă. 

Pitt le numără din nou şi îi ieşiră din nou patruzeci. 

— Nu-mi place să vă contrazic, dar... 

Halder îi făcu semn din mână. 

— Dacă unul dintre ele ar putea fi scos când rampa de intrare 
este eliberată şi transportat peste graniţă, înainte ca eu să 
predau inventarul oficial... 

Halder nu trebui să-şi termine fraza. Pitt auzi, dar nu era sigur 
că înţelesese sensul. Un ME-262 în stare recuperabilă valora 
probabil peste un milion de dolari. 

— Când v-aţi propus să începeţi inventarul? întrebă el 
procedând cu prudenţă. 

— După ce înregistrez obiectele de artă jefuite. 


48 


— Ar putea să vă ia săptămâni întregi. 

— Probabil şi mai mult. 

— De ce? îl întrebă Pitt pe Halder. 

— Poţi să-i spui pocăință. M-am purtat foarte grosolan cu 
dumneata înainte. Şi mă simt obligat să-ţi răsplătesc efortul 
curajos, graţie căruia am ajuns la tezaur. In plus, ai salvat 
probabil cinci vieţi omeneşti şi m-ai împiedicat să mă fac de râs 
şi foarte probabil să-mi pierd slujba. 

— Şi vă oferiţi să priviţi în altă parte în timp ce eu fur unul? 

— Sunt aşa de multe încât unul nu se va băga de seamă. 

— Vă sunt recunoscător, zise Pitt sincer. 

Halder îl privi. 

— Am rugat un prieten de la serviciile secrete să-mi dea nişte 
informaţii despre dumneata, în timp ce te aflai la treabă în tunel. 
Cred că un Messerschmitt-262 îţi va completa în mod benefic 
colecţia şi se va armoniza cu Ford-ul trimotor. 

— Prietenul dumneavoastră v-a furnizat informaţii foarte 
complete. 

— In calitate de colecţionar de frumoase relicve mecanice, 
cred că îi vei acorda aparatului respectul cuvenit. 

— Va fi restaurat şi adus la condiţia iniţială, îi promise Pitt. 
Halder aprinse o ţigară şi se sprijini neglijent de un rezervor de 
reacţie când dădu afară fumul albastru. 

— lţi sugerez să închiriezi un camion cu platformă. Diseară, 
intrarea în bunker va fi suficient de mult lărgită pentru ca un 
avion să poată fi tras la suprafaţă. Sunt sigur că locotenentul 
Reinhardt şi restul oamenilor vor fi fericiţi să te ajute la 
transportul ultimei dumitale achiziţii. 

Înainte ca un Pitt uluit şi recunoscător să mai poată rosti alt 
cuvânt, Halder se întoarse şi dispăru. 


Trecură alte opt ore înainte ca pompa masivă să tragă cea mai 
mare parte a apei, iar aerul din galeria ce adăpostea prada de 
război să fie bun de respirat. 

Halder stătea pe un scaun, instruindu-şi personalul format din 
experţi de artă şi istorici, cât şi o serie întreagă de funcţionari 
guvernamentali germani şi politicieni care doriseră să fie 
prezenţi la descoperire. O armată de reporteri de la publicaţii şi 
televiziune se strânsese pe câmpul cu lăptuci, acum devastat, al 
lui Clausen, cerând să intre în bunker. Dar Halder avea ordine 
precise de la superiorii lui din Bonn. Mass-media nu era 


49 


autorizată să intre până când tezaurul nu era înregistrat. 

Începând de la uşa de oţel, galeria se întindea pe mai bine de 
jumătate de kilometru. Rafturile şi coşurile erau pline ochi şi se 
ridicau până la patru metri înălţime. In ciuda apei din tunel, uşa 
de intrare fusese perfect sigilată, iar construcţia de beton fiind 
de o excelentă calitate, umezeala nu pătrunsese înăuntru. Chiar 
cele mai delicate obiecte supravieţuiseră în cele mai bune 
condiţii. 

Germanii începură imediat organizarea unui laborator foto şi 
de conservare, a unui atelier şi a unui birou de înregistrare. După 
şedinţă, Halder se mută în încăperea care adăpostea comorile de 
artă şi dirija activităţile dintr-un birou prefabricat, asamblat la 
repezeală şi dotat complet cu telefoane şi un fax. 

Aproape inconştient, Pitt scutură din cap şi merse cu Mancuso 
de-a lungul tunelului acum uscat, minunându-se că atât de multe 
lucruri fuseseră îndeplinite în mai puţin de douăzeci şi patru de 
ore. 

— Unde e Al? întrebă Mancuso. 

— Pe afară, încercând să şparlească un camion. 

Mancuso îl fixă cu privirea ridicând din sprânceană. 

— Doar nu vă gândiţi să fugiţi cu o încărcătură de capodopere, 
nu-i aşa? Dacă e adevărat, nu v-aş recomanda. Nemţălăii o să vă 
împuşte înainte de a putea părăsi ferma. 

— Nu şi atunci când ai prieteni sus-puşi. Pitt zâmbi. 

— Nici nu vreau să aud despre asta. Orice aveţi de gând, vă 
rog s-o faceţi după plecarea mea. 

Trecură prin uşa de la intrare pătrunzând în galerie şi ajunseră 
la biroul lui Halder care era aşezat într-o parte. Halder le făcu 
semn să intre, îndemnându-i să ia loc pe două scăunele de 
campanie, în timp ce conversa în germană la unul din cele patru 
telefoane. Puse receptorul în furcă când ei se aşezară. 

— Înţeleg perfect că aveţi permisiunea din partea cancelarului 
Lange să căutaţi ceea ce vă trebuie, dar, înainte de a începe să 
scotociţi prin lăzi şi coşuri, aş vrea să ştiu despre ce e vorba. 

— Nu ne interesează decât obiectele de artă furate de la 
ambasada japoneză din Berlin, răspunse Pitt. 

— Credeţi că se află aici? 

— N-a fost timp să fie transportate în Japonia, explică 
Mancuso. Ruşii încercuiau oraşul. Ambasadorul a închis clădirea 
şi de-abia a scăpat cu personalul în Elveţia. Documente istorice 
arată că obiectele de artă antică care decorau interiorul 


50 


ambasadei au fost încredințate, spre păstrare, naziştilor, iar 
aceştia le-au ascuns sub un aerodrom. 

— Şi credeţi că se află în depozitul secret descoperit aici? 

— Da, aşa credem. 

— Pot să vă întreb de ce guvernul american este atât de 
interesat de operele pierdute ale artei japoneze? 

— Imi pare rău, răspunse Pitt cu sinceritate. Nu putem să vă 
oferim informaţia aceasta. Dar vă asigur că cercetarea noastră 
nu ridică nici un fel de problemă pentru guvernul german. 

— Mă gândesc la japonezi. Vor cere ca proprietatea lor să fie 
returnată. 

— Nu intenţionăm să le păstrăm, îl asigură Mancuso pe 
Halder. Dorim doar să fotografiem câteva piese. 

— În regulă domnilor, oftă Halder. ÎI privi pe Pitt în adâncul 
ochilor. Am încredere în dumneata, Herr Pitt. Avem o înţelegere. 
Fă ce ai spus şi eu îţi garantez că mă ocup de celălalt aspect. 

— Despre ce vorbea? Ce înţelegere? 

— O recrutare. 

— O recrutare? repetă Mancuso. 

Pitt dădu din cap. 

— M-a convins să mă înrolez în Luftwaffe. 


Descoperiră raftul ce conţinea inventarul de la ambasada 
japoneză cam la cincizeci de metri în spatele nudurilor sculptate, 
care pe vremuri făcuseră farmecul muzeelor Europei. Nemţii 
instalaseră deja o serie de lămpi alimentate de un generator 
portabil, care luminau imensul tezaur ce părea să se întindă la 
infinit. 

Secţia japoneză fu uşor de identificat, lăzile fiind marcate cu 
caractere kana şi scrise de mână cu mult mai mare fineţe decât 
lăzile simple de lemn folosite de jefuitorii nazişti. 

— Să începem cu acesta, zise Mancuso, arătând spre un 
container îngust. Pare să aibă mărimea potrivită. 

— Ai petrecut o perioadă de timp făcând prospecţiuni în 
Japonia. Ce scrie? 

— Containerul numărul patru, traduse Mancuso. Proprietatea 
Majestății Sale Imperiale, împăratul Japoniei. 

— Asta ne e de mare ajutor. Pitt continuă să lucreze şi ridică 
grijuliu capacul cu un ciocan şi o rangă. lnăuntru se afla o micuță 
pânză delicată înfăţişând păsări în zbor în jurul mai multor vârfuri 
muntoase. E clar că nu e o insulă. Ridică din umeri. 


51 


Mai deschise alte două, dar picturile pe care le scoase în 
lumina difuză aparţineau unei perioade ulterioare celei a 
maestrului din secolul al XVI-lea, Masaki Shimzu. Majoritatea 
lăzilor mai mici gemeau de porţelanuri grijuliu aranjate. Mai 
rămăsese o singură ladă în fundul raftului care ar fi putut 
probabil să conţină o pictură. 

Mancuso începu să dea semne de nelinişte. Sudoarea îi lucea 
pe frunte şi se foia nervos cu pipa. 

— Ar fi bine să fie asta, murmură el. Sau înseamnă că am 
pierdut o groază de timp. 

Pitt nu zise nimic şi îşi continuă treaba. Lada părea mai solid 
construită decât celelalte. Desprinse capacul cu ranga şi se uită 
pe furiş înăuntru. i 

— Văd apă. Cred că e un peisaj marin. Incă şi mai bine, e o 
insulă. 

— Slavă Domnului. Scoate-o repede, bătrâne, s-o vedem. 

— Stai aşa. 

Lucrarea nu avea o ramă exterioară împodobită, aşa că Pitt o 
apucă de suportul din spate şi cu destulă osteneală o trase afară 
din ladă. O dată scoasă, o aşeză în lumină pentru verificare. 

Mancuso căută grăbit în buzunar un mic catalog cuprinzând 
picturile lui Masaki Shimzu şi frunzări paginile, comparând 
fotografiile cu pictura. 

— Nu sunt expert, dar pare stilul lui Shimzu. 

Pitt întoarse pictura pe partea cealaltă şi o cercetă. 

— Scrie ceva. Poţi să desluşeşti? 

Mancuso miji ochii, se uită încercând să descifreze înscrisul. 

— Insula Ajima de Masaki Shimzu, izbucni el triumfător. Am 
aflat locul centrului de comandă al lui Suma. Acum tot ce trebuie 
să facem e să comparăm conturul țărmului cu fotografiile din 
satelit. 

Mecanic, ochii lui Pitt traversară peisajul, pe care Shimzu îl 
pictase cu patru sute cincizeci de ani în urmă, al unei insule 
numită pe atunci Ajima. Nu era nici pe departe un paradis 
turistic. Stânci abrupte din rocă vulcanică străjuind deasupra 
brizanţilor care se loveau de ele, nici urmă de plajă şi o lipsă 
aproape totală de vegetaţie. Părea goală şi amenințătoare, 
mohorâtă şi inexpugnabilă. Nu te puteai apropia pe mare sau din 
aer fără a fi detectat. O fortăreață naturală pe care Suma ar fi 
putut-o apăra foarte bine împotriva oricărui asalt. 

— Să ajungi pe stânca asta, zise Pitt gânditor, va fi aproape 


52 


imposibil. Cine încearcă îşi rupe gâtul cu siguranţă. 

Expresia triumfătoare de pe chipul lui Mancuso dispăru rapid. 

— Nu zice asta, murmură el. Nici măcar să nu te gândeşti la 
asta. 

Pitt îl privi pe inginerul minier în ochi. 

— De ce? Nu e treaba noastră să ajungem acolo! 

— Dar te înşeli. Îşi şterse obosit sudoarea de pe frunte. Cu 
echipele „Cadillac” şi „Honda” decimate, Jordan n-are de ales 
decât să ne trimită pe noi, pe mine, pe tine şi pe Giordino. 
Gândeşte-te la asta. 

Pitt se gândi că Mancuso avea dreptate. Acum totul era foarte 
clar. Jordan îi păstrase pe ei trei în rezervă pentru o lovitură 
tainică asupra centrului de detonare a bombelor nucleare ale lui 
Suma. 


53 


38 


Preşedintele fixa cu privirea dosarul deschis de pe birou. Când 
ridică ochii, chipul său avea o expresie sumbră. 

— Chiar au de gând să facă să explodeze chestiile astea? Nu e 
un bluf? 

Figura lui Jordan rămase impasibilă când încuviinţă din cap. 

— Nu e vorba de nici o cacealma. 

— E de neînchipuit. 

Jordan nu răspunse, dar îl lăsă pe Preşedinte să-şi adune 
propriile gânduri. Omul nu părea să se schimbe niciodată. Arăta 
exact la fel ca în prima zi când Jordan îi fusese prezentat noului 
ales, senator de Montana. Aceeaşi constituţie suplă, ochi de un 
albastru intens, aceeaşi personalitate caldă şi deschisă. Puterea 
incredibilă pe care o deţinea nu-l schimbase nici un pic. Era 
politicos şi cordial cu personalul Casei Albe şi rareori i se 
întâmpla să uite de ziua de naştere a cuiva. 

— Doar nu le-am înconjurat insulele cu o flotă de invazie, 
pentru numele lui Dumnezeu. 

— Au devenit paranoici deoarece opinia publică s-a năpustit 
asupra lor, zise Donald Kern. In condiţiile în care China şi Rusia 
se îndreaptă spre democraţie, ţările blocului estic devin 
independente, Africa de Sud ţine alegeri libere, iar Orientul 
Mijlociu arde la flacără mică, atenţia lumii s-a îndreptat spre 
japonezi, pentru că aceştia progresează cu mult prea repede. 
Kern încuviinţă din cap. 

— Agresivitatea lor economică n-a prea fost tocmai temperată 
cu subtilitate. Cu cât cuceresc mai multe pieţe, cu atât devin mai 
impertinenţi. 

— Dar nu-i putem acuza pentru a-şi fi creat o lume economică 
aşa cum şi-o doresc, zise Jordan. Etica lor de afaceri nu se 
aseamănă cu a noastră. Ei nu văd nimic imoral în a exploata 
oportunităţile comerciale şi a profita de slăbiciunile comerciale. 
Singura Crimă în ochii lor este orice încercare de a împiedica 
progresul lor sistematic. Sincer vorbind, nici noi nu eram 
deosebiți de ei în privinţa practicilor comerciale internaţionale 
după al doilea război mondial. 

— Nu te contrazic, recunoscu Preşedintele. Puţini din foştii şi 
actualii oameni importanţi de afaceri ai noştri merită calificativul 


54 


de sfinţi. 

— Congresul şi țările Pieței Comune sunt împotriva 
afaceriştilor japonezi. Dacă se hotărăsc să voteze în favoarea 
embargourilor comerciale şi naţionalizarea corporațiilor 
japoneze, Tokio va încerca să negocieze, dar Suma şi apropiații 
lui sunt porniţi pe represalii. 

— Dar ca să ameninţi cu moartea şi distrugerea nucleară... 

— E vorba şi de altceva, explică Jordan. Extinderea comercială 
mondială face parte dintr-un plan mai larg. Japonezii trăiesc în 
condiţii îngrozitoare de înaltă densitate a populaţiei. O sută 
douăzeci şi cinci de milioane de oameni pe o bucată de pământ 
de mărimea Californiei, în bună parte teritoriu muntos ce nu 
poate fi locuit. Ţelul lor ascuns şi cu desfăşurare în timp este să 
exporte milioane din cei mai bine educați cetăţeni ai lor în alte 
ţări şi să formeze colonii, menţinând totodată legături strânse cu 
Japonia şi păstrând neştirbită loialitatea faţă de aceasta. Brazilia 
este un exemplu în această privinţă şi la fel sunt şi Statele Unite, 
dacă considerăm emigrația în masă a lor în Hawaii şi California. 
Japonezii sunt obsedaţi de supravieţuire şi, spre deosebire de 
noi, îşi plănuiesc decenii de viaţă în viitor. Prin comerţ îşi 
construiesc o vastă societate economică globală cu tradiţiile şi 
cultura japoneză ca punct central. Ceea ce nu-şi dau ei seama 
este că Suma intenţionează să se instaleze pe sine ca director 
executiv. 

Preşedintele aruncă din nou o privire dosarului deschis din 
faţa sa. 

— Şi îşi protejează imperiul criminal plasând în mod strategic 
bombe nucleare pe teritoriul altor naţiuni. 

— Nu putem învinui guvernul japonez sau marea masă a 
locuitorilor, aprecie Jordan. Sunt ferm convins că Junshiro a fost 
indus în eroare şi păcălit de Hideki Suma şi cartelul lui de 
industriaşi, bancheri şi şefi ai lumii interlope, care au construit în 
secret un arsenal nuclear şi l-au răspândit conform Proiectului 
Kaiten. 

Preşedintele îşi deschise braţele. 

— Poate ar trebui să fixez o întrevedere cu Junshiro şi să-l 
informez în legătură cu dezvăluirile agenţilor noştri. 

Jordan scutură din cap. 

— N-aş recomanda acest lucru pentru moment, sir. Trebuie să 
aşteptăm până când avem şansa de a anihila Proiectul Kaiten, 
începând cu şefii acestuia. 


55 


— Ultima dată când ne-am întâlnit, nu localizaseşi centrul de 
comandă. 

— Informaţii recente ne-au adus foarte aproape de el. 
Preşedintele îl privi pe Jordan cu respect sporit. Il înţelegea pe 
şeful serviciilor sale secrete, devotamentul acestuia faţă de ţară, 
nenumăraţii ani de serviciu, începând cu perioada de timiditate 
de după terminarea facultăţii, când intrase deja în munca secretă 
operativă. Preşedintele observă totodată şi amprenta lăsată de 
anii lungi de incredibil stres. Jordan consuma tot timpul tablete 
Maalox, ca pe floricele. 

— Ai aflat unde urmează să fie amplasate automobilele- 
capcană? 

Kern răspunse: 

— Da, sir, una din echipele noastre a descoperit planul în timp 
ce urmărea un asemenea transport de maşini. Inginerii lui Suma 
au creat un plan diabolic şi bine conceput. 

— Presupun că vor fi parcate în arii dens populate pentru a 
măcelări cât mai mulţi cetăţeni americani. 

— Total eronat, domnule Preşedinte. Vor fi localizate strategic, 
cu pierderi minime de vieţi. 

— Nu înţeleg. 

— Pe tot teritoriul Statelor Unite şi al lumii industrializate, 
informă Kern, automobilele vor fi aranjate în reţele sistematice 
din regiuni pustii, aşa încât exploziile lor sincronizate să 
declanşeze un puls electromagnetic care se ridică în atmosferă. 
Acesta va crea o reacţie în lanţ, ca o umbrelă care se deschide 
deasupra sistemelor mondiale de comunicare prin satelit. 

— Toate reţelele de radio, televiziune şi telefoane vor înceta 
pur şi simplu să existe, adăugă Jordan. Guvernele federal şi local, 
comanda militară, departamentele poliției şi  şerifului, 
pompierilor, ambulanţelor şi transporturilor vor fi blocate, pentru 
că nu pot opera de-a surda. 

— O lume fără comunicaţii, murmură Preşedintele. E de 
neimaginat. 

— Tabloul e şi mai întunecat, continuă Kern ameninţător. Mult 
întunecat. Cunoaşteţi, desigur, domnule Preşedinte, ce se 
întâmplă când aşezi un magnet lângă discul unui computer sau 
lângă banda unei casete. 

— Acestea sunt şterse. 

Kern încuviinţă încet din cap. 

— Pulsul electromagnetic al exploziilor nucleare va face 


56 


acelaşi lucru. Pe o suprafaţă de sute de mile în jurul fiecărei 
explozii, memoriile fiecărui computer vor fi şterse în totalitate. 
Fragmentele şi tranzistoarele de siliciu, coloana vertebrală a 
lumii noastre computerizate moderne, sunt lipsite de apărare în 
faţa unui puls ce trece prin circuitele electrice şi de telefon şi prin 
antene. Tot ce e metal va fi bun conductor pulsului, de la ţevi la 
şine de cale ferată, de la turnurile de microunde la structurile de 
oţel din interiorul clădirilor. 

Preşedintele îl privi pe Kern, nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. 

— Vorbeşti de un haos total. 

— Da, sir, un colaps naţional complet cu rezultate catastrofale 
irecuperabile. Toate datele programate în computere de către 
bănci, companii de asigurări, corporaţii gigant, afaceri de 
amploare redusă, spitale, mari magazine, complexe comerciale - 
lista e fără sfârşit - vor dispare, împreună cu toate informaţiile 
ştiinţifice şi de inginerie. 

— Fiece dischetă, fiece bandă? 

— In fiecare casă şi birou, zise Jordan. 

Kern îşi menţinu privirile aţintite asupra Preşedintelui pentru 
a-şi întări comentariul îngrozitor. 

— Orice dispozitiv electronic cu memorie, operarea 
locomotivelor diesel şi controlul avioanelor în zbor vor înceta să 
funcţioneze. Avioanele în special ar putea suferi consecinţe 
oribile, din moment ce multe se vor prăbuşi la pământ înainte ca 
echipajele să poată prelua comanda manuală. 

— Şi totodată vor fi afectate toate dispozitivele terestre de 
fiecare zi, zise Jordan, cum ar fi cuptoarele cu microunde, video- 
recorderele şi sistemele de securitate. Am ajuns să ne bazăm 
atât de mult pe computere încât n-am luat niciodată în 
consideraţie cât de vulnerabile sunt de fapt. 

Preşedintele apucă un pix şi bătu cu el nervos în birou. Avea 
chipul tras, cu o expresie răvăşită. 

— Nu pot permite ca acest plan pus în aplicare să paralizeze 
poporul american până în secolul următor, afirmă el categoric. 
Trebuie să iau serios în consideraţie posibilitatea unui atac, chiar 
nuclear dacă trebuie, împotriva arsenalului lor şi centrului de 
comandă a exploziilor. 

— V-aş sfătui să n-o faceţi, domnule Preşedinte, zise Jordan cu 
o calmă convingere, decât poate ca ultimă soluţie. 

Preşedintele îl privi: 


57 


— Care e punctul tău de vedere, Ray? 

— Instalaţia lui Suma nu va deveni funcţională decât peste o 
săptămână. Permiteţi-ne să încercăm iniţierea unui plan de 
penetraţie pentru a o distruge dinăuntru. Dacă aceasta reuşeşte, 
veţi elimina riscul de a vă confrunta cu o furtună de proteste 
internaţionale împotriva a ceea ce va fi considerat ca un atac 
neprovocat asupra unei naţiuni prietene. 

Preşedintele rămase tăcut, cu o expresie gânditoare pe faţă. 
Apoi zise încet: 

— Ai dreptate, aş fi obligat să invoc nişte scuze pe care nimeni 
nu le-ar crede. 

— Timpul este de partea noastră atâta vreme cât nimeni, în 
afară de echipa noastră MAIT şi noi trei, nu ştie ce se întâmplă, 
continuă Jordan. 

— Bună treabă, murmură Kern. Dacă ruşii ar şti că teritoriul lor 
e presărat cu focoase nucleare străine, n-ar ezita să amenințe cu 
o invazie pe scară largă a Japoniei. 

— lar noi nu avem nevoie de asta, zise Preşedintele calm. 

— Nici japonezii nevinovaţi care habar nu au de ameninţarea 
dementă a lui Suma, zise Jordan aducând un argument în plus la 
pledoaria sa. 

Preşedintele se ridică în picioare punând capăt şedinţei. 

— Patru zile, domnilor, aveţi nouăzeci şi şase de ore. 

Jordan şi Kern schimbară zâmbete încordate. 

Asaltul asupra lui Suma fusese planificat înainte de a păşi în 
Biroul Oval. Tot ceea ce lipsea pentru declanşarea acestuia era 
un simplu telefon. 


58 


39 


La patru dimineaţa, mica pistă de aterizare de pe aerodromul 
guvernamental de lângă Woodmoor, Maryland, părea pustie. 
Banda îngustă de asfalt nu era mărginită de lumini. Singurul ghid 
pentru un pilot care urma să execute o aterizare pe timp de 
noapte era un triunghi de becuri stradale cu vapori albaştri de 
mercur care se arcuiau deasupra intersecţiei a două benzi 
asfaltate ce marcau capătul de sud al pistei. 

Apoi liniştea orelor mici ale dimineţii fu tulburată, când vaietul 
motoarelor cu reacţie tăie aerul nemişcat. O pereche de faruri se 
aprinseră, fasciculele lor luminând centrul pistei de aterizare. 
Avionul cu reacţie de transport Gulfstream, cu  înscrisul 
CIRCLEARTH AIRLINES pictat pe partea superioară a fuselajului, 
atinse solul şi se îndreptă spre un automobil marca Jeep Grand 
Wagoneer, lângă care opri. 

In mai puţin de trei minute după ce uşa pasagerilor se 
deschise şi doi bărbaţi cu bagaje coborâră pe sol, aparatul rulă 
spre capătul pistei şi îşi luă zborul. Când uruitul se stinse pe cerul 
întunecat, amiralul Sandecker le strânse mâinile lui Pitt şi 
Giordino. 

— Felicitări, zise el afectuos, pentru o operaţiune atât de 
izbutită. 

— N-am aflat rezultatele, zise Pitt. Fotografiile transmise de 
Mancuso s-au potrivit cu o insulă adevărată? 

— Exact, răspunse Sandecker. Am aflat că insula a fost numită 
Ajima de către pescari, după ce unul dintre ei a naufragiat pe ea 
prin anul 1700. Dar pe hartă a rămas cu numele de insula Soseki. 
Şi, ca multe locuri geografice legate de folclorul local, denumirea 
Ajima s-a pierdut în cele din urmă. 

— Unde se află? întrebă Giordino. 

— Cam la şaizeci de kilometri est de Edo City. 

Chipul lui Pitt se tulbură brusc de grijă. 

— Vreun semn de la Loren? 

Sandecker negă din cap. 

— Doar că ea şi Diaz sunt în viaţă şi ascunşi într-un loc secret. 

— Asta-i tot? zise Pitt iritat. Nici un fel de investigaţie, nici o 
operaţiune de a-i elibera? 

— Până în clipa în care ameninţarea cu automobilele-capcană 

59 


nu e eliminată, Preşedintele are mâinile legate. 

— La pat, bolborosi Giordino, schimbând pe ascuns subiectul, 
pentru a-l calma pe Pitt. Du-mă la pat. 

Pitt înclină capul spre micuțul italian. 

— Poftim. N-a deschis un ochi de când am plecat din 
Germania. 

— Aţi ajuns repede, zise Sandecker. Aţi călătorit bine? 

— Am dormit aproape tot timpul. Acum sunt odihnit. 

— Frank Mancuso a rămas cu obiectele de artă? întrebă 
Sandecker. 

Pitt dădu din cap afirmativ. 

— Chiar înainte de decolare, a primit ordin de la Kern să le 
împacheteze şi să le transporte cu avionul la Tokio. 

— O perdea de fum ca să-i împace pe nemți, zâmbi 
Sandecker. Obiectele de artă pleacă de fapt spre San Francisco. 
Când va veni timpul, Preşedintele le va oferi japonezilor ca un 
gest de bunăvoință. Arătă spre jeep. Urcaţi. Din moment ce 
sunteţi atât de isteţi şi odihniţi, vă las să conduceţi. 

— In ce mă priveşte, e perfect, zise Pitt bucuros. 

După ce îşi aruncară gentile de voiaj în compartimentul pentru 
bagaje, Pitt se strecură la volan, în timp ce amiralul şi Giordino 
intrară pe cealaltă parte. Sandecker se aşeză pe locul de lângă 
şofer, Giordino în spate. Pitt băgă în viteză şi rulă pe un drum 
întunecat spre o poartă ascunsă într-un pâlc de copaci. O 
santinelă în uniformă veni spre ei, privi o clipă în interiorul 
maşinii, apoi îl salută pe Sandecker şi le făcu semn să iasă pe o 
şosea mărginaşă de ţară. 

După trei kilometri, Pitt întoarse jeep-ul, luând-o pe şoseaua 
de centură a capitalei şi se îndreptă spre luminile Washington- 
ului. Traficul la acea oră a dimineţii era aproape inexistent. Fixă 
butonul de control al vitezei la o sută zece şi se lăsă pe spate, în 
timp ce puternicul automobil cu tracţiune pe patru roţi gonea 
fără efort pe asfalt. 

Rulară câteva minute fără să scoată un cuvânt. Sandecker 
privea absent, prin parbriz. Pitt nu avea nevoie de imaginaţie 
deosebită pentru a-şi da seama că amiralul nu-şi părăsise 
culcuşul cald pentru a-i întâlni fără un motiv întemeiat. Ciudat 
lucru, havana groasă îi lipsea dintre dinţi şi îşi ţinea mâinile 
încrucişate pe piept, semne sigure de tensiune interioară. Ochii 
erau ca două cuburi de gheaţă. Cu siguranţă îl frământa ceva 
important. 


60 


Pitt hotărî să deschidă el discuţia. 

— Unde mergem de aici? întrebă el. 

— Mai spune o dată, mormăi Sandecker cu o absenţă ironică. 

— Ce ne-a rezervat marele vultur în continuare? O plăcută 
săptămână de vacanţă, sper. 

— Chiar vrei să ştii? 

— Probabil nu, dar sigur aveţi de gând să-mi spuneţi, nu-i aşa? 

Sandecker căscă parcă pentru a prelungi aşteptarea. 

— Ei bine, mă tem că veţi avea parte de altă călătorie pe calea 
aerului. 

— Unde? 

— In Pacific. 

— Unde anume în Pacific? 

— La Palau. Echipa, sau ce a mai rămas din ea, urmează să se 
adune la Centrul de Culegere a Informaţiilor pentru noi 
instrucţiuni din partea directorului Operaţiunilor pe Teren. 

— Lăsând la o parte scârboasa denumire birocratică, vreţi să 
spuneţi că ne întâlnim cu Mel Penner. 

Sandecker zâmbi şi privirea i se îmblânzi considerabil. 

— Ai o manieră abilă de a ajunge la miezul problemei. 

Pitt fu precaut. Simţea că securea era gata să cadă. 

— Când? întrebă el repede. 

— Exact într-o oră şi cincizeci de minute. Decolaţi cu un avion 
comercial de la Dulles. 

— Păcat că n-am aterizat acolo, zise Pitt acru, să vă scutim de 
cursa asta. 

— Motive de securitate. Kern a considerat că e mai bine să 
ajungeţi la aeroport cu maşina, vă luaţi bilete şi vă urcați la bord 
ca oricare alţi turişti ce zboară spre Mările Sudului. 

— Am fi putut să ne schimbăm hainele. 

— Kern a trimis pe cineva cu geamantanele cu haine. Au fost 
deja trimise la avion. 

— Ce drăguţ din partea lui. Trebuie să-mi aduc aminte să-mi 
schimb alarma de acasă la întoarcere... 

Pitt se opri şi studie reflexia din oglinda retrovizoare 
exterioară. Aceeaşi pereche de faruri se ţinuse la aceeaşi 
distanţă în urma jeep-ului, de când acesta o cotise. Apăsă pe 
butonul de viteză constantă anulând comanda şi acceleră uşor. 
Farurile rămaseră în spate şi înaintară din nou. 

— E ceva în neregulă? întrebă Sandecker. 

— Suntem urmăriţi. 


61 


Giordino se întoarse şi privi în oglinda retrovizoare interioară, 
mai mare. 

— Sunt mai multe. Observ trei furgonete într-un convoi. 

Pitt privi gânditor în oglindă. Inceputul unui rânjet îi străbătu 
chipul. 

— Urmăritorii noştri, oricare ar fi ei, nu riscă. Au trimis un 
pluton întreg. 

Sandecker înşfacă telefonul din maşină şi formă numărul 
direct cu echipa MAIT. 

— La telefon amiralul Sandecker, rosti el scurt, ignorând 
codurile procedurale. Sunt pe şoseaua de centură care merge 
spre sud, lângă Morningside. Suntem urmăriţi... 

— Spuneţi „fugăriţi”, îl întrerupse Pitt. Se apropie repede. 

Deodată, o rafală de puşcă automată muşcă din capota jeep- 
ului, chiar deasupra capetelor lor. 

— Corectaţi, zise Giordino cu un calm perfect. Schimbaţi 
„fugăriţi” cu „atacaţi”. 

Sandecker se ghemui la podea şi vorbi repede în telefonul 
maşinii, comunicând locul exact şi dând ordine. Pitt apăsase deja 
pedala accelerației până în podea. Cuplul de torsiune al 
puternicului jeep V-8 cu şase litri consum răspunse comenzii şi 
maşina zvâcni pe şoseaua de centură cu o sută cincizeci de 
kilometri pe oră. 

— Agentul de serviciu va trimite un mesaj patrulei de 
circulaţie, anunţă Sandecker. 

— Spuneţi-le să se grăbească, îl îndemnă Pitt, smucind solidul 
jeep într-o parte şi în alta, de-a lungul celor trei benzi ale 
autostrăzii pentru a înşela tirul urmăritorilor. 

— Nu joacă cinstit, zise Giordino plin de regret. 

Se aruncă jos pe podea, între banchete, când altă rafală 
împrăştie peste el cioburile lunetei, trecu prin maşină şi făcu 
tăndări jumătate din parbriz. 

— Au arme şi noi n-avem. 

— Cred că pot să rezolv eu asta. 

Pitt întoarse iute capul şi privi în jos spre el. 

— Cum? 

— leşind din blestemata asta de autostradă, unde suntem o 
ţintă perfectă şi luând-o pe un drum adiacent până ajungem într- 
un oraş. Se apropie cotitura spre Phelps Point, îl sfătui 
Sandecker, aruncând o privire peste bord. 

Pitt aruncă o privire scurtă în oglinda retrovizoare. Acum văzu 


62 


că autodubele erau vopsite în culorile ambulanţelor. Chiar când 
observă asta, flaşurile de pe ele scânteiau în reflexe roşii şi 
albastre. Sirenele rămâneau însă mute, căci şoferii conduceau 
maşinile în acelaşi rând, acoperind în întregime benzile de 
circulaţie ale şoselei de centură pentru a-şi spori puterea de foc. 

Pitt observă bărbaţi îmbrăcaţi în negru ţintind cu arme 
automate pe geamurile coborâte. Cel ce plănuise asasinatul îşi 
luase toate măsurile. Trebuie să fi fost patru oameni la o maşină. 
Doisprezece oameni înarmaţi până în dinţi împotriva a trei, care 
poate n-aveau asupra lor decât un briceag. Lui Pitt îi veni o idee 
ca să mai echilibreze puţin situaţia. Urcuşul lateral spre Phelps 
Point era la încă două sute de metri în faţă. Nu mai era timp. 
Fără să apese pe frână, avertizându-şi astfel urmăritorii de 
intenţie prin aprinderea stopurilor roşii, lansă brusc jeep-ul într-o 
mişcare de crab peste două benzi de circulaţie. 

Aprecierea timpilor fu perfectă. O grindină de gloanţe trecură 
de puţin pe lângă jeep, când acesta părăsi şoseaua intrând pe un 
câmp înverzit şi dădu peste un şanţ nu prea mare, plin cu 
jumătate de metru de apă. Apoi toate roţile săltară pe pământ, 
când vehiculul se avântă peste cealaltă margine a şanţului, 
aterizând cu un scrâşnet de cauciuc pe un drum paralel cu 
şoseaua de centură. 

Urmăritorii  pierdură timp când,  descumpăniţi, opriră 
derapând. Pitt câştigă aproape zece secunde înainte ca ei să se 
regrupeze, să se repeadă cu motoarele urlând pe drumul paralel 
cu şoseaua de centură şi să-şi continue vânătoarea. 

Pentru a două oară în ultimele zile, Pitt conducea maşina de 
parcă ar fi concurat pentru un Mare Premiu. Totuşi, piloţii de 
curse profesionişti aveau un avantaj. Purtau căşti cu vizoare 
împotriva vântului îngheţat. 

O luară pe un bulevard lung flancat de stejari, înainte de a 
ajunge într-o zonă rezidenţială. Aruncă jeep-ul într-o serie de 
curbe strâmte, la stânga după un bloc de locuinţă, din nou la 
stânga şi apoi la dreapta. Şoferii autodubelor erau versaţi în 
astfel de figuri. Se despărţiră şi încercară să-i taie drumul la 
intersecţii, dar ca întotdeauna reuşi să ajungă acolo înaintea lor 
şi să treacă cu un avans de câteva secunde. 

Asasinii opriră focul în mijlocul caselor locuite, strângând 
implacabil plasa şi tăind căile de scăpare. Când Pitt reuşea să ia 
o curbă înainte ca ei să-şi facă apariţia de după blocul rămas în 
spate, acesta stingea luminile şi gonea prin beznă. Din nefericire, 


63 


luminile stradale îl dădeau de gol. Încercă toate trucurile 
cunoscute de el, câştigând câţiva metri aici, câteva secunde 
acolo, dar nu reuşi să-i descurajeze pe de-a-ntregul pe 
îndărătnicii asasini. Pitt ocoli şi lansă jeep-ul pe bulevardul 
principal al orăşelului. O staţie de benzină, un teatru şi mai multe 
magazine trecură prin faţa lor. 

— Uitaţi-vă după un magazin cu articole de uz gospodăresc, 
zbieră el peste scrâşnetul pneurilor. 

— Un ce? întrebă Sandecker nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. 

— Un magazin cu articole de uz gospodăresc. Trebuie să 
existe unul în oraş. 

— Oscar Brown's Hardware Emporium, îl anunţă Giordino. Am 
văzut firma imediat după ce am ieşit de pe şoseaua de centură. 

— Orice ai de gând să faci, zise amiralul hotărât, acţionează 
repede. Tocmai s-a aprins becul roşu de la benzină. 

Pitt privi indicatoarele de la bord. Acul rămăsese pe „gol”. 

— Probabil că au găurit rezervorul de benzină. 

— Oscar's Emporium se apropie pe partea dreaptă a străzii, 
zise Giordino, făcând semn cu mâna prin parbrizul spart. 

— Aveţi o lanternă? îl întrebă Pitt scurt pe Sandecker. 

— E una în torpedou. 

— Scoateţi-o. 

Pitt aruncă o ultimă privire în oglinda retrovizoare. Prima 
autodubă aluneca de după colţ, la două blocuri în spate. Conduse 
jeep-ul în rigola din partea stângă a străzii şi apoi trase de volan 
spre dreapta. 

Sandecker înlemni din cauza şocului. 

Giordino rosti răguşit: 

— Oh, nu! 

Jeep-ul se roti o clipă într-o parte, apoi cele patru roţi, forțând 
maşina, încălecată bordura, traversară trotuarul şi trecură printr- 
o imensă vitrină de sticlă, pătrunzând în magazinul cu articole de 
uz gospodăresc. Jeep-ul se izbi de tejgheaua din faţă, făcând 
registrele de socoteli să zboare în toate părţile în întuneric. Un 
raft din spate, plin cu greble de grădinărit expuse spre vânzare, 
se făcu zob, greblele frângându-se ca nişte scobitori. Maşina 
dobori un rând de rafturi, zvârlind prin aer accesorii de instalaţii 
sanitare, piuliţe, bolţuri şi şuruburi, ca mitraliile ţâşnite din ţeava 
unui tun. 

Lui Giordino şi Sandecker li se părea totul o nebunie, totuşi Pitt 


64 


nu se opri. Ţinea piciorul apăsat pe acceleraţie, străbătând 
intervalurile dintre rafturi de parcă ar fi căutat ceva, lăsând în 
urmă un dezastru total. 

Zgomotul produs de jeep-ul înnebunit fu sporit de urletul subit 
al sistemului de alarmă. 

În sfârşit, Pitt propti bara din faţă într-o vitrină care se 
transformă într-o ploaie de cioburi. Singurul far rămas aprins 
lumina difuz douăzeci sau treizeci de pistoale împrăştiate pe jos 
din vitrina sfărâmată şi rânduri de puşti şi automate aranjate 
într-un rastel de pe perete. 

— Ticălos netrebnic, rosti Sandecker copleşit. 


65 


40 


— Alegeţi-vă armele, zbieră Pitt pe deasupra urletului alarmei, 
când deschise uşa izbind-o cu piciorul. 

Sandecker n-avu nevoie de îndemnuri suplimentare. Sări din 
jeep şi începu să scotocească rastelul după muniții, în timp ce 
ţinea lanterna sub braţ. 

— Ce-aţi dori, domnilor? strigă el. 

Pitt înşfacă două pistoale automate Colt Combat Commander, 
unul cu lăcuire albastră, celălalt din oţel inoxidabil. 

Sandecker orbecăi prin cutiile din rastel încă câteva secunde 
înainte să dea de calibrul potrivit. li aruncă lui Pitt două cutii de 
„Winchester Silver Tips”. Apoi se întoarse spre Giordino. 

— De ce ai nevoie, Al? 

Giordino scosese trei puşti de vânătoare Remington-1100 din 
rastel. 

— Douăsprezece gloanţe pentru o puşcă de vânătoare cu două 
ţevi. . i 

— Imi pare rău, răspunse scurt Sandecker. li înmâna lui 
Giordino câteva cutii de cartuşe cu alice. Asta e tot ce am putut 
să găsesc acum, cartuşe cu alice mari. 

Apoi se ghemui şi se îndreptă spre secţia cu vopseluri. 

— Grăbiţi-vă şi stingeţi lumina, îi avertiză Pitt spărgând 
geamul lanternei cu patul unui Colt. 

Autodubele se opriseră în spatele unui bloc, în afara razei 
vizuale a oamenilor din magazin. Asasinii ieşiseră din vehicule 
repede şi discret, îmbrăcaţi în costumele lor ninja de culoare 
neagră. Nu se repeziră spre magazinul cu obiecte de uz 
gospodăresc, ci se opriră, considerând că nu trebuie să se 
grăbească. 

Operaţiunea tactică şi exersată de a ciurui jeep-ul şi pe 
ocupanţii acestuia fusese zădărnicită de manevra neaşteptată a 
lui Pitt, care virase de pe şoseaua de centură spre Phelps Point. 
Acum erau obligaţi să formuleze o nouă operaţie tactică pe 
moment. Analizară situaţia cu sânge rece. Increderea în sine le 
întunecă judecata. Dat fiind faptul că nu li se răspunsese cu foc 
din partea celor din jeep şi fiind siguri că presupusele lor victime 
erau neînarmate, erau nerăbdători să atace magazinul şi să 
lichideze treaba. 


66 


Şeful lor fu suficient de înţelept să-i îndemne la prudenţă. 
Stătea în pragul uşii şi privea în întunericul dinăuntrul 
magazinului. Nu vedea nimic dincolo de dărâmăturile care erau 
puse în evidenţă de lucirea unui bec stradal solitar. Jeep-ul era 
pierdut în umbră. Nu auzea nici zgomote venind din interior, în 
afară de vaietul supărător al alarmei. 

Analiza situaţiei fu precipitată de luminile care începură să se 
aprindă deasupra mai multor magazine. Nu-şi putea permite să 
atragă o grămadă de martori. Apoi mai erau şi organele locale de 
aplicare a legii. Se putea aştepta ca şeriful şi ajutoarele sale să 
apară din clipă în clipă. 

Insă îşi permise o judecată greşită care îl conduse la o eroare 
fatală. Presupuse în mod eronat că bărbaţii din jeep erau grav 
răniţi în accident sau ascunşi de frică şi uită să trimită o echipă 
de oameni de-ai săi să înconjoare spatele magazinului. Işi 
rezervă doar trei minute pentru a se năpusti asupra jeep-ului, a- 
şi extermina victimele şi pentru a se retrage în autodube. Omorul 
ar trebui să fie rapid şi fără probleme, se gândi el. Ca o 
precauţie, trase un glonţ în becul stradal, lăsând strada în 
întuneric şi împiedicând astfel ca oamenii săi să fie zăriţi în 
timpul asaltului. Duse la buze un fluier şi dădu semnalul de 
pregătire a armelor şi de trecere a pârghiilor puştilor lor 
automate Sawa de cinci milimetri şi cincizeci şi şase pe poziţia 
„asigurat”. Apoi scoase trei fluierături scurte şi începură să 
înainteze. 

Alunecară uşor prin beznă, ca indienii încălţaţi în mocasini, 
strecurându-se câte doi prin vitrina sfărâmată şi dispărură 
repede în umbră. Primii şase oameni intraţi încremeniră în 
nemişcare cu nările adulmecând în toate direcţiile, cu privirile 
concentrate să străpungă întunericul. 

Apoi brusc o canistră de cinci galoane cu diluant, având un fitil 
arzând în buza de golire, trecu printre ei şi se zdrobi de trotuar, 
explodând într-un vârtej de flăcări albastre şi portocalii. La 
unison, Pitt şi Giordino deschiseră focul, când Sandecker aruncă 
altă canistră cu lichid inflamabil. 

Pitt folosea Colt-urile cu ambele mâini, trăgând în direcţia 
potrivită, dar fără să ochească cu precizie. Trase un foc de baraj 
care îi culcă pe cei trei oameni ghemuiţi în dreapta ferestrei, 
aproape înainte ca aceştia să-şi dea seama că fuseseră loviți. 
Unul dintre ei avu timp să scape o rafală scurtă care nimeri într- 
un şir de bidoane de vopsea, lăsând jeturi colorate de email şi 


67 


împroşcând resturile de marfă spartă şi împrăştiată pe podea. 

Giordino dobori primul bărbat din stânga, trăgând pe 
fereastră. Ceilalţi doi erau doar nişte umbre în întuneric, dar 
continuă să tragă în direcţia lor până când încărcătorul unei puşti 
Remington se goli. Apoi o aruncă şi luă alta pe care o încărcase 
în prealabil, trăgând tot mereu, până când focul adversarilor 
încetă. Pitt îşi încărca pe pipăite pistolul cu cartuşe, în timp ce 
privea concentrat prin flăcările şi fumul care se învolburau în faţa 
intrării magazinului. Ucigaşii în costume negre ninja dispăruseră 
complet, căutând disperaţi un adăpost sau zăcând în şanţ în 
spatele protecţiei benefice a bordurii trotuarului. Dar nu fugiseră. 
Erau încă acolo, la fel de periculoşi ca la început. Pitt ştia că erau 
uluiţi, dar şi turbaţi de furie. Se vor regrupa şi vor reveni, dar cu 
mai mare prudenţă şi viclenie. Şi data viitoare puteau să vadă; 
interiorul magazinului de obiecte gospodăreşti era viu iluminat 
de flăcările care atacaseră faţada de lemn a magazinului. 
Întreaga clădire şi oamenii din ea nu mai aveau decât câteva 
minute până a fi transformați în cenuşă. 

— Domnule amiral? strigă Pitt. 

— Sunt aici, răspunse Sandecker, în raionul de vopseluri. 

— Ne-am prelungit vizita. Puteţi găsi o ieşire de serviciu în 
timp ce Al şi cu mine ne menţinem poziţiile? 

— M-am şi dus. 

— Tu eşti teafăr amice? 

Giordino flutură o puşcă Remington. 

— N-am găuri noi. 

— E timpul s-o ştergem. Trebuie să prindem avionul. 

— Te-am auzit. 

Pitt aruncă o ultimă privire spre trupurile înghesuite ale 
străinilor pe care îi ucisese. Se aplecă şi trase cagula de pe 
chipul unuia dintre morţi. In lumina flăcărilor văzu o faţă cu 
trăsături asiatice. Simţi cum îl cuprinde furia. Numele Hideki 
Suma îi apăru în minte. Un om pe care nu-l văzuse niciodată şi 
nu avea idee cum arăta. Dar gândul că Suma reprezenta mocirla 
şi răul era suficient pentru a-l împiedica pe Pitt să simtă vreo 
remuşcare pentru oamenii pe care îi ucisese. Il stăpânea o 
hotărâre calculată că persoana responsabilă pentru moarte şi 
haos trebuie să moară la rândul ei. 

— Prin raionul de cherestea, strigă brusc Sandecker. E o uşă 
care duce la rampa de încărcare. 

Pitt îl înşfacă pe Giordino de braţ şi îşi împinse prietenul în 


68 


faţă. 

— Tu ieşi primul, eu te acopăr. 

Strângând cu putere puşca Remington, Giordino se strecură 
printre rafturi şi dispăru. Pitt se întoarse şi mai deschise o dată 
focul cu Colt-urile, apăsând pe trăgaci atât de tare şi repede 
încât acestea trăgeau ca mitralierele. Şi apoi încărcătoarele se 
goliră, moarte în mâinile lui. Se hotări repede să le păstreze şi să 
le plătească mai târziu. Le îndesă sub centură şi fugi spre uşă. 
Aproape că reuşi. 

Şeful asasinilor, mai precaut decât oricând, după ce pierduse 
şase oameni, aruncă o pereche de grenade în magazinul acum în 
flăcări, urmată de o ploaie de gloanţe care trecură pe lângă Pitt. 

Apoi grenadele explodară şi puterea lor devastatoare distruse 
ceea ce mai rămăsese din Oscar Brown's Hardware Emporium. 
Undele de şoc doborâră acoperişul într-o ploaie de scântei în 
timp ce zgomotul ca de tunet zgâlţâi fiecare fereastră din Phelps 
Point, înainte de a se dispersa în afara oraşului. Tot ceea ce 
rămase era un cazan în flăcări între pereţii de cărămidă aflaţi 
încă în picioare. 

Suflul exploziei îl prinse pe Pitt din spate şi îl aruncă prin uşa 
de serviciu peste rampa de încărcare, într-o alee din spatele 
magazinului. Ateriză pe spate, iar plămânii îi fură goliţi de aer în 
mod violent. Zăcea acolo gâfâind, încercând să-şi recapete 
răsuflarea, când Giordino şi Sandecker îl ridicară în picioare şi îl 
ajutară să se împleticească prin grădina din spate a unei case 
alăturate, până în spaţiul de securitate temporară oferit de 
estrada pentru orchestră a unui parc aflat vis-a-vis. 

Alarma murise când firele electrice fuseseră distruse de foc şi 
acum auziră sirenele apropiindu-se, când şeriful şi pompierii 
veneau în viteză către flăcări. 

Giordino avea talentul de a rosti mereu ultimul cuvânt şi 
ocazia i se ivi când toţi trei stăteau acolo, sub acoperişul estradei 
pentru orchestră, epuizați, învineţiţi, dar din plin mulţumiţi de a fi 
în viaţă. 

— Presupuli, se întrebă el sec, privind absent spre incendiul ce 
lumina zările, că am zis noi ceva? 


69 


41 


Era sâmbătă seară şi centrul din Las Vegas era plin de viaţă, 
cu maşini care se târau pe bulevardul principal, culorile lor 
scânteind sub efectele luminii strălucitoare. Aşa cum târfele 
bătrâne şi elegante înfloresc după lăsarea întunericului, 
acoperite de bijuterii scânteietoare şi scumpe, hotelurile bătrâne 
de pe Las Vegas Boulevard îşi ascundeau fațadele 
neaspectuoase şi arhitectura brutal de austeră în spatele unei 
aurore boreale electrice, scânteietoare, care făcea reclamă 
pentru cei cu bani. 

Undeva, în acest circuit, stilul şi sofisticarea dispăruseră. 
Strălucirea exotică şi decorul de bordel din interiorul cazinourilor 
păreau la fel de placide şi indiferente precum crupierii de la 
mesele de joc. Chiar şi clienţii, femei şi bărbaţi, care pe vremuri 
se îmbrăcau elegant pentru a participa la dineuri impresionante, 
acum soseau în tricouri, şorturi şi pantaloni de poliester mulaţi 
pe picior. 

Stacy îşi lăsă capul pe spate pe perna automobilului 
decapotabil Avanti şi privi la intrările somptuoase ale hotelurilor. 
Părul ei blond flutura în vânt şi ochii luceau în atacul violent al 
luminilor scânteietoare. Şi-ar fi dorit să se relaxeze şi să se 
bucure de sejur ca turistă, dar era în misiune, jucând împreună 
cu Weatherhill rolul cuplului aflat în luna de miere, cum erau 
multe perechi în acel loc. 

— Câţi bani avem pentru jocuri? întrebă ea. 

— Două mii de dolari din banii contribuabililor, răspunse 
Weatherhill privind circulaţia intensă. 

Ea râse: 

— Asta o să-mi ajungă să mă distrez la jocurile mecanice 
câteva ore. 

— Femeile şi jocurile mecanice, filosofă el. Trebuie să aibă 
ceva de-a face cu mânuirea manetei. 

— Atunci cum explici fascinația exercitată asupra bărbaţilor de 
jocurile de noroc? A 

Stacy se întrebă ce replică ar fi dat Pitt. In mod acid şi cu tentă 
şovină, era sigură. Dar Weatherhill nu avea replică. Simţul 
umorului nu era unul dintre punctele lui tari. În drumul prin 
deşert de la Los Angeles o plictisise de moarte cu nesfârşitele 

70 


predici asupra posibilităţilor zborului nuclear în spaţiu. 

După ce Weatherhill scăpase din camionul care transporta 
automobile-capcană, el şi Stacy primiseră ordinul din partea lui 
Jordan, să se întoarcă la Los Angeles. Altă echipă de experţi în 
urmărire îi înlocuise şi se ţinuse după trailerul cu maşini până la 
Las Vegas, la hotelul Pacific Paradise de unde raportă că acesta 
plecase gol, după ce depozitase maşinile într-un parcaj subteran. 

Jordan şi Kern creaseră apoi o operaţiune pentru Stacy şi 
Weatherhill, anume ca aceştia să fure un compresor cu aer 
condiţionat ce conţinea o bombă, pentru a fi studiată, lucru care 
păruse prea riscant în timpul intervenţiei de pe şosea. In acelaşi 
timp aveau nevoie de răgaz pentru a construi un înlocuitor 
identic, după dimensiunile înregistrate de Weathernill. 

— lată hotelul, zise el în cele din urmă, recunoscând pe 
bulevard reclama imensă ornamentată cu palmieri şi delfini de 
neon. 

Principala atracţie afişată la intrare anunţa cel mai mare 
spectacol pe apă din lume. Altă reclamă luminoasă se întindea 
pe acoperişul clădirii principale scânteind cu litere purpurii, sinilii 
şi verzi şi identificând uriaşul complex cu numele de Pacific 
Paradise. 

Hotelul era construit din beton de un albastru deschis, iar 
camerele aveau ferestre rotunde ca de vapor. Arhitectul trebuie 
să fi fost bătut cu teul pentru proiectarea unui astfel de edificiu 
neplăcut, se gândi Stacy. 

Weatherhill trecu de intrarea principală şi rulă pe lângă o 
imensă piscină mărginită, ca o junglă tropicală, de o mulţime de 
alei şi cascade care se întindeau pe tot cuprinsul hotelului şi al 
parkingului. 

Stacy privi monstruozitatea de hotel. 

— Mai există ceva care să nu fie proprietatea lui Hideki Suma? 

— Pacific Paradise este unul din cele zece hoteluri pe care 
Hideki Suma le deţine în principalele staţiuni din lumea întreagă. 

— Mă întreb ce ar spune Nevada Gaming Commission dacă ar 
şti că sub cazino se află patru bombe nucleare? 

— Probabil că nu le-ar păsa prea mult, zise Weatherhill, atât 
timp cât clienţii lor nu sunt mecanici. 

— Mecanici? 

— Ca să fie în avantajul patronilor. 

Opri automobilul Avanti la intrarea principală şi îi dădu un 
bacşiş portarului, care le scoase bagajele din portbagaj. Un 


71 


angajat parcă maşina şi se înregistrară la recepţie, Stacy stând 
cu ochi strălucitori şi zâmbind sfios, într-o încercare de a părea o 
tânără mireasă, un eveniment din trecutul ei pe care nu şi-l mai 
prea amintea. 

In cameră, Weatherhill îi dădu un bacşiş băiatului care le 
adusese bagajele şi încuie uşa. Imediat deschise servieta şi 
scoase o serie de planuri ale hotelului pe care le întinse pe pat. 

— Au închis automobilele într-o boltă mare la al treilea nivel 
din subsolul clădirii, zise el. Stacy studie foaia de hârtie cu 
întregul plan al subsolului, cât şi un raport al echipei de 
supraveghere. 

— Beton dublu armat cu un strat de oţel, citi ea cu voce tare. 
O uşă mare de oţel care se ridică până în tavan. Camere de luat 
vederi şi trei paznici cu doi dobermani. Nu putem pătrunde pe 
uşa principală. E uşor să anihilăm sistemele electronice, dar 
factorul uman şi câinii sunt deja prea mult pentru noi doi. 

Weatherhill îi arătă o secţiune a planului. 

— Vom pătrunde prin ventilator. 

— Avem noroc că există aşa ceva. 

— E o cerinţă obligatorie a codului de construcţie. Fără 
ventilaţie, pentru a împiedica expansiunea şi contractarea 
betonului, s-ar putea forma crăpături, afectând astfel fundaţia 
hotelului. 

— De unde vine ieşirea? 

— Din acoperiş. 

— Prea departe de scopul nostru. 

— Putem intra dintr-o cameră de materiale aflată pe al doilea 
nivel de parcare subterană. 

— Vrei să intru eu? 

Weatherhill scutură din cap. 

— Eşti mai mică, dar dispozitivele nucleare sunt 
responsabilitatea mea. Voi intra eu, în timp ce tu ţii de frânghii. 

Stacy examina dimensiunile tubului de ventilaţie. 

— E cam strâmt. Sper că nu suferi de claustrofobie. 


Cărând genţi de sport şi rachete şi îmbrăcaţi în haine albe de 
tenis, Weatherhill şi Stacy treceau drept un cuplu cuviincios, în 
drum spre terenurile de tenis ale hotelului. După ce aşteptară un 
ascensor gol, coborâră la nivelul doi al parcului din subsol, unde 
Weatherhill deschise uşa camerei de materiale în mai puţin de 
cinci secunde. Interiorul micuţ era străbătut de conducte pentru 


72 


abur şi apă şi instrumente digitale de control al temperaturii şi 
umidității. Un şir de dulapuri adăpostea mături, detergenţi şi 
cabluri de tracţiune pentru maşinile rămase în pană în parcare. 

Stacy deschise rapid genţile de sport şi scoase afară un 
echipament variat, în timp ce Weatherhill îmbrăcă un costum de 
nailon dintr-o bucată. Se echipă cu o centură Delta şi hamuri 
pentru corp, ataşându-le în jurul taliei. 

Apoi Stacy asambla un tub cu piston acţionat de aer cu un 
butoiaş de diametru mare, numit în mod ciudat „puşca cu 
fasole”, pe care o ataşă unui arici, un obiect ciudat care era 
acoperit cu nişte roţi cu rulmenţi şi cu un scripete în centru. 
După aceea desfăcu trei fire de coardă subţire şi le anexă la arici 
şi la „puşca cu fasole”. 

Weatherhill consultă planul cu sistemul de ventilaţie pentru 
prima dată. Un mare puț vertical cobora din acoperiş întâlnindu- 
se cu canale mai mici care treceau orizontal între tavanele şi 
podelele parcărilor. Canalul care ducea spre bolta unde se aflau 
automobilele-capcană trecea prin podeaua de sub picioarele lor 
şi acoperişul subsolului de mai jos. 

Scoase un micuţ ferăstrău electric cu baterie şi începu să taie 
o gaură mare în peretele subţire de tablă. Trei minute mai târziu 
dădu la o parte bucata tăiată, scoase o lanternă minusculă şi 
lumină interiorul canalului. 

— Coboară cam un metru înainte de a o lua spre boltă, zise el. 

— Deci cât de departe? întrebă Stacy. 

— Conform planului cam zece metri. 

— Poţi să treci prin cotul unde canalul se curbează, devenind 
din vertical orizontal? 

— Numai dacă îmi ţin răsuflarea, răspunse el cu un rânjet slab. 

— Se verificăm legătura prin radio, zise ea potrivindu-şi un 
microfon şi un receptor în miniatură deasupra capului. 

El se întoarse şi şopti ceva într-un transmiţător minuscul de pe 
încheietura mâinii. 

— Alo, se aude, se aude? 

— Perfect, dar eu? 

— Foarte bine. 

Stacy îl îmbrăţişa încurajator, apoi se aplecă în ventilator şi 
apăsă trăgaciul „puştii cu fasole”. Pistolul încărcat cu aer trimise 
ariciul în întuneric, unde impulsul şi roţile cu rulmenţi îl făcură să 
treacă uşor de cotitură. Il auziră alunecând prin conductă câteva 
clipe trăgând după el cele trei corzi de nailon înainte de a se 


73 


percepe un zornăit care semnala faptul că acesta se oprise la 
impactul cu sita din peretele bolţii. Apoi Stacy apăsă pe alt 
trăgaci şi două corzi identice ţâşniră din arici pe lângă marginile 
canalului şi îl fixară solid. 

— Sper că te-ai antrenat la sala de gimnastică, zise 
Weatherhill în timp ce îşi trecea coarda prin carabinierele 
hamurilor. Pentru că în seara asta bieţii tăi muşchiuleţi vor fi puşi 
la încercare. 

Ea zâmbi şi arătă spre un scripete pe care îl şi ataşase la o 
conductă de apă. 

— Mă bazez pe mecanismul cu pârghii, zise ea timid. 
Weatherhill îşi prinse micuța, dar puternica lanternă de 
încheietura mâinii. Se aplecă şi scoase din geanta de sport un 
obiect ce se asemăna foarte mult cu un compresor de aer 
condiţionat. Il confecţionase pentru a-l înlocui pe cel pe care 
urma să-l fure. Apoi, dădu din cap. 

— S-ar putea să meargă. 

Se aplecă spre puţul vertical şi începu să coboare încetişor cu 
capul înainte, agăţând compresorul fals mai jos de cap, în timp 
ce Stacy apucă de o coardă. Aici exista spaţiu suficient, dar când 
ajunse la cot, pe linie orizontală, trebui să-şi contorsioneze 
trupul, ca un şarpe şi să se strecoare înăuntru. Pătrunse cu 
spatele pentru a-şi putea mula corpul în jurul curbei strânse. Şi 
apoi reuşi să treacă. 

— OK, Stacy, poţi să tragi, vorbi el în microfonul de la 
încheietură. 

— Care e situaţia? 

— Să zicem că de-abia pot să respir. 

Işi puse o pereche de mănuşi şi începu să tragă în sus de una 
din frânghiile de nailon care se încolăci în jurul scripetului pe arici 
şi, agăţată de hamurile lui Weatherhill, îl trăgea pe acesta prin 
galeria strâmtă a ventilaţiei. 

Nu putu să facă prea mult pentru a-i veni în ajutor, decât să 
expire când simţea că ea trage tare de frânghie. Incepu să 
transpire în costumul de nailon. Prin galeria de ventilaţie nu 
trecea aerul condiţionat, iar atmosfera de afară, care pătrundea 
prin deschizătura de pe acoperişul hotelului, era fierbinte şi 
înăbuşitoare. 

Nici Stacy nu suporta căldura. Conductele de abur care 
treceau prin camera de materiale mențineau căldura şi 
umiditatea aproape de cea a unei saune. 


74 


— Văd ariciul şi grilajul ventilatorului, raportă el după opt 
minute. 

Alţi cinci metri şi ajunse. Schiţele nu indicaseră nici un fel de 
cameră de luat vederi în boltă, dar el se uită în interiorul 
întunecat după acestea. Totodată scoase un mic senzor dintr-un 
buzunar de pe mânecă şi verifică dacă exista laser sau aparate 
de detectare a căldurii. Din fericire nu găsi nici un astfel de 
aparat. 

Zâmbi pentru sine. Măsurile sofisticate de alarmă şi protecţie 
se găseau toate în afara boltei, o lipsă care era comună multor 
sisteme de securitate. 

Slăbi şuruburile, legă o bucăţică de sfoară de ecranul 
ventilaţiei şi-l lăsă uşurel pe podea. Eliberă mânerul care 
desprindea ancorele ariciului şi-l lăsă în boltă împreună cu 
compresorul fals. Apoi cobori încetişor cu capul înainte până 
când se rostogoli în cele din urmă pe pardoseala de beton. 

— Sunt înăuntru, îi spuse lui Stacy. 

— Te aud. 

Lumină bolta cu lanterna. Automobilele-capcană păreau de 
două ori mai amenințătoare, ca un semn rău prevestitor, în 
bezna stătută şi înconjurate de ziduri groase de beton. 
Infiorătoarea distrugere într-un astfel de spaţiu închis era greu de 
imaginat. Weatherhill se ridică în picioare şi îşi desfăcu hamurile. 
Se mişcă în jurul celui mai apropiat automobil-capcană, scoase o 
mică trusă de scule care fusese legată în jurul piciorului şi o 
întinse pe o apărătoare. Aşeză pe podea compresorul fals. Apoi, 
fără să se uite în interiorul maşinii, se întinse şi trase de butonul 
ce deschidea capota. 

Examină pentru o clipă lăcaşul bombei apreciindu-i mărimea. 
Aceasta era proiectată să explodeze în urma unui semnal radio 
codificat. Ştia doar atât. Activarea mecanismului de explozie 
printr-o mişcare bruscă era îndoielnică. Experții atomişti ai lui 
Suma construiseră o bombă care putea să absoarbă şocul produs 
de un automobil condus în mare viteză pe şosele accidentate. 
Dar nu era dispus să rişte, în special deoarece cauza exploziei de 
pe Steaua Divină era necunoscută. 

Weatherhill înlătură toate gândurile urâte din minte şi se puse 
pe treabă îndepărtând furtunurile de presiune de la compresor. 
Aşa cum descoperise mai înainte, cablurile electrice ale bobinei 
evaporatorului, care acţiona ca o antenă, erau absolut 
elementare. Piesele electronice erau dispuse exact cum ar fi 


75 


făcut-o el însuşi. Îmbină cap la cap cablurile şi le reconecta la 
falsul compresor fără a le deranja circuitele. Acum avea tot 
timpul să îndepărteze şuruburile de pe consolele compresorului. 

— Bomba eliminată din maşină, raportă el. Vrei să acţionezi 
comutatorul? 

Alte şase minute şi compresorul era montat şi conectat. 

— Sunt gata să ies. 

— Sunt gata să te trag, răspunse Stacy. 

Weatherhill se îndreptă spre trapa de ventilaţie şi îşi legă 
hamurile. Deodată observă că uitase ceva în bezna boltei. Se afla 
ceva pe bancheta din faţă a automobilului. Lumină bolta cu 
lanterna. Acum observă că toate cele patru maşini aveau un 
anume mecanism montat în spatele volanului. Bolta era 
răcoroasă, dar Weatherhill se simţea ca într-o saună. Era ud 
leoarcă în costumul de nailon. Ţinând încă lanterna în mână, îşi 
şterse faţa cu o mânecă şi se ghemui până când ajunse cu capul 
la nivelul geamului de lângă volan. 

Ar fi fost ridicol să numeşti lucrul acela din spatele volanului 
un om mecanic. Dacă ajungeai să consideri că ăsta era un robot, 
chiar asta şi era. Capul era un fel de sistem vizual computerizat 
ridicat pe o coloană vertebrală de metal cu un piept plin de 
sisteme electronice. Nişte gheare de oţel cu trei degete erau 
prinse de volan. Braţele şi picioarele erau articulate la fel ca ale 
unui om, dar asemănarea cu acesta se oprea aici. 

Weatherhill avu nevoie de câteva minute pentru a studia 
robotul şofer reţinând în memorie prototipul. 

— Te rog răspunde, îi ordonă Stacy devenind neliniştită. 

— Am găsit ceva interesant, răspunse el. Un dispozitiv nou. 

— Mai bine grăbeşte-te. 

Era fericit să se mişte. Roboții, care stăteau într-o tăcere 
întunecoasă aşteptând o comandă pentru a duce maşina spre 
ţintele programate, începură să se uite la el ca nişte schelete. Işi 
ataşă frânghiile la hamuri şi se întinse pe pardoseala rece 
ridicându-şi picioarele deasupra capului, cu spatele la perete. 

— Trage. 

Stacy se propti cu picioarele pe o conductă şi începu să tragă 
de frânghia care se învârtea pe scripetele ariciului. In celălalt 
capăt picioarele lui Weatherhill atinseră ventilatorul şi intră aşa 
cum ieşise, pe spate, numai că de data aceasta ţinea 
compresorul ce conţinea o bombă nucleară cu mâinile întinse în 
spatele capului. 


76 


De îndată ce ajunse în galerie, îi transmise lui Stacy. 

— OK, opreşte-te, în timp ce eu înlocuiesc ariciul şi grilajul 
ventilatorului. N-are rost să lăsăm urmele vizitei noastre. 

Mână peste mână, lucrând în jurul compresorului bombei, 
ridică ariciul şi întinse vergelele acestuia pe pereţii ventilatorului. 
Apoi trase grilajul în sus cu ajutorul frânghiei şi repede îl vârî din 
nou la locul lui. Acum îşi permise să se relaxeze. Nu-i rămânea 
decât să stea acolo şi să fie ridicat în sus pe galerie, lăsând tot 
efortul fizic pe umerii lui Stacy, privind bomba şi întrebându-se 
dacă va scăpa cu viaţă. 

— lţi văd picioarele, zise Stacy în cele din urmă. 

Simţea muşchii braţelor complet epuizați, iar inima îi bătea 
nebuneşte din cauza efortului. 

Când ieşi din îngusta galerie orizontală, o ajută cât de mult 
putu, împingând şi el. Acum avea loc să treacă bomba pe umăr, 
de unde ea putea s-o ajungă şi s-o tragă în siguranţă în camera, 
de materiale. De îndată ce înfăşură o pânză moale în jurul 
cilindrului şi-l aşeză în sacoşa de sport, îl trase pe Weatherhill 
prin deschizătura din galeria de ventilaţie. 

Cu repeziciune eliberă coardele de nailon şi se debarasă de 
hamuri, în timp ce Stacy apăsă un al doilea trăgaci dând drumul 
dinţilor de pe arici. Apoi îl trase prin galerie, înfăşură coardele de 
nailon în jurul lui şi îl puse în sacoşa de sport. In continuare, în 
timp ce Weatherhill se schimba din nou în tricoul şi şortul de 
tenis, ea folosi banda adezivă pentru a sigila la loc panoul de 
deasupra deschizăturii forţate. 

— Te-a deranjat ceva? o întrebă Weatherhill. 

Ea scutură din cap. 

— Au trecut câteva persoane după ce şi-au parcat maşinile, 
dar nu a apărut nici un angajat al hotelului. Se opri şi arătă spre 
geanta de sport ce conţinea compresorul. E aproape imposibil să 
crezi că avem aici o bombă nucleară. 

El încuviinţă din cap. 

— Una suficient de puternică să radă de pe suprafaţa 
pământului tot hotelul. 

— Vreo problema? întrebă Stacy. 

— Nici una, dar am descoperit că prietenul nostru, Suma, a 
mai inventat ceva, zise el îndesându-şi costumul şi hamurile în 
geantă. Maşinile au şoferi roboţi, nu au nevoie de oameni pentru 
a transporta maşinile la punctele exploziei. 

— Ticălosul. Oboseala şi stresul dispăruseră, fiind înlocuite de 


77 


vehemenţă. Nici un fel de emoţii omeneşti implicate, deci nu 
există riscul ca şoferul să se răzgândească când e trimis să 
plaseze bomba, iar în cazul în care poliţia ar opri maşina, n-au cu 
cine vorbi. 

