Lincoln Child — Infernul de gheata

LINCOLN CHILD 


INFERNUL 


LINCOLN CHILD 


INFERNUL DE GHEATĂ 


Traducere din limba engleză 
GRAAL SOFT 


www.virtual-project.eu 
versiune 1.0 
LINCOLN CHILD 
Terminal Freeze 


© 2009, Knopf Doubleday Publishing Group, 
Random House, Inc. 


RAO International Publishing Company 


Pentru Veronica 


În primele decenii ale secolului XX a fost descoperită în 
Siberia carcasa de mamut de pe râul Beresovka. Aproape intact, 
animalul a fost găsit îngropat în grohotiş, în poziţie verticală. 
Piciorul din faţă al mamutului era rupt şi căzuse, evident, de pe 
o stâncă din apropiere, cu zece mii de ani în urmă. Conţinutul 
stomacului rămăsese intact şi avea încă fire de iarbă şi frunze de 
piciorul-cocoşului printre dinţi. Carnea era încă destul de 
comestibilă, dar, după cum se spune, nu tocmai gustoasă. 

Nimeni nu poate oferi o explicaţie satisfăcătoare în privinţa 
felului în care au putut îngheţa mamutul Beresovka şi alte 
animale găsite îngheţate în Oceanul Arctic înainte să fie 
consumate de prădătorii vremii. 


J. Holland, Alaska Science Forum 


PROLOG 


În amurg, când stelele încep să se ridice, una câte una, pe 
cerul îngheţat, Usuguk se apropie de iglu silențios ca o vulpe. 
Ninsese iar în dimineaţa aceea şi bătrânul satului îşi plimba 
privirea peste  pustietăţile alb-cenuşii care se întindeau 
nesfârşite, în toate zările, spre un orizont de gheaţă deşert şi 
mohorât. Ici şi colo, coastele întunecate ale permafrostului 
ieşeau din pătura de zăpadă ca nişte oase ale unor animale 
preistorice. Vântul se înteţea, iar cristalele de gheaţă îi înţepau 
obrajii şi încercau să-i străpungă gluga hainei de blană. Câteva 
igluuri răspândite prin preajmă erau întunecate ca nişte 
morminte. 

Usuguk nu era atent la nimic din toate acestea. El era 
conştient doar de sentimentul copleşitor de groază, de bătaia 
rapidă a inimii lui. 

După ce intră în casa de gheaţă, cele câteva femei adunate în 
jurul unui foc de licheni ridicară rapid spre el privirile încordate, 
extrem de îngrijorate. 

— Moktok e inkarrtok, spuse el. A venit vremea. 

Fără să scoată un cuvânt, femeile adunară bruma de unelte cu 
degetele tremurânde. Acelea din os fură puse în cutiile speciale, 
răzuitoarele de piele şi uneltele ulu de jupuit, ascunse la loc în 
interiorul hainelor de blană. Una dintre femei, care mestecase 
cizmele din piele de focă pentru a le înmuia, adună încălţările la 
un loc, legându-le într-o cârpă zdrenţuită. Apoi se ridicară toate, 
una după alta, şi ieşiră uşor prin deschizătura nefinisată care 
servea drept uşă a căsuţei lor de zăpadă. Ultima care ieşi, cu 
capul plecat de ruşine şi frică, era Nulathe. 

Usuguk privi la pielea de karibu care se lăsase din nou peste 
deschizătură, ascunzând vederii priveliştea de afară: adunătura 
de igluuri singuratice, peisajul pustiu de gheţuri şi zăpezi întins 
peste lacul îngheţat, spre soarele care apunea. Rămase pentru 
moment în picioare, încercând să uite neliniştea care pusese 


stăpânire pe el, învăluindu-l ca o manta groasă. 

Apoi îşi întoarse privirea. Avea multe de făcut - şi nu avea 
destul timp. 

Mergând cu băgare de seamă către partea din spate a 
igluului, şamanul trase la o parte nişte cuverturi de deasupra 
unei grămezi de blănuri, dezvăluind o cutie neagră de lemn 
lustruit. Puse, cu atenţie, cutia în faţa focului. Apoi, dintre 
blănuri, scoase o amauti! ceremonială, împăturită cu mare grijă 
pentru ritual. Trăgându-şi haina de blană peste cap, o puse 
deoparte, îmbrăcă amautiul a cărui țesătură alambicată, cu 
ciucuri ornaţi cu mărgele, fremătă uşor. Apoi se aşeză cu 
picioarele încrucişate dinaintea cutiei. 

Rămase aşa un minut, mângâind cutia cu degetele zbârcite de 
anii de luptă cu un mediu ostil. O deschise şi scoase unul dintre 
obiectele dinăuntru, răsucindu-l din nou şi din nou, simţindu-i 
puterea, ascultând cu atenţie tot ce i-ar fi putut spune. Apoi îl 
puse înapoi în cutie. Procedă la fel cu fiecare obiect în parte. În 
tot acest timp era conştient de frica dinăuntrul lui. Zăcea adânc 
în miezul trupului său, ca untura nedigerată. El ştia prea bine ce 
însemna evenimentul la care tocmai fuseseră martori, acest 
îngrozitor semn care li se arătase. Se mai întâmplase o singură 
dată în memoria vie a oamenilor, în urmă cu zeci de generaţii, 
deşi povestea - transmisă, în faţa focului, din tată în fiu - 
rămânea extraordinară, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. 

Totuşi, de data aceasta, dezastrul părea atât de înfricoşător 
de disproporționat faţă de păcatul care îl provocase... 

Trase adânc aer în piept. Toată lumea se baza pe el să 
restabilească pacea, să refacă echilibrul ordinii naturale. Insă 
povara lui era îngrozitor de apăsătoare. Oamenii tribului se 
împuţinaseră atât de mult, încât nu mai rămăseseră decât foarte 
puţini cei care să-i transmită înţelepciunea tainică, din bătrâni. 
lar acum, până şi ei dispăruseră cu totul, trecuţi în lumea 
spiritelor. Din ordinul secret al naturii, numai el mai rămăsese. 

Scoţând mâna pe sub amauti, apucă un smoc de ierburi şi alte 
esențe botanice legate cu grijă cu un lujer lung de balsam arctic. 
Ridică legătura cu ambele mâini şi o aruncă în foc. Nori de fum 
cenuşiu începură să se ridice, umplând căsuţa de zăpadă cu 
mirosul pădurilor bătrâne. Incet şi plin de respect, scoase 


1 Veşmânt purtat de femeile aborigene din zonele arctice 


obiectele din cutia neagră şi le aranjă într-un semicerc în jurul 
focului: un vârf de colţ al unei morse albe şi rare, prinse şi ucise 
de către stră-stră-străbunicul lui. O piatră de culoarea luminii 
soarelui văratic, şlefuită în forma unui cap de lup. Un corn de 
karibu, tăiat, ritualic, în douăsprezece bucăţi, decorate cu 
modele complexe din ochiuri mici săpate cu sula, pline cu 
limonit. 

La urmă de tot, scoase o mică figurină, reprezentând o siluetă 
umană, făcută din piele de căprioară, fildeş şi fetru. Aşeză 
figurina în centrul semicercului. Apoi, punându-şi palmele pe 
pământ şi lăsându-şi bărbia în piept, se înclină adânc în faţa 
figurinei. 

— Atotputernice Kuuk'juag, scandă el, Vânător al Pustietăţii 
îngheţate, Protector al Oamenilor! Întoarce-ţi faţa către noi şi 
scapă-ne de mânia ta! Păşeşte iar cu blândeţe în lumina lunii! 
Apucă din nou calea păcii! 

Îşi ridică uşor capul şi se aşeză lângă foc. Apoi se întinse şi 
luă primul obiect din semicerc - colţul de morsă - şi îl întoarse 
în aşa fel încât să fie cu vârful îndreptat spre figurină. Cu mâna 
pe colţul de morsă, începu să cânte şi să îngâne, în acelaşi timp, 
o rugăciune de căinţă, cerându-i lui Kuuk'juag să-şi 
îmblânzească inima, să le ierte fărădelegile. 

Păcatul pentru care se ruga se întâmplase în dimineaţa 
precedentă. În mijlocul treburilor ei de dimineaţă, Nulathe a 
atins, fără să-şi dea seama, tendoanele unui karibu de o bucată 
de carne de focă. Era obosită şi bolnavă - numai aşa se putea 
explica această greşeală. Totuşi, fapta interzisă fusese comisă, 
legea străveche fusese încălcată. Iar acum sufletele animalelor 
moarte - în opoziţie spirituală unul faţă de celălalt - fuseseră 
pângărite. Şi Kuuk'juag, Vânătorul, le simţise furia. Asta explica 
ceea ce micuțul grup al lui Usuguk văzuse în deşertul îngheţat 
cu o noapte în urmă. 

Rugăciunea dură zece minute. Apoi - încet, cu grijă - Usuguk 
îşi duse mâna zbârcită către următorul obiect şi îşi începu din 
nou incantaţia. i 

Îi luă două ore să termine ceremonia. În cele din urmă, făcând 
ultima mătanie înaintea  figurinei, bătrânul spuse o 
binecuvântare de final, apoi îşi descleştă picioarele şi se ridică 
amortit şi chinuit. Dacă totul a mers aşa cum trebuie - dacă 


rugăciunea fusese făcută după datinile strămoşilor lui -, păcatul 
avea să fie iertat şi Vânătorul îşi va retrage mânia. Merse cu 
paşi mici în jurul focului, întâi în sensul acelor de ceasornic, apoi 
în sens invers. La urmă, îngenunchind în faţa cutiei, se apucă să 
pună obiectele la locul lor, începând cu mica figurină. 

În timp ce executa această parte a ritualului său, auzi de afară 
plânsete: scâncete, ţipete, voci pline de disperare şi lamentaţie. 

Se ridică în picioare cât putu de repede, cu inima plină de 
groază. Trase haina de blană în jurul lui şi, dând la o parte 
pielea de karibu, păşi afară. Femeile erau acolo, smulgându-şi 
părul din cap şi arătând înspre cer. 

Usuguk îşi îndreptă privirea înspre cer şi gemu. Frica şi 
groaza, care dispăruseră în timpul momentelor liniştitoare ale 
ceremoniei, îl consumau acum cu o forţă înzecită. Se întorseseră 
- şi era mai rău ca în noaptea precedentă. Mult mai rău. 

Ceremonia eşuase. 

Dar acum, cu o certitudine cumplită, care îl cuprindea de-a 
întregul, Usuguk îşi dădu seama de altceva. Ce se întâmpla nu 
era consecinţa faptelor lui Nulathe sau ale celorlalte femei. Nu 
era numai furia lui Kuuk'juag sau vreo profanare accidentală. 
Numai o violare dintre cele mai grave a tuturor tabuurilor ar fi 
putut cauza o astfel de răzbunare a spiritelor, şi ei erau martorii 
unei asemenea pângăriri. lar Usuguk fusese avertizat - aşa cum 
fuseseră avertizate nenumărate generaţii înaintea lui - de tabuul 
care nu trebuia încălcat. 

Şi nu fusese numai avertizat - Usuguk ştia. El văzuse cu ochii 
lui... 

Se uita acum la femeile care îl fixau cu ochi înnebuniţi, 
sălbatici. 

— Luaţi cu voi numai ce aveţi nevoie, le spuse el. Mâine 
pornim către sud. Mergem spre munte. 


1 


— Hei, Evan. Mâncăm şi noi ceva la prânz? 

Evan Marshall puse punga de plastic deoparte şi se ridică în 
picioare, masându-şi şalele. Îşi petrecuse ultimele nouăzeci de 
minute cu nasul la câţiva centimetri de sol, colectând probe din 
sedimentele glaciare, şi acum ochii lui aveau nevoie de ceva 
timp să se adapteze. Vocea îi aparţinea lui Sully, şi acum 
Marshall reuşea să-l şi distingă: o siluetă ghemuită, uşor 
corpolentă, într-o parka bine căptuşită cu blană, stând cu 
mâinile încrucişate la aproape treizeci de metri deasupra lui, pe 
panta abruptă. În spatele lui se ridica punctul terminus al 
ghețarului Fear, un munte de un albastru intens, misterios, 
decorat cu nenumărate fisuri albe. Bolovani mari de gheaţă 
zăceau împrăştiaţi de jur împrejurul bazei ca nişte diamante 
monstruoase, împreună cu cioburi de lavă antică asemănătoare 
unor pumnale. Marshall deschise gura să-l avertizeze pe Sully să 
nu se apropie atât de tare de margine: ghețarul era pe cât de 
frumos, pe atât de periculos de când vremea se încălzise, şi din 
calota de gheaţă se desprindeau bucăţi mortale într-un ritm fără 
precedent. Apoi se răzgândi. Gerard Sully era foarte mândru de 
poziţia lui de lider şi nu-i plăcea să i se spună ce să facă. În 
schimb, Marshall se mulţumi să dea din cap că nu. 

— Nu, mersi, cred că am să sar peste de data asta. 

— Cum crezi. Sully se întoarse spre Wright Faraday, biologul 
evoluționist al grupului, care se chinuia să coboare uşor pe 
pantă. Ce zici, Wright? 

Faraday ridică privirea înspre el, cu ochii albaştri apoşi, 
măriţi în mod ciudat în spatele ramelor din carapace de 
ţestoasă. Un aparat foto digital atârnat de gât cu o legătoare 
greoaie. 

Nu, sub nicio formă, spuse el, încruntându-se, ca şi cum 
gândul de a se opri să mănânce în mijlocul zilei de lucru ar fi 
fost cumva o erezie. 


— N-aveţi decât să vă înfometați, dacă asta vreţi. Numai să nu 
cumva să mă puneţi să vă mai aduc ceva. 

— Nici măcar o acadea? întrebă Marshall. 

Sully zâmbi vag. Era cam tot atât de scund ca Napoleon şi 
iradia un soi de combinaţie de egoism şi nesiguranţă pe care 
Marshall o găsea nespus de enervantă. Reuşise să-l suporte în 
timpul facultăţii, unde Sully era doar unul din multitudinea de 
cercetători aroganti, dar aici, pe gheaţă - unde nu aveai cum să 
te ascunzi - stilul lui devenise agasant. Poate că, reflectă el, s-ar 
simţi uşurat dacă s-ar dovedi că expediţia lor nu avea să dureze 
mai mult de câteva săptămâni. 

— Arăţi obosit, spuse Sully. Iar ai fost la plimbare azi-noapte? 

Marshall încuviinţă dând din cap. 

— Ar trebui să ai grijă. Ai putea să cazi într-un tunel de lavă şi 
să îngheţi acolo. 

— Bine, mami. O să am grijă. 

— Sau ai putea să dai peste vreun urs polar sau ceva. 

— Da, e OK. Sunt ahtiat după o conversaţie decentă. 

— Nu e de glumă, având în vedere că refuzi să porţi armă. 

Lui Marshall nu-i plăcea direcţia în care ducea discuţia. 

— Ascultă, dacă dai de Ang, spune-i că mai am nişte probe de 
dus la laborator. 

— Aşa am să fac. O să fie încântat. 

Marshall îl privi pe climatolog cum trecea pe lângă ei, 
mergând cu grijă, croindu-şi drum printre bolovani spre baza 
muntelui şi locul unde îşi amplasaseră tabăra. li spunea „baza 
lor“, dar, de fapt, aparţinea guvernului SUA: cunoscută oficial 
drept Instalaţia de Teledetecţie Mount Fear şi scoasă din 
funcţiune în urmă cu aproape cincizeci de ani, era acum o 
structură scundă, cenușie, care se întindea pe o suprafaţă destul 
de mare şi cu un aspect de instituţie de modă veche, garnisită 
cu domuri de radar şi alte rămăşiţe ale Războiului Rece. Dincolo 
de bază se întindea un peisaj glaciar de permafrost şi depozite 
de lavă scuipate acum mulţi ani din măruntaiele muntelui, 
spintecate şi despărțite de parcă pământul însuşi se sfâşiase 
dinăuntru în agonie geologică. În multe zone, solul era acoperit 
de câmpii întregi de zăpadă. Nu existau drumuri, nu existau alte 
structuri, nici fiinţe vii. Era la fel de ostil, de îndepărtat şi de 
străin ca suprafaţa Lunii. 


Se întinse, uitându-se la ameninţătorul peisaj. Chiar şi după 
patru săptămâni pe teren, încă îi era greu să creadă că poate 
exista un loc atât de sterp. Pe de altă parte, întreaga expediţie 
ştiinţifică a părut oarecum ireală de la bun început. A fost ireal 
ca un gigant media ca Terra Prime să le accepte solicitarea de 
finanţare: patru cercetători de la Universitatea Massachusetts 
de Nord, care nu aveau nimic în comun în afară de interesul 
pentru încălzirea globală. Ireal că guvernul le-a dat aprobarea 
să folosească baza Mount Fear, e drept, pentru un preţ piperat 
şi cu nişte restricţii însemnate. Şi ireal că încălzirea globală se 
întâmpla cu o viteză atât de ameţitoare şi de înfricoşătoare. 

Îşi întoarse privirea, oftând. Genunchii îl dureau din pricina 
orelor petrecute ghemuit, pe vine, deasupra morenei terminale, 
colectând probe. Vârfurile degetelor şi vârful nasului îi erau pe 
jumătate îngheţate. Şi, ca şi cum nu era destul, zăpada se 
transformase într-o zloată îngheţată care penetra acum, încet- 
încet, cele trei straturi de haine de pe el şi se insinua în cele mai 
intime crevase ale trupului său. Dar lumina era tot mai slabă în 
acele zile şi expediţia lor se apropia cu paşi repezi de final. Era 
dureros de conştient că nu mai aveau decât foarte puţin timp la 
dispoziţie. Acasă, în Woburn, Massachusetts, avea să fie destulă 
mâncare şi destul timp să mănânce tot ce-i poftea inima. 

Întorcându-se să ia săculeţii cu probe, îl auzi pe Faraday 
vorbind din nou. 

— Acum cinci ani, poate nici chiar acum doi, n-aş fi crezut că 
e posibil aşa ceva. Plouă. 

— Nu e ploaie, Wright. E lapoviţă. 

— Cam tot aia. Ploaie în Regiune, cu iarna care bate la uşă? 
Incredibil! 

„Regiunea“ era o întindere vastă din partea de nord-est a 
peninsulei Alaska, tocmai în coasta Oceanului Arctic, prinsă 
între Refugiul Arctic Naţional, de o parte, şi Parcul Naţional 
Yukon's Iwavik, de partea cealaltă. Era o regiune atât de rece şi 
de pustie, încât nimeni nu voia să se apropie de ea: 
temperaturile se chinuiau să ajungă undeva deasupra lui zero, şi 
asta numai câteva luni pe an. În urmă cu mulţi ani, guvernul 
declarase arealul drept Regiunea Federală Sălbatică şi de îndată 
a uitat cu totul de ea. Probabil că nu erau, reflectă Marshall, mai 
mult de douăzeci de oameni pe tot cuprinsul celor aproape un 


milion de hectare: echipa lor de cinci cercetători, echipajul 
minim al bazei de patru oameni, un grup mic de băştinaşi 
americani în partea de nord şi o mână de turişti sau 
excursionişti care erau mult prea fanatici sau excentrici ca să se 
mulţumească vreodată cu altceva decât cu zonele acestea 
îndepărtate. Ce ciudat să te gândeşti că mai la nord erau şi mai 
puţini oameni decât micul lor grup. 

O bubuitură puternică, venită de nicăieri, ca detunătura de 
tun, zgudui valea glaciară cu violenta unui cutremur. Sunetul se 
propagă peste întinderea de tundră de sub ei, violând liniştea 
profundă, ricoşând înainte şi înapoi ca o minge de tenis, apoi 
scăzând treptat în intensitate, pe măsură ce se îndepărta în 
pustiul fără sfârşit. Deasupra, pe versantul ghețarului, se 
desprinseră tone de gheaţă şi de zăpadă, adunându-se la bază, 
îngroşând straturile de grohotiş îngheţat acumulate acolo la 
marginea morenei terminale. Marshall îşi simţi inima bătând 
nebuneşte în piept. Indiferent de câte ori tot auzise sunetul 
acela, violenţa detunăturii îl şoca mereu. 

Faraday arătă înspre ghețar. 

— Vezi? Exact asta ziceam mai devreme. Un ghețar montan, 
aşa cum e Mount Fear, ar trebui să se subţieze şi să devină un 
front glaciar frumos, subţire, cu o cantitate minimă de apă 
rezultată din topire şi o zonă sănătoasă de infiltraţie. Numai că 
ăsta se sculptează ca un tidewater. Am măsurat gradul de 
topire la bază... 

— Asta e treaba lui Sully, nu a ta. 

— ... şi sare de orice limite. Faraday scutură din cap. Ploaie, 
topire într-un ritm fără precedent - şi mai sunt şi alte chestii 
care se întâmplă, nu e numai asta. Ca aurora boreală pe care am 
văzut-o acum câteva nopţi. Ai văzut-o şi tu? 


— Normal. O singură culoare - a fost spectaculos. Şi 
neobişnuit. 
— Neobişnuit. 


Faraday repetă cuvântul, căzut pe gânduri. 

Marshall nu îi răspunse. În experienţa lui, fiecare expediţie, 
chiar şi una aşa de restrânsă cum era aceasta, avea Cassandra? 
ei. Wright Faraday - cu vasta lui cultură, cu perspectiva lui 


2 Tip de ghețar specific zonelor arctice, Groenlandei, Antarcticii etc. 
3 Figură din mitologia greacă; avea darul profeţiei. 


pesimistă asupra vieţii, cu teoriile lui întunecate şi cu predicțiile 
sale exagerate - juca acest rol cu pricepere. Marshall se uită la 
biolog cu coada ochiului. Deşi îl cunoscuse superficial la 
universitate şi petrecuse acum deja o lună în compania lui, 
aproape fără nicio pauză, nu prea avea habar cine era omul 
acesta şi nici ce îl făcea să funcţioneze. 

Totuşi - se gândi Marshall, în timp ce umplea şi sigila o 
pungă, înregistrând locul şi timpul de colectare a probei într-un 
carnet, apoi măsurând şi fotografiind zona de extracţie - 
Faraday avea dreptate. Şi tocmai acesta era motivul pentru care 
el însuşi colecta probe într-un ritm frenetic. Un ghețar era un 
loc aproape perfect pentru domeniul său de cercetare. De-a 
lungul anilor de formare, din cauza acumulărilor constante de 
zăpadă, rămăşiţe organice rămâneau prinse între straturi: polen, 
fibre vegetale, fosile animale. Mai târziu, când ghețarul a 
început să se retragă, topindu-se încet, a scos din nou la iveală, 
cu graţie, aceste secrete bine ascunse. Erau un adevărat tezaur 
pentru un paleoecolog, o ladă cu comori din trecut. 

Numai că, în cazul acestui ghețar, nu era nimic grațios şi nici 
lent în retragerea lui. Se descompunea într-un ritm alarmant - şi 
lua cu el şi secretele îngropate. 

Ca şi cum ar fi ştiut că despre el era vorba, ghețarul, foarte 
prompt, explodă din nou, cu o detunătură care îţi spărgea 
timpanele, de pe versanţii lui curgând cascade de gheaţă 
sfărâmată. Marshall se uită în direcţia detunăturii, simțind un 
amestec de iritare şi nerăbdare. De data aceasta, o parte şi mai 
mare a versantului căzuse. Oftând, se ghemui, îndreptându-şi iar 
atenţia spre probele lui, apoi, abrupt, se reîntoarse înspre 
ghețar. Printre bucăţile imense de gheaţă desprinse de pe 
versant, care căzuseră la baza ghețarului, văzu că suprafaţa 
muntelui aflat sub gheaţă fusese dezgolită de avalanşă. Se uită 
cu atenţie, încercând să distingă ceva. Apoi îl chemă pe 
Faraday. 

— Ai binoclul la tine, nu? 

— Da, îl am chiar aici. 

Marshall se îndreptă spre el. Biologul scoase binoclul dintr-un 
buzunar, întinzându-i-l cu mâna acoperită de mănuşi groase. 
Marshall luă binoclul, suflă aer cald pe lentile, să le dezgheţe, 
şterse aburul de pe ele şi apoi se uită iar în direcţia ghețarului. 


— Ce e? întrebă Faraday, plin de entuziasm şi nerăbdare. Ce 
vezi? 

Marshall îşi trecu limba peste buzele îngheţate holbându-se la 
ceea ce scoase gheaţa la iveală. 

— E o peşteră, spuse el. 


2 


O oră mai târziu, stăteau amândoi în faţa ghețarului, printre 
bucăţile desprinse din versantul muntelui. Ploaia îngheţată se 
oprise şi un soare palid se chinuia să străpungă norii grei, 
plumburii. Marshall îşi frecă repede mâinile, încercând să se 
încălzească. Se uită în jur, la micul grup adunat acolo. Sully se 
întorsese, aducându-l cu el pe Ang Chen, proaspătul absolvent al 
echipei. Cu excepţia expertului lor în calculatoare, întreaga 
expediţie se mutase acolo, în faţa morenei terminale. 

Peştera era exact în faţa lor, cu gura ei neagră căscată în 
albastrul strălucitor al gheții. Lui Marshall i se părea că 
seamănă cu ţeava unei arme monstruoase. Sully se strădui să 
vadă ceva în întunericul dinăuntru, muşcându-şi distrat din buza 
de jos. 

— Un cilindru aproape perfect, spuse el. 

— Cu siguranţă e gura unei conducte, spuse Faraday. Mount 
Fear e înţesat de ele. 

— Baza este, replică Marshall. Dar nu e ceva normal să vezi 
una la asemenea altitudine. 

Dintr-odată, încă o secţiune din faţada îngheţată a ghețarului 
se desprinse la un kilometru mai la sud, prăbuşindu-se la bază în 
bucăţi enorme, albastre, de mărimea unei case, propulsând în 
aer nori denşi de aşchii de gheaţă. Chen tresări violent, iar 
Faraday îşi acoperi urechile, să nu mai audă vuietul infernal. 
Marshall fu străbătut de fiori simțind pământul zguduindu-se 
sub picioarele lui. 

Trecură minute în şir până se stinseră ecourile. În cele din 
urmă, Sully mormăi înfundat. Se uită la versantul îngheţat, la 
gura peşterii, la Chen. 

— Ai camera video la îndemână? 

Chen dădu din cap că da şi bătu cu palma peste geanta cu 
echipament care îi atârna de umăr. 

— Dă-i drumul. 


— Doar nu te gândeşti să intri, nu? întrebă Faraday. 

În loc să-i răspundă, Sully se îndreptă de spate, întinzându-se 
cât era de lung, îşi trase burdihanul şi îşi ajustă gluga hainei de 
blană, pregătindu-se pentru camera video. 

— Nu e o idee bună, continuă Faraday. Ştii foarte bine cât de 
fragile sunt formațiunile astea de lavă. 

Nu e vorba doar de asta, interveni Marshall. Tu n-ai văzut ce 
s-a întâmplat adineauri? Se poate desprinde şi mai multă gheaţă 
şi ar putea bloca intrarea în orice secundă. 

Sully se uită înapoi, înspre peşteră, indecis. 

— Ei aşa ar vrea, să intrăm. 

„Ei“, adică cei de la Terra Prime, canalul de televiziune prin 
cablu dedicat ştiinţei şi naturii, care finanța expediţia. 

Sully îşi frecă bărbia cu una dintre mâinile înmănuşate. 

— Evan, Wright, voi puteţi rămâne afară. Ang mă va urma cu 
camera video. Dacă se întâmplă ceva, aduceţi militarii să sape 
după noi. 

— Dă-i dracului, spuse Marshall imediat, rânjind. Dacă 
descoperi vreo comoară îngropată, vreau şi eu partea mea. 

— Tu singur ai spus-o. Nu suntem în siguranţă. 

— Păi cu atât mai mult ai nevoie de încă o pereche de mâini, 
spuse Marshall. 

Buza de jos a lui Sully ieşi în afară ameninţător şi neplăcut, 
iar Marshall aşteptă să revină la sentimente mai bune. In cele 
din urmă, climatologul cedă. 

— OK. Wright, ne întoarcem cât putem de repede. 

Faraday clipi din ochii lui apoşi albaştri, dar nu spuse nimic. 

Sully scutură fulgii de zăpadă de pe parka, dregându-şi vocea. 
Aruncă, prudent, o privire spre faţada de gheaţă. Apoi se aşeză 
în faţa camerei video. 

— Ne aflăm în faţa ghețarului, spuse el într-o voce şoptită, 
melodramatică. Gheaţa, aflată într-un proces de topire, a scos la 
iveală o peşteră, cuibărită în pântecele muntelui. Ne pregătim 
acum s-o explorăm. 

Făcu o pauză teatrală, apoi îi făcu semn lui Chen să oprească 
înregistrarea. 

— Chiar ai spus „cuibărită“ sau mi s-a părut mie? întrebă 
Marshall. 

Sully îl ignoră. 


— Hai să mergem! Scoase o lanternă imensă dintr-unul dintre 
buzunarele hainei de blană. Ang, îndreaptă obiectivul spre mine 
şi hai să intrăm. 

Porni înainte, cu lunganul Chen urmărindu-l supus, pas cu 
pas. După un moment, Marshall îşi scoase şi el lanterna şi se 
tinu după ei. 

Îşi croiră drum încet, prudent printre bolovanii imenşi şi 
suliţele de gheaţă. Unele bucăţi erau cât pumnul, altele cât casa. 
În lumina slabă a apusului, cerul albastru de octombrie se 
reflecta în gheaţa desprinsă de pe versant. Peste tot curgeau 
şiroaie de apă topită din ghețar. Cei trei îşi continuară expediţia 
în umbra ghețarului lăsată peste ei. Marshall se uită îngrijorat la 
muntele de gheaţă de deasupra lor, dar nu spuse nimic. 

De aproape, gura peşterii arăta şi mai întunecată. Emana un 
curent rece care îi degeră nasul deja pe jumătate îngheţat al lui 
Marshall. După cum observase şi Sully, intrarea era aproape 
circulară: o gură secundară de ventilaţie tipică pentru un 
vulcan. Ghețarul lustruise roca dimprejur, dându-i un aspect 
lucios, aproape ca de oglindă. Sully încercă să sondeze 
întunericul cu lanterna. Apoi se întoarse spre Chen. 

— Închide aia pentru un moment. 

— Bine, spuse studentul şi cobori camera. 

Sully se opri, apoi privi înspre Marshall. 

— Faraday n-a glumit. Întregul munte nu e altceva decât un 
morman de lavă fisurată. Aveţi grijă la orice structură slăbită. 
Dacă tunelul pare cumva nesigur, ne întoarcem imediat. 

Se uită iar la Chen, făcându-i semn să pornească din nou 
camera. 

— Intrăm, intona el pe un ton teatral pentru cameră. 

Apoi se întoarse şi intră în peşteră. 

Acoperişul nu era chiar jos - la cel puţin trei metri - şi totuşi 
Marshall se aplecă instinctiv, urmându-l pe Chen în peşteră. 
Peştera ducea drept în inima muntelui, coborând uşor câteva 
grade. Mergeau înainte cu mare grijă, plimbând lumina 
lanternelor peste pereţii de lavă. Inăuntru era şi mai frig decât 
afară, pe câmpul de gheaţă, iar Marshall strânse şi mai tare 
gluga hainei de blană în jurul feţei. 

— Aşteptaţi, spuse el. Fasciculul de lumină care venea din 
lanterna lui surprinsese o fisură subţire în peretele de lavă. 


Cercetă la lumina lanternei întreaga lungime a fisurii, apăsând 
uşor cu mâna. Arată destul de solid, spuse el. 

— Atunci hai să mergem mai departe, replică Sully. Cu grijă. 

— E incredibil că tunelul nu s-a prăbuşit sub greutatea 
ghețarului, spuse Chen. 

Se afundară şi mai adânc în peşteră, păşind atent. Iar când 
vorbiră din nou, o făcură cu voci joase, aproape şoptind. 

— Aici, sub zăpadă, e un strat de gheaţă, constată Sully după 
vreun minut. Se întinde pe toată suprafaţa podelei. E remarcabil 
de uniform. 

— Şi cu cât mergem, cu atât devine mai gros, replică 
Marshall. La un moment dat, conducta asta trebuie să fi fost 
plină cu apă. 

— Păi atunci înseamnă că a îngheţat cu o viteză 
nemaipomenită, spuse Sully, pentru că... 

Nu-şi termină vorba că în secunda următoare picioarele îi 
fugiră de sub el şi climatologul ateriză greoi pe gheaţă, cu un 
nechezat de uimire. 

Marshall se dădu repede înapoi, îngrozit, aşteptându-se să le 
cadă tavanul în cap. Dar când nu se întâmplă nimic şi îl văzu pe 
Sully teafăr, sperietura lui se transformă în amuzament. 

— Spune-mi că ai prins totul pe cameră, Ang. 

— Evident, răspunse studentul, rânjind, deşi era alb ca varul. 

Sully se ridică de la pământ cu mare chin, încruntându-se şi 
scuturându-şi zăpada de pe genunchi. Avea mutra acră a felinei 
care şi-a pierdut demnitatea. 

— E un moment cât se poate de serios, Evan. Te rog să nu uiţi 
asta. 

O porniră din nou din loc, de data aceasta şi mai precauţi ca 
înainte. Liniştea era profundă. Nu se auzeau decât paşii lor 
scârţâind pe covorul subţire de zăpadă. Pereţii bătrâni de lavă 
se ridicau întunecaţi de o parte şi de alta. Sully conducea 
grupul, cu mare grijă, măturând zăpada din calea lor cu 
bocancii, luminând calea dinaintea lor cu lanterna pe care o 
plimba peste tot. 

Chen se chinui iar să pătrundă întunericul care se întindea în 
faţa lor. 

— Se pare că peştera se deschide ceva mai încolo. 

— Asta e bine, spuse Sully, pentru că pătura de gheaţă devine 


din ce în ce mai groasă şi... 

Dintr-odată căzu din nou. Dar de data aceasta nu din cauza 
neîndemânării sale. Marshall îşi dădu seama imediat că 
cercetătorul căzuse din pură surpriză. Sully ştergea înnebunit 
zăpada de pe ecranul de gheaţă, încercând să vadă ceva 
dedesubt, cu lanterna. 

Străbătut de fiori care nu aveau nimic de-a face cu frigul din 
peşteră, Marshall văzu descoperirea lui Sully. Îngropaţi sub 
podeaua de gheaţă, doi ochi mari cât cepele - galbeni, cu pupile 
negre, ovale - se holbau, imobili, la el. 


3 


Înapoierea de pe munte fu la fel de tăcută pe cât de gălăgios 
şi de vorbăreţ fusese urcuşul. Marshall putea ghici la ce se 
gândeau ceilalţi. Descoperirea avea să schimbe ceea ce, până în 
momentul acela, fusese o liniştită, fadă, aproape monotonă 
expediţie ştiinţifică. Cum anume se vor schimba lucrurile 
niciunul dintre cercetători n-avea de unde şti. Dar, din acel 
moment, nimic nu avea să mai fie la fel. 

În acelaşi timp, ştia că fiecare îşi punea aceeaşi întrebare: ce 
naiba era chestia aia? 

Sully rupse tăcerea. 

— Ar fi trebuit să luăm o probă din calotă pentru testare. 

— Cam de când crezi că datează? întrebă Chen. 

— Fear e unul dintre ghețarii în stadiul de izotop marin 24, 
spuse Marshall. Peştera a fost îngropată de cel puţin 12 000 de 
ani. Poate şi mai mult de atât. 

Tăcerea se lăsă din nou peste ei. Soarele reuşi, în sfârşit, să 
străpungă norii grei şi joşi, iar în coborâşul lui spre linia 
orizontului, aprinse întinderea de zăpadă, făcând-o să 
strălucească fantastic. Absent, Marshall scoase o pereche de 
ochelari de protecţie din buzunar şi îi puse la ochi. Nu se putea 
gândi decât la negrul de smoală, de nepătruns, al acelor ochi de 
sub gheaţă. 

— Cât e ceasul în New York? întrebă Sully în cele din urmă. 

— Opt şi jumătate, răspunse Faraday. 

— S-au dus toţi acasă; o să încercăm dimineaţă, la prima oră. 
Ang, ai tu grijă să fie pregătit telefonul prin satelit înainte de 
micul dejun? 

— Cum să nu, dar am nevoie să vorbesc cu Gonzalez pentru 
nişte baterii noi, pentru că... 


4 Marine Isotope Stage, pe scurt MIS, stadiu al izotopului de oxigen, 
reprezintă alternanţele dintre perioadele calde şi cele reci din paleoclimatul 
Terrei, deduse din datele izotopului de oxigen care reflectă schimbările de 
temperatură conform probelor luate de pe fundul mării. (n. red.) 


Chen se opri înainte să termine ce avea de zis. Uitându-se în 
sus, Marshall văzu imediat ce-l făcuse pe absolvent să tacă 
dintr-odată. 

Tabăra era la câteva sute de metri dedesubt, o structură 
joasă, ruginită şi posacă în lumina soarelui în asfinţit. Merseseră 
prin valea glaciară, urmărind o cale uşor şerpuitoare, aşa că 
intrarea principală a fostei baze guvernamentale era acum 
vizibilă dincolo de gardul de securitate. Penny Barbour, 
specialistul în calculatoare al echipei, stătea pe platoul de 
ciment dintre zona de pază şi uşile centrale, în blugi şi cămaşă 
de flanel. Aerul nu se mişca, şi părul ei scurt şi şaten ca blana de 
şobolan îi cădea moale pe frunte. Lângă ea era Paul Gonzalez, 
sergentul responsabil cu menţinerea bazei Fear în stare de 
operare. 

Erau flancaţi de patru siluete încotoşmănate în haine de 
blană, cu pantaloni din blană de urs polar şi încălţaţi cu mukluk” 
din piele de animal. Unul dintre cei patru ţinea o puşcă; ceilalţi 
aveau sulițe şi arcuri atârnând pe spate. Deşi nu reuşea să le 
distingă chipurile, Marshall era convins că erau nativi americani 
din mica tabără de la nord de ei. 

Mărindu-şi paşii pentru a ajunge mai repede la bază, Marshall 
nu ştia dacă trebuie să fie curios sau îngrijorat. Deşi erau în 
zonă de o lună, cercetătorii nu avuseseră niciun fel de 
interacţiune cu indienii. De fapt, nici nu ştiuseră de existenţa lor 
până într-o bună zi, când soldaţii de la baza militară le-au 
pomenit de ei într-o doară. De ce să aleagă azi, dintre toate 
zilele, să le facă o vizită? 

Când trecură de gard şi de cuşca goală a paznicului, grupul 
întoarse privirile către ei. 

— Ăştia au venit acum vreo două minute şi au început să bată 
la uşă, spuse Barbour cu accentul ei puternic, nord-londonez. 
Am ieşit cu sergentul să-i întâmpinăm. 

Chipul ei prietenos şi deschis avea o expresie înfrigurată şi 
oarecum îngrijorată. 

Sully îi aruncă o privire lui Gonzalez. 

— S-a mai întâmplat chestia asta vreodată? 

Gonzalez era cam la cincizeci de ani, un ins solid şi zdravăn, 


> Cizme tradiţionale din piele de ren, ornate cu mărgele, purtate de locuitorii 
zonei arctice, inuiţii sau iupicii 


cu o perspectivă fatalistă şi realistă asupra lumii, tipică 
soldatului de carieră. 

— Nu, spuse el. 

Puse mâna pe staţia radio, să-i alerteze pe ceilalţi soldaţi, dar 
Sully îi făcu semn să rămână pe poziţie. 

— Doar nu e necesar, nu? Sully se întoarse apoi spre Barbour. 
Ai face bine să intri la căldură. O privi îndreptându-se spre 
intrarea principală, apoi îşi drese vocea şi se întoarse cu faţa 
spre oaspeţii lor. Vreţi să intraţi? întrebă el, pronunţând fiecare 
cuvânt foarte încet şi gesticulând spre uşă. 

Băştinaşii nu scoaseră niciun cuvânt. Erau trei femei şi un 
bărbat, observă Marshall, iar bărbatul era, de departe, cel mai 
în vârstă dintre ei. Pielea lui era ridată şi încreţită, cu textura 
pielii tăbăcite de atâţia ani de frig şi soare. Ochii îi erau clari, de 
un căprui profund. Purta cercei mari din os, ciopliţi cu motive 
fabuloase. In blana de la guler avea cusute pene, iar pe pomeţi 
avea tatuajele întunecate ale şamanilor. Gonzalez le spusese că 
tribul ducea o viaţă de o simplitate neobişnuită, dar - gândi 
Marshall, holbându-se la suliţele lor şi la pieile de animale - nu- 
şi închipuise că era atât de simplă. 

O tăcere neplăcută se lăsă între membrii grupului pentru 
câteva momente, iar singurul zgomot care se auzea era 
mormăitul generatoarelor din apropiere. Apoi Sully vorbi din 
nou: 

— Aţi venit din satul din nord? A fost o călătorie lungă şi 
probabil că sunteţi obosiţi. Pot să vă ajut? Aţi vrea ceva de 
mâncat sau de băut? 

Niciun răspuns. 

Sully repetă, încet şi apăsat, de parcă ar fi vorbit cu nişte 
înapoiaţi. 

— Vreţi de mâncat, de băut? Ceva? Când tot nu primi niciun 
răspuns, Sully se întoarse oftând către ceilalţi. N-ajungem 
nicăieri. 

— Păi, probabil că nu pricep nicio iotă din ce le spui, vorbi 
Gonzalez. 

Sully încuviinţă din cap. 

— lar eu nu vorbesc limba inuiţilor. 

— Tunit, răspunse bătrânul. 

Sully se întoarse rapid înspre el. 


— Poftim? 

— Nu inuit. Tunit. 

— Imi pare foarte rău. N-am auzit niciodată de tuniţi până 
acum. Sully se bătu uşor cu mâna pe piept. Numele meu este 
Sully. Apoi îi prezentă pe Gonzalez şi pe cercetătorii care erau 
cu el. Femeia pe care aţi cunoscut-o, spuse el, se numeşte Penny 
Barbour. 

Bătrânul puse şi el mâna pe pieptul lui. 

— Usuguk. Pronunţă numele pe silabe, rar, să fie înţeles: U- 
su-guk. 

Nu se oferi să le prezinte pe femei. 

— Îmi pare bine să vă cunosc, spuse Sully, jucând, ca de 
obicei, până la sfârşit, rolul şefului de echipă. Vreţi să veniţi 
înăuntru? 

— M-ati întrebat dacă puteţi face ceva pentru noi, spuse 
Usuguk. 

Marshall observă, spre marea lui uimire, că bătrânul vorbea 
engleza fără niciun fel de accent străin. 

— Da, răspunse Sully, surprins în aceeaşi măsură. 

— Puteţi să faceţi ceva important, ceva foarte important. 
Puteţi să plecaţi. Astăzi. Şi să nu vă mai întoarceţi. 

Răspunsul acesta îl lăsă pe Sully fără grai. 

— De ce? întrebă Marshall după un moment. 

Bătrânul arătă spre Mount Fear. 

— Acesta este un loc malefic. Prezenţa voastră aici ne pune pe 
toţi în pericol. 

— Malefic? repetă Sully, revenindu-şi. Vă referiţi la vulcan? E 
mort, s-a stins de mult. 

Tunitul se întoarse spre el, iar ridurile feţei lui erau puternic 
reliefate de lumina asfinţitului. Chipul lui era o mască a unei 
nelinişti profunde. 

— Ce e malefic? întrebă Marshall. 

Usuguk refuză să le explice mai departe. 

— N-ar trebui să fiţi aici, spuse el. V-aţi băgat undeva unde n- 
aveaţi ce căuta. Aţi înfuriat spiritele străvechi. Le-aţi înfuriat 
îngrozitor. 

— Spiritele străvechi? întrebă Sully. 

— În mod normal sunt - Usuguk căută cuvântul potrivit - 
binevoitoare. Făcu o mişcare semicirculară cu o mână, cu palma 


deschisă. În vremurile străvechi, toţi bărbaţii de aici, cei cu 
arme şi cu uniforme, locuiau între zidurile de metal pe care le 
construiseră. Chiar şi azi, soldaţii nu se duc niciodată în locul 
interzis. 

— Nu ştiu de niciun loc interzis, mormăi Gonzalez. Numai că- 
mi ţin fundul înăuntru, înăuntru unde e frumos şi cald. 

Usuguk încă se uita fix la Sully. 

— Tu eşti altfel. Ai păşit pe teritoriul pe care n-ar trebui să-l 
calce nicio fiinţă vie. Şi acum spiritele sunt furioase, mai 
furioase decât în oricare altă perioadă din memoria poporului 
nostru. Mânia lor mânjeşte văzduhul cu sânge. Cerurile urlă de 
durere, ca o femeie în chinurile facerii. 

— Nu sunt sigur că înţeleg ce vrei să spui prin „urlă de 
durere“, spuse Sully. Dar lumina ciudată a cerului pe timpul 
nopţii e produsă, foarte simplu, de aurora boreală. Luminile 
nopţii, cum li se mai zice, sunt cauzate de vânturile polare care 
intră în câmpul magnetic al pământului. Recunosc, culoarea e 
puţin neobişnuită, dar nu se poate să nu o mai fi observat şi în 
alte dăţi. Sully se comporta acuma ca un fel de pater familias 
foarte blând, zâmbind arogant, ca un bătrân care încerca să le 
explice ceva nepoților. Gazele din atmosferă, continuă el, emană 
un exces de energie în formă de lumină. Gazele de diferite feluri 
emit fotoni cu lungimi de undă diferite. 

Dacă explicaţia lui avu vreun efect asupra lui Usuguk, 
bătrânul nu lăsă să se vadă ceva. 

— De îndată ce am văzut cât de furioase erau spiritele 
bătrâne, ne-am pornit încoace. Am mers întruna - fără odihnă, 
fără mâncare. 

— Cu atât mai mult ar trebui să intraţi, spuse Sully. Vă dăm 
mâncare, ceva cald de băut. 

— De ce este muntele interzis? întrebă Marshall. 

Şamanul se întoarse spre el. 

— Chiar nu puteţi înţelege? Aţi auzit avertizarea mea. Acum 
refuzaţi să vă supuneţi? Muntele este un loc al întunericului. 
Trebuie să plecaţi. 

— Nu putem pleca, spuse Sully. Nu încă. Dar, în câteva 
săptămâni, două, trei, ne-am cărat. Însă, până atunci, vă dau 
cuvântul meu că... 

Dar şamanul îi întoarse spatele, vorbind cu femeile tunite. 


— Anyok lubyar tussarnek, spuse el. 7 

Una dintre femei începu să urle cu putere. Intorcându-se iar 
cu faţa spre ei, Usuguk îi privi pe rând pe cercetători, iar pe 
chipul lui se zugrăvea un amestec de milă şi frică, o expresie 
care îi ridică lui Marshall părul pe ceafa. Apoi, scoțând o mică 
legătură din haina lui de blană, bătrânul băgă un deget înăuntru 
şi făcu nişte semne ceremoniale către tundra înghețată din jurul 
lui cu un lichid întunecat, prea vâscos ca să fie altceva decât 
sânge. Şi, în final - intonând ceva în limba lui, cu o voce joasă, 
de rugăciune - se întoarse şi se alătură grupului său care se 
pornise deja la drum, peste ținuturile de permafrost. 


4 


În cele două zile care urmară, din nord veniră nişte vânturi 
îngheţate, care aduseră cer albastru şi temperaturi teribile. În 
dimineaţa zilei a treia, la ora 11, Marshall, Sully şi Faraday 
părăsiră baza şi porniră la drum peste câmpia îngheţată care se 
întindea fără sfârşit la sud de Mount Fear. Era o dimineaţă 
perfectă; cerul era o cupolă de un incredibil albastru arctic, 
nepătat de nori. Sub picioare, permafrostul era tot atât de tare 
precum cimentul. Temperaturile se învârteau cam în jurul valorii 
de - 18*C şi, cel puţin pe moment, îngrozitoarele gemete şi 
bubuituri ale ghețarului încetaseră. 

Gândurile lor fuseră întrerupte de o huruială înfundată, bizar 
atenuată de vântul arctic. Pe orizontul sudic apăru un punct. Nu 
dură mult şi, sub privirile lor, punctul se transformă rapid într- 
un elicopter care zbura la altitudine mică spre ei. 

Faraday pufni nemulţumit. 

— Cred că trebuia să mai fi aşteptat câteva zile. Nu pricep de 
ce a trebuit să dăm aşa repede raportul. 

— Aşa ne-a fost înţelegerea, îi răspunse Sully, privind 
elicopterul care se apropia din ce în ce mai mult. Dacă trăgeam 
de timp, ar fi ştiut. 

Faraday mormăi ceva, fără a fi deplin convins. 

Sully se încruntă la biolog. 

— Eu am mai spus asta o dată. Când faci un pact cu diavolul, 
nu te apuci să te plângi de consecinţe. 

Nu-i răspunse nimeni. Nici nu era nevoie. 

Universitatea Massachusetts de Nord nu pretindea să fie 
printre primele instituţii de învăţământ din ţară. Cum banii de 
burse erau din ce în ce mai puţini, universitatea recurgea la o 
strategie relativ nouă, asigurându-se că expedițiile sunt 
finanţate de către un conglomerat media care cerea, în schimb, 
drepturi de exclusivitate şi acces necondiţionat. Deşi încălzirea 
globală nu era tocmai un subiect sexy, era totuşi unul fierbinte. 


Terra Prime finanţase echipa aceasta, aşa cum finanţase multe 
altele - un grup care studia medicina băştinaşilor din jungla 
amazoniană, alta care excava un posibil mormânt al regelui 
Arthur în speranţa de a obţine cel puţin un documentar ştiinţific 
care să merite a fi dezvoltat. Cu câteva săptămâni în urmă, 
Marshall ţinuse pumnii strânşi, sperând că-şi pot termina 
cercetarea şi că pot pleca fără să atragă prea mult atenţia. 
Speranţele lui erau acum complet năruite. 

Cercetătorii strânseră rândurile pe măsură ce elicopterul se 
apropie, se învârti în cercuri deasupra taberei, apoi ateriză pe o 
porţiune relativ plană a terenului, rotoarele lovind puternic 
aerul îngheţat. Uşa pasagerilor se deschise şi din elicopter sări o 
femeie. Era îmbrăcată într-o haină de piele şi blugi. Era slabă, în 
jur de treizeci de ani şi, când se întoarse să-şi ia bagajul, 
Marshall surprinse cu privirea un posterior foarte bine 
construit. 

— N-arată rău diavolul ăsta, şopti el. 

Femeia îşi ridică acum bagajele şi se îndreptă spre ei, 
aplecându-se sub  vârtejul rotoarelor. Se întoarse să-i 
mulţumească pilotului, făcându-i cu mâna, iar el îi răspunse, 
ridicând degetul mare în sus, ambală motorul şi decolă rapid, 
întoarse aparatul brusc spre sud şi se grăbi să se întoarcă de 
unde venise. 

Cercetătorii făcură câţiva paşi înainte, s-o întâmpine. Sully îşi 
trase mănuşile şi îi întinse repede o mână. 

— Gerard Sully, spuse el. Climatolog şi liderul echipei. Ei sunt 
Evan Marshall şi Wright Faraday. 

Femeia dădu mâna cu fiecare. Lui Marshall strângerea de 
mână i se păru scurtă şi profesională. 

— Eu sunt Kari Ekberg, producătorul de teren la Terra Prime. 
Felicitări pentru descoperire! 

Sully apucă una din genţi. Marshall pe cealaltă. 

— Producător? întrebă Sully. Înseamnă că tu eşti şefa? 

Ekberg râse. 

— Ei, da. Vei descoperi că pe un platou de filmare ca acesta, 
toată lumea care poartă un clipboard după el este producător. 

— Platou de filmare? repetă Marshall. 

— Cam asta e pentru noi, răspunse ea. 

Se opri şi se uită cu atenţie în jurul ei, ca şi cum ar fi căutat 


peisaje dramatice de filmat. 

— Nu eşti tocmai îmbrăcată pentru Zona Sălbatică Federală, 
spuse Marshall. 

— Mda, îmi dau seama. Mi-am petrecut aproape întreaga 
viaţă în Savannah. Cel mai rece loc în care am fost până acum a 
fost New York, în februarie. Am să le spun celor din echipa de 
filmare să-mi aducă ceva de îmbrăcat de la Mountain 
Hardwearf. 

— Îmbrăcată sau nu potrivit, tot eşti cea mai frumoasă 
apariţie de care a avut vreodată parte baza asta, spuse Sully. 

Ekberg se opri din studiat zona ca să se uite la Sully, ochii 
plimbându-i-se din cap până-n vârful picioarelor. Nu-i răspunse 
nimic, dar zâmbi uşor, ca şi cum, în privirea aceea 
atotcuprinzătoare pe care i-o aruncase, surprinsese întreaga 
esenţă a fiinţei lui. 

Sully se înroşi uşor şi îşi drese vocea. 

— Atunci să ne întoarcem, nu? Ai grijă pe unde calci terenul 
pe aici e înţesat de tuneluri vechi de lavă. 

Deschise drumul, discutând în acelaşi timp cu Faraday despre 
munca de cercetare din dimineaţa aceea. Nu Ekberg era cea 
care conducea echipa şi, după toate aparențele, nu era receptivă 
la complimentele lui stângace, şi asta era suficient ca Sully să-şi 
piardă interesul pentru ea. Ekberg şi Marshall rămaseră în 
urmă. 

— Sunt curios în legătură cu ce-ai spus mai devreme, zise 
Marshall. Că situl pe care se desfăşoară expediţia noastră e un 
platou de filmare. 

— N-am vrut să par insensibilă. E clar că pentru voi e locul în 
care vă desfăşuraţi activitatea de cercetare. Numai că, la o 
astfel de filmare, esenţial e timpul. Şi nu prea îl avem. În plus, 
sunt convinsă că echipa ta nu vrea decât să dispărem din calea 
voastră cât mai repede cu putinţă. Asta e slujba mea: să fac 
treaba să meargă. 

— Să meargă treaba? 

— Da, să caut locuri de filmat, să pun la punct un program de 
lucru. Practic, trebuie să pregătesc un traseu, astfel încât, în 
momentul în care producătorul, actorii şi echipele de filmare 


€ Companie americană fondată în 1993, profilată pe confecţionarea 


echipamentelor alpine (n. red.) 


ajung în zonă, să fie totul gata. 

Marshall era, în sinea lui, surprins de tot jargonul acesta: 
echipe de filmare, producători, actori. Ga toţi ceilalţi membri ai 
expediției, presupuse că Terra Prime va trimite o singură 
persoană sau cel mult două: cineva care să ţină camera şi s-o 
îndrepte în direcţia potrivită şi cineva care să stea în faţa ei din 
când în când. 

— Deci, practic, tu faci treaba cea mai grea, iar şmecherii vin 
şi-ţi fură toată gloria. 

Ekberg începu să râdă: un râs clar, un contralto puternic, care 
răsună peste permafrost. 

— Cred că da, cam aşa ceva. 

Ajunseră la cabina de pază care nu mai era de mult folosită şi 
Ekberg se uită la clădirile din faţa ei cu o uimire pe care nu 
încercă să şi-o ascundă. 

— Doamne, nu mi-am închipuit că locul ăsta o să fie atât de 
mare! 

— La ce te aşteptai? întrebă Sully. Igluuri şi corturi? 

— De fapt, mare parte a bazei este sub pământ, spuse 
Marshall în timp ce treceau de gardul care înconjura baza şi 
traversau platoul de la intrare. Au construit-o într-o depresiune 
naturală, au adus secţiunile prefabricate, au umplut spaţiul 
rămas cu pământ îngheţat şi piatră ponce. Structurile vizibile 
sunt, în mare parte, sistemele mecanice şi tehnice, centrala 
electrică, instalaţiile radar, chestii de genul ăsta. Arhitecţii au 
vrut să minimalizeze impactul vizual. De asta a şi fost construită 
în umbra singurului munte din zonă. 

— De când nu mai e activă baza? 

— De multă vreme, răspunse Marshall. Aproape cincizeci de 
ani. 

— Dumnezeule! Şi cine o administrează acum? Adică, practic, 
cine menţine toaletele funcţionale, chestii de genul ăsta? 

— Există ceea ce guvernul numeşte „echipă de întreţinere 
minimală“. Un mic detaşament de soldaţi a fost trimis aici să 
menţină baza operaţională, trei tipi de la Divizia de ingineri a 
Armatei sub comanda lui Gonzalez. El este sergentul Gonzalez. 
Ei întreţin generatoarele şi reţeaua electrică, menţin şi verifică 
sistemele de încălzire, schimbă becuri, monitorizează nivelul de 
apă din rezervoare. Şi, în prezent, sunt şi dădacele noastre. 


— Cincizeci de ani. Ekberg scutură din cap. Bănuiesc că de 
asta nu-i deranjează să ne închirieze nouă zona. 

Marshall încuviinţă. 

— Totuşi, Unchiul Sam nu e tocmai ieftin. Plătim mai bine de 
100 000 de dolari doar ca să găzduim echipa de filmare a 
documentarului o săptămână. 

— Costul vieţii aici e destul de mare, spuse Sully. 

Ekberg se uită iar în jur. 

— Soldaţii trebuie să locuiască aici? 

— Vin prin rotaţie la câte şase luni. Sau cel puţin asta e 
valabil pentru trei dintre morocănoşii ăştia. Sergentului 
Gonzalez se pare că-i prieşte aici. 

— E, iată un om care pune mare preţ pe intimitatea lui, spuse 
Ekberg. 

Trecură de uşile grele de la intrare, printr-un hol, apoi un 
vestiar imens unde, de o parte şi de alta, erau aliniate dulapuri 
cu haine parka şi alte echipamente de iarnă, şi apoi printr-un alt 
set de uşi care dădeau direct în baza propriu-zisă. Deşi baza 
Fear nu mai era activă de cincizeci de ani, atmosfera cazonă era 
încă foarte pregnantă. Steaguri americane, pereţi de oţel şi tot 
felul de detalii utilitariste. Afişe decolorate pe pereţi pe care se 
mai distingeau încă ordinele comandantului şi fel de fel de 
avertismente împotriva încălcării normelor de securitate. Un 
culoar larg se întindea la dreapta şi la stânga din sala principală, 
pierzându-se de îndată în întuneric: zona imediat următoare era 
foarte bine luminată, dar în regiunile mai îndepărtate nu se 
distingeau decât oaze ocazionale de lumină. De partea cealaltă a 
zonei principale, în spatele unui geam, stătea un bărbat în 
uniformă care citea un roman. 

Marshall observă că Ekberg strâmba din nas. 

— Îmi pare rău, spuse el râzând. Mie mi-a luat o săptămână să 
mă obişnuiesc cu mirosul. Cine ar fi crezut că într-o bază 
militară arctică poate să pută ca pe fundul calei unui vapor? 
Haide, mergem să te înregistrăm. 

Traversară zona principală şi ajunseră în faţa geamului de 
sticlă. 

— Tad, spuse Marshall, în loc de salut. 

Bărbatul din spatele geamului dădu din cap în semn de salut. 
Era înalt şi tânăr, cu un păr morcoviu tuns milităreşte. Purta 


uniformă de soldat în corpul de armată al inginerilor. 

Domnule doctor Marshall. 

— Ea este Kari Ekberg, care a venit înaintea echipei de 
filmare a documentarului. Marshall se întoarse spre Ekberg. Ele 
Tad Phillips. 

Phillips o privi pe femeie cu un interes pe care nu reuşea să-l 
ascundă. 

— Am primit înştiinţare chiar în dimineaţa asta. Domnişoară 
Ekberg, sunteţi amabilă să semnaţi aici? 

Îi întinse clipboardul prin fanta din geam. 

Ea semnă pe linia indicată şi-i restitui documentul. Phillips 
notă data şi ora la care intrase, apoi puse clipboardul la locul 
lui. 

— Îi faci dumneata turul de orientare, îi explici care sunt 
zonele permise şi celelalte? 

— Cum să nu, spuse Marshall. 

Phillips încuviinţă şi - după ce-i mai aruncă o privire lui 
Ekberg - se întoarse la cartea lui. Sully se îndreptă către o scară 
din apropiere şi grupul începu să coboare. 

— Măcar e cald aici, spuse Ekberg. 

— La nivelurile superioare, replică Sully. Restul este redus 
doar la mentenanţa minimă. 

— Ce voia să spună prin zonele permise? întrebă ea. 

— Secţiunea aceasta centrală a bazei, construită pe cinci 
niveluri, este zona în care locuiau ofiţerii şi unde avea loc marea 
parte a monitorizărilor, explică Marshall. Avem acces complet - 
nu că vreunul dintre noi are timpul sau dispoziţia de a porni în 
misiuni de explorare. Avem acces limitat la aripa de sud, unde 
sunt stocate şi întreţinute majoritatea calculatoarelor şi 
echipamentelor. Acolo locuiesc soldaţii; noi nu avem acces decât 
la nivelurile superioare. Nu suntem autorizaţi să intrăm în aripa 
de nord. 

— Ce e acolo? 

— N-am idee, ridică Marshall din umeri. 

Ajunseră într-un alt coridor, mai lung şi mai bine luminat 
decât cel de deasupra. Aparaturi învechite de tot felul fuseseră 
depozitate lângă pereţi, ca şi cum locul ar fi fost abandonat în 
mare grabă. Aici erau şi mai multe dulapuri şi fişete, dar şi 
panouri şi indicatoare cu săgeți, oferind indicaţii spre diverse 


instalaţii: HĂRŢI RADAR, POSTUL DE COMANDĂ RASP, 
ÎNREGISTRARE/MONITORIZARE. De o parte şi de alta a 
coridorului erau uşi cu ferestre micuţe, cu grilaje din fier. Nu 
erau marcate cu nume, ci cu serii de numere şi litere. 

— Ne-am instalat laboratoarele temporare aici, pe nivelul B, 
spuse Sully, arătând cu degetul mare spre uşile din dreapta şi 
stânga lor. În faţă avem bucătăria, cantina şi o sală de 
conferinţă pe care am transformat-o pentru moment în cameră 
de relaxare. După colţ, sunt dormitoarele. Am pregătit una 
dintre camere pentru tine. 

Ekberg murmură un „mulţumesc“. 

— Tot nu pricep de ce ar fi avut cineva nevoie de o asemenea 
bază militară, spuse ea. Adică de ce aici, atât de departe, în 
nord. 

— A aparţinut sistemului original de avertizare timpurie, 
spuse Marshall. Ai auzit vreodată de Linia Pinetree sau de DEW 
Line? 

Ekberg scutură din cap. 

— În 1949, sovieticii testau o bombă atomică deja funcţională. 
Ne scoseseră din minţi: noi credeam că mai avem cel puţin cinci 
ani la dispoziţie să ne pregătim. În schimb, geniile noastre 
preziceau deja că, în câţiva ani, Rusia va avea destule bombe 
atomice să  îngenuncheze Statele Unite. Deci au fost 
intensificate procesele de consolidare a trupelor armate, a 
echipamentelor de zbor, a armelor şi muniției - incluzând un 
program-pilot de dezvoltare a unui sistem de apărare a 
graniţelor. Coastele maritime ale Pacificului şi Atlanticului erau 
bine apărate şi devenise cât se poate de clar că principala 
ameninţare avea să vină de la bombardierele din zona polilor. 
Dar radarele de la vremea aceea erau rudimentare: nu puteau 
detecta avioanele care zburau la altitudine mică, nu puteau 
detecta obiecte de deasupra liniei orizontului. 

— Aşa că era necesar să fie cât mai aproape cu putinţă de 
ameninţare. 

— Exact. Capii armatei s-au adunat şi au convenit asupra 
celor mai probabile rute pe care le-ar fi putut urma 
bombardierele ruseşti în cazul unui atac. Au construit staţii de 
avertizare cât mai la nord de fiecare traseu. Asta e una dintre 
ele. Ironia sorții, continuă Marshall, scuturând din cap, e că, în 


momentul în care au terminat de construit, pe la sfârşitul anilor 
1950, tehnologia era deja învechită. Rachetele înlocuiau deja 
avioanele ca dispozitive de lansare a bombelor. Aveam nevoie de 
o reţea centralizată care să gestioneze o astfel de ameninţare. 
Noul sistem, numit SAGE, a fost pus în funcţiune şi aceste staţii 
au fost băgate la naftalină. 

Intrară iar într-un pasaj cu aspect de baracă. Sully se opri în 
faţa uneia dintre uşi, apăsă pe clanţă şi o împinse, dând la iveală 
o cameră spartană, cu un pat de campanie, un birou, un dulap şi 
o oglindă. Grosul prafului fusese îndepărtat de Chen în 
dimineaţa aceea. 

— Asta e camera ta, spuse Sully. 

Ekberg se uită rapid înăuntru, apoi le mulţumi lui Sully şi 
Marshall în vreme ce aceştia îi puseră bagajele pe pat. 

— E lungă călătoria de la New York, spuse Sully, şi dacă eşti 
ca noi, probabil că nu ai dormit cine ştie ce pe drum. Dacă vrei 
să tragi un pui de somn sau să te speli, nu te sfii. Duşurile şi 
toaletele sunt la capătul coridorului. 

— Mulţumesc pentru ofertă, dar aş prefera să mă apuc 
imediat de treabă. 

— Să te apuci de treabă? 

Sully se uită la ea confuz. 

Lui Marshall i se aprinse, în fine, beculeţul. 

— Vrei să spui că vrei să-l vezi. 

— Desigur! De asta sunt aici. Se uită împrejur. Desigur, dacă 
şi voi sunteţi de acord cu asta. _ 

— Mi-e teamă că nu, spuse Sully. In ultimele săptămâni au 
fost văzuţi în zonă mai mulţi urşi polari. Iar tunelele alea de lavă 
sunt cât se poate de periculoase. Dar nu cred că e vreo 
problemă dacă îl observi de la distanţă. 

Ekberg păru să se gândească asupra acestui aspect. 

— Mulţumesc, spuse ea, dând încet din cap. 

— Evan, aici de faţă, te va duce până în apropiere, nu-i aşa, 
Evan? Acum, dacă nu vă supăraţi, am nişte teste de laborator pe 
care trebuie să le termin. 

Şi cu asta, îi aruncă un zâmbet vag, făcu un semn către 
Marshall, apoi se întoarse pe călcâie şi se îndreptă spre 
laboratoarele temporare. 


5 


— Incredibil! spuse Ekberg, cuvintele făcând rotocoale de 
abur în aer. Nu cred că am mai văzut un cer de un albastru atât 
de curat şi de intens. 

Îşi croiau drum prin valea ghețarului sub un soare orbitor, în 
ciuda aluziilor sale irascibile că are lucruri mai bune şi mai 
importante de făcut, totuşi Faraday fusese desemnat să meargă 
cu ei, şi acum pufnea şi răsufla din greu, urcând muntele. 
Făcuse traseul acesta cel puţin o dată pe zi în ultima lună: faptul 
că încă se mai chinuia să urce trăda anii de sedentarism la care 
îl condamnase munca de laborator. Ekberg, pe de altă parte, 
mărşăluia cu lipsa de efort a unui alergător devotat. Ochii ei se 
îndreptau în toate direcţiile, fără să rateze nimic. Din când în 
când murmura ceva într-un reportofon. Peste jacheta de piele 
îmbrăcase o parka de rezervă din garderoba lui Penny Barbour. 

— Înţeleg exact ce spui, îi răspunse Marshall. Mi-aş dori să fie 
şi mai mult decât este. 

— Poftim? 

— Zilele se micşorează într-un ritm foarte alert. Mai avem 
două, poate trei săptămâni de lumină viabilă. După asta va fi 
noaptea albă, douăzeci şi patru din douăzeci şi patra. Şi atunci 
ne cărăm de aici. 

— Nu e de mirare că sunteţi grăbiţi. Oricum, Allan o să fie 
încântat de cerul ăsta. 

— Allan? 

— Allan Fortnum, regizorul nostru de imagine. Ekberg privi 
înspre ghețar, la albastrul intens proiectat pe nemărginirea de 
azur a cerului. De unde îşi trage numele Mount Fear”? 

— După numele lui Wilberforce Fear, exploratorul care l-a 
descoperit. 

— Descoperirea l-a făcut faimos? 

— De fapt, descoperirea l-a omorât. A murit îngheţat în fundul 


7 Muntele Fricii (în lb. engl., în orig.) 


unui crater. 

— Oh. Ekberg şopti ceva în reportofon. Crater. Deci e un 
vulcan? 

— Un vulcan inactiv. De fapt, e destul de ciudat - singura 
trăsătură geologică pe o suprafaţă de aproape două mii de 
kilometri pătraţi de permafrost. Lumea încă mai încearcă să-şi 
dea seama cum s-a format. 

— Doctorul Sully spune că e periculos. Ce-a vrut să spună cu 
asta? 

— Mount Fear nu este altceva decât un con preistoric de lavă 
inactiv. Intemperiile şi ghețarul l-au erodat, l-au făcut fragil. 
Marshall arătă spre crestele văii, ascuţite ca o lamă de cuţit, 
apoi spre una dintre peşterile mari care ciuruiau poalele 
muntelui. Tuneluri de lavă, continuă el, ca acesta din faţă, se 
creează când, peste un râu de magmă activă, se formează o 
crustă. Peste ani, tunelurile devin casante şi se pot crăpa şi 
prăbuşi cu uşurinţă. Drept rezultat, muntele e ca un mare castel 
din cărţi de joc. Descoperirea noastră e într-unul dintre 
tunelurile astea. 

— Şi urşii polari despre care mi-ai vorbit? 

— Sunt frumoşi când te uiţi la ei, dar extrem de agresivi cu 
oamenii, mai ales zilele astea, când habitatul lor se restrânge tot 
mai mult. Când echipa ta o să ajungă aici, ai grijă să nu se apuce 
de plimbări dincolo de zidul de protecţie decât dacă sunt 
înarmaţi. La bază există un depozit de arme de mare calibru. 

Urcară încă un minut în tăcere, apoi Ekberg vorbi din nou. 

— Tu eşti paleoecolog, nu? 

— Un paleoecolog specializat pe cuaternart, da. 

— Şi ce anume faci tu aici? 

— Paleoecologii ca mine reconstruiesc ecosisteme dispărute 
din fosile şi alte forme de dovezi preistorice. Încercăm să 
determinăm ce fel de creaturi erau atunci pe pământ, ce 
mâncau, cum trăiau şi cum au murit. Eu caut să aflu ce fel de 
ecosistem exista aici înainte de formarea ghețarului. 

— Şi acum, că ghețarul se topeşte, dovezile - probele pe care 
le colectezi - ies iar la suprafaţă. 


8 Cea mai recentă dintre cele trei perioade ale erei cenozoice, cu o durată de 
circa 2,5 milioane de ani, caracterizată prin scurte glaciaţiuni şi apariţia 
primelor primate asemănătoare omului (n. red.) 


— Exact. 

Ea se uită la Marshall cu ochi cercetători, pătrunzători. 

— Ce fel de probe colectezi? 

— Urme de plante. Sol stratificat. Unele rămăşiţe 
macroorganice cum ar fi lemnul. 

— Noroi şi lemn, spuse Ekberg. 

Marshall râse. 

— Nu e suficient de sexy pentru Terra Prime, nu? 

Râse şi ea, la rându-i. 

— Ce poţi să faci cu probele astea? 

— Păi, lemnul şi alte materiale organice pot fi supuse datării 
cu radiocarbon, ca să stabilesc perioada în care au fost 
îngropate de ghețar. Probele de sol sunt procesate pentru 
determinarea urmelor de polen care, la rândul lor, îmi spun ce 
fel de plante şi arbori au dominat regiunea înainte de 
glaciațiune. Vezi tu, ecologii moderni nu fac decât să analizeze 
lumea aşa cum e ea astăzi, afectată la scară imensă de 
activitatea umană din ultimele sute de secole. Insă, cu probele, 
datele şi observaţiile pe care le obţin aici, pot să reconstitui o 
lume care a existat înainte ca omul să fi devenit elementul 
dominant. 

— Poţi recrea trecutul, spuse Ekberg. 

— Da, într-un fel. 

— Mie îmi sună destul de sexy. Şi bănuiesc că un ghețar e 
locul perfect pentru astfel de cercetări, pentru că a sigilat totul 
sub un strat gros de gheaţă, păstrând totul intact, ca într-o 
capsulă a timpului. 

— Exact aşa, spuse Marshall. Era impresionat de capacitatea 
ei de a procesa informaţiile atât de repede şi de a înţelege o 
disciplină nefamiliară. Ca să nu mai zic, adăugă el, că, atunci 
când gheaţa se topeşte, îşi leapădă, pur şi simplu, conţinutul. 
Fără mofturi, fără chin. Şi fară să am nevoie să mă spetesc 
muncind la lopată şi la daltă ca să dezgrop fosile şi subfosile?. 

— O abordare foarte pragmatică. Ce sunt subfosilele? Fosile 
foarte mici? 

Marshall râse din nou. 

— E termenul pe care paleontologii îl dau fosilelor mai noi de 


? Termenul de subfosilizare se referă la fosilizarea incompletă caracteristică 
de cele mai multe ori perioadei cuaternare. (n. red.) 


zece mii de ani. 

— Înţeleg, spuse ea şi se întoarse spre chinuitul Faraday. Şi 
dumneata, doctore Faraday, eşti un biolog evoluționist, corect? 

Faraday se opri să-şi tragă răsuflarea, iar ceilalţi doi se opriră 
şi ei, în semn de solidaritate. Dădu din cap a încuviinţare, 
mutându-şi în acelaşi timp rucsacul de pe un umăr pe celălalt. 

— Şi asta înseamnă...? 

— În termeni simpli, înseamnă că eu studiez felul în care 
speciile se schimbă în timp, gâfâi Faraday. 

— Şi de ce faci chestia asta aici, într-un loc atât de puţin 
favorabil? 

— Cercetarea mea implică efectul încălzirii globale asupra 
dezvoltării speciilor. 

Pe chipul ei înflori un zâmbet. 

— Deci, de fapt, voi sunteţi cei care fac cu adevărat 
cercetările asupra efectelor încălzirii globale. În timp ce domnul 
doctor Marshall, aici, de faţă, nu face decât să culeagă roadele 
fenomenului. 

În capul lui Marshall sună semnalul de alarmă: Terra Prime 
finanţase expediţia lor crezând că se ocupau de încălzirea 
globală. Însă zâmbetul lui Ekberg era unul prietenos şi, în 
curând, îi zâmbi şi el înapoi. 

Se opriră un moment pentru ca Ekberg să poată să scrie 
câteva rânduri în carnetul ei. Marshall aşteptă, plimbându-şi 
privirea peste linia orizontului. Apoi se opri. Scoase binoclul din 
haină şi i-l înmâna lui Ekberg. 

— Ia aruncă o privire. Acolo, pe permafrost, la sud-vest. 

Ea se uită o clipă prin lentile. 

— Vorbeam de lup. Doi urşi polari. Se uită încă o clipă, apoi îi 
dădu înapoi binoclul. Trebuie să ne întoarcem? întrebă ea. 

— Aici, pe munte, nu ar trebui să avem probleme. În mod 
normal, unul dintre noi ar fi înarmat. 

— Şi de ce nu suntem? 

— Eu refuz să port armă. Şi Wright e distrat. Haide, ar trebui 
să ne grăbim. 

Apropiindu-se de ghețar, Marshall se uită în sus, la peretele 
de gheaţă, uşor îngrijorat, însă temperaturile foarte scăzute din 
ultima vreme opriseră topirea, iar peretele de gheaţă arăta, mai 
mult sau mai puţin, ca în urmă cu trei zile, când descoperiseră 


peştera. 

— Aia e peştera, spuse el, arătând spre gura neagră de lângă 
baza ghețarului. 

Ekberg se uită într-acolo. Deşi chipul ei nu trăda nicio emoție, 
Marshall ştia că femeia era dezamăgită pentru că nu putea să 
meargă înăuntru. li făcu un semn lui Faraday. Biologul se căută 
prin buzunarele hainei de blană şi scoase o fotografie mare, 
lucioasă, pe care i-o înmână lui Ekberg. 

— Asta e ceea ce am găsit, spuse Marshall. E un print al unei 
secvenţe din înregistrarea noastră video. 

Kari luă fotografia cu entuziasm. Privind-o, îşi ţinu cu un icnet 
răsuflarea. 

— A murit cu ochii deschişi, spuse ea expirând adânc. 

Nu-i răspunse nimeni. Nici nu era nevoie. 

— Dumnezeule. Ce e? 

— Nu suntem siguri, răspunse Marshall. După cum poţi 
observa din fotografie, gheaţa este foarte opacă şi nu putem 
vedea decât ochii şi ceva blană împrejur. Dar credem că ar 
putea fi un smilodon. 

— Un ce? 

— Un smilodon. E cunoscut şi drept tigrul cu dinţi sabie. 

— Ceea ce, din punct de vedere tehnic, e incorect, spuse 
Faraday, pentru că smilodonul descinde dintr-o linie complet 
diferită decât cea a tigrului. 

Dar Ekberg nu părea să audă. Se uita fix la fotografie, cu ochii 
mari, uitând pentru prima dată de reportofon. 

— Credem că e smilodon datorită ochilor, spuse Marshall. 
Seamănă foarte mult cu ochii felinelor mari - ochii tuturor 
felinelor, de fapt. Observă că sunt ochii unui prădător: mari, cu 
o căutătură directă. Zona irisului este extinsă, pupilele - 
verticale. Pun pariu că o autopsie va scoate la iveală un strat de 
tapetum lucidum!" în spatele retinei. 

— De când e îngheţat? întrebă ea. 

— Smilodonii au dispărut ca specie acum zece mii de ani, 
spuse Marshall. Fie din cauza glaciaţiunii, a pierderii habitatului 
sau a hranei, fie din cauza vreunui virus care a depăşit bariera 


1 Strat reflectorizant din spatele retinei multor vertebrate mari. T.. 


contribuie la vederea nocturnă şi reflectă lumina vizibilă înapoi prin retină. 
(n. red.) 


dintre specii, nu ştim încă. Luând în considerare perioada în 
care peştera a fost acoperită de stratul de gheaţă, consider că 
exemplarul acesta a fost printre ultimii din specia lui. 

— Încă nu ştim cum a ajuns să fie prins în gheaţă, adăugă 
Faraday. Clipitul lui nervos, ochii mari, apoşi îi dădeau aparenţa 
unui copil speriat. Probabil că s-a retras în peşteră să evite o 
furtună de gheaţă şi a îngheţat acolo. Poate că era rănit sau 
poate era înfometat. Sau poate că, pur şi simplu, a murit de 
bătrâneţe. Când vom cerceta în amănunt, vom avea mai multe 
răspunsuri. 

Ekberg îşi recăpătase rapid aerul profesional. 

— Ce e asta? întrebă ea, arătând spre o gaură verticală, 
rotundă, cam de un centimetru în diametru, drept lângă carcasă. 

— După câte vezi, nu se poate distinge cu claritate nimic, 
spuse Marshall. Gheaţa este murdară, opacă, plină de noroi 
preistoric. Aşa că i-am spus lui Ang, internului nostru, să 
instaleze un dispozitiv de teledetecţie. Trimite semnale sonore şi 
măsoară ecourile produse. 

— Ca un detector de peşti, spuse Ekberg 

— Într-un fel, da, spuse Marshall, amuzat. Un detector de 
peşti foarte performant. Oricum, date fiind starea gheții, nu sunt 
posibile măsurători exacte, dar corpul pare a avea aproximativ 
trei metri lungime. Greutatea o estimăm undeva la patru sute 
cincizeci de kilograme. 

— Nişte dimensiuni mai potrivite pentru Smilodon populator 
decât pentru Smilodon fatalis, spuse Faraday cu o voce cântată. 

Ekberg clătină din cap încet, cu ochii aţintiţi pe fotografie. 

— Incredibil, spuse ea. Îngropat în gheaţă mii de ani. 

Peste grup se lăsă tăcerea preţ de un moment. Rămas 
nemişcat, în picioare, Marshall începu să simtă frigul dându-i 
târcoale, testând marginile glugii sale, muşcând din degetele de 
la mâini şi de la picioare. 

— Ai pus multe întrebări, spuse el încet. Ai vreo obiecţie dacă 
şi răspunzi la una? 

Ekberg îi aruncă o privire apreciativă. 

— Dă-i drumul. 

— Ştim că Terra Prime plănuieşte să facă un fel de 
documentar, dar niciunul dintre noi nu ştie ce fel de 
documentar. Presupunem că vei explica scopul expediției 


noastre, poate chiar vei încheia prin a descrie descoperirea 
neobişnuită pe care am făcut-o în peştera asta. Un documentar 
care să imortalizeze descoperirea pentru memoria posterităţii. 
Ne poţi da mai multe detalii? 

Pe buzele ei înflori un zâmbet oarecum forţat. 

— De fapt, nu de posteritate se preocupă televiziunea noastră. 

— Continuă. 

— Mi-e teamă că toate aceste detalii vor veni de la Emilio 
Conti, producătorul executiv. Dar eu pot să vă promit un lucru, 
domnule doctor Marshall: pentru el e o chestiune de onoare, e 
ceva la care a aspirat întreaga lui carieră şi pentru care a 
muncit atât, spuse ea, zâmbind şi mai mult. Expediția voastră va 
deveni mai celebră decât în visurile voastre cele mai îndrăzneţe. 


6 


Răsăritul izbucni ca un vulcan plin de culoare peste crestele 
munţilor Blue Ridge. Soarele, ridicându-se deasupra muntelui 
Marshall, împânzi cerul tomnatic cu nuanţe strălucitoare care, 
în mod normal, s-ar fi găsit numai pe paleta unui pictor: naftol, 
cadmiu, purpuriu şi roşu aprins. Vârfurile adormite şi văile 
domoale erau înveşmântate în nuanțele profunde de verde şi 
albastru ale stejarilor, cucutei, arţarilor şi nucilor americani. 
Munţii înşişi păreau să emane aer îngheţat, respiraţia lor creând 
cuverturi imense de ceaţă care învăluiau văile întunecate şi 
încununau vârfurile cu inele străvezii, imateriale, aproape ca 
tonsurile călugărilor. 

Jeremy Logan trase maşina închiriată în faţa intrării în staţia 
la Front Royal, plăti parcarea şi acceleră uşor, îndepărtându-se. 
Erau modalităţi şi mai rapide de a ajunge la destinaţie - şoseaua 
Skyline Drive era mai sinuoasă ca un şarpe, cu o limită de viteză 
de cincizeci şi cinci de kilometri la oră -, dar ajunse devreme şi 
nu mai călătorise în direcţia aceea de când era copil şi mergea 
cu taică-său, cu cortul. Înaintea lui, parcarea dispărea într-o 
ceaţă roşiatică, promisiunea unei călătorii pline de descoperiri şi 
nostalgie, totodată. 

De la radioul maşinii se auzea La Bohème” - o înregistrarea a 
operei făcută în 1946, sub bagheta lui Toscanini!?, cu Licia 
Albanese, soprana în rolul principal -, dar îl opri ca să se poată 
concentra asupra peisajului care se întindea în faţa ochilor lui. 
Popasul Shenandoah Valley: se opriseră acolo, îşi aducea bine 
aminte, ca să mănânce sendvişurile cu şuncă şi sos de hrean şi 
să facă vreo câteva poze cu aparatul foto Instamatic. Apoi, Low 
Gap, Compton Gap, Jenkins Gap: fiecare îi apărea în faţă, 
reflectat în parbrizul maşinii, scoțând la iveală parcă fără să 


11 Operă de compozitorul italian Giacomo Puccini (1858-1924), promotor al 
verismului muzical. Opera Boema a avut premiera în 1896. 
12 Arturo Toscanini (1867-1957), dirijor italian de anvergură mondială. 


vrea - peisajele fantastice cu râul Shenandoah, dealurile 
pistruiate ale piedmontului Virginia. Logan crescuse în ţinuturile 
de jos ale Carolinei de Sud şi îşi amintea că, privind aceste 
peisaje mai întâi cu ochii de băieţandru, nu-şi imaginase 
niciodată că putea să aibă în faţa ochilor asemenea frumuseţe 
dramatică îngrămădită într-un spaţiu atât de mic. 

La kilometrul 43, trecu de curba care continua cu traseul 
pentru turişti pe muntele Knob. Se oprise acolo cu tatăl lui şi 
urcaseră pe jos cei patru kilometri. Fusese o zi caldă, îşi aducea 
Logan aminte, şi pe canistra rece pe care o purta la gât se 
condensaseră mici picături de gheaţă care i se scurgeau pe 
piele. Tatăl lui fusese istoric de profesie şi nu era un mare 
amator de exerciţii fizice, iar urcuşul îl extenuase. Acolo, pe 
vârful acela, îi spusese lui Logan că are cancer. 

La Thornton Gap, Logan ieşi de pe Skyline Drive, intră pe 
autostrada interstatală, luând-o de-a lungul râului, şi ieşi din 
parcul naţional. La Sperryville, merse către sud, pe Autostrada 
231 şi se luă după semnele rutiere care indicau drumul către 
muntele şi cabana Old Rag. 

