Douglas Preston — Pendergast 01 Relicva

DOUGLAS LINCOLN 


PRESTON + CHILD 


PRIMUL VOLUM DIN SERIA 


PENDERGAST 


RELICVA 


Jurassic Park în New York City 


THE CHICAGO TRIBUNE 


DOUGLAS PRESION 
LINCOLN CHILD 


RELICVA 


Traducere din limba engleză şi note Ana-Veronica Mircea 


Pentru Charles Crumly. 
— D. P. 


Pentru Lucie, care mi-a fost alături. Şi în memoria lui Nora şi Gaga. 
— L.C. 


MULTUMIRI 


Autorii doresc să-şi exprime mulțumirile faţă de următoarele 
persoane care le-au împrumutat cu generozitate, timpul şi/sau price- 
perea lor pentru a-i ajuta să facă din Relicva cartea pe care o aveţi în 
faţă: Ken Goddard, Tom Doherty, Bob Gleason, Harvey Klinger, Anna 
Magee, Camille Cline, Denis Kelly, Georgette Piligian, Michael 
O'Connor, Carina Deleon, Fred Ziegler, Bob Wincott, Lou Perretti şi 
Harry Trumbore. 


INTRODUCERE 
1 
Bazinul Amazonului, septembrie 1987 


La amiază, norii lipiţi de culmea Cerro Gordo se desprinseră şi se 
împrăştiară. Whittlesey zărea tenta aurie aşternută de lumina 
soarelui sus, departe, peste bolta pădurii. Nişte vietăţi - probabil 
maimuțe păianjen, se răsuceau şi zbierau deasupra capului său, iar 
un papagal se repezi în jos, cu un țipăt necuviincios. 

Whittlesey se opri lângă un palisandru prăvălit şi se uită la Carlos, 
asistentul său asudat, care îl ajungea din urmă. 

— O să ne oprim aici, îi spuse în spaniolă. Baja la caja. Pune lada 
jos. 

Se aşeză pe copacul căzut şi îşi scoase bocancul şi ciorapul din 
piciorul drept. Îşi aprinse o ţigară şi îi apăsă vârful pe pădurea de 
căpuşe de pe pulpă şi de pe gleznă. 

Carlos îşi dădu jos pe umăr rucsacul de armată, cu cadru de lemn, 
de care fusese legată, cu neîndemânare, o ladă din acelaşi material. 

— Deschide-o, te rog, spuse Whittlesey. 

Carlos îndepărtă frânghiile, desfăcu o serie de cleme mici din 
alamă şi scoase capacul. 

Conţinutul era strâns înfăşurat în fibrele unei plante indigene. 
Whittlesey le îndepărtă, scoțând la vedere o serie de artefacte, o 
mică presă din lemn pentru plante şi o agendă cu coperte pătate, de 
piele. Ezită un moment, apoi scoase din buzunarul vestei sale de 
călătorie o figurină cioplită mică, dar superbă. Cântări artefactul în 
palmă, admirându-i încă o dată lucrătura şi greutatea nefirească. 
Apoi, fără tragere de inimă, îl aşeză în ladă, acoperi totul cu fibre şi 
reataşă capacul. 

Luă din rucsacul său o coală împăturită de hârtie albă, pe care şi- 
o desfăcu pe genunchi. Din buzunarul cămăşii scoase un pix auriu 
uzat şi începu să scrie: 


Cursul superior al râului Xingu 
17 septembrie 1987 


Montague, 

M-am hotărât să-l trimit pe Carlos înapoi, cu ultima ladă, şi să plec 
singur în căutarea lui Crocker. Carlos e de încredere şi, orice mi s-ar 
întâmpla, nu pot risca să pierd lada. Ia seama la clopoţelul şamanului şi la 
celelalte obiecte rituale. Par să fie unicate. Dar statueta pe care am 
adăugat-o şi pe care am descoperit-o în baraca părăsită din acest loc 
reprezintă dovada pe care o căutam. Observă ghearele supradimensionate, 
caracteristicile reptiliene, indiciile care sugerează o bipedalia. Kothoga 
există, iar legenda lui Mbwun nu e o simplă născocire. 


În carnetul ăsta sunt toate impresiile mele de la faţa locului. Conţine şi o 
relatare completă a destrămării expediției, despre care bineînţeles că o să 
afli înainte de a ajunge la tine această scrisoare. 


Whittlesey scutură din cap, reamintindu-şi scena care se 
desfăşurase cu o zi înainte. Maxwell, ticălosul ăla idiot. Singurul 
lucru care îl interesase fusese să ducă la muzeu, în bună stare, 
specimenele peste care dăduse cu totul întâmplător. Râse tăcut în 
sinea lui. Ouă preistorice. De parcă ar fi fost ceva mai mult decât 
nişte păstăi cu seminţe. Maxwell ar fi trebuit să fie paleobiolog, în loc 
de antropolog. Faptul că îşi strânseseră bagajele şi plecaseră când se 
aflau la numai o mie de metri de descoperirea lui era o adevărată 
ironie. 

In orice caz, Maxwell plecase, iar ceilalţi i se alăturaseră. Nu mai 
rămăseseră decât Carlos şi Crocker, şi cele două călăuze. Iar în 
momentul acela, acolo era numai Carlos. Whittlesey se concentră din 
nou asupra biletului. 


Foloseşte notițele mele şi artefactele, aşa cum o să crezi de cuviinţă, 
pentru a reface buna mea reputaţie din cadrul muzeului. Dar, mai presus de 
orice altceva, ai grijă de această statuetă. Sunt convins că, din punct de 
vedere antropologic, valoarea ei e incalculabilă. Noi am descoperit-o ieri, 
din întâmplare. Pare să fie cea mai importantă piesă a cultului lui Mbwun. 
Totuşi, în preajmă nu mai există nici un alt indiciu că zona ar fi locuită. Asta 
mă şochează, pare ciudat. 


Whittlesey se opri. Nu descrisese descoperirea statuetei în noti- 
tele luate de pe teren. Chiar şi în clipa aceea, mintea lui refuza să-şi 
aducă aminte. 

Crocker hoinărea pe lângă cărare, vrând să se uite mai 
îndeaproape la o pasăre jacamar; altfel n-ar fi dat în vecii vecilor 
peste poteca ascunsă, care cobora, abruptă, printre stânci acoperite 
cu muşchi alunecos. Şi, pe urmă, nici peste coliba grosolană, pe 
jumătate îngropată sub copaci bătrâni, din valea umedă, în care 
pătrundea cu greu lumina zilei... Cele două călăuze botocudo, care 
pălăvrăgeau de obicei neîncetat împreună, în limba tupian, amuţiseră 
imediat. Fiind întrebaţi de Carlos, unul dintre ei şoptise ceva despre 
un paznic al colibei şi despre blestemul aruncat asupra oricui îi afla 
tainele cu de-a sila. Apoi Whittlesey îi auzise rostind pentru prima 
oară cuvântul Kothoga. Kothoga. Oamenii-umbre. 

El era sceptic. li mai auzise vorbind despre blesteme şi înainte - 
de obicei, înainte de a cere să fie mai bine plătiţi. Dar când ieşise din 
colibă, călăuzele dispăruseră. 

Pe urmă, baba aia care se ivise din pădure poticnindu-se. 
Probabil o yanomamo, fiindcă evident nu era o Kothoga. Ea îi văzuse. 


Blestemele pe care li le adresase... Şi felul în care se topise, pur şi 
simplu, înapoi, printre arbori, mai degrabă ca un jaguar în primul an 
al vieţii decât ca o septuagenară. 

Pe urmă îşi îndreptaseră atenţia către colibă. Coliba... Whittlesey 
îşi permise să şi-o reamintească cu minuţiozitate. Era flancată de 
două lespezi de piatră, pe care erau cioplite două animale identice, 
aşezate pe labele posterioare. Ţineau în gheare ceva ros de 
intemperii şi de neidentificat. Iar în spate, se întindea o grădină 
năpădită de buruieni, cu oaze stranii, de culori strălucitoare, în mijlo- 
cul unei cetăţi de verdeață. 

Podeaua colibei era afundată la vreo doi metri sub nivelul solului 
şi Crocker aproape că îşi frânse gâtul păşind înăuntru. Whittlesey îl 
urmă, cu mai multă prudenţă, în timp ce Carlos îngenunche, pur şi 
simplu, pe prag. Înăuntru, aerul era întunecat şi jilav şi mirosea a lut 
mucegăit. Când îşi aprinse lanterna, Whittlesey dădu cu ochii de sta- 
tueta aşezată pe un morman înalt de pământ, în mijlocul încăperii. În 
jurul acestuia zăceau o serie de discuri cioplite, cu aspect bizar. 
Lumina lanternei atinse apoi pereţii. 

Erau căptuşiţi cu cranii umane. Examinându-le pe câteva dintre 
cele mai apropiate, observă semnele lăsate de nişte zgârieturi adânci, 
ceea ce, pe moment, i se păru de neînțeles. În creştete se căscau 
găuri cu marginile zdrenţuite. In multe cazuri, osul occipital şi baza 
testei erau, de asemenea, zdrobite şi desprinse, apofizele mastoide 
lipsind cu totul. _ 

Mâna îi tremură şi lanterna se stinse. Înainte de a o reaprinde, 
văzu lumina slabă care se strecura prin mii de orbite goale şi firele 
de praf plutind alene în aerul apăsător. 

După aceea, Crocker hotărâse că avea nevoie de o scurtă 
plimbare - ca să fie singur pentru o vreme, îi spusese lui Whittlesey. 
Dar nu se mai întorsese. 


Aici, vegetaţia e foarte neobişnuită. Cicadeele şi ferigile arată aproape 
ca formele lor primitive. Păcat că nu e timp pentru un studiu mai atent. Am 
folosit o specie deosebit de elastică ca ambalaj pentru lăzi; nu te sfii să-l laşi 
pe Jorgensen să arunce o privire, dacă e interesat. 

Sunt pe deplin încredinţat că de acum într-o lună o să fim împreună la 
Clubul Exploratorului, sărbătorindu-ne succesul cu două pahare de Martini 
sec şi cu o ţigară bună, o Macanudo. Până atunci, ştiu că-ţi pot încredința 
acest material şi reputaţia mea. 

Colegul 
tău, 
Whittlesey 


Strecură scrisoarea sub capacul lăzii. 


— Carlos, zise, vreau să duci lada asta înapoi la Porto de Mos şi să 
mă aştepţi acolo. Dacă nu mă întorc în două săptămâni, vorbeşte cu 
colonelul Soto. Spune-i s-o trimită la muzeu, pe calea aerului, împre- 
ună cu toate celelalte. El o să-ţi plătească salariul. 

Celălalt îşi întoarse ochii spre el. 

— Nu înţeleg, făcu. O să rămâneţi aici singur? 

Whittlesey zâmbi, aprinse o a doua ţigară şi continuă să omoare 
căpuşele. 

— Cineva trebuie să ducă lada. O să reuşeşti să-l prinzi din urmă 
pe Maxwell înainte de a ajunge la râu. Am nevoie de două zile ca să-l 
caut pe Crocker. 

Carlos se plesni peste genunchi. 

— Es loco! Nu vă pot lăsa singur. Si te dejo atras, te morinas. O să 
muriţi aici, în pădure, senor, şi oasele or să vă rămână la bunul plac 
al maimuţelor urlătoare. Trebuie să ne întoarcem împreună, aşa e cel 
mai bine. 

Nervos, Whittlesey scutură din cap. 

— Dă-mi mercurocromul, chinina şi carnea afumată de vacă din 
rucsacul tău, zise, trăgându-şi pe picior şoseta murdară şi legându-şi 
şireturile bocancului. 

Încă protestând, Carlos începu să despacheteze. Whittlesey îl 
ignoră, scărpinându-şi absent muşcăturile de insecte de pe ceafă şi 
privind îndelung în sus, către Cerro Gordo. 

— O să se mire, senor. O să creadă că v-am lăsat aici singur, turui 
Carlos, plasând cele cerute în rucsacul celuilalt. Muştele cabouri o să 
vă mănânce de viu, continuă, îndreptându-se către ladă şi legând 
capacul. O să faceţi din nou malarie şi de data asta o să muriţi. 
Rămân cu dumneavoastră. 

Whittlesey se holbă la claia de păr alb ca zăpada lipită de fruntea 
asudată a lui Carlos. Părul acela fusese cu desăvârşire negru în ziua 
precedentă, până în momentul în care Carlos se uitase în colibă. 
Acesta îi întâlni privirea pentru o clipă, apoi îşi lăsă ochii în jos. 

Whittlesey se ridică în picioare. 

— Adios, spuse, apoi dispăru în hăţiş. 


Către sfârşitul după-amiezii, Whittlesey observă că norii groşi şi 
joşi se reîntorseseră, înfăşurând Cerro Gordo într-un linţoliu. Străbă- 
tuse ultimii câţiva kilometri urmărind o potecă foarte veche, de 
provenienţă necunoscută, o cărăruie îngustă din hăţiş. Fusese croită 
cu iscusinţă printre smârcurile împuţite de la poalele tepui-ului, 
platoul umed, înconjurat de junglă, din faţa ochilor săi. Poteca părea 
să fi fost rodul logicii umane, cugetă Whittlesey. Urmărea un scop 
anume; cele făcute de animale nu aveau, adesea, nici o ţintă. Se 


îndrepta către o râpă abruptă de pe coasta tepui-ului din apropiere. 
Crocker trebuia să fi trecut pe acolo. 

Se opri ca să se gândească, fără să realizeze că-şi pipăia 
talismanul - o săgeată de aur acoperită de o alta, din argint - pe care 
îl purta la gât încă din copilărie. În afară de colibă, în ultimele câteva 
zile nu văzuseră nimic care să indice că ţinutul era locuit de oameni, 
cu excepţia unui sat de culegători de rădăcini, părăsit de multă 
vreme. Poteca aceea nu putea fi făcută decât de Kothoga. 

Pe măsură ce se apropia de platou, desluşi câteva fire de apă care 
se scurgeau, în cascadă, pe versanţii abrupți ai acestuia. Ar fi putut 
să poposească la poale în timpul nopţii, făcând ascensiunea de o mie 
de metri în dimineaţa următoare. Avea să fie un drum abrupt, noroios 
şi, poate, periculos. Dacă îi întâlnea pe Kothoga - ei, atunci urma să 
fie prins în capcană. 

Dar nu avea motive să creadă că tribul Kothoga ar fi fost sălbatic. 
La urma urmelor, creatura aia, Mbwun, era cea pe seama căreia 
puneau legendele locale omorurile şi atrocitățile. Bizar - o fiinţă 
necunoscută, despre care se presupunea că ar fi fost controlată de un 
trib pe care nu-l văzuse nimeni, niciodată. „E posibil ca Mbwun să 
existe cu adevărat?” se întrebă. Se putea presupune că în jungla 
aceea întinsă ar fi putut rămâne în viaţă câteva fosile; zona era, 
practic, neexplorată de către biologi. Îşi dori, ceea ce nu se întâmpla 
pentru prima oară, ca Crocker să nu-i fi luat puşca Mannlicher de 
calibrul 0.30, când părăsise tabăra. 

Dar pentru început, realiză Whittlesey, trebuia să dea de Crocker. 
Pe urmă putea să-i caute pe Kothoga, să dovedească faptul că nu 
pieriseră cu secole înainte. Ar fi fost celebru - descoperitorul unui 
popor preistoric, trăind într-un fel de simplitate a epocii de piatră, în 
inima junglei amazoniene, pe un platou care plutea deasupra 
acesteia, aidoma Lumii pierdute a lui Arthur Conan Doyle. 

Nu avea nici un motiv ca să se teamă de Kothoga. „In afară de 
colibă...” 

Se opri când un miros pătrunzător şi înţepător îi invadă brusc nă- 
rile. Nu avea cum să-l confunde - era al unui animal mort, al unuia 
mare. Făcu vreo doisprezece paşi, timp în care mirosul deveni tot mai 
puternic. Speranţa îi înteţi bătăile inimii: poate că oamenii din tribul 
Kothoga înjunghiaseră vreun animal prin apropiere. La faţa locului ar 
fi trebuit să rămână artefacte - unelte, arme, poate şi ceva urme ale 
ritualului desfăşurat în mijlocul naturii. 

Continuă să înainteze, furişându-se. Duhoarea dulceagă şi 
greţoasă era tot mai puternică. Sus, deasupra capului, putea zări un 
petic de cer strălucind în lumina soarelui - semn sigur că în preajmă 
se afla un luminiş. Se opri şi îşi fixă mai strâns rucsacul, fiindcă nu 


dorea să fie stânjenit în caz că ar fi trebuit să se deplaseze cu mai 
multă repeziciune. 

Cărarea îngustă, străjuită de hăţişuri, deveni plană şi coti brusc în 
direcţia unei mici zone defrişate. In partea opusă a acesteia se afla 
hoitul unui animal. Pe trunchiul copacului de care se rezema fusese 
gravată o spirală, iar în partea de sus a cavităţii toracice căscate, 
maronii şi pline de grăsime, se afla un mănunchi de pene verzi de 
papagal. 

Dar când ajunse mai aproape, văzu că hoitul purta o cămaşă kaki. 

În jurul coşului deschis al pieptului roia şi bâzâia un nor de muşte 
unsuroase. Băgă de seamă că braţul stâng, retezat, era legat de 
trunchi cu o frânghie de cânepă, având palma despicată. Câteva 
tuburi de cartuş folosite zăceau în jurul leşului. Apoi îi văzu capul. 
Zăcea sub subsuoara cadavrului, cu faţa în sus, cu partea din spate a 
testei desprinsă, cu ochii ceţoşi holbaţi către cer şi obrajii bulbucaţi. 

Whittlesey îl găsise pe Crocker. 

Instinctiv, începu să se îndepărteze de-a-ndăratelea, împleticindu- 
se. Zări şirurile de urme de gheare care jupuiseră corpul cu o putere 
dezgustătoare, inumană. Cadavrul părea să fie ţeapăn. Poate că - 
dacă Dumnezeu era îndurător - Kothoga se îndepărtaseră deja. 

„Presupunând că fuseseră Kothoga.” 

Pe urmă observă că pădurea tropicală, de obicei mult prea plină 
de zgomotele vieţii, era cufundată în tăcere. Dintr-un salt, se întoarse 
cu faţa înspre junglă. Ín tufişurile de la marginea luminişului se 
mişcă uşor ceva şi printre frunze se conturară doi ochi îngustaţi, de 
culoarea flăcărilor. Cu un suspin şi cu o înjurătură, Whittlesey îşi 
trecu mâna peste faţă şi se uită din nou. Ochii dispăruseră. 

Nu avea timp de pierdut, trebuia să se întoarcă pe potecă, 
îndepărtându-se de locul ăla. Drumul către pădure i se aşternea 
exact înainte. Trebuia să alerge într-acolo. 

Atunci văzu pe jos ceva care îi scăpase înainte şi auzi mişcările 
unei creaturi greoaie, dar care se furişa cu o dexteritate înfiorătoare 
printre tufişurile din faţa lui. 


2 
Belem, Brazilia, iulie 1988 


De data asta, Ven era cât se poate de sigur că supraveghetorul 
docului îi luase urma. 

Stătea la pândă cu mult mai în spate, în umbra de pe aleea care 
ducea către depozit. Ploaia uşoară estompa contururile masive ale 
cargoboturilor ancorate şi reducea luminile portului la nişte gămălii 
de ac. Apa lovea scândurile încinse ale punților, făcând să se înalte 
un abur care răspândea mirosul vag al creozotului. Din spatele lui 
izvorau zgomotele nocturne ale portului: lătratul sacadat al unui 
câine; râsul estompat, îmbibat de vorbe în limba portugheză; muzica 
din barurile de pe chei cu faţada către apă. 

Afacerile decurseseră într-un mod atât de plăcut. Se întorsese pe 
drumul cel mai lung, după ce la Miami începuse să fie prea cald. Aici 
se ocupa mai ales de un comerţ lejer, cu ajutorul micilor cargoboturi 
care se deplasau în susul sau în josul coastei. În echipa de pe doc era 
întotdeauna nevoie de hamali, iar el mai încărcase nave şi până 
atunci. Pretinsese că se numea Ven Stevens şi nimeni nu-i pusese 
vorbele la îndoială. Oricum, tipii ar fi luat de bun chiar şi un prenume 
ca Stevenson. 

Inscenarea pusă la cale avea toate ingredientele necesare. 
Exersase din belşug la Miami, avusese timp din belşug ca să-şi ascută 
simţurile. Acum, simţurile acelea făceau toţi banii. Vorbea dinadins o 
portugheză stricată, şovăielnică, astfel încât să poată să citească în 
ochi şi să cântărească răspunsurile. Ricon, tânărul ajutor al 
comandantului portului, era ultima legătură de care avea nevoie. 

Ven intra în alertă când sosea un transport din susul fluviului. De 
obicei, nu folosea decât doi termeni: sosire şi plecare. Ştia 
întotdeauna ce să caute, cutiile arătau întotdeauna la fel. Trebuia să 
aibă grijă să fie descărcate în bune condiţii şi stivuite în depozit. Pe 
urmă nu mai trebuia decât să se asigure că erau ultima încărcătură a 
unui cargobot anume, cu destinaţia Statele Unite. 

Era  prevăzător din fire. Il urmărea îndeaproape pe 
supraveghetorul docului. O dată sau de două ori avusese senzaţia, 
similară unui clopoțel de alarmă sunându-i în creier, că acesta bănuia 
ceva. Dar de fiecare dată, o lăsase ceva mai moale şi semnalul de 
alarmă dispăruse în câteva zile. 

Acum îşi privi ceasul. Era unsprezece. De dincolo de colţ, auzi o 
uşă deschizându-se şi apoi închizându-se. Ven se îndreptă, lipindu-se 
de zid. Pe pavajul de lemn răsunară paşi grei, apoi o siluetă familiară 
se opri sub un felinar. Când paşii se îndepărtară, se uită cu atenţie 
după colţ. Biroul era întunecat şi pustiu, aşa cum ştiuse că avea să 
fie. Cu o ultimă privire, dădu colţul clădirii, intrând pe doc. 


La fiecare pas, un rucsac gol îl plesnea, jilav, peste umeri. În timp 
ce mergea, îşi duse mâna la buzunar, scoase o cheie şi o strânse cu 
putere. Reprezenta colacul lui de salvare. Înţelesese asta înainte de a 
se încheia primele două zile petrecute pe doc. 

Trecu pe lângă un mic cargobot ancorat lângă platforma de 
descărcare, din ale cărui parâme grele se scurgeau picături negre de 
apă pe suporţii ruginiţi de ancoră. Nava părea părăsită, pe punte 
neaflându-se nici măcar unul dintre paznicii portului. Ven îşi încetini 
paşii. Uşa depozitului era exact în faţa lui, lângă capătul digului 
principal. Aruncă o privire grăbită peste umăr. Apoi descuie uşa 
metalică rapid cu o răsucire a mâinii şi se strecură înăuntru. 

Împinse uşa, închizând-o, şi îşi lăsă ochii să se obişnuiască cu 
întunericul. Era pe jumătate acasă. Nu mai trebuia decât să termine 
aici şi să plece dracului. 

Imediat ce avea să fie posibil. Pentru că Ricon devenea din ce în 
ce mai lacom, cruzeiros scurgându-i-se printre degete ca apa. Ultima 
dată se legase de lungimea părului lui, luându-l peste picior. Chiar în 
dimineaţa aceea, Ricon şi supraveghetorul discutaseră în grabă şi cu 
voce scăzută, cel din urmă aruncând câte o privire înspre el. Acum, 
instinctul îi spunea lui Ven să plece. 

Înăuntru, văzu întunericul din depozit metamorfozându-se în 
priveliştea estompată a unor containere pentru cargoboturi şi a unor 
lăzi de depozitare. Nu putea risca să aprindă o lanternă, dar asta nu 
avea nici o importanţă, cunoştea locul destul de bine ca să îl 
cutreiere şi în vis. Înaintă cu precauţie, urmărind un culoar care 
trecea printre munţii imenşi de mărfuri. In cele din urmă, dădu peste 
punctul de reper pe care îl căuta: un morman de lăzi de lemn, şase 
mari şi una mai mică, stâlcite şi îngrămădite într-un colţ lăsat în 
părăsire. Pe două dintre cele mai mari era scris cu vopsea MNH, 
NEW YORK. 

Cu luni înainte, Ven întrebase ce era cu ele. Băiatul intendentului 
îi spusese povestea. Se pare că lăzile sosiseră în josul fluviului, din 
Porto de Mos, cu transportul precedent. Erau programate să plece, 
pe calea aerului, la un muzeu din New York, dar celor care făcuseră 
aranjamentele li se întâmplase ceva - novicele nu-i putuse spune 
exact ce anume. Banii nu sosiseră la timp, iar lăzile erau acum legate 
cu o grămadă de benzi roşii, părând uitate de toată lumea. 

Cu excepţia lui Ven. În spatele lăzilor abandonate era suficient loc 
în care să-şi dosească mărfurile până ce erau încărcate cargoboturile 
pregătite de plecare. 

Briza caldă a nopţii pătrunse printr-o fereastră spartă din partea 
de sus a peretelui, clintindu-i picăturile de sudoare de pe frunte. 
Zâmbi în întuneric. Chiar cu o săptămână mai înainte, aflase că lăzile 


urmau să fie trimise, în sfârşit, în Statele Unite. Dar la vremea aceea, 
el avea să fi plecat de mult. 

Acum îşi verifică propriul depozit. O singură ladă de data asta, al 
cărei conţinut avea să se aşeze de minune în colţurile rucsacului său. 
Ştia unde se aflau pieţele de desfacere şi ce avea de făcut. Şi urma să 
o facă - undeva, departe - cât de curând. 

Se opri brusc când era pe punctul de a se strecura în spatele 
lăzilor mari. Simţea un miros straniu: de pământ, de ţap, de 
putreziciune. În port ajungeau o mulţime de mărfuri bizare, dar nici 
una nu mirosea într-un asemenea hal. 

Toate instinctele îi erau în alarmă, totuşi nu reuşi să observe 
nimic periculos sau neobişnuit. Inaintă, furişându-se, şi se strecură 
între marfa pentru muzeu şi perete. 

Se opri din nou. Acolo în spate, ceva nu era în regulă. Ceva nu era 
câtuşi de puţin în regulă. 

Auzi, mai degrabă decât văzu, o mişcare în acel spaţiu strâmt. 
Duhoarea înţepătoare se revărsă asupră-i, învăluindu-l cu izul ei de 
putreziciune. Pe neaşteptate, fu izbit de perete cu o forţă înspăimân- 
tătoare. Durerea îi explodă în piept şi în măruntaie. Îşi deschise gura 
ca să ţipe, dar ceva îi clocotea în gâtlej, apoi o lovitură fulgerătoare îi 
despică ţeasta, lăsând în urmă doar întunericul. 


MUZEUL MISIERELOR NEFIREŞII 


PARTEA ÎNTÂI 
3 
New York, în zilele noastre 


Puştiul roşcat se căţăra pe platformă, strigându-i fratelui său mai 
mic că e un laş şi întinzându-se către piciorul elefantului. Juan îl privi 
în tăcere, luând-o din loc exact când mâna copilului atinse exponatul. 

— Hei! strigă, apropiindu-se în grabă, cu paşi mărunți. Ei, nu 
atinge elefanții. 

Băiatul părea speriat şi îşi retrase mâna; era încă la vârsta la care 
uniforma îl impresiona. Cei mai mari - de cincisprezece, şaisprezece 
ani - îi răspundeau uneori făcând un gest obscen cu degetul mijlociu. 
Ştiau că nu era decât un paznic de muzeu. O slujbă păduchioasă. 
Într-una dintre zilele acelea avea să termine cu tot rahatul şi să-şi ia 
examenul de poliţist. 

Îl privi bănuitor pe frăţiorul roşcatului, care se plimba în jurul 
vitrinelor din sala întunecată, uitându-se la leii împăiaţi. În faţa celei 
pline cu cimpanzei, băiatul începu să ţipe şi să se scarpine în 
subţiori, dând un spectacol în beneficiul fratelui mai mic. Unde naiba 
îi erau părinţii? 

Billy, roşcatul, îşi târî apoi frăţiorul într-o încăpere plină cu 
artefacte africane. Un şir de măşti cu dinţi plaţi, de lemn, îi priveau 
chiorâş dintr-o vitrină. 

— Uau! exclamă fratele mai mic al lui Billy. 

— Asta-i o tâmpenie, zise Billy. O să vedem dinozauri. 

— Unde-i mămica? făcu puştiul, răsucindu-şi capul în toate părţile. 

— Pfui, s-a pierdut, spuse Billy. Haide. 

Prinseră să înainteze printr-o sală imensă, plină de ecouri şi de 
stâlpi totem. În capătul cel mai îndepărtat, o femeie cu un steguleţ 
roşu şi voce stridentă conducea ultimul grup de vizitatori din ziua 
aceea. Fratelui mai mic al lui Billy i se părea că încăperea avea un iz 
oarecum bizar, parcă de fum şi de rădăcini de copaci bătrâni. Când 
grupul dispăru după colţ, în sală se aşternu tăcerea. 

Billy îşi aminti că, ultima dată când fuseseră acolo, văzuseră cel 
mai mare brontozaur din lume, un tiranozaur şi un trachident. Cel 
puţin aşa credea el că se numeşte, trachident. Dinţii tiranozaurului 
trebuie să fi avut trei metri. Era cel mai mare obiect de care dăduse 
vreodată cu ochii. Dar nu-şi amintea să mai fi văzut stâlpii totem. 
Poate că dinozaurii erau dincolo de uşa următoare. Dar aceea ducea 
doar în anosta sală a Popoarelor din Pacific, plină cu obiecte din jad 
şi fildeş, de mătăsuri şi de statuete din bronz. 


— Acum uite ce ai făcut, zise Billy. 

— Ce? 

— M-ai făcut să mă rătăcesc, spuse Billy. 

— Mama o să fie furioasă de-a-binelea, zise puştiul. 

Billy pufni. Nu trebuiau să se întâlnească cu părinţii decât la ora 
închiderii, pe treptele imense din faţa intrării. Avea să găsească el 
drumul către ieşire, asta nu era o problemă. 

Se învârtiră prin mai multe încăperi prăfuite, în josul unui şir de 
trepte înguste şi printr-un coridor lung, întunecos. Mii de păsări 
mărunte împăiate, din ai căror ochi fără vedere ieşeau în afară 
smocuri de vată albă, erau înşirate de-a lungul pereţilor, de la podea 
până în tavan. Coridorul era pustiu şi mirosea a naftalină. 

— Ştiu unde suntem, spuse Billy, plin de speranţă, scrutând întu- 
necimea. 

Puştiul începu să se smiorcăie. 

— Gura, făcu Billy. 

Smiorcăiala încetă. 

Coridorul coti în unghi ascuţit, sfârşindu-se într-o fundătură întu- 
necoasă, plină de praf şi de vitrine goale. Nu exista nici o ieşire vizi- 
bilă, cu excepţia celei către culoarul cu păsări moarte. Zgomotul 
paşilor copiilor reverbera, trădător, departe de ceilalţi vizitatori de 
duminică. În partea opusă a încăperii se afla o baricadă deplasabilă, 
confecţionată din prelată şi lemn, care pretindea, fără succes, că ar fi 
fost un perete. Dând drumul mâinii frăţiorului său, Billy se duse într- 
acolo şi trase cu ochiul dincolo de ea. 

— Am mai fost aici, spuse, cu încredere. Au închis locul ăsta, dar 
ultima dată era deschis. Pariez că suntem exact sub dinozauri. Să văd 
dacă avem cum să ajungem sus. 

— N-ar trebui să mergem acolo, îl avertiză fratele mai mic. 

— Ascultă, prostule, eu mă duc. Iar tu ai face bine să mă aştepţi. 

Billy se ghemui, trecând dincolo de baricadă şi, peste câteva 
secunde, băieţelul auzi scârţâitul metalic al unei uşi care se 
deschidea. 

— Hei! răsună vocea lui Billy. Aici e o scară în spirală. Nu duce 
decât în jos, dar e mişto. Mă duc s-o încerc. 

— Nu! Billy! strigă puştiul, dar singurul răspuns pe care îl primi fu 
zgomotul paşilor care se îndepărtau. 

Se apucă să urle, vocea lui subţire înălțându-se în semiîntunericul 
sălii. După câteva minute, prinse să sughiţe, se smiorcăi zgomotos şi 
se aşeză pe podea. Începu să tragă de o mică limbă de cauciuc care 
ieşea în afara vârfului unuia dintre tenişii lui, străduindu-se să o 
desprindă. 

Işi ridică brusc ochii. Sala era tăcută, cu aer stătut. Luminile din 
vitrine aruncau umbre negre pe podea. Undeva, o conductă cu aer 


comprimat pocni şi începu să huruie. De-acum, Billy plecase cu 
adevărat. Puştiul începu să plângă din nou, de data asta mai tare. 

Poate că ar fi fost bine să plece după Billy. La urma urmelor, 
poate că nu era ceva atât de înfricoşător. Poate că Billy se dusese 
înainte, îi găsise pe părinţii lor şi acum îl aşteptau, acolo, de cealaltă 
parte. Dar trebuia să se grăbească. Probabil că muzeul se închisese 
între timp. 

Se ridică şi se strecură dincolo de despărţitură. Sala se întindea în 
continuare, vitrinele fiind pline de praful şi de mucegaiul de pe expo- 
natele îndelung neglijate. Uşa veche de metal din capătul încăperii 
era uşor întredeschisă. E 

Puştiul se îndreptă într-acolo şi privi cu atenţie peste prag. În spa- 
tele uşii era capătul de sus al unei scări înguste, în spirală, care 
cobora răsucindu-se şi dispărând din vedere. Acolo era încă şi mai 
mult praf, iar în aer plutea un miros care îl făcu să strâmbe din nas. 
Nu vroia să rămână pe treptele alea, nu o vroia nicidecum. Dar Billy 
era acolo, jos. 

— Billy! zbieră el. Billy, vino sus! Te rog! 

În semiîntunericul cavernos, ecourile fură singurul răspuns. Copi- 
lul se smiorcăi, apoi se prinse bine de balustradă şi începu să 
coboare încet în beznă. 


4 
Luni 


Când Margo Green dădu colţul, intrând pe West Seventy-second 
Street, lumina zorilor o izbi drept în faţă. Privi în jos un minut, 
clipind; apoi traversă strada, aruncându-şi părul castaniu pe spate cu 
o mişcare a capului. Muzeul de Istorie Naturală din New York i se 
contură înaintea ochilor ca o fortăreață antică, faţada amplă, în stilul 
arhitectural Beaux Arts, înălțându-se greoaie deasupra unui şir de 
fagi cu frunze arămii. 

Margo coti, intrând pe aleea pietruită care ducea către intrarea 
personalului. Trecu pe lângă o platformă de încărcare şi se îndreptă 
spre tunelul de granit care pătrundea în curtea interioară a muzeului. 
Apoi îşi încetini paşii, suspicioasă. Gura tunelului din faţa ei era 
brăzdată cu dungi de lumină roşie, scânteietoare. La capătul celălalt, 
putu vedea ambulante, maşini de poliţie şi un vehicul al Serviciului 
de Urgenţă, toate parcate la întâmplare. 

Intră în tunel, mergând către o gheretă de sticlă. De obicei, la ora 
aceea a dimineţii, bătrânul Curly, paznicul, moţăia pe scaun, rezemat 
de colţul gheretei, cu o pipă înnegrită, din tigvă, odihnindu-se pe 
pieptul său lat. Dar atunci era treaz şi stătea în picioare. li deschise 
uşa. 

— Bună dimineaţa, doamnă doctor, i se adresă. 

Le spunea „doctor” tuturor, de la proaspeţii absolvenţi de 
facultate până la directorul muzeului, indiferent dacă deţineau sau 
nu un asemenea titlu. 

— Ce se întâmplă? întrebă Margo. 

— Habar n-am, răspunse Curly. Au ajuns acolo exact acum două 
minute. Dar cred că de data asta ar fi bine să-mi arătaţi legitimaţia. 

Margo scotoci în geanta ei sport, întrebându-se dacă avea într- 
adevăr o legitimaţie. Trecuseră luni de zile de când nu i-o mai ceruse 
nimeni. 

— Nu sunt sigură c-o am la mine, spuse supărată, fiindcă nu-şi 
curăţase geanta de vechiturile din iarna trecută. 

Prietenii ei din Departamentul de Antropologie i-o ridicaseră de 
curând la statutul de „cea mai dezordonată geantă din muzeu”. 

Telefonul din gheretă sună şi Curly se întinse către el. Margo găsi 
legitimaţia şi o ridică în dreptul ghişeului, dar el o ignoră, ascultând 
cu ochii măriţi ceea ce auzea în receptor. 

Îl lăsă jos fără nici un cuvânt, cu trupul înţepenit în poziţie de 
drepţi. 

— Ei? făcu Margo. Ce s-a întâmplat? 

Paznicul îşi puse pipa deoparte. 

— Nu vreţi să ştiţi, spuse. 


Telefonul sună din nou, iar el îl înşfăcă. 

Margo nu-l mai văzuse niciodată mişcându-se cu atâta 
repeziciune. Ridică din umeri, îşi lăsă legitimaţia să cadă din nou în 
geantă şi îşi văzu de drum. Următorului capitol al disertaţiei ei i se 
apropia termenul de predare şi nu-şi putea permite să piardă nici 
măcar o singură zi. Pierduse săptămâna precedentă - înmormântarea 
tatălui ei, formalităţile, telefoanele. Acum nu-şi mai putea irosi 
timpul. 

Traversă curtea interioară şi pătrunse în muzeu prin intrarea 
personalului, o luă la dreapta şi străbătu în grabă coridorul lung de la 
subsol, care ducea către Departamentul de Antropologie. In diversele 
birouri ale personalului era întuneric, ca întotdeauna înainte de ora 
nouă şi jumătate sau zece. 

Coridorul coti brusc spre dreapta şi ea se opri. O bandă de plastic 
galben era întinsă de-a curmezişul. Reuşi să descifreze cuvintele 
imprimate: NYPD - LOCUL FAPTEI - ACCES INTERZIS. Jimmy, un paznic 
care lucra de obicei în Sala Peruviană Aurie, stătea în faţa benzii ală- 
turi de Gregory Kawakita, un tânăr asistent de custode din Departa- 
mentul de Evoluție Biologică. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă Margo. 

— Obişnuita bună funcţionare a muzeului, spuse Kawakita, cu un 
zâmbet strâmb. Suntem încuiaţi pe dinafară. 

— Nu mi s-a spus nimic, cu excepţia faptului că nu trebuie să las 
pe nimeni să intre, făcu nervos paznicul. 

— Uite ce e, zise Kawakita, trebuie să fac o prezentare pentru 
Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă săptămâna viitoare, iar ziua asta o 
să fie una lungă. Acum, dacă m-ai lăsa... 

Jimmy părea stânjenit. 

— Nu-mi fac decât datoria, OK? 

— Haide, îi spuse Margo lui Kawakita. Să bem o cafea sus, în bar. 
Poate că cineva de acolo ştie ce se petrece aici. 

— Mai întâi vreau să ajung într-o toaletă pentru bărbaţi, dacă 
găsesc vreuna nesigilată, răspunse acesta, irascibil. Ne întâlnim 
acolo. 


Uşa barului personalului era închisă, ceea ce nu se mai 
întâmplase niciodată. Margo îşi puse mâna pe mânerul ei sferic, 
întrebându-se dacă trebuia să-l aştepte pe Kawakita. Apoi o deschise. 
În momentul în care ar fi avut nevoie de eJ ca s-o susţină, în iad ar fi 
fost o zi răcoroasă. 

Înăuntru stăteau de vorbă doi poliţişti, aşezaţi cu spatele către ea. 
Unul râse pe înfundate. 

— Asta a fost a şasea oară? 


— Le-am pierdut şirul, răspunse celălalt. Dar cred c-a borât deja 
tot ce-a mâncat la micul dejun. 

În timp ce oamenii legii se dădeau la o parte, Margo aruncă o 
privire în barul din spatele lor. N 

Încăperea aceea imensă era goală. În zona bucătăriei, din capătul 
cel mai îndepărtat, cineva se aplecă deasupra unei chiuvete. Scuipă, 
se şterse la gură şi apoi se întoarse. Margo îl recunoscu pe Charlie 
Prine, noul expert în conservare din Departamentul Antro, angajat 
temporar cu şase luni înainte pentru a restaura obiectele destinate 
unui nou salon. Avea chipul cadaveric şi lipsit de expresie. 

Cei doi poliţişti îl încadrară şi îl împinseră cu delicateţe înainte. 

Margo se dădu deoparte, lăsând grupul să treacă. Prine era 
ţeapăn, mergând ca un robot. Ea îşi cobori instinctiv privirea. 

Pantofii lui erau îmbibaţi de sânge. 

Privind-o absent, Prine observă că îşi schimbase expresia. Ochii 
lui îi urmăriră pe ai ei; apoi se opri atât de brusc, încât polițistul care 
venea în urma lui îl izbi în spate. 

Ochii lui Prine se măriră şi se albiră. Poliţiştii îl înşfăcară de braţe 
şi el li se împotrivi, fornăind cuprins de panică. 

Margo se lipi de perete, dorind să-şi poată încetini bătăile inimii, 
în timp ce Kawakita intra, urmat de mai multe alte persoane. 

— Probabil că jumătate din muzeul ăsta e sigilat, spuse el, 
clătinând din cap şi turnându-şi o ceaşcă de cafea. Nimeni nu poate 
ajunge în biroul lui. 

Ca la un semnal, anticul sistem de amplificare al muzeului hârâi, 
intrând în funcţiune. „Atenţie, vă rog. Tot personalul neadministrativ 
aflat în acest moment în clădire este rugat să se prezinte în barul 
angajaţilor.” 

În timp ce se aşezau, în bar intrară şi alţi angajaţi, în grupuri de 
câte doi-trei. Erau mai ales tehnicieni de laborator şi asistenţi de 
custode netitularizaţi pe post; era prea devreme pentru oamenii cu 
adevărat importanţi. Margo îi privi cu detaşare. Kawakita spunea 
ceva, dar ea nu izbutea să-l audă. 

În zece minute, încăperea era plină până la refuz. Toată lumea 
vorbea în acelaşi timp: exprimându-şi nemulţumirea fiindcă le era 
interzis accesul în birourile lor, plângându-se fiindcă nimeni nu le 
spunea nimic, discutând fiecare zvon nou pe un ton şocat. Era 
limpede că, într-un muzeu în care părea să nu se întâmple nimic 
palpitant, se distrau de minune. 

Kawakita îşi sorbi cafeaua cu lăcomie şi se strâmbă. 

— Vreţi să vă uitaţi la acest precipitat? Se întoarse către ea. Ai 
amuţit, Margo? N-ai scos nici o vorbă de când ne-am aşezat. 

Şovăind, ea îi povesti despre Prine. Trăsăturile frumoase ale 
bărbatului se ascuţiră. 


— Dumnezeule, spuse, într-un târziu. Ce crezi că s-a întâmplat? 

În timp ce vocea lui baritonală bubuia, Margo îşi dădu seama că 
toate discuţiile din bar se stinseseră. Un bărbat voinic şi pleşuv, în 
costum maro, stătea în cadrul uşii, cu o staţie radio a poliţiei în 
buzunarul hainei şi cu un trabuc neaprins între buze. Trecu pragul, 
urmat de doi poliţişti în uniformă. 

Se plasă în partea din faţă a încăperii, îşi ridică mai sus 
pantalonii, îşi dădu deoparte trabucul, îşi culese un fir de tutun de pe 
limbă, şi îşi drese glasul. 

— Atenţie, vă rog, spuse el. A intervenit o situaţie care vă impune 
să colaboraţi cu noi pentru o vreme. 

O voce acuzatoare răsună, pe neaşteptate, în spatele încăperii. 

— Scuzaţi-mă, domnule...? 

Margo îşi întinse gâtul pe deasupra mulţimii. 

— Freed, şopti Kawakita. 

Margo auzise de Frank Freed, un custode ţâfnos de la Ihtiologie. 

Bărbatul în maro se răsuci, îndreptându-şi privirea către Freed. 

— Locotenent D'Agosta, spuse, tăios. De la Departamentul de 
Poliţie al Oraşului New York. 

Era un răspuns care i-ar fi făcut pe cei mai mulţi oameni să amu- 
țească. Freed, un bărbat sfrijit, cu părul lung şi cărunt, era de 
nepotolit. 

— Poate, făcu el sarcastic, ar fi cazul să fim informaţi ce anume se 
întâmplă aici? Cred că avem dreptul... 

— Mi-ar plăcea să vă expun pe scurt cele întâmplate, reluă 
D'Agosta. Dar în acest moment, tot ce vă putem spune este că în 
clădire a fost descoperit un cadavru, în împrejurări pe care le 
investigăm chiar acum. Dacă... 

În faţa exploziei de glasuri, locotenentul îşi înălţă obosit mâna. 

— Nu vă pot spune decât că o echipă de la Omucideri se află la 
faţa locului şi că ancheta e în plină desfăşurare, continuă. Muzeul se 
închide, practic, imediat. Pe moment, nu este permisă intrarea şi 
ieşirea nimănui. Ne aşteptăm ca această stare de lucruri să fie de 
foarte scurtă durată. Făcu o pauză. Dacă a avut loc o crimă, există 
posibilitatea, doar posibilitatea, ca ucigaşul să se afle încă în 
interiorul muzeului. Vă rog, pur şi simplu, să rămâneţi aici o oră sau 
două, timp în care vom organiza o cercetare amănunţită a clădirii. Un 
ofiţer de poliţie va veni să vă noteze numele şi funcţiile. 

Părăsi încăperea în tăcerea plină de stupoare care urmă, 
închizând uşa în urma lui. Unul dintre poliţiştii care rămăseseră 
înăuntru trase un scaun în dreptul ei şi se aşeză cu mişcări greoaie. 
Treptat, conversațiile începură să se reînnoade. 

— Suntem încuiaţi aici? zbieră Freed. Asta-i scandalos. 

— Isuse, murmură Margo. Crezi că Prine e un ucigaş? 


— Înfiorătoare idee, nu-i aşa? făcu Kawakita. Se ridică şi se duse 
la automatul de cafea, storcând ultimele picături din recipient cu o 
lovitură sălbatică. Dar nu tot atât de cumplită ca gândul de a fi 
nepregătit pentru prezentarea pe care trebuie s-o susţin. 

Margo ştia că, în calitatea lui de tânăr savant de succes, Kawakita 
nu putea fi niciodată nepregătit, indiferent despre ce ar fi fost vorba. 

— În ziua de azi, imaginea e totul, continuă bărbatul. De una sin- 
gură, ştiinţa nu mai înseamnă nimic. _ 

Margo dădu iarăşi din cap, încuviinţând. Îl auzea, aşa cum auzea 
şi vârtejul de voci din jurul ei, dar nimic din toate astea nu i se părea 
important. Cu excepţia sângelui de pe pantofii lui Prine. 


5 


— Atenţie, spuse polițistul, după o oră. Acum puteţi pleca. Dar 
asiguraţi-vă că rămâneţi în afara zonei delimitate de banda galbenă. 

Margo tresări şi îşi săltă capul de pe braţe când o mână i se aşeză 
pe umăr. Înalt şi deşirat, Bill Smithback strângea în mâna cealaltă 
două mape cu spirală, iar părul lui castaniu arăta, ca întotdeauna, de 
parcă tocmai s-ar fi dat jos din pat. Ținea după o ureche un creion ros 
în dinţi, avea gulerul descheiat şi nodul cravatei soioase desfăcut. 
Era caricatura perfectă a unui ziarist cu greutate şi Margo bănuia că 
îşi întreținea această imagine. Smithback fusese însărcinat să scrie o 
carte despre muzeu, punând accentul pe expoziţia Superstitii, care 
urma să fie deschisă în săptămâna următoare. 

— Fapte nenaturale la Muzeul de Istorie a Naturii, îi murmură la 
ureche pe un ton sumbru, în timp ce îşi plia trupul, aşezându-se pe 
un scaun de lângă ea. 

Îşi trânti mapele pe masă şi pe blatul acesteia se revărsară, 
împrăştiindu-se, hârtii scrise de mână, dischete neetichetate şi 
articole fotocopiate acoperite de sublinieri făcute cu un marker 
galben. 

— Bună, Kawakita! spuse Smithback jovial, bătându-l pe celălalt 
pe umăr. Ai văzut recent ceva tigri? 

— Numai din specia de hârtie, răspunse sec acesta. 

Smithback se întoarse spre Margo. 

— Cred că până acum aţi aflat toate amănuntele sângeroase. 
Foarte neplăcut, eh? 

— Nu ne-au spus nimic, zise ea. Am auzit doar câteva vorbe 
despre o crimă. Presupun că Prine trebuie s-o fi comis. 

Smithback râse. 

— Charlie Prine? Tipul ăla nu ar putea să omoare nici măcar ceva 
cu şase picioare, ca să nu mai vorbim de un biped. Nu, Prine doara 
găsit cadavrul. Sau cadavrele, ar trebui să spun. 

— Cadavrele? Despre ce vorbeşti? 

Smithback oftă. 

— Voi chiar nu ştiţi nimic, nu-i aşa? Credeam că aţi aflat câte ceva 
stând aici cu orele. N 

Se ridică dintr-un salt şi se duse spre vasul cu cafea. Îl răsturnă, îl 
clătină, înjură şi se întoarse cu mâna goală. 

— Au găsit-o pe nevasta directorului, împăiată, într-o vitrină din 
sala primatelor, spuse, după ce se aşeză din nou. A stat acolo 
douăzeci de ani înainte de a o observa cineva. 

Margo îi adresă un murmur dezaprobator. 

— Să auzim adevărata poveste, Smithback, făcu ea. 


— Bine, bine, oftă el. În dimineaţa asta, pe la şapte şi jumătate, în 
subsolul Clădirii Vechi au fost găsiţi doi băieţi morţi. 

Margo îşi apăsă gura cu palma. 

— Cum ai aflat toate astea? se interesă Kawakita. 

— În timp ce vouă vi se lungeau urechile aşteptând aici, restul 
lumii era împins afară, pe Seventy-second Street, continuă 
Smithback. Ne-au închis porţile în nas. Erau şi reporteri acolo. De 
fapt, numai câţiva. Concluzia este că Wright o să ţină la ora zece o 
conferinţă de presă în Rotonda Mare, ca să se termine cu zvonurile. 
Cu discuţiile despre zoo. Mai avem zece minute. 

— Discuţii despre zoo? spuse apăsat Margo. 

— Aici e o grădină zoologică. O, Doamne. Ce chestie încurcată. 
Smithback se delecta, nedezvăluindu-le ceea ce aflase. Se pare că 
ucigaşii au fost foarte cruzi. Şi ştiţi cum sunt jurnaliştii: au presupus 
întotdeauna că ţineţi închise aici tot felul de animale. 

— Am impresia că, de fapt, toate astea te distrează, zâmbi 
Kawakita. 

— O poveste de genul ăsta i-ar adăuga cărţii mele o nouă dimen- 
siune, continuă celălalt. $ocanta relatare a oribilelor crime din 
muzeu, de William Smithback, junior. Fiare sălbatice, vorace, 
cutreierând pe coridoarele părăsite. Ar putea fi un bestseller. 

— Nu e amuzant, spuse Margo, cu asprime. 

Se gândea că laboratorul lui Prine nu era prea departe de biroul 
ei din subsolul Clădirii Vechi. 

— Ştiu, ştiu, făcu Smithback binedispus. Æ groaznic. Bieţii 
puştani. Dar încă nu sunt sigur că pot să cred una ca asta. Probabil 
că e una dintre ideile năstruşnice ale lui Cuthbert, care vrea să facă 
mai multă reclamă în vederea expoziţiei. Oftă, apoi adăugă, cu un aer 
vinovat: Ei, Margo, mi-a părut într-adevăr rău să aflu despre tatăl 
tău. Am avut de gând să ţi-o spun mai devreme. 

— Mulţumesc. 

Zâmbetul lui Margo căpătă puţină căldură. 

— Hei, voi doi, zise Kawakita, ridicându-se. Eu chiar trebuie să... 

— Am auzit că te gândeşti să pleci, continuă Smithback să i se 
adreseze lui Margo. Să-ţi laşi baltă disertaţia ca să lucrezi la firma 
tatălui tău, sau cam aşa ceva. O privi plin de curiozitate. E adevărat? 
Credeam că certările tale ajunseseră în sfârşit la un rezultat. 

— Păi, spuse Margo, şi da, şi nu. Disertaţia a trenat puţin în 
ultimele zile. Astăzi, la ora unsprezece, am întâlnirea săptămânală cu 
Frock. Probabil că el o să uite, ca de obicei, şi o să-şi programeze 
altceva, mai ales acum cu tragedia asta. Dar sper c-o să reuşesc să-l 
văd. Am găsit o monografie interesantă, despre clasificarea Kiribitu a 
plantelor medicinale. 


Realiză că ochii lui Smithback se îndreptaseră deja în altă parte şi 
îşi reaminti încă odată că majoritatea oamenilor nu erau câtuşi de 
puţin interesaţi de genetica plantelor şi de etnofarmacologie. 

— Ei, ar trebui să mă pregătesc. 

Margo se ridică. 

— Aşteaptă o clipă! spuse Smithback, străduindu-se să-şi adune 
hârtiile. Nu vrei să vezi conferinţa de presă? 

În timp ce părăseau barul personalului, Freed continua să i se 
plângă oricui era dispus să-l asculte. Kawakita, care le-o luase deja 
înainte, străbătând coridorul în pas alergător, le făcu cu mâna peste 
umăr, în timp ce păşea dincolo de un colţ, dispărând din vedere. 


x 


Ajunseră în Marea Rotondă ca să descopere că anuntata 
conferință de presă era deja în plină desfăşurare. Reporterii îl 
înconjurau pe Winston Wright, directorul muzeului, împingându-şi 
înspre el microfoanele şi camerele de luat vederi, iar vocile 
reverberau delirant în încăperea cavernoasă. Ippolito, directorul de 
securitate a muzeului, era alături de Wright. Pe margini se aflau, în 
grupuri, alți angajați ai muzeului şi câțiva elevi curioşi. 

Wright stătea furios sub lumina reflectoarelor, dând răspunsuri la 
întrebările strigate. Costumul său Savile Row, de obicei impecabil, 
era şifonat, iar părul rar îi atârna peste o ureche. Tenul lui palid era 
pământiu, iar ochii păreau înroşiţi. 

— Nu, spunea Wright, se pare că au crezut că băieţii lor ieşiseră 
deja din muzeu. Nu am primit nici un avertisment prealabil... Nu, nu 
ţinem animale vii în muzeu. Ei, avem, desigur, câţiva şoareci şi câţiva 
şerpi, folosiţi pentru studiu, dar nu lei, tigri sau altceva de genul 
ăsta... Nu, nu am văzut cadavrele... Nu ştiu despre ce fel de mutilări 
e vorba, dacă există... Nu am autoritatea de a mă pronunţa asupra 
acestui subiect, va trebui să aşteptaţi rezultatele autopsiei... Vreau să 
subliniez că poliţia nu a dat nici o declaraţie oficială... Până ce nu 
încetaţi să tipati, nu mai răspund la nici o întrebare... Nu, am mai 
spus că nu avem animale sălbatice în muzeu... Da, prin asta înţeleg şi 
urşi... Nu, nu o să dau nici un fel de nume... Cum aş putea să răspund 
unei astfel de întrebări?... Conferinţa de presă s-a încheiat... Am spus 
că această conferinţă de presă s-a încheiat... Da, bineînţeles că noi 
colaborăm cu poliţia sub toate aspectele... Nu, nu văd nici un motiv 
pentru ca toate acestea să întârzie deschiderea noii expoziţii. Daţi-mi 
voie să subliniez că vernisajul expoziţiei Superstiţii va avea loc 
conform programului... Avem lei împăiaţi, da, dar dacă încercaţi să 
insinuaţi... Pentru numele lui Dumnezeu, au fost împuşcaţi în Africa, 
acum şaptezeci şi cinci de ani... Zoo? Nu suntem afiliaţi la Grădina 


Zoologică... Pur şi simplu, nu mai răspund nici unei presupuneri 
exagerate de acest gen... Domnilor de la Post, vreţi, vă rog, să nu mai 
ţipaţi?... Poliţia îl interoghează pe omul de ştiinţă care a descoperit 
cadavrele, dar nu deţin nici o informaţie în această privinţă... Nu, nu 
mai am nimic altceva de adăugat, cu excepţia faptului că facem tot 
ceea ce ne stă în puteri... Da, a fost o tragedie, sigur că da... 

Reporterii începură să se răsfire în evantai, trecând pe lângă 
Wright şi îndreptându-se către muzeul propriu-zis. 

Acesta din urmă se întoarse, plin de mânie, către directorul de 
securitate. 

— Unde dracu' e poliţia? îl auzi Margo răstindu-se. 

În timp ce se răsucea pe călcâie, Wright aruncă peste umăr: 

— Dacă o vezi pe doamna Rickman, spune-i să vină imediat în 
biroul meu. 

Şi ieşi furios din Marea Rotondă. 


6 


Margo pătrunse mai adânc în inima muzeului, îndepărtându-se de 
zonele deschise publicului, până ce ajunse pe coridorul numit 
„Broadway”. Acesta străbătea întreaga lungime a muzeului - întins 
pe şase cvartale - şi se spunea că era cel mai lung din New York. De- 
a lungul pereţilor erau aliniate vitrine vechi din lemn de stejar, 
întrerupte, din trei în trei metri, de uşi din sticlă mată. Pe cele mai 
multe dintre ele erau inscripţionate numele custozilor, cu litere aurii 
conturate cu negru. 

În calitate de aspirant, Margo nu avea decât o masă metalică şi un 
dulap cu rafturi într-unul dintre laboratoarele de la subsol. „Cel 
puţin, eu am un birou”, se gândi, ieşind pe coridor şi începând să 
coboare un grup de trepte înguste, de fier. O altă aspirantă, care se 
număra printre cunoştinţele ei, nu beneficia decât de un pupitru 
minuscul de elev, înghesuit între două frigidere enorme din 
Departamentul de Mamalogie. Era nevoită să poarte pulovere groase 
la serviciu, chiar şi în toiul lunii august. 

Un paznic plasat la baza scării îşi flutură mâna, făcându-i semn să 
înainteze şi ea străbătu un tunel întunecos, flancat în ambele părţi de 
schelete asamblate de cai, plasate în vitrine vechi. Nu se vedea nici 
una dintre benzile puse de poliţie. 

În biroul ei, îşi lăsă geanta sport lângă masă şi se aşeză. Cea mai 
mare parte a laboratorului era, de fapt, un depozit de artefacte din 
Mările Sudului: scuturi Maori, canoe de luptă şi săgeți din trestie 
înghesuite în vitrine din metal vopsit în verde, care se întindeau din 
podea până în tavan. Un acvariu de trei sute treizeci de litri, 
simulând o mlaştină şi aparţinându-i Departamentului de Etologie, 
era cocoţat pe un cadru metalic, sub un set de becuri. Era atât de 
plin de alge şi de buruieni, încât Margo reuşea arareori să zărească 
câte un peşte care apărea din întuneric. 

Alături de biroul ei se afla o masă lungă de lucru, pe care se înşi- 
ruiau măşti prăfuite. De conservarea acestora se ocupa o tânără 
ursuză, care lucra într-o tăcere plină de furie, petrecând în fiecare zi 
un răstimp care părea să acopere cu greu trei ore pentru a-şi 
îndeplini sarcina. Margo socotise că avea nevoie de vreo două 
săptămâni pentru fiecare mască, judecând după randamentul scăzut. 
Colecţia specială de măşti de care se ocupa număra cinci mii de 
astfel de obiecte, dar nimeni nu părea neliniştit de faptul că, în ritmul 
în care lucra, proiectul avea să se încheie în două sute de ani. 

Margo accesă computerul folosindu-şi terminalul. Pe ecran apăru 
un mesaj cu litere verzi, plutind pentru a ieşi în evidenţă din adân- 
curile tubului catodic: 


SALUT, MARGO GREENGBIOTECHESTF 

BINE Al REVENIT ÎN REŢEAUA MUZEULUI 
DISTRIBUIT DE NETWORKING SYSTEM 
VERSIUNEA 15-5 

COPYRIGHT © 1989-1995 NYMNH AND CEREBRAL 
SYSTEM INC. 

CONECTARE LA 10.24.06 03.27.95 

IMPRIMANTĂ LJ56 


NU AI NICI UN MESAJ ÎN AŞTEPTARE 


Intră în programul de procesare de texte şi îşi accesă notițele, 
pregătindu-se să le treacă în revistă înainte de întâlnirea cu Frock. În 
timpul acestor şedinţe săptămânale, îndrumătorul ei părea adesea 
preocupat, iar Margo se străduia în permanenţă să îi aducă ceva nou. 
Ceea ce reprezenta o problemă, fiindcă, de obicei, nimic nu era nou - 
doar alte şi alte articole citite, analizate şi îndesate în computer; doar 
alte activităţi de laborator; şi, poate... poate... alte trei sau patru 
pagini din disertaţia ei. Înţelesese cum putea cineva să sfârşească 
prin a deveni un abonat permanent al unei surse de câştig uşor 
garantate de guvern, sau la ce se refereau oamenii de ştiinţă când 
numeau pe cineva, în bătaie de joc, un FD - Fără Disertaţie. 

Când, cu doi ani înainte, Frock acceptase să-i fie îndrumător, ea 
bănuise, pe jumătate, că era vorba de o greşeală. Frock - inteligenţa 
din spatele Efectului Callisto, ocupantul fotoliului Cadwalader din 
cadrul Catedrei de paleontologie statistică din Universitatea 
Columbia şi Preşedintele Departamentului de Biologie Evolutivă al 
muzeului - o alesese pe ea drept aspirantă care să lucreze în 
cercetare, onoare acordată doar câtorva persoane în fiecare an. 

Frock îşi începuse cariera ca specialist în antropologie fizică. 
Ţintuit într-un scaun cu rotile de poliomielita de care suferise în 
copilărie, desfăşurase totuşi o activitate de explorator, care continua 
să se afle la baza multor manuale şcolare. După ce o serie de atacuri 
severe de malarie făcuseră imposibilă continuarea cercetărilor 
efectuate pe teren, Frock îşi deviase energia feroce în direcţia teoriei 
evoluţiei. In mijlocul anilor 1980, declanşase o adevărată furtună de 
controverse făcând o nouă sugestie radicală. Combinând teoria 
haosului cu cea a evoluţiei darwiniene, ipoteza sa punea în discuţie 
opinia îmbrăţişată de obicei, conform căreia viaţa ar fi evoluat 
treptat. In loc de asta, presupunea că evoluţia ar fi fost uneori mult 
mai puţin gradată; susţinea că aberaţiile efemere - „speciile 
monstruoase” - reprezentau, uneori, o ramură secundară a evoluţiei. 
Frock aducea argumentul că evoluţia nu fusese întotdeauna rodul 


unei selecţii aleatoare, că însuşi mediul ambiant putea provoca 
modificări groteşti ale unei specii. 

Deşi teoria era susţinută de o serie de articole şi de lucrări sclipi- 
toare, cei mai mulţi dintre reprezentanţii lumii ştiinţifice continuau 
să aibă dubii. Dacă formele stranii de viaţă existau, se întrebau ei, 
atunci unde se ascunseseră? Frock le răspundea că teoria sa 
prevedea dispariţia rapidă a acestora, în aceeaşi măsură ca şi 
dezvoltarea lor accelerată. 

Cu cât mai mult îl numeau experţii nechibzuit, sau chiar nebun, cu 
atât îi adopta ideea presa de succes. Teoria devenise cunoscută drept 
Efectul Callisto, preluându-şi numele din mitul grecesc în care o 
tânără femeie este preschimbată într-o sălbăticiune. Cu toate că 
deplângea răspândirea înţelegerii greşite a lucrării sale, Frock îşi 
folosea cu abilitate popularitatea pentru a-şi continua preocupările 
academice. Precum mulţi alţi custozi de geniu, Frock era mistuit de 
cercetările sale; uneori, Margo bănuia că orice altceva, inclusiv 
lucrarea ei, îl plictisea. 

În partea opusă a încăperii, femeia care se ocupa de măşti se 
ridică şi - fără o vorbă - plecă să ia prânzul, semn sigur că era 
aproape ora unsprezece. Margo aşternu în grabă câteva fraze pe o 
bucată de hârtie, goli ecranul şi îşi strânse mapa. 

Biroul lui Frock era în turnul dinspre sud-vest, în capătul unui 
coridor luxos, în stil eduardian, de la etajul cinci; o oază îndepărtată 
de laboratoarele şi de terminalele de computer care alcătuiau cea 
mai mare parte a culiselor muzeului. Pe uşa grea de stejar din 
antecameră era scris, simplu, DR. FROCK. 

Margo ciocăni. 

Auzi pe cineva dregându-şi zgomotos glasul şi hodorogitul în tona- 
lităţi joase al scaunului cu rotile. Uşa se deschise încet şi apăru 
chipul roşcovan, familiar, cu sprâncenele stufoase încruntate a 
surpriză. Apoi ochii îi străluciră. 

— Bineînţeles, e luni. Intră. 

I se adresă cu voce joasă, atingându-i încheietura cu o mână dur- 
dulie şi arătându-i un scaun tapisat. Frock purta, ca de obicei, costum 
negru, cămaşă albă şi un fular de lână, de o culoare ţipătoare. Claia 
lui deasă de păr alb părea ciufulită. 

Biroul era căptuşit cu dulapuri vechi, tip bibliotecă, cu partea din 
faţă de sticlă, multe dintre rafturile acestora fiind pline cu relicve şi 
ciudăţenii adunate în anii tinereţii sale, petrecuţi pe teren. Cărţile 
erau stivuite în grămezi enorme şi instabile, sprijinite de pereţi. Două 
ferestre mari, boltite, dădeau către fluviul Hudson. Scaunele victorie- 
ne, tapisate, stăteau pe covorul persan decolorat, iar pe biroul lui 
Frock zăceau mai multe exemplare din ultima sa carte, Evoluția 
fractală. 


Margo recunoscu, alături de cărţi, o bucată mare de gresie. Pe 
suprafaţa netedă a acesteia se distingea o adâncitură pronunţată, 
pătată în mod bizar, alungită la un capăt şi având trei crestături 
ample la celălalt. După părerea lui Frock, era amprenta fosilă a unei 
creaturi necunoscute ştiinţei: singura dovadă materială care venea în 
sprijinul teoriei evoluţiei aberante. Alţi savanţi nu aveau aceeaşi 
părere: mulţi considerau că nu reprezenta nicidecum o fosilă şi o 
numeau „absurditatea lui Frock”. Majoritatea acestora nu o văzuseră 
niciodată. 

— Dă deoparte chestiile alea şi aşează-te, spuse Frock, ducându-şi 
căruciorul înapoi, în locul său favorit de sub una dintre ferestrele 
boltite. Sherry? Desigur, nu vrei niciodată. E o prostie din partea mea 
să uit. 

Pe scaunul indicat zăceau mai multe numere vechi din Nature şi 
manuscrisul dactilografiat al unui articol neterminat, intitulat: 
„Transformarea filogenetică şi înspicarea terţiară a ferigii”. Margo le 
puse pe o masă din apropiere şi se aşeză, întrebându-se dacă 
doctorul Frock avea să pomenească ceva despre uciderea celor doi 
băieţi. 

El o privi un moment, neclintit. Apoi clipi şi oftă. 

— Ei, domnişoară Green, spuse. Începem? n 

Dezamăgită, Margo îşi deschise mapa cu o lovitură. şi răsfoi noti- 
tele, apoi prinse să-i explice cum analizase clasificarea Kiribitu a 
plantelor şi cum se lega aceasta de următorul capitol al disertaţiei ei. 
În timp ce vorbea, capul lui Frock se lăsă încet pe piept, iar ochii i se 
închiseră. Un străin ar fi crezut că adormise, dar Margo ştia că o 
asculta cu o foarte mare concentrare. 

Când termină, el se însufleţi treptat. 

— Clasificarea plantelor medicinale după întrebuințare, mai 
degrabă decât după aspect, murmură în sfârşit. Interesant. Articolul 
ăsta îmi aminteşte de o experienţă pe care am avut-o printre oamenii 
tribului Ki, din Bechuanaland. 

Margo aşteptă cu răbdare amintirea, fiind sigură că aceasta avea 
să urmeze. 

— După cum ştii, membrii tribului Ki - Frock presupunea întot- 
deauna că subiectul îi era ascultătorului tot atât de familiar precum 
lui însuşi - foloseau, la un moment dat, scoarţa unui anumit tufiş ca 
leac împotriva durerilor de cap. Charriere i-a studiat în 1869 şi a 
notat în jurnalele sale că apelau la tufişul respectiv. Când am apărut 
eu, cu trei sferturi de secol mai târziu, renunţaseră la folosirea acelui 
remediu. În loc de asta, credeau că durerile de cap erau provocate 
printr-o vrajă. Se foi în scaunul său cu rotile. Leacul acceptat acum 
consta în identificarea vrăjitorului de către rudele victimei şi, 
desigur, în uciderea acestuia. Bineînţeles că neamurilor vrăjitorului li 


se cerea să-i răzbune moartea, aşa că veneau adesea să-l ucidă pe cel 
care suferea de dureri de cap. Îţi poţi imagina ce s-a întâmplat până 
la urmă. 

— Ce? întrebă Margo, presupunând că Frock era pe punctul de a-i 
explica cum s-ar fi încadrat toate acestea în disertaţia ei. 

— Păi, spuse Frock, desfăcându-şi mâinile, a fost un miracol medi- 
cal. Oamenii au încetat să mai aibă dureri de cap. 

Pieptul generos al cămăşii i se cutremură de râs. Râse şi Margo - 
pentru prima oară în ziua aceea, realiză ea. 

— Ei, cam atât despre medicina primitivă, zise Frock, cu o uşoară 
melancolie. Pe vremea aia, munca de teren mai avea încă haz. Tăcu 
pentru un minut. Ştii, în noua expoziţie despre Superstiţii o să existe 
o întreagă zonă dedicată tribului Ki, continuă. Bineînţeles că o să fie 
cât mai bine scoasă în evidenţă, pentru plăcerea publicului plătitor. 
Au adus un proaspăt absolvent de la Harvard ca să se ocupe de 
spectacol. Am auzit că are cunoştinţe pur ştiinţifice mai puţine decât 
cele despre computere şi despre mass-marketing. 

Frock se foi din nou în scaun. 

— În orice caz, domnişoară Green, am impresia că cele pe care mi 
l-ai descris vor fi o completare superbă a lucrării. Îţi sugerez să faci 
rost, de la ierbar, de câteva mostre din plantele Kiribitu şi să porneşti 
de la ele. 

Margo îşi aduna hârtiile, când Frock i se adresă din nou, pe 
neaşteptate. 

— Urâtă poveste, cea de azi-dimineaţă. 

Ea încuviinţă dând din cap. 

Un moment, Frock păstră tăcerea. 

— Mă tem pentru muzeu, spuse, în cele din urmă. 

— Erau fraţi, zise Margo, surprinsă. E o tragedie pentru familie. 
Dar lucrurile se vor linişti în curând - aşa se întâmplă întotdeauna. 

— Nu cred, făcu Frock. Am auzit ceva despre starea în care se 
află cadavrele. Forţa folosită împotriva lor a fost... de o natură 
nefirească. 

— Sigur nu presupuneţi că a fost un animal sălbatic? întrebă. 

Poate că Frock era într-adevăr atât de nebun cum spunea toată 
lumea. 

El zâmbi. 

— Draga mea, eu nu fac presupuneri. Eu o să aştept dovezi. Pe 
moment, sper, pur şi simplu, că aceste neplăceri nu-ţi vor influenţa 
decizia de a rămâne sau nu la muzeu. O, da, am auzit despre asta şi 
am primit cu părere de rău vestea morţii tatălui tău. Dar ai dat 
dovadă de trei calităţi indispensabile unui cercetător de primă mână: 
simţul care îţi spune ce să cauţi, cel care îţi spune unde să cauţi şi 
zelul de a-ţi finaliza teoriile. Işi aduse scaunul cu rotile mai aproape 


de ea. Zelul academic e tot atât de important ca acela de pe teren. 
Pregătirea ta tehnică şi lucrările tale de laborator sunt excelente. Ar 
fi ruşinos ca meseria noastră să piardă pe cineva cu talentele tale. 

Margo se simţea cuprinsă de un amestec de recunoştinţă şi 
indignare. 

— Vă mulţumesc, doctore Frock, răspunse. Vă apreciez cuvintele 
amabile - precum şi interesul pe care mi-l arătaţi. 

Savantul îşi flutură mâna, iar ea îşi luă rămas-bun. Dar din prag îl 
auzi adresându-i-se din nou: 

— Domnişoară Green? făcu el. 

— Da? 

— Te rog, fii prudentă. 


7 


Dincolo de uşă, aproape că se izbi de Smithback. Acesta se aplecă 
către ea şi clipi şmechereşte. 

— Ce-ai zice să luăm prânzul? 

— Nu, spuse ea. Sunt prea ocupată. 

De două ori într-o singură zi - nu putea face faţă unei asemenea 
doze de Smithback. 

— Ei, haide, insistă el. Am aflat mai multe amănunte înfiorătoare 
despre crime. 

— Era de aşteptat. 

Îşi grăbi pasul de-a lungul holului, nervoasă fiindcă îi fusese 
stârnită curiozitatea. 

Smithback o prinse de braţ. 

— Am auzit că la bufetul cu autoservire au o lasagna delicioasă, 
bine rumenită. 

O conduse către lift. 

Bufetul era plin de obişnuita îmbulzeală de custozi, de paznici voi- 
nici şi gălăgioşi, de diverşi tehnicieni şi de preparatori în halate albe 
de laborator. Un curator dădea din mână-n mână diverse specimene, 
în jurul unei mese ocupate de colegii săi savanţi, care murmurau plini 
de admiraţie şi interes. Margo se uită cu mai multă atenţie. 
Specimenele erau viermi paraziți conservaţi, încolăciţi în recipiente 
cu formaldehidă tulbure. 

Se aşezară şi ea încercă să taie crusta porţiei de lasagna. 

— Intocmai cum am promis, spuse Smithback, luând o bucată în 
mână şi muşcând dintr-un colţ cu un crănţănit. A stat pe abur de la 
ora nouă dimineaţa. Mestecă zgomotos. Ei bine, până la urmă poliţia 
a anunţat oficial. Azi-noapte au fost săvârşite două crime. E genial că 
şi-au dat seama! Şi îţi aminteşti întrebările puse de reporteri despre 
animalele sălbatice? Ei, există, de asemenea, o şansă să fi murit fiind 
sfâşiaţi de un animal. 

— Nu-mi spune în timp ce mănânc, zise ea. 

— Chiar aşa e. Literalmente sfâşiaţi, exact aşa cum sună. 

Margo îşi ridică ochii. 

— Te rog. 

— Nu glumesc, continuă Smithback. lar ancheta e în plină 
desfăşurare pentru a se rezolva cazul, mai ales că se apropie 
deschiderea expoziţiei. Am auzit că poliţaii au recrutat un legist 
special. Cineva care citeşte rănile făcute de gheare aşa cum citeşte 
Helen Keller în alfabetul Braille. 

— Ce naiba, Smithback, făcu Margo, scăpând furculita. M-am 
săturat - de atitudinea ta trufaşă şi de detaliile sângeroase în timp ce 


iau masa. Nu pot să mănânc mai întâi şi să aud chestiile astea mai 
târziu? 

— Cum îţi spuneam, reluă Smithback, ignorându-i izbucnirea, se 
pare că e vorba de o expertă în materie de feline mari. Doctor 
Matilda Ziewicz. Ce mai nume. Sună stupid. 

În ciuda enervării, Margo îşi reţinu un zâmbet. Smithback o fi fost 
un tembel, dar cel puţin era unul amuzant. Îşi împinse tava deoparte. 

— De unde ai auzit toate astea? îl întrebă. 

El rânji. _ 

— Am sursele mele. Îşi îndesă în gură încă o bucată de lasagna. 
De fapt, am dat peste un prieten la News. Cineva a aflat povestea de 
la o cunoştinţă din NYPD. O să apară în toate ediţiile de după-amiază. 
Îţi poţi imagina mutra lui Wright când o să vadă asta? O, Doamne. 

Înainte de a-şi umple gura din nou, Smithback râse o clipă pe în- 
fundate. Işi terminase porţia şi o începea pe a lui Margo. Pentru un 
tip sfrijit, mânca precum o fiară. 

— Dar cum ar putea umbla un animal sălbatic liber prin muzeu? 
întrebă ea. E absurd. 

— Da? Păi, ascultă asta: au adus aici pe cineva cu un copoi, care 
încearcă să ia urma ticălosului. 

— De data asta glumeşti. g 

— Ei, eu nu fac aşa ceva. Întreabă-l pe oricare dintre paznici. In 
locul ăsta există o sută de mii de metri pătraţi prin care ar putea să 
cutreiere o felină mare sau altceva, inclusiv cei opt kilometri de 
conducte pentru aer comprimat destul de largi pentru ca un om să se 
poată târî prin ele. Iar sub muzeu e un labirint de tunele. Ei iau toate 
astea în serios. 

— Tunele? 

— Înî. N-ai citit articolul meu din revista de săptămâna trecută? 
Primul muzeu a fost construit pe o mlaştină cu izvoare arteziene care 
nu a putut fi perfect secată. Aşa că au construit toate tunelele astea 
ca să devieze apa. Apoi, în 1911, când muzeul original a ars din 
temelii, l-au construit pe cel actual deasupra subsolului celui vechi. 
Zona de sub subsol e imensă, cu mai multe nivele... şi, în mare parte, 
nici măcar nu e electrificată. Mă îndoiesc că mai e în viaţă cineva 
care să ştie într-adevăr să se descurce acolo jos. 

Smithback clefăi ultima bucată de lasagna şi împinse tava la o 
parte. 

— Şi apoi, mai există şi zvonul despre fiara din muzeu. 

Toată lumea care lucra la muzeu auzise povestea. Bărbaţii care se 
ocupau de întreţinere şi lucrau în schimbul de noapte o văzuseră cu 
ochii lor prin cotloane. Ajutoarele custozilor care, în drumul lor spre 
depozitele de specimene, cutreierau coridoarele întunecoase o 
zăriseră mişcându-se în umbră. Nimeni nu ştia ce era sau de unde 


apăruse, dar unii pretindeau că omorâse un om cu mai mulţi ani 
înainte. 

Margo se hotărî să schimbe vorba. 

— Rickman continuă să-ţi facă necazuri? întrebă ea. 

Smithback se strâmbă la auzul numelui. Margo ştia că Lavinia 
Rickman, directoarea de Relaţii Publice a muzeului, îl angajase ca să 
scrie cartea. Tot ea se ocupase de achitarea avansurilor şi a 
drepturilor de autor datorate de muzeu. Cu toate că Smithback nu 
era mulţumit de condiţiile contractuale, expoziţia promitea să fie o 
asemenea bombă, încât vânzările de carte, purtate pe aripile 
succesului acesteia, puteau atinge uşor o sumă din şase cifre. Pentru 
el, afacerea nu fusese câtuşi de puţin rea, se gândi Margo, dat fiind 
succesul modest al cărţii sale precedente, despre Acvariul din 
Boston. 

— Rickman? Necazuri? Smithback râse zgomotos. O, Doamne. Ea 
e însăşi necazul. Ascultă, vreau să-ţi citesc ceva. 

Scoase un teanc de foi dintr-o mapă. 

— „Când dr. Cuthbert a venit la directorul muzeului cu ideea unei 
expoziţii dedicate Superstiţiilor, Wright a fost cât se poate de impre- 
sionat. Totul sugera că avea să fie o expoziţie copleşitoare, ceva de 
talia Comorilor faraonului Tutankhamon sau a Celor şapte nivele ale 
Troiei. Wright ştia că aceasta însemna bani buni pentru muzeu şi o 
ocazie fără egal de a obţine sponsorizări din partea corporațiilor şi a 
guvernului. Dar câţiva custozi mai în vârstă nu erau convinşi; după 
părerea lor, expoziţia mirosea a goană după senzaţional.” Se opri. 
Uite ce-a făcut Rickman. 

Împinse hârtia către ea. O linie apăsată tăia paragraful, iar pe 
margine era scris cu un marker roşu, gros: EXCLUS. 

Margo chicoti. _ 

— Ce e atât de nostim? întrebă Smithback. Îmi măcelăreşte ma- 
nuscrisul. Uită-te la asta. 

Lovi cu degetul într-o altă foaie. 

Margo clătină din cap. 

— Rickman nu vrea altceva decât nişte tromboane. Voi doi n-o să 
cădeţi de acord în vecii vecilor. 

— Mă scoate din minţi. Taie tot ce poate fi discutabil, într-o 
măsură oricât de mică. Vrea să-mi petrec tot timpul stând de vorbă 
cu tipul ăla agasant şi pedant care răspunde de expoziţie. Ştie că n-o 
să-mi spună altceva decât ceea ce îi impune Cuthbert, şeful lui. Se 
aplecă către ea, cu un aer conspirativ. N-ai văzut în viaţa ta un 
asemenea lacheu. Îşi ridică ochii şi gemu. O, Doamne, vine încoace. 

Un bărbat tânăr, uşor supraponderal, purtând ochelari cu ramă de 
baga, se materializă lângă masa lor, ţinând o tavă în echilibru 
deasupra unei serviete din piele strălucitoare. 


— Pot să stau cu voi? întrebă, cu timiditate. Mă tem că e, practic, 
singurul loc liber din încăpere. 

— Sigur că da, spuse Smithback. Ia loc. Oricum, tocmai vorbeam 
despre tine. Margo, acesta e George Moriarty. Tipul care se ocupă de 
expoziţia Superstiţii. 

Scutură hârtiile în faţa nou-venitului. 

— Uite ce i-a făcut Rickman manuscrisului meu. Singurele chestii 
de care nu s-a atins au fost citatele spuselor tale. 

Moriarty aruncă o privire asupra paginilor şi se uită la Smithback 
cu o gravitate aproape copilărească. 

— Nu mă surprinde, spuse. Oricum, de ce să speli în public rufele 
murdare ale muzeului? 

— Ei, haide, George. Asta face ca povestea să devină interesantă! 

Celălalt se întoarse către Margo. 

— Tu eşti aspiranta care lucrează la etnofarmacologie, nu-i aşa? 

— Intocmai, răspunse ea, măgulită. Cum de-ai ştiut? 

— Subiectul mă interesează. Zâmbi şi îi aruncă o privire fugară. În 
expoziţia mea sunt numeroase vitrine dedicate farmacologiei şi 
medicinii. De fapt, aş vrea să discut cu tine despre unele dintre ele. 

— Sigur. Ce anume ai în vedere? 

Il privi cu mai multă atenţie. Nu şi-ar fi putut imagina un angajat 
mai tipic al muzeului: înălţime medie, puţin cam durduliu, păr de un 
castaniu banal. Haina lui de tweed şifonată afişa cu ostentaţie 
tonurile ecosez care ţineau de regulamentul instituţiei. Singurele 
lucruri neobişnuite erau ceasul imens, de forma unui cadran solar, de 
la încheietura mâinii, şi ochii lui: căprui şi neobişnuit de limpezi, 
strălucind de inteligenţă în spatele ochelarilor cu ramă de baga. 

Smithback se aplecă înainte, se foi nervos pe scaun şi îi privi 
insistent pe cei doi. 

— Ei, spuse, mi-ar plăcea să rămân şi să asist la această scenă 
încântătoare, dar miercuri îi iau un interviu cuiva din Sala Insectelor 
şi trebuie să termin capitolul la care lucrez. George, nu semna nici un 
contract cu vreun studio cinematografic pentru expoziţia aia a ta fără 
să stai mai întâi de vorbă cu mine. 

Se ridică pufnind şi o luă către uşă, descriind o traiectorie compli- 
cată printre mese. 


8 


Jonathan Hamm privi în lungul coridorului de la subsol printr-o 
pereche de ochelari care ar fi avut mare nevoie să fie curăţaţi. In 
jurul mâinilor cu mănuşi negre avea înfăşurate capetele unor lese de 
piele, iar doi câini de vânătoare stăteau supuşi la picioarele sale. 
Alături era detectivul asistent care îl seconda. Lângă acesta se afla 
locotenentul D'Agosta, ţinând în mână planurile murdare şi foarte 
mototolite ale clădirii, iar cei doi subordonați ai săi se rezemau de 
peretele din spate. De umeri le atârnau puşti Remington de calibrul 
12, cu acţionare hidraulică, din dotarea poliţiei. 

D'Agosta răsfoi planurile, care foşniră. 

— Dulăii nu pot mirosi încotro s-o ia? întrebă, cu nervozitate. 

Hamm respiră adânc. 

— Câini de vânătoare. Sunt câini de vânătoare. Şi nu sunt pe urma 
nici unui miros. De când am început, n-au avut parte de nici un miros 
ca lumea. Sau, mai degrabă, au dat de prea multe. 

D'Agosta mârâi, scoase un trabuc umed din buzunarul hainei şi şi- 
l] duse către buze. Hamm îl atenţionă cu o privire. 

— A, da, făcu el. 

Îşi puse trabucul la loc, în buzunar. 

Hamm adulmecă aerul. Era jilav, ceea ce era bine. Numai că era 
singurul lucru bun de la acel mic picnic. Mai întâi, era obişnuita 
stupiditate a poliţiei. 

— Ce fel de câini sunt ăştia? întrebaseră. Noi vrem copoi. 

Erau câini de vânătoare, le explicase el, un ogar albastru şi un 
câine  negru-maroniu pentru vânătoarea ratonilor. În condiţii 
corespunzătoare, cei doi puteau lua urma unui excursionist rătăcit 
după un viscol care ridica troiene de un metru. „Dar cele de faţă, 
gândi Hamm, nu sunt condiţii corespunzătoare.” 

Ca de obicei, locul faptei fusese răvăşit. Chimicale, sprayuri cu 
vopsea, cretă, o mie de indivizi umblând încolo şi încoace. În afară de 
asta, zona de lângă piciorul scărilor fusese, literalmente, scăldată în 
sânge; chiar şi atunci, la vreo optsprezece ore după omor, mirosul 
plutea greu în aer, făcând câinii de vânătoare să se agite. 

La început, încercaseră să urmărească, pur şi simplu, mirosul de 
la locul crimei. Când asta dăduse greş, Hamm propusese să „dea de o 
urmă”, descriind o buclă în jurul zonei, cu speranţa de a da peste 
mirosul cuiva care o părăsise. 

Câinii nu fuseseră niciodată antrenați să lucreze în interior. Era 
normal să fie derutaţi. Dar nu era vina lui. Poliţiştii nu-i spuseseră 
nici măcar dacă urmăreau un om sau un animal. Probabil că nu ştiau 
nici ei. 

— S-o luăm pe aici, spuse D'Agosta. 


Hamm îi dădu lesele asistentului său şi acesta o luă înainte, pe 
urma câinilor care miroseau podeaua. 

Pe urmă, câinii începuseră să latre în faţa unui magazii pline cu 
oase de mastodont, iar mirosul de paradiclorobenzen folosit drept 
conservam care se revărsase când deschiseseră uşa îi întârziase cu o 
jumătate de oră, necesară pentru ca cele două animale să-şi recapete 
simţul mirosului. Şi aceea fusese doar prima dintr-un set din care 
făceau parte o serie de depozite pline de piei neprelucrate de 
animale, gorile în formaldehidă, un frigider ticsit cu specimene de 
animale moarte şi o întreagă criptă cu schelete umane. 

Ajunseră la o arcadă a cărei uşă metalică deschisă dădea către 
nişte trepte care coborau spre nivelele inferioare. Pereţii erau 
acoperiţi cu un strat de var, iar scara era întunecoasă. 

— Asta trebuie să fie închisoarea subterană, spuse unul dintre po- 
liţişti, hohotind zgomotos. 

— Duce în zona aflată sub subsol, spuse D'Agosta, consultând 
planurile. 

Îi făcu semn unuia dintre poliţişti, care îi întinse o lanternă lungă. 

Cele câteva trepte ale scării se opreau într-un tunel cu pereţii din 
cărămizi în zigzag, tavanul său boltit înălțându-se abia la înălţimea 
unui om. Detectivul înaintă alături de câini, urmat de D'Agosta şi de 
Hamm. Cei doi poliţişti încheiau convoiul. 

— E apă pe podea, zise Hamm. 

— Şi ce dacă? întrebă D'Agosta. 

— Dacă a curs apă pe aici, nu mai persistă nici un miros. 

— Mi s-a spus să mă aştept să dau peste băltoace, răspunse 
D'Agosta. Apa curge numai când plouă şi nu a plouat de curând. 

— Asta-i liniştitor, făcu Hamm. 

Ajunseră într-un loc din care porneau patru tuneluri. D'Agosta se 
opri ca să studieze planurile. 

— Într-un fel, chiar mă gândeam că n-o să simţi nevoia să te uiţi 
pe astea, zise Hamm. 

— A, da? ripostă D'Agosta. Ei, am o surpriză pentru tine. Planurile 
nu acoperă zona inferioară a subsolului. 

Când unul dintre câini chelălăi şi începu să adulmece cu furie, 
Hamm deveni dintr-odată atent. 

— Pe aici. Repede. 

Câinii chelălăiră din nou. 

— Au dat de ceva! spuse Hamm. E un miros clar, asta trebuie să 
fie. Uitaţi-vă cum s-au zbârlit! Indreptaţi lumina încoace, nu văd nici 
pe dracu”. 

Câinii se încordau, smucindu-se înainte, cu nasurile în vânt, adul- 
mecând aerul. 


— Vedeţi, vedeţi! zise Hamm. E un miros în atmosferă. Simţiţi 
aerul proaspăt în obraji? Trebuia să fi adus prepelicarii. Sunt imbata- 
bili când e vorba de mirosurile din aer. 

Poliţiştii se strecurară pe lângă câini, unul cu lanterna aţintită 
înainte, celălalt cu arma în poziţie de tragere. Înaintea lor, tunelul se 
bifurcă din nou şi câinii se repeziră în dreapta, începând să alerge cu 
paşi mărunți. 

— Stai aşa, domnule Hamm, s-ar putea să fie un ucigaş acolo, 
spuse D'Agosta. 

Câinii izbucniră pe neaşteptate în nişte lătrături asurzitoare. 

— Şezi! strigă asistentul. La picior! Castor! Polux! La picior, lua-v- 
ar naiba! 

Câinii făcură un salt înainte, fără să-i dea atenţie. 

— Hamm, am nevoie de ajutor! 

— Ce v-a apucat? zbieră Hamm, croindu-şi drum prin băltoacă 
înspre câinii înnebuniţi şi încercând să-i înhaţe de zgardă. Castor, la 
picior! 

— Fă-i să tacă! se răsti D'Agosta. 

— A scăpat! ţipă asistentul în timp ce unul din câini o lua la goană 
în întuneric. 

Se grăbiră pe urmele zgomotului tot mai îndepărtat făcut de 
câine. 

— Simţiţi mirosul? spuse Hamm, oprindu-se brusc. Isuse 
Hristoase, îl simţiţi? 

O duhoare înţepătoare, de tap, îi învălui pe neaşteptate. Cel de-al 
doilea câine era înnebunit de prea multă aţâţare, sărind, răsucindu- 
se şi eliberându-se pe neaşteptate. 

— Pollux! Pollux! 

— Aşteaptă! zise D'Agosta. Lasă afurisiţii ăia de câini pentru o 
clipă. Să acţionăm ceva mai sistematic. Voi doi, luaţi-o din nou 
înainte. Cu piedica ridicată. 

Cei doi bărbaţi îşi armară carabinele. 

În întunericul plin de ecouri din faţa lor, lătrăturile deveniră şovă- 
itoare, apoi încetară. Urmă un moment de tăcere. Apoi, din tunelul 
negru ca smoala ţâşni un urlet cumplit, neomenesc, ca un scrâşnet de 
cauciucuri. Cei doi ofiţeri de poliţie schimbară o privire. Ţipătul 
încetă la fel de brusc cum începuse. 

— Castor! strigă Hamm. O, Doamne! A fost rănit! 

— Treci înapoi, Hamm, fir-ar să fie! lătră D'Agosta. 

În momentul acela, o formă se repezi brusc înspre ei, din 
întuneric, şi urmară două detunături buimăcitoare ale carabinelor, 
două fulgere luminoase însoţind acele tunete asurzitoare. Bubuiturile 
reverberară şi se stinseră în tunel, apoi se aşternu o linişte deplină. 


— Lua-te-ar naiba de idiot, tocmai mi-ai ucis câinele de vânătoare, 
spuse Hamm, cu voce scăzută. 

Pollux zăcea la un metru şi jumătate de ei, cu sângele scurgându- 
i-se în voie din capul zdrobit. 

— Venea direct către mine..., începu unul dintre poliţişti. 

— Isuse Hristoase, făcu D'Agosta. Terminaţi cu rahatul ăsta. Acolo 
încă mai e ceva. 

Găsiră celălalt câine la o sută de metri în josul tunelului. Era 
aproape rupt în două, cu măruntaiele împrăştiate conturând forme 
demenţiale. 

— Isuse, uitaţi-vă la asta, spuse D'Agosta. 

Hamm nu scoase o vorbă. 

Imediat după leş, tunelul se ramifica. D'Agosta continua să se 
holbeze la câine. 

— Fără câini, nu putem şti încotro a luat-o, zise, într-un târziu. Hai 
să plecăm dracului de aici şi să-i lăsăm pe medicii legişti să se ocupe 
de mizeria asta. 

Hamm nu scoase nici o vorbă. 


9 


Rămas pe neaşteptate singur cu Margo în bufetul cu autoservire, 
Moriarty păru încă şi mai stânjenit. 

— Deci? îl întrebă ea, după o scurtă tăcere. 

— De fapt, chiar vroiam să discutăm despre lucrarea ta. 

Făcu o pauză. 

— Într-adevăr? 

Margo nu era obişnuită să se intereseze cineva de proiectul ei. 

— Ei, indirect. Vitrinele dedicate medicinii primitive din expoziţie 
sunt complete, cu excepţia uneia. Am făcut rost de o colecţie 
fantastică de plante şamanice şi de artefacte din Camerun, dar nu 
suntem bine documentati. Dacă ai vrea să arunci o privire... 

— Aş fi încântată, spuse Margo. 

— Excelent! Când? 

— De ce nu acum? Am ceva timp liber. 


Părăsiră bufetul personalului şi porniră de-a lungul unui coridor 
lung din subsol, tapetat cu ţevi de abur şi uşi încuiate cu lacăte. Pe 
una dintre acestea din urmă se zărea eticheta DINOZAURI DEPOZITUL 4 
- JURASICUL TÂRZIU. Majoritatea oaselor de dinozauri şi celelalte 
colecţii de fosile erau depozitate la subsol, de când - auzise ea - 
greutatea în exces a oaselor pietrificate era să ducă la prăbuşirea 
etajelor superioare. 

— Colecţia e într-unul dintre seifurile de la etajul şase, spuse 
Moriarty, scuzându-se, în timp ce intrau într-un lift de serviciu. Sper 
să-l pot găsi. Ştii ce labirint de magazii au acolo sus. 

— Ai aflat ceva mai multe despre Charlie Prine? îl întrebă Margo, 
cu voce scăzută. 

— Nu prea multe. După toate aparențele, nu e suspect. Dar cred 
că, pentru o bună bucată de vreme, n-o să-l vedem revenind aici. 
Înainte de prânz, dr. Cuthbert mi-a spus că a suferit un şoc puternic. 
Moriarty clătină din cap. Ce poveste îngrozitoare. 

La etajul cinci, Margo îl urmă de-a lungul unui hol larg şi în susul 
unui grup de trepte metalice. Culoarele înguste şi labirintice din care 
era alcătuită acea parte a etajului şase fuseseră construite exact sub 
acoperişul ţuguiat al muzeului. Pe ambele părţi erau uşi metalice 
joase, în spatele cărora se aflau, închise ermetic, seifurile cu colecţii 
perisabile de antropologie. La început, în interior era pompată 
periodic o otravă pe bază de acid cianihidric, pentru a distruge 
viermii şi bacteriile; acum conservarea artefactelor se făcea prin 
metode mai subtile. 

În timp ce îşi urmau drumul de-a lungul coridoarelor, cei doi tre- 
cură pe lângă o serie de obiecte îngrămădite lângă pereţi: o canoe de 


luptă sculptată, mai multe totemuri, un şir de tobe canelate, 
confecţionate din buşteni. Deşi exista un spaţiu de depozitare de o 
sută de mii de metri pătraţi, fiecare alt centimetru era utilizat, 
inclusiv scările, coridoarele şi birourile custozilor tineri. Dintre cele 
cincizeci de milioane de artefacte şi specimene, nu erau expuse decât 
vreo cinci procente; restul era disponibil numai pentru savanţi şi 
cercetători. 

Muzeul de Istorie Naturală al oraşului New York nu era alcătuit 
dintr-o singură clădire, ci din mai multe, toate de mari dimensiuni, 
construite de-a lungul anilor pentru a forma un singur edificiu întins 
şi întortocheat. Când Margo şi Moriarty trecură dintr-o clădire în 
alta, tavanul deveni mai înalt, iar culoarul îngust se transformă într- 
un coridor ramificat. In interior pătrundea o lumină palidă, filtrată 
printr-un şir de lucarne murdare, dând la iveală rafturi pline cu 
mulajele de ipsos ale unor chipuri de aborigeni. 

— Doamne, locul ăsta e imens, spuse Margo, simțind pe 
neaşteptate împunsătura rece a spaimei, deşi se afla cu şapte nivele 
deasupra spaţiului întunecat în care îşi găsiseră moartea cei doi 
băieţaşi. 

— Cel mai mare din lume, zise Moriarty, descuind uşa etichetată 
AFRICA CENTRALĂ, D-2. 

Apăsă comutatorul, aprinzând un bec de douăzeci şi cinci de wati, 
fără abajur. Aruncându-şi privirea înăuntru, Margo văzu o încăpere 
micuță, ticsită cu măşti, cu clopoței de şaman, cu piei pictate şi 
împodobite cu mărgele şi un mănunchi de bețe lungi, având în vârf 
capete schimonosite. De-a lungul unui perete, era un şir de dulapuri 
din lemn. Moriarty făcu semn cu capul înspre ele. 

— Plantele sunt acolo, înăuntru. Celelalte, de aici, sunt accesoriile 
folosite de şamani. E o colecţie bogată, dar Eastman, tipul care a pus 
în ordine lucrurile aduse din Camerun, nu e tocmai cel mai conşti- 
incios antropolog când e vorba de documentare. 

— E incredibil, spuse Margo. N-aveam idee... 

— Ascultă-mă, o întrerupse Moriarty, nu ţi-ar veni să crezi câte 
lucruri am găsit când am început să studiem toate exponatele astea. 
Numai în secţiunea în care ne aflăm sunt aproape o sută de seifuri cu 
materiale antropologice şi jur că unele dintre ele n-au mai fost 
deschise de patruzeci de ani. 

Devenise, pe neaşteptate, mai sigur de sine şi mai însufleţit. 
Margo decise că dacă ar fi aruncat haina de tweed, dacă ar fi scăpat 
de câteva kilograme şi dacă şi-ar fi schimbat ochelarii cu ramă de 
baga cu nişte lentile de contact, ar fi fost aproape drăguţ. 

Dar el continua să vorbească: 

— Chiar săptămâna trecută am dat peste unul dintre singurele 
două exemplare existente de scrieri ideografice din Yukaghir - 


tocmai în încăperea de alături! Imediat ce-o să am timp, o să scriu o 
notiţă pentru JAA. 

Margo zâmbi. Era tot atât de entuziasmat ca şi când ar fi vorbit 
despre descoperirea unei piese necunoscute, scrise de Shakespeare. 
Era sigură că numai o duzină din persoanele care citeau Journal of 
American Anthropology ar fi fost interesate. Dar entuziasmul lui 
Moriarty era reconfortant. 

— Oricum, spuse el, împingându-şi ochelarii spre rădăcina 
nasului, am nevoie de cineva care să mă ajute să înţeleg ce e cu toate 
chestiile astea din Camerun, pentru aranjarea vitrinei din expoziţie. 

— Ce vrei să fac eu? îl întrebă Margo, uitând pe moment de urmă- 
torul capitol al disertaţiei. 

Entuziasmul lui era contagios. 

— E simplu, spuse Moriarty. Am chiar aici ciorna scenariului 
acestei vitrine. 

Scoase un document din servietă. 

— Vezi, zise, plimbându-şi un deget în josul foii de deasupra, asta 
precizează ceea ce am vrea să redea vitrina, în mod ideal. E ceea ce 
numim noi fir narativ. Tot ce ai de făcut este să-l materializezi, ale- 
gând câteva artefacte şi o serie de plante. j 

Margo aruncă o privire asupra documentului. Incepea să fie vorba 
de mai mult timp decât anticipase. 

— Apropo, cam cât crezi că ar dura asta? 

— O, zece sau cincisprezece ore, maximum. Dar trebuie să ne gră- 
bim. Deschiderea va avea loc peste doar câteva zile. 

Următorul capitol al disertaţiei reveni în memoria lui Margo. 

— Ei, stai puţin, spuse. E o treabă serioasă, iar eu am de scris o 
disertaţie. 

Disperarea de pe faţa lui Moriarty era aproape caraghioasă. Nici 
măcar nu-i trecuse prin gând că ea mai avea şi altceva de făcut. 

— Vrei să spui că nu ne poţi ajuta? 

— Poate reuşesc să găsesc ceva timp, murmură ea. 

Chipul lui se însenină. 

— Grozav! Ascultă, dacă tot suntem la etajul şase, dă-mi voie să-ţi 
arăt câteva dintre celelalte lucruri de aici. 

O conduse la un alt seif şi vâri cheia în broască. Uşa se deschise 
scrâşnind, dezvăluind o expoziţie uluitoare de ţeste de bivoli pictate, 
de clopoței, de mănunchiuri de pene şi chiar şi un şirag din ceea ce 
ea identifică drept schelete de corbi, legate cu piele tăbăcită. 

— Isuse, murmură. 

— E o întreagă religie aici, spuse Moriarty. Aşteaptă să vezi ce 
punem în vitrină. Astea nu sunt decât lucrurile pe care le-am lăsat 
deoparte. Avem una dintre cele mai bune cămăşi din lume pentru 
Dansul Soarelui. Şi uită-te la asta! Trase un sertar. Înregistrări origi- 


nale, pe cilindri de parafină, ale cântecelor din ciclul Dansului 
Soarelui, complete. Din 1901. Le-am transpus pe bandă şi o să le 
difuzăm în sala Sioux. Ce părere ai? Magnifică expoziţie, eh? 

— E sigur că în muzeu s-au ridicat obiecţii, răspunse Margo, cu 
prudenţă. 

— De fapt, nu există chiar atât de multe controverse cât par să 
sugereze oamenii, spuse Moriarty. Nu există nici un motiv pentru 
care ştiinţa şi distracţia să nu se poată întâlni, ca nişte prieteni. 

Margo nu se putu abţine. 

— Fac pariu că şeful tău, Cuthbert, te-a orientat în direcţia asta. 

— El a simţit dintotdeauna că expoziţiile ar trebui să fie mult mai 
pe înţelesul marelui public. Oamenii s-ar putea să vină fiindcă se 
aşteaptă să vadă spirite, spiriduşi şi o expoziţie stranie - şi le vor 
vedea. Dar vor pleca cu mult mai multe cunoştinţe decât te-ai putea 
aştepta. În plus, muzeul va câştiga o grămadă de bani. Ce e rău în 
asta? 

— Nimic. 

Margo zâmbi. Avea să lase hărţuiala în seama lui Smithback. 

Dar Moriarty nu terminase. 

— Ştiu că termenul „superstiţie” are conotaţii nefavorabile în 
mintea multora, spuse. Creează impresia de reclamă. Şi e adevărat 
că unele dintre efectele pe care le punem laolaltă pentru expoziţie 
sunt... ei bine... puţin cam de senzaţie. Dar o expoziţie numită Religii 
primitive nu ar avea, pur şi simplu, succes, nu-i aşa? 

O privi adresându-i o rugăminte mută. 

— Nu cred are cineva obiecţii legate de nume, spuse Margo. Cred 
că există câteva persoane care au senzaţia că intenţiile voastre nu 
sunt cu adevărat ştiinţifice. 

El clătină din cap. 

— Numai custozii bătrâni şi ursuzi şi excentricii. Ca Frock, de 
exemplu. Expoziţia Superstiţii a fost aleasă surclasând propunerea 
lui pentru una pe tema evoluţiei. Aşa că bineînţeles că nu are nimic 
bun de spus despre ea. 

Zâmbetul lui Margo păli. 

— Dr. Frock e un antropolog strălucit, zise. 

— Frock? Dr. Cuthbert spune că ia lucrurile în tragic. „Tipul e al 
dracului de ţicnit”, zice el. 

Moriarty imită accentul scoţian al lui Cuthbert. Vocea îi reverberă 
în mod supărător de-a lungul coridoarelor slab luminate. 

— Cred că acest Cuthbert nu e nici pe jumătate atât de genial 
cum ai tu senzaţia, făcu Margo. 

— Ei, te rog, Margo. E de mâna-ntâi. 


— Nu, comparativ cu dr. Frock, nu este. Ce spui de Efectul 
Callisto? întrebă Margo. E una dintre cele mai avangardiste lucrări 
din zilele noastre. 

— Are o cât de mică dovadă care să-i susţină ipotezele? Ai văzut 
vreodată ceva care să dovedească că vreo specie monstruoasă şi 
necunoscută rătăceşte pe pământ? Moriarty scutură din nou din cap, 
făcându-şi ochelarii să-i plonjeze în mod periculos în josul nasului. 
Speculaţie de şarlatan. Vreau să spun că teoria îşi are locul ei, dar 
trebuie susţinută de activitatea de pe teren. lar prietenul ăla al lui, 
Greg Kawakita, tocmai îl încurajează cu programul de extrapolare pe 
care îl pune la punct. Presupun că are motivele lui. Dar e într-adevăr 
foarte trist să vezi o minte strălucită deviind atât de urât. Adică, uită- 
te chiar la noua carte a lui Frock, Evolutia fractală. Până şi titlul te 
duce cu gândul mai degrabă la un joc pe computer destinat copiilor 
decât la ştiinţă. 

Margo îl asculta indignându-se din ce în ce mai tare. La urma ur- 
melor, poate că Smithback avusese dreptate în privinţa lui. 

— Păi, spuse ea, ţinând cont de asocierea mea cu dr. Frock, nu 
cred că vrei să-ţi zăpăcesc expoziţia. Aş putea adăuga prea multe 
şarlatanii scenariului. 

Făcu stânga împrejur şi o luă cu sprinteneală spre uşă şi apoi în 
lungul coridorului. j 

Moriarty păru şocat. Îşi reaminti, prea târziu, că Frock era îndru- 
mătorul ei principal. O urmă dintr-o săritură. 

— O, nu, nu, nu am vrut să spun că..., se bâlbâi. Te rog, eu nu 
făceam decât să... Ştii că Frock şi Cuthbert nu se înţeleg. Cred că m- 
am molipsit întru câtva. 

Arăta atât de înspăimântat încât Margo îşi simţi furia domolindu- 
se. 

— Nu ştiam că au avut atât de multe probleme unul cu celălalt, 
spuse, îngăduindu-i lui Moriarty să o oprească. 

— O, da. De multă vreme. Ştii că, de când Frock a atras atenţia 
asupra lui datorită Efectului Callisto, steaua din muzeu a început să-i 
apună. Acum e şeful unui departament numai cu numele, iar 
Cuthbert conduce din umbră. Bineînţeles că eu nu am auzit decât o 
singură faţetă a acestei istorii. Imi cer, sincer, scuze. O să faci vitrina 
aia pentru mine, da? 

— Numai cu condiţia să mă scoţi din labirintul ăsta, ripostă 
Margo. Trebuie să mă întorc la lucru. 

— Oh, sigur că da. Scuză-mă, zise Moriarty. 

După gafă, redevenise timid şi, când începură să-şi reconstituie 
drumul înapoi, către etajul cinci, era tăcut. 


— Aşadar, spune-mi mai multe despre expoziţia ta, încercă Margo 
să-l facă să se simtă în largul lui. Am auzit câte ceva despre nişte 
artefacte fabulos de rare care vor fi scoase la vedere. 

— Cred că te referi la materialele despre tribul Kothoga, zise el. 
Urmele lor nu au fost descoperite decât de o singură expediţie. Sta- 
tueta animalului lor legendar, Mbwun e - ei bine, e una dintre piesele 
esenţiale ale expoziţiei. Ezită. Sau ar trebui să spun că va fi una 
dintre piesele esenţiale. Incă nu a fost pusă în vitrină. 

— Serios? întrebă Margo. Asta nu înseamnă că se aşteaptă până 
în ultimul moment? 

— Situaţia e oarecum neobişnuită, răspunse Moriarty. Dar ştii, 
Margo, asta nu e pentru urechile publicului. 

Se întorseseră în coridoarele înguste şi Moriarty o conducea de-a 
lungul acestora, vorbind cu voce joasă. 

— În ultima vreme, la nivelul conducerii s-a manifestat foarte mult 
interes faţă de artefactele Kothoga. E vorba de oameni ca Rickman, 
dr. Cuthbert... chiar şi Wright, după toate aparențele. A apărut o 
controversă în ceea ce priveşte hotărârea de a le include sau nu în 
expoziţie. Sigur ai auzit povestea despre un blestem pus asupra 
statuetei, ştii, o prostie de genul ăsta? 

— N-am auzit prea multe, răspunse Margo. 

— Cu expediţia care a dat peste materialele despre Kothoga s-a 
petrecut o tragedie, continuă Moriarty, şi, de atunci, nimeni nu s-a 
mai apropiat de ele. Sunt tot în lăzile iniţiale. Au fost aduse abia 
zilele trecute din subsolul în care au stat în toţi aceşti ani şi mutate în 
Zona de Siguranţă. De atunci, nimeni nu a mai avut acces la ele, aşa 
că n-am putut să aranjez vitrinele în forma finală. 

— Din ce cauză au fost mutate? insistă Margo. 

Intrară în lift. Moriarty aşteptă să se închidă uşa înainte de a 
răspunde. 

— După toate aparențele, lăzile au fost forţate de curând. 

— Cum? Vrei să zici că a dat cineva o spargere? 

Moriarty se holbă la ea, cu o expresie de surpriză perpetuă pe 
chipul lui de bufniţă. 

— N-am spus asta, ripostă. 

Apăsă butonul şi liftul începu să coboare, legănându-se. 


10 


D'Agosta îşi dorea din tot sufletul ca cheesburgerul dublu cu chili 
din stomacul lui să dispară. Nu fiindcă l-ar fi deranjat - nu încă -, dar 
era o prezenţă nedorită. 

Locul mirosea aşa cum miroseau toate. De fapt, duhnea. Toate 
deodorantele din lume nu puteau acoperi mirosul morţii. lar pereţii 
de un verde greţos din cabinetul medicului legist nu-i erau de nici un 
ajutor. Aşa cum nu-l ajuta nici targa încăpătoare, în acel moment 
goală, care stătea, ca un oaspete nepoftit, sub luminile strălucitoare 
din sala de autopsie. 

Gândurile i se spulberară când intră o femeie planturoasă, urmată 
îndeaproape de doi bărbaţi. D'Agosta îi remarcă ochelarii şic şi părul 
blond care alunecase de sub boneta de chirurg. Femeia se apropie cu 
paşi mari şi îi întinse mâna, buzele acoperite cu ruj roşu deschizându- 
i-se într-un zâmbet profesional. 

— Dr. Ziewicz, se prezentă ea, cu o strângere zdrobitoare de 
mână. Dumneavoastră trebuie să fiţi D'Agosta. Acesta este asistentul 
meu, dr. Fred Gross. Arătă către un bărbat scund şi subţire. Iar 
acesta este fotograful nostru, Delbert Smith. 

Cel din urmă dădu din cap, strângând la piept un Deardorff 4x51. 

— Aşadar, doamnă doctor Ziewicz, veniţi des aici? întrebă 
D'Agosta, dornic să spună ceva, orice, ca să împiedice inevitabilul. 

— Morga din New York e casa mea de departe de casă, răspunse 
Ziewicz, cu acelaşi zâmbet. Specialitatea mea este - cum să-i spun - 
medicina legală a cazurilor deosebite. Pentru aproape toată lumea. 
Ne facem treaba şi îi expediem înapoi, afară. Apoi citesc în ziare 
despre ce-a fost vorba. li aruncă o privire meditativă. 
Dumneavoastră, hm, aţi mai văzut astfel de lucruri până acum, aşa e? 

— O, da, răspunse D'Agosta. Tot timpul. 

Burgerul din stomac i se părea un lingou de plumb. De ce nu se 
gândise înainte, de ce nu-şi amintise care era orarul după-amiezii 
înainte de a înfuleca precum un porc nenorocit? 

— Asta e bine. Ziewicz îşi consultă blocnotesul. Ia să vedem, acor- 
dul părinţilor? Bun. Se pare că totul e în ordine. Fred, începe cu 5-B. 

Începu să-şi pună mânuşile de latex, trei perechi, o mască, 
ochelari şi un şort din material plastic. D'Agosta făcu acelaşi lucru. 

Gross împinse targa către depozitul morgii şi îl scoase afară pe 5- 
B. Lui D'Agosta i se păru că forma nedefinită de sub învelitoarea de 
plastic era ciudat de scurtă şi avea o umflătură bizară la una dintre 
extremităţi. Gross trase cadavrul şi tava sa pe targă, o împinse pe 
acesta sub blocul de lumini, verifică eticheta agăţată de degetul mare 


1 Aparat fotografic profesionist, extrem de scump, fabricat în anii 1950. 


de la picior şi blocă roţile tărgii. Sub ţeava de evacuare a acesteia 
aşeză o găleată de inox. 

Ziewicz verifică microfonul agăţat deasupra cadavrului. 

— Probă de microfon, unu, doi, trei... Fred, ăsta e mort de-a 
binelea. 

Bărbatul se aplecă deasupra magnetofonului. 

— Nu înţeleg, totul e deschis. 

D'Agosta îşi drese grasul. 

— Nu e în priză, spuse. 

Urmă o scurtă tăcere. 

— Ei bine, zise Ziewicz, mă bucur că printre noi se află cineva 
care nu e om de ştiinţă. Domnule D'Agosta, vă rog să vă spuneţi 
numele şi să vorbiţi clar, înspre microfon, dacă o să aveţi întrebări 
sau o să doriţi să faceţi comentarii. OK? Totul se înregistrează. Eu o 
să descriu mai întâi starea în care se află cadavrul şi pe urmă o să- 
ncepem să tăiem. 

— Am înţeles, răspunse D'Agosta, cu voce lipsită de expresie. 

Să taie. Una era să vezi un cadavru zăcând acolo, expus. Şi alta 
când începeau să-l taie, îndepărtând straturi de carne - nu reuşise 
niciodată să se obişnuiască cu asta. 

— Ne apucăm de treabă? Bun. Suntem dr. Matilda Ziewicz şi dr. 
Frederick Gross, în data de luni, 27 martie, la ora două şi 
cincisprezece minute după-amiază. Alături de noi se află sergentul de 
poliţie...? 

— Locotenentul Vincent. 

— Locotenentul Vincent D'Agosta, de la Departamentul de Poliţie 
al oraşului New York. Il avem aici pe... 

Fred citi eticheta. 

— William Howard Bridgeman, numărul 33-A45. 

— Acum îndepărtez acoperământul. 