— Suma n-a ajuns unde este, fiind prost. A folosi roboţi pentru 
treburile murdare e un lucru foarte inteligent. Japonia deţine 
primul loc în lume în robotică, iar o investigaţie va dovedi fără 
urmă de îndoială că inginerii şi tehnica de la Edo City se ocupă 
de proiectarea şi fabricarea roboților. 

O revelaţie şocantă se ivi în privirea lui Stacy. Vocea ei sună 
ca o şoaptă prevestitoare de rău. 

— Ce s-ar întâmpla dacă centrul de comandă al exploziilor ar fi 
păzit şi înzestrat cu roboţi. 

Weatherhill închise fermoarul sacoşei de sport. 

— Asta îl priveşte pe Jordan, dar după părerea mea ne va fi 
aproape imposibil să intrăm acolo. 

— Atunci nu avem cum să-l oprim pe Suma să declanşeze 
explozia bombelor. 

— S-ar putea să nu avem cum să-i oprim, zise el sumbru. Cele 
mai bune resurse ale noastre sunt mult inferioare faţă de cele ale 
lui. 


78 


42 


Purtând un chimono foarte scurt, diferit de cel al gheişelor şi 
legat lejer pe talie cu un obi sash, Toshie se înclină discret şi 
întinse un prosop moale, dar de mari dimensiuni spre Suma, 
când acesta ieşi din sauna faianţată. Işi înveli trupul cu prosopul 
în stil toga şi se aşeză pe un scăunel tapisat. Toshie căzu în 
genunchi şi începu să-i maseze picioarele. 

Toshie era fata unui pescar sărac, al patrulea din cei opt copii, 
când Suma o întâlnise prima dată. Fusese un copil slăbănog, 
lipsit de atracţie, la care băieţii nu se uitaseră până când trupul 
începu să devină bine proporţionat, cu sâni mult mai mari decât 
ai majorităţii fetelor japoneze. incetul cu încetul trăsăturile 
faciale se accentuară cu pomeţi proeminenţi, care erau puşi în 
evidenţă de nişte ochi mari şi negri. 

Suma, plimbându-se singur la apusul soarelui, o spionase, în 
timp ce se afla în mare aruncând cu nămol în valurile 
mişcătoare. Stătea senină şi minunată sub razele soarelui în 
agonie. Purta un veşmânt uşor stropit de valuri şi transparent, 
care dezvăluia tot şi nu ascundea nimic. 

Se simţi captivat. Fără să-i vorbească, îi află numele şi la 
vremea când stelele începeau să apară, încheiase deja târgul cu 
tatăl ei şi o cumpără pe Toshie pentru o sumă care, brusc, îl 
transformă pe nevoiaşul pescar în cel mai bogat om de pe insulă 
şi proprietarul unei noi şalupe de pescuit, echipată cu cele mai 
sofisticate dispozitive electronice. 

La început Toshie fu înnebunită de şocul şi durerea resimţită la 
despărţirea de familie, dar cu timpul deveni copleșită de bogăția 
şi puterea lui Suma şi în curând începu să-l placă. In felul ei, îi 
plăcea rolul inferior de secretară şi amantă. O pregătise cu cei 
mai buni profesori pe care îi putu găsi, o pusese să înveţe limbi 
străine, afaceri şi finanţe, află tot ce se poate şti despre modă şi 
deprinse subtilităţile plăcute ale amorului. 

Ştia că nu se va însura niciodată cu ea. Mai erau multe alte 
femei, iar Hideki era incapabil s-o iubească numai pe una. Dar 
era amabil cu ea şi, când va veni timpul ca să fie înlocuită, ştia 
că el va fi generos. 

Kamatori, purtând un veşmânt yukata galben şi lung, cu un 
model indigo cu păsări, stătea în apropiere la o masă lăcuită, 

79 


neagră şi joasă chiar vis-a-vis de Roy Orita şi sorbea ceaiul. Din 
respect pentru superiorul lor, ambii bărbaţi aşteptau răbdători ca 
Suma să vorbească primul. 

Suma îi ignoră câteva minute, în timp ce se bucura de 
plăcerea masajului lui Toshie. Kamatori evita privirea mânioasă a 
lui Suma şi ţinea ochii în jos. În săptămâna aceea îşi pierduse 
pentru a doua oară cinstea obrazului şi se simţea extrem de 
umilit. 

— Deci echipa ta de imbecili a eşuat, zise Suma în cele din 
urmă. 

— A fost un ghinion, replică Kamatori, continuând să privească 
în jos la suprafaţa mesei. 

— Ghinion! rosti scurt Suma. Cuvântul dezastru ar fi mai 
aproape de adevăr. 

— Pitt, amiralul Sandecker şi bărbatul cu numele de Giordino 
au fost foarte norocoşi. 

— N-a fost vorba de noroc. Pur şi simplu asasinii tăi au 
subestimat capacitatea grozavă a americanilor de a supravieţui. 

— Ştii la ce te poţi aştepta din partea unor agenţi secreţi 
profesionişti, zise Kamatori încercând o scuză fragilă. Civilii nu se 
supun aceloraşi reguli. 

Suma îi făcu semn lui Toshie să se oprească. 

— Câţi oameni ai pierdut? 

— Şapte, inclusiv şeful. 

— Presupun că n-a fost capturat nici unul. 

— Toate cadavrele au fost recuperate, iar supraviețuitorii au 
fugit înainte de sosirea autorităţilor locale. Nu a fost uitat nimic 
care să poată conduce la o pistă. 

— Raymond Jordan îşi va da seama cine e de vină, zise Roy 
Orita. 

— Nu ne priveşte. Pe chipul lui Kamatori apăru o expresie de 
dispreţ. El şi patetica lui echipă MAIT nu mai constituie o forţă 
efectivă. Capătul japonez al operaţiei lui a fost eliminat. 

Suma nu se uită la ceai şi bău o ceşcuţă mică de sake oferită 
de Toshie. 

— Jordan poate fi încă periculos, dacă agenţii lui descoperă 
locul unde se află centrul nostru de comandă. 

— Jordan şi Kern ajunseseră la o pistă moartă când am pierdut 
contactul cu ei acum douăzeci şi patru de ore, zise Orita cu 
siguranţă. Nu aveau nici un indiciu privind locul. 

— Vor încerca să localizeze automobilele-capcană, argumentă 


80 


Suma. Cel puţin atâta lucru ştiu. 

Kamatori ridică indiferent din umeri. 

— Jordan vânează umbre într-o oglindă afumată. Maşinile sunt 
bine ascunse şi păzite. Până acum o oră nici una nu a fost găsită 
şi confiscată. Şi chiar dacă agenţii lui vor da peste câteva şi vor 
neutraliza bombele, va fi prea târziu. Avem încă mai multe decât 
ne trebuie pentru a provoca un scut electromagnetic pe 
deasupra unei jumătăţi de glob. 

— Ceva veşti din partea serviciilor secrete ale Comunităţii 
Europene sau ale KGB-ului? întrebă Suma. 

— Ei habar nu au de nimic, răspunse Orita. Din motive 
necunoscute nouă, Jordan nu i-a informat cu nimic. 

Kamatori sorbi ceaiul şi privi pe deasupra ceştii la Suma. 

— l-ai înfrânt, Hideki. Specialiştii noştri în robotică aproape au 
terminat sistemele electronice de declanşare a armelor. Curând, 
foarte curând, vei fi în postura să-ţi impui condiţiile decadentei 
lumi occidentale. 

Chipul lui Suma era o mască împietrită sculptată într-un rău 
care îl satisfăcea. Ca atât de mulţi oameni pătaţi de bani, Suma 
trecuse mult dincolo de bogăţie spre cea mai înaltă formă a 
corupţiei bolnave - setea nestăvilită pentru puterea absolută. 

— Cred că a sosit timpul, zise el pe un ton aţâţat de o plăcere 
sadică, să începem să-i luminăm pe oaspeţii noştri în legătură cu 
scopul prezenţei lor aici. 

— Dacă îmi permiteţi, zise Orita cu o uşoară aplecare a 
capului. 

Suma dădu din cap afirmativ fără să scoată un cuvânt. 
Psihologia lor e uşor dependentă de faptul că îşi respectă 
gazdele şi celebrităţile bogate. Dumneavoastră sunteţi cel mai 
important expert financiar din lume. Lăsaţi-i pe deputată şi pe 
senator să fiarbă la foc mic în suspans şi confuzie, iar 
dumneavoastră rămâneţi la distanţă, în umbră. Trimiteţi-i pe alţii 
să le chinuie curiozitatea, aruncându-le bucățele de momeală, 
până când minţile lor vor fi coapte pentru onorata 
dumneavoastră prezenţă şi ordinele divine pe care veţi binevoi 
să le daţi. 

Suma aprecie sfatul lui Orita. Era un joc copilăresc care îi 
gâdila orgoliul, dar totodată era şi practic. Îl privi pe Kamatori. 

— Moro, te însărcinez pe tine să începi iniţierea oaspeţilor 
noştri. 


81 


Loren se simţea pierdută. Nu mai trecuse printr-o asemenea 
stare în viaţa ei. Fusese drogată aproape imediat după răpirea 
de la cursa de automobile clasice şi îşi revenise de-a binelea 
doar cu două ore în urmă. 

Când reuşi în cele din urmă să îndepărteze din minte ceața 
provocată de drog, se trezi într-un dormitor frumos mobilat, cu o 
baie elegantă dotată cu bideu şi cadă de marmură îngropată. Era 
mobilat într-un fel de decor specific unei insule din sudul 
Pacificului, cu mobilă de bambus şi o mică pădure de plante 
tropicale în ghivece. Podeaua era din cedru lustruit, iar pereţii 
păreau să fie acoperiţi cu frunze de palmier împletite. 

li amintea de un sat de vacanţă din Tahiti unde petrecuse 
câteva zile - cu excepţia a două trăsături neobişnuite. 

Nu exista clanţă interioară la uşă şi nici ferestre. 

Deschise un dulap îngropat în perete şi privi înăuntru. Mai 
multe chimonouri scumpe, de mătase atârnau pe umeraşe, 
încercă unul şi fu plăcut surprinsă să descopere că i se potrivea 
perfect, Deschise şi sertarele de jos. Acestea conţineau lenjerie 
feminină care corespundea perfect mărimii ei, la fel ca şi 
sandalele de lângă dulap. 

E mult mai bine decât să fi fost închisă într-o hrubă, se gândi 
Loren. Răpitorii ei nu păreau să aibă de gând să o tortureze sau 
să o execute. Intrebarea de ce oare fusese răpită deveni de ordin 
secundar. Profitând la maximum de situaţia fără ieşire, se relaxa 
în cadă şi făcu o baie cu spumă. 

Apoi se uscă şi îşi aranja părul cu ustensilele necesare care 
erau aşezate pe poliţa ladei, laolaltă cu o grămadă de 
cosmeticale şi parfumuri scumpe. 

Tocmai trăsese pe ea un chimono cu flori albe şi roz când se 
auzi un ciocănit uşor în uşă şi Kamatori păşi pe nesimţite în 
cameră. Rămase tăcut în picioare, timp de o clipă, cu braţele şi 
mâinile îngropate în mânecile yukata, cu o expresie trufaşă de 
dispreţ pe chip. Privirile i se ridicară încet de la picioarele goale 
ale lui Loren, îi zăboviră pe sâni şi apoi se ridicară spre chip. 

Loren îşi strânse bine chimonoul în jurul trupului, îşi legă 
cordonul şi îi întoarse spatele. 

— Bărbaţii japonezi intră întotdeauna în camera unei doamne 
fără să fie invitaţi? 

— Mii de scuze, zise Kamatori cu o expresie evidentă de 
sarcasm. N-am vrut să fiu nepoliticos cu un renumit legiuitor 


82 


american. 

— Ce doreşti? 

— Am fost trimis de domnul Hideki Suma să văd dacă sunteţi 
bine instalată. Mă numesc Moro Kamatori. Sunt prietenul, 
bodyguard-ul şi confidentul domnului Suma. 

Ea răspunse hotărât. 

— Am bănuit că el e responsabil de răpirea mea. 

— Inconvenienţa este numai temporară, vă promit. 

— De ce sunt ţinută ostatic? Ce speră să câştige, în afara urii 
şi răzbunării din partea guvernului american? 

— Doreşte cooperarea dumneavoastră în trimiterea unui 
mesaj Preşedintelui şi Congresului vostru. 

— Spune-i domnului Suma să-şi vâre un băț ascuţit în fund şi 
să trimită mesajul el însuşi. 

Impertinenţă născută din vulnerabilitate, cugetă Kamatori. Era 
mulţumit. Se hotărî să străpungă prima linie de apărare a 
Lorenei. 

— Ce coincidenţă! Aproape exact aceleaşi cuvinte ca ale 
senatorului Diaz, numai că el a folosit termeni mult mai picanţi. 

— Mike Diaz? Frontul de curaj al lui Loren suferi o fisură 
adâncă. L-aţi răpit şi pe el? 

— Da, aţi fost aduşi amândoi aici. 

— Unde este aici? 

— O insulă din apropierea coastei Japoniei. 

— Suma e nebun. 

— Nu prea, zise Kamatori răbdător. E un bărbat foarte înţelept 
şi receptiv. Şi în câteva zile îşi va anunţa regulile, pe care 
economiile occidentale vor trebui să le urmeze în viitor. 

Loren se înroşi de mânie. 

— E un nebun chiar mai mare decât am crezut eu. 

— Nu cred. Nici un om în istorie nu a acumulat o avere ca a 
lui. N-a realizat acest lucru fiind un ignorant. În curând vei ajunge 
să crezi că poate să exercite control absolut atât asupra 
guvernului vostru, cât şi economiei acestuia. Kamatori se opri, 
cobori ochii privind insistent la forma rotunjită a sânilor Lorenei 
care împungeau  faldurile  chimonoului. Având în vedere 
tranzacţia ce urmează, ai putea foarte bine să te gândeşti la un 
schimb de loialitate. 

Lorenei nu-i venea să creadă că auzea asemenea năzbâtii. 

— Dacă senatorul Diaz şi cu mine păţim ceva, dumneata şi 
domnul Suma veţi avea de suferit. Preşedintele şi Congresul nu 


83 


vor sta cu mâinile încrucişate fără să facă nimic în timp ce noi 
suntem ţinuţi ostatici. 

— Teroriştii musulmani iau ostatici americani de ani de zile şi 
voi nu faceţi nimic. Kamatori avea o privire amuzată. 
Preşedintele vostru a fost informat în mai puţin de o oră de 
dispariţia voastră şi i s-a spus cine e de vină. Crede-mă. A dat 
ordin să nu se întreprindă nici o acţiune de salvare şi nici un 
cuvânt să nu transpire spre mass-media. Colaboratorii, rudele şi 
colegii din Congres... nimeni nu ştie că aţi fost aduşi în secret în 
Japonia. 

— Minţi. Prietenii mei nu vor tăcea. 

— Prin prieteni, te referi la Dirk Pitt şi Albert Giordino? 

Mintea Lorenei lucra cu febrilitate, cântărind situaţia. 

— Îi cunoşti? 

— Da şi-au băgat nasul în afaceri care nu-i privesc şi au suferit 
un accident. 

— Au fost răniţi? se bâlbâi ea. 

— Nu ştiu, dar precis nu au scăpat fără nici o zgârietură. 

Buzele Lorenei tremurară. Căută să spună ceva. 

— De ce eu? De ce senatorul Diaz? 

— Dumneata şi senatorul sunteţi nişte simpli pioni într-un joc 

strategic al puterii economice, continuă Kamatori. Aşa că nu 
aştepta să fii eliberată până când domnul Suma nu dă ordin în 
acest sens. Un asalt din partea forţelor voastre speciale ar fi un 
efort ratat, deoarece agenţii voştri de informaţii nu au nici cea 
mai vagă idee unde vă aflaţi. Şi chiar dacă ar şti, nici o armată n- 
ar putea străpunge liniile noastre de apărare. In orice caz, 
dumneata şi cu senatorul veţi fi puşi în libertate şi suiţi într-o 
cursă spre Washington poimâine. 
___Uluirea din ochii Lorenei era ceea ce spera Kamatori să vadă. 
Işi scoase mâinile din mânecile largi ale yukatei, se întinse brusc 
şi trase în jos chimonoul lui Loren până la brâu, ţintuindu-i 
braţele de trup. 

Kamatori zâmbi sadic. 

— Voi face tot ce depinde de mine să-ţi fac şederea scurtă cât 
mai plăcută. S-ar putea să-ţi dau şi o lecţie despre modul în care 
femeile trebuie să-i respecte pe bărbaţi. 

Apoi se întoarse şi bătu de două ori puternic în uşă. Aceasta fu 
deschisă din afară de un paznic nevăzut şi Kamatori dispăru 
nelăsându-i nici o speranţă Lorenei privind viitorul apropiat, 
înainte de a fi pusă în libertate. 


84 


43 


— lat-o, zise Mel Penner când trase învelitoarea de pe masa 
spațioasă, cu îndemânarea unui magician, dând la iveală modelul 
tridimensional al unei insule înconjurată de oceanul albastru din 
ipsos şi presărată de copaci şi clădiri minuscule. Insula Soseki, 
cunoscută în trecut sub numele de Ajima. 

— Ai făcut o treabă minunată, îl complimentă Stacy pe Penner. 
Pare atât de reală. 

— Pe vremuri construiam căi ferate în miniatură, zise 
directorul Operaţiunilor pe Teren. Pasiunea mea este construcţia 
de diorame. Weatherhill se aplecă deasupra mesei examinând 
stâncile abrupte care se ridicau din mare. 

— Care e mărimea ei? 

— Lungă de paisprezece kilometri şi lată de cinci în porţiunea 
ei cea mai întinsă. Aproape aceeaşi configuraţie ca San Miguel, 
una dintre insulele de pe coasta Californiei. 

Penner scoase o batistă albastră dintr-un buzunar de la şold şi 
îşi tampona picăturile de sudoare de la tâmplă. Aparatul de aer 
condiţionat menținea o temperatură confortabilă în interiorul 
micii încăperi, de fapt nu mai mare decât o colibă, care se ridica 
pe nisipul plajei insulei Koror din Palau, dar procentajul de 
umiditate de nouăzeci şi opt nu putea fi stăvilit. 

Imbrăcată într-un şort comod şi un maiou, Stacy se plimba în 
jurul mesei privind la modelul lui Penner. 

Piscurile stâncoase peste care se întindeau poduri orientale în 
miniatură, cât şi pinii contorsionaţi ofereau insulei o calitate 
mistică. 

— Trebuie să  fie.... Ezită, căutând descrierea potrivită. 
Dumnezeiască, zise ea în cele din urmă. 

— Cuvântul ăsta nu mi-ar fi trecut prin cap, mormăi Pitt în 
timp ce trase o duşcă zdravănă dintr-un pahar umplut pe 
jumătate cu tequila, zeamă de lămâie şi gheaţă dintr-o sticlă ce 
şi-o adusese de la Washington. 

Purta chiloţi de baie şi un maiou NUMA. Picioarele lui lungi şi 
bronzate erau proptite pe spatele scaunului din faţă şi avea 
sandale de piele. 

— O grădină minunată la suprafaţă, se prea poate, dar cu un 
monstru sălăşluind înăuntru. 


85 


— Credeţi că arsenalul nuclear şi centrul de comandă al lui 
Suma se află sub insulă? întrebă Frank Mancuso, care era ultimul 
din cei cinci membri ai echipei care sosise la Centrul de Culegere 
a Informaţiilor din Pacificul de Sud. 

Penner încuviinţă din cap. 

— Suntem siguri de asta. 

Stacy se întinse şi atinse palisadele abrupte care se ridicau 
aproape vertical din ocean. 

— Nu există nici un loc pentru ancorarea vaselor. Probabil au 
transportat echipamentul de construcţie pe calea aerului. 

— Cum a fost posibil ca s-o construiască fără ca sateliții noştri 
spion să nu detecteze activitatea? se întrebă Weatherhill cu voce 
tare. 

Cu o expresie încrezută de mândrie pe chip, Penner ridică o 
secţiune din ocean care se întindea de la insulă spre marginea 
groasă a mesei. Le arătă un tub minuscul ce străbătea plasticul 
cenuşiu. 

— Un tunel, explică el. Inginerii lui Suma au construit un tunel, 
care porneşte de la nivelul subteran cel mai adânc al lui Edo City 
şi se întinde zece kilometri până la coastă şi apoi alţi cincizeci pe 
sub fundul oceanului până la Soseki. 

— Unu la zero pentru Suma, zise Pitt. Sateliții noştri n-au 
înregistrat nici o mişcare suspectă deoarece pământul de la tunel 
a fost îndepărtat odată cu cel excavat în timpul construcţiei 
oraşului. 

— O acoperire perfectă, zise Giordino, tentat de calambur. 
Călărea un scaun şi privea gânditor modelul miniatural. Era 
îmbrăcat în nişte blugi tăiaţi şi nimic altceva. 

— Cel mai mare tunel din lume, zise Penner, depăşindu-l pe 
cel construit de japonezi, sub ocean, între Honshu şi Hokkaido. 

Weatherhill mişca din cap într-o parte şi alta, uluit. 

— O realizare incredibilă. Ce păcat că efortul n-a fost pus în 
slujba unui scop mai paşnic. 

Ca inginer minier, Mancuso putea aprecia problemele enorme 
implicate într-un astfel de proiect gigantic. 

— Lucrând numai dintr-o parte, trebuie să fi durat cel puţin 
şapte ani, zise el extrem de impresionat. 

Penner scutură din cap. 

— Lucrând după ceas, cu un echipament de săpare modern, 
inginerii lui Suma şi-au terminat treaba în patru... 

— Cu atât mai fantastic, cu cât totul a fost dus la îndeplinire 


86 


într-un secret total. 

Ochii lui Stacy nu părăsiseră modelul din clipa când acesta 
fusese expus. 

Acum Penner ridică o secţiune a insulei ce le dezvălui un 
labirint miniatural de coridoare şi încăperi, toate împrăştiindu-se 
ca nişte spiţe ce porneau dintr-o imensă încăpere sferică. 

— Aici avem macheta interiorului construcţiei. Scara poate fi 
uşor eronată, dar am făcut şi eu ce am putut după ciornele care 
ni le-a transmis Jim Hanamura. 

— Cred că ai făcut o treabă senzaţională, zise Stacy admirând 
munca artizanală a lui Penner. Detaliul este atât de precis. Multe 
sunt pe ghicite, dar Kern a pus la treabă o echipă de ingineri şi 
proiectanți şi aceştia au calculat dimensiunile la cote foarte 
apropiate de cele ale originalului. Se opri pentru a înmâna un 
teanc de dosare celor patru membri ai echipei MAIT aflaţi în 
baracă. Aici aveţi planurile capătului tunelului din Edo City şi ale 
centrului de control, aşa cum au fost acestea mărite şi detaliate 
de oamenii lui Kern. 

Fiecare desfăcu desenele şi studie amplasamentul construcţiei 
care reprezenta cea mai neagră ameninţare cu care se 
confruntase vreodată lumea liberă de la criza rachetelor 
cubaneze. Nimeni nu vorbi în timp ce examinau pasajele, 
memorau înscrisurile de pe uşi şi cercetau dimensiunile. 

— Centrul trebuie să fie la vreo trei sute de metri sub 
suprafaţa insulei, observă Mancuso. 

— Pe insulă nu există pistă de aterizare sau vreun doc, 
murmură Stacy concentrată. Singura modalitate de intrare este 
cu elicopterul sau de la Edo City prin tunel. 

Pitt îşi sorbi ultima înghiţitură de tequila. 

— Nu se poate ajunge acolo pe mare decât dacă forţa de asalt 
ar fi constituită din alpinişti profesionişti. Şi chiar dacă ar fi aşa, 
vor fi prinşi de sistemele de apărare ale lui Suma ca furnicile ce 
se caţără pe un zid alb. 

— Ce sunt clădirile acelea de la suprafaţă? întrebă Weatherhill. 

— Un refugiu de lux pentru funcţionarii superiori ai lui Suma. 
Se întâlnesc acolo pentru conferinţe de afaceri. Este de altfel un 
loc ideal pentru întâlniri secrete cu politicieni, birocraţi ai 
guvernului şi şefi ai lumii interlope. 

— Pictura lui Schimzu prezenta o insulă lipsită de vegetaţie, 
zise Pitt. lar acum jumătate din insulă pare a fi acoperită de 
copaci. 


87 


— Aceştia au fost plantați de grădinarii lui Suma în ultimii 
douăzeci de ani, explică Penner. 

Mancuso îşi frecă nasul, gânditor. 

— Nu există nici un lift între refugiul de lux şi centrul de 
control? 

Penner scutură din cap. 

— Nu apare nimic în acest sens în planuri. Nu putem risca 
pătrunderea prin galerie, dacă aceasta nu e localizată. 

— Un dispozitiv subteran în acest scop necesită o ventilaţie 
exterioară. 

— Echipa noastră de specialişti consideră că mai multe case 
din zonă constituie acoperiri mascate pentru ventilaţii de aer şi 
conducte de evacuare. 

— Am putea să încercăm. Weatherhill râse. Mă pricep la 
conducte. 

Penner ridică din umeri. 

— Din nou nu avem suficiente informaţii. E posibil ca aerul să 
fie pompat de la Edo, iar reziduurile să fie returnate şi evacuate 
în canalul de scurgere al oraşului. 

Pitt îl privi pe Penner. 

— E posibil ca Loren şi Diaz să fie ţinuţi prizonieri pe insulă? 

Penner ridică din umeri în semn că nu ştie. 

— Nu e exclus. Până acum nu am dat de urma lor. Dar 
construirea unor spaţii confortabile pe o insulă inexpugnabilă ar 
crea un sălaş ideal pentru ascunderea unor ostatici. 

— Ostatici, da, zise Stacy, dar în ce condiţii? Nu s-a auzit nimic 
despre doamna Smith şi senatorul Diaz din momentul în care au 
fost răpiți. 

— Nu s-au primit solicitări, explică Penner, care să-l forţeze pe 
Preşedinte la un joc de aşteptare. Şi, până în momentul în care 
am putea să-i oferim suficiente informaţii pentru a lua decizia 
unei operaţiuni de salvare, nu va da acest ordin. 

Giordino îl fixă pe Penner cu un aer uşor contemplativ. 

— Trebuie să existe un plan de salvare, întotdeauna există un 
plan. 

— Avem unul, răspunse Penner, luându-şi un fel de 
angajament. Don Kern a pus la cale o operaţiune complicată, dar 
viabilă, pentru a pătrunde în sistemele electronice ale centrului şi 
a le dezafecta. 

— Despre ce fel de apărare e vorba? întrebă Pitt. Suma nu ar fi 
investit atât de mult efort şi bani în a opta minune a luminii 


88 


moderne fără să o protejeze la maximum. 

— Nu putem fi în întregime siguri. Privirea lui Penner se plimbă 
peste macheta insulei cu o expresie de îngrijorare. Cunoaştem 
foarte bine tehnologia militară şi de securitate de care dispune 
Suma şi presupunem că a instalat cei mai buni senzori din lume. 
Echipament radar sofisticat pentru uscat şi mare, de sonări 
pentru protecţia subacvatică, aparate laser şi de căldură care să 
protejeze uscatul. Pe lângă toate acestea există şi o armată de 
roboţi înarmaţi. 

— Şi să nu uităm, un arsenal de rachete ascunse pentru uscat 
şi mare. 

Cuvintele fură rostite de Pitt. 

— N-o să fie o treabă uşoară, zise Weatherhill, într-o sintagmă 
comună. 

Giordino îl privi pe Penner amuzat şi curios. 

— Mie mi se pare că e necesar un asalt format din cel puţin 
cinci forţe speciale, precedat de un atac aviatic şi un 
bombardament din partea unei flote de război pentru a 
străpunge apărarea; cred că e singura modalitate ca să pătrundă 
cineva în interiorul acelor stânci. 

— Şi pe lângă asta, adăugă Pitt, nu excludem nici existenţa 
unei bombe nucleare formidabile. 

Penner zâmbi mânzeşte. 

— Din moment ce nici una din sugestiile dumneavoastră nu se 
potriveşte planurilor noastre, va trebui să folosim alte metode ca 
să îndeplinim misiunea. 

— Lasă-mă să ghicesc. Mancuso era cinic. Când spuse asta 
arătă cu mâna spre Stacy, Weatherhill şi spre sine. Noi, ăştia trei, 
intrăm prin tunel. 

— Voi cei cinci veţi pătrunde acolo, murmură Penner încetişor. 
Dar nu toţi prin tunel. 

Stacy bolborosi surprinsă: 

— Frank, Timothy şi cu mine suntem specializaţi în intrări 
forţate. Dirk şi Al sunt specialişti în operaţiuni submarine. Nu au 
nici îndemânarea şi nici experienţa pentru o operaţiune specială 
de penetraţie. Fireşte, doar nu aveţi intenţia să-i trimiteţi şi pe ei. 

— Ba da, insistă Penner ferm. Nu sunt atât de neajutoraţi 
precum sugerezi tu. 

— O să ne punem costumele negre ninja şi să o zburătăcim 
prin tunel ca liliecii? 

Cinismul din vocea lui Pitt era evident. 


89 


— Nici vorbă, zise Penner calm. Tu şi cu Al veţi apărea pe 
insulă pentru a crea o diversiune, care să coincidă cu 
pătrunderea celorlalţi dinspre Edo City. 

— Nu cu paraşuta, mormăi Giordino. Doamne, nu suport 
paraşutele. 

— Deci aşa! zise Pitt gânditor. Marele Pitt şi minunatul 
Giordino zboară în fortăreaţa secretă a lui Hideky Suma suflând 
din cornul de vânătoare, bătând clopotele şi tobele. Apoi sunt 
executaţi de samurai ca spioni. Ce drăguţ din partea dumitale, 
Penner! Eşti sigur că am acceptat? 

— Există un anume risc, sunt de acord, zise Penner parcă 
apărându-se. Dar nu am intenţia să vă trimit la moarte. 

Giordino se uită la Pitt. 

— Tu n-ai impresia că ne cam iau de papagali? 

— Ne consideră imbecili de tot. 

Cu intuiţia lui deosebită, Pitt înţelese că directorul 
Operaţiunilor pe Teren nu făcea acest lucru de capul lui. Planul 
venise de la Kern, cu aprobarea lui Jordan şi, mai mult decât atât, 
la indicaţia Preşedintelui. Se întoarse şi o privi pe Stacy. Expresia 
de pe chipul ei spunea: „Nu te duce!” 

— O dată ajunşi pe insulă, ce se va întâmpla? îl chestiona el. 

— Incercaţi să nu fiţi prinşi cât mai mult timp posibil pentru a 
distrage atenţia forţelor de securitate ale lui Suma şi vă 
ascundeţi până când putem să organizăm o operaţiune de 
salvare pentru întreaga echipă. 

— Impotriva unei echipe de securitate profesioniste, nu vom 
rezista mai mult de zece minute. 

— Nu ne aşteptăm la miracole. 

Pitt zise. 

— Ei bine? 

— Cum adică? 

— Cădem din cer şi ne jucăm de-a v-aţi ascunselea, în timp ce 
trei profesionişti se furişează pe ascuns printr-un tunel de şaizeci 
de kilometri. Sentimentul de iritare, neîncredere şi disperare fu 
acoperit de hotărârea lui Pitt. Acesta e planul? Asta e tot? 

— Da, zise Penner, evitând cu bună ştiinţă privirea 
scăpărătoare a lui Pitt. 

— Cred că amicii dumneavoastră din Washington au gândit 
cam cu fundul acest minunat plan creator. 

In sinea lui, Pitt nu se îndoia de decizia pe care o luase. Dacă 
exista cea mai mică şansă ca Loren să fie prizonieră pe insulă, se 


90 


va duce. 

— De ce nu puteţi întrerupe ca atare sursa de curent electric 
care îi alimentează de pe uscat? întrebă Giordino. 

— Deoarece centrul de control este cu totul independent, 
răspunse Penner. Are propriul său generator. 

Pitt îl privi pe Giordino. 

— Ce zici, bătrâne Al? 

— Există gheişe prin partea locului? 

— Suma angajează numai femei frumoase, răspunse Penner 
cu un zâmbet slab. 

Pitt întrebă. 

— Cum o să ajungem acolo pe calea aerului fără a fi doborâţi? 

Penner afişă un zâmbet care prevestea ceva bun. 

— Această parte a planului comportă un element care sperăm 
să aibă succes. 

— Cam aşa ar trebui, zise Pitt cu o privire de gheaţă în ochii 
de opal. Altminteri cineva o s-o păţească foarte rău. 


91 


44 


Aşa cum sugerase Penner, a fi ars în flăcări într-un avion nu 
era o perspectivă probabilă. Planoarele extrem de uşoare, în care 
Pitt şi Giordino urmau să zboare de pe rampa de lansare a navei 
militare Ralph R. Bennett, aveau aspectul unor bombardiere 
Stealtb. Erau vopsite în cenuşiu închis şi aveau aceeaşi formă 
ciudată stil Buck Rogers care le făcea de nedetectat pe aparatul 
radar. 

Stăteau ca nişte, cărăbuşi ciudaţi la umbra imensului radar al 
navei în formă de cutie. Sistemul, înalt de şase etaje, era format 
din optsprezece mii de elemente de antenă care captau o gamă 
largă de date secrete despre testele cu rachete sovietice, cu un 
incredibil grad de acuratețe. Nava Ralph R. Bennett fusese 
retrasă de la misiunea ei din apropierea peninsulei Kamciatka din 
ordin prezidenţial, pentru a lansa planoarele şi pentru a 
înregistra activitatea din interiorul şi din împrejurimile insulei 
Soseki. 

Locotenentul comandant Raymond Simpson, un bărbat în jur 
de treizeci de ani, cu păr blond decolorat de soare, stătea pe 
punte în apropierea oamenilor de la NUMA. Avea un aer de 
exigenţă competentă, în timp ce urmărea cu multă atenţie 
activitatea oamenilor din echipa de întreţinere, care roiau în jurul 
micuţelor planoare, alimentându-le cu carburanţi şi verificând 
instrumentele şi butoanele de control de la bord. 

— Crezi că putem reuşi fără un zbor de verificare? întrebă Pitt. 

— E un fleac pentru nişte piloţi încercaţi ca voi, răspunse 
Simpson senin. O dată ce îi prindeţi şpilul, în timp ce staţi pe 
burtă, veţi dori să luaţi unul acasă şi să-l folosiţi în scop personal. 

Pitt nu văzuse niciodată un astfel de planor ultrauşor, cu formă 
ciudată, până când el şi cu Giordino aterizaseră pe navă cu un 
aparat cu motor Osprey în urmă cu o oră. Acum, numai după 
patruzeci de minute de instrucţiuni, se aştepta de la ei să zboare 
cu ele mai mult de o sută de kilometri în plin ocean şi să 
aterizeze în condiţii bune pe suprafaţa periculos de accidentată a 
insulei Soseki. 

— Cât de bătrâne sunt păsările astea? întrebă Giordino. 

— Ibis X-20, îl corectă Simpson, este nou-nouţ. 

— Oh, Dumnezeule, gemu Giordino. Sunt încă în fază de 

92 


experiment. 

_ — Cam aşa ceva. Nu şi-au încheiat încă programul de testări. 
Imi pare rău că n-am putut să vă dau un aparat mai verificat, dar 
oamenii voştri din Washington erau groaznic de grăbiţi şi au 
insistat să vi le punem la dispoziţie în optsprezece ore, în timp ce 
noi ne aflam în celălalt capăt al lumii. 

Pitt zise gânditor. 

— Zboară, nu-i aşa? 

— Da, fireşte, zise Simpson cu entuziasm. Eu însumi am zece 
ore de zbor cu ele. Aparate de zbor super. Destinate zborurilor 
de recunoaştere pentru un singur om. Acţionate de ultimele 
prototipuri de motoare cu turbină compactă, care oferă o viteză 
de deplasare de trei sute de kilometri pe oră şi o rază de acţiune 
de o sută douăzeci de kilometri. /b/s este cel mai perfecţionat 
planor cu motor din lume. 

— Poate dacă eşti trecut în rezervă, poţi să deschizi o afacere 
cu ele, zise Giordino sec. 

— Aş vrea eu, zise Simpson fără să sesizeze înţepătura. 
Cârmaciul navei radar, comandantul Wendell Harper, păşi pe 
pista de aterizare, ţinând o fotografie mare în mână. Inalt şi 
vânjos, cu un burdihan serios, mersul crăcănat al lui Harper îi 
dădea acestuia aspectul unui om care tocmai traversase 
câmpiile din Kansas călare pe un ponei. 

— Meteorologul nostru ne-a promis că veţi beneficia de un 
vânt de patru noduri în timpul zborului, zise el încântat. Deci nu 
aveţi probleme cu carburantul. 

Pitt dădu din cap în semn de salut. 

— Sper ca satelitul nostru de recunoaştere să fi descoperit un 
loc de aterizare decent. 

Harper întinse o fotografie făcută din satelit şi mărită de 
computer pe un cluason. 

— Nu e exact Aeroportul O'Hare din Chicago, singurul loc plat 
de pe insulă e o porţiune acoperită de iarbă ce măsoară douăzeci 
de metri lăţime pe şaizeci lungime. 

— E loc suficient pentru aterizare cu vântul în faţă, îşi spuse 
Simpson părerea cu optimism. 

Pitt şi Giordino se apropiară şi priviră la fotografia surprinzător 
de amănunţită. Elementul central era o grădină amenajată în 
mijlocul unei pajişti dreptunghiulare, deschisă numai în partea de 
est. Celelalte trei laturi erau strâns mărginite de copaci, tufişuri 
şi clădiri cu acoperiş de pagodă, cu înalte podeţuri curbate ce 


93 


duceau de la balcoanele deschise spre un eleşteu oriental dintr- 
un capăt. 

Ca acei condamnaţi cărora tocmai li s-a spus că au de ales 
între a fi spânzurați sau împuşcaţi la zid, Pitt şi Giordino se 
priviră unul pe altul în ochi şi schimbară zâmbete cinice, obosite. 

— Ascunde-te până eşti salvat, murmură Giordino nefericit. De 
ce am eu sentimentul că s-a falsificat rezultatul alegerilor? 

— Chiar aşa, îl aprobă Pitt. E ca şi cum ai pune morţii să 
voteze. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Harper inocent. 

— Suntem victimele artei de a convinge, răspunse Pitt. Cineva 
de la Washington a profitat de firea noastră credulă. 

Harper păru stingherit. 

— Vreţi să renunţaţi la operaţiune? 

— Nu, oftă Pitt. Dacă e bal, bal să fie. 

— Nu vreau să vă presez, dar ne desparte doar o oră de 
apusul soarelui. Aveţi nevoie de lumina zilei ca să puteţi 
pătrunde pe insulă. 

In acel moment, şeful de echipaj al lui Simpson îşi făcu 
apariţia şi îl informă că planoarele cu motor erau gata de zbor. 

Pitt privi spre micuțul şi fragilul aparat de zbor. Cuvântul 
planor era prea mult spus. Fără suportul puternic al motorului 
său cu turbină, ar fi căzut ca o cărămidă. Spre deosebire de aripa 
lată şi lungă a unui planor adevărat, cu labirintul ei de fier şi 
cabluri, aripioarele de metal ale planorului /bis erau scurte, 
butucânoase şi fixate pe interior. li lipsea totodată aripa 
planorului care se opunea pierderii de viteză şi răsucirilor. Işi 
aminti de zicala cu bondarul care nu are calităţile necesare 
zborului, totuşi zboară la fel de bine, dacă nu chiar mai bine 
decât multe alte insecte pe care Mama Natură le-a proiectat 
aerodinamic. 

După terminarea verificării dinaintea zborului, echipajul se 
înşiră pe o latură a pistei de decolare. După părerea lui Pitt, erau 
ca spectatorii de la o cursă automobilistică ce anticipează un 
accident. 

— Poate aterizăm la timp pentru cocktail-uri, zise el punându- 
şi casca. 

Cu un calm de rutină Giordino pur şi simplu căscă. 

— Dacă ajungi primul acolo, comandă-mi imediat un pahar cu 
vodka-martini. 

Harper îşi dădu seama că această nonşalanţă glacială era, 


94 


forma supremă de nervozitate emoţională pe care aceşti bărbaţi 
erau capabili s-o arate. 

— Mult noroc, zise el strângându-le mâna cu putere. Vă vom 
urmări tot timpul pe monitor. Amintiţi-vă să activaţi dispozitivul 
de semnalizare după ce aterizaţi. Vrem să comunicăm 
Washington-ului că aţi aterizat cu bine. 

Pitt îi oferi un zâmbet crispat. 

— Dacă pot. 

— Să nu vă îndoiţi de asta, zise Simpson urmărind să le ridice 
moralul. Să nu uitaţi să puneţi în funcţiune dispozitivul de 
autodistrugere. N-are rost să le facem cadou japonezilor mostre 
din cea mai modernă tehnologie a noastră. 

— La revedere şi vă mulţumim dumneavoastră şi echipajului 
pentru ajutor. 

Giordino îl atinse pe Pitt pe umăr, făcu semn cu ochiul 
încurajator şi, fără alt cuvânt, se îndreptă spre aparatul lui. 

Pitt se apropie de planorul său cu motor şi se strecură 
înăuntru prin spate, printr-un bocaport îngust din fuselajul 
acoperit cu pânză, târându-se pe burtă, până când corpul lui se 
potrivi contururilor unui suport de cauciuc de mărimea unui trup 
omenesc. 

Capul şi umerii erau ridicaţi puţin mai sus decât picioarele, 
coatele atârnându-i libere la un centimetru deasupra podelei. Îşi 
potrivi hanul de siguranţă şi curelele care îi strângeau umerii şi 
şezutul. Apoi îşi vâri picioarele întinse în dispozitivele de apucare 
de pe stabilizatorul vertical şi pedalele de frână şi, în fine, apucă 
maneta de control scurtă şi groasă în timp ce potrivea jicloarele. 

Făcu semn cu mâna prin parbrizul minuscul spre membrii 
echipajului care aşteptau să îndepărteze cablurile de legătură şi 
acţionă butonul de contact. Turbina, mai mică decât un butoi de 
bere, îşi spori încet vuietul până când acesta se transforma într- 
un țipăt ascuţit. Privi spre Giordino, reuşind să vadă doar o 
pereche de ochi căprui inteligenţi. Pitt ridică în sus degetul cel 
mare în semn de baftă, răspunzându-i-se în acelaşi fel, gestul 
fiind însoţit de un rânjet al lui Giordino. 

O ultimă verificare a instrumentelor, pentru a se asigura că 
motorul funcţionează aşa cum era scris în manualul de zbor, pe 
care de-abia avusese timp să-l frunzărească şi o ultimă privire 
spre fanioanele aparatului care începuseră să fâlfâie în vântul ce 
se stârnise din stânga. 

Spre deosebire de un portavion, o decolare directă era blocată 


95 


de suprastructura şi amplasamentul marelui radar, aşa încât 
comandantul Harper adusese vasul în bătaia vântului tăios. 

Pitt apasă pe frână cu degetele picioarelor. Apoi acţiona 
jiclorul simțind cum /bis-ul dă să zvâcnească înainte. Marginea 
pistei de zbor părea deranjant de aproape. Forţa de ridicare a 
Ibis-ului se manifestă la patruzeci şi cinci de kilometri pe oră. 
Forţa vântului şi viteza navei Bennett îi imprimă din start o viteză 
de douăzeci şi cinci de kilometri pe oră, dar mai trebuia să 
sporească viteza cu încă douăzeci de kilometri pe oră înainte ca 
roţile de aterizare să se ridice în aer. 

Momentul deciziei. Făcu semn echipajului să elibereze 
cablurile de legătură. Apoi Pitt acţionă jiclorul şi /b/s-ul se scutură 
sub forţa vântului şi la impulsul propriei sale turbine. Cu ochii 
fixaţi pe capătul pistei de zbor, Pitt eliberă frânele şi aparatul 
ţâşni înainte. Cinci metri, zece şi apoi uşurel, dar ferm trase 
maneta de control înapoi. Roata din botul micuţ al planorului se 
ridică şi Pitt văzu norii. După numai trei metri ţâşni cu /bis-ul spre 
cer deasupra oceanului agitat. 

Se înclină, apoi la patruzeci de metri, se redresă şi îl văzu pe 
Giordino ridicându-se în aer în spatele lui. Descrise un cerc 
deasupra navei înclinând aripile planorului în semn de salut către 
echipajul lui Ralph R. Bennett şi puse aparatul pe direcţia vest, 
către insula Soseki. Apele Pacificului forfoteau sub trenul de 
aterizare al /bis-ului, vopsite parcă într-un auriu scăpărător şi 
irizant în lumina asfinţitului. 

Pitt acţiona jiclorul din nou pentru o viteză de croazieră. Şi-ar 
fi dorit să pună micuțul planor la încercare, să câştige altitudine 
şi să încerce nişte acrobaţii. Dar nu era să fie. Orice mişcări 
bruşte puteau să apară pe ecranul radarelor japoneze. Zborul 
direct şi la aceeaşi altitudine, foarte joasă, deasupra valurilor, 
făcea /bis-ul invizibil. 

Pitt începu acum să se întrebe dacă nu-l aştepta un comitet de 
recepţie. Nu prea vedea cum va putea scăpa, o dată misiunea 
îndeplinită. Frumoasă urzeală, se gândi el sumbru. Să aterizezi 
forţat în curtea din faţă a lui Suma, venind din neant şi să provoci 
un balamuc în rândul forţelor de securitate pentru a crea un 
culoar pentru alţii. 

Echipajul de pe Bennett detectase semnalele radar trimise de 
paznicii lui Suma, dar comandantul Harper hotărâse să nu le 
bruieze. Permise ca Bennett să fie interceptat presupunând, pe 
bună dreptate, că şefii sistemului de apărare de pe insulă se vor 


96 


relaxa, văzând că singuraticul vas american naviga în tihnă spre 
răsărit, de parcă s-ar fi aflat într-un voiaj de rutină. 

Pitt se concentra asupra zborului, fiind cu ochii pe busolă. La, 
actuala viteză, calculă el, trebuia să aterizeze pe insulă în 
treizeci şi cinci de minute. O mică deviere de câteva grade la 
nord sau la sud şi puteau s-o piardă complet din vedere. 

Era un zbor în care trebuia să se descurce singur. /bis-ul nu-şi 
putea permite la bord greutatea suplimentară a unui computer 
sau a unui pilot automat. Reverifică viteza, direcţia vântului şi a 
planorului de patru ori, pentru a se asigura că nu s-au strecurat 
erori. 

Gândul de a rămâne fără combustibil şi de a fi înghiţit de 
oceanul nemilos în toiul nopţii era ceva de care se putea lipsi. 

Pitt observă mohorât că aparatele de comunicare radio 
fuseseră îndepărtate. Fireşte, la ordinul lui Jordan, aşa încât nici 
el şi nici Giordino să nu fie tentaţi să se lanseze în conversații 
banale dezvăluindu-şi astfel prezenţa. 

După douăzeci şi şapte de minute, la orizont se vedea doar un 
mic arc de soare când Pitt privi în faţă prin parbriz. 

lat-o, o pată învăluită în umbre purpurii între ocean şi cer, mai 
mult imaginară decât reală. Aproape imperceptibil deveni o 
insulă extrem de tangibilă, stâncile ei crestate ridicându-se 
vertical din valurile mişcătoare care se zdrobeau de baza lor. Pitt 
se întoarse şi privi ferestruica laterală. Giordino era la zece metri 
în spate, în partea dreaptă. Pitt începu să legene aripile 
planorului şi arătă cu mâna. Giordino se apropie mai mult, până 
când Pitt îl văzu dând din cap drept răspuns şi gesticulând cu 
mâna spre insulă. 

O ultimă verificare a instrumentelor şi apoi aplecă planorul 
într-o parte zburând până când ajunse în centrul insulei, venind 
dinspre răsărit de pe cerul ce începea să se întunece. Nu aveau 
voie să se învârtă pe deasupra pentru a studia amplasamentul 
terenului, nici posibilitatea unei a doua aterizări în cazul în care 
veneau prea jos sau prea sus. Surpriza era singurul lor prieten. 
Aveau o singură şansă: să îşi aşeze micile planoare pe gazonul 
grădinii înainte ca rachetele de suprafaţă să ţâşnească în 
urmărirea lor. Văzu clar acoperişurile pagodelor şi spaţiul dintre 
copaci din grădina descoperită. Zări un aerodrom pentru 
elicoptere care nu era marcat pe fotografia lui Penner, dar îl 
ignoră considerându-l un loc de aterizare secundar pentru că era 
prea mic şi mărginit de copaci. 


97 


O răsucire uşoară a încheieturii spre stânga, spre dreapta şi 
apoi ţinu maneta strâns. Cobori jiclorul sărind câte o canelură de 
fiecare dată. Oceanul era estompat, stânca falnică se apropia 
umplând repede suprafaţa parbrizului. Trase uşor de manetă în 
spate şi apoi dintr-o dată, de parcă i s-ar fi smuls un covor de sub 
picioare, oceanul dispăru şi roţile trecură iute ca fulgerul doar la 
câţiva metri deasupra rocii dure de lavă a insulei. 

Fără să privească în părţi, atinse uşor pedala de cârmă din 
dreapta pentru a compensa un vârtej. Pluti deasupra unui pâlc 
de tufişuri, pneurile trenului de aterizare brăzdând vârfurile 
acestora. Jiclorul fu trecut pe zero şi /bis-ul îşi încetini planarea. O 
smucitură uşoară a manetei şi planorul cu motor ateriză. Simţi 
roţile lovind pământul cu un zgomot surd, când atinseră pajiştea 
la cinci metri de marginea unui rond de flori. 

Delicat, dar ferm, Pitt apăsă frânele. Nu se întâmplă nimic. Nu 
simţi nici o forţă de încetinire care să-i împingă corpul înainte. 
larba era udă şi pneurile alunecau pe pajişte de parcă ar fi fost 
unse cu ulei. Impulsul de a împinge jiclorul în faţă până la capăt 
şi a acţiona din nou maneta fu extrem de puternic, cu atât mai 
mult cu cât capul lui se afla doar la câţiva centimetri de botul 
Ibis-ului. Impactul cu un copac, o clădire, un perete de stâncă? 
Drept în faţă, un şir de tufişuri aprinse de ruginiul şi auriul 
autumnal, ascundea orice posibil obstacol solid din spate. 

Pitt se încordă, aplecă capul în jos şi se ţinu bine. Aparatul 
încă se deplasa cu treizeci de kilometri pe oră când ţâşni printre 
tufişuri sfâşiindu-şi aripile şi brăzdând cu zgomot apele unui mic 
eleşteu populat de crapi imenşi. 

Un moment se lăsă o tăcere de moarte, spartă câteva clipe 
mai târziu de zgomotul lemnului sfărâmat, când /bis-ul lui 
Giordino spintecă tufişurile în apropierea aparatului distrus al lui 
Pitt şi se opri într-o grădină cu nisip, devastând nişte ronduri 
complicate greblate cu precizie şi artă. 

Pitt se lupta să se debaraseze de hamul de siguranţă, dar era 
fixat cu curele de picioare, iar braţele nu aveau libertate de 
mişcare. Capul îi era cufundat pe jumătate în eleşteu şi trebuia 
să-şi ridice faţa deasupra ca să respire. Vedea cât se poate de 
clar o mulţime de crapi uriaşi albi, negri şi aurii căscând şi 
închizând gurile cu ochii mari şi rotunzi, fixându-l placid pe 
oaspetele nepoftit intrus în domeniul lor privat. 

Fuselajul lui Giordino rămase relativ întreg şi reuşi să se 
degajeze fără nici o problemă. Se repezi spre eleşteu, sări în apă 


98 


şi avansă anevoios prin nămol şi lujerii de nuferi, ca un 
hipopotam înnebunit. Cu forţa acumulată în anii lungi de exerciţii 
fizice, rupse proptelele care fixau picioarele lui Pitt ca pe nişte 
scobitori. Apoi desfăcu hamul de siguranţă, îl scoase pe Pitt afară 
din aparatul mutilat şi îl trase pe mal. 

— Eşti teafăr? 

— Fluierele picioarelor învineţite şi degetul mare scrântit, 
răspunse Pitt. Mulţumesc că m-ai salvat. 

— Îţi trimit nota de plată, zise Giordino, uitându-se scârbit la 
încălţările lui nămolite. 

Pitt îşi scoase casca de protecţie şi o aruncă în eleşteu, 
făcându-i pe crapii molâi să se ascundă printre lujerele nuferilor. 
Dădu din cap spre planoarele cu motor avariate. 

— Vor veni după noi. Ai face mai bine să opreşti dispozitivele 
de semnalizare şi să pui în funcţiune pe cele de distrugere. 

In timp ce Giordino se puse pe treabă, anunțând nava Bennett 
de sosirea lor, înainte de a introduce temporizatoarele în micile 
pachete de plastic cu exploziv din interiorul aparatelor, Pitt se 
ridică cam înţepenit în picioare şi privi în jurul grădinii. 

Aceasta părea pustie. Armata de paznici umani şi roboţi nu se 
materializa. Pridvoarele şi ferestrele clădirilor păreau lipsite de 
viaţă. li era imposibil să creadă că cineva, aflat în spatele 
pereţilor subţiri ai construcţiilor în stil japonez, nu auzise urletul 
motoarelor cu turbină şi zgomotele produse de cele două 
impacturi. Trebuiau să trăiască oameni prin împrejurimi. 
Grădinarii erau probabil prin apropiere, căci terenurile arătau 
impecabil şi demonstrau o îngrijire constantă. 

Giordino se întoarse. 

— Avem mai puţin de două minute să plecăm de aici înainte 
de explozie, zise el repede. 

— Eu am şters-o, vorbi Pitt în timp ce o luă la fugă spre zona 
împădurită din spatele aşezării. 

Şi apoi îngheţă brusc, când o ciudată voce electronică strigă: 

— Rămâneţi unde sunteţi! 

Pitt şi Giordino reacționară amândoi ţâşnind la adăpost, în 
spatele arbuştilor deşi şi a copacilor, ghemuindu-se şi încercând 
să se distanţeze de urmăritorul necunoscut. Acoperiseră numai 
cincizeci de metri când dădură brusc peste un gard înalt brăzdat 
de fire electrice. 

— Cea mai scurtă evadare din lume, murmură Pitt trist. 

In acea clipă se declanşară exploziile de la bordul planoarelor, 


99 


la cinci secunde una de cealaltă. Pitt nu văzu, dar îşi imagină 
crapii urâţi şi indolenţi zburând prin aer. 

El şi cu Giordino se întoarseră să înfrunte furtuna şi, deşi 
fuseseră avertizaţi, nu erau încă total pregătiţi pentru cele trei 
apariţii mecanice care ieşiseră din tufişuri în semicerc, tăindu-le 
toate căile de salvare. Cei trei roboţi nu arătau ca figurile 
semiumane din filme sau de la televizor. Aceştia se deplasau pe 
cauciucuri de tractor şi nu prezentau nici un fel de calitate 
umană, poate cu excepţia glasului. 

Vehiculele mobile automate erau dotate cu un amestec de 
braţe articulate, camere video şi termale, difuzoare, computere 
şi o serie de puşti automate îndreptate direct spre Pitt şi 
Giordino. 

— Vă rugăm nu vă mişcaţi sau veţi fi ucişi. 

— Nu vorbesc din vârful buzelor, nu-i aşa? lui Giordino nu-i 
venea pur şi simplu să creadă. 

Pitt îl studie pe robotul din centru şi după cât îşi dădu seama 
acesta părea să fie acţionat de la distanţă printr-un sistem 
sofisticat. 

— Suntem programaţi să recunoaştem diferite limbi străine şi 
să răspundem în mod corespunzător, zise robotul din mijloc cu o 
voce dogită, dar care suna surprinzător de clar. Nu puteţi scăpa 
fără a fi ucişi. Armele sunt ghidate în funcţie de căldura trupurilor 
voastre. 

Urmă un scurt moment de tăcere stânjenitoare când Pitt şi 
Giordino se uitară unul la celălalt, cu expresiile unor bărbaţi 
cărora li se încredinţase o misiune acum îndeplinită, dar care nu 
puteau face mai mult. Incet, cu grijă, îşi ridicară mâinile 
deasupra capului, conştienţi că ţevile armelor, aţintite spre ei în 
poziţie orizontală, nu aveau să şovăie. 

— Presupun că am fost interceptaţi de o poteră mecanică, 
murmură Pitt încetişor. 

— Cel puțin nu  mestecă tutun,  mormăi  Giordino. 
Douăsprezece arme în faţă, un gard electrificat în spate, nu 
exista nici o cale de salvare. 

Pitt mai speră doar că stăpânii roboților erau suficient de 
înţelepţi să-şi dea seama că el şi Giordino nu mai prezentau nici 
o ameninţare. 

— A venit oare momentul să le cerem să ne ducă la şeful lor? 
vorbi Giordino cu un rânjet rece ca piatra. 

— N-aş face asta dacă aş fi în locul tău, răspunse Pitt blând. 


100 


Nu e exclus să ne împuşte dacă folosim o formulare greşită. 


101 


45 


Nimeni nu-i băgă în seamă pe Stacy, Mancuso şi Weatherhill 
când aceştia pătrunseseră în adâncurile lui Edo City cu destul de 
multă uşurinţă şi precizie. Expertul în machiaje de la Hollywood, 
pe care Jordan îl trimisese la Tokio, făcuse o treabă excepţională, 
aplicându-le cute false la ochi, realiniindu-le şi înnegrindu-le 
sprâncenele şi confecţionând peruci credibile de păr negru şi 
des. Datorită faptului că vorbea impecabil japoneza, Mancuso 
purta un costum de om de afaceri şi făcea pe şeful faţă de Stacy 
şi Weatherhill care purtau uniformele galbene ale echipei de 
inspectori tehnologici ai lui Suma. 

Folosind date din raportul lui Jim Hanamura despre controalele 
de securitate, alături de cărţi de identitate şi coduri de trecere, 
oferite de un important agent britanic ce lucra în colaborare cu 
Jordan, trecură fără probleme de punctele de control şi ajunseră 
în cele din urmă la intrarea în tunel. Aici survenea partea delicată 
a operaţiunii. Paznicii şi maşinile de detectare a identităţii nu se 
dovediră greu de păcălit; dar, potrivit informaţiilor lui Penner din 
timpul ultimei lor întrevederi, bariera finală reprezenta testul cel 
mai dur. 

Un sistem robotizat de securitate cu senzori îi întâmpină când 
pătrunseră într-o cameră zugrăvită în alb, puternic luminată, fără 
trăsături deosebite. Podeaua era lipsită de orice fel de mobilă, iar 
pereţii goliţi de picturi sau afişe. Uşa pe care intrară părea să fie 
singura intrare şi ieşire. 

— Spuneţi ce doriţi, le ceru robotul într-o japoneză mecanică. 

Mancuso ezită. | se spusese să se aştepte la santinele 
robotizate, dar nu la ceva ce arăta ca o conservă goală pe roţi, 
care emitea ordine. 

— Dorim să intrăm în secţia de comunicaţii cu fibre optice 
pentru a verifica şi modifica sistemul, se supuse el încercând să- 
şi ascundă stânjeneala provocată de dialogul cu inteligenţa 
artificială. 

— Numărul ordinului de lucru şi codul permisului de intrare. 

— Ordinul de intervenţie urgentă 40-6-R pentru inspecția 
sistemului de comunicaţie şi a programelor test. 

Apoi îşi împreună mâinile deschise atingându-şi uşor degetele 
şi repetă cuvântul sha de trei ori. Speranţa lui Mancuso era că 

102 


agentul britanic le furnizase semnalul de trecere şi cuvântul de 
cod corect şi că le programase codurile genetice în memoria 
robotului de verificare a securităţii. 

— Unul după altul, puneţi mâna dreaptă pe ecranul meu, le 
ordonă robo-paznicul. 

Toţi trei stătură cuminţi la rând şi îşi lipiră palmele pe un mic 
ecran albastru luminos băgat în interiorul pieptului rotund al 
robotului ca un butoi. Acesta amuţi câteva clipe, prelucrând 
datele din computer şi comparând trăsăturile faciale şi 
dimensiunile corporale cu numele şi descrierea de pe discurile 
sale de memorie - un progres remarcabil, se gândi Weatherhill. 
Nu mai văzuse niciodată un computer care putea să-şi introducă 
în memorie datele primite de la o cameră video şi să prelucreze 
imaginile în timp util. 

Rămaseră calmi şi indiferenți, ştiind de la instructaj că robotul 
era programat să sesizeze cea mai mică urmă de nervozitate. 
Totodată îşi ţinură ochii fixaţi asupra lui. Privirile furişe şi ocolite 
ar fi trezit suspiciune. Weatherhill trase un căscat plictisit în timp 
ce codurile lor genetice şi amprentele erau verificate. 

— Se confirmă libera trecere, zise robo-paznicul în cele din 
urmă. Apoi întregul perete din capătul celălalt al camerei goale 
zvâcni deschizându-se spre interior şi robotul rulă într-o parte. 
Puteţi intra. Dacă rămâneţi mai mult de douăsprezece ore 
trebuie să anunţaţi echipa de securitate numărul 6. 

Agentul secret britanic se descurcase. Trecuseră obstacolul 
fără probleme. Intrară printr-o uşă într-un coridor mochetat care 
ducea la tunelul principal. leşiră pe un peron de îmbarcare când 
o sonerie ţiui şi se aprinseră nişte lumini roşii şi albe. Un tren de 
serviciu, încărcat cu materiale de construcţie, Se retrăgea dintr- 
un întins depou subteran cu şine ce convergeau la intrarea 
tunelului principal pe care Mancuso îl aprecie ca având un 
diametru de patru metri. 

După alte trei minute sinistre de tăcere desăvârşită, un vagon 
din aluminiu, cu un acoperiş bombat din sticlă, care putea 
adăposti zece oameni, se apropie de peron pe o singură şină. 
Interiorul era gol, nimeni nu acţiona manetele de control. O uşă 
se deschise alunecând cu un sâsâit uşor şi intrară. 

— Un Maglev, zise Weatherhill încetişor. 

— Un ce? întrebă Stacy. 

— Maglev, de la „levitaţie magnetică”. Este conceptul bazat 
pe respingerea şi atracţia dintre doi magneţi. Interacțiunea 


103 


dintre magneţii puternici montați sub tren cu alţii aliniaţi pe o 
singură şină ascuţită spre centru deplasează vagoanele pe un 
câmp electromagnetic de aceea folosesc de obicei termenul de 
tren plutitor. 

— Japonezii au inventat cel mai avansat sistem din lume, 
adăugă Mancuso. O dată ce au putut stăpâni răcirea 
superconductorilor electromagnetici de la bord, au obţinut un 
vehicul care pur şi simplu zboară la câţiva inci deasupra şinei cu 
viteza avionului. 

Uşile se închiseră şi micuțul vagon staţiona în timp ce senzorii 
computerizaţi aşteptau semnalul de liberă trecere. O lumină 
verde se aprinse deasupra şinei şi alunecară fără zgomot spre 
linia principală, câştigând viteză până când lămpile cu vapori de 
sodiu, încastrate în tavanul tunelului, se transformară într-o 
ceată galbenă care îţi lua vederea. 

— Cât de repede mergem? se întrebă Stacy. 

— Viteza aproximativă ar fi trei sute douăzeci de kilometri pe 
oră, răspunse Weatherhill. 

Mancuso aprobă din cap. 

— La această viteză călătoria ar trebui să dureze numai 
aproximativ cinci minute. 

Se părea că trenul plutitor nici nu atinsese viteza obişnuită 
când începu să încetinească. Cu fineţea unui ascensor din zgârie- 
nori se opri uşor. Ajunseseră pe alt peron pustiu. De îndată ce 
coborâră, vagonaşul porni, luă o turnantă trecând pe şina opusă 
şi acceleră înapoi spre Edo City. 

— Capătul liniei, zise Mancuso încetişor. 

Se întoarse şi îi conduse prin singura uşă de pe peron. Aceasta 
dădea în alt coridor mochetat, care se întindea pe treizeci de 
metri, până în faţa unui ascensor. 

Inăuntru, Weatherhill dădu din cap spre numerele arabe de pe 
butoanele de control. 

— Sus sau jos? 

— Câte etaje sunt şi la care din ele ne aflăm acum? întrebă 
Stacy. 

— Douăsprezece. Suntem la doi. 

— Schiţele lui Hanamura indicau numai patru, zise Mancuso. 

— Trebuie să fi fost schiţe preliminare care ulterior au fost 
schimbate. 

Stacy privi gânditoare panoul luminat. 

— E tot ce ştim despre amplasamentul centrului de comandă. 


104 


— Fără instrucțiuni exacte la secția de electronică 
computerizată, zise Weatherhill, va trebui să cercetăm schiţele 
noastre iniţiale şi să ajungem la generatorul de curent electric. 

— Dacă putem da de el fără a trezi suspiciune, se plânse 
Mancuso. 

— Acolo trebuie să ajungem. Urmărirea cablurilor electrice 
până la sursă ne va lua mai puţin timp decât să încercăm să dăm 
de centrul de control. 

— Douăsprezece etaje de încăperi şi coridoare, murmură 
Stacy îngrijorată. Am putea să bântuim degeaba ore întregi. 

— Suntem aici, nu avem altă alternativă, zise Mancuso privind 
la ceas. Dacă Pitt şi Giordino au reuşit să aterizeze pe suprafaţa 
insulei şi să distragă atenţia sistemelor de securitate ale lui 
Suma, ar trebui să avem suficient timp pentru a planta 
explozivele şi să ne retragem prin tunel spre Edo City. 

Weatherhill îi privi pe Stacy şi Mancuso, apoi spre panoul 
liftului. Ştia exact cum se simțeau, cu nervii încordaţi, minţile în 
alertă, trupurile gata de acţiune. Ajunseseră atât de departe şi 
totul depindea acum de deciziile ce urmau să le ia în următoarele 
câteva minute. Apăsă pe butonul numărul 6. 

— Să încercăm etajul din mijloc, zise el cu o logică practică. 

Mancuso ridică geanta care ascundea două arme automate şi 
o prinse sub un braţ. Imobili, el Stacy şi Weatherhill stăteau 
cuprinşi de o nelinişte stânjenitoare. Câteva clipe mai târziu se 
auzi un clinchet, lumina indicatoare pentru etajul şase se aprinse 
şi uşile se deschiseră. 

Mancuso o luă înainte, cu Stacy şi Weatherhill în spatele său. 
Când se opri brusc după doi paşi, nici nu-i simţi pe ceilalţi care 
dădură peste el. Rămaseră locului şi se uitară ca preotul satului 
într-o călătorie în spaţiu pe Marte. 

Totul în interiorul unei vaste galerii boltite semăna cu agitația 
practică pe care te-ai aştepta s-o vezi din partea unei armate 
întregi de lucrători eficienţi ai unei linii de asamblare, numai că 
nu se auzeau ordine vorbite, strigăte sau conversații de grup. 
Toţi specialiştii, tehnicienii şi inginerii, care lucrau într-un mare 
semicerc de computere şi console cu instrumente, erau roboţi de 
nenumărate forme şi mărimi diferite. 

O nimeriseră din prima încercare. Fără să-şi dea seama, 
Weatherhill apăsase pe butonul etajului care ducea direct spre 
creierul electronic al centrului nuclear de comandă al lui Suma. 
Nu exista personal uman nici unde în complex. Intreaga forţă de 


105 


muncă era total automatizată şi alcătuită din maşini sofisticate 
de înaltă tehnologie care lucrau douăzeci şi patru de ore pe zi, 
fără pauză de cafea, de masă sau concediu medical. O 
operaţiune de neimaginat pentru un lider sindicalist american. 

Majoritatea rulau pe roţi, alţii pe şenile de tractor. Unii aveau 
nu mai puţin de şapte braţe articulate care germinau, ca 
tentaculele unei caracatiţe, din cărucioare pe roţi, câţiva ar fi 
putut trece drept dispozitive multifuncţionale familiare găsite în 
cabinetul unui dentist. Dar nici unul nu se deplasa pe picioare şi 
nu semăna nici pe departe cu C3PO din Războiul Stelelor sau cu 
Robby din Planeta /nterzisă. Roboții erau cufundaţi în programele 
lor de activitate individuală şi îşi vedeau de treabă fără să se 
sinchisească de musafirii nepoftiţi. 

— Nu ai sentimentul că am devenit demodaţi? şopti Stacy. 

— Nu e bine, zise Mancuso. Am face mai bine să ne înapoiem 
la lift. 

Weatherhill scutură din cap. 

— Nici vorbă. Acesta este complexul pe care am venit să-l 
distrugem. Nu sunt programate să intre în legătură cu oamenii. 
Şi nici nu există paznici roboţi prin preajmă. Cred că Pitt şi 
Giordino ne-au salvat, distrăgându-le atenţia. Eu zic să trimitem 
muşuroiul ăsta de furnici automatizate în lună. 

_ — Ascensorul s-a mişcat, zise Stacy, apăsând pe butonul „jos”. 
In următorul minut nu vom mai avea cu ce merge. 

Mancuso nu mai pierdu timpul cu discuţii. Aşeză servieta pe 
podea şi începu să desfacă pacheţelele cu explozive de plastic C- 
8 prinse cu bandă adezivă în jurul fluierelor picioarelor. Ceilalţi 
doi procedară la fel. 

— Stacy, secţia de computere. Tim, sistemele fundamentale 
ale bombelor nucleare. Eu mă ocup de dispozitivele de 
comunicaţii. 

De abia apucaseră să facă cinci paşi spre obiectivele alese 
când răsună o voce bubuitoare prin pereţii de beton ai încăperii. 

— Rămâneţi pe loc! Nu vă mişcaţi, altfel veţi muri cu 
siguranţă! O engleză perfectă, cu o umbră vagă de accent 
japonez şi o voce rece şi amenințătoare. 

Surpriza era totală, dar Mancuso încercă s-o ignore, căutând o 
ţintă pentru armele automate din geantă. 

— Suntem ingineri aflaţi în inspecţie pentru efectuarea unui 
program test. Vreţi să vedeţi şi să auziţi codul de liberă trecere? 

— Toţi inspectorii şi inginerii umani împreună cu codurile lor 


106 


au fost îndepărtați când vehiculele complet autonome au putut 
să îndeplinească programele acestora fără supraveghere şi 
intervenţie umană, bubui vocea. 

— Nu am ştiut de această schimbare. Am primit dispoziţie din 
partea şefului nostru să inspectăm comunicațiile cu fibre optice, 
insistă Mancuso în timp ce apăsa cu degetul un buton secret de 
pe fundul servietei. 

Apoi uşa ascensorului se deschise şi Roy Orita păşi pe 
podeaua centrului de control. Tăcu câteva clipe, cercetându-i cu 
priviri în care se citea un oarecare respect pentru foştii săi colegi 
din echipa MAIT. 

— Ce act de bravură! zise el cu un zâmbet triumfător. Aţi dat 
greş. Operaţiunea voastră secretă de a opri Proiectul Kaiten a 
eşuat, total şi absolut. Şi veţi muri toţi pentru asta. 


Jordan şi Sandecker luau un mic dejun uşor cu Preşedintele la 
reşedinţa acestuia de la Camp David. Stăteau la masă într-o 
mică cabană, în faţa unui foc de buşteni de nuc american care 
ardeau trosnind. Jordan şi amiralul considerau că în cameră era 
deranjant de cald, dar Preşedintelui părea să-i placă căldura, 
sorbind o ceaşcă de cicoare în timp ce purta un pulover de lână 
irlandeză. 

Asistentul special al Preşedintelui, Dale Nichols, veni din 
bucătărie cu un pahar de lapte. 