În zece minute era în umbra muntelui. La mai bine de o mie 
de metri altitudine, muntele era o creastă relativ mică, dar 
stâncile cocoţate către vârf erau o bine cunoscută provocare 
pentru căţărători. Însă nu era faimos pentru traseele de căţărat, 
ci pentru hotelul luxos care trona într-o vale în formă de pâlnie, 
foarte aproape de poalele muntelui. Old Rag semăna cu un 
castel imens, nelalocul lui în peisajul sălbatic al Virginiei. După 
ce intră pe drumul privat al domeniului şi acceleră uşor pe o 
pantă domoală, hotelul îi apăru în faţă, o construcţie din pereţi 
monolitici de calcar şi vitralii în culori fantastice, montate în 
ferestre frumos încastrate. Lăbărţata structură se termina cu 
nişte cupole extravagante şi minarete din cupru. 

Logan conduse pe lângă un teren de golf luxos, cu treizeci şi 
şase de găuri, apoi pe drumul din pietriş alb, minuţios greblat, 
care ducea către porte cochere!'?. Înmâna valetului cheile de la 
maşină, apoi păşi înăuntru. 

— Vă cazaţi, domnule? întrebă femeia de la recepţie. 

Logan scutură din cap. 


15 Poarta pentru trăsuri, o structură asemănătoare unui portic la intrarea 
unui imobil (n. red.) 


— Nu, sunt aici pentru tur. 

— Turul buncărelor începe la ora zece. 

— M-am programat pentru o vizită privată. Numele meu este 
Logan. Şi îi înmână femeii o carte de vizită peste suprafaţa de 
marmură a recepţiei. 

Femeia  examină cardul, se întoarse spre ecranul 
calculatorului şi scrise ceva rapid. 

— Foarte bine, domnule doctor Logan. Am să vă rog să luaţi 
loc în foaier. 

— Vă mulţumesc. 

Logan îşi luă servieta şi călcă apăsat pe suprafaţa imensă şi 
răsunătoare a foaierului şi se aşeză între două coloane corintice 
uriaşe, îmbrăcate în mătase roşie. 

Deşi cabana fusese un loc foarte popular timp de şapte 
decenii printre aristocrații lumii vechi, mari amatori de golf şi 
vânătoare, în ultimii ani îşi căpătase o reputaţie ceva mai 
ciudată. Aici - începând cu 1952 - a existat şi mai exista încă un 
buncăr mare, strict secret, care fusese întreţinut pentru oficialii 
guvernului Statelor Unite ale Americii. În cazul unui război 
nuclear, congresmenii, senatorii şi alţi funcţionari publici se 
puteau retrage în buncărul din muntele Old Rag pentru a 
coordona operaţiunile militare, pentru a continua să legifereze 
şi să guverneze America, presupunând, evident, că America mai 
exista, astfel că ei ar mai fi avut ce guverna. Privind de jur 
împrejur foaierul opulent, Logan zâmbi ca pentru sine. Era cât 
se poate de logic ca liderii guvernamentali să fi ales tocmai un 
astfel de loc în care să se îngrămădească: destul de departe de 
Washington ca să scape de cele mai grave efecte ale vreunei 
catastrofe, însă perfect pregătit să suporte Armaghedonul în 
confort şi lux. Deşi buncărul nu mai era activ din anii 1980, 
existenţa lui nu fusese dată publicităţii decât abia în 1992. Acum 
servea drept muzeu de istorie, un magnet pentru teoreticienii 
conspiraţiilor - şi o neobişnuită atracţie turistică. 

Logan ridică privirea pentru a observa un bărbat scund, uşor 
împlinit la trup, într-un costum alb de in şi cu pălărie panama 
venind înspre el. Purta ochelari negri, rotunzi şi era roşu la faţă. 
Îi întinse mâna. 

— Domnul doctor Logan? 

— Da, răspunse Logan, ridicându-se. 


— Numele meu este Percy Hunt, istoricul oficial al cabanei. 
Eu voi fi facilitatorul dumneavoastră vizual în dimineaţa aceasta. 

„Facilitator vizual“, repetă Logan în sinea lui, strângând mâna 
istoricului. Probabil că e ceea ce trece zilele astea drept ghid 
turistic la cabana Old Rag. 

— Vă sunt recunoscător, spuse el. 

— Sunteţi de la Yale, nu-i aşa? Hunt aruncă o privire pe o 
foaie de hârtie îndoită. Profesor plin de istorie medievală? 

— Da. Deşi, în prezent, sunt într-o pauză sabatică. 

Hunt strecură hârtia înapoi în buzunar. 

— Foarte bine. Vă rog să mă urmaţi. 

Il conduse către o arcadă dintr-un colţ îndepărtat al foaierului, 
care dădea într-un hol aşternut cu covoare luxoase şi ornat cu 
fotografii din lumea sportului. 

— Sunt două intrări în buncăr, spuse Hunt. O uşă mare, 
exterioară, construită în partea din spate a muntelui - folosită de 
camioane şi alte utilaje grele -, şi un lift în spatele sălii 
principale de conferinţe a hotelului. Vom folosi a doua opţiune. 

Trecură de o piscină interioară, decorată cu marmură în stil 
grecesc, o sală de dans şi una de mese, înainte de a intra în 
imensa şi luxos mobilată sală de conferinţă. Fără să se oprească, 
Hunt se îndreptă hotărât către o uşă dublă din partea opusă, 
tapetată pentru a se potrivi perfect cu restul camerei. 

— Congresul ar fi folosit această cameră pentru şedinţe 
guvernamentale, pornind de la premisa că ar fi mai rămas în 
picioare, spuse el. Altfel, s-ar fi folosit de camerele mai mici de 
dedesubt. Arătă spre un zid din faţa lor. Acest perete susţine 
uşile antiexplozive care protejează liftul buncărului, spuse el. 
Deschizând uşile cu ceva efort, Hunt dezvălui un spaţiu mic, cu 
un alt set de uşi de acces. Descuind uşile cu o cheie pe care o 
ţinea într-un buzunăraş al hainei, Hunt îl introduse pe Logan 
într-un lift încăpător, vopsit în verde. Închizând uşa în urma lui, 
folosi aceeaşi cheie să pornească liftul. Nu exista niciun panou 
de control, nicio lumină indicatoare să afişeze etajul, nimic. 

Coborârea a fost foarte lungă. După câteva secunde, Hunt se 
întoarse către oaspetele său. 

— Deci, domnule doctor Logan, care este domeniul 
dumneavoastră de interes? Spaţii tehnologice? Locuinţă 
personală? Infirmerie? Intreb, pentru că, de obicei, cercetătorii 


care aranjează să primească tururi private ca acesta urmăresc, 
în genere, un anumit aspect care ţine de aria lor de interes. Cu 
cât îmi spuneţi mai multe, cu atât mai mult voi putea să vă fiu de 
ajutor. 

Logan îl privi cu atenţie. 

— De fapt, domnule Hunt, nu mă interesează buncărul în sine. 

Hunt clipi interesat. 

— Nu? Atunci de ce...? 

— Sunt aici ca să fac nişte cercetări în Arhivele Omega. 

Hunt făcu ochii mari. 

— Arhivele Omega? Îmi pare rău, dar asta e absolut imposibil. 

— Informaţia din arhive a fost desecretizată azi-dimineaţă, la 
ora opt. Logan se uită la ceas. Adică de acum şaptezeci de 
minute. Acum este informaţie cu caracter public. 

— Da, da, dar e nevoie de proceduri clare de dezactivare - 
validare, audit şi tot felul de astfel de chestiuni - care trebuie să 
aibă loc mai întâi. Cererile trebuie să fie depuse la birourile 
oficiale. 

— Nu sunt interesat decât de un singur dosar. Puteţi să staţi 
să mă supravegheați; voi citi în prezenţa dumneavoastră. Cât 
despre cererile oficiale, cred că veţi găsi asta suficient de 
satisfăcătoare pentru a renunţa la obiecțiile pe care le ridicaţi. 
Şi Logan îşi deschise servieta şi scoase de acolo o bucată de 
hârtie îndoită, care purta în partea de sus pecetea Statelor Unite 
şi i-o înmână lui Hunt. 

Bărbatul se uită pe hârtie cu ochii care stăteau să-i iasă din 
orbite. Îşi trecu limba peste buzele uscate. 

— Foarte bine, domnule Logan. Va trebui totuşi să primesc şi 
o autorizare verbală... 

Logan arătă spre semnătura din partea de jos a scrisorii. 

— Dacă vreţi cu adevărat să-l deranjaţi, vă rog să o faceţi de 
îndată ce ne întoarcem în hotel. Dacă îmi veţi permite să-mi fac 
cercetarea fără constrângeri, nu-mi va lua mai mult de câteva 
minute. 

Hunt îşi scoase ochelarii, îi şterse de jachetă şi îi puse înapoi 
la ochi, apoi îşi aranjă pălăria de paie. 

— Aş putea să vă întreb... spuse el ezitând, apoi îşi drese 
vocea. Pot să vă întreb ce interes are un profesor de istorie 
medievală în Arhivele Omega? 


Logan îl privi cu blândeţe. 

— Aşa cum am menţionat ceva mai devreme, domnule Hunt, 
sunt în pauză academică. 

Cu un scârţâit, liftul se deschise către un tunel de ciment, cu 
un acoperiş semicircular şi o podea în care erau încastrate, din 
loc în loc, grilaje de oţel. 

— Urmaţi-mă, vă rog, spuse Hunt, mergând repede. 

Tunelul era foarte rece şi primitiv. Era luminat de o serie de 
lumini incandescente în suporturi circulare care atârnau de 
tavan susţinute de nişte tije subţiri. Ganglioni de ţevi vopsite în 
verde erau întinşi pe sus, pe lângă pereţi, adânc în inima 
tunelului, ca nişte şerpi giganţi. Hunt impuse un ritm rapid, 
aparent fără să mai dorească să poarte vreo conversaţie. Au 
trecut pe lângă mai multe tuneluri adiacente care arătau ca 
nişte dormitoare şi pe lângă o încăpere mare, cu camere de luat 
vederi şi un perete negru, acoperit de o fotografie a Capitolului 
în sezonul cireşilor înfloriţi, înainte ca Hunt să vireze brusc din 
coridorul principal. Intrară într-o sală plină cu panouri electrice 
de control, apoi într-o anticameră. După ce dădu la o parte un 
perete fals din spatele încăperii, ieşi la iveală o uşă grea de 
metal cu balamale masive. Scoţând o altă cheie din buzunar, o 
introduse în încuietoarea centrală. 

— Dincolo de uşa aceasta sunt arhivele, spuse el. Vă rog să 
localizaţi dosarul şi să-l examinaţi cât mai repede cu putinţă. 
Trebuie să primesc de urgenţă autorizare pentru asta. 

— Nu durează mult, răspunse Logan. 

Hunt se încruntă şi încuviinţă, dând din cap. Apoi întoarse 
cheia, trase de uşă şi o deschise. Din întunericul dinăuntru îi izbi 
un val de aer stătut şi plin de praf. Mirosul în sine îi crescu 
tensiunea lui Logan. 

Arhivele Omega erau exact genul de descoperire pentru care 
trăia Jeremy Logan - pentru care titlul de cărturar medieval era 
un soi de poleială de bonton, o perdea de fum. În anii care au 
urmat celui de-al Doilea Război Mondial, guvernul profitase de 
pe urma nivelului de securitate a sistemelor instalate în 
buncărul congresional, pentru a stoca secrete şi dosare militare 
strict secrete. Deşi buncărul în sine fusese deschis publicului cu 
mai bine de un deceniu înainte, le-a luat mult mai mulţi ani - şi o 
presiune politică din partea istoricilor, jurnaliştilor şi 


susținătorilor liberului acces la informaţie pentru a rezolva 
problema birocraţiei care îngropase Arhivele Omega. Şi, deşi 
teoretic arhivele fuseseră desecretizate începând cu acea 
dimineaţă, procedura standard presupunea ca reprezentanţii 
agenţiilor de securitate să examineze conţinutul dosarelor - şi, 
pe parcurs, să elimine orice dosar care conţinea informaţiile 
considerate încă delicate înainte de a permite accesul publicului 
larg. Logan ceruse favoruri de la câteva persoane sus-puse 
pentru a obţine accesul înainte să înceapă procesul final de 
control şi validare. 

Spaţiul în care pătrunse era negru tăciune, dar un al şaselea 
simţ îi spunea că se afla într-o încăpere imensă - absolut imensă. 
Pipăi peretele din imediata lui apropiere, găsi un panou cu cel 
puţin o duzină de întrerupătoare şi aprinse vreo câteva, la 
nimereală. 

Cu o bubuitură joasă, rândurile de becuri fluorescente 
începură să pâlpâie pentru a se aprinde apoi complet şi, în faţa 
lui, văzu creându-se insule de lumină gălbuie într-o mare de 
întuneric. Aprinse şi alte lumini şi, în sfârşit, reuşi să vadă 
întreaga arhivă: rânduri după rânduri de rafturi verde măslin, 
înalte de trei metri, aranjate în coloane regulate lungi că 
aproape nu le vedea capătul. Rămase în uşă, clipind, încercând 
să se obişnuiască treptat cu imensitatea arhivelor care se 
deschideau dinaintea lui. Spaţiul din faţa lui era mai lat decât un 
teren de fotbal şi cel puţin tot atât de lung. Ochii lui se plimbară 
peste mormanele de dosare. Cantitatea uriaşă de informaţie 
stocată aici - secrete oficiale, patente ştiinţifice, obiecte din 
patrimoniul cultural şi naţional confiscate, serii de mărturii sub 
jurământ ale căror contradicții ar putea să fie de-a dreptul 
revelatorii - l-ar fi putut ţine ocupat ani întregi. 

O mişcare plină de nelinişte de lângă el îi reaminti lui Logan 
că nu avea timp la dispoziţie. Zâmbind şi dând din cap cu 
înţeles, îşi apucă servieta cu mai multă încredere şi porni 
înainte. Dosarul care îl interesa viza un eveniment care avusese 
loc în Italia în anul 1944. În timpul luptelor cu Germania pentru 
recâştigarea controlului asupra regiunii Monte Cassino, unităţi 
ale Armatei a V-a a Statelor Unite ale Americii puseseră 
stăpânire pe o fortăreață antică - castelul Diavilous. Castelul, de 
mult părăsit, fusese cândva lăcaşul unui faimos alchimist care 


făcuse nişte experimente extrem de tulburătoare. În urma 
ocupaţiei, castelul fusese ars până la cenuşă şi laboratorul 
secret din subteran, jefuit şi distrus. Logan cercetase rezultatele 
alchimistului, îi urmărise munca îndeaproape, precum şi soarta 
bizarelor lui experimente. Ştia acum că speranţa lui cea mai 
mare se regăsea aici, printre tomurile de dosare ale Arhivelor 
Omega. 

Călcă apăsat şi repede pe lespezile încăperii, printre şirurile 
înalte de rafturi de fier, uitându-se, la întâmplare, pe etichetele 
de pe cabinetele cu dosare. Îşi dădu repede seama că erau 
aranjate în ordine cronologică, apoi subdivizate pe categorii de 
servicii militare. Nu-i luă mai mult de zece minute să găsească 
1944; avu nevoie de alte cinci minute pentru a identifica acele 
dosare care ţineau de Armata a V-a şi încă şaizeci de secunde 
pentru a găsi exact documentele care menţionau operaţiunile 
din frontul militar. Trase sertarul cu pricina, până îl deschise 
complet. Erau cam un metru de dosare kaki în legătură cu 
operaţiunile din Cassino. Erau prăfuite şi decolorate, dar, altfel, 
nu păreau să fi fost atinse de vreme. Sortă rapid în minte 
titlurile şi localiză un dosar pe care scria „Fort Diavilous - Tactic 
şi Strategic“. 

Îi aruncă o privire lui Hunt, care nu era departe, uitându-se la 
el ca o doică nemulțumită. 

— Există vreo masă de lectură pe undeva, unde aş putea să 
studiez dosarul în linişte? 

Hunt clipi şi pufni pe nas. 

— Comisariatul e la capătul coridorului, lângă substaţia 
electrică, spuse el. Vă conduc acolo. 

Logan luă dosarul şi se pregăti să închidă sertarul. Apoi se 
opri. În momentul în care îndepărtase dosarul din sertar, 
descoperi un altul în spatele lui, aproape la fel de deteriorat de 
vreme. Eticheta conţinea un singur cuvânt, bătut la maşina de 
scris: Fear. 

Instinctiv, Logan se întinse după el şi-l luă de acolo. Era foarte 
subţire. În spatele lui era încă unul, identic, pe care era 
imprimat acelaşi cuvânt. 

Ambele copii ale dosarului secret, stocate în aceeaşi arhivă? 
Ceva nu era în regulă. 

Îi aruncă încă o privire lui Hunt, dar subtilă de data aceasta. 


Bărbatul se îndrepta spre ieşire, mergând, cu spatele la Logan, 
pe coridorul pe care veniseră. Uitându-se înapoi în sertar, Logan 
deschise primul din cele două dosare şi trecu în revistă 
conţinutul paginii de titlu. 


STRICT SECRET 
Armata Statelor Unite ale Americii 


Raport către: Comisia internă de anchetă 

Subiect: (1) Anomalie D-1, analiză suplimentară 

(2)  Circumstanţe legate de moartea echipei de 
cercetători 

(3) Recomandări (urgente) 


Raport elaborat de: H.N. Rose 
Comandant, Baza Fear 
Data: Mai, 1958 


REFERINŢĂ 
B2837(a) 


Instinctele lui Logan de cercetător al fenomenelor anormale 
erau foarte bine acordate şi funcționau în acele momente la 
turație maximă. Era şansa lui şi n-avea de gând să ezite. 
Deschise servieta cât putu de încet şi, fără zgomot, strecură 
unul dintre cele două dosare subţiri sub alte documente. Închise 
apoi servieta la loc. Puse dosarul Castello Diavilous peste 
îmbrăcămintea de piele neagră a diplomatului. Şi apoi, 
închizând sertarul şi compunându-şi o mască indiferentă, se 
întoarse şi îl urmă pe Hunt, facilitatorul vizual, care ieşise deja 
din sală şi mergea înainte pe culoarul de ciment. 


7 


În cinci zile, baza Fear se transformase complet. Platforma de 
trei acri de ciment dintre intrarea în bază şi gardul dimprejurul 
acesteia devenise un muşuroi vibrând de activitate. Zi şi noapte 
soseau elicoptere şi avioane mici de transport, aducând 
muncitori, provizii de tot felul, mâncare, combustibil şi fel de fel 
de echipamente exotice. Holurile, tăcute de obicei, prost 
luminate, ale aripii centrale păreau acum bulevardele unui mare 
oraş: pline de larma vocilor, de ţăcănitul tastaturilor şi de 
huruitul aparaturii. Cablurile electrice împânzeau tot locul, ca 
nişte şerpi, aşteptând subversiv să se pună de-a curmezişul, în 
calea oamenilor care nu bănuiau nimic. Capacitatea centralei 
electrice a bazei militare, până acum menţinută la un minim de 
consum absolut, fusese crescută cu peste 50 la sută, umplând 
tăcerea gheţurilor arctice cu mârâitul ei puternic. Sergentul 
Gonzalez şi cei trei soldaţi ai lui păruseră, la început, uimiţi, 
şocaţi chiar, apoi enervaţi de această invazie care le 
transformase baza, cândva adormită, într-un cuib de animale 
urbane care cereau mult şi cărora li se cuvenea totul. Echipa, nu 
tocmai numeroasă, lucra zi şi noapte, tăind cablurile defecte, 
reparând scurgerile, deschizând conductele de apă caldă pentru 
încălzirea centrală şi, în general, făcând astfel încât cele câteva 
zeci de camere - unele în mare măsură nefolosite de cincizeci de 
ani - să fie iarăşi locuibile. 

Evan Marshall cobori în vale, cu o geantă frigorifică plină de 
probe pe un umăr. Pe la jumătatea drumului se opri un moment 
să se odihnească şi să privească aşezarea de la picioarele lui, 
scăldată în lumina soarelui de miazăzi. Deşi echipa de filmare a 
documentarului era cazată, cum era şi firesc, în dormitoarele 
încălzite ale bazei militare - varii camere de la nivelul B era 
destinate celor de la electrice, şefilor de echipă, publiciştilor şi 
asistenţilor de producţie, iar apartamentele mai luxoase de pe 
nivelul G erau rezervate pentru producător, regizorul de 


imagine şi reprezentantul televiziunii -, încă mai erau o 
grămadă de acareturi ocupând spaţiul dimprejurul clădirii. 
Putea să distingă de la depărtare o varietate de barăci 
prefabricate, adăposturi pentru echipamente şi aparatură şi alte 
structuri temporare. De o parte a clădirii, un Sno-Cat imens - un 
vehicul de teren cu tracţiune pe şenile imense, asemănătoare 
celor de tanc - păzea un depozit de benzină cu care s-ar fi 
mândrit orice divizie de armată. Şi, dincolo de toate celelalte, 
singur, plasat chiar dinaintea gardului de securitate, un cub cu 
pereţi de metal: un seif misterios despre care cercetătorii nu 
reuşiseră să afle nimic. 

Odată cu venirea, în acea dimineaţă, a lui Emilio Conti, 
producătorul executiv şi forţa creatoare din spatele proiectului, 
ritmul acerb în care se lucra devenise chiar mai accelerat. Conti 
începuse să alerge din secunda în care a coborât din elicopter. 
La ordinele lui, utilaje grele blocau efectiv vârful văii glaciare, 
complicând accesul cercetătorilor la zona lor de lucru. Din câte 
auzise Marshall, producătorul îşi petrecuse primele ore studiind 
locul, mergând cu echipa lui de imagine în jurul bazei şi pe 
permafrostul dimprejur. Analizau modul în care lumina se 
reflecta pe zăpadă, pe lavă, pe ghețar; scrutau totul dintr-o 
duzină de poziţii diferite, printr-un obiectiv superangular pe 
care îl ţinea atârnat de gât. Kari Ekberg fusese cu el în acest 
timp, punându-l la curent cu tot ce reuşise să facă până în acel 
moment, cu evenimentele petrecute în absenţa lui, scriind în 
agendă ordinele lui pentru activităţile din următoarele câteva 
zile. 

Zilele care aveau să urmeze se anunțau, într-adevăr, foarte 
interesante. 

Marshall îşi ridică iar geanta cu specimenele pentru 
laborator, o atârnă de umăr şi îşi continuă coborârea de pe 
munte. Se simţea obosit până în măduva oaselor: ca de obicei, 
nu reuşise nici în noaptea precedentă să doarmă, şi balamucul 
pe care îl creaseră nou-veniţii la baza Fear nu-l ajuta cu nimic să 
scape de insomnii. 

Era greu de crezut că nu trecuse mai mult de o săptămână de 
la descoperirea lor. În sinea lui, aproape că îşi dorea să nu fi 
descoperit niciodată animalul îngheţat. Nu putea să sufere 
activitatea aceea năucitoare, atât de diferită de abordarea calmă 


şi prudentă pe care o preferau cercetătorii. Nu putea să sufere 
nici modul în care echipa de filmare a documentarului înţelegea 
să fie secretoasă, rezervată faţă de ei în ce priveşte detaliile 
proiectului. Şi, mai ales, nu putea să sufere cât de mult îl 
distrăgeau de la cercetarea lui, cum munca lui era sabotată de 
prezenţa atâtor oameni perindându-se peste tot. Ocazia care li 
se ivise aici, între gheţuri, dispărea repede. Singurul lucru bun 
din toată vânzoleala creată, reflectă el, se reducea la un fapt 
simplu: cu cât mai repede se mişca echipa de filmare, cu atât 
mai repede aveau să se care dracu' de unde au venit. 

Trecu de Sno-Cat şi intră în zona securizată. Un membru al 
echipei de filmare trecu pe lângă el, cărând tija lungă de metal a 
unui microfon şi Marshall trebui să se aplece ca să nu-i zboare 
creierii. Intrarea în bază era blocată de un grup de angajaţi ai 
Terra Prime, toţi cu spatele la el şi, în timp ce lăsa geanta 
frigorifică pe podea, deschizând-o să verifice probele, le putea 
auzi vocile ridicate, pline de revoltă. 

— Ăsta e cel mai crunt platou de filmare pe care am lucrat 
vreodată, şi asta fără excepţie, spuse o voce. Şi am lucrat pe 
nişte platouri de rahat în viaţa mea. 

— Mi-a îngheţat curul, spuse o a doua voce. Pe bune. Cred că 
a degerat. 

— Conti ce părere are? Să vină până aici, în mijlocul 
pustietăţii, doar pentru că au descoperit nu ştiu ce pocitanie 
țeapănă. 

— Şi toţi tocilarii ăştia se tot plimbă aiurea pe platou şi stau în 
calea noastră. 

„Platoul vostru de filmare e perimetrul nostru de lucru“, gândi 
Marshall, zâmbind întristat. 

— Apropo de plimbat, ai auzit vorbindu-se cumva de urşi 
polari sau cam aşa ceva? Dacă nu murim îngheţaţi aici, sigur ne 
mănâncă urşii. 

— Ar trebui să ni se dea un spor de pericol, spuse un altul. 

— Locul ăsta e naşpa rău. Presiunea apei e îngrozitoare. Şi cei 
de la aprovizionare lasă de dorit - eu sunt obişnuit cu produse 
proaspete: felii de ananas, pateuri, sendvişuri pentru ceai, sushi. 
Aici primim porţii ca la închisoare: mazăre, hotdog, spanac 
îngheţat. 

Din partea cealaltă a clădirii izbucni dintr-odată un vuiet mare 


de veselie. Fu urmat la scurt timp de un altul. Închizând geanta 
frigorifică la loc, porni într-acolo să afle ce se întâmpla. 

În jur de vreo zece, cincisprezece oameni se adunaseră afară, 
în faţa seifului cu pereţi de oţel. Se felicitau unii pe alţii, 
strângându-şi mâinile şi îmbrăţişându-se. La o oarecare distanţă 
de ei stătea Conti. Era un ins mic de statură, brunet, cu un cioc 
bine întreţinut. Privea cu braţele încrucişate grupul care îşi 
manifesta bucuria în faţa lui. Lângă el era responsabilul cu 
relaţiile publice al companiei sau reprezentantul televiziunii: un 
ins pe nume Wolff. Şi lângă Wolff erau doi cameramani, unul cu 
o cameră mare pe umăr şi celălalt cu un handheld portabil. Un 
altul - cel care aproape că l-a dat jos pe Marshall câteva minute 
mai devreme - stătea prin apropiere, ţinând un microfon fixat de 
o prăjină. Din camerele video ieşeau cabluri racordate la 
dispozitivul pe care-l purta ataşat de centură. 

Marshall se uită curios în direcţia lui Conti. Avea o reputaţie 
fantastică: documentarul lui, Mărturii de pe mările morii, despre 
submarinele de cercetare care explorau cele mai mari adâncimi 
oceanice, câştigase o sumedenie de premii şi încă mai era 
difuzat frecvent în muzee şi în cinematografele IMAX. Făcuse 
multe alte documentare, în mare parte despre natură şi 
dezastrele ecologice, şi fuseseră toate încununate de succes atât 
critic, cât şi comercial. Cu barbişonul lui şic şi cu atitudinea 
arogantă şi plină de ifose, cu obiectivele superangulare 
atârnându-i de gât ca nişte bijuterii negre, imense, arăta exact 
aşa cum ar fi trebuit să arate un regizor excentric şi genial. 
Singurele chestii care îi mai lipseau, se gândi Marshall, erau un 
megafon şi o eşarfă de mătase. Îşi spunea în sinea lui că 
aparențele pot fi înşelătoare: omul acesta nu era doar foarte 
respectat, dar era şi o mare autoritate în domeniu, cu multă 
influenţă. 

— Din nou, spuse Conti, foarte afectat, cu un vag accent 
italian. De data asta aş vrea să văd şi mai mult entuziasm. Ţineţi 
minte: aţi reuşit. Misiune îndeplinită. Vreau să văd asta pe feţele 
voastre, să o aud în glasul vostru. 

— Rulează, spuse cameramanul. 

— Şi... acţiune, spuse Conti. 

Incă o dată strigăte de veselie şi triumf izbucniră din mijlocul 
grupului. Săreau în aer, ţopăiau şi urlau, se băteau unii pe alţii 


pe umăr, fericiţi. Marshall se uită în jur mirat la culme, perfect 
conştient de faptul că habar n-avea despre ce era proiectul din 
care făcea parte. 

Ekberg era şi ea prin apropiere, privind desfăşurarea acţiunii. 
Fusese foarte ocupată în ultimele zile, dar îi zâmbea întotdeauna 
politicos când îl vedea - spre deosebire de cei mai mulţi dintre 
membrii echipei de filmare care, era cât se poate de clar, nu 
făceau decât să-i tolereze pe cercetători cu toanele lor iritante şi 
nimic mai mult. 

Se apropie de ea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— S-a terminat, spuse ea. Un mare succes. 

— S-a terminat? 

— Da, păi, mă rog, asta se filmează. 

— Dar... începu el. Apoi, dintr-odată, înţelese. Conti filma 
reacţia echipei de filmare la finalul unei expediţii de succes... 
indiferent de momentul când vor avea parte de finalul acestei 
expediţii sau de cel care va fi el cu adevărat. Se părea că 
producătorul filma orice putea şi cât de repede putea, fie că era 
real sau o simplă punere în scenă. Era evident că, în cazul lor, 
conceptul de timp liniar nu exista - şi Marshall îşi dădu seama 
că avea multe de învăţat despre documentare. 

Conti dădea din cap apreciativ, aparent mulţumit de ultimul 
lui efort. Se întoarse către cameramanul care ducea camera 
portabilă. 

— Ai obţinut rolele B? 

Bărbatul îi zâmbi şi îi făcu semn că da, e în regulă. Conti se 
uită la Ekberg şi apoi îl văzu pe Marshall. 

— Dumneata eşti Marshall, corect? Ecologul? 

— Paleoecolog. Da, eu sunt. 

Conti se uită din nou la mapa lui, făcu un semn în dreptul 
unor rânduri scrise cu creionul pe care îl ţinea îngropat în 
mănuşa groasă. 

— Bun. Asta e următoarea chestie pe listă. Se uită din nou la 
Marshall, de data asta cu mai multă atenţie, privirea 
alunecându-i din cap până în picioare, ca şi cum inspecta 
calitatea unui but de vacă. Am să te rog să aduni restul echipei 
pe platoul de filmare, îmbrăcată ca pentru expediţie. 
Cincisprezece minute, te rog, da? Dacă vă am pe toţi în fundal, 


cresc nivelul de realism al scenei. 

— Despre ce scenă vorbim? 

Mergem pe munte. 

Marshall ezită. 

— Nu mă deranjează să adun echipa. Dar cred că, mai întâi, a 
venit vremea să ne explici şi nouă ce documentar faci aici. Până 
acum n-ai spus nimic concret. Nu am intenţia să fiu dificil, dar 
cred că ne-ai ţinut în întuneric destul. 

Conti trase pe nări aerul îngheţat. 

— Filmăm toate cadrele pe care le putem filma până ajunge 
Ashleigh. 

— Asta e încă o chestie pe care n-o înţeleg. De ce e nevoie ca 
un animator TV să bată atâta drum ca să vină până aici? De ce 
nu poate să-şi înregistreze textul în studio, la New York, după ce 
filmul este editat şi montat? 

— Pentru că nu e vorba doar despre relatare aici, îi răspunse 
Conti. Vorbim de o docudramă. O docudramă uriaşă. 

Marshall se încruntă. 

— Ce legătură are asta cu munca noastră de cercetare? Sau 
cu mâţa peste care am dat? 

Conti zâmbi şters pentru o clipă. 

— Are totul de-a face cu mâţa pe care aţi descoperit-o, 
profesore Marshall. Ideea e că noi mergem acum în munte să 
tăiem gheaţa şi s-o scoatem afară. 

Marshall simţi cum îl trec fiorii pe şira spinării. Nu-i venea să 
creadă. 

— Vreţi s-o scoateţi din gheaţă? 

— Da, o decupăm într-un singur bloc de gheaţă. Ca s-o putem 
transporta cu noi în seiful special pregătit. Cutia va fi sigilată, 
iar blocul de gheaţă va fi topit în condiţii controlate. Conti se 
opri pentru efectul dramatic. Şi apoi seiful este iarăşi desigilat, 
şi asta se va întâmpla în direct, în faţa camerelor - în faţa unei 
audienţe de peste zece milioane de telespectatori. 


8 


Pentru un moment, Marshall se simţi prea uimit ca să mai 
vorbească. Apoi, la fel de repede precum îl învăluise, senzaţia de 
şoc dispăruse, eliminată de furia pe care o resimțea acum. Abia 
acum îşi dădea seama că se controlase până atunci să nu 
răbufnească. 

— Îmi pare rău, spuse el, surprins de calmul vocii lui, dar asta 
nu se va întâmpla. 

Zâmbetul de pe chipul lui Conti nu se stinse nicio clipă. 

— Nu? 

— Nu. 

— Şi de ce nu? 

În timp ce producătorul îi punea întrebarea, Marshall îl văzu 
pe Sully apropiindu-se. Fără îndoială, auzise tevatura stârnită de 
ultima filmare a lui Conti şi venise să vadă ce se întâmplă. 
Climatologul nu pierdea nicio ocazie să-l pupe în fund pe 
producător şi era dornic în fiece moment să îi facă favoruri, 
poate chiar să primească un rol secundar în documentar. 

— Domnul Conti tocmai mi-a spus care e motivul real pentru 
care sunt aici, îi spuse Marshall în momentul în care Sully 
ajunse lângă ei. 

— Oh? întrebă Sully. Şi care e acela? 

— Vor să taie smilodonul din gheaţă şi să-l decongeleze în faţa 
camerelor de luat vederi, în direct. 

Sully clipi luat prin surprindere de cele dezvăluite, dar nu 
spuse nimic. 

Marshall se întoarse spre producător. 

— Una e să pui stăpânire pe baza noastră militară, să ne 
întrerupi munca de cercetare şi să le permiţi oamenilor dumitale 
să ne trateze ca pe nişte vagabonzi veniţi la cerşit. Dar n-am de 
gând să-ţi permit să ne pui în pericol cercetarea. 

Conti îşi încrucişă braţele. Marshall îşi dădu seama că Ekberg 
îl privea fix, ca şi cum voia să-i spună ceva. 


— Carcasa aceea reprezintă o descoperire importantă - poate 
chiar de o semnificaţie uriaşă - pentru ştiinţă, continuă el. Nu e 
o ştire senzaţională sau un pretext pentru publicitatea dumitale 
ieftină, un truc pe care să-l exploatezi pe spinarea noastră şi a 
muncii noastre. Dacă de asta aţi venit aici, îmi pare rău că v-aţi 
irosit timpul şi banii. În cazul ăsta aţi face bine să vă faceţi 
frumuşel bagajele şi să vă căraţi. 

Sully părea să-şi controleze bine emoţiile şi starea de 
surpriză. 

— Ah, Evan, chiar nu e necesar să... 

— Ah, şi încă o chestie, spuse Marshall peste Sully. I-am spus 
deja şi domnişoarei Ekberg aici, de faţă: peştera este nesigură. 
Vibraţiile echipamentelor şi utilajelor grele pot face să se 
prăbuşească întregul tunel peste voi. Prin urmare, chiar dacă n- 
am avea nimic de obiectat la ideea voastră stupidă, nu v-am 
putea, în ruptul capului, să vă permitem accesul în peşteră. 

Conti îşi încreţi buzele, iritat. 

— Am înţeles. Mai ai şi altceva de zis? 

Marshall căscă neîncrezător ochii. 

— Adică nu e destul? Nu puteţi avea pisica. E simplu ca bună 
ziua. 

Aşteptă să primească un răspuns de la Conti. Dar, în loc să-i 
răspundă, regizorul îi aruncă o privire plină de înţeles lui Wolff. 

Wolff îşi drese vocea şi vorbi pentru prima dată: 

— De fapt, domnule doctor Marshall, aveţi dreptate, e simplu 
ca bună ziua: noi putem să facem exact ceea ce vrem să facem. 

Marshall se întoarse spre Wolff, simţindu-şi maxilarul 
încleştat. 

— Despre ce vorbiţi? 

— Dacă vrem să tăiem felina din gheaţă, putem s-o facem fără 
probleme. Dacă vrem s-o tăiem bucățele şi s-o punem pe grătar, 
putem face şi asta. Reprezentantul televiziunii scoase din 
buzunarul hainei o foaie de hârtie pe care i-o întinse lui 
Marshall. 

Marshall nu puse mâna pe ea. 

— Ce e asta? întrebă el. 

Acesta este contractul pe care doctorul Sully al 
dumneavoastră şi decanul departamentului de cercetare al 
Universităţii Massachusetts de Nord l-au semnat cu Terra 


Prime. 

Când văzu că Marshall nu răspundea nimic, Wolff continuă: 

— În schimbul finanţării expediției voastre de şase săptămâni, 
Terra Prime - şi, prin extindere, compania-mamă Blackpool 
Entertainment Group - au dreptul de exclusivitate şi acces 
nelimitat nu numai la situl vostru de cercetări, dar şi la orice 
descoperire veţi fi făcut cu bună ştiinţă şi din proprie iniţiativă. 

Marshall luă documentul fără nicio tragere de inimă. 

— Clauza şase, spuse Wolff. Cuvântul-cheie este „nelimitat“. 

Marshall scrută documentul câteva secunde. 

Era chiar aşa cum spusese Wolff: Terra Prime avea dreptul de 
proprietate intelectuală asupra rezultatelor expediției lor. Nu 
ştia că Terra Prime era o companie a trustului Blackpool şi nu-i 
plăcea deloc ce se întâmpla: Blackpool era bine cunoscută 
pentru jurnalismul senzaţionalist, exploatator pe care îl practica. 
Era evident că Wolff ştiuse că avea să vină şi momentul acesta: 
de asta şi umbla cu contractul după el. Marshall îl privi pe 
individ mai îndeaproape. Chiar şi îmbrăcat în parka, Wolff era 
slab, aproape cadaveric, cu părul castaniu tuns foarte scurt şi 
chipul lipsit de expresie. Wolff îi întoarse privirea, însă ochii de 
o culoare incertă nu trădau nimic. 

Marshall se întoarse spre Sully. 

— Tu ai semnat asta? 

Sully ridică din umeri. 

— Ori semnam, ori nu exista nicio expediţie. De unde să fi 
ştiut că avea să se întâmple una ca asta? 

Marshall nu-i răspunse. Dintr-odată, se simţi mai obosit ca 
niciodată. Fără să mai scoată un cuvânt, împături contractul şi i- 
| înmână înapoi lui Wolff. 


9 


Un sfert de oră mai târziu, un grup mare de oameni porni prin 
valea glaciară spre peştera îngheţată. Grupul era format din 
cercetători, Conti şi clica lui de asistenţi, printre care se afla şi 
Ekberg, cei doi cameramani şi  sunetistul. Vreo zece, 
cincisprezece indivizi masivi, îmbrăcaţi în haine de piele, veneau 
la mică distanţă de ei, unii pe jos, alţii în Sno-Catul încărcat 
până la refuz cu paleţi de lemn. Aceşti bărbaţi nu făceau parte, 
oficial, din echipa care realiza documentarul; erau localnici, 
aduşi cu avionul din Anchorage pentru câteva zile, să facă 
munca de salahor. Ekberg le explicase deja că era urgent să se 
filmeze cât mai mult posibil, să termine cu cadrele mari, cu 
peisajul, cu scenele live - acum că producătorul era pe platou şi 
vedeta pe cale să apară, bugetul era consumat repede şi scenele 
şi platourile auxiliare trebuiau construite cât mai rapid cu 
putinţă. 

În mod normal, drumul până la poalele ghețarului Fear nu 
dura mai mult de douăzeci de minute, dar astăzi le luă de câteva 
ori mai mult: Conti se oprea mereu pentru ca operatorii să poată 
să prindă cadre cu muntele, cu valea care se întindea dedesubt, 
cu grupul în sine. La un moment dat, opri tot convoiul zece 
minute ca să contemple ghețarul. Şi, mai ciudat, trase câteva 
cadre cu Ekberg - din fiecare unghi, mai puţin din faţă. 

— Astea pentru ce sunt? întrebă Marshall după al cincilea 
asemenea cadru. 

Ekberg îşi scoase gluga. 

— Îi ţin locul lui Ashleigh. 

Marshall încuviinţă, pricepând despre ce era vorba. Ashleigh 
Davis, naratoarea documentarului, avea să vină abia peste două 
zile - dar asta nu însemna că Emilio Conti se oprea din filmat 
cadre cu ea. 

— Bănuiesc că e aşa cum ziceai. Când vine vorba de astfel de 
filmare, timpul e esenţial. 


— Exact. Ekberg îl privi. Ascultă, spuse ea, îmi pare rău 
pentru ce s-a întâmplat mai devreme. Aş fi vrut să te pot 
avertiza, dar ordinele mele primite sunt stricte în privinţa asta. 
Wolff trebuia să fie acela care să vă dea vestea. 

— Deci el e şeful. Şi eu care mă gândeam că şeful e Conti. 

— Emilio se ocupă de tot ce ţine de partea creativă: filmările, 
regia, montajul final. Dar televiziunea e cea care dă banul. Deci 
televiziunea e cea care are şi decizia finală. Iar aici, la capătul 
lumii, Wolff este televiziunea. 

Marshall se uită peste umăr la baza muntelui. Wolff nu venise 
cu ei, dar încă mai putea fi văzut dedesubt: o siluetă minusculă, 
sfrijită, fantomatică, stând nemişcată în perimetrul securizat, 
uitându-se în urma lor. 

Marshall se întoarse iar către ea, oftând. 

— E ceva normal? întrebă el. Tot opritul ăsta şi privitul 
împrejur, şi filmatul continuu? 

— Nu, nu tocmai. Conti consumă de trei ori mai mult film 
decât în mod normal. 

— De ce? 

— Pentru că vrea ca asta să fie Mona Lisa lui. Capodopera lui. 
A riscat mult ca să-i iasă povestea asta. 

— Şi de ce urcă le Grand Auteur muntele pe jos, alături de 
noi, nespălaţii? Mă gândeam că o să meargă într-unul dintre 
Sno-Caturi. 

— Vrea să filmeze „la faţa locului“, cum zicem noi. Dă mai 
bine când se pune alături de film şi „the making of“, care, în cele 
din urmă, va fi distribuit împreună cu DVD-ul. 

Marshall scutură tăcut din cap, şocat de circul în care se 
transformase expediţia lor. 

Reluară urcuşul şi, aproape imediat, Conti porni înspre ei. 

— E ceva ce-ar trebui să ştiu? întrebă Conti cu accentul lui 
italian afectat. 

— Despre ce? 

Producătorul desenă un semicerc în aer. 

— Despre orice, despre tot. Locul acesta, vremea, fauna locală 
- orice poate să adauge culoare proiectului. 

— Sunt multe lucruri pe care ar trebui să le ştiţi. E o regiune 
geologică fascinantă. 

Producătorul dădu din cap, fără convingere. 


— Când ne întoarcem, am să programez un interviu. 

Sully, care auzise schimbul de replici, se grăbi să-i ajungă din 
urmă. 

— Aş fi mai mult decât fericit - în rolul meu de lider al echipei 
- să vă acord tot sprijinul de care aveţi nevoie. 

Conti dădu din nou din cap, absent, cu privirea îndreptată iar 
spre ghețar. 

Marshall se întrebă dacă nu cumva ar trebui să-i spună lui 
Conti despre băştinaşii din apropiere. Constituiau exact genul 
de culoare de care avea nevoie Conti. Dar se răzgândi la fel de 
repede. Ultimul lucru pe care şi-l doreau tuniţii sau pe care îl 
meritau - era o echipă de filmare gălăgioasă, cu indivizi 
ignoranţi, care să le calce în picioare sătucul. Nici nu trebuia să 
ghicească reacţia lor dacă ar vedea cum fusese transformat 
Mount Fear în ultimele zile. 

Aruncă o privire pe furiş lui Conti. Marshall nu reuşea să îşi 
dea seama cine era cu adevărat Conti. Dincolo de postura şi 
toanele lui de mare artist, tipul avea şi atitudine de om dur, care 
nu făcea uşor compromisuri. Era o combinaţie teribil de stranie, 
jumătate Truman Capote!*, jumătate David Lean!'5. Te ţinea 
mereu în suspans. 

Peştera era acum în faţa lor, cu gura ei neagră şi căscată, 
blocată de tot felul de aparate şi echipamente grele: o macara 
plană pe anvelope gonflabile şi un alt vehicul pe care Marshall 
nu-l putu identifica. Erau vopsite amândouă într-un galben 
strălucitor, o culoare ţipătoare, în contrast cu stratul de zăpadă 
şi cu albastrul stins al ghețarului. În timp ce cameramanii 
schimbau obiectivele şi inginerul de sunet îşi pregătea mixerul 
prins de centură, batalioane de bărbaţi în haine de piele 
începură să se răspândească în jurul echipamentelor. Doi se 
aruncară în cabinele utilajelor, în timp ce alţii trăgeau de paleţi 
de lemn, descărcându-le de pe Sno-Cat şi depozitându-le 
conţinutul în spatele macaralei mobile. Privind cu mai mare 
atenţie, Marshall văzu că ceea ce descărnau de fapt erau saci 
plini cu distanţieri grei din oţel, cu ajustare hidraulică. 

14 Scriitor american (1924—1984), cunoscut pentru povestirile, romanele şi 
piesele lui, devenite lucrări clasice în literatura americană (n. red.) 
15 Sir David Lean (1908-1991), regizor, editor, scenarist britanic, cunoscut 


pentru Podul de pe răul Kwai (1957), Lawrence al Arabiei (1962) sau Doctor 
Jivago (1965). Nominalizat de nouă ori la Oscar, l-a câştigat de două ori. 


Barbour îi privea încruntat pe salahori. Ţinea un laptop micuţ 
într-una din mâinile îngropate în mânuşi foarte groase din blană 
şi un reportofon digital în cealaltă. Ea, mai mult chiar decât 
Marshall, îi privea pe cei din echipa de filmare cu suspiciune. 

Pot să-mi dau seama pentru ce e macaraua aia, mormăi ea. 
Dar ce e chestia ailaltă? 

Marshall se uită la celălalt vehicul. Era încărcat cu un soi de 
echipament care avea un aer vag medieval. 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Notează, îi spuse Conti lui Ekberg. Vreau o paletă de patru 
culori: albul zăpezii, albastrul cerului, azurul intens al 
ghețarului şi negrul peşterii. Ar trebui să fie o nocturnă în 
albastru. Va trebui să folosim procesul acela special când 
ajungem în laborator. Aruncă o privire spre cameramani: 
Sunteţi gata? 

— Gata, spuse Fortnum, regizorul de imagine. 

— Gata şi aici, domnule C, spuse Toussaint, asistentul 
regizorului de imagine. 

— Va trebui să fiţi foarte, foarte atenţi, spuse Marshall. 
Podeaua e o gheaţă lucioasă şi e extrem de alunecoasă. Şi, aşa 
cum am mai spus, tunelurile astea de lavă sunt foarte fragile. Vă 
asumaţi un risc nebun. O mişcare greşită şi tot plafonul vine 
peste voi. 

— Mulţumesc, doctore Marshall. Conti se întoarse spre 
cameramani. Fortnum? Toussaint? Dacă auziţi vreun zgomot 
ascuţit de fisurare cât timp suntem înăuntru, mutaţi imediat 
camera pe chipurile celor prezenţi. Alegeţi-o pe cea mai 
îngrozită şi zoom pe ea. 

Cameramanii se uitară stânjeniţi unul la celălalt, apoi 
încuviinţară nesiguri. 

Conti se mai uită încă o dată în jur, apoi îi făcu un semn din 
cap lui Toussaint. 

— Linişte pe platou! urlă cameramanul. 

Nimeni nu mai scotea niciun cuvânt. 

Conti îşi ridică privirea spre gura peşterii. 

— Acţiune! 

O clachetă digitală se auzi pocnind şi camera începu să 
ruleze. Simultan, utilajele grele începură să urce, huruind 
asurzitor. Cu angrenajele la turație maximă, se porniră în pantă 


pe faţa ghețarului. Conti şi clica lui de câţiva asistenţi se 
mențineau în spatele maşinăriilor. Cameramanii rămaseră în 
urmă, atenţi să prindă totul în imagini panoramice. Cu o 
senzaţie uriaşă de disconfort, ezitând, forţându-se pe sine, 
Marshall urmă procesiunea, îndreptându-se şi el spre peşteră. 
Avea un sentiment îngrozitor, care se adâncea din ce în ce în el, 
că hybrisul lui Conti avea să-i transforme pe toţi în nişte victime. 

La gura peşterii, vehiculele se opriră ca să le permită 
muncitorilor să tragă câţiva dintre sacii de pânză de pe 
platforma macaralei. Apoi, reflectoare puternice se aprinseră pe 
cabina galbenă, cuplajele pocniră şi echipamentul rulă înainte, 
de data asta ceva mai încet, dispărând sub plafonul jos al 
peşterii. Marshall şi restul echipei intrară unul câte unul, în 
urma utilajelor. Aerul uscat şi îngheţat al tunelului de lavă se 
încărcă de gaze de eşapament şi deveni irespirabil. Pereţii 
vibrau nebuneşte şi sunetul motoarelor era asurzitor. Privind 
peste umăr, Marshall observă că, la indicaţiile unui şef de 
echipă solid, un individ pe nume Creel, muncitorii trăgeau de 
distanţierii de oţel, scoţându-i din saci şi montându-i între plafon 
şi podeaua peşterii. Această consolidare temporară îl făcea să se 
simtă ceva mai bine, dar nu cu mult. 

İşi croi drum prin tunel. Nu avea nevoie de lanternă: 
reflectoarele instalate de echipa de filmare şi luminile camerelor 
de luat vederi transformaseră peştera într-un tunel de un 
albastru intens. De undeva din faţă se auzea un răzuit puternic 
provocat de unul dintre vehiculele care se chinuia să treacă prin 
tunelul care se îngusta. Marshall observă cum chipul lui Sully, 
care îşi asumase până atunci o expresie de falsă indiferenţă, păli 
în faţa unei asemenea enormităţi. 

Apoi peştera se lărgi, tavanul era acum la mai mare înălţime 
şi grupul formă un cerc în jurul zonei marcate din podeaua de 
gheaţă. Motoarele se opriră, unul câte unul şi, pentru un 
moment, tăcerea deveni asurzitoare. Un pârâit sacadat se auzi 
cu ecou în încăperea subterană, semn că stratul de gheaţă care 
pava podeaua peşterii se lăsa sub greutatea utilajelor. 
Muncitorii terminară de instalat contraforturile de oţel, apoi se 
lipiră de pereţi, ca să nu stea în calea echipei. 

Pe moment, nimeni nu mai vorbea. Toată lumea privea în jos 
la ochii morţi care se holbau la ei din stratul de gheaţă. Marshall 


privi atent compania prezentă, analizându-i unul câte unul. 
Ekberg, încruntată, nu părea a fi în apele ei. Barbour scria ceva 
pe palmtopul ei. Conti privea insistent gheaţa tulbure, iar 
siguranţa lui era, în mod evident, fisurată. Faraday, clipind des 
din spatele lentilelor groase, supradimensionate, scotea din 
buzunare dispozitivele de măsurare. Sully era plin de sine, ca un 
părinte mândru de progenitura lui. 

În sfârşit, Conti se dezmetici. 

— Fortnum, Toussaint, filmaţi? 

— Da, răspunse regizorul de imagine. 

— Aţi prins cercetătorul în cadru? 

— De două ori. 

— Foarte bine. Producătorul se întoarse spre Sully. Marcaţi 
animalul, vă rog. 

Sully îşi drese vocea. 

— Să-l marchez? 

— Da, să marcați blocul de gheaţă pe care îl vom decupa. Fiţi 
generoşi - n-am vrea să tăiem vreun copănel din greşeală. 

Sully făcu o grimasă, dar înaintă puţin şi - după câteva 
momente de consultare cu Faraday - făcu nişte calcule, apoi, cu 
un cuţitaş pe care îl ţinea în buzunar, zgârie un dreptunghi 
neuniform în podeaua de gheaţă. 

— Adâncimea? întrebă Creel. 

Sully se uită la Barbour, care îşi consultă calculatorul în 
miniatură. 

— Doi metri şaptezeci, spuse ea. 

Crane se întoarse spre tipul de la consola de comandă a 
utilajului. 

— Fă-o de doi metri optzeci. 

Încă o dată peştera se umplu de mugetul motoarelor diesel şi 
de norii groşi de noxe. Camerele rulau şi unul dintre muncitori 
se folosi de o telecomandă uriaşă pentru a ghida imensul braţ 
mecanic al  bizarei  maşinării,  poziţionând-o deasupra 
dreptunghiului desenat pe gheaţă. Încet, coborî braţul mecanic 
pe zgârieturile făcute de cuțitul lui Sully. 

— Daţi-vă înapoi, îi avertiză Creel. 

În partea de sus a instrumentului apăru un fascicul de lumină 
roşie, intensă. Imediat, gheaţa de dedesubt începu să sfârâie şi 
să fiarbă. 


— Laser militar, spuse Conti. Foarte puternic, şi totuşi mai 
exact decât pila unui bijutier. 

Toată lumea privea cum laserul tăia încet conturul trasat de 
Sully în gheaţa maronie şi de nepătruns. Unul dintre salahori 
sări pe un compresor portabil instalat pe o parte a remorcii 
macaralei. Ţinând o pompă în gaura care se lărgea mereu, 
absorbi apa provenită din topire printr-un tub masiv din cauciuc 
şi o descărcă în canalele şi şanţurile naturale ale peşterii. Lui 
Marshall întreaga procedură i se părea asemenea unei 
monstruoase intervenţii stomatologice. Deşi omul de ştiinţă din 
el se revolta la ideea unei asemenea activităţi - scoaterea unui 
specimen unic din matricea lui cu asemenea brutalitate -, era 
totuşi uşurat să vadă grija cu care se lucra. 

Nu le luă mai mult de douăzeci de minute să taie bestia din 
gheaţă. Dreptunghiul pe care îl trasase Sully în gheaţă era acum 
un canal adânc, de aproape doi centimetri lăţime pe două dintre 
laturi şi cam de zece centimetri pe celelalte două. Urmă un 
moment de aşteptare, timp în care Chen verifică senzorul de 
teledetecţie pentru a stabili dacă adâncimea era suficientă sau 
nu. Opriră laserul şi din maşină apăru un alt braţ mecanic care 
se extinse ca un telescop. Ceva care lui Marshall îi apărea ca 
braţul unui robot, subţire, dar care ajungea destul de departe, 
era ataşat la capăt. Braţul prinse viaţă cu un scâncet prelung. 

— Ce e chestia asta? îl întrebă pe Creel. 

— Freză laterală, urlă şeful de echipă ca să fie auzit. Vârful e 
din carbodurum, diamant din carbură de siliciu. 

Încet, dispozitivul fu coborât într-unul dintre canalele mai 
largi. Scâncetul braţului crescu în intensitate în timp ce, la trei 
metri dedesubt, freza muşcă din gheaţa preistorică. Pompa fuse 
şi ea coborâtă în şanţ şi apa din topire fu iar deversată în 
canelurile podelei de gheaţă. În apropiere, se legăna un alt braţ 
mecanic, pregătit să strecoare grinzi sub blocul de gheaţă. 
Tăierea laterală dură şi mai puţin şi, în zece minute, freza se 
retrase. La un semn din partea şefului de echipă, salahorii 
apucară două ancore cu câte patru gheare şi le aduseră în faţă, 
apoi coborâră fiecare gheară în tranşeu şi le fixă de capetele 
blocului de gheaţă. Pentru mai multă siguranţă, legară blocul cu 
curele groase de pânză. 

Conti se uită iar la Fortnum şi la Toussaint. 


— Vreau un cadru curat. Nu avem mai multe şanse. Doar una. 

Fortnum îşi regla obiectivul, îşi verifică transmiţătorul, apoi îi 
făcu semn că e gata. 

Totul se opri în timp ce Conti insistă să se lase în patru labe 
să examineze blocul de gheaţă, cu nasul la câţiva centimetri de 
suprafaţa lui. Fortnum filma fiecare mişcare a regizorului. 

— Daţi-i drumul, spuse Conti în cele din urmă, ridicându-se, 
cu camera de la gâtul lui pendulând ameninţător. 

Creel făcu semne echipei lui să pornească. Cu un muget 
prelung, maşinăriile se puseră iarăşi în funcţiune şi macaraua 
prinse viaţă. Se auziră pocnete şi zornăieli în timp ce lanţurile 
grele de care erau fixate ancorele cu gheare se întinseră şi 
deveniră rigide. Pentru un moment, toată lumea se uita în timp 
ce motorul gemea şi cârligele se deformau încercând să ridice 
blocul de gheaţă care opunea rezistenţă. Apoi cu un scârţâit 
strident care părea să scoată muntele din ţâţâni blocul imens de 
gheaţă se desprinse şi începu a se ridica. 

— Incet, spuse Creel. 

Conti se uită la Fortnum. 

— Focus pe utilaj. Cadrul trebuie să fie ca o mângâiere. El e 
minunea care îşi scoate comoara din închisoarea de gheaţă. 

Incet, foarte încet, felina îngheţată se ridică din patul în care 
zăcuse mii şi mii de ani. Cercetătorii se împinseră înainte, 
făcând observaţii vizuale şi luând notițe în mare grabă. Marshall 
se trase aproape, împreună cu ceilalţi, uitându-se cu atenţie. 
Sub strălucirea puternică, nemiloasă a reflectoarelor, blocul de 
gheaţă era enervant de opac, o furtună de noroi şi resturi 
îngheţate în timp, de culoarea fumului gros. În locurile în care 
laserul a tăiat gheaţa, suprafaţa era striată de canale mici şi 
foarte drepte. „Dumnezeule, gândi Marshall, lăsându-se dus de 
val, blocul ăla cred că are mai bine de patru tone.“ 

Se ridică mereu, din ce în ce mai sus, până când capul 
macaralei se lovi de plafonul peşterii. În acel moment, în sfârşit, 
blocul de gheaţă se balansa liber, înclinat destul de mult într-o 
parte, zgâriind stratul de zăpadă de pe podeaua peşterii şi nu 
mult îi lipsi să-i ia capul lui Faraday, care era preocupat să îl 
examineze cu un spectrometru sonar. Oamenii se împrăştiară, 
împiedicându-se unii de ceilalţi, dornici să se dea din cale. 

— Stabilizaţi-l, urmă Creel. 


Macaraua scânci, protestând la comanda operatorului care îi 
forţă limitele la maximum. Blocul de gheaţă se clătină, 
înclinându-se brusc, sălbatic, apoi se aşeză pe podeaua peşterii. 
Operatorul eliberă pedala de acceleraţie un moment. Apoi - 
încet şi cu grijă - ridică blocul de gheaţă din nou, îl balansă, îl 
roti şi îl manevră pe remorca macaralei. Suspensiile hidraulice 
şuierară ascuţit. Camera rula în timp ce muncitorii fixau blocul 
de gheaţă de utilaje, legându-l strâns. Aruncară apoi peste el o 
prelată termoizolatoare. Toată operaţiunea se încheie în câteva 
minute. Maşinăriile îşi făceau loc să iasă din tunel, iar 
distanţierii de oţel erau îndepărtați şi puşi la locul lor în sacii de 
pânză. Şi felina împreună cu gheaţa în care era prinsă - se 
îndrepta spre seiful special, cu temperatură controlată, unde 
avea să fie ţinută sub lacăt şi cheie, până când va fi dezgheţată 
şi expusă în faţa a milioane de telespectatori. 

Conti aruncă o privire panoramică prin tunel, cu o expresie de 
vădită satisfacţie pe chip. 

— Vom folosi imaginea utilajelor care se îndepărtează drept 
cadru-cheie, îi spuse lui Fortnum. Vom trage câteva duble la 
ieşirea din tunel, apoi tăiem, inserţie şi stop-cadru pe bază. Să 
tragi dublă după dublă, să nu-ţi scape nimic. Şi sfârşit. 

Se întoarse spre Marshall. 

— Deci, gata pentru interviu? 


10 


Intrând în hala principală, în căldura copleşitoare a holului de 
la intrarea în bază, Conti le făcu semn sunetistului şi lui 
Toussaint să-l însoţească. Apoi se întoarse spre Marshall. 

Ar fi bine să filmăm asta în laboratorul dumitale. 

Pe aici, spuse Marshall. Conduse micul grup pe scările 
principale, de-a lungul vastului culoar, apoi făcu dreapta la 
intersecţie, oprindu-se la a doua uşă. Am ajuns, îi anunţă el. 

Conti se aplecă şi aruncă o privire înăuntru. 

— Asta e laboratorul tău? 

— Da. De ce? 

— E prea curat. Unde sunt toate instrumentele? Probele? 
Eprubetele? 

— Îmi ţin probele într-o ladă frigorifică la capătul holului. 
Avem camere separate pentru echipamentul de laborator, 
instalaţiile ştiinţifice etc., deşi am lăsat majoritatea lucrurilor 
mai grele în Woburn. Expediția este, mai cu seamă, una de 
observaţie şi de prelevare de probe. Analizele se vor face mai 
târziu. 

— Şi eprubetele? 

Marshall zâmbi amuzat. 

— Paleoecologii nu au prea mult de-a face cu eprubetele. 

Conti se gândi un moment. 

— Am observat că am trecut pe lângă un laborator mai 
potrivit echipat. 

— Potrivit? repetă Marshall. 

Dar Conti pornise deja pe coridor, iar regizorul de imagine şi 
inginerul de sunet îi ţineau trena. După un moment, Marshall 
ridică din umeri şi îi urmă. 

— Aici, spuse Conti, oprindu-se în faţa unei încăperi ticsite 
până la refuz prin toate ungherele cu jurnale de specialitate, 
articole printate, containere de plastic pentru probe şi diverse 
dispozitive şi instrumente de laborator. 


— Dar acesta este laboratorul lui Wright, protestă Marshall. 
Nu-l putem folosi. 

Conti ridică obiectivul care îi atârna de gât, îl duse la ochi şi îl 
examină pe Marshall prin el. 

— De ce nu? 

Marshall ezită. Îşi dădu seama dintr-odată că nu avea niciun 
motiv convingător pentru a nu folosi laboratorul lui Faraday. 

— Păi, în cazul ăsta, de ce nu te duci să-i iei lui interviu? 

— Pentru că, doctore Marshall cum să spun asta ca să nu 
jignesc pe nimeni -, camera de luat vederi nu va fi blândă cu 
doctorul Faraday. Pe de altă parte, dumneata ai o înfăţişare 
masculină şi academică în acelaşi timp, care dă bine pe ecran. 
Acum putem să continuăm? 

Marshall ridică din nou din umeri. Îi era greu să vorbească 
aşa cu un om care îl privea printr-o lentilă de mărimea unui 
pumn. 

Conti intră în laborator şi - cu obiectivul încă la ochi - îi arătă 
lui 'Toussaint locul unde voia să fie plasată camera de luat 
vederi. Cameramanul se duse în spatele laboratorului, urmat de 
sunetist. 

— Doctore Marshall, continuă Conti, te vom filma intrând în 
laborator şi aşezându-te la birou. Gata? 

— Mda, bănuiesc că da. 

Conti lăsă obiectivul să-i cadă pe piept. 

— Motor! 

În faţa camerei rulând, Marshall intră în laborator, oprindu-se 
când văzu mormanul de hârţoage şi documente de pe scaunul lui 
Faraday, gata să se prăbuşească. 

Tăiaţi! Conti aruncă vraful de hârtii pe podea şi îl alungă pe 
Marshall iar în hol. Hai să mai încercăm o dată, spuse el. 

Marshall intră încă o dată pe uşă şi se îndreptă spre birou. 

— Tăiaţi! urlă Conti. Se încruntă la Marshall. Dar nu veni aşa 
agale. Hai să vedem nişte entuziasm în mersul dumitale. Doar ai 
făcut o mare descoperire. 

— Şi ce descoperire am făcut? 

— Tigrul cu dinţii-sabie, evident. Fă publicul să-ţi simtă 
entuziasmul. Fă-i să trăiască emoția acestei minuni prin 
intermediul dumitale. 

— Nu pricep. Am crezut că întreg circul ăsta se rezumă la 


dezgheţarea carcasei în direct. 

Conti îşi dădu ochii peste cap. 

— Doar nu putem să ocupăm şaptezeci şi patru de minute şi 
treizeci de secunde de spaţiu de prime-time numai cu asta. Te 
rog frumos să începi să colaborezi, doctore Marshall. Avem 
nevoie să arătăm culisele întregii poveşti, acţiunile care ne-au 
condus până aici. Trebuie să facem publicul să ne mănânce din 
palmă, să creadă 100% în povestea pe care o spunem aici. Abia 
în segmentul final deschidem seiful. 

Marshall încuviinţă încet din cap. Încerca din răsputeri să 
facă ceea ce îi ceruse Conti: să colaboreze, să intre în poveste. 
Se strădui să-şi reprime iritarea faţă de artificialitatea întregului 
concept; încercă să nu-şi exprime indignarea în faţa sacrificării 
ştiinţei pe altarul divertismentului. Îşi impuse să-şi aducă aminte 
că Emilio Conti era un producător şi regizor premiat, să-şi aducă 
aminte că filmul lui, Mărturii de pe mările morii, era un punct de 
reper în cinematografia documentară modernă, că a avea o 
audienţă de milioane de telespectatori nu putea decât să le 
aducă beneficii în cercetările viitoare. 

leşi iar în hol. 

— Motor! strigă Conti. 

Marshall intră, călcând cu nerv, se aşeză în spatele biroului şi 
se prefăcu ocupat cu laptopul lui Faraday. 

— Tăiaţi şi print, spuse Conti. Mult mai bine. Merse în jurul 
biroului. Acum am să-ţi pun nişte întrebări, fără să filmăm. Vei 
răspunde la ele în faţa camerei. Ţine minte că, în montajul final, 
Ashleigh va fi cea care îţi va pune aceste întrebări, nu eu. Se 
uită la mapa lui, apoi continuă: De ce nu începem prin a ne 
spune de ce suntem aici, de fapt. _ 

— Cum să nu. De fapt, suntem aici din trei motive. În primul 
rând, am vrut să vedem care este impactul încălzirii globale 
asupra mediului subarctic, în special asupra ghețarilor. În al 
doilea rând, am vrut un sit neperturbat unde să ne facem 
analizele. În al treilea şi ultimul rând, trebuia să facem totul cu 
relativ puţini bani. Baza Fear îndeplineşte toate criteriile. 

— Dar de ce acest munte, în special? 

— Datorită ghețarului. Să examinezi topirea ghețarilor e o 
metodă excelentă de a măsura nivelul de încălzire globală. Dă- 
mi voie să-ţi explic. Partea superioară a ghețarului, partea care 


primeşte căderile de zăpadă, este cunoscută drept zona de 
acumulare. Partea inferioară, baza ghețarului, este numită zona 
de ablaţiune. Aici se pierde gheaţa prin topire. Un ghețar 
sănătos are o zonă de acumulare uriaşă. lar acest ghețar - 
ghețarul Fear - nu este unul sănătos. Zona de acumulare este 
mică. Doctorul Sully face cercetări şi înregistrează viteza lui de 
retragere. Gheţarului i-a luat în jur de zece mii de ani să se 
formeze, să ajungă la ceea ce se vede astăzi. Dar lucrul alarmant 
este că s-a retras cu aproximativ treizeci de metri în numai 
douăsprezece luni... 

Se opri. Toussaint lăsă camera jos şi Conti trecu în revistă 
întrebările scrise pe hârtia din faţa lui. „Timpul înseamnă bani“, 
îşi spuse Marshall în sinea lui. 

Conti ridică privirea spre el. 

— Care e numele ştiinţific al felinei, doctore Marshall? 

— Smilodon. 

— Şi ce fel de hrană mânca smilodonul? 

— Acesta este unul dintre lucrurile pe care sperăm să le 
determinăm cu cât mai multă acuratețe. Conţinutul stomacului 
ar trebui să... 

— Mulţumesc, doctore. Pricep unde vrei să baţi. Hai să 
discutăm tot în termeni generali. Pisica aceasta era carnivoră? 

— Toate felinele sunt carnivore. 

— Mânca oameni? 

— Cred că da. Când îi putea prinde. 

Pe chipul lui Conti trecu o străfulgerare de nerăbdare. 

— Vrei să spui lucrurile astea în faţa camerei de luat vederi? 

Marshall se uită în direcţia cameramanului - simțindu-se 
oarecum stupid - şi spuse: 

— Smilodonii mâncau fiinţe umane. 

— Excelent. Acum, spune-mi, domnule Marshall, cum te-ai 
simţit când ai făcut descoperirea? 

Marshall se încruntă. 

— Cum m-am simţit? Şocat. Surprins. 

Conti scutură din cap. 

— Nu poţi să spui așa ceva. 

— De ce nu? Am fost foarte surprins. 

— Dumneata ai pretenţia ca sponsorii să plătească 500 000 de 
dolari ca să te audă pe dumneata cum ai fost surprins? Conti se 


gândi un moment. Apoi întoarse clipboardul, scoase din 
buzunarul de la cămaşă un marker care se putea şterge şi scrise 
ceva pe spate. Hai să încercăm altceva. Aş vrea să aud cum sună 
când citeşti chestia asta. E doar un test de sunet. 

Şi ridică clipboardul. 

Marshall se uită la scrisul de mână, chinuindu-se să înţeleagă 
ce scrie. 

— Era ca şi cum aş fi scrutat inima întunericului. 

— Din nou, te rog? Mai încet, cu mai mult dramatism. Priveşte 
în cameră, nu la clipboard. 

Marshall repetă propoziţia. Conti încuviinţă satisfăcut, apoi se 
întoarse către asistentul directorului de imagine. 

— Ai prins cadrul? 

Toussaint dădu din cap afirmativ. Conti se întoarse spre 
sunetist. 

— Ai prins? 

— Am prins, şefu'. 

— Aşteptaţi o clipă, spuse Marshall. Eu nu am spus cuvintele 
astea. Sunt ale dumitale, nu ale mele. 

Conti îşi întinse braţele. 

— Sunt nişte cuvinte frumoase. 

Marshall îşi pierdu răbdarea. 

— Pe dumneata nu te interesează acurateţea ştiinţifică. Nu te 
interesează acurateţea, punct. Nu vrei decât să faci spectacol şi 
atât. 

— Doctore, eu pentru asta sunt plătit. Acum, să vorbim despre 
dumneata. Conti se uită iar la clipboard. l-am pus pe asistenții 
mei să facă ceva cercetări, să vedem şi noi cine sunt membrii 
acestei expediţii. Şi, doctore Marshall, povestea dumitale este 
deosebit de interesantă. Eşti ofiţer decorat. Ai câştigat Steaua 
de Argint. Cu toate acestea, ai fost degradat şi exclus din 
armată. Este adevărat? 

— Doar nu te aştepţi să vreau să vorbesc despre asta, nu-i 
aşa, fie că e adevărat sau nu? 

— Hai să mai încercăm o dată, spuse Conti, împreunându-şi 
mâinile. Universitatea Massachusetts de Nord nu e tocmai - 
cum să spun - cunoscută pentru calitatea oamenilor săi de 
ştiinţă. Cum ajunge cineva ca dumneata cercetător - mai ales 
într-un loc ca acesta? 


Marshall nu răspunse. 

— Dumneata ai pregătire de trăgător de elită. Cum de eşti 
singurul membru al expediției care refuză să poarte armă 
pentru protecţia personală? 

Marshall se ridică dintr-odată. 

— Ştii ceva? Ia du-te dumneata şi-ţi găseşte alt băiat de afiş. 
Eu nu cred că am să-ţi mai răspund la vreo întrebare. 

Când Conti deschise gura să replice, Marshall veni mai 
aproape de el. 

— Şi dacă încerci, spuse el, să-mi mai pui vreo întrebare, am 
să-ţi trag un şut în fundul ăla enervant. 

Se lăsă o tăcere încordată. Conti se uită la el - măsurându-l 
din ochi, cam cum făcuse şi înainte ca Wolff să-i înmâneze 
contractul. După un moment lung, vorbi din nou. 

— Dă-mi voie să-ţi explic ceva, doctore Marshall. Sunt un om 
puternic - şi nu doar în New York şi Hollywood. Dacă te decizi 
să-ţi faci un duşman din mine, te asigur că vei comite o foarte 
gravă eroare. Şterse textul mâzgălit pe clipboard cu palma şi se 
întoarse spre Toussaint. Vezi dacă nu dai peste doctorul Sully. 
Ceva îmi spune că el va fi mult mai cooperant. 


11 


Mai târziu în noaptea aceea, Marshall se trezi plimbându-se 
de unul singur pe coridoarele pline de aparatură veche, pe 
nivelul B. În laborator şi în camera lui se simţise preocupat şi 
distrat - iar conversațiile stridente şi zgomotul echipamentelor 
târâte de colo-colo nu-l ajutau cu nimic. Ştiind că îi va fi greu să 
adoarmă, aşa cum se întâmpla adesea, porni spre suprafaţă să-şi 
facă plimbarea de seară, ceea ce devenise un soi de obicei 
pentru el. 

Urcă scările şi pătrunse în holul de la intrare, paşii lui 
răsunând strident pe pardoseala de metal şi linoleum. În postul 
de pază era un soldat şi ştia că n-avea cum să fie altfel: de când 
sosise contingentul de filmare a documentarului, sergentul 
Gonzalez făcuse personal de pază zi şi noapte, în ciuda tuturor 
celorlalte cereri de utilizare a personalului militar. Însă, în seara 
aceasta, serviciul de gardă era îndeplinit de însuşi Gonzalez. 

Sergentul îl salută din cap de la distanţă. În ciuda faptului că 
trecuse bine de cincizeci şi cinci de ani, omul radia de o energie 
şi putere aproape inepuizabile. 

— Doctore, spuse el. Vă faceţi plimbărica de seară? 

— Exact, spuse Marshall. Era oarecum surprins. Nu ştia că 
Gonzalez îi ţinea socoteala plimbărilor lui. Somnul se lasă cam 
greu aşteptat, spuse el. 

— Nici nu e de mirare - cu petrecerea asta continuă cine mai 
poate dormi? Gonzalez se încruntă. Capul lui ascuţit ca un glonţ 
părea ataşat direct de umeri şi, clătinând din cap dezaprobator, 
ceafa se plie în falduri groase. 

Marshall râse. 

— Da, sunt cam zgomotoşi. 

Gonzalez pufni pe nas. 

— Ba s-avem pardon, domnule doctor, dar zgomotul e la coada 
cozii. Sunt prea mulţi. Nu ne aşteptam nici la jumătate din câţi 
sunt acum, iar baza începe să se resimtă din cauza prezenţei lor. 


Sistemele de menţinere sunt vechi şi sunt funcţionale doar 
pentru câţiva oameni. Suntem doar patru oameni şi nu-i putem 
dădăci pe toţi ăştia. Azi-dimineaţă, Marcelin l-a găsit pe unul 
dintre ei plimbându-se dincolo de perimetrul de securitate, în 
sectorul de operaţiuni militare. Gonzalez se încruntă şi mai rău. 
Aproape că sunt tentat, spuse el, să le fac o plângere oficială. 

— Lucrurile ar trebuie să se calmeze în curând. Cred că vreo 
zece, doisprezece pleacă mâine. Auzise că, odată terminate 
activităţile fizice grele şi instalarea finalizată, muncitorii se vor 
reîntoarce în sud, de unde au venit. 

Gonzalez mormăi înfundat. 

— Nu va fi destul de curând pentru mine. 

Marshall se uită la Gonzalez cu o oarecare curiozitate. E baza 
mea, îi spusese Gonzalez la un moment dat. Omul avea motive 
să se simtă posesiv. Aproape de pensie acum, se spunea despre 
el că petrecuse aproape treizeci de ani în baza Fear, total izolat, 
la vreo şase sute de kilometri la nord de Cercul Polar. Părea 
aproape incredibil - nu era nicio îndoială că ceilalţi militari abia 
aşteptau să-şi încheie misiunea. Poate că, speculă Marshall, 
Gonzalez e aici de atâta vreme încât nu-şi imaginează cum ar fi 
să existe într-un alt loc. Sau poate - cum sugerase Ekberg - era 
doar un om care ţinea la intimitatea lui. 

Salutându-l pe Gonzalez, se îndreptă spre ieşirea principală. 
Termometrul extern din camera de aclimatizare arăta minus 
douăzeci de grade Celsius. Deschizând vestiarul se îmbrăcă în 
parka, balaclava!'€, cizme de zăpadă şi mănuşi. Apoi intră în zona 
de tranzit, deschise uşile şi păşi afară. 

Platoul de beton din faţa bazei se întindea tăcut sub imensa 
cupolă înstelată. Se opri pentru o clipă şi încercă să se adapteze 
la aerul îngheţat şi aspru. Apoi porni în noapte, cu mâinile 
înmănuşate adânc în buzunare, atent să nu calce peste cablurile 
electrice care şerpuiau sub picioare. 

Vântul se domolise complet şi o lună gheboasă arunca o 
lumină albăstruie asupra întregului peisaj. Cu întreaga echipă a 
documentarului stabilită adânc în pântecele bazei Fear, barăcile 
şi depozitele prefabricate erau ireal de tăcute. Totul părea să fie 
cufundat în somn. Singurul zgomot era acela al centralei 
electrice care gemea, epuizată de furnizarea unei energii 


16 Mască de schi (n. red.) 


suplimentare către noii locuitori ai bazei, ahtiaţi după curent 
electric. 

Se opri în faţa gardului care înconjura baza, privind cu atenţie 
în dreapta şi-n stânga. De la venirea lor, văzuseră cel puţin şase 
urşi polari, dar în seara asta nu se profilau niciun fel de umbre 
întunecate care să bântuie nesfârşitele întinderi de permafrost 
şi spiralele dizgraţioase de lavă veche. Trăgând gluga şi mai 
strâns în jurul feţei, trecu pe lângă cabina goală de pază, 
lăsându-şi picioarele să-şi găsească singure calea. 

În curând, urca peretele abrupt al văii care ducea spre ghețar, 
respiraţia lăsând în urmă valuri de aburi fierbinţi. Incălzindu-se, 
mări pasul, iar braţele i se balansau lejer pe lângă corp. O doză 
sănătoasă de exerciţii fizice şi s-ar putea chiar să doarmă cu tot 
zgomotul pe care îl făceau membrii echipei de filmare. 

În cincisprezece minute, panta se domoli. Matahalele 
mecanizate fuseseră repoziţionate şi Marshall putea acum să 
privească nestânjenit limba ghețarului, un perete albastru de 
gheaţă care părea să strălucească sub lumina lunii, cuprins 
parcă de un foc interior. Şi acolo, în umbră, era gura neagră a 
peşterii de gheaţă. 

Se opri. La intrarea în peşteră erau câteva siluete. Trei 
oameni, trei umbre învăluite de umbre. 

Se apropie tiptil. Cei trei discutau: putea să le audă şoaptele 
înfundate. Se întoarseră la sunetul paşilor lui călcând zăpada 
îngheţată şi, spre surpriza lui, îi recunoscu pe ceilalţi 
cercetători: Sully, Faraday, Penny Barbour. Singurul membru al 
echipei care lipsea era Ang, absolventul. Era ca şi cum o putere 
telepatică îi adunase pe toţi la locul descoperirii. 

Sully îl salută din cap pe Marshall. 

— Frumoasă noapte pentru o plimbare, spuse el. 

Pe umăr îi atârna una dintre armele de vânătoare puse la 
dispoziţia cercetătorilor pe timpul expediției. 

— E mai bine decât să suport nebunia de la bază, răspunse 
Marshall. 

Dacă se aştepta ca mereu precautul Sully să protesteze, făcea 
o mare greşeală. 

— Filmau nu ştiu ce secvenţă în centrul tactic, exact lângă 
laboratorul meu, se plânse climatologul, cu o grimasă nefericită. 
Se filmau dându-se drept noi, dacă vă vine să credeţi aşa ceva. 


Cred că au tras o duzină de duble în felul ăsta. Nici măcar nu 
mai reuşeam să-mi aud propriile gânduri. 

— Apropo de filme, cum a mers interviul? 

Grimasa se adânci pe chipul lui Sully. 

— Conti s-a oprit în mijlocul filmării. Sunetistul se tot plângea, 
spunând - fiţi atenţi - că mâncam cuvintele. 

Marshall dădu din cap înţelegător. 

Sully se întoarse spre Barbour. 

— Eu nu mănânc cuvintele, nu-i aşa? 

— Tâmpiţii mi-au ars serverul în seara asta, spuse ea în loc să 
răspundă la întrebarea lui Sully. De parcă nu şi-ar fi adus 
dracului destule laptopuri cu ei, trebuiau să ne mai fure şi 
ciclurile de procesare. Mi-au împuiat capul cu tâmpeniilor lor de 
doi bani despre „echipamentele lor speciale de redare“. Mă 
durea în bască de echipamentele lor. 

— Când am mers la cină nu era decât un singur scaun gol, 
spuse Marshall. 

— Măcar tu ai primit un scaun, spuse Barbour. Eu am 
aşteptat, în picioare, zece minute până m-am plictisit. Mi-am 
luat un măr şi o pungă de chipsuri şi m-am întors în laborator. 

Marshall se uită spre Faraday. Biologul nu participa la 
conversaţie. În schimb, se uita în abisul peşterii, aparent pierdut 
în gânduri. 

Deşi Marshall ştia că nu are niciun sens, se pomeni 
întrebându-l: 

— Deci, Wright, tu ce crezi despre toate astea? 

Faraday nu-i răspunse. Continuă să se uite în gura căscată şi 
neagră care se deschidea înaintea lui. 

Marshall îl înghionti prieteneşte. 

— Hei, Faraday, revino printre cei vii. 

Faraday se uită la el. Luna dădea lentilelor o strălucire 
aproape spectrală, iar el se holba la ei ca un extraterestru cu 
ochii imenşi, arătând, ca de obicei, mereu surprins. 

— Oh, scuze, mă gândeam. 

Sully oftă. 

— OK, hai să spunem lucrurilor pe nume. Care e teoria 
îngrozitoare a zilei? 

— Eu n-am nicio teorie, ci doar o observaţie, spuse Faraday. 
Când văzu că nu-l întrerupe nimeni, continuă: Ieri, când tăiau 


smilodonul din gheaţă... 

— Eram de faţă, spuse Sully. Ce e cu smilodonul? 

— Am făcut câteva măsurători cu spectrometrul sonar. Ştiţi, 
de vreme ce măsurătorile dinainte, realizate cu aparatul de 
teledetecţie, sus-jos, erau destul de imprecise şi pentru că 
aveam acces la secţiunea transversală, am vrut să... 

— Am priceput, spuse Sully, făcându-i semn să treacă la 
obiect. 

— Ei bine, mi-am petrecut mare parte a după-amiezii 
analizând măsurătorile. Şi nu se potrivesc. 

— Nu se potrivesc cu ce? întrebă Marshall. 

— Nu se potrivesc cu un smilodon. 

— Nu fi tâmpit, spuse Barbour. Doar l-ai văzut, nu? Ca şi noi? 

— Am văzut foarte puţin, într-un mediu extrem de tulbure. 

Analizatorul sonar mi-a dat, în schimb, mult mai multe 
informaţii de analizat. 

— Deci, practic, ce ne spui? interveni Marshall din nou. 

— Ce vreau să spun e că orice va fi fiind în blocul acela de 
gheaţă este mult prea mare ca să fie un tigru cu dinţii-sabie. 

Micul grup rămase mut o vreme, digerând informaţia primită. 
După câteva momente, Sully îşi drese vocea. 

Probabil că e o iluzie. Poate ai văzut o acumulare de noroi sau 
de resturi, poate vreun conglomerat de nisip sau de pietriş, 
surprins într-o poziţie în prelungirea cadavrului. 

Faraday scutură pur şi simplu din cap. 

— Cam ce înseamnă „mult mai mare“? întrebă Barbour. 

— Nu pot să-mi dau seama cu exactitate. Poate cam de două 
ori mai mare. 

Cercetătorii schimbară priviri între ei. 

— De două ori? exclamă Marshall. Şi atunci cum arăta, totuşi? 
Ca un mastodont? 

Faraday scutură din cap din nou. 

— Mamut? 

Faraday ridică din umeri. 

— Măsurătorile sunt destul de clare în privinţa mărimii. Dar 
nu sunt clare în privinţa... formei. 

Tăcere din nou. 

— Aia erau ochi de felină, spuse Barbour cu o voce joasă. Pun 
pariu. 


— Şi mie mi s-au părut la fel, spuse Marshall, apoi se uită spre 
Faraday. Eşti sigur că noile măsurători sunt exacte? 

— Am făcut analiza de două ori. Am verificat totul de două ori. 