Plasticul gros trosni. 

Se lăsă o scurtă tăcere. Lui D'Agosta îi fulgeră brusc înaintea 
ochilor imaginea câinelui cu pântecul sfâşiat pe care îl văzuse în 
dimineaţa aceea. „Secretul e să nu te gândeşti prea mult. Nu te gândi 
la Vinnie al tău, care împlineşte opt ani săptămâna viitoare.” 

Matilda Ziewicz trase aerul adânc în piept. 

— Avem un bărbat caucazian, băiat, în vârstă de circa, hm, zece 
sau doisprezece ani, cu înălţimea de, ei bine, nu-i pot preciza 
înălţimea, pentru că este decapitat. Poate un metru cincizeci, poate 
un metru cincizeci şi cinci? Greutatea în jur de patruzeci de 
kilograme. Aprecierile sunt extrem de aproximative. Cadavrul este 
într-o asemenea stare încât nu pot observa alte semne distinctive. 
Culoarea ochilor şi trăsăturile feței  nedeterminate datorită 
traumatismului masiv al capului. 


Nu există semne sau răni pe partea anterioară a labelor 
picioarelor, pe gambe sau pe organele genitale. Fred, te rog, şterge 
cu buretele zona abdominală... mulţumesc. Există un număr nedefinit 
de zgârieturi adânci care pornesc de pe suprafaţa anterioară a 
pectoralului stâng şi coboară sub un unghi de o sută nouăzeci de 
grade în josul coastelor şi al sternului, terminându-se în dreapta 
părţii anterioare a regiunii abdominale. Aceasta este o rană imensă, 
probabil de şaizeci de centimetri lungime şi de treizeci lăţime. Se 
pare că pectoralul major şi pectoralul minor sunt desprinşi de 
exteriorul cavităţii toracice, intercostalii interni şi externi sunt 
separați unii de alţii, iar trupul este eviscerat într-o mare măsură. 
Hemoragie puternică din artera aortă - este greu de văzut înainte de 
curăţare şi de o cercetare meticuloasă. 

Fred, curăţă marginea cavităţii toracice. Viscerele sunt expuse cu 
claritate, stomacul, intestinul subţire şi cel gros ieşind complet în 
afară. Organele retroperitonale par să fie la locul lor. 

Fred, şterge, te rog, gâtul cu buretele. Zona gâtului prezintă urme 
de violenţă, câteva vânătăi, probabil indicând spargerea vaselor de 
sânge, posibile dislocări spinale. 

Acum, în ceea ce priveşte capul... Doamne sfinte. 

În tăcerea lăsată, Fred îşi drese glasul. _ 

— Este decapitat în zona dintre vertebra axială şi atlas. Întreaga 
porţiune occipitală a calotei craniene şi o parte din cea parietală au 
fost zdrobite sau, mai degrabă, după cum s-ar părea, perforate şi 
îndepărtate, prin mijloace necunoscute, lăsând o gaură de douăzeci şi 
cinci de centimetri în diametru. Craniul e gol. Creierul pare să fi 
căzut cu totul, sau să fi fost extras prin această gaură... Creierul, sau 
ceea ce a mai rămas din el, se află aici, într-un vas plasat în dreapta 
capului, dar nu există nici o indicație a poziţiei sale iniţiale faţă de 
Corp. 

— A fost găsit, împrăştiat, alături de cadavru, spuse D'Agosta. 

— Mulţumesc, domnule locotenent. Dar unde e restul? 

— Asta a fost tot. 

— Nu. Ceva lipseşte. Aveţi o evidenţă completă a celor petrecute 
la locul crimei în această privinţă? 

— Sigur, spuse D'Agosta, încercând să nu-şi manifeste iritarea. 

— Creierul a suferit o traumă severă. Fred, adu-mi un scalpel 
numărul doi şi un specul. Creierul pare să fi fost desprins din zona 
bulbului rahidian. Puntea Varolio e intactă, dar secţionată. Cerebelul 
prezintă zgârieturi superficiale, dar, altminteri, e neatins. Există 
puţine urme de sângerare, ceea ce înseamnă că traumatismul a 
survenit după deces. Corpul calos e aici, ataşat. Telencefalul a fost 
complet desprins de mezencefal, iar acesta a fost secţionat şi - uite, 
Fred, nici urmă de talamus. Şi nici de hipofiză. Uite ce lipsea. 


— Ce-s astea? întrebă D'Agosta. 

Îşi impuse să se uite mai îndeaproape. Aşezat într-un vas din inox, 
creierul părea, într-o mare măsură, mai degrabă lichid decât solid. 
Privi în altă parte. „Baseball. Gândeşte-te la baseball. O aruncare, 
sunetul loviturii...” 

— Talamusul şi hipotalamusul. Coordonatorul organismului. 

— Coordonatorul organismului, repetă el. 

— Hipotalamusul reglează temperatura corpului, presiunea 
sanguină, pulsul şi metabolismul lipidelor şi al hidrocarburilor. 
Precum şi ciclul somn-veghe. Se crede că acolo se află şi centrii 
nervoşi ai plăcerii şi ai durerii. E un organ foarte complex, domnule 
locotenent. 

Îl privi ţintă, anticipând o întrebare. D'Agosta mormăi, conformân- 
du-se: 

— Cum face toate astea? 

— Hormonii. Secretă sute de regulatori hormonali, în creier şi în 
sânge. 

— Aha, răspunse D'Agosta. 

Făcu un pas înapoi. Mingea de baseball avântându-se către 
centrul terenului, jucătorul azvârlind-o înapoi, mănuşa înălțându-se... 

— Fred, vino aici şi uită-te la asta, spuse Ziewicz cu o voce 
ascuţită. 

Cel interpelat se aplecă asupra vasului. 

— Arată de parcă... Păi, ştiu eu... 

— Ei, haide, Fred, insistă ea, convingătoare. 

— Păi, aproape ca şi cum... Fred ezită. Ca şi cum cineva ar fi luat 
o îmbucătură. 

— Intocmai. Fotografie! 

Delbert se grăbi să se apropie. 

— Fotografiază asta. Arată aidoma urmei lăsate de unul dintre 
copiii mei când muşcă dintr-o prăjitură. 

D'Agosta se aplecă într-acolo, dar nu observă nimic deosebit în 
mizeria cenuşie şi însângerată. 

— E semicirculară, precum muşcătura unui om, dar pare mai 
mare şi mai zimţată decât te-ai aştepta. O să luăm nişte probe. Fred, 
pentru orice eventualitate, să verificăm existenţa enzimelor din 
salivă. Du-l la laborator şi spune-le să-l supună unei congelări rapide 
şi să examineze la microscop probe de ţesut de aici, de aici şi de aici. 
Câte cinci din fiecare zonă. Să trateze cel puţin una cu eozinofil. Şi 
una cu o enzimă de activare a salivei. Şi să facă orice altceva vă vine 
în minte, ţie sau lor. 

În timp ce Fred ieşea, ea continuă: 

— Acum secţionez telencefalul. Lobul posterior este strivit, ceea 
ce e firesc, luând în considerare scoaterea din craniu. Fotografie. 


Suprafaţa prezintă trei urme paralele de zgârietură sau de incizie, de 
circa patru milimetri fiecare, pe o adâncime de aproximativ zece 
milimetri. Fotografie. Domnule locotenent, vedeţi că aceste 
zgârieturi, la început depărtate, converg apoi? Ce părere aveţi? 

— Nu ştiu ce să spun, făcu D'Agosta, privind ceva mai 
îndeaproape. 

„E doar un creier mort”, se gândi. 

— Poate nişte unghii lungi? Unghii ascuţite? Cu alte cuvinte, avem 
de-a face cu un criminal psihopat? 

Fred se întoarse de la laborator şi, vreme de ceea ce lui D'Agosta i 
se păru o eternitate, continuară să se ocupe de creier. Într-un târziu, 
Ziewicz îi ceru lui Fred să-l pună în congelator. 

— Acum o să examinez mâinile, vorbi ea în microfon. 

Îndepărtă punga de plastic de pe mâna dreaptă, pe care o eliberă 
cu grijă. Apoi o ridică, o roti şi îi studie unghiile. 

— Există corpi străini sub unghiile degetelor mare, arătător şi 
inelar. Fred, trei lamele. 

— E un copil, spuse D'Agosta. Normal să aibă unghiile murdare. 

— Poate, domnule locotenent, răspunse Ziewicz. Netezi materia 
pusă în adânciturile lamelelor, folosind câte una pentru fiecare deget. 
Fred, microscopul stereo? Vreau să mă uit la asta. 

Aşeză lamela pe suport, îşi cobori privirea şi reglă aparatul. 

— Murdărie obişnuită sub unghia degetului mare, după aspect. La 
fel şi în cazul celorlalte. Fred, analize complete, pentru orice even- 
tualitate. 

La mâna stângă nu exista nimic interesant. 

— Acum, continuă Ziewicz, voi examina traumatismul longitudinal 
din partea anterioară a corpului. Del, fotografii aici, aici şi aici, şi 
oriunde altundeva crezi că se poate vedea cel mai bine rana. Prim- 
planuri în zonele străpunse. Se pare că ucigaşul a făcut incizia în 
formă de Y în locul nostru, n-aţi zice că e aşa, domnule locotenent? 

— Ba da, făcu D'Agosta, înghițind cu greutate. 

Urmă o serie de flash-uri rapide. 

— Forceps, reluă Ziewicz. Trei zgârieturi cu marginile zdrenţuite 
încep exact deasupra sfârcului de pe pectoralul major stâng, străpun- 
gând şi, în cele din urmă, divizând muşchiul. Deschid şi examinez 
prima zgârietură în punctul de penetrare. Prinde acolo, Fred. 

Examinez rana. Aici se află un material străin, neidentificat. Fred, 
hârtie pergaminată? Pare să fie o bucată de îmbrăcăminte, probabil 
din cămaşa victimei. Fotografie. 

Zgomotul declanşării aparatului însoţi fulgerul bliţului, apoi ea 
ridică un mic obiect care semăna cu un fitil plin de sânge, lăsându-l 
să cadă în plicul de hârtie pergaminată. 

Pentru câteva minute, continuă să studieze rana în tăcere. 


— În profunzimea muşchiului, chiar sub sfârcul drept, la vreo 
patru centimetri, e o altă bucată de material străin. E înfipt într-o 
coastă. Pare să fie un material dur. Fotografie. Infige un steguleţ aici, 
Fred. 

Extrase obiectul şi îl ridică, un bulgăre însângerat atârnând la 
capătul forcepsului lung. 

D'Agosta riscă să vină mai aproape. 

— Ce e asta? Se poate să o spălăm şi să vedem? 

Ea îi adresă un zâmbet firav. 

— Fred, dă-mi un pahar de laborator cu apă sterilă. 

Apa se înroşi când introduse obiectul, agitându-l. 

— Păstrează apa, o să vedem dacă mai e şi altceva în ea, spuse 
Ziewicz, ridicându-şi descoperirea în lumină. 

— Sfinte Isuse Hristoase, spuse D'Agosta. E o gheară. O afurisită 
de gheară. 

Ziewicz se întoarse către asistentul ei. 

— Asta o să fie un fragment încântător de monolog din 
înregistrarea noastră, nu-i aşa, Fred? 


11 


Margo îşi trânti notițele şi cărţile grămadă pe canapea şi aruncă o 
privire către ceasul aşezat deasupra televizorului: zece şi un sfert. 
Scutură din cap. Ce zi oribilă, de necrezut. Stătuse atâtea ore peste 
program şi nu dusese la bun sfârşit decât trei paragrafe din 
disertaţie. Şi mai avea încă de lucrat şi la vitrina lui Moriarty. Oftă, 
regretând că acceptase. 

Lumina de neon reflectată din magazinul de băuturi de pe partea 
opusă a bulevardului pătrundea prin singura fereastră a camerei ei 
de primire, scăldând încăperea într-un clarobscur de un albastru 
electrizant. Aprinse micul bec din tavan şi se sprijini de uşă, trecând 
în revistă pe îndelete dezordinea. De obicei, era ordonată până la 
exagerare. Dar acum, după numai o săptămână de neglijenţă, pe 
mobile erau împrăştiate cărţi de specialitate, scrisori cu condoleanţe, 
acte oficiale, pantofi şi pulovere. Cutiile goale de la restaurantul 
chinezesc de la parter zăceau nebăgate în seamă în chiuvetă. Vechea 
ei maşină de scris Royal şi un evantai de hârtii cu date de cercetare 
erau răsfirate pe podeaua din lemn de esenţă tare. 

Cartierul sărăcăcios - partea de sus a Amsterdam Avenue, încă 
nerenovată de oameni cu dare de mână - era un alt motiv pentru care 
tatăl ei considerase că ar fi trebuit să se întoarcă la Boston. 

„Midge, asta nu e o zonă în care să locuiască o fată ca tine”, îi 
spusese, apelând la numele ei de alint din copilărie. Iar muzeul nu e 
un loc în care să lucrezi. Te închizi acolo, zi de zi, alături de animale 
moarte şi împăiate, de creaturile din borcane. Ce viaţă mai e şi asta? 
Vino înapoi să lucrezi pentru mine. O să-ţi fac rost de o casă în 
Beverly, sau poate în Mablehead. O să fii mai fericită acolo, Midge, o 
ştiu. 

Când observă că telefonul clipea, apăsă butonul de redare a 
mesajelor. 

— Sunt Jan, începu primul dintre acestea. M-am întors azi în oraş 
şi tocmai am aflat. Ascultă-mă, am auzit de moartea tatălui tău şi 
regret, într-adevăr, foarte, foarte mult. O să te mai sun mai târziu, 
OK? Vreau să stăm de vorbă. Pa. 

Rămase în aşteptare. O altă voce începu să vorbească: 

— Margo, sunt mama. 

Urmă un declic. 

Pentru o clipă, strânse din ochi cu putere, apoi respiră adânc. Nu 
avea de gând să-i telefoneze lui Jan, nu încă. Şi nu avea să-i răspundă 
nici mamei ei; nu mai devreme de a doua zi, cel puţin. Ştia ce avea de 
spus aceasta din urmă: „Trebuie să te întorci acasă, să te ocupi de 
afacerile tatălui tău. E ceea ce ar fi dorit el. Ne-o datorezi, 
amândurora.” 


Se răsuci pe călcâie, se aşeză turceşte în faţa maşinii de scris şi se 
uită îndelung la notele custozilor, la datele din cataloage şi la listele 
suplimentare pe care i le dăduse Moriarty. Trebuia să termine peste 
două zile, spusese el, iar termenul de finalizare al următorului capitol 
al disertaţiei ei era lunea următoare. 

Mai ţintui hârtiile cu privirea preţ de încă un minut sau două, 
adunându-şi gândurile. Apoi începu să dactilografieze. Peste câteva 
secunde se opri şi rămase cu ochii pierduţi către crepuscul. Îşi aminti 
cum obişnuia tatăl ei să facă omlete - singura mâncare pe care ştia s- 
o gătească - în dimineţile de duminică. 

„Ei, Midge, spunea el întotdeauna, nu e rău pentru un fost celi- 
batar bătrân, eh?” 

O serie dintre luminile din exterior se stinseseră la închiderea 
magazinelor. Margo se uită la ferestrele astupate cu scânduri 
acoperite cu graffiti. Poate că tatăl ei avusese dreptate: sărăcia nu 
era prea amuzantă. 

Sărăcie. Scutură din cap, amintindu-şi când auzise ultima dată cu- 
vântul şi amintindu-şi expresia de pe chipul mamei ei din clipa în 
care îl rostise. Stăteau amândouă în biroul răcoros şi întunecat al 
executorului testamentar, ascultând toate motivele complexe pentru 
care partea de datorii a tatălui său în calitate de acţionar şi lipsa unei 
planificări a succesiunii impuneau lichidarea - cu excepţia cazului în 
care un alt membru al familiei se implica pentru a menţine afacerile 
pe linia de plutire. 

Se gândi la părinţii celor doi băieţaşi. „Şi ei trebuie să fi avut spe- 
ranţe mari pentru copiii lor”, medită. Acum, nu vor mai cunoaşte 
niciodată dezamăgirea. Sau fericirea. Pe urmă gândurile îi alunecară 
la Prine. Şi la sângele de pe pantofii lui. 

Se ridică şi aprinse mai multe lumini. Era ora cinei. A doua zi avea 
să se încuie în birou ca să termine capitolul ăla. Să lucreze la vitrina 
despre Camerun a lui Moriarty. Şi să amâne luarea unei decizii - cel 
puţin cu încă o zi. Îşi promise că până la întâlnirea cu Frock din 
săptămâna următoare avea să se hotărască. 

Sună telefonul. Din reflex, ea ridică receptorul. 

— Alo, spuse. Ascultă o clipă. A, bună, mamă. 


12 


Noaptea se lăsă devreme asupra Muzeului de Istorie Naturală. În 
preajma orei cinci, soarele primăverii timpurii era deja la apus. Mulți- 
mea din interior începu să se rărească. Turiştii, elevii şi părinţii 
hărţuiţi se scurseră în josul scărilor de marmură, îndreptându-se 
către ieşiri. Ecourile, strigătele şi zgomotul paşilor de pe holurile 
boltite se stinseră curând. Vitrinele cu exponate se întunecară una 
după alta şi, pe măsură ce noaptea înainta, luminile rămase prinseră 
să arunce umbre demenţiale de-a lungul podelelor de marmură. 

Un paznic singuratic cutreiera una dintre săli, făcându-şi rondul, 
răsucind un lanţ lung cu chei şi fredonând. Era la început de tură şi 
purta uniforma standard a serviciului de pază, albastră cu negru. 
Senzaţia de noutate dată de muzeu îi dispăruse cu multă vreme în 
urmă. 

„Toată panorama asta îmi dă fiori, se gândi. Ia uite-l pe ticălosul 
ăla de acolo. Un rahat de indigen nenorocit. Cine naiba plăteşte ca să 
se uite la porcăriile astea? Oricum, pe jumătate dintre ele e pus câte- 
un blestem.” 

Masca îl privea chiorâş dintr-o vitrină întunecată. Se grăbi către 
următorul punct de oprire, unde răsuci o cheie într-o casetă. Aceasta 
înregistră ora: 10.23 PM. În timp ce intra în sala alăturată, avu 
impresia neliniştitoare - care îl urmărea destul de des - că ecoul 
paşilor săi era dublat cu prudenţă de o prezenţă nevăzută. 

Ajunse la următoarea oprire şi răsuci cheia. Caseta păcăni şi afişă 
10.34 PM. 

Avu nevoie doar de patru minute ca să ajungă la cea care urma. 
Asta îi oferea alte şase pentru o ţigară de marijuana. 

Se opri pe o scară, după ce închisese şi încuiase uşa în urma lui, 
se aplecă şi privi în jos, către subsolul întunecos, de unde se 
deschidea o altă uşă, către curtea interioară. Îşi duse mâna către 
întrerupătorul din capul scărilor, dar apoi şi-o retrase. Nu avea rost 
să atragă atenţia asupra lui. Se strecură în josul treptelor ţinându-se 
cu putere de balustrada metalică. La subsol, înaintă pe lângă perete 
până când dădu de un mâner lung, orizontal. Împinse şi aerul 
deosebit de rece al nopţii pătrunse înăuntru. Întredeschise uşa şi-şi 
aprinse ţigara, inhalând cu plăcere fumul amărui în timp ce se apleca 
în afară, către curtea interioară. Licărul firav din coridorul gol de 
vizavi îi învăluia mişcările într-o lumină palidă. Zumzetul slab al 
traficului, înăbuşit de numeroasele ziduri, coridoare şi parapete 
interpuse, părea să vină de pe o altă planetă. Simţi, cu uşurare, 
năvala căldurii drogului - încă o noapte lungă devenea suportabilă. 
Odată ce termină de fumat, azvârli cu un bobârnac chiştocul în 
întuneric, îşi trecu degetele prin părul scurt şi se întinse. 


La jumătatea drumului în susul scărilor, auzi uşa trântindu-se în 
urma lui. Se opri, înfiorându-se dintr-odată. Oare o lăsase deschisă? 
Nu. Rahat, dacă îl văzuse cineva fumând marijuana? Dar nu ar fi avut 
cum să simtă mirosul fumului şi, în întuneric, ţigara trebuie să fi 
arătat precum una obişnuită. 

În aer plutea un iz straniu, care nu avea nimic de-a face cu mari- 
juana. Dar nu clipea nici o lumină, pe treptele de metal nu răsuna 
nici un zgomot de paşi. Porni către palierul de deasupra. 

Tocmai ajunsese, când simţi că cineva se mişca cu iuţeală pe 
scările din urma sa. Se răsuci şi o lovitură puternică în piept îl azvârli 
cu spatele în perete. Ultimul lucru pe care îl zări fură măruntaiele 
sale neclare, rostogolindu-se şi alunecând în josul scărilor. În clipa 
următoare, încetă să se mai întrebe de unde izvorâse pe neaşteptate 
atâta sânge. 


13 
Marţi 


Bill Smithback stătea într-un fotoliu, privind faţa ascuţită, triun- 
ghiulară a Laviniei Rickman, care, în spatele biroului ei furniruit, din 
lemn de mesteacăn, îi citea manuscrisul înfoiat. Două unghii de un 
roşu strălucitor băteau în suprafaţa lustruită. Smithback ştia că 
ritmul lor nu prevestea nimic bun. Dincolo de ferestre, dimineaţa de 
marţi se contura extrem de cenușie. 

Încăperea nu era unul dintre birourile caracteristice pentru 
muzeu. Lipseau mormanele dezordonate de hârtii, reviste şi cărţi 
care în altele păreau un accesoriu. În schimb, rafturile şi suprafaţa 
mesei erau împodobite cu bibelouri din toate colţurile lumii: o păpuşă 
vorbitoare din New Mexico, un Buddha de bronz din Tibet, mai multe 
marionete din Indonezia. Pereţii erau zugrăviți într-un verde-deschis, 
de ospiciu, iar camera mirosea a deodorant cu aromă de pin. 

Pe ambele laturi ale biroului erau înşiruite alte rarităţi, la fel de 
ceremonios şi de simetric precum arbuştii dintr-o grădină franţu- 
zească: un press-papier de agat, un coupe-papier de os pentru 
deschiderea scrisorilor, o figurină japoneză minusculă, sculptată. Iar 
în centrul decorului trona, amenințătoare, Rickman însăşi, aplecată 
asupra manuscrisului şi strâmbând din nas. Părul ei portocaliu, 
învolburat şi ţeapăn, nu se asorta cu pereţii verzi, cugetă Smithback. 

Răpăiala unghiilor deveni mai rapidă, apoi pierdu din viteză pe 
măsură ce ea dădea paginile. În cele din urmă, întoarse pagina cu o 
lovitură uşoară, adună laolaltă foile disparate şi le aranjă exact în 
centrul biroului. 

— Ei, spuse, cu un zâmbet strălucitor, am câteva mici sugestii. 

— Oh, făcu Smithback. 

— Fragmentul ăsta despre sacrificiile umane practicate de azteci, 
de exemplu. Poate genera prea multe controverse. Îşi linse degetul 
cu graţie şi răsfoi teancul, descoperind pagina. Aici. 

— Da, dar expoziţia... 

— Domnule Smithback, expoziţia tratează subiectul cu bun-gust. 
Pe de altă parte, aşa ceva nu se poate spune despre asta. E o 
abordare de departe mult prea colorată. 

Se grăbi să tragă o linie cu markerul de-a curmezişul foii. 

— Dar totul e cât se poate de exact, spuse Smithback, 
cutremurându-se în sinea lui. 

— Ceea ce mă îngrijorează este modul de exprimare, nu 
acurateţea. Ceva poate să fie cât se poate de exact, dar exprimat în 
mod necorespunzător, ceea ce creează o impresie greşită. Dă-mi voie 
să-ţi amintesc că aici, în New York, avem o populaţie hispanică 
numeroasă. 


— Da, dar cum ar putea asta să-i ofenseze... 

— Mergând mai departe, acest fragment despre Gilborg trebuie, 
pur şi simplu, să dispară. 

Trase o altă linie, de-a curmezişul unei alte pagini. 

— Dar de ce...? 

Ea se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Domnule Smithback, expediţia lui Gilborg a fost un eşec mon- 
struos. Au căutat o insulă care nu exista. După cum ai subliniat cu 
prea mult zel, unul dintre ei a violat o femeie băştinaşă. Ne străduim 
cu mare grijă să menţinem în afara expoziţiei tot ce are legătură cu 
Gilborg. Acum, chiar este necesar să oferim documentaţie despre 
eşecurile muzeului? 

— Dar colecţiile sale sunt superbe! protestă el, fără vigoare. 

— Domnule Smithback, nu sunt sigură că înţelegi natura acestei 
însărcinări. 

Urmă o tăcere îndelungată. Loviturile cu unghia reîncepură. 

— Chiar crezi că muzeul te-a angajat şi că te plăteşte pentru a-i 
dovedi eşecurile şi controversele? 

— Dar eşecurile şi controversele fac parte din ştiinţă, şi cine o să 
citească o carte care... 

— Corporaţiile care sponsorizează muzeul sunt numeroase şi este 
foarte posibil să fie deranjate de unele dintre toate astea, îl 
întrerupse Rickman. În plus, există grupări etnice violente, gata să 
atace, care s-ar putea simţi profund ofensate. 

— Dar aici e vorba despre lucruri care s-au întâmplat acum o sută 
de ani, pe când... 

— Domnule Smithback! 

Doamna Rickman ridicase foarte puţin tonul, dar efectul fu 
uimitor. Se lăsă liniştea. 

— Domnule Smithback, trebuie să-ţi spun cu toată sinceritatea... 

Se întrerupse, apoi se ridică plină de energie şi ocoli biroul până 
ce ajunse exact în spatele scriitorului. 

— Trebuie să-ţi spun, reluă ea, că, după toate aparențele, este 
necesar să discutăm mult mai mult decât mi-am imaginat pentru a 
ajunge să vedem lucrurile în acelaşi mod. Nu scrii o carte în scopuri 
comerciale. Ca să mă exprim fără menajamente, căutăm acelaşi 
comportament favorabil de care ai dat dovadă faţă de Acvariul din 
Boston cu ocazia precedentei dumitale, hm, însărcinări. 

Veni în faţa lui, cocoţându-se cu greutate pe marginea biroului. 

— Există anumite lucruri la care ne aşteptăm şi avem într-adevăr 
dreptul să o facem. Acestea sunt... Le enumeră pe degetele ei osoase. 
Unu: nici o controversă. Doi: nimic care ar putea ofensa grupările 
etnice. Trei: nimic care ar putea leza reputaţia muzeului. Acum, sunt 
toate acestea chiar atât de nerezonabile? 


Îşi cobori vocea şi, aplecându-se, îi luă mâna în mâna ei uscată. 

— Eu... nu. 

Smithback se luptă cu impulsul aproape covârşitor de a-şi retrage 
mâna. 

— Ei, atunci, ne-am înţeles. 

Doamna Rickman trecu în spatele biroului şi împinse manuscrisul 
către el. 

— Ei, a mai rămas o singură mică problemă despre care trebuie să 
discutăm. Rostea cuvintele cu o meticulozitate deosebită. In 
manuscris, există câteva locuri în care citezi nişte comentarii 
interesante ale unor persoane care „au o strânsă legătură cu 
expoziţia”, dar neglijezi identificarea exactă a surselor. Nu are 
importanţă, înţelegi, dar aş dori o listă a acestor surse - pentru 
evidenţele mele, nu din alte motive. 

Zâmbi, rămânând în aşteptare. 

În mintea lui Smithback sună alarma. 

— Păi, răspunse el, cu prudenţă, te-aş ajuta cu plăcere, dar etica 
meseriei de jurnalist nu mi-o permite. Ridică din umeri. Ştii cum e. 

Zâmbetul doamnei Rickman păli cu repeziciune şi deschise gura, 
dând să înceapă să vorbească. Spre uşurarea lui Smithback, telefonul 
sună exact în clipa aceea. Se ridică şi se pregăti de plecare, 
adunându-şi filele manuscrisului. În timp ce ieşea, o auzi trăgând 
aerul în piept cu un şuier ascuţit. 

— Nu încă unul! 

Uşa se închise cu un şuierat. 


14 


D'Agosta nu se putea obişnui, pur şi simplu, cu Sala Marilor 
Maimute Antropoide. Toţi acei cimpanzei enormi, împăiaţi, agăţaţi de 
copaci artificiali, cu braţele lor păroase, cu penisuri hilar de 
autentice şi cu mâini mari, omeneşti, cu unghii adevărate. Se întrebă 
de ce avuseră savanții nevoie de atâta vreme ca să-şi dea seama că 
omul descindea din maimuţă. De parcă nu ar fi fost evident de prima 
dată când văzuseră un cimpanzeu înaintea ochilor. Şi auzise undeva 
că cimpanzeii erau aidoma oamenilor, violenţi, nervoşi, snopindu-se 
mereu în bătaie şi chiar ucigându-se şi mâncându-se unii pe alţii. 
„Isuse, se gândi, trebuie să existe şi o altă modalitate de a traversa 
muzeul, fără a trece prin sala asta.” 

— Pe aici, spuse paznicul, în josul acestei scări. E groaznic, 
domnule locotenent. Eu veneam... 

— O să-mi povesteşti mai târziu, făcu D'Agosta. După istoria cu 
puştiul, era pregătit pentru orice altceva. Zici că poartă o uniformă 
de paznic. Il cunoşti? 

— Nu ştiu, domnule. E greu de spus. 

Omul arătă în josul treptelor. Se terminau într-un fel de curte. 
Cadavrul zăcea la baza scării, în umbră. Totul era brăzdat şi pătat cu 
negru - podeaua, pereţii, lămpile din tavan. D'Agosta ştia ce era acea 
substanţă neagră. 

— Tu, spuse, întorcându-se către unul dintre poliţiştii care îl 
urmau, caută ceva cu care să facem lumină aici. Vreau ca praful din 
încăpere să fie scotocit imediat în căutarea fibrelor. Unitatea SOC? a 
pornit încoace? E evident că tipul e mort, aşa că mai ţineţi-i pe cei de 
la ambulanţă o vreme afară. Nu vreau să răvăşească lucrurile. 

Se uită încă o dată în josul treptelor. 

— Sfinte Isuse Hristoase, spuse, ale cui sunt urmele astea? Se 
pare că un dobitoc a trecut exact prin balta aia de sânge. Sau poate 
că ucigaşul s-a hotărât să ne lase un indiciu pe cinste. 

Se lăsă tăcerea. 

— Sunt ale tale? Se întoarse către paznic. Cum te numeşti? 

— Norris. Eric Norris. Aşa cum vă spuneam, eu... 

— Da sau nu? 

— Da, dar... 

— Taci. Aştia sunt pantofii? 

— Da. Să vedeţi, eu eram... 

— Scoate-ţi-i. Strici covorul. „Paznic nemernic de uşi”, gândi 
D'Agosta. Du-i la laboratorul judiciar. Spune-le să-i sigileze într-o 
pungă şi o să ştie ei ce au de făcut. Aşteaptă-mă acolo. Ba nu, nu mă 


2 Scene of Crime, Locul Crimei. 


aştepta. O să te chem mai târziu. Am să-ţi pun câteva întrebări. Nu, 
scoate-ţi afurisiţii ăia de pantofi chiar aici. 

Nu vroia să mai aibă de-a face cu un alt Prine. Ce se întâmpla în 
muzeul ăla, oamenilor le plăcea să umble bălăcindu-se prin sânge? 

— O să trebuiască să mergi pe aici în ciorapi. 

— Da, domnule. 

Unul dintre poliţiştii din spatele lui D'Agosta chicoti. 

Locotenentul îi aruncă o privire. 

— i se pare amuzant? A lăsat urme de sânge peste tot. Nu e 
nimic de râs. 

Cobori până la jumătatea scărilor. Capul era în colţul cel mai 
îndepărtat, cu faţa în jos. Nu-l putea vedea chiar atât de bine, dar ştia 
că aveau să găsească o gaură în calota craniană şi creierul plutind pe 
undeva, prin tot sângele ăla închegat. Dumnezeule, în câtă mizerie se 
putea transforma un trup, dacă ţinea să o facă. 

Auzi paşi pe scări, în spatele lui. 

— SOC, spuse un individ scund, urmat de un fotograf şi de mai 
mulţi alţi bărbaţi în halate de laborator. 

— În sfârşit. Vreau lumini acolo, acolo şi acolo, şi oriunde altunde- 
va mai crede fotograful că sunt necesare. Vreau să fie stabilit un peri- 
metru şi vreau să fie gata acum cinci minute. Vreau să fie adunată 
fiecare fărâmă de scamă şi fiecare grăunte de nisip. Vreau ca totul să 
fie testat chimic. Vreau - ei, ce altceva mai vreau? Vreau să se facă 
toate testele cunoscute şi vreau ca perimetrul să nu fie încălcat de 
nimeni, s-a înţeles? De data asta, nimic nu se face de mântuială. Se 
întoarse în direcţia opusă. Echipa de la laboratorul de criminalistică e 
în clădire? Şi medicul legist? Sau au ieşit la o cafea cu croissant? Îşi 
lovi cu palma buzunarul de la piept al hainei, în căutarea unui trabuc. 
Puneti cutii de carton peste urmele alea de paşi. Şi băieţi, după ce 
terminati, înconjurați cadavrul cu nişte traverse de cauciuc, ca să ne 
putem mişca fără să întindem sângele peste tot. 

— Excelent, auzi D'Agosta, în spatele său, o voce joasă, mieroasă. 

— Tu cine naiba mai eşti? făcu, răsucindu-se ca să dea cu ochii de 
un bărbat înalt şi suplu, într-un costum negru, băţos, aplecat peste 
balustrada din capul scărilor. Deasupra ochilor de un albastru 
spălăcit, părul atât de blond încât părea aproape alb era dat peste 
cap. 

— Pendergast, spuse omul, coborând şi întinzându-i mâna. 

Fotograful se strecură pe lângă el, cărându-şi cu grijă aparatura. 

— Păi, Pendergast, ar fi bine să ai un motiv întemeiat pentru a te 
afla aici, altminteri... 

Celălalt zâmbi. 

— Agent special Pendergast. 


— A, FBI? Ciudat, de ce nu mă mir? Păi, salut, Pendergast. De ce 
naiba nu daţi voi mai întâi un telefon? Ascultă, acolo jos, am un leş 
decapitat, cu creierii scoşi. Oricum, unde sunt restul colegilor tăi? 

Pendergast îşi retrase mâna. 

— Mă tem că nu-s decât eu. 

— Cum? Nu-ţi bate joc de mine. Voi umblaţi întotdeauna în haită. 

Reflectoarele se aprinseră cu zgomot şi sângele închegat care îi 
înconjura fu scăldat într-o lumină strălucitoare. Tot ceea ce păruse 
negru căpătă brusc culoare şi toate nuanțele aspectelor ascunse ale 
cadavrului deveniră vizibile. leşi la iveală şi ceva despre care 
D'Agosta bănui că ar fi fost micul dejun al lui Norris şi care zăcea în 
mijlocul unei bălți de secreţii fluide ale cadavrului. Fălcile 
locotenentului de descleştară fără voia sa. Apoi zări cu coada 
ochiului, la o distanţă de un metru şi jumătate de cadavru, o bucată 
de ţeastă de care încă mai era prins părul tuns scurt al paznicului 
ucis. 

— O, Isuse, zise, retrăgându-se cu un pas şi nemaireuşind să se 
abţină. 

Exact în faţa tipului de la FBI, în faţa echipei SOC şi în faţa 
fotografului îşi vărsă propriul mic dejun. „Nu pot s-o cred, se gândi. 
Pentru prima dată în douăzeci şi doi de ani, şi se întâmplă în cel mai 
nepotrivit moment.” 

Pe scări îşi făcu apariţia medicul legist, o femeie tânără cu halat 
alb şi şorţ de plastic. 

— Cine e ofiţerul care conduce ancheta? întrebă, punându-și 
mănuşile. 

— Eu, răspunse D'Agosta, ştergându-se la gură. Aruncă o privire 
spre Pendergast. Oricum, numai pentru încă vreo câteva minute. 
Locotenent D'Agosta. 

— Dr. Collins, răspunse ea, cu asprime. 

Urmată de un asistent, cobori până într-o zonă de lângă cadavru, 
care fusese acoperită cu un covor de cauciuc, nemaifiind astfel mur- 
dară de sânge. 

— Domnule fotograf, spuse. Răsucesc corpul. Seturi complete de 
poze, vă rog. 

D'Agosta îşi întoarse privirea. 

— Avem treabă, Pendergast, spuse, pe un ton autoritar. Arătă 
către vomă. Nu curăţaţi aici până nu termină echipa SOC cu scările. 
S-a înţeles? 

Toată lumea dădu din cap. 

— Vreau să aflu, cât mai curând posibil, cine a intrat şi cine a ieşit 
din muzeu. Vedeţi dacă puteţi identifica mortul. Dacă este unul dintre 
paznici, chemaţi-l pe Ippolito aici. Pendergast, să mergem sus, la 
postul de comandă, să ne coordonăm acţiunile sau să stabilim o legă- 


tură sau cum naiba vrei să-i spui, şi să revenim după ce-şi termină 
echipa treaba, ca să aruncăm o privire. 

— Fain, spuse celălalt. 

„Fain?” cugetă D'Agosta. Tipul vorbea precum un sudist. Mai 
întâlnise şi până atunci oameni de soiul lui şi, în New York, nu aveau 
nici o şansă. 

Pendergast se aplecă către el şi îi vorbi cu voce scăzută. 

— Stropii de sânge de pe pereţi sunt destul de interesanţi. 

D'Agosta aruncă o privire. 

— Nu mai spune. 

— M-ar interesa traiectoria pe care au ajuns acolo. 

D'Agosta se uită fix în ochii lui spălăciţi. 

— Bună idee, spuse, în cele din urmă. Ei, domnule fotograf, ia o 
serie de prim-planuri ale sângelui de pe pereţi. Şi dumneata, 
dumneata... 

— McHenry, domnule. 

— Vreau o analiză balistică a traiectoriei sângelui ăluia. Pare să se 
fi deplasat cu repeziciune, sub unghi ascuțit. Mă interesează poziția 
exactă a sursei, viteza, forța, raportul complet. 

— Da, domnule. 

— Vreau să ajungă pe biroul meu în treizeci de minute. 

McHenry păru ceva cam nefericit. 

— OK, Pendergast, alte idei? 

— Nu, a fost singura. 

— Să mergem. 


În postul temporar de comandă, toate erau la locul lor. D'Agosta 
era întotdeauna preocupat de asta. Nici o bucată de hârtie nu era 
desprinsă, nici măcar un singur dosar nu era pe afară, pe masă nu 
era nici un magnetofon. Arăta bine, iar el se bucura acum pentru 
asta. Toată lumea era ocupată, receptoarele telefoanelor erau 
ridicate, dar totul se afla sub control. 

Pendergast îşi lăsă trupul suplu să alunece pe un scaun. Pentru un 
tip cu aspect protocolar, se mişca precum o felină. D'Agosta îi pre- 
zentă, pe scurt, stadiul în care se afla ancheta. 

— OK, Pendergast, conchise. Care sunt atribuţiile voastre aici? 
Noi am dat-o-n bară? Ni s-a retras cazul? 

Agentul FBI zâmbi. 

— Nu, nicidecum. Pot să spun că eu însumi aş fi abordat lucrurile 
în aceeaşi manieră. Vezi, domnule locotenent, noi ne-am ocupat de 
cazul ăsta de la bun început, numai că nu ne-am dat seama. 

— Cum adică? 

— Fac parte din Biroul FBI din New Orleans. Am lucrat la anche- 
tarea unei serii de crime comise acolo, dintre care unele foarte 


stranii. Nu intru în amănunte, dar victimele aveau partea posterioară 
a craniului îndepărtată şi creierul extras. Acelaşi mod de operare. 

— Ei, rahat. Când s-a întâmplat asta? 

— Cu mai mulţi ani în urmă. 

— Mai mulţi ani? Adică... 

— Da. Crimele nu au fost rezolvate. Mai întâi s-a ocupat ATF, 
pentru că s-a crezut că era vorba de droguri, apoi FBI, după ce primii 
nu au reuşit să facă progrese. Dar n-a obţinut nici un rezultat, urmele 
se răciseră. Şi, pe urmă, ieri am citit un raport telegrafic de serviciu 
despre crima dublă de aici, din New York. Modul de operare este, ah, 
prea aparte pentru a nu face imediat legătura, nu sunteţi de aceeaşi 
părere? Aşa că, azi-noapte, m-am urcat în avion. Nici măcar nu sunt 
aici în calitate oficială. Dar voi fi, de poimâine. 

D'Agosta se relaxă. 

— Deci eşti din Louisiana. Credeam că eşti un tip nou, din biroul 
din New York. 

— O să ajungă şi ei aici, spuse Pendergast. Diseară, când o să-mi 
fac raportul, o să apară. Dar eu o să mă ocup de caz. 

— Dumneata? Nu se poate, nu eşti din New York. 

Agentul FBI zâmbi. 

— Eu o să mă ocup, domnule locotenent. Urmăresc cazul ăsta de 
ani de zile şi, sincer vorbind, sunt interesat de el. Felul în care pro- 
nunţă cuvântul interesat îl făcu pe D'Agosta să simtă un fior straniu 
pe şira spinării. Dar nu-ţi face probleme, sunt pregătit şi vreau să 
lucrez cu dumneata, umăr la umăr, probabil într-un mod diferit de cel 
în care ar face-o biroul din New York. Dacă o să ne întâlnim la 
jumătatea drumului, asta o să fie. Aici nu sunt pe terenul meu şi o să 
am nevoie de ajutorul dumitale. Ce părere ai? 

Se ridică şi îi întinse mâna. 

„Hristoase, se gândi D'Agosta, băieţii din New York or să-l facă 
harcea-parcea în două ore şi jumătate şi-o să expedieze bucăţile 
înapoi, la New Orleans.” 

— S-a făcut, spuse, strângându-i mâna. O să te prezint celor de 
aici, începând cu Ippolito, directorul de securitate. Cu condiţia să-mi 
răspunzi la o întrebare. Spui că în cazul crimelor din New Orleans 
modul de operare a fost acelaşi. Ce părere ai despre urmele de 
muşcătură găsite pe creierul băiatului mai mare? Şi despre bucata de 
gheară? 

— Domnule locotenent, din ceea ce mi-ai povestit despre autopsie 
reiese că medicul legist a făcut doar o speculație în privinţa urmelor 
de muşcătură, răspunse Pendergast. Aş fi interesat să aflu rezultatele 
testelor de salivă. Gheara a fost supusă unor analize de laborator? 


Mai târziu, D'Agosta avea să-şi aducă aminte că întrebarea sa nu 
primise decât o jumătate de răspuns. Însă în momentul acela se 
mulţumi să spună: 

— Se fac astăzi. 

Pendergast se lăsă pe speteaza scaunului şi îşi uni degetele sub 
forma unui triunghi, cu privirea pierdută în depărtare. 

— Va trebui să-i fac o vizită doamnei Ziewicz în timpul examinării 
belelei de astăzi. 

— Auzi, Pendergast? Nu eşti cumva, din întâmplare, rudă cu Andy 
Warhol, nu-i aşa? 

— Nu mă sinchisesc prea mult de arta modernă, domnule 
locotenent. 


Locul crimei era aglomerat, dar totul se desfăşura în ordine; toată 
lumea se mişca rapid şi vorbea în şoaptă, parcă din respect pentru 
omul care murise. Echipa de la morgă sosise, dar se ţinea deoparte, 
urmărind cu răbdare desfăşurarea cercetărilor. Pendergast stătea 
alături de D'Agosta şi de Ippolito, şeful serviciului de pază a 
muzeului. 

— Fă-mi hatârul, te rog, îi spuse fotografului. Aş vrea o fotografie 
de aici, uite aşa. li explică ce dorea din câteva cuvinte. Şi-aş mai vrea 
şi un set din capul scărilor şi un altul pe măsură ce cobori. Nu te 
grăbi, încearcă să obţii un contur clar, în funcţie de umbre şi de 
lumini. 

Fotograful îl privi cu atenţie, apoi se îndepărtă. 

Pendergast se întoarse spre Ippolito. 

— Am o întrebare. În primul rând, ce căuta paznicul - cum spu- 
neaţi că-l chema, domnule Ippolito, Jolley, Fred Jolley - aici, jos? 
Locul nu era inclus în rondul lui. Corect? 

— Aşa e, răspunse Ippolito. 

Stătea într-o zonă uscată de lângă ieşirea în curtea interioară, cu 
chipul de culoarea verde a veninului. 

D'Agosta ridică din umeri. 

— Cine ştie? 

— Într-adevăr, făcu Pendergast. 

Aruncă o privire în curtea de dincolo de scară, mică şi prelungă, 
mărginită pe trei laturi de ziduri înalte de cărămidă. 

— Şi spuneţi că a încuiat uşa în urma lui. Trebuie să presupunem 
că a ieşit aici, afară, sau că se uita în direcţia asta. Hm. Ploaia de 
meteoriți din constelația Taurului a fost la apogeu azi-noapte, cam pe 
la ora aceea. Poate că Jolley îşi dorea să devină astronom. Dar mă 
îndoiesc. 

Rămase locului vreme de un minut, privind împrejur. Apoi se 
reîntoarse către ceilalţi. 


— Cred că vă pot spune de ce a venit aici. 

„Hristoase, un adevărat Sherlock Holmes”, cugetă D'Agosta. 

— A coborât scările ca să se lase în voia unuia dintre obiceiurile 
sale. Marijuana. Curtea interioară e un loc izolat, cu o ventilaţie 
bună. Un loc perfect, aha, pentru o asemenea ţigară. 

— Marijuana? Asta nu e decât o presupunere. 

— Am impresia că zăresc un chiştoc, zise Pendergast, arătând 
înspre curte. Chiar lângă pervazul uşii. 

— Eu nu văd absolut nimic, spuse D'Agosta. Ei, Ed. Ia uită-te la 
baza uşii. Chiar acolo. Ce este? 

— O ţigară de marijuana, spuse Ed. 

— Ce-i cu voi, băieţi, nu sunteţi în stare să găsiţi un nenorocit de 
chiştoc? V-am spus să adunaţi fiecare fir de nisip, pentru numele lui 
Dumnezeu. 

— Încă nu am ajuns în careul ăla. 

— Aşa e. 

Se uită la Pendergast. „Un tip norocos. Oricum, probabil că nu era 
ţigara paznicului.” 

— Domnule Ippolito, spuse acesta, tărăgănând cuvintele, se 
obişnuieşte ca oamenii dumneavoastră să ia droguri ilegale în timpul 
serviciului? 

— Sigur că nu, dar nu sunt convins că Jolley a fost cel care... 

Pendergast îşi flutură mâna, făcându-i semn să tacă. 

— Presupun că puteţi da o explicaţie pentru toate aceste urme de 
paşi. 

— Sunt ale paznicului care a descoperit cadavrul, zise D'Agosta. 

Pendergast se aplecă. 

— Acoperă în întregime toate dovezile care ar fi putut rămâne la 
faţa locului, spuse, încruntându-se. Domnule Ippolito, ar trebui într- 
adevăr să vă antrenați mai bine oamenii în ceea ce priveşte evitarea 
contaminării locului crimei. 

Ippolito dădu să deschidă gura, apoi o închise. D'Agosta îşi reţinu 
un zâmbet compătimitor. 

Pendergast se întoarse cu grijă înapoi, sub scară, unde se afla o 
uşă mare, metalică, întredeschisă. 

— Ajutaţi-mă să mă orientez, domnule Ippolito. Unde dă uşa asta 
de sub scară? 

— Într-un coridor. 

— Care duce câtre...? 

— Păi, jos, la dreapta, e Zona de Siguranţă. Dar e imposibil ca 
ucigaşul s-o fi luat într-acolo, pentru că... 

— Scuzaţi-mă fiindcă vă contrazic, domnule Ippolito, dar eu sunt 
sigur că ucigaşul a luat-o chiar pe acolo, ripostă Pendergast. Lăsați- 


mă să ghicesc: dincolo de Zona de Siguranţă e vechiul subsol, n-am 
dreptate? 

— Aveţi, zise Ippolito. 

— În care au fost găsiţi cei doi copii. 

— Bingo, făcu D'Agosta. 

— Zona de Siguranţă pare un loc interesant, domnule Ippolito. 
Facem o plimbare pe acolo? 

Dincolo de uşa ruginită de metal se întindea un coridor lung din 
subsol, străjuit de un rând de becuri electrice. Podeaua era acoperită 
cu linoleum zdrenţuit, iar pe pereţi erau atârnate o serie de picturi 
murale făcute din porumb măcinat de indienii Pueblo din sud-vest, de 
ţesături şi de coarne de cerb. 

— Minunat, spuse Pendergast. E o ruşine că le ţin aici jos. 
Seamănă cu lucrările timpurii ale lui Fremont Ellis. 

— Erau în sala dedicată Sud-Vestului, zise Ippolito. A fost 
desfiinţată, cred, în anii douăzeci. 

— Ah, făcu agentul FBI, studiind una dintre picturile murale. E a 
lui Ellis. Cerule, astea sunt superbe. Uitaţi-vă la lumina de pe faţada 
aia din chirpici. 

— Aşa, spuse şeful pazei. De unde ştiţi? 

— Cum să nu ştiu, răspunse Pendergast, oricine e familiarizat cu 
Ellis şi-ar da seama. 

— Vreau să spun, de unde ştiţi că ucigaşul a luat-o pe aici? 

— Să zicem că am ghicit, spuse Pendergast, studiind următoarea 
pictură. Vedeţi, când cineva spune „e imposibil” am prostul obicei de 
a nu mă putea abtine şi îl contrazic imediat, în cel mai empiric mod 
posibil. E un obicei extrem de prost, dar unul de care îmi e foarte 
greu să mă dezbar. Dar bineînţeles că în momentul de faţă ştim că 
ucigaşul a luat-o pe aici. 

— Cum adică? 

Ippolito părea derutat. 

— Priviţi această reprezentare fantastică a vechiului Santa Fe. Aţi 
fost vreodată la Santa Fe? 

Urmă un moment de tăcere. 

— Ăăă, nu, răspunse Ippolito. 

— Dincolo de oraş e un lanţ muntos, numit Sierra de Sangre de 
Cristo. În spaniolă, asta înseamnă „Munţii sângelui lui Hristos”. 

— Şi? 

— Păi, munţii par într-adevăr roşii în lumina apusului, dar îndrăz- 
nesc să spun că nu au nuanța asta de roşu. E sânge adevărat şi e 
proaspăt. E o adevărată ruşine, tabloul a fost distrus. 

— Sfinte Sisoe, făcu D'Agosta. Uitaţi-vă la asta. 

Pictura era mânjită de o dungă lată de sânge care se întindea de-a 
curmezişul, până la jumătate. 


— Ştiţi, crima e o treabă murdară. Ar trebui să găsim urme de 
sânge pe toată lungimea acestui coridor. Domnule locotenent, aici 
am avea nevoie de băieţii de la laboratorul de criminalistică. În orice 
caz, cred că asta e calea de ieşire pe care o căutaţi. Se întrerupse. Să 
ne terminăm micul nostru tur înainte de a-i chema. Aş vrea să merg 
mai departe şi să caut dovezi, dacă nu ai nimic împotrivă. 

— Eşti invitatul meu, spuse D'Agosta. 

— Aveţi grijă pe unde călcaţi, domnule Ippolito, o să le cerem să 
examineze atât pereţii, cât şi podeaua. 

Ajunseră în faţa unei uşi încuiate pe care era scris ACCES INTERZIS. 

— Aici e Zona de Siguranţă, spuse Ippolito. 

— Înţeleg, făcu Pendergast. Şi, mai exact, ce e cu Zona de 
Siguranţă, domnule Ippolito? Restul muzeului e un loc periculos? 

— Nicidecum, se grăbi să răspundă şeful serviciului de pază. Zona 
de Siguranţă e destinată depozitării obiectelor extrem de rare şi de 
valoroase. Este cel mai bine protejat muzeu din ţară. Am instalat de 
curând în întreaga construcţie un sistem de uşi metalice glisante. 
Toate sunt coordonate de sistemul nostru computerizat şi, în cazul 
unui jaf, putem împărţi muzeul în secţiuni, similare compartimentelor 
etanşe de pe... 

— Am înţeles cum stau lucrurile, domnule Ippolito, vă mulţumesc 
foarte mult, spuse Pendergast. Interesant. O uşă veche, cu blindaj de 
cupru, continuă el, studiind-o îndeaproape. 

D'Agosta observă că blindajul era perforat de urme superficiale de 
lovituri. 

— Urme proaspete, după aspect, zise Pendergast. Ei, ce părere 
aveţi despre asta? 

— Sfinte Isuse Hristoase, murmură D'Agosta, uitându-se la partea 
de jos a uşii. 

Tocul de lemn era crestat şi scobit, părând un talmeş-balmeş de 
aşchii proaspete, de parcă ar fi fost râcâit de nişte gheare. 

Agentul FBI făcu un pas înapoi. 

— Domnule locotenent, dacă nu aveţi nimic împotrivă, vreau să fie 
examinată întreaga uşă. lar acum să vedem ce e în interior. Domnule 
Ippolito, sunteţi atât de amabil încât să descuiaţi uşa fără să vă 
plimbaţi mâinile pe toată suprafaţa ei? 

— Se aşteaptă din partea mea să nu permit accesul persoanelor 
neautorizate. 

D'Agosta îl privi neîncrezător. 

— Vrei să spui că preferi să venim cu un afurisit de mandat de 
percheziţie? 

— O, nu, nu, numai că... 

— A uitat să aducă cheia, spuse Pendergast. O să aşteptăm. 


— Mă întorc imediat, zise Ippolito şi ecoul paşilor săi grăbiţi 
răsună de-a lungul coridorului. 

Când ajunsese destul de departe ca să nu-i poată auzi, D'Agosta 
se întoarse către agentul FBI. 

— Nu-mi place s-o recunosc, Pendergast, dar îmi place stilul 
dumitale de lucru. Chestia cu tabloul a fost foarte ingenioasă, ca şi 
modul în care l-ai manipulat pe Ippolito. Baftă cu băieţii din New 
York. 

Celălalt păru să se amuze. 

— Mulţumesc. Sentimentul e reciproc. Mă bucur că lucrez cu 
dumneata, domnule locotenent, nu cu unul dintre tipii ăia duri. 
Judecând după cele petrecute aici, dumneata încă mai ai o inimă. 
Încă mai eşti o fiinţă omenească obişnuită. 

D'Agosta râse. 

— Nu, nu din cauza asta. De vină a fost nenorocita aia de omletă 
cu şuncă, brânză şi ketchup pe care am mâncat-o la micul dejun. Şi 
părul tuns prea scurt. E o tunsoare pe care o detest. 


15 


Uşa lerbarului era închisă, ca de obicei, în ciuda plăcuței pe care 
scria LĂSAȚI UŞA DESCHISĂ. Margo ciocăni. „Ei, haide, Smith, ştiu că 
eşti acolo.” Ciocăni din nou, mai tare, şi auzi o voce nemulțumită: 

— E-n ordine, şezi binişor! Vin acum! 

Uşa se deschise, iar Bailey Smith, bătrânul asistent de custode al 
lerbarului, se reaşeză la biroul său oftând adânc, agasat, şi începu să- 
şi răscolească iarăşi corespondenţa. 

Margo înaintă cu hotărâre. Bailey Smith părea să-şi considere 
slujba o obligaţie vulgară. lar când trecea, în sfârşit, la treabă, era 
greu să-l mai opreşti. În mod obişnuit, Margo ar fi trimis, pur şi 
simplu, o cerere tipizată şi ar fi evitat tot chinul. Dar trebuia să 
studieze specimenele de plante Kiribitu cât mai curând posibil, 
pentru următorul capitol al disertaţiei. Prezentarea cerută de 
Moriarty nu era încă terminată şi auzise zvonuri despre o altă crimă 
oribilă, din cauza căreia era posibil ca muzeul să fie închis tot restul 
zilei. 

Bailey Smith fredona, fără să-i dea nici o atenţie. Margo bănuia 
că, deşi avea aproape optzeci de ani, o făcea pe surdul ca să scoată 
oamenii din sărite. 

— Domule Smith! strigă ea. Vă rog, am nevoie de aceste 
specimene. Îi întinse lista, pe deasupra ghişeului. Imediat, dacă se 
poate. 

Smith mormăi, se ridică de pe scaun, ridică lista fără grabă şi o 
trecu în revistă cu o expresie dezaprobatoare. 

— S-ar putea să-mi ia ceva timp să le găsesc, înţelegi. Ce-ai zice 
de mâine-dimineaţă? 

— Vă rog, domnule Smith. Am auzit că muzeul ar putea fi închis în 
orice clipă. Am într-adevăr nevoie de specimenele astea. 

Simţind că avea ocazia să stea la taclale, bătrânul deveni mai 
prietenos. _ 

— Cumplită treabă, spuse, clătinând din cap. În cei patruzeci şi 
doi de ani pe care i-am petrecut aici, n-am mai văzut niciodată una ca 
asta. Dar n-aş putea spune că sunt surprins, adăugă, cu o înclinare 
semnificativă a capului. 

Margo nu intenţiona să-l stârnească. Nu spuse nimic. 

— Dar nu e prima, din câte am auzit. Şi nu va fi nici ultima. 

Îşi reîndreptă atenţia asupra listei, ridicându-şi-o în faţa nasului. 

— Ce-i asta? Muhlenbergia dunbarii? Nu avem aşa ceva. 

Apoi Margo auzi o voce în spatele ei. 

— Nu e prima? 

Era Gregory Kawakita, tânărul asistent de custode care o însoţise 
la barul angajaţilor în dimineaţa precedentă. Margo îi citise biografia 


din evidenţele muzeului: născut într-o familie bogată, rămăsese orfan 
la o vârstă fragedă şi părăsise Yokohama, locul său de baştină, fiind 
crescut de nişte rude din Anglia. După ce îşi făcuse studiile la Oxford, 
la Magdalene College, se transferase la M.I.T. pentru lucrarea de 
diplomă, ajungând apoi la muzeu, în calitate de asistent de custode. 
Era cel mai sclipitor dintre protejaţii lui Frock, motiv pentru care 
Margo îl invidia uneori. În ochii ei, Kawakita nu era genul de om de 
ştiinţă care să simtă dorinţa de a se alia cu Frock. Avea un simţ 
înnăscut de orientare în privinţa politicii muzeului, iar Frock era o 
persoană controversată, un iconoclast. Dar, în pofida concentrării 
asupra propriilor interese, Kawakita era, fără putinţă de tăgadă, de o 
inteligenţă sclipitoare şi lucra, împreună cu Frock, la un model de 
mutație genetică pe care, în afară de ei doi, nimeni nu părea să-l 
înţeleagă întrutotul. Sub îndrumarea lui Frock, Kawakita punea la 
punct Extrapolatorul, un program capabil să compare şi să combine 
codurile genetice ale unor specii diferite. Când îşi rulau datele cu 
ajutorul computerului puternic al muzeului, viteza de procesare a 
acestuia scădea într-o asemenea măsură, încât lumea glumea, 
spunând că intra în modul de operare al calculatorului mecanic. 

— Nu e prima ce? întrebă Smith, cu o uitătură câtuşi de puţin de 
bun-venit. 

Margo îl fulgeră pe Kawakita cu privirea, dar el continuă: 

— Spuneaţi ceva despre faptul că această crimă nu e prima. 

— Greg, chiar trebuie să faci asta? murmură Margo, cu voce 
înceată. Acum n-o să mai capăt niciodată specimenele mele de 
plante. 

— Nu mă surprinde nici una dintre ele, continuă Smith. Ei, nu 
sunt superstiţios, zise, aplecându-se peste ghişeu, dar asta nu e 
prima dată când o creatură cutreieră sălile muzeului în căutarea 
prăzii. Cel puţin aşa se spune. Ceea ce nu înseamnă că eu aş crede 
vreo iotă, reţineţi asta. 

— Creatură? întrebă Kawakita. 

Margo îl lovi uşor în fluierul piciorului. 

— Eu nu fac altceva decât să repet ceea ce spune toată lumea, 
doctore Kawakita. Nu sunt adeptul lansării zvonurilor false. 

— Bineînţeles că nu, zise Kawakita, făcându-i cu ochiul lui Margo. 

— Se spune că e aici de multă vreme. Trăieşte în subsol, mâncând 
şobolani, şoareci şi gândaci de bucătărie. Aţi observat că prin muzeu 
nu umblă nici un şobolan şi nici un şoarece? Ar trebui să fie. 
Dumnezeu ştie că tot restul New Yorkului e plin. Dar nu şi locul ăsta. 
Ciudat, nu credeţi? 

— N-am băgat de seamă, răspunse Kawakita. O să fac un efort 
special, ca să verific. 


— Pe urmă a fost pe aici un cercetător care creştea pisici, pentru 
un experiment oarecare, continuă Smith. Cred că se numea Sloane, 
doctorul Sloane de la Departamentul de Studiu al Comportamentului 
Animal. Într-o zi, o duzină dintre pisicile lui au scăpat. Şi ştiţi ce s-a 
întâmplat? N-au mai fost văzute niciodată. Au dispărut fără urmă. 
Acum, şi asta e destul de straniu. Era de aşteptat să reapară măcar 
una sau două. 

— Poate că au plecat fiindcă nu existau şoareci pe care să-i 
mănânce, zise Kawakita. 

Smith nu-i dădu atenţie. 

— După părerea unora, creatura a ieşit din una dintre lăzile alea 
cu ouă de dinozaur, aduse din Siberia. 

— Inteleg, făcu Kawakita, străduindu-se să-şi reţină un rânjet. 
Dinozaurii umblă liberi prin muzeu. 

Smith ridică din umeri. 

— Eu nu spun decât ceea ce am auzit. Alţii cred că e ceva adus 
dintr-unul dintre mormintele care au fost prădate de-a lungul anilor. 
Nişte artefacte asupra cărora atârnă un blestem. Ştiţi, precum bleste- 
mul faraonului Tutankhamon. Şi, dacă vreţi să aflaţi părerea mea, 
tipii ăia au căpătat ceea ce meritau. Nu mă interesează cum numesc 
asta, arheologie, antropologie sau piază-rea-logie, mie mi se pare că 
nu e decât un simplu jaf de morminte vechi. Nu sunt genul care să 
facă săpături în mormintele bunicilor lor, dar e sigur că nu ezită să 
sape în ale altora şi să ia toate bunurile pe care le găsesc. N-am 
dreptate? 

— Întru totul, zise Kawakita. Dar la ce vă refereaţi spunând că 
aceste crime nu sunt primele? 

Smith îi învălui într-o privire conspirativă. 

— Ei bine, dacă o să povestiţi cuiva că eu v-am spus asta, n-o să 
recunosc, dar, cu vreo cinci ani în urmă, s-a petrecut ceva straniu. 
Tăcu preţ de un minut, de parcă ar fi vrut să măsoare efectul 
cuvintelor sale. A fost un custode, Morrissey, sau Montana, sau cam 
aşa ceva. Era interesat de o expediţie dezastruoasă, pe Amazon. Ştiţi 
despre ce expediţie vorbesc, cea ai cărei membri au fost ucişi, cu 
toţii. Oricum, într-o bună zi a dispărut, pur şi simplu. De atunci, 
nimeni n-a mai auzit nimic despre el. Aşa că lumea a început să 
şuşotească prin colţuri despre asta. După toate aparențele, un paznic 
a fost auzit povestind că trupul i-a fost găsit în subsol, mutilat într-un 
mod înfiorător. 

— Înţeleg, zise Kawakita. Şi credeţi că fiara din muzeu a făcut-o? 

— Eu nu cred nimic, se grăbi Smith să răspundă. Eu vă povestesc 
doar ce-am auzit. Am auzit o mulţime de lucruri de la o mulţime de 
oameni, asta pot să v-o spun. 


— Aşadar, această, ah, creatură, a fost văzută vreodată de cineva? 
întrebă Kawakita, fără să izbutească să-şi reţină un zâmbet. 

— Păi, da, domnule. Vreo două persoane, de fapt. Il ştiţi pe 
bătrânul Cari Conover, de la atelierul de prelucrare a metalelor? Zice 
că a văzut-o acum trei ani, când a venit devreme la lucru fiindcă avea 
ceva de terminat şi a dat cu ochii de ea, mergând greoi şi dispărând 
după un colţ în subsol. A văzut-o exact acolo, clar ca lumina zilei. 

— Zău? făcu Kawakita. Şi cum arăta? 

— Păi, începu Smith, după care se opri. 

În cele din urmă, până şi bătrânul observase că celălalt se amuza. 
Expresia feţei i se schimbă. 

— Presupun, doctore Kawakita, că semăna, într-o oarecare 
măsură, cu domnul Jim Beam, zise el. 

Kawakita era derutat. 

— Beam? Nu cred că-l cunosc... 

Bailey Smith izbucni dintr-odată într-un hohot de râs, iar Margo 
nu se putu abtine să nu zâmbească. 

— George, spuse ea, cred că vrea să spună că acel Conover era 
beat. . 

— Inteleg, făcu Kawakita, cu stângăcie. Desigur. 

Buna dispoziţie i se topise cu desăvârşire. „Nu-i place că gluma s- 
a întors împotriva lui, cugetă Margo. Li place să-i ia în râs pe alţii, dar 
nu-i convine când o păţeşte el.” 

— Ei bine, oricum, spuse, cu asprime, am nevoie de nişte 
specimene. 

— Ei, aşteaptă o clipă! protestă Margo, când el îşi puse propria 
listă pe ghişeu. 

Bătrânul îşi aruncă ochii pe hârtie, apoi şi-i ridică către omul de 
ştiinţă. 

— Peste două săptămâni e bine? întrebă. 


16 


Cu câteva etaje mai sus, D'Agosta stătea pe o canapea enormă de 
piele, în biroul custodelui. Plescăi mulţumit din buze, îşi sprijini una 
din gambele sale scurte şi groase pe genunchiul celuilalt picior şi 
privi în jur. Pendergast se odihnea într-un fotoliu din spatele biroului, 
absorbit de studiul unei cărţi cu litografii. Deasupra capului său 
atârna, încadrat într-o ramă aurie, în stil rococo, un tablou imens de 
Audubon, înfăţişând ritualul de împerechere al egretelor albe. Pe 
pereţi se înşiruiau panouri de stejar, purtând patina secolelor, 
deasupra unor lambriuri din scânduri bordurate. Chiar sub tavanul 
placat cu cositor ştanţat atârnau globuri luminoase delicate, din 
sticlă aurită, turnată manual. Unul dintre colţurile încăperii era 
dominat de un şemineu masiv, din dolomit sculptat cu migală. 
„Frumoasă încăpere, gândi D'Agosta. Bogăţii moştenite. Vechiul New 
York. Are clasă. Nu e locul în care să fumezi un trabuc de două 
parale.” Işi aprinse unul. 

— Ora două şi jumătate a venit şi a trecut, Pendergast, spuse, 
suflând fumul albăstrui. Unde naiba crezi c-o fi Wright? 

Celălalt ridică din umeri. 

— Încearcă să ne intimideze, zise, întorcând o altă pagină. 

D'Agosta se uită la agentul FBI preţ de un minut. 

— Îi ştii pe înfumuraţii ăştia din muzee, îşi închipuie că pot lăsa pe 
toată lumea să-i aştepte, spuse, în cele din urmă, urmărind reacţia 
stârnită de vorbele sale. Wright şi colegii lui ne-au tratat ca pe nişte 
cetăţeni de mâna a doua încă de ieri-dimineaţă. 

Pendergast mai dădu o pagină. 

— N-aveam idee că muzeul a fost în posesia colecţiei complete a 
schițelor Forumului Piranesi, murmură. 

În sinea lui, D'Agosta strâmbă din nas. „Ceva care ar trebui să fie 
interesant”, cugetă. 

După prânz, dăduse pe furiş câteva telefoane unor prieteni din 
Birou. Aflase nu numai că auziseră despre Pendergast, ci şi că le 
ajunseseră la urechi mai multe zvonuri despre el. Absolvise cu brio 
cursurile unei universităţi din Anglia - probabil că era adevărat. 
Fusese unul dintre ofiţerii din Forţele Speciale capturați în Vietnam 
şi scăpase apoi din junglă, fiind unicul supravieţuitor al lagărului 
morţii din Cambodgia - în privinţa asta, D'Agosta nu era sigur. Totuşi 
părerea lui despre agentul FBI se schimbase. 

În momentul acela, uşa masivă se deschise fără zgomot şi intră 
Wright, urmat de directorul de securitate. Cel dintâi se aşeză, cu 
bruscheţe, pe scaunul din faţa agentului FBI. 

— Presupun că dumneavoastră sunteţi Pendergast, oftă 
directorul. Să terminăm cu povestea asta. 


D'Agosta rămase în spatele lui, dornic să guste distracţia. 

Urmă o tăcere îndelungată, timp în care Pendergast continuă să 
întoarcă paginile. Wright se foi pe scaun. 

— Dacă sunteţi ocupat, spuse, enervat, o putem lăsa pe altă dată. 

Chipul lui Pendergast era ascuns în spatele cărţii de mari 
dimensiuni. 

— Nu, zise el, într-un târziu. Acum e un moment potrivit. 

O altă pagină fu întoarsă pe îndelete. Apoi încă una. 

D'Agosta privi amuzat cum se împurpurau obrajii directorului. 

— Nu este necesar ca directorul de securitate să ia parte la 
această discuţie, se auzi vocea din spatele cărţii. 

— Domnul Ippolito participă la anchetă... 

Ochii agentului se iviră dintr-odată deasupra cotorului cărţii. 

— Eu răspund de anchetă, doctore Wright, spuse el, cu voce scă- 
zută. Acum, dacă domnul Ippolito ar avea amabilitatea...? 

Acesta din urmă aruncă o privire nervoasă către Wright, care îl 
concedie cu o mişcare uşoară a mâinii. 

— Uitaţi cum stau lucrurile, domnule Pendergast, începu 
directorul în timp ce uşa se închidea. Am de condus un muzeu şi 
timpul meu e drămuit. Sper că această întrevedere poate fi una 
scurtă. 

Celălalt aşeză cu grijă cartea deschisă pe birou, în faţa lui. 

— M-am gândit adesea, spuse fără grabă, că aceste lucrări 
timpurii, în manieră clasică, ale lui Piranesi nu sunt cele mai bune pe 
care le-a realizat. Sunteţi de acord? 

Wright păru surprins cu desăvârşire. 

— Nu pot să-mi dau seama, se bâlbâi, ce are asta de-a face cu... 

— Desigur, opera sa ulterioară este interesantă, dar prea 
fantastică pentru gustul meu, ripostă Pendergast. 

— De fapt, zise directorul, pe cel mai plăcut dintre tonurile 
folosite la prelegeri, am fost întotdeauna de părere... 

Cartea se închise cu zgomotul unei împuşcături. 

— De fapt, doctore Wright, spuse Pendergast cu asprime, lăsând 
politeţea deoparte, e timpul să uiţi părerile pe care le-ai avut 
întotdeauna. Acum o să jucăm un mic joc. Eu o să vorbesc, iar 
dumneata o să mă asculţi. S-a înţeles? 

Wright încremeni de uimire. Apoi furia îi împestriţă chipul. 

— Domnule Pendergast, nu permit să mi se vorbească astfel... 

Agentul FBI îl întrerupse: 

— Doctore Wright, în caz că n-ai văzut titlurile ziarelor, în muzeul 
ăsta au fost săvârşite trei crime oribile în ultimele patruzeci şi opt de 
ore. Trei. Presa face speculaţii, dând vina pe un soi de fiară feroce. 
Începând din weekend, numărul vizitatorilor muzeului a scăzut cu 
cincizeci la sută. Angajaţii sunt foarte tulburaţi, ca să folosesc un ter- 


men moderat. Te-ai deranjat să faci o plimbare prin muzeul ăsta azi, 
doctore Wright? Ar fi putut fi edificatoare. Spaima e aproape palpa- 
bilă. Când îşi părăsesc birourile, dacă se încumetă să o facă, oamenii 
umblă în grupuri de câte doi sau trei. Personalul de întreţinere 
foloseşte orice pretext ca să evite Subsolul Vechi. lar dumneata 
preferi să te porţi de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Crede-mă, 
doctore Wright, s-a întâmplat ceva cumplit. 

Pendergast se aplecă asupra biroului, sprijinindu-şi braţele 
îndoite pe coperta cărţii. In gesturile lui bine chibzuite era ceva atât 
de ameninţător, iar în ochii lui spălăciţi era atâta răceală, încât 
directorul se trase, involuntar, înapoi. Fără să-şi dea seama, D'Agosta 
îşi ţinu respiraţia. Apoi Pendergast reîncepu să vorbească: 

— Acum, ne putem ocupa de treaba asta folosind trei metode, 
spuse. Metoda dumneavoastră, metoda mea sau metoda Biroului. 
Până acum, prima a ieşit mult prea mult în evidenţă, am înţeles că 
ancheta poliţiei a fost obstrucţionată în mod subtil. La telefon se 
răspunde târziu, dacă o face cineva. Personalul e ocupat sau de 
negăsit. lar cei disponibili - cum ar fi domnul Ippolito - nu s-au 
dovedit a fi deosebit de utili. Oamenii vin la întâlniri cu întârziere. 
Păi, atât ajunge pentru a trezi suspiciuni. De acum înainte, acest mod 
de abordare nu mai e acceptat. 

Aşteptă un răspuns. Neprimind nici unul, continuă: 

— De regulă, metoda folosită de Birou ar consta în a închide mu- 
zeul, în a suspenda orice activitate şi în a anula expoziţiile. O reclamă 
foarte proastă, vă asigur. Foarte costisitor, pentru contribuabili şi 
pentru muzeu. Dar metoda mea e ceva mai generoasă. Dacă toate 
celelalte lucruri decurg în mod corespunzător, muzeul poate rămâne 
deschis. Totuşi, se vor respecta anumite condiţii. Numărul unu, 
spuse, vreau să-mi garantaţi cooperarea deplină a personalului. O să 
fie necesar să discutăm, periodic, cu dumneavoastră şi cu ceilalţi 
membri importanţi ai conducerii şi doresc să ni se dea pe deplin 
ascultare. Am nevoie, de asemenea, de o listă completă a 
personalului. Vrem să interogăm pe toată lumea care lucrează în 
apropierea locului în care s-au comis crimele, sau care a avut motive 
să se afle acolo. Nu se va face nici o excepţie. Aş aprecia dacă v-aţi 
asigura personal. O să stabilim un orar şi toată lumea trebuie să se 
prezinte la ora stabilită. 

— Dar sunt două mii cinci sute de angajaţi..., începu Wright. 

— Numărul doi, continuă Pendergast. Începând de mâine, vom 
restricționa accesul angajaţilor în muzeu, până în momentul 
încheierii anchetei. Scopul interdicţiei este siguranţa personalului. 
Cel puţin, aşa o să li se spună. 

— Dar aici sunt în plină desfăşurare cercetări esenţiale, care... 


— Numărul trei - Pendergast îşi îndreptă, cu nepăsare, trei 
degete către Wright, aidoma unui pistol -, din când în când ar putea 
fi necesar să închidem muzeul, fie parţial, fie în totalitate. În unele 
cazuri, o să fie interzis numai accesul vizitatorilor, iar în altele, şi al 
angajaţilor. Acest lucru ar putea fi anunţat în pripă. O să avem nevoie 
de cooperarea conducerii. 

Furia lui Wright se înteţi. 

— Muzeul ăsta e închis doar trei zile pe an: de Crăciun, de Anul 
Nou şi de Ziua Recunoştinţei, zise. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat 
niciodată. O să facă o impresie groaznică. Se uită îndelung la 
Pendergast, cântărindu-l. În afară de asta, nu sunt convins că aveţi 
autoritatea de a face asta. Cred că artrebui... 

Se întrerupse. Pendergast ridicase receptorul telefonului. 

— Ce aveţi de gând? se interesă directorul. 

— Doctore Wright, toată povestea începe să devină exasperantă. 
Poate că ar fi bine să stăm de vorbă cu procurorul general. 

Pendergast începu să formeze numărul. 

— O clipă, spuse Wright. Sunt sigur că ne putem înţelege fără să 
implicăm alte persoane. 

— Asta depinde de dumneavoastră, spuse Pendergast, terminând 
de format numărul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, închideţi telefonul ăla, zise furios 
directorul. Bineînţeles că o să colaborăm întru totul - în limite 
rezonabile. 

— Foarte bine, încuviinţă Pendergast. Şi, dacă pe viitor o să aveţi 
senzaţia că ceva nu este rezonabil, putem relua oricând discuţia asta. 

Puse receptorul la loc cu delicateţe. 

— Dacă tot o să cooperez cu dumneavoastră, continuă Wright, 
cred am dreptul să fiu informat despre cele petrecute după ultima 
atrocitate. Din câte îmi dau seama, aţi avut un mic succes important. 

— Sigur că da, doctore, zise Pendergast. Işi aruncă privirea 
asupra hârtiilor de pe birou. Conform ceasurilor dumneavoastră de 
control, cea mai recentă victimă, Jolley, şi-a găsit sfârşitul azi-noapte, 
la scurt timp după ora zece şi jumătate, continuă el. Autopsia o va 
confirma. A fost, după cum ştiţi, sfâşiat în mod similar victimelor 
precedente. A fost ucis în timp ce îşi făcea rondul, deşi scara pe care 
a fost găsit nu era inclusă în traseul său obişnuit. E posibil să fi 
căutat sursa unui zgomot straniu, sau altceva de genul ăsta. Se poate 
să se fi oprit, pur şi simplu, ca să fumeze. Chiştocul unei ţigări de 
marijuana recent consumate a fost descoperit lângă arcada ieşirii de 
la baza scării. Bineînţeles că o să examinăm cadavrul pentru a afla 
dacă folosea droguri. 


— Of, asta ne mai lipsea, făcu Wright. Dar nu aţi găsit nici un indi- 
ciu util? Ce e cu povestea asta despre animalul sălbatic? 
Dumneavoastră... 

Agentul FBI îşi ridică palma deschisă şi îl aşteptă să tacă. 

— Aş prefera să nu fac speculaţii înainte de a discuta cu nişte 
experţi despre dovezile pe care le avem la dispoziţie. Unii dintre 
aceşti experţi ar putea face parte din personalul dumneavoastră. A se 
lua notă că deocamdată nu am găsit nimic care să indice că orice fel 
de animal s-ar fi aflat prin preajmă. 

Cadavrul a fost descoperit zăcând la baza treptelor, deşi este 
limpede că atacul a avut loc în apropierea capului scării, pentru că 
viscerele şi sângele au fost găsite pe toată lungimea acesteia. Fie că 
s-a rostogolit, fie a fost târât până jos. Dar, doctore Wright, nu 
trebuie să mă credeţi pe cuvânt, zise Pendergast, luând în mână 
plicul din hârtie manila, convingeţi-vă cu ochii dumneavoastră. 

Scoase o fotografie lucioasă şi o aşeză cu grijă pe birou. 

— Oh, Dumnezeule, făcu directorul, cu ochii ţintuiţi asupra foto- 
grafiei. Cerul să ne aibă în pază. 

— Peretele din dreapta scării a fost împroşcat cu sânge, spuse 
Pendergast. Avem aici o fotografie. 

I-o întinse lui Wright, care o lăsă să alunece repede deasupra celei 
dintâi. 

— Analiza balistică a sângelui împroşcat e o problemă simplă, 
continuă agentul FBI. In cazul de faţă, dovezile sunt consecvente, 
pentru că o cantitate mare de sânge a fost aruncată în jos, în 
momentul eviscerării victimei. 

Pendergast puse fotografiile la loc şi se uită la ceas. 

— Locotenentul D'Agosta o să vă verifice pentru a se convinge că 
totul se desfăşoară după cum am discutat, spuse. O ultimă întrebare, 
doctore. Care dintre custozi cunoaşte cel mai bine colecţiile antropo- 
logice de aici? 

Doctorul Wright părea să nu-l fi auzit. 

— Dr. Frock, răspunse, într-un târziu, cu voce abia auzită. 

— Foarte bine, zise Pendergast. Oh, şi, doctore, v-am spus mai 
devreme că muzeul poate rămâne deschis dacă toate celelalte lucruri 
decurg în mod corespunzător. Dar, dacă între zidurile lui mai moare 
şi altcineva, atunci va trebui închis imediat. Acest lucru n-o să mai 
depindă de mine. Inţelegeţi? 

După o lungă clipă, Wright încuviinţă, dând din cap. 

— Excelent, ripostă Pendergast. Doctore, sunt cât se poate de 
conştient că inaugurarea expoziţiei Superstiţii trebuie să aibă loc în 
weekendul următor şi că aţi planificat o avanpremieră de mari 
dimensiuni pentru seara de vineri. Mi-ar plăcea ca activităţile legate 
de aceasta să nu fie perturbate, dar totul depinde de ceea ce vom 


descoperi în următoarele douăzeci şi patru de ore. Prudenţa ne-ar 
putea impune să amânăm festivitatea de deschidere. 

Lui Wright începu să i se zbată pleoapa stângă. 

— Asta e într-adevăr imposibil. Întreaga noastră campanie de 
marketing s-ar duce de râpă. Publicitatea făcută în jurul acestui fapt 
ar fi devastatoare. 

— O să vedem, răspunse agentul FBI. Acum, dacă nu se întrevede 
nici o altă problemă, nu mai e necesar să vă reținem. 

Cu sângele pierit din obraji, Wright se ridică în picioare şi, fără 
nici un cuvânt, părăsi băţos încăperea. 

În timp ce uşa se închidea, D'Agosta rânji. 

— L-ai îmblânzit frumos pe nemernic, spuse. 

— lar începi cu asta, domnule locotenent? întrebă Pendergast, 
lăsându-se pe speteaza scaunului de piele şi luând cartea cu un 
entuziasm revigorat. 

— Ei, haide, Pendergast, făcu D'Agosta, trăgând cu coada ochiului 
la agentul FBI. Presupun că poţi renunţa la politeţe atunci când îţi 
convine. 

Celălalt îi adresă o privire plină de nevinovăție. 

— Imi pare rău, domnule locotenent. Imi cer scuze pentru 
comportamentul lipsit de bună-cuviinţă. Pur şi simplu, nu-i pot 
suporta pe indivizii infatuaţi şi birocratici. Mă tem că devin foarte 
nepoliticos în prezenţa lor. Luă cartea în mâini. E un obicei extrem 
de prost, dar de care e foarte greu să mă dezbar. 


17 


Fațada laboratorului dădea către East River, fiind situat pe malul 
opus depozitelor şi construcţiilor industriale dărăpănate din Long 
Island City. Lewis Turow stătea la fereastră, urmărind cu privirea o 
barjă imensă, plină cu mormane de deşeuri şi înconjurată de nenumă- 
raţi pescăruşi, care era împinsă în larg. 

„Probabil o parte din gunoaiele New Yorkului, câte se adună într- 
un minut”, se gândi. 

Se întoarse cu spatele la geam şi oftă. Detesta New Yorkul, dar 
uneori trebuie să alegi. El avusese de ales între a suporta oraşul, 
lucrând într-unul dintre cele mai bune laboratoare genetice din ţară, 
şi între a-şi desfăşura activitatea într-o unitate prost utilată dintr-o 
frumoasă localitate rurală. Deocamdată alesese oraşul, dar răbdarea 
i se apropia de sfârşit. 

Auzi un sunet grav, urmat de sâsâitul anemic al imprimantei mi- 
nuscule. Apăreau rezultatele. Un alt sunet slab îl anunţă că tipărirea 
acestora se terminase. Computerul în valoare de trei milioane de 
dolari, Omega-9, cu procesare paralelă, care ocupa o serie de boxe 
mari, cenuşii, înşiruite de-a lungul unui perete, era acum tăcut pe de- 
a-ntregul. Doar câteva leduri indicau că se afla în funcţiune. Era un 
model special, cu conectare directă a terminalelor, conceput pentru 
evidenţierea secvenţelor ADN şi a cartografierii genelor. Turow se 
număra printre angajaţii laboratorului de şase luni, tocmai din cauza 
acestei facilităţi. 

Luă hârtiile din tavă şi le examină. Prima pagină conţinea un 
sumar al rezultatelor, urmat de o enumerare a acizilor nucleici găsiţi 
în eşantion. Apoi urmau coloanele de litere care identificau 
secvențele primare şi cartografiau genele grupului ţintă. 

În cazul la care lucra, acesta din urmă era neobişnuit: marile 
feline. I se ceruse să descopere coincidenţele cu genele tigrului 
asiatic, ale jaguarului, ale leopardului şi ale râsului. Turow adăugase 
şi ghepardul, ale cărui gene erau foarte bine cunoscute. Grupul de 
control, cu ajutorul căruia se verifica dacă procedura de comparare a 
genelor fusese exactă şi eşantionul intact, se numea grup exterior şi 
era, ca de obicei, homo sapiens. 

Trecu în revistă sumarul. 


Analiza 3349A5 990 
EŞANTION: Laboratorul Criminalistic 
al Oraşului New York LA-33 
SUMAR 
GRUPUL ŢINTĂ 
% coincidenţă marja de eroare 


Panthera leo 5,5 4% 
7 


Panthera onca fu | 5% 
Felix lynx 4,0 3% 
Felix rufa ,2 4% 
Acinonyx jubatus 6,6 4% 
GRUPUL DE CONTROL 
Homo sapiens 45,2 33% 


„Păi, ăsta-i o adevărată tâmpenie”, îşi spuse Turow. Eşantionul 
coincidea cu grupul exterior într-o mult mai mare măsură decât cu 
grupul ţintă - exact pe dos faţă de cum ar fi trebuit să se întâmple. 
Şansa ca materialul genetic să provină de la o felină era de numai 4 
procente, iar cea de a-i aparţine unei fiinţe umane era de treizeci şi 
trei la sută. 

Treizeci şi trei de procente. O şansă redusă, dar de domeniul 
posibilului. 

Ceea ce însemna că trebuia să apeleze la GenLab pentru compa- 
raţie. Acesta era numele unei baze de date enorme, internaţionale, 
care conţinea secvenţe ADN, secvenţe primare şi cartografierea 
genelor pentru mii de organisme, de la bacteria escherichia coli până 
la homo sapiens. Avea să ruleze din nou datele, comparându-le cu 
cele deţinute de GenLab, pentru a afla, cu precizie, de unde provenea 
acel ADN. După toate aparențele, avea de-a face cu ceva apropiat de 
homo sapiens. Nu într-o asemenea măsură încât să fie vorba de o 
maimuţă antropoidă, dar ar fi putut fi un lemurian. 

Lui Turow i se stârnise curiozitatea. Până atunci, nici măcar nu 
ştiuse că laboratorul său lucra pentru departamentul poliţiei. „Ce 
naiba i-a făcut să-şi închipuie că eşantionul ăsta provine de la o 
felină?” se minună. 

Rezultatele apărură pe optzeci de pagini compacte. Programul de 
identificare a secvenţelor ADN comandă listarea, în formă tabelară, a 
nucleotidelor identificate, cu precizarea speciei, a genelor 
identificate şi a secvenţelor neidentificate. Turow ştia că acestea din 
urmă erau cele mai numeroase, de vreme ce singurul organism cu o 
cartografiere genetică completă era escherichia coli. 


C-G %* G-C neidentificat 
G-C G-C * 
G-C homo sapiens T-A $ 
C-G T-A * 
A-T alele A-1 T-A T 
T-A indicator G-C £ 
C-G C-G %* 
* 


A-T A1 C-G 


A-T  polimorfism C-G i 
A-T început G-C r 
A-T 4 T-A $ 
G-C ¥ G-C * 
T-A îi T-A si 
G-C i T-A îi 

T-A - T 
A-T - 

T-A - 

G-C - 

C-G 


C-G A1 capete multiple 


Turow aruncă o privire asupra diagramelor, apoi îşi puse hârtia pe 
birou. Apăsând câteva taste ale terminalului său SPARC-10, putea 
accesa informaţiile din mii de baze de date. Dacă Omega-9 nu avea 
informaţiile pe care le căuta, era racordat imediat la internet şi găsea 
un computer pe care se aflau. 

Privind cu mai multă atenţie foile tipărite, Turow se încruntă. 
„Probabil că eşantionul e contaminat, se gândi. Prea multe secvenţe 
ADN neidentificate.” 


A-T  neidentificatA-T  hemidactylus 


A-T T-A turcicus 

A-T C-G continuare 
A-T T-A 
A-T C-G x 
A-T T-A 
T-A G-C $ 
G-C G-C * 
G-C G-C 
A-T hemidactylus  G-C * 
T-A turcicus G-C că 
G-C G-C 
G-C G-C 
G-C G-C 
T-A G-C * 
C-G G-C * 
A-T G-C 


Încetă să mai răsfoiască paginile. Ceva era de-a dreptul bizar: pro- 
gramul identificase o mare parte a ADN-ului ca aparţinând unui ani- 
mal numit hemidactylus turcicus. 

„Acum, ce naiba mai e şi ăsta?” se întrebă Turow. 


O află din baza de date a nomenclatorului speciilor biologice: 
DENUMIREA POPULARA: GECKO TURCESC 
„Cum?” se minună el. PE LARG, tastă apoi. 


HEMIDACTYLUS TURCICUS: GECKO TURCESC 
ZONA DE ORIGINE: AFRICA DE NORD 
ARIA ACTUALĂ DE RĂSPÂNDIRE: FLORIDA, BRAZILIA, ASIA MICĂ, 
AFRICA DE NORD. 
ŞOPÂRLĂ DE TALIE MEDIE DIN FAMILIA GECKO, ORDINUL 
GEKKONIDAE, ARBORICOLĂ, NOCTURNĂ, FĂRĂ PLEOAPE 
MOBILE 


Turow închise brusc baza de date în vreme ce informaţiile conti- 
nuau să se deruleze. Evident, era o absurditate crasă. ADN de 
şopârlă şi ADN uman în acelaşi eşantion? Insă nu era prima oară 
când se întâmpla aşa ceva. Şi, într-adevăr, nu puteai da vina pe 
computer. Procedura era inexactă şi nu erau cunoscute decât 
secvenţe minuscule de ADN ale oricărui organism analizat. 

Studie cu atenţie lista tipărită. Mai puţin de cincizeci de procente 
dintre secvențele care coincideau erau umane - o proporţie foarte 
scăzută, dacă presupuneai că subiectul era o fiinţă omenească, dar 
care nu ieşea din discuţie în cazul unui eşantion contaminat. lar 
posibilitatea contaminării exista întotdeauna. Una sau două celule 
rătăcite puteau compromite întreaga analiză. Această ultimă variantă 
i se părea din ce în ce mai plauzibilă. Păi, la ce te poţi aştepta din 
partea NYPD? Nu erau în stare nici măcar să se descotorosească de 
tipul care vindea pocnitori ziua în amiaza mare, la colţul de vizavi de 
clădirea în care locuia. 

Îşi continuă studiul. „Stai aşa, se gândi, uite încă o secvenţă 
lungă: Tarentola mauritanica.” Deschise baza de date şi tastă 
numele. Pe ecran apăru: 


TARENTOLA MAURITANICA: GECKO CĂŢĂRĂTOR 


„la mai lăsaţi-mă-n pace, îşi spuse. E un soi de glumă.” Se uită în 
calendar: întâi aprilie cădea în sâmbăta următoare. 

Izbucni în râs. Era o glumă foarte bună. O glumă excelentă. Nu-l 
crezuse pe bătrânul Buchholtz în stare de aşa ceva. Ei bine, şi el avea 
simţul umorului. Începu să-şi scrie raportul. 


Eşantionul LA-33 


Sumar: Eşantion identificat categoric drept Homo Gekkopiens, 
denumirea populară omul-gecko... 


Termină şi trimise imediat raportul la etaj. Apoi plecă să-şi ia o 
cafea, încă râzând pe înfundate. Era mândru de modul în care se 
descurcase. Se întrebă de unde Dumnezeu făcuse Buchholtz rost de 
eşantioanele de gecko. „Probabil că şopârlele se vând în magazinele 
cu animale de companie.” Şi-l putea imagina pe Buchholtz 
amestecând eşantioane din celulele a doi sau trei gecko cu câteva 
picături din propriul sânge. „la să vedem cum se descurcă Turow, 
noul nostru angajat, cu asta, probabil că se gândise.” Întorcându-se 
cu cafeaua, Turow se prăpădea de râs. Îl găsi pe Buchholtz 
aşteptându-l în laborator, numai că acesta din urmă nu râdea. 


18 
Miercuri 


Frock stătea în scaunul său cu rotile, tamponându-şi fruntea cu o 
batistă Gucci. g 

— Ia loc, te rog, i se adresă lui Margo. Iți mulţumesc c-ai venit 
atât de repede. E cumplit, pur şi simplu cumplit. 

— Sărmanul paznic, răspunse ea. 

In muzeu, nimeni nu vorbea despre nimic altceva. 

— Paznic? Frock îşi ridică privirea. O, da, o adevărată tragedie. 
Dar eu mă refeream la asta. 

Săltă de pe birou o notă internă. j 

— Tot felul de reguli noi, spuse. Foarte incomod. Incepând de 
astăzi, prezența personalului în clădire este admisă numai între orele 
zece dimineața şi cinci după-amiaza. Nu se lucrează nici peste 
program, nici duminica. In fiecare departament se vor afla paznici. 
Se aşteaptă să-ţi înregistrezi zilnic intrarea şi ieşirea din 
Antropologie. Se pretinde ca toată lumea ca să aibă mereu 
legitimația asupra sa. Nimeni nu va putea intra sau ieşi din muzeu 
fără aşa ceva. Continuă să citească. Să vedem, ce altceva... a, da. 
Încercaţi, pe cât posibil, să nu părăsiţi compartimentul în care 
lucraţi. Se aşteaptă din partea mea să-ţi spun să nu umbli, neînsoţită, 
prin zonele izolate ale muzeului. Dacă trebuie să te duci undeva, du- 
te cu cineva. Poliţia îi va interoga pe toţi cei care lucrează în Subsolul 
Vechi. Interogatoriul tău e programat la începutul săptămânii 
viitoare. Şi accesul este interzis în mai multe sectoare ale muzeului. 

Impinse regulamentul de-a curmezişul mesei. 

Margo văzu că era ataşat un plan al etajului, cu zonele interzise 
colorate în roşu. 

— Nu-ţi face probleme, continuă Frock, am observat că biroul tău 
e exact în exteriorul perimetrului. 

„Drăguţ, îşi spuse Margo. Chiar în exterior, unde, probabil, stă la 
pândă criminalul.” 

— Pare un aranjament complicat, domnule profesor Frock. De ce 
n-au închis muzeul, pur şi simplu? 

— Nu mă îndoiesc că au încercat, draga mea. Sunt sigur că 
Winston i-a convins să n-o facă. Dacă expoziţia Superstitii nu se 
deschide conform programului, muzeul o să dea de o mare belea. 
Frock întinse mâna după regulament. Considerăm discuţia asta 
încheiată? Sunt alte lucruri despre care aş vrea să stăm de vorbă. 

Margo încuviinţă cu o înclinare a capului. Muzeul o să dea de o 
mare belea. Ea avea impresia că asta se întâmplase deja. Colega ei 
de birou anunţase în dimineaţa aceea că era bolnavă, aşa cum 
procedaseră jumătate dintre angajaţi. Cei care îşi făcuseră apariţia 


îşi petreceau cea mai mare parte a timpului în preajma automatelor 
de cafea şi a fotocopiatoarelor, răspândind zvonuri şi stând în 
grupuri. Dacă asta nu era destul de rău, sălile de expoziţie ale 
muzeului era aproape pustii. Familiile în vacanţă, grupurile de elevi, 
copiii care zbierau - aceştia fiind vizitatorii obişnuiţi - erau puţini şi 
rari. Acum muzeul atrăgea mai ales o serie de gură-cască cu înclinații 
morbide. 

— Eram curios să aflu dacă ai făcut deja rost de vreuna dintre 
plantele necesare pentru capitolul despre Kiribitu din lucrarea ta, 
continuă Frock. Mă gândeam că introducerea lor în Extrapolator ar 
putea fi un exerciţiu util pentru amândoi. 

Sună telefonul. 

— Fir-ar să fie, făcu Frock, ridicând receptorul. Da? 

Urmă o tăcere îndelungată. 

— Chiar e necesar? întrebă Frock. Apoi făcu o pauză. Dacă 
insistaţi, conchise, lăsând receptorul să cadă în furcă şi oftând adânc. 
Autorităţile îmi cer să cobor la subsol, Dumnezeu ştie de ce. Cineva 
pe nume Pendergast. Ai vrea să-mi împingi căruciorul până acolo? 
Putem sta de vorbă pe drum. 

In lift, Margo continuă: 

— Am reuşit să obţin câteva specimene de la lerbar, dar nu atât 
de multe câte aş fi dorit. Însă nu înţeleg. Sugeraţi să le rulăm prin 
ESG? 

— Exact, răspunse Frock. Bineînţeles, depinde de starea în care 
se află plantele. Sunt materiale amprentabile? 

ESG însemna Extrapolator de Secvenţe Genetice, acesta fiind pro- 
gramul pus la punct de Kawakita şi Frock pentru a analiza „ampren- 
tele” genetice. 

— În cea mai mare parte, plantele sunt în stare bună, recunoscu 
Margo. Dar, doctore Frock, nu văd cum ar putea fi de folos pentru 
Extrapolator. 

„Sunt, pur şi simplu, geloasă pe Kawakita? se întrebă, în sinea ei. 
De asta nu mă las convinsă?” 

— Draga mea Margo, cazul tău se potriveşte ca o mănuşă! 
exclamă Frock, atât de entuziasmat încât îi spuse pe numele de 
botez. Evoluţia nu poate fi reprodusă. Dar o putem simula cu ajutorul 
computerelor. E posibil ca plantele să fie înrudite din punct de 
vedere genetic, chiar după criteriile folosite de şamanii Kiribitu în 
clasificarea lor. Asta n-ar putea deveni o anexă interesantă a 
disertaţiei tale? 

— Nu m-am gândit, spuse Margo. 

— Acum facem testele premergătoare lansării programului, iar 
ăsta e exact genul de scenariu de care avem nevoie, continuă Frock, 
cu înflăcărare. De ce nu vorbeşti cu Kawakita despre o colaborare? 


Margo dădu din cap, încuviinţând. În sinea ei, nu-l vedea pe 
Kawakita ca pe un tip dornic să-şi împartă cu cineva succesul - sau 
chiar munca de cercetare. 

Uşa liftului se deschise în dreptul unui punct de control străjuit de 
doi poliţişti înarmaţi cu puşti. 

— Sunteţi doctorul Frock? întrebă unul din ei. 

— Da, răspunse el, iritat. 

— Urmaţi-ne, vă rog. 

Margo împinse căruciorul trecând prin mai multe încrucişări de 
culoare, până ce ajunseră, în sfârşit, în al doilea punct de control. 
Dincolo de baricadă se aflau alţi doi poliţişti şi un bărbat înalt şi slab, 
într-un costum negru, sobru, şi cu părul de un blond aproape alb dat 
peste cap, cu austeritate. Acesta din urmă făcu un pas înainte după 
ce poliţiştii înlăturară baricada. 

— Dumneavoastră trebuie să fiţi doctorul Frock, spuse, 
întinzându-i mâna. Vă mulţumesc fiindcă aţi coborât până aici. După 
cum v-am spus, mai aştept încă un vizitator, de aceea n-am putut veni 
eu însumi în biroul dumneavoastră. Dacă aş fi ştiut că sunteţi - arătă 
către căruciorul cu rotile cu o înclinare a capului - nu v-aş fi cerut-o 
nicidecum. Agent special Pendergast. 

Îi întinse mâna. 

„Interesant accent, cugetă Margo. Alabama? Tipul ăsta nu 
seamănă deloc a agent FBI.” 

— E în ordine, spuse Frock, calmat de curtoazia lui Pendergast. 
Asistenta mea, domnişoara Green. 

Margo strânse mâna agentului, simţindu-i răceala. 

— E o onoare să cunosc un savant atât de distins, continuă 
Pendergast. Sper că timpul îmi va permite să vă citesc ultima carte. 

— Mulţumesc. 

Frock dădu din cap. 

— În ea, îi aplicaţi cumva teoriei dumneavoastră a evoluţiei 
scenariul „Cartoforului ruinat”? M-am gândit întotdeauna că v-ar 
susţine destul de bine ipotezele, mai ales dacă presupuneţi că cele 
mai multe specii au apărut în apropierea momentului atingerii unor 
limite fascinante. 

În scaunul său cu rotile, Frock îşi îndreptă spatele. 

— Ei bine, ah, aveam de gând să inserez anumite referiri în acest 
sens în următoarea mea carte. 

Părea să nu-şi poată găsi cuvintele. 

Pendergast le făcu semn poliţiştilor, care reamplasară bariera. 

— Am nevoie de ajutorul dumneavoastră, doctore Frock, spuse el 
pe un ton mai grav. 

— Cum să nu, zise Frock cu amabilitate. 


Margo era uimită de repeziciunea cu care îl convinsese 
Pendergast să coopereze. 

— Mai întâi de toate, trebuie să vă cer ca această discuţie să 
rămână, pentru moment, între noi, zise Pendergast. Pot avea 
cuvântul dumneavoastră? Şi pe al dumneavoastră, domnişoară 
Green? 

— Bineînţeles, răspunse Frock. 

Margo dădu din cap. 

Pendergast îi făcu semn unuia dintre poliţişti, care aduse la 
vedere un sac mare de plastic, purtând eticheta PROBE. Scoase din el 
un obiect mic, de culoare întunecată, pe care i-l înmână lui Frock. 

— Ceea ce ţineţi în mână, zise, este mulajul din latex al ghearei 
găsite încastrate în trupul unuia din copiii ucişi săptămâna trecută. 

Margo se aplecă înainte ca s-o poată vedea mai îndeaproape. Avea 
doi centimetri şi jumătate, sau poate chiar mai puţin, fiind încovoiată 
şi crestată. 

— O gheară? spuse Frock, aducându-şi obiectul mai aproape de 
ochi şi examinându-l. Foarte neobişnuit. Dar presupun că e un truc. 

Agentul FBI zâmbi. 

— N-am reuşit să-i identificăm proveniența, doctore. Dar nu sunt 
sigur că e trucată. In canalul rădăcinii ghearei am găsit o substanţă, 
care e analizată acum pentru identificarea secvenţelor ADN. Rezulta- 
tele sunt încă ambigue şi testele noastre continuă. 

Frock înălţă din sprâncene. 

— Interesant. 

— Şi acum, această reconstituire a instrumentului care a sfâşiat 
acelaşi copil, spuse Pendergast, întinzându-se către sac şi scoțând un 
obiect mult mai mare. 

I-l dădu lui Frock. 

Margo privi mulajul cu dezgust. La una dintre extremităţi, latexul 
era pestriţ şi zgrunţuros, dar la cealaltă, detaliile erau clare şi bine 
definite. Se termina cu trei gheare încârligate: una mare, centrală, 
încadrată de două mai scurte. 

— Cerule! exclamă Frock. Asta aduce a saurian. 

— Saurian? făcu Pendergast, cu neîncredere. 

— Dino-saurian, spuse Frock. Aş putea spune că e membrul ante- 
rior tipic al unui ornitischian, cu o singură deosebire. Degetul central 
este extrem de  îngroşat, în timp ce cele laterale sunt 
subdimensionate. 

Pendergast îşi înălţă sprâncenele, cu o uşoară surprindere. 

— Păi, spuse el fără grabă, noi înclinam să credem că e vorba de o 
felină mare, sau de un alt mamifer carnivor. 

— Dar ştiţi, fără îndoială, domnule Pendergast, că toate 
mamiferele de pradă au cinci degete. 


— Bineînţeles, doctore, răspunse acesta. Dacă îmi acordaţi un mo- 
ment, aş vrea să vă prezint un scenariu. 

— Cum să nu, zise Frock. 

— Există o teorie conform căreia ucigaşul foloseşte asta - ridică 
mulajul membrul anterior - ca armă, sfâşiindu-şi victimele. Avem 
senzaţia că ceea ce ţin în mână ar putea fi urma lăsată de un soi de 
artefact, de ceva confecţionat de un trib primitiv din, să spunem, 
membrul anterior al unui jaguar, sau al unui leu. ADN-ul pare să fi 
fost contaminat. Ar putea fi un artefact vechi, colecţionat de muzeu 
cu mult timp în urmă şi apoi furat. 

Capul lui Frock se lăsă în jos până când bărbia i se sprijini în 
piept. Se aşternu liniştea, tulburată doar de paşii târşâiţi ai poliţailor 
de lângă baricadă. Pe urmă Frock începu să vorbească. 

— Dar paznicul ucis? Rănile sale dovedesc existenţa unei gheare 
rupte sau lipsa acesteia? 

— Bună întrebare, spuse agentul FBI. Convingeţi-vă cu ochii 
dumneavoastră. 

Îşi strecură mâna în sacul de plastic şi scoase o placă grea de 
latex, un dreptunghi prelung cu trei şiruri de urme zimţate în mijloc. 

— E mulajul uneia dintre rănile de pe abdomenul paznicului, 
explică el. 

Margo se cutremură. Aspectul obiectului era respingător. 

Frock examină cu atenţie zgârieturile adânci. 

— Trebuie să fi pătruns cu o forţă uluitoare. Dar rana nu indică 
existenţa unei gheare rupte. Dumneavoastră sugeraţi, aşadar, că uci- 
gaşul a folosit două astfel de artefacte. 

Pendergast păru puţin cam stânjenit, dar dădu din cap, încu- 
viinţând. 

Capul lui Frock cobori încă o dată în piept. Tăcerea dură câteva 
minute. 

— Încă ceva, spuse el, pe neaşteptate, cu voce foarte puternică. 
Observaţi că urmele de gheare converg uşor? Că sunt mai depărtate 
în partea de sus decât în partea de jos? 

— Da? făcu Pendergast. 

— Precum o palmă care se strânge, transformându-se în pumn. 
Ceea ce ar indica flexibilitatea instrumentului. 

— De acord, zise celălalt. Totuşi, carnea omenească e destul de 
moale şi se deformează cu uşurinţă. Doctore Frock, adăugă, după o 
pauză, lipseşte din colecţie vreun artefact care ar putea face o astfel 
de rană? 

— în colecţie nu există un asemenea artefact, spuse Frock, cu un 
zâmbet vag. Vedeţi, nu provine de la nici un animal viu pe care l-am 
studiat. Observaţi forma conică a acestei gheare, cu rădăcina adânc 
şi în întregime încastrată? Observaţi cum se ascute către vârf, având 


o secţiune transversală tripiramidală perfectă? Aşa ceva se regăseşte 
numai la două clase de animale: la dinozauri şi la păsări. Este unul 
dintre motivele pentru care o serie de biologi cu idei revoluţionare 
sunt de părere că păsările au evoluat din dinozauri. Aş spune că pro- 
vine de la o pasăre, cu excepţia faptului că este prea mare. Deci, e 
vorba de un dinozaur. 

Îşi aşeză gheara de latex în poală şi ridică din nou privirea. 

— Fără îndoială că un om inteligent, familiarizat cu morfologia 
dinozaurilor, ar fi putut fabrica o astfel de gheară, folosind-o ca să 
ucidă. Presupun că aţi analizat fragmentul original pentru a vedea 
dacă e alcătuit într-adevăr dintr-o substanţă biologică autentică, cum 
ar fi cheratina, mai degrabă decât să fie turnat sau cioplit dintr-un 
material anorganic. 

— Da, doctore. E autentic. 

— Şi sunteţi sigur că ADN-ul era real, că nu provenea, pur şi 
simplu, din sângele şi carnea victimei? 

— Da, răspunse Pendergast, aşa cum vă spuneam, a fost extras 
din canalul rădăcinii, nu din cuticulă. 

— Şi, spuneţi-mi, vă rog, ce ADN era? 

— Încă n-am primit raportul final. 

Frock îşi ridică mâna. 

— Am înţeles. Dar, spuneţi-mi, de ce nu folosiţi laboratorul nostru 
ADN, de aici, din muzeu? Avem o dotare echivalentă cu a oricărui alt 
laborator din stat. 

— Echivalentă cu a oricărui laborator din ţară, doctore. Dar 
trebuie să înţelegeţi că regulamentele noastre ne-o interzic. Am 
putea fi siguri de rezultate dacă analizele ar fi coordonate de la locul 
crimei? Când poate că însuşi ucigaşul ar folosi aparatura? 
Pendergast zâmbi. Sper că o să-mi iertaţi insistența, doctore, dar aţi 
vrea să luaţi în considerare posibilitatea ca această armă să fie 
construită din relicve aparţinând colecţiei de antropologie şi să vă 
gândiţi cu care artefact sau artefacte seamănă cel mai bine acest 
mulaj? 

— Dacă vă face plăcere, răspunse Frock. 

— Vă mulţumesc. Putem discuta din nou peste o zi, sau cam aşa 
ceva. Între timp, aş putea obţine inventarul tipărit al colecţiei? 

Frock zâmbi. 

— Şase milioane de articole? Dar puteţi folosi catalogul din 
computer. Doriţi să vi se pună la dispoziţie un terminal? 

— Poate mai târziu, spuse Pendergast, aşezând placa de latex la 
loc, în sacul de plastic. E o ofertă amabilă din partea dumneavoastră. 
Postul nostru de comandă se află, în prezent, în galeria nefolosită din 
spatele aparaturii de multiplicare. 


În spatele lor se auzi zgomotul unor paşi. Margo se întoarse şi 
văzu silueta înaltă a doctorului lan Cuthbert, directorul adjunct al 
muzeului, urmată de cei poliţişti de lângă lift. 

— Uitaţi ce este, de cât timp o să fie nevoie? se plângea Cuthbert. 
Se opri alături de baricadă. Oh, Frock, aşadar te-au adus şi pe 
dumneata. Ce belea afurisită e toată povestea asta. 

Frock dădu din cap, aproape imperceptibil. 

— Îmi cer scuze, doctore Frock, spuse Pendergast. Acesta este 
domnul pe care îl aşteptam când am început să stăm de vorbă. Dacă 
doriţi să mai rămâneţi alături de noi, sunteţi binevenit. 

Frock dădu din cap încă o dată. 

— Acum, doctore Cuthbert, spuse agentul FBI, fără să stea pe 
gânduri, întorcându-se către scoţian, v-am cerut să veniţi aici, jos, 
pentru că aş dori să capăt nişte informaţii despre această zonă din 
spatele nostru. 

Arătă către o uşă de mari dimensiuni. 

— Zona de Siguranţă? Ce e cu ea? Fără îndoială că altcineva ar fi 
putut..., începu Cuthbert. 

— A, dar întrebările mele sunt pentru dumneavoastră, îl 
întrerupse Pendergast, politicos dar ferm. Mergem înăuntru? 

— Dacă nu durează prea mult, spuse Cuthbert. Am de pus la 
punct o expoziţie. 

— Da, într-adevăr, făcu Frock, pe un ton uşor sardonic. O 
expoziţie. 

Îi făcu semn lui Margo să-i împingă căruciorul. 

— Doctore Frock? i se adresă, politicos, Pendergast. 

— Da? 

— Mă întreb dacă aş putea recăpăta mulajul. 


Uşa placată cu cupru a Zonei de Siguranţă a muzeului fusese 
îndepărtată, fiind înlocuită cu una nouă, din oţel. Pe partea cealaltă a 
coridorului se afla o alta, mai mică, purtând eticheta PACHIDERME. 
Margo se întrebă cum puteau fi introduse prin ea oasele enorme de 
elefant. 

Se răsuci pe călcâie şi împinse căruciorul lui Frock în pasajul 
îngust de dincolo de uşa deschisă a Zonei de Siguranţă. În seifurile 
de dimensiuni reduse, plasate de ambele părţi, erau păstrate cele 
mai valoroase artefacte din muzeu: safire şi diamante; fildeşi şi colţi 
de rinocer stivuiţi pe rafturi, ca nişte lemne de foc; oasele şi pieile 
unor animale dispărute; zeii războiului Zuni. În capătul opus stăteau 
doi bărbaţi în costume de culoare întunecată, discutând cu voce 
scăzută. La intrarea lui Pendergast, luară poziţia de drepţi. 

Acesta se opri în faţa uşii deschise a unui seif foarte asemănător 
cu celelalte, având o încuietoare mare, neagră, cu cifru, mâner de 


alamă şi spirale decorative. Becul din interior îşi arunca lumina 
stridentă pe pereţii metalici. Seiful era gol, cu excepţia câtorva lăzi, 
dintre care doar una singură nu era foarte mare. Capacul acesteia 
fusese îndepărtat, în timp ce una dintre cele mai mari era serios 
deteriorată, din ea ieşind ceva asemănător talaşului. 

Pendergast aşteptă până ce toată lumea pătrunse în interiorul 
seifului. 

— Permiteţi-mi să vă dau câteva informaţii, spuse el. Paznicul a 
fost ucis în apropierea acestui loc. Se pare că, după aceea, criminalul 
a luat-o pe coridorul de afară. A vrut să spargă uşa Zonei de 
Siguranţă. S-ar putea să fi încercat şi mai înainte. Dar n-a reuşit. 

La început, nu ne-am dat seama ce căuta. După cum ştiţi, aici se 
află foarte multe obiecte valoroase. Făcu un semn din cap către unul 
dintre poliţişti, care se apropie şi îi înmână o foaie de hârtie. Aşa că 
ne-am interesant şi am aflat că, în ultimele şase luni, nimic nu a mai 
intrat şi n-a mai ieşit din Zona de Siguranţă. Cu excepţia lăzilor pe 
care le vedeţi. Au fost mutate în acest seif din ordinul 
dumneavoastră, doctore Cuthbert. 

— Domnule Pendergast, daţi-mi voie să vă explic..., spuse 
Cuthbert. 

— O clipă, dacă sunteți amabil, zise agentul FBL Când am 
examinat lăzile, am descoperit ceva foarte interesant. Arătă către 
lada stricată. Observaţi semnele. Lăzile de o jumătate de metru pe 
doi metri au urme adânci de gheare. Oamenii noştri de la 
criminalistică mi-au spus că rănile victimelor au fost făcute, probabil, 
cu acelaşi obiect sau instrument. 

Tăcu şi se uită insistent la Cuthbert. 

— Nu aveam idee... spuse acesta. Nu lipseşte nimic. Pur şi simplu, 
am crezut că... 

Vocea i se stinse. 

— Mă întreb, doctore, dacă ne-aţi putea edifica în privinţa poveştii 
acestor lăzi. 

— E uşor de explicat, zise Cuthbert. Nu e nici un mister. Au fost 
aduse de o expediţie care a avut loc cu multă vreme în urmă. 

— Am aflat asta, spuse Pendergast. Ce expediţie? 

— Expediția Whittlesey, răspunse Cuthbert. 

Agentul FBI rămase în expectativă. 

Într-un târziu, Cuthbert oftă. 

— O expediţie în America de Sud, întreprinsă cu cinci ani în urmă. 
A fost... n-a fost pe deplin încununată de succes. 

— A fost un dezastru, spuse Frock, în bătaie de joc. Şi continuă, 
ignorând privirea mânioasă a lui Cuthbert: La vremea aceea, a 
declanşat un scandal în interiorul muzeului. Expediția s-a destrămat 
de la început, din cauza conflictelor personale. Unii dintre membri au 


fost ucişi de triburile ostile; ceilalţi au murit într-un accident de 
avion, pe drumul de întoarcere la New York. Au urmat inevitabilele 
zvonuri despre un blestem, lucruri de genul ăsta. 

— E o exagerare, se răsti Cuthbert. N-a fost nici un fel de scandal. 