— Don Kern e afară, raportă el adresându-se lui Jordan. 

— Presupun că are informaţii de pe insula Soseki, zise Jordan. 

Preşedintele îi făcu semn lui Nichols. 

— Bineînţeles, pofteşte-l. Şi după o clipă de gândire. 

— Adu-i o ceaşcă de cafea şi întreabă-l dacă nu vrea să 
mănânce ceva. 

Kern acceptă doar cafeaua şi se aşeză pe o canapea din 
apropiere. Preşedintele îl fixa răbdător, dar Jordan se uita cu o 
privire goală spre foc. 

— Sunt înăuntru, îi anunţă Kern. 

— Sunt înăuntru, repetă Preşedintele ca un ecou. Toţi? 

Kern încuviinţă din cap. 

— Toţi trei. 

— Sunt probleme? întrebă Jordan. 

— Nu ştim. Inainte ca semnalul agentului nostru britanic să fi 
fost misterios întrerupt, acesta a spus că au reuşit să treacă prin 
tunel. 


107 


Preşedintele se apropie şi strânse mâna lui Jordan. 

— Felicitări, Ray. 

— Puțin cam prematur, domnule Preşedinte, zise Jordan. Mai 
sunt încă garduri de sărit. Pătrunderea în Centrul Dragonului este 
doar prima etapă a planului. 

— Ce ştii de oamenii mei? întrebă Sandecker ţâfnos. 

— Ne-au semnalizat că au aterizat cu bine, răspunse Kern. Nu 
avem nici un motiv să credem că au fost răniţi sau prinşi de 
paznicii lui Suma. 

— Deci ce urmează să facem de acum încolo, domnule 
Preşedinte? 

— După plasarea explozivelor şi scoaterea temporară din 
funcţie a Centrului Dragonului, oamenii noştri vor încerca să-i 
salveze pe deputata Smith şi senatorul Diaz. Dacă totul merge 
conform planului, ar fi timp suficient să-l ţintuim pe Hideki Suma 
de cea mai apropiată cruce şi să ne trimitem bombardierele 
pentru o operaţiune de distrugere totală. Chipul Preşedintelui 
căpătă o expresie de îngrijorare. 

— E oare posibil ca doi bărbaţi şi o femeie să înfăptuiască 
toate aceste lucruri în următoarele treizeci şi şase de ore? 

Jordan zâmbi obosit. 

— Credeţi-mă, domnule Preşedinte, oamenii mei sunt capabili 
să treacă prin zid. 

— Dar Pitt şi Giordino? îl presă Sandecker pe Kern. 

— O dată ce oamenii noştri ne semnalează că şi-au îndeplinit 
misiunea, un submarin se va ridica la suprafaţă şi va lansa o 
echipă Delta Unu pentru a-i evacua de pe insulă. Pitt şi Giordino 
vor fi şi ei salvaţi. 

— Îmi face impresia că nu te îndoieşti de nimic, zise 
Sandecker. 

Kern îi adresă amiralului un zâmbet încrezător. 

— Am analizat şi am cântărit fiecare fază a operaţiunii până 
când am ajuns la concluzia că are nouăzeci şi şapte la sută şanse 
de succes. 

Sandecker îl fulgeră pe Kern cu o privire nimicitoare. 

— Mai bine ai spune nouăzeci şi nouă la sută. 

Toţi îl priviră pe Sandecker întrebător. Apoi Kern zise cu 
nesiguranţă: 

— Nu vă înţeleg, domnule amiral. 

— Ai pierdut din vedere capacităţile lui Pitt şi Giordino, 
răspunse Sandecker cu glas tăios. N-ar fi pentru prima dată când 


108 


scot din încurcătură o echipă de agenţi operativi ai serviciilor 
secrete. 

Kern îl privi ciudat, apoi se întoarse spre Jordan după ajutor, 
dar cel care răspunse fu Preşedintele. 

— Cred că amiralul Sandecker se referă la cele câteva ocazii în 
care domnul Pitt a scos guvernul din încurcătură. Odată, în 
împrejurări cu totul speciale, în străinătate. Preşedintele făcu o 
pauză pentru a obţine efectul dorit. Ştiţi, Pitt este cel care mi-a 
salvat viaţa şi pe cea a deputatei Smith acum patru ani în Golf. 

— Imi amintesc. Jordan se întoarse de la foc. S-a folosit de un 
vas cu aburi de pe râul Mississippi pentru asta. 

Kern refuză să dea înapoi. Simţea că era în joc reputaţia lui de 
cel mai bun specialist în informaţii al naţiunii. 

— Aveţi încredere, domnule Preşedinte. Salvarea şi evacuarea 
vor decurge conform planului, fără ajutor din partea celor de la 
NUMA. Am luat în consideraţie orice fisură posibilă, orice 
împrejurare neprevăzută. Numai neprevăzutul unei întâmplări 
dumnezeieşti ne poate împiedica de a duce acţiunea la bun 
sfârşit. 


109 


46 


Nu o întâmplare dumnezeiască fu aceea care îi împiedică pe 
Mancuso, Weatherhill şi Stacy să ducă la bun sfârşit planul lui 
Kern. Şi nici faptul că le lipseau îndemânarea şi experienţa. Ei 
puteau şi deseori chiar o făcuseră, să deschidă orice safe bancar 
din lume, să evadeze din închisorile cu cele mai perfecţionate 
sisteme de siguranţă şi să pătrundă în sediul KGB-ului din 
Moscova sau în reşedinţa privată a lui Fidel Castro din Cuba. Nu 
există în lume încuietoare sau sistem de securitate pe care să 
nu-l poată anula în mai puţin de zece minute. Surpriza atacului 
cu câini putea prezenta un obstacol deranjant, dar erau experţi 
într-o varietate de metode pentru a-i lăsa pe dulăii mărâitori fie 
morţi, fie docili. 

Din nefericire, sacul lor cu trucuri îndelung exersate nu 
includea şi evadarea din celule de închisoare fără ferestre, sau 
cu uşi care se puteau deschide numai din podea, atunci când 
tavanul şi pereţii din oţel inoxidabil erau ridicaţi de un braţ 
mecanic. Şi după ce fuseseră deposedaţi de toate armele, 
antrenamentul lor în arte marţiale devenea inutil împotriva 
paznicilor roboţi care nu simțeau nici o durere şi al căror timp de 
reacţie computerizat era mai rapid decât cel al oamenilor. 

Suma şi Kamatori îi consideraseră extrem de periculoşi şi îi 
închiseseră în celule separate care conţineau numai o rogojină 
tatami japoneză, o gaură îngustă în podea drept toaletă şi un 
difuzor în tavan. Nu fuseseră instalate lumini şi fură obligaţi să 
stea singuri şi total izolaţi în bezna neagră ca smoala, goi de 
orice emoție, cu minţile concentrate spre o cale de salvare, fie ea 
cât de mică sau îndepărtată. 

Apoi îşi dădură seama cu amărăciune că evadarea din aceste 
celule era imposibilă. li cuprinseră mâhnirea şi frustrarea că, în 
ciuda disponibilităţilor lor aproape supraomeneşti, nu puteau 
găsi nici o cale de salvare. Erau prinşi în capcană fără nici o 
nădejde. 


Identificarea lui Pitt şi a lui Giordino fu efectuată de Roy Orita, 
după ce acesta studie casetele video cu capturarea lor. Imediat îi 
raportă constatarea lui Kamatori. 

— Eşti sigur? 

110 


— Da. Nu e nici un dubiu. Am stat la o masă vis-a-vis de ei la 
Washington. Personalul serviciului dumneavoastră de securitate 
poate să vă confirme ce am spus eu, după verificarea codului 
genetic. 

— Ce urmăresc? Ei nu sunt agenţi profesionişti. 

— Sunt pur şi simplu diversionişti, ca să distragă atenţia de la 
echipa care are misiunea de a distruge centrul de control. 

Lui Kamatori nu-i venea să creadă ce noroc avusese ca 
bărbatul, pe care primise ordin să-l asasineze, să apară din neant 
chiar în ograda lui. 

Îl concedie pe Orita şi începu să mediteze de unul singur, 
punând la cale metodic un joc de-a şoarecele cu pisica, o 
îndeletnicire ce-i va pune la încercare îndemânarea de vânător 
împotriva unui bărbat ca Pitt, al cărui curaj şi calităţi erau bine 
cunoscute şi care constituia un adversar valoros. 

Era o întrecere la care Kamatori participase de multe ori cu 
oameni care i se opuseseră lui Suma şi nu pierduse niciodată. 

Pitt şi Giordino erau păziţi cu străşnicie de o mică echipă de 
robo-paznici. Giordino chiar reuşi să stabilească un fel de 
amiciţie cu unul din roboții care-i capturaseră, botezându-l 
McGoon. 

— Nu mă cheamă McGoon, vorbi el într-o engleză rezonabilă. 
Mă cheamă Murasaki. Asta înseamnă „Purpuriu”. 

— Purpuriu? pufăi Giordino. Eşti vopsit în galben. McGoon ţi se 
potriveşte mai bine. 

— După ce am devenit pe deplin operaţional, am fost sfinţit de 
un preot shinto cu ofrande de alimente şi ghirlande de flori şi am 
primit numele de Murasaki. Nu sunt comandat de teleprezenţă. 
Dispun de propria mea inteligenţă şi capacitate de a lua decizii şi 
pot îndeplini tot felul de operaţii. 

— Deci eşti un agent liber şi independent, zise Giordino uluit 
de a vorbi unui mecanism ce putea susţine o conversaţie. 

— Nu pe de-a întregul. Există limite ale proceselor mele de 
gândire artificială, bineînţeles. 

Giordino se întoarse spre Pitt. 

— Mă ia peste picior? 

— Habar n-am, ridică Pitt din umeri. De ce nu îl întrebi ce ar 
face dacă am încerca să fugim? 

— AŞ alerta operatorul meu de securitate şi aş trage pentru a 
vă omori aşa cum am fost programat, răspunse robotul. 

— Eşti un bun trăgător? întrebă Pitt intrigat de conversaţia cu 


111 


inteligenţa artificială. 

— Nu sunt programat să ratez. 

Giordino zise scurt: 

— Acum ştim cum stăm. 

— Nu puteţi fugi de pe insulă şi nu aveţi unde să vă ascundeţi. 
N-aţi face decât să muriţi înecaţi, devoraţi de rechini sau 
executaţi prin decapitare. Orice încercare de evadare ar fi 
ilogică. 

— Vorbeşte ca domnul Spock. 

Din exterior se auzi o bătaie în uşă şi un bărbat cu o figură 
veşnic încruntată deschise uşa glisantă fusuma cu panourile ei 
de hârtie shoji şi intră. Rămase tăcut în timp ce privirile îi 
alunecau de la Giordino, care stătea lângă robot, spre Pitt, care 
stătea întins confortabil pe un maldăr de rogojini tatami. 

— Sunt Moro Kamatori, ajutorul principal al domnului Hideki 
Suma. 

— Al Giordino, îl salută îndesatul italian, zâmbind larg şi 
întinzând mâna în stilul unui comis-voiajor care vinde mașini 
uzate. Prietenul meu aflat în poziţie orizontală este Dirk Pitt. Imi 
pare rău că am picat aşa neinvitaţi, dar... 

— Vă cunoaştem foarte bine atât numele, cât şi modul cum aţi 
ajuns pe insula Soseki, îl întrerupse Kamatori pe Giordino. Ar fi 
bine să ne scutiţi de orice încercări de negare, scuze că aţi greşit 
direcţia sau de nevinovăție. Imi pare rău să vă informez că 
intruziunea voastră diversionistă a fost un eşec. Ceilalţi trei 
membri ai echipei voastre au fost prinşi la scurt timp după ce au 
ieşit din tunelul de la Edo City. 

Urmă o tăcere încordată. Giordino îi aruncă lui Kamatori o 
privire întunecată, apoi se întoarse spre Pitt. Chipul, acestuia era 
foarte calm. 

— N-aveţi cumva ceva de citit pe aici? vorbi plictisit. Poate 
vreun ghid cu restaurantele locale. 

Kamatori se uită la Pitt cu evidentă duşmănie. 

După o pauză de aproape un minut înaintă până ajunse 
aproape deasupra lui Pitt. 

— Ai chef să te joci cu mine, domnule Pitt? întrebă el brusc. 

— Nu tocmai. Ce sport e ăla dacă prada n-are nici o şansă? 

— Atunci deteşti imaginea sângelui şi a morţii. 

— Ca toţi oamenii normali. 

— Poate preferi să te identifici cu vânatul. 

— Ştii cum sunt americanii, zise Pitt pe un ton de conversaţie. 


112 


Slugoilor le părem fraieri. 

Kamatori îl fixă pe Pitt cu priviri ucigătoare. Apoi ridică din 
umeri. 

— Domnul Suma v-a onorat cu o invitaţie la cină. Veţi fi 
escortaţi la sufragerie la ora şapte. Găsiţi chimonouri în dulap. Vă 
rog să vă îmbrăcaţi corespunzător. 

Apoi se răsuci energic pe călcâie şi ieşi cu paşi mari din 
cameră. 

Giordino privi după el curios. 

— Ce au fost vorbele alea cu dublu înţeles despre vânătoare? 

Pitt închise ochii, pregătindu-se să moţăie. 

— Sunt convins că are de gând să ne vâneze ca pe iepuri şi să 
ne atârne de urechi. 


Era genul de sufragerie care se găseşte în castelele din 
Europa pentru a primi oaspeţi celebri sau din familii regale. Era 
de proporţii vaste, cu un tavan înalt de doisprezece metri, cu 
grinzi groase. Podeaua era acoperită cu un covor din bambus 
întretăiat cu modele de mătase roşie, iar pereţii erau lambrisaţi 
în lemn de trandafir extrem de lustruit. 

Picturi autentice ale maiestrilor japonezi atârnau, cu spaţii 
egale între ele, de parcă unul era în armonie cu celălalt, 
încăperea era total luminată cu lumânări aflate în interiorul unor 
felinare de hârtie. 

Loren nu mai văzuse niciodată ceva atât de frumos. Stătea ca 
o statuie în timp ce admira efectul uimitor. Mike Diaz se învârtea 
în jurul ei. Se opri şi el când privi în jur spre pereţii bogat 
împodobiţi. Singurul lucru care părea ciudat de nepotrivit, care 
nu era specific japonez era masa lungă din ceramică, care 
şerpuia pe jumătate din încăpere într-o serie de curbe şi se părea 
că fusese făcută dintr-o singură bucată imensă. Scaunele 
corespunzătoare erau amplasate în aşa fel, încât oaspeţii să nu 
stea cot lângă cot, ci parţial în faţa sau în spatele celuilalt. 

Toshie, îmbrăcată într-un chimono tradiţional de mătase 
albastră, veni către ei şi se înclină. 

— Domnul Suma vă cere scuze pentru întârziere, dar vi se va 
alătura în curând. În timp ce aşteptaţi pot să vă ofer ceva de 
băut? 

— Vorbeşti foarte bine englezeşte, o complimentă Loren. 

— Mai vorbesc şi franceza, spaniola, germana şi rusa, zise 
Toshie lăsându-şi privirile în jos, de parcă s-ar fi simţit stânjenită 


113 


să-şi etaleze cunoştinţele. 

Loren purta unul dintre multele chimonouri pe care le găsise 
în dulapul vilei sale păzite. Acesta îi învelea frumos trupul înalt şi 
mlădios, iar mătasea de un roşu de Burgundia intens se 
armoniza cu bronzul auriu al pielii. li zâmbi călduros lui Toshie şi 
zise: 

— Te invidiez. Eu de abia pot să comand un meniu în 
franţuzeşte. 

— Deci, în sfârşit, urmează să-l întâlnim pe marele pericol 
galben, mormăi Diaz. 

Nu era dispus să fie politicos şi se da peste cap pentru a fi 
grosolan. Ca simbol al dispreţului său refuzase veşmintele 
japoneze oferite şi stătea în hainele de pescuit şifonate pe care 
le purta în timpul răpirii. 

— Acum poate o să aflăm şi noi ce schemă dementă se pune 
la cale aici. 

— Poţi să-mi pregăteşti un Mairlen's Blush? o întrebă Loren pe 
Toshie. 

— Da, îi confirmă Toshie. Gin, curacao, lichior de rodii şi suc de 
lămâie. Se întoarse spre Diaz. Domnule senator? 

— Nimic, zise el sec. Vreau să-mi păstrez mintea limpede. 
Loren observă că masa era aranjată pentru şase persoane. 

— Cine mai vine la cină în afară de domnul Suma? o întrebă ea 
pe Toshie. 

— Mâna dreaptă a domnului Suma, domnul Kamatori şi doi 
americani. 

— Fără îndoială ostatici ca şi noi, mormăi Diaz. 

Toshie nu răspunse ci păşi uşor în spatele unui bar de abanos 
lustruit, încrustat cu plăcuţe de aur şi începu să pregătească 
băutura lui Loren. 

Diaz se apropie de un perete şi studie un tablou imens în tuş, 
care înfăţişa o scenă narativă cu vederea panoramică a câtorva 
case dintr-un sat, arătând oameni şi activitatea acestora. 

— Mă întreb cam cât valorează aşa ceva? 

— Şase milioane de dolari americani. 

Avea o voce de japonez liniştit şi vorbea într-o engleză 
şovăielnică, cu o urmă de accent britanic, un semn de 
condescendenţă pentru tutorele britanic. 

Loren şi Diaz se întoarseră şi-l priviră pe Hideki Suma cu o 
uşoară nervozitate. Il identificară imediat după fotografiile 
apărute în sute de reviste şi jurnale. 


114 


Suma pătrunsese încet în încăperea imensă, urmat de 
Kamatori. Îi fixă câteva clipe cu bunăvoință, zâmbind enigmatic. 

— Legenda prințului Genji, pictată de Toyama în 1485. Aveţi 
un gust comercial excelent, domnule senator Diaz. V-aţi oprit să 
admiraţi cea mai scumpă piesă de artă din această încăpere. 

Datorită reputației lui Suma, care inspira uimire şi teamă, 
Loren se aştepta să vadă un munte de bărbat. Nu, cu siguranţă, 
omul era puţin mai scund decât ea. 

Se apropie, înclină scurt din cap la amândoi şi le strânse 
mâinile. 

— Hideki Suma. Avea mâinile moi, dar strângerea era fermă. 
Şi cred că l-aţi întâlnit pe colaboratorul meu principal, Moro 
Kamatori. 

— Temnicerul nostru, răspunse Diaz acid. 

— Un individ dezgustător, zise Loren. 

— Dar extrem de eficient, replică Suma cu o inflexiune 
sardonică. Se întoarse spre Kamatori: 

— Se pare că lipsesc doi dintre oaspeţii noştri. 

Suma nici nu apucă să termine când simţi o mişcare în spatele 
lui. Pitt şi Giordino erau îmbrânciţi prin intrarea sufrageriei de doi 
paznici roboţi. Purtau încă costumele de zbor, ambii cu imense 
eşarfe de prost gust legate în jurul gâtului, care fuseseră în mod 
clar tăiate din chimonourile pe care refuzaseră să le poarte. 

— Refuză să-ţi arate respect, mârâi Kamatori. 

Făcu o mişcare înspre ei, dar Suma ridică mâna şi-l opri. 

— Dirk! strigă Loren pierzându-şi răsuflarea. Al! Se repezi spre 
ei şi sări literalmente în braţele lui Pitt, sărutându-l nebuneşte pe 
faţă. Oh, Dumnezeule, niciodată n-am fost mai fericită să văd pe 
cineva. Apoi îl strânse tare în braţe şi-l sărută pe Giordino. De 
unde aţi venit? Cum aţi ajuns aici? 

— Am zburat de pe o navă de croazieră, zise Pitt vesel, 
strângând-o pe Loren în braţe ca tatăl unui copil răpit care se 
întoarce acasă. Am auzit că locul acesta e un stabiliment de 
patru stele şi ne-am gândit să dăm şi noi pe aici pentru golf şi 
tenis. 

Giordino rânji. 

— E adevărat că instructorii de gimnastică aerobică au trupuri 
de zeiţă? 

— Nebunilor, rosti ea fericită. 

— Ei bine, domnule Pitt, domnule Giordino, zise Suma, sunt 
încântat să cunosc pe bărbaţii care au devenit o legendă 


115 


internaţională prin isprăvile lor subacvatice. 

— Nu prea suntem noi oameni de legendă, zise Pitt modest. 

— Eu sunt Hideki Suma. Bine aţi venit pe insula Soseki. 

— N-aş putea spune că sunt profund mişcat că vă cunosc, 
domnule Suma. E greu să nu vă admir talentele de antreprenor, 
dar metodele pe care le folosiţi se situează undeva între Al 
Capone şi Freddie de pe Elm Street. 

Suma nu era obişnuit cu insultele. Se opri, fixându-l pe Pitt cu 
o suspiciune încurcată. 

— Frumoasă casă mai aveţi, zise Giordino, evaluându-o cu 
îndrăzneală pe Toshie în timp ce se strecură spre bar. 

Pentru prima dată Diaz zâmbi larg, când îi strânse mâna lui 
Pitt. 

— În sfârşit, am şi eu o bucurie pe ziua de azi. 

— Domnule senator Diaz. Zise Pitt, salutându-l pe legislator, 
îmi pare bine să vă întâlnesc din nou. 

— Aş fi preferat să te întâlnesc cu o „echipă Delta” la spate. 

— E ţinută în rezervă pentru finală. 

Suma ignoră remarca şi se cufundă într-un scaun jos de 
bambus. 

— Ce beţi domnilor? 

— Un tequila martini, comandă Pitt. 

— Tequila şi vermut sec, răspunse Toshie. Cu suc de portocale 
sau lămâie? 

— De lămâie, mulţumesc. 

— Şi dumneavoastră, domnule Giordino? 

— Un Barking Dog, dacă ştii cum să-l prepari. 

— Câte o măsură de gin, vermut sec, vermut dulce şi o porție 
sau două de biter, îi explică Toshie. 

— O fată deşteaptă, zise Loren. Vorbeşte mai multe limbi 
străine. 

— Şi ştie să facă şi Barking Dog, murmură Giordino, admirând 
cu privirile o calitate uluitoare, când Toshie îi aruncă un zâmbet 
provocator. 

— La dracu cu toate politeţurile astea sociale! izbucni Diaz 
pierzându-şi cumpătul. Vă purtaţi cu toţii de parcă am fi fost 
invitaţi la un cocktail între prieteni. Ezită şi apoi i se adresă lui 
Suma: Vreau să ştiu de ce aţi răpit cu neruşinare membri ai 
Congresului şi ne ţineţi ostatici. Şi vreau să aflu asta chiar acum. 

— Vă rog luaţi loc şi relaxaţi-vă, domnule senator, zise Suma 
cu un ton calm, dar care suna ca un iceberg. Sunteţi un om 


116 


nerăbdător, care crede în mod eronat că tot ce merită făcut, 
trebuie făcut imediat, pe loc. Există un ritm al vieţii pe care 
dumneavoastră, oamenii din Vest, nu l-aţi înţeles niciodată. lată 
motivul pentru care cultura noastră este superioară celei a 
dumneavoastră. 

— Nu sunteţi decât o rasă insulară de narcisişti care se 
consideră o rasă superioară, îi răspunse cu dispreţ Diaz. Şi tu, 
Suma, eşti cel mai rău dintre toţi. 

Suma era un clasic, gândi Pitt. Pe chipul omului nu se zărea 
nici urmă de mânie, de animozitate, nimic în afara unei 
indiferenţe supreme. Suma părea să-l considere pe Diaz ceva 
mai mult decât pe un ţânc insolent. 

Totuşi Kamatori stătea acolo cu pumnii strânşi în lături, cu faţa 
schimonosită de ură faţă de americani, faţă de toţi străinii. Avea 
ochii aproape închişi şi buzele crispate într-o linie dreaptă. Arăta 
ca un şacal înnebunit, gata să sară. 

Pitt ştia dinainte despre Kamatori că e un asasin periculos. Se 
deplasă precaut spre bar, îşi luă băutura şi apoi se strecură subtil 
între Kamatori şi senator, cu o expresie pe faţă de tipul trebuie- 
să-treci-mai-întâi-de-mine. 

Tertipul prinse. Kamatori îşi transferă furia de la Diaz şi îl fixă 
pe Pitt cu priviri circumspecte. 

Cu o sincronizare aproape de perfecţiune, Toshie se înclină cu 
mâinile între genunchi, mătasea chimonoului foşnind şi anunţă 
că cina era gata să fie servită. 

— Ne vom continua discuţia după cină, zise Suma invitând 
cordial pe fiecare să ia loc la masă. 

Pitt şi Kamatori se aşezară ultimii. Se opriră şi se fixară cu 
privirile fără să clipească, ca doi boxeri care încearcă să se 
intimideze, în timp ce arbitrul le dă instrucţiuni înainte de lupta 
întunecată şi rea. 

Pitt turnă gaz peste foc rânjind dispreţuitor. 

Amândoi ştiau că în curând, foarte curând, unul îl va ucide pe 
celălalt. 


117 


47 


Cina începu cu o formă antică de dramă culinară. Un bărbat, 
pe care Suma îl descrise drept un meşter shikibocho, îşi făcu 
apariţia stând în genunchi lângă o planşetă întinsă, ţinând în 
mână un peşte pe care Pitt îl identifică corect ca fiind un bonito. 
Purtând un costum de brocart de mătase şi un chipiu înalt, 
meşterul shikibocho dădu la iveală beţigaşe de mâncat din oţel şi 
un cuţit lung cu prăsele de lemn. 

Cu nişte mâini care mişcau instrumentele cu o viteză 
uimitoare, tăie peştele în numărul potrivit de bucăţi. La 
isprăvirea acestei demonstraţii rituale, se înclină şi se retrase. 

— El este bucătarul şef? întrebă Loren. 

Suma scutură din cap. 

— Nu, el este pur şi simplu meşterul ceremoniei de tăiere a 
peştelui. Bucătarul, specializat în arta epicuriană de preparare a 
hranei de mare, va reasambla acum peştele, care va fi servit 
drept aperitiv. 

— Aveţi angajaţi mai mulţi bucătari? 

— Am trei. Unul, aşa cum v-am spus, este expert în gătirea 
peştelui, altul în pregătirea cărnii şi a legumelor şi unul care îşi 
concentrează talentul numai în ceea ce priveşte supele. 

Inainte de servirea peştelui, primiră un ceai fierbinte şi sărat 
cu biscuiţi dulci. Apoi prosoapele aburinde oşhibori fură trecute 
de la unul la altul pentru a-şi curăţi mâinile. Peştele fu readus cu 
bucăţile reaşezate delicat în poziţia lor iniţială şi mâncat crud ca 
sashimi. 

Suma părea că se distrează urmărindu-i pe Giordino şi Diaz 
luptându-se cu beţişoarele de mâncat. 

Totodată era uşor surprins să-i vadă pe Pitt şi Loren mâncând 
cu acestea de parcă s-ar fi născut cu ele în mână. 

Fiecare fel fu servit cu abilitate şi acuratețe de o pereche de 
roboţi ale căror braţe lungi ridicau şi aranjau farfuriile cu o 
iuţeală în mişcări incredibilă. Nu căzu nici o fărâmă de mâncare, 
nu se auzi nici un zăngănit de farfurii când acestea erau aşezate 
pe tăblia dură a mesei. Vorbeau numai ca să întrebe dacă 
mesenii terminaseră un anumit fel. 

— Păreţi să fiţi obsedat de o societate automatizată, i se 
adresă Pitt lui Suma. 

118 


— Da, suntem mândri de această conversiune la imperiul 
robotizat. Complexul meu de fabrici din Nagoya este cel mai 
mare din lume. Acolo am maşini robotice computerizate care 
fabrică douăzeci de mii de roboţi complet funcționali în fiecare 
an. 

— O armată ce produce altă armată, zise Pitt. 

Tonul lui Suma deveni entuziast. 

— Fără să-ţi dai seama, ai atins o coardă sensibilă, domnule 
Pitt. Am început deja alcătuirea noilor forţe militare robotizate 
ale Japoniei. Inginerii mei proiectează şi construiesc nave de 
război complet automatizate, fără echipaje umane, avioane 
conduse în întregime de roboţi, tancuri operate de roboţi care se 
deplasează şi luptă prin comandă de la distanţă şi armate 
compuse din sute de mii de maşini blindate dotate cu arme 
puternice şi senzori de arie întinsă, care pot sări peste cincizeci 
de metri şi pot călători cu o viteză de şaizeci de kilometri pe oră. 
Uşurinţa în reparaţii şi capacităţile senzoriale de înalt nivel, le fac 
aproape invincibile. In zece ani nici o superforţă militară nu va 
putea să ne stea împotrivă. Spre deosebire de generalii şi 
amiralii voştri de la Pentagon care se bazează pe bărbaţi şi pe 
femei pentru a lupta, a fi răniţi şi a muri în luptă, noi vom putea 
angaja bătălii pe scară largă, fără o singură victimă omenească. 

Trecu un minut lung în care americanii de la masă încercară 
să-şi imagineze însemnătatea dezvăluirii lui Suma. Conceptul 
părea atât de vast, atât de futurist, încât tuturor le veni greu să 
accepte faptul că armatele robotizate erau pe punctul de a 
deveni o ipoteză actuală. 

Numai Giordino părea indiferent la imensa întindere a acestui 
tip de război. 

— Paznicul nostru mecanic pretinde că a fost botezat, zise el 
ciugulind neatent din peşte. 

— Noi combinăm religia noastră, shintoismul, cu cultura 
noastră, răspunse Suma, considerând că obiectele cât şi 
vieţuitoarele sunt binecuvântate cu un suflet, un avantaj pe care 
îl avem faţă de voi, cei din Vest. Maşinile noastre, fie ele unelte 
industriale ori sabia unui samurai, sunt venerate ca şi oamenii. 
Avem chiar maşini care îi învaţă pe mulţi dintre muncitorii noştri 
să se comporte ca nişte maşini. 

Pitt scutură din cap. 

— Pare a fi în defavoarea voastră. Le furaţi slujbele oamenilor 
voştri. 


119 


— Un mit arhaic, domnule Pitt, răspunse Suma, bătând uşor în 
masă cu beţişoarele de mâncat. In Japonia oamenii şi maşinile au 
ajuns la o relaţie apropiată. La scurt timp după sfârşitul secolului, 
vom dispune de un milion de roboţi care vor face treaba a zece 
milioane de oameni. 

— Şi ce se întâmplă cu cele zece milioane de oameni care sunt 
puşi pe liber? 

— li exportăm în alte ţări, aşa cum ne exportăm şi produsele, 
zise Suma încetişor. Ei vor deveni cetăţeni buni şi cu respect faţă 
de legea naţiunii de adopţiune, dar loialitatea şi conexiunile lor 
economice vor fi încă legate de Japonia. 

— Un fel de frăţie mondială, zise Pitt. Am văzut cum 
funcţionează. Imi aduc aminte că am asistat la construcţia unei 
bănci japoneze în San Diego de către arhitecţi japonezi, oameni 
de afaceri japonezi, muncitori în construcţii japonezi, toţi folosind 
echipament japonez şi materiale de construcţii japoneze 
importate şi transportate la bordul navelor japoneze. 
Constructorii şi furnizorii locali au fost complet lăsaţi pe dinafară. 

Suma dădu din umeri nepăsător. 

— Cucerirea economică nu are reguli. Etica şi morala noastră 
vin dintr-un mod de educaţie diferit faţă de al vostru. In Japonia, 
onoarea şi disciplina sunt legate strâns de loialitatea faţă de 
împărat, familie şi breaslă. Nu suntem educați pentru a venera 
principiile democratice sau generozitatea caritabilă. Calea Unită, 
munca voluntară, evenimentele caritabile pentru a strânge bani 
în folosul populaţiei subnutrite din Africa şi organizaţiile în 
sprijinul ajutării copiilor adoptivi din naţiunile lumii a treia sunt 
lucruri virtualmente necunoscute în ţara mea. Ne concentrăm 
toate eforturile benefice să avem grijă de copiii noştri. Se opri, 
apoi făcu semn spre roboții care reintrară în cameră legănând 
tăvi. 

— Ah, iată vine şi felul următor. 

Peştele bonita fu urmat de tăvi individuale de lemn care 
conţineau nuci gingko necurăţate străbătute cu ace de pin şi o 
piramidă de abalone tăiate felii. Apoi urmă o supă de flori, un 
bulion simplu cu orhidee plutind în farfurii. 

Loren închise ochii în timp ce o savura. 

— E la fel de bună pe cât de frumos arată, zise ea. 

Suma aprobă din cap. 

— Bucătăria rafinată japoneză urmăreşte să încânte atât 
ochiul cât şi gustul. 


120 


— O încercare reuşită spre perfecţiune vizuală şi gustativă, 
observă Pitt. 

— Eşti un bon vivant, domnule Pitt? întrebă Suma. 

— Apreciez plăcerea unei mese copioase, e adevărat. 

— Ai gusturi variate? 

— Dacă vă referiţi la faptul că mănânc de toate, răspunsul e 
afirmativ. 

— Foarte bine. Suma bătu din palme. Atunci vei avea parte de 
o trataţie interesantă şi armonioasă. 

Loren crezu că cina e pe jumătate sfârşită, dar de abia 
începuse. O gamă cu adevărat excepţională de feluri de mâncare 
gustoase, cu ingredientele artistic aranjate, sosi într-un ritm 
constant. Smochine în sos de susan, orez cu busuioc; altă supă 
cu gălbenuş de ou, ţipar tăiat frumos în felii, ridichi şi ciuperci 
însoţite de icre de arici de mare, mai multe feluri de peşte, 
inclusiv calcan, ştiucă şi calmar învelit într-un mănunchi de 
diferite tipuri de alge; şi rădăcină de lotus amestecată cu melci 
tăiaţi complicat, castraveți şi zucchini. Fu servită a treia supă cu 
legume murate, orez şi susan. In cele din urmă, fu servit desertul 
constând din mai multe feluri de fructe dulci şi ospăţul se încheie 
cu inevitabila ceaşcă de ceai. 

— Ultima masă pentru condamnaţi? întrebă Diaz aspru. 

— Nici vorbă, domnule senator, răspunse Suma cu o voce 
plăcută. Dumneavoastră şi doamna deputat Smith vă veţi 
întoarce la Washington în douăzeci şi patru de ore la bordul 
avionului meu privat. 

— De ce nu acum? 

— Mai întâi trebuie să fiţi instruiți asupra scopurilor mele. 
Mâine vă voi conduce personal pe dumneavoastră şi pe doamna 
deputat Smith într-un tur al Centrului Dragonului, ca să vă 
demonstrez sursa noii puteri a Japoniei. j 

— Un Centru al Dragonului, repetă curios Diaz. In ce scop? 

— Nu ştiţi, domnule senator, nimic despre automobilele cu 
bombe nucleare pe care gazda noastră le-a răspândit pe 
jumătate din fața globului întrebă Pitt provocator. 

Diaz nu înțelegea. 

— Maşinile-capcană? 

— Domnul Suma, aici prezent, vrea să joace tare cu băieții cei 
mari, aşa că şi-a imaginat un plan de şantaj de nota zece. De 
îndată ce mult lăudatul Centru al Dragonului va fi gata, va putea 
apăsa un buton şi provoca explozia unei bombe nucleare în orice 


121 


loc unde roboții lui parchează o maşină cu o bombă încorporată. 

Ochii lui Loren se măriră de surpriză. 

— E adevărat? Japonia a construit în secret un arsenal 
nuclear? 

Pitt dădu din cap spre Suma. 

— De ce nu îl întrebi pe el? 

Suma îl fixă pe Pitt ca o mangustă ce priveşte o cobră. 

— Eşti un om foarte isteţ, domnule Pitt. Ni s-a spus că 
dumneata ai fost acela care i-a pus pe Jordan şi pe agenţii lui pe 
urmele metodei noastre de a transporta bombele în ţara voastră. 

— Admit că ascunderea lor în compresoarele de aer 
condiţionat ale automobilelor a fost un act de geniu din partea 
dumitale. Aproape ai reuşit să scapi nedescoperit, până când o 
bombă a explodat din întâmplare la bordul unui autotransportor 
de-al vostru. 

Fremătând încurcată, Loren întrebă: 

— Ce speri să obţii? 

— Nimic deosebit sau de neînțeles, răspunse Suma. Folosind 
argoul vostru, Japonia s-a aflat totdeauna la capătul scurt al 
beţişorului. Prejudecata antijaponeză universală are rădăcini 
profunde în Occident. Am fost dispreţuiţi ca o neînsemnată şi 
stranie rasă orientală timp de trei sute de ani. A sosit timpul să 
ajungem la dominaţia pe care o merităm. 

Loren se îmbujora de mânie. 

— Deci vei provoca un război care să măcelărească milioane 
de oameni numai din vanitate şi falsă mândrie. N-ai învăţat nimic 
din moartea şi distrugerea pe care le-aţi provocat prin anii 40? 

— Conducătorii noştri au pornit la război numai după ce 
naţiunile vestice ne-au ştrangulat de moarte cu embargouri şi 
boicoturi comerciale. Ceea ce am pierdut atunci în vieţi omeneşti 
şi distrugeri materiale am compensat prin expansiunea puterii 
economice. Acum suntem din nou ameninţaţi de ostracizare şi 
adversitate internaţională pur şi simplu din cauza eforturilor 
noastre susţinute şi a unui comerţ eficient. Şi pentru că marea 
noastră economie depinde de petrol şi minereuri importate, nu 
ne vom mai permite ca din nou să fim dirijaţi de politica 
Washington-ului, de interese europene sau de conflictul religios 
din Orientul Mijlociu. Proiectul Kaiten este mijlocul prin care ne 
protejăm pe noi înşine şi înfăptuirile noastre economice greu 
câştigate. 

— Proiectul Kaiten? repetă Diaz care nu mai auzise niciodată 


122 


această denumire. 

— Planul lui sordid de şantajare a universului, explică Pitt 
caustic. 

— Te joci cu focul, îi zise Loren lui Suma. Statele Unite, 
Uniunea Sovietică şi Europa îşi vor uni eforturile ca să te 
distrugă. 

— Vor bate în retragere când vor vedea cât îi costă, zise Suma 
încrezător. Nu vor face decât să ţină conferinţe de presă şi să 
declare că vor rezolva problema prin mijloace diplomatice. 

— Nu-ţi pasă nici cât negru sub unghie de Japonia, rosti 
deodată Diaz tăios. Propriul dumitale guvern ar fi oripilat dacă ar 
afla de monstrul pe care l-ai creat. Ai făcut toate astea numai 
pentru dumneata, pentru a pune mâna pe putere. Eşti un maniac 
nebun după putere. 

— Ai dreptate, domnule senator, zise Suma pe un ton 
controlat. In ochii voştri apar probabil ca un maniac avid după 
obţinerea puterii supreme. Nu am de gând să vă ascund acest 
lucru. Şi întocmai ca toţi ceilalţi maniaci ai istoriei, conduşi de 
ideea protejării propriilor naţiuni şi a suveranităţii acestora, nu 
voi ezita să-mi folosesc puterea de a organiza expansiunea rasei 
noastre pe glob, protejând în acelaşi timp cultura noastră de 
corupţia Occidentului. 

— Ce găseşti chiar aşa de corupt la naţiunile vestice? întrebă 
Diaz. 

O expresie de dispreţ apăru în privirea lui Suma. 

— Priveşte la poporul vostru, domnule senator. America de 
Nord e o ţară de drogaţi, gangsteri, mafioţi, violatori şi ucigaşi, 
vagabonzi şi analfabeți. Oraşele voastre exacerbează rasismul, 
din cauza culturilor voastre amestecate. Sunteţi în declin 
întocmai ca Grecia, Roma şi imperiul britanic. Aţi devenit o hazna 
a deteriorării, iar procesul este ireversibil. 

— Deci crezi că America e putredă şi terminată ca 
supraputere, zise Loren cu o voce supărată. 

— Nu poţi întâlni o astfel de decădere în Japonia, replică Suma 
infatuat. 

— Doamne Dumnezeule, ce ipocrit mai eşti, izbucni Pitt râzând 
şi făcând ca fiecare cap de la masă să se îndrepte spre el. Mica şi 
ciudata voastră cultură abundă în acte de corupţie, în cele mai 
înalte sfere politice. Relatări despre scandaluri apar zilnic în ziare 
şi programe TV. Lumea voastră interlopă e atât de puternică 
încât conduce guvernul. Jumătate din politicienii şi birocraţii 


123 


voştri sunt mituiţi, primind pe faţă bani pentru influenţă politică. 
Vindeţi tehnologie militară ultrasecretă blocului comunist, pentru 
profit. Costul traiului de zi cu zi este ridicol de mare pentru 
cetăţenii voştri care plătesc de două ori cât plătesc americanii 
pentru bunuri fabricate de corporaţiile japoneze. Furaţi invenţii 
de înaltă tehnologie ori de câte ori aveţi ocazia. Aveţi gangsteri 
care subminează regulat şedinţele companiilor, pentru a estorca 
bani. Ne acuzaţi pe noi de rasism, când cărţile voastre cu tiraje 
mari promovează antisemitismul, magazinele voastre expun şi 
vând manechine şi păpuşi de negri Samba, iar la chioşcurile de 
ziare se vând reviste cu femei în sclavie. Şi dumneata ai tupeul 
să pretinzi în faţa noastră că aveţi o cultură superioară. Ce 
porcărie! 

— Amin, prietene, zise Diaz ridicând ceaşca de ceai. Amin. 

— Dirk are perfectă dreptate, adăugă Loren cu mândrie. 
Societatea noastră nu e perfectă, dar gândindu-ne la oameni, 
calitatea vieţii, privită în general, este mai ridicată la noi decât la 
voi. 

Chipul lui Suma se transformă într-o mască a furiei. Ochii erau 
duri ca topazul pe figura lui de satin. Ţinea dinţii strânşi. Vorbi de 
parcă pocnea din bici. 

— Acum cincizeci de ani eram un popor înfrânt, batjocoriţi de 
Statele Unite. Astăzi, dintr-o dată no; suntem învingătorii şi voi 
cei care aţi pierdut în faţa noastră. Otrăvirea Japoniei de către 
Statele Unite şi Europa a fost oprită. Cultura noastră va fi 
predominantă. Ne vom dovedi națiunea dominantă în secolul al 
XXI-lea. 

— Vorbeşti ca generalii care ne-au considerat prematur 
terminati după Pearl Harbor, îi aminti Loren tăios. După război, 
Statele Unite au tratat Japonia cu mult mai bine decât ne-am fi 
aşteptat s-o faceţi voi dacă aţi fi învins. Armatele voastre ar fi 
comis în America violuri, asasinate şi jafuri aşa cum aţi făcut în 
China. 

— Pe lângă noi va trebui să înfruntaţi şi Europa, îl avertiză 
Diaz. Politica lor comercială nu e la fel de tolerantă şi 
înţelegătoare faţă de Tokio ca a noastră. Şi la o adică, recenta 
Piaţa Comună Europeană se va opune expansiunii voastre 
economice. Ameninţate sau nu de şantajul nuclear, îşi vor 
închide pieţele exporturilor japoneze. 

— În timp, pur şi simplu vom folosi rezervele de miliarde de 
dolari bani gheaţă pentru a le cumpăra încetul cu încetul 


124 


capacităţile de producţie, până când vom dobândi o bază 
inexpugnabilă. Nu e o operaţiune imposibilă dacă consideraţi că 
douăsprezece dintre cele mai importante bănci ale lumii sunt 
japoneze, constituind aproape trei sferturi din valoarea de piaţa 
totală a restului băncilor străine. Asta înseamnă că dirijăm şi 
lumea marii finanţe. 

— Nu poţi să ţii lumea ostatică o veşnicie, zise Pitt. Propriul 
vostru guvern şi popor se va ridica împotriva dumitale, când vor 
descoperi că rachetele nucleare ale lumii sunt aţintite spre 
insulele japoneze şi nu spre Statele Unite şi Uniunea Sovietică. 
lar posibilitatea unui alt atac nuclear devine foarte reală dacă s- 
ar întâmpla ca unul din automobilele-capcană să explodeze. 

Suma negă din cap. 

— Dispozitivele noastre electronice de siguranţă sunt mai 
avansate decât ale voastre sau ale ruşilor. Nu vor exista explozii 
decât dacă eu personal programez codul corect. 

— Doar nu vrei cu adevărat să porneşti un război nuclear, rosti 
Loren pe nerăsuflate. 

Suma râse. 

— Nu voi face un lucru atât de absurd şi crud, cum probabil se 
aşteaptă Casa Albă şi Kremlinul. Nu uitaţi, noi, japonezii, ştim ce 
înseamnă să suferi ororile războiului nuclear. Nu, Proiectul Kaiten 
este cu mult mai sofisticat din punct de vedere tehnic decât 
mulţimea de rachete nucleare aţintite asupra metropolelor şi 
instalaţiilor militare. Bombele sunt destinate să explodeze în 
zone strategice îndepărtate şi nepopulate, pentru a crea o forţă 
electromagnetică masivă, cu potenţialul de a distruge întreaga 
voastră economie. Numărul de morţi şi răniţi va fi minim. 

— Chiar ai de gând s-o faci, nu-i aşa? zise Pitt citindu-i 
gândurile lui Suma. Bombele vor exploda cu adevărat. 

— Şi de ce nu, dacă circumstanţele o impun. Nu mi-e teamă 
de represalii imediate din moment ce forţa electromagnetică va 
anihila efectiv toate sistemele de comunicaţii şi armament 
americane, sovietice şi ale NATO. Industriaşul japonez îl fixa pe 
Pitt cu nişte ochi reci, întunecaţi şi tiranici. Dacă voi face sau nu 
acest pas, dumneata, domnule Pitt, nu vei mai fi în viaţă să afli. 

O expresie de teamă cuprinse chipul Lorenei. 

— Dirk şi cu Al nu zboară cu mine şi senatorul Diaz înapoi la 
Washington? 

Suma expiră încet cu un suspin lung şi silențios şi negă foarte 
uşor din cap. 


125 


— Nu... l-am dat în dar bunului meu prieten, Moro Kamatori. 

— Nu înţeleg. 

— Moro e expert în vânătoare. Pasiunea lui e să urmărească 
fiinţe omeneşti. Prietenii dumitale şi cei trei agenţi operativi care 
au fost capturați în timp ce încercau să distrugă centrul de 
comandă al Dragonului de Aur vor avea şansa să scape de pe 
insulă. Dar numai dacă pot să se ferească de Moro douăzeci şi 
patru de ore. 

Kamatori îl privi pe Pitt ca pe un om mort. 

— Domnul Pitt va avea onoarea de a fi primul care va încerca. 


Pitt se întoarse spre Giordino cu o umbră de rânjet pe chipul 
posomorât: 


— Vezi, ţi-am spus eu. 


126 


48 


— Evadare, murmură Giordino, plimbându-se prin mica 
cabană sub supravegherea atentă a lui McGoon, dar unde să 
evadezi? Cel mai încercat înotător pe distanţe lungi din lume n-ar 
putea să străbată şaizeci de kilometri prin apa rece, măturată de 
curenţi de cinci noduri. Şi chiar aşa, haidamacii lui Suma te vor 
aştepta să-ţi ia gâtul în clipa în care te târăşti pe plaja uscatului. 

— Deci care e planul jocului? întrebă Pitt printre flotările pe 
care le executa pe podea. 

— Să rămânem în viaţă cât mai mult timp posibil. Ce alte 
opţiuni mai avem? 

— Să murim ca nişte bărbaţi plini de dârzenie. 

Giordino ridică o sprânceană şi-l privi suspicios pe Pitt. 

— Păi sigur, să-ţi dezveleşti pieptul, să refuzi să fii legat la ochi 
şi să pufăi o ţigară în timp ce Kamatori îşi ridică sabia. 

— De ce să te lupţi cu inevitabilul? 

— De când cedezi de la primul serviciu? zise Giordino, 
începând să se întrebe dacă vechiul său prieten nu suferise 
cumva vreo tulburare nervoasă. 

— Putem încerca să ne ascundem undeva pe insulă cât mai 
mult timp, dar e o cauză pierdută. Kamatori ne va înşela precis şi 
va folosi senzori robotizaţi pentru a ne lua urma. 

— Dar Stacy? Nu poţi să stai aşa şi să-l laşi pe ticălosul ăla 
galben s-o ucidă. 

Pitt se ridică de pe podea. 

— Fără arme ce aştepţi să se întâmple? Un om cu mâinile 
goale nu poate câştiga în faţa roboților sau a unui expert înarmat 
cu o sabie. 

— Mă aşteptam din partea ta să-ţi arăţi curajul dovedit într-o 
sută de alte belele prin care am trecut împreună. 

Pitt se sprijini în piciorul drept şi se aşeză cu spatele la robot. 

— Pentru tine e uşor de vorbit amice. Eşti în formă fizică foarte 
bună. Eu mi-am luxat genunchiul când am aterizat în eleşteul cu 
peşte şi de abia pot să merg. N-am nici o şansă să-l păcălesc pe 
Kamatori. 

Atunci Giordino văzu rânjetul şiret de pe chipul lui Pitt şi o 
expresie de înţelegere incipientă îi apăru pe faţă. Brusc se simţi 
ca un imbecil. Pe lângă senzorii lui McGoon, încăperea trebuie că 

127 


avea încă o groază de aparate de ascultare şi camere video 
ascunse în interiorul şi în jurul ei. Se prinsese la tertipul lui Pitt şi 
îi ţinu hangu’. 

— Kamatori este un samurai prea desăvârşit pentru a lovi un 
om rănit. Dacă a mai rămas vreo urmă de fair play în el şi-ar da 
seama de handicap. 

Pitt scutură din cap. 

— AŞ lua ceva să-mi aline durerea. 

— McGoon, îl strigă Giordino pe robo-paznic, făcându-i semn 
cu mâna, e vreun doctor pe aici? 

— Această dată nu este inclusă în programul meu. 

— Atunci întreabă-ţi şeful şi află. 

— Vă rog, aşteptaţi. 

Robotul rămase tăcut în timp ce sistemul său de comunicaţii 
trimise o solicitare centrului de control. Răspunsul sosi imediat. 

— Există personal medical redus într-o infirmerie de la etajul 
patru. Are domnul Pitt nevoie de asistenţă medicală? 

— Da, răspunse Pitt. Am nevoie de o injecție cu calmant şi un 
bandaj strâns, dacă trebuie să devin cât de cât competitiv în faţa 
domnului Kamatori. 

— Acum câteva ore nu şchiopătai, îl tatona McGoon pe Pitt. 

— Genunchiul îmi era amorţit, minţi Pitt, dar a început să mă 
doară şi să înţepenească, iar acum mi-e greu să merg. 

Şchiopată câţiva paşi şi îşi schimonosi chipul de o falsă durere. 

Ca o maşină complet adecvată pentru misiunea sa, Murasaki, 
alias McGoon, îşi schimbă, aşa cum şi trebuia, observaţia vizuală 
de pe mutra patetică a lui Pitt spre controlorul lui superior, 
undeva în adâncul Centrul Dragonului şi primi permisiunea de a- 
şi escorta prizonierul rănit la infirmerie. Apăru imediat alt robo- 
paznic ca să stea cu ochiul lui video pe Giordino, care prompt îl 
boteză pe noul venit McGurk. 

Jucându-şi rolul de parcă l-ar fi aşteptat premiul Academiei de 
Teatru, Pitt se târî cu stângăcie printr-un labirint de coridoare, 
înainte de a fi împins într-un lift de McGoon. 

Robotul apăsă un buton cu un deget de metal şi ascensorul 
începu să coboare încet, deşi nu la fel de silențios precum cel din 
clădirea FBI. 

Ce păcat că echipa MAIT nu avea informaţii despre un 
ascensor care cobora de la suprafaţa insulei în centrul subteran, 
se gândi Pitt în timpul deplasării. Pătrunderea de la suprafaţă ar 
fi putut fi îndeplinită cu o şansă mai mare de succes. Câteva 


128 


momente mai târziu uşile se deschiseră şi McGoon îl înghionti pe 
Pitt într-un coridor puternic luminat. 

— A patra uşă la stânga. Porneşte şi intră. 

Uşa, ca fiecare porţiune de suprafaţă plată de la subsol, era 
vopsită în alb. Singura indicație a unui cabinet medical era o 
mică cruce roşie. Nu exista clanţă, numai un buton fixat în toc. 
Pitt îl apăsă şi uşa se deschise alunecând silențios. Intră 
şchiopătând înăuntru. O domnişoară atractivă, într-o uniformă de 
asistentă medicală, îşi ridică privirile de la birou uitându-se cu 
ochi căprui şi serioşi când el intră, îi vorbi în japoneză, dar el 
ridică mut din umeri. 

— Imi pare rău, zise el, vorbesc numai englezeşte. 

Fără alte vorbe, ea se ridică, traversând salonul cu şase paturi 
libere şi dispăru într-un birou. Câteva clipe mai târziu apăru un 
tânăr japonez zâmbitor, îmbrăcat în blugi şi pulover sub jacheta 
albă standard, cu un stetoscop atârnându-i de gât, urmat 
îndeaproape de infirmieră. 

— Domnul Pitt, domnul Dirk Pitt? întrebă el cu un accent de pe 
Coasta de Vest a Americii. 

— Da. 

— Am fost informat că veniţi. Josh Nogami. Sunt profund 
onorat. Sunt un admirator al dumneavoastră de când aţi ridicat 
la suprafaţă Titanicul. De fapt m-am apucat de scufundări 
datorită dumneavoastră. 

— Incântat, zise Pitt aproape sfios. Nu vorbeşti ca un localnic. 

— Născut şi crescut în San Francisco în umbra Bay Bridge-ului. 
Dumneavoastră de unde sunteţi? 

— Am copilărit în Newport Beach, California. 

— la te uită! Mi-am făcut internatul la Spitalul St. Paul din 
Santa Ana. Făceam surf la Newport ori de câte ori aveam ocazia. 

— Eşti foarte departe de practica de acolo. 

— La fel şi dumneavoastră, domnule Pitt. 

— Ţi-a făcut Suma vreo ofertă pe care n-ai putut s-o refuzi? 

Zâmbetul îngheţă. 

— Şi eu sunt un admirator al domnului Suma. Am intrat în 
serviciul său acum patru ani fără a fi cumpărat. 

— Crezi în ceea ce face? 

— Sută la sută. 

— Scuză-mă că îţi spun, dar eşti dezinformat. 

— Nu sunt dezinformat, domnule Pitt, ci japonez. Sunt japonez 
şi cred în superioritatea culturii noastre intelectuale şi estetice 


129 


faţă de societatea contaminată care a devenit America. 

Pitt nu avea chef de altă dezbatere despre filosofia vieţii. 
Arată spre genunchi. 

— Voi avea nevoie de el mâine. Cred că l-am luxat. Poţi să 
potoleşti durerea într-atât încât să-l pot folosi? 

— Vă rog, suflecaţi-vă cracul pantalonului. 

Pitt făcu cum i se spuse, făcând strâmbăturile necesare şi 
scoțând scurte oftaturi pentru a simula durerea. In timp ce 
doctorul pipăia genunchiul. 

— Nu pare scrântit sau lovit. Nici un indiciu de ligament rupt. 

— Totuşi mă doare îngrozitor. Nu pot să-l îndoi. 

— V-aţi accidentat când v-aţi prăbuşit în eleşteul domnului 
Suma? 

— Veştile călătoresc repede aici. 

— Roboții au un mod specific de comunicare, de care 
pensionarii închisorii San Quentin ar fi mândri. După ce am auzit 
de sosirea dumneavoastră, m-am dus şi eu şi am văzut 
rămăşiţele planorului. Domnul Suma n-a fost prea încântat că aţi 
omorât crapii lui formidabili în valoare de peste patru sute de mii 
de yeni. 

— Atunci ştii că sunt protagonistul primului act al masacrului 
de mâine, zise Pitt. 

Zâmbetul părăsi chipul lui Nogami şi privirea i se întunecă. 

— Vreau să ştiţi, că deşi ascult ordinele domnului Suma, nu 
sunt de acord cu jocurile de vânătoare ucigaşe ale lui Kamatori. 

— Vreun sfat pentru un condamnat? 

Nogami arătă în jurul camerei. 

— Pereţii au mai mulţi ochi şi urechi decât publicul unei săli de 
teatru. Dacă aş îndrăzni să fiu de partea dumneavoastră, aş fi 
obligat să vă însoțesc pe câmpul de luptă. Fără mulţumiri, 
domnule Pitt. Sunt extrem de întristat de necazul 
dumneavoastră, dar nu e nimeni de vină decât dumneavoastră, 
pentru că v-aţi muiat vâslele în ape periculoase. 

— Dar vrei să vezi dacă mă poţi ajuta cu genunchiul? 

— Ca medic voi face tot posibilul să vă alin durerea. Totodată 
am primit ordin de la Kamatori să vă aduc în bună formă fizică 
pentru vânătoarea de mâine. 

Nogami unse genunchiul lui Pitt cu un anume medicament 
care urma să-i alunge durerea şi îi aplică o genunchieră. Apoi îi 
dădu lui Pitt o sticluţă cu pilule. 

— Luaţi două la patru ore. Nu măriţi doza căci vă ameţeşte şi 


130 


veţi fi o ţintă uşoară pentru Kamatori. 

Pitt observase cum asistenta trebăluia într-o mică încăpere cu 
medicamente după genunchieră şi pastile. 

— Vă deranjează dacă mă relaxez şi eu puţin în unul din 
aceste paturi goale? Rogojinile astea japoneze nu sunt făcute 
pentru oasele mele. N 

— Eu unul sunt de acord. Il voi informa pe robo-paznicul 
dumneavoastră că vă ţin sub observaţie o oră sau două. Nogami 
îl privi fix. Nu cumva să vă gândiţi să încercaţi o evadare. Aici nu 
există ferestre sau ieşiri de serviciu, iar roboții vă vor înconjura 
din toate părţile înainte de a apuca să faceţi doi paşi spre lift. 

— Nu-ţi fă griji, zise Pitt, zâmbind prietenos. Intenţionez din 
toată inima să-mi păstrez puterile pentru distracţia de mâine. 

Nogami încuviinţă din cap. 7 

— Ocupaţi primul pat. Are salteaua cea mai moale. Il folosesc 
eu însumi. E singurul viciu occidental de care refuz să mă las. 
Nici eu nu pot să sufăr afurisitele alea de rogojini tatami! 

— Unde e sala de baie? 

— Treceţi prin camera de medicamente şi la stânga. 

Pitt strânse mâna doctorului. 

— Ii sunt recunoscător, domnule doctor Nogami. Păcat că nu 
vedem lucrurile în acelaşi fel. 

După ce Nogami se întoarse în biroul lui şi asistenta se aşeză 
la birou cu spatele la el, Pitt şontâcăi până la baie, numai că nu 
intră, ci doar deschise şi închise uşa cu sunetele obişnuite pentru 
a înlătura orice suspiciune. Asistenta era ocupată cu completarea 
unor formulare la biroul ei şi nu se întoarse pentru a observa ce 
făcea Pitt în cămăruţa cu medicamente. Apoi căută fără zgomot 
printre sertarele şi rafturile cu echipament medical, până când 
găsi o cutie cu pungi de plastic ataşate la tuburi subţiri cu ace la 
capete. Pungile erau marcate CPDA-I Red Blood Cells cu soluţie 
anticoagulantă. Luă o astfel de pungă din cutie şi o vâri sub 
cămaşă. Nu se observa nici cea mai uşoară umflătură. 

Un aparat mobil de raze X se afla într-un colţ al salonului, îi 
aruncă o privire scurtă, altă idee prinzându-i contur în minte. 
Folosindu-şi unghiile, desfăcu o plăcuţă de plastic cu numele 
fabricantului şi o folosi să deşurubeze capacul din spate, răsuci 
rapid cablurile de legătură, trăgând o pereche de baterii cu 
celule uscate de şase volţi, reîncărcabile şi desfăcu una vârând-o 
în faţă, sub pantaloni. Apoi extrase cât putu mai mult cablu 
electric, fără a comite vreun exces de zgomot şi îl înfăşură în 


131 


jurul taliei. 

În cele din urmă păşi încetişor în baie, o folosi şi trase apa. 
Asistenta nici măcar nu-şi ridică privirile când se întinse pe pat. 
In biroul lui, Nogami părea absorbit, vorbind cu ton scăzut la 
telefon. 

Pitt fixa cu privirile tavanul alb, cu sufletul împăcat. Nu era 
ceea ce Jordan şi Kern ar numi un plan zguduitor de maestru, dar 


era tot ce avea la dispoziţie şi intenţiona să meargă până în 
pânzele albe. 


132 


49 


Moro Kamatori nu arăta pur şi simplu rău, chiar era rău. 
Pupilele ochilor lui nu-şi schimbau niciodată uitătura violentă, 
neagră şi otrăvitoare, iar când buzele strânse se despărţeau într- 
un zâmbet, ceea ce se întâmpla rareori, dădeau la iveală o serie 
de dinţi acoperiţi cu mai mult aur decât cei ai Maicii Lode. 

Chiar la acea oră matinală - la ora cinci - cerul era încă 
întunecat - emana o aroganță greu de mulţumit. Era îmbrăcat 
imaculat în nişte hakama, pantaloni bufanţi care arătau mai 
degrabă ca o fustă şi o kataginu din perioada Edo, un stil de 
jachetă de vânătoare fără mâneci, din brocart. In picioare purta 
doar sandale. 

Cât despre Pitt acesta arăta de parcă ar fi ieşit dintr-o ladă cu 
vechituri. Era îmbrăcat numai într-un tricou şi un şort obţinut prin 
tăierea crăcilor uniformei de zbor. In picioare avea o pereche de 
ciorapi albi. 

După ce fusese sculat şi escortat în biroul personal al lui 
Kamatori, aşteptă tremurând în camera neîncălzită, înregistrând 
fiecare detaliu de pe pereţii care erau încărcaţi cu arme antice 
aparţinând tuturor epocilor istorice din întreaga lume. Armurile, 
europene şi japoneze, stăteau ca soldaţii în poziţie de drepţi, în 
mijlocul încăperii. Pitt simţi un val de repulsie în stomac la 
vederea trofeelor aranjate cu grijă între sute de săbii, lănci, 
arcuri şi puşti. 

Numără treizeci de capete, montate pe pereţi, ale nefericitelor 
victime umane ale lui Kamatori, ce priveau, fără să vadă, în 
spaţiu, cu ochi de sticlă nemişcaţi. Majoritatea erau asiatici, dar 
patru aveau trăsături caucaziene. li îngheţă sângele în vine când 
recunoscu capul lui Jim Hanamura. 

— Poftim înăuntru, domnule Pitt şi bea o cafea, îl invită 
Kamatori, indicându-i un taburet liber de lângă o măsuţă joasă. 
Vom discuta câteva minute înainte de... 

— Unde sunt ceilalţi? întrerupse Pitt. 

Kamatori îl fixă cu răceală. 

— Sunt într-o mică sală de vis-a-vis unde vor urmări 
vânătoarea pe un ecran video. 

— Ca spectatorii ce urmăresc un film prost în miez de noapte. 

— Poate că ultimul care va participa la vânătoare va profita de 


133 


greşelile celor dinaintea lui. 

— Sau poate vor închide ochii şi vor pierde spectacolul. 

Kamatori stătea foarte liniştit, cu o slabă umbră de zâmbet în 
colţul buzelor strânse. 

— Aceasta nu e o experienţă. Procedeul a fost cizelat de-a 
lungul timpului. Prada îşi aşteaptă rândul legată de scaun şi, 
dacă e nevoie, i se fixează ochii deschişi cu bandă adezivă. | se 
oferă toate condiţiile să-ţi urmărească decesul. 

— Sper să-mi trimiţi rămăşiţele acasă după execuţie, zise Pitt, 
holbându-se aparent la capetele ce împodobeau pereţii, 
luptându-se să ignore oribilul peisaj, în timp ce se concentra 
asupra unui stel de săbii. 

— Afişezi un curaj deosebit, observă Kamatori. Nici nu 
aşteptăm altceva din partea unui om cu reputaţia dumitale. 

— Cine urmează după mine? întrebă brusc Pitt. 

Măcelarul ridică din umeri. 

— Prietenul dumitale, domnul Giordino sau poate femeia. Da, 
cred că vânătoarea ei va stârni grozav furia celorlalţi, incitându-i 
să fie mai periculoşi ca pradă. 

Pitt se întoarse. 

— Şi dacă nu poţi să prinzi pe unul dintre noi? 

— Insula e mică. Nimeni nu m-a păcălit mai mult de opt ore. 

— Şi nu le cruţi viaţa? 

— Nici vorbă, zise Kamatori, cu zâmbetul crud lăţindu-i-se. Nu 
e un joc de copii de-a v-aţi ascunselea, cu învingători şi învinşi. 
Moartea dumitale va fi rapidă şi curată. lţi promit. 

Pitt îl privi pe samurai drept în ochi. 

— Nu e un joc? Îmi face impresia că eu îl voi interpreta pe 
Sanger Rainsford iar dumneata pe generalul Zaroff. 

Kamatori îşi miji ochii. 

— Aceste nume nu-mi sunt cunoscute. 

— N-ai citit Ce/ mai periculos joc de Richard Connell? E 
povestea clasică a unui bărbat care vânează alt bărbat de 
plăcere. 

— Nu îmi întinez mintea citind literatură vestică. 

— Mă bucur să aud asta, zise Pitt, adăugând în minte încă 
ceva şanselor sale de a rămâne în viaţă. 

Kamatori arătă spre uşă. 

— A sosit timpul. 

Pitt observă. 

— Nu ai explicat regulile jocului. 


134 


— Nu există reguli ale jocului, domnule Pitt. Îți ofer cu 
generozitate un avans de o oră. Apoi încep să te vânez înarmat 
numai cu sabia mea, o armă ancestrală care există în familia 
mea de mai multe generaţii şi a văzut mult sânge de duşmani. 

— Strămoşii dumitale samurai trebuie să fie foarte mândri de 
un descendent care le pătează onoarea, asasinând oameni 
neînarmaţi şi lipsiţi de apărare. 

Kamatori ştia că Pitt îl provoca în mod deliberat, dar nu-şi 
putea înfrâna furia crescândă faţă de americanul care nu arăta 
nici cea mai mică urmă de frică. 

— Uite uşa, şuieră el. Incep urmărirea într-o oră. 

Sentimentul de indiferenţă nepăsătoare fu înlăturat chiar în 
clipa în care Pitt ieşi pe poarta gardului electrificat. O furie 
necontrolată îl invada în timp ce alerga printre şirurile de copaci, 
ce înconjurau complexul, spre umbrele stâncilor sterpe şi golaşe. 
Deveni un alt fel de om, rece şi viclean, cu simţurile anormal de 
întărâtate, condus de un singur gând copleşitor. Trebuia să se 
salveze pe sine pentru a-i salva pe ceilalţi. Faptul că alerga în 
ciorapi şi nu în ghetele groase pe care le purtase când decolase, 
de pe puntea lui Ra/ph R. Bennett îşi spunea cuvântul. Din 
fericire terenul stâncos era acoperit de câţiva centimetri de 
pământ jilav care se formase de-a lungul secolelor din roca de 
lavă. 

Fugea cu un scop foarte precis, împins înainte de mânia şi 
teama că ar putea eşua. Planul lui era destul de simplu, ridicol de 
simplu, deşi şansa de a-i arunca praf în ochi lui Kamatori părea 
aproape imposibilă. Dar era absolut sigur că planul nu mai fusese 
gândit de alţi hăituiţi. Surpriza era de partea sa. Ceilalţi 
încercaseră doar să se îndepărteze cât mai mult posibil de 
complex, înainte de a căuta cu disperare să găsească un 
ascunziş greu de descoperit. Disperarea naşte genii, dar toţi 
eşuaseră sfârşind înspăimântător. Pitt era pe cale de a 
experimenta o nouă şmecherie în jocul de-a salvarea, care era 
atât de trăsnită, încât putea să reuşească. 

Mai avea şi alt avantaj faţă de cei dinaintea lui. Mulțumită 
detaliatului model al insulei alcătuit de Penner, Pitt era 
familiarizat cu peisajul general. Işi aminti dimensiunile şi 
înălțimile cu o claritate exactă, ştiind precis unde trebuia să 
meargă, iar destinaţia nu era punctul cel mai înalt al insulei. 

Oamenii terorizaţi, care fug în timpul unei urmăriri, se 
îndreaptă inexplicabil în sus, pe scările unei clădiri, într-un copac 


135 


pentru a se ascunde, sus pe stâncile ce încununează vârful unui 
deal. Toate piste moarte, lipsite de posibilitatea unei salvări 
reuşite. 

Pitt cobori spre ţărmul dinspre răsărit, urmând un traseu 
şerpuit de parcă era nehotărât în ce direcţie să se îndrepte, 
întorcându-se uneori înapoi pentru a-l face pe urmăritor să 
creadă că se învârtea dezorientat în cercuri. Terenul neregulat, 
asemănător celui de pe lună şi lumina difuză împiedicau orice 
sens exact de direcţie, dar stelele începuseră deja să pălească, 
iar el putea încă depista nordul după Polaris. Se opri câteva 
minute, odihnindu-se pentru a-şi conserva puterea şi a analiza 
situaţia. 

Işi dădu seama că Kamatori, urmărindu-şi victimele în sandale 
n-ar fi putut niciodată să le încolţească numai în opt ore. Un 
braconier amator, cu un mic dram de noroc, ar fi trebuit să evite 
capturarea o zi sau două, chiar dacă era hăituit de câini... afară 
doar de cazul când traseul lui era urmărit de cineva care avea 
avantajul senzorilor electronici de corp. Pitt nu se îndoia nici o 
clipă că era urmărit de un robot înzestrat cu senzori. Continuă să 
alerge, încă îngheţat, dar fără să simtă tensiune sau epuizare. 

Sfârşitul orei acordate îl găsi pe Pitt ocolind stâncile de 
deasupra oceanului. Copacii şi tufişurile împrăştiate creşteau 
chiar până la marginea palisadelor. Işi încetinise alergarea, în 
timp ce căuta o spărtură printre rocile bătute de brizanţi aproape 
la douăzeci de metri mai jos. In cele din urmă ajunse în dreptul 
unui mic spaţiu mărginit de stânci înalte. Un pin de mici 
dimensiuni cu câteva rădăcini expuse, prin eroziune, atârna 
precar deasupra apei clocotitoare, aflate la mare distanţă în jos. 

Cercetă intens cu privirea zona învecinată. În căutarea 
semnelor unei camere video sau a senzorilor pentru căldura 
corpului, dar nu descoperi nici unul. Aproape sigur că era 
neobservat, testă trunchiul copacului cu greutatea lui. Acesta se 
îndoi şi vârful cu ace de pin se mai înclină încă cinci centimetri. 
Calculă că dacă s-ar urca ceva mai sus printre crengile acestuia, 
greutatea lui ar smulge rădăcina din pământ trimiţându-l pe Pitt 
cu pin cu tot în jos pe lângă marginea stâncii şi mai apoi în 
ocean. 

Apoi studie apa întunecată şi clocotitoare, cum fac cei care 
plonjează din vârful stâncilor la Acapulco. Aproximă adâncimea 
unei înguste crăpături între stânci ca fiind de trei, patru metri, 
când vreun val se repezea înăuntru. Nici un om în toate minţile 


136 


n-ar fi luat în consideraţie ideea ce-i tulbura gândirea lui Pitt, în 
timp ce examina clocotul apei şi direcţia curentului. Fără un 
costum de protecţie, un înotător n-ar fi supravieţuit douăzeci de 
minute în apa rece înainte de instalarea hipotermiei, cu condiţia 
să fi supravieţuit plonjonului. 