— Dar nu are sens, spuse Barbour. Dacă nu e un smilodon - 
nu e un mastodont -, nu e un mamut... atunci ce dracu’ e? 

— Nu putem să aflăm decât într-un singur fel, spuse Marshall. 
M-am cam săturat să fiu dat la o parte de pe propriul nostru sit 
de cercetare. 

Şi începu să meargă repede la vale, în direcţia bazei. 


12 


Conti nu ocupase numai camerele comandantului bazei, dar şi 
pe cele ale adjunctului - trei etaje mai jos, pe nivelul C -, şi le 
transformase în apartamentul lui personal. Păru cât se poate de 
deranjat de delegaţia de cercetători. Când îi explicară de ce au 
venit, iritarea lui păru să crească din ce în ce mai mult. 

— Sub nicio formă, spuse el, stând în uşă. Seiful are un climat 
controlat, menţinut la o anumită temperatură de îngheţ. 

— N-avem de gând să topim gheaţa, spuse Sully. 

— În plus, interveni Marshall, afară e mult sub zero grade. 
Sau poate n-ai observat? 

— Nimeni nu are voie să vadă animalul, ripostă Conti. Astea 
sunt regulile. 

— Dar deja l-am văzut, spuse Barbour. Ai uitat sau ce? 

— Nu contează. Nu se poate, şi cu asta, basta! 

Marshall se întrebă de ce avea producătorul atitudinea asta 
atât de posesivă. 

— Nu avem de gând să furăm drăcovenia aia. Vrem doar să ne 
uităm mai îndeaproape. 

Conti îşi dădu ochii peste cap. 

— Seiful trebuie să rămână încuiat. Blackpool a emis nişte 
reguli foarte clare în această privinţă. Este esenţial pentru 
campania publicitară să nu fie deschis până în momentul 
transmisiei în direct. 

— Campanie publicitară, repetă Marshall. Vrei să-ţi numeşti 
documentarul Intoarcerea Marelui Tigru - corect? Dar 
dumneata şi sponsorii dumitale veţi arăta ca nişte idioţi în 
momentul în care veţi deschide cutia în direct, în prime-time, şi 
veţi scoate la iveală un urs mori. | 

Conti nu-i răspunse imediat. lşi plimba privirea de la un 
cercetător la altul, încruntându-se teribil. În cele din urmă oftă. 

— Foarte bine. Dar numai voi patru. Şi fără camere de luat 
vederi, fără niciun fel de echipament veţi fi percheziţionaţi şi, 


odată ajunşi înăuntru, veţi fi supravegheați cu atenţie. Şi nu veţi 
comunica absolut cu nimeni despre ce veţi observa: ţineţi minte, 
aţi semnat deja un contract de confidenţialitate cu nişte clauze 
de penalităţi destul de dure. 

— Am priceput, spuse Sully. 

Conti încuviinţă. 

— Aveţi cinci minute. 


Se făcuse şi mai frig - aproape minus douăzeci şi cinci de 
grade - şi stelele străluceau cu putere în întunericul de 
deasupra. Cutia frigorifică se afla nu departe de ei, în 
apropierea gardului exterior, într-un cerc de felinare înalte cu 
vapori de sodiu: o structură îndesată, cocoţată la un metru 
înălţime pe nişte bolţari grei. Mănunchiuri groase de cabluri 
electrice legau direct centrala electrică de seiful frigorific, iar de 
spatele lui era ataşat un generator de rezervă, gata să preia în 
orice secundă funcţiile de congelare în cazul în care motoarele 
principale cădeau. Nu că ar fi mare nevoie de ele, gândi 
Marshall în timp ce se îmbrăţişa singur, încercând să reziste în 
mijlocul temperaturilor arctice. 

Grupul restrâns de cercetători se opri în faţa treptelor de la 
intrarea în seif. Marshall observă că peretele din faţă era prins 
în balamale în partea stângă, deschizându-se asemenea unui seif 
de bancă. Trei lacăte grele erau ataşate de partea dreaptă, fără 
îndoială mai mult pentru impactul vizual decât pentru altceva, 
iar în centru era montat un cadran imens. Lângă el, un panou de 
control cu contoare şi întrerupătoare pentru monitorizarea şi 
controlul temperaturii interne era fixat în spatele unei cuşti din 
metal gros, securizată cu propriul lacăt. 

Unul dintre tehnicienii lui Conti, un tânăr pe nume Hulce, îşi 
făcu apariţia din hăţişul de barăci şi depozite, călcând apăsat pe 
pătura de zăpadă care acoperea permafrostul. li controlă, rând 
pe rând, în buzunare, descoperind un aparat foto la Faraday. 

— Poartă unul cu el întotdeauna, spuse Sully. Cred că i-a fost 
ataşat chirurgical la naştere. 

Hulce îi confiscă aparatul, apoi îi făcu un semn lui Conti că 
totul era în regulă. 

— Întoarceţi-vă, vă rog, le spuse producătorul. 

Marshall făcu aşa cum i se ceruse. Auzi sunetul cadranului 


seifului învârtindu-se, auzi pocnetul unei încuietori grele 
decuplându-se. Acţiunile acestea fură urmate de trei alte 
pocnete distincte, semn că zăvoarele fură trase. 

— Puteţi să vă întoarceţi la loc, le spuse Conti. 

Marshall se întoarse şi îl văzu pe Hulce trăgând de uşa 
seifului şi deschizând-o. Un fascicul puternic şi gros de lumină 
galbenă se revărsă dinăuntru. Conti le făcu semn să intre. 

Marshall îi urmă pe Sully, Faraday şi Barbour pe scări. Păşiră 
cu toţii în seiful frigorific. Conti şi tehnicianul intrară ultimii şi 
închiseră uşa după ei. Nu era destul loc pentru toată lumea: 
blocul de gheaţă ocupa aproape întreg spaţiul seifului, înăuntru 
nu se mai aflau decât luminile strălucitoare prinse în tavan şi un 
încălzitor portabil, instalat în peretele din spate - un radiator, 
gândi Marshall, care avea să fie pornit când va veni vremea să 
dezgheţe carcasa şi să o dezvăluie lumii întregi. 

Pardoseala părea prea elastică să fie oţel. Privind la picioarele 
lui, Marshall observă cu surprindere că, în afara celor două 
grinzi de oţel plasate la aproximativ un metru jumătate distanţă, 
podeaua era din lemn - lemn pictat argintiu să pară oţel. Era 
prevăzută cu găuri mici de bormaşină care, fără îndoială, erau 
fantele destinate scurgerii apei rezultate din procesul de topire. 
Cercetătorul clătină din cap: încă o născocire de tip 
hollywoodian, ca şi inutilele zăvoare. Camerele de luat vederi nu 
vor vedea niciodată podeaua, aşa că nu avea niciun sens să 
cheltuiască în plus pentru a instala grinzi de oţel care să ofere 
stabilitate maximă structurii. 

Conti făcu un semn către tehnician să înlăture prelata care 
acoperea blocul de gheaţă. Apoi se întoarse către cercetători. 

— 'Ţineţi minte: aveţi cinci minute. 

Hulce se întinse şi, cu ceva dificultăţi, trase prelata grea de pe 
animalul îngheţat, lăsând-o să cadă în spate. În secunda imediat 
următoare, Marshall, surprins din cale-afară, aproape se clătină 
pe picioare, rămânând fără grai. 

— Dumnezeule, îngână Sully, cu o voce strangulată. 

Deşi blocul de gheaţă rămăsese deformat pe margini, colţuros 
şi îngheţat, partea frontală superioară părea a se fi frecat, în 
timpul coborârii de pe munte, de prelata izolatoare cu care 
fusese acoperită. Acum era şlefuită şi devenise sticloasă. 
Aceasta era faţa blocului de gheaţă dinspre uşa seifului. Din 


gheaţă, ochii mari, negru cu galben, îl priveau implacabil pe 
Marshall. Dar nu ei îi provocaseră şocul acela atât de puternic. 

În copilărie fusese chinuit de acelaşi vis recurent. În vis, se 
trezea de obicei, acasă la el, în patul lui. Era singur: părinţii, 
sora mai mare erau, în mod inexplicabil, dispăruţi. Era târziu, nu 
avea curent electric, toate ferestrele erau deschise către 
noaptea de-afară. Casa era plină de ceaţă. Dădea la o parte 
cuverturile de pe el şi cobora din pat, iarăşi şi iarăşi, în fiecare 
vis nou, chiar ştia ce urmează. Totul în vis era chinuitor, realist 
până la tortură, de neuitat: răceala cetii care se aşeza pe chipul 
lui, lemnul tare şi lustruit al duşumelelor de sub picioarele lui. 
leşea din dormitor şi cobora scările. Baza scării era învăluită în 
vapori denşi şi cenuşii. La jumătatea scărilor se oprea în loc. Se 
oprea pentru că, înspre el, pe scări, venea un monstru 
înfricoşător: o bestie uriaşă, felină, cu nişte ochi strălucitori, ca 
nişte cărbuni aprinşi şi colţi ascuţiţi, cu labe masive şi gheare 
nemiloase. Stătea acolo, în picioare, împietrit de spaimă, încet, 
foarte încet, creatura creştea din mijlocul ceţii: o coamă 
strălucitoare şi netedă; pe sub blana umerilor, muşchi puternici 
se ondulau grațios. Se uita la el fără să clipească, înaintând 
mereu, iar din străfundurile lui venea un sunet pe care mai mult 
îl simţea decât îl auzea: un muget sălbatic, inefabil de ură, 
foame, de poftă... şi numai în momentul acela paralizia lui 
dispărea şi o rupea la fugă, urlând, întorcându-se în camera lui, 
scările zguduindu-se sub greutatea creaturii care venea mereu, 
fără oprire, şi auzea în urma lui apăsarea teribilă a trupului ei 
pe scări, îi simţea în ceafă răsuflarea caldă... N 

Marshall scutură viguros din cap, îşi trecu mâna peste ochi. În 
ciuda frigului arctic al seifului, trupul îi era inundat de o 
fierbinţeală opresivă, penetrantă. 

Bestia moartă din gheaţă era, ca mărime şi formă, exact 
creatura din coşmarul lui. Până şi opacitatea vastului bloc de 
gheaţă semăna cu ceața din visul lui. Inghiţi golul de aer din 
piept. Numai partea de sus a capului şi partea din faţă a 
corpului bestiei erau vizibile - ieşind din furtuna de noroi 
îngheţat -, dar fu suficient pentru a-l convinge imediat că nu era 
vorba de un tigru cu dinţii-sabie. 

Se întoarse către ceilalţi. Se uitau şi ei la animalul din gheaţă, 
şocaţi, perplecşi, fără să le vină să creadă şi - în cazul lui Hulce, 


tehnicianul - îngrozit dincolo de cuvinte. Până şi Conti păru 
pierdut, clătinând din cap. 

— Vom avea nevoie de un obiectiv mult mai mare, mormăi el. 

— Cumplită orătanie, fără doar şi poate, spuse Barbour. 

— Dar ce anume este? întrebă Sully. 

— Îţi spun eu ce nu este, spuse Faraday. Nu e smilodon. Şi nu 
e mamut. 

Marshall se chinuia să-şi reprime ororile copilăriei şi să 
examineze cadavrul cât mai obiectiv, cât mai clinic posibil. 

— Ala de pe picioarele din faţă e păr, spuse el. Păr. Şi 
picioarele sunt mult prea musculoase - iar ghearele sunt mult 
prea lungi. 

— Prea lungi în comparaţie cu ce? 

— Cu orice. Marshall ridică din umeri, abandonând încercarea 
de a mima detaşarea ştiinţifică. Schimbă câteva priviri piezişe 
cu ceilalţi cercetători. Se întreba dacă şi ei se gândeau la acelaşi 
lucru. Chiar dacă doar foarte puţin din creatură era vizibil, 
totuşi nu semăna cu niciun fel de animal de pe pământul acesta, 
fie că era vorba de trecut sau de prezent. 

O vreme destul de îndelungată, nimeni nu scoase niciun 
cuvânt. Într-un târziu, Sully rupse tăcerea. 

— Deci, practic, ce spui? întrebă el. Că ne uităm la o formă de 
viaţă pentru care nu există înregistrare în registrul fosilelor? 

— Poate. Dar, indiferent de natura ei, cred că este de o 
importanţă vitală tocmai pentru registrul fosilelor, spuse 
Faraday. 

Marshall se încruntă. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun că vorbim de teoria turbulenței evoluționiste. 
Faraday îşi drese vocea. E ceva care apare când şi când în 
biologie. Conform teoriei, când populaţiile de animale cresc şi 
devin prea numeroase pentru a putea fi suportate de ecosferă 
sau când o anumită specie devine prea adaptată şi prea comodă 
şi pierde din forţa evoluționistă, o nouă creatură apare pentru a 
mai diminua populaţiile scăpate de sub control şi pentru a forţa 
noi schimbări. 

— O maşină de ucis, spuse Barbour, aruncând o privire spre 
blocul de gheaţă. 

— Exact. Cu menţiunea că, dacă o maşină de ucis este prea 


performantă, atunci îşi va depopula mediul în care trăieşte, îşi 
va pierde resursele de hrană şi, în cele din urmă, se va întoarce 
împotriva celor din propria specie. 

— Vorbeşti de efectul Callisto, spuse Marshall. Teoria 
alternativă a dispariţiei dinozaurilor. 

Faraday încuviinţă din cap, lentilele de la ochelari scăpărând 
în lumina strălucitoare. 

— A fost susţinută până în pânzele albe de Frock de la Muzeul 
de Istorie Naturală din New York, spuse Marshall. Dar, de când 
a dispărut, nu cred că a mai ieşit careva la lumină să susţină 
teoria. 

— Poate că Wright al nostru e noul erou al cauzei, spuse 
Barbour cu un zâmbet mohorât. N 

— Mie îmi sună teribil de dubios, interveni Sully. In orice caz, 
chiar şi dacă ai dreptate, hoitul ăsta nu este, cu siguranţă, un 
pericol pentru nimeni, darămite pentru o întreagă specie. 

Conti începu să se agite. Expresia de şoc începuse să i se 
risipească de pe chip, fiind înlocuită de expresia lui obişnuită de 
indiferenţă şi oarecare dispreţ. 

— Eu nu pricep pentru ce vă agitaţi atât, spuse el. Nu puteţi 
vedea decât capul şi umerii. Şi o labă. 

— Ecce signum!”, replică Marshall, arătând cu degetul spre 
gheaţă. 

— Oricum, nu mai durează mult şi aflăm, spuse Conti. Pentru 
moment, rămâne un tigru. Între timp, cele cinci minute ale 
voastre au expirat. Se întoarse către tehnician. Domnule Hulce, 
dă-i domnului Faraday aparatul foto înapoi. Apoi acoperă asta la 
loc şi asigură-te că toate zăvoarele sunt trase. Eu îi voi escorta 
pe amicii noştri, aici de faţă, înapoi la bază. 


” „lată semnul“ (lat.), aluzie la replica regelui Henric IV din partea întâi a 
piesei shakespeariene cu acelaşi nume: „Pavăza mi-i găurită toată şi spada 
zimţată ca un fierăstrău. Ecce signum' (trad. Dan Duţescu) (n. red.) 


13 


Pe Marshall îl trezi un răpăit la uşa micului compartiment - 
cândva dormitorul unui ofiţer inferior - care îi servea lui acuma 
drept cuşetă. Se zvârcoli, dezorientat, se rostogoli şi căzu din 
patul îngust de campanie. 

— Ce mama naibii! urlă el. 

— Îmbracă-te, scumpete, se auzi vocea lui Penny Barbour. Şi 
repejor. Nu vrei să ratezi chestia asta. 

Marshall se ridică în capul oaselor, se frecă la ochi, apoi se 
uită ameţit la cadranul ceasului. Aproape şase. Ca de obicei, 
petrecuse o noapte agitată şi nu reuşise să adoarmă decât cu 
două ceasuri înainte. Se ridică în picioare, se îmbrăcă repede în 
aerul cald şi uscat al bazei şi ieşi în hol. Barbour îl aştepta 
nerăbdătoare. 

— Hai odată, îl zori ea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— O să vezi tu singur. Şi îl conduse pe coridoarele austere şi 
răsunătoare, pe scările principale, către intrarea în baza 
militară. În camera de aclimatizare îşi traseră pe ei costumele 
de iarnă - Marshall observă că temperatura crescuse 
semnificativ de când mersese la culcare -, depăşiră zona de 
tranzit şi păşiră afară. 

Marshall se opri, clipi obosit, încercând să vadă prin 
întunericul dinainte de ivirea zorilor. În ciuda faptului că ziua 
propriu-zisă nici nu începuse, lucrul începuse deja de ceva 
vreme: auzea pocnetele ciocanelor, strigăte, urletul prelung al 
bormaşinii. Distingea, printre toate celelalte, şi un alt sunet în 
fundal: ceva familiar, şi totuşi care îi scăpa. Barbour îl conduse, 
în continuare, prin puzderia de barăci şi depozite de materiale, 
oprindu-se nu departe de seiful frigorific, unde era adunat un 
pâlc de gură-cască. Cu un zâmbet abia schiţat, îi făcu un semn 
peste gardul de protecţie. 

Marshall se uită în zare, spre răsărit. La început, nu distinse 


nimic. Apoi, în depărtare, două puncte de lumină se pregăteau 
să-şi facă apariţia. Sub privirile lor, cele două puncte se făcură 
din ce în ce mai mari: două pete galbene, furioase, care îi 
aminteau, în mod ciudat şi neplăcut, de cei doi ochi care se 
holbau la el din gheaţă. Continuând să se apropie, începu să 
distingă şi alte luminiţe mai mici. Sunetul de fundal pe care îl 
auzise mai înainte crescu şi el în intensitate. Atunci îşi dădu 
seama ce era: un motor diesel, şi încă unul puternic. 

— Ce dracu'...? începu el. 

Un tir imens, cu optsprezece roţi se apropia de ei, rulând prin 
pătura groasă de zăpadă. Crescu din ce în ce mai mult în 
dimensiuni, până când, în cele din urmă, se opri într-o cascadă 
de lumini, dincolo de gardul exterior al bazei, cu motorul 
torcând uşor. Cauciucurile erau prevăzute cu lanţuri grele, iar 
cabina era împodobită cu filigrane de gheaţă. Parbrizul era 
acoperit de un strat gros de ceaţă îngheţată, iar farurile şi 
grătarul de metal acoperit cu pânză erau aproape în întregime 
ascunse sub un strat gros de zăpadă şi noroi. 

Barbour îi înfipse un cot în coaste, chicotind. 

— Un camion articulat. Nu e ceva ce vezi în fiecare zi în Zonă. 

Marshall se uită la el, minunându-se. 

— Dar cum a ajuns aici? Suntem la aproape trei sute de 
kilometri de cel mai apropiat drum. 

— Şi-a croit singur drum, spuse Barbour. 

Marshall îi aruncă o privire. 

— Şi eu am pus aceeaşi întrebare, spuse Barbour. Dar ăia de 
acolo - cei care mi-au spus că vine m-au lămurit cum vine 
treaba. Şi arătă spre mulţimea de gură-cască adunată în 
preajmă. Se pare că şoferul este ceea ce e cunoscut drept un 
camionagiu al gheţurilor. Oameni ca el conduc pe „drumurile de 
gheaţă“ - drumuri care există numai în cele mai friguroase luni, 
o linie dreaptă peste lacurile îngheţate, o autostradă temporară 
printre gheţuri pentru transportul echipamentelor şi alimentelor 
la taberele şi comunităţile îndepărtate la care nu există acces 
permanent. 

— Peste lacuri îngheţate? 

— Mda, nu e tocmai genul de slujbă pentru cei slabi de înger, 
nu crezi? 

— A naibii treabă! spuse Marshall. 


Părea incredibil de anacronică toată chestia - ditamai 
camionul aici, în Zona Sălbatică Federală -, nici nu-i venea să-şi 
creadă ochilor. 

— În mod normal, ei călătoresc între Yellowknife şi Port 
Radium, spuse Barbour. Asta a fost o excursie specială. 

— De ce? Ce e atât de important că nu putea fi transportat 
aici într-un avion? 

— Aia. 

Şi Barbour arătă înspre rulota din spatele cabinei şoferului. 

Atenţia lui Marshall fusese fixată asupra cabinei camionului. 
Însă acum, privind în spatele ei, la încărcătura pe care o ducea, 
văzu că nu avea de-a face cu un container obişnuit, 
dreptunghiular, ci cu ceva care semăna mai degrabă a rulotă 
Airstream - cu excepţia faptului că era de câteva ori mai mare. 
Soarele abia acum începea să se ivească de sub linia orizontului 
şi rulota străluci în lumina nouă a răsăritului. Printr-un truc 
pervers al luminii, semăna cu submarinele pe care le vedea 
uneori ancorate în Tamisa când mergea cu maşina prin Noua 
Londră'$, în drum spre casa părinţilor lui în Danbury. Lateralele 
sale, acoperite cu folii de metal, se ridicau domol spre un 
acoperiş uşor curbat, înţesat, la rândul lui, de o pădure de 
antene şi relee satelit. La ferestrele mari atârnau draperii care 
păreau scumpe, toate trase complet. Un balcon micuţ, cu scaune 
pliabile, de plajă - un detaliu bizar, ieşit total din comun, dat 
fiind mediul ostil şi îngheţat -, era plasat în partea superioară a 
peretelui din spate. 

Motorul semidiesel se ambală iar, mugind puternic, şi 
camionul avansa, cu lanţurile zornăind de zor. Doi muncitori 
mătăhăloşi, îmbrăcaţi în haine de piele, se desprinseră de grupul 
de privitori ai spectacolului oferit de rulotă, mărşăluiră spre 
porţile de securitate şi traseră puternic, deschizându-le până la 
capăt. Camionul intră în marşarier şi - cu o succesiune de 
scrâşnete care îţi spărgeau timpanele - începu să-şi croiască 
drum cu spatele, pătrunzând în zona securizată a bazei. Ghidat 
de muncitori, dădu cu spatele până intră complet pe porţi. Apoi, 
rotaţiile motorului diesel se domoliră; şoferul trase frâna şi opri 
motorul. Şi cu un şuierat al frânelor pneumatice, vehiculul se 


1 Port pe coasta de nord-est a SUA, localizat la gurile râului Tamisa, sud- 
estul statului Connecticut (n. red.) 


scutură o clipă şi apoi încremeni. Uşa cabinei se deschise şi din 
ea sări şoferul un bărbat tânăr, cu o constituţie oarecum fragilă, 
bronzat şi îmbrăcat într-o cămaşă hawaiiană şi începu să 
decupleze rulota. Apoi uşa pasagerului se deschise şi o altă 
siluetă îşi făcu apariţia. De data aceasta, coborârea fu ceva mai 
cuminte. Era un ins blond şi înalt, poate la vreo patruzeci şi 
cinci de ani, cu o barbă îngrijită. Se lăsă să alunece uşor din 
camion şi să ajungă cu picioarele pe permafrost, cu o expresie 
pe chip de adevărată uşurare că a ajuns la destinaţie. Adună din 
cabina camionului un sac de călătorie şi o geantă de laptop şi le 
aruncă pe amândouă pe un umăr, apoi începu să hotărât înţepat 
spre bază. Făcu un semn de salut din cap în momentul în care 
trecu pe lângă Marshall şi Barbour. 

— Ăsta pare cam verde la mutră, spuse Barbour, chicotind 
amuzată. 

Apăru un alt muncitor, desfăşurând cabluri electrice portocalii 
şi grele dintr-o bobină mare şi începu să le ataşeze de un panou 
dintr-una din părţile rulotei. 

Marshall făcu un semn înspre rulotă. 

— Pentru ce crezi că e? întrebă el. 

— Pentru Măria Sa, replică Barbour. 

— Cine? 

Dar chiar în momentul în care deschise gura să vorbească, 
Marshall auzi un nou sunet: vuietul unui elicopter care se 
apropia. Tumultul crescu mai mult, iar Marshall băgă de seamă 
că nu avea rezonanţa aceea goală, vagă a elicopterelor de 
transport care aduseseră echipamentele de filmare şi restul 
utilajelor la sit în ultimele zile. Acesta era sunetul mai domol şi 
mai scăzut al unui aparat mult mai puternic. 

Apoi pasărea se ivi pe interval, zburând la altitudine joasă, pe 
orizontul din ce în ce mai luminos, şi el înţelese de ce. 
Elicopterul cu pricina nu era un transportor obişnuit: era un 
Sikorsky S-76C++, ultimul răcnet în materie de elicoptere de 
lux. Şi Marshall ştiu imediat că nu putea fi decât „Măria Sa“ la 
bord. 

Elicopterul se apropie în viteză, survolă câteva momente baza, 
apoi se aşeză pe permafrost, alarmant de aproape de poarta 
gardului de protecţie, aruncând în jur o ploaie înţepătoare de 
gheaţă şi bucăţi de zăpadă îngheţată. Grupul de gură-cască se 


risipi repejor, acoperindu-şi feţele şi retrăgându-se în spatele 
structurilor din apropiere. Vuietul motoarelor turbo se relaxă şi 
furtuna de gheaţă se potoli. Apoi se deschise o uşă în pântecele 
elicopterului şi din el ieşi o femeie slabă scândură, îmbrăcată 
într-un pardesiu Burberry. Cobori pe scări, după care se opri, 
privind clădirile din jur cu o expresie indescifrabilă. Apoi 
deschise o umbrelă care o lua razna în bătaia curenților stârniţi 
de acţiunea propulsoarelor - şi urcă înapoi în elicopter. Se ivi o 
altă siluetă - aceasta era înfăşurată într-o haină de blană de 
hermină - şi cele două femei coborâră împreună. Marshall se 
chinui, întinzându-şi gâtul, să întrezărească faţa celeilalte femei, 
însă companioana în pardesiu o încadra atât de bine, protejând- 
o de ploaia de gheaţă aruncată de elice, încât îi era imposibil să 
vadă altceva decât partea de jos a hainei de blană, o idee de 
picioare bine conturate şi o străfulgerare a unor pantofi negri cu 
toc înalt care călcau peste permafrost. 

Treptele se strânseră automat şi se ascunseră în pântecele 
păsării de metal, vuietul motoarelor turbo crescu din nou şi 
Sikorsky se ridică în aer, cu elicele bătând nebuneşte. Barbour 
pufni zgomotos, uitându-se în urma elicopterului care se 
îndepărta, câştigând mereu în altitudine şi viteză. 

Pentru prima dată, Marshall observă că Ekberg stătuse prin 
apropiere, pregătită, privind aterizarea. Acum se îndrepta spre 
nou-venite să le întâmpine. 

Domnişoară Davis, o auzi Marshall spunând. Eu sunt Kari 
Ekberg, producătorul de teren. Am vorbit la telefon în New York 
şi voiam să vă spun că sunt încântată să vă stau la dispoziţie 
pentru orice v-ar face şederea mai... 

Dar dacă vreuna din femei - fie cea în pardesiu, fie cea 
înfăşurată în blănuri a auzit ceva din ce-a spus ea, n-a dat niciun 
semn. În schimb, trecură pe lângă ea, urcară treptele de metal 
ale rulotei, intrară şi închiseră cu putere uşa în urma lor. 


14 


Temperatura crescuse încet pe durata întregii zile, trecând de 
minus douăsprezece grade Celsius, apoi de minus şase, făcându- 
l pe Conti să se grăbească să-şi adune o echipă de filmare şi să 
tragă o suită de scene cu peisaje acoperite de zăpadă, pentru 
orice eventualitate. Sub soarele strălucitor, starea de spirit a 
echipelor de filmare se îmbunătăţi considerabil în momentul în 
care hainele de iarna cazone fură schimbate cu pulovere de lână 
şi jachete de puf. Dinspre Mount Fear se auziră din nou 
pârâiturile şi detunăturile puternice care anunțau că frontul de 
gheaţă începuse iar să se dezgheţe şi să se desprindă. Gonzalez 
îşi trimise echipa de ingineri militari să înlocuiască cuzineţii 
sparţi ai unui generator pentru a-l repune în funcţiune. După 
prânz, cei mai mulţi dintre muncitori - pentru că munca lor 
iniţială de construcţie se încheiase - fuseseră transportaţi în 
sud, spre Anchorage, în două elicoptere de marfa, urmând să se 
întoarcă după terminarea filmărilor. Numai imensul Creel, şeful 
de echipă al muncitorilor, care arăta de parcă mânca bolţuri de 
oţel la micul dejun, rămase cu ei. 

Pe la trei după-amiază, Ashleigh Davis ieşi din superrulota ei, 
aruncă o privire plină de dispreţ spre echipa care robotea de zor 
şi apoi porni spre bază - însoţită, evident, de asistenta ei 
personală îmbrăcată în trenci - pentru a fi pusă la curent de 
Conti în legătură cu progresul documentarului. 

După masă, Marshall se întoarse în laborator unde îşi petrecu 
ziua muncind din greu, fără să vadă pe nimeni. Cum cei mai 
mulţi membri ai echipei de filmare erau afară, pregătindu-se 
pentru transmisiunea din ziua următoare, baza era relativ 
liniştită şi nu-l deranjă mai nimic din muncă. Era aplecat asupra 
unei mese de examinare, atât de adâncit în activitatea lui, încât 
nici măcar nu auzise uşa de la intrare deschizându-se încet. Nu- 
şi dădu seama că avea companie, până când o voce de femeie de 
peste umărul lui începu să vorbească suav: 


— În paşi uşori de dans spre cetiri pastelate din cer polar 
ei se coboară; 

Săltând cu  graţie-argintie,  străpunse de-o  lucire 
orbitoare. 

Dansau cadrilul cel ceresc în conduri de-argint şi 
trandafiri; 

Nevrednic ochiul omenesc - privelişte dumnezeiască. 

Marshall se îndreptă de spate şi se întoarse. Kari Ekberg era 
în spatele lui, în picioare, aplecându-se asupra lui, îmbrăcată în 
blugi şi pulover alb, pe gât. În colţurile gurii îi flutura un zâmbet 
ştrengăresc. 

El recită la rândul lui: 

— Precum doi şerpi în focul vrajbei, cu şuier şi paloare de 
pucioasă, 

lar apoi pe dată, în coadă despicată de balaur se 
preschimbă!%. 

— Deci, spuse el apoi, iar s-au pornit? 

— Şi încă ce s-au mai pornit. 

— Ştii, de când am venit aici şi am văzut prima dată luminile 
astea, am aşteptat să vină cineva şi să recite din Robert Service. 
Dar nu m-am gândit că acel cineva vei fi tu. 

— M-am îndrăgostit de poezia lui încă de pe vremea când 
fratele meu mai mare m-a speriat de moarte, citind din 
„Incinerarea lui Sam McGee“ cu voce tare, la lumina unei 
lanterne, în cortul pe care îl instalaserăm acasă. 

— Cred că povestea mea nu e foarte diferită de a ta, spuse el. 
Apoi se uită la ceas. Dumnezeule! E zece noaptea. Se întinse, se 
uită iar la ea. Aş fi zis că la ora asta eşti prinsă cu detaliile de 
ultimă oră şi nu-ţi vezi capul de treabă. 

Ea scutură din cap. 

— Eu sunt producătorul de teren, după cum ţi-am mai spus. 
Eu fac munca preliminară, mă asigur că toată lumea îşi cunoaşte 
paşii de dans. Odată ce vedetele ajung pe platou, eu mă retrag 
frumuşel şi mă uit la ce se întâmplă mai departe. 

„Vedeta“, gândi Marshall, amintindu-şi de ne-întâlnirea dintre 
Ekberg şi Ashleigh Davis din dimineaţa aceea. 

— Iar pe tine, continuă ea, nu te-am văzut de azi-dimineaţă. 


19? Fragmente din poemul „The Ballad Of The Northern Lights“ - „Balada 
Aurorei“ de Robert W. Service 


Ce descoperire măreaţă ai mai făcut? 

— Noi, paleoecologii, nu facem descoperiri măreţe. Noi doi 
încercăm să răspundem la nişte întrebări, să luminăm colţurile 
întunecate. 

— Şi atunci de ce să stai să lucrezi până la o asemenea oră? 
Nu cred că toate astea fug undeva. 

Şi întinse braţul în direcţia ghețarului. 

— De fapt, o ia la vale mai devreme decât crezi, spuse el, 
întorcându-se la masă şi ridicând o floare mică, galbenă. Am 
găsit-o exact la câţiva centimetri de gardul de securitate, 
scoțând capul din zăpadă. Acum zece ani, specimenele tipice 
regiunilor nordice se găseau mult mai la sud, cam la o sută 
cincizeci de kilometri de aici. Cam atât de repede schimbă 
lucrurile încălzirea globală în doar zece ani. 

— Eu credeam că încălzirea globală îţi ajută munca. 

— Topirea calotei glaciare mă ajută să colectez mai multe 
probe, într-un timp mult mai scurt. Pot să culeg totul de pe faţa 
unui ghețar în topire - polen, insecte, seminţe de pin, până şi 
bule de aer pentru a măsura conţinutul de CO. în aerul 
preistoric. E mult mai bine decât să forezi în calotă. Dar asta nu 
înseamnă că mă entuziasmez la ideea încălzirii globale. Se 
presupune că cercetătorii sunt obiectivi. 

Ea îl privi cu atenţie, iar zâmbetul de pe chip i se lărgi. 

— Şi tu asta eşti? Obiectiv? 

Marshall ezită. Apoi oftă. _ 

— Dacă vrei să ştii adevărul... nu. Încălzirea globală îmi dă 
fiori pe şira spinării. Dar eu nu sunt activist de mediu. Ideea e că 
înţeleg consecinţele ceva mai bine decât majoritatea. Deja 
pierdem controlul asupra situaţiei. Natura este remarcabil de 
rezistentă, capabilă de nişte eforturi extraordinare de a se 
regenera. Dar această încălzire globală are un ritm mult prea 
accelerat şi o sută de reacţii în lanţ sunt pe cale să se producă... 
Se opri, râse vag. Se presupune că sunt neutru când vine vorba 
de subiectul ăsta. Dacă Sully m-ar auzi vorbind aşa, mi-ar tăia 
capul. 

— Eu n-am de gând să-i spun. Apreciez faptul că îmi spui 
chestiile astea cu atâta sinceritate. 

El ridică din umeri. 

— De fapt, e destul de mare ironia. Pe termen scurt, 


beneficiez de pe urma topirii ghețarului. Dar, odată ce ghețarul 
va fi dispărut, toate dovezile de care voi avea nevoie în 
cercetarea mea vor dispărea. Totul va fi spălat de pe faţa 
muntelui şi trimis în ocean. Aceasta este cea mai bună ocazie de 
a studia ghețarul, de a culege probe de laborator. 

— Motiv pentru care lucrezi atât de târziu. Îmi pare rău că am 
dat buzna aşa, inoportun. 

— Glumeşti? Mă bucur de vizită. Oricum, nu sunt singurul 
atât de ocupat. Uită-te la tine: pui întrebări, faci muncă de 
cercetare la rândul tău, pentru ca vedeta să dea bine pe ecran. 
O vedetă care, apropo, nu prea pare să fie recunoscătoare 
pentru munca ta. 

Ea se strâmbă nemulțumită, dar refuză să se lase antrenată în 
această conversaţie. 

— Noi, producătorii de teren, avem crucile noastre pe care 
trebuie să le ducem, aşa cum aveţi şi voi. Cânţi? întrebă ea, 
uitându-se spre keyboardul MIDI care zăcea rezemat de perete. 

Marshall îi făcu semn că da. 

— Blues şi jazz, în mare. 

— Cânţi bine? 

El râse. 

— Destul de bine, bănuiesc. N-aş putea să trăiesc din asta, dar 
cânt într-o trupă, într-un club din Woburn. Dar, în genere, îmi 
place să mă joc cu sintetizatoarele. Bine, zilele astea nici măcar 
nu mai e nevoie - sunetele sunt preînregistrate, tu trebuie doar 
să alegi sonorietatea pe care o vrei din meniul computerului -, 
dar, în tinereţea mea, îmi plăcea să manipulez oscilatoare şi 
filtre de sunet. Îmi plăcea la nebunie să mi le construiesc eu pe 
ale mele de la zero. 

— Va trebui să ne cânţi şi nouă la un moment dat, spuse ea, 
îndreptându-se spre uşă. Cred că ar trebui să mă duc afară. Am 
pus la punct un segment despre aurora boreală acum câteva ore 
şi Emilio probabil că filmează deja. 

Marshall se ridică. 

— Vin şi eu, dacă nu te deranjează. 


Sus, în camera de aclimatizare, Marshall observă că mercurul 
termometrului arăta minus două grade. Îşi puse pe el o haină de 
iarnă mai uşoară şi o urmă pe Ekberg prin zona de tranzit. leşiră 


apoi afară, în mijlocul unei scene de haos controlat. În ciuda orei 
înaintate, platoul din faţa bazei militare era însufleţit de sunet şi 
lumini. Tehnicienii pregăteau scena şi poziţionau diverse schele 
metalice şi alte structuri de scenă în jurul seifului, pregătindu-se 
de filmarea de a doua zi. Nu departe de rulota lui Davis, un alt 
tehnician pregătea un reflector pentru a adăuga un plus de 
lumină segmentului de a doua zi. Sunetistul era într-o discuţie 
animată cu Fortnum. Wolff, purtătorul de cuvânt al televiziunii, 
stătea nemişcat în umbra Sno-Catului, cu mâinile în buzunare, 
observând tăcut scena. Şi o duzină de alţi oameni se adunaseră, 
pur şi simplu, în pâlcuri, admirând cerul nopţii. 

Marshall se uită şi el în sus, urmându-le privirea. Priveliştea îl 
lăsă fără grai. Presupuse că lumina strălucitoare pe care o vedea 
peste tot în jur era artificială: însă acum observă că venea de la 
cel mai bizar şi fascinant spectacol de lumini creat de aurora 
boreală, ceva ce nu mai văzuse niciodată. Întregul cer era 
incandescent, cu straturi peste straturi, ca nişte pânze ondulate 
de lumină. Păreau să aibă contur corporal, o strălucire vâscoasă, 
de consistenţa mercurului, care se târa încet pe cer. Atârna atât 
de aproape de ei, încât Marshall simţi impulsul nebunesc de a se 
ghemui. Cerul avea o culoare pe care nu reuşea să şi-o descrie: 
un sacojin incredibil de intens, întunecat, cu o strălucire 
pătrunzătoare şi parcă radioactivă. 

— Dumnezeule! şopti el. 

Ekberg se uită spre el. 

— Aş fi zis că te-ai obişnuit deja cu spectacolul. 

— Asta nu e o auroră obişnuită. În mod normal, vezi valuri de 
culoare care se tot schimbă. Dar, în seara asta, nu e decât una 
singură. Uită-te cât de intensă e nuanţa. 

— Da, ca vinul, poate? Sau poate ca sângele. E bizar şi cam 
sinistru. Ea se uită din nou la el, cu chipul strălucitor din cauza 
luminii spectrale. N-ai mai văzut astfel de lumini până acum? 

— Numai o singură dată: în noaptea dinaintea descoperirii 
tigrului. Se opri, apoi: Dar în seara asta, efectul cred că e de 
două ori mai puternic. Şi e atât de jos, încât aproape că o poţi 
atinge. 

— E doar imaginaţia mea sau aurora asta scoate şi sunete? 

Ekberg îşi lăsă capul într-o parte, ca şi cum ar asculta ceva. 
Marshall îşi dădu seama că făcea acelaşi lucru. Era imposibil, 


ştia bine că era imposibil. Cu toate acestea, dincolo de zumzăitul 
generatoarelor şi vânzoleala oamenilor şi a echipamentelor, se 
auzea ceva. Acum părea un soi de ropot al unui tunet îndepărtat 
şi, în secunda următoare, devenea un geamăt, ca o femeie în 
chinurile facerii - şi de fiecare dată concomitent cu ondulările 
luminilor nordului. Îşi aduse aminte de cuvintele şamanului: 
„Spiritele sunt furioase... Mânia lor mânjeşte văzduhul cu sânge. 
Cerurile urlă de durere ca o femeie în chinurile facerii“. 

Marshall scutură din cap. Auzise poveştile cu luminile 
nordului care urlă şi gem şi freamătă, dar le considerase 
întotdeauna doar legende. Poate şi pentru că luminile erau mai 
aproape de pământ decât de obicei, exista un soi de fenomen 
auditiv asociat. Era pe cale să se întoarcă în bază, să discute cu 
ceilalţi cercetători, când îl surprinse cu privirea pe Faraday. 
Biologul stătea în picioare, între două barăci, cu magnetometrul 
într-o mână şi camera digitală în cealaltă, îndreptate amândouă 
spre cer. Era clar că şi el observase aurora. 

Marshall simţi mişcare în dreapta lui şi se întoarse să-i vadă 
pe camionagiul zăpezilor şi pe pasagerul lui apropiindu-se de el. 
În ciuda frigului de afară, camionagiul era îmbrăcat într-o 
cămaşă înflorată ţipătoare. 

— A naibii privelişte, nu-i aşa? spuse el. 

Marshall se mulţumi doar să dea din cap. 

— Am avut parte de multe aurore, continuă bărbatul, dar asta 
le bate pe toate. 

— Inuiţii cred că sunt spiritele morţilor, replică Marshall. 

— E adevărat, răspunse pasagerul cu barba îngrijită. Şi nici 
nu sunt nişte spirite prea prietenoase: folosesc cerul ca să joace 
fotbal cu cranii umane. Legenda spune că, dacă fluieri când apar 
luminile nordului, spiritele ar putea cobori din ceruri şi ar putea 
pune mâna şi pe craniul tău. 

Ekberg se scutură, străbătută de un fior. 

— Atunci, vă rog... nu fluieraţi. 

Marshall se uită la nou-venit. 

— N-am ştiut asta. 

— Nici eu, până nu am ajuns în Yellowknife. Bărbatul făcu un 
semn din cap către camionagiu. Atunci prietenul nostru, aici de 
faţă, s-a oferit să mă aducă încoace. 

Marshall râse. 


— Nu păreai prea fericit când te-ai dat jos din camion. 
Bărbosul zâmbi vag. Îşi recăpătase calmul după o călătorie care 
clar fusese o tortură pentru el. : 

— La momentul respectiv, păruse o idee bună. Întinse mâna. 
Numele meu este Logan. 

Camionagiul făcu întocmai. 

— Eu sunt Carradine. 

Marshall făcu şi el prezentările. 

— Ceva îmi spune că nu sunteţi de prin partea locului, îi spuse 
camionagiului. 

— Ceva îmi spune că aveţi dreptate. Sunt din Cape Coral, 
Florida. Aici banii sunt foarte buni, dar, altfel, Alaska e plină de 
lucruri de care n-am nevoie. 

— Şi ce anume are Alaska şi nu ai nevoie? întrebă Ekberg. 
Zăpadă. Gheaţă. Şi bărbaţi. Mai ales bărbaţi în cămăşi de flanel 
roşu. 

— Bărbaţi, repetă Ekberg. 

— Dap. Mult prea mulţi bărbaţi. Aici, raportul bărbaţi-femei e 
de zece la unu. Se spune pe aici că, dacă o femeie e interesată 
de bărbaţi, găseşte mulţi, dar proşti. Are balta peşte, dar e 
înghețată. 

Râseră amuzati. 

— Trebuie să mă întorc la bază, spuse Logan. Se pare că 
scrisorile mele de recomandare n-au ajuns aici la timp şi bunul 
sergent Gonzalez are nevoie de explicaţii în privinţa şederii mele 
aici. Mi-a făcut mare plăcere să vă cunosc pe amândoi. 

Îi salută din mers şi se îndreptă spre intrarea principală. 

Se uitară o vreme după el. 

— Nu-l recunosc, spuse Ekberg către camionagiu. Face parte 
din cortegiul lui Ashleigh? 

— E de capul lui, spuse Carradine. 

— Păi, şi atunci, ce caută aici? 

Carradine ridică din umeri. 

— Mi-a spus că e profesor universitar - îşi spune enigmatolog. 

— Cum îşi spune? întrebă Marshall. 

— Enigmatolog. 

— Deci e cu tine? întrebă Ekberg, întorcându-se către 
Marshall. 

— Nici vorbă, răspunse el. E un mister pentru mine. 


Priviră iar în jur. Se simțeau în aer o exaltare palpabilă şi o 
agitaţie pe care nici măcar ciudatul spectacol de lumini de pe 
cer nu le putea explica întru totul. In ciuda freneziei ca de 
furnicar, totul părea să decurgă conform planului. Deja începuse 
dezgheţul calculat al blocului de gheaţă: putea vedea şiroaie 
ocazionale de apă rezultată din topire ieşind pe sub uşa de la 
seif. A doua zi, la ora 16 - care coincidea cu ora de maximă 
audienţă pe Coasta de Est -, camerele vor rula şi documentarul 
va fi transmis live. În cele din urmă, seiful va fi deschis. Şi apoi - 
Marshall îşi dădu seama dintr-odată echipa îşi va strânge 
catrafusele, pacea se va aşterne din nou peste Mount Fear şi, 
după aceea, pentru următoarele două săptămâni, cât va mai 
dura şederea lor, totul va reveni la normal. 

Marshall abia aştepta să revină atmosfera aceea calmă. Chiar 
şi aşa, nu putea să nu fie de acord că noaptea aceasta era 
diferită, specială, ceva unic şi entuziasmant, şi că el se simţea, 
în mod absurd, mulţumit că participă la aşa ceva. 

Davis ieşi din rulotă însoţită de Conti, de asistenta personală 
şi de agenţi. Se îndreptau către un mic platou, lângă o fostă 
cabină de pază, unde Fortnum, Toussaint, tehnicienii de lumini 
şi sunet şi şeful de echipă îi aşteptau. 

— Eşti sigură că ţi-e suficient de cald, îl auzi Marshall pe 
Conti întrebând-o slugarnic în timp ce treceau pe lângă ei. 

— Mi-e bine, dragul meu, spuse Davis, cu o voce de martiră 
plină de resemnare stoică. Se schimbă de haina ei de blană şi îşi 
puse pe ea o haină de puf Marmot foarte stilată. 

— Filmarea nu durează mai mult de zece minute, maxim, 
spuse Conti. Avem deja fundalul şi retroproiecţiile. 

Trecură pe lângă Marshall şi Ekberg fără să le arunce măcar 
o privire. 

— Bun, cred că ar trebui să îmi ocup şi eu timpul cu ceva, 
spuse Ekberg. Hai că vorbim mai încolo. Şi se aşeză şi ea la 
coada restrânsei procesiuni care alcătuia suita vedetei. 

Carradine rânji şi scutură din cap. Mesteca un rotocol imens 
de gumă care îi umfla un obraz ca la hamsteri. 

— Ce zici? Rămânem şi noi p'aici, să ne uităm la circ? 

— Dacă rezişti la frig, îi răspunse Marshall, făcând un semn 
din cap către cămaşa înflorată a camionagiului. 

— Fii serios, ăsta nu e frig. Hai să ne facem rost de bilete în 


rândul întâi. 

Şi omul puse mâna pe două lăzi de lemn şi le aşeză în zăpadă, 
îşi alese una din ele şi îi făcu semn lui Marshall cu o reverență 
să se aşeze pe cealaltă. 

Fură martori la ultimele vânzoleli din zona fostului punct de 
control; luminile se aprinseră, Ekberg testă teleprompterul; 
inginerii de sunet îşi finalizară reglajele; nasul lui Davis primi 
ultimele retuşuri înainte de a-i face vânt fetei de la machiaj, gest 
însoţit şi de o înjurătură. Se auzi pocnetul clachetei. Conti urlă: 
„Motor!“, şi camerele începură să ruleze. Instantaneu, expresia 
de dispreţ şi dezgust de pe chipul lui Davis dispăru pentru a fi 
înlocuită de un zâmbet strălucitor, expresia unei persoane 
entuziasmate şi pătrunse de dramatismul situaţiei, având, în 
acelaşi timp, şi o mină foarte persuasivă. 

— Nu mai e mult, spuse ea, gâfâind în camera de luat vederi, 
ca şi cum ar fi fost cu ei în tranşee încă de săptămâna trecută. În 
mai puţin de douăzeci şi patru de ore, seiful se va deschide, 
continuă ea, şi misterul primordial va fi dezvăluit. Şi, de parcă 
natura însăşi ar fi înţeles solemnitatea acestui moment, am avut 
parte de cel mai neobişnuit spectacol oferit de aurora boreală, 
de un farmec şi o măreție fără egal... 


15 


Chiar dacă baza Fear deveni relativ liniştită - toată lumea se 
odihnea în aşteptarea marii filmări de a doua zi - Marshall, ca 
de obicei, petrecu o noapte agitată, întorcându-se pe toate 
părţile în patul lui spartan. Oricât ar fi încercat, nu reuşea să îşi 
găsească o poziţie comodă. Dacă trăgea cearşafurile pe el, se 
încălzea prea tare. Dacă le dădea la o parte, i se făcea frig. Din 
când în când, muşchii braţelor şi picioarelor se tensionau 
spasmodic, ca şi cum ar fi fost incapabile să se relaxeze, şi nu 
putea să scape de sentimentul că, în ciuda tuturor dovezilor care 
susțineau contrariul, ceva era în neregulă. 

In sfârşit, reuşi să se cufunde într-un soi de amorţeală, în care 
o succesiune de imagini sinistre se mişcau cu încetinitorul pe 
câmpiile viziunii lui lăuntrice. Mergea pe permafrost, singur, 
sub nişte lumini ale nordului ciudate şi foarte agitate şi furioase. 
În mintea lui, aurora era mai joasă decât fusese vreodată, atât 
de joasă încât părea să-i apese pe umeri, copleşindu-l. Mergând, 
se holbă la luminile de pe cer cu un amestec de groază şi 
fascinaţie. Şi apoi se opri, încruntându-se de uimire. Inaintea lui, 
pe pământul sfâşiat şi îngheţat, luminile cădeau, prelingându-se 
în stropi vâscoşi precum ceara de pe o lumânare înclinată. Pe 
când se uita la ele, formele crescură în dimensiuni, căpătară 
contur, se materializară. Dintr-odată, le crescură mâini şi 
picioare. Urmă un moment terifiant de stază. Apoi începură să 
se apropie de el - încet, la început, apoi din ce în ce mai repede. 
Era ceva îngrozitor în felul în care se mişcau, trupurile fie 
umflându-se, fie scăzând în dimensiuni, retrăgându-se; era ceva 
îngrozitor în foamea evidentă cu care fiecare dintre ei îşi 
extindeau membrele încercând să ajungă la el. Se întoarse să 
fugă, dar îşi dădu seama, cu acea senzaţie oribilă de paralizie 
treptată pe care ţi-o dă visarea, că picioarele îi erau de plumb şi 
că nu se puteau mişca decât teribil de încet... 

Marshall se trezi brusc şi se ridică în capul oaselor. Era 


transpirat. Cearşafurile se răsuciseră sub el ca giulgiul în jurul 
unui cadavru. Se uită cu atenţie în dreapta şi în stânga lui, cu 
ochii cât cepele în întuneric, aşteptând ca respiraţia să i se 
calmeze, ca vestigiile visului să dispară încet-încet. 

După un minut, se uită la ceas: cinci fără un sfert. 

— Fir-ar al dracu’! mormăi el, cufundându-se iar în perna 
umedă. 

N-avea să mai doarmă - nu în noaptea asta, oricum. Se ridică 
iar în capul oaselor, se ridică în picioare, se îmbrăcă repede în 
semiîntunericul camerei lui şi ieşi tiptil în coridor. 

Baza era atât de liniştită, încât îi aducea aminte de primele 
nopţi pe care le petrecuse aici, când coridoarele labirintice şi 
spaţiile de mult abandonate aproape că îi copleşiseră pe 
cercetători. Paşii lui răsunară prelung pe pardoseala de oţel şi 
simţi nevoia imperioasă să meargă în vârful picioarelor. 
Părăsind zona dormitoarelor, trecu de laboratoare, de cantină, 
de bucătărie, ajunse apoi într-un coridor care traversa o zonă a 
bazei pe care nu o foloseau niciodată: un labirint de camere 
tehnice şi centre de monitorizare. Se opri. Undeva, înaintea lui, 
auzea sunetul distant al unei melodii: un CD-player, presupuse 
el, pentru că nu prea erau posturi de radio care să emită pe o 
rază de câteva sute de kilometri, şi până şi acelea erau mai 
preocupate de preţul benzinei şi de perioada de rut a elanilor. 

Cu mâinile în buzunar, se avântă şi mai adânc în labirintul de 
posturi de comandă şi de monitorizare. Oricât ar fi încercat, nu 
reuşea să scape de un sentiment oprimant şi bolnav, ca un fel de 
premoniţie. Ba mai mult, părea să crească în intensitate: o 
convingere perversă - dată de exaltarea stârnită de ziua care 
urma - că un lucru teribil avea să se întâmple. 

Se opri din nou. Baza claustrofobă învăluită în tăcere, o tăcere 
care acapara totul, exacerbă starea lui de spirit din ce în ce mai 
sumbră. Dintr-un impuls, se întoarse, refăcu parte din drum 
înapoi, urcă scările la nivelul superior. Ajunse la intrare, în 
marele foaier, merse către punctul de control şi securitate, trecu 
de zona de aclimatizare şi-şi luă parka din vestiar. Nu trecuseră 
mai mult de opt ore de când fusese afară, dar, dată fiind starea 
lui de spirit, nimic n-ar fi putut să-l ţină nici măcar un minut în 
plus în baza aceea militară bântuită de penumbrele nopţii. 
Apucă o lanternă la întâmplare, îşi trase fermoarul de la geacă, 


împinse uşile şi ieşi. 

Nu mică îi fu mirarea când îşi dădu seama că spectacolul 
oferit de luminile aurorei boreale crescuse în intensitate: un 
roşu puternic, uleios, vibrând şi pulsând constant. Intreaga 
platformă din faţa bazei era transformată - cu barăcile şi 
depozitele ei temporare, cu corturile şi containerele ei - într-un 
peisaj monocrom, ireal, de pe un alt tărâm. Puse lanterna în 
buzunar. Vântul se porni violent, trăgând de prelatele şi 
frânghiile prost legate, însă nici măcar vântul nu putea explica 
sunetele ciudate, gemetele şi pocnetele care, ar fi jurat, veneau 
chiar de la auroră. 

Şi acesta nu era singurul lucru ciudat, numai că îi luă ceva 
vreme să-şi dea seama ce altceva era în neregulă. Suflarea 
vântului era aproape caldă pe obraz. Era ca şi cum peste Zonă 
ar fi venit brusc o falsă primăvară. Işi desfăcu încet fermoarul de 
la haină; ar fi trebuit să verifice termometrul înainte să iasă. 

Merse printre clădirile joase, jumătate din ele strălucind 
sângeriu, cealaltă jumătate cufundate în umbră. In tot acest 
timp, auzi un scrâşnet prelung de undeva din mijlocul pădurii de 
clădiri şi barăci provizorii. 

Se opri în lumina roşie ca sângele. Era cineva aici cu el? 

Toată lumea - cercetătorii, echipa de filmare a 
documentarului şi misteriosul nou-venit, Logan - era cazată în 
baza militară. Singurele excepţii erau Davis, în megarulota ei, şi 
Carradine, camionagiul. Aruncă o privire în direcţia rulotei lui 
Davis: era întunecată; nicio lumină aprinsă nicăieri. 

— Carradine? întrebă el încet. 

Scrâşnetul se auzi din nou. 

Marshall făcu un pas înainte, ieşind dintre două corturi de 
marfa. Acum vedea clar camionul imens al lui Carradine. Se uită 
înspre partea din spate a cabinei, unde era „dormitorul“. 
Ferestrele erau întunecate, asemenea rulotei. 

Rămase tăcut, pironit locului, ascultând cu atenţie. Auzi 
jelania vântului, mugetul constant şi jos al motoarelor din 
centrala electrică, torsul generatorului de rezervă ataşat rulotei 
lui Davis şi - din când în când - şoaptele şi vaietele bizare care 
păreau a veni chiar de la aurora boreală. Nimic mai mult de 
atât. g 

Scutură din cap, zâmbind fără să vrea. In ajunul unei zile care 


se anunţa una dintre cele mai remarcabile din viaţa lui... el 
umbla de nebun, singur, zbătându-se isteric din cauza unui 
coşmar. Îşi propusese să ajungă la gardul de securitate, să se 
plimbe o vreme pe lângă el şi apoi să se întoarcă în laboratorul 
lui. Chiar dacă n-avea să dea cine ştie ce randament în noaptea 
asta, măcar avea să încerce. Îşi îndreptă umerii şi făcu încă un 
pas înainte. 

Din nou, acelaşi scrâşnet. Şi, de unde stătea acum, Marshall, 
în sfârşit, înţelese de unde venea. Venea din direcţia seifului 
frigorific. 

Se îndreptă încet înspre el. Seiful trona singuratic, cu unul 
dintre pereţi învăluit în lumina nefirească, ireală a aurorei, iar, 
în rest, cufundat în întuneric. Chiar şi fără lanternă, Marshall 
reuşi să distingă pelicula de apă de dedesubt: era clar că 
procesul automat de dezgheţ se afla într-un stadiu destul de 
avansat. A doua zi, acest container de oţel - şi conţinutul lui - va 
fi vedeta spectacolului mediatic. Marshall îşi scoase lanterna din 
buzunar şi o îndreptă spre structura argintie. 

Apoi auzi iar scrâşnetul, şi mai puternic de data asta. La 
lumina lanternei, Marshall identifică sursa zgomotului: o bucată 
de lemn care atârna desprinsă în spaţiul de un metru de sub 
container. 

Marshall se încruntă. „Meseriaşi, pe dracu', gândi el. Cineva 
va trebui să rezolve problema înainte să intre Conti şi circul lui 
televizat în direct.“ Sau poate că, pur şi simplu, ceva din 
structură se desprinsese. Pendula în bătaia vântului, chiar 
deasupra unei bălți de apă murdară formate din gheaţa topită 
din container. 

Însă altceva era în neregulă. Apa la care se uita nu era o 
baltă, era mai curând un lac. Un lac plin de bucăţi de gheaţă 
murdară. 

Se apropie şi mai mult, se lăsă pe vine şi îndreptă lanterna 
spre acumularea de apă. Încruntându-se, ridică fasciculul de 
lumină către bucata de lemn desprinsă. Aceasta scârţâi din nou, 
în bătaia vântului, iar capătul de jos era făcut aşchii, încet, lăsă 
raza de lumină să se plimbe în sus pe scândura de lemn, spre 
pântecele seifului. 

O gaură - imensă, circulară şi neuniformă - fusese tăiată în 
podeaua de lemn. Şi, chiar şi în lumina slabă a lanternei, 


Marshall observă cât se poate de clar că seiful era gol. 


16 


În treizeci de minute, somnolenta bază Fear era complet 
trează. Acum, Marshall - practic împreună cu toţi cei aflaţi în 
bază - stătea pe un scaun pliabil în Centrul de Operaţiuni, pe 
nivelul B. Era singura încăpere suficient de mare în care să 
încapă atât de mulţi oameni. Aruncă o privire asupra chipurilor 
adunate acolo. Unii, ca Sully şi Ekberg, păreau şocaţi. Alţii 
aveau ochii injectaţi, chinuiţi de somn. Fortnum, regizorul de 
imagine, şedea cu capul plecat, încleştându-şi şi descleştându-şi 
pumnii. 

Se adunaseră, la chemarea lui Wolff, reprezentantul 
televiziunii. De fapt, reflectă Marshall, nu prea sunase a 
chemare. Fusese mai mult un ordin. 

La început, când îi dădură vestea, Emilio Conti fu şocat, 
aproape paralizat de întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Dar 
acum, sub privirile lui Marshall, bătând de-a lungul şi de-a latul 
zona din faţa semicercului de scaune, regizorul părea cuprins de 
o cu totul altfel de emoție - furie disperată. 

— În primul şi în primul rând, se răsti Conti, continuând să se 
plimbe prin faţa lor, avem faptele, da? La un moment dat, în 
timpul nopţii, cineva a spart seiful şi obiectul dinăuntru a fost 
îndepărtat muşca practic din cuvinte. A fost furat. Doctorul 
Marshall aici de faţă a făcut descoperirea. Conti îi aruncă o 
privire scurtă, ochii lui negri strălucind de neîncredere. Am 
vorbit, continuă el, cu conducerea Terra Prime şi Blackpool. 
Date fiind circumstanţele, nu au de ales: transmisiunea în direct 
din seara aceasta va fi anulată. În locul ei, se va da o reluare cu 
documentarul meu, Mărturii de pe mările morți. Rămase fără 
suflare, însă vorbi mai departe: Vor returna douăsprezece 
milioane de dolari primiţi de la sponsori pentru dreptul la 
publicitate în prime-time. Şi asta, pe lângă cele opt milioane 
cheltuite ca să facem ca tot ce vedeţi aici să fie posibil. 

Se opri pentru un moment, holbându-se la audienţă, apoi 


continuă să mărşăluiască dintr-o parte în alta a sălii. 

— Acestea sunt faptele. Apoi: ipotezele. In mijlocul nostru se 
află un spion. Cineva care e pe statul de plată al altei televiziuni. 
Sau, poate că vorbim de cineva care lucrează cu un 
„întreprinzător“ - un negustor de bunuri de provenienţă exotică, 
cineva care are relaţii pe la muzee sau cu marii colecționari de 
peste ocean. 

Lângă Marshall, Penny Barbour pufni plină de dispreţ. 

— O tâmpenie, mormăi ea. 

— Tâmpenie, se întoarse Conti către ea. S-a mai întâmplat şi 
altă dată. Nu vorbim doar de un artefact - vorbim de un bun de 
valoare pe piaţă. 

— Un bun de valoare? repetă Barbour. Ce tot spui acolo? 

— Vorbim de un bun de valoare, interveni Wolff. 
Reprezentantul televiziunii stătea undeva în spatele rândurilor 
de scaune, lângă sergentul Gonzalez, cu braţele încrucişate, cu 
un băț din plastic de la acadea între dinţi. E mai mult decât un 
subiect de emisiune. E o resursă a televiziunii care poate fi 
exploatată la infinit. Ceva ce poate fi refolosit de câte ori e 
nevoie, de fiecare dată altfel - poate să fie un exponat într-un 
turneu pe la muzee sau împrumutat universităţilor şi instituţiilor 
de cercetare, folosit în documentare ulterioare etc. Poate chiar 
folosit pe post de imagine-simbol a trustului în sine. Sau, poate, 
chiar mascota televiziunii. 

„Mascota“, gândi Marshall. Până acum nu-şi dăduse seama de 
cât de ambiţioase erau planurile trustului Blackpool pentru mâţa 
lor îngheţată. 

Când Wolff se puse în faţa lor, Conti încetă plimbatul isteric 
de colo-colo şi veni lângă el. 

— Ca televiziune, Terra Prime aparţine unei comunităţi foarte 
restrânse, continuă Wolff. In ciuda eforturilor de a păstra 
discreţia, ştiam foarte bine că vestea în privinţa cercetărilor 
noastre ar putea să se răspândească în această comunitate de 
care vă vorbeam. Dar eram încredinţaţi că procesul nostru de 
filtrare a personalului avea să scoată la iveală pe oricine nu era 
sută la sută de încredere. 

Işi duse o mână la gură, scoase băţul de la acadea, apoi 
continuă: 

— Se pare că am fost trădaţi. 


Marshall observă că majoritatea personalului televiziunii îl 
asculta cu capetele plecate. Numai colegii lui cercetători păreau 
surprinşi de acest discurs voalat, dar muşcător în acelaşi timp. 

— Ce vreţi să spuneţi, mai exact? întrebă Sully. 

— Staţi puţin. Wolff se întoarse către sergent. Aţi numărat pe 
toată lumea? 

Gonzalez încuviinţă. 

— Lipseşte cineva? 

— Unul singur. Nou-venitul, doctorul Logan. Oamenii mei îl 
caută în momentul de faţă. 

— Nimeni altcineva? Din echipele de filmare sau de 
cercetare? 

— Toată lumea e aici. 

Numai în momentul acela, Wolff îşi întoarse privirea spre 
Sully. 

— Vreau să spun că aici, printre noi, se află cineva plătit să 
pună mâna pe specimen şi să-l înstrăineze unor terţi. Fie s-au 
făcut aranjamente înainte de venirea noastră aici, fie contactul a 
fost stabilit ulterior. Vom verifica toate comunicările de la baza 
Fear, expediate sau primite, din ultimele şaptezeci şi două de 
ore. 

— Eu credeam că ai toate astea sub control, spuse Marshall. 
Procesul de dezgheţ, paza şi protecţia, totul. Cum s-a putut 
întâmpla aşa ceva? 

— Asta rămâne să stabilim, îi răspunse Wolff. Se pare că 
procesul de dezgheţare s-a accelerat - a fost accelerat de 
persoana care şi-a însuşit specimenul. Era un proces absolut 
automatizat, cu un generator de rezervă - nimic n-ar fi putut 
merge prost fără o intervenţie externă. Am cercetat zona din 
afara gardului care delimitează perimetrul. Nu există niciun 
semn să fi aterizat vreun avion sau să fi decolat un aparat de 
zbor în timpul nopţii. Asta înseamnă că obiectul se află încă aici. 

— Dar amprente în zăpadă? interveni cineva. Nu putem să 
luăm urma hoţului aşa? 

— În jurul containerului, unde gheaţa s-a topit, pământul a 
fost atât de mult călcat în picioare, încât e practic imposibil să 
distingi un set anume, spuse Wolff. Ba, mai mult, dincolo de 
zona aceea, permafrostul este atât de dur, încât paşii nu pot lăsa 
niciun fel de urme. 


— Dacă l-a furat cineva, de ce nu s-au cărat cu Sno-Catul? 
întrebă Marshall. Ţineţi cheile în camera de aclimatizare, acolo 
ar fi putut să aibă acces oricine. 

— Ar fi fost prea evident. Şi prea încet. Hoţul ar fi trebuit să 
folosească un avion, spuse Conti, uitându-se în jur. Vom căuta 
prin bunurile personale ale fiecăruia. Prin dormitorul fiecăruia. 
Fără excepţii. 

Wolff îşi pironi ochii lipsiţi de expresie asupra lui Gonzalez. 

— Aveţi planurile bazei Fear, domnule sergent? 

— Pentru aripile centrală şi de sud, da. 

Şi pentru aripa a treia, aripa de nord? 

— Acolo accesul e interzis, domnule. E sub restricţie şi e bine 
încuiată. 

— Şi nu poate să intre absolut nimeni acolo? 

— Absolut nimeni. 

Wolff rămase tăcut o vreme, uitându-se fix la sergent, ca şi 
cum i s-ar fi năzărit pe loc un gând. 

— Aduceţi-mi tot ce se poate, vă rog, spuse el, privind în jurul 
camerei. De îndată ce această şedinţă se termină, vreau ca toată 
lumea să se retragă în camere. Vom încerca să facem o 
percheziţie cât putem de repede. Între timp, fiţi vigilenţi. Dacă 
vedeţi ceva care vă dă de bănuit orice activitate, conversaţie, 
transmisie radio, orice -, veniţi să-mi spuneţi mie, personal. 

Marshall se uită mai întâi la Wolff, apoi la Conti, apoi din nou 
la Wolff Nu era sigur ce-l mira cel mai tare: suspiciunea 
implicită de trădare sau viteza cu care Wolff lua toate măsurile 
necesare ca să descurce iţele. 

Ashleigh Davis stătea într-un scaun din rândul din faţă, 
nemângâiată, cu picioarele unul peste celălalt într-un unghi 
ascuţit. Purta o cămaşă de noapte opulentă, din mătase, pe sub 
haina de blană, iar părul blond îi era răvăşit. 

— Distracţie plăcută în jocul tău de-a hoţii şi vardiştii! spuse 
ea. Până una-alta, Emilio, te rog să faci pregătirile necesare să 
plec spre New York imediat. Dacă toată chestia asta cu tigrul s-a 
răsuflat, atunci încă mai am o şansă să fac reportajul ăla cu 
decolorarea recifelor de corali de la Marele Recif de corali. 

— Marea Barieră, o corectă Marshall. 

Davis îi aruncă o privire. 

— Marea Barieră de Corali. 


— Am pus pe cineva să se ocupe de transport, spuse Wolff, 
aruncându-i o privire de avertizare lui Marshall. Apropo, 
domnişoară Davis, dumneavoastră şi domnul... ăă... Carradine 
aţi stat cel mai aproape de container aseară. Aţi auzit sau aţi 
văzut ceva neobişnuit? 

— Nimic, răspunse Davis, părând deranjată de faptul că a fost 
menţionată în aceeaşi frază cu şoferul de camion. 

— Şi dumneata? 

Wolff se uită înspre Carradine. 

Camionagiul, cu scaunul înclinat într-un unghi destul de 
periculos, se mulţumi să ridice din umeri. 

— Aş vrea să stau de vorbă cu voi după ce se termină 
întâlnirea, spuse Wolff. Şi cu dumneata, la fel. 

— Cu mine? întrebă Marshall. De ce şi cu mine? 

— Dumneata eşti cel care ai raportat furtul, replică Wolff, ca 
şi cum simplul fapt îl plasa pe Marshall în poziţia de suspect 
principal. 

— Ia staţi puţin, interveni Sully. Ce e cu tipul ăsta, doctorul 
Logan, care a apărut de curând? El de ce nu e aici? 

— Vom cerceta. 

— Una e să arunci ordine în dreapta şi-n stânga şi să-i trimiţi 
pe toţi în camerele lor şi cu totul alta e să îmi interoghezi 
personalul fără aprobarea mea. 

— Personalul dumitale - se răsti Marshall - va fi primul 
anchetat. Oamenii dumitale au fost singurii care nu au trecut 
prin filtrele de control ale companiei înainte de a veni aici. 

— Nici Logan nu a fost autorizat, nu-i aşa? Şi, în afară de asta, 
ce treabă are autorizarea cu toate astea? 

Se părea că faptul de a fi pierdut dintr-odată şansele de a 
accede la imortalizarea televizată - deopotrivă cu uzurparea 
birocratică a rolului de lider de echipă - retreziseră în Sully 
teritorialitatea profesională. 

— Are treabă, cum să nu aibă, îi replică Wolff. Magnitudinea 
acestui trofeu - nu numai în termeni ştiinţifici, ci şi din 
perspectiva edificării unei cariere ştiinţifice... 

Sully deschise gura să spună ceva, apoi o închise la loc. Faţa i 
se făcuse roşie ca sfecla. 

— Eu cred că am spus tot ce era de spus, zise Wolff, aruncând 
o privire piezişă către Conti. Vrei să mai adaugi ceva? 


— Doar un singur lucru, spuse producătorul. Acum două 
minute am terminat o conversaţie la telefon cu preşedintele 
trustului de presă Blackpool Entertainment Group. A fost una 
dintre cele mai neplăcute conversații pe care le-am purtat 
vreodată în viaţa mea, zise el, sfredelind audiența cu privirea 
lui. Vorbesc acum cu persoana sau persoanele care au făcut 
asta. Ştii cine eşti. Blackpool consideră valoarea acestei 
descoperiri inestimabilă şi, în consecinţă, consideră dispariţia ei 
un act criminal de cea mai gravă natură. 

Se opri din nou. 

— Acest furt nu va pune, repet, nu va pune o pată neagră pe 
opera mea. Trofeul este aici şi nu vei avea şansa să pleci de aici 
cu el. Îl vom găsi, vom re-face documentarul şi opera va fi cu 
atât mai măreaţă. 


17 


Marshall urcă scările din metal cu viteza melcului. Scara era 
îngustă şi întunecată, luminată doar de o singură lampă 
fluorescentă. Becurile erau puţine şi greu de obţinut: chiar şi cu 
o echipă de filmare în zonă, marea majoritate a bazei rămăsese 
cufundată în întuneric. 

Se simţea mai obosit decât fusese vreodată în viaţa lui. Şi 
totuşi, nu era o oboseală fizică - era o epuizare emoţională 
totală. O văzuse şi pe chipurile celorlalţi. După atâta efort, după 
un sentiment de anticipare atât de copleşitor, dispariţia 
inexplicabilă, din senin, a specimenului i-a lăsat pe toţi 
stupefiaţi. Şi asupra întregii baze plana întrebarea: cine a făcut- 
0? 

Ajuns în capul scărilor, se opri în faţa unei uşi închise, fără 
geam. Se uită la ceas: opt şi cinci minute. Trecuseră 
cincisprezece ore de când descoperise că felina dispăruse. 
Cincisprezece ore nesfârşite, cumplite, pline de neîncredere, 
suspiciune şi incertitudini. Şi acum, imediat după cină, un e-mail 
de la Faraday îl chema imperios: „Camera RASP, imediat“. 

Marshall deschise uşa încet. Dincolo de ea, o încăpere lungă, 
joasă, care semăna cu turnul de control al unui aeroport. Pe 
toate cele patru laturi se aflau ferestre de la care se putea vedea 
întreaga întindere nesfârşită şi îngheţată a Zonei Federale. 
Incăperea era la fel de întunecată ca scările pe care tocmai le 
urcase, iar lumina slabă se reflecta de pe ecranele 
radiolocatoare ale duzinii de staţii radar scoase din uz, de mult 
depăşite, aşezate în rânduri ordonate. Ecrane vechi, fiecare înalt 
de un metru jumătate, erau înghesuite diagonal în colţurile 
încăperii. Inaintea fiecăruia stătea un aparat de proiecţie, 
prăfuit şi nefolosit de aproape o jumătate de secol. 

Acesta era Centrul de Comandă şi Cartografiere Radar şi 
Supraveghere Spaţiu Aerian, cunoscut sub numele de camera 
RASP, centrul sistemului nervos al bazei Fear şi cea mai înaltă 


structură din perimetrul securizat. Uitându-se în jur, putea să 
distingă trei siluete aşezate în jurul mesei de conferinţă: Sully, 
Barbour şi Chen. Chen îi făcu nervos din mână, în loc de salut. 
Sully, cu coatele pe genunchi şi bărbia sprijinită în palme, ridică 
privirea la zgomotul provocat de uşa deschisă, numai pentru a o 
pironi din nou în podea. 

Trei seri pe săptămână, fără excepţie, echipa se aduna aici 
pentru o şedinţă de analiză. Nu mai ţinea nimeni minte cine 
alesese camera RASP, dar întâlnirile în locul acela ciudat 
deveniseră un ritual în numai câteva zile de la sosirea expediției. 
Numai că, de data aceasta, nu era tocmai o întâlnire oficială: 
Faraday voia să le vorbească urgent. 

Ca la comandă, uşa se deschise din nou şi Faraday intră cu un 
dosar sub braţ. De pe chipul biologului dispăruse acea expresie 
constantă de preocupare. Trecu repede pe lângă staţiile radar şi 
se aşeză între Sully şi Chen. 

O vreme nu vorbi nimeni. Apoi Barbour îşi drese vocea. 

— Deci. Avem de gând să dăm bir cu fugiţii? 

Nu-i răspunse nimeni. 

— Asta mi-a spus, ştiţi? Fanfaronul de Conti. El şi echipa lui 
de şoc. Că o să ne cărăm dracu”. 

— Mai avem încă două săptămâni de proiect, spuse Marshall. 
Chiar dacă ne închid şandramaua, birocraţia se mişcă greu. 
Avem timp să ne terminăm munca. 

Barbour nu părea să-l audă. 

— Şi-au băgat labele lor mizerabile în fiecare dintre sertarele 
mele. Mi-a zis că noi am făcut-o, pe bune. Mi-a zis că suntem toţi 
complici în treaba asta. Că vrem specimenul numai pentru noi, 
pentru universitate. 

Penny, las-o baltă, se răsti Sully. Nu face decât să se răzbune 
pe oricine îi iese în cale, atâta tot. 

— M-a tot chinuit... şi iar întrebări, şi acuzaţii... iar şi iar... oh, 
doamne! 

Şi Barbour izbucni dintr-odată în plâns, suspinând violent. 

Marshall se aplecă repede spre ea şi o cuprinse după umeri. 

— Cretinul, mormăi Sully. 

— Poate că îl putem găsi noi, spuse Chen. Sau poate găsim 
persoana care l-a furat. Nu cred că au ajuns departe, n-aveau 
cum. De fapt, s-ar putea să mai fie încă aici. Şi atunci am scăpa 


de acuzaţii, iar ei ar putea să-şi salveze documentarul. 

Barbour pufni dispreţuitor, desprinzându-se din îmbrăţişarea 
lui Marshall. 

— Noi nu putem să facem mai mult decât face deja Wolff, 
spuse Sully. În plus de asta, e improbabil ca tipul să aibă 
încredere în noi. A spus-o cât se poate de clar. Nu ştiu de cee 
atât de obsedat de noi - acel doctor Logan pare vinovat cât 
cuprinde. Credeţi că apariţia lui din senin, alaltăieri, a fost doar 
o coincidenţă? Şi de ce nu a participat la întâlnire? 

— Da, chiar aşa, răspunse Marshall. 

În sinea sa, se gândise şi el la acelaşi lucru. 

— În timp ce încercam să mă calmez în cameră, am intrat pe 
net şi am făcut nişte săpături să aflu câte ceva despre acest 
Jeremy Logan. Pare a fi profesor de istorie medievală la Yale. 
Anul trecut a publicat o monografie despre dereglările genetice 
care au afectat familia regală egipteană. Cu un an înainte, o 
monografie a unor fenomene spectrale în Salem, Massachusetts. 
Fenomene spectrale, scuipă Sully cuvintele. Vouă asta vă sună a 
profesor de istorie? 

Cum nu-i răspunse nimeni, Sully oftă şi privi în jur. 

— Eh, speculaţiile astea n-o să ne ducă nicăieri. Wright, de ce 
ai vrut să ne vorbeşti? Ai cumva o nouă teorie pe ziua de azi? 

Faraday îi aruncă o privire. 

— Nu e vorba despre nicio teorie, spuse el. Doar despre 
câteva fotografii. 

Sully mârâi de-a dreptul. 

— Iar fotografii? De asta suntem aici? Sper că-ţi dai seama că 
ţi-ai ratat cariera, da? 

Faraday îl ignoră. 

— După ce Evan ne-a spus de furt - după ce s-au stins urletele 
de jale şi a încetat smulsul părului din cap -, m-am dus la seif. 
Uşa era larg deschisă, nimeni nu părea preocupat de ce mai era 
pe acolo. Aşa că am făcut nişte fotografii. 

Sully se încruntă. 

— De ce? 

— Păi din acelaşi motiv pentru care fac întotdeauna poze. 
Documentez totul. Se opri o clipă, apoi: Conti părea deja a da 
vina pe noi. M-am gândit că... ei bine, că am să găsesc nişte 
indicii, dovezi, ceva care să ne absolve de vină. 


Deschise dosarul şi scoase din el câteva cadre de opt pe zece 
şi le înmână lui Sully. 

Climatologul le răsfoi repede, apoi i le întinse lui Marshall, în 
mod clar neimpresionat. 

Prima fotografie arăta interiorul întunecos al containerului. 
Bucăţi de gheaţă zăceau aruncate peste tot, pe podea, dar, 
altfel, în afara încălzitorului şi a găurii largi din podea, seiful era 
destul de gol. Marshall trecu la a doua fotografie. Aceasta era 
mai clară. Era un cadru de aproape al găurii în sine. 

— Aşa... şi? îl pistonă Sully. 

— Lumea zicea că hoţul trebuie să se fi strecurat pe sub 
container, spuse Faraday, apoi îşi scoase ochelarii şi începu să-i 
şteargă cu mâneca de la cămaşă. Că ar fi tăiat blocul de gheaţă 
cu un fierăstrău. 

— Da, am auzit cu toţii chestia asta. Şi? 

— Păi, n-ai văzut prim-planul cu gaura din podea? Uită-te cu 
atenţie la modelul lăsat de zimţi. 

Poftim? 

— Modelul lăsat de zimţi. Zimţii fierăstrăului. Dacă cineva ar 
fi intrat în seif de dedesubt, semnele ar fi de jos în sus. Dar când 
am examinat marginile găurii de aproape, am văzut că semnele 
erau inverse. Că mergeau de sus în jos. 

— Dă-mi să văd. 

Sully smulse fotografiile din mâna lui Marshall şi le examină 
îndeaproape. 

— Eu nu văd nimic, spuse el. 

— Îmi dai voie? întrebă Marshall. 

Luă fotografiile din mâna lui Sully şi se uită din nou la prim- 
planul găurii. Deşi vopseaua argintie a podelei reflecta lumina 
strălucitoare a seifului, văzu imediat urmele de care vorbea 
Faraday şi-şi dădu seama că avea dreptate: aşchiile de lemn nu 
erau forţate în sus. În schimb, era clar că erau îndreptate în jos. 

— Cine a făcut chestia asta nu a intrat pe dedesubt, spuse el. 
Ci a tăiat din interior. 

Sully făcu un gest nerăbdător, dându-le de înţeles că refuza să 
accepte aşa ceva. N 

— Wolff v-a intrat pe sub piele, la amândoi. Incepeți să aveţi 
vedenii. 

— Nu. E chiar aşa cum zice el. 


Marshall aruncă o privire spre Faraday. 

— Tu îţi dai seama ce înseamnă asta? 

Faraday dădu din cap afirmativ. 

— Înseamnă că indiferent cine a fost persoana care a furat 
mâţa ştia combinaţia de la seif. 


18 


Până în acel moment, Marshall nu trecuse mai departe de 
pragul apartamentului spaţios al lui Conti. Dar, cum regizorul îi 
făcu semn să intre, Marshall înţelese imediat de ce Conti îşi 
însuşise nu numai apartamentul comandantului bazei, dar şi pe 
cel al adjunctului. Cele două camere de pe nivelul C, complicate 
sub aspectul construcţiei, dar spartane, fuseseră transformate 
într-un salon larg şi opulent. Canapele din piele şi pluş şi 
banchete din catifea erau aşezate pe covoare persane scumpe. 
Draperiile şi tablourile postmoderniste în rame discrete ofereau 
un camuflaj perfect pentru pereţii cenuşii şi mohorâţi din fier. 
Piesa centrală a spaţiului era un ecran LCD imens, cu o 
diagonală de 120 cm, plasat în spatele camerei, cu baza ascunsă 
după un rând de scaune aşezate în faţa televizorului: un cinema 
privat pentru probele de filmare, filmele de sală şi - Marshall 
era convins de asta - Capodoperele Uriaşe ale lui Emilio Conti. 

Regizorul era politicos, chiar vesel, şi singurul indiciu că nu 
mai dormise de mai bine de treizeci şi şase de ore erau pungile 
vineţii de sub ochi. 

— Bună dimineaţa! domnule doctor Marshall, spuse el, 
zâmbind. Bună dimineaţa! Intră, te rog, intră. E 7.30, excelent. 
Apreciez punctualitatea. 

Era clar că înainte să apară Marshall, se uitase la ceva pe 
ecranul imens - ceva alb-negru, uşor granulat -, iar acum apăsă 
un buton pe telecomandă şi opri filmul. 

— Te rog, ia loc, îi spuse el. 

Îl conduse în cameră. Printr-o uşă deschisă, Marshall putu să 
vadă o mică masă de conferinţă, înconjurată de scaune 
ergonomice. O Moviola” stătea într-un colţ îndepărtat, iar din 
bobinele ei atârnau fâşii de film. Marshall se uită la ea mirat, 
întrebându-se dacă acest anacronism făcea parte din procesul 
de producţie al lui Conti sau era pur şi simplu un moft regizoral. 


20 Maşină mecanică de editat filme 


Conti luă un loc în faţa ecranului şi îi făcu semn lui Marshall 
să facă acelaşi lucru. 

— Ce crezi despre mica mea cameră de proiecţie? întrebă el, 
continuând să zâmbească. 

— l-am văzut aducând chestia aia, spuse el, arătând spre 
ecranul LCD, cu elicopterul. Am presupus atunci că era un soi 
de componentă esenţială a tehnologiei filmului documentar. 

— Chiar e esenţială, să ştii, răspunse Conti. Nu doar pentru 
compilarea filmului, dar pentru a-mi păstra sănătatea mintală. 
Făcu un semn către două vitrine pline cu DVD-uri care încadrau 
ecranul televizorului. Vezi astea? Asta e biblioteca mea de 
referinţă. Cele mai mari filme care au fost făcute vreodată: cele 
mai frumoase, cele mai inovatoare, cele care te provoacă cel mai 
mult la nivel intelectual. Crucișătorul Potemkin, Intoleranți, 
RashGmon, Asigurare de moarte, Aventura, A şaptea pecete - 
toate sunt aici. Nu călătoresc niciodată fără ele. Cu toate 
acestea, doctore Marshall, ele nu sunt doar sanctuarul meu - nu, 
sunt şi oracolul meu, templul meu delfic. Unii se îndreaptă spre 
Biblie pentru sprijin spiritual; alţii spre Z Ching. Eu am filmele. 
Şi nu mă lasă niciodată la greu. Uite, ia asta, spre exemplu. Şi, 
apăsând din nou butoanele telecomenzii, aprinse iar televizorul. 