Pendergast le aruncă o privire. 

— Şi lăzile? întrebă el, cu blândeţe. 

— Au fost expediate separat, răspunse Cuthbert. Dar toate 
acestea sunt pe lângă subiect. Intr-una dintre lăzi era un obiect 
foarte neobişnuit, o statuetă creată de un trib sud-american dispărut. 
Va fi un exponat important din expoziţia Superstiţii. 

Agentul FBI dădu din cap. 

— Continuati. 

— Săptămâna trecută, când am vrut să iau statueta, am 
descoperit că o ladă fusese forțată. O arătă. Aşa că am cerut ca toate 
să fie mutate în Zona de Siguranță. 

— Ce a dispărut? 

— Fi, acum, asta e oarecum ciudat, zise Cuthbert. Din ladă nu 
lipsea nici un artefact. Statueta singură valorează o avere. E un 
unicat, nu mai există alta în întreaga lume. Tribul Kothoga, care a 
făurit-o, a dispărut cu ani în urmă. 

— Vreti să spuneţi că nu lipsea nimic? întrebă Pendergast. 

— Ei, nimic important. Singurul lucru care părea să lipsească erau 
păstăile cu seminţe, sau ce-or fi fost. Maxwell, savantul care s-a 
ocupat de ambalare, a murit în accidentul de avion din apropiere de 
Venezuela. 

— Păstăile cu seminţe? întrebă Pendergast. 

— Cinstit vorbind, nu ştiu ce anume erau. Nici un document nu a 
ajuns la noi, cu excepţia materialelor antropologice. Vedeţi, am avut 
jurnalul lui Whittlesey, dar asta a fost tot. La sosirea lăzilor, s-a 
desfăşurat o oarecare activitate de reconstituire, dar de atunci... 

Tăcu. 

— Ar fi bine să-mi povestiţi despre expediţie, spuse Pendergast. 

— Nu e mare lucru de povestit. Iniţial, au plecat în căutarea urme- 
lor tribului Kothoga şi pentru a cerceta şi a colecţiona specimene 
dintr-o zonă foarte îndepărtată a junglei. Cred că, în prealabil, s-a 
estimat că nouăzeci şi cinci la sută dintre speciile de plante din zona 
aceea îi erau necunoscute ştiinţei. Conducătorul era Whittlesey, un 
antropolog. Cred că din expediţie făceau parte, de asemenea, un 
paleontolog, un mamalog, un specialist în antropologie fizică, poate şi 
un etimolog, şi câţiva asistenţi. Whittlesey şi unul dintre asistenţi, 
Crocker, au dispărut, fiind probabil ucişi de membrii triburilor. 
Ceilalţi au pierit în accidentul de avion. Statueta e singurul lucru 
despre care există o documentaţie, în jurnalul lui Whittlesey. 


Celelalte obiecte sunt, pur şi simplu, un mister, fără informaţii despre 
locul în care au fost găsite, fără nimic. 

— De ce materialele au rămas în lăzi o vreme atât de îndelungată? 
De ce nu au fost despachetate, catalogate şi incluse în colecţii? 

Cuthbert se foi, stânjenit. 

— Păi, spuse, cu un aer defensiv, întrebaţi-l pe Frock. El e şeful 
departamentului. 

— Colecţiile noastre sunt imense, zise acesta. Avem oase de dino- 
zaur care stau în lăzi tocmai din anii 1930, fără ca cineva să se fi 
atins vreodată de ele. E nevoie de foarte mulţi bani şi de extraordinar 
de mult timp pentru a clasifica aceste obiecte. Oftă. Dar, în acest caz 
anume, nu e vorba de o simplă omisiune. Din câte îmi amintesc, când 
au sosit lăzile pe care le vedeţi, Departamentului de Antropologie i s- 
a interzis să le ia în primire. 

li aruncă o privire usturătoare lui Cuthbert. 

— Asta a fost cu ani în urmă! ripostă acesta, cu acreală. 

— De unde ştiţi că în lăzile nedesfăcute nu sunt artefacte rare? se 
interesă Pendergast. 

— Jurnalul lui Whittlesey sugera că statueta din lada mică era 
singurul obiect important. 

— Aş putea vedea jurnalul ăsta? 

Cuthbert clătină din cap. 

— A dispărut. 

— Lăzile au fost mutate din ordinul dumneavoastră personal? 

— l-am sugerat-o doctorului Wright, după ce am aflat că fuseseră 
forţate, spuse Cuthbert. Ţinem materialele laolaltă, în lăzile originale, 
până ce pot fi luate în evidenţă. E una dintre regulile muzeului. 

— Deci lăzile au fost mutate la sfârşitul săptămânii trecute, 
murmură Pendergast, aproape numai pentru sine însuşi. Exact 
înaintea uciderii celor doi băieţi. Ce anume ar fi putut căuta 
criminalul? Se uită la Cuthbert. Ce spuneaţi că a fost sustras din lăzi? 
Păstăi cu seminţe, asta era? 

Cel interpelat ridică din umeri. 

— Aşa cum vă spuneam, nu ştiu sigur ce anume erau. Mi s-au 
părut a fi păstăi cu seminţe, dar nu sunt botanist. 

— Le puteţi descrie? 

— Au trecut ani de zile, nu-mi amintesc prea bine. Mari, rotunde, 
grele. Cu suprafaţa rugoasă. De culoare maro-deschis. Înţelegeţi, nu 
m-am uitat în lăzi decât de două ori; o dată chiar atunci când au sosit 
şi, a doua oară, săptămâna trecută, căutându-l pe Mbwun. E numele 
statuetei. 

— Unde se află statueta acum? întrebă Pendergast. 

— E pregătită pentru expoziţie. Ar trebui să se afle deja în vitrină, 
azi sigilăm sala. 


— Aţi mai luat şi altceva din ladă? 

— Nu. Statueta e singurul exponat din set. 

— Aş vrea să faceţi astfel încât să o pot vedea, spuse Pendergast. 

Cuthbert se mută, nervos, de pe un picior pe celălalt. 

— O puteţi vedea când se deschide expoziţia. Sincer vorbind, nu 
înţeleg ce urmăriţi. De ce să irosim timpul discutând despre o ladă 
forţată, când prin muzeu umblă liber un criminal în serie căruia 
băieţii dumneavoastră nu sunt nici măcar în stare să-i dea de urmă? 

Frock îşi drese glasul. 

— Margo, du-mă mai aproape, te rog. 

Ea îl împinse lângă lăzi. El se aplecă, mormăind, ca să examineze 
scândurile sfărâmate. 

Ochii tuturor erau aţintiţi asupra lui. 

— Mulţumesc, spuse, îndreptându-se. Îi privi pe toţi, pe rând. Vă 
rog să reţineţi că aceste scânduri sunt zgâriate atât pe interior, cât şi 
pe exterior, zise, într-un târziu. Domnule Pendergast, nu facem nici o 
presupunere în acest caz? întrebă, în final. 

— Nu fac niciodată presupuneri, răspunse acesta, cu un zâmbet. 

— Ba da, insistă Frock. Cu toţii faceţi o presupunere - că cineva, 
sau ceva, a forţat lada. 

În seif se lăsă brusc tăcerea. Margo putea simţi mirosul prafului 
din aer, ca şi izul firav al talaşului. 

Pe urmă Cuthbert izbucni într-un râs aspru, al cărui sunet se 
amplifică, distonant, în încăpere. 


Când ajunseră din nou în apropierea biroului lui Frock, custodele 
era neobişnuit de însufleţit. 

— Ai văzut mulajul ăla? îi spuse lui Margo. Caracteristici aviare, 
morfologie dinozauriană. Asta ar putea fi chiar creatura! 

Îi venea greu să se stăpânească. 

— Dar, domnule profesor Frock, domnul Pendergast crede că a 
fost construit drept o armă de un anume fel, se grăbi Margo să 
răspundă. 

În timp ce vorbea, realiză că şi ea însăşi dorea să creadă acelaşi 
lucru. 

— Prostii, pufni Frock. Uitându-te la mulaj, nu ai avut senzaţia că 
vezi ceva intrigant de familiar şi totuşi pe de-a-ntregul străin? Avem 
de-a face cu o aberaţie a evoluţiei, cu ceva care pledează în favoarea 
teoriei mele. 

Odată ajuns în birou, scoase imediat un carneţel din buzunarul 
hainei şi începu să scrie. 

— Dar, domnule profesor, cum ar putea o astfel de creatură... 

Margo tăcu când simţi mâna lui Frock prinzând-o pe a ei. 
Strânsoarea era extraordinar de puternică. 


— Draga mea fetiţă, spuse el, în ceruri şi pe pământ sunt mult mai 
multe lucruri, aşa cum a subliniat Hamlet. Nu ne este întotdeauna 
dat să facem supoziţii. Uneori trebuie să ne mulţumim să facem doar 
observaţii. Vocea îi era scăzută, dar tremura de emoție. Nu putem 
scăpa ocazia, mă auzi? Fir-ar afurisită închisoarea asta de oţel în care 
mă aflu! Dumneata, Margo, trebuie să fii ochii şi urechile mele. 
Trebuie să mergi peste tot, să cotrobăi în sus şi-n jos, să fii o extensie 
a degetelor mele. Nu trebuie să lăsăm şansa asta să treacă pe lângă 
noi. Vrei, Margo? 

Îi strânse mâna mai tare. 


19 


Vechiul lift de marfă din Sectorul 28 al muzeului mirosea întot- 
deauna de parcă ar fi fost o mortăciune înăuntru, îşi spuse 
Smithback. Încercă să respire pe gură. 

Era imens, de dimensiunile unei garsoniere din Manhattan, iar 
liftierul îl împodobise cu o masă, cu un scaun şi cu poze tăiate din 
revista de istorie naturală a muzeului. Pozele se refereau la un singur 
subiect. Înfăţişau girafe frecându-şi gâturile, insecte împerechindu- 
se, un babuin arătându-şi şezutul, femei indigene cu sânii legănându- 
se. 

— Vă place mica mea galerie de artă? îl întrebă liftierul, privindu-l 
cu coada ochiului. 

Avea în jur de şaizeci de ani şi purta o meşă portocalie. 

— E plăcut să vezi pe cineva atât de interesat de istoria naturală, 
spuse Smithback, cu sarcasm. 

În timp ce ieşea, mirosul de carne intrată în putrefacție îl izbi cu 
şi mai multă putere; părea să fi invadat aerul precum ceața din 
Maine. 

— Cum de-l poţi suporta? reuşi să bolborosească către liftier. 

— Ce să suport? întrebă omul, oprindu-se în timp ce manevra 
uşile liftului, închizându-le. 

De-a lungul coridorului răsună o voce veselă: 

— Bine aţi venit! 

Un bărbat mai în vârstă striga ca să acopere zgomotul 
conductelor cu aer comprimat, strângându-i mâna lui Smithback. 

— Astăzi nu gătim nimic altceva decât zebră. Aţi scăpat rinocerul. 
Dar intraţi, oricum, poftiţi, vă rog! 

Smithback ştia că accentul bolovănos al celuilalt era austriac. 

Jost Von Oster conducea zona de pregătire osteologică, acel 
laborator al muzeului în care leşurile animalelor erau reduse la oase. 
Avea peste optzeci de ani, dar era atât de trandafiriu, de vesel şi de 
rotofei, încât majoritatea oamenilor îl credeau mult mai tânăr. 

Von Oster începuse să lucreze în muzeu la sfârşitul anilor 1920, 
pregătind şi montând scheletele pentru expunerea în vitrine. La vre- 
mea aceea, cele mai importante dintre realizările sale fuseseră o 
serie de schelete de cai montate de parcă ar fi mers la pas, la trap şi 
la galop. Se spunea că revoluţionase astfel modul de expunere a 
animalelor. Apoi se specializase în crearea grupurilor din habitatele 
care simulau viaţa, populare în anii patruzeci, asigurându-se că 
fiecare detaliu - până la saliva din gura animalelor - părea perfect 
autentic. 

Dar epoca grupurilor din habitate trecuse, iar Von Oster fusese, în 
cele din urmă, transferat în Camera Gândacilor. Respingând toate 


ofertele de pensionare, prezida cu dragă inimă asupra laboratorului 
osteologic, unde animalele - provenind, în cea mai mare parte, din 
grădinile zoologice - erau transformate în oase albe, curate, 
destinate studiului sau montării. Totuşi, vechile sale deprinderi de 
maestru în realizarea habitatelor erau intacte şi fusese solicitat să 
lucreze la realizarea un grup special de şamani care păreau vii, 
destinat expoziţiei Superstiţii. Smithback dorea să includă crearea 
migăloasă a acestuia într-un întreg capitol al cărţii sale. 

Ghidat de gesturile lui Von Oster, pătrunse în zona de pregătire. 
Până atunci, nu mai intrase niciodată în încăperea acea renumită. 

— Sunt atât de bucuros că aţi venit să-mi vedeţi atelierul de lucru, 
spuse Von Oster. Acum, de când cu crimele astea îngrozitoare, nu 
mai vin prea mulţi oameni aici, jos. Sunt foarte bucuros, într-adevăr. 

Locul semăna mai degrabă cu o bucătărie industrială bizară decât 
cu orice altceva. Pe unul dintre pereţi erau înşiruite cuve mari, din 
oţel inoxidabil. De tavanul din preajmă atârnau scripeţi masivi, 
lanţuri şi cârlige pentru manevrarea leşurilor mari. În mijlocul 
podelei era amplasat un canal de scurgere, în al cărui grătar se 
înţepenise o mică bucată de os sfărâmat. In colţul opus al atelierului 
era o targă din inox pe care se afla un animal de mari dimensiuni. 
Dacă n-ar fi existat eticheta mare, scrisă de mână şi lipită cu 
leucoplast pe unul dintre picioarele tărgii, Smithback nu şi-ar fi dat 
seama că respectiva creatură fusese cândva un dugong din Marea 
Sargaselor; în momentul acela, era putrezită aproape pe de-a- 
ntregul. În jurul hoitului erau împrăştiate spiţuri, cleşti şi cuțite 
minuscule. 

— Vă mulţumesc fiindcă v-aţi făcut timp pentru mine, abordă 
Smithback discuţia. 

— N-aveţi pentru ce, explodă Van Oster. Mi-ar fi plăcut să facem 
un tur, dar ştiţi că zona asta se află în afara perimetrului în care este 
permis accesul turiştilor, şi e mare păcat. Ar fi trebuit să veniţi aici 
pentru femela de rinocer. Gott, aia era straşnică! 

Plin de energie, traversă încăperea pentru a-i arăta lui Smithback 
cuva de macerare care conţinea leşul zebrei. Cu toată că exista o 
hotă pentru absorbirea aburului, mirosul era încă puternic. Von Oster 
săltă capacul şi se dădu deoparte, aidoma unui bucătar mândru de 
sine. 

— Ce ziceţi de azta? 

Smithback privi lichidul maroniu şi apos care umplea recipientul. 
Sub suprafaţa tulbure zăcea leşul macerat al zebrei, carnea şi 
țesuturile moi ale acesteia lichefiindu-se încetul cu încetul. 

— E puţin cam răscoaptă, spuse el, fără vlagă. 

— Cum adică, răscoaptă? E perfectă! Aici, dedesubt, avem un 
arzător. Menţinem apa la o temperatură constantă, de nouăzeci şi 


cinci de grade. Vedeţi, mai întâi eviscerăm leşul şi îl coborâm în cuva 
asta. Pe urmă intră în putrefacție şi, după două săptămâni, scoatem 
dopul şi totul se scurge în canalul de evacuare. Ceea ce ne rămâne e 
mormanul ăsta mare de oase unsuroase. Aşa că reumplem cuva, 
adăugăm puţină piatră-acră şi fierbem oasele. Nu prea mult, pentru 
că se înmoaie. 

Von Oster se întrerupse din nou, trăgându-şi sufletul. 

— Ştiţi, exact ca atunci când fierbi un pui prea multă vreme. 
Pffffui! Urât! Dar oasele sunt încă unsuroase, aşa că le spălăm mit 
benzină. Asta le face de un alb curat. 

— Domnule Von Oster..., începu Smithback. Dacă nu schimba re- 
pede subiectul discuţiei, nu o mai scotea niciodată la capăt. Şi nu mai 
putea suporta prea multă vreme mirosul. Mă întrebam dacă mi-aţi 
putea spune câte ceva despre grupul de şamani la care lucraţi. Scriu 
o carte despre expoziţia Superstiţii. Vă amintiţi discuţia noastră? 

— Ja, ja! Bineînţeles! 

Se repezi către un birou şi scoase nişte schiţe. Smithback îşi porni 
reportofonul. 

— Mai întâi, pictezi fundalul pe o suprafaţă cu dublă curbură, aşa 
că nu există colţuri, înţelegeţi? Vrei să dai iluzia de profunzime. 

Von Oster începu să descrie procedeul, cu voce stridentă din 
cauza exaltării. „Asta o să iasă bine, îşi spuse Smithback. Tipul e 
visul oricărui scriitor.” 

Bătrânul continuă încă mult timp, împungând aerul, gesticulând 
cu impetuozitate şi respirând adânc între frazele rostite cu un 
puternic accent străin. Când termină, zâmbi către Smithback. 

— Acum n-aţi vrea să vedeţi gândacii? îl întrebă. 

Smithback nu putu rezista ispitei. Gândacii erau celebri. Era 
vorba de un procedeu inventat chiar de Von Oster, dar care se 
folosea acum în toate marile muzee de istorie naturală din ţară: 
gândacii puteau goli de învelişul de carne un leş de mici dimensiuni, 
lăsând în urmă un schelet curat, perfect articulat. 

Încăperea „sigură” care îi adăpostea era călduroasă, umedă şi 
doar puţin mai mare decât un dulap. Gândacii, numiţi dermestizi, 
proveneau din Africa şi trăiau în cuve albe de porțelan, cu margini 
alunecoase, acoperite cu sită. Mişunau, cu încetineală, deasupra unor 
şiruri de animale moarte şi jupuite. 

— Ce sunt astea? întrebă Smithback, uitându-se cu atenţie la 
leşurile acoperite cu gândaci. 

— Lilieci! spuse Von Oster. Lilieci pentru doctorul Huysmans. O 
să aibă nevoie de vreo zece zile ca să curețe liliecii. 

El pronunţase „lilietii”. 

Prins între duhoare şi gândaci, Smithback avusese parte de prea 
multe. Îşi îndreptă spatele şi îi întinse mâna bătrânului om de ştiinţă. 


— Trebuie să plec. Vă mulţumesc pentru interviu. lar gândacii 
sunt grozavi. 

— Cu foarte mare plăcere! îi răspunse Von Oster. Ei, staţi o clipă. 
Interviu, ziceţi. Pentru cine scrieţi cartea? 

Ideea îi trecuse pe neaşteptate prin minte după ce fusese 
intervievat. 

— Pentru muzeu, răspunse Smithback. Rickman se ocupă de asta. 

— Rickman? 

Ochii lui Von Oster se îngustară dintr-odată. 

— Da. De ce? întrebă Smithback. 

— Lucraţi pentru Rickman? spuse bătrânul. 

— Nu tocmai. Ea nu face decât să, ei bine, să se amestece cel mai 
mult. 

Pe chipul lui Von Oster se lăţi un rânjet tăios. 

— Ach, e otravă, femeia aia! De ce lucraţi pentru ea? 

— Pur şi simplu, aşa s-a nimerit, spuse Smithback, încântat că îşi 
găsise un aliat. N-o să vă vină să credeţi ce fel de mizerii îmi face. 
Oh, Doamne. 

Von Oster îşi pocni palmele. 

— Cred! Cred! Face necazuri peste tot! Cu expoziţia asta, face tot 
felul de necazuri! 

Smithback deveni brusc interesat. 

— Cum adică? întrebă. 

— Vine acolo în fiecare zi, zbunând azta nu e bine, aia nu e bine! 
Gott, temeia aia! 

— Pare să fie în stilul ei, făcu Smithback, rânjind. Şi ce nu era 
bine? 

— Aia, cum îi spune, prostia aia de la tribul Kothoga. Tocmai m- 
am nimerit acolo ieri după-masă, când ea îi dădea cu gura. „Toată 
lumea părăseşte expoziţia! Aducem statueta Kothoga!” Toţi au fost 
nevoiţi să întrerupă lucrul şi să plece. 

— Statueta? Care statuetă? Ce-i atât de deosebit în privinţa ei? 

Ii trecuse brusc prin minte că ceva care o tulbura pe Rickman i-ar 
fi putut fi lui de folos într-o bună zi. 

— Statueta Mbwun, o mare scofală pentru expoziţie. Nu ştiu prea 
multe în privinţa ei. Dar Rickman era tare întoarsă pe dos, ascultati- 
mă pe mine! 

— De ce? 

— Cum vă spuneam, statueta aia. N-aţi auzit? Se spun o grămadă 
de lucruri despre ea, foarte, foarte rele. Incerc să nu le iau în seamă. 

— Şi cam ce se spune, de exemplu? N 

Smithback mai zăbovi puţin, ascultându-l pe bătrân. În cele din 
urmă, părăsi atelierul, condus de Von Oster până la lift. 

Când uşile se închiseră, el încă mai vorbea. 


— Ce ghinion, să lucraţi pentru ea! strigă în urma lui Smithback, 
chiar înainte ca liftul să înceapă să urce. 
Dar scriitorul nu-l auzi. Era prea preocupat de gândurile sale. 


20 


Către sfârşitul după-amiezii, Margo, obosită, îşi dezlipi ochii de 
monitorul terminalului ei. Întinzându-se, apăsă tasta care transmitea 
comenzi către imprimanta din josul coridorului, apoi se lăsă pe spate, 
frecându-se la ochi. Prezentarea vitrinei lui Moriarty era gata, în 
sfârşit. Poate puţin cam necizelată; şi nu atât de cuprinzătoare cum i- 
ar fi plăcut ei, dar nu-şi putea permite să piardă mai mult timp. În 
taină, se simţea mai degrabă încântată şi descoperi că era 
nerăbdătoare să ducă materialul tipărit în biroul lui Moriarty de la 
etajul patru al Observatorului Butterfield, unde era găzduită echipa 
care se ocupa de proiectul expoziţiei Superstiţii. 

Răsfoi registrul cu numerele de telefon ale angajaţilor, căutând 
interiorul la care putea fi găsit Moriarty. Apoi se întinse după telefon 
şi formă un număr din patru cifre. 

— Centrul de coordonare a expoziţiei, spuse un glas tărăgănat. 

Apoi auzi, în fundal, mai multe voci care îşi luau un rămas-bun 
zgomotos. 

— George Moriarty e acolo? întrebă ea. 

— E jos, în expoziţie. Aici închidem. Să-i transmit vreun mesaj? 

— Nu, mulţumesc, răspunse ea, înainte de a pune receptorul în 
furcă. 

Işi privi ceasul: era aproape ora cinci. Ora stingerii. Dar expoziţia 
se deschidea vineri seara, iar ea îi promise lui Moriarty materialul. 

Era gata să se salte de pe scaun, când îşi aminti că Frock îi 
sugerase să ia legătura cu Kawakita. Oftă şi ridică din nou 
receptorul. „Mai bine să-l pun la încercare.” Era foarte posibil ca, în 
momentul acela, să fi părăsit deja clădirea şi putea să-i lase doar un 
mesaj pe robot. 

— Greg Kawakita la telefon, se auzi vocea familiară, baritonală. 

— Greg? Aici Margo Green. 

„Renunţă la tonul plin de scuze. Nu e şeful unui departament sau 
ceva de genul ăsta.” 

— Bună, Margo. Ce s-a-ntâmplat? 

Putea auzi zăngănitul cheilor de la celălalt capăt al firului. 

— Vreau să-ţi cer un serviciu. De fapt, e vorba de o sugestie a 
doctorului Frock. Analizez câteva specimene de plante folosite de 
tribul Kiribitu, iar el a sugerat să le rulez prin intermediul 
Extrapolatorului. Poate că o să descopere corespondențe genetice 
între eşantioane. 

Urmă o tăcere. 

— Doctorul Frock s-a gândit că ar putea fi un test folositor pentru 
programul tău, precum şi un ajutor pentru mine, argumentă ea. 

Kawakita începu să vorbească după o ezitare. 


— Păi, ştii, Margo, mi-ar face plăcere să te ajut, ţi-o spun sincer. 
Dar Extrapolatorul nu are încă o formă în care să poată fi folosit de 
oricine. Încă îi mai elimin deficienţele şi n-aş putea garanta 
rezultatele. 

Lui Margo i se învăpăiară obrajii. 

— „Oricine”? 

— Scuză-mă, mi-am ales greşit cuvintele. Ştii ce vreau să spun. Şi 
în afară de asta, pe moment sunt într-adevăr foarte ocupat, iar starea 
asta de asediu nu-mi e de nici un ajutor. Ştii ce, ce-ar fi să mă mai 
întrebi peste o săptămână sau două? OK? Mai vorbim atunci. 

Legătura se întrerupse. 

Margo se ridică, îşi înhăţă haina şi geanta şi o luă de-a lungul 
coridorului ca să-şi recupereze datele de la imprimantă. Ştia că el 
avea de gând s-o amâne la nesfârşit. Ei bine, Kawakita putea să se 
ducă naibii. Avea să dea de urma lui Moriarty, ca să-i lase materialul 
înainte de a pleca. Chiar dacă nu avea să se aleagă cu altceva, ar fi 
putut avea măcar şansa de a face un tur al expoziţiei, aflând poate 
astfel care era motivul numeroaselor proteste. 

Câteva minute mai târziu, mergea agale prin Sala Memorială 
Selous. La intrare stăteau doi paznici, iar în interiorul centrului de 
informaţii se afla un singur ghid, care punea sub cheie registrele şi 
aranja obiectele destinate vânzării, pregătindu-le pentru vizitatorii de 
a doua zi. „Dacă o să fie vreunii”, îşi spuse Margo. Chiar sub statuia 
imensă de bronz a lui Selous stăteau de vorbă trei poliţişti. Nu o 
observară. 

Ea se pomeni rememorând discuţia pe care o purtase cu Frock în 
dimineaţa aceea. Dacă ucigaşul nu avea să fie găsit, măsurile de sigu- 
ranţă urmau să fie tot mai drastice. Poate că prezentarea disertaţiei 
ei avea să fie amânată. Sau muzeul ar fi putut fi în întregime închis. 
Margo scutură din cap. Dacă se întâmpla asta, ea avea să fie cu sigu- 
ranţă nevoită să se întoarcă în Massachusetts. 

Se îndreptă către Galeria Walker şi către intrarea din spate a 
expoziţiei Superstiţii. Spre disperarea ei, uşile mari de fier erau 
închise, iar în faţa lor erau postați doi suporţi de alamă între care era 
legată o panglică de catifea. Alături stătea, neclintit, un poliţist. 

— Vă pot ajuta cu ceva, domnişoară? o întrebă. 

Pe ecusonul lui era scris F. BEAUREGARD. 

— Mă duc la George Moriarty, răspunse ea. Cred că e în sălile 
expoziţiei. Trebuie să-i dau ceva. 

Flutură foile tipărite în faţa ochilor poliţistului, care nu păru 
impresionat. 

— Imi pare rău, domnişoară, zise el. A trecut de ora cinci. N-ar 
trebui să fiţi aici. In afară de asta, adăugă, cu mai multă amabilitate, 
expoziţia a fost sigilată până la deschidere. 


— Dar..., dădu Margo să protesteze, apoi se întoarse şi o porni 
înapoi, către rotondă, cu un oftat. 

Se opri după primul colţ. Putea zări, la capătul coridorului pustiu, 
întinderea întunecată a sălii. In spatele ei, polițistul F. Beauregard nu 
se vedea, fiind dincolo de colţ. Dintr-un impuls de moment, o luă la 
stânga, printr-un pasaj îngust şi scund care dădea într-un alt coridor 
paralel. La urma urmelor, poate că nu era prea târziu ca să-l 
găsească pe Moriarty. 

Urcă nişte scări largi şi, privind cu grijă împrejur înainte de a 
trece la acţiune, intră, fără grabă, într-o sală boltită dedicată 
insectelor. Apoi o luă la dreapta şi pătrunse într-o galerie care 
înconjura cel de-al doilea nivel al sălii cu animale marine. La fel ca 
orice alt loc din muzeu, avea un aspect sinistru şi era pustie. 

Margo cobori pe una din cele două scări identice, abrupte, care 
duceau către podeaua de granit a sălii principale. Trecu, mergând 
mult mai încet acum, pe lângă reproducerea, în mărime naturală, a 
habitatului unui grup de morse şi pe lângă modelul unui recif 
subacvatic, construit cu meticulozitate. Ştia că astfel de diorame, 
create iniţial în anii treizeci şi patruzeci, nu mai puteau fi realizate - 
construcţia lor era mult prea costisitoare. 

La capătul opus al sălii se afla intrarea în Galeriile Weisman, în 
care erau găzduite expoziţiile mari, temporare. Făceau parte dintre 
cele destinate expoziţiei Superstiţii. Partea interioară a uşilor duble 
de sticlă era acoperită cu hârtie neagră, pe exterior aflându-se un afiş 
mare, pe care scria: GALERIE ÎNCHISĂ. EXPOZIŢIE NOUĂ, ÎN 
CURS DE AMENAJARE. VĂ MULŢUMIM PENTRU ÎNŢELEGERE. 

Uşa din partea stângă era încuiată. Dar cea din dreapta se 
deschise cu uşurinţă atunci când o împinse. 

Margo se uită peste umăr cu toată nepăsarea de care era în stare: 
nu se zărea nimeni. 

În spatele ei, uşa se închise cu un sâsâit şi se pomeni în spaţiul 
înghesuit şi îngust dintre pereţii exteriori ai galeriei şi partea din 
spate a expoziţiei propriu-zise. Peste tot erau răspândite, în 
dezordine, folii de placaj şi cuie mari, iar pe podea erau încolăcite 
cabluri electrice. În stânga ei se afla un eşafodaj enorm din rigips şi 
scânduri fixate dizgraţios în cuie, sprijinit cu proptele de lemn şi 
semănând foarte bine cu partea din spate a unui decor de la 
Hollywood. Era o porţiune a expoziţiei Superstiţii pe care nici un 
vizitator nu avea să o vadă vreodată. 

Înaintă cu precauţie de-a lungul spaţiului îngust, căutând o cale 
de a pătrunde în expoziţie. Lumina era firavă - becuri cu abajur 
metalic, plasate din şase în şase metri - şi se temea să nu se 
împiedice şi să cadă. Ajunse curând în dreptul unei mici deschideri 


dintre panourile de lemn - şi decise că era suficient de largă ca să se 
strecoare înăuntru. 

Se trezi într-o anticameră mare, hexagonală. Arcadele gotice de 
pe trei dintre laturi conturau pasaje care se pierdeau în 
semiîntuneric. Lumina provenea, în cea mai mare parte, de la 
becurile aflate în spatele unei serii de fotografii de şamani, amplasate 
în partea de sus a pereţilor. Aruncă o privire meditativă către cele 
trei ieşiri. Nu avea idee în ce parte a expoziţiei se afla - unde începea 
şi unde se sfârşea aceasta, sau unde ar fi trebuit să-l caute pe 
Moriarty. 

— George? făcu ea, cu voce joasă, cumva neîndrăznind să ridice 
glasul în linişte şi semiobscuritate. 

O luă prin pasajul central şi ajunse într-o altă sală întunecată, mai 
lungă decât cealaltă şi ticsită cu exponate. Din loc în loc, câte o 
lumină puternică scotea în evidenţă o serie de artefacte: o mască, un 
cuţit de os, o sculptură bizară, acoperită cu cuie. Obiectele păreau să 
plutească în întunericul de catifea. Pe tavan se aşterneau, demenţiale 
şi neclare, jocuri de umbre şi lumini. 

În capătul opus, galeria se îngusta. Margo avu senzaţia stranie că 
se îndrepta spre inima unei peşteri fără fund. „O adevărată 
manipulare subliminală”, îşi spuse. Acum înţelegea de ce se supărase 
Frock. 

Pătrunse mai adânc în întuneric, neauzind nimic altceva în afara 
sunetului paşilor ei pe mocheta groasă. Nu putea vedea exponatele 
înainte de a ajunge aproape în dreptul lor şi se întrebă cum avea să 
regăsească drumul spre sala şamanilor. Poate că mai exista şi o altă 
ieşire descuiată - una bine luminată - într-o altă parte a expoziţiei. 

În faţa ei, culoarul îngust se bifurca. După o ezitare de o clipă, 
Margo o luă la dreapta. În timp ce îşi urma drumul, observă nişele 
minuscule de pe ambele părţi, care adăposteau câte un singur 
artefact grotesc. Liniştea era atât de profundă, încât se pomeni 
ţinându-şi respiraţia. 

Culoarul se lărgi, transformându-se într-o sală, iar ea se opri un 
faţa unui grupaj de capete Maori, tatuate. Nu erau încreţite - era clar 
că testele se aflau în interior, conservate, aşa cum explica eticheta, 
cu ajutorul fumului. Orbitele erau umplute cu un material fibros, iar 
pielea de culoarea mahonului strălucea. Buzele negre şi zbârcite erau 
retrase, dezgolind dinţii. Erau şase, o ceată rânjind isteric, ivită pe 
neaşteptate din noapte. Tatuajele albastre îţi tăiau pe deplin 
răsuflarea: spirale alambicate, intersectându-se şi reintersectându- 
se, deformându-se spre a contura forme fără început şi fără sfârşit în 
jurul pomeţilor, al nasului şi al bărbiei. Tatuajele fuseseră făcute în 
timpul vieţii, spunea eticheta, capetele fiind conservate în semn de 
respect. 


Margo văzu că, imediat dincolo de ele, galeria se îngusta, condu- 
când către un punct anume. În faţă se afla un stâlp totem masiv, 
scăldat în lumina palidă, portocalie, care izvora de dedesubt. 
Umbrele capetelor enorme de lupi şi de păsări cu ciocuri feroce, 
încovoiate, se înălţau formând pete gri pe tavanul întunecat. Fiind 
sigură că ajunsese într-o fundătură, Margo se apropie de totem fără 
tragere de inimă. Apoi observă, înainte şi la stânga ei, o mică 
deschidere care conducea într-o firidă. Continuă să meargă încet, 
făcând cât mai puţin zgomot posibil. Renunţase de mult la orice 
intenţie de a-l striga din nou pe Moriarty. „Slavă Domnului că nu sunt 
în preajma Subsolului Vechi”, se gândi. 

Firida găzduia o vitrină cu fetişuri. Câteva nu erau decât simple 
pietre cioplite în forma unor animale, dar cele mai multe reprezentau 
monştri care reflectau cea mai întunecată latură a superstiţiilor 
umane. O altă deschidere o conduse într-o încăpere lungă şi îngustă. 
Toate suprafeţele acesteia erau acoperite cu postav negru, gros, iar 
dintr-o nişă ascunsă răzbătea, filtrată, o lumină de un albastru pal. 
Tavanul cobora până aproape deasupra capului lui Margo. 
„Smithback ar fi trebuit să umble pe aici de-a buşilea”, îşi spuse ea. 

Încăperea se lărgea, dând în spaţiul octogonal de sub o boltă 
înaltă, în cruce. Prin vitraliile din tavanul boltit, care înfăţişau iadul 
în viziunea medievală, se strecurau pete de lumină. Pereţii erau 
acoperiţi aproape în întregime de ferestre imense. 

Margo se îndreptă către cea mai apropiată şi se pomeni privind 
într-un mormânt maiaş. In centru zăcea un schelet acoperit cu un 
strat gros de praf. Locul era presărat cu tot felul de artefacte. Cutia 
toracică era strânsă într-o platoşă de aur şi inele din acelaşi material 
acopereau oasele degetelor. În jurul capului erau aranjate, în 
semicerc, oale pictate. Una dintre ele conţinea o ofrandă de boabe de 
porumb, mărunte şi uscate. 

Prin fereastra următoare se zărea un mormânt eschimos, săpat în 
stâncă, adăpostind o siluetă mumificată, înfăşurată în blănuri. 
Următorul era încă şi mai înfiorător: un sicriu putred, fără capac, în 
stil european, care nu era gol. Cadavrul din interior era înveşmântat 
într-o redingotă bine putrezită, avea cravată şi frac şi se afla într-o 
stare avansată de descompunere. Capul era înclinat către Margo, 
într-o poziţie rigidă, de parcă s-ar fi pregătit să-i împărtăşească un 
secret, cu orbitele lipsite de vedere proeminente şi gura osificată 
într-un rictus de durere. Ea făcu un pas înapoi. „Doamne Sfinte, se 
gândi, ăsta-i străbunicul cuiva.” Stilul prozaic al etichetei, care 
descria, cu bun gust, detaliile specifice unei înmormântări din 
America secolului al nouăsprezecelea, contrazicea aspectul hidos al 
scenei. 


Se hotări să ignore celelalte ferestre şi trecu pe sub arcada joasă 
din capătul opus al încăperii octogonale. Dincolo de aceasta, 
coridorul se bifurca. În stânga era o cameră micuță; în dreapta, un 
coridor lung şi îngust care se pierdea în întuneric. Nu vroia s-o ia pe 
acolo; cel puţin nu încă. Intră agale în cameră şi se opri dintr-odată. 
Apoi se duse să studieze mai îndeaproape una dintre vitrine. 

Sala trata conceptul răului absolut, în numeroasele sale forme 
mitice. Erau expuse mai multe imagini ale diavolului în concepţia 
medievală; apărea şi Tornarsuk, spiritul răului din mitologia eschimo- 
şilor. Dar ceea ce o oprise era un altar din piatră neprelucrată, plasat 
în mijlocul încăperii. Acolo, sub un spot de lumină galbenă, se afla o 
mică statuetă sculptată cu atâta grijă pentru redarea detaliilor încât 
îi tăiase răsuflarea. Era acoperită cu solzi şi ghemuită, ca pentru salt, 
sprijinindu-se pe toate cele patru labe. Insă avea ceva - membrele 
anterioare lungi, unghiul sub care îşi ţinea capul - tulburător de 
uman. Se cutremură. Ce fel de imaginaţie a dat naştere unei creaturi 
având atât solzi, cât şi păr? Ochii îi coborâră asupra etichetei. 

MBWUN. Sculptura este o reprezentare a lui Mbwun, zeul de- 
menţei, probabil realizată de tribul Kothoga din bazinul superior al 
Amazonului. Acest zeu sălbatic, cunoscut de asemenea şi drept Cel- 
Care-Umblă-Pe-Patru-Picioare, era foarte temut de triburile băştinaşi- 
lor din zonă. O legendă locală povesteşte că oamenii din tribul 
Kothoga aveau puterea de a-l invoca după placul inimii, trimiţându-l 
în misiuni nimicitoare împotriva triburilor învecinate. Au fost 
descoperite foarte puţine artefacte Kothoga, aceasta fiind singura 
reprezentare a lui Mbwun a cărei existenţă este cunoscută. În afara 
referirilor din legendele amazoniene, nu se ştie nimic altceva nici 
despre tribul Kothoga, nici despre „demonul” lui misterios. 

Margo simţi un fior de gheaţă. Se uită cu mai multă atenţie, 
cuprinsă de repulsia stârnită de trăsăturile reptiliene, de ochii mici şi 
cruzi..., de gheare. Câte trei la fiecare dintre membrele anterioare. 

„Oh, Sfinte Dumnezeule.” Era imposibil. 


Realiză, dintr-odată, că toate instinctele îi spuneau să rămână 
absolut nemişcată. Trecu un minut, apoi două. 

Pe urmă se auzi din nou - sunetul care o speriase. Un foşnet stra- 
niu, lent, deliberat, înnebunitor de firav. Pe mocheta aceea groasă, 
paşii nu se puteau auzi decât de aproape... de foarte aproape. O 
duhoare scârboasă, de ţap, ameninţa s-o înăbuşe. 

Luptându-se cu spaima, îşi roti cu frenezie privirile, în căutarea 
celei mai sigure ieşiri. Întunericul era de nepătruns. Făcând cât mai 
puţin zgomot cu putinţă, ieşi din cameră şi intră pe cealaltă ramură a 
bifurcaţiei. Incă un foşnet, şi se pomeni alergând, alergând întruna, 
repezindu-se cu capul înainte în întuneric, pe lângă exponatele cu 


înfăţişare de vampiri şi pe lângă statuetele cu priviri hulpave care 
păreau să se desprindă din beznă dintr-un salt, alergând prin 
răscruci şi prin coridoare contorsionate şi străduindu-se să aleagă, de 
fiecare dată, traseul cel mai ascuns. 

În cele din urmă, cu desăvârşire năucită şi cu răsuflarea tăiată, se 
afundă într-o nişă cu exponate legate de medicina primitivă. Se 
ghemui, gâfâind, în spatele unei vitrine care adăpostea un craniu 
uman trepanat, fixat pe o tijă de fier. Se ascunse în umbra ei, 
ascultând. 

Nimic; nici un zgomot, nici o mişcare. Aşteptă până când respi- 
raţia i se domoli şi îşi regăsi raţiunea. Nu era nimic acolo. De fapt, nu 
fusese nimic, nicicând - doar imaginaţia ei prea activă, stârnită de 
acel tur de coşmar. „Ei, nu ştiu dacă vreau să mă mai întorc aici 
vreodată - nici măcar în cea mai aglomerată duminică.” 

Oricum, trebuia să găsească drumul către ieşire. Se făcuse târziu 
şi spera că mai erau încă oameni prin preajmă, ca s-o audă bătând 
dacă ajungea la una dintre uşile încuiate. Avea să fie jenant, ar fi 
trebuit să-i dea explicaţii unui paznic sau unui poliţist. Dar, cel puţin, 
avea să iasă de acolo. 

Privi pe deasupra capacului vitrinei. Chiar dacă nu fusese decât 
imaginaţia ei, nu îndrăznea să se întoarcă pe acelaşi drum. Ţinându- 
şi respiraţia, ieşi în tăcere din nişă şi ascultă. Nimic. 

O luă la stânga şi începu să înainteze încet de-a lungul 
coridorului, căutând ceva care să arate a cale de ieşire din expoziţie. 
La o bifurcaţie largă se opri, încordându-şi privirea ca să străpungă 
întunericul şi întrebându-se încotro să o apuce. „N-ar trebui să existe 
indicatoare care să conducă spre ieşire? Probabil că încă n-au fost 
instalate. Tipic.” Dar coridorul din stânga ei arăta promiţător; părea 
să se deschidă într-un foaier mare, undeva, în faţă, în întunericul pe 
care nu-l putea străbate cu privirea. 

Cu coada ochiului, surprinse o mişcare. Simţindu-şi picioarele 
înţepenite, îşi întoarse şovăind privirea către dreapta. O umbră - 
neagră peste negru - aluneca tiptil înspre ea, prelingându-se ca o 
pată de cerneală peste vitrine şi peste artefactele rânjite. 

Sub imboldul groazei, se năpusti cu iuţeală în lungul coridorului. 
Simţea, mai degrabă decât vedea, pereţii defilând în sens opus şi 
lărgindu-se în jurul ei. Apoi zări în faţa ochilor două despicături lumi- 
noase, verticale, conturând o uşă mare, dublă. Fără să-şi rărească 
paşii, se azvârli asupra ei. Canaturile zburară în lături şi ceva 
zăngăni în marginea cea mai îndepărtată. Lumina palidă pătrunse 
brusc înăuntru - lumina roşie, blândă, care domnea în muzeu pe 
timpul nopţii. 


De-acum plângând, Margo trânti uşile şi se sprijini de ele, cu ochii 
închişi, cu fruntea presată de metalul rece, suspinând şi străduindu- 
se să-şi recapete răsuflarea. 

Din semiîntunericul purpuriu din spatele ei se auzi zgomotul 
inconfundabil făcut de cineva care îşi drege glasul. 


EXPOZIŢIA SUPERSTIŢII 


PARTEA A DOUA 
21 


— Ce se întâmplă aici? se auzi o voce severă. 

Margo se răsuci pe călcâie şi aproape că se prăbuşi de atâta 
uşurare. 

— Domnule poliţist Beauregard, acolo €..., începu ea, oprindu-se 
în mijlocul frazei. 

F. Beauregard, care ridica suportul de alamă doborât de uşa 
batantă, îşi înălţă privirea la auzul numelui său. 

— Ei, dumneata eşti fata care a încercat să intre mai devreme! 
Ochii poliţistului se îngustară. Care-i problema, domnişoară, nu poţi 
să accepţi un nu drept răspuns? 

— Domnule poliţist, acolo €..., încercă Margo din nou să 
vorbească, apoi ezită. 

Polițistul făcu un pas înapoi şi îşi încrucişă braţele pe piept, 
aşteptând. Pe urmă pe chip i se aşternu, în treacăt, o expresie de 
surpriză. 

— Ce naiba? Ei, te simţi bine, domnişoară? 

Margo se lăsase pe podea, râzând - sau plângând, nu era sigură 
ce anume făcea - şi ştergându-şi lacrimile de pe obraji. 

Polițistul îşi întinse o mână şi o prinse de braţ. 

— Cred că ar trebui să vii cu mine. 

Implicaţiile ultimei fraze - să stea într-o încăpere plină cu poliţişti, 
spunându-şi povestea iarăşi şi iarăşi, acolo fiind poate chemat 
doctorul Frock, sau chiar şi doctorul Wright, şi să fie nevoită să se 
întoarcă în expoziţie - o siliră pe Margo să se ridice. „Or să-şi 
închipuie, pur şi simplu, că sunt nebună.” 

— O, nu, nu e necesar, spuse, fornăind. M-am speriat puţin, atât şi 
nimic mai mult. 

Beauregard nu părea convins. 

— Totuşi, cred că ar trebui să mergem să stăm de vorbă cu loco- 
tenentul D'Agosta. Cu mâna liberă, scoase din buzunarul de la spate 
o agendă groasă, cu coperte de piele. Cum te numeşti? o întrebă. 
Trebuie să fac un raport. 

Era clar că nu avea de gând s-o lase să plece înainte de a primi 
informaţia pe care o ceruse. 

— Numele meu e Margo Green, spuse, într-un târziu. Sunt aspi- 
rantă şi lucrez sub îndrumarea domnului doctor Frock. Mă ocup de o 
sarcină încredinţată de George Moriarty - el organizează această 
expoziţie. Dar aţi avut dreptate. Inăuntru nu era nimeni. 


În timp ce i se adresa, îşi eliberă pe nesimţite braţul din 
strânsoarea poliţistului. Apoi începu să se îndepărteze mergând de-a- 
ndăratelea, îndreptându-se spre Sala Memorială Selous şi continuând 
să vorbească. Polițistul Beauregard o urmări cu privirea şi, în cele 
din urmă, ridică din umeri, îşi deschise agenda şi începu să scrie. 

Odată ajunsă înapoi, în sală, Margo se opri. Nu se putea întoarce 
în biroul ei; era aproape ora şase, interdicţia intrase deja în vigoare. 
Şi nu vroia să plece acasă - nu putea să plece, nu încă. 

Atunci îşi aminti de materialul pe care trebuia să i-l dea lui 
Moriarty. Işi lipi cotul de coaste - bineînţeles, geanta ei era încă 
acolo, atârnase nebăgată în seamă în timpul întregului calvar. 
Rămase locului încă o clipă, apoi se îndreptă către ghereta goală a 
serviciului de informaţii. Ridică receptorul unui telefon de interior şi 
formă un număr. 

Un ţârâit, apoi: 

— Aici Moriarty. 

— George? spuse ea. Sunt Margo Green. 

— Bună, Margo, răspunse Moriarty. Ce s-a întâmplat? 

— Sunt în Sala Selous, zise ea. Tocmai am ieşit din expoziţie. 

— Din expoziţia mea? făcu el, surprins. Ce-ai făcut acolo? Cine te- 
a lăsat să intri? 

— Te-am căutat pe tine, răspunse ea. Vroiam să-ţi dau materialul 
despre Camerun. Erai înăuntru? 

Îşi simţi spaima ieşind din nou la suprafaţă. 

— Nu. Expoziţia trebuia să fie închisă, în pregătire pentru deschi- 
derea de vineri seara, zise el. De ce? 

Margo respiră adânc, încercând să se stăpânească. Mâinile îi 
tremurau şi receptorul o izbi peste ureche. 

— Ce impresie ţi-a făcut? întrebă Moriarty, plin de curiozitate. 

Ea scăpă un chicotit isteric. 

— Înspăimântătoare. 

— Am adus câţiva experţi care să se ocupe de lumini şi de ampla- 
sarea materialelor ilustrative. Ştii, doctorul Cuthbert l-a angajat chiar 
şi pe tipul care a proiectat Mausoleul Bântuit din Fantasyworld. 

Margo se simţi în sfârşit în stare să vorbească din nou. 

— George, în expoziţia aia mai era ceva în afară de mine. 

Un paznic din partea opusă a sălii o observase şi se îndrepta către 
ea. 

— Ce înţelegi prin ceva? 

— Exact ce-am spus! 

Pe neaşteptate, avu senzaţia că se reîntorsese în expoziţie, în 
beznă, alături de statueta aceea oribilă. În gură îi reveni gustul amar 
al groazei. 


— Ei, nu mai ţipa, spuse Moriarty. Ştii ce, hai să mergem la 
Oasele şi să terminăm discuţia acolo. Oricum, nici unul din noi n-ar 
mai trebui să fie în muzeu la ora asta. Aud ce spui, dar nu înţeleg 
despre ce vorbeşti. 


Oasele, numit astfel de întreg personalul muzeului, era un local 
cunoscut de către ceilalţi rezidenţi din zonă drept cârciuma Blarney 
Stone. Fațada sa câtuşi de puţin impozantă era cuibărită între două 
blocuri cu apartamente, exact vizavi de intrarea dinspre sud a 
muzeului, situată pe Seventy-second Street. Spre deosebire de 
majoritatea barurilor la modă, pline de plante ornamentale, specifice 
Upper West Side: la Blarney Stone nu se serveau nici pateu de iepure 
de câmp, nici cinci soiuri de apă minerală; dar, cu zece dolari, puteai 
mânca chiftele făcute în casă, udate cu un ulcior de bere Harp. 

Angajaţii muzeului îl numeau Oasele pentru că Boylan, pro- 
prietarul, fixase, cu cuie sau cu sârmă, un număr uimitor de oase pe 
toate suprafeţele plate disponibile. Pereţii erau căptuşiţi cu 
numeroase femururi şi tibii, aranjate în şiruri ordonate, alburii, 
precum o rogojină de bambus. Metatarsienele, scapularele şi rotulele 
formau, pe tavan, mozaicuri bizare. Toate ungherele posibile 
adăposteau craniile unor mamifere ciudate. De unde luase oasele era 
un mister, dar unii pretindeau că dăduse raiduri prin muzeu la vreme 
de noapte. 

— Oamenii le-aduc aici, era tot ce spusese vreodată Boylan, 
ridicând din umeri. 

Bineînţeles că Oasele era localul favorit al personalului muzeului. 

Afacerile mergeau din plin, aşa că Moriarty şi Margo fură nevoiţi 
să-şi croiască drum prin mulţime pentru a ajunge la o masă liberă. 
Uitându-se împrejur, ea remarcă mulţi angajaţi ai muzeului, printre 
care şi pe Bill Smithback. Scriitorul stătea la bar, discutând, plin de 
însufleţire, cu o blondă suplă. 

— OK, spuse Moriarty, ridicându-şi vocea deasupra zgomotului de 
glasuri. Acum, ce spuneai la telefon? Nu sunt tocmai sigur că te-am 
înţeles. 

Margo respiră adânc. 

— Am intrat în expoziţie ca să-ţi dau materialul. Era întuneric. Şi 
acolo era ceva. Care mă urmărea. Mă vâna. 

— Iar cuvântul ăla, ceva. De ce spui asta? 

Nervoasă, Margo scutură din cap. 

— Nu-mi cere să-ţi explic. Erau nişte sunete, ca de paşi furişaţi. 
Atât de tiptil, de lent, încât eu... Ridică din umeri, dezorientată. Şi 
mai era şi un miros straniu. A fost cumplit. 


3 Zonă din Manhattan, situată între Central Park şi fluviul Hudson. 


— Uite ce e, Margo, începu Moriarty, întrerupându-se în timp ce 
chelneriţa le lua comanda. Expoziţia asta a fost concepută ca să fie 
înfricoşătoare. Chiar tu mi-ai spus că Frock şi alte persoane o consi- 
deră mult prea sugestivă. Imi pot imagina cum trebuie să fi fost: să fii 
închisă acolo, singură în întuneric... 

— Cu alte cuvinte, mi-am imaginat totul. Margo râse, melancolică. 
Nici nu ştii cât de mult aş vrea să cred asta. 

Sosiră băuturile. O bere fără alcool pentru Margo şi o halbă de 
bere Guinness, cu absolut necesara spumă de un centimetru şi jumă- 
tate. Moriarty luă o sorbitură, cu un aer critic. 

— Crimele astea, toate zvonurile care se perindă, spuse. Probabil 
că şi eu aş fi reacţionat la fel. 

Acum ceva mai calmă, Margo îl întrebă, ezitând: 

— George, statueta aia Kothoga din expoziţie...? 

— Mbwun? Ce-i cu ea? 

— Labele din faţă au câte trei gheare. 

Moriarty îşi savura berea. 

— Ştiu. E o sculptură fantastică, unul dintre principalele elemente 
de senzaţie ale expoziţiei. Bineînţeles că, deşi nu-mi face plăcere s-o 
recunosc, presupun că blestemul care o însoţeşte e cea mai mare 
atracţie. 

Margo luă o înghiţitură din berea ei, degustând-o. 

— George, vreau să-mi povesteşti, dându-mi cât de multe 
amănunte poţi, despre blestemul lui Mbwun. 

Peste larma conversaţiilor se înălţă un strigăt. Margo îşi ridică 
ochii şi îl văzu pe Smithback detaşându-se din semiobscuritatea plină 
de fum de ţigară, cărând un braţ de carneţele, cu părul luminat din 
spate şi desprinzându-se de ţeastă sub o multitudine de unghiuri. 
Femeia cu care stătuse la vorbă la bar nu se mai vedea nicăieri. 

— O întrunire a celor expulzați, zise el. Starea asta de asediu este 
o adevărată durere. Doamne, păzeşte-mă de poliţişti şi de directorii 
de relaţii cu publicul. 

Fără să fi fost invitat, îşi puse carneţelele pe masă şi se lăsă să 
alunece pe scaunul de lângă Margo. 

— Am auzit că poliţia are de gând să-i ancheteze pe toţi cei care 
lucrează în preajma locului în care s-au comis crimele, spuse. Cred că 
asta te priveşte, Margo. 

— Rândul meu e săptămâna viitoare, răspunse ea. 

— N-am auzit nimic despre asta, zise Moriarty. 

Nu părea încântat de apariţia lui Smithback. 

— Ei, tu, care stai cocoţat în podul ăla al tău, nu prea ai de ce să-ţi 
faci griji, îi spuse acesta. Oricum, probabil că fiara din muzeu nu 
poate urca scările. 


— Eşti într-o dispoziţie mizerabilă în seara asta, i se adresă Margo 
lui Smithback. Iar ţi-a amputat Rickman manuscrisul? 

Smithback continuă să i se adreseze lui Moriarty. 

— De fapt, eşti exact omul pe care îmi doream să-l întâlnesc. Am o 
întrebare pentru tine. 

Chelneriţa trecu din nou prin preajmă şi el îşi flutură mâna. 

— Macallan, cu gheaţă. OK, reluă apoi. Uite ce vroiam să aflu, 
care e povestea din spatele statuetei Mbwun? 

Ceilalţi amuţiră, uluiţi. 

Privirea lui Smithback se mută de la Moriarty la Margo. 

— Ce-am spus? 

— Tocmai discutam despre Mbwun, zise Margo, nesigură. 

— Da? făcu el. Lumea e mică. Oricum, austriacul ăla bătrân din 
camera gândacilor mi-a spus că a auzit-o pe Rickman făcând 
tămbălău în legătură cu includerea lui Mbwun în expoziţie. Ceva 
legat de implicaţiile emoţionale. Aşa că am făcut câteva săpături. 

Whisky-ul sosi şi el îşi ridică paharul, într-un toast fără cuvinte, 
apoi îl dădu peste cap. 

— Până acum am obţinut puţine date, continuă. Se pare că e 
vorba despre un trib de pe cursul superior al râului Xingu din bazinul 
Amazonului, de Kothoga. După toate aparențele, erau soi rău - 
îndeletniciri supranaturale, sacrificii umane - tot tacâmul. De vreme 
ce indivizii n-au lăsat prea multe urme, antropologii au presupus că 
au dispărut cu secole în urmă. Au rămas doar câteva legende, 
răspândite de triburile locale. 

— Ştiu şi eu câte ceva despre asta, începu Moriarty. Tocmai discu- 
tam cu Margo. Ce excepţia faptului că nu toată lumea are impresia 
că... 

— Ştiu, ştiu. Rezumă-te la lucruri concrete. 

Moriarty se lăsă pe spate, părând să nu se simtă în largul lui. Era 
obişnuit să-i pună la punct pe alţii, nu să suporte un asemenea 
tratament. 

— Oricum, cu câţiva ani în urmă, din personalul muzeului a făcut 
parte un tip pe nume Whittlesey. El a fost cel care a organizat o expe- 
diţie pe cursul superior al râului Xingu, cu scopul de a descoperi 
urmele tribului Kothoga - artefacte, locaţiile vechilor lor sălaşe, orice 
altceva. 

Smithback se aplecă înspre el cu un aer conspirativ. 

— Dar ceea ce Whittlesey n-a spus nimănui a fost că nu avea de 
gând doar să umble pe urmele vechiului trib. Voia să descopere chiar 
tribul. li intrase în tărtăcuţă că aceşti Kothoga existau încă şi era 
aproape sigur că îi putea localiza. Pusese la punct un procedeu numit 
„triangulaţia miturilor”. 

De data asta, Moriarty nu mai putea fi oprit. 


— Ceea ce înseamnă să marchezi pe o hartă toate zonele în care 
pot fi auzite legendele despre un anumit popor sau despre un anumit 
loc, să identifici arealul de răspândire al celor mai bogate în 
amănunte şi mai consecvente şi să localizezi apoi, cu precizie, centrul 
regiunii respective. Acela este locul în care e cel mai probabil să dai 
peste sursa miturilor în cauză. 

Smithback îi aruncă o scurtă privire. 

— Fără glumă, zise. Oricum, acest Whittlesey a plecat în 1987 şi a 
dispărut în jungla Amazonului, pentru a nu mai fi văzut niciodată. 

Moriarty îşi întoarse ochii către el. 

— Von Oster ţi-a spus toate astea? E un moşneag nesuferit. 

— O fi nesuferit, dar ştie al dracului de multe despre muzeu. 
Smithback îşi studie paharul gol cu un aer nenorocit. După toate 
aparențele, în junglă a avut loc o ceartă şi cea mai mare parte a 
echipei pornite în expediţie a luat-o mai devreme pe drumul de 
întoarcere. Au găsit ceva atât de important, încât au vrut să plece 
imediat, dar Whittlesey n-a fost de acord. Ela rămas, împreună cu un 
tip pe nume Crocker. Se pare că amândoi au murit în junglă. Dar 
când i-am cerut lui Von Oster mai multe amănunte despre statuetă, a 
devenit dintr-odată mai reţinut. Se întinse, melancolic, şi începu să se 
uite după chelneriţă. Cred c-o să fiu nevoit să dau de urma cuiva care 
a făcut parte din expediţie. 

— O să ai nevoie de mult noroc, zise Margo. Au fost ucişi cu toţii, 
într-un accident de avion, pe drumul de întoarcere. 

Smithback o privi cu atenţie. 

— Ei, rahat. Şi cum de ştii tu asta? 

Ea ezită, amintindu-şi că Pendergast le ceruse să păstreze 
confidenţialitatea. Pe urmă se gândi la Frock, la felul în care în care o 
strânsese de mână în dimineaţa aceea, cu atâta înverşunare. „Nu 
putem scăpa ocazia. Nu trebuie să lăsăm şansa asta să treacă pe 
lângă noi.” 

— O să vă povestesc ceea ce ştiu, spuse ea, tărăgănând cuvintele. 
Dar trebuie să păstraţi totul numai pentru voi. Şi trebuie să fiţi de 
acord să mă ajutaţi oricum veţi putea. 

— Ai grijă ce faci, Margo, o avertiză Moriarty. 

— Să te ajutăm? Sigur, nici o problemă, zise Smithback. Dar cum, 
apropo? 

Ezitând, Margo le povesti despre întâlnirea cu Pendergast din 
Zona de Siguranţă: despre mulajul ghearei şi al rănii, despre lăzi, 
despre istorisirea lui Cuthbert. Şi le descrise statueta lui Mbwun pe 
care o găsise în expoziţie - trecând peste spaima ei şi peste fugă. Ştia 
că Smithback n-ar fi crezut-o într-o mai mare măsură decât Moriarty. 

— Aşa că, atunci când ai apărut tu, conchise, tocmai îl întrebam 
pe George ce ştie despre blestemul tribului Kothoga. 


Moriarty ridică din umeri. 

— De fapt, nu chiar aşa de multe. Conform legendelor locale, 
Kothoga era un grup tenebros, un cult al vraciului. Se credea că 
puteau controla demonii. Exista o creatură - un animal de casă, dacă 
vreţi - pe care o foloseau ca să răzbune omorurile. Aceasta era 
Mbwun, Cel-Care-Umblă-Pe-Patru-Picioare. Pe urmă, Whittlesey a dat 
peste statueta asta şi peste alte câteva obiecte, le-a împachetat şi le-a 
trimis la muzeu. Bineînţeles că astfel de dislocări de obiecte sacre s- 
au mai petrecut în nenumărate rânduri. Însă, după aceea, el se 
rătăceşte în junglă şi nu mai apare niciodată, iar restul membrilor 
expediției mor pe drumul de întoarcere... Ridică din umeri. 
Blestemul. 

— Iar acum oamenii mor în muzeu, spuse Margo. 

— Ce tot spui tu - între blestemul lui Mbwun, poveştile despre o 
fiară a muzeului şi crimele de acum există o legătură? Ei, haide, 
Margo, nu trebuie să fii atât de convinsă că e aşa. 

Ea îşi aţinti ochii asupra lui. 

— Nu mi-ai spus tu că Cuthbert a adus statueta în expoziţie în 
ultimul moment? 

— E adevărat, zise Moriarty. S-a ocupat el însuşi de relicva asta. 
Nu e neobişnuit, ţinând cont de faptul că e o piesă atât de valoroasă. 
Cât despre amânarea plasării ei în expoziţie, cred că a fost ideea lui 
Rickman. Probabil s-a gândit c-o să stârnească mai mult interes. 

— Mă îndoiesc, spuse Smithback. Mintea ei nu lucrează în felul 
ăsta. Dacă îşi dă silinţa, atunci o face ca să evite atragerea atenţiei. 
Fă-o să adulmece un scandal, şi se zbârceşte precum un fluture de 
noapte în flacăra lumânării. Chicoti. 

— Oricum, de ce te interesează pe tine toate astea? îl întrebă 
Moriarty. 

— Crezi că un artefact vechi şi prăfuit nu-mi trezeşte interesul? 

Smithback prinse în sfârşit privirea chelneriţei şi-i ceru să mai 
aducă încă un rând de băuturi. 

— Păi, e evident că Rickman n-o să te lase să scrii despre asta, 
zise Margo. 

Smithback se strâmbă. 

— Foarte adevărat. S-ar putea să-i ofensez pe indigenii Kothoga 
din New York. De fapt, e din cauză că Von Oster mi-a spus că 
Rickman a fost foarte agitată din pricina asta. Aşa că m-am gândit că 
aş putea face nişte săpături ca să dau peste ceva mizerii. Peste ceva 
care să mă plaseze într-o poziţie mai avantajoasă pentru negocieri în 
momentului următorului nostru tete-a-tete. Ştiţi, ceva de genul: 
„Capitolul ăsta rămâne, sau trimit povestea despre Whittlesey la 
revista Smithsonian”. 


— Păi, stai puţin, zise Margo. Eu nu ţi-am împărtăşit secretul ca 
să scoţi nişte bani din el. Nu înţelegi? Trebuie să aflăm mai multe 
despre lăzile cu pricina. Indiferent ce creatură o fi omorând oamenii, 
o interesează ceva care se află în ele. Trebuie să descoperim despre 
ce e vorba. 

— Atunci ceea ce trebuie să facem într-adevăr este să găsim 
jurnalul ăla, spuse Smithback. 

— Dar Cuthbert zice că s-a pierdut, făcu Margo. 

— Ai căutat în baza de date cu achiziţiile muzeului? spuse 
Smithback. Poate că acolo există o serie de informaţii. Aş face-o eu 
însumi, dar sunt în coada listei celor care au acces la date secrete. 

— Şi eu la fel, ripostă Margo. Şi n-am avut o zi bună în ceea ce 
priveşte computerele. 

Le reproduse discuţia ei cu Kawakita. 

— Ce zici de Moriarty, aici de faţă? întrebă Smithback. Tu eşti un 
vrăjitor al computerelor, este? Pe lângă asta, în calitate de asistent 
de custode, ai acces la date ultrasecrete. 

— Cred că ar trebui să lăsăm autorităţile să se ocupe de treaba 
asta, dădu Moriarty înapoi, cu demnitate. Aici nu se cade să ne 
amestecăm noi. 

— Nu înţelegi? insistă Margo. Nimeni nu ştie cu ce ne confruntăm 
de fapt. Sunt în joc vieţile oamenilor - poate şi viitorul muzeului. 

— Ştiu că motivele tale sunt nobile, Margo, zise Moriarty. Dar mă 
îndoiesc de ale lui Bill. 

— Motivele mele sunt tot atât de pure precum primăvara din 
Pieria, i-o întoarse Smithback. Rickman asediază citadela jurnalistică 
a adevărului. Mă străduiesc să-i apăr meterezele, nimic mai mult. 

— N-ar fi mai uşor să faci cum vrea Rickman? îl întrebă celălalt. 
Cred că vendeta ta e puţin cam copilărească. Şi ştii ce? Nici n-o să ai 
câştig de cauză. 

Băuturile sosiră, iar Smithback o dădu pe a sa peste cap şi expiră 
plin de încântare. 

— Într-o bună zi, o să-i vin de hac ticăloasei ăsteia, spuse. 


22 


Beauregard termină de scris şi îşi îndesă agenda într-un buzunar 
de la spate. Ştia că trebuia într-adevăr să semnaleze incidentul. La 
naiba cu asta. Tânăra era atât de speriată încât era evident că nu 
punea nimic la cale. Urma să-şi prezinte raportul când avea să i se 
ivească ocazia, nicidecum mai devreme. 

Era în toane proaste. Nu-i plăcea s-o facă pe paznicul de uşi. 
Totuşi, era mai bine decât să dirijezi circulaţia într-o intersecţie cu 
semaforul defect. Şi avea să facă o bună impresie în faţa lui O'Ryans. 
„Da, avea să spună, mă ocup de cazul de la muzeu. Imi pare rău, nu 
pot să vorbesc despre asta.” j 

„Pentru un muzeu, locul ăsta e al naibii de liniştit”, îşi spuse el. Îşi 
închipuise că, într-o zi obişnuită, muzeul trebuia să freamăte de atâta 
activitate. Dar începând de duminică, în muzeu nimic nu mai era 
normal. Cel puţin, în timpul zilei, angajaţii intraseră şi ieşiseră din 
sălile noii expoziţii. Însă după aceea o închiseseră, în aşteptarea 
festivităţii de deschidere. In afara celor care aveau permisiunea 
scrisă a doctorului Cuthbert, nimeni nu mai trebuia lăsat înăuntru, cu 
excepţia poliţiştilor sau a paznicilor aflaţi în misiune oficială. Slavă 
Domnului că schimbul i se termina la ora şase şi că urma să petreacă 
două zile departe de locul ăla. Singur, la pescuit, în munţii Catskill. 
De două săptămâni aştepta, cu nerăbdare, să ajungă acolo. 

Îşi plimbă mâna de-a lungul tocului pistolului său S&V special, de 
calibrul .38, simțindu-se în siguranţă. Gata de acţiune, ca de obicei. 
Iar de celălalt şold i se sprijinea un revolver încărcat cu suficientă 
muniţie cât să îngenuncheze un elefant. 

Auzi, în spatele lui, zgomotul înăbuşit al unor paşi. 

Se răsuci, cu bătăile inimii brusc înteţite, pentru a da cu ochii de 
uşile închise ale expoziţiei. Descoperi o cheie, le descuie şi privi 
încordat înăuntru. 

— Cine-i acolo? 

Ca singur răspuns, o adiere îi răcori obrajii. 

Închise uşile şi verifică încuietoarea. Puteai să ieşi, dar nu puteai 
să intri. Fata pătrunsese, probabil, prin intrarea din faţă. Dar aia n-o 
fi fost încuiată? Nu i se spunea niciodată nimic. 

Sunetul se auzi din nou. 

„Ei, la naiba, îşi spuse, nu-i treaba mea să verific interiorul. Nu 
trebuie să las pe nimeni să intre în expoziţie. Nu mi s-a spus 
niciodată nimic despre cei care vor să iasă.” 

Beauregard începu să fredoneze o melodie, bătând tactul cu două 
degete pe coapsă. Incă zece minute şi avea să fie în afara acelei 
clădiri blestemate, bântuite. 

Sunetul se auzi din nou. 


Descuie uşile pentru a doua oară şi îşi vâri capul mult înăuntru. 
Reuşi să desluşească câteva forme vagi: vitrine de expoziţie şi un 
coridor semiobscur de intrare. 

— Aici poliţia. Voi de-acolo, vă rog, răspundeţi. 

Vitrinele erau întunecate, iar pereţii acoperiţi de umbre neclare. 
Nici un răspuns. 

Retrăgându-se, Beauregard îşi scoase staţia radio. 

— Beauregard către Centru, mă auziţi? 

— Aici TDN. Ce s-a întâmplat? 

— Raportez zgomote la intrarea din spate a expoziţiei. 

— Ce fel de zgomote? 

— Nedefinite. De parcă ar fi cineva înăuntru. 

Auzi zvonul unor glasuri şi un râs înăbuşit. 

— Ei..., Fred? 

— Ce e? 

Cu fiecare minut care trecea, Beauregard devenea tot mai nervos. 
Dispecerul de la postul de coordonare era un ticălos clasa-ntâi. 

— Mai bine nu intra acolo. 

— De ce nu? 

— Ar putea fi monstrul, Fred. S-ar putea să pună laba pe tine. 

— Du-te naibii, murmură Fred, pentru sine. 

Nu trebuia să facă nici un fel de cercetări fără acoperire, iar 
dispecerul o ştia. 

De dincolo de uşi veni un zgomot scrijelitor, de parcă ar fi fost 
râcâite de ceva cu gheare. Beauregard îşi dădu seama că respira cu 
greutate şi din ce în ce mai repede. 

Staţia radio cârâi. 

— Încă n-ai văzut monstrul? se auzi vocea. 

— Repet, raportez zgomote neidentificate în expoziţie, spuse 
Beauregard, străduindu-se să vorbească cu un glas cât mai normal cu 
putinţă. Am nevoie de acoperire pentru cercetări. 

— Vrea acoperire. Râsul înăbuşit se auzi din nou. Fred, nu avem 
de unde să facem rost de acoperire. Toată lumea e ocupată. 

— Ascultă, zise Beauregard, pierzându-şi răbdarea. Cine e cu 
tine? De ce nu-l trimiţi încoace? 

— McNitt. E în pauza de cafea. Corect, McNitt? 

Beauregard auzi alte râsete. 

Închise staţia radio. „Naiba să-i ia pe ăştia”, îşi spuse. Puțin 
profesionalism. Nu putea decât să spere că locotenentul asculta pe 
frecvenţa lor. i 

Rămase în aşteptare pe holul întunecos. „Incă cinci minute şi am 
plecat.” 

— TDN către Beauregard. Mă auzi? 

— Recepție, răspunse el. 


— McNitt n-a ajuns încă? 

— Nu, zise Beauregard. Şi-a terminat în sfârşit pauza de cafea? 

— Ei, glumeam, spuse TDN, puţin cam nervos. L-am trimis 
imediat. 

— Păi, atunci s-a rătăcit, zise Beauregard. lar schimbul meu se 
termină peste cinci minute. Sunt liber în următoarele patruzeci şi opt 
de ore şi nimic n-o să schimbe asta. Mai bine l-ai chema prin radio. 

— Dacă e pe recepţie, făcu TDN. 

Lui Beauregard îi veni brusc o idee. 

— Pe unde vine McNitt? A luat liftul din Sectorul 17, cel din 
spatele postului de coordonare? 

— Da, aşa i-am spus. Liftul din Sectorul 17. Am planul clădirii, 
acelaşi pe care îl ai şi tu. 

— Deci trebuie să treacă prin expoziţie ca să ajungă aici. 
Deşteaptă treabă. Ar fi trebuit să-l trimiţi prin bufetul cu autoservire. 

— Auzi, Freddie băiete, nu-mi vorbi mie despre deşteptăciune. El 
e cel care s-a rătăcit. Anunţă-mă când soseşte. 

— Într-un fel sau altul, eu plec de aici peste cinci minute, zise 
Beauregard. Pe urmă o să-l doară capul pe Effinger. Terminat şi 
deconectat. 

În momentul acela, auzi un zgomot brusc în expoziţie. Părea să fi 
fost o bufnitură înăbuşită. „Isuse, se gândi, McNitt.” Descuie uşile şi 
intră, deschizând tocul pistolului de calibrul .38. 


TDN luă o altă gogoaşă şi o mestecă, înghiţind-o odată cu o gură 
de cafea. Staţia radio şuieră. 

— McNitt către Centru. Răspunde, TDN. 

— Receptie. Unde dracu’ eşti? 

— La intrarea din spate. Beauregard nu-i aici. Nu pot lua legătura 
cu el în nici un chip. 

— Lasă-mă să-ncerc eu. Apăsă butonul de emisie. TDN către 
Beauregard. Fred, răspunde. TDN către Beauregard... Ei, McNitt, 
cred că şi-a ieşit din sărite şi s-a dus acasă. Schimbul lui tocmai se 
termina. Totuşi, tu cum ai ajuns acolo? 

— Am luat-o pe unde mi-ai spus, dar am găsit uşa din faţă a expo- 
ziţiei încuiată, aşa că a trebuit să ocolesc. M-am rătăcit un pic. 

— Stai pe-aproape, bine? Schimbul lui trebuie să apară dintr-o 
clipă-ntr-alta. Effinger, aşa scrie aici. Anunţă-mă prin staţie când 
apare şi pe urmă întoarce-te încoace. 

— Effinger vine chiar acum. Ai de gând să-i faci raport lui 
Beauregard? întrebă McNitt. 

— Îţi arde de glume? Nu-s o nenorocită de dădacă. 


23 


Tolănindu-se pe bancheta ponosită din spatele Buick-ului, 
D'Agosta aruncă o privire către Pendergast. „Isuse, cugetă, un tip ca 
el ar fi trebuit să primească ultimul model de maşină de oraş.” In loc 
de asta, îi dăduseră un Buick vechi de patru ani şi un şofer care abia 
dacă vorbea limba engleză. 

Ochii lui Pendergast erau pe jumătate închişi. 

— Intră pe Eighty-sixth şi traversează Central Park, strigă 
D'Agosta. 

Şoferul viră brusc, străbătând două alei din partea de vest a 
Central Park şi începu traversarea cu motorul vuind. 

— la-o pe Fifth către  Sixty-fifth şi  traverseaz-o, spuse 
locotenentul. Pe urmă mergi un cvartal către nord, pe Third, şi fă la 
dreapta pe Sixty-sixth. 

— Pe Fifty-nine ajungem mai repede, zise şoferul, cu un accent 
pronunţat din Orientul Mijlociu. 

— Nu la ora asta de vârf a serii, strigă D'Agosta. 

„Hristoase, nici măcar nu fuseseră în stare să găsească un şofer 
care să ştie să meargă prin oraş.” 

Virând şi intrând în viteză pe bulevard, maşina zbură pe lângă 
intrarea pe Sixty-fifth Street. 

— Ce dracu faci? zise D'Agosta. Tocmai ai trecut de Sixty-fifth. 

— Îmi cer scuze, spuse şoferul, intrând pe Sixty-one, într-un 
ambuteiaj de proporţii. 

— Nu-mi vine să cred, i se adresă D'Agosta lui Pendergast. Ar 
trebui să le ceri să-l concedieze pe caraghiosul ăsta. 

Pendergast zâmbi, cu ochii încă pe jumătate închişi. 

— A fost, ca să spun aşa, un dar din partea biroului din New York. 
Dar întârzierea o să ne dea ocazia să stăm de vorbă. 

Se lăsă pe speteaza banchetei uzate. 

Işi petrecuse ultima jumătate a după-amiezii la autopsia lui Jolley. 
D'Agosta refuzase invitaţia. 

— Cei de la laborator au găsit mai multe tipuri de ADN în eşantio- 
nul nostru. Unul era uman, iar celălalt, de la un gecko. 

D'Agosta îşi întoarse ochii către el. 

— Gecko? Ce e un gecko? întrebă. N 

— Un soi de şopârlă. Destul de inofensivă. li place să stea pe 
ziduri şi să se încălzească la soare. Când eram copil, într-o vară ai 
mei au închiriat o vilă cu vedere către Mediterana, iar ele acopereau 
pereţii. În orice caz, specialistului de la laborator rezultatele i s-au 
părut atât de surprinzătoare, încât a crezut că era o glumă. 

Işi deschise servieta. 


— Ăsta e raportul autopsiei lui Jolley. Mă tem că nu-s prea multe 
noutăţi. Acelaşi mod de operare, trupul oribil sfâşiat, regiunea 
talamică a creierului lipsă. La cabinetul medicului legist au estimat 
că, pentru a provoca nişte răni atât de adânci dintr-o singură 
lovitură, ar fi necesară o forţă - se uită pe o foaie dactilografiată - 
care ar depăşi-o de douăsprezece ori pe cea a unui bărbat puternic. 
Nu e nevoie să mai spun că e doar o estimare. 

Pendergast mai dădu câteva pagini. 

— Au fost făcute şi testele pentru depistarea enzimelor din salivă 
de pe eşantioanele de creier prelevate de la băiatul mai mare şi de la 
Jolley. 

— Şi...? 

— Ambele rezultate au fost pozitive în ceea ce priveşte prezenţa 
salivei. 

— Isuse. Vrei să spui că ucigaşul mănâncă nenorocitul de creier? 

— Nu numai că-l mănâncă, domnule locotenent, dar îi mai curg şi 
balele deasupra mâncării. El, sau ea, nu are, evident, nimic de-a face 
cu bunele maniere. Ai primit raportul SOC? Pot să-l văd? 

D'Agosta i-l întinse. 

— Aici n-o să găseşti nimic care să te surprindă. Sângele de pe 
tablou era al lui Jolley. Au găsit urme de sânge ducând pe lângă Zona 
de Siguranţă şi în josul scărilor, către nivelul de dedesubtul 
subsolului. Dar bineînţeles că ploaia din noaptea trecută a spălat 
toate urmele de acolo. 

Pendergast studie documentul. 

— Iar ăsta e raportul despre uşa care duce spre seif. Cineva chiar 
a lovit-o în repetate rânduri, probabil cu un obiect bont. Erau şi acolo 
trei zgârieturi ca de furcă, asemănătoare cu cele găsite pe trupurile 
victimelor. Făcute şi de data asta cu o forţă considerabilă. 

Pendergast luă dosarele. 

— Se pare că e necesar să acordăm mai multă atenţie zonei de 
sub subsol. În esenţă, Vincent, povestea asta cu ADN-ul e cea mai 
bună şansă pe care am avut-o până acum. Dacă putem da de urma 
provenienţei acelei bucăţi de gheară, o să avem prima pistă solidă. 
De aceea am solicitat această întâlnire. 

Maşina se opri în faţa peluzei unei clădiri din cărămidă roşie, 
acoperite de iederă şi cu faţada către East River. Un paznic îi 
conduse la o uşă laterală. 

Odată ajunşi în interiorul laboratorului, Pendergast se sprijini de o 
masă din centrul încăperii şi începu să discute cu oamenii de ştiinţă, 
aceştia fiind Buchholtz şi Turow. D'Agosta admiră uşurinţa cu care 
putea prelua sudistul conducerea evenimentelor. 

— Eu şi colegul meu am vrea să înţelegem cum decurge procesul 
de obţinere a secvenţelor ADN, spunea agentul FBI. Trebuie să ştim 


cum aţi ajuns la aceste rezultate şi dacă vor mai fi necesare şi alte 
analize. Sunt sigur că mă înţelegeţi. 

— Desigur, spuse Buchholtz. 

Era energic, mărunţel şi tot atât de pleşuv precum piscul 
Monadnock. 

— Asistentul meu, doctorul Turow, aici de faţă, a făcut analizele. 

Turow făcu un pas înainte, agitându-se. 

— Când am primit eşantionul, spuse el, ni s-a cerut să aflăm dacă 
provine de la un mamifer carnivor, de mari dimensiuni. Mai exact, de 
la o felină mare. In astfel de cazuri, comparăm ADN-ul din eşantion 
cu cel provenit de la, să zicem, cinci sau şase specii cu care ar fi 
posibil să se potrivească. Dar selectăm şi un animal al cărui ADN nu 
coincide, cu siguranţă, cu cel al eşantionului şi pe care îl numim grup 
exterior. E un fel de metodă de verificare. Ceea ce spun are sens? 

— Până acum, da, răspunse Pendergast. Dar luaţi-mă uşor. În 
domeniul ăsta, sunt ca un copil. 

— De obicei, folosim drept grup exterior ADN-ul uman, pentru că 
a fost cartografiat într-o atât de mare măsură. Oricum, supunem 
eşantionul unei RPL - ceea ce înseamnă Reactie de Polimerizare în 
Lanţ. Asta produce mii şi mii de copii ale genelor de analizat. Ne 
oferă o mulţime de materiale cu care să lucrăm, înţelegeţi? 

Arătă către o instalaţie enormă, pe flancurile căreia erau ataşate 
benzi lungi şi transparente, din plexiglas. In spatele acestora erau 
dungi verticale, de culoare întunecată, aranjate sub forma unor 
modele complicate. 

— E o maşină de electroforeză cu suspensie coloidală în câmp 
pulsator. Plasăm eşantionul aici, înăuntru, iar fragmentele sale 
migrează prin suspensia coloidală, de-a lungul acestor benzi, în 
funcţie de greutatea lor moleculară. Sunt evidenţiate sub forma 
dungilor întunecate pe care le vedeţi. După modelul lor şi cu ajutorul 
computerului nostru, putem afla ce gene sunt prezente în eşantion. 

Respiră adânc. 

— Oricum, am obţinut un rezultat negativ în privinţa genelor feli- 
nelor mari. Un rezultat foarte negativ. Nu există nici un fel de asemă- 
nare. lar, spre surprinderea noastră, rezultatul a fost pozitiv în ceea 
ce priveşte grupul exterior, adică homo sapiens. Şi, după cum aţi 
aflat, am identificat secvenţe de ADN specifice mai multor specii de 
gecko - sau aşa s-ar părea. Turow avea un aer cam plouat. Dar, cu 
toate acestea, cea mai mare parte a genelor din eşantion au rămas 
neidentificate. 

— Aşadar, de aceea aţi presupus că eşantionul a fost contaminat. 

— Da. Contaminat sau degradat. Numeroasele perechi de baze 
complementare sugerează un nivel ridicat de degradare genetică. 

— Degradare genetică? întrebă Pendergast. 


— Când ADN-ul este degradat sau anormal, se întâmplă adesea ca 
o secvenţă lungă a aceleaşi perechi de baze complementare să se 
repete în mod necontrolat. Viruşii pot produce degradarea ADN-ului. 
Sau radiaţiile, anumite substanţe chimice, chiar şi cancerul. 

Pendergast începuse să se foiască prin laborator, studiind tot ceea 
ce îl înconjura mânat de o curiozitate aproape la fel de puternică 
precum a unei pisici. 

— Aceste gene de gecko mă interesează într-o foarte mare 
măsură. Care e semnificaţia lor exactă? 

— Aici e marele mister, spuse Turow. Sunt gene foarte rare. 
Există gene extrem de comune, cum ar fi cytocrom B, care poate fi 
întâlnită la orice specie, începând cu sturz şi terminând cu omul. Dar 
aceste gene de gecko - ei bine, nu ştim nimic despre ele. 

— Vreţi să spuneţi că, de fapt, ADN-ul nu provine de la un animal, 
aşa e? întrebă D'Agosta. 

— Nu de la un mamifer mare, carnivor, care să ne fie cunoscut, 
răspunse Buchholtz. Am verificat toţi taxonii relevanţi. Coincidenţele 
existente nu sunt suficiente nici măcar pentru a spune că provine de 
la un gecko. Aşa că, în urma unui proces de eliminare, aş spune că 
eşantionul a fost prelevat, probabil, de la o fiinţă umană. Dar e 
degradat sau contaminat. Rezultatele sunt ambigui. 

— Eşantionul, spuse Pendergast, a fost descoperit în cadavrul 
unui băieţel ucis. 

— A! făcu Turow. Asta ar putea explica, cu uşurinţă, contaminarea 
cu material genetic uman. De fapt, pentru noi ar fi mult mai simplu 
dacă am afla astfel de date în prealabil. 

Pendergast se încruntă. 

— Din câte am înţeles eu, eşantionul a fost prelevat de medicul 
legist din canalul rădăcinii unei gheare şi s-au făcut toate eforturile 
posibile pentru a se evita contaminarea. 

— Nu e nevoie decât de o singură celulă, zise Turow. O gheară, 
spuneţi? Căzu un moment pe gânduri. Permiteţi-mi să avansez o ipo- 
teză. Gheara ar putea fi a unei şopârle şi ar fi putut fi puternic conta- 
minată de sângele victimei sale. A oricărui fel de şopârlă - nu 
neapărat a unui gecko. 

Aruncă o privire către Buchholtz. 

— Am identificat o parte a ADN-ului ca aparţinând unui gecko 
pentru că un tip din Baton Rouge a făcut, acum câţiva ani, un studiu 
genetic asupra unei astfel de şopârle şi a înregistrat rezultatele în 
GenLab. Altfel ne-ar fi fost necunoscute, precum majoritatea celor- 
lalte din eşantion. 

Pendergast se uită la Turow. 


— Dacă nu vă deranjează, aş dori să se mai facă şi alte teste, 
pentru a ni se spune, cu exactitate, care e rolul acestor gene de 
gecko. 

Turow încruntă din sprâncene. 

— Domnule Pendergast, analizele n-au prea multe şanse de a fi 
încununate de succes şi ar putea dura săptămâni întregi. Eu am 
impresia că misterul a fost deja rezolvat... 

Buchholtz îl bătu cu palma pe spate. 

— Să n-o facem pe deştepţii faţă de domnul agent Pendergast. La 
urma urmelor, poliţia plăteşte, iar procedura este foarte costisitoare. 

Pendergast afişă un zâmbet larg. 

— Mă bucur că aţi pomenit despre asta, doctore Buchholtz. Trimi- 
teţi nota de plată la FBI, directorului de Operaţiuni Speciale. Scrise 
adresa pe cartea sa de vizită. Şi vă rog să nu vă faceţi nici o grijă. 
Oricare ar fi costurile, n-au nici o importanţă. 

D'Agosta nu putu să nu rânjească. Îşi dăduse seama ce făcea Pen- 
dergast: îşi lua revanşa pentru automobilul mizerabil. Clătină din 
cap. „Un tip dat dracului.” 


24 
Joi 


În dimineaţa zilei de joi, la ora unsprezece şi un sfert, un bărbat 
care pretindea că este reîncarnarea faraonului egiptean Toth a căzut 
pradă unui acces de nebunie şi a rupt-o la fugă prin aripa destinată 
Antichității, dărâmând două exponate din Templul din Azar-Nar, 
spărgând o vitrină şi trăgând o mumie afară din mormânt. A fost 
nevoie de trei poliţişti pentru a-l opri şi mai mulţi custozi au lucrat tot 
restul zilei pentru a înlocui bandajele şi a recupera praful antic. 

Peste mai puţin de o oră, o femeie a ieşit în goană din Sala 
Marilor Maimute Antropoide, îngăimând ceva despre o siluetă 
ghemuită pe care o zărise într-un colţ întunecat al toaletei. O echipă 
de televiziune, care aştepta pe treptele intrării dinspre sud pentru a 
surprinde o imagine fugară a lui Wright, a filmat, în întregime, 
ieşirea femeii isterizate. 

În jurul orei prânzului, o grupare care se autointitula Alianţa 
împotriva Rasismului a început să picheteze în exteriorul muzeului, 
cerând ca expoziţia Superstitii să fie boicotată. 

La începutul după-amiezii, Anthony McFarlane, un filantrop vestit 
în toată lumea şi, totodată, un vânător sportiv de animale mari, a 
oferit o recompensă de cinci sute de mii de dolari pentru capturarea 
şi livrarea în bune condiţii a fiarei din muzeu. Conducerea instituţiei 
s-a grăbit să tăgăduiască orice legătură cu McFarlane. j 

Presa a menționat toate aceste evenimente în timp util. Însă lumii 
din exteriorul muzeului nu i s-au adus la cunoştinţă o serie de alte 
incidente: 

Până la amiază, patru angajați demisionaseră fără preaviz. Alți 
treizeci şi cinci îşi luaseră concedii neplanificate şi aproape trei sute 
sunaseră, anunțând că erau bolnavi. 

La scurtă vreme după ora prânzului, o tânără pregătitoare a 
specimenelor din Departamentul de Paleontologie a Vertebratelor a 
leşinat la masa ei din laborator. A fost transportată la cabinetul 
medical, unde a solicitat un concediu prelungit şi o despăgubire, 
acuzând un stres sever, atât emoţional, cât şi fizic. 

La ora trei după-amiaza, serviciul de pază răspunsese deja la 
şapte cereri de investigare a unor zgomote suspecte, sesizate în 
diverse zone îndepărtate ale muzeului. Până la ora stingerii, poliţiştii 
de la postul de comandă din interiorul muzeului verificaseră patru 
semnalări de creaturi suspecte, nici una dintre acestea nefiind 
confirmată. 

Mai târziu, centrala telefonică a muzeului avea să raporteze 
numărul de telefoane legate de creatură primite în ziua aceea: o sută 


şapte, inclusiv apeluri anonime, ameninţări cu bombă şi oferte de 
ajutor de la diverse persoane, de la exterminatori până la spiritişti. 


25 


Smithback deschise cu grijă uşa soioasă şi cercetă cu atenţie încă- 
perea. Ăsta, cugetă el, era, probabil, unul dintre cele mai macabre 
locuri din muzeu: zona de depozitare a Laboratorului de 
Antropologie, sau, în jargonul angajaţilor, Camera Scheletelor. 
Muzeul deţinea una dintre cele mai mari colecţii de schelete din ţară, 
ocupând locul doi după Institutul Smithsonian - douăsprezece mii 
numai în încăperea aceea. Majoritatea le aparţineau indienilor din 
America de Nord şi de Sud şi africanilor, fiind colecţionate în secolul 
al nouăsprezecelea, în timpul epocii de glorie a antropologiei fizice. 
Din podea şi până-n tavan se înălţau şiruri ordonate de sertare 
metalice; fiecare dintre ele conţinea cel puţin o parte a unui schelet 
uman. Toate purtau câte o etichetă galbenă, plasată într-un locaş din 
partea anterioară; pe acestea erau înşiruite numere, nume de triburi 
şi, uneori, câte o scurtă relatare. Alteori, etichetele mai succinte 
transmiteau răceala anonimatului. 

Smithback petrecuse odată o după-amiază întreagă hoinărind 
printre sertare, deschizându-le şi citind explicaţiile scrise, în marea 
lor majoritate, cu litere decolorate, elegante. Îşi notase câteva în 
agendă: 


Specimen nr. 1880-1770 
Merge-Prin-Nori. Indian Sioux din Yankton. Ucis în lupta de la Medicina 
Bow Creek, 1880 


Specimen nr. 1899-1206 
Cal-Flecar-Rătăcit. Indian Cheyenne din Nord. 


Specimen nr. 1933-43469 
Anasazi. Canyon del Muerto. Expediția Thorpe-Carlson 


Specimen nr. 1912-695 
Luo. Lacul Victoria. Donat de generalul-maior Henry 
Throckmorton, baronet. 


Specimen nr. 1872-10 
Băştinaş din Insulele Aleutine, provenienţă necunoscută. 


Era un cimitir cu adevărat straniu. 

Dincolo de zona de depozitare se afla labirintul de încăperi care 
găzduia Laboratorul de Antropologie Fizică. In anii de început, 
specialiştii îşi petrecuseră acolo cea mai mare parte a timpului, 
măsurând oasele şi încercând să descopere care erau legăturile 
dintre rase şi care era locul de origine al omenirii, sau făcând alte 


studii similare. Acum, în laborator se efectuau cercetări complexe în 
domeniile biochimiei şi epidemiologiei. 

Cu mai mulţi ani în urmă, conducerea muzeului hotărâse - la 
insistenţele lui Frock - să unifice acest laborator cu cele de cercetări 
genetice şi de studiere a ADN-ului. Dincolo de zona prăfuită a depozi- 
tului de oase se întindea o alta, foarte curată, care adăpostea o 
multitudine de centrifuge imense, de autoclave şuierătoare, de 
aparate pentru electroforeză, de monitoare strălucitoare, de coloane 
complicate de distilare din sticlă maronie şi de instalaţii pentru 
dozarea volumetrică - una dintre facilităţile de acest tip care se 
bucura de cea mai avansată dotare tehnică. Era teritoriul nimănui, de 
la hotarul dintre vechi şi nou, în care îşi amenajase atelierul de lucru 
Greg Kawakita. 

Smithback privi către uşile laboratorului printre stelajele înalte 
din depozit. Abia trecuse de ora zece şi Kawakita era singura 
persoană din preajmă. Stătea în picioare dincolo de unul sau două 
rânduri de rafturi şi, printre spaţiile libere dintre acestea, Smithback 
îl putea vedea mişcându-şi brusc şi sacadat mâna stângă deasupra 
capului, fluturând ceva. Pe urmă auzi vâjâitul unei undiţe şi 
zbârnâitul unei mulinete. „Să mă ia naiba, îşi spuse Smithback. Tipul 
pescuieşte.” 

— Ai prins ceva? îi strigă, cu voce puternică. 

Auzi o exclamaţie ascuţită şi zgomotul unui băț de undiţă în 
cădere. 

— Lua-te-ar naiba, Smithback, zise Kawakita. Ştii, nu e momentul 
potrivit să umbli pe aici speriind oamenii. Aş fi putut avea un pistol 
de calibrul .45 sau altceva de genul ăsta. 

O luă de-a lungul intervalului dintre rafturi şi apăru de după un 
colţ, înfăşurându-şi mulineta şi aruncându-i, în glumă, o privire ame- 
ninţătoare lui Smithback. 

Acesta izbucni în râs. 

— Ți-am spus să nu lucrezi aici, printre atâtea schelete. Acum uite 
ce s-a întâmplat: până la urmă ţi-ai ieşit din fire. 

— Exersam, râse Kawakita. Fii atent. Raftul al treilea. Buffalo 
Hump. 

Aruncă brusc undiţa. Firul vâjâi şi cârligul se izbi, ricoşând apoi, 
de un sertar din rândul al treilea al stelajului de la capătul 
intervalului. Smithback se duse într-acolo. Aşa cum era de aşteptat, 
în sertar se aflau osemintele celui care fusese cândva Buffalo Hump. 

Jurnalistul scoase un fluierat admirativ. 

Kawakita micşoră lungimea firului, ţinându-i lejer buclele în mâna 
stângă în timp ce strângea în dreapta capătul de plută al băţului. 

— Raftul al cincilea, rândul doi. John Mboya, spuse el. 


Firul se arcui din nou prin aer, printre rafturile înghesuite, şi 
cârligul minuscul atinse eticheta corectă. 

— Precum Izaak Walton, zise Smithback, clătinând din cap. 

Kawakita rulă firul şi începu să demonteze băţul de bambus. 

— Nu e ca şi cum ai pescui în râu, spuse, văzându-şi de treabă, 
dar e un exerciţiu excelent, mai ales în spaţiul ăsta închis. Mă ajută 
să mă relaxez în timpul pauzelor. Când nu mi se agaţă firul de unul 
dintre dulapuri, asta-i treaba. 

Imediat după ce fusese angajat la muzeu, Kawakita refuzase 
biroul însorit de la etajul cinci, care îi fusese oferit, şi ceruse, în 
schimb, unul mult mai mic, în laborator, spunând că dorea să fie mai 
aproape de activităţile interesante. De atunci, publicase deja mai 
multe articole decât unii dintre custozii titulari în întreaga lor 
carieră. Studiile sale interdisciplinare, abordate sub îndrumarea lui 
Frock, îl aduseseră repede în postura de custode asistent în domeniul 
biologiei evoluționiste, calitate în care îşi dedicase timpul, la început, 
studiului evoluţiei plantelor. Folosise, cu abilitate, notorietatea 
mentorului său pentru propria promovare. Mai târziu, îşi lăsase 
temporar deoparte studiul iniţial, în favoarea programului dedicat 
Extrapolatorului de Secvenţe Genetice. În afara muncii, singura sa 
pasiune părea să fie pescuitul; şi, mai ales, aşa cum le spunea tuturor 
celor dispuşi să-l asculte, urmărirea nobilului şi alunecosului somon 
din oceanul Atlantic. 

Strecură undiţa într-o husă uzată şi o sprijini, cu grijă, într-un 
colţ. Cu un semn din cap, îl invită de Smithback să-l urmeze de-a 
lungul şirurilor lungi de coridoare înguste şi îl conduse către un birou 
mare, înconjurat de trei scaune grele, de lemn. Smithback observă că 
biroul era acoperit de hârtii, de teancuri de monografii pline de urme 
unsuroase de degete şi de mici tăvi cu nisip acoperite cu folie de 
plastic, care adăposteau mai multe oase omeneşti. 

— Uită-te la asta, zise Kawakita, împingând ceva în direcţia lui. 

Era reprezentarea imprimată a unui arbore genealogic, realizată 
cu cerneală maro pe o hârtie filigranată. Pe ramurile arborelui erau o 
serie de etichete cu diverse cuvinte în limba latină. 

— Frumos, spuse Smithback, aşezându-se. 

— Presupun că e calificativul care i se potriveşte, răspunse 
Kawakita. Redă viziunea de la mijlocul secolului al nouăsprezecelea 
asupra evoluţiei umane. O capodoperă din punct de vedere artistic, 
dar o reprezentare denaturată din punct de vedere ştiinţific. Lucrez 
la un mic articol despre concepţiile evoluționiste timpurii, pentru 
Human Evolution Quarterly. 

— Când o să apară? întrebă Smithback, cu interes profesional. 

— Oh, la anul. La revistele astea lucrurile merg atât de încet. 

Smithback puse desenul la loc, pe birou. 


— Şi ce are asta de-a face cu ERG, sau SAT, sau cum se numeşte? 

— ESG, de fapt, râse Kawakita. N-au nimic în comun. E doar o 
mică idee de-a mea, o distracţie din timpul liber. Incă-mi mai face 
plăcere să mă murdăresc pe mâini din când în când. Reaşeză 
desenul, cu grijă, într-un dosar, apoi se întoarse către scriitor. 
Aşadar, cum progresează capodopera? Madame Rickman încă îţi mai 
face zile fripte? 

Smithback începu să râdă. 

— Cred că luptele pe care le port împotriva tiraniei le sunt, de 
acum, cunoscute tuturor. Dar asta e, ea însăşi, o altă carte. De fapt, 
am venit să discutăm despre Margo. 

Kawakita se aşeză în partea opusă a biroului. 

— Margo Green? Ce-i cu ea? 

Smithback se apucă să răsfoiască, într-o doară, unul dintre 
teancurile de monografii de pe birou. 

— Am înţeles că are nevoie de ajutorul tău într-o anumită privinţă. 

Kawakita îşi miji ochii. 

— Mi-a telefonat aseară, ca să mă-ntrebe dacă poate rula nişte 
date prin Extrapolator. I-am spus că programul încă nu e gata. Ridică 
din umeri. Practic, e adevărat. Nu pot garanta, sută la sută, 
exactitatea corelaţiilor pe care le realizează. Dar sunt foarte ocupat 
zilele astea, Bill. Nu am timp să călăuzesc pe cineva prin program. 

— Nu s-ar putea spune că, în ceea ce priveşte activitatea 
ştiinţifică, ea ar fi o ignorantă pe care s-o duci de mână, ripostă 
Smithback. Face, pe cont propriu, nişte cercetări genetice 
importante. Ar trebui s-o primeşti aici, în laborator, din când în când. 
Împinse teancul de monografii într-o parte şi se aplecă înspre 
celălalt. S-ar putea să nu te doară dacă o să-i dai puştoaicei o şansă, 
spuse. li e destul de greu acum. Ştii, tatăl ei a murit cu vreo două 
săptămâni în urmă. 

Kawakita păru surprins. 

— Adevărat? Despre asta vorbeaţi amândoi în barul personalului? 

Smithback dădu din cap. 

— N-a spus multe, dar se gândeşte dacă să plece de la muzeu. 

— Ar face o greşeală, se încruntă Kawakita. 

Dădu să spună ceva, dar se răzgândi dintr-odată. Se lăsă pe 
spătarul scaunului şi îl privi lung pe Smithback, cântărindu-l. 

— E un gest extrem de altruist din partea ta, Bill. Işi ţuguie 
buzele, dând uşor din cap. Bill Smithback, bunul samaritean. Noua ta 
imagine, eh? 

— Asta e William Smithback pentru tine. 

— Bill Smithback, cercetaşul, continuă Kawakita. Apoi clătină din 
cap. Da de unde, nu sună plauzibil. De fapt, n-ai venit aici ca să 
discutăm despre Margo, nu-i aşa? 


Smithback şovăi. 

— Ei, ăsta a fost unul dintre motive, admise el. 

— Ştiam eu, triumfă Kawakita. Haide, dă-i drumul. 

— Oh, bine, oftă Smithback. Fii atent: încerc să obţin câteva infor- 
maţii despre expediţia Whittlesey. 

— Despre ce? 

— Despre expediţia în America de Sud care a adus statueta 
Mbwun. Ştii, atracţia noii expoziţii. 

Revelația lumină chipul lui Kawakita. Despre asta trebuie să fi 
vorbit bătrânul Smith ieri, la lerbar. 

— Ce-i cu ea? 

— Ne gândim că există o legătură între expediţie şi crimele de 
acum. 

— Ce? făcu Kawakita, neîncrezător. Nu-mi spune că începi cu 
prostiile despre fiara din muzeu. Şi ce înţelegi prin „noi”? 

— N-am spus că eu cred un anume lucru, OK? răspunse 
Smithback, evaziv. Dar am auzit, de curând, multe poveşti stranii. Iar 
Rickman e un pachet de nervi din cauza prezenţei statuetei în 
expoziţie. Expediția a adus şi alte obiecte, în afară de relicva asta - 
de fapt, câteva lăzi. Vreau să aflu mai multe despre ele. 

— Şi, mai exact, ce vrei să faci cu toate astea? întrebă Kawakita. 

— Nimic. Dar tu eşti asistent de custode. Ai acces la informaţiile 
secrete din computerul muzeului. Poţi interoga baza de date despre 
obiectele intrate, ca să afli despre lăzi. 

— Mă îndoiesc că au fost înregistrate vreodată, spuse Kawakita. 
Dar, oricum ar fi, nu are nici o importanţă. 

— De ce nu? întrebă Smithback. 

Celălalt râse. 

— Aşteaptă-mă aici o clipă. 

Se ridică şi se îndreptă spre laborator. Reveni peste câteva 
minute, cu o foaie de hârtie în mână. 

— Probabil că eşti paranormal, spuse, întinzându-i hârtia. Uite ce 
am găsit printre e-mailurile de azi-dimineaţă. 


MUZEUL. DE ISTORIE NATURALĂ 
AL ORAŞULUI NEW YORK 
NOTA INTERNA 


Către: Custozi şi Personalul de Conducere 
De la: Lavinia Rickman 
CC: Wright, Lewallen, Cuthbert, Lafore 


Ca urmare a recentelor evenimente nefericite, mass-media şi, în general, 
publicul îi acordă muzeului o atenţie deosebită. Aceasta fiind situaţia, am 


vrut să folosesc ocazia pentru a revizui politica muzeului în ceea ce priveşte 
comunicarea cu exteriorul. 

Toate discuţiile cu presa se vor purta prin intermediul Biroului de Relaţii 
cu Publicul. Nu se vor face comentarii confidenţiale sau oficiale referitoare 
la problemele muzeului în prezenţa jurnaliştilor sau a altor reprezentanţi ai 
mass-media. Declaraţiile date către persoanele angajate în pregătirea 
interviurilor, documentarelor, cărţilor sau articolelor despre muzeu şi 
asistenţa acordată acestora vor fi intermediate de biroul nostru. 
Nerespectarea instrucţiunilor va atrage după sine sancţionarea de către 
Conducere. 

Vă mulţumesc pentru cooperarea din aceste momente dificile. 


— Hristoase, murmură Smithback. Uită-te la asta. „Persoanele 
angajate în pregătirea cărţilor”. 

— Se referă la tine, Bill, râse Kawakita. Aşa că, vezi? Am mâinile 
legate. Scoase o batistă din buzunarul de la spate şi îşi suflă nasul. 
Sunt alergic la praful de oase, explică apoi. 

— Nu-mi vine să cred, făcu Smithback, recitind nota internă. 

Kawakita îşi puse braţul în jurul umerilor lui. 

— Bill, prietene, ştiu că povestea asta ar face furori. Şi mi-ar 
plăcea să te ajut să scrii cea mai controversată, sângeroasă şi 
obscenă carte posibilă. Numai că nu pot. O să fiu sincer. Îmi 
construiesc o carieră aici şi - îi strânse umerii mai tare - mă 
străduiesc să obţin un post mai bun. Nu-mi pot permite să stârnesc, 
tocmai acum, asemenea valuri. Va trebui s-o iei pe alt drum. OK? 

Smithback dădu din cap, cu resemnare. 

— OK. 

— Nu pari convins, râse Kawakita. Oricum, mă bucur că m-ai înţe- 
les. Îl ridică cu blândeţe pe scriitor în picioare. O să-ţi spun eu ce 
facem. Ce-ai zice de o mică partidă de pescuit duminică? Se prevede 
încheierea timpurie a sezonului de reproducere pe râul Connetquot. 

Smithback zâmbi, în sfârşit. 

— Fă-mi lipeala cu câteva dintre micile tale nimfe drăceşti, spuse. 
Ne-am înţeles. 


26 


D'Agosta era în drum spre partea opusă a muzeului când primi un 
nou apel. Apariție periculoasă, Sectorul 18, Camera Computerului. 

Îşi îndesă staţia radio înapoi în suport şi oftă, cu gândul la picioa- 
rele lui istovite. În locul ăla afurisit, toată lumea îl vedea pe bau-bau. 

Pe holul din faţa Camerei Computerului se îngrămădeau o duzină 
de persoane, glumind cu nervozitate. Lângă uşa închisă stăteau doi 
poliţişti în uniformă. 

— OK, spuse D'Agosta, scoțând un trabuc. Cine a văzut creatura? 

Un tânăr făcu un pas înainte. Halat alb de laborator, umeri lăsaţi, 
ochelari cât un fund de borcan, calculator şi pager atârnând de 
curea. „Cerule, îşi spuse D’ Agosta, unde îi găseau?” Asta era perfect. 

— De fapt, n-am văzut nimic, spuse el, dar în Camera Sistemului 
Electric s-a auzit o bufnitură. A sunat ca o lovitură de berbece, de 
parcă cineva ar fi încercat să iasă prin uşă... 

D'Agosta se întoarse către cei doi poliţişti. 

— Să verificăm. 

Răsuci zadarnic mânerul uşii, iar cineva îi oferi o cheie şi o 
explicaţie. 

— Am încuiat-o. N-am vrut să iasă ceva afară... 

El îşi flutură palma. Povestea devenea ridicolă. Toată lumea era 
îngrozită. Cum naiba putuseră planifica o festivitate amplă de deschi- 
dere pentru noaptea următoare? Locul ăla blestemat ar fi trebuit 
închis după primele crime. 

Încăperea era mare, rotundă şi imaculată. În centru, plasat pe un 
piedestal şi scăldat în lumina strălucitoare a neonului, se afla un 
cilindru alb, înalt de un metru şi jumătate, despre care D'Agosta 
presupuse că era computerul muzeului. Bâzâia încetişor, înconjurat 
de terminale, minicomputere, mese şi rafturi cu cărţi. In zona 
diametral opusă se vedeau două uşi închise. 

— Băieți, voi scotociţi pe aici, le spuse oamenilor săi, punându-şi 
în gură trabucul neaprins. Eu vreau să stau de vorbă cu tipul ăsta, să 
mă ocup de hârtii. 

Se întoarse înapoi, afară. 

— Numele? întrebă. 

— Roger Thrumcap. Sunt Şeful de Schimb. 

— OK, spuse D'Agosta, obosit, luând notițe. Aţi raportat zgomote 
în Camera de Prelucrare a Datelor. 

— Nu, Prelucrarea Datelor se face la etaj. Aici e Camera Compu- 
terului. Noi monitorizăm echipamentele, ne ocupăm de sistem. 

— Camera Computerului, atunci. Mai notă ceva. Când aţi auzit 
primele zgomote? 

— La câteva minute după ora zece. Abia terminaserăm jurnalele. 


— Citeaţi ziarele când aţi auzit zgomote? 

— Nu. E vorba de înregistrările în jurnal. Tocmai terminam copia 
de rezervă pe care o facem zilnic. 

— Înţeleg. Tocmai terminaţi la ora zece? 

— Copiile nu se pot face în timpul orelor de vârf. Ni s-a acordat, în 
mod excepţional, permisiunea de a începe lucrul la şase dimineaţa. 

— Norocul dumneavoastră. Şi unde aţi auzit aceste zgomote? 

— Veneau din Camera Sistemului Electric. 

— Care este...? R 

— E uşa din stânga lui MP-3. Asta-i computerul. 

— Am văzut două uşi înăuntru, spuse D'Agosta. Unde duce 
cealaltă? 

— Oh, în camera obscură. Nu se poate intra, accesul se face 
numai pe bază de card. 

D'Agosta îi aruncă o privire stranie. 

— Conţine discurile de memorie şi alte lucruri de genul ăsta. Ştiţi, 
dispozitivele de stocare a datelor. I se spune camera obscură fiindcă 
totul e automat, acolo nu intră nimeni, cu excepţia personalului de 
întreţinere. Dădu din cap cu mândrie. Lucrăm într-un mediu fără ope- 
rator. În comparaţie cu noi, Procesarea Datelor e în epoca de piatră. 
Ei încă mai au operatori care montează manual benzile magnetice, 
fără nici un buffer pentru datele de intrare, sau altceva de genul ăsta. 

D'Agosta reveni înăuntru. 

— Au auzit zgomotele de partea cealaltă a uşii din stânga, acolo, 
în spate. Haideţi să aruncăm o privire. Se răsuci pe călcâie. Ţineţi 
oamenii afară, i se adresă lui Thrumcap. 

Uşa încăperii cu instalaţii electrice se deschise, eliberând mirosul 
de cabluri încinse şi de ozon. D'Agosta bâjbâi de-a lungul peretelui, 
găsi comutatorul şi aprinse lumina. 

Inspectă locul mai întâi din ochi, aşa cum scria la carte. 
Transformatoare. Reţea de conducte de ventilaţie. Cabluri. Mai multe 
generatoare mari de aer condiţionat. Şi o groază de aer încins. Dar 
nimic altceva. 

— Uitaţi-vă în spatele echipamentelor, spuse el. 

Poliţiştii cercetară peste tot. Unul privi înapoi şi ridică din umeri. 

— E în ordine, zise D'Agosta, venind în Camera Computerului. 
După părerea mea, acolo nu e nimeni. Domnule Thrumcap? 

Cel strigat îşi vâri capul pe uşă. 

— Da? 

— Le puteţi spune subalternilor dumneavoastră să se întoarcă 
înăuntru. Pare să fie în ordine, dar o să postăm un om pentru 
următoarele treizeci şi două de ore. Se întoarse către unul dintre 
poliţiştii care ieşeau din Camera Sistemului Electric. Waters, vreau 
să rămâi aici până la terminarea schimbului tău. De formă, e bine? Pe 


urmă trimit pe cineva să preia postul. „Încă alte câteva apariţii şi o să 
rămân fără oameni.” 

— Am înţeles, zise Waters. 

— E o idee bună, spuse Thrumcap. Ştiţi, încăperea asta e inima 
muzeului. Sau, mai degrabă, creierul. Noi asigurăm funcţionarea 
telefoanelor, a aparaturii fizice, a reţelei, a imprimantelor, a poştei 
electronice, a sistemului de securitate... 

— Evident, făcu D'Agosta. 

Se întrebă dacă era vorba de acelaşi sistem de securitate care nu 
deţinea un plan complet al zonei de sub subsol. 

Angajaţii începură să se scurgă în încăpere, ocupându-şi locurile 
în faţa terminalelor. D'Agosta îşi şterse fruntea. „Aici e cald ca-n 
iad.” Se întoarse, gata să plece. 

— Rog, spuse o voce din spatele lui. Avem o problemă. 

D'Agosta ezită o clipă. 

— Dumnezeule, făcu Thrumcap, holbându-se la monitor. Sistemul 
transcrie conţinutul memoriei în formă hexazecimală. Ce naiba...? 

— Rog, când ai plecat, terminalul central a rămas în modul de co- 
piere? întrebă un tip scund, cu dinţi mărunți. Dacă a terminat şi nu a 
primit nici un răspuns, s-ar putea să fi trecut mai departe, la salvarea 
în cod maşină. 

— Poate că ai dreptate, spuse Roger. Anulează operaţiunea şi 
asigură-te că toate porțiunile sunt corecte. 

— Nu răspunde. 

— A căzut sistemul de operare? întrebă Thrumcap, aplecându-se 
peste monitorul bărbatului cu dinţi mărunți. Dă-mi voie să văd. 

În încăpere începu să sune o alarmă, nu foarte zgomotoasă, dar 
sunetul era strident şi se repeta cu insistenţă. D'Agosta văzu o 
lumină roşie pe un panou plasat pe tavan, deasupra lucioasei unităţi 
centrale a computerului. Poate că era bine să mai rămână prin 
preajmă. 

— Acum ce mai e? zise Thrumcap. 

„Isuse, e foarte cald, îşi spuse D'Agosta. Cum de pot oamenii ăştia 
să suporte?” 

— Ce semnal e ăsta pe care îl primim? 

— Habar n-am. Caută-l. 

— Unde? 

— În manual, tâmpitule! E chiar în spatele terminalului tău. Uite, 
l-am luat. 

Thrumcap începu să răsfoiască paginile. 

— 2291, 2291... aici e. E alarma de incendiu. O, Doamne, compu- 
terul s-a supraîncălzit! Chemaţi-i imediat pe cei de la întreţinere! 

D'Agosta ridică din umeri. Probabil că auziseră bufnitura în mo- 
mentul defectării compresorului pentru aer condiţionat. „Nu e nevoie 


să fii proiectant de rachete ca să-ţi dai seama de asta. Aici trebuie să 
fie peste treizeci de grade.” O porni de-a lungul holului, trecând pe 
lângă doi bărbaţi din serviciul de întreţinere care se grăbeau în 
direcţia opusă. 