Se aşeză pe o stâncă şi scoase punga de plastic pentru sânge 
de la brâul şortului şi o puse pe pământ, la picioare. intinse 
braţul stâng şi strânse pumnul, căutând cu mâna dreaptă până 
când localiză vena de la cot. Se opri câteva clipe fixându-şi vena 
în minte şi imaginându-şi-o ca pe un furtun. Apoi luă acul care 
era ataşat de furtunaşul pungii şi îl împinse în venă. Nu reuşi şi 
trebui să încerce din nou. In sfârşit, la a treia încercare acul 
pătrunse în venă. Apoi rămase locului şi se relaxă, în timp ce 
sângele i se scurgea în pungă. 

Lătratul îndepărtat al unui câine îi atrase atenţia. Ceea ce 
părea un adevăr evident în acel moment îl izbi cu o forţă 
grozavă. Nu-i venea să creadă cum îl supraestimase pe 
Kamatori. Nu se gândise, nici nu-i trecuse prin cap, că va fi 
urmărit de un dulău în carne şi oase. Acceptase orbeşte supoziţia 
că urmăritorul lui va folosi mijloace electronice sau robotizate 
pentru a-şi descoperi prada. Işi imagina faţa răutăcioasă a 
samuraiului asasin când acesta îl va găsi pe Pitt căţărat în copac, 
de frica unui zăvod. 

Cu o răbdare incredibilă, Pitt stătu şi aşteptă ca sângele să 
umple punga de plastic, în timp ce auzea cum se apropia 
lătratul. Câinele era pe urma lui la mai puţin de două sute de 
metri distanţă, când volumul sângelui atinse patru sute cincizeci 
de mililitri şi Pitt trase acul din braţ. Indesă repede punga plină 
cu sânge sub o grămadă de pietre, acoperind-o cu pământ. 
Majoritatea oamenilor decapitaţi de Kamatori, înnebuniţi de 
teroare şi panică, încercaseră prosteşte să-şi probeze puterile în 
fugă cu câinele, până când, zdrobiţi de oboseală, cădeau la 
pământ. Numai cei mai curajoşi se opriseră şi se luptaseră cu 
câinele, folosind orice armă care le fusese la îndemâna. În cele 
mai multe cazuri o bâtă groasă. Incă buimăcit de surpriza avută, 
Pitt mai înaintă un pas. Găsi o creangă groasă şi lungă, dar se 
mai înarmă şi cu două pietroaie grele. Ca ultimă pregătire de 
apărare îşi aruncă armele sărăcăcioase în vârful unei stânci mari 
şi apoi se caţără şi el. 

De-abia ridică picioarele de pe pământ când zăvodul urmăritor 
ţâşni dintre copaci, repezindu-se spre marginea stâncii. 


137 


Pitt îl privi mut de uimire. Câinele nu era deloc din cei cu 
blană. Era prototipul cel mai ciudat coşmar de robot pe care Pitt 
îl văzuse în viaţa lui. 

Inginerii japonezi de la laboratoarele de robotică ale lui Hideki 
Suma se depăşiseră pe ei înşişi. Coada, ridicată drept în sus, era 
o antenă, iar picioarele se roteau ca spiţele unei roţi cu capetele 
îndoite într-un unghi de nouăzeci de grade, pentru a apuca 
pământul. Corpul era un complex de dispozitive electronice 
asamblate în jurul unui senzor cu ultrasunete. Aceasta era ultima 
realizare în materie de maşini de urmărire, capabilă să detecteze 
mirosul uman, căldura şi sudoarea şi să ocolească sau să treacă 
peste obstacole cu viteza unui doberman. 

Singura asemănare între câinele adevărat şi robot, dacă Piti îşi 
forţa imaginaţia şi ignora urletele înregistrate, era un nenorocit 
sistem de fălci cu dinţi care circulau în loc să scrâşnească. Pitt 
împinse un capăt al crăcii de copac spre botul metalic care i-o 
smulse din mâini şi o prefăcu într-un nor de aşchii. 

Era o minune cum victimele lui Kamatori mai putuseră să 
escaladeze un zid, după ce monstruozitatea asta dăduse peste 
ei, se gândi Pitt. Dar câinele nu intenţiona să dea atacul ucigaş. 
Acesta urcă parţial stânca pe care stătea Pitt şi se menţinu la 
distanţă, camera video miniaturală înregistrând mişcările şi 
poziţia lui Pitt. Scopul lui, recunoscu Pitt, era să încolţească şi să 
localizeze vânatul, aşa încât Kamatori să se prezinte şi să 
îndeplinească asasinatul ritualic. 

Pitt ridică un pietroi deasupra capului şi îl azvârli. Câinele 
robot fu foarte agil, sări cu uşurinţă în dreapta, pietroiul îşi greşi 
ţinta şi izbi pământul la câţiva centimetri depărtare de el. 

Pitt ridică celălalt pietroi, singura armă care îi mai rămăsese şi 
se prefăcu că o azvârle, dar se opri la jumătatea mişcării şi 
observă cum câinele sare din nou în dreapta. Apoi, de parcă ar fi 
fost un bombardier, făcu o socoteală şi azvârli pietroiul. 
Cronometrarea fu bună şi direcţia precisă. Câinele, aparent 
programat să se mişte la dreapta în timpul unui asalt, nimeri 
direct sub pietroiul în cădere. 

Nu se auzi nici un lătrat ori scheunat, nici un sfârâit de circuite 
electronice arse, nu săriră nici scântei. Câinele mecanic se 
încovoie lent pe picioarele din spiţe fără să se răstoarne, cu 
computerul şi sistemele monitorizate făcute praf. Lui Pitt aproape 
că-i păru rău de el când văzu cum încet-încet devine inert, ca o 
jucărie mobilă ale cărei baterii s-au consumat şi au murit, dar nu 


138 


îl doborâră regretele. Cobori de pe stâncă şi îi trase un şut chiar 
în maţele electronice, aruncându-l într-o parte. Pitt se asigură de 
nefuncţionarea camerei video şi apoi îşi recupera punga cu 
sânge de sub ascunzătoarea de frunze şi lemn putrezit. 

Spera din toată inima că sângele pe care şi-l trăsese din venă 
nu-i slăbise forţa fizică. Avea nevoie de orice fărâmă de energie 
pentru ceea ce urma să îndeplinească. 


Kamatori deveni îngrijorat, când imaginea de pe micuțul 
monitor de la încheietura mâinii dispăru brusc. Ultima informaţie 
oferită de senzorul câinelui robot, care îl urmărea pe Pitt, îl 
localiza pe acesta la aproximativ o sută şaptezeci şi cinci de 
metri spre sud-vest, către palisadele de pe țărm. 

Fu surprins că Pitt se lăsase încolţit atât de repede în această 
vânătoare. Se grăbi în direcţia aceea, crezând iniţial că sistemul 
suferise o defecţiune electronică. In timp ce se grăbea spre 
poziţia întâlnirii finale, începu să i se strecoare în cap ideea că 
probabil cauza problemei era însăşi prada. 

Acest lucru nu se mai întâmplase niciodată înainte cu ceilalţi 
hăituiţi. Nici unul dintre ei nu ajunsese să înfrângă robotul sau 
să-i provoace vreo stricăciune. Dacă Pitt reuşise să facă ceea ce 
ceilalţi nu putuseră, Kamatori hotărî că trebuie să fie foarte 
precaut de această dată. Işi încetini pasul fără să-l mai 
intereseze viteza. Işi permitea din plin să nu se mai grăbească. 

li luă aproape douăzeci de minute să ajungă la micuța 
platformă de deasupra stâncilor. Observă vag conturul câinelui 
robot printre arbori. Se temu de tot ce era mai rău, când îşi dădu 
seama că acesta era căzut într-o parte. Ajuns printre copaci, se 
uită de jur-împrejur la stâncile golaşe. Cu precauţie Kamatori se 
furişă către câinele care zăcea nemişcat. Trase sabia şi o ridică 
sus deasupra capului, cu ambele mâini încleştate pe mâner. 

Ca experimentat practicant de kiai, având capacitatea să se 
transpună într-o stare de furie belicoasă şi cuprins de o hotărâre 
arzătoare de a-şi copleşi adversarul. Kamatori trase adânc aer în 
piept, dădu un strigăt banshee şi sări, sperând să cadă asupra 
detestatului duşman chiar în momentul în care Pitt dădea aerul 
afară din piept. 

Dar nu era nici un Pitt. 

Micuţul platou arăta ca după un masacru. Peste tot era 
împrăştiat sânge, pe câinele robot, pe stânci. Cercetă solul. 
Urmele paşilor lui Pitt erau adânci şi împrăştiate într-o dezordine 


139 


convulsivă, totuşi nici o dâră de sânge nu părăsea platoul. Privi în 
jos spre stânci şi văzu un copac smuls din rădăcini, care plutea 
pe valuri şi era izbit mereu de stânci. Totodată studie gaura 
zdrenţuită şi rădăcinile rupte de pe marginea abisului. 

Câteva minute privi această scenă examinând ciotul de copac 
smuls şi pietroiul din apropierea câinelui robot. Acesta nu era 
programat pentru a ucide, ci numai pentru urmărire şi localizare. 
Probabil Pitt se întorsese şi luptase vătămându-şi urmăritorul şi 
schimbându-i, într-un fel sau altul, programarea computerului, 
astfel că acesta se transformase într-un ucigaş feroce. 

Atunci câinele robot atacase şi muşcase cu sălbăticie din 
carnea lui Pitt. Neavând unde să fugă şi fără să poată lupta 
împotriva ororii, Pitt încercase probabil să scape, căţărându-se în 
copac. Dar greutatea lui a fost prea mare şi căzuse împreună cu 
copacul în abis. Trupul lui Pitt nu se zărea nicăieri, dar nimeni n- 
ar fi putut supravieţui. Acesta fie că fusese luat de un curent, fie 
terminat de rechinii atraşi de sânge. 

Kamatori explodă într-o furie oarbă. Ridică de jos câinele 
mecanic şi îl zvârli peste stâncă. 

Pitt îl înfrânsese. Capul aventurierului nu va fi montat pe 
pereţi laolaltă cu celelalte trofee sinistre. Samuraiul măcelar se 
simţi ruşinat că a fost păcălit. Nimeni nu scăpase vreodată de 
tăişul sabiei lui. 

Se va răzbuna pe ceilalţi ostatici americani. Se hotărî ca Stacy 
să fie următoarea pradă, imaginându-şi cu mare satisfacţie 
chipurile înspăimântate ale lui Giordino, Weatherhill şi Mancuso 
când îl vor vedea pe ecrane în culori vii sfârtecând-o în bucăţi. 

Ţinu lama sabiei în faţa ochilor, încercând un sentiment de 
euforie când primele raze ale soarelui luciră pe lamă. Apoi o 
flutură deasupra capului şi o vâri în teacă cu o mişcare precisă şi 
instantanee. 

Încă mâniat şi dezamăgit de a fi pierdut pe singurul om pe 
care spera cu disperare să-l ucidă, o porni înapoi prin ţinutul 
stâncos spre bază, savurând deja în gând hăituiala următoare. 


140 


50 


Preşedintele se afla pe gazonul verde al Clubului de golf al 
Congresului, participând spre sfârşitul după-amiezii la o partidă 
de golf. 

— Eşti sigur de asta? Nu e nici o greşeală? 

Jordan dădu din cap. Şedea într-un cart de golf, urmărindu-l pe 
Preşedinte care studia traseul celei de-a paisprezecea lovituri. 

— Vestea proastă este confirmată de faptul că echipa este cu 
patru ore în întârziere faţă de ora când trebuia stabilit contactul. 

Preşedintele luă o crosă din mâna băiatului care strângea 
mingile, însoţindu-l în alt cărucior împreună cu un agent al 
serviciului secret. 

— Ar fi putut să fie omorâţi? 

— Singura informaţie care o avem de la agentul britanic din 
Centrul Dragonului este că au fost capturați curând după ce au 
ieşit din tunelul submarin, pătrunzând în instalaţia centrului de 
comandă. 

— Ce nu a mers? 

— Nu am luat în consideraţie armata de paznici roboţi ai lui 
Suma. Lipsindu-ne bugetul care să ne permită infiltrarea unor 
agenţi secreţi în Japonia, nu am fost la curent cu progresele lor în 
materie de robotică. Tehnologia lor în dezvoltarea sistemelor 
mecanice cu inteligenţă, intuiţie şi reacţii fizice excepţionale a 
venit ca o surpriză. 

Preşedintele ţinti mingea, se răsuci şi o izbi trimiţând-o în 
marginea gazonului. Apoi îşi ridică privirile spre Jordan. | se părea 
foarte greu, dacă nu imposibil să înţeleagă ce însemna un 
serviciu de securitate mecanic. 

— Roboţi adevăraţi, care umblă şi vorbesc? 

— Da, sir, complet automatizaţi, extrem de mobili şi înarmaţi 
până în dinţi. 

— Spuneai că oamenii tăi pot trece şi prin perete. 

— Sunt cei mai buni în meseria lor. Până acum nu a existat un 
sistem de securitate absolut impenetrabil. Dar imensa tehnologie 
a lui Suma a creat aşa ceva. Oamenii noştri s-au lovit de o forţă 
de apărare computerizată, pe care nu erau instruiți să o 
depăşească, fapt pe care nici un agent secret din lume nu este 
capabil să îl facă. 


141 


Preşedintele se strecură în spatele volanului căruciorului şi 
apăsă pe pedala de acceleraţie. 

— Există speranţa unei misiuni de salvare pentru oamenii tăi? 

Urmă un moment de tăcere, timp în care Jordan ezită înainte 
de a continua. 

— Indoielnic. Avem motive să credem că Suma intenţionează 
să-i execute. 

Preşedintele încercă un sentiment de milă pentru Jordan. 
Pierderea aproape a unei întregi echipe MAIT trebuia să fi fost o 
pilulă amară, greu de înghiţit pentru el. Nici un fel de operaţiune, 
în istoria securităţii naţionale nu avusese parte de un ghinion 
atât de incredibil. 

— Va trebui să dăm socoteală când Jim Sandecker va afla că 
Pitt şi Giordino au fost înfrânți. 

— Nu sunt foarte nerăbdător să-l informez. 

— Atunci trebuie să trimitem insula asta blestemată pe fundul 
oceanului, cu Centrul Dragonului cu tot. 

— Amândoi ştim, domnule Preşedinte, că poporul american şi 
opinia mondială se vor năpusti asupra dumneavoastră ca o tonă 
de cărămizi, în ciuda încercării întreprinse de a pune capăt unui 
dezastru nuclear în devenire. 

— Atunci să trimitem echipele Delta Forces şi asta repede. 

— Echipele Delta Forces aşteaptă deja lângă avioane la baza 
aviatică Anderson din Guam. Dar v-aş sfătui să aşteptăm. Incă 
mai e timp ca oamenii mei să-şi îndeplinească misiunea stabilită. 

— Cum, dacă nu au nici o speranţă de scăpare? 

— Totuşi sunt cei mai buni, domnule Preşedinte. Nu cred ca ar 
trebui să-i considerăm de pe acum terminaţi. 

Preşedintele opri căruciorul lângă mingea care se afla doar la 
câţiva centimetri de gazon. Băiatul veni în fugă cu o crosă. După 
alte două lovituri mingea căzu în cupă. 

— Mi-ar plăcea să am răbdare pentru golf, zise Jordan când 
Preşedintele se întoarse la cărucior. Dar mă tot gândesc că sunt 
lucruri mai importante cărora să-mi dedic timpul. 

— Nimeni nu poate să continue la nesfârşit fără să-şi reîncarce 
bateriile, zise Preşedintele. II fixă cu privirea pe Jordan în timp ce 
se îndreptă spre următorul punct de lovire a mingii. Ce vrei de la 
mine, Ray? 

— Un răgaz de opt ore, domnule Preşedinte, înainte de a 
ordona o acţiune Delta Forces. 

— Chiar crezi că oamenii tăi se vor descurca? 


142 


— Cred că ar trebui să li se ofere această şansă. Jordan făcu o 
pauză. Dincolo de asta mai există alte două consideraţii. 

— Care sunt acestea? 

— Posibilitatea ca roboții lui Suma să facă bucățele echipa 
Delta Forces înainte ca aceasta să poată ajunge la centrul de 
comandă. 

Preşedintele zâmbi sec. 

— S-ar putea ca un robot să nu poată fi doborât de un expert 
în arte marţiale, dar nu este imun la focul armelor grele. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, sir, dar chiar dacă îşi 
pierd un braţ pot încă să te atace şi nici nu sângerează. 

— Şi cealaltă consideraţie? 

— Nu am putut descoperi locul unde au fost sechestraţi 
deputata Smith şi senatorul Diaz. Bănuim că există un motiv 
serios ca dânşii să fie reţinuţi la refugiul lui Suma de pe insula 
Soseki. 

— Mă iei peste picior, Ray. Brogan de la Langley e sigur că 
Smith şi Diaz se află sub pază în Edo City. Au fost văzuţi şi 
identificaţi la sediul pentru oaspeţi al lui Suma. Urmă o pauză 
lungă. Ştii al naibii de bine că nu pot să-mi permit să-ţi acord opt 
ore. Dacă echipa nu-şi face apariţia şi nu-şi îndeplineşte 
misiunea în patru ore, voi trimite Delta Forces. 

— Insula lui Suma e înţesată de sisteme de apărare cu 
rachete. Orice submarin care încearcă să debarce oameni la 
douăzeci de kilometri de țărm va fi distrus, la fel orice avion care 
lansează paraşutişti. lar în cazul în care Delta Forces vor ajunge 
într-un fel sau altul să pună piciorul pe Soseki, vor fi măcelăriți 
înainte de a putea pătrunde în Centrul Dragonului. 

Preşedintele privi terenul de golf în timp ce soarele cobora 
deasupra copacilor. 

— Dacă echipa a dat greş, zise el gânditor, atunci va trebui să- 
mi pecetluiesc cariera politică şi să lansez o bomba nucleară. Nu 
văd nici o altă cale pentru a pune capăt Proiectului Kaiten înainte 
ca Suma să-l poată folosi împotriva noastră. 


Într-o încăpere, în subsolul adânc din Corpul C al Agenţiei de 
Securitate Naţională din Fort Meade, Clyde Ingram, directorul 
interpretării Datelor Ştiinţifice şi Tehnice, stătea într-un scaun 
confortabil şi studia un imens ecran de televiziune. Detaliul 
imaginilor oferite de cei mai moderni sateliți de recunoaştere era 
de necrezut. Lansat în spaţiu într-o misiune secretă, satelitul 


143 


Pyramider era mult mai sofisticat decât predecesorul său Regele 
cerului. În loc de a oferi fotografii detaliate şi imagini video 
numai de la suprafaţa solului şi a mării, cele trei sisteme ale sale 
dezvăluiau în acelaşi timp detalii subterane şi suboceanice. 

Prin simpla apăsare a unor butoane pe o consolă, Ingram 
putea să manevreze uriaşa pasăre deasupra oricărei ţinte de pe 
glob şi să orienteze puternicii senzori şi aparate de luat vederi în 
aşa fel ca acestea să citească orice, începând de la literele 
mărunte ale unui ziar zăcând pe banca unui parc, conturul unui 
complex subteran de rachete, până la ce mănâncă la cină 
echipajul unui submarin aflat sub un ghețar. 

In seara aceasta analiza imaginile ce prezentau oceanul din 
jurul insulei Soseki. După ce surprinsese sistemul de rachete 
ascunse în ţinutul împădurit din jurul centrului subteran, îşi 
concentra efortul pentru a găsi şi poziţiona senzorii submarini 
plantați de serviciul de securitate al lui Suma pentru detectarea 
oricărei activităţi suboceanice şi pază împotriva unei debarcări 
clandestine. 

După aproape o oră, privirea lui detectă un mic obiect ce se 
odihnea pe fundul oceanului, la treizeci şi şase de kilometri spre 
nord-est şi la o adâncime de trei sute douăzeci de metri. Trimise 
un mesaj către computerul principal pentru a mări zona din jurul 
obiectului. Computerul la rândul său dădu coordonatele şi instrui 
senzorii satelitului să intervină. După receptarea şi înregistrarea 
semnalului, satelitul trimise o imagine mărită unui receptor de pe 
o insulă din Pacific care era conectat la computerul lui Ingram de 
la Port Meade unde aceasta fu mărită şi prezentată pe ecran. 

Ingram se ridică şi se apropie de ecran privind prin lentilele 
ochelarilor. Apoi se întoarse la scaunul lui. Formă un număr la 
telefon şi îl chemă pe directorul adjunct al Operaţiunilor, care, în 
drum spre casă se afla în maşina sa blocată în înfiorătorul trafic 
al Washington-ului. 

— Meeker, se auzi o voce obosită în receptor. 

— Şefule, Ingram la telefon. 

— Nu te mai saturi o dată să tragi cu ochiul toată noaptea la 
cele mai întunecate secrete ale lumii. De ce nu te duci acasă să 
te iubeşti cu nevastă-ta? 

— Sunt de acord că sexul e cel mai bun, dar să priveşti la 
imaginile astea incredibile e aproape la fel de savuros. 

Curtis Meeker suspină uşurat când traficul se descongestiona 
şi reuşi să treacă de semaforul ultimei intersecţii, înainte de a 


144 


coti pe strada unde locuia. 

— Vezi ceva? întrebă el. 

— Epava unui avion în ocean, în apropierea insulei Soseki. 

— Ce model? 

— Seamănă cu un B-29 din al doilea război mondial sau ceea 
ce a mai rămas din el. Pare a fi grav avariat, dar altminteri în 
condiţie destul de bună după ce a zăcut cincizeci de ani pe 
fundul oceanului. 

— Alte detalii? 

— O imagine clară a numerelor şi literelor de pe o latura a 
fuselajului şi a cozii. Mai observ şi o mică figură în faţă, sub 
carlingă. 

— Descrie-mi-o. 

— Nu e o imagine perfectă, reţineţi, dacă ne gândim că privim 
prin patru sute de metri de apă. Dar aş zice că seamănă cu un 
diavol cu o furcă în mână. 

— Ai desluşit ceva cuvinte? 

— Foarte vag, răspunse Ingram. Primul cuvânt e acoperit de 
vegetaţie submarină. Se opri şi ordonă computerului să 
mărească imaginea în continuare. Al doilea cuvânt pare a fi 
Demon. 

— Puțin într-o parte faţă de traseul obişnuit al Escadrilei 59 din 
timpul războiului, zise Meeker. 

— Crezi că faptul are vreo importanţă? 

Meeker scutură din cap pentru sine, în timp ce intra pe aleea 
locuinţei. 

— Probabil un simplu avion dat dispărut, după ce s-a abătut de 
la traseu şi s-a prăbuşit ca şi Lady Be Good în deşertul Sahara. 
Totuşi ar fi mai bine să verific ca posibilele rude în viaţă ale 
echipajului să fie înştiinţate despre locul de veci. 

Ingram puse receptorul în furcă şi stărui cu privirea asupra 
imaginii vechiului aparat avariat, îngropat sub apă şi se trezi 
întrebându-se cum de ajunsese acolo. 


145 


51 


Nu fusese nevoie să le lipească pleoapele cu bandă adezivă 
pentru a le ţine ochii deschişi. Stacy, Mancuso, Giordino şi 
Weatherhill urmăriseră scenele de pe ecran cu o fascinaţie 
îngrozită, înainte ca imaginea să dispară în timpul luptei lui Pitt 
cu câinele robot. Atunci şocul şi tristeţea le inundaseră inimile, în 
timp ce Kamatori aţintise drăceşte altă cameră de luat vederi 
spre solul înmuiat de sânge. 

Toţi patru şedeau înlănţuiţi de scaunele de metal grupate într- 
un mic semicerc din jurul unui imens ecran video încastrat în 
perete. Cei doi roboţi pe care Giordino îi numise McGoon şi 
McGurk stăteau de pază cu ultimul tip de puşti automate 
japoneze aţintite asupra cefelor, prizonierilor. 

Eşecul neaşteptat al planurilor lor şi totala neputinţă îi uluise 
mai mult decât virtuala condamnare la moarte. O sută de planuri 
de salvare li se învolburaseră prin minte. Nici unul nu avea nici 
cea mai vagă speranţă de a se putea salva. De acum nu erau 
conştienţi decât de moartea care se apropia. 

Stacy se întoarse şi privi spre Giordino să vadă cum suportase 
acesta zdrobitoarea lovitură a pierderii prietenului său. Dar 
chipul acestuia era complet liniştit şi gânditor, fără vreo urmă de 
mâhnire sau furie. Giordino stătea acolo cu un calm de gheaţă, 
urmărind curios acţiunea de pe ecran, de parcă ar fi privit un 
serial de aventuri la un matineu de sâmbătă. 

Puțin mai târziu, Kamatori intră în cameră, se aşeză cu 
picioarele încrucişate pe o rogojină şi îşi turnă o ceaşcă de sake. 

— Sunt încredinţat că aţi urmărit rezultatele vânătorii, zise el 
printre sorbituri. Domnul Pitt n-a respectat regulile jocului. A 
atacat robotul, i-a schimbat programarea şi a murit din cauza 
propriei stupidităţi. 

— Oricum ar fi murit de mâna ta! scuipă Mancuso. Cel puţin 
nu ţi-a oferit satisfacția să-l măcelăreşti. 

Buzele lui Kamatori se curbară brusc în jos şi apoi în sus într- 
un zâmbet sinistru. 

— Vă asigur, performanţa prietenului vostru nu se va repeta, 
în momentul de faţă este reprogramat un nou câine robot, aşa 
încât orice defecţiune neaşteptată în sistemul lui nu va conduce 
la un atac asupra vânatului. 


146 


— Ne-a făcut un avantaj, mormăi Giordino. 

— Nemernicule, şuieră Mancuso, înroşit la faţă şi încovoindu- 
se în lanţuri. Am văzut ce atrocități au comis brute ca tine 
împotriva prizonierilor de război aliaţi. Torturarea altora vă 
înnebuneşte de plăcere, dar nu puteţi suporta gândul să suferiţi 
voi înşivă. 

Kamatori îl privi pe Mancuso cu aceeaşi expresie de silă 
infatuată pe care ar fi arătat-o la apariţia unui şobolan care îşi 
rânjeşte dinţii dintr-un canal. 

— Vei fi ultimul adus pe terenul de vânătoare, domnule 
Mancuso. Vei suferi urmărind agonia celorlalţi până când îţi va 
veni rândul. 

— Mă ofer să fiu următorul, zise Weatherhill calm. Mintea îi 
sări peste planurile de salvare şi începu să se concentreze 
asupra unui singur act. Işi imagină că dacă tot nu făcea nimic 
altceva, ar fi meritat să moară numai pentru a-l ucide pe 
Kamatori. 

Kamatori negă încetişor din cap. 

— Domnişoara Stacy Fox are această onoare. O femeie, agent 
secret profesionist, va fi un adversar interesant. Cu mult mai bun 
decât Dirk Pitt, sper. El a fost o dezamăgire şocantă. 

Pentru prima dată Weatherhill simţi o urmă de silă invadându-i 
sufletul. Nu se temuse niciodată de moarte. Jumătate din viaţă 
şi-o petrecuse la limita dintre a trăi sau a fi ucis. Dar a sta 
neputincios, în timp ce o femeie era asasinată în mod bestial, o 
femeie pe care o cunoştea şi o respecta, îl îmbolnăvea. 

Chipul lui Stacy era palid când Kamatori se ridică în picioare şi 
ordonă robo-paznicilor să o elibereze din lanţuri, dar îl fulgeră cu 
privirea cu un dispreţ glacial. Lanţurile fură deschise la un 
semnal electronic şi ea fu ridicată brutal de pe scaun în picioare. 

Kamatori arătă spre uşa încăperii. 

— Pleacă, îi comandă el cu o voce ascuţită. Voi începe 
urmărirea într-o oră. 

Stacy aruncă, aşa cum credea ea, o ultimă privire spre ceilalţi. 
Mancuso părea panicat. In timp ce Weatherhill răspunse privirii ei 
cu o mare mâhnire în ochi. Dar Giordino reacţiona altfel. Dădu 
din cap, îi făcu cu ochiul şi zâmbi. 

— Pierzi timpul, zise Kamatori cu răceală. 

— Nu e nici o grabă, se auzi o voce venind din spatele celor 
doi robo-paznici. 

Stacy se întoarse, sigură că avea halucinaţii. 


147 


Dirk Pitt stătea rezemat neglijent de tocul uşii şi privind peste 
ea spre Kamatori. Ambele mâini i se odihneau pe mânerul unei 
săbii lungi al cărei vârf împungea luciul podelei. Ochii lui adânci 
şi verzi erau hotărâți, un zâmbet anticipat se citea pe chipul lui 
neînduplecat. 

— Îmi pare rău că am întârziat, dar a trebuit să duc un câine la 
şcoala de dresaj. 


148 


52 


Nimeni nu se mişcă, nimeni nu vorbi. Roboții rămaseră 
nemişcaţi, aşteptând un ordin din partea lui Kamatori, 
procesoarele lor de date nefiind programate să reacționeze la 
brusca apariţie a lui Pitt. Dar samuraiul era în primele momente 
de şoc, văzându-l pe Pitt stând acolo fără o zgârietură pe trup. 
Buzele i se despărţiră, ochii i se măriră, apoi treptat începutul 
unui zâmbet forţat schimonosi ridurile de pe chipul lui ciudat. 

— N-ai murit, zise el în timp ce trecu cu gândul dincolo de 
cortina de surpriză şi faţa îi deveni un nor întunecat. Ţi-ai 
înscenat moartea şi totuşi sângele... 

— Am împrumutat câteva lucruri de la infirmeria voastră, 
explică Pitt indiferent şi mi-am donat singur sânge. 

— Dar nu aveai unde să mergi decât în valuri sau pe stâncile 
din josul falezei şi chiar dacă ai fi supravieţuit căderii, ajungând 
în apă, ai fi fost măturat de curenţii violenţi. N-ai fi putut 
supravieţui. 

— Am folosit copacul pe care l-ai văzut plutind pe valuri pentru 
a-mi amortiza căderea în apă. Apoi am plutit dus de curent până 
când am ajuns la câteva sute de metri de țărm. După ce am 
rămas în derivă câtva timp, am prins fluxul şi am înotat până am 
ajuns într-un golfuleţ şi am escaladat palisadele din spatele 
complexului. 

Surpriza din ochii lui Kamatori se transformă într-o intensă 
curiozitate. 

— Perimetrul de securitate, cum a fost posibil să te strecori 
printre paznicii roboţi? 

— Figurativ vorbind, i-am pus la pământ. 

— Nu-i adevărat. Kamatori scutură din cap. Sistemele lor de 
detecție sunt fără fisură. Nu sunt programate să permită 
trecerea unui intrus. 

— Punem rămăşag? 

Pitt ridică sabia, înfipse vârful în podeaua de lemn şi dădu 
drumul mânerului, lăsând-o să vibreze în lemnul lustruit. Scoase 
micul obiect de sub braţ, care acum se vedea că era un ciorap cu 
ceva înăuntru. Se mişcă fără ostentaţie în spatele unuia dintre 
roboţi. Înainte ca acesta să se poată întoarce, aplică obiectul din 
interiorul ciorapului pe capacul de plastic ce proteja secţiunea 


149 


computerizată din mijloc. Imediat robo-paznicul deveni rigid şi 
imobil. 

Dându-şi seama prea târziu ce făcea Pitt, Kamatori zbieră. 

— Impuşcă-l! 

Dar Pitt se feri din faţa puştii automate a celui de-al doilea 
robot şi îndesă ciudatul obiect în procesor. Intocmai ca şi primul, 
acesta deveni inert. 

— Cum ai făcut asta? întrebă gâfâind Stacy. 

Pitt scoase din ciorap o mică celulă uscată de şase volţi, 
sustrasă din aparatul portabil de raze X şi o ţeava de fier învelită 
în doi metri de cablu de cupru. Ridică pachetul în sus ca să-l 
vadă toţi. 

— Un magnet. A şters programele de pe discurile dinăuntrul 
procesoarelor computerizate ale roboților şi le-a încurcat 
circuitele integrate. 

— O amânare temporară, nimic mai mult, comentă Kamatori. 
Ţi-am calculat foarte greşit ingeniozitatea, domnule Pitt, dar n-ai 
reuşit decât să-ţi prelungeşti viaţa cu încă câteva minute. 

— Cel puţin suntem înarmaţi acum, zise Weatherhill, arătând 
din cap spre armele ţinute de roboţi. 

In ciuda întorsăturii evenimentelor, Kamatori nu-şi putu 
ascunde expresia de triumf de pe chip. Era din nou stăpân pe 
situaţie. Invierea aproape miraculoasă a lui Pitt fusese în zadar. 

— Armele sunt strâns sudate de braţele flexibile ale roboților. 
Nu le puteţi tăia decât cu o unealtă specială. Sunteţi la fel de 
neputincioşi ca înainte. 

— Atunci suntem în aceeaşi barcă acum când paznicii tăi au 
fost scoşi din priză, zise Pitt aruncându-i magnetul lui Stacy. 

— Eu am katana. 

Kamatori ridică mâna şi atinse mânerul sabiei ancestrale 
japoneze, care se odihnea în teaca aflată la spatele lui. Lama de 
şaizeci şi unu de centimetri era fabricată dintr-un fier magnetic 
elastic cu margini dure de oţel. 

— Mai am şi un wakizashi. 

Scoase un cuţit lung de aproape douăzeci şi patru de 
centimetri dintr-o teacă dinăuntrul brâului, arătându-le lama 
înainte de a-l băga la loc în teacă. 

Pitt se întoarse către uşa ce conducea spre arsenalul antic al 
lui Kamatori şi smulse sabia din podea. 

— Poate nu este chiar Excalibur, dar e mai bună decât să te 


1 Excalibur - numele sabiei regelui Arthur (n.tr.). 
150 


baţi cu o pernă. 

Sabia pe care Pitt o luase de pe peretele din biroul lui 
Kamatori era o spadă italienească de duel din secolul al XIX-lea, 
cu o lamă de nouăzeci de centimetri de la mâner până în vârf. 
Era mai grea decât spada modernă de scrimă pe care Pitt o 
folosise în perioada petrecută la Academia de Aviaţie şi nu la fel 
de flexibilă, dar în mâna unui scrimer experimentat, putea fi 
folosită cu mare efect. 

Pitt nu-şi făcea iluzii în privinţa a ceea ce urma. Nu se îndoia 
nici o clipă că acest Kamatori era expert în practicarea sportului 
japonez cu sabia, numit kenjutsu, în timp ce el nu învârtise o 
lamă într-un meci de mai bine de doi ani. 

Dar dacă pur şi simplu ar fi putut rămâne în viaţă mai mult 
timp, pentru ca Stacy să-i elibereze într-un fel sau altul pe 
Mancuso, Giordino şi Weatherhill, sau să-i distragă atenţia lui 
Kamatori, pentru ca Pitt să poată obţine un avantaj, mai exista o 
şansă firavă să se salveze de pe insulă. 

— Indrăzneşti să mă provoci cu asta? rosti batjocoritor 
Kamatori. j 

— De ce nu? Pitt ridică din umeri. In realitate samuraii au fost 
doar nişte scârnăvii infatuate. Imi face impresia că ai fost crescut 
în acelaşi rahat. 

Kamatori nu luă în seamă insulta. 

— Deci ai de gând să porţi un halo şi să faci pe Sir Galahad 
care luptă împotriva Cavalerului Negru. 

— De fapt mă gândeam mai degrabă la Errol Flynn împotriva 
lui Basil Rathbone. 

Kamatori închise ochii şi cu o mişcare neaşteptată căzu în 
genunchi şi intră într-o transă de meditaţie. Se cufundă în arta 
numită kiai, o forţă sau putere interioară pusă în legătură cu 
înfăptuirea de miracole, mai ales în rândul clasei samurailor. Pe 
plan mental, practica îndelungată în unirea sufletului şi a minţii 
conştiente şi dispunerea lor într-un fel de spaţiu divin presupune 
ridicarea practicantului la un nivel subconştient, care să-l ajute în 
îndeplinirea unor isprăvi supraomeneşti în artele marţiale. Pe 
plan fizic aceasta presupunea stăpânirea artei respirației adânci 
şi prelungite, raţiunea fiind că omul care are un volum complet 
de aer în plămâni îl va învinge pe adversarul său care a expirat. 

Pitt intui un atac rapid şi îşi flexă picioarele şi trupul luând 
poziţia en garde. 

Trecură aproape două minute întregi şi apoi brusc, cu viteza 


151 


fulgerului, Kamatori sări în picioare şi îşi trase katana din teacă 
cu ambele mâini într-o amplă mişcare circulară. Dar în loc să 
piardă o fracțiune de secundă prin ridicarea lamei deasupra 
capului pentru o lovitură de sus în jos, continuă mişcarea într-o 
diagonală ascendentă descrisă într-o încercare de a-l spinteca pe 
Pitt de la şold spre umăr. 

Pitt anticipă mişcarea şi pară scurt vicleana lovitură, apoi 
împunse scurt, împungând coapsa lui Kamatori, înainte de a sări 
în spate pentru a evita următorul atac sălbatic al adversarului. 

Tactica kenjutsu şi cea specifică spadei olimpice erau complet 
diferite. Se întâmpla de parcă un baschetbalist era pus să lupte 
cu un fundaş de fotbal. Scrima tradiţională avea mişcări lineare 
cu lovituri de străpungere, în timp ce kenjutsu nu avea nici un fel 
de limită, mânuirea katanei urmărind despicarea adversarului 
într-un asalt necruţător. Dar ambele se bazau pe tehnică, viteză 
şi elementul surpriză. 

Kamatori se mişca cu agilitatea unei pisici, conştient fiind că o 
lovitură bună, care să-l atingă pe Pitt, va pune repede capăt 
luptei. Se mişca cu repeziciune dintr-o parte în alta, scoțând 
ţipete guturale pentru a-l descumpăni pe Pitt. Se repezea cu 
ferocitate, loviturile lui cu ambele mâini parând împunsăturile lui 
Pitt cu relativă uşurinţă. Rana din coapsă părea să nu-l deranjeze 
şi nu era un obstacol în calea reacţiilor lui agile. 

Loviturile cu două mâini ale katanei lui Kamatori spintecau 
aerul ceva mai rapid şi aveau mai multă forţă decât spada ţinută 
de Pitt cu o singură mână. Dar în mâinile unui spadasin iscusit, 
vechea lamă de duel putea returna loviturile cu o fracțiune de 
secundă mai repede. Totodată era cu aproximativ treizeci de 
centimetri mai lungă, un avantaj pe care Pitt îl folosea pentru a 
ţine atacul ucigător al lui Kamatori la o distanţă ce-l ferea de o 
rană mortală. Spada combina împunsătura cu lovitura, în timp ce 
Katana era numai ascuţime şi tăietură. 

Kamatori mai avea şi avantajul experienţei şi practicii 
constante cu arma lui. Pitt era mai neantrenat, dar era cu zece 
ani mai tânăr decât expertul în kenjutsu şi, în afara pierderii de 
sânge, era în cea mai bună formă fizică. 

Stacy şi ceilalţi erau vrăjiţi de risipa spectaculoasă de sărituri, 
împunsături şi atacuri violente când tăişurile scânteiau în lumină 
şi zăngăneau când marginile se izbeau. Din când în când 
Kamatori oprea atacul şi se retrăgea, schimbându-şi poziţia 
pentru a sta între Stacy, Mancuso şi Weatherhill spre a o 


152 


împiedica pe aceasta să-i elibereze şi pentru a se asigura că nu 
încerca să-l atace pe el din spate sau dintr-o parte. Apoi scotea 
un blestem gutural şi îşi relua atacul violent împotriva 
detestatului american. Pitt continua lupta fandând când i se 
oferea vreo deschidere, parând forţa explozivă a loviturilor lui 
Kamatori şi evitând ferocitatea incredibilă a atacurilor. Incercă 
să-i creeze câmp de manevră lui Stacy, dar adversarul era prea 
viclean şi îi tăia orice posibilitate. Deşi Stacy era expertă în judo, 
Kamatori ar fi spintecat-o înainte ca să se poată apropia la doi 
metri de el. 

Pitt lupta neînduplecat şi tăcut, în timp ce Kamatori se 
repezea cu sălbăticie, zbierând la fiecare lovitură, forțându-l 
încet pe Pitt să se retragă de-a lungul încăperii. Japonezul surâse 
când o lovitură fioroasă zgârie braţul în care Pitt ţinea spada 
lăsând o uşoară dâră de sânge. 

Forţa grozavă a asaltului lui Kamatori îl ţinea pe Pitt în 
defensivă, apărându-se de loviturile nimicitoare. Kamatori sărea 
dintr-o parte în alta, încercând să lupte în cerc. 

Pitt îşi dădu seama de situaţie şi se retrase constant cu un pas 
de fiecare dată, apoi fanda brusc, bazându-se pe dexteritatea 
atacului şi a stilului controlat de fandare pentru a se menţine în 
viaţă şi a mânca din timpul lui Kamatori. 

O împunsătură îl atinse pe Kamatori în antebraţ, dar nu îşi 
încetini atacurile kenjutsu nici o clipă. Profund pătruns de kiai, 
lovind atunci când credea că Pitt expira, nu simţea nici o durere 
şi nici nu păru să observe când vârful spadei lui Pitt îi străpunse 
carnea. Răspunse loviturii şi se repezi inexorabil după Pitt, 
şfichiuind katana într-un vârtej de oţel cu scurte lovituri brutale 
în faţă şi în spate de o repeziciune uluitoare. 

Pitt începea să obosească, îşi simţea braţul ca de plumb, ca un 
campion la sfârşitul unei curse lungi epuizante. Respirația era 
acum mai accelerată şi îşi simţea inima bătând din ce în ce mai 
tare. 

Spada veche arăta la rândul ei semne de oboseală. Lama ei nu 
se compara cu minunatul oţel al katane; japoneze. Muchia veche 
lipsită de strălucire era adânc crestată în cincizeci de locuri şi Pitt 
ştia că o lovitură puternică pe partea lată o putea foarte bine 
rupe în două. 

Surprinzător, Kamatori nu arăta nici o urmă de oboseală. Ochii 
îi luceau injectaţi cu sânge iar forţa din spatele loviturilor era la 
fel de puternică acum ca la începutul duelului. Era numai o 


153 


chestiune de puţine minute înainte să-l înfrângă pe Pitt prin 
epuizare şi să-i curme viaţa cu mândra sabie a Japoniei. 

Pitt sări în spate pentru a-şi trage răsuflarea şi a evalua 
situaţia, în timp ce Kamatori se opri pentru a surprinde mişcările 
lui Stacy cu coada ochiului. Stătea ciudat de liniştită, cu mâinile 
la spate. Japonezul mirosi ceva şi se deplasă către ea, dar Pitt 
avansa din nou, întinzându-se în faţă pe un genunchi cu o 
împunsătură rapidă care surprinse katana şi alunecă în jos pe 
mâner, vârful spadei trecând pe lângă încheieturile degetelor 
mâinii lui Kamatori. Brusc Pitt schimbă tactica şi forţă înainte, 
sesizând o ocazie pe care o ratase. Spre deosebire de mânerul 
mai scurt al vechii spade de duel, cu garda ei ce înconjura mâna, 
Katana lui Kamatori avea doar o mică apărătoare rotundă la baza 
mânerului mai lung. Pitt începu să-şi direcţioneze loviturile 
mâinii. Prefăcându-se că atacă pieptul adversarului în timpul 
unei fandări, Pitt zvâcni vârful lamei spre stânga şi surprinse 
mâna lui Kamatori care făcuse o mişcare greşită tăindu-i 
degetele până la os. 

Incredibil, Kamatori blestemă pur şi simplu în japoneză şi 
atacă din nou, sângele ţâşnind ori de câte ori mânuia sabia. Dacă 
simţea în sinea lui suflul îngheţat al înfrângerii, nu o arăta. Imun 
la durere şi rană prin imersiunea în kiai, continua să atace ca un 
dement. 

Apoi capul îi zvâcni în spate şi într-o parte când un obiect de 
metal îl lovi în ochiul drept cu o precizie infailibilă. Stacy 
aruncase cu încuietoarea care îi închidea lanţurile. Pitt surprinse 
momentul şi fanda înfigând vârful spadei între coastele 
adversarului, străpungându-i un plămân. 

Kamatori ezită pe moment şi continuă să lupte nebuneşte. Se 
repezi asupra lui Pitt, răcnind cu fiecare lovitură. In timp ce 
spume de sânge începură să-i iasă pe gură. Dar viteza şi puterea 
lui erau în scădere şi Pitt nu avu nici o problemă, să evite prin 
fandare loviturile slăbite. 

Următoarea împunsătură a lui Pitt găsi deschis bicepsul lui 
Kamatori. Numai atunci oţelul extrem de lustruit al katane; 
începu să tremure şi să se aplece. 

Pitt înaintă şi izbi cu spada cât putu de tare, doborând katana 
din mâna lui Kamatori. Lama căzu zăngănind pe podea şi Stacy o 
înhaţă. 

Pitt ţinu spada aţintită asupra lui Kamatori şi îl fixă cu privirea. 

— Ai pierdut, zise el cu o curtoazie controlată. 


154 


Nu exista în firea de samurai a lui Kamatori ideea de a 
recunoaşte înfrângerea, atât timp cât încă se menținea pe 
propriile picioare. Chipul lui suferi o schimbare curioasă. Masca 
de ură şi ferocitate se topi şi privirile căpătară o expresie 
interiorizată. 

Zise: 

— Un samurai nu e onorat de înfrângere. Poţi să tai dintele 
unui dragon, dar îi cresc o mie în loc. 

Apoi înşfacă cuțitul lung de la brâu şi sări la Pitt. 

Pitt, deşi slăbit şi respirând cu greutate, sări uşor într-o parte 
şi pară pumnalul necruţător. Flutură pentru ultima dată bătrâna 
şi credincioasa spadă şi reteză mâna lui Kamatori de la 
încheietură. Şocul invadă chipul lui Kamatori, şocul neîncrederii, 
apoi durerea, apoi deplina înţelegere, pentru prima dată în viaţa 
lui, că fusese învins de un adversar şi urma sa moară. Stătea în 
picioare şi se uita feroce la Pitt, cu ochii lui negri încărcaţi de o 
furie necontrolată, încheietura retezată atârnându-i într-o parte 
cu sângele şiroind pe podea. 

— Mi-am dezonorat strămoşii. Te rog, permite-mi să-mi salvez 
cinstea obrazului făcându-mi seppuku. 

Ochii lui Pitt se închiseră pe jumătate din curiozitate. Se uită la 
Mancuso. 

— Seppuku? 

— Termenul japonez acceptat şi mai stilizat pentru ceea ce noi 
numim în mod grosolan harakiri, care de fapt se traduce prin 
tăierea pântecului. Vrea să-i permiţi să aibă parte de o „trecere 
fericită”. 

— Aşa deci, zise Pitt cu o înţelegere înnebunitoare în voce. 
Asta vrea el, dar nu se va întâmpla aşa ceva. Nu va fi cum vrea 
el. Nu va muri de mâna lui. Nu după ce i-a omorât cu sânge rece 
pe toţi acei oameni. 

— Dezonoarea mea de a fi fost înfrânt de un străin trebuie să 
fie ştearsă prin a-mi oferi viaţa, murmură Kamatori printre dinţii 
încleştaţi, forţa hipnotică a practicii kiai dispărând repede. 

— Familia şi prietenii lui se vor bucura, explică Mancuso. 
Onoarea pentru el înseamnă totul. El consideră că moartea 
oferită de propria lui mână e frumoasă şi o aşteaptă cu 
nerăbdare. 

— Doamne Dumnezeule, ce  greţos, murmură Stacy 
dezgustată, în timp ce privea la mâna de pe podea a lui 
Kamatori. Leagă-l şi pune-i căluş. Să ne terminăm treaba şi s-o 


155 


ştergem de aici. 

— Vei muri, dar nu aşa cum speri tu, zise Pitt fixând faţa 
sfidătoare, întunecată de ură, cu buzele întinse într-un rânjet 
asemănător cu al unui câine ce-şi arată dinţii. 

Dar Pitt surprinse o uşoară expresie de teamă în ochii 
întunecaţi, nu teama de moarte, ci de a nu-şi întâlni strămoşii în 
maniera prescrisă de tradiţie. 

Inainte ca să-şi dea seama cineva ce avea de gând să facă, 
Pitt îl înşfacă pe Kamatori de braţul sănătos şi îl târî pe samurai 
în biroul cu arme antice şi colecţia sinistră de capete omeneşti 
împăiate. Cu grijă, de parcă alinia un tablou, îl aranja pe 
Kamatori şi înfipse lama spadei în vintrele acestuia, ţintuindu-l de 
perete sub capetele victimelor sale. Ochii lui Kamatori erau plini 
de uimire şi de spaima unui sfârşit mizerabil şi ruşinos. Mai 
exista şi durerea. 

Pitt ştiu că se uita la un viitor cadavru şi rosti ultimul cuvânt 
înainte ca ochii să-şi piardă vederea în moarte. 

— Asasinul celor lipsiţi de apărare nu merită „trecerea divină”. 
Rămâi cu prăzile tale şi să fii blestemat. 


156 


53 


Pitt scoase o secure de luptă vikingă din consolele ei de pe 
perete şi se întoarse în încăperea monitoarelor video. Stacy 
desfăcuse deja încuietorile lanțurilor lui Giordino şi Mancuso şi îl 
elibera pe Weatherhill. 

— Ce ai făcut cu Kamatori? întrebă Giordino privind curios 
peste umărul lui Pitt spre camera trofeelor. A 

— L-am montat printre celelalte piese ale colecţiei lui. li 
înmâna securea lui Giordino. Aranjează-i pe roboţi ca să nu poată 
fi reparaţi curând. 

— Să-l distrug pe McGoon? 

— Şi pe McGurk. 

Giordino păru îndurerat, dar luă securea şi o repezi spre 
McGoon. 

— Mă simt ca Dorothy care îl face bucățele pe Omul de 
tinichea din Oz. 

Mancuso îi strânse mâna lui Pitt. 

— Ne-ai salvat vieţile. lţi mulţumesc. 

— Frumoasă demonstraţie de scrimă, zise Weatherhill. Unde ai 
învăţat? 

— Vă spun eu mai târziu, zise Pitt nerăbdător. Unde-i 
nemaipomenita schemă de salvare a lui Penner? 

— Nu ştii? 

— Penner nu ne mai consideră demni de încrederea lui. 

Mancuso îl privi şi scutură din cap. 

— Nu există nici un plan de salvare, zise el cu o expresie 
încurcată. Iniţial urma să fim evacuaţi cu submarinul, dar Penner 
a considerat acţiunea prea riscantă pentru submarin şi echipajul 
acestuia, după ce a analizat o fotografie din satelit cu sistemele 
de apărare maritime ale lui Suma. Stacy, Tim şi cu mine urma să 
ne strecurăm înapoi prin tunel la Edo City şi să ne refugiem la 
ambasada noastră din Tokio. 

Pitt dădu din cap spre Giordino. 

— Şi noi doi? 

— Departamentul de Stat a fost alertat să negocieze cu Suma 
şi cu guvernul japonez pentru eliberarea voastră. 

— Departamentul de Stat? mormăi Giordino printre dinţi. Mai 
bine aş fi reprezentat de Circul Zburător Monti Python. 

157 


— Jordan şi Kern n-au luat în considerare dispoziţiile scârboase 
ale lui Suma şi Kamatori, zise Mancuso cu cinism. 

Gura lui Pitt se strânse într-o linie dură şi amară. 

— Voi, tipilor, sunteţi experţi. Care e mişcarea următoare? 

— Să terminăm treaba conform planului şi să o luăm la picior 
prin tunel, răspunse Weatherhill când Stacy îi desfăcu 
încuietoarea şi lanţurile căzură pe podea. 

— Încă intenţionezi să distrugi Centrul Dragonului? 

— Nu în întregime, dar am putea să-i dăm o lovitură. 

— Cu ce? întrebă Giordino. Cu un magnet artizanal şi o 
secure? 

— Vedem noi, răspunse Weatherhill nepăsător, masându-şi 
încheieturile. Forţele de securitate ale lui Suma mi-au confiscat 
raniţa cu explozibil în timpul capturării şi percheziţiei ulterioare, 
dar încă mai avem destul pentru o bubuitură mică. 

Se aşeză şi îşi scoase pantofii, desfăcându-şi tălpile şi 
incredibil le frământă în mâini transformându-le într-un bulgăre. 

— Plastic C-8, zise el mândru. Ultima descoperire în materie 
de explozibile. 

— lar detonatoarele sunt în tocuri, şuieră Pitt. 

— De unde ştii? 

— Deducţie logică. 

— Să o luăm din loc, zise Mancuso. Controlorii roboților şi 
oamenii lui Kamatori se vor întreba de ce a fost întreruptă 
vânătoarea specială şi se vor grăbi să cerceteze. 

Stacy se îndreptă spre uşa ce ducea în afara sediului personal 
al lui Kamatori, o deschise uşor şi cercetă grădina. 

— Primul nostru hop este să găsim clădirea cu ascensorul ce 
duce spre centrul subteran. Am fost aduşi aici din celulele 
noastre legaţi la ochi şi nu ne-am dat seama unde se află exact. 

— Vă conduc eu acolo, zise Pitt. 

— Ştii unde este? 

— Ar trebui. Am fost pe acolo în drum spre infirmerie. 

— Magnetul tău nu o să ne fie de prea mare folos, dacă dăm 
nas în nas cu un pluton de roboţi, zise Mancuso mohorât. 

— In acest caz va trebui să ne lărgim sacul cu şmecherii, zise 
Pitt. Se deplasă lângă Stacy şi privi afară prin uşa întredeschisă. 
În stânga ta, chiar sub tufişul acela e un furtun de stropit 
grădina. Il vezi? 

Stacy încuviinţă din cap. 

— Lângă terasă. 


158 


Făcu semn spre katana pe care ea încă o ţinea în mână. 

— Furişează-te afară şi taie o bucată de câteva picioare. 

Stacy îl fixă ironic cu privirea. 

— Pot să te întreb de ce? 

— Taie furtunul în bucățele mici, freacă una de o bucată de 
mătase şi vei înlătura electronii negativi, explică Pitt. Apoi atinge 
circuitele integrate ale roboților cu capătul furtunului şi electronii 
vor sări distrugând componentele delicate. 

— O descărcare electrostatică, murmură Weatherhill gânditor. 
Aşa e? 

Pitt încuviinţă din cap. 

— Ai putea să realizezi acelaşi lucru frecând blana unei pisici 
sau ştergându-ţi picioarele pe un covor. 

— Ai fi fost foarte bun profesor de fizică. 

— De unde mătase? întrebă Giordino. 

— Chimonoul lui Kamatori, zise Weatherhill peste umăr, 
precipitându-se spre camera trofeelor. 

Pitt se întoarse spre Mancuso. 

— Unde ai de gând să-ţi instalezi artificiile ca să provoace cât 
mai multe pagube? 

— Nu avem suficient C-8 pentru o treabă definitivă, dar dacă îl 
putem plasa lângă o sursă de energie, putem să le întârziem 
planurile cu câteva zile, poate chiar săptămâni. 

Stacy se întoarse cu o bucată de furtun de trei metri. 

— Cum vrei s-o împart? 

— Taie-o în patru părţi, răspunse Pitt. Una pentru fiecare din 
voi. Eu am magnetul. 

Weatherhill se întoarse din camera trofeelor cu fâşii rupte din 
chimonoul de mătase al lui Kamatori, unele cu pete de sânge şi 
începu să le împartă. li zâmbi lui Pitt. 

— După cum l-ai aranjat pe prietenul nostru samurai, a 
devenit cea mai interesantă piesă a decorului de pe perete. 

— Nu există sculptură, zise Pitt pontifical, care să poată înlocui 
originalul. 

— N-aş vrea să mă aflu pe o rază de o mie de kilometri când 
Hideki Suma va vedea ce i-ai făcut celui mai bun prieten al lui, 
râse Giordino aruncând rămăşiţele sfărâmate ale celor doi robo- 
paznici într-un colţ al camerei. 

— Da, zise Pitt indiferent, dar asta păţeşte dacă face pipi 


contra vântului. 
x 


159 


Cu o figură imobilă dar mânioasă, Loren remarca din ce în ce 
mai şocată înfricoşătoarea forţă tehnică şi financiară din spatele 
imperiului lui Suma, în timp ce acesta o însoțea pe ea şi pe Diaz 
într-un tur prin complexul care era cu mult mai vast decât şi-ar fi 
putut ea imagina vreodată. 

Era mult mai mult decât un centru de control ce urma să 
transmită semnale pentru explozia unor bombe nucleare 
răspândite în toată lumea. Etajele şi coridoarele, ce păreau să nu 
se sfârşească, adăposteau totodată nenumărate laboratoare, 
vaste unităţi experimentale tehnologice şi electronice, un centru 
de cercetare a fuziunii şi o uzină de reactoare nucleare ce 
încorporau modelele aflate încă pe planşetele de proiectare ale 
ţărilor occidentale industrializate. 

Suma zise mândru. 

— Birourile administrative şi banca de date ştiinţifice se află în 
Edo City. Dar aici, sub insula Soseki, se află în perfectă siguranţă 
inima centrului de cercetare şi dezvoltare. 

li pofti într-un laborator şi arătă spre o imensă cuvă deschisă, 
cu ţiţei. 

— N-o vedeţi, dar aici se află, mâncând din ţiţei, o a doua 
generaţie de microbi artificiali, care, de fapt, digeră ţiţeiul şi se 
multiplică, lansând o reacţie în lanţ şi distrugând moleculele de 
petrol. Ulterior reziduurile pot fi dizolvate cu apă. 

— Aceasta ar fi o binecuvântare pentru curăţarea scurgerilor 
de petrol, comentă Diaz. 

— Un scop util, zise Suma. Altul este pentru epuizarea 
rezervelor de petrol ale unei ţări ostile. 

Loren îl privi uluită. 

— De ce vrei să provoci un asemenea haos? Care e câştigul? 

— Cu timpul Japonia va fi aproape complet independentă de 
petrol. Intreaga putere electrică va fi generată nuclear. Noua 
noastră tehnologie în privinţa celulelor de combustibil şi a 
energiei solare va fi curând folosită la automobile, înlocuind 
motorul cu benzină. Distrugând rezervele lumii prin microbii 
noştri mâncători de petrol, în cele din urmă tot transportul 
internaţional - automobile, camioane şi avioane - se va opri. 

— Dacă nu vor fi înlocuite cu produse japoneze, afirmă Diaz cu 
răceală. 

— O viaţă întreagă, zise Loren devenind sceptică. Vă va lua o 
viaţă întreagă să secaţi rezervele de miliarde de galoane de 
petrol înmagazinate în minele noastre subterane de sare. 


160 


Suma zâmbi răbdător. 

— Microbii pot seca complet rezervele strategice de petrol ale 
Statelor Unite în mai puţin de nouă luni. 

Loren scutură din cap, incapabilă să asimileze consecinţele 
oribile ale tuturor experimentărilor la care fusese supusă în 
ultimele câteva ore. Nu putea concepe că un singur om putea 
provoca o astfel de răsturnare haotică. Totodată nu putea 
accepta înfiorătoarea posibilitate că Pitt putea fi deja mort. 

— De ce ne arăţi toate astea? întrebă ea în şoaptă. De ce nu 
păstrezi secretul? 

— Ca să-i puteţi spune Preşedintelui şi colegilor din Congres că 
Statele Unite şi Japonia nu se mai află pe picior de egalitate. Noi 
avem acum un avans invincibil şi guvernul vostru trebuie să ne 
accepte cererile în consecinţă. Suma se opri şi o fixă cu privirea. 
Cât despre faptul că vă dezvălui cu generozitate secrete, 
dumneata şi senatorul Diaz nu sunteţi oameni de ştiinţă sau 
ingineri. Puteţi doar descrie ce aţi văzut în vagi termeni laici. Nu 
v-am prezentat date ştiinţifice, ci pur şi simplu o imagine 
generală a proiectelor mele. Nu veţi lua cu voi acasă nimic ce 
poate deveni folositor în copierea superiorității noastre tehnice. 

— Când ne vei permite, doamnei deputat Smith şi mie, să 
plecăm la Washington? întrebă Diaz. 

Suma privi la ceas. 

— Foarte curând. De fapt, veţi fi duşi la aerodromul meu 
particular din Edo City într-o oră. De acolo unul din avioanele 
mele cu reacţie vă va duce acasă. 

— De îndată ce Preşedintele va auzi de nebunia ta, rosti scurt 
Diaz, va ordona armatei să facă locul ăsta una cu pământul. 

Suma dădu drumul unui suspin încrezător şi zâmbi. 

— E prea târziu. Inginerii şi roboții mei sunt în avans faţă de 
plan. Nu ştiţi, nu aveţi cum să ştiţi, Proiectul Kaiten a fost 
definitivat la câteva minute după ce am început această vizită. 

— A devenit operaţional? întrebă Loren cu o voce şoptită şi 
înspăimântată. 

Suma încuviinţă din cap. 

— Dacă Preşedintele vostru va fi atât de nesăbuit încât să 
atace Centrul Dragonului, sistemele mele de detectare mă vor 
alerta în timp util pentru a ordona roboților să se dispună în 
formaţie de luptă şi să detoneze automobilele-capcană. Ezită 
destul de mult până a-şi arăta rânjetul hidos. Aşa cum scria 
odată Buson, un poet japonez: „Cu pălăria suflată de vânt / 


161 


sperietoarea cu gâtul ţeapăn stă / acolo foarte jenată”. 
— Preşedintele e sperietoarea şi stă întocmai ca şi ea, 
deoarece timpul lui a trecut. 


162 


54 


Energic, dar fără grabă, Pitt îi conduse în clădirea care 
adăpostea liftul. inainta primul, în timp ce ceilalţi îl urmau cu 
precauţie. Nu întâlni fiinţe omeneşti, dar fu oprit de un paznic 
robot la intrarea ascensorului. 

Acesta era programat să vorbească numai în japoneză, dar 
Pitt nu avu nici o problemă în a descifra tonul ameninţător şi 
arma aţintită spre fruntea lui. 

Işi ridică mâinile în faţa lui cu palmele orientate înainte şi se 
apropie încet, protejându-i pe ceilalţi de receptorul video şi de 
senzorii acestuia de detecție. 

Weatherhill şi Mancuso se apropiară pe furiş din flancuri şi 
împunseră cutia ce conţinea circuitele integrate cu furtunurile 
încărcate cu electricitate statică. Robotul înarmat îngheţă ca într- 
un film de desene animate oprit brusc. 

— Extrem de eficient, remarcă Weatherhill, reîncărcându-şi 
bucata de furtun frecând-o viguros de mătase. 

— Crezi că şi-a avertizat centrul de control? întrebă Stacy. 

— Probabil nu, răspunse Pitt. Capacitatea lui senzorială nu a 
putut să decidă dacă eu reprezentam o ameninţare sau pur şi 
simplu un membru neprogramat al proiectului. 

Odată ajunşi în interiorul ascensorului pustiu, Weatherhill optă 
pentru nivelul patru. 

— La şase se află nivelul principal al centrului de control, îşi 
aminti el. Mai bine ne-am încerca norocul să ieşim printr-un nivel 
inferior. 

— Infirmeria şi unităţile de servicii sunt la patru, îl informă Pitt. 

— Dar sistemul de securitate? 

— N-am văzut nici urmă de paznici sau de monitoare video. 

— Sistemele de apărare exterioară ale lui Suma sunt atât de 
sigure, încât nu are nevoie să se preocupe de securitatea 
interioară, zise Stacy. 

Weatherhill fu de acord. 

— Un robot duşman este ultimul lucru la care se gândeşte. Se 
încordară când ascensorul ajunse şi uşile alunecară lateral, 
deschizându-se. Din fericire era gol. Intrară, dar Pitt se ţinu mai 
la urmă, cu capul înclinat în spate de parcă ar fi ascultat un 
sunet îndepărtat. Apoi intră şi el, apăsând butonul pentru nivelul 


163 


patru. Câteva clipe mai târziu păşiră afară într-un coridor vacant. 
Se mişcară repede, pe tăcute, urmându-l pe Pitt. Acesta se opri 
în faţa infirmeriei şi aşteptă la uşă. 

— De ce te-ai oprit aici? întrebă Weatherhill încetişor. 

— Nu ne vom descurca niciodată în acest complex fără o hartă 
sau un ghid, murmură Pitt. Urmaţi-mă înăuntru. 

Apucă clanţa uşii şi o deschise brusc. 

Luată prin surprindere, sora ridică privirile uluită când îl văzu 
pe Pitt dând buzna pe uşă. Nu era aceeaşi care îl ajutase pe 
doctorul Nogami în timpul vizitei anterioare a lui Pitt. Aceasta era 
la fel de urâtă şi diform construită ca un greder de şosele. 

De îndată ce îşi reveni, întinse iute braţul către butonul de 
alarmă al unui dispozitiv de comunicare interioară. Degetul îi 
ajunsese la un centimetru de buton când palma întinsă a lui Pitt 
o lovi violent în bărbie. Catapultată, femeia făcu o tumbă pe 
spate, rămânând lată pe podea. Doctorul Nogami auzi agitația şi 
veni în fugă din biroul lui, oprindu-se brusc şi holbându-se la Pitt 
şi la ceilalţi din echipa MAIT, care intraseră buluc pe uşă înainte 
de a o închide. Ciudat, expresia de pe chipul său era una de 
amuzament curios mai degrabă decât de şoc. 

— Scuză-ne de deranj, doctore, zise Pitt, dar avem nevoie de 
îndrumări. 

Nogami privi în jos spre asistenta care zăcea pe podeaua rece. 

— După cum văd, ai propriul tău mod de a câştiga femeile. 

— Se pregătea să declanşeze alarma, zise Pitt scuzându-se. 

— Ai avut noroc că ai luat-o prin surprindere. Sora Oba ştie 
Karate cum ştiu eu medicină. Numai atunci se hotărî Nogami să 
studieze câteva clipe grupul pestrit de oameni care stăteau în 
picioare în jurul asistentei lungite la pământ. Scutură din cap 
aproape trist. Voi sunteţi cea mai grozavă echipă MAIT pe care 
Statele Unite o trimit pe teren. Nu prea se vede. De unde naiba a 
mai descoperit Ray Jordan oameni ca voi? 

Giordino fu singurul care nu-l privi pe doctor amuţit de 
surpriză. Ridică ochii spre Pitt. 

— Ştii ceva ce nu ştim noi? 

— Daţi-mi voie să vi-l prezint pe doctorul Josh Nogami, agentul 
secret britanic cu serioasă acoperire, care a furnizat partea leului 
din informaţiile despre Suma şi operaţiunea lui. 

— Ţi-ai dat seama, zise Nogami. 

Pitt dădu modest din mână. 

— După informaţiile pe care mi le-ai dat, a fost ceva 


164 


elementar. Nu există Spitalul St. Paul în Santa Ana, California. 
Dar există Catedrala Saint Paul în Londra. 

— Nu ai accent britanic, zise Stacy. 

— Deşi tata a fost supus britanic, mama provenea din San 
Francisco şi am făcut studii de medicină UCLA. Pot să vorbesc cu 
accent american rezonabil fără prea mare efort. Ezită şi îl privi pe 
Pitt drept în ochi, zâmbetul dispărându-i de pe faţă. Vă daţi 
seama, sper, că venind aici m-aţi dat de gol. 

— Regret că te-am pus în lumina reflectoarelor, zise Pitt 
sincer, dar avem o problemă urgentă. Dădu din cap către ceilalţi. 
Vor mai trece poate alte zece sau cincisprezece minute înainte 
de descoperirea lui Kamatori şi a celor trei robo-paznici ai săi... 
ah... ineficienţi. Avem foarte puţin timp pentru a pune 
explozibilul şi a ieşi de aici. 

— Staţi puţin. Nogami ridică o mână. Vreţi să spuneţi că l-aţi 
omorât pe Kamatori şi i-aţi terminat trei robo-paznici? 

— Mai morţi de aşa nu se poate, răspunse Giordino vesel. 

Mancuso nu avea chef de conversaţie cordială. 

— Te rog, dacă poţi, dă-ne o diagramă a complexului şi încă 
repede. Vreau să plecăm şi să nu-ţi mai stăm pe cap. 

— Am fotografiat planurile construcţiei pe microfilm, dar n-am 
avut cum să le transmit în afară oamenilor voştri după ce mi-am 
pierdut contactul. 

— Jim Hanamura? 

— Da. E mort? întrebă Nogami sigur de răspuns. 

Pitt încuviinţă din cap. 

— Măcelărit de Kamatori. 

— Jim a fost un om bun. Sper că bestia de Kamatori a murit 
încet. 

— Nu prea i-a plăcut călătoria. 

— Te rog, poţi să ne ajuţi? întrebă Mancuso, grăbit şi insistent. 
Nu e timp de pierdut. 

Nogami nu părea nici pe departe grăbit. 

— Speraţi să ieşiţi prin tunel spre Edo City, bănuiesc. 

— Ne-am gândit că am putea să luăm trenul, zise Weatherhill 
aruncând o privire pe coridor prin uşă. 

— N-aveţi nici o şansă. Nogami ridică din umeri. De când aţi 
pătruns voi în complex, Suma a ordonat ca trenul să fie păzit de 
o armată de roboţi pe partea insulei şi o imensă forţă de 
securitate, formată din oameni special antrenați, la capătul din 
Edo City. Nici o furnică n-ar putea trece. 


165 


Stacy îl privi. 

— Ce sugerezi? 

— Oceanul. Aţi putea avea norocul să fiţi pescuiţi de un vas în 
trecere. 

Stacy scutură din cap. 

— Asta e exclus. Orice vas străin care ajunge la cinci kilometri 
de insulă va fi spulberat. 

— Aveţi destule lucruri la care să vă gândiţi, zise Pitt calm, 
părând să fixeze cu privirea un perete de parcă ar fi văzut ceva 
în partea cealaltă. Concentraţi-vă asupra plantării explozivelor. 
Lăsaţi plecarea în seama mea şi a lui Al. 

Stacy, Weatherhill şi Mancuso se uitară unul la celălalt. Apoi 
Weatherhill dădu din cap aprobator. 

— Ai dreptate. Ne-ai salvat vieţile şi ne-ai adus până aici! Am 
fi de-a dreptul nepoliticoşi să nu avem încredere în tine. 

Pitt se întoarse spre Nogami. 

— Ce părere ai, doctore, vii cu noi? 

Nogami ridică din umeri şi zâmbi cu jumătate de gură. 

— De ce nu? Mulțumită vouă, utilitatea mea aici a luat sfârşit. 
N-are sens s-o mai lungesc. Risc să-mi pună Suma pielea pe băț. 

— Ai vreo sugestie unde am putea pune explozibilul? întrebă 
Weatherhill. 

— Vă arăt un culoar de acces spre cablurile electrice şi fibrele 
optice care alimentează întregul complex. Puneţi-vă explozibilul 
acolo şi veţi scoate centrul din funcţiune pentru o lună. 

— La ce nivel? 

Nogami ridică capul spre tavan. 

— Cel de deasupra, al cincilea. 

— Când eşti gata? îi zise Weatherhill lui Pitt. 