Chipul lui Victor Mature”, cu aceeaşi expresie de constantă 
îngrijorare, umplu ecranul. 

— Sărutul Mortii. ÎL ştii? 

Marshall scutură din cap. 

Conti reduse sonorul, până când nu rămase mai mult de o 
şoaptă. 

— O capodoperă din 1947, de mult uitată. Un film de excepţie 
şi care a făcut istorie cinematografică, regizat de Henry 
Hathaway - totuşi, nu se poate să nu fii familiar cu opera lui 
Hathaway, The House on 92nd Street, 13 Rue Madeleine. 
Oricum, în film, eroul Nick Bianco - şi Conti arătă spre Mature, 
cu chipul văzut foarte de-aproape încadrat acum de bare de fier, 
la închisoare - este trimis la Sing Sing pentru o acuzaţie minoră. 
Acolo este trădat de avocatul lui fără scrupule. Pentru a ieşi pe 
cauţiune, încheie o înţelegere cu procurorul: este de acord să 


21 Actor american (1913-1999) popular după al Doilea Război Mondial. Joacă, 
între altele, în My Darling Clementine (regia John Ford, 1946) şi Sărutul 
morții (regia Henry Hathaway, 1947). 


depună mărturie împotriva unui criminal psihopat pe nume 
Tommy Udo. 

— Sună interesant. 

— Cel puţin. Nu numai că e un film genial - dar este exact 
soluţia pentru problema mea. 

Marshall se încruntă. 

— Mă tem că nu pricep. 

— Când am descoperit că felina a dispărut, am fost în pragul 
disperării. Mi-a fost teamă că documentarul meu - şi, foarte 
posibil, cariera mea - erau în pericol. Îţi poţi închipui ce-am 
simţit în momentul acela. Ar fi trebuit să fie momentul meu nec 
plus ultra”. M-ar fi pus pe acelaşi nivel cu Eisenstein. 

„Un documentar transmis în prime-time?“ gândi Marshall. 
Decise că e mai sănătos să-şi ţină gura. 

— Am stat treaz jumătate de noapte, plimbându-mă de colo- 
colo, stresat, gândindu-mă ce e de făcut. Apoi m-am întors la 
astea - arătă către rafturile pline de DVD-uri - şi, ca 
întotdeauna, mi-au oferit răspunsurile de care aveam nevoie. 

Marshall aşteptă ascultând, în timp ce Conti făcu iarăşi un 
semn către ecranul LCD. 

— Vezi dumneata, Sărutul Morii este ceva care a primit 
numele de „docunoir“: un hibrid, ceva între documentar şi film 
noir. Un concept foarte interesant. Foarte revoluţionar. 

Se întoarse către Marshall, iar strălucirea ecranului îi 
transpuse contururile feţei în clarobscur. 

— Ieri, în nebunia momentului, eram sigur că vorbim despre o 
tâlhărie. Acum am avut timp să mă gândesc. Şi m-am răzgândit. 
Acum sunt convins că e vorba de sabotaj. 

— Sabotaj? 

Conti dădu din cap afirmativ. 

— Oricât de valoroasă e felina aceea, pârghiile necesare 
pentru a o lua de pe bază - ale răpirii, practic - pur şi simplu nu 
ar funcţiona, spuse el şi începu să enumere pe degete. În primul 
rând, hoţii - căci trebuie să fi fost cel puţin doi, obiectul fiind, 
pur şi simplu, mult prea greu să fie cărat de un singur om - ar fi 
avut nevoie de un mijloc de transport. Asta ar fi fost imposibil de 
ascuns de noi. Şi dacă ar fi încercat cineva să plece de aici 


2 Şi nu mai mult dincolo, în latină. Se foloseşte cu sensul de performanţă 
maximă, punct culminant al unei cariere etc. 


înainte de vreme, am fi ştiut. 

— Şi Carradine, camionagiul? Nu numai că are mijloc de 
transport, dar e şi printre ultimii veniţi. 

— Camionul a fost percheziţionat în amănunt şi ştim deja ce 
alibi are. Cum ziceam, a fura felina s-ar fi dovedit o treabă 
absurd de dificilă. Dar, dacă tot ce şi-ar fi dorit cineva ar fi fost 
să oprească documentarul, să facă să dispară emisiunea pe care 
o pregătiserăm... Conti ridică din umeri, atunci n-ar fi trebuit să 
facă mai mult decât să arunce carcasa într-o crevasă, undeva. 
Nimeni nu şi-ar fi dat seama de nimic. 

— Cine să vrea să facă aşa ceva? întrebă Marshall. 

Conti se uită la el. 

— Dumneata. 

Marshall se uită la el şocat. 

— Eu? 

— Păi... voi, cercetătorii. S-ar putea să fii chiar dumneata, 
personal. Numai că, la o examinare mai atentă a posibilităţilor, e 
mai probabil să fi fost doctorul Sully. Părea să fie de-a dreptul 
iritat de faptul că nu l-am făcut vedeta documentarului. 

Marshall scutură din cap. 

— Asta e nebunie curată. Documentarul era pregătit să intre 
în emisie ieri - azi aţi fi fost plecaţi. De ce să se chinuie să vă 
saboteze? 

— E adevărat. Aş fi fost plecat deja. Dar postproducţia pentru 
o filmare reuşită ar fi durat încă vreo câteva zile. Ca să nu mai 
zic de demontarea platoului de filmare, îndepărtarea 
echipamentelor. Când i-am dat un termen aproximativ lui Sully, 
n-aş putea spune că a fost foarte mulţumit. 

Conti se uita la el cercetător. Zâmbetul îi dispăruse de pe faţă. 

— Sully pare a fi genul impulsiv. Dumneata, nu. De asta m-am 
oprit la dumneata. În ciuda disensiunilor noastre de ieri, sunt 
convins că eşti un om raţional. Dumneata, poate chiar mai mult 
decât colegii dumitale, înţelegi care este miza. Deci: Unde, 
mama dracu’ este mâţa aia? 

Marshall îi întoarse privirea fixă. În ciuda expresiei foarte 
controlate de pe chipul regizorului, era clar că Emilio Conti juca 
o carte a disperării, căutând ceva, orice, care să-l ajute să se 
salveze din situaţia în care se afla. 

— Dar Logan? întrebă Marshall, amintindu-şi de discuţia 


avută cu o seară înainte în camera RASE A venit aici de nicăieri. 
Nimeni nu ştie ce vrea. Mi s-a spus că e profesor la Yale - 
profesor de istorie. Nu ţi se pare ciudat - şi foarte dubios? 

— Este ciudat. Atât de ciudat, de fapt, încât trebuie să-l scot 
din calcul ca suspect. Este prea evident. In plus, ţi-am spus deja: 
eu pariez că e sabotaj, şi nu furt. Şi doctorul Logan nu are niciun 
motiv să îmi saboteze documentarul. Deci: unde este felina? 
Sully ar fi trebuit să-ţi spună, cred. Se poate recupera? 

— Sully nu mi-a spus nimic. Să ştii că nu baţi la uşa care 
trebuie. Ar trebui să cauţi printre membrii propriei echipe. 

Conti îl privi cu atenţie, expresia feţei dizolvându-i-se încet în 
ceva ce semăna foarte mult a regret. 

— Asta e treaba lui Wolff, spuse el, oftând. Ascultă. Am stat 
mult şi m-am gândit, şi pot să fac chestia asta în două moduri. 
Dacă e să găsim felina, fac filmul aşa cum am intenţionat de la 
bun început. Cu talentul şi experienţa mea, pot să transform 
până şi această întârziere într-un atu: să fac lucrurile şi mai 
pasionante, să sporesc audiența. Toată lumea câştigă. Sau aş 
putea să transform documentarul într-o poveste cu investigaţii 
detectivistice. 

Arătă cu degetul spre ecranul televizorului. 

— Întotdeauna am vrut să fac un film noir. Acum pot - numai 
că acum chiar am o poveste adevărată de spus. O poveste 
uriaşă, documentată în timp real: sabotajul, ancheta, triumful 
suprem al dreptăţii. O astfel de poveste nu moare niciodată, 
doctore Marshall. Imaginează-ţi ce publicitate - pozitivă sau 
negativă - pentru personaje. Tot ce trebuie să fac e să-mi găsesc 
protagoniştii... şi personajul principal negativ. 

Pe marele ecran, Victor Mature traversa o stradă aglomerată, 
iar în spatele lui se contura linia de orizont a oraşului. 

— Uită-te la el, spuse Conti. Un ins oarecare, prins în ceva 
mai mare decât el. Îţi aduce aminte de cineva? 

Marshall nu-i răspunse. 

Conti se întoarse din nou. 

— Deci, doctore Marshall, ce alegi: să faci ceea ce trebuie şi e 
corect, să treci de partea poliţiei şi să depui mărturie împotriva 
personajului rău? Sau vei face altceva... ceva mult mai prostesc? 

Mature părăsi cadrul, iar camera se concentră pe o altă 
siluetă, care se ascundea pe-o alee întunecată: palid, uscat, 


îmbrăcat în întregime în negru, cu excepţia unei cravate albe, cu 
ochii complet goi. Tommy Udo. leşind din ascunzătoare, se uită 
precaut în jur, apoi dispăru în spatele unei uşi. 

— Mi-a plăcut întotdeauna Richard Widmark în acest rol, 
spuse Conti. Joacă magistral rolul de psihopat. Ciudăţeniile lui, 
râsul nervos, de hienă - geniu pur. 

Acum criminalul se strecura cu agilitate pe o scară îngustă. 

— Speram să te distribui pe dumneata în rolul lui Mature, 
spuse Conti. Dar acum nu mai sunt aşa de sigur. Incepi să 
semeni puţin mai mult cu Widmark. 

Criminalul intră într-un apartament şi se trezi faţă în faţă cu o 
femeie într-un scaun cu rotile. 

— Ea e mama lui Nick Bianco, îi explică regizorul. 

Camera rulează, cu indiferenţă monocromatică, în timp ce 
femeia este interogată, scuturată, bruscată. Widmark zâmbeşte 
acum, un zâmbet în colţul gurii, apucând în acelaşi timp de 
mânerele scaunului cu rotile, scoţându-l din apartamentul 
delapidat, în hol. 

— Priveşte ce se întâmplă, spuse Conti. Un moment 
cinematografic nemuritor. 

Widmark - încă zâmbind, o mască palidă, rânjită, a morţii în 
costum negru - aşeză scaunul cu rotile în capul scărilor. Urmă o 
pauză infinitezimală. Apoi, dintr-odată, dându-i un brânci 
puternic, aruncă scaunul pe scări la vale şi, odată cu el, pe 
ocupanta lui, într-un tăvălug cu o singură destinaţie finală: 
moartea. 

Conti apăsă butonul de pauză şi îngheţă imaginea pe chipul 
contorsionat al lui Widmark. N 

— Televiziunea mă va suna peste şase ore. Îţi dau patru ca să 
îmi spui care e decizia dumitale. 

Marshall se ridică în tăcere. 

— Şi, nu uita, doctore Marshall, într-un fel sau altul, te voi 
distribui în producţia asta. 


19 


În trecut, cantina ofiţerilor fusese cât se poate de zgomotoasă, 
plină de agitaţie şi radiind de genul acela de bucurie neînfrânată 
care era comună mai curând petrecerilor studenţeşti decât unei 
baze militare pierdute în pustietate. In schimb, în dimineaţa 
aceasta părea să aibă mai curând aerul unei morgi. Oamenii 
stăteau câte doi sau câte trei, jucându-se cu micul dejun, 
purtând mâncarea prin farfurie, abia schimbând câteva cuvinte. 
Se schimbau priviri pe furiş, pline de suspiciune, ca şi cum 
oricine ar fi putut fi vinovatul. Stând în uşă, Marshall îşi dădu 
seama că, de fapt, chiar aşa şi era: oricine din cantina aceea 
putea să fie vinovatul. 

Fixă, în cele din urmă, o masă mai îndepărtată, la care stătea 
un bărbat singur, citind o carte. Avea părul deschis la culoare şi 
era slab. Cu o barbă atent tunsă. Logan, profesorul de istorie. 

Marshall luă de pe bufet o felie de pâine integrală din grâu şi 
o ceaşcă de ceai şi apoi - din impuls - se aşeză în faţa lui Logan, 
la aceeaşi masă. 

— Bună dimineaţa! spuse el. 

Logan puse cartea jos - Illuminări, de Walter Benjamin - şi îl 
privi peste masă. 

— Rămâne de văzut, spuse el. 

— Foarte adevărat. 

Marshall îndepărtă folia de pe o cutiuţă de marmeladă şi 
întinse conţinutul pe felia de pâine. 

— Bănuiesc că e mai rău pentru ei decât pentru noi, spuse 
Logan, făcând un gest din cap către masa alăturată, unde cei doi 
directori de imagine, Fortnum şi Toussaint, care stăteau rigizi 
pe scaune, plimbând de colo-colo în farfurie ouăle jumări, arătau 
de parcă tocmai ar fi scăpat din mijlocul unui bombardament. 
Majoritatea celor din echipele de filmare fuseseră trimişi să 
cerceteze baza şi împrejurimile pentru a găsi felina dispărută. 

— Da, aşa e. Nu e ca şi cum cineva s-ar fi cărat cu obiectul 


muncii mele. Marshall era atent să păstreze un ton al 
conversaţiei calm şi lejer. Dumneata? 

Logan amestecă în cafea. 

— Neafectat de evenimente. 

— Mă bucur să aflu asta. Profesor, nu? De istorie medievală? 

Logan amesteca acum mai încet. 

— Corect. 

— Sunt fascinat de subiect. Ba, chiar am citit de curând o 
monografie a Contrareformei. 

Era doar pe jumătate adevărat - lectura de seară a lui 
Marshall chiar era o carte despre contrareforma religioasă: dar 
asta numai în speranţa disperată că lectura aridă şi plicticoasă îi 
va induce starea de somn. 

Logan ridică din sprâncene. Avea ochi albaştri care, chiar 
dacă la prima vedere păreau leneşi, erau, în fapt, subtili şi 
pătrunzători. 

— Tocmai am terminat un capitol despre Conciliul de la 
Trento. E incredibil ce impact a avut asupra liturghiei catolice. 

Logan încuviinţă. 

— Şi, de când s-au adunat pentru a patra oară - în 1572, nu? 
-, nu a mai fost niciun conciliu cu o asemenea influenţă. 

Logan se opri din amestecatul în cafea. Luă o înghiţitură şi se 
strâmbă. 

— Oribilă cafea. 

— Ar trebui să treci la ceai. Eu, unul, aşa am făcut. 

— Poate că aşa am să fac, răspunse Logan, lăsând jos cana de 
cafea. Au fost trei concilii la Trento, nu patru. 

Marshall nu răspunse nimic. 

— Şi ultimul a fost în 1563. Nu în 1572. 

Marshall scutură din cap. 

— Cred că eram mai obosit decât mi-am închipuit, de vreme 
ce am greşit atât de mult. 

Logan zâmbi uşor. 

— Eu cred că te-ai descurcat foarte bine. 

Urmă un moment scurt de tăcere incomodă. Apoi Marshall 
râse fără prea mult umor. 

— Ai dreptate. Imi pare rău. Am fost foarte lipsit de tact. 

— Nu pot să spun că te învinuiesc. Vin aici de nicăieri, cu o 
fişă a postului destul de bizară şi niciun motiv să fiu aici - şi 


imediat toate încep să se petreacă de-a-ndoaselea. 

— Chiar şi aşa, nu aveam niciun drept să mă joc astfel cu 
dumneata. Marshall ezită, apoi: Nu că aş putea să mă scuz în 
vreun fel faţă de dumneata, dar tocmai vin de la o întâlnire 
destul de neplăcută cu Conti. 

— Regizorul? El şi Wolff, pitbullul de la televiziune, m-au 
descusut ca la carte ieri-seară. Nu am cunoscut niciodată pe 
nimeni atât de paranoic. 

— Mda. Şi cel mai rău lucru e că e molipsitor. lar eu tocmai 
m-am molipsit, şi încă bine de tot. 

Încă mai răsunau în mintea lui unele chestii pe care le 
spusese Conti despre Sully, mai ales, erau mai convingătoare 
decât era Marshall pregătit să accepte. Se uită la ceas: mai avea 
trei ore şi jumătate să se decidă. 

Mugşcă din pâinea prăjită. 

— Până la urmă, de ce eşti aici, dacă nu te superi că te întreb? 

Logan împinse cana de cafea mai încolo. 

— Recomandarea medicului. Climatul... ştii dumneata. 

Marshall clătină din cap. 

— OK, am meritat asta. 

Urmă încă o tăcere, numai că, de data asta nu era nici 
incomodă, nici jenantă în vreun fel sau altul. Marshall termină 
de mâncat pâinea prăjită. Simţea încet-încet că suspiciunile lui 
în privinţa lui Logan se risipeau. Nu exista, evident, niciun motiv 
pentru aşa ceva decât că profesorul era, aproape sigur, ceea ce 
susţinea că e. Mai degrabă era ceva la omul în sine - un fel de 
abordare directă, cinstită - care îl făcea greu de suspectat. 

Logan oftă. 

— OK, hai să mai încercăm o dată. Jeremy Logan, spuse el şi îi 
întinse o mână prietenească peste masă. 

Marshall îi strânse mâna. 

— Evan Marshall. 

Logan se lăsă pe spătarul scaunului şi vorbi încet. 

— Când vine vorba despre cercetările mele, am tendinţa să 
joc cu cărţile mai aproape de buzunarul de la piept decât cu ele 
pe masă. În felul acesta reuşesc să am mai multe rezultate. Dar 
nu văd de ce nu aş discuta cu dumneata. De fapt, ai putea chiar 
să mă ajuţi - atâta vreme cât nu discuţi asta şi cu ceilalţi. 

— Sunt de acord. 


— De fapt, cred că îţi vei da seama şi singur de ce e important 
să nu scoţi niciun cuvânt faţă de ceilalţi. 

— Cineva mi-a spus că eşti un enigmatolog. N-am mai auzit 
până acum de această... disciplină. 

— Nimeni n-a auzit de aşa ceva. Nevastă-mea mi-a dat, la un 
moment dat, titulatura asta, în glumă, spuse Logan, ridicând din 
umeri. Imi aduce aminte de ea. 

— Ce are a face cu istoria medievală? 

— Nu prea are. Numai că îmi vine foarte la îndemână faptul 
că sunt profesor de istorie. Imi deschide anumite uşi, 
descurajează întrebările - mă rog, în majoritatea timpului. Ezită 
o clipă, apoi spuse: Rezolv mistere. Explic inexplicabilul cu cât 
mai bizar şi mai incredibil, cu atât mai bine. Câteodată, o fac 
profesionist, pentru un comision. Alteori ca acum - o fac pe 
barba mea. 

Marshall sorbi din ceai. 

— Predatul istoriei nu ţi-ar aduce un venit lunar mulţumitor? 

— Banii chiar nu sunt o problemă. În plus, chestiile pe care le 
fac pentru alţii sunt, în genere, foarte bine plătite - mai ales cele 
despre care nu am voie să scriu în publicaţiile de specialitate. 
Scuză-mă, spuse el, ridicându-se, cred că am să încerc totuşi 
ceaiul. 

Marshall aşteptă ca Logan să-şi pregătească ceaiul şi să se 
întoarcă la masă. Avea un mers grațios care se potrivea mai 
curând unui sportiv decât unui profesor. 

— Cât de multe ştii despre baza Fear, întrebă el, aşezându-se 
din nou. 

— Cât ştie toată lumea, bănuiesc. O staţie de avertizare 
timpurie, proiectată să asigure defensivă împotriva unor posibile 
atacuri ruseşti. A fost scoasă din funcţiune la sfârşitul anilor 
1950, când sistemul SAGE a fost deconectat. 

— Ştiai, de exemplu, că pe vremea cât mai era încă în 
funcţiune avea o echipă de cercetători în regim permanent? 

Marshall se încruntă. 

— Nu. 

Logan luă o gură de ceai. 

— Săptămâna trecută am obţinut permisiunea să consult o 
arhivă de documente guvernamentale proaspăt desecretizate. 
Cercetam altceva - chiar ceva legat de istoria medievală - şi 


căutam nişte documente militare relevante pentru perioada 
Primului Război Mondial. Le-am găsit. Dar am mai găsit şi 
altceva. 

Luă încă o gură de ceai. 

— Mai exact, am pus mâna pe un raport al unui colonel Rose 
adresat unei comisii de anchetă. Rose era comandantul bazei 
Fear la vremea respectivă. Era vorba de un raport scurt - un 
rezumat, mai bine-zis. Urma să zboare la Washington câteva 
săptămâni mai târziu pentru un raport mai detaliat pe care să-l 
dea personal. 

— Mai departe? 

— Raportul a fost clasificat greşit. A fost băgat în spatele 
dosarului pe care îl căutam eu, unde a stat necitit şi, evident, 
uitat pentru o jumătate de secol. Cum am mai zis, era doar un 
rezumat. Dar menţionează faptul că echipa de cercetători 
ataşată bazei Fear a murit dintr-odată, în decurs de două zile, în 
aprilie 1958. 

— Intreaga echipă? 

Logan făcu un semn cu mâna că nu. 

— Nu, nu e tocmai corect. Au existat opt membri în acea 
echipă, şapte dintre ei au murit. 

— Şi al optulea? întrebă Marshall mai încet. 

Raportul lui Rose nu spune ce s-a întâmplat cu el - sau cu ea. 

— Ce făceau aici? 

— Nu cunosc detaliile. Tot ceea ce spune Rose este că 
analizau un soi de anomalie. 

— Anomalie? 

— Aşa a numit-o. Şi recomandarea lui a fost aceea de a 
suspenda cercetarea imediat şi de a nu mai fi trimisă o a doua 
echipă să o continue. 

Marshall se uită gânditor la cana lui. 

— Ai mai aflat şi altceva? Numele cercetătorului care a 
supraviețuit, de exemplu? 

— Nimic. Nu există nicio înregistrare, oficială sau neoficială, 
care să confirme existenţa unei echipe de oameni de ştiinţă pe 
baza Fear. Am căutat cu atenție multă - şi, crede-mă, Evan, am 
mulți ani de experiență în spate în descoperirea lucrurilor 
ascunse sau pierdute, spuse Logan şi veni şi mai aproape de 
Marshall. În primul rând, existau două copii ale aceluiaşi raport 


înghesuite în spatele dosarului de care îţi spuneam - şi nu pot 
decât să presupun că una era destinat arhivei, iar cealaltă ar fi 
trebuit să ajungă la Pentagon. În al doilea rând, tonul 
colonelului Rose în raportul lui. Deşi nu era nimic mai mult 
decât o dare de seamă în stilul documentelor guvernamentale, 
aproape că puteai să simţi isteria din tonul lui. Când scrie 
despre recomandarea urgentă de a nu mai fi trimişi alţi 
cercetători, chiar că nu glumea: era urgent. 

— Dar ce s-a întâmplat cu raportul urgent pe care trebuia să-l 
dea în Washington? Trebuie să fi fost arhivat pe undeva. 

— Nu a mai dat niciodată niciun raport. A murit zece zile mai 
târziu, într-un accident aviatic în drum spre Fort Richardson. 

— A doua copie de pe raport... începu Marshall. Apoi se opri. 
Deci, toată chestia a fost pur şi simplu uitată. 

— Secretul a murit odată cu cercetătorii. Şi cu colonelul Rose. 

— Dar eşti sigur? Că nimeni altcineva n-a mai ştiut? 

— Dacă a mai ştiut cineva, şi-a ţinut gura, şi acum e mort de 
mult. Altfel, chiar crezi că armata ţi-ar fi permis ţie şi echipei 
tale să folosiţi baza Fear? 

Marshall clătină din cap. 

— Nu m-am gândit la asta. 

Logan zâmbi uşor. 

— Acum înţelegi de ce spun că e bine să păstrezi tăcerea? 

Marshall rămase tăcut o vreme. Apoi îl privi în ochi. 

— Deci, de ce eşti de fapt aici, Jeremy? 

— Să fac ceea ce ştiu eu cel mai bine: să rezolv misterul. Să 
aflu ce s-a întâmplat cu acei cercetători. Ai dreptate, continuă 
el, după ce îşi goli cana de ceai, ceaiul ăsta nu e rău deloc. Vrei 
încă o ceaşcă? 

Insă Marshall nu-i răspunse. Se gândea. 


20 


Zgomotul puternic al unei uşi trântite; o saltea zdruncinată; 
un ghiont puternic în umăr. Josh Peters se întinse şi apoi îşi 
scoase căştile din urechi. Visul lui şi meditaţiile muzicale ale 
pianului lui McCoy Tyner se pierdură uşor în ceața memoriei, 
sunetele realităţii - şi ale bazei Fear - reveniră: zăngănitul 
distant, pocnetele constante ale ţevilor de apă caldă şi vocea 
nerăbdătoare a colegului de cameră, Blaine. 

— Josh. Hei, Josh! Trezeşte-te naibii odată! 

Peters trânti o mână pe playerul lui să-l închidă şi clipi des din 
ochi. Chipul roşu, bătut de vânt al lui Blaine îi apăru în faţa 
ochilor. 

— Ce e? mormăi Peters? 

— Cum adică „ce e“? E rândul tău, frate. Am stat afară, în 
mizeria aia, vreo oră. 

Peters se chinui să se ridice, apoi se prăbuşi iar în patul de 
campanie. 

— Ai face bine să te grăbeşti. E trecut de nouă şi n-ai vrea să 
dea Wolff peste tine trăgând la aghioase. 

Asta a fost de-ajuns să-l convingă. Peters se dădu jos din pat şi 
îşi frecă viguros faţa cu mâinile. 

— Toată chestia asta e o nebunie, spuse Blaine, bosumflat. Am 
căutat deja o zi întreagă. Nimeni n-o să găsească nimic în 
asemenea furtună. Fă ce fac şi eu: învârte-te în cerc, arată-le că 
eşti ocupat şi încearcă să nu îngheţi dracu”. 

Peters nu-i răspunse. Îşi trase pe el o cămaşă, o băgă în 
pantaloni şi se încălţă. Poate că va reuşi să rămână pe jumătate 
adormit în timpul căutărilor, apoi să se întoarcă în patul lui şi să- 
şi reia visul de unde îl lăsase: o reverie nemaipomenită în care 
Ashleigh David dădea cu un ulei de masaj cu esenţă de alun - 
din acela comestibil - peste tot pe... 

— Când ne întoarcem, o să raportez totul la sindicat. Adică 
treaba mea e să menţin o bibliotecă digitală şi să arhivez 


dublele, nu să mă duc de nebun şi să-l caut pe îngrozitorul om 
de zăpadă. Şi încă o chestie. De ce ne pun pe noi să mergem să 
căutăm pe afară? De ce nu putem să facem ca Fortnum sau 
Toussaint şi să căutăm în vestiare? 

— Pentru că noi suntem asistenții personali, de-aia. Nu e 
nevoie să fii cine ştie ce geniu să-ţi dai seama de ce. 

Şi cu asta, Peters ieşi în trombă, cu şireturile de la cizme 
nelegate, lăsând uşa larg deschisă. 

Işi croi drum, ca un somnambul, pe coridoare, urcă o scară 
care dădea în foaierul de la intrare, iar paşii lui răsunau 
puternic. Holul era părăsit, cu excepţia inginerului militar care 
asigura paza bazei. 

Peters îi făcu ametit din mână ofițerului, târându-şi picioarele 
spre camera de aclimatizare unde îşi deschise vestiarul şi scoase 
de acolo haina de iarnă cu care se şi îmbrăcă. Blaine avea 
dreptate: chestia asta era un mare rahat. În primul rând, accesul 
în jumătate din bază le era interzis. Dacă el ar fi furat carcasa, 
ar fi găsit o modalitate s-o dosească undeva unde ceilalţi n-ar fi 
avut ce să caute. Sau poate în cabinele militarilor - probabil că 
băieţii n-ar fi fost chiar aşa de dispuşi să lase nişte pămpălăi din 
echipele de filmare să le umble prin lucruri. Ideea era că numai 
un idiot ar fi ascuns creatura în interiorul bazei. Nu numai că 
sunt prea multe perechi de ochi pretutindeni, dar acest loc este 
destul de cald şi umed să creşti orhidee. O carcasă ascunsă 
undeva - mai ales una veche de zece mii de ani - va începe să 
pută în câteva ore. Nu: cineva cu jumătate de creier măcar ar fi 
ascuns-o afară. 

Adică exact unde se ducea el. 

Peters se opri să-şi scrie numele şi ora în registrul pe care 
Wolff îl plasase în încăpere. Apoi trecu de zona de tranzit, 
deschise uşile principale şi ieşi. Cu prima suflare îngheţată a 
vântului, ultimele vestigii ale somnului fură smulse fără milă de 
pe ochi şi din oase. Orice speranţă mai nutrea că se va întoarce 
iar la somn după tura lui de o oră se dovedea deşartă. Auzise de 
situaţii în care vremea rea paraliza totul, făcând imposibile 
aterizările şi blocând la sol toate avioanele. Dar să audă despre 
o aşa calamitate era una - şi s-o simtă pe propria piele era cu 
totul altceva. Se clătină şi căută sprijin în uşile de la intrare, îşi 
cobori capul şi se avântă în mijlocul furtunii. Ace de gheaţă i se 


împlântau în obraji şi amenințau să treacă de marginea glugii 
sale de blană. Prin vălurile fremătânde de gheaţă şi zăpadă reuşi 
să distingă siluetele vagi ale clădirilor temporare. Încercă să 
facă încă un pas, apoi încă unul. Vedea aşa de puţin înainte, 
încât i se părea că e mai degrabă noapte decât zi. Schelele pe 
care le înălţaseră tehnicienii se clătinau în vânt ca nişte 
construcţii uriaşe din bețe de chibrit, scârţâind din toate 
încheieturile sub forţa rafalelor necruțătoare. 

Căutări în ture: câte o oră de fiecare, apoi unsprezece ore 
pauză. Şase oameni înăuntru, şase afară - cei din urmă fuseseră 
reduşi la trei din cauza furtunii. Chiar şi aşa, era greu de crezut 
că mai erau încă doi fraieri afară, odată cu el, căutând de nebuni 
pe rahatul ăsta de vreme. Era dincolo de nebunie. Oare ce naiba 
fumau Conti şi Wolff? 

Întorcându-se din calea rafalelor, încercă să mai facă vreo 
câţiva paşi până la o baracă din apropiere, a cărei uşă se 
zguduia violent în cadrul ei. Se opri un moment, apoi îşi croi 
drum spre clădirea unde improvizaseră un atelier de reparaţii 
pentru platourile de filmare. Se uită prin fereastră să vadă ce e 
înăuntru. Era goală, evident. Chiar să fi trecut numai două zile 
de când lenevise aici, înăuntru, mestecând de zor la o bucată de 
pastramă de vită iute şi făcând mişto de militarii şi cercetătorii 
ăia fraieri care erau prinşi în locul ăsta uitat de Dumnezeu? 
Acum soldaţii şi cercetătorii erau înăuntru, la căldurică - şi el 
era afară, îngheţând. 

Injurând printre dinţi şi mişcându-se iar din loc, numără paşii 
- zece, douăzeci, treizeci - până când ajunse la cabina 
camionagiului. Se adăposti în spatele uneia dintre roţile 
gigantice, ferindu-se din calea vântului şi a zăpezii. Era afară de 
mai puţin de cinci minute şi era deja complet îngheţat. 

Se gândi iar la ceilalţi doi care se presupunea că erau pe aici, 
căutând. li venea să-şi dea palme pentru că, atunci când se 
semnase în registru, nu se uitase să vadă cine sunt. Dacă ar mai 
fi fost cineva să-i ţină companie, timpul ar fi trecut mult mai 
repede. Deschise gura să tipe după ei, apoi - simțind imediat 
cum vântul îi îngheaţă respiraţia înainte să-i iasă din plămâni - 
se răzgândi. De ce să-şi consume energia aiurea, de vreme ce 
nimeni n-avea cum să-l audă? 

Se târi cu greutate înainte până când, de nicăieri, din supa 


cenuşie care îl învăluia, în faţa lui se materializă gardul de 
securitate. Se opri, întinse o mână şi atinse gardul. Fusese 
avertizat să nu se îndepărteze de bază pe o asemenea vreme şi, 
cu urşii polari care rătăceau permanent prin tundră, plănuia să 
urmeze sfatul primit cu sfinţenie. Mai făcu vreo câţiva paşi până 
la pereţii ruginiţi de metal ai fostului post de securitate, apoi 
trecu mai departe. Avea de gând să dea un tur al bazei, ţinându- 
se la distanţă de un braţ de gardul exterior. Nimeni nu se putea 
aştepta la mai multe de la el. Apoi, pentru restul orei, avea să se 
ascundă într-una dintre clădirile temporare, încercând să se 
încălzească. 

Mergând în jurul postului de securitate, părăsi platoul de 
ciment şi păşi pe permafrost. Vântul părea să-şi înnoiască furia. 
Îşi târî picioarele înainte, ceva mai repede acum, un pas, apoi 
altul şi apoi încă unul... Se clătină, mergând înainte, asemenea 
unui orb, cu o mână simțind în permanenţă gardul şi cu ochii 
aproape închişi, ca să nu îi între aşchii de gheaţă. Şuieratul 
strident al vântului îi umplea capul şi-i făcea urechile să ţiuie 
într-un mod foarte ciudat. Deja simţea că era afară de o veşnicie. 
Hristoase, era îngrozitor. Blaine avea dreptate: va face şi el o 
plângere, nu numai la sindicat, dar şi la canalul de televiziune. 
Va face asta imediat ce va intra pe internet; nu voia să aştepte 
până se întorceau în New York. Nu conta că era doar un asistent 
de producţie: fişa postului lui nu includea nimic de felul ăsta şi 
toată pledoaria lui Wolff despre „măsurile de urgenţă“ nu era 
altceva decât un mare că... 

Se opri brusc. Mâna îi căzu de pe gard şi Peters rămase 
privind în jur, uitând pe moment de frigul brutal şi vântul tăios. 

De ce se oprise? Nu vedea nimic. Şi, cu toate acestea, toate 
simţurile lui erau într-o stare teribilă de alertă, inima îi bătea să 
iasă din piept. Locuind la est de Parcul Central Tompkins, îşi 
ascuţise mult simţul de autoconservare - numai că aici nu era în 
New York City, ci în mijlocul pustietăţii, la mama dracului. 

Scutură din cap şi merse înainte - apoi se opri din nou. Ce era 
zgomotul acela care părea să vină de nicăieri şi de peste tot, 
care îi dădea senzaţia că avea un roi de albine în cap? Şi ce era 
forma aceea neagră şi cu contururile şterse în vârtejul de 
zăpadă din faţa lui? 

— Cine e acolo? strigă el, însă vântul înghiţi cuvintele în clipa 


în care fură rostite. 

Clipi, se uită mai cu atenţie să distingă ceva în furtuna de 
zăpadă - apoi, cu un urlet de groază care străpunse zările, se 
aruncă înainte, se întoarse şi, jumătate de-a buşilea, jumătate 
clătinându-se, fugi în direcţia postului de securitate. Ţipând şi 
mormăind isteric, cuprins deodată de o panică debilitantă, 
Peters reuşi să mai facă încă doi paşi până ce o lovitură 
devastatoare din spate îl aruncă în genunchi, cu respiraţia 
şuierândă în piept, cu ochii ieşiţi din orbite - urmă o durere 
violentă, inimaginabilă, care erupse abrupt dintre omoplaţi. 
Apoi, abisul se căscă negru dinaintea lui şi îl cuprinse în 
ghearele sale. 


21 


Laboratorul de fizică şi ştiinţe naturale era un fost atelier de 
prelucrare a metalului transformat de pe nivelul B. Nu era cine 
ştie ce laborator, gândi Marshall, stând în uşă, cercetând cu o 
privire cuprinzătoare laptopurile, microscoapele şi celelalte 
echipamente împrăştiate pe vreo şase mese: practic, era destul 
doar pentru analizele şi observaţiile esenţiale, de fiecare zi, 
până aveau să transporte datele şi probele la laboratorul lor din 
Massachusetts. 

În fundalul laboratorului, Faraday şi Chen erau aplecaţi 
asupra a ceva, cu spatele la el, cu capetele aproape atingându-li- 
se. Marshall îşi croi cu greu drum printre mesele de laborator, 
îndreptându-se spre ei. În momentul în care se apropie destul de 
mult, Marshall reuşi să-şi dea seama ce studiau aşa de absorbiți: 
un rastel pe care erau în jur de zece sau douăsprezece eprubete 
cu probe. 

— Deci aici vă ascundeaţi, spuse el. 

Cei doi se îndreptară de spate şi se întoarseră spre el cu 
mişcările bruşte şi vinovate ale unor copii care au fost prinşi 
făcând ceva interzis. Marshall se încruntă. 

— Ce puneţi la cale? întrebă el. 

Faraday şi Chen schimbară priviri între ei. 

— Analizam ceva, spuse Faraday după un moment. 

— Asta văd şi eu, răspunse Marshall, privind spre eprubete. 
Erau pline cu lichide de culori diferite: roşu, albastru, galben 
pal. Se pare că v-au acaparat întreaga atenţie. 

Faraday nu spuse nimic. Chen ridică din umeri. 

— Ce e? întrebă Marshall cu asprime. 

În pauza care urmă, se uită pe rând la mesele din apropiere, 
de data aceasta cu mai multă atenţie. Fotografiile lui Faraday 
reprezentând interiorul containerului erau împrăştiate pe toată 
suprafaţa uneia dintre mese şi erau acum acoperite cu cercuri, 
adnotări şi săgeți desenate cu un creion cerat. Pe o altă masă, 


lângă un stereomicroscop era aşezat un coş de plastic plin cu 
ceea ce păreau a fi aşchii de lemn. 

Faraday îşi drese vocea. 

— Analizăm gheaţa. 

Marshall îi aruncă o privire cercetătoare. 

— Care gheaţă? 

— Gheaţa în care era închisă felina - creatura. 

— Cum? Gheaţa s-a topit de mult. Toată apa rezultată e 
contaminată, fără nicio relevanţă ca probă ştiinţifică. 

— Ştiu. De asta am luat o probă de la sursă. 

— De la sursă? Marshall se încruntă. Vrei să spui, din 
peşteră? 

Faraday îşi împinse ochelarii pe nas şi încuviinţă. 

— V-aţi dus înapoi în peşteră pe furtuna asta? Sunteţi nebuni. 

— Nu, am fost aseară. După întâlnirea noastră din camera 
RASP. 

Marshall îşi încrucişă braţele pe piept. 

— Tot nebun se cheamă că eşti. La miezul nopţii? Peştera 
aceea e periculoasă şi în cele mai bune momente. 

— Parcă ai fi Sully, îi spuse Faraday. 

— Aţi fi putut da peste urşii polari care rătăcesc la ora aceea. 

— Am mers şi eu cu el, interveni Chen. Am luat şi o puşcă. 

Marshall oftă şi se rezemă de o masă. 

— OK. Nu vreţi să-mi spuneţi şi mie de ce? 

Faraday clipi des, uitându-se la el. 

— E vorba despre ceea ce am discutat la întâlnire. Pur şi 
simplu, ceva e în neregulă în toată povestea asta. 

— De acord! Avem un hoţ printre noi. 

— Nu e vorba de asta. Pur şi simplu, ceva nu se pupă. Faptul 
că a început să se dezgheţe deodată în container, că a dispărut, 
urmele ascuţite, ca nişte tăieturi de zimţi... Arătă înspre coşul 
de plastic de lângă microscop. Am luat nişte probe din jurul 
găurii tăiate în seif şi le-am examinat la o rezoluţie de 40x. Nu 
există nicio urmă de îndoială: aceste semne au fost făcute 
dinăuntru, nu de cineva care şi-a făcut loc cu fierăstrăul pe 
dedesubt. 

Marshall dădu din cap afirmativ. 

— Acum un minut mi-ai spus că parcă aş fi Sully. Ce-ai vrut să 
spui cu asta? 


— Când a auzit că am fost în peşteră, Sully mai-mai să se urce 
pe pereţi. Zicea că e o pierdere de vreme şi că, de asemenea, 
pot să arunc probele la gunoi. N 

Marshall nu-i răspunse imediat. Îşi aduse aminte cât de 
rezervat şi vag fusese Sully în privinţa teoriei acesteia - şi în 
privinţa fotografiilor în general! Chiar dacă Faraday fusese 
nesăbuit să se ducă să colecteze probe din peşteră, părea un 
fapt absolut evident din punct de vedere ştiinţific că, odată 
obţinute, aceste probe trebuiau analizate. Se gândi din nou la 
ceea ce îi spusese Conti despre Sully. 

Chen se uită la Faraday, apoi făcu un semn către probe. 

— Spune-i de cealaltă chestie. 

Faraday îşi netezi poalele halatului. 

— Când am examinat bucăţile de lemn la microscop, am găsit 
şi probe de păr încâlcit şi o cantitate mare de materie închisă la 
culoare, uscată, închegată pe părţile mai ascuţite ale aşchiilor. 

— Închegată? repetă Marshall. Sânge? 

— N-am analizat încă probele, spuse Faraday. Deschise gura 
să mai spună ceva, dar o închise la loc, ca şi cum s-ar fi 
răzgândit. 

— Hai, dă-i drumul, zise Marshall. Spune-mi totul. 

Faraday înghiţi un nod. 

— Urmele acelea de zimţi... începu el. Nu ştiu ce să zic. Sub 
microscop nu mai par a fi făcute de un fierăstrău. 

— Dar de ce, atunci? 

— Par a fi de origine ceva mai... naturală. 

Marshall se uită la Faraday, apoi la Chen, apoi iar la Faraday. 

— Naturală? Nu pricep. 

De data aceasta, Chen fu cel care explică. 

— Gaura n-a fost făcută cu fierăstrăul. Pare mai curând că 
cineva a mușcat din lemn. 

Tăcerea care a urmat a fost mult mai lungă. 

— Cum Dumnezeu vrei să cred aşa ceva, Wright? întrebă 
Marshall în cele din urmă, încercând să nu-şi lase vocea să-i 
trădeze profundul scepticism. 

Faraday îşi drese iar vocea. 

— Ascultă, spuse el, cu glas scăzut. Când am să ştiu ceva 
sigur dacă am să ştiu ceva sigur - am să-ţi spun. N-am să ţin 
numai pentru mine. Numai că, momentan, nu mai am chef de 


critici din partea lui Sully. 

— Sully, repetă Marshall gânditor. Ştii unde e? 

— Nu l-am mai văzut de ore întregi. 

— Bine. Marshall se îndepărtă de lângă masă. Dacă aflaţi 
ceva, daţi-mi de ştire, OK? 

Faraday încuviinţă, dând încet din cap. Uitându-se încă o 
dată, iscoditor, la cei doi, Marshall se întoarse şi ieşi încet din 
laborator. 


22 


Jeremy Logan se aventură precaut de-a lungul coridoarelor 
înguste de pe nivelul E. Îi luase aproape nouăzeci de minute de 
explorare să ajungă până aici, cel mai jos nivel al secţiunii 
centrale a bazei Fear. Pătrunzând din ce în ce mai adânc în baza 
militară, descoperi că pasajele erau aglomerate cu cantităţi 
crescânde de lucruri uitate de vreme, învăluite în umbre: birouri 
puse unele peste altele, unelte, bucăţi din dispozitive electrice 
vechi de când lumea, cutii descompuse pline cu tuburi 
electronice cu vid. Era ca şi cum întregul talmeş-balmeş de 
obiecte nefolosite s-ar fi scufundat, efectiv, de-a lungul anilor, la 
fundul bazei. 

Nivelul C consta, cu precădere, din servicii de asistenţă 
pentru personalul care fusese iniţial alocat bazei: zone de 
pregătire a mâncării, spălătorii, croitorii. Pe nivelul D se găseau 
biroul comandantului bazei şi nenumărate spaţii de depozitare, 
precum şi atelierele de reparaţii, destul de multe la număr. Spre 
deosebire de nivelurile superioare sufocant de calde, aici 
domina aerul îngheţat. Mirosul neplăcut al bazei - de care nu 
puteai scăpa nici măcar la nivelurile superioare - era 
semnificativ mai pronunţat. Logan strâmbase din nas de multe 
ori, simțind mirosul de mucegai. 

Nivelul E era un amalgam de spaţii secundare şi sisteme 
mecanice. Până şi tavanele, mai joase aici decât pe celelalte 
niveluri, erau puternic vascularizate de ţevi, conducte şi cabluri. 
Majoritatea becurilor fuseseră scoase din dulii şi cele care 
rămăseseră nu mai funcționau. Logan se mişca încet, din 
încăpere în încăpere, împungând întunericul cu lanterna, când 
în dreapta, când în stânga. Multe dintre obiectele pe care reuşea 
să le prindă în lumina lanternei erau acoperite cu prelate vechi, 
bine conservate în aerul uscat şi rece. Se întreba când a pătruns 
cineva ultima dată atât de adânc în bază. Era ca şi cum ai fi 
intrat într-o capsulă a timpului. 


Se opri în ceea ce părea a fi o cameră auxiliară de control, o 
staţie de rezervă în cazul în care sistemele principale de 
deasupra deveneau  neoperative.  Ecranele negre ale 
monitoarelor şi osciloscoapelor clipeau întunecat în fasciculul de 
lumină care trecea peste ele. Liniştea era completă. Dintr-un 
impuls, stinse lanterna. Dintr-odată, un întuneric perfect, 
neştirbit de niciun grăunte de lumină, îl învălui cu totul. Aprinse 
lanterna din nou, în mare grabă. leşi din camera de control, 
ajungând înapoi în coridor, dorindu-şi să fi adus cu el nişte 
baterii de rezervă sau chiar o lanternă de rezervă, dacă stătea 
mai bine să se gândească: nu-şi putea închipui ce s-ar fi 
întâmplat dacă lanterna lui s-ar fi stricat. 

Trecu pe lângă alte încăperi, la fel de aglomerate cu deşeuri 
de tot felul, cu uşile ca nişte dreptunghiuri negre desenate pe 
pereţi, apoi ajunse la capătul coridorului, care se termina într-o 
intersecţie în formă de T. Se opri, încercând să-şi dea seama 
unde se află în acest labirint militar care îl deruta pe deplin. 
Dacă avea dreptate, coridorul din stânga lui ducea, mai mult sau 
mai puţin, spre sud. Făcu dreapta şi continuă să meargă. 

La mai puţin de douăzeci de metri, pasajul se termină cu o uşă 
grea de metal - o trapă, mai curând - fără fereastră şi 
baricadată. Deasupra uşii era instalat un bec roşu într-o cuşcă 
de metal - stins, ca toate celelalte de pe nivelul E - şi un semn 
prins în şuruburi pe peretele alăturat: ATENŢIE! ACCESUL 
PERMIS NUMAI PERSONALULUI AUTORIZAT. F-9. NUMAI PE 
BAZĂ DE AUTORIZAŢIE. 

Logan citi inscripţia o dată şi încă o dată. Apoi lăsă lumina să 
alunece pe uşa de metal. Făcând un pas mai departe, puse o 
mână pe una dintre clemele de siguranţă şi trase o dată, de 
încercare. Nu cedă niciun milimetru. Uitându-se mai 
îndeaproape, văzu că, şi dacă ar fi putut desface clemele, n-ar fi 
contat prea mult: un zăvor imens fusese împuşcat într-una din 
părţile laterale ale trapei metalice. 

Dintr-odată, Logan se întoarse. Se puse cu spatele la uşa 
metalică şi mătură întunericul cu lanterna. Baza era cufundată 
într-o linişte mormântală. Nimic nu se mişca nicăieri. Şi cu toate 
acestea era sigur - absolut sigur, fără niciun dubiu - că auzise 
ceva. 

— Cine e acolo? strigă el. 


Niciun răspuns. 

Rămase acolo, nemişcat cu excepţia mâinii care împungea 
întunericul cu lanterna. Să fie unul dintre tehnicienii din echipa 
de filmare, căutând carcasa? Nimeni n-ar fi fost atât de nebun 
încât să târâie animalul până aici - şi nimeni n-ar fi fost atât de 
nebun să caute aici. 

— Cine e? strigă el din nou. 

Tăcere. 

Ar fi fost cazul să se întoarcă de unde venise. Găsise ceea ce 
căutase, dar n-avea cum să meargă mai departe. Trapa era 
sigilată. Trase adânc aer în piept, începu să meargă, apoi se opri 
iar, conştient de faptul că se afla într-o fundătură. Nu avea cum 
să se întoarcă la suprafaţă decât dacă o lua iar pe coridor. 

Apoi îl auzi iar: un zgomot de paşi. Din ce în ce mai clar. Şi 
apoi o siluetă ieşi din întuneric şi apăru pe culoar. Lumina 
lanternei lui Logan se lipi de ea ca un magnet. Era Gonzalez, 
sergentul responsabil cu paza şi securitatea bazei militare. 

Logan înghiţi, simţindu-şi membrele tensionate relaxându-se 
puţin. Se stăpâni, luând masca indiferenţei. 

Gonzalez veni înspre el încet, cu lanterna lui Maglite ţinută 
lejer într-o mână cărnoasă şi masivă. 

— Aţi ieşit la gimnastica de dimineaţă? întrebă el, apropiindu- 
se. 

Logan zâmbi. 

Gonzalez îşi plimbă raza de lumină pe chipul lui Logan. 

— Dumneavoastră sunteţi doctorul Logan, aşa e? 

— Aşa e. 

— Ce faceţi aici, domnule doctor? Şi dumneavoastră căutaţi 
creatura? 

— Nu. Mă urmăreaţi? 

— Haideţi să spunem că sunt curios să aflu de ce ar cobori 
cineva aici. 

Logan se gândi o vreme dacă să-l întrebe sau nu cum de 
aflase că e acolo. Decise că sergentul n-avea să-i spună oricum. 

— Deci, ce anume căutaţi aici? întrebă Gonzalez din nou. 

Logan arătă cu degetul uşa din spatele lui. 

— De ce? întrebă Gonzalez, încruntându-se. 

— Aia e aripa de nord, nu? Secţiunea ştiinţifică? 

Expresia de pe chipul lui Gonzalez deveni mai atentă şi mai 


precaută. 

— Ce ştiţi despre asta? 

— Nu cine ştie ce. De asta sunt aici, răspunse Logan, făcând 
un pas înainte. Nu aveţi o cheie la dumneavoastră, din greşeală, 
nu-i aşa? 

— Chiar dacă aş fi avut una la îndemână, n-aş fi folosit-o. Nu 
am autorizaţie. Accesul este interzis. Chiar şi pentru mine. 

— Dar acolo se conduceau experimente ştiinţifice, nu? 

— Mi-e teamă că nu am autorizarea să vă răspund la 
întrebare. 

— Ascultaţi-mă, domnule sergent, am bătut atâta drum anume 
ca să aflu mai multe despre ce s-a întâmplat în spatele acelei 
uşi. Am aflat despre existenţa bazei dintr-o grămadă de 
documente recent desecretizate. Mi-au stârnit interesul. Nu sunt 
nici spion şi nici jurnalist. Nu puteţi să-mi spuneţi chiar nimic? 

Gonzalez nu-i răspunse. 

Logan oftă. 7 

— OK. Ce-ar fi să vă spun ce am aflat eu până acum? In anii 
1950, această bază nu era folosită doar ca sistem de avertizare 
timpurie. Aici aveau loc şi lucrări cu caracter ştiinţific. Dacă 
erau experimente sau doar cercetare, n-am cum să ştiu. Dar 
ceva foarte grav s-a întâmplat - ceva care a pus capăt 
cercetărilor înainte de vreme. Se potriveşte cu ce vi s-a spus 
dumneavoastră? 

Gonzalez îl privi din spatele lanternei lui - o privire lungă, 
pătrunzătoare. 

— Eu nu am auzit decât zvonuri, spuse el. De la cei care au 
fost detaşaţi aici înaintea mea. 

Logan dădu din cap, aşteptând. 

— Aripa de nord este construită înăuntrul declivităţii naturale 
formate aici, iniţial cu scopul de a crea o structură de sprijin 
pentru restul bazei. Trapa aceea duce spre nivelul superior al 
aripii. 

— Nivelul superior? 

— Exact. Aripa de nord este complet subterană. Nu ştiu ce era 
înăuntru. Ştiu doar că era strict secret. Gonzalez ezită un 
moment, apoi - în ciuda faptului că se aflau la distanţă mare de 
restul lumii - începu să şoptească: Insă se zvonea că acolo se 
petreceau nişte lucruri foarte ciudate. 


— Ce fel de lucruri ciudate? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Nici tipii care au fost detaşaţi 
aici înaintea mea nu ştiau. Unul dintre ei auzise că nişte 
cercetători au fost sfârtecaţi de un urs polar. 

— Sfârtecaţi? repetă Logan ca un ecou. În aripa de nord? 

— Asta mi-a spus. 

— Cum a ajuns un urs polar în aripa de nord? 

— Exact. 

Logan îşi strânse buzele gânditor. 

— Nu ştii dacă cineva a vorbit cu cercetătorii respectivi? 

N-am idee. 

— Unde erau cazaţi? 

Gonzalez ridică din umeri. 

— Nivelul C, cred. Oricum, sunt destule dormitoare pe care nu 
le-a folosit niciodată armata. 

Tăcură preţ de un minut înainte ca Logan să vorbească din 
nou. 

— Din cercetările pe care le-am făcut până acum, a rezultat că 
niciuna din cele două baze de avertizare timpurie nu ar fi avut 
echipe de cercetători. 

În loc de răspuns, Gonzalez arătă spre panoul de avertizare 
prins în perete. 

— Ce e autorizarea F-29? întrebă Logan. 

— N-am auzit de ea. Acum, domnule doctor, nu credeți că e 
cazul să ne întoarcem? 

— Mai am o întrebare. Cât de des veniți aici? 

— Cât de rar pot. E frig aici, e întuneric şi pute. 

— Atunci Îmi pare rău că v-am deranjat să veniți până aici. 

— Şi mie îmi pare rău că aţi venit aici degeaba. 

— Asta rămâne de văzut, spuse Logan şi îi făcu semn să 
meargă înainte. După dumneavoastră, domnule sergent. 


23 


Marshall mergea pe coridorul spre apartamentul lui Conti 
împreună cu Barbour. Voise să aducă mai mulţi colegi cu el, fie 
şi numai pentru spectacolul propriu-zis pe care l-ar fi oferit - o 
demonstraţie de solidaritate care, în fapt, nici nu exista -, dar 
asta se dovedise imposibil de realizat. Nimeni nu ştia încă unde 
se afla Sully. Iar Marshall nu voia să-i deranjeze pe Faraday şi 
pe Chen din studiul lor. Prin urmare, rămăsese să meargă el şi 
specialistul în calculatoare. 

Oprindu-se înaintea uşii, Marshall îşi dădu seama că 
dinăuntru venea un murmur de conversaţie. Se uită la Barbour. 

— Eşti pregătită? 

— Scumpete, tu eşti ăla care o să vorbească, nu eu, răspunse 
ea, privindu-l pieziş. 

— Dar ai fost cinstită cu mine, nu? 

— Evident, spuse ea. 

— OK. Marshall ridică mâna să bată la uşă. 

În momentul în care bătu, una dintre voci deveni dintr-odată 
mai puternică şi mai stridentă. 

— Depăşeşte orice urmă de decenţă! îl auzi Marshall pe Wolff. 
Îţi interzic asta în mod absolut! 

Marshall bătu în uşa de metal. 

Dintr-odată, tăcere. Zece secunde mai târziu, vocea lui Wolff 
se auzi din nou, de data asta mult mai calmă. 

— Intră. 

Marshall deschise uşa pentru Barbour, apoi intră şi el după 
ea. Trei oameni stăteau în picioare în mijlocul elegantei camere: 
Conti, Wolff şi Ekberg. Marshall se opri să-i privească pe fiecare 
în parte. Conti era foarte palid, iar ochii lui Ekberg erau roşii şi 
umflaţi. Ambii aveau privirile în pământ. Numai Wolff îl privi în 
ochi pe Marshall, însă chipul lui îngust era de nepătruns. 

Marshall trase adânc aer în piept. 

— Domnule Conti, mai am încă o oră până la termenul limită 


pe care mi l-ai impus. Dar nu mai am nevoie de timp de gândire. 

Conti se uită o clipă la el, apoi îşi feri privirea. 

— Am vorbit cu colegii mei. Şi sunt convins că niciunul dintre 
ei nu a avut ceva de-a face cu dispariţia specimenului, spuse 
Marshall, deşi era numai în parte adevărat: Barbour aproape că 
îi sări la beregată în momentul în care o întrebase dacă ştia ceva 
despre cum dispăruse felina, iar Faraday, dacă ar fi luat-o el, n- 
ar fi stat acum în laborator, studiind de zor circumstanţele 
dispariţiei. Insă Marshall nu-l găsise încă pe Sully - şi 
climatologul se purtase cam bizar în ultima vreme -, dar nu se 
poate ca el să fi acţionat singur dacă era vinovat. 

Conti nu-i răspunse, astfel că Marshall continuă: 

— Ba mai mult, găsesc tacticile dumitale de intimidare şi atac 
la persoană ofensatoare. Şi această insistenţă a dumitale că ţi-a 
sabotat cineva emisiunea - că a existat nu ştiu ce conspirație 
care să te forţeze să părăseşti situl - mie îmi miroase a paranoia. 
N-ai decât să te apuci să-ţi faci documentarul dumitale revăzut, 
dacă asta te face să te simţi mai bine şi îţi alină orgoliul. Dar, 
dacă afirmi sau insinuezi ceva despre mine sau despre colegii 
mei care în vreun fel sau altul deviază de la purul adevăr, 
dumneata şi Terra Prime puteţi să vă aşteptaţi în secunda 
următoare să primiţi vizita unui grup de avocaţi foarte nervoşi. 

— Bine, spuse Wolff. "Ţi-ai spus punctul de vedere. Marshall nu 
răspunse. Se uită la Conti, apoi la Wolff şi iar la Conti. Îşi dădu 
seama atunci că inima îi bătea să iasă din piept şi gâfâia de 
nervi. 

Wolff continuă să se uite la el. 

— Acum, dacă nu mai e nimic altceva şi dacă nu vă 
deranjează, am să vă rog să plecaţi. 

Marshall îşi întoarse iar privirea către Conti. Regizorul 
catadicsi, în cele din urmă, să se uite la el şi îi făcu un semn din 
cap aproape imperceptibil. Nu era clar dacă auzise măcar un 
singur cuvânt din cele spuse acolo. 

— Nu aveţi de gând să le spuneţi? întrebă Ekberg foarte încet. 
Marshall se uită la ea. Producătorul de teren se uita în schimb la 
Conti şi la Wolff, afişând pe chip o expresie bolnavă. 

— Ce să ne spuneţi? întrebă Marshall. 

Wolff se încruntă, făcându-i semn să tacă. 

— Nu poţi să ţii secret chestia asta, spuse Ekberg, de data 


asta mai hotărâtă, mai sigură pe ea. Dacă nu le spui tu, le spun 
eu. 

— Ce să ne spuneţi? întrebă Marshall din nou. 

Urmă un scurt moment de linişte. Apoi Ekberg se întoarse 
către el. 

— Josh Peters. Unul dintre asistenții noştri... asistentul 
editorului principal. A fost găsit acum zece minute lângă gardul 
de securitate. Mort. 

Marshall rămase şocat. 

— Ingheţat? 

— Sfâşiat în bucăţi, spuse Conti, care în sfârşit îşi regăsi 
vocea. 


24 


Infirmeria bazei Fear, o reţea debusolantă şi sufocant de 
înghesuită de camere mici şi cenuşii era localizată în inima zonei 
militare a aripii de sud. Marshall mai fusese acolo doar o 
singură dată, pentru un bandaj şi un vaccin antitetanos, după ce 
se rănise la mână într-un carenaj ruginit. Ca mai toată baza, 
infirmeria arăta ca un decor dintr-un film vechi. Fişe vechi de 
vaccinare şi postere care avertizau împotriva micozei piciorului 
era prinse pe pereţi în piuneze. Câteva sticle de betadină şi 
peroxid de hidrogen fuseseră depozitate în grabă în dulapuri cu 
geamuri de sticlă, aşezate lângă pahare vechi de laborator, 
semifosilizate, pline cu iod şi alcool pentru frecţii. Şi, peste 
toate, un aer ponosit care plana asupra aparaturii şi mobilei 
aproape ca o manta de praf. 

Marshall privi în jur. Spaţiul, şi aşa strâmt care fusese cândva 
folosit pe post de birou şi sală de aşteptare, era acum plin de 
oameni - Wolff, Conti, Ekberg, Gonzalez şi subcaporalul cu părul 
ca morcovul, pe nume Phillips -, făcându-l să pară şi mai 
înghesuit. Sully îşi făcuse, în sfârşit, apariţia - plecase, după 
spusele lui, să studieze nişte fişe meteo undeva într-un laborator 
izolat -, aducând cu el şi informaţia nefericită că viscolul nu 
avea să se domolească în următoarele patruzeci şi opt de ore. 
Stătea într-unul dintre colţurile îndepărtate ale încăperii, iar 
chipul lui roşu ca racul trăda o stare de mare agitaţie. Nimeni, 
se părea, nu voia să se uite pe uşa deschisă, în camera care 
dădea spre sud. Spaţiul de dincolo de acea uşă, cândva o sală de 
consultaţie, fusese transformat acum în morgă. 

Sergentul Gonzalez îl interoga pe nefericitul asistent de 
producţie care descoperise cadavrul: un băieţandru greoi, puţin 
peste douăzeci de ani, cu un cioc rar. Marshall nu ştia altceva 
despre el decât că îl chema Neiman. 

— Ai mai văzut pe cineva în zonă? îl întrebă Gonzalez. 

Neiman scutură din cap. Avea o expresie şocată, cu ochii 


sticloşi, de parcă ar fi fost lovit cu o bâtă în moalele capului. 

— Ce făceai afară? 

Urmă o tăcere prelungă. 

— Era tura mea. 

— Tură pentru ce? 

— Trebuia să căutăm felina dispărută. 

Gonzalez îşi dădu ochii peste cap şi se întoarse furios către 
Wolff. 

— Chestia asta se întâmplă şi acum? 

Wolff scutură din cap. 

— Bun aşa, pentru că altfel ţi-aş fi ordonat să întrerupi orice 
căutări. Dacă nu ţi-ai fi trimis oamenii să caute cai verzi pe 
pereţi, Peters n-ar fi fost mort. 

— Nu ai de unde să ştii asta, replică Wolff. 

— Cum să nu? Peters n-ar fi avut ce căuta afară. N-ar fi dat 
nas în nas cu un urs polar. 

— E o presupunere de-a dumitale, spuse Wolff. 

Gonzalez se holbă la el cu furie. 

— Dumneata presupui, continuă Wolff, că a fost un urs polar. 
E posibil ca omul acesta să fi fost omorât cu premeditare. 

Gonzalez pufni dezgustat şi - refuzând să-i răspundă la 
provocare - îşi întoarse atenţia spre Neiman. 

— Ai auzit ceva? Ai văzut ceva, poate? 

Neiman scutură din cap. 

— Nimic. Numai sânge. Sânge peste tot. 

Arăta de parcă urma să i se facă rău. 

— Bine. Ajunge pentru moment. 

— Cine a transportat cadavrul aici, îl întrebă Marshall pe 
Gonzalez. 

— Eu. Împreună cu Fluke, unul dintre soldaţi. 

— Unde e Fluke? 

— In cabina lui. Nu se simte foarte bine momentan, spuse 
sergentul şi făcu un semn din cap către Phillips. Ce-ar fi să-l 
însoţeşti pe Neiman înapoi în cabina lui? 

Ekberg făcu un pas înainte. 

— Merg şi eu cu tine. 

— Nu vorbi cu ceilalţi despre asta, o avertiză Wolff. Nu e încă 
momentul. 

Ekberg îi aruncă o privire. 


— Trebuie s-o fac. 

— Nu faci decât să stârneşti inutil nelinişte în rândul 
oamenilor, spuse Wolff. 

— Ce va stârni într-adevăr nelinişte vor fi bârfa şi zvonurile, 
replică ea. Şi se împrăştie deja. 

— Are dreptate, spuse Gonzalez. Cel mai bine e să vorbim cu 
oamenii şi să le spunem ce s-a întâmplat. 

Wolff îi privi pe fiecare în parte. 

— Foarte bine, atunci. Dar nu vreau să se afle până la capăt 
de gravitatea rănilor provocate. 

— Şi avertizează-i pe toţi să stea în bază, să nu se ducă pe 
afară, adăugă Gonzalez. 

Ekberg ieşi, urmată de Neiman şi Phillips. Uitându-se în urma 
ei, Marshall îşi dădu seama că ceva se schimbase în ceea ce o 
privea. Până acum, fusese cât se poate de respectuoasă faţă de 
Conti şi Wolff. Dar, în momentul în care s-a aflat de moartea lui 
Peters, ceva în atitudinea ei părea diferit. Nu numai că se 
pusese de-a curmezişul în faţa şefilor săi, insistând să fie 
informaţi cercetătorii despre moartea asistentului, dar acum le 
sfida ordinele direct, fără ocolişuri. 

Îşi dădu seama, dintr-odată, că Wolff se uita fix la el. 

— Ce e? întrebă el. 

— Dacă tot eşti aici, nu ai de gând să faci o examinare? 

— O examinare? 

— Eşti biolog, nu? 

Marshall ezită. 

— Paleoecolog. 

— Destul de aproape. Până se potoleşte furtuna şi putem să 
aducem un avion aici, vom ţine cadavrul la rece. Dar, înainte de 
asta, de ce nu-l examinezi dumneata, să ne spui şi nouă 
concluziile dumitale? 

— Nu sunt medic legist. Şi nu am o diplomă de absolvire a 
unei şcoli medicale. Ar trebui să-l aduceţi pe Faraday aici - 
măcar el chiar e biolog. 

Wolff deveni agitat. 

— Nu vreau o autopsie. Vreau ca dumneata să examinezi 
rănile şi să ne spui o părere. 

— O părere cu privire la ce? interveni Sully, vorbind pentru 
prima dată. 


— Vreau să-mi spui dacă rănile puteau sau nu să fie cauzate 
de un om. 

Gonzalez se încruntă, iritat. 

— Ce pierdere de vreme. Ştim bine că un urs polar a făcut 
asta. 

— Ba nu ştim nimic. Oricum, Peters a fost un angajat al Terra 
Prime noi decidem în privinţa lui, spuse Wolff, apoi se uită cu 
atenţie la Marshall. Suntem prinşi aici, continuă el - cel puţin 
câteva zile de acum înainte. Dacă există un sociopat printre noi, 
nu crezi că ar trebui să ştim, pentru siguranţa noastră? 

Marshall privi spre uşa deschisă. Nu voia defel să intre în 
camera aceea şi să fie pus faţă în faţă cu ce se afla acolo. Dar 
era conştient, în acelaşi timp, de cele patru perechi de ochi 
aţintiţi asupra lui. Dădu din cap fără tragere de inimă. 

— OK, de acord. N 

Wolff îl conduse în camera de examinare. Inăuntru găsi un 
scaun simplu din lemn, o chiuvetă, o băncuță pe care erau 
depozitate prosoape, două truse medicale militare portabile şi 
câteva dulapuri pline cu medicamente vechi şi noi. O masă de 
consultaţie domina încăperea; era perfect orizontală, iar pe ea 
era o siluetă acoperită de un cearşaf. Cearşaful era îmbibat de 
sânge, iar în jurul siluetei erau aşezate prosoape făcute sul, ca 
nişte saci de nisip de-a lungul unui dig, pentru a împiedica 
sângele să se scurgă pe jos. 

Marshall înghiţi cu greu. Disecase în tinereţe, la cursurile de 
biologie, câteva cadavre. Dar acele cadavre erau perfect 
curățate: drenate de sânge, spălate, anonime, părând mai 
curând sintetice decât umane. Josh Peters nu intra în niciuna 
dintre categoriile de mai sus. 

Aruncă o privire către ceilalţi care stăteau în jurul mesei. 
Wolff avea o expresie neutră foarte studiată. Gonzalez se uita 
insistent la cearşaful însângerat, strângând din dinţi. Sully arăta 
din ce în ce mai neliniştit. Iar Conti când se uita la cearşaf, când 
îşi ferea privirea, când se uita iar, cu o expresie ciudată pe faţă, 
un amestec bizar de agitaţie, nerăbdare şi dorinţa de a vedea un 
cadavru adevărat. 

— Am nevoie de două găleți şi un burete, spuse Marshall. 

Gonzalez dispăru într-o debara şi se întoarse cu două ligheane 
albe din plastic. Marshall puse unul pe podea, lângă masă, şi îl 


umplu pe celălalt pe jumătate cu apă de la chiuvetă. Un halat 
prăfuit de laborator era agăţat într-un cuier de pe uşă şi 
Marshall îl puse pe el. Deschise una dintre trusele medicale 
portabile, scoase o pereche de mănuşi din latex şi le trase pe 
amândouă pe mâini. Apoi se întoarse către Sully. 

— Gerry? spuse el. 

Sully nu-i răspunse. Se uita la prosopul făcut sul şi pus sub 
capul acoperit de cearşaf al lui Peters. Era atât de îmbibat, încât 
sângele începuse să se scurgă picătură cu picătură pe 
pardoseală. 

— Gerry, repetă Marshall, ceva mai tare. 

Sully tresări şi se uită la el. 

— Te deranjează dacă iei nişte notițe? 

— Poftim? Oh. Nu, deloc. 

Şi Sully băgă mâna în buzunar, căutând un pix şi o bucată de 
hârtie. 

Marshall trase adânc aer în piept. Apoi luă prosoapele de 
lângă cadavru şi le lăsă să cadă în lighean. Se auzi un zgomot 
dezgustător de umed în momentul în care se loviră de plastic. 
Oftă din nou, trăgând adânc aer în piept. Apoi, apucând de 
colţurile cearşafului, îl dezlipi uşor de pe cadavru. 

Un geamăt colectiv, involuntar se desprinse de pe buzele 
participanţilor. Marshall auzi icnetul ridicându-se din propriul 
gâtlej. Singura persoană care nu scoase niciun sunet fu 
Gonzalez, care, în schimb, scrâşnea viguros din dinţi. 

Era chiar mai rău decât îşi închipuise. Peters arăta de parcă 
ar fi trecut prin maşina de tocat carne. Hainele erau fâşii şi 
aproape întreaga suprafaţă a trupului era acoperită de tăieturi, 
nişte linii drepte, subţiri, ca de lamă, care brăzdau pielea palidă. 
De-a lungul pieptului era sfâşiată o rană imensă, verticală, prin 
care ieşeau coastele rupte ca nişte arcuri stricate. Capetele lor 
erau dezgolite, curățate de carne, ca şi cum ar fi trecut prin 
mâinile unui măcelar. Rana se deschidea tot mai mult spre 
regiunea abdominală, expunând funiile roşii şi cenuşii ale 
măruntaielor. Însă, mai înspăimântătoare chiar decât rana de pe 
trup, era cea de la cap, un atac care, practic, îi sfâşiase întregul 
chip, făcându-l de nerecunoscut: un craniu distrus, sfărâmat, 
atârnând flacid, în bucăţi, expunând creierul, materia cenuşie 
scurgându-i-se în ce mai rămăsese din cavitățile sinusoidale. 


Marshall îşi întoarse capul şi clipi de câteva ori. Apoi luă 
câteva prosoape curate de pe bancă şi le făcu sul, punându-le iar 
în jurul trupului pentru a împiedica ce mai rămăsese din sânge 
să se scurgă din sutele de tăieturi. Scoase din trusa medicală un 
cateter metalic. Apoi îşi îndreptă atenţia către Peters. 

— Trupul pare a fi complex exsangvinat, spuse el. Pe toată 
suprafaţa corpului prezintă excoriaţii, la care se adaugă 
numeroase, poate chiar sute de răni înguste, cu marginile 
nestriate. Nu pot să explic cum au fost făcute aceste răni mici. 
Cel puţin două dintre celelalte, cele mari, ar fi putut fi fatale, 
fiecare în parte. Prima dintre ele a fracturat şi a expus - să 
vedem - de la a opta până la a douăsprezecea coastă de pe 
partea stângă, penetrând pleura şi cauzând o hemoragie masivă, 
apoi se continuă în zona abdominală unde pătrunde în cavitatea 
peritoneală. În interiorul leziunii există indicaţii de vătămare a 
ventriculelor cardiace. Cea de-a doua rană principală nu are 
nevoie de prea multă descriere. Vătămare masivă a întregii 
regiuni a gâtului şi capului, de la vena jugulară internă din 
partea dreaptă până la creierul mare şi lobul parietal, apoi lobul 
frontal, de-a lungul ambelor laturi ale fisurii longitudinale. Apoi, 
rotula şi alte oase ale genunchiului stâng sunt sfărâmate, iar 
artera femurală este sfârtecată. 

Marshall se opri o clipă. 

— Hainele sunt sfâşiate în aceleaşi zone care corespund şi 
rănilor corporale. Ca să ştim mai mult, va trebui să aşteptăm 
analizele toxicologice şi legale de specialitate, spuse el şi se 
îndepărtă de cadavru. 

Pentru un moment, nimeni nu vorbi. Apoi Gonzalez îşi drese 
vocea. 

— E exact cum am zis. Un urs polar. Acum, putem să-l 
acoperim şi să-l punem în camera frigorifică? 

— Rănile ar putea să fie provocate de un om, spuse Wolff. 

Vocea îi era joasă, dar calmă şi hotărâtă. 

— Eşti nebun, sări Gonzalez. Uită-te la rănile astea! 

— Se ştie că oamenii care consumă anumite droguri ilegale au 
intrat în astfel de transe, devenind feroce, cuprinşi de o furie 
criminală. Aceste răni ar putea fi provocate cu instrumentele 
necesare - armele necesare. Se întoarse spre Marshall: Am 
dreptate sau nu? 


Marshall aruncă o privire către cadavru. 

— Rana de pe piept e de aproximativ zece centimetri lăţime, 
cu o adâncime totală de aproape opt centimetri. Presiunea 
necesară pentru a provoca o astfel de rană trebuie să fi fost 
masivă, necesitând o forţă extraordinară. 

— Cum ar fi cea a unui urs polar, interveni Gonzalez. 

— Sincer, m-aş mira ca un urs polar să provoace astfel de 
răni, replică Marshall. 

— Un criminal ar putea s-o facă, insistă Wolff. Dacă are destul 
timp să aplice suficiente lovituri. 

— Atunci ce zici de asta? întrebă Marshall care, cu ajutorul 
cateterului, ridică piciorul stâng de la genunchi. Laba piciorului 
se balansa lejer - prea lejer - şi atârna, formând un unghi 
ciudat. Aproape că e desprins de picior, în aşa hal a fost muşcat. 
Se ţine numai în câteva tendoane. 

— Mugşcături simulate, replică Wolff Create pentru a stârni 
panică şi frică. 

— Cu ce scop? întrebă Sully. 

— Pentru a-i ţine pe curioşi departe de locul unde a fost 
ascunsă felina. 

Marshall oftă. 

— Deci, dumneata vrei să ne spui că cine a furat felina e 
dispus să ucidă - să ucidă în cel mai violent şi sălbatic mod 
imaginabil ca să-şi apere trofeul? 

— A fost dispus să vină până aici, să pretindă că e unul dintre 
noi, comentă Wolff. A fost dispus să petreacă timp şi să 
cheltuiască bani, să-şi asume un risc teribil. De ce nu? 

Marshall se uită lung la el. 

— Eu nu văd de ce refuzi să accepţi o explicaţie mult mai 
raţională şi mai simplă: acest om s-a rătăcit, a nimerit în calea 
unui urs polar şi, drept urmare, a fost ucis. Urşii polari pot fi 
feroce, sunt cunoscuţi pentru felul în care omoară oameni. De ce 
nu poţi să crezi chestia asta? 

Ochii lui Wolff străluciră în lumina artificială foarte puternică. 

— Doctore Marshall, dumneata vorbeşti de explicaţii simple, 
raţionale. Eu, unul, nu pot să accept că un urs polar a făcut asta, 
dintr-un motiv foarte simplu şi foarte raţional: dacă nu există 
niciun hoţ - dacă un urs polar l-a omorât - atunci unde e felina... 
şi de ce lipseşte? 


25 


Pe tot parcursul întâlnirii de la infirmerie, Conti rămăsese 
tăcut, preferând să-şi ţină comentariile şi observaţiile pentru el. 
Când grupul se destrămă, Conti rămase în urmă o clipă, 
privindu-i pe Gonzalez şi pe soldatul acela, Phillips, cum 
înveleau cu grijă cadavrul, pregătindu-l să-l pună în congelator. 
Din sporovăială soldaţilor, aflase că, pentru a izola cadavrul de 
restul personalului, va fi folosită o cameră frigorifică pentru 
carne, situată undeva în aripa de sud. Se îndrepta acum spre 
zona centrală a bazei, mergând agale, căzut pe gânduri. 

Când ajunse în holul central al bazei, îi văzu pe Fortnum şi pe 
Toussaint apropiindu-se. 

— Emilio, spuse Fortnum. Am auzit că voiai să ne vezi. 

Inainte să le răspundă, Conti se uită repede de jur împrejur. 
Holul era pustiu, iar cabina de pază, momentan neocupată. 
Conti însă îşi cobori vocea ca să se asigure că nu e auzit. 

— Am o treabă pentru voi, le spuse el. Am nevoie de nişte 
cadre mai speciale. 

Cei doi încuviinţară. 

— Consideraţi aceste mici proiecte un secret. Vor fi nişte 
segmente surpriză, pe care am de gând să le inserez pentru un 
plus de efect. Nu mai luaţi şi pe alţii cu voi. Şi nu trebuie să mai 
ştie nimeni - nici Kari, nici Wolff. 

Regizorii de imagine se uitară unul la celălalt, apoi dădură din 
nou din cap, ceva mai încet de data asta. 

— Aţi auzit veştile? 

— Care veşti? întrebă Fortnum. 

— Josh Peters a murit. 

— Josh? întrebară cei doi la unison. 

— Cum? întrebă Toussaint. 

— Cercetătorii cred că a fost un urs polar - s-a întâmplat 
afară. Wolff crede că autorul e cel care a furat felina. 

— Dumnezeule! izbucni Fortnum. 


Se făcuse alb la faţă. 

— Da. Şi noi trebuie să profităm de situaţie acum, cât mai 
putem. 

Cei doi se uitară la el, lipsiţi complet de expresie. 

— Kari bântuie acum prin bază, răspândind vestea morţii lui 
Josh, spuse Conti, apoi se întoarse spre Fortnum. Allan, trebuie 
s-o găseşti. Vreau să prinzi cadre cu reacţiile echipei. Cu cât mai 
excesive, cu atât mai bine. Dar să fii subtil şi să încerci să nu-i 
dai de înţeles lui Kari ce încerci tu să surprinzi pe film. Dacă nu 
reuşeşti să prinzi imaginile pe care le vrei, aşteaptă până când 
Kari pleacă şi apoi adăugă şi mai multe amănunte la ceea cea 
spus ea în timp ce camera rulează. Vreau să văd frica în stare 
pură. Lacrimi de isterie ar fi cel mai bine. 

Fortnum, palid la faţă, se încruntă, din ce în ce mai 
nedumerit. 

— Vorbeşti despre propria echipă acum, îţi dai seama, nu? 
Vrei să-ţi filmezi propria echipă! 

— Evident. Sunt singurii de pe aici care încă nu ştiu despre 
moartea lui Peters, spuse Conti, făcând un semn cu mâna, 
nerăbdător. Trebuie să te grăbeşti, pentru că Ekberg este deja 
pornită să-şi joace rolul de mesager al morţii. 

_ Fortnum deschise gura să spună ceva, să obiecteze iar, poate. 
Insă o închise la loc şi - uitându-se din nou la Conti - porni în 
direcţia dormitoarelor personalului de filmare. 

Conti se uită în urma lui. Când regizorul de imagine dispăru 
din peisaj, se întoarse către Toussaint. 

— Pentru tine am o misiune şi mai importantă. Cadavrul este, 
în momentul de faţă, la infirmerie. Este în aripa de sud, îţi 
schiţez eu o hartă. Au de gând să-l pună într-o cameră 
frigorifică, dar i-am auzit că, mai întâi, trebuie să repare 
aparatura; camera nu va fi pregătită să congeleze până mâine. 
Asta e ocazia noastră. 

— Ocazia? repetă Toussaint, oarecum nesigur. 

— Nu pricepi? Odată trupul în congelator, va fi încuiat. Conti 
încercă să-şi controleze nerăbdarea şi frustrarea aproape 
maniacale, sentimente care începuseră să crească în el încă din 
momentul în care auzise prima dată că felina dispăruse. Situaţia 
stă în felul următor, spuse el. Wolff nu vrea să filmăm cadavrul 
lui Peters. 


— Normal. 

Vocea lui Toussaint suna detaşată, îndepărtată. 

— Dar trebuie, trebuie s-o facem. Situaţia asta este fluidă: se 
schimbă constant. Documentarul trebuie să se schimbe odată cu 
ea. Conti îl apucă pe cameraman de mânecă. Vieţile noastre, 
spuse el, reputaţia noastră sunt în pericol, înţelegi? Cărţile pe 
care le-am primit sunt foarte proaste. Felina era sufletul, esenţa 
show-ului nostru - iar acum a dispărut. Insă ceva complet nou 
începe să se întâmple. Ceea ce dimineaţă începuse să semene a 
enigmă televizată a sfârşit prin a fi un thriller. Înţelegi? Dacă îl 
facem cum trebuie, ar putea fi mai mare decât Intoarcerea 
Marelui Tigru. Cu publicitatea care s-a făcut deja pe marginea 
documentarului, avem audiența asigurată. Putem să le dăm ceva 
ce nu le-a mai dat nimeni până la noi: un documentar cu un 
subiect stabilit se metamorfozează, dintr-odată, în ceva complet 
diferit. O dramă despre o crimă care se petrece în timp real, 
printre membrii echipei de filmare a documentarului. 

Toussaint clipi, fără replică. 

— Dar nu poţi să ai un thriller despre o crimă anume fără să 
ai imagini cu cadavrul. Şi aici apari tu. Vreau să aştepţi până 
după cină. Atunci deja lucrurile se vor fi liniştit cât de cât. Eu 
mă voi asigura că soldaţii rămân ocupați cu altceva - nu va fi 
nimeni prin preajmă. Nu va dura mult. Gândeşte-te la chestia 
asta ca la o misiune de recunoaştere: intri, filmezi câteva cadre, 
ieşi. Nu-ţi bate capul cu lumina sau cu încadrarea sau cu mai 
ştiu eu ce. Filmul în sine e important. Filmează continuu, că 
după aceea iau eu filmul şi îl rezolv în DataCine, când ne 
întoarcem în New York. OK? 

Toussaint dădu din cap încet. 

— Bravo. Şi... ascultă nu spune nimănui niciun cuvânt. Nici 
măcar lui Fortnum. Va fi secretul nostru până la montajul final, 
când vom auzi aplauzele directorilor de la Terra Prime. Ai 
înţeles? 

— Am înţeles, spuse Toussaint cu o voce foarte scăzută. 

Conti îi făcu un semn scurt din cap. 

— Acum, pregăteşte-ţi aparatul. Eu îţi fac harta. 


26 


Cele câteva camere erau mici şi austere precum chiliile unor 
călugări. Mai rămăseseră doar scheletele metalice ale paturilor 
de campanie suprapuse şi câteva vestiare mohorâte. Şi totuşi, 
când se uită împrejur, Logan fu convins că acestea fuseseră 
dormitoarele cercetătorilor. 

Localizarea lor se dovedise o provocare: nivelul C era ticsit de 
atât de multe lucruri depozitate, încât îi era greu să-şi dea 
seama ce e, de fapt, zonă de locuit, şi ce e depozit. Numai că 
erau exact opt paturi, aranjate în aşa fel încât sugerau că avea 
în faţă un dormitor real, şi nu doar o debara cu multe paturi şi 
saltele. În camera centrală erau patru paturi suprapuse, într-una 
din camerele alăturate, fără îndoială camera şefului de echipă - 
un singur pat de campanie. Alte două paturi într-o încăpere din 
partea opusă. Ultimul pat era înghesuit într-un spaţiu minuscul 
din apropierea băii, nu cu mult mai mare decât un dulap. 

Logan aprinse toate luminile disponibile. Apoi, cu mâinile la 
spate, se plimbă încet prin şirul de camere, uitându-se în jur, 
aruncând câte o privire prin dulapurile goale, ispitind în tăcere 
fantomele celor de mult dispăruţi să îi şoptească secretele lor. 
Sperase să găsească ceva aici: nişte instrumente, poate, sau 
echipamente, fotografii, tipărituri. Dar era clar că dormitoarele 
fuseseră cercetate în amănunt acum mulţi ani şi fiecare element 
de interes îndepărtat cu grijă şi - dacă se urmărea procedura 
standard în astfel de probleme ultrasecrete - incinerate imediat. 
Două umeraşe atârnau trist într-un dulap de haine; pe podea, un 
nasture, cu o trenă de aţe, ca un zmeu rătăcit. Un tub de pastă 
de dinţi stătea pe poliţa de metal, deasupra chiuvetei, 
schimonosit şi uscat de vreme. După toate aparențele, spaţiul 
acesta nu avea foarte multe de oferit. 