Asemenea majorităţii supercomputerelor moderne, MP-3-ul muze- 
ului era mai rezistent la temperaturile ridicate decât marile unităţi 
centrale folosite cu zece sau douăzeci de ani în urmă. Spre deosebire 
de tuburile electronice cu vid şi de tranzistori, creierul său de silicon 
putea funcţiona, pentru o lungă perioadă de timp, la temperaturi mai 
mari decât cele prescrise, fără ca datele să fie alterate sau pierdute. 
Insă circuitul care reprezenta interfaţa cu sistemul de securitate al 
muzeului fusese instalat de un terţ, neavând legătură cu 
instrucţiunile de operare ale constructorului computerului. Când 
atinsese treizeci şi patru de grade, temperatura din Camera 
Computerului depăşise limitele de toleranţă ale cipurilor memoriei 
ROM care comandau Sistemul Automat de Prevenire a Dezastrelor. 
Defecţiunea se produse cu nouăzeci de secunde mai târziu. 


Waters stătea într-un colţ şi îşi rotea ochii prin încăpere. 
Mecanicii de întreţinere plecaseră de mai bine de o oră şi în încăpere 
era o răcoare plăcută. Totul revenise la normal, singurele zgomote 
fiind zumzetul computerului şi miile de clicuri ale tastelor lovite de 
zombii din jurul său. Privirile nepăsătoare i se opriră asupra 
monitorului unui terminal neocupat, unde văzu un mesaj care clipea: 


SERIE DE ERORI EXTERNE ALE ROM ADRESA 33 Bl 4A OE 


Era precum limba chineză. Indiferent despre ce ar fi fost vorba, 
de ce nu puteau s-o spună, pur şi simplu, clar şi limpede? Detesta 
computerele. Nu-şi putea aminti ca acestea să fi făcut ceva pentru el, 
în afara faptului că îi scriau numele de familie fără s pe facturi. Şi îi 
detesta şi pe specialiştii care le foloseau, pedanţi şi făcând-o pe 
deştepţii. Dacă acolo se petrecea ceva în neregulă, n-aveau decât să- 
şi bată ei capul. 


27 


Smithback îşi trânti mapa alături de unul dintre separeurile sale 
favorite din bibliotecă. Se strecură în spaţiul îngust oftând adânc, îşi 
puse laptopul pe masă şi aprinse lumina de deasupra capului său. Era 
la numai o zvârlitură de băț de sala de lectură cu lambriuri de stejar, 
cu scaune tapiţate cu piele roşie şi cămin de marmură, care nu mai 
fusese folosit de un secol. Dar el prefera separeurile înguste şi 
scrijelite. li plăceau mai ales cele ascunse adânc între rafturi, unde 
putea să studieze documente şi manuscrise pe care le luase în 
stăpânire temporar şi pe furiş - sau să tragă un pui de somn - în 
intimitate şi bucurându-se de un confort relativ. 

Conţinând cărţi noi, cărţi vechi şi cărţi foarte rare, referitoare la 
toate aspectele istoriei naturale, biblioteca muzeului nu avea rival. 
De-a lungul anilor, primise atât de multe colecţii moştenite sau 
donate de persoane particulare încât fişierul său era întotdeauna 
descurajant de depăşit. Însă Smithback o cunoştea mult mai bine 
decât majoritatea bibliotecarilor. Putea găsi, în timp record, o revistă 
îngropată sub alte publicaţii. 

Acum îşi ţuguie buzele, chibzuind. Moriarty era un birocrat 
încăpățânat, iar el însuşi nu ajunsese la nici un rezultat cu Kawakita. 
Nu cunoştea pe nimeni altcineva care să-l ajute să pătrundă în baza 
de date cu achiziţii. Dar existau mai multe posibilităţi de abordare a 
acestui puzzle. 

Începu să caute în cuprinsul ziarului New York Times din fişierul 
de pe microfilm. Ajunse până în 1975. Nu era nimic nici acolo, nici - 
aşa cum descoperi în curând - în revistele importante de istorie natu- 
rală şi antropologie. 

Căută informaţii despre expediţie în numerele vechi din periodi- 
cele interne ale muzeului. Nimic. Cele două rânduri ale biografiei lui 
Whittlesey din numărul din 1985 al Who's Who la Muzeul de Istorie 
Naturală din New York nu-i spuseră nici o informaţie pe care să nu o 
fi ştiut deja. 

Înjură pentru sine însuşi. „Tipul ăsta e ascuns mai adânc decât 
comoara din Insula Oak.” 

Fără grabă, Smithback puse volumele înapoi, pe rafturi, uitându- 
se împrejur. Pe urmă luă câteva foi dintr-o mapă, se îndreptă agale şi 
cu nonşalanţă către biroul unei bibliotecare care furniza informaţii, 
asigurându-se mai întâi că nu o mai văzuse niciodată până atunci. 

— Trebuie să duc astea înapoi în arhivă, i se adresă el. 

Femeia îl privi chiorâş, cu severitate. 

— Eşti nou pe aici? 

— Sunt de la biblioteca de ştiinţe, am fost transferat săptămâna 
trecută. Rotaţia cadrelor, ştii cum e. 


Îi surâse, sperând că zâmbetul părea strălucitor şi inocent. 

Ea îl privi încruntându-se, nesigură, în timp ce telefonul de pe 
birou începea să sune. Ezită, apoi răspunse, întinzând către el, con- 
fuză, un registru şi o cheie prinsă de un şnur lung, albastru. 

— Înregistrează-te, îi spuse, acoperind microfonul receptorului cu 
palma. 

Arhiva bibliotecii se afla în spatele unei uşi cenuşii, neetichetate, 
dintr-un colţ îndepărtat al depozitului de cărţi. Acţiunea era riscantă 
din mai multe puncte de vedere. Smithback mai pătrunsese o dată 
înăuntru, cu un scop justificat. Ştia că grosul arhivei muzeului se afla 
în altă parte şi că dosarele din bibliotecă se încadrau într-o categorie 
deosebită. Dar ceva nu-i dădea pace. Închise uşa şi începu să 
înainteze, studiind rafturile şi grămezile de cutii etichetate. 

Trecuse în revistă una dintre laturile încăperii şi începea să se 
deplaseze de-a lungul următoarei, când se opri. Se întinse cu grijă şi 
dădu jos o cutie care purta eticheta PRIMIRI/TRANSPORTURI ESENŢIALE: 
CHITANŢE DE PRIMIRE TRANSPORTURI AERIENE. Se aşeză pe vine şi răsfoi 
în grabă hârtiile. 

Ajunse din nou până în 1975. Dezamăgit, le mai răsfoi o dată. 
Nimic. 

În timp ce reaşeza cutia la locul ei de sus, ochii îi căzură pe o altă 
etichetă: CONOSAMENIE, 1970-1990. Nu putea risca să zăbovească 
mai mult de încă cinci minute. 

Degetul i se opri aproape la fundul teancului. 

— Te-am prins, şopti, trăgând din cutie o foaie pătată. Scoase din 
buzunar un reportofon şi rosti cu voce joasă cuvintele, datele şi 
locurile esenţiale: Belem; portul New Orleans; Brooklyn. Strella de 
Venezuela. - Steaua Venezuelei. „Ciudat, îşi spuse. O escală 
îngrozitor de lungă în New Orleans.” 


— Pari foarte mulţumit de tine însuţi, zise bibliotecara, când 
Smithback îi puse cheia înapoi, pe birou. 

— Îţi doresc o zi bună, spuse el. 

Apoi încheie înregistrarea din registrul arhivei: Sebastian 
Melmoth, intrare 11.10, ieşire 11.25. 

Reîntors la catalogul de pe microfilm, Smithback făcu o pauză. 
Ştia că ziarul din New Orleans avea un nume straniu, cu o rezonanţă 
extrem de interbelică - Times-Picayune, asta era. 

Îl căută în grabă în catalog. Şi îl găsi: Times-Picayune, 1840- 
prezent. 

Introduse rola din 1988 în aparat. Când se apropie de luna 
octombrie, începu s-o deruleze mai încet, apoi se opri. Un titlu amplu, 
scris cu caractere de 72 de puncte, se holba la el de dincolo de vizor. 

— Oh, Doamne, murmură. 


Acum ştia, fără nici o umbră de îndoială, de ce petrecuseră lăzile 
lui Whittlesey o vreme atât de îndelungată în New Orleans. 


28 


— Îmi pare rău, domnişoară Green, dar uşa e încă închisă. O să-i 
transmit mesajul dumneavoastră cât mai curând posibil. 

— Mulţumesc, spuse Margo, punând, frustrată, receptorul în 
furcă. Cum putea să fie ochii şi urechile lui Frock, dacă nu reuşea 
nici măcar să-i vorbească? 

Când era foarte profund implicat într-un proiect, Frock se încuia 
adesea în birou. Secretara ştia că era mai bine să nu-l deranjeze. În 
dimineaţa aceea, Margo încercase deja să ia legătura cu el în două 
rânduri şi nu exista nici un indiciu asupra orei la care ar fi putut să-şi 
facă reapariţia. 

Margo se uită la ceas. 11.20 AM - dimineaţa era aproape pe 
sfârşite. Se întoarse spre terminal şi încercă să se conecteze la 
calculatorul muzeului. 


SALUT, MARGO GREENGBIOTECHOSTF 
BINE Al REVENIT ÎN REŢEAUA MUZEULUI 
DISTRIBUIT DE NETWORKING SYSTEM 
VERSIUNEA 15-5 
COPYRIGHT © 1989-1995 NYMNH AND CEREBRAL SYSTEM INC. 
CONECTARE LA 11.20.45 03.30.95 
IMPRIMANTĂ 156 


**CĂTRE TOŢI UTILIZATORII - MESAJ IMPORTANT*** 

DIN CAUZA IEŞIRII DIN FUNCŢIUNE A CALCULATORULUI DIN ACEASTĂ 
DIMINEAŢĂ, ÎN TIMPUL PRÂNZULUI VA FI RULAT PROGRAMUL DE 
RECONSTITUIRE. NE AŞTEPTĂM CA PERFORMANŢELE SĂ FIE REDUSE. 
RAPORTAŢI-I ADMINISTRATORULUI DE SISTEM ORICE LIPSA SAU 
DETERIOARARE A FIŞIERELOR 
ROGER THRUMCAPOADMINOSYSTEMS 


AVEŢI UN MESAJ ÎN AŞTEPTARE 
Margo îl citi după ce se afişă pe ecran meniul poştei electronice. 


MESAJ DE LA GEORGE MORIARIYQEXHIPESIF 
TRIMIS 10.14.07 03-30-95 


ÎŢI MULŢUMESC PENTRU MATERIALUL DE PREZENTARE - PARE 
PERFECT, NU E NECESARĂ NICI O MODIFICARE. O SĂ-L AFIŞĂM ÎN 
MOMENTUL EFECTUĂRII CELORLALTE TUŞE FINALE DINAINTEA 
DESCHIDERII PENTRU MARELE PUBLIC. 

AI VREA SĂ LUĂM ASTĂZI PRÂNZUL ÎMPREUNĂ? 
- GEORGE 


RĂSPUNDE, ŞTERGE, FIŞIER (R/S/F)? 


Sunetul telefonului spulberă liniştea. 

— Alo? spuse ea. 

— Margo? Bună, sunt George, se auzi vocea lui Moriarty. 

— Bună, răspunse ea. Scuză-mă, abia acum am primit mesajul tău. 

— Mi-am cam închipuit, răspunse el, binedispus. Îţi mulţumesc 
încă o dată pentru ajutor. 

— Cu plăcere, răspunse Margo. 

Moriarty făcu o pauză. 

— Atunci..., spuse, ezitând. Ce zici despre prânz? 

— Imi pare rău, zise Margo. Mi-ar face plăcere, dar aştept un 
telefon de răspuns de la doctorul Frock. E posibil să sune peste cinci 
minute, sau abia săptămâna viitoare. 

Ţinând cont de tăcerea care se lăsă, ar fi putut afirma că Moriarty 
era dezamăgit. A 

— Totuşi, îţi spun eu ce facem, adăugă ea. În drum spre bufet, te- 
ai putea abate pe la mine. Dacă Frock o să sune până atunci, poate c- 
o să fiu liberă. Dacă nu..., ei bine, ai putea pierde vreo două minute, 
în timp ce eu aştept telefonul, ca să mă ajuţi să rezolv cuvintele 
încrucişate din Times, sau pentru altceva de genul ăsta. 

— Sigur! răspunse el. Ştiu toate numele compuse din trei litere 
ale mamiferelor care există în Australia. 

Margo ezită. 

— Şi poate, cât stai aici, jos, aruncăm o privire în baza de date cu 
achiziţii, ca să vedem ce-i cu lăzile lui Whittlesey...? 

Urmă un moment de tăcere. În cele din urmă, Moriarty oftă. 

— Păi, dacă e atât de important pentru tine, cred că n-avem cum 
să facem vreun rău. O să trec în jur de ora douăsprezece. 


Peste o jumătate de oră, se auzi o bătaie în uşă. 

— Intră, strigă ea. 

— Afurisita asta e încuiată. 

Vocea nu era a lui Moriarty. 

Margo deschise uşa. 

— Nu mă aşteptam să te văd pe tine venind aici. 

— Crezi că e vorba de noroc sau că aşa a fost să fie? zise 
Smithback, grăbindu-se să intre şi închizând uşa în urma lui. Ascultă- 
mă, floare de lotus, începând de azi-noapte, am fost un om ocupat. 

— Şi eu la fel, spuse ea. Moriarty poate sosi oricând ca să ne 
uităm în baza de date despre achiziţii. 

— Cum ai...? 

— N-are importanţă, îi răspunse, plină de sine. 

Uşa se deschise şi Moriarty îşi aruncă ochii înăuntru. 

— Margo? făcu el. 


Apoi îl zări pe Smithback. 

— Linişteşte-te, profesore, eşti în siguranţă, spuse scriitorul. Azi 
n-am chef să muşc pe nimeni. 

— Nu-l lua în seamă, zise Margo. Are obiceiul supărător de a-şi 
face apariţia neinvitat. Intră. 

— Da, şi fă-te comod, adăugă Smithback, arătându-i scaunul din 
faţa terminalului lui Margo. 

Moriarty se aşeză fără grabă, uitându-se la el, apoi la Margo, apoi 
iarăşi la el. 

— Bănuiesc că vreţi să verific înregistrările din baza de date cu 
achiziţii. 

— Dacă nu ai nimic împotrivă, spuse Margo, cu voce scăzută. 

Prezenţa lui Smithback crea impresia că totul fusese pus la cale. 

— OK, Margo. Moriarty îşi aşeză degetele pe tastatură. 
Smithback, întoarce-te cu spatele. Parola, ştii. 

Baza de date cu achiziţii conţinea informaţii despre milioanele de 
obiecte catalogate ca făcând parte din colecţii. La început, putea fi 
accesată de toţi angajaţii. Totuşi, pe cineva de la etajul cinci începuse 
să-l neliniştească ideea că descrierea detaliată a artefactelor şi a 
locurilor lor de depozitare era la îndemâna oricui. Acum nu mai era 
permis decât accesul persoanelor cu funcţii importante - al 
asistenţilor custozilor, cum era cazul lui Moriarty, şi al celor plasați 
deasupra lor în ierarhia instituţiei. 

Moriarty apăsa tastele cu o figură ursuză. 

— Ştii că aş putea fi sancţionat pentru asta, zise el. Dr. Cuthbert e 
foarte sever. De ce nu-l rogi pe Frock să te ajute? 

— Cum îţi spuneam, nu reuşesc să-l întâlnesc, răspunse Margo. 

— Aici e, făcu Moriarty, după o ultimă apăsare pe tasta ENTER. 
Uitaţi-vă repede. N-am de gând s-o accesez încă o dată. 

Margo şi Smithback se îngrămădiră în faţa monitorului în timp ce 
literele verzi se târau încet pe ecran: 


FIŞIER INTRARE NUMĂRUL 1989-2006 
DATA: 4 APRILIE 1989 
COLECTOR: JOHN WHITTLESEY, EDWARD MAXWELL ŞI ALŢII 

CATALOGAT DE: HUGO C. MONTAGUE 

SURSA: EXPEDIȚIA WHITTLESEY/MAXWELL DIN BAZINUL AMAZONULUI 
AMPLASARE: CLĂDIREA 2, NIVELUL 3, SECŢIUNEA 6, SEIFUL 144 

NOTĂ: URMĂTOARELE OBIECTE ÎNREGISTRATE AU FOST PRIMITE, LA 
DATA DE 1 FEBRUARIE 1989, ÎN ŞAPTE LĂZI TRIMISE DE EXPEDIȚIA 
WHITTLESEY/MAXWELL DE PE CURSUL SUPERIOR AL RÂULUI XINGU. 
ÎN ŞASE LĂZI SE AFLĂ OBIECTE AMBALATE DE CĂTRE MAXWELL, IAR 
ÎNTR-O  LADĂ OBIECTE AMBALATE DE CĂTRE WHITTLESEY. 
WHITTLESEY ŞI THOMAS R. CROCKER JR. NU S-AU ÎNTORS DIN 
EXPEDIȚIE ŞI SE PRESUPUNE CĂ AU MURIT. MAXWELL ŞI CEILALŢI 


MEMBRI ŞI-AU PIERDUT VIAŢA ÎNTR-UN ACCIDENT DE AVION, PE DRU- 
MUL DE ÎNTOARCERE ÎN STATELE UNITE. AICI AU FOST CATALOGATE 
NUMAI O PARTE DINTRE OBIECTELE DIN LADA WHITTLESEY; 
PREZENTA NOTĂ VA FI ANULATĂ DUPĂ CATALOGAREA COMPLETĂ A 
ACESTEI LĂZI ŞI A LĂZILOR MAXWELL. DESCRIERILE AU FOST 
PRELUATE DIN JURNAL, ACOLO UNDE A FOST POSIBIL. 

HCM 4/89 


— Aţi văzut? spuse Smithback. Mă întreb de ce catalogarea n-a 
fost terminată niciodată. 
— Sst! şuieră Margo. Încerc să rețin toate astea. 


NR. 1989-2006.1 
SARBACANĂ ŞI SĂGEȚI, FĂRĂ DATĂ 
LOCALIZARE: A 


NR. 1989-2006.2 CORN 
JURNALUL PERSONAL AL LUI J. WHITTLESEY, 22 IULIE [1987] PÂNĂ ÎN 
17 SEPTEMBRIE [1987] 
LOCALIZARE: R.T. 


: NR. 1989-2006.3 
2 MANUNCHIURI DE PLANTE LEGATE CU PENE DE PAPAGAL, FOLOSITE 
DE CATRE ŞAMANI CA FETIŞ, DINTR-O COLIBA PARASITA 
LOCALIZARE: A 


NR. 1989-2006.4 
STATUETA SPLENDID SCULPTATĂ A UNUI ANIMAL. PRESUPUSĂ 
REPREZENTARE A LUI „MBWUN”, CF. JURNALULUI LUI WHITTLESEY, 
PAG. 56-59 
LOCALIZARE: Î.E. 


. NR. 1989-2006.5 i 
PRESĂ DE LEMN PENTRU PLANTE, ORIGINE NECUNOSCUTĂ, DIN 
VECINĂTATEA COLIBEI PĂRĂSITE 
LOCALIZARE: A 


NR. 1989-2006.6 
DISC CU DESENE INCIZATE 
LOCALIZARE: A 


k ă NR. 1989-2006.7 
VARFURI DE SULIŢA, DE MARIMI DIFERITE, IN DIVERSE STARI DE 
CONSERVARE 
LOCALIZARE: C 


NOTĂ: TOATE LĂZILE AU FOST MUTATE, TEMPORAR, ÎNTR-UN SEIF DIN 
ZONA DE SIGURANȚA, NIVEL 2B, DE CATRE IAN CUTHBERT 20/3/95 


D. ALVAREZ, SECRETARĂ 


— Ce înseamnă toate codurile astea? întrebă Smithback. 

— Descriu localizarea curentă a artefactului, zise Moriarty. A 
înseamnă că e încă ambalat, că n-a fost introdus într-o colecţie. LE. 
înseamnă „în expoziţie”. R.T. înseamnă „retras temporar”. Mai sunt 
şi alte... 

— „Retras temporar”? întrebă Margo. Asta-i tot ce trebuie să con- 
semnezi? Nu-i de mirare că jurnalul s-a pierdut. 

— Sigur că nu-i tot, spuse Moriarty. Oricine retrage un obiect tre- 
buie să înregistreze operaţiunea. Baza de date e ierarhică. Putem afla 
mai multe detalii despre o înregistrare trecând pe nivelul inferior. 
Uitaţi-vă, o să vă arăt. 

Apăsă pe câteva taste. Expresia chipului i se schimbă. 

— E ciudat. 

Pe ecran era afişat: 


ÎNREGISTRARE SAU LEGĂTURĂ INVALIDĂ OPERAȚIE ÎNTRERUPTĂ 


Moriarty se încruntă. 

— La înregistrarea jurnalului lui Whittlesey n-a fost ataşat nimic. 

Şterse mesajul şi reîncepu să tasteze. 

— Cu celelalte, totul e în regulă. Vedeţi? Astea sunt detaliile 
referitoare la statuetă. 

Margo studie ecranul. 


**LISTARE DETALIATĂ** 

Articol: 1989-2006.4 
PAPALE PL AAAAA 
Retras de: Cuthbert, I. 40123 
Aprobat de: Cuthbert, I. 40123 
Data retragerii: 17/3/95 Deplasat la: Expoziţia Superstiţii 
Vitrina 415, Exponat 1004 Motivul: Expunere 
Data înapoierii: 
PAPALE PPE 
Retras de: Depardieu, B. 72412 
Aprobat de: Cuthbert, I. 40123 
Data retragerii: 1/10/90 
Deplasat la: Laboratorul de Antropologie 2 
Motivul: Studiu iniţial 
Data înapoierii: 5/10/90 
PAPER PEARL 
SFÂRŞITUL LISTĂRII 
O 


— Şi ce Înseamnă asta? Ştim că jurnalul s-a pierdut, zise Margo. 


— Chiar dacă s-a pierdut, tot ar trebui să existe o înregistrare 
detaliată, răspunse Moriarty. 

— Înregistrarea e marcată ca inaccesibilă? 

Moriarty clătină din cap şi mai apăsă pe câteva taste. 

— Uitaţi care-i explicaţia, spuse, în cele din urmă, arătând către 
ecran. Detaliile au fost şterse. 

— Vrei să spui că informaţiile despre localizarea jurnalului au fost 
şterse? întrebă Smithback. Se poate face aşa ceva? 

Moriarty ridică din umeri. 

— Trebuie să ai acces la nivel înalt. 

— Mi se pare mai important să ne dăm seama de ce ar fi făcut 
cineva asta. Are vreo legătură cu defecţiunea unităţii centrale a 
computerului din dimineaţa asta? întrebă Margo. 

— Nu, răspunse Moriarty. Această afişare comparativă a fişierelor 
pe care am făcut-o denotă că datele au fost şterse cândva înainte de 
crearea copiilor de siguranţă din noaptea trecută. N-am cum să vă 
dau informaţii mai exacte. 

— Şterse, eh? spuse Smithback. Dispărute pentru totdeauna. Ce 
curat, ce simplu. Ce coincidenţă. Încep să desluşesc un şablon aici, 
unul periculos. 

Moriarty închise terminalul şi îşi îndepărtă scaunul de birou. 

— Nu mă interesează teoriile conspirației emise de tine, zise. 

— E posibil să fi fost un accident? Sau o defecţiune? se interesă 
Margo. E 

— Mă îndoiesc. În baza de date sunt incluse tot felul de subrutine 
de verificare a integrităţii referenţiale. Aş fi văzut un mesaj de 
eroare. 

— Ei, şi atunci? insistă Smithback. 

Moriarty ridică din umeri. 

— N-am nici un indiciu. Dar, în cel mai bun caz, e o chestiune 
banală. 

— Ăsta-i cel mai bun lucru de care eşti în stare? râse zgomotos 
Smithback. Halal geniu al computerelor! 

Ofensat, celălalt îşi împinse ochelarii în susul nasului şi se ridică. 

— De fapt, nu mă interesează asta, spuse. Cred că mă duc să 
mănânc câte ceva. Se îndreptă către uşă. Margo, o să mă uit mai 
târziu peste careul ăla de cuvinte încrucişate. 

— Bună treabă, spuse Margo, după ce uşa se închise. Ai abordat 
lucrurile într-un mod foarte subtil, ştii asta, Smithback? George a fost 
destul de amabil ca să ne lase să ne uităm în baza de date. 

— Da, şi ce-am aflat de acolo? întrebă Smithback. Nimica toată. 
Numai una dintre lăzi a fost studiată. Jurnalul lui Whittlesey continuă 
să fie dispărut. O privi plin de sine. lar eu, pe de altă parte, am făcut 
o descoperire importantă. 


— Pune-o în cartea ta, spuse ea, căscând. O s-o citesc atunci. 
Presupunând c-o să găsesc un exemplar la bibliotecă. 

— Și tu, Brutus? Smithback rânji şi-i întinse o coală împăturită de 
hârtie. Ei, uită-te puţin peste asta. 

Foaia era o fotocopie a unui articol din ziarul Times-Picayune din 
New Orleans, datat 17 octombrie 1988. 


CARGOBOT FANTOMĂ EŞUAT ÎN APROPIERE DE NEW ORLEANS 
De Antony Anastasia 
În exclusivitate pentru Times-Picayune 


BAYOU GROVE, 16 octombrie (Associated Press) - Un mic cargobot cu 
destinaţia New Orleans a eşuat noaptea trecută în apropierea acestui orăşel 
de pe coastă. Detaliile sunt sumare, dar rapoartele preliminare arată că 
întreg echipajul a fost măcelărit, cu brutalitate, în timp ce se afla în larg. 
Paza de Coastă a raportat pentru prima oară eşuarea navei în noaptea de 
luni, la ora 11.45. 

Vasul, Strella de Venezuela, era un cargobot de 18 000 de tone, 
înregistrat sub pavilion haitian care făcea curse în Marea Caraibelor şi pe 
principalele rute comerciale dintre America de Sud şi Statele Unite. 
Pagubele erau reduse, iar încărcătura vasului părea să fie intactă. 

În prezent, nu se ştie cum şi-au găsit moartea membrii echipajului, sau 
dacă vreunul dintre ei a reuşit să se salveze de pe navă. Henry La Plage, 
pilotul unui elicopter particular care a observat cel dintâi nava eşuată, a 
raportat că „leşurile erau împrăştiate pe puntea de la provă de parcă ar fi 
fost lăsate în voia unui animal sălbatic. Am zărit un bărbat atârnând de 
hubloul punţii de navigaţie, cu capul făcut bucăţi. Era precum într-un 
abator, n-am mai văzut aşa ceva niciodată”. 

Autorităţile locale şi federale colaborează în încercarea de a înţelege 
cine a provocat măcelul, considerat cu uşurinţă unul dintre cele mai brutale 
masacre din istoria recentă a marinei. „În momentul de faţă, studiem mai 
multe teorii, dar, deocamdată, nu am ajuns la nici o concluzie”, a declarat 
Nick Lea, unul dintre purtătorii de cuvânt ai poliţiei. Deşi nu s-au făcut nici 
un fel de comentarii oficiale, surse federale afirmă că răscoala, uciderea din 
răzbunare de către oamenii unei companii rivale de comerţ din Caraibe şi 
piraţii sunt considerate cauze posibile. 


— Isuse, murmură Margo. Rănile descrise acolo... 

Smithback dădu din cap, cu un aer sinistru. 

— ... Par să semene cu cele de pe cadavrele găsite aici, săptămâna 
asta. 

Margo se încruntă. 

— S-a petrecut cu aproape şapte ani în urmă. Trebuie să fie o 
coincidenţă. 


— Oare? întrebă Smithback. Aş fi fost nevoit să fiu de acord - dacă 
nu s-ar fi întâmplat ca Jăzile expediției Whittlesey să se afle la bordul 
vasului. 

— Cum? 

— E adevărat. Am dat de urma conosamentelor. Lăzile au fost în- 
cărcate din Brazilia, în august 1988 - aproape la un an după 
destrămarea expediției, din câte am înţeles eu. După această afacere 
din New Orleans, lăzile au rămas în vamă pe durata anchetei. A fost 
nevoie de aproape un an şi jumătate ca să ajungă în muzeu. 

— Uciderile rituale au urmărit lăzile pe tot drumul lor dinspre 
Amazon! spuse Margo. Dar asta înseamnă... 

— Înseamnă, spuse Smithback cu o expresie funestă, că, de acum 
înainte, n-o să mai râd când o să aud vorbindu-se despre blestemul 
căzut asupra expediției. Şi mai înseamnă şi că ar trebui să ţii uşa asta 
încuiată. 

Telefonul sună, speriindu-i pe amândoi. 

— Margo, draga mea, bubui vocea lui Frock. Care sunt noutăţile? 

— Doctore Frock! Mă întreb dacă aş putea veni în biroul dumnea- 
voastră pentru câteva minute. Cât de curând vă convine. 

— Splendid! exclamă Frock. Lasă-mi puţin timp ca să fac o parte 
din hârtiile astea să dispară de pe masa mea şi să ajungă în coşul de 
gunoi. Să spunem la ora unu? 

— Vă mulţumesc, spuse Margo. Smithback, adăugă, întorcându- 
se, trebuie să... 

Dar scriitorul dispăruse. 

La ora unu fără zece minute, se auzi din nou cineva ciocănind. 

— Cine e? întrebă ea, prin uşa închisă. 

— Sunt eu, Moriarty. Pot să intru, Margo? Vroiam doar să-mi cer 
scuze pentru plecarea de mai devreme, zise el apoi, refuzând 
politicos invitaţia de a se aşeza pe un scaun. A fost numai fiindcă Bill 
mă oboseşte uneori. Nu pare s-o lase niciodată mai moale. 

— George, eu sunt cea care ar trebui să-şi ceară scuze, spuse 
Margo. N-am ştiut că avea să apară. 

Se gândi să-i povestească despre articolul din ziar, dar se hotări 
să n-o facă şi începu să-şi pună lucrurile în geantă. . 

— Aş vrea să-ţi mai spun şi altceva, continuă el. In timp ce luam 
prânzul, mi-am dat seama că, la urma urmelor, s-ar putea să existe o 
metodă prin care să aflăm mai multe despre înregistrarea ştearsă din 
baza de date. Cea despre jurnalul lui Whittlesey. 

Margo lăsă brusc geanta şi îşi întoarse privirile către Moriarty, 
care se aşeza în faţa terminalului. 

— Ai văzut mesajul de la conectare mai devreme, când ai intrat în 
reţea? o întrebă. 


— Cel despre căderea computerului? Mare surpriză. Am fost 
scoasă din reţea de două ori în dimineaţa asta. 

Moriarty dădu din cap. 

— Mesajul spunea şi că o să repare sistemul la amiază, după 
copiile existente. O refacere completă durează în jur de treizeci de 
minute. Ceea ce înseamnă că trebuie să fi terminat până acum. 

— Şi? 

— Păi, o copie conţine datele intrate în arhive într-o perioadă de 
circa două până la trei luni. Dacă detaliile despre jurnalul lui 
Whittlesey au fost şterse în ultimele două luni - şi dacă banda care 
conţine copia rulează încă pentru procesarea datelor - aş putea să le 
recuperez. 

— Serios? 

El încuviinţă, dând din cap. 

— Atunci fă-o! îl îndemnă Margo. 

— Există un anumit pericol, ripostă Moriarty. Dacă un operator de 
sistem îşi dă seama că banda e accesată... ei, atunci ar putea 
identifica că asta se întâmplă de la terminalul tău. 

— Îmi asum riscul, spuse ea. George, adăugă apoi, ştiu că ai 
impresia că umblăm după potcoave de cai morţi şi nu pot să te 
condamn pentru asta. Dar sunt convinsă că lăzile aduse de expediţia 
Whittlesey au o legătură cu crimele. Nu ştiu despre ce ar putea fi 
vorba, însă sper că jurnalul ne-ar putea spune câte ceva. Şi nu ştiu cu 
ce avem de-a face - cu un criminal în serie, cu un animal, cu o 
creatură. lar faptul că nu ştiu mă sperie. Îi luă cu gingăşie mâna şi i-o 
strânse. Poate că avem posibilitatea să fim de ajutor. Trebuie să 
încercăm. 

Îşi retrase mâna când observă că Moriarty roşise. 

El se apropie de tastatură cu un zâmbet timid. 

— Incepem, spuse. 

În timp ce el lucra, Margo măsura încăperea cu pasul. 

— Ceva noroc? îl întrebă, într-un târziu, apropiindu-se de 
terminal. 

— Încă nu-mi dau seama, răspunse el, trăgând cu coada ochiului 
la ecran şi tastând comenzi. Am accesat banda, dar protocolul e dat 
peste cap, sau cam aşa ceva, verificarea redundantă ciclică eşuează. 
S-ar putea să primim date trunchiate, dacă o să primim ceva. Încerc 
să intru, cum s-ar spune, pe uşa din dos, cu speranţa că n-o să atrag 
atenţia. Din cauza asta, viteza de căutare e redusă. 

Pe urmă, zgomotul tastelor lovite încetă. 

— Margo, zise Moriarty cu voce scăzută. Am reuşit. 

Ecranul se umplu. 


X*XLISTARE DETALIATĂY** 


Articol: 1989-2006.2 
EDD: IT: T:E: II: IT: 22: 3-I:: IT: iii: i:I-i:i.. 
Retras de: Rickman, L. 53210 
Aprobat de: Cuthbert, I. 40123 


Data retragerii: 15/3/95 
Deplasat la: Supervizare personală 
Motivul: 


Data înapoierii: 
Did: 2:22 23: I:i ii: i: 223 i:ii:i: ii: 3:i:i2 iii: 
Retras de: Depardieu, B. 72412 
Aprobat de: Cuthbert, I. 40123 
RemLW/Q;oval Date:1/10/90 
Remov DS*, @2e34 5WIFU = + +ET2 34 h34! 
DB ERROR 


— La naiba! exclamă Moriarty. De asta mă temeam. Fişierul a fost 
parţial suprascris, corupt. Vezi? Se pierde printre datele inaccesibile. 

— Da, dar citeşte! făcu ea, agitată. 

El studie ecranul. 

— Jurnalul a fost scos de doamna Rickman acum două săptămâni, 
cu aprobarea doctorului Cuthbert. Data înapoierii lipseşte. 

— Cuthbert a spus că jurnalul s-a pierdut, pufni Margo. 

— Aşadar, de ce a fost ştearsă înregistrarea? Şi de către cine? 
Ochii i se măriră dintr-odată. O, Doamne, trebuie să deblochez banda 
înainte de a ne observa careva. 

Degetele lui prinseră să danseze pe taste. 

— George, spuse Margo. Ştii ce înseamnă asta? Au scos jurnalul 
înainte de primele omoruri. În jurul datei la care a cerut Cuthbert să 
fie duse lăzile în Zona de Siguranţă. Acum ascund dovezile faţă de 
poliţie. De ce? 

Moriarty se încruntă. 

— Incepi să vorbeşti ca Smithback, zise. Pot exista o mie de 
explicaţii. 

— Dă-mi-o pe una dintre ele, îl provocă ea. 

— Cea mai evidentă ar fi că altcineva a şters înregistrarea înainte 
ca doamna Rickman să fi apucat să adauge că artefactul s-a pierdut. 

Margo clătină din cap. 

— Mă îndoiesc. Sunt prea multe coincidente. 

— Margo..., începu Moriarty. Apoi oftă. Ascultă-mă, continuă, cu 
răbdare, e o încercare grea pentru noi toţi, şi mai ales pentru tine. 
Ştiu că te străduieşti să iei o hotărâre dificilă, iar o perioadă de criză 
ca asta..., ei bine... 

— Crimele n-au fost comise de un maniac de varieteu, îl 
întrerupse ea, pierzându-şi răbdarea. Nu sunt nebună. 


— Nu spun asta, continuă Moriarty. Mă gândeam doar că ar 
trebui să laşi poliţia să rezolve cazul. E o treabă foarte, foarte 
periculoasă. Şi, în momentul de faţă, ar trebui să te concentrezi 
asupra problemelor tale personale. Astfel de săpături n-o să te ajute 
să iei o decizie în privinţa propriului viitor. Înghiţi în sec. Şi n-o să-l 
aducă înapoi pe tatăl tău. 

— Asta crezi tu? izbucni Margo. Nu... 

Se întrerupse brusc când îi căzură ochii pe ceasul din perete. 

— Isuse. Am întârziat la întâlnirea cu doctorul Frock. 

Îşi înhăţă geanta şi o luă către uşă. După ce trecuse dincolo de 
prag, se răsuci pe călcâie. 

— Cu tine o să stau de vorbă mai târziu, zise. 

„Doamne, cugetă Moriarty, stând în faţa monitorului întunecat, cu 
bărbia sprijinită în palme. Dacă un aspirant care şi-a luat diploma în 
genetica plantelor crede cu adevărat că Mbwun ar putea umbla pe 
aici - dacă până şi Margo Green vede câte o conspirație în spatele 
fiecărei uşi - atunci ce să mai spui de restul muzeului?” 


29 


Sub privirile lui Margo, Frock îşi răsturnă sherry-ul pe cămaşă. 

— Fir-ar să fie, făcu, tamponându-se cu palmele sale grăsulii. 

Aşeză paharul pe birou cu o grijă exagerată şi îşi ridică ochii spre 
ea. 

— Îţi mulţumesc că ai venit la mine, draga mea. E o descoperire 
extraordinară. Aş zice să coborâm acolo chiar acum şi să ne mai 
uităm o dată la statuetă, dar tipul ăsta, Pendergast, o să vină aici în 
curând, ca să continue să mă bată la cap. 

„Dumnezeu să te binecuvânteze, agent Pendergast”, îşi spuse 
Margo. Întoarcerea în expoziţie era ultimul lucru pe care şi-l dorea. 

Frock oftă. 

— N-are importanţă, o să ne lămurim destul de repede. Imediat ce 
pleacă, o să aflăm adevărul. Statueta lui Mbwun ar putea fi dovada 
suplimentară pe care o căutăm. Asta numai dacă nu te înşeli în pri- 
vinţa ghearelor care se potrivesc cu rănile victimelor. 

— Dar cum ar putea o astfel de creatură să umble prin muzeu? 
întrebă Margo. 

— Ah, exclamă Frock, cu ochi scânteietori. Aceasta-i întrebarea, 
nu-i aşa? Şi dă-mi voie să-ţi răspund cu o alta. Draga mea Margo, ce 
obiect este rugos? 

— Nu ştiu, răspunse ea. Rugos, adică plin de adâncituri? g 

— Da. E un model uniform cu încreţituri, zbârcituri sau pliuri. Îţi 
spun eu ce e rugos. Ouăle reptilelor sunt rugoase. Aşa cum sunt şi 
ouäle dinozaurilor. 

În momentul în care îşi aduse aminte, ea fu străbătută brusc de 
un fior. 

— Asta e cuvântul... 

— ... Pe care l-a folosit Cuthbert ca să descrie păstăile cu semințe 
dispărute din ladă, îi completă el fraza. Eu te întreb: erau într-adevăr 
păstăi cu seminţe? Ce păstăi sunt zbârcite şi solzoase? Pe când un 
ou... 

Frock se îndreptă în scaunul lui cu rotile. 

— Următoarea întrebare. Unde au dispărut? Au fost furate? Sau li 
s-a întâmplat altceva? 

Savantul tăcu dintr-odată, afundându-se din nou în scaun şi clăti- 
nând din cap. 

— Dar dacă ceva... dacă ceva a ieşit din ou, dacă a spart lăzile, 
spuse Margo, cum ar explica asta omorurile de la bordul vasului care 
le-a adus din America de Sud? 

— Margo, zise Frock, râzând încetişor, ceea ce avem noi aici este 
o ghicitoare, înfăşurată într-un mister din interiorul unei enigme. E 
esenţial să aflăm cât mai multe fără să mai irosim timpul. 


Se auzi o bătaie uşoară în uşă. 

— Ăsta trebuie să fie Pendergast, spuse Frock, trăgându-se înapoi. 
Intraţi, vă rog, adăugă, cu voce mai puternică. 

Agentul intră, având în mână o servietă, cu costumul său negru 
impecabil ca de obicei şi cu părul lui atât de blond încât părea alb, 
pieptănat peste cap. Lui Margo i se păru tot atât de calm şi de stăpân 
pe sine ca mai înainte. Frock îi arătă cu un gest unul dintre scaunele 
victoriene şi el se aşeză. 

— E o plăcere să vă revăd, spuse Frock. Aţi cunoscut-o pe domni- 
şoara Green. Eram din nou exact în mijlocul unei discuţii, de aceea 
sper că prezenţa ei nu vă deranjează. 

Pendergast îşi flutură mâna. 

— Bineînţeles. Sunt convins că amândoi veţi continua să-mi 
respectaţi cererea de a păstra confidenţialitatea. 

— Desigur, zise Frock. 

— Doctore Frock, ştiu că sunteţi ocupat şi o să fiu scurt, începu 
agentul FBI. Speram că aţi avut succes în ceea ce priveşte localizarea 
artefactului despre care am discutat. Unul care ar fi putut fi folosit 
drept armă a crimelor. 

Savantul se foi în scaunul cu rotile. 

— Aşa cum mi-aţi cerut, am continuat să mă ocup de această 
problemă. Am interogat baza de date care conţine obiectele intrate în 
muzeu, căutând atât obiecte de sine stătătoare, cât şi unele care ar fi 
putut fi rupte în bucăţi şi apoi recombinate. Clătină din cap. Din 
păcate nu am găsit nimic care să semene, măcar pe departe, cu 
mulajul pe care ni l-aţi arătat. In colecţiile noastre n-a existat 
niciodată ceva asemănător. 

Pe chipul lui Pendergast nu se putea citi nimic. Apoi surâse. 

— Oficial, n-o s-o recunoaştem niciodată, dar acest caz este - ca 
să spunem aşa - unul care ne pune la încercare. Arătă către servietă. 
Sunt potopit de false apariţii, de rapoarte de laborator, de 
interogatorii. Dar ne mişcăm încet în ceea ce priveşte descoperirea 
unor informaţii care să se lege între ele. 

Frock zâmbi. 

— Cred, domnule Pendergast, că ceea ce faceţi dumneavoastră nu 
diferă chiar atât de mult de ceea ce fac eu. Şi mie mi s-a întâmplat să 
mă aflu în această situaţie neplăcută. Şi nu mă îndoiesc că Eminenţa 
Sa se poartă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic ieşit din comun. 

Agentul FBI dădu din cap. 

— Wright e foarte dornic ca expoziţia să fie deschisă mâine-seară, 
aşa cum a fost planificat. De ce? Pentru că muzeul a cheltuit milioane 
pe care, de fapt, nu ar fi trebuit să le pună grămadă. Este vital ca 
numărul vizitatorilor să crească pentru a nu se îngloda în datorii. 


Expoziţia este considerată cea mai bună modalitate de a realiza acest 
lucru. 

— Înţeleg, spuse Pendergast. Luă o fosilă de pe masa de lângă 
scaunul său, răsucind-o alene în mână. Amonit? întrebă. 

— Exact, răspunse Frock. 

— Doctore Frock... începu celălalt. Presiunea exercitată de o serie 
de cercuri a devenit foarte puternică. Trebuie să fiu de două ori mai 
prudent şi să conduc această anchetă ca la carte. Nu le pot împărtăşi 
rezultatele obţinute unor persoane din afară, cum sunteţi 
dumneavoastră - nici chiar atunci când metodele tradiţionale de 
lucru se dovedesc ineficiente. Puse fosila jos cu grijă şi îşi încrucişă 
braţele. Acestea fiind spuse, am reţinut corect că sunteţi expert în 
materie de ADN? 

Frock încuviinţă dând din cap. 

— În parte, este adevărat. Am dedicat câteva studii modului în 
care genele afectează morfologia - forma unui organism. Şi 
supervizez proiectele unor aspiranţi - cum ar fi Gregory Kawakita şi 
Margo, aici de faţă - ale căror studii implică cercetarea ADN-ului. 

Pendergast îşi luă servieta, o deschise cu un zgomot sec şi scoase 
un teanc gros de foi cu rezultate furnizate de computer. 

— Am un raport asupra ADN-ului ghearei găsite într-una dintre 
primele două victime. Desigur, nu pot să vi-l arăt. Ar fi cât se poate 
de neregulamentar. Biroul din New York nu ar fi de acord. 

— Înţeleg, spuse Frock. Şi continuaţi să fiţi de părere că gheara 
aceea e cel mai bun indiciu pe care îl deţineţi. 

— E singurul nostru indiciu important, doctore. Daţi-mi voie să vă 
explic concluziile la care am ajuns eu. Cred că prin muzeu umblă, 
liber, un nebun. Îşi ucide victimele după un ritual, îndepărtându-le 
partea din spate a craniului şi  extrăgându-le din creier 
hipotalamusul. 

— În ce scop? întrebă Frock. 

Pendergast ezită. 

— Credem că îl mănâncă. 

Margo icni, înspăimântată. 

— Ucigaşul s-ar putea ascunde în zona de sub subsolul muzeului, 
continuă Pendergast. Sunt multe indicii conform cărora se întoarce 
acolo după ce ucide, dar până acum nu am reuşit să izolăm un anumit 
perimetru, sau să găsim vreo dovadă. În timpul cercetărilor au fost 
ucişi doi câini. După cum ştiţi, probabil, acolo se află un adevărat 
labirint de tunele, galerii şi coridoare întinse pe mai multe nivele 
subterane, dintre care cel mai vechi datează de acum aproape o sută 
cincizeci de ani. Muzeul nu mi-a putut oferi decât un plan care 
acoperă o foarte mică parte a acestui loc. Forţa de care a fost nevoie 
pentru a săvârşi crimele denotă că este vorba de un bărbat, şi încă de 


unul puternic. Aproape nefiresc de puternic. Aşa cum ştiţi, foloseşte o 
armă cu trei gheare pentru a-şi eviscera victimele, alese, după toate 
aparențele, la întâmplare. N-am descoperit nici un mobil al crimelor. 
Discuţiile pe care le-am purtat cu persoanele alese de noi dintre 
angajaţii muzeului nu ne-au condus, deocamdată, pe nici o pistă. Se 
uită la Frock. Vedeţi, doctore, cel mai bun dintre indiciile noastre e, 
totodată, singurul nostru indiciu - arma, gheara. De aceea continui 
să-i caut proveniența. 

Frock dădu încet din cap. 

— Aţi pomenit ceva despre ADN? 

Agentul FBI flutură foile cu rezultatele analizei computerizate. 

— Rezultatele obţinute în laborator nu sunt concludente, ca să nu 
spun mai mult. Făcu o pauză. Nu văd nici un motiv pentru care nu v- 
aş povesti că analizele făcute ghearei au scos la iveală secvenţe ADN 
specifice mai multor specii de gecko, pe lângă cromozomii umani. De 
aici presupunerea noastră că eşantionul ar putea fi degradat. 

— Gecko, ziceţi? murmură Frock, uşor surprins. Şi mănâncă 
hipotalamusul... ce ciudat. Spuneţi-mi, cum v-aţi dat seama? 

— Am găsit resturi de salivă şi urmele dinţilor. 

— Urmele unor dinţi omeneşti? 

— Nu se ştie. 

— Dar saliva? 

— Neidentificată. N 

Capul lui Frock se afundă în piept. Işi ridică ochii după câteva 
minute. 

— Continuaţi să numiți gheara armă, spuse. Presupun deci că 
sunteţi în continuare de părere că ucigaşul este un om? 

Pendergast îşi închise servieta. 

— Pur şi simplu, nu văd altă posibilitate. Doctore Frock, credeţi că 
un animal ar fi în stare să decapiteze un cadavru cu o precizie de 
chirurg, să decupeze o gaură în ţeastă şi să localizeze un organ 
intern de mărimea unei nuci pe care nu l-ar putea recunoaşte decât 
un specialist în anatomia umană? Iar abilitatea ucigaşului de a ne 
evita în timpul cercetărilor pe care le-am întreprins în zona de sub 
subsol e impresionată. 

Capul lui Frock coborâse din nou în piept. Pendergast nu se clinti, 
aşteptând, în vreme ce secundele se scurgeau, devenind minute. 

Frock îşi săltă capul pe neaşteptate. 

— Domnule Pendergast, spuse, cu voce răsunătoare. 

Margo tresări. 

— V-am ascultat teoria. Aţi fi interesat s-o ascultați şi dumnea- 
voastră pe a mea? 

Agentul FBI dădu din cap, încuviinţând. 

— Bineînţeles. 


— Perfect, zise Frock. Ai auzit despre şisturile argiloase din 
Transvaal? 

— Nu cred, răspunse Pendergast. 

— Au fost descoperite, în 1945, de către Alistair Van 
Vrouwenhoek, un paleontolog de la Universitatea Witwatersrand, 
Africa de Sud. Datează din Cambrian, de circa şase sute de milioane 
de ani. Şi erau pline de forme bizare de viaţă, care nu semănau cu 
nimic din ceea ce fusese văzut înainte sau din ceea ce avea să fi văzut 
după aceea. Creaturi asimetrice, la care nu se observa nici măcar 
simetria bilaterală a efectiv tuturor formelor de viaţă animală 
răspândite pe Pământ în prezent. Acestea au trăit, întâmplător, în 
perioada extincţiei masive din Cambrian. Acum, domnule Pendergast, 
multe persoane sunt de părere că şisturile argiloase din Transvaal 
reprezintă o fundătură a evoluţiei: că viaţa a trecut, experimental, 
prin toate formele imaginabile, înainte de a se stabili la cele bilateral 
simetrice pe care le întâlnim în ziua de azi. 

— Dar dumneavoastră nu îmbrăţişaţi acest punct de vedere, spuse 
Pendergast. 

Frock îşi drese glasul. 

— Exact. În şisturile acelea predomină un anumit tip de organism. 
Avea membre puternice, labe mari, cu perniţe, şi mandibule supradi- 
mensionate, care zdrobeau şi sfâşiau. Acestea puteau tăia piatra, iar 
labele îi permiteau să înainteze prin apă cu o viteză de peste treizeci 
de kilometri pe oră. Era, fără îndoială, un prădător de succes, foarte 
crud. De fapt, eu cred că avea prea mult succes: a vânat provocând 
extincţia prăzii, după care a dispărut şi el cu repeziciune. Ceea cea 
provocat mai puţin importanta extincţie în masă de la sfârşitul 
Cambrianului. Această creatură, nu selecţia naturală, a distrus toate 
celelalte forme de viaţă din şisturile argiloase din Transvaal. 

Pendergast strânse din ochi. 

— Şi? 

— Am rulat simulări computerizate ale evoluţiei, pe baza noii 
teorii matematice a turbulenței fractale. Rezultatul? La fiecare circa 
şaizeci sau şaptezeci de milioane de ani, viaţa începe să fie foarte 
bine adaptată la mediul înconjurător. Probabil mult prea bine 
adaptată. Are loc o explozie demografică a formelor de viaţă de 
succes. Pe urmă, pe neaşteptate, ia naştere o nouă specie. Este 
vorba, aproape întotdeauna, de un prădător, de o maşină de ucis. Se 
răspândeşte în sânul populaţiei gazdă, omorând, hrănindu-se şi 
înmulţindu-se. Mai întâi lent, apoi din ce în ce mai repede. 

Frock întinse mâna către bucata de gresie fosilă de pe biroul său. 

— Domnule Pendergast, îngăduiţi-mi să vă arăt ceva. 

Agentul se ridică, apropiindu-se. 


— Avem aici un set de urme ale unei creaturi care a trăit în 
Cretacicul Superior, continuă Frock. Exact la trecerea în C-T, ca să 
mă exprim cu mai multă exactitate. E singura fosilă de acest tip pe 
care am descoperit-o; nu mai există nici o alta. 

— C-T? întrebă Pendergast. 

— Cretacicul Terţiar. E frontiera care marchează extincţia în 
masă a dinozaurilor. 

Pendergast dădu din cap, dar continua să pară nedumerit. 

— Aici există o corespondenţă care a trecut neobservată până 
acum, continuă Frock. Statueta lui Mbwun, semnele de gheară lăsate 
de ucigaş şi aceste urme fosile. 

Pendergast lăsă ochii în jos. 

— Mbwun? Statueta pe care a scos-o doctor Cuthbert din ladă 
pentru a o duce în expoziţie? 

Frock încuviinţă cu o înclinare a capului. 

— Hm. Cât de vechi sunt acest urme? 

— De aproximativ şaizeci şi cinci de milioane de ani. Provin dintr- 
o formaţiune în care au fost găsite cele mai recente fosile de 
dinozaur. Dinainte de extincţia în masă, adică. 

Urmă un lung răstimp de tăcere. 

— Ah. Şi corespondenţa?... întrebă Pendergast, după un moment. 

— Am spus că nimic din ceea ce există în colecţiile antropologice 
nu se potriveşte cu urmele de gheară. Dar n-am spus că nu există nici 
o reprezentare, nici o sculptură a acesteia. Am aflat că membrele 
anterioare ale statuetei Mbwun au câte trei gheare, cu una mai 
groasă în mijloc. lar acum uitaţi-vă la aceste urme, zise Frock, 
arătând roca fosilizată. Aduceţi-vă aminte de reconstrucţia ghearei şi 
de semnele de pe cadavrul victimei. 

— Deci sunteţi de părere, zise Pendergast, că ucigaşul ar putea fi 
animalul care a lăsat aceste urme? Un dinozaur? 

Margo avu impresia că remarcase o doză de amuzament în vocea 
lui Pendergast. 

Frock se uită la agentul FBI scuturând din cap cu putere. 

— Nu, domnule Pendergast, nu un dinozaur. Nu o formă de viaţă 
atât de banală precum un dinozaur. Discutăm despre dovada teoriei 
mele legate de evoluţia aberantă. Imi cunoaşteţi lucrarea. Este 
creatura despre care cred că a omorât dinozaurii. 

Agentul FBI păstră tăcerea. 

Frock se aplecă, venind mai aproape. 

— Cred, zise el, că această creatură, o ciudăţenie a naturii, este 
cauza extincţiei dinozaurilor. Nu un meteorit, nici o schimbare a 
climei, ci un prădător cumplit - creatura căreia îi aparţin urmele din 
roca fosilă, întruchiparea Efectului Callisto. Nu era mare, dar era 
extrem de puternică şi de agilă. Probabil vâna în haită, cooperând, şi 


era inteligentă. Dar din cauză că speciile de superprădători au o viaţă 
atât de scurtă, nu sunt reprezentaţi aşa cum ar trebui în rocile 
fosilizate. Cu excepţia şisturilor argiloase din Transvaal. Şi a acestor 
urme, care provin din regiunea carstică Tzun-je-jin. Mă urmăriţi? 

— Da. 

— Acum suntem în plină explozie a populaţiei. 

Pendergast rămase tăcut. 

— Ființele umane, domnule Pendergast! continuă Frock, 
ridicându-şi vocea. Acum cinci mii de ani nu erau decât zece milioane 
pe tot globul. Acum suntem şase miliarde! Cea mai reuşită formă de 
viaţă care a existat vreodată pe Pământ. Bătu cu palma în 
exemplarele din Evoluția fractală de pe biroul său. Ieri m-aţi întrebat 
despre următoarea mea carte. Va reprezenta o extensie a teoriei 
mele despre Efectul Callisto, o aplicaţie a acestuia în viaţa lumii 
modeme. Teoria mea prezice că, în orice clipă, poate apărea o 
mutație grotească; o fiinţă care va vâna populaţia umană. Nu susţin 
că ucigaşul e aceeaşi creatură care a distrus dinozaurii. E una 
similară... ei bine, mai uitaţi-vă o dată la aceste urme. Seamănă cu 
Mbwun! Acest fenomen se numeşte evoluţie convergentă şi constă în 
asemănarea a două fiinţe nu neapărat din cauză că ar fi înrudite, ci 
pentru că evoluează către o aceeaşi creatură. Una creată ca să ucidă. 
Există prea multe similitudini, domnule Pendergast. 

Agentul FBI îşi puse servieta în poală. 

— Mă tem că m-aţi pierdut, doctore Frock. 

— Nu vă daţi seama? In lăzile acelea a fost adus ceva din America 
de Sud. Un prădător de mare succes. Statueta lui Mbwun este 
dovada. Triburile indigene cunoşteau existenţa creaturii şi au ţesut o 
legendă în jurul ei. Whittlesey a trimis-o, în mod necugetat, în 
mijlocul civilizaţiei. 

— Aţi văzut statueta cu ochii dumneavoastră? întrebă Pendergast. 
Pe doctor Cuthbert nu părea să-l tragă inima să mi-o arate. 

— Nu, recunoscu Frock. Dar am o sursă de informaţii foarte 
sigură. Intenţionez să fac propriile mele observaţii cu prima ocazie 
posibilă. 

— Doctore Frock, am studiat ieri lăzile, spuse agentul FBI. 
Cuthbert ne-a asigurat că înăuntru nu se află nici un obiect de 
valoare şi nu avem nici un motiv să nu-l credem. Se ridică nepăsător 
în picioare. Vă mulţumesc pentru timpul acordat şi pentru ajutor. 
Teoria dumneavoastră este extrem de interesantă şi mi-aş fi dorit cu 
adevărat să pot fi de acord cu ea. Ridică din umeri. Totuşi, opinia 
mea rămâne, pentru moment, neschimbată. lertaţi-mă pentru că mă 
exprim fără menajamente, dar sper că veţi reuşi să faceţi deosebirea 
dintre speculaţiile dumneavoastră şi faptele deprimante pe care ne 
bazăm ancheta şi să ne ajutaţi în orice mod veţi putea. Se îndreptă 


către uşă. Acum sper că o să mă scuzaţi. Dacă vă vine ceva în minte, 
vă rog să mă căutaţi. 

Şi plecă. 

Frock rămase în scaunul său cu rotile, clătinând din cap. 

— Ce păcat, murmură. Îmi pusesem mari speranţe în această 
cooperare, dar se pare că şi el e la fel ca toţi ceilalţi. 

Margo aruncă o privire către masa de lângă scaunul pe care 
stătuse Pendergast. 

— Uitaţi-vă, zise ea. A lăsat rezultatele testului ADN. 

El îi urmări privirea. Apoi râse, satisfăcut. 

— Presupun că asta înţelegea prin a-mi veni ceva în minte. Făcu o 
pauză. La urma urmelor, poate că nu e ca toţi ceilalţi. Ei, n-o să-i 
spunem secretul, Margo, nu-i aşa? zise, ridicând receptorul 
telefonului. 

— Dr. Frock vrea să vorbească cu dr. Cuthbert. O pauză. Alo, lan? 
Da, mă simt foarte bine, mulţumesc. Nu, doar că aş vrea să văd 
expoziţia Superstitii chiar acum. Ce anume? Da, ştiu că e închisă, 
dar... Nu, acum sunt de acord cu ideea expoziţiei, numai că... înţeleg. 

Margo observă că faţa i se congestionase. 

— În cazul acesta, lan, aş vrea să reexaminez lăzile aduse de 
expediţia Whittlesey. Da, cele din Zona de Siguranţă. Ştiu că le-am 
văzut ieri, lan. 

Urmă un moment îndelungat de tăcere, Margo desluşi un țipăt 
estompat de protest. 

— Acum uite ce e, lan, spuse Frock, eu sunt şeful acestui departa- 
ment şi am dreptul să... Să nu-mi vorbeşti mie aşa. lan. Să nu- 
ndrăzneşti. 

Tremura de furie, aşa cum Margo nu-l mai văzuse niciodată până 
atunci. Vocea îi scăzuse aproape până la o şoaptă. 

— Domnule, n-ai nici un drept în instituţia asta. O să-i adresez 
directorului o plângere oficială. 

Cu mâna tremurându-i, aşeză încet receptorul în furcă. Apoi se 
întoarse spre Margo, căutându-şi pe dibuite batista. 

— Te rog să mă ierţi. 

— Sunt surprinsă, zise ea, îmi închipuiam că, în calitate de şef al 
departamentului... 

Nu reuşi să-şi încheie fraza. 

— Deţin pe deplin controlul asupra colecţiilor? Frock zâmbi, 
recăpătându-şi calmul. Aşa credeam şi eu. Dar expoziţia asta nouă şi 
toate aceste omoruri au trezit în oameni sentimente pe care nu le 
bănuiam. Tehnic vorbind, Cuthbert mă întrece în rang. Nu sunt sigur 
de ce face asta. Probabil că este vorba de ceva extrem de jenant, care 
ar întârzia sau ar împiedica deschiderea preţioasei lui expoziţii. Căzu 
o clipă pe gânduri. Poate că existenţa creaturii îi e cunoscută. La 


urma urmelor, el a fost cel care a mutat lăzile. Poate că a găsit ouăle 
clocite, a făcut legătura şi le-a ascuns. Şi acum vrea să-mi nege 
dreptul de a le studia! 

În scaunul cu rotile, îşi aplecă trunchiul în faţă şi îşi strânse 
pumnii. 

— Doctore Frock, nu cred că o asemenea posibilitate e reală, îi 
atrase Margo atenţia. 

Orice intenţie de a-i povesti despre sustragerea jurnalului de 
către Rickman se evaporă. 

El se calmă. 

— Bineînţeles că ai dreptate. Dar lucrurile n-o să se încheie aşa, 
poţi să fii sigură. Totuşi, acum nu avem timp pentru asta şi mă încred 
în observaţiile tale legate de Mbwun. Dar Margo, trebuie să reuşim 
să vedem ce e în lăzile alea. 

— Cum? întrebă ea. 

Frock trase unul dintre sertarele biroului său şi căută prin el o 
vreme. Apoi scoase un formular pe care Margo îl recunoscu imediat: 
un „10-14”. Cerere de acces. 

— Greşeala mea, reluă el, a fost că am întrebat. 

Începu să completeze formularul scriind de mână. 

— Dar ăsta nu trebuie semnat la Centrul de Prelucrare a Informa- 
ţiilor? întrebă Margo. 

— Sigur că trebuie, răspunse Frock. O să-l trimit urmând calea 
obişnuită. Şi o să iau exemplarul nesemnat jos, în Zona de Siguranţă, 
ca să-i intimidez şi să pot intra. Nu mă îndoiesc că cererea o să fie 
refuzată. Dar între timp, o să am răgaz să studiez lăzile. Şi să găsesc 
răspunsurile. 

— Dar doctore Frock, n-o puteţi face! ripostă Margo, şocată. 

— De ce nu? li adresă un zâmbet strâmb. Frock, unul dintre stâlpii 
muzeului, acţionează într-o manieră neortodoxă? Miza e prea mare 
pentru astfel de consideraţii. 

— Nu mă refeream la asta, continuă Margo. 

Işi lăsă privirea să coboare spre scaunul cu rotile. 

El privi în jos. Obrajii îi căzură. 

— Ah, da, spuse încetişor. Înţeleg ce vrei să spui. 

Stânjenit, dădu să pună hârtia pe birou. N 

— Doctore Frock, zise Margo. Daţi-mi mie formularul. Il duc eu 
jos, în Zona de Siguranță. 

Îi înţepeni mâna. İşi întoarse ochii spre ea, cântărind-o din priviri. 

— Ţi-am cerut să fii ochii şi urechile mele, dar nu şi să mergi 
pentru mine pe tăciuni aprinşi, spuse. Eu sunt custode principal, sunt 
o persoană relativ importantă. Nu vor îndrăzni să mă concedieze. Pe 
când tu... Trase aerul cu putere în piept, înălţând din sprâncene. S-ar 
putea folosi de asta ca să dea un exemplu, te-ar putea exclude din 


programul de obţinere a doctoratului. lar eu n-aş avea cum să-i 
împiedic. 

Margo medită o clipă. 

— Am un prieten foarte descurcăreţ când e vorba de astfel de 
lucruri. Cred că-şi poate croi drum oriunde, ieşind basma curată din 
orice situaţie. 

Pe moment, Frock nu se clinti. Apoi înhăţă copia formularului şi i- 
o întinse. 

— O să am grijă ca originalul să fie trimis sus. Trebuie s-o fac, 
dacă vrem să continuăm şarada. Paznicul ar putea suna la Centrul de 
Prelucrare a Informaţiilor ca să verifice dacă a fost primit. N-o să ai 
prea mult timp. Imediat ce ajunge formularul acolo, o să intre în 
alertă. O să fii nevoită să te retragi înainte de asta. 

Scoase dintr-un sertar o hârtie de culoare galbenă şi o cheie. I le 
arătă lui Margo. 

— Hârtia conţine cifrul de la intrarea care duce către seifurile din 
Zona de Siguranţă, îi spuse. Iar aceasta e cheia seifului. Poate avem 
noroc şi Cuthbert nu s-a gândit să schimbe cifrul. Îi întinse lui Margo 
cele două obiecte. Astea o să te ajute să treci de uşi. Cu paznicii o să 
trebuiască să te descurci. Vorbea repede acum, cu ochii pironiţi 
asupra fetei. Ştii ce să cauţi în lăzi. Orice dovadă a existenţei ouălor 
sau a unor organisme vii, sau chiar obiecte de cult asociate cu 
creatura. Orice ar putea dovedi teoria mea. Caută mai întâi în lada 
mai mică, cea a lui Whittlesey. Acolo a fost statueta lui Mbwun. Uită- 
te şi în celelalte dacă ai timp, dar, pentru numele lui Dumnezeu, 
expune-te la cât mai puţine riscuri cu putinţă. Acum du-te, draga 
mea, şi succes. 

Ultimul lucru pe care îl zări Margo înainte de a părăsi biroul fu 
imaginea lui Frock sub ferestrele boltite, cu spatele lui lat întors 
către ea, lovind întruna cu pumnii strânşi în braţele fotoliului cu 
rotile. 

— Scaunul ăsta blestemat! spunea el. Ducă-se naibii! 


30 


Cinci minute mai târziu, în biroul ei aflat cu multe etaje mai jos, 
Margo ridică receptorul telefonului şi formă un număr. Smithback 
era într-o dispoziţie excelentă. Când ea îi povesti că Moriarty 
descoperise înregistrarea ştearsă şi îi relată - cu ceva mai puţine 
detalii - cele petrecute în biroul lui Frock, deveni încă şi mai 
binedispus. 

Îl auzi râzând, încântat. 

— Am avut dreptate în privinţa lui Rickman sau nu? Uite dovada 
că are ceva de ascuns. Acum o s-o fac să abordeze cartea ţinând cont 
de viziunea mea, sau... 

— Smithback, să nu-ndrăzneşti, îl avertiză Margo. Toate astea n- 
au drept scop mulţumirea ta personală. Nu ştim povestea din spatele 
jurnalului şi nu ne putem face griji din pricina lui tocmai acum. 
Trebuie să vedem ce e în lăzile alea şi n-avem la dispoziţie decât 
câteva minute. 

— Bine, bine, veni răspunsul. Ne întâlnim pe palier, în faţa Ento- 
mologiei. Plec imediat. 


— Nu m-am gândit niciodată că Frock ar putea fi atât de radical, 
spuse Smithback. Bătrânul a crescut în ochii mei cu două şchioape. 

Îşi croia drum în josul unui şir lung de trepte de fier. O luaseră pe 
scara de serviciu, în speranţa că puteau să evite verificările poliţiei, 
care se făceau la toate intrările în lift. 

— Ai luat cheia şi cifrul, da? o întrebă pe Margo, de la piciorul 
scării. 

Ea îşi verifică geanta, apoi îl urmă. 

Îşi aruncă repede privirea într-o parte şi într-alta a coridorului. 

— Ştii că de-a lungul culoarului pe care se află Zona de Siguranţă 
sunt nişe iluminate? Ia-o tu înainte, eu te urmez după un minut. 
Vorbeşte cu paznicul, încearcă să-l atragi într-o nişă, unde lumina e 
mai bună, sub pretextul că-i arăţi formularul ăsta. Fă-l să se întoarcă 
cu spatele pentru două minute, iar eu descui apoi uşa şi intru. Tu 
ţine-l ocupat. Eşti bun de gură. 

— Asta-i planul tău? o luă el peste picior. S-a făcut. 

Se răsuci pe călcâie, îşi continuă drumul pe coridor şi dispăru 
după un colţ. : 

Margo rămase în aşteptare, numărând până la şaizeci. Inaintă, 
punându-şi o pereche de mănuşi de cauciuc. 

Auzi curând vocea lui Smithback, deja ridicată într-un protest 
îndreptăţit. g 

— Hârtia e semnată de însuşi şeful departamentului! Incerci să-mi 
spui că...? 


Margo îşi scoase capul de după colţ. La o distanţă de vreo cinci- 
sprezece metri în josul culoarului era o intersecţie cu un altul, care 
ducea către baricadele poliţiei. Ceva mai departe se afla uşa Zonei de 
Siguranţă şi, dincolo de aceasta, îl putea zări pe paznic. Stătea cu 
spatele şi ţinea într-o mână formularul ei. 

— Îmi pare rău, domnule, îl auzi spunând, dar asta nu a trecut pe 
la Centralizarea... 

— Nu te uiţi unde trebuie, răspunse Smithback. Adu-o aici unde o 
poţi citi, aici, la lumină. 

Se îndepărtară de Margo, intrând într-o nişă. Când dispărură din 
raza ei vizuală, ieşi de după colţ şi înaintă iute de-a lungul holului. 
Odată ajunsă la uşa Zonei de Siguranţă, vâri cheia în broască şi 
împinse cu băgare de seamă. Uşa se deschise, rotindu-se în 
balamalele bine unse. Aruncă o privire înăuntru, ca să se convingă că 
era singură; încăperea întunecată părea goală, aşa că închise încet 
uşa în urma ei. i 

Inima îi bătea deja cu putere, sângele zvâcnindu-i în urechi. Îşi 
tinu respiraţia, bâjbâind după comutator. Seifurile se înşiruiau 
înaintea ei, de o parte şi de alta. Când văzu că a treia uşă de pe 
dreapta era marcată cu afişul galben PROBE, îi prinse discul 
încuietorii cu o mână şi scoase cu cealaltă peticul de hârtie primit de 
la Frock. 56-77-23. Respiră adânc şi începu să formeze cifrul, 
amintindu-şi de cel la care apelase cândva ca să-şi păstreze oboiul 
folosit la orele de muzică din liceu. Dreapta, stânga, dreapta... 

Se auzi un clic sonor. Puse imediat mâna pe clanţă şi apăsă. Uşa 
se deschise. 

În interior, lăzile erau nişte forme vagi lipite de peretele cel mai 
îndepărtat. Aprinse lumina şi se uită la ceas. Trecuseră trei minute. 

Trebuia să se mişte foarte repede. Putea desluşi semnele 
zdrenţuite rămase în locul în care una dintre lăzile mai mari fusese 
spintecată şi spartă. La vederea lor, simţi fiori pe şira spinării. 
Îngenunche în faţa lăzii mai mici, îi îndepărtă capacul şi îşi afundă 
mâna în materialul ambalajului, îndepărtând fibrele ţepene ca să dea 
la iveală artefactele. A 

Mâna i se încleştă în jurul unui obiect dur. Îl scoase afară şi 
descoperi că era o piatră mică, pe care erau scrijelite desene bizare. 
„Nu e foarte promițătoare.” Scoase la vedere ceea ce părea a fi o 
colecţie de podoabe de jad pentru buze, apoi nişte vârfuri de săgeți 
din cremene, câteva unelte de piatră, o sarbacană cu un set de 
săgeți, lungi şi ascuţite, cu vârfurile înnegrite cu o substanţă întărită. 
„N-aş vrea să fiu înţepată cu aşa ceva”, se gândi. Totuşi, nimic nu 
merita să fie luat. Se uită mai în adâncime. Pe nivelul următor se 
aflau o presă mică pentru plante, cu şurub; un clopoțel stricat de 


şaman, acoperit cu desene groteşti; şi o mantie superbă, făcută dintr- 
o țesătură şi din pene. 

Dintr-un impuls, îşi îndesă în geantă presa de plante, înfăşurată în 
fibrele în care fusese ambalată. Discul de piatră şi clopoţelul o 
urmară. 

În fundul lăzii găsi mai multe vase în care se aflau mici reptile. 
Frumos colorate, dar neieşind cu nimic din comun. Trecuseră şase 
minute. Se ridică în picioare, ascultând, aşteptându-se să audă în 
orice clipă paşii paznicului care se întorcea. Dar nu se întâmplă 
nimic. 

Aruncă în pripă celelalte artefacte înapoi, în ladă, înconjurându-le 
cu materialul folosit drept ambalaj. Ridică de jos capacul, 
observându-i căptuşeala interioară, desfăcută. În timp ce o îndepărta, 
curioasă, în poală îi alunecă un plic sfărâmicios, distrus din cauza 
contactului cu apa; îl înghesui la repezeală în geantă. 

Opt minute. Nu mai avea timp de pierdut. 

Odată întoarsă în încăperea centrală, ascultă cu atenţie, 
încercând să identifice zgomotele estompate de afară. Crăpă uşor 
uşa. 

— Care e numărul insignei tale? spunea Smithback, cu voce 
sonoră. 

Margo nu izbuti să desluşească răspunsul paznicului. Se strecură 
afară şi închise uşa în urma ei, scoţându-şi apoi repede mănuşile şi 
îndesându-şi-le în geantă. Îşi îndreptă spatele, se uită în toate părţile, 
apoi se puse în mişcare, trecând pe lângă nişa în care se aflau 
paznicul şi Smithback. 

— Ei! 

Se întoarse. Paznicul o privea, cu obrajii în flăcări. 

— A, aici erai, Bill, spuse ea, improvizând, cu speranţa că paznicul 
nu o văzuse ieşind. Am întârziat? Ai fost deja înăuntru? 

— Tipul ăsta nu mă lasă să intru! se plânse Smithback. 

— Ascultă-mă, zise paznicul, întorcându-se din nou spre el. Ţi-am 
spus-o de o mie de ori şi nu ţi-o mai repet. Formularul ăsta trebuie să 
fie luat în evidenţă înainte de a-ţi permite să intri. S-a-nţeles? 

Reuşiseră. 

Margo privi peste umăr, în lungul coridorului. Desluşi, în depărta- 
re, o siluetă înaltă şi uscăţivă care se apropia: lan Cuthbert. 

Il prinse pe Smithback de braţ. 

— Trebuie să plecăm. Îţi aduci aminte că avem o întâlnire? O să 
ne uităm la colecţii altă dată. 

— E adevărat. Desigur, se bâlbâi Smithback. O să am grijă să se 
ocupe cineva mai târziu de asta, i se adresă paznicului. 

În apropiere de capătul culoarului, Margo îl împinse într-o nişă. 

— Treci în spatele vitrinelor, îi şopti. 


În timp ce se ascundeau, auziră în spatele lor paşii lui Cuthbert. 
Pe urmă zgomotul acestora se stinse, iar vocea lui reverberă cu 
putere de-a lungul coridorului. 

— A încercat cineva să ajungă la seifuri? întrebă. 

— Da, domnule. A fost un bărbat, care a încercat să intre. Au fost 
chiar aici. 

— Cine? se interesă Cuthbert. Oamenii ăia cu care vorbeai? 

— Da, domnule. Avea un formular, dar nu fusese luat în evidenţă 
după cum ar fi trebuit, aşa că nu l-am lăsat să intre. 

— Nu l-ai lăsat să intre? 

— Intocmai, domnule. 

— Cine eliberase formularul? Frock? 

— Da, domnule. Doctorul Frock. 

— Şi ai luat numele acestei persoane? 

— Cred că se numea Bill. Nu-l ştiu pe al femeii, dar... 

— Bill? Bill? Oh, asta-i o chestie al naibii de deşteaptă. Primul 
lucru pe care trebuie să-l faci e să le ceri să se legitimeze. 

— Îmi pare rău, domnule. Faptul că a insistat atât a fost... 

Dar Cuthbert se îndepărta deja în grabă. Zgomotul paşilor săi 
apăsaţi se pierdu în josul coridorului. 

La un semn din cap al lui Smithback, Margo se ridică cu prudenţă 
şi se scutură de praf. leşiră pe culoar. 

— Ei, voi, de colo! strigă paznicul. Veniţi încoace, trebuie să vă 
văd legitimaţiile! Staţi aşa! 

Cei doi se îndepărtară alegând. Fugiră dincolo de un colţ, apoi 
năvăliră pe o scară, năpustindu-se în sus pe treptele late, de beton. 

— Unde mergem? gâfâi Margo. 

— Să fiu al dracului dacă ştiu. 

Ajunseră pe palierul următor şi Smithback păşi cu grijă pe 
coridor. Se uită în toate părţile, apoi deschise cu o smucitură o uşă 
etichetată drept MAMALOGIE. DEPOZITUL PONGIDAE. | 

Odată intraţi, se opriră ca să-şi tragă sufletul. În încăpere era 
linişte şi răcoare. Pe măsură ce i se obişnuiau ochii cu lumina slabă, 
Margo observă gorilele şi cimpanzeii împăiaţi care stăteau aliniaţi 
precum nişte santinele şi teancurile de piei păroase de pe rafturile de 
lemn. Pe un perete erau fixate mai multe duzini de rafturi pline cu 
cranii de primate. 

Pentru o clipă, Smithback ascultă cu atenţie la uşă. Apoi se în- 
toarse către Margo. 

— Să vedem ce-ai găsit, spuse. 

— Nu era mare lucru, răspunse ea, răsuflând cu greutate. Am luat 
două artefacte lipsite de importanţă, atâta tot. Totuşi, am dat peste 
ăsta, adăugă, întinzându-se către geantă. Era ascuns în capacul lăzii. 


Plicul dezlipit îi era adresat, simplu, lui „H.C. Montague, Muzeul 
de Istorie Naturală al Oraşului New York”. 

Hârtia de scris îngălbenită era filigranată, având un model ciudat, 
care reprezenta o săgeată dublă. In timp ce Smithback se uita peste 
umărul ei, Margo ridică foaia în lumină şi începu să citească. 


Cursul superior al râului Xingu 17 septembrie 1987 
Montague, 


M-am hotărât să-l trimit pe Carlos înapoi, cu ultima ladă, şi să plec 
singur în căutarea lui Crocker. Carlos e de încredere şi, orice mi s-ar 
întâmpla, nu pot risca să pierd lada. Ia seama la clopoţelul şamanului şi la 
celelalte obiecte rituale. Par să fie unicate. Dar statueta pe care am 
adăugat-o şi pe care am descoperit-o în baraca părăsită din acel loc 
reprezintă dovada pe care o căutam. Observă ghearele supradimensionate, 
caracteristicile reptiliene, indiciile care sugerează o bipedalia. Kothoga 
există, iar legenda lui Mbwun nu e o simplă născocire. 

În carnetul ăsta sunt toate impresiile mele de la faţa locului... 


31 


În biroul directorului, Lavinia Rickman stătea într-un fotoliu 
îmbrăcat în piele de culoarea vinului. Încăperea era cufundată într-o 
tăcere de mormânt. Prin ferestrele groase ale turnului nu pătrundea 
nici măcar zgomotul traficului de pe strada situată cu trei etaje mai 
jos. În spatele biroului se afla însuşi Wright, aproape înghiţit de 
imensa suprafaţă de mahon. Din spatele său privea în jos portretul lui 
Ridley A. Davis, realizat de Reynolds. 

Doctorul lan Cuthbert se aşezase pe sofaua aliniată cu peretele 
din capătul opus al încăperii. Stătea aplecat, cu coatele sprijinite pe 
genunchi, cu silueta sa uscăţivă îmbrăcată într-un costum lejer de 
tweed. Se încruntă. De obicei nervos şi lipsit de orice urmă de simţ al 
umorului, părea deosebit de posomorât în după-amiaza aceea. 

În cele din urmă, Wright rupse tăcerea, răstindu-se la Cuthbert. 

— În după-masa asta a sunat de două ori. Nu-l pot evita la 
nesfârşit. Mai devreme sau mai târziu o să facă scandal fiindcă i se 
interzice accesul la lăzile alea. Scandal în care ar putea târi foarte 
bine şi afacerea Mbwun. O să ajungem la o dispută. 

Cuthbert încuviinţă dând din cap. 

— Numai să se întâmple mai târziu, nu acum. Când expoziţia o să 
fie deschisă şi în plină desfăşurare, cu patru mii de vizitatori pe zi şi 
cu cronici favorabile în toate ziarele, n-are decât să stârnească 
dracului tot iadul, pentru orice motiv ar dori. 

Urmă o nouă tăcere îndelungată. 

— Nu-mi place să joc rolul avocatului diavolului, continuă într-un 
târziu Cuthbert, dar când o să se aşeze praful peste toate astea, tu, 
Winston, o să ai parte de mărirea aşteptată a numărului de vizitatori. 
Zvonurile despre existenţa unui blestem s-ar putea să fie supărătoare 
acum, dar când o să fim din nou în siguranţă, toată lumea o să-şi 
dorească să simtă fiorul stârnit de suferinţa altora şi să clevetească. 
Fiecare o să vrea să intre în muzeu şi să vadă cu ochii lui. Asta e bine 
pentru afaceri. Îţi spun eu, Winston, noi înşine n-am fi putut aranja 
mai bine lucrurile. 

Wright se încruntă la directorul adjunct. 

— Zvonuri despre un blestem. Poate că există. Uită-te la 
dezastrele care s-au ţinut după statueta aia mică şi urâtă, făcând 
înconjurul lumii. 

Râse cu amărăciune. 

— Nu vorbeşti serios, spuse Cuthbert. 

— Îţi zic eu despre ce vorbesc serios, se răsti Wright. Nu vreau să 
te mai aud spunând aşa ceva vreodată. Frock are prieteni sus-puşi. 
Dacă începe să li se plângă... ei, ştii cum se umflă şi se răspândesc 
poveştile. O să-şi închipuie că ascunzi informaţii. Că te bazezi pe 


crimele săvârşite aici ca să-ţi aducă vizitatori în expoziţie. Cum cade 
asta pentru reclamă, eh? 

— De acord, încuviinţă Cuthbert cu un zâmbet glacial. Dar nu e 
nevoie să-mi reaminteşti tu că dacă expoziţia nu se deschide la timp, 
totul rămâne la nivel teoretic. Frock trebuie ţinut din scurt. Acum a 
început să angajeze oameni care să-i facă treburile murdare. Unul 
dintre ei a încercat să intre în seiful din Zona de Siguranţă cu nici o 
oră în urmă. 

— Cine? întrebă Wright. 

— Paznicul a dat rasol, răspunse Cuthbert. Dar a aflat numele de 
botez al tipului - Bill. 

— Bill? 

Rickman îşi îndreptă spatele. 

— Da, cred că ăsta era, zise Cuthbert, întorcându-se către 
directoarea de relaţii publice. Nu e numele ziaristului care scrie 
cartea despre expoziţia mea? E omul tău, nu-i aşa? E sub control? 
Aud că pune tot felul de întrebări. 

— Pe deplin, ripostă Rickman, cu un zâmbet strălucitor pe chip. 
Relaţia cu el a avut suişuri şi coborâşuri, dar acum e disciplinat. 
Controlează sursele de informaţii şi ai jurnalistul sub control, aşa 
cum am spus întotdeauna. 

— Disciplinat, spui? făcu Wright. Atunci de ce ai simţit nevoia să 
trimiţi acel e-mail de azi-dimineaţă la jumătate din occident, ca să le 
reaminteşti tuturor să nu discute cu străinii? 

Doamna Rickman se grăbi să ridice o mână cu unghii lăcuite. 

— E supravegheat. 

— Ar fi al dracului de bine să te asiguri că e aşa, zise Cuthbert. 
Tu, Lavinia, ai venit la micuța noastră petrecere de la bun început. 
Sunt sigur că nu vrei ca ziaristul ăsta al tău să răscolească rufele 
murdare. 

Interfonul hârâi şi o voce spuse: 

— Vă caută domnul Pendergast. 

— Invită-l, zise Wright. Le aruncă celorlalţi o privire acră. Asta e. 

Pendergast îşi făcu apariţia în cadrul uşii, cu un ziar împăturit sub 
braţ. Se opri pentru o clipă. 

— Vai de mine, iată o scenă încântătoare! Doctore Wright, vă 
mulţumesc fiindcă mi-aţi acordat încă o întrevedere. Doctore 
Cuthbert, e întotdeauna o plăcere să vă-ntâlnesc. lar dumneavoastră, 
doamnă, sunteţi Lavinia Rickman, nu-i aşa? 

— Da, răspunse ea, cu un zâmbet afectat. 

— Vă rog să luaţi loc oriunde doriţi, domnule Pendergast, spuse 
Wright, adresându-i un surâs formal. 

— Vă mulţumesc, doctore, dar prefer să rămân în picioare. 


Se apropie de căminul masiv şi se sprijini de el cu braţele 
încrucişate. 

— Aţi venit să ne prezentaţi un raport? Nu mă îndoiesc că aţi soli- 
citat această întrevedere ca să ne informaţi că aţi făcut o arestare. 

— Nu, răspunse Pendergast. Nici o arestare, îmi pare rău. Sincer 
vorbind, doctore Wright, am făcut foarte puţine progrese. În ciuda 
declaraţiilor date jurnaliştilor de către doamna Rickman. 

Le arătă un titlu din ziar: ARESTARE IMINENTĂ ÎN CAZUL „FIAREI DIN 
MUZEU”. 

Se lăsă tăcerea. Pendergast împături ziarul şi îl aşeză pe poliţă. 

— Care e problema? întrebă Wright. De ce durează atât de mult? 

— Sunt multe probleme, după cum nu mă îndoiesc că ştiţi. Dar 
adevărul este că nu am venit aici ca să vă prezint un rezumat al 
cazului. E suficient să vă reamintesc că un criminal în serie periculos 
umblă liber prin muzeu. Nu avem motive să credem că a încetat să 
ucidă. Din câte ştim, toate omorurile au fost săvârşite după căderea 
întunericului. Cu alte cuvinte, după ora cinci după-amiaza. În calitate 
de agent special care conduce această anchetă, vă informez, cu 
părere de rău, că interdicţia pe care am stabilit-o trebuie să rămână 
în vigoare până la prinderea ucigaşului. Nu se va face nici o excepţie. 

— Vernisajul..., se văicări Rickman. 

— Vernisajul expoziţiei va trebui amânat. Poate cu o săptămână, 
poate cu o lună. Mă tem că nu vă pot face nici o promisiune. Imi pare 
rău. 

Wright se ridică în picioare, cu obrajii livizi. 

— Aţi spus că inaugurarea va avea loc conform programului dacă 
nu se vor mai săvârşi alte crime. Asta a fost înțelegerea noastră. 

— N-am făcut nici o înţelegere cu dumneavoastră, doctore, zise 
Pendergast, cu blândeţe. Mă tem că nu suntem mai aproape de prin- 
derea criminalului decât eram la începutul săptămânii. Arătă către 
ziarul de pe poliţa căminului. Titlurile de acest gen au darul de a-i 
face pe oameni să se simtă mulţumiţi şi să devină imprudenti. 
Probabil că la vernisaj o să ia parte foarte multă lume. Mii de oameni 
foindu-se prin muzeu după căderea serii... Clătină din cap. N-am de 
ales. 

Wright îl privi fix, nevenindu-i să creadă. 

— Vă aşteptaţi ca, din cauza incompetenţei dumneavoastră, să 
amânăm vernisajul, făcând muzeului un rău ireparabil? Răspunsul 
este nu. 

Impasibil, Pendergast se postă în mijlocul încăperii. 

— Scuzaţi-mă, doctore Wright, dacă nu m-am exprimat clar. Nu 
am venit să vă cer permisiunea; vă anunţ, pur şi simplu, care este 
decizia mea. 


— Da, ripostă directorul, cu vocea tremurându-i, înţeleg. Nu 
sunteţi în stare să vă faceţi meseria, dar vreţi să mă-nvăţaţi cum s-o 
fac pe a mea. Aveţi idee ce ar însemna amânarea vernisajului pentru 
expoziţia noastră? Ştiţi ce mesaj i-ar transmite publicului? Ei bine, 
domnule Pendergast, eu n-o să îngădui una ca asta. 

Agentul FBI îl ţintui cu o privire fermă. 

— Personalul neautorizat găsit în imobil după ora cinci va fi 
reţinut şi acuzat de violarea locului crimei. Aceasta este o 
infracţiune. Dacă se repetă, va fi acuzat de obstrucţionarea justiţiei, 
ceea ce se consideră infracţiune, doctore Wright. Pot să mă bizui pe 
faptul că m-am exprimat limpede? 

— În momentul de faţă, singurul lucru limpede este traseul 
dumneavoastră către uşă, ripostă Wright, ridicând vocea. Nu e 
obstrucţionat. Vă rog să-l urmaţi. 

Pendergast îi salută cu o înclinare a capului. 

— Domnilor, doamnă. 

Apoi le întoarse spatele şi părăsi încăperea în tăcere. 

Închise uşa fără zgomot şi se opri pentru o clipă în anticamera 
directorului. Pe urmă cită, cu ochii pironiţi asupra aceleiaşi uşi: 


Mi-e spaima vis şi visul spaime-anină 
şi pierd când sunt aproape de câştig!+ 


Secretara lui Wright se opri brusc din mestecatul gumei. 

— Howzat? întrebă ea. 

— Nu, Shakespeare, răspunse Pendergast, îndreptându-se către 
lift. 


În birou, Wright ridică stângaci receptorul, cu mâini 
tremurătoare. 

— Ce naiba o să se întâmple acum? explodă Cuthbert. Să fiu al 
naibii dacă blestematul de poliţai n-o să ne dea afară din propriul 
muzeu. 

— Cuthbert, potoleşte- -te, i se adresă Wright. Apoi vorbi în micro- 
fonul telefonului. Dă-mi pe Albany, imediat. 

În timp ce i se făcea legătura, se aşternu tăcerea. Îi privi pe 
Cuthbert şi pe Rickman pe deasupra receptorului, străduindu-se din 
greu să-şi controleze respiraţia precipitată. 

— E timpul să cerem nişte favoruri, spuse. O să vedem cine are 
ultimul cuvânt aici: un albinos denaturat din Deltă, sau directorul 
celui mai mare muzeu de istorie naturală din lume. 


+ William Shakespeare, Sonetul 119: Ce leac băui din lacrima de ştimă, 
traducere de Gheorghe Tomozei 


32 


Aici, vegetaţia e foarte neobişnuită. Cicadeele şi ferigile arată aproape 
precum formele lor primitive. Păcat că nu e timp pentru un studiu mai atent. 
Am folosit o specie deosebit de elastică ca ambalaj pentru lăzi; nu te sfii să-l 
laşi pe Jorgensen să arunce o privire, dacă e interesat. 

Sunt pe deplin încredinţat că de acum într-o lună o să fim împreună la 
Clubul Exploratorului, sărbătorindu-ne succesul cu două pahare de Martini 
sec şi cu o ţigară bună, o Macanudo. Până atunci, ştiu că-ţi pot încredința 
acest material şi reputaţia mea. 

Colegul tău, 
Whittlesey 


Smithback îşi ridică ochii de pe scrisoare. 

— Nu putem rămâne aici. Să mergem în biroul meu. 

Încăperea strâmtă la care se referea era situată în profunzimea 
labirintului format din nenumăratele birouri de la parterul clădirii. 
Coridoarele acelui fagure, pline de zgomot şi de mişcare, i se părură 
lui Margo o schimbare înviorătoare după culoarele igrasioase şi pline 
de ecouri de la subsol, din jurul Zonei de Siguranţă. Trecură pe lângă 
un container mare şi verde, plin până la refuz cu numere vechi din 
revista muzeului. Alături de biroul lui Smithback se afla un panou 
imens de afişaj, tapetat cu o multitudine de scrisori mânioase ale 
abonaților, spre amuzamentul colectivului redacţional. 

Margo mai pătrunsese o dată în bârlogul dezordonat al jurna- 
listului, când se afla pe urmele unui număr din Science împrumutat 
de prea multă vreme din biblioteca de periodice. Locul arăta exact 
aşa cum şi-l aducea aminte: pe birou era o harababură de articole 
fotocopiate, de scrisori neterminate, de semipreparate de la 
restaurantul chinezesc şi de numeroase cărţi şi ziare pe care 
bibliotecarii muzeului erau, fără îndoială, nerăbdători să le 
descopere. 

— Ia loc, o invită Smithback, îndepărtând dintr-o lovitură morma- 
nul de hârtii înalt de vreo jumătate de metru de pe un scaun. 

Închise uşa, apoi îşi ocoli biroul, îndreptându-se către un 
balansoar de modă veche. Hârtiile îi pârâiră sub picioare. 

— OK, spuse încet. Acum, eşti sigură că jurnalul nu era acolo? 

— i-am spus, singura ladă în care am apucat să mă uit a fost cea 
împachetată de Whittlesey. Dar n-avea ce căuta în celelalte. 

Smithback studie din nou scrisoarea. 

— Cine e acest Montague, căruia i se adresează obiectul? întrebă 
el. 

— Habar n-am, răspunse Margo. 

— Dar Jorgensen? 

— Nici de el n-am auzit. 


Smithback luă de pe un raft cartea cu numere de telefon din inte- 
riorul muzeului. 

— Nu-i nici un Montague, murmură, dând repede paginile. Aha! 
Uite-l pe Jorgensen. Botanist. Aici scrie că s-a pensionat. Cum de mai 
are încă un birou? 

— Nu e ceva neobişnuit în locul ăsta, răspunse Margo. Persoane 
independente, cu dare de mână, care nu prea au cu ce altceva să-şi 
umple timpul. Unde e biroul lui? 

— Sectorul patruzeci şi unu, etajul patru, zise Smithback, 
închizând cartea şi lăsând-o să cadă pe birou. Lângă lerbar. Se ridică 
în picioare. Să mergem. 

— Stai puţin, Smithback. E aproape ora patru. Ar trebui să-l sun 
pe Frock şi să-i spun ce... 

— Mai târziu, făcu el, luând-o către uşă. Haide, Floare-de-Lotus. 
Nasul meu de jurnalist n-a adulmecat nici un vânat ca lumea toată 
după-amiaza. 


KKK 


Biroul lui Jorgensen era o cameră mică, fără ferestre, cu tavanul 
înalt. Nu găzduia nici una dintre plantele sau specimenele florale pe 
care Margo s-ar fi aşteptat să le găsească în laboratorul unui 
botanist. De fapt, încăperea era goală, cu exceptia unui banc mare de 
lucru, a unui scaun şi a unui cuier pentru haine. Unul dintre sertarele 
bancului de lucru era deschis, dând la iveală o serie de unelte uzate. 
Jorgensen era aplecat deasupra bancului, pierzându-şi timpul cu un 
motor de dimensiuni reduse. 

— Doctorul Jorgensen? întrebă Smithback. 

Bătrânul se întoarse şi îl privi. Era aproape chel, cu sprâncene 
stufoase, proeminente, deasupra ochilor arzători, de culoarea drilului 
decolorat. Era ciolănos şi gârbov, dar Margo aprecie că trebuia să fi 
avut cel puţin un metru optzeci. 

— Da? făcu el, cu voce calmă. 

Înainte ca Margo să-l poată opri, Smithback îi întinse scrisoarea. 

Omul începu s-o citească, apoi avu o tresărire. Fără să-şi ia ochii 
de pe hârtie, se îndreptă spre scaunul uzat şi se aşeză cu băgare de 
seamă. 

— De unde o aveţi? întrebă după ce o terminase. 

Margo şi Smithback schimbară o privire. 

— E autentică, spuse cel de-al doilea. 

Jorgensen se holbă la ei. Apoi îi înapoie lui Smithback scrisoarea. 

— Nu ştiu nimic despre asta, zise. 

Urmă un moment de tăcere. 


— Provine din lada trimisă de John Whittlesey din expediţia de pe 
Amazon, de acum şapte ani, se grăbi Smithback să spună, plin de 
speranţe. 

Bătrânul continuă să-i fixeze cu ochii holbaţi. După câteva clipe, 
se întoarse la motorul lui. 

Cei doi îl priviră o vreme cârpăcindu-l. 

— Ne pare rău că v-am întrerupt munca, spuse Margo într-un 
târziu. Poate că nu e momentul potrivit. 

— Care muncă? întrebă Jorgensen, fără să se întoarcă. 

— Ceea ce faceţi aici, răspunse ea. 

Bătrânul izbucni pe neaşteptate într-un râs răguşit. 

— Asta? zise, reîntorcându-se cu faţa către ei. Asta nu-i muncă. E 
doar un aspirator stricat. De când mi-a murit soţia, trebuie să mă 
ocup eu de gospodărie. Afurisitul s-a făcut praf zilele trecute. L-am 
adus încoace numai fiindcă aici îmi ţin toate sculele. Eu nu prea mai 
am ce munci. 

— În legătură cu scrisoarea..., insistă Margo. 

Jorgensen se foi, făcându-şi scaunul să scârţâie, apoi se lăsă pe 
spate, cu ochii în tavan. 

— Nu ştiam de existenţa ei. Săgeata dublă era blazonul familiei 
Whittlesey. Şi scrisul e al lui, e-n regulă. Imi trezeşte amintiri. 

— Ce fel de amintiri? întrebă Smithback, nerăbdător. 

Bătrânul îl studie, enervat, încruntând din sprâncene. 

— Nici unele care să te intereseze, îi răspunse, ţâfnos. Sau, cel 
puţin, n-am auzit de ce te-ar interesa. 

Margo îi aruncă lui Smithback o privire care-i cerea să-şi ţină 
gura. 

— Doctore Jorgensen, începu ea, eu am absolvit de curând faculta- 
tea şi lucrez cu doctorul Frock. Colegul meu, aici de faţă, e jurnalist. 
Doctorul Frock este de părere că expediţia Whittlesey şi lăzile pe 
care le-a trimis încoace au o legătură cu crimele din muzeu. 

— Un blestem? spuse Jorgensen, cu o ridicare teatrală a 
sprâncenelor. 

— Nu, nu un blestem, zise Margo. 

— Mă bucur că nu credeţi aşa ceva. Nu-i nici un blestem. Dacă 
prin blestem nu înţelegeţi un amestec de lăcomie, prostie omenească 
şi invidie ştiinţifică. N-aveţi nevoie de Mbwun ca să vă explicaţi... 
Tăcu. De ce sunteţi atât de interesaţi? continuă, suspicios. 

— Ce să ne explicăm? se amestecă Smithback. 

Jorgensen îl privi cu aversiune. 

— Tinere, dacă mai deschizi gura încă o dată, te dau afară. 

Ochii celuilalt se îngustară, dar nu spuse nimic. 


Margo se întrebă dacă ar fi trebuit să dea detalii despre teoriile 
lui Frock, despre urmele de gheare şi despre lada stricată, dar hotări 
că nu era necesar. 

— Suntem interesaţi fiindcă avem senzaţia că există o legătură 
căreia nimeni nu-i dă atenţie. Nici poliţia, nici muzeul. 
Dumneavoastră sunteţi amintit în scrisoare. Speram că ne-aţi putea 
spune mai multe despre expediţie. 

Bătrânul întinse o mână noduroasă. 

— Pot s-o mai văd o dată? 

Smithback îi îndeplini dorinţa, fără tragere de inimă. 

Ochii lui Jorgensen parcurseră scrisoarea încă odată, cu lăcomie, 
de parcă s-ar fi hrănit cu amintirile. 

— A fost o vreme, murmură, când aş fi ezitat să vorbesc despre 
asta. Mai bine zis, mi-ar fi fost teamă. Anumite persoane s-ar fi putut 
gândi să mă concedieze. Ridică din umeri. Dar, când eşti atât de 
bătrân ca mine, nu prea mai ai de ce să te temi. Poate doar de 
singurătate. Dădu încet din cap către Margo, strângând în mână 
scrisoarea. Dacă n-ar fi fost Maxwell, aş fi plecat în expediţia aia. 

— Maxwell? Cine e Maxwell? întrebă Smithback. 

Bătrânul îi azvârli o privire. 

— Am dat gata ziarişti mai de soi decât tine, se răsti el. Acum am 
spus să taci. Stau de vorbă cu doamna. Se întoarse din nou către 
Margo. Maxwell a fost unul dintre conducătorii expediției. Maxwell şi 
Whittlesey. Asta a fost prima greşeală, faptul că i s-a permis lui 
Maxwell să se impună cu forţa, ca să conducă amândoi. S-au certat 
de la bun început. Nici unul din ei nu deţinea controlul în întregime. 
Când a câştigat Maxwell, eu am pierdut - el a hotărât că în expediţie 
nu era loc pentru un botanist şi cu asta s-a terminat totul pentru 
mine. lar amestecul lui l-a făcut pe Whittlesey chiar mai nefericit 
decât pe mine. Faptul că îl avea alături punea în pericol planul lui 
tainic. 

— Ce plănuia? întrebă Margo. 

— Să dea de urma tribului Kothoga. Existau zvonuri despre un 
trib necunoscut, care trăia pe un tepui, un platou situat mai sus decât 
jungla. Deşi zona nu fusese cercetată de nici o expediţie ştiinţifică, 
exista un consens în privinţa faptului că tribul ar fi fost exterminat, 
că n-ar mai fi existat decât vestigii. Whittlesey nu credea asta. Vroia 
să fie cel care avea să-l descopere. Singura problemă era faptul că 
guvernul local nu aprobase explorarea tepui-ului. Spunea că era 
rezervată pentru oamenii lor de ştiinţă. Yankeii trebuiau să plece 
acasă. 

Jorgensen pufni şi scutură din cap. 

— Ei, ceea ce era într-adevăr rezervat era devastarea, încălcarea 
teritoriului. Bineînţeles că guvernul local auzise aceleaşi zvonuri care 


ajunseseră şi la urechile lui Whittlesey. Dacă acolo sus erau indieni, 
nu-i voia în calea exploatărilor forestiere şi miniere. Aşa că oricum 
expediţia trebuia să pornească dinspre nord. Era un traseu mai puţin 
convenabil, dar nu trecea prin zona interzisă. Şi nu aveau nici permi- 
siunea de a se urca pe acel tepui. 

— Kothoga mai existau încă? se interesă Margo. 

Bătrânul clătină încet din cap. 

— N-o s-o aflăm niciodată. Guvernul descoperise ceva în vârful 
platoului respectiv. Poate aur sau platină, sau zăcăminte aluvionare. 
În zilele noastre, din satelit poţi vedea o mulţime de lucruri. Oricum, 
tepui-ul a fost incendiat, din aer, în primăvara anului 1988. 

— Incendiat? întrebă Margo. 

— Pârjolit cu napalm, până a rămas curat ca-n palmă, spuse 
Jorgensen. Un procedeu neobişnuit şi costisitor. După toate 
aparențele, focul a scăpat de sub control, s-a răspândit şi a ars, fără 
să poată fi stăvilit, luni întregi. Pe urmă au construit o şosea largă 
care duce într-acolo, venind dinspre sud, pe traseul mai accesibil. Au 
adus echipament hidraulic de minerit, de provenienţă japoneză, şi au 
spălat, practic, porţiuni uriaşe ale muntelui. Fără îndoială că au 
jecmănit aurul şi platina sau ce-o fi fost acolo, folosind compuşi 
cianhidrici, şi au lăsat pe urmă otrava să se scurgă în râuri. N-a mai 
rămas nimic, absolut nimic. De aceea muzeul n-a mai trimis o a doua 
expediţie care să caute urmele primei. 

Işi drese glasul. 

— E îngrozitor, murmură Margo. 

Jorgensen îşi înălţă ochii azurii, tulburători. 

— Da. Este îngrozitor. Bineînţeles că n-o să aflaţi nimic despre 
asta din expoziţia Superstiţii. 

Smithback ridică o mână în timp ce înlocuia microcaseta din 
reportofon cu o alta. 

— Scuzaţi-mă, aş putea...? 

— Nu, nu-ți permit să mă înregistrezi. Nu vă vorbesc ca să aduc o 
acuzaţie. Nici ca să fiu citat. Nici în vreun alt scop. Azi-dimineaţă am 
primit o notă în acest sens, aşa cum ştiţi, probabil. Vorbesc pentru 
mine: de ani de zile n-am mai putut discuta despre asta şi am de 
gând s-o fac acum, măcar o dată. Aşa că tăceţi şi ascultaţi-mă. 

Se lăsă liniştea. 

— Unde rămăsesem? reluă Jorgensen. O, da. Aşa că lui Whittlesey 
nu i s-a permis să escaladeze tepui-ul ăla. lar Maxwell era un birocrat 
desăvârşit. Era hotărât să-l facă să respecte legile. Ei, când ajungi în 
junglă, la trei sute de kilometri distanţă de orice guvern... Care legi? 
Râse pe înfundate. Mă îndoiesc că ştie cineva, cu exactitate, ce s-a 
petrecut într-adevăr acolo. Eu am aflat povestea de la Montague, iar 


el a înjghebat-o punând cap la cap telegramele lui Maxwell. O sursă 
nu tocmai imparţială. 

— Montague? îl întrerupse Smithback. 

— În orice caz, continuă bătrânul, ignorându-l, se pare că Maxwell 
a dat peste nişte plante de neînchipuit. La poalele tepui-ului, 
nouăzeci şi nouă la sută dintre speciile de plante erau absolut 
necunoscute ştiinţei. Au găsit ferigi ciudate, primitive, şi plante 
monocotiledonate care arătau de parcă şi-ar fi recăpătat 
caracteristicile din Era Mezozoică. Cu toate că Maxwell era 
antropolog fizic, a fost înnebunit de atâta vegetaţie stranie. Au 
umplut lăzi după lăzi cu specimene bizare. Atunci a găsit şi păstăile 
alea cu seminţe. 

— Cât de importante erau seminţele? 

— Proveneau de la o fosilă vie. Nu era nici o deosebire faţă de 
descoperirea coelacantului, din anii 1930: o specie aparţinând unei 
încrengături despre care se credea că a dispărut în întregime în 
Carbonifer. O întreagă încrengătură. 

— Aceste păstăi cu seminţe semănau cu nişte ouă? se interesă 
Margo. 

— N-aş putea spune. Dar Montague a aruncat o privire asupra lor 
şi mi-a povestit că erau tari ca dracu'. Ca să germineze, trebuiau 
îngropate adânc în solul cu aciditate ridicată al junglei. Îmi închipui 
că sunt încă în lăzi. 

— Doctorul Frock credea că erau ouă. 

— Frock ar trebui să se rezume la paleontologie. E un tip sclipitor, 
dar excentric. În orice caz, Maxwell şi Whittlesey s-au certat. N-a fost 
o surpriză. Nimeni nu era mai puţin interesat de botanică decât 
Maxwell, care recunoştea însă o raritate atunci când îi ieşea în cale. 
Vroia să se întoarcă la muzeu cu păstăile lui cu seminţe. Aflase că 
Whittlesey intenţiona să escaladeze tepui-ul şi să-i caute pe Kothoga, 
ceea ce îl alarmase. Se temea că lăzile aveau să fie sechestrate în 
port şi că ar fi putut rămâne fără preţioasele lui seminţe. S-au 
despărţit. Whittlesey a pătruns mai adânc în junglă, a urcat pe tepui 
şi n-a mai fost văzut niciodată. 

Când a ajuns pe coastă, împreună cu restul membrilor expeditiei. 
Maxwell a trimis către muzeu un torent de telegrame, făcându-l cu 
ou şi oţet pe Whittlesey şi relatând povestea în versiunea sa. El şi 
ceilalţi au fost ucişi în accidentul ăla de avion. Din fericire, se 
aranjase ca lăzile să fie expediate separat, sau poate n-a fost tocmai o 
fericire. Muzeul a avut nevoie de un an ca să descurce iţele 
birocraţiei şi să aducă lăzile la New York. Nimeni nu părea prea 
grăbit s-o facă. 

Işi rostogoli ochii, dezgustat. 


— Aţi pomenit de cineva pe nume Montague? întrebă Margo, cu 
voce scăzută. 

— Montague, îi răspunse Jorgensen, privind dincolo de ea. Era un 
tânăr candidat la doctorat care lucra la muzeu. Antropolog. 
Protejatul lui Whittlesey. Nu e nevoie să mai spun că asta n-a avut 
darul să-l aducă în grațiile conducerii după sosirea telegramelor lui 
Maxwell. După aceea, nici unul dintre noi, cei care ne-am numărat 
printre prietenii lui Whittlesey, n-am mai fost consideraţi cu adevărat 
persoane de încredere. 

— Ce s-a întâmplat cu Montague? 

Bătrânul ezită. 

— Nu ştiu, zise, în cele din urmă. Pur şi simplu, a dispărut într-o 
bună zi. Nu s-a mai întors niciodată. 

— Şi lăzile? insistă Margo. 

— Montague era teribil de nerăbdător să le vadă, mai ales pe a lui 
Whittlesey. Dar, aşa cum spuneam, nu mai era în graţii şi fusese scos 
din proiect. De fapt, proiectul nu mai exista. Intreaga expediţie 
fusese un asemenea dezastru încât conducerea dorea, pur şi simplu, 
să uite că avusese loc. După ce au sosit într-un târziu, lăzile au rămas 
în aşteptare, nedesfăcute. Cea mai mare parte a documentaţiei şi a 
datelor despre provenienţă au ars în accidentul de avion. Se 
presupune că a existat un jurnal al lui Whittlesey, dar eu nu l-am 
văzut niciodată. În orice caz, Montague s-a plâns şi a insistat şi, în 
cele din urmă, i s-a încredinţat sarcina de a le face o clasificare 
preliminară. După care el s-a ridicat şi a plecat. 

— Cum adică, a plecat? întrebă Smithback. 

Jorgensen îl privi, parcă întrebându-se dacă să-i răspundă sau nu. 

— Pur şi simplu, a ieşit din muzeu şi nu s-a mai întors niciodată. 
Am înţeles că locuinţa şi toate hainele lui au fost abandonate. Familia 
a cerut să se facă cercetări şi nu a aflat nimic. Dar era un individ mai 
degrabă ciudat. Mulţi sunt de părere că a plecat în Nepal sau în 
Thailanda, ca să se descopere pe sine însuşi. 

— Dar au circulat tot felul de zvonuri, zise Smithback. 

Era o afirmaţie, nu o întrebare. 

Jorgensen râse. 

— Bineînţeles că au apărut zvonurile! Nu apar întotdeauna? Zvo- 
nuri că ar fi furat bani, zvonuri că ar fi fugit cu nevasta unui 
gangster, zvonuri că ar fi fost omorât şi aruncat în East River. Dar în 
muzeu era o astfel de nulitate, încât cei mai mulţi au uitat de el în 
câteva săptămâni. 

— Zvonuri că i-ar fi venit de hac fiara din muzeu? întrebă 
Smithback. 

Zâmbetul lui Jorgensen păli. 


— Nu tocmai. Dar dispariţia lui a readus la suprafaţă zvonurile 
despre blestem. Pentru că, se spunea atunci, toţi cei care veniseră în 
contact cu lăzile muriseră. Unii dintre paznici şi dintre angajaţii de la 
bufet - cunoaşteţi genul - ziceau că Whittlesey jefuise un templu şi că 
în ladă se afla ceva, o relicvă, asupra căreia se pusese un blestem. Şi 
că blestemul urmărise relicva până în muzeu. 

— Nu v-aţi fi dorit să studiaţi plantele trimise de Maxwell? se 
interesă Smithback. Adică, sunteţi botanist, nu-i aşa? 

— Tinere, nu ştii nimic despre ştiinţă. Nu există botanişti, pur şi 
simplu. Nu mă interesează paieobotanica şi angiospermele. Toată po- 
vestea nu se încadra în domeniul meu. Specialitatea mea e coevoluţia 
plantelor şi a viruşilor. Sau era, adăugă, cu o oarecare ironie. 

— Dar Whittlesey dorea să aruncaţi o privire asupra plantelor tri- 
mise ca material de ambalare, continuă Smithback. 

— Habar n-am de ce, spuse Jorgensen. Aud pentru prima oară aşa 
ceva. Până acum n-am mai văzut scrisoarea asta. I-o înapoie lui 
Margo, cu o anumită părere de rău. Aş fi considerat-o un fals, dacă n- 
ar fi fost scrisul şi filigranul. 

Urmă un moment de tăcere. 

— Nu ne-aţi spus ce părere aveţi dumneavoastră despre dispariţia 
lui Montague, zise Margo. 

Bătrânul îşi frecă rădăcina nasului şi îşi cobori privirile în podea. 

— Pe mine m-a îngrozit. 

— De ce? 

— Nu sunt sigur, veni în sfârşit răspunsul, după o lungă tăcere. 
Montague a fost, la un moment dat, la strâmtoare cu banii şi mi-a 
cerut un împrumut. Era foarte scrupulos şi a trecut prin multe 
dificultăţi ca să mi-i înapoieze. O astfel de dispariţie nu părea să-i 
stea în caracter. Ultima dată când l-am văzut, se pregătea să facă 
inventarul lăzilor. O perspectivă care îl incita peste măsură. Îşi ridică 
ochii spre Margo. Nu sunt superstiţios. Sunt om de ştiinţă. Cum vă 
spuneam, nu cred în blesteme sau în alte lucruri de genul ăsta... 

Vocea i se stinse. 

— Dar...? îl îmboldi Smithback. 

Bătrânul îi aruncă o privire. 

— Prea bine, se încruntă el. 

Pe urmă se lăsă pe spătarul scaunului şi îşi pironi ochii în tavan. 
__— V-am povestit, spuse, că John Whittlesey îmi era prieten. 
Înainte de a pleca, a adunat laolaltă toate poveştile despre Kothoga 
pe care le-a putut afla. Cele mai multe proveneau de la triburile din 
ţinuturile joase din aval, Yanomamo şi toate celelalte. Imi amintesc 
de cea pe care mi-a spus-o cu o zi înainte de plecare. După spusele 
unui yanomamo, Kothoga făcuseră un pact cu o fiinţă numită 
Zilashkee. O creatură similară cu Mefistofel al nostru, dar mai 


împinsă către extrem; se târa în jurul vârfului tepui-ului, din ea 
emanând tot răul din lume, precum şi moartea. Sau cel puţin aşa 
spunea legenda. Oricum, conform respectivului pact, Kothoga aveau 
să-l primească drept slujitor pe fiul lui Zilashkee dacă îşi ucideau şi 
îşi mâncau toţi copiii şi jurau să i se închine numai şi numai lui. După 
ce şi-au îndeplinit îndatorirea sinistră, creatura le-a trimis-o pe una 
dintre odraslele ei. O fiară care a început să dea iama prin trib, 
ucigând şi devorând oamenii. 

Când Kothoga s-au plâns, Zilashkee a izbucnit în râs şi le-a spus: 
„La ce vă aşteptaţi? Eu sunt întruparea răului”. În cele din urmă, 
folosind magia, descântecele cu ierburi sau alte lucruri de genul ăsta, 
au reuşit să ţină bestia în frâu. Vedeţi, de ucis nu putea fi ucisă. Aşa 
că progenitura lui Zilashkee a rămas sub controlul membrilor 
tribului, care o foloseau pentru a le îndeplini poruncile ticăloase. Dar 
apelând la ea, se puneau întotdeauna în pericol. Legenda spune că au 
căutat tot timpul o modalitate de a se descotorosi de fiară. Jorgensen 
îşi cobori privirile asupra motorului demontat. Asta a fost povestea 
pe care mi-a spus-o Whittlesey. Când am auzit de prăbuşirea 
avionului, de moartea lui, de dispariţia lui Montague... ei bine, nu m- 
am putut împiedica să mă gândesc că tribul reuşise în sfârşit să 
scape de odrasla lui Zilashkee. 

Bătrânul botanist luă una dintre piesele a motorului şi începu s-o 
răsucească în mâini cu o expresie absentă. 

— Whittlesey mi-a spus că numele copilului lui Zilashkee era 
Mbwun, Cel-Care-Umblă-Pe-Patru-Picioare. 

Scăpă din mâini piesa, care căzu zăngănind, şi zâmbi. 