— Acum. _ 

Precaut, Pitt se strecură pe coridor spre lift. II urmară toţi, se 
înghesuiră înăuntru şi aşteptară liniştiţi în timp ce acesta se 
ridica la al cincilea nivel, tensionaţi de ideea unei surprize 
neplăcute la deschiderea uşilor. Brusc, liftul începu să coboare în 
loc să urce. Cineva realizase acest lucru, apăsând butonul de la 
nivelul inferior. 

— La dracu, blestemă Mancuso cu amărăciune. Asta ne mai 
trebuia. A 

— Fiţi atenţi! ordonă Pitt. Impingeţi uşile cu toată forţa pentru 
a nu-i lăsa să pătrundă înăuntru. Al, ţine apăsat pe butonul „uşă 
închisă”. 


166 


Ascensorul se opri, după care toţi puseră mâinile pe uşi şi 
împinseră. Uşile încercară să gliseze lateral, dar zvâcniră 
spasmodic fără să se deschidă. 

— Al, zise Pitt încetişor, acum apasă pe cinci! 

Giordino ţinuse degetul apăsat pe butonul „uşă închisă” atât 
de tare, încât încheietura mâinii i se albise. Il lăsă liber şi apăsă 
pe butonul marcat cu cifra 5. 

Ascensorul se zgudui câteva clipe de parcă ar fi fost rupt în 
două, apoi zvâcni în sus şi începu să se ridice. 

— A fost gata, gata, suspină Stacy. 

— Mergem în sus, îi anunţă Giordino. Articole de gospodărie, 
ustensile de bucătărie, vase şi obiecte de uz casnic... Brusc se 
opri. Oh, oh, n-am ajuns încă acasă. Mai vrea cineva să urce. 
Beculeţul de la nivelul cinci tocmai s-a aprins. 

Alertaţi din nou, fiecare îşi roti inconştient privirea către afişaj, 
spre minusculul indicator luminos care se aprinsese la nivelul 
cinci. Apoi, de parcă ar fi fost comandaţi de aceeaşi manetă de 
viteze, se întoarseră şi se ghemuiră, gata de a ţâşni în acţiune. 

Un inginer în haină albă, cu o pălărie tare pe cap, aştepta în 
faţa liftului, studiind intens însemnările de pe un carnet. Nici 
măcar nu-şi ridică privirile când intră în lift. Numai când realiză 
că liftul nu se deplasează, se uită la oamenii cu figuri occidentale 
din jurul lui. Nici unul nu zâmbea. 

Deschise gura să ţipe, dar Pitt îi puse o mână pe gură, iar cu 
cealaltă îi strânse carotida. Chiar înainte să-şi dea ochii peste 
cap, trupul să i se înmoaie şi să alunece pe podeaua liftului, 
Nogami era deja afară, conducându-i pe ceilalţi printr-un coridor. 

Weatherhill îi urmă ultimul. Se opri şi îl privi pe Pitt. 

— Când şi unde vrei să ne întâlnim? întrebă el. 

— La nivelul superior, în douăsprezece minute. Vă reținem 
taxiul. 

— Succes, murmură Mancuso grăbindu-se, după ceilalţi şi 
întrebându-se în sinea lui ce mai punea la cale mintea isteaţă a 
bărbatului de la NUMA. 

Giordino privi în jos spre inginerul întins pe podea. 

— Pe el unde să-l ascundem? 

Pitt arătă spre trapa din tavanul ascensorului. A 

— Taie-i halatul apoi leagă-l şi pune-i căluş. Il parcăm 
deasupra liftului. 

In timp ce Giordino îi scotea halatul alb şi începea să-l facă 
fâşii, îi aruncă lui Pitt un rânjet pe jumătate răutăcios. 


167 


— Şi eu l-am auzit. 

Pitt rânji şi el. 

— Ah, da, sunetul dulce al libertăţii. 

— Dacă îl apucăm. 

— Optimism, optimism, murmură Pitt voios, în timp ce porni 
cu liftul în sus. Acum să băgăm viteză. Mai avem douăsprezece 
minute. 


168 


55 


Echipa MAIT aflată în adâncimea Centrului Dragonului n-ar fi 
putut fi mai stresată decât cei doi bărbaţi care asudau în camera 
de comunicaţii a Sediului Federal de Investigaţii. Raymond Jordan 
şi Donald Kern stăteau cu ochii pe un ceas uriaş, aşteptând 
nerăbdători un semn din partea echipei printr-un satelit 
poziţionat deasupra Japoniei. 

De parcă ar fi fost atraşi de bâzâitul brusc al unui telefon aflat 
pe masa dintre ei, ochii li se întâlniră, ambii având chipul tras. 
Jordan ridică receptorul de parcă acesta ar fi fost contaminat cu 
ciumă. 

— Da, domnule Preşedinte, răspunse el fără ezitare. 

— Vreo veste? 

— Nu, sir. 

Preşedintele rămase tăcut pentru o clipă, apoi zise solemn. 

— Patruzeci şi cinci de minute, Ray. 

— Am înţeles, sir. Patruzeci şi cinci de minute până la atac. 

— Am demobilizat Delta Forces. După o conferinţă cu ceilalţi 
consilieri de securitate şi Statul Major, am ajuns la concluzia că 
nu ne putem permite o operaţie militară. Centrul Dragonului 
trebuie să fie distrus înainte de a deveni operaţional. Jordan avu 
sentimentul de parcă lumea lui dispărea. Aruncă încă o dată 
zarurile. 

— Cred încă în faptul că senatorul Diaz şi deputata Smith sunt 
pe insulă. 

— Chiar dacă ai dreptate, posibila lor moarte nu-mi afectează 
decizia. 

— N-aţi fi dispus să vă răzgândiţi şi să le mai acordaţi încă o 
oră? pledă Jordan. 

— AŞ dori din toată inima să vă dau mai mult timp, dar 
securitatea noastră naţională e în mare pericol. Nu ne putem 
permite să-i lăsăm lui Suma posibilitatea lansării campaniei de 
şantaj internaţional. 

— Aveţi dreptate, fireşte. 

— Cel puţin nu sunt singur. Secretarul de stat Oates a 
informat liderii naţiunilor NATO şi pe preşedintele sovietic 
Antonov şi fiecare a fost de acord că este în interesul nostru 
reciproc să acţionăm. 

169 


— Atunci nu mai punem problema salvării echipei, zise Jordan 
cu frustrare în glas şi nici a lui Diaz şi Smith. 

— Regret profund ideea de a pune în pericol vieţile unor 
americani de bună-credinţă, dintre care unii îmi sunt prieteni 
buni. Îmi pare rău, Ray, mă confrunt cu dilema veche de când 
lumea de a sacrifica câţiva pentru a-i salva pe cei mulţi. 

Jordan puse receptorul în furcă. Părea ciudat de cocoşat şi 
dărâmat. 

— Preşedintele, zise el cu gândul aiurea. 

— Nici o păsuire? întrebă Kern mohorât. 

Jordan scutură din cap. 

— A anulat atacul, dar trimite acolo un submarin nuclear. 

Kern păli ca un mort. 

— Deci e aşa cum a zis. 

Jordan dădu mohorât din cap şi ridică privirea spre ceas 
văzând că au rămas numai patruzeci şi trei de minute. 

— De ce naiba nu pot să fugă? Ce s-a întâmplat cu agentul 
britanic? De ce nu transmite? 

In ciuda temerilor, Jordan şi Kern nu erau nici pe departe 
pregătiţi pentru dezastrul înfiorător ce urma să vină. 


Nogami conduse echipa MAIT printr-o serie de mici pasaje 
laterale pline de conducte de încălzire şi ventilaţie, ocolind 
birourile şi atelierele foarte populate şi ţinându-se cât mai 
departe cu putinţă de locurile unde se desfăşura activitatea. 
Când era confruntat cu un robo-paznic, Nogami intra în 
conversaţie cu el, în timp ce unul din ceilalţi se apropia de el 
dintr-o parte şi îi bloca circuitele cu încărcătura de electricitate 
statică. 

Ajunseră la o încăpere cu pereţi de sticlă, o zonă întinsă şi 
importantă, plină de cabluri electrice şi legături de fibre optice, 
toate pornind prin tuneluri înguste pe tot cuprinsul Centrului 
Dragonului. Un robot stătea în picioare în faţa unei uriaşe 
console cu diverse tastaturi şi instrumente digitale. 

— Un inspector robot, zise Nogami încetişor. E programat să 
supravegheze sistemele şi să raporteze orice scurtcircuit sau 
defecţiune. 

— După ce îi tăiem circuitele, cât timp durează până când 
supraveghetorul lui trimite pe cineva să-l verifice? întrebă 
Mancuso. 

— De la centrul de control principal, cinci sau şase minute. 


170 


— E timp destul să plasăm explozibilul şi să o ştergem, zise 
Weatherhill pe un ton neutru. 

— Te-ai gândit la programarea timpului până la explozie? îl 
întrebă Stacy. 

— Douăzeci de minute. Am avea timp să ajungem la suprafaţă 
în siguranţă şi să părăsim insula, dacă Pitt şi Giordino reuşesc. 

Nogami deschise uşa şi se dădu în lături, în timp ce Mancuso 
şi Weatherhill pătrunseră în încăpere şi se apropiară de robot din 
direcţii opuse. Stacy rămase în pragul uşii, de pază. Inspectorul 
robot încremeni în faţa consolei, ca o sculptură metalică, în clipa 
în care bucăţile de furtun încărcate cu electricitate statică luară 
contact cu învelişul circuitelor lui. 

Cu atenţie şi pricepere, Weatherhill introduse detonatorul 
minuscul în explozibilul de plastic şi fixă timpul. 

— Trebuie aşezat printre cabluri şi fibre optice, cred. 

— De ce nu distrugi consola? întrebă Nogami. 

— Probabil dispun de unităţi de rezervă undeva într-un 
depozit, explică Mancuso. 

Weatherhill dădu aprobator din cap şi se deplasă pe un coridor 
aflat la mică distanţă, unde ascunse încărcătura în spatele mai 
multor mănunchiuri de cabluri şi fibre optice foarte bine izolate. 

— Pot să înlocuiască consola şi să reconecteze noile terminale 
în douăzeci şi patru de ore, predică el, dar să distrugi un metru în 
mijlocul a o mie de fire înseamnă să-i obligi să înlocuiască 
întregul sistem pornind din ambele capete. Asta le va lua de cinci 
ori mai mult timp. 

— Ai dreptate, consimţi Nogami fără entuziasm. 

— Ascunde-o bine, zise Mancuso. 

Weatherhill îl privi cu reproş. 

— Nu vor căuta ceva de care nu ştiu că există. Atinse uşor 
regulatorul de timp şi părăsi coridorul. 

— Totul e în regulă, zise Stacy din pragul uşii. 

Pe rând pătrunseră tiptil în coridor şi se precipitară spre lift. 
Parcurseseră deja aproape două sute de metri când Nogami se 
opri brusc şi ridică o mână. Sunetul vocilor omeneşti se auzea 
de-a lungul pereţilor de metal ai unui coridor lateral, urmat de 
bâzâitul discret al unui motor electric. Furios, Nogami le făcu 
semn să înainteze, iar ei ţâşniră înainte şi apucară să dea colţul 
înainte ca intruşii să apară pe coridorul principal. 

— Le-am subapreciat eficienţa, şopti Nogami fără să se 
întoarcă. Au sosit devreme. 


171 


— Detectivii? îl întrebă Stacy. 

— Nu, răspunse el repede. Supraveghetorii care vin să-l 
înlocuiască pe robotul scos din funcţiune de voi. 

— Crezi că sunt trimişi după noi? 

— Dacă ar fi aşa, am afla-o. Ar suna alarma generală şi o 
hoardă de paznici umani ai lui Suma, împreună cu o armată de 
roboţi, ar viermui pe fiecare coridor şi ar bloca toate intersecțiile. 

— Am avut noroc că nici unul din roboții întâlniți nu a intrat la 
bănuieli, mormăi Mancuso în timp ce îl urma grăbit pe Nogami pe 
coridor. 

— Fără semne aparente de stricăciune, supraveghetorii vor 
crede că au suferit simple defecţiuni electronice. 

Ajunseră la lift şi mai pierdură două minute aşteptând ca 
acesta să urce de la un nivel inferior. După ce li se păru că 
aşteptaseră jumătate din viaţă, în cele din urmă uşile se 
deschiseră spre un interior gol. Weatherhill intră primul şi apăsă 
butonul pentru nivelul de suprafaţă. 

Ascensorul cu cei trei bărbaţi şi o femeie stând în picioare 
mohorâţi şi tăcuţi se ridica cu o încetineală chinuitoare. Numai 
Nogami avea ceas, ceilalţi le pierduseră când fuseseră prinşi. 

Se uită la ceas. 

— Am mai câştigat treizeci de secunde, informă el. 

— Am sărit din lac, murmură Mancuso. Acum să sperăm că nu 
există nici un puț. 

Tot ceea ce conta acum era să se salveze. Oare ce plan clocea 
mintea lui Pitt? | se întâmplase ceva lui sau lui Giordino? Greşise 
Pitt calculele şi era oare prins din nou sau mort? Dacă era aşa, 
nu mai exista nici o speranţă şi nu le mai rămânea nimic, nici o 
cale spre libertate, singura lor şansă de salvare se stinsese. 

Nici nu mai ţineau minte de câte ori se pregătiseră pentru ce 
era mai rău, ghemuiţi, gata să ţâşnească spre pericolul, material 
sau uman, din faţa liftului. Când uşile se deschiseră, înţepeniră. 

Giordino stătea acolo, mare cât viaţa, cu un zâmbet larg pe 
chip. Vorbi ca un controlor la poarta unui aeroport. 

— Prezentaţi taloanele de îmbarcare, vă rog. 


Ubunai Okuma şi Daisetz Kano erau specialişti în robotică de 
înaltă clasă, experimentați în teleoperare de imagine pe 
computer şi inteligenţă artificială, cât şi în depanarea şi 
sesizarea disfuncţionalităţilor senzorilor. In camera de control cu 
monitoare, primiseră informaţia că inspectorul robot Taiho, al 


172 


cărui nume însemna „Puşcă mare”, nu funcţionează şi se 
deplasaseră imediat să-l înlocuiască pentru a fi reparat. 

Defectarea subită, dintr-o serie întreagă de motive, nu era 
ceva neobişnuit. Robotica era încă o ştiinţă nouă şi defectele 
apăreau cu o frecvenţă înnebunitoare. Roboții se opreau brusc, 
din motive care ieşeau la iveală numai după ce erau returnaţi la 
un centru de recondiţionare şi cercetaţi cu atenţie. 

Kano dădu ocol inspectorului Taiho, verificându-l repede cu 
privirea. Neobservând nimic neobişnuit, ridică din umeri. 

— Pare să aibă un circuit defect. 

Okuma îşi aruncă ochii pe o diagramă din dosarul care îl avea 
la el. 

— Acesta are o istorie întreagă de probleme. | s-a mai stricat 
sistemul de formare a imaginii încă de cinci ori. 

— Ce ciudat, e a patra unitate care s-a defectat în ultima oră. 

— Intotdeauna apar în cascadă, murmură Okuma. 

— Sistemele trebuie modificate şi actualizate, se declară de 
acord Kano. N-are rost să încercăm să-l reparăm pe loc. Il voi 
programa pentru o reconstrucţie completă. Se întoarse spre 
robotul înlocuitor. Eşti gata să-ţi preiei îndatoririle de 
supraveghere, Otokodate? 

O serie de beculeţe se aprinseră şi Otokodate, numele unui fel 
de Robin Hood, răspunse încet dar ferm. 

— Sunt gata să supraveghez toate sistemele. 

— Atunci începe. 

În timp ce robotul înlocuitor îşi ocupa locul în faţa monitorului, 
Okuma şi Kano aşezară robotul defect într-un cărucior motorizat 
prevăzut cu o mică macara. Apoi unul dintre ei programă un cod 
în computerul căruciorului şi acesta începu să se mişte automat 
către zona indicată, fără control uman. Cei doi ingineri nu 
însoţiră robotul defect, ci se îndreptară spre încăperea de odihnă 
a personalului, pentru a se bucura de binefacerile unei ceşti cu 
ceai. 

Lăsat singur, Otokodate îşi concentra sistemul vizual pe 
tastaturi şi, din rutină, începu să prelucreze datele în computer. 
Capacitatea lui foarte ridicată de sesizare, incredibil de avansată 
faţă de cea a unei fiinţe omeneşti, surprinse o deviere 
infinitezimală de măsurare. 

Rata impulsului laser printr-o fibră optică e măsurată în 
milioane de biţi pe secundă. Senzorii lui Otokodate puteau citi 
măsurătorile instrumentului cu mult mai mare acuratețe decât 


173 


omul şi recunoscu o minusculă scădere în rata pulsului de la 
standardul de 44,7 milioane biţi pe secundă la 44,68 milioane. El 
computeriza profilul indicelui refractat şi observă că lumina ce-şi 
transmitea razele prin două fibre dinăuntrul unei panglici, ce 
conţinea mii de fibre optice, oscila temporar într-un anumit 
punct. 

Semnală centrului de comandă că părăsea consola pentru a 
inspecta mănunchiurile de fibre din interiorul coridoarelor. 


174 


56 


Cu timpul Suma devenea din ce în ce mai mânios şi 
nerăbdător. Diaz şi Smith păreau să nu obosească certându-se 
cu el, dând frâu liber urii faţă de realizările lui, ameninţându-l de 
parcă era un hoţoman de pe stradă. Ajunsese să binecuvânteze 
şansa de a se spăla pe mâini de ei. 

Răpirea senatorului Diaz, simţea el, fusese o greşeală. O 
făcuse numai pentru că Ichiro Tsuboi era încrezător că Diaz avea 
o influenţă substanţială în Senat şi avea trecere la Preşedinte. 
Suma îl considera meschin şi limitat. După ce fusese reformat 
medical din armată, Diaz îşi făcuse studiile la Universitatea din 
New Mexico. Apoi folosise calea tradiţională spre putere 
devenind avocat şi susţinând cauze care erau reflectate cu litere 
de o şchioapă în ziare şi aveau sprijinul partidului majoritar din 
stat. 

Suma îl dispreţuia, considerându-l un salahor politic demodat 
care se ţinea de practica monotonă şi obositoare de a-i supune 
pe bogaţi la taxe pentru programe de binefacere în scopul de a-i 
hrăni şi sprijini pe trântorii săraci. Mila şi compasiunea erau 
trăsături pe care Suma refuza să le accepte. 

Deputata Smith, de cealaltă parte, era o femeie foarte abilă. 
Suma avea sentimentul neplăcut că ea îi putea citi gândurile şi îi 
contrazicea orice afirmaţie. Avea toate datele despre ea şi le 
folosea cu uşurinţă. Loren provenea dintr-o veche şi onorabilă 
familie din Vest, aceasta având ferme pe dealurile din vestul 
statului Colorado din 1870. Educată la Universitatea din 
Colorado, candidase şi câştigase alegerile în faţa unui deputat 
care stătuse în funcţie timp de treizeci de ani. Putea să se ia în 
colţi cu orice bărbat. Suma bănuia că singurul ei punct vulnerabil 
era Dirk Pitt şi era mai aproape de adevăr decât credea. 

Suma privea la ei peste masă, sorbind sake şi prinzând puteri 
pentru un alt schimb dur de cuvinte. Era pe punctul de a face o 
nouă observaţie când Toshie intră în încăpere şi îi şopti încetişor 
la ureche. Suma îşi puse ceaşca de sake pe masă şi se ridică în 
picioare. 

— A venit timpul să plecaţi. 

Loren se ridică elegant în picioare şi îşi încrucişa privirile cu 
Suma. 

175 


— Nu mă mişc de aici până nu ştiu că Dirk Pitt şi Al Giordino 
sunt în viaţă şi trataţi omeneşte. 

Suma zâmbi indulgent. 

— Au venit în ascuns pe pământ străin, pământul meu, ca 
agenţi secreţi ai unei ţări străine... 

— Legea japoneză este asemănătoare cu a noastră în privinţa 
spionajului, îl întrerupse ea. Au dreptul la o judecată corectă. 

Suma radia de satisfacţie maliţioasă. 

___— Nu văd nici un motiv pentru a continua această discuţie. 
Intre timp domnul Pitt şi domnul Giordino, împreună cu restul 
echipei lor de spioni, au fost executaţi de prietenul meu Moro 
Kamatori. Asta e situaţia. 

Loren se simţi de parcă inima i-ar fi fost zdrobită de un bloc de 
gheaţă. Urmă un moment de tăcere şi uluială, pe care îl resimţi 
şi mai şocant, ştiind că acesta trebuia să fie adevărul. Se făcu 
albă ca varul la faţă şi se legănă pe picioare cu mintea brusc 
golită de orice conţinut. 

Toshie o înşfacă pe Loren de braţ şi o împinse către uşă. 

— Vino, avionul care vă va duce la Edo City şi aeronava 
particulară a domnului Suma vă aşteaptă. 

— Nu trecem prin formidabilul canal de sub mare? întrebă 
Diaz fără nici o urmă de dezamăgire. 

— Sunt câteva lucruri pe care nu doresc să le vedeţi, zise 
Suma veninos. 

In plin coşmar, fără să-i pese, Loren se lăsă trasă de Toshie 
printr-un foaier care dădea spre o potecă de piatră ducând spre 
un mic eleşteu. Suma se înclină şi făcu semn lui Diaz să le 
însoţească pe femei. 

Diaz dădu din umeri supus şi şontâcăi cu bastonul său în faţa 
lui Suma, în timp ce doi robo-paznici încheiau convoiul. 

In spatele eleşteului se afla un avion strălucitor cu turbină 
acoperită, înconjurat de un gard viu înalt şi frumos tuns. 
Motoarele reactorului se învârteau cu un fluierat uşor. Doi 
membri ai echipajului, îmbrăcaţi în costume de zbor de nailon 
roşu şi şepci, stăteau în poziţie de drepţi de fiecare latură a 
scărilor ce duceau în cabina principală. Ambii erau scunzi, unul 
zvelt, celălalt lat în umeri. Inclinară respectuos capul când grupul 
se apropie. 

Diaz se opri brusc. 

— Când mă voi întoarce la Washington, voi ţine o conferinţă 
de presă şi voi spune totul despre tine şi planurile tale 


176 


monstruoase, apoi voi lupta împotriva ta prin orice mijloace pe 
care le am la dispoziţie în ambele camere ale Congresului, până 
când fiecare bun pe care-l ai în Statele Unite va fi confiscat şi 
naționalizat. Nu îmi voi găsi liniştea până când nu vei plăti pentru 
crimele tale. 

Suma rânji furios. 

— Oamenii noştri din Washington sunt mult prea puternici 
pentru a nu dilua eforturile tale patetice. Controlăm prea mulţi 
parlamentari de-ai voştri, care au o slăbiciune pentru bogăţia 
ascunsă, ca să mai ai o asemenea influenţă. Glasul dumitale va 
suna în gol, domnule senator Diaz. Guvernul vostru - fie că îţi 
place sau nu, corupt şi înnămolit în programe emoţionale în loc 
de tehnologie sau ştiinţă - a devenit o filială controlată în 
întregime de japonezi. 

Loren se întoarse către Suma, cu ochii îngustaţi de dispreţ. 

— Aţi subestimat curajul americanilor acum cincizeci de ani şi 
acum din nou aţi trezit uriaşul adormit, insuflându-i o hotărâre 
îngrozitoare. 

— Cuvintele amiralului Yamamoto după şapte decembrie nu 
se aplică acum, zise Suma cu dispreţ. Oamenii voştri şi-au 
pierdut forţa morală de a face sacrificii pentru binele naţiunii. 
Trebuie să priveşti realitatea în faţă, doamnă Smith. Măreţia 
Americii a apus. Nu mai am nimic de adăugat, în afară de 
îndemnul de a-l avertiza pe Preşedintele vostru asupra intenţiilor 
Japoniei. 

— Vrei să spui intenţiile ta/e, zise Loren cu curaj, culoarea 
întorcându-i-se în obraji. Tu nu reprezinţi poporul japonez. 

— Călătorie bună spre casă, doamnă deputat Smith. Vizita 
voastră s-a încheiat. 

Suma se întoarse şi începu să se îndepărteze, dar nu apucă să 
facă decât un pas, când cei doi membri ai echipajului îl înşfăcară 
de braţe din fiecare parte, îl ridicară de la pământ şi îl aruncară 
în spate prin uşa cabinei avionului, unde păru să dispară. Totul 
se întâmplă atât de repede, încât Loren şi Diaz rămaseră şocaţi, 
cu mintea golită de gânduri. Numai Toshie reacţionă, încercând 
să lovească cu piciorul pe membrul mai solid al echipajului. 

— Aşa începe oare o relaţie intimă? râse Giordino, înşfăcând 
piciorul lui Toshie şi trăgând-o în braţele lui. 

Apoi o ridică şi o trecu prin uşă în mâinile lui Weatherhill şi 
Mancuso la fel de uşor de parcă ar fi fost umplută cu aer. 

Loren gâfâi şi începu să bolborosească ceva spre Giordino, dar 


177 


Stacy o împinse brusc în sus pe scara îngustă. 

— N-avem timp de pierdut, doamnă Smith. Vă rog, mai 
repede. 

Cu Loren în faţa ei, îi spuse şi lui Diaz: 

— Mai repede, domnule senator. N-are rost să aşteptăm să ni 
se spună la revedere. 

— De unde... de unde aţi apărut toţi? se bâlbâi el în timp 
Mancuso şi Weatherhill îl traseră înăuntru. 

— Suntem doar răpitorii voştri, răspunse Weatherhill pe un ton 

de conversaţie. De fapt, Pitt şi Giordino au luat echipajul pe 
nepusă masă şi i-au băgat legaţi în compartimentul pentru 
marfă. 
__ Giordino o ridică pe Stacy în cabină şi trase scările în urma ei. 
li salută în glumă pe cei doi robo-paznici care aveau armele 
aţintite asupra lui, dar stăteau într-o postură de uluială 
nemişcată. 

— Robo-curcani, Sayonara! 

Trânti uşa închizând-o şi o încuie. Apoi se întoarse şi strigă 
scurt o comandă în direcţia carlingii. 

— Dă-i drumul! 

Fluieratul uşor al celor două motoare cu turbină spori până 
ajunse un țipăt care spărgea urechile şi suflul lor culcă iarba de 
sub aripile butucănoase. Roţile se ridicară de pe pământul jilav şi 
avionul se ridică drept în aer, rămase suspendat acolo câteva 
momente, timp în care motoarele rulară încet menţinând 
aparatul în poziţie orizontală, apoi ţâşni înclinându-se uşor şi se 
îndreptă deasupra oceanului către răsărit. 

Loren îl strânse în braţe pe Giordino. 

— Slavă Domnului că eşti teafăr. Dirk e cu tine? 

— Cine crezi că e la volanul autobuzului? zâmbi Giordino larg, 
în timp ce dădea din cap spre carlingă. 

Fără alt cuvânt, Loren fugi pe culoar şi deschise uşa carlingii. 
Pitt se afla pe scaunul pilotului, extrem de concentrat în dirijarea 
unui avion nou pentru el. Nu clipi şi nici nu-şi întoarse capul, 
când ea îi încolăci gâtul cu braţele pe sub costumul de zbor 
împrumutat de la Corporaţia Suma şi îl sărută cel puţin de 
douăsprezece ori. 

— Eşti viu, zise ea fericită. Suma zicea că ai murit. 

— N-a fost o zi prea amuzantă, reuşi să spună Pitt printre 
sărutări. Vrei să spui că te bucuri că mă vezi? 

II zgârie uşor cu unghiile pe piept. 


178 


— Nu poţi să fii şi tu o dată serios? 

— Doamnă, chiar în acest moment sunt cât se poate de serios. 
Opt oameni depind de mine ca să zbor cu acest avion pe care nu 
l-am atins niciodată. Şi cel mai bine ar fi să-i dau de capăt 
repede sau ne trezim cu toţii în apă. 

— Poţi să o faci, zise ea cu încredere. Dirk Pitt poate să facă 
orice. 

— AŞ vrea ca oamenii să nu mai spună asta, mormăi Pitt. 
Dădu uşor din cap spre dreapta. Stai pe locul copilotului şi 
deschide radioul. Trebuie să chemăm cavaleria, înainte ca 
escadrila aviatică de samurai să preia urmărirea. Nu ne putem 
opune avioanelor de vânătoare. 

— Suma nu e stăpânul armatei japoneze. 

— Posedă cam tot de pe aici. Nu avem nici o şansă. Aprinde 
radioul, îţi voi da frecvenţa. 

— Unde mergem? 

— Pe Ralph R. Bennett. 

— O barcă? 

— Un vas, o corectă Pitt. Un vas al Marinei Militare Americane 
de detectare şi urmărire. Dacă ajungem pe el înainte de a fi 
interceptaţi, suntem salvaţi. 

— Nu vor îndrăzni să tragă în noi cu Hideki Suma la bord. 

Ochii lui Pitt scăpărară de la bordul cu aparate indicatoare 
spre apa ce fremăta în jos. 

— Oh, cât de mult sper să ai dreptate. 

In spatele lor, Giordino încerca, fără să reuşească, să o 
mângâie pe Toshie, care şuiera şi se zbătea ca o pisică sălbatică. 
ÎI scuipă, dar rată cu puţin obrazul, atingându-l pe ureche. În cele 
din urmă o apucă de la spate şi o ţinu strâns. 

— Imi dau seama că n-am făcut o bună impresie de la început, 
zise el fericit, dar a mă cunoaşte, înseamnă a mă iubi. 

— Porc de yankeu, ţipă ea. 

— Nu e chiar aşa, strămoşii mei italieni n-ar admite niciodată 
ideea că sunt yankei. 

Stacy îi ignoră pe Giordino şi pe Toshie care nu încetaseră 
lupta şi îl legă strâns pe Suma de unul din scaunele tapiţate cu 
piele din luxoasa cabină principală. Pe chip i se citea uluiala. 

— la te uită, zise Mancuso fericit. Ce surpriză, barosanul în 
persoană merge cu noi la plimbare. 

— Eşti un om mort. Toţi trebuia să fiţi morţi, murmură el, fără 
să-i vină să-şi creadă ochilor. 


179 


— Prietenul tău Kamatori a murit, îl informă sadic Mancuso. 

— Cum? 

— Pitt l-a înfipt în perete. 

Numele lui Pitt păru să acţioneze ca un stimulent. Suma îşi 
mai reveni şi spuse. 

— Aţi făcut o greşeală îngrozitoare. Ţinându-mă ostatic, veţi 
dezlănţui nişte forţe înfricoşătoare. 

— Ce-i drept e drept! Acum e rândul nostru să facem pe 
scârboşii. 

Vocea omenească nu poate imita cu fidelitate sâsâitul unei 
vipere, dar Suma scoase un sunet asemănător. 

— Sunteţi prea imbecili să înţelegeţi. Oamenii mei vor 
declanşa Proiectul Kaiten, când vor afla ce aţi făcut. 

— Să încerce, zise liniştit Weatherhill. Peste aproximativ trei 
minute, la Centrul Dragonului se vor stinge luminile. 


Inspectorul robot Otokodate descoperi curând explozibilul 
ataşat de banda unor fibre optice. O dezlegă cu abilitate şi se 
înapoie la consola lui. Studie câteva clipe pachetul, recunoscând 
regulatorul de timp drept ceea ce era, dar memoria lui nu fusese 
programată să analizeze explozibili de plastic şi pentru el nu 
exista un astfel de concept. Transmise un semnal superiorului 
său din centrul de control al roboților. 

— Otokodate de la centrul cinci de energie. 

— Da, ce s-a întâmplat? răspunse un monitor robot. 

— Vreau să comunic cu superiorul meu, domnul Okuma. 

— Nu s-a înapoiat de la ceai. Care-i mesajul? 

— Am descoperit un obiect ciudat ataşat de mănunchiul 
principal de fibre optice. 

— Ce fel de obiect? 

— O substanţă pliabilă cu un regulator de timp. 

— Ar putea fi un instrument uitat de vreun tehnician în timpul 
efectuării lucrărilor de instalare. 

— Memoria mea nu conţine datele necesare pentru o 
identificare exactă. Doreşti să-l aduc la centrul de control pentru 
examinare? 

— Nu, rămâi la postul tău. Trimit un curier să-l ridice. 

— Am înţeles. 

Câteva minute mai târziu un curier robot, pe nume Nakajima, 
care era programat să se deplaseze prin fiecare coridor şi să 
treacă prin toate uşile birourilor şi zonelor de lucru din complex, 


180 


intră în centrul cinci de energie. Conform ordinului, Otokodate îi 
înmâna explozibilul lui Nakajima. 

Nakajima era un robot mecanic din a şasea generaţie, care 
putea primi comenzi verbale, dar nu putea să le dea. Işi întinse 
pe tăcute braţul articulat, luă pachetul, îl depuse într-un 
container şi apoi îşi începu călătoria de întoarcere spre centrul de 
control al roboților. 

La cincizeci de metri de uşa acestuia, într-un punct situat 
departe de oameni şi echipament important, pachetul 
cuprinzând plastic C-8 explodă cu un zgomot asurzitor, care 
răsună prin zidurile de beton ale coridoarelor nivelului cinci. 

Centrul Dragonului era proiectat şi construit pentru a rezista 
celor mai puternice cutremure şi orice pagubă a structurii era de 
nivel minim. Proiectul Kaiten rămânea intact şi operaţional. 
Unicul rezultat al exploziei pregătite de Weatherhill fu 
dezintegrarea aproape totală a robotului curier Nakajima. 


181 


57 


Robo-paznicii îşi alertaseră superiorii despre ciudata dramă 
petrecută în grădină, înainte ca Pitt să ridice turbina aparatului 
deasupra împrejmuirii mărginite de gardul viu. La început, 
avertismentul roboților fu considerat drept o defecţiune a 
percepţiei lor vizuale, dar când echipa trimisă în cercetare nu-l 
găsi pe Suma, comandanții forţelor de securitate fură cuprinşi de 
o stare de confuzie dementă. 

Din cauza mândriei sale exacerbate şi a secretomaniei, Hideki 
Suma nu considerase de cuviinţă să formeze o echipă de 
profesionişti cu misiunea de a acţiona în caz de urgenţă, dacă el 
nu era de găsit. Cuprinşi de panică, şefii serviciului de securitate 
apelară la Kamatori, dar descoperiră curând că nu răspundea 
nimeni la telefoane, iar robo-paznicii lui personali nu răspundeau 
la semnale. 

O echipă de apărare specială, sprijinită de patru roboţi 
înarmaţi, se repezi spre sediul lui Kamatori. Ofiţerul bătu tare în 
uşa închisă, dar, neprimind răspuns, îi ordonă unuia dintre roboţi 
s-o spargă. Uşa groasă de sticlă fu făcută bucățele cât ai clipi. 

Ofiţerul trecu precaut prin sala video pustie şi înaintă încet în 
camera trofeelor unde rămase cu gura căscată, împietrit de 
uimire. Moro Kamatori atârna cu umerii îndoiţi în afară, într-o 
poziţie verticală, cu ochii căscaţi şi sângele şiroindu-i din gură. 
Chipul îi era contorsionat de durere şi furie. Ofiţerul privi 
prosteşte mânerul unei săbii care ieşea afară din pântecele lui 
Kamatori, lama străpungând trupul acestuia şi ţintuindu-l de 
perete. 

Ca într-un coşmar, ofițerului nu-i veni să creadă că era mort, 
aşa că îl scutură uşor pe Kamatori şi îi vorbi. După un minut îşi 
dădu seama, în fine, că samuraiul nu va mai deschide gura în 
veci. Şi atunci, pentru prima oară, ofiţerul înţelese că prizonierii 
dispăruseră, iar robo-paznicii lui Kamatori stăteau împietriţi pe 
locurile lor. 

Confuzia fu amplificată mai mult de vestea uciderii lui 
Kamatori şi de explozia aproape simultană de la nivelul cinci. 
Rachetele sol-aer instalate în jurul insulei se ridicară din 
bunkărele lor direcţionale şi gata de lansare, dar nu porniră 
datorită prezenţei probabile a lui Suma în avion. 


182 


Curând însă, acţiunea ajunse sub control, având un scop 
precis. Inregistrările video de la distanţă ale robo-paznicilor fură 
repuse în funcţiune şi se văzu clar cum Suma era obligat să se 
urce la bordul aeronavei. 

Bătrânul şef al Dragonilor de Aur, Korori Yoshishu şi forţa lui 
financiară, Ichiro Tsuboi, se aflau în birourile lui Tsuboi din Tokio, 
când sună telefonul din partea forţelor de securitate ale lui 
Suma. Cei doi parteneri ai acestuia îşi asumaseră imediat 
comanda situaţiei. 

La opt minute după explozie, Tsuboi făcu uz de considerabila 
sa influenţă asupra armatei japoneze pentru ca un număr de 
avioane de luptă să pornească în urmărirea turbinei zburătoare. 
Ordinul lui era ca acestea să intercepteze şi să încerce 
readucerea avionului deturnat pe insula Soseki. Dacă nu reuşeau 
asta, urmau să distrugă aeronava şi pe toţi cei aflaţi la bordul ei. 
Tsuboi şi Yoshishu se puseseră de acord că, în ciuda vechii lor 
prietenii cu Suma, era mai bine pentru Proiectul Kaiten şi pentru 
noul imperiu ca acesta să moară, decât să devină o unealtă 
pentru şantaj de politică externă. Sau şi mai rău, să fie judecat 
ca un criminal de rând de justiţia americană. Şi apoi mai exista şi 
siguranţa înspăimântătoare că Suma va fi obligat de către 
experţii anchetatori americani să dezvăluie detalii despre 
tehnologia secretă a Japoniei şi planurile acesteia de supremație 
economică şi militară. 


Pitt luă după busolă direcţia poziţiei unde se afla nava când el 
decolase spre insula Soseki. Forţase motoarele peste limita 
acestora, cam periculos, în timp ce Loren încerca să ia contactul 
cu Bennett. 

— Se pare că nu pot să-i prind, zise ea cu frustrare. 

— Eşti pe frecvenţa potrivită? 

— Şaisprezece VF? 

— E greşită banda. Mută pe şaisprezece UF şi foloseşte 
numele meu ca semnal de apel. 

Loren selectă banda de frecvenţă ultraînaltă şi operă 
frecvenţa. Apoi vorbi în microfonul ataşat la cască. 

— Pitt cheamă USS Bennett, zise ea. Pitt cheamă Bennett. Mă 
auzi? Mă auzi? Te rog răspunde. 

— Aici Bennet. Vocea se auzi atât de tare şi limpede încât 
aproape îi sparse timpanele Lorenei. Eşti chiar dumneata, 
domnule Pitt? Te auzi de parcă ţi-ai fi schimbat sexul de la ultima 


183 


noastră întâlnire. 


Avionul fusese sesizat de sistemele suprasofisticate de 
detectare a lui Bennett chiar în clipa când acesta se ridica de la 
sol. 

O dată ce fu observat îndreptându-se deasupra oceanului spre 
răsărit, fu urmărit cu ajutorul unui sistem de supraveghere 
tactică electronică. La câteva minute după ce fu alertat, 
comandantul Harper se plimba dintr-un capăt în altul al camerei 
de comandă. La interval de câteva secunde se oprea şi privea 
peste umăr la operatorii de la panou, care priveau ecranele radar 
şi monitorul computerului ce analiza şi măsura semnalele şi 
mărea ţinta care se apropia pentru a o putea recunoaşte. 

— Poţi să-ţi dai seama...? 

— Fie un avion cu rotor, fie cu tip nou de turbină, îi spuse 
operatorul lui Harper. S-a ridicat ca un elicopter, dar se apropie 
prea repede pentru a se deplasa cu elice. 

— Direcţia? 

— Unu-doi-zero. Se pare că se îndreaptă către poziţia de unde 
am lansat cele două /bis-uri. 

Harper se repezi la un telefon şi ridică receptorul din furcă. 

— Sala de comunicaţii. 

— Sala de comunicaţii, sir, răspunse o voce instantaneu. 

— Ceva semnale radio? 

— Nici unul, sir. Linişte totală. 

— Sună-mă în clipa în care primeşti ceva. Harper trânti 
receptorul în furcă. Vreo schimbare de direcţie? 

— Ţinta continuă să zboare pe direcţia unu-doi-zero, uşor spre 
sud est, domnule căpitan. 

Trebuia să fie, dar nu putea fi Pitt, se gândi Harper. Dar cine 
altcineva putea să zboare, spre acea poziţie anume? Să fie vreo 
coincidenţă? se întrebă el. Hotărât să acţioneze, latră un ordin 
către secundul lui care stătea în apropiere. 

— Schimbă direcţia vasului spre poziţia de unde am lansat 
Ibis-urile. Viteză maximă până la noi ordine. 

Ofiţerul ştia că Harper prefera eficienţa protocolului 
tradiţional, aşa că se întoarse fără un cuvânt şi transmise repede 
ordinele spre covertă. 

— O informaţie pentru dumneavoastră, domnule căpitan, 
anunţă un marinar. 

Harper înşfacă telefonul. 


184 


— Căpitanul la telefon. 

— Am primit un semnal care pretinde că e deputata Loren 
Smith. Mai spune că domnul Pitt se află la comanda avionului 
furat de pe insula Soseki, cu opt pasageri la bord inclusiv 
senatorul Michael Diaz şi domnul Hideki Suma. 

Prea departe pe scara ierarhică pentru a fi informat despre 
răpirile lui Loren şi Diaz, Harper nu putea fi învinuit dacă se arăta 
neîncrezător. 

— Au furat un avion şi l-au răpit pe Suma? Şi de unde dracu a 
scos Pitt o pereche de politicieni pe insula Soseki? Se opri pentru 
a scutura mirat din cap, apoi dădu un ordin la telefon. Spune-i 
persoanei cu care eşti în contact că am nevoie de identificări mai 
concrete. 

Specialistul în comunicaţii reveni în jumătate de minut. 

— Femeia jură că e deputata Loren Smith de Colorado şi că 
dacă nu-i ghidăm şi nu le oferim protecţia în cazul în care sunt 
urmăriţi, va lua masa cu Roy Monroe şi îi va cere să fiţi numit la 
comanda unui remorcher în Antarctica. Nu sunt în măsură să dau 
sfaturi căpitanului, sir, dar dacă e prietenă cu comandantul 
marinei, înseamnă că este cine zice că este. 

— In regulă, pe moment o cred, se dădu bătut Harper, contra 
voinţei lui. Dă ordine să o luăm cu douăzeci de grade spre sud şi 
să continuăm pe această direcţie până când ne vom întâlni... 

— Două avioane s-au ridicat de la baza aviatică Senzu, 
interveni operatorul de la panoul sistemului de receptare tactică. 
După configuraţie şi viteză par a fi aparate de vânătoare 
Mitsubishi Raven ale Aviației Militare Japoneze. Au pornit pe 
aceeaşi direcţie ca şi aparatul cu turbină şi îl urmăresc prin 
radar. 

— La dracu’, izbucni Harper. Acum a apărut şi armata 
japoneză. Se întoarse din nou spre secund. Anunţă Comanda 
Forţelor din Pacific de situaţia noastră. Informează-i că trec în 
stare de luptă. Intenţionez să trag asupra urmăritorilor dacă 
aceştia manifestă vreun act ostil. Imi asum responsabilitatea de 
a-i proteja pe oamenii din avionul cu turbină, în credinţa că 
aceştia sunt conaţionali americani. 

Secundul ezită. 

— Nu vă tăiaţi singur craca de sub picioare, sir? 

— Nu prea cred. Harper zâmbi şiret. Chiar crezi că voi fi 
judecat de Curtea Marţială pentru atacarea unor avioane 
duşmane, ca să salvez viaţa a doi membri ai Congresului? 


185 


Logica lui Harper era de necombătut. Secundul îi răspunse 
printr-un zâmbet. 
— Nu, sir, nu cred că veţi fi judecat. 


Pitt ridică avionul la patru mii de metri şi îl menţinu la această 
altitudine. Timpul cât trebuia să se ţină aproape de suprafaţa 
oceanului trecuse. leşise din raza de acţiune a sistemelor de 
rachete ale insulei şi acum se îndrepta direct spre Ralph R. 
Bennett. Se relaxa şi îşi puse pe cap casca radioului şi microfonul 
care atârnau de braţul scaunului. 

— Incă optzeci de kilometri, zise el încetişor. Ar trebui să o 
vedem chiar în faţă. 

Giordino o schimbase pe Loren în scaunul copilotului şi studia 
indicatoarele de combustibil cu un ochi amuzat. 

— Echipajul de sol al lui Suma a fost foarte zgârcit cu benzina. 
Vom rămâne fără combustibil peste zece minute. 

— Au umplut rezervoarele numai parţial, pentru a ajunge de la 
Soseki înapoi la Edo City, zise Pitt. L-am călcat tare pe coadă şi a 
folosit mult mai mult combustibil. 

— Lasă-l mai uşor şi fă economie de benzină. 

In căşti se auzi un declic şi o voce groasă vorbi. 

— Aici comandantul Harper. 

— Îmi pare bine că te aud comandante. Aici e Dirk Pitt. Dă-i 
drumul. 

— Detest să fiu purtător de veşti proaste, dar o pereche de 
țânțari japonezi v-au luat urma. 

— Şi altceva? murmură Pitt exasperat. Cât de curând vom fi 
interceptaţi? 

— Computerele noastre spun că o să vă ajungă din urmă cu 
doisprezece, cincisprezece kilometri înainte de a vă întâlni cu 
noi. 

— Dacă ne atacă suntem nişte oameni morţi, zise Pitt bătând 
uşor cu degetul indicatoarele de combustibil. 

— Situaţia nu e aşa de rea cum crezi, zise Harper încetişor. 
Contramăsurile noastre electronice îşi pregătesc deja sistemele 
de trimitere a rachetelor. Vor trebui să fie aproape deasupra 
voastră ca să intre pe ecranele noastre. 

— Nu aveţi ceva cu care să aruncaţi în ei pentru a le încurca 
socotelile? 

— Singura noastră armă este tunul Sea Vulcan de treizeci de 
milimetri. 


186 


— Nu e cu mult mai bună decât o puşcoace, se plânse 
Giordino. 

— Trebuie să ştii că puşcoacea asta, aşa cum o numeşti tu, 
poate scuipa patru mii două sute de obuze pe minut la opt 
kilometri distanţă, i-o plăti Harper. 

— Bătaie mai scurtă cu cinci kilometri, zise Pitt. Mai ai şi alte 
idei? 

— Aşteaptă puţin. Trecură două minute înainte ca Harper să 
vorbească. Aţi putea ajunge în raza noastră de foc dacă puneţi 
avionul în picaj. Viteza sporită din timpul coborârii vă va oferi un 
avans de patru minute. 

— Nu văd nici un avantaj, zise Giordino. Urmăritorii vor cobori 
şi ei. 

— Nu, îi răspunse Pitt lui Harper. Vom fi ca un răţoi neajutorat 
ce pluteşte deasupra valurilor. Mai bine rămân la o altitudine 
unde am spaţiu de manevră. 

— Sunt tipi destul de deştepţi, răspunse Harper. Şi-au făcut 
planul dinainte. Pe aparatele noastre îi vedem apropiindu-se la o 
altitudine de o mie două sute de metri, la două mii opt sute de 
metri sub voi. După părerea mea intenţionează să-ţi taie calea. 

— Continuă. 

— Dacă foloseşti tactica creată de computerele noastre, îţi 
sporeşti şansele de a reuşi să ajungi sub umbrela noastră de foc. 
Totodată şi asta e o chestiune vitală, o dată ce ei ajung în raza 
de acţiune a armei noastre, vom crea un câmp de foc deschis 
deasupra voastră. j 

— M-ai convins, zise Pitt. Incep coborârea în patruzeci de 
secunde. Se întoarse spre Loren care stătea pe scaunul din 
spatele uşii carlingii. Fii atentă ca toată lumea să se lege bine. 
Cred că o să dansăm puțin câtva timp. 

Loren făcu repede turul cabinei, verificându-i pe Suma şi pe 
Toshie,  alertându-i pe ceilalți. Bucuria din sufletele 
supravieţuitorilor echipei MAIT se estompă repede, pe măsură ce 
presimţirile negre invadară cabina. Numai industriaşul japonez 
părea brusc fericit. Suma avea zâmbetul unui Buddha sculptat. 

In carlingă Pitt făcu câteva mişcări de rutină întinzându-se 
pentru a îndepărta tensiunea musculară şi a-şi relaxa 
încheieturile. Respiră adânc de câteva ori, apoi îşi masă mâinile 
şi degetele de parcă ar fi fost un pianist în concert, pe punctul să 
atace Rapsodia a doua Ungară de Liszt. 

— Optsprezece kilometri şi se apropie repede, veni vocea lui 


187 


Harper. 

— Pitt apucă strâns volanul de pe coloana de control şi dădu 
din cap spre Giordino. 

— Al, citeşte viteza aerului şi altitudinea. 

— Plăcerea mea, zise Giordino fără cea mai mică umbră de 
emoție. Încrederea lui în Pitt era totală. 

Pitt apăsă transmiţătorul radioului. 

— Încep coborârea, zise el cu tonul unui medic patolog ce 
anunţă incizia pe un cadavru. 

Apoi apucă ferm manşa şi o dădu în faţă întrebându-se ce va 
spune dacă îl va întâlni pe diavol. Avionul veni cu botul în jos, 
motoarele lui cu reacţie urlând de parcă ar fi fost azvârlite spre 
întinsul oceanului albastru care acoperea în întregime panorama 
cuprinsă de parbrizul carlingii. 


188 


58 


Tsuboi puse jos receptorul şi privi mohorât peste birou spre 
Korori Yoshishu. 

— Avionul nostru de vânătoare raportează că aparatul lui 
Hideki a luat o direcţie ocolită. Nu are timp pentru a încerca să-l 
aducă cu forţa pe insula Soseki înainte ca acesta să ajungă pe 
portavionul american. Comandantul avionului de luptă ne cere 
permisiunea să-l doboare. 

Yoshishu rămase gânditor. Deja acceptase pe plan mental 
moartea lui Suma. Aprinse o ţigară şi dădu din cap. 

— Dacă nu mai există altă cale, Hideki trebuie să moară 
pentru a salva munca noastră de o viaţă. 

Tsuboi privi în ochii bătrânului dragon dar văzu doar o duritate 
implacabilă. Apoi vorbi la telefon. 

— Ordinul de distrugere confirmat. 

Când Tsuboi puse receptorul în furcă, Yoshishu ridică din 
umeri. 

— Hideki este numai unul dintr-o lungă listă de eroi care şi-au 
sacrificat viaţa pentru noul imperiu. 

— E adevărat, dar guvernul american nu va fi fericit de ideea 
sacrificării a doi parlamentari de-ai lor în acelaşi incident. 

— Preşedintele va fi presat de lobiştii şi prietenii noştri din 
guvern să zică puţin şi să nu facă nimic, zise Yoshishu cu o 
siguranţă şireată. Furtuna se va repezi asupra lui Hideki. Noi vom 
rămâne în umbră, în afara ei. 

— Şi foarte discret ne vom asuma controlul asupra 
corporațiilor lui Hideki. 

Yoshishu aprobă încetişor din cap. 

— Asta e legea frăţiei noastre. 

Tsuboi îl privi pe omul mai vârstnic cu respect reînnoit, 
înţelese cum Yoshishu supravieţuise, când nenumărați alţi lideri 
ai lumii interlope şi membri ai Dragonului de Aur căzuseră în 
prăpastie rupându-şi gâtul. Ştia că Yoshishu era un maestru în 
manipularea altora şi, indiferent cine îl deranja sau cât de 
puternici erau duşmanii lui, nu era niciodată înfrânt. Era, ajunse 
să-şi dea seama Tsuboi, cel mai puternic om din lume care nu 
deţinea o funcţie publică. 

— Mass-media mondială, continuă Yoshishu, este ca un 

189 


dragon lacom care devorează scandaluri. Dar, săturându-se rapid 
de gustul unuia, trece curând la altul. Americanii uită repede. 
Moartea a doi din mulţii lor politicieni va fi dată curând uitării. 

— Hideki a fost un prost, rosti Tsuboi cu violenţă. Incepuse să 
creadă despre el că este un zeu. Ca majoritatea oamenilor, când 
ajung prea bogaţi şi egoişti, a făcut greşeli grave. Răpirea 
parlamentarilor americani de pe propriul lor teritoriu a fost o 
idioţenie. 

Yoshishu nu răspunse imediat şi îl privi peste birou pe Tsuboi. 
Apoi zise repede. 

— Ichiro, tu îmi eşti ca un nepot, iar Hideki a fost fiul pe care 
nu l-am avut niciodată. Şi eu am partea mea de vină. Dacă l-aş fi 
ţinut mai din scurt, acest dezastru nu s-ar fi întâmplat. 

— Nimic nu s-a schimbat. Tsuboi ridică din umeri, încercarea 
agenţilor secreţi americani de a sabota Proiectul Kaiten a eşuat. 
Suntem la fel de puternici ca înainte. N 

— Totuşi Hideki ne va lipsi foarte mult. li suntem mult 
îndatoraţi. 

— Dacă ne-am fi aflat pe poziţii inversate, m-aş fi purtat la fel. 

— Sunt sigur că nu vei ezita să te arunci în vârful sabiei la 
nevoie, zise Yoshishu cu un zâmbet condescendent. 

Tsuboi era prea sigur de calităţile sale pentru a se gândi să 
bată în retragere. Făcea parte din aripa tânără şi nici nu-i trecea 
prin cap să se dea la o parte, vârându-şi un pumnal în măruntaie. 

— Imperiul nostru financiar şi industrial va continua să se 
extindă fără Hideki, zise el fără remuşcări. Trebuie să ne întărim 
inimile şi să mergem înainte. 

Yoshishu văzu expresia de ambiţie din ochii lui Tsuboi. Tânărul 
vrăjitor financiar era prea nerăbdător să ia locul lui Suma. 

— ţi las ţie, Ichiro, sarcina de a aranja o ceremonie potrivită 
pentru prietenul nostru, când vom sfinţi o raclă cu spiritul său la 
Yasukuni, zise Yoshishu, referindu-se la Suma de parcă acesta ar 
fi fost mort de mult. 

Tsuboi îndepărtă ideea cu o fluturare a mâinii. Se ridică în 
picioare şi se aplecă peste birou. 

— Acum, Korori, Proiectul Kaiten fiind operaţional, trebuie să 
prindem momentul potrivit pentru subminarea economiei 
europene şi americane. 

Yoshishu dădu din cap aprobator, părul lui alb căzându-i în 
faţă peste frunte. 

— Sunt de acord, nu ne putem permite ca moartea lui Hideki 


190 


să ne întârzie planurile. Trebuie să te întorci la Washington 
imediat şi să impui Preşedintelui cererile noastre pentru 
extinderea investiţiilor noastre financiare în America. 

— Şi dacă nu ne acceptă cererile? 

— L-am studiat pe om de ani de zile. E un realist. Va vedea că 
aruncăm o frânghie ţării lui muribunde. Ştie de Proiectul Kaiten şi 
ce poate aduce acesta după sine. N-avea teamă, Preşedintele 
Statelor Unite va fi de acord, la fel şi Congresul. Doar nu au de 
ales. 


— Două mii două sute, zise tărăgănat Giordino când citi cu 
voce tare altitudinea în metri şi viteza aerului în noduri. Viteza 
cinci-douăzeci. 

Oceanul se ridica rapid, valurile înspumate păreau mai mari. 
Trecură iute ca vântul printr-un nor. Aproape că nici nu exista 
senzaţia vitezei, cu excepţia motoarelor care ţipau, forţate la 
limită de Pitt. Era aproape imposibil să apreciezi distanţa până la 
apă. Pitt îşi puse toată încrederea în Giordino, care la rândul lui 
se baza pe instrumentele ce urmau să-l avertizeze când să 
înscrie aparatul pe linie dreaptă. 

— Unde sunt? întrebă el la microfon. 

— Ray Simpson îţi vorbeşte, Dirk, sună vocea comandantului 
care îi instruise la urcarea în Ibis-uri. Te ghidez eu. 

— Ei unde sunt? repetă Pitt. 

— La treizeci de kilometri distanţă şi se apropie repede. 

— Nu mă surprinde, zise Pitt. Trebuie să aibă o viteză cu peste 
o mie de noduri mai mare decât autobuzul ăsta. 

— O mie cinci sute, citi Giordino. Viteza cinci-nouăzeci. 

— Mi-ar fi plăcut să citesc manualul de zbor, murmură Pitt 
gâfâind. 

— O mie două sute de metri. Viteza şase-cincizeci. Arată bine. 

— De unde ştii? 

— E cel mai potrivit lucru de spus în momentul de faţă. 
Giordino ridică din umeri. 

In acel moment, o alarmă începu să sune în carlingă. Duseseră 
avionul dincolo de limitele de siguranţă ale acestuia, pe tărâmul 
necunoscutului. 

— O mie de metri. Viteza şapte-patruzeci! Dă Doamne să nu 
ne lase aripile acum. 

Deja foarte aproape acum, pilotul avionului japonez din faţă îşi 
centră punctul roşu, care apărea pe monitorul TV al sistemului de 


191 


ochire, asupra aparatului cu turbină aflat în picaj. Computerul 
optic fixă direcţia de ochire şi lansă racheta. 

— Rachetă aer-aer în zbor, îi avertiză Simpson cu o voce plină 
de presimţiri rele. 

— Anunţă-mă când s-a apropiat la un kilometru, ordonă Pitt 
repede. 

— Şase sute de metri, îl avertiză Giordino pe Pitt. Viteza opt 
sute. Acum e timpul. 

Pitt nu-şi pierdu timpul să răspundă, ci trase în spate maneta 
de control. Rotorul răspunse de parcă ar fi fost un planor apucat 
de o mână gigantică. Cu siguranţă, executând un arc perfect, se 
năpusti în linie dreaptă periculos de jos, la mai puţin de şaptezeci 
de metri deasupra apei. 

— Racheta se apropie, trei kilometri, zise Simpson, cu glas gol 
şi inexpresiv. 

— Al, să începem ultimul atac asupra motoarelor. Pitt ezită. 

Aproape instantaneu se pare, Simpson strigă. 

— Un kilometru. 

— Acum. 

Giordino împinse manetele care ridicară avionul din poziţie 
orizontală la una perfect verticală. 

Avionul păru să ţâşnească din zborul orizontal în sus, într-un 
unghi aproape de nouăzeci de grade. Turbina se cutremură, în 
timp ce toţi fură aruncaţi în faţă la această bruscă schimbare de 
direcţie şi motoarele trecură din nou la funcţionare normală. 

Racheta trecu prin partea de jos, ratând pântecul aeronavei cu 
mai puţin de doi metri. Apoi se pierdu în depărtare căzând în cele 
din urmă în apă. 

— Bravo, îi complimentă Simpson. Vă apropiaţi de raza de 
acţiune a tunurilor noastre. Incercaţi să zburaţi la joasă înălţime, 
ca să avem un câmp de foc deschis deasupra voastră. 

— E nevoie de timp ca să pun din nou autobuzul ăsta pe linia 
orizontală de zbor, îi zise Pitt lui Simpson, frustrarea citindu-i-se 
pe şanţurile adânci ale feţei. Am pierdut din viteză. 

Giordino puse turbinele reactorului pe poziţie orizontală în 
timp ce Pitt redresa avionul. Acesta reveni la poziţia orizontală şi 
se îndreptă cu zgomot deasupra apei către conturul nedesluşit 
încă al vasului. După cum vedea Pitt din avionul ce gonea 
deasupra valurilor, acesta arăta ca un vas de hârtie pe o mare de 
plastic. 

— Avionul de vânătoare se apropie, dar n-a lansat nici o 


192 


rachetă. Se auzi vocea liniştită a lui Simpson. 

— Întârzie până în ultima secundă pentru a compensa 
următoarea voastră manevră. Aţi face mai bine să aterizaţi pe 
punte şi asta încă repede. 

— Acum survolez valurile, rosti Pitt scurt drept răspuns. 

— Aşa fac şi ei. Zboară deasupra voastră ca să nu puteţi să vă 
înălţaţi din nou cu farfuria voastră zburătoare. 

— Probabil că ne citesc gândurile, zise Giordino calm. 

— Din moment ce nu aveţi un dispozitiv care să anihileze 
transmisiile vocale, vă ascultă fiecare mişcare, îi avertiză 
Simpson. 

— Acum ne spune. 

Pitt privi prin parbriz vasul Ralph R. Bennett. Se simţi de parcă 
putea să întindă mâna şi să-i atingă radarul uriaş. 

— Piesa o joci tu în continuare, Bennett. Noi ne-am epuizat 
surprizele. 

— Poarta fortului e deschisă, se auzi brusc vocea lui Harper. 
Virează cinci grade spre stânga şi fii atent la aterizare. 

— Rachetă în aer, strigă Simpson. 

— Te-am auzit, zise Pitt, dar n-am unde să mă duc. 

Pitt şi Giordino se ghemuiră instinctiv anticipând impactul şi 
explozia. Şovăiră la fel de neputincioşi ca porumbeii de casă sub 
atacul unui şoim. Dintr-o dată, salvarea se ivi într-o volbură de 
foc care izbucni în faţa avionului cu turbină şi se răspândi urlând 
deasupra. 

Tunul Sea Vulcan de treizeci de milimetri al navei Bennett îşi 
dăduse drumul. Cele şapte ţevi Gatling moderne ale tunului se 
rotiră şi scuipară patru mii două sute de proiectile pe minut într-o 
perdea de foc atât de densă încât obuzele puteau fi urmărite cu 
ochiul liber. Şuvoiul distrugător străbătu cerul, până când întâlni 
racheta în zbor, transformând-o într-o ciupercă în flăcări, la mai 
puţin de două sute de metri în spatele aeronavei cu turbină. 

Apoi se îndreptă către avionul din faţă, îl atinse şi îi rase o 
aripă, aşa cum taie dinţii un cartof prăjit. Avionul de vânătoare 
Mitsubishi Raven se lansă într-o serie de lupinguri contorsionate 
şi plesni apa cu zgomot într-o împroşcare uriaşă. Al doilea avion 
de luptă se înclină brusc, oferindu-se parcă în faţa şuvoiului de 
obuze care îşi urmau necruţător cursul şi se întoarse rapid 
îndreptându-se înapoi spre Japonia. 

Numai atunci tunul Sea Vulcan tăcu, în timp ce ultimele obuze 
străbătură imensitatea albastră şi căzură în ocean, spărgând 


193 


crestele valurilor cu spumă albă. 

— Adu-l la bord, domnule Pitt. Imensa uşurare a lui Harper se 
distingea clar în glasul său. Vântul bate de la tribord cu opt 
noduri. 

— Mulţumesc comandante, zise Pitt şi mulţumesc şi 
echipajului. A fost o salvă grozavă. 

— Totul e să ştii cum să faci dragoste cu aparatele electronice. 

— Incepem aterizarea. 

— Imi pare rău că nu avem o fanfară şi un comitet de primire 
propriu-zis. 

— Steagul ce flutură în vânt va fi suficient. 

Patru minute mai târziu, Pitt aşeză avionul cu turbină pe 
puntea de aterizare pentru elicoptere a navei Bennett. Numai 
atunci respiră adânc, se înfundă, se lăsă pe scaun şi se relaxa, în 
timp ce Giordino oprea motoarele. 

Pentru prima dată în decurs de săptămâni se simţi liniştit şi în 
siguranţă. In viitorul apropiat nu mai exista nici un risc ori 
primejdie. 

Rolul lui în operaţiunea echipei MAIT se sfârşise. Se gândea 
doar să se întoarcă acasă şi apoi poate să meargă într-o călătorie 
spre apele calde şi soarele tropical din Puerto Rico sau Haiti, de 
dorit cu Loren lângă el. 

Pitt ar fi râs, nevenindu-i să creadă, dacă cineva ar fi intrat în 
carlingă şi i-ar fi prezis că peste câteva săptămâni amiralul 
Sandecker va rosti un necrolog la înmormântarea lui. 


194 


PARIEA a IV-a 
„Respirația mamei” 


59 


20 octombrie 1993 
Washington, D.C. 


— Au scăpat! anunţă Jordan exuberant când trânti telefonul în 
furcă în camera operativă a Consiliului Naţional de Securitate, de 
la subsolul Casei Albe. Tocmai am recepționat un semnal că 
echipa noastră MAIT s-a salvat de pe insula Soseki. 

Dale Nichols îl privi suspicios pe Jordan. 

— Vestea e verificată? 

Jordan dădu din cap cu fermă convingere. 

— Informaţia e sigură. Au fost atacați de avioane de luptă 
japoneze, dar s-au descurcat şi au reuşit să scape. 

Preşedintele se aplecă în faţă în scaunul său. 

— Unde se află acum? 

— Au aterizat în siguranţă la bordul navei Ralph R. Bennett, un 
vas de supraveghere staționat la o sută de kilometri depărtare 
de insulă. 

— Răniţi, pierderi? 

— Nimeni. 

— Slavă Domnului. 

— E mai mult decât atât, mult mai mult, zise Jordan, încordat 
ca un arc de ceas. l-au adus cu ei pe deputata Smith, senatorul 
Diaz şi Hideki Suma. 

Preşedintele şi ceilalţi îl priviră muţi de uimire. În cele din 
urmă Nichols murmură. 

— Cum a fost posibil? 

— Detaliile sunt încă puţin cunoscute, dar comandantul 
Harper, cârmaciul vasului Bennett, a afirmat că Dirk Pitt şi Al 
Giordino au furat avionul care urma să-i transporte pe Smith şi 
Diaz la Edo City. Intr-un fel sau altul au reuşit să-i răpească atât 
pe Suma, cât şi pe secretara lui şi să decoleze în urma confuziei 
create. 

„_— Suma, murmură directorul CIA, Martin Brogan, stupefiat. 
Asta e un cadou venit chiar din senin. 
Surpriză şi  încântarea din privirea Preşedintelui se 


196 


transformară în preocupare. 

— Asta schimbă complet situaţia. 

— In aceste condiţii, domnule Preşedinte, zise ministrul 
Apărării, Jesse Simmons, părerea mea e să anulăm atacul 
nuclear împotriva Centrului Dragonului. 

Preşedintele privi spre marea pendulă aflată pe un perete al 
cabinetului de lucru. Aceasta indica nouă minute până la 
declanşarea atacului. 

Simmons dădu pur şi simplu din cap către generalul Clayton 
Metcalf, şeful Statului Major al Armatei, care imediat ridică un 
telefon şi începu să dea ordine. După jumătate de minut, Metcalf 
dădu aprobator din cap. 

— La rampa de lansare s-a primit ordinul de anulare a 
atacului. 

Secretarul de stat Douglas Oates avea o expresie de triumf 
întipărită pe figură. 

— A fost gata, gata, domnule Preşedinte. Eu unul am fost 
împotriva unui atac nuclear încă de la început. 

— Centrul Dragonului şi Proiectul Kaiten nu au dispărut, îi 
aminti Preşedintele lui Oates. Rămân încă o ameninţare foarte 
periculoasă. Pur şi simplu criza a devenit din critică, temporară. 

— E adevărat, argumentă Oates, dar cu Suma în mâinile 
noastre, ţinem şarpele de gât, dacă pot să mă exprim astfel. 

— De-abia aştept să aud ce scoate un expert în interogatorii 
de la el, murmură Brogan fericit. 

Oates scutură din cap cu profund dezacord. 

— Suma nu e un simplu peştişor din eleşteu. E unul din cei mai 
bogaţi şi puternici oameni din lume. Nu poţi să foloseşti tactica 
forte împotriva lui, fără a te expune la consecinţe grave. 

— Trebuie să-i dăm ce merită. Vocea lui Jordan radia de 
satisfacţie. Nu văd nici un motiv pentru care ne-am purta cu 
mănuşi cu un om care a răpit doi membri ai Congresului şi 
uneltea să provoace explozia unor bombe nucleare pe pământ 
american. 

— Sunt de aceeaşi părere cu tine, Ray, zise Brogan, 
aruncându-i lui Oates o privire acidă. Tipul e cât se poate de 
ticălos. Fac pariu cu oricine de aici din cabinet că guvernul 
japonez nu va sufla nici un cuvânt şi nu va înainta nici un protest. 

Oates era hotărât. 

— Nu este în interesul nostru naţional să ne purtăm ca nişte 
barbari. 


197 


— Tipii amabili o sfârşesc ultimii, zise Jesse Simmons. Dacă am 
fi jucat tare ca ruşii, n-am fi avut ostatici în Liban. 

— Jesse are dreptate, fu de acord Nichols. Am fi naivi să-l 
eliberăm pentru a se întoarce în Japonia, să-şi continue războiul 
lui personal împotriva noastră. 

Brogan zise: 

— Primul-ministru Junshiro şi cabinetul său nu vor îndrăzni să 
facă scandal, altminteri întreaga porcărie va ajunge la urechile 
mass-mediei internaţionale şi va cădea asupra lor ca o tonă de 
cărămizi. Nu, nu ai dreptate, Doug, următorul pas pentru 
anihilarea acestei înfiorătoare ameninţări împotriva poporului 
nostru este să-i întoarcem la spate braţul lui Suma, până când ne 
dezvăluie amplasamentul exact al automobilelor-capcană. 

Preşedintele privi în jurul mesei cu o expresie de răbdare 
extenuată. 

— Domnul Suma nu este prietenul acestei naţiuni. E al tău, 
Martin. Fă-l să cânte ca un canar. Trebuie să ajungem la bombele 
acelea şi să le neutralizăm al naibii de repede. 

— Cât de repede poate marina să-l aducă pe Suma de pe 
Bennett? îl întrebă Brogan pe Simmons. 

— Fără nici un portavion în zona aceea a oceanului, răspunse 
ministrul Apărării, va trebui să aşteptăm până când nava se 
apropie de Wake Island, baza cea mai apropiată. Atunci putem 
folosi elicopterul. 

— Cu cât mai repede îl aducem pe Suma la Washington, cu 
atât mai curând putem scoate date de la el, zise Brogan. 

Preşedintele aprobă din cap. 

— Aş fi interesat să aud ce au observat, atât deputata Smith, 
cât şi senatorul Diaz. 

Don Kern intră în încăpere şi îi şopti ceva la ureche lui Jordan, 
care aprobă din cap, în timp ce asculta, iar apoi îşi ridică privirile 
spre Preşedinte. 

— Se pare că prietenii noştri de la NUMA ne-au rezolvat şi altă 
problemă. Comandantul Harper ne-a transmis că avionul cu 
turbină, pe care Pitt şi Giordino l-au furat pentru a fugi de pe 
insulă, a fost realimentat cu carburant la bordul navei Bennett. În 
timpul acestei discuţii sunt deja în aer şi zboară către Wake 
Island. 

Preşedintele îşi îndreptă atenţia spre Metcalf. 

— Generale, îţi dau sarcina să organizezi pentru Suma şi 
parlamentarii noştri transportul pe linie militară spre capitală, cât 


198 


se poate de repede. 

— II voi alerta pe generalul Duke Mackay, comandantul bazei 
aviatice Anderson din Guam, pentru a-şi trimite reactorul 
personal la Wake. Acesta îl va aştepta pe Pitt la aterizare. 

Apoi Preşedintele se concentra asupra lui Jordan. 

— Care e situaţia la Centrul Dragonului? 

— Imi pare rău, sir, răspunse Jordan. Raportul comandantului 
Harper a fost foarte scurt. Echipa MAIT nu a comunicat nimic 
despre succesul sau insuccesul operaţiunilor ei. 

— Atunci nu vom şti nimic până nu ajung la Wake. 

— Nu, sir. 