Logan se întoarse în camera centrală. Locuise şi el cândva 
într-un spaţiu asemănător, în urmă cu mai mulţi ani, când lucra 
într-un sit arheologic, lângă Masada. Armata israeliană 


împrumutase echipei de cercetători şi istorici câteva barăci în 
care să se cazeze. Logan clătină din cap, amintindu-şi ariditatea 
şi izolarea de acolo. Se simţise atunci, îşi amintea, de parcă ar fi 
fost la milioane de kilometri de restul lumii. Exact aşa cum se 
simţea şi acum. 

Se aşeză uşor pe arcurile unuia dintre paturi, cel care îi era 
cel mai la îndemână. Goale sau nu, camerele conţineau urme ale 
existenţei lor. Minţile oamenilor de ştiinţă erau în permanenţă 
ocupate. '[ineau jurnale. Aveau idei şi observaţii pe care le 
reţineau, mai ales cei care erau departe de lumea civilizată, 
departe de telefoane şi asistenții de cercetare. Sigur aveau 
notițe pe care le-au scris undeva, chestii la care să revină mai 
târziu, în liniştea şi confortul propriilor laboratoare: idei de 
experimente, teorii pentru articolele de cercetare. Soţia lui îl 
necăjise de vreo câteva ori în privinţa asta, numindu-l un 
şobolan conceptual. „Unii oameni, spunea ea, adună prosoape, 
felicitări, prăjitoare vechi. Tu aduni teorii.“ Aceşti cercetători nu 
putea fi altfel. 

Cu excepţia unui singur lucru. Ei - şi teoriile lor - n-au mai 
ieşit niciodată de aici. 

Se ridică de pe pat şi privi în jur la cele patru paturi de 
campanie. Cei mai prietenoşi dintre ei, cei care socializau cel 
mai uşor, dormeau în camera asta, jucau poker sau bridge. 
Merse încet prin celelalte două camere, oprindu-se, în cele din 
urmă, în compartimentul înghesuit. Acest spaţiu strâmt, 
cavernos, întunecat fusese, foarte probabil, cel mai puţin râvnit. 
Şi totuşi, el l-ar fi ales pe acesta: era intim, liniştit, locul ideal 
pentru a-ţi pune gândurile în ordine. 

Sau să scrii în jurnal. 

Stând acolo, în picioare - în acea tăcere acută şi pregnantă - 
un fior neaşteptat, dar ciudat de plăcut, îi străbătu întregul corp. 
Dintr-odată, se simţi mai viu ca niciodată. „Chiar dacă nu voi 
reuşi în ce mi-am propus aici, gândi el, chiar dacă toată 
vânătoarea asta de potcoave de cai morţi se dovedeşte a fi un 
mare eşec, momentul acesta face ca totul să merite orice efort.“ 
Era ceva ce nu putea defini, dar care făcea ca vânătoarea în sine 
să fie ceva glorios: aici, în această cameră, trei etaje mai jos de 
stratul de gheaţă, încercând să pună cap la cap chinurile acestor 
oameni care au trăit acum cincizeci de ani; să se pună în locul 


lor şi, poate - doar poate -, să găsească mina de aur. 

Cămara era de-a dreptul goală, cu excepţia cadrului de pat 
fără saltea. Se puse rapid în genunchi şi se uită dedesubt. 
Nimic. Trase dulapul metalic de lângă perete, complet gol şi el, 
şi se uită în spatele lui, sub el, apoi îl împinse la locul lui. În 
spatele camerei era un dulap de haine, scund, încât abia 
încăpea. Ridică bara de metal pentru umeraşe şi se uită în 
găurile în care se fixa, apoi o puse la loc. 

Imediat sub linia tavanului era o teşitură care mergea de-a 
lungul pereţilor, de la un capăt la altul al camerei. Se urcă pe 
pat, în vârful picioarelor şi trase o linie cu degetul de-a lungul 
teşiturii, negăsind altceva decât praf. Se dădu jos, uitându-se iar 
de jur împrejur: la pereţii goi, la tavanul cu singurul lui bec. 

„Dacă aş fi fost eu cel care să fi locuit aici, dacă aş fi ţinut un 
jurnal cu informaţii secrete, informaţii obţinute de mine - şi aşa 
aş fi făcut, cu siguranţă -, unde l-aş fi ascuns?“ 

Trase cadrul de pat de lângă perete. Suprafaţa de metal de 
după pat era goală, ca orice altceva din cameră, cu excepţia 
unei prize montate foarte aproape de podea. Oftând încet, trase 
patul la loc. 

Apoi se opri o clipă. Trase patul din nou de lângă perete, 
îngenunche lângă perete, scoase din buzunar o unealtă 
multifuncţională şi o lanternă, deşurubă plăcuţa de la priză din 
perete şi aprinse lanterna să vadă ce era înăuntru. Ceea ce văzu, 
îl surprinse. Conectorii electrici erau desprinşi şi ieşeau 
împreună cu plăcuţa de protecţie. În spate nu era decât o gaură 
dreptunghiulară şi întunecată. Apoi, uitându-se cu mai multă 
atenţie, văzu că, în jurul cutiuţei comutatorului străvechi, era 
înfăşurat un strat gros din bandă de cauciuc. Un capăt al benzii 
de cauciuc dispărea în întuneric, adânc în perete. Apucând cu 
grijă un capăt al benzii, desfăşurând-o de pe comutator şi 
trăgând înspre el, Logan îşi dădu seama că era petrecută printr- 
o gaură făcută într-un carnet de notițe, îngălbenit de vreme, 
mototolit şi acoperit de mucegai. 

Cu atenţia cu care ar fi ţinut un ou Faberge, Logan desfăcu 
nodul benzii de cauciuc, şterse praful de pe carnet şi deschise la 
prima pagină. Era acoperită cu un scris de mână, dezordonat şi 
neclar. 

Zâmbi uşor în sinea lui. 


„Karen, draga mea, şopti el, aş vrea să mă poţi vedea acum.“ 
Dar nu-i veni niciun răspuns de dincolo de mormânt - iar 
Logan ştiu că nici n-avea cum. 


27 


Coridoarele aripii de sud erau prost luminate, iar umbrele 
brăzdau pereţii mohorâţi din metal. Era 6 seara şi baza Fear era 
învăluită într-o tăcere absolută. Ken Toussaint mergea pe 
coridorul central de pe nivelul A, cu o cameră digitală portabilă 
într-o mână şi cu harta desenată de Conti în viteză, în cealaltă. 
Nu văzuse niciunul dintre restrânsele detaşamente de soldaţi - 
Conti îi promisese că îi va ţine ocupati în timpul mesei -, dar, 
oricum, aproape că mergea în vârful picioarelor. Era ceva în 
acea linişte atât de densă care îl făcea să se simtă agitat, 
nelalocul lui. 

Era cea mai ciudată şi mai neplăcută filmare din viaţa lui. 
Fusese trimis în nişte locuri în fundul lumii greu de descris; 
fusese mâncat de viu de ţânţarii din Cambodgia, îi intrase praf şi 
nisip prin fiecare orificiu posibil şi imposibil în Ciad, alungase cu 
bobârnace scorpionii de pe echipamentul lui în Paraguay. Dar 
asta era deja prea mult. La dracu'n praznic, pe acoperişul lumii, 
la sute de kilometri depărtare de orice ar fi putut semăna a 
civilizaţie, ameninţat de furtuni de gheaţă şi urşi polari, captiv 
într-o bază militară împuţită. Şi nu era numai asta, dar se părea 
că înghiţise tot rahatul în van. 

Ajuns la intersecţie, se opri, consultă harta şi făcu dreapta. 

Şi asta nu era partea cea mai nasoală, îşi continuă el şirul 
gândurilor. Ceea ce fusese până acum doar enervant devenise 
dintr-odată mortal. 

Ce căuta el aici, în cele din urmă, furişându-se în felul ăsta? 
Când Conti îi dăduse indicaţiile lui preţioase, fusese şocat de 
vestea morţii lui Peters, pe care încă nu reuşise s-o proceseze 
până la capăt. În momentul respectiv încă nu pricepuse 
implicaţiile a ceea ce-i cerea Conti. Dar acum, mergând pe acest 
coridor unde nu se auzea niciun zgomot, începea să priceapă. 
Totul i se clarificase în cap şi încă într-un mare fel. Dar acum 
era prea târziu să mai obiecteze. 


Mai fusese în aripa asta o singură dată, ieri, căutând, fără 
nicio tragere de inimă, carcasa dispărută. Părea să fie plină de 
aparatură tehnică învechită, cel puţin judecând după literele 
vechi gravate pe uşile pe lângă care trecuse. Dintr-un impuls, se 
opri la o uşă pe care scria REŢEA CONVERTIZOR — BACKUP I. 
Puse mâna pe clanţă şi apăsă. Incuiată. Merse mai departe. 

Ce voia Conti părea aproape canibalic: nişte cadre de un 
senzaţionalism gratuit ale unui membru al propriei echipe de 
filmare, care acum era mort şi nu putea să se opună. Erao 
încălcare gravă a intimităţii. Ce va spune familia lui Josh? 

Pe de altă parte, îşi spuse în timp ce mergea mai departe, 
editorii televiziunii nu sunt tâmpiţi, aşa că vor face, cu 
siguranţă, în aşa fel încât să dea pe post chestii cu stil, nu 
imagini şocante. Şi Conti ştia ce face - trebuia să ţină minte 
chestia asta. Conti poate că era un cineast genial, dar era şi un 
tip cu picioarele pe pământ în acelaşi timp. Dacă exista vreo 
metodă prin care să transforme dezastrul ăsta într-un film şi s-o 
facă într-un mod absolut memorabil, atunci Conti o va găsi. 
Toussaint îşi aduse aminte că şi el avea o reputaţie de apărat, nu 
numai Conti. 

Becurile fluorescente erau din ce în ce mai rare acum, iar 
intersecţia dinaintea lui era învăluită în umbre care se împleteau 
nefiresc. Şi mai era ceva la care să se gândească: până la urmă, 
aceasta era o misiune unică în adevăratul sens al cuvântului. 
Numai el şi Conti ştiau despre ea. Avea toate şansele să devină 
perla coroanei lui, un element al portofoliului său artistic. Pe 
parcursul întregii faze de producţie nu făcuse decât munca de 
mâna a doua, filmând cadre de umplutură, scene de importanţă 
secundară. Fusese întotdeauna în umbra lui Fortnum. Acum 
avea şansa să schimbe asta. Va avea grijă să adauge comentarii 
audio la filmare: dacă le va plăcea celor din televiziune, s-ar 
putea să-i crească şi mai mult cota. 

Ajungând în intersecţie, scoase capacul pe de obiectiv, dădu 
drumul la camera de filmat, setă frecvenţa de imagine, aprinse 
lampa pentru lumină suplimentară, reglă sistemul de focalizare, 
verifică gradul de expunere şi balanţa la alb, conectă cablul 
microfonului la bateria de la brâu. Trebuia să filmeze cadrele 
şnur: să intre în infirmerie, apoi să treacă în camera de 
examinare, un unghi de 360* asupra întregului trup, zoom 


pentru câteva prim-planuri, poate chiar să tragă la o parte 
pentru câteva secunde cearşaful în care era înfăşurat Peters. 
Asta ar trebui să fie tot. Ar trebui să intre şi să iasă în nouăzeci 
de secunde, cu filmul pus bine la păstrare pe hard-discul 
camerei de luat vederi. Exact cum a zis Conti: intri, filmezi, ieşi. 

Intră în intersecţia coridoarelor. Iat-o: a două uşă pe stânga, 
îndesând harta în buzunar, îşi potrivi vizorul optic, reglă 
obiectivul. Lumina reflectorului încorporat în camera video se 
legăna pe coridoarele întunecate odată cu mişcarea umărului 
lui, intind asupra uşii infirmeriei. Uşa era închisă. 

Dintr-odată îl lovi un gând foarte neplăcut. Dar dacă era 
încuiată? Conti nu era tocmai într-o stare bună de spirit, încât să 
accepte altceva decât a cerut. 

Se apropie repede de uşă, privind prin lentilă în timp ce 
mergea. O apăsare scurtă pe clanţa uşii îi calmă nervii 
zdruncinaţi: camera era descuiată. Întinse o mână înăuntru, 
căutând întrerupătorul. Il găsi, aprinse lumina şi îşi retrase 
mâna. 

Luându-şi ochiul de pe vizor, se uită în stânga şi în dreapta, 
pe coridor, cu mişcările bruşte şi vinovate ale cuiva care era pus 
pe fapte nu tocmai ortodoxe. Însă nu era nimeni în jur; nu se 
vedea nimic. Nu simţea nimic, cu excepţia părului din cap care 
se ridicase dureros. Şi un ţiuit ascuţit, prelung în urechi care 
însemna, probabil, că aşteptase prea mult să-şi ia medicamentul 
pentru inimă. A 

OK, a venit vremea să înceapă acţiunea. Îşi drese vocea încet, 
puse din nou ochiul în vizor, apăsă butonul de înregistrare şi 
deschise uşa larg. 

— Acum voi intra în infirmerie, spuse el în microfon. 

Odată ajuns înăuntru, se mişcă repede, atent să ţină camera 
fixă în timp o roti, surprinzând panorama spaţiului foarte strâmt. 
Inima îi bătea mai tare decât şi-ar fi dorit, iar mişcările lui erau 
prea bruşte şi prea tensionate. Se blestemă singur că nu îşi 
adusese Steadicamul, apoi se răzgândi: se prea poate ca o 
abordare de amator să fie exact ce trebuia pentru filmarea asta. 
Ar putea să adauge nişte filtre digitale mai târziu, în laborator, 
să imprime filmului un aspect neclar, cu purici, ca şi cum ar fi 
fost făcut cu o cameră ieftină, să imite cadrele furate de amatori 
în momente dramatice... 


Reflectorul găsi uşa de la camera de la examinare. Conti îi 
spusese că acolo avea să fie cadavrul lui Peters. 

— Cadavrul se află în camera alăturată, şopti el în microfon. 
După uşa biroului. 

Işi simţi respiraţia accelerându-i-se, fiind în concordanţă cu 
ritmul inimii sale. Nouăzeci de secunde. Nimic mai mult. Intri şi 
ieşi. 

Făcu doi, trei paşi înainte, măturând cu camera dintr-o parte 
în cealaltă, atent să nu se împiedice de ceva. Uşa părea un hău 
întunecat, perforat doar de conul de lumină galbenă care venea 
de la reflectorul camerei de luat vederi. Din nou, îşi pipăi 
drumul pe lângă cel mai apropiat perete după un întrerupător, 
din nou aprinse unul dintre becurile străvechi ale bazei. 

Lumina se aprinse şi, dintr-odată, imaginea prin vizorul optic 
se făcu toată de un alb foarte puternic. Greşeală cretină - ar fi 
trebuit să aprindă lumina înainte să intre, să-i dea timp camerei 
să compenseze. În timp ce albul saturat începu să se disipeze 
cât de cât şi contururile încăperii începură să-şi revendice 
existenţa, reuşi, în sfârşit, să vadă masa de consultaţie din 
centru. Trupul neînsufleţit era acolo, înfăşurat strâns într-o folie 
de plastic. Dedesubt, şiroaie subţiri de sânge curgeau prin 
pliurile foliei, ca nişte dungi roşii pe o acadea. 

Respirând din ce în ce mai repede, reuşi să ia un cadru 
panoramic al încăperii, apoi manevră camera să surprindă 
contururile mesei, învârtind obiectivul roată împrejur, apoi de-a 
lungul cadavrului în giulgiul lui de plastic. Era bine, prinsese 
nişte cadre foarte bune. Instinctele lui Conti fuseseră foarte 
corecte. Aveau să editeze conţinutul în aşa fel încât să iasă 
numai cadrele de care aveau nevoie, să adauge câteva cadre de 
trecere, să lase imaginaţia telespectatorului să umple golurile. 
Printre gâfâieli reuşi să şi râdă, uitând, în agitația lui, să 
continue comentariul audio. Stai să vezi când o să vadă Fortnum 
toate astea... 

Şi atunci l-a auzit. Deşi auzit nu era tocmai cuvântul pe care îl 
căuta - era mai mult o schimbare bruscă în presiunea 
atmosferică, o senzaţie dureroasă de încărcătură, de apăsare 
puternică pe cavitatea toracică şi, în special, de presiune 
crescândă în canalele adânci ale urechilor şi sinusurilor lui. 
Ceva în apropiere, ceva ce instinctul îi dicta că e periculos îi 


atrase instant atenţia lui Toussaint. Se trase brusc departe de 
vizor şi - cu certitudinea atavică a milioane de ani de vânătoare 
- îşi îndreptă brusc privirea asupra uşii întunecate din partea 
opusă a camerei de examinare. 

Ceva stătea la pândă acolo. Ceva foarte flămând. 

Respirația îi era din ce în ce mai rapidă, guri mari de aer care, 
cumva, nu mai erau suficiente pentru a-i umple plămânii. 
Camera rula în continuare, dar el nu mai băga de seamă. Mintea 
lui lucra frenetic, încercând să-i spună că e nebunie curată, că 
era doar un atac de panică şi nimic mai mult, că era complet 
normal, date fiind circumstanţele... 

De ce mama naibii era atât de îngrijorat dintr-odată? Nu 
văzuse nimic, nu auzise nimic, mai nimic. Şi totuşi, ceva în 
întunericul acela perfect al uşii din faţa lui, din capătul celălalt 
al încăperii îi făcuse simţurile să tragă semnalul de alarmă. 

Făcu un pas înapoi, răsucind camera înnebunit în toate 
părţile, astfel că fasciculul de lumină străpungea întunericul, 
măturând pereţii şi tavanul. Dădu înapoi până când se izbi 
puternic cu spatele de cadavrul de pe masă, care opuse 
rezistenţă, din cauza stadiului de rigor mortis în care ajunsese şi 
îl forţă pe cameraman să facă iar paşi înainte. 

„Întoarce-te, pur şi simplu, îşi spuse în sinea lui. Ai filmat ce ai 
avut de filmat. Întoarce-te şi ieşi dracu’ de aici“. 

Se întoarse pe călcâie, pregătindu-se s-o ia la sănătoasa. 

Şi totuşi, nu putea să fugă nicăieri. În sinea lui ştia că, dacă 
nu se uita acum, nu va mai îndrăzni să se uite niciodată. Şi mai 
era ceva - ceva şi mai adânc în fiinţa lui - care îi spunea că, dacă 
instinctele lui nu se înşelau, n-avea să conteze dacă o lua la 
sănătoasa sau nu. 

Ridicând camera, punând-o pe umăr, potrivind vizorul la ochi 
şi rulând din nou panoramic, Toussaint se întoarse şi - foarte 
încet - îndreptă raza de lumină spre întunericul din faţa lui. 

Şi, dintr-odată, privi chipul infernului. 


28 


— Am primit mesajul tău, spuse Marshall, intrând în 
laboratorul lui Faraday şi închizând uşa după el. Ai găsit ceva? 

Faraday ridică privirea spre el, apoi spre Chen, apoi iar spre 
Marshall. Ochii biologului erau mari cât cepele şi agitaţi în 
spatele ramelor groase şi grele. Dar faptul în sine nu-l tulbură 
pe Marshall - Faraday arăta nervos şi agitat şi în zilele lui cele 
mai bune. 

— E mai curând o succesiune interesantă de fapte decât o 
teorie propriu-zisă, răspunse Faraday. Stătea - părea că aproape 
se ascundea - în spatele unei colecţii impresionante de eprubete 
şi instrumentar de laborator. 

— Nu e nicio problemă. 

— Nu pot încă să coroborez faptele. Mă rog, nu pot cu ce am 
la dispoziţie aici. 

Marshall îşi încrucişa braţele. 

— Dacă îţi ţii gura în faţa comisiei de evaluare a universităţii, 
mi-o ţin şi eu, glumi Marshall. 

— Eu te-am avertizat deja că Sully o să... 

Marshall oftă, exasperat. 

— Spune-mi şi gata. 

Faraday ezită încă o clipă. 

— OK, spuse el, apoi îşi drese vocea şi îşi îndreptă cravata 
pătată de supă, pe care insista s-o poarte sub halat. Cred că 
înţeleg. Adică partea cu dezgheţul din containerul securizat. 

Marshall aştepta. 

— Ţi-am spus că am fost sus, pe munte, să luăm probe din 
gheaţa din peşteră. Ei bine, le-am făcut o radiografie prin 
difracție şi le-am examinat. Şi sunt foarte neobişnuite. 

— Neobişnuite, cum? 

— Structura cristalină nu e cea care trebuie. Adică nu e cea 
normală pentru o gheaţă care se formează normal. 

Marshall se rezemă de o masă. 


— Zi mai departe. 

— Ştii că sunt mai multe tipuri de gheaţă, nu? Adică, alte 
varietăţi decât cea pe care o punem noi în limonadă şi pe care o 
cioplim de pe parbriz iarna. Şi începu să le enumere pe degete: 
există gheaţa-ll, gheaţa-Ill, IV, V, VI, VII şi aşa mai departe, 
până la gheaţa-XIV - fiecare cu structura ei cristalină, fiecare cu 
proprietăţile ei fizice. 

— Îmi aduc aminte ceva despre asta de la cursul meu de fizică 
de la facultate. E nevoie de o presiune extraordinară şi de 
temperaturi extreme pentru a avea loc solidificarea. 

— Exact. Doar că lucrul cu adevărat neobişnuit la aceste 
tipuri de gheaţă e că, odată formate, pot să rămână în formă 
solidă la temperaturi mult mai ridicate faţă de cea de îngheţ, 
spuse Faraday şi îi întinse lui Marshall o hârtie prin pădurea de 
eprubete dinaintea lui. Uită-te la asta. E diagrama structurii 
pentru gheaţa-VIl. Uită-te la structura ei celulară. La o presiune 
suficientă, această varietatea de gheaţă rămâne în formă solidă 
chiar şi la două sute de grade Celsius. 

Marshall fluieră impresionat. 

— Atât de cald? Ar fi fost numai bună gheaţa asta în seif ieri. 

— Numai că uite care e chestia, continuă Faraday. Am citit un 
articol luna trecută în revista Nature, în care se descria un alt 
tip de gheaţă care ar fi putut exista teoretic: gheaţa-XV. Gheaţa 
care are exact proprietăţile fizice opuse. 

— Adică... Marshall se opri. Vrei să spui că există gheaţă care 
se topeşte la temperaturi mai mici de 0°C? 

Faraday încuviinţă. 

— Cuvântul de ordine aici e „teoretic“, adăugă Chen. 

Şi structura cristalină neobişnuită a gheții topite din peşteră 
se potriveşte cu cea a gheţii-XV? 

— Nu am cum să fiu sigur, spuse Faraday. Dar este foarte 
posibil. 

Marshall se trase de lângă masa de laborator şi începu să se 
plimbe de colo-colo. 

— Deci există posibilitatea - doar posibilitatea - ca gheaţa să 
se fi topit de una singură. 

— Peste noapte a crescut treptat temperatura, spuse Faraday. 
Practic, cu toată nebunia căutării bestiei dispărute, nu s-a oprit 
nimeni să se întrebe care este temperatura în seif. Să verifice 


dacă, într-adevăr, înăuntru temperatura era sub zero. 

— Corect, spuse Marshall, oprindu-se în loc. Nimeni n-ar fi 
considerat că e nevoie să facă aşa ceva. Au lăsat uşa deschisă şi 
au pornit căutările. 

— Permiţând temperaturii dinăuntru să revină repede la 
valoarea mediului ambiant, spuse Chen. 

— Deci, până la urmă, s-ar putea să nu avem de-a face cu un 
sabotor, spuse Marshall. Procesul de dezgheţ se desfăşura 
conform programului. Gheaţa însăşi e infractorul. 

Faraday dădu iar din cap afirmativ. 

— Cum s-a putut forma această gheaţă neobişnuită? întrebă 
Marshall. 

— Ei, aici e buba, spuse Chen. 

Pentru o clipă, nimeni nu mai spuse nimic. 

— E o speculație interesantă, spuse Marshall. Dar, chiar dacă 
aveţi dreptate şi n-a fost niciun hoţ, niciun sabotor, întrebarea 
rămâne totuşi aceeaşi: Ce s-a întâmplat cu felina? 

Nici nu puse bine întrebarea, că văzu expresia nervoasă de pe 
chipul lui Faraday adâncindu-se şi mai mult. 

— Nu-mi spune, zise Marshall. Lasă-mă să ghicesc. A ieşit 
singură. 

— Doar ai văzut fotografiile cu podeaua containerului. Urmele 
acelea erau făcute de ceva care voia să iasă, nu să intre. Şi nici 
nu erau urme de fierăstrău. 

— E adevărat. Nu arătau ca nişte zimţi de fierăstrău. Dar nu 
arătau nici a gheare de mâţă. Erau mult prea puternice ca să... 
Marshall se opri dintr-odată. Stai puţin. E o teorie foarte 
deşteaptă, asta cu topirea gheții la temperaturi sub zero grade 
Celsius. Dar există o problemă enormă. Pentru ca pisica să iasă 
din gheaţa care mai rămăsese, ca să iasă din container, sfâşiind 
totul cu ghearele, trebuie să fi fost vie. Dar e moartă de mii de 
ani. 

— Tocmai asta e problema pe care o discutam data trecută 
când ai fost aici, spuse Faraday. Am un răspuns şi pentru asta 
iarăşi, e un răspuns pur teoretic. 

Marshall se uită la el. 

— În celulele animalului ar fi trebuit să se formeze cristale de 
gheaţă în timpul procesului de îngheţ. O chestie care i-ar fi fost 
fatală. 


— Poate. Dar poate că nu. La o conferinţă de biologie 
evoluționistă din Berkley, de anul trecut, am asistat la o 
prelegere despre mamutul Beresovka. 

— N-am auzit de el. 

— Era un mamut lânos, găsit în Siberia, în primii ani ai 
secolului XX. Îngheţat bocnă, cu fragmente de piciorul-cocoşului 
între dinţi. 

— Şi? 

— Păi, întrebarea e: cum a putut un mamut să îngheţe atât de 
repede într-un loc suficient de cald încât să înflorească piciorul- 
cocoşului? 

Dintr-odată, Marshall înţelese. 

— Un curent de aer rece vertical şi descendent. Cauzat de un 
strat de inversiune. 

Faraday încuviinţă. 

— Aer arctic hiperrece. 

— Înţeleg unde baţi. Când a îngheţat mamutul tău, trebuie să 
fi fost vară, ceea ce explică piciorul-cocoşului. Dar aici - în 
miezul iernii... Marshall se opri. 

Nimeni nu mai spuse nimic. Apoi Chen interveni. 

— Congelare rapidă. 

— Congelare totală, adăugă Faraday. 

— Şi cu cât a îngheţat mai repede - dacă, să zicem, avem de-a 
face cu vânturi de mare altitudine -, cu atât mai mici trebuie să 
fi fost cristalele care s-au format la nivel celular. Dacă s-a 
întâmplat suficient de rapid, creatura a fost îngheţată de vie. 
Teoretic e posibil. Marshall îi privi pe amândoi cu interes. 
Credeţi că acest proces de congelare totală ar putea fi inversat? 

Faraday clipi mirat. 

— Cum adică inversat? 

— Dacă a apărut dintr-odată un curent super îngheţat în 
miezul verii - nu se poate să se fi întâmplat acelaşi lucru şi 
acum, să fi avut parte de un curent supercald în miezul iernii? 

— În teorie, da, spuse Faraday. 

— Dar dacă totuşi fenomenul a fost, în realitate, inversat? 
Dacă am avut parte de un aer remarcabil de cald? li aduci 
aminte ce aer tropical am simţit în noaptea dinaintea transmisiei 
în direct a documentarului? 

Faraday dădu din nou din cap. 


— Trebuie să fi fost aproape de zero, spuse Marshall care 
începuse să se plimbe din nou. Congelatorul containerului 
trebuie să fi intrat în funcţiune în momentul acela - dar dacă 
vorbim într-adevăr de gheaţa-XV a ta, oricum nu ar fi contat. Tot 
ar fi fost suficient de aproape de zero grade încât să provoace 
un proces de dezgheţare masivă. Ezită o clipă, apoi: Când aţi 
fost să luaţi probele de gheaţă din peşteră, gheaţa din jurul 
excavaţiei dădea vreun semn de dezgheţ? 

— Nu. 

— Dar acolo sus, aproape de ghețar, e mai rece... Ezită din 
nou, scuturând din cap. Nu ştiu, Wright. E o teorie genială dar 
pare destul de greu de imaginat. 

Faraday ridică din nou diagrama. 

— Structura cristalină nu minte, spuse el. Am făcut noi înşine 
radiografia gheții. 

În laborator se instală o linişte de un moment. Marshall se 
uită pe diagramă, apoi o puse calm pe masă. 

— Dacă ai dreptate în privinţa procesului reversibil, spuse 
Faraday, dacă se adevereşte chestia cu aerul cald, atunci s-ar 
mai putea explica şi altceva. 

— Ce anume, întrebă Marshall. 

— Ce-am văzut pe cer în noaptea aceea. 

— Vrei să spui aurora aceea bizară? Crezi că a fost un efect 
secundar? 

— Un efect secundar, răspunse Faraday. Sau un agent cauzal. 
Sau, poate, un semn prevestitor. 

Incă un moment de tăcere. Faraday se gândi la cuvintele 
şamanului, la avertizarea lui: „Mânia lor mânjeşte văzduhul cu 
sânge. Cerurile urlă de durere“. 

— Şi cu sângele cum rămâne? întrebă el. Cel pe care l-ai găsit 
pe aşchiile de lemn din podeaua containerului? 

— Am fost prea preocupaţi cu analiza gheții care să ne mai 
gândim şi la asta. 

Altă tăcere. 

— OK, aţi avut treabă, spuse Marshall după un moment. 
Totuşi, ne rămân două întrebări: dacă această formă neobişnuită 
de gheaţă are nevoie de o presiune foarte mare sau de 
temperaturi extreme, atunci cum de s-au format aici de la bun 
început? 


Faraday îşi scoase ochelarii, îi şterse cu cravata de la gât şi îi 
puse la loc pe nas. 

— Nu ştiu, spuse el. 

Cei trei rămaseră uitându-se unul la celălalt pentru o vreme. 

— Ai spus că sunt două întrebări, interveni Chen. 

— Da, dacă speculaţiile voastre sunt corecte şi creatura este 
încă în viaţă, rătăcind în libertate, unde este acum? 

Intrebarea rămase în aer. În laborator deja domnea liniştea 
totală. 


29 


Pe măsură ce vestea morţii lui Peters se răspândea prin baza 
Fear, oamenii - aproape fără să-şi dea seama - începură să-şi 
părăsească dormitoarele şi să se adune în spaţiile ample de la 
nivelul B, căutând consolare în compania celorlalţi. Stăteau în 
jurul meselor în cantina ofiţerilor, vorbeau şoptit, împărtăşeau 
anecdote pline de afecţiune despre Peters: chestii nebuneşti pe 
care le-ar fi spus sau făcut, greşeli tehnice stupide pe care le-ar 
fi făcut într-un moment sau altul. Alţii se adunaseră în Centrul 
de Operaţiuni, bând cafea stătută, speculând în privinţa 
momentului în care viscolul se va fi oprit, jurându-şi mohorâţi să 
adune o ceată de hăitaşi şi să iasă afară în căutarea ursului 
polar care-l eviscerase pe asistentul de producţie. Atmosfera 
tristă nu făcea decât să exacerbeze senzaţia de izolare, de 
captivitate în marele deşert de gheaţă, izolaţi de confortul 
liniştitor al civilizaţiei. Seara devenea noapte şi conversațiile 
începeau să lâncezească, însă grupurile rămâneau pe loc, acolo 
unde se aflau, fără chef să se întoarcă în paturile lor de 
campanie şi la tăcerea neliniştitoare a propriilor gânduri. 

Ashleigh Davis nu împărtăşea defel aceste sentimente. Stătea 
nefericită la o masă din cantina ofiţerilor, ţinându-şi capul 
elegant coafat între mâini şi privind fix la ceasul de pe perete, 
închis în cuşca lui de metal. Era în iad. Asta era clar. Mai rău 
decât în iad. Locul ăsta era împuţit rău. Mâncarea era 
necomestibilă, scârboasă. Era la un milion de kilometri de cel 
mai apropiat centru de înfrumusețare. Nu reuşeai, gândi ea, să 
găseşti o cană decentă de espresso cu infuzie de bergamotă nici 
dacă viaţa ta ar fi depins de asta. Şi ce era cel mai rău, era o 
închisoare. Până nu se termina furtuna, era prinsă aici, nu putea 
să facă altceva decât să stea şi, odată cu ea, şi cariera ei 
glorioasă. Nu avea cum să scape de aici decât dacă o lua pe jos. 
Şi dacă mai avea mult de stat aici, gândi ea morocănoasă, 
probabil că nu va avea încotro şi exact asta va face: va pleca pe 


jos, prin zăpadă şi întuneric, ca tipul ăla din expediţia antarctică 
a lui Scott... fusese naratorul unui documentar pe tema asta, dar 
nu reuşea să-şi adune energia necesară să-şi aducă aminte 
numele nefericitului ăluia. 

Şi timpul pur şi simplu se târa, nu trecea! După-amiaza asta 
durase o veşnicie. Ţipase la echipa ei de machiaj să-i facă un 
tratament cosmetic, manichiură şi pedichiură, îşi coafase părul, 
o chinuise pe fata de la costume până o lăsase epuizată moartă, 
încercând o ţinută, apoi alta, apoi alta şi tot aşa, până se 
hotărâse ce să poarte la cină. Cină! Cuvântul era prea bun 
pentru ce era de fapt. „Lături“ era mai potrivit, poate chiar 
„zoaie“. lar compania în care mânca, care oricum nu fusese cine 
ştie ce în zilele bune, azi era de-a dreptul cadaverică. Şi asta 
numai pentru că idiotul ăla de Peters fusese suficient de cretin 
încât să iasă în calea unui urs, şi acum toată lumea se purta de 
parcă ar fi fost sfârşitul lumii. Uitaseră că aveau o vedetă printre 
ei. Era patetic, de-a dreptul patetic; talentul ei era pur şi simplu 
irosit printre indivizii ăştia. 

Oftă plină de nervi, scoase o ţigară din poşeta ei Hermes şi o 
aprinse cu un pocnet iritat al brichetei ei din platină. 

— Nu ai voie să fumezi în bază, Ashleigh, auzi vocea lui Conti, 
venind de nicăieri. Regulament militar. 

Davis pufni exasperată, smulse ţigara din gură, se uită la ea, 
apoi o puse la loc, trase cu sete, adânc, apoi o stinse, strivind-o 
de un castron cu o tapioca aproape îngheţată. Scoţând fum pe 
nas, se uită peste masă la producător. Îşi petrecuse cea mai 
bună parte din ultima oră încercând să-l implore, să-l şantajeze 
sau să-l amenințe pe Conti să îi aducă un avion de urgenţă să o 
ia din locul ăsta oribil şi s-o ducă înapoi în New York - însă 
degeaba. Era imposibil, îi spusese; toate zborurile, publice sau 
private, erau suspendate pe o perioadă nedeterminată. Nimic 
din ceea ce îi spusese nu-l mişcase în vreun fel. Ba, mai mult, 
aproape că nici n-o băgase în seamă, păruse preocupat cu 
altceva. Se lăsă bosumflată în scaun. Până şi Emilio o trata ca şi 
cum n-ar fi contat deloc. Incredibil! 

Îşi împinse scaunul în spate şi se ridică în picioare. 

— Mă duc înapoi în rulota mea, îl anunţă ea. Iti mulţumesc 
pentru o seară încântătoare. 

Conti - care îşi coborâse deja privirea înapoi pe notițele la 


care lucra de zor - îşi ridică iar privirea către ea. 

— Dacă dai peste Ken Toussaint, spuse el, te rog să-l trimiţi la 
mine. Am să fiu aici, iar dacă nu, la mine în cameră. 

Davis îşi aruncă haina pe umeri, fără să catadicsească să-i 
răspundă. Brianna, asistenta ei personală, îşi luă şi ea haina şi 
se ridică de la masă. Nu scosese un cuvânt pe durata cinei, 
ştiind foarte bine că nu trebuie să vorbească atunci când Davis 
este într-o pasă proastă. 

— Eşti sigură că vrei să te întorci la rulotă? o întrebă Conti. As 
putea să cer să ţi se pregătească o cameră aici. 

— O cameră? Adică să împart baia, să-mi fac bivuacul pe un 
pat de campanie? Emilio, iubitule, sper că glumeşti. Şi îi 
întoarse spatele, ieşind dispreţuitoare, măturând grațios aerul 
cu blana ei de hermină. 

— Dar... încercă el să protesteze. 

În mersul ei rapid spre uşă, îşi dădu seama că ceva se apropia 
de ea. Era camionagiul care îi tractase rulota pe platoul de 
filmare. li aruncă o privire în trecere. Nu era urât; avea corpul 
bronzat şi atletic al unui surfer. Dar cămaşa aceea hawaiiană 
era cumplită şi de un prost gust incredibil. Mesteca de zor, ca o 
rumegătoare, o gumă enormă. 

— Doamnă, spuse el, zâmbindu-i şi salutând-o din cap pe 
Brianna. Nu cred că am fost prezentaţi cum se cuvine. 

„Nu am fost prezentată cum se cuvine nici şoferului meu“, 
gândi ea, încruntându-se. 

— Eu mi-s Carradine, în cazul în care n-ai auzit pân-acu'. Şi eu 
mă îndrept spre cabina mea, aşa că pot să vă conduc, doamnelor 
- asta, dacă n-aveţi nimic împotrivă, evident. 

Davis îi aruncă o privire asistentei, ca şi cum ar fi întrebat-o 
„Chiar nu mă scuteşte nimeni de nicio neplăcere de felul ăsta?“ 

— Ştii, spuse camionagiul, în drum spre scara principală, am 
tot sperat să vorbesc cu dumneata, domnişoară Davis. Când am 
auzit că rulota pe care o transportam era a dumitale, mi-am dat 
seama că aş putea chiar să profit de ocazie şi să stau de vorbă 
cu cineva de rangul dumitale... ştii, era ca un soi de accident 
fericit, din cele despre care mai citesc uneori în cărţi sau 
articole. Ca Orson Welles care s-a întâlnit cu William Randolph 
Hearst. 

Davis se uită la el. 


— William Randolph Hearst? 

— Am greşit? Oricum, sper că nu te deranjează dacă îţi răpesc 
un minut din timpul dumitale. 

„Deja mi-ai răpit destul“, gândi Davis. 

— Vezi dumneata, eu nu sunt doar un camionagiu. Ştii, 
sezonul e destul de scurt - patru luni; în mod normal nu vin aici 
atât de devreme, gheaţa lacului nu este suficient de groasă încă 
- aşa că am timp berechet pentru alte lucruri. Ah, nu e ca şi cum 
aş fi ocupat tot timpul - viaţa e destul de lentă în Cape Coral. 
Totuşi, am fost destul de ocupat cu o chestiune anume. 

Părea să aştepte ca ea să întrebe ce anume. Davis urcă scările 
într-o tăcere îndărătnică. 

— Sunt scenarist, spuse el. 

Ea îi aruncă o privire, incapabilă să-şi ascundă surpriza. 

— Adică vreau să spun că am lucrat la un scenariu. Vezi 
dumneata, eu ascult audio book-uri când conduc - mă ajută să 
nu mă mai gândesc mereu la gheaţa de sub roţi - şi am cam 
început să ascult din ce în ce mai mult piesele lui Shakespeare. 
Mai mult tragediile, cu sânge şi lupte şi toate alea. Preferata 
mea e Macbeth. Şi ăsta e scenariul la care lucrez: versiunea mea 
de Macbeth. Numai că nu e povestea unui rege, e povestea unui 
camionagiu pe drumurile arctice. 

Davis traversă repede foaierul de la intrare, încercând să se 
îndepărteze de Carradine. Bărbatul alergă în urma ei, să ţină 
pasul. 

— Practic, e un soi de rege al camionagiilor. Numai că, ştii, 
mai e un camionagiu care e gelos pe el şi pe faima lui în rândul 
celorlalţi. Şi are şi o fată pe care o doreşte. Îi sabotează regelui 
camionul, îi distruge ruta, gheaţa, înţelegi cum zic eu? 

Trecură prin zona de tranzit şi păşiră afară. Dintr-odată, 
vântul şi gheaţa îi pălmui cu o mână invizibilă, de gigant. 
Luminile exterioare abia pătrundeau prin vârtejul de zăpadă şi 
era greu să vezi ceva la mai mult de doi, trei metri în faţă. Davis 
ezită, amintindu-şi că ursul polar care îl omorâse pe Peters era 
chiar dincolo de gardul bazei. 

Văzând-o că ezită, Carradine zâmbi. 

— Nu-ţi face griji, spuse el, ridicându-şi cămaşa şi scoțând la 
iveală un revolver uriaş vârât în cureaua de la pantaloni. Nu 
plec nicăieri la drum fără el. 


Davis făcu o grimasă de dispreţ, îşi înfăşură haina în jurul 
trupului şi o lăsă pe Brianna să meargă înainte, ca un soi de 
stavilă în faţa vântului. 

Inaintau încet pe platforma din faţa bazei militare, cu barăcile 
şi rulotele Quonset din jurul lor mai degrabă nişte spectre în 
zăpada care roia peste tot. Davis îşi ţinu capul jos, păşind atent 
printre râurile de cabluri electrice şi de transmisie de date 
întinse înşelător pe sub straturile albe. Carradine mergea lângă 
ea, insensibil la frig. Nici măcar nu se deranjase să-şi pună o 
parka dintr-unul dintre vestiarele din camera de aclimatizare. 

— Cum spuneam, regele cade prin pojghiţa de gheaţă. Şi 
celălalt camionagiu devine rege în locul lui. 

— Bine, bine, mormăi Davis, înfundat. „Doamne, nu mai am 
decât vreo câţiva paşi până la rulotă“, gândi ea. 

— Oricum, e o poveste grozavă, teribil de violentă. Unghiul 
din care e privită povestea, perspectiva camionagiului - 
fantastic. Am o copie a scenariului în cabina camionului. Mă 
întrebam, cu legăturile pe care le ai dumneata în industrie, dacă 
n-ai putea să arunci o privire şi, poate, să mă recomanzi... 

Se opri din vorbit atât de abrupt, încât Davis se uită să vadă 
de ce. Apoi le auzi şi ea: nişte bufnituri înfundate, ca nişte bătăi 
puternice, deliberate, care veneau din întunericul dinaintea lor. 

— Ce e asta? întrebă Davis, cu răsuflarea tăiată. Se uită la 
Brianna care-i întoarse nervoasă privirea. 

— Nu ştiu, spuse Carradine. Poate vreo bucată de utilaj care 
s-a desprins de undeva. 

Bătăile se auziră din nou. 

— E exact ca în scena aceea cu paznicul din Macbeth! 
exclamă Carradine. Bătaia la poartă şi apoi moartea lui Duncan! 
Am şi eu asta în scenariul meu, când noul rege al camionagiilor 
se întoarce în Yellowknife şi-l aude pe fiul fostului rege bătând la 
uşă... 

Poc. Bătăile continuară. 

Carradine râse. 

— „lar baţi! cită el, îl scoli pe Duncan. O, de-ai face-o!“2% 

Poc. 

Davis făcu încă un pas înainte, apoi ezită. 


23 Macbeth, actul II, scena 2, de W. Shakespeare, trad. Ion Vinea, Opere 
complete, vol. IX, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă 


— Nu-mi place chestia asta. 

— Nu e nimic. Hai să ne uităm, să vedem. 

Înaintară câţiva paşi, acum mai încet, croindu-şi drum prin 
valul de zăpadă. Vântul şoptea a jale printre cazemate, muşcând 
nemilos din picioarele goale ale lui Davis şi încercând să-i 
desprindă tivul hainei de blană. Se împiedică de nişte cabluri, se 
clătină o clipă, apoi se îndreptă la loc. 

Poc. 

— Vine din spatele rulotei dumitale, spuse Carradine. 

Păi, du-te şi leagă ce-o fi acolo. Nu se va opri de la sine în 
nebunia asta de furtună. 

Acum întreaga rulotă le apăru în câmpul vizual, un monolit 
cenuşiu în volbura întunecată a furtunii, cu motorul pornit şi 
torcând uşor. Carradine le conduse în spate, cămaşa fluturându- 
i în spate ca un steag. Acolo, între umbrele care creşteau între 
rulotă şi gardul perimetral, era şi mai întuneric. Davis se 
cutremură şi îşi trecu limba peste buzele uscate. 

Poc. 

Şi, dintr-odată, iată-l, drept înaintea lor: un trup, atârnând cu 
capul în jos de un suport pentru unul dintre paravanele de pânză 
ale uneia dintre ferestre. Era fără haină de iarnă şi cu restul 
îmbrăcămintei atârnând în franjuri peste tot. Braţele se 
întindeau fără viaţă în jos, spre pământ. Capul, la acelaşi nivel 
cu al lor, era acoperit cu zăpadă într-atât încât era de 
nerecunoscut şi se lovea încet de carcasa de metal a rulotei, 
după bunul-plac al vântului. 

Poc. 

Brianna ţipă şi făcu un pas înapoi. 

— E mort! urlă Davis. 

Camionagiul se duse repede lângă cadavrul care atârna 
înaintea lor şi dădu la o parte zăpada care i se adunase pe chip. 

— Oh, Dumnezeule, ţipă Davis. E Toussaint! 

Carradine se întinse să desprindă trupul din cârligul de care 
atârna. În timp ce-l dădea jos, ochii lui Toussaint se deschiseră 
brusc. Se uită la fiecare în parte, neînţelegând ce i se întâmplă. 
Apoi, dintr-odată, deschise gura şi începu să urle. 

Brianna căzu grămadă la pământ, leşinată, iar capul i se izbi 
puternic de peretele de metal al rulotei. 

Atârnând acolo, Toussaint începu să urle din nou un urlet 


aspru, de jale. 
— Se joacă cu noi! urlă el. Şi când nu mai are chef să se joace 
- ucide. O să ne omoare pe toţi! 


30 


Mulțimea din Centrul de Operaţiuni deveni din ce în ce mai 
numeroasă. Ultima dată când mai fusese atât de numeroasă, 
gândi Marshall înnegurat, a fost când Wolff declarase stare de 
urgenţă şi adunase pe toată lumea după ce descoperise că seiful 
era gol. La acea întâlnire starea generală fusese aceea de şoc, 
panică, neîncredere. De data asta, asupra tuturor plana frica. 
Era un sentiment atât de puternic, încât Marshall aproape că 
putea să-i simtă gustul metalic. 

Intră în încăpere şi fu imediat flancat de Wolff şi Ekberg. 

— Cum e Toussaint? întrebă Wolff. 

— E pe jumătate îngheţat, are o gleznă ruptă şi nişte tăieturi 
destul de adânci pe mâini şi pe picioare. Dar va supravieţui. 
Aiurează a trebuit să-i dăm nişte sedative puternice pe care le- 
am găsit printre proviziile militare. Gonzalez l-a imobilizat 
momentan - chiar şi cu tranchilizantele pe care i le-am 
administrat, am avut ceva de furcă cu el. 

— Aiurează? repetă Wolff. Despre ce? 

E destul de incoerent. Zice că a fost atacat în infirmerie, lovit 
de mai multe ori şi apoi târât afară. 

— Cine ar putea face aşa ceva? întrebă Ekberg, cu răsuflarea 
întretăiată. 

— După spusele lui Toussaint, nu e „cineva“, răspunse 
Marshall. E „ceva“. 

Wolff se încruntă. 

— Asta e nebunie curată. 

— Ceva l-a atârnat de o grindă ca pe o halcă de vită. Cârligul 
ăla era la cel puţin trei metri înălţime. 

— Un urs polar n-ar fi putut face aşa ceva, zise Wolff. Şi nici 
nu ar fi intrat şi ieşit din bază cu asemenea indiferenţă, fără să 
se teamă de nimic. E clar că omul delirează. Şi, oricum, ce căuta 
în infirmerie? 

— Se pare că încerca să tragă pe ascuns nişte cadre cu 


cadavrul lui Peters. 

Wolff se holbă la el. Apoi se făcu negru la faţă. 

— Şi a reuşit? 

— Greu de zis. Era o cameră de luat vederi în infirmerie - 
Gonzalez şi-a trimis oamenii acolo şi verifică în momentul ăsta. 
Insă era distrusă, iar înregistrarea video, compromisă. Numai 
sunetul a mai rămas şi se aude Toussaint care mormăie întruna 
„nu, nu, nu“. 

— A descris chestia care l-a atacat? întrebă Ekberg. 

— Nu în detaliu, spuse Marshall, apoi se opri, încercând să-şi 
amintească torentul de bâlbâieli care ieşiseră din gura lui 
Toussaint în timp ce încercau să-l stabilizeze. A zis că era 
imensă - mare cât un camion. 

Wolff părea neîncrezător. 

— Zicea că avea mai mulţi dinţi decât ai putea număra. Nu 
dinţi mari, dar ascuţiţi ca lamele de ras. Zicea că erau răsuciţi. 

Expresia de scepticism de pe faţa lui Wolff se adânci. 

— Nu e prea probabil, nu-i aşa? 

— Nu ştiu. Nişte dinţi ascuţiţi ca lamele de ras ar putea să 
explice semnele de pe trupul lui Peters. Marshall se opri o clipă, 
apoi: Şi ochii. Pomenea neîncetat despre nişte ochi. 

Ekberg se cutremură. 

— Zicea că i-a cântat, adăugă Marshall. 

— Cred că am auzit destul, i-o tăie Wolff şi îi întoarse spatele. 

— Mai e ceva! strigă Marshall după el. 

Reprezentantul televiziunii se opri, dar nu se întoarse cu faţa 
spre el. 

— Trupul lui Peters a dispărut. 

Marshall şi Ekberg se uitară după Wolff, care părăsi 
încăperea fără un cuvânt. Rămaseră o vreme în picioare, fără să 
scoată un cuvânt. Oamenii şuşoteau neliniştiţi, cu capetele 
apropiate unele de altele. Discutau în surdină, aproape şoptit. 
Davis, dimpotrivă, ţipa exasperant, plângând şi lamentându-se 
isteric, ceea ce, în fond, a şi contribuit la răspândirea veştii. 
Stătea într-un colţ de cameră, cerând vehement protecţie 
militară personală. 

Ekberg făcu un semn din cap în direcţia lui Carradine, care 
stătea şi el într-un colţ, de unul singur, bând cacao fierbinte 
dintr-un pahar de carton. 


— S-a oferit să scoată pe toată lumea de aici. 

— Vrei să spui să-i ducă înapoi în Yellowknife? 

— Oriunde. Numai să-i scoată de aici. Zice că ar putea să-i 
bage pe toţi în rulota lui Ashleigh. 

— Poate că nu e o idee chiar aşa de rea - dacă se gândeşte la 
o rută sigură şi nu se apucă de slalomuri printre nămeţi. 

— Wolff i-a interzis. A zis că e prea periculos. 

— Mda, numai că statul aici începe să devină din ce în ce mai 
periculos. Marshall se uită la ea curios. Tu ai pleca? Dacă i s-ar 
da voie lui Carradine. 

— Depinde ce vrea să facă Emilio. 

— Nu-i datorezi nimic. În plus, acum ştiu ce crezi cu adevărat 
despre el. 

— Ce cred cu adevărat despre el? 

— Păi, n-ai făcut din asta un mare secret azi-dimineaţă. 
Ekberg zâmbi trist. 

— Nu neg că e un ticălos. Cei mai mulţi dintre regizorii cu 
care am lucrat sunt aşa. Ai nevoie de un orgoliu imens dacă vrei 
să-ţi pui amprenta personală pe ceva atât de mare şi de complex 
precum un documentar de prime-time. În plus, eu nu am venit 
pentru Conti - am venit pentru spectacolul în sine. Aşa e în 
industria asta. Eu sunt producător de teren. Rămân până la 
gongul final. 

Marshall zâmbi la rândul lui. 

— Eşti o femeie curajoasă. 

— Nu chiar. Insă sunt foarte ambițioasă. 

Marshall simţi că era cineva lângă el. Uitându-se peste umăr, 
îl văzu pe Jeremy Logan privindu-i cu interes. „O fi el savant, 
gândi Marshall, dar nu e ca niciunul dintre profesorii pe care îi 
ştiu eu.“ 

— Îmi pare rău că vă întrerup, spuse Logan. Speram să pot 
sta puţin de vorbă cu doctorul Marshall. 

— Desigur. Trebuie să mă duc să văd ce pot face pentru 
oamenii noştri. Vorbim mai târziu, Evan. 

Şi plecă. 

Marshall se întoarse spre Logan. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Multe s-au întâmplat, din câte se pare. Hai să găsim un loc 
mai retras. Putem vorbi acolo, spuse el şi se îndreptă spre ieşire. 


31 


Laboratorul lui Marshall era la câteva uşi de Centrul de 
Operaţiuni, însă tot li se păru o eternitate până ajunseră acolo. 
Marshall se tot gândea la trapul sfâşiat, devastat al lui Peters, la 
delirul lui Toussaint, la nebunia din ochii lui. Era singurul lucru 
pe care-l putea face să nu se uite permanent peste umăr. 

Ajuns în laborator, luă tastatura MIDI de pe singurul scaun 
disponibil, îi făcu semn lui Logan să se aşeze şi închise uşa 
prudent în urma lui. Apoi se aşeză şi el la masa de laborator. 

— E destul de ferit pentru tine? întrebă el. 

Logan privi în jur. 

— E OK. Se opri o clipă, apoi: Am auzit ce s-a întâmplat. Cum 
se simte lumea? 

— Aşa şi aşa. Le e frică rău. Am văzut vreo câţiva care nu mai 
au mult şi clachează. Una dintre fetele de la machiaj a făcut o 
criză de isterie şi a trebuit sedată. Dacă furtuna asta nu trece în 
curând... spuse el şi clătină din cap. Oamenii nu mai ştiu ce să 
creadă, nu ştiu ce se întâmplă - şi cred că asta e chestia cea mai 
rea dintre toate. 

— Vreau să ştiu ce credeţi voi. Adică voi, cercetătorii. Am 
sentimentul că aţi descoperit ceva - şi trebuie să ştiu ce anume. 

Marshall îl privi gânditor un moment. 

— Am să-ţi spun ce cred. Nu cred că un om l-a sfâşiat pe 
Peters şi nu cred că un urs polar l-ar fi putut atârna pe Toussaint 
în halul ăla, cu capul în jos. 

Logan puse un picior peste celălalt. 

— Asta nu-ţi lasă foarte multe opţiuni, nu? 

Marshall ezită. Logan, îşi aduse el aminte, îi împărtăşise deja 
secretele lui, îi spusese de ce venise, îi povestise ce soartă 
nefericită avusese acea echipă de cercetători. 

— Faraday are o teorie, spuse el după încă un moment de 
ezitare. 

Îi expuse, pe scurt, ceea ce îi spusese Faraday: despre gheata- 


XV şi temperatura foarte joasă de topire, despre posibilitatea ca 
bestia să fi fost supusă unui proces de criogenare rapidă, despre 
posibilitatea - una infimă, totuşi, o posibilitate - ca felina să nu fi 
fost ucisă, ci să fi fost până acum într-o formă de somn 
criogenie. 

Logan ascultă cu atenţie maximă şi Marshall observă că 
istoricul nu păruse niciun moment sceptic. Când Marshall 
termină de explicat, Logan se mulţumi doar să dea încet din cap. 

— E foarte interesant ce spui, zise el. Totuşi, nu răspunde la 
cea mai mare întrebare. 

— Care e aceea? 

Logan se lăsă pe spate în scaun. 

— Ce este? 

— Am discutat şi despre asta. Ai auzit de ceva care se cheamă 
Efectul Callisto? 

Logan scutură din cap. 

— Este teoria biologică a turbulenţelor evoluționiste. Conform 
acestei teorii, când speciile devin prea confortabile în nişa lor - 
când, practic, încetează să mai evolueze sau încep să sufoce 
ecosfera -, apare o nouă creatură, o maşină de ucis, care să mai 
reducă din populaţie şi să repornească procesul evolutiv. Din 
punct de vedere ecologic, o armă perfectă. 

— Incă o teorie fascinantă. Numai că mi-e greu să-mi 
imaginez o explozie demografică în locurile astea care să aibă 
nevoie de triere. 

— Nu uita, vorbim de ecosistemele care au existat aici de mii 
de ani - când creatura a fost criogenată iniţial. Şi chiar şi atunci, 
dat fiind climatul, probabil că nu era nevoie de o populaţie chiar 
aşa de numeroasă ca să sufoce un mediu şi aşa destul de sărac. 
Dar, în orice caz, teoria vrea să spună că Efectul Callisto este, în 
general, o aberaţie evolutivă. Pentru că o astfel de maşină de 
ucis poate fi mult prea eficientă. În cele din urmă, devine cel mai 
rău duşman al său. Ucide totul - nelăsând în urmă nimic altceva 
decât pe sine, fără niciun mijloc de subzistență. 

Logan dădu din nou din cap, de data asta mai încet, ca şi cum 
ar fi încercat să ordoneze logic piesele de puzzle pe care le 
primea. 

— „O armă perfectă“, îi zici tu. E interesant că foloseşti 
tocmai aceste cuvinte, pentru că şi eu am dat peste ele. Vezi tu, 


în dimineaţa asta am găsit jurnalul unuia dintre cercetătorii care 
au rămas aici. L-a ascuns în dormitorul lui. 

Şi-şi bătu buzunarul de la cămaşă, zâmbind uşor. 

— Azi-dimineaţă? Şi abia acum îmi spui? 

— Nu m-am gândit că ar fi trebuit să-ţi spun ceva. 

Marshall dădu din mână, lăsând-o baltă. 

— Adevărul e că am evitat să-ţi spun pentru că jurnalul ăsta e 
la fel de greu de citit ca textele lineare A din Agia Triada”. E 
codat. 

Marshall se încruntă. 

— De ce-ar fi făcut un cercetător chestia asta? 

— Fără îndoială s-a gândit că nu e suficient să ascundă 
notițele, că trebuie să le mai şi codifice. Adu-ţi aminte că vorbim 
de anii 1950 - Războiul Rece era foarte la modă atunci. Oamenii 
luau în serios ideea de securitate, aşa că tipa n-a vrut, probabil, 
să-şi petreacă următorii douăzeci de ani la Leavenworth. 
Oricum, m-am chinuit toată ziua să descifrez ce-a scris. 

— Eşti şi criptanalist? 

Logan zâmbi. 

— Mi-e la îndemână în meseria mea să ştiu să sparg şi coduri. 

— Şi, mă rog, de unde ai învăţat asta? 

— Am fost, la un moment dat, angajat de, cum să le zic, 
„serviciile speciale de contraspionaj“. Oricum, până acum nu am 
înregistrat decât succese limitate - cuvinte, câte o frază ici şi 
colo. Jurnalul e polialfabetic, o variantă a codului Vigenère”, dar 
la care a adăugat ceva cam nasol. Cred că l-a combinat cu un 
cifru legat de o anumită carte, dar, desigur, când au golit 
dormitoarele, au luat şi toate cărţile care erau acolo. 

Logan se căută în buzunare şi scoase un mic blocnotes - 
deteriorat, prăfuit şi acoperit de mucegai - şi îl puse pe masa de 
laborator, în faţa lui Marshall. Îl deschise şi scoase din el o foaie 
de hârtie împăturită. 

— lată ce am reuşit să descifrez până în momentul ăsta. 
Logan despături foaia de hârtie şi se uită peste ea. O serie de 
consemnări sunt de ordin cotidian: menţionează mâncarea 


24 Sit arheologic minoic, vechi din secolul al XV-lea î.Hr. Pe lângă tabletele cu 
sistemul de scriere linearul A, s-au descoperit şi alte vestigii importante. Este 
situat în Creta, la 4 km vest de Phaistos. (n. red.) 

25 Criptograf francez (1523-1596) 


foarte proastă şi spaţiile de locuit spartane, dar şi condiţiile de 
muncă departe de a fi ideale - am să trec peste ele. De exemplu: 
„A trebuit să lucrăm foarte repede. Echipamente radar încă 
nedespachetate peste tot“. Şi apoi aici: „Faptul că trebuie să 
ţinem totul secret ne îngreunează viaţa. Numai Rose a fost pus 
la curent cu ce se întâmplă“. 

— Rose? repetă Marshall. 

— El era ofiţerul superior care conducea baza Fear la vremea 
aceea, îţi aduci aminte? Logan merse mai departe, coborând 
privirea în josul paginii. lată: „A fost înfiorător. Minunat, dar 
înfiorător în acelaşi timp. Chiar este arma perfectă - 
presupunând că putem să îi controlăm forţa extraordinară. Va 
fi“ - aici sunt două cuvinte pe care nu am reuşit să le descifrez - 
„provocare“. Spre sfârşit, scrisul devine mai alert, mai agitat. 
„L-a ucis pe Blaine. Dumnezeule, a fost groaznic, atâta sânge...“ 
Şi apoi urmează încă un cuvânt pe care n-am reuşit să-l înţeleg 
cum trebuie: „Tuniții au răspunsul“. Tunit e clar că e deformat 
sau ceva; trebuie să mai lucrez la el. 

— Nu e deformat. Tuniţii sunt băştinaşii amerindieni. 

Logan ridică repede privirea de pe foaia de hârtie. 

— Eşti sigur? 

— Absolut. Au venit aici să ne vadă imediat după ce am făcut 
descoperirea din peştera de gheaţă. Ne-au avertizat cât s-a 
putut de clar să ne cărăm naibii de aici. 

Ochii lui Logan se îngustară. 

— N-am auzit niciodată vorbindu-se de tuniţi. Cunosc foarte 
multe triburi din Alaska. Inuiţi, aleuţi, ahtena, ingalik... 

— Ei au dispărut, practic, acum o mie de ani, când au fost 
cuceriţi şi li s-au luat pământurile, fiind forţaţi să ia calea 
sălbăticiei. De-a lungul anilor, cei care au mai rămas fie au 
murit, fie au fost asimilați de populaţiile locale. Mi s-a spus că 
aici se află singura tabără care a mai rămas. 

Logan chicoti. 

— Ştiam eu că nu greşesc venind aici. Tu pricepi ce înseamnă 
asta, spuse el şi pocni cu palma foaia de hârtie. Asta ar putea fi 
răspunsul pe care îl căutam. 

— Crezi că există vreo legătură între cercetătorii morţi şi 
creatura care a atacat baza? Nu se poate. Creatura aceea pe 
care am descoperit-o noi a fost îngheţată - sub un ghețar - timp 


de mai bine de o mie de ani. Dovezile nu pot fi negate, sunt 
absolut incontestabile. 

— Îmi dau seama de asta. Dar eu nu cred în coincidente, 
spuse Logan, apoi se opri o clipă. Există o singură cale prin care 
putem afla. 

Marshall nu-i răspunse nimic o vreme. Apoi dădu încet din 
cap, afirmativ. 

— lau eu Sno-Catul, spuse el. E singura modalitate prin care 
putem să facem faţă viscolului. 

— Poţi să conduci aşa ceva? 

— Sigur. 

— Ştii unde este tabăra tuniţilor? 

— Ştiu vag cam pe unde ar fi. Nu e departe, poate la vreo 
cincizeci de kilometri nord. 

Logan împături foaia de hârtie la loc, o puse în jurnal şi 
jurnalul înapoi în buzunar. 

— Vin şi eu. 

Marshall clătină din cap. 

— Mai bine mă duc singur. Indienii nu sunt deloc de acord cu 
prezenţa noastră aici. Sunt suspicioşi. Cu cât mergem mai 
puţini, cu atât mai bine. 

— Nu eşti în siguranţă aşa. Dacă păţeşti ceva, nu va fi nimeni 
acolo să te ajute. 

— Trebuie să fie o staţie radio în Sno-Cat. Voi fi atent. Cel 
puţin, tuniţii m-au mai văzut înainte. Pe tine nu te cunosc. Cred 
că poţi să-ţi foloseşti timpul mai bine aici, punându-i la curent pe 
colegii mei. 

— Stăpânirea s-ar putea să nu se uite cu ochi buni dacă îţi 
însuşeşti Sno-Catul. 

— Păi de asta nici n-o să le spunem nimic. Voi fi cât de rapid 
pot. Nici nu cred că va observa cineva că am plecat, date fiind 
circumstanţele. 

Logan se încruntă. 

— Îţi dai seama, desigur, că este posibil ca indienii să fie 
vinovaţi de ceea ce se întâmplă. Chiar tu singur ai spus-o: nu ne 
vor aici. Ai putea să intri direct într-o capcană. 

— E adevărat. Dar dacă pot să arunce măcar şi un grăunte de 
lumină în ce se întâmplă - o lumină cât de mică -, merită riscul. 

Logan ridică din umeri. 


— Cred că mi-am epuizat obiecțiile. 

Marshall se ridică în picioare. 

— Bun, atunci hai să mă conduci, spuse el şi-i făcu un semn 
spre uşă. 


32 


Conti aproape că răspunse înainte ca Fortnum să bată la uşă: 

— Intră. 

Regizorul de imagine intră în încăpere şi închise încet uşa 
după el. Conti era în partea opusă a camerei, în zona amenajată 
pentru proiecţie, absorbit de un film care rula pe ecranul lui 
imens. Imaginea era fragmentată şi zgâriată, dar, dincolo de 
asta, perfect recognoscibilă: zepelinul Hindenburg cuprins de 
flăcări, prăbuşindu-se în perimetrul bazei aeriene Lakehurst. 

— Ah, Allan, spuse regizorul. Ia loc. 

Fortnum străbătu camera şi luă loc într-unul dintre fotoliile 
confortabile din faţa ecranului. 

— Cum se simte Ken? 

Conti îşi împreună degetele palmelor într-un unghi ascuţit. 
Privirea îi era fixată spre ecran. 

— Sunt sigur că va fi bine. 

— Eu nu am auzit asta. Este nebun de legat. 

— Temporar. A suferit un şoc teribil. De fapt, despre asta 
voiam să vorbesc cu tine. Conti îşi dezlipi privirea de pe 
buletinul informativ, suficient cât să confere intensitate privirii 
sale. Tu cum te descurci? 

Fortnum crezuse că a fost chemat de Conti pentru a discuta 
starea lui Toussaint. În schimb, se pare ca directorul voia să 
vorbească despre afaceri. Işi spuse că nu are rost să fie 
surprins: cu regizori atât de influenţi precum Conti, afacerile 
erau mereu în prim-plan. 

— Am mai mult de jumătate de duzină de secvenţe cu reacţii 
decente la moartea lui Peters. Le prelucrez acum. 

— Bine, bine. Este un început excelent. 

Inceput? Fortnum credea că erau filmări de umplutură: mai 
degrabă finalul dezagreabil al unor filmări pentru un 
documentar despre un documentar, schiţa unui proiect care s-a 
terminat într-un mod tragic. 


Imaginea ecranului se întunecă treptat. Conti ridică o 
telecomandă, apăsă un buton şi buletinul informativ apăru din 
nou: Hindenburg alunecând grațios spre dană, un imens trabuc 
de argint deasupra pajiştilor verzi din New Jersey. Dintr-odată, 
flăcările izbucniră din burta lui. Fâşii de fum pipăiau corpul 
navei şi se ridicau spre cer. Zepelinul încetini; încremeni pentru 
o clipă odios prelungită; apoi se prăbuşi, focul devorându-i 
învelişul şi scoțând la iveală coastele-i înnegrite, una după alta. 

— Uită-te la asta, spuse Conti arătând înspre ecran. Cadrul 
este oribil, imaginea este trunchiată de mişcări stângace. 
Punerea în scenă este de diletant. Totuşi, este una dintre cele 
mai importante imagini imortalizate pe peliculă. Ţi se pare 
corect? 

— Nu cred că te înţeleg, răspunse Fortnum. 

— La ce bun? lată-ne, an de an, rafinându-ne tehnicile, creând 
pelicule tot mai frumoase şi mai subtile, îngrijorându-ne la 
nesfârşit pentru iluminatul din trei puncte, pentru inserturile 
nondiegetice şi concordanța de perspectivă. Şi la ce bun? Un 
necunoscut cu o cameră manuală de filmat se găseşte la locul 
potrivit, în momentul potrivit şi, în cinci minute, filmează ceva 
mai măreț decât toate orele noastre de film atât de grijuliu 
gândite. 

— Aşa merg lucrurile, ridică Fortnum din umeri. 

— Nu neapărat, spuse Conti în timp ce butona telecomanda. 

— Încă nu înţeleg unde vrei să ajungi. 

— Vreau să spun că poate, de data asta, soarta a făcut astfel 
încât cei care deţin mijloacele şi talentele potrivite să fie la locul 
potrivit. 

— Te referi la chestia aia care l-a hăcuit pe Josh Peters. 
Motivul pentru care Ken a luat-o razna. 

Fortnum se încruntă. 

Conti aprobă încet din cap şi spuse: 

— Ai ajuns să crezi asta? Nu mai crezi că este vorba de 
sabotaj? 

— Să spunem că sunt deschis la toate posibilităţile. Şi dacă se 
iveşte vreo ocazie, am de gând să profit de ea. Am fi proşti să nu 
o facem. 

Fortnum se opri. Nu se poate să vorbească despre... Nu, cu 
siguranţă, nu. Nici măcar Conti nu poate avea atâta sânge-rece. 


Secvența se termină şi Conti o reluă apăsând pe un buton al 
telecomenzii. 

— Alan, dă-mi voie să te întreb. De ce crezi că filmarea 
Hindenburgului este faimoasă? 

— A fost o mare tragedie, zise el după un timp de gândire. Nu 
vezi în fiecare zi aşa ceva. 

— Exact. Ai pus accentul unde trebuie. Nu vezi în fiecare zi 
aşa ceva. A surprins cineva masacrul de ziua Sfântului Valentin 
pe peliculă? Nu. Incendiul de la Uzina Triangle Shirtwaist?%? Nu. 
Dacă ar fi făcut cineva asta, ar fi fost acele pelicule la fel de 
emblematice în zilele noastre ca filmarea Hindenburgului? 
Probabil. 

Conti se întoarse pentru a-l privi pe Fortnum, iar acesta, cu o 
expresie crescândă de descumpănire, văzu cum emoția creştea 
în ochii directorului. 

— Şi adevărul este că puţinele filme pe care le deţinem despre 
asemenea dezastre sunt nefinisate şi nerafinate. Am primit 
şansa de a schimba acest lucru. Acum înţelegi ce vreau să spun 
prin oportunitate? 

Lui Fortnum nu-i venea să-şi creadă urechilor. Cele mai mari 
temeri despre motivațiile şi intenţiile lui Conti se dovedeau 
adevărate. 

— Te aştepţi să surprind chestia asta, orice ar fi, tocmai când 
omoară pe cineva? Să încerc să o filmez? Asta vrei? 

Evitând un răspuns direct, Conti îşi îndreptă din nou privirea 
spre ecran. 

— Ştii care sunt cele mai populare clipuri pe You Tube? Cele 
cu animale schingiuite. Şi documentarul cu cele mai bune rate 
de audienţă? Când rechinii atacă. Oamenii simt o nevoie 
primitivă de a-i vedea pe alţii murind. Nu o pot explica. Poate 
este o formă recurentă de schadenfreude, de bucurie de pe 
urma durerii celorlalţi. Poate este instinctul de supravieţuire, 
ceva programat în amigdala encefalică. Dar am căpătat o şansă, 
o sansă de care se bucură rareori producătorii de film: să fim 
prezenţi într-un moment de criză autentică. Pentru asta am venit 
aici? Nu. Am plănuit noi totul? Bineînţeles că nu. Dar ne-o 


26 Catastrofa industrială în New York (25 martie 1911). Au murit asfixiate, 
arse de vii sau prin defenestrare 146 de persoane, dar 71 au fost rănite. (n. 
red.) 


datorăm nouă înşine, reţelei de televiziune - posterităţii - atunci 
când alegem să documentăm totul. 

Fortnum se ridică în picioare şi zise: 

— Deci nu vrei doar ca eu să mă expun unui risc extrem, vrei 
să şi filmez creatura în timp ce ne ciopârţeşte echipa. Să filmez, 
nu să fac tot ce îmi stă în putinţă pentru a salva vieţi. 

— Cine ştie? Poate nu vor mai fi atacuri. S-ar putea să nu fie 
un animal. Furtuna s-ar putea calma prematur şi ne-am duce 
fiecare la casa lui. Dar trebuie să fim pregătiţi, Allan, pentru 
orice eventualitate. 

Fortnum simţi cum şocul şi neîncrederea făceau loc mâniei. 

— De ce a fost găsită camera de filmat a lui Ken Toussaint în 
infirmerie, la nici zece metri de locul unde se afla trupul făcut 
bucăţi al lui Peter? Asta a fost misiunea pe care i-ai dat-o în 
holul central, nu-i aşa? Să filmeze cadavrul lui Josh rapt în 
bucăţi. 

— Păcat că înregistrarea video a fost distrusă. Privirea lui 
Conti se mută din nou pe ecran, unde marele dirijabil se apleca 
acum, încet, aproape reverenţios, sub greutatea flăcărilor şi a 
fumului. Primitiv, şopti acesta. Diletant. Dar nu şi de data asta. 
Plănuiesc să filmez şi să transform acest documentar - această 
autobiografie - în imaginea nemuritoare a tragismului. Un 
moment crucial, memorabil precum Hindenburgul... dar, de data 
asta, va fi artă. 

— Să exploatezi moartea lui Peter pentru a filma reacţiile 
celorlalţi este suficient de rău. Dar asta... Fortnum înţepeni. Nu 
vreau să am de-a face cu aşa ceva. Şi cred că eşti un monstru 
numai şi pentru faptul că sugerezi un fapt atât de josnic. 

A fost nevoie de câteva clipe până când Conti să-şi 
dezlipească ochii de pe ecran şi să-l privească pe Fortnum. 

— Lucrezi pentru mine, spuse el. Dacă nu eşti capabil să faci 
treaba asta, nu eşti potrivit pentru postul de cineast. Voi avea 
grijă să fii exclus din breasla asta. 

— Cumva, răspunse Fortnum, cred că unul din noi doi este 
oricum terminat. 

Se întoarse pe călcâie şi ieşi din cameră fără să spună un alt 
cuvânt. 


33 


Soldatul Donovan Fluke umbla ursuz de-a lungul coridorului 
transversal din aripa de sud a nivelului B, cărând greutatea a nu 
mai puţin de trei raniţe pline. La început, nu i-a venit să creadă 
ce noroc a avut când a primit sarcina de a o escorta pe Ashleigh 
Davis spre noua ei rezidenţă temporară. Poate că era afurisită, 
dar cu siguranţă era sexy, de departe cea mai frumoasă femeie 
pe care o văzuse de patru luni încoace. De fapt, nepunând la 
socoteală restul echipei de filmare, era singura femeie pe care o 
văzuse de patru luni. Înainte de a se înrola în trupele de 
tehnicieni, fusese cam afemeiat - de fapt, se înrolase în primă 
instanţă din cauza unor conflicte cu un soţ supărat - şi ştia cum 
să vrăjească damele. Asistenta lui Davis era cazată în camera ei, 
recuperându-se după comoţia urâtă suferită. Negreşit era o 
nouă şansă pentru că acum Davis era singură şi doar pentru el. 
Ea ceruse să fie cazată lângă soldaţi pentru o mai mare 
siguranţă. Aşa că s-a gândit să se folosească de escortă pentru a 
zâmbi mieros şi să aplice tot ce învățase mai bun de acasă. Şi 
dacă lucrurile astea nu funcționau, se gândea să pomenească de 
zvonurile cu ursul polar care o luase razna. În orice caz - 
romanţa sau o criză de nervi - îşi va găsi el drumul în camera ei, 
să petreacă puţin timp împreună. Poate puţin mai mult timp. 

Lucrurile nu au mers deloc aşa. Davis s-a dovedit 
impenetrabilă în faţa oricărei strategii amoroase puse la cale. 
Era tăcută, îi respingea iniţiativele, refuza să-i răspundă 
aluziilor sau să-i urmărească poantele. leşind din bază, merseră 
până la rulota ei, unde el trebui să aştepte aproape 
cincisprezece minute în frig, timp în care ea împachetă câteva 
lucruri necesare şederii peste noapte. Stând şi aşteptând pe 
scările trailerului, cu pistolul în mână şi gândindu-se la corpul 
lui Peters, sfâşiat cu bestialitate, pe care îl găsise la nici o sută 
de metri de locul în care se afla, parcă nu se mai putea gândi la 
amor. Apoi, pentru a pune capac, trebui să care „puţinele 


lucruri“ - trei traiste pline - de unul singur, tot drumul până în 
aripa de sud a bazei. 

Ajungând la intersecţia unor coridoare, Fluke dădu drumul 
raniţelor să alunece pe podea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Davis imediat. 

— Trebuie să mă odihnesc un moment, domniţă, răspunse el. 

Davis pufni dispreţuitoare. 

— Cât mai avem? 

— Câteva minute. 

Singura cameră disponibilă pe nepusă masă, cuşeta ofițerului 
de gardă, se afla la celălalt capăt al zonei unde erau încartiruiţi 
militarii. Fluke fusese iniţial încântat de perspectiva unei 
plimbări lungi, mai mult timp pentru sporovăială. Acum totul 
părea o caznă insuportabilă. Staţia lui radio începu să zumzăie şi 
o luă de la centura sa de nailon. 

— Fluke. 

— Fluke, aici Gonzales. Raportează. 

Fluke privi în jur la uşile bântuite de umbre. 

— Suntem în afara centrului de interceptare. 

— Prezintă-te aici de îndată ce doamna Davis este în 
siguranţă. 

— Recepţionat. 

Închise staţia radio, şi-o fixă la centură şi ridică raniţele. 

— Aici o luăm în stânga. 

O conduse prin sectorul unde se aflau serviciile de întreţinere 
şi asistenţă pentru militari: sala de gimnastică şi biblioteca, 
cabinetul medical şi cel stomatologic. Plutoanele plecaseră, iar 
sălile erau acum nefolosite şi dezolante. Pătrunseră pe uşa 
deschisă care dădea înspre bibliotecă, unde rafturile stăteau 
golite de cărţi, contururi care se topeau în întunericul camerei. 
Fluke crezu că se obişnuise cu liniştea de aici. Dar, în noaptea 
aceea, era parcă mai apăsătoare ca de obicei, aproape 
materială. Încercă să fluiere, dar îi ieşi o notă falsă, chinuită şi 
se opri imediat. 

— E atât de întuneric. Davis, care mergea la o jumătate de pas 
în spatele lui, se cutremură. 

Aşadar, era şi ea afectată. Fluke se decise să mai încerce încă 
o dată. 

— Înaintea noastră e infirmeria. Ciudat, nu-i aşa, că tipul ăla, 


Peters, a dispărut? Te face să te întrebi cine l-a luat şi de ce. 

Drept răspuns, Davis îşi înfăşură şi mai bine haina de blana în 
jurul umerilor ei fini. Fluke se pregăti să mai încerce o şarjă, dar 
se decise să înceteze - dacă se speria prea tare, probabil că, în 
loc să-l invite înăuntru, ar fi insistat să se întoarcă la ceilalţi... şi 
ultimul lucru pe care voia să-l facă era să care bagajele tot 
drumul înapoi până la centrul de operaţiuni. 

În timp ce treceau pe lângă uşa infirmeriei, gândurile lui 
Fluke reveniră la Peters, asistentul de producţie mort. Capul 
sfâşiat, creierul la vedere şi ochii atârnându-i ridicol din orbite; 
explozia de sânge peste permafrost... imaginile îi veneau în 
minte în ciuda tuturor avansurilor nebunatice pe care i le făcea 
lui Davis. 

Aruncă o privire către uşă. Chiar aşa, unde dracu' era corpul 
lui Peters acum? 

Mai departe de infirmerie - singurul loc din această secţiune 
care fusese folosit în ultima vreme - totul se cufunda tot mai 
mult în întuneric. Era surprinzător de rece aici, în bază fiind, de 
obicei, la fel de cald ca într-o seră. Fluke se opri pentru a-şi 
încheia ultimul buton al uniformei. _ 

— Nu mai e mult, spuse pe ton care se dorea optimist. Inainte 
şi apoi pe scări, în jos. Îţi voi aduce păturile şi cearşafurile, apoi 
voi încerca să pornesc câteva dintre becurile astea. 

Davis încuviinţă printr-un mormăit monosilabic. 

Scările se aflau la capătul coridorului, scăldate în lumina 
palidă. În timp ce înaintau, Fluke încercă să uite de amorţeala 
din braţe, gândindu-se la ce avea de făcut: camera trebuia să fie 
aerisită şi suficient de prezentabilă, să aducă cearşafurile şi 
becurile din magazia intendentului, să studieze planurile etajului 
pentru... 

Dintr-odată, se opri ca trăsnit. 

Davis îl privi, speriată de oprirea lui bruscă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ceva nu e-n regulă. Fluke arătă înainte şi spre stânga, unde 
o uşa metalică grea stătea întredeschisă. Uşa aia - ar trebui să 
fie închisă tot timpul. 

— Ei bine, închide-o şi să mergem, spuse ea neliniştită. 

Fluke lăsă jos bagajele şi scoase staţia radio de la brâu. 

— Fluke către Gonzalez. 


După un scurt zgomot de fond, se auzi vocea sergentului. 

— Gonzalez aici. 

— Domnule, uşa de la camera generatorului este deschisă. 

— Blocheaz-o şi raportează tot ce ţi se pare suspect. 

— Da, domnule. Fluke îi aruncă o privire lui Davis. Oamenii 
voştri au umblat pe-aici? 

— De unde să ştiu? Au cotrobăit printr-o mulţime de locuri. 
Haide, fă ce a spus sergentul şi să plecăm de aici. 

Fluke se apropie de uşă. Felul în care era fixată în cadru nu 
era normal. Scoase o lanternă din buzunar, o porni şi lumină 
cadrul uşii. Apoi luă în grabă staţia de la brâu. 

— Sergent? Sergent Gonzalez? 

— Spune, Fluke. 

— Uşa - se pare că cineva a izbit-o. Lacătul este spart. 

— Eşti sigur, soldat? 

— Da, domnule. Nu numai asta - se pare că a fost lovită din 
interior. 

— Suntem pe drum. 

— Am înţeles. Terminat. 

Fluke se apropie, mişcându-se acum încet, în timp ce 
fasciculul luminos mătura linoleumul de pe podea, apoi în sus, 
cercetând uşa distrusă şi spaţiul întunecat de dincolo de ea. 

— Putem pleca acum? spuse Davis. Te rog? 

— Doar o clipă. Frigul pe care îl simţise mai devreme venea 
de aici. Putea să-l simtă strecurându-se prin crăpătură, ca şi 
cum camera ar fi expirat. 

Împinse cu grijă uşa, deschizând-o. Se mişca cu greutate, 
gemând din  balamalele rupte. Pipăi peretele şi găsi 
întrerupătorul, apoi îl aprinse. 

Tuburile fluorescente de deasupra pâlpâiră trezite la viaţă, 
învăluind spaţiul într-o lumină slabă. Sala era un cub mare, 
dotat auster, cu cabluri fixate laolaltă în tuburi metalice venind 
dinspre centrala aflată afară, branşate la transformatori care 
reduceau tensiunea curentului, distribuindu-l apoi în restul 
bazei. Camera vibra datorită tensiunii electrice, Fluke o putea 
simţi cum îi mângâie pielea. Privi în jur, încruntându-se. Uite-o, 
acolo este: sursa aerului rece. 

— Ce naiba? murmură el. 

Pe peretele cel mai îndepărtat era un panou de acces. Avea 


aproximativ jumătate de metru pătrat şi era plasat chiar 
deasupra podelei. Era folosit pentru a ajunge la spaţiul îngust de 
reparaţii şi mentenanţă din sală în exterior, pe toată lungimea 
conductelor. În mod normal, acesta era închis ermetic. Dar 
acum, panoul era larg deschis, atârnând din balamalele 
contorsionate. Aerul arctic năvălea înăuntru. 

— Urechile, spuse Davis. Mă dor. 

Fluke străbătu repede camera şi îngenunche în faţa panoului 
stricat. Ţinând ferm de marginile acestuia, încercă să-l închidă, 
dar era îndoit în interior şi nu-şi putea reveni. Mai încercă o 
dată, împingând din răsputeri. Nu avea noroc. Se opri pentru a- 
şi încălzi degetele. În timp ce îşi trăgea răsuflarea, privirea lui 
se îndreptă spre spaţiul de acces de dincolo de cadrul panoului. 