33 


Pe măsură ce ora închiderii era tot mai aproape, vizitatorii înce- 
pură să se scurgă către uşi. Magazinul muzeului - situat chiar în inte- 
rior, la intrarea dinspre sud - făcea afaceri prospere. 

Pe coridoarele de marmură care porneau de la această intrare, 
sunetul discuţiilor şi darabana ritmică a paşilor se auzeau limpede. În 
Sala Galaxiilor, aflată în preajma intrării vestice şi în care urma să se 
desfăşoare petrecerea de inaugurare a expoziţiei, zgomotul era mai 
estompat, reverberând în interiorul domului imens precum un vis 
aproape dat uitării. Iar în profunzimea muzeului, dincolo de nume- 
roasele laboratoare, săli de lectură demodate, seifuri pentru 
depozitare şi birouri aliniate ca nişte cărţi, zarva vizitatorilor nu 
putea pătrunde. Pe culoarele lungi domneau întunericul şi tăcerea. 

Pentru cei din Observatorul Butterfield, era ca şi cum zgomotul şi 
forfota ar fi fost pe o altă planetă. Respectând în mare măsură ora 
stingerii, angajaţii plecaseră devreme acasă. În biroul lui George 
Moriarty, precum şi pe toate cele cinci nivele ale Observatorului, 
domnea o linişte de mormânt. 

El stătea la masa de lucru, apăsându-şi buzele cu pumnii strânşi. 

— Fir-ar să fie, mormăi. 

Frustrat, îşi mişcă brusc un picior, lovindu-se cu călcâiul de 
dulapul cu dosare din spatele lui şi trântind un morman de hârtii pe 
podea. 

— Fir-ar să fie! strigă, de data asta de durere, afundându-se în 
scaun şi începând să-şi frece glezna. 

Încet, încet, durerea îi dispăru şi, odată cu ea, şi spaima. Oftând 
din greu, îşi roti privirile prin cameră. 

— Doamne, George, mereu reuşeşti s-o dai în bară, nu-i aşa? 
murmură. 

În societate, era lipsit de speranţe, trebuia s-o recunoască faţă de 
sine însuşi. Tot ceea ce făcuse ca să îi atragă atenţia lui Margo şi ca 
să îi câştige favorurile păruse să se reducă la o serie de rateuri. Ceea 
ce spusese despre tatăl ei fusese tot atât de plin de tact ca o rafală de 
mitralieră. 

Se răsuci dintr-odată către terminal şi tastă o comandă. Avea să-i 
trimită un e-mail, reparând, poate, o parte din răul făcut. Se opri un 
moment, compunând textul, apoi începu să-l scrie. 


BUNĂ, MARGO! ERAM CURIOS DOAR SĂ AFLU DACĂ TU 


Apăsă pe neaşteptate o tastă, ştergând mesajul. Probabil că n-ar fi 
făcut decât să încurce şi mai rău lucrurile. 


Rămase neclintit o clipă, holbându-se la ecranul gol. Nu ştia decât 
o singură metodă prin care să-şi aline singur suferinţa: o vânătoare 
de comori. 

Era metoda care avuse drept rezultat direct descoperirea multora 
dintre artefactele cele mai apreciate din expoziţia Superstiții. 
Moriarty era extrem de pasionat de colecţiile vaste ale muzeului şi îi 
cunoştea cotloanele obscure şi secretele mai bine decât mulţi dintre 
angajaţii mai vechi. Fiind timid, avea puţini prieteni şi îşi întrerupea 
adesea activitatea de cercetare pentru a căuta relicve uitate de multă 
vreme prin depozitele instituţiei. Căpăta astfel sentimentul propriei 
valori şi împliniri, pe care nu era capabil să-l obţină din relaţiile cu 
semenii săi. 

Se întoarse pentru a doua oară către tastatură şi deschise baza de 
date cu achiziţii, trecând apoi, la întâmplare şi totuşi deliberat, de la 
o înregistrare la alta. Baza de date îi era familiară, îi cunoştea toate 
scurtăturile şi toate căile dosnice de acces, aidoma unui căpitan 
experimentat, care ştie toate meandrele unui fluviu. 

După câteva minute, viteza cu care îşi mişca degetele scăzu. 
Dăduse peste o zonă pe care nu o mai explorase până atunci: peste o 
comoară a nimănui, alcătuită din artefacte sumeriene, descoperite la 
începutul anilor douăzeci, fără să fi fost vreodată studiate în 
întregime. Accesă, cu prudenţă, mai întâi o colecţie, apoi o 
subdiviziune a acesteia şi, în final, artefactele individuale. Părea 
interesant: o serie de tăblițe de argilă, conţinând exemple timpurii de 
scriere sumeriană. Primul catalogator era de părere că descriau 
ritualuri religioase. Moriarty trecu în revistă alte câteva înregistrări, 
citindu-le adnotaţiile şi dând din cap pentru sine însuşi. Poate că era 
bine să le folosească în expoziţie. Mai era loc pentru câteva artefacte 
într-una dintre micile galerii eterogene. 

Îşi privi ceasul cu cadran solar: se făcuse aproape cinci. Totuşi, 
ştia unde erau depozitate tăbliţele. Dacă aveau un aspect promiţător, 
i le putea arăta lui Cuthbert în dimineaţa următoare, obţinându-i 
aprobarea. Avea timp să aranjeze vitrina în intervalul dintre 
vernisajul de vineri noaptea şi inaugurarea pentru marele public. Luă 
în grabă câteva notițe, apoi îşi închise computerul. 

În biroul izolat, pocnetul terminalului trimis în întuneric răsună ca 
o împuşcătură. Cu degetul încă pe întrerupător, Moriarty rămase 
locului o clipă. Apoi se ridică, îşi îndesă cămaşa în pantaloni şi - 
protejându-şi călcâiul lovit - părăsi biroul, închizând fără zgomot uşa 
în urma lui. 


34 


La postul temporar de comandă, D'Agosta încremeni în timp ce se 
pregătea să bată în fereastra biroului lui Pendergast. Se uită cu 
atenţie înăuntru, încercând să vadă mai bine ce anume se petrecea. 

Prin birou se învârtea un tip înalt, într-un costum de prost gust. 
Părea să aibă chipul asudat şi ars de soare şi se foia de parcă ar fi 
fost stăpânul locului, mutând hârtiile de pe masă dintr-un loc într- 
altul şi zornăindu-şi mărunţişul din buzunare. 

— Ei, amice, spuse D'Agosta, deschizând uşa şi intrând, asta-i pro- 
prietatea FBI-ului. Dacă-l aştepţi pe agentul special Pendergast, ce-ar 
fi s-o faci afară? N 

Bărbatul se întoarse spre el. Îl privi agasat, mijindu-şi ochii mici. 

— De azi înainte, ah, locotenente, spuse, zgâindu-se la insigna 
agăţată de cureaua lui D'Agosta de parcă ar fi vrut să-i citească 
numărul de identificare, o să te adresezi în mod respectuos 
personalului FBI de aici. Care se află de-acum în subordinea mea. 
Agent special Coffey. 

— Păi, agent special Coffey, din câte ştiu eu şi până când primesc 
alte ordine, aici e şef domnul Pendergast, iar dumneata îi faci hârtiile 
vraişte. 

Celălalt îi aruncă un zâmbet subţire, apoi îşi duse mâna la buzu- 
narul hainei şi scoase un plic. 

D'Agosta studie scrisoarea din interior. Era de la Washington şi 
însărcina biroul FBI din New York, şi pe un oarecare agent Coffey, să 
se ocupe de caz. Ordinul avea două anexe. Una emisă de biroul 
guvernatorului, care solicita în mod oficial schimbarea şi îşi asuma 
răspunderea deplină a transferului de putere. D'Agosta o împături pe 
cea de-a doua, care purta antetul Senatului Statelor Unite, fără să se 
ostenească să o citească. 

Inapoie plicul. 

— Va să zică, până la urmă, v-aţi furişat pe uşa din dos. 

— Când se-ntoarce Pendergast, locotenente? întrebă Coffey, 
strecurându-şi plicul înapoi, în buzunar. 

— De unde să ştiu eu? spuse D'Agosta. De vreme ce tot îi 
cotrobăieşti pe birou, te-ai putea uita şi-n agenda lui. 

Înainte ca celălalt să fi apucat să-i răspundă, din afara încăperii se 
auzi vocea lui Pendergast. 

— A, agent Coffey! Ce plăcere să te întâlnesc! 

Coffey îşi duse din nou mâna către plic. 

— Nu e nevoie, zise Pendergast. Ştiu de ce eşti aici. Se aşeză în 
spatele biroului său. Ia loc, te rog, locotenente D'Agosta. 


Observând că în încăpere nu mai era decât un singur scaun liber, 
polițistul se aşeză rânjind. li plăcea din ce în ce mai mult să-l urmă- 
rească pe Pendergast în acţiune. 

— Domnule Coffey, spuse acesta, după toate aparențele, prin 
muzeu umblă liber un nebun. De aceea, atât eu, cât şi locotenentul 
D'Agosta am ajuns la concluzia că trebuie interzisă desfăşurarea 
festivităţii de deschidere din noaptea zilei de mâine. Criminalul ăsta 
acţionează noaptea. Următorul său atac a întârziat destul de mult. 
Nu putem fi responsabili pentru uciderea mai multor oameni fiindcă 
muzeul rămâne deschis din motive, ca să spunem aşa, pecuniare. 

— Da, zise Coffey, păi, asta nu mai e răspunderea ta de acum 
înainte. Ordinele mele spun că vernisajul va avea loc aşa cum s-a 
hotărât, respectându-se programul. O să venim în sprijinul poliţiei 
aducând mai mulţi agenţi de teren. Muzeul o să fie mai sigur decât 
toaleta Pentagonului. Şi o să-ţi mai spun încă ceva, Pendergast: odată 
ce se încheie mica petrecere şi scăpăm de grija ei, şi odată ce toţi 
grangurii pleacă acasă, o să terminăm cu nemernicul ăsta. Se 
presupune că eşti mare sculă, dar ştii ce? Eu nu sunt impresionat. Ai 
avut la dispoziţie patru zile şi n-ai pus mâna pe nimic în afară de 
scula ta. De-acum nu mai pierdem timpul de pomană. 

Pendergast zâmbi. 

— Da, şi eu aveam speranţe la fel de mari. Dacă asta e decizia pe 
care aţi luat-o, aşa să fie. Insă trebuie să-ţi spun c-o să-i trimit 
directorului un memoriu oficial, prin care să-mi susţin punctul de 
vedere. 

___— N-ai decât să faci ce vrei, zise Coffey, dar în timpul tău liber. 
Între timp, oamenii mei îşi stabilesc cartierul general în josul holului. 
După ora stingerii, aştept un scurt raport din partea ta. 

— Raportul meu final e gata pregătit, răspunse Pendergast, cu 
blândeţe. Acum, domnule Coffey, ar mai fi şi altceva? 

— Da, ripostă celălalt. Mă aştept la o cooperare deplină din partea 
ta, Pendergast. 

leşi lăsând uşa deschisă. 

D'Agosta îl privi îndepărtându-se în lungul coridorului. 

— Acum pare ceva mai sictirit decât înainte de sosirea ta, spuse. 
N-ai de gând să cedezi în faţa labagiului ăstuia, nu-i aşa? adăugă, 
întorcându-se către Pendergast. 

Agentul FBI zâmbi. A 

— Vincent, mă tem că era inevitabil să se ajungă aici. Intr-un 
anumit sens. Sunt surprins că nu s-a întâmplat mai devreme. Asta n-a 
fost prima data când l-am călcat pe Wright pe bătături de la 
începutul săptămânii. De ce să mă împotrivesc? În felul ăsta, cel 
puţin, nimeni nu ne poate acuza de lipsă de colaborare. 

— Dar credeam că ai influenţă. 


D'Agosta se strădui ca vocea să nu-i trădeze dezamăgirea. 

Pendergast îşi deschise braţele. ă 

— Am un strop de influenţă, aşa cum îi spui tu. Insă, nu uita, nu 
joc pe terenul meu. Pentru că omorurile erau similare celor pe care 
le-am anchetat la New Orleans, cu şapte ani în urmă, am avut motiv 
să mă aflu aici - atâta timp cât n-a apărut nici o controversă, nici o 
solicitare a unei intervenţii locale. Dar ştiam că doctorul Wright şi 
guvernatorul au fost colegi la Universitatea Brown. Dacă 
guvernatorul a cerut, în mod oficial, intervenţia FBl-ului, ăsta era 
singurul rezultat posibil. 

— Şi cum rămâne cu rezolvarea cazului? întrebă D'Agosta. Coffey 
o să-şi asume munca ta şi-o să primească toate onorurile. 

— Tu presupui că aici o să primească cineva onoruri, zise 
Pendergast. Însă eu, locotenente, am o presimţire urâtă în privinţa 
acestei operaţiuni. Foarte urâtă. Il ştiu pe Coffey de multă vreme şi te 
poţi baza pe el dacă e vorba să înrăutăţească o situaţie proastă. Dar 
ai văzut, Vincent, că nu m-a trimis să-mi strâng bagajele. Asta n-o 
poate face. 

— Nu-mi spune că te bucuri fiindcă scapi de responsabilitate, 
spuse D'Agosta. Fu s-ar putea să-mi fac un scop din a-mi ţine fundul 
la adăpost, dar mi-am închipuit întotdeauna că tu eşti altfel. 

— Vincent, mă surprinzi, făcu Pendergast. Asta n-are nimic de-a 
face cu fuga de responsabilitate. Insă e un aranjament care îmi oferă 
un anumit grad de libertate. E adevărat că cel care are ultimul 
cuvânt e Coffey, dar posibilitatea lui de a coordona acţiunile mele e 
limitată. Iniţial, nu puteam veni aici altfel decât preluând conducerea 
anchetei. Ceea ce tinde să te facă mai circumspect. Acum o să-mi pot 
urma propriile instincte. Se lăsă pe spătarul scaunului, aţintindu-şi 
privirea spălăcită asupra lui D'Agosta. O să continui să-ţi apreciez 
ajutorul. S-ar putea să am nevoie de cineva, din interiorul 
departamentului, care să mă ajute să rezolv repede câteva lucruri. 

Locotenentul păru să cadă pe gânduri pentru câteva clipe. 

— Despre acest Coffey aş fi putut spune, de la bun început, un 
singur lucru, zise el. 

— Care-i ăla? 

— Că e un mâncător de rahat. 

— Ei, Vincent, făcu Pendergast, ai un limbaj atât de colorat! 


35 
Vineri 


Încăperea arăta exact la fel, remarcă Smithback, posomorât: nici 
un bibelou nu se clintise de la locul lui. Se lăsă să alunece pe scaun, 
având o puternică senzaţie de deja-vu. 

Rickman reveni din biroul secretarei sale cu obişnuitul zâmbet 
afectat încremenit pe faţă şi aducând cu sine un dosar subţire. 

— La noapte e noaptea cea mare! zise, plină de voie bună. Inten- 
ționezi să iei parte? 

— Da, sigur, răspunse el. Ea îi întinse dosarul. 

— Citeşte asta, Bill, spuse, cu o voce ceva mai puţin plăcută. 


MUZEUL DE ISTORIE NATURALĂ DIN NEW YORK 
NOTĂ INTERNĂ 

Către: William Smithback Jr. 
De la: Lavinia Rickman 
Referitor la: Lucrarea fără titlu dedicată expoziţiei Superstiţii. 
Începând din acest moment şi până la noi dispoziţii, activitatea 
dumneavoastră în cadrul muzeului se va desfăşura conform următoarelor 
prevederi: 
1. Toate interviurile necesare lucrării în desfăşurare vor fi acordate în 
prezenţa mea. 
2. Înregistrarea interviurilor şi luarea notiţelor în timpul acestora vă sunt 
interzise. În interesul stabilirii oportunității şi al menţinerii consecvenţei, 
îmi voi asuma eu însămi responsabilitatea luării notiţelor şi le voi redacta, 
înaintându-vi-le apoi pentru a fi incluse în lucrare. 
3. În interiorul instituţiei, vă este interzisă, cu excepţia cazurilor în care 
obţineţi, în prealabil, aprobarea mea scrisă, discutarea problemelor 
muzeului cu angajaţii acestuia, sau cu oricare alte persoane. Vă rog să 
semnaţi în spaţiul rezervat mai jos pentru a confirma faptul că aţi înţeles 
aceste dispoziţii şi că sunteţi de acord să le duceţi la îndeplinire. 


Smithback citi de două ori, apoi îşi ridică ochii. 

— Ei? îl întrebă ea, înclinându-şi capul către umăr. Ce părere ai? 

— Dă-mi voie să lămuresc lucrurile, zise Smithback. Nu mi se 
îngăduie nici măcar să stau de vorbă cu cineva în timpul, să zicem, 
mesei de prânz, fără aprobarea ta? 

— Despre problemele muzeului. Asta aşa e, spuse Rickman, 
aranjându-şi eşarfa de lână, moale şi viu colorată, în jurul gâtului. 

— De ce? Nota pe care ai trimis-o ieri pretutindeni nu e o frână 
eficientă? 

— Bill, ştii de ce. Te-ai dovedit a fi un tip în care nu se poate avea 
încredere. 

— Cum aşa? făcu el, cu voce înăbuşită. 


— Am înţeles că alergi nebuneşte prin tot muzeul, discutând cu 
oameni cu care nu ai motive să o faci şi putând întrebări absurde 
despre probleme care nu au nici o legătură cu noua expoziţie. Dacă 
îţi închipui că poţi aduna informaţii despre... ah... întâmplările recent 
survenite, trebuie să-ţi reamintesc paragraful cincisprezece al con- 
tractului tău, care îţi interzice folosirea oricăror date neautorizate de 
mine. Nimic, ţi-o repet, nimic referitor la situaţia nefericită în care ne 
aflăm nu va fi autorizat. 

Smithback îşi îndreptă spatele. 

— „Situaţia nefericită”, explodă el. De ce nu-i spui pe nume: 
crimă! 

— Te rog să nu ridici tonul în biroul meu, zise Rickman. 

— M-ai angajat ca să scriu o carte, nu o relatare de presă de 
rutină de trei sute de pagini. În săptămâna care a precedat cel mai 
mare vernisaj din istoria muzeului au avut loc un şir de crime 
sălbatice. Vrei să spui că asta nu face parte din poveste? 

— Eu şi numai eu stabilesc ce anume trebuie să cuprindă cartea 
asta şi ce nu. S-a-nţeles? 

— Nu. 

Rickman se ridică de pe scaun. 

— Toată povestea începe să devină exasperantă. Sau semnezi 
documentul ăsta acum, sau eşti terminat. 

— Terminat? Cum adică, vrei să spui împuşcat sau concediat? 

— Nu tolerez astfel de obrăznicii în biroul meu. Sau semnezi con- 
venţia, sau îţi accept chiar acum demisia. 

— Excelent, spuse Smithback. O să-i duc manuscrisul unui editor 
profesionist. Ai nevoie de cartea asta în aceeaşi măsură în care am şi 
eu. Ştim amândoi că am avea enorm de câştigat dacă am include 
dedesubturile poveştii crimelor. Şi crede-mă, le ştiu. Pe toate. 

Faţa lui Rickman era cadaverică, dar îşi păstrase zâmbetul. Dege- 
tele apăsate pe birou i se albiseră. 

— Asta ar fi o violare a contractului, spuse ea, cu voce tărăgănată. 
Daniels, Soller & McCabe, firma de avocatură de pe Wall Street, este 
în slujba muzeului. Nu mă îndoiesc că ţi-e cunoscută. Dacă 
întreprinzi o astfel de acţiune, o să ţi se intenteze un proces de 
încălcare a condiţiilor contractuale imediat ce editorul tău sau un 
altul o să fie destul de nebun ca să încheie un contract cu tine. O să 
ne înarmăm cu tot ce avem la dispoziţie ca să susţinem cazul şi, după 
ce-o să pierzi, să nu fii surprins dacă n-o să mai găseşti niciodată de 
lucru în branşa pe care ţi-ai ales-o. 

— Ceea ce ar reprezenta o încălcare grosolană a drepturilor pe 
care mi le garantează primul amendament, reuşi Smithback să 
bombăne. 


— Nicidecum. Pur şi simplu, o să cerem despăgubiri pentru încăl- 
carea contractului. ie n-o să-ţi revină nici un fol grandios şi 
evenimentul n-o să fie nici măcar menţionat în Times. Bill, dacă 
intenţionezi într-adevăr să urmezi această cale, o să consult mai întâi 
un avocat bun, căruia o să-i arăt contractul încheiat cu noi. Nu mă 
îndoiesc c-o să-ţi spună că totul este exact atât de serios cum pare. 
Sau, dacă preferi, îţi accept imediat demisia. 

Scoase o a doua foaie de hârtie dintr-un sertar al biroului, pe care 
îl lăsă deschis. 

Interfonului bâzâi, zgomotos. 

— Doamnă Rickman? Doctorul Wright pe linia unu. 

Ea ridică receptorul. 

— Da, Winston. Cum? Iarăşi cei de la Post? Da, o să discut cu ei. 
Ai trimis după Ippolito? Perfect. 

Închise telefonul şi se duse la uşă. 

— Asigură-te că Ippolito e în drum spre biroul directorului, îi 
spuse secretarei. Cât despre tine, Bill, nu mai am timp pentru 
schimburi de amabilităţi. Dacă nu semnezi înţelegerea, adună-ţi 
lucrurile şi pleacă. 

Smithback se domolise. Zâmbi, pe neaşteptate. 

— Doamnă Rickman, îţi înţeleg punctul de vedere. 

Femeia se aplecă către el, surâzând prosteşte, cu ochii strălucind. 

— Şi...? îl îmboldi. 

— Accept restricţiile, zise el. 

Triumfătoare, Rickman reveni în spatele biroului. 

— Bill, mă bucur că n-o să fie necesar să folosesc asta. Puse a 
doua foaie de hârtie înapoi, în sertarul pe care îl închise. Presupun că 
eşti destul de inteligent ca să-ţi dai seama că n-ai de ales. 

Întâlnindu-i privirea, Smithback se întinse după dosar. 

— Nu te deranjează dacă recitesc totul înainte de a semna, nu-i 
aşa? 

Ea ezită. 

— Nu, cred că nu. Deşi o să descoperi că nu diferă cu nimic faţă 
de ceea ce ai citit prima oară. Conţinutul nu e interpretabil, aşa că nu 
căuta formulări ambigue. 

Îşi roti ochii în jurul biroului, îşi luă agenda şi o porni către uşă. 

— Bill, te previn. Nu uita să semnezi. Te rog, ieşi în urma mea şi 
lasă-i secretarei documentul semnat. O să ţi se trimită o copie. 

Buzele lui Smithback se ţuguiară a dezgust în timp ce urmărea 
unduirile caraghioase ale fustei ei plisate. Aruncă o ultimă privire 
furişă către anticameră. Apoi trase iute sertarul abia închis de 
Rickman şi scoase un obiect de mici dimensiuni, pe care şi-l strecură 
în buzunarul hainei. Împinse sertarul, mai privi o dată în jur şi o luă 
către uşă. 


Pe urmă reveni lângă birou, înhăţă nota internă şi mâzgăli o 
semnătură indescifrabilă în partea de jos a foii. În drum spre ieşire, i- 
o înmână secretarei. 

— Păstrează semnătura asta, s-ar putea să ajungă cândva foarte 
valoroasă, spuse, peste umăr, lăsând uşa să se închidă cu zgomot. 


Când intră Smithback, Margo tocmai închidea telefonul. Labora- 
torul era, din nou, numai al ei; colega de birou, pregătitoarea 
măştilor, îşi luase, după toate aparențele, o neaşteptată vacanţă 
prelungită. 

— Tocmai am vorbit cu Frock, spuse ea. A fost destul de 
dezamăgit fiindcă n-am mai găsit şi altceva în ladă şi fiindcă n-am 
avut ocazia să verific dacă au mai rămas păstăi cu seminţe. Cred că 
spera să dăm peste o dovadă a existenţei creaturii. Am vrut să-i 
povestesc despre scrisoare şi despre Jorgensen, dar a spus că nu 
poate vorbi. Cred că doctorul Cuthbert era acolo, la el. 

— Probabil ca să-l întrebe despre cererea de acces pe care a 
completat-o, zise Smithback. In stilul lui Torquemada. Arătă către 
uşă. Cum se face că nu era încuiată? 

Margo păru surprinsă. 

— Oh. Cred că iar am uitat. 

— Te deranjează dacă o încui eu, pentru orice eventualitate? 

Răsuci cheia cu stângăcie, apoi, rânjind, îşi duse mâna la buzunar 
şi scoase cu încetineală o cărţulie mică, ponosită, pe a cărei copertă 
de piele erau imprimate două săgeți suprapuse. O ridică de parcă ar 
fi fost un trofeu, dându-i lui Margo ocazia să o studieze. 

Privirea ei curioasă se transformă în uluire. 

— Dumnezeule! Asta-i jurnalul? 

Smithback dădu din cap cu mândrie. 

— Cum ai dat peste el? Unde l-ai găsit? 

— În biroul lui Rickman, răspunse el. A trebuit să fac un sacrificiu 
cumplit. Am semnat un petic de hârtie care îmi interzice să-ţi mai 
vorbesc vreodată. 

— Glumeşti. 

— Numai în parte. Oricum, într-un anumit moment al torturii, ea a 
tras sertarul şi eu am zărit cărticica asta uzată. Arăta ca un jurnal. 
Părea ciudat ca Rickman s-o ţină în biroul ei. Pe urmă mi-am amintit 
ce mi-ai povestit despre presupunerea c-ar fi împrumutat jurnalul. 
Dădu din cap, plin de sine. După cum am bănuit dintotdeauna. Aşa că 
l-am înhăţat în timp ce plecam de acolo. Deschise cărţulia. Acum fii 
cuminte, Floare-de-Lotus. Tăticu' o să-ţi citească o poveste înainte de 
culcare. 

Margo îl ascultă citind; la început cu greutate şi apoi din ce în ce 
mai repede, pe măsură ce se obişnuia cu scrisul şleampăt şi cu 


prescurtările. Majoritatea însemnărilor de la început erau foarte 
sumare; fraze aşternute în grabă, oferind câteva detalii despre starea 
vremii şi despre locul în care ajunseseră în ziua respectivă. 


31 august. Ploaie toată noaptea - Conserve cu costiţă de porc la micul 
dejun - O defecţiune a elicopterului în dimineaţa asta, am fost nevoiţi să 
pierdem ziua degeaba. Maxwell insuportabil. Carlos a avut alte probleme cu 
Hosta Gilbao - cere plată suplimentară pentru... 


— E plictisitor, spuse Smithback, întrerupând lectura. Cui îi pasă 
că au mâncat costiţă conservată la micul dejun? 

— Citeşte mai departe, îl îndemnă Margo. 

— Nu mai sunt prea multe aici, zise el, răsfoind paginile. Cred că 
Whittlesey era un bărbat scump la vorbă. Oh, Doamne. Sper că n-am 
renunţat la viaţă pentru nimica toată. 

Jurnalul descria pătrunderea expediției tot mai adânc în inima 
junglei. Prima parte a călătoriei fusese făcută cu Jeep-ul. Apoi echipa 
fusese transportată cu elicopterul pe o distanţă de trei sute de 
kilometri pe cursul superior al râului Xingu. De acolo, călăuzele 
angajate îi conduseseră în susul apelor leneşe ale acestuia, către 
tepui-ul din Cerro Gordo. Smithback continuă să citească. 


6 septembrie. Lăsat pirogile pe o terasă. De acum mergem numai pe jos. 
În după-amiaza asta am zărit pentru prima oară Cerro Gordo - jungla 
înălțându-se printre nori. Țipete de păsări tutitl, am prins câteva specimene. 
Oamenii de pază vorbesc între ei pe şoptite. 

12 septembrie. Mâncat ultima dintre conservele de carne tocată de vită 
la micul dejun. Umiditate mai scăzută decât ieri. Continuat drumul către 
tepui - norii s-au împrăştiat la amiază - altitudinea platoului ar putea fi de 
două mii cinci sute de metri - junglă din zona temperată - am văzut cinci 
exemplare rare de candelaria ibex - recuperat sarbacană şi săgeți în stare 
foarte bună - țânțari afurisiţi - carne uscată de peccari de pe Xingu la cină - 
nu e rea, are gust de carne afumată de porc. Maxwell umple lăzile cu 
fleacuri nefolositoare. 


— De ce-a ascuns Rickman jurnalul ăsta? se tângui Smithback. Nu 
conţine nici o porcărie. Ce e atât de important? 


15 septembrie. Vânt din sud-vest. Terci de ovăz la micul dejun. Trei 
transbordări astăzi, din cauza tufişurilor dese din râu - apa până la piept - o 
frumuseţe de lipitori. Maxwell a dat peste nişte specimene de floră de care e 
foarte tulburat. Plante indigene într-adevăr unice - simbioze stranii, 
morfologie aparent străveche. Dar sunt sigur că ne aşteaptă descoperiri 
mult mai importante. 

16 septembrie. Rămas până târziu în tabără în dimineaţa asta, 
reîmpachetând echipamentele. Maxwell insistă acum să ne întoarcem cu 


„descoperirile” lui. Un imbecil, necazul e că aproape toţi ceilalţi vor să se 
întoarcă. După prânz au pornit-o înapoi, împreună cu toate călăuzele, mai 
puţin două. Crocker, Carlos şi cu mine ne continuăm drumul. Ne-am oprit 
aproape imediat ca să împachetăm lăzile. Borcanele cu specimene din 
interior se spărseseră. În timp ce eu reîmpachetam, Crocker a hoinărit pe 
lângă potecă, a dat peste coliba dărăpănată... 


— Acum mai venim de-acasă, spuse Smithback. 


. adus echipamentul jos ca să facem cercetări, redeschis lada, regăsit 
trusa de scule - înainte de a cerceta coliba, femeie indigenă bătrână iese din 
tufişuri, clătinându-se - bolnavă sau beată, imposibil de precizat - arată 
lada, tânguindu-se în gura mare. Sânii îi atârnă până la brâu - nici un dinte, 
aproape cheală - o umflătură mare în spinare, precum un furuncul. Carlos 
ezită să traducă, dar eu insist: 

Carlos: Zice demon, demon. 

Eu: Intreab-o, ce demon? 

Carlos traduce. Femeia devine isterică, jeluindu-se, apucându-se de 
piept. 

Eu: Carlos, întreab-o despre Kothoga. 

Carlos: Spune că ai venit să iei demonul de aici. 

Eu: Ce spune despre Kothoga? 

Carlos: Ea zice, Kothoga plecat sus, pe munte. 

Eu: Sus, pe munte? Unde? 

Femeia scoate mai multe miorlăituri. Arată spre lada noastră deschisă. 

Carlos: Ea spune să iei demonul. 

Eu: Care demon? 

Carlos: Mbwun. Spune să-l iei pe demonul Mbwun în ladă. 

Eu: Mai întreab-o despre Mbwun. Ce creatură e? 

Carlos discută cu femeia, care se mai calmează puţin şi vorbeşte o lungă 
perioadă de timp. 

Carlos: Zice că Mbwun e fiul unui demon. Nebunul de vrăjitor Kothoga i 
l-a cerut lui Zilashkee pe fiul lui ca să-i ajute să se apere de duşmani. 
Demonul i-a făcut să-şi ucidă şi să-şi mănânce toţi copiii - pe urmă li l-a 
trimis pe Mbwun în dar. Mbwun îi ajută să-şi înfrângă vrăjmaşii, pe urmă se 
întoarce împotriva lor, începe să-i omoare pe toţi. Kothoga fug pe tepui, 
Mbwun îi urmează. Mbwun nu moare niciodată. Kothoga trebuie scăpaţi de 
Mbwun. Acum omul alb vine şi îl duce pe Mbwun departe. Păzeşte-te, 
blestemul lui Mbwun o să te distrugă! li duci moartea poporului tău! 

Sunt uluit şi entuziasmat - povestea se încadrează în ciclul de legende 
despre care am auzit doar la mâna a doua. li spun lui Carlos să afle mai 
multe detalii despre Mbwun - femeia o rupe brusc la fugă - cu multă putere 
pentru cineva atât de bătrân - se topeşte în tufişuri. Carlos o urmăreşte, se 
întoarce cu mâinile goale - pare speriat, eu nu forţez lucrurile. Cercetăm 
coliba. Când ne întoarcem pe cărare, călăuzele au dispărut. 


— Femeia ştia că aveau de gând să ia statueta! spuse Smithback. 
Asta trebuie să fi fost blestemul despre care vorbeai! 


Continuă să citească. 


17 septembrie. Crocker lipseşte de noaptea trecută. Mă tem de tot ce-i 
mai rău. Carlos foarte neliniştit. O să-l trimit înapoi, după Maxwell, care, de 
acum, trebuie să fie la jumătatea drumului către râu - nu-mi pot permite să 
pierd o astfel de relicvă, despre care cred că e nepreţuită. O să continui să-l 
caut pe Crocker. Prin pădurile astea sunt poteci care trebuie să fi fost făcute 
de Kothoga - să spun cum ar putea civilizaţia să exploateze un astfel de loc 
e peste puterile mele - la urma urmelor, poate că tribul Kothoga o să fie în 
siguranţă. 


Aşa se încheia jurnalul. Smithback îl închise cu o înjurătură. 
— Nu-mi vine să cred! Nimic pe care să nu-i fi ştiut deja! Şi mi-am 
vândut sufletul lui Rickman... pentru asta! 


36 


Aşezat la biroul său din postul de comandă, Pendergast îşi omora 
timpul cu un vechi joc de puzzle făcut din alamă şi şnur de mătase 
răsucită. Părea pe deplin absorbit. In spatele lui, sunetele cizelate ale 
unui cvartet de coarde izvorau din difuzoarele unui casetofon 
minuscul. Nu-şi ridică ochii când intră D'Agosta. 

— Beethoven, Cvartetul de coarde în fa major. Opus 135, spuse. 
Dar nu mă-ndoiesc că ştiai, locotenente. E partea a patra. Allegro, 
cunoscută sub numele Der schwer gefabte Entschlub - „Rezolvarea 
complicată”. Un titlu care ar putea fi acordat acestui caz, ca şi 
tempo-ul. Modul în care arta imită viaţa e uimitor, nu-i aşa? 

— E ora unsprezece, spuse D'Agosta. 

— A, desigur, făcu Pendergast, împingându-şi scaunul în spate şi 
ridicându-se. Directorul de Securitate ne datorează un tur al 
muzeului, în care să ne fie ghid. Mergem? 


Uşa Punctului de Comandă a Sistemului de Securitate le fu 
deschisă de însuşi Ippolito. Pentru D'Agosta, încăperea semăna cu 
camera de control a unei uzine nucleare, fiind plină de cadrane, 
butoane şi manete. De-a lungul unui perete se întindea un oraş vast, 
miniatural, de reţele luminoase care alcătuiau forme geometrice 
complicate. Doi paznici monitorizau un set de ecrane în circuit închis. 
În centru, D'Agosta recunoscu releul de amplificare folosit în staţiile 
de retransmisie pentru a mări puterea semnalelor staţiilor radio ale 
poliţiei şi ale paznicilor muzeului. 

— Acesta, spuse Ippolito, desfăcându-şi braţele cu un zâmbet, este 
unul dintre cele mai sofisticate sisteme de securitate folosite în toate 
muzeele din lume. A fost proiectat special pentru noi. Vă pot spune 
că ne-a costat bani frumoşi. 

Pendergast privi în jur. 

— Impresionant, zise. 

— Conţine cele mai noi realizări din domeniu, adăugă Ippolito. 

— Nu mă îndoiesc, ripostă Pendergast, dar ceea ce mă preocupă 
pe mine acum, domnule Ippolito, este siguranţa celor cinci mii de 
oaspeţi care sunt aşteptaţi aici diseară. Spuneţi-mi cum funcţionează 
sistemul. 

— A fost conceput, în primul rând, pentru a preveni furturile, 
continuă directorul de securitate. O parte dintre cele mai valoroase 
exponate au ataşate cipuri minuscule, fixate în locuri în care sunt 
greu de remarcat. Fiecare cip transmite un semnal infim către o serie 
de receptoare plasate în întreg muzeul. Dacă obiectul este mutat, fie 
şi numai cu un centimetru, se declanşează o alarmă care indică 
locaţia exponatului. 


— Şi pe urmă ce se întâmplă? întrebă D'Agosta. 

Ippolito rânji. Apăsă pe câteva dintre butoanele unei console. Pe 
un ecran imens apărură planurile luminate ale tuturor nivelelor 
clădirii. 

— Interiorul muzeului, reluă el, este împărţit în cinci celule. 
Fiecare dintre acestea cuprinde un anumit număr de săli de expoziţie 
şi de depozite. Majoritatea se întind de la subsol până la acoperiş, 
dar din cauza construcţiei structurate a muzeului, contururile 
celulelor doi şi trei sunt ceva mai complicate. Când apăs un 
comutator de pe acest panou, din plafon coboară uşi groase de metal, 
care închid coridoarele interioare dintre celule. Toate ferestrele 
muzeului au gratii. Odată ce am închis una dintre celule, hoţul e 
prins în cursă. Nu se poate deplasa decât într-o singură secţiune a 
muzeului, pe care n-o poate părăsi. Reţeaua a fost concepută astfel 
încât ieşirile să se afle în afara ei, fiind astfel uşor de supravegheat. 
Se apropie de planul muzeului. Să presupunem că cineva reuşeşte să 
fure un obiect şi că părăseşte încăperea înainte de sosirea paznicului. 
Ceea ce nu are nici o importanţă. În câteva secunde, cipul trimite un 
semnal către computer, dând instrucţiunea de închidere a întregii 
celule. Procedura e cu desăvârşire automată. Hoţul e blocat înăuntru. 

— Ce se întâmplă dacă scoate cipul înainte de a o lua la fugă? 
întrebă D'Agosta. 

— Cipurile sesizează mişcarea, preciză Ippolito. Şi în cazul ăsta s- 
ar declanşa alarma şi uşile de siguranţă ar cobori în mod automat. 
Un hoţ n-ar putea alerga destul de repede ca să scape. 

Pendergast dădu din cap, încuviinţând. 

— Cum redeschideţi uşile după prinderea infractorului? 

— Din această cameră de control putem debloca orice set de uşi, 
plus că fiecare dintre ele e prevăzută şi cu o comandă manuală prio- 
ritară de ridicare. De fapt, e vorba de o tastatură. Formezi cifrul 
corect şi uşa se deschide. 

— Foarte frumos, murmură Pendergast. Dar întregul sistem se 
pune în mişcare pentru a împiedica pe cineva să iasă. Aici avem de-a 
face cu un ucigaş care vrea să rămână înăuntru. Cum ne garantează 
toate astea că oaspeţii de diseară vor fi în siguranţă? 

Ippolito ridică din umeri. 

— Nici o problemă. O să folosim sistemul pentru a crea o zonă 
sigură în jurul sălii în care va avea loc recepţia şi al expoziţiei. Toate 
festivitățile se vor desfăşura în celula doi. Le arătă planul clădirii. 
Recepţia se va ţine aici, în Sala Galaxiilor. Se află exact în faţa 
intrării în expoziţia Superstitii, care este plasată în interiorul celulei 
doi. Toate uşile de oţel ale acesteia vor fi coborâte. O să lăsăm 
deschise numai patru: cea dinspre est, care dă în Marea Rotondă - pe 


unde se face accesul în Sala Galaxiilor - şi trei ieşiri de urgenţă. 
Toate vor fi extrem de bine păzite. 

— Şi ce zone ale muzeului sunt incluse, mai exact, în această 
celulă doi? se interesă Pendergast. 

Ippolito apăsă câteva dintre butoanele consolei. Pe panourile de 
afişare, o mare porţiune centrală a muzeului se coloră într-un verde 
strălucitor. 

— Aceasta e celula doi, spuse Ippolito. După cum vedeţi, se 
întinde din subsol până la acoperiş, precum toate celelalte. Sala 
Galaxiilor se află aici. Laboratorul computerului şi încăperea în care 
ne aflăm, Punctul de Comandă al Sistemului de Securitate, sunt 
amândouă în interiorul ei. Ceea ce se poate spune şi despre Zona de 
Siguranţă, despre Arhiva Centrală şi despre o serie de alte sectoare 
de înaltă securitate. Accesul în muzeu se va face numai prin cele 
patru uşi de oţel, care vor fi ţinute deschise cu ajutorul sistemului 
manual prioritar. O să izolăm perimetrul cu o oră înainte de 
începerea festivităţii, o să coborâm celelalte uşi şi o să postăm 
paznici în toate punctele de acces. Vă spun eu că locul o să fie mai 
sigur decât trezoreria unei bănci. 

— Şi restul muzeului? 

— Ne-am gândit să închidem toate cele cinci celule, dar am 
hotărât să n-o facem. 

— Bine, spuse Pendergast, uitându-se la un alt panou. N-am vrea 
ca echipa de urgenţă să fie blocată în cazul unei crize. Arătă către 
panoul luminos. Cum rămâne cu nivelul inferior al subsolului? 
Subsolul acestei celule ar putea fi în legătură cu el. Iar pe acolo poţi 
ajunge aproape oriunde. 

— Nimeni n-ar îndrăzni să se aventureze acolo, pufni Ippolito. E 
un labirint. 

— Dar nu discutăm despre un hoţ obişnuit. Vorbim despre un 
ucigaş care a evitat toate cercetările pe care le-aţi organizat dumnea- 
voastră, eu sau D'Agosta, aici de faţă. Un ucigaş care pare să se 
simtă acolo ca acasă. 

— Există o singură scară care leagă Sala Galaxiilor de celelalte 
nivele, îi explică Ippolito cu răbdare, şi va fi păzită de oamenii mei, ca 
şi ieşirile de urgenţă. Credeţi-mă, am luat totul în calcul. Întreaga 
zonă o să fie sigură. 

Pendergast studie o vreme, în tăcere, harta strălucitoare. 

— De unde ştiţi că planul ăsta e corect? întrebă, într-un târziu. 

Ippolito păru oarecum tulburat. 

— Bineînţeles că e corect. 

— Eu v-am întrebat de unde o ştiţi. 

— Sistemul a fost conceput direct pe baza planurilor arhitecturale 
după care s-a făcut reconstrucţia din 1912. 


— De atunci n-a mai avut loc nici o schimbare? N-a mai apărut 
câte o uşă în plus, nu s-a mai blocat nici o alta? 

— S-a ţinut cont de toate modificările. 

— Aceste planuri arhitecturale acoperă subsolul vechi şi nivelul 
inferior al subsolului? 

— Nu, acelea sunt mai vechi. Dar, aşa cum vă spuneam, sunt fie 
închise, fie păzite. 

Se lăsă o lungă tăcere, timp în care Pendergast continuă să 
privească panourile. În cele din urmă, se întoarse către directorul de 
securitate. 

— Domnule Ippolito, treaba asta nu-mi place. 

În spatele lui, cineva îşi drese glasul. 

— Ce nu-i mai place acum? 

D'Agosta nu fu nevoit să se uite peste umăr. Accentul acela 
hârşâit, de Long Island, nu-i putea aparţine decât agentului special 
Coffey. 

— Trec în revistă măsurile de securitate împreună cu domnul 
Pendergast, spuse Ippolito. 

— Păi, domnule Ippolito, va trebui să o faceţi din nou, împreună 
cu mine. Îşi aţinti ochii înguşti asupra lui Pendergast. Pe viitor, nu 
uitaţi să mă invitaţi la petrecerile dumneavoastră private, spuse, 
iritat. 

— Domnul Pendergast..., începu Ippolito. 

— Domnul Pendergast a venit aici din sudul îndepărtat ca să ne 
dea puţin ajutor din când în când, dacă e necesar. Acum eu conduc 
spectacolul. E limpede? 

— Da, domnule, zise Ippolito. 

Repetă descrierea procedurilor, în timp ce Coffey stătea pe 
scaunul unui operator, învârtind o pereche de căşti acustice pe 
deget. D'Agosta hoinărea prin încăpere, uitându-se la panourile de 
control. Pendergast îl asculta pe vorbitor cu atenţie, vânând 
amănuntele care îi scăpaseră la prima prezentare. Când directorul de 
securitate tăcu, Coffey se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Ippolito, aveţi patru găuri în perimetrul ăsta. Făcu o pauză, 
pentru efect. Vreau să înfundaţi trei dintre ele. Vreau să existe o 
singură intrare şi o singură ieşire. 

— Domnule Coffey, regulamentele de prevenire a incendiilor 
impun... 

Acesta îşi flutură mâna. 

— Lăsaţi-mă pe mine să-mi fac griji pentru regulamentele astea. 
Dumneavoastră faceţi-vă probleme din cauza găurilor din sistemul de 
pază. Cu cât avem mai multe găuri, cu atât ne putem aştepta la mai 
multe necazuri. 


— Mă tem că ai ales tocmai drumul care duce în direcţia greşită, 
spuse Pendergast. Dacă închideţi aceste trei căi de acces, oaspeţii 
vor fi blocaţi înăuntru. Presupunând că se întâmplă ceva, nu va exista 
decât o singură cale de scăpare. 

Coffey îşi deschise braţele într-un gest de frustrare. 

— Ei, Pendergast, tocmai asta-i esenţa. Nu le poţi avea pe amân- 
două. Sau creezi o zonă sigură, sau n-o faci. Oricum, după spusele lui 
Ippolito, aici de faţă, în caz de urgenţă, fiecare uşă de siguranţă are 
un sistem prioritar de deschidere. Prin urmare, care-i problema ta? 

— Aşa e, zise Ippolito. In caz de pericol, uşile pot fi deschise de la 
tastatură. Nu trebuie decât să ştii cifrul. 

— Pot să întreb cine coordonează aceste tastaturi? se interesă 
Pendergast. 

— Computerul central. Se află chiar în încăperea de alături. 

— Şi dacă acest computer cade? 

— Avem sisteme de siguranţă, redundante. Panourile de pe 
peretele din capătul celălalt le monitorizează. Fiecare panou are 
propria alarmă. 

— Asta-i o altă problemă, spuse calm Pendergast. 

Coffey expiră zgomotos şi vorbi către tavan. 

— Nici acum nu-i place. 

— Am numărat optzeci şi unu de leduri de alarmă numai pe acel 
tablou de comandă, continuă Pendergast, adresându-i-se evident lui 
Coffey. Intr-o adevărată stare de urgenţă, cu multe căderi de sistem, 
multe dintre ele vor clipi. Nici o echipă de operatori n-o să facă faţă. 

— Pendergast, mă ţii pe loc, se răsti Coffey. Eu şi Ippolito o să ne 
ocupăm de detaliile astea, OK? Au rămas mai puţin de opt ore până la 
începerea spectacolului. 

— Sistemul a fost testat vreodată? întrebă Pendergast. 

— E testat în fiecare săptămână, spuse Ippolito. 

— Ceea ce vreau să aflu este dacă a fost verificat vreodată într-o 
situaţie reală. Poate o tentativă de jaf? 

— Nu, şi sper că nu va fi niciodată. 

— Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar mi se pare evident faptul 
că acest sistem e sortit eşecului. Domnule Ippolito, eu sunt un avocat 
al progresului, dar acum şi aici recomand cu tărie o abordare de 
modă veche. De fapt, în timpul petrecerii, aş dezactiva întregul 
sistem. L-aş închide, pur şi simplu. E mult prea complex, nu mă 
încred în el în caz de pericol. Ceea ce ne trebuie este o metodă 
verificată, care să ne fie cunoscută tuturor. Patrule, paznici înarmaţi 
la fiecare punct de intrare şi de ieşire. Nu mă îndoiesc că 
locotenentul D'Agosta o să ne facă rost de personal suplimentar. 

— Nu trebuie decât s-o cereti, zise acesta. 


— N-o cerem. Coffey izbucni în râs. Isuse, vrea să dezactiveze 
sistemul tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie de el! 

— Trebuie să-mi consemnez obiecțiile extrem de puternice faţă de 
acest plan, spuse Pendergast. 

— Păi, n-ai decât să ţi le scrii, zise Coffey, şi să le trimiţi cu un vas 
de croazieră la biroul din New Orleans. Mie mi se pare că Ippolito, 
aici de faţă, ţine lucrurile foarte bine sub control. 

— Mulţumesc, spuse acesta din urmă, umflându-se vizibil în pene. 

— Avem de-a face cu o situaţie foarte neobişnuită şi foarte pericu- 
loasă, continuă Pendergast. Nu e momentul să ne lăsăm în baza unui 
sistem complex şi neverificat. 

— Am auzit destule, Pendergast, zise Coffey. Ce-ar fi să te duci în 
biroul tău şi să mănânci sandvişul ăla cu peşte pe care ţi l-a pus soţia 
la pachet? 

D'Agosta fu uluit de schimbarea de pe chipul lui Pendergast. 
Coffey făcu instinctiv un pas înapoi. Dar sudistul nu făcu altceva 
decât să se răsucească pe călcâie şi să se îndrepte spre uşă. D'Agosta 
dădu să-l urmeze. 

— Unde te duci? îl întrebă Coffey. Ar fi mai bine să stai prin 
preajmă cât timp ne ocupăm de detalii. 

— Sunt de acord cu Pendergast, făcu locotenentul. Nu e momen- 
tul să ne pierdem vremea cu jocuri video. Discutăm despre vieţile 
unor oameni. 

— Ascultă aici, D'Agosta. Suntem băieţi mari, suntem FBl-ul. Nu 
ne interesează părerea unui agent de circulaţie din Queens. 

D'Agosta se uită la faţa roşie şi transpirată. 

— Eşti o ruşine pentru oamenii legii, îi spuse. 

Celălalt îl privi chiorâş. 

— Îţi mulţumesc şi o să menţionez insulta asta gratuită în raportul 
către bunul meu prieten Horlocker, şeful Poliţiei, care o să ia, fără 
îndoială, măsurile cuvenite. 

— Atunci poţi să mai adaugi una: eşti un sac cu rahat. 

Coffey îşi lăsă capul pe spate şi râse. 

— Îmi plac oamenii care îşi taie singuri craca de sub picioare şi te 
scapă de necazuri. Imi trecuse deja prin minte că acest caz e mult 
prea important pentru a avea un locotenent drept legătură cu NYPD. 
Aşa că o să-ţi fie retras în douăzeci şi patru de ore. Şi ştii ce? Voiam 
să ţi-o spun abia după vernisaj - ca să nu-ţi stric distracţia -, dar 
presupun că, la urma urmelor, momentul de faţă e foarte potrivit. Aşa 
că dă-i o bună întrebuințare ultimei după-amiezi pe care o petreci 
lucrând aici. j 

D'Agosta nu ripostă. Într-un fel, nu era surprins. 


37 


Un strănut exploziv hurui ca un concasor şi urni din loc 
specimenele de plante uscate din laboratorul auxiliar de botanică. 

— Îmi pare rău, se scuză Kawakita, fonfăind. Sunt alergic. 

— Poftim un şerveţel, spuse Margo, căutând în geantă. 

Il asculta descriindu-i Extrapolatorul, programul lui genetic. „E 
genial, îşi spuse ea. Dar fac pariu că Frock i-a pus la dispoziţie cea 
mai mare parte a teoriei pe care se bazează.” 

— Oricum, zise Kawakita, începi cu secvențele genetice a două 
animale sau plante. Astea sunt datele de intrare. Ceea ce obţii e o 
extrapolare - computerul ghiceşte ce a legat cele două specii în 
procesul evoluţiei. Descoperă, în mod automat, acele părţi ale ADN- 
ului care se potrivesc, compară secvențele asemănătoare, apoi 
apreciază care ar putea fi forma de viaţă extrapolată. Ca 
exemplificare, o să fac un test cu ADN de cimpanzeu şi ADN uman. O 
să obţinem descrierea unei fiinţe intermediare. 

— Veriga lipsă, făcu Margo, dând din cap. Să nu-mi spui că face şi 
o schiţă a creaturii. 

— Nu! Kawakita râse. Aş câştiga premiul Nobel dacă aş reuşi aşa 
ceva. În schimb, îţi dă o listă a trăsăturilor morfologice şi de compor- 
tament pe care le-ar fi putut avea animalul sau planta. Nu categorice, 
dar probabile. Şi, desigur, nu o listă completă. O să vezi când termi- 
nām testul. 

Tastă o serie de instrucţiuni şi datele începură să se aştearnă pe 
ecran: o succesiune rapidă, vălurită, de cifre de zero şi unu. 

— Poţi să ascunzi asta, zise Kawakita. Dar mie îmi place să văd 
cum se descarcă datele din ordonatorul de gene. E ca şi cum ai privi 
undele unui râu. Sau, mai degrabă, un torent de păstrăvi. 

Defilarea datelor încetă după vreo cinci minute şi ecranul se goli, 
căpătând o strălucire de un albastru palid. Apoi apăru chipul lui Moe, 
din Three Stooges, spunând, în difuzoarele computerului: 

— Mă gândesc, mă tot gândesc, dar nu se întâmplă nimic. 

— Asta înseamnă că programul rulează, spuse Kawakita, râzând 
pe înfundate de propria glumă. Poate dura până la o oră, în funcţie 
de cât de apropiate sunt cele două specii. 

Pe ecran apăru un mesaj: 


TIMP ESTIMATIV DE FINALIZARE: 3.03.04 min. 


— Cimpanzeii şi oamenii sunt atât de asemănători - au în comun 
nouăzeci şi opt la sută dintre gene - aşa că ar trebui să meargă 
extrem de repede. 

Pe ecran, deasupra capului lui Moe, apăru brusc un bec alb. 


— Gata! strigă Kawakita. Acum să vedem rezultatele. 
Apăsă o tastă. Apoi citiră pe ecranul computerului: 


PRIMA SPECIE: 
Specia: Pan troglodytes 
Genul: Pan Familia: Pongidae 
Ordinul: Primate 

__ Clasa: Mamifere 
Încrengătura: Cordate 
Regnul: Animal 


A DOUA SPECIE: 
Specia: Homo Sapiens 
Genul: Homo 
Familia: Hominidae 
Ordinul: Primate 

__ Clasa: Mamifere 
Încrengătura: Cordate 
Regnul: Animal 


Coincidenţă globală: 98,4% 


— Fie că o crezi sau nu, spuse Kawakita, identificarea celor două 
specii s-a făcut numai pe baza genelor. Nu i-am spus computerului ce 
erau cele două organisme. Este o metodă potrivită pentru a le de- 
monstra scepticilor ca Extrapolatorul nu e un truc sau o compilaţie. 
Oricum, urmează descrierea speciei intermediare. In cazul ăsta, aşa 
cum spuneai, a verigii lipsă. 


Caracteristicile morfologice ale speciei intermediare: 
Gracile 
Capacitate craniană: 750 cm3 
Biped, postură verticală 
Deget mare opozabil 
Pierderea opozabilităţii degetelor picioarelor 
Dimorfism sexual sub medie 
Greutatea masculului adult: 55 kg 

Greutatea femelei adulte: 45 kg 

Perioada de gestație: 8 luni 
Agresivitate: scăzută până la moderată 
Ciclul estral al femelei: dispărut 


Urmau alte şi alte caracteristici, din ce în ce mai neclare. La capi- 
tolul „osteologic”, Margo nu reuşi să înţeleagă aproape nimic. 


Dezvoltare atavică a foraminei parietale 
Creastă iliacă puternic redusă 


10-12 vertebre toracice 
Marele trohanter parţial rotit 
Orbite cu margini proeminente 
Dezvoltare atavică frontală cu apariţia proeminenţelor zigomatice 


„Asta înseamnă, probabil, frunte proeminentă”, îşi spuse Margo. 


Diurn 
Parţial sau consecutiv monogam 
Trăieşte în grupuri sociale bazate pe cooperare 


— Ei, haide. Cum de poate programul tău să spună aşa ceva? 
întrebă Margo, arătând cuvântul monogam. 

— Hormonii, zise Kawakita. Există o genă care codifică un hormon 
caracteristic speciilor de mamifere monogame, dar nu şi celor pro- 
miscue. La oameni, acest hormon are un rol în formarea cuplurilor. 
Nu e prezent la cimpanzei, a căror promiscuitate este notorie. Plus 
faptul că ciclul astral al femelei a dispărut - ceea asta se întâmplă nu- 
mai la speciile relativ monogame. Programul foloseşte un adevărat 
arsenal de unelte - algoritmi subtili ai inteligenţei artificiale, logică 
fuzzy - pentru a interpreta efectele unor serii întregi de gene asupra 
comportamentului şi al aspectului organismului sugerat. 

— Algoritmii inteligenţei artificiale? Logică fuzzy? Aici nu te pot 
urmări, spuse Margo. 

— Ei, de fapt, n-are importanţă. Oricum, nu e necesar să ştii toate 
secretele. În linii mari, e vorba de a face programul să gândească 
într-un mod mult mai asemănător raţiunii umane decât o fac de 
obicei computerele. Face presupuneri pornind de la informaţiile deţi- 
nute, se bazează pe intuiţie. O singură trăsătură, „cooperarea”, de 
exemplu, este extrapolată ţinând cont de prezenţa sau absenţa a 
circa optzeci de gene diferite. 

— Asta-i tot? întrebă Margo, în glumă. 

— Nu, ripostă Kawakita. Programul poate fi folosit şi pentru a face 
ipoteze legate de mărimea, forma şi comportamentul unui singur 
organism folosind ca date de intrare secvențele ADN ale unei singure 
fiinţe, în loc de două, şi dezactivând logica de extrapolare. Şi, presu- 
punând că suportul financiar se menţine, intenţionez să-i adaug 
programului încă două module. Primul o să facă extrapolări în ceea 
ce priveşte trecutul unei singure specii, iar al doilea, în privinţa 
evoluţiei acesteia. Cu alte cuvinte, o să putem afla mai multe despre 
speciile dispărute şi despre cele din viitor. Zâmbi. Nu e rău, eh? 

— E uimitor, spuse Margo. 

Se temea că, prin comparaţie, proiectul ei de cercetare părea 
lipsit de importanţă. 


— Cum ai reuşit să-l realizezi? 

El ezită, privind-o cu o oarecare suspiciune. 

— Când am început să lucrez cu Frock, mi-a spus că se simţea 
frustrat din cauza neuniformităţii datelor despre fosile. Spunea că 
dorea să astupe lacunele, să afle care au fost speciile intermediare. 
Aşa că am făcut programul ăsta. El mi-a indicat majoritatea 
principiilor de lucru. Am început să verificăm diverse specii. 
Cimpanzei şi oameni, precum şi o serie de bacterii despre care 
aveam o mulţime de date generale. Pe urmă s-a întâmplat ceva 
incredibil. Frock, bătrânul pişicher, se aştepta la aşa ceva, dar eu nu. 
Am comparat câinele domestic cu hiena, iar rezultatul nu a fost o 
specie intermediară, lipsită de surprize, ci o formă de viaţă bizară, 
total diferită atât de câine, cât şi de hienă. Acelaşi lucru s-a întâmplat 
şi cu alte două perechi de specii. Ştii ce-a spus Frock? 

Margo clătină din cap. 

— A zâmbit şi a zis: „Acum se vede adevărata valoare a acestui 
program”. Kawakita ridică din umeri. Vezi tu, programul meu justi- 
fică teoria lui despre Efectul Callisto, demonstrând că mici alterări 
ale ADN-ului pot genera uneori modificări masive ale unui organism. 
M-am bosumflat într-o oarecare măsură, dar aşa lucrează Frock. 

— Nu e de mirare că era atât de nerăbdător să folosesc eu progra- 
mul, spuse Margo. Asta ar putea revoluţiona studiul evoluţiei. 

— Da, cu excepţia faptului că nu-i dă nimeni nici o atenţie, făcu 
Kawakita, cu amărăciune. Acum, tot ce are legătură cu Frock aduce 
cu sărutul morţii. E într-adevăr frustrant să-ţi pui tot sufletul în ceva 
pentru ca apoi să fii ignorat de comunitatea ştiinţifică. Ştii, Margo, 
între noi fie vorba, mă gândesc să renunţ la Frock, ca îndrumător, şi 
să mă alătur grupului lui Cuthbert. Cred că aş putea lua o mare parte 
din munca mea cu mine. Poate că vrei să reflectezi şi tu la asta. 

— Mulţumesc, dar eu nu-l trădez pe Frock, zise ea, ofensată. Dacă 
n-ar fi fost el, nici măcar n-aş fi pătruns în domeniul geneticii. li 
datorez foarte multe. 

— Cum doreşti, spuse Kawakita. Dar s-ar putea ca tu să nici nu 
rămâi la muzeu, nu-i aşa? Cel puţin, aşa mi-a spus Bill Smithback. 
Însă eu sunt interesat de tot ce se află aici. Conform filozofiei mele de 
viaţă, nu-i datorezi nimic nimănui, în afară de tine însuţi. Uită-te în 
jur: uită-te la Wright, la Cuthbert, la toată echipa. Se agită pentru 
altcineva în afară de ei înşişi? Suntem oameni de ştiinţă, noi doi. Ştim 
ce înseamnă selecţia naturală şi „natura, cu colţi şi gheare roşii”. Iar 
oamenii de ştiinţă trebuie să supravieţuiască, la rândul lor. 

Margo îi privi ochii strălucitori. Într-un fel, avea dreptate. Dar în 
acelaşi timp, Margo simţea că fiinţele umane, odată ce au desluşit 
legile brutale ale naturii, ar fi putut, poate, să se ridice deasupra 
unora dintre ele. 


Schimbă vorba. 

— Deci ESG lucrează cu ADN-ul plantelor la fel cum o face cu cel 
al animalelor? 

— Exact la fel, răspunse Kawakita, revenind la modul pragmatic 
de abordare. Rulezi secvențele ADN pentru două specii de plante, 
apoi descarci datele în Extrapolator. O să-ţi spună cât de mult se 
înrudesc plantele, apoi o să-ţi descrie forma intermediară. Să nu fii 
surprinsă dacă programul pune întrebări sau face comentarii. Am 
adăugat, ici şi colo, o grămadă de brizbrizuri în timp ce puneam la 
punct tehnicile de lucru ale inteligenţei artificiale. 

— Cred c-am prins ideea, spuse Margo. Mulţumesc. Ai realizat 
ceva uimitor. 

El îi făcu cu ochiul şi se înclină. 

— Acum îmi eşti datoare cu un serviciu, puştoaico. 

— Oricând, zise ea. 

Puştoiacă. li era datoare. Nu-i plăceau oamenii care vorbeau 
astfel. Şi, atunci când spunea ceva, Kawakita o făcea întotdeauna la 
modul serios. 

El se întinse şi strănută din nou. 

— Plec. Trebuie să mănânc repede ceva şi mă duc pe urmă acasă 
ca să-mi iau smochingul, pentru petrecere. Mă întreb de ce m-am mai 
obosit să vin încoace astăzi - toţi ceilalţi sunt pe la casele lor, 
pregătindu-se pentru diseară. Adică, uită-te la laboratorul ăsta. E 
pustiu. 

— Smoching, ei? făcu Margo. Eu mi-am luat rochia la mine azi- 
dimineaţă. E drăguță, dar nu e un Nipon original, sau altceva de 
genul ăsta. 

Kawakita se aplecă către ea. 

— Îmbracă-te pentru succes, Margo. E posibil ca potenţaţii să 
arunce o privire către un tip în tricou, dar, chiar dacă e un geniu, tot 
n-o să şi-l imagineze drept director al muzeului. 

— Vrei să ajungi director? 

— Bineînţeles, răspunse Kawakita, surprins. Tu nu vrei? 

— Ce-ai zice să te ocupi doar de studii ştiinţifice? 

— Toată lumea se poate ocupa de ele. Dar eu o să prefer, într-o 
bună zi, un rol mai de seamă. Un director poate face mult mai multe 
pentru ştiinţă decât un cercetător care îşi pierde vremea într-un 
laborator prăfuit ca ăsta. În zilele noastre, nu mai e suficient să faci 
cercetări demne de luat în seamă. O bătu cu palma pe spate. 
Distracţie plăcută. Şi să nu spargi nimic. 

Plecă, iar laboratorul se cufundă în tăcere. 

Pentru o clipă, Margo rămase nemişcată. Apoi deschise dosarul cu 
specimene de plante Kiribitu. Dar nu se putu împiedica să nu-i zboare 
gândul că avea de făcut lucruri mai importante. Când, în cele din 


urmă, reuşise să dea de Frock la telefon şi îi povestise ce anume 
descoperise în ladă, el devenise foarte tăcut. De parcă dorinţa de 
luptă i-ar fi dispărut dintr-odată. Păruse atât de deprimat, încât ea nu 
se mai ostenise să-i povestească despre jurnal şi despre lipsa lui de 
informaţii. 

Se uită la ceas: trecuse de ora unu. Extragerea secvenţelor ADN 
din fiecare plantă Kiribitu avea să-i ia mult timp şi trebuia să o 
încheie înainte de a folosi Extrapolatorul lui Kawakita. Însă, aşa cum 
îi reamintise Frock, era vorba de o primă încercare de a face un 
studiu sistematic al unui sistem primitiv de clasificare a plantelor. Cu 
ajutorul programului, putea confirma că, folosindu-şi extraordinarele 
cunoştinţe despre plante, acei Kiribitu le clasificaseră, de fapt, din 
punct de vedere biologic. Era posibil să descopere plante 
intermediare, specii ipotetice ale căror echivalente reale ar fi putut 
exista încă în jungla din zona locuită de Kiribitu. Cel puţin asta 
urmărea Frock. 

Pentru a obţine secvențele ADN, Margo trebuia să extragă o parte 
a fiecărui specimen. In dimineaţa aceea, după un lung schimb de 
mesaje electronice, i se acordase, în final, permisiunea de a preleva 
câte o zecime de gram din fiecare specimen. Abia dacă îi era de 
ajuns. 

Privi îndelung specimenele delicate, cu un miros vag de iarbă. 
Unele erau halucinogene puternice, folosite de Kiribitu în timpul 
ritualurilor sacre; altele erau plante medicinale, fiind cât se poate de 
probabil să aibă o valoare deosebită pentru ştiinţa modernă. O luă pe 
prima cu o pensetă şi îi tăie vârful unei frunze cu un cuţit special, X- 
Acto. Cu ajutorul unui pisălog, pisă mostra într-un mojar şi o 
amestecă apoi cu o enzimă de agresivitate moderată, care avea să 
dizolve celuloza şi să elibereze ADN-ul în urma dizolvării nucleului. 
Lucră repede, dar cu meticulozitate, adăugând enzimele potrivite, 
centrifugând ceea ce obținuse şi efectuând o analiză volumetrică, 
după care repetă procedeul cu alte plante. 

Centrifugarea finală îi luă zece minute şi, în timp ce aparatul vibra 
în carcasa sa metalică, cenuşie, îşi lăsă gândurile să hoinărească. Se 
întrebă cum se descurca Smithback în noul său rol de proscris al mu- 
zeului. Cu un scurt fior de spaimă, se întrebă dacă doamna Rickman 
descoperise lipsa jurnalului. Se gândi la spusele lui Jorgensen şi la 
ultimele zile de viaţă ale lui Whittlesey, descrise de el însuşi. Şi-o 
închipui pe bătrână arătând spre statueta din ladă cu un deget 
descărnat şi prevenindu-l asupra blestemului. Avu viziunea decorului: 
coliba dărăpănată acoperită de lujeri, muştele bâzâind în soare. De 
unde apăruse femeia? De ce fugise? Apoi şi-l imagină pe Whittlesey, 
răsuflând adânc şi intrând pentru prima oară în întunecata colibă a 
misterelor... 


„Stai puţin”, îşi spuse. Jurnalul relata că o întâlniseră pe femeie 
înainte de a pătrunde în coliba părăsită. Totuşi, scrisoarea pe care o 
găsise împănată în capacul lăzii spunea limpede că Whittlesey desco- 
perise statueta înăuntru. Nu intraseră în colibă decât după fuga 
femeii. 

Bătrâna nu se uita la statuetă în timp ce striga că Mbwun e în 
ladă! Probabil că se uita la altceva aflat acolo, pe care îl numea 
Mbwun! Dar nimeni nu se gândise la asta, fiindcă nimeni nu găsise 
scrisoarea lui Whittlesey. Nu avuseseră drept mărturie decât 
jurnalul, aşa că îşi închipuiseră că Mbwun era statueta. 

Dar se înşelaseră. 

Mbwun, adevăratul Mbwun, nu era nicidecum statueta. Ce 
spusese femeia? „Acum omul alb vine şi îl duce pe Mbwun departe. 
Păzeşte-te, blestemul lui Mbwun o să te distrugă! li duci moartea 
poporului tău!” 

Şi exact asta se întâmplase. Moartea ajunsese în muzeu. Dar la ce 
obiect anume din interiorul lăzii s-ar fi putut referi? 

Îşi înşfăcă blocnotesul din geantă şi reconstitui în grabă lista celor 
găsite în lada lui Whittlesey în ziua precedentă: 


Presă pentru plante cu plante 
Sarbacană şi săgeți 
Disc gravat (găsit în ladă) 
Podoabe pentru buze 
Patru sau cinci recipiente cu broaşte şi salamandre conservate (oare?) 
Penaje de păsări 
Vârfuri de săgeți de cremene şi ţepuşe 
Clopoţel de şaman 
Mantie 


Ce altceva? Scotoci în geantă. Presa pentru plante, discul şi clo- 
poţelul şamanului erau încă acolo. Le înşiră pe masă. 

Clopoţelul stricat al şamanului arăta interesant, dar era departe 
de a fi neobişnuit. Văzuse multe exemplare mult mai exotice în 
expoziţia Superstiții. 

Desenele de pe disc erau neclare. Reprezentau un fel de 
ceremonie, oameni stând în picioare într-un lac puţin adânc, aplecaţi, 
cu nişte plante în mâini şi cu coşuri în spate. Foarte straniu. Dar, fără 
îndoială, nu părea a fi un obiect de cult. 

Lista nu-i era de nici un folos. Nimic din interiorul lăzii nu aducea 
nici de departe a demon, sau a orice altceva care ar fi putut s-o îngro- 
zească pe bătrână. 

Margo desfăcu cu grijă mica presă rudimentară pentru plante, ale 
cărei şuruburi şi folii de placaj fixau colile de sugativă. O deschise cu 
uşurinţă şi ridică primul strat, îndepărtându-l. 


Adăpostea o tulpină de plantă şi mai multe flori mărunte. Nu mai 
văzuse aşa ceva niciodată, dar la o primă privire nu sărea în ochi 
nimic deosebit de interesant. 

Următoarele straturi ale presei conţineau flori şi frunze. Nu era o 
colecţie făcută de un botanist profesionist, îşi spuse Margo. 
Whittlesey era antropolog şi probabil că adunase acele specimene 
pentru că aveau un aspect atrăgător şi neobişnuit. Dar ce le luase? 
Dădu deoparte toate specimenele şi, pe fundul presei, descoperi 
notiţa pe care o căuta. 

„Selecţie de plante descoperite în grădina părăsită şi plină de 
buruieni de lângă colibă (Kothoga?), la data de 16 septembrie 1987. 
Ar putea fi specii cultivate, dar unele ar fi putut să o năpădească 
după ce a fost abandonată.” Era şi o mică schiţă a parcelei invadate 
de buruieni, arătând poziţia diverselor plante. „Antropologie, îşi zise 
Margo, nu botanică.” Totuşi, respectă interesul manifestat de 
Whittlesey faţă de relaţia dintre Kothoga şi plantele lor. 

Îşi continuă inspecția. Una dintre plante îi sări în ochi: avea o 
tulpină lungă, fibroasă, cu o singură frunză rotundă în vârf. Îşi dădu 
seama că era un fel de plantă acvatică, similară cu frunza de nufăr. 
„Creştea, probabil, într-o zonă inundabilă”, cugetă. 

Pe urmă realiză că pe discul gravat descoperit în colibă erau 
reprezentate exact aceleaşi plante. Il studie cu mai multă atenţie: 
înfăţişa oameni care le culegeau dintr-o baltă, în cadrul unui soi de 
ceremonie. Chipurile personajelor erau schimonosite, pline de 
tristeţe. Foarte ciudat. Dar se simţi încântată fiindcă făcuse legătura; 
ar fi putut scoate un scurt articol frumuşel pentru Revista de 
etnobotanică. 

Dădu discul deoparte, reasamblă presa şi îi strânse bine şurubul. 
Auzi un sunet puternic de avertizare: centrifugarea se încheiase, 
materialul era pregătit. 

Deschise aparatul şi introduse o baghetă de sticlă în stratul 
subţire de material de pe fundul eprubetei. Il aplică cu grijă pe 
suspensia coloidală şi introduse tăviţa care îl conţinea în instalaţia de 
electroforeză. Işi îndreptă degetul către butonul de pornire. 
„Urmează o altă jumătate de oră de aşteptare”, se gândi. 

Încremeni cu degetul pe buton. Bătrâna şi misterul lui Mbwun îi 
tot reveneau în minte. Era posibil să se fi referit la păstăile cu 
seminţe - cele care semănau cu nişte ouă? Nu, Maxwell plecase cu 
ele. Nu erau în lada lui Whittlesey. Să fi fost una dintre broaştele sau 
salamandrele din borcane, sau penajele păsărilor? Păreau un adăpost 
prea puţin probabil pentru odrasla unui demon. Şi nu puteau fi 
plantele din grădină, pentru că erau ascunse în presă. 

Atunci ce era? Baba aia nebună urlase fără nici un motiv? 


Margo porni aparatul cu un oftat şi se lăsă pe spătarul scaunului. 
Îşi puse presa pentru plante şi discul gravat în geantă, îndepărtând 
câteva dintre bucăţile de fibre folosite pentru ambalare care se 
agăţaseră de presă, acelea din ladă. Mai erau şi altele în geantă. Încă 
un motiv ca să facă ordine în afurisita aia de traistă. 

Fibrele pentru ambalare. 

Curioasă, luă una cu o pensetă, o puse pe o lamelă şi o plasă sub 
microscopul stereo. Era lungă şi neuniformă, precum nervura 
fibroasă a unei plante cu tulpina rigidă. Poate că femeile Kothoga o 
aplatizau ca să o folosească în gospodărie. Prin microscop, putea 
desluşi licărul monoton al celulelor specifice, nucleul acestora fiind 
mai strălucitor decât ectoplasma din jur. 

Se întoarse cu gândul la jurnalul lui Whittlesey. Nu menţionase el 
că recipientele cu specimene se spărseseră şi că fuseseră nevoiţi să 
reîmpacheteze obiectele din ladă? Aşa că trebuie să fi aruncat 
vechiul ambalaj, îmbibat cu formaldehidă, în zona colibei părăsite şi 
să fi reîmpachetat obiectele folosind materiale găsite în preajma 
acesteia. Fibre pregătite, poate, de Kothoga; probabil pentru a ţese 
haine grosolane sau pentru a împleti frânghii. 

Oare femeia se referise la ambalaj? Părea imposibil. Totuşi, 
Margo nu-şi putea stăpâni curiozitatea profesională. Kothoga cultivau 
într-adevăr planta aia? 

Smulse câteva fibre şi le puse într-un alt mojar, adăugă câteva 
picături de enzimă şi le pisă. Dacă obținea secvenţa ADN, putea 
folosi programul lui Kawakita măcar pentru a-i identifica genul sau 
familia. 

Curând, ADN-ul centrifugat al fibrelor era pregătit pentru 
electroforeză. Urmă procedura obişnuită, apoi apăsă butonul de 
alimentare. De-a lungul suspensiei coloidale străbătute de curentul 
electric începură să se formeze, cu încetineală, benzi întunecate. 

O oră mai târziu, ledul roşu al instalaţiei începu să clipească. 
Margo  îndepărtă tăviţa cu suspensie coloidală şi începu să 
înregistrarea poziţiilor punctelor şi a benzilor de nucleotide, 
introducând rezultatele în computer. 

Introduse ultima poziţie, îi ceru programului lui Kawakita să caute 
coincidenţele cu genele organismelor cunoscute, setă tipărirea 
rezultatelor la imprimantă şi aşteptă. N 

Într-un târziu, hârtia începu să se deruleze. Ín partea de sus a 
primei pagini, computerul listase: 


Specia: Necunoscută. 
Coincidenţe aleatoare cu genele speciilor cunoscute în proportie de 10%. 
Genul: Necunoscut 
Familia: Necunoscută 


Ordinul: Necunoscut 
_ Clasa: Necunoscută 
Încrengătura: Necunoscută 
Regnul: Necunoscut 


Vai de mine, Margo! Ce-ai pus aici? Nici măcar nu ştiu dacă-i 
animal sau plantă. Şi n-o să-ţi vină să crezi cât de mult timp i-a 
trebuit procesorului ca să descifreze toate astea! 

Ea nu putu să nu zâmbească. Deci acesta era modul în care 
experimentul sofisticat al lui Kawakita din domeniul inteligenţei 
artificiale comunica cu lumea exterioară. Iar rezultatele erau ridicole. 
Regnul necunoscut? Nenorocitul de program nu putea spune nici 
măcar dacă era animal sau plantă. Margo avu brusc senzaţia că 
aflase de ce se codise Kawakita să-i arate programul de la bun 
început, de ce fusese nevoie ca Frock să telefoneze pentru a pune 
lucrurile în mişcare. Odată ce ieşeai din sferele care-i erau 
cunoscute, Extrapolatorul începea să se comporte bizar. 

Parcurse în grabă datele listate. Computerul identificase foarte 
puţine gene ale specimenului. Printre acestea se numărau cele 
uzuale, specifice aproape tuturor formelor de viaţă: câteva proteine 
necesare în ciclul respirației, citocromul Z, o serie de alte gene 
universale. Şi mai erau, de asemenea, câteva dintre cele 
caracteristice celulozei, clorofilei şi carbohidraţilor, despre care 
Margo ştia că erau gene tipice ale plantelor. 

Începu să tasteze, în dreptul cursorului care clipea: 


Cum se face că nu ştii dacă e animal sau plantă? Văd aici o mulţime de 
gene specifice florei. 


Urmă o pauză: 
N-ai remarcat şi genele specifice faunei? Rulează datele prin GenLab. 


„Bună idee”, îşi spuse Margo. Apelă baza de date GenLab prin 
modem şi, în curând, pe ecran apăru sigla binecunoscută. Încărcă 
datele referitoare la ADN-ul fibrei şi le compară cu cele din secţiunea 
destinată botanicii. Acelaşi rezultat: aproape nimic. Câteva coinci- 
denţe cu genele specifice carbohidraţilor obişnuiţi şi clorofilei. 

Dintr-un impuls, compară datele cu cele din întreaga bază. 

După o lungă pauză, un şuvoi de informaţii începu să se reverse 
pe ecran. Margo se grăbi să apese o serie de taste, setând terminalul 
pentru a memora datele. Apăreau multe coincidenţe cu o diversitate 
de gene de care nu auzise niciodată. 


leşi din baza de date şi introduse informaţiile pe care le salvase în 
programul lui Kawakita, cerându-i să identifice proteinele cărora le 
corespundeau acele coduri genetice. 

În josul ecranului începu să defileze o listă alambicată de proteine 
specifice corespunzătoare fiecărei gene. 


Glicotetraglicocol colagenică 

Hormonul tirotropic al lui Suckno, 2,6 adenozină [gram pozitiv] 

1,2,3 oxitocin 4-hormon monoxitocin supressin 

2,4 diglicerid dietilglobulin alanină inelară 

Gamaglobulină A, x-y, stânga pozitiv 

Hormon hipotalamic corticotrofic, stânga negativ 

1-1-1 sufagen (2,3 murină), cheratinoid de legătură, degenerescenţă III- 
IV 

Retrovirus ambyloid hexagonal cu înveliş proteic 

Revers-transcriptază enzimă 


Pe listă apăreau mereu alţi şi alţi termeni. 

„Mulţi par să fie hormoni, îşi spuse Margo. Dar ce fel de 
hormoni?” 

Descoperi un exemplar din Enciclopedia de biochimie, plasat pe 
un raft ca aibă pe ce se aşeza praful, îl luă şi căută Glicotetraglicocol 
colagenică: 


Proteină comună majorităţii vertebratelor. Asigură legătura dintre 
tesutul muscular şi cartilaje. 


Dădu în grabă paginile până ce ajunse la Hormonul tirotropic al 
lui Suckno: 


Un hormon hipotalamic prezent la mamifere, care acţionează asupra 
glandei pituitare. 


În minte începu să i se contureze o bănuială cumplită. Căută mai 
departe, la 1,2,3 oxitocin 4-hormon monoxitocin supressin: 


Hormon secretat de hipotalamusul uman. Rolul său nu este pe deplin 
înţeles. Studiile recente au demonstrat că este posibil să regleze nivelul 
testosteronului din sânge în timpul perioadelor de stres foarte puternic. 
(Bouchard, 1992; Dennison, 1991). 


Margo se lăsă pe spate cu o tresărire, iar cartea îi căzu pe podea, 
cu o bufnitură seacă, înfundată. In timp ce ridica receptorul 
telefonului, se uită la ceas. Era trei şi jumătate. 


38 


Când şoferul Buick-ului îl puse în mişcare, Pendergast urcă 
treptele intrării laterale a muzeului, aranjându-şi sub braţ două 
tuburi lungi de carton în timp ce îi arăta paznicului legitimaţia. 

Odată ajuns la postul temporar de comandă, închise uşa şi scoase 
din tuburi o serie de planuri îngălbenite pe care le desfăcu pe birou. 

În următoarea oră, le studie stând aproape nemişcat, cu capul 
rezemat în palme. Din când în când, nota câteva cuvinte într-un 
blocnotes sau consulta foile tipărite aşezate într-un colţ. 

Se ridică dintr-odată în picioare. Aruncă o ultimă privire asupra 
planurilor şifonate şi îşi plimbă încet degetul dintr-un punct într-altul, 
cu buzele strânse. Pe urmă strânse majoritatea colilor, le repuse cu 
grijă în tuburile de carton şi le aşeză în dulapul său de haine. Pe cele 
rămase le împături cu băgare de seamă şi le introduse într-o sacoşă 
de pânză care stătea deschisă pe birou. Deschise un sertar şi scoase 
un revolver Colt Anaconda, de calibrul .45, cu dublă acţiune, lung şi 
îngust, care nu prevestea nimic bun. Arma se potrivea perfect în 
tocul de sub braţul său stâng; nu era chiar unul dintre echipamentele 
standard ale FBl-ului, dar cu toate acestea, avea rolul unui însoțitor 
reconfortant. O mână de muniţie îşi găsi adăpost în buzunarul său. 
Tot din acelaşi sertar scoase şi un obiect galben, voluminos, căruia îi 
făcu loc în sacoşa de pânză. Apoi îşi netezi costumul negru, îşi 
îndreptă cravata, îşi strecură blocnotesul în buzunarul de la piept al 
hainei, luă sacoşa şi ieşi din birou. 

Când era vorba de violenţă, oraşul New York avea memoria scurtă 
şi vastele spaţii publice ale muzeului erau din nou inundate de 
torente de vizitatori. Grupurile de copii se îngrămădeau în jurul 
exponatelor  strivindu-şi nasurile de sticla vitrinelor, arătând cu 
degetul şi râzând. Părinţii se foiau prin preajmă, ţinând în mână hărţi 
şi aparate de foto grafiat. Ghizii care răspundeau de vizitele 
organizate îşi vedeau de drum recitându-şi litaniile; paznicii stăteau 
în cadrul uşilor, cu ochii în patru. Pendergast se strecură, printre toţi 
aceştia, pe nesimţite. 

Intră fără grabă în Sala Galaxiilor. Pe două dintre laturile enorme 
încăperi erau aliniate ghivece cu palmieri şi o mică armată de 
muncitori se ocupa de ultimele pregătiri. Doi tehnicieni verificau 
microfonul de la pupitrul vorbitorului de pe podium şi pe cele o sută 
de feţe albe de masă erau plasate imitații ale fetişurilor indigene. 
Zumzetul activităţilor se înălța spre capitelurile corintice, pierzându- 
se sub domul vast, circular. 

Pendergast se uită la ceas: era ora patru fix. Probabil că toţi 
agenţii erau la instructajul ţinut de Coffey. Traversă sprinten sala, 
îndreptându-se către intrarea încuiată a expoziţiei Superstiţii. După 


un scurt schimb de cuvinte, polițistul în uniformă descuie uşa în faţa 
căreia făcea de gardă. 

Câteva minute mai târziu, Pendergast ieşi din expoziţie. Rămase 
locului o clipă, pierdut în gânduri. Apoi traversă din nou sala şi ieşi, 
luând-o pe unul dintre culoarele din partea cealaltă a acesteia. 

Pătrunse în partea dosnică, mai liniştită, a muzeului, de dincolo de 
spaţiile publice. Acum se afla în zona depozitelor şi a laboratoarelor, 
unde nu era permisă intrarea nici unui turist. Tavanele înalte şi sălile 
vaste, ornamentate, pierduseră teren în favoarea coridoarelor lipsite 
de strălucire, din cărămizi de zgură, tapetate cu dulapuri. Deasupra 
capului său huruiau şi şuierau ţevile de abur. Pendergast se opri o 
singură dată în capul unei scări metalice ca să privească o clipă în 
jur, să-şi consulte blocnotesul şi să-şi încarce arma. Apoi cobori în 
labirintul de culoare înguste din inima întunecată a muzeului. 


39 


Uşa laboratorului se deschise cu zgomot, apoi se închise încet. 
Margo îşi ridică ochii şi îl văzu pe Frock intrând cu spatele, în 
scârţâitul scaunului său cu rotile. Se ridică iute şi îl ajută să ajungă la 
terminalul computerului. Observă că era deja îmbrăcat în smoching. 
„Probabil că şi l-a pus înainte de a veni la serviciu”, îşi zise ea. 
Obişnuita batistă Gucci îi ieşea din buzunarul de la piept. 

— Nu pot să-nţeleg de ce pun laboratoarele astea în locuri atât de 
îndepărtate, bodogăni el. Acum, care e marele secret, Margo? De ce 
a trebuit să cobor aici ca să-l aflu? Absurditatea de diseară 
demarează în curând şi prezenţa mea pe estradă o să fie necesară. E 
o onoare găunoasă, bineînţeles - numai din pricina statului meu de 
autor cunoscut. lan Cuthbert mi-a dat-o de înţeles, cu prisosinţă, azi- 
dimineaţă, în biroul meu. 

Vocea îi era din nou plină de amărăciune, resemnată. 

Ea îi explică în grabă cum analizase fibrele folosite ca ambalaj 
pentru obiectele din ladă. Îi arătă discul gravat cu scena culesului. Îi 
descrise descoperirea şi conţinutul jurnalului lui Whittlesey şi a 
scrisorii, precum şi discuţia cu Jorgensen. Şi menţionă faptul că 
bătrâna isterică pomenită în jurnal nu se putea referi la statuetă când 
îl avertizase pe savant în legătură cu Mbwun. 

Frock o ascultă răsucind cu delicateţe discul de piatră în mâini. 

— E o poveste interesantă, spuse. Dar ce era atât de urgent? Sunt 
foarte multe şanse ca eşantionul tău să fi fost, pur şi simplu, contami- 
nat. Şi, din câte ne putem da seama, bătrâna era nebună, sau 
memoria lui Whittlesey îi juca feste. 

— Aşa am crezut şi eu la început. Dar uitaţi-vă la asta, spuse 
Margo, întinzându-i lista scoasă din imprimantă. 

El o parcurse la repezeală. 

— Ciudat, zise. Dar nu cred că... 

Vocea îi pieri pe măsură ce degetele durdulii îi alunecau în josul 
listei cu proteine. 

— Margo, spuse, ridicându-şi privirea. M-am pripit din cale-afară. 
E vorba de o contaminare, dar nu i se datorează unei fiinţe umane. 

— Ce vreţi să spuneţi? îl întrebă ea. 

— Vezi proteina asta, retrovirusul ambyloid hexagonal? Provine 
din învelişul unui virus care infectează animalele şi plantele. Uite în 
ce cantitate mare apare. Şi ai şi revers-transcriptază, o enzimă care e 
aproape întotdeauna asociată cu viruşii. 

— Nu sunt sigură că înţeleg. 

Frock se întoarse spre ea, pierzându-şi răbdarea. 

— Ceea ce ai tu aici e o plantă puternic infectată cu un virus. 
Aparatul i-a amestecat în momentul obţinerii secvenţelor ADN, 


codificându-i împreună. Multe sunt purtătoare de viruşi, în aceeaşi 
manieră. O fărâmă de ADN sau ARN în învelişul proteic. Viruşii 
infectează planta, preiau controlul asupra câtorva dintre celulele ei, 
după care îşi implantează în genele ei propriul material genetic. 
Genele plantei încep să producă viruşi în locul a ceea ce era de 
aşteptat să facă. Virusul fierea-stejarului creează bilele acelea 
maronii pe care le vezi pe frunză, dar, altfel, este inofensiv. 
Excrescenţele de pe arţari şi pini sunt cauzate tot de un virus. La 
plante, viruşii se întâlnesc tot atât de frecvent ca la animale. 

— Ştiu, doctore Frock, dar... 

— E ceva ce nu înţeleg, făcu el, lăsând jos lista. De obicei, un virus 
produce alţi viruşi. De ce ar produce toate proteinele astea umane şi 
animale? Uită-te la tot ce e aici. La ce sunt buni hormonii umani 
pentru o plantă? 

— Asta e ceea ce vroiam să vă spun, zise Margo. Am căutat o 
parte dintre hormoni. Mulţi dintre ei par să provină din 
hipotalamusul uman. 

Capul lui Frock zvâcni de parcă ar fi fost pălmuit. 

— Hipotalamus? 

Privirea i se însufleţi pe neaşteptate. 

— Intocmai. 

— Iar creatura care umblă prin muzeu mănâncă hipotalamusul 
victimelor sale! Probabil că are nevoie de hormonii ăştia - poate 
chiar se droghează cu ei, izbucni Frock. Gândeşte-te, sunt numai 
două surse: plantele - care, datorită acestui virus unic, sunt probabil 
suprasaturate cu hormoni - şi hipotalamusul uman. Când nu poate 
face rost de fibre, creatura devorează creierul! 

— Isuse, ce îngrozitor! rosti Margo. 

— E uluitor. Explică exact ceea ce se ascunde în spatele acestor 
crime îngrozitoare. Aşa putem pune totul laolaltă. Avem o creatură 
care bântuie prin muzeu, omorând oamenii, deschizându-le calota 
craniană şi mâncând regiunea talamică, în care există cea mai mare 
concentraţie de hormoni. 

Continuă să o fixeze cu privirea, în timp ce mâinile îi tremurau. 

— Cuthbert a spus că a umblat în lăzi, căutând statueta lui 
Mbwun, şi a descoperit că una dintre ele fusese spartă, fibrele fiind 
împrăştiate împrejur. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, într-una 
dintre lăzile mai mari nu mai era aproape nici o fibră. Aşa că, 
probabil, creatura le mânca de ceva vreme. E evident că Maxwell a 
folosit acelaşi tip de fibre ca să-şi ambaleze obiectele din lăzi. E 
posibil ca această creatură să nu mănânce foarte mult - concentraţia 
hormonilor din plantă trebuie să fie foarte ridicată -, dar e clar că 
trebuie să mănânce cu regularitate. 

Frock se lăsă pe spătarul scaunului său cu rotile. 


— Acum zece zile, lăzile au fost mutate în Zona de Siguranţă şi, 
trei zile mai târziu, au fost ucişi cei doi băieţi. A mai trecut o zi, după 
care a fost omorât paznicul. Ce s-a întâmplat? Simplu: animalul nu 
mai poate ajunge la fibre, aşa că omoară un om şi-i mănâncă 
hipotalamusul, satisfăcându-şi astfel o nevoie imperioasă. Insă 
hipotalamusul secretă o cantitate infimă din aceşti hormoni, fiind un 
substitut insuficient pentru fibre. Bazându-mă pe concentraţia listată 
aici, mă hazardez să fac presupunerea că ar fi nevoie de cincizeci de 
creiere umane pentru a egala cantitatea conținută de cincisprezece 
grame de plantă. 

— Doctore Frock, spuse Margo, eu cred că tribul Kothoga o 
cultiva. Whittlesey a adunat câteva specimene în presa lui de plante, 
iar scena gravată pe disc arată cum era culeasă. Sunt sigură că 
fibrele sunt tulpinile zdrobite ale frunzelor de nufăr din presă - adică 
ale plantei înfăţişate pe disc. Şi acum ştim că la fibre se referea 
femeia când a strigat „Mbwun”. Mbwun, fiul demonului: ăsta e 
numele plantei! 

Se grăbi să scoată din presă planta aceea bizară. Era de culoare 
maro-închis, ofilită şi străbătută de o reţea de nervuri negre. Frunza 
era groasă şi pieloasă, tulpina neagră fiind la fel de dură precum o 
rădăcină uscată. Margo îşi apropie nasul de ea cu prudenţă. Mirosea 
a mosc. 

Frock privi planta cu un amestec de spaimă şi fascinaţie. 

— Margo, e genial, spuse el. Kothoga trebuie să fi construit un 
întreg ritual în jurul acestei plante, al recoltării şi al preparării ei - 
fără îndoială, pentru a linişti creatura. Şi nu mă îndoiesc că e vorba 
chiar de creatura reprezentată de statuetă. Dar cum a ajuns aici? De 
ce a venit? 

— Cred că pot face o presupunere, zise Margo, gândind cu repezi- 
ciune. Ieri, prietenul care m-a ajutat să caut în lăzi mi-a spus că a 
citit despre o serie de crime similare, săvârşite la New Orleans, cu 
mai mulţi ani în urmă. S-au petrecut pe un cargobot care venea de la 
Belem. Prietenul meu a găsit înregistrările transporturilor făcute 
către muzeu şi a descoperit că lăzile se aflau la bordul navei 
respective. 

— Aşadar, creatura a urmărit lăzile, spuse Frock. 

— De aceea a venit Pendergast, agentul din Louisiana, răspunse 
Margo. 

Frock se întoarse către ea, cu ochi arzând. 

— Sfinte Dumnezeule. Am ademenit o fiară înfricoşătoare într-un 
muzeu din inima New Yorkului. Efectul Callisto se manifestă printr-o 
răzbunare: un prădător sălbatic, menit, de data asta, să ne distrugă 
pe noi. Prada lui e una singură. 

— Dar ce fel de creatură ar putea fi? întrebă Margo. 


— Nu ştiu, răspunse Frock. Ceva care trăia pe tepui, hrănindu-se 
cu aceste plante. O specie ciudată, care a supravieţuit, probabil, în 
număr foarte mic, din vremea dinozaurilor. Sau poate că e produsul 
unei turnuri nefireşti a evoluţiei. Vezi tu, tepui-ul ăla e un ecosistem 
extrem de fragil, o insulă biologică care, în mijlocul junglei, 
adăposteşte specii ieşite din comun. În astfel de locuri, între animale 
şi plante pot apărea paralelisme şi interdependenţe bizare. Un izvor 
comun de ADN - gândeşte-te la asta. Şi apoi... Frock amuţi. Apoi! 
făcu, cu voce puternică, lovind cu palma în braţul scaunului cu rotile. 
Pe urmă au descoperit aur şi platină pe tepui! Nu aşa ţi-a spus 
Jorgensen? La scurt timp după destrămarea expediției, l-au incendiat, 
au construit o şosea, au adus echipamente grele de minerit. Au 
distrus întregul ecosistem al tepui-ului şi, odată cu el, tribul Kothoga. 
Au poluat râurile şi bălțile cu mercur şi cianură. 

Margo dădu viguros din cap, încuviinţând. 

— Focul a ars vreme de săptămâni, scăpat de sub control. Iar 
planta care susţinea viaţa acestei fiinţe a dispărut de pe faţa 
pământului. 

— De aceea creatura a pornit la drum, urmărind lăzile şi hrana pe 
care o râvnea cu disperare. 

Frock se cufundă în tăcere, sprijinindu-şi capul în piept. 

— Doctore Frock, zise Margo într-un târziu, cu voce scăzută. Cum 
de-a ştiut creatura că lăzile plecaseră spre Belem? 

El îşi îndreptă privirea spre ea şi strânse din ochi. 

— Habar n-am, spuse, în cele din urmă. E ciudat, nu-i aşa? 

Pe neaşteptate, se prinse de braţele scaunului cu roţile, ridicându- 
se, agitat. 

— Margo! zise el. Putem afla, cu precizie, cu ce fel de creatură 
avem de-a face. Avem mijloacele chiar aici. Extrapolatorul! li avem 
ADN-ul: introducem datele în program şi îi obţinem descrierea. 

Margo clipi. 

— Vă referiţi la gheară? 

— Exact! Işi deplasă scaunul către terminalul din laborator şi 
degetele începură să i se plimbe pe taste. Am scanat rezultatele pe 
care ni le-a dat Pendergast şi le-am introdus în calculator, spuse. O 
să încarc imediat datele în programul lui Gregory. Mă ajuţi să fac 
setările, da? 

Margo îi luă locul în faţa tastaturii. O clipă mai târziu, pe ecran 
licări un alt mesaj: 


TIMP ESTIMAT DE FINALIZARE: 55.30 minute. 


Ei, Margo, asta pare să fie o treabă serioasă. De ce nu trimiţi după 
pizza? Cel mai grozav local din oraş e la Antonio. i-o recomand pe cea cu 
chili verde şi pepperoni. Să le trimit acum comanda prin fax? 


Era ora cinci şi un sfert. 


40 


D'Agosta îi urmărea, amuzându-se, pe cei doi muncitori solizi care 
derulau un covor roşu, întinzându-l între cele două şiruri de palmieri 
din Marea Rotondă a muzeului, apoi peste pragul uşilor de bronz şi în 
josul treptelor de la intrarea principală. 

„O să plouă”, îşi spuse. Era în amurg şi vedea norii de furtună 
îngrămădindu-se către nord şi către vest şi înălțându-se precum nişte 
munţi deasupra copacilor biciuiţi de vânt înşiruiţi pe marginea 
Riverside Drive. Zgomotul îndepărtat al unui tunet făcu să 
zăngănească artefactele din vitrina plasată, ca avanpremieră, în 
Marea Rotondă, iar câţiva stropi răzleţi răpăiră, lovindu-se de 
geamurile mate ale uşilor de bronz. li aştepta o furtună monstruoasă 
- imaginea din satelit pe care o văzuse la ştirile din dimineaţa aceea 
nu lăsa nici un dubiu. Frumosul covor roşu avea să se ude leoarcă. Şi, 
odată cu el, o grămadă de oameni eleganti. 

Pentru public, muzeul îşi închisese uşile la ora cinci. Invitaţii 
urmau să sosească abia la ora şapte. Presa era deja acolo: camionete 
ale posturilor de televiziune cu antene de satelit, fotografi discutând 
între ei cu voce puternică, echipamente pretutindeni. 

D'Agosta dădea ordine prin staţia sa radio. Avea aproape două 
duzini de oameni, plasați, în mod strategic, în jurul Sălii Galaxiilor şi 
în alte zone din interiorul şi din afara muzeului. Era un noroc, îşi zise, 
că până la urmă reuşise să înveţe cum să ajungă în cele mai multe 
locuri din muzeu. Doi oameni i se rătăciseră deja şi trebuia să ia legă- 
tura cu ei prin radio. 

Nu era mulţumit. La instructajul de la ora trei, ceruse să se facă o 
ultimă verificare a sălilor de expoziţie. Coffey îşi folosise dreptul de 
veto, nefiind de acord nici cu echiparea cu armament greu a poli- 
ţiştilor în haine civile şi în uniforme plasați în sala petrecerii. Oaspeţii 
s-ar fi putut speria, spusese el. D'Agosta aruncă o privire către cele 
patru detectoare de metale plasate pe căile de acces, echipate cu 
transportoare cu bandă cu raze X. „Mulţumesc lui Dumnezeu că le 
avem măcar pe astea”, se gândi. 

Se răsuci pe călcâie şi se mai uită încă o dată în jur, după 
Pendergast. Nu venise la instructaj. De fapt, nu-l mai văzuse de 
dimineaţă, de la întâlnirea cu Ippolito. 

Aparatul său de emisie-recepţie pârâi. 

— Alo, domnule locotenent? Sunt Henley. Mă aflu în faţa elefanti- 
lor împăiaţi, dar se pare că nu reuşesc să găsesc Sala Animalelor 
Marine. Credeam că aţi spus... 

D'Agosta i-o tăie scurt, urmărind din priviri echipa care testa ceea 
ce trebuia să fie cea mai mare baterie de reflectoare folosită de la Pe 
aripile vântului încoace. 


— Henley? Vezi portalul ăla mare, cu coli de elefant? OK, ia-o pe 
acolo şi fă de două ori la dreapta. Anunţă-mă când ajungi pe poziţie. 
Partenerul tău e Wilson. 

— Wilson? Domnule, ştiţi că nu-mi place să fiu partener cu o 
femeie... 

— Henley? Mai e ceva. 

— Ce anume? 

— Wilson o să aducă o armă cu încărcător cu 12 cartuşe. 

— Un moment, domnule, sunteţi... 

D'Agosta întrerupse legătura. 

În spatele lui se auzi un scrâşnet puternic şi, în partea de nord a 
Marii Rotonde, o uşă groasă de oţel începu să coboare din tavan. 
Începeau să izoleze perimetrul. Doi agenţi FBI stăteau în întuneric 
alături de cealaltă parte a cadrului uşii, cu armele cu ţeava scurtă nu 
prea bine ascunse sub hainele largi ale costumelor lor. D'Agosta 
strâmbă din nas. 

Placa de oţel lovi podeaua cu o bufnitură puternică, cavernoasă. 
Sunetul reverberă iarăşi şi iarăşi de-a lungul sălii. Inainte ca ecourile 
să se stingă, se auzi o a doua bufnitură, cea a uşii coborâte în partea 
de sud. Doar cea dinspre est urma să rămână ridicată - acolo unde se 
termina covorul roşu. „Hristoase, îşi spuse D'Agosta, n-aş vrea să văd 
locul ăsta în timpul unui incendiu.” 

Auzi o voce puternică zbierând în capătul cel mai îndepărtat al 
sălii şi se întoarse ca să-l vadă pe Coffey trimiţându-şi în toate părţile 
oamenii care alergau. 

Agentul FBI îl observă. 

— Ei, D'Agosta! strigă, făcându-i semne. 

Locotenentul îl ignoră. Coffey se apropie ţanţoş, cu chipul asudat. 
De centura sa lată, de serviciu, atârnau dispozitive şi arme despre 
care polițistul auzise, dar nu le mai văzuse în viaţa lui. 

— Eşti surd, D'Agosta? Vreau să-i trimiţi aici pe doi dintre oamenii 
tăi, ca să păzească un timp uşa asta. Nimeni nu intră şi nici nu iese. 

„Isuse, cugetă D'Agosta, sunt cinci tipi de la FBI care se învârt de 
colo până colo în jurul Marii Rotonde, scobindu-se în nas.” 

— Oamenii mei sunt ocupati, Coffey. Foloseşte un Rambo de-al 
tău, dintre cei de acolo. Vreau să spun că-ţi dispui majoritatea 
oamenilor în afara perimetrului. Eu trebuie să-mi postez forţele în 
interior, ca să-i apăr pe oaspeţi, ca să nu mai vorbesc de dirijarea 
traficului din exterior. Restul muzeului o să fie aproape pustiu, iar în 
zona petrecerii sunt masate prea puţine forţe. Nu-mi place asta. 

Coffey îşi săltă centura şi îi aruncă o privire cruntă. 

— Ştii ceva? Nu dau nici o ceapă degerată pe ceea ce nu-ți place 
ţie. Rezumă-te la a-ţi face datoria. Şi lasă o frecvenţă deschisă pentru 
mine. 


Se îndepărtă cu paşi mari. 
D'Agosta înjură. Se uită la ceas. Mai erau şaizeci de minute şi 
numărătoarea inversă continua. 


41 
Ecranul monitorului se goli înainte de apariţia unui alt mesaj: 


FINALIZAT: PREFERI SĂ TIPĂREŞTI DATELE, SĂ LE VIZUALIZEZI PE 
ECRAN SAU ŞI UNA, ŞI ALTA (Print/View/Both)? 


Margo apăsă tasta B. În timp ce informaţiile defilau pe ecran, 


Frock îşi blocă scaunul şi îşi apropie faţa de monitor, aburind sticla 
cu respiraţia sa întretăiată. 


Specia: Necunoscută 
Genul: Necunoscut 
Familia: Coincidenţă 12% cu Pongidae; coincidenţă 16% cu Hominidae 
Ordinul: Posibil primate; lipsă 66% dintre caracteristicile genetice uzuale; 
deviații ample faţă de standard 
Clasa: Coincidenţă 25% cu Mamiferele; coincidenţă 5% cu Reptilele 
Încrengătura: Cordate 
Regnul: Animal 
Caracteristici morfologice: excesiv de puternic 
Capacitatea craniană: 900-1250 cm3 
Patruped, dimorfism postero-anterior extrem 
Dimorfism sexual potenţial ridicat 
Greutatea masculului adult: 240-260 kg 
Greutatea femelei adulte: 160 kg 
Perioada de gestație: 7 până la 9 luni 
Agresivitate: extremă 
Ciclul estral al femelei: puternic 
Viteza de deplasare: 60-70 km/h 
Acoperire epitelială: blană anterior, plăci osoase posterior 
Nocturn 


Frock parcurse în grabă lista, plimbându-şi degetul în josul ei. 

— Reptile! exclamă. Sunt acele gene gecko, care apar iarăşi! 
După toate aparențele, creatura combină genele primatelor cu ale 
reptilelor. Şi are solzi în partea posterioară. Probabil tot datorită 
genelor gecko. 


Margo continuă să citească lista caracteristicilor, care deveneau 
din ce în ce mai nelămurite. 


Dezvoltare puternică şi fuziune a oaselor metacarpiene ale membrelor 
posterioare 
Probabil fuziune atavică a degetelor 3 şi 4 ale membrelor anterioare 
Fuziune a primei falange cu cea mijlocie la membrele anterioare 
Îngroșare excesivă a bolţii craniene 
Probabil 90% (?) rotaţie în sens negativ a ischionului 


Îngroșare excesivă şi secţiune transversală prismatică a femurului 
Cavitate nazală lărgită 
Trei (?) pavilioane auditive pronunţat evolventice 
Nervi olfactivi hipertrofiaţi şi zonă olfactivă a creierului mărită 
Probabil glande mucoase nazale externe 
Comisură optică redusă, nerv optic slab dezvoltat 


Frock se îndepărtă încet de monitor. 

— Margo, spuse, aici e descrisă o maşină de ucis de înaltă clasă. 
Dar observă cât de des apar cuvintele „probabil” şi „posibil”. E o 
descriere ipotetică, în cel mai bun caz. 

— Chiar şi aşa, spuse ea, pare tot atât de înfricoşător ca statueta 
Mbwun din expoziţie. 

— Fără îndoială. Margo, vreau să-ţi atrag în mod deosebit atenţia 
asupra dimensiunilor creierului. 

— Nouă sute până la o mie două sute cincizeci de centimetri cubi, 
zise ea, extrăgând lista din imprimantă. E foarte mare, nu-i aşa? 

— Foarte mare? E de necrezut. Limita superioară ajunge în plaja 
dimensiunilor umane. Animalul ăsta, indiferent ce-o fi, pare să aibă 
forţa unui urs grizzly, viteza unui ogar şi inteligenţa unei fiinţe 
umane. Am spus pare; o atât de mare parte a celor enumerate 
reprezintă ipoteze emise de program. Dar uită-te la acest grupaj de 
caracteristici, împunse lista cu vârful degetului. Nocturn - activ în 
timpul nopţii. Glande mucoase nazale externe - ceea ce înseamnă că 
are un nas „umed”, caracteristic animalelor cu miros ascuţit. 
Pavilioane auditive pronunţat evolventice - o altă caracteristică a 
animalelor cu organe olfactive foarte bine dezvoltate. Comisură 
optică redusă - e vorba de acea parte a creierului care procesează 
semnalele vizuale. Avem o creatură cu un simţ supranatural al 
mirosului şi cu vederea slabă care vânează în timpul nopţii. 

Frock căzu pe gânduri o clipă, cu sprâncenele încruntate. 

— Margo, asta mă îngrozeşte. 

— Dacă nu ne înşelăm, pe mine mă îngrozeşte întreaga imagine a 
acestei creaturi, ripostă Margo. 

Se cutremură la gândul că lucrase ea însăşi cu fibrele. 

— Nu, eu mă refer la acest set de particularităţi olfactive. Dacă 
extrapolarea făcută de program e demnă de crezare, creatura 
trăieşte graţie mirosului, vânează cu ajutorul mirosului, gândeşte 
prin intermediul mirosului. Am auzit adesea spunându-se că un câine 
sesizează un întreg peisaj de mirosuri, tot atât de complex şi de 
superb ca oricare dintre cele pe care le văd ochii noştri. Dar simţul 
olfactiv este mult mai primitiv decât cel al văzului şi, ca urmare, 
aceste animale au, totodată, o reacţie extrem de instinctivă şi de 


naturală faţă de mirosurile percepute. Asta e ceea ce mă 
înspăimântă. 

— Nu sunt sigură că înţeleg. 

— Peste câteva minute, în muzeu vor intra mii de oameni. Se vor 
aduna într-un spaţiu închis. Creatura va simţi mirosul concentrat de 
hormoni ai tuturor acestor oameni. Ceea ce s-ar putea s-o enerveze 
sau chiar s-o înfurie peste măsură. 

In laborator se lăsă liniştea. 

— Doctore Frock, i se adresă Margo, aţi spus că, între momentul 
închiderii lăzilor şi primele crime s-au scurs două zile. Pe urmă, încă 
una până la următorul omor. De atunci au mai trecut trei. 

— Continuă, o îndemnă el. 

— Am impresia că, de acum, creatura trebuie să fie disperată. 
Indiferent ce efect ar avea asupra ei hormonii talamici, acesta 
trebuie să fi dispărut - la urma urmelor, hormonii din creier sunt un 
substitut insuficient al plantei. Dacă aveţi dreptate, creatura este, 
probabil, în starea unui dependent de droguri care nu reuşeşte să 
facă rost de o doză. Toată activitatea desfăşurată de poliţie a silit-o să 
se ascundă. Dar întrebarea e - cât de mult se poate abţine? 

— Dumnezeule, spuse Frock. E şapte. Trebuie să-i avertizăm. 
Margo, trebuie să oprim vernisajul ăsta. Altfel e tot una cu a suna din 
clopoțel, invitând creatura la cină. 

Porni către uşă, făcându-i semn să-l urmeze. 


CEL CARE UMBLĂ PE PATRU PICIOARE 


PARTEA A TREIA 
42 


Pe măsură ce se apropia ora şapte, în faţa intrării din partea de 
vest a muzeului se formă o învălmăşeală de taxiuri şi limuzine. 
Ocupanţii eleganţi ai acestora coborâră cu grijă, bărbaţii în 
smochinguri aproape identice, femeile în haine de blană. Umbrelele li 
se înclinau aidoma unor lănci în timp ce urcau treptele acoperite cu 
covorul roşu, grăbindu-se către marchiza de la intrarea muzeului şi 
încercând să evite ploaia care răpăia şi care transformase deja 
trotuarele în pâraie şi rigolele în râuri repezi. 

În interior, Marea Rotondă, obişnuită să fie cufundată în tăcere la 
ora aceea înaintată, răsuna de ecourile paşilor miilor de pantofi 
scumpi care traversau întinderea de marmură printre rândurile de 
palmieri înşiruiţi către Sala Galaxiilor. Aceasta adăpostea tulpini 
falnice de bambus plasați în vase mari şi împodobiţi cu ghirlande de 
lumini violete. De bambuşi erau agăţate, cu măiestrie, mănunchiuri 
de orhidee, sugerând grădinile tropicale suspendate. 

Undeva în profunzimea sălii, o orchestră invizibilă cânta cu vioi- 
ciune New York, New York. O armată de chelneri în haine de ceremo- 
nie se strecurau cu îndemânare prin mulţime purtând tăvi mari de 
argint, ticsite cu pahare de şampanie şi cu grămezi de aperitive. 
Torentul de oaspeţi îngroşa rândurile savanților din muzeu şi ale 
personalului, care se înfruptau deja din hrana gratuită. Paietele 
rochiilor lungi, de seară, şiragurile de diamante, butonii de aur 
şlefuit şi diademele scânteiau în lumina de un albastru palid a 
reflectoarelor. 

Vernisajul expoziţiei Superstiţii devenise, aproape peste noapte, 
evenimentul preferat al lumii mondene din New York. Şansa de a 
vedea pe viu pentru ce se făcea atâta zarvă surclasase balurile care 
lansau în societate tinerele aristocrate şi dineurile destinate 
strângerii de fonduri. Fuseseră trimise trei mii de invitaţii şi se 
primiseră cinci mii de răspunsuri care confirmau acceptarea. 

Purtând un smoching care nu-i venea bine, asortat cu nepotrivirea 
unor revere largi, înspicate şi cu o cămaşă plisată, Smithback 
inspectă cu atenţie Sala Galaxiilor, în căutarea unor chipuri 
familiare. În capătul opus fusese înălţat un podium enorm. Pe una 
dintre laturi se afla intrarea împodobită a expoziţiei, în momentul 
acela încuiată şi păzită. Ringul imens din centru se umplea repede cu 
perechi de dansatori. Odată intrat în sală, Smithback se pomeni 


imediat în mijlocul nenumăratelor conversații, toate purtate cu voci 
dureros de ridicate. 

— ... Tipa aia specializată în psihoistorie, Grant? Ei, ieri s-a dat în 
cele din urmă de gol, mi-a povestit la ce lucrează de atâta vreme. Fii 
atent la asta: încearcă să demonstreze că minunile făcute, după a 
doua cruciadă, de Henric al IV-lea, au fost, de fapt, urmările unei 
amnezii declanşate ca răspuns la stresul foarte puternic. Tot ce am 
fost în stare să fac a fost să mă abtin de la a-i spune că... 

— ... A venit cu ideea ridicolă că Termele Stabiene erau, de fapt, o 
serie de grajduri! Vreau să spun că omul n-a fost la Pompei în viaţa 
lui. N-ar deosebi Vila Misterelor de un Pizza Hut. Dar are tupeul de a 
se autointitula papirolog... 

— ... Noua mea asistentă din cercetare? Ştii, aia cu balcoane 
enorme? Ei, stătea lângă autoclavă, înţelegi, şi a scăpat o eprubetă 
plină cu... 

Smithback respiră adânc şi se aruncă în mulţime, făcându-şi loc 
către mesele cu aperitive. „O să iasă excelent”, îşi spuse. 


D'Agosta văzu înteţindu-se flash-urile din grupul de fotografi din 
afara uşilor Marii Rotonde în momentul intrării unui alt VIP, un tip 
arătos, timid, de al cărui braţ era agăţată o femeie vlăguită. 

Se plasă într-un loc de unde putea zări detectoarele de metale, 
oamenii care soseau şi gloata care pătrundea în Sala Galaxiilor prin 
singura uşă deschisă. Podeaua era alunecoasă din cauza apei de 
ploaie iar stiva de umbrele de la garderobă creştea cu repeziciune. 
FBl-ul îşi plasase aparatura de supraveghere în colţul opus al 
încăperii: Coffey dorea un loc în primul rând, din care să 
monitorizeze evenimentele serii. D'Agosta nu-şi putu stăpâni râsul. 
Se  străduiseră să camufleze totul, dar aparatele electrice, 
telefoanele, fibrele optice şi cablurile late care se întindeau şerpuind 
precum braţele unei caracatiţe făceau ca totul să fie la fel de uşor de 
ignorat ca o mahmureală cumplită. 

Se auzi bubuitul unui tunet. Vârfurile copacilor care mărgineau 
promenada de pe malul fluviului Hudson, încă înmuguriţi, se zbăteau 
cu sălbăticie în bătaia furtunii. 