Oates îi aruncă lui Jordan o căutătură dură. 

— Dacă oamenii noştri nu au reuşit să anihileze Centrul 
Dragonului, ne putem confrunta cu o calamitate 
înspăimântătoare. 

Jordan îl fixă la rândul lui cu privirea. 

— Dacă au scăpat dintr-un foc, înseamnă că şi-au îndeplinit 
misiunea. 

— Nu ştim asta cu siguranţă. 

— Chiar şi aşa, cu siguranţă am câştigat un moment de 
respiro, avându-l în mână pe arhitectul şi constructorul 
Proiectului Kaiten, zise Simmons. Complicii lui Suma vor fi 
demoralizaţi. Nu vor încerca nici o agresiune majoră fără să-l 
aibă în frunte pe şeful lor. 

— Mă tem că teoria ta nu prea ţine, zise Jordan încet. Am 
pierdut din vedere mesajul lui Harper de pe Bennett. 

— Ce-i cu el? întrebă Preşedintele. 

— Faptul că avionul a supravieţuit unui atac al avioanelor de 
vânătoare japoneze, sublinie Brogan. 

Jordan dădu afirmativ din cap. 

— Trebuie să fi ştiut de prezenţa lui Suma la bord şi totuşi au 
încercat să doboare avionul. 

Simmons mâzgăli ceva într-un carnet în timp ce vorbea. 

— Atunci trebuie să presupunem că ei... oricine vor fi aceştia... 

— Bătrânul rege al lumii interlope japoneze şi bunul lui prieten 
financiar, Ichiro Tsuboi, explică Jordan întrerupându-l. Sunt 
parteneri în de-ale crimei în imperiul industrial al lui Suma. 

— Atunci trebuie să presupunem, repetă Simmons, că se pot 
dispensa de Hideki Suma. 

— Asta reiese, zise Kern, vorbind pentru prima dată. 

— Ceea ce înseamnă că Yoshishu şi Tsuboi pot continua şi 


199 


acţiona sistemele de explozie, teoretiză Preşedintele. 

Expresia de optimism de pe chipul lui Brogan dispărea încetul 
cu încetul. 

— Chiar cu Suma în mâinile noastre, nu putem prevedea cum 
vor reacţiona. 

— Poate ar trebui să ordon din nou atacul nuclear, zise 
Preşedintele cam cu jumătate de inimă. 

Jordan negă din cap. 

— Nu încă, domnule Preşedinte, mai există o cale prin care să 
câştigăm timp pentru reevaluarea situaţiei. 

— La ce te gândeşti, Ray? 

— li lăsăm pe japonezi să intercepteze semnalele 
comandantului Harper care va raporta că avionul ce-i transporta 
pe Diaz, Smith şi Suma s-a prăbuşit în mare, toţi cei de la bord 
pierzându-şi viaţa. 

Brogan păru să se îndoiască. 

— Chiar crezi că Yoshishu şi Tsuboi vor înghiţi momeala asta? 

— Probabil că nu, zise Jordan cu o privire şireată, dar pun 
pariu că or să se gândească la ea până când vom putea 
dezamorsa Proiectul Kaiten pentru totdeauna. 


200 


60 


Ţinându-se de cuvânt, şeful Statului Major trimise avionul 
personal de pasageri al generalului Mackay, un C-20, spre Wake 
Island şi acum acesta aştepta lângă pistă, în timp ce Pitt cobori 
aparatul cu turbină pe spaţiul marcat din faţa unei mici clădiri a 
terminalului. 

Mel Penner zburase şi el de la Palau şi aştepta, astupându-şi 
urechile de urletul turbinelor, în timp ce roţile atingeau betonul. 
Zona era înconjurată de un cordon de aproape douăzeci de 
poliţişti ai aerodromului. Penner se îndreptă spre aparat şi 
aşteptă răbdător la uşă. Aceasta zvâcni deschizându-se şi primul 
care ieşi fu Weatherhill. 

Penner păşi în faţă şi îşi strânseră mâinile. 

— Imi pare bine să constat că eşti încă în lumea celor vii. 

— Şi eu la fel, zise Weatherhill cu faţa lăţită de zâmbet. Se uită 
în jur la cordonul de poliţişti. Nu ne aşteptam la un comitet de 
bun venit. 

— Sunteţi cel mai aprins subiect de discuţie la Casa Albă. E 
adevărat că aţi reuşit să-l luaţi pe Suma? 

Weatherhill aprobă din cap. 

— Pe Diaz şi pe doamna Smith, de asemenea. 

— Bogată pradă. 

Stacy cobori şi ea şi, la rândul ei, fu surprinsă să-i vadă pe 
Penner şi poliţiştii. 

— Am sentimentul că nu vom putea alimenta din nou ca să ne 
continuăm drumul spre Hawaii, zise ea îmbrăţişându-l pe Penner. 

— Imi pare rău, mă tem că nu. Aşteaptă un avion militar care 
îi va transporta pe cei doi parlamentari şi pe Suma la 
Washington. Vor fi însoţiţi şi păziţi de o echipă de agenţi secreţi 
ai armatei. Noi, ceilalţi, am primit ordinul să rămânem aici la 
Wake, pentru o întâlnire cu un grup de barosani trimişi de Jordan 
şi Preşedinte. 

— Imi pare rău că n-am putut să vă trimitem mai multe date, 
explică Weatherhill, dar ne-am gândit că e mai bine să le 
transmitem personal, pentru a evita să fie interceptate. 

— Jordan e de acord. Aţi luat cea mai înţeleaptă decizie. 

Weatherhill îi înmâna lui Penner un dosar plin cu foi curat 
dactilografiate. 

201 


— Un raport complet. 

Penner se uită la raport cu o privire lipsită de expresie. 

— Cum aşa? 

Weatherhill făcu un gest cu mâna, arătând spre interiorul 
avionului. 

— Avionul lui Suma este echipat cu aparatură de birou. L-am 
scris în timpul zborului pe un calculator. 

Mancuso scoase capul pe uşă. 

— Salut, Mel. Ai adus şampania şi costumaţia de petrecere. 

— Imi pare bine să te văd, Frank. Când pot să-ţi întâlnesc 
pasagerii? 

— li trimitem acum. Va trebui să aştepţi puţin debarcarea 
prietenilor noştri japonezi, până când îi dezleg. 

— l-ai ţinut legaţi? 

— Din când în când făceau pe ţâfnoşii. 

Loren şi Diaz ieşiră, mijindu-şi ochii în soarele strălucitor şi 
fură prezentaţi lui Penner, care le raportă amănuntele despre 
noul zbor. Apoi Suma şi Toshie fură scoşi pe uşa avionului de 
Mancuso, mâinile acestuia ţinându-i strâns pe fiecare de braţ. 
Penner se înclină uşor. 

— Bine aţi venit pe teritoriul Statelor Unite, domnule Suma, 
dar nu cred că o să vă placă prea mult vizita asta. 

Suma îi aruncă lui Penner o privire indiferentă, rezervată 
inferiorilor şi se comportă de parcă agentul secret era invizibil. 
Toshie se uită la Penner cu o ură incontrolabilă. 

— ÎI veţi trata pe domnul Suma cu respectul cuvenit. Cere să 
fie eliberat imediat şi să se întoarcă în Japonia. 

— Da, va fi, zise Penner în bătaie de joc. După ce se va fi 
bucurat de o vacanţă în capitala naţiunii noastre, un act de 
curtoazie plătit integral de contribuabilul american. 

— Violaţi legile internaţionale, zise Suma înciudat. Şi dacă nu 
ne eliberaţi imediat, răzbunarea va veni repede şi mulţi cetăţeni 
de-ai voştri vor muri. 

Penner se întoarse spre Weatherhill. 

— Poate să-şi pună în practică ameninţarea? 

Weatherhill îl privi pe Suma. 

— Imi pare rău, nu te mai gândi la Centrul Dragonului. | s-au 
tăiat ghearele. 

— Aţi reuşit? întrebă Penner. Ray Jordan şi Don Kern turbează 
de nerăbdare să afle. 

— O pagubă temporară. Am avut explozibil doar pentru 


202 


aruncarea în aer a unui mănunchi de fibre optice. Acesta poate fi 
reparat în câteva zile. 

Doctorul Josh Nogami ieşi din avion şi fu salutat de Penner. 

— O adevărată plăcere să te întâlnesc, doctore. lţi suntem 
profund recunoscători pentru informaţiile furnizate. Ajutorul 
dumitale a fost inestimabil. 

Nogami ridică modest din umeri. 

— Imi pare rău că n-am putut să-l salvez pe Jim Hanamura. 

— Ai fi putut să te dai de gol şi ai fi fost asasinat şi dumneata. 

— Domnul Pitt şi-a dat toată silinţa ca să împiedice acest 
lucru. Nogami se uită în jur, dar nu zări chipuri cunoscute. Se 
pare că sunt un agent fără misiune. 

— Când directorul adjunct al Operaţiilor Secrete, Don Kern, a 
aflat că eşti la bord, a cerut să fii detaşat temporar la noi. 
Superiorul tău a fost de acord. Dacă nu te deranjează să lucrezi 
câteva zile cu o bandă de colonialişti, cunoştinţele tale despre 
amplasamentul Centrului Dragonului ar fi foarte utile. 

Nogami aprobă din cap. 

— In zona asta plouă mult mai mult decât la Londra. 

Inainte ca Penner să răspundă, Giordino sări din avion şi fugi 
spre poliţiştii care îi escortau pe Suma şi Toshie spre aparatul C- 
20 aflat în aşteptare. Se repezi spre ofiţerul care comanda 
poliţiştii şi îi ceru să oprească pentru o clipă procesiunea. 

Giordino era numai cu jumătate de centimetru mai înalt decât 
Toshie. O privi drept în ochi. 

— Sufleţelul meu, aşteaptă-mă. 

Se uită la el surprinsă şi plină de mânie. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Curte, urmărire amoroasă, cuib, ghiduşie, propunere. În 
momentul în care ne vom întâlni, te voi face cea mai fericită 
femeie din lume. 

— Eşti nebun. 

— Este unul dintre multele mele talente, zise Giordino 
cutremurător. Vei descoperi multe altele în anii care vor urma. 

Surprinzător, Toshie şovăi. Dintr-un motiv ciudat, pe care nu-l 
înţelegea, începea sa găsească atrăgător modul nejaponez de 
abordare al lui Giordino. Trebuia să-şi reprime sentimentele 
tandre pe care începea să le încerce faţă de el. 

Giordino sesiză nesiguranța ei şi îi prinse umărul delicat în 
mâna lui puternică, o sărută uşor pe gură şi zâmbi. 

— Ne vom vedea cât mai curând posibil. 


203 


Ea îl privi peste umăr fără un cuvânt, când Penner o apucă de 
cot şi o îndepărtă ferm. 

Pitt o escortă pe Loren către avionul C-20, după ce Suma, 
Toshie şi Diaz erau deja la bord. Merseră în tăcere, simțind 
căldura soarelui şi aerul jilav care le umezea pielea. 

Loren se opri la câţiva metri de avion şi îl privi pe Pitt drept în 
ochi. 

— Se pare că întotdeauna unul din noi pleacă când celălalt 
vine. 

El aprobă din cap. 

— Amândoi suntem ocupați, avem vieţi separate. Programele 
noastre nu se potrivesc niciodată. 

— Poate într-o zi... Vocea ei se stinse încet. 

— Într-o zi, zise el înţelegător. 

— Nu te întorci? întrebă ezitant. 

El ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Al şi cu mine am primit ordinul să rămânem aici. 

— Doar n-o să vă trimită înapoi pe insulă. Nu acum. 

— Sunt un specialist al mării, ai uitat? Am fost ultimul om 
căruia i-au cerut să atace Centrul Dragonului cu ceva explozibil. 

— İn discuţia cu Preşedintele îi voi cere ca tu şi Al să fiţi trimişi 
acasă. 

— N-are rost să te expui, zise el cu delicateţe. Probabil vom 
zbura în curând spre răsărit. 

Se ridică pe vârful picioarelor şi îl sărută delicat pe gură. 

— iți mulţumesc pentru tot. 

Pitt zâmbi. 

— Fac orice pentru a-i face plăcere unei doamne frumoase. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Loren simţi cum i se contractă 
stomacul. Ştia că într-un fel sau altul acum nu mai putea să-i 
stea prin preajmă. Se întoarse brusc şi porni grăbită spre scara 
avionului. 

Pitt rămase acolo, uitându-se după ea. Apoi îi făcu semn cu 
mâna când chipul îi apăru la un hublou, dar când Loren se uită 
din nou după el, în timp ce aparatul pornise pe pistă, dispăruse. 


204 


61 


Lui Tsuboi nu-i venea să creadă. După ce îl părăsise pe 
Yoshishu şi se grăbise de la Tokio la Edo City şi mai apoi la 
Centrul Dragonului, pentru a prelua personal comanda acestuia, 
stătea în camera de control încordat şi cuprins de o furie 
crescândă. 

— Cum adică nu puteţi detona nici unul din automobilele- 
bombă? întrebă el. 

Takeda Kurojima, directorul Centrului Dragonului, era copleşit. 
Privea neputincios în jur la mica lui armată de ingineri şi 
cercetători pentru a primi un suport moral din partea acestora, 
dar toţi fixau podeaua de parcă ar fi sperat să fie înghiţiţi de 
aceasta. 

— Numai domnul Suma ştie codurile, răspunse Kurojima 
ridicând din umeri dezamăgit. Incă de la început, a programat 
personal sistemul de coduri pentru semnalele de detonare. 

— Cât timp vă ia să reprogramaţi codurile? 

Kurojima îşi privi din nou subalternii care începură să 
sporovăie repede între ei. Apoi părând să se pună de acord 
asupra unei decizii, cineva păşi în faţă şi murmură ceva atât de 
încet, încât Tsuboi nu auzi nimic. 

— Ce?... Ce ai spus? 

In cele din urmă, Kurojima îl privi în ochi pe Tsuboi. 

— Trei zile, ne va lua cel puţin trei zile să ştergem codurile de 
comandă ale domnului Suma şi să reprogramăm sistemele. 

— Aşa de mult? 

— Nu este o procedură simplă şi rapidă. 

— Care este situaţia şoferilor roboţi? 

— Programul roboților este accesibil, răspunse Kurojima. 
Domnul Suma nu a inserat codurile pentru punerea lor în mişcare 
şi ajungerea la locul de destinaţie. 

— Două zile, patruzeci şi opt de ore. Doar atât aveţi ca 
Proiectul Kaiten să devină complet operaţional. N 

Tsuboi îşi strânse buzele şi îşi încleşta fălcile. Incepu să se 
plimbe prin camera de control a Centrului Dragonului. Blestema 
în gând mintea diabolică care îi păcălise pe toţi. Suma nu 
avusese încredere în nimeni, nici măcar în cel mai vechi şi 
apropiat prieten al său, Yoshishu. 


205 


Un telefon bâzâi şi unul dintre tehnicieni răspunse. Omul 
deveni rigid şi îi întinse receptorul lui Tsuboi. 

— Vă caută domnul Yoshishu din Tokio. 

— Da, Korori, Ichiro la telefon. 

— Agenţii noştri secreţi au interceptat un raport de la o navă 
americană, ce pretinde că aparatul lui Hideki a fost doborât. 

— Piloții noştri au văzut cu ochii lor cum avionul lui Hideki s-a 
prăbuşit în mare? 

— Numai unul s-a întors. Am fost informat că pilotul 
supravieţuitor a raportat că a fost prea ocupat cu evitarea focului 
de răspuns de pe navă, pentru a mai urmări dacă racheta lui şi-a 
atins ţinta. 

— S-ar putea să fie o cacealma a americanilor. 

— Nu vom şti dacă e aşa, până când unul din sateliții noştri de 
observaţie nu va fi programat pentru a trece deasupra navei. 

— Şi dacă va arăta că avionul e la bord? 

Yoshishu ezită. 

— Atunci vom şti că am întârziat. Hideki e pierdut pentru noi. 

— Şi se află în gheara de fier a Serviciilor Secrete Americane, 
încheie Tsuboi. g 

— Suntem confruntaţi cu o situație foarte gravă. In mâinile 
agenților americani, Hideki poate deveni o primejdie acută 
pentru Japonia. 

— Interogat sub efectul drogurilor va divulga cu siguranță 
localizarea automobilelor-capcană. 

— Atunci trebuie să acționăm repede pentru a păstra Proiectul 
Kaiten. 

— Mai e şi o altă problemă, zise Tsuboi mohorât. Numai Hideki 
ştia codurile operative pentru activarea semnalelor de explozie. 

La capătul celălalt al liniei urmă o pauză. Apoi Yoshishu zise cu 
glas scăzut. 

— Intotdeauna am ştiut că are o minte vicleană. 

— Am ştiut asta şi încă foarte bine, se declară de acord 
Tsuboi. 

— Atunci mă bazez pe tine să descoperi noi soluţii. 

— Nu-ţi voi înşela încrederea. 

Tsuboi puse receptorul în furcă şi privi prin fereastra de 
observaţie. O tăcere grea se lăsă în camera de control, toată 
lumea aşteptându-l să vorbească. Trebuia să existe altă soluţie 
pentru amânarea răzbunării Statelor Unite sau a celorlalte 
naţiuni occidentale. 


206 


Tsuboi era un tip inteligent şi nu-i trebuiră decât câteva 
secunde pentru a găsi planuri alternative. 

— Cât e de complicat pentru a provoca explozia manual? îi 
întrebă el pe inginerii şi cercetătorii adunaţi în camera de 
control. 

Sprâncenele lui Kurojima se ridicară întrebător. 

— Să detonăm fără un semnal codificat? 

— Da, da. 

Creierul tehnic care condusese Proiectul Kaiten de la început 
până la sfârşit se înclină şi răspunse: 

— Există două metode prin care o masă de material fisionabil 
poate deveni subcritică şi determinată să explodeze. Prima este 
a înconjura această masă cu un inel de explozibili puternici a 
căror detonare va atrage după sine explozia materialului 
fisionabil. Cea de-a doua este să străpungă deodată două mase 
cu ajutorul unui dispozitiv asemănător unui tun. 

— Cum facem să explodeze un automobil-capcană? 

— Prin viteză, răspunse scurt Kurojima. Impactul unui glonţ de 
mare viteză care trece prin carcasa compresorului intrând în 
masă, face toată operaţiunea. 

Tsuboi îl fulgeră cu privirea întrebător. 

— Vrei să spui că bombele pot fi detonate printr-un simplu 
glonţ tras de o armă? 

Kurojima înclină capul aprobator. 

— De la mică distanţă, da. 

Efectul asupra lui Tsuboi era pur şi simplu în cadrul limitelor 
credibilităţii. 

— Atunci de ce nu programezi un robot să tragă cu o armă de 
mare putere în carcasa de aer condiţionat? 

— Apare din nou problema timpului, răspunse Kurojima. 
Roboții care sunt programaţi pentru a conduce maşinile spre 
locurile de explozie nu sunt construiți sau programaţi pentru 
altceva. 

— Nu poate fi modificat unul dintre robo-paznici? 

— E invers. Roboții pentru securitate sunt proiectaţi pentru 
mobilitate şi tragere cu arma. Nu sunt proiectaţi pentru a 
conduce maşina. 

— Cât timp îţi trebuie să construieşti unul ca să facă treaba? 

— Câteva săptămâni, nu mai puţin de o lună: Cred că 
înţelegeţi că va trebui să creăm o maşinărie foarte complicată. 
Nu avem în producţie nici unul care să poată conduce maşina, să 


207 


se înalțe pe picioare articulate, să deschidă capota şi să tragă cu 
arma. Un robot cu toate aceste comenzi va trebui să fie construit 
de la zero şi asta ia timp. 

Tsuboi îl fixă cu privirea. 

— Trebuie să detonăm una în următoarele cinci ore, pentru a-i 
face pe americani să creadă că sistemul e operaţional. 

Kurojima îşi recapătă încrederea în sine. Stăpânea iar situaţia 
şi teama de Tsuboi dispăruse. |! fixă lung cu privirea pe marele 
financiar. 

— Ei bine, va trebui să găsiţi un om care să îndeplinească 
misiunea asta. 


Era aproape cinci după-amiază şi cerul dinspre răsărit 
devenise de un albastru închis, în timp ce aparatul C-20 zbura 
deasupra Pacificului spre California. Trecuseră numai două ore 
de la oprirea pentru realimentare la Hickam Field în Hawaii. 
Loren privi în jos, forţându-şi ochii să distingă forma minusculă şi 
siajul alb al unui vas, dar văzu doar întinderea aplatizată a 
oceanului şi câteva valuri cu creasta înspumată. 

Se roti în scaunul mobil pe care stătea şi îl privi în faţă pe 
Suma. Acesta şedea cu un calm arogant, sorbind un pahar de 
apă gazoasă. Şocul răpirii şi al mâhnirii de a fi aflat că Yoshishu 
ordonase să fie omorât se topise de mult şi acum se simţea 
relaxat, profund încrezător că, odată ajuns la Washington, îşi va 
recâştiga forţa dinainte. 

O fixă cu privirea şi îi aruncă un zâmbet slab. 

— Deci intenţionezi să propui legi ce vor închide toate pieţele 
de desfacere pentru mărfurile japoneze? 

— In lumina a ceea ce am văzut şi experimentat în ultimele 
zile, zise Loren, te surprinde? 

— Noi, japonezii, ne-am făcut planuri de viitor tocmai pentru o 
astfel de posibilitate. Economia noastră va supravieţui, pentru că 
am investit deja enorm în pieţele europene şi asiatice. În curând 
nu vom mai avea nevoie de consumatorul american, închiderea 
pieţei voastre pentru noi este pur şi simplu altă tactică incorectă 
a voastră, a americanilor. 

Loren râse. 

— Ce ştii tu despre practicile comerciale cinstite? apoi trecu la 
probleme serioase. Nici un străin nu poate veni în Japonia să-şi 
vândă produsele fără să fie distrus de opreliştile voastre 
comerciale, pus la zid de sistemul vostru venal de distribuţie şi 


208 


subminat de competiţia voastră internă. Şi în tot acest timp, 
susţineţi că nici un străin nu vă înţelege cultura. 

— Comportarea ta, deputată Smith, este sigur motivată de 
evidente concepte rasiste, antijaponeze. Nu ne simţim vinovaţi 
de a ne fi extins pieţele de desfacere internaţionale. După război 
am pornit de la nimic. Şi ceea ce am construit, acum vreţi să ne 
luaţi voi. 

— Să vă luăm ce? Dreptul vostru - de la sine proclamat, de a 
conduce economia mondială? Loren distinse o umbră de 
frustrare crescândă în ochii lui Suma. In loc de a vă fi ridicat din 
cenuşă, ajutându-vă să construiți o economie formidabil de 
eficientă, poate ar fi trebuit să vă tratăm aşa cum aţi tratat voi 
Manciuria, Coreea şi China în timpul anilor de ocupaţie. 

— Multe din succesele economice postbelice ale acestor ţări 
se datorează indicaţiilor japoneze. 

Loren scutură din cap, mirată de refuzul lui de a recunoaşte 
faptele istorice. 

— Cel puţin nemţii au arătat regret pentru atrocitățile comise 
de nazişti, dar voi vă purtaţi de parcă măcelărirea a milioane de 
oameni în toată Asia şi în Pacific nu s-a întâmplat niciodată. 

— Ne-am eliberat minţile de amintirea acelor ani, zise Suma. 
Evenimentele negative au fost regretabile, dar eram în război. 

— Da, dar voi aţi provocat războiul. Nimeni nu a atacat 
Japonia. 

— Toate acestea aparţin trecutului. Noi ne gândim numai la 
viitor. Timpul va dovedi cine are o cultură superioară, zise el cu 
dispreţ. Ca toate celelalte naţiuni apusene, de la antica Grecie 
încoace, veţi cădea din cauza decăderii interne. 

— Poate, zise Loren cu un zâmbet uşor, dar atunci, în cele din 
urmă, aşa se va întâmpla şi cu voi. 


209 


62 


Penner se ridică de pe scaun, se întoarse şi îi privi pe membrii 
supraviețuitori ai echipei MAIT care erau aşezaţi într-un birou din 
interiorul unuia din hangarele pentru avioanele comerciale. 
Scutură scrumul pipei într-o găleată cu nisip de lângă birou şi 
dădu din cap spre doi bărbaţi, unul aşezat, celălalt stând în 
picioare lângă peretele din spate. 

— li voi da cuvântul în continuare lui Clyde Ingram, domnul în 
cămaşă hawaiiană  ţipătoare. Clyde e binecuvântat cu 
importantul titlu de director al Interpretării Datelor Ştiinţifice şi 
Tehnice. Vă va explica descoperirea lui. Apoi Curtis Meeker, un 
prieten vechi de-al meu de pe vremea când lucram la serviciul 
secret, director adjunct al Operaţiunilor Tehnice Avansate, vă va 
explica ce-i umblă prin cap. 

Ingram se îndreptă spre un şevalet acoperit cu o pătură. 
Privea cu ochii lui albaştri, prin ochelarii scumpi, de proiectant, 
legaţi cu şnur care i se bălăbăneau pe piept. Părul său şaten era 
pieptănat cu grijă şi avea un trup de talie medie a cărui parte 
superioară era acoperită cu o cămaşă neagră, care arăta de 
parcă ar fi fost purtată într-un Ferrari condus prin Honolulu de 
Tom Selleck în rolul lui Thomas Magnum. 

Trase pătura de pe şevalet şi gesticulă nepăsător către o 
fotografie mare ce părea să înfăţişeze un avion vechi. 

— Ceea ce vedeţi aici este un B-29 Superfortress din al doilea 
război mondial, aflat pe fundul oceanului, la treizeci şi şase de 
mile de insula Soseki, la o adâncime de trei sute douăzeci de 
metri sau, pentru aceia dintre voi care au probleme să aprecieze 
distanţa în metri, la o adâncime puţin mai mare de o mie de 
picioare. 

— Imaginea este atât de clară, zise Stacy. A fost luată dintr-un 
submarin? 

— Iniţial avionul a fost descoperit de satelitul nostru de 
recunoaştere Pyramider-11, în timp ce era pe orbită deasupra 
insulei Soseki. 

— Se poate obţine o fotografie atât de clară pe fundul 
oceanului dintr-un satelit aflat pe orbită? întrebă ea nevenindu-i 
să creadă. 

— Se poate. 

210 


Giordino stătea în partea din spate a camerei, cu picioarele 
proptite de scaunul din faţa lui. 

— Cum funcţionează? 

— Nu o să vă ofer o descriere amănunţită, deoarece ar dura 
ore întregi, dar să spunem că funcţionează folosind pulsuri de 
unde sonore care interacționează cu un radar de frecvenţă foarte 
joasă pentru a crea o imagine geofizică a obiectelor şi peisajelor 
submarine. 

Pitt se întinse să-şi relaxeze muşchii tensionaţi. 

— Ce se întâmplă după ce se primeşte imaginea? 

— Pyramider furnizează imaginea, puţin mai mare decât o 
pată, unui satelit cu releu de urmărire a datelor, care o 
retransmite la White Sands, New Mexico, pentru amplificare pe 
computer. Imaginea este apoi transmisă Agenţiei Naţionale de 
Securitate, unde este analizată atât de oameni, cât şi de 
computere. Acest caz special ne-a trezit interesul şi am apelat la 
un Satelit Casper SK-90 pentru a obţine o imagine mai 
amănunţită. 

Stacy ridică mâna. 

— Casper foloseşte acelaşi sistem de imagini ca Pyramider? 

Ingram ridică din umeri cu regret. 

— Imi pare rău, tot ce pot să vă dezvălui, fără a da de necaz, 
este că satelitul Casper obţine imagini reale înregistrate pe 
bandă. S-ar putea spune că, dacă comparăm sistemele 
Pyramider şi Casper este ca şi cum ai compara fasciculul unei 
lanterne cu un laser. Primul acoperă o sferă largă, în timp ce 
celălalt fixează un punct mic. 

Mancuso ridică capul şi privi curios fotografia. 

— Ce semnificaţie are bătrânul bombardier scufundat? Ce 
legătură poate să aibă cu Proiectul Kaiten? 

Ingram îi aruncă o privire lui Mancuso şi apoi bătu cu creionul 
pe fotografie. 

— Acest avion, sau ce a mai rămas din el, va distruge insula 
Soseki şi Centrul Dragonului. N 

Nimeni nu-l crezu, nici măcar o clipă. Il priviră toți, de parcă 
era un escroc care vindea un leac universal câtorva ţărănoi la un 
carnaval. 

Giordino rupse tăcerea. 

— E un fleac să ridici avionul la suprafaţă şi să-l repari pentru 
un raid de bombardament. 

Doctorul Nogami zâmbi forţat. 


211 


— E nevoie de mult mai mult decât o bombă veche de 
cincizeci de ani pentru a rupe un zimţ din Centrul Dragonului. 

Ingram îi zâmbi lui Nogami la rândul său. 

— Crede-mă, bomba dinăuntrul bombardierului B-29 are 
puterea să facă asta. 

— Se îngroaşă gluma, dădu Pitt din cap ursuz. Presimt că ne 
aşteaptă aventuri. 

Ingram se dădu uşor într-o parte. 

— Această parte a instruirii va fi efectuată de colegul meu, 
Curtis Meeker. 

Privirea sarcastică a lui Pitt trecu de la Ingram la Meeker. 

— Voi doi, cu Ray Jordan şi Don Kern, trebuie să fiţi băgaţi în 
aceeaşi oală. 

— Avem ocazia să ne mai amestecăm şi noi din când în când, 
răspunse Meeker fără să zâmbească. 

Ingram se întoarse din nou spre şevalet, luă fotografia şi o 
puse pe un scaun, arătând spre un mic diavol pictat pe o latură a 
părţii din faţă a avionului. 

— Demonii lui Dennings, zise el, bătând uşor cu creionul pe 
literele şterse de sub micuțul diavol. Comandată de maiorul 
Charles Dennings. Vă rog să observați că drăcuşorul stă în 
picioare pe o cărămidă de aur marcată 24 de carate. Referindu- 
se la ei însăşi, componenţii echipajului se distrau numindu-se 
„cărămizile de aur”, după ce fuseseră pedepsiţi pentru 
distrugerea unui bar în timpul perioadei de pregătire din 
California. 

— Fireşte, tipi în genul nostru, zise Giordino. 

— Necunoscută, uitată şi adânc îngropată în dosare, până 
acum câteva zile, când Curtis şi cu mine am scormonit faptele, 
este, de fapt, povestea unui foarte curajos grup de bărbaţi care 
au pornit într-o misiune foarte secretă de a arunca o bombă 
atomică asupra Japoniei... 

— Ce anume?! 

Weatherhill era uluit, dar nu mai mult decât ceilalţi. Ingram 
ignoră întreruperea şi continuă. 

— Aproape în acelaşi timp când colonelul Paul Tibbets decola 
cu Enola Gay din insula Tinian cu bomba numită „Băieţelul”, 
maiorul Dennings decola din insula Sheniya, departe spre nord în 
Aleutine, cu bomba lui ce avea numele de cod „Respirația 
Mamei”. Ceea ce a rămas din raportul asupra misiunii a fost 
foarte serios cenzurat, dar credem că planul de zbor al lui 


212 


Dennings îi cerea să urmeze un curs într-o singură direcţie, 
aruncându-şi bomba asupra tintei, probabil Osaka sau Kyoto şi 
apoi, continuându-şi drumul spre Okinawa pentru realimentare, 
înainte de a se întoarce la baza sa aeronautică. Aşa cum ştim din 
cărţile de istorie, Tibbets a reuşit să-şi arunce bomba la 
Hiroshima. Dennings, din păcate, a dispărut şi întreaga 
întâmplare a fost dată uitării din ordin prezidenţial. 

— Stai puţin, zise Mancuso. Vrei să zici că am construit mai 
mult de trei bombe atomice în 1945? 

Stacy îşi drese glasul. 

— In afară de „Băieţelul”, prima bombă de la Los Alamos şi 
„Grăsunul” care a fost aruncată la Nagasaki, nu mai sunt 
înregistrate alte bombe. 

— Incă nu avem numărul exact, dar se pare că au fost cel 
puţin şase. Majoritatea erau de tip implozie, întocmai ca 
„Grăsunul”. 

Pitt zise: 

— Cu bomba lui Dennings se fac patru. Mai rămân două. 

— O bombă cu numele de cod „Perla Mamei” a fost încărcată 
la bordul unui bombardier numit Lovin’ Lil la Guam, nu la mult 
timp după ce insula a fost eliberată de japonezi. Lovin” Lil era în 
aer zburând spre Japonia, când Bock's Car, pilotat de maiorul 
Charles Sweeney, a aruncat „Grăsunul” la Nagasaki. Ulterior s-a 
recepționat că bombardarea a decurs conform planului, Lovin” Lil 
şi echipajul lui au fost rechemaţi la Guam, unde bomba a fost 
dezasamblată şi trimisă înapoi pe mare la Los Alamos. 

— Mai rămâne una. 

— „Mama Oceanului” era pe insula Midway, dar n-a fost 
niciodată îmbarcată în avion. 

— Cine a inventat numele astea îngrozitoare? murmură Stacy. 

Ingram ridică din umeri. 

— Habar n-am. 

Pitt îl privi pe Ingram. 

— Dennings şi echipajele de la Guam şi Midway făceau parte 
din Escadrila de Bombardiere 59 a colonelului Tibbets? 

— Din nou nu ştiu. Optzeci la sută din arhive au fost distruse. 
Putem presupune doar că generalul Groves, directorul Proiectului 
de bombe Manhattan şi personalul său au alcătuit în ultimul 
moment un plan de sprijin complicat, deoarece exista temerea 
serioasă că mecanismele de explozie ale bombelor nu vor 
funcţiona. Mai exista şi posibilitatea, deşi improbabilă, că Enola 


213 


Gay sau Bock's Car s-ar putea prăbuşi la decolare, detonarea 
bombelor să şteargă pur şi simplu de pe faţa pământului 
întreaga Escadrilă 59, în această situaţie nemaiexistând personal 
instruit sau echipament pentru a livra alte bombe. Şi, în plus, mai 
era o serie întreagă de alte pericole în faţa lui Groves şi a lui 
Tibbets: ameninţarea unui atac japonez cu bombe asupra Tinian- 
ului; defecţiuni mecanice în timpul zborului, forțând echipajul să- 
şi arunce bombele în mare; pericolul de a fi doborâţi de avioane 
de vânătoare inamice ori de focul antiaerian în timpul misiunii. 
Numai în ultimul minut a văzut Groves nori negri amenințând 
operaţiunea de bombardare. In mai puţin de o lună, maiorul 
Dennings şi Demonii, împreună cu echipajele din Guam şi 
Midway au fost supuşi unei instruiri rapide şi trimişi în misiune. 

— De ce nu s-a dezvăluit această chestiune opiniei publice 
după război? întrebă Pitt. Ce rău ar putea să mai facă povestea 
Demonilor lui Dennings cincizeci de ani mai târziu? 

— Ce pot să-ţi spun? Ingram gesticula încurcat. După ce au 
trecut treizeci de ani şi s-a votat legea Libertăţii Actului 
Informaţional, câţiva politicieni au hotărât de capul lor că 
publicul american, care de fapt le plătea salariile, era prea naiv 
ca să i se ofere o revelaţie atât de cutremurătoare. Au 
reclasificat evenimentul ca strict secret şi l-au ferecat în arhivele 
CIA de la Langley. 

— Tibbets s-a ales cu gloria şi Dennings cu uitarea, filosofă 
Weatherhill. 

— Deci, ce are a face Demonii lui Dennings cu noi? îl întrebă 
Pitt pe Ingram. 

— Mai bine l-aţi întreba pe Curtis. 

Ingram dădu din cap spre Meeker şi se aşeză. 

Meeker se îndreptă spre o tablă fixată într-un perete şi luă o 
bucată de cretă în mână. Desenă o schiţă a bombardierului B-29 
şi o linie lungă şi neregulată reprezentând fundul oceanului care 
se întindea pe suprafaţa tablei şi se termina cu o movilă bruscă 
reprezentând insula Soseki. Spre mulţumirea tuturor celor 
prezenţi în încăpere, creta nu scrâşni. În sfârşit, după ce adăugă 
câteva detalii geologice pe fundul oceanului, se întoarse şi afişă 
un zâmbet amabil. 

— Clyde v-a oferit numai o scurtă privire asupra sistemelor 
noastre de detectare şi supraveghere prin satelit, începu el. Mai 
există şi altele, care au capacitatea de a penetra o distanţă 
impresionantă prin material solid şi a măsura o mulţime vastă de 


214 


surse variate de energie. Nu voi intra în detalii - Clyde şi cu mine 
nu suntem aici ca să vă ţinem cursuri - dar vă informez pur şi 
simplu că explozibilul pe care l-aţi plasat în reţeaua electrică a 
Centrului Dragonului nu a funcţionat. 

— N-am pus niciodată un explozibil care să nu fi explodat, 
murmură Weatherhill, apărându-se. 

— Incărcătura a explodat, zise Meeker, dar nu în locul unde ai 
aşezat-o. Dacă doctorul Nogami ar fi încă în interiorul 
complexului de comandă, v-ar spune că detonarea a avut loc la 
cincizeci de metri de centrul joncţiunii cablurilor electrice. 

— Nici vorbă, protestă Stacy. L-am văzut cu ochii mei pe 
Timothy ascunzând explozibilul sub un mănunchi de fire optice 
într-un coridor de acces. 

— A fost mutat, zise doctorul Nogami gânditor. 

— Cum? 

— Inspectorul robot a observat probabil o uşoară scădere în 
pulsul energiei, a căutat şi a găsit încărcătura. Cred că a luat-o şi 
a anunţat centrul de control al roboților. Regulatorul de timp 
trebuie să fi provocat detonarea în timp ce explozibilul era 
transportat pe coridoare spre centrul de control pentru 
investigaţii. 

— In acest caz, Centrul Dragonului este complet operaţional, 
zise Mancuso cu o presimţire sinistră. 

— Şi Proiectul Kaiten poate fi continuat şi dus la îndeplinire, 
adăugă Stacy cu dezamăgire pe chip. 

Meeker aprobă din cap. 

— Mă tem că asta e situaţia. 

— Atunci operaţiunea noastră de a scoate centrul din 
funcţiune a fost un eşec, zise Weatherhill dezgustat. 

— Nu chiar, explică Meeker răbdător. L-aţi capturat pe Suma şi 
fără el automobilele nu pot fi detonate. 

Stacy păru încurcată. 

— Ce-i opreşte pe complicii lui să provoace explozia 
bombelor? 

Pitt îi aruncă lui Nogami o privire amuzată. 

— Bănuiesc că bunul doctor are răspunsul. 

— O mică informaţie pe care am obținut-o după ce m-am 
împrietenit cu tehnicienii de la computer, zise Nogami cu un 
zâmbet larg. Mi-au permis să mă plimb în voie în centrul de date. 
Odată am stat în spatele unui programator şi m-am uitat peste 
umărul lui când a introdus datele Proiectului Kaiten. Am memorat 


215 


codul de intrare şi, cu prima ocazie, am pătruns în sistem. Acesta 
mi-a oferit poziţionarea automobilelor-capcană pe care voi le-aţi 
obţinut deja, dar am rămas blocat când am încercat să introduc 
un virus în sistemul de detonare. Am descoperit că numai Suma 
are acces la codurile de detonare. 

— Deci nimeni altcineva în afară de Hideki Suma nu poate 
activa Proiectul Kaiten, zise Stacy surprinsă şi uşurată. 

— O situaţie pe care slugile lui trudesc din greu să o 
corecteze, răspunse Meeker. Privi în jur la membrii echipei MAIT. 
Dar încă meritaţi toate felicitările; tot aţi câştigat ceva. Eforturile 
voastre au închis efectiv Centrul Dragonului, făcându-i pe 
japonezi să-şi reprogrameze sistemele de detonare şi oferindu-ne 
suficient timp pentru a întocmi un plan de distrugere a acestuia o 
dată pentru totdeauna. 

— Şi care, dacă nu te abat de la curs, zise Pitt încet, ne aduce 
din nou la Demonii lui Dennings. 

— Ai perfectă dreptate, recunoscu Meeker. 

Ezită în timp ce se aşeză pe pupitru. Apoi începu să atace 
miezul problemei. 

— Preşedintele dorea să meargă pe linia sa politică şi să 
ordone un atac nuclear împotriva Centrului Dragonului. Dar l-a 
amânat când a auzit că v-aţi salvat. Acţiunea voastră i-a oferit 
ceva timp, nu mult, dar suficient pentru a îndeplini ce am plănuit 
în cele câteva ore rămase. 

— Te gândeşti să faci să explodeze bomba din B-29, zise Pitt 
cu ochii pe jumătate închişi de oboseală. 

— Nu întru totul. Meeker oftă. Va trebui să fie scoasă din 
avion, transportată şi plasată la o anume distanţă. 

— Să fiu al naibii dacă înţeleg ce stricăciune poate să-i 
provoace unei insule aflată la patruzeci de kilometri depărtare, 
mormăi Giordino. 

— Un grup din cei mai reputați oceanografi şi geofizicieni ai 
noştri consideră că o explozie atomică submarină poate distruge 
Centrul Dragonului. 

— Aş vrea să ştiu şi eu cum, zise Stacy în timp ce plesni un 
ţânţar care îi găsise goliciunea unui genunchi. 

Meeker se întoarse cu faţa din nou spre tablă. 

— Maiorul Dennings nu avea cum să fi ştiut, bineînţeles, că 
aparatul lui se va prăbuşi în ocean şi va cădea pe fundul acestuia 
într-un loc foarte potrivit pentru îndepărtarea unei ameninţări 
serioase pentru ţara lui patruzeci şi opt de ani mai târziu. Se opri 


216 


şi desenă altă linie zimţată care trecea pe sub fundul oceanului 
de la avion la insula Soseki şi apoi se curba înspre sud. O 
secţiune dintr-un sistem seismic major în Pacific. Trece aproape 
direct sub Centrul Dragonului. 

Nogami scutură din cap cu îndoială. 

— Centrul a fost construit pentru a rezista unui cutremur 
major şi unei explozii nucleare. Explozia unei bombe atomice 
vechi, dacă aceasta mai poate fi încă detonată după cinci decenii 
de şedere sub apă sărată, pentru a provoca o deplasare a 
structurii, ar putea fi un efort inutil. 

— Argumentul doctorului Nogami stă în picioare, zise Pitt. 
Insula e formată din rocă solidă. Nu se va legăna sau deplasa în 
timpul unei puternice unde de şoc. 

Meeker nu zise nimic pe moment, doar zâmbi. Apoi arunca 
securea. 

— Nu, nu se va legăna şi nu se va mişca, repetă el cu un 
zâmbet drăcesc, dar se va scufunda. 


217 


63 


La aproape cincizeci de kilometri nord-est de Sheridan, 
Wyoming, la sud de graniţa cu Montana, Dan Keegan, călare pe 
un cal murg, căuta urme de braconieri care îi încălcaseră 
proprietatea. In timp ce se spăla pentru cină, auzi tunetul 
îndepărtat a două împuşcături şi imediat îi spuse nevesti-sii să-i 
pună puiul fript la încălzit în cuptor. Apoi înşfacă o carabină 
Mauser şi puse şaua pe calul său favorit. 

Vânătorii care ignorau gardurile şi semnele de trecere oprită 
erau o sursă constantă de iritare pentru Keegan. Cu mai puţin de 
două săptămâni în urmă, un glonţ rătăcit îi omorâse un vițel. Un 
vânător trăsese într-un căprior şi greşise ţinta, glonţul urmând o 
traiectorie ascendentă şi lovind viţelul aflat la aproape doi 
kilometri distanţă. De atunci, Keegan nu mai avea ochi pentru 
vânători. Aceştia puteau foarte bine să împuşte la naiba, pe 
proprietatea altcuiva. 

Keegan o luă pe un drumeag care mergea de-a lungul pârâului 
Spânzurata. Habar nu avea de unde venea acest nume. Singura 
femeie de care îşi amintea să fi fost spânzurată în Wyoming era 
Bila Watson cunoscută sub numele de „Cattle Kate”. Stăpânii 
bogaţi ai ranch-urilor făcuseră pe vigilenţii şi o spânzuraseră în 
1889 pentru furt de vite. Dar întâmplarea se petrecuse lângă râul 
Sweetwater, trei sute de kilometri spre sud-vest. 

Razele soarelui care apunea erau intensificate de aerul geros, 
colorând dealurile înconjurătoare în tonuri strălucitoare de un 
galben portocaliu. leşi în câmp deschis şi începu să studieze 
pământul. Keegan zări repede urmele de pneuri, urmărindu-le de 
la tubul unui cartuş tras până într-un loc împânzit de cizme unde 
era o baltă de sânge ce uda solul nisipos. Vânătorii şi prada lor 
dispăruseră. 

Intârziase şi era turbat de furie. Ca să treacă cu maşina pe 
proprietatea lui, braconierii tăiaseră gardul ori spărseseră lacătul 
de la poarta ce bara şoseaua particulară care dădea în 
autostradă. In curând se întuneca. Se hotărî să aştepte până 
dimineaţă pentru a trimite un lucrător de la ranch să verifice 
gardul şi poarta, încalecă şi întoarse calul pornind spre casă. 

După ce călări câtva timp, trase de dârlogi. Vântul îi aduse în 
ureche zgomotul slab al motorului unui automobil. Ciuli o ureche 


218 


şi ascultă. În loc să se retragă, aşa cum crezu că făcuseră 
vânătorii, sunetul crescu în intensitate. Cineva se apropia, 
îndemnă calul să urce în vârful unei mici movile şi cercetă 
terenul întins de jos. Un vehicul gonea pe şosea, ridicând un nor 
de praf. 

Se aştepta să vadă un camion de transport sau o furgoneta 
apărând din tufişurile ce mărgineau drumul. Când în cele din 
urmă vehiculul se apropie suficient pentru a fi recunoscut, 
Keegan fu surprins să vadă că era un automobil obişnuit, o 
limuzină cafenie cu patru uşi, de provenienţă japoneză. Şoferul 
frână curând şi opri în mijlocul şoselei într-un loc despădurit. 
Maşina rămase acolo câteva clipe, în timp ce praful se răspândi 
pe deasupra capotei aşezându-se pe iarbă. Şoferul se strecură 
afară, deschise capota şi se aplecă în jos câteva clipe. Apoi se 
îndreptă spre partea din spate a automobilului, deschise 
portbagajul şi scoase un trepied cu lunetă. Keegan urmări cum 
nepoftitul aranja luneta pe trepied şi o îndreptă spre câteva 
puncte proeminente, notându-şi distanţele într-un carnet şi 
comparându-le cu o hartă geologică pe care o întinsese pe 
pământ. 

Keegan era el însuşi destul de experimentat în astfel de 
măsurători, dar niciodată nu procedase astfel. Străinul părea 
mult mai interesat în simpla confirmare a localizării, decât în 
stabilirea unei linii de bază. Il urmări pe bărbat aruncând 
neglijent carnetul în tufişuri, după care păşi în faţa maşinii şi fixă 
din nou cu privirea motorul de parcă ar fi fost hipnotizat de 
acesta. Numai când păru că se desprinde din gânduri, se întinse 
în maşină şi luă o puşcă. 

Keegan văzuse destule în viaţa lui ca să-şi dea seama că 
intrusul se purta prea ciudat pentru un braconier de la ţară care 
ieşise să împuşte ceva, mai ales că era îmbrăcat în costum 
elegant şi cravată. Se apropie cu calul, ajungând încet în spatele 
străinului care intenţiona să bage un cartuş pe ţeava puştii, un 
act ce părea să-i fie străin. Nu-l auzi pe Keegan apropiindu-se. 
Zgomotul copitelor calului fusese înăbuşit de pământul moale şi 
iarba uscată. Când ajunse la opt metri distanţă de el, Keegan 
trase de dârlogi şi scoase Mauser-ul din tocul de piele ataşat de 
şa. 
— Ştii că mi-ai încălcat proprietatea, domnule? zise el 
aşezându-şi arma pe încheietura braţului. 

Şoferul limuzinei cafenii sări în sus şi se întoarse, scăpând un 


219 


cartuş şi lovind încărcătorul puştii de uşă. Numai atunci observă 
Keegan că acesta era asiatic. 

— Ce vrei? întrebă omul speriat. 

— Eşti pe proprietatea mea. Cum ai intrat aici? 

— Poarta era deschisă. 

Era aşa cum crezuse Keegan. Braconierii pe care îi ratase, 
forţaseră poarta. 

— Ce faci cu trepiedul de măsurat? Pentru cine lucrezi, pentru 
guvern? 

— Nu... Sunt inginer la Compania Miyata Communications. 
Vorbea engleza cu un pronunţat accent japonez. Căutăm un loc 
pentru instalarea unui releu. 

— Voi, tipilor, nu cereţi niciodată permisiunea înainte de a 
încălca o proprietate particulară? De unde mama dracului ştiţi că 
o să vă las să construiți? 

— Şefii mei ar fi trebuit să vă contacteze. 

— Păi chiar aşa e, murmură Keegan. Era nerăbdător să se 
întoarcă acasă la cină înainte de sfârşitul zilei. Acum ar trebui să- 
ţi cam iei tălpăşiţa, domnule. Şi data viitoare dacă mai vrei să 
intri pe pământul meu, îmi ceri întâi permisiunea. 

— Regret profund că v-am deranjat. 

Keegan era un foarte bun cunoscător al caracterelor şi desluşi 
în vocea omului că nu regreta nici pe departe. Privirile lui erau 
aţintite precaut asupra Mauser-ului lui Keegan şi părea nervos. 

— Intenţionezi să tragi cu arma? 

Keegan făcu semn din cap spre carabina puternică pe care 
omul o ţinea încă stângaci într-o mână, privind temător spre 
cerul ce se întuneca. 

— Trag numai la ţintă. 

— Ei bine, nu permit aşa ceva. Pasc vite prin preajma locului. 
Ţi-aş fi recunoscător dacă ţi-ai strânge echipamentul şi ai pleca 
pe acelaşi drum pe care ai venit. 

Intrusul se comportă în consecinţă. Strânse repede trepiedul şi 
luneta, aşezându-le în portbagajul maşinii. Puşca o aşeză pe 
bancheta din spate. Apoi veni în faţa maşinii şi privi sub capota 
deschisă. 

— Motorul nu merge prea bine. 

— Porneşte? întrebă Keegan. 

— Cred că da. 

Japonezul se aplecă în maşină pe fereastră şi acţiona cheia de 
contact. Motorul porni şi începu să toarcă. 


220 


— Am plecat, anunţă el. 

Keegan nu observă capota care era lăsată, dar nu închisă. 

— Te rog, închide poarta şi înfăşoară lanţul în jurul ei. 

— Cu toată plăcerea. 

Keegan îi făcu semn cu mâna, vâri Mauser-ul la loc în toc şi 
începu să călărească spre casa aflată la mai bine de patru 
kilometri distanţă. 

Suburo Miwa ambala motorul, întoarse maşina şi porni pe 
şosea. Intâlnirea cu fermierul în ţinutul ăsta pustiu era 
neprevăzută, dar nu-i punea deloc în pericol misiunea. De îndată 
ce se îndepărtă două sute de metri de Keegan, Miwa frână brusc, 
ţâşni afară, înşfacă arma de pe bancheta din spate şi ridică 
capota. 

Keegan auzi zgomotul motorului murind, se întoarse şi privi 
peste umăr întrebându-se de ce maşina se opreşte atât de brusc. 

Miwa ţinu arma strânsă în mâinile asudate şi apropie vârful 
ţevii la câţiva centimetri de compresorul de aer condiţionat. Se 
oferise voluntar pentru această misiune sinucigaşă, fără ezitare, 
când i se ceruse acest lucru, deoarece considera o onoare să-şi 
dea viaţa pentru noul imperiu. Celelalte motive erau loialitatea 
sa faţă de Dragonii de Aur, promisiunea făcută de Korori 
Yoshishu, personal, că soţia lui va fi scutită de greutăţile 
financiare pentru tot restul vieţii şi garanţia că cei trei fii ai lui 
vor fi acceptaţi şi finanţaţi în cele mai reputate universităţi, la 
alegerea lor. Cuvintele inspirate ale lui Yoshishu când Miwa 
plecase spre Statele Unite, îi trecură prin minte pentru ultima 
dată. 

— Te sacrifici pentru viitorul unei sute de milioane de 
compatrioți şi compatrioate. Familia ta îţi va onora memoria 
generaţii întregi. Succesul tău este succesul ei. 

Miwa apăsă pe trăgaci. 


221 


64 


Într-o milisecundă, Miwa, Keegan, limuzina şi calul fură şterşi 
de pe suprafaţa pământului. O strălucire enormă de lumină 
galbenă izbucni pe cer, apoi deveni albă, învăluind suprafaţa 
ranch-ului. Urmă unda de şoc ca o imensă maree invizibilă. 
Mingea de foc se extinse şi păru să crească şi să se ridice de la 
pământ ca soarele deasupra orizontului. 

O dată desprinsă de sol, se înălţă spre cer şi fuzionă cu norii, 
devenind purpurie din cauza radiaţiei strălucitoare. Supse după 
sine o volbură de pământ radioactiv şi sfărâmături, ce se 
transformară în curând într-un nor ca o ciupercă, care se avântă 
la o înălţime de treisprezece kilometri pentru a cobori în cele din 
urmă acolo unde vântul transportă praful pulverizat. 

Singurele pierderi de vieţi omeneşti fură Keegan şi Miwa. Zeci 
de iepuri, câini de preerie, şerpi şi douăzeci din vitele lui Keegan 
fură ucise, majoritatea, de unda de şoc. La patru kilometri 
distanţă, doamna Keegan şi trei angajaţi ai fermei suferiră doar 
tăieturi de la cioburile ferestrelor. Dealurile protejară clădirile de 
forţa devastatoare a exploziei şi cu excepţia câtorva ferestre, 
făcute ţăndări, nu existau alte pagube. 

Explozia de foc lăsă în urmă un crater uriaş, lat de o sută de 
metri şi adânc de treizeci. Tufişurile uscate şi iarba se aprinseră 
şi porniră să se adune într-un cerc enorm, adăugând fum negru 
norului cafeniu de praf. 

Unda de şoc ucigaşă răsună printre coline şi canioane, scutură 
din temelii casele şi smulse copacii din micile oraşe de agricultori 
şi crescători de vite, înainte de a năvăli peste câmpul de 
instrucţie Custer din Little Bighorn, la o sută doisprezece 
kilometri spre nord. 

Intr-o parcare de camioane de lângă Sheridan, un asiatic 
stătea lângă o maşină închiriată, ignorând oamenii agitaţi care 
discutau şi gesticulau înnebuniţi spre norul în formă de ciupercă 
ce se formase la distanţă. Privea intens prin binoclul aţintit 
asupra norului ce se ridicase în amurg şi care acum era destul de 
sus pentru a fi iluminat de strălucirea soarelui coborât sub 
orizont. 

Incet, cobori binoclul şi se îndreptă spre un telefon din 
apropiere. Introduse o monedă, formă numărul şi aşteptă. Rosti 

222 


încetişor câteva cuvinte în japoneză şi puse receptorul în furcă. 
Apoi, fără să arunce o singură privire norului ce fierbea sus în 
atmosferă, se urcă în maşină şi plecă. 


Explozia fu înregistrată la staţiile seismografice din lume. Cel 
mai apropiat de epicentru era Centrul Naţional de Seismologie de 
pe campusul Facultăţii de Mine Aurifere din Colorado. Acele 
seismografului oscilară brusc pe grafice, înştiinţându-l pe 
geofizicianul Clayton Morse despre o mişcare seismică în 
momentul în care se pregătea să-şi încheie ziua de lucru şi să 
plece acasă. 4 

Se încruntă, apoi trecu datele pe un computer. In timp ce 
rămânea cu ochii fixaţi pe monitorul computerului îl sună pe 
Roger Stevenson, directorul centrului, care în ziua aceea 
anunţase că e bolnav. 

— Alo! 

— Roger? 

— Da, la telefon. 

— Doamne Dumnezeule, vocea ta are un timbru îngrozitor. 
Gata să nu te recunosc. 

— Gripa m-a dat gata. 

— lartă-mă că te sâcâi, dar tocmai am primit o bombă. 

— California? 

— Nu, epicentrul este undeva lângă graniţa dintre Wyoming şi 
Montana. 

Urmă o tăcere scurtă. 

— Ciudat, zona aceea nu este activă seismic. 

— Acesta este provocat artificial. 

— Explozie? 

— Una grozavă. După cum citesc pe scala de intensitate, 
aceasta pare a fi nucleară. 

— Dumnezeule, murmură Stevenson slab, eşti sigur? 

— Cine poate fi sigur de aceste lucruri? zise Morse. 

— Pentagonul n-a făcut niciodată teste în zona asta a ţării. 

— Nu ne-au informat nici înainte despre testările subterane. 

— Nu se poate să facă astfel de teste fără să ne anunţe. 

— Tu ce crezi? Ar trebui să informăm Comisia Nucleară? 

Stevenson probabil era slăbit de gripă, dar mintea îi funcţiona 
perfect. 

— Trecem peste convenţii şi anunţăm şefii. Telefonează-i lui 
Hanck Sauer, prietenul nostru comun de la Agenţia Naţională de 


223 


Securitate şi află ce dracu se întâmplă. 

— Şi dacă Sauer nu vrea să ne spună? întrebă Morse. 

— Cui îi pasă? Lucru important este că am descoperit misterul 
în faşă şi acum vom continua să urmărim următorul cutremur 
care poate să apară în California. 


Sauer nu putea să spună ceea ce nu ştia. Dar era în măsură să 
recunoască un caz de urgenţă naţională când auzea de aşa ceva. 
Îi ceru lui Morse date suplimentare şi imediat trimise informaţia 
directorului Centrului Naţional de Informaţii. 

Preşedintele era la bordul aeronavei Air Force One, zburând 
spre un dineu politic de strângere de fonduri la San Francisco, 
când primi telefonul de la Jordan. 

— Care e situaţia? 

— Am primit rapoarte despre o explozie nucleară în Wyoming, 
răspunse Jordan. 

— La dracu'! blestemă Preşedintele respirând greu. A noastră 
sau a lor? 

— In nici un caz a noastră. Trebuie să fie unul din 
automobilele-capcană. 

— Ceva victime omeneşti? 

— Neglijabile. Explozia a avut loc într-o regiune puţin populată 
a statului, în majoritate pământ agricol. 

Preşedintelui îi fu teamă să pună următoarea întrebare. 

— Ai cumva informaţii şi despre alte explozii? 

— Nu, sir. Pe moment, cea din Wyoming este singura. 

— Credeam că Proiectul Kaiten a fost stopat pentru patruzeci 
şi opt de ore. 

— Chiar şi este, zise Jordan hotărât. Nu au avut timp să 
reprogrameze codurile. 

— Tu cum vezi treaba asta, Ray? 

— Am vorbit cu Percy Nash. El crede că bomba a fost detonată 
pe loc cu o armă de mare putere. 

— De un robot? 

— Nu, de un om. 

— Deci fenomenul kamikaze nu a dispărut. 

— Aşa se pare. 

— De ce foloseşte tactica asta de suicid acum? întrebă 
Preşedintele. 

— Probabil un avertisment. Sunt aproape siguri acum că Suma 
este în mâinile noastre şi se dau peste cap să încerce amânarea 


224 


unui atac nuclear din partea noastră, în timp ce se luptă cu 
disperare să reprogrameze codurile de detonare pentru întregul 
sistem. 

— Încearcă să mai cârpească câte ceva. 

— Domnule Preşedinte, acum noi dirijăm lucrurile. Avem toate 
motivele din lume să răspundem cu un atac nuclear. 

— Perfect adevărat, dar ce dovadă solidă ai că Proiectul Kaiten 
nu este operaţional? Japonezii ar fi putut crea un miracol şi să 
înlocuiască codurile. Să presupunem că nu e o cacealma. 

— Nu avem nici o dovadă solidă, admise Jordan. 

— Dacă trimitem o rachetă nucleară spre insula Soseki şi 
experţii de la Centrul Dragonului detectează apropierea acesteia, 
actul lor final va fi să detoneze automobilele-capcană înainte ca 
roboții să le poată duce spre destinaţii izolate din ţară. 

— Un gând înspăimântător, domnule Preşedinte. Cu atât mai 
mult cu cât localizările automobilelor-bombe sunt cunoscute. 
Majoritatea sunt ascunse în metropole sau în jurul acestora. 

— Aceste automobile trebuie să fie găsite şi bombele 
neutralizate cât se poate de repede şi discret. Nu ne putem 
permite ca informaţia asta să ajungă la public, nu acum. 

— FBl-ul a trimis o armată de agenţi pe teren pentru a le găsi. 

— Ştiu cum să dezamorseze bombele? 

— Fiecare echipă are un specialist în fizică nucleară pentru a 
se ocupa de problemă. 

Jordan nu putea vedea ridurile de îngrijorare de pe chipul 
Preşedintelui. 

— Asta va fi ultima noastră şansă, Ray. Planul tău de acum 
înseamnă ultima aruncare a zarurilor. 

— Sunt perfect conştient de asta, domnule Preşedinte. Mâine 
dimineaţă pe vremea asta vom şti dacă suntem o naţiune 
aservită. 


Aproape în acelaşi moment, agentul special Bill Frick de la FBI 
Şi echipa lui se adunau în încăperea care adăpostea 
automobilele-capcană din parcarea subterană a hotelului Pacific 
Paradise din Las Vegas. 

Nu erau paznici şi uşile de oţel erau descuiate. Rea prevestire, 
se gândi Frick. Sentimentul îi spori când electroniştii lui 
descoperiră că sistemele de securitate erau scoase din funcţiune. 

Precaut, îşi conduse echipa prin nişte uşi în ceea ce părea a fi 
o cameră de materiale. În capătul îndepărtat era o uşă mare de 


225 


metal care glisa din tavan. Era suficient de lată şi înaltă pentru a 
putea lăsa trecerea unui semitrailer. 

Pătrunseră într-un imens spaţiu boltit pe care îl găsiră complet 
gol; nu se vedea nici măcar un gunoi sau o pânză de păianjen. Se 
făcuse o curăţenie exemplară. 

— Poate am greşit zona, zise unul din agenţii lui Frick, 
optimist. 

Frick privi în jur la pereţii de beton, se concentra asupra 
ventilatorului prin care se strecurase Weatherhill, apoi cercetă 
urmele de pneuri de-abia vizibile de pe podeaua pardosită cu 
gresie. In cele din urmă scutură din cap. 

— Asta e locul, sunt sigur. Se potriveşte cu descrierea de la 
centru. 

Un specialist în fizică nucleară, scund şi bărbos, îşi croi drum 
pe lângă Frick şi privi la spaţiul gol din jur. 

— Cum pot eu să dezamorsez bombele dacă nu sunt aici, zise 
supărat de parcă dispariţia automobilelor era vina lui Frick. 

Fără să răspundă, Frick traversă repede parcajul subteran 
către un camion de comandă. Intră, îşi turnă o ceaşcă de cafea şi 
apoi deschise radioul pe o anumită frecvenţă. 

— Roibul, aici e Murgul, zise el cu o voce obosită. 

— Raportează, Murgule, răspunse directorul Operaţiunilor de 
Teren ale FBl-ului. 

— Ne-am blocat. Bandiţii au ajuns aici primii. 

— Vino la club, Murgule. Majoritatea hergheliei s-a întors cu 
mâinile goale, de asemenea. Numai Armăsarul Albastru la New 
Jersey şi Surul la Minnesota au găsit juncani în ţarcuri. 

— Să continuăm operaţiunea? 

— Afirmativ. Aveţi douăsprezece ore. Repet, douăsprezece ore 
să aflaţi unde vă e cireada. Vi se trimit date suplimentare; şi 
toată poliţia, şeriful şi unităţile de patrulare pe autostrăzi au fost 
alertate să oprească orice camion sau semitrailer ce se 
potriveşte cu descrierile oferite de Centrul de Informaţii. 

— Am nevoie de un elicopter. 

— Poţi să ceri şi o escadrilă întreagă dacă asta îţi trebuie ca să 
găseşti automobilele-capcană. 

Frick închise radioul şi privi în ceaşca cu cafea. 

— Bine că nu trimit instrucţiuni despre cum să găseşti un ac 
într-un milion de metri pătraţi de deşert în douăsprezece ore, 
bombăni el pentru sine. 


226 


Când Yoshishu ieşi din trenul Magnet la capătul tunelului din 
Edo City, Tsuboi îl aştepta pe peron să-l întâmpine. 

— lţi mulţumesc că ai venit, bătrâne prieten, zise Tsuboi. 

— Vreau să fiu aici lângă tine când ne pregătim să dăm cărţile 
pe faţă, zise bătrânul, cu pasul mai vioi decât îl văzuse Tsuboi în 
ultimele luni. 

— Explozia s-a produs într-un stat din vest, conform planului. 

— Foarte bine, asta ar trebui să provoace fiori de spaimă 
guvernului american. A venit vreo reacţie de la Casa Albă? 

Chipul lui Tsuboi căpătă o expresie îngrijorată. 

— Nimic. E ca şi când ar încerca să o acopere. 

Yoshishu ascultă impasibil. Apoi ochii i se luminară. 

— Dacă Preşedintele n-a ordonat un atac nuclear împotriva 
noastră, atunci se teme teribil de ceea ce vede în viitor. 

— In acest caz am câştigat partida. 

— Poate, totuşi nu putem sărbători imensitatea triumfului 
nostru până când Proiectul Kaiten nu este gata. 

— Takeda Kurojima a promis că programul va fi definitivat 
mâine spre seară. 

Yoshishu îşi puse mâna pe umărul lui Tsuboi. 

— Cred că a sosit timpul să deschidem o linie directă de 
comunicare cu Preşedintele şi să-l informăm despre condiţiile 
noastre pentru noua Japonie. 

— Şi pentru o nouă Americă, zise Tsuboi pompos. 

— Da, într-adevăr. Yoshishu privi mândru spre bărbatul care 
devenise principalul său discipol. O nouă Americă japoneză. 


227 


65 


Lockheed C-5 Galaxy, cel mai mare avion de transport din 
lume, se aşeză cu toată graţia stângace a unui albatros 
însărcinat pe pista de aterizare din Wake Island şi se opri. Un 
automobil se apropie şi frână la umbra unei aripi imense. Pitt şi 
Giordino ieşiră din maşină şi se urcară în avion printr-un mic 
bocaport din apropierea trenului de aterizare. 

Amiralul Sandecker îi aştepta înăuntru. Işi strânseră mâinile şi 
îi conduse prin depozitul ca o cavernă a avionului, în care 
încăpeau şase autobuze şi o sută de pasageri. Trecură pe lângă 
un vehicul de prospecţiuni la mare adâncime NUMA, care era 
legat de o pereche de şine late de oţel inoxidabil. Pitt se opri din 
mers, îşi trecu mâna peste una din şinele marelui tractor şi privi 
o clipă uriaşa maşină, amintindu-şi salvarea lui pe muchie de 
cuţit datorată Marelui John. Acest DSMV era un model ulterior şi 
primise porecla de Marele Ben. 

Cele două braţe articulate cu cupa de excavaţie şi gheara care 
erau în mod obişnuit instalate la vehiculele de mare adâncime, 
fuseseră îndepărtate şi înlocuite cu extensii echipate cu o 
varietate de manipulatoare teleghidate pentru apucarea şi 
tăierea metalului. 

Cealaltă modificare, observă Pitt, era un imens balot de nailon 
care se odihnea pe acoperişul părţii de sus şi al cabinei de 
control. Odgoane groase atârnau de balot şi erau ataşate de 
numeroase puncte din jurul vehiculului. 

Giordino dădu trist, din cap. 

— lar am sentimentul ăla vechi că suntem pe punctul de a fi 
din nou folosiţi. 

— Cred că de data asta chiar vor să ne-o bage pe gât, zise 
Pitt, întrebându-se cum ar putea să se ridice avionul de la sol cu 
o astfel de greutate impresionantă în pântece. 

— Hai să mergem mai departe, zise Sandecker. Sunt gata de 
decolare. 

Pitt şi Giordino îl urmară pe amiral într-un compartiment cu 
aspectul de birou, cu masa şi scaunele ţintuite de podea. şi 
prindeau centurile de siguranţă când pilotul împinse manetele în 
faţă şi făcu avionul gigantic şi cele douăzeci şi opt de roţi ale 
trenului de aterizare să ruleze pe pistă. Numit cu afecţiune 

228 


Uriaşul Blâna, imensul C-5 Galaxy se ridică în aerul tropical cu un 
zgomot asurzitor şi urcă încet cu o înclinaţie domoală spre nord. 

Giordino se uită la ceas. 

— Trei minute, a fost o decolare rapidă. 

— Nu avem timp de pierdut, zise Sandecker serios. 

Pitt se relaxa şi îşi întinse picioarele. 

— Bănuiesc că aveţi un plan. 

— Cele mai pregătite capete în domeniu au contribuit enorm 
în ultimul minut la alcătuirea lui. 

— Asta e evident prin prezenţa acestei aeronave şi a Marelui 
Ben care a ajuns aici în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. 

— Cât de mult v-au spus Ingram şi Meeker? întrebă 
Sandecker. 

— Ne-au luminat cu privire la istoria secretă a bombardierului 
B-29 ce zace pe fundul oceanului, răspunse Pitt şi ne-au ţinut o 
scurtă prelegere despre geologie şi sistemul seismic din jurul 
insulei Soseki. Meeker a mai pretins că prin detonarea bombei 
atomice din interiorul avionului, undele de şoc vor scufunda 
insula. 

Giordino scoase un trabuc pe care îl furase deja de la amiralul 
Sandecker prin prestidigitaţie şi îl aprinse. 

— O idee trăsnită cum n-am mai auzit. 

Pitt se declară de acord dând din cap. 

— Apoi Mel Penner ne-a ordonat, lui Al şi mie, să ne bucurăm 
de o vacanţă pe plajele însorite din Wake Island în timp ce el şi 
restul echipei se întorceau în Statele Unite. Când l-am întrebat de 
ce noi am fost lăsaţi pe loc a făcut pe mutul, dezvăluindu-ne doar 
că dumneavoastră sunteţi pe drum şi ne veţi explica totul. 

— Penner n-a umplut găurile, zise Sandecker pentru că nu ştia 
nici el. Nici Ingram şi nici Meeker nu au fost puşi la curent cu 
toate detaliile recente ale „Arizonei”. 

— „Arizona”? întrebă Pitt curios. 

— Numele de cod al operaţiunii noastre. 

— Operațiunii noastre? întrebă Giordino precaut. 

— Fireşte, zise Pitt sarcastic, nu are nimic de-a face cu Marele 
Ben sau cu faptul că Arizona este numele unui stat, sau, mai 
precis, numele unui vas de război de la Pearl Harbor. 

— E la fel de bun ca oricare altul. Numele de cod sunt oricum 
lipsite de sens. 

Sandecker îşi privi intens prietenii. O zi de odihnă fusese 
folositoare, dar arătau rupţi de oboseală şi epuizați. Incercă un 


229 


sentiment chinuitor de vină. Şi acum, o dată în plus, le 
recomandase serviciile lui Jordan şi Preşedintelui, fiind pe deplin 
conştient că nu existau alţi doi oameni în lume care să le egaleze 
îndemânarea şi talentul în operaţiunile la mare adâncime. Ce 
îngrozitor de incorect să-i arunce din nou şi atât de repede în alt 
vârtej mortal! Dar nu exista altcineva pe pământ spre care să-şi 
îndrepte privirile. Sandecker simţea gustul remuşcării în gură. Şi 
se simţea vinovat la gândul că Pitt şi Giordino nu vor refuza 
niciodată să încerce ducerea la bun sfârşit a unei misiuni 
încredințate de el. 