Era un puț întunecat de aproape trei metri. La capătul opus, 
panoul exterior era, de asemenea, smuls. Fluke putea vedea 
afară: silueta unei magazii, fulgii de nea rotindu-se ca nişte 
vârtejuri în vântul sălbăticiei. Privind cu atenţie, îşi dădu seama 
că şi pe el îl dureau urechile. Dar nu era o durere pe care să o 
mai fi simţit - era un ţiuit straniu şi adânc, mai mult simţit decât 
auzit, acompaniat de o senzaţie neplăcută de apăsare, ca şi cum 
urechile lui interne s-ar fi mărit în craniu... 

Pe urmă - în timp ce stătea pe brânci, privind - vârtejurile de 
zăpadă din celălalt capăt al căii de acces dispărură brusc. 

Privi confuz de-a lungul tunelului, întrebându-se dacă panoul 
de la celălalt capăt tocmai fusese închis din exterior. Dar 
întunericul prinse viaţă - şi-şi dădu seama că umbra care-i 
blocase vederea era o siluetă masivă, îndreptându-se tăcută spre 
el. A 

Se prăbuşi pe spate cu un icnet îngrozit. Îşi scoase pistolul din 
teacă, dar  degetele-i devenite  dintr-odată groase şi 
neîndemânatice îl scăpară pe jos. Încercă să-şi controleze 
simţurile, să se ridice în picioare şi să fugă, dar era paralizat de 
frică şi nu-i venea să-şi creadă ochilor. Creatura era tot mai 
aproape, acoperind cu corpul ei masiv tot spaţiul căii de acces 
şi, în timp ce se holba, Fluke simţea durerea din urechi crescând 
cu o intensitate înnebunitoare. Un şuvoi de căldură îi învăluise 
coapsele când vezica îşi dădu drumul. 

Şi apoi ajunse în cameră. Davis ţipă - un sunet ascuţit şi 
pătrunzător - şi creatura se întoarse către ea. Fluke privea cu 


ochii mari de spaimă. Nimic din ceea ce-şi imagina sau 
cunoştea, niciun coşmar sau vreun delir, nicio făptură a 
Atotputernicului sau a Prințului întunericului nu se asemăna cu 
creatura care se afla acum cu ei în cameră. 

Davis ţipă din nou, un țipăt cumplit, sălbatic, un țipăt care 
păru să-i sfâşie laringele. Imediat creatura sări pe ea. Ţipătul 
crescu în intensitate şi în volum, apoi se transformă într-un 
gâlgâit mlăştinos şi disperat. Fluke se simţi împroşcat cu un 
lichid vâscos şi cald. Deodată, îşi dădu seama că se poate mişca. 
Se împletici, îndreptându-se disperat spre uşă, uitând de armă. 
De undeva de departe, auzi strigăte; un strigăt de avertizare. 
Dar apoi creatura sări pe el şi dintr-odată tot ceea ce mai 
rămăsese din universul lui fu durerea. 


34 


Parbrizul Sno-Catului 1643RE era uriaş - acoperea toată 
partea din faţă a maşinii - şi, din locul şoferului, Marshall avea o 
vedere panoramică a furtunii. Deşi sticla groasă şi metalul îl 
protejau de intemperii, era foarte conştient de balansul puternic 
al vehiculului sub bătaia nemiloasă a vântului, iar proiectilele de 
gheaţă izbeau tavanul şi lateralele maşinii. Vântul se tânguia şi 
urla neîntrerupt, parcă nemulţumit că nu putea desface oţelul 
caroseriei, să muşte şi din el. 

Marshall îşi luă ochii de la furtună suficient cât să se uite la 
ceas. Deja conducea de patruzeci de minute. Odată trecut de 
perimetrul înconjurător al bazei, cu labirinturile sale vulcanice, 
a mers destul de bine. Permafrostul era cât se poate de neted şi 
reuşi să conducă cu o viteză constantă de cincizeci de kilometri 
pe oră: nu ştia care este viteza maximă cu care putea călători în 
siguranţă şi o luă uşor. Îl minţise pe Logan în legătură cu 
aptitudinile sale - nu condusese un Sno-Cat în viaţa lui -, dar, 
din fericire, vehiculul se dovedi uşor de pilotat, manevrele fiind 
similare cu ale unui tractor sau camion, cu manete suplimentare 
pentru plug, macara, axul rotativ şi radiatorul de la cutia de 
transmisie. Cel mai dificil lucru fu să se obişnuiască cu cele 
patru rânduri de şenile de oţel, manevrate independent de osiile 
frontale şi laterale, care - combinate cu masa îngrijorător de 
mare de sticlă a cabinei - îi dădeau sentimentul ireal că stă prea 
departe de pământ. 

Cele şase faruri cu halogen străpungeau întunericul, abia 
penetrând obscuritatea. Marshall le urmări fasciculul până în 
inima furtunii, apoi privi spre GPS-ul instalat pe panoul de 
comandă. Ştia că tabăra tunită era situată lângă un lac îngheţat; 
cam atât îi spusese Gonzalez. Nu exista decât un singur 
asemenea lac în baza de date a GPS-ului situat pe o rază de 
cincizeci de kilometri înspre nord, dar era un lac mare. Ceea ce 
făcea ca rezervele de carburant să fie cea mai mare problemă. 


Catul avea rezervorul pe jumătate plin şi Marshall nu ştia cât 
combustibil consumă enorma maşinărie. 

Conduse mai departe, ştergătoarele luptând cu furtuna de 
zăpadă şi cu acele de gheaţă care ciuruiau geamul. Işi scutură 
capul somnoros, încercând să se limpezească, dorind să-i fi dat 
prin cap să ia de la bază un termos cu cafea. Trecuseră într- 
adevăr numai treizeci şi şase de ore de când descoperise 
dispariţia creaturii? Din nou, Marshall se întrebă de ce pornise 
practic în această expediţie care se putea dovedi în cel mai bun 
caz o vânătoare de fantome şi, în cel mai rău, o cale spre 
pierzanie. Dacă s-ar fi blocat aici în Zonă, fără energie, nu ar fi 
putut fi salvat. 

Tuniţii aveau răspunsul. Un cercetător a scris acele cuvinte 
acum cincizeci de ani. Omul le-a considerat suficient de 
importante pentru a le consemna, codifica şi ascunde în camera 
sa. Şi acum, astăzi, cineva a fost omorât cu sălbăticie. Şi încă o 
persoană a fost atacată în cel mai bizar mod posibil. Aproape 
patruzeci de oameni erau în pericol de moarte. Dacă exista şi 
cea mai mică şansă ca tuniţii să ştie ceva - un vechi mit, vreo 
tradiţie orală, vreo povestire, orice care ar putea aduce mai 
multă lumină asupra a ceea ce afecta baza - merita riscul. 

Şi mai exista un motiv, unul mai personal. Oriunde ar fi mers 
sau orice-ar fi făcut în ultimele şapte zile, lui Marshall i se părea 
că nu era niciodată singur. O prezenţă, mereu acolo, 
întotdeauna scrutându-l: doi ochi galbeni mari cât pumnul, cu 
pupilele negre ca o fântână fără de fund. De când văzuse acei 
ochi privindu-l prin stratul de gheaţă, acei ochi îl bântuiseră. 
Paleoecologul din el dorea - avea nevoie - să înţeleagă această 
creatură mai bine. Chiar dacă Faraday avea dreptate, chiar dacă 
ar fi în viaţă şi s-ar afla în spatele recentelor atrocități, Marshall 
tot simţea nevoia de a-i descifra misterele. Şi pentru aceasta ar 
fi bătut cu mult mai mult de cincizeci de kilometri prin furtuna 
orbitoare. 

Deodată, cabina se scutură violent, apoi încă o dată - terenul 
devenea neregulat. Marshall reduse din viteză. Conform GPS- 
ului, lacul se afla drept înainte: o linie difuză prin obscuritatea 
dezlănţuită, o masă de apă de a cărei existenţă îşi putea da 
seama doar pentru că era o linie continuă orizontală. 

Marshall încetini. Răsucind volanul, începu să meargă pe 


lângă linia apei, urmărind orice urmă de viaţă. Consumase deja 
aproape patruzeci de litri de benzină; ceea ce însemna că nu 
putea consuma mai mult de zece litri pentru a găsi ce căuta. 
Terenul îngheţat cobora abrupt înspre oglinda lacului şi trebui 
să ţină strâns volanul în mână, ca şi piciorul pe pedală, pentru a 
merge înainte. 

Dintr-odată, Catul se aplecă violent într-o parte. Dându-şi 
seama că în faţa sa se căsca o crevasă, Marshall trase hotărât de 
volan în direcţia opusă şi apăsă pe acceleraţie. Maşina se 
scutură când şenilele chinuite zgâriară suprafaţa lucioasă a 
gheții. Încercă să menajeze motorul, căutând un echilibru între 
tracţiune şi înaintare, luptându-se ca şenilele să nu alunece în 
crevasa care să mărea continuu. Vehiculul se scutură înainte şi 
înapoi şi în cele din urmă trecu peste buza de gheaţă, căzând cu 
o bufnitură greoaie pe solul drept. 

Marshall opri motorul. Stătu acolo, turând în gol, până când 
inima i se calmă. Apoi, apăsând din nou acceleraţia, se mişcă 
încet înainte, departe de linia abruptă a malului. 

Reuşi apoi să vadă ceva prin vârtejurile de zăpadă - sau crezu 
că a văzut ceva: o siluetă gri în straniul crepuscul de vară târzie. 
Opri vehiculul, căutând atent cu privirea prin geam. Era la o 
oarecare distanţă de lac. Trăgând de volan, înaintă împreună cu 
vehiculul. Apropiindu-se, formele difuze se transformau în 
igluuri rudimentare: două igluuri, acoperite de zăpadă, mici şi 
nenorocite, prinse în vârtejuri de gheaţă. 

Marshall opri Sno-Catul, stinse motorul şi îşi închise bine 
combinezonul. Apoi ieşi din cabină şi cobori cu greu pe banda de 
rulare trapezoidală a şenilelor. Ferindu-şi capul de colții 
furtunii, se apropie de primul iglu. Era întunecat şi rece, iar 
intrarea era un vid negru. Se clătină până la următorul iglu, 
îngenunchind în faţa intrării. Şi acesta era nelocuit, păturile şi 
blănurile dinăuntru fiind reci şi înţepenite. 

Dincolo de aceste construcţii, Marshall putea zări acum încă 
trei igluuri şi o casă de zăpadă mai mare. Nu mai existau alte 
clădiri în jur şi îşi dădu seama cu surprindere cât de mică era în 
realitate ultima comunitate tunită. 

Cele trei igluuri erau la fel de pustii ca şi cele de dinainte. 
Spre deosebire de acestea, pereţii îngheţaţi ai casei de zăpadă 
aveau o licărire portocalie foarte slabă. Un foc ardea înăuntru. 


Pentru un moment, vântul se potoli, ca pentru a se odihni după 
tot şuieratul. După ce norii de zăpadă se subţiară, Marshall putu 
vedea din nou la orizont acea stranie auroră boreală de un roşu 
aprins, coborând din cer şi aruncând asupra micului sat o 
strălucire cărămizie. 

Inspirând puternic, îşi croi drum spre casa de zăpadă, dădu la 
o parte pielea de karibu şi intră precaut înăuntru. Sub un tavan 
jos, interiorul era înecat în întuneric şi mult fum. Piei de animale 
şi pături acopereau podeaua din abundență. Marshall îşi curăţă 
zăpada şi gheaţa de pe faţă şi privi împrejur. În timp ce vederea 
i se adapta, îşi dădu seama că înăuntru era un singur ocupant: 
un individ îmbrăcat într-un hanorac greoi de karibu, 
îngenuncheat lângă un foc mic. 

Marshall trase încă o gură adâncă de aer. Apoi îşi drese 
vocea. 

— Îmi cer scuze. 

Pentru un moment lung, individul rămase nemişcat. Apoi, 
acesta se întoarse încet spre el. Chipul era un gol negru între 
marginile glugii de blană. Omul duse mâna la glugă şi trase de 
ea fără grabă, cu o mişcare studiată. O faţă uscată încărcată de 
desene complicate privea fix la Marshall. Era bătrânul şaman 
care venise la bază şi-i prevenise pe cercetători să plece. 'Ţinea 
un corn de ren într-o mână, decorat cu linii şi rotocoale bizare şi 
un os complicat sculptat în cealaltă mână. Pe bucata de piele de 
ren din faţa lui erau împrăştiate mai multe obiecte: pietre 
lustruite, mici fetişuri din păr, dinţi de animale. 

— Usuguk, spuse Marshall. 

Bărbatul încuviinţă încet din cap. Nu părea surprins de 
prezenţa lui aici. 

— Unde sunt ceilalţi? 

— Au plecat, răspunse bărbatul. 

Marshall îşi aduse acum aminte de vocea acestuia: calmă, 
monotonă. 

— Au plecat? repetă. 

— Au fugit. 

— De ce? 

— Din cauza ta. Din cauza creaturii pe care aţi trezit-o. 

— Ce am trezit? întrebă Marshall. 

— Am vorbit deja cu tine despre asta. Akayarga okdaniyartok. 


Mânia strămoşilor. Şi kurrshug. 

Urmă o pauză în care cei doi s-au privit, luminaţi de flacăra 
jucăuşă a focului. 

La ultima întâlnire, bătrânul era neliniştit şi speriat. Acum 
părea doar resemnat. 

— De ce ai rămas? întrebă Marshall. 

Şamanul continuă să-l privească, iar ochii lui negri străluceau 
în lumina reflectată a focului. 

— Pentru că ştiam că vei veni. 


35 


Scâncetul nu era deosebit de zgomotos, dar refuza să se 
domolească: un bâzâit continuu de fundal, amestecat cu sunetul 
provocat de picuratul ţevilor şi cu zumzăitul îndepărtat al 
generatoarelor. Gând Wolff închise uşa de la popotă, zgomotul 
devenise şters. Totuşi, rămânea o prezenţă în mintea lui Kari 
Ekberg; o prezenţă la fel de reală ca spaima care te roade şi nu 
vrea să te părăsească. 

Privi înspre oamenii din cantină: Wolff, Gonzalez şi caporalul 
acela pe care-l chema Marcelin, Conti, profesorul Logan, 
climatologul Sully şi personalul studioului de film. Pe dinafară 
toţi păreau calmi. Şi totuşi, era ceva tainic - ceva în privirile lor 
furişate, în reacţia lor la sunete neaşteptate - care le trăda 
panica ţinută sub control. 

Gonzalez privi înspre Wolff. 

— Îi ai pe toţi în izolare? 

Wolff încuviinţă din cap. 

— Toţi sunt în cazarmă, sub ordinul de a rămâne acolo până 
când le spunem noi. Soldatul tău, Phillips, stă de pază. 

Ekberg îşi făcu curaj. 

— Sunteţi siguri că sunt morţi? Amândoi? 

Gonzalez se întoarse înspre ea. 

— Domnişoară Ekberg, cadavrele nu pot fi mai moarte decât 
sunt astea două, spuse el, făcând-o pe Ekberg să se înfioare. 

— Ai apucat s-o vezi? întrebă Conti cu o voce joasă şi 
monotonă. 

— Am auzit doar strigătele domnişoarei Davis, răspunse 
Gonzalez. Marcelin însă a văzut-o. 

Fără a scoate o vorbă, toţi îşi îndreptară privirea spre 
caporalul care stătea singur la masă, cu un M16 atârnându-i de 
umăr, amestecând fără vlagă o cafea de care nu mai ştia că este 
acolo. 

— Aşadar? îl grăbi Conti. 


Faţa tinerească a lui Marcelin era trandafirie şi pierdută, de 
parcă tocmai ar fi fost eviscerat. Deschise gura, dar nu-i ieşi 
niciun sunet. 

— Haide, fiule, spuse Gonzalez. 

— Nu am văzut multe, spuse caporalul. Dădea colţul 
coridorului când am... Se oprise din nou ca mort. 

Camera aştepta în tăcere. 

— Era mare, spuse Marcelin din nou. Şi avea un cap cu... 

— Mai departe, îl îndemnă Wolff. 

— Avea un cap cu... cu... nu mă puneţi să vorbesc despre asta! 
Dintr-odată, vocea lui atinse note înalte şi sălbatice. 

— Uşurel acum, caporal, spuse Gonzalez aspru. 

Marcelin căută aer cu disperare, iar mâna în care ţinea 
beţişorul de plastic se strânse. După un minut se calmă, dar 
dădea din cap refuzând să mai spună ceva. 

Pentru un lung moment, camera rămase tăcută. Apoi Wolff 
începu să vorbească. 

— Şi acum, ce facem? 

— Nu cred că avem multe opţiuni. Aşteptăm până se linişteşte 
vremea. Până atunci nu putem evacua locul - şi nu putem primi 
nici întăriri. 

— Sugestia ta este să rămânem aici şi să fim vânaţi pe rând? 
spuse Hulce, unul dintre tehnicienii echipei de filmare. 

— Nimeni nu va fi vânat, izbucni Wolff. Se întoarse către 
Gonzalez. Cum stăm cu armamentul? 

— Destule arme mici, răspunse sergentul. O duzină de M16, 
jumătate de duzină de carabine de calibru mare, vreo douăzeci 
şi ceva de pistoale, cinci mii de cartuşe. 

— Cercetătorii au adus cu ei trei puşti de calibru mare, spuse 
o voce. Ekberg privi în direcţia din care a venit. Era Gerard 
Sully, climatologul. Se sprijinea de peretele lateral de lângă 
sitele pentru aburi, bătând nervos darabana în balustradele de 
oţel. Era tare palid. 

Wolff îşi roti privirea prin cameră. 

— Va trebui să ne asigurăm că toţi cei care se deplasează vor 
face parte dintr-un grup înarmat. 

— S-ar putea ca nici măcar asta să nu fie de ajuns, spuse 
Gonzalez. 

— Ce altceva putem face? răspunse Wolff. Nu putem să stăm 


ghemuiţi în spatele uşilor închise. 

— Puteţi să folosiţi camionul meu, spuse o altă voce. 

Toată lumea îşi îndreptă privirea într-acolo. Era Carradine, 
stând într-un scaun de plastic şi aplecat pe picioarele din spate. 
Ekberg nu îl observase până atunci; nu era sigură că fusese 
acolo de la început, ascultând, sau venise în timpul conversaţiei. 

— Oferta mea rămâne ca la început, continuă el. Camionul 
meu este singurul lucru care poate scoate oamenii de aici pe o 
vreme ca asta. 

— Am mai vorbit despre asta. Nu este un lucru sigur, spuse 
Wolff iritat. 

— Oh? replică Carradine. Şi să rămânem aici este sigur? 

— Nu ai cum să-i înghesui pe toţi înăuntru. 

— Aş putea să-i încarc în trailerul domnişoarei Davis. Şoferul 
vorbi încet. S-ar putea spune că nu mai are nevoie de el. 

— Are dreptate, spuse Gonzalez. Aveţi... câţi, treizeci şi trei, 
treizeci şi patru de membri? Cu grupul de cercetători, tot sunt 
mai puţini de patruzeci. Vor încăpea toţi în trailer. 

— Dacă se vor pierde? întrebă Wolff. 

— Nu mă pierd niciodată. GPS, dragule. 

— Bine atunci, o defecţiune sau o roată spartă? 

— Camionagiii de vreme rea poartă întotdeauna cu ei 
echipament de prisos. Şi chiar dacă nu pot repara totul - ei bine, 
pentru asta, omul a inventat sistemele de comunicaţie prin 
radio. 

— Este, pur şi simplu, prea periculos, spuse Wolff. Nu am fost 
de acord mai devreme, nu sunt de acord nici acum. 

— Situaţia s-a schimbat, mârâi Gonzalez. 

— Cum aşa? întrebă Wolff întorcându-se înspre el. 

— Pentru că, de data asta, decizia este a mea. 

— Tu - privirea lui Wolff se întunecă. 

— Ne confruntăm cu ceva ce depăşeşte capacitatea ta de a 
ajuta, şi prezenţa ta aici nu mai este necesară. Documentarul 
tău s-a dus pe apa sâmbetei. Trei oameni sunt morţi. Nu există 
niciun motiv pentru a agrava situaţia. Se întoarse înspre 
Carradine. De cât timp ai nevoie să pregăteşti camionul? 

— Cel mult jumătate de oră. 

Gonzalez îl privi pe Marcelin şi spuse: 

— Vreau să-l însoţeşti pe domnul Carradine până la camionul 


lui. Nu îţi asuma niciun risc inutil, revino aici la orice semn de 
problemă. 

Marcelin aprobă din cap. 

— Apoi vreau ca tu şi Phillips să începeţi să evacuaţi echipa 
de filmare. Vom folosi cantina ca bază de operaţiuni. Aduceţi-i 
aici în grupuri de câte cinci. Cu grijă, faceţi totul ca la carte. 

— Da, domnule. 

Marcelin îşi luă arma de pe umăr şi înclină capul înspre 
Carradine. Camionagiul se ridică şi-şi scoase un revolver de la 
brâu. Mergând în dreptul uşii, Marcelin o deschise, testă rapid 
coridorul ce se întindea în faţă, apoi dispăru. Carradine îl urmă 
şi uşa se închise bine în urma lui. 

Gonzalez îşi duse mâna într-unul dintre buzunarele adânci ale 
uniformei de camuflaj şi scoase două staţii radio. li aruncă una 
lui Wolff, iar pe cealaltă lui Sully. 

— Mă puteţi contacta cu ajutorul lor. Am presetat staţiile pe 
frecvenţe de urgenţă. Închideţi uşa după mine. Mă întorc în 
cinci minute. Se ridică, punând mâna pe propria M16. 

— Unde mergi, întrebă Wolff. 

— Voi avea nevoie de mai multă putere de foc. 

— De ce? 

— Pentru că merg la vânătoare. 

După ce uşa se închise în urma lui Gonzalez, Wolff se duse şi o 
închise. Rămase un moment locului fără să spună un cuvânt şi 
privi uşa. Apoi, dintr-odată, tropăi până în centrul camerei. 

— Şi acum? se adresă el tuturor şi nimănui. 

— Eu nu pot pleca. Cel care vorbise era Sully, climatologul. 
Vocea lui tremura uşor. Sunt liderul expediției. Nu pot lăsa toate 
experimentele noastre aici. In plus, lipseşte Evan. 

Ekberg se sperie când auzi. 

— Lipseşte? Dar am vorbit cu el acum mai puţin de două ore. 

Sully dădu din cap sumbru. 

— Nu l-a mai văzut nimeni de atunci. Nu este nici în laborator 
şi nici în camera lui. 

— Se va întoarce el, spuse Logan. 

Toată lumea se întoarse către profesor. 

— Poftim? întrebă Sully. 

— A împrumutat vehiculul de zăpadă. 

— Pe furtună? zise Ekberg. Unde s-a dus? 


— Spre satul tunit, la nord. 

— De ce? vru să ştie Sully. 

Logan îşi roti privirea de la un interlocutor la altul. 

— Pentru a obţine răspunsuri. Haideţi să-l găsim pe Faraday 
şi să vorbim despre asta. În laboratorul vostru. 

— Bine, de îndată ce se va întoarce Gonzalez cu armele, spuse 
Sully şi oftă greu. 

— Şi, într-adevăr, atunci când se întoarce, s-ar putea să aibă 
ceva de zis despre micul tău plan. Wolff privi în jur. Şi voi, 
ceilalţi? 

— Glumeşti? zise Hulce. Am plecat de aici. 

Toţi îşi murmurară acordul în cor. 

Wolff îl plivi pe Conti. 

— Emilio? 

Conti nu răspunse. De când întrebase de creatură, rămăsese 
tăcut, cu privirea pierdută departe. 

— Emilio? întrebă Wolff din nou. 

Sub privirile lui Ekberg, Conti îşi dădu treptat seama că i se 
adresa cineva. 

— Pardon? 

— Poţi fi gata în jumătate de oră? 

Conti clipi şi apoi se încruntă. 

— Nu plec nicăieri. 

— Nu l-ai auzit pe Gonzalez? Le-a ordonat tuturor să meargă 
spre sud cu camionul lui Carradine. 

Directorul mişcă uşor din cap ca o pasăre. 

— Am un documentar de terminat. 

Ochii lui Wolff se îngustară neîncrezători. 

— Pardon? Nu mai există niciun documentar. 

— Aici greşeşti. Conti zâmbi subţire, ca şi cum cineva i-ar fi 
spus o glumă secretă. 

— Emilio, Ashleigh este moartă. În aproximativ jumătate de 
oră, tot stafful tău se va îndrepta înspre Fairbanks. 

— Da, murmură Conti. Totul depinde de mine acum. 

Wolff ridică o mână cu un gest disperat. 

— Nu ai auzit? Nu mai ai echipă de filmare! 

— O să o fac singur. Ca în trecut, în stilul clasic. Ca Georges 
Méliès, Edwin Porter, Alice Guy Blache. Fortnum va pleca 
împreună cu restul; ştiu că asta va face. Apoi aruncă o privire 


înspre Ekberg. 

Ekberg înţelese semnificaţia acelei ocheade; înţelese ceea ce 
voia de la ea. În ciuda a tot ceea ce îi spusese lui Marshall în 
centrul de operaţiuni, în ciuda devotamentului de neoprit pe 
care i-l jurase lui Conti şi carierei proprii, simţea acum săgeata 
rece a fricii pătrunzând-o. Cu toate acestea, îi răspunse şi - 
susţinându-i privirea - încuviinţă încet. 


36 


Bătrânul şaman arătă înspre o grămadă de piei de karibu 
aflată dincolo de foc. 

— Aşază-te, spuse el. 

Deşi era conştient că nu avea mult timp la dispoziţie, înţelese, 
de asemenea, că această întâlnire - indiferent de rezultatul ei - 
nu putea fi grăbită. Se aşeză. 

— Cum ai ştiut că voi veni? întrebă el. 

— La fel de uşor cum am ştiut că îi înfurii pe strămoşi. Duhul 
meu călăuzitor mi-a spus. 

Şamanul culese piesele împrăştiate în faţa lui, le puse într-un 
săculeţ pe care-l închise bine. 

— Ceilalţi... unde au plecat? 

— La fraţii noştri de lângă mare, spuse Usuguk întinzând 
palma înspre nord. 

— Altă aşezare tunită? întrebă Marshall. 

Usuguk scutură din cap. 

— Inuită. Noi suntem ultimii de felul nostru. 

— Nu mai sunt alţi tuniţi? 

— Niciunul. 

Marshall îl privi pe bătrânul şaman peste foc. Deci era 
adevărat. 

— Când se vor întoarce? 

— Poate niciodată. Viaţa este mult mai uşoară lângă mare. A 
fost greu să-i ţin aici de când mamele şi taţii lor au murit. 

Marshall tăcu o secundă, copleşit de gânduri. Era greu de 
crezut că acest mic aşezământ era ultimul vestigiu al unui întreg 
trib amerindian. Îl măcina gândul că venirea lui pe ghețar ar fi 
parţial responsabilă pentru împrăştierea lor, chiar şi temporară. 

— Semnele pe care le-ai făcut în afara bazei, spuse el într-un 
final. Care era scopul lor? 

— Semne care să vă protejeze. Să-l oblige pe kurrshug să vă 
lase în pace. Şamanul îl pătrunse pe Marshall cu privirea. Faptul 


că eşti aici dovedeşte că nu v-a ajutat. 

Marshall ezită din nou. Bătuse atâta cale, dar acum nu ştia 
exact cum să-nceapă - sau ce să întrebe. Inspiră adânc. 

— Ascultă-mă, Usuguk. Ştiu că v-am pricinuit deja suficiente 
griji şi probleme şi îmi pare tare rău pentru asta. Nu asta a fost 
intenţia noastră. 

Tunitul rămase nemişcat. 

— Acum suntem într-o încurcătură, o mare încurcătură. Şi am 
venit aici sperând că ne vei putea ajuta. 

Usuguk nu răspunse nici acum. Avea o expresie apatică, 
aproape taciturnă. 

— Muntele, continuă Marshall. Cel despre care ne-ai spus că 
este malefic. Am găsit acolo ceva în timp ce ne desfăşuram 
cercetările. O creatură mai mare decât un urs polar, învelită în 
gheaţă. Am scos-o... am scos-o din gheaţă, şi acum a dispărut. 

În timp ce Marshall spunea lucrurile acestea, expresia 
şamanului se schimbă. O privire apropiată de starea de şoc 
înflori peste trăsăturile ofilite ale bătrânului. 

— Nu ştim exact ce este. Îţi pot spune doar că a provocat răni. 
A provocat moarte. 

Figura şocată a bătrânului se linişti, dar un amestec de frică şi 
tristeţe o înlocui, iar Marshall recunoscu această expresie de la 
prima lor întâlnire. 

— De ce ai venit la mine? întrebă tunitul. 

— Acum cincizeci de ani, la baza militară a fost organizată o 
expediţie ştiinţifică. S-a terminat tragic. Aproape toți 
cercetătorii au murit. Dar am descoperit jurnalul unuia dintre ei. 
Spunea următoarele: „Iuniţii au răspunsul“. 

Usuguk rămase nemişcat, fixând lumina focului. Marshall 
aşteptă, neştiind dacă să vorbească sau să tacă. După 
aproximativ un minut, şamanul se aplecă înainte, cotrobăi încet 
prin grămada de obiecte rituale şi puse mâna pe mânerul de os 
a ceea ce părea a fi un fel de tobă: un inel subţire de vreo 30 de 
centimetri diametru, cu pielea întinsă bine peste el. Incet, 
începu să-l bată de palma celeilalte mâini, scuturând 
instrumentul la fiecare bătaie, înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. 
Acompanie ritmul cu o litanie, încet la început, apoi mai tare, 
sunetul inundând casa precum fumul focului. Într-un final, după 
minute bune, cântecul încetă. Faţa şamanului era din nou calmă. 


Punând instrumentul deoparte, desfăcu săculeţul de piele, 
scufundă mâna în interiorul acestuia şi scoase două cocoloaşe 
unsuroase dintr-un material moale, una albastră, cealaltă roşie. 
Le scăpă cu grijă în flăcările focului, una după alta. Un fum 
colorat sâsâi ca un şarpe supărat, aproape violet pe margini. 

— Tashayat kompok, murmură acesta, examinând fumul. Aşa 
cum pofteşti. 

Marshall nu credea că ultimele cuvinte ale şamanului îi erau 
adresate. Îşi înfrână pornirea de a-şi privi ceasul. 

— Ştii ce voia să spună omul de ştiinţă? Despre faptul că 
tuniţii ar avea răspunsul? 

Usuguk nu spuse nimic. Ochii lui rămaseră aţintiţi în foc. 

— Ştiu că ai văzut ceva din afara lumii noastre, continuă 
Marshall. Pe cât de bine stăpâneşti limba engleză, pe atât mi-am 
dat seama de acest lucru. Dacă ne poţi ajuta, dacă ştii ceva 
despre asta, te rog spune-mi. 

— Nu e de datoria mea. Voi aţi adus această năpastă asupra 
voastră. Deja am făcut tot ce am putut. Am făcut o călătorie 
lungă - un soare, o lună şi un soare - pentru a vă preveni. Nu aţi 
dat importanţă. 

— Dacă este adevărat, îmi cer scuze. Dar cred că moartea 
violentă este un preţ prea scump pentru ignoranţa noastră. 

Usuguk îşi închise ochii. 

— Cercul pe care l-aţi început tot voi trebuie să-l închideţi. 
Chiar şi cercul Morţii poate fi minunat. 

— Nu era nimic minunat în moartea lui Josh Peters. Dacă ştii 
ceva, oricât de insignifiant sau irelevant ar părea, ne datorezi 
nouă, fraţilor tăi oameni, ajutorul. 

— Voi sunteţi copiii lumii, răspunse încet Usuguk. Eu sunt 
copilul spiritului, continuă aceasta şoptit. Am lăsat viaţa aceea 
în urmă acum multă vreme şi nu mă pot întoarce. 

Marshall aşteptă o vreme, gândindu-se dacă ar mai fi ceva de 
spus. Într-un final, îşi drese vocea. 

— Dă-mi voie să-ţi spun ceva. Şi eu am părăsit pe cineva 
odată. Pe prietenul meu cel mai bun. 

Incet, Usuguk îşi deschise ochii. 

— S-a întâmplat acum doisprezece ani. Făceam parte dintr-o 
unitate de elită a armatei, staționată în Somalia. Echipa mea era 
sub tirul rebelilor de trei zile neîntrerupte. Se lupta din casă în 


casă, dintr-o cameră în alta. Prietenul meu stabilise un avanpost. 
Ordinele erau neclare; el ignorase detaliile. Am văzut ceva 
mişcându-se dincolo de piaţă. Era întuneric. Am crezut că este 
un puşcaş inamic. L-am împuşcat. Marshall ridică din umeri. 
După asta, am jurat că nu voi mai pune mâna pe o armă. 

Usuguk încuviinţă încet din cap. Din nou liniştea se aşternu 
peste casă, întreruptă numai de pârâitul focului şi de sunetul 
funebru al vântului de afară. 

— Nu a fost o crimă, zise şamanul, deschizând ochii. 

— Ai fost în serviciul militar? Marshall îl privi surprins. 

— A fost o greşeală, răspunse Usuguk, ignorând ultima 
întrebare. 

— Echipa mea nu pierduse niciodată vreun soldat din cauza 
neglijenţei. Mi s-a dat ordin să muşamalizez totul. Când am 
refuzat, comandantul meu a avut grijă să fiu eliberat dezonorabil 
din funcţie. A... a trebuit să-i duc soţiei prietenului meu vestea 
morţii lui. 

Usuguk mormăi în surdină. Băgând mâna în traista de vraci, 
scoase mai multe obiecte. Netezind cu mâna pieile din faţa lui, 
le aruncă şi apoi cercetă felul în care au căzut. 

— Ai spus că ai jurat să nu mai pui mâna pe o armă. Un astfel 
de jurământ nu ar trebui luat cu uşurinţă. Şi acum? Şi acum ce 
vei face? 

Marshall luase o gura adâncă de aer. 

— Dacă ceva umblă acolo afară - ceva dornic să ne omoare pe 
toţi -, voi face tot posibilul să-l omor eu primul. 

Usuguk privi în flăcările focului. Apoi îşi întoarse faţa zbârcită 
şi de necitit înspre Marshall. 

— Voi veni cu tine, spuse acesta. Dar singurele vieţi pe care le 
iau acum sunt cele necesare susţinerii vieţii mele. Zilele mele de 
vânător s-au terminat. 

Marshall încuviinţă. 

— Atunci voi vâna eu pentru amândoi. 


37 


Penny Barbour vru să ia toate datele importante ale 
expediției: datele din reţea, baza de date cu mostre şi însemnări, 
jurnalele online ale colegilor. În final, nu a luat nimic. Cei doi 
soldaţi, Marcelin şi Phillips - părând agitaţi chiar dacă aveau 
puşti M16 - nu îi lăsară timp. Lui Barbour, Chen şi celorlalţi 
patru repartizaţi grupului lor li se spusese să se schimbe repede 
în cele mai călduroase haine şi să ia cu ei documentele de 
identificare. 

Se adunară în cantina ofiţerilor, numele fiecăruia fiind citit de 
pe o listă completă a numelor celor din bază, apoi fură escortaţi 
la holul de la ieşire. Phillips se aşeză în fruntea mulţimii, 
Marcelin în lateral. Mergeau repede şi în linişte perfectă pe 
culoare, oprindu-se la fiecare capăt de culoar pentru ca Phillips 
să verifice accesul. Ajungând la scările centrale, s-au furişat în 
sus şi au străbătut sala principală - spectrală la lumina lunii - 
până la camera de aclimatizare. Camera era tot atât de populată 
pe cât erau celelalte încăperi ale bazei de goale. Deschizând 
uşile, o mare de feţe încordate se întoarseră să-i privească. 

Gonzalez se afla în fruntea grupului. Avea lângă el un cărucior 
de mână plin cu arme şi muniţie - suficient pentru o mică 
armată - şi le verifica atent pe toate. Işi salută oamenii din cap, 
apoi puse piedica armei pe care tocmai o inspectase şi o băgă în 
toc. 

— Ăştia sunt toţi? 

— Da, domnule, răspunse Marcelin. 

li dădu sergentului lista cu numele, iar acesta le inspectă, 
mormăi aprobator şi o puse deoparte. 

Gonzalez se uită la ceas. 

— Carradine va fi gata să-i primească în cinci minute. Apoi se 
întoarse către grupul de oameni. In regulă, toată lumea, 
ascultați. Vreau să îmbrăcaţi echipamentul pentru condiţii 
extreme. Vă împărţim mănuşi, fulare şi cagule - le veţi găsi în 


aceste cutii. Când vă dau semnalul, vom pleca afară. Trebuie să 
mă urmaţi şi să vă duceţi direct la trailer. Menţineţi liniştea în 
permanenţă. Aveţi întrebări? 

Nimeni nu spuse un cuvânt. 

— Atunci, să-i dăm drumul. 

Se auzi un sunet ascuţit de metal frecat pe metal când trei 
duzini de dulapuri fură deschise aproape simultan. Deschizându- 
şi dulapul, Barbour îşi luă hanoracul pe ea, îşi înfăşură o eşarfă 
în jurul gâtului, apoi puse mâna pe o cagulă din cutia mare din 
mijlocul camerei şi o fixă bine pe urechi. Îşi băgă încă o eşarfă 
într-un buzunar şi o pereche de mănuşi în celălalt. 

— Am o întrebare, spuse o voce groasă. 

Era şeful de echipă al muncitorilor, Creel. Doar el nu-şi 
îmbrăcase parka şi stătea sprijinit de zid, cu mâinile groase 
încrucişate. 

Gonzalez îl privi dând din cap. 

— Ce vreţi să faceţi mai exact după ce camionul pleacă? 

— Avem de gând să oprim toate aceste crime. 

— Vrei să spui că o vei vâna. 

— Orice ar fi chestia asta, cred că şi-a luat suficient partea. 
Acum este rândul nostru. 

— Doar voi trei, spuse Creel. 

Gonzalez privi cutia cu arme, apoi zâmbi melancolic. 

— De ce? Crezi că forţele noastre sunt insuficiente? 

— "Ţinând cont de informaţiile pe care le avem despre bestie, 
cu cât suntem mai mulţi, cu atât mai bine. 

Gonzalez îl privi mai bine pe bărbat. 

— Ai fost în serviciul militar? 

— Divizia a Treia Blindate, operaţiunea Desert Storm”, spuse 
Creel, împingându-şi pieptul înainte. 

Gonzalez îşi frecă bărbia. 

— Nu faci parte din acest grup, nu-i aşa? Eşti şeful de echipă 
local. 

Bărbatul încuviinţă. 

— George Creel. Din Fairbanks. 

— Ai mai vânat până acum? 


* Războiul din Golf (2 august 1990 - 28 februarie 1991) purtat împotriva 
Irakului de o forţă militară ONU reprezentând 34 de state sub conducerea 
SUA (n. red.) 


Bărbatul rânji şmechereşte. 

— Numai oameni în uniformă. 

— E suficient. Vrei să te alături petrecerii, domnule Creel? 

— Şi să fac chestia asta gratis? Mai glumeşti? spuse el cu un 
zâmbet mare cât faţa. 

— Foarte bine. 

Barbour îşi auzi vocea înainte să îşi dea seama că a spus ceva. 

— Cred că este o greşeală. 

Gonzalez se întoarse spre ea. 

— Ce este, mai exact, o greşeală? 

— O vânaţi, dar aveţi atât de puţine informaţii. Sully şi 
Faraday sunt în laborator, analizându-i sângele, ca să afle tot ce 
poate fi de folos. Cu cât ştiţi mai multe, cu atât veţi fi mai 
capabili s-o răniţi. 

Ochii lui Gonzalez se îngustară. 

— Ce ar putea descoperi ei ca să ne ajute acum? 

— Pot găsi o slăbiciune. Să-i afle punctele vulnerabile. Să facă 
observaţii. 

— Sunt bine-veniţi să facă toate observaţiile din lume - pe 
cadavrul ei. Gonzalez îşi roti privirea prin cameră. Gata, oameni 
buni. Urmaţi-mă. 

Trecură în holul principal, unde Gonzalez se opri să îi alinieze 
trei câte trei. Apoi uşile exterioare se deschiseră şi porniră în 
furtună. Pestriţa procesiune se îngrămădi, mărşăluind prin 
trombele de zăpadă care li se încolăceau în jurul picioarelor. 
Gonzalez conducea grupul, cu arma lui M16 în mână, în timp ce 
caporalul Marcelin mergea de-o parte a coloanei, trăgând din 
greu o sanie improvizată, încărcată cu bidoane de apă şi provizii 
de urgenţă. 

Barbour auzi camionul cu cele optsprezece roţi înainte să îl 
vadă: mârâitul pierdut al unui motor diesel se făcea auzit în 
obscuritate. Se tot împleticea înaintând prin furtună, cu capul 
plecat, când, la un moment dat, se izbi de persoana din faţa ei. 
Ridicând privirea, îşi dădu seama că marşul încetase. Înaintea 
lor se afla camionul, împodobit cu luminiţe galbene ca un mare 
cadou de sărbători, cu luminile frontale săgetând prin 
rotocoalele de zăpadă, făcându-le să scânteieze. Carradine 
ataşase şi trailerul lui Davis şi acum stătea în uşa deschisă a 
acestuia. Foarte preocupat de ceea ce făcea, arunca în grabă 


obiectele din trailer în zăpadă: cutii de pălării, cuiere cu haine 
scumpe, o masă de machiaj. Barbour privi cum o valiză mică de 
piele se rostogoli afară pe uşa trailerului şi, lovind pământul, se 
deschise într-o explozie de cosmeticale. Vântul cuprinse un 
neglijeu subţire şi-l ridică în aer, agitându-l şi unduindu-l ca pe 
un zmeu de mătase. Se agăţă pentru o secundă de antena 
trailerului, după care îşi reluă zborul în noaptea întunecată. 

Carradine îşi frecă mâinile satisfăcut. 

— Aşa-i mai bine, spuse el, peste huruitul motorului. Adu-i 
încoa'. 

Gonzalez termină o ultimă numărătoare. 

— Intraţi, le spuse celor din primul rând. Găsiţi-vă un loc 
confortabil, dacă puteţi. 

— Nu vă îngrămădiţi toţi într-o parte, adăugă Carradine. 
Distribuiţi greutatea cât se poate de uniform. Sări jos în zăpadă. 
Am adus un radio alimentat de o baterie de rezervă că să putem 
comunica cu remorca. Cineva trebuie să-l supravegheze. 

O mână se ridică timid. 

— Voi avea eu de grijă. Era Fortnum. 

Barbour privi cum cei doi accidentaţi erau ajutaţi să urce în 
trailer: Toussaint, alunecând ca o cârpă, evident puternic sedat, 
bolborosind încet în barbă, şi Brianna, cu capul bandajat, tăcută, 
cu privirea terifiată. În timp ce rândurile se răreau, Barbour 
putea simţi căldura radiind din interiorul maşinii. Carradine 
tinuse, fără îndoială, motorul pornit tot timpul pentru a încălzi 
trailerul cât se putea de bine. 

— Am nevoie de cineva în faţă, spuse acesta. Să mă îndrume 
dacă e nevoie. 

— Vin eu, se oferi Barbour. 

Carradine o privi pentru o secundă. 

— Poţi programa o unitate GPS? 

Sunt informatician. 

— Foarte bine pentru mine. Lasă-mă doar să verific prelata şi 
evaporatorul de alcool, apoi pornim la drum. 

Părăsi grupul şi urcă la adăpostul fragil al cabinei din faţă. 
Odată urcat şi ultimul grup de oameni, Marcelin le înmână 
bidoanele cu apă şi proviziile de urgenţă. Carradine făcu o 
ultimă inspecţie a utilajului. Apoi urcă în trailer şi, după ce privi 
o clipă înăuntru şi-i arătă lui Fortnum staţia radio, închise uşa. 


Mergând pe lângă camion, deconectă cablul de curent. De 
îndată trailerul se întunecă, rămânând aprinse doar luminile de 
serviciu de pe margini. 

— Gata? întrebă Gonzalez. 

Camionagiul confirmă, ridicând degetele mari în sus. 

— Atunci mult noroc şi cu Dumnezeu înainte! 

Carradine o ajută pe Barbour să se instaleze în cabină, apoi cu 
paşi rapizi o luă prin faţa maşinii şi se căţără pe locul şoferului. 
Făcu o inspecţie rapidă a instrumentelor de bord privind o listă 
agăţată pe peretele din spatele lui, îşi puse centura de 
siguranţă, apoi conectă staţia radio de pe bord. 

— Sunteţi bine acolo în spate? spuse el. 

— Suntem bine, veni imediat răspunsul. 

— Zece-patru. Reaşeză staţia la locul ei şi o privi pe Barbour. 
Gata? 

Barbour încuviinţă. 

— Atunci să mergem. 

Eliberă frâna de mână, băgă motorul în viteză, ridică piciorul 
încet de pe ambreiaj. Camionul se cutremură, apoi începu să 
înainteze încet. i 

Barbour privi pe geam la zăpada bătută de vânt. În timp ce se 
îndreptau spre pustietatea întunecată, ultima ei amintire din 
Baza Fricii era a celor trei soldaţi - Gonzalez, Marcelin şi 
Phillips - stând lângă remorca goală, cu armele pregătite, 
privindu-i cum pleacă. 


38 


De-a lungul ultimei ore, cantina ofiţerilor a fost scena unei 
activităţi frenetice. Unul câte unul, au fost aduse grupurile şi 
verificate dacă sunt gata de plecare, iar apoi escortate de soldaţi 
către punctul de întâlnire. La un moment dat, Gonzalez a trimis 
un mesaj radio, făcând o ultimă încercare să îl convingă pe Conti 
să îşi vină în fire şi să plece cu restul. Conti, care privea 
imaginile needitate de pe camera video digitală lăsată în urmă 
de Fortnum, abia dacă îl asculta. Până la urmă, Gonzalez a 
mormăit ceva despre cum Conti nu merita timpul pe care l-ar 
pierde cu toţii să îl forţeze să intre în camion şi l-a avertizat să 
rămână locului. 

— Vrei să filmezi ceva? Filmează mizeria care rămâne după ce 
omorâm chestia aia. 

Marcelin şi Phillips s-au întors să escorteze ultimul grup de 
şase inşi la punctul de întâlnire. Rămaseră tustrei în deplină 
singurătate. 

Kari Ekberg aruncă o privire spre ceilalţi doi ocupanţi ai 

popotei. Conti, care tocmai terminase de privit imaginile, căuta 
febril printre notițele de pe clipboardul de care părea 
nedespărţit. Wolff luase două pistoale de calibru mare din 
depozitul de arme şi se juca cu ele. Felul în care băga gloanţe în 
încărcătoarele de rezervă, împingându-le cu degetele mari, ca şi 
cum ar fi umplut un dozator de bomboane Pez 
supradimensionat, dădea de înţeles că se putea conta pe el să le 
folosească aşa cum trebuie. 
__ Fapt care nu o făcea pe Ekberg să se simtă cu mult mai bine. 
Incepuse să se îndoiască din ce în ce mai mult de hotărârea ei 
de a rămâne. Loialitatea faţă de un proiect era una, ambiția era 
alta; dar faptul că era izolată aici cu o maşinărie de ucis îi părea 
tot mai clar drept o întorsătură destul de neinspirată în cariera 
ei. 

Încercă să îşi alunge îndoielile. La urma urmei, doar nu 


aleseseră cei doi savanţi să rămână la faţa locului, cu datele şi 
mostrele lor? Logan hotărâse să rămână cu ei. lar Marshall - 
Marshall era undeva afară, în furtună. Şi el avea să se întoarcă. 
Pe deasupra, mai era şi contingentul militar, oameni bine 
antrenați şi dotați cu un arsenal impresionant de armament, 
gata să vâneze creatura imediat după plecarea camionului. Îşi 
spuse că avea şanse mai bune aici, unde era cald şi uscat, decât 
în vehiculul pe optsprezece roţi aflat pe gheaţă. 

Conti lăsă pixul din mână, verifică notițele pe care tocmai le 
luase, apoi ridică privirea la ceas. 

— Camionul ar fi trebuit să plece până acum, spuse el. A venit 
vremea. 

Wolff îşi aşeză armele. 

— Vremea pentru ce? 

— Să filmăm vânătoarea, desigur. Ar trebui să înceapă dintr-o 
clipă în alta. Nu pot să risc să-i pierdem. 

Wolff se încruntă. 

— Emilio, doar nu vorbeşti serios. 

Conti luă camera de filmat şi verifică setările. 

— Aş fi vrut să filmez plecarea camionului, dar nu-mi 
permiteam să mă expun - poate că Gonzalez m-ar fi băgat 
înăuntru cu forţa. Dar putem oricând să reconstituim plecarea, 
rosti el şi aşeză camera. Vânătoarea însă nu poate fi 
reconstituită. E momentul pe care l-am aşteptat cu toţii, spre 
care a dus tot ce s-a petrecut aici. 

— Dar asta e nebunie curată. 

Cuvintele pluteau în încăpere aproape înainte ca Ekberg să le 
fi rostit. Regizorul se întoarse spre ea. 

— Cum adică? Am să mă ţin departe de soldaţi. Am să merg 
după ei şi le voi lua urma după zgomote. Nu au să se prindă că 
sunt acolo decât atunci când o să înceapă acţiunea, şi atunci va 
fi prea târziu să mai facă ceva în privinţa asta. 

— Dar nu vei fi în siguranţă, începu Ekberg. 

— Crezi că sunt mai în siguranţă aici? Eu, unul, aş prefera să 
fiu aproape de mitraliere. 

— Kari are dreptate, interveni Wolff. Soldaţii înfruntă 
pericolul că aşa vor. Asta înseamnă că şi tu vei fi expus. 

— Atunci hai şi tu, răspunse Conti şi făcu un semn spre arme. 
Ia şi chestiile alea. Ar fi mai bine să rămânem împreună. 


Wolff nu-i răspunse. 

— Ascultă-mă, insistă Conti. Am venit aici să filmăm fiara aia. 
Nu înţelegi ocazia care ni s-a oferit? E o poveste nouă, una mult 
mai mare decât ne-am fi aşteptat vreodată. Chiar crezi că o să 
stau în camera asta, cu mâinile la spate, în timp ce cadrul pe 
care îl surprinzi o dată în viaţă - poate cel mai important cadru 
din toate timpurile - se petrece la doar o aruncătură de băț 
depărtare? 

Cum nimeni nu îi răspunse, se ridică şi începu să se plimbe 
prin încăpere. 

— Evident că există un grad de pericol. Tocmai de-asta va fi 
cel mai captivant documentar filmat vreodată. Trăim evenimente 
reale în timp ce ele se derulează, iar materia primă e peste tot în 
jurul nostru. Noi trei - regizorul, producătorul de platou şi 
reprezentantul televiziunii - suntem documentarul. E 
experimental într-un fel în care niciun alt film nu a fost 
vreodată. Nu înţelegeţi? Suntem martori la zorii unui gen de film 
cu totul nou. 

Pe măsură ce vorbea, Conti se îmbujora şi ochii începeau să îi 
sclipească. Glasul îi tremura cu o convingere aproape mesianică. 
În ciuda fricii, Ekberg începu să resimtă fiori de emoție. Wolff 
asculta în tăcere, urmărindu-l cu privirea pe regizorul care se 
învârtea ca leul în cuşcă. 

— Şi mai e ceva, rosti Conti. Ashleigh e moartă. Şi-a dat viaţa 
pentru proiectul ăsta. Ar trebui s-o facem pentru ea. Acum, eu 
voi fi naratorul. 

Urmă un moment de tăcere. Apoi Wolff întrebă: 

— Chiar crezi că o poţi scoate la capăt? 

— Am fost instruit ca director de imagine, nu-i aşa? Am să 
scot nişte cadre care să-l facă pe Fortnum să-şi îngroape camera 
de ruşine, zâmbi Conti şi se întoarse spre Ekberg. Eu mă ocup 
de filmat, dar secvenţa ar ieşi mai bine dacă tu te-ai ocupa de 
echipamentul de sunet. 

Femeia inspiră adânc. 

— Mă duc să cuplez mixerul de teren. 

Conti încuviinţă. 

— Eu pregătesc restul. Kari, tu ai grijă de radio. Plecăm în 
cinci minute. 


39 


Marshall manevra vehiculul cu şenile cât de repede îndrăznea 
prin spuma de zăpadă şi gheaţă. Omătul se înmuiase întru câtva, 
dar vântul era mai aprig decât fusese vreodată, urlând pe lângă 
uşile şi ferestrele matahalei mecanice. Zorii nu puteau fi 
departe, dar timpul părea straniu de irelevant pe acest tărâm al 
nimănui, de un cenuşiu monocrom. Uneori, i se părea că e 
scufundat sub apă, de parcă pământul şi aerul fuseseră 
contopite de violenţa furtunii într-un element nou şi ciudat, un 
fel de suspensie chimică prin care maşinăria îşi croia cu greu 
drum. 

Aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Usuguk şedea cu 
picioarele încrucişate în partea din spate a cabinei, cu maldărul 
de leacuri în poală. Îşi lăsase carabina uzată în urmă şi era 
neînarmat. Cu gluga dată pe spate şi chipul şfichiuit de vreme, 
bărbatul parcă se pierdea în parka în care era înveşmântat. Deşi 
Marshall încercase în repetate rânduri să îl atragă într-o 
conversaţie, tunitul abia dacă scosese o vorbă în timpul 
călătoriei spre sud, mulţumindu-se doar să se legene blând - cu 
un balans care nu avea nimic de-a face cu acela al 
autovehiculului -, iar acum intona un cântec cu glas scăzut. 
Marshall mai încercă o dată: 

— Când eram în satul tău, mi-ai spus că zilele tale de 
vânătoare s-au sfârşit. Ai fost vânător? 

Usuguk parcă se deşteptă dintr-un vis. 

— Am fost. Am fost un mare vânător. Dar asta a fost acum 
mulţi ani, când încă eram un om mic. 

— Om mic? Nu înţeleg un lucru. De ce trăieşti atât de departe 
de mare? Nu poţi să cultivi nimic în climatul ăsta. Nu poţi să faci 
rost de mâncare în afară de vreun urs polar rătăcit. Ai spus-o cu 
gura ta: viaţa ar fi mult mai uşoară dacă ai trăi în apropiere de 
coastă. 

Din nou, lui Usuguk îi trebuiră câteva clipe să răspundă. 


— Nu mă interesează viaţa mai uşoară. 

— Vrei să spui că, dacă ceilalţi nu se întorc, o să trăieşti aici 
în sălbăticie de unul singur? 

Urmă o tăcere prelungă. 

— E roktalyik-ul meu. 

Marshall privi din nou cu coada ochiului în retrovizoare. 
Celălalt bărbat ştia ceva - asta era clar -, dar oare va fi de folos? 
Se va dovedi totul doar o țesătură complicată de mituri şi 
ritualuri, interesantă, dar complet inutilă? Putea doar să spere 
că nu. 

Au continuat drumul spre sud în tăcere, Marshall ţinând un 
ochi pe GPS şi celălalt la zăpada care se învolbura afară. Mount 
Fear era aproape acum, aşa că reduse viteza, căutând din priviri 
posibilele tuneluri de lavă sau crăpăturile în magmă care s-ar fi 
putut căsca acoperite înşelător de mantia de nea. În zece 
minute, un licăr de lumină clipi în beznă undeva în stânga; apoi 
două; apoi şase. Marshall ajustă cursul şi câteva clipe mai târziu 
gardul din jurul bazei apăru înaintea lor. In loc să parcheze 
alături de celelalte maşini, intră pe poartă şi se strecură cu Sno- 
Catul printre clădirile de pe margine, înspre intrarea centrală. 
Spre marea lui mirare, observă că atât camionul lui Carradine, 
cât şi rulota lui Davis dispăruseră. Un vast loc gol tocmai lângă 
gard indica unde se aflaseră, cu urme de paşi şi de şenile care 
începeau să fie şterse de vânt. 

Parcă vehiculul cât mai aproape de uşile duble, opri motorul 
şi îi făcu semn lui Usuguk. Tunitul veni în faţă şi coborâră 
împreună, aplecându-şi capetele prin viforul îngheţat. Marshall 
deschise uşile şi păşi înăuntru. După o mică pauză, Usuguk îl 
urmă. 

Camera de aclimatizare arăta ca un teatru de război: mai 
multe dulapuri metalice larg deschise, echipament de vreme 
rece şi cutii de raţii împrăştiate pe podea. Un maldăr mare de 
arme şi muniţie se înălța într-un colţ. Marshall se îndreptă spre 
el şi simțind o îndoială imensă - ridică un M16 şi câteva 
încărcătoare cu cartuşe de calibrul treizeci. Le îndesă în 
buzunarele hainei sale parka şi-şi puse arma semiautomată pe 
umăr. 

Sala principală care se întindea înaintea lor era întunecată şi 
pustie. Marshall se opri pentru o clipă, ciulind urechile. Baza era 


nefiresc de tăcută; nu se auzeau paşi răsunând dogit, nici 
zumzetul îndepărtat al conversaţiilor. Merse înainte, către scara 
centrală, îndreptându-se spre spaţiile de locuit de la nivelul B. 
Usuguk îl urma la oarecare distanţă, fără să se uite în laterale. 
Tunitul părea neinteresat de împrejurimi. De fapt, parcă încerca 
să observe cât mai puţin posibil. Pe chip i se citea o expresie 
reţinută, aproape îndurerată, ca şi cum era în toiul unei 
încleştări lăuntrice. 

Nivelul B părea la fel de pustiu. Pe măsură ce treceau pe 
lângă încăperile care, în zilele precedente, fuseseră un furnicar 
de activitate - centrul operaţional, birourile şi spaţiile de locuit 
-, Marshall devenea din ce în ce mai nedumerit. Ce se 
petrecuse? Unde era toată lumea? Se retrăseseră cu toţii undeva 
adânc în interiorul bazei, într-un refugiu - sau o ultimă redută? 

Era sigur că măcar o sală mai putea fi ocupată: laboratorul. 
Şi, imediat ce ajunseră în apropiere, îşi dădu seama că avea 
dreptate: din interior se auzeau voci scăzute. Când deschise uşa, 
îl găsi nu doar pe Faraday, ci şi pe Sully şi pe Logan. Toţi trei 
săriră ca arşi când oaspeţii neaşteptaţi intrară. Logan se ridică 
grăbit şi îl măsură din priviri pe Usuguk. Sully, care şedea la o 
masă alăturată, doar îi salută dând din cap, bătând nervos 
darabana. Faraday îşi plimbă privirea de la Marshall la Usuguk 
şi înapoi. 

— Ai reuşit, rosti Logan. Bravo. 

— Unde e toată lumea? întrebă Marshall. 

— Au plecat. Cu camionul, răspunse primul. 

— Creatura i-a prins pe Ashleigh Davis şi pe unul dintre 
soldaţi, spuse Sully. I-a măcelărit pe amândoi. 

Pe Marshall îl străbătu un fior. 

— Dumnezeule! A omorât deja trei oameni. 

— Gonzalez şi băieţii lui au plecat s-o vâneze, adăugă Sully. 

Logan flutură cu mâna spre Sully şi Faraday. 

— Le-am spus despre jurnal şi motivul pentru care ai făcut 
călătoria în sat. 

— Cum e cu jurnalul? întrebă Marshall. 

— Am mai descifrat câteva fragmente. Nimic folositor. 

Marshall se întoarse către şaman. 

— Ştim despre echipa de savanţi de acum cincizeci de ani. 
Erau opt la număr. Şapte dintre ei au murit în împrejurări 


neaşteptate şi aparent violente. Ţi-am spus ce a scris unul dintre 
ei: „Tuniţii au răspunsul“. La ce anume, încă nu ştim. Deci, poţi 
să ne ajuţi? 

Pe măsură ce vorbea, în fiinţa lui Usuguk păru să se producă 
o schimbare. Expresia îndurerată îi părăsi încet chipul, înlocuită 
de ceva ce Marshall crezu că era resemnare. Nu scoase o vorbă 
pentru mai multe clipe. Apoi încuviinţă. 

— Poţi? întrebă Logan nerăbdător. Atunci, ştii ce s-a 
întâmplat? 

Usuguk încuviinţă din nou. 

— Da. Eu sunt cel care a scăpat. 


40 


Prima oară când a fost detaşat la baza Fear, în 1978, ca 
proaspăt recrut, Gonzalez participase la exerciţii de infiltrare. 
Echipei sale de şase oameni i se spusese să presupună că o 
unitate de sabotaj rusească deja penetrase baza şi li se ceruse 
să o anihileze. Desigur, de vreme ce încă de pe atunci baza era 
închisă de aproape două decenii, nu era nimic mai mult decât un 
exerciţiu de război. Însă se considerase că era un antrenament 
util, mai ales pentru cei care se transferaseră din corpul 
inginerilor în trupele regulate. Şi nu îl puteai uita: Gonzalez încă 
îşi aducea aminte intens de ordinele şoptite, de armele 
îndreptate spre posibilul inamic, de uşile izbite de perete cu 
lovituri impetuoase de picior. 

Ceea ce făcea acum îi părea în mare parte asemănător. 

Odată camionul plecat, echipa îşi pregăti armele şi - după un 
scurt instructaj şi câteva îndemnuri la prudenţă din partea lui 
Gonzalez - se îndreptă spre aripa de sud. Parcurgeau 
coridoarele într-o tăcere aproape deplină. Gonzalez transmitea 
indicaţiile prin semne sau monosilabic. Trecuseră de infirmerie 
şi se apropiau de locul unde Fluke şi Davis fuseseră atacați. Era 
a doua oară în decurs de o oră când făcea acest traseu. Ultima 
oară, ratase acţiunea cu doar câteva secunde. Fluke era mort, 
sfârtecat în bucăţi, iar Davis îşi dădea ultima suflare. Nu fusese 
o scenă plăcută. Acum ambele trupuri ocupau camera de 
examinare a infirmeriei, ambalate în saci de plastic, în locul lui 
Peters, cel care lipsea. 

— Bine, mormăi el. Ne ocupăm poziţiile în afara camerei 
generatoarelor. Phillips, ieşi într-o cercetare scurtă. 

Phillips, care era lângă el, ridică degetul mare. Gonzalez 
aruncă o privire spre Marcelin, care încuviinţă în semn de 
înţelegere. 

În sinea sa, Gonzalez era uşurat de cât de bine se ţinea 
Marcelin. Era singurul care întrezărise creatura, care aproape 


că-l emasculase. Dar fie îşi revenise din şoc, fie se prefăcea 
foarte bine. Într-un asemenea loc unde a-nţărcat dracul copiii nu 
prea erau detaşaţi cei mai buni dintre cei buni, însă era 
mulţumit de echipa lui. Într-adevăr, erau „limacşi de tabără“, 
oameni cu pregătire de ingineri militari, fără experienţă de 
luptă. Dar nici nu erau plângăcioşi, nici nu făceau nazuri, 
înţeleseseră că viaţa de la baza Fear era cenuşie şi monotonă. 
Asta până acum. 

Gonzalez privi peste umărul lui Marcelin, la Creel. Brigadierul 
solid rânjea ca un idiot, cu două pistoale îndesate în pantaloni, 
ţinând carabina M4 cu lansator de grenade pe umăr, ca un soi 
de Rambo. Creel era o necunoscută: Gonzalez era sceptic în 
privinţa presupusului său trecut în Regimentul 3 de Cavalerie, 
dar măcar omul putea să mânuiască o armă. Şi, cu toate că trei 
mitraliere păreau mai mult decât suficiente, sergentul Gonzalez 
era conservator de felul lui. Un deget în plus care să apese un 
trăgaci părea o măsură de precauţie inspirată. 

Se gândise să anuleze acţiunea şi să aştepte ordine. Dar a 
aştepta să vină un răspuns urmând pe lanţul de comandă ar fi 
durat ore, poate mai mult, iar Gonzalez nu era dispus să aştepte. 
Pe deasupra, nu era tocmai încântat de ideea să dea explicaţii în 
legătură cu creatura cu care aveau de-a face. Deja muriseră trei 
oameni pe schimbul lui, iar el putea păstra discreţia totală în 
această privinţă, fiind atât de departe de conducere. Mai bine să 
lase cadavrul ciuruit de gloanţe să-i lămurească superiorii. N 

Camera generatoarelor se afla acum chiar în faţa lor. În 
lumina slabă a coridorului, Gonzalez zări uşa larg deschisă, 
atârnând la un unghi imposibil de balamalele îndoite. 

— "Ţine minte: capul jos şi încet, îi spuse el lui Phillips. 

— Da, domnule. 

Soldatul îşi luă semiautomata M16 de pe umăr. Cu arma 

aţintită înainte, se apropie de cadrul uşii şi se furişă înăuntru. 
După zece secunde, strigă că nu e niciun pericol. 
__ Gonzalez le făcu semn celorlalţi să intre, apoi îi urmă. 
Incăperea era aşa cum o lăsaseră: un uragan de pete de sânge 
care se întindeau în arcuri fantastice pe podea şi la baza 
transformatoarelor electrice. Reuşiseră să închidă trapa de 
acces la culoarul de mentenanţă, dar în cameră era încă destul 
de frig. 


Îl cercetă pe Marcelin cu coada ochiului. Caporalul se 
străduia să îşi ferească privirea de petele de sânge. Era puţin 
verde la faţă. 

— Caporale? răsună glasul lui Gonzalez peste zumzetul 
transformatoarelor. 

Ochii lui Marcelin săgetară spre el. 

— Domnule? 

— Eşti bine? 

— Da, domnule. 

Gonzalez încuviinţă şi îşi îndreptă din nou atenţia asupra 
şiroaielor de sânge închegat. Mai multe urme de paşi 
însângeraţi trasau contururi deznădăjduite, mărturie a activităţii 
frenetice care avusese loc nu cu mult timp în urmă. Unele dintre 
ele duceau în coridor şi înapoi în direcţia de unde veniseră, spre 
infirmerie. Dar mai era un set de urme - dacă li se putea spune 
astfel - care duceau în altă direcţie, mai adânc, în interiorul 
bazei. Sergentul îşi trase lanterna de la centură, o aprinse şi le 
examina. Arătau ca nişte rozete enorme, distorsionate. Cârlige 
încovoiate, lungi şi înfiorătoare, înmugureau la capătul din faţă 
al fiecărei rozete. 

Le privi îndelung. 

Gonzalez se considera un om simplu, cu puţine nevoi şi încă 
mai puţine pretenţii. Niciodată nu avusese nevoie de compania 
altora, şi singura mândrie pe care o avea era cea a lucrului bine 
făcut. De aceea, nu căutase vreodată să fie promovat; nu simţise 
vreo dorinţă aparte de a avansa peste gradul de sergent. 
Sergentul, considera el, era nişa ideală: îndeajuns de important 
încât să îşi impună propria măruntă viziune a ordinii asupra 
diverselor lucruri, dar nu atât de important încât să îşi atragă 
responsabilităţi nedorite. Şi tocmai din acest motiv era singurul 
soldat care rămăsese la baza Fear mai mult de optsprezece luni. 
De fapt, rămăsese aici aproape treizeci de ani. Nu avea să uite 
vreodată expresia de pe faţa maiorului de la Fort McNair când, 
la întoarcerea din permisia de după prima şedere la bază, i-a 
cerut să fie detaşat din nou acolo. Ar fi putut ieşi la pensie de 
ani buni, dar nu îşi imagina ce altceva să facă în afară de a se 
asigura că acest loc, mâncat de molii şi uitat de lume, era bine 
întreţinut. Nu avea familie şi nici prea multe bunuri materiale în 
afară de o Biblie şi de stiva înaltă de romane polițiste pe care le 


citea din nou şi din nou în fiecare seară, în ordine alfabetică. 
Petrecuse atât de mult timp în compania propriilor gânduri, că 
aceasta ajunsese să fie compania sa preferată. Era o existenţă 
simplă, însă bine orânduită, raţională, previzibilă - întocmai cum 
îi plăcea lui. 

De aceea, amprenta însângerată luminată de raza lanternei îi 
dădea un dezagreabil sentiment de nelinişte. 

Gândurile îi fură întrerupte de zgomotul făcut de Creel, care 
băga o grenadă în lansatorul ataşat la M4. 

— Ştii, unchiul meu a câştigat odată safariul african, spuse el. 
Nu glumesc. A luat premiul cel mare la Loteria Elks. A prins un 
bivol african atunci. Vai, ce s-a mai lăudat ani de zile cu 
nenorocita aia de vânătoare. 

„Vânătoarea asta e una cu care nu ţi se va permite să te 
lauzi“, se gândi Gonzalez. Îşi cercetă oamenii în treacăt. Phillips 
mătura cu raza lanternei podeaua şi pereţii, iar petele de sânge 
apăreau şi dispăreau, odată cu trecerea razei. Marcelin 
rămăsese în pragul uşii, privind spre coridor, cu capul aplecat 
într-o parte, ca şi cum asculta ceva cu luare-aminte. 

— Suntem gata? întrebă sergentul cu glas scăzut. 

— Pe toţi dracii, suntem gata, răspunse Creel. Hai să-i venim 
de hac chestiei ăleia! 

Se regrupară în afara uşii, apoi porniră pe hol. Din nou, 
Phillips deschidea drumul, compensând slabul iluminat al 
culoarului cu mişcări rapide din lanternă, căutând urmele 
însângerate şi atât de mari că erau greu de ratat. Şi aici, pe 
podea, apăreau ocazional picături de sânge care nu aveau nimic 
de-a face cu urmele. Oare creatura fusese rănită cumva? 

— lisuse, auzi sergentul glasul lui Phillips. Ce dracu’ urme 
sunt astea? 

Coridorul se termină brusc, dând în alt culoar. La stânga se 
găseau nişte birouri nefolosite şi goale, la dreapta, holul ducea 
spre spaţiul de întreţinere a radarului. Se opriră în vreme ce 
Phillips îşi plimbă cu atenţie lanterna prin toate ungherele. 
Urmele deveneau tot mai neclare, picăturile de sânge tot mai 
rare, dar duceau în mod clar spre dreapta. 

Gonzalez simţi cum inima i se face cât un purice. Spațiile de 
mentenanţă pentru radar erau o vizuină de galerii mici, pline de 
echipament şi de locuri de depozitare. Dacă dihania era acolo, 


atunci avea să fie al naibii de greu să o scoată afară. 

— Să mergem! ordonă el. Pregătiţi-vă armele. Nu vorbiţi 
decât dacă e absolut necesar. 

li privi pe rând, zăbovind puţin asupra lui Marcelin. Nuanţa 
verzuie părăsise chipul caporalului pentru a fi înlocuită de o 
nelinişte palidă. 

După ce şi-au reluat drumul, Gonzalez îşi făcu rapid un 
inventar mental al propriilor emoţii. Îşi dădu seama că şi lui îi 
era frică. Nu că va fi ucis sau rănit - puterea copleşitoare a 
arsenalului lor i-ar fi apărat de asta - cât de necunoscutul pe 
care îl reprezenta creatura pe care o vânau. Îşi aducea aminte 
de fotograful Toussaint: felul în care delira, cu glas strident şi 
tare, aproape fără pauze de răsuflat, până ce l-au sedat. Îşi 
aduse aminte de panica din vocea lui Marcelin, în popotă. Nu mă 
face s-o spun...! Gonzalez era pur şi simplu prea bătrân, prea 
închistat în rutina lui ca să suporte o asemenea provocare adusă 
modului său de a înţelege lumea înconjurătoare. 

Coridorul era un dreptunghi de întuneric, presărat pe ici, pe 
colo cu mici bălți de lumină galbenă. Phillips îşi ţinea lanterna 
aţintită asupra urmelor, în vreme ce ceilalţi le agitau pe ale lor 
în stânga şi-n dreapta. Trecură de scările care duceau spre 
nivelul C şi spre spaţiul de locuit al soldaţilor. Apoi, de camerele 
folosite pentru prelevarea şi identificarea datelor. Toate cele 
patru uşi erau închise. Nu existau semne că ar fi fost forţate, iar 
micile geamuri cu grilaj de metal erau intacte. 

— Unde-ar trebui să ţintim? îl auzi pe Creel, dornic, din spate. 
În cap? Inimă? Burtă? 

— Trageţi cât puteţi până vedeţi că a căzut, răspunse 
Gonzalez. 

În faţă îi aştepta deschizătura strâmtă care ducea la spaţiile 
de mentenanţă pentru radar. Era beznă. Phillips intră primul şi 
o luă la stânga după ce trecu pragul. Gonzalez îl urmă, se întinse 
şi apăsă comutatorul cu palma, aprinzând lumina. 

Spaţiul era alcătuit din trei încăperi mari, una după cealaltă, 
toate pline cu rafturi metalice compacte, aranjate în şiruri 
paralele - un adevărat muzeu de tehnologie depăşită. Primul şir 
se ridica direct înaintea lor, ca un zid, cu rafturile înalte 
acoperite cu echipamente străvechi pentru scanările radar, 
pentru preluare şi interpretare de date: ecrane CRT înnegrite, 


plăci de bază împodobite cu tuburi vidate, rotocoale multicolore 
de cabluri încâlcite. 

— Incotro duce? întrebă Creel în şoaptă. 

— Nicăieri, veni replica lui Gonzalez. E o fundătură. 

— Grozav. Deci dacă chestia aia e aici, am încolţit-o. 

Nimeni nu răspunse. 

Gonzalez scrută cu privirea de-a lungul structurilor de metal, 
mai întâi la stânga, apoi la dreapta, şi se întoarse spre Phillips şi 
Marcelin. 

— Voi doi luaţi partea din dreapta. Şi păziţi-vă spatele. 

Cei doi încuviinţară, apoi se întoarseră şi se strecurară în 
spaţiul îngust dintre perete şi primul şir de rafturi, cu armele 
aţintite înainte. 

Sergentul îi făcu semn lui Creel. 

— Noi o luăm spre stânga. Ne întâlnim la uşa din spate. Dacă 
vezi ceva - orice -, strigă. 

— Am înţeles. 

Gonzalez merse pe lângă rafturi până ce ajunse la peretele din 
stânga al încăperii. Apoi ocoli repede colţul, cercetând zona din 
faţa sa. Capetele celorlalte şiruri de rafturi se pierdeau înspre 
fundul încăperii, iar culoarele înguste dintre ele erau întunecate. 
In stânga, peretele era înţesat de nişe adânci, care constituiau 
un spaţiu de depozitare adiţional. Trase aer adânc în piept şi îşi 
continuă drumul, privind cu coada ochiului la fiecare rând de 
rafturi pe măsură ce trecea prin dreptul lui. La capătul 
îndepărtat, întrezărea siluetele lui Phillips şi Marcelin, care 
făceau acelaşi lucru, avansând pe partea dreaptă. 

li trebui aproape un minut să ajungă la capătul încăperii. Se 
răsuci la dreapta şi merse de-a lungul peretelui din spate până 
ce se întâlni cu ceilalţi la pragul intrării în cea de-a doua zonă de 
depozitare. 

— Aţi găsit ceva? 

Phillips clătină din cap. 

Sergentul încuviinţă. Sala nu doar arăta goală; se simţea că e 
goală. Să caute aici începu să i se pară o pierdere de vreme. 
Creatura se retrăsese probabil pe scara care cobora spre nivelul 
C. De ce ar fi aici, în asemenea fundătură? 

— Să trecem în următoarea cameră, rosti el, întinzându-se 
peste prag şi aprinzând luminile. Aceeaşi procedură. 


Această încăpere părea identică primeia: rafturi înalte, ticsite 
cu echipament de mult uitat. Şi era la fel de lipsită de viaţă, în 
afara unui zumzet slab şi foarte jos, mai degrabă simţit decât 
auzit - aerul în exces din sistemul de încălzire, fără îndoială. Din 
nou, Gonzalez şi Creel cercetară partea stângă, păşind încet şi 
atent de-a lungul rafturilor, iar ceilalţi doi o luară la dreapta. 
Ajunseră în celălalt capăt al încăperii, zonă foarte prost luminată 
din cauza unui bec ars, şi se reîntâlniră cu Phillips şi Marcelin în 
pragul celei de-a treia încăperi. 

Gonzalez scrută bezna care se întindea înaintea lor. 

— Verificăm, numai ca să ne facem treaba cum trebuie. Apoi 
ne întoarcem la scara 12 şi încercăm pe nivelul C. Să mergem, 
aceeaşi procedură. 

— Simţiţi mirosul? întrebă Creel. 

— Ce miros? întrebă Phillips. 

— Nu ştiu. De hamburger sau ceva. 

Gonzalez întinse braţul înăuntru şi aprinse încă o dată 
luminile. Câteva becuri fluorescente se treziră la viaţă pâlpâind. 

Apoi, cel mai apropiat dintre ele se stinse cu un sfârâit încet. 
Sergentul se încruntă. Rahat. Ce moment nepotrivit în care să se 
strice limitatorul de curent. Acum, partea îndepărtată a sălii era 
în penumbră, în vreme ce zona din faţa lor era de-a dreptul 
întunecată. 

Phillips pufhni. 

— Îţi alegi momente ciudate să te gândeşti la mâncare, îi 
spuse lui Creel. 

— Nu, omule. Nu spuneam de hamburger gătit. 

Gonzalez se întoarse spre stânga, pregătit să meargă din nou 
de-a lungul rafturilor, cu Creel pe urmele sale. Apoi se opri. 
Înainte, unde se îmbinau pereţii, zări prima dintre nişele pentru 
echipament. Doar că nişa nu conţinea radarele cu carcasă 
metalică pe care le observase mai devreme. În schimb, ceva 
zăcea pe fundul ei; ceva ce lucea mohorât în lumina slabă. 

— Mă doare capul, rosti Marcelin. 

Gonzalez îşi luă lanterna, sfredeli întunecimea nişei cu raza ei. 
Lumina dezvălui un maldăr de plastic şi ceva plin de sânge 
închegat înăuntru. 

Peters. 

Chiar în acea clipă, Marcelin începu să scâncească. 


Sergentul se răsuci pe călcâie. Ceva îi urmărea din celălalt 
colţ al rafturilor. În scurtul răgaz în care o zări, Gonzalez 
distinse o blană neagră, groasă, zburlită; o ureche mare, ca de 
liliac, aşezată într-un unghi lateral capului; şi un singur ochi 
gălbui. 

Şi mai era ceva. Capul era prea înalt, se înălța prea mult 
deasupra solului... 

Auzi un bubuit când Creel declanşă lansatorul de grenade. 
Obuzul şuieră prin aer şi explodă într-un raft aflat la câţiva paşi 
distanţă de locul unde văzuseră mai înainte capul bestiei. 
Zidurile se cutremurară. Un nor de fum roşu-gălbui umplu 
încăperea. Pretutindeni ploua cu bucăţi de metal şi sticlă. 

— Înapoi! strigă Gonzalez. 

Se retraseră în cea de-a doua încăpere. 

— Ocupaţi poziţiile în colţuri! ordonă el. Phillips, Marcelin, 
acoperiţi uşa! Atenţie la focul încrucişat! 

Se retrase în colţul din stânga spate al camerei şi se ghemui 
după capătul unui raft, îndreptându-şi arma spre cadrul 
întunecat al uşii. Inima îi bătea mai tare decât oricând în viaţă. 
Creel chiţăia speriat lângă el: 

— Vai, Doamne! Vai, Doamne! 

— Treci în spatele meu. Dacă vine după noi, ţinteşti spre uşă. 
Spre uşă, m-ai auzit? Dacă-mi împuşti oamenii din greşeală, te 
împuşc eu pe tine. 

Dar Creel nu părea să-l audă. 

Vai, Doamne... 

Fiţi gata! strigă Gonzalez la soldaţi. 

Nu se auzi niciun răspuns din celălalt capăt al camerei, în 
afara unui scâncet slab, care era probabil al lui Marcelin. 

Îşi duse privirea peste ţeava puştii, luptându-se să ţină sub 
control panica bruscă, stranie, care aproape că îl copleşea. 
Trecu un minut plin de încordare, apoi două. Sergentul clipi de 
câteva ori, în încercarea de a alunga sudoarea care-i curgea în 
şiroaie pe frunte. Sunetul jos pe care îl remarcase mai înainte se 
auzea acum mai tare, îi umplea urechile şi capul cu o durere 
înfundată care... 

O durere de cap. Şi Marcelin menţionase aşa ceva. 

Gonzalez înlemni. Ceva se mişca în întunecimea dindărătul 
uşii. 


Clipi din nou şi îşi trecu repede mâna peste ochi. Trebuie să fi 
fost o iluzie din cauza luminii slabe. Dar nu: încă o mişcare în 
umbre, cenuşiu pe cenuşiu. Pentru o clipă, se opri. Apoi începu 
din nou şi - încet, încet - capul creaturii de ivi în uşă. Un sunet 
jos, ca gâlgâitul unui om care se îneacă, începu să se audă în 
gâtul lui Creel. Gonzalez nu putea decât să privească, paralizat 
ca toţi ceilalţi. Hristoase, părea să tot vină, întunecat şi cu formă 
ca de glonţ, cu un munte de oase la capăt care duceau la nişte 
umeri înalţi, incredibil de puternici. Gonzalez nu mai văzuse aşa 
ceva. Era magnifică. Era îngrozitoare. 

Acum, capul ieşise complet pe uşă şi privea înspre Marcelin şi 
Phillips. În timp ce Gonzalez privea înmărmurit, capul se mişcă 
din nou şi - cu o lentoare agonizantă, insolentă - se întoarse 
spre el. Ochii galbeni parcă îi înrobiseră pe ai săi. Apoi fălcile se 
desfăcură şi privirea sergentului cobori spre ele şi - sfinte 
Iisuse! ce naiba erau chestiile... 

Dintr-odată, simţi cum raţiunea îl părăseşte. Degetul îi 
zvâcnea spasmodic pe trăgaci. 

Gâlgâitul din gâtul lui Creel se prefăcu într-un scheunat slab, 
apoi urcă abrupt într-un urlet hodorogit. Şi arătarea se aruncă 
spre ei. 

Totul se petrecu dintr-odată. Creel ţipă incoerent, dându-se 
instinctiv în spate şi în acelaşi timp ridicându-şi arma. Phillips şi 
Marcelin deschiseră focul din colţul îndepărtat. Gloanţele se 
izbeau de perete şi ricoşau cu vaiere ascuţite deasupra capului 
sergentului. Gonzalez simţi cum e trântit brutal la o parte, iar 
creatura se năpusti asupra lui Creel: se auzi un pârâit înfundat, 
ca sunetul unei pulpe de pui desfăcute şi şeful de echipă scoase 
încă un urlet teribil de astă dată, unul de durere. Gonzalez se 
săltă în picioare, deşi încăperea se învârtea în jurul său, şi se 
răsuci să ţintească. Işi dădu imediat seama că era prea târziu 
pentru Creel. Creatura îl sfârtecase ca pe-o păpuşă de cârpe, din 
care petale de sânge şi carne se înălţau într-o pâclă roşie. 
Ceilalţi se opriseră din tras. In timp ce Gonzalez o privea 
neputincios, arătarea ridică ochii spre el, încadraţi de o mască 
sângerie. În lumina slabă, i se păru că vede cum colţurile gurii 
enorme se încreţesc în ceea ce putea fi numai un zâmbet. lar 
apoi se trezi că fugea, fugea, pe lângă rafturi şi, ieşind pe uşă pe 
urmele lui Phillips şi Marcelin, prin prima încăpere şi pe coridor 


şi tot mai departe, fugea, fugea... 


41 


Aerul din laboratoarele de ştiinţe naturale părea îngheţat. 
Pentru un moment destul de îndelungat, toată lumea din sală 
pur şi simplu se holbă la Usuguk. In ceea ce-l priveşte, tunitul 
stătuse tot timpul aproape de uşă, nemişcat, ghetele sale din 
piele de focă şi hanoracul din piele de karibu şi pânză 
contrastând puternic cu pereţii cenuşii, metalici şi cu 
instrumentele prozaice. 

— Tu, spuse Marshall, cu o voce îngroşată de mirare. Tu eşti 
al optulea om de ştiinţă. 

— Aşa mi se spunea, răspunse Usuguk. 

In cealaltă parte a camerei, Logan se încruntă. 

— Ce vrei să spui? 

Pentru o lungă perioadă de timp, Usuguk nu scoase niciun 
cuvânt. Ochii săi negri îi priviră pe fiecare în parte. Apoi privirea 
i se concentră pe un punct dincolo de ei, un punct care lui 
Marshall i se păru extrem de îndepărtat. 

— Sunt un om bătrân, spuse Usuguk. Pot să iau loc? 

— Desigur, răspunse Marshall şi se grăbi să-i aducă un scaun. 

Şamanul se lăsă în scaun şi îşi puse pacheţelul cu doftorii pe 
genunchi. 