Staţia radio a lui D'Agosta pârâi. 

— Domnule locotenent, avem o altă dispută la detectorul de 
metale. 

În fundal se putea auzi o voce stridentă. 

— Sigur mă cunoaşteţi. 

— Dă-o deoparte. Trebuie să menţinem mulţimea în mişcare. Dacă 
nu vor să treacă prin detector, scoate-i din rând. Trebuie să ţinem 
totul sub control. 


Îşi puse aparatul de emisie-recepţie în toc. Coffey se apropia, 
urmat de directorul de securitate al muzeului. 

— Raportul? se răsti el. 

— Toţi oamenii sunt la locurile lor, spuse D'Agosta, scoţându-şi 
trabucul din gură şi studiindu-i capătul umed. Am patru poliţişti în 
civil printre oaspeţi. Patru în uniformă, care patrulează în jurul peri- 
metrului, împreună cu oamenii tăi. Cinci dirijează traficul de afară, 
iar alţi cinci supraveghează detectoarele de metale şi intrarea. Am 
oameni în uniformă în sală. Doi dintre ei mă vor urma în expoziţie, 
după tăierea panglicii. Un om e în Camera Computerului, altul în 
Camera de Comandă a Sistemului de Securitate... 

Coffey îl privi chiorâş. 

— Oamenii ăia în uniformă, care o să intre în expoziţie odată cu 
mulţimea. Nu făceau parte din plan. 

— Nu e o chestie oficială, dar vreau să fim în faţa sau în 
apropierea primilor vizitatori care parcurg traseul. Nu ne-ai lăsat să-l 
verificăm, îţi aduci aminte? 

Celălalt oftă. 

— Poţi să-ţi faci treaba, dar nu vreau o afurisită de escortă. Să nu 
sară-n ochi, să nu se plaseze în faţa exponatelor. OK? 

D'Agosta dădu din cap. 

Coffey se întoarse către Ippolito. 

— Şi dumneata? 

— Păi, domnule, şi oamenii mei sunt la locurile lor. Exact acolo 
unde i-aţi vrut. 

— Perfect. În timpul ceremoniei, baza mea operaţională o să fie în 
Rotondă. Pe urmă îmi desfăşor forţele. Între timp, Ippolito, vreau să 
mergi în faţă, împreună cu D'Agosta. Staţi acolo, în preajma directo- 
rului şi a primarului. Iți cunoşti datoria, D'Agosta, vreau să rămâi în 
umbră. Fără rahaturi eroice, nu-ţi strica ultima zi. S-a-nţeles? 


Waters stătea în camera răcoroasă a computerului, scăldat în 
lumina neonului, cu umărul îndurerat de greutatea puştii. Probabil că 
asta era cea mai plictisitoare însărcinare pe care o primise vreodată. 
Aruncă o privire către şoarecele de bibliotecă - începuse să se 
gândească la el numindu-l astfel - care continua să-şi plimbe 
degetele pe taste, în faţa computerului. Tasta şi iar tasta, trecuseră 
ore de când tasta în continuu. Şi bea cola dietetică. Waters clătină 
din cap. Poate că avea să-şi înceapă dimineaţa următoare cerându-i 
lui D'Agosta o rotaţie a posturilor de pază. Innebunea stând acolo. 

Şoarecele de bibliotecă se scărpină pe ceafă şi se întinse. 

— Lungă zi, îi spuse lui Waters. 

— Mda, îi răspunse el. 


— Aproape c-am terminat. N-o să-ţi vină să crezi ce face 
programul ăsta. 

— Probabil că ai dreptate, zise polițistul, fără nici un fel de 
entuziasm. _ 

Se uită la ceas. Încă trei ore până la ieşirea sa din schimb. 

— Fii atent. 

Şoarecele de bibliotecă apăsă pe o tastă. Waters se apropie de 
ecran. Il studie cu atenţie. Nu observă nimic, cu excepţia unui 
ciorchine de litere, o păsărească despre care presupuse că era un 
program. 

Pe monitor apăru apoi imaginea unui gândac. La început, nu făcu 
nici o mişcare. Pe urmă îşi întinse picioarele verzi şi începu să se 
plimbe de-a curmezişul notaţiilor de pe ecran. După care se ivi un al 
doilea gândac animat. Cei doi se observară şi se apropiară unul de 
celalalt. Incepură să se răsucească. 

Waters se uită la şoarecele de bibliotecă. 

— Ce-i asta? îl întrebă. 

— O să vezi, spuse celălalt. 

În curând, luară naştere patru gândaci, care prinseră să se răsu- 
cească. Aproape imediat, ecranul se umplu de gângănii. Care se 
apucară apoi să mănânce literele. În două minute, toate cuvintele de 
pe ecran dispăruseră, nemairămânând nimic altceva în afara 
gândacilor care se foiau în toate părţile. Pe urmă începură să se 
mănânce unul pe altul. In scurtă vreme, ecranul negru rămase 
pustiu. 

— E ca lumea, eh? făcu el. 

— Mda, răspunse Waters. Ce face programul ăsta? adăugă, după 
o pauză. 

— Păi, doar... Şoarecele de bibliotecă părea oarecum derutat. E 
doar un program haios, atâta tot. Nu face nimic. 

— În cât timp l-ai scris? se interesă Waters. 

— În două săptămâni, răspunse şoarecele de bibliotecă, cu 
mândrie, trăgând aerul printre dinţi. Din timpul meu liber, 
bineînţeles. 

Se întoarse cu faţa spre terminal şi reîncepu să apese tastele. 
Waters se relaxă, sprijinindu-şi spatele de peretele cel mai apropiat 
de uşa încăperii. Auzea muzica estompată de dans cântată de 
orchestra aflată deasupra capului său, bufniturile tobelor, vibrația 
joasă a paşilor, scâncetele saxofoanelor. Se gândi că ar fi putut auzi 
şi zgomotul miilor de picioare, târşâindu-se şi alunecând. Şi el stătea 
acolo, înţepenit în salonul ăla de psihopaţi, neavând altă companie în 
afară de şoarecele de bibliotecă, ale cărui mâini alergau pe tastatură. 
Cea mai mare distracţie de care avu parte fu mişcarea individului, 
care se ridică, întinzându-se după încă o sticlă de cola dietetică. 


În momentul acela auzi un zgomot în interiorul Camerei 
Sistemului Electric. 

— Ai auzit ceva? întrebă. 

— Nu, spuse celălalt. 

Urmă încă un lung răstimp de linişte. Apoi, o bufnitură clară, 
înfundată. 

— Ce naiba a fost asta? făcu Waters. j 

— Habar n-am, răspunse şoarecele de bibliotecă. Işi luă degetele 
de pe taste şi privi în jur. Poate că ar trebui să arunci o privire. 

Waters îşi plimbă palma pe patul lustruit al puştii şi trase cu 
ochiul spre uşa care ducea în camera cu echipamente electrice. 
„Poate nu e nimic. Data trecută, când a venit D'Agosta, n-a fost.” Ar fi 
trebuit să intre şi să verifice cum stăteau lucrurile. Bineînţeles că 
putea să ceară oricând întăriri de la Punctul Central de Comandă. 
Colegul lui, Garcia, trebuia să fie acolo... corect? 

Fruntea i se broboni de sudoare. Îşi ridică instinctiv mâna şi şi-o 
şterse. Dar nu făcu nici un pas către uşa încăperii cu aparatură 
electrică. 


43 


Imediat după colţ, când pătrunse în Marea Rotondă, Margo dădu 
cu ochii de o scenă de infern: oameni scuturându-şi umbrele ude 
leoarcă şi sporovăind în grupuri mai mari sau mai mici, larma 
conversaţiilor lor adăugându-se zarvei recepţiei din sala alăturată. 
Împinse scaunul lui Frock către şnurul gros de catifea întins în afara 
detectoarelor de metale, alături de care stătea un poliţist cu ochii în 
patru. De partea cealaltă. Sala Galaxiilor era inundată de o lumină 
galbenă. De plafon atârna un candelabru enorm, care împrăştia 
pretutindeni curcubee scânteietoare. 

li arătară legitimaţiile de angajaţi ai muzeului poliţistului, care 
îndepărtă supus şnurul, lăsându-i să intre, după care inspectă geanta 
lui Margo. Când trecu pe lângă el, o învălui într-o privire stranie. Ea 
înţelese de ce şi îşi lăsă ochii în jos: încă mai era îmbrăcată în blugi şi 
pulover. f 

— Grăbeşte-te, spuse Frock. In faţă, către pupitru. 

Pupitrul oratorului şi podiumul erau în capătul opus al sălii, lângă 
intrarea în expoziţie. Uşile sculptate manual erau blocate cu un lanţ, 
iar literele ca nişte oase grosolane plasate în arc în partea de sus a 
acestora alcătuiau cuvântul SUPERSTIŢII. În partea cealaltă se aflau 
stelaje de lemn, părând nişte stâlpi totem imenşi sau pilonii unui 
templu păgân. Margo îi zări pe Wright, pe Cuthbert şi pe primar 
stând laolaltă pe podium, discutând şi glumind, în timp ce un 
tehnician de sunet regla microfoanele din apropiere. În spatele lor se 
afla Ippolito, în mijlocul unui cârd de administratori şi de asistenţi, 
vorbind în staţia lui radio şi gesticulând furios către cineva din afara 
câmpului ei vizual. Zgomotul era asurzitor. 

— Daţi-ne voie! urlă Frock. 

Mulțimea se trase în lături, fără chef. 

— Uită-te la toţi oamenii ăştia, strigă el către Margo. Concentrația 
de feromoni din sală e, probabil, astronomică. Pentru fiară, o să fie 
irezistibil! Trebuie să oprim totul în clipa asta. Îşi îndreptă degetul în 
lateral. Uite - ăla de acolo e Gregory. 

li făcu semn lui Kawakita, care stătea pe marginea ringului de 
dans, cu un pahar în mână. 

Custodele asistent îşi croi drum către ei. 

— lată-vă, doctore Frock. Toată lumea vă caută. Festivitatea 
trebuie să înceapă din clipă-n clipă. 

Frock se întinse şi îl strânse cu putere de antebraţ. 

— Gregory! zbieră el. Trebuie să ne ajuţi! Ceremonia trebuie 
anulată şi toată lumea trebuie să părăsească imediat muzeul! 

— Cum? făcu Kawakita. Asta e un soi de glumă? 

Aruncă o privire uluită către Margo, apoi se uită din nou la Frock. 


— Greg, zise Margo, acoperind zarva din jur, am descoperit ce 
ucide oamenii. Nu e o fiinţă umană. E o creatură, un animal. Ceva ce 
n-am mai văzut niciodată. Programul tău de extrapolare ne-a ajutat 
să-l identificâăm. Se hrăneşte cu fibrele folosite pentru ambalare din 
lăzile lui Whittlesey. Când nu reuşeşte să ajungă la ele, are nevoie de 
hormonii din hipotalamusul uman ca substitut. Credem că îi trebuie, 
periodic, o... 

— Ptrr! Stai aşa, Margo, ce tot spui acolo? 

— Ce naiba, Gregory! tună Frock. N-avem timp de explicaţii. 
Trebuie să evacuăm locul ăsta acum! 

Kawakita făcu un pas înapoi. 

— Doctore Frock, cu tot respectul... 

Frock îi strânse braţul mai tare şi i se adresă vorbind rar, fără 
grabă. 

— Gregory, ascultă-mă. Prin muzeu umblă, de capul ei, o creatură 
cumplită. E nevoită să ucidă, şi o să ucidă. Trebuie să-i scoatem pe 
toţi de aici. 

Celălalt se trase înapoi cu încă un pas, privind către podium. 

— Îmi pare rău, zise, ridicându-şi vocea deasupra zgomotului. Nu 
ştiu ce înseamnă toate astea, dar, dacă vă folosiţi de programul meu 
pentru un soi de glumă... îşi smulse braţul din strânsoarea lui Frock. 
Părerea mea sinceră, doctore, e că ar trebui să mergeţi pe podium. 
Sunteţi aşteptat. 

— Greg..., dădu Margo să spună, dar el se îndepărtase şi îi privea 
intrigat. 

— Spre podium, spuse Frock. Wright o poate face. Poate ordona 
ca locul să fie evacuat. 

Pe neaşteptate, auziră bubuitul tobelor şi sunetul fanfarei. 

— Winston! urlă Frock, îndreptându-şi scaunul către spaţiul liber 
din faţa platformei. Winston, ascultă-mă! Trebuie să evacuăm sala! 

Ultimele sale cuvinte plutiră în aer în timp ce fanfara amuţea. 

— Prin muzeu umblă, liberă, o fiară ucigaşă! strigă el, în liniştea 
care se aşternuse. 

Din mulţime se înălţă brusc un murmur. Cei aflaţi în apropierea 
lui Frock se traseră îndărăt, uitându-se unii la alţii şi bombănind cu 
voce scăzută. 

Wright îi aruncă o privire lui Frock, în timp ce Cuthbert se 
desprindea în grabă din grup. 

— Frock, şuieră el. Ce mama naibii faci? 

Sări de pe podium şi se apropie. 

— Ce-i cu tine, Frock? Ţi-ai pierdut minţile? îi şopti, cu răutate. 

Celălalt se întinse către el. 


— Ian, o fiară cumplită e liberă prin muzeu. Ştiu că noi doi am 
avut o serie de neînţelegeri, dar acum ascultă-mă, te rog. Spune-i lui 
Wright că trebuie să-i scoatem afară pe oamenii ăştia. Imediat. 

Cuthbert îl privi dus pe gânduri. 

— Nu ştiu ce-ţi închipui, spuse scoţianul, sau ce carte joci. Poate 
că e un soi de încercare disperată de a sabota expoziţia în ceasul al 
doisprezecelea, de a mă face pe mine de râsul lumii. Dar eu îţi spun 
un singur lucru, Frock: după încă o singură izbucnire de genul ăsta, îi 
cer domnului Ippolito să te scoată cu forţa din clădire şi o să am grijă 
să nu mai pui niciodată piciorul înăuntru. 

— lan, te implor să... 

Cuthbert îi întoarse spatele şi o luă înapoi, către podium. 

Margo îşi lăsă mâna pe umărul lui Frock. 

— Nu vă mai osteniţi, îi spuse, cu voce joasă. N-o să ne creadă. Aş 
vrea ca George Moriarty să fie aici, ca să ne ajute. E expoziţia lui, 
trebuie să fie pe undeva. Dar nu l-am văzut. 

— Ce-ar putea face? întrebă Frock, tremurând din cauza 
frustrării. 

În jurul lor, conversațiile reîncepură, ca şi cum oaspeţii din 
preajmă şi-ar fi închipuit că se făcuse un fel de glumă. 

— Cred că ar trebui să-l găsim pe Pendergast, spuse Margo. E 
singura persoană care are destulă influenţă ca să rezolve ceva. 

— Nici el n-o să ne dea crezare, zise Frock, abătut. 

— Poate că nu de la început, făcu ea, întorcându-i scaunul în 
direcţia opusă. Dar o să ne asculte. Trebuie să ne grăbim. 

În spatele lor, Cuthbert dădu semnalul unor alte bătăi de tobe 
însoţite de cântecul fanfarei. Apoi străbătu spaţiul care îl mai 
despărţea de podium şi îşi înălţă braţele. 

— Doamnelor şi domnilor! strigă. Am onoarea de a vi-l prezenta 
pe directorul Muzeului de Istorie Naturală din New York, Winston 
Wright! 

Margo în roti privirile în timp ce Wright se urca pe podium, 
zâmbind şi fluturându-şi mâinile către mulţime. 

— Bine aţi venit! urlă el. Bine aţi venit, dragi prieteni, concetățeni 
din New York, cetăţeni ai lumii! Bine aţi venit la cea mai mare şi mai 
revelatoare expoziţie care a fost organizată vreodată! 

Cuvintele preluate de sistemul de amplificare reverberau de-a 
lungul sălii. Un val uluitor de aplauze se înălţă către tavanul boltit. 

— O să sunăm la serviciul de pază, spuse Margo. Ei trebuie să ştie 
unde e Pendergast. Afară, în Rotondă, e un aparat telefonic. 

Începu să-l împingă pe Frock către ieşire. Auzea vocea lui Wright 
bubuind în spatele ei, în boxele sistemului de amplificare: 


— Este o expoziţie dedicată celor mai profunde dintre credinţele 
noastre, celor mai tainice temeri, celor mai strălucitoare şi mai 
întunecate părţi ale naturii umane... 


44 


D'Agosta stătea în picioare în spatele podiumului, privind spatele 
lui Wright în timp ce acesta se adresa mulţimii, căreia îi captase 
atenţia. Pe urmă îşi înşfăcă staţia radio. 

— Bailey? spuse el, cu voce scăzută. După ce-o să taie panglica 
aia, vreau ca tu şi McNitt să mergeţi în faţa mulţimii. Exact în spatele 
lui Wright şi al primarului, dar înaintea tuturor celorlalţi. Ai înţeles? 
Amestecaţi-vă printre ei cât mai mult posibil, dar nu vă lăsaţi împinşi 
într-o parte. 

— Am înţeles, domnule locotenent. 

— Atunci când mintea umană a evoluat, ajungând să înţeleagă 
mersul universului, prima întrebare pe care şi-a pus-o a fost: Ce este 
viața? Pe urmă s-a întrebat: Ce este moartea? Am învăţat multe 
despre viaţă. Dar, în ciuda tuturor tehnologiilor pe care le-am pus la 
punct, am aflat foarte puţine despre moarte şi despre ceea ce se află 
dincolo de ea... 

Mulțimea fascinată îi sorbea cuvintele. 

— Am sigilat expoziţia, astfel încât dumneavoastră, onorați 
oaspeţi, veţi fi primele persoane care pătrund înăuntru. Veţi vedea 
multe artefacte rare, superbe, cele mai multe dintre acestea fiind 
expuse pentru prima oară. Veţi vedea întruchipări ale frumuseții şi 
ale hidoşeniei, ale binelui suprem şi ale răului absolut, simboluri ale 
strădaniei omului de a înţelege şi de a ţine piept ultimei taine... 

D'Agosta se întrebă care fusese treaba cu bătrânul curator din 
scaunul cu rotile. Frock, aşa îl chema. Strigase ceva, după care 
Cuthbert, organizatorul acţiunii, îl dăduse afară. Maşinaţiuni interne, 
chiar mai urâte decât cele din Polke Piaza Number One. 

— ... cea mai fierbinte speranţă că această expoziţie va inaugura o 
nouă eră pentru muzeul nostru: o eră în care inovațiile tehnologice şi 
reînnoirea procedeelor ştiinţifice se vor alătura pentru a revigora 
interesul publicului iubitor de muzee din ziua de astăzi... 

D'Agosta trecu în revistă încăperea, verificând poziţiile oamenilor 
săi după schema pe care o avea în minte. Păreau să fie, cu toţii, la 
locurile lor. Cu un semn al capului, îi ceru paznicului de la intrarea în 
expoziţie să îndepărteze lanţul din faţa uşilor grele de lemn. 

După terminarea discursului, tunetul aplauzelor umplu încă odată 
uriaşa încăpere. Apoi Cuthbert reapăru pe podium. 

— Ţin să mulțumesc unui număr de persoane... 

D'Agosta se uită la ceas, întrebându-se unde era Pendergast. Dacă 
ar fi fost în sală, el ar fi ştiut-o. Agentul FBI era un tip uşor de 
remarcat în mulţime. 

Cuthbert ridică o pereche uriaşă de foarfeci, pe care i-o înmână 
primarului. Acesta o prinse de unul din mânere, i-l oferi pe celălalt lui 


Wright şi cei doi coborâră treptele podiumului, îndreptându-se spre 
panglica imensă din faţa intrării. 

— Ce mai aşteptăm? făcu primarul, cu umor, stârnind râsete. 

Tăiară panglica în două sub o explozie de bliţuri, iar doi dintre 
paznicii muzeului deschiseră încet uşile, împingându-le. Orchestra 
începu să cânte The Joint Is Jumpin. 

— Acum, spuse D'Agosta, vorbind în grabă în staţia radio. Treceţi 
pe poziţii. 

În timp ce aplauzele şi uralele reverberau cu un zgomot infernal, 
D'Agosta se deplasă sprinten, înaintând de-a lungul peretelui şi se 
strecură în expoziţia pustie. Inspectă la iuţeală interiorul, apoi spuse, 
prin staţie: 

— Curat. 

Ippolito fu următoarea persoană care îşi făcu apariţia, 
încruntându-se la D'Agosta. 

Primarul şi directorul se postară în prag, braţ la braţ, pozând 
pentru aparatele de fotografiat. Apoi intrară, radiind. 

Wright şi Cuthbert erau ghizii care îi ofereau primarului un tur al 
expoziţiei. D'Agosta îi zări pe cei doi oameni ai săi şi, în urma lor, 
enorma masă de oameni care se îngrămădeau înăuntru, lungindu-şi 
gâturile, gesticulând şi discutând. Din perspectiva pe care i-o oferea 
locul său din interior, păreau un val mareic. „O singură ieşire. 
Rahat.” 

Vorbi din nou prin staţia radio. 

— Walden, vreau să le spui paznicilor ălora să încetinească 
scurgerea oaspeţilor spre interior. Se îngrămădesc prea mulţi 
înăuntru. 

— Am înţeles, domnule locotenent. 

— Acesta, spuse Wright, încă ţinându-l de braţ pe primar, este un 
altar de sacrificiu, o raritate, din America Centrală. În partea din faţă 
este înfăţişat Zeul Soarelui, apărat de jaguari. Preoţii sacrificau 
victima pe această masă, îi scoteau inima încă bătând şi o ridicau 
către soare. Sângele scurgea prin canalele pe care le vedeţi şi se 
aduna aici, jos. 

— Impresionant, zise primarul. Aş putea folosi aşa ceva la Albany. 

Wright şi Cuthbert râseră, iar hohotele reverberară, pierzându-se 
printre artefactele neclintite şi printre vitrine. 


Coffey stătea în punctul înaintat de comandă, cu picioarele depăr- 
tate, cu mâinile pe şolduri şi chipul lipsit de expresie. Majoritatea 
invitaţilor sosiseră, iar cei care nu o făcuseră încă probabil că nu 
aveau intenţia să se aventureze afară din casă. Acum ploua de-a 
binelea şi perdelele de apă se revărsau pe pavaj. Privind dincolo de 
întinderea Rotondei, prin uşa dinspre est, Coffey vedea cu claritate 


festivitatea din Sala Galaxiilor. Era o încăpere superbă, cu stele 
strălucitoare presărate pe bolta de un negru catifelat suspendată la 
aproape doi metri deasupra capetelor. De-a lungul pereţilor se 
învolburau galaxii şi nebuloase care licăreau, estompate. Wright îşi 
ţinea discursul pe podium, iar ceremonia de tăiere a panglicii urma 
să înceapă în curând. 

— Cum stau lucrurile? îl întrebă pe unul dintre agenţii săi. 

— Nimic interesant, răspunse acesta, trecând în revistă panoul de 
afişaj al sistemului de securitate. Nici o breşă, nici o alarmă. Zona e 
tot atât de liniştită precum un mormânt. 

— Aşa cum îmi place mie, ripostă Coffey. 

Îşi întoarse din nou privirea către Sala Galaxiilor, la timp pentru 
a-i vedea pe cei doi paznici care împingeau uşile enorme ale 
expoziţiei Superstitii, deschizându-le. Scăpase tăierea panglicii. 
Mulțimea începuse să înainteze acum, pe neaşteptate. 

— Ce naiba crezi că pune la cale Pendergast? îl întrebă Coffey pe 
un alt agent de-al său. 

Se bucura fiindcă, pe moment, sudistul nu-i stătea în cale, dar 
devenea nervos la gândul că hoinărea prin jur, nesupravegheat de 
nimeni. 

— Nu l-am văzut, veni răspunsul. Vreţi să mă interesez la Punctul 
de Comandă? 

— Nu, făcu Coffey. E bine fără el. E bine şi e linişte. 


Staţia radio a lui D'Agosta hârâi. 

— Aici Walden. Ştiţi, avem nevoie de ajutoare. Paznicii nu reuşesc 
să se descurce cu şuvoiul ăsta de oameni. Sunt, pur şi simplu, prea 
mulţi. 

— Unde e Spenser? Ar trebui să patruleze pe aici, pe undeva. 
Plasează-l la intrarea în bar, să lase lumea să iasă, dar nu şi să intre, 
în timp ce tu şi paznicii muzeului organizaţi o coadă ordonată. 
Mulțimea trebuie să fie sub control. 

— Da, domnule. 

În momentul acela, expoziţia se umplea cu repeziciune. Trecuseră 
douăzeci de minute, iar Wright şi primarul pătrunseseră adânc în 
inima acesteia, ajungând în apropierea ieşirii încuiate din spate. La 
început se înaintase cu repeziciune, trecându-se prin sălile centrale 
şi evitându-se pasajele secundare. Dar Wright tocmai se oprise în 
faţa unui exponat anume ca să-i explice ceva primarului, iar lumea 
începea să se scurgă pe lângă ei, către cotloanele cele mai 
îndepărtate. 

— Rămâneţi în preajma celor din faţă, le spuse D'Agosta lui Bailey 
şi McNitt, oamenii săi din avangardă. 


El se strecură înainte şi aruncă o privire grăbită în două firide 
laterale. „Bizară expoziție”, îşi spuse. O casă bântuită foarte 
sofisticată, cu toate amănuntele puse la punct. Lumina palidă, de 
exemplu. Totuşi, nu chiar atât de palidă încât să-ţi scape detaliile 
dezgustătoare. Precum amuleta din Congo, cu orbitele proeminente 
ale ochilor zgâriate, ca şi trunchiul, de gheare ascuţite. Sau mumia 
de alături, aşezată în poziţie verticală într-o vitrină specială şi 
brăzdată cu stropi de sânge. „Aici au cam exagerat”, cugetă 
D'Agosta. 

Mulțimea continuă să se împrăştie, iar el se strecură într-un alt 
grup de firide. Totul era în regulă. 

— Walden, cum te-ai descurcat? se interesă el, prin staţia radio. 

— Domnule locotenent, nu reuşesc să dau de Spenser. Nu pare să 
fie prin preajmă şi, cu toată aglomeraţia asta, eu nu pot pleca de 
lângă intrare. 

— Rahat. OK. li caut pe Drogan şi Frazier şi-i trimit să te ajute. 

D'Agosta intră în legătură cu una dintre cele două unităţi de 
poliţişti în civil care patrulau prin spaţiul rezervat festivităţii. 

— Drogan, mă auzi? 

Urmă o pauză. 

— Da, domnule locotenent. 

— Vreau ca tu şi Frazier să mergeţi imediat în ajutorul lui Walden, 
la intrarea în expoziţie. 

— Am înţeles. 

D'Agosta privi în jur. Mai erau şi alte mumii, dar nici una plină de 
sânge. 

Se opri, înmărmurit. Mumiile nu sângerează. 

Se răsuci încet pe călcâie şi începu să-şi facă loc pe lângă falanga 
de gură-cască plini de nerăbdare. Nu era altceva decât ideea 
bolnăvicioasă a unui custode. Făcea parte din expoziţie. 

Dar trebuia să se convingă. Ş 

Vitrina era înconjurată de oameni, aidoma tuturor celorlalte. Îşi 
făcu loc prin mulţime şi aruncă o privire asupra etichetei: „Indian 
anasazi înmormântat în Peştera Mumiei din Canyon del Muerto, 
Arizona”. 

Sângele uscat care formase dârele de pe capul şi de pe pieptul 
mumiei părea să se fi prelins de undeva, de deasupra. Încercând să 
nu atragă atenţia, D'Agosta se aplecă cât de mult putu în direcţia 
vitrinei şi privi în sus. 

Deasupra capului mumiei, capacul era ridicat, lăsând să se vadă 
plafonul sub care se întindeau ţevi de abur şi conducte. O palmă, un 
ceas şi manşeta unei cămăşi albastre ieşeau în afara marginii. De 
vârful degetului mijlociu atârna un ţurţure de sânge închegat. 


D'Agosta se retrase într-un colţ, se uită în jur şi începu imediat să 
vorbească prin staţia radio. 

— D'Agosta cheamă Centrul de Comandă. 

— Sunt Garcia, domnule locotenent. 

— Garcia, aici, înăuntru, e un cadavru. Toată lumea trebuie 
scoasă afară. Dacă-l văd şi intră în panică, am încurcat-o. 

— Isuse, făcu Garcia. 

— Ia legătura cu paznicii şi cu Walden. Să nu mai permită intrarea 
nimănui altcuiva în expoziţie. Ai înţeles? Şi vreau ca Sala Galaxiilor 
să fie evacuată, pentru cazul în care mulţimea năvăleşte într-acolo. 
Scoateţi-i pe toţi afară, dar nu stârniţi nici un fel de panică. Acum fă- 
mi legătura cu Coffey. 

— Am înţeles. 

Locotenentul privi în jur, încercând să-l descopere pe Ippolito. 
Staţia lui radio pârâi. 

— Aici Coffey. Ce naiba se întâmplă, D'Agosta? 

— În expoziţie e un cadavru. Deasupra unei vitrine. Sunt singurul 
care l-a observat, dar asta se poate schimba în orice moment. 
Trebuie să-i scoatem pe toţi afară cât mai e încă timp. 

În timp ce dădea să mai spună ceva, remarcă o voce care se 
distingea din zgomotul de fond: 

— Sângele ăsta pare atât de real. 

— Acolo, sus, e o mână, auzi apoi glasul altcuiva. 

Două femei se îndepărtau de vitrină, mergând de-a-ndăratelea şi 
privind în sus. 

— E un cadavru! spuse una din ele, cu voce puternică. 

— Nu e real, răspunse cealaltă. E un truc, special pentru vernisaj, 
asta ar trebui să fie. 

D'Agosta îşi ridică mâinile, apropiindu-se de vitrină. 

— Atenţie, vă rog! 

Urmă un scurt moment de linişte cumplită, încordată. 

— Un cadavru! urlă altcineva. 

Fu o mişcare rapidă a mulţimii, urmată de o linişte subită. Apoi, 
un alt urlet: 

— A avut loc o crimă! 

Mulțimea dădu înapoi, despicându-se şi pornind-o în două direcţii, 
şi câţiva se poticniră, căzând. O femeie solidă, în rochie de cocteil, se 
dezechilibra, proptindu-se cu spatele în D'agosta şi izbindu-l de 
vitrină. Aerul îi ieşi încet din piept pe măsură ce era apăsat de greu- 
tatea tot mai multor corpuri. Pe urmă simţi că vitrina de care se 
rezema începea să cedeze. 

— Aveţi răbdare! icni. 

Un obiect masiv alunecă din întunericul de deasupra, ajungând pe 
vitrină, de unde căzu cu zgomot peste masa de oameni înghesuiți, 


trântind câţiva dintre ei. Privind din unghiul său incomod, D'Agosta 
n-ar fi putut spune decât că era plin de sânge şi că era cadavrul unui 
om. Nu îşi închipuia că avea şi cap. 

Atunci se dezlănţui un infern de neînchipuit. Spaţiul închis se 
umplu de ţipete şi de urlete şi oamenii o rupseră la fugă, agăţându-se 
unii de alţii şi împiedicându-se. D'Agosta simţi că vitrina se răsturna. 
Mumia se prăbuşi pe neaşteptate pe duşumea, cu el deasupra. În 
timp ce se agăța de marginea vitrinei, cioburile îi spintecară palma. 
Încercă să se ridice, dar gloata care fugea în valuri îl tot trântea 
înapoi. 

Îşi auzi staţia radio hârâind, descoperi că încă o mai ţinea în mâna 
dreaptă şi şi-o aduse la nivelul feţei. 

— Aici Coffey. Ce naiba se întâmplă, D'Agosta? 

— Coffey, s-a dezlănţuit panica. Trebuie să evacuezi sala imediat, 
altfel... Rahat! zbieră, când staţia radio îi fu smulsă din mână de 
năvala mulţimii. 


45 


Margo îl urmărea cu priviri abătute pe Frock, care tipa în 
microfonul unui telefon fixat de peretele de granit al Marii Rotonde. 
Preluat de staţia de amplificare, discursul lui Wright se revărsa din 
Sala Galaxiilor, împiedicând-o să desluşească vreun cuvânt din 
spusele lui Frock. El închise într-un târziu, trântind receptorul în 
furcă. Îşi roti scaunul, ca s-o privească în ochi. 

— E absurd. După toate aparențele, Pendergast e pe undeva, prin 
subsol. Sau, cel puţin era. A luat legătura cu ei prin radio, acum vreo 
oră. Au refuzat să-l contacteze fără a fi autorizaţi. 

— La subsol? Unde anume? întrebă Margo. 

— În Sectorul 29, zic ei. Refuză să spună ce face, sau ce făcea 
acolo, jos. Am impresia că nu ştiu nici ei. Sectorul 29 e foarte întins. 
Se întoarse către ea. Ei, mergem? 

— Unde? 

— La subsol, fireşte, răspunse Frock. 

— Nu ştiu, făcu Margo, ezitând. Poate că ar trebui să obţinem 
autorizaţia de care au nevoie ca să-l cheme sus. 

Frock se foi, nerăbdător, în scaunul lui cu rotile. 

— Nici măcar nu ştim cine o poate da. O privi lung, devenind 
conştient de nesiguranța ei. Draga mea, îi spuse, nu cred că are rost 
să-ţi fie teamă c-o să ne-ntâlnim cu creatura. Dacă nu mă înşel, o să 
fie atrasă de mulţimea concentrată în expoziţie. E de datoria noastră 
să facem tot ce ne stă în putinţă ca să împiedicăm o catastrofă; ne-am 
asumat-o când am făcut descoperirile. 

Ea continua să şovăie. Lui Frock îi era uşor să rostească vorbe 
mari. El nu intrase în expoziţie. Nu auzise zgomotul vătuit al paşilor 
furişaţi. Nu alergase orbeşte prin întunericul răscolitor... 

Respiră adânc. 

— Bineînţeles că aveţi dreptate, zise. Să mergem. 

Pentru că Sectorul 29 se afla în interiorul Celulei Doi a perime- 
trului de pază, fură nevoiţi să-şi arate de două ori legitimaţiile în 
drum spre liftul care îi putea duce la destinaţie. După toate 
aparențele, interdicţia fusese suspendată în seara aceea, paznicii şi 
poliţiştii fiind mult mai preocupaţi de reținerea persoanelor dubioase 
şi neautorizate, decât de restrângerea deplasărilor personalului 
muzeului. 

— Pendergast! strigă Frock, în timp ce Margo îl împingea afară 
din lift şi pătrundeau pe coridorul slab luminat de la subsol. Sunt 
doctorul Frock. Mă auzi? 

Vocea lui reverberă, apoi se stinse. 

Margo ştia câte ceva despre istoria Sectorului 29. Când centrala 
electrică a muzeului se afla în apropiere, zona adăpostea ţevi de 


abur, tunele de alimentare şi micile încăperi destinate muncitorilor 
din subteran. In anii 1920, după ce clădirea fusese dotată cu o 
centrală modernă, accesoriile celei vechi fuseseră îndepărtate, 
lăsând în urmă un labirint sinistru, folosit ca spaţiu de depozitare. 

Margo îl purta pe Frock de-a lungul culoarelor cu plafon jos. El 
bătea din când în când în câte o uşă, sau îl striga pe Pendergast. De 
fiecare dată, nu primea drept răspuns decât tăcerea. 

— Aşa nu ajungem nicăieri, spuse, când Margo se opri să-şi tragă 
sufletul. 

Părul alb i se ciufulise şi smochingul i se şifonase. 

Agitată, ea îşi roti privirile. Ştia cam pe unde se aflau: undeva, la 
capătul îndepărtat al acelor culoare întortocheate, se întindea spaţiul 
amplu şi tăcut ocupat de vechea centrală. Un panteon subteran afun- 
dat în întuneric, folosit acum pentru a adăposti colecţia de oase de 
balenă a muzeului. În ciuda predicţiilor lui Frock în privinţa 
comportamentului creaturii, strigătele lui o nelinişteau. 

— Ar putea dura ore întregi, zise Frock. S-ar putea să nu mai fie 
aici. Poate că nici n-a fost. Oftă adânc. Pendergast era ultima noastră 
speranţă. 

— Poate că zgomotul şi debandada vor speria creatura şi o să 
rămână ascunsă pe undeva, departe de locul petrecerii, spuse Margo, 
cu o speranţă pe care nu o simţea. 

Frock îşi sprijini capul în palme. 

— E puţin posibil. Probabil că animalul e atras de miros. S-ar 
putea să fie inteligent, s-ar putea să fie viclean, dar, aidoma unui om 
care a ajuns să ucidă în serie, nu se poate controla atunci când e 
însetat de sânge. 

Frock se îndreptă în scaun şi privirea lui îşi redobândi vigoarea. 

— Pendergast! reîncepu să strige. Unde eşti? 


Waters stătea în picioare, ascultând, cu tot trupul încordat. Îşi 
putea auzi bătăile inimii şi avea impresia că plămânii lui nu primeau 
destul aer. 

Până atunci, se mai aflase într-o grămadă de situaţii periculoase, 
se trăsese asupra lui, fusese ameninţat cu cuțitul şi, o dată, cineva 
chiar aruncase acid către el. Îşi păstrase întotdeauna sângele rece, 
simțindu-se aproape detaşat, ori de câte ori fusese nevoie. „Şi acum, 
o singură bufnitură şi gata, am intrat în panică.” Îşi lărgi gulerul cu 
degetele. „În nenorocita asta de cameră, aerul e înăbuşitor.” Îşi 
impuse să respire rar şi adânc. „Nu trebuie decât să-l chem pe 
Garcia. O să ne uităm împreună. Şi n-o să găsim nimic.” 

Observă că freamătul paşilor de deasupra capului său îşi 
schimbase ritmul. În locul pantofilor care se târşâiau şi alunecau, 
auzea acum o răpăială continuă, asemănătoare zgomotului unor 


picioare care aleargă, în timp ce asculta, avu impresia că îi ajunsese 
la urechi un țipăt estompat. Spaima îl potopi. 

Din încăperea cu echipamente electrice se auzi o altă bufnitură. 

„Sfinte Isuse, se întâmplă ceva cumplit.” 

Îşi înşfăcă staţia radio. 

— Garcia? Mă auzi? Am nevoie de întăriri ca să văd ce e cu zgo- 
motele dubioase din camera sistemului electric. j 

Înghiţi în sec. Garcia nu răspundea pe frecvenţa obişnuită. În timp 
ce îşi punea la loc aparatul de emisie-recepţie, observă că şoarecele 
de bibliotecă se ridicase şi se îndrepta spre încăperea cu 
echipamente. 

— Ce faci? îl întrebă. 

— Vreau să văd ce e cu zgomotul ăsta, spuse celălalt, deschizând 
uşa. Cred că e posibil să fi căzut din nou aerul condiţionat. 

Îşi aşeză mâna pe tocul uşii, bâjbâind după un întrerupător. 

— Ai răbdare, zise Waters. Nu... 

Staţia sa radio începu să emită un zgomot de fond. 

— Cei dinăuntru au intrat în panică! Din nou zgomotul de fond... 
Toate unităţile să se mobilizeze pentru evacuarea de urgenţă! Alţi 
paraziți. Nu putem stăpâni mulţimea, avem nevoie de întăriri, acum, 
imediat... 

Isuse. Waters îşi înhăţă aparatul şi începu să-i apese butoanele. 
Putea auzi că deasupra capului său se petrecea ceva groaznic. 
„Rahat.” 

Işi ridică privirile. Şoarecele de bibliotecă dispăruse şi uşa 
camerei cu echipamente electrice era deschisă, dar lumina din 
interior continua să fie stinsă. De ce nu s-a aprins lumina? Işi luă 
ochii de la uşa dată de perete, îşi scoase cu grijă puşca de pe umăr, o 
armă şi începu să înainteze. 

Se apropie cu prudenţă de tocul uşii şi aruncă o privire înăuntru, 
întuneric. 

— Hei, tu, spuse. Eşti acolo? 

În timp ce pătrundea în camera întunecată, simţi cum i se usucă 
gura. 

În stânga lui se auzi dintr-odată o bufnitură şi, lăsându-se 
instinctiv pe un genunchi, Waters trase trei gloanţe, fiecare fiind 
urmat de un fulger luminos şi de o detunătură asurzitoare. 

O ploaie de scântei şi o flamă se înălţară în aer, umplând pentru o 
clipă încăperea cu o lumină pâlpâitoare, portocalie. 

Şoarecele de bibliotecă era în genunchi, cu privirea ridicată către 
el. 

— Nu trage! zbieră, cu vocea frântă. Te rog, nu mai trage. 

Waters ridică cu picioarele tremurându-i şi cu urechile ţiuind. 


— Am auzit un zgomot, strigă. De ce nu mi-ai răspuns, rahat cu 
ochi? 

— Era aerul condiţionat, spuse şoarecele de bibliotecă, cu 
lacrimile prelingându-i-se pe obraji. A căzut generatorul de aer 
condiţionat, aşa cum s-a întâmplat şi mai înainte. 

Waters se trase înapoi, bâjbâind în căutarea comutatorului de pe 
perete. Praful de puşcă rămăsese suspendat în aer ca o ceaţă 
albastră. Pe peretele opus era montată o cutie metalică imensă, din a 
cărei parte din faţă ieşea fum prin trei găuri largi, cu margini 
zdrenţuite. 

Cu bărbia în piept, Waters se lăsă în jos, sprijinindu-se de perete. 

Un arc electric zvâcni pe neaşteptate, străbătând cutia stricată, 
urmat de o pârâitură şi de o altă ploaie de scântei. 

În aerul usturător se răspândi o duhoare scârboasă. Luminile din 
Camera Computerului clipiră, păliră, îşi sporiră strălucirea. Waters 
auzi sunetul unei alarme, apoi al alteia. 

— Ce se întâmplă? strigă. 

Luminile păliră din nou. 

— Ai distrus comutatorul central, urlă şoarecele de bibliotecă, 
ridicându-se şi trecând iute pe lângă el, în fuga sa către Camera 
Computerului. 

— Oh, rahat, murmură Waters. 

Luminile se stinseră. 


46 


Coffey urlă din nou în staţia radio. 

— D'Agosta, răspunde! Rămase în aşteptare. Rahat! 

Trecu pe frecvenţa Centrului de Comandă. 

— Garcia, ce dracu' se-ntâmplă? 

— Nu ştiu, domnule, răspunse celălalt agitat. Cred că locotenentul 
D'Agosta a spus că era un cadavru în... Urmă o pauză. Domnule, mi 
se raportează că în expoziţie s-a stârnit panica. Paznicii sunt... 

Coffey îl deconectă şi începu să schimbe frecvențele, ascultând cu 
încordare. 

— Cei dinăuntru au intrat în panică! cârâi staţia radio. 

Agentul reveni pe frecvenţa Centrului de Comandă. 

— Garcia, fă un anunţ. Toate unităţile să se mobilizeze pentru eva- 
cuarea de urgenţă! 

Se răsuci, îndreptându-şi privirea către partea opusă a Marii 
Rotonde şi, prin uşa dinspre est, către Sala Galaxiilor. 

Mulțimea se văluri în mod vizibil şi murmurul din fundal începu să 
se stingă. Dincolo de muzica orchestrei, Coffey desluşea limpede 
nişte ţipete înăbuşite şi zgomotul înfundat al unor picioare care se 
apropiau în fugă. Cei care înaintau către intrarea expoziţiei ezitară. 
Pe urmă dădură buzna în direcţia opusă, ricoşând aidoma unei unde 
de presiune. Se auziră câteva urlete de furie şi ţipete nedesluşite, 
după care Coffey avu senzaţia că distinge nişte plânsete. Mulțimea 
înţepeni din nou. 

Işi descheie haina şi le aruncă o privire agenţilor din punctul 
înaintat de comandă. 

— Procedurile de dirijare a mulţimii în caz de pericol. Daţi-i 
drumul. 

Gloata se trase brusc înapoi şi prin uşa deschisă a sălii răbufniră 
țipete şi urlete înnebunite. Orchestra tăcu şi se aşternu liniştea. În 
clipa următoare, toată lumea alerga către ieşirea din Marea Rotondă. 

— Mişcă-te, nemernicule! zise Coffey, împingându-l din spate pe 
unul dintre oamenii săi şi strângându-şi staţia radio în mâna dreaptă. 

— D'Agosta, eşti pe recepţie? 

În timp ce mulţimea începea să se scurgă în afara sălii, agenţii 
FBI se ciocniră cu masa de oameni care năvălea, fiind nevoiţi să dea 
înapoi. Împins de gloata tulburată, Coffey se retrăgea pas cu pas, 
gâfâind şi înjurând. 

— E ca un tsunami! zbieră unul dintre oamenii lui. N-o să reuşim 
niciodată! 

Luminile păliră pe neaşteptate. Staţia radio din mâna lui Coffey 
cârâi din nou. 


— Aici Garcia. Ştiţi, domnule, toate luminile de avertizare sunt 
roşii, panoul arată ca un pom de Crăciun. Toate alarmele din peri- 
metru au intrat în funcţiune. 

Coffey înaintă din nou, străduindu-se să rămână locului în timp ce 
oamenii se scurgeau pe lângă el. li pierduse din vedere pe ceilalţi 
agenţi. Luminile pâlpâiră pentru a doua oară, apoi auzi un huruit 
profund care venea din direcţia sălii. Işi ridică privirea şi dădu cu 
ochii de marginea groasă a uşii metalice de securitate, care cobora 
dintr-un locaş din plafon. Începu să zbiere în staţia radio. 

— Garcia! Uşa dinspre est coboară! Opreşte-o! Ridic-o, pentru nu- 
mele lui Dumnezeu! 

— Domnule, panoul de monitorizare arată că e ridicată. Dar acolo 
se întâmplă ceva. Toate sistemele sunt... 

— Nu-mi pasă ce spune panoul lor de monitorizare. Uşa coboară! 

Pe neaşteptate, gloata care scăpa cu fuga îl făcu să se răsucească 
în loc. ipetele erau acum neîntrerupte, un zgomot straniu, 
pătrunzător, aidoma unui urlet prevestitor de moarte, care îţi ridica 
părul măciucă. Coffey nu mai văzuse niciodată ceva asemănător: fum, 
lumini de avertizare clipind, oamenii alergând şi călcându-se în 
picioare, cu groaza sticlindu-le în ochi. Detectoarele de metale se 
răsturnaseră şi aparatele cu raze X se făcuseră fărâme în timp ce 
oamenii în smochinguri şi rochii de seară se năpusteau în goană 
afară, în bătaia ploii, agăţându-se unii de alţii, împiedicându-se şi 
prăvălindu-se pe covorul roşu şi pe caldarâmul ud. Coffey zări 
luminile firave ale bliţurilor fulgerând pe treptele din faţa intrării, 
mai întâi câteva, apoi din ce în ce mai multe. 

Urlă în staţia radio. 

— Garcia, anunţă poliţia din exterior. Să reinstaureze ei ordinea şi 
să gonească dracului presa de acolo. Şi pune-i să ridice uşa aia, 
imediat! 

— Se străduiesc, domnule, dar toate sistemele cad. Pierdem 
energie. Uşile de urgenţă coboară indiferent dacă reţeaua energetică 
e sau nu în funcţiune, dar nu se pot activa controalele de siguranţă 
pentru avarie. Alarmele urlă peste tot... 

Un bărbat trecu pe lângă Coffey şi se izbi de el, dezechilibrându-l, 
în timp ce îl auzea pe Garcia strigând: 

— Domnule! A căzut tot sistemul! 

— Garcia, unde naiba e sistemul de rezervă? 

Încercă să-şi facă loc în lateral şi se pomeni țintuit de perete. Era 
zadarnic, nu putea ajunge înăuntru străbătând mulţimea panicată. 
Uşa era acum pe jumătate coborâtă. 

— Dă-mi-l pe tehnician! Am nevoie de cifrul pentru comanda 
manuală! 


Luminile pâlpâiră pentru a treia oară şi se stinseră, afundând Ro- 
tonda în beznă. Hârâitul uşii în coborâre continua neîntrerupt, aco- 
perind tipetele. 


Pendergast îşi plimbă mâna pe suprafaţa aspră a pereţilor de 
piatră ai fundăturii, bătând uşor în câteva locuri, cu încheieturile 
degetelor. Tencuiala era crăpată şi cojită, iar becul din plafon era 
spart. 

Îşi deschise sacoşa şi extrase un obiect galben - o cască de miner, 
şi-o potrivi pe cap cu grijă şi îi apăsă comutatorul. Îşi lăsă capul pe 
spate, aţintind fasciculul puternic de lumină asupra peretelui 
dinaintea lui. Apoi scoase planurile mototolite şi orientă lumina către 
ele. Începu să meargă de-a-ndăratelea, numărându-şi paşii. Pe urmă 
luă briceagul pe care îl avea în buzunar, îi înfipse vârful în zid şi îl 
răsuci cu delicateţe. O bucată de tencuială de mărimea unei farfurii 
se desprinse şi căzu, dând la iveală conturul neclar al tocului unei uşi 
vechi. 

Pendergast notă ceva în agendă, ieşi din fundătură şi străbătu 
culoarul numărându-şi paşii pe şoptite. Se opri în faţa unei porţiuni 
de tencuială fărâmiţată. O împinse cu putere, îndepărtând-o de pe 
perete. Materialul căzu făcându-se zob şi stârnind un val de praf alb. 
Lumina de pe casca lui Pendergast dezvălui un panou vechi, 
amplasat în partea de jos a zidului. 

Apăsă panoul, tatonând. Opunea rezistenţă. Zbură într-o parte, 
scrâşnind, după o lovitură sălbatică de picior. Un tunel îngust şi 
abrupt, pentru întreţinere, cobora deschizându-se în plafonul zonei 
de sub subsol. Cu un nivel sub Pendergast, un firicel de apă se 
prelingea de-a lungul podelei, precum o panglică murdară. 

Fixă panoul la loc, făcu încă un semn pe planul subsolului şi îşi 
văzu de drum. La urechi îi ajunse un strigăt înăbuşit. 

— Pendergast! Sunt doctorul Frock. Mă auzi? 

Se opri, ridicându-şi sprâncenele a surpriză. Deschise gura, gata 
să răspundă. Şi înlemni, pe neaşteptate. În aer plutea un miros 
aparte. Îşi lăsă sacoşa pe podea, se furişă într-un depozit, închise uşa 
în urma lui şi îşi ridică mâna, stingându-şi lanterna de pe cască. 

În mijlocul uşii era plasată o fereastră mică, din sticlă armată, 
soioasă şi plină de crăpături. Cotrobăi prin buzunar, scoase un şerve- 
ţel, scuipă în el, şterse geamul şi aruncă o privire afară. 

Ceva mare şi negru tocmai intra în partea de jos a câmpului său 
vizual. Auzi un fornăit, asemănător cu al unui cal care gâfâie, respi- 
rând repede şi profund. Mirosul deveni mai puternic. În lumina 
firavă, Pendergast desluşi un greabăn musculos, acoperit cu păr 
aspru, întunecat. 


Mişcându-se încet şi respirând pe nas, scurt şi sacadat, îşi duse 
mâna la buzunarul hainei şi-şi scoase pistolul de calibrul .45. Pe 
întuneric, pipăi butoiaşul cu degetele, verificând numărul locaşurilor 
încărcate. Apoi prinse revolverul cu amândouă mâinile, îl ridică la 
nivelul uşii şi începu să păşească încet înapoi. În timp ce se îndepărta 
de fereastră, forma din partea cealaltă a acesteia îi dispăru din raza 
vizuală. Dar ştia, fără nici o umbră de îndoială, că se afla încă acolo. 

Auzi o bufnitură înfundată în uşă, urmată de un zgrepţănat puter- 
nic. Strânse mai tare pistolul când văzu, sau crezu că vede, mânerul 
uşii rotindu-se. Încuiată sau nu, uşa şubredă nu putea fi o stavilă 
pentru indiferent ce s-ar fi aflat dincolo de ea. Urmă o altă bufnitură 
înfundată, apoi se lăsă tăcerea. 

Aruncă o privire grăbită pe fereastră. Nu zări nimic. Ridică revol- 
verul într-o mână şi o puse pe cealaltă pe uşă. Numără până la cinci, 
ascultând încordat tăcerea. Apoi descuie iute uşa, o deschise dintr-o 
smucitură şi se repezi în mijlocul culoarului, dându-se imediat după 
un colţ. În capătul opus, o formă întunecată se oprise în faţa altei uşi. 
Chiar şi în lumina aceea slabă, reuşi să desluşească mişcările bruşte 
şi pline de forţă ale unui patruped. Pendergast era cel mai raţional 
dintre oameni, dar râse scurt, nevenindu-i să creadă, când văzu 
creatura punându-şi gheara pe mânerul uşii. Luminile de pe coridor 
păliră, devenind apoi mai strălucitoare. Se lăsă încet pe un genunchi, 
ridică arma în poziţie de luptă şi ochi. Luminile păliră pentru a doua 
oară. Văzu creatura stând aşezată pe labele din spate şi apoi 
ridicându-se şi îndreptându-se către el. Íi ţinti tâmpla şi îşi goli 
plămânii de aer. Apoi apăsă încet pe trăgaci. 

Auzi bubuitura şi zări flama luminoasă în timp ce se relaxa, 
compensând reculul. Pentru o fracțiune de secundă, desluşi o dâră 
albă, care pornea, în linie dreaptă, din craniul animalului. Apoi acesta 
dispăru dincolo de un colţ îndepărtat şi coridorul rămase pustiu. 

Pendergast ştia exact ce se întâmplase. Mai văzuse o dată dâra 
aceea albă, la o vânătoare de urşi; glonţul ricoşase de ţeastă, 
smulgând o bucată de blană şi de piele şi lăsând osul la vedere. O 
lovitură perfect ţintită, cu un glonţ de calibrul .45 cu manta de oţel, 
placată cu un aliaj de crom, ricoşase din craniul creaturii de parcă ar 
fi fost un cocoloş de hârtie. Pleoştit, Pendergast făcu un pas înainte, 
lăsându-şi mâna cu arma să atârne către podea, în timp ce luminile 
mai pâlpâiră o dată înainte de a se stinge. 


47 


Din locul său de lângă masa cu aperitive, Smithback îl vedea 
foarte bine pe Wright, stând în faţa microfonului şi gesticulând, în 
timp ce vocea îi bubuia într-un difuzor din apropiere. Nu se ostenea 
să-l asculte; avea convingerea sumbră că Rickman urma să-i ofere, 
mai târziu, un exemplar tipărit al discursului. În momentul acela, 
cuvântarea se terminase şi mulţimea nerăbdătoare se tot îngrămădea 
în noua expoziţie de o jumătate de oră. Dar Smithback rămăsese la 
locul său, ignorând-o. Îşi mai aruncă o dată privirea asupra mesei, 
întrebându-se dacă să mănânce nişte creveţi graşi sau o mică blinie 
au caviare. Alese blinia, de fapt luă cinci, şi începu să înfulece. 
Caviarul, remarcă el, avea o culoare cenuşie şi nu era sărat - sturion 
adevărat, nu peştele alb contrafăcut pe care încercau să-l dea drept 
aşa ceva la reuniunile de la edituri şi la altele de acelaşi gen. 

Inhăță totuşi şi un crevete, ba chiar doi, după care urmară o 
lingură plină cu ceviche, trei uscăţele acoperite cu icre afumate de 
cod scoţian cu capere şi lămâie, câteva felii subţiri precum coala de 
hârtie de carne de vită Kobe roşu, rece, şi nici una de friptură în sos 
tartar, vă mulţumesc din suflet, dar, hotărât lucru, şi două bucăţi din 
acel uni sushi... Urmări cu privirea şirul de delicatese care se 
întindeau pe masa de cincisprezece metri lungime. Nu mai văzuse 
niciodată aşa ceva şi nu avea de gând să lase să-i scape nimic. 

Orchestra începu să se bâlbâie pe neaşteptate şi, aproape 
simultan, primi o lovitură puternică de cot în coaste. 

— Hei! începu să spună când, ridicându-şi ochii, se văzu înghiţit 
dintr-odată de o masă de oameni care se împingeau, protestau şi 
zbierau. 

Fu azvârlit înspre masa de banchet; se luptă ca să se poată ţine 
din nou pe picioare, alunecă şi căzu, apoi se rostogoli sub masă. Se 
ghemui, urmărind cu privirea picioarele care bubuiau trecând pe 
lângă el. Se auzeau ţipete şi zgomotele înfiorătoare ale unor trupuri 
care se îngrămădeau, răsturnându-se unul peste altul. Printre urlete, 
desluşi câteva frânturi de propoziţii: 

— ... Cadavrul! 

— ... Crimă! 

Oare ucigaşul lovise din nou, în mijlocul a mii de oameni? Era 
imposibil. 

Un pantof de damă, din pâslă neagră, cu un toc cui exagerat de 
înalt, sări sub masă, oprindu-i-se exact sub nas. Îl dădu deoparte cu 
dezgust, apoi realiză că încă mai strângea în mână o bucăţică de 
crevete şi o aruncă. Indiferent ce s-ar fi petrecut, se petrecea foarte 
repede. Era şocat de iuţeala cu care se înstăpânea panica asupra 
mulţimii. 


Masa se cutremură şi alunecă, iar Smithback observă un platou 
enorm care ateriză exact după marginea feţei de masă. Prin aer 
zburau biscuiţi şi bucăţi de Camembert. li înhăţă pe cei căzuţi pe 
cămaşa lui cu volănaşe şi începu să mănânce. Vedea, la numai 
treizeci de centimetri distanţă, zeci de picioare strivind şi 
amestecând felii de pâine cu pate, transformându-l în noroi. Un alt 
platou ateriză cu un plescăit, împroşcând podeaua cu un val cenuşiu 
de caviar. 

Luminile păliră. Smithback se grăbi să-şi îndese în gură o bucată 
de Camembert, prinzând-o între dinţi, şi realiză dintr-odată că mânca 
în vreme ce i se oferea, pe un platou de argint, cel mai important 
eveniment la care luase parte vreodată. Când lumina păli, pentru a 
străluci apoi cu putere, el îşi căuta reportofonul prin buzunare. 

Începu să vorbească cu toată repeziciunea de care era în stare, cu 
gura cât mai aproape de microfon, sperând că vocea avea să i se 
distingă pe fundalul răcnetelor asurzitoare ale mulţimii. Era o ocazie 
incredibilă. La dracu' cu Rickman. Toată lumea avea să fie interesată 
de povestea asta. Spera că dacă la petrecere mai participau şi alţi 
jurnalişti, aceştia să o fi luat la fugă de mama focului, ca să se vadă 
afară cât mai repede. 

Luminile pâlpâiră iarăşi. 

O sută de mii ca avans, nu avea de gând să accepte nici o centimă 
mai puţin. Se afla acolo, ştia toată povestea, chiar de la început. 
Nimeni nu-i putea limita accesul la informaţii. 

Luminile clipiră pentru a treia oară, apoi se stinseră. 

— Ticăloşilor! zbieră Smithback. Să aprindă cineva luminile! 


Margo îl împinse pe Frock dincolo de un alt colţ, apoi aşteptă 
până ce el îl strigă din nou pe Pendergast. Sunetul vocii reverberă 
zadarnic. 

— Toată povestea începe să fie lipsită de sens, spuse Frock, 
exasperat. În secţiunea asta sunt mai multe depozite imense. Poate 
că e într-unul dintre ele şi nu ne poate auzi. Să ne uităm în câteva. E 
tot ce ne-a mai rămas de făcut. Căută, mormăind, într-unul dintre 
buzunarele hainei. Să nu pleci niciodată de acasă fără ea, zâmbi apoi, 
ridicând cheia universală a custodelui. 

Margo descuie prima uşă şi aruncă o privire în semiîntunericul 
din interior. 

— Domnule Pendergast? strigă ea. 

Din semiobscuritate se desprinseră o serie de rafturi metalice pe 
care erau stivuite oase imense. Un craniu uriaş de dinozaur, de 
dimensiunile unui Volkswagen Broscuţă, stătea alături de uşă, pe o 
sanie de lemn, fiind încă pe jumătate ambalat, cu dinţii negri sclipind 
monoton. 


— Următorul! zise Frock. 

Luminile păliră. 

Nici în al doilea depozit nu primiră nici un răspuns. 

— Încă o încercare, spuse Frock. Acolo, pe partea cealaltă a 
culoarului. 

Margo se opri în faţa uşii indicate, etichetată drept PLEISTOCEN 
- 12B, în acelaşi moment remarcând o alta, pe casa scării din capătul 
opus al coridorului. Când deschidea uşa magaziei, luminile clipiră 
pentru a doua oară. 

— Asta este..., începu ea. 

Sunetul pătrunzător al unei explozii reverberă pe neaşteptate de-a 
lungul coridorului. Margo îşi ridică ochii, cu inima zvâcnind, 
încercând să descopere sursa zgomotului. Părea să vină de după un 
colţ pe care nu-l exploraseră încă. 

Apoi se stinseră luminile. 

— Dacă mai aşteptăm o clipă, zise Frock într-un târziu, sistemul 
de rezervă în caz de pericol o să intre în funcţiune. 

Liniştea nu era sfâşiată decât de scârţâitul estompat al clădirii. 
Secundele se prelungiră transformându-se într-un minut, apoi în 
două. 

Pe urmă, Margo simţi un miros de ţap, straniu, fetid, aproape de 
putreziciune. Îşi aminti, cu un suspin de disperare, că îi mai invadase 
nările şi altă dată: în expoziţia cufundată în întuneric. 

— Simţiţi...? şopti ea. 

— Da, şuieră Frock. Du-te înăuntru şi încuie-te. i 

Respirând precipitat, Margo bâjbâi în căutarea tocului uşii. Ín 
timp ce mirosul devenea tot mai puternic, îl chemă pe Frock cu voce 
scăzută: 

— Doctore Frock? Puteţi să vă orientați după sunetul glasului 
meu? 

— N-avem timp pentru asta, se auzi şoapta lui de răspuns. Te rog, 
uită de mine şi du-te înăuntru. 

— Nu, zise ea. Veniţi încet către mine. 

li auzi scaunul cu rotile zăngănind. Duhoarea devenea de nesu- 
portat, era miasma de pământ şi de putreziciune a unei mlaştini 
amestecată cu mirosul dulceag al unui hamburger crud şi fierbinte. 
Margo auzi un fornăit umed. 

— Sunt chiar aici, îi şopti lui Frock. Oh, grăbiţi-vă, vă rog. 

Întunericul părea să o apese, greu şi înăbuşitor. Se strânse lângă 
tocul uşii, făcându-se una cu peretele şi luptându-se cu imboldul de a 
o rupe la fugă. 

În întunericul de nepătruns, roţile huruiră şi scaunul îi atinse 
piciorul. Îl înhăţă de mânere şi îl trase pe Frock înăuntru. Se răsuci, 


trânti uşa, o încuie şi apoi se prăbuşi pe duşumea, cu trupul zguduit 
de hohote de plâns înăbuşite. In încăpere se lăsă liniştea. 

Pe urmă ceva zgârie uşa, mai întâi încet, apoi mai tare şi cu mai 
multă insistenţă. Margo se trase înapoi, lovindu-şi umărul de cadrul 
scaunului cu rotile. În beznă, simţi cum Frock îi lua, cu blândeţe, 
mâna într-ale sale. 


48 


În mijlocul cioburilor, D'Agosta se ridică în capul oaselor şi îşi 
înhăţă staţia radio, privind spinările în retragere ale ultimilor oaspeţi, 
ale căror ţipete şi urlete se îndepărtau. 

— Domnule locotenent? 

Unul dintre poliţiştii lui, Bailey, ieşea de sub o altă vitrină făcută 
zob. În încăpere era un adevărat haos: artefacte sparte şi împrăştiate 
pe podea; cioburi peste tot; pantofi, poşete, bucăţi de haine. Cu 
excepţia lui D'Agosta, a lui Bailey şi a mortului, toată lumea părăsise 
galeria. Locotenentul îşi aruncă o privire grăbită către leşul fără cap, 
observându-i rănile căscate de pe piept, hainele ţepene din cauza 
sângelui uscat şi măruntaiele expuse din abundență, precum o 
umplutură de câlţi. După toate aparențele, murise de o bună bucată 
de vreme. Îşi întoarse ochii în altă parte, după care şi-i azvârli iute 
înapoi. Bărbatul purta uniformă de poliţist. 

— Bailey! strigă el. Poliţist căzut! Cine e omul ăsta? 

Bailey se apropie, cu chipul palid în lumina slabă. 

— Greu de spus. Dar cred că Fred Beauregard are un inel de la 
Academie, mare şi vechi aşa ca ăsta. 

— Rahat! şuieră D'Agosta, ca pentru sine. 

Se aplecă şi citi numărul de pe ecuson. 

Bailey dădu din cap. 

— E Beauregard, locotenente. 

— Hristoase! făcu D'Agosta, îndreptându-se. Nu avea două zile 
libere? 

— Ba da. Miercuri seara a fost ultima dată de serviciu. 

— Atunci e aici de ..., începu D'Agosta. Chipul i se înăspri, căpă- 
tând o expresie amenințătoare. Nenorocitul ăsta de Coffey, care nu 
ne-a permis să verificăm expoziţia. li mai fac încă o gaură-n fund. 

Bailey îl ajută să se ridice. 

— Sunteţi rănit. 

— Mă pansez mai târziu, răspunse el, scurt. Unde-i McNitt? 

— Nu ştiu. Când m-am uitat ultima dată, era prins în mijlocul 
gloatei. 

Ippolito apăru de după un colţ, vorbind în staţia radio. Respectul 
lui D'Agosta pentru directorul de securitate crescu cu o şchioapă. 
„Nu l-o fi dând inteligenţa afară din casă, dar are sânge-n vene la 
nevoie.” 

Luminile păliră. 

— E panică în Sala Galaxiilor, zise Ippolito, cu urechea lipită de 
staţia radio. Cică peretele de securitate coboară. 

— Idioţii! Aia e singura ieşire! Işi ridică propria staţie radio. 
Walden! Eşti pe recepţie? Ce se-ntâmplă acolo? 


— E un haos, domnule! McNitt tocmai a ieşit din expoziţie. E 
destul de şifonat. Suntem chiar la intrare, încercăm să domolim 
mulţimea, dar e zadarnic. O grămadă de oameni sunt călcaţi în 
picioare, domnule locotenent. 

Luminile clipiră pentru a doua oară. 

— Walden, uşa de siguranţă de la intrarea în Rotondă coboară? 

— O secundă. Staţia radio bâzâi o clipă. Rahat, aşa e! E pe 
jumătate lăsată şi continuă să coboare! Oamenii sunt înghesuiți în ea 
ca vitele, o să strivească o duzină sau două... 

Expoziţia se cufundă brusc în întuneric. Zgomotul înfundat al 
prăbuşirii şi al rostogolirii unui obiect greu acoperi, pe moment, 
vaietele şi urletele. 

D'Agosta îşi scoase lanterna. 

— Ippolito, poţi ridica uşa folosind comenzile manuale, nu? 

— Da. Oricum, sistemul energetic de rezervă trebuie să intre ime- 
diat în funcţiune... 

— Nu ne putem permite să aşteptăm, să plecăm dracului de aici. 
Şi pentru numele lui Dumnezeu, fiţi cu ochii-n patru. 

Cu Ippolito în frunte, îşi croiră drumul către ieşire prin hara- 
babura de cioburi, bucăţi de lemn şi tot felul de alte sfărâmături. Pe 
jos erau împrăştiate resturile obiectelor care fuseseră cândva nişte 
artefacte nepreţuite. Pe măsură ce se apropiau de Sala Galaxiilor, 
urletele şi văicărelile deveneau tot mai puternice. 

Mergând în spatele lui Ippolito, D'Agosta nu vedea altceva decât 
întunecimea vastă a încăperii. Până şi lumânările votive se stinseseră 
din cauza cerii topite. Ippolito îşi plimbă lumina lanternei în jurul 
intrării. „De ce stă locului?” se întrebă D'Agosta, iritat. Directorul de 
Securitate sări brusc înapoi. Lanterna îi căzu pe podea şi se 
rostogoli, pierzându-se în întuneric. 

— Ce naiba? strigă D'Agosta, repezindu-se înainte, urmat de 
Bailey. Apoi încremeni dintr-odată. 

Imensa sală era teatrul unui dezastru. Aţintindu-şi lanterna în 
întuneric, D'Agosta îşi aminti imaginile de după cutremure pe care le 
văzuse la ştiri. Podiumul se rupsese în mai multe bucăţi, pupitrul 
oratorului fiind despicat şi zdrobit. Locul orchestrei era pustiu, scau- 
nele se răsturnaseră, instrumentele stâlcite zăceau grămadă. Pe 
podea se învolburau resturi de mâncare, bucăţi de haine, programe 
tipărite, bambuşi răsturnaţi şi orhidee tescuite, totul contorsionat şi 
strivit, alcătuind un peisaj straniu, creat de miile de picioare mânate 
de panică. 

D'Agosta îşi îndreptă lanterna către intrarea propriu-zisă a expo- 
ziţiei. Stelajul uriaş de lemn care o înconjura se prăbuşise, rupându- 
se în câteva bucăţi imense. Văzu braţe şi picioare ieşind de sub 
coloanele sculptate cu migală. 


Bailey alergă într-acolo. 

— Domnule locotenent, aici sunt cel puţin opt oameni striviţi. 
Cred că nu mai trăieşte nici unul. 

— Sunt şi dintre ai noştri? întrebă D'Agosta. 

— Mă tem că da. Par să fie McNitt şi Walden, şi unul dintre oame- 
nii în civil. Sunt şi doi tipi în uniforme de paznici şi, cred, trei dintre 
invitaţi. 

— Morți? Cu toţii? 

— Din câte-mi pot da seama. Nu reuşesc să urnesc coloanele 
astea. 

— Rahat. _ 

D'Agosta se uită în altă parte, frecându-şi fruntea. În întreaga sală 
rezona un zgomot surd. 

— Asta-i uşa de siguranţă care se închide, spuse Ippolito, 
ştergându-se la gură. Ingenunche alături de Bailey. Oh, nu. Martine... 
Hristoase, nu pot să cred. Se răsuci către D'Agosta. Martine, pe care 
îl vedeţi aici, era de pază la uşa din spate. Probabil că a venit să-i 
ajute să ţină gloata în frâu. Era unul dintre oamenii mei cei mai 
buni... 

Locotenentul se strecură printre coloanele sfărâmate şi pătrunse 
în sală, ocolind mesele răsturnate şi scaunele rupte. Mâna continua 
să-i sângereze în voie. În jur mai erau şi alte siluete împrăştiate, dar 
n-ar fi putut spune dacă le aparţineau sau nu unor oameni încă vii. 
Când auzi ţipetele care veneau din celălalt capăt al încăperii, îşi 
îndreptă lanterna într-acolo. Uşa de siguranţă era complet închisă şi 
o grămadă de oameni se împingeau în ea, lovind cu pumnii în metal şi 
urlând. Câţiva se răsuciră când lumina căzu asupra lor. 

D'Agosta alergă într-acolo, ignorând cârâitul staţiei radio. 

— Calmaţi-vă şi daţi-vă la o parte! Sunt locotenentul D'Agosta, de 
la poliţia oraşului New York. 

Mulțimea se linişti într-o mică măsură, iar D'Agosta îl strigă pe 
Ippolito. Apoi inspectă grupul cu privirea şi îi recunoscu pe Wright, 
directorul, pe Ian Cuthbert, capul acelei întregi bătăi de joc, pe o 
femeie pe nume Rickman, care părea o persoană foarte importantă - 
în esenţă, pe primii patruzeci de oameni care intraseră în expoziţie. 
Primii intraţi, ultimii ieşiţi. 

— Atenţie! zbieră el. Directorul de securitate o să deschidă uşa de 
siguranţă. Vă rog, daţi-vă cu toţii deoparte. 

Mulțimea se retrase în lături şi locotenentul gemu fără să vrea. 
Sub uşa metalică erau ţintuite mai multe mâini şi picioare. Podeaua 
era alunecoasă din cauza sângelui. Una dintre mâini se zbătea, 
mişcarea fiind abia perceptibilă, şi desluşi ţipătul unei voci sleite din 
partea cealaltă a uşii. 


— Sfinte Hristoase, şopti. Ippolito, deschide nenorocirea asta de 
uşă. 

— Aţinteşte lumina încoace. 

Ippolito îi arătă o mică tastatură de lângă uşă, apoi se ghemui şi 
apăsă o serie de taste numerice. 

Aşteptară. 

Directorul de securitate părea să fie în impas. 

— Nu pot să pricep... 

Apăsă din nou tastele, de data asta mai rar. 

— Curentul electric e întrerupt, spuse D'Agosta. 

— N-ar trebui să conteze, ripostă Ippolito, tastând cu frenezie, 
pentru a treia oară. Există sisteme de rezervă, redundante. 

Mulțimea începu să murmure. 

— Suntem prinşi în cursă! urlă un bărbat. 

D'Agosta îşi îndreptă lanterna asupra gloatei. 

— Calmaţi-vă, cu toţii. Cadavrul din expoziţie e al unui om mort de 
cel puţin două zile. Inţelegeţi? Două zile. Ucigaşul a plecat de mult. 

— De unde ştii? strigă acelaşi bărbat. 

— Tăceţi şi ascultaţi-mă, zise locotenentul. O să ieşim de aici. 
Dacă noi n-o să putem deschide uşa, o vor face cei de afară. S-ar 
putea să dureze câteva minute. Vreau să vă îndepărtați cu toţii de 
uşă, să staţi laolaltă, să găsiţi nişte scaune întregi şi să vă aşezaţi. 
OK? N-aveţi ce face aici. 

Wright făcu un pas înainte, ieşind în lumină. 

— Ascultă, domnule poliţist, spuse el. Trebuie să ieşim de-aici. 
Ippolito, pentru numele lui Dumnezeu, deschide uşa! 

— Un moment! făcu D'Agosta, cu voce ascuţită. Doctore Wright, 
te rog să te realături grupului. Işi roti privirea asupra chipurilor cu 
ochi dilataţi. E vreun medic aici? 

Nici un răspuns. 

— Infirmiere? Cineva care ştie să dea primul ajutor? 

— Mă pricep eu, într-o oarecare măsură, se oferi cineva. 

— Grozav. Domnule, ah... 

— Arthur Pound. 

— Pound. Ia unul sau doi voluntari care să te ajute. Sunt mai mulţi 
oameni care par să fi fost călcaţi în picioare. Vreau să ştiu câţi şi în 
ce stare sunt. Am lăsat la intrarea în expoziţie un tip, Bailey, care vă 
poate da o mână de ajutor. Are o lanternă. Am nevoie şi de un volun- 
tar care să ne ajute să strângem nişte lumânări. 

Din întuneric se desprinse un tip tânăr şi deşirat, într-un 
smoching mototolit. Termină de mestecat ceva, apoi îl înghiţi. 

— Fac eu asta, zise el. 

— Numele? 

— Smithback. 


— OK, Smithback. Ai chibrituri? 

— Sigur că da. 

Primarul făcu un pas înainte. Avea faţa mânjită de sânge şi o 
vânătaie mare, proeminentă şi purpurie, sub unul din ochi. 

— Lăsaţi-mă să vă ajut, spuse. 

D'Agosta îl privi surprins. 

— Domnule primar Harper! Poate că aţi putea lua în primire tot 
grupul. Ţineţi-i liniştiţi. 

— Bineînţeles, locotenente. 

Staţia radio pârâi iarăşi şi polițistul se grăbi să o înhaţe. 

— D'Agosta, sunt Coffey. D'Agosta, eşti pe recepţie? Ce naiba se 
întâmplă acolo înăuntru? Vreau un raport! 

Locotenentul începu să vorbească în grabă. 

— Ascultă-mă cu atenţie, n-am de gând să repet. Avem cel puţin 
opt morţi, probabil mult mai mulţi, şi un număr necunoscut de răniţi. 
Presupun că ştii de oamenii prinşi sub nenorocita asta de uşă. 
Ippolito n-o poate deschide. Aici suntem vreo treizeci, sau poate chiar 
patruzeci de oameni. Inclusiv Wright şi primarul. 

— Primarul! Rahat! Uite ce e, D'Agosta, sistemul a căzut cu desă- 
vârşire. Comanda manuală nu funcţionează nici din partea asta. O să 
aduc o echipă cu flacără oxiacetilenică, să taie uşa şi să vă scoată de 
acolo. S-ar putea să dureze ceva timp, e construită ca un seif de 
bancă. Primarul e teafăr? 

— E bine sănătos. Unde e Pendergast? 

— N-am nici o idee. 

— Cine altcineva mai e prins în perimetru? 

— Încă nu ştiu, zise Coffey. Acum primim rapoartele. Ar trebui să 
fie câteva persoane în Camera Computerului şi la Centrul de 
Comandă. Garcia şi încă vreo doi. Poate mai sunt câţiva şi la celelalte 
etaje. Am plasat în interior mai mulţi poliţişti în civil şi o serie de 
paznici. Pe unii i-a împins mulţimea afară şi câţiva sunt destul de 
stâlciţi. Ce naiba s-a întâmplat în expoziţie, D'Agosta? 

— Au dat peste cadavrul unuia dintre oamenii mei, îndesat 
deasupra unei vitrine. Cu măruntaiele scoase, precum toţi ceilalţi. 
Tăcu o clipă, apoi adăugă, cu amărăciune: Dacă m-ai fi lăsat să fac 
inspecția pe care ţi-am cerut-o, nu s-ar fi întâmplat nimic din toate 
astea. 

Staţia radio cârâi din nou şi amuţi. 

— Pound! strigă D'Agosta. Care e starea răniților? 

— Avem un om în viaţă, dar abia mai respiră, răspunse Pound, 
luându-şi ochii de la o siluetă inertă. Ceilalţi sunt morţi. Striviţi. S-ar 
putea ca unul sau doi să fi murit de inimă, e greu de spus. 

— Faceţi tot ce vă stă în puteri pentru cel viu, zise D'Agosta. 

Staţia radio zumzăi. 


— Locotenente D'Agosta? hârşâi o voce. Sunt Garcia, domnule, de 
la Centrul de Comandă. Avem... 

Glasul i se pierdu într-o explozie de paraziți. 

— Garcia? Garcia! Ce s-a întâmplat? ţipă D'Agosta în staţie. 

— Scuzaţi-mă, domnule, bateriile emiţătorului portabil pe care îl 
folosesc sunt foarte slabe. Avem legătura cu Pendergast. Il trec pe 
frecvenţa dumneavoastră. 

— Vincent, veni glasul tărăgănat, familiar. 

— Pendergast! Unde eşti? 

— Sunt în subsol, în Sectorul 29. Am înţeles că a căzut curentul 
electric în tot muzeul şi că suntem prinşi în Celula Doi. Mă tem că 
mai am şi eu de adăugat o veste proastă. Te poţi deplasa într-un loc 
de unde să nu fim auziţi? 

D'Agosta se îndepărtă de grup. 

— Despre ce e vorba? întrebă, cu voce scăzută. 

— Vincent, ascultă-mă cu atenţie. Aici jos e ceva. Nu ştiu ce e, dar 
e mare şi nu cred că e uman. 

— Pendergast, nu te juca cu mine. Nu acum. 

— Vincent, sunt cât se poate de serios. Nu asta e vestea proastă. 
Ci că e posibil să vină către voi. 

— Ce vrei să spui? Ce fel de animal e ăsta? 

— O să ştii când se apropie. Are un miros inconfundabil. Ce fel de 
arme aveţi? 

— Să vedem. Trei de calibrul doisprezece, două revolvere de 
serviciu, două carabine cu gloanţe paralizante. Şi, poate, câteva 
improvizații. 

— Paralizoarele nu contează. Acum, ascultă, trebuie să discutăm 
în grabă. Scoate-i pe toţi de acolo. Creatura asta a trecut pe lângă 
mine chiar înainte de a se stinge luminile. Am văzut-o prin fereastra 
uneia dintre magaziile de aici şi părea foarte mare. Merge în patru 
labe. Am tras în ea de două ori, după care a luat-o pe o scară din 
capătul culoarului pe care mă aflu. Am la mine câteva planuri vechi 
ale clădiri şi m-am uitat peste ele. Ştii unde duce scara asta? 

— Nu, spuse D'Agosta. 

— Iese din două în două etaje. Coboară şi sub nivelul subsolului, 
dar nu putem presupune că animalul a luat-o într-acolo. O ieşire e la 
etajul patru. Şi o alta în partea din spate a Sălii Galaxiilor. E în zona 
destinată personalului de întreţinere, după podium. 

— Pendergast, asta e o problemă dificilă. Mai exact, ce naiba vrei 
să facem? 

— Eu i-aş lua pe oamenii tăi - pe oricine are o puşcă - şi i-aş alinia 
în faţa uşii ăleia. Dacă pătrunde înăuntru, creatura o s-o încaseze. 
Dacă s-a întâmplat să fi intrat deja, nu mai ştiu. Vincent, i-am tras în 


cap, de la mică distanţă, un glonţ cu manta de oţel şi abia dacă a 
zgâriat-o. 

Dacă i-ar fi vorbit altcineva, D'Agosta ar fi bănuit că glumeşte. 
Sau că e nebun. 

— Bine, spuse. Cu câtă vreme în urmă s-a întâmplat asta? 

— Am zărit-o acum câteva minute, chiar înainte de întreruperea 
curentului. Am tras în ea o dată, după care am urmărit-o de-a lungul 
coridorului şi am tras din nou, dar lumina lanternei mele nu e con- 
stantă şi am ratat. Adineauri am cercetat locul. Culoarul e înfundat, 
iar creatura a dispărut. Singura ieşire e scara care urcă spre voi. 
Poate că se ascunde pe trepte sau, dacă aveţi noroc, poate s-a dus la 
alt etaj. Tot ce ştiu e că nu s-a întors. 

D'Agosta înghiţi în sec. 

— Dacă puteţi ajunge la subsol în siguranţă, faceţi-o. Ne întâlnim 
aici. Planurile astea par să indice o ieşire. Mai vorbim când ajungi 
într-un loc sigur. M-ai înţeles? 

— Da, răspunse locotenentul. 

— Vincent? Incă ceva. 

— Ce mai poate fi? 

— Creatura poate deschide şi închide uşile. 

D'Agosta îşi puse staţia radio în toc, îşi linse buzele şi îşi întoarse 
privirile către grupul de oameni. Cei mai mulţi stăteau pe podea, nău- 
ciţi, iar câţiva încercau să dea o mână de ajutor la aprinderea 
braţului de lumânări adunate de tipul deşirat. 

Li se adresă cu toată delicateţea de care era în stare. 

— Veniţi cu toţii aici şi rezemaţi-vă de perete. Lăsaţi lumânările 
alea. 

— Ce mai e? strigă cineva. 

Locotenentul recunoscu vocea lui Wright. 

— Linişte. Faceţi ce v-am spus. Dumneata, cum îţi spune, 
Smithback, lasă alea şi vino încoace. 

Staţia radio bâzâi şi cineva începu să vorbească în timp ce 
D'Agosta mătura în grabă sala cu lanterna şi cu privirea. Colţurile 
îndepărtate erau atât de întunecoase încât păreau să înghită 
fasciculul de lumină. În centru se vedeau câteva lumânări aprinse în 
jurul unei forme nemişcate. Pound şi încă un bărbat erau aplecaţi 
asupra ei. 

— Pound! strigă el. Amândoi. Stingeţi lumânările alea şi 
întoarceţi-vă aici! 

— Dar e încă viu... 

— Veniţi încoace acum! Se întoarse către grupul înghesuit în 
spatele lui. Nimeni nu mişcă şi nu scoate nici un sunet. Bailey şi 
Ippolito, luaţi puştile şi urmaţi-mă! 

— Aţi auzit? De ce le trebuie armele? strigă Wright. 


Recunoscând vocea care izvora din staţia radio ca fiind a lui 
Coffey, D'Agosta închise aparatul cu o mişcare bruscă. Înaintând cu 
grijă şi sondând cu lumina lanternelor bezna care i se aşternea 
înainte, grupul se strecură până în centrul sălii. Locotenentul îşi 
plimbă lanterna de-a lungul peretelui şi descoperi zona de întreţinere 
şi conturul întunecat al tocului uşii care dădea către scară. Era 
închisă. Avu impresia că în aer plutea un miros straniu: o duhoare 
aparte, de putreziciune, pe care nu o putea recunoaşte. Dar 
încăperea puţise de la bun început. Probabil că jumătate dintre 
oaspeţi îşi pierduseră controlul sfincterelor odată cu stingerea 
luminilor. 

O luă înainte, îndreptându-se către zona de întreţinere, unde se 
opri. 

— După cum spune Pendergast, pe scara asta există probabil o 
creatură, un animal, şopti el. 

— După cum spune Pendergast, murmură Ippolito, cu sarcasm. 

— Termină cu rahaturile astea, Ippolito. Acum fiţi atenţi. Nu 
putem aştepta aici, în întuneric. O să intrăm uşurel. OK? Acţionăm 
metodic. Ridicaţi piedica, armaţi. Bailey, tu deschizi uşa şi pe urmă 
ne acoperi cu lumina, repede. Ippolito, tu acoperi treptele de sus, iar 
eu pe cele de jos. Dacă vedeţi un om, îi cereţi să se identifice şi 
trageţi dacă n-o face. Dacă vedeţi orice altceva, trageţi imediat. 
Pornim la semnalul meu. 

Îşi stinse lanterna, şi-o strecură în buzunar şi strânse puşca mai 
tare în mâini. Pe urmă îi făcu semn lui Bailey să şi-o îndrepte pe a lui 
către uşa casei scărilor. Închise ochii şi murmură o scurtă rugăciune 
în întunericul dens. Apoi dădu semnalul. 

Ippolito se trase într-o parte a uşii deschise de poliţist dintr-o 
lovitură. Dădu buzna înăuntru odată cu D'Agosta, fiind urmaţi de 
Baley, care îşi roti lanterna, descriind în grabă un semicerc. 

Pe casa scărilor îi întâmpină o duhoare oribilă. D'Agosta cobori 
câteva trepte în întuneric, simţi o mişcare bruscă deasupra lui şi auzi 
un mârâit gros, nepământesc, care îi îngheţă genunchii, urmat de un 
zgomot cumplit, înfundat, aducând cu plescăitul unui prosop ud pe 
duşumea. Apoi ceva umed se izbi de pereţii din jur şi nişte flegme 
jilave îi împroşcară faţa. Se răsuci şi trase în ceva mare şi negru. 
Lumina descria arce largi. 

— Rahat! îl auzi pe Bailey urlând. 

— Bailey! Nu-l lăsa să intre în sală! 

Trase în întuneric, iarăşi şi iarăşi, în susul şi în josul scărilor, până 
când i se goli încărcătorul. Mirosul înţepător al prafului de puşcă se 
amestecă cu duhoarea îngreţoşătoare, în timp ce Sala Galaxiilor 
răsuna de ţipete. 


D'Agosta se împletici în susul scărilor, către palier, aproape 
căzând peste ceva, şi intră în sală. 

— Bailey, unde e? urlă, în timp ce-şi îndesa gloanţe în puşcă, orbit 
pentru o clipă de flama de la gura ţevii. 

— Nu ştiu! zbieră Bailey. Nu văd! 

— A luat-o în jos, sau a pătruns înăuntru? 

„Două gloanţe în încărcător. Trei...” 

— Nu ştiu! Nu ştiu! 

D'Agosta îşi scoase lanterna şi o îndreptă spre Bailey. Sângele în 
care era murat se coagulase în cheaguri îngroşate. Avea bucăţi de 
carne în păr şi agăţate de sprâncene. Se ştergea la ochi. În aer 
persista o duhoare scârboasă. 

— Sunt teafăr, îl reasigură pe D'Agosta. Aşa cred. Doar că m-am 
pomenit cu tot rahatul ăsta pe faţă. Nu văd nimic. 

Locotenentul roti lanterna în jurul sălii, descriind în pripă un arc, 
cu puşca proptită în interiorul coapsei. Oamenii din grupul îngră- 
mădit lângă perete clipiră, îngroziţi. Indreptă din nou lumina către 
casa scării şi îl văzu pe Ippolito sau ceea ce mai rămăsese din el, 
zăcând, în parte, pe palier, cu sângele care îi ţâşnea din pântecul 
sfâşiat răspândindu-se cu repeziciune. 

Creatura îi aşteptase stând cu numai câteva trepte deasupra 
palierului. „Dar unde naiba e acum?” Roti, cu disperare, lumina 
lanternei în jurul încăperii. Plecase - în spaţiul acela vast nu se 
clintea nimic. 

Ba nu. Ceva înainta către centrul sălii. Lumina lanternei nu bătea 
până la o asemenea distanţă, dar D'Agosta reuşi să desluşească o 
formă întunecată ghemuită deasupra bărbatului de pe ringul de dans 
şi fandând cu mişcări bizare, spasmodice. D'Agosta auzi un singur 
urlet al bărbatului - urmat de un pârâit slab şi apoi de tăcere. 

Îşi propti lanterna în subsuoară, ridică puşca, ţinti şi apăsă pe 
trăgaci. 

După fulgerul focului de armă urmă o detunătură. Din grupul 
îngrămădit se înălţară ţipete. Încă două împuşcături şi încărcătorul 
se goli iarăşi. 

Îşi duse mâna la buzunar după alte gloanţe, o scoase goală, 
aruncă puşca şi îşi luă revolverul de serviciu. 

— Bailey! strigă el. Du-te repede într-acolo, adună-i pe toţi 
grămadă şi pregătiţi-vă s-o luaţi la fugă. 

Mătură podeaua sălii cu raza lanternei, dar forma întunecată 
dispăruse. Se apropie cu prudenţă de cadavru. Zări, la trei metri 
distanţă, ceva ce nu ar fi vrut să vadă: o ţeastă despicată, cu creierii 
răspândiţi pe podea. O urmă însângerată ducea către intrarea în 
expoziţie. Creatura, orice ar fi fost ea, se grăbise să se refugieze 


înăuntru, ferindu-se de focurile de armă. Nu avea să rămână prea 
mult timp acolo. 

D'Agosta făcu un salt, ocoli în goană coloanele şi urni, cu o 
smucitură, una dintre uşile grele de lemn ale expoziţiei. O trânti 
icnind şi se grăbi către cealaltă. Din interior veni un zgomot, de paşi 
repezi şi grei. Trânti şi a doua uşă şi auzi lacătul închizându-se. Apoi 
uşile se cutremurară, izbite de ceva greu. 

— Bailey! răcni el. Du-i pe toţi în josul scărilor! 

Loviturile deveniră mai puternice şi locotenentul se trase înapoi 
fără să vrea. Lemnul uşilor începu să crape. 

În timp ce-şi aţintea arma către expoziţie, auzi, în spate, ţipete şi 
vaiete. Dăduseră cu ochii de Ippolito. Vocea lui Bailey se înălţă, 
contrazicându-se cu a lui Wright. Urmă o lovitură bruscă şi în partea 
de jos a uşilor se căscă o crăpătură. 

D'Agosta o rupse la fugă de-a curmezişul sălii. 

— În josul scărilor, imediat! Nu priviţi în urmă! 

— Nu! urlă Wright, care bloca intrarea. Uitaţi-vă la Ippolito! Eu 
nu cobor acolo! 

— Există o ieşire! strigă D'Agosta. 

— Nu, nu este. Dar o luăm prin expoziţie şi... 

— In expoziţie e ceva! zbieră locotenentul. Acum mişcaţi-vă! 

Bailey îl îndepărtă pe Wright cu forţa şi începu să împingă 
oamenii dincolo de uşă, cu toate că ţipau şi se împleticeau trecând 
peste cadavrul lui Ippolito. „Măcar primarul pare calm, îşi spuse 
D'Agosta. Probabil că a văzut lucruri mai cumplite la ultima 
conferinţă de presă.” 

— Nu cobor acolo! zbieră Wright. Cuthbert, Lavinia, ascultaţi-mă. 
Subsolul ăla e o capcană fatală. Ştiu asta. Mergem sus, ne putem 
ascunde la etajul patru şi ne întoarcem după ce pleacă de aici 
creatura. 

Oamenii treceau pragul uşii şi se împleticeau în josul treptelor. 
D'Agosta auzi din nou lemnul uşilor crăpându-se. Se opri o clipă. Pe 
scările de sub el erau treizeci şi ceva de oameni, iar pe palier ezitau 
doar trei. 

— E ultima voastră şansă de a veni cu noi, spuse. 

— Mergem cu doctorul Wright, zise directoarea de relaţii publice. 

În raza lanternei, chipul tras şi plin de spaimă al lui Rickman 
părea al unei fantome. 

D'Agosta le întoarse spatele fără nici o vorbă şi o luă pe urmele 
grupului care cobora. In timp ce alerga, auzi vocea sonoră şi 
disperată a lui Wright care le striga să urce la etaj. 


49 


Coffey stătea sub arcada înaltă de la intrarea dinspre vest, privind 
ploaia care se lovea de uşile migălos decorate, din sticlă şi bronz, ale 
muzeului. Zbiera în staţia radio, însă D'Agosta nu-i dădea nici un 
răspuns. Şi ce tot îndruga rahatul ăla de Pendergast despre un 
monstru? Tipul fusese încordat de la bun început, îşi închipui el, iar 
faptul că fusese dat deoparte îl făcuse s-o ia razna. Ca de obicei, 
toată lumea o dăduse în bară şi sarcina de a pune lucrurile la punct îi 
revenea, încă o dată, lui Coffey. Afară, două maşini mari de la 
urgenţe tocmai parcaseră în faţa porţii şi din ele se revărsau poliţişti 
echipați pentru împiedicarea răzmeriţelor, care se grăbeau să înalțe 
baricade de-a  curmezişul Riverside Drive. Auzea sirenele 
ambulanţelor care se străduiau, nebuneşte, să-şi facă loc prin plasa 
de oţel alcătuită din maşini ale staţiilor de radio, maşini de pompieri 
şi furgonete ale oamenilor de presă. Peste tot erau împrăştiate 
grupuri de oameni care ţipau şi trăncăneau în ploaie sau sub 
marchiza imensă a muzeului. Reporterii se străduiau să se strecoare 
pe lângă cordon, proptindu-şi microfoanele şi aparatele de fotografiat 
în faţa oamenilor înainte ca poliţia să-i împingă înapoi. 

Coffey sprintă printre stropii de ploaie, îndreptându-se către 
maşina argintie a Unităţii de Comandă Mobilă. Deschise uşa dintr-o 
smucitură şi sări înăuntru. 

În interior era răcoare şi întuneric. Mai mulţi agenţi monitorizau 
terminalele şi chipurile le străluceau, căpătând o tentă verzuie în 
lumina reflectată. Coffey înşfăcă nişte căşti şi se aşeză. 

— Regruparea! zbieră el, pe canalul de comandă. Tot personalul 
FBI să se prezinte la Unitatea de Comandă Mobilă. Schimbă 
frecvenţa. Către Centrul de Comandă al Securităţii, vreau o 
actualizare a datelor. 

li răspunse vocea lui Garcia, obosită şi încordată: 

— Încă ne mai confruntăm cu căderea totală a sistemului, 
domnule. Sistemul de rezervă n-a intrat în funcţiune, nimeni nu ştie 
de ce. Nu avem la dispoziţie decât lanternele şi bateriile acestui 
emiţător mobil. 

— Şi? Porniţi-l manual. 

— Totul e coordonat de computer, domnule. Se pare că nu există 
nici o metodă de pornire manuală. 

— Şi uşile de siguranţă? 

— Domnule, când am primit şocurile de curent electric, întreg 
sistemul de securitate a început să funcţioneze în mod defectuos. Se 
crede că e o problemă de hard. Toate uşile de siguranţă au fost 
coborâte. 

— Cum adică, toate? 


— Uşile de siguranţă ale tuturor celor cinci celule sunt închise. Nu 
doar ale Celulei Doi. Întreg muzeul e compartimentat etanş. 

— Garcia, dintre cei de acolo, cine cunoaşte cel mai bine sistemul 
de securitate? 

— Asta ar trebui să fie Allen. 

— Dă-mi-l pe el. 

Urmă o scurtă pauză. 

— Aici Tom Allen. 

— Allen, ce e cu comenzile manuale prioritare? 

— E o problemă de hard. Sistemul de securitate a fost instalat de 
o terță parte, un furnizor japonez. Acum ne străduim să luăm 
legătura, telefonic, cu un reprezentant al firmei, dar e complicat, 
centrala telefonică e digitală şi a ieşit din funcţiune când s-a închis 
computerul. Redirecţionăm convorbirile prin emițătorul lui Garcia. 
Au căzut până şi liniile directe. În momentul în care s-a tras în 
comutator s-a declanşat o reacţie în lanţ. 

— Cine a tras? Nu ştiam... 

— Un poliţai - cum îi spune? Waters? - care era de pază în 
Camera Computerului, a crezut că a văzut ceva şi a expediat două 
gloanţe în comutatorul electric central. 

— Ascultă, Allen, vreau să trimit o echipă care să-i evacueze pe 
oamenii rămaşi în Sala Galaxiilor. Primarul e înăuntru, pentru 
numele lui Dumnezeu. Cum putem intra? Să tăiem uşa de est a sălii? 

— Uşile sunt proiectate pentru a nu putea fi tăiate cu uşurinţă. 
Puteţi s-o faceţi, dar o să dureze o veşnicie. 

— Dar nivelul de sub subsol? Am auzit că acolo jos sunt nişte 
adevărate catacombe. 

— S-ar putea să existe puncte de acces din locul în care vă aflaţi, 
dar hărţile online nu sunt disponibile. Iar zona n-a fost cartografiată 
în întregime. Ar fi nevoie de mult timp. 

— Atunci pereţii. Ce spui despre străpungerea zidurilor? 

— Zidurile fundaţiei sunt extrem de groase, au un metru, iar 
zidăria veche a fost ranforsată cu armături. Celula Doi nu are 
ferestre decât la etajele trei şi patru şi toate sunt prevăzute cu gratii. 
Oricum, cele mai multe sunt prea mici pentru a se intra prin ele. 

— Rahat. Dar acoperişul? 

— Toate celulele sunt izolate şi ar fi destul de dificil... 

— Fir-ar să fie, Allen, te întreb care e cea mai bună metodă de a 
scoate nişte oameni de acolo. 

Urmă un moment de tăcere. 

— Cea mai simplă cale de pătrundere e prin acoperiş, se auzi apoi 
vocea. Uşile de siguranţă de la etajele superioare nu sunt atât de 
masive. Celula Trei se extinde până deasupra Sălii Galaxiilor. Totuşi, 
nu puteţi intra pe acolo - acoperişul e ecranat din cauza 


laboratoarelor pentru radiografiere. Dar aţi putea pătrunde prin 
acoperişul Celulei Patru. Aţi putea arunca în aer, cu o singură 
încărcătură explozivă, uşa de siguranţă care o desparte de Celula 
Trei şi care se află într-un coridor îngust. Odată ajunşi în această 
celulă, puteţi intra în Sala Galaxiilor prin plafon. Există o gură de 
vizitare pentru întreținea candelabrului de pe tavan. Totuşi, e la 
douăzeci de metri distanţă de podea. 

— Ţinem legătura. Coffey terminat. Apăsă butoanele staţiei şi 
strigă: Ippolito! Ippolito, eşti pe recepţie? 

Ce naiba se întâmpla în sală? 

Trecu pe frecvenţa lui D'Agosta. 

— D'Agosta! Sunt Coffey, mă auzi? 

Schimba nebunegşte frecvențele. 

— Waters! 

— Aici Waters, domnule. 

— Ce s-a întâmplat, Waters? 

— Am auzit un zgomot puternic în camera echipamentelor electri- 
ce, domnule, şi am tras conform regulamentelor şi... 

— Regulamente? Idiot nenorocit, nici un regulament nu spune că 
trebuie să tragi când auzi zgomote! 

— Îmi pare rău, domnule. Era un zgomot puternic şi am auzit 
ţipete şi oameni alergând în expoziţie, aşa că am crezut... 

— Pentru asta, Waters, eşti un om mort. O să-ţi prăjesc fundul şi-o 
să ţi-l tai felii, precum carnea de porc presată. Gândeşte-te la asta. 

— Da, domnule. 

Afară, ceva tuşi, pocni şi vâjâi, aidoma unui generator portabil pus 
în funcţiune. Uşa din spate a Unităţii Mobile de Comandă se deschise 
şi mai mulţi agenţi se strecurară înăuntru, cu costumele şiroind de 
apă. 

— Ceilalţi sunt pe drum, domnule, spuse unul dintre ei. 

— OK. Spune-le că avem o întrunire de gestionare a crizei aici, în 
Unitatea Mobilă, peste cinci minute. 

leşi afară în ploaie. Lucrătorii din echipele de urgenţă cărau 
echipamente voluminoase şi rezervoare galbene de acetilenă pe 
treptele muzeului. 

Coffey alergă printre rafalele de apă, urcând apoi treptele către 
Rotonda plină de sfărâmături. Medicii se îngrămădeau lângă uşa 
metalică de siguranţă care bloca intrarea dinspre est a Sălii 
Galaxiilor. Coffey auzi scâncetul unui ferestrău pentru oase. 

— Spune-mi ce-aţi constatat, îi ceru şefului echipei de medici. 

Deasupra măştii stropite cu sânge, ochii doctorului arătau 
nefiresc. 

— Încă nu-mi pot da seama de adevărata amploare a rănilor, dar 
avem aici mai multe persoane în stare critică. Facem o serie de 


amputări la faţa locului. Cred că alţi câţiva ar mai putea fi salvaţi 
dacă uşa s-ar deschide în următoarea jumătate de oră. 

Coffey clătină din cap. 

— Asta nu pare posibil. O să fim nevoiţi să tăiem o bucată din ea. 

— Avem nişte pături electrice pe care le-am putea pune peste 
aceşti oameni în timp ce lucrăm, spuse un membru al echipelor de 
urgenţă. 

Coffey se trase deoparte şi îşi ridică staţia radio. 

— D'Agosta! Ippolito! Răspundeţi! 

Tăcere. Urmată de sâsâitul unor paraziți. 

— Aici D'Agosta, se auzi o voce încordată. Ascultă, Coffey... 

— Unde ai fost? Ţi-am spus... 

— Coffey, taci şi ascultă-mă. Făceai prea mult zgomot, a trebuit să 
închid. Suntem în drum spre zona subterană a subsolului. Undeva, în 
Celula Doi, e o creatură. Nu-mi bat joc de tine, Coffey, e un nenorocit 
de monstru. L-a ucis pe Ippolito şi a dat buzna în sală. Am fost nevoiţi 
să fugim. N 

— Un ce? Iţi pierzi controlul, D'Agosta. Vino-ţi în fire. Trimitem 
oameni înăuntru prin acoperiş. 

— Zău? Păi, ar face bine să fie înarmaţi până-n dinţi dacă şi-au 
pus în gând să dea ochii cu creatura aia. 

— D'Agosta, lasă-mă pe mine să mă ocup de asta. Ce spuneai 
despre Ippolito? 

— E mort, ciopârțit, exact la fel ca toate celelalte leşuri. 

— Şi asta a făcut-o un monstru. OK, sigur că da. Mai sunt şi alți 
ofițeri de poliţie cu tine, D'Agosta? 

— Da, e Bailey. 

— Te eliberez de sarcini. Dă-mi-l pe Bailey. 

— Du-te dracului. Uite-l pe Bailey. 

— Sergent, se răsti Coffrey, acum tu eşti şeful. Care-i situaţia? 

— Domnule Coffey, are dreptate. Am fost nevoiţi să plecăm din 
Sala Galaxiilor. Am coborât pe scările de sub zona de întreţinere. 
Suntem peste treizeci de persoane, inclusiv primarul. Şi, rahat, e 
într-adevăr ceva acolo. 

— Mai slăbeşte-mă, Bailey. L-ai văzut cu ochii tăi? 

— Eu nu ştiu sigur ce am văzut, domnule, dar D'Agosta s-a uitat 
bine la el şi, Isuse, domnule, ar trebui să vedeţi ce i-a făcut lui 
Ippolito... 

— Ascultă-mă, Bailey, ai de gând să te calmezi şi să preiei 
comanda? 

— Nu, domnule. Pentru mine, el e şeful. 

— Dar tocmai ţi-am încredinţat ție comanda! 

Coffey răsuflă zgomotos şi îşi ridică ochii, scos din sărite. 

— Nemernicul a întrerupt legătura. 


Afară, în ploaie, Greg Kawakita încremenise în mijlocul babiloniei 
de ţipete, suspine şi înjurături. Nu lua în seamă ploaia care îi lipise 
părul negru pe frunte; nici maşinile de salvare cu sirenele ţiuind; nici 
oaspeţii cuprinşi de panică care treceau în goană pe lângă el, 
îmbrâncindu-l. În minte îi răsunau, fără întrerupere, cuvintele răcnite 
către el de Margo şi de Frock. Îşi deschise gura, apoi şi-o închise, 
după care făcu un pas înainte, de parcă ar fi avut de gând să se 
întoarcă în muzeu. Pe urmă se răsuci încet pe călcâie, îşi strânse 
smochingul ud leoarcă mai tare în jurul umerilor înguşti şi se afundă 
cu prudenţă în întuneric. 


50 


Margo tresări când o a doua împuşcătură reverberă de-a lungul 
condorului. 

— Ce se întâmplă? ţipă. 

În beznă, simţi că strânsoarea mâinii lui Frock devenea mai 
puternică. De dincolo de uşă venea zgomotul unor paşi care alergau. 
Pe sub prag pătrunse apoi lumina galbenă a unei lanterne. 

— Mirosul ăla nu mai e atât de puternic, şopti ea. Credeţi că a 
plecat? 

— Margo, răspunse Frock, cu voce scăzută, mi-ai salvat viaţa. Ţi- 
ai riscat-o pe a ta pentru asta. 

Se auzi o uşoară bătaie în uşă. 

— Cine e? întrebă Frock, pe un ton ferm. 

— Pendergast, zise o voce, iar Margo alergă să-i deschidă. 

Agentul FBI era pe culoar, cu un revolver mare într-o mână şi 
planurile mototolite ale clădirii în cealaltă. Costumul lui nou, bine 
croit, contrasta cu dârele murdare de pe chip. Închise uşa în urma 
lui. 

— Sunt încântat că amândoi sunteţi teferi, spuse, îndreptând raza 
lanternei mai întâi către Margo şi apoi către Frock. 

— Nici pe jumătate atât de încântat cum suntem noi! strigă Frock. 
Vă căutam, de aceea am coborât aici. Dumneavoastră aţi tras? 

— Da, răspunse Pendergast. Şi presupun că dumneavoastră m-aţi 
strigat. 

— Deci m-ati auzit! exclamă Frock. De asta aţi venit încoace. 

Pendergast clătină din cap. 

SER Nu. 

Îi întinse lanterna lui Margo şi începu să desfăşoare planurile 
şifonate. Ea văzu că erau acoperite cu adnotaţii scrise de mână. 

— Membrii Asociaţiei Istorice din New York o să fie foarte 
supăraţi când o să vadă cum mi-am permis să mă port cu bunurile 
lor, remarcă sec agentul. 

— Domnule Pendergast, şuieră Frock, eu şi Margo am descoperit 
exact ce este ucigaşul. Trebuie să ne ascultați. Nu e o fiinţă umană 
sau vreun animal care să ne fie cunoscut. Vă rog, lăsaţi-mă să vă 
explic. 

Celălalt îşi ridică ochii. 

— Nu e nevoie să mă convingeti, doctore. 

Frock clipi din ochi. 

— Nu e nevoie? O s-o faceţi? Adică o să ne ajutaţi să punem capăt 
festivităţii care se desfăşoară sus şi să scoatem oamenii afară? 

— E prea târziu pentru asta, răspunse Pendergast. Am vorbit, prin 
staţia radio a poliţiei, cu locotenentul D'Agosta şi cu ceilalţi. Curentul 


electric nu s-a întrerupt numai la subsol, ci în tot muzeul. Sistemul de 
siguranţă a căzut şi toate uşile metalice au fost coborâte. 

— Vreţi să spuneţi că..., începu Margo. 

— Vreau să spun că muzeul a fost împărţit în cinci celule izolate 
una de cealaltă. Noi suntem în Celula Doi. Unde se află şi oamenii din 
Sala Galaxiilor. Şi creatura. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Frock. 

— S-a stârnit panica, şi asta înainte de căderea curentului electric 
şi de închiderea uşilor. După ce-au intrat în expoziţie, au dat peste un 
cadavru. Al unui poliţist. Cei mai mulţi dintre invitaţi au reuşit să 
iasă, dar vreo treizeci sau patruzeci sunt blocaţi în Sala Galaxiilor. 
Zâmbi cu jale. Şi eu am fost în expoziţie, cu numai câteva ore înainte. 
Am vrut să arunc o privire asupra statuetei lui Mbwun pe care aţi 
amintit-o. Dacă aş fi ieşit pe uşa din spate în loc de cea din faţă, 
poate că aş fi găsit eu leşul şi toate astea nu s-ar mai fi întâmplat. 
Oricum, doctore Frock, am avut ocazia să admir statueta. E o 
reprezentare excelentă. Credeţi-mă, ştiu ce spun. 

Frock încremeni cu ochii holbaţi şi cu gura deschisă. 

— Aţi văzut creatura? reuşi să murmure. 

— Da. În ea am tras. Mă aflam dincolo de colţul coridorului când 
v-am auzit strigându-mă. Pe urmă am simţit un miros groaznic. M-am 
strecurat într-o încăpere şi am privit-o trecând prin faţa uşii. Pe urmă 
am ieşit şi am tras, dar glonţul abia dacă i-a zgâriat ţeasta. După 
aceea s-au stins luminile. Am urmărit-o dincoace de colţ şi am văzut-o 
cu ghearele pe uşa asta, adulmecând. Deschise încărcătorul 
pistolului cu o lovitură şi înlocui cele două cartuşe consumate. De- 
asta am ştiut că sunteţi aici. 

— Dumnezeule, făcu Margo. 

Pendergast îşi puse arma în toc. 

— Am mai tras o dată, dar n-am putut să ochesc aşa cum ar fi 
trebuit şi am ratat. Am venit încoace s-o caut, dar dispăruse. Trebuie 
să fi intrat pe casa scării de la capătul coridorului. E singura ieşire 
din fundătura asta. 

— Domnule Pendergast, spuse Frock, nerăbdător. Spuneti-mi, vă 
rog, cum arată? 

— Nu am văzut-o decât în treacăt, răspunse agentul FBI, pe înde- 
lete. Era scundă şi părea extraordinar de puternică. Mergea în patru 
labe, dar se putea ridica pe cele din spate. Era parţial acoperită cu 
blană. Strânse din buze, apoi dădu din cap. Era întuneric. Dar aş 
spune că autorul statuetei, oricine ar fi fost el, ştia ce face. 

În lumina lanternei lui Pendergast, Margo zări amestecul straniu 
de teamă, veselie şi triumf din expresia care traversă în goană chipul 
lui Frock. 


Apoi, deasupra capetelor lor, reverberară iarăşi şi iarăşi ecourile 
zgomotelor înăbuşite ale unor explozii. După un scurt moment de tă- 
cere, în apropiere răsunară altele, mai pătrunzătoare şi mai 
puternice. 

Pendergast îşi ridică privirile, ascultând cu atenţie. 

— D'Agosta! spuse. 

Se repezi pe coridor, scoţându-şi arma şi lăsând planurile subso- 
lului să cadă pe podea. A 

Margo alergă la uşă, îndreptând lanterna în lungul coridorului. În 
raza ei firavă, îl zări pe agent zdrăngănind uşa casei scărilor. 
Îngenunche ca să-i inspecteze zăvorul, apoi se ridică şi îi trase câteva 
lovituri sălbatice de picior. 

— S-a înţepenit, zise, la întoarcere. Focurile de armă pe care le- 
am auzit păreau să vină de pe casa scărilor. Probabil că o serie de 
gloanţe au nimerit în toc şi au stricat încuietoarea. E imposibil să o 
clinteşti. Işi puse arma la loc şi scoase staţia radio. Locotenent 
D'Agosta! Vincent, mă auzi? 

Aşteptă o clipă, apoi clătină din cap şi-şi aşeză aparatul la loc, în 
buzunarul hainei. 

— Suntem încuiaţi aici? întrebă Margo. 

Pendergast negă cu o mişcare vehementă a capului. 

— Mă îndoiesc. Mi-am petrecut după-amiaza în pivnițele şi în 
tunelurile astea, încercând să pricep cum de-a izbutit creatura să 
scape cercetărilor noastre. Planurile pe care le vedeţi au fost 
realizate cu mult înainte de începutul secolului şi sunt alambicate şi 
contradictorii, dar par să indice că în zona de sub nivelul subsolului 
există o ieşire din muzeu. Totul fiind compartimentat etanş, nu avem 
nici o altă posibilitate de scăpare. Iar în această secţiune a muzeului 
există mai multe căi de coborâre într-acolo. 

— Înseamnă că ne putem întâlni cu cei rămaşi sus şi că o să 
scăpăm de aici împreună! zise Margo. 

Pendergast avea un aer sinistru. 

— Dar mai înseamnă şi că animalul poate ajunge înapoi, sub 
nivelul subsolului. Eu unul cred că aceste uşi de siguranţă pot 
împiedica propria noastră salvare, dar nu limitează prea mult 
libertatea de mişcare prin muzeu a creaturii. Cred că se află aici de 
destul de multă vreme ca să-şi fi descoperit propriile căi secrete de 
acces şi că, practic, se poate mişca prin muzeu - sau cel puţin pe 
nivelele inferioare ale clădirii - după bunul ei plac. 

Margo dădu din cap, încuviinţând. 

— Noi suntem de părere că stă în muzeu de ani de zile. Şi credem 
că ştim cum şi de ce a venit aici. 

Preţ de o clipă nesfârşită, o învălui într-o privire iscoditoare. 


— E necesar ca dumneavoastră şi doctorul Frock să-mi povestiţi, 
cât mai curând cu putinţă, tot ce ştiţi despre animalul ăsta, spuse el. 

În timp ce intrau în magazie, Margo auzi un răpăit îndepărtat, 
aducând a tunet care se apropia încet. Încremeni, ascultând cu 
încordare. Tunetul părea să aibă glas; nu reuşea să-şi dea seama 
dacă plângea sau tipa. 

— Ce-a fost asta? murmură. 

— Asta, spuse Pendergast cu voce scăzută, e zgomotul oamenilor 
care aleargă pe casa scării, sperând să-şi salveze viaţa. 


51 


În lumina palidă care pătrundea cu greu prin fereastra cu gratii a 
laboratorului, Wright abia daca îsi putea desluşi vechiul fişet. Erau al 
naibii de norocoşi fiindcă laboratorul se afla în interiorul Celulei Doi. 
Nu era prima oară când se bucura fiindcă îl păstrase în momentul în 
care fusese avansat în postul de director. Încăperea le putea oferi un 
refugiu temporar, în care să se afle în siguranţă, un loc în care să-şi 
tragă sufletul. Celula Doi era complet izolată de restul muzeului, iar 
ei erau, efectiv, prizonieri. Toate zăbrelele, obloanele şi porţile de 
siguranţă coborâseră din locaşurile lor în momentul întreruperii 
curentului electric. Cel puţin aşa îl auzise spunând pe D'Agosta, 
ofiţerul ăla incompetent de poliţie. 

— Cineva o să plătească scump pentru asta, murmură Wright, ca 
pentru sine. Pe urmă amuţiră cu toţii. Acum, când încetaseră să mai 
alerge, începeau să fie copleşiţi de enormitatea dezastrului. 