— In regulă, nu o să încep să vă torn gogoşi sau să cânt 
America cea frumoasă. Voi fi cât mai direct cu putinţă. 

Se opri şi întinse pe birou o hartă geologică care înfăţişa 
fundul oceanului pe o rază de cincizeci de kilometri în jurul 
insulei Soseki. 

— Voi doi sunteţi cei mai calificaţi să faceţi un ultim efort 
pentru a distruge Centrul Dragonului. Nimeni altcineva nu are la 
fel de multă experienţă directă cu vehiculul de prospectare la 
mare adâncime. 

— Ce plăcut e să te simţi necesar, zise Giordino epuizat. 

— Ce-ai zis? 

— Al se întreba ce anume ni se cere să facem. Pitt se aplecă 
asupra hărţii şi privi în jos la crucea care marca localizarea 
Demonilor lui Dennings. Misiunea noastră este să folosim DSMV- 
ul pentru a face bomba să explodeze, presupun. 

— Presupui corect, zise Sandecker. Când ajungem la locul 
țintei, voi şi Marele Ben veţi fi paraşutaţi în apă. 

— Detest cuvântul ăsta, zise Giordino ţinându-şi capul în 
palme. Numai gândul la el îmi dă dureri de cap. 

Sandecker îi aruncă o privire tăioasă şi continuă. 

— După ce aterizaţi în ocean, vă veţi lăsa la fund folosind încă 
paraşutele pentru încetinirea coborârii. O dată ce sunteţi mobili, 
vă duceţi la B-29, scoateţi bomba automată din interiorul 
fuselajului, o duceţi la destinaţie şi o detonaţi. 

Giordino rămase înlemnit asemeni celui care vede un strigoi. 

— Oh, Dumnezeule, e cu mult mai rău decât mi-am închipuit. 

Pitt îl fixă glacial cu privirea pe Sandecker. 

— Nu credeţi că cereţi puţin cam mult? 

— Peste cincizeci de oameni de ştiinţă şi ingineri din 
universităţi, de la guvern şi din întreprinderile de înaltă 
tehnologie şi-au unit eforturile într-un program intens de iniţiere 


230 


a operaţiunii „Arizona” şi ai cuvântul meu, au creat o diagramă 
perfectă a succesului. 

— Cum pot să fie atât de siguri? zise Giordino. Nimeni n-a mai 
aruncat vreodată un vehicul de treizeci şi cinci de tone dintr-un 
avion în ocean. 

— Fiecare factor a fost calculat şi evaluat, până când au fost 
înlăturate toate probabilitățile de eşec, zise  Sandecker 
observând trabucul lui scump în gura lui Giordino. Ar trebui să 
atingeţi apa la fel de uşor cum cade o frunză pe o pisică 
adormită. 

— M-aş simţi mai bine să sar de pe o trambulină într-o farfurie 
de piatră, bodogăni Giordino. 

Sandecker îl privi cu stăpânire de sine. 

— Sunt conştient de primejdie şi îţi înţeleg îndoielile, dar ai 
putea să ne scuteşti de atitudinea asta de Cassandră. 

Giordino îl privi întrebător pe Pitt. 

— Cum e atitudinea asta? 

— Cineva care prezice nenorociri, îi explică Pitt. 

Giordino ridică din umeri indispus. 

— Eu încercam numai să exprim sentimente sincere. 

— Ce păcat că nu-l putem lăsa pe Marele Ben în jos de pe 
rampa unui vas, să coboare la fund cu rezervoare de presiune 
variabilă, aşa cum am făcut cu Marele John deasupra „Tărâmului 
Umed”. 

Sandecker zise indulgent: 

— Nu ne putem permite răstimpul de două săptămâni cât ne- 
ar lua să aducem DSMV-ul cu vaporul. 

— Ne puteţi spune cine ne va instrui cum să scoatem o bombă 
atomică dintr-o epavă şi să o detonăm? întrebă Pitt. 

Sandecker le înmâna la amândoi dosare cuprinzând patruzeci 
de pagini de fotografii, diagrame şi instrucţiuni. 

— Totul este aici. Aveţi tot timpul să studiaţi şi să analizaţi 
procedurile până când ajungem în zona de paraşutare. 

— Bomba a stat sub apă într-un avion avariat timp de cincizeci 
de ani. Cum poate fi cineva sigur că mai poate fi încă detonată? 

— Fotografiile transmise de sistemul de imagini ale satelitului 
Pyramider arată că fuselajul lui B-29 e intact, indicând faptul că 
bomba nu a fost afectată în timpul prăbuşirii. „Respirația Mamei” 
era destinată să fie aruncată în apă şi recuperată ulterior. 
Componentele blindate ale învelişului ei balistic au fost precis 
fixate cu finisaje speciale şi asamblate cu toleranţe garantate de 


231 


a păstra interiorul impermeabil. Oamenii, încă în viaţă, care au 
construit-o, jură că poate rămâne pe fundul oceanului şi poate fi 
detonată şi peste cinci sute de ani de acum încolo. 

Giordino afişase o mutră foarte acră. 

— Explozia va fi declanşată cu un regulator de timp, sper. 

— Veţi avea o oră înainte de explozie, răspunse Sandecker. 
Viteza maximă a Marelui Ben a fost sporită faţă de cea a Marelui; 
John. Ar trebui să vă aflaţi departe şi feriţi de efectele exploziei. 

— Ce înseamnă departe? insistă Pitt. 

— Doisprezece kilometri. 

— Care e scopul final? îl întrebă Pitt pe Sandecker. 

— Ideea este de a induce un cutremur submarin cu bătrâna 
bombă atomică şi de a provoca o serie de circumstanţe 
asemănătoare cu cea care a distrus „Tărâmul Umed”. 

— O situaţie total diferită. Explozia de la suprafaţă ar fi putut 
provoca un cutremur pe fundul oceanului, dar habitatul nostru a 
fost distrus de o avalanşă combinată cu mii de kilograme de 
presiune a apei. Aceste forţe nu corespund condiţiilor de la 
suprafaţă. 

— Presiunea apei, nu, avalanşa, da. Sandecker bătu cu 
degetul pe hartă. Insula Soseki a fost formată cu milioane de ani 
în urmă de un vulcan stins de mult, care a erupt chiar lângă 
coasta Japoniei şi a scuipat, un râu de lavă departe în ocean. 

Intr-o anumită perioadă, această albie imensă de lavă 
constituia un braţ al insulei principale japoneze, ridicându-se 
deasupra apei la o înălţime de două sute de metri. Totuşi stătea 
pe straturi moi de sediment vechi. Cu timpul, gravitația a făcut-o 
să coboare în nămolul mai moale, până când a căzut sub 
suprafaţa apei, doar vârful ei mai uşor şi mai puţin masiv 
rămânând deasupra nivelului oceanului. 

— Soseki? 

— Da. 

Pitt studie harta şi zise încet. 

— Dacă înţeleg eu bine, undele de şoc ale bombei şi 
cutremurul submarin rezultat vor muta şi slăbi sedimentul de 
dedesubt, până când greutatea insulei o va împinge sub apă. 

— E ca atunci când stai în mare, iar acţiunea valurilor îţi 
îngroapă uşurel picioarele în nisip. 

— Totul sună atât de simplu. 

Sandecker scutură din cap. 

— Asta nu e decât jumătate. Undele de şoc singure nu sunt 


232 


suficiente să facă toată treaba. De aceea bomba trebuie să fie 
mutată zece kilometri de la avion, înainte de a fi detonată. 

— Unde anume? 

— Pe panta unui şanţ adânc ce trece paralel cu insula. Pe 
lângă producerea unui şoc suboceanic, dimensiunea exploziei 
atomice va desprinde o secţiune din zidul şanţului. Energia 
înspăimântătoare, când milioane de tone de sediment năvălesc 
în avalanşă în josul laturii şanţului împreună cu undele de şoc de 
la bombă, va crea una din cele mai distructive forţe ale naturii. 

— Un tsunami?, anticipă Pitt, o undă seismică marină. 

— În timp ce insula începe să se scufunde din cauza şocurilor 
seismice, continuă Sandecker, va primi o lovitură de knockout de 
la unda care va fi atins o înălţime de zece metri şi o viteză între 
trei sau patru sute de kilometri pe oră. Ceea ce rămâne din 
insula Soseki la suprafaţă va fi complet acoperit de apă, 
inundând Centrul Dragonului. 

— Noi, doi vom dezlănţui monstrul acesta? întrebă Giordino 
suspicios. Noi doi? 

— Şi Marele Ben. A fost o treabă în pripă, nici vorbă să fie 
altfel, dar vehiculul a fost modificat să execute orice i se cere. 

— Dar insula principală japoneză, zise Pitt. Un cutremur 
puternic urmat de un tsunami care izbeşte ţărmul ar putea omori 
mii de oameni. 

Sandecker negă din cap. 

— Nu se va întâmpla o astfel de tragedie. Sedimentele moi din 
ocean vor absorbi majoritatea undelor de şoc. Porturile şi oraşele 
învecinate de pe coastă vor simţi numai câteva tremurături. 
Unda seismică va fi mică pe scara majorităţii tsunami-urilor. 

— Cum puteţi fi sigur de valurile de zece metri? Se ştie că un 
tsunami se poate ridica la înălţimea unei clădiri cu douăsprezece 
etaje. 

— Calculele computerelor au apreciat înălţimea valurilor care 
lovesc insula la mai puţin de zece metri. Şi deoarece Soseki e 
atât de aproape de epicentru, masa ei va acţiona ca o barieră şi 
va diminua efectele impulsului undei. În timpul când prima masă 
de apă va atinge coasta, în timpul fluxului aş adăuga, înălţimea 
valurilor se va fi micşorat la numai un metru şi jumătate, deci nu 
va provoca pagube serioase. 

Pitt măsură în gând distanţa de la bombardier la locul marcat 


2 Tsunami - succesiune de valuri ce urmează unui cutremur marin 
(n.tr.). 
233 


pentru detonație de pe panta şanţului submarin. Aprecie că 
aceasta era în jur de douăzeci şi opt de kilometri. O distanţă 
incredibilă pentru a târî o bombă atomică nesigură, veche de 
patruzeci şi opt de ani pe un teren necunoscut şi accidentat. 

— După petrecere, întrebă Pitt, ce se va întâmpla cu noi? 

— Mergeţi cu Marele Ben până la ţărmul cel mai apropiat unde 
o echipă a forţelor speciale vă va aştepta pentru evacuare. 

Pitt oftă adânc. 

— Aveţi vreo problemă privind detaliile planului? îi întrebă 
Sandecker. 

Prin ochii lui Pitt trecu o umbră de îndoială. 

— Cred că asta e schema cea mai trăsnită de care am auzit în 
viaţa mea. De fapt e mai rău decât atât. E de-a dreptul 
sinucigaşă. 


234 


66 


Zburând cu o viteză maximă de patru sute şaizeci de noduri, 
C-5 Galaxy înghiţea kilometri după kilometri, în timp ce 
întunericul se lăsa deasupra Pacificului de Nord. In 
compartimentul pentru marfă, Giordino trecu în revistă sistemele 
electronice şi de energie ale Marelui Ben. Sandecker lucra într-un 
compartiment, oferind amănunte asupra informaţiilor şi 
răspunzând întrebărilor ridicate de Preşedinte şi de Consiliul 
Naţional de Securitate al acestuia, care coordona acţiunea în 
cabinetul de lucru al Preşedintelui. Amiralul se afla totodată în 
permanentă comunicare cu geofizicienii ce furnizau date noi 
despre geologia fundului oceanului, împreună cu Payload Percy, 
care răspundea întrebărilor lui Pitt în legătură cu scoaterea 
bombei din avion şi detonarea ei. 

Pentru oricine l-ar fi observat pe Pitt în timpul ultimei ore de 
zbor, comportarea lui ar fi părut foarte ciudată. In loc de a 
încerca pentru ultima dată să-şi bage în cap o mie şi una de 
detalii sau să inspecteze DSMV-ul cu Giordino, el adună toate 
cutiile cu mâncare pe care le putu căpăta sau cumpăra de la 
echipaj. Mai împrumută fiecare strop de apă potabilă disponibilă, 
treizeci de litri şi întreaga producţie a cafetierei avionului patru 
litri şi le ascunse pe toate în Marele Ben. 

Se aşeză lângă inginerul de zbor care cunoştea C-5 mai bine 
decât oricine de la bord. impreună aranjară un cablu folosit 
pentru legarea mărfii şi o mică macara electrică deasupra unui 
mic compartiment de lângă toaleta echipajului. Mulţumit cu 
realizarea lui artizanală lipsită de scrupule, intră în DSMV, se 
aşeză în scaunul operatorului şi cugetă în tăcere la misiunea 
lipsită aproape de orice speranţă, ce îl aştepta. 

Scoaterea bombei din B-29 prin tăiere şi detonarea ei era 
destul de riscantă, iar încercarea de a străbate doisprezece 
kilometri pe un teren necunoscut pentru a scăpa de efectele 
exploziei era o variantă foarte îndoielnică. 


În mai puţin de un minut după ce avionul militar de transport 
ateriză la Langley Field, Loren Smith şi Mike Diaz fură repede 
îmbarcaţi într-o limuzină cu escortă armată şi trimişi la Casa 
Albă, în timp ce Suma şi Toshie fură îmbrânciţi într-un Sedan de 

235 


o culoare stupidă şi expediaţi spre o destinaţie secretă din 
Maryland. 

La sosire, Loren şi Diaz fură poftiţi în cabinetul de lucru al 
Preşedintelui. Acesta se ridică din capul mesei şi înaintă spre ei. 

— Nici nu ştiţi ce fericit sunt să vă revăd, zise el radios. 

O strânse pe Loren uşor în braţe şi o sărută pe obraz, apoi îl 
îmbrăţişa pe Diaz, de parcă senatorul i-ar fi fost rudă apropiată. 

Atmosfera tensionată se învioră când ceilalţi îi salutară pe 
ostaticii recent eliberaţi. Jordan veni spre ei şi le ceru uşurel să-l 
urmeze într-un birou alăturat. Preşedintele îi însoţi şi închise uşa. 

— Îmi cer scuze că vă grăbesc astfel, zise el şi îmi dau seama 
că aveţi nevoie de odihnă sănătoasă dar este vital ca Ray Jordan 
să vă pună câteva întrebări în timp ce operaţiunea de eliminare a 
amenințării Proiectului Kaiten este în plină desfăşurare. 

— Inţelegem, zise Diaz, fericit de a se fi înapoiat în mijlocul 
tumultului acţiunii politice. Sunt sigur că vorbesc şi în numele 
doamnei Smith când afirm că suntem foarte mulţumiţi să fim de 
folos. 

Preşedintele se întoarse curtenitor spre Loren. 

— Te deranjează? 

Loren simţea nevoia disperată a unei băi lungi şi odihnitoare. 
Nu era fardată, avea părul ciufulit şi era îmbrăcată în nişte 
pantaloni şi o bluză cu o măsură mai mică, pe care îi 
împrumutase de la soţia unui tehnician de aviaţie din Wake 
Island. In ciuda acestui fapt şi a epuizării era totuşi remarcabil de 
frumoasă. 

— Vă rog, domnule Preşedinte, ce aţi dori să ştiţi? 

— Dacă trecem peste detaliile răpirilor, modul în care aţi fost 
trataţi de Hideki Suma şi incredibila evadare ulterioară, zise 
Jordan cu o hotărâre liniştită, am vrea să aflăm tot ce ne puteţi 
spune despre operaţiunile lui Suma şi Centrul Dragonului. 

Loren şi Diaz schimbară în tăcere priviri tensionate, care 
transmiteau mai înspăimântător decât cuvintele spectrul ororilor 
amenințătoare create la Edo City şi sub insula Soseki. Dădu din 
cap cu deferenţă spre Diaz, care vorbi primul. 

— Din ceea ce am văzut şi auzit, mă tem că ameninţarea din 
programul automobilelor-capcană ale lui Suma este numai vârful 
icebergului. 


— Cincisprezece minute până la paraşutare, domnilor, se auzi 
vocea pilotului în difuzoarele avionului. 


236 


— E timpul să ne pregătim, zise Sandecker, cu chipul încordat. 

Pitt puse mâna pe umărul lui Giordino. 

— Să mergem la toaletă înainte de a cobori. 

Giordino îl privi. 

— De ce acum? Putem face asta şi în Marele Ben. 

— O chestie de siguranţă. N-ai de unde să ştii cât de tare vom 
călca apa. Piloții de formula unu şi cei care aleargă la 
Indianapolis Five Hundred întotdeauna îşi golesc sfincterele 
înainte de cursă, pentru a preveni complicațiile interne în caz de 
accident. 

Giordino ridică din umeri. 

— Dacă insişti. 

Se îndreptă spre toaleta echipajului aşezată în spatele carlingii 
şi deschise uşa. 

Nici nu apucă bine să intre când Pitt îi făcu semn inginerului 
de zbor. O scurtă încuviinţare din cap drept răspuns şi mai multe 
cabluri căzură şi înconjurară toaleta după care fură strânse tare, 
sigilând uşa. 

Giordino simţi imediat ce se întâmplase. 

— Dirk, nu! Dumnezeule, nu face asta. 

Sandecker îşi dădu seama şi el de ce se întâmpla. 

— Nu vei reuşi singur, zise el apucându-l pe Pitt de braţ. 
Operaţiunea presupune doi oameni. 

— Un singur om îl poate manevra pe Marele Ben. E stupid să 
riscăm dovă vieţi. Pitt se crispă când eforturile lui Giordino de a 
ieşi din toaletă deveniră mai insistente. Micuţul italian ar fi putut 
uşor să scoată din ţâţâni uşa de aluminiu cu o lovitură de picior, 
dar cablul de oţel înfăşurat în jurul acesteia o ţinea strâns fixată. 
Spuneţi-i lui Al că îmi pare rău şi că într-o zi o să mă 
recompensez. 

— Pot să ordon echipajului să îl elibereze. 

Pitt zâmbi forţat. 

— Puteţi, dar ca să facă asta, vor trebui să se bată cu mine. 

— ţi dai seama că pui în pericol operaţiunea? Dacă eşti rănit 
în timpul impactului? Fără Al, nu ai nici un sprijin. 

Câteva clipe lungi, Pitt îl fixă pe Sandecker. Apoi, în cele din 
urmă, zise: 

— Nu vreau să am mereu în cap spaima de a pierde un 
prieten. 

Sandecker ştiu că nu avea cum să-i schimbe hotărârea 
directorului Proiectelor Speciale. Incetişor, îi luă mâna lui Pitt într- 


237 


ale sale. 

— Ce ai dori să găseşti la întoarcere? 

Pitt îi zâmbi cald amiralului. 

— O salată de crabi şi o tequila cu cuburi de gheaţă. 

Apoi se întoarse, se strecură înăuntru prin bocaportul DSMV- 
ului şi îl închise. 


___C-5 Galaxy fusese special modificat pentru lansările aeriene. 
In carlingă, copilotul acţionă o manetă roşie aflată într-o parte a 
bordului, activând motoarele electrice ce deschiseră întinsul 
compartiment de transport. 

Sandecker şi doi membri ai echipajului stăteau în faţa DSMV- 
ului, cu trupurile înfăşurate în chingi de siguranţă, legate de 
inelele de susţinere. Se aplecară în faţă, în vântul care şuiera 
prin imensa deschidere, cu ochii aţintiţi asupra lui Pitt aflat în 
cabina de control al Marelui Ben. 

— Şaizeci de secunde până la lansare, se auzi vocea pilotului 
în căştile de la urechile lor. Vânt de cinci noduri la suprafaţă. Cer 
senin cu lună pe trei sferturi. Oceanul uşor agitat cu valuri de 
patru metri. Nici o navă de suprafaţă pe radar. 

— Condiţii acceptabile, confirmă Sandecker. 

De la locul său din faţa DSMV-ului, tot ceea ce văzu Sandecker 
fu o gaură neagră ce se căscă în compartimentul de marfă. O 
mie de metri mai jos, oceanul scânteia argintat în razele lunii. Ar 
fi preferat o lansare pe timp de zi, fără vânt şi cu ocean calm, dar 
avea încă noroc că nu era nici un taifun. 

— Douăzeci de secunde, încep numărătoarea. Pilotul începu să 
numere invers. 

Pitt flutură scurt din mână prin prova transparentă a 
giganticului vehicul. Pe faţă nu i se citea nici o umbră de 
îngrijorare. Giordino mai bătea în uşa toaletei cu furia frustrării, 
dar sunetele fură înăbuşite de vântul ce urla prin compartimentul 
de marfă. 


— Cinci, patru, trei, doi, unu, lansaj! 

Capetele din faţă ale marilor şine fură brusc ridicate de pompe 
hidraulice şi Marele Ben alunecă în spate prin deschizătură, în 
întuneric, cu o mişcare care dură numai trei secunde. Sandecker 
şi membrii echipajului rămaseră temporar stupefiaţi văzând cum 
monstrul de treizeci de tone dispare atât de uşor din faţa ochilor 
lor. Se deplasară precaut spre marginea deschizăturii şi priviră în 


238 


jos. 
Volumul enorm al DSMV-ului putu fi văzut câteva clipe în 
lumina lunii, prăbuşindu-se înspre valuri ca un meteor din spaţiu. 


239 


67 


Sistemul multiplu de paraşute se deschise automat, aerul 
nopţii  smucind cumplit când trei baldachine uriaşe se 
desfăşurară pe cerul întunecat. Apoi se umplură cu aer şi se 
deschiseră, iar vehiculul uriaş îşi încetini coborârea de expres şi 
începu să alunece cu o viteză mult redusă către valuri. 

Pitt privi în sus la spectacolul îmbucurător şi începu să respire 
mai uşurat. Primul gard a rămas în spate, gândi el. Acum, tot ce 
trebuia să mai facă DSMV-ul era să lovească apa cu chila în 
poziţie orizontală şi să cadă fără nici un incident prin trei sute 
douăzeci de metri de apă înainte de a poposi întreg pe fundul 
oceanului şi pe şenilele lui. Această parte a operaţiunii, reflectă 
el, era complet în afara controlului său. Nu putea să facă altceva 
decât să stea pe spate şi să se bucure de călătorie cu un anume 
grad de îngrijorare. 

Se uită în sus şi distinse cu uşurinţă aeronava C-5 Galaxy în 
lumina lunii, când aceasta înconjură încet DSMV-ul. Se întrebă 
dacă Sandecker îi dăduse drumul lui Giordino din toaletă. ŞI-I 
putea foarte bine imagina pe prietenul lui, ieşind turbat de furie 
şi rostind variate sudălmi. 

Dumnezeule, cât timp trecuse oare de când el şi echipa NUMA 
se instalaseră la baza subacvatică „Tărâmul Umed”? 

Trei luni, patru? Părea o eternitate. Şi totuşi dezastrul care 
distrusese staţiunea din fundul oceanului parcă se întâmplase 
ieri. 

Privi din nou în sus spre paraşute şi se întrebă dacă acestea îi 
vor asigura atenuarea de viteză necesară prin apă aşa cum se 
întâmpla în aer. Inginerii, care puseseră la punct această misiune 
nebunească, o gândiseră probabil în acest fel. Dar ei erau la mii 
de mile de locul unde se afla Pitt şi se bazaseră numai pe un 
număr de formule şi legi fizice ce guvernau căderea obiectelor 
grele. Nu existaseră experimente cu modele sau un test de 
paraşutare anterior. Totul era câştigat într-un scurt joc de noroc 
sau pierdut pe socoteala lui Pitt dacă inginerii calculaseră greşit. 

A aprecia distanţa deasupra apei este extrem de dificil ziua şi 
aproape imposibil în timpul nopţii, dar Pitt surprinse în lumina 
lunii stropii sclipitori aruncaţi din crestele valurilor de briza 
uşoară. Impactul urma să aibă loc în mai puţin de cincisprezece 


240 


secunde, judecă el. Îşi dădu scaunul în spate şi se instala pe 
spaţiul căptuşit generos şi proiectat de un suflet grijuliu. Făcu un 
ultim semn din mână avionului care se rotea, fireşte în mod 
absurd, îşi dădu el seama. Acesta era prea departe pentru ca 
oamenii dinăuntru să-l vadă prin beznă; pilotul se menținea la 
distanţă sigură pentru ca baldachinele lui Pitt să nu fie afectate 
de turbulenţa provocată de avion. 

Impactul subit şi zgomotos fu urmat de o împroşcare imensă 
de apă când DSMV-ul izbi în adâncitura dintre două valuri. 
Vehiculul scobi un crater enorm în ocean, aruncând un val 
circular de apă într-o etalare evidentă de fosforescenţă. Apoi se 
cufundă dispărând din vedere şi oceanul se închise deasupra 
Marelui Ben de parcă ar fi vindecat o cicatrice uriaşă. 

Lovitura nu fu atât de cumplită cum se aşteptase Pitt. El şi 
Marele Ben supravieţuiseră saltului cu paraşuta fără a suferi vreo 
fractură ori vânătaie. Işi readuse scaunul pe poziţie verticală şi 
imediat începu să verifice toate sistemele de energie, 
considerabil fericit de a vedea luminiţele verzi aprinzându-se pe 
panoul cu instrumente, în timp ce monitorul computerului nu-i 
indica disfuncţionalităţi. Aprinse farurile exterioare şi le orientă în 
sus. Două paraşute rămăseseră intacte, dar a treia se răsucise şi 
era încurcată în propriile funii de ancorare. 

Pitt îşi îndreptă repede atenţia pe monitorul computerului în 
timp ce apăsă tastele potrivite pentru a supraveghea coborârea. 
Cifrele fugeau repede, pe ecran şi indicau un avertisment. DSMV- 
ul cădea în vidul negru cu şaizeci şi unu de metri pe minut. 

Viteza maximă de coborâre fusese calculată la patruzeci şi 
doi. Marele Ben cădea cu nouăsprezece metri pe minut mai 
repede. 

— Eşti prea ocupat să vorbeşti? vocea lui Sandecker se auzi 
înăbuşită în căştile lui Pitt. 

— Am o mică problemă, răspunse Pitt. 

— Paraşutele? întrebă Sandecker, fiindu-i teamă de răspuns. 

— Una dintre paraşute s-a încurcat şi am pierdut din frânare. 

— Care e viteza de coborâre. 

— Şaizeci şi unu. 

— Nu e bine. 

— Mie îmi spuneţi? 

— Posibilitatea a fost luată în calcul. Locul de aterizare a fost 
ales în mod special, deoarece terenul este plat şi pardosit cu 
sediment moale. În ciuda vitezei excesive de coborâre, impactul 


241 


va fi mai mic decât cel de la suprafaţa apei. 

— Nu mă îngrijorează impactul, zise Pitt cu ochii aţintiţi 
precaut pe monitorul TV, a cărui cameră de luat vederi era 
îndreptată în partea de jos a DSMV-ului ce se cufundă rapid. Dar 
mă îngrijorează posibilitatea ca această maşină de treizeci de 
tone să nu se îngroape ea însăşi zece metri în nămol. Fără o 
cupă, Marele Ben nu poate ieşi din nămol săpând ca Marele John. 

— Te scoatem noi, promise Sandecker. 

— Dar ce se întâmplă cu operaţiunea? 

Vocea lui Sandecker scăzu atât de mult în intensitate încât Pitt 
de abia îl auzi. 

— Oprim spectacolul... A 

— Staţi puţin, rosti Pitt brusc. Incepe să se vadă fundul. 
Cafeniul urât al fundului oceanului se ivi din beznă. 

Observă temător cum terenul dezolant se repede spre camera 
de luat vederi. DSMV-ul se izbi şi se afundă în mâl ca un pumn 
într-un tort spongios. 

Un nor imens se ridică în apa neagră şi rece şi făcu să dispară 
complet vizibilitatea. 

La bordul avionului, de parcă ar fi fost acţionaţi de aceeaşi 
frică reciprocă, ochii lui Giordino şi ai lui Sandecker se ridicară şi 
se întâlniră deasupra echipamentului de comunicare. Pe chipurile 
lor se citea încordarea şi mâhnirea în aşteptarea următorului 
contact radio din partea lui Pitt. 

Lui Giordino îi dispăruse orice mânie, după ce fusese eliberat 
din celula-latrină. Acum era stăpânit de o îngrijorare intensă, în 
timp ce aştepta veşti despre soarta prietenului său din 
adâncurile oceanului. 

Cu partea inferioară adânc înfiptă în nămol, Pitt nu putea 
spune imediat dacă DSMV-ul se îngropase sub fundul oceanului. 
Singura lui senzaţie era de a fi apăsat în scaun de o greutate 
fermă. Toate imaginile dispăruseră. Camerele de luat vederi şi 
luminile exterioare înregistrau numai mâl maroniu. Nu avea de 
unde să ştie dacă cabina de control era acoperită de un înveliş 
subţire de mâl sau înmormântată în cinci metri de noroi ca 
nisipurile mişcătoare. Din fericire pălăriile paraşutelor fuseseră 
prinse într-un curent de trei noduri şi îndreptate într-o parte a 
DSMV-ului. Pitt trase de o manetă eliberând cârligele ataşate de 
odgoanele groase ale paraşutelor. 

Puse în funcţiune sistemele de energie nucleară şi îl mută pe 
Marele Ben pe poziţia „înainte”. Simţi vibrația când şenilele 


242 


marelui tractor îşi înfipseră scoabele în noroi şi începură să se 
învârtă. Timp de aproape un minut nu se întâmplă nimic. Şenilele 
păreau să se învârtă pe roţile lor, fără a indica o tracţiune în faţă. 

Apoi Marele Ben se înclină la tribord. Pitt potrivi butoanele de 
control şi întoarse DSMV-ul înapoi la babord. Il simţi înaintând 
uşor. Repetă procedeul mişcând marele vehicul în faţă şi în 
spate, până când, centimetru cu centimetru, începu să câştige 
teren, surprinzând impulsul şi sporindu-i mişcarea înainte. 

Dintr-o dată vehiculul încetă să mai meargă în gol şi începu să 
se mişte în faţă, străbătând peste cincizeci de metri înainte de a 
ieşi din norul de mâl pe un teren cu vizibilitate clară. 

Trecură clipe lungi şi un vag sentiment de triumf începu să se 
strecoare în sufletul lui Pitt. Şezu acolo liniştit şi relaxat, 
permiţând DSMV-ului să înainteze pe fundul oceanului sub 
propriul său control. Acţionă maneta de conducere automată şi 
fixă un curs de navigaţie computerizat spre vest, apoi aşteptă 
câteva momente pentru a fi sigur că DSMV-ul funcţionează 
corespunzător. Din fericire, Marele Ben atinse în curând viteza 
maximă şi se rostogolea peste pustia câmpie suboceanică la fel 
de vioi, de parcă ar fi arat un lan de porumb în lowa. 

Numai atunci îi contactă Pitt pe Sandecker şi Giordino, 
raportându-le că era în drum spre Demonii lui Dennings. 


243 


68 


Era dimineaţă târziu la Washington când Jordan primi mesajul 
de la Sandecker aflat la zece meridiane spre vest. Preşedintele 
se întorsese în dormitorul de la etaj al locuinţei sale de la Casa 
Albă să facă un duş şi să se schimbe. Stătea în faţa unei oglinzi 
făcându-şi nod la cravată când sosi anunţul din cabinetul de 
lucru. 

— lertaţi-mă că vă deranjez, domnule Preşedinte, zise Jordan 
respectuos, dar m-am gândit că poate aţi vrea să aflaţi că 
aterizarea a reuşit. Pitt şi vehiculul de prospectări la mare 
adâncime sunt pe drum. i 

— E plăcut să începi ziua cu o veste bună. In cât timp ajung la 
bombardier? 

— Intr-o oră sau chiar mai puţin dacă terenul este plat şi nu 
oferă surprize geologice. 

— Şi detonarea? 

— Durează două ore pentru a scoate bomba şi alte trei pentru 
a ajunge la locul exploziei, să fixeze detonatorul şi să-i acorde 
DSMV-ului timp suficient pentru a părăsi zona în siguranţă. 

— Nu au existat probleme? întrebă Preşedintele. 

— Amiralul Sandecker a raportat că aterizarea pe fundul 
oceanului a fost puţin cam dificilă, dar DSMV-ul a supravieţuit 
impactului în bune condiţii. Cealaltă încurcătură, dacă doriţi să-i 
spuneţi aşa, este că Pitt a aranjat într-un fel sau altul să-l lase pe 
Giordino în avion şi efectuează operaţiunea de unul singur. 

Preşedintele era mulţumit în sinea lui. 

— Asta nu mă surprinde. E tipul de om care s-ar sacrifica pe 
sine înainte de a pune în pericol un prieten. Alte noutăţi privind 
automobilele-capcană? 

— Agenţii angajaţi în căutarea lor au descoperit douăzeci şi 
şapte. 

— Yoshishu şi Tsuboi ştiu probabil că le suflăm în ceafă. Dacă 
ar fi avut codul de detonare al bombelor, am fi auzit de ei. 

— Vom şti în curând dacă am câştigat cursa sau nu, zise 
Jordan sobru. 


Asistentul special al Preşedintelui, Dale Nichols, se repezi la 
Preşedinte când acesta ieşi din lift. Preşedintele recunoscu 
244 


imediat expresia de agitaţie de pe faţa lui Nichols. 

— Arăţi de parcă stai în picioarele goale pe un muşuroi de 
furnici, Dale. Ce se întâmplă? 

— Ar fi bine să veniţi în sala de comunicaţii, domnule 
Preşedinte. Ichiro Tsuboi a intrat cumva în sistemul nostru de 
siguranţă şi doreşte să comunice pe un canal video. 

— S-a arătat până acum? 

— Nu încă. Aşteaptă, cerând să vorbească numai cu 
dumneavoastră. 

— Alertează cabinetul operativ ca să înregistreze convorbirea. 
Preşedintele intră într-o încăpere ce dădea în holul Biroului Oval 
şi se aşeză într-un fotoliu de piele din capătul unei mici estrade 
dotată cu o imensă deschizătură dreptunghiulară în peretele 
îndepărtat. Apăsă un buton pe o consolă din braţul fotoliului şi 
aşteptă. Deodată, timpul şi spaţiul se topiră într-un singur loc, 
într-un singur moment, când imaginea tridimensională, cu 
dimensiunile reale ale lui Ichiro Tsuboi, se materializa în cealaltă 
parte a estradei. 

Datorită tehnologiei magice a fotonicii - transmisia prin fibre 
optice - şi vrăjitoriei computerelor, cei doi bărbaţi puteau sta şi 
conversa, de parcă erau în aceeaşi cameră. Detaliul era atât de 
uluitor, încât imaginea lui Tsuboi apărea clar şi solid definită, fără 
cea mai mică indicație de transparenţă estompată. 

Tsuboi stătea îngenuncheat ţeapăn pe o rogojină de bambus 
cu mâinile odihnindu-se pe coapse. Era îmbrăcat într-un costum 
scump, dar nu purta pantofi. Se aplecă uşor când imaginea 
Preşedintelui apăru pe ecranul liniei lui de transmisie. 

— Doreşti să porţi un dialog, domnule Tsuboi, zise 
Preşedintele drept introducere. 

— Aşa este, răspunse Tsuboi, refuzând cu mojicie să se 
adreseze Preşedintelui cu titlul corespunzător. 

Preşedintele hotărî să atace primul. 

— Ei bine, chiar că mi-ai atras atenţia cu explozia aceea 
nucleară din Wyoming. Ai dorit să fie un mesaj? 

Impactul cuvintelor Preşedintelui fu amplificat de prefăcuta sa 
indiferenţă. Politician desăvârşit, Preşedintele era un priceput 
judecător al caracterului omenesc. Detecta iute o încordare 
perceptibilă în ochii lui Tsuboi şi deduse că japonezul nu trata de 
pe o poziţie de putere solidă. 

Vrăjitorul financiar internaţional şi moştenitorul aparent al 
imperiului interlop şi industrial al lui Suma încercă să pară calm 


245 


şi stăpân pe situaţie, dar tăcerea anterioară a Preşedintelui în 
legătură cu explozia produsese un efect neliniştitor. El şi 
Yoshishu nu puteau înţelege de ce şeful executivului o ignorase 
virtualmente. 

— Putem scuti multe cuvinte, domnule Preşedinte, zise Tsuboi. 
Cunoaşteţi progresele noastre tehnice şi superioritatea în 
tehnologia defensivă, iar senatorul Diaz, deputata Smith şi 
agenţii dumneavoastră secreţi v-au furnizat deja informaţii 
despre instalaţiile noastre de pe insula Soseki. 

— Sunt perfect la curent cu Centrul Dragonului şi Proiectul 
Kaiten, contracară Preşedintele, observând că Tsuboi nu 
menţionase numele lui Hideki Suma. Şi dacă crezi că nu voi 
ordona represalii masive, dacă în demenţa voastră veţi mai 
detona o bombă, te înşeli amarnic. 

— Intenţia noastră iniţială nu a fost să omorâm milioane de 
oameni, insistă Tsuboi. N 

— Ştiu ce intenţii aveaţi, domnule Tsuboi. Incercaţi să le 
puneţi în aplicare şi Armageddon vă aparţine. 

— Dacă doriţi să intraţi în istorie drept cel mai mare monstru 
după Adolf Hitler pentru un act complet irațional, atunci nu mai 
avem ce ne spune. 

— Probabil că aţi dorit să-mi comunicaţi ceva, altfel nu înţeleg 
de ce m-aţi contactat? 

Tsuboi se opri, apoi insistă. 

— Am anumite propuneri de pus pe masă. 

— Sunt dispus să le aud. 

— Veţi înceta căutarea automobilelor. Dacă mai confiscaţi 
unul, vom trimite semnalele de detonare. Şi din moment ce o 
dată aţi folosit o astfel de armă împotriva poporului meu, vă 
asigur că nu voi ezita să detonez bombele rămase în aglomeraţii 
urbane. 

Preşedintele se strădui din greu să-şi înăbuşe furia crescândă. 

— Deci o provocare. Voi ne ucideţi câteva milioane, noi vă 
decimăm întreaga populaţie. 

— Nu, nu veţi face asta. Poporul marelui Creştin Alb American 
nu va fi de acord cu un astfel de masacru. 

— Nu suntem toţi albi şi creştini. 

— Minoritățile care vă subminează cultura nu vă vor sprijini 
niciodată. 

— Sunt totuşi americani. 

— Cu toate astea, poporul meu este hotărât şi pregătit să 


246 


moară pentru noul imperiu. 

— Asta e o minciună sfruntată, replică dur Preşedintele. Până 
acum, tu, Suma şi toată banda voastră de asasini aţi operat în 
secret. Poporul japonez habar nu are că i-aţi pus viaţa în joc 
pentru dominaţia economică mondială. Nu va risca devastarea 
naţiunii sale pentru o cauză bazată pe cupiditatea câtorva 
criminali. Nu vorbeşti în numele lui sau al guvernului. 

O umbră uşoară de zâmbet traversă figura lui Tsuboi şi 
Preşedintele ştiu că fusese păcălit. 

— Puteţi evita acest holocaust oribil al ambelor ţări, acceptând 
pur şi simplu propunerile mele. 

— Vrei să spui impuneri. 

— Cum doriţi. 

— Spune ce doreşti, zise Preşedintele, vocea lui începând să 
devină încordată. 

Işi ieşise din fire şi era supărat pe el însuşi. 

— Nu va fi nici un fel de naţionalizare sau preluare a 
companiilor deţinute de japonezi, nici un fel de interferenţă 
judiciară cu proiectatele noastre corporaţii sau achiziţii de 
terenuri. 

— Asta nu e mare lucru. Naţionalizarea nu a fost niciodată în 
interesul Statelor Unite. Nu s-a luat niciodată în discuţie o 
legislaţie despre o astfel de premisă neconstituţională în cele 
două sute de ani de existenţă a statului nostru. 

Cât despre cea de-a doua, nu cunosc vreo firmă japoneză care 
să fi fost oprită de lege de a cumpăra o afacere sau pământ în 
Statele Unite. 

— Cetăţenilor japonezi nu li se va cere să prezinte vize la 
intrarea în Statele Unite. 

— Va trebui să vă bateţi cu Congresul pentru asta. 

Tsuboi continuă cu răceală. 

— Nu vor exista bariere comerciale sau tarife sporite asupra 
produselor japoneze. 

— Voi veţi proceda la fel? 

— Nu e negociabil, zise Tsuboi, evident pregătit pentru 
întrebare. Există motive solide pentru care multe din produsele 
voastre nu sunt bine venite în Japonia. 

— Continuă, ordonă Preşedintele. 

— Statul Hawaii devine teritoriu japonez. 

Preşedintele fusese avertizat despre această cerere 
nerezonabilă. 


247 


— Blajinii oameni ai insulei sunt deja înnebuniţi de nivelul la 
care aţi adus preţul terenurilor. Mă îndoiesc că vor dori să 
schimbe drapelul cu stele şi dungi pentru soarele care răsare. 

— Totodată şi statul California. 

— Imposibil şi neruşinat. Sunt cuvintele care îmi vin în minte, 
zise Preşedintele cinic. De ce să te opreşti acum? Ce altceva mai 
vrei? 

— Din moment ce banii noştri vă ţin tezaurul în viaţă, 
aşteptăm să fim reprezentaţi în guvern, ceea ce include un post 
în cabinetul dumneavoastră şi oameni de-ai noştri plasați în 
posturi înalte în Departamentul de Stat al Trezoreriei şi în cel al 
Comerţului. 

— Cine face selecţia oamenilor voştri, tu, Yoshishu sau liderii 
guvernului vostru? 

Preşedintele era îngrozit. Asta ar fi fost ca şi cum ar fi invitat 
crima organizată să participe la guvernare la cele mai înalte 
nivele. 

— Ce-mi ceri, domnule Tsuboi, este absolut de neimaginat. 
Poporul american nu va permite niciodată să devină sclavul 
economic al unor străini. 

— Va plăti un preţ greu, dacă îmi veţi ignora condiţiile. Pe de 
altă parte, dacă vom avea un cuvânt de spus în funcţionarea 
guvernului american şi a comunităţii de afaceri, întreaga 
dumneavoastră economie se va schimba drastic şi va oferi un 
nivel de trai superior pentru cetăţenii dumneavoastră. 

Dinţii Preşedintelui se strânseră. 

— Deţinând monopolul, preturile şi profiturile asupra 
produselor japoneze vor exploda. 

— Totodată şomajul în ţara dumneavoastră va scădea şi 
datoria naţională se va diminua, continuă Tsuboi de parcă 
Preşedintele era impotent. 

— Nu e în puterea mea să fac promisiuni pe care Congresul nu 
le va putea ţine, zise Preşedintele cu mânia potolită, mintea lui 
căutând febril o carte tare. Işi lăsă ochii în jos pentru a părea 
încurcat. Ştii cum e la Washington, domnule Tsuboi. Înţelegi 
foarte bine cum funcţionează guvernul nostru. 

— Sunt perfect conştient de limitele dumneavoastră 
executive. Dar puteţi face foarte mult şi fără aprobarea 
Congresului. 

— Trebuie să mă scuzi câteva clipe să diger enormitatea 
condiţiilor. 


248 


Preşedintele se opri să-şi adune gândurile. Nu putea să mintă 
şi să pretindă că se dă bătut în faţă tuturor cererilor ridicole ale 
lui Tsuboi. Asta ar indica o tactică evidentă, un pretext pentru a 
câştiga timp. Trebuia să-şi schimbe atitudinea brusc şi să apară 
agitat. Ridică privirile şi îl fixă direct pe Tsuboi. 

— Nu pot să accept cu conştiinţa împăcată ceea ce reprezintă 
termeni necondiţionaţi de capitulare. 

— Sunt termeni mai buni decât ne-aţi oferit voi nouă în 1945. 

— Ocupaţia noastră a fost cu mult mai generoasa şi 
binevoitoare decât aveau dreptul să se aştepte oamenii voştri, 
zise Preşedintele săpând cu unghiile în braţele fotoliului. 

— Nu sunt aici să discut diferenţele istorice, zise Tsuboi tăios. 
Aţi auzit termenii şi cunoaşteţi consecinţele. Indecizia şi 
amânarea din partea voastră nu vor întârzia tragedia. 

In ochii lui Tsuboi nu se citea nici o urmă de cacealma. 

Preşedintele îşi dădu bine seama că ameninţarea devenea mai 
îngrozitoare prin ascunderea automobilelor în oraşe dens 
populate şi prezenţa maniacilor sinucigaşi ce aşteptau un semnal 
pentru detonarea bombelor. 

— Cererile tale de jecmănire nu lasă loc la negocieri. 

— Nici un fel de negociere, răspunse Tsuboi cu un ton care 
sfida ideea de dezbatere. 

— Nu pot să pocnesc din degete şi să produc un miracol de 
cooperare cu opoziţia politică, zise Preşedintele, mimând 
exasperarea. Senatorul Diaz şi deputata Smith au mare greutate 
în ambele camere şi deja îi incită pe colegii lor parlamentari 
împotriva ta. 

Tsuboi ridică din umeri indiferent. 

— Îmi dau seama pe deplin că roţile guvernului vostru se 
macină într-o mocirlă de emoţii, domnule Preşedinte. lar 
reprezentanţii voştri aleşi votează conform indicaţiilor de partid, 
indiferent de binele naţional. Dar vor fi convinşi să accepte 
inevitabilul, o dată ce îi informaţi că două automobile-capcană 
rulează prin Washington în timp ce are loc discuţia dintre noi. 

Nu era bine. Mingea era din nou în terenul Preşedintelui. Făcu 
un efort uriaş pentru ca să rămână impasibil şi să nu manifeste 
semne de mânie. 

— Voi avea nevoie de timp. 

— Aveţi timp până la trei după-amiază pentru a apărea pe 
postul naţional de televiziune împreună cu liderii Congresului şi 
consilierii în spatele dumneavoastră, demonstrând astfel sprijinul 


249 


lor, în timp ce anunţaţi noile acorduri de cooperare între Japonia 
şi Statele Unite. 

— Ceri prea mult. 

— Aşa trebuie să fie, zise Tsuboi. Şi încă ceva, domnule 
Preşedinte. Oricărui indiciu al unui atac asupra insulei Soseki i se 
va răspunde cu detonarea automobilelor-capcană. Mă înţelegeţi? 

— Perfect. 

— Atunci, la revedere. Sunt nerăbdător să vă urmăresc după- 
amiază la televizor. 

Imaginea lui Tsuboi se dizolvă rapid şi dispăru. 

Preşedintele ridică privirile către ceasul de pe perete. Ora 
nouă. Mai rămâneau şase ore. Pentru aceeaşi oră, Jordan 
preconizase ca Pitt să declanşeze explozia vechii bombe atomice 
care va provoca cutremurul submarin şi înspăimântătorul 
tsunami. 

— Oh, Dumnezeule, murmură el în încăperea goală. Dar dacă 
totul eşuează? 


250 


69 


Marele Ben se deplasa pe întinsul peisaj suboceanic cu 
cincisprezece kilometri pe oră, aproape viteza fulgerului pentru 
un vehicul uriaş ce mergea pe sub apă prin noroiul abisal. Un 
imens nor de mâl fin se învolbura în spatele lui, înflorind în bezna 
atotcuprinzătoare înainte de a se risipi şi a se aşeza încetişor pe 
fund. 

Pitt studie imaginea de pe un ecran conectat la un dispozitiv 
laser sonor care cerceta fundul oceanului în faţă şi îl mărea 
prezentându-l în trei dimensiuni. Deşertul subacvatic oferea 
puţine surprize şi, cu excepţia ocolirii unei fisuri înguste dar 
adânci, reuşi să scoată un timp bun. 

Exact la patruzeci şi şapte de minute după ce desprinsese 
paraşutele şi-l pusese în mişcare pe Marele Ben, conturul ferm al 
bombardierului B-29 apăru în faţă şi se mări până când umplu 
monitorul. Coordonatele din satelitul Pyramider care erau 
programate în computerul de navigaţie al DSMV-ului îl duseseră 
exact la ţintă. 

Acum Pitt era destul de aproape pentru a vedea epava 
apărând în bătaia îndepărtată a farurilor exterioare. Incetini 
viteza Marelui Ben şi înconjură avionul avariat şi sumbru. Arăta 
ca o jucărie aruncată pe fundul pârâului din spatele casei. Pitt îl 
privi cu fascinația încercată de scafandri când se apropie pentru 
prima dată în adâncul mării de un obiect făcut de mâna omului. 
Să fii primul care să vadă sau să atingă un automobil scufundat, 
un avion dispărut sau o epavă pierdută este o experienţă 
înfricoşătoare dar melancolică, împărtăşită numai de acei care 
trec curajoşi printr-o casă bântuită de fantome după miezul 
nopţii. 

Demonii lui Dennings se scufundase ceva mai mult de un 
metru în mâl. Un motor lipsea şi aripa din dreapta era 
contorsionată în spate şi în sus, ca un braţ grotesc îndreptat spre 
suprafaţă. Lamele celor trei elice rămase erau îndoite în spate 
din cauza impactului cu apa, ca petalele unei flori ofilite. 

Coada înaltă cât trei etaje arăta efectele rachetei. Aceasta se 
rupsese şi zăcea la câţiva metri în spatele fuselajului principal, 
uşor într-o parte. Secţiunea mitraliorului din coadă era fărâmată 
şi ciuruită de proiectile, iar ţevile ruginite ale tunurilor de 


251 


douăzeci de milimetri adâncite în noroi. 

Suprafeţele de aluminiu ale fuselajului tubular, lung de treizeci 
de metri, erau acoperite de mâzgă şi coji, dar parbrizele de sticlă 
ce înconjurau carlinga erau încă curate. Şi drăcuşorul pictat, sub 
parbrizul din dreptul pilotului era surprinzător de curat, lipsit de 
cruste sau alge. Pitt ar fi putut să jure că ochişorii ca nişte 
mărgele răspundeau privirii lui şi buzele erau întinse într-un 
rânjet satanic. 

Nu lăsă ca imaginaţia să i-o ia razna şi să-şi închipuie 
scheletele echipajului încă la locurile lor, ţestele cu maxilarele 
căzute într-o tăcere de moarte, cu găvanele ochilor goale şi 
lipsite de vedere. Pitt petrecuse destul timp sub mare, înotând 
prin vase scufundate, ca să ştie că substanţele organice moi ale 
corpului omenesc erau primele care dispăreau, consumate 
repede de creaturile ce sălăşluiau pe fundul mării. Apoi urmau 
oasele ce se dizolvau în cele din urmă în frigul îngheţat al apei 
sărate. Cât ar părea de ciudat, îmbrăcămintea se dezintegra 
ultima, mai ales jachetele de piele pentru zbor şi bocancii. Cu 
timpul chiar şi acestea urmau să dispară, cât şi întregul avion. 

— Văd ţinta, îl anunţă pe Sandecker aflat în avionul C-5, ce 
zbura deasupra capului în noapte. 

— In ce stare e? se înapoie rapid vocea depersonalizată a lui 
Sandecker. 

— O aripă este avariată rău. Coada e ruptă, dar fuselajul 
principal e intact. 

— Bomba este în partea din faţă. Va trebui să-l aşezi pe 
Marele Ben într-un unghi unde marginea principală a aripii se 
lipeşte de  fuselaj. Apoi execută tăierea pe acoperişul 
bombardierului. 

— Şansa a fost o doamnă în seara asta, zise Pitt. Aripa din 
dreapta e smulsă, oferind o cale de acces uşoară. Pot să găsesc 
o poziţie perfectă pentru secţionarea cluasoanelor dintr-o parte. 

Pitt manevră DSMV-ul până când braţele de manipulare ale 
acestuia ajunseră deasupra părţii din faţă a avionului, unde se 
afla bomba. Işi vâriî mâna într-un stimulator în formă de mănuşă 
care controla electric braţele metalice şi selectă un disc 
multidirecţional de tăiere a metalelor din cele trei scule cuplate 
la încheietura manipulatorului din stânga. Folosind sistemul de 
parcă era o extensiune a mâinii sau braţului său, măsură tăietura 
pe un monitor care proiecta vederi inferioare ale componentelor 
structurale ale avionului. 


252 


Putea îndeplini dificila operaţiune controlând-o pe video din 
mai multe unghiuri închise, în loc de a se baza pe vederea 
directă prin parbrizul transparent. Aşeză discul pe carcasa de 
aluminiu a avionului şi programă în computer dimensiunile şi 
adâncimea tăieturii. Apoi puse aparatul în funcţiune şi îl urmări 
atacând trupul Demonilor lui Dennings la fel de precis ca bisturiul 
unui chirurg. 

Dinţii fini ai discului rotitor secţionară aluminiul îmbătrânit al 
carcasei aparatului cu uşurinţa unei lame ce taie un aeromodel 
din lemn de balsa. Nu ieşiră scântei, nici urme roşii de încălzire în 
urma frecării. Metalul era prea moale şi apa prea îngheţată. 

Traversele de sprijin şi mănunchiurile de cabluri fură tăiate 
eficient la rândul lor. Când tăierea se sfârşi, cincizeci de minute 
mai târziu, Pitt întinse manipulatorul opus. Încheietura acestuia 
era dotată cu un ansamblu de gheare mari cu degete ca nişte 
cleşti. 

Gheara muşcă prin stratul de aluminiu în cluasonul de 
structură, cleştii se strânseră şi braţul trase uşor în sus şi în jos, 
rupând o mare parte din acoperişul şi partea laterală ale 
avionului. Cu multă grijă, Pitt direcţionă manipulatorul pe un 
unghi de nouăzeci de grade şi foarte uşor cobori resturile 
desprinse pe fund fără să ridice un nor orbitor de mâl. 

Acum realizase o deschidere ce măsura trei sau patru metri. 
Bomba de tip „Grăsanul”, cu numele de cod „Respirația Mamei”, 
era clar vizibilă dintr-o parte, atârnând sinistru şi în siguranţă de 
un inel de legătură enorm şi proptele ajustabile. 

Pitt trebui încă să-şi croiască drum prin secţiunile tunelului de 
deasupra compartimentului bombei care făcea legătura între 
carlingă şi compartimentul mitraliorului. O parte din el fusese 
parţial îndepărtat, ca şi pasarelele compartimentului bombei, în 
aşa fel încât imensa bombă să poată fi strecurată în pântecul 
avionului. Trebui, totodată, să îndepărteze şinele de ghidare care 
erau instalate ca aripile bombei să nu fie împiedicate în timpul 
lansării. 

Din nou operaţia merse perfect. Restul obstacolelor fură 
curând lăsate să cadă în vârful grămezii de rămăşiţe adunate 
deja într-o parte. Etapa următoare în acţiunea de îndepărtare a 
bombei era cea mai riscantă. 

„Respirația Mamei” părea să emane moarte şi distrugere. 
Având nouă picioare - în lungime şi cinci în diametru, 
dimensiunile exacte din perioada construcţiei, arăta ca un ou 


253 


urât, mare şi umflat, spoit cu rugină, cu aripioare la un capăt şi 
un fermoar pe mijloc. 

— İn regulă, trec la desprinderea bombei, îi raportă Pitt lui 
Sandecker. 

— Va trebui să foloseşti ambele manipulatoare pentru a o 
scoate şi a o transporta, zise Sandecker. Cântăreşte aproape 
cinci tone. 

— An nevoie de un braţ pentru a tăia inelul şi proptelele 
ajustabile. 

— Presiunea este prea mare pentru un singur manipulator. Nu 
poate susţine bomba fără a se deteriora. 

— Sunt conştient de asta, dar va trebui să aştept până când 
apuc să tai cablul inelului, înainte de a putea înlocui discul de 
tăiat cu o gheară. Numai atunci voi putea încerca ridicarea. 

— Aşteaptă, ordonă Sandecker. Verific şi-ţi dau de ştire 
imediat. 

În timp ce aştepta, Pitt puse discul de tăiat la locul lui şi fixă 
gheara pe toarta de ridicare de lângă inel. 

— Dirk? 

— Vorbiţi, domnule amiral. 

— Lasă bomba să cadă. 

— Repetaţi. 

— Taie cablurile inelului şi lasă bomba să cadă. „Respirația 
Mamei” este o bombă tip implozie şi rezistă la şocuri puternice. 

Tot ce văzu Pitt, în timp ce fixa cu privirea oribila 
monstruozitate ce se bălăbănea la câţiva metri distanţă, fu 
erupția rotundă de foc constant repetată în filmele documentare. 

— Eşti acolo? întrebă Sandecker, nervozitatea descifrându-i-se 
în voce. 

— E adevărat sau e zvon? răspunse Pitt. 

— Eveniment istoric. 

— Dacă auziţi o bubuitură subacvatică grozavă, să ştiţi că mi-a 
stricat ziua. 

Pitt trase adânc aer în piept, îl dădu afară, închise inconştient 
ochii şi orienta discul de tăiat pentru a secţiona cablurile inelului. 
Pe jumătate ruginite după aproape cincizeci de ani de şedere sub 
apă, cablurile cedară repede sub atacul dinţilor discului şi 
voluminoasa bombă căzu pe uşile închise ale compartimentului, 
singura explozie venind din partea mâlului acumulat pe 
suprafaţa acestora. 

Timp de un minut, singuratic şi sinistru, Pitt stătu acolo mut, 


254 


aproape simțind tăcerea, în timp ce aştepta ca sedimentul să 
dispară şi bomba să îşi facă din nou apariţia. 

— N-am auzit nici o bubuitură, îl anunţă Sandecker cu un calm 
enervant. 

— Veţi auzi, domnule amiral, zise Pitt formulând un gând 
raţional, veţi auzi. 


255 


70 


Speranţa creştea. În mai puţin de două ore de la lansare 
Marele Ben se târa pe fundul oceanului cu „Respirația Mamei” 
prinsă ferm în cleştii manipulatorilor săi. Ca în ultimele minute 
ale meciului, când rezultatul final şi scorul se aflau încă în dubiu, 
tensiunea din interiorul aeronavei C-5 Galaxy şi din Casa Albă 
creştea în intensitate pe măsură ce operaţiunea se apropia de 
punctul ei culminant. 

— Are optsprezece minute avans faţă de plan, zise Giordino 
încetişor şi totul pare în regulă. 

— „Ca omul ce pe un drum pustiu păşeşte cu teamă şi 
groază”, cită Sandecker absent. 

Giordino îl privi ironic. 

— Ce-a fost asta, domnule amiral? 

— Coleridge. Sandecker zâmbi apologetic. Balada bătrânului 
marinar. Mă gândeam la Pitt, acolo jos, singur în adâncurile 
oceanului, cu milioane de vieți apăsându-i pe umăr, la câțiva 
centimetri de incinerarea instantanee... 

— Ar fi trebuit să fiu cu el, zise Giordino cu amărăciune. 

— Ştim toți că l-ai fi încuiat tu pe el, dacă te-ai fi gândit la asta 
mai întâi. 

— E adevărat. Giordino ridică din umeri. Dar nu m-am gândit. 
Şi acuma el priveşte moartea în față, în timp ce eu stau aici ca 
un manechin în vitrină. 

Sandecker privi spre hartă la linia roşie ce indica drumul lui 
Pitt pe fundul oceanului spre B-29 şi de acolo la locul detonării. 

— Va reuşi şi va scăpa viu şi nevătămat, murmură el. Dirk nu 
e tipul de bărbat să moară uşor. 


Masuji Koyama, expertul lui Suma în detectare defensivă, 
stătea în spatele operatorului de la radarul de supraveghere şi le 
indica o ţintă lui Yoshishu, Tsuboi şi Takeda Kurojima, care erau 
adunaţi în jurul Lui. 

— Un foarte mare avion de transport al Aviației Militare 
Americane, explică el. Mărirea la computer arată că e vorba de 
un C-5 Galaxy capabil să transporte o încărcătură utilă extrem de 
grea la mari distanţe. 

— Zici că se comportă foarte ciudat? zise Yoshishu. 

256 


Koyama aprobă din cap. 

— S-a apropiat din sud-est pe un traseu către baza aviatică 
americană de la Shimodate, un coridor de trafic aerian folosit de 
avioanele lor militare care trec de la şaptezeci până la o sută de 
kilometri de insula noastră. In timp ce îl urmăream, am observat 
un obiect detaşându-se de el şi căzând în ocean. 

— A fost aruncat din avion? 

— Da. 

— Ai putea să-l identifici? întrebă Tsuboi. 

Koyama negă din cap. 

— Tot ce pot să vă spun este că părea să cadă încet, de parcă 
ar fi fost paraşutat. 

— Vreun dispozitiv senzorial submarin poate? se gândi 
Kurojima, directorul Centrului Dragonului. 

— E posibil, deşi părea prea mare pentru un senzor sonic, 
foarte ciudat, cugetă Yoshishu. 

— De atunci, continuă Koyama, avionul a rămas deasupra 
zonei, zburând tot timpul în cerc. 

Tsuboi îl privi. 

— Cât timp? 

— Aproape patru ore. 

— Ai interceptat transmisiunile sonore? 

— Câteva semnale scurte, dar au fost deformate electronic. 

— Un avion spotter, rosti scurt Koyama de parcă ar fi avut o 
revelaţie. 

— Ce e aia avion spotter? întrebă Yoshishu. 

— Un aparat cu echipament sofisticat de detectare şi 
comunicare, explică Koyama. Sunt folosite drept centre de 
comandă zburătoare, pentru a coordona asalturile militare. 

— Preşedintele e un mincinos ordinar, şuieră brusc Tsuboi. A 
aşternut o pânză de fum şi a jucat teatru pentru a trage de timp. 
E clar acum, are de gând să lanseze un atac armat asupra 
insulei. 

— Dar de ce să se manifeste atât de vizibil? zise Yoshishu 
încet. Agenţii secreţi americani cunosc foarte bine capacitatea 
noastră de a detecta şi observa ţinte de interes la acea distanţă. 

Koyama privi la reflectarea avionului pe ecranul radarului. 

— Ar putea fi o misiune de cercetare electronică a sistemelor 
noastre defensive. 

Chipul lui Tsuboi împietri de mânie. 

— Voi deschide canalul de comunicare cu Preşedintele şi îi voi 


257 


cere să îl retragă din apele noastre. 

— Nu, am un plan mai bun. Buzele lui Yoshishu se despărţiră 
într-un zâmbet sumbru şi îngheţat. Un mesaj pe care 
Preşedintele îl va înţelege. 

— Care e planul tău, Korori? întrebă Tsuboi respectuos. 

— Foarte simplu, răspunse Yoshishu cu o candoare lipsită de 
orice emoție. Il distrugem. 


În răstimp de şase minute, două rachete sol-aer Toshiba cu 
infraroşii ţâşniră din lansatoarele lor, îndreptându-se spre 
echipajul lui C-5 Galaxy care nu bănuia nimic. Aeronava lipsită de 
apărare, înfiorător de vulnerabilă, nu era dotată cu sisteme de 
avertizare a atacului. Işi vedea de treaba ei, urmărind progresul 
Marelui Ben, învârtindu-se în cerc deasupra oceanului, într-o 
binecuvântată ignoranță faţă de teroarea distrugătoare ce se 
îndrepta spre corpul ei imens. 

Sandecker intrase în compartimentul comunicaţiilor pentru a 
transmite un raport la Casa Albă, în timp ce Giordino rămase în 
biroul lor. Giordino stătea aplecat peste birou, studiind raportul 
unui geolog marin despre canalul subteran pe care Pitt trebuia 
să-l traverseze pentru a ajunge în siguranţă pe coasta Japoniei. 

Schiţă distanţa poate pentru a cincea oară, când prima 
rachetă lovi aeronava şi explodă cu un uruit cumplit. Şocul şi 
unda de presiune îl aruncară pe Giordino la podea. Stupefiat, de 
abia se ridicase pe coate, când a doua rachetă străpunse partea 
de jos a compartimentului de marfă şi făcu o imensă gaură, 
căscată în pântecele fuselajului. 

Sfârşitul ar fi fost rapid şi spectaculos, dar prima rachetă nu 
explodă la primul contact. Străbătu partea din mijlocul avionului, 
între  cluasoane şi străpunse compartimentul de marfă, 
explodând când penetra coastele structurii exterioare. Forţa 
majoră a exploziei fu astfel revărsată în aerul nopţii de afară, 
salvând avionul de a fi rupt în bucăţi. Chiar dacă a trecut de şoc, 
se gândi Giordino, probabil aparatul se va prăbuşi. Nu putea 
rămâne în aer. Dar se înşela în ambele privinţe. Marea aeronavă 
C-5 Galaxy nu era în pragul morţii. Ca prin miracol scăpase de 
flăcări şi numai unul din sistemele de control ale zborului era 
avariat. În ciuda avariilor căscate, aparatul rămase solid în aer. 

Pilotul dirija aeronava mutilată într-un plonjon larg, înainte de 
a o aduce în poziţie orizontală la mai puţin de treizeci de metri 
deasupra oceanului pe direcţie sud, îndepărtându-se de insula 


258 


Soseki. Motoarele funcționau normal şi cu excepţia vibraţiilor şi a 
rezistenţei aerului, intensificate de găurile din fuselaj, prima grijă 
a pilotului fu să nu piardă controlul profundorului. 

Sandecker o porni spre cabina de comandă, însoţit de 
tehnicianul de zbor, pentru a evalua stricăciunile. Il găsiră pe 
Giordino, croindu-şi drum cu precauţie pe mâini şi genunchi prin 
compartimentul de marfă. Agăţându-se de un cluason, aruncă o 
privire preocupată, prin deschizătura căscată, la oceanul care 
trecea prin faţa lor ca argintul-viu. 

— Să fiu al naibii dacă sar, strigă el peste urletul vântului 
haotic care vuia prin avion. 

— Nici eu nu prea am chef, zbieră Sandecker drept răspuns. 
Tehnicianul de zbor privi avaria, uimit şi înspăimântat. 

— Ce mama dracului s-a întâmplat? 

— Ne-au lovit două rachete sol-aer, ţipă Giordino spre el. 

Giordino se îndreptă spre Sandecker şi îi făcu semn să o ia în 
faţă pentru a scăpa de furia vântului. Se îndreptară spre carlingă, 
în timp ce tehnicianul de zbor începu să inspecteze stricăciunile 
din partea inferioară a pântecului aparatului. li găsiră pe piloţi 
luptându-se calmi cu manetele de control şi discutând liniştiţi, de 
parcă executau un caz de urgenţă după manual într-un simulator 
de zbor. 

Giordino se întinse obosit pe podea, mulţumit de a fi încă în 
viaţă. 

— Nu-mi vine să cred că pasărea asta uriaşă încă zboară, 
mormăi el vesel. Aduceţi-mi aminte să-i pup pe proiectanți. 

Sandecker se aplecă deasupra consolei între piloţi şi le relată 
pe scurt stricăciunile. Apoi întrebă: 

— Ce şanse avem? 

— Incă dispunem de ceva energie electrică şi hidraulică şi de 
suficient control pentru a manevra, răspunse comandantul de 
zbor, maiorul Marcus Turner, un texan solid şi rumen în obraji, de 
obicei vesel şi glumeţ, dar acum încordat şi mohorât. Dar 
explozia trebuie să fi tăiat conductele ce vin de la rezervorul 
principal de combustibil. Acele indicatoare au coborât drastic în 
numai două minute. 

— Poţi să rămâi în zbor în afara razei de acţiune a rachetelor? 

— Nu. 

— Asta poate să fie un ordin din partea şefului tău, zise 
Sandecker sever. 

Turner nu păru fericit, dar nici nu depuse armele. 


259 


— Fără lipsă de respect, domnule amiral, dar avionul ăsta 
poate să plesnească la cusături în orice secundă. Dacă doriţi să 
muriţi, asta e treaba dumneavoastră. Datoria mea este să-mi 
salvez echipajul şi nava. Ca marinar profesionist ce sunteţi, ştiţi 
despre ce vorbesc. 

— Te înţeleg, dar ordinul meu rămâne în picioare. 

— Dacă aeronava rezistă şi economisim combustibil, zise 
Turner imperturbabil, am putea să aterizăm pe aerodromul Naha 
din Okinawa. Acolo e cea mai apropiată pistă lungă care nu se 
află propriu-zis în Japonia. 

— Okinawa nici nu se discută, anunţă Sandecker scurt. leşim 
din raza sistemelor de apărare ale insulei şi rămânem într-o zonă 
ce permite comunicarea cu omul meu de pe fundul oceanului. 
Operaţiunea asta e prea vitală pentru securitatea naţională 
pentru a fi abandonată. Menţine-ne în aer cât de mult poţi. În caz 
extrem dirijează aparatul în ocean. 

Faţa lui Turner se înroşise şi transpiraţia începu să-i curgă 
şiroaie dar reuşi să zâmbească încordat. 

— In regulă, domnule amiral, dar aţi face mai bine să vă 
gândiţi cum ajungeţi înot la ţărmul cel mai apropiat. 

Apoi de parcă ar fi fost nevoie să se mai pună paie pe foc, 
Sandecker simţi o mână pe umăr. Se întoarse repede. Era 
operatorul de comunicaţii. Il privi pe Sandecker şi scutură din cap 
cu un gest neputincios, care însemna veşti proaste. 

— Imi pare rău, domnule amiral, dar staţia de radio s-a 
defectat. Nu putem transmite sau recepționa. 

— Asta încheie socotelile, zise Turner. Nu realizăm nimic dacă 
ne învârtim în zbor cu staţia de radio moartă. 

Sandecker îl privi pe Giordino, mâhnirea şi suferinţa citindu-se 
clar pe ridurile adâncite de pe chipul amiralului. 

— Dirk nu va şti. Va crede că a fost abandonat. 

Giordino privi impasibil prin parbriz spre un punct, undeva 
între oceanul negru şi cerul întunecat. Simţea o durere 
sfâşietoare în inimă. Era pentru a doua oară în ultimele 
săptămâni când încerca sentimentul că pierduse pe cel mai bun 
prieten al său. In cele din urmă ridică privirile şi, ciudat lucru, 
zâmbi. 

— Dirk nu are nevoie de noi. Dacă cineva reuşeşte să 
detoneze bomba şi să-l parcheze pe Marele Ben pe țărm, el va fi 
acela. 

— Şi eu am mizat pe el, zise Sandecker cu totală convingere. 


260 


— Spre Okinawa? întrebă Turner cu mâna încleştată pe 
maneta de control. 

Foarte încet, cu multă dificultate, de parcă s-ar fi luptat cu 
diavolul pentru sufletul său, Sandecker îl privi pe Turner şi 
aprobă dând din cap. 

— Okinawa. 

Marea aeronavă pluti spre o nouă direcţie şi dispăru în beznă. 
Câteva minute mai târziu sunetul motoarelor sale se stinse, 
lăsând în urmă un ocean tăcut şi pustiu, cu excepţia unui singur 
om. 


261 


71 


Cu bomba atârnând grotesc de manipulatoare, Marele Ben 
stătea în echilibru pe marginea şanţului submarin, lat de zece 
kilometri şi adânc de doi. In interior, Pitt fixă mohorât cu privirea 
panta care cobora în beznă. 

Geofizicienii selectaseră un punct la vreo mie două sute de 
metri în josul marginii şanţului, ca fiind locul optim de unde 
explozia să declanşeze o alunecare de teren care, la rândul ei, să 
provoace unda seismică marină. Dar povârnişul era cu peste 
cinci procente mai abrupt decât sugeraseră fotografiile din 
satelit. Şi mai rău, mult mai rău, stratul superior de sediment, 
care forma laturile şanţului, avea consistenţa argilei uleioase. 