— Am fost specialist, începu el, cu accentul lui monoton. 
Specialist militar. Am crescut la 160 de km de aici. Pe vremuri, 
oamenii mei trăiau într-o aşezare de lângă Kaktovik. Trăiam cu 
familia vărului meu. Mama mea a murit dându-mi naştere, iar 
tatăl meu a murit de foame când aveam şase ani şi ieşise pe 
gheaţă, la vânătoare de karibu. Am crescut ca un prost, plin de 
quinig. Pe atunci nu-mi era de ajuns să stau ore întregi lângă o 
copcă, aşteptând ocazia de a împunge cu sulița o focă. Nu 
aveam respect pentru datinile vechi. Nu înţelegeam cercul 
frumuseţii, farmecul zăpezii. Într-un an, un reprezentant al 
armatei a venit prin Kaktovik să recruteze oameni, ne-a vorbit 
despre locuri îndepărtate. Eu vă învăţasem limba; aveam braţul 


puternic. Aşa că m-am înrolat. Dar vorbeam inuită, vorbeam 
tunită, spuse el şi clătină încet din cap. Aşa că după şase luni 
petrecute la Fortul Bliss m-au trimis înapoi aici, la baza asta. 

— Baza era operaţională? întrebă Marshall. 

— Ahylah, dădu din cap tunitul. In afară de aripa de nord, 
care nu era încă terminată. Au fost nevoiţi s-o construiască sub 
nivelul zăpezii. 

— De ce? întrebă Logan. 

— Nu ştiu. Era confidenţial. Pentru teste. Ceva experimente 
cu sonarul, spuse Usuguk şi se opri. Armata a pus câţiva tuniţi la 
muncă, să sape gheaţa din aripa de nord şi să pună piloni. Toţi 
tuniţii ştiu că muntele e un loc rău, unde trăiesc zeii malefici. 
Dar eram puţini, şi săraci, şi primeam bani de la kidiatet - omul 
alb - şi ne era greu să-i refuzăm. Unchiul meu era unul dintre 
muncitori. El l-a găsit. 

— A găsit ce? întrebă Marshall. 

— Kurrshug, spuse Usuguk. Colţul zeilor. Devoratorul de 
suflete. 

Ceilalţi schimbară priviri între ei. 

— Ce e kurrshuq mai exact? întrebă Logan. 

— E ceea ce aţi trezit voi. 

— Cum? ridică vocea Sully. Aceeaşi creatură? E imposibil. 

Tunitul clătină din cap. 

— Nu aceeaşi. Alta. 

Marshall simţi cum surpriza acestei dezvăluiri îl pătrunde. Era 
posibil? Tăcerea se aşternu peste grup. 

— Continuă, zise Sully într-un final. 

Era prinsă în gheaţă, într-o crevasă mică de la baza aripii de 
nord, spuse Usuguk. 

— Probabil că a fost îngheţată de acelaşi fenomen, murmură 
Faraday. 

— Unchiul meu era foarte agitat. A venit la mine. lar eu m-am 
dus la colonelul Rose. 

— Comandantul bazei, spuse Logan. 

Usuguk încuviinţă. 

— Nimeni altcineva nu trebuia să ştie. Unchiul meu m-a rugat 
să-i spun colonelului că armata trebuia să părăsească locul 
imediat. Era pământ interzis. Şi kurrshuk era gardianul 
pământului, spuse el, după care făcu o pauză. Dar nu au plecat. 


Colonelul a închis crevasa şi i-a chemat pe ei. 

— Pe ei? repetă Marshall. 

— Oamenii de ştiinţă speciali. Cercetătorii secreţi. Au ajuns 
aici înainte de luna plină. Au venit cu două avioane de marfă 
burduşite cu fel de fel de instrumente ciudate. Acestea au fost 
instalate în aripa de nord, în întuneric. 

— Deci aripa de nord a primit o altă întrebuințare, spuse 
Logan. Scopul ei iniţial a fost abandonat până când noua 
descoperire avea să fie examinată. 

— Da. 

— Cu unchiul tău ce s-a întâmplat? continuă Logan. Şi cu 
ceilalţi tuniţi? 

— Au plecat degrabă. 

— Dar tu ai rămas. 

Usuguk îşi lăsă capul în jos. 

— Da. Spre ruşinea mea eternă. V-am spus că nu aveam deloc 
respect pentru datinile tribului meu. Şi oamenii de ştiinţă aveau 
nevoie de cineva care să-i ajute, cineva care să înţeleagă modul 
în care funcţiona baza. Cineva care putea să... să-i protejeze. De 
vreme ce eu ştiam deja de existenţa kurrshug-ului, am fost 
selectat. S-au purtat cumsecade cu mine, m-au implicat în 
munca lor. Mă numeau „micul cercetător“. Unul dintre ei, un 
kidlatet pe nume Williamson, era interesat de... Făcu o pauză. 
De sociologie. I-am împărtăşit câteva dintre legendele tribului 
meu, istoriile noastre, credinţele noastre. 

— Şi ce s-a ales de... de creatură? întrebă Marshall. 

— A fost scoasă cu atenţie din gheaţă, luată din crevasă şi 
plasată într-un congelator din aripa de nord. Cercetătorii voiau 
să o studieze, să o măsoare, apoi să o dezgheţe. Dar, în curând, 
s-a dezgheţat de la sine. 

— De la sine? repetă Sully. 

— Desigur, ridică Usuguk din umeri, parcă uimit de tonul 
sceptic al lui Sully. 

Marshall şi Faraday se uitară unul la celălalt. 

— Era vie? întrebă Marshall. 

— Da. 

— Şi era ostilă? 

— Nu, nu la început. Kurrshug e un demon priceput. Se joacă 
cu tine, aşa cum se joacă puii de vulpe cu un şoarece de câmp. 


Oamenii de ştiinţă erau fascinaţi. După ce şi-au revenit şi nu le-a 
mai fost teamă, au fost fascinaţi. 

— Teamă? întrebă Marshall. 

— Kurrshug e o creatură înfricoşătoare când o priveşti. 

Logan îşi scoase un carneţel cu coperte de piele. 

— Poţi să mi-o descrii? întrebă el. 

— Nu. 

Altă tăcere scurtă. 

— Povesteşte-ne ce s-a întâmplat, spuse Marshall. Cu 
cercetătorii. 

— Aşa cum v-am spus, creatura părea că ne face pe plac. Căe 
prietenoasă. Cercetătorii şi-au continuat testele şi observaţiile. 
l-au testat puterea şi viteza. Au devenit din ce în ce mai 
entuziasmați, mai ales de modul în care creatura se apăra. Voiau 
să-i testeze inteligenţa, să găsească moduri prin care să - ce 
cuvânt foloseau? - o transforme într-o armă. Dar în cea de-a 
treia zi creatura s-a decis să le facă voia zeilor diabolici. S-a 
săturat să se joace cu noi. Unul dintre cercetători, un kidlatet pe 
nume Blayne, îi testa... instinctul de vânătoare. Nu mi-au spus 
ce ar fi vrut să vâneze creatura. Blayne avea un reportofon pe 
care înregistrase sunete de animale care sufereau, marmote, 
iepuri. Când i-a pus caseta, creatura s-a înfuriat. L-a rupt în 
bucățele. I-am auzit ţipetele şi am fugit spre el. Când am ajuns, 
corpul lui era împrăştiat peste tot în laboratorul audio. Kurrshug 
dormea pe podea, cu capul lui Blayne între labele din faţă. Ii 
devorase sufletul. 

Marshall îi aruncă o privire lui Logan. Istoricul îşi deschisese 
carneţelul şi scria cu frenezie. 

— Oamenii de ştiinţă au plecat fără să atingă cadavrul şi s-au 
întors la sediul lor să vorbească. Unii erau de părere că bestia ar 
trebui ucisă imediat. Alţii nu erau de acord, pentru că era o 
descoperire prea valoroasă. Poate că moartea lui Blayne fusese 
un accident, spuneau ei. Că e posibil să fi greşit creatura şi să fi 
acţionat în autoapărare. S-au pus de acord să continue studiul. 

— Williamson, cel interesat de sociologie, a discutat despre 
asta cu tine? întrebă Logan, ridicându-şi ochii din carneţel. 

Usuguk încuviinţă. 

— Mi-a pus multe întrebări. Ce ştiau cei din tribul meu despre 
kurrshuq, de ce era aici, ce voia. 


— Şi ce i-ai spus? 

— l-am spus adevărul. Că era un gardian al muntelui interzis. 
Că devoratorul de suflete nu putea fi ucis. 

— Care a fost reacţia lui? 

— A petrecut mult timp scriind în carneţelul său. 

Logan se scotoci prin buzunare şi scoase jurnalul decolorat şi 
i-l întinse lui Usuguk. Tunitul îl deschise cu grijă, răsfoi câteva 
pagini îngălbenite şi îl returnă cu un semn din cap. 

— „Au turaţii răspunsul?“ cită Logan. Poate era o întrebare, 
nu o afirmaţie. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? întrebă Sully. 

— A doua zi când ne-am întors eram înarmat. S-a purtat diferit 
cu noi. Era ostil, necomunicativ. Când cercetătorii au insistat, a 
atacat. 

— I-a ucis pe toţi? continuă Sully. 

— Nu. Nu deodată. 

— Cum, atunci? 

Pe măsură ce vorbea, privirea tunitului se cobora tot mai 
mult. Apoi s-a uitat dintr-odată în sus, ţinându-l pe fiecare dintre 
ei cu ochii bântuiţi de amintire. 

— Nu mă întrebaţi, spuse el, cu vocea tremurândă. Nu vreau 
să-mi aduc aminte. N 

În cameră se aşternu tăcerea. Încet, Usuguk s-a reîntors cu 
privirea spre punctul distant. Chipul i se relaxă şi deveni 
resemnat încă o dată. 

— Ai împuşcat-o? întrebă Marshall cât putu de blând. 

Usuguk aprobă dând din cap, fără să se uite la el. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Gloanţele au enervat-o. 

— Cum ai scăpat? 

Fusese rândul lui Logan să întrebe. 

— Ne urmărea. Cei care mai rămăseseră în viaţă au încercat 
să scape din aripa de nord. Ne-a prins o dată, de două ori. Intr- 
un final, am mai rămas doar eu şi Williamson. Ne ascundeam în 
camera de electricitate, nu departe de trapa de ieşire, spuse el 
cu o voce din ce în ce mai spartă. A ţâşnit din întuneric... 
Williamson a ţipat... a sărit pe el... a picat cu spatele pe un 
tablou electric... am văzut o lumină puternică şi camera s-a 
umplut de fum... am fugit cât de repede am putut din aripa de 


nord. 

Urmă o pauză lungă în care nimeni nu scoase un cuvânt. 

— Colonelul Rose a chemat o echipă specială, continuă 
Usuguk într-un final. Când ne-am întors în aripa de nord, l-am 
găsit pe kurrshuq prăbuşit peste trupul lui Williamson. Nu se 
mai mişca. 

— Mort, şopti Sully. 

Usuguk clătină din cap. 

— A plecat mai departe. A ales să-şi părăsească corpul. 

— Ce au făcut cu el? întrebă Marshall. 

— Cadavrul a dispărut. 

— Cum? întrebă Sully. 

— S-au întors mai târziu cu un sac pentru cadavru. Dar 
dispăruse deja. 

Tunitul se uită la ei, la fiecare. 

— După cum v-am spus. A ales să se întoarcă la forma sa 
spirituală. 

Sully clătină din cap. 

— Probabil s-a târât undeva să moară. Şi s-au grăbit să 
închidă locul, să muşamalizeze tot incidentul, sunt sigur că nu l- 
au căutat foarte mult. 

Marshall se uită la şaman. 

— Şi tu? Tu ce-ai făcut? 

— Am părăsit armata. Am plecat cu câţiva oameni din sat, 
care m-au ascultat, şi am înfiinţat o nouă comunitate, pe gheaţă. 
Ne-am străduit să trăim după vechile datini ale poporului meu, 
aşa cum au trăit ei de mii de ani, înainte de venirea kidlatet-ului. 
Am lăsat în urmă lumea fizică. 

Sully nu-l mai asculta. 

— Nu vă daţi seama? spuse el. E vulnerabil la electricitate. E 
călcâiul lui Ahile. Trebuie să-l anunţăm pe Gonzalez. 

Tunitul se uită în sus deodată. 

— Nu aţi priceput nimic din ce v-am zis? Nu e un animal. 
Provine din lumea spiritelor. Nu-l puteţi omori. De aceea m-am 
întors aici, ca să vă spun lucrul acesta. Nu m-aţi ascultat de 
prima dată. Acum trebuie să-mi daţi crezare. Pentru că vă spun 
adevărul. Sunt singurul care a supravieţuit. 

Sully nu îi răspunse. Se duse în colţul opus al camerei şi ridică 
radioul pe care i-l dăduse Gonzalez. 


— Există şi un al doilea motiv pentru care m-am întors, spuse 
Usuguk, întorcându-se spre Marshall. Creatura pe care aţi găsit- 
o, aţi spus că e mai mare decât un urs polar, nu-i aşa? 

— Aşa e, încuviinţă Marshall. 

— Creatura pe care cercetătorii au scos-o acum 50 de ani din 
gheaţă era de mărimea unei vulpi arctice. 

Urmă o tăcere, provocată de şocul celor spuse de Usuguk. 
Pentru un moment, nimeni nu se mişcă. Apoi Sully ridică radioul 
şi apăsă butonul de transmisie. 

— Doctorul Sully către sergentul Gonzalez. Mă auziţi? 

Ca răspuns, se auzi doar pârâitul paraziţilor. 

Sully încercă din nou. 

— Aici Sully. Gonzalez, mă recepţionezi? Terminat. 

Şi mai mulţi paraziți. 

În timp ce Sully încerca să dea de Gonzalez, Usuguk se 
ridicase de pe scaun şi mersese lângă Marshall şi Faraday. 

— După ce aţi venit aici, atunci când din cer a plouat cu 
sânge, m-am temut că aţi trezit încă unul, spuse el. De aceea v- 
am avertizat şi v-am spus că trebuie să plecaţi. Sunt şaman. 
Stau cu un picior în lumea materială şi cu altul în lumea 
spirituală. Trebuie să ai încredere că înţeleg astfel de fenomene. 

— Încă unul, repetă Marshall, încă şocat, neputând să accepte 
vestea. 

— Poate că nu ar trebui să fim atât de surprinşi, spuse 
Faraday. Teoria jocului prevede că rezultatul cel mai puţin 
dezirabil are cele mai mari şanse să se materializeze. 

— De mărimea unei vulpi, spuse Marshall. Şi a ucis şapte 
oameni. 

Usuguk încuviinţă. 

— Acum mă crezi? Kurrshug-ul acesta e un spirit mult mai 
important decât celălalt. Nu va părăsi lumea aceasta la fel de 
uşor. Nu-l puteţi ucide, nu-l puteţi cuceri. Puteţi doar să plecaţi. 
Poate că vă va permite asta. 

— Dar nu putem pleca, spuse Marshall. Suntem prea mulţi, nu 
încăpem în vehiculul de zăpadă. Suntem prinşi aici, nu putem 
pleca din cauza furtunii. 

Tunitul se uită la el cu ochii strălucindu-i. 

— Atunci îmi pare foarte rău pentru voi. 


42 


— E normal să meargă aşa de greu? întrebă Barbour cu dinţii 
încleştaţi. Călătoria, vreau să spun. 

— Nu. În mod normal drumurile de iarnă pentru transport 
sunt acoperite cu un strat de gheaţă. Dar noi ne creăm propriul 
drum acum. Vrei să tragi de mânerul „oh, rahat“? 

— Ce fel de mâner? 

— Bara de stabilizare de lângă uşă. 

Barbour se întinse şi apucă bara de metal orizontală, 
aruncându-i o privire lui Carradine. Cabina camionului era atât 
de mare încât nici nu ar fi putut ajunge la el. Mâinile lui păreau 
într-o continuă mişcare - pe volan, pe schimbătorul de viteze, 
apăsând un buton din multitudinea celor de pe bord. Barbour nu 
mai călătorise niciodată într-un camion cu semiremorcă şi era 
uimită cât de sus era faţă de sol şi cât de dificil era drumul. 

— Trebuie să menţinem viteza sub 50 km/oră, spuse 
camionagiul, cu obrazul umflat de omniprezenta gumă pe care o 
molfăia. Nu vreau să se strice legătura de remorcă. Va trebui să 
încetinim şi mai mult când ajungem la lac, dar măcar drumul va 
fi mai lejer acolo, chicoti el. 

Lui Barbour nu-i plăcu chicotitul lui. 

— Ce lac? 

— Trebuie să trecem un lac în drum spre Satul Arctic. Lacul 
Speranţei Pierdute. E prea mare, nu-l putem ocoli. Dar vremea a 
fost prielnică şi rece, deci n-ar trebui să avem probleme. 

— Glumeşti, nu-i aşa? 

— De ce crezi că se numeşte condusul camionului pe drum de 
gheaţă? Peste 80% din drumul făcut iarna este peste gheţuri. 
Traseele obişnuite reprezintă doar 20% din drum. 

Barbour nu-i dădu nicio replică. „Lacul Speranţei Pierdute, se 
gândi ea. Să sperăm că nu se va ridica la înălţimea numelui.“ 

— Suntem norocoşi că e vânt acum, continuă Carradine. 
Mentine stratul de zăpadă jos şi aşa pot să găsesc cea mai bună 


rută pe permafrost. Trebuie să fim foarte atenţi, nu pot să risc 
să ni se spargă un cauciuc, mai ales cu toţi oamenii ăia acolo, 
care stau fără căldură. 

Barbour aruncă o privire în oglinda retrovizoare. În luminile 
trecătoare care se reflectau în oglindă, putea desluşi conturul 
rulotei argintii. Treizeci şi cinci de oameni înăuntrul ei. Şi-i 
imagina stând acolo, probabil conversând foarte puţin, cu doar o 
lanternă sau două care să le ofere lumină. Căldura probabil că 
scăzuse deja. 

Carradine îi arătase cum să folosească radioul CB pentru a 
comunica cu Fortnum. Ridică receptorul din furcă, se asigură că 
era selectată frecvenţa potrivită şi apăsă pe comutatorul de 
transmisie. 

— Fortnum, recepţionezi? 

Se auzi un cârâit scurt. 

— Recepţionat. 

— Cum merge acolo? 

— E bine până acum. 

— S-a făcut frig? 

— Încă nu. 

— O să vă anunţ pe măsură ce ajungem tot mai în sud. Să îmi 
spuneţi dacă aveţi nevoie de ceva. 

— Aşa o să facem. 

Barbour nu ştia cum să procedeze la finalul conversaţiei aşa 
că puse pur şi simplu receptorul înapoi în furcă. Ultima parte a 
discuţiei fusese oricum doar pentru a le ridica moralul, nu avea 
cum să-i ajute, de fapt. li aruncă o privire lui Carradine. 

— Cât mai e? 

— Până la Satul Arctic? Vreo 330 de km de la bază la 
garnizoana din nord. În direcţia aia mergem noi acum. 

330 de km. Erau deja pe drum de aproape o oră. Barbour făcu 
un calcul mental rapid. Mai aveau încă şase ore de mers. 

În afara parbrizului lat, furtuna părea să fie un haos de fulgi 
albi pe fundalul unui ecran negru. Vântul ridica în vârtejuri 
zăpada de pe pământ, dezvăluind suprafaţa cenuşie şi lipsită de 
trăsături a permafrostului de dedesubt. Carradine aprinsese 
toate farurile de ceaţă şi farul mare de pe camion şi, în ciuda 
tonului său calm şi glumet, Barbour observă cu câtă atenţie 
urmărea el drumul din faţă, mişcând uşor volanul de fiecare 


dată când observa un potenţial obstacol. 

Cabina se zdruncina şi se scutura, până când lui Barbour i se 
păru că i se descleştase maxilarul. Se întrebă cum se descurcau 
Sully şi Faraday la bază, şi dacă Marshall se întorsese sau nu. 
Poate nu ar fi trebuit să-l lase pe Sully să o convingă să plece. 
Era, în aceeaşi măsură, şi expediţia ei, aşa cum era a tuturor 
celor implicaţi; nu era numai specialistul în calculatoare, avea şi 
ea cercetarea ei pe care n-ar fi trebui s-o abandoneze doar 
pentru că... 

Ceva se schimbase. Se uită la Carradine. 

— Încetinim? 

— Da. 

— De ce? 

— Ne apropiem de Lacul Speranţei Pierdute. Mergem cu 
maxim 15 km/oră pe gheaţă. 

— Dar în rulotă nu e căldură. Nu putem să tragem de timp. 

— Doamnă, să-ţi explic ceva. Atunci când trecem peste un lac 
îngheţat, camionul creează un val sub gheaţă. Valul acela ne 
urmăreşte pe măsură ce trecem lacul. Dacă mergem prea 
repede, valul devine prea puternic şi poate să spargă gheaţa. 
Dacă se întâmplă asta, ne ducem la fundul lacului. Apa îngheaţă 
deasupra noastră în câteva minute şi, cât ai zice peşte, ai un 
mormânt gata făcut care... 

— Bine. Am înţeles. 

Acum, în întunericul din faţă, ceva sclipea şters în lumina 
farurilor. Barbour se ridică în capul oaselor şi se uită pe geam 
agitată, privind cu insistenţă drumul. Gheaţă, întinzându-se cât 
vedea cu ochii, până când se pierdea în furtună. 

Carradine încetini puţin, manevrând schimbătorul de viteze, 
până când se auzi un zgomot de frâne scrâşnind şi camionul se 
opri. Camionagiul se întinse spre cabina de dormit şi scoase de 
acolo o unealtă lungă, care arăta ca un ciocan pneumatic foarte 
subţire. 

— Mă întorc imediat, spuse el, deschizând uşa. 

— Dar... începu ea să protesteze. 

Carradine cobori şi trânti uşa în spatele lui, dispărând din 
câmpul vizual, iar Barbour rămase tăcută. După un moment îl 
văzu din nou, păşind în faţa camionului, o privelişte bizară aşa 
cum era, îmbrăcat în cămaşa lui tropicală şi cu unealta aceea 


bălăngănindu-i-se pe umăr. Vântul se mai potolise şi vârtejuri de 
zăpadă se roteau în jurul lui aproape mângâindu-l. Pe măsură 
ce-l urmărea cu privirea, Carradine păşise pe gheaţă şi merse 
aproape 50 de metri. Işi luă unealta de pe umăr, o puse în 
funcţiune şi perforă cu ea gheaţa. Barbour îşi dădu seama că era 
un burghiu electric. În 30 de secunde străpunsese deja gheaţa şi 
bărbatul se îndrepta înapoi spre camion. Urcă, deschise uşa şi 
intră în cabină. Zâmbea larg. Un strat subţire de gheaţă îi 
acoperea părul şi umerii. 

— Eşti de-a dreptul sărit de pe fix, ştii asta? spuse ea. Să ieşi 
în furtună, îmbrăcat aşa. 

— Frigul e o stare mentală. 

Carradine aruncă burghiul în spate şi îşi frecă mâinile - din 
cauza frigului sau pentru că era entuziasmat, Barbour nu-şi 
dădu seama. 

— Stratul de gheaţă are 55 de centimetri. 

— Şi asta e rău? 

— E bine. 45 de centimetri e minimul. Suntem înainte de 
sezon. Gheaţa asta e bună pentru 25, poate chiar 30 de tone. 

Arătă cu degetul spre burghiu, chicotind. 

— Ştiu că nu avem cu noi instrumente de înaltă clasă. Nu 
avem radar pentru gheaţă, nu analizăm profile, aşa cum se face 
pe un drum de gheaţă. Dar, hei, nu avem nici restricţie de drum 
şi nici dispeceri care să ne bată la cap. 

Se uită la ea un minut. 

— În ordine. lţi voi spune ceva acum, ca să fii pregătită. 
Şofatul pe gheaţă nu e la fel cu şofatul pe un drum normal. 
Gheaţa se curbează odată cu camionul. Şi scoate un zgomot 
puternic. 

— Cum? 

— O să-ţi dai seama când o să auzi. 

Carradine eliberă frâna şi băgă camionul în viteză. 

— Acum o să trecem pe lac. Nu vreau să accelerez prea mult 
şi să întind gheaţa. 

— Să o întinzi? Nu, nu, cu siguranţă nu vrei să faci asta. 

Barbour privi afară spre întinderea aparent infinită de gheaţă 
din faţa ei. Chiar aveau de gând să traverseze lacul cu un 
camion cu 18 roţi? 

— În ordine, spuse Carradine şi îi dădu drumul camionului 


spre malul lacului, după care îi aruncă o privire lui Barbour şi îi 
făcu cu ochiul. Cam de acum ar trebui să începi să te rogi, 
doamnă. 

Se târau pe gheaţă cu mai puţin de 16 km/oră. Barbour se 
încordă când lăsară în urmă permafrostul care tremura şi 
bubuia, pentru a trăi acum senzaţia şi mai neplăcută a gheții 
care se îndoia sub ei. Carradine se încruntă, concentrându-se la 
drum, cu o mână pe volan şi cu cealaltă pe schimbătorul de 
viteze. Motorul huruia pe măsură ce înaintau. 

— Trebuie să menţin RPM-urile cât mai mari. Ca să nu 
derapăm. 

Pe măsură ce înaintau pe gheaţă, Barbour auzi un nou 
zgomot, un trosnet slab care părea că vine de peste tot din jurul 
ei şi care semăna cu sunetul pe care îl face un celofan când 
desfaci un cadou de Crăciun. Inghiţi cu greu. Ştia de unde 
provenea zgomotul: era gheaţa care protesta sub greutatea 
enormă a camionului. 

— Cât mai e până pe partea cealaltă? întrebă ea cu o voce 
puţin răguşită. 

— Vreo şase kilometri, răspunse Carradine fără să-şi ia ochii 
de pe gheaţă. 

Continuaseră să meargă cu ceea ce părea viteza melcului, în 
timp ce pocnetele şi trosnetele se auzeau din ce în ce mai tare. 
Zăpada se rotea, formând vârtejuri, şi cicloane, şi forme 
fantasmagorice ciudate în lumina farurilor. Din când în când 
Barbour auzea pocnete puternice şi bubuituri venind de 
dedesubtul lor. Îşi muşcă buza, numărând minutele în gând. 
Deodată, camionul viră, alunecând spre dreapta. Se uită repede 
la camionagiu. 

O pală de vânt, spuse el, trăgând de volan cu blândeţe pentru 
a redresa camionul. Nu e tracţiune aici. 

Radioul CB ciripi. Barbour se întinse după receptor. 

— Fortnum? 

— Da. Ce e cu zgomotul ăla ce vine de afară? Oamenii încep 
să se îngrijoreze. 

Barbour se gândi un moment la ce să răspundă. 

— Trecem peste o porţiune mai îngheţată. Mai durează câteva 
minute. 

— Am înţeles, o să transmit mesajul. 


Puse la loc receptorul, schimbând o privire cu Carradine. 

Trecuseră cinci minute, apoi zece. Barbour îşi dădu seama că 
mâna dreaptă îi amorţise pentru că ţinea foarte strâns bara de 
stabilizare. Elasticitatea gheții, pârâitul şi trosnetele continue o 
făceau să fie atât de încordată, încât credea că o să 
înnebunească. Vântul şuiera. Din când în când o pală de vânt 
mai puternică împingea camionul, forțându-l pe Carradine să 
tragă de volan cu multă grijă pentru a compensa presiunea. 

Barbour se uită în faţă în beznă. Se vedea cumva la mal în 
distanţă? Dar nu, era doar un zid întunecat de granule de gheaţă 
care levitau în aer, mişcându-se şi vibrând în vânt ca o perdea 
care se unduia. 

— Ceaţă de gheaţă, îi explică Carradine. Aerul nu mai poate 
susţine atâta umezeală. 

Ceaţa ciudată începu să înconjoare camionul ca un nor negru 
de vată. Vizibilitatea, care nu fusese oricum bună de la început, 
scăzuse dramatic. A 

— Nu mai văd nimic, spuse Barbour. Încetineşte. 

— Nu pot, spuse camionagiul. Nu pot să pierd impulsul. 

Faptul că erau orbi în întuneric şi înfricoşătoarea unduire a 
ghetii, şi pocnetele de sub ei, toate erau mai mult decât putea 
suporta Barbour. Simţi că se hiperventilează şi că se îneacă în 
anxietate. „Mai rezistă puţin, dragă. Rezistă. Doar un minut sau 
două.“ 

leşiseră din norul de gheaţă şi acum putea vedea stâncile de 
pe malul îndepărtat, la limita undei de lumină a farurilor. Se 
simţi uşurată. Slavă Domnului! 

Carradine îşi luă ochii de pe gheaţă cât să-i arunce o privire. 

— N-a fost aşa de rău, nu-i aşa? N 

Dintr-odată, camionul se clătină brusc. În acelaşi timp, se auzi 
un trosnet zgomotos, asemănător celui făcut de un pistol, chiar 
în spatele lor. 

— O bucată mai sensibilă, spuse Carradine, apăsând cu putere 
pe acceleraţie. Gheaţă slabă. 

Înaintau mai repede acum, cu motorul huruind. Un alt trosnet, 
de data asta mai puternic, venind chiar de sub ei. Barbour văzu 
că se formase o spărtură în gheaţă care le-o lua înainte acum cu 
o viteză din ce în ce mai mare, iar cele două secţiuni se 
îndepărtau una de cealaltă. Carradine manevră camionul astfel 


încât spărtura să rămână între roţile din faţă. Dar în faţa lor, 
crăpătura se despărţise deja în mai multe ramuri, una, două, 
răspândindu-se pe suprafaţa gheții ca un fulger de vară. 
Carradine trase de volan brusc, mişcându-se în lateral peste 
pânza de spărturi. Pocnetele şi trosnetele deveniseră şi mai 
zgomotoase. Chiar atunci o pală de vânt prinse partea laterală a 
camionului. Barbour ţipă când simţi că spatele camionului se 
răsuci şi apoi se înclină cu o viteză alarmantă, amenințând să se 
răstoarne pe gheaţa care se prăbuşea. 

— Derapaj! strigă Carradine. Ține-te bine! 

Barbour se agăţă cu disperare de bara de stabilizare în timp 
ce camionagiul încerca să împiedice vehiculul să se răstoarne, 
încetul cu încetul, acceleraţia îi adusese înapoi la nivelul gheții. 
Malul era chiar în faţa lor acum, la mai puţin de 50 de metri 
depărtare. Dar camionul se rotea încă, deşi într-un mod 
controlat. Se izbise puternic de stânci, se clătinase şi apoi se 
stabilizase. Carradine lovi acceleraţia şi camionul trecu în viteză 
de gheaţă şi înapoi pe suprafaţa plată a permafrostului. 

Barbour expiră puternic, tremurând. Puse mâna pe receptorul 
CB. 

— Fortnum, aici Penny Barbour. Toată lumea e bine acolo în 
spate? 

După un moment, se auzi vocea răguşită a lui Fortnum. 

— Suntem puţin zguduiţi, dar în rest bine. Ce s-a întâmplat? 

— Ne-a prins o pală de vânt. Dar acum am ieşit de pe gheaţă 
şi drumul ar trebui să continue fără probleme de acum încolo. 

În timp ce punea receptorul la loc, se uită la Carradine din 
întâmplare. Acesta privea în oglinda retrovizoare. Observând 
expresia de pe chipul lui, a apucat-o din nou frica. 

— Ce e? întrebă ea. 

— Stânca de care ne-am lovit, răspunse el. Se pare că a găurit 
rezervorul stâng. 

— Rezervorul de benzină? Dar nu sunt două? 

— Stângul era plin. Cel din dreapta doar o treime. 

Sentimentul de nelinişte o cuprinse brusc. 

— Dar avem destul cât să ajungem la Satul Arctic, nu-i aşa? 

Carradine îi ocoli privirea. 

— Nu, doamnă. Nu cred că avem destul. 


43 


Lucraseră repede şi cu cât mai puţină lumină. Gonzalez nu 
ştia exact cât de mult se baza bestia pe văzul ei, dar nu avea 
niciun rost să-i uşureze munca afurisitei ăleia. 

Îl bătu pe Phillips pe umăr şi îi făcu un semn spre intersecţia 
prost luminată din faţa lor. 

— Tu ţii colţul acela, şopti el. Eu o să fac ultimele conexiuni. 

— Da, domnule. 

— Îmi faci un semn în momentul în care auzi ceva. 

— Da, domnule. 

Îl privi pe Phillips mergând în josul holului - o umbră printre 
umbre - şi aşezându-se lângă intersecţie. Apoi se uită spre 
aranjamentul din faţa lui care fusese încropit în grabă: şase fire 
groase de cupru care atârnau de tavan şi care erau suspendate 
la un metru deasupra unei bălți de apă puţin adâncă. Un 
aranjament primitiv, dar îndeajuns de letal odată ce era gata. Se 
furişă după o uşă pe care scria Centrală Electrică Motivică. Se 
opri în cameră, uitându-se la varietatea complexă de mânere, 
zimţi, legături, rotoare şi mecanisme hidraulice. Secţia aceasta 
găzduia maşinăria enormă care fusese odată folosită pentru a 
roti antenele pentru radar. Alesese camera aceasta din trei 
motive: era aproape, avea destulă electricitate şi era pe singurul 
culoar prin care se putea ieşi din secţia aceasta spre nivelul B. 
Mai devreme sau mai târziu, creatura trebuia să treacă pe aici. 

Privirea îi rătăci spre un colţ îndepărtat al camerei, unde 
stătea caporalul Marcelin, cu arma la picioare, tremurând, cu 
privirea în jos. Apoi, prinzând capetele libere ale firelor de cupru 
- împreună cu Phillips, le trecuse peste ţevile de pe tavanul 
holului prin traversa de deasupra uşii -, se îndreptă spre panoul 
electric principal. Deşi antenele de radare nu se mai rotiseră de 
aproape jumătate de secol, conexiunile electrice care erau 
legate la ele erau încă operaţionale. Le testase chiar el: 
siguranţele erau puţin prăfuite, conexiunile ruginite, dar erau 


încă în stare să transmită destul curent. Şi în afară de asta, nu 
avea nevoie de antenele de radar, trebuia doar să pornească 
curentul care să le alimenteze. 

Gonzalez nu ştia cum şi de ce Sully şi ceilalţi cercetători 
ajunseseră la concluzia că bestia era vulnerabilă la energia 
electrică, dar nici că-i păsa. Era pur şi simplu uşurat - uşurat al 
naibii - să afle că avea o slăbiciune. Durase 15 minute să 
conceapă un plan şi să-l pună în acţiune. Şi în timpul acelor 15 
minute fusese, din fericire, prea ocupat ca să se gândească. 

Panoul principal era fixat în peretele cel mai apropiat, ataşat 
de metal prin patru izolatori de ceramică. li deschise capacul şi 
îl lumină cu lanterna. Patru rânduri de sigurante solide sclipiră 
în raza de lumină. Verifică dacă sursa principală era oprită, apoi 
îşi folosi briceagul ca să dea jos izolaţia solidă de pe nişte fire de 
8. Cât de repede putu, fixă firele pe una dintre barele 
magistralei. Se uită spre panou, asigurându-se că toate 
siguranţele erau deconectate. În final, se întinse spre mânerul 
de siguranţă de lângă panou şi îl împinse spre poziţia „Pornit“. 
Se auzi un huruit uşor când circuitul se trezi la viaţă. 

Acum, prin fire treceau 6 000 de volţi şi 20 de amperi de 
putere. Atât de mult curent - de trei ori mai mult decât se 
folosea la scaunele electrice - ar fi oprit inima oricărei bestii, 
indiferent cât de masivă ar fi fost. lar Gonzalez nu voia să îşi 
încerce norocul: cei 20 de amperi aveau să o prăjească bine. 

Împinse mânerul înapoi în poziţia de „Oprit“ şi se întoarse 
spre Marcelin. 

— Hai aici, caporale! 

Pentru un moment, Marcelin părea că nu îl aude. Apoi îşi 
ridică puşca M16 şi veni spre el, împleticindu-se, având parcă 
picioare de lemn. 

— Aşteaptă aici. Când îţi dau semnalul, împingi de mânerul 
ăsta. Repede. Ai înţeles? 

Caporalul dădu din cap. 

— Te aşezi lângă uşă. Aştepţi creatura să calce în apă şi să 
intre în contact cu firele. Apoi deschizi focul - şi continui să 
tragi. 

Marcelin se postă lângă panoul electric. Gonzalez aruncă o 
ultimă privire spre conexiunea pe care o improvizase şi apoi ieşi 
în hol ca să-şi ocupe propriul post, atent să nu atingă firele. Îşi 


verifică arma, scoase încărcătorul, îl lovi cu grijă de pământ şi îl 
băgă la loc. Acum nu le mai rămânea decât să aştepte. 

Analiză planul încă o dată. Trecuseră mai mult de 30 de ani de 
când studiase ingineria elementară, dar îşi reamintea conceptele 
de bază destul de bine. Curentul electric trece uşor prin apă. 
Organismele vii sunt, într-o proporţie mare, apă, ceea ce le face 
conductoare perfecte pentru curent. Aşadar trebuie să atârni 
destul de multe fire de tavan, astfel încât creatura să atingă 
măcar unul, şi trebuie să le atârni destul de jos, astfel încât să 
nu se poată târî sub ele. 'Toarnă destul de multă apă pe podea 
astfel încât să se creeze o băltoacă nu foarte adâncă şi asigură- 
te că se întinde de la un perete la altul. Plasează firele deasupra 
apei şi conectează-le la curent pozitiv. Atunci când creatura are 
să treacă pe sub fire, va completa circuitul - şi noapte bună, 
doamnelor şi domnilor. 

Părea un plan fără cusur. Acum tot ce trebuia era ca bestia să 
apară. 

Se ghemui mai jos, făcându-se mic. Putea distinge umbra 
slabă a lui Phillips, care stătea lângă capătul culoarului. Phillips 
era momeala. Soldatul putea supraveghea din acel punct ambele 
coridoare; avea să vadă bestia când încă era departe. Odată ce 
ar fi fost sigur că a fost observat, s-ar fi retras în josul 
coridorului, pe lângă fire şi apă, în locul în care aştepta 
Gonzalez. După ce bestia se va fi apropiat suficient, urma să-i 
facă un semn lui Marcelin să împingă mânerul - şi drăcia naibii 
se va prăji pe cinste. 

Gonzalez strânse patul puştii M16, îşi propti obrazul pe ea şi 
tinti un punct în depărtare. Pe când verifica terminalul electric 
şi aranja firele era conştient că bestia îi putea surprinde în orice 
moment. Dar acum, că totul era aranjat, avea timp să se 
gândească. Şi nu voia asta. Pentru că ştia în ce direcţie se vor 
îndrepta gândurile sale: spre imaginea bestiei care îl sfâşia pe 
Creel ca pe mâncarea de câini, la acele momente oribile de fugă 
nebună, stupidă, de la suportul de radar, neştiind dacă în 
următorul moment nu avea să simtă dinţii creaturii muşcându-l 
de spate sau fălcile rupându-i membrele... 

Işi schimbă poziţia. N-avea rost să mai păstreze tăcerea acum, 
că întinseseră capcana. 

— Phillips, strigă el. Vezi ceva? 


În conul de lumină de la intersecţia culoarelor Phillips clătină 
din cap şi formă un X cu mâinile pe piept. 

Gonzalez se mişcă iar în întuneric. Proiectilul lui Creel fusese 
atât de departe de ţintă, nu e de mirare că nu oprise creatura. 
Dar ploaia de gloanţe care urmase: chiar era posibil ca toate să 
fi ratat ţinta? Pentru că dacă nu era aşa, atunci asta însemna 
că... 
Gonzalez nu voia să se mai gândească ce putea să însemne. 

Poate era moartă. Poate asta era. Fusese rănită mortal şi 
acum cadavrul zăcea undeva în pasajele întunecate. Sau poate 
că se îndreptase spre nivelul C. Poate că aveau să stea aici ore 
întregi, în întuneric, aşteptând... 

Gonzalez scutură din cap alungând aceste gânduri. Aruncă o 
privire spre centrala electrică, spre profilul nemişcat al lui 
Marcelin. Caporalul era într-o formă proastă. Avea încredere - 
destul de multă încredere - că se putea baza pe el să tragă de 
mâner. Era o şansă pe care trebuia să şi-o asume. Nu putea fi în 
două locuri deodată, şi Phillips avea nevoie de el ca să... 

Prinse cu coada ochiului o mişcare şi îşi întoarse privirea spre 
coridor. Phillips îi făcea semne, agitat, cu o expresie şocată pe 
chip. 

— Vine? strigă Gonzalez. O vezi? 

Phillips cotrobăi cu o mână după armă, o scăpă şi o ridică 
panicat. În tot acest timp ţinea cealaltă mână deasupra capului, 
făcând din mână, arătând ca un chefliu de Anul Nou, care suflă 
într-o trompetă din acelea de hârtie. 

— Pleacă naibii de acolo! strigă Gonzalez. Marcelin, 
pregăteşte-te să tragi de mâner! 

Dar Phillips nu se mişcă. Înlemnise, cu buzele tremurându.-i, 
ca şi cum teroarea i-ar fi smuls vocea. 

Gonzalez miji ochii în întuneric, încruntându-se, încercând să 
îl vadă mai bine pe Phillips. 

Concentrându-se pe mâna ridicată a acestuia, observă că 
Phillips nu o flutura, ci arăta spre ceva. Ceva din spatele lui 
Gonzalez. 

Frica pusese stăpânire pe sergent. Se uită rapid peste umăr, 
spre coridorul din spatele lui. 

Era acolo, negru pe negru, poate la 15 metri de el, mişcându- 
se şi furişându-se atât de uşor şi de neauzit, încât Gonzalez nu 


credea că o creatură de mărimea ei putea să facă aşa ceva. Se 
holbă la ea, îngrozit. Pentru un moment, simţi că-i sare inima 
din piept. Apoi aceasta explodă la viaţă din nou, lovindu-se de 
coastele lui. Se rostogoli în spate, prin baltă, stropind în jurul lui 
în timp ce fugea şi cădea şi iar fugea pe coridor, înspre Phillips. 
„Nu e posibil, o voce îi spunea undeva în creier. Coridorul 
acesta e singura cale de ieşire. Nu avea cum să treacă de noi. Şi 
totuşi, cumva a făcut-o.“ În timp ce Gonzalez se aşeza pe poziţie 
lângă Phillips, gâfâind, observă creatura oprindu-se pentru un 
moment, holbându-se la ei cu ochii galbeni care nu clipeau, 
înainte de a se furişa din nou înspre ei. 

— Marcelin! strigă Gonzalez. Marcelin, acum! 

Dinspre staţia electrică nu veni niciun răspuns. 

— Marcelin, trage de afurisitul ăla de mâner! 

Se auzea cumva huruitul slab al transformatorului? Era greu 
să îşi dea seama pentru că gâfâia foarte zgomotos şi, din nou, o 
presiune dureroasă părea că-i înceţoşează capul. Creatura încă 
se îndrepta încet spre ei. Peste câteva secunde va trece de uşa 
dinspre staţie... şi va ajunge la fire. Gonzalez se lăsă să cadă la 
pământ, cu patul puştii sale M16 lipit de obraz, încercă să 
ţintească creatura, dar ţeava puştii se tot ridica şi se lăsa în jos, 
în funcţie de bătăile inimii lui. Bestia se mişca mai repede acum, 
de parcă ar fi renunţat să vină pe-ascuns. 

— Dumnezeule! spunea Phillips cu o voce care era pe 
jumătate rugăciune, pe jumătate  scâncet. Dumnezeule! 
Dumnezeule... 

Încă un pas. Apoi încă unul. Pe măsură ce se apropia, creatura 
nu-şi luă ochii de la ei, nu clipi, nu ezită. Era ceva atât de 
îngrozitor la privirea aceea, încât Gonzalez simţi că înlemneşte 
de teamă. Era singurul lucru pe care-l putea face ca să nu scape 
puşca din mână pe podea. f 

Şi apoi creatura ajunse la apă. In vreme ce Gonzalez o privea, 
ezită un moment. Apoi se aruncă între două dintre firele care 
atârnau. 

Preţ de o clipă nu se întâmplă nimic. Apoi coridorul se umplu 
de zgomotul unui trosnet teribil, care îţi spărgea urechile. 
Fulgere mânioase dansau de la un fir la altul, arcuindu-se peste 
membrele creaturii, scuipând o sută de limbi arcuite spre tavan. 
Aerul se umplu de miros de ozon. Gonzalez simţi cum firele de 


păr de pe ceafă i se ridicaseră. Fum cenuşiu se ridica în valuri 
furioase, umplând coridorul, ascunzând creatura. Se auzi din ce 
în ce mai tare un şuierat pe măsură ce transformatorul încerca 
să tragă şi mai mult curent. Luminile clipiră - o dată, de două ori 
şi fură urmate de un bubuit înfundat atunci când 
transformatorul se  supraîncălzi. Coridorul se cufundă în 
întuneric. 

— Dumnezeule! încă repeta Phillips, monoton, ca o mantră. 
Dumnezeule! 

Luminile se reaprinseră când transformatorul secundar preluă 
curentul. Firele se clătinau şi dansau, şi din ele ţâşnea o ploaie 
de scântei. Gonzalez se uită prin norul gros de fum, încercând 
cu disperare să întrezărească bestia. Trebuia să fie moartă. 
Trebuia. Nimic nu ar fi rezistat la... 

Capul creaturii apăru prin fumul cenuşiu. Gonzalez tresări şi 
îşi strânse arma. Pe măsură ce fumul se risipea, creatura 
devenea din ce în ce mai vizibilă. Arsuri negre mocneau pe 
blana ei. Pentru un moment, rămase nemişcată, ca şi cum ar fi 
fost moartă. 

Apoi îşi deschise gura. 

In staţie, Marcelin începu să urle. 

Creatura se răsuci spre sursa zgomotului. Se ridică, 
sprijinindu-se pe coapsele puternice. Apoi se întoarse şi - 
mişcându-se dinadins cu încetinitorul - dispăru în cameră. Şi pe 
măsură ce privea, incapabil să facă vreo mişcare, inima lui 
Gonzalez părea să o ia la galop, în ritmul ţipetelor lui Marcelin. 


44 


— Ce-a fost asta? 

Conti se răsuci brusc, camera bălăngănindu-i-se periculos pe 
umăr. Din nou, toți trei se opriseră să asculte. 

Wolff îşi lăsă capul într-o parte. 

— Nu aud nimic, spuse el. E a treia oară când faci asta. 

— Îţi spun că am auzit ceva. Un țipăt cred. Sau poate un 
plânset, spuse el şi arătă în jos, înspre coridor. A venit din 
partea aia. 

Kari Ekberg urmări cu privirea direcţia spre care arăta 
regizorul. Coridorul se scufunda în întuneric. Era atât de 
întunecat încât nu-ţi puteai da seama unde se termină. Era ca şi 
cum nu s-ar fi terminat niciodată, continuând la infinit în golul 
îngheţat de sub noaptea arctică. Tremura, în ciuda căldurii 
umede. 

Căutau echipa lui Gonzalez de jumătate de oră deja, fără 
succes. La început, încercaseră zona de planificare, doar ca să o 
găsească pustie, cu excepţia unui depozit de arme. După aceea, 
cercetară aripa centrală făcând cercuri largi. In timp ce 
minutele treceau, Conti devenea din ce în ce mai nerăbdător: se 
plângea cu amărăciune că „pierdea ocazia“. Când îşi îndreptară 
cercetările către aripa sudică a bazei, Ekberg începu să se simtă 
din ce în ce mai inconfortabil. I se părea că aveau la fel de multe 
şanse să întâlnească monstrul, ca şi echipa lui Gonzalez. 

— Să mergem mai departe, spuse Conti. Infirmeria e chiar în 
faţă. 

— Ştiu, spuse Wolff. Eram şi eu acolo, ţii minte? Ce te face să 
crezi că sergentul a luat-o pe aici? 

— l-am auzit spunând că Ashleigh şi soldatul acela au fost 
ucişi nu departe de infirmerie, spuse regizorul. 

— Mi se pare un motiv destul de bun să stăm departe de ea, 
atunci, răspunse Ekberg. 

Conti nu se deranja să-i răspundă. Monta lumina suplimentară 


de la cameră. O lumină galbenă umplu coridorul, desenând pe 
ziduri contururile ascuţite ale vechiului echipament militar. 

— Dacă eşti atât de nerăbdător să-i găseşti, spuse Wolff, de ce 
nu foloseşti radioul? 

— Nu pot să fac asta, răspunse Conti. Sergentul nu crede în 
munca mea. Niciunul dintre ei nu crede. Probabil că ne-ar 
îndruma greşit. Sau ar confisca aparatura. Nu putem risca. 

Îi conduse în jos pe coridor. Cele mai multe uşi erau închise; 
cele care erau deschise larg ofereau privirii spaţii bântuite, pline 
de umbre şi de echipament de neidentificat. Coborâră o scară şi 
luară un colţ. 

— Aia e, nu? spuse Conti. Uşa aceea din dreapta? 

Wolff dădu din cap. 

Ekberg îi urmă pe cei doi într-o mică sală de aşteptare. Nu 
mai fusese în acea secţiune a bazei şi, în ciuda disconfortului, se 
uită în jur, curioasă, la proviziile medicale şi la etichetele antice 
şi şterse ale sticluţelor care zăceau în vitrine. Conti pătrunsese 
deja în următoarea cameră şi, când îl auzi trăgând zgomotos aer 
în piept, îşi dădu seama că a găsit ceva. Urmându-l, văzu două 
trupuri acoperite pe masa de examinare. Unul era anormal de 
scund, nu arăta ca un corp intact, ci ca şi când ar fi fost mai 
multe organe umane puse laolaltă. Plasticul care le acoperea era 
într-atât de mânjit cu sânge şi cu fluide, încât cadavrele erau 
complet ascunse privirilor. Ekberg îşi întoarse privirea cu 
repeziciune. 

— Kari, spuse Conti. 

Era atât de afectată de ce văzuse, că nu-i răspunse. 

— Kari, repetă el. Porneşte sunetul. 

Tot ce putu să facă fu să deschidă mixerul de sunet şi să bage 
în el cablul de la microfon. Conti se fâţâia în jurul cadavrelor, 
măturându-le cu lumina necruțătoare a camerei video. 

— Acestea sunt, spuse el în microfonul de la lavalieră, cu 
vocea frântă de dramatismul momentului, cele mai noi victime. 
Prima victimă e un simplu soldat care-şi îndeplinea datoria în 
serviciul ţării noastre, dându-şi viaţa în încercarea de a-i proteja 
pe alţii. Cealaltă victimă e una de-a noastră, Ashleigh Davis, 
care îşi îndeplinea şi ea datoria, o datorie nu mai puţin 
importantă. A venit în acest loc uitat de Dumnezeu pentru a 
rezolva un mare mister. Era o jurnalistă curajoasă care nu s-a 


dat deoparte din calea pericolului, care nu a ezitat niciodată să- 
şi rişte viaţa pentru alţii, pentru a-i ilumina sau pentru a-i distra. 
Creatura care i-a ucis e încă aici, la fel şi echipa de soldaţi care 
încearcă să o distrugă. 

Tăcu, dar camera video încă plutea deasupra corpurilor 
acoperite, înainte şi înapoi, focalizând imaginea. 

— Nu o să dea chestia aia la televizor niciodată, spuse Wolff. 
Mă gândesc să continui cu un DVD, spuse Conti. Versiunea 
regizorului. Lăsă camera jos. A fost un noroc. 

— Un noroc? întrebă Ekberg. Despre ce vorbeşti? 

— Să-i găsim aici. Mi-era teamă că i-au dus deja în camera 
frigorifică. 

„N-a fost un noroc pentru ei“, se gândi Ekberg. Vru să 
protesteze, dar îşi ţinu gura. Nu folosea la nimic. 

S-au întors şi au continuat să meargă, paşii lor sunând în gol 
pe culoarul pustiu. Din când în când, Conti îi oprea şi stătea 
nemişcat, ascultând atent. Avea o expresie pe chip pe care nu i-o 
mai văzuse: o dorinţă stranie, ascunsă. li sclipeau ochii din 
pricina ei. Kari se uită neliniştită la Wolff. În lumina reflectată 
de la cameră, faţa lui părea încruntată într-un mod bizar. 

O altă intersecţie, un alt culoar interminabil. Conti se opri din 
nou. 

— Uitaţi, spuse el, arătând cu camera în josul coridorului, 
folosind-o pe post de lanternă. Ala nu e sânge pe podea? 

Ekberg urmări raza de lumină. Avea dreptate: la aproape 20 
de metri în faţa lor, podeaua era acoperită de urme care nu 
puteau fi decât de sânge. Părea că vin dinspre o cameră marcată 
„Cameră de planificare P-H“. Un talmeş-balmeş de urme 
sângerii duceau în cameră şi apoi în afara ei, în jos, spre capătul 
coridorului. Ekberg simţi un frison de frică. 

Conti mărşălui înainte, potrivindu-şi vizorul camerei la ochi. 
Ekberg se uită cum îndreaptă camera mai întâi spre sânge, apoi 
cum surprinde panorama holul de la stânga la dreapta, cu o 
mişcare lentă. Se duse după aceea la uşă, murdărindu-şi cu 
sânge pantofii, şi începu să filmeze interiorul camerei. li făcu un 
semn lui Ekberg să dea din nou drumul la sunet. 

— Aici s-a petrecut masacrul, psalmodie el. Aici e locul unde i- 
a găsit îngrozitorul final al morţii. Omorâţi de ceva care nu 
poate fi descris decât ca un monstru, un monstru ale cărui 


secrete suntem hotărâți să le aflăm... şi să le punem capăt. 

li făcu un semn lui Ekberg să închidă sunetul. Coborând 
camera, arătă cu entuziasm la podeaua din faţa sa. 

— Uitaţi! Urmele acelea, sunt cel puţin trei tipuri de urme! 
Trebuie să fie ale lui Gonzalez şi ale oamenilor lui. 

Se opri, scrutând podeaua cu atenţie. 

— Dumnezeule! Nu cumva alea sunt urmele monstrului? 

Ridică din nou camera, formând panoramic imaginea din faţa 
lor, de-a lungul coridorului. 

Ekberg înaintă, dar evită să arunce o privire în camera în care 
Ashleigh şi soldatul pe care-l chema Fluke muriseră, 
concentrându-se în schimb pe urma de sânge la care se holba 
Conti. Nu putea fi lăsată de vreo creatură, pur şi simplu nu era 
posibil. Era prea mare; forma ei era prea nenaturală. Era ceva 
legat de ea care o afectă într-un mod violent şi se uită în altă 
parte. 

— Ce frumos! murmură Conti în timp ce filma. Pur şi simplu, 
superb! Singurul lucru care ar fi mai frumos de-atât ar fi să... îşi 
aduse aminte unde era şi tăcu. 

Cobori camera şi privi pe ascuns spre Wolff şi Ekberg. 

Lumina slabă din coridor se reduse, apoi deveni mai 
puternică, scăzând din nou în intensitate. Apoi se stinse cu totul. 
Ekberg se trezi în întuneric. Auzi un sâsâit de surpriză venind 
dinspre Wolff. După câteva secunde lumina reveni, puţin mai 
slabă decât înainte. 

Conti îşi aruncă camera de filmat peste umăr. 

— Sunteţi gata? 

— Nu sunt sigur că e o idee bună, spuse Wolff. Despre ce 
vorbeşti? Acum ştim pe unde au luat-o. De-aia am venit aici, ca 
să... trebuie să ne grăbim. 

Şi porni înainte. După un moment, Wolff îl urmă. Ekberg porni 
pe urmele lor, ezitând. 

Coridorul se termina la o intersecţie, iar urmele de sânge 
duceau la dreapta. Trecură pe lângă câteva uşi şi o scară care 
cobora spre nivelul C, înainte ca urmele să devină tot mai slabe. 
Se opriră într-un loc în care mai era vizibilă doar o ultimă 
picătură de sânge. 

— Şi acum? întrebă Wolff. 

Conti arătă înainte. 


— Coridorul se termină în camera aia de-acolo. 

Îşi potrivi vizorul din nou şi înaintă. 

Ekberg rămase pe loc, nemişcată, urmărindu-l pe regizor cum 
se îndrepta spre o uşă dublă pe care scria „Suport radar“. Uşile 
erau deschise şi, în mod surprinzător, înăuntru erau aprinse 
câteva lumini. În timp ce-l privea, Conti intră înăuntru. Se uită 
întâi în stânga, apoi în dreapta. Apoi înlemni. Pentru un lung 
moment rămase nemişcat. Într-un final, porni camera şi filmă 
vreo 15 secunde. Apoi se uită pe coridor. 

— Kari? spuse el pe un ton straniu, răguşit. Poţi să vii aici un 
pic? 

Ekberg merse în jos pe coridor şi trecu de pragul uşii. Chiar în 
faţa ei se afla un raft enorm de metal, plin de echipament vechi, 
prăfuit. Când se uită la Conti întrebătoare, el doar făcu un semn 
din cap peste umărul ei. Se întoarse şi se uită în direcţia 
indicată. La început nu observă nimic. Dar apoi se uită în jos, în 
colţ, în locul unde se întâlnea podeaua cu pereţii. Acolo zăcea un 
cap, întors cu susul în jos, holbându-se la ea cu o expresie care 
părea aproape acuzatoare. Se dădu în spate, clătinându-se 
şocată şi îngrozită. O parte din ea conştientiză că acesta fusese 
Creel, şeful echipei de muncitori necalificaţi pe care-i 
angajaseră de la Anchorage. Capul fusese smuls cu brutalitate 
de pe umeri şi sângele care ţâşnise din artere împroşcase în jur 
o pată de forma unei coroane de mari dimensiuni. La câţiva 
metri de cap, două picioare cu cizme se iţeau aproape 
ştrengăreşte de sub marginea raftului de metal. 

Ekberg scoase un geamăt, se dădu în spate cu repeziciune şi 
se lovi de ceva. Când se întoarse, îşi dădu seama că se uita 
direct în lentila camerei lui Conti. O filma. Se putea vedea 
reflectată în sticlă: un chip mic, palid, vulnerabil, înfricoşat. 

— Opreşte-te! ţipă ea. Lua-te-ar dracu', opreşte-te, opreşte-te, 
opreşte-te! 


45 


— Am terminat analiza de sânge de pe cioburile din seif, 
spuse Faraday liniştit. 

Marshall îi aruncă o privire. Biologul îl privea de la locul lui, 
din spatele centrifugei cu unghi fix. Acesta petrecuse ultimele 
câteva minute făcând ture grăbite între microscopul cu 
focalizare stereo şi centrifugă, iar urmele lăsate de ocularele 
microscopului îl făceau să arate ca un raton. 

— Şi? îl îmboldi Marshall. 

— Nu am mai văzut niciodată aşa ceva. 

Sully oftă nerăbdător. Gonzalez nu dăduse încă raportul, iar 
aşteptarea îl măcina. 

— M-ai ajuta dacă ai da mai multe amănunte, Wright. 

Faraday îşi puse ochelarii şi clipi spre Sully. 

— În mare parte e vorba despre celulele albe. 

Sully dădu din mână, ca şi cum i-ar fi spus: Aşteptăm. 

— După cum ştiţi, celulele albe din sânge au de-a face cu 
infecțiile, inflamaţiile şi restul. Rolul leucocitelor, limfocitelor, 
granulocitelor bazofile etc. Este de apărare şi de vindecare a 
rănilor. Ei bine, acest organism avea un aliniament de celule 
albe supradezvoltat. Cum ar fi un mecanism de vindecare pe 
steroizi. Există o concentraţie incredibil de mare de monocite. Şi 
nu sunt deloc tipice - sunt imense. Clar, sunt capabile să se 
transforme în macrofag şi să arunce o tonă de citocine şi alte 
substanţe chimice în sânge, provocând aproape instantaneu 
vindecarea. 

Când nimeni nu replică, Faraday continuă. 

— Mai e ceva. Testele au indicat existenţa unei substanţe 
chimice în sânge şi ţesut celular, care e foarte similară cu 
arylciclohexilamina. 

— Poftim? făcu Marshall. 


— E agentul cauzal în PCP”. Şi e prezent în sângele creaturii 
într-o concentraţie extrem de ridicată peste o sută de 
nanograme pe mililitru. Cred că e un inhibator de receptori 
NDMA, acţionând şi ca un stimulator, şi ca un anestezic. Ceea 
ce nu pot înţelege este cum creatura putea produce o astfel de 
substanţă... N-am mai văzut niciodată aşa ceva în natură, cu 
siguranţă nu în aceste concentraţii. Presupunând că nu e 
exogenă, probabil glanda pituitară anterioară o eliberează în 
sânge ca răspuns la stres. Oricum, o asemenea revărsare de 
substanţe chimice exotice în circulaţia sângelui ar explica de ce 
gloanţele ricoşează din creatură şi rezistă la astfel de leziuni. 
Pur şi simplu, nu simte durere şi... 

— Toate acestea sună foarte interesant, îl întrerupse Sully. 
Dar nu ne aduc mai aproape de adevăratul nostru ţel: să-i găsim 
punctul slab, călcâiul lui Ahile. 

— Are dreptate, spuse Logan. Cel mai important lucru este să 
învăţăm cum să-l oprim. 

— Poate că a fost oprit deja, spuse Marshall, aruncând o 
privire prin laboratorul de cercetare a formelor de viaţă, cu 
ochii înceţoşaţi, din cauza lungii călătorii prin furtuna de 
zăpadă. Poate că e moartă. Electricitatea a fost eficientă ultima 
dată. 

— Data trecută, bestia cu care s-au confruntat a fost mult mai 
mică, spuse Sully. Noi nici măcar nu ştim dacă e aceeaşi specie. 

— E aceeaşi specie, spuse Usuguk. Kurrshug este kurrskug. 
Diferenţa e de mărime, forţă şi putere de distrugere. 

Marshall se uită la tunitul care stătea cu picioarele încrucişate 
pe podeaua laboratorului. Din săculeţul cu leacuri scoase câteva 
obiecte ce păreau a fi fetişuri şi le aşeză pe podea, în faţa lui. 
Ridicându-le pe rând, le vorbea pe ton jos melodios şi rugător. 
Apoi le aşeza cu atenţie pe podea, învârtindu-le pe jumătate. 

— Ce faci? întrebă Marshall. 

— O ceremonie, veni răspunsul. 

— Mi-am dat seama. Ce fel de ceremonie? 

— Acest loc a devenit un loc de nelinişte. Păcătos. Le cer 
ajutor spiritelor mele protectoare. 


28 Fenciclidină, cunoscută şi sub numele de „Praful îngerilor“, drog disociativ 
recreaţional sintetizat în 1926. Folosit iniţial ca anestezic, produce 
halucinaţii. (n. red.) 


— De ce nu le ceri să trimită jos nişte aruncătoare de 
grenade? spuse Sully. M20 de preferinţă. 

Pe coridor se auzi un zgomot. Viteza cu care toată lumea se 
întoarse spre zgomot îi dovedi lui Marshall câtă tensiune plutea 
în aer. Mânerul se învârti şi uşa se deschise. Sergentul Gonzalez 
şi un soldat - cel pe nume Phillips - stăteau afară. Intrară încet, 
închizând uşa după ei. 

— - Ei bine? întrebă Sully 

Gonzalez înaintă cu mişcări ţepene spre centrul camerei. 
Deschizându-şi cureaua armei, o lăsă să cadă pe podea. Phillips 
doar stătea nemişcat, cu faţa palidă. 

— E mort? întrebă Marshall. 

Gonzalez clătină din cap obosit. 

— Şi capcana? întrebă Logan. Electricitatea? 

— Electricitatea a scos-o din sărite, spuse Gonzalez. 

— De ce nu ne povesteşti ce s-a întâmplat? întrebă Marshall 
pe un ton reţinut. 

Privirea sergentului pluti în derivă spre podea. Nu spuse 
nimic aproape un minut. În cele din urmă trase o gură de aer: 

— Am montat totul aşa cum aţi spus. Un strat de apă pe 
podea, peste o placă de metal. O perdea de fire electrice 
dezgolite, conectate la o sursă de înaltă tensiune. Pe coridor, 
bestia trebuia să treacă peste capcană dacă voia să ajungă în 
restul bazei. 

— Şi? întrebă Marshall. 

— A reuşit cumva să ne ocolească. A venit din spate. Nu ştiu 
cum a reuşit să ne surprindă, dar a făcut-o. Am reuşit să ne 
retragem. În timp ce se apropria de noi, a atins firele electrice. 
A luat toată porţia de curent electric. Amintirea încă îl îngrozea. 

— Cât anume? întrebă Logan. 

— Şase mii de volţi. 

— Imposibil, spuse Faraday. Probabil ai legat greşit firele 
electrice. Niciun organism viu nu ar putea supravieţui la o 
asemenea sarcină electrică. 

— Am legat firele corect. Parcă a explodat, nu alta. 

— Şi creatura? întrebă Marshall. 

— I s-a pârlit blana pe ici pe colo. Cam atât. 

Urmă un scurt moment de tăcere. 

— Cum ai scăpat? întrebă Sully. 


— Marcelin controla curentul în interiorul staţiei. A început să 
tipe, iar creatura s-a îndreptat spre el. Am reuşit să fugim pe 
lângă ea în timp... Gonzales nu se mai obosi să termine 
propoziţia. 

Tăcerea se aşternu din nou peste încăpere pentru mai multă 
vreme. Marshall cercetă din nou feţele demoralizate ale celor 
din jur. Până acum în faţa eşecului -, nu îşi dăduse seama cât de 
mult se bazase pe succesul lui Gonzalez şi al echipei sale. 
Investise atât de multă încredere în povestea tunitului, în faptul 
că electricitatea ar fi putut vătăma creatura, că acest eşec i se 
păru de neîndurat. Totuşi, un amănunt din spusele lui Gonzalez 
îi aduse aminte de ceva. Se strădui să-şi dea seama care era 
legătura. 

Destul de brusc, înţelese despre ce era vorba. 

— Un moment, spuse. 

Ceilalţi se întoarseră către el. 

— Poate nu electricitatea a înfuriat-o. 

— Ce vrei să spui? întrebă Logan. 

— Această creatură este un mister total pentru noi, nu? O 
ciudăţenie a naturii, o aberaţie genetică. Sângele său este 
complet anormal. Armele convenţionale nu par să aibă vreun 
efect asupra ei. Deci, de ce am presupune că-i înţelegem 
motivele, emoţiile sau orice altceva? 

— Ce vrei să zici cu asta? întrebă Sully. 

Vreau să spun că în tot acest timp am presupus că singurul 
interes al acestei creaturi e să ne omoare pe toţi. Dar dacă nu a 
început aşa? Îţi aduci aminte ce au spus tuniţii? Că se joacă cu 
tine. Poate chiar asta făcea: se juca. 

Usuguk spunea acelaşi lucru, adăugă Logan. Despre cealaltă. 
Că era ca un pui de vulpe care se joacă cu un șoarece-de-câmp. 

— Se joacă? repetă Sully. Oare creatura asta se juca atunci 
când l-a omorât pe Peters, pe sărmanul ăla de asistent de 
producţie? 

— Poate că nu ştia ce face. Sau nu-i păsa. Şi asta poate face 
parte din joacă - nici pisicii nu-i pasă de durerea şoarecelui. 
După părerea mea, această creatură nu avea intenţia să omoare. 
Nu de la început. Când corpul lui Peters a fost dus la infirmerie, 
a revenit să-l ia înapoi - la fel cum ar face cu o jucărie. Vă 
aduceţi aminte de Toussaint - era atârnat ca o jucărie. Şi mai e 


ceva. Da, a omorât, a dezmembrat chiar - dar nu a mâncat 
niciuna dintre victime. Nici măcar una. 

— Am înfuriat-o cu ceva, spuse Logan. 

Marshall încuviinţă. 

— Şi cred că ştiu şi ce a fost. Ce au în comun persoanele care 
au fost ucise până acum? Toţi au ţipat. 

— O reacţie normală atunci când eşti faţă în faţă cu un 
monstru însetat de sânge, glăsui Sully. 

— Marcelin a tipat, continuă Marshall. Nu ne-a spus sergentul 
Gonzalez, aici de faţă, că monstrul a mers după Marcelin în loc 
să îl atace pe el? 

— Şi Ashleigh Davis, adăugă Logan. Soldaţii au auzit-o şi pe 
ea ţipând. 

— Şi Creel a tipat, spuse Gonzales. Creatura a sărit peste 
mine ca să ajungă la el. 

Marshall se întoarse spre Usuguk. 

— Tu ai spus că prima fiară, cea mică, a devenit furioasă când 
a auzit, din înregistrare, răcnete de animale aflate în primejdie. 
Iepuri ţipând. Dar Toussaint nu a strigat. L-am auzit pe 
înregistrarea audio. Doar murmura: „Nu, nu, nu.“ 

— Astea nu sunt altceva decât crase speculaţii, spuse Sully. 

— Nu e speculație când fiecare acţiune se potriveşte unui 
model, răspunse Logan. 

— Din câte ştim, tipetele i-au atras doar atenţia, continuă 
Sully. 

— În mod cert, simţurile îi sunt extrem de dezvoltate, spuse 
Marshall. Nu ar fi nevoie de sunete să îi atragi atenţia. 

Tăcerea se lăsă în cameră. Marshall observă cum toate 
privirile se îndreptară spre el. Chiar şi Usuguk îşi puse jos 
totemul şi îl privea cu atenţie. 

— Cred că această creatură este sensibilă la sunet, probabil îi 
provoacă o durere insuportabilă, spuse Marshall. 

— Concret, sunetele cu o anumită frecvenţă şi amplitudine - 
cum ar fi un țipăt. Uitaţi-vă la urechile ei, cât de bine seamănă 
cu cele de liliac. Sunetul ar putea avea un efect complet diferit 
asupra ei decât are asupra noastră. Cred că această creatură 
percepe un țipăt ca pe o ameninţare, o manifestare de 
agresiune... şi acţionează în consecinţă. 

— Iar după ce s-a tipat la ea îndeajuns, adăugă Logan, a 


presupus că suntem ostili - devenind furioasă. 

Marshall încuviinţă. 

— În loc să ne omoare ca un efect secundar al jocului, începe 
să ne omoare intenţionat. Ca autoapărare. 

— Asta e prea mult, spuse Sully. Ce sugerezi - să o ucidem cu 
sunete? 

— Vă sugerez să studiem puţin această posibilitate, admise 
Marshall. Cel puţin, să-i provocăm suficient rău încât s-o 
determinăm să plece. 

— Chiar dacă am putea, cum să facem asta? continuă Sully. 
Suntem într-o bază radar.  Radarul foloseşte unde 
electromagnetice, nu unde sonore. 

Pentru un moment, nimeni nu răspunse. Apoi Logan continuă. 

— Există aripa ştiinţifică. 

— Ce-i cu ea? întrebă Sully. 

— Am citit din jurnalul acela vechi că utilizarea sa iniţială 
avea de-a face cu tehnologia sonarului. Nu ştiu exact ce, iar 
Usuguk nu mi-a putut oferi nimic mai mult decât o confirmare. 
Poate că era vorba de dezvoltarea echipamentelor pentru 
submarine, şi aveau nevoie de un loc izolat pentru cercetare. 
Poate a fost destinat să completeze într-un anume fel matricele 
radar ale bazei. Dar amintiţi-vă: această cercetare a fost 
abandonată când a fost găsită prima creatură şi aripa de nord a 
fost dezafectată. 

— Dar, din câte ştim, experimentul iniţial era, poate, deja în 
desfăşurare când creatura a fost descoperită, rosti Marshall şi 
se întoarse spre Usuguk. Îţi aminteşti să fi văzut instrumente, 
unelte în aripa de nord? 

Tunitul încuviinţă. 

— Majoritatea erau acoperite cu pânze sau prelate. Altele 
erau încă în lăzi. Şi mai era şi o cameră mare, rotundă, cu pereţi 
capitonaţi cu ceva ce semăna cu blana de karibu. 

— Poate era un fel de cameră acustică, speculă Faraday. 

— Dar şi dacă ar fi instrumente acolo, cine are destulă 
experienţă să se folosească de ele? întrebă Logan. 

— Nu e o problemă, răspunse Sully. Toţi am făcut cursuri 
obligatorii de inginerie electrică în timpul studiilor 
postuniversitare. i 

— Mi-ai văzut clapele, spuse Marshall. In facultate, am 


construit un sintetizator analogic. 

— Am lucrat ca operator de sunet la un post de radio amator, 
adăugă Faraday. Încă am diploma. 

Logan se întoarse către Gonzalez. 

— Ce zici? Acum ne laşi să mergem? 

— Nimeni nu a mai intrat în aripa de nord de cincizeci de ani, 
veni răspunsul sergentului. 

— Nu asta am întrebat, rosti Logan. 

Pentru un moment, Gonzalez nu schiţă niciun gest. Apoi 
încuviinţă scurt. 

— Cum rămâne cu Kari Ekberg şi ceilalţi? întrebă Marshall. 

Gonzalez îşi scoase emițătorul radio. 

— Gonzalez către Conti. Repet, Gonzalez către Conti. 
Răspunde. 

Niciun răspuns, doar pocnetul electricităţii statice. 

— Staţi puţin, interveni Sully. Nu ştim cu siguranţă dacă 
există vreun sâmbure de adevăr în toate astea. E doar o teorie. 

— Preferi să aşteptăm aici până când chestia aia ne omoară 
pe toţi? se răsti Marshall. Nu mai avem de ales, spuse şi se 
ridică. Să mergem. Nu mai e timp. 


46 


Erau pe coridorul întunecos din afara zonei de echipamente 
de radar. Ekberg îşi ferea chipul, cu mâinile încleştate şi 
degetele încrucişate, tremurând în ciuda aerului călduţ. Wolff 
aruncă o privire spre ea, apoi întoarse capul. Conti se ţinea 
deoparte de ei, revăzând pe micul monitor al camerei de filmat 
materialul pe care abia îl înregistrase. 

— De ce nu m-ai lăsat să-i răspund lui Gonzalez? întrebă 
femeia. 

— Probabil că voia doar să afle unde suntem, murmură 
regizorul. Evident că s-a retras în urma atacului şi acum vrea să 
ne scoată şi pe noi din prima linie. 

— Probabil că s-a dus în laborator, remarcă Wolff. S-a alăturat 
celorlalţi. Dacă e deştept, asta a făcut. 

— Mă îndoiesc. Gonzalez e soldat; nu ar lăsa un asemenea 
obstacol să îl oprească. 

— Aşa îl numeşti? replică Wolff. Un obstacol? Creatura asta 
tocmai i-a mai omorât un om. 

Conti apăsă un buton pe cameră şi ecranul se opri. 

— Gonzalez nu ar păţi aşa ceva fără să se opună. Probabil a 
fost luat prin surprindere. Acum a învăţat din greşeala lui - a 
fost o mişcare proastă să încerce să ia urma bestiei. Mai bine îţi 
alegi terenul de luptă. Laşi inamicul să vină la tine. 

Wolff se uită la el cu uimire. 

— Emilio, ce crezi că e aici? Vreun film căruia să-i faci 
scenariul cum vrei tu? 

Dar Conti nu părea să îl audă. 

— Să verificăm scările pe lângă care am trecut. Poate că şi-a 
dus echipa acolo şi a întins o cursă. 

Işi puse camera de filmat pe umăr şi începu să meargă spre 
capătul holului. Wolff o luă după el, deşi încă protesta. 

Ekberg îi privea cum se îndepărtau. Culoarul era învăluit în 
umbre care se întreţeseau şi păreau să devină tot mai 


apăsătoare cu trecerea timpului. Nu îşi putea scoate din minte 
imaginea lui Creel: capul sfâşiat şi cu ochii căscaţi, sângele 
întins pretutindeni, cadavrul dezmembrat. Amorţită, se întoarse 
şi o luă pe urmele celor doi. 

— Ori îl contactăm pe Gonzalez, ori ne întoarcem la laborator, 
spuse Wolff. Să rătăcim pe-aici, cu maşina aia de ucis mişunând 
liberă, e nebunie curată. 

— Nu vei mai spune asta când vom lua Oscarul pentru cel mai 
bun documentar. Oricum, ai o armă. 

— Şi Creel a avut o armă. Chiar una mare. Şi uite ce s-a 
întâmplat. 

— Nu ştim ce s-a întâmplat. Ar fi putut să fie orice. Poate că s- 
a rătăcit de ceilalţi. Poate s-a pierdut cu firea şi a luat-o la fugă, 
chiar în fălcile bestiei. 

Se apropiau de casa scării. Puţul cu pereţi de metal era un 
abis de întunecime, cu doar un mic licăr de lumină dedesubt, 
care lăsa să se întrevadă treptele. În faţă, coridorul ducea înapoi 
la intersecţia dinspre infirmerie. Conti se opri la capătul scărilor 
să ajusteze lentila camerei şi să treacă pe lumina suplimentară. 

— Nu te las să cobori acolo, rosti Wolff. 

Conti nu se opri din ajustatul camerei. 

— N-ai băgat la cap nimic din ce ţi-am spus mai devreme? E 
pur şi simplu prea important. Dacă sunt acolo jos, trebuie să-i 
filmez. 

— Nu trebuia să fi părăsit cantina ofiţerilor. 

Wolff privi spre Ekberg, ca şi cum i-ar fi cerut să îl susţină. 

Ea nu scoase o vorbă. Era copleşită de groază. I se părea că 
trecuse o viaţă de la momentul în care, în popotă, acceptase să 
se ocupe de sunet pentru Conti. Ideea că realizarea 
documentarului cântărea mai mult decât orice altceva o umplea 
acum de repulsie. 

— Nu-mi ia mult să verific, rosti Conti şi îşi ridică din nou 
camera pe umăr. Aşteaptă aici, dacă vrei. Kari, o să am nevoie 
de ajutorul tău. 

Ekberg clătină din cap. 

— Îmi pare rău, Emilio. Nu merg. 

Wolff puse mâna pe cameră. 

— Te întorci cu noi. Acum. 

— Nu-mi dai tu ordine, spuse Conti cu glas ascuţit şi se trase 


în spate. Asta e filmarea mea. 

— Eu sunt reprezentantul Blackpool... 

Dintr-odată, Wolff amuţi. Scoase un geamăt înfundat de 
durere şi îşi acoperi urechile. Un moment mai târziu, Ekberg o 
simţi la rândul ei: o presiune dureroasă care parcă îi iradia din 
centrul craniului. 

— Nu-mi place asta, făcu ea. 

— Trebuie să ne cărăm de-aici, răspunse Wolff. Să plecăm 
repede de-aici, înainte... 

Se opri din nou din vorbit. Mazxilarul i se înmuie şi statura sa 
solidă păru să se surpe sub o povară. Se uita dincolo de Conti, 
spre coridor. Ekberg se întoarse şovăind să vadă încotro privea, 
cu genunchii înmuiaţi de frică, temându-se să se uite, dar nu 
într-atât încât să nu o facă. 

Inaintea lor, la intersecţia coridoarelor, pânza de întuneric 
începu să se mişte. 


47 


Coborâră nivelurile într-o tăcere aproape deplină. Gonzalez 
deschidea calea, cu arma aruncată peste spate şi o lanternă 
puternică de care se folosea să găsească drumul prin labirintul 
de pe culoare. O cheie franceză greoaie atârna de un inel de 
pânză prins de uniforma sa. Era urmat de Logan şi de 
cercetători: Sully cu câte o armă în fiecare mână, Marshall şi 
Faraday cărând traiste kaki pline cu uneltele şi echipamentul 
adunat la repezeală, care le-ar fi putut fi sau nu de folos. După ei 
venea Usuguk, fără urmă de emotie pe chipul său tatuat. Phillips 
era În ariergardă, aruncând frecvent priviri peste umăr. 

Trecură de spaţiile de depozitare de la nivelul D, pline de 
instrumente vechi şi de sisteme redundante de senzori uitate de 
vreme, stând ca nişte santinele care vegheau în lumina difuză. 
Când lanterna lui Gonzalez se mişcă într-un arc larg şi surprinse 
noi obiecte în raza sa, umbre trezite la viaţă ţâşniră spre ei din 
cadre de uşi şi nişe de depozitare. Bezna şi liniştea mormântală 
începeau să îi macine nervii lui Marshall. Nu îşi dorise să îi 
abandoneze pe Ekberg, Conti şi Wolff, dar posibilitatea de a 
construi o armă care să rănească această creatură era o şansă 
nesperată. Încetini ritmul, rămânând puţin în urmă, până când 
ajunse lângă tunit. 

— Usuguk, începu el, dornic să se concentreze pe altceva, de 
ce numeşti muntele ăsta un loc al răului? 

Tunitul nu răspunse imediat. 

— Povestea e foarte veche. A fost transmisă din tată în fiu, 
generaţie după generaţie, pentru mai multă vreme decât poate 
să reţină memoria vie. 

— Aş vrea s-o aud. 

Usuguk făcu încă o pauză înainte să continue. 

— Oamenii mei cred în două tipuri de zei, zeii luminii şi cei ai 
întunericului. Aşa cum toate au şi un corespondent negativ 
pentru bucurie e mâhnirea, pentru zi e noaptea -, a fost nevoie 


de două tipuri de zei pentru a ne crea lumea. Zeii luminii sunt 
supremi. Sunt cei străvechi: zeii binelui şi ai înţelepciunii. Ei 
binecuvântează vânătoarea, umplu marea cu peşti. Veghează 
asupra ordinii naturale. Zeii întunericului sunt diferiţi. Ei 
controlează nu doar boala şi moartea, ci şi patimile omeneşti. Îşi 
au sălaşul în vise şi coşmaruri. De-a lungul timpului, propriul lor 
văl de întunecime a început să-i otrăvească. Au devenit invidioşi 
pe zeii luminii. Răul, care era instrumentul lor, sursa lor de 
putere, a ajuns să îi seducă. Şi ei înşişi au devenit răi. 

Cotiră şi îşi continuară drumul pe lângă câteva trasee pentru 
reparaţii. 

— Zeii întunericului au căutat să-i slăbească pe cei ai luminii, 
să le prefacă faptele bune în rău, să polueze pământul, să 
întunece soarele tămăduitor. Când au eşuat, au încercat să-şi 
folosească răul ca să-i corupă pe zeii luminii, să îi întoarcă unul 
împotriva altuia. Deşi zeii luminii erau binevoitori, asta i-a 
îngrijorat şi mâniat. Şi atunci le-a vorbit Anatag. 

— Anataq? 

— Zeul şireteniei. Nu e nici lumină, nici întuneric, ci e cel care 
tine echilibrul între ei. El văzuse faptele zeilor întunecaţi şi ştia 
că sunt distrugătoare, periculoase pentru ordinea firii. Aşa că s- 
a oferit să ajute. S-a dus la zeii întunericului şi le-a vorbit despre 
o peşteră secretă a tuniţilor; un loc în care, a spus el, erau 
ţinute cele mai frumoase şi mai pure cincizeci de femei ale 
tribului. Frumuseţea lor, a spus el, era atât de mare că nu le era 
sortit să fie date vreunui bărbat, ci doar să fie admirate şi 
venerate. Peştera lor era undeva în adâncul muntelui. Povestea 
a stârnit poftele zeilor întunecaţi şi sângele a început să le 
clocotească în vene. 

În urma lui Gonzalez, au coborât scările spre nivelul E, cel 
mai jos din zona centrală, cu paşii răsunând înfundat pe treptele 
de metal. 

— Zeii întunericului i-au întrebat pe Anataq unde se găsea 
muntele acesta. Dar zeul cel viclean nu le-a dezvăluit nimic. A 
spus doar că vizita muntele o dată pe an, în miezul verii, când 
paznicii femeilor erau plecaţi la ceremonia de purificare. În acel 
an, de solstiţiu, s-a dus la muntele acela găunos. Zeii 
întunericului l-au urmărit, aşa cum ştia că o vor face. Şi odată ce 
au ajuns în cea mai adâncă încăpere, Anataq a turnat foc lichid 


peste ei, închizându-i înăuntru. 

— Lavă, murmură Marshall. 

— Furia zeilor întunericului a fost cumplită. Mugeau şi urlau, 
iar muntele scuipa foc din nou şi din nou. Violenţa lor a fost atât 
de mare, încât cerul a fost sfâşiat din zare în zare şi înălțimile au 
sângerat. S-au zbătut mii de ani. Dar Anataq îi pecetluise prea 
bine şi, până la urmă, au obosit. Muntele nu a mai vărsat foc. 
Cerurile nu au mai sângerat. 

Până acum, se gândi Marshall. Cu asemenea legendă ca parte 
a sistemului său de credinţe, nu e de mirare că Usuguk fusese 
îngrijorat de revenirea straniilor lumini ale nordului, cu 
purpuriul lor. Cu greu îi venea să creadă că asemenea om a fost 
în stare să lucreze la baza aceasta - şi mai ales să lucreze cu o 
creatură atât de înspăimântătoare şi periculoasă. Însă, reflectă 
el, pe-atunci Usuguk era tânăr şi plin de îndoieli faţă de 
tradiţiile neamului său. Păcat că a fost nevoie de o întâmplare 
atât de şocantă ca să îl transforme. 

— Şi kurrshuq? întrebă el. Ai spus că sunt paznicii muntelui 
interzis. 