Wright înaintă cu prudenţă şi începu să tragă sertarele fişetului 
unul după altul, cotrobăind printre dosare până când găsi, în sfârşit, 
ceea ce căuta. 

— Ruger magnum, calibrul 0,357, spuse el, luându-l în mână. Un 
pistol excelent. O metodă excelentă de oprire. 

— Nu sunt sigur că poate opri acel ceva care l-a ucis pe Ippolito, 
indiferent despre ce ar fi vorba, zise Cuthbert. 

Stătea lângă uşă, o siluetă nemişcată, într-un cadru întunecat. 

— Nu-ţi face griji, lan. Un astfel de glonţ de mare viteză poate 
găuri un elefant. Am cumpărat pistolul după ce vechiul meu Shorter 
a fost furat de-un vagabond. Oricum, creatura n-o să vină aici. Şi, 
dacă o s-o facă, uşa asta e din lemn masiv de stejar, gros de cinci 
centimetri. 

— Şi aia? 

Cuthbert arătă către fundul laboratorului. 

— Aia dă în Sala Dinozaurilor din Cretacic. E identică - tot din ste- 
jar masiv. Îşi îndesă Ruger-ul în curea. Şi tâmpiţii ăia care s-au dus în 
subsol ca o hoardă de lemingi. Ar fi trebuit să mă asculte. 

Răscoli din nou fişetul, scoțând, de data asta, o lanternă. 

— Excelent. N-am mai folosit-o de ani de zile. 

Aprinse lanterna, din care izvori o rază de lumină plăpândă, care 
se legăna din cauza tremurului uşor al mâinii sale. 

— Eu zic că nu mai e prea mult curent în lanterna asta, murmură 
Cuthbert. 

Wright o stinse. 

— O s-o folosim numai în caz de urgență. 

— Te rog! făcu Rickman, pe neaşteptate. Te rog, las-o aprinsă. 
Măcar încă un minut. 


Stătea pe un scaun pliant din mijlocul încăperii, strângându-şi şi 
desfăcându-şi întruna pumnii. 

— Winston, ce facem? Trebuie să avem un plan. 

— Începem cu ceea ce e mai important, spuse Wright. Trebuie să 
beau un păhărel, ăsta e planul A. Nervii mei sunt la pământ. 

Se duse în capătul opus al laboratorului şi îndreptă lanterna 
asupra unui dulap vechi, din care scoase, în cele din urmă, o sticlă. 
Se auzi zăngănit de pahare. 

— Ian? întrebă Wright. 

— Pentru mine, nimic, răspunse Cuthbert. 

— Lavinia? 

— Nu, nu, nu mă simt în stare. 

Wright reveni alături de ei şi se aşeză la o masă de laborator. 
Umplu un pahar gradat şi îl goli din trei sorbituri lacome. Pe urmă îl 
umplu din nou. Aroma proaspătă, de turbă, a whisky-ului distilat o 
singură dată invadă brusc încăperea. 

— Ia-o uşor, Winston, zise Cuthbert. 

— Nu putem rămâne aici, în întuneric, spuse Rickman, agitată. 
Trebuie să fie o ieşire undeva, la etajul ăsta. 

— Îţi spun eu că totul e închis ermetic, se răsti Wright. 

— Şi Sala Dinozaurilor? făcu Rickman, arătând spre uşa din spate. 

— Lavinia, zise Wright, Sala Dinozaurilor are o singură intrare, 
destinată publicului şi etanşată de o uşă de siguranţă. Suntem 
încuiaţi aici, în adevăratul sens al cuvântului. Dar nu trebuie să-ţi faci 
griji, fiindcă orice l-ar fi ucis pe Ippolito şi pe ceilalţi n-o s-o ia pe 
urmele noastre. O să urmărească prada uşoară, adică grupul care 
bâjbâie prin subsol. 

Se auzi o înghiţitură zgomotoasă urmată de izbitura sonoră a 
paharului de suprafaţa mesei. 

— Eu zic să mai stăm aici încă o jumătate de oră, să aşteptăm să 
se liniştească lucrurile. Pe urmă coborâm din nou în expoziţie. Dacă 
până atunci n-o să refacă reţeaua electrică şi n-o să deschidă uşile, 
ştiu o altă cale de ieşire. Prin expoziţie. 

— Se pare că ştii tot felul de ascunzători, spuse Cuthbert. 

— Ăsta a fost laboratorul meu. Îmi place să mai vin din când în 
când aici, să scap de durerile de cap pe care mi le dau activităţile 
administrative şi să fiu din nou lângă dinozaurii mei. 

Râse pe înfundate şi sorbi din pahar. 

— Înţeleg, spuse Cuthbert, sarcastic. 

— O parte a expoziţiei Superstiţii este plasată în ceea ce era 
cândva pavilionul trilobiţilor. Cu mulţi ani în urmă, mi-am petrecut 
acolo o grămadă de vreme. Oricum, în spatele uneia dintre vechile 
vitrine cu trilobiţi e un culoar care dă în coridorul Broadway. Uşa a 
fost astupată cu scânduri cu ani în urmă, ca să se facă loc pentru încă 


o vitrină. Sunt sigur că atunci când a fost amenajată expoziţia 
Superstiţii, au aşezat deasupra o foaie de placaj, bătută în cuie şi 
vopsită. Putem s-o spargem cu lovituri de picior sau să tragem în 
încuietoare, dacă o să fie necesar. 

— Pare realizabil, făcu Rickman, nerăbdătoare. 

— Nu-mi amintesc să fi auzit vreodată despre existenţa unei astfel 
de uşi în expoziţie, zise Cuthbert, neîncrezător. 

— Ți-am spus că s-a întâmplat cu ani în urmă, se răsti Wright. A 
fost astupată cu scânduri şi dată uitării. 

Urmă un răstimp îndelungat de tăcere, vreme în care Wright îşi 
mai turnă încă un pahar. 

— Winston, zise Cuthbert, termină cu băutura. 

Directorul trase o duşcă, apoi îşi lăsă capul în piept. Umerii îi 
căzură. 

— Ian, şopti el, în cele din urmă. Cum de s-au putut întâmpla toate 
astea? Ştii, suntem ruinaţi. 

Cuthbert păstră tăcerea. 

— Să nu îngropăm pacientul înainte de a-i stabili diagnosticul, 
făcu Rickman, cu o voce disperat de senină. Nişte relaţii publice 
excelente pot repara până şi cele mai mari neajunsuri. 

— Lavinia, aici nu vorbim despre câteva tablete alterate pentru 
dureri de cap, spuse Cuthbert. Au murit o jumătate de duzină de 
oameni, sau poate mai mulţi, şi zac cu două etaje mai jos. lar 
afurisitul de primar e acolo, prins în capcană. Peste câteva ore, o să 
apărem în toate emisiunile de ştiri din ţară. 

— Suntem ruinaţi, repetă Wright. 

Din gâtlej îi scăpă un mic suspin sugrumat şi îşi lăsă capul pe 
masă. 

— Mama naibii, bombăni Cuthbert, întinzându-se după sticlă şi 
după pahar, pe care le puse la loc în dulap. 

— S-a sfârşit, nu-i aşa? gemu Wright, fără să-şi salte capul. 

— Da, Winston, s-a sfârşit, spuse Cuthbert. Ca să fiu sincer, eu aş 
fi fericit, pur şi simplu, dacă aş reuşi să ies viu de aici. 

— Te rog, lan, am putea pleca? Am putea? insistă Rickman. 

Se ridică în picioare, se îndreptă spre uşa pe care Wright o 
închisese în urma lor şi o deschise. 

— Asta n-a fost încuiată! strigă, cu voce ascuţită. 

— Doamne Sfinte, spuse Cuthbert, sărind în sus. 

Fără să-şi mişte capul de pe masă, Wright pescui o cheie din 
buzunar şi le-o întinse. 

— Se potriveşte la ambele uşi, spuse, cu vocea înăbuşită. 

Cheia zdrăngăni zgomotos când mâna tremurătoare a lui Rickman 
o învârti în broască. 

— Unde am greşit? se tângui Wright. 


— E destul de clar, îi răspunse Cuthbert. Acum cinci ani, am avut 
o şansă să rezolvăm treaba asta. 

— Ce vrei să spui? întrebă Rickman, îndreptându-se către ei. 

— Ştii foarte bine. Vorbesc despre dispariţia lui Montague. Ar fi 
trebuit să luăm în considerare problema atunci, nu să ne prefacem că 
nu s-a întâmplat nimic. Tot sângele ăla de la subsol, de lângă lăzile 
lui Whittlesey, Montague care era de negăsit. In lumina celor 
petrecute acum, ştim exact ce s-a întâmplat la vremea respectivă. 
Dar ar fi trebuit să facem cercetări atunci. Îţi aminteşti, Winston? 
Eram în biroul tău când ne-a adus Ippolito vestea. Ai ordonat ca 
podeaua să fie curățată, trecându-se incidentul cu vederea. Ne-am 
spălat pe mâini şi am sperat că oricine sau orice l-ar fi ucis pe 
Montague avea să dispară. 

— Nu exista nici o dovadă că cineva ar fi fost ucis, se văicări 
Wright, ridicându-şi capul. Şi, cu siguranţă, nici o dovadă că era 
vorba de Montague. Ar fi putut fi un câine vagabond, sau orice 
altceva. De unde era să ştim? 

— Nu ştiam. Dar am fi avut o şansă de a afla dacă i-ai fi permis lui 
Ippolito să raporteze poliţiei apariţia bălții ăleia monstruoase de 
sânge. Şi tu, Lavinia - din câte îmi amintesc, ai fost de acord că nu 
trebuia să facem altceva decât să spălăm sângele, pur şi simplu. 

— lan, nu avea sens să creăm un scandal inutil. Ştii foarte bine că 
sângele ar fi putut proveni de la orice, spuse Rickman. Şi, Ian, tu ai 
fost cel care a insistat să mutăm lăzile alea. Tu te temeai că expoziţia 
avea să atragă după sine întrebări despre expediţia lui Whittlesey şi 
tot tu ai luat jurnalul şi m-ai rugat să-l păstrez până la închiderea ei. 
Jurnalul nu se potrivea cu teoriile tale, nu-i aşa? 

— Cât de puţine ştii, pufni Cuthbert. John Whittlesey îmi era 
prieten. Sau, cel puţin, îmi fusese cândva. Am avut o neînțelegere din 
cauza unui articol pe care l-a publicat şi el n-a mai aplanat niciodată 
conflictul. Oricum, în momentul de faţă, e prea târziu ca să mai 
discutăm despre asta. Dar el nu vroia ca jurnalul ăla să iasă la 
lumină, iar teoriile lui să fie considerate ridicole. Se răsuci şi o privi 
lung pe directoarea de relaţii publice. Ceea ce am făcut eu, Lavinia, a 
fost o simplă încercare de a proteja un coleg care se ţicnise într-o 
oarecare măsură. Fu nu am acoperit o crimă. Şi ce spuneţi despre 
apariţii? Winston, tu ai primit, în fiecare an, mai multe rapoarte de la 
oameni care au văzut sau au auzit chestii ciudate după terminarea 
programului. Dar n-ai făcut niciodată nimic în privinţa asta, nu-i aşa? 

— De unde-aş fi putut să ştiu? veni răspunsul îngăimat al celuilalt. 
Cine ar fi crezut aşa ceva? Erau rapoarte îndoielnice, ridicole... 

— Vă rog, am putea schimba subiectul? făcu Rickman. Nu pot să 
stau şi să aştept aici, în întuneric. Ce ziceţi despre ferestre? Poate o 
să întindă o plasă în care să sărim? 


— Nu, spuse Wright, oftând adânc şi frecându-se la ochi. Barele 
alea sunt din oţel călit şi au câţiva centimetri grosime. Îşi roti ochii 
prin încăperea întunecoasă. Unde e băutura mea? 

— Ai băut destul, spuse Cuthbert. 

— Tu şi afurisita ta de morală anglicană. 

Se ridică clătinându-se pe picioare şi o luă către dulap cu paşi 
cam nesiguri. 


Pe casa scării, D'Agosta îşi îndreptă privirile către chipul 
estompat al lui Bailey. 

— Mulţumesc, spuse. 

— Aveţi comanda, domnule locotenent. 

Un grup mare de oaspeţi îi aştepta, îngrămădit pe treptele de 
dedesubt, smiorcăindu-se şi suspinând. D'Agosta se întoarse către ei. 

— OK, spuse, cu voce scăzută. Trebuie să ne mişcăm repede. Pe 
palierul următor e o uşă către subsol. Intrăm acolo şi ne întâlnim cu 
alte persoane care ştiu drumul către ieşire. E clar pentru toată 
lumea? 

— Este, răspunse o voce pe care D'Agosta o recunoscu drept a 
primarului. 

— Bine, aprobă D'Agosta, cu o înclinare a capului. OK, să 
mergem. Eu o iau înainte, ca să luminez drumul cu lanterna. Bailey, 
tu acoperi spatele. Anunţă-mă dacă vezi ceva. 

Grupul cobori încet. Odată ajunşi pe palier, D'Agosta aşteptă până 
ce Bailey îi făcu semn că totul era în ordine. Apoi îşi lăsă mâna pe 
mânerul uşii. 

Aceasta nu se clinti. 

D'Agosta o smuci din nou, de data asta cu mai multă forţă. 

— Ce _ nai...? îndreptă lumina lanternei către mâner. Rahat, 
murmură. Apoi spuse, cu voce mai puternică: Deocamdată, rămâneţi 
pe loc cu toţii şi faceţi cât mai puţin zgomot. Trebuie să vorbesc cu 
omul meu din spate. Se întoarse pe propriile urme. Ascultă, Bailey, îi 
şopti, nu putem intra în subsol. Unele dintre gloanţele noastre au 
sfârtecat uşa şi au strâmbat ca dracu zăvorul. Nu avem cum s-o 
deschidem fără o rangă. 

Cu toate că era întuneric, văzu ochii celuilalt mărindu-se. 

— Şi ce facem? întrebă sergentul. Ne întoarcem sus? 

— Dă-mi un minut de gândire, spuse el. Câtă muniţie mai ai? Mie 
mi-au rămas şase gloanţe. 

— Nu ştiu. Poate cinşpe sau şaişpe. 

— Fir-ar să fie, făcu D'Agosta. Nu cred... 

Tăcu, stingându-şi brusc lanterna şi ascultând încordat în beznă. 
O pală firavă de aer cobori către ei, aducând un miros respingător, 
de tap. 


Bailey se lăsă într-un genunchi, îndreptându-şi arma în susul 
scărilor. D'Agosta se întoarse la iuţeală către grupul de dedesubt. 

— Toată lumea coboară pe palierul următor, şuieră el. Repede. 

Oamenii murmurară pe şoptite. 

— Nu putem merge acolo, strigă cineva. O să fim blocaţi în 
subterane! 

Răspunsul lui D'Agosta fu acoperit de detunătura armei lui Bailey. 

— Fiara din muzeu! urlă cineva şi tot grupul se răsuci pe călcâie, 
împleticindu-se şi năpustindu-se pe trepte în jos. 

— Bailey, strigă D'Agosta, cu urechile ţiuindu-i din cauza împuşcă- 
turii. Bailey, vino după mine! 

În timp ce cobora scările de-a-ndăratelea, strângând într-o mână 
pistolul şi pipăind cu cealaltă peretele, sesiză că suprafaţa acestuia 
îşi schimbase consistenţa, fiind de piatră jilavă sub nivelul subsolului. 
Putea desluşi silueta neclară lui Bailey, care cobora pe urmele lui, 
gâfâind şi înjurând printre dinţi. După ceea ce i se păru o eternitate, 
îşi puse piciorul pe palierul de sub nivelul subsolului. În jurul lui, 
toată lumea îşi ţinea respiraţia; pe urmă, sergentul dădu nas în nas 
cu el, izbindu-l uşor. 

— Bailey, ce naiba a fost asta? îi şopti. 

— Nu ştiu, veni răspunsul. Am simţit mirosul ăla groaznic şi pe 
urmă am avut impresia că văd ceva. Doi ochi roşii, în întuneric. Am 
tras. 

D'Agosta aţinti raza lanternei în susul casei scărilor. Lumina dădu 
la iveală doar umbre şi piatră galbenă, grosolană şi cioplită fără 
pretenţii. Mirosul persista. 

Îndreptă lumina către oamenii din grup şi îi numără în gând, la 
repezeală. Treizeci şi opt, cu tot cu el şi cu Bailey. 

— OK, li se adresă, în şoaptă. Ne aflăm sub nivelul subsolului. Eu 
o să intru primul, după care mă urmaţi, imediat ce vă fac semn. 

Se răsuci şi lumină uşa. „Hristoase, îşi spuse, asta-i din Turnul 
Londrei.” Uşa înnegrită, de metal, era întărită cu bare orizontale de 
fier. Când o deschise, casa scării fu invadată de un aer rece şi umed, 
cu iz de mucegai. Începu să înainteze. La auzul unui susur de apă, 
făcu un pas înapoi, apoi îndreptă lanterna în jos. 

— Atenţie, toată lumea, strigă. Pe aici curge apă, are vreo şapte 
centimetri adâncime. Înaintaţi unul câte unul, repede, dar cu grijă. 
De cealaltă parte a uşii sunt două trepte. Bailey, rămâi la urmă. Şi, 
pentru numele lui Dumnezeu, închide uşa după tine. 


Pendergast numără gloanţele care îi mai rămăseseră, şi le puse în 
buzunar, apoi îşi ridică ochii către Frock. j 

— E de-a dreptul fascinant. Şi e o descoperire inteligentă. Imi cer 
scuze fiindcă m-am îndoit de dumneavoastră, domnule profesor. 


Frock gesticulă a mărinimie. i 

— De unde era să ştiţi la ce să vă aşteptaţi? întrebă el. In afară de 
asta, Margo, aici de faţă, a descoperit veriga cea mai importantă. 
Dacă n-ar fi testat fibrele folosite pentru împachetare, nu ne-am fi dat 
niciodată seama. 

Pendergast dădu din cap către Margo, care se ghemuise pe o ladă 
mare de lemn. 

— Excelentă treabă, spuse. Te-am putea folosi în laboratorul 
criminalistic din Baton Rouge. 

— Presupunând c-o las să plece, zise Frock. Şi că scăpăm vii de 
aici. Două presupuneri îndoielnice, în cel mai bun caz. 

— Şi presupunând că vreau să părăsesc muzeul, adăugă Margo, 
surprinzându-se pe sine însăşi. 

Pendergast se întoarse către ea. 

— Ştiu că înţelegi creatura asta mai bine decât mine. Totuşi, eşti 
cu adevărat sigură că planul pe care mi l-ai descris o să funcţioneze? 
Margo trase aerul cu putere în piept şi încuviinţă dând din cap. 

— Dacă Extrapolatorul nu greşeşte, atunci bestia asta vânează 
ghidându-se mai degrabă după miros decât după văz. Şi dacă are 
nevoie de planta aia în măsura în care credem noi... Se întrerupse şi 
ridică din umeri. E singura cale. 

Pendergast rămase o clipă neclintit. 

— Dacă vrem să-i salvăm pe oamenii ăia de jos, trebuie să 
încercăm. 

Işi scoase staţia radio. 

— D'Agosta? spuse, reglând frecvenţa. D'Agosta, sunt Pendergast. 
Mă auzi? 

Aparatul emise câţiva paraziți stridenti. 

— Aici D'Agosta. 

— D'Agosta, cum stau lucrurile acolo? 

— Ne-am întâlnit cu creatura aia a ta, veni răspunsul. A pătruns în 
Sală şi i-a ucis pe Ippolito şi pe un invitat rănit. Am intrat pe casa 
scării, dar uşa către subsol e blocată. A trebuit să coborâm sub 
nivelul subsolului. 

— Am înţeles, spuse Pendergast. Câte arme aţi reuşit să luaţi cu 
voi? 

— N-am avut timp să înşfăcăm decât o puşcă de calibrul 
doisprezece şi un revolver de serviciu. 

— Unde vă aflaţi acum? 

— Sub nivelul subsolului, la vreo cincizeci de metri de uşa casei 
scărilor. 

— Ascultă-mă cu atenţie, Vincent. Am discutat cu profesorul 
Frock. Creatura cu care avem de-a face este extrem de inteligentă. 
Poate că e la fel de deşteaptă ca tine sau ca mine. 


— Vorbeşte în numele tău. 

— Dacă dai din nou peste ea, nu trage în cap. Gloanţele îi 
ricoşează din ţeastă. Ocheşte corpul. 

După un moment de tăcere, se auzi din nou vocea lui D'Agosta. 

— Uite ce e, Pendergast, trebuie să-i spui lui Coffey câte ceva din 
toate astea. Trimite nişte oameni înăuntru şi nu cred că are idee ce-i 
aşteaptă. 

— O să fac tot ce pot. Dar să vorbim mai întâi despre modul în 
care vă putem scoate de acolo. E posibil ca fiara să vă hăituiască. 

— Ei, rahat. 

— Pot să vă indic drumul către ieşirea de sub nivelul subsolului. 
N-o să fie simplu. Planurile pe care le am sunt vechi şi s-ar putea să 
nu fie complet demne de încredere. E posibil să daţi peste apă. 

— Acum stăm în apă de cincisprezece centimetri. Ascultă, 
Pendergast, eşti sigur că e bine ce facem? Vreau să spun că afară e o 
furtună cumplită. 

— Fie daţi piept cu apa, fie cu bestia. Sunteţi patruzeci. Ceea ce 
vă transformă în ţinta cea mai evidentă. Trebuie să vă deplasaţi, şi 
încă repede - e singura cale de scăpare. 

— Ne putem întâlni cu toţii? 

— Nu. Ne-am hotărât să rămânem aici şi să momim creatura, 
îndepărtând-o de voi. N-am timp să-ţi explic acum. Dacă planul 
nostru funcţionează, o să ne întâlnim mai târziu. Mulțumită acestor 
planuri, am descoperit mai multe căi pe care se poate ajunge sub 
nivelul subsolului Celulei Doi. 

— Hristoase, Pendergast, fii prudent. 

— Aşa am de gând. Acum ascultă-mă cu atenţie. Sunteţi într-un 
coridor lung şi îngust? 

— Da. 

— Foarte bine. Când se bifurcă, luaţi-o la dreapta. Culoarul ar 
trebui să ramifice din nou, după vreo sută de metri. Când ajungeţi la 
a doua bifurcaţie, cheamă-mă prin radio. E clar? 

— Clar. 

— Noroc. Pendergast terminat. Agentul FBI se grăbi să schimbe 
frecvențele. Coffey, sunt Pendergast. Mă auzi? 

— Aici Coffey. Fir-ar să fie, Pendergast, încerc să dau de tine de... 

— N-avem timp de asta acum. Irimiţi o echipă de salvare 
înăuntru? 

— Da. În momentul ăsta sunt gata de plecare. 

— Atunci asigură-te că sunt echipați cu arme automate de calibru 
mare, cu căşti de artilerie antiaeriană şi cu veste antiglonţ. Aici, 
înăuntru, e o creatură foarte puternică, Coffey. Am văzut-o. Are acces 
în Celula Doi. 


— Pentru numele Domnului, tu şi D'Agosta! Pendergast, dacă 
încerci să... 

Pendergast vorbi pe nerăsuflate în staţia radio: 

— Nu te mai avertizez decât o dată. Aici ai de-a face cu o creatură 
monstruoasă. O subestimezi pe riscul tău. Mă deconectez. 

— Nu, Pendergast, aşteaptă! ţi ordon să... 

Pendergast închise staţia radio. 


52 


Înaintau cu greu prin apă, cu razele firave ale lanternelor 
prelingându-se pe plafonul jos din faţa şi din spatele lor. Curentul de 
aer din tunel continua să le lovească uşor feţele. D'Agosta era de- 
acum în alertă. Fiara putea să le cadă în spate pe nesimţite, 
duhoarea ei fiind îndepărtată de adierea aceea. 

Se opri pentru o clipă, aşteptând ca Bailey să-i ajungă din urmă. 

— Locotenente, spuse primarul, trăgându-şi răsuflarea, eşti sigur 
că suntem pe drumul către ieşire? 

— Nu mă pot ghida decât după spusele agentului Pendergast, 
domnule. El are planurile clădirii. Dar sunt al naibii de sigur că nu 
vrem să ne întoarcem. 

D'Agosta şi grupul începură din nou să înainteze. De pe tavanul 
boltit, de cărămidă, cădeau picături negre, uleioase. Pereţii erau aco- 
periţi cu var prăfuit. Toată lumea tăcea, cu excepţia unei femei, care 
plângea în surdină. 

— Îmi permiteţi, domnule locotenent? făcu o voce. Era a tipului 
înalt şi deşirat, Smithback. 

— Da? 

— V-ar deranja să-mi răspundeţi la o întrebare? 

— Dă-i drumul. 

— Cum e când ai în mână vieţile a patruzeci de oameni, printre 
care şi pe a primarului New Yorkului? 

— Ce? D'Agosta se opri o clipă şi aruncă o privire peste umăr. Nu- 
mi spune că avem un afurisit de ziarist printre noi! 

— Păi, eu... începu Smithback. 

— Dă un telefon la centru şi stabileşte o întâlnire cu mine la sediul 
poliţiei. 

Îndreptă lanterna înainte şi descoperi bifurcația tunelului. O luă la 
dreapta, aşa cum îl îndrumase Pendergast. Culoarul cobora uşor, în 
pantă, şi apa începu să curgă mai repede, smucindu-i cracii pantalo- 
nilor în timp ce se scurgea pierzându-se în întunericul de dincolo de 
el. Rana de la mână îi zvâcnea. În vreme ce grupul din spatele lui 
trecea dincoace de colţ, constată cu uşurare că adierea nu le mai 
sufla în faţă. 

Un şobolan mort, umflat, pluti pe lângă ei, izbindu-li-se de picioa- 
re precum o bilă supradimensionată de biliard aruncată alene. 
Cineva gemu şi încercă să-l îndepărteze cu o lovitură de picior, dar 
nimeni nu se plânse. 

— Bailey! strigă D'Agosta peste umăr. 

— Da? 

— Vezi ceva? 

— Când o să văd, o să fiţi primul care-o află. 


— Am priceput. O să iau legătura cu cei de sus, să aflu dacă au 
făcut ceva progrese în privinţa realimentării cu energie electrică. Îşi 
înşfăcă staţia radio. Coffey? 

— Sunt pe recepţie. Pendergast tocmai mi-a închis. Unde sunteţi? 

— În zona subterană a subsolului. Pendergast are un plan al 
clădirii. Ne ghidează prin radio. A venit curentul electric? 

— D'Agosta, nu fi idiot. O să vă conducă pe toţi la moarte. Nu sunt 
semne c-o să avem energie electrică prea curând. Întoarceţi-vă în 
Sala Galaxiilor şi aşteptaţi acolo. În două minute trimitem o echipă 
SWAT care-o să intre prin acoperiş. 

— Atunci ar trebui să ştii că Wright, Cuthbert şi directoarea de 
relaţii publice sunt undeva, sus, probabil la etajul patru. E singurul 
punct în care se poate ieşi de pe acea casă a scărilor. 

— Ce tot spui acolo? Nu i-ai luat cu voi? 

— Au refuzat să vină. Wright a plecat pe cont propriu, iar ceilalţi l- 
au urmat. 

— Se pare că au mai multă minte decât tine. Primarul e teafăr? 
Lasă-mă să vorbesc cu el. 

D'Agosta îi întinse primarului staţia radio. 

— Sunteţi teafăr, domnule? întrebă Coffey cu disperare. 

— Suntem în mâinile capabile ale locotenentului. 

— Domnule, după părerea mea bine întemeiată, ar trebui să vă 
întoarceţi în Sala Galaxiilor şi să aşteptaţi acolo ajutoare. Trimitem o 
echipă SWAT să vă salveze. 

— Am toată încrederea în locotenentul D'Agosta. Ceea ce ar 
trebui să faci şi dumneata. 

— Da, desigur, domnule. Vă asigur, domnule, că o să vă scot 
teafăr de acolo. 

— Coffey? 

— Domnule? 

— În afară de mine, aici mai sunt treizeci de oameni. Ţine minte 
asta. 

— Dar vreau să ştiţi, domnule, că suntem extra... 

— Coffey! Nu cred că m-ai înţeles. Merită să faceţi toate eforturile 
pentru salvarea vieţii fiecăruia dintre oamenii de aici. 

— Da, domnule. 

Primarul îi înapoie lui D'Agosta staţia radio. 

— Mi se pare mie, sau Coffey ăsta e un tip insuportabil? bombăni 
el. 

D'Agosta îşi puse aparatul în toc şi îşi continuă drumul în josul 
coridorului. Apoi se opri, plimbând lumina lanternei asupra unui 
obiect al cărui contur nedesluşit se întrezărea înaintea lor. Era o uşă 
închisă, din oţel. Apa uleioasă năvălea printr-un grilaj cu bare dese 
din tăblia ei inferioară. Locotenentul înaintă prin apă, apropiindu-se. 


Uşa era identică cu cea de la baza casei scărilor: groasă, dublată, 
asamblată cu nituri ruginite. Un zăvor de bronz, vechi şi coclit, 
trecea printr-un inel metalic de forma literei D, de-a lungul unuia 
dintre canaturi. D'Agosta îl prinse în mâini şi trase, dar renunţă 
repede. 

— Pendergast? spuse el, după ce îşi scoase din nou staţia radio. 

— Recepție. 

— Am trecut de prima bifurcaţie, dar am dat peste o uşă de oţel 
care e zăvorâtă. i 

— O uşă zăvorâtă? Intre prima şi a doua ramificaţie? 

— Da. 

— Şi la prima bifurcatie aţi luat-o la dreapta? 

— Da. 

— O clipă. 

Se auzi foşnetul unor hârtii. 

— Vincent, întoarceţi-vă la bifurcaţie şi luaţi-o prin tunelul din 
stânga. Grăbiţi-vă. 

D'Agosta se roti în loc. 

— Bailey! Ne întoarcem la ultima ramificaţie. Toată lumea, haideţi 
să mergem. Imediat. 

Oamenii se întoarseră obosiţi, bombănind, şi o porniră înapoi, prin 
apa murdară. 

— Staţi aşa! se auzi vocea lui Bailey, din fruntea grupului. 
Hristoase, domnule locotenent, simţiţi mirosul? 

— Nu, spuse D'Agosta. Rahat! adăugă apoi, când fu învăluit de 
duhoarea fetidă. Bailey, trebuie să ne oprim. Vin într-acolo. Trage în 
nemernic! 


Cuthbert era aşezat la masa de laborator, bătând absent în 
suprafaţa ei scrijelită cu guma din capătul unui creion. Wright şedea 
nemişcat, cu capul în mâini, în capătul opus. Rickman stătea pe 
vârfuri în faţa micii ferestre. Îndreptase lanterna către un spaţiu 
dintre gratii şi o tot aprindea şi stingea apăsându-i comutatorul cu un 
deget cu unghia lăcuită. 

Un fulger îi contură silueta subţire, încăperea fiind apoi invadată 
de bubuitul gros al unui tunet. 

— Plouă cu găleata, spuse ea. Nu văd absolut nimic. 

— Şi nici pe tine nu te vede nimeni, zise Cuthbert, plictisit. Nu 
faci altceva decât să consumi bateriile. S-ar putea să avem nevoie de 
ele mai târziu. 

Cu un oftat sonor, Rickman stinse lumina, afundând laboratorul 
din nou în beznă. 

— Mă întreb ce-o fi făcut creatura cu trupul lui Montague, se auzi 
vocea cleioasă a lui Wright. L-o fi mâncat? 


Râsul îi ţâşni din întuneric. 

— L-a mâncat! Poate cu puţin curry şi cu orez. Pilaf de Montague! 
chicoti. 

Cuthbert se ridică, se întinse către director şi îi trase pistolul de 
calibrul .357 din curea. Verifică dacă era încărcat, îndesându-şi-l apoi 
în propria betelie. 

— Dă-mi-l imediat înapoi! îi ceru Wright. 

Celălalt nu-i răspunse. . 

— Eşti un huligan, lan. Intotdeauna ai fost un huligan, un huligan 
gelos, cu idei fixe. O să-mi încep dimineaţa de luni concediindu-te. Te 
fapt, te concediez chiar acum. Wright se ridică clătinându-se. 

Cuthbert era în picioare, lângă uşa din faţă a laboratorului, 
ascultând. 

— Ce e? întrebă Rickman, alarmându-se. 

Cuthbert îşi ridică mâna cu o mişcare bruscă. 

Linişte. 

În cele din urmă, Cuthbert se întoarse cu spatele la uşă, 
îndepărtându-se. 

— Mi s-a părut că aud un zgomot, spuse. Se uită la Rickman. 
Lavinia? Poţi să vii o clipă încoace? 

— Ce e? întrebă ea, cu răsuflarea tăiată. 

Cuthbert o trase deoparte. 

— Dă-mi lanterna, îi ceru. Acum, ascultă, nu vreau să te sperii. 
Dar dacă se întâmplă ceva... 

— Ce vrei să spui? îl întrerupse ea, şi vocea i se frânse. 

— Indiferent ce ar fi ucis oameni, se află încă în libertate. Şi nu 
am certitudinea că aici suntem în siguranţă. 

— Dar uşa! Winston a spus că are cinci centimetri grosime... 

— Ştiu. Poate că totul o să meargă bine. Dar uşile expoziţiei erau 
chiar mai groase decât asta, aşa că aş vrea să-mi iau câteva măsuri 
de precauţie. Ajută-mă să pun masa asta în uşă. 

Se întoarse spre director. 

Wright îşi înălţă privirea tulbure. 

— Concediat! Eliberează biroul până luni la ora cinci. 

Cuthbert îl ridică în picioare şi îl aşeză pe un scaun din apropiere. 
Apoi, cu ajutorul lui Rickman, mută masa în faţa uşii de stejar a 
laboratorului. 

— Oricum, asta o să-l întârzie, spuse, scuturându-şi haina de praf. 
Suficient de mult ca să am timp să-l găuresc cu câteva gloanţe, dacă 
o să am noroc. La primul semn de belea, vreau să ieşi prin spate şi să 
te ascunzi în Sala Dinozaurilor. Uşile de siguranţă fiind coborâte, nu 
există nici o altă cale de acces. Măcar o să punem două uşi între tine 
şi indiferent ce o fi acolo, afară. Privi din nou în jur, neliniştit. Intre 


timp, să încercăm să spargem fereastra asta. Poate că pe urmă, cel 
puţin, o să ne audă cineva ţipând. 

Wright izbucni în râs. 

— Nu puteţi sparge fereastra, nu puteţi, nu puteţi. E sticlă 
rezistentă la impact. 

Cuthbert cotrobăi prin laborator, descoperind, în cele din urmă, o 
mică bucată de cornier. Când lovi cu ea printre gratii, bucata de fier 
ricoşă de geam şi îi sări din mână. 

— Fir-ar al dracului, bombăni, frecându-şi palmele. Am putea 
arunca fereastra în aer, medită el. Mai ai ceva gloanţe ascunse pe- 
aici? 

— Nu mai am ce discuta cu tine, ripostă Wright, ironic. 

Cuthbert deschise fişetul şi începu să cotrobăiască pe întuneric. 

— Nimic, spuse, într-un târziu. Nu putem irosi gloanţele pe 
fereastra aia. N-avem decât cinci. 

— Nimic, nimic, nimic. Asta n-a spus-o regele Lear? 

Cuthbert oftă din greu şi se aşeză. IÎncăperea se cufundă din nou 
într-o linişte tulburată doar de şuierul vântului şi de răpăitul ploii, 
precum şi de bubuitul îndepărtat al câte unui tunet. 


Pendergast lăsă în jos staţia radio şi se întoarse spre Margo. 

— D'Agosta are probleme. Trebuie să ne mişcăm repede. 

— Luaţi-o înainte, spuse Frock, cu voce scăzută. Eu n-aş face 
altceva decât să vă încetinesc. 

— Un gest nobil, îi răspunse Pendergast. Dar avem nevoie de inte- 
ligenţa dumneavoastră. 

leşi cu grijă pe coridor, măturându-l cu raza lanternei în ambele 
direcţii. Apoi le făcu semn că totul era în ordine. Porniră cu grijă de-a 
lungul culoarului, Margo împingând scaunul cu rotile cât putea de 
repede. 

În vreme ce îşi urmau drumul, Frock şoptea, din când în când, 
câteva vorbe, indicându-le încotro să se îndrepte. Pendergast se 
oprea la fiecare intersecţie, cu arma pregătită. Adesea, făcea câte o 
pauză ca să asculte şi ca să desluşească toate mirosurile din aer. 
Peste câteva minute, preluă scaunul cu rotile de la Margo, care nu 
protestă. După ce dădură un colţ, în faţa ochilor le apăru uşa Zonei 
de Siguranţă. 

Margo se rugă, în tăcere, pentru a suta oară, ca planul ei să 
funcţioneze; ca nu cumva să-i fi condamnat, pur şi simplu, pe toţi - 
inclusiv pe membrii grupului captiv sub nivelul subsolului - la o 
moarte oribilă. 

— A treia la dreapta! strigă Frock, după ce pătrunseră în 
interiorul Zonei de Siguranţă. Margo, îţi aminteşti cifrul? 


Ea formă numărul, apăsă pe clanţă şi uşa se deschise. Pendergast 
se apropie cu paşi mari şi îngenunche alături de lada cea mai mică. 

— O clipă, spuse Margo. 

Agentul FBI se opri, cu sprâncenele ridicate a întrebare. 
__—Aveţi grijă să nu căpătaţi mirosul fibrelor, spuse ea. 
Împachetaţi-le în haina dumneavoastră. 

Pendergast ezită. 

— Poftim, spuse Frock. Folosiţi batista mea ca să le mânuiţi. 

Pendergast o luă şi o privi cercetător. 

— Ei, făcu el cu jale, dacă domnul profesor, aici de faţă, poate 
dona o batistă de o sută de dolari, cred că pot renunţa şi eu la haină. 

Îşi luă staţia radio şi agenda, şi le îndesă în betelia pantalonilor, 
apoi îşi scoase haina. 

— De când au început agenţii FBI să poarte costume Armani 
făcute de comandă? glumi Margo. 

— De când au început licenţiaţii în etnofarmacologie să le apre- 
cieze? ripostă el, întinzându-şi haina pe podea. 

Pe urmă scoase, cu băgare de seamă, câţiva pumni de fibre şi le 
aşeză, cu grijă, pe toată suprafaţa hainei. În final, îndesă batista într- 
una dintre mâneci, pe care o legă de cealaltă după ce împături haina. 

— Avem nevoie de o frânghie cu care să o tragem, spuse Margo. 

— Văd nişte sfoară pentru împachetat lângă lada cea mai îndepăr- 
tată, zise Frock, arătând într-acolo. 

Pendergast legă haina şi încropi un ham, apoi trase pachetul pe 
duşumea. 

— Pare o activitate plăcută, spuse. Păcat totuşi că podelele astea 
n-au mai fost măturate de o bună bucată de vreme. Se întoarse spre 
Margo: Crezi că aroma e destul de puternică pentru a atrage 
creatura? 

Frock dădu energic şi aprobator din cap. 

— Extrapolatorul estimează că mirosul creaturii e mai ascuţit 
decât al nostru, în progresie logaritmică. Nu uitaţi că a fost în stare 
să detecteze până şi prezenţa lăzilor în acest seif. 

— Şi sunteţi sigur că... ăăă... mesele pe care le-a luat în seara asta 
nu i-au fost de ajuns? 

— Domnule Pendergast, hormonul uman e un substitut sărăcăcios. 
Noi suntem de părere că fiara trăieşte pentru planta asta. Frock dădu 
încă o dată din cap. Dacă simte mirosul unei cantităţi mari de fibre, o 
să le ia urma. 

— Atunci să-i dăm drumul, spuse Pendergast. Ridică pachetul cu 
băgare de seamă. Cealaltă cale de acces către nivelul de dedesubt e 
la câteva sute de metri de aici. Dacă nu vă înşelaţi, de-acum înainte 
noi suntem grupul cel mai vulnerabil. Creatura o să ne ia drept ţintă. 


Margo îl urmă pe agent pe culoar, împingând căruciorul. El 
închise uşa şi cei trei străbătură coridorul în grabă, întorcându-se în 
liniştea vechiului subsol. 


53 


Ghemuit în apă, D'Agosta înaintă cu revolverul aţintit către întu- 
nericul de nepătruns. Îşi stinsese lanterna ca să nu-şi trădeze poziţia. 
Şuvoiul i se scurgea cu repeziciune printre coapse, mirosul de alge şi 
de var amestecându-se cu duhoarea fetidă a creaturii. 

— Bailey, eşti acolo? şopti el în beznă. 

— Da, se auzi vocea sergentului. Aştept la prima bifurcaţie. 

— Ai mai multă muniţie decât mine. Dacă îl îndepărtăm pe 
ticălosul ăsta, vreau să stai de pază în timp ce mă întorc şi încerc să 
distrug zăvorul cu o împuşcătură. 

— Am înţeles. 

D'Agosta o porni către Bailey, cu picioarele lipăindu-i prin apa 
rece ca gheaţa. Din întunericul din faţa lui se desprinseră, pe ne- 
aşteptate, nişte zgomote nedefinite; un plescăit uşor, apoi un altul, 
mult mai aproape. Puşca lui Bailey se descărcă de două ori şi mai 
mulţi oameni din grupul din spate începură să se smiorcăie. 

— Isuse! auzi el strigătul lui Bailey. 

Urmă un scrâşnet într-o tonalitate joasă, sergentul urlă şi 
D'Agosta simţi ceva căzând în apa din faţa lui. 

— Bailey! strigă el, dar nu-i răspunse decât murmurul apei. 

Işi scoase lanterna şi lumină tunelul. Nimic. 

— Bailey! 

Acum, câţiva dintre cei din spatele lui plângeau şi toată lumea 
tipa isteric. 

— Linişte! insistă el. Trebuie să aud ce se petrece! 

Ţipetele se stinseră dintr-odată. Plimbă fasciculul lanternei pe 
pereţii şi pe tavanul tunelului care i se întindea în faţă, dar nu zări 
nimic. Bailey dispăruse şi duhoarea se estompase iarăşi. Poate că 
Bailey îl nimerise pe nemernic. Sau poate că mirosul de praf de puşcă 
îl gonise pentru o vreme. Îşi aţinti lanterna în jos şi observă că apa 
care îi curgea în jurul picioarelor era roşie. O bucată sfâşiată din 
uniforma albastră a NYPD pluti pe lângă el. 

— Am nevoie de ajutor! şuieră, peste umăr. 

Smithback i se alătură pe neaşteptate. 

— IÎndreaptă lanterna asta în lungul coridorului, îi spuse D'Agosta. 

Pipăi podeaua de piatră cu degetele. Observă că apa părea să se fi 
ridicat ceva mai sus; când se aplecă, o atinse cu pieptul. Ceva, o 
bucată din Bailey, îi pluti pe sub nas şi fu nevoit să se răsucească 
pentru o clipă într-o parte. 

Puşca nu era de găsit. 

— Smithback, spuse locotenentul, mă duc înapoi, vreau să distrug 
zăvorul cu un foc de armă. Nu ne mai putem întoarce pe propriile 


urme, fiind pândiţi de creatura asta. Caută carabina prin apă. Dacă 
vezi ceva, sau dacă simţi vreun miros, strigă. 

— Mă laşi singur aici? întrebă Smithback, clătinându-se uşor pe 
picioare. 

— Ai lanterna. Nu lipsesc decât un minut. Te descurci? 

— Încerc. 

D'Agosta îl strânse scurt de umăr, apoi se întoarse. Pentru un 
jurnalist, tipul avea curaj. 

O mână se agăţă de el în timp ce se strecura prin mijlocul 
grupului de oameni. 

— Vă rog, spuneţi-ne ce se întâmplă, suspină o voce de femeie. 

O îndepărtă cu blândeţe. Apoi îl auzi pe primar adresându-i 
cuvinte mângâietoare. Poate că data viitoare avea să-l voteze pe 
ticălosul ăsta bătrân. 

— Toată lumea înapoi, spuse, aşezându-se în faţa uşii. 

Ştia că ar fi trebuit să stea la o distanţă mai mare, ca să evite un 
posibil glonţ ricoşat. Dar zăvorul era gros şi i-ar fi fost greu să 
ţintească pe întuneric. 

Se postă la mai puţin de un metru, aduse ţeava pistolului de 
calibrul .38 în dreptul ivărului şi apăsă pe trăgaci. După ce fumul se 
împrăştie, descoperi, în mijlocul zăvorului, o gaură cu marginile 
netede. Incuietoarea rezista. 

— Fir-ar al dracului, bombăni, lipind ţeava revolverului de balama 
şi trăgând pentru a doua oară. 

Acum, zăvorul nu mai era. Se azvârli în uşă cu toată puterea. 

— Dati-mi o mână de ajutor! strigă. 

Mai multe persoane începură imediat să împingă uşa. Balamalele 
ruginite cedară cu un scârţâit sonor şi apa ţâşni prin deschizătură. 

— Smithback! Ai dat peste ceva? 

— l-am găsit lanterna! se auzi vocea fără trup. 

— Bună treabă. Acum vino înapoi! 

Când trecu pragul, D'Agosta observă că şi în partea cealaltă a uşii 
exista un inel în formă de D. Se trase într-o parte şi aşteptă să intre 
toţi ceilalţi, numărându-i. Treizeci şi şapte. Bailey nu mai era. 
Smithback încheia coloana. 

— Perfect, haideţi să închidem chestia asta! strigă D'Agosta. 

Uşa gemu, închizându-se încet în calea şuvoiului puternic de apă. 

— Smithback! Luminează zona cu una dintre lanterne. Poate 
găsim ceva cu care să zăvorâm uşa. 

O privi o clipă. Dacă ar fi putut înţepeni o bucată de metal în 
inelul în formă de D, ar fi fost posibil să reziste. Se întoarse către 
grup. 

— Am nevoie de ceva, de orice, făcut din metal, strigă. Are cineva 
o bucată de metal cu care să blocăm uşa asta? 


Primarul se foi în grabă printre oameni, apoi veni lângă D'Agosta, 
punându-i în mâini o colecţie minusculă de obiecte metalice. În 
lumina lanternei ţinute de Smithback, locotenentul trecu în revistă o 
serie de ace de păr, coliere şi piepteni. 

— N-avem nimic aici, bombăni. 

Din partea cealaltă a uşii se auzi, pe neaşteptate, un pleoscăit 
urmat de un mormăit răguşit. Printre barele din partea de jos a uşii 
pătrunse un miros greu. O lovitură puternică, un scurt scrâşnet 
ascuţit al balamalelor şi uşa se întredeschise. 

— Hristoase! Voi de-acolo, ajutaţi-mă să închid uşa! 

Aşa cum se întâmplase şi mai înainte, oamenii se aruncară asupra 
uşii, forţând-o să se închidă. Se auzi un răpăit, urmat de o bubuitură 
sonoră când creatura li se împotrivi, împingându-i înapoi. Uşa 
scârţâi, deschizându-se mai mult. 

La strigătul lui D'Agosta, ceilalţi îşi uniră eforturile. 

— Împingeţi, nu vă opriţi! 

Încă un răget; pe urmă, o lovitură cumplită îi împinse pe toţi 
înapoi pentru a doua oară. Uşa gemea sub apăsările opuse, dar conti- 
nuă să se deschidă, mai întâi cincisprezece centimetri, apoi treizeci. 
Duhoarea deveni de nesuportat. Privind uşa care se depărta încet de 
toc, D'Agosta văzu trei gheare lungi care îi înconjurau muchia, 
aidoma unor şerpi. O siluetă nedefinită se frecă de uşă, apoi o lovi cu 
putere, cu ghearele deschizându-i-se şi strângându-i-se întruna. 

— Isuse, Maria şi Iosif, auzi D'Agosta vocea primarului, în care nu 
se simţea nici o emoție. 

Altcineva începu să intoneze o rugăciune pe un ton bizar, 
monoton. Locotenentul apropie ţeava armei de monstruozitate şi 
apăsă pe trăgaci. Se auzi un răget cumplit şi silueta nedefinită 
dispăru în apa învolburată. N 

— Lanterna! strigă Smithback. Se potriveşte perfect! Indeas-o în 


inel! 

— O să rămânem cu o singură sursă de lumină, gâfâi D'Agosta. 

— Ai o idee mai bună? _ 

— Nu, şopti el. Apoi adăugă, cu voce puternică: Impingeţi, cu 
toţii! 


Cu un ultim efort, trântiră din nou uşa de cadrul ei de fier şi 
Smithback vâri lanterna în inelul în formă de D. Pătrunse cu uşurinţă 
şi capătul evazat îi ajunse deasupra cadrului metalic. În timp ce 
D'Agosta îşi trăgea răsuflarea, auziră zgomotul unei alte izbituri 
bruşte şi uşa se cutremură, dar nu se clinti. 

— Fugiţi, oameni buni! strigă D'Agosta. Fugiţi! 

__ Îşi croiră drum prin apa învolburată, căzând şi alunecând. 
Îmbrâncit din spate, D'Agosta căzu cu faţa în şuvoi. Se ridică şi 
continuă să înainteze, străduindu-se să ignore răgetele şi loviturile 


monstrului - nu şi-ar fi închipuit că putea rămâne cu mintea întreagă 
după ce le auzise. Îşi impuse ca, în loc de asta, să se gândească la 
lanternă. Era un obiect masiv, rezistent, din dotarea poliţiei. Avea să 
reziste. Spera, până la Dumnezeu, că avea să reziste. Grupul se opri 
la o a doua bifurcaţie a tunelului, plângând şi dârdâind. „E timpul să 
iau legătura cu Pendergast şi să ieşim dracului din labirintul ăsta”, îşi 
spuse D'Agosta. Işi duse mâna la teaca staţiei radio şi avu un şoc 
când realiză că era goală. 


Coffey stătea în punctul înaintat de comandă, holbându-se iritat la 
monitor. Nu reuşea să dea nici de Pendergast, nici de D'Agosta. 
Dintre cei din interiorul perimetrului izolat, mai putea lua încă 
legătura cu Garcia, aflat în Centrul de Comandă, şi cu Waters, care 
era în Camera Computerului. Oare toţi ceilalţi fuseseră ucişi? Apoi se 
gândi la cadavrul primarului şi la titlurile care aveau să apară, cu 
siguranţă, în primele pagini ale ziarelor şi simţi cum îi se lărgea golul 
din stomac. 

Pâlpâind alături de întinderea argintie a uşii metalice de siguranţă 
din partea de est a Rotondei, o flacără oxiacetilenică arunca umbre 
fantomatice pe tavanul înalt. Mirosul înţepător al oţelului topit se 
răspândea în aer. Rotonda devenise ciudat de tăcută. Lângă uşa de 
siguranţă se mai făceau încă amputări, dar toţi ceilalţi oaspeţi 
plecaseră acasă sau ajunseseră la spitalele din împrejurimi. 
Reporterii se aflau, în sfârşit, sub control, dincolo de barierele de 
poliţie. Unităţile mobile de reanimare fuseseră instalate pe străzile 
din apropiere şi echipele de evacuare a răniților erau pregătite să 
treacă la acţiune. 

Comandantul grupului SWAT se apropie, având o cartuşieră 
încătărămată deasupra uniformei negre. 

— Suntem gata, spuse. 

Coffey dădu din cap. 

— Prezentaţi-mi un raport tactic. 

Celălalt împinse într-o parte un set de aparate telefonice pentru 
urgenţe şi despături o coală de hârtie. 

— Observatorul nostru o să ne conducă prin radio. Am primit de la 
acest punct de comandă planurile detaliate ale clădirii. Etapa unu: 
Tăiem o gaură în acoperiş aici şi coborâm la etajul cinci. Conform 
descrierii sistemului de siguranţă, uşa asta poate fi aruncată în aer 
cu o singură încărcătură. Ceea ce ne permite accesul în celula 
alăturată. Apoi coborâm către acest depozit de recuzită de la etajul 
patru. Se află exact deasupra Sălii Galaxiilor. În podea există o trapă, 
folosită de personalul de întreţinere pentru curăţarea şi repararea 
candelabrului. li coborâm pe oamenii noştri şi ridicăm răniții în 
scaune de frânghie. Etapa doi: Îi salvăm pe cei aflaţi sub nivelul 


subsolului, aceştia fiind primarul şi grupul numeros care îl însoţeşte. 
Etapa trei: li căutăm pe cei care s-ar putea afla altundeva, în 
interiorul perimetrului. Am înţeles că au rămas oameni la Centrul de 
Comandă şi în Camera Computerului. E posibil ca directorul 
muzeului, lan Cuthbert şi o femeie neidentificată să fi urcat la etajele 
superioare. Şi nu mai sunt şi agenţi de-ai dumneavoastră înăuntru, 
domnule? Cel venit de la Biroul din New Orleans... 

— Lăsaţi-mă pe mine să-mi fac griji din pricina lui, se răsti Coffey. 
Cine-a pus la punct planul ăsta? 

— Noi, cu ajutorul personalului care se ocupă de securitatea 
muzeului. Tipul ăla, Allen, cunoaşte ca în palmă planurile celulelor. 
Oricum, conform descrierii sistemului de siguranţă... 

— Voi l-aţi pus la punct. Şi cine e şeful? 

— Domnule, după cum ştiţi, în caz pe pericol, comandantul 
echipei SWAT... 

— Vreau să intraţi acolo şi să-l ucideţi pe nenorocitul ăla. S-a 
înţeles? 

— Domnule, principalul nostru obiectiv este eliberarea ostaticilor 
şi salvarea vieților. Numai atunci când ne confruntăm cu... 

— Mă crezi prost, domnule comandant? Dacă ucidem creatura aia 
de acolo, toate problemele noastre sunt rezolvate. Corect? Asta nu e 
una dintre situaţiile voastre standard, domnule comandant, şi e 
nevoie de o gândire creativă. 

— In cazul sechestrărilor, dacă scoţi din clădire ostaticii crimina- 
lului, atunci acesta nu mai deţine nici un avantaj... 

— Domnule comandant, ai dormit în timpul prezentării acestei 
situaţii de criză? Acolo, înăuntru, s-ar putea să fie un animal, nu un 
om. 

— Dar răniții... 

— Foloseşte-ţi o parte dintre oameni ca să-i scoată afară pe 
afurisiţii de răniţi. Dar vreau ca toţi ceilalţi să caute creatura aia şi s- 
o ucidă. Pe urmă putem salva orice persoană răzleţită, pe îndelete, în 
siguranţă şi în condiţii optime. Astea vă sunt ordinele directe. 

— Am înţeles, domnule. Totuşi, aş recomanda... 

— Nu recomanzi nici un rahat. Pătrundeţi înăuntru aşa cum aţi 
planificat, dar faceţi treaba cum trebuie. Ucideţi-l pe nemernic. 

Comandantul îl privi cu curiozitate. 

— Sunteţi sigur că e vorba de un animal? 

Coffey ezită. 

— Da, spuse, într-un târziu. Nu ştiu prea multe despre el, dar a 
omorât deja mai multe persoane. 

Comandantul îl fixă o clipă cu privirea. 


— Mada, făcu el în cele din urmă, ei bine, indiferent ce-ar fi, avem 
destulă putere de foc pentru a transforma o haită de lei în cea mai 
fină burniţă roşie. 

— O s-aveţi nevoie de ea. Găsiţi creatura. Lichidaţi-o. 


Pendergast şi Margo se uitară în josul tunelului îngust de între- 
tinere care cobora sub nivelul subsolului. Lanterna agentului 
proiectă un cerc luminos pe suprafaţa apei întunecate şi unsuroase 
care se învolbura sub picioarele lor. 

— E tot mai adâncă, spuse el. Apoi se întoarse spre Margo. Eşti 
sigură că animalul se poate urca prin puţul ăsta? 

— Sunt aproape sigură, zise ea. E foarte agil. 

Pendergast se trase înapoi şi încercă din nou să ia legătura cu 
D'Agosta prin radio. 

— S-a întâmplat ceva, spuse el. Locotenentul e deconectat de 
cincisprezece minute. De când au dat peste uşa aia zăvorâtă. Privi 
din nou prin puţul care cobora, în pantă, către nivelul de dedesubt. 
Cum crezi că ar putea simţi mirosul, cu toată apa asta? făcu el. 

— Apreciezi că grupul a trecut pe aici cu ceva timp în urmă, 
corect? întrebă ea. 

Pendergast dădu din cap, încuviinţând. 

— Ultima dată când am vorbit, D'Agosta mi-a spus că se aflau 
între prima şi a doua bifurcaţie, răspunse el. Presupunând că nu s-au 
întors pe acelaşi drum, ar trebui să fie la o distanţă bună de locul 
ăsta. 

— După cum văd eu lucrurile, continuă Margo, dacă presărăm 
câteva fibre pe suprafaţa apei, curentul o să le ducă la creatură. 

— Asta presupunând că e destul de inteligentă ca să realizeze că 
fibrele au venit din amonte. Altfel, e posibil să continue, pur şi 
simplu, să-i urmărească în josul apei. 

— După părerea mea, e suficient de deşteaptă, zise Frock. Nu tre- 
buie să vă gândiţi la creatura asta ca la un animal. E posibil să fie 
aproape tot atât de inteligentă ca o fiinţă umană. 

Folosindu-se de batistă, Pendergast scoase, cu mare grijă, câteva 
fibre din pachet şi le împrăştie la gura puţului. Apoi aruncă un alt 
mănunchi în apa de dedesubt. 

— Nu prea multe, îl avertiză Frock. 

Pendergast se uită la Margo. 

— O să mai presărăm câteva, ca să existe o urmă consistentă 
deasupra apei, apoi le târâm pe celelalte înapoi, în Zona de Siguranţă 
şi aşteptăm. Capcana ta o să fie gata. 

După ce mai aruncă alte câteva fibre, legă bine pachetul. 


— Ţinând cont de viteza apei, spuse el, o să ajungă din urmă 
creatura în numai câteva minute. Cât de prompt vă aşteptaţi să 
reacționeze? 

— Dacă programul de extrapolare nu are erori, răspunse Frock, 
creatura se poate deplasa extrem de repede. Ar putea atinge 
cincizeci de kilometri pe oră, sau chiar mai mult, mai ales când are 
nevoie de ceva anume. lar dependenţa ei de fibre pare să fie 
copleşitoare. N-o să alerge cu viteza maximă de-a lungul coridoarelor 
- mirosul pe care o să-l lăsăm în urma noastră o să fie mai greu de 
detectat -, dar mă îndoiesc că apa o s-o încetinească prea mult. Iar 
Zona de Siguranţă e destul de aproape. 

— Înţeleg, zise Pendergast. Ce tulburător. „El, cel a cărui minte e 
făcută pentru luptă, trebuie lăsat să lupte, căci acum e timpul 
potrivit.” 

— Ah, făcu Frock, cu un gest aprobator. Alcaeus. 

Pendergast clătină din cap. 

— Anacreon, doctore. Mergem? 


54 


Smithback înălţă lanterna, dar raza ei părea să străbată cu greu 
întunericul aproape palpabil. D'Agosta era cu câţiva paşi în faţa lui, 
strângându-şi în mână arma. Tunelul părea fără de sfârşit, iar apa 
întunecată se scurgea repede, pierzându-se în bezna subteranelor 
joase. Fie că drumul continua să coboare, fie că nivelul apei crescuse, 
Smithback o simţea lovindu-i-se de coapse. 

Aruncă o privire spre chipul posomorât şi îndârijit al lui D'Agosta, 
cu trăsăturile puternice mânjite de sângele lui Bailey. 

— Nu pot să merg mai departe, se tângui cineva din spate. 

Smithback auzi vocea familiară a primarului - o voce de politician 
- reasigurând, alinând, spunându-i fiecăruia exact ceea ce vroia să 
audă. Şi trucul păru să funcţioneze încă o dată. Smithback aruncă o 
privire grăbită peste umăr, către grupul demoralizat. Către femeile 
suple, în rochii de seară, pline de bijuterii; către oamenii de afaceri 
de vârstă mijlocie, în smochinguri; către cei câţiva tineri bine plătiţi 
de la băncile de investiţii şi de la birourile de avocatură din centru. li 
ştia de-acum pe toţi, iar imaginaţia lui le atribuise până şi nume şi 
ocupaţii. Se aflau cu toţii laolaltă, reduşi la cel mai de jos numitor 
comun, înaintând cu greu prin bezna tunelului şi fiind hăituiţi de un 
animal plin de cruzime. 

Smithback era îngrijorat, dar încă raţional. Ceva mai devreme, 
trecuse printr-un moment de teroare deplină când realizase că 
zvonurile despre fiara din muzeu erau adevărate. Dar, în clipa aceea, 
obosit şi ud, se temea mai degrabă că avea să moară înainte de a-şi 
duce cartea la bun sfârşit decât de moartea propriu-zisă. Se întrebă 
dacă asta însemna că era curajos, sau lacom, sau doar prost. Oricare 
ar fi fost adevărul, ştia că ceea ce i se întâmpla valora mai mult decât 
o avere. Lansare la Le Cirque. Good Morning America, Today Show, 
Donahue şi Oprah. 

Nimeni nu putea scrie povestea mai bine decât el însuşi, fiindcă 
nimeni altcineva nu o putea reda din perspectiva celui care o trăise. 
Şi fusese un erou. El, William Smithback Jr., ţinuse lanterna 
îndreptată către monstru în timp de D'Agosta se reîntorsese ca să 
deschidă zăvorul cu un foc de armă. El, Smithback, avusese ideea 
folosirii lanternei pentru a bloca uşa. El fusese mâna dreaptă a 
locotenentului D'Agosta. 

— Îndreaptă lanterna în sus şi către stânga, într-acolo, îi 
întrerupse acesta gândurile, iar el se supuse, ascultător. 

Nimic. 

— Am avut impresia că am văzut ceva mişcându-se în întuneric, 
murmură D'Agosta. Trebuie să fi fost o umbră, presupun. 


Doamne, se gândi Smithback, numai dacă ar supravieţui, ca să se 
bucure de succes. 

— E numai imaginaţia mea, sau apa se adânceşte? întrebă el. 

— Se adânceşte şi curge mai repede, zise D'Agosta. Pendergast 
nu mi-a spus încotro s-o luăm după ce ajungem aici. 

— N-a spus? 

Smithback îşi simţi curajul evaporându-i-se. 

— Trebuia să iau legătura cu el, prin radio, când ajungeam la a 
doua bifurcaţie, continuă locotenentul. Mi-am pierdut aparatul 
undeva, în urmă, de partea cealaltă a uşii. 

Smithback simţi un alt val de apă lovindu-i picioarele, un val 
puternic. Auzi un țipăt şi un plescăit. 

— E în ordine, îi strigă primarul, când îndreptă lanterna către cei 
din spatele lui. Cineva a căzut în apă. Curentul se înteţeşte întruna. 

— Nu le putem spune că ne-am rătăcit, îi şopti Smithback. 


Margo deschise uşa Zonei de Siguranţă, aruncă o privire grăbită 
în interior, apoi dădu din cap către Pendergast. Agentul trecu pragul, 
trăgând după sine pachetul. 

— Încuiaţi-l în seif, împreună cu lăzile lui Whittlesey, spuse Frock. 
Vrem să ţinem animalul cât mai mult aici, înăuntru, ca să avem timp 
să închidem uşa în urma lui. 

Margo descuie seiful în timp ce Pendergast trasa un model 
complicat pe podea. Puseră pachetul înăuntru, după care închiseră şi 
încuiară uşa ornamentată a seifului. 

— Repede, spuse Margo. De partea cealaltă a culoarului. 

Lăsară deschisă uşa principală a Zonei de Siguranţă, apoi 
traversară coridorul către magazia cu oase de elefant. Ferestruica 
uşii fusese spartă cu multă vreme în urmă, deschiderea fiind 
acoperită, în momentul acela, cu o bucată uzată de carton. Margo 
descuie uşa cu cheia lui Frock, iar Pendergast împinse apoi fotoliul 
cu rotile în încăpere. Ea reduse la minimum intensitatea luminoasă a 
lanternei agentului, pe care o aşeză, în echilibru, pe bordura de 
deasupra uşii, cu raza firavă îndreptată către Zona de Siguranţă. În 
cele din urmă, făcu o mică gaură în carton cu ajutorul unui pix şi 
trecu pragul aruncând o ultimă privire în lungul coridorului. 

Magazia era mare, neaerisită şi plină cu oase de elefanţi. Majo- 
ritatea scheletelor erau dezasamblate, oasele mari şi întunecate fiind 
stivuite pe rafturi, aidoma unor lemne de foc supradimensionate. În 
colţul opus stătea un schelet montat, o cuşcă întunecoasă de oase, cu 
doi colţi curbați de fildeş licărind în lumina firavă. 

Pendergast închise uşa şi îşi stinse lampa de miner. 

Privind prin gaura din carton, Margo vedea foarte bine coridorul 
şi uşa deschisă a Zonei de Siguranţă. 


— Aruncaţi o privire, îi spuse lui Pendergast, retrăgându-se de 
lângă uşă. 

Agentul FBI se apropie. 

— Excelent, spuse el, după o clipă. E o jaluzea perfectă, atâta timp 
cât ţin bateriile lanternei. Se îndepărtă de uşă. Cum de ţi-ai amintit 
de încăperea asta? întrebă, plin de curiozitate. 

Margo râse, cu sfială. 

— Mi-am adus aminte că miercuri, când ne-aţi adus aici, jos, am 
văzut o uşă pe care scria PACHIDERME şi m-am întrebat cum putea 
cineva să strecoare o ţeastă de elefant printr-o deschizătură atât de 
mică. Făcu câţiva paşi înainte. O să mă uit tot timpul prin orificiul de 
supraveghere. Fiţi gata să o luaţi la fugă şi să închideţi creatura în 
Zona de Siguranţă. 

În întunericul din spatele lor, Frock îşi drese glasul. 

— Domnule Pendergast? Iertaţi-mi întrebarea, dar câtă experienţă 
aveți în ceea ce priveşte folosirea acestei arme? 

— De fapt, răspunse agentul, înainte de moartea soţiei mele, am 
petrecut, în fiecare iarnă, mai multe săptămâni în Africa, la vânătoare 
de animale mari. Soţia mea era un vânător pasionat. 

— Ah, făcu Frock. 

Margo îi remarcă uşurarea din glas. 

— Creatura asta o să fie greu de ucis, dar cred că nu imposibil. 
Evident că eu n-am fost niciodată cine ştie ce vânător. Dar unindu-ne 
eforturile, s-ar putea să reuşim s-o doborâm. 

Pendergast dădu din cap. 

— Din păcate, pistolul ăsta mă dezavantajează. E o armă 
puternică, însă nimic nu se compară cu o carabină nitro express de 
calibrul .345. Mi-ar fi de folos dacă mi-aţi putea spune care e locul 
cel mai vulnerabil al creaturii. 

— Luând în considerare datele furnizate de calculator, spuse 
Frock, fără grabă, putem presupune că animalul are oase puternice. 
Aşa cum aţi constatat, nu poate fi ucis cu un glonţ în cap. Iar o 
lovitură în partea de sus a umărului sau în piept, în zona inimii, ar fi 
deviată, aproape cu certitudine, de osatura masivă şi de musculatura 
puternică a părţii anterioare a trunchiului. Dacă aţi reuşi să ochiţi din 
lateral, i-aţi putea trimite un glonţ în inimă prin spatele piciorului din 
faţă. Dar, iarăşi, coastele sunt probabil construite ca o cuşcă de oţel. 
Acum, dacă mă gândesc mai bine, cred că niciunul dintre organele 
vitale ale animalului nu este deosebit de vulnerabil. O împuşcătură în 
pântece l-ar ucide, în cele din urmă, dar nu înainte de a se răzbuna. 

— Slabă consolare, zise Pendergast. 

Frock se agită neliniştit în întuneric. 

— Ceea ce ne pune oarecum în încurcătură. 

Pentru o clipă, se lăsă tăcerea. 


— S-ar putea să existe totuşi o cale, spuse, într-un târziu, agentul 
FBI. 

— Da? făcu Frock, nerăbdător. 

— La un moment dat, cu ani în urmă, am fost, împreună cu soţia 
mea, în Tanzania, la vânătoare de kudu. Preferam să vânăm singuri, 
fără cărăuşi, aşa că singurele arme pe care le aveam cu noi erau 
nişte carabine 30-30. Eram în contralumină, în apropierea unui râu, 
când am fost atacați de un bivol african. Se pare că fusese rănit cu 
câteva zile în urmă de un braconier. Bivolii africani sunt precum 
catârii - nu uită niciodată că au fost agresati -, iar un om cu o armă 
arată, în ochii lor, ca oricare altul. 

Stând în lumina sărăcăcioasă, aşteptând apariţia unei creaturi de 
coşmar şi ascultându-l pe Pendergast istorisind o poveste de 
vânătoare pe îndelete, în stilul lui caracteristic, Margo începea să 
conştientizeze senzaţia de irealitate care o învăluia pe nesimţite. 

— La vânătoarea de bivoli, spunea Pendergast, se obişnuieşte să 
încerci să tragi în cap, exact sub umflătura de la baza cornului, sau în 
inimă, în cazul nostru, calibrul carabinelor 30-30 nu era destul de 
mare. Soţia mea, care era un ţintaş mai bun decât mine, a apelat la 
singura tactică pe care o poate folosi un vânător în asemenea situaţii. 
S-a sprijinit pe un genunchi şi a tras în animal astfel încât să-l 
doboare la pământ. 

— Să-l doboare la pământ? j 

— Nu poţi încerca să-l ucizi dintr-o singură împuşcătură. În loc de 
asta, te străduieşti să-l opreşti locului. Ţinteşti în pulpele din faţă, în 
chişiţă, în genunchi. În esenţă, îi zdrobeşti cât de multe oase poţi, 
până când nu se mai poate deplasa. 

— Înţeleg, zise Frock. 

— Această abordare ridică o singură problemă, spuse Pendergast. 

— Şi anume...? 

— Trebuie să fii un ţintaş desăvârşit. Poziţia ta e cheia. Trebuie să 
fii extrem de calm, să rămâi neclintit, să-ţi ţii respiraţia şi să tragi 
între două bătăi de inimă - în faţa unui animal care te atacă. Fiecare 
din noi a avut timp pentru patru împuşcături. Eu am făcut greşeala 
de a ţinti pieptul şi am tras de două ori înainte de a realiza că 
gloanţele se îngropau, pur şi simplu, în muşchi. Pe urmă am tras în 
picioare. O dată am ratat, iar al doilea glonţ l-a zgâriat doar, fără să-i 
rupă osul. Clătină din cap. Mă tem că n-am realizat mare lucru. 

— Şi, ce s-a întâmplat? întrebă Frock. 

— Soţia mea a trimis direct la ţintă trei din cele patru gloanţe pe 
care le-a tras. l-a zdrobit fluierele ambelor picioare din faţă şi, 
totodată, partea de sus a unuia din ele. Bivolul s-a dat de-a 
berbeleacul şi a rămas lat la câţiva metri de locul din care trăsesem. 


Era în viaţă, dar nu se mai putea mişca. Aşa că „mi-am plătit 
asigurarea”, cum ar spune un vânător profesionist. 

— Aş vrea ca soţia dumneavoastră să fi fost aici, spuse Frock. 

Pendergast nu răspunse. 

— Şi eu aş vrea, zise într-un târziu. 

Încăperea se reafundă în tăcere. _ 

— Foarte bine, făcu Frock, în cele din urmă. Înţeleg cum stau 
lucrurile. Animalul are unele însuşiri neobişnuite pe care ar fi bine să 
le cunoaşteţi dacă aţi plănuit să, ah, să-l doborâţi la pământ. În 
primul rând, este extrem de probabil ca pulpele lui din spate să fie 
acoperite cu plăci osoase sau cu solzi. Mă îndoiesc că ar putea fi 
străpunse de un glonţ tras cu arma dumneavoastră. După aprecierile 
mea, acestea acoperă şi partea de jos a piciorului, coborând până la 
metatarsuri. 

— Înţeleg. 

— Va trebui să trageţi ţintind prima sau a doua falangă. 

— Cele mai de jos oase ale piciorului, spuse Pendergast. 

— Da. Ar reprezenta echivalentul chişiţei calului. Ţintiţi exact sub 
încheietură. De fapt, încheietura însăşi ar putea fi vulnerabilă. 

— Asta e greu de făcut, zise Pendergast. Dacă mă atacă, e practic 
imposibil. 

Urmă o scurtă tăcere. Margo continua să stea de veghe, privind 
prin micul orificiu, dar nu zărea nimic. 

— Cred că membrele anterioare ale creaturii sunt ceva mai puţin 
protejate, continuă Frock. Extrapolatorul le-a descris ca fiind mai 
puţin robuste. Atât metacarpienele, cât şi carpienele ar putea fi 
vulnerabile dacă sunt lovite direct. 

— Genunchii din faţă şi partea de jos a picioarelor, spuse 
Pendergast, dând din cap a înţelegere. Împuşcăturile pe care le-aţi 
pomenit deja sunt cât se poate de obişnuite. De câte răni ar fi nevoie 
pentru ca animalul să fie imobilizat? 

— Greu de spus. Mă tem că ar trebui lovite ambele picioare din 
faţă şi cel puţin unul din spate. Chiar şi aşa, tot s-ar mai putea târî. 
Frock tuşi. Puteţi s-o faceţi? 

— Ca să am şanse, ar fi nevoie să mă aflu la o distanţă de cel puţin 
patruzeci şi cinci de metri de creatură, în momentul în care atacă. 
Ideal ar fi să pot trage primul glonţ înainte de a-şi da seama ce se 
petrece. Asta ar încetini-o. 

Frock căzu o clipă pe gânduri. 

— În muzeu sunt mai multe coridoare drepte şi lungi, de câte o 
sută sau o sută douăzeci şi cinci de metri. Din nefericire, cele mai 
multe dintre ele sunt acum tăiate în două de uşile astea blestemate 
de siguranţă. Cred totuşi că în Celula Doi există cel puţin unul lipsit 


de obstacole. La etajul unu, în Sectorul 18, situat după colţ în raport 
cu Camera Computerului. 

Agentul FBI dădu din cap. 

— O să ţin minte, spuse. In caz că planul ăsta dă greş. 

— Aud ceva, şuieră Margo. 

Cei doi bărbaţi amuţiră. Pendergast se apropie de uşă. 

— Am văzut o umbră trecând prin capătul holului, şopti ea. 

Urmă un alt răstimp îndelungat de tăcere. 

— E aici, murmură Margo. O văd. O, Doamne, adăugă, cu voce 
încă şi mai scăzută. 

— Pleacă de lângă uşă! îi şopti Pendergast la ureche. 

Ea se trase înapoi, abia îndrăznind să respire. 

— Ce face? şopti. 

— S-a oprit în pragul Zonei de Siguranţă, răspunse agentul, cu 
voce joasă. A intrat pentru o clipă, după care a ieşit, aproape imediat. 
Priveşte în jur, adulmecând. 

— Cum arată? întrebă Frock, cu o oarecare insistenţă în glas. 

Pendergast îi răspunse după o scurtă ezitare. 

— De data asta o văd mai bine. E imensă, masivă. Aşteptaţi, se în- 
toarce cu faţa încoace... Sfinte Dumnezeule, e o privelişte oribilă, e... 
Faţă aplatizată, ochi mici şi roşii. Blană rară în partea de sus a 
corpului, întocmai ca statueta. Staţi aşa... Staţi o clipă... tocmai a 
luat-o încoace. 

Margo realiză brusc că se trăsese înapoi, ajungând lângă peretele 
opus. Prin uşă răzbătu un sforăit. Apoi duhoarea puternică, fetidă. Se 
lăsă să alunece pe podea, în întunericul dens, cu ochii la orificiul din 
carton care licărea precum o stea. Lumina lanternei lui Pendergast 
era abia perceptibilă. Precum o stea... În mintea lui Margo, o voce 
firavă se străduia să-i vorbească... 

Pe urmă, o umbră căzu asupra orificiului şi totul deveni negru. 
Ceva izbi uşor uşa, cu un zgomot surd, şi lemnul vechi scârţâi. 
Mânerul zăngăni. După o lungă tăcere, de dincolo de prag se auzi 
zgomotul unor paşi grei, apoi cel ascuţit al lemnului uşii, care crăpa 
sub apăsarea fiarei. 

Vocea din mintea lui Margo se făcu brusc auzită. 

— Pendergast, aprinde-ţi lampa de miner! izbucni ea. Aţinteşte-o 
în ochii creaturii! 

— Ce tot spui acolo?! 

— E un animal nocturn, nu-ţi aminteşti? Probabil că detestă 
lumina. 

— Cât se poate de corect! zbieră Frock. 

— Daţi-vă înapoi! strigă Pendergast. 

Margo auzi un pocnet scurt, iar strălucirea lămpii de miner îi luă 
ochii pentru o clipă. Când îşi recăpătă vederea, îl văzu pe Pendergast 


sprijinit într-un genunchi, cu arma îndreptată către uşa în al cărei 
centru era focalizat un cerc orbitor de lumină. 

Se auzi un alt scrâşnet şi Margo văzu din crăpătura largă a 
panoului superior aşchii zburând prin încăpere. Uşa se curbă către 
interior. 

Se prăbuşi după un alt zgomot cumplit, făcută ţăndări, ceea ce 
mai rămăsese din ea balansându-se nebuneşte în balamalele 
strâmbate. Margo se lipi de perete, îndesându-se în el până ce şira 
spinării îi protestă, pârâind. Îl auzi pe Frock ţipând surprins, uluit şi 
înfricoşat. Creatura se ghemui în cadrul uşii, o siluetă monstruoasă în 
lumina strălucitoare; pe urmă, cu un neaşteptat răget gutural, îşi 
scutură capul şi se trase înapoi. 

— Rămâneţi acolo, spuse Pendergast. 

Dădu uşa spartă în lături cu o lovitură de picior şi ieşi pe culoar 
cu băgare de seamă. Margo auzi dintr-odată o împuşcătură, apoi o 
alta. Apoi tăcerea. Pendergast se întoarse după ceea ce păru o 
eternitate şi le făcu semn să se apropie. O dâră de picături mărunte 
roşii se întindea de-a lungul coridorului, pierzându-se după colţ. 

— Sânge! strigă Frock, aplecându-se cu un mormăit. Aţi nimerit-o! 

Pendergast ridică din umeri. 

— Poate. Dar n-a fost prima rană. Picăturile vin dinspre subsol. 
Vedeţi? Probabil că locotenentul D'Agosta sau unul dintre oamenii lui 
a rănit-o ceva mai devreme, dar n-a şi schilodit-o. A fugit de aici cu o 
viteză uimitoare. 

Margo se uită la Frock. 

— De ce n-a muşcat momeala? 

El îi întoarse privirea. 

— Avem de-a face cu o creatură de o inteligenţă nefirească. 

— Vreţi să spuneţi c-a înţeles c-o atrăgeam în cursă, zise 
Pendergast, cu o urmă de neîncredere în glas. 

— Dati-mi voie să vă întreb ceva, domnule Pendergast. 
Dumneavoastră aţi fi căzut în capcana asta? 

Agentul FBI păstră tăcerea. 

— Cred că nu, spuse, într-un târziu. 

— Ei, vedeţi, făcu Frock. Am subestimat creatura. Trebuie să înce- 
tām s-o privim ca pe un animal lipsit de rațiune. Are inteligenţa unei 
fiinţe umane. Am înţeles eu bine că leşul peste care au dat în 
expoziţie era ascuns? Animalul ştia că e vânat. E evident că a învăţat 
să-şi ascundă prada. În plus... Ezită. Cred că acum nu mai e vorba, 
pur şi simplu, de foame. E posibil să se fi săturat cu porţia de creier 
uman din seara asta. Dar a fost şi rănit. Dacă analogia cu bivolul 
african, pe care aţi făcut-o, e corectă, creatura asta ar putea fi nu 
numai flămândă, ci şi furioasă. 


— Cu alte cuvinte, credeţi c-a plecat la vânătoare, spuse 
Pendergast, cu voce scăzută. 

Frock rămase neclintit. Apoi încuviinţă cu o înclinare aproape 
imperceptibilă a capului. 

— Aşadar, pe cine vânează acum? întrebă Margo. 

Nimeni nu răspunse. 


55 


Cuthbert verifică din nou uşa. Era încuiată şi solidă precum o 
stâncă. Aprinse lanterna şi o îndreptă către directorul prăbuşit în 
scaun şi privind îmbufnat în podea. Apoi o stinse. Încăperea duhnea a 
whisky. Nu se auzea nici un zgomot, cu excepţia răpăitului stropilor 
de ploaie care împroşcau fereastra cu gratii. 

— Ce ne facem cu Wright? întrebă el, cu voce scăzută. 

— Nici o grijă, răspunse Rickman, înălţându-şi glasul ferm. Le 
spunem ziariştilor, pur şi simplu, că îi e rău şi îl ducem la spital, apoi 
programăm o conferinţă de presă pentru mâine după-amiază... 

— Nu vorbesc despre ce-o să fie după ce ieşim de aici. Mă refer la 
prezent. La cazul în care fiara vine aici sus. 

— Te rog, lan, nu mai pomeni despre asta. Mă sperie. Nu-mi pot 
imagina că animalul o să facă aşa ceva. Din câte ştim noi, e în subsol 
de ani de zile. De ce-ar urca sus tocmai acum? 

— Nu ştiu, zise Cuthbert. De-aia sunt îngrijorat. 

Mai verifică o dată Ruger-ul. Cinci gloanţe. 

Se apropie de Wright şi îi scutură umărul. 

— Winston? 

— Încă mai eşti aici? întrebă directorul, ridicându-şi privirea 
înceţoşată. 

— Winston, vreau s-o iei pe Lavinia şi să vă duceţi în Sala Dino- 
zaurilor. Haide. 

Wright îl plesni peste mână, îndepărtându-i-o. 

— Mi-e foarte bine aici. Poate c-o să trag un pui de somn. 

— Atunci să te ia dracu’, spuse Cuthbert. 

Se aşeză pe un scaun, cu faţa către uşă. 

Dinspre aceasta se auzi un zgomot scurt - un zăngănit - de parcă 
mânerul i-ar fi fost răsucit, apoi eliberat. 

Cuthbert sări în sus, cu arma în mână. Se îndreptă într-acolo şi 
ascultă. 

— Aud ceva, spuse cu voce joasă. Du-te în Sala Dinozaurilor, 
Lavinia. 

— Mi-e frică, şopti ea. Te rog, nu mă trimite acolo singură. 

— Fă ce-ţi spun. 

Rickman se duse la uşa din partea opusă şi o deschise. Şovăi în 
prag. 

— Du-te. 

— lan..., insistă ea. 

Cuthbert vedea, în spatele ei, scheletele uriaşe ale dinozaurilor, 
conturându-se, amenințătoare, în întuneric. Un fulger aruncă, fără 
veste, o dâră de lumină lividă asupra coastelor imense, negre, şi a 
şirurilor de dinţi din boturile căscate. 


— Lua-te-ar naiba, femeie, intră acolo o dată. 

Cuthbert îi întoarse spatele, ascultând. Ceva moale se freca de 
uşă. Se aplecă într-acolo, apăsându-şi urechea pe lemnul neted. 
Poate că era vântul. 

Fu aruncat pe neaşteptate înapoi, în încăpere, cu o forţă înfrico- 
şătoare. O auzi pe Rickman ţipând în Sala Dinozaurilor. 

Wright se ridică, abia ţinându-se pe picioare. 

— Ce-a fost asta? spuse. 

Cu capul vâjâind, Cuthbert îşi luă arma de pe duşumea, se chinui 
să se salte în picioare şi alergă în colţul opus al laboratorului. 

— Du-te în Sala Dinozaurilor! îi strigă lui Wright. 

Directorul se lăsă cu toată greutatea pe scaun. 

— Ce-i cu mirosul ăsta scârbos? întrebă. 

Uşa primi o altă lovitură sălbatică şi trosnetul lemnului crăpat 
sună ca o împuşcătură. Degetul lui Cuthbert se strânse instinctiv pe 
trăgaci şi glonţul porni pe neaşteptate, spulberând praful de pe 
tavan. Lăsă arma în jos, cu mâinile tremurându-i. „Idiotule, un glonţ 
irosit.” Fir-ar să fie, îşi dorea să fi ştiut mai multe despre pistoale. Îl 
ridică iarăşi şi se strădui să ia linia de ochire, dar nu-şi mai putea 
controla mâinile tremurânde. „Trebuie să te calmezi, îşi spuse. 
Respiră de mai multe ori, adânc. Ţinteşte un organ vital. Patru 
gloanţe.” 

Liniştea reveni, treptat, în încăpere. Wright se prăbuşise în scaun, 
de parcă ar fi împietrit. 

— Winston, idiotule! şuieră Cuthbert. Du-te în sală! 

— Dacă spui tu, făcu Wright şi îşi târşâi picioarele către uşă. 

Părea, în sfârşit, destul de speriat ca să se mişte. 

Pe urmă, Cuthbert auzi iarăşi sunetul delicat, apoi lemnul gemu. 
Creatura se îndesa în uşă. După un alt tro-osc cumplit, în uşa 
despicată se căscă o deschidere largă în timp ce o bucată de lemn se 
învârtejea nebuneşte prin încăpere. Masa fu azvârlită într-o parte. În 
întunecimea culoarului se contură ceva şi o gheară cu trei vârfuri 
pătrunse prin gaură, zgâriind lemnul sfărâmat. Ceea ce mai 
rămăsese din uşă fu tras în beznă, cu un zgomot puternic, iar 
Cuthbert desluşi în prag o formă întunecată. 

Wright intră în Sala Dinozaurilor clătinându-se şi aproape trân- 
tind-o pe Rickman, care apăruse în cadrul uşii, sufocându-se şi 
suspinând. 

— Impușc-o, lan, oh, te rog, te rog, omoar-o, urlă ea. 

Cuthbert aştepta, luând linia de ochire. Îşi ţinu respiraţia. Patru 
gloanţe. 


Comandantul echipei SWAT înainta de-a lungul acoperişului, o 
siluetă ca de pisică proiectată pe fundalul de un indigo întunecat al 


cerului, ghidându-se după indicaţiile unui observator aflat pe strada 
de dedesubt. Coffey stătea alături de observator, sub o prelată. 
Amândoi aveau staţii radio cauciucate, impermeabile. 

— Canoe către Roşu Unu, deplasează-te cu încă un metru şi jumă- 
tate către est, vorbi observatorul în staţia sa radio, privind în sus prin 
telescopul în infraroşu. Aproape că ai ajuns. 

Studia planurile muzeului, întinse pe o masă, sub o folie de 
plexiglas. Traseul echipei SWAT era marcat cu o linie roşie. 

Silueta întunecată se deplasa cu precauţie pe acoperişul de 
ardezie, înconjurată de luminile scânteietoare ale cartierului Upper 
West Side; sub ea erau fluviul Hudson, girofarurile sclipitoare ale 
maşinilor de salvare din parcarea muzeului şi blocurile înalte de 
locuinţe înşirate de-a lungul Riverside Drive aidoma unor cristale 
strălucitoare. 

— Asta era, spuse observatorul. Ai ajuns, Roşu Unu. 

Coffey îl văzu pe comandant îngenunchind şi montând în grabă şi 
în tăcere încărcătura explozivă. Echipa SWAT aştepta la o sută de 
metri în urmă, medicii aflându-se exact în spatele lor. Pe stradă urla 
o sirenă. 

— Fixat, anunţă comandantul. 

Se ridică în picioare şi se îndepărtă mergând cu spatele şi 
derulând un fir de sârmă. 

— Declanşaţi explozia când sunteţi gata, murmură Coffey. 

Apoi îi urmări cu privirea pe cei de pe acoperiş, în timp ce se 
întindeau cu toţii pe burtă. Urmă o scurtă străfulgerare luminoasă şi, 
o secundă mai târziu, îi ajunse la urechi un pocnet strident. Coman- 
dantul aşteptă o clipă, apoi înaintă cu precauţie. 

— Roşu Unu către Canoe, avem o deschizătură. 

— Treceţi la acţiune, spuse Coffey. 

Echipa SWAT cobori prin gaura din acoperiş, urmată de medici. 

— Suntem înăuntru, se auzi vocea comandantului. Ne aflăm pe 
coridorul de la etajul cinci şi acţionăm conform recomandărilor. 

Coffey aştepta, nerăbdător. Se uită la ceas: nouă şi cincisprezece 
minute. De la blocarea atâtor oameni în muzeul lipsit de curent 
electric se scurseră cele mai lungi nouăzeci de minute din viaţa lui. 
Continua să fie chinuit de nepoftita viziune a primarului, mort şi 
eviscerat. 

— Suntem la uşa de siguranţă a Celulei Trei, de la etajul patru. 
Sectorul 14. Gata pentru montarea explozibililor. 

— Acţionaţi, zise Coffey. 

D'Agosta şi grupul lui nu mai dăduseră nici un raport de mai bine 
de jumătate de oră. Dumnezeule, dacă i se întâmpla ceva primarului, 
nimeni nu avea să se întrebe cine era adevăratul vinovat. Vina urma 
să cadă asupra lui. Aşa mergeau lucrurile în oraşul ăla. Avusese 


nevoie de atât de mult timp ca să ajungă pe poziţia în care se afla, 
fusese atât de scrupulos, iar acum nemernicii erau pe punctul de a-i 
lua tot ce obținuse. Era vina lui Pendergast. Dacă nu s-ar fi apucat să 
se amestece în treburile altora... 

— Explozibilii instalaţi. 

— Declanşaţi explozia când sunteţi gata, spuse din nou Coffey. 

Pendergast o dăduse în bară, nu el. El nu preluase comanda decât 
cu o zi în urmă. Poate că, la urma urmelor, nu aveau să dea vina pe 
el. Mai ales dacă Pendergast nu avea să fie prin preajmă. Nemernicul 
ăla era în stare să trăncănească la nesfârşit. 

Urmă un lung răstimp de tăcere. Coffey aştepta afară, sub prelata 
îmbibată de apă, fără ca la urechi să-i ajungă zgomotul vreunei 
explozii. 

— Roşu Unu către Canoe, drumul e liber, spuse comandantul. 

— Acţionaţi. Intraţi şi ucideţi-l pe ticălos, zise Coffey. 

— Aşa cum am mai discutat, domnule, prima noastră prioritate 
este evacuarea răniților, preciză comandantul, fără nici o intonaţie. 

— Ştiu! Dar grăbiţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu! 

Apăsă cu sălbăticie butonul de transmisie. 


Comandantul intră pe casa scării şi privi cu atenţie în jur înainte a 
face un semn din cap, cerându-le celorlalţi să-l urmeze. Siluetele 
negre apărură una câte una, cu măştile de gaze împinse deasupra 
frunţii, cu uniformele de luptă amestecându-se printre umbre, cu 
puştile M-16 şi Bullpup echipate cu baionete. Ofiţerul scund şi 
îndesat din coada coloanei căra un aruncător de grenade de 
patruzeci de milimetri, cu şase încărcături, o armă pântecoasă care 
semăna cu o mitralieră borţoasă. 

— Am ajuns la etajul patru, îl anunţă comandantul pe observator, 
prin staţia radio. Instalăm un dispozitiv cu infraroşii. Sala 
Maimuţelor Mici se află chiar în faţa noastră. 

— Intraţi şi înaintați douăzeci de metri către sud, apoi şase către 
vest, în direcţia unei uşi, îi transmise observatorul. 

Comandantul îşi desprinse de centură o cutiuţă neagră şi apăsă 
pe un buton. Din interior izvori o rază laser rubinie, de grosimea unui 
creion. O roti până când afişajul indică distanţa de care avea nevoie. 
Apoi se deplasă şi repetă procedura, îndreptând raza către peretele 
dinspre vest. 

— Roşu Unu către Canoe. Uşă în raza vizuală. 

— Perfect. Acţionaţi. 

Comandantul se îndreptă spre uşă, făcându-le semn oamenilor săi 
să îl urmeze. 

— Uşa e încuiată. Fixăm explozibili. 


Echipa mulă în grabă două bare de explozibil plastic în jurul 
mânerului uşii, apoi se traseră cu toţii înapoi, derulând alt fir de 
sârmă. 

— Explozibilii instalaţi. 

Uşa se deschise, zburând în lături, în timp ce se auzea o bufnitură 
înfundată. 

— Trapa trebuie să fie exact în faţa voastră, în centrul magaziei, îi 
îndrumă observatorul. 

Echipa o scoase la vedere îndepărtând mai multe plăci pentru 
decor. Comandantul deschise zăvoarele, apucă inelul metalic şi o 
săltă. O pală de aer stătut răbufni prin deschidere, ieşindu-le în 
întâmpinare. Comandantul se aplecă. Dedesubt, în Sala Galaxiilor, nu 
se vedea nici o mişcare. 

— Am deschis trapa, vorbi el în staţia radio. Pare o treabă bună. 

— OK, se auzi vocea lui Coffey. Asiguraţi Sala. Trimiteţi medicii 
jos şi evacuaţi răniții, repede. 

— Roşu Unu, am înţeles asta, Canoe. 

Observatorul preluă legătura. j 

— Smulgeţi lambriul din centrul peretelui dinspre nord. In spate o 
să găsiţi o grindă în I, de douăzeci de centimetri, de care să ancoraţi 
frânghiile. 

— Am înţeles. 

— Aveţi grijă. E o coborâre de optsprezece metri. 

Echipa lucră în grabă, decupând lambriul, înfăşurând lanţurile în 
jurul grinzii şi ataşându-le inele de blocare, o macara şi un scripete. 
Cineva fixă o scară de frânghie de unul dintre lanţuri şi îi dădu 
drumul prin trapă. 

Comandantul se aplecă iarăşi, îndreptându-şi lanterna puternică 
în jos, spre bezna din sală. 

— Aici Roşu Unu. Jos sunt o serie de cadavre, spuse el. 

— E vreun semn că animalul s-ar afla acolo? 

— Negativ. Par să fie zece, douăsprezece cadavre, poate chiar mai 
multe. Scara a fost montată. 

— Ce mai aşteptaţi? 

Comandantul se întoarse către echipa de medici. 

— Semnalizăm când suntem gata. Incepeţi să trimiteţi jos 
brancardele pliante. O să-i ridicăm pe rând. 

Se prinse de scara de frânghie şi prinse să coboare, legănându-se 
deasupra imensului spaţiu gol. Oamenii săi îl urmară, unul câte unul. 
Doi se desfăşurară în evantai, gata să tragă dacă ar fi fost necesar, în 
timp ce alţi doi montau trepiede cu mănunchiuri de lămpi cu halogen, 
conectându-le la generatorul portabil care era lăsat în jos cu 
frânghiile. În scurt timp, centrul sălii fu inundat de lumină. 


— Asiguraţi toate intrările şi ieşirile! strigă comandantul. Să 
coboare echipa de medici! 

— Raportaţi! zbieră Coffey în staţia radio. 

— Am asigurat sala, spuse comandatul. Nici urmă de vreun 
animal. Echipa de medici intră acum în acţiune. 

— Bun. O să fie necesar să găsiţi creatura, s-o ucideţi şi să 
localizaţi grupul din care face parte primarul. Credem că au coborât 
pe scările de dincolo de zona de întreţinere. 

— Am înţeles, Canoe, zise comandantul. 

În timp ce staţia sa radio bâzâia înainte să amuţească, auzi 
deodată o detunătură, estompată dar inconfundabilă. 

— Roşu Unu către Canoe, tocmai am auzit un foc de pistol. Părea 
să vină de undeva, de sus. 

— Fir-ar să fie, du-te acolo! urlă Coffey. la-ţi oamenii şi du-te 
acolo! 

Comandantul se întoarse către echipă. 

— Foarte bine. Roşu Doi, Roşu Trei, duceţi treaba la bun sfârşit şi 
asiguraţi locul ăsta. Luaţi aruncătorul de grenade. Ceilalţi veniţi cu 
mine. 


56 


Şuvoiul cleios clipocea acum în jurul taliei lui Smithback. Simpla 
strădanie de a-şi menţine echilibrul era istovitoare. Picioarele îi 
amorţiseră de multă vreme şi dârdâia. 

— Apa asta se ridică al dracului de repede, făcu D'Agosta. 

— Cred că nu trebuie să ne mai facem griji din cauza creaturii, 
zise Smithback, plin de speranţă. 

— Poate că nu. Ştii, îi spuse locotenentul fără grabă, ai fost foarte 
inspirat acolo, când ai blocat uşa cu lanterna. Cred că ne-ai salvat 
vieţile tuturor. 

— Mulţumesc, răspunse Smithback, căruia D'Agosta începea să-i 
placă din ce în ce mai mult. 

— Nu lăsa asta să ţi se urce la cap, spuse celălalt, acoperind 
vuietul apei. Apoi se întoarse către primar. Toată lumea e teafără? 

Primarul părea tras la faţă. 

— Situaţia e delicată. Vreo câţiva intră în stare de şoc ori sunt 
epuizați sau şi una, şi alta. Incotro o luăm acum? 

Ii privi cercetător. 

D'Agosta şovăi. 

— A, de fapt, nu o pot spune cu precizie, zise, în cele din urmă. Eu 
şi Smithback o să încercăm mai întâi să mergem spre dreapta. 

Primarul aruncă o privire înapoi, către grup, apoi se trase mai 
aproape de locotenent. 

— Uite ce e, spuse, cu voce joasă, insistentă. Eu ştiu că te-ai 
rătăcit. Tu ştii că te-ai rătăcit. Dar dacă o află şi oamenii ăştia din 
spate, nu cred că-i mai putem face să meargă mai departe. E foarte 
frig când stai locului aici, iar apa urcă tot mai sus. Aşa că de ce să nu 
încercăm împreună? E singura noastră şansă. Chiar dacă am vrea să 
ne întoarcem pe acelaşi drum, jumătate din grup n-ar reuşi nici în 
ruptul capului să meargă împotriva curentului. 

D'Agosta îl fixă o clipă cu privirea. 

— Foarte bine, făcu el, într-un târziu. Apoi se răsuci către ceilalţi. 
Ascultaţi-mă, vă rog, strigă el. O s-o luăm prin tunelul din dreapta. 
Prindeţi-vă de mâini şi formaţi un şir. Ţineţi-vă bine. Staţi lipiţi de 
perete - curentul devine prea puternic în mijloc. Dacă alunecă 
cineva, ţipaţi, dar nu-l lăsaţi să cadă sub apă în nici un caz. A înţeles 
toată lumea? Atunci, să mergem. 


Forma întunecată trecu încet prin uşa spartă, păşind ca o pisică 
printre aşchiile de lemn. Cuthbert simţi cum îi amorţeau picioarele. 
Vru să apese pe trăgaci, dar mâinile refuzară să i se supună. 

— Te rog, pleacă, spuse, atât de calm încât se surprinse pe sine 
însuşi. 


Creatura se opri dintr-odată, fixându-l cu privirea. În lumina fira- 
vă, Cuthbert nu putea desluşi nimic altceva decât enorma siluetă 
puternică şi ochii mici şi roşii. Păreau, cumva, inteligenţi. 

— Nu-mi face nici un rău, stărui el. 

Creatura nu se clinti. 

— Am o armă, şopti Cuthbert. Ţinti cu atenţie. N-o să trag dacă 
pleci, spuse, cu voce scăzută. 

Creatura se dădu încet într-o parte, ţinându-şi capul întors către 
el. Apoi făcu o mişcare bruscă şi dispăru. 

Cuprins de panică, Cuthbert se retrase de-a-ndăratelea, iar 
lanterna prinse să i se rostogolească sălbatic pe podea. Se răsuci în 
loc, ca un nebun. În jur nu mai era decât tăcerea. Duhoarea creaturii 
umplea laboratorul. Se pomeni, pe neaşteptate, împleticindu-se prin 
Sala Dinozaurilor şi trântind uşa în urma lui. 

— Cheia, urlă el. Lavinia, pentru numele lui Dumnezeu! 

Îşi roti cu sălbăticie privirea prin sala întunecată. Dădu cu ochii 
de scheletul imens al unui tiranozaur, care se înălța din centrul 
încăperii. În faţa acestuia era ghemuită forma întunecată a unui 
triceratops, cu capul în piept şi coarnele mari şi negre licărind în 
lumina săracă. 

Auzi un hohot de plâns, apoi simţi că cineva îi apăsa o cheie în 
palmă. Se grăbi să încuie. 

— Să mergem, spuse, conducând-o cât mai departe de uşă, pe 
lângă laba cu gheare a tiranozaurului. 

Pătrunseră tot mai adânc în întuneric. Cuthbert o împinse brusc 
pe directoarea de relaţii publice într-o parte, apoi o îndemnă să se 
ghemuiască. Scrută întunericul, cu toate simţurile în alertă. În Sala 
Dinozaurilor din Cretacic domnea o linişte de mormânt. Nici măcar 
răpăitul ploii nu pătrundea în acel sanctuar întunecos. Singura 
lumină venea dinspre şirul de lucarne din partea de sus a peretelui. 

Erau înconjurați de o turmă de mici schelete de struthiomimus 
aranjate într-o formaţie defensivă, asemănătoare literei U, înaintea 
scheletului monstruos al unui dryptozaur carnivor cu capul lăsat, 
botul deschis şi ghearele imense gata de atac. Cuthbert gustase 
întotdeauna dimensiunile încăperii şi drama pe care o înfăţişa, dar în 
momentul acela îl îngrozeau. Aflase ce înseamnă să fii hăituit. 

În spatele lor, intrarea sălii era blocată de uşa de siguranţă din 
oţel masiv. 

— Unde e Winston? şopti el, uitându-se printre oasele 
dryptozaurului. 

— Nu ştiu, gemu Rickman, strângându-l de braţ. Ai ucis creatura? 

— Am greşit ţinta, murmură. Te rog, lasă-mă să plec. Am nevoie 
să văd limpede. 


Ea îi dădu drumul, apoi se târî înapoi, între două schelete de 
struthiomimus, ghemuindu-se în poziţie fetală şi înăbuşindu-şi un 
hohot de plâns. 

— Fără zgomote! sâsâi Cuthbert. N 

Sala căzu din nou într-o nemişcare profundă. Işi roti privirea, 
inspectând fiecare umbră. Spera că Wright se refugiase într-unul 
dintre numeroasele cotloane întunecate. 

— lan? se auzi o voce slabă. Lavinia? 

Se răsuci şi văzu, cu groază, că directorul se rezema de coada 
unui stegozaur. Îl urmări clătinându-se pe picioare şi apoi revenindu- 
şi. 

— Winston! şuieră Cuthbert. Ascunde-te! 

Insă Wright o porni către el, bălăngănindu-se. 

— Eşti chiar tu, lan? îl întrebă, cu uimire în glas. Se opri, 
sprijinindu-se o clipă de colţul unei vitrine. Mi-e rău, adăugă, cu voce 
inexpresivă. 

Un zgomot exploziv se propagă cu viteza unei rachete, rever- 
berând demential în imensitatea sălii. Urmă o altă bubuitură. În 
lumina tulbure, Cuthbert văzu că uşa biroului lui Wright nu mai era 
decât o gaură cu margini zdrenţuite. Prin ea ţâşni o formă 
întunecată. 

În spatele lui, Rickman ţipă şi îşi acoperi capul cu mâinile. 

Prin scheletul dryptozaurului, Cuthbert zărea forma întunecată 
care se mişca cu repeziciune de-a curmezişul spaţiului gol. Direct 
către el, îşi spuse - dar creatura îşi schimbă brusc direcţia, 
îndreptându-se către silueta întunecată a lui Wright. Cele două 
umbre se contopiră. 

Pe urmă auzi zgomotul cleios al unui pârâit, un urlet - şi tăcerea. 

Îşi ridică arma şi încercă să ochească printre coastele scheletului 
asamblat. 

Silueta se înălţă cu ceva în gură, scutură uşor din cap şi făcu să se 
audă o sorbitură zgomotoasă. Cuthbert închise ochii şi apăsă pe 
trăgaci. 

Ruger-ul îi tresăltă în mână şi auzi o detunătură, urmată de un 
zăngănit sonor. Apoi văzu că dryptozaurului îi lipsea o bucată dintr-o 
coastă. In spatele lui, Rickman icni, apoi gemu. 

Forma întunecată de dincolo de schelet dispăruse. 

Trecură câteva clipe, iar Cuthbert simţi că raţiunea sa echilibrată 
începea să se clatine. Apoi, când prin luminatoare pătrunse licărirea 
unui fulger, văzu limpede animalul care înainta în grabă de-a lungul 
peretelui alăturat, venind direct către el şi fixându-i chipul cu ochii 
săi roşii. 

Înălţă ţeava armei şi începu să tragă nebuneşte, trei Împuşcături 
repezi, fiecare scânteie albă dezvăluind rafturi după rafturi ticsite cu 


teste întunecate, cu colţi şi cu gheare - fiara reală pierzându-se brusc 
în vastitatea spaţiului ocupat de sălbăticiunile neînsufleţite - apoi 
pistolul păcăni când percutorul izbi inofensiv camerele goale ale 
încărcătorului. 

Parcă desprinzându-se dintr-un vis pe jumătate uitat, sunetele 
îndepărtate ale unor voci omeneşti ajunseră la urechile lui Cuthbert, 
venind dinspre vechiul laborator al lui Wright. Se pomeni dintr-odată 
alergând, fără să se sinchisească de obstacole, prin uşa distrusă, prin 
laboratorul directorului şi pe coridorul întunecos de dincolo de el. Se 
auzi ţipând, apoi lumina unei lanterne îi străluci în faţă, iar cineva îl 
înhăţă şi îl ţintui de un perete. 

— Liniştiţi-vă, sunteţi în siguranţă! Uitaţi-vă, e murdar de sânge! 

— Luaţi-i arma, spuse altcineva. 

— Pe el îl căutam? 

— Nu, au spus că e un animal. Dar nu vă asumaţi nici un risc. 

— Nu te mai zbate! 

Din gâtlejul lui Cuthbert se înălţă un alt urlet. 

— E acolo, în spate! ţipă el. O să vă omoare pe toţi! Ştie, se vede 
în ochii lui că ştie! 

— Ce ştie? 

— Nu te obosi să discuţi cu el, delirează. 

Cuthbert se muie dintr-odată. 

Comandantul veni mai aproape. 

— A mai rămas cineva acolo? îl întrebă, scuturându-l de umăr. 

— Da, răspunse el într-un târziu. Wright, Rickman. 

Comandantul îşi ridică ochii. 

— Adică Winston Wright? Directorul muzeului? Atunci, dumnea- 
voastră trebuie să fi doctorul Cuthbert. Unde e Wright? 

— Tocmai l-a mâncat, răspunse Cuthbert, i-a mâncat creierii. Pur 
şi simplu, mănâncă şi iar mănâncă. E în Sala Dinozaurilor, dincolo de 
laboratorul ăla. 

— Duceţi-l în sala de jos şi spuneţi-le medicilor să-l evacueze, zise 
comandantul, întorcându-se către doi dintre oamenii săi. Voi trei, să 
mergem. Imediat. Îşi ridică staţia radio. Roşu Unu către Canoe. L-am 
localizat pe Cuthbert şi îl trimitem afară. 


— Sunt în laboratorul ăsta, aici, spuse observatorul, arătând cu 
degetul pe planul clădirii. Acum, când operaţiunea de intrare în 
muzeu se încheiase pe de-a-ntregul, iar echipa pătrunsese adânc în 
interior, cei doi se retrăseseră în adăpostul unităţii mobile de 
comandă, departe de ploaia biciuitoare. 

— Laboratorul e curat, se auzi, prin radio, vocea lipsită de 
inflexiuni a comandantului. Intrăm în Sala Dinozaurilor. Şi această a 
doua uşă a fost spartă. 


— Intraţi şi lichidaţi creatura! strigă Coffey. Dar uitaţi-vă după 
doctorul Wright. Şi lăsaţi o frecvenţă deschisă. Vreau să fim 
permanent în legătură! 

Rămase în aşteptare, peste măsură de încordat, ascultând şuieră- 
turile şi pârâiturile de pe frecvenţa deschisă. Auzi zăngănitul unei 
arme şi câteva şoapte. 

— Simţiţi mirosul? j 

Coffey se aplecă înspre staţia radio. Aproape că ajunseseră. Îşi 
încleştă mâinile de marginea mesei. 

— Îhî , răspunse o voce. 

Apoi zăngănitul unei arme. 

— Stingeţi luminile şi rămâneţi în umbră. Roşu Şapte, acoperă 
partea din stânga a scheletului ăluia. Roşu Trei, ia-o la dreapta. Roşu 
Patru, lipeşte-te cu spatele de perete şi acoperă sectorul îndepărtat. 

Urmă un lung răstimp de tăcere. Coffey putea auzi respiraţiile 
grele şi zgomotul estompat al paşilor. 

Cineva izbucni, pe neaşteptate, într-o şoaptă explozivă. 

— Roşu Patru, uite, aici e un cadavru. 

Coffey îşi simţi stomacul crispându-se. 

— Fără cap, auzi apoi. Drăguţ. g 

— Uite încă unul, şopti o voce. Îl vezi? Zace în grupul ăla de 
dinozauri. 

Mai multe clinchete şi zăngănituri de armă, şuierul altor 
respirații. 

— Roşu Şapte, acoperă-ne retragerea. Nu există nici o altă ieşire. 

— S-ar putea să mai fie încă aici, şopti cineva. 

— Am înaintat suficient de mult, Roşu Patru. 

Lui Coffey i se albiră încheieturile degetelor. De ce naiba nu dă- 
deau gata creatura aia? Tipii erau o şleahtă de babe. 

Un alt zăngănit metalic. 

— Se mişcă ceva! Acolo! 

Vocea era atât de puternică încât Coffey sări în sus, iar răpăitul 
focului automat al unei arme se pierdu imediat printre paraziți când 
frecvențele se amestecară. 

— Rahat, rahat, rahat, se porni Coffey să repete întruna. 

Pentru o clipă, reuşi să audă un țipăt, apoi iar paraziţii; răpăitul 
cadenţat al unei mitraliere; pe urmă, tăcere. Ceva scotea un clinchet 
- ce anume? Oasele fărâmiţate ale dinozaurilor căzând şi 
rostogolindu-se pe podeaua de marmură? 

Agentul FBI se simţi destinzându-se. Orice ar fi fost murise. Nimic 
nu putea supravieţui potopului de gloanţe abia scuipat de arma 
automată. Coşmarul se încheiase, în sfârşit. Se lăsă încet pe un 
scaun. 

— Roşu Patru! Hoskings! Oh, rahat! strigă vocea comandantului. 


Glasul fu brusc acoperit de zgomotul sacadat al focurilor de armă, 
apoi de paraziți. Sau fusese un țipăt? 

Coffey sări brusc în picioare şi se întoarse către agentul care 
stătea în spatele lui. Deschise gura, dând să vorbească, dar nu reuşi 
să scoată nici un sunet. Îşi văzu în ochii celuilalt propria spaimă. 

— Roşu Unu! zbieră el în microfon. Roşu Unu! Mă auzi? 

Nu-i răspunseră decât paraziţii. 

— Vorbeşte, comandantule! Mă auzi? Mă aude cineva? 

Schimbă cu disperare frecvenţa, intrând în legătură cu echipa din 
Sala Galaxiilor. 

— Domnule, acum evacuăm ultimele cadavre, se auzi vocea unui 
medic. Cei din echipa SWAT tocmai l-au scos pe doctorul Cuthbert pe 
acoperiş. Adineauri am auzit focuri de armă la etaj. Urmează să mai 
evacuăm şi alte persoane...? 

— Plecaţi dracului de acolo! strigă Coffey. Scoateţi-vă fundurile 
afară! leşiţi dracului şi trageţi sus scara! 

— Domnule, dar restul echipei SWAT? Nu-i putem abandona pe 
oamenii ăia... 

— Sunt morţi! Pricepi? E un ordin! 

Puse staţio radio jos şi se lăsă pe spate, privind fără ţintă pe 
fereastră. O maşină de morgă se apropia încet de clădirea masivă a 
muzeului. 

Cineva îl bătu pe umăr. 

— Domnule, agentul Pendergast vrea să vă vorbească. 

El clătină încet din cap. 

— Nu. N-am ce discuta cu idiotul ăla, ai înţeles? 

— Domnule, el... 

— Să nu-i mai pronunţi numele în faţa mea. 

Un alt agent deschise uşa din faţă şi intră, cu hainele leoarcă de 
apă. 

— Domnule, morţii ies acum afară. 

— Cine? Despre cine vorbeşti acolo? 

— Oamenii din Sala Galaxiilor. Erau şaptesprezece morţi şi nici un 
supravieţuitor. 

— Cuthbert? Tipul pe care l-aţi scos din laborator. E afară? 

— Tocmai l-au coborât în stradă. 

— Vreau să vorbesc cu el. 

Coffey ieşi şi alergă către cercul de ambulanţe, cu mintea amor- 
ţită. Cum fusese posibil ca o echipă SWAT să fie nimicită cât ai bate 
din palme? 

Văzu apropiindu-se doi infirmieri care împingeau o targă. 

— Eşti Cuthbert? se adresă el formei nemişcate. Bărbatul îşi roti 
privirile tulburi. 


Doctorul se strecură pe lângă Coffey, desfăcu cămaşa lui Cuthbert 
sfâşiind-o şi îi inspectă faţa şi ochii. 

— Aici e sânge, spuse el. Sunteţi rănit? 

— Nu ştiu, răspunse Cuthbert. 

— Treizeci de respiraţii pe minut, puls o sută douăzeci, zise un 
paramedic. 

— Sunteţi teafăr? întrebă doctorul. E sângele dumneavoastră? 

— Nu ştiu. 

Doctorul îşi plimbă în grabă privirea de-a lungul picioarelor lui 
Cuthbert, le pipăi, îi pipăi vintrele şi îi examină gâtul. Se întoarse 
către paramedic. 

— Ţineţi-l sub observaţie. 

Infirmieri împinseră targa, îndepărtând-o. 

— Cuthbert! zise Coffey, mergând alături de targă. Ai văzut-o? 

— S-o văd? repetă Cuthbert. 

— Ai văzut creatura aia nemernică? 

— Ştie, răspunse Cuthbert. 

— Ce ştie? 

— Ştie ce se petrece, ştie exact tot ce se întâmplă. 

— Ce dracu' vrea să însemne asta? 

— Ne urăşte, zise Cuthbert. 

— Cum arată? strigă Coffey, în timp ce infirmierii deschidea uşa 
unei ambulanţe. 

— În ochii ei e tristeţe, răspunse Cuthbert. O tristeţe nesfârşită. 

— E nebun, spuse agentul FBI, fără a se adresa cuiva anume. 

— N-o s-o ucizi, adăugă Cuthbert, cu o siguranţă calmă. 

— Pe naiba nu! zbieră Coffey în urma ambulanţei care părăsea 
locul. Du-te dracului, Cuthbert! Pe naiba nu! 


57 


Pendergast îşi cobori mâna în care ţinea staţia radio şi se uită la 
Margo. 

— Creatura tocmai a ucis cea mai mare parte a echipei SWAT. Şi 
pe doctorul Wright, după cum se pare. Coffey i-a retras pe toţi ceilalţi 
şi n-o să răspundă la apelurile mele. Pare să creadă că totul s-a 
întâmplat din vina mea. 

— Trebuie să vă asculte! tună Frock. Noi ştim ce e de făcut. E 
suficient să aducă aici nişte reflectoare puternice! 

— Înţeleg ce se petrece, spuse Pendergast. E copleşit, caută ţapi 
ispăşitori. Nu ne putem baza pe ajutorul lui. 

— Dumnezeule, făcu Margo. Doctorul Wright... îşi duse mâna la 
gură. Dacă planul meu ar fi funcţionat - dacă aş fi despicat firul în 
patru - poate că toţi oamenii ăia ar mai fi încă în viaţă. 