Pitt activase o sondă telescopică în mâl şi era departe de a fi 
satisfăcut de rezultatele testului geologic care se citeau pe 
ecranul computerului. Işi dădu seama de pericolul situaţiei sale. 
Era foarte greu să previi alunecarea vehiculului masiv pe mâzga 
alunecoasă, până în fundul şanţului. Şi o dată ce se hotăra şi 
trecea cu Marele Ben de margine, nu mai exista cale de 
întoarcere. Scoabele şenilelor nu vor găsi un teren suficient de 
solid pentru a urca DSMV-ul înapoi pe pantă şi a-l trece peste 
margine într-un loc sigur înainte de explozie. După amorsarea 
bombei, se hotărî să continue pe o direcţie în diagonală, în jos, 
de-a lungul marginii povârnişului, ca un schior ce traversa o 
pantă acoperită cu zăpadă. Singura lui şansă, aproape 
inexistentă, era să folosească gravitația, pentru a spori viteza şi 
să-l împingă pe Marele Ben dincolo de ghearele avalanşei, 
înainte ca amândoi să fie surprinşi de forţa ei, măturaţi şi 
îngropaţi pentru următoarele zece milioane de ani. 

Pitt îşi dădu seama cât de fină este limita între supravieţuire şi 
moarte. Se gândi crispat că legea lui Murphy nu intra niciodată în 
vacanţă. Îi era dor să-l aibă pe Giordino lângă el şi se întreba de 
ce încetaseră comunicările din partea lui C-5 Galaxy. Trebuia să 
existe un motiv serios. Giordino şi Sandecker nu l-ar fi părăsit 
niciodată fără o cauză obiectivă. Acum era prea târziu pentru 
explicaţii şi prea devreme pentru a spune adio. 

Locul i se părea sinistru şi pustiu, fără nici o voce omenească 
care să-i ridice moralul. Simţi cum îl cuprinde oboseala în mari 
valuri amenințătoare. 

262 


Se prăbuşi în scaun, dispărându-i orice urmă de optimism. 
Examină coordonatele locului de detonare şi privi pentru ultima 
oară la ceas. 

Apoi prelua controlul manual al Marelui Ben, băgă în viteză şi 
lansă imensul vehicul cu formă de tractor în jos pe povârnişul 
abrupt. 

Impulsul crescu rapid după prima sută de metri şi Pitt începu 
să se îndoiască dacă putea opri DSMV-ul înainte ca acesta să 
ajungă în fundul şanţului. Descoperi repede că acţionarea 
frânelor nu-i încetinea viteza. Fricţiunea nu exista între şenile şi 
noroiul alunecos. Imensa bestie mecanică începu să gliseze pe 
suprafaţa lunecoasă ca un camion de viteză sau un semitrailer, 
care merge iute ca fulgerul în jos, pe o şosea abruptă. 

Bomba rotundă se  clătina sălbatic în  strânsoarea 
manipulatoarelor. 

Deoarece atârna direct în faţa ochilor săi, Pitt nu putea evita 
să privească răul întruchipat în bombă fără să-l identifice, cu 
ochiul minţii, ca pe instrumentul propriei sale morţi iminente. 

Deodată alt gând înspăimântător i se ivi în minte. Dacă scăpa 
maşina de sub control şi aceasta o lua în jos pe pantă, s-ar fi 
putut să nu o mai restabilească niciodată. Inţepeni, cuprins de o 
teamă disperată, nu de moarte, ci că ar putea să nu 
îndeplinească misiunea. 

Pitt se mişca rapid acum, fără să-i pese că îşi asumase un risc 
care nu i-ar fi trecut prin cap nici unui om sănătos. Băgă în 
marşarier şi se folosi de energia suplimentară. Şenilele se 
zvârcoliră în spate prin nămolul alunecos şi Marele Ben încetini 
leneş ajungând să se târască. 

Un nor de mâl înghiţi vehiculul, când acesta se opri în cele din 
urmă. Aşteptă răbdător să revină vizibilitatea înainte de a avansa 
alţi cincizeci de metri, apoi angaja DSMV-ul în marşarier, oprindu- 
| din nou după o anumită distanţă. Continuă aceste serii de 
manevre, până când redobândi un control ferm şi simţi 
interacţiunea dintre şenile şi nămol. Mişcările lui de control 
deveniră acum precipitate. Fiecare minut care trecea îi sporea 
disperarea. In cele din urmă, după aproape treizeci de minute de 
efort intens pentru a aduce masivul DSMV pe direcţia dorită, 
computerul de navigaţie îi semnală că dobândise destinaţia 
dorită. Din fericire, descoperi un mic prag lat, proiectat în afara 
pantei. Opri sistemele de alimentare cu energie şi parcă. 

— Am ajuns la locul detonării şi voi începe amorsarea bombei, 


263 


anunţă el prin telefonul de comunicaţii, în speranţa foarte slabă 
că Sandecker şi Giordino ar putea să asculte încă, undeva 
deasupra. 

Pitt nu pierdu mult timp cu coborârea braţelor manipulatorului 
şi aşezarea bombei în sedimentul moale, îndepărtă ghearele şi 
înlocui cleştii cu unelte de lucru. Incă o dată îşi vâri mâna în 
spaţiul de control al manipulatorului şi, foarte grijuliu, folosi un 
disc de tăiere a metalului pentru a îndepărta panoul din coada 
conică care acoperea compartimentul principal de detonare. 

Compartimentul dinăuntru conţinea patru unităţi radar şi un 
barometru pentru supravegherea presiunii. Dacă bomba ar fi fost 
lansată conform planului, unităţile radar şi-ar fi trimis semnalele 
la apropierea țintei de pe sol. Apoi, la o altitudine 
predeterminată, o citire concomitentă a două unităţi ar fi trimis 
semnalul de declanşare a sistemului de detonare montat pe 
partea din faţă a sferei de implozie. Al doilea sistem de armare 
era barometrul destinat să închidă circuitul de lansare la o 
altitudine prestabilită. 

Totuşi, circuitele semnalelor de lansare nu puteau fi închise în 
timp ce avionul era în zbor. Acestea trebuiau să fie acţionate de 
întrerupătoare dotate cu ceas care nu erau puse în funcţiune 
până când bomba nu se desprindea din lăcaşul ei, căzând spre 
ţintă. Altminteri Demonii lui Dennings ar fi fost distrus de o mare 
de foc circulară, provocată prea devreme. 

După ce panoul fu îndepărtat, Pitt ataşă o cameră video 
miniaturizată în capătul manipulatorului din stânga. Descoperi 
repede dispozitivul de armare barometric şi se concentră asupra 
lui. Construit din alamă, oţel şi cupru, acesta prezenta semne de 
coroziune, dar era încă intact. In continuare, Pitt cuplă o mână 
subţire cu trei cleşti în capătul unui manipulator. Braţul fu flexat 
înapoi către partea din faţă a DSMV-ului, unde cleştii deschiseră 
capacul din plasă masivă al unei lăzi de scule şi scoaseră un 
ciudat obiect din ceramică care arăta ca o mică minge de fotbal 
dezumflată. O farfurie de cupru era fixată pe fundul concav, 
înconjurată de un material pliabil de fixare. Aspectul era 
decepţionant. Obiectul era de fapt un foarte sofisticat computer 
presurizat, umplut cu un amestec inert ca un chit, format din 
plastic şi acid. Invelişul ceramic ce acoperea substanţa caustică 
fusese conceput să se potrivească exact deasupra dispozitivului 
de armare barometric şi să formeze un sigiliu prin care apa nu 
putea pătrunde. 


264 


Pitt manevră braţul manipulatorului şi aşeză containerul în 
jurul dispozitivului. O dată ce acesta fu fixat la locul său, trase 
delicat un dop micuţ care permise apei oceanului să se strecoare 
foarte încet în container. Când chitul inert dinăuntru intra în 
contact cu apa, se activa din punct de vedere chimic şi devenea 
extrem de caustic şi coroziv. 

După corodarea farfuriei de cupru - grosimea acesteia era 
calculată pentru un interval de o oră - compusul acid urma apoi 
să atace cuprul din barometru, creând în cele din urmă o sarcină 
electrică, care urma să declanşeze semnalul de armare şi să 
detoneze bomba. 

Când Pitt retrase manipulatoarele şi îl mişcă uşor în spate pe 
Marele Ben, îndepărtându-l de monstruozitatea ce zăcea ca o 
umflătură hidoasă în noroi, aruncă o privire rapidă ceasului 
digital din consola cu aparate. 

Făcuse o cursă strânsă. „Respirația Mamei” urma să 
explodeze cu o întârziere de patruzeci şi opt de ani, dar timpul 
de detonare era modificat. 


— Ceva veşti? întrebă nerăbdător Preşedintele din Biroul Oval. 

— Ne confruntăm cu o inexplicabilă defecţiune a sistemului de 
comunicaţie, raportă Jordan din cabinetul de lucru. 

— Am pierdut legătura cu amiralul Sandecker? 

— Mă tem că da, domnule Preşedinte. Am încercat orice mijloc 
aflat la dispoziţia noastră, dar n-am reuşit să restabilim contactul 
cu aeronava. 

Preşedintele simţi, cuprinzându-l, o teamă paralizantă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu putem decât să presupunem. Ultima informaţie de la 
Pyramider arăta că avionul a rupt legătura cu DSMV-ul şi se 
îndrepta către insula Okinawa. 

— Asta nu are nici o logică. De ce ar părăsi Sandecker 
misiunea, după ce Pitt a reuşit să scoată bomba din Demonii lui 
Dennings. 

— N-ar părăsi-o, dacă Pitt n-ar avea un accident serios, 
punându-l în situaţia de a nu putea duce la bun sfârşit 
detonarea. 

— Atunci s-a terminat, zise Preşedintele împovărat. 

Când Jordan răspunse, în vocea lui se observă sunetul dogit al 
înfrângerii. 

— Nu vom cunoaşte întreaga poveste până când amiralul nu 


265 


restabileşte contactul. 

— Care sunt ultimele veşti privind căutarea automobilelor- 
capcană? 

— Agenţii FBl-ului au descoperit şi neutralizat alte trei, toate în 
metropole importante. 

— Dar şoferii umani? 

— Toţi sunt fanatici sinucigaşi ai lui Suma şi ai Dragonilor de 
Aur dispuşi să-şi sacrifice vieţile. Totuşi, n-au opus nici un fel de 
rezistenţă şi n-au făcut nici o încercare de a detona bombele 
când agenţii FBI i-au arestat. 

— Cum de au fost atât de docili şi înţelegători? 

— Ordinele lor erau să detoneze bombele în vehiculele 
respective numai când primeau un semnal codificat de la Centrul 
Dragonului. 

— Câte mai sunt încă ascunse în oraşele noastre? 

Urmă o pauză tensionată şi apoi Jordan răspunse încet: 

— Zece, 

— Sfinte Dumnezeule! 

Şocul fu urmat de un sentiment intolerabil de spaimă şi 
neîncredere. 

— Nu mi-am pierdut încrederea în Pitt, zise Jordan liniştit. Nu 
există nici o dovadă că n-a reuşit să introducă sistemele de 
detonare în bombă. 

O speranţă uşoară reveni în privirile Preşedintelui: 

— Cât de curând vom afla? 

— Dacă Pitt a reuşit să se conformeze orarului, explozia ar 
trebui să se petreacă în următoarele douăsprezece minute. 

Preşedintele privi la ceas cu un chip lipsit de expresie. Când 
vorbi, vocea îi sună atât de încet încât Jordan de-abia desluşi 
cuvintele. 

— Ţine pumnii strânşi, Ray şi roagă-te. E tot ce ne-a mai 
rămas de făcut. 


266 


72 


Când aliajul acid reacţionă în contact cu apa sărată, roase 
încet prin farfuria de cupru şi atacă dispozitivul barometric de 
amorsare. Acțiunea acidului asupra suprafeţei de cupru 
determină curând o sarcină electrică care făcu legătura între 
contacte şi închise circuitul de explozie. 

După aproape cinci decenii, detonatoarele, fixate în treizeci de 
puncte diferite, din jurul pântecului bombei, acţionară şi 
declanşară fenomenul incredibil de complicat al exploziei care 
constă în neutroni ce penetrează plutoniul înconjurător 
determinând reacţia în lanţ. Aceasta fu urmată de fisiune, în 
urma căreia rezultară milioane şi milioane de grade şi kilograme 
de presiune. Mingea gazoasă de foc de pe fundul oceanului se 
mări şi ţâşni în sus, spărgând suprafaţa lichidă şi aruncând o 
imensă coloană de apă care fu pulverizată în aerul nopţii de unda 
de şoc. Deoarece apa este incompresibilă, formează un mediu 
aproape perfect pentru transmiterea undelor de şoc. Călătorind 
cu aproape doi kilometri pe secundă, frontul de şoc îl ajunse din 
urmă şi îl surprinse pe Marele Ben, în timp ce vehiculul înainta 
din greu de-a lungul povârnişului şanţului, la numai opt kilometri 
distanţă, cu patru kilometri mai puţin decât era calculat, din 
cauza deplasării chinuitor de încete a vehiculului prin noroi. Unda 
de presiune izbi uriaşul DSMV ca un ciocan pneumatic lovind într- 
o tobă de oţel, dar acesta primi lovitura cu rezistenţa dură a unui 
fundaş ofensiv de la Los Angeles Rams, care blochează un 
atacant. Chiar atunci, când şocul energetic şi zidul furibund de 
mâl învolburat învăluiră DSMV-ul, blocând orice vizibilitate, Pitt 
simţi doar triumf. Orice teamă de eşec dispăru o dată cu 
explozia. Bazându-se orbeşte pe informaţiile sonarului, conduse 
mai departe vehiculul prin volbura de sediment în necunoscut. 
Rula pe o terasă lungă care se afla la mijlocul marelui povârniş, 
dar înaintarea era doar cu câţiva kilometri mai rapidă decât 
fusese pe pantele abrupte. Adeziunea între şinele tractorului şi 
noroi era doar nesemnificativ îmbunătăţită. Orice încercare de a 
conduce imensul monstru mecanic pe o linie dreaptă devenea 
imposibilă. Acesta derapa pe peretele povârnişului ca un camion 
pe o şosea acoperită cu gheaţă. 

Pitt îşi dădea perfect de bine seama că viaţa lui atârnă de un 

267 


fir de aţă şi că era angajat într-o cursă fără şanse de a scăpa din 
faţa iminentei alunecări de pământ. Şansa lui de a fi ajuns din 
urmă era un pariu pe care nu l-ar fi refuzat nici un bookmaker 
care se respectă. Toată frica dispăruse, ceea ce îi mai rămăsese 
fiind obstinaţia lui hotărâtă de a supravieţui. 

La suprafaţă, nevăzută în beznă, coloana de apă se ridică la 
două sute de metri şi căzu înapoi. Dar în adâncuri, sub fundul 
şanţului, undele de şoc forţară o alunecare verticală a crustei 
pământului. Succesiunea de şocuri determină modificări ale 
scoarţei, provocând totodată un cutremur de magnitudine 
ridicată. 

Nenumăratele straturi de sediment formate în milioane de ani 
se mişcară în faţă şi în spate, trăgând lava grea a insulei Soseki 
în jos, ca pe o piatră în nisipurile mişcătoare. Protejată de 
sedimentul moale şi elastic, marea masă a insulei păru să 
rămână imună la undele de şoc iniţiale în timpul primelor minute 
ale cutremurului. Dar apoi începu să se cufunde în ocean, apa 
ridicându-se pe pereţii palisadei. 

Insula Soseki continuă să se afunde până când straturile de 
noroi din partea de jos se comprimară şi masa de rocă plutitoare 
îşi încetini coborârea şi se stabili treptat la un nou nivel. Acum 
valurile nu se mai striveau de baza stâncilor, ci loveau colţurile 
ascuţite ale acestora şi clipoceau peste copacii din spate. 

La câteva secunde după explozie şi loviturile seismice ce îi 
urmară, o porţiune imensă din peretele din partea de est a 
şanţului se cutremură şi se înclină ameninţător. Apoi cu un uruit 
tunător, sute de milioane de tone de noroi alunecară şi se 
revărsară pe fundul şanţului. Se născu o undă de energie cu o 
presiune incredibilă, care se repezi spre suprafaţă formând un 
perete muntos de apă sub suprafaţa oceanului. Luase naştere 
destructibilul tsunami. 

Ridicat numai la o înălţime de un metru la suprafaţa 
oceanului, acesta îşi acceleră rapid viteza la cinci sute de 
kilometri pe oră şi se rostogoli spre vest. lrezistibil, înfricoşător în 
forţa lui distrugătoare; nu există o putere mai nimicitoare pe faţa 
pământului. Şi la numai douăzeci de kilometri depărtare, insula 
Soseki, care se scufunda, stătea chiar în drumul lui. Scena fusese 
pregătită pentru dezastru. 

Moartea Centrului Dragonului era iminentă. 


Tsuboi, Yoshishu şi oamenii lor erau încă în camera de control 


268 


defensiv, urmărind zborul spre sud al mutilatului C-5 Galaxy. 

— Lovit cu două rachete şi încă zboară, zise Yoshishu uluit. 

— S-ar putea să se prăbuşească, totuşi... Tsuboi se întrerupse 
brusc când simţi, mai degrabă decât auzi, uruitul îndepărtat când 
explodă „Respirația Mamei”. 

— Auziţi? întrebă el. 

— Da, foarte slab ca un sunet îndepărtat de tunet, zise 
Koyama, fără să întoarcă ochii de la monitorul radarului. Probabil 
zgomotul unui tunet reverberat prin sistemul de ventilaţie. 

— İl simţi şi tu? 

— Simt o vibraţie uşoară, răspunse Yoshishu. 

Kurojima ridică din umeri indiferent. Japonezii sunt obişnuiţi cu 
mişcarea pământului. In fiecare an, mai mult de o mie de mişcări 
seismice sunt înregistrate pe insulele principale şi nu trece o 
săptămână în care cetăţenii Japoniei să nu fie martorii unor 
cutremure de pământ. 

— O vibraţie a pământului. Ne aflăm în apropierea unei falii 
seismice. Avem cutremure tot timpul. Nu-i nici un motiv de 
îngrijorare. Insula e formată din rocă solidă, iar Centrul 
Dragonului a fost proiectat să reziste la cutremure. 

Obiectele nefixate din încăpere zăngăniră slab când energia 
pe sfârşite a bombei traversă centrul insulei. Apoi unda de şoc 
din falia suboceanică izbi insula cu forţa unui berbec gigantic de 
asalt. Intregul Centru al Dragonului păru să se zgâlţâie şi să se 
balanseze în toate direcţiile. Pe chipul tuturor apăru surpriza, 
apoi surpriza făcu loc neliniştii şi, în sfârşit, neliniştea, spaimei. 

— Acesta este violent, zise Tsuboi nervos. 

— N-am avut niciodată parte de unul atât de intens, rosti 
Kurojima şocat, pe când îşi îndreptă spatele şi se sprijini cu 
mâinile întinse de un zid. 

Yoshishu stătea destul de liniştit, de parcă l-ar fi supărat ceea 
ce se întâmpla. 

— Trebuie să mă scoţi de aici, ceru el. 

— Aici suntem mai în siguranţă decât în tunel, ţipă Koyama 
peste tumultul în creştere. 

Acei care nu se ţineau de ceva fură aruncaţi la podea când 
unda de şoc muşcă din roca de lavă, ondulând sedimentul adânc 
de jos. Centrul de control fu zdruncinat mai sălbatic acum, când 
insula se muta încoace şi încolo în timpul imersiunii în nămol. 
Echipamentul care nu era fixat începu să se rostogolească pe jos. 

Tsuboi se trase într-un colţ şi îl fixă amorţit cu privirea pe 


269 


Kurojima. 

— Se pare că ne scufundăm.. 

— Probabil insula se stabilizează, strigă  Kurojima 
înspăimântat. 

Ceea ce oamenii îngroziţi din Centrul Dragonului nu ştiau şi 
nici n-ar fi putut şti, era că tsunami, cu masa titanică, era numai 
la două minute în spatele undei de şoc. 


Pilotat manual de Pitt, Marele Ben se târî ca o broască 
ţestoasă prin nămol, alunecând din ce în ce mai mult spre fundul 
şanţului. Şenilele tractorului îşi pierdeau permanent aderenţa, 
trimițând DSMV-ul pieziş, în josul povârnişului, până când, tot 
îngrămădind sub ele mâlul, săpară în adâncime şi reuşiră să 
funcţioneze normal. 

Pitt se simţea ca un orb ce conducea tractorul într-o lume 
oarbă, singurele indicaţii fiind câteva taste, aparate de măsură şi 
un ecran cu câteva cuvinte colorate. Işi cântări şansele, evaluând 
situaţia din afară aşa cum era ea prezentată de scanner-ul cu 
sonar şi laser şi ajunse la concluzia că, atât timp cât rămânea 
înnămolit în sediment, singura lui salvare depindea de un 
miracol. Potrivit calculelor geofizicienilor, nu ajunsese suficient 
de departe pentru a scăpa de efectele anticipate ale alunecării 
de teren. 

Totul depindea de găsirea unui teren solid sau a unei structuri 
stabile de stâncă, care să reziste desprinderii de peretele 
şanţului. Chiar şi atunci, hopul cel mai greu de sărit era şanţul 
însuşi. 

Se afla pe latura defavorabilă. Pentru a ajunge în siguranţă pe 
ţărmul japonez, ar fi trebuit să traverseze cu marele vehicul 
fundul şanţului şi să urce pe povârnişul opus. 

El nu vedea, iar scanner-ul nu putea să-i spună că nu există 
teren tare sau povârnişuri line pentru ca DSMV-ul să-şi croiască 
drum cu ghearele spre un teren plat. Intinsul şanţ de pe fundul 
oceanului se adâncea şi o cotea spre sud-est, fără să ofere vreo 
şansă de salvare pe o distanţă de peste opt sute de kilometri. Şi, 
prea târziu, scanner-ul îi indică puternica alunecare seismică de 
teren mărindu-se de-a lungul laturii de răsărit a şanţului, 
întocmai ca nisipul ce se adună într-o clepsidră şi apropiindu-se 
de el cu o viteză incredibilă. Marele Ben se zbătea încă să 
înainteze prin mâlul moale când avalanşa îl prinse din urmă. Pitt 
simţi pământul alunecând sub vehicul şi ştiu că pierduse cursa. 


270 


Sunetul acestuia veni ca tunetul unei cascade într-o încăpere 
faianţată. Văzu degetul morţii îndreptându-se spre el să-l atingă, 
îi rămase timp doar să-şi încordeze trupul, înainte ca uriaşul val 
de noroi să înghită DSMV-ul şi să-l ducă cu sine departe, spre 
viciul negru de jos, ascunzându-l sub linţoliul mâlului amorf. 


Oceanul arăta de parcă înnebunise de tot, când atotputernicul 
tsunami se ridică în noapte ca o uriaşă şi turbată forţă 
nimicitoare. Gonea prin beznă, înălțându-se şi mai mult când 
veni în contact cu apele joase ale insulei, atingând dimensiuni ce 
depăşeau imaginaţia omenească. 

Când frontul lancei de apă încetini, datorită frecării cu fundul 
țărmului, apa din spate năvăli, ridicându-se cu o viteză uluitoare 
la înălţimea unei clădiri cu opt etaje. Mai întunecat decât 
noaptea însăşi, cu creasta explodând ca artificiile într-o explozie 
fosforescentă, cu urletul biciuind suprafaţa oceanului ca un 
bubuit îngrozitor, coşmarul mamut se înălţă ca vârful unui munte 
şi se aruncă asupra palisadelor deja scufundate ale insulei lipsite 
de apărare. Copleşitorul val al morţii şi distrugerii izbi şi mătură 
din cale fiecare copac, fiecare fir de vegetaţie, cât şi clădirile de 
deasupra insulei, ca pe nişte scobitori în timpul unui ciclon. Nimic 
din ce a fost creat de natură sau de om nu rezistă forţei 
catastrofale mai mult decât ai clipi din ochi. Miliarde de litri de 
apă raseră totul în drumul lor. Insula fu împinsă încă şi mai jos, 
parcă apăsată de o mână gigantică. O mare parte din forţa 
astronomică a fenomenului tsunami fu slăbită de lupta împotriva 
masei de pământ. Se ivi o contraforţă care trimise cea mai mare 
parte a valului devastator înapoi în imensitatea oceanului. 
Energia rămasă trecu mai departe şi izbi principala insulă 
Honshu a Japoniei, unda scăzând la atingerea coastei până la 
înălţimea de un metru şi provocând distrugeri minore câtorva 
aşezări de pescari, dar nu victime omeneşti. 

Când se potoli, tsunami-ul născut din explozia „Respiraţiei 
Mamei” lăsă insula Soseki şi Centrul Dragonului înecate sub 
oceanul agitat, încât niciodată să nu se mai ridice la suprafaţă. 


În adâncuri, sub insulă, şocurile de după cutremur continuară. 
Acestea sunau ca răpăitul unei canonade puternice, în acelaşi 
timp, nenumărate tone de apă neagră se revărsară zgomotos 
prin conductele de aerisire şi puţul ascensorului, apăsate de 
greutatea enormă de deasupra. 


271 


Râuri întregi ţâşniră din spărturile deschise în acoperişul de 
beton şi prin fisurile căscate în roca vulcanică de deasupra din 
cauza tensiunilor create de insula ce se scufunda. 

Intregul Centru al Dragonului fu brusc inundat de zgomotul 
apei căzând în cascadă de sus. Şi în spatele zgomotului se auzi 
tunetul puternic şi profund al apei ce exploda în încăperile şi 
coridoarele etajelor superioare.  Propulsat de presiunea 
fantastică, torentul se azvârli în inima complexului, împingând o 
masă imensă de aer în faţa sa. 

Acum totul era numai panică şi confuzie. Sutele de muncitori 
ai complexului înţeleseseră rapid că toţi cei aflaţi pe insulă erau 
sortiţi unei morţi sigure şi înfiorătoare. Nimic nu-i putea salva, nu 
aveau unde fugi pentru a scăpa de inundație. Tunelul fusese rupt 
în două când insula se deplasase în jos, apa oceanului 
revărsându-se prin tunel către Edo City la celălalt capăt. 

Urechile lui Tsuboi vuiau din cauza presiunii aerului. Un bubuit, 
enorm venea din afară şi îşi dădu seama că, era o masă de apă 
ce îşi croia drum spre camera de control defensiv. Nu avu timp 
să reacționeze. În clipa aceea, un torent brusc de apă izbucni în 
cameră. Nu avu timp să fugă, nici măcar să strige. In ultimele 
momente, îşi văzu mentorul - bătrânul şi hainul arhiepiscop al 
crimei, Yoshishu - smuls de lângă coloana de care se agăţase, ca 
o muscă măturată de jetul unui furtun de udat grădina. 

Cu un țipăt slab dispăru în mijlocul trombei de apă. Furia 
domină toate celelalte sentimente ale lui Tsuboi. Nu simţi teamă 
faţă de durere sau moarte, numai o furie îndreptată împotriva 
elementelor ce-i refuzau lui conducerea noului imperiu. Cu Suma 
şi Yoshishu morţi, totul i-ar fi aparţinut lui. Dar era numai 
halucinaţia trecătoare a unui muribund. 

Tsuboi se simţi supt şi aruncat în şuvoiul de apă ce trecea 
furios prin coridor. Presiunea îi vâri pumnale în urechi. Plămânii îi 
fură comprimaţi până în pragul exploziei. Şi apoi fu izbit de un 
zid ce îi zdrobi trupul. Trecuseră numai opt minute de când 
„Respirația Mamei”  explodase, nu mai mult. Distrugerea 
Centrului Dragonului era încheiată. Proiectul Kaiten nu mai exista 
şi insula pe care oamenii din timpuri străvechi o cunoşteau sub 
numele de Ajima era acum doar o movilă acoperită de apele 
oceanului. 


272 


73 


Pentru Preşedinte şi mult-uşuraţii săi consultanţi din Consiliul 
Naţional de Securitate, vestea distrugerii totale a Centrului 
Dragonului fu întâmpinată cu zâmbete obosite şi câteva aplauze 
lipsite de entuziasm. Erau cu toţii prea epuizați pentru o 
sărbătorire plină de veselie, Martin Brogan, directorul CIA, 
compara situaţia cu o noapte de aşteptare la spital când soţia îi 
născuse primul copil. Preşedintele cobori în cabinetul de lucru 
pentru a-i felicita personal pe Ray Jordan şi Don Kern. Jubila şi 
strălucea de mulţumire, ca semnalul luminos de pe aeroport. 

— Oamenii voştri au făcut o treabă extraordinară, zise 
Preşedintele strângând viguros mâna lui Jordan. Națiunea vă e 
îndatorată. 

— Echipa MAIT e cea care merită onorurile, zise Kern. Într- 
adevăr au realizat imposibilul. 

— Dar nu fără sacrificii, murmură Jordan încetişor. Jim 
Hanamura, Marv Showalter şi Dirk Pitt; a fost o operaţie 
costisitoare. 

— Nici o veste despre Pitt? întrebă Preşedintele. 

Kern negă din cap. 

— Se pare că nu încape îndoială că el şi DSMV-ul au fost 
măturaţi de alunecarea de teren seismică şi îngropaţi. 

— Nici un semn despre el de la Pyramider? 

— In timpul primei traversări a satelitului după explozie şi 
cutremur, turbulenţa a fost atât de intensă încât camerele de 
luat vederi nu au putut detecta nici o imagine a vehiculului. 

— Poate îl puteţi depista la următoarea traversare, zise 
Preşedintele optimist. Dacă există chiar şi cea mai mică şansă ca 
el să fie în viaţă, vreau să organizăm o operaţiune de salvare de 
mare anvergură ca să-l recuperăm, îi datorăm imens lui Pitt şi n- 
am de gând să-i întorc spatele. 

— Vedem noi, promise Jordan. 

Dar deja gândurile i se îndreptaseră spre alte proiecte. 

— Ce veşti aveţi despre amiralul Sandecker? 

— Aeronava de supraveghere a fost lovită de rachetele 
lansate de la Centrul Dragonului. Pilotul a reuşit să aterizeze în 
siguranţă pe aerodromul Naha din Okinawa. Conform rapoartelor 
iniţiale, avionul a fost avariat destul de serios şi sistemul de 

273 


comunicaţii a fost distrus. 

— Au fost pierderi omeneşti? 

— Nici una, răspunse Kern. A fost un miracol că au 
supravieţuit numai cu câteva răni uşoare şi vânătăi. 

Preşedintele dădu din cap gânditor. 

— Cel puţin acum ştim de ce au întrerupt contactul. 

Secretarul de stat Douglas Oates făcu un pas în faţă. 

— Alte veşti bune, domnule Preşedinte, zise el zâmbind. 

Echipele de cercetare sovietice şi europene au reuşit să 
descopere împreună aproape toate  automobilele-capcană 
ascunse pe teritoriile lor. 

— Trebuie să mulţumim echipei MAIT că le-au localizat, 
explică Kern. 

— Din nefericire faptul nu ne-a ajutat prea mult în final, zise 
Jordan. 

— Statele Unite au constituit principala ameninţare pentru 
Proiectul Kaiten, nu alianţa europeană sau statele din blocul 
răsăritean. 

Preşedintele îl privi pe Jordan. 

— S-au mai găsit şi altele pe teritoriul nostru? 

— Şase. 

Directorul CIA interveni sec. 

— Acum cât mai avem şi noi timp să respirăm, ar trebui să 
dăm de urma celorlalte fără nici un risc pentru securitatea 
naţională. 

— Tsuboi şi Yoshishu? 

— Probabil înecaţi. 

Preşedintele părea mulţumit şi chiar aşa se şi simţea. Se 
întoarse şi îi privi pe toţi cei prezenţi în încăpere. 

— Domnilor, anunţă el, din partea poporului american 
recunoscător, care nu va şti niciodată că l-aţi salvat de la 
dezastru pe muchie de cuţit, vă mulţumesc. j 

Criza se sfârşise, dar deja izbucnise alta. In după-amiaza 
aceea, izbucniseră luptele la graniţa dintre lran şi Turcia şi 
sosiseră primele rapoarte despre un avion militar cubanez MIG- 
25 care doborâse un avion de linie american, înţesat de turişti 
care se întorceau din Jamaica. 

Căutarea unui singur om dispăru imediat din preocupări, în 
faţa acestei scuze. Tehnologia de captare a imaginilor de la 
bordul satelitului Pyramider fu îndreptată spre evenimente 
mondiale de mai mare importanţă. Urmau să se scurgă aproape 


274 


patru săptămâni înainte ca ochii satelitului să se îndrepte din nou 
spre oceanul din apropierea Japoniei. 
Dar nu se descoperi nici urmă a Marelui Ben. 


275 


74 


19 noiembrie 1993 
Cotidianul The Washington Post 


„S-a anunţat astăzi că Dirk Pitt, directorul Proiectelor Speciale 
ale Agenţiei Naţionale de Cercetări Marine şi Subacvatice, e dat 
dispărut şi probabil decedat în urma unui accident în apropierea 
coastei japoneze. 

Recunoscut pentru succesele sale pe uscat şi sub mare, care 
includ descoperirea epavei bizantine precolumbiene Serapis de 
lângă Greeland, a incredibilului depozit secret de la Biblioteca din 
Alexandria şi a comorii La Dorada din Cuba, printre altele Pitt a 
condus operaţiunile de ridicare la suprafaţă a Titanicului. 

Fiu al senatorului George Pitt din California şi al soţiei sale 
Susan, Pitt s-a născut şi a crescut la Newport Beach, California. A 
absolvit Academia Militară de Aviaţie, unde a jucat fundaş în 
echipa de fotbal Falcon şi s-a situat al doisprezecelea din clasa 
sa. Devenind pilot, Pitt a rămas în serviciul activ timp de zece 
ani, urcând până la gradul de maior. Apoi a devenit angajat 
permanent al NUMA la cererea amiralului James Sandecker. 

leri, amiralul a afirmat concis că Pitt a fost un bărbat curajos şi 
inventiv. În timpul carierei sale, a salvat multe vieţi, inclusiv pe 
cea a lui Sandecker însuşi şi a Preşedintelui în timpul unui 
incident din golful Mexic. Lui Pitt nu i-au lipsit niciodată 
ingeniozitatea sau creativitatea. Nici un proiect nu i s-a părut 
prea greu de îndeplinit. A fost un om pe care nu-l uiţi uşor.” 


Sandecker stătea sprijinit de Stutz în hangarul lui Pitt şi privea 
trist necrologul din ziar. 

— A făcut atât de mult, pare o nedreptate să-i condensezi 
viaţa în atât de puţine cuvinte. 

Giordino, cu chipul lipsit de orice expresie, se plimba în jurul 
bombardierului Messerschmitt  Me-262A-la aparținând de 
Luftwaffe. Ţinându-se de cuvânt, Gert Halder privise în altă parte 
când Pitt şi Giordino scoseseră pe furiş avionul din bunker, îl 

276 


urcaseră într-un camion cu prelată şi aranjaseră să fie dus la 
bordul unui vas de transport danez cu direcţia Statele Unite. 
Doar două zile mai târziu vasul ajunsese în Baltimore, unde 
Giordino aşteptase să transporte avionul la hangarul lui Pitt din 
Washington. Acum aparatul stătea pe trenul său de aterizare pe 
trei roţi în mijlocul celorlalte maşini clasice ale colecţiei lui Pitt. 

— Dirk ar fi trebuit să fie aici să-l vadă, zise Giordino cu 
amărăciune. 

Işi trecu mâna peste botul fuselajului cu pete verzi şi vopsit în 
gri deschis, apoi se uită la gurile tunului cu patru ţevi de treizeci 
de milimetri care ieşeau din capota din faţă. 

— l-ar fi plăcut să-l mângâie. 

Era un moment pe care nici unul dintre ei nu îl anticipase şi nu 
şi l-ar fi putut imagina niciodată. Sandecker se simţea de parcă 
ar fi pierdut un fiu, Giordino un frate. 

Giordino se opri şi ridică privirea spre apartamentul de 
deasupra automobilelor şi avioanelor clasice. 

— Ar fi trebuit să fiu în DSMV împreună cu el. 

Sandecker îl privi. 

— Atunci şi tu ai fi fost dat dispărut sau poate mort. 

— Voi regreta întotdeauna că n-am fost cu el, zise Giordino 
amărât. 

— Dirk a murit în ocean. E locul pe care şi l-ar fi dorit. 

— Ar fi putut să stea aici cu noi acum, dacă unul din 
manipulatoarele Marelui Ben ar fi fost dotat cu o cupă în loc de 
discuri de tăiere, persistă Giordino în părerea sa. 

Sandecker scutură obosit din cap. 

— Faptul că îţi laşi imaginaţia să o ia razna nu îl va aduce 
înapoi. 

Ochii lui Giordino se ridicară spre apartamentul lui Pitt. 

— Mă tot gândesc că nu trebuie decât să-l strig şi va cobori. 

— Acelaşi gând mi-a trecut şi mie prin minte, admise 
Sandecker. 

Deodată uşa apartamentului se deschise şi pe moment 
înţepeniră, apoi se relaxară, când Toshie îşi făcu apariţia ducând 
o tavă pe care erau ceşti şi un ceainic. Cu o incredibilă graţie şi 
supleţe ea cobori delicat şi unduitor scara circulară de fier şi 
alunecă către Sandecker şi Giordino. 

Sandecker îşi încreţi sprâncenele încurcat. 

— Pentru mine e un mister cum l-ai linguşit pe Jordan să ţi-o 
dea în custodie. 


277 


— Nu e nici un mister, rânji Giordino. E o afacere. Mi-a făcut-o 
cadou în schimbul tăcerii mele privind Proiectul Kaiten. 

— Ai noroc că nu ţi-a ambalat picioarele în ciment şi nu te-a 
aruncat în Potomac. 

— A fost un bluf. 

— Ray Jordan nu-i un prostovan, zise Sandecker sec. 

Ştia asta. 

— OK, deci a fost un dar pentru serviciile făcute. 

Toshie aşeză tava pe capota Stutz-ului lângă amiral. 

— Doriţi o ceaşcă de ceai, domnilor? 

— Da, mulţumesc, zise Sandecker ridicându-se. 

Toshie se aşeză delicat în genunchi şi îndeplini o scurtă 
ceremonie a ceaiului înainte de a le oferi ceştile aburinde. Apoi 
se ridică şi fixă admirativ cu privirea Messerschmitt-ul. 

— Ce avion frumos, murmură ea neluând în seamă murdăria, 
pneurile lăsate şi vopseaua decolorată. 

— İl voi aduce la starea lui originală, zise Giordino încetişor, 
imaginându-şi cum arăta ponositul avion când era nou. Ca o 
favoare pentru Dirk. 

— Vorbeşti de parca va învia, zise Sandecker mohorât. 

— Nu e mort, murmură Giordino inexpresiv. Oricât era de tare, 
ochii i se umeziră. 

— Pot să te ajut? întrebă Toshie. 

Giordino îşi şterse ochii şi o privi curios. 

— Scuză-mă, frumoasă domnişoară, să mă ajuţi la ce? 

— Să repari avionul. 

Giordino şi Sandecker schimbară priviri inexpresive. 

— Eşti mecanic? întrebă Giordino. 

— L-am ajutat pe tata să-şi construiască şi să-şi întreţină barca 
de pescuit. A fost foarte mândru când i-am reparat motorul 
defect. 

Chipul lui Giordino se lumină. 

— Un tovarăş venit din rai. 

Se opri şi se uită la rochia cenuşie pe care o primise Toshie, 
când fusese eliberată din custodia lui Jordan. 

— Inainte ca tu şi cu mine să începem să desfacem în bucăţi 
bebeluşul ăsta, te duc la cele mai scumpe boutique-uri din 
Washington şi-ţi cumpăr o garderobă nouă. 

Ochii lui Toshie se măriră. 

— Ai mulţi, mulţi bani, ca domnul Suma? 

— Nu, mormăi Giordino cu părere de rău, doar o grămadă de 


278 


cărţi de credit. 


Loren zâmbi şi făcu semn din mână, pe deasupra mulţimii 
aşezate la mese, când şeful de sală al elegantului restaurant 
Twenty-One Federal din Washington o conduse pe Stacy spre 
masa ei prin sufrageria din lemn alb şi marmură. Stacy avea 
părul legat la spate cu o eşarfă mare şi era îmbrăcată mai puţin 
formal, într-un pulover din lână de Caşmir, pe gât, de culoarea 
pâinii de ovăz, sub un şal de lână cenuşie şi pantaloni la culoare. 

Loren purta o jachetă de stofă ecosez de lână peste o bluză 
kaki şi o fustă de lână. Spre deosebire de majoritatea femeilor 
care ar fi rămas aşezate, ea se ridică şi îi întinse mâna lui Stacy. 

— Imi pare bine că ai venit. 

Stacy zâmbi cald şi îi luă mâna lui Loren. 7 

— Intotdeauna mi-am dorit să mănânc aici. li sunt 
recunoscătoare că mi-ai oferit ocazia. 

— Vrei să bem ceva Împreună? 

— Vântul tăios de afară m-a îngheţat. Cred că mi-ar plăcea un 
manhattan chiar acum, să scoată frigul din mine. 

— Mă tem că eu una n-am putut să aştept. Am luat deja un 
martini. 

— Atunci cred că n-ar fi rău să mai iei unul, pentru a ține piept 
frigului la plecare, râse prietenos Stacy. 

Chelnerul le luă comanda şi se îndreptă spre barul elegant. 
Loren îşi puse la loc şerveţelul în poală. 

— N-am găsit o ocazie potrivită să îţi mulţumesc pe Wake 
Island, eram toţi atât de grăbiţi. 

— Dirk este cel căruia toţi îi suntem îndatoraţi. 

Loren întoarse capul. Crezuse că plânsese destul după aflarea 
veştilor despre moartea lui Pitt, dar îşi simţi din nou ochii plini de 
lacrimi. 

Zâmbetul lui Stacy păli şi o privi pe Loren cu simpatie. 

— Imi pare atât de rău de Dirk. Ştiu că voi doi aţi fost foarte 
apropiaţi. 

— De-a lungul anilor capriciile soartei nu ne-au ocolit, dar 
niciodată nu ne-am îndepărtat prea tare unul de celălalt. 

— V-aţi gândit vreodată la căsătorie? întrebă Stacy. 

Loren negă scurt din cap. 

— Subiectul nu a intrat niciodată în discuţie. Dirk nu era tipul 
de bărbat care putea fi posedat. lubita lui era marea, iar eu 
aveam cariera mea în Congres. 


279 


— Ai avut noroc. Avea un zâmbet devastator şi ochii lui verzi... 
Dumnezeule, înmuiau orice femeie. 

Brusc Loren deveni nervoasă. 

— Te rog să mă ierţi. Nu ştiu ce mi-a venit, dar trebuie să ştiu. 

Ezită, de parcă i-ar fi fost teamă să continue şi începu să se 
joace cu o linguriţă. 

Stacy o privi pe Loren drept în ochi. 

— Răspunsul e nu, minţi ea. Am venit la el acasă într-o noapte 
târziu, dar am făcut-o la ordinul lui Ray Jordan, care dorea să-i 
transmită instrucţiuni lui Dirk. Nu s-a întâmplat nimic. Am plecat 
douăzeci de minute mai târziu. Din acel moment până când ne- 
am despărţit la Wake Island, relaţiile au fost strict de serviciu. 

— Ştiu că asta ar putea să sune ca o prostie. Dirk şi cu mine 
ne-am văzut fiecare de drumul lui când era vorba de a ne întâlni 
cu alţi bărbaţi sau femei, dar am vrut să fiu sigură că am fost 
singura către sfârşit. 

— Ai fost mult mai profund îndrăgostită de el decât ai crezut, 
nu-i aşa? 

Loren încuviinţă uşurel din cap. 

— Da, mi-am dat seama de asta prea târziu. 

— Vor mai fi şi alţii, zise Stacy încercând să fie veselă. 

— Dar nici unul să-l poată înlocui. 

Chelnerul se întoarse cu băuturile. Stacy ridică paharul. 

— Pentru Dirk Pitt, un om minunat. 

Ciocniră. 

— Un om minunat, repetă Loren, în timp ce lacrimile i se 
rostogoleau pe obraz. Da... aşa a fost. 


280 


75 


În sufrageria unei case conspirative undeva la ţară, în 
Maryland, Jordan şedea la masă, luând prânzul cu Hideki Suma. 

— Pot să te ajut cu ceva pentru a-ţi face şederea mai plăcută? 
întrebă Jordan. 

Suma se opri, savurând aroma delicată a supei cu tăiţei şi a 
raţei cu praz, dublate de ridichi şi icre. Vorbi fără să ridice 
privirea. 

— Mi-ai putea face un serviciu. 

— Da? 

Suma dădu din cap spre agentul de securitate care păzea la 
uşă şi la tovarăşul acestuia care servea la masă. 

— Prietenii tăi nu-mi dau voie să-l întâlnesc pe bucătar. E 
foarte bun. Aş vrea să-i prezint complimentele mele. 

— Ea şi-a făcut ucenicia la unul din cele mai elegante 
restaurante japoneze din New York. O cheamă Natalie şi acum 
lucrează pentru guvern în cadrul Serviciului de Misiuni Speciale. 
Şi nu, îmi pare rău, dar nu pot să te prezint. 

Jordan examina chipul lui Suma. Nu citi pe el nici un fel de 
ostilitate şi nici frustrare în a fi izolat într-un loc foarte bine păzit, 
nimic altceva decât o mulţumire supremă. Pentru un om care 
fusese subtil drogat şi apoi obligat să suporte orele lungi de 
interogatoriu timp de peste patru săptămâni, nu arăta nimic din 
toate acestea. Ochii îi erau încă la fel de duri ca onixul sub claia 
de păr încărunţit. Dar era aşa cum ar fi trebuit să fie. Trecut prin 
sugestia posthipnotică din partea anchetatorilor experţi ai lui 
Jordan, Suma nu-şi amintea şi nici nu-şi dădea seama că oferise 
unei echipe întregi de ingineri şi oameni de ştiinţă curioşi o 
comoară de date tehnice! Mintea îi fusese sondată şi cercetată 
minuţios, de parcă acest lucru ar fi fost făcut de hoţi profesionişti 
care, după ce cercetează o casă, lasă totul aşa cum au găsit. 

Trebuie să fie, se gândi Jordan, una din puţinele ocazii când 
agenţii secreţi americani obțineau de fapt secrete industriale 
străine care ar putea să se dovedească profitabile. 

— O tristeţe, ridică din umeri Suma, aş fi vrut să o angajez la 
plecare. 

— Nu va fi posibil, zise Jordan cu sinceritate. 

Suma îşi termină supa şi împinse farfuria într-o parte. 

281 


— Nu puteţi continua să mă ţineţi aici ca pe un criminal de 
drept comun. Nu sunt un ţărănoi pe care l-aţi arestat în şanţ. 
Cred că ar fi înţelept din partea voastră să mă eliberaţi imediat. 

Nu era o cerere imperativă, ci pur şi simplu o ameninţare 
voalată, din partea unui om care nu fusese informat că puterea 
lui incredibilă dispăruse o dată cu anunţarea morţii sale în 
întreaga Japonie. Ceremoniile avuseseră loc şi deja spiritul lui era 
înhumat la Yasukuni. Suma habar nu avea că, pentru lumea din 
afară, el nu mai exista. Nu i se spusese nici despre moartea lui 
Tsuboi şi Yoshishu sau despre distrugerea Centrului Dragonului. 
Tot ce ştia el era că automobilele-capcană ale Proiectului Kaiten 
erau încă ascunse în siguranţă. 

— După tot ce ai încercat, zise Jordan tăios, ai noroc că nu te 
afli în faţa unui tribunal internaţional pentru crime împotriva 
umanităţii. 

— Am dreptul divin de a proteja Japonia. 

Vocea domoală, autoritară îi sună lui Jordan de parcă ar fi 
venit dintr-un amvon. Tâmplele lui Jordan se înroşiră de 
enervare. 

— In afară de faptul de a fi cea mai insulară societate de pe 
pământ, problema Japoniei cu restul omenirii este că importanţii 
voştri oameni de afaceri nu dispun de morală şi nici de principii 
de fair play în înţelesul occidental al cuvântului. Tu şi alţii ca tine 
din conducerea corporațiilor trăiesc cu credinţa că pot să facă 
altor naţiuni ceea ce voi n-aţi permite altora să vă facă vouă. 

Suma ridică o ceaşcă cu ceai şi o goli. 

— Japonia e o societate extrem de onorabilă. Tradițiile noastre 
de loialitate sunt foarte vechi. 

— Sigur, pentru voi în defavoarea altora, cum ar fi cetăţenii 
japonezi de altă naţionalitate. 

— Nu vedem nici o diferenţă între un război economic şi unul 
militar, răspunse Suma politicos. Considerăm naţiunile 
industriale ca pe nişte simpli competitori pe un vast câmp de 
bătălie, unde nu există reguli de comportament şi nici tratate 
economice în care poţi să ai încredere. 

Nebunia, combinată cu realitatea crudă a situaţiei, îi păru lui 
Jordan brusc ridicolă. Inţelese că era inutil să încerce să-l 
convingă pe Suma. Poate că nebunul avea dreptate. In ultimă 
instanţă America ar putea ajunge să fie împărţită în naţiuni 
separate, în funcţie de rasă. 

Işi şterse gândul neplăcut din minte şi se ridică de la masă. 


282 


— Trebuie să plec, anunţă el scurt. 

Suma îl privi stăruitor. 

— Când pot să mă întorc la Edo City? 

Jordan îl privi gânditor timp de o clipă. 

— Mâine. 

— Imi place ideea, zise Suma. Te rog, fă în aşa fel ca unul din 
avioanele mele particulare să mă aştepte la Dulles Field. 

Tipul obraznic, gândi Jordan. 

— Voi aranja totul prin ambasada voastră. 

— Bună ziua, domnule Jordan. 

— Bună ziua, domnule Suma. Sper că mă vei ierta pentru 
inconvenientele suferite. 

Buzele lui Suma se strânseră într-o dungă subţire şi 
amenințătoare şi îl privi chiorâş pe Jordan, cu ochii pe jumătate 
închişi. 

— Nu, domnule Jordan, nu te iert. Fii sigur că vei plăti un preţ 
scump pentru captivitatea mea. 

Apoi Suma păru să-l concedieze pe Jordan şi îşi turnă altă 
ceaşcă cu ceai. 

Kern îl aştepta, când Jordan trecu de uşile blindate ce separau 
holul de intrare de camera de zi. 

— Ţi-a plăcut prânzul? 

— Mâncarea a fost bună, dar compania scârboasă. Dar ţie? 

— Am ascultat în timp ce mâncam în bucătărie. Natalie mi-a 
făcut un hamburger. 

— Ce noroc pe tine. 

— Dar prietenul nostru? 

— l-am spus că va fi eliberat mâine. 

— Am auzit. O să-şi amintească să-şi facă bagajele. 

Jordan zâmbi. 

— Gândul ăsta va fi şters în timpul interogatoriului din seara 
aceasta. 

Kern dădu din cap încet. 

— Cât timp crezi că îl mai putem ţine aşa? 

— Până când vom afla absolut tot ce ştie, fiecare secret, 
fiecare amintire din materia lui cenuşie. 

— Asta ar putea să ne ia un an sau doi. 

— Ei şi? 

— Ce facem după ce-l stoarcem de tot? 

— Ce vrei să spui? 

— Nu-l putem ţine ascuns de lume pentru totdeauna. lar dacă 


283 


îi dăm drumul şi îi permitem să se întoarcă în Japonia, ne vom 
frânge gâturile. 

Jordan îl privi pe Kern fără nici cea mai mică urmă de 
schimbare în expresie. 

— Când Suma nu ne va mai putea oferi nimic, Natalie o să-i 
pună în supa cu tăieţei ceva mai mult condiment. 


— Îmi pare rău, domnule Preşedinte, dar aşa cum se spune în 
idiomul vostru occidental, am mâinile legate. 

Preşedintele privi peste masa din sala de conferinţe la 
omuleţul zâmbitor cu păr alb tuns scurt şi ochi căprui sfidători. 
Părea mai degrabă comandantul militar al unui dur batalion de 
infanterie, decât liderul politic al Japoniei. 

Primul-ministru Junshiro, care venise la Washington într-o 
vizită de stat oficială, şedea flancat de doi din miniştrii săi şi de 
cinci consilieri. Preşedintele se afla în partea opusă însoţit numai 
de translator. 

— Şi mie îmi pare rău, domnule prim-ministru, dar dacă 
credeţi că puteţi pur şi simplu să ştergeţi cu buretele tragediile 
din ultimele săptămâni, înseamnă că aveţi gânduri ascunse. 

— Guvernul meu nu răspunde de presupusele acţiuni ale lui 
Hideki Suma, Ichiro Tsuboi şi Korori Yoshishu. Dacă, aşa cum îi 
acuzaţi dumneavoastră, s-au aflat într-adevăr în spatele 
bombelor nucleare care au explodat în statul Wyoming şi în 
ocean, au acţionat în favoarea propriilor interese secrete. 

Această întâlnire între şefii de state nu urma să fie una 
agreabilă. Junshiro şi cabinetul lui se opuseseră oricăror 
investigaţii şi reacţionaseră indignaţi, de parcă serviciile secrete 
occidentale inventaseră întreaga tragedie. 

Privirea dură a Preşedintelui măsură cealaltă latură a mesei. 
Japonezii nu puteau niciodată negocia fără un comitet. 

— Dacă aţi fi atât de amabil să cereţi miniştrilor şi consilierilor, 
cu excepţia translatorului, să părăsească camera, v-aş fi 
recunoscător. Luând în consideraţie natura delicată a discuţiei 
noastre, cred că va fi benefic să o purtăm în particular. 

Chipul lui Junshiro se întunecă când i se traduse propunerea. 
Era clar că nu-i plăcu ce auzi. Preşedintele zâmbea, dar în privire 
nu i se citea nici un fel de umor. 

— Mă văd obligat să vă rog să reconsideraţi propunerea. Sunt 
convins că putem realiza mai mult în prezenţa consilierilor mei. 

— După cum vedeţi, răspunse Preşedintele arătând spre masa 


284 


de mahon cu formă ovală, eu nu am consilieri. 

Primul-ministru rămase încurcat, aşa cum se aşteptase 
Preşedintele. Conversă într-o japoneză răstită şi rapidă cu 
oamenii care îl înconjurau vociferându-şi obiecțiile. 

Interpretul Preşedintelui zâmbi uşor. 

— Nu le place, murmură el. Nu sunt obişnuiţi să facă afaceri în 
stilul ăsta. Consideră că sunteți  nerezonabil şi foarte 
nediplomatic. 

— Poate barbar? 

— Tonul lor e aşa, domnule Preşedinte, numai tonul lor e aşa. 

În cele din urmă Junshiro se întoarse spre Preşedinte. 

— Trebuie să protestez împotriva acestui protocol neobişnuit, 
domnule Preşedinte. 

Când auzi traducerea, Preşedintele răspunse pe un ton rece. 

— M-am săturat de jocul ăsta, domnule prim-ministru. Ori 
pleacă oamenii dumneavoastră, ori plec eu. 

După un moment de gândire, Junshiro aprobă adânc din cap. 

— Cum doriţi. 

Apoi le făcu semn consilierilor să iasă. După ce se închise uşa, 
Preşedintele îşi privi interpretul şi zise: 

— Tradu exact cum îţi spun, fără amabilităţi, fără dulcegării, în 
cuvinte directe. 

— Am înţeles, sir. 

Preşedintele îl fixă cu o privire dură pe Junshiro. 

— Ei bine, domnule ministru, realitatea e că dumneavoastră şi 
membrii cabinetului aţi fost perfect în cunoştinţă de cauză şi aţi 
aprobat neoficial construirea unui arsenal nuclear de către Suma 
Industries. Un proiect finanţat parţial de o organizaţie criminală 
cunoscută sub numele de Dragonii de Aur. Acest program la 
rândul său a dus la iniţierea Proiectului Kaiten, un hidos plan de 
şantaj internaţional, conceput în secret şi mascat acum de 
minciuni şi negări ipocrite. Aţi ştiut despre aceasta încă de la 
început şi totuşi aţi acoperit-o prin tăcerea şi neintervenţia 
dumneavoastră. 

De îndată ce auzi traducerea, Junshiro izbi cu pumnul în masă 
plin de mânie şi indignare. 

— Nu e adevărat nimic din ce aţi spus. Acuzaţiile acestea 
absurde nu au nici o bază. 

— Informaţiile primite din partea mai multor servicii secrete 
nu lasă nici o urmă de îndoială privind implicarea 
dumneavoastră. Aţi aplaudat în secret în timp ce gangsteri 


285 


cunoscuţi ai lumii interlope construiau ceea ce ei au numit „noul 
imperiu”. Un imperiu bazat pe şantaj economic şi nuclear. 

Junshiro păli, dar nu zise nimic. Văzu înscrisul de pe perete, pe 
care îl citea ca pe un dezastru politic şi o uriaşă pierdere a cinstei 
obrazului. 

Preşedintele îşi menţinu privirile aţintite asupra lui. 

— Nu avem nevoie de făţărnicie în discuţia asta. Va exista 
totdeauna un conflict esenţial între interesele americane şi cele 
japoneze, dar nu putem exista unii fără ceilalţi. 

Junshiro îşi dădea seama că Preşedintele îi aruncase o 
frânghie şi o apucă. 

— Ce propuneţi? 

— Pentru a vă salva națiunea şi poporul de şocul şi ruşinea 
unui scandal, dumneavoastră demisionaţi. Incredere între 
guvernul dumneavoastră şi al meu nu mai există. Răul făcut e 
irecuperabil. Numai un nou prim-ministru şi un cabinet de 
oameni oneşti şi decenţi, fără legături cu lumea interlopă, vor 
determina un statut reînnoit de cooperare mutuală între cele 
două ţări ale noastre. Sperăm că atunci vom beneficia de o 
strânsă conlucrare pentru rezolvarea diferenţelor noastre 
culturale şi economice. 

— Evenimentul va rămâne secret? 

— Vă promit că toate datele despre Centrul Dragonului şi 
Proiectul Kaiten vor rămâne sub cheie din acest moment. 

— Şi dacă nu demisionez? 

Preşedintele se lăsă pe spate şi întinse mâinile. 

— Atunci va trebui să prezic că oamenii de afaceri japonezi ar 
trebui să se pregătească pentru o recesiune. 

Junshiro se ridică în picioare. 

— Să înţeleg, domnule Preşedinte, că ameninţaţi să închideţi 
piaţa americană tuturor bunurilor japoneze? 

— Nu trebuie să fac asta, răspunse Preşedintele. 

Chipul i se schimbă în mod curios. Ochii săi albaştri îşi 
pierdură scânteierea de mânie, ce fu înlocuită cu o expresie 
gânditoare. 

— Pentru că dacă se aude că o bombă nucleară japoneză a 
fost introdusă în Statele Unite şi a explodat unde zburdă 
căprioarele şi antilopele... se opri pentru efect. Mă îndoiesc 
foarte serios că cetăţenii americani se vor mai gândi vreodată să 
vă cumpere produsele. 


286 


76 


2 noiembrie 1993 
Insula Marcus 


Departe de traseul turistic mult circulat, la o mie o sută 
douăzeci şi cinci de kilometri sud-est de Japonia, insula Marcus 
se află într-o izolare virgină. Un atol de corali încreţit, fără insule 
vecine, țărmurile ei au forma unui triunghi perfect, fiecare latură 
măsurând aproape un kilometru şi jumătate lungime. 

In afara scurtei notorietăţi dobândite în timpul când a fost 
bombardată de forţele navale americane în al doilea război 
mondial, puţini oameni au auzit vreodată de insula Marcus, până 
când un întreprinzător japonez a descoperit din întâmplare 
plajele ei pustii. l-a apreciat potenţialul ca o destinaţie selectă 
pentru japonezii sătui de iarnă şi a construit prompt o staţiune 
turistică de lux. 

Proiectată în stilul contemporan polinezian, atmosfera 
sătească includea terenuri de golf, un cazinou, trei restaurante 
cu săli de cocktail-uri şi ringuri de dans, un teatru, un imens 
bazin de înot în formă de lotus şi şase terenuri de tenis. Intinsul 
complex cu terenurile de golf şi aerodromul acopereau întreaga 
insulă. 

Când construcţia staţiunii fu încheiată şi personalul angajat, 
întreprinzătorul aduse pe calea aerului o armată de jurnalişti 
care se bucurară din plin de confortul material gratuit şi se 
întoarseră acasă pentru a-i face reclamă. Staţiunea se populă 
imediat cu turişti dornici de aventură, amatori de locuri exotice şi 
îndepărtate. Dar în locul unui influx de japonezi, turiştii năvăliră 
din alte zone ale coastei Pacificului şi curând plajele insulei de un 
alb lăptos satinat fură înţesate de australieni, neozeelandezi, 
taiwanezi şi coreeni. 

Insula de vacanţă deveni repede şi un tărâm al întâlnirilor 
amoroase şi o Mecca pentru tinerii căsătoriţi, care se bucurau de 
nenumăratele activităţi sportive sau pur şi simplu hoinăreau şi 
făceau dragoste în bungalow-urile săteşti împrăştiate printre 
palmieri. 


287 


Brian Foster din Brisbane ieşi din apa albastră şi se îndreptă 
pe plajă către soţia lui, Shelly, care moţăia într-un şezlong. 
Nisipul fin îi ardea tălpile goale şi soarele după-amiezii târzii 
strălucea pe stropii de apă ce i se scurgeau de pe trup. In timp 
ce se ştergea cu prosopul, privi înapoi spre apă. 

Un cuplu coreean, Kim şi Li Sang, care ocupa bungalow-ul 
apropiat, lua lecţii de surf cu una din gazdele atente ale staţiunii, 
în spatele lor, Edward Cain din Wellington se căţăra pe recif, în 
timp ce proaspăta lui soţie, Moira, plutea pe o saltea în 
apropierea lui. 

Foster îşi sărută soţia şi o bătu uşor pe pântece. Se lungi pe 
nisip lângă ea, îşi puse ochelarii de soare şi privi leneş la oamenii 
din apă. 

Familia Sang avea dificultăţi în stăpânirea tehnicii şi 
coordonării necesare conducerii schiului nautic cu pânză: păreau 
să piardă mult timp pentru recuperarea schiului şi ridicarea 
pânzei, după ce-şi pierdeau echilibrul şi cădeau în apă. 

Foster îşi îndreptă atenţia spre familia Cain, admirând-o pe 
Moira, care se întoarse pe spate fără să cadă de pe saltea. 
Aceasta purta un costum de baie auriu dintr-o bucată, care îi 
scotea în evidenţă formele rotunjite. 

Deodată ceva îi atrase privirea lui Foster la intrarea canalului 
care străbătea reciful de corali şi se îndrepta spre întinderea 
oceanului. Ceva se întâmpla sub apă. Era sigur că un obiect sau 
vreo creatură marină producea o agitaţie sub apă. Nu vedea ce 
era, ci doar că părea să se mişte pe lângă recif către lagună. 

— E ceva acolo, zise el repede sărind în picioare. 

O rupse la fugă spre apă şi începu să strige şi să arate către 
canal. Ţipetele şi gesturile lui agitate atraseră repede şi pe alţii 
şi, curând, o mulţime de oameni de la bazinul din apropiere şi din 
restaurante se adună pe plajă. 

instructorul de surfing al familiei Sang îl auzi pe Foster şi 
urmări cu privirea degetul întins al australianului. Observă 
agitația care se apropia din ocean şi îi chemă repede pe soţii 
Sang să vină la mal. Apoi sări pe un schi nautic cu pânze şi 
începu să traverseze laguna avertizând soţii Cain, care se 
îndreptau liniştiţi în direcţia fantomei necunoscute ce părea să 
aibă intenţia să invadeze laguna. 

Edward Cain, cu soţia care plutea în apropierea lui, înota 
fericit, fără să bănuiască vreo primejdie, admirând prin vizor 
grădina de corali, încântat de culorile vii şi de bancurile 


288 


mişcătoare de peşti fosforescenţi. 

Auzi un bâzâit venit de la distanţă, dar crezu că era probabil 
un turist cu barca pe apă. Apoi, de parcă ar fi făcut o mişcare 
precisă, peştii din jur se îndepărtară brusc şi dispărură. Cain 
simţi pe piele suflul fricii. Primul gând care îi trecu prin cap fu că 
un rechin pătrunsese în lagună. 

Cain îşi ridică capul deasupra apei căutând cu privirea o coadă 
tăioasă spintecând apa. Din fericire nu văzu nimic. Tot ceea ce 
remarcă era un schi nautic cu pânză alunecând spre el şi pe 
nevastă-sa care moţăia pe saltea. Auzi ţipetele de pe plajă, se 
întoarse şi spionă mulţimea de turişti şi angajaţi care mişcau 
agitaţi din mâini, arătând spre canal. O vibraţie uruind păru să 
agite marea şi îşi băgă capul sub apă ca o rață. Ce naiba mai era 
şi asta? se întrebă el. Prin vidul turcoaz, cam la cincizeci de 
metri, un imens obiect nedefinit, acoperit de mâl verde şi 
maroniu se ridica la suprafaţă. Apucă colţul saltelei soţiei sale şi 
începu să înoate nebuneşte către un colţ al recifului care se 
ridica deasupra oceanului. Femeia nu-şi dădu seama de intenţia 
lui se agăţă de saltea, crezând că vrea să facă pe glumeţul şi să- 
o răstoarne în apă. 

Obiectul sinistru îi ignoră şi trecu de recif, intrând în lagună şi 
îndreptându-se direct spre plajă. Ca un monstru indescriptibil 
desprins din filmele de groază cu aventuri subacvatice, acesta se 
ridică uşor din lagună. Mulțimea uluită a turiştilor se dădu la o 
parte când obiectul imens, cu apa şiroindu-i pe laturi şi nisipul 
vibrând sub greutatea lui, se deplasă între doi palmieri şi rămase 
nemişcat. 

Intr-o tăcere deplină toţi rămaseră împietriţi, cu privirile 
aţintite spre el. Văzură acum că era un imens vehicul mecanic 
care se deplasa pe şenile late, cu o cabină mare, în formă de 
trabuc, situată în partea superioară. 

Două braţe mecanice se ridicară în aer ca antena mobilă a 
unei insecte uriaşe. Colonii de crustacee erau agăţate de 
crevasele părţii exterioare care era îmbrăcată într-un veşmânt de 
mâl şi noroi întărit, acoperind ca un linţoliu parbrizul cândva 
transparent. Se auzi un troncănit înfundat când bocaportul din 
acoperiş fu desigilat şi dat pe spate. 

Un cap ciudat, cu o claie de păr negru şi barbă mare, îşi făcu 
încet apariţia. Chipul era supt şi slăbit, iar ochii adânciţi în 
găvanele încercănate scânteiau intens cu sclipiri verzi. Aceştia 
priviră în jur spre publicul stupefiat şi se opriră asupra unui tânăr 


289 


care ţinea o tavă rotundă în ambele mâini. Apoi buzele se 
desfăcură într-un zâmbet larg şi vocea se auzi răguşită. 

— Nu-i aşa că eşti chelner? 

— Da,... sir. 

— Asta-i bine. După un regim cu sandwich-uri şi cafea în 
ultima lună, sunt gata să înfulec o salată de crabi şi o tequila cu 
cuburi de gheaţă. 

Patru ore mai târziu, revenit miraculos la viaţă, Pitt dormea cel 
mai plăcut şi reconfortant somn pe care îl cunoscuse vreodată. 


Sfârşit. 


290 


Cuprins 


PARTEA a III-a Insula Ajima............cc eee eee eee eee 4 
N PDS a AO TA EE POD CORE 9 ENI Rr NO DO oa Du LEITT 5 
12 octombrie 1993 Bielefeld, Germania de Vest.......... 5 
EPE A înce als pe Ala dă a Da aa A Ei pa let a ad 9 
E Doi ai tt ta EE aa tote la RI 19 
+ EEE A e RR AR a RPR A e MOV DA ee ie 26 
E. PERI CNO RR N PR IN 7007 NOR 90 a AIA A RI INI ON 31 
O una EEA all A 2 ae ata aratat A 39 
E TAILERREN PDM DESIT an at a e e a au a 47 
O toli ff mal a mot E CAE arat tal talia e atata baiatu taca ala 54 
E. 1 PEE PERCEP EDEN Rl NE E PRE a RDI PMI NR A IROD 59 
DU e de ara 0005 ata la at EE ta a 66 
A E EE ba a iii Did 00 B2 2000 ETETETT ET i a 70 
DD i 00 tatele lil ana le ta Dal aa ăia alta lee elle 79 
La N JE RISIPIT AERE di e PRE RD ID RIA ME RR RITA e Sec Re 85 
7a Ka e ceea ani ad aaa du A E aa Rn aia A 92 
DU a salt lol cesiune addict nat d dai aa ete. lat da optat 101 
A popii eta cu ai ice cet dul AU 23203 a ae i ec i e aaa 109 
A Pilat 0 aaa e Aa aaa eterul ude a Do OSS 117 
Ai o E AIOE E E TRAI NI 126 
30 EN ANEA ala loa la ETTET a aia ol RATATE ENESA 132 
DO PEE AAEE at d acacia ul dă decat ao aa a 140 
Si cette A eu il atat ional i ta ai a pt aici aa ia 2 145 
Edi leii tb bd OG OG dc EESE AEE S PRO CE a pu 148 
FD setul EE E sd tel An a a ea 156 
n) AIEEE A 0 a ra IRI VAI E E ot INDIE E ae Mea soc ore pitt 162 
E E tt 00 aaa a ie a i Sata ea ide dal Dl tati ti 168 
5) e REA ERR E IE PRD RETINE RE EREI TINE PICE ERA DID ARIE PERIE REA 174 
EEE EEEE EE RR e EEE 2 e PA EE RA DO a aa A 181 
E o te ea ca o a d ei EE E al a e ea tc 188 
PARTEA a IV-a „Respirația mamei”... eee 194 
PE) Soon are do ge a li aa a a a At St 195 


20 octombrie 1993 Washington, D.C... eee 195 


0 O oa actual a E AAE a RA 390009 9 tic 200 
CO acea dă el 3033 95 A 0303 cect ee ui eta 204 
E aaa till I AAEE EAEE ATARATE ARRES ISA 209 
03 A st 0 on 0 eat tun adi gt 217 
(oTe A A EOE EA 221 
(oa AATAS AIN d aaa acid a EASE A AAAA 227 
(0305000064 EEE E AT EARNE 234 
(0 CO A A E A Sa ia a aaa 238 
GE ta aaa 0033095 aia ARI A tt astă da a li alea 242 
Oi AE RAET ri a ia 90 a d dal ON tt el beata 249 
A d ADOR EAEE e 00 e PR PRD A RA ra Rae OCE RAII poet IRI 254 
PE coincid d clu 0 a oda 0 tiu 260 
PD sata E EINTE IEIET li d d aa a d dada 265 
DD ceea aude 3 a ARCA A N lia Le a a i 271 
SD hc li Ae 034007 90 274 
19 noiembrie 1993 Cotidianul The Washington Post 274 
TEE EEE ARN ROI DP NOROI a e Ea E ON RD ICC TI PN IPA Ra 279 
A oP EEEE aaa alia anula 0 aaa aaa lea 285 
2 noiembrie 1993 Insula Marcus... nenea eee ae 285 
(E ODESA dala tele year OE 289 


292