— Odată ce zeii întunericului au fost închişi în munte, Anataq 
i-a chemat pe kurrshug să îl păzească, să se asigure că nu există 
scăpare. Kurrshug sunt creaturi ale lumii spiritelor; nu zei, ci 
fiinţe puternice care nu catadicsesc să se implice în vieţile şi 
rostul oamenilor. Timp de mulţi ani, un grup de-al lor a păzit 
muntele. Dar încet, foarte încet, răutatea zeilor închişi i-a corupt 
şi pe ei. Şi au devenit nişte creaturi rele. 

— Mâncători de suflete, rosti Marshall. 

Ochii tunitului îl săgetară o clipă, apoi îşi reluară direcţia 
iniţială. 

Nivelul E era chiar mai aglomerat cu grohotiş decât etajele 
superioare şi în beznă totală, iar ritmul înaintării lor încetini 
considerabil. Gonzalez îi conduse pe lângă spaţii de reparaţii 
mecanice şi o cameră auxiliară de control, apoi se opri în 
dreptul unei camere pentru alimentare electrică. Le făcu 
celorlalţi semn să aştepte şi păşi înăuntru. Marshall îl urmări 
cum deschide panoul electric, răsuceşte câteva siguranţe 
enorme, îl închide la loc şi apoi activează un întrerupător de 
rezervă. Bărbatul mormăi de satisfacţie şi reveni pe coridor. 

— Acum aripa de nord ar trebui să aibă curent, spuse el. 


Trecură de o serie de camere mai mici, apoi făcură dreapta pe 
un alt culoar. Deodată, drumul se opri în faţa unui chepeng 
greoi, cu pârghii de închidere şi lacăt. Marshall privi cu 
oarecare nelinişte la becul roşu de deasupra care nu se 
aprinsese şi la semnul care interzicea accesul celor fără 
autorizaţiile necesare. 

Gonzalez aruncă o privire spre Phillips. 

— Păzeşte-ne spatele cât încerc să deschid. 

Marshall urmări cum sergentul desfăcea pârghiile cu cheia 
franceză, una câte una. După jumătate de secol în care nu mai 
fuseseră folosite, acestea scârţâiau puternic, în semn de protest. 
După ce desfăcu ultima pârghie, Gonzalez scoase un inel de chei 
imens dintr-un buzunar. Făcu mai multe încercări să găsească 
cheia potrivită. Odată lacătul desfăcut, prinse de încuietoarea 
circulară şi trase chepengul spre el. Se deschise cu un pocnet 
înfundat. Cauciucul fărâmiţat al garniturii aproape munmificate 
începu să fulguie deasupra lor, iar aerul sălciu ieşi în afară, 
încărcat cu o mucezeală uscată. 

Îndărătul chepengului îi întâmpină o beznă deplină. 

— Parcă intrăm în mormântul lui Tutankhamon, mormăi 
Logan. 

Marshall ştia la ce se referă: nimeni nu aruncase nici măcar o 
privire prin chepeng de mai bine de cinci decenii. 

Gonzalez pipăi pe peretele din interior şi apăsă pe un 
întrerupător. Se auziră mai multe pocnete, fiindcă multe din 
becurile de deasupra se arseră. Dar erau destule încă 
funcţionale încât să ilumineze un culoar îngust de metal, care se 
întindea în spaţiul obscur. Păşiră cu toţii înăuntru, iar Gonzalez 
închise chepengul în urma lor, blocându-l cu pârghiile de 
siguranţă. 

— Mie, unul, îmi pare o redută destul de sigură, observă Sully, 
făcând un semn aprobator către chepengul masiv. 

Gonzalez clătină din cap dubitativ. 

— Chestia aia a mai reuşit să ne scape înainte - încă nu ştiu 
cum. Şi aripa asta are canale de ventilaţie şi tuneluri de 
întreţinere, exact ca şi celelalte. 

Înaintară încet pe coridor înspre prima serie de uşi deschise. 
Lui Marshall i se păru că aerul are gust de praf amestecat cu 
ceva metalic, ca de cupru. 


Gonzalez se opri la cea mai apropiată încăpere şi cercetă cu 
lanterna înăuntru. Raza dezvălui două birouri de lemn cu maşini 
de scris vechi: era un fel de birou. Un memoriu pe jumătate scris 
era încă vizibil într-una dintre ele, cu hârtia îngălbenită de 
vreme rotită în jurul sulului. Sergentul retrase lumina şi trecu la 
cealaltă intrare. Privi înăuntru şi Marshall auzi cum îşi trage 
răsuflarea. 

Marshall se apropie să arunce o privire. Un lichid închis la 
culoare, uscat garnisea podeaua şi se întindea în arcuri violente 
peste maldăre de ceea ce părea a fi echipament electric. Intr-un 
colţ se zărea un aparat de cuplare automată, ars şi pe jumătate 
topit. 

— Camera de electricitate, rosti Usuguk monoton. 

— Nici măcar nu s-au deranjat să curețe petele de sânge, 
remarcă Sully. 

Sergentul opri lanterna. 

— Poţi să-i învinovăţeşti pentru asta? 

Continuară să meargă pe holul îngust, aprinzând luminile pe 
parcurs. Erau întâmpinați de laboratoare pline de osciloscoape 
şi de alte dispozitive negre, ca nişte cutii, unele pe mese şi 
rafturi, altele încă în lăzile lor de lemn. 

— Aici trebuie să fie echipamentul de sunet, murmură 
Faraday. 

Se opriră la un fel de cameră de control, cu un pupitru de 
mixaj şi o varietate de amplificatoare. Lanterna lui Gonzalez 
scoase la iveală faptul că peretele îndepărtat era de sticlă, iar 
îndărătul său de găsea un mic studio cu izolare fonică. 

Mai încolo, coridoarele duceau spre stânga şi spre dreapta iar 
dincolo de această răscruce coridorul central dădea în alt 
chepeng. Gonzalez îl deschise, îl lumină cu lanterna şi pufni de 
mirare. Aprinse luminile. Marshall îi urmă pe ceilalţi înăuntru, 
apoi se opri imediat. 

Stăteau pe un fel de alee îngustă - o pasarelă, de fapt - care 
traversa o încăpere spațioasă, circulară. La capătul îndepărtat 
era o platformă, poate de trei metri pe trei, înconjurată de pereţi 
de sticlă. Intreaga suprafaţă interioară a sferei era acoperită cu 
o căptuşeală aspră de culoare închisă. Ici şi colo, mici ţepi 
ieşeau din pereţi. 

— Dumnezeule! îngăimă Faraday. E o cameră de ecou. Fără 


îndoială că era folosită pentru testarea sonarului. 

— Dacă au ajuns atât de departe, răspunse Sully. 

— Într-adevăr. Bănuiesc că experimentele au fost efectuate în 
altă parte, odată ce locul ăsta a fost izolat. 

Logan se întinse spre Marshall. 

— O singură ieşire. 

Marshall privi împrejur. 

— Aşa e. 

— Cameră de ecou. Tu crezi că aşa ar trebui să arate? 

Marshall se întoarse către istoric. 

— Da. De ce, nu crezi? 

Logan rămase tăcut câteva clipe, apoi rosti: 

— Sincer, nu. Mie îmi pare mai mult că arată ca Ultima 
Rezistență a lui Custer”. 


29 General american unionist în timpul Războiului de Secesiune; a condus 
Regimentul 7 Cavalerie în Marele Război Sioux din 1876 şi a fost înfrânt şi 
ucis în Bătălia de la Little Bighorn (25 iunie 1876) de triburile reunite ale 
amerindienilor. În istoria americană, această bătălie a primit numele de 
Ultima Rezistență a lui Custer. (n. red) 


48 


Foarte încet, arătarea ieşi din întunericul care o înconjura. 
Umbre vărgate unduiau sub mişcarea coastelor musculoase. 
Ekberg privea îngrozită - apropiindu-se centimetru după 
centimetru, ca un înotător ieşind la suprafaţă din adâncurile 
unei piscine întunecate detaliile oribile şi fantasmagorice ale 
creaturii. Capul imens, în formă de cazma, acoperit cu păr negru 
scurt, aspru şi lucios. Falca superioară, proeminentă, dotată cu 
un rând de colţi uriaşi şi flancată de canini prelungiţi, şi în 
spatele acestora sute de peri înguşti şi tăioşi ca mustăţile unei 
morse. Mandibula largă era retrasă în comparaţie cu restul 
botului şi ancorată de craniu printr-o masivă balama de os. Şi - 
cu atât mai şocanţi cu cât îi mai văzuse, parcă într-o altă viaţă, 
închişi în gheaţă - ochii care îi priveau fără a clipi, cu un 
amestec de poftă şi răutate. 

— Hristoase! murmură Conti de lângă ea. Hristoase! E 
magnific. 

Încet, foarte încet, îndreptă camera, porni butonul de 
înregistrare şi începu să filmeze. Wolff era în spatele lui. Începu 
să ridice arma, dar tremura atât de tare, că Ekberg îi auzea 
clănţănitul dinţilor. 

— Emilio, rosti el cu glas sugrumat. Pentru numele lui 
Dumnezeu... 

— Repede, Kari, îl întrerupse Conti în şoaptă. Sunetul. 

Dar Ekberg nu putea să facă nicio mişcare. Putea doar să 
privească. 

Cu mişcări atât de lente că femeia nu era sigură că se mişca 
de fapt, creatura începu să se apropie de ei. Membrele 
anterioare erau masive şi puţin arcuite, ca ale unui buldog, 
terminându-se cu labe care aveau bulbi, ca nişte copite, din care 
ieşeau gheare încovoiate şi crunte. Acum tot trupul, de lungimea 
unui cal tânăr, era vizibil. Conturul spatelui se înclina de la 
umerii înalţi şi largi la şoldurile joase, puternice şi acoperite de 


blană deasă, aspră. Ekberg privea fiara cu gura căscată. Apoi, 
aproape fără să vrea, privirea i se întoarse asupra botului: cu 
colții curbați şi nenumăraţii peri hidoşi care atârnau înapoia lor. 
Observă că perii nu doar se clătinau odată cu paşii monstrului, 
dar păreau să şerpuiască de unii singuri, cu mişcări 
independente... 

Durerea din cap devenea tot mai acută, inima îi zvâcnea în 
piept. Şi totuşi, nu putea să se retragă, nu putea nici măcar să 
se mişte. Era încremenită de teamă. Acum creatura se opri din 
nou şi se ghemui, cam pe la şapte metri depărtare de ei. Dar nu 
clipi şi nu privi în altă parte nici măcar o dată. Lui Ekberg i se 
părea că ochii aceia erau duri şi adânci ca topazul, arzând cu un 
aprig foc lăuntric. 

Rămase nemişcată aproape un minut. Singurele sunete din jur 
erau huruitul încet al camerei lui Conti şi propria ei răsuflare 
apăsată. Şi apoi, încă o dată, arătarea începu să se apropie încet 
de ei. 

Era prea mult pentru Wolff. Cu un geamăt baritonal, se răsuci 
pe călcâie şi o luă la goană pe coridor, cu arma zdrăngănind în 
urma sa pe podea. 

Arătarea se opri din nou, de astă dată pentru mai puţin timp. 
O limbă îngustă, bifurcată şi roz răsări dedesubtul perilor. Se 
lungi, tot mai departe, şi linse mai întâi unul din colţi, apoi pe 
celălalt. 

În acea clipă, Conti începu să o ia puțin razna. Începu să râdă, 
inițial mai încet, după aceea tot mai tare. Sau măcar, aflată la 
paroxismul groazei şi năucelii, Ekberg crezu că trebuie să fie un 
râset: un sunet ciudat, strident. 

— Eeeeeeee, chiui Conti, chiar mai tare acum, iar camera se 
zgâlţâia vizibil, căci umerii îi tremurau: Heeeeeeeeeee... 

— Emilio, şopti femeia... 

— Am prins-o! ţipă Conti, aproape isteric. Am un cadru. Am 
un cadru! Feeeee-heeeeeee... 

În două salturi, creatura se izbi în el şi îl propulsă violent în 
aer. Camera zbură cât colo, lovi un perete şi căzu în bucăţi pe 
podea. Bestia îl prinse pe Conti în cădere între labele sale 
enorme şi începu să-l învârtă, ca un meşteşugar la strung, îl 
trase mai aproape şi începu să-şi plimbe perii tăioşi, şerpuitori 
care îi coborau de pe falca superioară înainte şi-napoi pe trupul 


lui, de la cap la picioare şi tot aşa, de parcă ar fi curăţat un 
cocean de porumb. Şiroaie de sânge începură se salte în toate 
direcţiile, acoperind pereţii şi tavanul şi făcând becurile din 
apropiere să sfârâie la atingere. Râsul isteric al lui Conti se 
transformă într-un urlet ascuţit, care urca tot mai violent în 
înălţime. Brusc, creatura înhăţă capul regizorului în gură şi 
muşcă. Urmă un scrâşnet înfundat şi urletul amuţi. Bestia 
deschise gura din nou şi trupul lui Conti căzu la pământ cu o 
bufnitură. Chiar atunci, Ekberg îşi simţi în sfârşit picioarele şi o 
luă la fugă, pe lângă Conti şi fiinţa de coşmar care se apleca 
peste el, fără să-i pese de întuneric, fără să-i pese de eventualele 
obstacole din calea ei. În timp ce alerga pe coridorul împânzit de 
umbre, cât mai departe de nebunia din urma ei, Conti reîncepu 
să scoată sunete: nu râsete sau urlete. Nu. De data asta erau 
doar trosnetele oaselor: pârr, pârr, pârrr... 


49 


Când Marshall păşi în camera de control, ţinând cutia neagră 
de metal în mână, îi văzu pe Sully şi Logan în studioul dindărătul 
panoului de sticlă, aplecaţi deasupra unui cărucior din oţel 
inoxidabil. Când se uită la cărucior, inima i se făcu cât un 
purice. Dispozitivul care şedea pe el arăta mai degrabă ca o 
jucărie de asamblat pentru copii decât ca o armă menită să 
omoare un monstru de două tone. Pe etajul superior se întindea 
o junglă de echipamente digitale şi analogice primitive: 
potenţiometre, filtre de control al voltajului, oscilatoare pentru 
frecvenţe joase, regulatoare de intensitate sonoră, toate 
conectate printr-un hăţiş de cabluri multicolore. Pe etajul 
inferior se afla un vechi amplificator de tuburi electronice, 
conectat cu sârmuliţe subţiri, roşietice de un amplificator pentru 
frecvenţe joase şi de un difuzor pentru frecvenţe înalte. 

Grupul petrecuse ultima jumătate de oră deschizând lăzi şi 
dezasamblând rafturi întregi de aparatură nefolosită, încercând 
cu înfrigurare să încropească o maşinărie capabilă să genereze 
o varietate cât mai largă de unde sonore cu frecvenţă înaltă la 
cea mai mare amplitudine posibilă. In cele din urmă, luaseră un 
difuzor mai mare decât amplificatorul de semnale joase, pornind 
de la premisa că frecvențele înalte se vor dovedi cel mai 
probabil a fi dăunătoare pentru creatură. Deşi Marshall fusese 
cel care propusese planul - în mare parte, deoarece părea să fie 
singurul plan care avea o şansă de reuşită - era pe deplin 
conştient cât de mari erau riscurile pe care şi le asumau: poate 
că dispozitivul nu avea să funcţioneze sau nu va avea efect 
asupra fiarei. Îl asamblau pe un cărucior, astfel că putea fi pus 
oriunde - în mod ideal, departe de locul unde se aflau acum -, 
ceea ce le-ar fi permis să se retragă în caz că planul eşua. li 
întinse cutia metalică lui Sully. 

— Uite modulatorul inelar. Faraday a reuşit să-l desfacă dintr- 
un emiţător de sonar activ. 


Sully îl aşeză pe etajul superior al maşinăriei, îl conecta cu 
două cabluri şi mormăi satisfăcut. Pe măsură ce arma sonică 
prindea formă, climatologul devenise tot mai puţin sceptic şi din 
ce în ce mai încântat de potenţialul ei. 

— Mai întâi, ar trebui să încercăm să emitem sunet alb. Un 
semnal de putere egală emis într-o lungime de undă 
predeterminată - aşa am putea obţine cel mai puternic impuls 
de presiune sonică. Unde e Faraday acum? întrebă el, privindu-l 
pe Marshall cu coada ochiului. 

— În camera de echipament, adună piese de rezervă. 

— Ei bine, ne mai trebuie doar baterii electrice. Ai văzut tu 
cumva unele? 

— Nu. Dar nici nu m-am uitat cu atenţie. Eram prea ocupat să 
dezasamblez toate transformatoarele de măsură. 

— Atunci, mă duc eu să caut. 

Climatologul se îndreptă de spate şi ieşi pe coridor prin 
camera de control. Aruncă o privire scurtă peste umărul drept 
înainte să se facă nevăzut înspre stânga. Marshall ştia de ce 
Sully se uitase în dreapta. Şi el făcuse acelaşi lucru înainte să 
intre în camera de control. În acea direcţie se afla chepengul 
principal al aripii de cercetare: unde Gonzalez şi Phillips stăteau 
de gardă, cu mitralierele gata să tragă. Îşi dădu seama că Logan 
se uita la el. 

— Ai cumva idee ce fel de cercetări secrete ar fi putut avea 
loc aici? întrebă istoricul. 

Marshall ridică din umeri. 

— Atât de puţin echipament a fost asamblat sau chiar 
desfăcut, încât e greu de spus. Dar din toată gama de dispozitive 
nefolosite pentru sonar - n-am văzut prea multă aparatură de 
sonar activă - presupun că sperau să suplimenteze radarul de 
avertizare timpurie cu un emiţător cu sonar nedetectabil. 

— Adică unul care să bată mai aproape de Rusia. 

Marshall încuviinţă. 

— Poate chiar pe teritoriul ei. Un sonar activ ar depista 
poziţia exactă a unui obiect. Dar un obiectiv ca baza Fear nu 
avea nevoie să ştie asta - cel puţin, nu imediat. Ar fi fost mai 
interesaţi să ştie dacă un obiect se îndrepta spre ei. Şi un sonar 
pasiv poate să facă asta, fără să rişte să fie depistat, folosindu-se 
de AMT pentru a determina traiectoria unei rachete. 


— AMT? 

— Analiza Mişcării '[intei. Prin procedura asta s-ar obţine 
raza, viteza, până şi traiectoria, cu mult înainte ca radarul de- 
aici să determine poziţia. 

— Şi totul într-un pachet suficient de mic şi de tăcut încât să 
scape neobservat. Interesant... Totuşi, adevărata întrebare e 
dacă ne poate salva pielea, adăugă Logan după o mică pauză. 

Marshall cercetă în treacăt dispozitivul parcă desprins dintr- 
un film cu savanţi nebuni de pe căruciorul dintre ei. 

— Cred că aşa avem măcar o şansă. Din cele cinci simţuri, 
auzul e singurul care are un proces complet mecanic. O undă 
sonoră chiar schimbă presiunea aerului, cauzează vibrații. 
Sunetele cu frecvenţă joasă extremă pot să le provoace 
oamenilor probleme de respiraţie, depresie şi chiar stări de 
anxietate. Sunt unii care speculează că frecvențele înalte 
modifică ritmul cardiac sau chiar cauzează cancer. Există tot 
felul de zvonuri despre arme infrasonice sau ultrasonice care 
pot să rănească, să paralizeze sau să ucidă. Cine ştie? Poate că 
adevăratul obiectiv al instalaţiilor de-aici a fost genul ăla de 
cercetare. 

— Ar fi de-a dreptul ironic, rosti Logan şi bătu cu degetele în 
marginea căruciorului. Şi acum e terminată? 

— Da, în afară de baterii. Sully a plecat să adune câteva. 

— Aşa că ne-am obţinut arma. Ne mai trebuie ţinta. 

— Nu avem garanţie că se îndreaptă încoace. Poate că va 
trebui s-o ademenim cumva aici. 

— Cred că termenul mai potrivit ar fi s-o momim, zâmbi Logan 
şi spuse după încă o pauză: Mă mai gândeam la ceva. Aceste 
două creaturi cea pe care ai găsit-o şi cea găsită acum cincizeci 
de ani: Crezi că sunt înrudite? 

— Bună întrebare. Am văzut-o doar fugitiv, printr-un bloc de 
gheaţă. Dar descrierea lui Gonzalez pare să se potrivească cu a 
lui Usuguk şi... _ 

— Nu la asta mă refeream. Întrebam dacă sunt înrudite prin 
sânge. 

Marshall îl privi nedumerit. 

— Vrei să spui, ca tată şi copil? 

Logan încuviinţă. 

— Sau poate mamă şi copil. Despărţiţi, apoi criogenizaţi în 


acelaşi eveniment climateric. 

— Iisuse! exclamă Marshall şi înghiţi în sec. Dacă aşa stau 
lucrurile, să sperăm că părintele nu află ce s-a întâmplat cu 
odrasla. 

Logan se frecă pe bărbie. 

— Vorbind de odraslă, te-ai întrebat ce a omorât-o prima 
oară? 

— Vrei să spui în caz că n-a fost electricitatea? 

— Exact. 

— Da. Şi n-am găsit vreun răspuns. Tu? 

— Nu. Dar mi se pare interesant că niciuna din creaturi nu i-a 
mâncat pe oamenii ucişi. 

— V-am mai spus. Nu a murit. A ales să părăsească lumea 
fizică. 

Cel care vorbise era Usuguk. Acesta stătuse cu picioarele 
încrucişate într-un colţ al studioului, cu dosul palmelor sprijinite 
de genunchi, atât de tăcut şi nemişcat, încât Marshall nici nu 
fusese conştient de prezenţa sa. Văzând expresia tăcută, 
rezervată a tunitului, simţindu-i convingerea calmă însă 
statornică precum granitul, Marshall se simţi punctul de a da 
crezare spuselor sale. 

— Povestea pe care mi-ai relatat-o, i se adresă el şamanului, 
cea despre Atanaq şi zeii întunericului. A fost tulburătoare, chiar 
şi pentru mine, un străin. Trebuie să întreb: dacă crezi într- 
adevăr că avem de-a face cu un kurrshuq - un devorator de 
suflete -, de ce ai fost de acord să vii cu mine aici? 

Usuguk ridică ochii spre el. 

— Oamenii mei cred că nimic nu se întâmplă fără un motiv. 
Zeii mi-au dat un destin, hărăzit din ziua în care m-am născut. 
Când am fost tânăr, mi-au condus paşii departe de oamenii mei 
m-au îndrumat spre locul ăsta -, ştiind că, până la urmă, soarta 
mea mă va duce înapoi, mai aproape şi mai puternic decât 
înainte. Întorcând spatele lumii spiritelor, mi-am urmat destinul. 

Marshall îl privi gânditor. Şi apoi înţelese. Toţi aceşti ani, 
trăind până şi după cele mai puritane standarde tunite - o viaţă 
ascetică, monastică, spirituală, Usuguk ispăşea pentru faptul că 
îşi trădase temporar credinţa. Şi întoarcerea aici, chiar în locul 
trădării, era ultimul său act de căinţă. 

— Îmi pare rău că s-a ajuns aici, rosti Marshall. Nu am vrut să 


te expun la un asemenea pericol extrem. 

Tunitul clătină din cap. 

— Lasă-mă să-ţi spun ceva. Când eram copil, pe vremea când 
încă se mai vâna, bunicul meu se întorcea întotdeauna cu cea 
mai mare morsă. Toți ceilalţi voiau să-i afle secretul, dar nu l-a 
dezvăluit niciodată. Apoi, într-un sfârşit, când ajunsese un om 
bătrân, bătrân, mi l-a încredinţat mie. Mi-a explicat că obişnuia 
să iasă cu caiacul dincolo de strâmtori, în curenţii oceanici 
adânci, unde nimeni nu îndrăznea să se aventureze. L-am 
întrebat de ce făcea asta sau, cum ai spus tu, de ce se expunea 
unui pericol extrem doar pentru o pradă mare. Atunci mi-a spus 
că vânătoare însăşi e un pericol. Spunea că, dacă tot mergi pe 
gheaţă subţire, atunci măcar să dansezi. 

Se auzi un zgomot dinapoia panoului de sticlă şi apoi Faraday 
intră încărcat cu echipament electric şi mecanic. 

— Am adus oscilatoarele şi potenţiometrele de rezervă, spuse 
şi aruncă o privire la aparatul de pe cărucior. Unde sunt 
bateriile? 

— Sully s-a dus să le caute, răspunse Marshall. 

— Bine. Odată ce le aduce, putem să începem cu testele şi... 

În acel moment, un pârâit puternic se auzi din camera de 
control. Marshall îşi întoarse privirea încolo. Era radioul pe care 
li-l dăduse Gonzalez, aşezat pe marginea de sus a pupitrului de 
mixaj al sunetului. Radioul pârâi din nou. 

— Alo? răsună vocea lui Ekberg. Alo? 

Marshall ieşi din studio şi pătrunse în camera de control. 
Apucă radioul şi apăsă întrerupătorul de transmisie. 

— Kari? Marshall aici. Vorbeşte. 

— Dumnezeule! Ajută-mă! se auzi glasul ei, înălţat până la 
limita isteriei. Ajută-mă, te rog! Chestia aia l-a prins pe Emilio. 
L-a ridicat, l-a ridicat pe sus şi... 

— Kari! Calmează-te, rosti Marshall, care încerca să îşi 
controleze glasul, să sune raţional. Acum vreau să-mi spui: Unde 
eşti? 

Auzi răsuflarea ei panicată. 

— Sunt... Vai, Doamne, sunt în sala principală. Lângă, lângă 
serviciul de gardă. 

În vreme ce Marshall tocmai apăsa din nou butonul de 
transmisie, Logan şi Faraday intrară din studio şi se strânseră în 


jurul radioului. 

— Bine. Ai o lanternă? 

— Nu. 

— Atunci coboară scările până în cantina ofiţerilor. Cât poţi de 
repede şi fără zgomot. Acolo găseşti lanterne de rezervă. Şi 
arme. Ştii să foloseşti o armă? 

— Nu. 

— E în regulă. Acum, du-te acolo imediat. Odată ce ai ajuns, 
mai contactează-mă prin radio. 

— O să vină după mine, ştiu asta. Când o să termine cu 
Emilio. Vine după mine şi o să... O să... 

— Kari. Vin după tine. Te îndrum până la poziţia mea. Doar 
menţine-ţi calmul. Şi să nu pierzi radioul. 

Se mai auzi o pârâitură, apoi radioul amuţi. 

Marshall se întoarse spre Faraday. 

— Găseşte-l pe Sully. Ajută-l cu bateriile. Apoi du de-aici arma 
sonică pe coridoarele de pe nivelul E. Avem nevoie de aripa de 
cercetare ca loc de retragere dacă nu funcţionează. 

Faraday încuviinţă, apoi părăsi camera de control în grabă. 
Marshall se uită la Logan. 

— Îţi aminteşti ce ai spus de momeală. Se pare că am să fiu 
eu. 

Fără altă vorbă, băgă radioul în buzunar şi ieşi în fugă din 
încăpere, îndreptându-se spre chepengul care ducea spre aripa 
centrală. 


50 


Kari Ekberg se târa împiedicat pe coridorul de la nivelul C, cu 
lanterna care îi aluneca în palmele transpirate. O dureau 
îngrozitor picioarele în zona tibiei, acolo unde se lovise de 
conducte ieşite în afară şi de lăzi; genunchii erau juliţi de la 
căzăturile pe oţelul neiertător şi pe podeaua de linoleum. Slavă 
Cerului că lanterna şi radioul încă funcționau. Încercă din nou 
să îşi alunge imaginile îngrozitoare din minte: tipetele lui Conti 
şi sângele care se împrăştia în toate părţile ca stropii unui 
aspersor cu rotaţie. Reîncepu să îşi repete întruna ca o mantră: 
Nu privi înapoi. Nu privi înapoi. 

li luase un sfert de oră să coboare cele două niveluri de la 
cantina ofiţerilor: cincisprezece minute de teroare pură. Acum 
trecea pe lângă spălătoria unde maşinile de spălat şi uscătoarele 
uzate de trecerea timpului şedeau în şiruri mute dedesubtul 
unor afişe care îndemnau la curăţenie. Urmă atelierul de 
croitorie: o cămăruţă în care abia dacă încăpeau un birou, o 
maşină de cusut şi un manechin. Mai încolo, holul se bifurca. Se 
opri şi bâjbâi după radio. Mâinile îi tremurau atât de tare că 
reuşi să apese butonul de transmisie abia la a treia încercare. 

— Sunt la joncţiunea de pe coridor, de lângă croitorie, rosti 
ea, auzindu-şi tremurul vocii. 

Glasul lui Marshall pârâi în aparat. 

— Tocmai am ajuns pe nivelul D. Stai acolo, îi cer indicaţii lui 
Gonzalez. 

Femeia rămase locului, răsuflând din greu, în bezna care o 
înconjura. Acestea erau cele mai insuportabile clipe: când se 
oprea să aştepte să i se indice direcţii şi mai aştepta să simtă 
acea senzaţie în urechi, acel pas furişat care semnala apropierea 
coşmarului... 

— Ia-o la stânga, răsună electrizat vocea lui Marshall. La 
capătul culoarului, ia-o din nou la stânga. Ai să vezi nişte scări. 
Coboară-le. Ar trebui să fiu acolo. Dacă nu, dă-mi semn. 


Ekberg împinse radioul înapoi în buzunarul pantalonilor. Coti 
la stânga şi lumină scurt cu lanterna drumul din faţa ei, să 
identifice posibilele obstacole, apoi porni în fugă. Trecu pe lângă 
zonele în care se pregătea mâncarea: bucătării goale, chiuvete 
masive de porțelan, lucioase şi spectrale. Trecu pe lângă mai 
multe uşi, care se căscau înspre camere negre şi misteriose. 
Genunchii şi fluierul picioarelor îi zvâcneau de durere, însă îşi 
alungă durerea din minte. Înainte, la lumina unui singur bec, 
văzu cum coridorul de bifurcă din nou. La stânga, a spus. La 
stânga şi ai să vezi... 

Dintr-odată, piciorul i se prinse de ceva şi căzu la podea. 
Radioul îi sări din buzunar şi dispăru undeva, în timp ce lanterna 
se lovi de perete şi se stinse. „Dumnezeule, nu, nu...“ 

Târându-se în genunchi, pipăi frenetic după lanternă. O găsi 
şi, cu inima în gât, apăsă butonul. Pâlpâi, se stinse, apoi lumină. 
„Mulţumesc. Mulţumesc.“ Se ridică şi lumină înainte, în 
căutarea radioului. Era acolo: pe pământ, cam la trei metri în 
faţă. Dădu fuga la el, îngenunche şi îl ridică. 

— Alo! făcu ea, apăsând cu înfrigurare butonul de transmisie. 
Alo, Evan, mă auzi? 

Nimic, nici măcar interferenţe statice. 

— Evan, alo! 

Glasul i se înălţă brusc, plin de spaimă şi disperare. 

— Alo! 

Se opri dintr-odată. Ceva tocmai îi activase instinctul de 
autoconservare. Oare auzise paşi în bezna din spatele ei, greoi, 
dar îngrozitor de dificil de distins? Oare era sângele care i se 
urca în urechi sau un cântec îndepărtat, straniu, aproape 
nepământean? Teroarea puse din nou stăpânire pe ea. Cu un 
suspin de deznădejde, vâri radioul stricat înapoi în buzunar şi se 
forţă să o ia din nou la fugă. Lumina de la capătul coridorului se 
apropia. Apoi zări intersecţia, coti la stânga şi flutură sălbatic 
lanterna înainte, în căutarea scărilor. Iat-o: o fântână de 
întunecime. Ţâşni spre ea şi cobori treptele în grabă, cu 
lanterna zăngănind de balustrada de metal, fiindcă renunţase să 
mai încerce să-şi ascundă fuga panicată. 

Se opri pe ultima treaptă, privind împrejur. Un alt culoar 
prost luminat se întindea înainte, cu birouri şi unelte 
îngrămădite de fiecare parte. Era gol. Clipi de câteva ori, se 


şterse la ochi cu dosul palmei, privi din nou. Nimeni. 

— Evan? îi strigă ea numele în pustietatea din jur. 

Simţea cum răsuflarea i se accelerează. Nu, nu, nu... 

Şi îl auzi din nou: zgomotul jos, de cântec îngânat, aproape ca 
o şoaptă în urechile ei. Scâncind, păşi înainte, cobori ultima 
treaptă şi ajunse pe culoar. Simţea nevoia copleşitoare de a privi 
peste umăr, în susul scărilor. Lanterna îi licărea în mână... 

— Kari! 

Se uită din nou înspre capătul holului. Acolo, o siluetă 
întunecată tocmai se contura în lumina slabă. Alergă spre ea cu 
un țipăt. Când se apropie, îl recunoscu pe Marshall, cu o 
expresie îngrijorată pe faţă şi o puşcă automată pe umăr. 

— Kari, rosti în timp ce venea spre ea. Slavă Domnului! Eşti 
teafără? 

— Nu. Monstrul vine după mine, tocmai l-am auzit... 

— Să ne grăbim. 

O apucă de mână şi o conduse pe culoar. În ciuda extenuării 
crescânde, Ekberg îl urmări pe Marshall îndeaproape în timp ce 
acesta urma un traseu complicat pe lângă spaţii de depozitare şi 
reparaţii. La un moment dat, se opriră la o intersecţie în vreme 
ce el încerca să îşi amintească ruta corectă. Mai apoi, luară 
legătura cu Gonzalez prin radio pentru ca acesta să-i ghideze 
prin labirint. 

— Unde mergem? întrebă Kari gâfâind greu. 

— La aripa de cercetare. E la un nivel sub noi. E protejată de 
un chepeng gros. E mult mai sigur decât pe nivelurile 
superioare. Şi am făcut o armă, o armă sonică, pe care sperăm 
să o folosim împotriva bestiei. Dar, mai întâi de toate, să te 
ducem în siguranţă în spatele chepengului. 

Ajunseră la o altă casă a scării, iar Marshall aproape că se 
prăbuşi în ea. Cobora câte trei trepte deodată. Ekberg îl urmă 
cât putu de repede. Nivelul E era un mormânt, cu tavanele joase 
acoperite de torenţi groşi de conducte şi cabluri. Trecură în fugă 
de mai multe încăperi. Marshall lumina drumul cu lanterna. 
Făcură dreapta la o joncțiune în formă de T. Apoi Marshall se 
opri atât de brusc încât Ekberg aproape că se lovi în el. 

Inainte, coridorul se sfârşea cu un chepeng masiv, larg 
deschis şi luminat puternic din spaţiul care se deschidea dincolo 
de el. Imediat înăuntru îi aştepta o maşinărie bizară pe un 


cărucior, toată numai cabluri, antene şi componente electrice, 
întocmai ca un produs al filmelor ştiinţifico-fantastice din anii 
1950. Doi dintre oamenii de ştiinţă - Faraday şi Sully - 
trebăluiau deasupra ei. Lângă ei stătea sergentul Gonzalez, cu 
mitraliera pregătită, îndreptată în direcţia lor. 

— Ce se petrece? întrebă Marshall. De ce arma nu e aici, în 
afara chepengului? 

— N-avem baterii, răspunse Faraday. Am fost nevoiţi să o 
conectăm la sursa de alimentare. Până aici ajung cablurile. 

— Păi, pentru numele lui Dumnezeu, găsiţi o conexiune aici! 
exclamă Marshall. 

— Nu mai e timp, replică Sully. 

— Ai al naibii de multă dreptate că nu mai e timp! Chestia aia 
e pe urmele noastre şi nu putem compromite siguranţa aripii de 
cercetare cu un chepeng... 

Marshall se opri în mijlocul frazei. Ekberg îi simţi şi ea 
prezenţa: un presentiment îngrozitor, mai degrabă un al şaselea 
simţ decât o senzaţie, care îi ridică părul pe ceafa şi îi pompă 
noi valuri de frică prin artere. Încă o dată, toate instinctele îi 
strigau să se întoarcă şi să privească în spate. Şi de data aceasta 
cedă şi privi peste umăr. 

După colţ, în raza ei vizuală, o umbră neagră cobora agale 
scările către ei. 


51 


— Mişcă, mişcă! 

Marshall o împinse pe Ekberg înspre chepeng. Arma M16 
care îi zdrăngănea în spate în timp ce fugea avea o greutate 
necunoscută, totuşi atât de familiară. Chiar în spatele 
chepengului de la intrare, Sully palid, dar hotărât - regla arma 
sonică. Dinspre ea porneau cablurile electrice lungi care duceau 
spre camera de electricitate, întinse la maximum. Difuzoarele 
mari de pe nivelul inferior al maşinăriei pârâiau şi zumzăiau în 
aşteptare, iar amplificatorul de semnal tremura încet. Chiar în 
spate se aflau Faraday şi Logan, care priveau neliniştiţi. Erau 
flancaţi de Gonzalez şi Phillips, ambii într-un genunchi, cu 
armele automate îndreptate prin chepeng spre hol. În spatele 
lor era Usuguk, care îşi ţinea săculeţul cu leacuri în mâini, 
intonând o monodie cu glas scăzut. 

Marshall privi repede în jur. Era exact situaţia pe care 
sperase să o evite: chepengul larg deschis, arma în interiorul 
aripii de cercetare, netestată. Erau cu toţii vulnerabili şi expuşi 
la un eventual atac. 

— Ar trebui să închidem chepengul. Pur şi simplu, să-l 
închidem acum, rosti el. 

— O să avem timp, răspunse Sully. Dacă nu merge, dacă nu 
opreşte creatura, avem timp. 

Marshall deschise gura să protesteze, dar chiar în acea clipă 
ceva se mişcă în bifurcația din coridor. Toţi ochii se întoarseră 
spre culoarul din penumbră de dincolo de intrare. Încet, o 
siluetă uriaşă se dezvălui vederii lor. Marshall se uita, 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor la trăsăturile ei: capul lat, în 
formă de cazma, dinţii care luceau monstruos, zecile de 
tentacule ca nişte lame care atârnau dedesubtul maxilarului. Era 
creatura din coşmar, doar că arăta mai înfricoşător: prin gheaţă 
îi văzuse doar partea superioară a capului, dar hidoasa parte 
inferioară fusese ascunsă privirii. Dacă ar fi ştiut, dacă ar fi 


văzut prin gheaţă colții aceia oribili, perii aceia care se ondulau 
ca un cuib de şerpi, nu ar fi permis niciodată, niciodată ca 
asemenea bestie groaznică să fie dezgheţată... Pentru o clipă, 
privi pierdut, cufundat în groază şi nedumerire. Apoi îşi luă 
arma şi o împinse pe Ekberg spre Faraday. 

— Du-o cât mai adânc în aripa de cercetare. Găseşte cel mai 
sigur loc posibil. Şi încuiaţi-vă acolo. 

— Dar... începu Faraday. 

— Fă-o, Wright. Te rog. 

Biologul ezită preţ de un moment. Apoi, încuviinţând, o luă pe 
Ekberg de cot şi împreună se retraseră pe culoar, pe lângă 
soldaţi şi Usuguk, cotiră şi dispărură din raza vizuală. 

Marshall se întoarse către coşmarul care tocmai se ghemuise 
şi aştepta la joncţiunea din coridor. Peste umăr, auzea pe cineva 
răsuflând apăsat. 

— Nu, scânci Phillips cu disperare. Nu, Dumnezeule, te rog! 
Nu din nou! 

— Calm, soldat, mârâi Gonzalez. 

Sully - şi el respirând sacadat - îşi şterse palmele de cămaşă, 
apoi le aşeză pe potenţiometre şi pe oscilatoare. Marshall se 
furişă câţiva paşi până la tocul interior al chepengului şi se piti 
în spatele buzei de metal. Încercă încărcătorul să vadă dacă e 
bine pus, trase de închizătorul de deasupra ţevii pentru a duce 
primul cartuş în camera armei, apoi pipăi după siguranţă şi o 
trase. 

Creatura făcu un pas înainte, privindu-i pe fiecare pe rând cu 
nişte ochi care nu clipeau. 

— Când eşti gata, doctore, spuse Gonzalez. 

Arătarea mai făcu un pas. Prin blana mată care îi acoperea 
umerii puternici se puteau zări dâre golaşe - urme de glonţ -, şi 
prin acele dâre Marshall observă luciul metalic a ceea ce păreau 
a fi solzi de şarpe. 

Mâinile lui Sully tremurau puternic pe aparat. 

— O să, o să încerc zgomotul alb mai întâi. 

Pentru o clipă, tot ce auzi Marshall fură respiraţia sacadată a 
lui Phillips şi clinchetul altei arme care era încărcată. Apoi un 
chelălăit de interferenţă statică ieşi din difuzoare. 

Creatura mai făcu un pas. 

Glasul lui Sully era ascuţit şi încordat. 


— Am să ridic presiunea sonoră la 60 de decibeli şi aplic un 
filtru de frecvenţe joase. 

Volumul crescu brusc, umplând culoarul strâmt. Creatura încă 
înainta. i 

— Niciun efect, strigă Sully peste valul de zgomot. Încerc o 
formă de undă mai simplă. Semnal în dinte de fierăstrău, 
frecvenţă fundamentală de 100 de hertzi. 

Sunetul de electricitate statică se risipi, înlocuit de un bâzâit 
înfundat, care urcă repede în înălţime. 

Pe coridor, creatura se opri locului. 

— Apoi, o undă rectangulară, rosti Sully. Ridic frecvenţa la 
390 de hertzi pe 100 de decibeli. 

Sunetul se lărgi, deveni mai complex. Şi, în acest timp, 
Marshall începu să audă - sau să creadă că aude - un cântec 
straniu, neclar, ca tonul jos al unei orgi sinistre, purtat pe aripile 
unui vânt îndepărtat: un sunet complex, exotic, misterios, care 
nu avea nimic de-a face cu lungimile de undă create de Sully, îşi 
simţea capul umplut ca de o ciudată presiune internă. 

Creatura ezită, cu o labă masivă suspendată în mijlocul unui 
pas. 

— Acum adaug oscilatorul de unde sinusoidale, răsună glasul 
lui Sully. Ridic frecvenţa la 880 de hertzi. 

— Măreşte decibelii, strigă Marshall peste umăr. 

Sunetul deveni şi mai puternic, până ce pereţii de metal ai 
coridorului păreau să vibreze. 

— Trecem pragul durerii! La 120 de decibeli! strigă Sully. 

Vârtejul de sunet, suprapus cu presiunea din capul lui 
Marshall, ameninţa să-i ia minţile. Creatura mai făcu un pas. 
Şoldurile îi tresăriră, ca atinse de un tremur involuntar. Îşi 
clătină capul hirsut: o dată, de două ori, scuturări violente de 
durere evidentă. 

— Acum doar unda sinusoidală! ţipă Sully. Merge! 

Apoi, dintr-odată, creatura se ghemui, pregătită să sară. Totul 
se petrecu dintr-odată. Phillips şi Sully urlară de teamă şi 
disperare. Volumul dispozitivului continuă să crească, umflându- 
se ca matca unui râu. Gonzalez dădu un ordin aproape 
imperceptibil de a se deschide focul. Apoi gloanţele şuierau pe 
deasupra capului lui Marshall, rătăcind prin coridor în dungi de 
fum cenuşiu după cum ricoşau de pe pereţi şi maldărele de 


echipament. Marshall ridică şi el arma şi apăsă pe trăgaci. Îşi 
vedea traiectoria propriilor gloanţe; vedea cum lovesc creatura, 
apoi ricoşează din ea; vedea cum noi dâre de obsidian apar pe 
greabăn şi coaste pe măsură ce proiectilele dezvăluiau mai mult 
din exoscheletul ei. În acea clipă de criză, de disperare absolută, 
timpul păru să încetinească şi realitatea să se destrame: era de 
parcă ar fi putut vedea aproape fiecare glonţ ce zbura pe coridor 
în călătoria sa furioasă, dar zadarnică. 

Apoi bestia se năpusti asupra lor. Instantaneu, Marshall se 
aruncă spre chepeng într-o încercare disperată de a-l închide, 
fără să ia în seamă focurile trase de Gonzalez şi Phillips. Dar 
creatura se mişca cu o viteză năucitoare. Intr-o clipită, trecu de 
chepeng şi-l trânti pe Marshall la o parte, izbindu-l de perete cu 
un impact devastator, apoi sări peste arma sonică şi o răsturnă, 
în timp ce - cu o ferocitate neclintită - îl apucă pe Sully între 
labe şi, cu două smucituri sălbatice din cap, îi smulse braţele din 
încheieturi. 


52 


Marshall se ridică într-un cot, năucit pe moment de forţa 
loviturii. Coridorul central al aripii de cercetare fusese 
preschimbat într-un balamuc de sunet şi violenţă: bestia, care 
scormonea în trupul sărmanului Sully, sângele care ţâşnea din 
membrele sfârtecate ale climatologului, Gonzalez şi Phillips, 
care se dădeau în spate, în încercarea de a ţinti mai bine, 
căruciorul pe care fusese arma sonică răsturnat pe o parte, cu 
roţile încă rotindu-se; Usuguk, păşind înainte printre soldaţi, cu 
talismanele de şaman ţinute în faţă şi incantând cu glas tot mai 
puternic. 

În timp ce Marshall privea, cu urechile ţiuind din pricina 
impactului, văzu cum bestia îl trimite pe Sully - care încă urla - 
în aer cu o lovitură puternică de labă. O a doua lovitură îl 
proiectă pe savant printr-o uşă şi într-un birou. Creatura ţâşni 
după el şi dispăru din câmpul vizual. Dinăuntru, erupse o 
hărmălaie enormă, trosnetul mobilei, impactul unui trup care se 
izbea de pereţi. Ţipetele lui Sully se auzeau tot mai înfundat. 

Marshall încercă să se ridice, se clătină, se împinse în 
picioare. Era prea târziu, Sully avea să moară. Cu toţii aveau să 
moară. Pentru o clipă, se întrebă dacă nu era timp să-i scoată 
din aripa de cercetare, să închidă chepengul în faţa monstrului, 
dar îşi alungă repede gândul. Nu era timp. Se terminase, chestia 
avea să-l omoare pe Sully şi apoi să îi ia pe ei, unul câte unul, 
ŞI... 
Ochii îi coborâră la arma sonică, cu bucăţile vraişte pe 
podeaua coridorului. Şi totuşi funcţionase. Ultima lungime de 
undă încercată de Sully, sinusoidala, afectase creatura în mod 
evident. Încercă să ignore larma sălbatică, strigătele soldaţilor, 
presiunea dureroasă din cap. IÎncercă să gândească, să se 
concentreze, în ultimele secunde pe care le mai avea. De cea 
mers o undă sinusoidală şi nu una rectangulară sau în dinţi de 
fierăstrău? 


Încremeni. Poate că nu a fost deloc forma undei. Poate că a 
fost cu totul altceva... 

Se aruncă spre cărucior, îl ridică şi începu să adune cu 
înfrigurare aparatele care se desfăcuseră şi să le reasambleze. 

— Ce faci? strigă Logan. 

Ţipetele lui Sully se stinseră, dar bufniturile teribile din birou 
continuau. 

— Încerc din nou. 

Marshall verifică dacă amplificatorul mai era conectat la 
difuzoare şi prinse la loc un potenţiometru care atârna. 

— E vibrația; trebuie să fie. E singurul răspuns. Dar avem 
nevoie de acustică mai bună dacă e să maximizăm... Privi 
înnebunit în jur pentru câteva secunde. Hai, ajută-mă. Chestia 
aia o să se-ntoarcă dintr-o clipă în alta. Trebuie să ducem 
aparatul în camera de rezonanţă. 

— N-avem timp de prostii! strigă Gonzalez. La ce bun s-o 
mutăm? 

— E ca şi cum am otrăvi vârful săgeţii. Maximizăm efectul. 

Cu ajutorul lui Logan, Marshall împinse căruciorul pe coridor, 
alunecând pe podeaua plină de sângele lui Sully. Usuguk, care 
nu se oprise din incantaţii, îi urmă, cu morişca de şaman într-o 
mână şi cu fetişul din oase în cealaltă. Cei doi virară cu greutate 
căruciorul pe lângă camera de control, pe lângă intersecţia 
coridoarelor şi prin chepengul din capăt, care ducea în camera 
de rezonanţă. 

— Gonzalez! strigă Marshall. Contez pe tine s-o încetineşti! 

Sergentul îi făcu semn lui Phillips şi se retrase până în faţa 
camerei de rezonanţă, unde luă o poziţie defensivă. 

Pocnetele şi trosnetele din birou se opriră. 

— Trebuie să-l aşezăm în centru, să obţinem efect maxim, îi 
spuse Marshall lui Logan. 

Împreună,  împinseră  căruciorul în mijlocul pasarelei. 
Cablurile electrice se întinseră la maximum şi, pentru o clipă de 
deznădejde, doctorul crezu că nu vor ajunge până acolo. Dar 
erau îndeajuns de lungi încât să permită aşezarea armei chiar în 
centrul camerei, un loc marcat pe podeaua pasarelei cu o 
etichetă pe care scria „0 dB“. 

Marshall aruncă o privire spre Usuguk. 

— Eşti mai în siguranţă în cabina de monitorizare, spuse el şi 


arătă spre platforma înconjurată de sticlă de la capătul 
pasarelei. 

Tunitul îşi opri incantaţia şi clătină din cap. 

— Deja ai uitat ce te-am învăţat. Dacă tot ai de gând să mergi 
pe gheaţă subţire, atunci măcar să dansezi. 

— Treaba ta. 

Marshall răsuci căruciorul în aşa fel încât difuzoarele să fie 
îndreptate spre coridor, verifică toate conexiunile şi reporni 
maşina. Niciun răspuns. Înnebunit, resetă tuburile electronice 
cu vid, strânse mai bine conductorii şi încercă din nou. De astă 
dată, din amplificatorul de semnal se auzi un zumzet jos. 
Cercetă dispozitivul, amintindu-şi fundamentele generării de 
sunet la sintetizator, familiarizându-se din nou cu controalele 
pentru amplitudine, frecvenţă, mărimea undelor pe oscilator, 
învelişul de filtrare. Apucă maneta pentru amplitudine şi o 
răsuci puternic la dreapta. Căruciorul începu să tremure. 

Observă că Logan se uita lung la el. 

— Calculez că mai am în jur de trei minute de viaţă, rosti 
istoricul. Dacă am noroc, o să se întâmple repede. Caz în care 
probabil am doar două minute. Aş prefera să mor ştiind ce 
anume încerci să faci. 

— Ultima lungime de undă pe care Sully a încercat-o, 
răspunse Marshall cu privirea înapoi la controale. Cea care i-a 
provocat creaturii o reacţie. A fost o undă sinusoidală. E cea mai 
pură undă sonoră posibilă. Fără armonice, fără sunete 
secundare. Aşa că am să continui de unde s-a oprit el. Folosesc 
transformata Fourier“ ca să complic tiparul. Poate o să 
rănească fiara îndeajuns încât s-o alunge. Dacă o putem ţine la 
distanţă îndeajuns de mult timp, poate reuşim să creăm un 
dispozitiv mai portabil... 

Amuţi. Creatura ieşise din birou. Acum se întoarse încet spre 
ei. Membrele şi labele anterioare erau mânjite de sânge, iar 
colții şi perii erau plini de bucățele de carne. Marshall inspiră 
adânc şi încercă să îşi controleze tremurul mâinilor. 

Făcu un pas spre ei. Repede, Marshall setă lungimea de undă 
a primului oscilator pe unda dinţi de fierăstrău, frecvenţa de 30 


3 După matematicianul francez Joseph Fourier (1768-1830). Y.F. presupune 
reorganizarea unei funcţii complexe conform frecvenţelor componente, 
producând o imagine spectrală a funcţiei iniţiale. (n. red.) 


de hertzi, verifică dacă amplitudinea debitului era la 100 de 
decibeli. Apăsă butonul de ton. Încăperea începu să vibreze, 
învăluită de sunetul profund, puţin peste pragul auzului. 
Creatura ţâşni înainte. 

Marshall făcu un calcul mental frenetic. O a doua notă, fără 
sunet secundar, mai înaltă cu câteva octave... Între timp, bestia 
acceleră, apropiindu-se de ei în salturi mari. Doctorul setă cel 
de-al doilea oscilator pe dinţi de fierăstrău, îi ridică frecvenţa la 
800 de hertzi. 

— Iisuse! strigă Logan. 

Gonzalez şi Phillips  deschiseră focul. Peste  ţiuitul 
difuzoarelor, Marshall abia distinse urletul sugrumat al lui 
Phillips, arma cu care trăgea haotic, în toate părţile, cu ultimele 
rămăşiţe ale nervilor săi spulberaţi. Creatura ajunse la soldaţi şi 
se opri din nou să scuture violent din cap, cu tentaculele 
dansând violent dintr-o parte în alta. Phillips îşi aruncă arma, se 
ridică în picioare şi o luă la fugă pe coridor, bocind. Fiara cobori 
capul, îl ridică din nou şi, cu o lovitură teribilă de labă, îl aruncă 
pe Gonzalez care încă trăgea de la niciun metru - până în 
camera de rezonanţă. Fusese izbit cu asemenea forţă, încât 
zbură răsucindu-se peste capetele lui Marshall şi Logan. 
Sergentul se lovi cu zgomot de peretele din spate al camerei, 
apoi alunecă pe curbura peretelui pe podeaua aflată la şase 
metri dedesubt, unde rămase leşinat într-un amestec de izolaţie 
şi spumă acustică. 

Acum, mâinile lui Marshall tremurau aproape incontrolabil şi 
abia reuşi să regleze cel de-al treilea şi ultimul oscilator: din nou 
unda sinusoidală, de astă dată la o frecvenţă foarte înaltă: 60 
000 de hertzi. Aruncă o privire să se asigure că amplitudinea era 
pe deplin încărcată. Apoi, apucând potenţiometrul de reglaj, îl 
trase până jos. Scrâşnetul sinistru al undei sinusoidale slăbi, 
apoi se opri de tot. 

— Ce faci? întrebă Logan printre dinţii încleştaţi. L-ai oprit - 
şi acum suntem încolţiţi! 

— Vreau s-o atrag înăuntrul camerei, răspunse Marshall. Nu 
avem decât o şansă. Trebuie să conteze. 

Cu o mişcare precisă, aproape delicată, care părea absurd de 
nepotrivită pentru o bestie atât de masivă, creatura ridică unul 
din membrele anterioare peste buza intrării. Apoi pe celălalt. Se 


uită mai întâi în stânga, apoi în dreapta, cu ochii galbeni care 
măsurau noile împrejurimi. Cântecul straniu din urechile lui 
Logan se înteţi, iar migrena deveni aproape insuportabilă. Acum 
creatura intrase cu totul în încăpere. Păşi pe pasarelă, care 
gemu sub greutatea ei. Un pas, doi... apoi se ghemui pe 
membrele din spate, încordându-se pentru saltul final. 

Măcar să dansezi. Cu o mişcare rapidă, Marshall apucă ultima 
rondelă de ajustare a amplitudinii, o întoarse până la 120 de 
decibeli şi declanşă potenţiometrul. 

Instantaneu, camera de rezonanţă se trezi la viaţă. Era ca o 
sferă umplută cu un milion de viespi, toate bâzâind laolaltă, iar 
zumzetul le era amplificat şi reamplificat. Deşi trupul îi era 
străbătut de convulsii, creatura îşi reluă saltul. Marshall învârti 
de rondelă, ridicând volumul la 140 de decibeli. Creatura fu 
lovită de convulsii în plin salt, mai violent decât înainte, parcă 
lovindu-se de un zid invizibil; atacul îi opri saltul şi căzu cu un 
trosnet la pământ, clătinând alarmant pasarela. Acum, întregul 
univers al lui Marshall părea a fi un zumzet nebun, teribil, care 
răsuna prin încăpere, perpetuându-se şi acumulând putere şi 
intensitate într-un crescendo independent, care parcă îi penetra 
până şi porii. Creatura se ridică ameţită pe pasarelă şi înaintă. 
Mai întâi un pas, apoi altul, săpând cu ghearele însângerate în 
stratul de metal. Cu degetele încovoiate pe rondelă, cu 
răsuflarea întretăiată, Marshall se îndârji, apoi învârti butonul 
până la capăt: 165 de decibeli, nivelul de amplitudine al unui 
motor cu reacţie. Lângă el, Logan îşi acoperi urechile cu 
palmele; istoricul deschise gura, dar sunetele scoase fură 
înghiţite de barajul de zgomot - un screeeeeee care parcă 
devenise parte din însăşi esenţa lui Marshall. Şi el îşi duse 
instinctiv mâinile la urechi, însă erau o slabă protecţie împotriva 
agonizantei bombe sonore. Pete începură să-i danseze în faţa 
ochilor şi simţea că îl ia cu leşin. 

_ Creatura înlemni. Un alt spasm violent îi străbătu tot corpul. 
Işi înălţă capul, cu fălcile înfiorătoare larg deschise, cu colții de 
pe care încă picura sângele lui Sully şi perii care se ondulau 
brutal. Se întoarse într-o parte şi îşi trânti fălcile de pasarelă cu 
un impact cumplit, o dată, de două ori. Îşi strânse membrele şi 
începu să dea înapoi. Chiar atunci, sub privirile lui Marshall, 
capul îi explodă într-o erupție de carne şi creieri, umplându-i cu 


o ploaie de sânge, căzându-le efectiv la picioare, îmbibată în 
sânge, arma sonică scânci de epuizare, apoi amuţi într-o 
explozie de scântei. Pentru un moment prelung, Marshall 
rămase locului, tremurând. Apoi îşi întoarse privirea spre Logan. 
Istoricul se uita la el, cu sânge picurându-i din urechi. Îi spunea 
ceva, dar Marshall nu auzea ce spune. De fapt, nu auzea nimic. 
Marshall se răsuci, păşi peste trupul inert al creaturii - al cărei 
sânge negru încă îi curgea în valuri din craniul spulberat - şi se 
îndreptă spre chepengul care marca ieşirea din aripa de 
cercetare, cu membrele plumbuite: Simţi dintr-odată nevoia să 
iasă din acest loc întunecat al groazei, să respire aer proaspăt. Îi 
simţi, mai degrabă decât îi auzi, pe Logan şi Usuguk venind în 
urma sa. 

Incet, dureros, îşi croiră drum spre suprafaţă: la nivelul D, 
spre locurile mai familiare ale nivelului B şi, într-un final, în sala 
principală, cufundată în umbre şi fără viaţă. Încă asurzit, năclăit 
de sângele creaturii, Marshall păşi în camera de aclimatizare, 
fără să se deranjeze să ia o parka. Înaintând prin hol, împinse 
uşile duble care dădeau înspre exteriorul bazei. Era întuneric, 
însă o linie subţire din zare dădea de înţeles că zorii nu erau 
departe. Furtuna se calmase şi stelele se iveau pe cer, luminând 
fantomatic peisajul înzăpezit. Vag, parcă de undeva de departe, 
Marshall îşi aminti un proverb inuit: „Nu sunt stele, ci 
deschizături de unde cei iubiţi ne zâmbesc pentru a ne asigura 
că sunt fericiţi“. Se întrebă dacă şi Usuguk credea aşa ceva. Ca 
într-un răspuns, simţi cum tunitul îl atinge pe mânecă. Când 
întoarse privirea la el, Usuguk arătă fără un cuvânt cu un deget 
spre cer. 

Marshall ridică ochii. Purpuriul adânc, nepământean al 
aurorei boreale - luminile care îi bântuiseră încă de la începerea 
coşmarului - se retrăgea în grabă. Se şterse fără nicio urmă sub 
privirile sale, lăsând în loc numai bolta neagră, înstelată. Nu 
rămăsese nici măcar cel mai mic indiciu că fusese acolo 
vreodată. 


53 


— Domnule Fortnum? Penny aici. Cum vă descurcaţi? 

De astă dată, răspunsul întârzie să vină. 

— Acum ne e frig. Foarte frig. 

— Mai rezistaţi puţin, rosti ea în emiţător. Suntem la doar... 
se uită întrebător la Carradine. 

— Treizeci şi doi de kilometri, mormăi şoferul. Dacă ajungem. 

Treizeci şi doi de kilometri, repetă ea, apoi puse emițătorul pe 
staţia radio CB. Trebuie să ajungem. Cum stăm cu 
combustibilul? 

— Rezervorul stâng s-a golit cam repede, răspunse Carradine 
şi verifică panoul de bord. Spune că mai avem destul pentru încă 
zece. 

— Chiar dacă rămânem fără, putem să mergem ultimii 15 
kilometri. 

— Pe-aici? arătă el peste volan către pustietatea zonei. Îmi cer 
scuze, doamnă, dar la cât le e de frig, cei din spate n-ar rezista 
nici două sute de metri. 

Barbour privi îndelung prin parbriz. Dâra roşiatică a zorilor 
colora orizontul. Furtuna se calma vizibil: vântul aproape că nu 
mai bătea, iar împrejurimile erau acoperite cu o mantie 
proaspătă de zăpadă fină. Dar temperatura scăzu drastic odată 
cu încetarea furtunii. Termometrul de bord indica -30*C. 

Camionul se hurducă zdravăn, iar ea se prinse de bara de 
susţinere. Treizeci de kilometri. La viteza curentă, ar fi însemnat 
puţin peste jumătate de oră. 

Se uită la GPS-ul montat pe panoul de bord. Era obişnuită cu 
cel din propria maşină, pe care vedea străzi, şosele şi alte 
repere pe când conducea prin Lexington, Woburn şi zona 
Bostonului. Dar GPS-ul din camionul lui Carradine era gol: un 
ecran la fel de alb şi lipsit de trăsături, întocmai ca omătul de 
afară. Nu avea decât un ac de busolă şi un indicator de 
latitudine şi longitudine. 


— Pari obosită, remarcă Carradine. De ce nu te odihneşti? 

— Cred că glumeşti, răspunse ea. 

Şi totuşi, veghea tensionată şi aproape nesfârşită - 
nenumăratele ore nedormite la baza Fear - o epuizase. Inchise 
ochii să-i odihnească, doar pentru o clipă. Şi când îi redeschise 
totul era diferit. Cerul era puţin mai luminos, zăpada din jurul 
lor sclipea sub lumina soarelui. Şi zgomotul camionului se 
schimbase: rotaţiile pe minut se micşoraseră, viteza scăzuse 
simţitor la rândul ei. 

— Cât am dormit? întrebă ea. 

— Cincisprezece minute. 

— Cum stăm cu benzina? 

Carradine verifică indicatorii cu coada ochiului. 

— Suntem pe terminate. 

Camionul încă încetinea. lar acum, privind la GPS, Barbour 
observă că arăta ceva: o linie albastră care umplea jumătatea 
superioară a ecranului. 

— Asta nu e alt... începu ea, apoi se opri. 

— Da. Lacul Gunner. 

Teama, care scăzuse la nivelul unui sentiment surd de 
nelinişte, reveni cu forţe proaspete. 

— Credeam că ai spus că vom trece un singur lac! 

— Aşa am spus. Dar nu mai avem combustibil ca să-l ocolim 
pe acesta. 

Barbour nu răspunse. Înghiţi în sec şi îşi linse buzele. Avea 
senzaţia că gura îi este foarte uscată. 

— Nu-ti face griji. Lacul Gunner e lat, dar nu întins. 

Se uită la el, neîncrezătoare. 

— Atunci, de ce plănuiai să-l ocoleşti? 

Carradine ezită un moment. 

— Lacul are doar vreo doisprezece metri adâncime. E plin de 
pietroaie, de blocuri eratice glaciare şi aşa mai departe. In 
condiţiile astea, cu pătura de zăpadă, uneori pot fi greu de 
văzut. Dacă lovim una din greşeală... 

Nu îşi sfârşi propoziţia. Nici nu era nevoie. 

Femeia se uită prin parbriz. Lacul se zărea limpede înainte. 
Carradine schimbă viteza când se apropiară de țărm. 

— Nu ai de gând să opreşti? întrebă ea. Să încerci grosimea 
gheții cu burghiul electric? 


— N-avem timp, răspunse camionagiul. Nici benzină. 

Porniră încet pe gheaţă. Din nou, Barbour apucă bara de 
susţinere cu toată forţa, având senzaţia că gheaţa începea să 
cedeze sub greutatea lor. Din nou, simţi tensiunea atunci când 
pârâitul cumplit începu încă o dată, întinzându-se în toate 
direcţiile sub roţi. Câţiva bolovani erau clar vizibili, ridicându-se 
deasupra păturii de nea ca nişte colţi, cu vârfurile negre lucind 
în soarele dimineţii. Alţii erau ascunşi. Vântul adunase zăpada în 
forme fantastice: creste, şi culmi, şi platouri în miniatură. 
Carradine îşi făcea drum pe suprafaţa lacului, virând atent 
printre pietre şi formațiunile de zăpadă. Barbour se uita 
încontinuu când la GPS, când la lac, rugându-se ca aparatul să 
arate alb din nou, semn că-şi împrospăta informaţiile. 

Trecură trei minute, apoi cinci. Pârâitul deveni mai puternic, 
fracturile se ramificau tot mai mult înaintea lor. Motorul 
aproape se cală; Carradine schimbă repede viteza şi rotaţiile 
reveniră la normal. Barbour ştia ce s-ar fi întâmplat dacă 
rămâneau fără benzină pe gheaţă. 

— Aproape am ajuns, rosti camionagiul, de parcă îi citise 
gândurile. 

O culme joasă de zăpadă, de peste treizeci de metri lăţime, 
apăru drept înainte. Fusese sculptată de vânt până când aducea 
cu un talaz gata să se spargă de țărm. 

— Aia trebuie să fie zăpadă pură, rosti Carradine. Nu pot să 
risc să virez în jurul ei, s-ar putea să alunecăm din nou. Intrăm 
direct prin ea, facem drum pentru ceilalţi. Ţine-te bine. 

Barbour se ţinea deja cât de tare putea. Îşi ţinu răsuflarea 
când Carradine intră direct în movila de zăpadă. Când vehiculul 
se cutremură la impact, şoferul apăsă acceleraţia, ca să menţină 
viteza. 

Dintr-odată, botul camionului săltă violent în aer. Barbour fu 
aruncată în faţă şi aproape că se izbi cu capul de bord, în ciuda 
centurii de siguranţă 

— Hristoase! exclamă Carradine, întorcând volanul spre 
stânga. Trebuie să fi fost un bolovan ascuns sub zăpadă! 

Urmă un al doilea impact când roţile din dreapta spate 
trecură peste bolovan. Camionul se ridică, apoi căzu cu putere 
pe gheaţă. Se auzi un zgomot ca o bufnitură de tun şi vehiculul 
încetini brusc. Barbour simţi că scaunul o înghite. 


— Ne scufundăm în spate! strigă camionagiul. Ia staţia, 
spune-le celor din rulotă să se ducă în faţă, acum! 

Barbour bâjbâi după staţia radio, scăpă emițătorul, îl ridică 
din nou. 

— Fortnum, s-a spart gheaţa. Du-i pe toţi în partea din faţă. 
Repede. 

Aşeză emițătorul în timp ce Carradine forţa disperat motorul. 
Camionul se chinuia să înainteze, dar aluneca în spate, spărgând 
suprafaţa îngheţată, fiindcă partea din spate a rulotei îşi forţa 
calea prin gheaţa care se căsca sub ea. Barbour simţi cum se 
apleacă din nou, într-un unghi şi mai pronunţat. 

— Nu! se trezi că ţipă. Doamne, nu! 

Carradine schimbă viteza şi apăsă acceleraţia până la podea. 
Se auzi încă un pârâit, aproape la fel de puternic ca primul, şi, 
cu un scrâşnet de efort, camionul se eliberă din carcera de 
gheaţă şi ţâşni înainte. Repede, Carradine încetini turaţia, de 
teamă să nu piardă controlul pe suprafaţa alunecoasă. Barbour 
se lăsă moale în scaun, aproape copleşită de uşurare. 

— A fost la mustață, rosti camionagiul şi aruncă o privire la 
indicatorul de benzină. Rezervorul a secat deja. Nu-mi imaginez 
cu ce mergem. 

Barbour se uită la indicatorul GPS. Văzu în sfârşit albul 
uscatului la câteva sute de metri direct în faţă. 

După ce trecu de ultimul şir de pietre, camionul ajunse la 
țărm şi acceleră. Carradine răsuflă adânc, tremurător şi îşi trase 
cămaşa înflorată de pe trupul costeliv, făcându-şi aer cu ea. Apoi 
se ridică în scaun şi arătă înainte. 

— Uite! g 

Barbour scrută prin parbriz. In depărtare, la orizont, unde 
cerul întâlnea pământul, întrezări un şir de forme negre, joase şi 
o lumină roşie care clipea. 

— Aia nu e cumva... începu ea. 

Camionagiul încuviinţă, cu un rânjet cât zilele. 

— Satul arctic. 

Repede, femeia apucă emițătorul radio. 

— Barbour către Fortnum. Am ajuns. Satul arctic e chiar în 
faţa noastră. 

Şi, când aşeză aparatul, i se păru că aude - ridicându-se peste 
mugetul motorului - sunetul uralelor. 


EPILOG 


Ziua era limpede şi luminoasă ca un cristal, de parcă stihiile - 
ruşinate de ferocitatea lor - ar fi vrut să-şi ceară iertare pentru 
furtună. Aerul era de-a dreptul încremenit, fără vreo suflare de 
vânt, iar când Marshall se uită în direcţia opusă bazei - spre 
gheaţa atotcuprinzătoare şi bolta desăvârşită a cerului de 
deasupra -, aproape că-şi imagină că, în acest loc izolat şi 
sălbatic, natura avea o paletă formată doar din două culori: alb 
şi albastru. 

Dimineaţa fusese o procesiune necontenită de sosiri şi plecări: 
elicoptere medicale şi mortuare, o sumedenie de elicoptere 
militare şi un mic avion plin de oameni în costume de culoare 
închisă, care, pentru un motiv sau altul, îl făcuseră pe Marshall 
să se simtă tulburat. Acum era cu Faraday, Logan şi Ekberg pe 
platoul de ciment de la intrarea în bază. Se adunaseră acolo 
pentru a-şi lua rămas-bun de la Usuguk, care era pe cale să se 
întoarcă în satul său pustiu. 

— Sigur nu vrei să te ducem acolo? întrebă Marshall. 

Tunitul clătină din cap. 

— Oamenii mei au o zicală: călătoria e propria ei destinaţie. 

— Un poet japonez. A scris ceva foarte asemănător, remarcă 
Logan. 

— Mulţumesc din nou, rosti Marshall. Pentru că ai fost de 
acord să vii, în ciuda tuturor lucrurilor. Pentru că ne-ai 
împărtăşit din cunoaşterea şi înţelegerea ta. 

Îi întinse mâna, dar în loc să i-o ia, Usuguk îl apucă de braţe. 

— Fie să găseşti pacea pe care o cauţi, spuse el. 

Apoi îi salută pe ceilalţi din cap, ridică bocceaua cu apă şi 
provizii pe care i-o pregătiseră, îşi trase gluga îmblănită pe cap 
şi porni la drum. 

Priviră în tăcere cum bătrânul înainta către apus pe o mare de 
zăpadă. Marshall se întreba dacă femeile aveau să se întoarcă în 
sat sau dacă Usuguk îşi va trăi restul vieţii în singurătatea lui de 


călugăr. Cumva, ştia că bătrânul avea să accepte orice 
deznodământ cu stoicismul său caracteristic. 

— Îţi cauţi pacea interioară? îl întrebă Ekberg. 

Marshall rămase o clipă pe gânduri. 

— Da. Se pare că da. 

— Cred că o facem cu toţii, răspunse ea, apoi adăugă după o 
scurtă ezitare: Reprezentantul Blackpool şi oamenii de la 
asigurări vor fi aici după prânz. Am multe de făcut până atunci. 

— Am să te caut mai târziu, rosti Marshall. 

— Aşa să faci, zâmbi ea. 

Apoi se întoarse şi se strecură prin uşile de la intrare. 

Logan o petrecu cu privirea. 

— E o relaţie pe care îţi propui să o continui? 

— Dacă pot să găsesc o scuză bună, răspunse Marshall voios. 

— Întotdeauna există o scuză, zise istoricul şi îşi cercetă 
ceasul. Ei bine, se pare că eu sunt următorul care pleacă. 
Elicopterul meu trebuie să sosească dintr-o clipă în alta. 

— Noi plecăm mâine, spuse Marshall. Ai fi putut să aştepţi o 
zi, economiseai nişte bani. 

— Am primit un telefon de la birou. A intervenit ceva. 

— Altă vânătoare de fantome? 

— Oarecum. Oricum, inşii de la trupele speciale care au făcut 
interogatoriile de dimineaţă ştiu unde locuiesc. Mă îndoiesc că i- 
am văzut pentru ultima oară... Ce le-ai spus? întrebă după o 
scurtă pauză. 

— Exact ce s-a întâmplat, cât mi-am amintit eu de bine. Dar 
părea că fiecare răspuns doar dădea naştere la noi întrebări, aşa 
că până la urmă mi-am ţinut gura. 

— Te-au crezut? 

— Probabil că da. Cu atâţia martori oculari, nu ar avea de ce 
să nu o facă. Nu crezi? 

— Cred că ar fi fost de ajutor să se fi păstrat cadavrul 
creaturii. Da, asta e straniu. Doar a lăsat destul sânge în urmă. 
Aş fi jurat pe orice că a murit, la cum îi arăta craniul. 

— Trebuie să se fi târât undeva să moară, rosti Faraday. La fel 
ca primul. 

— Ştii ce ar spune Usuguk despre asta, replică Marshall. Privi 
în zare, unde tunitul deja devenise un punct cafeniu suspendat 
între întinderile de alb şi albastru. 


— Eu, unul, mă bucur al naibii de mult că a murit, spuse 
Logan, dar încă nu înţeleg mecanismul. Vreau să spun, cum au 
omorât-o undele sonore. 

— Fără un cadavru, nu putem fi siguri, răspunse Marshall. 
Dar ştiam că frecvențele înalte o iritau. O undă sinusoidală pură, 
fără armonice, pare să fi fost chiar mai dureroasă. 

— Dar nu-i aşa că majoritatea sunetelor produc armonice? 

— Aşa œe, rosti Faraday.  Aşa-numitele instrumente 
„imperfecte“, ca vioara, oboiul - sau vocea omenească - o fac 
toate. E ironic, fiindcă aceste armonice sunt cele care conferă 
bogăţie şi complexitate sunetelor. 

— Dar anumite unde sinusoidale nu le produc, adăugă 
Marshall. Am setat aparatul să producă o serie de unde care să 
întărească tonul fundamental. Speram că, dacă găsim un sunet 
destul de dureros, o putem alunga din bază. 

— A avut un efect mult mai puternic de atât, observă Logan. 

Marshall încuviinţă. 

— E interesant. Peştii şi balenele au vezici cu aer, care pot fi 
afectate de sonare. Unii savanţi cred că dinozaurii aveau organe 
în creier menite să emită zgomote incredibil de puternice, care 
să fie auzite de la kilometri depărtare. Nu m-ar mira dacă şi 
creatura asta avea un organ sau o cavitate similară în craniu - 
pentru împerechere, comunicare sau altceva. Cred că 
frecvențele înalte au declanşat o rezonanţă simpatică în acel 
organ şi, până la urmă, l-au făcut să plesnească. 

— Sunt istoric, nu fizician, rosti Logan. N-am auzit niciodată 
de rezonanţa simpatică. 

— Gândeşte-te la sticlele care crapă când o soprană emite o 
notă înaltă. E frecvenţa naturală la care sticla vibrează. Dacă 
soprana continuă să cânte aceeaşi notă, încarcă în continuu 
sticla cu energie. La un moment dat, sticla nu mai poate să 
disipeze energia suficient de repede şi se sparge. In cazul de 
faţă, cred că nu vom afla niciodată, încheie Marshall şi privi 
baza în treacăt. 

— Păcat, făcu Logan şi se întoarse spre Faraday. Iar tu ce le- 
ai spus interogatorilor noştri în uniformă? 

Faraday îl privi cu obişnuita sa expresie speriată. 

— Am încercat să le explic totul dintr-un punct de vedere pur 
biologic. Cum cele două creaturi au fost îngheţate separat în 


timpul unui singur eveniment: o inversiune atmosferică ce a 
provocat un curent descendent de gheaţă deosebit de rece, care 
a îngheţat animalele într-o clipită, înainte ca gheaţa să li se 
poată forma în circuitul sangvin, ţinându-le astfel într-o stare de 
animaţie suspendată. Le-am explicat cum s-a topit gheaţa: 
compoziţia ei unică, fapt care o face să se topească la câteva 
grade sub zero grade pe scara Celsius. Le-am vorbit şi despre 
cel de-al doilea agent cauzal: fenomenul opus al îngheţului 
terminal, un curent descendent de aer neobişnuit de cald care a 
reanimat creatura şi despre cum ambele evenimente au 
declanşat acea bizară auroră purpurie care l-a neliniştit pe 
Usuguk. Le-am dat exemplul mamutului de la Beresovska drept 
precedent. 

— Ce ai spus despre creatură? întrebă Logan. 

— Le-am spus despre efectul Callisto. Cum creatura ar fi putut 
foarte bine să fie o mutatie genetică sau, mai simplu, o specie 
necunoscută. Şi le-am spus despre numărul supradezvoltat de 
leucocite ale creaturii, care provoacă vindecarea aproape 
instantaneu. Sub blană avea un exoschelet chitinos, asemănător 
cu solzii unui şarpe, care îi permitea mişcări rapide şi flexibile - 
servind şi ca protecţie antiglonţ. Şi cu extraordinara ei 
constituţie neurologică, nici chiar doze mari de electricitate nu-i 
opreau inima şi nici nu-i perturbau sistemul nervos. Cu toate 
acestea, în mod ironic, sunetul - cu o anumită frecvenţă şi 
amplitudine - i-a fost letal, ajutat, probabil, de faptul că era 
slăbită din cauza foamei. 

— Deci, asta explică tot, spuse Logan. 

— Totul - şi nimic, adăugă Faraday. 

Logan se încruntă. 

— Ce vrei să spui? 

— Tot ceea ce tocmai am spus - cu excepţia rezultatelor 
analizei de sânge - e pur şi simplu teorie speculativă. Anumite 
tipuri de gheaţă, ca şi gheaţa-XV, necesită o mare presiune 
pentru a se forma. De fapt, creatura a supravieţuit prinsă în 
gheaţă - oricare tip de gheaţă ar fi fost - timp de milenii. 
Puterea sa depăşea imaginaţia omenească. Era imună chiar şi la 
doze mari de electricitate... Faraday ridică din umeri. 

Marshall se uită gânditor la el. Biologul construise o explicaţie 
plauzibilă pentru toate incidentele din ultimele ore - şi apoi a 


tras repede covorul de sub ea. 

— Poate că Usuguk a avut dreptate, grăi în cele din urmă. 

Cei doi bărbaţi se uitară la el. 

— Vorbeşti serios? întrebă Faraday. 

— Desigur - parţial, în orice caz. Sunt un ora de ştiinţă, dar 
sunt şi primul care recunoaşte că ştiinţa nu poate explica tot. 
Suntem foarte departe de civilizaţie. La capătul lumii. Aici se 
aplică un set diferit de reguli, reguli despre care habar nu avem. 
Acest mediu înconjurător nu este destinat omenirii - dar 
băştinaşii au văzut mai multe decât noi, şi ar trebui ascultați. 
Dacă ar fi să numeşti vreun ţinut tărâmul spiritelor, nu ar fi 
acesta - acest straniu, singuratic şi ciudat loc sacru? Chiar crezi 
că felul în care aurora s-a risipit odată cu moartea creaturii a 
fost pură coincidenţă? 

Întrebarea rămase în aer, fără răspuns. În tăcerea care urmă, 
Marshall auzi zgomotul îndepărtat al elicelor de elicopter. 

— Aceasta ar fi cursa mea, murmură Logan, sprijinindu-şi 
sacul marinăresc de picioare. 

— Iar tu? întrebă Marshall. 

— Ce-i cu mine? spuse Logan ridicându-şi geanta cu laptopul 
peste umăr. Dacă vreunul dintre voi veţi ajunge vreodată prin 
New Haven, să mă căutaţi. 

— Asta nu-i un răspuns. La care teorie subscrii - ştiinţifică sau 
spiritualistă? 

Logan se uită la el pentru o clipă, mijind ochii. În loc să 
răspundă, îi adresă o întrebare personală. 

— Unde ai copilărit, doctore Marshall? 

Era ultimul lucru la care Marshall se aştepta să îl audă. 

— Rapid City din Dakota de Sud. 

— Ai avut animale de companie? 

— Sigur. Trei câini de rasă, baset. 

— Ai fost vreodată în călătorii lungi cu maşina pe când erai 
copil? 

Marshall încuviinţă, perplex. 

— Da, chiar în fiecare vară. 

— Şi nu aţi pierdut vreunul dintre câini când v-aţi oprit pe 
marginea drumului, să vă odihniţi? 

— Nu. 

— Eu, da, spuse Logan. Barkley, un setter irlandez. Am iubit 


câinele ăla mai mult decât orice. A fugit de la masa de picnic în 
mijlocul pustietăţii din Oklahoma. Familia mea l-a căutat timp de 
trei ore. Nu l-am mai găsit niciodată. In cele din urmă a trebuit 
să plecăm. Am fost de neconsolat. 

Elicopterul tocmai ateriza în afara perimetrului de securitate, 
ridicând zăpada în vârtejuri de pulbere diafană. Marshall se uită 
la Logan ridicând din sprâncene. 

— Nu înţeleg ce are de-a face pierderea unui animal de 
companie cu... 

Dintr-odată îşi dădu seama de implicaţia celor spuse de 
Logan. Marshall clipi surprins în timp ce se lăsau zorii. 

— Dar aceşti călători despre care vorbeşti au venit de mult 
mai departe decât Rapid, Dakota de Sud. 

— Mult, mult mai departe. 

Marshall clătină din cap. 

— Asta e ceea ce crezi? 

— Sunt un enigmatolog. Slujba mea e să-mi folosesc 
imaginaţia. Cum a spus şi prietenul tău de faţă, e, pur şi simplu, 
o teorie speculativă. 

Rânjind, dădu mâna cu cei doi şi se îndreptă apoi spre 
elicopterul care-l aştepta. În timp ce pilotul îi deschise uşa, se 
întoarse. 

— Totuşi, e o speculație al naibii de bună, nu-i aşa? strigă, mai 
să acopere scâncetul motorului. Apoi se urcă şi închise uşa. 
Elicopterul se înălţă, se roti peste un ghețar - albastru pe 
fundalul albastru al cerului -, apoi viră brusc spre sud, înspre 
civilizaţie, cât mai departe de tărâmul spiritelor. 


Mulţumiri 


Romanul Infernul de gheaţă a străbătut o călătorie lungă de la 
concept la realitatea tipărită şi am avut norocul participării 
multor oameni cu timp şi experienţă în variate domenii. ]. Bret 
Bennington, doctor în geologie, la Departamentul de Geologie al 
Universităţii Hofstra, m-a ajutat să capăt o mai bună înţelegere 
a domeniului şi principiilor paleoecologiei. Timothy Robbins m-a 
iniţiat în arta filmului documentar, cu toate tainele lui (mă 
grăbesc să adaug faptul că orice greşeală voi fi făcut în 
descrierea universului Terra Prime sau în privinţa lui Emilio 
Conti etc. este doar a mea şi m-o asum în întregime). William 
Cors, doctor în medicină, m-a ajutat cu câteva date medicale de 
care am avut nevoie în povestire. Tatăl meu, dr. William Child, 
fost profesor de chimie la Carleton Colledge, mi-a pus la 
dispoziţie o întreagă experienţă a structurilor cristaline şi a altor 
chestiuni din domeniul chimiei. Agentul special Douglas Margini 
m-a ajutat, încă o dată, cu descrierea armelor de foc. Şi vărul 
meu, Greg Tear, m-a ascultat cu atenţie şi mi-a pus la dispoziţie 
excelenta lui capacitate de analiză. 

Aş vrea, de asemenea, să-i mulţumesc editorului şi prietenului 
meu, Jason Kaufman, pentru că a fost, ca întotdeauna, steaua 
mea călăuzitoare pentru scrierea acestui roman, la fel ca şi Rob 
Bloom şi mulţi alţii de la Doubleday care au avut atâta grijă de 
mine. Mulţumiri agenţilor mei, Eric Simonoff şi Matthew Snyder 
pentru că luptă întotdeauna alături de mine. Mulţumiri Claudiei 
Rulke, lui Nadine Waddell şi lui Diane Matson pentru sprijinul 
lor în varii situaţii. Un martini Beefeater, ultrasec, rece ca 
gheaţa, pentru partenerul meu în ale scrisului, Doug Preston, 
pentru numeroşii ani de camaraderie. Fiica lui, Aletheia, mi-a 
sugerat nişte întorsături de situaţie grozave. Şi în ultimul, dar, 
cu siguranţă, nu cel din urmă rând, îi mulţumesc familiei mele 
pentru dragostea şi sprijinul lor constante.