— Şi poate că locotenentul D'Agosta, şi primarul, şi toţi ceilalţi de 
dedesubt ar fi morţi, ripostă Pendergast. Privi în lungul coridorului. 
Presupun că, în momentul de faţă, datoria mea e să vă scot de aici în 
siguranţă, adăugă. Poate că ar trebui s-o luăm pe traseul pe care i-l 
sugerasem lui D'Agosta. Bineînţeles, presupunând că planurile alea 
nu l-au condus pe un drum greşit. 

Pe urmă aruncă o privire către Frock. 

— Nu, nu cred c-ar merge. 

— Daţi-i drumul! strigă Frock. Nu rămâneţi aici din cauza mea! 

Pendergast îi adresă un zâmbet subţire. 

— Nu din cauza asta, doctore. E vorba de vremea nefavorabilă. 
Ştiţi că subteranul subsolului se inundă în perioadele ploioase. Am 
auzit pe cineva spunând, prin staţia radio a poliţiei, că în ultima oră 
ploaia de afară a devenit aproape musonică. Când am presărat fibrele 
alea la nivelul de dedesubt, am observat că apa avea o adâncime de 
aproape şaizeci de centimetri şi se scurgea cu repeziciune către est. 
Asta presupune că există o legătură cu fluviul. Acum n-am putea 
ajunge acolo, jos, nici dacă am vrea s-o facem. Ridică din sprâncene. 
Dacă D'Agosta n-a ieşit până acum - ei, atunci şansele lui sunt 
minime, în cel mai bun caz. Se întoarse spre Margo. Poate că ar fi cel 
mai bine să rămâneţi aici, în Zona de Siguranţă. Ştim că animalul nu 
poate trece de uşa asta întărită. Curentul electric o să revină, fără 
îndoială, în vreo două ore. Cred că la Centrul de Comandă şi în 
Camera Computerului mai sunt încă prinşi o serie de oameni. Ar 
putea fi în pericol. M-aţi învăţat foarte multe despre creatura asta. Îi 
ştim slăbiciunile, aşa cum îi ştim şi cât de mare îi e puterea. 
Încăperile respective sunt pe un coridor lung, fără obstacole. Ştiindu- 
vă în siguranţă aici, poate că aş avea o şansă să o dobor. 

— Nu, spuse Margo, n-o poţi face de unul singur. 


— Poate că nu, domnişoară Green, dar am de gând să imit 
întocmai o vânătoare de succes. 

— Te însoțesc, spuse ea, hotărâtă. 

— Îmi pare rău. 

Pendergast stătea în cadrul uşii deschise a Zonei de Siguranţă, 
aşteptând. 

— Creatura e extrem de inteligentă, spuse ea. Nu cred c-o poţi în- 
frunta de unul singur. Dacă gândeşti aşa din cauză că sunt femeie... 

Agentul FBI părea uluit. 

— Domnişoară Green, mă şochează faptul că ai o părere atât de 
proastă despre mine. Adevărul este că, până acum, n-ai mai fost 
niciodată într-o astfel de situaţie. Fără o armă, nu poţi face nimic. 

Margo îi aruncă o privire îndârjită. 

— Ţi-am salvat fundul ceva mai devreme, când ţi-am spus să 
aprinzi lampa, îl provocă ea. 

El înălţă o sprânceană. 

Din întuneric se auzi vocea lui Frock: 

— Pendergast, nu fi un gentleman sudist idiot. Ia-o cu tine. 

Agentul FBI se întoarse către el. 

— Sunteţi sigur că o să vă descurcaţi de unul singur aici, doctore? 
îl întrebă. O să fim nevoiţi să luăm ambele lanterne şi lampa de miner 
ca să avem o şansă de succes. 

— Bineînţeles! zise Frock, îndemnându-i să plece cu o fluturare a 
mâinii. După toată agitația asta, mi-ar prinde bine puţină odihnă. 

Pendergast şovăi încă o clipă, apoi păru să capete un aer uimit. 

— Foarte bine, spuse. Margo, încuie-l pe doctor în Zona de Sigu- 
ranţă, ia cheile lui şi ce-a mai rămas din haina mea şi hai să mergem. 


Smithback scutură lanterna cu disperare. Lumina pâlpâi, deveni 
mai puternică pentru o clipă, apoi păli din nou. 

— Dacă rămânem fără lumina asta, am încurcat-o. Stinge-o; o s-o 
aprindem din când în când, ca să vedem unde-am ajuns. 

Mergeau prin întuneric, iar zgomotul apei agitate umplea spaţiul 
restrâns. Smithback era în frunte; în spatele lui venea D'Agosta, 
ţinându-l strâns de mâna care, ca şi restul corpului, îi amorţise pe de- 
a-ntregul. N 

Jurnalistul ciuli brusc urechile. In bezna care îl înconjura, îşi 
dădea treptat seama că auzea un nou sunet. 

— Auzi ceva? întrebă el. 

D'Agosta ascultă cu atenţie. 

— Da, aud, răspunse. 

— Mi se pare că e... 

Smithback amuţi. 


— O cascadă, făcu D'Agosta, cu hotărâre. Dar, oriunde s-ar afla, 
trebuie să existe un mod de a o ocoli. Sunetele se propagă la mare 
distanţă prin tunelul ăsta. Păstrează-ţi descoperirea pentru tine. 

Grupul înainta cu greu, în tăcere. 

— Lumină, spuse D'Agosta. 

Smithback aprinse lanterna, îi plimbă raza de-a lungul culoarului 
gol din faţa lor, apoi o stinse iarăşi. Sunetul era acum mai puternic; 
de fapt, doar cu o idee mai puternic. Simţi apa vălurindu-se. 

— Rahat, zise locotenentul. 

În urma lor, ceva se zguduise pe neaşteptate. 

— Ajutor! se auzi vocea unei femei. Am alunecat! Nu mă lăsaţi! 

— S-o înhaţe cineva! strigă primarul. 

Smithback aprinse lanterna cu o apăsare bruscă şi o îndreptă cu 
repeziciune către cei din spatele lui. O femeie de vârstă mijlocie se 
zbătea în apă, cu rochia lungă de seară agitându-se deasupra undelor 
murdare. 

— Ridică-te! urlă primarul. Propteşte-te bine pe picioare! 

Smithback îşi îndesă lanterna în buzunar şi se postă în calea 
curentului. Femeia plutea exact către el. îi văzu braţul biciuind apa şi 
îl simţi strângându-se în jurul coapsei lui precum o menghină. Îşi 
dădu seama că aluneca. 

— Aşteaptă! strigă el. Nu te mai zbate! Te-am prins! 

Picioarele ei îl izbiră şi i se încolăciră în jurul genunchilor. 
Smithback scăpă mâna lui D'Agosta şi înaintă împleticindu-se şi 
pierzându-şi echilibrul exact în clipa în care se minuna de puterea 
femeii. 

— Mă tragi la fund, strigă, căzând pe burtă în apă şi simțind 
curentul care îl trăgea în aval. 

Cu coada ochiului, îl văzu pe D'Agosta venind cu greu înspre el. 
Cu mintea întunecată de panică, femeia se căţără deasupra lui, 
împingându-i capul sub apă. Se ridică sub rochia ei udă, care i se lipi 
apoi de nas şi de bărbie, dezorientându-l şi sufocându-l. O moleşeală 
puternică prinse să-l cuprindă. Ajunse iarăşi sub unde, cu urechile 
pline de un vâjâit straniu, cavernos. 

Pe neaşteptate, se pomeni din nou deasupra apei, sufocându-se şi 
tuşind. Din tunelul care li se deschidea înainte se auzi un țipăt 
înfiorător. Se simţea reţinut de o strânsoare puternică. Strânsoarea 
lui D'Agosta. 

— Am pierdut femeia, zise locotenentul. Haide. 

Urletele ei reverberau către grup, devenind tot mai slabe pe 
măsură ce era purtată în josul curentului. Unii dintre oaspeţi strigau 
în direcţia ei, dându-i tot felul de sfaturi, în timp ce alţii plângeau în 
hohote, fără să se poată controla. 


— Grăbiţi-vă, cu toţii! zbieră D'Agosta. Sprijiniţi-vă de perete! Să 
mergem mai departe şi, indiferent ce s-ar întâmpla, nu rupeţi lanţul. 
Sper că încă mai ai lanterna, i se adresă apoi lui Smithback, cu voce 
abia auzită. 

— Uite-o, spuse celălalt, încercând-o. 

— Trebuie să ne vedem de drum, altfel o să-i pierdem pe toţi, mur- 
mură D'Agosta. Pe urmă râse scurt, cu amărăciune. Se pare că de 
data asta eu ţi-am salvat viaţa, Smithback. Ceea ce face să fim chit. 

Jurnalistul nu răspunse. Se străduia să nu mai audă tipetele 
îngrozitoare, chinuite, acum mai slabe şi mai distorsionate de tunel. 
Vuietul apei devenea tot mai clar şi mai ameninţător. 

Întâmplarea demoralizase grupul. 

— Ca să fim în siguranţă, e suficient să ne ţinem de mâini! auzi 
Smithback strigătul primarului. Păstraţi lanţul intact! 

— Lumină, zise D'Agosta. 

Smithback apăsă comutatorul. Şi lumea lui se prăbuşi. 

La o sută de metri în faţa lor, plafonul înalt al tunelului cobora în 
pantă către o pâlnie îngustă, semicirculară. Dedesubt, apa se 
învolbura, învârtejindu-se şi tălăzuind, furtunoasă, pentru a se prăvăli 
apoi, pe neaşteptate, într-un abis întunecat. În aer se înălța o pâclă 
densă, împodobind gura plină de muşchi a puţului precum o barbă de 
stropi întunecaţi. Cu obrajii căzuţi, Smithback privea cum toate 
speranţele lui de a scrie un bestseller şi toate visurile lui - ba până şi 
dorinţa de a rămâne în viaţă - dispăreau în vâltoare. 

Realiză, ca prin ceaţă, că ceea ce luase drept ţipete venite din 
spatele lui erau, de fapt, nişte urale. Privi peste umăr şi văzu grupul 
de oameni uzi leoarcă privind în sus, deasupra capului său. În 
punctul în care bolta plafonului de cărămidă întâlnea peretele 
tunelului, se căsca o gaură întunecată, pătrăţoasă, cu latura de un 
metru. Din ea ieşea capătul unei scări de fier ruginit, fixate cu 
buloane de zidăria veche. 

Uralele se stinseră iute, în timp ce realitatea cumplită devenea tot 
mai limpede. 

— E al dracului de departe, nu putem ajunge până acolo, spuse 
D'Agosta. 


58 


Se îndepărtară de Zona de Siguranţă şi se strecurară, tiptil, pe 
casa unei scări. Pendergast se întoarse către Margo, îşi duse un 
deget la buze şi îi arătă stropii stacojii de sânge de pe podea. Ea 
dădu din cap; animalul trecuse pe acolo când fugise de lanternele lor. 
Îşi aduse aminte că urcase aceleaşi trepte cu numai o zi înainte, 
împreună cu Smithback, evitându-l pe paznic. Îl urmă pe Pendergast, 
care stinse lampa de miner, deschise cu grijă uşa de la etajul întâi şi 
pătrunse în întunericul de dincolo de ea, cu pachetul cu fibre pe 
umăr. 

Agentul se opri o clipă şi trase aerul în piept. 

— Nu simt nici un miros, şopti. În ce parte sunt Centrul de 
Comandă şi Camera Computerului? 

— Cred că de aici trebuie s-o luăm la stânga, spuse Margo. Şi apoi 
prin Sala Mamiferelor Preistorice. Nu e prea departe. După ce 
ajungem la Centrul de Comandă, imediat după colţ, e coridorul lung 
despre care ţi-a povestit doctorul Frock. 

Pendergast aprinse lanterna pentru o clipă, îndreptând-o în lungul 
coridorului. 

— Nici o urmă de sânge, murmură. Din Zona de Siguranţă, 
creatura a luat-o drept în sus - a trecut pe lângă palierul ăsta şi mă 
tem că s-a dus direct la doctorul Wright. Se întoarse către Margo. Şi 
cum propui s-o momim încoace? 

— Folosim din nou fibrele, răspunse ea. 

— Ultima dată, n-a căzut în cursa asta. 

— Dar acum nu încercăm s-o prindem într-o capcană. Tot ce vrem 
e să o facem să vină dincoace de colţ. Dumneata o să fii în cealaltă 
parte a coridorului, gata să tragi. Pur şi simplu, o să lăsăm câteva 
fibre la unul din capetele culoarului. O să facem un - cum îi spuneţi? 
- în capătul opus. 

— Un loc de pândă. 

— Da, un loc de pândă. O să ne ascundem acolo, în întuneric. 
Când apare, eu îi pun lampa de minerit în ochi şi dumneata tragi. 

— Zău? Şi cum o să ne dăm seama c-a sosit? Dacă acest coridor e 
într-adevăr atât de lung cum a spus doctorul Frock, n-o să-i simţim 
mirosul la timp. 

Margo păstră tăcerea. 

— E dificil, într-adevăr, recunoscu în cele din urmă. 

Amuţiră o clipă. 

— La capătul culoarului, e o vitrină de sticlă, spuse ea. Are 
menirea de a adăposti noile cărţi scrise de personalul muzeului, dar 
doamna Rickman nu se oboseşte niciodată s-o umple. Aşa că nu e 
încuiată. Putem pune pachetul înăuntru. Creatura o fi dornică de 


sânge, dar mă îndoiesc c-o să poată rezista unei asemenea, tentaţii. O 
să facă ceva zgomot când o să deschidă vitrina, ca s-o inspecteze. 
Când o auzi, tragi. 

— Îmi pare rău, spuse Pendergast după o clipă, dar cred că totul e 
prea evident. Trebuie să ne punem, din nou, aceeaşi întrebare: dacă 
eu dau peste un astfel de aranjament, ştiu că e o cursă? In cazul ăsta, 
răspunsul e afirmativ. Trebuie să ne gândim la ceva mai subtil. O 
nouă capcană care foloseşte fibrele drept momeală e menită să 
trezească suspiciuni. 

Margo se rezemă de marmura rece a peretelui coridorului. 

— Are auzul tot atât de ascuţit ca mirosul, zise ea. 

— Şi? 

— Poate că cea mai simplă abordare e cea mai potrivită. Ne 
folosim pe noi înşine drept momeală. Facem ceva zgomot. Vorbim 
tare. Ne purtăm ca o pradă uşoară. 

Pendergast dădu din cap. 

— După exemplul cocoşului polar. Se preface că are o aripă ruptă 
şi atrage vulpea pe urmele lui. Şi de unde o să ştim că e aici? 

— O să aprindem lanterna în mod intermitent. O legănăm în toate 
direcţiile şi o îndreptăm în lungul culoarului. O reglăm la intensitate 
minimă; poate că o să enerveze creatura, dar n-o să fim atacați prin 
surprindere. Asta o să ne permită s-o vedem. Animalul o să creadă că 
cercetăm locul, încercând să ne găsim drumul. Pe urmă, când se 
repede la noi, eu aprind lampa şi dumneata începi să tragi. 

Pendergast căzu o clipă pe gânduri. 

— Ce zici despre posibilitatea ca fiara să apară din direcţia opusă? 
Din spatele nostru? 

— Coridorul se înfundă la intrarea personalului din Sala Populaţi- 
ilor din Pacific, răspunse Margo, arătând într-acolo. 

— Aşa că o să fim prinşi într-o fundătură, protestă Pendergast. 
Asta nu-mi place. 

— Oricum n-avem scăpare dacă greşeşti ţinta, spuse ea. Conform 
datelor furnizate de Extrapolator, creatura e aproape tot atât de iute 
ca un ogar. 

Agentul FBI medită o clipă. 

— Ştii, Margo, planul ăsta s-ar putea să meargă. E înşelător de 
simplu şi de sistematic, aidoma unei picturi de Zurbaran sau unei 
simfonii de Bruckner. Dacă această creatură a distrus o echipă 
SWAT, probabil simte că fiinţele umane nu-i pot face mai mult rău 
decât până acum. N-o să mai fie foarte precaută. 

— Şi e rănită, ceea ce s-ar putea s-o încetinească. 

— Da, e rănită. Cred că D'Agosta a împuşcat-o, iar echipa SWAT s- 
ar putea să fi vârât în ea încă vreun glonţ sau două. Poate că şi eu am 
nimerit-o; n-avem cum să fim siguri. Dar Margo, faptul că e rănită o 


face infinit mai periculoasă. Aş prefera, mai degrabă, să hăituiesc 
zece lei sănătoşi decât unul rănit. Îşi îndreptă umerii şi îşi pipăi 
arma. Arată-mi drumul, te rog. Nu mă simt deloc în largul meu stând 
aici, în întuneric, cu pachetul ăsta în spate. De acum înainte, folosim 
numai lanterna. Fii foarte prudentă. 

— De ce nu-mi dai mie lampa de miner, ca să poţi mânui arma 
nestingherit? sugeră Margo. Dacă fiara ne iese în cale pe 
neaşteptate, o să fim nevoiţi s-o gonim cu lumina. 

— În caz că e grav rănită, mă îndoiesc c-o poate goni ceva, 
răspunse Pendergast. Dar ia-o. 

Înaintară în tăcere de-a lungul coridorului, trecură dincolo de colţ 
şi intrară apoi prin uşa de serviciu care dădea în Sala Mamiferelor 
Preistorice. Margo avea impresia că paşii ei uşori reverberau ca nişte 
focuri de armă de-a curmezişul podelei de travertin. Vitrinele de 
sticlă scânteiau, şir după şir, în lumina lanternei: un elan uriaş, feline 
cu colții aidoma unor săbii, lupi fioroşi. În mijlocul sălii se înălţau 
scheletul unui mastodont şi al unui mamut lânos. Margo şi 
Pendergast o luară, cu băgare de seamă, către ieşire, cel din urmă cu 
arma pregătită. 

— Vezi uşa din capătul celălalt? Cea pe care scrie ACCES INTERZIS, 
cu EXCEPŢIA PERSONALULUI? şopti Margo. Dincolo de ea e culoarul pe 
care se află Centrul de Comandă, birourile angajaţilor şi Camera 
Computerului. Iar după colţ e coridorul pe care poţi sta la pândă. 
Şovăi. Dacă animalul e deja acolo... 

— ... Atunci o să-mi doresc să fi rămas la New Orleans, 
domnişoară Green. 

Pătrunseră în Sectorul 18 prin intrarea personalului şi se 
pomeniră într-un coridor îngust, cu pereţii plini de uşi. Pendergast 
mătură locul cu lumina lanternei: nimic. 

— Asta e, spuse Margo, arătând către o uşă din stânga lor. 
Centrul de Comandă. 

În timp ce îl depăşeau, Margo auzi, pentru o clipă, murmurul unor 
voci. Apoi trecură pe lângă o altă uşă, pe care era scris COMPUTERUL 
CENTRAL. 

— Cei dinăuntru sunt ţinte uşoare, zise Margo. N-ar trebui...? 

— Nu, veni răspunsul. N-avem timp. 

Trecură dincolo de colţ şi se opriră. Pendergast plimbă fasciculul 
luminos de-a lungul coridorului. 

— Ce-i cu asta aici? întrebă. 

În lumina lanternei, uşa de siguranţă din oţel masiv de la 
jumătatea culoarului îşi trimitea către ei licăririle batjocoritoare. 

— Bunul doctor s-a înşelat, zise Pendergast. Probabil că Celula 
Doi taie coridorul ăsta în două. Acolo e marginea perimetrului. 

— La ce distanţă? întrebă Margo, cu voce inexpresivă. 


El îşi ţuguie buzele. 

— Cred că sunt cel mult treizeci sau patruzeci de metri. 

Ea se întoarse către agent. 

— E destul de mare? 

Pendergast rămase neclintit. 

— Nu. Dar trebuie să mă descurc. Haide, domnişoară Green, să ne 
ocupăm poziţia. 


În Unitatea Mobilă de Comandă aerul era tot mai înăbuşitor. 
Coffey îşi descheie cămaşa şi îşi lărgi nodul cravatei trăgând de el cu 
sălbăticie. Umiditatea trebuia să fie de o sută zece la sută. Nu mai 
văzuse o astfel de ploaie de douăzeci de ani. Rigolele bolboroseau ca 
nişte gheizere, iar apa ajungea până la capacele roţilor maşinilor de 
salvare. 

Uşa din spate se deschise şi din spatele ei apăru un bărbat în 
uniformă SWAT. 

— Domnule? 

— Ce vrei? 

— Oamenii ar vrea să ştie când ne întoarcem înăuntru. 

— Să vă întoarceţi înăuntru? zbieră Coffey. V-aţi pierdut minţile? 
Patru dintre ai voştri tocmai au fost ucişi acolo, făcuţi bucăţi ca nişte 
prăpădiţi de hamburgeri. 

— Dar, domnule, mai sunt încă o serie de oameni prinşi înăuntru. 
Poate că am reuşi... 

Coffey se repezi la el, cu ochii în flăcări şi împroşcând cu salivă. 

— Nu pricepi? Nu ne putem întoarce pentru o razie. Am trimis 
oameni înăuntru fără să ştim cu ce ne confruntăm. Trebuie să 
refacem alimentarea cu energie electrică şi să repunem toate 
sistemele în funcţiune înainte de a... 

Un poliţist îşi vâri capul pe uşa furgonetei. 

— Domnule, tocmai ni s-a raportat că pe fluviul Hudson pluteşte 
un cadavru. A fost observat la Boat Basin. Se pare că a fost azvârlit 
dintr-unul dintre canalele mari de scurgere a apei de ploaie. 

— Cui naiba-i pasă de... 

— Domnule, e o femeie în rochie de seară şi, conform unei identi- 
ficări preliminare, face parte dintre persoanele care au luat parte la 
petrecere şi au fost date dispărute. 

— Cum? Coffey era năucit. Aşa ceva era imposibil. E cineva din 
grupul primarului? 

— Una dintre persoanele rămase înăuntru. Se pare că singurele 
femei care încă se mai află pe lista persoanelor din interior au 
coborât la subsol acum două ore. 

— Adică împreună cu primarul? 

— Cred că da, domnule. 


Coffey simţi cum i se slăbea vezica urinară. Nu putea fi adevărat. 

_ Nemernicul de Pendergast. Nemernicul de D'Agosta. Era vina lor. 
Îi nesocotiseră ordinele, îi compromiseseră planul. Îi trimiseseră pe 
toţi oamenii ăia la moarte. Primarul, mort. Pentru asta aveau să-i ia 
capul. 

— Domnule? 

— leşi afară, murmură Coffey. leşiţi amândoi afară. 

Uşa se închise. 

— Aici Garcia, terminat. Mă aude cineva? cârâi staţia radio. 

Coffey se răsuci şi lovi butonul de emisie cu un deget. 

— Garcia! Ce se întâmplă acolo? 

— Nimic, domnule, cu excepţia faptului că tot nu a venit curentul 
electric. Dar îl am aici pe Tom Allen. Vrea să vă vorbească. 

— Atunci dă-l încoace. 

— Sunt Allen. Noi aici suntem puţin cam neliniştiţi, domnule 
Coffey. Nu putem face nimic înainte de a primi din nou energie 
electrică. Bateriile de la transmiţătorul lui Garcia sunt pe terminate 
şi îl tot oprim ca să nu rămână fără curent. Am vrea să ne scoateţi de- 
aici. 

Coffey izbucni, dintr-odată, într-un râs strident. Agenţii de la 
pupitrele de comandă schimbară priviri stânjenite. 

— Aţi vrea să vă scot eu? Ascultă, Allen, minţile voastre geniale au 
creat dezastrul ăsta. Aţi declarat solemn în sus şi-n jos că sistemul o 
să funcţioneze, că există sisteme redundante pentru orice. Aşa că o 
să vă scoateţi singuri fundurile de-acolo. Primarul e mort şi am 
pierdut deja mai mulţi oameni decât... alo? 

— Sunt Garcia, din nou. Domnule, aici e întuneric beznă şi n-avem 
decât două lanterne. Ce s-a întâmplat cu echipa SWAT trimisă 
înăuntru? 

Râsul lui Coffey încetă brusc. 

— Garcia? S-au lăsat ucişi. Mă auzi? Ucişi. Şi-au lăsat maţele 
atârnate ca nişte ghirlande la o aniversare. Şi e vina lui Pendergast şi 
a lui D'Agosta, şi a nenorocitului de Allen, şi, probabil, a ta. Acum, 
avem aici oameni care se ocupă de restabilirea alimentării cu energie 
electrică. Spun că se poate rezolva, dar e posibil să mai dureze 
câteva ore. OK? O să lichidez creatura aia blestemată de dinăuntru, 
dar după metodele mele, în clipa mea de glorie. Aşa că rămâneţi pe 
poziţie. N-am de gând să mai trimit şi alţi oameni la moarte ca să 
salvez fundurile voastre prăpădite. 

Se auzi o bătaie în uşa din spate. 

— Intră, se răsti el, închizând staţia radio. 

Înăuntru pătrunse un agent care se ghemui alături de Coffey, cu 
trăsăturile scoase puternic în evidenţă de strălucirea monitoarelor. 


— Domnule, tocmai am auzit că adjunctul primarului se îndreaptă 
încoace. Iar la telefon e cineva de la biroul guvernatorului. Vor un 
raport actualizat. 

Coffey închise ochii. 


Smithback îşi ridică ochii către scară, a cărei primă treaptă 
ruginită era la mai bine de un metru şi un sfert deasupra capului său. 
Dacă n-ar fi fost în apă, poate că ar fi reuşit să sară până acolo, dar 
din şuvoiul care îi ajungea până la piept, era imposibil. 

— Vezi ceva acolo sus? întrebă D'Agosta. 

— Nu, răspunse el. Lumina e slabă, nu pot spune până unde 
ajunge chestia asta. 

— Atunci stinge lanterna, bolborosi locotenentul. Lasă-mă să mă 
gândesc un minut. 

Urmă un lung răstimp de tăcere. Smithback simţi un alt val 
izbindu-i mijlocul. Apa continua încă să se ridice cu repeziciune. Încă 
treizeci de centimetri şi aveau să plutească în josul curentului, 
către... Scutură din cap, alungându-şi cu furie gândul. 

— De unde naiba vine atâta apă? gemu, fără a se adresa cuiva 
anume. 

— Subsolul ăsta vechi e construit sub nivelul apei fluviului 
Hudson, răspunse D'Agosta. Apa se infiltrează la fiecare ploaie 
puternică. 

— Se infiltrează, sigur - poate că dă buzna şi câte-un şuvoi de-un 
sfert sau de-o jumătate de metru, gâfâi Smithback. Dar suntem inun- 
daţi. Probabil că ăia de-afară construiesc corăbii deja. 

D'Agosta nu răspunse. 

— La naiba cu toate astea, spuse o voce. Să se urce cineva pe 
umerii mei. Ne cocoţăm unul câte unul. 

— Taci din gură! se răsti D'Agosta. E prea al naibii de sus pentru 
aşa ceva. 

Smithback tuşi, dregându-şi glasul. 

— Am o idee, zise. 

Ceilalţi păstrară tăcerea. 

— Uite ce e, scara aia de oţel pare să fie destul de puternică, 
insistă el. Dacă putem să ne legăm curelele una de alta şi să le 
agăţăm de ea, putem aştepta până ce apa creşte suficient de mult ca 
să reuşim să ne prindem de treapta de jos. 

— Eu nu pot aştepta atât, strigă cineva. 

Locotenentul îi aruncă o privire aspră. 

— Smithback, să fiu al naibii dacă nu-i cea mai proastă idee pe 
care am auzit-o vreodată, mârâi el. În afară de asta, jumătate dintre 
bărbaţii de aici poartă brâu. 

— Am observat că tu ai curea, ripostă Smithback. 


— Da, aşa e, făcu D'Agosta, trecând în defensivă. Dar ce te faci să 
crezi că apa o să crească destul de mult ca să putem ajunge la 
treaptă? 

— Uită-te acolo sus, zise celălalt, plimbând lumina lanternei de-a 
lungul peretelui din preajma părţii de jos a scării metalice. Vezi o 
fâşie mai decolorată? Mie mi se pare că arată ca o urmă lăsată de 
apă. Până acum, a urcat atât de sus cel puţin o singură dată. Dacă 
furtuna de afară e chiar şi numai pe jumătate atât de puternică cum 
crezi, ar trebui să ajungem destul de aproape. 

D'Agosta clătină din cap. 

— Ei, încă mă mai gândesc că e o nebunie, spuse, dar presupun că 
e mai bine decât să stăm locului, aşteptând să murim. Bărbaţii să 
vină aici! strigă. Curelele! Daţi-le din mână-n mână către mine! 

Pe măsură ce ajungeau la el, locotenentul fixa curelele una de 
cealaltă, prinzând capătul uneia în catarama alteia şi lăsând-o liberă 
pe cea mai mare dintre acestea din urmă. Apoi i le dădu lui 
Smithback, care şi le înfăşură în jurul umerilor. Învârtind capătul mai 
greu, se propti în contra curentului, se lăsă pe spate şi îl azvârli către 
treapta de jos. Fâşia de piele lungă de trei metri şi jumătate căzu 
înapoi în apă, ratând ţinta cu mai bine de un metru. IÎncercă din nou 
şi dădu greş încă o dată. 

— Ei, dă-mi-o mie, spuse locotenentul. Lasă un bărbat să facă o 
treabă de bărbat. 

— La naiba, ripostă Smithback, lăsându-se pe spate periculos de 
mult şi încercând o nouă aruncare. 

De data asta se ghemui când catarama grea cobori bălăngănindu- 
se; apoi trecu prin ea capătul opus al fâşiei şi strânse frânghia 
improvizată cu putere în jurul treptei de jos. 

— OK, atenţie, toată lumea, zise D'Agosta. Asta e. Vreau să vă 
ţineţi cu toţii bine de mâini. Nu vă daţi drumul. Când o să crească 
apa, o să ne poarte către scară. O să derulăm fâşia către voi, pe 
porţiuni, în timp ce ne ridicăm. Sper că afurisita o să reziste, 
murmură, aruncând o privire plină de îndoială către curelele 
îmbinate. 

— Şi că apa o să ajungă destul de sus, adăugă Smithback. 

— Dacă n-o face, domnule, o să-ţi mai spun eu vreo două vorbe 
despre asta. 

Smithback se întoarse către el, dând să-i răspundă, dar se hotări 
să-şi cruţe respiraţia. Şuvoiul i se urcă încet spre piept, smucindu-l 
de subsuori, şi simţi o forţă neînduplecată care îl sălta încet de 
dedesubt, în vreme ce picioarele începeau să i se desprindă de 
podeaua de piatră şlefuită a tunelului. 


59 


Garcia privea spotul luminos al lanternei lui Allen, care aluneca 
încet de-a lungul unui set de butoane inactive, luând-o apoi din nou 
de la capăt. Nessbit, paznicul care monitoriza sistemele, era aplecat 
deasupra panoului de alarmă pătat de cafea din mijlocul încăperii. 
Lângă el stăteau Waters şi programatorul sfrijit, cu înfăţişare de 
prostănac, din Camera Computerului. Bătuseră la uşa Centrului de 
Comandă cu zece minute mai devreme, speriindu-i de moarte pe cei 
trei bărbaţi dinăuntru. Acum, programatorul stătea tăcut în întuneric, 
morfolindu-şi pielea din jurul unghiilor şi smiorcăindu-se. Waters îşi 
pusese revolverul de serviciu pe masă şi îl învârtea, agitat. 

— Ce-a fost asta? făcu el, pe neaşteptate, oprindu-şi pistolul în 
toiul unei răsuciri. 

— Care asta? întrebă Garcia, ursuz. 

— Mi s-a părut că am auzit un zgomot pe hol, chiar acum, zise 
Waters, înghițind în sec, cu greutate. Ca sunetul paşilor cuiva care ar 
fi trecut. E 

— Tu auzi mereu zgomote, Waters, spuse Garcia. În primul rând, 
asta ne-a adus în starea de acum. 

Urmă o scurtă tăcere penibilă. 

— Eşti sigur că l-ai înţeles bine pe Coffey? vorbi din nou Waters. 
Dacă creatura aia a distrus o echipă SWAT, nouă ne poate veni de 
hac cu mare uşurinţă. 

— Nu te mai gândi la asta, făcu Garcia. Şi nu mai pomeni despre 
asta. S-a întâmplat cu trei etaje mai sus. 

— Nu pot să cred că agentul Coffey ne-a lăsat pur şi simplu aici, 
să... 
— Waters! Dacă nu-ți ţii gura, te trimit înapoi, în Camera 
Computerului. 

Polițistul amuţi. 

— Ia din nou legătura cu Coffey, îi spuse Allen lui Garcia. Trebuie 
să ieşim dracului de aici, imediat. 

Garcia clătină încet din cap. 

— N-o să meargă. Vorbea de parcă i-ar fi lipsit cinci beri dintr-o 
navetă de şase. Poate că e ceva cam încordat, fiind sub tensiune. 
Suntem blocaţi aici pentru o perioadă îndelungată. 

— Cine e şeful lui? insistă Allen. Dă-mi staţia radio. 

— Nici în ruptul capului. Bateriile de urgenţă sunt aproape 
terminate. 

Allen începu să protesteze, dar se opri dintr-odată. 

— Simt un miros, spuse. 

Garcia se îndreptă în scaun. 

— Şi eu. 


Apoi îşi luă puşca, încet, de parcă ar fi fost în mijlocul unui 
coşmar. 

— E fiara ucigaşă! zbieră Waters cât îl ţinea gura. 

Săriră cu toţii în picioare. Scaunele se prăvăliră pe spate, izbindu- 
se de podea. Se auzi o bufnitură, urmată de o sudalmă când cineva se 
lovi de marginea unei mese, apoi un zornăit de cioburi când un 
monitor căzu pe duşumea. Garcia înhăţă staţia radio. 

— Coffey! E aici! 

Se auzi un hârşâit, apoi mânerul uşii zăngăni uşor. Garcia simţi 
ceva cald prelingându-i-se pe pulpe şi realiză că i se golise vezica uri- 
nară. Uşa se curbă brusc înspre interior şi lemnul crăpă sub 
sălbăticia loviturii. Din tăcerea întunecată din spatele lui se 
desprinse glasul cuiva care începu să se roage. 


— Ai auzit? şopti Pendergast. 

Margo mătură coridorul cu raza lanternei. 

— Am auzit ceva. 

Din josul coridorului şi de după colţ veni un zgomot de lemn care 
se despica. 

— Sparge una dintre uşi! exclamă agentul FBI. Trebuie să-i 
atragem atenţia. Hei! strigă apoi. 

Margo îi strânse braţul. 

— Nu spune nimic ce n-ai vrea să priceapă, şuieră ea. 

— Domnişoară Green, n-avem timp de glume, se răsti Pendergast. 
Evident că nu înţelege engleza. 

— Nu ştiu. Oricum, ne asumăm un risc încrezându-ne, pur şi 
simplu, în datele furnizate de Extrapolator. Dar creatura are un 
creier extraordinar de bine dezvoltat şi e foarte posibil să fie în 
muzeu de ani de zile, ascultând din cotloanele întunecate. E posibil 
să înţeleagă anumite cuvinte. Nu ne putem permite nici un risc. 

— Cum doreşti, şopti Pendergast. Apoi spuse cu voce puternică: 
Unde eşti? Mă auzi? 

— Da! strigă Margo. Dar m-am rătăcit! Ajutor! Ne aude cineva? 

Agentul FBI îşi cobori vocea. 

— Probabil că ne-a auzit. Acum nu mai putem decât să aşteptăm. 

Se lăsă pe un genunchi, sprijinindu-şi în palma mâinii stângi 
încheietura mâinii drepte, în care îşi ţinea, gata de tragere, pistolul 
de calibrul .45. 

— Continuă să îndrepţi lanterna către cotul coridorului, plimb-o 
de colo-colo, ca şi cum te-ai fi rătăcit. Când zăresc creatura, îţi dau 
semnalul. Aprinzi lampa de miner şi o ţii aţintită în direcţia ei, indi- 
ferent ce s-ar întâmpla. Dacă e furioasă - acum vânează, pur şi 
simplu, ca să se răzbune - trebuie să folosim toate mijloacele posibile 
ca s-o încetinim. N-avem la dispoziţie decât treizeci de metri de 


culoar în care s-o ucidem. Dacă e în stare să alerge atât de repede 
cum aţi presupus, animalul poate parcurge distanţa asta în câteva 
secunde. Nu-ţi poţi permite să eziţi sau să intri în panică. 

— Câteva secunde, zise Margo. Am înţeles. 


Garcia se lăsă într-un genunchi în faţa grupului de monitoare, cu 
patul armei sprijinit în obraz şi ţeava îndreptată undeva, în 
semiobscuritate. În faţa lui, conturul uşii era abia vizibil. În spate se 
afla Waters, în poziţie de luptă. 

— Când sparge uşa, începi să tragi, fără să te opreşti, spuse 
Garcia. Eu n-am decât opt gloanţe. O să încerc să-mi temporizez 
împuşcăturile, ca să-ţi poţi reîncărca arma cel puţin o dată înainte ca 
fiara să ajungă la noi. Şi stinge lanterna aia. Vrei să ne dai de gol? 

Ceilalţi bărbaţi din punctul de comandă - Allen, programatorul şi 
paznicul Nessbit - se retrăseseră lângă peretele din partea opusă, 
unde se ghemuiseră dincolo de schema cufundată în întuneric a 
reţelei de securitate a muzeului. 

Waters tremura. 

— A ucis o echipă SWAT, făcu, şi vocea i se frânse. 

Se auzi o altă bubuitură şi uşa gemu, iar balamalele pocniră. 
Waters ţipă, sări în sus şi se îndepărtă pe brânci, pătrunzând de-a- 
ndăratelea în întuneric şi abandonându-şi arma pe podea. 

— Waters, treci înapoi, idiotule! 

Garcia auzi zgomotul surd şi îngreţoşător de os izbit de metal 
când Waters se împletici pe sub birourile de lângă peretele opus, 
lovindu-şi ţeasta de unul dintre ele. 

— Nu-l lăsaţi să mă înhaţe! zbieră el. _ 

Garcia îşi impuse să se întoarcă din nou către uşă. Încercă să-şi 
țină arma neclintită. Duhoarea scârboasă a creaturii îi umplu nările 
când uşa se cutremură sub o altă lovitură puternică. Işi dorea, mai 
mult decât orice, să nu vadă ce anume era pe punctul de a pătrunde 
cu forţa în încăpere. Înjură şi îşi şterse fruntea cu dosul palmei. Cu 
excepţia suspinelor lui Waters, era linişte. 


Margo plimbă lanterna de-a lungul coridorului, străduindu-se să 
imite mişcările dezordonate ale cuiva care caută o cale de ieşire. 
Raza se prelingea de-a curmezişul pereţilor şi al duşumelei, aruncând 
o lumină palidă asupra vitrinelor. Inima îi bubuia şi respira scurt, 
gâfâind. 

— Ajutor! strigă iarăşi. Ne-am rătăcit! 

Vocea îi răsună în propriile urechi nefiresc de aspră. 

De dincolo de colţ nu se mai auzea nici un sunet. Creatura 
asculta. 


— Hei! zbieră ea, impunându-şi să vorbească iarăşi. E cineva 
acolo? 

Vocea reverberă şi se stinse în lungul coridorului. Aşteptă, privind 
fix în beznă şi încordându-se ca să desluşească orice mişcare. 

O formă neagră începu să se desprindă din întunecimea fundalului 
îndepărtat, la o distanţă la care raza lanternei nu putea răzbate. 
Mişcarea încetă. Creatura părea să-şi ţină capul înălţat. La urechi le 
ajunse sunetul straniu, lichid, al unui fornăit. 

— Nu încă, şopti Pendergast. 

Creatura mai înaintă puţin, venind de după colţ. Fornăitul deveni 
mai puternic, apoi duhoarea pluti de-a lungul culoarului, invadându-i 
nările. 

Animalul făcu încă un pas. 

— Nu încă, şopti Pendergast. 


Mâna lui Garcia tremura atât de violent încât abia reuşi să apese 
pe butonul de emisie. 

— Coffey! şuieră el. Coffey, pentru numele lui Dumnezeu! Eşti pe 
recepţie? i 

— Sunt agentul Slade de la Punctul Inaintat de Comandă. Vă rog, 
cu cine vorbesc? 

— Aici Centrul de Comandă, spuse Garcia, respirând adânc şi 
repede. Unde e Coffey? Unde e Coffey? 

— Pe moment, agentul special Coffey nu se simte bine. De acum 
înainte, preiau eu comanda operatiunii, în aşteptarea sosirii directo- 
rului regional. Cum stau lucrurile acolo? 

— Cum stau lucrurile? Garcia izbucni într-un râs hârşâit. Suntem 
terminati, aşa stau lucrurile. Creatura e dincolo de uşă. O sparge. Vă 
implor, trimiteţi o echipă înăuntru. 

— La dracu’! veni vocea lui Slade. De ce n-am fost informat? 

Garcia auzi o conversaţie neclară. 

— Garcia? Sunteţi înarmaţi? 

— La ce foloseşte o puşcă? murmură el, aproape plângând. 
Trebuie să trimiteţi aici un aruncător de rachete. Ajutaţi-ne, vă rog. 

— Garcia, tocmai ne străduim să punem lucrurile cap la cap. 
Comanda şi monitorizarea au scăpat de sub control. Mai rezistaţi o 
vreme. Nu poate trece prin uşa Centrului de Comandă. E metalică, 
nu-i aşa? 

— E de lemn, Slade, e o nenorocită de uşă de instituţie! răspunse 
Garcia, cu lacrimile prelingându-i-se în voie pe obraji. 

— Lemn? Ce fel de loc mai e şi ăsta? Garcia, acum ascultă-mă. 
Chiar dacă trimitem pe cineva înăuntru, au nevoie de douăzeci de 
minute ca să ajungă până la voi. 

— Vă rog... 


— Trebuie să vă descurcati singuri. Nu ştiu cu ce vă confruntati, 
Garcia, dar veniţi-vă în fire. Sosim imediat ce putem. Păstraţi-vă 
sângele rece şi ţintiţi... 

Garcia se prăbuşi pe podea şi, de disperare, degetul îi alunecă de 
pe buton. Nu mai aveau nici o speranţă, erau morţi cu toţii. 


60 


Smithback strânse bine cureaua, derulând încă o bucată de câţiva 
centimetri către grup. Cel puţin, îşi spuse, apa se înălța chiar mai 
repede decât până atunci; valurile năvăleau acum la fiecare câteva 
minute, iar mugetul de la capătul tunelului devenise asurzitor, deşi 
curentul nu era mai puternic. Cei mai bătrâni, mai vlăguiţi şi cei mai 
slabi înotători erau imediat în spatele lui Smithback, agăţându-se 
strâns de frânghia improvizată din curele; dincolo de ei, ceilalţi se 
ţineau unii de alţii, călcând apa cu disperare. Nimeni nu mai scotea 
nici un sunet; nu mai aveau putere să plângă, să geamă şi nici măcar 
să vorbească. Smithback îşi ridică ochii: încă şaizeci de centimetri, şi 
avea să reuşească să se prindă de scară. 

— Afară trebuie să fie o furtună cumplită, zise D'Agosta. 

Era chiar lângă Smithback, susţinând o femeie mai bătrână. 

— La petrecerea dată de muzeu a plouat cu siguranţă, adăugă el, 
râzând anemic. 

__ Smithback se mulţumi să privească în sus, aprinzând lanterna. 
Incă patruzeci şi cinci de centimetri. 

— Încetează să tot aprinzi şi să tot stingi lanterna aia, se poate? 
făcu D'Agosta, iritat. O să-ţi spun eu când e cazul să verifici. 

Smithback simţi un alt val care îl izbi de pereţii de cărămidă ai 
tunelului. Din mijlocul grupului se auziră nişte icnete, dar nimeni nu 
se desprinse de ceilalţi. Dacă frânghia din curele ceda, aveau să se 
înece cu toţii în treizeci de secunde. IÎncercă să nu se gândească la 
asta. 

Cu voce slabă, dar hotărâtă, primarul începu să le istorisească o 
întâmplare. Era vorba de mai multe persoane bine-cunoscute din 
cadrul primăriei. În ciuda faptului că adulmeca şansa de a publica cel 
dintâi o poveste senzaţională, Smithback se simţea din ce în ce mai 
somnoros - ceea ce era, îşi aminti el, un semn de hipotermie. 

— OK, Smithback, uită-te la scară. 

Vocea răguşită a lui D'Agosta îl făcu să tresară, trezindu-l. 

Îndreptă lumina în sus,  reînsufleţindu-se. In ultimele 
cincisprezece minute, apa urcase cu încă treizeci de centimetri, 
apropiindu-l de capătul scării, astfel încât aproape că o putea atinge. 
Cu un murmur de încântare, derula o porţiune mai lungă a curelelor 
înapoi, către grup. 

— Uite ce avem de făcut, spuse D'Agosta. Tu o să urci primul. Eu 
o să dau o mână de ajutor aici, jos, şi o să rămân la urmă. OK? 

— OK, răspunse Smithback, redevenind conştient de tot ceea ce 
se întâmpla. 


Locotenentul întinse bine cureaua, apoi îl înhăţă de betelie şi îl 
săltă în sus. El se ridică deasupra capului celuilalt, prinzându-se cu 
mâna liberă de treapta de jos. 

— Dă-mi lanterna, spuse D'Agosta. 

Smithback o lăsă în jos, întinzându-i-o, apoi apucă treapta şi cu a 
doua mână. Se săltă puţin, dar căzu înapoi, cu muşchii braţelor şi ai 
spatelui zvâcnindu-i spasmodic. Respiră adânc şi se trase din nou în 
sus, de data asta reuşind să ajungă la a doua treaptă. 

— Acum te prinzi dumneata de bară, îi spuse D'Agosta cuiva. 

Smithback se rezemă de trepte, trăgându-şi răsuflarea. Apoi, 
ridicându-şi din nou privirea, se agăţă de treapta a treia, apoi de a 
patra. Pipăi uşor locul cu picioarele, străduindu-se să şi le aşeze, în 
siguranţă, pe prima treaptă. 

— Să nu calci pe mâinile cuiva! îl avertiză D'Agosta, de dedesubt. 

Simţi nişte degete care-i ghidau piciorul, apoi izbuti să-şi sprijine 
greutatea pe prima treaptă. Soliditatea reazemului îl aduse într-al 
nouălea cer. Întinse o mână în jos şi o ajută pe femeia vârstnică. Pe 
urmă se răsuci înapoi, simțind cum îi reveneau puterile, şi începu să 
urce. 

Scara se termina în gura unei conducte largi, care se proiecta, 
orizontal, în afară, acolo unde tavanul boltit se contopea cu peretele 
tunelului. Intră cu prudenţă în conductă şi începu să se târască în 
întuneric. 

În nări îi pătrunse, imediat, un miros de putreziciune. Canal 
colector, îşi spuse. Instinctiv, se opri pentru o clipă, apoi continuă să 
înainteze. j 

Conducta se termină, deschizându-se în beznă. Işi scoase 
picioarele cu prudență în afară şi le lăsă în jos. La vreo treizeci de 
centimetri sub gura conductei, picioarele sale întâlniră suprafața 
stabilă a unei podele murdare. Nu-i venea să creadă cât de norocoşi 
erau: o încăpere de dimensiuni necunoscute, suspendată acolo, între 
subsol şi nivelul de sub acesta. Probabil un palimpsest arhitectural, 
un produs secundar de mult uitat al uneia dintre numeroasele 
reconstruiri ale muzeului. leşi, înaintând cu vreo câţiva centimetri, 
apoi cu alţi câţiva, purtându-şi picioarele peste podeaua întunecoasă. 
Duhoarea era cumplită, dar nu era a mirosul fiarei, fapt pentru care 
se simţea recunoscător. Ceva uscat - nuiele? - i se sfărâma sub 
picioare. Din spate auzea murmure şi sunetul mişcărilor celorlalţi, 
care se apropiau de el prin conductă. Lumina sărăcăcioasă a 
lanternei ţinute de D'Agosta pe nivelul de dedesubt nu reuşea să 
străpungă întunericul. 

Se răsuci, îngenunche la gura conductei şi începu să ajute grupul 
de oameni uzi leoarcă să iasă, îndrumându-i în lateral şi avertizându-i 
să nu se răzleţească, înaintând prea mult în întuneric. 


leşeau unul câte unul şi se desfăşurau, lipiţi de perete, pipăindu-şi 
drumul cu grijă şi picând de oboseală. În încăpere era linişte, cu 
excepţia zgomotului respiraţiilor inegale. 

Într-un târziu, Smithback auzi vocea lui D'Agosta venind din 
conductă. 

— Hristoase, ce-i cu putoarea asta? murmură locotenentul, 
adresându-i-se. În cele din urmă, afurisita de lanternă a rămas fără 
baterii. Aşa că am aruncat-o în apă. OK, oameni buni, zise apoi, cu 
voce puternică, ridicându-se în picioare, vreau să vă numărați. 

Zgomotul unui şiroi de apă spori bătăile inimii lui Smithback până 
când realiză că i se datora lui D'Agosta, care îşi storcea haina udă. 

Membrii grupului îşi rostiră numele pe rând, cu voci istovite. 

— Bine, spuse locotenentul. Acum trebuie să ne dăm seama unde 
ne aflăm. S-ar putea să fie necesar să căutăm un loc mai înalt, pentru 
cazul în care apa ar continua să crească. 

— Aş prefera să căutăm oricum un loc mai înalt, veni o voce din 
întuneric. Aici e o duhoare cumplită. 

— O să fie greu fără lumină, spuse Smithback. Va trebui să 
mergem în şir indian. 

— Am o brichetă, se auzi un glas. Să verific dacă mai 
funcţionează? 

— Cu grijă, zise altcineva. După părerea mea, aici miroase a 
metan. 

Smithback se crispă când o flamă gălbuie, tremurătoare, lumină 
încăperea. 

— Oh, Isuse! ţipă cineva. 

Locul se reafundă brusc în întuneric când mâna care ţinea 
bricheta zvâcni involuntar -, dar nu înainte ca Smithback să 
înregistreze imaginea devastatoare a ceea ce se întindea în jurul lui. 


Margo scruta încordată întunecimea din faţa ochilor, plimbând 
încet raza lanternei de-a lungul coridorului, străduindu-se să nu o 
îndrepte, cu bună ştiinţă, asupra animalului care se ghemuise în 
dreptul colţului, spionându-i. 

— Nu încă, murmură Pendergast. Aşteaptă până când se arată pe 
de-a-ntregul. 

Creatura părea să zăbovească o eternitate, stând locului tot atât 
de tăcută şi de neclintită precum un gargui de piatră. Margo îi putea 
zări ochii mici şi roşii care o pândeau din întuneric. Din când în când, 
ochii dispăreau, reapărând apoi, de parcă animalul ar fi clipit. 

Fiara mai făcu un pas şi încremeni din nou, ca şi cum ar fi vrut să 
ia o hotărâre, silueta ei ghemuită şi puternică fiind încordată, gata de 
atac. 


Apoi se năpusti de-a lungul coridorului, repezindu-se către ei cu 
un salt elastic, straniu şi înfricoşător. 

— Acum! strigă Pendergast. 

Margo îşi ridică mâna şi pipăi pe bâjbâite casca de miner, iar 
lumina inundă culoarul pe neaşteptate. Aproape în aceeaşi secundă, 
auzi un POC! asurzitor când arma puternică a agentului FBI detună 
alături de ea. Creatura se opri pentru o clipă şi ea o văzu, în plină 
lumină, strângând din ochi şi scuturând din cap. Se lăsă pe spate, de 
parcă ar fi vrut să-şi muşte pulpa atinsă de glonţul care trecuse. 
Margo simţi că mintea încerca să i se îndepărteze de realitatea pe 
care o avea în faţa ochilor: capul mic, spălăcit şi alungit în mod oribil, 
cu urma lăsată de glonţul lui Pendergast, precum o dungă albă, 
deasupra ochilor; labele puternice din faţă, acoperite cu blană deasă 
şi terminându-se cu gheare lungi, ramificate; partea inferioară a 
pulpelor din spate, cu pielea zbârcită atârnând către cele cinci 
degete cu gheare. Sângele închegat se încâlcise în blana creaturii, iar 
cel proaspăt îi strălucea pe solzii picioarelor din spate. 

POC! Laba dreaptă din faţă i se smuci, azvârlită înapoi, şi Margo 
auzi un răget cumplit de furie. Animalul se răsuci ca să-i înfrunte şi 
făcu un salt înainte, cu şiroaiele de salivă care i se scurgeau din bot 
legănându-se nebuneşte. 

POC! tună arma - un rateu - şi fiara continuă să se apropie, acce- 
lerând cu o înverşunare cumplită. 

POC! 

Precum într-un film rulat cu încetinitorul, Margo îi văzu piciorul 
stâng din faţă aruncat înapoi, iar creatura se clătină uşor. Dar îşi 
reveni şi, slobozind un nou urlet, se repezi din nou înspre ei, cu părul 
aspru de pe pulpe zburlit ca nişte ţepi. 

POC! tună arma, dar animalul nu încetini şi, în momentul acela, 
Margo înţelese limpede că planul lor eşuase, că nu mai era timp 
decât pentru o singură împuşcătură şi că atacul creaturii era de 
neoprit. 

— Pendergast! strigă ea, împleticindu-se de-a-ndăratelea, iar 
lampa de miner i se înclină nebuneşte, bătând în sus, în timp ce se 
retrăgea, târându-se, cât mai departe de ochii roşii pironiţi într-ai ei 
cu un amestec cumplit de grăitor de furie, foame şi triumf. 


Garcia stătea pe podea cu urechile ciulite, întrebându-se dacă 
vocea pe care o auzise era reală - dacă acolo afară mai era cineva, 
captiv în acelaşi coşmar - sau dacă nu fusese decât o festă jucată de 
creierul său prea înfierbântat. 

Un alt sunet bubui, pe neaşteptate, dincolo de uşă; apoi un altul, 
şi încă unul. 


Se ridică cu greu în picioare. Nu putea fi adevărat. Bâjbâi după 
staţia radio. 

— Aţi auzit asta? întrebă o voce din spatele lui. 

Sunetul bubui din nou, de două ori; apoi, o scurtă tăcere; şi încă o 
dată. 

— Să fiu al naibii dacă cineva nu trage pe hol! strigă Garcia. 

Urmă o tăcere îndelungată, cumplită. 

— S-a oprit, şopti el. 

— Au omorât-o? Au omorât-o? scânci Waters. 

Tăcerea se prelungea. Garcia îşi încleştă mâinile pe arma cu 
încărcătorul şi trăgaciul alunecoase de sudoare. Cinci sau şase 
împuşcături, doar atât auzise. Iar creatura lichidase o echipă SWAT 
înarmată până în dinţi. 

— Au omorât-o? întrebă din nou Waters. 

Garcia ascultă cu încordare, dar de pe hol nu se mai auzea nimic. 
Asta era cel mai rău: o scurtă revigorare a speranţelor, spulberate 
apoi dintr-odată. Rămase în aşteptare. 

Uşa zdrăngăni. 

— Nu, şopti el. S-a întors. 


61 


— Dă-ncoace bricheta! se răsti D'Agosta. 

Căzând prosteşte pe spate, Smithback văzu scăpărarea bruscă a 
pietrei şi îşi acoperi ochii, instinctiv. 

— Oh, Hristoase..., îl auzi pe locotenent gemând. 

Şi tresări când simţi ceva apucându-l de umăr şi ridicându-l în 
picioare. 

— Ascultă, Smithback, îi şuieră vocea lui D'Agosta în ureche, nu 
te da bătut tocmai acum. Am nevoie de ajutorul tău ca să-i ţin pe 
oamenii ăştia laolaltă. 

Se sforţă să nu închidă ochii şi i se făcu greață. Podeaua din faţa 
lui era acoperită de oase: mici, mari, unele rupte şi fragile, altele cu 
cartilajele încă lipite de capetele noduroase. 

— Nu sunt nuiele, spuse el, repetând-o iarăşi şi iarăşi, cu voce 
abia auzită. 

Lumina se stinse din nou. D'Agosta făcea economie. 

Încă o străfulgerare galbenă, şi Smithback îşi roti nebuneşte privi- 
rile. Ceea ce dăduse la o parte cu piciorul erau rămăşiţele unui câine 
- un terrier, după cum se părea - cu ochii sticloşi larg deschişi, blană 
de culoare deschisă şi mici mameloane maronii coborând în şiruri 
ordonate pe pântecul sfâşiat. Pe podea erau împrăştiate şi alte 
cadavre: pisici, şobolani şi alte animale prea mutilate sau prea 
descompuse pentru a mai putea fi recunoscute. În spatele lui, cineva 
tipa fără încetare. 

Lumina se stinse, apoi reapăru ceva mai în faţă, pentru că 
D'Agosta înainta. 

— Smithback, vino cu mine, i se auzi vocea. Toţi ceilalţi, nu priviţi 
decât înainte. Să mergem. 

Ducându-şi încet picioarele unul în faţa celuilalt, fără să-şi 
coboare privirea mai mult decât era necesar pentru a evita să calce 
peste ororile de pe podea, Smithback observă ceva cu coada ochiului. 
Îşi întoarse capul către peretele din dreapta. 

Cândva, de-a lungul zidului fusese montată la înălţimea umerilor o 
ţeavă sau o conductă care se prăbuşise de mult şi ale cărei frânturi 
zăceau pe duşumea, pe jumătate îngropate sub stârvuri. Suporţii săi 
masivi, metalici rămăseseră prinşi de perete ieşind în afară precum 
dinţii unei furci. De ei atârnau o diversitate de leşuri umane, ale 
căror contururi păreau să unduiască în lumina palidă a flăcării. 
Smithback văzu, dar nu înţelese imediat, că toate cadavrele fuseseră 
decapitate. Pe jos, de-a lungul peretelui, erau împrăştiate o serie de 
obiecte sfărâmate, despre care ştia că nu puteau fi decât capetele 
acestora. 


Cadavrele mai îndepărtate atârnau acolo de ceva mai multă 
vreme; păreau mai degrabă nişte schelete. Işi feri privirea, dar nu 
înainte ca mintea sa să fi realizat ultima oroare: la încheietura 
cărnoasă a mâinii celui mai apropiat leş era un ceas neobişnuit, de 
forma unui cadran solar. Ceasul lui Moriarty. 

— Oh, Dumnezeule..., oh, Dumnezeule, repetă Smithback, iarăşi şi 
iarăşi. Bietul George. 

— Îl cunoşteai pe tip? întrebă D'Agosta, cu o mină sinistră. Rahat, 
toată povestea devine din ce în ce mai urâtă. 

Bricheta se stinse din nou şi Smithback se opri imediat. 

— Ce fel de loc e ăsta? strigă cineva din spatele lor. 

— N-am nici cea mai vagă idee, bombăni D'Agosta. 

— Eu am, făcu Smithback, cu glasul tern. E o cămară. 

Lumina se reaprinse şi el începu din nou să se mişte, acum mai 
repede. Îl auzea pe primar care, în spatele lui, îndemna cu o voce 
lipsită de viaţă, mecanică oamenii să nu se oprească. 

Bricheta se stinse iarăşi, pe neaşteptate, şi jurnalistul încremeni 
locului. 

— Am ajuns la peretele opus, îl auzi pe D'Agosta vorbind în întu- 
neric. Unul dintre coridoarele de aici urcă, iar celălalt coboară. O 
luăm pe cel care urcă. 

Locotenentul reaprinse bricheta şi continuă să înainteze, urmat de 
Smithback. După câteva clipe, mirosul începu să se împrăştie. Sub 
picioarele lor, terenul devenea jilav şi moale. Jurnalistul simţi, sau îşi 
închipui că simţea, atingerea vagă a unei adieri răcoroase pe obraji. 

D'Agosta râse. 

— Hristoase, senzaţia asta e minunată. 

Sub tălpile lor, terenul devenea tot mai umed şi se termină, pe 
neaşteptate, în faţa unei alte scări. Locotenentul păşi într-acolo şi 
ridică bricheta. Smithback se apropie, cu nerăbdare, trăgând în nări 
adierea răcoroasă. Deasupra lor se auzi deodată un zgomot de apă 
împroşcată, apoi o bufnitură, şi o lumină strălucitoare trecu în goană 
pe deasupra, urmată de un val de apă cleioasă. 

— O gură de canal! strigă D'Agosta. Am reuşit, nici nu-mi vine să 
cred, am reuşit într-adevăr! 

Se căţără pe scară şi se împinse în capacul rotund. 

— E înţepenit, mormăi. Nici douăzeci de oameni n-ar putea să-l 
ridice. Ajutor! începu să strige, urcându-se pe scară şi apropiindu-şi 
buzele de una dintre găurile de manevrare. Să ne ajute cineva, 
pentru numele Domnului! 

Şi apoi începu să râdă, lăsându-se să cadă pe scara metalică şi 
scăpând jos bricheta, iar Smithback se prăbuşi, de asemenea, pe 
podeaua tunelului, râzând şi plângând, şi nemaiizbutind să se 
controleze. 


— Am reuşit, spuse D'Agosta, printre hohotele de râs. Smithback! 
Am reuşit! Vino să mă săruţi, Smithback - jurnalist nemernic, te 
iubesc şi sper c-o să câştigi un milion din toată istoria asta. 

O voce de pe stradă, de deasupra capetelor lor, ajunse la urechile 
lui Smithback. 

— Ai auzit pe cineva strigând? 

— Ei, voi de-acolo! zbieră D'Agosta. Vreţi să căpătaţi o 
recompensă? 

— Auzi? Acolo jos e cineva. Hei! 

— M-aţi auzit? Scoateţi-ne de aici! 

— Cât? întrebă o altă voce. 

— Douăzeci de dolari! Chemaţi pompierii, scoateţi-ne de aici! 

— Cincizeci, omule, altfel ne vedem de drum. 

D'Agosta nu reuşi să-şi împiedice râsul. 

— Cincizeci de dolari să fie! Acum scoateţi-ne dracului afară! 

Se întoarse către ceilalţi şi îşi deschise braţele. 

— Smithback, adu-i pe toţi mai aproape! Oameni buni, domnule 
primar Harper, bine aţi revenit în New York! 


Uşa zdrăngăni încă o dată. Garcia îşi propti patul puştii în obraz, 
apăsându-l şi plângând în tăcere. Creatura încerca din nou să intre. 
Respiră adânc şi se strădui să ţină arma neclintită. 

Apoi realiză că zdrăngănitul se transformase într-un ciocănit. 

Zgomotul se auzi din nou, mai puternic, iar el desluşi o voce 
înăbuşită. 

— E cineva înăuntru? 

— Cine-i acolo? răspunse, cu glasul îngroşat. 

— Agentul special Pendergast, FBI. 

Lui Garcia nu-i venea să-şi creadă urechilor. Când deschise uşa, 
dădu cu ochii de un bărbat înalt şi subţire care îi întoarse liniştit pri- 
virea, cu părul spălăcit şi ochii fantomatici detaşându-se de pe 
fundalul holului întunecat. Ţinea o lanternă într-o mână şi un pistol 
imens în cealaltă. Pe o parte a feţei i se prelingeau dâre de sânge, iar 
pe cămaşa udă leoarcă i se conturau pete de forme demenţiale, gen 
Rorschach. Lângă el stătea o femeie scundă, cu părul şaten închis, cu 
capul, faţa, părul şi puloverul acoperite cu încă şi mai multe pete 
umede, întunecate, scăldate în lumina galbenă a unei lămpi de miner. 

În cele din urmă, chipul lui Pendergast se destinse într-un zâmbet. 

— Am reuşit, spuse el, simplu. 

Surâsul îl făcu pe Garcia să înţeleagă că sângele care îi acoperea 
pe cei doi nu era al lor. 

— Cum...? se bâlbăi. 


Se strecurară pe lângă el, în vreme ce ceilalţi, aliniaţi sub planul 
întunecat al muzeului, îi fixau cu privirea, îngheţaţi de spaimă şi 
nevenindu-le să-şi creadă ochilor. 

Pendergast arătă cu lanterna spre unul dintre scaune. 

— Ia loc, domnişoară Green, spuse el. 

— Mulţumesc, răspunse ea, şi razele lămpii de miner se 
îndreptară în sus. Ce gentleman. 

Pendergast se aşeză, la rândul lui. 

— Are cineva o batistă? întrebă. 

Allen făcu un pas în faţă, scoțând una din buzunar. 

Pendergast i-o întinse lui Margo, care îşi şterse sângele de pe faţă 
şi i-o dădu înapoi. El îşi curăţă cu grijă faţa şi mâinile. 

— Mii de mulţumiri, domnule...? 

— Allen. Tom Allen. 

Agentul FBI îi înmână batista udă leoarcă de sânge. El dădu să şi- 
o pună la loc, în buzunar, apoi înlemni şi o lăsă repede să cadă. Se 
holbă la Pendergast. 

— Creatura a murit? 

— Da, domnule Allen. E moartă de-a binelea. 

— Dumneavoastră aţi ucis-o? 

— Noi. De fapt, domnişoara Green a făcut-o. 

— Spune-mi Margo. Domnul Pendergast a fost cel care a apăsat 
pe trăgaci. 

— A, da, Margo, dar tu mi-ai spus unde să ţintesc. Mie nu mi-ar fi 
dat prin cap niciodată. Toate animalele mari - leii, bivolii de apă, 
elefanții - au ochii în părţile laterale ale capului. Când te atacă, nu te 
gândeşti niciodată să tragi în ochi. Nu e o lovitură eficientă. 

— Dar creatura, îi explică Margo lui Allen, are chipul unui primat. 
Ochii rotiţi spre partea din faţă, ca să permită vederea stereoscopică. 
O cale directă către creier. Şi, cu ţeasta ei incredibil de rezistentă, un 
glonţ odată vârât în creier ricoşează pur şi simplu în interior până ce 
îşi consumă toată energia. 

— Aţi ucis creatura cu un glonţ în ochi? întrebă Garcia, 
nevenindu-i să creadă. 

— Am nimerit-o de mai multe ori, zise Pendergast, dar era, pur şi 
simplu, prea puternică şi prea înfuriată. Nu m-am uitat foarte bine la 
ea - cred că o să las asta pentru mult mai târziu -, dar pot să spun, 
cu certitudine, că nu exista nici o altă posibilitate de a o opri la timp. 

Işi potrivi nodul cravatei cu două degete prelungi - cu o delicateţe 
ciudată, cugetă Margo, ţinând cont de sângele şi de fărâmele de 
materie cenuşie care îi acopereau cămaşa albă. Nu avea să uite 
niciodată momentul în care creierul animalului fusese expulzat prin 
orbita sfărâmată, o privelişte terifiantă şi superbă totodată. De fapt, 
ochii - ochii aceia oribili, plini de furie - îi dăduseră pe neaşteptate o 


idee disperată, chiar în timp ce se târa de-a-ndăratelea, ferindu-se de 
duhoarea de putreziciune şi de respiraţia cu iz de abator a fiarei. 

Începu dintr-odată să tremure şi îşi cuprinse trunchiul cu braţele. 

Pendergast îi făcu imediat semn lui Garcia, cerându-i haina. O 
înfăşură în jurul umerilor fetei. 

— Linişteşte-te, Margo, îi spuse. S-a terminat cu totul. 

— Trebuie să mergem după doctorul Frock, bâigui ea, printre 
buzele vineţii. 

— Imediat, imediat, zise agentul FBI, cu voce mângâietoare. 

— Să dau raportul? întrebă Garcia. Aparatul ăsta mai are curent 
suficient pentru încă o transmisiune. 

— Da, şi trebuie să trimitem o echipă în ajutorul locotenentului 
D'Agosta, zise Pendergast. Apoi se încruntă. Presupun că asta în- 
seamnă să discutăm cu Coffey. 

— Nu cred, răspunse Garcia. După toate aparențele, a avut loc o 
schimbare a conducerii operaţiunii. 

Pendergast ridică din sprâncene. 

— Serios? 

— Serios. Garcia îi întinse staţia radio. Un agent pe nume Slade 
pretinde că deţine comanda. De ce n-aţi face dumneavoastră 
onorurile? 

— Dacă aşa vreţi, zise Pendergast. Mă bucur că nu trebuie să vor- 
besc cu agentul special Coffey. Dacă ar fi fost el, mă tem că l-aş fi 
luat la rost. Răspund cu asprime la insulte. Clătină din cap. E un 
obicei extrem de prost, dar unul de care îmi e foarte greu să mă 
dezbar. 


62 


La sosirea lui Margo, Pendergast şi D'Agosta erau deja în biroul 
lui Frock. Cel dintâi examina ceva, stând la o masă joasă, în timp ce, 
alături de el, Frock vorbea cu însufleţire. D'Agosta se plimba întruna 
prin încăpere, părând plictisit şi luând în mână tot felul de lucruri 
pentru a le pune apoi la loc. Mulajul din latex al ghearei trona în 
centrul mesei de lucru a doctorului, precum un prespapier de 
coşmar. Un tort imens, comandat de Frock cu ocazia plecării 
iminente a lui Pendergast, stătea în mijlocul încăperii scăldate în 
lumina caldă a soarelui şi glazura sa albă începuse deja să se 
prelingă. 

— Ultima dată când am fost acolo, am mâncat o langustă cu ade- 
vărat magnifică, spunea Frock, strângându-l pe Pendergast de cot. 
Ah, Margo, făcu el, răsucindu-şi scaunul cu rotile. Intră şi aruncă o 
privire. 

Ea traversă încăperea. Primăvara se înstăpânise în sfârşit asupra 
oraşului şi, prin imensele ferestre boltite, zări întinderea albastră a 
fluviului Hudson, care se scurgea către sud, scânteind sub razele 
soarelui. Pe aleea de dedesubt, amatorii de jogging formau şiruri 
neîntrerupte. 

Pe masa joasă se afla o reproducere uriaşă a piciorului creaturii, 
alături de lespedea cu urme fosile de labe din Cretacic. Frock le 
privea cu afecţiune. 

— Dacă nu e aceeaşi familie, e cel puţin acelaşi ordin, spuse el. 
Iar creatura avea într-adevăr cinci degete la picioarele din spate. 
Încă ceva care te duce cu gândul la statueta Mbwun. 

Margo se uită mai bine şi i se păru că cele două nu erau câtuşi de 
puţin similare. 

— Evoluție fractală? sugeră ea. 

Frock îi aruncă o privire. 

— E posibil. Dar, ca să fim siguri, ar fi necesară o analiză 
cladistică amplă. Se strâmbă. Bineînţeles că aşa ceva e impasibil 
acum după ce guvernul a hotărât să ridice rămăşiţele, Dumnezeu ştie 
în ce scop. 

În luna care se scursese de la dezastrul din noaptea vernisajului, 
impresiile publicului trecuseră, de la şoc şi neîncredere, la fascinaţie 
şi, în final, la acceptare. În primele două săptămâni, presa abuzase de 
difuzarea istorisirilor despre fiară, dar relatările contradictorii ale 
supravieţuitorilor creaseră confuzie şi dubii. Singurul obiect care ar 
fi putut lămuri controversele - leşul - fusese ridicat imediat de la faţa 
locului cu o furgonetă albă, purtând numerele de înmatriculare ale 
guvernului, pentru a nu mai văzut niciodată. Până şi Pendergast 
susţinea că nu ştia unde fusese transportat. Presa se reorientase, în 


curând, către costul în vieţi omeneşti al dezastrului, către procesele 
penale care îi amenințau pe fabricanţii sistemului de siguranţă şi, 
într-o mai mică măsură, către departamentul poliţei şi către muzeu. 
Revista Time publicase un articol marcant, intitulat „Cât de sigure 
sunt instituţiile noastre naţionale?” Acum, după mai multe 
săptămâni, oamenii începeau să considere creatura un fenomen unic: 
o reapariţie bizară a unei fiinţe arhaice, precum peşti fosili care se 
încâlceau uneori în năvoadele întinse de pescari în apele foarte 
adânci. Interesul începuse să pălească: supraviețuitorii vernisajului 
nu mai erau intervievaţi în talk-show-uri, serialul de desene animate 
programat în dimineţile de duminică fusese anulat şi reproducerile 
din plastic ale „fiarei din muzeu” zăceau, nevândute, în magazinele 
de jucării. 

Frock îşi roti privirile. 

— lertaţi-mi lipsa de ospitalitate. Vrea cineva sherry? 

— Nu, mulţumesc, îi răspunseră mai multe murmure. 

— Numai dacă îi adăugaţi şi un 7-UP, spuse D'Agosta. 

Pendergast păli şi îşi întoarse privirile către el. 

Locotenentul luă mulajul de latex al ghearei de pe biroul lui Frock 
şi îl săltă în aer. 

— Periculos, spuse el. 

— Extrem de periculos, încuviinţă Frock. De fapt, era pe jumătate 
reptilă, pe jumătate primat. N-o să intru în detalii tehnice - las asta în 
seama lui Gregory Kawakita, căruia i-am cerut să analizeze toate 
datele pe care le deţinem -, dar se pare că genele reptiliene i-au dat 
creaturii forţa, viteza şi masa musculară. Cele de primat şi-au adus 
contribuţia în privinţa inteligenţei şi probabil că au făcut-o 
endotermică. Cu sânge cald. O combinaţie formidabilă. 

— Da, bineînţeles, spuse D'Agosta, lăsând mulajul jos. Dar ce 
naiba era? 

Frock chicoti. 

— Dragul meu domn, pur şi simplu, n-avem suficient de multe 
date pentru a spune exact ce anume era. Şi, de vreme ce pare să fi 
fost ultima din specia ei, s-ar putea să nu aflăm niciodată. Tocmai am 
primit un studiu oficial al tepui-ului de unde provenea. Locul a fost 
complet devastat. Se pare că planta cu care se hrănea şi pe care am 
numit-o, postum, liliceae mbwunensis a fost distrusă în totalitate. 
Exploatările miniere au otrăvit toate bălțile din jurul tepui-ului. Ca să 
nu mai pomenim de faptul că întreaga zonă a fost arsă mai întâi cu 
napalm, pentru a curăța locul în vederea mineritului. Nu au fost 
descoperite nici un fel de urme a unor fiinţe similare care să 
peregrineze prin orice altă regiune împădurită. Cu toate că, de 
obicei, sunt îngrozit de o asemenea distrugere a mediului ambiant, se 
pare că, în cazul de faţă, planeta a fost scăpată de o ameninţare 


cumplită. Oftă. Ca măsură de precauţie - şi pot adăuga că în ciuda 
sfatului meu -, FBl-ul a distrus toate fibrele folosite pentru 
împachetare şi toate specimenele de plantă din muzeu. Aşa că şi 
planta a fost rasă cu adevărat de pe suprafaţa pământului. 

— De unde ştim că a fost ultima din specia ei? întrebă Margo. N- 
ar mai putea exista undeva şi o alta? 

— Puțin probabil, spuse Frock. Tepui-ul ăla era o insulă ecologică 
- un loc unic, conform tuturor relatărilor, în care animalele şi 
plantele au evoluat, într-o interdependenţă singulară, vreme de, 
literalmente, milioane de ani. 

— Iar în muzeu nu mai există, cu siguranţă, nici o alta, interveni 
Pendergast, apropiindu-se. Cu ajutorul planurilor vechi pe care le-am 
găsit la societatea istorică, am reuşit să împărţim nivelul subteran al 
subsolului în sectoare şi să scotocim fiecare centimetru pătrat. Am 
găsit multe lucruri care prezintă interes pentru arheologia urbană, 
dar nici o altă urmă a animalului. 

— Când a murit, părea atât de trist, zise Margo. Atât de singur. 
Aproape că mi-a fost milă de el. 

— Era singur, spuse Frock, singur şi pierdut. Călătorise până la 
mii de kilometri distanţă de jungla lui natală, luând urma ultimelor 
specimene ale plantei care îl ţinea în viaţă şi îl ferea de suferinţă. Dar 
era extrem de dăunător şi de feroce. Inainte ca leşul să fie 
îndepărtat, am numărat cel puţin douăsprezece găuri de glonte. 

Uşa se deschise şi înăuntru pătrunse Smithback, fluturând cu 
gesturi teatrale un plic din hârtie manila pe care îl ţinea într-o mână 
şi sticla de doi litri de şampanie din cealaltă. Scoase din plic un vraf 
de hârtii pe care le ridică în sus cu braţul lui lung. 

— Un contract pentru o carte, oameni buni! spuse, cu un zâmbet 
larg. 

D'Agosta se încruntă şi se răsuci, luând din nou gheara de latex. 

— Am căpătat tot ce mi-am dorit şi mi-am îmbogăţit impresarul, 
zise Smithback, triumfător. 

— Şi te-ai îmbogăţit şi tu, făcu D'Agosta, părând gata să 
folosească gheara împotriva scriitorului. 

Smithback îşi drese glasul, melodramatic. 

— Am hotărât să donez jumătate din drepturile de autor pentru a 
pune bazele unei fundaţii în memoria poliţistului John Bailey. În 
beneficiul familiei sale. 

Locotenentul se întoarse către el. 

— Fugi de-aici, spuse. 

— Vorbesc serios, zău, făcu Smithback. Jumătate din drepturile de 
autor. Asta, după ce obţin avansul, se grăbi să adauge. 

D'Agosta făcu un pas către el, apoi se opri dintr-odată. 


— Ai câştigat cooperarea mea, spuse cu voce scăzută, abia 
descleştându-şi fălcile. 

— Mulţumesc, locotenente. Cred c-o să-mi prindă bine. 

— Începând de ieri, e căpitan, zise Pendergast. 

— Căpitanul D'Agosta? făcu Margo. Aţi fost avansat? 

El încuviinţă dând din cap. 

— Unui tip mai cumsecade n-avea cum să i se întâmple, mi-a spus 
şeful. Întinse un deget către Smithback. Trebuie să citesc ce-o să 
scrii despre mine înainte de a ajunge la urechile presei. 

— Ei, stai o clipă, ripostă celălalt, există o anumită etică pe care 
jurnaliştii trebuie s-o respecte... 

— Aiurea! explodă D'Agosta. 

Margo se întoarse către Pendergast. 

— Văd că o să fie o colaborare foarte interesantă, şopti ea. 

El încuviinţă cu o înclinare a capului. 

Se auzi un ciocănit uşor, urmat de apariţia capul lui Greg 
Kawakita de după uşa care dădea în anticameră. 

— Oh, îmi cer scuze, doctore Frock, zise el, secretara dumnea- 
voastră nu mi-a spus că sunteţi ocupat. Ne putem uita mai târziu 
peste rezultate. 

— Prostii! strigă Frock. Intră, Gregory. Domnule Pendergast, căpi- 
tane D'Agosta, acesta este Greg Kawakita, autorul ESG-ului, progra- 
mul de extrapolare care ne-a permis să obţinem o descriere atât de 
fidelă a creaturii. 

— Aveţi toată recunoştinţa mea, spuse Pendergast. Fără 
programul ăsta, nici unul dintre noi n-ar mai fi fost acum aici. 

— Vă mulţumesc foarte mult, dar programul este, de fapt, rodul 
inteligenţei doctorului Frock, răspunse Kawakita, cu ochii la tort. Eu 
n-am făcut altceva decât să-i asamblez componentele. În plus, au fost 
o mulţime de lucruri pe care programul nu vi le-a spus. Amplasarea 
frontală a ochilor, de exemplu. 

— Ei, Greg, succesul te-a făcut modest, zise Smithback. Oricum, 
adăugă, întorcându-se către Pendergast, am câteva întrebări pentru 
dumneavoastră. Ştiţi, şampania asta clasa-ntâi nu e pe gratis. [Îl fixă 
pe agentul FBI cu o privire plină de aşteptări. La urma urmelor, ale 
cui erau cadavrele pe care le-am descoperit în bârlog? 

Pendergast săltă uşor din umeri. 

— Cred că nu fac nici un rău dacă vă spun - cu toate că acest 
oficială, întâmplarea a făcut ca cinci dintre cele opt rămăşiţe 
omeneşti să poată fi identificate. Două erau ale unor boschetari care 
s-au strecurat în vechiul subsol, probabil căutând un loc mai călduros 
într-o noapte de iarnă. Un alt cadavru îi aparţinea unui turist străin 
pe care l-am găsit pe lista de persoane dispărute a Interpolului. Altul, 


după cum ştiţi, era George Moriarty, custodele auxiliar din 
subordinea lui lan Cuthbert. 

— Bietul George, murmură Margo. 

Săptămâni la rând, evitase să se gândească la ultimele clipe ale 
lui Moriarty, la lupta lui cu fiara. Să mori într-un asemenea chip, 
pentru a fi apoi atârnat ca o halcă de carne de vacă... 

Pendergast aşteptă un moment înainte de a-şi relua spusele. 

— Cel de-al cincilea a fost identificat, fără prea mare certitudine, 
după o amprentă dentară, ca fiind al unui bărbat pe nume Montague, 
un angajat al muzeului care a dispărut cu câţiva ani în urmă. 

— Montague! exclamă Frock. Deci povestea era adevărată. 

— Da, zise agentul FBI. Se pare că anumiţi membri ai conducerii 
muzeului - Wright, Rickman, Cuthbert şi poate şi Ippolito - bănuiau 
că ceva cutreieră prin muzeu, în căutare de pradă. Când în vechiul 
subsol a fost descoperită o baltă mare de sânge, au curăţat-o imediat, 
fără să anunţe poliţia. Cu toate că descoperirea a coincis cu 
dispariţia lui Montague, grupul nu a făcut absolut nimic care să 
arunce lumină asupra evenimentelor. Pe de altă parte, aveau motive 
să-şi închipuie că respectiva creatură era legată, într-un fel sau altul, 
de expediţia lui Whittlesey. Toate aceste suspiciuni au stat, probabil, 
în spatele mutării lăzilor. Într-o privire retrospectivă, mişcarea a fost 
cumplit de nechibzuită: a grăbit declanşarea omorurilor. 

— Aveţi dreptate, bineînţeles, spuse Frock, îndreptându-şi scaunul 
către biroul său. Ştim că animalul era extrem de inteligent. Şi-a dat 
seama că ar fi fost în pericol dacă şi-ar fi trădat prezenţa în muzeu. 
Cred că trebuie să-şi fi înfrânat sălbăticia înnăscută, încercând astfel 
să-şi asigure supraviețuirea. Când a ajuns aici, era disperat, poate pe 
moarte, şi l-a ucis pe Montague când l-a văzut umblând cu artefactele 
şi cu plantele. Pe urmă însă, a devenit tot mai prudent, şi asta cât se 
poate de repede. Ştia unde erau lăzile, având astfel o provizie de 
plante - sau, cel puţin, ar fi avut-o până la epuizarea fibrelor folosite 
pentru ambalare. Le consuma cu zgârcenie. Concentrația de hormoni 
din plante era, desigur, foarte ridicată. Iar fiara îşi suplimenta portia 
ocazional, pe furiş. Cu şobolanii de pe nivelul de sub subsol, cu pisici 
scăpate din laboratorul de studiu al comportamentului animal... şi, o 
dată sau de două ori, chiar şi cu fiinţe umane ghinioniste, care s-au 
aventurat prea adânc în cotloanele tainice ale clădirii. Dar a avut 
întotdeauna grijă să-şi ascundă omorurile şi au trecut mai mulţi ani în 
care nu a fost descoperit aproape de nimeni. 

Frock se foi uşor în scaunul cu rotile, care scârţâi. 

— Pe urmă s-a întâmplat. Lăzile au fost mutate, puse sub cheie, în 
Zona de Siguranţă. Fiara a fost mai întâi înfometată, apoi disperată. 
Poate că a început să ucidă din cauza furiei pe care i-au stârnit-o 
fiinţele care au lipsit-o de plante, fiinţe care puteau reprezenta, chiar 


ele însele, un înlocuitor, e drept, sărăcăcios, a ceea ce îi luaseră. 
Furia i-a crescut şi fiara a ucis, iarăşi şi iarăşi. 

Îşi scoase batista şi îşi şterse fruntea. 

— Dar nu şi-a pierdut întreaga rațiune, continuă el. Vă amintiţi 
cum a ascuns leşul poliţistului în expoziţie? Chiar şi atunci când i s-a 
trezit setea de sânge, chiar şi atunci când era înnebunită de pofta de 
plante, a avut prezenţa de spirit de a realiza că omorurile atrăgeau 
asupra ei o atenţie nedorită. Poate că plănuise să ducă trupul lui 
Beauregard jos, în bârlogul ei. Cert este că n-a reuşit - expoziţia era 
mult prea departe de locurile ei obişnuite de vânătoare, aşa că în loc 
de asta a ascuns cadavrul. La urma urmelor, hipotalamusul 
reprezenta obiectivul principal; restul nu era decât carne. 

Margo se înfioră. 

— M-am întrebat, nu numai o singură dată, ce-a căutat fiara în 
expoziţie, spuse Pendergast. 

Frock îşi ridică degetul arătător. 

— Şi eu. Şi cred că ştiu motivul. Amintiţi-vă, domnule Pendergast, 
ce altceva se mai afla acolo. 

Agentul FBI dădu încet din cap. 

— Aşa e. Statueta lui Mbwun. 

— Intocmai, zise Frock. Statueta care o înfăţişa pe ea însăşi. Sin- 
gura ei legătură cu locul de baştină, cu teritoriul pe care îl pierduse 
pentru totdeauna. 

— Se pare că aţi dedus totul, spuse Smithback. Dar dacă Wright şi 
Cuthbert erau conştienţi de existenţa creaturii, de unde ştiau că avea 
legătură cu expediţia lui Whittlesey? 

— Cred că pot da eu răspunsul ăsta, interveni Pendergast. Ştiau, 
desigur, de ce întârziase atât de mult nava care transportase lăzile 
din Belem la New Orleans - ceea ce presupun că, în mare parte, aţi 
aflat şi dumneavoastră, domnule Smithback. 

Jurnalistul păru nervos, dintr-odată. 

— Păi, începu el, am... 

— Totodată, citiseră jurnalul lui Whittlesey. Şi cunoşteau 
legendele, la fel de bine ca oricine. Pe urmă, atunci când a dispărut 
Montague - persoana însărcinată să ia în evidenţă artefactele -, iar în 
preajma lăzilor s-a descoperit o baltă de sânge, nu trebuia să fii 
savant ca să pui lucrurile cap la cap. În plus, adăugă înnegurându-se, 
Cuthbert mi-a confirmat-o, mai mult sau mai puţin. Atât cât a fost în 
stare s-o facă. 

Frock dădu din cap. 

— Au plătit un preţ cumplit. Winston şi Lavinia morţi, Cuthbert la 
ospiciu... e mai dureros decât se poate spune prin cuvinte. 


— E adevărat, zise Kawakita, dar nu e nici un secret că asta v-a 
adus în postura de candidat preferat la postul de director al 
muzeului. 

„Unul ca el nu putea să nu se gândească la asta”, îşi spuse Margo. 

Frock scutură din cap. 

— Mă îndoiesc că o să mi se ofere postul, Gregory. Odată aşezat 
praful, minţile raţionale vor avea câştig de cauză. Sunt prea contro- 
versat. În plus, e o funcţie care nu mă tentează. Am aici prea multe 
materiale noi şi interesante pentru a nu mai amâna scrierea 
următoarei mele cărţi. 

— Un lucru pe care doctorul Wright şi ceilalţi nu-l ştiau, continuă 
Pendergast - de fapt, un lucru pe care nu-l ştie nimeni din cei de faţă 
- este că omorurile n-au început la New Orleans. O crimă similară a 
fost săvârşită la Belem, în depozitul care a adăpostit lăzile înainte de 
îmbarcare. Eu am aflat-o în timpul anchetei crimelor de la bordul 
vasului. 

— Probabil că acela a fost primul popas al creaturii pornite către 
New York, zise Smithback. Presupun că asta închide cercul întregii 
istorii. Il conduse pe agentul FBI către o canapea. Acum, domnule 
Pendergast, presupun şi că rezolvă, în aceeaşi măsură, misterul celor 
întâmplate cu Whittlesey. 

— L-a ucis creatura, fapt care pare să fie aproape o certitudine, 
răspunse Pendergast. Ei, cred că nu vă supăraţi dacă iau o bucată din 
tortul ăsta... 

Smithback îl reţinu, punându-i mâna pe braţ. 

— De unde ştiţi? 

— Că l-a omorât pe Whittlesey? Am găsit un suvenir în bârlogul ei. 

— Într-adevăr? 

Smithback îşi scoase imediat reportofonul. 

— Pune-l la loc în buzunar, domnule Smithback, dacă eşti amabil. 
Da, era ceva pe care Whittlesey îl purta la gât, după toate aparențele. 
Un medalion de forma unei săgeți duble. 

— E ornamentul de pe jurnalul lui! exclamă Smithback. 

— Şi de pe antetul biletului pe care i l-a trimis lui Montague! 
interveni Margo. 

— Se pare că era blazonul familiei lui Whittlesey. L-am găsit în 
bârlog; în fine, era o bucată din el. N-o să ştim niciodată de cea 
adus-o animalul tocmai de pe Amazon, dar aşa stau lucrurile. 

— Am mai găsit acolo şi alte artefacte, zise D'Agosta, cu gura 
plină de tort. Alături de un morman din păstăile cu seminţe ale lui 
Maxwell. Creatura era un colecţionar în toată regula. 

— Ce a colecţionat? se interesă Margo, îndreptându-se către una 
din ferestrele boltite şi privind lung peisajul de dincolo de ea. 


— Lucruri la care nu te-ai aştepta. Un set de chei de maşină, o 
mulţime de monede şi de fise de metrou, ba chiar şi un ceas de buzu- 
nar, foarte frumos, de aur. L-am căutat pe tipul al cărui nume era 
gravat în interior şi care ne-a spus că l-a pierdut acum trei ani. A 
vizitat muzeul şi a fost victima unui hoţ de buzunare. D'Agosta ridică 
din umeri. Poate că unul dintre leşurile neidentificate era al punga- 
şului. Sau poate că n-o să i-l găsim niciodată. 

— Creatura îl ţinea agăţat de lanţ, de unul dintre cuiele din 
peretele  bârlogului, specifică Pendergast. li plăceau lucrurile 
frumoase. Presupun că e tot un semn de inteligenţă. 

— Totul a fost adunat din interiorul muzeului? întrebă Smithback. 

— Da, din câte putem spune, răspunse Pendergast. Nu avem nici o 
dovadă că fiara ar fi putut - sau că ar fi vrut - să scape din muzeu. 

— Nu? făcu Smithback. Dar ieşirea către care l-aţi îndrumat pe 
D'Agosta? 

— El singur a descoperit-o, zise Pendergast, simplu. Aţi avut mare 
noroc, cu toţii. 

Jurnalistul se întoarse către D'Agosta, dornic să-i pună o altă 
întrebare, iar agentul FBI profită de ocazie ca să se ridice şi să se 
îndrepte spre tort. 

— Doctore Frock, aţi fost extraordinar de amabil fiindcă m-aţi 
invitat la această petrecere, spuse, întorcându-se la locul său. 

— Ne-aţi salvat vieţile, zise Frock. M-am gândit că un mic tort ar 
putea fi modul nostru de a vă ura drum bun. 

— Atunci mă tem, continuă Pendergast, că am ajuns aici printr-o 
înşelăciune. 

— Cum adică? întrebă Frock. 

— E posibil să nu părăsesc definitiv New Yorkul. Vedeţi dumnea- 
voastră, conducerea Biroului FBI din oraş e pe punctul de a fi 
schimbată. 

— Vreţi să spuneţi că nu-i va fi atribuită lui Coffey? se hlizi 
Smithback. 

Pendergast clătină din cap. 

— Bietul domn Coffey, zise el. Sper că e mulţumit de poziţia sa din 
cadrul Biroului din Waco. În orice caz, primarul, care a devenit un 
admirator convins al căpitanului D'Agosta, aici de faţă, pare să aibă 
impresia că am şanse foarte mari în această privinţă. 

— Felicitări! exclamă Frock. 

— Deocamdată nu e nimic sigur, spuse Pendergast. Şi nici nu sunt 
convins că sunt tentat să mă stabilesc aici. Cu toate că locul are 
farmecul său. 

Se ridică şi se apropie de fereastra boltită alături de care stătea 
Margo, cu privirile pierdute înspre fluviul Hudson şi înspre Palisades, 
dealurile înverzite de dincolo de acesta. 


— Tu ce planuri ai? o întrebă. 

Margo se întoarse către el. 

— M-am hotărât să rămân la muzeu până îmi termin dizertaţia. 

Frock izbucni în râs. 

— Adevărul e că eu am refuzat s-o las să plece, specifică el. 

Ea surâse. 

— De fapt, am primit o ofertă de la Columbia. Mă aşteaptă un post 
de asistent universitar, începând de anul viitor. Tata şi-a luat acolo 
diploma, aşa că trebuie să închid cercul, înţelegi? 

— Veşti bune! făcu Smithback. Trebuie să le sărbătorim diseară la 
cină. 

— Cină? Diseară? 

— Cafe des Artistes, la ora şapte, spuse el. Ascultaţi-mă, trebuie 
să veniţi. Sunt un autor de renume mondial sau sunt pe punctul de a 
deveni. Şampania asta se încălzeşte, adăugă, întinzându-se după 
sticlă. 

Se strânseră cu toţii în jurul lui, în timp ce Frock aducea pahare. 
Smithback îndreptă către tavan dopul care sări cu un pocnet 
reconfortant. 

— Pentru ce bem? întrebă D'Agosta, în vreme ce umpleau 
paharele. 

— Pentru cartea mea, spuse Smithback. 

— Pentru agentul special Pendergast şi pentru călătoria sa, în 
siguranţă, către casă, zise Frock. 

— În memoria lui George Moriarty, adăugă Margo, cu voce 
scăzută. 

— În memoria lui George Moriarty. 

Urmă o clipă de tăcere. 

— Domnul să ne binecuvânteze pe noi, pe toţi, psalmodie 
Smithback. 

Margo îl înghionti, în glumă. 


EPILOG 


63 
Long Island City, şase luni mai târziu 


Iepurele tresări când acul i se înfipse în pulpă. Kawakita urmări 
cu privirea seringa care se umplea cu sânge întunecat. 

Cu multă grijă, puse animalul la loc, în cuşca lui, apoi transferă 
sângele în trei eprubete pentru centrifugare. Deschise aparatul de 
alături, plasă eprubetele în locaşurile din tambur şi închise capacul. 
Apăsă pe comutator şi ascultă bâzâitul care se transforma treptat în 
cârâit, pe măsură ce forţa centrifugă descompunea sângele în 
componentele sale. 

Se lăsă pe spătarul scaunului de lemn şi cutreieră încăperea cu 
privirea. Biroul era plin de praf şi prost luminat, dar Kawakita 
prefera să fie aşa. Nu avea rost să atragă atenţia asupra lui. 

La început, totul fusese dificil: descoperirea locului potrivit, mon- 
tarea echipamentului, chiar şi plata chiriei. Era de necrezut cât de 
mult cereau pentru depozitele dărăpănate din Queens. Computerul 
fusese cel mai greu de procurat. În loc să cumpere unul, reuşise, în 
cele din urmă, să se conecteze clandestin, prin telefon, la imensul 
calculator central al Facultăţii de Medicină Solokov. Era un site 
relativ sigur, de pe care îşi putea rula programul de extrapolare 
genetică. 

Aruncă o privire către atelierul de dedesubt, prin fereastra mur- 
dară. Spaţiul imens era întunecat şi relativ gol, singura lumină pro- 
venind din acvariile înşirate, pe rafturi metalice, de-a lungul peretelui 
opus. Putea să audă bolboroseala estompată a sistemului de aerisire. 

Lămpile din bazine îşi aruncau strălucirea verzuie de-a curmezişul 
podelei. Erau în jur de două duzini. Avea să aibă nevoie de mai multe, 
în curând. Dar banii erau din ce în ce mai puţin o problemă. 

Soluţiile cele mai elegante erau, în mod uluitor, cele mai simple, 
îşi spuse Kawakita. Odată ce înţelegeai asta, răspunsul era evident. 
Dar momentul revelației reprezenta hotarul dintre savantul obişnuit 
şi deplina măreție. 

Aşa stăteau lucrurile cu misterul lui Mbwun. El, Kawakita, fusese 
singurul care îl bănuise, care îl desluşise şi care - în momentul acela 
- îl dovedea. 

Cârâitul centrifugei devenea din ce în ce mai puţin strident şi 
ledul de un roşu monoton care purta menţiunea TERMINAT începu 
să clipească. Se ridică, deschise capacul şi scoase eprubetele. Cei 
trei constituenți ai sângelui iepurelui fuseseră separați: limfa 
transparentă era deasupra, la mijloc se afla un strat subţire de 
globule albe, iar cel gros, de globule roşii, era la fund. Indepărtă 


limfa cu grijă, apoi plasă picături din straturile de globule pe o serie 
de lamele. În final, adăugă diferiţi reactivi şi diferite enzime. 

Una dintre lamele deveni purpurie. 

Kawakita zâmbi. Fusese atât de simplu. 

După ce Frock şi Margo îl lăsaseră perplex la petrecere, scepti- 
cismul lui iniţial se transformase repede în fascinaţie. Se mai aflase 
în pragul descoperirii şi înainte, însă nu-i dăduse cu adevărat atenţie. 
Dar, în seara vernisajului, practic în momentul în care ieşise pe 
Riverside Drive - purtat de şuvoiul celorlalţi numeroşi invitaţi 
isterizaţi - începuse să se gândească. Apoi, după evenimente, 
începuse să pună întrebări. Mai târziu, când îl auzise pe Frock 
spunând că misterul era rezolvat, curiozitatea lui nu făcuse altceva 
decât să sporească. Poate că, la drept vorbind, privea lucrurile dintr- 
o perspectivă mai obiectivă decât cei care se aflaseră în noaptea 
aceea în muzeu, înfruntând fiara în beznă. Dar, oricum ar fi stat 
lucrurile, explicaţia oferită părea să aibă câteva deficienţe: probleme 
mărunte şi contracţii minore pe care toată lumea le ignorase. 

Cu excepţia lui Kawakita. 

El fusese, dintotdeauna, un cercetător prevăzător; precaut şi, în 
acelaşi timp, plin de o curiozitate nesăţioasă. Fapt care îl ajutase în 
trecut: la Oxford, ca şi la începuturile activităţii sale din muzeu. Şi 
care îi fusese de folos şi de acea dată. Precauţia îl determinase să 
conceapă o subrutină de memorare a datelor rulate prin intermediul 
Extrapolatorului. Din motive de securitate, bineînţeles -, dar şi ca să 
afle în ce scop foloseau programul alte persoane. 

Aşa că, examinând ceea ce studiaseră Frock şi Margo, nu făcuse 
altceva decât să se comporte în mod firesc. 

Nu fusese nevoie decât să apese pe câteva taste pentru ca progra- 
mul să listeze, de-a fir a păr, toate întrebările pe care le puseseră cei 
doi, toate datele pe care le introduseseră şi toate rezultatele pe care 
le obţinuseră. 

Toate acele informaţii îl conduseseră către adevărata rezolvare a 
misterului lui Mbwun. Fusese acolo, sub nasul lor, tot timpul, dar 
trebuia să ştii ce anume să întrebi. Kawakita învățase să pună între- 
bările potrivite. Şi, primind răspunsul, făcuse o descoperire uluitoare. 

Se auzi un ciocănit uşor în uşa depozitului. Cobori la parter, 
mişcându-se fără zgomot şi fără nici o ezitare prin întuneric. 

— Cine e? şopti, cu voce răguşită. 

— Tony, răspunse un glas. 

Kawakita trase, fără nici un efort, drugul de fier care bloca uşa şi 
o deschise. O siluetă trecu pragul. 

— E întuneric aici, spuse omul. 

Era scund şi vânjos şi mergea legănându-şi umerii într-un fel 
aparte. Privi în jur cu nervozitate. 


— Lasă lumina stinsă, zise Kawakita, cu voce tăioasă. Vino după 
mine. 

Se îndreptară spre capătul opus al depozitului. Acolo, sub o serie 
de becuri palide, în infraroşu, fusese plasată o masă lungă, acoperită 
de fibre uscate. La unul dintre capete se afla o balanţă. Kawakita luă 
o mână de fibre, le cântări, îndepărtă o serie dintre ele, apoi lăsă 
câteva să cadă la loc. Pe urmă le puse într-o pungă Ziploc, de plastic. 

Rămase în expectativă, cu ochii la vizitator. Omul îşi afundă mâna 
în buzunarul pantalonilor şi îi întinse un sul de bancnote mototolite. 
El le numără: cinci de câte douăzeci. Dădu aprobator din cap şi îi 
înmână punguţa. Celălalt o înşfăcă cu nerăbdare şi începu să o 
desfacă sfâşiind-o. 

— Nu aici! spuse Kawakita. 

— Îmi cer scuze, zise bărbatul. 

Se îndreptă către uşă mergând atât de repede pe cât se putea în 
lumina aceea sărăcăcioasă. 

— Încearcă să foloseşti cantităţi mai mari, îi sugeră Kawakita. 
Pune-le în apă clocotită, asta măreşte concentraţia. Cred că 
rezultatul o să fie extrem de plăcut. 

Omul dădu din cap. 

— Plăcut, silabisi el, de parcă ar fi savurat cuvântul. 

— O să mai am ceva pentru tine marţi, zise Kawakita. 

— Mulţumesc, murmură bărbatul, înainte de a ieşi. 

Kawakita închise uşa şi puse drugul la loc. Fusese o zi lungă şi se 
simţea obosit până în măduva oaselor, dar aştepta cu nerăbdare 
căderea serii, când zgomotele oraşului se domoleau şi întunericul 
acoperea pământul. Pentru el, noaptea devenea cu rapiditate cea mai 
plăcută parte a unei zile. 

Imediat ce reconstituise ceea ce obţinuseră Frock şi Margo 
folosindu-i programul, totul devenise cât se putea de limpede. Nu mai 
trebuia decât să găsească una dintre fibre. Ceea ce se dovedise o 
sarcină dificilă. Zona de Siguranţă fusese curățată cu minuţiozitate, 
iar lăzile fuseseră golite de artefacte şi arse, împreună cu materialul 
folosit pentru ambalare. Laboratorul în care lucrase iniţial Margo era 
acum curat ca lacrima şi presa de plante fusese distrusă. Dar nimeni 
nu-şi adusese aminte să curețe geanta lui Margo, a cărei neglijenţă 
era notorie în Departamentul de Antropologie. Ca metodă de 
precauţie, o aruncase ea însăşi în incineratorul din muzeu, la câteva 
zile după dezastru. Dar Kawakita găsise deja fibra de care avea 
nevoie. 

În ciuda tuturor celorlalte experienţe pe care le avea de făcut, 
suprema provocare era reproducerea plantei pornind de la o singură 
fibră. Işi pusese la bătaie toate abilităţile, toate cunoştinţele de bota- 
nică şi de genetică. Şi îşi canalizase întreaga sa energie sălbatică 


într-un singur scop - gândurile legate de carieră dispăruseră şi îşi 
permisese să lipsească de la muzeu. În cele din urmă reuşise, nu mai 
devreme de cinci săptămâni. Îşi aminti valul de triumf care îl 
cuprinsese când, pe o capsulă Petri acoperită cu extract coloidal de 
alge, apăruse o excrescenţă verde. lar acum avea o provizie bogată şi 
constantă care creştea în acvarii, complet inoculată cu retrovirus. Cu 
bizarul retrovirus care data de şaizeci şi cinci de milioane de ani. 

Planta se dovedise a fi o specie pervers de atrăgătoare de nufăr, 
care înflorea aproape în permanenţă, cu flori mari, de un purpuriu 
intens, cu nervuri ca nişte vinişoare şi cu staminele de un galben 
strălucitor. Virusul era concentrat în tulpina rigidă şi fibroasă. 
Recolta două kilograme pe săptămână şi se gândea să-şi mărească 
recolta în mod exponențial. 

„Kothoga ştiau totul despre planta asta”, îşi spuse Kawakita. Ceea 
ce păruse să fie o binecuvântare se preschimbase, pentru ei, într-un 
blestem. Încercaseră să-i ţină puterea sub control, dar eşuaseră. 
Legenda reda totul cât se putea de bine: demonul nu respectase 
înţelegerea, iar odrasla lui, Mbwun, se sălbăticise. Se întorsese 
împotriva stăpânilor săi. Scăpase de sub control. 

Dar Kawakita nu avea să dea greş. Testele limfei iepurelui de- 
monstrau că urma să reuşească. 

Ultima piesă a jocului de puzzle îşi găsise locul când îşi reamintise 
ceea ce povestise poliţaiul ăla, D'Agosta, la petrecerea de despărţire 
dată pentru agentul FBI: că găsiseră un medalion de forma unei 
săgeți duble, care îi aparținuse lui John Whittlesey, în bârlogul 
creaturii. Ca dovadă, spuneau ei, că monstrul îl omorâse pe 
explorator. Dovadă. Ce glumă bună. 

Mai degrabă o dovadă că monstrul era Whittlesey. 

Kawakita îşi amintea limpede ziua în care reuşise să pună 
lucrurile cap la cap. Fusese o apoteoză, o revelaţie. Explica totul. 
Creatura, Fiara din Muzeu, Cel-Care-Umblă-Pe-Patru-Picioare, era 
Whittlesey. lar dovada îi stătea la-ndemână: programul de 
extrapolare. Kawakita pusese ADN-ul uman într-o parte şi pe cel al 
retrovirusului în cealaltă. După care întrebase care era specia 
intermediară. 

Computerul îi spusese care era creatura: Cel-Care-Umblă-Pe-Pa- 
tru-Picioare. 

Retovirusul din plantă era uluitor. Erau şanse să fi existat, într-o 
formă relativ neschimbată, încă din Mezozoic. Intr-o cantitate sufi- 
cientă, avea puterea de a induce modificări morfologice de o natură 
uimitoare. Toată lumea ştia că cele mai întunecoase şi mai izolate 
zone ale junglei adăposteau plante nedescoperite, de o importanţă 
aproape de neimaginat pentru progresul ştiinţei. Dar Kawakita 


descoperise deja un miracol. Mâncând fibrele şi infectându-se astfel 
cu retrovirusul, Whittlesey se transformase în Mbwun. 

Mbwun, cuvântul folosit de Kothoga pentru a denumi atât superba 
şi cumplita plantă, cât şi creaturile în care se preschimbau cei care o 
mâncau. Kawakita era acum în stare să înţeleagă o parte din religia 
secretă a tribului Kothoga. Plantele erau un blestem detestat şi, în 
acelaşi timp, necesar. Creaturile le ţineau duşmanii la distanţă - fiind 
totuşi, ele însele, o ameninţare pentru stăpânii lor. După toate proba- 
bilităţile, Kothoga păstrau, în preajmă, doar câte una singură - mai 
multe ar fi fost mult prea periculoase. Cultul era, probabil, 
centralizat în jurul plantei însăşi, al culturii şi al recoltării ei. Apogeul 
ritualurilor lor era, fără îndoială, crearea unei noi fiare - hrănirea 
forţată cu plante a unei victime umane care se împotrivea. Iniţial, 
erau necesare cantităţi mari, ceea ce asigura o cantitate de 
retrovirus suficientă pentru declanşarea schimbărilor morfologice. 
Transformarea odată încheiată, planta nu mai trebuia consumată 
decât în cantităţi modeste, făcându-se bineînţeles apel la un 
supliment de proteine. Dar menţinerea dozei avea o importanţă 
critică. In caz contrar, durerile acute şi chiar nebunia erau urmările 
încercării organismului de a reveni la forma iniţială. Dar moartea 
survenea, fireşte, înainte ca acest lucru să se întâmple. Iar creatura 
disperată se străduia, dacă era posibil, să găsească un substitut al 
plantei - hipotalamusul uman fiind, de departe, cel mai satisfăcător. 

Ascultând, în întunericul reconfortant care îl înconjura, vâjâitul 
liniştitor al acvariilor, Kawakita putea ghici ce dramă se desfăşurase 
în junglă. Membrii tribului Kothoga dăduseră cu ochii de un om alb 
pentru prima oară. Asociatul lui Whittlesey, Crocker, fusese, fără nici 
un dubiu, găsit primul. Dar creatura era, poate, bătrână, sau bolnavă. 
Poate că Crocker o omorâse, cu arma din dotarea expediției, în timp 
ce ea îi spinteca măruntaiele. Sau poate că nu. Dar Kawakita ştia că 
atunci când Kothoga dăduseră peste Whittlesey, lucrurile nu 
putuseră evolua decât într-un singur fel. 

Se întrebă cum trebuia să se fi simţit acesta din urmă: legat, 
probabil în mod ritual, hrănit cu forţa cu retrovirusul din plantele 
stranii adunate de el însuşi cu doar câteva zile înainte. Poate că îi 
dăduseră să bea vreo licoare făcută din frunzele plantei, sau poate că 
îl siliseră, pur şi simplu, să mănânce fibrele uscate. Poate că 
încercaseră să facă, cu omul alb, ceea ce nu reuşiseră cu cei 
asemenea lor: să creeze un monstru pe care să-l poată controla. Un 
monstru care să-i ţină la distanţă pe constructorii de drumuri, pe 
prospectorii şi pe minerii care veneau dinspre miazăzi, cu gândul de 
a invada tepui-ul şi de a-l distruge. Un monstru care să terorizeze 
triburile vecine, dar nu şi pe stăpânii săi; care să asigure, pentru 
totdeauna, paza şi izolarea tribului Kothoga. 


Dar civilizaţia venise oricum, cu toate ororile sale. Kawakita îşi 
imagina ziua în care se întâmplase asta: Whittlesey-creatura, 
ghemuit în junglă, văzând focul care cădea din cer, pârjolind tepui-ul, 
tribul Kothoga şi planta prețioasă. Numai el scăpase. Şi numai el ştia 
unde mai puteau fi încă găsite fibrele dătătoare de viaţă după ce 
jungla fusese distrusă. Ştia, pentru că el le trimisese acolo. 

Sau poate că Whittlesey era deja plecat în ziua în care arsese 
tepui-ul. Poate că membrii tribului nu fuseseră nici de data asta în 
stare să controleze creatura pe care o creaseră. Poate că, în starea sa 
cumplită, demnă de milă, Whittlesey îşi avea propriile planuri, din 
care nu făcea parte rămânerea sa prin preajmă, în calitate de înger 
răzbunător al băştinaşilor. Poate că dorea, pur şi simplu, să se 
întoarcă acasă. Aşa că îi abandonase pe Kothoga, care fuseseră 
exterminați de progres. 

Dar detaliile antropologice îl interesau pe Kawakita într-o extrem 
de mică măsură. El era interesat de puterea inerentă a plantei şi de 
manipularea acelei puteri. 

Trebuie să controlezi sursa înainte de a controla creatura. 

„Iar asta, îşi spuse Kawakita, reprezintă exact motivul pentru care 
eu am să reuşesc acolo unde Kothoga au dat greş.” El controla sursa. 
Numai el ştia cum să cultive acel nufăr delicat şi pretenţios din 
adâncurile junglei amazoniene. Numai el ştia pH-ul necesar al apei, 
temperatura corectă, lumina potrivită, amestecul exact de substanţe 
nutritive. Doar el ştia cum să inoculeze planta cu retrovirus. 

Urmau să fie dependenţi de el. Şi, datorită altoiului genetic 
realizat prin intermediul limfei de iepure, reuşise să purifice puterea 
efectului principal a virusului, să-l facă mai sigur, diminuându-i, în 
acelaşi timp, o parte dintre efectele secundare neplăcute. 

Cel puţin, nutrea convingerea fermă că o făcuse. 

Descoperirile sale erau revoluţionare. Toată lumea ştia că viruşii 
îşi infiltrează propriul ADN în celulele victimei. În mod normal, acel 
ADN nu făcea altceva decât să înveţe celulele respective să producă 
alţi viruşi. Aşa stăteau lucrurile în cazul tuturor viruşilor cunoscuţi de 
om: începând cu gripa şi terminând cu SIDA. 

Noul virus era diferit. Infiltra în victime întregul său set de gene: 
gene reptiliene. Genele unor reptile preistorice; gene vechi de şaizeci 
şi cinci de milioane de ani. Care nu se mai regăseau decât la 
modestul gecko şi la câteva alte specii. Şi, după toate aparențele, 
împrumutase deopotrivă, de-a lungul timpului, şi gene de primat - 
umane, fără nici o îndoială. Un virus care fura genele gazdei şi le 
incorpora în victimele sale. 

În loc să conducă la înmulţirea virusului, genele remodelau 
victima. li schimbau forma, transformând-o, treptat, într-un monstru. 
Viruşii învățau organismul cum să-şi modifice structura osoasă, 


sistemul endocrin, membrele, pielea, părul şi organele interne. Îi 
schimbau comportamentul, greutatea, viteza de deplasare şi 
abilităţile. li ascuţeau, în mod supranatural, mirosul şi auzul, dar îi 
diminuau vederea şi îi alterau vocea. O făceau colosal de puternică, 
de masivă şi de rapidă, lăsându-i minunatul creier uman aproape 
intact. Pe scurt, drogul - virusul - transforma o victimă umană într-o 
formidabilă maşină ucigaşă. Nu, cuvântul victimă nu-l descria în mod 
corect pe cel infectat. Un termen mai potrivit ar fi fost simbiot. 
Pentru că infestarea era un privilegiu. Un dar. Un cadou de la Greg 
Kawakita. 

Era minunat. De fapt, era sublim. 

Posibilităţile oferite de ingineria genetică erau nenumărate. Şi Ka- 
wakita se gândise deja la o serie de îmbunătățiri. La alte gene pe 
care retrovirusul i le-ar fi putut transfera gazdei sale. Atât umane, cât 
şi animale. El controla caracteristicile transmise de genele 
retrovirusului către gazdă. El hotăra în ce avea să se transforme 
gazda. Spre deosebire de primitivii şi superstițioşii Kothoga, 
Kawakita deținea controlul - cu ajutorul ştiinţei. 

Unul dintre efectele secundare interesante ale plantei era cel 
halucinogen: o senzaţie minunată, „curată”, de plăcere, lipsită de 
neplăcuta prăbuşire implicată de multe ale droguri. Poate că acesta 
era modul în care planta îşi asigurase, inițial, ingerarea şi, ca 
urmare, răspândirea. Pentru Kawakita reprezenta însă, sursa de 
finanțare a cercetărilor sale. La început, nu intenţionase să vândă 
drogul, dar nu putuse evita să o facă, din pricina dificultăţilor 
financiare cu care se confruntase. Zâmbi, gândindu-se cât de simplu 
fusese. În cercul său select de utilizatori împătimiţi, drogul avea deja 
un nume: glazură. Piaţa era nesăţioasă şi Kawakita putea vinde oricât 
de mult putea prepara. Păcat că părea să se consume atât de repede. 

Se înnoptase de-a binelea. Işi scoase ochelarii negri şi inhală 
mireasma bogată a depozitului, aroma subtilă a fibrelor, mirosul apei, 
al prafului şi al gazelor de combustie din aer, amestecat cu cel de 
ţărână şi de dioxid de sulf şi cu nenumărate altele. Toate alergiile lui 
cronice dispăruseră. „Probabil mulţumită aerului curat din Long 
Island”, îşi spuse, cu prefăcătorie. Îşi scoase pantofii strâmţi şi îşi 
răşchiră, încântat, degetele picioarelor. 

Făcuse cea mai uluitoare descoperire din domeniului geneticii, de 
după cea a spiralei duble. I-ar fi putut aduce premiul Nobel, cugetă, 
cu un zâmbet ironic. 

Dacă ar fi ales o astfel de cale. 

Dar cui îi trebuia premiul Nobel, când întreaga lume i se oferea, 
dintr-odată, pentru a fi înşelată? 

Auzi o altă bătaie în uşă.